Michel Zevaco — Marie Rose

Michel Zevaco 


Michel Zevaco 


Marie Rose 


CUPRINS: 

Capitolul Il Noaptea dramei - 1 - 

Capitolul II Acasă, la procurorul Republicii - 6 - 

Capitolul III Marie-Rose - 10 - 

Capitolul IV Mama - 16 - 

Capitolul V Îmblânzitoarea bărbaţilor - 20 - 

Capitolul VI Moartea lui Jeanne Maing - 31 - 

Capitolul VII Nunta lui Helene de Champlieu - 34 - 

Capitolul VIII Închisoarea din Loos - 40 - 

Capitolul IX Micuța Marie-Rose - 46 - 

Capitolul X Doctorul Montigny - 52 - 

Capitolul XI Pregătirea crimei - 56 - 

Capitolul XII Curtea cu juri - 63 - 

Capitolul XIII De la ora patru şi douăzeci şi şase de minute 
la ora patru şi cincizeci şi opt de minute - 72 - 

Capitolul XIV Cavoul - 77 - 

Capitolul XV Condamnatul - 86 - 

Capitolul XVI Jacques Maing - 92 - 

Capitolul XVII Amantă şi logodnică - 101 - 

Capitolul XVIII Sfârşitul văduviei - 114 - 

Capitolul XIX Greşeala doctorului - 119 - 

Capitolul XX Zita - 125 - 

Capitolul XXI Naufragiul - 133 - 

Capitolul XXII Torquato - 138 - 


Capitolul Il Noaptea dramei. 

În acea noapte, Lille era în sărbătoare; străzile lui păreau 
înveselite de râsul studenţilor, şiroiau hohotele de râs în 
micile restaurante, sălile de spectacole erau înţesate de 


spectatori - era noaptea Crăciunului - ce pui la frigare, ce 
jamboane afumate, ce bere spumoasă! 

Şi totuşi pe deasupra enormei bucurii a oamenilor plutea 
tristeţea elementelor naturii. 

De-a lungul bulevardelor urla vântul în rafale, iar zăpada 
nu înceta să cadă. 

Locuitorii oraşului Lille, când era vorba de râs, apoi ei râd 
de-a binelea; deci, pe pământ era atunci o izbucnire de 
bucurie; dar sus, pe înălţimi, unde vântul dădea din aripi, se 
auzeau plânsete, ca şi cum fiinţe invizibile ar fi asistat la 
vreo dramă. 

Lemercier de Champlieu, procuror al Republicii pe lângă 
Curtea de Douai, aflat în vacanţă la Lille, oferea o mare 
recepţie pentru copii. De la ora nouă până la miezul nopţii, 
bradul de Crăciun reunea pe micii invitaţi. 

Palatul lui era una din acele mari construcţii flamande, în 
strada Royale, în plin cartier aristocratic, una din acele case 
rare, purtătoare de urme ale trecutului într-un oraş mare, 
cetate a muncii, orgoliului şi a gloriei industriei moderne. 

Aici, în acest palat, îşi petrecea el vacanţa. Deşi se numea 
Lemercier, de când se căsătorise cu moştenitoarea familiei 
Champlieu, el semna: Lemercier de Champlieu. Jurnalul 
conservator de Douai, în rapoartele Curţii de apel, îl 
numeau de Champlieu, acordându-se prin acest „de” şi un 
titlu de nobleţe. 

De altfel, procurorul nu venea la Lille decât la închiderea 
sesiunii tribunalului. 

Dar Helene de Champlieu, tânăra sa soţie rămânea tot 
anul în vechiul palat din strada Royale, palat cel adusese ca 
zestre magistratului, fără să se mai pună la socoteală 
importante domenii în Cambrerie şi fără a mai lua în 
considerare cele trei milioane, plasate în rente de stat. 

Helcne era orfană. Mama sa murise de zece ani. Cât 
despre tatăl său, marchizul de Champlieu, îşi dăduse 
sufletul în urma unui atac de apoplexie, trei zile după 
căsătoria dintre Helene ţi Lemercier. 


Oare cum putuse să se căsătorească Lemercier, destul de 
sărac, fără talent, aproape urât: cu unica moştenitoare a 
averii familiei Champlieu, cu această fată, minunat de 
frumoasă, atât de uimitor de frumoasă încât atunci când 
trecea pe stradă, nu puteai să nu-ţi întorci capul? 

Oare de ce soţii trăiau separat, văzându-se doar de 
Crăciun, la Paşte şi în vacanţa mare? 

Aceasta era problema dublă, pe care înalta burghezie şi 
aristocrația oraşului Lille încerca în zadar să o rezolve. 

Poate doar bătrânul marchiz de Champlieu ar fi putut să 
dea cheia misterului, dar dacă exista un secret, el îl luase cu 
el în mormânt. Unii presupuneau că murise de disperare; 
omorât de o dezonoare ascunsă credeau alţii, ce 
presupuneau chiar că nu murise de moarte naturală. 

Căsătoria lui Lemercier cu Helene coincidea eu un dublu 
eveniment căruia societatea din Lille nu-i acordase, de 
altfel, decât o atenţie trecătoare, dar despre care trebuie să 
fie informat cititorul. 

În ajunul zilei în care bătrânul marchiz de Champlieu îşi 
dădu consimţământul acestei uniri, sosise la Lille o stranie 
şi frumoasă tânără de şaptesprezece ani, care reuşi să 
pătrundă în casele cele mai alese. 

Era remarcabilă, cu ochii negri, buze roşii, o cascada de 
păr de un blond arzător. Se vorbea că ar fi rusoaică sau 
poloneza. Îşi spunea simplu contesa Fanny. Trăia singură cu 
guvernanta. După modul în care trăia, era imens de bogată. 

Singură, tânără, fără familie, ţinea bărbaţii la distanţă şi îşi 
construise, în scurt timp, o reputaţie de ciudăţenie şi de 
onorabilitate scrupuloasă. 

lată acum al doilea fapt: 

Opt zile după ceremonia de nuntă, din Lille a dispărut fără 
ca cineva să mai ştie de soarta lui, un tânăr numit Pierre 
Latour. 

Era un pictor de mare talent, un artist devenit deja 
speranţa bătrânului oraş, care din totdeauna a fost 


prietenul şi generosul protector al artelor. Obţinuse deja o a 
doua medalie de aur la Salon. 

Astfel, sosirea contesei Fanny - frumoasa Fanny cum era 
deja supranumită - şi dispariţia bruscă, inexplicabilă a lui 
Pierre Latour se întâlniră, ca să zicem aşa, în timp, cu nunta 
lui Helene de Champlieu cu procurorul Lemercier. 

Din această căsătorie se născu, şapte luni mai târziu, o 
fetiţă ce primi numele de Marie-Rose şi pe care Helene de 
Champlieu, începu s-o adore, nu numai cu acele comori de 
iubire ce constituie rezervate inimilor de mama ci ţi cu o 
adevărata pasiune, un fel de înverşunare sălbatică şi 
exclusivă ca şi cum pentru ea n-ar mai fi existat o altă 
afecţiune posibilă. 

lată a patra aniversare a lui Marie-Rose în această noapte 
de Crăciun ce se sărbătorea la palatul din strada Royale, 
căci copilul era născut în 25 decembrie. 

În vechea şi somptuoasa locuinţa a familiei Champlieu, 
erau reunite toate familiile din Lille, notabile prin avere sau 
nume. 

Deci, sărbătoare afară şi gălăgie mare, plină de veselie, pe 
străzi. 

Sărbătoare înăuntru şi murmure de bucurie în jurul lui 
Marie-Rose. 

Palatul strălucea de lumină. 

Încă din marele vestibul de la intrare se vedeau o mulţime 
de flori şi torţe ca şi de-a lungul scării largi şi solemne. 

Ora unsprezece. 

Sărbătoarea urma să se sfârşească. Fiecare familie, după 
actul de prezenţa la procuror, trebuia să se retragă spre o 
sărbătoare mai intimă, potrivită Crăciunului şi nu mai e 
decât de împărţit darurile numeroaselor mici prietene ale 
tui Marie-Rose. 

Să traversăm împreună imensul salon unde o mulţime de 
băieţei şi fetiţe se îngrămădesc în jurul bradului de Crăciun, 
gigantic şi acoperit toi cu jucării. Să pătrundem în cabinetul 
domnului Lemercier de Champlieu, camera bogat 


ornamentată de biblioteca severă, de o masă încrustată cu 
armuri preţioase şi cu tapiţerie datând din vremea lui 
Ludovic XIV. 

În picioare, în faţa mesei, procurorul privea un plic pe care 
numele său fusese scris cu litere fine şi mici. 

La chemarea soneriei pe care tocmai apăsase, apăru 
valetul său personal. 

— Cine a adus scrisoarea? Întrebă el 

— Nu ştiu, domnule, răspunse servitorul. 

— Cum a ajuns aici? Nu ai pus-o dumneata? 

— Nu, domnule. 

Într-o poziţie severă, valetul răspundea fără să-şi permită 
vreo observaţie, dar era evident că prezenţa acestei scrisori 
atât de misterios sosită îi trezea o mirare care atingea cea 
mai profundă nelinişte. 

Un semn îl concedie pe valet. 

Procurorul se aşeză. Apucă plicul şi cu sprâncenele 
încruntate, îl privi fără să-l deschidă. 

Era elegant îmbrăcat. Un bărbat de vreo patruzeci de ani, 
înalt, uscat, colţuros, cu tenul bilios, cu buze subţiri şi 
privire lunecoasă. 

Ridică din umeri şi deschise brusc plicul. 

Un pătrat mic de carton căzu din el. Procurorul citi cu 
aviditate câteva linii trasate cu acelaşi scris ca o zgârietură, 
remarcat pe plic. 

„Marie-Rose nu este fetiţa dumneavoastră. Marie-Rose s-a 
născut la nouă luni. Pentru a-l surprinde pe amantul soţiei 
dumneavoastră, vegheaţi în astă noapte. Este inutil să vă 
spun cine este. Nu l-aţi văzut decât o dată, dar într-una din 
acele circumstanţe a căror amintire nu piere”. 

Magistratul nu scoase nici un strigăt, nu făcu nici un gest. 
Doar faţa lui lividă se injecta cu fiere. 

Mai citi o dată şi încă o dată, îşi desfăcu maşinal cravata 
albă, smulse nasturele ce-i închidea gulerul. 

Atunci scoase un lung şi amar suspin. 


O suferinţă îngrozitoare îi crispa trăsăturile feţei iar ochii 
săi, în general vitroşi, deveniră sângeroşi. 

— Aşa-i, bombăni el. Imposibil să nu fie adevărat! Infern! 
Infernul! Ce am de sufăr atât? Oare o iubesc? 

Nebun ce sunt! Am început s-o iubesc? Ah, cât sufăr! Să-i 
am pe amândoi la dispoziţia mea! Să mă răzbun! Oh, cât 
vreau să mă răzbun! lar răzbunarea trebuie să fie 
îngrozitoare. 

Brusc se ridică, se privi într-o oglindă şi i se păru că vede 
un om necunoscut. 

Încet, cu un efort susţinut al întregii sale voințe, el se 
calmă. Atunci, clătinându-se, trecu în cabinetul său de 
toaletă, îşi împrospăta cu apă ochii, îşi controla ţinuta, îşi 
repuse cravata pe care reuşi s-o înnoade cu greutate şi 
cobori în salon. 

Cea mai mare parte dintre invitaţi plecaseră. 

Procurorul, oprindu-se în faţa unei uşi, surprinse 
momentul în care o femeie tânără, aplecată asupra lui 
Marie-Rose, o îmbrăţişa, spunându-i: 

— Ce copil adorabil... Cu ochii ei albaştri, cu feţişoara 
puţin bronzată, cu părul atât de lung, ai zice că este micuța 
Mignon... 

Helene Lemercier de Champlieu, soţia procurorului, 
tresări; un nor umbri frumoasa ei faţă melancolică şi 
tandră. 

— Ah! Contesă Fanny, strigă ea, ce spuneţi! Ce cumplit ar 
fi dacă fiica mea ar fi destinată suferinţei, ca Mignon! Dacă 
aceste vorbe sunt o prevestire. 

Şi nervos, mama îşi strânse în braţe fetiţa, vrând parcă să 
o apere. 

În acel moment, tânăra femeie care o înspăimântase pe 
doamna de Champlieu prin această comparaţie teatrală, îl 
zări pe procuror, care contempla grupul şi avu un surâs 
curios. 

— Oh, doamnă, zise el, nu-i decât o idee de tânără 
romantică... dar, în sfârşit, aveţi dreptate ca să vă fie frică. 


Se întâmplă atât de des să fie răpiți copii. Şi uitaţi, nu se 
semnalează trecerea de trupe de ţigani venite din nord şi 
care se înfundă în interiorul Franţei? 

Helene tremură şi aceasta surprinse pe fetiţă. 

— Mamă, mămica mea dragă, ce ai? Murmura Marie-Rose 
aruncându-şi braţele în jurul gâtului mamei. 

Acea pe care Helene tocmai o numise „contesa Fanny”, 
aruncă o nouă privire pe furiş procurorului şi continuă: 

— Eu însămi am văzut o astfel de trupă, astăzi, pe drumul 
spre Leclin, la trei leghe de aici, revenind călare de la 
plimbarea mea zilnică. Aceşti oameni se opriseră la 
marginea drumului. Erau hidoşi, vă asigur. 

— Domnişoară - aveţi milă - imploră Helene, strângând-o 
cu disperare pe fetiţă. 

Apoi ea murmură: 

— Oare am înnebunit? Sunt prea nervoasă de pot să mă 
neliniştesc atâta. Şi totuşi! 

Contesa Fanny se aplecă râzând asupra lui Marie-Rose şi o 
sărută. 

— Adio, micuță Mignon! Zise ea. 

— Adio, doamnă, răspunse grav copilul. Sunteţi rea, o 
înspăimântați pe mama. 

Fanny se ridică, râzând şi mai tare. Îşi luă rămas bun de la 
soţia procurorului. Dar în momentul în care ea se retrase, 
privirea îi căzu o clipă asupra lui Helene. Această privire 
era încărcată de ură - o ură profundă, rece, absolută. 

Procurorul se întorsese în salon, discutând cu unii, 
surâzând altora, îndeplinindu-şi datoria de stăpân al casei 
cu o gravitate rece, plină de superioritate, ce nu displăcea. 

Iar privirea lui vagă căuta printre aceşti oameni pe 
necunoscut, pe amantul soţiei. 

În sfârşit, ultimii invitaţi se retraseră. Era unsprezece şi 
jumătate. 

Micuţa Marie-Rose fu încredinţată, pe jumătate adormită, 
guvernantei ei care o luă în braţe. Cei doi soţi râmaseră 
singuri. 


Helene Lemercier de Champlieu avea douăzeci şi patru de 
ani. Dacă era frumoasă? O, desigur... dar un văl de tristeţe 
acoperea această frumuseţe care ar fi fost radioasă, dar 
părea prea gravă. 

S-ar fi spus că era marcată de un destin cumplit. 

În existenţa ei apăsa, desigur, o mare durere. Când se 
văzu singură cu procurorul, ea nu putu să se apere decât cu 
un tremur uşor. 

Dar, cu acea politeţe rece ce o arbora faţă de ea, el se 
înclină, spunând: 

— Doamnă, îmi permiteţi să mă retrag, la rândul meu, ca 
un simplu invitat? 

Ironia urâcioasă a cuvintelor o făcu să tresare. 

— Sunt, urmă el, puţin obosit de munca din ultimele zile... 
Există atâţia nenorociţi ce trebuie pedepsiţi! Şi ştiţi, 
doamnă, că sarcina mea este să pronunţ sentinţa, 
pedeapsa... Deci, dacă nu-mi cereţi să rămân cu 
dumneavoastră, aş vrea să mă retrag în camera mea. 

Ea tremura. Putu doar să murmure: 

— Cum doriţi, domnule... 

Procurorul se înclină a doua oară şi ieşi din salon. Ea 
rămase nemişcată, palpitând, ascultând paşii lui ce urcau 
scara. 

Trecură zece minute. 

Un zgomot uşor, în spatele ei, o făcu să se întoarcă; în 
aceeaşi clipă, un bărbat de vreo treizeci de ani intrase pe o 
uşă mascată, înainta către ea şi, la rândul lui, se înclină, dar 
atât de adânc încât ai fi zis că urma să cadă în genunchi. 

Ea îl văzu şi fără surprindere, fără mânie, murmură 
simplu, cu un ton de reproş dulce: 

— Prietene, gândeşte-te la cât s-ar bârfi dacă ai fi surprins 
aici, la o asemenea oră. Te-am văzut printre invitaţi... te 
aşteptam, dar dacă te-ar fi văzut, dacă te-ar vedea, el... 
soţul meu! 

— Hel€ne, o întrerupse bărbatul cu o voce arzândă de 
pasiune, mi-am luat toate precauţiile. Am intrat aici odată 


cu toţi invitaţii şi acum mă cred toţi plecat. Cât despre dl. 
Lemercier, ştii că nu mă cunoaşte, că nu m-a văzut 
niciodată. Helene, trebuie să-ţi vorbesc. Ascultă, mâine sunt 
la Le Havre, mâine seară părăsesc Franţa, pentru a nu mai 
reveni niciodată! Acordă-mi mila ta pentru o ultimă 
conversaţie. 

— Pierre, o, Pierre! Tu atât de talentat, de bun, de 
generos... 

— Vai mie, nu pot să spun cât sufăr, crede-mă. Helene, nu 
m-am sacrificat oare destul? Ştii că te voi respecta cum te- 
am respectat mereu, ca pe o soră... Helene, înainte de 
plecare trebuie să-ţi vorbesc... Of, nu te speria! Nu-ţi voi 
spune o vorbă de iubire... 

— Ei bine, vorbeşte, zise ea, slăbită de efortul ce-l făcea ca 
să-şi ascundă pasiunea pe care o împărtăşea şi ea. 

— Aici? Nu pot. Ce trebuie să-ţi spun este şi grav şi cere şi 
mult timp. La tine, Helene. Nu aici. Gândeţte-te că am putea 
fi surprinşi. Helene trebuie să-ţi vorbesc în camera ta. 

— Pierre, Pierre, dragul meu! 

— Helene, ascultă. Nu e vorba de mine. Am tăcut aproape 
cinci ani. Ani de groază şi agonie! Acum a venit vremea 
când pot, când trebuie să vorbesc. Apoi, voi pleca, dacă nu 
fericit, cel puţin liniştit asupra viitorului tău... şi apoi voi 
dispărea definitiv. 

O nelinişte tulburătoare acoperi trăsăturile tinerei femei. 

Apoi, încetul cu încetul, un fel de seninătate se întinse 
asupra feţei sale. Privirea îi rămase îndelung asupra 
tânărului, pe jumătate prosternat în faţa sa şi spuse: 

— Pierre, va fi aşa cum doreşti. Te voi aştepta în camera 
mea... camera mea dinainte de căsătorie, de pe vremea 
când eram logodnica ta. 

Şi retrăgându-se cu paşi uşori, el intră în camera de unde 
ţâşnise... 

Helene, gânditoare, parcă strivită de greutatea amintirilor, 
începu să urce scara ce ducea spre apartamentul ei. 


După câteva minute, doi servitori intrară în salon, stinseră 
lustrele, torţele. 

Se auzi închizându-se uşa de jos, care de obicei era 
zăvorâtă, apoi se stinseră ultimele zgomote şi totul părea că 
adormise în palat. 

Atunci, tânărul pe care Helcne îl numise Pierre, porni. El 
se întoarse în salon ţi cu nesfârţită grijă, alunecând pas cu 
pas, în întuneric, reuşi să-l traverseze fără să lovească sau 
să răstoarne vreo mobilă. Desigur că el cunoştea perfect 
palatul şi încăperile lui. 

EI se afla la primele trepte ale scării pe unde urcase 
Helene. Începu să o urce, oprindu-se la fiece treaptă, cu 
mâna pe inimă ca să-şi stăpânească bătăile; i se părea că 
cineva ar fi putut să le audă de departe. 

Ajuns sus, respiră uşurat. Transpirase ca după o muncă 
grea. 

O uşoară dâră de lumină alunecând de sub o uşă îl ajută. 
Îşi stăpâni mâinile, murmurând: 

— Acolo! Acolo se va decide viaţa mea într-o clipă. Când va 
şti cumplitul adevăr, va trebui să... O, Helene, Helene! 

O nelinişte cumplită, de condamnat, îl strangula. Îşi 
stăpâni hohotul de plâns ce aştepta să-i elibereze pieptul şi 
mergând către uşă, el întinse mâna. 

În acel moment, culoarul în care se afla se lumină dintr-o 
dată. Pierre rămase nemişcat, stupefiat, pietrificat, pradă 
unei orori fără nume. Mâna sa, ca şi cum s-ar fi uscat, căzu 
neputincioasă. 

Întoarse uşor capul şi îl văzu pe soţul lui Hel&ne, care cu o 
lampă în mâna stângă, un revolver în dreapta, îl privea cu 
ochii ieşiţi din orbite. 

— El! Murmură procurorul într-o suflare. 

Capitolul II Acasă, la procurorul Republicii. 

Procurorul îşi ridică revolverul şi îi plasă ţeava la două 
degete de pieptul lui Pierre. Îngrozitor de palid, acesta nu 
făcu nici un gest, nici o mişcare. Gândul lui suprem era 


pentru Helene; se blestema că o nenorocise, că o 
dezonorase. 

— Veniţi! Bombăni magistratul. 

— Vă urmez! Spuse Pierre, palid, hotărât să se lase ucis. 

Dl. Lemercier de Champlieu întinse un braţ, închise uşa cu 
cheia, puse lampa sa pe o masă. 

Cei doi oameni se priviră o clipă. 

„O! Nenorocit ce sunt! Se gândea Pierre, am dezonorat-o 
pe cea pe care o ador! l-am strivit viaţa! Şi eu venisem să i- 
o salvez!” 

Cu un violent efort, el se forţă să rămână calm, de un calm 
înspăimântător şi stăpânindu-şi vocea: 

— Cine sunteţi? Ce faceţi în casa mea, la această oră? 

Tânărul tresări. O speranţă imperceptibilă îi alunecă în 
suflet. Lemercier nu-şi bănuia, deci, soţia! 

Fremătând de emoție, răspunse: 

— Omorâţi-mă, domnule! Nu voi spune nimic! 

— Vorbiţi mai încet, spuse procurorul, aţi putea s-o treziţi 
pe soţia mea care doarme acolo, alături, şi după aerul 
dumneavoastră, după costum, după maniere, vreau să 
presupun că ştiţi să respectaţi o femeie oricât de jos aţi 
ajuns. 

Speranţa care mângâiase sufletul lui Pierre părea că-i 
putea permite să se bucure de a nu fi făcut rău lui Helene. 
Era mai palid decât fusese sub ameninţarea revolverului. 

„Salvată, răcni el în străfunduri. Salvată! Nici n-o 
bănuieşte!”. 

Afară, vântul urla cu toată violenţa şi, uneori, aducea şi 
strigătele de bucurie populară ce inundau străzile oraşului 
în acea noapte de Crăciun. 

— N-o să te ucid, reluă procurorul. Vreau să ştiu ce faceţi 
în palatul meu. 

Şi brusc, cu un fel de bunăvoință. 

— Haideţi, mărturisiţi, ce naiba! E mai bine! Vroiaţi să mă 
furaţi, nu? 

„Salvată, repetă tânărul într-un strigăt al inimii. Salvată 


LLA 


Atunci, nobila şi loiala sa privire se fixă pe ochii vitroşi ai 
procurorului şi, cu o voce ce nu tremura: 

— Mi-ar fi, într-adevăr, prea greu, să neg aceasta. Este 
adevărat, domnule, venisem să fur. 

— Drace! Glumi procurorul. Domnii hoţi atacă acum pe 
aceia care-i urmăresc şi îi condamnă! Dreaptă răzbunare, 
după toate celelalte! De altfel, noi, magistraţii, suntem 
favorizați; hoţii se îmbracă elegant când jefuiesc. 

Şi, schimbând deodată tonul: 

— Vă arestez! In interesul d-voastră, fără rezistenţă, fără 
încercare de fugă! 

— Nu mă mişc, domnule, spuse Pierre, cu inima plină de o 
bucurie supraomenească şi de o imensă durere. 

Lemercier, rapid, întredeschisese o uşă ascunsă ce dădea 
spre cabinetul lui. 

Valetul lui, pe care, fără îndoială, îl postase dinainte acolo, 
apăru. 

— Du-te să-l cauţi pe domnul comisar de poliţie, spuse 
rece procurorul. Să vină cu patru agenţi. Nu fă agitaţie! Nu 
trezi pe nimeni. Mergi. 

Servitorul, înspăimântat, plecă în grabă. 

— Acum, tinere, spuse atunci soţul lui Helene, cum ai făcut 
să intri aici? 

Pierre rămase mut, dar tulburat. Nu prevăzuse 
întrebarea! Trebuia să dovedească acum că este într- 
adevăr un hoţ. 

— Ai spart uşa de la intrare? 

Pierre avu un gest de parcă ar fi brut să-l pălmuiască pe 
omul care-i vorbea aşa, gest instinctiv ce şi-l domină 
imediat. 

Şi cu o voce gâfâită: 

— Da, domnule, am spart... 

— Cu un instrument asemănător acestuia? 

Cu degetul, procurorul arătă două sau trei cleşti de oţel, 
aşezate pe masă. 

Pierre aprobă cu capul. 


Tremura de ruşine, de oroare şi dezgust, dar o exaltare de 
a se sacrifica îl transporta, îl ducea până la a atinge un suflu 
de eroism. 

Lemercier îşi scutură capul. Ca şi cum nu s-ar fi gândit la 
aceasta, el puse revolverul aproape de uneltele de oţel. 

Nu mai adresă nici un cuvânt tânărului. Mărginindu-se să-i 
facă doar acel gest de bunăvoință pe care magistraţii îl 
acordă nevinovatului, după mărturisire, el ieşi, închizând cu 
grijă uşa cu cheia. 

Primul gând al lui Pierre a fost să fugă. Dar, recunoscu 
imediat că se găsea într-o încăpere fără fereastră, având ca 
singură ieşire uşa secretă. 

Cu braţele încrucişate, cu sprâncenele încruntate, cu 
capul plecat, el aştepta într-o linişte sumbră pe care o 
mătura doar gemetele vântului de iarnă. 

Procurorul coborâse. Cu paşi furişaţi, rapizi, mergând 
aidoma tigrilor ce pândesc prada, ajunsese la uşa de la 
stradă, o deschise, ieşi, închise uşa cu cheia. 

Şi atunci, dacă cineva ar fi trecut în acel moment, acel 
cineva ar fi asistat la spectacolul straniu, fantastic, al unui 
procuror ocupat cu spargerea broaştei uşii propriei case, 
cu o rară îndemânare. 

Odată uşa distrusă, el intră în casă. 

Vestibulul era în fund, închis de un perete de sticlă 
comunicând cu interiorul casei. Cu ajutorul unui diamant 
ce-l purta la deget, procurorul sparse un ochi de sticlă, îl 
înlătură, îl puse pe covor şi cu călcâiul, cât putu de silențios, 
îl sparse. 

— Acolo, scrâşni el, cu un surâs oribil! Spargerea 
neîndemânatică a geamului m-a atenţionat că un hoţ este în 
casă... Acum, domnul comisar poate sosi. Avem cazul în 
detalii: tentativă de furt cu efracţie noaptea, într-o casă 
locuită. Asta poate însemna douăzeci de ani de ocnă. Se 
ridică, colţuros, în toată înălţimea lui. 

Masca lui lividă, galbenă de ură se adânci cu un râs tăcut, 
ameninţător. 


Se duse să aştepte afară. Era tot în haine de seară, cu 
capul descoperit. Zăpada îl biciuia. Un frig ascuţit îl 
pătrundea. 

Procurorul nici nu-şi dădea seama de toate acestea şi 
aspira cu puterea răului răceala vuitului de iarnă. 

În acel moment, în lumina tremurândă a gazului ce 
ilumina strada, văzu sosind şi alergând, un grup de cinci 
sau şase persoane. 

Era comisarul cu patru agenţi chemaţi. 

Cu un deget, procurorul le arătă uşa cu broasca distrusă. 

— Efracţie? Întrebă comisarul. 

— Da. Tocmai voiam să mă culc: geamul acesta spart m-a 
avertizat. Mi-am luat lampa, am văzut pe cineva în 
momentul în care intra în sala de masă unde ştiţi că există 
argintăria... şi l-am luat de guler. E acolo sus... Veniţi. 

Mica trupă urcă în linişte. Procurorul deschise o uşă şi 
spuse: 

— Acolo! 

Comisarul avu un gest. Cei patru agenţi intrară dintr- 
odată: zece secunde mai târziu, ca într-un coşmar cumplit, 
legat fedeleş, cu cătuşe la mâini, cu picioarele împiedicate, 
se simţi ridicat, luat, dus. 

Trăi atunci un minut de spaimă inexprimabilă... şi era gata 
să strige un nume, un nume adorat era pe punctul să-i 
explodeze printre buze, dar totul se transformă într-un 
hohot surd, plânsul unui animal strangulat... şi două lacrimi 
fierbinţi izbucniră pe obrajii săi... şi asta a fost totul. 

Pierre dispăruse, dus ca un pai de furtună. În momentul în 
care în spatele agenţilor săi, comisarul urma să iasă, 
procurorul îi atinse braţul. 

— Nu uitaţi uneltele de muncă ale acestui domn şi... 
instrumentul lui de apărare. 

Cu un surâs respingător, el desemna cleştii de oţel, 
revolverul. Comisarul le luă şi, curbat de atâta plecăciune, 
se retrase, dispărând în noapte. 


Atunci domnul Lemercier de Champlieu respiră îndelung. 
Nările-i subţiri fremătară. Privirea-i, spălăcită de obicei, 
aruncă flăcări. Izbucni în hohote de râs. Dar râsul lui era 
oribil şi răsuna atât de straniu încât procurorul se opri 
brusc, se întoarse, cu părul zburilit, şi bolborosi: 

— Cine-i acolo? Cine? 

Nu era nimeni. Nu era decât el. 

EI şi conştiinţa lui. 

Îşi reveni, îşi trecu mâinile peste frunte, îşi adună 
gândurile, îşi revizui ţinuta şi cu paşi normali, merse drept 
spre apartamentul soţiei sale, luându-se şi el după cuțitul 
de lumină ce-l ghidase şi pe Pierre. 

Şi intră. 

Helcne, în picioare, lângă cămin, întoarse brusc capul. 
Recunoscându-l pe soţul ei, se retrase, cu pupilele dilatate 
de frică. 

— Nu m-aşteptaţi pe mine, doamnă? 

Sărmana femeie îşi duse mâinile la frunte ca pentru a 
împiedica raţiunea s-o părăsească. 

Cu o voce calmă, clară, dură ca tăişul ghilotinei, el adăugă: 
— Staţi liniştită. Nu o să vă rețin mult timp. Voiam doar să 
vă previn... să vă spun că tocmai am arestat în casa noastră 
pe un hoţ în momentul în care vroia să ia argintarul din sala 

de masă. 

Un geamăt slab scăpă nenorocitei fiinţe. Aşa geme 
pasărea pe care glonţul vânătorului a atins-o şi care, 
lăsându-şi aripile să cadă, se îndreaptă spre pământ, din 
înaltul cerului unde plutea... 

Fără milă, el continuă. 

— Îmi rămâne să vă spun numele acestui hoţ pe care 
poliţiştii l-au luat, cu cătuşele la mâini: se numeşte Pierre 
Latour... 

Un strigăt de muribund, un strigăt fără nici o inflexiune 
umană, rupse tăcerea palatului, strigăt luat şi el de o rafală 
de vânt, iar Helene Lemercier de Champlieu căzu în 
genunchi, apoi Se prăvăli pe covor, ca moartă. 


Procurorul contempla cu o expresie de ură nebună pe 
soţia sa, leşinată. 

leşi din camera ce o închise cu cheia, traversă mai multe 
încăperi şi ajunse într-o cameră delicios de cochetă, cu 
pereţii acoperiţi de muselină roz şi ocrotită de lumina unei 
veioze. 

Acolo, în pat, era un copil, minune de graţie şi delicateţe... 

În acest pat dormea, cu somnul liniştit şi inocent, o micuță 
creatură, cu pleoapele închise, cu buzele surâzânde... 
Marie-Rose. 

Şi înspăimântătoarea siluetă neagră a procurorului, încet, 
se aplecă, cobori spre micuța fiinţă radiind de puritate şi 
farmec dulce. 

Marie-Rose tresări. 

Marii săi ochi albaştri se întredeschiseră. 

Mâna aspră şi uscată a procurorului cobori de la fruntea 
copilului până la gâtul lui, degetele se întredeschiseră ca un 
cleşte de temut... 

Cine l-ar fi văzut pe Lemercier în această tragică secundă, 
ar fi fost îngrozit. 

Cum? Acest om putea să ucidă! 

Să ucidă pe cine? Pe această delicată, adorabilă fetiţă... 
Copilul lui! 

Da, crimă era în inima procurorului. 

Nu mai ştia ce face! Nici de ce era acolo! Iot cea ce ştia 
era că încerca nestăpânita nevoie de a pricinui răul, 
durerea acestei fiinţe nevinovate. 

Straniu şi misterios fenomen! Lemercier îşi păstrase 
teribilul său sânge rece în faţa singurilor vinovaţi - sau, cel 
puţin, în faţa celor pe care-i credea vinovaţi - în faţa 
amantului şi a amantei! 

Dar copilul, candida şi nevinovata creatură, ce nu făcuse 
nimic, ce abia îşi murmurase venirea pe lume, îi dădea forţa 
de a ucide. 

Să o omoare! S-o stranguleze! Să simtă carnea ei 
palpitând în strânsoarea mâinilor lui! Da, el simţi nevoia să 


facă toate acestea. 

Degetele i se aşezară pe gât. 

Cu un gest brusc, dădu la o parte cuverturile. 

O va strânge de gât, o va omori, o va sugruma! 

În acel moment, Marie-Rose, pe jumătate trezită, surâzând 
cu ochii ridicaţi spre tatăl ei, îşi întinse mânuţele şi, cu acele 
tandre vorbe ale copilului ce adoarme din nou, îi spuse: 

— Noapte bună, tăticule! 

Capitolul III Marie-Rose. 

Procurorul tresări violent şi se retrase brusc. 

Un suflu răguşit şi scurt fluiera pe buzele lui. Un suspin 
profund îi umflă pieptul. 

El horcăi: 

— Nu pot! 

Ce nu putea? Să-şi omoare, copilul? Să ducă până la capăt 
actul de întunecime şi oroare pentru care destinul îl 
împinsese până în această cameră nevinovată? 

Erau oare zorii unui sentiment bun ce se înălţau în acest 
suflet? 

Nu. Lemercier nu avea curajul, asta-i tot! Îi era teamă de 
ocnă, sentinţa ce adesea o dădea la tribunal, teamă de 
eşafod, pedeapsă ce o cerea pentru unii cu atâta asprime. 

Mizerabilul tremura la ce ar fi putut face şi la consecinţele 
pentru el. 

— Of, mormăi el. Sunt un laş! L-am lovit pe el! Am lovit-o 
pe femeia adulteră. Şi va trebui să păstrez lângă mine 
această fetiţă... fetiţa lor! Copilul lor! Va trebui să surâd în 
timp ce sufletul îmi va clocoti de turbare, va trebui să-i 
sărut fruntea! Şi pe măsură ce va creşte copilul iubirii lor, 
va trebui să simt crescând în mine, în acelaşi timp, furia şi 
nepu-tinţa. 

Copilul readormise. 

Lemercier o privi îndelung. 

Ea surâdea, sărmana şi inocenta făptură, iar îngrozitorul 
demon aplecat asupra ei, căuta mijlocul de a o ucide fără 
pericol pentru el. 


Deodată îşi frecă fruntea. 

— Oare ce spunea acea femeie... contesa Fanny,. Când am 
intrat în salon. Aceşti ţigani de pe drumul spre Leclin! Da, 
da! 

Ar dispărea pentru totdeauna... n-aş mai vedea-o... şi nu 
m-aş teme de nimic, pentru că ar rămâne în viaţă. 

Acum, îşi recâştiga sângele rece. 

Cu un zâmbet palid, continuă: 

— Şi dacă, din întâmplare, într-o bună zi, ea ar muri... ei, 
bine, nu eu aş fi vinovatul! 

Rapid ieşi din cameră, ajunse în apartamentul său, unde 
acelaşi valet de care am mai amintit, aştepta, nemişcat, 
impasibil. 

— Înhamă caii, ordonă el. Fără nici un alt ajutor! Ia 
cupeul! Repede. 

— Să-l scol pe vizitiu? Întrebă servitorul fără să-şi 
manifeste mirarea. 

— Inutil, o să conduci tu! Hai, fără zgomot, nimeni să nu 
afle. 

Era evident că acest om era în întregime devotat 
stăpânului său, asculta pasiv. 

Valetul se repezi să îndeplinească ordinul. 

Procurorul reveni atunci în micuța cameră în care dormea 
Marie-Rose. 

O scutură, o trezi şi începu să o îmbrace. 

Copilul era mirat. 

— S-a făcut zi? Întrebă ea. 

— Nu, răspunse dur procurorul. 

— Atunci, de ce mă îmbraci? De ce nu mă îmbracă bona? 
Spune, tată! 

— Taci odată! O să te duc la mama, vrea să te vadă. 

— O, ce bine. 

Totuşi, această explicaţie trebuie că păru insuficientă 
fetiţei. 

Creieraşul ei lucra încetişor, şi încerca să-şi încrunte 
sprâncenele într-o manieră fermecătoare, încercând să 


înţeleagă. O nelinişte mare urca în capul ei de înger. 

— Mama e bolnavă? 

— Nu, taci! Vrea să te vadă, pur şi simplu! 

— Dar de ce acum, tăticule, spune-mi! 

— O să taci odată? 

Era atâta asprime în vocea răguşită a procurorului, ochii 
lui aruncau asemenea fulgere, încât copilul rămase deodată 
tăcut, cuprins de o spaimă inexprimabilă. 

Marie-Rose cunoştea puţin pe tatăl ei. 

Mama îi vorbea rar despre el. 

Dar de fiecare dată când Helcne pronunţa numele 
procurorului, avea grijă să ascundă copilei sentimentele de 
scârbă, de oroare pe care acesta i le inspira. 

Cât despre Lemercier, deşi nu era genul de om ce se 
pierde în gesturi tandre, se prezentase de fiecare dată în 
faţa fetiţei cu mâinile încărcate de jucării, cu zâmbetul pe 
buze. Marie-Rose era o linioară de legătură între soţi şi el 
ținea la aceasta. 

Rezultatul era că fetiţa îşi revedea tatăl cu plăcere, în 
vacanţele procurorului, şi că, în micuța ei inimă generoasă, 
deschisă tuturor impresiilor, se născuse, natural, iubirea. 

Când procurorul sfârşi cu îmbrăcatul, o acoperi cu o 
cuvertură de pe pat, o luă în braţe şi se precipită să iasă. 

— Vai! Strigă micuța, trecând prin faţa uşii bine cunoscută 
a camerei mamei sale, deci nu mă duci la ea. 

— Taci, făcu el. 

— Mamă, mamă! Strigă fetiţa, zbătându-se pradă terorii. 

Dintr-un salt, Lemercier, astupând cu mâna guriţa 
suspinândă, ajunse pe scara pe care o cobori în grabă şi 
ieşi. 

Cupeul era acolo, gata de plecare, cu valetul pe post de 
vizitiu. 

— Unde trebuie să vă duc, domnule? Întrebă el. 

— Pe drumul spre Leclin... o să oprim când o să-ţi spun! 
Dă-i drumul mai repede! 

— Mamă, mamă, strigă pentru ultima dată Marie-Rose. 


Trăsura porni, caii alergau ca fulgerul. Copilul îşi 
împreună mâinile, a rugăciune. 

— Tată, tăticule, unde mă duci? 

— O să ştii în curând. Hai, taci... n-ai teamă! 

— Ba da, mi-e teamă! Vreau s-o văd pe mama! Mi-e teamă! 
Mamă, măicuţa mea dragă, vino, te rog vino! 

Cu o mişcare bruscă, procurorul o împinse pe fetiţă într-un 
colţ al trăsurii. 

— Nenorocită mică... Dacă n-o să taci! 

Pumnul i se ridică ameninţător. Teribila tentaţie de ao 
ucide, se întorcea! Ochii săi sângeroşi străluceau de ură! 

Răsuflarea-i arzătoare arse fruntea copilului. 

Marie-Rose tăcu. 

Ea încercă să se facă şi mai mică decât era. 

Ochii săi nevinovaţi priviră faţa convulsionată a tatălui său 
care, greoi, recăzu pe banchetă. 

Trăsura îşi continua drumul în mare grabă. 

Trecu de fortificaţii. Se angaja în noaptea întunecată în 
care, uneori, rafalele de zăpadă se învârtejeau. 

Procurorul îşi şterse transpiraţia care-i cuprinsese 
fruntea. Cu un gest violent, îndepărtă gheaţa portierei şi îşi 
scoase capul în bătaia crivăţului. 

Privea în depărtare, pe drum, încercând să scruteze 
întunericul, căutând parcă răspunsul de la tenebre. 

— Mamă, oh, sărmana mea măicuţă! Murmura fetiţa, 
tremurând. Copilul nu plângea. 

Ea nu se mai agita. 

Spaima o paralizase. 

Această stranie şi bruscă schimbare din viaţa ei de până 
atunci, atât de fericită, lua în căpşorul ei proporţiile 
fantastice ale poveştilor pe care bona i le povestea înainte 
de culcare. 

Uneori, privirea-i înnebunită de groază, cădea pe tabloul 
de iarnă prin aburul căruia vedea defilând, aidoma unor 
fantome, copacii drumului. 


Deodată Lemercier se aplecă, aruncă un ordin; la o sută 
de paşi, în faţa lui, întrevă-zuse lumini neclare. 

Trăsura se opri. 

Procurorul sări pe şosea. 

— Coboară! Spuse el valetului ce făcuse pe vizitiul. 

Niciodată nu-i vorbise atât de familiar. 

Totuşi, trebuie că mai existaseră circumstanţe când îi 
vorbise astfel, căci servitorul nu manifestă vreo surpriză şi 
se grăbi să asculte. 

— Du-te şi stai lângă copil, reluă procurorul. Şi să mă 
aştepţi, ai înţeles? 

— Am înţeles că trebuie să supraveghez copilul. 

Lemercier aprobă cu capul şi porni spre luminile pe care 
le zărise. 

La zece paşi, lătratul câinilor îl anunţă că nu mai trebuia 
să avanseze. 

Acolo, la marginea drumului singuratec, în plin câmp 
înzăpezit, erau două trăsuri deshămate, două amărâte 
rulote, nişte mârţoage de cai. 

Era o tabără de ţigani. 

Fiecare dintre rulote era luminată în interior de o lampă 
slabă. 

De ce nu se stinseseră încă luminile lor? 

Oare ţiganii aşteptau ceva sau pe cineva? 

Lemercier tocmai vroia să strige, când o umbră apăru 
brusc lângă el, mormăind: 

— Cine sunteţi, ce vreţi la o asemenea oră? 

— Sunteţi şeful taberei? Întrebă Lemercier. Răspundeţi! 

— Sunt cu toate formele în regulă! Făcu ţiganul, dominat 
de accentul autoritar, am acte în regulă. 

— Sunteţi şeful? 

— Da. Ce doriţi? 

— Să vă propun o afacere. Am aici, în buzunar, zece mii de 
franci în bilete de bancă. 

Ţiganul nu crâcni. Cine ştie dacă nu se aştepta la aşa 
ceva? 


— Zece mii de franci, spuse el, este o sumă, nu glumă! Mai 
trebuie să ştiu ce trebuie să fac ca să pun mâna pe ea. Sunt 
un om cinstit, aşa cum mă vedeţi. N-am probleme. Am 
autorizaţie de la primar şi de la paznicul domeniului; asta-i, 
n-am încurcături. Şi ţin să am pace cu autorităţile. Mă ocup 
cu confecţionarea coşurilor de răchită, cositoresc oalele şi 
tuciurile, repar veselă, ascut cuțite şi uneori, cu câinii mei, 
cu maimuța, cu nevasta mea, cu savantul meu măgar, cu 
fetele şi băieţii mai şi cu un urs ce mi-a rămas, dau 
reprezentații. Toate sunt meserii cinstite! 

— Cum te numeşti? Întrebă brusc procurorul. 

— 'Torquato, la dispoziţia dumneavoastră. Ca şi pe ilustrul 
Torquato Tasso; cunoaştem şi aşa ceva. Deci, eu Iorquato. 
Nevastă-mea, lorquata. Copii mei, Torguateli. lată numele 
de familie şi pentru genul masculin şi pentru genul feminin, 
totul e în regulă. Un nume cinstit, v-aţi dat seama. 

— De unde vii? 

— De acolo! Din Bruxelles, Cologne, Berlin, Viena. Am 
văzut o groază de ţări. Chiar mai îndepărtate. De la capătul 
lumii. 

— Unde mergi? 

— Încolo! Spre sud - Italia! La soare! Acolo unde nu-i 
nevoie de cărbune ca să te încălzeşti! Este prea frig aici. 

— N-o să rămâi în Franţa? 

— Nu, monseniore; Franţa nu este o ţară bună pentru 
păsările călătoare. Prea mulţi paznici, prea mulţi primari, 
jandarmi, prea mulţi judecători, prea mulţi procurori. 

Lemercier tresări. 

— Procurori! Murmură el. 

Rămase câteva secunde gânditor, apoi reluă: 

— Jură-mi că nu revii în Franţa. 

— Pentru cincisprezece ani este sigur şi jur! 

— Bine! Vrei să câştigi cei zece mii de franci? 

— O avere! Pe toţi dracii, sigur că vreau. Dar ce trebuie să 
fac? Vreo lovitură de pumnal unui duşman al domniei 
voastre? Acţionez repede şi bine. 


„Este şi asta o meserie cinstită, domnule! Sunt atâţia 
şnapani în lume, de care trebuie să te descotoroseşti 
uşurel! Şi eu, uneori, condamn un om la moarte exact ca un 
procuror!” 

— Taci, odată, vui Lemercier care îl privi totuşi cu sumbră 
satisfacţie pe Torquato. Taci. Şi binecuvântează întâmplarea 
ce-ţi permite să faci o acţiune bună în viaţă, câştigând 
pentru asta şi o avere. 

Am cules de pe drumuri o fetiţă. Înţelege-mă bine, tatăl 
său şi mama sa au murit... A căzut în mâinile unor oameni 
ce o chinuiesc. Trebuie să o smulg, să fac să i se piardă 
urma, să nu mai revină niciodată în Franţa şi că, dacă 
vreodată va reveni, ea să nu-şi mai amintească nimic! 
Înţelegi? 

— Da! „La povera”! Făcu banditul. Staţi liniştit, 
monseniore; mă oblig să fac să uite această ţară. „La povera 
bambina”. 

— Termină! Se încruntă procurorul care fremăta în 
străfunduri. 

— Ei, bine, în condiţiile pe care le spuneţi, pentru copil... 
poate ar fi mai bine să moară! Ah, „la povera”! Moartă, 
vedeţi dumneavoastră, nu ar mai avea de ce să se teamă. 

Lemercier tresări dar tăcu. 

— După cum văd, continuă ţiganul cu deplină îndrăzneală, 
dacă un accident! În sfârşit, dacă ar muri... totul ar fi 
posibil, nu-i aşa? 

Procurorul nu răspunse. 

În acel moment, din trăsura oprită mai departe, în zăpadă, 
ajunse un strigăt dureros. 

Soţul lui Helene îţi încovoie umerii ca ţi cum ar fi simţit pe 
ceafă satirul călăului. 

— Micuța e nerăbdătoare! Rânji Torquato. În zece minute 
înham, mâine, la ivirea zorilor voi fi la cinci leghe, în trei 
luni vom fi în Italia şi niciodată n-o să mai revedeţi nici 
copilul nici pe mine. 


Într-un gest rapid, cele zece mii de franci trecură din 
buzunarul lui Lemercier în ghearele ţiganului. 

Apoi, într-un elan de furie, magistratul fugi la trăsură. 

Atunci se auzi plânsul lui Marie-Rose, strigătele ei de 
groază. El nu îndrăzni să deschidă portiera şi chemă încet: 

— Jean Lannoy. Jean. 

Servitorul apăru imediat. 'Ținea în braţe pe sărmana fiinţă 
micuță şi împietrită de criza de lacrimi. Lemercier nu 
acordă nici o atenţie acestui detaliu, dar era evident că Jean 
Lannoy ghicise scopul stăpânului său, pentru că el coborâse 
deja cu copilul. 

Procurorul o înşfăcă pe Marie-Rose. 

— Tată, tată. Fie-ţi milă, of, lasă-mă! Mamă! Vreau la 
mama. 

Rătăcit, nebun, cu sudoarea crimei pe frunte, Lemercier 
se repezi spre ţiganul Torquato, care-l aştepta lângă rulote. 

— Ajutor! Ajutor! Striga micuța, atât de graţioasă şi de 
disperată încât şi un tigru ar fi avut milă de ea. 

Şi, înţepenindu-se într-un ultim spasm de groază ea îşi 
puse minutele pe pieptul tatălui său şi aruncă un strigăt de 
agonie. 

— Ah, nu eşti tatăl meu! 

Un urlet teribil izbucni din pieptul lui Lemercier. 

Într-un ultim salt, el ajunse lângă ţigan, îi aruncă în braţe 
fetiţa leşinată şi cu răsuflarea tăiată: 

— Pleacă, pleacă! Să nu te mai văd niciodată! 

— Bine, mormăi Torquato. Hei, Torguata! Torquatelli! 
Toată lumea în picioare! Înhămăm şi o întindem. 

Procurorul fugea deja spre trăsură. 

Se aruncă în ea, se prăvăli pe banchetă, făcând un semn. 

Valetul, vizitiul - Jean Lannoy - se aruncă pe scaunul din 
faţă. 

O clipă mai târziu, cupeul o lua la goană spre Lille. 

Crima se consumase. 

Torgquato o depuse pe Marie-Rose, în stare de inconştientă, 
în mâinile hidoasei femei pe care o numea Torquata şi care 


apăruse la strigătele ei. 

Impasibilă, indiferentă, obişnuită cu scene asemănătoare, 
Torguata luase copilul în interiorul rulotei şi o aşezase fără 
urmă de milă pe o grămadă de paie, ca pe o păpuşă de 
cârpe. 

Când trăsura care-l ducea pe Lemercier dispăru în 
tenebre, o umbră se ridică din şanţul de-a lungul căruia 
erau aşezate rulotele. 

Fără îndoială că Torquato recunoscu această siluetă, căci 
avansa, îşi descoperi capul, se înclină şi murmură cu un fel 
de respect: 

— S-a făcut, signora! 

— Da, am văzut totul, am auzit tot. 

— Bun! Ce trebuie să fac acum? 

— Să asculţi, să te supui. Ai primit zece mii de franci pe 
care ţi-am promis şi eu. 

— Pe toţi dracii, signora! Pentru că aţi auzit şi văzut tot, aţi 
înţeles, fără îndoială, că acest. Domn... domn... speră. Chiar 
şi moartea apropiată a fetiţei? 

— Şi eu te plătesc ca să-mi dai vestea acestei morţi, când 
se va întâmpla. Înţelegi? În fiece seară, trimite o scrisoare 
la adresa ce ţi-am dat-o din Lille. În aceste scrisori, mă vei 
ţine la curent cu ceea ce gândeşte, face, micuța şi mai ales 
înţelege-mă bine - cu starea sănătăţii ei. 

— Foarte bine, signora! 

— Nu uita, dragul meu 'Torguato, că, dacă din întâmplare, 
ţi s-ar întâmpla să nu-ţi respecţi angajamentul, voi şti să te 
găsesc şi ştiu destule despre tine ca să... 

— Nu vă temeţi, doamnă! Spuse ţiganul cu un ton hotărât. 
Ce am zis, am zis! 

Şi înhaţă grămada de bilete de bancă pe care i-o întindea 
necunoscuta. 

Aceasta sări, cu o abilitate de amazoană experimentată, pe 
un cal care fusese legat în spatele rulotei şi, la rândul ei, 
reluă drumul spre Lille. 

Această femeie era contesa Fanny. 


Torquato rămase singur, gânditor, în drum, în vârtejul de 
zăpadă. 

— Zece şi cu zece fac douăzeci, murmură el. Douăzeci de 
mii de franci, nu-s de lepădat, dar nu-s o avere. Nu ştiu 
dacă mă înşel, dar dacă sunt şmecher, aceste douăzeci de 
mii de bilete nu vor fi decât primele din biletele ce vor 
urma. 

Îşi întrerupse fioroasa socoteală şi se întoarse spre 
rulotele care erau aproape gata de plecare, cu caii 
înhămaţi. 

— Treaba-i făcută? 

— Totul e gata. 

— Ei, bine! La drum. 

Bicele loviră, cele două rulote se puseră în mişcare. 

În acel moment, din una din ele ieşi un plânset stins care 
se pierdu în noapte. 

— Mamă, o, scumpa mea mamă, unde eşti? N-o să te mai 
revăd? Adio, adio, mamă! 

Sărmana, sărmana Marie-Rose. 

Capitolul IV Mama. 

Când Helene îţi reveni, după un lung leşin, se ridică cu 
greu, căută să-şi amintească de ce se găsea în acel loc, pe 
acel covor, tot frecându-şi mânuţele peste frunte ca pentru 
a-şi goni gândurile de groază. 

Deodată, îşi aminti: reconstitui înspăimântătoarea scenă şi 
izbucni. 

— Pierre, murmură ea, în timp ce suspinele îi cutremurau 
tot trupul, Pierre, prietene! Fratele copilăriei mele, 
consolatorul tinereţii mele, alesul inimii mele, logodnicul 
meu pe viaţă. Pierre, hoţ! Pierre, acuzat în acest mod! Nu 
va fi aşa! O să-l salvez, cu preţul nenorocirii şi al 
dezonoarei! Am să-l caut pe omul abominabil ce mi-a furat 
existenţa şi m-a transformat într-o martiră. O să-i spun că 
aparențele l-au înşelat, că Pierre nu era în palat pentru a 
fura, că trebuia să plece în America, că mă iubeşte, că a 


vrut să mă mai vadă o ultimă dată! O să-i spun tot! Oh, va 
trebui să mă asculte! Peste o oră, Pierre va fi eliberat! 

Alergă la uşă şi vru s-o deschidă. 

Uşa era închisă cu cheia. 

— Oare ce vrea să însemne asta? Îşi zise ea, fremătând. M- 
a închis! De ce? De ce? Vai, ce tremur! Mă tem de o 
nenorocire şi mai mare. 

Deodată, auzi zgomotul unei trăsuri ce se întorcea în 
curtea de serviciu, situată în dreapta clădirii. 

Rămase nemişcată, palpitând, pradă unei terori nebune. 

De ce o închisese, oare, soţul ei? 

Dacă el presupunea real că Pierre este hoţ adevărat, de ce 
această măsură de precauţie? 

Se auziră paşi urcând scara şi apropiindu-se pe culoar. 

Uşa se deschise. 

Helcne îţi reţinu un strigăt. 

Se găsea în faţa soţului ei. 

Ea nu-i văzu nici paloarea lividă, nici strălucirea funestă a 
ochilor. Doar îl imploră, cu mâinile împreunate într-un 
suprem gest de a cere milă, căutând cuvintele ce trebuiau 
să-l învingă pe temutul procuror, să-l elibereze pe Pierre, 
chiar cu preţul pierzaniei ei. 

Şi, deodată, în locul ei, atacă procurorul. 

— Poate că eraţi în aşteptarea mea? Începu el, cu o 
sinistră ironie. Sărmana femeie, concentrându-şi gândurile 
de sacrificiu şi eroism, făcu doi paşi spre el şi îşi plecă 
capul. Cu voce joasă, strangulată de nelinişte, murmură. 

— Domnule, sunteţi pe punctul de a comite o mare eroare 
judiciară. Acest tânăr - pe care l-aţi arestat... 

— Pe numitul Pierre Latour? Cazul lui e grav. Până la 
douăzeci de ani de ocnă. Dar fiţi sigură, că nu se va mai 
întoarce de acolo. Acum, este închis în fundul vreunei 
celule, de unde nimeni nu-l mai poate salva... 

Helcne fu scuturată de un lung fior. 

Îşi adună toată energia, tot efortul disperat şi reluă: 

— Acest tânăr... Pierre Latour... 


— Ei bine? 

— Nu este hoţ! 

— Aiurea! Şi atunci, ce este? Vorbiţi fără teamă, doamnă? 
Pentru nimic în lume n-aş vrea să am pe conştiinţă 
condamnarea unui nevinovat. Deci, spuneaţi că Pierre 
Latour nu este hoţ. Fie! Atunci, ce făcea el în palat, la o 
asemenea oră? Nu cer altceva decât să vă cred; eu, însă, 
am nevoie de probe. Cu atât mai mult cu cât ela mărturisit, 
ba chiar a susţinut că intrase în palat doar pentru a fura. 

— O, nobile prieten, murmură cu ardoare Helene. Inimă 
generoasă, te recunosc! Şi eu, ezitam! 

— Domnule, continuă ea cu voce tare, acest tânăr venise 
pentru mine. Venise să mă vadă! O să vă spun, osăvă 
explic. 

Un teribil hohot de râs al procurorului o întrerupse. Apucă 
încheietura mâinii nenorocitei fiinţe şi o strânse ca într-o 
menghină şi mormăi: 

— Vedeţi şi dumneavoastră că Pierre Latour este hoţ! 

Helcne căzu în genunchi, întinse braţele. 

— Domnule, strigă ea, într-un elan de disperare, pe tot ce 
am mai sfânt pe lume, pe tatăl meu mort şi pe fiica mea, vă 
jur că Pierre Latour nu este cea ce credeţi! Ascultaţi-mă! 
Nu daţi înapoi! El mă iubeşte! Da, mă iubeşte! Mâine 
trebuia să plece definitiv! Venea să-şi ia rămas bun pentru 
totdeauna! 

— Haideţi, terminaţi! Tună procurorul. Acum şi o scenă de 
lacrimi! Scena jurămân-tului! Eterna comedie a adulterului! 
Mă iubea, mă respecta ca pe o soră, asta vroiaţi să-mi 
spuneţi, aşa-i? Uitaţi, doamnă, mi-ar place mai mult să fiţi 
tot cinic de sinceră decât aşa, ipocrită şi şireată ca în acest 
moment... 

— Of, toate acestea sunt atroce de neînchipuit! Hohoti 
nefericita, care se ridică, cu ochii rătăciţi. Domnule, pe 
capul fetiţei mele, ascultaţi-mă - copilul dumneavoastră! 
Marie-Rose, a noastră, a mea şi a dumneavoastră, pe capul 
acestei inocente, eu... 


— Fiica dumneavoastră? Urlă procurorul. Of, drace, cum 
îndrăzniţi să vorbiţi de ea? Ea este dovada vie a dezonoarei 
mele şi a infamiei voastre? Amintiţi-vă data naşterii ei, 
doamnă! 

— Ce vreţi să spuneţi? Bolborosi Helene înnebunită! Ah, 
da! Marie-Rose s-a născut la şapte luni după căsătoria 
noastră! Infamie! Ce îndrăzniţi să presupuneţi? 

— lertaţi-mă - nu mai ştiu ce spun. Dar, ştiţi bine că Marie- 
Rose s-a născut înainte de termen! Ştiţi bine că medicii s-au 
temut de complicaţii chiar pentru mine. Ştiţi prea bine că a 
trebuit să hrănim copilul într-un mod special timp de două 
luni! Ştiţi că, timp de un an, am tremurat pentru această 
fragilă fiinţă. 

— M-aţi urât mereu, am fost doar un obiect al ororii în faţa 
dumneavoastră. Dacă aţi tremurat, aţi făcut-o pentru că nu 
era fiica mea! Destul, doamnă, prea multă comedie! 
Amantul vă este în închisoare. Vă jur că-l aşteaptă doar 
ocna! 

— Mizerabile, izbucni Hel&ne. Îndrăzniţi să-l aduceţi în 
faţa unui tribunal. Şi vă jur eu că judecătorii mă vor avea în 
faţă pentru a le striga că Pierre Latour se îndrepta spre 
camera mea când l-aţi arestat! Alegeţi deci, între răzbunare 
şi dezonoare publică. 

Sub atâtea ofense, repetate, ea îşi recăpătase curajul şi 
pierzându-şi respiraţia de indignare era superbă, adusă la 
culmile îndrăznelii de paroxismul disperării. 

Şi, ea, îşi termină cuvântarea: 

— Veţi fi strivit ca o viperă care încearcă să muşte! Am 
renunţat la ceea ce lumea numeşte onoarea unei femei! Dar 
îmi va rămâne pentru a mă consola de disprețul public, 
acest copil ce-l ador, deşi este al dumneavoastră. 

— Fata ta! Răcni procurorul furios ca uri animal turbat, 
fiica ta? Du-te de acum să te consolezi cu ea! Pentru că abia 
acum începe calvarul tău - şi calvarul amantului tău! 

La aceste cuvinte, el deschise uşa. 


Şi el apăru lui Helene atât de desfigurat, cu o asemenea 
expresie de ură şi de răutate, încât Helene, speriată, 
bolborosi: 

— Fiica mea! Oare ce vrea să spună? Ce a făcut? 

— Ce am făcut? Rosti Lemercier; m-am răzbunat asupra 
amantului, asupra iubitei lui şi asupra copilului adulterului 
printr-o singură lovitură! Du-te să vezi! 

— Fetiţa mea! Strigă Helcne cu acel răcnet de durere ce 
doar un piept de mamă poate să scoată. Fata mea! Marie- 
Rose! Copilul meu! Unde eşti? Răspunde-mi! Marie-Rose! 

Se repezi spre camera fetiţei! 

Fugea, zbura. 

În realitate se târa, lovindu-se de pereţi, de-a lungul 
culoarului ce ducea la îndrăgita cămăruţă, atât de drăguță, 
aranjata cu atâta iubire... camera de muselină roz în care 
dormea dulcea comoară... 

Intră, clătinându-se. 

Lampa mai ardea. 

Dintr-un salt, mama fu lângă pat. 

Patul era gol! 

Un strigă îngrozitor de disperare urcă în palat şi se pierdu 
în afara lui, printre cântecele şi râsetele acelui Crăciun. 

— Fetiţa mea! Fetiţa mea! Fetiţa mea! 

Avea o paloare de moarte. Mâinile îi tremurau convulsiv. 

Nu plângea! O febră intensă ardea în ochii ei. 

Cu o voce infinit de tristă, asemenea unui cânt de agonie, 
ea murmură: 

— O, o s-o regăsesc! Nu poate fi departe... Marie-Rose! 
Hai, unde eşti, răutăcioasă mică! Unde te ascunzi? Vrei să 
mă faci să plâng? Fetiţă rea şi adorată! Vrei să-mi răspunzi? 
Marie-Rose, draga mea... sângele meu... răspunde mamei 
tale. 

Lemercier, împietrit, pe pragul uşii unde se oprise, o 
privea, o asculta şi geniul rău al urii şi o bucurie sumbră 
iluminau profunzimile ochilor săi sângeroşi. 

Mama, sărmana mamă îndurerată, nu îl mai vedea. 


Cu gesturi febrile, mergând cu paşi sacadaţi, ea parcurgea 
camera, căutând, scotocind şi de pe buzele ei scăpau 
cuvinte fără rost, abia inteligibile. Asta dură vreo zece 
minute. Şi brusc, cu unul din acele urlete ce se aseamănă 
cu ultimul strigăt de agonie al unui animal înjunghiat, căzu 
dintr-o dată pe podea. Procurorul se aplecă, o ridică în 
braţe, o duse în camera ei şi o aruncă pe pat. 

Helcne delira, se zbătea, striga, implora, ameninţa. 

O clipă procurorul îşi spuse că n-avea decât să lase natura 
să-şi termine opera. El vedea clar că nefericita era 
ameninţată de un atac cerebral. Ei bine, n-avea decât să 
tacă, pentru ca nimeni să nu vină să o îngrijească... ca nici o 
tentativă să nu fie făcută pentru a fi salvată... şi în câteva 
ore, totul se va fi sfârşit! 

Helcne va fi moartă! 

Dar câţiva servitori, treziţi de strigăte, veneau în fugă. 

Camerista intră prima. 

Lemercier avu un gest de furie. 

— Să fie adus doctorul Montigny, spuse el. 

Un sfert de oră mai târziu medicul sosea şi o examina pe 
nefericita mamă. 

Când termină examinarea, el se întoarse către procuror. 

— Curaj, spese el. 

— Of, doctore, zise Lemercier, ducându-şi batista la ochi, 
ce-mi spuneţi? 

— Spun că o să fac imposibilul să o salvez pe doamna 
Champieu, dar... 

— Dar? Făcu nerăbdător Lemercier. 

— Este un atac cerebral, iată! Fiţi tare, domnule procuror, 
prefer să vă spun adevărul, oricât ar fi de trist... De altfel, 
eu nu disper. 

— Vai, strigă procurorul, lăsându-se să cadă într-un fotoliu. 
Ce am făcut să fiu atât de crud pedepsit? Atât de tânără, de 
frumoasă, mai adineaori atât de plină de sănătate! Râdea, 
doctore, glumea cu mine în momentul declanşării acestei 
crize! Ce lovitură! S-a prăvălit într-o secundă... N-am avut 


decât timpul s-o prind în braţe. Sunt terminat... mi se 
învârte capul. 

— Curaj, domnule, curaj, ce naiba! E teribil, nu spun 
altceva, dar momentul disperării nu a venit încă. 

— Mizerabilul! Spuse printre dinţi Lemercier. O va salva? 

Doctorul Montigny se instala la căpătâiul lui Hel€ne ţi îţi 
petrecu noaptea acolo. Când se retrase dimineaţa, părea 
trist şi abătut. Lemercier speră. 

În acea dimineaţă procurorul puse la punct plata 
servitorilor. O oră mai târziu, toţi valeţii şi femeile de 
serviciu erau plecaţi. Jean Lannoy rămăsese singur. 

Seara, alţi servitori, în număr restrâns, se instalară în 
palat cu ajutorul valetului de încredere. 

Astfel, la toate vizitele de curtoazie pe care le primi, 
procurorul putu răspunde că soţia sa a fost doborâtă de o 
congestie în urma balului de Crăciun. 

Şi adăuga că în tot timpul bolii soţiei sale el trimisese pe 
Marie-Rose la părinţii lui, la Cateau, aproape de Combrai. 

Cât despre bolnavă, ea era în plin delir şi nu ştia ce o 
aştepta. 

Cei mai mulţi vizitatori plecau, admirând puterea 
sufletească a lui Lemercier şi compătimind cumplita durere 
pe care n-o stăpânea decât cu o miraculoasă energie. 

La opt zile după teribila noapte, după ce examinase a suta 
oară pe nefericita Helene, medicul se ridică, gânditor şi 
întunecat. Domnul Montigny era singur! 

Dar dacă domnul Lemercier ar fi fost lângă el, l-ar fi auzit 
murmurând: 

lată ce-i ciudat... Delirul ar fi trebuit să înceteze, ar fi 
trebuit să fie la faza de tăcere... febra este tot atât de 
intensă, ah, asta-i... dacă din întâmplare nu mi se respectă 
recomandările şi reţetele? 

Şi, fără îndoială, dacă Lemercier ar fi putut auzi aceste 
cuvinte, dacă el ar fi putut citi în gândurile doctorului 
Montigny, l-ar fi luat cu friguri, de groază... 

Capitolul V Îmblânzitoarea bărbaţilor. 


S-o lăsăm pe Helene de Champlieu în luptă cu moartea 
care poate o va învinge, pe procuror complăcându-se în 
întunecatele gânduri şi sinistrele previziuni al spiritului său 
infernal, să-l lăsăm şi pe acel tânăr pe care abia l-am 
întrezărit, pe Pierre Latour, disperat, în celula sa; s-o lăsăm, 
în sfârşit, pe micuța Marie-Rose plângând în rulota ce 
părăsise drumul spre Leclin pentru a se îndrepta spre Port- 
â-Marog, Orchies şi Saint-Amand. 

Şi să revenim pentru câteva clipe la această stranie tânără 
care, la Lille, era numită contesa Fanny şi despre care mai 
multe persoane ale înaltei societăţi a oraşului ar mai putea 
şi azi, dacă ar fi întrebate, să dea mărturie despre 
extraordinara impresie pe care aceasta o producea. 

Să-i lăsăm deci acest nume de contesă Fanny, sub care era 
cunoscută şi s-o urmărim în drumurile ei, ea fiind sufletul, 
inspiratoarea acestei drame pe care o povestim, 
inspiratoare a răului ce-l răspândea gura sa, atât de 
frumoasă. 

Căci, sub un înveliş atât de frumos, se ascundea un suflet 
câinos. 

Contesa Fanny locuia la vreo două sute de paşi de palatul 
Lemercier de Champlieu. 

Acolo intră ea după întrevederea cu Torquato. Nu părea 
deloc obosită. Nici o emoție nu se manifesta pe această 
fizionomie ce avea frumuseţea marmuri antice, dar şi 
duritatea ei. Totul dormea în casă; puteai să crezi că ea 
plecase în secret. 

Fără să facă zgomot, îşi duse singură calul la grajd, îl 
acoperi cu o pătură de lână şi îl mângâie câteva clipe pe 
gât. 

Apoi urcă în camera ei, fără să aprindă vreo lumină şi se 
culcă foarte liniştită, murmurând: 

— "Totul este pe calea cea bună. Avere şi răzbunare, le voi 
avea dintr-o lovitură! Şi acum, să dormim liniştit, să 
îndepărtăm orice nelinişte, căci mâine va trebui să muncesc 
din greu, am nevoie de toate forţele. 


Şi, ca şi cum ar fi avut puterea de a-şi domina gândurile şi 
de a adormi ca la comandă, căzu aproape imediat într-un 
somn greu şi profund. 

Era ora nouă când se trezi. 

O cameristă îi aduse dejunul şi îi deschise obloanele. 
Fanny, contemplă câteva minute bogăţiile false sau reale ce 
o înconjurau. 

— Este timpul! Murmură Fanny. Trebuie ca începând de 
mâine să acţionez. Cine ştie dacă peste opt zile, creditorii 
nu se vor abate asupra acestui palat, aidoma unor vulturi. 
Cine ştie dacă nu o să mă prăbuşesc... Şi atunci, 
demascarea mea! Atunci adio răzbunare, adio avere! Da, 
dar voi lupta. O, Pierre Latour, şi tu Helene, voi sunteţi 
primii căzuţi în luptă. Dar nu-i tot! Hai, hai, fără lene, fără 
ezitări... la muncă! Chiar de azi trebuie să-l fac să 
vorbească pe acel imbecil... şi după acea, vom mai vedea. 

Sări din pat, aruncând cu un singur gest macatul din 
mătase roşie ca focul. 

Era o creatură magnifică. 

Goliciunile ce i se întrezăreau în acel moment ar fi trezit 
admiraţia şi disperarea unui pictor sau sculptor. Braţe 
superb modelate, sâni de zăpadă sub care n-ai fi ghicit nici 
o palpitaţie, mâini şi picioare de o perfecţiune de model 
într-adevăr rar, acesta era admirabilul ansamblu al acestei 
statui. 

Se îmbrăcă cu rapiditatea unui bărbat fără ca aceasta să 
excludă grija cea mai minuţi-oasă. 

Nici un detaliu de toaletă nu-i scăpă. Poseda arta de a se 
îmbrăca şi ştiinţa desăvârşită de a se pune în valoare. 

Îmbrăcă costumul favorit, adică unul de amazoană cu fusta 
lungă, corsaj îngustat pe trup şi puse pe superbul său păr 
prins cu greu, o pălărie care o făcea şi mai irezistibilă. 

Curând îşi luă calul. 

Traversă, călare, la pas, oraşul Lille, salutată respectuos şi 
admirativ, iar ea răspunse la saluturi, cu o politeţe mândră 
şi rece, lovind din cravaşă. 


Ca în noaptea precedentă, luă drumul spre Leclin. Dar, 
imediat ce ieşi din oraş, porni la galop. 

Dincolo de Leclin, o luă la stânga, ajunse în satul Attiches, 
apoi în Wahagnies şi acolo, întorcând brusc la dreapta, 
luând-o pe cărări ce alergau printre brazde ondulate, se 
îndreptă spre pădurea ce e traversată de linia ferată a 
nordului. 

Acum era douăsprezece şi jumătate şi tăcuse vreo 
douăzeci de kilometri. 

Când intră în pădure, încetini şi păru că vorbeşte cu ea 
însăşi. Totuşi, nu ezită pe drumul ce trebuia să-l urmeze. 

După o jumătate de oră, apăru calea ferată. Cobori de-a 
lungul ei spre Douai şi cum ajunse la marginea pădurii, se 
opri, cobori de pe cal, îl legă de un trunchi de mesteacăn, îşi 
ţinu cu mâna dreaptă tena de amazoană şi făcu câţiva paşi 
înainte. 

La o sută de paşi de punctul în care calea ferată părăsea 
pădurea se ridica o căsuţă joasă, îngustă, de cărămidă şi 
ardezie, având spre calea ferată o mică grădină de 
zarzavat. 

Totul era aproape total acoperit cu zăpadă. 

Era casa paznicului barierei, paznic cu numărul 172. 

Un fum subţire, gri, ce pe fondul alb păru aproape negru, 
urca drept spre cerul jos şi întunecat. 

Nimic nu se mişca. Doar câteva ramuri plezneau sub frig şi 
croncăniturile de ciori rupeau uneori liniştea acestor 
câmpii. 

— Acolo este, murmură Fanny. Să vedem dacă azi va vorbi. 
Trebuie, ah, trebuie! 

Cu paşi hotărâți se îndreptă spre căsuţă, merse spre uşa 
înconjurată de ramuri uscate de viţă de vie şi fără să bată 
intră, spunând: 

— Bună ziua, Jacques Maing. 

Un bărbat în jur de treizeci şi cinci de ani şedea lângă un 
cămin în care ardeau legături de crengi luate din pădure. 


Purta ghete înalte şi sub un veston tricotat, bluza albastră 
avea înscris pe gulerul răsfrânt un N roşu. 

Era pe jumătate aplecat spre cămin, un cot pe genunchi, 
bărbia în mână şi părea pradă unei visări întunecate. 

La zgomotul uşii ce se deschidea, la auzul acelei voci, 
sări... 

— Dumneavoastră! Bolborosi el. 

Figura i se iluminase... O roşeaţă arzătoare îi urcase pe 
frunte. 

— Ţi-e frică de mine? Întrebă Fanny cu o voce infinit de 
dulce şi mângâietoare. 

EI îşi plecă fruntea un minut, apoi, ridicând-o şi fixând 
asupra tinerei femei privirea lui, devenită brusc temătoare, 
răspunse: 

— Da! 

Fanny izbucni în râs - un râs luminos şi drăguţ ce sfârşi 
prin a-l tulbura pe cel numit Jacques Maing. 

— Da, continuă el, frânându-şi mâinile cu stângăcie, da, 
aşa-i. De trei ori mi-aţi apărut aşa cum vă văd acum şi de 
fiecare dată am încercat aceiaşi impresie, ca de spaimă. 

— Ei bine, fie! Spuse Fanny cu o bruscă gravitate, dacă te 
înspăimânt, plec... adio! 

Jacques Maing se aruncă între ea şi uşă. 

— O, nu, nu o să plecaţi aşa. Ascultaţi-mă... Ce v-am spus 
acum şase luni, tot adevărat este! 

— Ce mi-ai spus, dragule? Că-ţi inspir oroare? 

— Nu. Ştiţi bine ce! V-am spus că petrec zilele şi nopţile 
visând la dumneavoastră, cu teama că nu o să vă mai văd. 
Ştiu bine că totul ne desparte. Ştiu bine că sunt nebun de 
îndrăznesc să vă iubesc... dar asta-i şi dacă ar trebui să-mi 
smulg această iubire, ar trebui să-mi smulg inima! De câte 
ori nu m-am gândit să părăsesc acest post sărman, să vin la 
Lille să vă caut, să vă zăresc, măcar de departe, măcar o 
secundă! Ah, cât sunt de nenorocit. 

— Ei bine, spuse Fanny, cu un surâs încântător, de ce n-ai 
făcut-o? 


— Doamnă, ce-mi spuneţi? Îşi pierdu el respiraţia. 

— Cine îţi spune că eu n-am sperat că o să vii? 

— Ah, fiţi atentă! O să mă înnebuniţi... O să mă faceţi să 
cred că... 

— Că te iubesc? Zise ea cu o voce de muribundă. Şi dacă 
ar fi aşa? 

El deveni palid. 1 se tulburară ochii. Întinse nehotărât 
braţele şi merse spre ea, în timp ce ea continua să surâdă şi 
parcă, să-l magnetizeze într-un fel. 

În acel moment, un fluierat lung despică liniştea în 
depărtare. 

— Trenul de unu şi treizeci şi şapte! Murmura Jacques 
Maing. Şi instinctul de disciplină repunând stăpânire pe el, 
simţul marilor responsabilităţi îl recuceri. Se opri, cu 
respiraţia tăiată, îşi scutură hotărât capul şi apucând un 
steag roşu, înfăşurat pe un băț scurt, se repezi la postul lui. 

Era şi timpul: trenul trecu într-un zgomot infernal şi ca un 
mare suflu disperat, dispăru spre nord. 

Fanny ridicase din umeri dar îşi încruntase sprâncenele. 

Jacques se întoarse în casă. Îşi recăpătase sângele rece. 

— Vedeţi, zise el, nu fără amărăciune, nu sunt decât un 
slujbaş al celei mai joase categorii - un fel de maşină ce 
trebuie să facă la anumite clipe un semnal. lată totul...! 
Dumneavoastră sunteţi o mare doamnă... şi eu am visat ca 
un nebun. 

— Într-adevăr, spuse rece Fanny, slujba nu-i strălucită. 

— Nici măcar nu sunt titularul. Acest post a fost dat mamei 
mele ca recompensă pentru cei treizeci de ani de serviciu ai 
tatălui meu, mort acum şapte ani, strivit de o locomotivă în 
manevră. 

Fanny simţea că paznicul Jacques Maing îi scăpa. Trebuia 
să se grăbească. 

— Mama ta nu-i acasă? Întrebă ea, păstrându-şi aceiaşi 
răceală. 

— A avut treabă în târg. O să se întoarcă. Peste zece 
minute va fi aici. 


— Atunci, tu o înlocuieşti când lipseşte? 

— Da. 

— Şi asta-i toată munca ta? Pentru un tânăr viguros? 

— Vânez... Prefer această semi-independenţă... 

— Dar cum îţi permite asta Campania Nordului? 

— Am rezolvat asta acum cinci ani, spuse Jacques, 
îngălbenindu-se. Aşa că sunt angajat fără să... 

— Aha, îţi place să vânezi... să faci pe braconierul puţin... 
şi apoi asta-ţi permite să supraveghezi pădurea, să 
împiedici să fie vagabonzi prin jur. 

Jacques Maing tresări. 

Deveni palid şi începu să tremure din toate mădularele. 

— Ce vreţi să spuneţi? Se bâlbâi el. Iată a patra vizită ce 
mi-o faceţi. Şi tot a patra oară când îmi spuneţi asta. 
Vorbiţi! O, de ăsta dată o să vorbiţi. 

— Şi tu o să vorbeşti! Mormăi Fanny pentru ea. 

Ea luă cele două mâini pe care Jacques, într-un gest 
nebunesc le întindea spre ea şi, deodată, încetişor, ea 
spuse: 

— Tu nu aveai o surioară acum cinci ani? O frumoasă, 
adorabilă fată de şaisprezece ani, ce se numea Jeanne? Hai, 
să vorbim despre ea! Ce s-a întâmplat cu ea? 

Jacques Maing scoase un geamăt surd. 

Ochii îi ieşiră din orbite, convulsionaţi de spaimă. 

Dar, cu un violent efort, se stăpâni şi murmură: 

— Jeanne era bolnavă... foarte bolnavă... Am trimis-o în 
sud, lângă Nice. 

— Şi mama ta ştie aceasta? Fără îndoială, nu-i aşa? Dar 
cum de-a consimţit? 

— Ea nu a consimţit niciodată să se despartă de Jeanne. 
Într-o zi, o condusei pe sora mea la Douai, o dădui în grijă 
unui şef de tren, prieten de-al meu şi ea plecă. Mama 
plânse, mult... dar s-a resemnat gândindu-se că sănătatea 
fiicei sale era în joc. De altfel, primim scrisori. Uitaţi-vă am 
primit una, acum o lună; citiţi-o, dacă vreţi. 

Febril, Jacques Maing începu să scotocească într-un sertar. 


— Inutil, spuse Fanny. Această scrisoare este un fals. Ca 
toate scrisorile pe care le primeşte mama ta. Şi tu, Jacques 
Maing, o ştii la fel de bine ca şi mine, pentru că ştii că 
Jeanne a murit! 

De astă dată, Jacques scoase un strigăt teribil. 

EI se retrase, ca ameţit de groază. 

Fanny merse spre el şi din nou îi prinse mâinile. 

Ea îşi cufundă privirea în ochii bărbatului. 

— Priveşte-mă, spuse ea, cu o voce joasă şi arzătoare. 
Priveşte-mă bine şi spune dacă vezi în mine un duşman? 

„Nu, Jacques. Nu sunt duşmanca ta. De ce mă forţezi să 
vorbesc prima? De ce mă obligi să roşesc? Nu vezi nimic?” 
„Ce-mi pasă mie că ai avut o soră şi că ea a murit. Din milă 
filială ai inventat plecarea ei. Ca să nu-ţi omori mama ai 
inventat scrisori... sau, altul şi-a luat grija asta... Ce-mi pasă 
mie?” „Am aflat toate aceste detalii fără să vreau... şi dacă 
le-am aflat, asta este şi pentru că mă preocupi, tu, doar tu, 
înţelegi? 

„Of, nu vrea să înţeleagă! Oare gura mea să 
mărturisească? Trebuie ca eu să-ţi spun că te iubesc?” 

Jacques simţea că-şi pierde minţile. 

Între spaimă şi pasiune, spiritul lui Jacques mergea ca o 
barcă în derivă, deja epavă. Iar teribilele imagini evocate de 
Fanny se ştergeau în el. 

Brusc ea i se aruncă de gât. 

Îi întinse buzele. 

Extaziat, delirând, nebun de pasiune, Jacques le strivi cu 
gura lui. 

Şi când, după o lungă sărutare, ea îşi trase uşor capul, el 
era slab ca un copil, fără forţă, tremurând, pierdut. 

El vru să se aşeze. 

Pasiunea îl stăpânea. Nu mai avu decât o ide fixă: să 
posede această femeie, să se îmbete cu iubirea lui, să fie a 
lui întreagă. 

— O să vină mama ta! Bolborosi ea, cu ochii tandri, cu talia 
cambrată. O să vii la Lille. 


— Da, da! Of, da! 

— Jacques, Jacques drag! Te iubesc! Vreau să fiu a ta! O să 
vii, nu-i aşa? 

— Chiar astă seară, gâfâi el. 

— Nu, o să te anunţ când. Dar, de acum, îţi aparţin. Dar tu, 
zii! 

— O, desigur, al tău, corp şi suflet, în întregime. 

— Atunci, înţelegi, fără secrete între noi? 

— Nu, nu. Vorbeşte, întreabă! 

— Vino, o să-mi arăţi! 

— Ce, bolborosi Jacques într-o străfulgerare de luciditate. 

— Mormântul! Murmura Fanny, îmbrăţişându-l strâns. 

El avu o secundă de ezitare supremă. 

Dar ea îşi lipi buzele de ale lui, se strânse mai tare lângă 
el, îl strivi între braţele ei. 

Şi învins, fremătând, disperat, îmblânzit, el murmură: 

— Da! 

Fanny, încet, se desprinse de el. Dar îl îmbrăţişa cu surâsul 
ei. Îl înnebunea cu toate promisiunile unei iubiri nebuneşti, 
plină de pasiune şi voluptate, promisiuni ce le găsea în ochii 
ei. 

— O să te aştept la marginea pădurii, reluă ea. 

Lui îi fu frig. 

— Ai zis, aşa-i? Urmă tânără femeie. Te aştept o jumătate 
de oră... Nu mai mult! Dacă vii, înseamnă că mă iubeşti... 
Atunci o să-ţi zic ziua, noaptea... când te voi aştepta la 
Lille... Dacă nu vii, nu o să mă mai vezi niciodată! Nu vreau 
să iubesc decât pe bărbatul care mă va iubi îndeajuns ca să 
mi se încredinţeze trup şi suflet. 

— Voi veni! Spuse el, electrizat, într-o furtună de hotărâre 
de nezdruncinat. 

Contesa Fanny se repezi afară şi dispăru, uşoară ca un 
mesager al aerului. 

Mormântul din pădure. 

Câteva minute mai târziu, Jacques Maing se îndrepta spre 
locul de întâlnire. 


Văzându-l sosind, ea îşi ascunse un surâs de triumf şi 
murmură: 

— În sfârşit, voi afla adevărul. 

Imediat ce tânărul fu lângă ea, Fanny îl apucă de braţ şi 
dacă o ultimă rezistenţă s-ar mai fi ridicat în mintea lui 
Fanny, această rezistenţă s-ar fi risipit îndată în gândurile 
de dragoste ce făceau să-i bată puternic inima şi tâmplele. 

Dar el nu mai rezista! Pentru a fi iubit, pentru a avea pe 
această femeie ce-i înnebunea simţurile şi conştiinţa, el ar fi 
comis o crima. Şi pentru a-şi smulge orice speranţă de a da 
înapoi, el o împinse uşor, spunând: 

— Haideţi, veniţi! Pentru că aceasta este dorinţa 
dumneavoastră, o să vedeţi. 

— Să văd şi să ştiu! Murmură Fanny cu o voce care era un 
adevărat poem de promisiuni de iubire. 

Merseră în linişte timp de un sfert de oră. 

Ei părăsiseră orice cărare bătută. 

Jacques se înfundă în pădure, urmând un drum pe care el 
trebuie că-l cunoştea bine de tot, căci nu avea nici o ezitare. 

Fără îndoială, venise adesea acolo. 

Fanny vorbea, dar şi observa bine drumul. 

Deodată, Jacques se opri. 

Tremura violent, scrâşnea dinţii şi se albise ca un mort. 

— Acolo e, zise el, surd. 

Sosiseră într-un fel de luminiş înconjurat de brazi ale 
căror ramuri se aplecau sub greutatea zăpezii şi ale căror 
ace păreau şi mai întunecate pe fundalul zăpezii. 

La capătul acestui luminiş se ridica un fag cu trunchiul 
neted, dar cu ramurile strâmbe, ca într-un desen straniu. 

— Aici e! Repetă Jacques, întinzând braţul către piciorul 
fagului. 

Fanny privi. 

Nimic nu putea indica că acolo ar fi fost un mormânt. 

Zăpada îşi întindea uniforma manta pe un teren unde nici 
o proeminenţă, oricât de uşoară, nu se arăta. 


— Astfel, spuse încet Fanny, dacă am săpa la picioarele 
acestui fag... 

— O, tăceţi, tăceţi! Tremură Jacques. 

— Dacă am săpa aici, continuă Fanny, am găsi... 

— Linişte, aveţi milă! Imploră tânărul aruncând în jurul lui 
priviri pline de spaimă. 

— Oasele lui Jeanne Maing! Termină Fanny, fără milă, sora 
ta! 

— O, doamne, hârâi tânărul, sunteţi crudă! Ei, bine, da... 
teribila dumneavoastră curiozitate e satisfăcută! Aici e. Aici 
doarme sărmana micuță. Şi acum, să plecăm; haide-ţi de 
aici! Nu ştiu dacă aş putea să mai rămân în acest loc... 

Şi el făcu o mişcare ca şi cum ar fi vrut s-o ia la goană. Era 
la capătul puterilor. 

Fanny îl apucă de braţ şi îl ţinu cu forţa care în alte 
circumstanţe l-ar fi mirat cumplit. 

— Ah, da! Spuse ea, cu o voce schimbată, glacială şi 
amenințătoare, s-ar spune, dragul meu, că ţi-e teamă! 

— Mie, teamă. Aiurea! 

Înţepeni! Şi totuşi tremură, iar părul i se zbârli de spaimă. 

— Ba da! Reluă Fanny. Oare tremură cineva aşa, dacă are 
conştiinţa curată? Şi eu am o fetiţă înmormântată la Paris, 
la Pere Lachaise. Şi vă asigur că, la mormântul ei, eu nu 
simt oroare. Dimpotrivă, când merg să duc amintirea mea 
înflorită, n-aş mai pleca de acolo. Şi tu, tu, Jacques, vrei să 
fugi. 

— Oh, mormăi nefericitul, pentru că nu ştii... 

— Ce? Întrebă cu ardoare Fanny. 

— Nu, nu! Nu o să spun nimic! Este prea mult, deja că v- 
am adus aici. Ce vreţi de la mine, doamnă? Ce fascinaţie 
exersaţi asupra mea? Haideţi! Să plecăm. 

— Cum vrei, dragul meu... Pleacă, eu rămân... sau mai 
degrabă... 

— Doamne, ce vreţi de la mine? Gâfâi Jacques. 

— Să prevenim poliţia, simplu! Îl cunosc foarte bine pe 
procurorul Republicii din Douai, domnul Lemercier de 


Champlieu. 

— El? El? Răcni tânărul. 

— Da! Ce-i de mirare în asta? Este un magistrat demn, 
care, ca şi mine, se va mira de existenţa acestui mormânt 
secret, ruşinos, ascuns în fundul unei păduri, fără cruce, 
fără nici un semn... care ca şi mine se va întreba dacă 
Jeanne Maing nu a fost asasinată, în condiţiile în care i se 
ascunde cadavrul. 

— Milă! Gemu Jacques 

— Cine, în sfârşit, ca şi mine, nu se va întreba dacă nu ai 
asasinat-o tu, fratele ei... 

— O, ce oribil, ce oribil! 

— Sau, cel puţin, dacă nu ai fost complice cu asasinul ei... 

— Destul! Milă! O să vă spun totul! Aveţi milă! 

Jacques se lăsă să cadă în genunchi. 

Fanny îi aruncă o privire de dispreţ şi reluă cu răceală: 

— Cred că este singurul lucru pe care poţi să-l faci! Hai, 
ridică-te! Copile! Eşti doar un copil! Cum vin la tine, atrasă 
de aerul de sinceritate şi loialitate... îndrăznesc să fac nişte 
declaraţii de care ar trebui să-mi fie ruşine... îţi mărturisesc 
un sentiment pe care ar fi trebuit să-l ascund în fundul 
inimii mele... şi, în schimb, nu găsesc în tine decât 
neîncredere. 

— O să vorbesc! Spuse Jacques, ridicându-se. Pentru că 
acest oribil secret mă apasă şi mă torturează! 

— Dar gândeşte-te bine! Dacă nu eşti hotărât să-mi spui 
totul, este inutil să începi. 

— O să zic tot! Veniţi. Să nu rămânem aici. Poate, n-aş 
putea... rămâne aici... 

— Fie! Să mergem unde vrei! 

— Aşteptaţi, lăsaţi-mă să şterg urma paşilor! 

— Inutil, spuse Fanny. Uite-te! 

Şi ea arătă cerul acoperit de nori ce păreau să se deschidă 
în acel moment pentru a lăsa să cadă fulgi mari de nea. 

— Peste cinci minute orice urmă va fi acoperită! 


— Este adevărat... Haideţi! La două sute de metri de aici 
este o cabană de cărbunari. Vom fi la adăpost... 

Jacques porni cu paşi mari, ca şi cum s-ar fi grăbit să se 
îndepărteze de mormântul singuratec. 

Învăluindu-l cu privirea ei de o claritate metalică, Fanny îl 
urma, asemănătoare unui geniu al răului ce vrea să-şi 
supună victima pentru a o împinge spre un destin sumbru. 

Peste câteva clipe, tânărul ajunse la cocioabă şi intră. 

În această colibă erau crengi, o bancă, o sobă prost 
întreţinută. 

Jacques aruncă lemne în vatră şi aprinse focul. 

Fanny se aşeză pe bancă şi se pregăti să asculte, 
închizându-şi pe jumătate ochii, pentru a nu pierde nimic 
din ce urma să audă: 

— Poate că aţi remarcat, începu Jacques, la vreo două sute 
de metri de ultimele căsuțe din Wahagnies, între sat şi 
pădure, o casă mare, arătoasă, din cărămidă şi piatră albă, 
ceva ca un mic castel? 

— Casa ce are acum aerul unui cavou, spuse Fanny, casa 
ce pare că plânge şi se tânguie îngrozitor de trist, cu toate 
ferestrele închise, cu pereţii acoperiţi de muşchi, cu curtea 
năpădită de ierburi, cu jaluzelele rupte, în sfârşit cu acel 
aer de părăsire şi tristeţe ce pare a spune trecătorului: 
„Aici s-a comis o crimă”. 

— Asta €..., murmură Jacques, tremurând, dar aveţi un 
mod înspăimântător de a descrie locul. 

Ei, bine, această casă, atât de tristă azi, era, acum cinci 
ani, locuinţa cea mai veselă, cea mai zgomotoasă. 

În timpul vânătorilor de toamnă, se auzeau hohotele de 
râs ale societăţii care se întâlnea acolo, lătratul câinilor; 
seara, totul se lumina: în marele salon, invitaţii cântau la 
pian. În sfârşit, bogăţia şi fericirea domneau acolo. 

Această casă aparţinea domnului marchiz de Champlieu. 

— Hai! Ce-ai spus: marchizul de Champlieu? 

Jacques dădu afirmativ din cap. 


— Chiar acela a cărui fiică s-a căsătorit cu prietenul meu 
Lemercier, procurorul din Lille. 

— Da, acela... 

— Şi care a murit trei luni după nunta aceleia numită 
frumoasa Helene? 

— Da, acela. 

— Continuă, dragul meu, istoria povestită de tine promite 
să fie interesantă! 

— Ea este teribilă. 

— Spuneaţi deci că această casă... acest castel? 

— Ei, bine, era un loc de întâlnire pentru vânătoare. 
Marchizul de Champlieu închiriase în totalitate pădurea şi 
cumpărase câteva hectare din pământul de la Wahagnies. 
Apoi a ridicat castelul. Şi în fiece toamnă, el venea aici cu o 
numeroasă şi strălucită societate. Când marchiza a murit, el 
a continuat să vină aici, dar, de atunci, fiica sa Helene făcea 
onorurile. Lucrurile merseră astfel până în anul de care vă 
vorbesc. Eu eram la Douai, într-o echipă de muncitori la 
gară. 

— Slujbă foarte modestă pentru un om atât de inteligent 
ca tine... 

— Ce vreţi, doamnă, trebuie să trăiesc... 

— Doamne Jacques! Sărmanul meu prieten! 

— Tata, reluă Jacques scuturând capul, era mort de doi 
ani, de o moarte îngrozitoare; într-o zi, o locomotivă îi strivi 
ambele picioare; mama mea rămase văduvă, avându-mă 
doar pe mine ca sprijin... şi sora mea, Jeanne. Mamei i-a 
fost oferit postul de pază la nivelul localităţii Wahagnies. 

În acel an, anul crimei, eu cerusem şi am obţinut un 
concediu de două luni, căci mă simţeam bolnav şi am venit 
să mă instalez în colibă, lângă mama mea şi sora mea... Ori, 
eu nu eram aici decât de vreo două săptămâni şi ştiam toate 
bârfele, toate poveştile ce circulau despre castelul 
Champlieu. 

— Care erau zvonurile? Întrebă Fanny, văzând că Jacques 
tăcuse, căzând într-o visare întunecată. 


— S-ar spune, reluă Jacques, tresărind, s-ar spune că 
marchizul de Champlieu era un mare fustangiu, un om de 
nimic ce-şi băgase nevasta în mormânt de atâtea necazuri. 
Nu am întârziat să constat adevărul acestui zvon şi mai 
mult decât odată, parcurgând pădurile şi câmpurile, îl 
surprinsesem pe bătrânul marchiz îmbrobodind vreo 
țarăncuţă. 

— Sunt mirată! Acest drag marchiz! Şi avea la Lille o 
reputaţie atât de frumoasă. 

— Ei bine, credeţi-mă, era un nenorocit! Nobilii ăştia se 
cred întotdeauna stăpâni! Se supăra de câte ori fata u 
rezista... în plus, era aspru cu cei săraci, având un 
sentiment curat doar faţă de fiica lui, domnişoara Helene. 

— Ah, o iubea într-adevăr! Şi graţie acestei afecţiuni 
absolute, totale, domnişoara Helene putea să obţină multe 
lucruri pentru nenorociţii din împrejurimi; căci ea era 
bunătatea însăşi... şi atât de frumoasă! Frumoasă ca una 
din acele statui ce se văd în biserici. 

— Oare o iubeşti, dragul meu! Îl întrerupse Fanny cu o 
lugubră ironie ce-l făcu pe Maing să pălească şi să tresare. 
— Ah, spuse el, visam la ea ca toată lumea din regiunea 
aceasta. Despre ea, se spunea... dar nu este legat de trista 

povestire pe care v-am promis-o... 

— Te înşeli, spuse Fanny cu un soi de brutalitate. Ai promis 
să spui totul! Spune-l atunci! 

— Fie! E şi mai uşor când vorbeşti de oameni cinstiţi. Se 
spunea, deci, că fiica marchizului de Champlieu, 
domnişoara Helene, urma să se căsătorească cu un tânăr 
care, ca să zic aşa, crescuse alături de ea. 

Erau văzuţi mereu împreună, oriunde era un bine de 
făcut, o amărăciune de şters, o pierdere de consolat. Era 
numit „logodnicul domnişoarei”. Şi peste tot unde el îşi 
instala şevaletul ca să picteze, puteai fi sigur c-ai s-o găseşti 
şi pe fiica marchizului... 

— Deci, era pictor! Zise Fanny tuşind uşor. 


— Da. Nu se ştia dacă era bogat sau sărac. Dar se spunea 
că tablourile lui erau foarte valoroase, dovadă că oraşul 
Lille îi dăduse comenzi pentru muzeul lui; se spunea că ar 
câştiga mulţi bani şi deşi era tânăr, purta panglica roşie la 
butonieră. 

În sfârşit, pe scurt, era recunoscut că bătrânul marchiz, 
după multă rezistenţă şi hotărât, fără îndoială de afecțiunea 
ce i-o purta fiicei sale, consimţise: căsătoria tinerilor urma 
să aibă loc... 

— Cum se numea el? Întrebă surd Fanny. 

— Pierre Latour, răspunse Jacques. 

Fanny închise ochii. Ea se îngălbeni, tremură ca şi cum n- 
ar fi auzit acest nume. 

Un freamăt convulsiv - turbare, ură sau iubire - o agită. 

— Continuă, spuse ea, când reuşi să-şi stăpânească 
această emoție care scăpă neobservată de Jacques, prea 
preocupat de gândurile lui. 

— lată, deci, ce am aflat: de o parte, scandaloasa purtare a 
marchizului; pe de altă parte, dragostea şi nunta ce urmau 
să aibă loc între Pierre Latour şi Helene Champlieu. Ori, în 
acel an, printre numeroţii invitaţi ai marchizului, se afla 
procurorul Republicii, domnul Lemercier. 

În strălucita societate a vânătorilor veniţi din Lille, din 
Douai, din Valencienne şi Cambrai, unde familia Champlieu 
poseda vaste domenii, în această societate elegantă, deci, 
procurorul trecea drept complet neobservat şi n-aş fi aflat 
niciodată numele său, dacă, deodată, nenorocirea n-ar fi 
amestecat viaţa lui cu tragica mea existenţă, aşa cum o să 
vă spun... 

— Iată-mă, în sfârşit aproape, spuse Fanny. 

— O, aşa-i, răspunse Jacques Maing tremurând. Dar îmi 
rămâne mai întâi să vorbesc despre sărmana micuță, ce-şi 
doarme ultimul său somn acolo, sub zăpadă, uitată de toţi - 
exceptând-o pe mama, care numără zilele până la venirea 
ei. Vai! Şi pe mine, care sunt bântuit de vise tulburi... pe 


mine, asupra căruia ea se pleacă uneori, noaptea, asupra 
mea, pentru a-mi striga: „Jacques, Jacques, eşti un laş!” 

Jacques Maing îşi duse la ochi mâna crispată şi două 
lacrimi alunecară printre degetele lui. 

Dar faţa lui Fanny rămase dură şi împietrită. 

Inima acestei femei era, fără îndoială, de cremene - şi 
totuşi, avea şi ea o inimă! 

Jacques Maing reluă după câteva clipe, dureroasa visare 

— Jeanne, în acea epocă, mergea pe şaptesprezece ani. 
Era drăguță, graţioasă şi mai instruită decât sunt de obicei 
fetele de la ţară. Avea ochi dulci, albaştri. Mulţi băieţi îi 
făceau curte. Dar, tot râzând, ea ştia să-i ţină pe toţi la 
distanţă. Ea o adora pe bătrâna noastră mamă, şi când a 
mărite decât târziu, când ar fi putut părăsi slujba ei şi ar fi 
putut veni să locuiască cu ea. Inutil să vă spun că ea era 
slăbiciunea mamei mele... Cât despre mine, şi eu o iubeam, 
dar o să vă spun, totuşi, doamnă, că în fond eram puţin 
gelos să văd că mereu ea era preferata. Trebuie să vă spun 
câteva cuvinte despre mine, oricât de penibil ar fi asta... 

— Te ascult, Jacques... nu poţi să ştii cu câtă simpatie te 
ascult... întrerupse Fanny. 

Şi, într-adevăr, ea arunca asupra tânărului o privire de 
neagră satisfacţie. 

— Să fii blestemat! Reluă Jacques Maing. Blestemat? Cred 
că sunt! În sfârşit, aşa eram pe atunci: câştigam trei franci 
şi cincizeci de centime pe zi şi aş fi vrut să fiu bogat... îi 
invidiam pe acei oameni pe care-i vedeam plimbându-se sau 
vânând împreună cu marchizul... încercam să le copiez 
gesturile... muream de invidie, în sărăcia mea. 

lată ce eram, doamnă, la fel de adevărat ca şi prezenţa 
dumneavoastră aici, în faţa mea şi ca şi iubirea mea 
nebunească. Nebun am fost, nebun rămân. 

Ah, asta mă linişteşte puţin, dezvăluindu-mi secretele 
inimii. 


Şi într-adevăr, Jacques Maing îşi zgâria pieptul cu unghiile 
ca şi cum ar fi vrut să-şi scoată inima din el. 

— Exagerezi, zise Fanny, cu acea suavitate a intonaţiei ce 
ştia când s-o pună în conversaţie: eşti un om prea 
inteligent, prea superior poziţiei tale, asta-i tot. 

Jacques Maing bău cu sete din aceste cuvinte linguşitoare 
ce cădeau ca mierea în sufletul lui. 

— Poate! Murmură ea. 

Fanny avu un surâs triumfător: cuvintele sale îşi făceau 
efectul. 

— M-aţi urmărit bine? Reluă tânărul. Înţelegeţi bine 
situaţia, aşa cum am încercat să o spun pe scurt? 

— Cum crezi! Răspunse Fanny: bătrânul marchiz, atât de 
dornic de aventuri, infam şi capabil de o crimă pentru a-şi 
satisface pasiunile... Helene de Champlieu ţi pictorul - acest 
Pierre Latour - logodiţi şi pe punctul de a se căsători... 
procurorul Lemercier care pândeşte această fericire... sora 
ta, Jeanne, tânără, frumoasă, curată şi devotându-se mamei 
sale... tu, în sfârşit, care, de departe, ca un blestemat al 
infernului social, ai înţeles bucuriile bogăției şi priveşti cu 
ochi lacomi acest paradis terestru în care n-ai cum să 
pătrunzi... lată personajele dramei. 

— Oh, mă înspăimântați, murmură surd Jacques Maing 

— Cât despre decor, este în faţa ochilor noştri: Wahegnies, 
castelul întâlnirii de vânătoare, pădure şi acolo, la trecerea 
de cale ferată, umila colibă a paznicului barierei de unde, 
uneori, arunci o privire de invidie furioasă asupra locuinţei 
marchizului, şi unde micuța Jeanne, victimă nevinovată, o 
ajută pe sărmana bătrână la gospodărie. 

— Acum n-ai decât să ridici vălul ce acoperă drama! 

Capitolul VI Moartea lui Jeanne Maing 

— Drama, spuse atunci Jacques Maing, cu o voce 
strangulată şi rapidă, drama, iat-o! 

Într-o seară... era 30 octombrie... acum cinci ani şi două... 
mi se pare c-a fost ieri! Eram de o lună în regiune. Mai 
aveam treizeci de zile de concediu; dar hotărâsem să nu 


profit de ele şi să reiau drumul spre Douai chiar în ziua 
următoare. E drept că eram exasperat de parada acestor 
oameni, de pădurea plină de ei; preferam să plec. 

În acel 30 octombrie, eram în oraş. Înainte de a relua 
trenul, vroiam să cumpăr o bonetă albă pentru mama mea 
şi o basma de lână pentru Jeanette care tuşea... tuşea! Dar 
cu aceiaşi ocazie, întâlnisem prieteni din copilărie, de la 
care vroiam să-mi iau rămas bun. 

— Da, spuse Fanny, ai făcut un tur printre cabaretele 
târgului, nu-i aşa? 

Şi în ciuda stăpânirii de sine, nu putu să-şi ascundă 
disprețul. El aruncă un braţ de lemne în focul ce se stingea 
şi reluă. 

— Asta-i. Ce vreţi? Noi, oamenii din popor, în cabarete 
bem cu prietenii. Oamenii din înalta societate ciocnesc 
pahare cu şampanie, noi, cu absint. În fond, este acelaşi 
lucru. 

— Acelaşi gest, observă Fanny, râse urât Fanny. 

— Aşa cum spuneţi. Doar că şampania nu face rău, în timp 
ce absintul omoară oamenii din popor. Din fericire, n-am 
fost niciodată un mare băutor, alcoolul mă înspăimântă şi 
acum, mai ales. Din acea zi îl urăsc... 

Era ora nouă seara când, plecând din Wahagnies, ajunsei 
în pădurea ce trebuia s-a traversez pentru a ajunge la calea 
ferată. Aveam amețeli! Puțin obişnuit cu atâtea pahare, din 
băuturi diverse, cu ceştile cu cafea amestecată cu alcool, 
mă simţeam greoi, simţul lucrurilor îmi scăpa, doar 
cunoaşterea prea mare a drumului mă conducea automat. 

La un moment dat, în ciuda acestui lucru, am înţeles că m- 
am rătăcit. Era noapte şi nori grei alunecau peste vârfurile 
copacilor, nici o rază de lumină nu mă ajuta! Mă aşezai cu 
spatele la tulpina unui brad, hotărât să aştept ca răul ce mă 
paraliza să-mi treacă. Brusc, adormii... 

Cât timp am dormit! N-am ştiut-o niciodată... îmi amintesc 
doar că visam ceva urât, aveam un vis în care auzeam 
strigătele cuiva ce cheamă în ajutor. Aceste strigăte mă 


treziră... şi văzui atunci că visul meu corespundea cu 
sinistra realitate. 

Acolo, la zece paşi de mine, un grup inform se zbătea în 
întuneric, am auzit un strigăt sfâşietor şi de astă dată, 
recunoscui că era vocea unei femei ce avea nevoie de 
ajutor... 

Am vrut să mă ridic... căzui greoi. Am vrut să mă urnesc... 
dar eram stupefiat la fel de mult de oroare şi beţie... 

Strigătele încetară... nu mai auzii decât horcăituri... Pe 
jumătate ridicat, cu părul măciucă de frică, am vrut să 
disting ce se petrecea. 

Deodată, dintr-un tufiş vecin, ţâşni o lumină... lumina unei 
lanterne... şi doi bărbaţi năvăliră...! Unul era procurorul din 
Douai, Lemercier... celălalt, un servitor al marchizului de 
Champlieu... un anume Jean Lannoy... un fel de valet de 
încredere pe care marchizul îl târa după el în expedițiile 
vânătoreşti, fie că vâna animale, fie că vâna fete... 

Jacques Maing se opri, tremurând. 

— E frig aici, murmură el! 

Şi aruncă în vatră un alt braţ de lemne. 

— Ştii ce a devenit Jean Lannoy? Întrebă Fanny. 

— Da, la moartea marchizului, a trecut la procuror. Cei doi 
oameni nu se mai pot părăsi. Ei sunt legaţi de lanţul crimei. 
— Al crimei? Striga Fanny. Ah, da! Deci cei doi oameni ce 

se năpusteau cu lanterna, nu veneau în ajutorul victimei? 

— O să vedeţi! Reluă Jacques Maing cu un zâmbet straniu. 
În rază de lumină văzui toată scena: o femeie se zbătea în 
braţele unui bărbat. Pe femeie nu am văzut-o imediat, dar 
pe bărbat l-am recunoscut: era marchizul de Champlieu. 

— Am înţeles! Oribilul marchiz o violase pe nefericită... 

— Aceasta îi scăpase, fără îndoială. Iar marchizul o 
urmărise, o prinsese, o răstur-nase... 

Nu i-am văzut faţa întoarsă spre mine decât o secundă; 
dar n-o voi uita niciodată. Era hidos... îi ieşeau ochii din 
orbite şi cu o voce ce aducea mai mult a urlet de câine 
furios, repeta: „Aha, vrei să mă denunţi. Vrei să mă 


dezonorezi! Mă ameninţi cu asmuţirea tuturor împotriva 
mea! Aşteaptă micuță mizerabilă! Aşteaptă!” 

O târa pe femeie de gât... Cele zece degete se 
încrustaseră în carnea ei... Făcea spume la gură. 
Nenorocita se clătina, dar se mai zbătea. Da, da, iată ce 
văzui ca într-un fulger în acea infernală secundă. 

lată ceea ce bântui visele mele. Iată teribila viziune pe 
care o voi avea înaintea ochilor şi în ceasul morţii... 

— Revino-ţi, hai! Spuse Fanny, cu un ton de profundă milă. 

— Mă plângeţi? Tremură vocea lui Jacques. Of, sunteţi 
prea bună, mult prea bună ca să plângeţi un asemenea 
mizerabil! 

— Jacques, murmură Fanny cu voce joasă, gândeşte-te că 
nebun, înşfăcai bastonul mau şi m-am aruncat asupra 
grupului hidos al celor trei asasini... Văzându-mă, ei 
rămaseră ca împietriţi... „Fratele, fratele ei!” horcăi 
marchizul cu un geamăt ce-l mai aud şi acum... Nebun de 
groază, privii spre victimă... şi recunoscui pe Jeanne, sora 
mea... 

În acel moment, Jacques Maing, se îndreptă spre uşa 
colibei şi dintr-o privire se asigură că nu era nimeni în 
împrejurimi. 

Apoi, luând un pumn de zăpadă, îşi frecă fruntea, 
bolborosind: 

— Este prea cald aici! Oh, am temperatură... ard... 

— Curaj, Jacques! Zise Fanny. Ai zis prea mult ca să te mai 
poţi opri... 

— Da, da, trebuie să spun tot! Ascultaţi, deci, pentru că 
aveţi această putere de a-mi smulge îngrozitorul secret. 

„Când am recunoscut pe sora mea, nu ştiu cum să vă 
explic faptul... că este oribil, ei bine, am înţeles, în clipa 
acea de groază că nu o iubeam pe Jeanne, că nu o iubisem 
niciodată, că fusesem mereu invidios... că asta dura de 
demult, când tatăl meu nu-mi dădea decât lovituri şi îi 
rezerva ei toate mângâierile. 


Înţelesei monstruozitatea inimii mele! Nu eram frate 
pentru Jeanne... eram Cain! N-o să spun că m-am bucurat 
văzând-o moartă! Nu! Dar ceea ce trebuie să zic este că nici 
n-am încercat o mare durere! O priveam, făcui o mişcare... 
Fără îndoială că ochii nemiloşi ai procurorului 
surprinseseră în această privire şi în această mişcare, 
sensul ce-mi scăpa şi mie... Oricum, am scos un strigăt de 
turbare mai degrabă decât de durere şi mă aruncai asupra 
asasinilor! Nu erau înarmaţi; altfel, sigur că acum aş fi stat 
întins, mort, lângă Jeanne! 

O clipă mai târziu, mă trezii cu spatele de un copac, în 
timp ce loveam, răcnind şi chemând în ajutor... „O să fugă! 
Suntem pierduţi” tremură marchizul. 

„O să-l omor!” zise Jean Lannoy. 

Deodată, mă simţii apucat de ambele braţe. 

Era procurorul care mă ţintuia şi îmi zicea cu o voce 
feroce, faţă în faţă: „Jacques Maing, eu, procuror al 
Republicii, te arestez! Eşti un monstru. Ai violat-o şi ai 
asasinat-o pe sora ta!” 

Rămăsei ca trăsnit. Procurorul nu se opri. 

„Suntem toţi martori, te-am văzut! Vei fi ghilotinat! 

— Ce minciună! Urlai eu. Voi sunteţi asasinii! 

— Cine o va afla, sărmane nebun? Crezi că mărturia ta va 
putea cântări cât cuvântul marchizului de Champlieu şi al 
procurorului Republicii? 

Totul căzu ca un trăsnet asupra mea. 

Imediat, măsurai profunzimea abisului în care eram 
împins. 

Îl văzui pe procuror care surâdea acum. El îmi lăsă braţele 
şi îmi spuse: 

— Hai, Jacques Maing, nu sunt atât de rău pe cât crezi! 
Ascultă, dacă vei vorbi, eşti pierdut!, „Clănţăneam din dinţi. 
Eram deja îmblânzit. Totuşi, înţelegeam vag că dacă îi 
denunţam pe aceşti oameni aş fi putut, poate, să stabilesc 
adevărul... Chiar şi procurorul credea asta. 


— Spune şi fă cum vrei, strigă el, eu o să te denunţ. Şi tu 
vei fi cel ce va merge la ocnă!” 

Procurorul ridică din umeri. 

— Jacques Maing, spuse el, rece, dacă vorbeşti, te 
aşteaptă moartea; dacă taci, peste o oră ai douăzeci de mii 
de franci”. 

— Mizerabile! Asasinule! Ajutor!” 

— Treizeci de mii!” 

— La ocnă! La ghilotină cu voi, ucigaşilor 

— Cincizeci de mii!” 

— 'Tăceţi, tăceţi odată!” 

— Şaizeci de mii!” 

Lăsai să cadă bastonul meu; lăsai şi capul să se aplece şi 
începui să plâng. Eu care câştigam cu greu patru franci pe 
zi, făcând şi ore suplimentare! Bogat! O avere! Pentru mine, 
care invidiam bogăţia! Pentru mine, ros de sărăcie. Şi apoi, 
această asigurare a procurorului! Această certitudine cu 
care susţinea că mă poate el incrimina! Am fost laş şi am 
tremurat în faţa ghilotinei! Am fost orbit şi înnebunit de 
spectrul bogăției! Nu am spus nimic! Dar întorsei capul de 
la cadavrul lui Jeanne. 

Procurorul înţelesese că acceptam. Jean Lannoy se repezi 
spre coliba unde suntem acum. Reveni cu o lopată. Începu 
să sape la piciorul fagului pe care vi l-am arătat. Când 
groapa fu gata, procurorul o luă pe Jeanne de umeri, 
marchizul de picioare, şi, în curând, cei trei bătătoreau 
pământul... totul se sfârşise... 

Capitolul VII Nunta lui Helene de Champlieu. 

Jacques Maing scoase un suspin ce se asemăna cu un 
horcăit de om blestemat. 

Contesa Fanny îşi întindea mâinile sale albe spre flăcările 
vetrei. 

Era gânditoare. 

Ea ştia acum ce voia să ştie: puţin îi păsa de rest, fără 
îndoială. 


LIA 


În jurul colibei, vântul iernii fluiera printre ramurile 
moarte, iar zăpada continua să se joace în vârtejuri, sub 
cerul negru. 

Urmară câteva minute de linişte tragică. 

— Când au sfârşit sinistra lucrare, reluă Jacques cu o voce 
joasă, ca strivită de ruşine, marchizul şi procurorul mă 
luară cu ei la castel. Am fost introdus într-un apartament 
somptuos. 

Procurorul se aşeză la o masă şi îl văzui scriind. Marchizul 
deschise un sipet, trase din el bilete de bancă pe care le 
numără pe masă. Rătăcit, ca într-un coşmar ce nu se mai 
sfârşea, apucai teancurile bani pe care-i băgai în buzunarul 
de la piept. 

— Semnaţi de primire, îmi spuse atunci procurorul 
întinzându-mi pana şi împingân-du-mi hârtia pe care tocmai 
o scrisese. 

Semnai fără măcar să citesc. Dar, deşi eram cu capul atât 
de zăpăcit, am remarcat că marchizul de Champlieu voise 
să ia hârtia... 

Procurorul, rece, o împături şi o puse în buzunarul său. 

Marchizul era palid, palid ca un mort. Se întoarse febril 
spre mine şi îmi spuse. 

— Du-te! Acum, tu poţi să pleci de aici!” 

Dar procurorul mă apucă de braţ şi îmi spuse: 

— O clipă, prietene! Trebuie să ştii ce s-a întâmplat cu 
Jeanne. Trebuie ca şi mama ta să ştie. Seara Jean Lannoy a 
mers s-o caute pe sora ta din partea domnişoarei Helene.” 

Micuța a plecat imediat la drum. Ea a ajuns aici. Şi pentru 
binele ei, pentru sănătatea ei, a fost convinsă să plece lângă 
Nice, unde trebuie să petreacă câţiva ani. 

De altfel, tu ai fost prezent şi ai consimţit. Ţi-ai luat 
obligaţia să-i explici mamei tale şi să-i spui că plecarea era 
aranjată de câteva zile, prin generozitatea domniţoarei 
Helene, deoarece Jeanne e bolnavă de plămâni, că această 
călătorie este necesară şi că în înţelegere cu domnişoara 
Helcne, ai folosit un subterfugiu, pentru ca mama ta să nu 


se opună plecării. Mama ta nu va putea să vorbească cu 
domnişoara Helene, deoarece mâine dimineaţă ea va pleca 
de aici şi nu va mai reveni. Ai înţeles? 

lată ce-mi spuse procurorul. lar marchizul fu de acord. 

Dar eu obiectai: 

— Mama mea va fi mirată că nu va primi scrisori...” 

— Mama ta ştie să citească?” 

— Nu!” 

— Ei, bine, nu-i greu: va primi, în fiece lună o scrisoare de 
la fiica sa. Acum, du-te.” 

Plecai. Ca un hoţ! Era aproape ora două dimineaţa. Înainte 
de a mă întoarce acasă, ascunsei comoara mea sub o piatră 
a fântânii pe care apoi am aşezat-o cu grijă la loc. Apoi, 
intrai în casă. Mama plângea cu disperare. Jean Lannoy 
venise într-adevăr s-o caute pe Jeanne în jur de ora şase. Ea 
plecase. Îşi petrecuse seara la castel, unde chiar o ajutase 
pe domnişoara Helcne la nu ţtiu ce treabă. Probabil la 
plecarea ei de la castel, bătrânul marchiz o urmărise prin 
pădure, pândit el însuşi de către procurorul Lemercier. Am 
putut să reconstitui toate aceste detalii ale oribilei drame. 

Ce să vă mai spun! Am spus mamei mele povestirea 
convenită şi am adăugat că o condusesem chiar eu la Douai 
pentru a o îmbarca aproape cu forţa, după ce am 
recomandat-o unui şef de tren. 

Mama plânse, imploră, chiar mă ameninţă. A doua zi 
dimineaţă alergă la castel: domnişoara Helene nu mai era 
acolo... Dar bătrânul marchiz o primi şi îi repetă povestea. 

— Dacă nu sunteţi o mamă rea, adăugă el, trebuie să vă 
consideraţi fericită!” 

Şi sărmana bătrână reveni înlăcrimată, acuzându-se chiar 
că este mamă rea, că n-are forţa să se bucure. 

Jacques Maing tăcu. 

Fanny îl privi. 

Nenorocitul era galben-verde şi picături de sudoare îi 
acopereau fruntea. 


— Şi mama ta, întrebă ea, nu s-a gândit niciodată să facă o 
călătorie la Nice? 

— De şase ori a cerut un „permis”, adică un bilet gratuit 
cum se acordă slujbaşilor căilor ferate! De fiecare dată, 
permisul i-a fost acordat... dar eu îl primeam... şi îl ardeam! 

Atunci, după doi ani, ea a economisit centimă cu centimă 
preţul unui bilet. Şi când îl va cumpăra... va fi groaznic! Cât 
despre mine, eu cerui şi obţinui un concediu. Şi mă instalai 
aici, să supraveghez în acelaşi timp mormântul şi pe mama 
şi... comoara mea! Astfel mormântul şi păzirea lui, mama pe 
care a trebuit de o mie de ori să o conving... comoara, 
blestemata comoară din care, până acum, n-am îndrăznit să 
iau o centimă, au fost marile mele griji. 

Trăiesc ca un ocnaş... tremur de fiecare dată când văd pe 
cineva intrând în pădure, dorm în pod, pe paie şi mă închid 
acolo, de teamă ca mama să nu surprindă vreun cuvânt 
pronunţat în somn. Oh, dacă aş putea... 

— Ce? Întrebă Fanny. 

— Să mă răzbun! Răspunse sec Jacques Maing. Marchizul 
a murit. Jean Lannoy nu este decât o unealtă mizerabilă... 
dar acest Lemercier... acest procuror! Dacă aş putea, oh, îl 
urăsc, credeţi-mă! Din noaptea aceea teribilă, ura a intrat 
în inima mea... mi-aş da viaţa ca să-l fac să sufere măcar pe 
jumătate cât am suferit eu. 

Fanny se ridică, apucă mâna lui Jacques. 

— Şi cine îţi spune, murmură ea, cu voce arzătoare, că 
această răzbunare nu este posibilă şi că nu am venit să ţi-o 
ofer? 

— Of, dacă ar fi aşa, mormăi Jacques Maing, strângând 
convulsiv pumnii. 

— Răzbunare, iubire, ţi le aduc pe amândouă! Reluă 
Fanny. Fii un adevărat bărbat! Fii puternic! Ai încredere în 
mine... 

— Da, of, da! 

— Să vedem, reluă ea, aşezându-se şi părând că-şi 
stăpâneşte emoția, să vorbim despre acest Lemercier, 


pentru că vrei asta... Nu l-ai mai revăzut de atunci, măcar o 
dată? 

— Ba da, l-am revăzut! 

— Şi ce făcea, ce spunea? Întrebă avid contesa Fanny, 
gândeşte-te la asta, Jacques, pentru proiectele tale de 
răzbunare şi chiar de iubire... e mai important decât poţi 
să-ţi închipui. Aminteşte-ţi deci, bine, cel mai neînsemnat 
cuvânt, gest,... nu uita nimic! 

— Nu, n-o să uit nimic, spuse Jacques Maing, cu o voce 
sumbră. Şi cum aş putea să uit cel mai mic detaliu ce 
priveşte această dramă ce face din mine ultimul dintre 
mizerabili şi dintre laşi, complice la asasinarea surorii mele! 
Ascultaţi-mă! 

Jacques Maing merse să arunce o privire la intrarea 
cabanei. 

— Ninge neîncetat, murmură el, revenind la contesa 
Fanny. 

În realitate se dusese să controleze din nou împrejurimile. 

— Aşa cum v-am spus, reluă el, ceream mereu concediu şi 
am rămas pe loc. Acum eram bogat! Trebuie să găsesc cum 
să folosesc această bogăţie şi totuşi, mi se părea că toată 
lumea m-ar acuza, într-o zi, dacă o să mă ating de aceşti 
bani. Trec peste asta... 

Veni iarna! A fost un nou pretext pentru mine să nu mai ies 
din căsuţă, căci nu mai îndrăzneam să pătrund în pădure. 
Apoi, primăvara înflorită... pădurea se reîmbrăcă în frunziş, 
mărăcinii crescură şi cărările deveniră greu de găsit. 

— Şi păsările începură să cânte, îl întrerupse Fanny cu un 
surâs îngheţat. Am remarcat un lucru, dragul meu... multe 
conştiinţe chinuite de remuşcări devin idilice. 

— Dacă v-am dat aceste detalii, zise Jacques Maing, 
scuturând din cap, asta înseamnă că nu-s de prisos. Într- 
adevăr, din ziua în care văzui pădurea luând un aspect mai 
puţin sinistru, îndrăznii să mă aventurez din nou. Evitai cu 
grijă fagul lângă care era... Dar degeaba, ceva mă împingea 
cu o forţă invincibilă. 


Într-o seară, la sfârşitul lui aprilie, făcusem înconjurul 
pădurii, înarmat cu puşca mea şi ca de obicei, paşii mă 
conduseră la mormânt. Eram la vreo treizeci de metri de 
fag, când văzui un om... Părea că cercetează pământul 
chiar acolo unde fusese săpat... Simţii că pălesc. Îmi 
încărcai puşca, încărcând-o cu gloanţe mari şi începui să mă 
târăsc spre bărbat... eram hotărât să-l ucid dacă aş fi văzut 
că ştie... 

— O crimă? Se strâmbă Fanny. 

— O crimă atrage alta... Dar nu a trebuit să trag! Când 
eram la câţiva paşi de el, l-am recunoscut pe marchizul 
Champlieu! 

— Bah, acest scump marchiz! Ce făcea acolo? 

— Era, fără îndoială atras de aceeaşi forţă care mă 
împingea şi pe mine... îl vedeam clar. Îmbătrânise mult. 
Faţa îi era răvăşită. Privea cu fixitate pământul ce o 
acoperea pe Jeanne. Uneori buzele lui se mişcau... parcă-i 
cerea iertare... scoase un adânc suspin. 

Deodată se auziră paşi, marchizul tresări ca pentru a se 
ascunde în desişul unde eram şi eu, dar era prea târziu! Un 
bărbat apăru şi acest om striga: 

— Nu vă temeţi, domnule marchiz, eu eram!” 

Era procurorul Lemercier. 

Marchizul se albise, tremura ca şi cum i-ar fi fost frig. 

— De două ore vă caut, dragă marchize, reluă Lemercier; 
am parcurs pădurea şi vroiam să mă retrag când 
întâmplarea a făcut să vă zăresc acolo, scufundat într-o 
meditaţie penibilă. 

— Mă căutaţi? Vreţi să-mi vorbiţi?” 

— Da, domnule marchiz.” 

— Să ne întoarcem atunci! Spuse febril marchizul făcând 
doi paşi.” 

Dar procurorul îl reţinu de braţ şi îi spuse: 

— Pentru ce am să vă cer, e mai bine să rămânem aici... 
locul este singuratec precum un cabinet de lucru., „Fie! 
Vorbiţi... Ce vreţi să-mi cereţi?” 


Procurorul păstră un moment de tăcere. 

Apoi, cu o voce pe care încerca să o facă melancolică, 
spuse: 

— Domnule marchiz, am împlinit ieri treizeci şi şapte de 
ani! Am o situaţie destul de bună. Am un viitor plin de 
promisiuni; sunt notat bine sus; trec drept un procuror de 
talent; într-un cuvânt, cred că pot să sper... Cu toate 
acestea, sunt trist, neliniştit, mă plictisesc în viaţă, 
exceptând zilei care am de condamnat pe cineva...” 

Marchizul se făcu alb ca un mort. 

— Eu reuşesc aproape întotdeauna, domnule marchiz. 
Posed acea îngemănare specială pentru reconstituirea unei 
crime; la un cuvânt evocator, văd intrând în capetele 
juraţilor convingerile mele... şi atunci când condamn la 
moarte, se poate spune că vinovatul, oricât ar fi de sus 
plasat, oricât ar fi de bogat, el aparţine deja călăului.” 

Marchizul lăsă să-i scape un geamăt surd şi maşinal, 
dorind să se îndepărteze de mormântul victimei... dar 
Lemercier îl reţinu din nou. Continuă, surâzând: 

— Cum vă spuneam, în acele zile mă distrez... Din 
nefericire, aceste întâmplări sunt rare, iar în restul timpului 
mă plictisesc. Şi atunci m-am gândit să mă însor... şi am 
venit să vă cer sfatul în această problemă. 

— Sfatul meu? Dar...” 

— O să-mi spuneţi că nu suntem nici rude, nici prieteni... 
Dar, ce vreţi, am o asemenea încredere în dumneavoastră 
că am hotărât să vă cer sfatul. Viaţa de familie, iată ce-mi 
lipseşte spre a mă vindeca de această tristeţe ce mă 
roade... O femeie tânără, frumoasă, amabilă, capabilă să 
facă onorurile casei şi să le susţină demn, ca soţie de 
procuror, să-mi facă şi copii... iată fericirea... De altfel, nu 
ţin la bogăţie şi o să mă mulţumesc cu puţin...” 

— Ei, bine! Făcu marchizul, revenindu-şi puţin, totul îmi 
pare bine gândit...” 

— Mă aprobaţi, deci!” 


— Pe deplin. Căsătoriţi-vă! Şi pentru, că nu căutaţi 
bogăţie, pentru că zestrea nu este indispensabilă fericirii 
dumneavoastră, o să găsiţi uşor printre burghezii 
provinciei. Vreţi să vă ajut?” 

— Nu îndrăzneam să vă cer aceasta! Totuşi, oricât aş fi de 
indiferent la bunurile acestei lumi, ţin totuşi la un modest 
aport care să-mi permită să fac o figură bună...” 

— Cunosc cinci sau şase domnişoare de măritat, spuse 
marchizul surâzând. Zestrea variază de la două sute de mii 
de franci la... cred... 

— O, domnule marchiz, întrerupse Lemercier, ar fi 
mizerabil! lar mizeria mă înspăimântă. Nu, să fim modeşti 
dar să nu cădem în prostie. Uitaţi, o să vă spun imediat cifra 
la care m-am oprit; fără să număr, bine înţeles, cea ce se 
numeşte atât de trist, speranţa...” 

— Să vedem la cât v-aţi gândit, domnule procuror. Şi dacă 
depinde de mine...” 

— Bine înţeles, domnule marchiz. Soţia pe care o voi lua 
îmi va aduce trei milioane.” 

Marchizul tresări. Privi rătăcit. Începea să înţeleagă! 

Trei milioane! Era averea fiicei sale, Helene! 

— Dar, bolborosi el, în provincie nu văd pe cineva care...” 

— Decât pe dumneavoastră, domnule marchiz, decât pe 
dumneavoastră, nu-i aşa? De aceea, am hotărât să mă însor 
cu domnişoara Champlieu. Domnule marchiz, am onoarea 
de a vă cere mâna fiicei dumneavoastră.” 

Procurorul vorbise cu o voce brusc amenințătoare, deşi în 
surdină. 

— Sunteţi nebun, domnule! Strigă marchizul de 
Champlieu. Scuzaţi-mă, iertaţi-mă, reluă el mai dulce. Nu 
contest talentul dumneavoastră, nici viitorul ce vă aşteaptă. 
Eu cred, ca şi dumneavoastră, că puteţi pretinde mult de la 
viaţă... dar, cu fiica mea, am hotărât deja să... Regret, 
credeţi-mă... dacă nu mi-aş fi dat cuvântul, aş examina cu 
consideraţie cererea neprevăzută pe care mi-aţi făcut 
onoarea să mi-o adresaţi.” 


Lemercier se ridică. Privirea lui deveni întunecată. Îşi 
încrucişa braţele şi cu o voce, devenită deodată dură: 

— Domnule marchiz, nu m-aţi înţeles. N-aţi dat cuvântul 
nimănui...” 

— Domnule, îndrăzniţi să vă îndoiţi de cuvântul meu?” 

— Nu mă îndoiesc de nimic! Vă cer fiica în căsătorie!” 

— Şi dacă voi refuza, horcâi marchizul.” 

— Atunci, chiar de azi, voi emite mandatul de a fi adus...” 

— Cine, eu? Se bâlbâi bătrânul.” 

— Ei, aş! De ce aţi putea fi acuzat? Nu, nu dumneavoastră, 
ci numitul Jacques Maing... asasinul lui Jeanne Maing, 
propria lui soră. O să pun să se sape pământul... chiar aici... 
în locul în care suntem, domnule marchiz!” 

Champlieu se îndepărtă puţin cu o incredibilă spaimă în 
ochi. 

— Haideţi, continuă procurorul, cadavrul va fi dezgropat, 
asasinul va fi uşor arestat, va fi interogat şi...” 

— Şi? Întrebă palpitând, marchizul.” 

— El se va apăra, pe toţi dracii! Va povesti că nu-i decât un 
vulgar complice. Dar atunci, va spune că a primit şaizeci de 
mii de franci ca să tacă. Că a semnat de primire. Hârtia va fi 
căutată şi ea stabileşte în termeni îngrozitor de clari, 
culpabilitatea marchizului de Champlieu.” 

— Mizerabile! Oh! Mizerabile!, „Şi va fi găsită! Termină 
procurorul. Căci hârtia aceasta... ei, bine, ea este într-un 
sertar al scrinului meu.” 

Marchizul căzu în genunchi, ca lovit de un trăsnet. 

— Aveţi milă, murmură el.” 

— Ridicaţi-vă, domnule, spuse rapid procurorul, dacă v-ar 
vedea cineva, dacă v-ar auzi... ar putea gândi că aveţi o 
crimă pe conştiinţă!” 

Domnul de Champlieu se ridică brusc. 

— Dar dovada că n-aveţi nimic să vă reproşaţi este că 
însuşi procurorul intră în familia dumneavoastră. Cine va 
îndrăzni să vă suspecteze! Şi apoi, chiar dacă ar exista 


bănuieli, cum s-ar putea stabili vreodată culpabilitatea, 
când chiar în noaptea nunţii...” 

Marchizul gemu din nou. 

— Vă dau hârtia, dovada fatală ce vă denunţă, vă acuză, vă 
condamnă... şi o s-o ardeţi!” 

Câteva minute de linişte se scurseră. Domnul de 
Champlieu tremura ca o frunză. Era dărâmat, strivit. 

Lemercier surâdea. Deodată, cu o voce învăluitoare, umilă 
aproape, reluă: 

— Domnule marchiz, vreţi să-mi faceţi onoarea de a-mi 
acorda mâna domnişoarei Helene de Champlieu, fiica 
dumneavoastră?” 

Şi atunci marchizul, împins de teroare şi spaimă de 
moarte, răspunse da! 

— Ei bine, spuse procurorul. Să ne întoarcem la castel, 
unde pe loc, vom schimba câteva semnături şi vom stabili 
bazele contractului!” 

Şi îl luă pe Champlieu de braţ. 

Îl trase în direcţia micului castel... cel de vânătoare. În 
curând, dispărură. 

Jacques Maing, după ce povesti, rămase câteva minute 
foarte palid, ca şi cum scena pe care o povestise s-ar fi 
desfăşurat chiar în acea zi. În sfârşit îşi ridică fruntea, 
adăugând simplu: 

— Pe data de 23 mai, aşa cum aveam să aflu mai târziu, s-a 
celebrat cu mare pompă: căsătoria între Helene de 
Champlieu ţi domnul Lemercier. 

Fanny ascultase în linişte, cu fruntea în mina, ca pentru a 
se reculege şi a fixa în memorie cele mai mici detalii ale 
dramei şi mai ales, ale întrevederii marchizului de 
Champlieu cu procurorul. 

Jacques o contempla cu o privire întunecată. 

Regreta oare mărturisirea ce-i fusese smulsă? 

Oare remuşcări îi chinuiau inima? 

O să aflăm. 


— Doamnă, reluă el, cu o voce tremurătoare, ştiţi acum 
cine sunt! Mă ştiţi în întregime... 

— Ei, şi! Spuse ea, neînţelegând. 

— Ei, bine, vreţi să-mi spuneţi cum mă consideraţi? 

El se apropie, se închină, îngenunche. 

— Da, continuă el cu o voce pasionată, v-am vorbit cum n- 
aş fi făcut-o nici în faţa unui judecător, cum abia aş fi 
îndrăznit să-mi povestesc mie, atunci, când în liniştea 
nopţilor, sunt singur, faţă în faţă cu conştiinţa mea. Ce vreţi 
să faceţi? Nu-mi pasă! Ce interes aveţi să străpungeţi 
misterul ce-l împresoară pe procuror! Nu vreau să ştiu! 
Vreau să ignor scopul dumneavoastră. Dar, am dreptul să 
vă întreb ce părere aveţi despre mine, acum! Nu cu mult 
timp înainte, mi-aţi spus, m-aţi făcut să sper... 

— Ah, da! Gândi Fanny, comedia iubirii! Hai, să-mi joc rolul 
până la capăt. 

Şi grav, cu o dulceaţă înduioşătoare, spuse: 

— Atunci, te consideram un flăcău oarecare şi dacă îţi 
admiram frumuseţea, îmi era milă de slăbiciunea ta. Acum, 
te văd aşa cum te-aş fi vrut, cu inima puternică, dârză... 
demn de femeia stranie ce sunt eu, demn de iubirea mea. 

Jacques Maing aruncă un strigăt. 

— Scoală-te, zise Fanny. Să nu mai vorbeşti nimănui 
despre asta. Cred că ţi-am spus destul. Gândeşte-te doar că 
te aştept la Lille... 

Brusc, ca şi cum ar fi cedat unui irezistibil impuls de 
pasiune, îl îmbrăţişa şi îi strivi gura cu o sărutare arzătoare 
care sfârşi prin a-l înnebuni, lăsându-l tremurând, zăpăcit, 
aproape fără forţe. 

Când deschise ochii, contesa Fanny dispăruse. 

Se repezi afară, urmări în zăpadă drumul ei şi o ajunse 
chiar în momentul în care sărea uşoară în şaua calului. 

— La Lille, strigă Fanny, care dădea cu cravaşa în calul ce 
porni în galop. 

Capitolul VIII Închisoarea din Loos. 


Opt zile mai târziu, într-o duminică dimineaţă, procurorul 
Lemercier era singur în cabinetul lui. Doctorul Montigny 
făcuse o vizită lui Helene care, spre mirarea ţi aproape spre 
spaima lui, se găsea în aceeaşi stare: criză 
înspăimântătoare de febră şi delir, urmate de lungi căderi 
într-un fel de prostraţie. 

Îi spusese şi procurorului despre temerile lui, iar acesta, 
ridicând mâinile spre cer, răspunsese: 

— Doctore... dacă s-ar întâmpla o nenorocire... ei, bine, 
cred că aş muri! 

Şi cu un gest brusc, îşi şterse pleoapele roşii. 

În cabinetul său, Lemercier reluase faţa impasibilă şi lucra 
la un dosar ce-l prepara pentru întoarcerea la Douai. 

În acel moment, valetul său intră, îi dădu o carte de vizită 
şi spuse: 

— Această persoană insistă să fie introdusă... 

Lemercier aruncă o privire indiferentă pe cartea de vizită 
şi murmură: 

— Contesa Fanny! Oare ce vrea de la mine? 

Intuitiv evita această femeie. Fără să ştie bine de ce, avea 
bănuieli în ceea ce priveşte persoana ei. În orice procuror 
este şi un poliţist. Bogăția în care trăia, aerele romantice ce 
şi le dădea, anumite priviri pe care le surprinsese, totul 
contribuise la a-l determina la o anumită anchetă. Îşi 
promisese să descifreze enigma. 

Şi ocazia se ivise. 

El ordonă să fie introdusă imediat contesa. 

Primele cuvinte, pronunţate surâzând, după ce se aşezase 
pe fotoliul arătat de procuror, au fost: 

— Dragă domnule, vă cer un mic serviciu: autorizaţia de a- 
l vedea în închisoare pe domnul Pierre Latour, pe care l-aţi 
arestat ca hoţ şi care n-a furat niciodată nimic, aşa cum o 
ştiţi prea bine. 

Aceste cuvinte, pronunţate cu surâsul pe buze, cu mâna 
distrată jucându-se pe capul de vulpe argintie ce o purta în 


jurul gât ului, o blană minunată, fără un defect, blană ce 
stârnise admiraţia şi invidia cunoscătoarelor. 

Procurorul pregătise o faţă glacială, masca sa cea mai 
inchizitorială pentru a o primi pe tânără femeie. Căci 
procurorii şi judecătorii, în general, îşi pun toată 
îndemânarea pentru a-şi da un aer excesiv de pătrunzător. 

Cel mai adesea, acest aer le este de altfel foarte folositor 
pentru a-şi ascunde nulitatea. Deci, Lemercier, se pregătise 
să ancheteze, să scotocească această conştiinţă, să-i smulgă 
vălurile, să-i pătrundă misterele. 

În faţa atacului violent, neprevăzut, extraordinar al acestei 
femei, el se făcu brusc alb la faţă. 

Masca sa de cinstit şi deştept procuror, căzu. Dinţii 
începură să-i clănţăne. 

— Reveniţi-vă, dragă domnule, reluă Fanny, mereu 
zâmbitoare; s-ar putea crede, dacă v-ar vedea cineva, că, 
doamne fereşte, nu sunteţi la prima crimă... căci, este o 
crimă, domnule procuror, să arestezi un nevinovat! 

— Doamnă, se bâlbâi, în sfârşit, Lemercier, vă ascult şi mă 
întreb dacă sunteţi sănătoasă! Îndrăzniţi să-mi vorbiţi mie 
aşa? 

— Văd că trebuie să dovedesc că sunt bine informată. 
Pierre Latour nu este un hoţ. Este doar amantul doamnei 
Lemercier de Champlieu. 

Procurorul îşi strânse pumnii de turbare. Faţa lui se 
injectă de fiere. Făcu un gest ca şi cum ar fi vrut să sune, să 
ceară să fie aruncată această femeie afară. 

Dar, deodată, el îşi atinse fruntea: 

— Ah, murmură el, strivit, am înţeles! Sunteţi autoarea 
denunţului pe care l-am primit. 

— Da, dragul meu domn, spuse simplu Fanny. 

Cu un efort greu, Lemercier îşi regăsi sângele rece; ştia 
acum cu cine avea de a face. 

— Şi de ce mi-aţi scris? Întrebă el. Ca să vă răzbunaţi? 

— Da, articula clar Fanny. 

— Pe doamna Lemercier de Champlieu? 


— Nu, pe el! O plâng din toată inima pe sărmana femeie 
care, în toate acestea, nu este decât o victimă. Dar pe el, îl 
urăsc! 

Procurorul respiră uşurat. 

Contesa era, deci, aliata lui şi nu duşman, cum se temuse. 

— Ce v-a făcut? Întrebă el. Îl iubiţi? 

— Abia îl cunosc... Nu, nu îl iubesc... dar m-a insultat într- 
un mod în care o femeie cu temperamentul meu nu poate 
suporta... 

Procurorul rămase un moment gânditor. 

— Aha, dar cum aţi ştiut de relaţiile lui cu doamna 
Lemercier. 

— Foarte simplu. Acum vreo cinci ani... cam cu vreo zece 
zile înainte de nunta dumneavoastră... am primit de la acest 
bărbat afrontul sângeros ce m-a transformat în duşmanca 
lui... îl urmăream, nu-l lăsam o clipă. Într-o zi, se duse la 
Wahagnies... Intră în pădure şi curând, veni spre el o 
tânără pe care n-o cunoşteam atunci... şi care era 
domnişoara Helene de Champlieu. 

Procurorul tresări. 

— Am asistat la întrevederea lor; am văzut cât o adora; şi 
de atunci, cred că s-a născut dorinţa mea dea mă 
răzbuna... într-adevăr, ura mea primi repede satisfacţie. 
Căci, în acelaşi timp cu mine, numărându-le sărutările, 
studiindu-le gesturile, cu figura schimonosită de gelozie, 
văzui un om ce-i pândea, şi acel bărbat eraţi 
dumneavoastră. Nu vă mai spun că am închis ochii şi m-am 
rugat pentru dumneavoastră. Şi când căsătoria avu loc, 
nimeni, nici chiar dumneavoastră, nu v-aţi bucurat atât! 

Fanny avu un surâs îngrozitor pronunţând aceste cuvinte. 

— De atunci, urmă ea, supravegheai şi mai strâns pe omul 
meu. Am avut convingerea că înainte de a vi se dărui, 
domnişoara de Champlieu se dăruise lui şi am aşteptat cu 
răbdare ocazia propice. Această ocazie s-a ivit... m-am 
servit de ea şi iată povestea mea! 

Contesa izbucni în râs. 


Procurorul era izbit de sângele rece şi de atitudinea lipsită 
de orice părere de rău a acestei femei. 

— Şi ce vreţi să-i spuneţi în închisoare? Întrebă el brusc. 

— Nimic! Sau aproape nimic. Două cuvinte. Cât să-l văd la 
faţă. Şi să-i amintesc insulta ce mi-a făcut-o. Pentru mine va 
fi doar o partidă de plăcere, asta-i tot! 

De astă dată, procurorul tresări de bucurie. Oare, această 
vizită, nu însemna o nouă umilinţă pentru prizonier? Ba da, 
această contesă Fanny devenea pentru el o aliată prețioasă! 
Dar o va supraveghea! Va pune pe urmele ei pe cei mai buni 
poliţişti ai Siguranţei! O să ştie totul despre ea. 

Gândindu-se la aceasta, scrisese câteva linii. 

— Uitaţi, priviţi, spuse el, iată câteva cuvinte pentru 
judecătorul de instrucţie care are calitatea de a ridica 
secretul şi de a autoriza ceea ce cereţi. Cât despre rest... 
vreau să uit... vreau să ignor ceea ce ştiţi, ce v-a surprins. 

— Eu însămi, din acest moment, uit! Spuse Fanny, luând 
scrisoarea. 

În acelaşi timp, ea îl salută pe procuror, cu o graţie 
deosebită, ca şi cum nu s-ar fi spus nimic grav, ea se 
retrase, lăsându-l zăpăcit, întunecat şi întrebându-se cu 
nelinişte mare dacă nu întâlnise un adversar de temut. 

Simplitatea stupefiantă cu care Fanny îi spusese lucruri 
formidabile ce-l făceau să tremure, nu-i lăsa alegere decât 
între două aprecieri. 

— Sau este nebună... sau este o mare canalie... O să văd. 

În după amiaza aceleiaşi zile, cu autorizaţia necesară, 
contesa Fanny ajunse în cartierul Bethume şi opri cupeul în 
faţa închisorii din Loos. 

Directorul marii închisori o primi cu onorurile datorate 
unei celebrităţi feminine a oraşului Lille iar la vederea 
hârtiei semnate de judecătorul de instrucţie, avu 
amabilitatea să o conducă el însuşi de-a lungul lungilor şi 
tristelor coridoare. 

Se opri, în sfârşit, în faţa unei celule ce fu deschisă la 
ordinele lui de către un gardian, apoi, făcând semn acestuia 


de a rămâne la uşă, ca santinelă, se retrase discret. 

Fanny intră. 

Celula semăna cu toate celulele închisorilor moderne: gri- 
gălbuie, de o curăţenie îngheţată, cu un pat de lemn lipit de 
perete, cu scaunul fixat de un lanţ, cu o scândură servind 
drept masă, pentru pâine, tacâmuri de lemn, cu excepţia 
cuţitului. 

Prizonierul, la vederea acestei femei care, cu voaleta 
groasă coborâtă pe faţă, avansa spre el, se ridică. 

Fanny tresări văzându-l atât de slăbit, cu ochii roşii ce 
trădau nopţile nedormite şi lacrimile vărsate. 

Pierre Latour, de la arestarea lui, trăia unul din acele vise 
îngrozitoare în care cel adormit face eforturi disperate să 
se trezească. 

Situaţia, într-adevăr era tragică. 

Cu un cuvânt putea, pronunţându-l, să se dezvinovăţească. 

— Dar acel cuvânt el nu putea să-l pronunţe. 

Criminalul care aştepta ora să fie judecat, poate găsi 
liniştea de spirit relativă în claritatea situaţiei lui. A făcut 
rău. 

Era arestat. Va încerca să se apere cât poate de bine; asta 
serveşte oricum. 

Nevinovatul condamnat pe nedrept poate şi el să găsească 
liniştea în speranţa că adevăratul vinovat va fi descoperit, 
mai devreme sau mai târziu. 

Dar, să fii nevinovat, să poţi s-o dovedeşti imediat şi să te 
condamni tu însuţi la tăcerea ce va antrena alte condamnări 
- iată ce chinuia pe acest nefericit tânăr prins într-un fel de 
cursă. 

Într-adevăr, dacă ar vorbi, dacă ar dovedi că nu este un 
hoţ, pierdea reputaţia, onoarea celei pe care o adora şi 
pentru care ar fi murit. 

Sacrificiu! Era frumos; dar nu îl scutea de aceste teribile 
lupte interioare ce îi chinuiau sufletul. 

Fusese interogat de trei ori de judecătorul de instrucţie. Şi 
la toate aceste întrebări răspunsese: 


— Sunt de acord cu tot ce spune domnul de Champlieu. 
Aceste cuvinte, ce trebuiau să aibă pentru el consecinţe 
îngrozitoare, le repetase şi le semnase pe procesul verbal. 
— Voi fi condamnat, gândea el! Ce risc, totuşi! Un an sau 
doi de închisoare! Ei, bine, fie! N-am familie, deci nu 

dezonorez pe nimeni. 

După aceea, îmi voi schimba numele, voi pleca din Franţa. 

Acest nume nou va fi înnobilat de arta mea... ţi voi fi salvat 
pe Hel€ne. Cine ţtie? Poate într-o zi, soarta, ne va uni. 

Astfel, în disperarea lui, tânărul căuta o consolare pe care 
în străfunduri o ştia iluzorie. 

În această stare de spirit era când văzu uşa celulei 
deschizându-se şi intrând această femeie elegantă, cu grijă 
mascată de voaletă, în faţa căreia se înclină. 

Fanny, după ce se asigurase că gardianul închisese cu 
discreţie uşa, îşi ridică voaleta. 

O exclamaţie surdă ieşi de pe buzele lui Pierre Latour. 

Deveni foarte palid. 

— Văd că mă recunoşti, zise Fanny. 

— Da, ce doriţi? 

— Să vă văd! Să vă vorbesc! Poate să vă salvez, cine ştie! 

— Dumneavoastră! Şi cum m-aţi salva? 

— Îl cunosc foarte bine pe domnul Lemercier de 
Champlieu. 

— Ah, da... v-am zărit la acea funestă serată de Crăciun! Şi 
când v-am văzut... mi-am spus că nenorocirea era pe 
aproape... Şi nu m-am înşelat. 

— Pierre, zise Fanny, cu o voce emoţionată, eşti nedrept... 
Ai fost mereu aşa cu mine. Este greşeala mea; dacă ai 
coborât atât de mult încât să pătrunzi într-o casă pentru... a 
fura? 

Nenorocitul se abţinu, cu greu... Deveni palid, ca de 
fiecare dată când acest cuvânt îl pălmuia. 

— Înţeleg acum! Reluă Fanny, te lansaseşi în cheltuieli 
exagerate, poate ai jucat... ai pierdut! Bruxelles este 


aproape de Lille şi când mergi la Bruxelles, eşti aproape de 
Spa... sau de Ostende. De covorul verde! 

Şi atunci, înnebunit... Asta-i, aşa? 

— Da! Repetă tânărul cu o voce îngheţată. 

— Fi, bine, cum îţi spuneam, îl cunosc pe procuror... aş 
putea obţine de la el... să-şi retragă plângerea... 

O clipă speranţa cobori în inima lui Pierre Latour. 

Ar putea să se salveze, deci fără să dezvăluie adevărul ce 
putea dezonora pe Helene. 

Fanny înregistra această mişcare de bucurie instinctivă. 

— Pierre, spuse ea cu o voce fierbinte, lumea o să te 
condamne, eşti supus dispreţului public! Priveşte-mă. Doar 
eu te plâng! Doar eu nu te dispreţuiesc. Gata la orice ca să 
te salvez, şi, descătuşat, să te salvez, să te urmez... chiar la 
ocnă, dacă va trebui! 

— Doamnă! 

— Nu, lasă-mă să-ţi vorbesc! Te iubesc! Aş muri de ruşine 
să trebuiască să repet acest cuvânt, ţie, care m-ai respins 
mereu. Ei, bine, totuşi îl repet! Da, te iubesc! Nu îţi 
dovedesc? Ce ţi-am făcut? De ce mă urâăşti? 

Era sinceră. Vocea îi tremura. Erau lacrimi în ochii ei. 

— Unde o să găseşti un devotament asemănător? Continuă 
ea. Doamne, ştiu... Nu mai sunt fecioară... Am avut amanți. 
lată ce te îndepărtează... Dar, Pierre, iubirea sinceră ce mi- 
ai inspirat-o nu poate să mă purifice? lată-mă din nou lângă 
tine, ca acum cinci ani! Da! Cinci ani au trecut! Şi te iubesc 
ca atunci! Ah! Pierre... să fiu iubită de tine - ce n-aşi fi făcut 
ca să-ţi plac şi să te fac fericit! Cinci ani de amărăciune şi 
lacrimi n-au putut şterge sentimentul ce ţi-l purtam în 
sufletul meu, aşa cum n-au şters frumuseţea mea... căci 
sunt într-adevăr frumoasă. Toţi ochii mi-o zic! Dar tu! Tu 
taci... nu-mi vei răspunde nici măcar cu o privire de milă, cu 
un cuvânt de consolare? 

Pierre, ascultase, într-adevăr, totul, fără să se clintească. 

Tot ceea ce, putea el să facă pentru această femeie era să 
nu-i arate oroarea. 


Iar ea, mândra Fanny, plângea cu lacrimi fierbinţi. 

Dar, în curând orgoliul ei fu mai puternic. Îşi şterse 
lacrimile. 

— Deci, reluă ea, n-o să-mi spui cauza antipatiei tale, ca să 
nu spun al urii tale? 

— Nu o cunoaşteţi? Murmură el, aspru. 

— Nu, ţi-o jur. 

— Ei, bine... aflaţi-o, chiar dacă sinceritatea mea va face 
din dumneavoastră o duşmancă de temut. 

Fanny tresărise. 

Ar fi vrut acum să-l împiedice pe Pierre să vorbească... dar 
era prea târziu. 

— Să ştiţi, reluă tânărul, că am aflat... că ştiu într-un mod 
sigur, de necontestat, că... 

— Ce oare? Bolborosi slab Fanny? Ce ştii? 

— Că aţi fost amanta fratelui meu! Spuse simplu şi dureros 
tânărul. 

Ea schiţă gestul de a nega. Apoi, văzând convingerea de 
neclintit de pe faţa bărbatului, se îngălbeni şi îşi plecă 
fruntea. 

— Dar asta nu-i tot... termină atunci Pierre Latour. Asta ar 
ajunge să mă îndepărteze de dumneavoastră, dar nu să mă 
facă să vă urăsc... dar oroarea ce mi-o provocaţi... Aflaţi 
adevărul... înainte de a se sinucide, înainte de a-şi descărca 
revolverul în cap, sărmanul meu frate mi-a scris o scrisoare 
pe care am citit-o de o mie de ori, pe care aş putea să v-o 
recitesc... Mă mulţumesc să vă spun că dumneavoastră l-aţi 
împins la sinucidere. 

lertaţi-mă, doamnă, că vă vorbesc cu o francheţe ce 
seamănă cu brutalitatea! Ceea ce se puteam să fac pentru 
dumneavoastră am făcut: adică, am încercat să vă uit. Ceea 
ce vă cer în schimb: să mă uitaţi la rândul dumneavoastră. 
Intre noi este sângele acestui nefericit copil, plin de viaţă, 
de speranţă. El mă iubea mult, iar eu îl iubeam, ca pe un 
copil, eu îl crescusem. 


La aceste amintiri, Pierre Latour nu putu să-şi reţină o 
lacrimă ce se rostogoli pe obrajii palizi. 

Sub acuzaţie, Fanny nu mai avu curajul să-şi ridice 
privirea. 

O cuprinse ameţeala. O clipă vru să nege, să strângă toate 
minciunile pentru a dovedi că Pierre se înşela. Dar înţelese 
că orice efort era zadarnic. 

Ea se simţi imediat condamnată de acest bărbat... singurul 
pe care-l iubise! Singurul pe care-l iubea încă! Şi atunci, un 
fel de furie puse stăpânire pe ea. Respinsă ruşinos, ea căută 
să se răzbune. Şi vru să-l facă pe Pierre să sufere tot ce 
suferea ea. 

— Mărturisesc, spuse ea, încercând să surâdă; da, 
mărturisesc! Fratele tău mă iubea, iar eu nu-l iubeam... A 
fost o tragedie - pentru mine şi pentru el. Îţi place să mă 
faci responsabilă de moartea lui. Fie! Sinceritate pentru 
sinceritate. Venisem aici ca o prietenă, sau, mai degrabă, ca 
o amantă. 

— Şi o să plecaţi ca duşman? 

— Nu. Dar o să întorc iubirea cu uitare... Să nu crezi că m- 
ai dus cu explicaţiile tale... Mă respingi pentru că s-a sinucis 
fratele tău... dar mă dispreţuieşti, mai ales, pentru că 
iubeşti o altă femeie. 

— Ce vreţi să spuneţi? Ridică Pierre vocea! 

— Vreau să spun că te-am văzut, acum cinci ani, în 
pădurea din Wahagnies, la braţul unei tinere şi nobile 
domnişoare. Ei bine, dragul meu, află că te-a mai văzut 
cineva în acea zi! Şi acela se numeşte domnul Lemercier de 
Champlieu... Vezi, acum dacă mai poţi să speri ceva de la 
acest om! Adio: mă goneşti? N-ai să mă mai vezi niciodată. 

Pierre auzi uşa închizându-se. 

Rămase palid, doborât... Astfel, procurorul, după cum 
auzise, cunoştea dragostea lui pentru Helene... 

O lumină orbitoare se făcu în creierul lui. Înţelese totul. 

Lemercier nu-l credea capabil de furt... Lemercier îl 
bănuia că este amantul soţiei lui! Şi dacă pusese să fie 


arestat, dacă era gata să-l condamne, o făcea din cea mai 
odioasă şi laşă răzbunare! 

— Dar ea! Bolborosi tânărul. Ea? Oh! Dar, dacă este aşa, 
ce va face împotriva ei! Cum o va face să sufere! Oh! 
Trebuie să mă apăr! Trebuie să fiu liber! Ca s-o protejez! 

Capitolul IX Micuţa Marie-Rose. 

Înainte de a-l urmări pe Pierre Latour pe drumul durerii 
pe care-l parcurge, înainte de a povesti ce s-a întâmplat cu 
Helene de Champlieu, este neapărat nevoie să revenim o 
clipă la micuța Marie-Rose. 

Am văzut că după scurta conversaţie cu contesa Fanny, 
maestrul Torgquato (să-i folosim acest nume, căci este cel 
sub care s-a prezentat chiar el), ţiganul se pornise la drum. 

Doar itinerarul lui nu fu chiar cel pe care-l indicase 
procurorul. Părăsi imediat drumul spre Leclin, merse spre 
Pont-â-Marcqg, unde petrecu restul nopţii. În zori, în ciuda 
oboselii nenorocitelor de mârţoage ce trăgeau rulotele, 
reluă mersul, ajunse la Orchies, apoi la Saint-Amand şi, 
noaptea, se opri în pădurea Verogne. 

Din prima clipă, Marie-Rose fusese despuiată de haine - 
pline de panglici şi dantele preţioase. 

Femeia lui Torquato - Torquata - o îmbrăcă în nişte 
zdrenţe ordinare. 

Cât despre ciorapi şi pantofi, nu putea fi vorba. Şatra 
micuţelor Torquatelli mergea în picioarele goale: şi micuța 
putea merge la fel. 

De altfel, nu o lăsară să iasă din rulotă. 

Țiganca, ducând prevederea până la a o murdări pe fată, o 
ţinea sub supraveghere în fundul celei de a doua rulote. 

Sărmanul copil, terorizat, nu scotea un cuvânt, nu 
plângea. 

Doar, din timp în timp, ea murmura încetişor: 

— Mamă, draga mea mamă scumpă, unde eşti? 

Ea încerca să-şi ascundă cuvintele rare într-o cută a 
oribilei rochii. 


Într-adevăr, ţiganca, arătându-i o coardă cu noduri, 
terminată cu o curea, îi spusese: 

— Ascultă, micuţ-o... Două, trei zile, n-o să vorbeşti, n-o să 
plângi, în sfârşit, n-o să zici nimic. Mai ales dacă ar intra 
cineva în trăsură! Gata! Pentru fiece lacrimă, pentru fiecare 
strigăt, o lovitură de curea. Aşa că mai bine taci. 

Şi nenorocitul copil, într-adevăr, stătea foarte liniştit. 

De la Saint-Armand, trupa de circari merse drept spre 
frontieră pe drumul spre Lions. Ea o trecu fără probleme. 
Un vameş nu prea vajnic, aruncă o privire în interiorul celor 
două rulote, schiţă o mutră dispreţuitoare şi dezgustată şi îi 
lăsă să treacă. Cât despre paznicul ce-i ceruse lui Torquato 
actele, acesta fu convins că niciodată n-a trecut prin sat 
vreo trupă mai cinstită. Într-adevăr, era greu să ai acte mai 
în regulă. Or, acestea fiind în regulă, nu mai poate fi umbră 
de suspiciune în mintea vreunui paznic. 

Frontiera odată trecută, ţiganca o trezi printr-un gest 
aspru pe micuța căzută într-un somn lung şi disperat şi 
strigă: 

— Acum poţi să scânceşti cât vrei, domnişoară Peticuţ. 

Sărmana nu se gândea nici să plângă, nici să se 
lamenteze. 

Ea trăia un fel de stupoare terifiantă, febra o chinuia, o 
stare de disperare apatică şi morbidă îi strivea micuţele 
mădulare îndurerate. 

— Ce ai de făcut, sclifosito! Tună ţiganca. Hai, fă-te utilă! 
Munceşte, leneş-o! Ia cârpele astea şi spală podeaua 
trăsurii. 

— O s-o laşi în pace? Zise Torgquato când apăru. 

— Hm! Şi de ce? 

— Pentru că aşa vreau eu! Mai întâi, nu se numeşte 
Peticuţ, cum i-ai zis. 

— Bun, şi cum se numeşte, de fapt? 

— Ea se numeşte Zita. Auzi? Zita! N-are alt nume! 

— Zita. Fie, eu n-am nimic împotrivă! Se strâmbă 
zgripţuroaica. Dar de ce ar trebui s-o las în pace? De ce să 


nu muncească? 

— Mai întâi, pentru că aici ca şi în Franţa sunt jandarmi. 

— Înţeleg, spuse Torquata, tresărind, căci avea o spaimă 
de moarte de jandarmi şi de orice reprezentant al 
autorităţii. 

De fapt era asemănătoare cu toate acele păsări călătoare, 
naturi primitive, grosolane, pe jumătate barbare, pentru 
care conştiinţe, umană se rezumă la teama de uniformă. 

Lăsând-o deci pe Marie-Rose, Torgquata cobori din rulotă şi 
începu să meargă lângă omul ei. 

— Explică-mi şi mie ce datorez acestei prințese de care nu 
trebuie să mă ating. Cine e? De unde este? 

— Astea-s treburile mele, spuse ţiganul. Dar, în sfârşit, 
iată: această micuță mi-a fost încredinţată de oameni sus 
puşi, înţelegi? Trebuie ca vreo doi, trei ani să nu mai apară 
în Franţa. 

— Şi apoi? 

— Apoi, trebuie s-o aduc în stare bună. Nu trebuie ca ea să 
fie nefericită. Deci, femeie, n-ai voie să te atingi de ea. E în 
interesul meu. Dacă o aduc înapoi cu bine, voi lua mulţi 
bani. 

— Cât, întrebă ea, ai cărei ochi luciră de lăcomie. 

— Nu ştiu... Poate patru sau cinci mii de franci. 

— Asta-i tot? 

— Nu ştiu! Poate mai mult. Nu mi s-a promis ceva precis. 

— Şi n-ai primit nimic ca avans? 

— Mă iei drept un dobitoc? Am avut un acont, înţelegi? 
Uite, priveşte. Torquato îi flutură cu mândrie două bilete de 
câte o sută de franci. 

Ea îl privi cu neîncredere şi murmură: 

— Nu-s mulţi! Două sute de franci! Nu-i nimic, bine că i-ai 
luat că nu mai aveam nimic. Va trebui să ne grăbim să-i 
schimbăm. N-am încredere în hârtiile astea. Cine ştie dacă 
nu-s false? 

Cum se vede, 'Torquato îşi minţea fără ruşine nevasta. 


Într-adevăr, în timpul lungului marş pe care-l făcuse, 
Torguato îşi construise un plan de îmbogăţire. 

— Două persoane, cel puţin, sunt interesate de dispariţia 
fetei, îşi spunea Torquato. Mai întâi, femeia ce mi-a dat zece 
mii de franci, apoi bărbatul care mi-a făcut acelaşi cadou: 
total, douăzeci de mii de franci pentru a o răpi şi a duce 
departe un chiştoc de patru ani... Nu ştiu nici numele 
femeii, nici al bărbatului. Dar ştiu că el este procuror. Este 
destul. lată ce trebuie să fac: pentru că mi s-au dat 
douăzeci de mii de franci pentru a lua copilul, o să mi se 
dea tot atât sau chiar mai mult pentru a nu o aduce înapoi. 
Bine! Mă ascund în Italia. Peste cinci sau şase luni, las şatra 
şi mă întorc în Franţa cu mititica. Şi atunci o să vedem! 

Acestea erau proiectele lui Torquato. 

Pe scurt, el pregătea un şantaj sub forma cea mai 
rudimentară şi mai violentă. 

Dar pentru a ajunge la acest şantaj, prezenţa copilului era 
indispensabilă. 

De aici ordinul dat consoartei de a o respecta pe copilă. 

Cât despre cei douăzeci de mii de franci primiţi, banditul îi 
păstra asupra lui, într-un fel de sacoşă de pânză pe care o 
avea suspendată de gât, pe sub haine. 

Torquata, obişnuită să asculte pasiv, nu numai că nu se mai 
atinse de Marie-Rose - Zita, cum îi spunea ea - dar nici nu-i 
mai vorbi. 

Doar o privea chiorâş şi, încetul cu încetul, o cuprindea un 
fel de ură împotriva acestei mici rătăcite, împotriva acestei 
străine introdusă în familie fără ca ea să aibă cel mai mic 
profit. 

Torquata era pe atunci o femeie de vreo patruzeci de ani. 

Trebuie că fusese frumoasă în tinereţe. Dar drumurile pe 
ploaie sau în soarele puternic, lipsa de îngrijire, mizeria, o 
deformaseră, o urâţiseră. 

Era înaltă, uscată, cu părul alb deja, cu o faţă cu trăsături 
dure, doar ochii îi rămăseseră deosebiți, de un negru 


profund, aruncând flăcări atunci când era animată de vreun 
sentiment puternic. 

Se temea de 'Torquato. Dar n-avea de loc încredere în el şi 
era convinsă că 'Iorgquato o înşela şi că primise o sumă mare 
de - poate o mie de franci. 

Din discuţiile avute cu ea însăşi în legătură cu acest 
subiect, deşi hotărâse să-şi ţină promisiunea de a o respecta 
pe Marie-Rose şi turbase neputând străpunge misterul, 
rezultă că începuse s-o urască pe amărâta copilă. 

Când putea, când Torquato, înjurând şi blestemând era 
ocupat cu mânatul cailor, ea se apropia pe furiş de copil şi o 
ciupea la întâmplare sau o trăgea de păr în acest timp, 
etapele se succedau. 

Ţiganii ajunseră în Elveţia şi o traversară. Ei trebuiau să 
mai treacă linia Alpilor pentru a cobori în Italia. 

Două luni se scurseseră din acea noapte de Crăciun, când 
Marie-Rose a fost încredinţată ţiganului de către propriul 
său tată - procurorul Lemercier de Champlieu. 

Urma să se întâmple un eveniment ce trebuia să 
influenţeze decisiv destinul acestui copil, a cărui poveste 
adevărată v-o prezentăm. 

Într-adevăr - şi a venit timpul de a spune aceasta - 
aventura lui Marie-Rose este adevărată de la un cap la altul. 

La timpul său a umplut cronica faptelor diverse, putând 
astfel să avem posibilitatea reconstituirii. Trebuie să mai 
spunem că cercetări personale ne-au permis să completăm 
ceea ce ne lipsea. 

În sfârşit, este util să spunem că a trebuit să modificăm 
numele personajelor şi chiar, pentru unele ca Pierre Latour, 
situaţia socială. Dar garantăm adevărul fondului istoriei şi 
al episoadelor ei. Şi dacă ar fi reclamaţii, am putea indica 
sursele ce ne-au furnizat informaţiile. 

Pentru a nu mai reveni şi pentru a preveni pe cititor că nu 
este un simplu roman, deşi l-am numit aşa, să continuăm 
povestirea. 


Către sfârşitul lunii februarie, trupa de circari se găsea la 
poalele muntelui Simplon. 

Trebuia traversat, cu orice preţ. 

Într-adevăr, Torguato simţea că doar în Italia va fi în 
siguranţă. Mai întâi pentru că el cunoştea perfect patria lui 
Tasso al cărui nume îl furase. Apoi, tot în Italia, avea fel de 
fel de relaţii pe care nu le avea în alte ţări. 

În cele două luni lungi de suferinţă şi de frig, prin zăpadă, 
pe drumuri măturate de vânt şi ploi glaciale, Mărie-Rose 
fusese foarte bolnavă. Un fel de moleşeală o cuprinsese. 
Cum am spus-o deja, după câteva zile încetase să-şi mai 
cheme mama în ajutor. Zăcea aproape tot timpul pe o 
grămadă de haine ce-i serveau de saltea şi drept cuvertură 
în acelaşi timp. Ea tremura de febră şi de frig. Gândul său, 
încet, îngheţa şi el. Reuşea să nu se mai gândească la mama 
ei decât ca la o fiinţă dragă dispărută de mulţi ani. 

Şi straniu, imaginea tatălui îi rămăsese în minte cu o 
extraordinară claritate. Urechile ei auzeau încă intonaţia 
ultimelor lui cuvinte şi i se întâmpla, uneori, să se ascundă, 
înspăimântată, crezând că i-a auzit glasul. 

Dar natura învinse răul. 

Deşi nu primise nici o îngrijire, se însănătoşi. 

Ea se obişnui, încetul cu încetul, cu numele de „Zita” şi 
poate că dacă cineva ar fi numit-o deodată Marie-Rose, ar fi 
rămas mirată. 

De asemenea, se obişnui să meargă cu picioarele goale pe 
orice drum. 

Sărmanele picioruşe fuseseră rănite de pietrele ascuţite, 
dar în curând, ea fu asemenea celorlalţi copii ai trupei. 

Ea mergea, deci, acum, de-a lungul drumului, gânditoare, 
nici tristă, nici veselă; doar un fel de cută severă se săpase 
pe fruntea sa îngerească, ea nu râdea, nu zâmbea 
niciodată; e adevărat, că nici nu plângea. 

S-ar fi spus că gândurile îi erau departe de drum. 

Era indiferentă la tot ceea ce se petrecea în jurul ei. 


Dar 'Tlorquata îi inspira un fel de teroare, ce creştea pe zi 
ce trecea. 

Confuz şi din instinct, ea simţea că pericolul venea de la 
această femeie. 

Într-adevăr, Torguato nu avea decât o pasiune: banii. 
Pentru bani, putea fi rău sau bun, după interes. 

Dar Iorquata, ea avea şi sentimente... 

Şi sentimentul ce o acaparase, de care se lăsase cuprinsă 
cu o bucurie aspră, cu grijă ascundă deocamdată de a-l 
ascunde, era ura! 

De ce ura! 

Ce-i făcuse oare această adorabilă fiinţă, această micuță! 

Nimic! Dar asta era! 

Zita era prea drăguță. Zita era o străină. Zita era prea 
dulce. 

Şi mai ales, Zita era pentru ea o enigmă indescifrabilă, a 
cărei cheie Iorquato refuza să i-o dea. 

Era destul pentru ea ca să înceapă să deteste din toată 
inima ei întunecată şi primitivă. 

Deci, circarii, după ce au traversat Elveţia, sosiseră la 
poalele muntelui Simplon. Torgquato, de două, trei ori în alte 
călătorii, studiase cărările şi ştia să le folosească. Dar 
traversările anterioare se petrecuseră în anotimpul cald. 

Acum, deocamdată Simplonul nu putea fi trecut, mai ales 
cu două trăsuri. 

Ţiganul a trebuit, deci, să se resemneze şi să aştepte. 

Se mai scurseră două luni la porţile unui sat, acoperit şi el 
de zăpadă. 

Torgquato tuna şi fulgera, înjura, cu atât mai mult cu cât 
rezervele de hrană erau aproape epuizate şi vedea cu 
groază apropiindu-se momentul de a schimba un bilet de o 
mie de franci, operaţie dureroasă şi periculoasă, din orice 
punct de vedere. 

În sfârşit, imediat ce începu topirea zăpezii, se hotărî să 
întreprindă traversarea. 

Bine-înţeles, nu putea fi vorba de a folosi ghizi. 


În dimineaţa zilei de cinci mai, tabăra fu ridicată, mult 
înainte de răsăritul soarelui şi trupa îşi începu marşul. Toată 
ziua, pe cărări abia marcate, ţiganii, când trăgând caii de 
frâu, când împingând de la spate căruțele, reuşiră să se 
caţere pe drumurile povârnoase, anevoioase ale muntelui. 
Torguato era un om îndemănatec şi făcea cât o groază de 
ghizi. 

Reuşiră să ajungă la defileu, petrecură noaptea în aceste 
regiuni pustii şi a doua zi, trecură în sfârşit în partea 
cealaltă. 

Greul era trecut. Trupa începu coborârea. 

Către prânz, Torquato se angajase pe un drum strâmt, la 
marginea unei prăpăstii. 

Îşi opri caii şi se duse înainte, să sondeze terenul. 

Torquata îl privea din depărtare şi îi urmărea fiecare gest. 

Deodată, ea scoase un strigăt: circarul căzuse într-o 
crăpătură. Fără să strige, fără un gest, plonjase, ca să zicem 
aşa, iar dispariţia lui a fost instantanee, fulgerătoare. 

— Cum să-l scoatem afară? Gemu Torquata. 

Dar fără să-şi piardă capul, înşfacă o coardă lungă, cu mii 
de precauţii, se apropie, se târî până la marginea 
prăpastiei. 

— Cum se face că nu-l aud? Se gândea ea. Trebuie că-i 
rănit, leşinat. 

Ea ajunse chiar deasupra crăpăturii şi se aplecă. 

Deveni, atunci, lividă. 

Crăpătura nu era o simplă crevasă! Era un abis fără fund! 

Torquato dispăruse! 

Țiganca strigă, chemă, plânse... 'Torquato nu răspunse! 

Unul dintre copii se prinse curajos de coardă şi cobori cât 
îi permitea lungimea corzi. Nu văzu nimic... decât un abis 
insondabil pe fundul căruia mugea un torent. 

Toată ziua, trupa rămase în acelaşi loc, strigând, 
chemându-l pe 'Torquato, tatăl, şeful... 

Totul fu inutil... fără îndoială corpul lui 'lorgquato se strivise 
de stânci şi acum, trupul era târât de torent. 


A doua zi, Torquata se hotări să plece, ce resemnarea în 
inimă. Când ajunse la poalele muntelui, dădu o declaraţie şi 
imploră să fie trimise ajutoare nenorocitului... Dar după 
explicaţiile pe care care le dăduse, fusese recunoscuta 
prăpastia în care căzuse Torquato şi i se spuse că nu se mai 
întâmplase ca Gura Infernului să fi înapoiat vreodată una 
din victimele sale. 

Totuşi, ghizi plecară cu frânghii, lanterne, întăritoare. 

Dar reveniră singuri! Nici urmă de Torquato, viu sau mort! 

Odată constatată moartea lui Torquato, Iorquata şi copiii 
săi umplură împrejurimile cu urletele lor. Torguata îşi 
smulgea părul şi îşi zgâria faţa. 

Această formă de omagiu primitiv dăruit memoriei 
mortului dură două ore, la capătul cărora strigătele 
încetară brusc, ca la un semnal, ca şi cum durerea i-ar fi 
părăsit brusc. 

Atunci, ţiganca se întoarse spre Marie-Rose şi strângând 
din pumni, spuse: 

— Din vina ta! O să mi-o plăteşti! Tu ne-ai adus 
nenorocirea. Păzeşte-te, Zita -Peticuţ, Zita-Zdreanţă. 

Şi trupa îşi reluă drumul, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat 
NIMIC. 

După câteva zile, ajunse în valea râului Adige şi începu să 
urmeze drumul râului până la Verona. 

De la Verona, plecară spre Mantua. 

Şi de acolo, ea luă hotărât pe drumul spre Roma şi 
Neapole, unde Torquata spera să găsească oameni din 
neamul ei, hotărâți să o ajute. 

Când circarii, la începutul lui septembrie, ajunseră la 
Neapole, nimeni n-ar mai fi recunoscut-o pe atât de drăguţa 
şi graţioasa copilă a lui Helene de Champlieu, încântătoarea 
fetiţă Marie-Rose. 

Nici urmă de Marie-Rose. 

Îşi uitase până şi numele. 

Circumstanţele răpirii ei se amestecau în memorie. 


Începuse să creadă că a visat odinioară şi că în realitate 
era o ţigăncuşă şi ea - micuța Zita. 

Slăbise. Faţa îi era bronzată, înnegrită de soare, întărită 
de frigul nopţilor. 

Ea strângea banii la sfârşitul fiecărei reprezentații dată la 
marginea satului. 

Şi chetele ei erau mereu fructuoase, atât de drăguță şi 
înduioşătoare apărea atunci când îşi ridica ochii mari, 
albaştri, plini de o durere inexplicabilă. 

Torquata, de altfel, îşi respecta promisiunea. 

Se răzbuna pe acest copil pentru moartea omului ei. 

Loviturile plouau asupra ei. Nenorocita nu se plângea... 
sfârşi prin a se obişnui cu loviturile, cu înjurăturile, cu 
unghiile, cu mizeria, cu toată această viaţă mizerabilă 
devenită şi a ei! Sărmana fiinţă, atât de mică, ce până la 
noaptea fatală de Crăciun, nu cunoscuse decât mângâierile 
şi sărutările mamei ei. 

Capitolul X Doctorul Montigny. 

Trebuie, acum, să revenim la Lille, în strada Royale, în 
vechiul palat de Champlieu. 

Trecuseră vreo cincisprezece zile de la violenta criză ce o 
doborâse pe Helene, mama sărmanei copile dispărută. 

Helcne este în patul ei. Tot în aceeaţi stare. Nici regres, 
nici progres al răului. Aceeaşi serie de crize delirante şi de 
perioade de comă. 

Miraculos interesat, doctorul Montigny, aplecat asupra 
bolnavei îi ia temperatura. 

Apoi, după ce a examinat termometrul, scutură din cap şi 
murmură. 

— Cazul este curios... foarte curios... prea curios! Asta-i! 
Dacă, din întâmplare, în casă se află un asasin, în casa 
procurorului Republicii! 

Tresări, se îngălbeni. 

Această teribilă bănuială îi trecuse deja prin minte, dar 
niciodată cu aceeaşi claritate. Mereu o respinsese, 


încercase să o respingă cu oroare, dar, da astă dată, trebuie 
să aleagă, fiind încolţit de dilemă. 

Sau el se înşelase groaznic asupra diagnosticului şi dăduse 
nenorocitei un tratament ce o ucidea! 

Sau el a văzut corect - şi atunci, în casă, este cineva în 
casă ce paralizează toate eforturile ştiinţei. 

Doctorul Montigny nu avea de loc o figură banală. 

Atunci avea cincizeci şi patru de ani; dar părea mult mai 
bătrân decât vârsta; avea părul tăiat în perie; era aproape 
alb; purta o redingotă sobră, de un gri-fer şi recunoşteai 
puţin, în el, şi pe ofiţerul de odinioară. 

Îmbrăcat ireproşabil, era cinstea în persoană, dar în 
curând observatorul era frapat de necrezuta tinereţe a 
ochilor săi negri, de profunzimile şi strălucitoarea lumină a 
privirii sale. 

Era un adevărat savant. Se ocupa, pe atunci, de lucrări 
importante asupra bolilor creierului, iar comunicările lui 
erau apreciate în revistele medicale: totuşi, chiar din cauza 
cunoştinţelor sale şi a importanţei ideilor sale în patologie. 

Şarlatanii clanurilor medicale, „oficialii” Academiei, îl 
ţineau, cu grijă, departe! Dar el se amuza. 

După portretul ce i l-am făcut, va fi recunoscut, fără 
îndoială de cele câteva notabili-tăţi din Lille, ce l-au 
frecventat pe acest om atât de demn. 

Doctorul Montigny, printre calităţile ce îl recomandau 
stimei şi chiar veneraţiei concetăţenilor săi, mai avea una, 
care este una dintre cele mai preţioase pentru un medic: 
ştia să ia repede o hotărâre. 

După ce reflectase cum am semnalat deja, privi în jurul lui, 
folosi micul birou al lui Helene ţi începu să scrie. 

În acel moment, Lemercier intră. El aruncă o privire 
rapida asupra bolnavei, cufundată încă într-o aţipire, 
asemănătoare morţii. Apoi, faţa lui, bilioasă, se întoarse 
spre doctor. 

— Scrieţi o reţetă? Spuse el. 


— Nu, spuse Montigny, întorcându-se pe jumătate. Bună 
ziua, dragul meu procuror! Of, of, ce faţă ca dracu aveţi... 
Să vedem pulsul... hm... potrivit! Slăbiţi! Sunt sigur că aveţi 
insomnii. 

— Cam aşa, doctore! Grijile, neliniştea. 

— O să vă consult. Aşteptaţi să termin asta. 

— Reţeta? Insistă procurorul cu o ciudată nelinişte. 

— Of, nu chiar... Scriu, pur şi simplu, unui confrate pentru 
ai da lista bolnavilor mei şi să-i încredinţez vreo 
cincisprezece. O să lipsesc. 

Lemercier îşi stăpâni un răcnet de bucurie nebună. 

— Cum, doctore, strigă el, dând semne de emoție violentă, 
ne abandonaţi? 

— Asta-i. Gata! Spuse doctorul, închizând scrisoarea. Vreţi 
să aveţi bunăvoința de a o trimite? 

— Imediat! Spuse Lemercier cu o grabă ce contrasta 
straniu cu prima nelinişte. 

Şi sună. 

— Du imediat scrisoarea la adresa de pe ea! Spuse el 
servitorului care se prezentase. Doctore, o să-mi explicaţi? 

— Este foarte simplu, spuse Montigny surâzând, mă 
instalez aici... 

Trăsnetul dacă ar fi căzut la picioarele procurorului, nu l- 
ar fi făcut să pălească mai mult. 

— Vă... Instalaţi? Bolborosi el. 

— Da. Vreau să spun, zi şi noapte. Mă găsesc în faţa unui 
caz total anormal. Vreau să-l studiez. Înţelegeţi? Vom vedea 
cineva învinge: boala sau ştiinţa! 

Într-o clipă, Lemercier privi în faţă situaţia nou creată. 

Dacă ar fi putut să-l ucidă cu gândurile pe doctor, ar fi 
făcut-o! 'Totuşi, nu era totul pierdut... Gândi că va găsi 
mijlocul să se introducă în camera nefericitei, noaptea, când 
Montigny va adormi. 

Apucă deci mâna doctorului şi strigă: 

— Dragă prietene! Cum să vă mulţumesc pentru atâta 
devotament. 


— Nu e cazul, eu vă datorez mulţumiri. Un caz atât de 
curios, care rezistă la toate eforturile! O stare neschimbată! 
O bizară anomalie pe care o voi studia pe îndelete! V-aş da 
locul meu pe acela de preşedinte al Republicii! 

I se păru procurorului că în vocea medicului era ironie. Un 
nor trecu pe fruntea lui întunecată. 

— Ei, bine, reluă el, gata, ne-am înţeles! O să pun să vă 
aranjeze o cameră... 

— Nici vorbă! N-aţi înţeles! Vă spun că mă instalez aici! 
Am nevoie de un pat pliant în acest colţ. 

Procurorul se îngălbeni de tot. Scrâşni din dinţi. Dar îşi 
reveni imediat. 

— Fie, doctore! O să staţi foarte rău... dar vă veţi 
despăgubi la orele de masă... o să mâncăm împreună în 
sufrageria mea, în doi, ca doi studenţi... 

Şi începu să râdă nervos. 

— Mii de mulţumiri, dragă prietene! Spuse doctorul cu 
blândeţea lui surâzătoare... Dar, pentru un procuror, 
înţelegeţi greu. Repet că mă instalez în această cameră 
pentru a nu mai ieşi din ea. O să mănânc aici, dacă-mi 
acordaţi această favoare De fapt, mă mulţu-mesc cu puţin. 

De astă dată, Lemercier, nu putu să-şi stăpânească un gest 
de mânie. 

— Dar, în sfârşit, doctore, strigă el cu o voce schimbată. V- 
aţi gândit că, deşi sunteţi doctor, există unele convenienţe 
ce trebuiesc respectate! 

— Nu vă temeţi - camerista doamnei de Champlieu mă va 
înlocui în operaţiunile delicate, schimbare de lenjerie şi 
altele... În plus, nimic nu vă împiedică să vă instalaţi şi 
dumneavoastră cu mine în această cameră... Şi în sfârşit 
adăugă doctorul cu un ton grav, trebuie şi gata! 

— Trebuie, repetă maşinal Lemercier, ca sub o lovitură. 

— Trebuie. Sunteţi un om puternic căruia i se poate spune 
totul... sunteţi sigur de servitorii dumneavoastră? 

Lemercier era alb ca moartea. O clipă, se auzi clânţănitul 
dinţilor. O lumină de nebunie ucigaşă izbucni în ochii săi. 


Dar, revenindu-şi cu un suprem efort asupra sa: 

— Aha! Făcu el cu un rictus de groază, dar, să mă ierte 
Dumnezeu, dumneavoastră mă bănuiţi... 

— Eu bănuiesc lipsa de grijă şi imbecilitatea, întrerupse cu 
energie doctorul. Ascultaţi, este foarte simplu: după atâta 
tratament, doamna de Champlieu ar trebui să poată să se 
scoale, să meargă, să vorbească, să acţioneze... în sfârşit, să 
fie plină convalescenţă, poate chiar vindecată... şi priviţi-o! 

Procurorul, în loc să-şi privească soţia, întoarse capul 
fremătând. 

— Atunci, continuă doctorul fără să remarce aceasta, am 
doar două ipoteze: sau m-am înşelat sau bolnavei nu i se 
dau medicamentele prescrise! 

— Doctore, doctore! 

— Şi în cea de-a doua ipoteză, urmă nemilos Montigny, 
sunt iar două posibilităţi. Prima posibilitate: din neglijenţă, 
nu se dau cantităţile necesare şi atunci, este un asasinat din 
imprudenţă; a doua posibilitate: se suprimă voit 
medicamentele şi atunci este un asasinat premeditat ce vă 
acuză. 

Lemercier se clătină. Simţea că-l părăseau forţele şi căzu, 
greu într-un fotoliu, ca şi cum ar fi fost împins. Montigny îl 
privi o clipă cu o milă sinceră. 

Procurorul tremura din toate mădularele. 

„Sunt pierdut, se gândea el. Acest medic o va salva! Şi 
când va fi fost salvată, când va putea vorbi, îşi va cere fetiţa! 
Va spune adevărul despre Pierre Latour! Scandal, divorţ, 
pentru mine ruină. Şi pentru ei, fericire! Oh, ce nenorocit 
sunt! Nu-mi va rămâne nici măcar postul de procuror! 
Acuzat de ea că am făcut să dispară copilul, ce aş putea să 
spun, să inventez? Şi cine ştie, dacă nu voi lua la ocnă locul 
lui Pierre Latour?!” 

— Haideţi, curaj! Spunea doctorul Montigny. Sunt 
posibilităţi ce înspăimântă, sunt de acord... 

— Ce posibilităţi, mormăi Lemercier, sărind de la locul lui, 
împins din nou de spaimă, într-atât cuvintele doctorului 


păreau să răspundă gândului său. 

— Acelea de care v-am vorbit... dar vreau să cred că am 
exagerat. 

— Iertaţi-mă, doctore, făcu procurorul, respirând din greu, 
tot ce aţi spus, m-a întors pe dos. 

— Curaj... pentru că de acum înainte veghez eu! 

— Da, da... bolborosi Lemercier. 

Şi el ieşi, clătinându-se, înnebunit, pierdut, urlând în 
fundul conştiinţei lui murdare: 

— Trebuie să-l ucid pe nenorocitul ăsta de doctor! 

— Straniu! Gândi Montigny când fu singur. L-aş fi crezut 
mult mai puternic pe procuror. Cum poate să te abată 
nenorocirea! 

Se scurseră două zile, în timpul cărora medicul rămase 
aproape constant la căpătâiul bolnavei, luptând cu 
înverşunare împotriva bolii. 

Încă din seara celei de a doua zi, ameliorarea se manifestă 
într-un fel aproape subit. 

După ce şi-a deschis ochii şi a încercat să pronunţe câteva 
cuvinte, Helene adormi, dar de astă dată, ea avea un somn 
reparator şi natural, chiar liniştit. 

— Exact cum am presupus! Surâse doctorul triumfător. 
Am învins! 

Atunci, pentru prima dată de când se instalase în această 
cameră, se gândi să se odihnească şi el puţin, fiind foarte 
obosit. 

Mai întâi, strecură printre buzele bolnavei o linguriţă de 
licoare calmantă, ascultă îndelung respiraţia ei, se asigură 
că dormea adânc şi, în sfârşit, îmbrăcat, se aruncă pe micul 
pat pliant ce fusese plasat între pat şi fereastră. 

Nu întârzie să stingă lampa. 

Camera rămase luminată doar de o veioză slabă. 

Doctorul căzu într-o semi-somnolenţă în care ideile 
realităţii încep să se confunde cu ideile visului, în care nu 
poţi să fii sigur că nu visezi cu ochii deschişi. 

În acest timp, gândurile sale păstrau o anumită claritate. 


„Dar, în acest caz, dacă eu nu m-am înşelat, dacă 
diagnosticul era adevărat... trebuie că nu i s-au dat 
medicamentele. 'Totuşi dozele lipseau în fiece dimineaţă din 
flacoane. Hai, Hai... ideea unei crime e absurdă. A fost 
neglijenţă... de neiertat, este adevărat... dar cine ar fi avut 
interesul? 

Cine? Servitorii? Imposibil! Să nu mă mai gândesc la 
asta... totul este bine când se termină cu bine.” 

Încet, ideile doctorului se înecau într-un fel de ceaţă. 

Mai făcu un efort ca să discute cu el misterul ce-l pasiona, 
apoi el încetă să-şi controleze gândurile. Căci somnul nu 
este decât o absenţă de control conştient. Dar lucrarea 
creierului nu încetează; doar că gândul, liber de orice 
piedică, face sărituri dezordonate în domeniul imaginaţiei, 
iar această lucrare se traduce prin vise. 

Cât timp dormi doctorul? Cât putea fi ceasul? 

Pendula îl trezise, bătând jumătatea unei ore. 

Întredeschise ochii, vag... şi, în acel moment, văzu uşa 
camerei deschizându-se. Doctorul nu era destul de treaz 
pentru a-şi da seama exact de ceea ce se petrecea. Dar 
putea totuşi să urmărească mişcările omului ce tocmai 
apăruse şi care, cu precauţie fantomatică, avansa în 
cameră. 

Îl recunoscu imediat. 

Era procurorul. 

Domnul Montigny vru să facă un gest, să se ridice; o 
stranie curiozitate îl reţinu. 

Clar că nu era nimic extraordinar ca Lemercier să intre în 
cameră ca să se asigure că bolnava se odihneşte liniştit, 
dimpotrivă, ar fi fost de mirare dacă n-ar fi încercat. 

Şi totuşi, o ciudată stare de nelinişte cuprinse pe doctor. 

Păru că o priveşte câteva clipe, apoi, cu grijă infinită, se 
strecură spre patul pliant unde Montigny se întinsese 
îmbrăcat. 

Instinctiv, doctorul închise ochii. 


Câteva secunde se scurseră... apoi un minut... apoi două... 
Lemercier nu se mişca. 

Dar doctorul îi simţea respiraţia grea în faţă. Şi, clipă de 
clipă, o spaimă groaznică îl invada. Simţea, înţelegea că nu 
trebuia să se mişte, că cel mai mic gest i-ar fi fost fatal! De 
ce? De ce? 

O bănuială îngrozitoare alunecase în sufletul lui? Nu ştia, 
sigur, dar înţepeni şi încercă să dea respirației sale 
regularitatea somnului profund. 

În sfârşit, impresia de coşmar, se împrăştie. Simţi că 
Lemercier, plecat asupra lui, se îndreaptă încet. După 
scârţâitul parchetului, înţelese că procurorul se retrăgea... 
întredeschise ochii... 

Îl văzu, mergând de-a-ndăratelea spre uşă... că se 
retrăgea în penumbră... Era o iluzie, oare? 1 se părea că 
procurorul avea o paloare nefirească. 

Şi în momentul în care deschidea uşa, poate, tot o iluzie! 
Doctorul crezu că vede în mâinile procurorului ceva ascuţit 
şi lucitor - cuţit sau pumnal! Apoi viziunea dispăru total. 

Timp de două ore, Montigny rămase nemişcat, cu sudoare; 
pe frunte, cu părul măciucă, nu atât de ceea ce văzuse... 
sau crezuse că vede - ci din cauza gândurilor ce-l asaltau. 

Se făcu zi. Şi odată cu lumina se împrăştie ceea ce 
Montigny numea halucinație. 

— Este nebunesc! Îşi zise doctorul, când ziua se instala 
total, parcă vrând să gonească ideile lugubre ale nopţii, am 
visat pe jumătate, am avut un coşmar... şi am îndrăznit să 
mă gândesc... Nebunie, nebunie. 

Capitolul XI Pregătirea crimei. 

Să revenim la Lemercier, în momentul în care, ca o 
panteră, ieşea din camera bolnavei. 

Procurorul, cu aceeaşi grijă, reintră în camera sa, trase 
zăvorul şi se apropie de o masă. Pe această masă, depuse 
cele două obiecte: 

Unul era un pumnal ascuţit, celălalt, o fiolă minusculă... 
otravă! 


Otrava era pentru Helene! Pumnalul pentru Montigny! 

Lemercier avea o paloare cadaverică. Se lăsă să cadă pe 
un scaun, îşi luă capul în mâini şi ochii săi vitroşi se fixară 
pe lama lucitoare şi pe flacon. 

— N-am îndrăznit! Murmură el, în timp ce clănţănea din 
dinţi. Laşitate prostească! Cine m-a oprit? Cine m-a reţinut? 
Nu aveam decât să torn conţinutul acestei fiole printre 
buzele ei întredeschise! Cât despre celălalt, n-aveam decât 
un gest de făcut! N-am îndrăznit! 

Se gândi îndelung. 

Se întreba de ce „nu a îndrăznit”. 

— Îmi lipseşte hotărârea, urmă el. În această seară, voi 
îndrăzni! Da, la noapte! Mă simt deja mai puternic, mai 
hotărât... Hai. Această primă excursie mi-a demonstrat, cel 
puţin, cât-de uşor... La noapte! Trebuie... altfel sunt 
pierdut! Trebuie ca femeia asta să moară fără să fi putut să 
vorbească... Contractul nostru de căsătorie este în regulă. 
Totul revine celui ce supravieţuieşte celuilalt. Odată moartă, 
sunt bogat, milionar, îmi dau demisia, mă lansez în poliţie şi 
în câţiva ani, sunt ministru al justiţiei... aşteptând ceva şi 
mai bun! Dacă ea nu moare, ea mă denunţă! Admiţând că 
nu voi fi urmărit pentru dispariţia fetiţei, sunt dezonorat de 
ruşine şi de oprobiu... sunt redus la nimic! Trebuie să 
moară! Cum ar mai striga acest teribil şi stupid doctor 
peste tot, că doamna Lemercier de Champlieu a murit 
asasinată, deci trebuie să moară şi el. La noapte, voi 
îndrăzni! 

Tăcu; dacă tăcerea gândului său nu durase decât câteva 
minute. Tăcerea se aşternu în casă, ore în şir. 

Se sculase şi plimbându-se fără zgomot, în lung şi în lat, 
uneori grăbindu-şi mersul, alteori, dimpotrivă, oprindu-se 
nemişcat, cu capul plecat, cu mâinile încrucişate. 

El aranja, combina scena dublului asasinat, şi, mereu, 
revenea la aceste cuvinte: 

— La noapte voi îndrăzni! 


Şi cum, pentru a suta oară, îşi spusese că va îndrăzni, avu 
deodată o mişcare de furie. 

— Nu, nu voi îndrăzni! Strigă el. Ştiu, o ştiu! Mi-e teamă! 
Teamă de ce, oare? Să încercăm să văd clar în mine... 
Teamă de două cadavre? Hai, las-o baltă! leamă de 
remuşcare? De conştiinţă? Conştiinţa nu este decât o vorbă, 
iar remuşcarea, o maşină de război spre folosul 
procurorilor Nu, nu, totul este un neant! Mi-e teamă... 
groază de călău! 

Recăzu pe scaunul său, îşi puse iar capul în mâini. 

— Căci, cum voi explica dubla crimă ce va fi comisă la 
mine? Nu mă desemnez chiar eu drept asasin? Mizerabilul 
de mine! Abia ce vor descoperi servitorii, comisarul va fi 
imediat aici, unde, totul mă va denunța. Şi atunci? Of, 
atunci, curtea cu juri... într-o dimineaţă lividă, îngrozitoarea 
ghilotină, montată într-un loc spre care voi fi târât, în timp 
ce eu, cu respiraţia tăiată, clătinându-mă, pe jumătate mort. 

În acel moment, se auziră bătăi în uşă. 

Procurorul avu o tresărire înspăimântată. Luă pumnalul şi 
cu ochii măriţi, cu spume la gură, urlă: 

— Cine este? Ce vreţi? 

— Eu sunt, domnule, se auzi o voce. 

— Jean Lannoy, murmură procurorul, trecându-şi mâinile 
peste fruntea transpirată, Jean Lannoy. Respiră zgomotos. 
Atunci privi în jurul lui şi îşi dădu seama că se făcuse zi. 

Rapid, stinse lampa. 

Şi cum urma să deschidă, tresări ca şi cum un gând brusc 
ar fi aruncat în tenebrele spiritului său, o lumină orbitoare 
şi lividă. 

— Jean Lannoy! Murmură el, încet. 

Atunci, el aruncă repede câteva rânduri pe masă şi merse 
să deschidă. Jean Lannoy intră. Era un om îndesat, masiv, 
cu umerii largi, cu gâtul gros. Dar îndelunga obişnuinţă de 
a purta livreaua, ce-l strângea bine, atenua aceste elemente 
grosolane. În plus, în serviciul marchizului de Champlieu, în 
această casă a nobilimii provinciale unde vechile tradiţii 


erau păstrate încă, obținuse acea rece corectitudine a 
gestului, acea rigiditate a atitudinii şi acea imobilitate a 
feţei, în întregime rasă ce constituie ce am putea numi - 
eleganța valetului. 

Nu era un om rău; căci răutatea presupune mişcări 
interioare. Era pur şi simplu una din acele naturi primitive 
în care umanitatea abia străpunge de sub bestialitate. Jean 
Lannoy nu avea gânduri: el rumega - o să vedem ce 
rumega. S-ar fi aruncat, uneori, în apă pentru a salva un 
înecat, cu aceeaşi indiferenţă calculată şi greoaie ar fi 
doborât şi strangulat o victimă. 

Jean Lannoy. Cum am spus, nu gândea. Vrem să spunem 
că nu vedea necesitatea de a căuta binele şi răul. Căci orice 
gând uman este în căutare! Dar asta nu-l împiedica să 
rumege cu un fel de subtilitate şi mai ales, cu energie. 

La începutul vieţii sale, Jean Lannoy îşi spusese: 

— Lumea este plină de canalii şi imbecili. Este groaznic să 
fii printre imbecili. Bogăția este de partea canaliilor. Fără 
bogăţie, nu-i mijloc să fii fericit în lume. Deci, voi merge 
printre canalii. Voi încerca să surprind unul sau două 
secrete. O să scot aur din asta! Şi apoi, o să-mi iau o 
grădină, o casă, voi fi proprietar. Căci eu am suflet de 
proprietar! 

Nu greşea prea mult... în această declaraţie. Personajul 
prezentat în linii mari, va apare şi la muncă. 

— Tocmai vroiam să te chem, spuse procurorul. Am 
petrecut noaptea muncind... 

— Domnul să mă scuze, zise Jean Lannoy, am bătut mai 
devreme decât de obicei... Totuşi, dacă domnul doreşte, o 
să-i aduc micul dejun mai devreme decât de obicei. 

— Nu, nu mi-e foame... Şi apoi, vreau să-ţi vorbesc. Jean 
Lannoy tresări. De fiecare dată când procurorul era mai 
amabil, era sigur că va afla ceva nou. Era ca un semn 
convenţional între ei. Asta însemna: 

— Acum nu vorbesc lacheului ci complicelui! 


Şi fu, într-adevăr, o imperceptibilă schimbare în atitudinea 
lui Jean Lannoy, care, la rândul său, încetă să vorbească la 
persoana a treia: era maniera lui de a marca familiaritate. 

— Şi eu vroiam să va vorbesc! De aceea mi-am permis să 
vă deranjez. 

Procurorul îl privi pe Jean Lannoy. 

— Ce vrei să-mi spui? Vorbeşte... Şi mai ales, fii clar. Jean 
Lannoy făcu un gest de consimţire, ca şi cum şi el aprecia 
mult claritatea. 

— Domnule, începu el, ştiţi că sunt o persoană paşnică şi 
că dorinţa mea cea mai draga ar fi să mă retrag cât mai 
devreme din afaceri şi să merg să trăiesc în Pommereuil. 
Pommereuil este satul meu natal, între Le Băteau şi 
Landreeies, la mică distanţă de pădurea din Fontaine-au- 
Bois. Am cunoscut acolo, în copilărie, un om cumsecade ce 
vânduse oale la Paris, timp de patruzeci de ani. El avea o 
căsuţă frumoasă din cărămidă, înconjurată de o grădină 
frumoasă, unde se plimba în fiece dimineaţă, cu foarfecă de 
grădinar în mână, cu pipa în gură îmi amintesc că, în acea 
grădină în care am intrat de două ori, era un bazin cu 
peştişori roşii şi pe un suport de fier, o enormă bilă 
argintată. Era minunat. 

Ei, bine, domnule, această casă de cărămidă, această 
grădina, acest bazin şi bila aceea mi-au rămas în cap. Mi-am 
spus mereu că într-o zi, voi avea toate acestea. Doar că 
omul acela, marchitanul, era deja prea bătrân ca să se mai 
bucure de fericirea lui. Eu vreau să mă bucur cât mai sunt 
încă tânăr. O nevastă care să mă iubească şi să-mi aducă 
ciocolata la pat, unul sau doi copii, ca să înveselească totul - 
iată visul meu. Ce trebuie pentru asta! Am calculat că-mi 
trebuie cel puţin trei sute de mii de franci. Am aflat: 
douăzeci de mii pentru cumpărarea terenului, treizeci de 
mii pentru construcţia şi mobilarea casei, două sute 
cincizeci de mii, plasați ca o dobândă de patru la sută, îmi 
vor da o rentă anuală de o mie de franci, ce vor face din 


mine stăpânul din Pommereuil şi probabil primarul lui. Nu 
ştiu dacă mă urmăriţi, domnule... 

— Admirabil, spuse procurorul. Vorbeşti şi calculezi cu o 
precizie de invidiat. 

— Din cei trei sute de mii de franci, reluă Jean Lannoy cu 
un suspin de satisfacţie, am doar jumătate. De reţinut: 
cincizeci de mii de franci am luat în urma afacerii din 
Wahagnies 

— Treci, treci peste! 

— Douăzeci şi cinci de mii am primit în ziua următoare 
aceleia în care domnul marchiz, stăpânul meu - să-i 
odihnească Dumnezeu - s-a sinucis, în urma violentei 
discuţii la care involuntar am asistat, dar pe care... 

— Treci, treci şi peste asta! Mormăi procurorul, privind 
uşa cu nelinişte. 

— Asta înseamnă şaizeci şi cinci de mii, reluă Jean Lannoy. 
Douăzeci şi cinci de mii, primiţi în diverse cazuri, când mă 
cuprindea dorul de casă... căci voiaţi să mă ţineţi lângă 
dumneavoastră, lucru pentru care vă mulţumesc sincer... 

Şi, într-adevăr, nu era nici o ironie în ce spunea Jean 
Lannoy. 

— Astea fac o sută, adăugă el. În sfârşit, cincizeci de mii pe 
care i-am primit ca să vă ajut să facem să dispară 
domnişoara Marie-Rose... 

— Taci, mizerabile! Răcni Lemercier, tremurând. 

— Pe scurt, în total o sută cincizeci de mii. Trec peste 
micile mele economii. Şi constat că mi-au trebuit cinci ani 
pentru a câştiga cu greu o sută cincizeci de mii. La ritmul 
ăsta, ca să ajung la cei trei sute de mii la care m-am fixat, 
văd bine că voi fi la fel de bătrân ca marchitanul meu, când 
voi putea să mă retrag la Pommereuil. 

Trebuie de remarcat, în trecere, că Jean Lannoy nu minţea 
o iotă. 

Procurorul ştia asta. 

Nu era la prima conversaţie de acest gen cu complicele 
său. Discuţiile lor se terminau obişnuit prin oferirea câtorva 


mii pe care Jean Lannoy le lua cu sinceră recunoştinţă. 

— Ce-ţi trebuie, să vedem, reluă procurorul, pentru a-ţi 
potoli dorul de satul tău? 

— Mă încredinţez dumneavoastră, în întregime, zise Jean 
Lannoy. Mi se pare, totuşi, în circumstanţele în care ne 
aflăm, că nu va fi o bagatelă. De astă dată, ar trebui cât să 
rotunjesc cei două sute de mii şi apoi, nu mi-ar mai rămâne 
de căutat decât o sută de mii. 

— Adică tu îmi ceri cincizeci de mii de franci? 

— Da, Domnule, reluă Jean Lannoy, cu un ton liniştit; şi vă 
repet, asta din cauza împrejurărilor grele. 

— Ce circumstanţe? Bolborosi Lemercier, pălind. 

— Vai, domnule... Dacă doctorul Montigny m-ar întreba... 
dacă m-ar întreba de ce doctoriile prescrise bolnavei nu au 
fost administrate? 

— Taci, taci! 

— Dacă ar trebui să spun cine este persoana care, în toate 
nopţile, goleşte flacoanele. 

— Ascultă! Făcu brusc procurorul, apucându-l pe Jean 
Lannoy de mână, vrei, deodată, să rotunjeşti, cum zici tu, nu 
cei două sute de mii, ci cele trei sute de mii de care ai 
nevoie? 

Jean Lannoy rămase neclintit. Doar se îngălbeni puţin. 

— Ce trebuie să fac? Întrebă el încet. 

Cu o privire, procurorul îi arătă uşa. Jean Lannoy merse să 
se asigure că nimeni cu asculta, apoi, închizând-o cu 
zăvorul reveni lângă Lemercier. 

Procurorul îndepărtase hârtiile pe care le aruncase pe 
masă: fiola şi pumnalul apăreau. 

Cele două obiecte atraseră imediat ochii lacheului. Dar el 
nu manifestă nici o surpriză. 

Atunci, Lemercier îşi petrecu braţul în jurul gâtului lui 
Jean Lannoy, îl plecă spre masă şi livid, apropiindu-şi gura 
de urechea valetului, el murmură cu o voce abia 
perceptibilă. 

— Vezi? 


— Un pumnal! Şi otravă, da! Pentru cine pumnalul? 

— Pentru mizerabilul doctor... 

— Aha, aha, acum înţeleg pentru cine otrava! 

— Vrei? 

— Da, dar asta înseamnă eşafod dacă rămân în Franţa, 
zise Jean Lannoy la fel de liniştit ca şi cum ar fi vorbit de o 
partidă de plăcere. 

— O să fugi! O să spun că ai luat-o spre Belgia, iar tu vei 
fugi spre Italia, murmură Lemercier, emoţionat. 

— Asta înseamnă să mă expatriezi Şi Pommereuil? 

— Cu trei sute de mii de franci, poţi fi fericit oriunde. 

— Este adevărat! 

— Accepţi? 

— Da, când trebuie să operez? 

— La noapte! Ai să intri în cameră. Ascultă bine. Nu pierde 
un cuvânt... 

— Ascult! Spuse rece Jean Lannoy. 

— O să intri puţin după miezul nopţii, reluă Lemercier, 
tremurând, vei merge drept la patul pliant. Şi ai să loveşti... 

— Bun, şi otrava? 

— Asta mă priveşte! Nu te nelinişti! Ascultă! După ce ai 
lovit, îţi ştergi mâinile cu batista... Ai batiste marcate cu 
numele tău? 

— Da! Înţeleg! Voi uita batista, ca să se ştie că eu am 
lovit... 

— Asta-i! De asemenea, în grajd, unde vei merge, după 
afacere... o să uiţi ceva... înţelegi? Şi vei ieşi pe poarta 
grajdului, uitând s-o închizi... Dacă ar putea să te vadă, 
pentru o clipă, portarul... 

— O să am grijă. 

— Foarte bine. Lucrul nu va fi descoperit decât spre ora 
nouă dimineaţa. Există un expres pentru Paris la ora opt şi 
patruzeci. Eşti la Paris către prânz, sări în trenul spre 
Marsilia şi după amiază treci frontiera italiană în timp ce eu 
lansez poliţia spre Bruxelles... 

— lar banii? 


— Rezolvat! O să vin în grajd şi o să-ţi dau ce am convenit. 

— Adică cei o sută cincizeci de mii! Preciza Jean Lannoy, 
care astă dată nu putu să-şi reţină o tresărire convulsivă. 

— Da, o sută cincizeci de mii! Şi acum du-te, am nevoie să 
mă gândesc. 

Jean Lannoy se retrase repede. 

Zece minute mai târziu, reapărea purtând tava. 

— Micul dejun, spuse el. 

— Bine, Zise procurorul, pune tava acolo, pe colţul mesei. 
Ziua trecu calmă şi liniştită. Procurorul munci la fel de fel 
de dosare de afaceri, de care avea nevoie la întoarcerea lui 
la Douai. 

Printre aceste dosare, era afacerea „Pierre Latour” 

Totuşi, cum nu putea fi şi judecător şi parte vătămată, 
acuzaţia împotriva nenorocitului tânăr, trebuia susţinută de 
substitutul său. 

Dar, din exces de zel, fără îndoială, sau din curiozitate 
profesională, sau, în sfârşit, pentru că furtul se săvârşise în 
casa sa, domnul Lemercier de Champlieu pregătea 
rechizitoriul: substituibilul nu trebuia decât să-i citească. Şi, 
desigur, niciodată nu fusese înfăşurat un acuzat într-o 
armură mai strânsă de teribile argumente. 

Şi totuşi, instrucţia nu era încă deschisă. 

Dar oare asta mai conta pentru un om de o asemenea 
poziţie? 

Şi oare nu el era sursa oricărei informaţii, pentru că el 
însuşi îl arestase pe Pierre Latour... hoţul... acuzat de re 
poate fi mai rău, de furt cu mâna înarmată, într-o casă 
locuită, cu efracţie. 

Bineînţeles că urma ocna. 

Căci, mai grav decât acestui cap de acuzare şi a pedepsei 
corespunzătoare, nu mai era decât asasinatul şi... pedeapsa 
cu moartea. 

Domnul Lemercier de Champlieu trudi toată ziua la acest 
rechizitoriu cu un fel de furie. Veni seara. 

— Se apropie momentul! Se gândi el. 


Se ridică de la masa de muncă. Îndelung, în faţa oglinzii, el 
încercă să-şi compună o faţă senină şi chiar reuşi. Doar 
strălucirea metalică a privirii lui nu se îndulci. Putea doar 
să-şi frece ochii şi să spună că a plâns mult, dacă doctorul 
cumva ar fi remarcat acea strălucire. 

Către ora opt şi jumătate, după cina pe care păru să o 
mănânce cu pofta obişnuită, procurorul, după obiceiul său, 
se duse să fumeze o ţigară la fumoir - biliardul casei, 
citindu-şi ziarele. 

Vorbi mai multor servitori şi stabili într-un mod riguros 
evidenţa că se găsea în starea lui normală. Totuşi, îşi 
spunea: 

— N-am intrat în cameră toată ziua... Oare nu s-a 
remarcat? Ba da, fără îndoială... Trebuie să fiu văzut şi 
auzit! Trebuie! Curaj! Încă un mic efort şi gala! 

Îi curgea sudoarea. 

Gândul de a-şi revedea victima, de a-i vorbi cu sânge rece 
acestui om ce urma să fie asasinat, să se prefacă înduioşat 
de femeia căreia urma să-i toarne, chiar el, otrava, această 
idee îi era insuportabilă. 

Şi totuşi trebuia s-o facă! 

Se îndreptă spre camera soţiei lui. 

În culoar întâlni doi servitori. 

— Veţi spune lui Jean să aprindă focul la mine, spuse el. 
Vreau să mă culc devreme... cât să merg să mă interesez de 
starea doamnei, la doctor... 

Cei doi servitori se grăbiră, iar Lemercier bătu la uşa 
camerei soţiei lui. 

Clipele ce urmară fură dintre cele mai teribile, desigur, din 
viaţa acestui om. 

Doar ce intră şi văzu o femeie instalată într-un fotoliu, 
lângă pat. 

Această femeie, de vreo cincizeci de ani, puternică, 
viguroasă, de talia şi statura unei aşa-numite femeie- 
jandarm, tricota liniştit şi nici nu ridică fruntea la intrarea 
procurorului. 


Doctorul Montigny se îndreptă spre el, surâzând, cu mâna 
întinsă. 

Tremurând, dar păstrând aparențele calmului, Lemercier 
o desemnă pe străină, cu un gest interogator. 

— Ah, da, făcu doctorul ca şi cum ar fi uitat. Este excelenta 
doamnă Gertrude. 

— Doamna Gertrude? Bolborosi procurorul cu o surdă 
nelinişte. 

— Cea mai bună infirmieră pe care o cunosc. Doctorul 
începu să râdă. 

— Ceea ce mi-aţi spus, privind convenienţele m-a 
impresionat... Atunci am trimis după buna Gertrude... 

— Ah, Şi o să petreacă şi noaptea aici? 

— Noaptea asta şi... următoarea... şi toate nopţile până la 
vindecarea completă. 

Dacă doctorul ar fi putut percepe răcnetul de turbare ce 
bubui în străfundul inimii procurorului, ar fi fost 
înspăimântat. Şi cât? Cine ştie? 

— O să vedeţi, reluă Montigny. Gertrude este o voinică, 
poate să lupte şi cu un uriaş... şi nu ea ar fi învinsă. 

Aici infirmiera crezu că trebuie să facă un semn cu capul, 
drept mulţumire. 

Dar, îşi păstră mutismul. 

Procurorul rămase consternat. Tot planul lui, atât de 
laborios construit, se prăbuşea deodată. 

— Ea are şi alte calităţi, continuă doctorul, una, printre 
altele, care este prețioasă şi rară la infirmiere: ea nu 
doarme! N-am văzut niciodată o asemenea puterea de a 
veghea. 

D-na Gertrude poate rămâne douăsprezece ore într-un 
fotoliu, fără să închidă un ochi, o clipă. Bine-înţeles, ziua se 
va odihni... dar noaptea, va fi trează... ca eu să dorm liniştit 
şi să mă trezească la nevoie. 

— Dar, doctore, murmură în sfârşit Lemercier, de ce... 
dacă dumneavoastră sunteţi în permanenţă? 


— De ce? Mai întâi, ca să mă odihnesc puţin. Şi apoi... 
imaginaţi-vă... mi-am descoperit o slabă neurastenie... Nu 
râdeţi: noaptea trecută, am avut viziuni, halucinaţii, 
nebunii, în sfârşit... Am crezut să văd intrând un om, 
înarmat cu un pumnal şi care se apleca asupra mea. Este o 
nebunie? Prezenţa Gertrudei va fi suficientă pentru... a 
îndepărta orice altă halucinație. Procurorul izbucni într-un 
râs zgârcit. 

În acel moment doctorul se îndreptă spre uşă şi cu vocea 
sa liniştită, fără ironie, adăugă: 

— Imaginaţi-vă, dragă prietene, că prezenţa d-nei 
Gertrude nu a părut suficientă, atât de precisă a fost 
halucinaţia... Este prostesc: dar mi-a fost teamă! Atunci... 
pentru a completa precauţiile, mi am permis să vină un 
lăcătuş şi să... 

Cu vârful degetului, ca jucându-se, Montigny, trăgea de un 
enorm zăvor. 

— Va trebui, termină el, ca fantoma să muncească mult 
pentru a ne surprinde, acum! În plus, dacă toate acestea vă 
jenează, există un mijloc foarte simplu de a rezolva: acela 
de a transporta imediat pe Madame de Champlieu într-un 
sanatoriu. 

Distrus, dar tot stăpân pe sine, Lemercier râse strâmb, ca 
un blestemat ce era. 

— Nu, nu, zise el, ceea ce faceţi este bine, vă port multă 
recunoştinţă pentru devotamentul cu care vă luaţi atâtea 
precauţii... care, în alte momente, mi-ar părea stranii. Bună 
seara, doctore... somn uşor şi fără halucinaţii. 

leşi brusc, fără să privească bolnava, care scufundată într- 
o somnolenţă adâncă, nu luase cunoştinţă de ceea ce se 
petrecea în jurul ei. 

Doctorul rămase gânditor. 

— Ceea ce este nebunesc, murmură el, ceea ce este 
halucinant, este să presupun lucruri fără rost... dar, în 
sfârşit, cum se zice, neîncrederea este mama înţelepciunii. 


Cât despre Lemercier, el se întoarse în cabinetul său şi 
căzu, aproape leşinat într-un fotoliu. Era redus la neputinţă. 

Nu mai avea decât să aştepte evenimentele. 

Şi dacă aceste evenimente luau întorsătura prevăzută... 
urma sinuciderea. 

Capitolul XII Curtea cu juri. 

Lemercier tremura, pe bună dreptate. Începând din acea 
zi, Helene merse rapid spre vindecare evidentă. 

Răul, oprit clar, rămase mult timp staționar, apoi dădu 
înapoi. La capătul unei luni, doamna de Champlieu putu să 
se ridice; ar fi putut să iasă din cameră şi chiar să se ocupe 
de anumite lucruri uşoare. 

Dar, ca urmare a unui fenomen care, fără să înspăimânte 
pe doctor, nu-l miră mai puţin, se părea că puterea de 
înţelegere a sărmanei femei suferise mult. 

Fără îndoială că aceasta se produsese în timpul perioadei 
în care doctoriile nu îi fură administrate. 

Nu se putea spune că era nebună. Nimic din atitudinea sa 
sau din privire nu te făcea să presupui ceva atât de 
înspăimântător. Privirea era tristă dar luminoasă; 
atitudinea, naturală. 

Doar în unele privinţe, memoria părea ştearsă. 

Astfel, doamna de Champlieu nu vorbea niciodată de fiica 
sa. La nevoie, doctorul, crezând ca toată lumea că Marie- 
Rose era la Cateau, putea să admită că Helene ţtia aceasta 
ţi deci, dacă nu se neliniştea, asta era pentru că nu avea 
nici un motiv să se neliniştească. 

La sfârşitul lunii ianuarie, doctorul Montigny părăsi, în 
sfârşit, palatul de pe strada Royale. 

Nimic anormal nu se petrecuse în noaptea în care crezuse 
că-l vede pe procuror intrând în cameră, cu cuțitul în mână. 
El sfârşi prin a nu se mai gândi la acest incident şi 
consideră precauţiile pe care considera că trebuie să le ia, 
ca fiind ridicole. 

În fiece dimineaţă, totuşi, el trecea pe la palat şi constata 
mersul sigur spre vindecare. 


Helene vorbea foarte puţin. Cele câteva cuvinte ce-i 
scăpau, erau zise cu dificultate. Nu era vorba de o paralizie 
a limbii ci de o ştergere parţială a memoriei. 

În acea epocă, procurorul Lemercier constatând că n-avea 
de ce să se teamă de soţia sa, deocamdată, cel puţin, se 
duse să-şi reia postul la Douai. 

Helene rămase singură în vechiul palat. 

Nu manifestă nici o mirare la diversele schimbări ce se 
făcuseră în casă, printre care schimbarea servitorilor. Sau 
nu le acordă nici o atenţie. 

Memoria nu-i aducea decât crâmpeie din viaţa trecută. 
Era vorba, ca să zicem aşa, încă o dată, paralizia amintirii. 

Aceste fenomene sunt frecvente. 

Un bolnav, de pildă, uitase un mare număr de cuvinte ale 
limbii franceze, pe care trebui să le înveţe din nou. Unii, 
revenindu-şi din boală, nu mai ştiu să scrie; alţii nu mai ştiu 
să citească; se cunoaşte cazul acelui compozitor care, după 
o boală cerebrală, nu mai ştia să scrie notele, deşi putea să 
mai compună piese la pian, chiar dacă era incapabil să le 
scrie. 

Astfel, la acest om, facultăţile de creaţie muzicală 
rămâneau intacte, dar nu mai putea să teoretizeze aceasta 
în transcriere. 

Helene de Champlieu îţi amintea foarte bine că are o fetiţă 
şi îi ştia şi numele. 

Se întâmpla să-şi spună de două, trei ori pe zi: 

— Unde este Marie-Rose, oare? Dar imediat îşi răspundea: 

— Ea este, fără îndoială, în camera ei. O să merg s-o văd. 
Pleca spre a ajunge în cămăruţa copilului, dar, după câţiva 
paşi, nu se mai gândea la asta. Marie-Rose dispărea de pe 
ecranul cerebral unde apar şi se plimbă imaginile. 

Ea rămânea ore lungi pe un chaise-longue, nu ca să viseze 
- căci, imediat ce nu mai se gândea la ceva, ea adormea - ci 
ca să citească. 

Ea înţelegea perfect tot ce citea, dar nu acorda nici o 
atenţie textului. 


Un roman, un fragment de ziar, povestea unei crime sau o 
reţetă de bucate, aceste diverse lecturi erau egale pentru 
ea: în spiritul ei, nu mai exista noţiunea contrastelor. Ea ar 
fi aflat cu aceeaşi indiferenţă sau cu aceeaşi emoție, după 
starea de moment, moartea unei persoane dragi sau cel mai 
banal incident. 

Într-o zi, căderea unui fotoliu, lovit de un valet, o făcu să 
plângă. O oră mai târziu, ea începu să râdă aflând că una 
din cele mai bune prietene se îmbolnăvise. 

Normal că în aceste condiţii procurorul Lemercier putu să 
plece liniştit. Am uitat să spunem şi că Helene încă vorbea 
greu. Ea nu pronunţa decât cuvinte foarte uzuale şi mereu, 
cu eforturi mari, după lungi căutări. 

Doctorul Montigny declarase că această stare putea să 
dureze mai mult de un an, poate doi sau trei ani şi că ar 
trebui multe îngrijiri şi menajamente pentru a readuce 
mintea bolnavei la starea ei normală. 

— Dacă, adăugase el pentru sine, dacă nu s-ar ivi o nouă 
zdruncinare a creierului pentru a repune în ordine acolo 
unde o primă zdruncinare făcuse atâta rău! Căci totul este 
posibil în aceste transformări ale spiritului ce seamănă cu 
revoluțiile de pe glob: într-o zi, un cutremur de pământ face 
să dispară o insulă, o explozie nucleară aduce la suprafaţă 
aceeaşi insulă... iar geologul nu înţelege nimic ca şi 
medicul! Of, natura, ce muncitoare dură şi misterioasă! 
Zilele şi săptămânile treceau. 

Nici o schimbare nu se producea în starea doamnei de 
Champlieu. 

În 14 martie, ziarele din Lille, publicară, aproape în 
aceeaşi termeni, următoarea informaţie: „Mâine, la Curtea 
cu Juri din Douai, se prezintă cazul acelui tânăr pictor a 
cărui tristă aventură v-am spus-o. 

Să amintim pe scurt faptele: în noaptea de 25 decembrie 
din anul trecut, domnul Lemercier de Champlieu, procuror 
al Republicii, după o petrecere dată în palatul din strada 
Royale, se pregătea să se culce, când crezu că aude un 


zgomot de geamuri sparte în sufragerie. Presupunând lipsa 
de atenţie a unui servitor, se duse imediat acolo şi se găsi în 
prezenţa unui hoţ înarmat cu un revolver şi cu câţiva cleşti 
cu care urma să spargă argintarul unde se găseşte închisă 
o colecţie de vase de argint şi de aur, de o inestimabilă 
valoare... Se poate cita o cutie cu ace care singură 
valorează o sută de mii de franci şi care datează din vremea 
lui Benvenuto Ceilini, după spusele experţilor. 

Domnul Lemercier de Champlieu, care este foarte 
puternic, se aruncă asupra hoţului, deşi n-avea nici o armă, 
îl imobiliza, îl trase în cabinetul său cu greutate, îl închise 
acolo, trimise după poliţişti şi în curând fu arestat, fără ca 
hoţul să prezinte vreo rezistenţă. 

Până aici, afacerea pare banală. lată când devine 
excepţional de interesantă: acest hoţ, acest spărgător, nu 
este altcineva decât domnul Pierre Latour, acelaşi care a 
primit recent, medalia de aur la Salon şi căruia 
municipalitatea noastră i-a făcut acum câţiva ani comenzi 
importante. 

Se sperase, mai întâi, că este cazul unui cleptoman şi 
trebuie să spunem că domnul Lemercier de Champleiu, cu 
un tact pe care nu putem îndeajuns să-l lăudăm, a făcut 
totul ca să stingă această ciudată şi penibilă afacere. 

Din nenorocire, mărturisirile complete şi la subiect ale 
acuzatului nu lasă nici o îndoială asupra culpabilităţii sale. 
Este vorba pur şi simplu de un furt armat, încercat noaptea, 
într-o casă, plus efracţie. 

Pierre Latour a mărturisit că dacă ar fi putut să-şi 
păstreze prezenţa de spirit, ar fi dat foc. Ne îngrozim, 
gândindu-ne la nenorocirea ce ar fi întristat oraşul nostru. 
Din fericire, el nu este decât la primul furt şi n-a avut 
curajul. Sperăm că juraţii vor ţine seama de această 
circumstanţă atenuantă. 

Cât despre motivele invocate de hoţ, aceste sunt, vai, din 
eterna istorie a celor ce cheltuiesc mai mult decât câştigă! 


Pierre Latour, care câştiga, una peste alta, vreo treizeci de 
mii de franci, cheltuia dublu. A fost înghesuit. Jocul l-a 
tentat. A pierdut. 

Restul, se ştie. 

Acesta va fi cazul ce va fi prezentat mâine la curtea cu 
juraţi şi care va atrage o mulţime selectă, venită din Lille, 
Vallenciennes, Cambrai şi împrejurimi. Într-adevăr, nu 
numai numele hoţului este foarte cunoscut în regiune ci şi 
cel al victimei este celebru. 

Locul ministerului public va fi ocupat de domnul substitut. 

Deoarece acuzatul a refuzat să-şi aleagă un avocat, 
sarcina delicată a apărării lui a fost încredinţată, din oficiu, 
domnului Legai, una din viitoarele noastre personalităţi, 
careva debuta, se spune, astfel, într-un fel răsunător. 

Vom relata, desigur, fiece detaliu al acestei afaceri 
senzaţionale ce pasionează oraşul Lille şi toată regiunea din 
nordul Franţei. Imediat ce ni se va telegrafia verdictul de 
către simpaticul nostru redactor judiciar, ce a plecat azi de 
dimineaţă la Douai. O să-l publicăm într-o ediţie specială.” 

În ziua în care ziarele din Lille publicaseră informaţia ce 
am citit-o, nici un ziar nu era în palatul din strada Royale. 
Procurorul, scrisese lui Jean Lannoy, care rămăsese să 
supravegheze la Lille, chiar cu două zile înainte, ordine 
stricte. 

Către ora trei a după amiezii, Helene primi o vizită; nu 
numai că doctorul Montigny autoriza vizite, dar chiar le 
recomanda, cu condiţia să fie scurte. 

Vizita se petrecu ca toate acele pe care le primea 
nefericita femeie. 

Adică vizitatoarea rămase zece minute într-un fotoliu, 
discută despre nimicuri, rochii şi dantele, fără ca bolnava să 
pară a o recunoaşte, apoi se retrase. 

Doar că, plecând, ea lăsă să cadă pe covor, la picioarele lui 
Helcne, un număr de ziar. 

Această vizitatoare era contesa Fanny! 


Când Helene rămase singură, ea zări acest ziar ce zăcea la 
picioarele ei. Îl luă şi maşinal începu să-l citească, cum citea 
de obicei, adică fără să acorde vreun interes articolelor sau 
noutăţilor ziarului. 

Astfel ea ajunse să citească informaţia privind pe 
nefericitul Pierre Latour. 

Când ea termină primul rând, se opri, gânditoare, şi îşi luă 
capul între mâini. 

— Pierre Latour! Murmură ea, în sine, căci buzele ei erau 
inapte să răspundă gândului. Mi se pare că-l cunosc pe 
acest om! Pierre Latour? Pierre. Da, cred că am auzit 
vorbindu-se despre acest tânăr. 

Ea reluă ziarul ce căzuse pe genunchii ei şi reîncepu 
lectura. De astă dată, în mintea ei, acele tresăriri 
asemănătoare tremurăturilor ce anunţă zguduirile 
vulcanului de care vorbea medicul, se făceau deja simţite. 

— Da, continuă ea, l-am cunoscut! Îl cunosc! Dar de ce mă 
interesează? Cine o fi? Şi de ce sunt tristă la gândul că va fi 
judecat? 

Râse nervos şi aruncă ziarul. 

— Ce-mi pasă, la urma urmelor? Acest om nu e din 
familie... nu e nici fratele meu... nici prietenul meu... nici... 

Pe măsură ce vorbea, sau mai degrabă, vorbea aşa, ea se 
ridica, se îndrepta, ochii i se măreau, faţa se alungea. Un 
miraculos efort se săvârşea în ea. 

— Nici... ce? Să vedem? Ce voiam să zic? Of! Asta este! 
Voiam să zic... nici logodnicul meu! 

Acest ultim cuvânt ţâşni, ca să zicem aşa, din creierul ei, 
cu o violenţă nemaiîntâlnită. 

Ea căzu, palidă, pe un fotoliu. Fiori o cuprinseseră din 
creştet până în picioare. 

— Logodnicul meu! Repetă ea... Pierre! Logodnicul meu! 
Şi ea îşi repeta aceste cuvinte ca şi cum s-ar fi temut că 
gândul pe care ea încerca să-l prindă, i-ar fi putut scăpa. 
Deodată ea sări, îşi trecu mâinile pe frunte. 


— Logodnicul meu? Dar eu... trebuie oare să mă mărit? 
Unde este tatăl meu? Să mă mărit? Eu? Ah? 

Un strigăt pătrunzător scăpă de pe buzele ei; încercă să 
şi-l reţină, punând batista la gură. 

— Tatăl meu? A murit? A murit? Căsătorită? Da, aşa e... 
soţul meu se numeşte Lemercier! Sunt căsătorită! Of, ce mi 
s-a întâmplat? Ce mi se întâmplă? Am fost nebună? Oare 
înnebunesc? Pierre! Pierre! Prietene! Logodnicul meu! 

În acel moment, ceva ca un fulger spintecă întunericul ce îi 
cuprinsese creierul. Cu o mână febrilă, ea luă din nou 
ziarul, parcurse avid informaţia judiciară şi izbucni într-un 
hohot, după care se prăvăli fără cunoştinţă. 

De astă dată, îşi amintise. 

Când camerista intră la doamna de Champieu, o găsi, ca 
de obicei, lângă foc, pe Chaise-Longue. 

Nimic anormal nu părea să se fi întâmplat cu ea. 

Ea păstra acelaşi mutism înspăimântător. Şi când 
camerista, tot trebăluind, o privea, ea închidea ochii. 

Doar că atunci când îi redeschidea, în ei puteai citi ceva ce 
nu exista cu două ore în urmă: o tristeţe întunecată, o 
disperare nesfârşită. 

Tristeţea, disperarea, totul arăta că de acum inteligenţa 
era prezentă. Poate nu-şi amintea încă totul. 

Dar, cel puţin, în ceea ce privea pe Pierre Latour, 
nenorocita femeie, reconstituise drama. 

Făcându-se târziu, Helene se controla cu grijă ca să nu-i 
scape vreun gest, vreo privire care să indice tulburarea ce 
pusese stăpânire pe ea. 

La ora opt seara, ca de obicei, şi după recomandarea 
medicului, ea fu culcată; se lăsă condusă cu o docilitate 
extraordinară; apoi, lampa a fost stinsă; în cameră nu mai 
era decât o veioză slabă. 

Succesiv, Helene, ţinându-şi mâna în dreptul inimii, asculta 
toate zgomotele palatului stingându-se. 

La ora zece şi jumătate, totul dormea; totul era închis. 


Atunci, cu precauţii nesfârşite, ea se ridică şi se îmbrăcă 
cu haine de oraş, o toaletă sobră în culori şi linie, cum 
obişnuia şi înainte. 

Când ea îşi puse pălăria pe cap şi după ce-şi trase 
mănuşile printr-un gest automat, în momentul în care era 
gata de plecare, avu o pierdere a memoriei. 

— Oare plec în vizită? Murmură ea. La ora asta? De ce m- 
am îmbrăcat? Ah, da, da! Pierre! Curtea cu juri! Douai! O să 
merg la Douai! O să-l salvez! Vreau să-l salvez. 

Atunci, cum se întâmplă timizilor în circumstanţe grele, îşi 
recapătă toată prezenţa de spirit şi se încuraja singură şi 
ieşind din cameră, cobori în vârful picioarelor scara ce 
ducea în marele salon. De acolo merse în vestibul. Ajunse în 
faţa uşii şi încercă să tragă zăvorul. Această operaţie îi luă 
un sfert de oră. Nu se temea. Se simţea puternică. Dar se 
temea că la cel mai mic scârţâit toată lumea o să alerge... şi 
deşi era stăpâna, după tot ce se întâmplase, bănuia că, fără 
îndoială, nu ar fi fost lăsată să iasă... că ar fi fost avertizat 
Lemercier. 

Îşi amintea de poveşti cu femei sechestrate. Se vedea într- 
un Ospiciu. 

În sfârşit, zăvoarele ce închideau uşa fură trase. Ea 
desfăcu lanţul de siguranţă. 

Şi deşi cu două canaturi, uşa se deschise încetişor la 
împingerea ei. 

O clipă mai târziu, ea se găsea în stradă şi începu să 
alerge. Câteva minute mai târziu, sosea în piaţă. Atunci, 
cum în stradă mai era încă lume multă ce o privea, ea 
începu să meargă mai încet... Era mai sigură pe ea: gara 
era aproape, în faţa ei, la capătul străzii Faidherbe. În 
curând ajunse. Ultimul tren pentru Douai tocmai plecase. 

Noaptea următoare fu sinistră. 

Ideea de a se refugia într-unui din hotelurile din preajma 
gării îi era insuportabilă. Ea preferă să se odihnească pe o 
banchetă a sălii de aşteptare de clasa întâi pe care i-o 
deschise un om, după ce-i dăduse o monedă de aur. 


În sfârşit se făcu zi. 

Helene urcă în primul tren. 

Ziarele nu exageraseră considerând excepţional cazul ce 
se judeca în acea dimineaţă la Curtea din Douai. Sala era 
arhiplină cu oameni eleganţi, veniţi de peste tot. Toată 
presa regională era la locul ei, într-o mare înghesuială 
pentru a se face loc trimişilor speciali ai jurnalelor 
pariziene. 

Curtea îşi făcu intrarea; apoi, după operaţiile preliminare 
ale constituirii juriului, îşi ocupă cele trei locuri în spatele 
cărora se mai înghesuiau alte notabilităţi. 

Domnul Lemercier obținuse să nu apară ca martor. El îşi 
scrisese şi semnase depoziţia, ceea ce, la nevoie, era 
îndeajuns. Şi fiecare era de acord cu ideea că procurorul 
fusese plin de tact. 

Absent? Dacă ar fi fost căutat, ar fi fost găsit în ultimul 
rând al invitaţilor deosebiți ce se plasaseră în spatele curţii. 
Da, era acolo, ascunzându-şi faţa în batistă... fixând arzător 
uşiţa prin care trebuia să intre Pierre Latour, pentru a se 
aşeza între doi jandarmi. 

Fu introdus acuzatul. 

Un freamăt străbătu asistenţa. 

Era imposibil să ştii dacă avea o figură îndurerată sau 
cinică. 

O figură împietrită, asta era totul. 

Şi trebuie spus că această indiferenţă impresiona pe juraţi 
în defavoarea acuzatului. 

Emoţia, dacă exista, dispărea în spatele măştii de 
indiferenţă absolută. 

Şi totuşi...! Câte eforturi făcea nefericitul! Cât curaj îi 
trebuise ca să ajungă să-şi zică: 

— O să auzi cum te vor acuza pentru furt, şi nici un muşchi 
al feţei tale nu va tresări?! O adunare curioasă şi crudă te 
va privi pentru a judeca gradul infamiei tale, iar tu, nici nu o 
vei privi, ca să nu citească în ochii tăi că eşti un om cinstit. 
Şi se va spune că ai căzut în ultimul grad de abjecţie, la 


furt! Iar tu vei răspunde: Da! N-o să plângi, vei fi ca o 
statuie! Trebuie! Căci un singur strigăt, un singur gest te-ar 
arunca spre protest. Şi dacă te-ai revolta, dacă ai protesta, 
ai arunca-o pe Helene în infamie. 

Da, iată ce era în această statuie fără gesturi, aproape fără 
voce, doar puţin palidă, ce se prezenta privirilor mulţimii 
descumpănită... căci toţi se aşteptaseră la o apărare 
riguroasă. 

Ar fi trebuit o filosofie foarte profundă pentru a surprinde 
stoicismul acestei aparente indiferente. 

Iar juraţii nu trebuie să fie filosofi. 

Ce admirabilă instituţie, totuşi, aceea ajuraţilor, dacă s-ar 
înţelege sublima simplicitate a rolului său! 

„Noi suntem doar doisprezece oameni oarecare. 

— Noi nu suntem judecători. Cineva va încerca să ne 
dovedească că acest om este vinovat. Să privim pe acest 
acuzat şi să încercăm să surprindem adevărul... Între 
cuvântul acuzatorului şi acela al apărătorului, să stabilit o 
balanţă exactă...” 

lată ce ar trebui să gândească juriul... Nenorocirea este 
că-i imposibil să atribui cuiva puţină autoritate, fără ca un 
fel de beţie să nu pună mâna pe el, imediat. Îi scapă atunci 
noţiunea exactă a ceea ce i se cere; el vrea să judece! 

Şi printr-un hidos fenomen al spiritului uman, în cea mai 
mare parte a cazurilor, a judeca înseamnă a condamna. 

În afacerea ce pasiona publicul în acea zi, juraţii nu avură, 
de altfel, decât un rol şters dejucat. Niciodată nu se 
prezentase un caz mai limpede. Dar aceeaşi limpezime ar fi 
putut să stârnească curiozitatea vreunui filosof. Nu se găsi 
un jurat să întrebe de ce acuzatul accepta acuzaţia în 
întregime, de ce era de acord cu totul: efracţie, revolver, 
furt, totul... 

Dezbaterile, dacă se poate numi aşa, seria de întrebări 
cărora li se răspundea un glacial. Da durară doar un sfert 
de oră, dar domnul preşedinte Clary de Sainte-Foi nu putu 


să-şi stăpânească proasta dispoziţie, atrăgând atenţia 
juriului că rar se mai văzuse un asemenea cinism. 

Pumnii lui Pierre Latour erau ţinuţi strâns. Dar nu crâcni. 

O disperare interioară îi răni inima. 

Preşedintele dădu cuvântul acuzatorului domnului 
substitut Picard, în timp ce tânărul avocat din oficiu se 
îngălbenea la gândul de a apăra un acuzat ce nu dorea să 
fie apărat. 

În acel moment se produse incidentul ce a fost relatat de 
toate ziarele epocii. 

Substitutul se ridicase: îşi pusese la îndemână foile 
rechizitoriului scris de procurorul Lemercier şi trăgându-şi 
mâneca, într-un gest elegant şi maiestuos în acelaşi timp, se 
îndreptă spre preşedinte şi îi dădu o scrisoare. 

Domnul Clary o deschise cu o încetineală studiată. 

Substitutul, care deschisese gura, îşi reţinu solemnul 
„Domnilor juraţi” ce trebuia pronunţat. 

O linişte profundă domnea în public. 

În acest timp, preşedintele făcu un gest de surpriza şi 
declară că un martor ce nu-şi dăduse numele cerea să fie 
auzit. 

În acea clipă, un fel de geamăt se auzi printre invitaţii din 
spate, dar în murmurele de curiozitate ce se ridicase, 
nimeni nu îi dădu atenţie. 

Avocatul, M. Legay, cerea deja, audierea acestui martor, 
mirosind mila cerului sau măcar un incident care să-i 
permită să-şi fundeze pledoaria. 


Preşedintele, fără să părăsească audiența, se sfătuia cu 
asesorii, şi în curând, ordoni introducerea martorului. 

Uşa se deschise. 

Şi un fel de tremur pai curse atunci adunarea, de la public 
până la juraţi. Acest martor era o femeie. 

lar această femeie era doamna de Lemercier de 
Champlieu! 

Toţi o recunoscură! 

Pierre Latour se prăbuşi pe bancă, deveni livid. 

— Nefericita. Vine să mă salveze! Şi să se piardă pe ea! În 
spatele preşedintelui, acelaşi geamăt, ce înainte nu fusese 
perceput, acum fu auzit. 

Şi fiecare văzu pe procuror, descompus la faţă, rătăcit, 
agitat de un tremur convulsiv, ridicându-se, retrăgându-se 
pe măsură ce soţia lui avansa. Şi se prăbuşi pe un scaun, pe 
jumătate leşinat, bolborosind: 

— Sunt pierdut! 

Helene avansase până la bara martorilor, de care se 
sprijini. Era foarte palidă. Tremura. Uneori îşi ducea mâna 
la frunte. 

Îl văzu ea pe Pierre Latour? Greu de crezut. 

Tânărul fixă asupra ei privirea-i înnebunită. „Ce o să 
spună? Ce o să răspund eu?” 

Helcne fixase asupra preţedintelui ochii ei mari, plini de o 
nespusă mirare. Părea stupefiată de a se găsi acolo. 

— Doamnă, spuse el preşedintelui, aţi cerut să fiţi 
ascultată ca martor. Curtea v-a dat acest drept... Dar, văd 
că sunteţi mirată, doamnă... Dacă aţi vrea să vă stăpâniţi... 
doamnă Lemercier de Champlieu, soţia a elocventului şi 
domnului procuror al Republicii, poate să se considere aici 
în centrul simpatiei şi al stimei tuturor. 

Aceste cuvinte provocară un murmur de aplauze discrete. 

— Doamnă, reluă atunci preşedintele, vreţi să ridicaţi 
mâna dreaptă şi să juraţi că veţi spune adevărul şi numai 
adevărul... Nu mai fac recomandările obişnuite. Un martor 
pe deplin demn de stimă se găseşte acum la bară. 


Spre mirarea generală, mâna lui Helene nu se ridică. 
Acolo, în fund, procurorul, ca un spectru, o privea cu o 
spaimă vecină cu nebunia. 

— Ei, bine, doamnă? Insistă preşedintele. Aştept să vă pun 
întrebări după ce veţi fi îndeplinit formalitatea obligatorie. 

Aceeaţi imobilitate a lui Helene. 

Respira cu greu. Într-un gest vag, deodată, mâna i se 
ridică şi murmură câteva cuvinte, neclare. 

Preşedintele, ce punea totul pe seama unei emoţii 
explicabile, dar violentă, se grăbi să considere gestul şi 
cuvintele ca valabile. 

— Dacă vreţi, doamnă, să spuneţi domnilor juraţi ceea ce 
ştiţi. 

Helcne deschise gura pentru a vorbi... dar nu lăsă să-i 
scape decât un fel de sunet gutural. Ca al muţilor. Ce se 
petrecea cu ea? 

Un licăr de speranţă trecu pe faţa procurorului Lemercier. 

În acest timp, asistenţa, mirată, cu sufletul la gură, 
presimţea confuz o dramă oribilă. 

Ce se petrecea cu nefericita? 

Memoria din nou dispărea în umbră! 

Unde era? Ce făcea acolo? Ce trebuia să zică? Cine erau 
aceşti oameni adunaţi şi care o priveau. Ea nu ştia! Nu mai 
ştia... 

Doar că simţea în inimă o durere îngrozitoare. 

Ştia că trebuie să vorbească! De ce? Pentru cine? Nu mai 
ştia! 

— Doamnă, reluă preşedintele cu o voce în care străbătea 
nemulţumirea, pentru ultima oară, vă rog să spuneţi ceea 
ce ştiţi. Aţi cerut să fiţi ascultată. Ei bine, vorbiţi! 

Helcne îţi prinse fruntea în mâini. 

Acelaşi sunet gutural ţâşni de pe buzele ei... 

Of! Să vorbească! Da! Să vorbească! Trebuia! Şi... nu 
putea! 

Îi lipseau cuvintele! Nu putea nici măcar să-i facă să 
înţeleagă că are ceva de spus! Era groaznic. 


Preşedintele făcu un gest de descurajare, se aplecă spre 
asesori. Lemercier, încet, se ridicase. 

Rapid, scrisese câteva cuvinte cu creionul pe cartea sa de 
vizită pe care o trimise preşedintelui. 

Helcne îţi frângea mâinile. Acum plângea în hohote. 

Apoi, brusc, izbucni în râs. 

Şi în acel moment preşedintele citi pe cartea de vizită a 
procurorului aceste cuvinte, scrise tremurând. 

„Din momentul furtului, doamna Lemercier a trecut printr- 
o comoţie cerebrală... Nu poate să spună nimic! Plângeţi-o 
şi plângeţi-mă şi pe mine!” 

Preşedintele dădu din cap şi arătă rândurile asesorilor. 

— Doamnă, spuse el blând lui Helene, puteţi să vă 
retrageţi. Un murmur se dezlănţui atunci în auditoriu: 
acuzatul, Pierre Latour, leşinase. 

În acelaşi timp, Lemercier se apropie de soţia lui, 
clătinându-se, cu groaza în suflet. 

„Dacă mă va recunoaşte, sunt pierdut!” 

Nu! Ea nu-l recunoscu. Nefericita, acum, continua să 
râdă... 

Apoi, încerca să caute, să găsească, să bolborosească un 
cuvânt! Unul doar! 

— Veniţi, doamnă, veniţi, murmură procurorul. 

Şi o luă de braţ. Ea rezistă! Ultimele lumini ale raţiunii 
gata să se stingă i se reaprindeau. Voia să vorbească! 

— Veniţi! Reluă surd procurorul. Veniţi! O să vă conduc la 
fetiţă... la Marie-Rose! 

Un freamăt electric o străbătu. 

Şi, de asta dată, ea se lăsă dusă. Procurorul o susţinea. lar 
în mulţimea ce se îndepărta cu respect, nu era vreo 
persoană care să nu-l plângă pe acest om atât de palid şi de 
trist. 

Căci povestea doamnei Lemercier se răspândise repede şi 
acum se ştia adevărul. 

Venind la curte, ea ascultase de un impuls de nebunie. 


Când Pierre Latour îşi reveni, în camera martorilor unde 
fusese transportat, primul lui gând fu acela de a se interesa 
de „doamna” 

— Doamna de Champlieu? A plecat la braţul soţului ei... 
care era disperat. 

Fu dus în sala de audienţă. Substitutul pronunţă un 
rechizitoriu ce a fost considerat magistral. Avocatul se 
mulţumi să implore mila juraţilor. 

— Nu aveţi nimic de adăugat în apărarea dumneavoastră? 
Întrebă preşedintele. 

Pierre negă cu capul. Se terminase. 

Juriul se retrase, discută cinci minute şi reveni, aducând 
un verdict de culpabilitate. În unanimitate, Pierre Latour 
era declarat, cu convingere, vinovat de tentativă de furt, cu 
efracţie, pe timp de noapte, într-o casă particulară şi toate 
acestea fiind înarmat. 

Zece minute mai târziu, nefericitul tânăr a fost luat de 
jandarmi în timp ce mulţimea pleca comentând curiosul 
incident de nebunie, cum îl numea, al doamnei de 
Champlieu şi acordându-se doar o mică atenţie condamnării 
tânărului. 

Această condamnare era teribilă. 

Pierre Latour fusese condamnat la cincisprezece ani de 
ocnă. 

Capitolul XIII De la ora patru şi douăzeci şi şase de minute 
la ora patru şi cincizeci şi opt de minute. 

Să-l lăsăm pe Pierre Latour să-şi împlinească prima etapă 
a calvarului său. O să-l regăsim în curând pe drumul ocnei. 

Şi, evoluând în voia evenimentelor pe care noi doar le 
relatăm, o să-l urmărim pe procurorul Lemercier ce o 
târăşte pe soţia sa, Helene de Champlieu. 

— Haideţi la fetiţă! Murmurase procurorul. 

Şi notase impresia extraordinară pe care acele cuvinte le 
produseseră asupra tinerei sale soţii. 

Odată ieşit din Palatul Justiţiei, remarcă, de asemeni, că 
Helene îl urma cu docilitate pasivă. Ea tremura cu toată 


fiinţa sa şi uneori, era zguduită de o agitaţie violentă. Dar 
ea mergea asemenea unui automat. 

Era ora trei şi jumătate. 

Lemercier, ţinându-şi soaţa strâns, se îndreptă spre gară. 

Străzile bătrânei şi curioasei cetăţi era pline de oameni 
străini de loc şi veniţi ca să asiste la proces. Cu acel gest 
grav, rece şi reţinut, ce era perfecta exprimarea politeţii 
unui magistrat, răspundea salutărilor respectuoase şi 
simpatice. 

El se gândea profund la situaţia sa. 

Tocmai calculase, punct cu punct, ceea ce jucătorii numesc 
„baftă sau ghinion”. 

Printr-o fatalitate care îl adusese aproape de sinucidere, 
lovitura pusă la cale cu Jean Lannoy eşuase; graţie 
precauţiilor de necrezut ale doctorului Montigny, Jean 
Lannoy nu putuse să intre în camera lui Helene ţi să-şi 
îndeplinească misiunea. 

În acea seară, procurorul se jucase două ore cu revolverul. 
Şi dacă nu apăsase pe trăgaci, era din cauza spaimei de 
moarte. 

Nu că s-ar fi temut de sentinţa unui judecător ipotetic! 
Invenţia cu un Dumnezeu răzbunător, folosită adesea în 
rechizitoriile sale îl lăsa rece. Dar moartea însemna pentru 
el dispariţia, renunţarea la toate plăcerile întrevăzute, 
sfârşitul acestui vis a cărui realizare o urmărea aprig. 

În ziua ce se scursese, Lemercier trăise „bafta” în ceea ce 
are ea mai neaşteptat: brusca apariţie a soţiei la tribunalul 
din Douai îi dăduse ameţeala unui abis fără fund, ce se 
deschidea la picioarele lui. Timp de câteva minute, el 
resimţise una din acele oribile emoţii ce pot chinui pe 
condamnatul la moarte în clipa în care vede lucind tăişul 
ghilotinei. 

Şi iată că întâmplarea îl salva, ca să zicem aşa, miraculos. 
Helcne, datorită unei întoarceri agresive a bolii, provocată, 
fără îndoială, de emoția apariţiei ei în sale de audienţă, 
rămânea neputincioasă. 


Iar acel demers, care trebuia să-l piardă, îl salva până la 
urmă! 

Căci, în ochii tuturor, acum Hel€ne era nebună. 

Da. Dar peste şase luni, peste un an, când ea şi-ar reveni, 
oare ar vorbi? Oare nu şi-ar cere fiica? Nu ar striga 
nevinovăția lui Pierre Latour? Deci, totul ar reîncepe! Ar 
trebui, deci, să trăiască sub o ameninţare continuă. 

— Trebuie ca ea să moară înainte să poată vorbi! 

Aceasta a fost concluzia lui Lemercier în momentul în care 
sosea la gara din Douai. 

Era ora patru. 

Expresul trecea la ora patru douăzeci şi cinci, plecând 
apoi, imediat. 

În cabinetul şefului de gară, unde, din respect pentru 
procuror şi din milă naturală pentru tânăra sa soţie, 
fuseseră lăsaţi singuri, Lemercier întoarse privirea spre 
Helene. 

Apoi privirea lui se fixă pe un tren ce pleca, într-un zgomot 
îngrozitor. 

— Ar fi simplu, murmură el. Trenul este în plină viteză... O 
portieră se deschide... O femeie cade pe calea ferată... Ea 
moare! Da, dar cine a deschis portiera? Cine a împins 
femeia? Cel ce o însoțea... eu...! Groază şi blestem! Cad 
mereu în acelaşi impas. 

Deodată, un surâs îi destinse buzele crispate... 

— Dar, nu! Femeia însăşi a deschis uşa... Ea a profitat de o 
secundă de neatenţie a soţului ei pentru a se arunca! Căci 
este nebună! Toată lumea o ştie! Şi toată lumea va constata 
că este într-o stare de exaltare periculoasă în momentul în 
care urcă în tren! 

El horcăi. 

Simţea, totuşi, că nu era de ajuns, că lipsea ceva planului. 
Acest surâs, pe care l-am semnalat, deveni şi mai clar. 

— Şi dacă asta ar fi adevărat? Gemu el. Dacă într-adevăr 
ea ar deschide singură portiera? Dacă ea s-ar arunca fără 
ca eu s-o împing? Ce ar trebui pentru asta? Să-i exasperez 


nervii, să o împing doar puţin... Ea este pe marginea 
nebuniei... câteva cuvinte bine aruncate ar putea s-o 
arunce acolo şi să declanşeze criza... în timp ce trenul 
merge! Ar trebui un martor... Ar trebui să mai fip cineva în 
compartiment care să certifice că doamna de Champlieu s-a 
sinucis într-un acces de nebunie. 

În acel moment, privirea lui căzu asupra unui om, care, în 
picioare pe chei, părea că aşteaptă trecerea trenului. 

— El? Mormăi procurorul, clătinându-se violent. Şi de ce 
nu? Da! lată martorul ce-mi trebuie! Martor mut, impasibil! 
Martor a cărui conştiinţă poate fi condusă precum 
locomotiva este condusă de mecanicul ei! Sunt salvat! La 
muncă! 

EI se întoarse atunci către Helene, încercând să privească 
prin uşa din geam. 

Tânăra femeie părea acum insensibilă la tot ce se petrecea 
în jurul ei. Spiritul ei dormea. 

După emoţiile profunde ce le trăise, se producea una din 
acele destinderi ce o lăsau într-un fel de prostraţie. 

Nu mai tremura. Nu mai avea putere. 

Procurorul se aşeză în faţa ei, îi luă mâinile şi le strânse cu 
putere. 

Ea îl privi cu o dulce mirare şi părea că nu-l recunoaşte. 
Această luciditate ce-i permisese să iasă din casă noaptea şi 
să se îndrepte spre Douai, păruse. 

— Helene, spuse deodată procurorul, ştiţi ce s-a întâmplat 
cu fetiţa? 

Nici o flacără de înţelegere nu se trezi în ochii tinerei 
femei. 

— Fetiţa dumneavoastră! Reluă procurorul, scuturând-o 
aprig, Marie-Rose! Fetiţa, Marie-Rose! Sunteţi deci o mamă 
nemiloasă, pentru că nu vreţi să ştiţi unde este fetiţa! Ştiu 
eu, continuă el cu duritate, constatând că privirea lui 
Helene se fixa asupra lui cu mai multă atenţie. Ştiu eu unde 
este Marie-Rose! Mă înţelegeţi? Ea plânge! Vă strigă! Este 
foarte nenorocită! lar dumneavoastră, mamă nefericită, nu 


zburaţi în ajutorul ei, sunteţi un monstru! Oh, sărmana 
micuță Marie-Rose, care n-are mamă! 

De asta dată, Lemercier îşi lovise ţinta. 

Helcne fu adusă în acea stare în care fusese văzută când, 
sprijinită de bara martorilor, lupta pentru a-şi aduna ideile 
şi a pronunţa câteva cuvinte. 

Ochii nenorocitei se măreau ca atunci când lacrimi nu pot 
să ţâşnească. Se zbătea într-un efort al întregii fiinţe, 
împotriva paraliziei limbii şi întunericului spiritului. 

— Fetiţa dumneavoastră, continuă cu ardoare procurorul. 
Vreţi să mergem s-o căutăm pe Marie-Rose? 

O încântare luminoasă lumină faţa mamei. Şi reuşind, în 
sfârşit, să rupă legăturile ce-i ţintuiau vorbele, ea reuşi să 
murmure, strângându-şi mâinile: 

— Fetiţa mea! 

În acest moment, uşa se deschise... Expresul din Lille era 
în gară. Lemercier prinse braţul lui Helene ţi o trase cu 
putere spre un compartiment a cărui portieră era ţinută de 
un slujbaş al gării. 

Cu o privire rapidă, el căuta în acelaşi timp pe omul pe 
care-l zărise nu demult: şi îl văzuse îndreptându-se către 
primele vagoane. Lemercier o urcă pe Helcne, rugă pe om 
să rămână un minut să o supravegheze şi alergă după om. 

EI îl prinse, îi puse mâna pe umăr şi îi spuse: 

— Urcaţi, deci, cu mine. Aş vrea să vă zic două vorbe. 
Omul deveni palid recunoscându-l pe Lemercier. Avu o clipă 
de ezitare. Apoi, revenindu-şi, murmură. 

— Vă urmăresc! 

Câteva clipe mai târziu, Lemercier se instalase în 
compartimentul lui, în faţa soţiei sale. lar omul pe care-l 
invitase să urce cu el se aşeză în celălalt capăt, aproape de 
geam. 

Acest om era Jacques Maing. 

Trenul porni şi în curând prinse viteză mare. 

Atunci procurorul, cu o privire rapidă, obişnuit să vadă 
totul repede şi bine, îl cercetă pe Jacques Maing. Era 


îmbrăcat cu o eleganţă căutată şi nimeni n-ar fi recunoscut 
în el pe braconierul pădurilor din Wahagnies, pe săracul 
slujbaş ce împingea vagoane. 

— Se termină cei şaizeci de mii de franci, se gândi 
procurorul; trebuie că e sfârşit. Mergi la Lille, reluă el de 
sus. 

— Da, domnule procuror, răspunse Jacques Maing cu o 
răceală în care apărea, cum i se păru lui Lemercier, o 
ameninţare surdă. 

— Te-am rugat să iei loc în compartimentul meu, pentru 
că... 

— Pentru că, doamna de Champlieu este bolnavă, e clar... 
Eram în sala tribunalului. 

— Aha, făcu procurorul, zăpăcit... Atunci, înţelegi... în 
cazul în care s-ar întâmpla vreun accident... 

— Este mai bine să fim doi. 

— Asta-i! M-ai ajuta! Într-o circumstanţă ca aceasta este 
bine să ai un prieten lângă tine şi tu... eşti un prieten! Dacă- 
i vrea să mă ajuţi, dacă... s-ar întâmpla... Sper totuşi că nu 
se va întâmpla nimic... şi totuşi, uite-te cum se agită... 
Doamne! Cât sunt de nenorocit! 

Într-adevăr, Hel&ne părea cuprinsă de o febră mare. 

Vorbea acum! Ea pronunţa cu volubilitate cuvinte confuze, 
pe care zgomotul trenului lansat în mare viteză, le 
acoperea... Dar ca şi cum Lemercier le-ar fi înţeles, îi strigă: 

— Da! Fetiţa dumneavoastră! Micuța Marie-Rose! O s-o 
regăsim! Cu lăcomie, el urmărea efectul produs de aceste 
cuvinte asupra lui Helene. Ţi un fulger de bucurie funestă 
trecea prin ochii lui. Căci o excitare mereu mai febrilă, mai 
violentă, punea stăpânire pe femeie de fiecare dată când 
procurorul stăpânind cu vocea tumultul trenului arunca 
acest nume: 

— Marie-Rose. 

În sfârşit, criza pe care el o pregătea cu o artă infernală de 
la ieşirea de la audiența din Douai se declanşa, fulgerător. 


Helcne, timp de câteva minute, plânse convulsiv. Procurorul 
îţi luă ceasul şi-l consultă. 

— Ora patru treizeci şi cinci! 

În douăzeci de minute, trenul urma să fie în gară la Lille. 
Atunci, el aruncă o privire oblică asupra lui Jacques Maing, 
care, în acel moment încerca să se apropie de el. Procurorul 
îl reţinu cu un gest. 

— Nu încă! Strigă el. Pot singur! 

Jacques Maing se aplecă asupra lui Helcne, care, în acea 
clipă, se ridica, strigând: 

— Fetiţa mea, îmi vreau fetiţa! 

El o reţinu aşa cum era, respirând din greu, clătinându-se. 

— Credeţi-mă că sunt destul de nenorocit! Strigă el lui 
Jacques Maing, care avu un surâs ciudat. 

Dar, în acelaşi timp, procurorul se sprijinise de tija care, 
din interior, permitea deschiderea uşii. Şi părând preocupat 
doar să o reţină pe soţia sa, el ţinea încă închisă portiera, 
trăgând de banda ce serveşte la închiderea şi deschiderea 
ferestrei. 

Trenul era în plină viteză. 

Repede, cu suprema luciditate ce precede actele 
definitive, îşi făcu planul: 

Se va răsturna pe canapea, ca şi cum Helene ar fi fost o 
clipă mai puternică decât el. Atunci, fără îndoială, Jacques 
Maing se va ridica pentru a o ajuta. El îi va da drumul lui 
Helcne, care, în picioare, lângă portieră, se va sprijini fatal 
şi ea va cădea pe calea ferată, rapid, fără îndoială! Atunci, 
el va striga: 

— Ah, nefericita! A deschis portiera! Şi va apăsa pe 
butonul de alarmă. 

— Este momentul! Îşi spuse Lemercier cu o 
înspăimântătoare palpitaţie a inimii. 

În acelaşi timp, el o înşfacă pe Helene cu amândouă 
braţele şi răsturnându-se pe spate, o trase spre el! Helene 
era în picioare! Îi va da drumul! 


În acea secundă, trenul aruncă două fluierături stridente 
şi îşi încetini mersul atât de brusc, încât zguduitura o 
aruncă pe Helene la locul ei; din aceeaţi miţcare, Helene se 
trezi în picioare. 

Trenul se oprise. 

Lovitura eşuase. 

Galben de mânie, Lemercier avu totuşi prezenţa de spirit 
să închidă repede portiera şi să coboare geamul, strigând: 

— Ce se întâmplă? 

Jacques Mains, de partea lui, se apleca asupra portierei 
lui. Şi el deveni îngrozitor de palid. 

Se întâmplase, pur şi simplu, că trenul se oprise la pasajul 
din Wahagnies pentru că paznicul nu făcuse semnul de 
liberă trecere. 

Şi dacă cea care păzea bariera nu dăduse semnalul, asta 
însemna că nu era acolo! La barieră nu era nimeni! 

— Mamei i s-a întâmplat o nenorocire! Mormăi Jacques, 
care, în acelaşi timp, sări jos din tren şi o luă la goană spre 
căsuţă. 

Conductorul trenului era deja acolo! 

În mijlocul camerei, Annette Maing, era întinsă fără viaţă. 

Câteva clipe mai târziu, trenul îşi reluă mersul. Lemercier 
era acum singur în compartiment cu Helcne. O furie oarbă 
îl cuprinse. Cu ochii ieşiţi din orbite, cu buzele albite, el se 
aplecă spre Helene, fiind tentat să sfârşească cu ea, fie ce-o 
fi, să o strângă de gât. 

Dar, în acea clipă, pe buzele lui se jucă un surâs infernal. 

Helene nu mai dădea semne de viaţă. 

Leşinată! 

— Nu, nu! Ochii săi întredeschişi şi uşor vitroşi, acest nas 
ce se ascuţise, nările de o albeaţă de ceară, acest braţ 
ridicat de el dar care cădea rigid... nu! Nu erau semnele 
unei simple sincope. 

— Of! Răcni procurorul. Dacă ar fi aşa! Of! O oglindă! 
Dacă aş avea o oglindă. 

Cu privirea rătăcită, el privi în jurul lui. Nu găsea nimic. 


— Ceasul! Mormăi el. Sticla ceasului. 

Apropie ceasul, cu sticla, de gura lui Helene ţi o menţinu 
câteva secunde; apoi, repede, examinând-o la lumină, 
tresări cu o bucurie puternică, nebunească, teribilă... Sticla 
nu se aburise. 

Atunci el desfăcu corsajul şi lipi urechea de sân... Nimic. 
Nici o bătaie! 

Scoase febril o mănuşă a soţiei: degetele erau îngheţate şi 
înţepeneau deja. 

— Moartă! 

Slăbită, fără îndoială, de emoţiile succesive pe care le 
avusese din ajun, Helene murise. Moartă fără crimă! Căci 
cine oare ar îndrăzni să impute drept crimă cuvintele 
procurorului despre fetiţa pe care amândoi o iubeau atât de 
mult. 

Moartă de moarte naturală! Un sfârşit trist, fie! Dar fără 
crimă! Era bogat şi liniştit. Totul se sfârşise! Amantul era în 
drum spre ocnă! Fiica adulterului nu se va mai întoarce 
niciodată în Franţa! Iar soţia lui, moartă! 

Trenul fluieră, stopa, se opri în gara din Lille. 

În acel moment, călătorii ce săreau pe peron auziră 
plânsetul ce ajungea dintr-un compartiment de clasa întâi. 
Oamenii gării deschiseră acest compartiment. Şi ei văzură 
atunci un spectacol trist. 

Pe banchetă era întinsă o femeie tânără. 

Şi, în genunchi, cu buzele lipite de mâna ei, un bărbat 
plângea. 

Toată lumea îşi descoperi capul! 

Trebuiră să-l smulgă pe procuror de lângă cadavru. 
Prietenii doriră să-l conducă la palatul lui, în timp ce 
comisarul gării dădea dispoziţii ca trupul lui Helene să fie 
dus la spital. 

Într-adevăr, regulamentul era clar şi bineînţeles, 
procurorul Republicii nu putu să se sustragă. 

Trebuia făcută autopsia cadavrului. 

Capitolul XIV Cavoul. 


Printre primii sosiți la palatul din strada Royale fu doctorul 
Montigny. Zvonul morţii doamnei de Champlieu se 
răspândise, într-adevăr, cu rapiditate, atât din cauza 
numelui procurorului cât şi din cauza circumstanțelor în 
care se produsese evenimentul. 

Dimineaţa, doctorul se prezentase pentru vizita obişnuită 
şi găsise casa toată dată peste cap: doamna dispăruse! 
Găsiseră uşa deschisă! Se constatase absenţa doamnei - 
asta e tot ce aflase Montigny, care petrecu restul zilei 
făcând zadarnice cercetări în toate casele unde bolnava, 
într-un fulger de luciditate, ar fi putut avea ideea să se 
retragă. 

EI află, în acelaşi timp, despre demersul ciudat al lui 
Helene la Curtea din Douai, atitudinea ei după 
reîntoarcerea procurorului şi sfârşitul tragic al tinerei 
femei. 

Alergă; mai întâi, la palat, unde procurorul, în lacrimi, îi 
povesti despre tragica zi, de la apariţia soţiei sale la 
audienţă până la circumstanţele călătoriei: criza teribilă ce 
se declarase, oprirea trenului în momentul în care abia mai 
putea s-o stăpânească pe bolnavă şi apoi, deodată, 
prăbuşirea ei pe canapea! 

Doctorul ascultase povestea cu o atenţie deosebită. El 
găsea, doar, că pentru un om atât de evident de amărât, 
Lemercier acumulase detaliile cu un sânge rece într-adevăr 
miraculos. 

— Doctore, spuse Lemercier terminând, acum vreau să-ţi 
cer un serviciu trist... Sărmana mea Helene! Doamne! 
Doamne! Ce nenorocire! 

După câteva minute, în timpul cărora el reuşi să-şi 
stăpânească suspinele, procurorul reluă: 

— Ascultaţi-mă, doctore, mi-e teamă să nu o ciopârţească 
pe această copilă... Când mă gândesc că, atât de frumoasă, 
va fi dată bisturiului medicilor legişti... Aş vrea să încercaţi 
să obţineţi ca... dumneavoastră... să... 


— Să-i fac autopsia? Mă gândeam la aceasta! Strigă 
doctorul. 

— Ah, mizerabile! Răcni în sine procurorul. Mă gândeam 
că te interesează! Ştiu că ai bănuieli! Dar, gata! Cercetează 
cât vrei. Caută în acest cadavru urma otrăvii! Imbecilule! 

Îşi tampona ochii, în timp ce Montigny se gândea. 

— Vrea să-i fac autopsia. Ştie totuşi că ceilalţi doctori abia 
ar fi atins cadavrul soţiei procurorului Republicii! Şi că eu 
voi cerceta îndelung autopsia! Oare ce se întâmplă? 

— Îmi promiteţi, doctore, nu-i aşa? Reluă procurorul 

— Vă promit, spuse Montigny. 

E] se retrase şi se duse direct la medicul acreditat de 
tribunal. 

Se ştie - s-au nu se ştie - cu ce dezinvoltură sunt tratate 
aceste probleme grave de către doctori, mai ales când este 
vorba de o simplă formalitate şi când ideea crimei nu există 
a priori. 

Doctorul Montigny obţinu, fără mare trudă, să facă singur 
autopsia, care, cel mai adesea, este încredinţată unui 
intern, care, la rândul lui, o încredinţează uneori unui 
student. 1 se ceru doar să aducă procesul-verbal la semnat. 

Cât despre dorinţa doctorului Montigny, ea apărea foarte 
simplă şi naturală, pentru că el o îngrijise pe defunctă. 
Montigny aşteptă noaptea pentru a merge la amfiteatru. 
Avea oare îndoieli? 

Într-adevăr, Lemercier îi povestise... ceea ce era de altfel 
real, că el constatase moartea prin înţepenirea aproape 
instantanee a braţelor. Ori, rigiditatea nu survine decât 
după multă vreme după încetarea completă a vieţii şi se 
face progresiv. Trebuie, deci, că moartea lui Helene era un 
caz excepţional. 

Dar trebuie să adăugăm că aceste bănuieli erau respinse 
de către Montigny. 

Putea fi verosimil, probabil ca Lemercier să fie un asasin. 

Care ar fi putut fi mobilul? 


Era aproape ora unsprezece seara când doctorul pătrunse 
în amfiteatrul în care corpul lui Helene fusese depus. Era 
însoţit de un ajutor şi de un laborant ce purta accesoriile 
necesare funebrei sale munci. 

Corpul era plasat pe o masă de marmură, sub lumina 
galbenă a gazului. 

Medicul, aprinse în plus, o lampă având un puternic 
reflector. 

Apoi, apropiindu-se de cadavru, îl privi câteva clipe, pradă 
unei emoţii adânci. Două lacrimi îi apăruseră pe obraji. Ca 
toţi aceia ce o cunoscuseră, el avea o profundă afecţiune 
pentru tânăra femeie, atât de fermecătoare în relaţiile cu 
ceilalţi, atât de blândă şi atât de atentă să nu jignească pe 
cineva. 

Bunul doctor plăti şi el tribut regretelor naturale, 
provocate de dispariţia acestei prietene atât de perfectă, 
apoi savantul stăpâni omul din el. 

Înşirui pe o masă vecină colecţia sa de instrumente şi de 
bisturie. 

Şi, din nou, prinzându-şi un şorţ imens, cu mânecile 
suflecate, el se apropie de corpul moartei, se aplecă şi cu 
degetul, şi ridică o pleoapă. 

Deodată tresări... 

Lampa de mână cu reflector, el inspecta din nou ochii 
moartei. 

Şi atunci, el deveni foarte palid... 

Tot efortul său, în acel moment teribil, fu îndreptat spre 
ascunderea emoţiei în faţa celor doi martori care, pe 
jumătate adormiţi, de altfel, îl priveau lucrând, fără interes, 
blazaţi de multe asemenea scene văzute. 

În sfârşit, doctorul, cu grijă, închise pleoapa pe care o 
ridicase, merse să aşeze lampa destul de departe de masa 
de marmură şi, întorcându-se spre băiatul de laborator, 
spuse cu tonul cel mai natural: 

— Mergi să dormi, prietene... n-am nevoie de tine... 
Băiatul suspină satisfăcut, şi de teamă ca operatorul să nu- 


şi schimbe părerea, se grăbi să iasă. 

Doctorul îşi aşeza instrumentele, în timp ce fluiera. 

— Dacă vrei, spuse el adresându-se internului ce trebuia 
să-l ajute, poţi şi tu să te retragi... 

— Oh, dragă maestre, protestă cu politeţe internul care, în 
fond, era încântat. 

— O să fac doar câteva incizii... operaţia n-are nimic 
interesant. 

— Îmi permiteţi, deci... 

— Of! Dacă-ţi face plăcere... dar eu, ştii, sunt pentru 
libertatea somnului. 

Internul mulţumi cu vioiciune, salută şi se retrase. 

Doctorul rămase singur în amfiteatru. 

Atunci, faţa sa pierdu acea aparenţă de glumă ce-l costase 
mult: el se apropie repede de corpul lui Helene, examina 
din nou ochii, unul după altul, supuse braţele şi capul unor 
mişcări... şi când, după o oră de examinare, se ridică 
transpirat, ca după o muncă forţată, murmură atât de încet 
încât abia îşi auzi el vocea: 

— Catalepsie! 

Helene de Champlieu nu era moartă. 

Cu siguranţă, doctorul reconstitui atunci geneza 
fiziologică a accidentului. 

Trebuie că bolnava suferise o comoţie fulgerătoare, care, 
în loc să determine o criză de lacrimi sau un acces de febră 
cerebrală, îşi schimbase direcţia şi determinase o catalepsie 
având riguros aparenţa morţii. 

Căci bolile, ce par să asculte de adevărate calcule de 
inteligenţă, au tactica lor de atac şi de apărare... 

Da... dar cine provocase această comoţie, cauză primară a 
accesului de catalepsie? 

O emoție violentă? Fie! Dar şi această emoție trebuia să 
aibă o cauză! 

Călătoria la Douai! Incidentul audienței? Era suficient! 

Doctorul se aşezase aproape de masa de marmură. 


Cu coatele pe masă, el privi acest cap frumos şi atât de fin 
ce părea să-i ceară să dezlege secretul. Încetul cu încetul, 
de atâtea întrebări şi răspunsuri, eliminând una după alta 
toate cauzele care i se păreau accesorii, repetând povestea 
foarte bine pusă la punct a procurorului, el reuşi să 
circumscrie drama în cadrul său adevărat şi puse această 
concluzie. 

— Comoţia cerebrală s-a produs chiar în momentul în care 
Lemercier vorbea cu soţia sa. Deci chiar cuvintele spuse, 
ele însele, produseseră catalepsia... aceste cuvinte ar fi 
putut provoca moartea. 

Doctorul tresări violent., Atunci, el îşi reaminti cu 
intensitate detaliile acelei nopţi în care procurorul intrase 
în camera bolnavei... El îşi aminti de tulburarea şi 
paliditatea lui Lemercier când constatase prezenţa 
infirmierei şi zăvorul pus la uşă... El îşi aminti, în sfârşit, că, 
la început, medicamentele nu erau administrate... 

Un fulger îi străbătu mintea. 

E voia s-o omoare! Şi să mă omoare, ca să suprime 
martorul! 

Din acel moment, sinistrul adevăr îi apăru cu o claritate 
orbitoare: 

Lemercier ştia că putea s-o ucidă pe soţia lui determinând 
această emoție. Atunci! El era cel ce aranjase ca ea să 
meargă la Douai! Voise, poate, să provoace comoţia mortală 
făcând-o pe soţia sa, abia refăcută, să asiste la o dramă 
înfiorătoare la Curtea cu Juri... Şi, cum el reuşise doar pe 
jumătate, în tren, vorbise nefericitei în aşa fel încât s-o 
ucidă. 

Astfel, doctorul reconstituise aproape total adevărul, cu 
excepţia unui punct nesemnificativ... călătoria la Douai. 

Pentru un om obişnuit să gândească, adică să-şi conducă 
munca creierului, aceste reconstituiri nu sunt mai 
surprinzătoare decât acelea ale chimistului ce stabileşte o 
sinteză după o analiză, decât aceea a naturalistului ce 
reface un animal după un fragment al scheletului, numai... 


Deci concluzia de necontestat se punea clar: 

— Este vorba de o crimă! Dar o crimă ce scapă legii! 

Nimic în lume nu poate să atingă pe criminalul ce 
determină o comoţie capabilă să aducă moartea. 

Deci Lemercier scapă de judecată! Deci, este inutil şi 
periculos de a dezvălui crima! Prin procedee obişnuite, o s- 
o trezesc pe doamna de Champlieu... Ea va fi transportată 
la domiciliul legal şi... mâine, peste opt zile, cu prima 
ocazie, criminalul va face o nouă încercare de asasinat... şi 
de astă dată, va reuşi! 

Ce trebuie să fac, eu, ca medic? Eu, ca om? 

Întrebarea era îngrozitoare. Mergea cu paşi mari, de-a 
lungul şi de-a latul amfiteatrului. 

Să o abandonez pe această nefericită? Să se instaleze, din 
nou, în casa lor? Imposibil! Să spună soţului că am ghicit 
oribilul adevăr? Soţul ar striga că este o nebunie, o 
calomnie? Şi dovezile? Unde sunt probele? 

Se simţea neputincios. Înţelegea că nimeni nu l-ar fi crezut 
dacă i-ar fi făcut o asemenea confidenţă. 

Deodată, el se opri, ca trăsnit... 

— Of, murmură el, de unde îmi vine acest gând? Să o 
salvez eu pe doamna de Champlieu? Să o smulg pentru 
totdeauna asasinului. Prin acest mijloc? Da, pentru că alt 
mijloc nu există, pentru că a o reda soţului înseamnă 
moartea ei! Ei, bine! Fie ce-o fi! Să riscăm acest mijloc. 

Imediat, se apropie de masă. 

— lartă-mă, sărmană fiinţă, că şterg numele tău din lista 
celor vii, ca să rămâi vie. Pierzi avere şi situaţie... Cât 
despre avere, dacă ce posed poate să compenseze, îţi 
aparţine de pe acum! Cât despre situaţie... Dar să 
îndepărtez aceste idei şi pentru că am hotărât să acţionez... 
la acţiune! 

Atunci, dintr-o cutie pe care o adusese, scoase un flacon şi 
turnă din el câteva picături pe buzele lui Helene. 

— Acum, murmură el, catalepsia va dura opt zile. Timp de 
opt zile, acest corp va avea toate aparențele morţii. Opt zile, 


nu va avea niciuna dintre funcţiile vieţii... şi totuşi, va fi viu. 
Opt zile! Chiar mai mult timp decât îmi trebuie! Şi acum, 
trebuie ca procurorul să se convingă că autopsia a fost 
făcută. 

Atunci, el înfăşură capul, şi mai ales fruntea, cu bandaje 
strânse ce treceau apoi pe sub gât ca pentru a menţine la 
locul ei cutia craniană. 

De asemenea, el înconjură cu bandaje toată regiunea 
stomacului. 

Astfel, corpul părea că fusese tăiat de la creier la stomac... 
Când termină, doctorul se puse să aştepte dimineaţa. 
Atunci, fără să părăsească amfiteatrul, el trimise după 
Lemercier. 

— Bănuiesc ce vreţi, spuse procurorul, intrând cu trei sau 
patru martori. Trebuie să recunosc cadavrul înainte de a fi 
pus m COşciug, nu-i aşa? 

— Da, aşa cere regulamentul. 

— Sărmana mea prietenă! Draga mea! Suspină 
procurorul... Am adus coşciugul pe care l-am comandat 
ieri... doctore, vreau să asist la această operaţiune... vreau 
s-o văd până în ultima clipă. Unde este? 

Doctorul conduse pe Lemercier până la masa de marmură. 
Ridică cearceaful ce fusese pus chiar şi pe cap. 

Lemercier, cu batista la ochi, aruncă o privire rapidă 
asupra soţiei sale şi văzu că avea capul înfăşurat de 
bandaje. 

— O recunoaşteţi? Întrebă doctorul. 

— Da, vai! Zise Lemercier, care părea gata să leşine. 
Doctorul, atunci, trase din nou cearceaful. 

În acel moment, fu adus un coşciug din stejar, căptuşit cu 
satin alb. 

Corpul a fost aşezat în el. 

Rapid, capacul acoperi totul. El fu bine fixat în cuie. 

Câteva minute mai târziu, coşciugul conţinând funebra 
încărcătură era transportat într-un furgon ce luase viteză 
spre palatul din strada Royale. 


Doctorul şi Lemercier erau aşezaţi în trăsura furgonului. 

— Mulţumesc, doctore, zise atunci procurorul, mulţumesc, 
prietene! Graţie dumnea-voastră, am consolarea să 
gândesc că trupul lui Helene este intact. 

— Puteţi fi sigur de aceasta. Aţi văzut cât m-am străduit să- 
i menţin capul! 

— Deci, aţi studiat creierul? Suspină doctorul. 

— Da, pentru că acolo era cauza răului. Doamna de 
Champlieu a murit de un fel de meningită fulgerătoare. 

— Moartă, moartă, vai... N-o s-o mai văd! Ei, spuneţi-mi, 
doctore, aţi vizitat şi... 

— Stomacul? Asta voiaţi să spuneţi? 

Procurorul aprobă cu capul; strangulat de plâns, nu mai 
putea vorbi. 

— Ei, bine, reluă doctorul, stomacul şi toate organele erau 
în stare bună. Sărmana doamna Champieu ar mai fi putut 
trăi şaizeci de ani. 

Procurorul tresări. 

— Ah, mormăi în interiorul lui, ce-mi mai pasă! Doar ca 
procesul verbal al autopsiei să dovedească că moartea a 
fost naturală! Mizerabile doctor! Eşti satisfăcut? Mai ai 
bănuieli? 

A doua zi, avură loc funeraliile doamnei Lemercier de 
Champlieu. 

Întreg oraşul Lille asista: bogaţii, pentru că domnul 
procuror era un om de temut; săracii, pentru că defuncta 
fusese un înger de bunătate. 

Când ceremonia se termină, când trenul ce ducea corpul 
părăsi gara, se găsiră oameni pentru a calcula că, dat fiind 
termenii contractului de căsătorie, procurorul Lemercier 
moştenea aproximativ şapte milioane - în rente, domenii, 
imobile şi obiecte de artă. 

Şi exact acelaşi calcul făcea şi procurorul în 
compartimentul unde luase loc cu doctorul Montigny. 

Căci nu exista nici o rudă. 


Cu Helene dispărea ultimul reprezentant al familiei de 
Champlieu. 

Astfel, totul favoriza pe procuror, ce nu avea să se teamă 
nici de vreun proces de moştenire. 

Corpul fu transportat la Wahagnies. 

Acolo, în săracul cimitir de ţară, de sat, acolo unde 
odinioară marchizul de Champlieu îşi ridicase un cavou de 
familie, pretinzând că voia, chiar şi după moarte, să rămână 
pe domeniile lui de vânătoare. 

Acolo fusese el depus. Şi tot acolo, hotărâse procurorul s-o 
îngroape pe soţia lui, hotărât, de altfel, să vândă cât mai 
repede domeniul Wahagnies. 

Trenul special, compus dintr-un vagon transformat în 
capelă şi dintr-un singur alt vagon, se opri la trecerea de 
nivel de la Wahagnies. 

Lemercier şi Montigny coborâră din compartiment. 

Restul vagonului era ocupat de slujbaşii de la pompele 
funebre, ce trebuiau să transporte coşciugul până la cimitir 
cu ajutorul unei tărgi dusă cu mâinile. 

Toată populaţia era adunată aproape de casa paznicului 
barierei. 

Îmbrăcat elegant, cu mănuşi negre, cu capul descoperit, 
cu ochii roşii de lacrimi, procurorul asistă la transferul 
coşciugului pe targa ce fu acoperită de un mare cearceaf 
negru, cu franjuri din argint. 

În momentul în care opt oameni urmau să ridice targa, 
primarul din Wahagnies se apropie de procuror şi cu o voce 
tremurând de emoție, dar destul de tare, spuse: 

— Domnule, oamenii din Wahagnies, vin, prin vocea mea, 
să vă ceară o favoare foarte tristă, dar care este prețioasă! 
În această regiune, este obiceiul ca morţii să fie purtaţi la 
ultimul loc nu de oameni plătiţi, ci de apropiații lor şi de 
prieteni. Doamna de Champlieu era prietena noastră, a 
tuturor: era domnişoara noastră... era îngerul nostru. 
lertaţi-mă că nu putem celebra demn virtuțile sale şi 
dulceaţa nesfârşită a purtărilor domniei sale... dar am vrea, 


cel puţin, să-i dăm o dovadă supremă a afecțiunii noastre... 
Toţi oamenii valizi ai regiunii au cerut onoarea de a purta 
pe scumpa defunctă... a trebuit să tragem la sorţi... 

Domnul primar se opri; lacrimile îl împiedicau să continue 
şi toţi ceilalţi plângeau şi ei. 

Procurorul cu batista la ochi, ca şi cum ar fi fost incapabil 
să pronunţe un cuvânt, făcu un gest de consimţire. 

Doctorul Montigny, tremurând, întoarse capul de la acest 
om şi gândi: 

— Când mă gândesc că acest mizerabil este un asasin! Cel 
mai laş dintre asasini, pentru că nu este din cei ce riscă 
ocna sau eşafodul! 

Şi toţi oamenii aceştia cinstiţi, îl plâng! Şi eu aş trece drept 
un impostor scelerat dacă aş dezvălui ceea ce se petrece în 
acest moment în sufletul lui de bandit, dacă aş vorbi despre 
bucuria ce-l stăpâneşte! 

În acest timp, voluntarii, împărţiţi în trei rânduri a opt 
oameni fiecare, se apropiaseră de coşciug. 

Primul grup ridică targa şi porni la drum. 

Dar, chiar în acel moment, din căsuţa paznicului barierei, 
era scoasă o altă targa pe care se găsea alt coşciug. 

Era vorba despre Annette Maing, ce era dusă şi ea la 
cimitir. 

Jacques Maing luase, cu această ocazie, bluza sa albastră 
pe gulerul căreia se vedea clar un N. 

El mergea cu capul descoperit, în spatele coşciugului 
mamei sale, escortat de vreo cincizeci de femei care o 
cunoscuseră şi o iubiseră pe mama lui Jeanne. Cât despre 
bărbaţi, ei fuseseră îndepărtați, de multă vreme, de 
caracterul întunecat al lui Jacques. 

Cortegiul acesta venea în urma cortegiului lui Helene, cam 
la două sute de metri. 

Jacques Maing arunca o privire sumbră asupra mulţimii ce 
mergea alături de procuror. 

— Iată, gândi el, iată privilegiul bogăției! Chiar şi în 
moarte, bogăţia apare, disprețul şi mai mult pentru cel 


sărac! 

În acel moment, cel puţin, Jacques Maing se înşela: 
populaţia din Wahagnies era sinceră în exprimarea 
regretului ei şi nu se gândea doar să curteze pe procuror, 
străin de regiune şi pe care el o detesta din instinct. 

Şi deci, dacă semnalăm gândurile lui Jacques, este doar 
pentru a atrage atenţia supra stării de spirit a acestui om, 
care îşi iubea real mama, dar care, în acelaşi timp, era ros 
de invidie. 

Of, clacă poporul ar putea să se păzească de invidie. Doar 
prin sentimente generoase te poţi ridica! În marea luptă 
pentru viaţă, în încrâncenarea pentru cucerirea existenţei, 
invidia este, poate, sentimentul ce paralizează cel mai mult 
acţiunea. 

Omul care pierde un timp preţios gândindu-se josnicia 
alţii, devine incapabil de efortul ce i-ar putea asigura locul 
pe care ar vrea să-l cucerească în societate. 

În această bătălie ce se dă, să fim mai măreţi, mai profund 
umani decât adversarii. 

Astfel, Jacques Maing nu se gândea măcar să se întrebe de 
ce murise mama lui, ea care se purta atât de vajnic în 
bătrâneţea ei. 

Poate că evita să-şi pună aceste întrebări. 

Poate se temea de a găsi şi în acest lucru o altă remuşcare. 

Medicul spusese: embolia inimii. 

Şi asta îi ajungea lui Jacques. Sau cel puţin, el încerca să 
se mulţumească cu această explicaţie. 

Dar vom avea de povestit cum se produsese această 
moarte. 

Căci şi acolo vom regăsi mâna infernalei contese Fanny! 

Dar, deocamdată, vom fi antrenați de ceea ce se 
desfăşoară sub ochii noştri. 

Procurorul întrezărise coşciugul lui Annette Maing. ÎI 
zărise pe Jacques. 

El ghicise moartea bătrânei ce păzea bariera. Şi, simplu, 
se gândea că era de acum, eliberat de hidoasa comedie a 


scrisorilor pe care le expedia în fiece lună la Nice pentru a 
fi returnate la Wahagnies. 

Cele două cortegii pătrunseră, unul după altul, în micul 
cimitir. 

Annette fu depusă în groapa ei, deasupra căreia era o 
cruce din lemn negru, cu o sărmană coroană din piatră 
neagră. 

Într-adevăr, Jacques îşi spusese că dacă ar face cea mai 
mică cheltuială, lumea s-ar întreba, fără îndoială, de unde 
avea bani. 

Şi acum, ar fi fost îngrozitor pentru el! Căci se atinsese, în 
sfârşit, de cei şaizeci de mii de franci, ascunşi cu cinci ani în 
urmă, sub o piatră, lângă fântână. 

Coţciugul cu Helcne fu aţezat în cavoul marchizului de 
Champlieu. Zidarii trebuia să cimenteze, a doua zi, placa. Şi 
totul s-ar fi sfârşit. 

După ceremonie, procurorul se îndepărtă repede, mereu 
însoţit de doctor. Ei urcară din nou în trenul special ce îi 
adusese şi, în curând, ei erau, din nou la Lille. 

De atunci, procurorul nu mai a fost văzut în Wahagnies. 

Mai curând de şase luni de la moartea soţiei, domeniile 
fură vândute în loturi. 

Micul castel ce servise ca loc de întâlnire pentru 
vânătoare, fu cumpărat de o persoană misterioasă, ce nu 
veni niciodată să-l viziteze, căci jaluzelele ferestrelor 
rămaseră închise, iar iarba crescu în voie, în grădină. 

Cum deja am văzut, doctorul Montigny îl însoţise pe 
procuror până la Lille. Când ei se separară, Lemercier îi 
întinse mâna zicând: 

— Doctore, aţi fost pentru mine un prieten adevărat, în 
nişte circumstanţe deosebite; mai mult, un frate! Aţi ţinut să 
fiţi alături de mine până la capăt, în durerea mea, aţi văzut 
totul... Nu voi uita asta niciodată... 

Doctorul luă fără ezitare mâna ce-i fusese întinsă. Nici nu 
se îndoia de ironia din cuvintele procurorului. 


Dar se hotărâse să lupte corp la corp cu acest cumplit 
adversar. 

Bătălia începuse: va merge până la capăt. 

Şi în acest prim episod al luptei cu procurorul, partea cea 
mai teribilă abia urma. 

Nu se poate spune că nu avea emoţii. 

Montigny avea acel curaj rece şi rar care nu are ce să 
aştepte de la înfierbântarea spiritului. Era un om cu sânge 
rece. Ştia că nu putea conta decât pe el. Un singur martor 
la ceea ce urma să întreprindă putea, doar printr-un 
cuvânt, să-l ducă la catastrofă. 

Se întoarse deci acasă şi aşteptă căderea nopţii. Doctorul 
făcea pe jos vizitele sale zilnice la Lille, neputând suferi 
punerea în scenă şarlatanească a medicilor ce folosesc 
trăsura pentru a impresiona, chiar pretinzând că mersul 
este, dintre toate exerciţiile, cel mai bun pentru sănătate. 

Dar când trebuia să meargă în împrejurimi, căci avea 
clientelă de la Lambersart la Halemmes, de la Madelaine la 
Ronchin, el folosea o cabrioletă pe care o conducea singur, 
folosindu-se doar de ajutorul unui băiat ce-l însoțea pentru 
a-i ţine calul de căpăstru când intra la bolnavi. 

Către ora nouă, se îmbrăcă mai ros şi comod, în costum de 
vânătoare, aruncă instrumentele şi cuverturile de lână în 
cabrioletă, înhamă şi plecă, spunând guvernantei că urma 
să viziteze un muncitor din Fives, ce-şi prinsese mâna într-o 
maşină. 

El adăugă că, poate va fi necesară amputarea braţului şi 
că, fără îndoială, nu se va întoarce înainte de miezul nopţii. 

Montigny ieşi, într-adevăr din Lille, pe poarta spre 
Valenciennes, nu uită să se oprească, în drum, spre a zice 
două, trei vorbe prietenilor pe care-i întâlni. 

Dar, odată în afara fortificațiilor, el ocoli câmpul de 
instrucţie şi o luă spre drumul spre Leclin. 

Către ora unsprezece, cabrioleta lui se oprea la o sută de 
paşi de cimitirul din Wahagnies... 


Bătea un vânt aspru de martie, însoţit de ploi intermitente. 
Obscuritatea era profundă. Doctorul prinse calul de un 
gard ce străjuia scurtătura şi stinse cele două lanterne ale 
cabrioletei. Atunci, el înşfacă cuverturile de lână pe care le 
adusese precum şi instrumentele, adică nişte cleşti şi 
şurubelniţe. 

Apoi, cu inima strânsă, simţindu-şi sângele la tâmple, se 
îndreptă spre micul cimitir şi intră acolo fără dificultate, 
pentru că atunci, cel puţin, el nu era înconjurat de ziduri. 

Câteva clipe mai târziu, el ajungea la cavoul familiei 
Champlieu. 

Ziua fusese deplasată placa de marmură. Era acolo o scară 
care trebuia, a doua zi, să servească zidarilor pentru a 
cimenta plata pe coşciug. 

Cavoul avea aranjamentul cuşetelor de vapoare, 
suprapuse una alteia. 

Prima din aceste funebre cuşete era a marchizului de 
Champlieu. 

În a doua, era Helene. 

Trei alte intrânduri aşteptau să fie ocupate... 

Doctorul, tremurând, dădu la o parte scara. După aceea, 
aprinse o lanternă slabă şi cu un suspin de nesfârşită 
uşurare, constată că placa nu era cimentată. Era doar pusă 
provizoriu, prinsă doar în câteva cuie. 

Atunci, Montigny, închise o clipă ochii. 

Oroarea acestei munci nocturne reacţiona asupra nervilor. 

Simţea că i se ridică părul pe cap în timp ce o transpiraţie 
rece îi cuprindea fruntea. 

Trase, atunci din buzunar un flacon şi după ce-l destupă, 
înghiţi un întăritor - un medicament puternic de întărire a 
inimii ce-l adusese la întâmplare. 

Când îşi reveni, se puse la muncă. 

Remarcă, mai întâi, cu grijă, locul cuielor ce mențineau 
placa în loc. Apoi, după ce smulse cuiele pe care şi le puse 
în buzunar, deplasă placa şi o lăsă să alunece în fundul 
cavoului... Apăru coşciugul. 


Ca şi cum ar fi vrut să îndepărteze orice altă posibilitate 
de slăbiciune, luă cu amândouă mâinile inelele de argint ale 
funebrei cutii şi o trase spre el, chiar fiind pe jumătate în 
afara alveolei, care era, de altfel, adâncă şi înaltă. 

Cu uşurinţă, putu să-şi facă munca pentru care venise. Au 
fost zece minute de groază. 

Unul după altul, şuruburile ieşiră din găurile lor şi fură 
plasate şi ele într-unui din buzunare. 

În sfârşit, putu să ridice capacul şi, fără să privească 
corpul,. il i obori lângă placă. 

Atunci avu curajul să ridice uşor cearceaful. 

Capul lui Helcne îi apăruse aşa cum îl înfăşurase în 
bandaje. Trăsăturile îşi păstrau rigiditatea cataleptică ce 
dădea aparenţa morţii. 

Instinctul savantului învinse. Ca acolo, în amfiteatru, el 
ridică o pleoapă, îndreptă asupra ochiului jetul lanternei şi, 
pe jumătate plecat, cu picioarele înfipte pe treptele ce-l 
susțineau, examina această privire. 

La clopotniţa din Wahagnies sună miezul nopţii. 

Deasupra capului doctorului treceau rafale de martie ce 
urlau printre brazi. 

Şi pentru oricine s-ar fi aplecat în acel moment asupra 
deschizăturii căscate a acestui cavou funebru, ar fi fost un 
teribil şi fantastic spectacol, acela al unui bărbat, nemişcat, 
gânditor, cramponat de scară, contemplând un cadavru. 

În curând, doctorul se smulse acestui gen de visare ce-l 
cuprinsese. Era din nou ferm, plin de putere şi de curaj. 

Cu blândeţe, el trase spre el, în afara alveolei, coşciugul lui 
Helene, până putu să-l clatine. 

Corpul oscilă şi deodată căzu, în rigiditatea lui cataleptică. 
Cu un braţ puternic, Montigny îl prinse, în timp ce cu 
cealaltă mână împingea coşciugul la locul lui. 

Atunci, cu trista lui povară, el începu să urce. Capul său, 
cu faţa palidă, apăru deasupra orificiului cavoului, apoi tot 
corpul, ţinând în braţe o formă albă, înfăşurată în cearceaf. 


Repede, înconjură corpul cu cuverturile de lână pe care le 
adusese, în aşa fel încât nici o fărâma a feţei să nu fie 
expusă aerului. 

Scoase un lung suspin şi se întoarse să termine ultima 
parte a muncii sale. 

Un sac de zidar zăcea pe pământ: îl umplu cu pământ şi 
cobori, goli sacul în coşciug până ce avu din nou greutatea 
normală. 

Apoi fixă în şuruburi capacul, aşeză coşciugul exact cum îl 
găsise şi, în sfârşit, reaşezând placa, puse cuiele în locurile 
de unde le scosese. 

Când termină, scutură cu grijă sacul, îl aruncă în locul de 
unde-l luase, şterse cu mâna urma paşilor săi şi ridicând 
corpul înfăşurat în cuverturi, se îndreptă spre cabrioletă, o 
puse în ea pe Helene, în aşa fel încât să fie la adăpost de 
vânt şi ploaie, reaprinse lanternele, îşi reluă locul, biciui 
calul şi se îndreptă, în viteză, spre Lille. 

Capitolul XV Condamnatul. 

Trecuseră şase luni de la scena din tribunalul din Donai, 
scena pe care am povestit-o. 

Pierre Latour, văzând-o pe Helene, avusese o emoție 
teribilă. Căci, dacă Helene ar fi spus adevărul, dacă ea s-ar 
fi învinuit pentru a-l salva, dacă ar fi povestit că el, Pierre, 
se ascunsese în palat, ca să o vadă, ca ar fi trecut sigur 
drept amanta lui. 

În fond, nu asta îi inspira lui Pierre Latour această spaimă 
teribilă. 

Dezonorată în ochii societăţii ce admite adulterul cu 
condiţia ca el să nu scandalizeze, doamna de Champlieu, n- 
ar fi încetat să rămână pentru veşnicie, idolul vieţii lor. 

Dar, Pierre, îl cunoştea pe procuror. 

Avea convingerea absolută, că el ar fi ucis-o dacă greşeala 
proclamată, ca să zicem aşa, de către Helene, l-ar fi obligat 
la un divorţ. 

Acceptând condamnarea, chiar căutând-o, el nu salva doar 
onoarea celei pe care o adora, ci şi viaţa ei. 


Când el află că doamna de Champlieu nu spusese nimic, că 
ieşise din sala de audienţă la braţul soţului ei, avu o 
tresărire de bucurie. 

Apoi, încetul cu încetul, în liniştea celulei, îşi punea 
această întrebare: 

— De ce n-a spus ea nimic? Ce mobil a împins-o să vină la 
curtea cu juri? Ca să mă vadă o ultimă dată? Cine ţtie? Nu, 
of, nu! Helene nu e capabilă de un astfel de gest ce 
seamănă a cruzime! Evident, venise pentru a vorbi, pentru 
a spune adevărul! Atunci, de ce a tăcut? 

Această întrebare fu întoarsă pe toate părţile. 

Două luni, îl preocupă. 

Sfârşi prin a se opri la soluţia că, în ultimul moment, 
Helene tremurase pentru fetiţa ei. 

Pentru că această micuță Marie-Rose, care deşi era copilul 
lui Lemercier era adorată de Helene! Era singura ei 
bucurie, consolarea ei ţi poate unica rațiune de a fi, ceo 
făcea să existe de ani. 

— Da! Asta-i! Doar asta explică totul! I-a fost teamă pentru 
copil. 

De atunci, Pierre Latour, încetă să se mai gândească la 
acest incident. 

Sacrificiul său era absolut. Nu regreta nimic. Dar cu 
această spaimă în suflet realiza că separarea era definitivă. 

Fără îndoială, chiar în seara când fusese arestat, el era 
hotărât să se îmbarce pentru America. Dar atunci, el avea 
speranţa de a reveni şi poate de a o hotări pe Helene să 
fugă cu el. 

Acum se sfârşise totul. 

De la ocnă nu mai este întoarcere! 

Şi încet, atunci se înfiripă în el acea speranţă că totuşi 
există întoarcere şi de acolo, când există voinţa de a ieşi de 
acolo. Exemple de evadare îi apăreau în minte. 

După câtva timp, ajunse să-şi spună: Peste un an, voi fi din 
nou în Franţa! O să-i vorbesc lui Helene! O s-o smulg 
acestui odios procuror! Vom fugi împreună în străinătate cu 


copilul. Şi atunci, o viaţă nouă, de fericire, se va deschide în 
faţa noastră! La nevoie, Helene, îi va lăsa dota, averea, 
acestui om! La nevoie o să-l provoc la... 

Acestea fură gândurile ce au permis nefericitului să 
suporte înspăimântătoarele încercări ale vieţii de 
condamnat. Astfel trecură şase luni. 

La sfârşitul ultimei luni, într-o dimineaţă, Pierre a fost 
condus la gară, sub o escortă puternică şi închis într-o 
celulă strâmtă, cu lanţuri la picioare. Celula era într-un 
vagon păzit de jandarmi. 

Câteva ore mai târziu, trenul pornea. 

Timp de trei ore şi trei nopţi, Pierre rămase închis în 
această închisoare pe roţi. 

Trenul avea opriri lungi în gări... dar el nu ştia unde... 

Nu ştia nici măcar unde era dus! 

În sfârşit, fu scos din aceasta strâmtă colivie în care nu 
putea sta nici culcat, nici în picioare. 

Cei mai mulţi condamnaţi, când ies din aceste oribile cutii 
de tortură pe care modernul sistem penitenciar nu le 
desfiinţează, leşină sau plâng de durere. 

Pierre nu leşină, nu plânse. 

Ăsta este un dur! Observă un gardian. 

Se înşela! Pierre purta în inimă un talisman de salvare. 

Acest talisman era iubirea. 

Doar că-i fu imposibil să pună un picior înaintea celuilalt; 
gleznele îi erau umflate, picioarele lui refuzau să-l 
servească. Era normal. Fu aruncat într-un furgon şi câteva 
minute mai târziu, era închis într-o altă închisoare. 

În nordul sau sudul Franţei? În ce oraş? Nu ştia... 

Ştia doar că era într-o închisoare asemănătoare celorlalte, 
doar că gardienii erau mai duri, mai feroce. 

Acolo, i se dădură alte haine, un fel de livrea hidoasă ce nu 
mai putea s-o părăsească. 

El asculta pasiv la toate ordinele ce i se aruncau cu voce 
răstita. 


Îi fu ruşine şi plânse în interiorul lui, doar atunci când i se 
adresară cu „tu”. Pocnea o palmă! 

Dar orice instinct de revoltă, orice durere se topea în el. 

O imagine îl însoțea... se apleca asupra lui ca să-l 
consoleze, ca să-i murmure: 

— Ştiu că pentru mine, suferi, prietene... Pentru mine urci 
acest aspru calvar, dragul meu logodnic... Hai nu-ţi fie 
teamă. Suferă dar nu dispera! Căci eu te iubesc şi îţi voi 
înapoia, prin fericire, mizeria ta prezentă. 

Asta dură patru luni. 

Deci Pierre era condamnat de zece luni. 

Într-o seară, fu împins într-o cameră unde se găseau vreo 
douăzeci de prizonieri ca şi el, îmbrăcaţi... figuri bestiale, 
fizionomii deformate de vicii sau poate de mizerie. 
Nenorociţii ăştia cântau, râdeau şi blestemau. 

După discuţiile ce le aveau, Pierre înţelese totul... Urma să 
facă parte dintr-un transport de ocnaşi... 

Tremură puternic ca şi cum până acum ar fi sperat să nu 
meargă la ocnă. Dar, repede îşi reveni: ocna însemna şi 
muncă aer curat... însemna şi această posibilitate de 
evadare pe care o întrezărise şi care-l susţinea. 

Căci întoarcerea, evadarea, însemna revederea lui Helene. 

Dimineaţa, se distribui tuturor ocnaşilor o supă mai 
hrănitoare decât cea obişnuita şi se adăugă o raţie de vin. 

Unul câte unul, defilară prin faţa unui rând dublu de 
gardieni, înarmaţi cu revolvere. 

Merseră astfel până la un fel de ponton de care era 
ancorat un vapor cu aburi. 

În curând, vaporul porni cu încărcătura lui... 

Când el se opri şi când Pierre Latour urcă pe punte, văzu 
că vaporul acostase lângă un fel de fortăreață; era insula 
AX. 

Era ultima etapă înainte de plecarea definitivă spre ocnă. 
Din nou, Pierre fu aruncat într-o închisoare. Paznicii, erau 
pregătiţi pentru cei mai înrăiţi prizonieri; privirile le erau şi 

mai amenințătoare, vorbele mai aspre. 


„Hai! Gândi Pierre, mâine sau poimâine, voi fi pe drum 
spre pământul infamiei.” 

Se înşela... mai aşteptă încă două luni. 

În sfârşit, în 16 mai, aproape la un an de la condamnare, 
urcă cu un grup de cincizeci de condamnaţi ca şi el, pe un 
vapor, care, zece minute mai târziu, acosta un vas enorm... 
o adevărată fortăreață plutitoare. 

Era vasul „Lia Seine” ce trebuia să ducă, în Noua 
Caledonie, nouă sute de ocnaşi printre care vreo sută de 
femei! 

În jurul întunecatului vas patrulau cinci sau şase 
canoniere, pline de soldaţi, cu puşca la ochi. 

Pierre aruncă o privire rapidă asupra mării. 

Peste tot vase asemănătoare celui cu care fusese şi el 
adus, soseau, fluierând şi mugind din sirene. Erau convoaie 
de ocnaşi, care, unul după altul, veneau lângă flancurile 
uriaşe ale vasului „La Seine”. 

Punând piciorul pe puntea lui, Pierre vru să încerce o 
privire spre Franţa. Dar, doar o clipă se opri şi fu violent 
împins. 

— Mergi! Urlă o voce răguşită. 

Şi nefericitul urmă rândul oamenilor. 

La dreapta şi la stânga erau gardieni, cu revolverul în 
mână. 

Ajunse la scara centrală şi începu să coboare... şi ceea ce 
văzu atunci, era atât de îngrozitor, încât o transpiraţie rece 
îi inundă tâmplele. 

Pe treptele scării şi jos, peste tot, supraveghetori, înarmaţi 
cu puşti. Magazia, împărţită în două părţi separate de un 
culoar lung şi plin de gardieni, cu revolvere în mână. Şi, de 
fiecare parte a culoarului, cuşti imense, asemănătoare 
acelora din menajeriile circurilor. În spatele gratiilor, feţe 
înspăimântătoare sau disperate, cântece, urlete plânsete, 
lacrimi, înjurături, un concert de groază, demn de infernul 
lui Dante. 

Pierre avu o clipă de disperare profundă. 


Îi veni gândul să comită un act de nebunie, să lovească pe 
unul din supraveghetori. 

Dar, din nou, fu împins cu violenţă... Din mână în mână, 
din gardian în gardian, se simţi aruncat în hidoasa colivie, 
unde căzu în genunchi. 

Două ore mai târziu, sirena vasului făcu să se audă 
strigătul sinistru. 

Şi alunei cu greutatea unui convoi funebru, vasul, 
coborându-şi pavilionul, se puse în mişcare... Pierre Latour 
era pe drumul spre ocnă. 

— Peste un an, voi reveni în Franţa! Îşi spuse Pierre. 

După un drum lung, „La Seine” îşi debarcă încărcătura de 
blestemaţi ai sorții. Ocnaşul Pierre Latour fu repartizat într- 
unul din numeroasele ateliere, unde condamnaţii infernului 
social, trudesc zi şi noapte. 

Trecu un an... şi Pierre Latour nu evadase. 

Totuşi, speranţa lui nu murise. Îşi dădea seama, acum, de 
dificultăţile complete ale unei eventuale evadări. 

Dar veghea, pândea, nu se lăsa abătut. 

Pierre muncea fără să murmure, fără să ridice ochii. 

Făcea eforturi de necrezut pentru a ajunge să-şi convingă 
gardienii că era resemnat cu soarta lui: poate şi reuşise. 
Dar supravegherea nu era slăbită. 

Uşor al doilea an se scurse... Apoi altul... 

Zilele urmau zilelor, mereu asemănătoare, dar din ce în ce 
mai disperate. 

Încetul cu încetul Pierre încetă să mai numere zilele, 
lunile, anii. Nu mai trăia: vegeta. 

Într-o zi, la ora prânzului, se aşezase pe malul mării, pe 
nişte scânduri; şantierul lui transporta manual aceste 
scânduri ce serveau la construcţii. 

Pierre, nesperând real nimic, ci doar pentru a-şi pierde 
vremea, calculă timpul care se scursese de când era la 
ocna, şi descoperi că trecuseră zece ani. 

Şi fusese condamnat cu unsprezece ani în urmă. 


Oare ce om fusese el atunci? Abia o mai ştia. Constată că 
datorită muncilor grele, forţele sale se înzeciseră. 

Se simţea agil, puternic. 

Dar forţele sufletului scăzuseră în proporţie inversă. Nu 
mai simţea nici disperarea ca în primii ani, când într-o zi 
după o încercare de evadare, ce îi adusese încă cinci ani de 
ocnă, lovise disperat pe gardianul ce-l arestase. 

Calculă că mai avea încă zece ani de făcut. 

Şi acum, în acea zi, un fel de tristeţe mai apăsătoare îi 
strivea inima, hotări să termine cu totul, adică să se 
omoare. 

Imediat ce luă această hotărâre, se simţi eliberat... 

Trecu în revistă diferitele moduri de sinucidere ce îi 
stăteau la dispoziţie şi găsi că cel mai simplu era să se 
arunce în apă şi să se lase să se scufunde. 

Se gândea la aceste lucruri triste, cu calm. Nu mai era nici 
o speranţă şi nici o disperare, ca odinioară. 

Din momentul în care luase hotărârea de a se sinucide, un 
ocnaş, culcat lângă el, după ce se asigură că nu îl privea 
nimeni, îi spuse, încet: 

— Vrei să fugi? 

Mai întâi Pierre nu înţelese. Era deja departe de viaţă, 
deja în visul morţii. Ocnaşul reluă: 

— Am pregătit totul pentru o fugă prin pădure. Dar 
trebuie să fim doi. Am nevoie de un tovarăş. Dacă vrei vei fi 
tu acela. În alţii, n-am încredere. Vorbeşte! Vrei? O să 
ajungem în teritoriul olandez. Acolo, vom putea să ne 
îmbarcăm pe un vas ce pleacă spre America de Sud. Vom 
plăti călătoria, muncind la bord, eu ca fochist, tu ca 
funcţionar, că poţi. Odată ajunşi în America, fiecare va pleca 
pe drumul lui. Îţi zic că am pregătit totul Vrei să mă 
însoţeşti? 

Pierre Latour suspina greu, acum... 

Fuga! Libertatea! 

Şi în străfundurile memoriei, amintiri violent mişcate, 
imaginea adorată ce apărea, ce îl chema! 


Avu deodată un gest de descurajare. 

La ce bun libertatea? 

Helene îl uitase! 

În aceşti ani, aceste secole de tortură fizică şi morală, nici 
cuvânt, nici un semn care să-i dovedească că Helene se 
gândea la el! Nici măcar un cuvânt de milă, peste mări, ca o 
adiere încurajatoare. 

Nimic! Helene a murit! Sau, el, Pierre a murit pentru ea. 
Ocnaţul, în acest timp, continua să-i vorbească cu voce 
joasă, şi să-şi desfăşoare planul. 

Şi gradat, instinctul vieţii devenea mai puternic în inima 
lui Pierre. Nu mai era speranţă în el. Dar, beţia libertăţii 
întrevăzute, făcea deja să-i bată inima. 

Totuşi, nu avea totală încredere. 

Această propunere de fugă, ascundea poate, o cursă. 

— Cum te numeşti? Întrebă brusc. 

— Vrei să ştii? Se strâmbă ocnaşul, cu o faţă sinistră. Asta 
nu ajută. Dar, în general, dacă-ţi face plăcere - mă numesc 
Turquato. 

— Torguato? Eşti italian? 

— Sau altceva, ce importanţă are... Nu prea ştiu unde sunt 
născut. Sunt, ceea ce în Franţa este numit ţigan. Totuşi am 
trăit în Italia, mai mult decât în alte părţi. 

— Povestea ta? 

— Nu-i veselă! Zise banditul cu un gest vag. Călătorii prin 
Europa, prin lume, drumuri lungi sub ploaie şi soare... 
mizerie... Ani şi ani de zile... într-o zi, am crezut că 
întâlnesc norocul... 

— Da, vreo crimă? 

— Nu, nu-i asta. N-ai ghicit, maestre. Suma ce-mi căzu din 
cer, deodată, fără să fac nimic ca s-o obţin! Douăzeci de mii 
de franci ce mi-au fost daţi pentru a face... o acţiune bună. 

— Ei bine, ce legătură au banii cu ce te-am întrebat. De ce 
eşti la ocna? 

— Ah! Iată... Şansa nu dură multă vreme: traversând Alpii, 
într-o zi, în circumstanţe greu de povestit... Am făcut un pas 


greşit, sau mai degrabă, nu văzui o crăpătură ascunsă de 
zăpadă şi m-am dus până jos de tot... Gaura era o 
prăpastie... Cum nu m-am zdrobit? Nu ştiu... Cred că m-am 
prins, în cădere de o tufă, de ceva, şi asta a amortizat 
probabil căderea... Dar nu e mai puţin adevărat că m-am 
trezit din leşin, până la urmă, după nu ştiu câte ore, murind 
de foame, devorat de febră şi aproape imposibil să fac vreo 
mişcare... Mă găseam lângă un torent ce curgea pe acolo, 
băui nişte apă şi am leşinat din nou. Chiar te interesează? 

— Oh da, continuă. 

— Ei bine, ca s-o scurtez, află c-am stat în gaura asta de 
groază vreo douăsprezece zile, hrănindu-mă cu plante, cât 
să nu mor de foame, bând din apa torentului... Din fericire, 
nu-mi rupsesem nimic! Aveam doar contuzii, scrântiri! După 
opt zile, puteam să mă ridic, să merg... 

— Ei bine? Trebuia să pleci, atunci... Cu cei douăzeci de 
mii de franci puteai... 

— Ah, făcu ocnaşul cu o tresărire de turbare, banii ăştia 
erau blestemaţi, poate! Căci aici, începe nenorocirea mea. 
Pusesem banii într-un sac de piele pe care-l purtam la gât. 
Primul gest, când mi-am revenit, a fost să mă pipăi: sacul 
dispăruse! 

— 'Ţi s-a furat? 

— Oh, nu... Era imposibil să cobori în gaura aia! Sacul, 
probabil că s-a desprins când m-am prăbuşit... Unde era? 
Doar Dracul poate s-o ştie! Căutam, turbat, cu frenezie... N- 
am lăsat nici un colţ neexlplorat. 

Când mi-am revenit, am petrecut ore întregi în torent... 
ridicând pietre, zgâriind nisipul... Nimic! Cât timp am găsit 
ce mânca am putut rămâne acolo! Către a treisprezecea zi, 
nu mai găsii nimic să mănânc... Mi-era foame... rezistai... 
dar în sfârşit, când înţelesei că urma să mor de inaniţie, 
aruncai un blestem şi căutai un drum de ieşire. Drumul 
ăsta, îl găsii, urmând cursul torentului; dar a trebuit să-mi 
risc viaţa de o sută de ori, până am ajuns la un cătun unde 
am fost între viaţă şi moarte, vreo trei luni... 


— Şi atunci? 

— Atunci, mă întorsei în Franţa... Eram hotărât să merg să 
găsesc persoanele care mă îmbogăţiseră să le cer bani... 
Poate, atunci, aş fi revenit să fac noi cercetări în gaura 
infernului... prăpastia unde căzusem... Dar, diavolul, 
patronul meu, şi-a băgat din nou coada şi mi-a schimbat 
destinul... La Lion, mă oprii câteva zile... mă întâlnii cu 
vechi cunoştinţe... Urmau să dea o lovitură... mă lăsai 
tentat... În timpul expediției, avui nenorocirea să înfig 
pumnalul într-unul căruia nu-i ştiam nici numele... Ce vrei, 
am avut mereu mâna rapidă. 

— Şi rezultatul? 

— Am fost arestat în momentul în care loveam... Acest 
necunoscut îmi jucă renghiul să moară din pricina loviturii 
de cuţit. Fui dus la tribunal şi condamnat pe viaţă. 

Banditul rămase, câteva clipe, gânditor. Apoi, ridicând 
capul: 

— Lată povestea mea, la fel de adevărată ca şi soarele ce 
ne luminează. Acum, spune-o pe-a ta! 

— Ea e scurtă, spuse Pierre, cu un calm teribil; am fost 
condamnat la 15 ani de ocnă pentru furt prin efracţie, cu 
mâna înarmată, noaptea, într-o casă particulară. Am vrut să 
fug, am lovit un gardian, am mai primit cinci ani. lată! 

— Da, văd! Spuse 'Torquato, dând din cap. Dacă-i adevărat 
sau nu, nu-mi pasă. Cred că ghicesc în viaţa ta ceva mai 
îngrozitor decât îmi spui. Dar nu-i treaba mea. Esenţialul 
este că am încredere în tine şi că n-o să mă trădezi. Îţi repet 
întrebarea: Vrei să te salvezi? 

— Da, zise Pierre Latour, cu dinţii strânşi. 

— Bine, zise banditul. În acest caz, să fii gata oricând! 

— Cam când? 

— În astă seară, zise Torquato. 

În acest moment răsună un fluierat ce însemna sfârşitul 
pauzei. Ocnaşii, conduşi cu bastoanele paznicilor, ce 
mişunau cu revolverul la brâu, îşi reluară munca. 

Capitolul XVI Jacques Maing. 


L-am urmat pe Pierre Latour până la capătul calvarului 
său. 

L-am condus repede până la punctul vieţii sale, unde o să-l 
regăsim. Incidentele existenţei la ocnă sunt mereu aceleaşi 
şi au fost adesea descrise: din această lungă şi dureroasă 
perioadă, nu am reţinut decât faptul principal, acela, care, 
doar el este util în continuare, povestirii noastre, adică 
intrarea în legătură a lui Pierre cu ţiganul Torquato şi 
tentativa lor de evadare. 

Reuşi această evadare? Cei doi condamnaţi, putură, oare, 
după proiectul lui Torguato, să ajungă în teritoriul olandez 
şi să fugă mai departe? Cititorii noştri nu vor întârzia sa 
afle. 

Deocamdată, este obligatoriu să ne întoarcem la celelalte 
personaje ale istoriei noastre şi să le reluăm din epoca în 
care le-am părăsit. Când o să ştim totul, o să ne ocupăm de 
Marie-Rose, pentru ca să nu o mai părăsim. 

Am văzut că în ziua în care se desfăşurase procesul lui 
Plerre Latour, în faţa Curţii cu Juri din Douai. Jacques 
Maing, se dusese la şedinţă: fusese trimis acolo de contesa 
Fanny, fie că nu voia să se arate ea însăşi acolo, fie că avea 
de făcut altceva în acea zi, cum o să vedem. 

Zilele ce se scurseseră, fuseseră pentru Jacques Maing în 
acelaşi timp, vis şi tortură. 

După scena ce s-a petrecut în cocioaba din pădurea de 
lângă Wahagnies şi când el i-a povestit lui Fanny despre 
moartea surorii lui, el se întorsese la căsuţa mamei lui, 
bătrâna Annette, lăsând pe contesă să se întoarcă la Lette, 
acolo, unde, după cum vă amintiţi, îi dăduse întâlnire. 

Jacques Maing îşi găsi mama lângă vatră, cu mâinile pe 
genunchi, cu ochii pe jumătate închişi, în acea atitudine 
morocănoasă ce o lua imediat ce termina cu serviciul şi cu 
grijile gospodăriei. 

La întoarcerea fiului său, ea întoarse uşor capul. 

— Cât eşti de palid! Spuse ea cu nelinişte. Îţi este rău? 


— Nu... este frig. Ninge! Bate vântul din nord, spuse în 
timp ce se apropie de foc şi îşi întinse mâinile îngheţate. 
Atunci, cu o volubilitate ce o surprinse pe bătrână, căci era 
tăcut şi închis de obicei, el începu să povestească „cursa” în 
pădure, urmele ce le găsise... Probabil că era vânat mare... 
într-una din zilele următoare, vor frige o pulpă de căprior. 

Maică-sa îl asculta, surâzând, cu tristeţe. 

— Nici o scrisoare de la Jeanne! Oare ce-o fi cu ea? 

— Scrisoarea va sosi... hai, linişteşte-te... Dacă Jeanne ar fi 
bolnavă, ea ar fi scris mai de mult, desigur. 

Annette scoase un suspin. Avea inima grea, dar nu 
îndrăznea să vorbească. 1 se părea că fiul său simţea un fel 
de reţinere când venea vorba de absentă. Totuşi nu se putu 
împiedica să murmure: 

— Cinci ani... Cinci ani de când a plecat fata mea! Jacques, 
nu mai pot... oare ce e cu ea? 

— Nimic, mamă! Ce vrei să fie? Jeanne s-a instalat acolo, 
într-o regiune frumoasă, este bine îngrijită, pe cale de a 
vindeca o boala care ar fi omorât-o de mult, dacă ar fi stat 
aici. 

Bătrâna dădu din cap şi se ridică să pregătească cina. Dar 
în secret, plângea. 

— Este ceva! Sunt sigură de asta! Şi acest ceva eu nu-l ştiu 
încă, îmi este ascuns. 

Trecură mai multe zile. Scrisoarea atât de aşteptată sosi, 
în sfârşit. 

Bătrâna nu ştia să citească. Jacques citi scrisoarea, ca de 
obicei. Bătrâna îl ascultă, cu buzele strânse, cu fruntea 
încruntată. 

Deşi nu ştia carte, îşi dădea seama că fata ei folosea 
expresii stranii. Ea nu scria chiar ca o ţărăncuţă. 

Ea scria şi iar scria despre regiunea unde era dar Annette 
simţea că scrisorile nu aveau inimă. 

O idee oribilă îi chinuia inima bătrână, de multă vreme. 

Tot întorcând presupunerile de pe o parte pe alta, sfârşise 
prin a-şi imagina că fata ei o luase pe căi greşite, că plecase 


cu un bărbat şi că Jacques ştia. 

Dar nu-i spunea nimic. Instinctiv, nu avea încredere în fiul 
ei. 

În această perioadă Jacques Maing se duse la Lille, în ziua 
întâlnirii ce i-o fixase Fanny. 

Într-o noapte, el cobori din hambarul unde se culca şi, 
apropiindu-se de fântână, desprinse, în sfârşit, piatra în 
spatele căreia cimentase comoara lui. 

E] o găsi intactă... şaizeci de bilete a o mie de franci... 
preţul tăcerii sale! 

De astă dată nu mai încercă nici o tulburare să umble cu 
banii; pasiunea era mai puternică decât remuşcarea. 

Jacques repuse piatra la locul ei, o cimenta din nou, frecă 
marginile ca mama lui să nu observe că umblase cineva, 
apoi, odată cu zorii, plecă la drum, după ce o îmbrăţişase pe 
bătrâna Annette. 

Prima sa grijă, sosind la Lille, a fost să-şi caute un adăpost 
Oare să-i convină, adică destul de aproape de strada 
Royale, unde locuia Fanny. 

La un ghişeu al gării, schimbase o hârtie. 

În strada Barre el găsi o cameră mobilată, banal mobilată, 
dar care îi apăru ca un lux înspăimântător. Ea era 
precedată de un fel de cabinet de lucru, pe jumătate salon, 
iar amândouă camerele aveau intrarea lor specială pe 
palierul etajului trei. 

Acceptă această locuinţă şi plăti pentru trei luni. 

Restul zilei şi-l petrecu cumpărând în magazine de 
confecţii, de cămăşi. Seara, Jacques descoperi că cheltuise 
şapte sute de franci: dar era îmbrăcat ca un domn. 

Aşeză cu grijă lucrurile sale de muncitor în fundul unui 
şifonier şi se îmbrăcă din cap până-n picioare. 

Din lipsă de ceea ce este numit gust, Jacques Maing 
poseda instinctul ce-l poate înlocui. Cele două costume pe 
care le alese, lenjeria, cravatele, totul era sobru. Avea o 
eleganţă naturală, în ciuda unor gesturi greoaie pe care le 
părăsi repede. Când fu gata, găsi că seamănă cu un 


funcţionar înstărit şi că în general, nu arăta rău. Şi nu se 
înşela. Cu toate acestea, considera ca o povară grea faptul 
că trebuia să apară astfel transformat în faţa lui Fanny. 

— Poate că o să-i par ridicol... Obişnuită să nu frecventeze 
decât oameni bine, va descoperi repede defectele lipsei 
mele de experienţă... Puteam să fiu, în ochii ei, un braconier 
interesant în mijlocul pădurii... ce voi fi, oare în oraş! Dar 
răbdare! Cu banii mei, voi reuşi să arăt bine. 

Şaizeci de mii de franci erau pentru mintea lui o comoară 
inepuizabilă. 

Deci, foarte emoţionat, sună la uşa magnificului palat al 
contesei Fanny. 

Fu introdus într-un budoar ce sfârşi prin a-l ului şi îmbăta. 

Spre marea lui surpriză şi spre bucuria lui intimă, Fanny 
nu dădu nici o atenţie schimbării de haine. 

Ea îi întinse amândouă mâinile pe care Jacques le apucă, 
tremurând. 

— Iată-te prietene... Fidel întâlnirii. 

— Aş fi putut să fiu altfel? Spuse Jacques cu o voce 
arzătoare. Vă poate uita cineva după ce v-a văzut? Dar eu, 
eu mai ales, aş putea să uit ce mi-aţi spus acolo în colibă! 
Ah, această oră petrecută în acel teribil decor, sub copacii 
negri încărcaţi de zăpadă... d-voastră, aproape de focul ce 
ardea în vatra mizerabilă... şi eu în picioare, povestindu-vă 
înspăimântătoarea istorie... e groaznic, nu-i aşa? Ei bine, va 
fi cea mai luminoasă amintire din viaţa mea. Vorbea cu o 
eleganţă naturală, cuvintele îi veneau fără efort... 

Fanny îl contempla cu o sumbră satisfacţie... Ea îl admira. 

Viguros, bine făcut, pasional, capabil să întreprindă orice, 
el era omul pe care-l visase. 

Îl ghicise bine, îl judecase corect de prima dată: el va fi 
sclavul, gata de orice, chiar de crimă. 

— Deci, mă iubeşti? Reluă ea, aruncând priviri pline de 
efluvii magnetice. 

— Vă aparţin, trup şi suflet, spuse Jacques Maing. 
Dispuneţi de mine cum credeţi. 


Aceste cuvinte răspundeau atât de bine gândului secret al 
lui Fanny încât ea nu putu să nu tresare. 

— Ei bine, da! Spuse ea, ca şi când ar fi fost pradă unei 
agitaţii neaşteptate, omul pe care-l voi iubi, va trebui să-mi 
aparţină trup şi suflet. Va trebui să pot dispune de el, după 
voinţa mea, să zicem, chiar după capriciul meu, dacă vrei. 
Am duşmani. 

— Dumneavoastră? Duşmani? 

— Duşmani puternici! Într-o zi, o să-ţi zic tot, Jacques! Am 
început o luptă care poate deveni mortală pentru mine şi 
pentru cei ce vor fi ai mei... Singură, slabă, doar o femeie, 
eu nu pot nimic. Voi fi desigur strivită... Dar dacă aş avea 
lângă mine un om curajos, tânăr, energic şi mai ales docil... 
ah, ce n-aş face? Acestui om îi voi spune toate secretele 
mele. Îi voi arăta ce se află sub acest lux ce mă înconjoară. 
Îi voi spune viaţa mea trecută şi speranţe de viitor. În 
sfârşit, voi fi a lui, precum el îmi va aparţine: corp şi suflet! 
Jacques, vrei să fii acest om? 

Jacques căzu în genunchi şi acoperi de sărutări mâinile 
abandonate ale lui Fanny. 

Când el se retrase, era îmbătat, extaziat. 

Şi totuşi, contesa Fanny nu-i făcuse decât promisiuni. Nu-i 
spusese încă nici un secret. Nu-i dăduse decât câteva 
sărutări ce-l îmbătaseră. 

De atunci, Jacques Maing duse o viaţă, într-un fel, dublă. 

Două sau trei zile pe săptămână, el era la Wahagnies şi 
atunci relua costumul de muncitor. 

Restul timpului şi-l petrecea la Lille. 

Şi când, pentru motive ce rămâneau misterioase, nu era 
admis la Fanny, el rătăcea în jurul hotelului, petrecând nopţi 
de supraveghere, dar niciodată nu a fost tulburat de cineva 
suspect. 

În curând, fu convins că Fanny era puritatea însăşi. 
Pasiunea lui lua proporţii stranii. Visa uneori să moară în 
braţele lui Fanny. Petrecea ore întregi pe patul lui, cu ochii 
ficşi, evocându-i imaginea şi vorbindu-i. 


Fanny doza cu o armă admirabilă mângâierile ei, când 
părând gata să cedeze, când stăpânindu-se şi aruncând pe 
nefericit de la înălţimea fericirii lui care îl lăsa să o 
întrevadă. 

După câteva luni, Jacques era exact ceea ce Fanny voise ca 
el să devină: un sclav. 

Totuşi între ea şi el se ridica încă un obstacol: bătrâna 
Annette. 

Jacques avea pentru mama lui un fel de venerație. Uneori, 
remuşcarea îl sufoca. Atunci, alerga la Wahagnies şi căuta 
s-o consoleze pe sărmana bătrână pentru părăsirea în care 
trăia. 

Astfel sosi luna martie. 

Fanny cunoştea ziua în care Pierre Latour trebuia s-o 
petreacă la tribunal. Avea o teamă profundă, vrând uneori 
să-l mulgă pe cel pe care-l iubea unei inevitabile 
condamnări, iar alteori era recucerită de acea gelozie 
feroce care se schimbase în ură. 

În ajunul judecății, Jacques Maing se duse la mama lui; de 
şase zile nu mai fusese primit de Fanny şi, îngrozitor de 
trist, ignorând că Fanny, chiar la acea oră, se zbătea şi ea 
într-o adevărată criză de disperare, se ducea la umila 
căsuţă să caute ceea ce câuta mereu: calm şi odihnă. 

— Te aşteptam cu nerăbdare, îi spuse Annette. De câteva 
luni, tu mă neglijezi, fiule... 

Jacques bolborosi explicaţii vagi şi cum o privea pe mama 
lui, el observă deodată că sărmana bătrână era radioasă, 
faţa ridată era aprinsă de bucurie, ochii strălucitori. 

— Ce ai mamă? Întrebă el. Pari foarte mulţumită! 

— Sunt, într-adevăr... 

— Ai primit vreo scrisoare? Întrebă Jacques cu nelinişte. 

Ea scutură din cap şi reluă. 

— lată pentru ce te aşteptam. O să-mi ţii locul pentru 
cincisprezece zile. 

Jacques tresări... Cincisprezece zile departe de Fanny! Era 
imposibil! 


— Am, reluă bătrâna, avut întotdeauna un permis ca să 
merg la Nice... mi s-a refuzat mereu, nu ştiu motivul... 
atunci... am început să economisesc cent cu cent preţul 
călătoriei, dus şi întors... 

— Ei bine? Întrebă Jacques, foarte palid. 

— Ei bine, fiule, de ieri, suma este completă; priveşte! 

Şi ridicând un colţ al saltelei patului său, Annette scoase 
un lăculeţ de pânză, umflat; ea îi răspândi conţinutul pe 
masă. 

Erau mulţi cenți, piese de argint, nici o monedă de aur. 

Buna bătrână învârtea uşor aceşti bani cu mâinile ei slabe 
şi, cu ochii pierduţi în depărtare, ea murmură: 

— O să schimb mărunţişul cu aur mâine. 

Oh, sărmani bani! Sărmana mică sumă, preţ al călătoriei 
pentru clasa a treia şi pentru care i-au trebuit doi ani ca să-i 
strângă. Ce privaţiuni reprezenta ea! De câte ori, Annette 
cinase doar cu o bucată de pâine şi un pahar de apă. De 
câte ori se culcase fără să mănânce, spunându-şi cu surâsul 
ei trist: 

— Încă nouă luni de economie. Totuşi merge! Şi acum 
strânsese tot! 

— Nu vreau să întârzii o zi, reluă ea. Mâine seară, voi fi la 
Lille şi o să iau primul tren pentru Paris. 

Jacques era strivit... Avu senzaţia ascuţită a unei 
catastrofe apropiate... Mama lui sosind la Nice şi 
negăsindu-şi fiica, înnebunită ea va reveni... Se aştepta să-i 
strige: 

— Ai minţit! Jeanne n-a fost niciodată la Nice! Oare ce s-a 
întâmplat cu ea? Ce ai făcut cu fata mea? 

Atunci se gândi la Fanny. Fără să ştie de ce, el îşi spuse că 
ea va găsi un mijloc care să deturneze catastrofa. 

— Mamă, spuse el deodată, nu poţi să pleci mâine, căci 
mâine trebuie să fiu la Lille. 

— Poimâine, atunci? 

— Fie: poimâine. Ne-am înţeles. O să vin să te înlocuiesc 
aici şi vei putea pleca! 


În aceeaşi seară, Jacques Maing, se întoarse la Lille şi se 
prezentă la palatul contesei Fanny unde, spre mirarea lui 
bucuroasă, fu imediat primit. 

EI o găsi pe contesă abătută, tristă, palidă. 

— Am fost foarte bolnavă, spuse ea, ca să răspundă la 
întrebarea ce o citea în ochii lui. 

Trebuie să-ţi cer un serviciu, prietene: 

— Vorbiţi... 

— Aş vrea ca mâine să asişti la Curtea cu Juri din Douai... 
Este judecat un oarecare... Pierre Latour... Vreau să ştiu 
clar ce se petrece la audienţă... 

— Voi merge, spuse Jacques. Şi veţi fi informată ca şi când 
aţi fi văzut dumnea-voastră. 

Fanny, cuprinsă de sumbre gânduri, făcu un gest de 
mulţumire ce voia să fie şi un gest de îndepărtare. Dar 
Jacques nu plecă şi contesa sfârşi prin a remarca aerul său 
preocupat. 

— Ce se întâmplă? Întrebă ea. 

— Ceva înspăimântător, spuse Jacques, şi venisem, tocmai, 
să va spun cazul, în speranţa unui sfat bun. Căci aveţi mai 
multă minte decât mine... adăugă el, cu naivitate. 

— Vorbeşte, prietene, spuse Fanny, cu acea voce 
afectuoasă care-i ajungea lui Jacques Maing la inimă. 

Când îi vorbea aşa, el se simţea slab ca un copil. 

— Ştiţi, reluă el tremurând, că în ochii mamei moartea... 
sărmana mea soră Jeanne... este la Nice. 

— Bolnavă, completă contesa... Şi că ea îi trimite o 
scrisoare în fiece lună. Asta-i? 

— Da. Ei bine, iată că mama mea vrea să meargă la Nice 
sa o vadă! Şi vrea să plece mâine. 

— Asta este grav, într-adevăr, spuse Fanny. Grav, pentru că 
această femeie amărâtă, care va trăi un şoc... La vârsta ei, e 
periculos, grav, mai ales pentru tine, căci îţi va cere 
explicaţii. 

— Şi asta este îngrozitor... Ce o să-i spun? Cum mă voi 
arăta în ochii ei? 


Fanny căzu pe gânduri. 

După câteva minute, unul din surâsurile ce se jucau uneori 
pe buzele ei, veni să dea fizionomiei ei acea expresie de 
voinţă implacabilă pa care am mai surprins-o deja. 

— Când vrea să plece mama ta? 

— Am obţinut de la ea să aştepte până poimâine. 

— Ei bine, mâine du-te la Douai. La întoarcere, vino să mă 
vezi... Până atunci, poate voi găsi un mijloc să împiedic pe 
această femeie să plece... şi asta va fi în favoarea ei. 

— Ah, cât sunteţi de bună, murmură cu ardoare Jacques 
Maing. 

Câteva clipe mai târziu el se retrăgea convins că Fanny va 
aranja situaţia. 

Deci, a doua zi, cu o anumită libertate de spirit se duse la 
Curtea cu Juri din Douai. 

În acelaşi timp, când Jacques Maing lua trenul pentru 
Douai, contesa Fanny ieşea din Lille călare, după obiceiul ei, 
şi ajunse la Wahagnies. Atunci ea se îndepărtă de linia de 
cale ferată şi ajunse în preajma trecerii de nivel, ca o 
persoană ce examinează locurile, artistic. 

În faţa căsuţei acoperite de caprifoiul înflorit deja de luna 
martie, ea se opri şi cum paznica barierei tocmai deschidea: 

— Doamnă, spuse ea, aş vrea să merg la Carvin. Sunt oare 
pe drumul bun? 

— Chiar aşa! Spuse bătrâna Annette, printr-o alocuţiune 
familiară regiunii. Nu aveţi decât să traversaţi pădurea, 
luând-o spre dreapta. Contesa Fanny descăleca şi prinse 
calul de cârligul unui oblon. 

— O să mă odihnesc zece minute... îmi permiteţi, bună 
doamnă? 

— În acest caz, intraţi... Intraţi, vă rog... 

După o mică rezistenţă, Fanny ascultă de cordiala invitaţie. 
Bătrâna Annette punea deja, pe masa de lemn alb, un bol 
de faianţă albastră ce făcea să pară şi mai alb şi mai 
strălucitor, laptele pe care-l conţinea. 


— Sunteţi prea amabilă, spuse Fanny. Dar, spuneţi-mi, 
trăiţi singură, departe de tot, fără să aveţi pe nimeni 
aproape? 

— Am un fiu... răspunse bătrâna. 

— Ah, un fiu... Şi vă ajută, fără îndoială? 

— Da, dar în acest moment, el este ocupat, la Lille... Şi 
scoase un suspin. 

Fanny o privea cu ochii clari şi pătrunzători. Ea constata 
ravagiile pe care amărăciunile le făcuseră asupra acestei 
robuste naturi de ţărancă... Ea privea venele umflate de la 
tâmple, întărite deja în crenguţe violete. 

N-ar trebui decât un suflu pentru a stinge această viaţă, se 
gândi ea. 

— Am şi o fată, reluă, în acel moment Annette, a cărei faţă 
se lumină brusc ca o aureolă de tandreţțe. 

— Oh, atunci, nu vă plâng! Spuse Fanny, cu o admirabilă 
melancolie. Eu, doamnă, sunt măritată de şase ani şi pentru 
mine ar fi o fericire să am o fată... dar, vai! 

— Sărmană doamnă! Murmură ea. 

— Trebuie să fie atât de bine, continuă Fanny, să ai grijă, 
să mângâi o fetiţă, să-i piepteni părul blond. Şi când copiii 
sunt mici au nişte drăgălăşenii ce te înnebunesc de bucurie. 

Bătrâna mamă îşi frângea mâinile şi asculta, extaziată. 

— lată, spuse ea cu voce profundă, ceea ce simţeam eu 
când Jeanne era foarte mică... Cât de bine vorbiţi doamnă! 

— Jeanne, se numeşte Jeanne? Ca şi mine. 

Privirea lui Annette deveni mai blândă şi mai tandră. Ea 
admira această frumoasă doamnă, atât de puţin mândră şi 
simţi pentru ea, care-i vorbea de fata ei, un sentiment ce se 
asemăna cu tandreţea maternă. 

— Şi mai târziu! Reluă Fanny, când mai cresc şi se ocupă 
de gospodărie. 

— Dar parcă ar fi portretul lui Jeanne! Strigă mama 
încântată, care, cu o mişcare manuală, se apropie de 
scaunul lui Fanny. Imaginaţi-vă, doamnă, că la cinci ani, ea 
voia cu orice preţ să şteargă vasele. Şi nu spărgea nimic. 


Este o fată îngrijită, şi frumoasă şi înţeleaptă... puteţi să 
întrebaţi pe oricine a cunoscut-o. 

— Oh, dar... mă faceţi curioasă, aş vrea s-o cunosc, strigă 
Fanny. Dacă permiteţi, o să aştept întoarcerea ei. Sunt atât 
de încântată să văd o mamă fericită! 

Ochii bătrânei se umeziră. 

— Ea nu este aici, făcu ea cu o voce groasă şi ştrangulată. 
Ea e departe, foarte departe... 

— Ah, Doamne! Şi eu care vă vorbesc aşa prosteşte. V-am 
amărât, aşa-i? 

— Of, nu, doamnă... nu sunt niciodată aşa de mulţumită ca 
atunci când vorbesc de copilul meu... şi apoi, o s-o revăd... 
poimâine plec la Nice! 

— Nice! Uite eu cunosc Nice! Am fost astă iarnă acolo! 

— Of, doamnă! Cine ştie dacă nu aţi văzut-o! 

— Asta se poate... dar, scuzaţi-mi curiozitatea... ce face ea 
la Nice, atât de departe de dumneavoastră? 

— O persoană frumoasă şi bună a dus-o acolo, pentru că... 
sărmana fetiţă... se ducea, murea de oftică. 

Annette izbucni în lacrimi: 

— Ah, am avut destulă amărăciune! Câte lacrimi am 
vărsat. De câte ori m-am revoltat! Dar atunci, mă gândeam 
că sunt egoistă, şi mă supuneam. Prefer ca fiica mea să 
trăiască vie, departe de mine, numai să trăiască! Şi atunci, 
doamnă, ştiţi că aerul din acea regiune, este bun pentru 
bolnavii de piept? 

— Excelent, spuse Fanny. Sărmana domnişoară! Şi a plecat 
de multă vreme? De multe luni? Ah, cât vă plâng! 

— De luni? Striga Annette. De mai mult de cinci ani, 
doamnă. 

Fanny făcu un gest de stupefacţie dureroasă. 

— Cinci ani... spuse ea surd. Dar, în cinci ani, o boală de 
plămâni se vindecă, sau... 

— Ce vreţi să spuneţi doamnă? Bolborosi bătrâna mamă. 

— Nimic... nu, nimic. Sunt zăpăcită total... 


Fanny remarcă în acel moment că bătrâna paznică de 
barieră devenise foarte palidă; apoi, deodată de un roşu 
aprins, care în curând se schimbă în violet, în timp ce 
venele tâmplelor se umflau... 

Asta dură zece minute, în timpul cărora Annette reluă, 
încetul cu încetul, o fizionomie normală. 

— Of, doamnă, spuse ea atunci, cu o voce tremurătoare, 
dacă n-aş fi primit o scrisoare de la ea, acum câteva zile, aş 
crede că a murit! 

— Haideţi, haideţi... vedeţi că nu-i aşa dacă v-a scris. Am 
toate scrisorile ei. Iată ultima, spuse bătrâna, trăgând din 
sân un plic. 

— Trebuie că simţiţi o mare consolare în aceste scrisori! 
Spuse Fanny cu un accent de profundă simpatie. Sunt 
sigură că le citiţi şi recitiţi. 

— Vai, doamnă, spuse Annette, scuturându-şi capul, 
această consolare îmi lipseşte... Nu ştiu să citesc. 

— Dar cine vi le citeşte? 

— Fiul meu... şi când el nu este acasă, o fetiţă care merge 
la şcoală şi vine aici, de două sau trei ori pe lună... Din 
nenorocire, ea citeşte prost... Prefer pe fiul meu... Dar 
vedeţi doamnă, pentru că am impresia că mă plângeţi, asta 
dă curajul să vă întreb ceva... 

— Întrebaţi, bună doamnă! Zise contesa, reţinându-şi un 
zâmbet. 

— Este foarte îndrăzneţ, fără îndoială... Aş vrea să fiţi atât 
de bună, să-mi recitiţi această scrisoare. 

— Oh, din tot sufletul! Strigă Fanny. 

Îi înşfacă scrisoarea şi de la prima privire, recunoscu 
scrisul lui Lemencier. 

— Fata d-voastră ştie să scrie? Întrebă ea deodată. 

— Ea? Zise bătrâna, împreunându-şi mâinile într-un gest 
de admiraţie şi de orgoliu. Dar doamnă, la cincisprezece 
ani, a luat certificatul! Şi dacă ar fi vrut, ea şi-ar fi luat 
certificatul superior pentru a fi învăţătoare... Doar că a 
preferat să se întoarcă acasă, curajoasa copilă. 


Şi Annette se aşeză pe scaunul ei, pentru a asculta mai 
bine lectura. 

Dar frumoasa străină nu citea! Ea întorcea scrisoarea pe 
toate părţile. 

— Sa vedem! Spuse deodată Fanny, ascultaţi-mă bine. Nu 
vă cunosc. 'Totuşi, rar cineva mi-a inspirat o simpatie atât de 
spontană. Mi se pare, vedeţi, că vorbesc cu mama mea... 

— Ah, doamnă, am văzut de la început cât sunteţi de bună. 

— Ei bine, continuă Fanny clar, n-aş vrea să înşel o femeie 
atât de demnă ca d-voastră. 

Annette se ridică deodată. 

Din nou faţa ei se făcu palidă ca ceara, apoi roşie, roşu- 
violet. 

Se prăbuşi pe scaunul ei. 

De astă dată, doar după zece minute de criză, Annette 
putu sa vorbească. 

— lertaţi-mă, spuse ea, cu respiraţia tăiată, am adesea 
sufocări. Dar spuneaţi că... ah, doamnă, idei groaznice îmi 
trec prin cap. 

— Să vedem, nu vă înspăimântați. Ascultaţi... Cunosc Nice 
perfect... Vreţi să-mi spuneţi unde locuieşte fiica 
dumneavoastră? Şi mai întâi cine îi răspunde? 

— Fiul meu, murmură sărmana bătrână. 

— Tot el pune scrisorile la poştă? 

— Da, doamnă. Dar... Doamne, aceste întrebări? 

— Să vedem, spuneţi-mi la ce adresă sunt expediate 
scrisorile dumneavoastră? 

— Strada Dumont, la numărul 8, la Nice. 

— Cum aţi spus? 

— Am spus: strada Dumont. 

— Ei bine, doamnă, eu nu ştiu ce se petrece în jurul d- 
voastră, dar cred că e de datoria mea să vă spun că nu 
exista strada Dumont la Nice. 

Bătrâna scoase un strigăt teribil. Ochii săi măreţi arătau 
lui Fanny cât de tare o cuprinsese groaza. 


— Nici o stradă Dumont? Dar atunci... unde merg 
scrisorile? Reuşi să bâlbâie nefericita mamă. 

— La cine e fata d-voastră? Cine-i persoana care a dus-o? 

— Domnişoara de Champlieu... care s-a măritat. 

— Cu procurorul Lemercier? 

— Da făcu Annette dintr-o suflare. 

— Şi credeţi că d-na Lemercier de Champlieu locuieşte la 
Nice de cinci ani? 

— Da repetă nefericita. 

— Ei bine, ascultați; eu cunosc foarte bine pe doamna de 
Champlieu; timp de cinci ani n-a părăsit oraşul Lille! 

Ochii bătrânei deveniră tulburi. Buzele ei se tumefiară. 
Dinţii ii clănţăneau. Faţa sa relua culoarea violacee ce 
indică criza de apoplexie iminentă. Ea făcu un efort care să 
pronunţe câteva cuvinte, dar nu reuşi. 

Fanny se ridicase şi, ca şi când n-ar fi remarcat starea 
alarmantă a sărmanei Annette, rece, adăugă: 

— Această scrisoare, doamnă, nu vine de la fiica d-voastră. 
Ea a fost desigur scrisă de un bărbat. Este un scris 
bărbătesc puţin schimbat pe plic, dar nu în interior. 

Annette horcăia. Ochii i se zbăteau. Îngrozitorul adevăr 
ieşea la iveală. 

— Uitaţi, doamnă, termină Fanny, poate vă necăjesc, dar 
nu vreau să vă necăjesc... dar nici nu vreau ca un om de 
treabă să fie înşelat. După părerea mea, de multă vreme, 
fata d-voastră, Jeanne, ei bine, a murit! 

Bătrâna mamă făcu un ultim efort ca să strige... Dar nici 
un sunet nu ieşi din gura ei... 

Ea încercă să se ridice şi brusc, căzu pe podea. 

Fanny o privi rece, câteva minute, apoi, simplu, murmură: 

— Cred că greu îşi va reveni! 

Atunci ea se grăbi să iasă din căsuţă, încalecă şi aşa, cum 
spusese, o luă la galop spre Carvin. Doar de câteva clipe se 
îndepărtase când un fluierat străpunse spaţiul. 

— Expresul, murmură ea. Era şi timpul! 


De la Carvin, contesa Fanny o luă spre Seclin, apoi spre 
Lille. 

Toată seara şi cele două zile următoare, ea aşteptă în 
zadar pe Jacques Maing. 

— Bătrâna este foarte bolnavă, se gândi ea. 

În seara celei de-a treia zi, Jacques se prezentă în sfârşit, 
la locuinţa ei: era îmbrăcat în negru. Oricât de stăpână pe 
sine era, Fanny tresări. Ea avu curajul să murmure: 

— Cred, prietene, că ai găsit un mijloc s-o împiedici pe 
mama ta să plece. 

— Mama a murit! Spuse Jacques. 

Şi o lacrimă mare se rostogoli din ochii ei. Fanny pălise. 
Rămase gânditoare şi tremurândă. Apoi, aruncând o privire 
lungă lui Jacques Maing, ea gândi: 

— Acum, acest om îmi aparţine total! 

Capitolul XVII Amantă şi logodnică. 

Vom sări peste cele şase luni care se scurseră, apropiindu- 
ne astfel de perioada în care Pierre Latour era transferat în 
penitenciarul Aix. 

Evenimentele ce interesaseră şi chiar pasionaseră oraşul 
Lile erau uitate. Nimeni nu mai scotea un cuvânt despre 
moartea lui Helene ţi despre condamnarea lui Pierre 
Latour. 

Într-o seară de septembrie, Fanny era aşezată la masa din 
camera sa, cu capul în mâna stângă, în timp ce cu dreapta 
alinia pe o foaie mare de hârtie, coloane de cifre. 

La câţiva paşi de ea, Jacques Maing, într-un fotoliu, o 
contempla în tăcere. 

Purta un costum elegant ca tăietură şi aspect, dar şters şi 
aproape modest ca tonalitate, un costum de secretar intim 
sau intendent de casă mare. 

Cât despre Fanny, ea era îmbrăcată într-un minunat 
neglijeu ce o făcea atât de frumoasă şi dorită. 

Deodată, ea aruncă pana de scris, se aruncă pe spatele 
fotoliului său, întoarse pe jumătate capul către Jacques şi 
avu un surâs oribil. 


— Ei bine, întrebă tânărul, cu un fel de nelinişte. 

— Ei bine! Dragul meu este adevărat ce ţi-am spus: sunt 
mirată. 

Jacques tresări, îşi muşcă buzele, apoi, ezitând. 

— Dar ţi-am dat... acum, cel mult, şase luni, cincizeci şi 
cinci de mii de franci... tot ce aveam! 

Fanny ridică din umeri. 

— Săârmane băiat! Zise ea cu un fel de milă dispreţuitoare. 
Nu o să scapi niciodată de ideile tale, din altă lume... din 
lumea în care se suferă, în care se trudeşte din greu pentru 
câţiva franci, pentru o zi de muncă. Jacques, prietene, fii 
atent! Tu eşti secretarul contesei Fanny! Nu mai eşti 
amărâtul slujbaş ce împingea vagoane. Trebuie să înveţi să 
ştii că cincizeci de mii de franci nu sunt cine ştie ce... Dacă 
nu ştii, trebuie să faci ca şi când ai şti şi să nu te mai miri 
atăt. 

— Eşti crudă, Fanny! Murmură Jacques. 

— Pentru că, dintr-o dată, smulg din mintea ta, buruienile. 
Pentru că vreau să fac din tine un om într-adevăr puternic 
capabil de a face faţă oricărei situaţii! Pentru că vreau să te 
ridic deasupra tradiţiei tale! Pentru că te iubesc, în sfârşit. 

Jacques tremură. 

Se ridică, se apropie de Fanny, se aşeză la picioarele ei pe 
o pernă, îşi puse capul pe genunchii ei şi bolborosi: 

— Mă iubeşti? 

— Copilule! Nu ţi-am dovedit-o? Nu sunt a ta, total, de 
aproape şase luni? N-am făcut imprudenţa să te introduc în 
acest palat, sub pretextul că am nevoie de un secretar? 

— Nimeni nu o ştie! Trăiesc mai închis decât un călugăr în 
fundul mânăstirii lui, nu mai ies decât rar şi numai noaptea. 

— Ce importanţă are acest lucru? Atâţia oameni mor de 
curiozitate! Ochii atâtor oameni pot străpunge zidurile 
groase, Jacques. Dar pentru tine, eu, am bravat totul... 
fericirea mea şi viaţa mea, ţi le-am închinat ţie... nu ştiu ce 
influenţă exerciţi asupra mea, dar din clipa în care te-am 
văzut, am înţeles că îţi aparţin. 


— O, ce bine că mă iubeşti! Strigă Jacques îmbătat de 
fericire. Mă iubeşti, frumoas-o, divina mea iubită! Este 
adevărat! Şi uneori eu mă întreb dacă nu visez şi dacă nu o 
să mă trezesc într-o realitate sinistră! Căci, dacă tu mă 
iubeşti... ce voi spune de mine? 

Când trece o jumătate de zi fără să te văd, mi se pare că se 
stinge soarele... Ştii ce mi se întâmplă în nopţile mele de 
linişte şi de tortură,... of, nu-ţi reproşez nimic... mi se 
întâmplă să visez, uşa camerei zăvorâtă! Vorbeşti de 
puterea mea asupra ta? Dar tu nu ştii că, la o privire ata, la 
un semn al tău, aş întoarce lumea pe dos. 

— Ei bine, zise sirena cu voce suavă, luând între mâinile ei, 
capul iubitului. De ce le-ai oprit? 

— Pentru că ştiu că îmi cunoşti inima. Mă ştii capabil de 
orice ca să te păstrez... chiar şi de o crimă... 

— O crimă Jacques? Ce-mi spui acolo? 

— Pe sufletul meu, doar adevărul. 

Ea se aplecă, îl strânse mai mult, şi încet: 

— Spune, Jacques... dacă eu ţi-aş da un ordin? 

— L-aş executa! Oricare ar fi el! 

— Dacă ţi-aş spune să furi? 

— Aş fura! 

— Să omori? 

— Aş omori! Răspunse Jacques, strângându-şi pumnii. 

— Of, dragul meu drag! lată-te aşa cum te vreau! Strigă 
Fanny. Da, văd... îmi aparţii... trup şi suflet. 

— Trup şi suflet! Repetă Jacques. Crezi tu că pot să uit 
înţelegerea de iubire, pactul ce ne leagă? 

— Nu, nu! Eşti capabil de orice, chiar şi de un efort eroic, 
iubitule! Căci asta o să-ţi cer... Crime? Furturi? Omoruri? 
Hai, Jacques, asta-i pentru naturi vulgare! Când o femeie ca 
mine este mânată, când ea este în pragul unei catastrofe, 
când construcţia fragilă pe care a ridicat-o e gata să se 
prăbuşească... ei bine, Jacques, ea nu fură, ea nu ucide! Ea 
se mărită! 


Jacques Maing sări în sus şi apoi rămase în picioare. Apoi, 
apucând mâinile iubitei: 

— Nu mă mai iubeşti! Bolborosi el. 

— Cine iţi vorbeşte de aşa ceva? 

— Vrei să mă părăseşti! 

— Niciodată! 

Şi ea adăugă în interiorul ei: 

— Prea greu l-am cucerit pentru a părăsi instrumentul la 
momentul în care el îmi va servi! 

— Totuşi, reluă Jacques, tremurând, am înţeles, am auzit, 
ai spus că o să te măriţi! 

— Ei bine, şi? Este un motiv ca să nu te mai iubesc şi să te 
părăsesc? 

Jacques fremăta de spaimă. 

De două sau trei ori, de când cunoştea pe această femeie, 
crezuse că ghicise în ea, abisuri de... De astă dată, ea se 
dezvăluia în întregime, cu o supremă sinceritate. 

Ea reluă, începând să se dezbrace: 

— Este târziu, Jacques iubit! Sunt obosită, o să mă culc,... 
vrei? Ce spuneam? Ah, da... Ei bine, nu numaică o să mă 
mărit dar tu o să mă ajuţi... contez pe tine... 

Jacques Maing, palid, cu ochii rătăciţi, cu o lumină de 
nebunie şi de crimă în fundul ochilor, nu făcu nici un gest, 
nu zise nimic. 

În el era ceva ca o prăpastie. 

El nu iubea această femeie, el avea pentru ea o pasiune 
absolută, nebunească, cu ceva sălbatec în ea. 

Fanny lăsă să cadă rochia uşoară de casă şi aruncă o 
privire fugară asupra lui Jacques. 

Apoi, această privire se îndreptă spre noptieră, unde se 
afla permanent un revolver încărcat, bijuterie prețioasă cu 
mânerul de sidef încrustat cu aur şi pietre, dar, perfect 
capabil să găurească un piept, de la zece paşi. 

Ea surâse imperceptibil şi ridică din umeri, ca şi când şi-ar 
fi spus: 


— Să ştii că am şi alte arme să mă servească; dar, la 
nevoie... în acel moment, umerii ei goi, în robusta lor 
minunăţie şi sănii de marmură învingeau corsetul de satin, 
plin de dantele rare. 

Jacques respira greu. 

— Hai, Jacques, reluă ea, desfăcând juponul, nu-mi spui ce 
gândeşti despre ideea mea... 

— Eu iţi spun, mormăi bărbatul, sprijinit de zid, cu mâinile 
încrucişate, cu gura crispată, cu ochii răi, eu spun că aio 
idee rea... spun că nu o să te măriţi, că decât să te pierd, 
adu-ţi aminte, sunt capabil mai degrabă de o crimă... aş 
ucide pe toţi... pe tine şipeel. 

Şi îşi luă capul în mâini. 

— EI! Continua Jacques. Cine ar putea fi? Acest bărbat! 
Acest om pe care l-ai ales! Vai de tine Fanny. O să-i smulg 
inima şi am sa ţi-o pun la picioare. 

Fanny izbucni în râs. 

— Nebunule, strigă ea, nu inima trebuie să mi-o pui la 
picioare, ci averea lui! 

— Averea lui! Bolborosi omul fără să mai ştie ce spune. 
Deci, este bogat? 

Fanny lăsă să cadă ultimele voaluri ce-i ascundeau 
goliciunea şi apăru în toată splendoarea ei neruşinată. Cu o 
mişcare bruscă, îşi aruncă şi papucii de satin ce-i avea în 
picioarele mici şi se aruncă în pat. 

— Bogat? Zise ea atunci. Fără îndoială. Altfel, m-aş mărita? 

— Cine să fie? Bine? Murmură Jacques, ai cărui ochi 
aprinşi se umpleau de această frumuseţe ce i se oferea. 

— O să afli imediaţi zise Fanny, când vei fi calm... când vei 
înţelege planul meu... Tu te enervezi... şi nu vezi că peste 
şase luni sau cel mult un an, nu voi mai avea nimic pentru 
că toate izvoarele mele vor fi epuizate. 

— Voi munci! Spuse Jacques. 

— Ai să împingi vagoane? Câţiva franci pe zi! O colibă şi o 
inimă? Mergi, îmi păstrez inima, dar nu vreau coliba! 

Jacques scrâşni din dinţi. 


— O să fur! 

— Pe cine? Ce? Cum? Of, naivule, tu crezi, deci, că înveţi 
deodată să furi? O să pleci într-o seară ca să pătrunzi 
undeva, escaladând şi prin efracţie... şi o să te pierd. Şi 
dacă vei avea noroc, actul tău imbecil îţi vor aduce zece, 
cincisprezece mii de franci! Dar gândeşte-te, nefericitule, 
că îmi trebuiesc şase sute de mii de franci doar pentru a-mi 
plăti datoria! Gândeşte-te că am doar şase luni ca să rezolv 
asta. 

Într-un moment de turbare, îşi frânse mâinile. 

Strălucind de frumuseţe în nuditatea ei, exagerând cu 
artă, atracţia poziţiilor, Fanny îl privea cu un surâs de 
seducătoare provocare. 

— Ascultă, reluă nenorocitul... nu se poate... nu va fi aşa... 
Există un mijloc de a rezolva totul. Poţi să-ţi vinzi 
bijuteriile... valorează mai mult de o sută de mii de franci. 

— Trei sute de mii de franci, corectă liniştită Fanny. 

— Şi? Zise el cu voce răguşită. Odată obţinută această 
sumă, fugim, plecăm, mergem să trăim în străinătate, într-o 
ţară frumoasă... în Italia dacă vrei. 

— Ei bine! Peste un an, peste doi, o vom lua de la început. 
Voi fi în faţa mizeriei. 

— Trei sute de mii de franci în trei ani? Mormăi Jacques. 

— Da, viaţa mea este luxul! Luxul desfrânat! Luxul 
nemaivăzut! Am nevoie să fiu admirată! Am oroare de 
sărăcie şi ador bogăţia! Mi se pare că nu sunt îmbrăcată 
dacă lenjeria nu-i din cele mai fine... Ce vrei? Aşa sunt eu... 

Se aşeză brusc pe marginea patului şi adăugă: 

— Tu nu ştii că am mâncat milioane! 

Ea îşi arăta dinţişorii ascuţiţi iar, ochii săi confuzi, aveau o 
claritate funestă. 

— Milioane? Murmură Jacques. 

Pentru prima oară, fulgerul unei bănuieli îi fulgeră mintea. 

— Milioane? Repetă el. De unde le-ai luat? 

— Am moştenit, spuse ea căscând... de la rude din Rusia... 
ce importanţă are asta! Ceea ce este important, dragă 


Jacques este că vreau să fiu fericită şi să te văd fericit. Ori, 
nu poate fi vorba de fericire fără bogăţie. Cei ce spun că 
bogăţia nu aduce fericire au interesul s-o facă, pentru a-şi 
păstra bogăţia, doar pentru ei, pentru a-i convinge pe proşti 
ca tine că fericirea constă doar în împingerea vagoanelor, în 
a trăi în fundul minelor, în a mânca prost, a muri înainte de 
vreme, îmbătrânit, uzat, sfărâmat, pentru a mări bogăţia de 
care nu te poţi atinge, toată viaţa... Şi cum, totul se 
plăteşte, se cumpără, trebuiesc bani, mulţi bani, pentru a fi 
fericit. 

Jacques, pe jumătate aplecat, sufocându-se, cu 
transpiraţia pe frunte, îşi derula aceste teorii. 

Dar pasiunea geloziei se dezlănţui în el. Avu un gest 
violent şi repetă: 

— Niciodată, niciodată! O să-l ucid! Şi o să mă sinucid! Ea 
ridică din umeri cu o milă indulgentă şi reluă: 

— Mi-au trebuit ani ca să cuceresc aici situaţia pe care o 
am. Am cheltuit tot capitalul. A venit ora când trebuie... 
când vreau să recoltez produsul eforturilor mele. Ascultă! 
Te-am întâlnit cam târziu! Şi eu odinioară, pe vremea când 
eram o fetiţă fără experienţă, am visat să sacrific totul unui 
om iubit. 

Ochii săi se pierdeau în vid, ca şi cum ar fi urcat imagini 
îndepărtate. 

Poate, în acel moment, uitase de Jacques. 

— Da, dacă aş fi întâlnit pe acest om, dacă m-ar fi iubit 
cum l-aş fi iubit... cu câtă uşurinţă aş fi renunţat la viaţa de 
plăceri şi de lux pe care mi-am creat-o! Cu ce bucurie de 
nedescris i-aş fi dat sufletul meu! Aş fi aranjat existenţa mea 
toată, în aşa fel încât să-i plac! Dacă ar fi vrut să trăiască 
într-un sat solitar, aş fi trăit acolo, aş fi stat lângă el, ca să-i 
răcoresc fruntea cu sărutările mele, ca să-l odihnesc de 
munca grea, ca să-l înfăşor în tandreţea mea. 

Aceste ultime cuvinte nu fuseseră decât murmurate. lar 
Jacques, pradă unor emoţii violente, văzu ţâşnind două 
lacrimi strălucitoare din ochii săi pe care nu-i credea 


capabili să plângă... El avansa repede către ea şi căzând în 
genunchi: 

— Nu e prea târziu! Spuse el cu o voce arzătoare. Acest 
om pe care-l căutai, iată-l, la picioarele tale. 

Fanny tresări, ca şi când ar fi fost smulsă unui vis. 

Ea îl privi din nou pe Jacques şi, răsturnându-se pe spate 
în pat, izbucni într-un râs nervos, ce răsună, funebru şi 
trist, în liniştea nopţii. 

Jacques se ridică. Era asemenea celor blestemaţi de 
legendă în faţa cărora se închide brusc poarta paradisului. 

— Tu! Strigă Fanny. Nu, dragă Jacques! Nu te cunoşti! Nu 
eşti omul acestor prostii... vreau să spun omul acestor 
gesturi de tandreţe, virginale şi câmpeneşti... Eu te cunosc, 
din fericire! Eşti omul pasiunilor; omul violenţei! Şi de 
aceea te şi iubesc! Şi de aceea mă vei ajuta să asigur 
fericirea noastră, a amândurora! 

El scutură aspru capul. 

Ea încruntă sprâncenele şi, cu o privire rapidă, se asigură 
că revolverul era la îndemână. 

— Deci, spuse ea, refuzi? 

— Refuz să împart, refuz ruşinea, chinul. 

Ea sări din pat, alergă la uşa pe care o deschise şi reveni 
la locul ei. 

Şi atunci spuse: 

— Ascultă Jacques! Te iubesc mult, este adevărat! Sunt 
capabilă de multe sacrificii pentru tine, este adevărat! Dar 
să ştii că, dăruindu-mă ţie, contasem pe vigoarea, energia şi 
devotamentul tău... Văd că m-am înşelat... Deci, adio 
Jacques! Du-te, prietene, drumul este liber! Du-te, voi 
acţiona singură. 

— Mă goneşti! Răcni el. 

— Da, zise ea clar. 

— Dar eu nu plec! Eşti a mea, te păstrez! 

Se apropie, cu figura convulsionată de pasiune, cu 
respiraţia grea. 

Fanny apucă revolverul şi cu calm: 


— Doar un pas, Jacques şi eşti mort. 

EI se opri brusc! Nu că s-ar fi temut de moarte! Dar să 
renunţe la ea! Să renunţe la această frumuseţe ce i se 
oferea, la nebunia acestor nopţi de dragoste! 

La această idee, ezita! Ochii săi, avizi, detaliau armonioasa 
frumuseţe a lui Fanny. 

Plecă fruntea... 

Brusc, izbucni în lacrimi şi bolborosi: 

— M-ai ucide! 

— Alege! Răspunse ea. Această uşă, acest revolver sau eu! 
El se prăbuşi în genunchi, întinse braţele... Fanny aruncă 
revolverul, şi, cu fizionomia schimbată deodată, 
îmblânzitoarea bărbaţilor murmură cu o voce ce-l exaltă pe 
Jacques: 

— Hai, copile... închide uşa... pune zăvorul, ca să nu fim 
deranjaţi şi vino, vino... te iubesc! 

Care fură propunerile pe care Fanny le făcu, în şoaptă la 
urechea lui Jacques, învins, de acum? Ce plan îi expuse? 

O să aflăm mergând la salonul procurorului Lemercier. 
Procurorul? El nu mai este procuror: şi-a dat demisia din 
postul de magistrat, pretextând imensa amărăciune pe care 
i-a adus-o moartea soţiei sale. Acum, el trăieşte la Lille 
foarte retras, ducând o existenţă sobră, lipsind uneori 

pentru a merge să-şi vadă fiica, spunea el. 

Această fetiţă, e din ce în ce mai rar în vorbirea lui. Şi 
oamenii încep să-i uite. 

Cam la zece luni de la moartea lui Helene, adică aproape 
patru luni, după scena pe care am povestit-o în prima 
jumătate a acestui capitol, domnul de Champlieu - oare nu 
poartă el acest nume? Nu l-a cucerit din greu? 

— Domnul de Champlieu, deci, se plimba cu paşi lenți în 
cabinetul său de muncă, fumând o ţigară excelentă, după 
masă, când i se anunţă o vizită: aceea a contesei Fanny. 

— Pofteşte-o în salon, spuse el. 

Această femeie care cunoştea o parte a secretelor sale, în 
beţia triumfului, fusese uitată. 


Ce voia ea? Nimic rău, fără îndoială! Bogată cum era, 
tânără, frumoasă, admirată, nu putea în principiu să-i fie 
atât de duşmănoasă încât să se teamă de ea. 

Lemercier aruncă ţigara şi trecu în salon. 

Fanny se ridică pe jumătate şi îi întinse amândouă mâinile. 

S-ar spune că ea mă pândeşte! Mormăi Lemercier în el 
însuşi. 

Stranie creatură! 

— Dragă domnule Lemercier, spuse Fanny, fără îndoială că 
v-am deranjat! 

— E drept, doamnă, că muncesc în acest moment la o 
lucrare mare asupra reorganizării pedepselor asupra 
crimelor şi delictelor. Scuzaţi-mă... sunt cuvinte foarte 
barbare pentru a putea fi pomenite în faţa unei femei 
frumoase. 

— Dar, de loc, dragă, domnule Lemercier... eu m-am 
ocupat mult de crime şi delicte! Doamne, da, aşa cum mă 
vedeţi, cu aparenta mea extravaganţă, am studiat aceste 
lucruri. De altfel, ce poate fi mai emoţionant, decât o crimă 
frumoasă? Mai pasionant decât un criminal ce se teme de 
justiţia care uneori se face? Dar despre ce vă vorbesc! 

— Vă asigur că mă interesează mult, spuse Lemercier, 
tresărind. 

— Da, dar eu nu vreau să abuzez de puterea d-voastră şi 
să vă smulg muncii despre reorganizarea pedepselor... 
Subiect minunat, domnule Lemercier. 

Îi aruncă o privire pătrunzătoare. Era a treia oară când îl 
numea „Lemercier” când toată lumea din Lille i se adresa 
cu „Champlieu”. 

— Venisem, reluă Fanny, deschizând un carnet elegant pe 
care îl avea în mână, venisem să vă vorbesc despre săracii 
noştri... Ştiţi că a trebuit să accept presidenţa „Asociaţia 
micilor metalurgişti” din Fives, Ea are ca scop să ajute pe 
copii care muncesc în mari uzine, să le asigure întreţinerea, 
să ajute familiile al căror şef, cum se întâmplă adesea, este 
rănit de una din acele oribile maşini? 


— Operă filantropică spuse Lemercier revenindu-şi, cât de 
demnă de interes pentru toţi oamenii de bine. 

— Nu-i aşa? Tocmai asta gândeam! Ce mai, nu doar 
criminalii sunt demni de atenţie. În sfârşit, iată: cu aceste 
doamne noi organizăm o vânzare ce va avea loc la teatru. 

— Vânzare de caritate? 

— Fără îndoială! Ce-i mai frumos decât caritatea? 

— Adevărat! Şi de altfel, dacă nu ne-ar fi milă de umilii ce 
trudesc şi muncesc, cum am folosi timpul nostru, noi, 
favorizaţii sorții? 

— Ah, dragă domnule Lemercier, cât de fericită sunt 
auzindu-vă vorbind aşa! Dacă toată lumea ar gândi ca d- 
voastră, ar fi puţină suferinţă în lume, şi mai puţină revoltă. 

— Foarte just, doamnă! Văd că sunteţi ocupată cu... 

— Sociologia? Doamne, aşa-i! Puteţi s-o spuneţi! Vă repet 
că am o pasiune pentru toate studiile, care, în general sunt 
respinse de femei. Pe scurt, voi avea la această vânzare, 
micul meu magazin, ca şi celelalte doamne. Dar mi-a venit o 
idee. 

— Trebuie să fie excelentă! Spuse galant Lemercier. 

— Judecaţi şi d-voastră: în loc să vând flori, evantaie, sau 
chiar obiecte de artă, cum va face doamna general, am 
hotărât să vând un singur obiect, un obiect de preţ pe care 
îl voi pune la licitaţie... Obiectul va fi al aceluia care va oferi 
mai mult şi... 

— Despre ce este vorba? 

— Ghiciţi! Of, doamne, nu zic că nu va fi puţin scandal... 
dar, pentru săracii mei, ce n-aş face? 

Şi Fanny reluase cu un ton metalic şi agresiv. 

— Pe legea mea, spuse el, nu văd prea mult... 

— Faceţi un mic efort... Aveţi atâta imaginaţie! 

— Un tablou frumos, poate? 

— N-aţi ghicit! 

— Vreo statuie, minunată? 

— Cam aşa! Aţi ghicit, nu dintr-o dată, dar! Când spuneam 
că sunteţi un om plin de imaginaţie! Ei bine, da, o statuie pe 


care o voi expune la mica vânzare. Şi ea va fi a acelui ce va 
oferi cel mai mult. Şi vedeţi caut licitanţi pentru a-i scrie în 
carnetul meu. 

— Atunci, doamnă, înscrieţi-mă... sunt hotărât să înving: 
care este ultima ofertă? 

— Un milion! Spuse liniştit Fanny. 

Lemercier sări, aruncând o privire plină de stupefacţie, 
spre strania vizitatoare. 

— Deci, reluă Fanny, licitaţi? Cu cât? 

Şi ea era gata să scrie, surâzătoare, cu creionul în mână. 

— Un milion? Reluă Lemercier. Este o glumă. 

— Dar nu, dragă domnule, vă asigur că statuia merită mai 
mult. 

— Deci, este o minunată capodoperă necunoscută? 

— Este o statuie vie, spuse liniştit Fanny, şi această 
statuie... 

— Ei bine? Bolborosi Lemercier zăpăcit aproape de limită. 

— Ei bine, o aveţi în faţa d-voastră. Statuia... sunt eu! 

Exprocurorul izbucni într-un râs nervos. Fanny rămase 
serioasă, îl privea cu ochi de sfinx. 

— Ah, pe legea mea, este caraghios! Strigă Lemercier. Mi 
sa spus că sunteţi o romantică. 

— Dar nu vă gândiţi că voi împinge fantezia până la a mă 
vinde la mezat? 

Spuse aceasta cu atâta claritate, cu o expresie atât de 
îngrozitoare de cinism încât Lemercier se întrebă dacă avea 
de-n face cu o nebună sau cu o oribilă intrigantă. 

Pentru prima oară de când o cunoştea, se gândi s-o 
privească atent şi linia armonioasă şi fermă a corpului 
îmbrăcat într-un impecabil costum, frumuseţea într-adevăr 
uluitoare a capului, fineţea delicată a mâinilor... şi fremăta. 

Ceva ca zorii unei dorinţe se treziră în el. 

— Examinaţi statuia? Spuse batjocoritor Fanny. Şi vă 
întrebaţi dacă merită un milion? 

Ea surprinsese acest imperceptibil freamăt de pasiune ce 
se naşte, la Lemercier şi se simţea deja puternică. Ea se 


juca cu el precum o pisică cu şoarecele. 

— Domnişoară, se bâlbâi el, credeţi... că gluma enormă pe 
care aţi făcut-o, nu m-ar putea... 

— Să vă excite până la a uita de respect? Întrerupse brutal 
Fanny. Regret! 

O flacără, de astă dată, se aprinse în privirea lui 
Lemercier. Această fată care se oferea cu asemenea 
neruşinare trebuia să fie o maestră în arta dragostei. Capul 
i se aprindea, nu mai putea vorbi. Era lovitura de trăsnet 
care, la unii, se dezlănţuie ca o furtună. El întrevăzu plăceri 
stranii. Cuvinte cinice răsunau în capul ei, cuvinte ce nu 
îndrăznea să le pronunţe. 

Vroia să se ridice, înnebunit, să întindă braţele... îşi 
pierdea respiraţia. 

Şi în acel moment, Fanny, pronunţă glacial: 

— Îndrăznesc să sper, domnule de Champlieu, că nu mi-aţi 
luat nebunia în serios... Ce vreţi? Mă port copilăreşte... 
Singură, fără afecţiune, fără dragoste, nimic din ce ştiu 
fetele de vârsta mea, chinuită de nervi, şi atunci... mă 
distrez. 

— Crud! Spuse Lamercier cu voce groasă. 

— Haideţi, reluă ea rostind fără efort, să revenim la lucruri 
serioase. Cu cât să vă înscriu? Vă previn că creionul meu 
refuză să scrie mai puţin de cinci ludovici. 

— Puneţi cincizeci, spuse Lamantier cu vanitate. 

— Foarte bine. O mie de franci. Sunteţi generos, domnule 
de Champlieu. Adio... şi mulţumesc pentru micii noştri 
metalurgişti. Ea se retrăgea. Lamantier avansa repede spre 
ea. 

— Este un rămas bun definitiv, murmură el cu ardoare. 

— La revedere, dacă vreţi, răspunse ea. Şi plecă râzând cu 
drăgălăşenie. 

Lemercier, la patruzeci şi trei de ani, nu încercase 
sentimente nici de iubire, nici de afecţiune. Singura trăire 
pe care o avusese până atunci, fuse o furioasă gelozie când 
aflase că soţia sa sărmana Hel€ne, atât de pură, atât de 


nobilă, vai! Îl înşela. Dar, chiar şi astă, nu fusese decât 
orgoliu rănit. 

În realitate, Lemercier nu avusese timp să iubească. 

Inima sa era total incapabilă de acest sentiment de 
blândeţe şi devotament ce se cheamă - Iubire. Dar spiritul 
său rămăsese virgin, gata să îmbrăţişeze o pasiune 
desfrânata. 

Când Fanny plecă, el îşi trecu mâinile pe fruntea arzândă. 
El uită că aceeaşi Fanny îl ameninţase, că ea deţinea o parte 
a secretelor lui; el uită anormala situaţie pe care ea o ocupa 
la Lille şi că el însuşi, când fusese procuror, o 
supraveghease prin agenţii lui. 

Această supraveghere nu servise decât să dovedească 
riguros moralitatea lui Fanny. Şi îşi amintea bine de asta. 

— Ce fată misterioasă, îşi spuse el. Ea vorbeşte ca şi când 
nu ar îndrăzni să vorbească cea mai rea intrigantă şi 
desigur, ea este cinstită! Dacă ea n-ar fi, dealtfel, ar 
îndrăzni să se preteze la glume atât de scârboase? Puțin 
nebună, prea romantică... dar atât de frumoasă! Ah, dar ce 
am păţit? Hai, să nu ne mai gândim la asta. Şi nu se mai 
gândi. 

Sau, cel puţin, crezu că nu se mai gândeşte. 

Doar că opt zile mai târziu, el suna la palatul contesei 
Fanny. 

Fu introdus într-un salon minunat a cărui bogăţie îl 
impresiona. 

Nu! Femeia ce locuia un astfel de palat, nu putea fi doar o 
intrigantă. 

După vreo zece minute, în timpul cărora el se simţi încetul 
cu încetul învăluit de parfumuri fine, pierdute în atmosferă, 
o doamnă în vârstă, cu faţa calmă, fără severitate, cu 
fizionomia eminamente respectabilă, intră în salon. 

Ea se interesă de motivul ce îl aducea pe domnul de 
Lemercier. 

Şi acesta, luat din scurt, începu să bolborosească ceva... 
Se gândea... voise să prezinte omagiile sale contesei... 


— Doamne, nu ştiu, domnule, strigă bătrâna doamnă 
respectabilă, nu ştiu cum să vă spun, să vă explic... Pupila 
mea va fi, flatată de această onoare... dar este un copii atât 
de năzdrăvan, domnule adăugă ea, suspinând, iar poziţia ei 
este atât de delicată. În sfârşit, niciodată noi nu primim la 
palat... decât în serile de gală... iar pupila mea nu invită 
decât pe doamnele din înalta societate din Lille, prea 
fericită de altfel, ca ele să fie însoţite atunci de soţii lor. 

Lemercier se scuza, se pierdea în salutări şi voi să se 
retragă. 

Dar bătrâna doamnă îl reţinu, vorbi despre Franţa, apoi 
Rusia, de Petersburg şi de Moscova, despre înalta societate 
rusească. 

În sfârşit, vechiul procuror se retrase, zăpăcit, încântat în 
fond se poate spune. 

— Uitaţi, uitaţi... ea nu primeşte bărbaţi singuri... dar 
nebuna asta mică este plină de bun simţ. 

Nu o mai revăzu decât la serata de caritate dată la teatru. 
Frumoasa contesă străluci acolo iar magazinul ei de obiecte 
ruseşti port-ţigarete, port-cărţi, fulare brodate, icoane, 
alămuri, a fost asediat ceea ce declanşa o criză de nervi 
generălesei şi o puternică migrenă preşedintei. 

Peste două zile, Lemercier o întâlni în pădurea Boulogne şi 
o salută, dând impresia că vrea să se oprească. Dar ea 
răspunse cu un salut grațios şi trecu mai departe. 

— Trebuie s-o văd, să-i vorbesc! Se gândi atunci mai 
aprins el şi găsi el pretextul că trebuia să străpungă 
misterul ce înconjura această fată. 

Ea îl cunoştea pe Pierre Latour. Ea ştia că ocnaşul era 
nevinovat! E drept că era o poveste veche. E drept că Fanny 
părea că o uitase complet. E drept, în sfârşit, că moartea lui 
Helene suprimase principalul pericol... Ţi, oare, Pierre 
Latour nu-ţi recunoscuse vina? Chiar presupunând că 
Fanny i-ar fi dezvăluit nevinovăția, vechiul procuror ştia ce 
dificultăţi, aproape de netrecut, întâmpini când vrei să pui 


justiţia în mişcare atunci când e vorba de nevinovăția unui 
condamnat. 'Totul îl încuraja. 

În fond, ceea ce îl neliniştea cel mai mult era că ştia care 
fuseseră relaţiile între Fanny şi Pierre Latour. Ea spusese că 
acest om o insultase mortal... dar oare cum o insultase? 
Pentru ce se răzbunase? 

Şi în spatele acestor întrebări, Lemercier ghicea gelozia. 

E] gelos! Fanny? Pe Pierre Latour? Doamne fereşte! Ridică 
din umeri. 

Într-o dimineaţă, el încalecă, deşi nu era un călăreț 
strălucit, dar, în sfârşit, se ţinea în şa! 

De câtva timp îi venise ideea bruscă să facă echitație. 

Şi nu voia să-şi mărturisească că era pentru Fanny care, în 
fiece dimineaţă, îşi făcea plimbarea, ca o amazoană 
desăvârşită. În fiece dimineaţă, deci, de vreo două 
săptămâni, Lemercier călărea, dar şansa încă nu-l 
favorizase... 

În acea dimineaţă, cum mergea dea lungul străzii 
Solferino, ca şi se ducă la câmpul de manevre unde exersa, 
el tresări deodată: la o sută de paşi în faţa lui, pe bulevardul 
Şcolilor, o amazoană mergea pe drumul spre Douai. Era 
Fanny! 

Începu s-o urmărească, cu tâmplele-i bătând. Ea ieşi pe 
poarta spre Douai şi în curând el constată că o lua spre 
Seclin. 

O clipă, Lemercier, se gândi să se întoarcă. Acest drum 
spre Seclin îi amintea prea multe. Acolo, o predase pe 
micuța nevinovată... Marie-Rose... Unde o fi ea acum? Ce se 
întâmplase cu ea? 

Poate că era moartă! 

O nelinişte mare îl sufocă. Păli. Dar silueta lui Fanny părea 
să-l fascineze, să-l atragă invincibil... Continuă! Tropăind 
cum tropăia, luând-o la pas când ea se avânta prea tare! 

După ultimele cartiere şi case din Petit Ronchin, Fanny o 
lui la galop. 


Lemercier o imită! Fremăta acum... Toate detaliile nopţii 
de Crăciun reveneau cu o implacabilă precizie... se 
revedea, în fundul cupeului său, aspirând aerul rece, prin 
fereastra coborâtă... el o împingea pe micuță în colţul ei, 
terorizată, abia îndrăznind să plângă... recunoştea detaliile 
drumului. 

Şi brusc, locul precis îi apăru, locul unde se întâmplase 
hidoasa crimă... locul unde staţionau mizerabilele rulote. 

Nu! Nu va merge mai departe! Nu putea! 

Şi strigându-şi asta, el continua să galopeze, cu ochii fixaţi 
la această femeie ce părea să-l antreneze, zicând: 

— Vino! Ce importanţă mai are o amintire zadarnică! Ce 
înseamnă o crimă în plus sau în minus! Tu eşti imens de 
bogat. Bucură-te de bogăţie, de viaţă! Şi nu uita că pentru 
privilegiile bogăției, dragostea ocupă primul loc şi că 
dragostea se cumpără... ca şi restul! 

Spera că Fanny va trece dincolo de locul fatal iar el 
înfipsese pintenii în coaptele calului, ca să treacă mai 
repede... Va întoarce capul, ca să fie mai liniştit. 

În acea clipă, Fanny se opri brusc... antrenat de elan, 
Lemercier o ajunse din câteva salturi... şi se opri şi el. El 
aruncă în jurul lui ochii rătăciţi şi îngălbenii... Era chiar 
locul! 

Ce capriciu sau ce întâmplare teribilă, făcuse ca Fanny să 
se oprească acolo şi nu mai departe? Abia avu timp să se 
întrebe. 

— lată pe domnul de Champlieu! Strigă contesa. Ce 
întâlnire fericită! O să-mi ţineţi companie. 

— Toată fericirea este de partea mea, zise vechiul 
procuror, făcând un efort ca să-şi revină. 

— Dar mă urmăreaţi, oare? Mărturisiţi! Doamne, nu 
sunteţi primul! 

— Ei bine, da, vă urmăream. Dar nu înaintăm? 

— Imediat, răspunse Fanny, sărind uşor la pământ. 

Şi aşezându-şi dintr-o mişcare costumul, în timp ce-şi 
abandona calul în mijlocul drumului, căci era obişnuit, ea se 


îndreptă spre pajişte, şi se opri în locul unde procurorul 
vorbise circarului Torquato. Lemercier, fu obligat şi el să 
coboare. 

— Acest drum este încântător, bolborosi Lemercier, îmi 
place melancolia lui, îmi plac aceste peisaje discrete, abia 
ondulate, aceste câmpuri cât vezi cu ochii... 

— Văd că avem aceleaşi gusturi, domnule de Lemercier, 
spuse Fanny. Doar că eu, nu găsesc melancolie pe acest 
drum... ci tristeţe... o tristeţe apăsătoare... Ştiţi cit de mult 
ador lucrurile întunecate şi complicate... ei, bine, mi se 
pare... nu râdeţi... mi se pare că văd lucruri teribile şi că de 
aici vine impresia de tristeţe copleşitoare pe care locurile 
au păstrat o. 

— Ce nebunie! Ah, văd că vă place să glumiţi... Doar, că vă 
schimbaţi după zile. Azi glumiţi funebru. Preferaţi asta? De 
altfel şi eu! 

Lemercier îşi muşcă buzele. Totul il zăpăcea în această 
fată stranie. Fiecare din cuvintele ei era o lovitură dată în 
inimă, în simţuri, în imaginaţia lui, trezind când pasiunea, 
când teroarea. 

Îşi amintea de slăbiciunea pe care i-o trezise, în timpul 
ultimei vizite. Înţelese că urma un duel între ei. Întrevăzu 
că ea putea ştii multe lucruri. 

Hotări să-i smulgă secretele, să fie el cel mai puternic... să 
o supună. 

Îmblânzitoarea bărbaţilor, calmă şi surâzătoare, il studia 
cu ochii săi luminoşi şi profunzi. 

Şi ea hotărâse să lupte... şi în lupta întreprinsă de patru 
luni, trebuia să învingă cit mai repede. 

— Uitaţi, reluă ea, puneţi-vă în locul meu... şi priviţi. Ce 
vedeţi? 

— Văd, spuse ironic Lemercier, un câmp unde creşte sfeclă 
de zahăr, destinată laboratoarelor care se zăresc mai 
încolo. Mărturisesc că mă trec fiorii. 

El încercă să râdă. 


— Dar eu, spuse Fanny, văd un drum acoperit de zăpadă, 
copaci chinuiţi de rafalele de vânt... Şi marginea şanţului... 
sunt sigur că a fost omorât cineva. 

— Haideţi, spuse procurorul. Nu poţi ucide atât de uşor. În 
vremurile noastre! Nu mai sunt mistere! Nu mai sunt 
romane! Şi când, undeva, există un mister, Justiţia îl 
descoperă. 

Şi când o persoană caută să învăluie întunericul şi se joacă 
cu enigme vii, se întâmplă mereu ca un judecător de 
instrucţie sau un poliţist oarecare să smulgă măştile, să 
ridice voalurile. 

— Din fericire! Spuse Fanny. Dacă n-ar fi aşa, unde am 
ajunge, zeilor! Dacă toţi prefăcuţii ce au aruncat pe faţa lor 
masca sacră a cinstei ar putea să se plimbe nepedepsiţi, 
viaţa ar fi insuportabilă. Ca de pildă, odiosul scelerat ce a 
comis o crimă aici. 

— Chiar ţineţi la asta! 

— Ei bine, urmă Fanny, n-ar trebui decât să se deghizeze 
în om cinstit, în poliţist, în procuror, în judecător, la nevoie, 
ca să stea liniştit! Din fericire, cum aţi spus, Justiţia 
veghează! Nenorocirea criminalului! Masca lui, mai 
devreme sau mai târziu, îi va fi smulsă. 

Lemercier simţi că i s-a făcut părul măciucă. Un rictus de 
spaimă îi strâmbă buzele. 

— Asta-i! Spuse el cu o voce răguşită, dar s-ar spune că 
într-adevăr, aţi descoperit o crimă aici. 

— Aţi înţeles! Strigă Fanny, bătând din palme şi izbucnind 
în râs, v-am speriat! 

— Pe mine? Pe mine? Răcni procurorul. De ce mi-ar fi 
teamă? 

— De crima nepedepsită. Să nu credeţi că vă acuz! Că vă 
consider un criminal! Doamne fereşte, dragul meu, dacă ar 
fi aşa, n-aş fi aici. 

— Şi totuşi respiră cu greu Lemercier, cu spiritul rătăcit. 
Totuşi, aici, s-a petrecut o crimă. Şi eu, se pare, sunt acuzat! 
Vai de cel ce îndrăzneşte să mă bănuiască şi să mă acuze! 


Căci, să ştiţi, sunt şi crime! Sunt crime ce merită ocna, 
pentru ca sceleratul este un imbecil ce a făcut tot ce-a putut 
ca să fie pedepsit... ca de pildă, domnul Pierre Latour. 

De astă data, Fanny se îngălbeni. Un fior convulsiv o agită. 

— Acest Pierre Latour se strâmbă Lemercier. lată ceea ce 
se numeşte un criminal! Prosteşte, stupid, merge să fure 
câteva mii de franci! Şi îşi atrage şi circumstanţe 
agravante! De acea, a luat unsprezece ani de ocnă... adică, 
mai verosimil, ocna pe viaţă... căci este imposibil în 
unsprezece ani să nu-şi dubleze pedeapsa, printr-o 
nebunie... 

Respiră un moment. Era grozav să-l vezi. Fanny se clătină. 

Şi straniu, această conversaţie a celor doi îngrozitori 
luptători ea, amazoana, de o eleganţă subtilă, el omul lumii 
corecte, vorbind despre lucruri îngrozitoare pe un drum 
pustiu. 

— În timp ce adevăratul criminal, continuă Lemercier, ah, 
acela, nu va fi prins niciodată! Căci acela nu fură! Nu ucide! 
Simplu, el se debarasează de ce îl supără... creează 
circumstanţe, iată totul! Şi cum ela avut grijă să se 
înconjoare de o nepătrunsă onorabilitate, nimeni nu poate 
să-l suspecteze! Şi când s-a îmbogăţit cu milioane, când se 
simte puternic, el spune liniştit celor ce îndrăznesc să 
conceapă o bănuială: „Tremură şi tu. Căci, cu un semn, pot 
să te strivesc. Nu trebuie să spun decât un cuvânt ca să 
creez circumstanţa graţie căreia tu vei merge să putrezeşti 
în fundul vreunei celule... dacă între timp, nu mori.” 

În ochii lui Fanny, trecu un fulger înspăimântător. 

Ceea ce spusese acest om, aruncase în sufletul ei fermenţii 
unei uri pe care nu o va uita niciodată. 

„Am strivit-o” gândi Lemercier. 

Şi se îndreptă! Se simţea puternic! Bărbat! Fiinţa ce nu 
poate fi atinsă fără să fie pedepsită. 

Începutul de iubire era anihilat! Nu mai vedea în Fanny 
decât o duşmancă înarmată cu secrete de temut şi care 
trebuia răpusă dintr-o lovitură. 


EI reluă cu o răceală amenințătoare. 

— Vedeţi, domnişoară, că imaginaţia d-voastră romantică 
v-a dus departe... Nu a fost nici o crimă aici... Dar, cum, la 
urma urmei, aţi putea avea dreptate... 

Încalecă şi adăugă, atunci: 

— Mă întorc la Lille şi o să întâlnesc pe unul dintre 
prietenii mei. El îmi datorează totul... nu gândeşte şi nu 
acţionează decât pentru mine. Şi acum este judecător de 
instrucţie, o să-l rog, pur şi amplu, să se ocupe de d- 
voastră... să vă interogheze puţin. ca să ştim ce crimă s-a 
comis aici şi cine este criminalul sau criminala! 

Fanny ridică faţa şi izbucni în râs, atât de neaşteptat, încât 
Lemercier rămase zăpăcit. 

— Întoarceţi-vă la Lille, dragă domnule Champlieu, spuse 
ea, continuând să râdă... dar îmi pare rău. Sperasem că veţi 
fi azi cavalerul care mă însoţeşte... în sfârşit, cu atât mai 
rău! Voi merge singură, în ciuda spaimei superstiţioase de 
pădure. 

— Pădure, mormăi procurorul. Nu există nici o pădure 
aici. 

— E adevărat, spuse Fanny, sărind pe cal... dar este una la 
Wahagnies... Acolo mă duc! Adio! 

Şi ea porni în viteză. 

Lemercier rămase trăsnit... 

— Hai murmură, Fanny galopând în disperare, iată-mă 
logodnica domnului Lemercier de Champlieu. 

Capitolul XVIII Sfârşitul văduviei. 

Câteva clipe mai târziu, Lemercier se arunca în urmărirea 
lui Fanny. Aceasta nici nu mai întorcea capul, sigură că era 
urmată de acest om, pe care îl putea, de acum, conduce 
oriunde ar fi vrut ea. 

— Of, urla călăreţul, această femeie infernală a aflat, deci, 
toate secretele mele! Ştie totul! Ea ştia că Pierre Latour era 
iubitul lui Helene. Ţi, iată, că acum îmi vorbeşte de pădurea 
din Wahagnies Să ştie şi acest lucru? Of! Trebuie să-i smulg 


dinţii acestei vipere! Şi dacă nu reuşesc... ei bine, o s-o 
ucid. 

O lumină sălbatecă străluci în ochii săi. 

Desigur, ideea crimei, din acel moment, se fixă în capul lui! 
O va urmări... o va opri într-un loc singuratec, în pădure... 
şi lângă marele fag, vor fi de acum, două morminte, asta-i 
tot! 

O văzu pe Fanny intrând în Wahagnies, apoi trecând de 
târguleţ, continuându-şi drumul spre pădure. 

Dar deodată, ea se opri şi descăleca. Zece secunde mai 
târziu, Lemercier sosea lângă ea şi sărea şi el, de pe cal! 
Avu atunci un gest de surpriză violentă: Fanny se oprise în 
faţa micului castel abandonat... vechiul loc de întâlnire 
pentru vânătorile marchizului de Champlieu. 

— Iată-vă! Strigă Fanny, râzând. Credeam că v-aţi întors la 
Lille... 

— V-am urmat, spuse Lemercier cu turbare concentrată, 
pentru că vreau să ştiu de ce mi-aţi vorbit de pădurea din 
Wahagnies. 

— Văd că discuţia o să continue, observă Fanny. Ascultaţi, 
conversațiile filosofice pe marginea drumului, nu vă 
reuşesc. Să intrăm aici... poate o să vă simţiţi mai în voie. 

— Aici? Mormăi Lemercier, cu un gest de spaimă. 

— Şi de ce nu? Nu cunoaşteţi această casă? Este grozav?! 

— Dar, bolborosi el, nu mai este a mea... am vândut-o şi ea 
nu este locuită. 

Fanny băgă cheia în broasca porţii, intră, şi întorcându-se: 

— Domnule de Champlieu, faceţi-mi plăcerea de avă 
odihni o clipă, la mine acasă. 

— La dumneavoastră? 

— Da! Dar astăzi vă miraţi de orice! Ce poate fi, totuşi, mai 
simplu”? Aţi împărţit domeniul de Wahagnies în loturi, 
pentru vânzare. Eu l-am cumpărat pe acesta, adică şi 
casa... 

— Dumneavoastră... aţi luat-o? 


— Doamne, e evident. De altfel o voi păstra multă vreme! 
Nu-mi place. S-ar zice că plânge, casa asta! Din fericire am 
găsii un solicitant, un prieten al meu... doctorul Montigny. 

În acelaşi timp Fanny scosese din corsaj un fluier de argint 
şi suflă în el. Dintr-un pavilion vecin, alergă un om şi apucă 
cei doi cai, de căpăstru. Cufundat în gândurile lui negre, 
Lemercier nu privi faţa omului. 

— Jaques, spuse Fanny, să ai mare grijă de calul domnului 
de Champlieu... este un animal de preţ. 

Omul, îmbrăcat ca valet de grajd, era foarte palid. EI 
schimbă o privire rapidă cu contesa şi dispăru, luând cei doi 
cai. 

Lemercier o urmă maşinal pe Fanny, care pătrundea casă. 
Ea mergea uşor, din cameră în cameră, părând că-l 
fascinează, că-l atrage după ea, pe fostul procuror. 

— Cum vedeţi, spuse ea, n-am schimbat nimic din 
aranjamentul şi tapetul apartamentelor. Hai să intrăm aici... 
este vechiul cabinet al marchizului de Champlieu. 

Ea intră şi se lăsă să cadă într-un fotoliu. În timp ce 
Lemercier înţepenea de groază la amintirile groaznice ce-l 
cuprindeau, Fanny îl privea, surâzătoare, jucându-se cu 
cravaşa. 

— Of, mormăia el în sine, oare de ce m-a adus aici? Vreau 
să ştiu. 

— Astfel, reluă atunci Fanny, v-aţi mirat, dragă domnule, 
că mi-a venit dorinţa unei plimbări în pădure? Dar este o 
plimbare pe care o fac adesea. Cunosc perfect pădurea 
Wahagnies şi aş putea să vă indic locul copacilor mai 
deosebiți... 

— Al copacilor? Deci sunt şi deosebiți? 

— Da, fagi, de exemplu. Unul, în special, cu trunchiul său 
enorm, eu coaja lucioasă, albăstruie, apoi, cu ramurile ce se 
întrepătrund ca nişte şerpi... Dar ce aveţi? S-ar zice păliţi... 
că o să cădeţi... Aşezaţi-vă aici... în fotoliul acesta... 

Era fotoliul favorit al marchizului... 

Lemercier avu un oftat prelung. 


O clipă, fu tentat să fugă... dar se stăpâni, se aşeză pe 
locul care fusese indicat, şi, privind pe Fanny drept în fată, 
cu 0 voce joasă, amenințătoare, zise: 

— Ştiu acum de ce m-aţi oprit pe drumul spre Seclin... Ştiu 
de ce îmi vorbiţi de pădurea din Wahagnies şi de fagii ei! 
Posedaţi secrete de temut... dar fiţi atentă să nu vă răniţi, 
să muriţi jucându-vă cu asemenea arme... Vedeţi că sunt 
direct. Fiţi şi dumneavoastră: ce vreţi? 

Fanny păru că devine deodată serioasă, şi după câteva 
clipe de gândire, întrebă brusc: 

— Domnule de Champlieu, ştiţi care este părerea 
oamenilor despre mine, la Lille? 

— Da, spuse el cu turbare, ştiu că sunteţi stimată şi că 
fiecare se întrece în a lăuda viaţa dumneavoastră 
singuratecă: aţi ştiut să evitaţi toate pericolele... Şi, în 
sfârşit, dacă m-aţi denunța, probabil că aţi fi luată în serios. 
Asta vreţi să spuneţi? 

— Nu... Mai întâi, n-am nimic de denunţat. Dar, spuneţi-mi, 
ştiţi şi că mai mulţi tineri din Lille, dintre cei mai bogaţi, mi- 
au cerut mâna? 

— Da, ştiu. Şi? 

— Găsiţi că aş fi o stăpână a casei potrivită şi că sunt 
destul de inteligentă pentru a onora, sub toate raporturile, 
pe omul ce s-ar căsători cu mine? 

— De v-aş spune contrariul, nu m-aţi crede. Unde vreţi să 
ajungeţi? 

— Simplu, aici, domnule de Champlieu: n-am vrut până 
acum pe niciunul dintre cei ce-mi ofereau inima şi averea, 
pentru că mă rezervam pentru un om pe care-l alesesem 
eu... Trebuie să vă spun că l-am ales pentru două motive: 
mai întâi, este imens de bogat, ceea ce îmi va asigura o 
existenţă de bună stare cum îmi place; apoi, este un om, aşa 
cum îmi place mie, mai extravagantă în gusturi: un om 
puternic, violent, care se năpusteşte în viaţă şi care suprimă 
orice obstacol! 

— Şi care-i omul? Întrebă Lemercier, tresărind. 


— Dumneavoastră! Răspunse Fanny. 

Lemercier, de câteva clipe, simţise răspunsul şi se 
pregătise. El îl primi, fără mare surpriză aparentă. 

— Deci, zise el, vreţi să mă căsătoresc cu dumneavoastră. 

— Dumneavoastră aţi spus-o! 

Aceste ultime cuvinte se schimbaseră între ei, cu 
rapiditatea împuşcăturilor. 

Ajunsă în acest punct culminant, urcând până în punctul 
culminant unde trebuia fatal să parvină, această 
conversaţie păru că trebuie să se oprească brusc, ca şi cum, 
cei doi adversari şi-ar fi epuizat forţele. 

Se priviră, palizi amândoi. 

Lemercier înţelegea că dacă arăta slăbiciune, o clipă, era 
pierdut şi... ar fi aparţinut acestei femei care acum îi 
apărea ca un duşman de temut. 

Cât despre Fanny, ea înţelegea că dacă nu punea mâna pe 
acest om chiar atunci, în acea clipă supremă, i-ar fi scăpat 
pentru totdeauna. 

Şi atunci, atunci s-ar fi dus pe apa sâmbetei visele ei de 
avere! Atunci, planul construit cu migală de ani de zile, 
presupunând o pradă demnă de ea, se prăbuşea! Atunci, ea 
era obligată să fugă, să o ia din loc, ruşinos, să recadă în 
viaţa de mizerie a femeilor „galante”. 

Fu rândul lui Lemercier să atace: 

— Să nu vă credeţi, zise el, mai puternică decât sunteţi în 
realitate. M-aţi ghicit, fie! Sub omul de societate, aţi găsit 
un bandit. Fie! Sub masca de om cinstit ce a cucerit stima 
publică şi pe care nimic nu-l poate atinge, aţi descoperit un 
scelerat. Sau cel puţin, adăugă el, cu un surâs livid, ceea ce 
societatea îl numeşte un scelerat... Şi ce dacă? Ştiţi totul şi 
nimic! Nu puteţi să-mi provocaţi nici un rău, în cazul în care 
aş refuza să vă asociez averii mele. 

— De aceea, spuse Fanny, nu am intenţia să vă intimidez ci 
să ofer un târg. Dacă mă refuzaţi ca soţie voi fi suferit una 
din cele mai mari decepţii din viaţa mea, care mai cunoaşte 
câteva... dar, n-ar fi prea mult! Dacă v-am lăsat să 


întrevedeţi că am ghicit multe lucruri, asta-i doar pentru a 
vă arăta că sunt femeia care vă trebuie - singura, poate! 

Mirat de simplicitatea teribilă cu care vorbea Fanny 
despre lucruri monstruoase, Lemercier nu ştia dacă să o 
admire sau să se teamă. 

Dar, deja, se temea mai puţin. 

Ultimele cuvinte ale lui Fanny constituiau o retragere. 

— Nu ştie nimic! Se gândi el. Are doar bănuieli. 

Din acea clipă, în care se crezu la adăpostul loviturilor ei, 
chiar din secunda în care încetă să se teamă, el o privi cu 
ochi mai indulgenţi. 

Pasiunea, ce moţăia în el, se trezea. 

O găsea extraordinar de frumoasă... şi nu se înşela. 

— Soţia mea? Mormăi pentru el! Nu, dar amantă! Fanny 
surprinse flacăra ce se aprinsese în ochii lui Lemercier şi 
surise. 

Cu o voce calmă, mângâietoare, învăluitoare, dacă se 
poate spune aşa, ea reluă: 

— Nu e obiceiul ca o fată să ceară în căsătorie un bărbat. 
Dar noi doi suntem două fiinţe excepţionale. Nu vreau să 
mă consideraţi nebună sau o intrigantă vulgară. Dacă aş fi 
nebună, de mult aş fi cedat solicitărilor îndrăgostiţilor ce 
năvăleau din toate părţile şi cărora, am sfârşit prin a le 
impune, prin demnitate, ideea căsătoriei. Am rămas 
fecioară pentru că virginitatea mea era un capitol pe care 
puteam conta. Dacă aş fi fost o intrigantă vulgară, m-aş fi 
căsătorit pentru o avere modestă sau pentru un titlu 
frumos. Dar, eu nu voiam doar iubire! Îmi trebuie o iubire 
specială şi o avere cucerită cu greu. Ceea ce căutam, era 
unul din acei întunecaţi pionieri, care, în loc să meargă să 
moară în Australia în căutarea pepitelor de aur, 
problematice, şi-au dat seama că lumea noastră are mine 
de aur ce pot fi exploatate prin îndrăzneală şi curaj. Sunteţi 
acest îndrăzneţ care, sărac, se îmbogăţeşte deodată. 
Sunteţi acest om curajos, energic şi foarte puternic, care se 
impune respectului mulţimii pentru că acest respect poate 


să devină util operei ambiţioase ce a întreprins-o. Rezum 
sentimentul meu: vă iubesc... în felul meu, este adevărat! 
Vă iubesc! Asta înseamnă că vă iubesc? Şi asta vă 
garantează fidelitatea mea. Vă asigură o fericire intimă la 
care puţini oameni pot pretinde... Lăsaţi-mă să-mi termin 
mărturisirea... sunt ruinată. Averea cu care am uluit 
societatea din Lille nu este decât o speranţă. Privindu-mă şi 
luându-mă doar ca pe o femeie, asta veţi avea... Oare nu 
sunt demnă de dumneavoastră? Oare nu sunt singura care 
v-a înţeles? Care este capabilă să vă înţeleagă şi să vă ajute 
şi mai târziu? Oare nu doar eu pot să vă spun: Ce 
importanţă are crima sau sângele vărsat? Ce-mi pasă de 
moartea unor fiinţe inutile! Suntem asociaţi în cucerirea 
fericirii: să ne bucurăm de viaţă şi să ne sprijinim unul pe 
altul! Spuneţi-mi unde veţi găsi o femeie în faţa căreia veţi 
putea gândi cu voce tare, veţi putea avea chiar remuşcări, 
în braţele căreia să puteţi dormi liniştit gândindu-vă că ea 
veghează asupra somnului dumneavoastră şi că, dacă vise 
rele vă vor chinui, ea vă va trezi cu o sărutare. 

Fanny, vorbind, era transfigurată. Era mai mult decât 
frumoasă: era tandră! 

Lemercier fremăta, vibra la aceste cuvinte calde, 
arzătoare, completate de gesturi armonioase. Cinismul 
înspăimântător al acestei femei îi apărea ca un efort de 
admirabilă sinceritate. Dai nu se preda încă şi în sine, îşi 
spunea: 

— Soţia mea? Niciodată! Dar trebuie să fie a mea! 
Ascultaţi, reluă el, cu voce tare, motivele pe care tocmai le- 
aţi expus, sunt puternice. Nu ascund că m-au emoţionat 
mult. V-o dovedesc prin excesul meu de sinceritate. Vreţi să 
intraţi în viaţa mea, adică aţi hotărât să împărţiţi cu mine 
produsul curajului şi îndrăznelii mele. Ei bine, eu nu vreau 
să împart! Nici chiar cu dumneavoastră, nici cu alţii! Omul 
care se dedublează, pierde o parte a forţei lui! Şi eu vreau 
să rămân puternic... Dar... dacă aţi vrea... Spuneţi că 
sunteţi ruinată... ei bine, nimeni nu-şi va da seama de 


aceasta, aţi putea continua să trăiţi ca înainte... Dacă aţi 
vrea... 

EI îşi pierdea suflarea. Nu îndrăznea să vorbească, el, care 
se considera îndrăzneţ şi puternic. 

— Dacă aş consimţi să devin metresa dumneavoastră? Îi 
spuse calm, Fanny. 

EI aprobă cu un semn al capului şi vag întinse braţele. 

Ea se ridică deodată şi pronunţă cu o voce, răguşită, 
deodată. 

— Îmi produceţi milă! Nu vreţi să împărţiţi cu mine cele 
câteva sărmane milioane pe care le-aţi furat. Ei bine, 
ascultaţi-mă: eu nu vreau să vi le las. Pentru o zi, mă 
transform în judecător şi răzbun în acelaşi timp pe Jeanne 
Maing, pe Helene, pe Pierre Latour ţi pe marchizul de 
Champlieu. Ea se îndreptă spre uşă. 

Învins, pentru o clipă, doborât, anihilat, îşi regăsi forţele 
pentru a se arunca în faţa ei şi a închide violent uşa de care 
se sprijini. 

— Ei bine, fie! Răcni el, după lista funebră pe care aţi 
înşiruit-o, va trebui să mai adaug un nume. 

— Al meu? Întrebă Fanny, retrăgându-se. 

— Da, al dumneavoastră. Căci nu veţi ieşi vie de aici! 

— Vreţi să mă omorâţi? Spuse ea, tot retrăgându-se, în 
timp ce el înainta. 

— Să vă sugrum! 

Pronunţând cuvintele, Lemercier sări asupra ei... 

Fanny, promptă ca un trăsnet, sări în spatele unui fotoliu şi 
în momentul în care el credea că o prinde, se trezi în faţa 
gurii unui revolver îndreptat asupra lui. 

Fanny izbucni în râs. 

Lemercier, acum, se retrăgea el. 

În aceeaşi clipă, scoţându-şi din sân fluierul de care se mai 
servise, Fanny aruncă un semnal strident. 

În aceeaşi secundă, ca şi cum acest semnal era aşteptat, 
uşa se deschise, un om apăru şi procurorul se lăsă să cadă 
într-un fotoliu, bolborosind: 


— Jaques Maing. Era terminat. 

Jaques Maing. Adică acela ce asistase la asasinarea lui 
Jeanne. 

El înţelese, din acea clipă, forţa contesei Fanny. 

— Ei bine, spuse aceasta, după câteva momente, poţi să te 
retragi: voiam doar să mă asigur că eşti aproape, ca să mă 
auzi. 

Jaques Maing nu aruncase o privire asupra lui Lemercier. 

Acea privire ar fi trădat, fără îndoială, cât de mult suferea. 

Da, acceptase ideea căsătoriei! Acceptase să joace rolul 
hidoasei comedii pregătită de Fanny. Dar aceasta, de la 
prima privire înţelese că toţi demonii geloziei se 
dezlănţuiau în inima tânărului. 

Ea încruntă sprâncenele, îşi muşcă buzele şi făcu un gest 
autoritar, la care Jaques îşi plecă spatele, epuizat, luptând 
împotriva nebuniei de a ucide, nebunie ce-l cuprindea. 

Dar efectul pe care-l voise Fanny se produsese. 

Ea îl văzu pe Lemercier învins şi cu vocea sa calmă, reluă: 
— Asta, dragă domnule de Champlieu, este repetiţia unei 
scene pe care o cunoaşteţi. 'Iot aici, în acest cabinet, opt zile 

după căsătoria dumneavoastră cu Helcne, aţi obligat pe 
marchiz să semneze un contract ce făcea din 
dumneavoastră, stăpânul averii lui după moarte. Marchizul 
a ascultat... dar disperarea şi turbarea de a se găsi în 
mâinile dumneavoastră l-a împins să... 

Lemercier fremăta. 

— Să se sinucidă, termină Fanny. lot ceea ce aţi spus, 
atunci marchizului de Champlieu, pot să repet. Dar eu voi fi 
mai generoasă decât dumneavoastră. Dumneavoastră aţi 
dat marchizului, două zile de gândire; eu vă dau o lună. 

Ea se ridică şi cu o voce clară, tranşantă: 

— Peste o lună, zi cu zi numărate, va fi anunţată nunta 
noastră. Şi dacă nu va fi aşa, în aceeaşi seară mă duc la 
succesorul dumneavoastră. Deci, ştiţi ce aveţi de făcut... 

Lemercier se ridică la rândul lui şi se îndreptă spre uşă, 
clătinându-se. 


— Un ultim cuvânt, termină Fanny. Vedeţi că sunt bine 
păzită aici. Cred că nu vă spun nimic nou, zicându-vă că 
acelaşi lutru e valabil şi pentru palatul meu din Lille. 

Lemencier schiţă un gest neclar... 

— În acelaşi timp, cum trebuie să prevăd totul, trebuie să 
vă spun că, dacă mi s-ar întâmpla vreun accident, o oră 
după moartea mea, domnul procuror actual ar fi asediat de 
actele ce redau exact şi în detaliu, istoria căsătoriei 
dumneavoastră. 

O lună mai târziu, nunta fu anunţată. 

Trei săptămâni mai târziu, avu loc, în faţa celei mai alese 
societăţi din Lille, căsătoria domnului Lemercier de 
Champlieu cu contesa Fanny. 

Fiecare era de acord să recunoască că Lemercier este un 
om spiritual şi mai ales, unul fericit. 

Şi aceasta, se petrecea, în perioada în care Pierre Latour 
era îmbarcat pentru ocnă. 

Capitolul XIX Greşeala doctorului. 

Acum vom ruga pe cititor să ne însoţească în aceeaşi casă 
din Wahagnies unde s-a petrecut scena pe care am povestit- 
O, dar cinci ani mai târziu. 

Era o seară de iarnă. 

În salonul micului castel sunt trei persoane: două femei şi 
un bărbat. 

Dintre cele două femei, una era frumoasă, tânără, dar cu 
acele trăsături stranii şi imobile, cu ochi goi, rătăciţi, cu 
gesturile nesigure pe care le dau nebunia. 

Este Helene de Champlieu. 

Cealaltă este infirmiera pe care am întrezărit-o într-o 
seară în palatul din strada Royale, solidă, puternică, cu o 
faţă de o seninătate inalterabilă. Este bătrâna Gertrude, 
confidenta doctorului Montighy. 

lar bărbatul, este chiar doctorul. 

El urmăreşte cu o privire răbdătoare cele mai mici gesturi 
ale nebunei. 

Uneori îi vorbeşte. 


Ţi atunci, Helene ia mâinile doctorului între ale ei, îi 
surâde, îi răspunde... şi pentru cine nu a înţeles, cuvintele şi 
gesturile ei par ale unei persoane în toate minţile. 

— Hai, copilă! Spuse doctorul, este timpul să te retragi. 
Gertrude te va însoţi şi te va ajuta să te culci. 

— Da, prietene, răspunse Helcne, blinda şi docilă ca un 
copil. 

Ea strânse cu grijă lucrul de mână la care era ocupată, 
închise revista pe care o parcurgea cu ochi distraţi şi 
întinse mâinile doctorului. 

— Noapte bună, prietene... pe mâine! 

— Pe mâine, copilul meu! Încearcă să dormi gândindu-te la 
lucruri vesele... îndepărtând subiectele de nelinişte. 

— Subiectele de nelinişte? Spuse ea cu vioiciune. N-am 
aşa ceva! Să mă gândesc la lucruri vesele, fericite? Cum aş 
putea altfel? Sunt atât de fericită, aici! Ah, prietene, este o 
mare fericire pentru mine că te-am întâlnit. Graţie ţie duc o 
existenţă lipsită de griji... Universul meu este tot aici, în 
această grădină ce-mi place atât... dacă aş putea trăi, aici, 
mereu! lată la ce mă gândesc, în fiece seară, înainte de a 
dormi... după ce te binecuvântez. 

— Da, dar trebuie să te gândeşti la lucruri mai precise, 
mai puţin vagi... uite, de pildă... gândeşte-te că eşti 
căsătorită cu cineva pe care tu îl iubeşti... 

— Ah, strigă Helene, am tot timpul! Vreau să rămân copil. 
Helcne izbucni în râs. 

— Plec, spuse ea. O copilă? Eu! Ce glumă! 

— Dar mă gândesc la asta, pentru tine, Helene! Zise 
doctorul cu un gest de durere concentrată: am mers până 
la a-mi imagina numele copilului pe care l-aţi avea. 

— Şi care este? Întrebă Helene râzând mai tare. 

— Marie-Rose, răspunse doctorul, cu voce hotărâtă. 

Ea ridică din umeri cu nerăbdare şi reluă, cu voce rapidă: 

— Acest nume sau altul, ce-mi pasă! Vreau să rămân copil, 
înţelegi? Nu vreau să mi se vorbească despre un soţ. 


— Nimic! Nimic! Murmură doctorul... Ei bine, fie! 
Continuă cu voce tare. Du-te să te odihneşti, copilă! 

— Vino, Gertrude! Spuse Helene care, plecând, adăugă cu 
volubilitate: „Ce idee bizară să vrei să mă mărit şi să am o 
fetiţă... Eu nu vreau! Într-adevăr uneori, prietenul meu zice 
prostii. Între noi, Gertrude, el este puţin nebun. Măritată, 
eu? O fetiţă, zise ea. Şi totuşi, zise ea deodată, simt că aş 
iubi-o mult... 

Ele ajunseseră în camera pe care o ocupa Helene ţi ale 
cărui jaluzele erau închise cu lacăt. 

Bătrâna Gertrude o ajută pe Helene să se dezbrace, să se 
culce, o acoperi... şi zece minute mai târziu Helene 
adormea, murmurând: 

— Da... cât mi-ar place... Cât aş adora-o... dacă aşaveao 
fiică... Marie-Rose, este un nume drăguţ, într-adevăr... Da... 
s-ar numi Marie-Rose. 

Helcne închise ochii şi adormi, surâzând. 

Atunci Gertrude se asigură că jaluzelele erau bine închise, 
şi ieşi, luând lampa. 

Camera rămase slab luminată de o veioză electrică, 
agăţată în plafon, ca să nu fie la îndemâna lui Helene. Patul 
era aţezat în aţa fel încât, pentru a cobori din el, ea era 
obligată să se ajute, apucându-se de un cordon de perdea. 

Ori, acest cordon, corespundea cu o sonerie electrică ce 
răsuna în camera doctorului. În aşa fel, încât Helene nu 
putea sări jos din pat fără ca Montigny să fie prevenit. 

Toate precauţiile fuseseră deci luate ca la cea mai mică 
alarmă nocturnă, Gertrude să pătrundă imediat în camera 
sărmanei nebune. 

După plecarea celor două femei, doctorul se aşezase lângă 
foc şi frunzărea un carnet unde nota, zi de zi, fazele bolii. 

Afară, era iarnă. 

Vântul urla în ramurile moarte ale copacilor. 

Când se oprea, uneori, liniştea părea mai profundă. 

Gertrude se întoarse în curând iar doctorul Montigny o 
întrebă cu privirea. 


— Tot nimic, spuse bătrâna; ea a adormit, fericită şi 
surâzătoare, ca de obicei... Vreţi un ceai, domnule? 

— Da, buna mea, răspunse doctorul, care gânditor, începu 
să aranjeze maşinal setul de tăciuni. 

Gertrude aduse, câteva momente mai târziu, o tavă pe 
care o plasă pe masă, lângă foc. Tava avea, în afara 
ceainicului, lapte şi zahăr, două ceşti de ceai. Bătrâna 
servitoare apucă un ciorap de lână pe care-l începuse, 
umplu cele două ceşti, una pentru doctor, una pentru ea, şi 
aşezându-se de cealaltă parte a şemineului, începu să 
tricoteze liniştit. 

Şi aşa era în fiece seară. 

Această servitoare devenise, de-a lungul anilor, prietena 
doctorului. 

Ea servea, e drept, dar mânca cu doctorul şi foarte 
natural, lua loc lângă foc, seara, în aşa fel, încât dacă n-ar fi 
fost atât de modestă şi de bună, în ciuda trăsăturilor prea 
masculine, ai fi luat-o drept o soţie ce şi-a ocupat locul lângă 
foc. 

De altfel, ea avea pentru doctor, un devotament de câine 
credincios, un fel de cult ce făcea ca toate clipele vieţii ei să 
fie folosite pentru binele bătrânului celibatar. 

Iar el însuşi, într-o familiaritate în care regăsea o umbră a 
vieţii de familie, în această afecţiune fără margini ce 
înlocuia pe toate celelalte, el se lăsa pradă farmecului de a 
fi îngrijit ca un fiu de mama lui. 

Într-o zi, erau ani de atunci, îi spusese lui Gertrude, 
râzând: 

— Ştii că eşti trecută în testamentul meu? Şi cu o sumă 
cochetă! 

A doua zi dimineaţă, Gertrude îşi făcu pachetul şi 
prezentase doctorului nota de plată. 

Doctorul o privise, stupefiat. Şi cu o mică tremurare în 
vocea groasă, ea spusese: 

— Prefer să plec, domnule, decât să vă servesc cu ideea că 
gândiţi... că credeţi. În sfârşit... că vreau să vă moştenesc. 


Atunci doctorul o îmbrăţişase şi în faţa ei, rupsese 
testamentul. 

Gertrude rămăsese: Dar doctorul refăcuse în secret 
testamentul. Doar că mărise suma ce o destinase bătrânei 
sale prietene. 

Cam de atunci, puţin câte puţin, el o atrăsese, ca să zicem 
aşa, în intimitatea vieţii lui, obligând-o să ia masa cu el, să 
stea lângă foc. Gertrude se obişnuise. Şi n-ar fi dat postul ei 
de servitoare a doctorului nici pentru un imperiu. 

Deci, de cinci ani, doctorul Montigny locuia vechiul castel 
de vânătoare al marchizului de Champlieu. Îl cumpărase de 
la contesa Fanny care, ea însăşi, îl obținuse în perioada în 
care Lemercier se debarasase de domeniul Wahagnies, 
împărţit în loturi. 

Când contesa Fanny se căsători cu Lemercier, niciunul, 
nici celălalt, nu se gândise ce voia să facă doctorul cu 
castelul. Doar aflară că, începând să îmbătrânească, voia să 
se retragă şi să trăiască liniştit. 

În fond, nici nu le păsa. 

Fanny abia îl cunoştea pe doctor. 

Cât despre Lemercier, el era încântat să se gândească că 
nu-l va mai întâlni la Lille. 

La începutul retragerii sale, câţiva prieteni rari veniră să-l 
vadă pe Montigny în cetatea lui, şi se mirară că şi-a părăsit 
clientela, în momentul gloriei. Dar doctorul îi primi destul 
de rece şi răspândi în regiune zvonul că venise să studiere 
regiunea, pentru a fonda o casă de sănătate. 

Încetul cu încetul, se obişnuiră la Lille, să gândească că 
doctorul Montigny voia să i se respecte singurătatea: şi o 
respectară. 

Seara în care o regăsim pe Helcne de Champlieu ţi pe 
Montigny - adică cinci ani după căsătoria lui Fanny cu 
Lemercier - doctorul şi bătrâna Gertrude erau aşezaţi 
lângă foc, în timp ce vântul urla afară, cu furie. 

Doctorul, deci, frunzărea cu un aer îngrijorat carnetul său 
de note, iar Gertrude tricota ciorapul. 


Între ei, micuța masă pentru două ceşti cu ceai cald şi 
parfumat. 

— Nu-l lăsaţi să se răcească, domnule, murmură Gertrude. 
Şi ea dădu exemplu, golind ceaşca. Apoi degetele tricotară 
cu atâta repeziciune de parcă valsau. 

O rafală exterioară învălui casa şi făcu să se audă, ca un 
geamăt. 

Doctorul suspină, închise caietul, bău încet ceaşca de ceai 
şi, sprijinindu-şi coatele pe masă, începu să contemple focul 
ce fluiera ca şi cum ar fi vrut să înfrunte provocările 
vântului. 

— Dacă ea îşi revine, dacă îşi recapătă memoria, ea vă va 
datora mult de tot! 

— Despre ce vorbeşti, bună Gertrude? Întrebă doctorul, 
tresărind. 

— De... ea, de doamna de Champlieu. 

— St! 'Ţi-am spus, deja, să nu pronunţi niciodată numele ei 
cu voce tare. Sărmana femeie trece drept moartă. Şi cine 
ştie, în plus, adăugă doctorul suspinând, dacă n-ar fi mai 
bine pentru ea. Cine ştie dacă, vreodată, îşi va reveni, poate 
mă va blestema că am smuls-o neantului! În sfârşit, cred că 
mi-arn făcut datoria şi cât despre rest, să avem încredere în 
timpul ce vindecă totul. 

— Da, v-aţi făcut datoria, reluă Gertrude după un minut, în 
timpul căruia valsul andrelelor deveni mai frenetic, mai 
mult decât datoria. Căci, în sfârşit, nu păstraţi nimic pentru 
dumneavoastră! Daţi totul celorlalţi! Nu vorbesc despre 
nenumăraţii bolnavi îngrijiţi pe degeaba! Dar de câte ori nu 
aţi dat de la dumneavoastră! 

— Am făcut cândva un jurământ, spuse doctorul. 

— Şi, totuşi, cine vă obliga să părăsiţi bogata clientelă de 
la Lille, care vă aducea totuşi, treizeci, patruzeci de mii de 
franci? 

— Eram obosit... 

— Cine vă obliga să cumpăraţi cu şaizeci de mii de franci, 
vechitura asta, doar ca să îngrijiţi pe această persoană? 


— Un legământ, ţi-am spus. Un pact pe care l-am făcut... 
cu conştiinţa mea. Într-o zi, e multă vreme de atunci, mi-am 
jurat să fac în jurul meu cât de mult bine pot, să smulg 
morţii şi mizeriei, cât mai mulţi nefericiţi. M-am ţinut de 
cuvânt. Şi nu ştiu dacă toate acestea pot recompensa. 

— Oare ce, întrebă Gertrude, al cărei ciorap, pentru o 
clipă, se opri din dansul andrelelor. 

— Nimic! Spuse surd, doctorul. Să nu mai vorbim despre 
aceasta... Şi totuşi! 

— Şi totuşi, domnule, aveţi un secret ce vă sufocă... De, 
aveţi ceva de spus. Şi mi-am dat seama adesea. Şi mai ales, 
în seri de iarnă, asemănătoare acesteia, vă văd devenind 
trist, gânditor, ca şi cum amintiri grele s-ar trezi în 
dumneavoastră. 

— Ei bine, da, Gertrude. Am într-adevăr, o amintire rea, în 
existenţa mea. Tu eşti toată familia mea, în prezent. Şi sunt 
atât de singur în viaţă că, uneori, mă înspăimânt. Aş vrea să 
am pe cineva lângă mine căruia să-i spun ceea ce, după 
cuvintele tale, mă sufocă în seri asemănătoare acesteia... 
cineva care să poală judeca dacă puţinul bine ce am putut 
face în jurul meu compensează nenorocirea a cărei cauză 
am fost... 

— Dumneavoastră! Cauza unei nenorociri! Altora să le 
spuneţi, domnule. Nu vă cred! 

— Şi totuşi, s-a întâmplat! 

Doctorul Montigny se ridică brusc şi făcu câţiva paşi în 
salon, ca şi cum ar fi vrut să scape de obsesia amintirilor de 
care tocmai vorbise. Dar, fie că era într-o stare de emoție 
deosebită, fie că acest început de conversaţie făcuse să 
ajungă la suprafaţă lucruri îngropate de multă vreme, el 
înţelese că o nevoie de nestăpânit de a vorbi, punea 
stăpânire pe el. 

— Astfel, spuse el, reluându-şi locul, şi tu mă iei drept un 
om cumsecade? 

— Bun! Haideţi, spuneţi-mi că aveţi să vă reproşaţi crime! 


— Poate, Gertrude! Oh, nu una din acele crime vizibile, ce 
sunt pedepsite de lege, pentru că ea trebuie să apere pe 
unii împotriva altora, tigrii ce constituie societatea umană... 
una din acele crime dezaprobate de oamenii cinstiţi, pentru 
că, dacă ei le-ar aproba, nu ar mai fi posibil să trăieşti 
liniştit... în sfârşit, nu este vorba nici de un furt, nici de o 
crimă... Greşeala mea este din acelea pe care oamenii 
cinstiţi le comit cu duiumul: avocaţi, medici, magistrați, 
mari negustori, nu există vreunul care să nu fi comis o 
crimă de acest gen... şi cu care chiar se laudă... se poartă. 
Legea nu spune nimic. Lumea surâde. 

— Sunteţi foarte amărât astă-seară, observă Gertrude. 

— Da, pentru mine, da. Cât despre ceilalţi, nu am 
pretenţia să-i schimb. Şi apoi, chiar dacă aş vrea, n-aş 
schimba nimic din ferocitatea omului trăind în societate. 

— Niciodată, domnule, n-o să mă faceţi să cred că aţi fost 
feroce, spuse Gertrude, nu fără indignare. 

— Numai sunt; tot observându-mă, studiindu-mă, am 
sfârşit prin a îndepărtă această ferocitate. Dar am avut-o, 
ca toată lumea, am avut criza mea de ferocitate. 

— Faţă de cine, domnule? 

— Faţă de o femeie. 

Montigny suspină din nou. Ai fi zis că acest început de 
mărturisire îi uşurase sufletul. 

— Cum, domnule, şi dumneavoastră aţi avut probleme cu 
femeile! Strigă Gertrude, încercând să râdă. 

— De ce nu? Zise, trist, Montigny. Zici aşa pentru că mă 
vezi bătrân... 

— Dumneavoastră? Abia păreţi de cincizeci de ani, spuse 
Gertrude, micşorând cu cel puţin zece ani vârsta vizibilă a 
doctorului. 

— Aceasta este şi vârsta mea... şi nu chiar, am patruzeci şi 
nouă; dar toţi îmi dau şaizeci! Într-adevăr, am îmbătrânit 
rău! Am avut nopţi de insomnie în existenţa mea care au 
fost cât ani întregi. În sfârşit, să trecem peste asta. Pentru 
că vrei cu tot dinadinsul să afli istoria mea, povestea mea... 


— Eu? Eu... 

— O să ţi-o spun, se grăbi să termine doctorul. Trebuie să 
ştii că acum şaisprezece ani, adică pe când aveam treizeci şi 
trei de ani, încercam să mă lansez ca doctor, la Paris. Eram 
plin de avânt tineresc şi de ambiţie. Aveam deja o clientelă 
frumoasă, chiar inspiram ceva invidie celor de la Academie, 
şefilor de spitale. Doar, că la Paris, este îngrozitor de greu 
să lansezi un doctor. Sărmanul tânăr, care n-are decât 
diploma lui şi ştiinţa, şi care se va instala într-un cartier 
popular pentru a face vizite a câte doi franci, este sigur că 
moare de foame. Dimpotrivă, cel care are cincizeci de mii 
de franci la dispoziţia lui, care îşi mobilează luxos un salon 
de aşteptare într-un cartier bogat, acela este sigur că face 
avere. Aşa procedasem... Aveam ambiţie, cum ţi-am spus, şi 
băgasem până la ultima centimă în această modalitate de 
speculare a stupidităţii clientului. Credeam să mă refac 
printr-o căsătorie bogată, aşteptând clientela bogată. 

— Ei bine, întrerupse Gertrude, toţi medicii tineri, pot face 
la fel şi nu văd nimic care... 

— Sigur! Nimic criminal, până aici... Mă apăram ca toată 
lumea şi făceam bine. Doar, iată unde conştiinţa mea începe 
sa fie pătată... căci, din nenorocire, am o conştiinţă. Am 
intrat în relaţii cu o tânără şi drăguță văduvă ce putea să 
pună trei suie de mii de franci în coşul ei de nuntă... 

— Excelent! Mormăi Gertrude. 

— Reuşisem să-i inspir o anumită doză de iubire pentru 
mine... destulă ca să mă ia de bărbat. Cât despre mine, eu 
încercam faţă de ea o reală şi vie afecţiune; dar asta era tot. 
Şi cu toate astea, noi am fi fost fericiţi dacă această 
căsătorie s-ar fi făcut. 

— Şi ea nu avu loc? 

— Nu! Şi iată de ce. Într-o zi, am fost chemat într-o casă 
umilă din strada Lepic, în Montmartre, la o tânără atinsă de 
pleurezie. Mersei acolo, o îngrijii pe tânără şi o vindecai. 
Dar odată vindecată, am continuat totuşi vizitele... Mă 
îndrăgostisem nebuneşte de Mărie... căci se numea Mărie. 


Dacă era frumoasă sau nu? Habar n-am. Ceea ce este sigur 
este că o iubeam şi că era şi prima mea iubire. Era orfană. 
Nu mai avea nici o rudă şi trăia singură într-o locuinţă de 
două cămăruţe, la etajul cinci. 

— Dar ea? Întrebă Gertrude, văzând că doctorul se oprise, 
ea vă iubea? 

— Vai, da! 

— Cum, şi de ce, vai? 

— O să vezi, buna mea Gertrude. Mărie muncea la ea 
acasă, lucruri delicate pentru marile lenjerii, de lux, ale 
Parisului. Îşi câştiga onorabil viaţa. Era mândră şi cinstită. 

— Trebuia să vă căsătoriţi cu ea, întrerupse Gertrude, ca 
vocea sa groasă şi placidă. 

Doctorul tresări. 

— Da, făcu el, surd; ar fi trebuit să mă însor cu ea; asta, ar 
fi însemnat, fără îndoială, fericirea; asta ar fi fost datoria... 
căci nefericitul copil, se grăbi să mă iubească precum o 
iubeam şi eu. Încrezătoare, fără să-mi smulgă nici o 
promisiune, ea mi se dărui. Şi atunci... atunci, Gertrude, eu 
am comis crima. 

— Aţi abandonat-o! 

— Vai, aveam ideile pe care putea să le aibă un tânăr ce se 
lansează în cucerirea vieţii... da, am avut curajul să o 
abandonez. Şi continuam să o văd pe tânără văduvă a cărei 
avere trebuia să-mi asigure viitorul. A fost hotărâtă nunta. 
Trecură câteva luni. Mă mai separau douăzeci de zile de 
ceremonia ce trebuia să mă îmbogăţească. Aveam 
remuşcări, dar le sufocam, cât puteam. Într-o seară, mă 
vizită o femeie care locuia în strada Lepic. Ea nu-mi reproşa 
nimic... doar îmi spuse că săraca muncitoare născuse un 
băiat şi că era disperată... Trei zile am luptat, între ambiţie 
şi iubire... Da, în acel moment teribil, am ezitat. Şi când m- 
am dus în strada Lepic, tânără plecase cu copilul... cu 
copilul meu! Am găsit goală camera aceea unde fusesem 
atât de fericit! Atunci, Gertrude, începui să simt oroare, 
ruşine, faţă de purtarea mea... Plânsei! Am scris logodnicei 


o scrisoare de ruptură şi am aflat mai târziu că s-a consolat 
repede căsătorindu-se cu un ofiţer. 

— Dar, mama? Făcu Gertrude, tuşind. Dar copilul? 

— l-am căutat în zadar. Am dat anunţuri în ziare, declaraţii 
la Prefectura poliţiei: totul a fost inutil... Fără îndoială că 
mama şi copilul au murit şi tot, fără îndoială, eu port 
greutatea blestemului ce probabil mi l-a aruncat, murind... 
căci niciodată, n-am mai găsit fericirea. 

O lungă linişte urmă acestor cuvinte. 

Gertrude turnă o ceaşcă de ceai doctorului, murmurând. 

— Domnule, beţi! Aceste amintiri vă tulbură şi vă 
împiedică să dormiţi! Montigny asculta maşinal. Pendula 
salonului sună ora zece. 

— Haideţi! Reluă Gertrude, o să vă pregătesc patul. 

— Nu-mi spui ce gândeşti despre ce ţi-am spus? Zise 
doctorul cu un fel de timiditate. 

— Este totul atât de trist, spuse Gertrude. Trist ca toate 
iubirile. O plâng pe mamă, îl plâng mai mult pe copil, dacă a 
supravieţuit. 

Doctorul fremăta: 

— Ah, murmură el, este marea durere şi marea pedeapsă 
a vieţii mele când mă gândesc că poate acest fiu este viu, că 
plânge, că poate este nefericit. 

— Nu e probabil, deoarece aţi făcut toate încercările spre 
a-i regăsi. Cât despre dumneavoastră, domnule, ce vreţi să 
vă spun? Cred că aţi suferit destui şi că aţi ispăşit. Cred că 
greşeala dumneavoastră a fost compensată de atâtea 
binefaceri, că talgerul balanței încărcat de rău este foarte 
uşor acum. În locul dumneavoastră, nu m-aş mai gândi la 
aceste lucruri. Răul a fost făcut. Este ireparabil. Ceea ce 
este sigur, este că sunteţi cel mai bun dintre oameni. 

Ea vorbea simplu, cu marele ei bun simţ. 

Cu sentimente mult mai rafinate, mai delicate, doctorul nu 
accepta atât de uşor această iertare. Şi totuşi, se simţea 
mai bine, spovedindu-se era mulţumit că această 


mărturisire nu diminuase cu nimic afecțiunea bătrânei sale 
prietene. 

El scutură capul şi începu să aranjeze focul: 

Dar, în curând, ascultând de o nouă invitaţie a Gertrudei, 
el se ridică şi trecu în dormitorul lui unde merse mult de-a 
lungul şi de-a latul camerei, în timp ce Gertrude îi asculta 
paşii. 

Apoi, paşii nu se mai auziră şi Gertrude sfârşi prin a 
adormi, murmurând: 

— Doarme... Fie ca somnul să-i fie uşor! Fie ca aceste 
triste amintiri să se şteargă din amintirea lui. 

Dar, dacă, chiar în acel moment, demna Gertrude, ar fi 
pătruns în camera lui Montigny, l-ar fi văzut şezând la o 
masă, cu capul între mâini, contemplând fotografia unei 
tinere şi plângând în linişte. 

Capitolul XX Zita. 

Către perioada în care se petrecea la Wahagnies scena ce 
tocmai am prezentat-o, Torquata, trăia, foarte nefericită 
într-unui dintre cele mai mizerabile cartiere din Napoli. 

O regăsim într-o cameră sărăcăcioasă dintr-una din acele 
case pline de „lazaroni”. Este foarte îmbătrânită, nu de 
vârstă, ci de necazuri şi mizerie. Afacerile ei n-au prosperat. 
Dintre cei patru copii ai ei, doi au murit şi alţi doi, au 
părăsit-o pentru a se angaja în trupe mai bune, în stare să 
le asigure pâinea zilnică. 

Torgquata nu mai are lângă ea decât o fetiţă de vreo zece 
ani, pe Zita, pe care o consideră vinovată de necazurile ei. 

De o sută de ori, Zita, voise să fugă. Dar, unde să meargă? 
Şi apoi ar fi fost adusă înapoi la zgripţuroaică care, într-un 
moment de turbare, ar fi fost în stare s-o ucidă. 

Deci, în ziua în care îi conducem pe cititorii noştri la 
Napoli, Torquata îşi pusese un şal vechi şi ieşise să vândă 
nişte zdrenţe ce-i rămăseseră. 

La trei zile odată, ea mergea să vândă, bucată cu bucată, 
ce-i mai rămăsese. 


Şi când, reuşea să câştige în felul ăsta, câţiva franci, ea 
începea prin a cumpăra un litru sau două de ţuică. Atunci, 
revenea acasă. Şi când Zita o vedea cu teribilele sticle în 
mână, ea suspina şi tremura, ştiind prea bine ce o aştepta: 
lovituri cu zgârieturi, şi la nevoie, biciuiri. Copilul se arunca 
în genunchi, plângea, implora, chema în ajutor, dar în 
zadar: vecinii este obişnuiţi cu astfel de strigăte; scene 
paralele, izbucneau în fiece clipă, de jos până la ultimul etaj 
al casei. 

Deci, în această zi în care 'Torquata ieşise cu vechiul ei şal, 
Zita, închisă cu cheia în amărâta de locuinţă, se ocupa de 
treburile ei obişnuite. 

Adică, mătură şi spălă podeaua, puse ordine în cuverturile 
ce acopereau grămada de paie pe care se culca stăpâna ei, 
curăţă şi şterse cele trei, patru farfurii ce constituiau toată 
vesela; apoi ea se aşeză într-un colţ, pe un taburet pe 
jumătate stricat, examinând cu spaimă dacă vreun fir de 
praf scăpase vigilenţei sale. Făcuse tot ce putuse. 

Atunci, Zita scoase dintr-un şifonier câteva cârpe pe care 
începu să le coasă. 

Era foarte slabă şi îmbrăcată în zdrenţe: umerii ei şi faţa 
purtau urma loviturilor primite. Totuşi, nu părea prea tristă; 
această existenţă i se părea normală. Dar din timp în timp, 
un suspin greu îi umplea sufleţelul şi câte o lacrimă aluneca 
pe lucrul ei. Şi era teribilă, această lacrimă ce curgea pe 
faţa ei nemişcată, ce nu purta nici o durere aparentă, în 
curând, scara dudui sub paşi grei. Zita tremură, îşi plecă 
fruntea şi munci şi mai sârguincios. În grabă, se înţepă la 
deget şi o picătură de sânge înroşi pânza pe care o lucra. 

Cheia scârţâi în broască, uşa se deschise: 'Torguata apăru 
brusc şi aruncă o privire lungă asupra ei, în speranţa dea o 
prinde pe Zita cu o greşeală. 

— Este murdar! Mormăi ea, închizând uşa. Aha, n-ai spălat 
aşa cum ţi-am spus? 

— O, ba da, răspunse Zita tresărind, tremurând din tot 
trupul; priviţi... e încă ud. 


— Atunci, înseamnă că n-ai catadicsit să ştergi, ca să usuci! 

— Tocmai se usucă, se bâlbâi copilul; uitaţi-vă! Doar că mai 
trebuie timp. 

— Atunci, înseamnă că abia ai spălat; te-ai distrat înainte 
de a începe? Ce trândavă fiinţă! E nebună, asta e! Nu ştie 
nici ce spune, nici ce face! 

Torquata puse pe masă câteva resturi de mâncare şi o 
sticlă cu ţuică. Ea se scărpina în cap, căutând ce rău ar 
putea să-i pricinuiască copilului care, palid, aştepta. 

Deodată, zgripţuroaica observă pata roşie pe lucrul de 
mână. 

— Aha! Urlă ea, te distrezi, pătând lenjeria mea, acum. 

— M-am înţepat la deget, murmură copilul. 

— Când ţi-am spus că eşti nebună! Aşteaptă! O să fac eu 
să-ţi treacă nervii, domnişoară! 

Ea umplu un pahar cu ţuică, îl înghiţi deodată. Obrajii săi 
se aprinseră. Ochii aruncau flăcări. Se îndreptă spre un 
bici, agăţat de perete şi pe care Zita îl privea cu disperare. 

Copilul fremăta, se strânse, ascunzându-şi capul între 
braţe. 

— Oh! Vociferă, reaua femeie, nici n-o atingi, acum, că ia 
aere de martiră! Te ucid, zici! Lasă jos mâinile! Aşteaptă! 

Biciul se abătu pe sărmanii umeraşi; o bătea zdravân. La 
fiece lovitură, Zita scotea un țipăt sfâşietor; zgripţuroaica 
nu mai zicea nimic: ea lovea, se înfuria, tot ea, mai tare... 

În sfârşit, copilul căzu într-un colţ, clătinându-se şi 
suferind. 

Atunci Torquata se aşeză la masă şi începu să mănânce. 

Când ea termină nu mai rămase decât o jumătate din sticla 
de ţuică şi o bucată de pâine pe care ea o împinse pe colţul 
mesei. 

— Mănâncă! Spuse ea. 

Zita, dresată bine, se apropie, luă colţul de pâine şi se 
refugie din nou în colţul ei, unde începu să mănânce, deşi 
foamea îi dispăruse. 


Aproape în fiece zi, se repetau aceste scene hidoase. Zita 
se obişnuise. 

Torquata privea, acum, fix, cu ochii săi prostiţi, sticla din 
care îşi mai luă un pahar. 

— Asta te va învăţa minte că mi-ai adus nenorocire, 
bolborosi ea. Aveam eu nevoie de tine? De unde eşti? Cine 
eşti? Te-am crescut, te-am hrănit, îngrijit. Şi ca recompensă, 
tu mă urăşti. Dar nici eu nu mă las, fetiţo! Ah, pot să spun 
că am avut destule necazuri de când mi-ai căzut pe cap. Ai 
făcut vrăji rele, vagabondă mică, dar o să ţi-o plătesc! 

Ea vru să se scoale să ciupească braţul copilului, ceea ce o 
distra cel mai mult. 

— Nu pot, mormăi ea, dar nu râde; o să plăteşti şi asta! 
Da, da, mai întâi omul meu cade în prăpastie şi moare! Apoi, 
ghinion peste tot! Apoi, fiul cel mai mare îşi rupe ambele 
picioare, dansând pe sfoară şi moare! Apoi, cele două fete 
ale mele, mă părăsesc! Apoi, celui din urmă fiu i-ai făcut 
vrăji căci a murit, fără ca doctorii să poală să-mi spună ce 
are! Apoi, mizeria! Totul s-a sfârşit! Va trebui să mor şi eu, 
la vreo piatră de hotar. Dar, mai întăi, tu! 

Ea termină litrul de ţuică şi aşezându-şi capul între mâini, 
continuă să mormăie ameninţări, în timp ce Zita, 
înspăimântată, încerca să se facă mică, mică, aproape să nu 
respire, în speranţa ca 'Torquata să adoarmă. 

Dar o idee groaznică o chinuia pe Torquata: nu mai avea 
nimic de vândut! Sfârşise tot! 

Ea ridică deodată capul şi tună: 

— Priveşte în dulap, caută: trebuie să fie o rochie în 
carouri. Zita ştia bine că rochia nu mai era acolo; dar se 
grăbi să asculte şi să deschidă un dulap în perete. El era 
gol. 

— Rochia nu este aici, bolborosi Zita, tremurând. 

— Ah, ah, ce ai făcut cu ea? Spune! Hoaţo! 

— Dar ştiţi că aţi luat-o, acum trei zile... 

— Nu-mi amintesc. Probabil că tu ai vândut-o. 

— Dar mă... închideţi cu cheia... Cum aş putea ieşi? 


— Ah, da, este adevărat, îmi amintesc... Hai, vino să te 
îmbrăţişez! 

Zita se apropie, ezitând. 

Din momentul în care ea fu la îndemâna ei, Iorquata, o 
înşfacă şi începu s-o zgârie, s-o ciupească... şi în sfârşit, 
nebuna furioasă o muşcă de braţ. 

Durerea fu atât de violentă încât, de astă dată, avu forţa 
să-i scape, dintr-o smucitură şi se refugie, strigând, în colţul 
ei. Torquata începu să bată, câmpii. 

— Degeaba ţi-e foame... îţi spun eu că o să crapi... Profiţi 
de faptul că nu pot... să mă ţin în picioare... dar o să vezi, 
imediat. Dar, trebuie să ai pe dracu-n tine de aiputut să te 
salvezi aşa... 

Ea recăzu brusc într-o disperare morocănoasă şi 
bolborosi: 

— Nimic! Nici măcar o rochie de vândut! Nimic de băut! 
Ea aruncă în jurul ei, ochi rătăciţi şi repetă: 

— Mi-e sete! Nimic de băut! Nimic! S-a terminat! 

În acel moment, uşa se deschise şi apăru o femeie, aruncă 
o privire în acest interior, apoi avansa, zicând: 

— Bună ziua, Iorquata. 

Sinistra vrăjitoare ridică, tremurând, capul, aruncă o 
privire la noua venită şi răspunse: 

— Bună ziua, Giovanna. 

Giovanna era o femeie de vreo patruzeci de ani, de talie 
mijlocie, viguroasă, cu o fizionomie de o stranie răceală. Ea 
zări pe Torquata, scuturată de hohote de plâns, într-un colţ 
şi ridică din umeri, fără ca cea mai mică milă să apară în 
privirea ci glacială. Doar că murmură, printre dinţi: 

— Dacă poţi să distrugi o marfă atât de frumoasă! Ea se 
aşeză şi reluă: 

— Ei bine, Torquata, nu îmi oferi nimic? Aşa îţi primeşti 
prietenii? 

— Nu mai am nimic! Mormăi Iorguata. Din cauza... acestei 
târâturi... care mă ruinează... Dar, răbdare! 


— Aşa că, zise Giovanna inspectând coşmelia, nu mai ai 
NIMIC. 

— Nimic, s-a terminat! 

— Şi eu care venisem să cumpăr ceva... ştiind că ai haine 
de vânzare... Uite, pentru târguială adusesem şi banii. 

Ea aşeză, cu asprime, pe masă, doi pumni de monede pe 
care le făcu să sune. 

— Of, of, zise Torquata, trezindu-se puţin, aici sunt mulţi 
bani. 

— O sută de franci! 

— O sută de franci! E posibil? 

— Numără-i! 

Şi cu degetele tremurânde, Torquata îi numără, în timp ce 
Giovanna o supraveghea cu coada ochiului. 

— Chiar sunt o sută de franci! Spuse ea cu un suspin lung. 
De mâncat şi băut, pentru două luni! Să mă întremez! Să 
încerc să mai trăiesc! Dar nu mai am nimic, Giovanna. Ia-ţi 
banii! 

Giovanna, în loc să o asculte, lăsă banii pe masă şi îi 
amestecă. 

— Ascultă, Giovanna, reluă, deodată Torquata, îmi eşti 
prietenă sau aşa ziceai? 

— Fără îndoială, spuse rece Giovanna şi ce-i cu asta? 

— Ei bine, împrumută-mi un scud... o să ţi-l dau înapoi, ţi-o 
jur! Numai unul! Sunt, atunci, salvată! 

— Ştii bine că nu împrumut, asta-i pentru alţii! Spuse 
Giovanna. 

Şi imediat, strânse banii, scuzii, şi îi făcu să dispară. 
Torguata lăsă capul în jos: ştiu că e inutil să insiste. 
Giovanna se ridică şi se îndreptă, liniştită, spre uşă, zicând: 

— Atunci, asta este, n-ai nimic de vânzare! Cu atât mai 
rău, cu atât mai rău! Eu aduc bani... 

— Nimic nu mai am! Bombăni Iorguata, cu un intraductibil 
accent de disperare. 

— Ei bine, strigă deodată Giovanna, te înşeli. Mai ai ceva 
de vânzare! Şi dacă vrei, cumpăr. Şi nici nu voi fi urcat la 


tine, degeaba. 

— Ce am? Zise Torgquata, aruncând în jurul ei, ochi lacomi. 

— Asta! Spuse Giovanna. 

Ea o arăta pe Zita, care, încetând să plângă, încerca să se 
facă uitată şi urmărea această scenă cu ochii ei mari, 
profunzi, plini de nelinişte. 

— Domnişoara Zdreanţă! Horcăi oribila creatură. 

— Zdreanţă sau Zita. Ce importanţă are? [i-o cumpăr. 

— Niciodată! Zise 'Torgquata, bătând cu pumnul în masă. 

— Spui, niciodată! Fii atentă! Nu vei mai găsi o asemenea 
ocazie. 

— Niciodată! Ea îmi este... prea necesară. 

— Ce vrei să faci din ea? Spune, beţivo! 

— Treaba mea! Spuse surd 'Torquata, aruncând o privire 
de ură spre Zita. 

Sărmana micuță asista, palpitând, la acest abominabil târg 
al cărui obiect era ea. De altfel, ea nu-l considera prea 
ciudat. 

Să fie vândută ca o marfă oarecare, era, în fond, un lucru 
foarte normal. Doar, se mira că cineva, gândea să o 
cumpere. La ce putea servi ea? Oare avea ea vreo valoare? 
Oare avea preţul unei zdrenţe din cele pe care le vânduse 
Torquata? 

— Deci, reluă Giovanna, refuzi să-mi vinzi fetiţa! Totuşi, am 
bani... ai văzut o parte. 

— O parte? Zise Torquata, curioasă. 

Giovanna aruncă din nou, monedele pe masă, se aşeză şi 
nu mai spuse nimic. 

Torquata fixase cu sumbra ei privire pe Zita şi murmura 
cuvinte confuze. Apoi, ca şi cum n-ar fi vrut, privirea se 
întorcea mereu la banii întinşi pe masă. O luptă 
îngrozitoare se dădea în ea între ură şi dorinţa de a poseda 
aceşti bani ce reprezentau tot ce spusese... viaţă sigură 
pentru multe zile, siguranţa zilei de mâine, hrană şi mai 
ales, băutură. 


Ea se ridică brusc şi, fără să se clatine, merse până la Zita, 
pe care o ciupi violent de mână. 

Giovanna rămase impasibilă. 

— Asta pentru despărţire, mormăi Torquata. Aş fi preferat 
să te ucid, puţin câte puţin... Dar mi-e prea sete. Du-te, 
vagaboando, va fi ultimul renghi ce mi l-ai jucat... 

Atunci, ea reveni la Giovanna, şi, scurt, răguşit: 

— Vreau trei sute cincizeci de franci. Nu las nici o 
centimă! Giovanna scoase din buzunarul ei, trei piese de- 
aur, le puse alături de scuzi şi spuse, rece: 

— Iată două sute de franci, Torguata. Nimic în plus! Nu-i 
vrei? Plec! Vrei? Ia banii şi eu o iau pe micuță. Răspunde! 

Torgquata cunoştea, fără vorbă, pe Giovanna. Căci, cu ochii 
fixaţi pe aur şi argint, răspunse într-o suflare: 

— Da! 

În acelaşi timp, mâinile ei se aruncară asupra banilor, pe 
care-i strânse în grămadă. Şi rămase aşa, nemişcată, 
tremurând, până în momentul în care auzi uşa deschizându- 
se şi închizându-se. 

Atunci, ea privi în jurul ei şi văzu că Zita dispăruse. 

Giovanna, după ce încheie târgul, o luase simplu pe Zita de 
mână şi o luase cu ea. 

Zita, trecând pragul acestei camere unde suferise atâta, 
avu o ultimă privire de spaimă şi aproape de milă pentru 
Torquata. 

Şi ea urmă pe noua stăpână, fără să zică un cuvânt, fără să 
se mire, întrebându-se doar dacă această femeie o va bate 
ca şi lorquata. 

Ele traversară oraşul Napoli, ieşiră din oraş şi ajunseră la 
o rulotă mare ce staţiona pe un teren viran. 

Aproape de rulotă, o tânără la un foc de lemne, gătea 
pentru seară. Alta, în faţa unei bucăţi de oglindă îşi aranja 
şi pieptăna părul, fredonând. Bărbaţi mergeau de ici colo, 
unui repara rulota, altul dădea de mâncare unor cai voinici. 

Era o trupă completă de nomazi, al căror conducător era 
Giovanna. Aceşti oameni aveau meseria de saltimbanci, 


dansau pe sfoară, luptau, ridicau greutăţi, jonglau, în sfârşit 
exersau toate jocurile circului, exceptând echitaţia. Ei 
alergau din oraş în oraş, din sat în sat, îşi făceau o intrare 
triumfală, cu tobe şi surle, întindeau o coardă pe deasupra 
pieţei publice; apoi, în timp ce Giovanna întorcea manivela 
unei orgi, începea reprezentaţia. Şi, în sfârşit, la adunatul 
banilor, mereu fructuos, se făcea împărţeala după 
vitalitatea atleţilor şi ştiinţa dansatoarelor. 

Giovanna era o femeie cu cap. Ea îşi conducea bine 
oamenii. Nu era nici bună şi nici rea: era o perfectă 
comerciantă. Venise de o lună la Napoli, venind de la 
Palermo şi îndreptându-se spre Roma. 

Ca o gospodină bună ce cunoaşte preţul mărfii, acordase o 
perioadă de odihnă trupei şi hotărâse să o completeze, când 
o întâlnise în port, pe Torquata pe care o cunoştea de multă 
vreme. Torquata ţinea de mână o fetiţă de vreo doisprezece 
ani. 

Şi, tot vorbind cu zgripţuroaica, Giovanna o examinase pe 
fetiţă. Cu ochi de cunoscător, sesizase toată graţia, şi 
frumuseţea acestui copil şi se gândise: 

— După trei sau patru ani va şti să facă ceva, va valora o 
avere. 

Şi se hotărâse să obţină copilul. Am văzut cum a decurs 
târgul. 

Giovanna, directoarea trupei „Bâlciul cosmopolit” era de 
acum proprietara Zitei. 

— Priviţi! Cineva nou! Zise unul dintre bărbaţi, zărind-o pe 
Zita, pe care Giovanna o aducea de mână. 

Cele două femei întoarseră capul, cu calm, spre noua 
venită. 

— Este drăguță, spuse una. 

— Foarte slabă şi amărâtă, spuse cealaltă. 

Giovanna, fără să zică nimic, o urcase pe Zita, în rulotă. 
Acolo, o spălă, o pieptănă, frecă cu ulei aromatic toate 
locurile învineţite ale sărmanului copil. Apoi ea strigă: 

— Malvina! 


Frumoasa fată, care-şi îngrijea părul în faţa ciobului de 
oglindă, alergă. 

— Doamnă? 

— Malvina, copilul meu, caută printre hainele tale, ceva cu 
care să îmbraci pe micuța asta şi aranjează-o cu Juana... 
Vreau ca diseară să fie prezentabilă. 

Zita privea şi asculta, cu frică, întrebându-se dacă visează. 
Malvina şi Juana se puseseră pe muncă, tăind şi cosind. 

În acest timp, Giovanna plasase pe o masă o farfurie, un 
tacâm, un şervet. Ea ieşi un moment, apoi reveni, punând 
pe farfurie un bol cu supă. Îi puse un şervet în jurul gâtului 
şi spuse: 

— Mănâncă, micuţo! 

Zita izbucni în lacrimi şi îşi împreună mâinile. 

— Of, doamnă, se bâlbâi ea, nu mă bateţi, deci? 

— Nu, sigur. De ce să te bat? 

— Vreţi ca să mănânc? 

— Dacă-ţi spun! 

Copilul plângea. Era extraordinar ceea ce i se întâmpla, 
acolo! 

Să nu fie bătută. Să mănânce! Giovanna o îmbie să 
mănânce tot, apoi îi dădu puţin vin. 

— Odihneşte-te, acum, spuse ea când Zita, termină. Dormi 
Micuţo! 

Si ea îi arătă o cuşetă în fundul rulotei, o cuşetă curata, cu 
saltea şi cearceafuri albe. 

Chiar Giovanna aruncă zdrenţele sordide cu care fusese 
acoperită. Apoi ea o culcă, o acoperi în pătuţ şi aproape 
imediat Zita căzu într-un somn profund; din care n-o trezi 
decât seara. 

Ea, aruncă, în jurul ei, priviri înspăimântate, căutând-o pe 
Torquata. 

Apoi, amintindu-şi, începu să plângă. Cum Giovanna 
apăruse, ea îşi şterse ochii. 

— Dar poţi să plângi, dacă simţi nevoia, spuse Giovanna cu 
vocea ei rece. Te înţeleg, de altfel. O brută, Torquata asta. 


Hai, vino să te îmbrac, fetiţo. 

Şi odată îmbrăcata cu acea eleganța, puţin extravagantă 
pe care balerinele crezuseră că o pot da costumului ei, ea 
apăru fiind cea mai graţioasă şi mai drăguță copilă, ce s-ar 
fi putut vedea. 

Giovanna, tresări de bucurie. 

— O avere! Gândi ea, o adevărată avere. 

În acea seară Zita luă loc la masa comună pe care o 
prezida directoarea, tăind şi vărsând în pahare fiecăruia, 
partea lui. 

Aceşti oameni se hrăneau cu feluri de mâncare, destul de 
grosolane, dar substanţiale. Erau destul de tăcut! Şi 
zgârciţi în vorbe. 

Trăiau, de altfel, într-un fel de indiferenţă pasivă. Îşi 
făceau munca, aproape mecanic. Erau hrăniţi, îmbrăcaţi; la 
sfârşitul fiecărei luni, Giovanna repartiza „bunurile” adică 
ceea ce câştigaseră, după plata cheltuielilor şi odată 
asigurat, beneficiul ei. Aceste „bunuri” urcau, uneori, până 
Ia patruzeci de franci, de artist. Şi ei nu cereau mai mult de 
la soartă. 

Cele trei femei dormeau în rulotă. 

Bărbaţii, doi, dormeau într-un fel de cutie, largă, agăţată 
sub rulotă. 

Pe acoperişul rulotei, era aşezat materialul. Cât despre 
mese, ele se desfăşurau în aer liber, când nu ploua şi pe 
terasa rulotei, când era vreme rece. Aceasta terasă era un 
spaţiu destul de larg, în faţa vehiculului şi având o masă cu 
câteva ghivece de flori. 

În timpul nopţii, rulota se îndepărta de Napoli. 

Şi când Zita se trezi a doua zi dimineaţă, ea văzu marea se 
îmbrăcă şi privind în jurul ei, întrebă dulce pe Giovanna. 

— Ce trebuie să fac, doamnă? 

— Nimic, fetiţă... Mai târziu, vei învăţa meseria... 
deocamdată, gândeşte-te doar să mănânci bine, să dormi 
bine şi să te distrezi bine. Ştii să te joci? 

— Nu, doamnă. 


— Bine, am să-ţi cumpăr o păpuşă. 

O păpuşă. Zita nici nu ştia ce putea fi asta. Ea visa. Se 
întreba prin ce schimbare nemaiauzită putea să existe în 
lume o fiinţă care nu o biciuia, care îi spunea să mănânce, 
să doarmă, să se distreze. 

— Cum te numeşti? Întrebă Giovanna, după un moment de 
linişte. În timp ce cosea de zor. 

— Zita, doamnă. 

— Zita, şi mai cum? 

— Asta-i tot. Zita, acesta-i numele meu. 

Giovanna schiţă un gest care însemna că de fapt, lucrul n- 
avea mare importanţă. 

— 'Torquata, reluă ea... 

Zita tremură: o spaimă subită umplu ochii săi mari, 
candizi. 

— Nu-ţi fie teamă, spuse Giovanna, ea este departe, acum. 
Şi probabil nu o vei mai întâlni niciodată... Dar, zi-mi, 
Torquata, era ruda ta? 

— Nu ştiu. Cred că da. 

— Dar... pe mama ta... o cunoşti? Cine este? 

— Mama mea! Murmură Zita cu o nesfârşită dulceaţă. 
Apoi, scuturând din cap. 

— Eu cred că n-am mamă, că n-am tată... Tot ce-mi 
amintesc, este 'Torquata... şi Torquatellii care erau foarte 
răi dar vă jur că n-au murit din cauza mea. 

Giovanna nu crezu că trebuie să împingă mai departe 
acest interogatoriu. După o lună, echimozele albastre şi 
negre ce brăzdau corpul micuţei martire, dispăruseră. Zita 
se înfrumuseţa văzând cu ochii... Paloarea îi dispărea, rozul 
îi revenea în obrajii ei decoloraţi. 

Aceste lucruri durară cam şase luni... după care, într-o zi, 
Giovanna o chemă pe Malvine şi îi spuse: 

— Este timpul să începi educaţia acestei micuţe. 

— Ce s-o învăţ, doamnă? 

— 'Tot ce ştii tu să faci. 


Şi educaţia Zitei începu chiar în acea zi. Ea învăţă să 
jongleze cu mingii, cu farfurii, chiar şi cu cuțite. Ea învăţă 
să treacă prin cercuri strâmte unde părea că nici capul nu 
putea să-l treacă. 

Învăţă un joc grațios ce consta în a face să se învârtă în 
jurul ei lungi şi largi panglici, de toate culorile, în aşa fel 
incit ele s-o înfăşoare în întregime, căzând apoi brusc - şi 
atunci apărea că iese dintr-un nor - sau trasa în aer semne, 
chiar şi litere, din aceleaşi panglici. 

În sfârşit, învăţă să se plimbe pe o coardă întinsă, cu un 
balansier în mână, înainte şi mergând înapoi, sau cu ochii 
bandajaţi, sau împingând pe coardă o roabă. 

Această instruire ceru luni şi ani. 

Dar când Zita deveni o artistă perfectă, Giovanna repetă 
cu un surâs de triumf: 

— Desigur că valorează o avere! 

Capitolul XXI Naufragiul. 

Îl rugăm acum pe cititor să se oprească cu noi aproape de 
Livorno, pe drumul spre Genova. 

Suntem cam la doi kilometri de ultimele case de cetatea 
comercială. Drumul, în acest loc, aproape atinge 
Mediterana, de care nu este separată decât de o plajă 
presărată cu stânci. 

Sub frunzişul unor stejari, rulota Giovannei se opri. Venea 
seara. Un asfinţit sinistru se întinde pe valurile agitate: nori 
negri aleargă rapid pe cer; vântul şuieră marea se ridică - o 
furtună se pregăteşte. 

În depărtare se zăreşte portul Livorno, care-şi aprinde 
luminile. Stând pe mal, sprijinită de o stâncă, indiferentă la 
adierile ce încep să se înteţească şi la valurile înspumate ce 
vin până la picioarele ei, o tânără de şaisprezece, 
şaptesprezece ani, cu bărbia în mână, contemplă marea 
agitată şi pare că se abandonează visării, ca una din acele 
păsări de mare care, aşezată pe vârful stâncilor, privesc 
venind furtuna. 

Această tânără este frumoasă - de o stranie frumuseţe. 


Ochii săi, de un albastru intens par prea mari, prea adânci. 
Şi ei au o expresie de sălbăticie ce deconcertează. Când 
par de o tristeţe de nespus ce emoţionează, care face să se 
strângă inima, când aruncă fulgere ce tulbură, te 

înspăimântă. 

Faţa sa, cu linii îndrăzneţe pare imobilizată într-un fel de 
indiferenţă sălbatică. 

Părul său, brun, prea stufos, se desfăşoară în cascadă pe 
umeri şi ar putea s-o învăluiască în întregime, dacă ar vrea. 

Poartă salbe ca ţigăncile ce dansează în pieţele publice din 
Italia. 

Zveltă, fină, îndrăzneață, ea pare că aspiră cu plăcere 
respiraţia puternică a rafalelor încărcate de mireasma 
mării şi ca este aidoma unui geniu fantastic al mării ce 
cheamă furtuna. 

Toate mişcările ei sunt impregnate de o graţie de felină 
neîmblânzită, ce răspândeşte un farmec extraordinar, în 
ciuda spoielii de graţie, prea afectată pe care meseria de 
balerină i-a împrumutat-o, deci de-a lungul anilor. 

Ea muşcă dintr-o algă pe care tocmai a smuls-o de pe 
stânca de care se sprijină şi fredonează un cântec 
italienesc. 

— Zita, strigă o voce, dinspre drum. 

Ea ridică din umeri cu nerăbdare şi nu răspunde. 

— Zita, reia vocea, atenţie vine furtuna! Întoarce-te! 

— Las-o Malvina, se auzi o altă voce autoritară şi rece, 
aceea a lui Giovanna. 

Pentru Giovanna, toate capriciile Zitei sunt sfinte. 

Sosiseră la Livorno cu opt zile în urmă. Şi în timpul celor 
opt reprezentații ce se succedaseră, ea executase jocul cu 
panglicele. 

Şi, ca în toate oraşele pe unde trecuse, admiraţia a urmat 
o progresie; în prima zi, în jurul corzii întinsa, public sărac, 
băieţandri, trecători ce aruncă câţiva bănuţi. Apoi zvonul se 
răspândeşte: o minune de graţie şi frumuseţe este în oraş. 
Din a patra sau a cincia zi, cea mai bună societate a 


oraşului îşi dă întâlnire în jurul corzii, tinerii aruncă bani de 
aur... alţii, bilete de bancă... În sfârşit, în a opta zi, ca peste 
tot, un impresar de circ sau de teatru, vine să ofere un 
angajament, imploră pe Zita care rece, ridică din umeri şi 
întoarce spatele. 

Giovanna, ea însăşi, de mai mult de o sută de ori, i-a oferit 
Zitei posibilitatea să intre într-un teatru, un teatru 
adevărat. 

Ea nu vrea. 

Ea vrea să trăiască viaţa nomadă, să meargă pe drumuri, 
să doarmă în rulotă. 

Giovanna ascultă, orbeşte. 

De aceea, când în plin triumf, Zita a vrut să părăsească 
Livorno, rulota s-a pus în mişcare. 

Şi când la doi kilometri de oraş, Zita a vrut să se oprească, 
au fost deshămaţi caii. 

Şi acum, în faţa furtunii ce creşte, urlă şi se dezlănţuie, la 
ce se gândeşte frumoasa ţigancă cu fizionomia sălbatică cu 
trăsături fine, îndrăzneţe, mândre aproape violente? 

Ea se gândeşte pur şi simplu că „Ieatrul Cosmopolit” se 
îndreaptă spre Franţa. 

Într-o zi, cu multă vreme în urmă când amesteca încă 
cuvinte franţuzeşti limbajului pe jumătate boem, jumătate 
italienesc ce-l vorbea, Giovanna îi spusese: 

— Trebuie să fii franţuzoaică. 

— Credeţi? Spusese Zita, indiferentă. 

— Fără îndoială. De unde ţi-ar veni aceşti termeni 
franţuzeşti pe care-i foloseşti? Sau, poate în vechea trupă a 
Torguatei era un francez? 

— Este posibil. 

Zita nu ştia şi nu voia să ştie mai mult. Patria sa, era 
drumul cel mare. Viaţa liberă, independenţa, surprizele fără 
încetare, reînnoiri ale peisajelor ce încântau instinctele sale 
profunde, ploaia, vremea frumoasă, feţe mereu noi în 
fiecare zi, oraşe necunoscute, munţi, câmpii, marea, lumea 


întreagă de cunoscut. Aceasta era viaţa ei şi nu concepea 
alta. 

Şi totuşi, ea se gândea că Franţa putea fi ţara naşterii sale. 
Se gândea la aceasta cu o curiozitate ce o irita. 

Căuta în străfundul memoriei pentru a aduce figuri 
cunoscute - altă dată iubite: dar, imediat ce pătrundea 
astfel în trecutul ei, sumbra faţă a Iorquatei apărea 
imediat. Atunci ea tremura, îi era teamă. 

Dacă 'Torquata ar fi apărut deodată, dacă i-ar fi ordonat să 
o urmeze, Zita ar fi ascultat-o. 

Franţa! Ea mergea acolo. Oare ce va găsi acolo? Vag, îşi 
spunea că avusese probabil un tată şi o mamă, ca toată 
lumea. Dar ce se întâmplase cu ei? Avea palpitaţii ciudate, 
apoi îşi scutura capul, spunându-şi că acestea erau idei 
nebuneşti. 

Da, fără îndoială că avusese un tată şi o mamă. Dar de ce 
în Franţa mai degrabă decât în altă parte? Şi apoi, oare nu 
erau-ei morţi pentru că ea fusese un copil găsit pe drumuri? 

Gândindu-se la acest lucru, Zeta privea marea care acum 
mugea şi se zbătea cu zgomot. 

Fulgere puternice sfâşiau cerul negru, şi pentru o clipă, 
iluminau intensitatea... La lumina unuia din aceste fulgere 
ea zări un vapor cu două catarge care, fără pânze, se lăsa 
dus de uragan. 

— Nefericiţii! Strigă Zita, ridicându-se. Or să se sfărâme 
de stânci! 

Alergă la rulotă, foarte palidă, cu respiraţia tăiată: 

— Repede, repede, trebuie să aprindem un foc pe coastă. 
Este un vas gata să se piardă... 

Cei doi bărbaţi examinară largul mării. Un nou fulger le 
arătă vaporul ce făcea eforturi uriaşe ca să se menţină în 
larg şi care arborase focurile de pericol. 

— Un singur foc este inutil, spuse unul dintre ei. Ei văd 
perfect coasta. Văd şi farurile portului! Ah. 

Acest strigăt de teroare şi de milă însemna că bricul 
neputincios să reziste vântului, întorcea vântul spre coastă. 


— Sunt pierdute! Totuşi, ei aprinseră focul. 

Deodată, dintr-o mare pânză de lumină lividă, căzută din 
cer, vasul apăru aproape de mal. Se auzi un scrâşnet, 
strigăte depărtate, de agonie. Două secunde, mai târziu, 
într-o nouă străfulgerare, Zita, înnebunită de acest 
spectacol, întrevăzu vasul nenorocos, culcat pe o parte, 
învârtindu-se - şi apoi nimic. 

— S-a terminat, spuse Paolo, unul dintre cei doi atleți ai 
teatrului. 

— Fie ca Maica Domnului să aibă milă de sufletele lor! 
Răspunse Gennaro, celălalt atlet, cu o voce indiferentă. 

În acel moment, strigăte răsunară la mică distanţă de mal. 
Într-o nouă lumină rapidă, doi oameni ai vasului, fără 
îndoială, apărură deasupra valurilor, înotând voiniceşte. 

— Să-i salvăm! Să-i salvăm! Strigă Zita. 

Paolo şi Gennaro se aruncară spre rulotă şi luară coarda 
cea lungă ce servea la exerciţii, prinseră de ea un scaun şi 
aplecându-se asupra mării, îl aruncară cât putură de 
departe. 

Cei doi oameni, cei doi înotători, văzură fără îndoială pe 
cei ce încercau să-i ajute, care strigară cât putură şi înotară 
în linie dreaptă spre focul aprins. 

Trecură câteva minute pline de îngrijorare şi de spaimă 
pentru Zita. 

Deodată, spectatorii acestei scene fantastice zăriră două 
corpuri rostogolindu-se pe plajă. Să se arunce spre ei, să-i 
ia pe cei doi nefericiţi în braţe şi să-i aducă până Ia rulotă, 
fu, pentru atleți, o treabă de câteva clipe. 

Cei doi marinari leşinară. 

Fură fricţionaţi, li se dădură băuturi întăritoare şi 
înfăşuraţi în cuverturi calde, în aşa fel încât, după o oră, îşi 
reveniră, iar după un gest de mulţumire, adormiră, în timp 
ce Malvina şi Juana le uscau hainele. 

Înainte de răsăritul soarelui, unul dintre naufragiaţi se 
trezi şi, văzându-şi hainele lângă el, se îmbrăcă. 


Erau om cu trăsături dure şi accentuate; o barbă deasă şi 
puţin albită, neîngrijită, ochii sălbatici, trăsăturile 
deformate de gânduri vicioase îi dădeau o fată 
respingătoare. 

Acest om, încă de când se trezise, se aruncase spre 
jacheta lui de marinar şi o pipăi cu nelinişte. 

În buzunarul interior, cu grijă închis, el simţi săculeţul tare 
şi lăsă să-i iasă un suspin de uşurare. 

— Ce bună idee am avut să intru în cabina căpitanului în 
momentul de „scapă cine poate”! Acum, trebuie s-o iau din 
loc. 

Se îmbrăcă rapid şi aplecându-se asupra tovarăşului lui 
adormit, îl scutură, îl trezi. 

— Adio, spuse el încet. 

— Pleci? Fără să le mulţumeşti acestor oameni de treabă? 

— La ce bun? Îl repezi omul. O să le mulţumeşti tu, simţi şi 
nevoia şi ştii şi cum s-o faci. Eu sunt grăbit. Ştii că am multe 
de făcut. Mă duc la Napoli. Tu o iei pe calea ta... Doaro 
vorbă camarade. 

— Vorbeşte. 

— Datorită mie, şi cred că o să-ţi aminteşti de asta, ai 
scăpat de acolo. Eu te-am condus prin pădurea virgină. Şi 
chiar în America, fără mine nu te-ai fi descurcat. Deci, cred, 
că dacă din întâmplare, ne-am întâlni, ai fi destul de 
recunoscător... ca să-ţi aminteşti de mine. 

Şi omul începu să râdă ca şi cum ar fi fost încântat de cele 
spuse. 

— Mi-ai salvat libertatea şi viaţa, spuse grav celălalt 
marinar; n-o să uit niciodată asta. Aş fi vrut să te salvez la 
rândul meu, să te smulg existenţei blestemate pe care o 
duci... rămâi cu mine! 

— E bine, e bine! Asta este altă afacere... Să nu mai 
vorbim de ea. Gândeşte-te Ia treburile tale, eu la ale mele. 
Adio camarade! 

— Adio! 


Omul aruncă o privire rapidă în jurul lui, ca şi cum ar fi 
regretat că nu poate lua nimic. Dar el simţea privirea fixă a 
celuilalt, apăsând asupra lui... şi asigurându-se încă o dată 
că punga rurală pe vas era în buzunarul lui; se strecură 
afară din rulotă, înconjură cortul ce fusese montat pentru a 
adăposti pe femei, în noaptea aceea, şi porni spre Livorno, 
mormăind: 

— Numai s-o regăsesc pe Iorquata! Numai să nu fi avut 
ideea s-o omoare pe mititică! 

Celălalt naufragiat, rămas singur se îmbrăcă la rândul său. 
Apoi, se aşeză gânditor, cu capul în mâini şi aşteptă trezirea 
gazdelor. 

Era un om de vreo patruzeci de ani, de talie mijlocie, 
viguros, cu mişcări marcate de forţă şi supleţe. Avea ochii 
blânzi şi visători, deşi, uneori, o flacără stranie se trezea în 
ei. 

Trăsăturile sale exprimau o suferinţă lungă ce trebuie că o 
îndurase, dar chipul lui avea un fel de nobleţe şi de 
inteligenţă ce îl făcea simpatic de la prima privire. 

Purta costumul sumar al marinarilor de coastă dar poate 
că era în atitudinea şi gusturile lui, mai multă eleganţă 
decât se potriveşte unui simplu marinar. Vocea lui era 
hotărâtă, aproape dură uneori, şi totuşi, uneori, se ghicea o 
mare sensibilitate stăpânită. 

O oră după răsăritul soarelui, Giovanna intră în rulotă. 
Marinarul se ridică şi cu voce emoţionată: 

— D-voastră şi prietenii d-voastră, m-aţi salvat, doamnă... 
Cum aş putea să vă mulţumesc. 

— Oare trebuia să vă lăsăm să vă înecaţi, răspunse rece 
Giovanna, când nu ne costa nimic să vă aruncăm o coardă? 
Dar nu îl văd pe prietenul d-voastră... 

— A plecat, doamnă, trebuie să-l scuzaţi... m-a însărcinat... 
— Bine, bine, întrerupse Giovanna. Noi, nomazii, n-avem 
obiceiul să împiedicăm pe ceilalţi să fie liberi. D-voastră, ce 

gândiţi să faceţi? 

— Vreţi mai întâi să-mi permiteţi, o întrebare, doamnă? 


— Spuneţi-o... şi dacă pot să vă răspund... 

— Încotro mergeţi 

— Către Franţa: un capriciu al uneia din angajatele mele... 

Marinarul tresări, păli, ezită, apoi: 

— E bine, doamnă, dacă mergeţi spre Franţa, vreţi să mă 
luaţi până la Marsilia? Acolo, o să găsesc sigur, posibilitatea 
să ies singur din încurcătură. De aici până la Marsilia, nu 
ştiu cum să-mi câştig existenţa. Dacă aţi putea să mă folosiţi 
la diverse treburi, sunt puternic şi ca marinar, potrivit chiar 
şi la ceea ce faceţi. 

Giovanna ar fi putut obiecta că marinarul naufragiat nu ar 
fi avut decât să facă o declaraţie consulului din Livorno 
pentru a fi imediat repatriat. Şi, omul aştepta această 
obiecţie, cu teamă. 

Dar Giovanna cântărise, într-un fel, omul şi considerase că, 
după expresia ei favorită, constituia o marfă bună. 

— Cum vă numiţi? Întrebă ea, brusc. 

— Jean Morel, zise marinarul cu grabă. lată libretul meu 
de matelot. 

Giovanna luă libretul, îl examina cu atenţie, apoi, 
înapoindu-l naufragiatului: 

— Ascultaţi, spuse ea, noi suntem ambulanți, nu bogaţi... 
dar, dacă vreţi să vă mulţumiţi cu ce mâncăm şi cu douăzeci 
de franci, la sosirea în Marsilia, vă păstrez... 

Jan Morel fremăta, închise o clipă pleoapele: „Frontiera 
traversată fără pericol” murmură el, în străfunduri. 

— Ei bine? Reluă Giovanna. Vă convine? Sigur că nu-i o 
avere... 

— Accept! Se grăbi să răspundă marinarul. 


— Am făcut târgul, spuse Giovanna. Paolo o să vă arate ce 
aveţi de făcut. 

La aceste cuvinte, Giovanna ieşi din rulotă, urmată de noul 
angajat. Sosise momentul să pornească la drum. 

Jean Morel se grăbi să ajute pe cei doi bărbaţi. Era 
puternic şi făcea, tăcut, muncă de patru persoane. 

În momentul plecării, Jean Morel aruncă spre mare, o 
privire lungă. Poate căuta pe valurile încă agitate vreo 
epavă a vasului, dar nu mai era nimic. 

Cum părea scufundat într-o profundă şi dureroasă visare, 
Giovanna îi puse mina pe umăr şi îi spuse: 

— Haideţi, nu vă mai gândiţi la morţi... Dar, că veni vorba, 
nu declaraţi catastrofa autorităţilor? 

Jean Morel tresări, ezită o clipă, apoi răspunse, cu o voce 
naturală. 

— Camaradul meu şi-a luat sarcina asta. Trecând prin 
Livorno, el va povesti sfârşitul vasului. 

Giovanna nu insistă şi dădu semnalul de plecare. Rulota se 
puse în mişcare. 

În acel moment, Zita, în picioare, în spatele trăsurii 
examina drumul spre Livorno. 

Deodată, ea surise. 

Departe, apărea un pieton care avansa rapid. 

Atunci Zita se întoarse înăuntru, fredonând un cântec 
italienesc. 

Capitolul XXII Torquato. 

Camaradul lui Jean Morel se îndreptase spre Livorno unde 
nu întârzie să ajungă. Prima sa grijă a fost să meargă la un 
negustor de haine vechi să schimbe hainele de marinar cu 
unele ce-i dădeau o aparenţă de muncitor piemontez sau de 
slujbaş. Un veston, o jiletcă şi un pantalon de catifea, o 
pălărie moale îi schimbară înfăţişarea. Astfel transformat, 
se duse într-un cabaret la portului, pe care-l frecventase 
odinioară. 

— Aţi cunoscut, pe vremuri, întrebă el pe patron, pe un 
anumit Torquato care s-a oprit aici după cum mi s-a zis, de 


mai multe ori? 

— L-am cunoscut atât de bine încât dacă l-aş vedea, l-aş 
recunoaşte imediat. 

— Şi ce s-a întâmplat cu el? Zise omul, ascunzându-şi un 
surâs. 

— Se spune c-a murit... Dar cine ştie? Sunt mai mult de 
doisprezece ani de când n-a mai fost în Livorno. 

— Dar soţia lui? Torgquata? O cunoaşteţi şi pe ea? Ştiţi dacă 
este în Italia? 

— Tot ce pot să vă spun este că acum câţiva ani, am aflat 
ceva despre ea. Atunci era la Napoli, într-o profundă 
mizerie; omul ei trecea drept mort... copiii ei muriseră sau 
dispăruseră... ea era indiferentă în drumul ei spre moarte. 

Cel care întrebase, asculta cu emoție. 

El plăti masa modestă pe care o luase şi profită de ocazie, 
ca să vadă, şi să numere restul pungii pe care o furase. 

— Nu-i o avere, dar pot să mă descurc... O lovitură dată la 
timp. Dacă nu s-ar fi iscat furtuna, n-aş fi avut decât 
amărâta mea leafă de marinar; fără să mai spun că 
blestematul ăla de căpitan, avea bănuieli... Să mergem la 
Napoli. 

O oră mai târziu, el era în trenul marii linii peninsulare şi 
ghemuit într-un colţ dormea profund, ca un om ce nu avea 
altceva de făcut. 

La Napoli, îşi începu cercetările. După opt zile, tot 
întrebând, sfârşi prin a afla că Torquata era foarte bolnavă 
într-o casă a cărei adresă o află. Alergă acolo, pătrunse într- 
o locuinţa mizeră, spre care fu îndrumat şi văzu o bătrână, 
culcată pe paie şi acoperită cu zdrenţele unei cuverturi. 

Se aplecă asupra ei şi îi luă mâna. 

— Eşti Torquata? Întrebă el, mirat că nu o recunoaşte. 

— Da, răspunse femeia cu voce slăbită. Dar d-voastră? 
Omul o privea cu expresie întunecată. Această bătrână, 
ridată, veştejită, cu părul alb, cu faţa schimonosită de viciu, 
fusese iubita lui cândva... mândra şi frumoasa ţigancă ce 
fusese tovarăşa lui de viaţă. 


Torgquata îl privea cu aerul că nu înţelege nimic. 

De la o fereastră strâmtă, o rază de lumină cădea pe faţa 
omului, care nu se gândea, de altfel, să se ascundă. 

Bătrână respiră cu greu. Încerca să-şi amintească. Acest 
om, nu-i era necunoscut, mai ales vocea. 

— Mă priveşti, mă vezi? Reluă brusc vizitatorul. Nu mă 
recunoşti? 

— Torquato! Spuse bătrână, care recăzu pe paie. 

Şi ea adăugă cu o indiferenţă înspăimântătoare. 

— N-ai murit? N-ai crăpat în prăpastia aia? Ei bine... eu 
sunt mulţumită că te revăd, totuşi... înainte de moarte... 
căci o să mor! 

— N-ai să mori, Ilorquata... Sărăcia te face să vorbeşti 
aşa... Dar iată-mă! 

— Mai am puţin, o oră... spuse Iorquata cu o voce 
şuierătoare. 

— Fir-ar să fie, se gândi Torgquato, să ne grăbim! Uite 
Torquata, reluă el cu voce tare, sunt mulţumit că te-am 
revăzut şi ori ce ai spune o să te pun pe picioare... Aş vrea 
să am veşti despre copiii noştri... sunt tată, ce naiba! Şi aşa 
uricios cum sunt, îmi iubesc familia. Hai, vorbeşte ce s-a 
întâmplat cu cel mai mare? 

— Mort! 

— Ah! Cum, mort? Mi-e inima sfâşiată, dar celălalt? 

— Mort! 

— Şi el? Of, cred că o să plâng în curând... Din fericire, 
bucuria de a te vedea, compensează puţin... durerea... Dar, 
fetiţa? 

— Au plecat, au dispărut. 

— Cum! Neruşinatele, te-au lăsat singură? O să le-o 
plătesc fii sigură! Dar spune-mi... în afară de copiii noştri, 
aveam şi o fetiţă... nu-mi mai amintesc numele ei... 

Torgquata, de când îşi recunoscuse bărbatul, îl examina cu 
o atenţie lacomă. Fără îndoială, ea se aştepta la această 
întrebare, căci suspină prelung şi un bizar surâs îi strâmbă 
buzele albe. 


— Vrei să vorbeşti de Zita? Zise ea cu greutate. 

— Zita, aşa e! Sper că ea nu te-a părăsit! Banditul căută 
să-şi ascundă emoția, dar nu reuşi. 

— Ea nu m-a părăsit, spuse 'Torguata. 

— Of, mititica! Ce bine! Este aici? O să vină, nu? 

— Nu va veni, horcăi Torgquata ale cărei forţe se epuizau. 

— Nu va veni? Răcni omul, a cărui faţă luă o expresie 
amenințătoare. De ce? Vorbeşte, odată. 

— O să-ţi spun... Ascultă... Apleacă-te, nu mai am forţă 
simt moartea apropiindu-se. 

— Atunci grăbeşte-te! Mormăi Torguato, care îngenunche 
şi îşi apropie capul de cel al muribundei. 

— Ţii să ştii ce s-a întâmplat cu ea? Şi Iorquata îl fixă pe 
Torquato. 

— Da, ţin mult! Răspunse el. 

— Explică-mi de ce? 

— Ce-ţi pasă femeie! Ţin şi gata. Hai, vorbeşte! 

— Explică-mi de ce îmi interziceai s-o bat odinioară... 

— Asta-i bună! Eşti nebună! O să vorbeşti? Bărbatul ridică 
pumnul lui de temut. 

— Poţi să mă omori, spuse Torquata. Tu n-ai face decât să- 
mi grăbeşti moartea cu câteva ore, cu câteva clipe, poate. 
Dar n-ai să ştii nimic, eu n-o să-ţi spun, dacă mai întâi, nu 
răspunzi la întrebările mele. 

— Fie! Bombăni Torguato, fiind sigur că bătrâna era pe 
moarte. Îţi interziceam s-o baţi pe fată, pentru că voiam să 
o întreţin bine; voiam să nu-i vină ideea să fugă sau chiar ca 
tu s-o omori. Şi dacă voiam să o păstrez, dacă alerg după ea 
în acest moment, este că, prin ea, pot câştiga o sumă mare. 

— Cât? Întrebă Torguata, a cărei privire muribundă se 
ilumina şi ea reuşi chiar să se ridice pe un cot. 

— Cum să ştiu? Poate, cincizeci de mii de franci, poate o 
sută de mii! Pentru că mi s-au dat douăzeci de mii ca s-o iau 
cu mine, trebuie să fie undeva o mamă ce mi-ar da dublu ca 
să... 


— Douăzeci de mii? Mormăi Torquata. Ai primit douăzeci 
de mii de franci? Ah, înţeleg acum! Te-ai prefăcut că te 
prăbuşeşti în prăpastie ca să scapi de noi şi să-ţi mănânci 
liniştit averea. 

Torquato văzu că făcuse o prostie. Era prea târziu ca s-o 
repare. 

— Eşti nebună, spuse el. Am căzut de-a sinelea. Era să 
mor. Cei douăzeci de mii de franci, i-am pierdut. Şi anii mei, 
de absenţă, i-am petrecut la ocnă. E tot atât de adevărat ca 
şi iubirea mea pentru tine, când aveai şaisprezece ani. 

— Te cred! Spuse Torquata, recăzând pe paie. Şi atunci, 
crezi ca o să mai câştigi mulţi bani? 

— Da, cu condiţia să o duc pe Zita intactă, înţelegi? 

— Da, da... Deci, dacă tu o regăseşti, n-o să-i faci nici un 
râu? 

— Dimpotrivă! Spuse Torquato. Poţi să te linişteşti! Văd ce 
vrei să spui: ai sfârşii prin a o iubi şi ţi-e teamă să nu o 
chinuiesc! 

— Aşa-i, spuse Iorquata. 

— Ei bine, îţi jur că aş prefera să-mi tai un deget decât să 
smulg un fir din părul ei! Drace! Prea ţin la ea... are prea 
mare valoare pentru mine! Hai, spune-mi unde este. 

Torgquata izbucni în râs. 

— Doamne, ce ai femeie? 

— Imbecilule! Crezi că o să ţi-o dau ca s-o înapoiezi 
părinţilor ei? Nu vezi că o urăsc cum n-am urât pe nimeni, 
pe lume! Nu ştii că dacă mor înainte de vreme, este şi de 
mizerie, dar mai ales de durere că nu mai pot s-o chinui, s-o 
omor moment de moment! Idiotule! Eu să crap într-un colţ 
de lume şi tu să te îmbogăţeşti iar ea să fie fericită! Vrei să 
ştii ce am făcut cu ea? 

— Vorbeşte! Spuse 'Torquato, cu o voce calmă. 

— Am vândut-o! Iar regretul mă ucide! 

— Cui? 

— Unuia care nu ştie decât de interesul lui. Din fericire! 
Căci sunt sigură că o pune să muncească din greu, pe 


vagabondă! Totuşi, am o consolare... 

— Cui ai vândut-o? 

— Caut-o! Spuse muribunda, râzând sinistru. 

El puse mâna sa mare pe gâtul descărnat la bătrânei. 

— Hai, spuse el, vorbeşte. Cui ai vândut-o pe micuță? 

— Nu! Spuse simplu 'Torguata. 

Omul începu să stingă încetişor; apoi degetele strânseră... 

— Vorbeşte! Spuse el. 

— Nu! 

Degetele strânseră mai mult. 

Din palidă cum era, muribunda deveni roşie, apoi violetă. 
Dar ochii săi, fixaţi asupra banditului, continuau să spună: 

— Nu! N-o să ştii! 

Torguato nu mai zise nimic. Continuă să strângă, mereu 
mai tare. Un horcăit ieşi de pe buzele tumefiate ale 
Torquatei. 

Un spasm o agită brusc, într-o tresărit e supremă şi apoi 
nu mai mişcă. 

Atunci 'Torgquato, descleştă strânsoarea de fier. Se uită 
îndelung la cadavru. 

— Moartă, murmură el. Asta o să te înveţe minte, canalie 
bătrână. 

Zece minute mai târziu, el rămase cu ochii aţintiţi pe ochii 
albi ai moartei. O visare înfiorătoare puse stăpânire pe el. 
Brusc, fremăta. 

— Acum, ce mai caut aici! Am atâta treabă, pe toţi dracii. 
La drum. 

leşi liniştit din amărâta locuinţă, apoi din clădire. 

Torquato, după ce s-a asigurat că nu era urmărit pentru 
această nouă crimă, petrecu trei luni în Italia, merse din 
oraş în oraş, întrebă în toate părţile acestei vaste mafii a 
țiganilor şi a circarilor. Nimeni nu putu să-i dea de veste 
despre Zita. 

Într-o bună zi, văzând că banii erau pe terminate şi că 
urma să pună foamea stăpânire pe el, luă o mare hotărâre. 


— Nu o mai am pe fetiţă, îşi spuse el, dar voi acţiona ca şi 
cum aş avea-o! Nu-mi trebuie decât puţină îndrăzneală şi 
minciuni, bine ticluite. 

În aceiaşi zi, urcă într-un tren ce se îndrepta spre Franţa. 
Patru zile mai târziu, Torquato debarca la Lille. 


SFÂRŞIT