Ponson Du Terrail — S1 — Mostenirea Misterioasa Vol 1

Ponson du Terrail 


Ponson du lerrail 


ROCAMBOLE 


Ciclul „Dramele Parisului” J 
MOȘTENIREA MISTERIOASA 
Volumul 1 


PROLOG. 

Capitolul 1. 

Era în 1812. 

Marea Oştire se târa în retragere, lăsând în urma ei 
Moscova şi Kremlinul în flăcări şi o jumătate din 
batalioanele sale în apele îngheţate ale Berezinei. 

Ningea... 

De jur împrejur, cât vedeai cu ochii, pământul era alb, 
cerul plumburiu. 

Pe mijlocul câmpiilor sterpe şi fără de sfârşit, se târau 
rămăşiţele acelor mândre trupe conduse, nu de mult, la 
cucerirea lumii, de către noul Cezar pe care o Europă unită 
nu l-a putut înfrânge şi asupra căruia triumfa, în clipa 
aceea, singurul duşman în stare să-l facă vreodată să dea 
înapoi: frigul nordului. 

Ici, se afla un grup de cavaleri înţepeniţi în şeile lor şi 
luptând, cu energia disperării, împotriva unui somn 
ucigător. Colo, câţiva infanterişti înconjurau un cal mort pe 
care se grăbeau să-l sfârtece mai înainte ca vreun cârd 
lacom de corbi să le poată smulge o fâşie. Ceva mai 
departe, un om se culca, împins de o încăpățânare nebună 
şi adormea încredinţat că nu se va mai trezi niciodată. 

Din când în când, din depărtare, se auzea câte o 
detunătură - era canonada ruşilor. Atunci, cei rămaşi în 
urmă porneau din nou la drum, mânaţi de sfântul instinct 
de conservare. 


Trei bărbaţi, trei călăreţi, se strânseseră la marginea 
unei pădurici, în jurul unui morman de mărăcini pe care, cu 
mare greutate, izbutiseră să-l curețe de zăpada îngheţată şi 
căruia îi dăduseră foc. 

Cai şi călăreţi înconjurau jăratecul, bărbaţii stând pe 
vine, iar nobilele animale cu capul plecat şi privirea fixă. 

Primul dintre cei trei bărbaţi purta o ruptură de 
uniformă pe care se mai puteau vedea epoleţii de colonel. 
Putea să aibă cam treizeci şi cinci de ani; era înalt, cu o 
figură bărbătească şi nobilă, iar în ochii săi albaştri se 
puteau citi curajul şi bunătatea. 

Avea braţul drept susţinut de o eşarfă şi capul înfăşurat 
în bandaje însângerate. Un glonte îi zdrobise cotul, o 
lovitură de sabie îi crestase fruntea de la un capăt la altul. 

Cel de-al doilea bărbat trebuie să fi fost căpitan, dacă am 
da crezare uniformei sale zdrenţuite; dar, în ceasul acela, 
nu mai erau nici colonei, nici căpitani, nici ostaşi. 

Acesta era şi el un bărbat tânăr, cu fruntea îngustă, cu 
tenul măsliniu, cu o privire nestatornică; pletele negre îi 
trădau originea meridională; după accentul său tărăgănat şi 
după vioiciunea gesturilor, îţi dădeai seama că este unul 
dintre italienii atât de numeroşi în armata franceză, în 
timpul primului Imperiu. 

Mai norocos decât superiorul său, căpitanul nu era de fel 
rănit şi suportase mult mai uşor, până atunci, loviturile 
ucigătoare ale frigului înspăimântător care azvârlea către 
sud îndrăzneţele trupe ale lui Cezar. 

În sfârşit, cel de-al treilea era un ostaş, un simplu husar 
de gardă, a cărui faţă tânără, aspră şi bărbătească lua o 
expresie sălbatică de fiecare dată când se auzea în 
depărtare bubuitul tunurilor; chipul său devenea însă 
neliniştit şi mângâietor de fiecare dată când privirea i se 
oprea asupra şefului său, sfârşit şi însângerat. Era seară, la 
căderea nopţii, şi în negurile dese ale amurgului pământul 
alb începea să se confunde cu cerul plumburiu. 


— Petrecem noaptea aici, Felipone? întrebă colonelul, 
adresându-se căpitanului italian. Mă simt foarte slăbit şi 
obosit, adăugă el, braţul îmi provoacă suferinţe groaznice. 

— Domnule colonel, - strigă repede Bastien, husarul, 
înainte de a apuca să răspundă italianul - trebuie să 
plecăm, frigul v-ar ucide. 

Colonelul îi privi, rând pe rând, pe soldat şi pe căpitan. 

— Credeţi? întrebă el. 

— Da, da! repetă husarul cu tăria omului convins. Cât 
despre italian, acesta părea să chibzuiască. 

— Ce spui, Felipone? insistă colonelul. 

— Bastien are dreptate, răspunse căpitanul. Trebuie să 
încălecăm şi să mergem cât mai mult cu putinţă. Aici vom 
adormi cu siguranţă, în timpul somnului focul se va stinge şi 
niciunul dintre noi nu se va mai trezi vreodată... De altfel, 
ascultați... Ruşii se apropie... Aud tunurile. 

— O! ce mizerie, murmură colonelul, cu o voce 
înfundată; cine ar fi crezut vreodată una ca asta!... O, 
frigul... frigul!... Ce duşman înverşunat şi perfid! 
Dumnezeule! Dacă nu mi-ar fi atât de frig... 

Şi colonelul se aşeză în faţa focului, încercând să-şi 
readucă la viaţă picioarele amorţite. 

— Mii de trăsnete! bombăni Bastien, husarul, nu aş fi 
crezut niciodată că iubitul meu colonel, un adevărat 
viteaz... se va lăsa răpus de această târfă de vântoasă 
îngheţată care biciuieşte pe întinsul zăpezii. 

Vorbind astfel, pe un ton scăzut, ostaşul îl învăluia pe 
colonel cu o privire plină de dragoste şi de respect. 

Chipul ofițerului devenise livid şi trăda chinuri 
îngrozitoare; tot trupul său tremura, iar toată viaţa lui 
părea să i se fi strâns în ochi; aceştia îşi păstraseră toată 
expresia de dulce şi calmă mândrie. 

— Bine, - reluă el - să plecăm, dacă vreţi, dar lăsaţi-mă 
să mă mai încălzesc o clipă. Ce frig îngrozitor... Ah! sufăr 
cum n-am mai suferit vreodată... Şi mor de somn... 
Doamne! Dacă aş putea să dorm un ceas, măcar un ceas! 


Căpitanul italian şi husarul se consultară din priviri. 

— Dacă adoarme, murmură Felipone, nu-l vom mai putea 
trezi şi nici urca în şa. 

— Ei bine, răspunse curajosul Bastien, aplecându-se la 
urechea căpitanului, îl voi purta adormit. Sunt puternic, eu, 
şi pentru a-mi salva colonelul m-aş preface în Hercule. 

Căpitanul, cu capul dat pe spate, părea că ascultă nişte 
zgomote îndepărtate: 

— Ruşii sunt la mai mult de trei leghe - spuse el - şi 
oştile lor îşi vor petrece cu siguranţă noaptea în câmp, 
înainte de a ajunge la noi. 

— Dacă vrea colonelul să doarmă, să-l lăsăm să doarmă; 
îl vom veghea. 

Colonelul auzi aceste ultime cuvinte şi întinse mâna 
italianului. 

— Mulţumesc, Felipone, - spuse el - îţi mulţumesc, 
prietene; eşti bun şi curajos. Tu nu te-ai lăsat răpus de 
acest vânt blestemat din nord. Ah, frigul! 

Şi colonelul pronunţă aceste ultime cuvinte cu un accent 
de groază. 

— Dar eu nu sunt de loc rănit, - răspunse italianul - este 
firesc, deci, să sufăr mai puţin. 

— Prietene, - răspunse colonelul în timp ce husarul 
arunca în jăratec toţi mărăcinii şi toate crengile moarte pe 
care le găsea în jurul tău - eu am treizeci şi cinci de ani. 
Soldat la şaisprezece ani, ajunsesem colonel la treizeci, 
ceea ce înseamnă că eram curajos şi răbdător. Ei bine, toată 
energia, tot curajul, totul, până la nepăsarea cu care am 
acceptat nenumăratele privaţiuni ale nobilei şi grelei 
noastre meserii, totul se năruie în faţa acestui duşman 
ucigător care se numeşte frigul. Îmi este frig!... Prieteni, 
continuă el, adresându-se în acelaşi timp soldatului 
credincios şi devotat, cât şi căpitanului, îmi veţi supravieţui 
amândoi, fără nici o îndoială, şi vă veţi aminti de mine. Ei 
bine, ascultați. Vă împărtăşesc ultima mea dorinţă, vă 
încredinţez soţia şi copilul meu. Am lăsat acolo, în iubita 


noastră Franţă, o soţie de nouăsprezece ani şi un copil care 
avea să se nască. S-ar putea ca în curând ea să ajungă 
văduvă, iar copilul orfan. 

— Armand! spuse căpitanul, nu mai vorbi astfel; vei trăi! 

— O! Aş fi vrut să trăiesc! Să trăiesc şi să-i revăd pe 
amândoi...! 

În timp ce vorbea, ochii colonelului străluceau plini de 
nădejde şi de dragoste. 

— Dar, - reluă el cu un zâmbet trist - s-ar putea să şi 
mor. Atunci... atât văduva, cât şi copilul vor avea nevoie de 
ajutor. 

— Ah! colonele, - strigă Bastien - ştiţi bine că, dacă vi s- 
ar întâmpla vreo nenorocire, husarul dumneavoastră şi-ar 
da viaţa, în orice clipă, şi sângele său până la ultima 
picătură, pentru soţia şi pentru copilul dumneavoastră. 

— Îţi mulţumesc! zise colonelul, mă bizui pe tine. 

Apoi îl privi pe italian. 

— Şi tu, - întreba el - tu, bătrânul meu camarad, 
prietenul meu, fratele meu? 

Căpitanul tresări şi o umbră trecu pe chipul său. S-ar fi 
putut spune că ultimele cuvinte ale colonelului treziseră în 
el îndepărtate amintiri. 

— Ai spus-o singur, Armand, - răspunse el; nu sunt eu 
camaradul, prietenul, fratele tău? 

— Ei bine, dacă mor, - reluă colonelul - tu vei fi sprijinul 
soţiei mele, tatăl copilului meu. Înţelegi? În Italia am 
petrecut treisprezece ore pe un câmp de bătaie sub un 
maldăr de cadavre, cu capul într-o baltă de sânge şi cu 
picioarele într-alta de noroi. În Spania, la asediul 
Saragossei, am pornit la atac cu două gloanţe în piept; la 
Wagram, cu coapsa străbătută de o lovitură de baionetă, am 
rămas pe cal până seara. Ei bine, astăzi nu sunt decât un 
trup fără suflet, un om pe jumătate mort. Un laş care fuge 
din faţa duşmanului! Şi toate astea pentru că mi-e frig...! 

— Armand..., Armand, curaj! spuse căpitanul, nu vom 
rămâne aici pentru totdeauna. Ne vom întoarce în ţinuturi 


mai blânde... vom revedea soarele... şi vitejii se vor trezi 
atunci din amorţeala lor... 

Colonelul Armand de Kergaz, căci acesta îi era numele, 
ridică trist capul. 

— Nu, - răspunse el - nu voi revedea nici soarele, nici 
Franţa. Câteva ceasuri mai mult în frigul acesta 
înspăimântător şi voi fi mort! 

— Armand! Domnule colonel! exclamară, în acelaşi timp, 
căpitanul şi husarul. 

— Mor de frig, murmură colonelul cu un zâmbet trist, 
mor de frig şi de somn. 

Şi simțind cum capuli se lasă pe piept, văzându-se 
cuprins de acea toropeală de neînvins care smulsese viaţa 
atâtor suflete nobile în această jalnică retragere, colonelul 
făcu un suprem efort, îşi dădu cu putere capul pe spate, şi 
spuse: 

— Nu, nu este încă timpul să dorm; trebuie să mă 
gândesc la cei rămaşi acolo. 

Şi privirea îi era îndreptată către orizont, în direcţia 
Franţei. 

La auzul acestor cuvinte, chipul căpitanului deveni 
purpuriu; colonelul continuă însă fără să ia seama. 

— Ştiu că şi tu ai iubit-o pe Helene, şi tu ştii, de 
asemenea, că eu i-am lăsat libertatea de a alege între noi 
doi. Mai fericit decât tine, eu am fost alesul inimii sale. Îţi 
mulţumesc că ai acceptat acest sacrificiu şi că ai rămas, în 
continuare, prietenul celui care ţi-a fost rival. 

Căpitanul avea ochii plecaţi, fruntea-i acoperită de 
roşeaţă deveni palidă şi, dacă interlocutorul său şi-ar fi 
păstrat sângele rece şi nu ar fi fost dominat de acel amestec 
îngrozitor de suferinţă morală şi de dureri fizice, ar fi 
înţeles că o luptă violentă se dădea în inima italianului, 
chinuit de amintiri. 

— Dacă mor, - termină colonelul - tu o vei lua de soţie. 
Ţine... Pronunţând acest ultim cuvânt, colonelul îşi descheie 
uniforma şi-i întinse lui Felipone un plic sigilat. 


— Iată testamentul meu, zise el; l-am scris la începutul 
nenorocitei noastre campanii, datorită unei ciudate 
presimţiri. Prin acest testament, prietene, îţi las o jumătate 
din avere, dacă primeşti să iei de soţie pe aceea care va fi 
văduva mea. 

Din palid cum era, căpitanul deveni livid. Un freamăt 
nervos puse stăpânire pe trupul său şi întinse spre 
testament o mână tremurândă. 

— Fii liniştit, Armand, - murmură el cu glasul stins — 
dacă te va lovi vreo nenorocire, te voi asculta... Dar vei trăi, 
- adăugă el - o vei revedea pe Helene, de care nu mă mai 
leagă, de altfel, decât o vie şi respectuoasă prietenie. 

— Mi-e frig, - repetă colonelul - cu convingerea unui om 
care îşi simte sfârşitul aproape. 

Şi capul i se înclină din nou pe piept şi somnul îl cuprinse 
cu o încăpățânare tiranică. 

— Să-l lăsăm să doarmă câteva ceasuri, - îi spuse 
căpitanul lui Bastien - îl vom veghea noi. 

— Vânt blestemat, murmură Bastien cu furie, în timp ce, 
ajutat de italian, îl culca pe colonel alături de foc şi-l învelea 
cu restul de îmbrăcăminte şi de cuverturi pe care-l mai 
aveau. 

Cinci minute mai târziu, colonelul Armand de Kergaz 
dormea adânc. 

Bastien, cu ochii pe el, cu privirea mângăietoare a unui 
câine credincios, alimenta fără întrerupere focul şi veghea 
ca nu cumva vreo scânteie sau vreun tăciune să cadă pe 
chipul ofițerului adormit. 

Cât despre căpitan, acesta îşi ţinea capul în palme; 
privirea îi era plecată şi fără îndoială că mii de gânduri 
confuze se zbăteau în creierul său. 

Omul acesta, faţă de care colonelul nutrea o prietenie 
oarbă, era plin de vicii. Avid şi răzbunător, era insinuant cu 
toată lumea. Mercenar, el ştiuse să lege în armata franceză 
prietenii cu ofiţeri bogaţi şi de viţă nobilă. Fără să aibă el 
însuşi un sfanţ, avea numai prieteni milionari. 


Felipone devenise căpitan mai mult prin forţa 
împrejurărilor decât prin actele sale de bravură, într-o 
vreme în care moartea secerase zdravăn în rândurile 
ofiţerilor. 

Luase parte la mai multe bătălii, dar niciodată nu fusese 
văzut distingându-se el însuşi. Poate că nu era chiar un laş; 
dar, cu siguranţă, nu era un bărbat al cărui curaj să atingă 
îndrăzneala. 

Felipone şi colonelul Armand erau prieteni de 
cincisprezece ani. Căpitani amândoi, o întâlniseră la Paris, 
cu trei ani în urmă, pe domnişoara Helene Durand, fiica 
unui furnizor al armatei. O fată frumoasă şi fermecătoare 
de care se îndrăgostiseră amândoi. 

Helene îl alesese pe colonel. 

Din ziua aceea, Felipone purta prietenului său o ură 
înspăimântătoare, o ură adâncă şi mută, ascunsă sub masca 
celei mai cordiale afecţiuni, dar neîndurătoare, criminală, 
stând gata să izbucnească în prima clipă prielnică. 

De douăzeci de ori în timpul războiului, în mijlocul 
luptelor, Felipone îl luase la ochi pe colonel, în bătaia armei, 
din umbră sau la adăpostul fumului bătăliilor. 

De douăzeci de ori ezitase, căutând apoi o răzbunare 
mai rea şi mai crudă decât acest asasinat. 

Or, această răzbunare italianul o găsise, în sfârşit. Şi la 
ea se gândea, cu sânge rece, în timp ce colonelul dormea 
sub privirea devotată a lui Bastien. 

— Nebunul! îşi spunea Felipone, care arunca din când în 
când câte o privire întunecată ofițerului adormit. Nebunul! 
Îmi dă mie, care sunt sărac, banii şi, în acelaşi timp, pe 
nevastă-sa, tocmai mie, celui pe care ea l-a respins... Nu şi- 
ar fi putut pronunţa mai bine sentinţa de moarte. 

Privirea căpitanului se opri, preţ de o clipa, asupra lui 
Bastien. 

— Omul ăsta mă stinghereşte, cu atât mai rău pentru el! 

Şi Felipone se ridică şi se apropie de cal. 

— Doriţi ceva, domnule căpitan? întrebă husarul. 


— Vreau să verific amorsele pistoalelor mele. 

— Ah, zise Bastien. 

— Cu blestemata asta de zăpadă n-ar fi de mirare, 
continuă liniştit căpitanul, ca rezervorul de pulbere să fi 
prins umezeală, şi dacă vin cazacii... 

O dată cu aceste cuvinte, Felipone scoase un pistolet şi 
păru că se joacă nepăsător cu el. 

Bastien îl privea liniştit, fără urmă de neîncredere. 

— Pulberea este uscată, zise căpitanul, şi cremenea este 
în stare bună. Să trecem la altul. 

Şi luă al doilea pistolet pe care-l verifică cu aceeaşi grijă. 

— Ştii, - zise dintr-o dată, privindu-l pe husar - că ţintesc 
minunat cu această armă? 

— "Tot ce se poate, căpitane. 

— De la treizeci de paşi, - continuă liniştit Felipone - îmi 
atingeam omul drept în inimă şi-l omoram pe loc 
întotdeauna. 

— Aha! murmură Bastien distrat, cu gândul stăpânit de 
treburile sale de paznic de noapte. 

— Mai mult decât atât, - continuă căpitanul - am pariat 
adesea că pot nimeri în ochiul adversarului meu, fie în cel 
stâng, fie în cel drept, şi am nimerit întotdeauna la fix... Dar, 
vezi tu, amice Bastien, cel mai simplu e să ţinteşti inima, 
asta omoară pe loc. 

Şi căpitanul cobori ţeava pistoletului său. 

— Ce faceţi? strigă cu putere Bastien, sărind înapoi. 

— 'Ţintesc inima, răspunse rece Felipone, care ochi 
soldatul spunându-i: nu vreau să te fac să suferi. 

Trase şi adăugă: 

— Mă stinghereai, băiete; cu atât mai rău pentru tine. 

Un fulger străluci în noapte, se auzi o detunătura urmată 
de un strigăt de durere şi husarul căzu pe spate. 

Auzind şi zgomotul şi strigătul, colonelul fu smuls cu 
brutalitate din somnul său letargic şi se ridică pe jumătate, 
crezând că are de-a face cu duşmanul. 


Dar Felipone, care se înarmase cu al doilea pistolet, îi 
propti deodată genunchiul în piept şi îl răsturnă sălbatic pe 
spate, silindu-l să rămână culcat. 

Şi colonelul, înmărmurit de acest atac neaşteptat, văzu 
aplecat asupra lui chipul schimonosit şi batjocoritor al 
duşmanului său, însufleţit de un zâmbet feroce, şi acest 
zâmbet îi dezvălui cu iuţeala fulgerului toată josnicia, toată 
cruda infamie a omului în care crezuse. 

— Ha, ha, - rânji italianul - ai fost atât de neghiob, 
colonele Armand de Kergaz, încât ai putut să crezi în 
prietenia unui bărbat căruia i-ai furat femeia pe care o 
iubea... Şi ai mai fost atât de neghiob încât să-ţi închipui că 
el te va ierta vreodată! Ai împins prostia până într-acolo, 
încât ţi-ai făcut testamentul implorând acest drag prieten 
să-ţi ia văduva de nevastă şi să primească jumătate din 
averea ta!... Şi ai adormit apoi liniştit, cu nădejdea de a 
vedea, trezindu-te, mijind zorile unor zile mai bune, şi de a 
te afla din nou alături de cei atât de dragi ţie, soţia şi 
copilul!... De trei ori idiot!... Ei bine, nu, sfârşi căpitanul, 
nu-ţi va fi dat să-i vezi din nou şi vei adormi, de această dată 
însă pentru totdeauna, scumpul meu amic! 

Şi căpitanul îndreptă ţeava pistoletului său către fruntea 
lui Armand de Kergaz. 

Acesta, stăpânit de instinctul de conservare, încercă să 
se elibereze din strânsoare, să scape de genunchiul care-l 
apăsa. 

Felipone îl ţinea însă lipit de pământ şi-i spuse: 

— Inutil, colonele, trebuie să rămâi aici. 

— Laşule! murmură Armand de Kergaz cu disprețul în 
ochi. 

— Fii liniştit, Armand, dorinţa ta va fi împlinită; mă voi 
căsători cu văduva ta, voi purta doliu după tine şi toată 
lumea mă va vedea plângându-te la nesfârşit. Sunt omul 
care ştie să păstreze convenienţele. 

Şi pistoletul atinse fruntea colonelului, imobilizat sub 
genunchiul italianului; acesta trase cu acelaşi sânge rece de 


care dăduse dovadă cu câteva clipe în urmă, când 
deschisese focul asupra fidelului husar. 

Glontele zdrobi craniul colonelului Armand de Kergaz şi 
rămăşiţele însângerate ale creierului se împrăştiară peste 
mâinile asasinului. 

Bastien zăcea alături, într-o baltă de sânge, iar crima 
italianului nu avusese nici un alt martor în afara lui 
Dumnezeu. 

Capitolul II. 

Patru ani după această teribilă scenă pe care v-am 
povestit-o, adică în luna mai 1816, îl regăsim pe căpitanul 
Felipone ajuns colonel şi soţ fericit al doamnei Helene de 
Kergaz. 

Colonelul locuia, în tot timpul verii, într-o frumoasă 
reşedinţă, cu aspect seniorial, situată în Bretania, la limita 
extremă a Finisterului. Se numea Kerloven şi era o 
proprietate de familie pe care fostul colonel Armand de 
Kergaz o lăsase soţiei sale. 

Castelul era construit la marginea mării, pe înălţimea 
unei faleze, iar de cealaltă parte, a pământului, domina o 
micuță şi frumoasă vale bretonă, plină de bălării şi 
mărginită de păduri. Nimic nu era mai sălbatic şi mai 
pitoresc, mai izolat şi mai plin de farmec, decât această 
veche reşedinţă feudală, refăcută în întregime, în interior, 
după gustul modern, graţie averii imense a colonelului 
Felipone dar căreia, în afară, i se păstrase patina plină de 
poezie a anilor trecuţi. Un parc mare, cu ulmi seculari, 
înconjura castelul. Fațada era biciuită de mare, de această 
mare învolburată şi cenugşie, cu furii adânci, muşcând veşnic 
din coasta bretonă. O terasă a cărei construcţie data din 
vremea cruciadelor se întindea de această parte, de la un 
capăt la celalalt. 

Cu câteva sute de picioare mai jos, mugea bătrânul 
ocean. 

Colonelul sosise la Kerloven către sfârşitul lunii aprilie, în 
tovărăşia soţiei sale, care avea să dea în curând viaţă unui 


copil, primul fruct al noii sale căsătorii, şi însoţit de un băiat 
de aproape cinci ani, care se numea Armand, după tatăl 
său, nefericitul colonel de husari asasinat de italian. 

Colonelul Felipone ajunsese conte pe vremea 
Restauraţiei, ceea ce făcea ca văduva domnului de Kergaz, 
care fusese nobil de viţă veche, să-şi păstreze, astfel, titlul 
de contesă. 

Contele, - aşa îl vom numi de aici înainte pe italian, - 
contele, deci, îşi petrecea timpul vânând prin împrejurimi şi 
legând prietenie cu toţi boiernaşii din vecinătate. 

Contesa trăia în cea mai adâncă singurătate. Desigur, 
aceia care o cunoscuseră odinioară, la curtea împăratului 
Napoleon, pe sclipitoarea şi frumoasa Helene de Kergaz, ar 
fi recunoscut-o cu greu în chipul acestei femei palide şi 
ofilite, cu privirea rătăcită, cu pasul şovăielnic şi obosit, cu 
zâmbetul trist şi resemnat. 

Cu patru ani înainte, doamna de Kergaz, care de câteva 
luni era stăpânită de o tragică nelinişte cu privire la soarta 
soţului său, văzuse intrând la ea, într-o dimineaţă, pe 
căpitanul Felipone îmbrăcat tot în negru. 

Căpitanul, se ştie, o iubise pe Helene; dar dragostea sa 
născuse în sufletul tinerei femei o ură adâncă pentru el, 
omul ale cărui trăsături false şi perverse le ghicise 
instinctiv. 

De multe ori, după căsătorie, încercase să deschidă ochii 
domnului de Kergaz asupra prieteniei lui pentru italian; din 
nenorocire, însă, colonelul nutrea pentru acesta o afecţiune 
adâncă, pe care nimic n-a putut s-o ştirbească. 

Văzându-l pe căpitan, contesa nu-şi putu reţine un 
strigăt, presimţind nenorocirea. 

Felipone se apropiase de ea încet; îi luase mâinile într- 
ale sale şi, ştergându-şi o lacrimă ipocrită, îi spusese: 

— Dumnezeu este necruţător cu noi, doamnă. Ne-a luat, 
dumitale soţul, iar mie prietenul. Să plângem împreună... 

Numai câteva zile mai târziu află biata văduvă despre 
testamentul soţului său, despre acel testament în care 


nesocotitul o implora să devină soţia aceluia care avea să fie 
ucigaşul său şi un al doilea tată copilului ce avea să se 
nască. 

Aversiunea contesei pentru Felipone era însă atât de 
mare, încât ea nu se supuse. 

Italianul era şiret şi răbdător: păru uimit de ultima 
dorinţă a prietenului său şi se declară nedemn să-i ia locul. 
Ceru numai umila favoare de a rămâne un simplu protector, 
un prieten devotat al sărmanei văduve, un tutore al micului 
orfan. 

Şi, timp de trei ani, omul acesta îşi jucă atât de bine 
rolul, se arătă atât de drăgăstos, atât de bun, atât de 
devotat şi de dezinteresat, încât sfârşi prin a o dezarma pe 
contesă; ea crezu că s-a înşelat şi că l-a judecat greşit. 

Apoi, epoca imperială îşi arătă adevărata ei faţă. 

Doamna de Kergaz nu era nobilă din naştere şi, cu toate 
că era văduva unui ofiţer imperial, se văzu expusă unor 
persecuții; înţelese mai bine ca oricând singurătatea 
îngrozitoare a văduvei care este mamă şi care trebuie să se 
dăruie fiului său. 

Felipone devenise curtean şi, fiind bine văzut la curte, ar 
fi putut să facă multe pentru viitorul orfanului. Acesta a fost 
motivul care a cântărit cel mai mult în ochii contesei. Ea 
sfârşi prin a ceda insistențelor şi se căsători cu italianul. 
Dar, lucru ciudat, din chiar clipa în care îşi legă viaţa de cea 
a contelui, aversiunea pe care i-o inspirase la început şi pe 
care acesta izbutise s-o stingă, se reaprinse cu putere în 
sufletul contesei. 

O dată ce şi-a atins scopul, colonelul a socotit de prisos 
să continue a-şi juca rolul, care fusese unul de lungă şi 
răbdătoare prefăcătorie. Firea sa de om rău, sălbatic şi 
răzbunător, ieşi din nou la iveală şi-şi puse în gând să-i 
plătească Helenei pentru toate necazurile pe care i le 
pricinuise până atunci. 

Şi începu pentru biata femeie o viaţă plină de lacrimi şi 
de singurătate, cu atât mai grea, cu cât căuta să ascundă 


adevărul asupra căsniciei sale tiranice. 

Ziua, în văzul lumii, Felipone zâmbea soţiei sale dar, în 
umbra intimităţii, devenise călăul ei. Mizerabilul născocise 
torturi de neînchipuit pentru această nobilă fiinţă care 
crezuse în el o singură zi. 

Ura sa plină de gelozie se năpusti şi asupra copilului, 
care-i amintea de primul soţ al contesei. Şi atunci când 
aceasta fu pe punctul de a deveni din nou mamă, italianul 
îndrăzni să-şi facă acest calcul josnic: 

— Dacă micuțul Armand ar muri, fiul meu ar moşteni o 
avere imensă... Este atât de uşor ca un copil de patru ani să 
moară... 

Acestea erau gândurile care-l stăpâneau pe contele 
Felipone în timp ce sosea la Kerloven. 

Contesa, înăbuşindu-şi lacrimile, trăia la Kerloven într-o 
singurătate absolută, închinând copilului toate puterile ei, 
în timp ce soţul său îşi făcea de cap. 

Într-o seară, - era pe la sfârşitul lunii mai - îl lăsase pe 
micul Armand să se joace pe terasa castelului şi, stăpânită 
de acea aprigă nevoie de rugăciuni şi de reculegere pe care 
o simt sufletele zdrobite, contesa se retrăsese în camera ei 
pentru a îngenunchea în faţa chipului sculptat în fildeş al lui 
Cristos, chip aflat la căpătâiul patului său. 

Rămăsese mult timp în rugăciuni, se înnoptase, şi era o 
noapte adâncă, aşa cum sunt, adesea, nopţile pe coastele 
ceţoase ale vechii Bretanii. Vântul sufla puternic dinspre 
mare, iar valurile mugeau spărgându-se de stânci. Contesa 
se gândi la fiul ei şi, animată de o stranie presimţire, se 
pregătea să părăsească încăperea pentru a striga copilul, 
chiar în clipa în care intră soţul său. 

Felipone era în costum de vânătoare, cu cizme şi cu 
pinteni. Îşi petrecuse ziua prin pădurile vecine şi părea că 
tocmai a sosit. 

Văzându-l, contesa simţi cum strania presimţire îi 
strânge şi mai mult inima. 

— Unde este Armand? îi spuse ea neliniştită. 


— Mă pregăteam să te întreb acelaşi lucru, - răspunse 
contele calm - sunt foarte surprins că nu-l văd aici, lângă 
dumneata. 

Contesa tresări auzind această voce prefăcută şi inima i 
se strânse din nou. 

— Armand! Armand! strigă contesa deschizând fereastra 
care dădea spre terasă. 

Copilul nu răspunse. 

— Armand! Micul meu Armand! repetă mama cu durere. 

Aceeaşi tăcere. 

O lampă aflată pe un gheridon nu izbutea să lumineze în 
întregime această mare încăpere în care rămăseseră 
vechile tapiserii, mobilele de stejar înnegrit şi care păstra 
pecetea trecutului. Cu toate acestea, o rază de lumină căzu 
pe fruntea întunecată a italianului şi contesa păru că 
zăreşte o paloare lividă pe chipul său. 

— Copilul meu, repetă ea cu îngrijorare; ce-ai făcut cu 
copilul meu? 

— Eu? răspunse contele cu o uşoară tresărire în glas, 
care nu scapă însă mamei îngrijorate; n-am văzut de loc 
copilul, în clipa asta am descălecat. 

Pronunţând aceste cuvinte, vocea puţin tulburată a 
italianului îşi regăsise tonul obişnuit şi calmul perfect. 

Aceasta n-o împiedică pe contesă să se avânte afară, 
mânată de cele mai negre presimţiri şi strigând: 

— Armand! Armand! Unde eşti, Armand! 

Capitolul III. 

Cu douăzeci de minute în urmă, contele Felipone sosise 
de la vânătoare şi păşise în curtea reşedinţei de la Kerloven. 

Servitorii castelului nu erau prea numeroşi, cam o 
duzină cu totul, înțelegând şi un grăjdar şi pe cei doi 
îngrijitori de câini. Aceştia trei din urmă locuiau în curte, 
ocupați cu grajdurile şi cuştile; ceilalţi erau răspândiţi prin 
castel. 

Contele urcă, deci, marea scară a reşedinţei fără să 
întâlnească pe nimeni în drumul său şi ajunse la intrarea 


unei lungi galerii, care se întindea de jur împrejurul 
primului etaj, ducând, în dreapta şi în stânga, spre diferite 
apartamente şi dând, printr-o uşă de sticlă, spre terasă. 

Această terasă era locul de plimbare preferat al 
italianului. Aici venea el de obicei, după masa de prânz sau 
după cină, pentru a fuma o ţigară şi pentru a arunca o 
privire visătoare şi distrată asupra mării. 

Uşa de sticlă era întredeschisă; fără să-şi dea seama, 
Felipone trecu pragul. 

Întunericul nopţii se lăsa încet. O ultimă rază a 
amurgului se strecura la orizont, despărţind spuma 
valurilor de ultimii nori de pe cer. Vuietul mării, care se 
izbea, jos, de stânci, urca până pe terasă ca un murmur 
surd. 

Contele făcu trei paşi şi se poticni. Piciorul său întâlnise 
un obiect şi se auzi un sunet sec. Era un cal de lemn, jucăria 
copilului. 

Felipone mai făcu vreo câţiva paşi şi, la ultimele luciri 
tremurânde ale înserării, zări copilul ghemuit alături de 
parapetul terasei, într-un colţ, şi absolut nemişcat. 

Armand, obosit de atâta joacă, abandonase calul de lemn 
şi se aşezase o clipă să se odihnească, apoi i se făcuse somn, 
acel somn de neînvins care în copilărie te cuprinde dintr-o 
dată. Şi adormi adânc. 

Văzând copilul, contele se opri pe loc. 

Vânase singur toată ziua. Singurătatea este un prost 
sfătuitor pentru cei ce nutresc gânduri criminale. 

Timp de cinci sau şase ceasuri, Felipone călărise pe 
potecile verzi ale acelor întinse păduri din Bretania unde 
liniştea este atât de adâncă, iar singurătatea atât de 
deplină. 

Pierdut de ceilalţi vânători, nu mai auzea nici hămăitul 
câinilor şi, încetul cu încetul, pradă unor visuri care abia se 
înfiripau, el lăsase hăţurile să joace libere la gâtul calului. 

Atunci îi reveni, dârz şi puternic, gândul care-l obsedase 
din clipa în care contesa rămăsese însărcinată. 


Micul Armand, îşi spuse el, va avea într-o bună zi 
douăzeci şi unu de ani şi lui îi va reveni toată averea tatălui 
său. Dacă ar muri, mama lui l-ar moşteni, iar fiul meu ar 
moşteni-o pe maică-sa. 

Şi, o dată mai mult, italianul zâmbise gândului infam al 
asasinării copilului. 

Şi iată că prima fiinţă pe care o întâlnea la înapoiere este 
tocmai copilul, acest copil care doarme acolo, în locul acela 
singuratic, departe de toată lumea, la această ora târzie, 
când ideea unei crime îşi face loc uşor într-un suflet josnic. 

Contele nu trezi copilul, dar se propti de parapetul 
platformei şi întinse capul înainte. 

Cu două sute de picioare mai jos, valurile se zbăteau 
învăluite de o spumă albă. Aceste valuri puteau sluji de 
mormânt. 

Felipone se întoarse şi îmbrăţişă terasa dintr-o singură 
privire. Era pustie şi întunericul nopţii începea s-o învăluie. 

Vocea adâncă a mării urca până la el şi părea să-i spună: 
„Oceanul păstrează pentru el ceea ce i se încredinţează.” 

Un fulger drăcesc străbătu gândurile acestui bărbat şi o 
ispită îngrozitoare îi muşcă inima. 

— S-ar fi putut întâmpla, - murmură el - ca acest copil 
curios să privească marea, să se fi urcat pe acest parapet 
care nu măsoară decât trei picioare; s-ar mai fi putut 
întâmpla ca el să se aşeze, imprudent, pe acest parapet şi 
să fi adormit acolo, aşa cum a adormit la piciorul 
parapetului. Apoi, în somn, şi-ar fi putut pierde echilibrul... 

Un zâmbet sinistru se ivi pe buzele albe ale italianului. 

— Şi-atunci, - îşi isprăvi el gândul - atunci băiatul meu 
nu va mai avea nici un frate, iar eu nu voi mai avea de dat 
socoteală în calitate de tutore. 

Pronunţând aceste ultime cuvinte, contele se aplecă din 
nou către mare. 

Valurile bubuiau surd şi păreau să-i spună: „Irimite-ne 
acest copil care te încurcă, îl vom păstra cu credinţă şi-i 
vom face un frumos linţoliu din alge verzi”. 


Privi încă o dată în jurul lui, cu uitătura pătrunzătoare şi 
iute a criminalului care se teme să nu fie văzut. Liniştea, 
întunericul, pustiul, toate îi spuneau: „Nimeni nu te va 
vedea, nimeni nu va putea jura niciodată în faţa vreunui 
tribunal al oamenilor că tu ai asasinat un biet copil!” 

Atunci, contele fu cuprins de ameţeală şi nu mai ezită. 

Făcu încă un pas, ridică în braţele lui copilul adormit şi 
azvârli frageda făptură peste parapet. 

Două clipe mai târziu, un zgomot surd care urcă din 
adâncurile oceanului îl înştiinţă că valurile îşi primiseră şi 
îşi înghiţiseră prada. 

Copilul nu scosese nici un strigăt pomenindu-se în 
văzduh. 

Timp de câteva minute, Felipone rămase nemişcat, pradă 
unei ciudate înfierbântări, în chiar locul în care făptuise 
fărădelegea; apoi, mizerabilul fu cuprins de frică şi vru să 
fugă; stăpânirea de sine care-i caracterizează pe marii 
criminali îi reveni însă după aceea, şi el înţelese că, fugind, 
s-ar trăda. Atunci, cu pasul încă şovăielnic, dar cu fruntea 
de pe acum senină, părăsi terasa în vârful picioarelor şi se 
îndreptă către apartamentul soţiei sale, lăsând, în sfârşit, să 
răsune pe dalele culoarului pintenii şi tocurile puternicelor 
sale cizme. 

Capitolul IV. 

Contesa se repezise afară din cameră strigându-şi 
copilul în toate zările, iar soţul său o urmase, manifestând, 
la rândul său, o mare nelinişte, căci copilul avea obiceiul de 
a se întoarce alături de mama sa de îndată ce-şi sfârşea 
joaca. 

Strigătele contesei puseseră în curând tot castelul în 
mişcare. Nimeni nu-l văzuse pe micul Armand din clipa în 
care mama sa îl lăsase pe terasă. 

Fură cercetate, pe rând, castelul, grădina, parcul; copilul 
nu era nicăieri. 

Trecură două ceasuri de cercetări infructuoase; contesa, 
înnebunită, îşi frângea mâinile în deznădejdea ei, iar 


privirea-i fierbinte părea că încearcă să pătrundă până în 
adâncul inimii lui Felipone, pe care-l şi vedea ca pe ucigaşul 
copilului, ghicind, astfel, ceea ce el făptuise. 

Italianul îşi juca însă atât de bine profunda întristare, în 
glasul şi în gesturile lui citeai o atât de nevinovată uimire, o 
atât de mare durere, încât mama, o dată mai mult, crezu că 
s-a lăsat târâtă de acea puternică duşmănie pe care o purta 
soţului său, acuzându-l de dispariţia copilului. 

Sosi deodată un servitor ţinând în mână pălărioara 
copilului, împodobită cu o pană, care-i căzuse de pe cap în 
timp ce dormea, oprindu-se pe bordura terasei. 

— Ah, bietul copil! exclamă Felipone, se vede că a 
escaladat parapetul... 

În clipa în care contesa, auzind aceste cuvinte şi văzând 
obiectul care părea să confirme tristul adevăr, tresărea 
înspăimântată. În pragul încăperii în care se găseau acum 
cei doi soţi apăru un om; văzându-l, contele Felipone se 
dădu îngrozit înapoi şi deveni livid. 

Capitolul V. 

Persoana care se ivise era un bărbat în jurul a treizeci şi 
şase de ani, îmbrăcat într-o lungă redingotă albastră, 
împodobită cu o panglică roşie, cum purtau pe atunci 
soldaţii Imperiului lăsaţi la vatră de către Restauraţie. 

Era un om înalt, din ai cărui ochi ţâşneau fulgere 
întunecate, dezvăluind indignarea pe chipul său plin de 
mânie. 

Făcu trei paşi în întâmpinarea lui Felipone care se tot 
dădea îndărăt înspăimântat, întinse o mână către el şi-i 
strigă: 

— Asasinule! Asasinule! 

— Bastien! şopti Felipone cuprins de ameţeală. 

— Da, repetă husarul, căci el era, Bastien pe care tu ai 
crezut că l-ai ucis pe loc şi care nu e mort... Bastien, pe 
care cazacii l-au găsit zăcând într-o baltă de sânge, un ceas 
după fuga şi după dublul tău asasinat, şi căruia i-au salvat 
viaţa... Bastien, prizonier timp de patru ani şi care, în 


sfârşit, vine să-ţi ceară socoteală pentru viaţa colonelului 
său, cu al cărui sânge ţi-ai pătat mâinile... 

Şi în timp ce Felipone, fulgerat, se tot retrăgea din faţa 
acestei înspăimântătoare apariţii, Bastien o privi pe contesă 
şi-i spuse: 

— Doamnă, acest om, acest mizerabil a ucis copilul aşa 
cum i-a ucis şi tatăl. 

Contesa înţelese. 

Mama, disperată până atunci, deveni dintr-o dată ca o 
tigroaică în prezenţa celui ce-i omorâse copilul; se aruncă 
spre el pentru a-l sfâşia cu unghiile, strigând: 

— Asasin! Asasin! Te aşteaptă eşafodul... Am să te dau 
chiar eu pe mâna călăului...! 

În clipa aceea însă, în timp ce infamul continua să dea 
înapoi, Helene scoase un strigăt şi simţi mişcând ceva în 
străfundurile fiinţei sale. Se opri, palidă, zdrobită... 
clătinându-se... 

Bărbatul pe care voise să-l dea pe mâna legii, bărbatul 
pe care voise să-l târască pe scările eşafodului, acest 
mizerabil, acest infam era tatăl celuilalt copil, al copilului pe 
care-l simţea mişcând la sânul ei. 

Capitolul VI. 

Există la Paris un cartier foarte nou, în care de vreo 
cincisprezece-douăzeci de ani se instalaseră două soiuri 
distincte de locuitori, foarte diferite unul de celălalt, dar pe 
care întâmplarea şi, poate, o anumită comunitate de gusturi 
şi de obiceiuri, le reunea adesea. 

Este vorba despre acele numeroase străzi care, de 
oriunde ar veni, duc toate spre colina Montmartre, ating, în 
punctul lor de plecare, strada Saint-Lazar urcă până la 
zidul de pază - şi care au luat numele comun de cartierul 
Breda. 

Acolo, făpturile acelea nebune care se nasc şi care mor 
la întâmplare şi care strălucesc vreo zece ani ca meteorii, 
fetele acelea stăpânite de lene şi de plăceri, care înşiră 
averi pe minunatele lor degete, care-şi trăiesc dinainte 


viitorul risipindu-şi prezentul, lumea aceasta, a 
păcătoaselor, a pus stăpânire pe catul de jos şi pe primul 
etaj al fiecărei case. 

Etajele superioare şi, îndeosebi, cele care sunt prevăzute 
cu terase, au fost cucerite de o lume spirituală şi cu gusturi 
deosebit de alese, lipsită de bogăţie şi căreia i se spune 
lumea artiştilor. Puţine sunt casele, mai ales în partea de pe 
deal a cartierului, în care să nu găseşti unul sau două 
ateliere; unele adăpostesc un muzician deja celebru sau pe 
cale de a deveni, altele câte un poet care se consolează de 
nerecunoştinţa acestui secol barbar respirând cu toate 
puterile aerul tare care pătrunde prin ferestrele mansardei 
sale. Artişti şi femei păcătoase, trăind oarecum de la o zi la 
alta, s-au strâns frăţeşte unii alături de alţii, pentru a da 
viaţă noului oraş care, cu numai cincisprezece ani în urmă, 
era doar o biată aşezare. 

În adevăr, în anul 1843 extremităţile străzilor Blanche şi 
Fontaine-Saint-Georges abia dacă erau clădite, iar casele, 
răspândite ici-colo în preajma zidului de pază, arătau ca o 
turmă de oi răsfirată la poalele unui deal. 

Între strada Pigalle şi strada Fontaine, în chiar locul 
unde avea să ia fiinţă strada Duperre, se înălța o casă mare 
în care îşi adunase muzele o întreagă colonie de artişti. 

Şi iată că în noaptea care desparte lăsata secului de 
miercurea mare, în anul 1843, cel de-al patrulea etaj al 
acestei case era scăldat în lumină; şi prin ferestrele 
deschise, - căci noaptea era călduţă, ca o noapte de aprilie, 
cu toate că luna martie era la începutul ei, - se auzeau 
glasuri puternice, vesele, precum şi sunetele unei polci 
pline de frenezie. 

Un pictor de talent pe care averea şi renumele îl 
copleşiseră dintr-o dată, şi care se numea Paul Lorat, turna 
unul din acele chefuri între artişti, care străluceau prin 
excentricitatea lor şi cărora artele reunite le aduceau 
întregul lor prestigiu. 


Imensul atelier al marelui artist fusese transformat în 
sală de bal, iar terasa, care era lipită de atelier - în grădină. 

Era un bal costumat şi chiar mascat. 

Invitaţii făceau parte din cele mai diferite categorii. 

Se găseau acolo artişti, oameni de litere, băieţi de familie 
care se ruinau cu nepăsare, câţiva funcţionari de minister, o 
duzină de agenţi de schimb, un bancher celebru, câte un 
exemplar, adică, din toate celebrităţile la modă. 

Femeile făceau parte atât din lumea teatrului, cât şi din 
lumea mondenelor. 

Costumul istoric se impunea şi nici un invitat nu scăpase 
prilejul. 

Doamnele de la curtea lui Ludovic al XV-lea dansau cu 
pajii lui Carol al V-lea, iar primul cadril legăna în ritmurile 
lui o regină Elisabeta a Angliei, un marchiz de Lauzun, o 
Agnese Sorel şi un Ludovic al XIII-lea. 

Capitolul VII. 

Şi, în timp ce în atelier se dansa, câţiva rari invitaţi se 
izolaseră pe terasă, sfidând aerul proaspăt al nopţii şi un 
început de ploaie rece şi pătrunzătoare. 

Era aproape de unsprezece; unul dintre aceştia stătea 
rezemat de balustrada balconului şi privea trist la 
picioarele sale, în timp ce valsul îi trimitea, din când în 
când, acorduri duioase şi învăluitoare. 

Îmbrăcat în negru şi având chipul acoperit cu o mască, 
bărbatul acesta, costumat ca un senior scoţian de la curtea 
Mariei Stuart, era înalt şi părea destul de tânăr. 

Cu fruntea lăsată în palme, trist şi visător ca şi când s-ar 
fi aflat la o sută de leghe de această sărbătoare, el şoptea: 

— Aşa e viaţa! Oamenii aleargă după fericire, dar nu 
dobândesc, vai, decât un dram de plăcere trecătoare. 
Dansaţi, nebuni ce sunteţi, tineri zănateci care n-aţi 
cunoscut încă suferinţa. Dansaţi şi cântaţi... Nici nu vă trece 
prin minte că în ceasul acesta sunt alţii care, chinuiţi, plâng. 

Şi visătorul cuprinse, dintr-o privire, întregul orizont. 


La picioarele sale, învăluit în ceaţă, Parisul, gigant de 
piatră şi ţărână, dormea un somn frământat. 

Foarte aproape, la poalele colinei, Opera părea să poarte 
pe frontispiciul ei un nimb argintiu; bulevardele străluceau 
în bătaia unor gigantice ghirlande de lumini şi păreau să 
cuprindă laolaltă Parisul scânteietor şi aurit al cartierului 
Madeleine cu Parisul întunecat şi mohorât al mahalalei 
Saint-Antoine, Parisul bogaţilor cu cel al săracilor, Parisul 
trândăviei poleite cu cel al muncii înverşunate. 

Apoi, şi mai departe încă, la orizont, pe celălalt mal al 
Senei, pe jumătate cufundat în ceţuri, ochiul visătorului 
descoperi Panteonul care-şi înălța cupola întunecată către 
cer. La dreapta acestui monument, austerul cartier Saint- 
Germain, capitală detronată de cincisprezece ani, reşedinţa 
unei monarhii fără rege, adăpost al vechilor nobili aflaţi în 
doliu. La stânga, şi întinzându-se până pe povârnişurile 
mâloase ale râului Bievre, mizerul cartier Saint-Marceau, 
pe care abia izbutesc să-l lumineze, ici-colo, îndepărtate 
felinare, aidoma unor faruri care rătăcesc pe o mare 
furtunoasă. 

„O, măreț oraş! murmură bărbatul care îmbrăţişa cu 
privirile această imensă şi sublimă panoramă a celui mai 
frumos oraş din lume, nu eşti, oare, tu însuţi simbolul 
misterelor universului? Aici, desfrâul e treaz, iar dincolo, 
munca, ostenită, doarme; la picioarele mele se aud 
zgomotele balului, iar la orizont se zăresc luminile unei noi 
dimineţi de muncă; la dreapta, cântecele fericiţilor, 
zâmbetele îndrăgostiţilor, visurile de aur şi amăgirile fără 
de sfârşit ale acelei beţii căreia i se spune speranţă. La 
stânga, plânsetele suferinţei, lacrimile tatălui care şi-a 
pierdut copilul, ale copilului rămas orfan de mamă, ale 
logodnicului căruia moartea sau rivalul i-au răpit logodnica. 

Aici, zgomotul caleştii care poartă doi tineri căsătoriţi, 
fericiţi şi frumoşi, ceva mai departe fluierul tainic al 
pungaşilor şi scârţâitul şperaclului mânuit de spărgător. O, 


măreț oraş, închizi, în tine singur, mai multă virtute şi mai 
multă crimă decât poate cuprinde tot restul lumii. 

Patrie a unor cumplite şi înspăimântătoare drame, între 
zidurile tale se făptuiesc infamii fără de număr, crime fără 
de nume, pe care legea n-ar fi în stare să le pedepsească... 
tranzacţii ruşinoase pe care justiţia omenească nu le poate 
dezvălui şi nici pedepsi. 

În oceanul tău de noroi, de fum şi de zgomote, un ochi 
pătrunzător ar descoperi repede sfâşietoare nenorociri pe 
care mila publică este neputincioasă a le alina, virtuţi 
sublime care trec neobservate şi cărora nimeni nu s-a 
gândit să le dea cuvenita răsplată. 

O, Paris! continuă tânărul, amenințând cu mâna întinsă 
imensul oraş. Ar face adevărate minuni, între zidurile tale, 
bărbatul care, folosind o avere imensă ca pe o pârghie, 
călăuzit de o inteligenţă şi de o voinţă fără egal, s-ar 
preface într-un cavaler al dreptăţii, în tămăduitorul tuturor 
acestor nenorociri, în binefăcătorul tuturor acestor virtuţi 
ignorate. 

A! Dacă aş avea aur, mormane de aur, cred că aş putea fi 
eu omul acela”. 

Părăsi balustrada balconului şi se plimbă câteva clipe în 
lungul şi latul terasei, tot atât de nepăsător la zgomotele 
chefului pe cât ar fi fost un trecător de pe stradă. 

„Dumnezeule! adăugă el, ar fi o nobilă şi măreaţă 
misiune aceasta, o misiune pe care eu aş putea-o împlini, eu 
care nu iubesc pe acest pământ decât o singură fiinţă 
pentru totdeauna pierdută, eu care n-am nici familie, nici 
nume, nici patrie!” 

Vorbind astfel, singuraticul se pomeni faţă în faţă cu un 
alt solitar, venit şi el să respire puţin pe terasă şi să scape, 
astfel, de aerul înăbuşitor al balului. 

Ca şi acesta, era mascat; numai că, în locul sobrului 
costum scoţian, el purta tunica roşie, pantalonii albaştri ca 
cerul şi jaboul lui Don Juan. 


— Zău, domnule, se adresă el scoţianului pe un ton de 
uşoară zeflemea, sunteţi tot atât de serios ca şi costumul 
dumneavoastră. 

— Găsiţi? întrebă gânditorul, tresărind la auzul acelei 
voci care i se păru cunoscută de undeva. 

— Vă rosteaţi, mi se pare, o cuvântare destul de patetică 
şi destul de interesantă, judecând după cele câteva cuvinte 
care v-au scăpat, continuă Don Juanul, la fel de zeflemitor. 

— Poate... 

— Nu spuneaţi dumneavoastră, adineaori: „O! Dacă aş 
avea aur, aş fi eu omul acela!” Şi nu este adevărat că 
priveaţi Parisul vorbind astfel? 

— Ba da, răspunse scoţianul; şi-mi spuneam că cel ce are 
mult aur la îndemână poate împlini o mare şi nobilă misiune 
în acest Paris care doarme la picioarele noastre... 

— Pe legea mea, domnule, spuse Don Juanul, cred că eu 
sunt omul de care aveţi nevoie. 

— Dumneavoastră? 

— Bătrânul meu tată, care nu mai poate întârzia mult la 
întâlnirea cu strămoşii, ceea ce este în ordinea firească a 
lucrurilor, îmi va lăsa mie o rentă de patru sau cinci sute de 
mii de franci. 

— Dumneavoastră? 

— Mie. 

— Foarte bine, spuse scoţianul, priviţi: vedeţi acest 
gigant care se întinde şi-şi desfăşoară braţele enorme pe 
cele două maluri ale acestui imens fluviu, acest Babilon 
modern de zece ori mai mare decât Babilonul antic? Acolo, 
crima face casă bună cu virtutea; hohotele de râs se 
amestecă în aer cu strigătele de moarte, cântecele de 
dragoste cu plânsul disperării; puşcăriaşul păşeşte pe 
acelaşi trotuar cu martirul. Nu credeţi că un om inteligent 
şi bogat ar putea juca un mare rol? 

— Într-adevăr, răspunse Don Juanul cu o voce 
batjocoritoare şi muşcătoare, ieşită parcă din fundul 
iadului. 


Şi, ca şi când adevăratul Don Juan, Don Juan de Marana 
al poeţilor, bărbatul fără suflet, banditul care călca totul în 
picioare, eroul scepticismului cântat de către Lord Byron, 
nelegiuitul răpitor de călugăriţe şi călău de fecioare, ar fi 
făcut în aşa fel încât sufletul său blestemat şi afurisit să 
treacă în sufletul aceluia care-i împrumutase haina, 
costumatul reluă: 

— Într-adevăr, sunt multe de făcut acolo, maestre, şi 
Satana, care, în chip de diavol şchiop, înălța capacul de 
peste Madrid arătând învăţăcelului său, ca preţ al eliberării, 
ce se găseşte înăuntru, Satana însăşi n-ar şti mai multe 
decât mine în treaba asta. Vedeţi acest oraş imens? Ei bine, 
pentru un bărbat care are şi timp şi bani se găsesc acolo 
femei de cucerit, oameni de vândut şi de cumpărat, pungaşi 
de recrutat, mansarde unde preţul muncii se adună bănuţ 
cu bănuţ pentru a se preschimba în budoare somptuoase, 
împodobite cu aurul trândăviei. lată cum înţeleg eu 
misiunea de care vorbeaţi. 

— Infamie! murmură scoţianul. 

— Haida de, dragul meu! Infamă nu-i decât prostia. De 
altfel, vorbind aşa, nu sunt în pielea personajului meu? Mii 
de draci! Nu sunt eu Don Juan? 

Şi râzând tot timpul, cu râsul acela care părea să 
cuprindă într-însul tot geniul răului, noul Don Juan îşi 
smulse masca. Scoţianul scoase un strigăt şi se dădu înapoi 
cu un pas. 

— Andrea! murmură el. 

— Ia te uită, făcu vicontele, eu însumi! Mă cunoaşteţi 
dumneavoastră? 

— Poate, răspunse scoţianul care-şi redobândise calmul. 

— Foarte bine, în cazul acesta, om al virtuţii, - jos masca! 
Trebuie să ştiu în faţa cui mi-am expus teoria. 

— Domnule, răspunse rece scoţianul, dacă nu aveţi nimic 
împotrivă, aş prefera să aştept ora mesei. 

— De ce? 

— Am făcut un rămăşag, răspunse el scurt. 


Şi se avântă pe neaşteptate în vâltoarea balului. 

— Ciudat, - murmură Andrea - mi se pare c-am mai auzit 
glasul acesta. 

— La masă! La masă! se striga în acelaşi timp din toate 
părţile. 

Masa era gata. 

O bună parte dintre invitaţi plecaseră între timp. Era 
târziu şi nu rămăseseră decât vreo treizeci de persoane. 

Toţi se aşezară veseli la masă şi toate măştile căzură, cu 
excepţia aceleia pe care o purta bărbatul îmbrăcat în senior 
scoţian de la curtea Mariei Stuart. 

În loc să se aşeze, acesta rămase în picioare în spatele 
scaunului său. 

— Jos masca! îi strigă o femeie cu glas vesel. 

— Cu voia dumneavoastră, doamnă, încă nu, răspunse el. 

— Cum? Veţi mânca mascat? 

— Nu voi mânca. 

— "Totuşi, veţi bea. 

— Nici pe atât. 

— Dumnezeule! se auziră şoapte de jur-împrejur, pare o 
voce ieşită din mormânt! 

— Doamnelor, - reluă scoţianul - am încheiat un 
rămăşag. 

— Să auzim rămăşagul! 

— Am pariat că nu-mi voi scoate masca decât după ce voi 
fi împărtăşit o tristă poveste unor oameni atât de veseli ca 
dumneavoastră. 

— Drace! o poveste tristă... Asta-i grav! sări de colo o 
frumoasă actriţă de vodevil, costumată în paj. 

— O poveste de dragoste, doamnă. 

— O! dacă este o poveste de dragoste, spuse o contesă în 
crinolină, asta-i cu totul altceva. Toate poveştile de dragoste 
sunt vesele. Jucându-şi rolul de doamnă de la curtea lui 
Ludovic al XV-lea, contesa, după cum se vede, nu prea lua 
dragostea în serios. 

— Şi totuşi povestea mea e tristă, doamnă. 


— Ei bine, povestiţi-o. 

— Dar este foarte scurtă, reluă omul cu masca. 

— Povestea! povestea i se cerea în gura mare. 

— lată, zise scoţianul, povestea mea. Există bărbaţi care 
iubesc mai multe femei. Eu n-am iubit decât una. Am iubit-o 
însă puternic, din tot sufletul, fără s-o întreb cine e şi de 
unde vine. 

— Aha! întrerupse pajul, era vorba, deci, de o 
necunoscută? 

— Am găsit-o plângând, într-o noapte, pe treptele unei 
biserici. Fusese sedusă şi părăsită. Seducătorul său era un 
mizerabil, un asasin, un hoţ. 

Vocea povestitorului era tăioasă, ca aceea a lui Don Juan 
de mai înainte, iar vicontele Andrea tresări. 

— Şi iată că, într-o bună zi, - continuă scoţianul - 
bărbatul acela, pe care-l detesta şi de care fugise cu scârbă, 
a vrut să mi-o răpească; s-a furişat la ea ca un tâlhar şi, 
purtând-o în braţe, se pregătea să fugă în clipa în care am 
pătruns... Nici el şi nici eu nu aveam altă armă decât un 
pumnal... Preţul victoriei era femeia... Ne-am bătut cu 
pumnalul, în preajma trupului său aproape în nesimţire. Ce 
s-a petrecut, oare, între noi? Cât timp a ţinut această 
groaznică luptă? N-am ştiut-o niciodată... Adversarul m-a 
răpus. M-a răsturnat cu o ultimă lovitură şi două ceasuri 
mai târziu am fost găsit singur, scăldat într-o baltă de 
sânge. Cel ce încercase să mă ucidă dispăruse şi, o dată cu 
el, femeia pe care eu o iubeam. 

Povestitorul se întrerupse şi îşi opri privirile asupra 
vicontelui. 

Andrea era palid şi fruntea îi era îmbrobonită de 
sudoare. 

— Timp de trei luni, - îşi continuă povestea bărbatul 
mascat - m-am aflat între viaţă şi moarte. Viaţa şi tinereţea 
au izbutit, în cele din urmă, să învingă şi am fost salvat. 
După ce m-am restabilit, am încercat s-o regăsesc pe aceea 
pe care o iubeam şi pe netrebnicul ei răpitor. Am regăsit-o 


singură, am regăsit-o muribundă. Părăsită din nou de către 
trădător, într-un han mizer din nordul Italiei, ea îşi dădu 
sufletul în braţele mele, iertându-l pe păcătos... 

Bărbatul mascat se opri încă o dată şi privirile sale 
alunecară asupra comesenilor. Aceştia îl ascultau în linişte 
şi zâmbetul dispăruse de pe chipurile lor. 

— Ei bine, - sfârşi el - pe acest bărbat, pe acest hoţ, pe 
acest ucigaş, pe călăul acestei femei l-am regăsit astă-seară, 
cu numai un ceas în urmă... Şi pot, în sfârşit, să mă 
răzbun!... L-am regăsit şi infamul se află aici... printre 
dumneavoastră! 

Bărbatul care-şi păstrase masca pe faţă întinse mâna 
către viconte şi adăugă: 

— Ilată-l! 

Şi în timp ce Andrea ţâşnea de pe scaunul său, masca se 
desprindea de pe chipul povestitorului. 

— Armand, sculptorul! se şoptea. 

— Andrea, - strigă el cu glas de tunet - Andrea! Mă 
recunoşti? 

În aceeaşi clipă însă, în timp ce comesenii rămăseseră 
împietriţi în urma acestui neaşteptat şi cumplit 
deznodământ, uşa se deschise şi în încăpere pătrunse un 
om îmbrăcat în negru. 

Omul acesta, aidoma bătrânului servitor care-l surprinde 
pe Don Juan în timpul unei orgii şi-i vesteşte moartea tatălui 
său, omul acesta păşi direct către Andrea, fără să arunce 
nici o privire în jurul său şi-i spuse: 

— Domnule viconte Andrea, tatăl dumneavoastră, 
generalul conte Felipone, care este grav bolnav de mai 
multă vreme, se simte foarte rău astăzi şi ar voi să vă ştie la 
căpătâiul său, mângâiere pe care doamna, mama 
dumneavoastră, n-a putut-o avea în timp ce-şi dădea duhul. 

Andrea se ridică şi, profitând de zarva pe care această 
nouă veste o stârnise, ieşi; în aceeaşi clipă, însă, bărbatul 
care adusese ştirea agoniei tatălui său îl privi pe Armand, 


care se repezise să-l oprească pe Andrea şi scoase un 
strigăt: 

— Cerule! Imaginea vie a colonelului meu! 

Un ceas mai devreme, o scenă cu totul diferită, dar nu 
mai puţin emoţionantă se desfăşurase în partea de sus a 
cartierului Saint-Honore. 

La extremitatea străzii Ecuries-d'Artois, se găsea o 
clădire imensă, tăcută şi întunecată de parcă ar fi fost 
nelocuită. 

În această clădire, la o atât de târzie oră din noapte, la 
primul etaj şi într-o încăpere imensă, mobilată ca pe vremea 
Imperiului, un bătrân trăgea să moară aproape singur, tot 
atât de singur şi de părăsit precum trăia de mult timp. 

Un altul, la fel de bătrân, dar în plină putere, se afla la 
căpătâiul patului şi pregătea bolnavului o poţiune. 

— Bastien, - şopti muribundul cu voce stinsă - am să 
mor!... Crezi că ţi-ai îndestulat setea de răzbunare? În loc 
să mă târăşti la eşafod, aşa cum ai fi putut s-o faci, tu ai 
preferat să stai lângă mine fără încetare, ca o întruchipare 
a remuşcărilor mele pentru crimele ce-am făptuit; ai 
devenit servitorul meu, tu, cel care mă dispreţuia; îmi 
spuneai monseniore şi simţeam în fiecare clipă o amară 
batjocură în vocea ta de diavol... A! Bastien! Bastien, te-ai 
răzbunat de ajuns?... Socoţi că am fost destul de 
pedepsit...? 

— Încă nu, stăpâne, răspunse Bastien, husarul care, de 
treizeci de ani, îşi tortura din umbră ucigaşul şi-i spunea 
fără încetare: „A! mizerabile, dacă nu te-ai fi căsătorit cu 
văduva colonelului meu...!” 

— Ce-ţi mai trebuie, Bastien? Vezi bine, am să mor... Şi- 
am să mor singur. 

— Aceasta e răzbunarea mea, Felipone, spuse servitorul 
în şoaptă. Trebuie să mori aşa cum a murit şi victima ta, 
soţia ta... fără să-şi fi putut lua rămas bun de la fiul vostru. 

— Fiul meu! murmură bătrânul care, cu un suprem efort 
se ridică în capul oaselor. Fiul meu! 


— A! se strâmbă Bastien, fiul tău. Aşchia nu sare departe 
de trunchi; fiul tău e la fel de egoist şi de lipsit de inimă ca 
şi tine, corupe fetele cinstite, trişează la joc, îi asasinează pe 
cei cu care se bate în duel şi tot Parisul îl dă ca model de 
corupător elegant... Şi totuşi, e fiul tău... Şi ţi-ar fi mai uşor, 
nu-i aşa, dacă ai putea să-ţi odihneşti mâna, care a şi 
început să se răcească, într-a lui. 

— Fiul meu! repetă muribundul într-un elan de tandreţe 
părintească. 

— Ei bine, nu, - spuse Bastien - nu-l vei vedea... Fiul tău 
nu este acasă, fiul tău este la bal şi numai eu ştiu la care bal 
anume şi nu mă voi duce să-l caut. 

— Bastien!... Bastien!... imploră Felipone, hohotind de 
plâns. Bastien, eşti oare de neînduplecat? 

— Ascultă, Felipone, - răspunse grav fostul husar - mi-ai 
ucis colonelul, i-ai ucis fiul şi soţia, ţi se pare prea mult 
pentru trei vieţi? 

Felipone scoase un geamăt. 

— L-am ucis pe Armand de Kergaz, murmură el. lar 
văduva lui, care-mi devenise soţie, s-a stins de durere din 
pricina mea; în ceea ce-l priveşte însă pe fiul său... 

— Nelegiuitule! strigă Bastien, negi că l-ai aruncat în 
apele mării? 

— Nu, - răspunse Felipone - dar n-a murit... 

Această mărturisire îi smulse lui Bastien un strigăt, un 
strigăt puternic în care se desluşeau uimire, stupoare şi o 
bucurie fără de margini. 

— Cum? Copilul n-a murit? 

— Nu, murmură Felipone. A fost salvat de nişte pescari, 
dus în Anglia şi apoi crescut în Franţa... Am aflat toate 
acestea cu numai opt zile în urmă. 

— Dar unde este? Şi de unde ai aflat? 

Glasul bolnavului era şuierător, întretăiat şi suflul 
agoniei se simţea apropiindu-se. 

— Vorbeşte, vorbeşte! strigă Bastien pe un ton 
poruncitor. 


— Ultima oară când am ieşit din casă, - reluă Felipone - 
o aglomerare de trăsuri a oprit pentru o clipă cupeul meu 
în capătul şoselei d'Antin; am scos capul pe fereastră şi mă 
uitam distrat la trecători; am văzut atunci un bărbat care 
păşea încet şi a cărui înfăţişare mi-a scos un strigăt de 
uimire. Bărbatul acela, care avea în jur de treizeci de ani, 
era imaginea vie a lui Armand de Kergaz. 

— Şi? Şi? întrebă Bastien cu sufletul la gură. 

— Şi am pus să fie urmărit; am aflat că-l cheamă 
Armand, că nu ştie nimic despre părinţii săi şi că nu-şi 
aduce aminte decât de un singur lucru, şi anume de faptul 
că a fost salvat de un grup de pescari în clipa în care se 
îneca. 

La auzul acestor ultime cuvinte, Bastien se ridică în toată 
înălţimea sa în faţa muribundului. 

— Ei bine, mizerabile, spuse el, dacă vrei să-ţi vezi fiul 
pentru ultima oară, dacă nu vrei să-ţi dezonorez memoria 
printr-un proces scandalos în care nu mi-ar lipsi dovezile, 
trebuie să restitui de îndată averea pe care ai furat-o şi de 
care te bucuri. Trebuie să mărturiseşti, printr-un act 
autentic, semnat de mâna ta, că această avere a fost furată 
şi că omul jefuit este încă în viaţă; pentru că eu va trebui să- 
l regăsesc! 

— Nu este nevoie, murmură bătrânul; am moştenit 
averea colonelului de Kergaz numai pe baza presupunerii 
că fiul său a murit; dar fiul, prin puterea legii, îşi va 
recăpăta averea în clipa în care va reapărea. 

— Este adevărat, murmură Bastien; dar cum se va putea 
constata că e vorba de el? 

Muribundul întinse mâna spre o casetă aflată pe un 
gheridon. 

— Ca părinte cuprins de remuşcări, - spuse el - am scris 
toată povestea crimei mele şi am alăturat toate hârtiile care 
ar putea sluji la recunoaşterea băiatului. 

Bastien luă caseta şi o dădu bătrânului, care o deschise 
cu o mână tremurătoare şi scoase un teanc de hârtii; fostul 


husar se uită repede printre ele. 

— Foarte bine, - spuse el - voi regăsi băiatul. Apoi, 
adăugă emoţionat: 

— Te iert... şi acum, în ultimul tău ceas, îţi vei vedea fiul. 

Şi Bastien zbură din odaia în care bătrânul avea să-şi 
dea sufletul şi, aruncându-se într-o birjă care aştepta 
pregătită în stradă, strigă vizitiului: 

— Bariera Pigalle, în cea mai mare goană! 

Rămas singur, cel care nu mai trăia decât pentru o unică 
şi arzătoare dorinţă, aceea de a-şi vedea fiul, se cramponă 
cu disperare de viaţă şi, luptând împotriva morţii, aşteptă 
întoarcerea lui Bastien. După un ceas, uşa se deschise şi, ca 
şi când Dumnezeu ar fi vrut să-l pedepsească groaznic şi 
pentru cea din urmă oară pe omul acela, fiul său apăru, în 
această încăpere în care moartea îşi întinsese aripile, într- 
un costum de bal mascat. 

— A! strigă Felipone, căruia această apariţie îi grăbi 
sfârşitul, asta-i prea mult! 

Făcu o mişcare bruscă, se întoarse cu faţa la perete şi 
muri înainte ca fiul său să fi avut timpul să se apropie de el. 

Andrea îi luă mâna, o ridică şi mâna căzu grea pe 
cuvertura albă a patului. Puse mâna lui pe inima tatălui său; 
inima încetase să mai bată. 

— A murit! spuse el rece, fără ca nici o lacrimă să-i fi 
umezit ochii; e, într-adevăr, păcat că titlul de „pair” nu se 
mai moşteneşte... 

Aceasta fu cuvântarea funebră ce se rosti la moartea 
contelui. Dar o voce de tunet se auzi în pragul uşii; Andrea 
se întoarse brusc şi se dădu înapoi cu un pas. 

Doi bărbaţi pătrundeau în încăpere. Unul era Bastien, 
celălalt era Armand sculptorul. 

— Titlul de „pair” nu se mai moşteneşte, zise Bastien, 
dar pe un fiu de „pair” ca tine, mizerabile, nu-l aşteaptă 
decât închisoarea. 

Şi omul acesta care, vreme de treizeci de ani, îşi plecase 
fruntea în faţa lui Andrea, omul acesta stătea acum drept; 


şi, arătând fiului denaturat trupul neînsufleţit al tatălui său, 
apoi uşa şi, în cele din urmă, pe artistul care rămăsese în 
pragul ei, continuă: 

— Domnule viconte Andrea, tatăl dumneavoastră îl 
asasinase pe primul soţ al mamei dumneavoastră şi îl 
aruncase în apele oceanului pe fratele dumneavoastră mai 
mare. Acest frate, însă, continuă Bastian, n-a murit... lată-l! 

Şi în timp ce Bastien i-l arăta pe Armand, Andrea se 
dădea înapoi fulgerat. 

— Acestui frate, continuă el, tatăl dumneavoastră, pocăit 
în ultimul său ceas, i-a înapoiat averea pe care i-o furase şi 
pe care ar fi trebuit s-o moşteniţi. Vă aflaţi aici în casa 
domnului conte Armand de Kergaz şi nu în casa 
dumneavoastră... leşiţi! 

Şi în timp ce Andrea îl privea uluit pe Armand, acesta 
făcu un pas spre el, îl apucă brusc de mână, îl conduse 
către o fereastră de unde se vedea tot Parisul, aşa cum se 
vedea de pe terasa unde cei doi fraţi se întâlniseră cu un 
ceas în urmă şi, deschizând-o, întinse mâna. 

— Priveşte, - spuse el - iată-l, acesta e Parisul al cărui 
geniu al răului ai vrut să fii, cu averea ta imensă; eu voi fi 
aici un geniu al binelui! Şi acum pleacă, voi încerca să uit că 
am avut aceeaşi mamă, dar îmi voi aduce aminte de crimele 
tale şi de femeia pe care ai ucis-o... leşi! 

Armand vorbea ca un stăpân, Andrea se simţi pentru 
prima oară dominat şi, tremurând, se supuse. leşi încet, ca 
o fiară rănită ce se retrage cu paşi mici, continuând să 
amenințe şi, din pragul uşii, aruncând la rândul său o 
privire prin fereastra deschisă asupra Parisului, pe care 
zorile începeau să-l mângâie, strigă, ca şi când ar fi aruncat 
o ultimă şi cumplită sfidare lui Armand: 

— Şi-acum să vedem care pe care, frate virtuos! Nu se 
ştie cine va câştiga până la urmă, filantropul sau banditul, 
raiul sau iadul... Câmpul nostru de bătaie va fi Parisul! 

Şi ieşi cu fruntea sus, cu un hohot de râs infernal, 
abandonând, ca şi nelegiuitul Don Juan, fără să verse o 


lacrimă, casa care nu-i mai aparţinea şi în care tatăl său îşi 
dăduse ultima suflare. 

MOŞTENIREA MISTERIOASĂ. 

Capitolul 1. 

Decembrie îşi desfăşura aripile tulburi şi ceţoase 
deasupra imensei cetăţi care se întindea pe cele două 
maluri ale Senei. 

O ploaie fină, pătrunzătoare şi rece se cernea din 
ceţurile care învăluiau Parisul, umezind încetul cu încetul 
străzile. Felinarele nu luminau decât pe jumătate 
răspântiile şi străduţele întunecate ale cartierelor sărace. 
Era noapte; o noapte rece de iarnă, plină de singurătate şi 
tristeţe şi de care trecătorii fug, aidoma fantomelor 
întârziate pe străzi şi care, la vederea zorilor se refugiază 
grabnic în sicriele lor. 

Parisul părea pustiu la ceasul acela de miez de noapte 
care, vestit de clopotele tuturor bisericilor, vibra lugubru în 
spaţiu; până şi halele, acest imens furnicar de viaţă şi de 
mişcare, adormiseră pentru câteva clipe în aşteptarea 
carelor grele ale zarzavagiilor. 

Ultima trăsură de bal se retrăsese, primul camion nu 
pornise încă. 

O linişte de moarte domnea peste cele două maluri ale 
fluviului şi îngăduia să se audă, la mare distanţă, pasul 
sonor şi cadenţat al patrulelor care-şi făceau rondul, urletul 
unui câine de pază dezlănţuit în curtea unei vechi case din 
cartierul Marais. Pe cheiul Saint-Paul, nu departe de 
cazarma Celestinilor, un bărbat, învăluit în haina lui, păşea 
încet, fără să-i pese de frig şi de ploaie şi părea cufundat 
într-o profundă meditaţie. 

Se oprea din când în când să privească ba fluviul 
mocirlos care se târa, cu un zgomot surd, între cele două 
maluri de piatră, ba aceasta adunătură de case vechi de pe 
chei, rămase acolo ca un ultim vestigiu, ca o jalnică ruină, 
aflată încă în picioare, din Parisul lui Carol al VI-lea şi al lui 
Ludovic al XI-lea. 


Apoi, privirea i se avânta şi îmbrăţişa neagra siluetă a 
catedralei Notre-Dame, ale cărei turnuri se reliefau 
puternic pe cerul întunecat, urcând, cu înceţoşatele lor 
coroane, până spre nori. 

Atunci o pornea din nou la drum şi părea că-şi vorbeşte 
singur. 

Ajunse astfel la podul Damiette, se angajă pe pod şi-l 
traversă repede; atingând cheiul insulei Saint-Louis, îşi 
ridică privirile şi cercetă acoperişurile caselor 
înconjurătoare. 

În spatele casei Lambert, la cel de-al şaselea etaj al unei 
case din strada Saint-Louis, pervazul unei mansarde era 
luminat. 'Totuşi, casa era destul de modestă, în aparenţă, şi 
părea locuită, dacă nu de către muncitori, în orice caz de 
către nişte paşnici mic-burghezi, care, într-un cartier atât 
de retras ca insula Saint-Louis, n-aveau de loc obiceiul să-şi 
prelungească veghea atât de târziu. 

Această lumină era, de altfel, aşezată la marginea 
ferestrei, foarte aproape de pervaz şi constituia, evident, un 
semnal, căci plimbăreţul nocturn, după ce o examină o clipă 
cu atenţie, murmură: 

— Foarte bine, Colar e acasă, mă aşteaptă. Şi, ducând 
două degete la gură, le aşeză în formă de fluier şi aruncă în 
spaţiu, către fereastra de la mansardă, misteriosul semnal 
al hoţilor de noapte şi al pungaşilor. 

Aproape imediat după aceea, lumina se stinse şi nu mai 
era chip să distingi, la etajul al şaselea, fereastra care 
fusese luminată de cele înconjurătoare. 

Zece minute după aceea, un fluierat asemănător, dar 
ceva mai slab, se auzi la o oarecare distanţă în spatele casei 
Lambert şi, curând, un pas regulat şi rapid răsună 
apropiindu-se încet, încet; se zări apoi conturul unui trup 
omenesc şi acelaşi fluierat răsună pentru a doua oară. 

— Colar, spuse necunoscutul ridicându-se şi pornind în 
întâmpinarea noului venit. 


— lată-mă, domnia voastră, răspunse acesta cu voce 
joasă. 

— Foarte bine, Colar, eşti punctual la întâlnire, reluă 
plimbăreţul de pe cheiul Celestinilor. 

— Se înţelege, domnia voastră; dar fără nume proprii, vă 
rog. Sticleţii aud foarte bine şi se bucură de o excelentă 
memorie, iar prietenul dumneavoastră Colar a stat la 
pension, unde i s-a păstrat o prietenoasă încăpere pentru 
cazul în care i s-ar întâmpla să ajungă din nou pe acolo. 

— E adevărat, dar suntem singuri şi cheiurile sunt pustii. 

— N-are nici o importanţă! Dacă domnia voastră doreşte 
să stea de vorbă, ar face bine să coboare pe această mică 
scăriţă până la malul râului. Vom merge şi ne vom aşeza sub 
pod, unde vom discuta în englezeşte - o limbă foarte 
frumoasă, pe legea mea! şi pe care oamenii din strada 
lerusalismului n-o vorbesc de fel. 

— Fie! răspunse necunoscutul, care-l urmă pe cel căruia 
îi spusese Colar şi care-i arăta, acum, drumul. 

Se opriră sub planşeul podului, se aşezară pe o piatră 
aruncată, de-a curmezişul drumului de edec şi Colar reluă 
discuţia. 

— De altfel, - spuse el - stăm foarte bine aici şi nici nu ne 
pasă de ploaie. E puţin cam frig, dar, eh! când e vorba de 
afaceri... Şi-apoi, cred că sfârşim repede. 

— S-ar putea, spuse necunoscutul. 

— Când a sosit domnia voastră de la Londra? 

— Astă-seară la ora 8 şi, după cum vezi, nu mi-am 
pierdut timpul de pomană. Am fost punctual. 

— Îl recunosc în asta pe vechiul meu căpitan, murmură 
Colar, cu o nuanţă de respect în glas. 

— Ia să auzim, - reluă necunoscutul - ce-ai făcut aici în 
ultimele trei săptămâni. 

— Am adunat un grup destul de convenabil. 

— Foarte bine. 

— Numai că, vedeţi dumneavoastră, urmă Colar, 
parizienii nu se pot asemui cu englezii în meseria noastră; 


şi cu toate că am strâns tot ce am găsit mai bun, o să avem 
nevoie de câteva luni ca să-i strunim zdravăn pe gorobeţi. 
De altfel, domnia voastră o să judecaţi singur văzându-le 
mutrele. 

— Când asta? 

— De îndată, dacă doriţi. 

— Le-ai fixat vreo întâlnire? 

— Da, chiar mai mult decât atât; voi conduce pe domnia 
voastră într-un loc de unde va putea să-i vadă intrând unul 
după altul fără, însă, ca domnia voastră să fie văzută. 

— Să mergem, spuse cel căruia Colar îi atribuia, pe rând, 
fie gradul de căpitan, fie aristocraticul apelativ domnia- 
voastră. 

— Dar, - obiectă Colar, cu o oarecare ezitare - dacă nu 
ne vom înţelege? 

— Ne vom înţelege. 

— He! he! murmură Colar. Merg pe cincizeci, domnia- 
voastră, şi mă gândesc la anii de bătrâneţe. 

— Faci foarte bine, dar eu voi fi mai mult decât 
înţelegător. Cât ceri pentru tine, să auzim? 

— Mi se pare, - spuse Colar - că douăzeci şi cinci de mii 
de franci pe an şi o primă de zece miare pentru fiecare 
afacere... 

— Fie, de acord pentru cele douăzeci şi cinci de mii de 
franci. 

— Şi acum e vorba şi de leafa oamenilor mei. 

— A! spuse căpitanul, cunosc meritele tale, dar pe 
oameni trebuie să-i văd mai întâi la treabă, ca să-i pot 
aprecia cum se cuvine. 

— Foarte adevărat, murmură Colar, convins de justeţea 
argumentului. 

— Bine, la drum, şi, după ce-i voi fi văzut, vom sta de 
vorbă. Câţi sunt? 

— Zece. Ajunge? 

— Pentru moment, da; ce va fi mai târziu, vom vedea. 


Colar şi căpitanul părăsiră locul unde schimbaseră 
aceste câteva cuvinte şi urcară din nou pe chei, pe care-l 
străbătură până la podul care leagă insula Saint-Louis de 
oraş. 

Acolo, o porniră prin spatele bisericii Notre-Dame, 
trecură cel de-al doilea braţ al Senei, mai sus de spitalul 
municipal şi se pomeniră la marginea Cartierului Latin. 

Slujind de călăuză căpitanului, Colar o porni atunci 
printr-un labirint de străduţe întortocheate şi nu se opri 
decât în colţul străzii Serpente. 

— Am ajuns, căpitane, spuse el. 

Căpitanul ridică privirile şi zări o casa veche cu numai 
două etaje şi ale cărei obloane erau închise, neîngăduind să 
străbată nici o licărire de lumină. S-ar fi spus că era o casă 
nelocuită. 

Colar introduse o cheie în broasca uşii din mijloc, o 
deschise şi pătrunse primul într-un spaţiu strâmt şi 
întunecos unde căpitanul îl urmă. 

— Iată şi birourile agenţiei, şopti el râzând, după ce 
închisese uşa cu grijă. 

Scoase din buzunar o scăpărătoare cu fosfor şi aprinse o 
lumânărică pentru a putea vedea drumul. 

În fundul culoarului, căpitanul zări primele trepte ale 
unei scări uzate, căreia o frânghie soioasă îi slujea de 
balustradă. 

Colar începu să urce şi ajunse la primul etaj al casei. 
Acolo, el împinse o altă uşă şi spuse căpitanului: 

— lată locul de unde domnia voastră va putea să vadă 
fără să fie văzut şi va putea să aprecieze pe viu, cum se 
zice, cunoştinţele oamenilor mei. 

Într-adevăr, lăsându-l singur pe căpitan, şi chiar în 
întuneric pentru o clipă, Colar trecu, împreună cu 
lumânarea sa, într-o încăpere vecină care dădea spre gang 
şi, dintr-o dată, însoţitorul său zări, în faţa lui, ţâşnind o 
rază de lumină şi văzu că peretele din faţă fusese găurit. 


Prin această gaură va putea să vadă şi să audă, fără ca 
prezenţa lui să fie măcar bănuită, tot ceea ce se va întâmpla 
şi tot ceea ce se va spune în încăperea în care tocmai 
pătrunsese Colar. 

Începu, deci, printr-o privire de ansamblu asupra felului 
în care era mobilată încăperea, un mic salonaş de burghez 
al cărui venit variază între două şi trei mii de franci: o 
canapea de mahon îmbrăcată în catifea veche de Utrecht, 
perdele din damasc roşu, pe cămin o pendulă străjuită de 
două vase cu flori închise în globuri de sticlă, o măsuţă 
având deasupra ei o oglindă înrămată. 

— lată, - spuse Colar, care se ivise din nou alături de 
căpitan - aceasta este casa sublocotenentului meu; în ochii 
întregului cartier, el trece drept un respectabil rentier, un 
om retras din afaceri şi trăind, alături de soţia sa, ca două 
turturele. 

— A! spuse căpitanul, e însurat? 

— Aproape. 

— Şi... nevastă-sa? 

— Doamna Coquelet, spuse Colar cu gravitate, este o 
femeie cu multe calităţi; ea poate fi, la alegere, o doamnă 
preocupată de opere de binefacere, o contesă din cartierul 
Saint-Germain sau o prinţesă poloneză. În strada Serpente, 
dânsa trece drept un model de credinţă şi de virtute 
conjugală. 

— Foarte bine, - aprecie căpitanul - şi unde este acest 
Coquelet? 

— Îl veţi vedea, răspunse Colar şi, cu vârful bastonului 
noduros pe care-l purta, izbi în plafon de trei ori, la 
intervale egale. 

În aceeaşi clipă, la etajul de sus se auzi un zgomot şi, 
puţin după aceea, răsunară paşi pe scară. Atunci, căpitanul 
văzu apărând un bărbat de vreo cincizeci de ani, chel, slab, 
cu ochii în fundul capului şi cu fruntea teşită, ţinând în 
mână un sfeşnic. Era îmbrăcat cu un vechi halat de casă 
imprimat cu flori verzi şi încălţat cu nişte papuci tigheliţi. 


La prima vedere, domnul Coguelet părea un cinstit 
băcan, retras din afaceri, sfârşindu-şi o paşnică bătrâneţe 
între plăcerile unui meniu fix duminical şi tradiționalul rasol 
cu salată în cursul săptămânii... Zâmbetul său era 
triumfător şi naiv. Dar ochiul încercat al căpitanului nu 
întâmpină nici o dificultate în a descifra, sub această 
bonomie aparentă, un caracter îndrăzneţ şi hotărât, 
instincte feroce, un soi de Hercule care îşi răzbună chelia 
prin nişte braţe păroase şi printr-un piept la fel de păros, 
iar aparenta slăbiciune printr-o vigoare musculară puţin 
obişnuită. Desigur, în comparaţie cu Colar şi cu căpitanul, 
omul acesta le semăna tot atât de puţin pe cât semănau ei 
între ei. Colar era un om între treizeci şi cinci şi patruzeci 
de ani, înalt, subţire, cu barbă şi mustăţi negre şi având 
aerul unui subofițer îmbrăcat civil. 

În ochii unei femei de rând, Colar ar fi putut să 
reprezinte tipul ideal al bărbatului frumos, ca să nu spunem 
al unuia care se crede frumos. 

Colar fusese ostaş şi îşi păstrase aroganţa militară cu 
toate că îmbrăţişase o nouă profesiune care, deşi puţin 
misterioasă şi neîngăduită de către legile ce conduc 
societatea noastră modernă, făcuse mulţi şi foarte devotați 
adepţi. 

Căpitanul, dimpotrivă, era un tânăr de aproape douăzeci 
şi opt de ani, dar care nu părea să aibă nici douăzeci şi 
patru, atât era de alb şi de imberb. 

De talie mijlocie, subţire, în aparenţă plăpând, avea, de 
fapt, un singur lucru cu adevărat bărbătesc: privirea 
arzătoare care-i ţâşnea din ochii negri, în straniu contrast 
cu părul de un blond cenuşiu. 

La Londra, de unde sosea şi unde lăsase un teribil şi 
misterios renume, i se spunea căpitanul Williams; dar poate 
că nu acesta era adevăratul său nume. 

Intrând, Coquelet îl salută pe căpitan şi-l privi pe Colar 
cu un aer întrebător. 

— Patronul, spuse pe scurt fostul soldat. 


Coquelet îl examină atunci pe căpitan cu o respectuoasă 
atenţie şi murmură încet: 

— Destul de tânăr... 

— La Londra, îi şopti Colar la ureche, nu s-a băgat 
niciodată de seamă. E un bărbat, ce mai! 

Apoi, Colar adăugă: 

— Băieţii noştri trebuie să sosească peste câteva minute: 
le-am dat întâlnire, tuturora, între unu şi două după miezul 
nopţii şi am auzit bătând de ora unu. Ai să-i primeşti tu, 
Coguelet. 

— Şi dumneavoastră, dom'le locotenent? întrebă falsul 
băcan în retragere. 

— Eu am să stau de vorbă cu domnia sa şi am să-i arăt 
oamenii pe aici, prin această gaură, adăugind fiecăruia câte 
o bucăţică de biografie. E metoda cea mai simplă ca să ne 
putem face repede treaba. 

— Gata! spuse Coquelet, pricep. 

În aceeaşi clipă, la uşa de intrare a casei se auzi o 
lovitură scurtă, ca un semnal. 

— Bun! se bucură Coquelet, unul a şi sosit. 

Şi cobori, cu sfeşnicul în mână, părăsindu-i pe Colar şi pe 
căpitan; ei se închiseră în odăiţa vecină, în salonul domnului 
Coquelet şi suflară în lumânare. 

Două minute după aceea, falsul băcan urcă în tovărăşia 
unui bărbat tânăr, slab, deşirat, cu părul creţ şi pus la un fix 
din care se ghicea că e clientul fidel al Bulevardului 
Italienilor. 

— Ăsta, - spuse Colar în şoaptă, în timp ce căpitanul 
Williams îşi lipise ochiul de gaura făcută în perete, - ăsta, 
domnia voastră, e unul de familie, de familie bună, şi dacă 
n-ar fi avut câteva mici neînţelegeri cu sticleţii care l-au 
trimis să-şi facă băi de mare la Rochefort, cu siguranţă că 
ar fi fost în magistratură sau în diplomaţie. Pe numele lui 
adevărat i se spune cavalerul d'Ornit, dar băiatul, prudent, 
şi-a uitat numele şi doamnele din strada Breda, care-l 
divinizează, l-au supranumit Bistoquet. Bistoquet e deştept 


foc şi talentele lui nu sunt de loc de lepădat. La cărţi nimeni 
nu-i mai iute de mână ca el şi, la o adică, poate să lucreze 
curat şi cu şişul. Ar fi în stare să deschidă o broască Fichet 
cu un fir de iarbă şi e atât de slab, încât trece uşor şi prin 
urechile acului. 

— Mde! făcu dispreţuitor căpitanul, om vedea. 

După cavalerul Bistoquet, sosiră, unul după altul: un soi 
de namilă cu o barbă roşie şi stufoasă, numit Mourax şi un 
omuleţ slab şi uscat, plin de vigoare şi ai cărui ochi verzi 
luceau ca ochii unei pisici. 

— Uite-l pe Oreste alături de Pilade, spuse Colar. Mourax 
şi Nicolo sunt prieteni de douăzeci de ani. Au purtat 
aceleaşi brățări timp de zece ani în pensionul de la Toulon 
şi, ieşind de acolo, s-au asociat. Mourax colindă duminica 
mahalalele în chip de Sfarmă-lIot, iar Nicolo îl însoţeşte 
făcând-o pe paiaţa. Domnia voastră va putea să-i folosească 
în tot restul timpului lor liber. 

— Ăştia îmi plac mai mult! rosti scurt căpitanul. 

După cei doi artişti, sosi în fugă un tânăr solid, cu părul 
roşu şi îmbrăcat cu o cămaşă albastră. Avea mâinile negre 
ca un fierar. 

— E lăcătuşul bandei, spuse Colar. 

— Bine! răspunse Williams. 

După lăcătuş, urmă un domn mărunţel, rotofei şi puţin 
chel, îmbrăcat corect, în negru din cap până în picioare, şi 
purtând o cravată albă şi ochelari albaştri. Ţinea sub braţ o 
mapă mare din piele neagră, iar nasul său înroşit sta 
mărturie a credinţei sale nestrămutate în Sfânta sticlă. 

— Ăsta, - murmură Colar la urechea căpitanului - este 
un biet ajutor de notar pe care ghinionul l-a silit să-şi 
întrerupă studiile pentru un prăpădit de birou de afaceri 
vârât în strada Mondetour, o mahala fără viitor. Domnul 
Nivardet are un scris destul de frumos, falsifică admirabil, 
imitând orice scriere, de la cea englezească până la 
scrierea rondă. O adevărată comoară pana lui, ce mai! 

— O să vedem, tăie Williams. 


După notar urmară, rând pe rând, ultimele patru 
achiziţii ale lui Colar, chipuri neînsemnate care nu vor 
participa decât în calitate de figuranţi la marea dramă pe 
care o vom desfăşura în faţa ochilor cititorului. 

Când inspecția luă sfârşit, Colar se întoarse spre căpitan: 

— Domnia voastră doreşte să se arate, în sfârşit? 

— Nu! spuse Williams. 

— Cum? făcu uimit Colar, domnia voastră nu este 
mulţumită? 

— Da şi nu; în orice caz, însă, aş vrea să-mi păstrez 
anonimatul şi să n-am de-a face cu banda mea decât prin 
mijlocirea ta. 

— Cum doriţi, răspunse Colar. 

— Vom vorbi mâine, - adăugă Williams - şi vom vedea ce 
se va putea face cu toţi aceşti oameni destoinici. 

Vorbind în şoaptă, căpitanul părăsi în vârful picioarelor 
postul său de observaţie şi se îndreptă încet către uşa 
întredeschisă de pe palierul strâmt al scării. 

— Mâine, spuse el, la aceeaşi oră, în acelaşi loc. Bună 
seara! 

Şi căpitanul Williams dispăru pe scara întunecoasă şi ieşi 
în stradă, lăsându-l pe Colar să se întoarcă în mijlocul 
oamenilor pe care îi tocmise. 

Din strada Serpente, Williams ajunse în strada Saint- 
Andre-des-Arts, o străbătu până în piaţa cu acelaşi nume şi 
apoi se îndreptă spre cheiuri. Acolo trecu Sena, străbătu 
inima oraşului şi ajunse în piaţa palatului Châtelet. 

În clipa aceea, o trăsură cu doi cai ieşea din strada Saint- 
Denis, iar vizitiul strigă „păzea” căpitanului, pe care o 
inexplicabilă curiozitate îl făcu să se apropie. Trecătorul şi 
trăsura se încrucişară în dreptul unui felinar. Williams se 
dădu în lături, dar nu fără a arunca o privire în trăsura ale 
cărei ferestre erau coborâte şi, la lumina felinarelor, zări un 
om şi fără să vrea scoase un strigăt înăbuşit: „Armand”! 
Trăsura trecu însă în mare grabă, ducând cu ea omul pe 
care Williams îl numise Armand şi care, fără îndoială, nu 


avusese timpul nici să-l remarce pe trecător şi nici să audă 
exclamaţia lui. 

Rămas nemişcat, privi trăsura care se îndrepta către 
cheiuri; apoi, încrucişând braţele, vorbi încet, cuprins de 
ură: 

— A! iată-ne, aşadar, din nou împreună, frate; tu, 
prostească întruchipare a virtuţii, eu, geniul viciului şi 
personificarea răului! Alergi, desigur, să alini cine ştie ce 
nenorocire cu ajutorul aurului pe care mi l-ai furat! Ei, bine, 
care pe care! căci m-am întors şi mi-e sete de aur şi de 
răzbunare. 

A doua zi, căpitanul Williams fu punctual la întâlnirea pe 
care o dăduse lui Colar, sub pod, şi făcu să răsune semnalul 
său misterios. 

Colar îl aştepta şi, auzindu-i paşii, se ridică repede, 
alergând apoi în întâmpinarea sa: 

— Căpitane, şopti el, cred că am un pont formidabil! 

Apoi, conducându-l sub pod, adăugă: 

— E vorba de douăsprezece milioane. 

Capitolul II. 

Două zile după întrevederea dintre căpitanul Williams, 
fostul şef al hoţilor de buzunare şi Colar, omul care lucrase 
la Londra sub ordinele lui, - în timp ce acesta din urmă îi 
prezenta, în casa lui Coquelet, pe membrii viitoarei 
asociaţii, o trăsură boierească oprea în cartierul Marais în 
faţa unei vechi case din strada Culture-Sainte-Catherine. 
După cum am mai spus, o ploaie fină făcea să strălucească 
pavajul; străzile erau pustii. 

Trăsura intră puţin după aceea în curte, cele două 
canaturi ale porţii deschizându-se la sunetul clopotului tras 
de valet, şi un bărbat de aproape treizeci şi cinci de ani 
cobori. 

În acelaşi timp, în capul scărilor, străluci o lumină şi un 
om în vârstă ieşi în întâmpinarea tânărului. 

La prima vedere, dacă ar fi să judecam după albeaţa 
părului, a mustăţilor şi a favoriţilor săi, era în adevăr un 


bătrân, dar după pasul său hotărât şi drept şi după privirea- 
i plină de energie, simţeai în el toată puterea, toată 
înflăcărarea bărbătească a omului copt. Putea să aibă 
şaizeci şi cinci de ani; era însă, cu siguranţă, mult mai 
robust decât un om de cincizeci. 

leşi grăbit înaintea tânărului şi spuse îngrijorat: 

— Începusem să fiu neliniştit, domnule; nu vă întoarceţi 
niciodată atât de târziu. 

— Dragul meu Bastien, răspunse Armand de Kergaz, 
căci el era, când vrei să duci la bun sfârşit o misiune ca 
aceea pe care mi-am asumat-o, timpul este o monedă 
curentă pe care trebuie să ştii s-o cheltuieşti fără ezitare şi 
fără remuşcări. 

Şi tânărul, sprijinindu-se de braţul lui Bastien, pătrunse 
cu el în casă. 

Armand locuia pe strada Culture-Sainte-Catherine din 
clipa în care intrase în stăpânirea imensei sale averi. 
Singurătatea şi izolarea acestui cartier îi plăceau şi îi 
îngăduiau, în acelaşi timp, să fie în mijlocul celor săraci şi 
harnici, în rândul cărora îşi răspândea binefacerile şi 
misterioasele sale ofrande. 

Bastien îl conduse în biroul său. 

— Cred, domnule, că vă veţi culca. 

— Încă nu, bunul meu Bastien, mai am câteva scrisori, 
răspunse Armand aşezându-se în faţa biroului; opera mea 
înainte de toate. 

— Domnule, murmură bătrânul cu glas părintesc, o să vă 
pierdeţi viaţa în felul acesta... 

— Dumnezeu e mare, răspunse Armand, iar eu sunt în 
slujba lui. Mă va ajuta încă multă vreme să rămân voinic şi 
puternic. 

În aceeaşi clipă, se auzi o uşoară bătaie în uşă. 

— Intră, strigă tânărul, uimit de vizita care se vestea la 
această oră nepotrivită. 

În pragul uşii, însoţit de un valet, se ivi un necunoscut 
care, judecând după îmbrăcăminte, putea fi luat drept un 


comisionar de la un colţ de stradă. 

— Domnul conte de Kergaz? întrebă el. 

— Eu sunt, răspunse Armand. 

Comisionarul salută stângaci şi îi întinse lui Armand o 
scrisoare, căreia acesta îi smulse de îndată sigiliul. Scrisul îi 
era necunoscut; privi semnătura şi citi un nume: 

KERMOR. 

Nici numele şi nici scrisul nu-i spuneau nimic lui Armand. 

— Să citim! spuse el. Şi citi următoarele: „Domnule 
conte, aveţi un suflet mare şi generos. Cheltuiţi o avere 
imensă pentru a face bine, iar eu sunt un oma cărui 
conştiinţă este chinuită de remuşcări şi care, simțind că i se 
apropie ultimul ceas, vi se adresează. Doctorii nu-mi mai 
dau decât şase ore de viaţă; grăbiţi-vă! trebuie să vă 
încredinţez o sfântă şi nobilă misiune. Sunteţi singurul care 
o poate îndeplini”. 

Armand îl privi pe comisionar cu atenţie şi-l întrebă: 

— Cum te numeşti? 

— Colar, se auzi răspunsul. Locuiesc în casa domnului 
Kermor şi portarul m-a însărcinat să vă înmânez această 
scrisoare. 

Colar luă un aer de prostănac, îi venea, de altfel, de 
minune şi-l ascundea cum nu se poate mai bine pe 
locotenentul căpitanului Williams. 

— Unde locuieşte cel care te-a trimis? 

— Strada Saint-Louis-en l'lIle, răspunse Colar. 

— Caii! porunci Armand. 

Douăzeci de minute mai târziu, cupeul contelui de 
Kergaz intra pe poarta unei vechi clădiri a cărei construcţie 
data din primii ani ai domniei lui Ludovic al XIV-lea, şi care 
fusese clădită de către un perceptor. 

Un valet bătrân, fără livrea şi a cărui haină era la fel de 
părăginită ca şi faţada clădirii, deschisese poarta cea mare 
şi spusese lui Armand: 

— Dacă domnul conte are amabilitatea să mă urmeze. 

— Să mergem! spuse Armand. 


Cu un sfeşnic în mână, valetul îl făcu pe vizitator să urce 
cele opt trepte dărăpănate ale intrării şi-l introduse într-un 
hol imens, tot atât de întunecat ca şi curtea pe care o 
străbătuse; îl obligă apoi să traverseze mai multe încăperi 
cu mobile din vremuri trecute, înşirate după moda veche şi, 
în cele din urma, ridică o perdea care îngădui luminii să 
pătrundă. 

Armand se văzu atunci într-un dormitor stil rococo. În 
mijloc se afla un pat cu coloanele aurite, cu un baldachin 
din care ieşeau cutele unor mătăsuri imprimate şi 
decolorate; căpătâiul patului era spre perete, iar în acest 
pat domnul de Kergaz zări un bătrânel uscăţiv, cu fruntea 
îngălbenită, chel şi ai cărui ochi aruncau sclipiri ciudate. 

Îl salută pe Armand cu mâna şi-i arătă un scaun aflat la 
căpătâiul patului său. 

Făcu apoi un semn valetului, iar acesta se retrase discret 
şi închise uşa în urma lui. 

Armand îl privea pe bătrân cu o uimire adâncă şi se 
întreba dacă omul acesta, ai cărui ochi se mişcau fără 
încetare, era, într-adevăr, atât de aproape de moarte. 

— Domnule, spuse bătrânul, care ghicise gândurile 
oaspetelui său, am înfăţişarea unui om care este încă 
departe de a-şi da duhul. Cu toate acestea, lucrurile nu stau 
chiar aşa; medicul meu, un om foarte priceput, mi-a spus 
că, în jurul orei opt dimineaţa, în pieptul meu se va rupe un 
vas şi că la ora nouă nu voi mai fi în viaţă. 

— Domnule, spuse Armand, se mai înşeală medicii... 

— O! replică bătrânul, doctorul meu nu dă greş. Dar, 
domnule, nu despre asta e vorba acum. 

Armand continua să-l privească pe bătrân. 

— Domnule, - urmă el - sunt baronul Kermor de 
Kermarouet şi, în ochii lumii cel puţin, o dată cu moartea 
mea, spiţa noastră va înceta să mai existe; eu nutresc însă 
în taină gândul că există în această lume o fiinţă născută din 
sângele meu, bărbat sau femeie. Nu vor rămâne în urma 
mea nici rude, nici prieteni şi nimeni nu mă va plânge, căci 


sunt douăzeci de ani de când n-am trecut dincolo de pragul 
casei. În acest ultim ceas al meu, domnule, m-am 
cutremurat gândindu-mă că nimeni, în afara acestui valet 
pe care l-aţi văzut şi care a fost singurul meu tovarăş în 
ultimii cincisprezece ani, că nimeni, cum vă spun, nu-mi va 
închide ochii şi că averea mea, din lipsă de moştenitori, va 
reveni statului. Or, domnule, reluă bătrânul după ce tăcuse 
o clipă ca să-şi poată trage sufletul, căci vocea îi era adesea 
întretăiată de o tuse şuierătoare şi uscată, am o avere 
imensă, aproape incalculabilă şi originea acestei averi este 
tot atât de ciudată pe cât de înspăimântătoare este 
pedeapsa pe care mi-a dat-o Dumnezeu pentru greşeala ce 
am făptuit în viaţă. 

Armand îl asculta cu o curiozitate crescândă. 

— Să ştiţi, continuă domnul de Kermarouet, că, în ciuda 
faptului că arăt ca un bătrân de şaptezeci de ani, am abia 
cincizeci şi trei. 

„În anul 1824, ca nobil breton, mă aflam sublocotenent 
la husari şi nu aveam decât un singur viitor: spada mea. 
Începuse războiul din Spania; regimentul meu, al doilea de 
husari, era cantonat la Barcelona. După ce petrecusem un 
concediu de şase luni la Paris, o pornisem din nou spre 
regiment în tovărăşia altor doi ofiţeri, aflaţi, ca şi mine, la 
capătul permisiei. Călătoream călare, făceam drumuri 
scurte, înnoptând fie într-un orăşel, fie într-un târguşor sau 
într-un sat, uneori într-un han singuratic de la marginea 
drumului. La 32 de kilometri de Toulouse, aproape de 
poalele Pirineilor, noaptea ne prinse în uşa unui biet han 
situat în mijlocul unui ţinut sălbatic şi aproape pustiu. De 
jur împrejur, nici o altă locuinţă. În faţa noastră, se 
întindeau trecătorile munţilor; în spatele nostru un câmp 
nedesţelenit. Nici nu putea fi vorba să pornim mai departe. 
Ne-am obişnuit cu gândul că vom petrece noaptea la hanul 
acela care avea drept firmă o ramură de laur şi drept gazde 
doi bătrâni, soţ şi soţie. Dar, lucru neobişnuit, hanul avea să 
cunoască în seara aceea o clientelă destul de numeroasă. 


Două femei însoţite de un spaniol care trăgea după el un 
catâr, sosiseră cu un ceas înaintea noastră şi erau hotărâte 
să-şi petreacă noaptea la han. Dintre cele două femei, una 
era scofâlcită şi bătrână, dar cealaltă era o tânără 
frumoasă, de vreo douăzeci de ani. Se întorceau dintr-o 
mică vâlcea a Pirineilor, aflată la frontiera spaniolă, unde 
doctorii îi recomandaseră bătrânei doamne o cură de ape; 
cel puţin asta am aflat noi din discuţia lor, căci ni s-a 
îngăduit să luăm masa împreună. Uniforma noastră le 
inspiră, de la bun început, acea încredere pe care o au 
femeile în cinstea ostaşului şi, în timp ce noi, în grajd, ne 
mulţumeam, drept pernă, cu o grămadă de paie, ele îşi 
ocupară camerele în han, fără să arate nici cea mai mică 
neîncredere. Eram tineri, domnule, băuserăm, ne purtam 
de parcă ne-am fi aflat într-o ţară cucerită, iar frumuseţea 
tinerei fete avusese o stranie înrâurire asupra imaginaţiei 
noastre, flăcăi la douăzeci de ani. Unul dintre noi, belgian 
de origine şi prea puţin grijuliu în chestiuni de onoare, 
îndrăzni să ne facă o propunere infamă şi pe care, judecând 
la rece, am fi respins-o cu indignare; eram însă beţi şi am 
acceptat propunerea râzând; biata fată, vă vine să credeţi? 
a fost trasă la sorţi şi cel care a câştigat-o am fost eu. Se 
petrecu atunci, domnule, o josnică şi înspăimântătoare 
scenă în casa aceea aproape pustie; tăcerea spaniolului şi a 
hangiilor a fost cumpărată şi, în timp ce complicii mei 
rămâneau surzi la strigătele bătrânei, eu pătrundeam prin 
fereastră în camera tinerei.” 

Muribundul tăcu şi Armand văzu două lacrimi fierbinţi 
prelingându-se pe chipul său palid. 

— În zorii zilei, reluă el, eram la 25 de kilometri iar în 
urma noastră, departe, rămâneau hanul şi o biată copilă 
dezonorată care îmi lăsa ca amintire un prenume, Therese, 
şi acest medalion pe care-l purta la gât şi al cărui lănţişor s- 
a sfărâmat în timp ce fata lupta cu disperare împotriva mea. 

„Cum se face că a ajuns medalionul acesta în buzunarul 
hainei mele? N-aveam s-o aflu niciodată. Am ajuns la 


Barcelona în ajunul unei bătălii; a doua zi am intrat în foc şi 
cei doi complici ai mei au fost ucişi. Am văzut atunci, în 
această dubla moarte, un avertisment al cerului adresat 
mie şi remuşcările odioasei fărădelegi mi-au pătruns adânc 
în inimă. Am avut chiar strania presimţire că moartea m-a 
cruțat numai pentru că providenţa îmi rezervase o 
pedeapsă mult mai îngrozitoare. Şi totuşi au avut loc mai 
multe lupte, mai multe bătălii din care am scăpat 
întotdeauna teafăr; au trecut zile, au trecut luni; amintirea 
fărădelegii ce făptuisem începea să se şteargă şi atunci m- 
am pomenit cu această avere imensă şi neaşteptată, aflată 
şi astăzi în stăpânirea mea şi pe care nu ştiu cui s-o las. Şi 
iată că acum, în ultimul meu ceas, gândurile mi s-au întors 
spre trecut şi m-am întrebat dacă biata copilă pe care o 
dezonorasem nu s-ar afla cumva în viaţă... sau dacă, din 
întâmplare, n-aş fi cumva tată. Mă înţelegeţi acum?” 

— Da, încuviinţă Armand. 

— Ei bine! sfârşi muribundul, am aflat ca dumneavoastră 
înşivă, domnule, ajutat de o imensă avere şi de o vie 
inteligenţă, înfăptuiţi în Paris cea mai sfântă, cea mai înaltă 
dintre misiuni: să răspândeşti binele, să pui stavilă răului. 
Aveţi oamenii dumneavoastră, pedepsiţi şi răsplătiți, 
descoperiţi nenorocirea în cele mai tainice unghere şi daţi 
la iveală mârşăviile cele mai învăluite în mister. M-am 
gândit că aţi putea s-o regăsiţi, poate, pe aceea căreia îi las 
această avere pe care o părăsesc. 

— Dar, domnule, făcu Armand, oricât de mult m-ar onora 
încrederea dumneavoastră, aş vrea să ştiu ce se întâmplă 
dacă... 

— Vă veţi strădui, domnule... 

— Şi dacă această femeie a murit; şi dacă, în ciuda 
presentimentelor dumneavoastră, ea n-are nici un copil? 

— Ei bine, în cazul acesta dumneavoastră veţi moşteni 
toată averea mea. 

— Domnule... 


— Nu eşti niciodată destul de bogat, domnule, spuse 
baronul de Kermarouet, pentru a desăvârşi o asemenea 
operă ca aceea începută de dumneavoastră; veţi folosi 
averea mea pentru a uşura durerile, pentru a pedepsi 
nelegiuirile care se adăpostesc în acest ocean al binelui şi al 
răului care se numeşte Paris. 

Şi, în timp ce Armand schiţa un ultim gest de mirare şi 
de refuz, baronul întinse mâna către pendula aflată pe 
cămin: 

— Ca să vezi, făcu el, ceasurile trec şi timpul nu ne mai 
aparţine. Peste trei ore voi fi mort. Priviţi caseta aflată 
acolo, pe gheridon; cheia este agăţată de gâtul meu. După 
ce îmi voi da sufletul, veţi lua această cheie şi veţi găsi în 
casetă două testamente, purtând două date diferite. Primul 
vă numeşte pe dumneavoastră ca unicul meu moştenitor; 
cel de-al doilea este în favoarea Theresei sau a copilului 
său, dacă are vreunul. Veţi găsi, împreună cu acest ultim 
testament, şi medalionul pe care-l purta în noaptea aceea. 
Acest medalion cuprinde o şuviţă de păr şi portretul unei 
femei, fără îndoială portretul mamei sale. Este singurul 
indiciu pe care vi-l pot lăsa. 

Vocea muribundului se stingea încetul cu încetul, ora 
fatală se apropia. 

— Am cerut un preot pentru ceasurile şase, şopti el. 

În aceeaşi clipă, se auzi clopotul de la poartă: sosise 
preotul. Armand se retrase într-un colţ în timp ce baronul 
Kermor de Kermarouet se spovedea şi slujitorul Domnului îi 
pregătea drumul spre ceruri; apoi, îngenunche la picioarele 
patului şi rosti împreună cu preotul rugăciunea celor aflaţi 
pe patul de moarte. 

Două ceasuri mai târziu, prevederile medicului se 
împliniră. Domnul de Kermarouet muri. 

Fu chemat de îndată un comisar de poliţie care aplica 
peste tot sigilii; apoi, Armand se retrase luând cu el cele 
două testamente, iar la căpătâiul mortului nu rămase decât 


comisionarul care dăduse domnului de Kergaz scrisoarea 
domnului de Kermarouet. 

Când se văzu singur, Colar izbucni în râs: 

— Bătrân nebun! exclamă el, privind corpul neînsufleţit. 
Ai murit liniştit fără să bănui nimic; am intrat în casa ta ca 
un biet prăpădit şi tu m-ai găzduit, fără să-ţi închipui că-ţi 
ceream să mă adăposteşti într-una din mansardele locuinţei 
tale numai ca să pot afla ce se poate ciupi de la un bogătaş 
fără moştenitori. 

„Cară-te, bătrân nebun! repetă banditul pe un ton 
ciudat. Şi uite că se ivi acum şi domnul de Kergaz, 
bunătatea în persoană, dacă nu aveţi nimic împotrivă, care 
va pune totul în mişcare ca să găsească moştenitori. Dormi, 
aşadar, în pace, căpitanul Williams e băiat deştept şi pe 
Therese o vom găsi noi înaintea lui. Ale noastre vor fi 
milioanele!” 

Şi Colar se porni din nou să râdă în faţa celui ce abia 
închisese ochii. 

Cât despre domnul de Kermarouet, acesta murise de-a 
binelea şi nici nu-i trecu prin minte să se ridice în şezut ca 
să-l alunge pe nelegiuitul care rânjea la picioarele patului 
său mortuar... 

Şi Armand de Kergaz plecase! 

Capitolul III. 

La încrucişarea bulevardului cu strada Faubourg-du- 
Temple, la etajul al cincilea şi aproape de fereastra unei 
mansarde care dă spre curte, într-o zi însorită a lunii 
ianuarie, adică la vreo două săptămâni după întâlnirea 
dintre căpitanul Williams şi Colar, o fată tânără muncea cu 
sârg în faţa unei mese plină cu unelte şi cu toate cele 
trebuincioase pentru confecţionarea florilor artificiale. 

Părea să aibă şaisprezece ani; era înaltă, subţire, albă ca 
un crin, cu părul negru şi cu buzele de un roşu atât de 
aprins, încât în atelierul florarului în care-şi făcuse ucenicia, 
fusese poreclită Cerise [Cireaşa]. 


Cerise deschisese puţin fereastra pentru ca o rază caldă 
de soare să poată pătrunde. Şi, lucrând, negricioasa cânta 
fără grijă o romanţă, foarte la modă pe atunci, a lui Alfred 
de Musset, pusă pe note de către Monpou, şi care începe 
astfel: 

Poate c-aţi văzut prin Barcelona O negricioasă 
andaluză... 

În clipa în care ajunse la ultimul cuplet, frumoasele mâini 
ale fetei isprăviră de legat tija unui bujor pe care-l lăsă, 
nepăsătoare, să cadă pe masă: 

— Aşa! spuse ea răsuflând uşurată, încă zece minute şi 
am isprăvit treaba, am să duc florile şi, la întoarcere, am să 
arunc o privire prin uşa atelierului domnului Gros. 

Un zâmbet frumos înflori pe buzele roşii ale fetei care 
adăugă: 

— În sfârşit, vine şi duminica. Dacă şi mâine vremea va fi 
cum e astăzi, voi fi şi eu cea mai fericită dintre femei. 
Logodnicul meu mă va duce să iau masa, împreună cu 
mama lui, la Podgoriile din Bourgogne, la Belleville. 

Şi Cerise, după ce isprăvi de râs, suspină un pic şi se 
puse din nou pe treabă. 

— Bietul Leon! Ce-ar mai vrea el să mă vadă după 
călătoria pe care o va face în satul său, unde se va duce să- 
şi caute actele şi să-şi vândă bucăţica de pământ. A! Dacă 
Domnul Gros nu i-ar fi promis că-l face contramaistru luna 
viitoare, ar fi fost de mult plecat... 

Cerise aruncă o privire pe jumătate tristă, pe jumătate 
zâmbitoare unei colivii agăţate aproape de fereastra, în 
care zburătăcea un piţigoi. 

— O să ai în curând un stăpân drăgălaş, frumoasa mea 
cântătoare, spuse ea, şi peste două luni vom fi doi cei care-ţi 
vom schimba seminţele şi apa. Ce lungi ţi se par două luni 
când eşti îndrăgostit...! 

Şi Cerise suspină din nou. 

Un pas uşor răsună atunci pe scară şi o voce sprinţară, 
ceva mai sonoră decât vocea Cerisei, se auzi cântând 


cupletul din Lorettes, prima operă muzicală a lui Nadaud: 

Într-un cadril fugar, Priviţi la don' Chicard, Cu-n 
pantalon frumos Dansează grațios Şi nu-l vedem aşa Decât 
duminica, „Şi astăzi e sâmbătă, oftă Cerise ridicându-se de 
pe scaun şi adăugind: Bun! Uite-o şi pe Baccarat. Ca să 
vezi! Ce-o fi păţit soră-mea asta mare de vreo două 
săptămâni încoace, că vine să mă vadă atât de des, ea, care 
se deranjează atât de greu? 

Uşa se deschise şi intră o femeie. 

Desigur, cel pe care întâmplarea l-ar fi ajutat să se afle 
acolo ar fi scăpat un strigăt de uimire văzând una lângă alta 
cele două surori, atât de mare era asemănarea dintre ele, 
în ciuda faptului că părul lor nu era de aceeaşi culoare. 

Cerise avea părul negru, faţa albă şi ochi negri, veseli şi 
vioi. 

Baccarat, în ciuda părului său auriu, avea ochii la fel de 
negri şi buzele la fel de roşii ca ale Cerisei, trăsăturile feţei, 
conturul şi profilul, erau aceleaşi. Şi totuşi, privindu-le de 
aproape, în ciuda acestor asemănări, se puteau observa de 
îndată remarcabile diferenţe cu privire la vârstă, obiceiuri, 
comportare, fel de a fi. 

Cerise avea şaisprezece ani; era plăpândă, slabă; munca 
îşi pusese pecetea pe vârfurile degetelor ei înroşite, iar 
unghiile îi erau prost tăiate, cu toate că-şi dădea silinţa să le 
îngrijească. 

Baccarat avea douăzeci şi doi de ani; talia ei dobândise 
acea linie rotundă şi elegantă, acea plinătate a trupului pe 
care n-o au niciodată fetele tinere, iar mâinile sale, albe ca 
petalele crinului, aveau luciri de ceară şi lăsau să se 
întrevadă, sub pielea lor diafană, frumoase vinişoare 
albăstrii. Unghiile sale tari şi lustruite împlineau degete 
fără cusur, pe a căror suprafaţă nici ochiul cel mai încercat 
n-ar fi izbutit să descopere cea mai mică împunsătură de ac. 

Cerise avea mâini de lucrătoare; Baccarat avea mâini de 
ducesă. 


Cei doi ochi negri ai Cerisei erau când strălucitori şi de o 
şăgalnică veselie, când plini de o tainică şi dulce melancolie. 

Baccarat avea acea privire arzătoare, mândră şi 
răutăcioasă a femeii care se simte puternică şi care a făcut 
din frumuseţea ei o armă; se puteau citi adesea în ochii ei 
licăriri întunecate care ascundeau, poate, dezamăgiri 
adânci şi toată înflăcărarea unor pasiuni neîmplinite. 

Cerise era încântătoare în rochiţa ei din lână de culoare 
închisă, cu mânecile lungi prinse la încheietură printr-un 
nasture de sidef şi deasupra cărora se răsfrângeau manşete 
de un alb imaculat; la gât purta un plastronaş de dantelă pe 
care-l lucrase ea însăşi, iar deasupra lui un fular ieftin care- 
i venea mult mai bine decât un colier de perle... 

Baccarat purta o rochie clasică de moar; mijlocul şi-l 
încingea cu un caşmir indian, pe braţul său gol purta o 
brățară de preţ care adesea se pierdea într-un manşon de 
jder siberian. 

Cerise era cuminte, frumoasă şi îşi dorea un soţ. 
Baccarat fugise într-o seară, cu şase ani în urmă, din 
casa părintească - o biată casă de muncitor - şi de la etajul 

al şaselea unde tatăl său, gravor, câştiga destul de greu 
pâinea familiei, se lăsase ademenită într-o caleaşcă trasă de 
doi cai, purtată în cartierul celor ce iubeau viaţa uşoară şi 
lăsată în pragul unei mici locuinţe din strada Moncey, 
clădită de către tânărul baron de 0... special pentru ea. 

Timp de cinci ani, familia nenorocită nu şi-a revăzut fiica; 
cinstitul gravor o blestemase, iar durerea pricinuită de fuga 
copilei îi agravase o boală de inimă de care suferea de mai 
mult timp, grăbindu-i deznodământul fatal. 

Baccarat s-a întors la patul de moarte al tatălui său. 
Înainte de a-şi da sufletul, bătrânul o iertase. 

Îndată însă după moartea tatălui, mondena îşi reluă 
obişnuitul fel de viaţă şi, trist dar adevărat, izbuti să-şi 
atragă şi mama în afara casei în care, până atunci, nu 
intraseră decât banii, puţini, dar atât de curaţi, ai muncii, 


pentru a împărţi cu ea această existenţă căreia numai viciul 
şi huzurul îi dădeau strălucire. 

Între o mamă care a preferat să uite şi o soră vinovată, 
ar fi fost de aşteptat ca Cerise să se prăbuşească. Domnul a 
apărat-o însă şi a sădit în inima ei mândria şi dragostea de 
muncă moştenite din partea tatălui. 

În timp ce Baccarat gonea în trăsură alături de 
înţelegătoarea ei mamă, Cerise închiria această mică odăiţă 
în care am întâlnit-o, transporta acolo o parte din cele 
agonisite de părinţi şi continua să câştige doi franci pe zi 
muncind cu îndărătnicie. 

Cerise trăia singură de peste un an, făcea faţă existenţei, 
îşi plătea cu regularitate chiria şi punea bani de o parte 
pentru zestrea ei de nuntă... 

Căci Cerise avea să se mărite în curând; era îndrăgostită 
de un lucrător cinstit care se numea Leon Rolland şi care se 
bucura de toată încrederea patronului său, domnul Gros, 
ebenist de seamă în strada Chapon. 

De altfel, s-ar putea ca dragostea pe care o purta în 
sufletul său s-o fi împiedicat, în bună măsură, să cedeze 
viciului, întruchipat sub dubla înfăţişare a unei surori 
pervertite şi a unei mame care călca în picioare orice 
rămăşiţă de pudoare. 

Cu toate acestea, Cerise nu încetase nici o clipă să le 
vadă, pe mama şi pe sora ei; o vizita când una, când 
cealaltă, uneori veneau amândouă şi petreceau adesea câte 
o zi întreagă în tovărăşia ei; Cerise nu le vizita, însă, 
niciodată. Ar fi roşit în clipa în care ar fi pus piciorul în casa 
pe care Baccarat o plătise atât de scump. 

Cele două surori se îmbrăţişară cu dragoste. 

— Bună ziua, Cerisette, bună ziua, micuța mea soră. 

— Bună ziua, Louise, răspunse tânăra care nu putea 
suferi să-şi strige sora folosind porecla Baccarat, pe care i-o 
dăduseră câţiva cheflii, într-o noapte de beţie, în timp ce 
fata câştiga mormane de aur la jocul cu acelaşi nume. 


— Cum? se miră Baccarat, aşezându-se lângă sora ei, 
toate astea le-ai lucrat de azi dimineaţă? 

— Vezi bine, răspunse Cerise râzând. M-am trezit dis-de- 
dimineaţă şi m-am pornit temeinic pe treabă ca să isprăvesc 
devreme. Astăzi e sâmbătă şi vreau să fiu prima din 
atelierul nostru la predare... Şi-apoi, adăugă Cerise, îmi cos 
şi mie o rochie şi n-am s-o pot isprăvi decât lucrând ceva 
mai târziu. 

— O! spuse Baccarat cu gândul aiurea, te faci frumoasă 
pentru mâine, da? 

— Vezi bine, e duminică. 

— Numai pentru că-i duminică? 

Cerise căpătă de îndată culoarea fructului al cărui nume 
îl purta. 

— Voi lua masa la Belleville, cu Leon şi cu mama lui. 

Baccarat se juca distrată cu o daltă care slujea surorii 
sale la confecţionarea florilor. 

— A! spuse ea. Îl mai iubeşti pe Leon al tău? 

— Da, răspunse sincer Cerise; e băiat frumos şi are o 
inimă bună. 

— Nu spun că n-ai dreptate, dar gândeşte-te, fetiţo, că, 
măritându-te cu un lucrător, ai să tragi mâţa de coadă toată 
viaţa. 

— Aş! Când doi oameni care se iubesc lucrează amândoi, 
nu pot fi niciodată nefericiţi. De altfel, Leon va deveni 
contramaistru, va câştiga zece franci pe zi şi va putea să-mi 
deschidă o prăvălioară unde voi munci pe socoteala mea. La 
el acasă are avere, trei sau patru mii de franci pe puţin; e 
destul ca să-mi pot deschide un atelier de flori artificiale. 

Baccarat înălţă puţin din umeri. 

— Ştii bine că dacă ai nevoie, ca să începi, de patru sau 
chiar de zece mii de franci, eu pot să-ţi dau aceşti bani. 

— Ne, ne! replică Cerise, o fată cinstită nu primeşte bani 
decât din partea tatălui său sau a soţului său. 

— Dar îţi sunt soră, eu. 

— Dacă ai fi fost măritată, primeam. 


Baccarat îşi muşcă buzele şi încruntă frumoasele ei 
sprâncene. 

— Ai să mi-i dai înapoi, preciză ea, când vei fi 
căsătorită... din moment ce Leon are bani. 

— Nu, răspunse Cerise, sunt mândră şi încăpăţânată şi 
nu iau cu împrumut: fiecare cu ideile lui. 

Tot vorbind cu sora ei, Cerise îşi reluase lucrul; în timpul 
acesta, Baccarat se apropiase pe nesimţite de fereastră şi, 
ca din întâmplare, se aplecase uşor peste ea. În realitate, 
făcuse aceasta pentru a putea arunca o privire 
pătrunzătoare şi scormonitoare către fereastra unei case 
vecine, fereastră care răspundea tot în curte şi care era 
situată la un etaj inferior. 

Această fereastră era închisă, iar perdelele albe trase cu 
grijă. 

— Nu-i acasă, murmură Baccarat în şoaptă şi cu ciudă. 

— Ascultă, Louise, făcu Cerisette care urmărea cu coada 
ochiului mişcările soră-si şi care arbora pe buze un zâmbet 
şăgalnic, găsesc că eşti foarte drăguță cu mine de la o 
vreme şi e foarte frumos din partea ta că vii să mă vezi 
aproape în fiecare zi. 

Baccarat tresări şi se întoarse brusc. 

— Ai treburi pe aici prin cartier? continuă Cerise, cu o 
falsă naivitate. 

— Nu, răspunse Baccarat, vin să te văd pentru că te 
iubesc şi pentru că am timp destul. 

— Bine, bine, făcu maliţioasă tânăra, timp ai tu 
întotdeauna şi de iubit cred că m-ai iubit mereu, şi totuşi... 

— Ascultă, răspunse Baccarat, şi cu atât mai rău pentru 
exagerata ta virtute. Din moment ce mă întrebi, am să-ţi 
spun totul. Chiar dacă am să te fac să roşeşti. 

Cerise lăsă ochii în jos. 

— Dacă ai secrete, e cu totul altceva... 

— Nu, răspunse Baccarat, aici nu e vorba de niciun 
secret, dar am făcut ceea ce se cheamă o pasiune: poate c- 
ai să te miri, ştiu ce se spune în tot Parisul, că Baccarat nu 


are inimă decât pentru neamuri şi că se distrează pe seama 
bărbaţilor aşa cum face pisica cu şoarecele. 

Cerise înălţă capul şi-şi privi sora. 

Baccarat devenise tristă şi gânditoare şi se ghicea în 
ochii ei o cumplită ciudă la gândul că trebuie să asculte de 
un asemenea simţământ, cu totul nou pentru ea, femeia 
care râdea de cele mai înflăcărate pasiuni. 

— Da, cu o lună în urmă am văzut aici, de la fereastra ta, 
unde mă aflam aşa cum mă aflu şi acum, un tânăr care m-a 
tulburat şi care a făcut să-mi sară inima din loc, mie, care 
nu iubesc niciodată... 

Şi Baccarat întinse degetul. 

— Acolo, fereastra aceea de la al cincilea. 

— A, bun, făcu Cerise zâmbind, ştiu despre cine e vorba. 
Domnul Fernand Rocher. 

— Îl cunoşti? întrebă veselă Baccarat. 

— Da. 

— Ei bine, răspunse sora cea mare cu accente de 
pasiune în glas, îl iubesc... A! dar eu îl iubesc, vezi tu, nu 
aşa cum ţi-l iubeşti tu pe Leon altău. 

— De! făcu Cerise, având în glas o nuanţă de reproş şi de 
îndoială în acelaşi timp. 

— L-am văzut de trei ori, continuă Baccarat, l-am văzut 
de trei ori la fereastra lui şi el nici măcar nu m-a privit, pe 
mine, femeia pentru care unii îşi zboară creierii... şi eu vin 
aici să-l văd... fie şi pentru o clipă... Vezi, m-am ţicnit, uneori 
îmi vine să-i scriu sau să mă duc la el, să mă arunc la 
picioarele lui şi să-i spun: 

— Nu-ţi dai seama că te iubesc? 

Şi din ochii negri ai fetei ţâşniră flăcări. 

— Ce prostie, continuă ea, să ajungi să iubeşti în 
asemenea măsură un bărbat pe care nu-l cunoşti, căruia 
nici numele nu i-l ştii şi care o mai fi şi căsătorit... Să-l 
iubeşti uitând de mâncare şi de băutură, visându-l ziua şi 
noaptea. 


Cerise o privi uimită pe sora ei, căci o ştia cât este de 
nepăsătoare. 

— Cum? întrebă ea. Îl iubeşti într-o asemenea măsură? 

— O! făcu Baccarat, ducând mâna la inimă, simt că 
înnebunesc... Uite, de un sfert de ceas de când stau aici cu 
privirile aţintite asupra acestei ferestre închise, inima mea 
bate... Oare tânărul acesta nu e niciodată acasă? sfârşi ea 
nerăbdătoare 

— Se întoarce în fiecare zi la orele două precis, răspunse 
Cerise. 

— Te rog, vorbeşte-mi de el! exclamă Baccarat cu 
pasiune, spune-mi cine este, ce face, unde şi când l-ai 
cunoscut! 

— Leon mi-a făcut cunoştinţă cu el. 

— Cum? 

— Când s-a mutat în această casă, patronul lui Leon i-a 
vândut un birou, câteva scaune şi un pat de lemn. Toate 
aceste obiecte i le-a livrat Leon şi tot el i-a montat 
perdelele. Se pare că nu e cine ştie ce bogat acest tânăr şi 
că are o slujbuliţă într-un birou, plătită cu două sute de 
franci pe lună. Cu banii ăştia nu faci mai nimic când eşti 
domn, când trebuie să umbli bine îmbrăcat şi să faci faţă. 
Tu îl ştii pe Leon ce suflet bun are; a ghicit că pe domnul 
Fernand cumpărarea acestui mobilier l-a cam încurcat şi i-a 
spus aşa: „Patronul v-a vândut cu bani gheaţă domnule, dar 
dacă vă trebuie câtva timp ca să vă descurcaţi, aranjez eu 
lucrurile”. Mobilele vândute valorau trei sute de franci; 
domnul Fernand acceptă propunerea lui Leon, căruia 
patronul îi acordă toată încrederea şi vărsă 150 de franci 
pe loc. Restul l-a plătit în trei luni, şi cum nu umblă cu nasul 
pe sus, deşi e om cu carte, s-a împrietenit cu Leon. Se pare 
că lucrează la un ziar, căci are adesea bilete la spectacole; i- 
a oferit de mai multe ori lui Leon şi el ne-a dat locurile mie 
şi mamei sale. S-a întâmplat, apoi, ca treburile să-mi 
meargă mie ceva mai prost şi atunci Leon mi l-a trimis pe 
domnul Fernand, care avea nişte cămăşi de cusut. Şi aşa am 


făcut cunoştinţă. De atunci mă salută de fiecare dată când 
ne vedem la fereastră şi asta-i tot! sfârşi Cerise. 

— Şi?... întrebă Baccarat cu vocea întretăiată de emoție, 
locuieşte... singur? 

— Da. 

— N-ai văzut niciodată pe nimeni la el? 

— Niciodată. 

Baccarat răsufla uşurată. 

— Îl iubesc, şopti ea, şi mă va iubi şi el. 

În clipa aceea, fereastra de la etajul al cincilea se 
deschise şi în cadrul ei apăru chipul unui bărbat. Baccarat 
simţi că-i fuge pământul de sub picioare. 

— Uite-l, strigă ea, dându-se repede înapoi. 

Cerise se aşeză la fereastră şi începu să fredoneze 
pentru a-l face pe tânărul care privea distrat în curte, să 
ridice ochii spre ea. 

Fernand Rocher o zări, o salută şi păru uimit să vadă 
apărând, în spatele ei, un chip având oarecare asemănare 
cu al Cerisei. 

— E sora mea, spuse fata. 

Fernand salută. 

— Spune-i, şopti Baccarat, că ar fi foarte frumos din 
partea lui dacă ar urca să ne spună bună-ziua. 

Era atâta implorare în glasul ei, încât Cerise cedă şi, fără 
să se gândească prea mult la ceea ce spune, strigă 
tânărului făcându-i semn cu degetul: 

— Ce-ar fi să urcați şi să ne daţi bună-ziua, domnule 
Fernand, dacă nu aveţi nimic mai bun de făcut? 

— Vă mulţumesc foarte mult pentru invitaţie, 
domnişoară, răspunse tânărul. Din păcate, însă, timpul nu- 
mi îngăduie, căci am de făcut o vizită; iau masa în oraş şi 
trebuie să mă schimb. 

— Pleacă! murmură Baccarat muşcându-şi buzele de 
ciudă. A! Aflu eu unde se duce. 

Tânărul salută din nou şi închise fereastra. 


— Da, repetă Baccarat, vreau să ştiu unde se duce şi am 
s-o aflu. Poate că e vorba de o femeie... O! cred că sunt 
îngrozitor de geloasă. 

Cerise o ascultă uimită pe soră-sa. 

— Bine, dar domnul Fernand nu este nici soţul şi nici 
iubitul tău. 

— Va fi, replică Baccarat, încruntându-şi trufaş 
sprâncenele. 

— Soţ? 

Baccarat se mulţumi să înalțe din umeri. 

— De altfel, murmură Cerise, cred că Leon mi-a spus că 
domnul Fernand vrea să se căsătorească. 

La auzul acestor cuvinte, Baccarat zvâcni ca o pantera 
rănită, care aude strigătele îndepărtate ale vânătorilor 
aflaţi pe urmele ei. 

— El? Să se căsătorească? 

— De ce nu? întrebă Cerise cu nevinovăție. 

— Pentru că nu vreau eu! 

— Cu ce drept? 

— Cu ce drept? strigă ea, izbind cu furie în podea. 
Dragostea nu te întreabă cu ce drept! Îl iubesc! 

— Dar dacă el nu te iubeşte? 

— Mă va iubi... 

Şi tânăra femeie îşi aruncă o privire mândră în 
oglinjoara aflată pe cămin şi păru că face un examen rapid 
al frumuseţii sale triumfătoare şi îndrăzneţe. 

— Asta-i bună! exclamă ea cu orgoliul unui înger rănit, 
ar fi nostim ca atunci când o fată ca mine are pentru întâia 
oară fantezia de a se îndrăgosti de un bărbat, bărbatul 
acela să n-o iubească! Unii şi-au luat viaţa pentru mine şi 
vrei ca un funcţionăraş care locuieşte la al cincilea etaj să 
nu înnebunească? A! Dacă s-ar întâmpla una ca asta, n-aş 
mai fi eu Baccarat. 

Cerise terminase de lucrat florile şi puse pe umerii săi un 
şal de lână în pătrăţele albe şi gri; îşi îndreptă apoi părul şi 
îşi potrivi pe cap o bonetă legată cu o panglică vişinie. 


— Mă duc să-mi predau lucrul. 

Cele două surori coborâră împreună în stradă. Ca de 
obicei, Baccarat venise cu trăsura. 

În faţa porţii, se afla un frumos cupeu tras de un cal sur 
şi condus de un birjar în livrea. 

— Vrei să te conduc la prăvălie? întrebă Baccarat, 
deschizând portiera trăsurii sale. 

— Pfui, răspunse mândră Cerise, ar fi nostim să vezi o 
biată muncitoare care se duce să-şi predea lucrul în valoare 
de cincisprezece franci într-un cupeu tras de un cal care 
valorează o mie de scuzi! La revedere, Louise, eu mă duc pe 
Jos. 

— La revedere, prostuţo, răspunse Baccarat, sărutându- 
şi sora pe frunte. 

Cerise porni cu un pas repede şi hotărât şi traversă 
bulevardul, în timp ce sora sa se instala în cupeu. 

— Unde mergem, doamnă? întrebă vizitiul. 

— Nicăieri, răspunse Baccarat, aştept aici... 

Şi, într-adevăr, aşteptă în cupeu ca domnul Fernand 
Rocher să iasă din casa vecină, asupra căreia îşi fixase cu 
străşnicie privirile. 

În adevăr, zece minute mai târziu, tânărul ieşi, trecu 
foarte aproape de trăsură, dar nu o băgă în seamă. 

— Urmăreşte-l de la distanţă pe tânărul acesta! spuse 
Baccarat vizitiului. 

Cupeul porni la pas şi femeia, prudentă, cobori storurile. 

Capitolul IV. 

Fernand avea douăzeci şi cinci de ani. Era un tânăr înalt, 
cu părul negru, faţa palidă şi o înfăţişare plăcută, fără să fie 
însă frumos. 

Fernand era orfan. În clipa în care a dat piept cu viaţa, 
n-a avut decât un singur protector, un unchi din partea 
mamei, domnul de Sainte-Lucie, un bătrân ofiţer de marină 
care-l crescuse, deşi nu avea decât o modestă pensie, şi 
care murise fără să lase nici o avere. 


La vârsta de douăzeci de ani, Fernand intră la Ministerul 
afacerilor externe, cu un salariu anual de 1.500 de franci; 
doi ani mai târziu, câştigurile sale au ajuns la 200 de franci 
pe lună. 

În timpul său liber, Fernand scria, împreună cu colegii 
săi de birou, un vodevil. 

De pe urma vodevilului se câştigau 100 de franci 
drepturi de autor, se cheltuiau 40 de franci pentru copiat şi 
se obțineau 10 franci dividende pentru fiecare colaborator. 

Asta nu-l oprea câtuşi de puţin pe Fernand Rocher să-şi 
imagineze că va face o mare carieră dramatică şi să suspine 
gândindu-se ca domnii Cutare sau Cutare, care câştigă o 
sută de mii de franci de pe urma teatrului, începuseră ca şi 
el. 

Şi-apoi, Fernand iubea; se îndrăgostise, ambițiosul, de 
fiica şefului său de birou, domnişoara Hermine de 
Beaupreau, despre care se spunea că are o zestre de 
optzeci de mii de franci; dar Fernand ştia bine că nu va 
izbuti să se căsătorească decât la capătul unor mari 
dificultăţi, căci domnul de Beaupreau era zgârcit. 

În ziua aceea, tânărul mergea atât de grăbit şi îşi 
îngrijise cu atâta minuţie toaleta, numai pentru că fusese 
invitat la masă de către domnul de Beaupreau. Şeful său de 
birou, care cunoştea foarte bine dragostea tânărului pentru 
fiica sa, dragoste împărtăşită, de altfel, de către Hermine, îi 
invita adesea la masă şi şi-l făcuse prieten. Fernand era 
inteligent şi harnic; lucra, în timpul său liber, la un amplu 
studiu asupra dreptului naţiunilor, lucrare pe care domnul 
de Beaupreau spera s-o publice pe numele său pentru a 
putea dobândi rozeta de ofiţer al Legiunii de onoare şi 
pentru a putea ajunge la postul de şef de divizie. Aşa se 
explică atât prietenia şefului de birou pentru micul 
funcţionar, cât şi faptul că-l luase sub aripa sa ocrotitoare. 

— Te aştept la ora trei, îi spusese domnul de Beaupreau, 
şi vom lucra până la ora cinci. 


Şi Fernand, care n-o mai văzuse pe Hermine de trei zile, 
îşi jurase să fie punctual, cu atât mai mult cu cât şeful său 
de birou nu era punctual şi se întâmpla foarte des ca cei doi 
îndrăgostiţi să poată schimba între ei câteva vorbe şi să-şi 
poată jura unul altuia, încă o dată, dragoste veşnică. 

Funcţionarul traversă drept bulevardul, făcu la stânga în 
strada Templului, porni prin strada Vendme pentru a 
ajunge în strada Saint-Louis-au-Marais, unde locuia şeful 
său de birou. 

Cupeul lui Baccarat îl urma de la distanţă. Femeia nu-l 
scăpa nici o clipă din ochi şi când îl văzu trecând poarta 
unei mari şi vechi clădiri aflate în partea de sus a străzii 
Saint-Louis, foarte aproape de piaţa Royale, porunci 
vizitiului să oprească. 

Sări din trăsură cu agerimea unei căprioare şi pătrunse 
în aceeaşi clădire. 

Prudentă, Baccarat îşi lăsase voalul pe faţă în aşa fel 
încât Fernand să nu o poată recunoaşte. 

Loja portarului, aflată în fundul curţii, era locuită de 
către o bătrână guralivă pe care, privind-o, Baccarat îşi 
dădu seama imediat că o poate cumpăra. 

Îi puse un ludovic în palmă şi-i spuse: 

— Ştii să vorbeşti, măicuţă? 

— Se zice că da, frumoasa mea doamnă! răspunse 
bătrâna salutând în timp ce lua ludovicul, pe care-l făcu să 
dispară repede în adâncurile buzunarului său. 

— Atunci să te vedem; s-ar putea să-ţi fie de folos. Cine 
este tânărul care a urcat acum scara cea mare de sub 
boltă? 

— Ăsta, spuse portăreasa, e un foncţionar de milister 
care se duce la şeful său de birou. 

— Şi cum îl cheamă pe şeful acesta de birou? 

— Domnul de Beaupreau. 

— Este căsătorit? 

— Da. 

— Are o soţie tânără? 


— Între 40 şi 50, cam aşa. 

— Dar?... Nu cumva are o fată? 

— Ba da, răspunse bătrâna, şi încă una frumoasă... 

— A! exclamă Baccarat muşcându-şi buzele. 

— Domnişoara Hermine, sfârşi portăreasa, e frumoasă 
ca un înger, şi după cât mi se pare tânărul ţine la ea. 

— Credeţi? întrebă Baccarat. 

— Ba bine că nu! la masa de prânz aici, de trei sau de 
patru ori pe săptămână, cel puţin. 

— Şi când ia masa aici, la ce oră pleacă? 

— Către ora zece seara. 

— Bun, mulţumesc. 

Şi Baccarat, după ce aruncă un al doilea ludovic pe masa 
slinoasă a portăresei înmărmurite, dispăru. 

— Trebuie să fie cu siguranţă o ducesă! îşi spuse 
bătrâna. 

În timp ce Baccarat îşi culegea informaţiile, Fernand 
Rocher, căruia nici nu-i trecea prin minte că este spionat, 
urcă sprinten la etajul al treilea şi, cu inima palpitând, sună 
la uşa domnului de Beaupreau. 

Şeful de birou, un gentilom sărac din comitatul 
Venaissin, sosise la Paris cu punga goală şi obținuse, înainte 
de căderea Imperiului, un post de funcţionar la minister, şi, 
la capătul a douăzeci de ani, dovedindu-se suplu şi zelos 
faţă de toate regimurile şi faţă de toţi miniştrii, ajunsese, cu 
nouă ani în urmă, în postul pe care-l ocupa în anul 1845. 

Domnul de Beaupreau întâlnise, cu optsprezece ani în 
urmă, o fată frumoasă care n-avea altă rudă decât o 
bătrână mătuşă zgârcită şi autoritară, dar avea şi o zestre 
rotunjoară de două sute de mii de franci. 

Tânăra, care se numea Therese d'Alterive, săvârşise o 
greşeală sau, mai bine zis, fusese victima unei odioase 
capcane; faptele au rămas învăluite în mister, iar 
descoperirea făptaşului a fost imposibilă. 

Datorită acestei dureroase împrejurări, un biet copil 
văzuse lumina zilei, iar tânăra ţinuse cu orice preţ să fie o 


bună mamă. Spre deosebire de multe altele, care vor să 
păstreze aparențele unei ireproşabile virtuţi, ea n-a 
abandonat în mâini străine gingaşa făptură. 

Domnul de Beaupreau a întâlnit-o pe Therese, s-a 
îndrăgostit de ea, a mirosit o zestre de două sute de mii de 
franci şi a cerut fata în căsătorie. Therese i-a expus situaţia 
cu toată sinceritatea; trecând peste aceasta, domnul de 
Beaupreau i-a declarat: 

— Copilul dumitale va fi copilul nostru, îl voi recunoaşte 
ca fiind din sângele meu. 

La gândul că fetiţa ei va avea un tată, Therese tresări de 
bucurie şi, cu toate că domnul de Beaupreau era urât, mic 
de statură, aproape diform şi destul de înaintat în vârstă, se 
căsători cu el. În ochii lumii Hermine trecu drept fiica 
legitimă a domnului de Beaupreau. 

Ceva mai târziu, şi la interval de doi ani, din căsătoria 
şefului de birou cu Therese se născură doi fii. Unul muri la o 
vârstă fragedă, iar celălalt împlinise cincisprezece ani în 
momentul în care începe povestirea noastră. 

Hermme veni ea însăşi să deschidă uşa domnului 
Fernand Rocher, singura femeie de serviciu din casă fiind 
plecată după cumpărături. 

Domnul de Beaupreau era zgârcit, dar ţinea totuşi să 
salveze aparențele. Ocupa un apartament de 1.500 de 
franci chirie anuală şi dădea serate; dar cei care serveau 
băuturile erau băieţii de birou de la minister, iar a doua zi 
slujnica rămânea singură pentru a pune totul în ordine şi 
pentru a înlătura urmele petrecerii. 

La vederea lui Fernand, Hermine roşi până în vârful 
urechilor. Tânărul, zărind-o, simţi acea nevinovată şi 
puternică emoție care-l cuprinde întotdeauna pe bărbatul 
îndrăgostit în clipa în care se afla în preajma femeii pe care 
o iubeşte. 

Doamna de Beaupreau se găsea într-un colţ al salonului, 
adâncită în lucrul său la gherghef. Strânse cu căldură mâna 
tânărului şi-i spuse: 


— Domnul de Beaupreau nu s-a întors încă, dar nu cred 
că va mai întârzia. 

— Domnule Fernand, spuse Hermine roşind toată, nu 
vreţi să mă însoţiţi la pian? 

— Cu plăcere domnişoară, răspunse el, apropiindu-se de 
îndată de pianul care era aşezat destul de departe de locul 
unde se afla doamna de Beaupreau. 

— Am descifrat o nouă romanţă a doamnei Loisa Puget, 
continuă Hermine, pentru a-şi ascunde tulburarea; este o 
frumuseţe, o veţi auzi... 

Şi Hermine ridică pupitrul pianului şi îşi aşeză notele. În 
timpul acesta, Fernand îi şoptea: 

— Îţi voi da o veste bună, Hermine... Piesa mea este 
primită la teatrul Porte-Saint-Martin. Va fi reprezentată în 
această iarnă şi sper că-mi va aduce o mulţime de bani... 
Atunci voi îndrăzni... 

— Am vorbit cu mama... răspunse Hermine încet. 

Fernand tresări. 

— Şi, răspunse fata al cărui chip se îmbujora, mama 
spune că trebuie să-ţi iei inima în dinţi şi să vorbeşti cu tata. 

Tânărul clătină trist din cap. 

— Îl cunosc pe domnul de Beaupreau, spuse el în şoaptă. 
Mă va refuza... Sunt sărac... Şi singura mea nădejde, 
singurul lucru pe care mă pot bizui este viitorul meu de 
dramaturg. 

— Ascultă, reluă Hermine, mama m-a întrebat dacă sunt 
sigură de dragostea ta. 

— Ai putea să te îndoieşti? 

— Şi, cu toate că se cam teme de tata, o să-l întrebe 
deschis. Biata mama, mă iubeşte atât de mult... 

— Dar... când? întrebă Fernand a cărui inimă se porni 
din nou să bată cu putere. 

— Astă seară... dacă n-ai nimic împotrivă. 

În clipa în care Hermine pronunţa aceste ultime cuvinte, 
mama sa, care se apropiase, o îmbrăţişă cu căldură şi 
spuse, privindu-l pe Fernand: 


— O iubeşti cu adevărat? 

Rostise întrebarea cu acea voce de nelinişte şi de teamă, 
care nu poate fi decât a unei mame. 

Fernand nu răspunse, dar îngenunche în faţa doamnei 
de Beaupreau şi o învălui pe Hermine cu o privire plină de 
dragoste. 

— În cazul acesta, spuse mama emoţionată, de ce aş sta 
în calea fericirii copilului meu? 

Uni mâna fiicei sale cu mâna lui Fernand, logodindu-i 
astfel, printr-un gest simplu şi elocvent. 

— După cină vă veţi retrage în cabinetul de lucru al 
domnului de Beaupreau şi mă veţi lăsa singură cu el. 

După-amiaza pe care o petrecură cei doi tineri sub ochii 
mamei, fericită de fericirea lor, a fost o după-amiază 
încântătoare; domnul de Beaupreau a fost atât de repede 
uitat, încât nimeni nu-şi dădu seama că era în întârziere şi 
că ora cinei trecuse înainte ca el să fi sosit. 

Apăru pe neaşteptate în pragul salonului, mergând cu un 
pas inegal, poticnit, iar obrajii săi erau roşii ca focul. 

În spatele ochelarilor clipeau doi ochi mici şi întreaga sa 
făptură trăda o emoție pe care nu şi-o putea ascunde. 

I se întâmplase ceva cu totul neobişnuit, era evident, şi 
existenţa regulată şi monotonă a şefului de birou primise 
lovituri ciudate. 

Capitolul V. 

În timp ce Baccarat îl urmărea de la distanţă pe Fernand 
Rocher care se îndrepta către strada Saint-Louis, la domnul 
de Beaupreau, Cerise păşea încet de-a lungul străzii 
Templului şi ajungea în strada Rambuteau, unde se găsea 
magazinul de flori artificiale pentru care lucra. 

Era atâta drăgălăşenie în felul în care era îmbrăcată, în 
mişcările şi în umbletul ei, încât până şi trecătorii cei mai 
grăbiţi se opreau fără voie din drum pentru a o privi şi, nu o 
singură dată, câte un tânăr, aflat în pragul unei prăvălii, 
murmura cu invidie: 


— O, ce fată drăguță! Trebuie să fie fericit cel pe care-l 
iubeşte. 

Dar Cerise trecea nepăsătoare, fără să vadă privirile 
drăgăstoase şi fără să audă interpelările mai mult sau mai 
puţin cavalereşti pe care le întâlnea în drumul său şi păşea 
mai departe, gândindu-se la iubitul ei Leon, căruia avea să-i 
fie în curând soţie. 

Ajunse, astfel, în faţa prăvăliei, unde fu întâmpinată de 
zâmbetul binevoitor al patronului mulţumit de lucrătoarea 
lui. 

Doamna Legrand, şefa magazinului, exclamă văzând-o 
intrând: 

— A! uite-o pe Cerise, cea mai bună dintre lucrătoarele 
mele! E bine, fetiţo, e foarte bine că soseşti la timp. Ai adus 
totul astăzi? 

— Iată, doamnă, spuse Cerise, răsfirându-şi cu grijă 
marfa pe tejghea, nu mi-a mai rămas nimic acasă. 

— Unde mai pui, spuse doamna Legrand, o femeie 
zdravănă şi foarte veselă, unde mai pui că e lucru bun şi 
frumos pe deasupra! lată o muncitoare cinstită, căreia îţi 
face plăcere să-i dai de lucru. Dumneavoastră, 
domnişoarele astea leneşe, nu lucraţi de fel aşa. 

Şi, amestecând zâmbetul cu mustrarea, florăreasa se 
adresă celor cinci sau şase tinere care lucrau ziua în 
prăvălie. 

Îi spuse apoi tânărului casier al firmei care, cu pana pe 
după ureche, o privea pe Cerise cu admiraţia mută a unui 
îndrăgostit: 

— Haide, domnule Eugene, în loc să-i faci ochi dulci, ca şi 
când ar fi vorba de o fată pe care poţi s-o ademeneşti, fă-i 
mai degrabă socotelile. 

Funcţionarul roşi şi lăsă ochii în jos. 

— Cât ţi se cuvine, drăguţo? întrebă florăreasa. 

— Doamnă, răspunse Cerise, trebuie să fie 
şaptesprezece franci şi patruzeci şi cinci de centime, aşa 


cred eu; se poate face socoteala numărând buchetele de 
flori. 

— Ai dreptate, aşa este, răspunse doamna Legrand; îţi 
ştii foarte bine socotelile, frumoaso, şi bănui că într-un colţ 
al camerei tale trebuie să ai o puşculiţă în care să-ţi ţii 
economiile. 

— Vezi bine! răspunse Cerise râzând, s-ar putea. 

— Şi ce-ai să faci cu economiile, domnişoară? 

— A! spuse Cerise cu un aer serios, care nu se potrivea 
de fel cu mutrişoara ei şăgalnică, îţi trebuie bani ca să 
trăieşti la casa ta! 

— Cum! Ai să mă părăseşti! 

— Nu, nu asta am vrut să spun. 

— Te pomeneşti că vrei să te măriţi. 

— Vezi bine! 

Tânărul casier, care tocmai trecea în registru socotelile 
fetei, scăpă, la auzul acestei mărturisiri, pana dintre degete 
şi pe foaia albă de hârtie se aşternu o pată de cerneală. 

— Bravo! spuse doamna Legrand, ai vorbit foarte frumos 
şi ai gânduri bune, micuţo... 

Cerise puse banii în buzunar, luă materialele pentru 
lucru şi comanda; salută apoi domnişoarele din atelier, ură 
noapte bună doamnei Legrand şi ieşi. 

Vânzătorul care, din pragul magazinului, o zărise 
trecând prin strada Rambuteau, ar fi putut să observe ca 
Cerise mergea mult mai repede acum, la întoarcere, 
trecând prin strada Templului către bulevard. 

S-ar fi spus că se grăbeşte să se întoarcă acasă. 

Lucrurile nu stăteau însă aşa, căci, în loc să-şi continue 
drumul către cartierul său, o luă prin strada Chapon, unde- 
şi avea atelierul domnul Gros, patronul lui Leon Rolland. 

— Ar însemna să n-am noroc dacă nu l-aş vedea pe Leon, 
gândi Cerise. 

Şi, o dată ajunsă în faţa prăvăliei ebenistului, încetini 
pasul şi păru să studieze cu atenţie o mobilă. 


Viitorul contramaistru, care stătea cu ochii pe uşă, o zări 
în clipa aceea pe Cerise şi ieşi. 

Leon Rolland era un tânăr între douăzeci şi şase şi 
douăzeci şi opt de ani, blond, cu tenul trandafiriu şi 
proaspăt, cu o statură herculeană şi care părea să fie 
înzestrat cu o forţă puţin obişnuită. Fără să fie neapărat 
frumos, Leon avea una din acele fizionomii plăcute, care 
respiră voia bună şi sinceritatea, iar ochii săi mari, albaştri, 
erau plini de dulceaţă şi de bunătate. Se apropie de Cerise 
cu zâmbetul pe buze, cu o privire plină de dragoste şi luând 
mâna ei mică în mâna lui mare, de muncitor, îi spuse: 

— Bună ziua, domnişoară Cerise. Foarte drăguţ din 
partea dumitale că ai trecut pe aici. 

— Mă gândeam că s-ar putea să te văd, răspunse candid 
fata, îmbujorându-se. 

— Ai ghicit, Cerise. Te-aş fi văzut astăzi în orice caz, căci 
diseară, după plată, aş fi trecut pe la dumneata. 

— Ai să-mi spui ceva, Leon? 

— Da, şi ceva foarte serios, răspunse el emoţionat. 

— A! Dumnezeule! exclamă Cerise neliniştită. Ce s-a 
întâmplat? 

— O, nimic rău, dimpotrivă! În primul rând, trebuie să-ţi 
spun că mama şi cu mine ne vom plimba mâine pe la 
marginea oraşului, vom lua masa acolo şi cred că ai să fii 
atât de drăguță să vii cu noi. 

— Păi, făcu Cerise cu diplomaţie, numai dacă vrea şi 
mama dumitale... 

— E în regulă! Ştie bine că vei fi soţia mea. 

Cerise luă un aer gânditor şi-şi privea vârfurile 
pantofiorilor. 

— Şi această invitaţie la masă era o treabă atât de 
serioasă? întrebă ea cu şiretenie. 

— Nu, răspunse Leon, e vorba de altceva. După cum ştii, 
patronul mi-a făgăduit locul de contramaistru peste două 
luni. 


— Da, suspină Cerise, gândind că aceste două luni vor fi 
cât două veacuri. 

— Ei bine, spuse vesel băiatul, patronul s-a răzgândit. 

— Cum? Nu vei mai fi contramaistru? 

— Dimpotrivă, sunt contramaistru! 

— Asta-i bună! 

— Uite ce s-a întâmplat, Cerise. Antoine, fostul 
contramaistru, care urma să lucreze pe contul lui de la 
sfârşitul lunii viitoare, a primit o moştenire şi a plecat la 
ţară. lar eu i-am luat locul. 

— Şi? întrebă Cerise. 

— Satul lui Antoine fiind şi satul meu, l-am rugat să-mi 
vândă el bucăţica de pământ şi să-mi aducă actele. 

— Şi nu va mai trebui să pleci? 

— Nu. Şi cum Antoine va fi înapoi peste opt zile... 

Se opri şi o privi pe Cerise. 

— De ce ai tăcut? întreba ea cu prefăcută naivitate, în 
timp ce inimioara porni să-i bată cu putere. 

— Cred că... dacă vrei... răspunse Leon tulburat, am 
putea să ne căsătorim în cincisprezece zile. 

Cerise se înroşi toată şi lăsă ochii în jos. 

— E timpul prea scurt, zise fata. 

— E timpul prea lung, răspunse Leon care strângea 
frumoasele mâini ale fetei într-ale sale. 

— Om vedea, zise ea pregătindu-se să plece. La 
revedere, domnule Leon, şi pe mâine. 

— Cerise, o întrebă Leon, n-ai vrea să te duci până în 
strada Bourbon-Villeneuve? 

— La mama dumitale? 

— Da, ai putea să-i vorbeşti bătrânei de proiectul nostru 
de mâine. 

— Bine, mă duc. La revedere, Leon. 

Cei doi logodnici se priviră lung în ochi şi îşi strânseră 
puternic mâinile. Cerise plecă, în timp ce inima îi bătea 
veselă la gândul că fericirea ei avea să vină cu şase 
săptămâni mai devreme. 


Tânăra ajunse în strada Saint-Martin şi în clipa în care se 
pregătea să păşească pe bulevard se auzi strigată pe nume. 

— Bună ziua, domnişoară Cerise. 

Cerise se întoarse şi văzu pe trotuar un bărbat care o 
salută cu pălăria în mână. 

Era un tânăr în jur de treizeci de ani, plăpând, slăbuţ, cu 
faţa ciupită de vărsat, dar cu privirea veselă şi inteligentă şi 
cu un zâmbet deschis pe buze. 

Era un zugrav căruia numeroasele păţanii prin care 
trecuse îi statorniciseră porecla de „Ghinion” cu toate că-l 
chema Louis Verdier. 

Văzându-l atât de mic şi de plăpând, tatăl său, un bărbat 
zdravăn din Auvergne, vânzător de fiare vechi, ridicase din 
umeri murmurând: 

— Ăsta n-o să fie niciodată un maistru lucrător. Mai bine 
ne resemnăm şi facem din el un artist. 

Şi domnul negustor de vechituri îşi dădu feciorul ca 
ucenic la un pictor de vitrine. Ghinion deveni lucrător şi pe 
capul lui se abătură toate nenorocirile şi toate păţaniile din 
lume. 

Era destul de frumos băiatul; la douăzeci de ani, vărsatul 
îl desfigură. 

Maică-sa muri, lăsând avere; cinstitul său tată i-o luă 
spunând că artiştii n-au nevoie de nimic. 

În sfârşit, soarta lui Ghinion era de a fi veşnic îndrăgostit 
fără să cucerească vreodată. 

Dacă întâlnea o fată, o plăcea, o cerea în căsătorie, îi 
dobândea mâna şi, nu se ştie de ce, întâmplarea, un 
eveniment fără nici o importanţă, o nimica toată, lucrurile 
se răsturnau în ultima clipă şi logodna era desfăcută. 

Într-o zi, Ghinion ajunsese până la primărie, mână în 
mână cu viitoarea lui mireasă: deschisese gura pentru a 
pronunţa cumplitul DA, însă chiar în clipa aceea fu cuprins 
de o ameţeală subită şi nevoit să părăsească imediat 
încăperea. În timpul celor zece minute în care el lipsi, 
prezumtiva mireasă cugetă adânc şi o luă din loc. 


Întorcându-se, Ghinion îl găsi pe primar gata de cununie, 
dar mireasa dispăruse. 

De altfel, Ghinion privea cu multă înţelepciune toată 
această statornică persecuție a destinului; râdea şi cânta 
tot timpul, era serviabil şi bun şi nimeni nu-i cunoştea vreun 
duşman. Era de cel puţin zece ani prieten cu Leon Rolland, 
logodnicul Cerisei, şi din cauza aceasta o salutase strigând- 
o pe nume. 

Cerise îl recunoscu pe Ghinion şi se apropie de el. 

— A! Bună ziua, domnule Louis, cum vă mai merge? 

— O! replică lucrătorul, puteţi să-mi spuneţi şi Ghinion, 
domnişoară, eu n-am să mă supăr pe dumneavoastră! Şi la 
urma urmelor, dacă te gândeşti bine, ăsta e numele meu. Şi 
unde vă duceaţi? 

— În strada Bourbon-Villeneuve, la mama lui L&on. 

— Ca să vezi! făcu Ghinion, l-am întâlnit şi pe Leon. S-ar 
părea că lucrurile merg bine în ceea ce priveşte 
însurătoarea, nu-i aşa? 

— Da, răspunse Cerise, lăsând modestă ochii în jos. 

Şi se grăbi să adauge: 

— Ar fi foarte drăguţ din partea dumitale, domnule 
Ghinion, dacă ai veni mâine cu noi la Belleville. 

— E în regulă, domnişoară, cu atât mai mult cu cât Leon 
mi-a spus şi el câte ceva. Bun băiat, Leon, şi ca soţ cred că o 
să fie şi mai bun. Dar... 

Ghinion se opri nehotărât, ca şi când ar fi avut de 
formulat o acuzaţie împotriva ebenistului. 

— Dar? făcu Cerise. 

— A apărut, de câtva timp un nou prieten, spuse Ghinion, 
şi acest nou prieten nu-mi place de fel. 

— Cum îl cheamă? 

— Este un lăcătuş căruia i se spune Şperaclu, nume 
potrivit pentru meseria lui; o mutră destul de ciudată, zău, 
şi cred că Leon greşeşte umblând cu el; dar, în sfârşit, dacă- 
i face plăcere, e treaba lui. 


— Ia te uită, spuse Cerise. Eu nu l-am văzut niciodată pe 
acest domn Şperaclu. 

— Treaba asta ţine numai de vreo două-trei zile. În 
sfârşit, cred că n-aţi face rău dacă l-aţi împiedica pe Leon, 
am eu, aşa, o idee... 

Şi Ghinion o salută încă o dată pe Cerise şi porni spre 
treburile sale, în timp ce fata o luă pe bulevard în direcţia 
porţii Saint-Denis, pentru a ajunge în strada Bourbon- 
Villeneuve. 

În clipa aceea, exact în clipa aceea, un bărbat de 
aproape cincizeci de ani, mărunt, gras, cu picioare scurte şi 
subţiri, cu un început de chelie, cu chipul roşietic şi cu ochii 
ascunşi în spatele unor ochelari cu ramă albastră, cobora 
bulevardul şi se îndrepta spre Château-d'Eau. Purta o haină 
albastră cu nasturi aurii, împodobită cu panglica de cavaler 
al Legiunii de onoare, şi o pelerină de alpaca albă, 
descheiată în aşa fel, încât să i se vadă haina. 

Acest personaj, a cărui înfăţişare era grotescă, dar a 
cărui ţinută trăda, totuşi, un om distins, nu era altul decât 
domnul Gaston-Isidor de Beaupreau, şef de birou la 
Ministerul afacerilor externe. 

Domnul de Beaupreau se întorcea pe jos din clădirea 
aflată pe bulevardul Capucines şi se îndrepta spre casă, 
unde avea întâlnire cu Fernand Rocher, care trebuia să-şi 
înceapă lucrul la marele său studiu asupra dreptului 
naţiunilor. 

Datorită jocului întâmplării, şeful de birou şi tânăra 
florăreasă se întâlniră nas în nas şi, în clipa în care domnul 
de Beaupreau, care examina toate femeile ca un vechi 
cunoscător, cuprinse cu privirea chipul frumoasei Cerise, 
simţi petrecându-se în toată fiinţa lui o stranie schimbare, 
simţi că sângele îi aleargă mai repede prin vine, în timp ce 
ochii îi scânteiau la adăpostul ochelarilor. 

Se opri brusc şi o privi; apoi, după ce fata trecu fără să-i 
acorde nici cea mai mică atenţie, o porni din nou la drum şi, 


supunându-se unei atracţii irezistibile, începu s-o 
urmărească. 

Desigur, aventura nu reprezenta ceva nou pentru şeful 
de birou. Urmărise el de nenumărate ori, pe stradă, 
fetişcane pe care le acostase cu acea îndrăzneală specifică 
bărbaţilor de o anumită vârstă; de data aceasta însă, fie 
datorită faptului că ţinuta modestă, dar plină de demnitate 
a tinerei fete i-a impus, fie datorită faptului că s-a simţit 
cuprins de o timiditate ciudată la un bărbat ca el, se 
mulţumi să păşească la distanţă în urma ei, devorând-o din 
ochi. Numai când ajunse la începutul străzii Saint-Denis îşi 
dădu Cerise seama că este urmărită; atunci grăbi pasul... 

Şeful de birou făcu şi el acelaşi lucru. 

Cerise o apucă pe strada Bourbon-Villeneuve, iar domnul 
de Beaupreau păşea în urma ei. 

Intră la mama lui Leon, care locuia în fundul unei case 
aflată la colţul cu piaţa Cairo şi petrecu un ceas şi jumătate 
stând de vorbă cu bătrâna. 

Când ieşi, îl zări pe domnul de Beaupreau pe trotuar, 
neclintit, cu atitudinea unui om decis să aştepte. 

Se hotări să coboare repede strada pentru a scăpa de 
această urmărire; dar şeful de birou, care prinsese curaj, o 
ajunse din urmă şi vru să-i vorbească. 

— Domnişoară... 

Cerise se întoarse brusc. 

— Domnule, vă înşelaţi şi să ştiţi că nu am obiceiul să 
stau de vorbă cu bărbaţii care mă acostează pe stradă. 
Vedeţi-vă de drum. 

Şi, profitând de momentul de stupoare pe care tonul ei 
sec şi demn îl produsese asupra domnului de Beaupreau, 
Cerise porni în grabă. 

Dar şeful de birou o luă din nou pe urmele ei şi continuă 
s-o urmărească de la depărtare, hotărât să n-o piardă din 
vedere şi mânat de acel irezistibil simţământ care-l făcuse 
să străbată strada Bourbon-Villeneuve. 


Cerise ajunse acasă şi, aflată în pragul porţii, se întoarse 
pentru a vedea dacă izbutise, în sfârşit, să scape de 
urmărirea domnului de Beaupreau. 

Nu-l văzu şi, liniştită, urcă la etajul al şaselea cântând. Şi 
totuşi şeful de birou nu o scăpase din vedere; neştiind dacă 
Cerise locuieşte în cartierul Templului sau dacă intrase în 
această casă numai întâmplător, cu treburi, aşteptă mult 
timp în faţa porţii; văzând că întârzie, se hotări să intre şi, 
procedând ca şi Baccarat, strecură un bacşiş în mâna 
portarului şi-l luă la întrebări: 

— Să ştiţi, domnule, îi răspunse acesta cinstit, să ştiţi că 
vă pierdeţi timpul de pomană; domnişoara Cerise e fată 
cuminte. 

— Eu sunt bogat, preciză domnul de Beaupreau. 

— Nici dac-aţi fi de zece ori mai bogat n-aţi face mare 
lucru. De altfel, mititica e ca şi logodită şi aţi putea să vă 
alegeţi cu o chelfăneală... A! făcu portarul, dac-ar fi fost 
vorba de soră-sa... Nu zic nu. 

— Cine e soră-sa? 

— O fată care a pornit-o rău şi a ajuns cu trăsură la 
scară. 

— Cum o cheamă? 

— Baccarat. 

O idee înspăimântătoare trecu atunci prin mintea 
domnului de Beaupreau. 

— Unde locuieşte această soră? 

— În strada Moncey, răspunse portarul, pe care Cerise îl 
trimisese adesea la Baccarat. 

— E în ordine, aruncă şeful de birou. Şi o porni gânditor. 

Domnul de Beaupreau suferise primul şoc al acelei boli 
fără de leac numită pasiunea târzie. 

O şi iubea pe Cerise cu sălbatica brutalitate a unui 
animal şi, în timp ce se îndrepta către strada Saint-Louis 
unde l-am văzut sosind înfierbântat, pierdut, şi într-o stare 
de extremă agitaţie începuse să rumege cele mai 
machiavelice planuri pentru a o seduce. 


Capitolul VI. 

Văzându-l astfel, soţia şi fiica domnului de Beaupreau 
scoaseră un strigăt de uimire şi de nelinişte. 

— Dumnezeule! Vi s-a întâmplat ceva, domnule? îl 
întrebă doamna de Beaupreau. 

— Cui, mie? răspunse şeful de birou tresărind; nu mi s-a 
întâmplat nimic. 

— Totuşi, această înfierbântare... 

— Era gata-gata să fiu strivit de o trăsură, răspunse el la 
întâmplare, dar am scăpat teafăr. Gata, să mergem la masă, 
e ora şase. 

Şi, conform obiceiului, domnul de Beaupreau oferi braţul 
său Herminei pe care o conduse în sufragerie, în dreptul 
locului pe care-l ocupa de obicei la masă. 

Fernand era consternat. Agitaţia şefului său de birou s- 
ar fi putut uşor preschimba în proastă dispoziţie şi, în 
consecinţă, s-ar fi putut întâmpla ca el să nu mai asculte cu 
bunăvoință cererea pe care doamna de Beaupreau avea de 
gând s-o facă în numele lui cu privire la Hermine. Cu toate 
acestea, Fernand se înşela. Domnul de Beaupreau se arătă 
visător şi aproape trist, nu manifestă nici un fel de nelinişte 
şi un zâmbet plin de bonomie se ivi pe chipul său în clipa în 
care, umplând paharul tânărului funcţionar, îi spuse: 

— Mi se pare că astăzi ne-am cam neglijat treburile. 

— Voi recupera timpul pierdut, domnule, şi îndată după- 
masă... 

— Foarte bine, spuse domnul de Beaupreau. Te vei 
instala în biroul meu, iar eu te voi urma de îndată. Trebuie 
să facem în aşa fel, încât lucrarea noastră să plece la tipar 
peste două luni. 

Masa se sfârşi în linişte. Tulburarea domnului de 
Beaupreau dispăruse aproape cu totul şi când sosi în salon, 
unde se servea cafeaua, era calm şi zâmbitor. 

Fără îndoială că şeful de birou găsise în mintea sa câteva 
căi pentru a putea ajunge la Cerise şi buna lui dispoziţie 
crescuse atât de mult, încât doamna de Beaupreau socoti că 


momentul este dintre cele mai favorabile pentru a-i vorbi de 
fiica sa şi de dragostea lui Fernand. 

La un semn, Hermine se retrase în camera ei, în timp ce 
Fernand îşi lua locul în birou pentru a continua marea 
lucrare de diplomaţie a şefului său. 

— Domnule, spuse atunci doamna de Beaupreau, 
oarecum emoţionată, căci soţul său avea o fire destul de 
rece şi de neînţelegătoare şi sub înfăţişarea lui plină de 
bunătate ascundea multă şiretenie, aş putea să vă vorbesc 
despre unele lucruri serioase? 

— Poftim? tresări şeful de birou, care căzuse din nou sub 
vraja visului său de îndrăgostit. 

— Ar trebui, de fapt, să le numesc lucruri grave, 
continuă doamna de Beaupreau, prinzând curaj. 

— Dumnezeule, despre ce este vorba, doamnă? 

— Este vorba despre fiica mea, domnule. 

Domnul de Beaupreau păru mirat; soţia sa continuă. 

— Hermine are nouăsprezece ani, domnule; este la 
vârsta la care o fată poate şi trebuie să se mărite. 

— Doamne, doamne, să se mărite! Şi de ce să se mărite? 

— Bine, dar... spuse biata femeie tremurând, 
dumneavoastră nu veţi putea să-i fiţi întotdeauna şi... 

— Fie, doamnă, o întrerupse brusc domnul de 
Beaupreau; dar ca să se poată căsători îi trebuie un bărbat. 

— Poate că l-a şi găsit... 

— E bogat? întrebă şeful de birou, cu o grabă care-i 
trăda venalitatea. 

— Este un tânăr distins, bine crescut, nutreşte numai 
gânduri bune şi o iubeşte pe Hermine cu destulă înflăcărare 
pentru a o putea face cea mai fericită dintre femei. 

— Foarte bine... E bogat? 

— Nu, are însă o carieră onorabilă. 

Domnul de Beaupreau înălţă din umeri. 

— Asta nu-i destul. 

— Cu toate acestea, domnule, Hermine îl iubeşte în 
aceeaşi măsură în care este iubită. 


— Numele său? 

— Îl cunoaşteţi şi aţi avut prilejul să-l apreciaţi, răspunse 
doamna de Beaupreau. Este vorba de domnul Fernand 
Rocher. 

Domnul de Beaupreau ţâşni de pe scaunul său şi scoase 
un strigăt de mirare şi de indignare în acelaşi timp. 

— Asta-i bună, strigă el, e prea de tot! Un funcţionăraş 
fără para chioară, fără protectori, fără viitor! Aţi înnebunit 
doamnă, eu nu voi îngădui niciodată o asemenea prostie. V- 
aţi înşelat dacă aţi crezut că-mi veţi smulge 
consimţământul. Una ca asta nu se poate întâmpla şi nu se 
va întâmpla! 

Şi domnul de Beaupreau se ridică şi, pradă agitaţiei, 
începu să meargă de-a lungul şi de-a latul încăperii, 
rostogolindu-şi în cap ochii furioşi sub arcadele 
sprâncenelor sale groase. 

Doamna de Beaupreau, aşezată într-un colţ, alături de 
cămin, cu figura resemnată a celor care suferă un lung 
martiriu şi nici măcar nu mai îndrăznesc să lupte împotriva 
persecutorilor lor, lăsase ochii în jos şi două lacrimi tăcute 
se prelingeau pe chipul ei slăbit. 

Soţul său se opri în faţa ei şi o privi insistent. 

— Aha! plângeţi, rânji el, plângeţi pentru că refuz să leg 
soarta copilului dumneavoastră, al dumneavoastră, de 
soarta unui bărbat fără parale şi fără viitor... Ar trebui să- 
mi mulţumiţi pentru că veghez la fericirea acestui copil care 
nici măcar nu este al meu, este copilul întâmplării, copilul 
desfrâului! 

Auzind acest ultim cuvânt, acest ultragiu, Therese nu se 
mai putu stăpâni; femeia care timp de douăzeci de ani 
fusese victimă se revoltă şi un fulger de mândrie sclipi în 
ochii ei. Se ridică dintr-o dată şi, ca şi cum ar fi ascultat de o 
tainică poruncă, strigă: 

— Domnule, mă insultaţi şi vă dovediţi cel mai laş dintre 
bărbaţi! 


Auzind aceste cuvinte, simțind disprețul cu care fuseseră 
rostite, domnul de Beaupreau înţelese că a depăşit limita. 

— Nu vă insult, spuse el îndulcind tonul. Dar mă faceţi 
să-mi pierd firea. 

— Domnule, continuă doamna de Beaupreau, cu 
douăzeci de ani în urmă eram o tânără cinstită şi 
nevinovată şi n-am păcătuit niciodată. Într-o noapte, în 
camera unui han unde înnoptasem cu mătuşa mea, 
întorcându-ne din Pirinei, am fost victima unui odios 
atentat, a unei brutalităţi fără margini. Când mi-aţi cerut 
mâna, v-am mărturisit, domnule, cu toată sinceritatea, 
întregul adevăr; v-am arătat copilul, fructul nevinovat al 
unei crime, aţi ridicat acest copil în braţele dumneavoastră 
şi aţi spus: „Voi fi tatăl său!” 

— Foarte bine, reluă domnul de Beaupreau, pe care 
furia îl cuprinsese din nou, şi nu m-am ţinut de cuvânt? În 
ceasul acesta fiica dumneavoastră nu mă crede încă tatăl 
ei? 

— Ba da, răspunse Therese. Dar biata copila se întreabă 
uneori de ce omul care îşi spune tată şi pe care ea îl crede 
tată, pe care-l iubeşte şi-l respectă ca atare, de ce omul 
acesta se poartă adesea cu ea de parcă i-ar fi duşman. 

— Este o minciună! strigă domnul de Beaupreau; îl 
prefer pe copilul meu, atâta tot; dar... 

Doamna de Beaupreau îşi întrerupse soţul cu un aer 
dispreţuitor. 

— Şi-a pus toate aceste întrebări, relua ea, aşa cum s-a 
întrebat, adesea, de ce mama sa plânge ore întregi în 
întuneric şi de ce pricina acestor lacrimi care curgeau fără 
zgomot în izolarea şi în liniştea casei era tocmai omul pe 
care-l crede încă tatăl ei. 

— A, nu, doamnă, strigă şeful de birou, lovind cu piciorul 
în duşumea. Nu pozaţi în victimă; nu sunt nici despot şi nici 
călău. Recunosc, mi-aţi adus zestre, dar şi eu, la rândul 
meu, v-am dat poziţia şi consideraţia de care mă bucuram, 


am acoperit cu numele meu dezonoarea dumneavoastră... 
Suntem chit! 

— Vă înşelaţi, domnule, există un anumit lucru pe care o 
mamă îl pune mai presus de liniştea, de reputaţia şi de 
fericirea unei femei cinstite... Este vorba de fericirea 
copilului său! Ei bine, domnule, sfârşi Therese, aţi găsit în 
soţie o făptură resemnată, răbdătoare, plecându-şi fruntea 
la auzul mârşavelor dumneavoastră imputări şi care se ruga 
lui Dumnezeu pentru iertarea dumneavoastră atunci când 
gelozia oarbă şi plină de furie care vă cuprindea ajungea 
până la lovituri; de data aceasta vă adresaţi însă mamei şi 
staţi în calea fericirii copilului său. Ei bine, mama va ridica 
fruntea sus şi va rezista! Hermine îl iubeşte pe domnul 
Fernand Rocher; este un tânăr simţit, harnic. Dar pentru 
numele lui Dumnezeu, aceasta era şi părerea 
dumneavoastră. O va face fericită... De ce împiedicaţi 
această căsătorie? 

— De ce? de ce? spumega domnul de Beaupreau, pentru 
că n-are nici un ban! 

— Domnule, spuse Therese cu răceală, eraţi exact în 
aceeaşi situaţie când am devenit doamna de Beaupreau. 

— Aveaţi însă un copil! strigă şeful de birou furios la 
culme. Poftim, vreţi să consimt la această căsătorie? 
Depinde de dumneavoastră. 

— Ce trebuie să fac? întrebă Therese, care-şi stăpânea 
cu greu lacrimile şi indignarea, căci voia să fie puternică şi 
să poată apăra până la capăt fericirea copilului său. 

— Iată ce trebuie să faceţi, spuse şeful de birou, luând 
loc în faţa soţiei sale: la căsătoria noastră s-a încheiat un act 
dotal; am recunoscut, deci, ca zestre a dumneavoastră 
suma de două sute de mii de franci. Aveţi dreptul, conform 
prevederilor codului, să dispuneţi de mai mult de un sfert 
din această sumă, care se cuvine celui mai mare dintre 
copii. Veţi ceda banii în favoarea copilului nostru, a fiului 
nostru Emmanuel şi... 


— Niciodată, niciodată nu voi jefui pe unul dintre copiii 
mei în favoarea celuilalt! 

— În cazul acesta, răspunse rece domnul de Beauprâau, 
discuţia noastră s-a încheiat. Căsătorindu-mă cu 
dumneavoastră, am recunoscut-o pe Hermine; în faţa legii, 
ea este fiica mea şi o fată nu se poate căsători fără 
consimţământul tatălui înainte de majorat. Refuz să acord 
acest consimţământ. 

— Fie, vom aştepta... Chiar daca ar trebui să mărturisesc 
totul fiicei mele... Chiar dacă ar trebui să roşesc privind-o. 

lată însă că în clipa în care doamna de Beaupreau 
rostise aceste ultime cuvinte, o uşă se deschise şi o voce se 
făcu auzită din prag: 

— Eşti o sfântă, mamă, şi nu va trebui să roşeşti 
niciodată în faţa copilului tău. 

Apăruse Hermine, palidă, gravă, ca un copil căruia 
întâmplarea îi dezvăluie adevărul asupra destinului său. 

Se apropie de doamna de Beaupreau şi îngenunche în 
faţa ei. 

— Buna mea mamă, şopti ea luând mâinile slăbite ale 
Theresei în mâinile sale şi ducându-le la buze, iartă-mă... 
Am auzit totul... Eşti cea mai bună dintre mame şi cea mai 
nobilă dintre femei, iar fiica ta este mândră de tine... 

Hermine se ridică şi-l privi pe domnul de Beaupreau în 
ochi. 

— Domnule, mama mea n-a vrut să mă jefuiască, dar eu 
am dreptul să renunţ singură la partea mea de moştenire. 
Accept condiţiile dumneavoastră. 

Şi Hermine îl salută cu răceală pe domnul de Beaupreau, 
alergă la uşă şi strigă: 

— Fernand! Fernand! 

Fernand Rocher se ivi în prag. 

Hermine îi luă mâna şi ajungând în faţa domnului de 
Beaupreau spuse: 

— Este adevărat că vreţi să mă luaţi de soţie şi fără 
zestre, domnule? 


— A! exclamă tânărul, aş fi mândru să pot munci pentru 
a vă putea aduce fericirea şi nici nu doresc altceva. 

— În cazul acesta, vă voi fi soţie. Luaţi loc aici, în faţa 
acestui birou, şi scrieţi chitanţa zestrei mele. Domnul de 
Beaupreau nu consimte să vă acorde mâna mea decât în 
aceste condiţii. 

Şi tânăra aruncă o privire plină de un suveran dispreţ 
domnului de Beaupreau, uluit de un asemenea 
deznodământ. 

Capitolul VII. 

A doua zi după ce Baccarat îl urmărise pe Fernand 
Rocher, adică într-o duminică dimineaţa, un personaj a 
cărui cunoştinţă am şi făcut-o, Colar, păşea grăbit şi 
preocupat către ceasurile opt dimineaţa, pe şoseaua 
d'Antin. 

Fostul subofițer nu era îmbrăcat, ca de obicei, cu o 
redingotă peste un pantalon de husar. Purta o bluză 
albastră, din acelea care abia depăşesc mijlocul, un fel de 
bluzon, şi pe cap avea o caschetă în locul pălăriei ţuguiate 
pe care o înclina de obicei şmechereşte pe o ureche. Un 
pantalon din stofă de lână groasă, de culoare închisă şi o 
cravată neagră completau acest costum. 

Colar cobori şoseaua d'Antin până în strada Victoriei 
care tocmai fusese deschisă în spatele câtorva clădiri vechi 
din strada Saint-Lazare. 

Abia dacă începuseră să se înalțe, pe partea stângă a 
străzii, două sau trei case; partea dreaptă era despărțită de 
întinse terenuri pustii printr-un perete de grinzi şi de 
scânduri. 

Colar pătrunse într-unul din aceste terenuri printr-o 
deschizătură pricinuită de lipsa unei scânduri şi se îndreptă 
către un chioşc dărâmat, aflat la extremitatea grădinii unei 
vechi clădiri. 

Casa, care aparţinea unui bătrân gentilom englez foarte 
bogat şi foarte original, era nelocuită; era, adică, lăsată în 
paza unui portar, de asemenea englez, care locuia într-o 


aripă situată în preajma porţii mari, poartă care răspundea 
în strada Saint-Lazare. 

În spatele casei se întindea o imensă grădină; la capătul 
acesteia se găsea pavilionul alcătuit dintr-un parter şi un 
etaj. 

Datorită unei ciudăţenii puţin obişnuite, lordul Mac Feri, 
care nu-şi închiriase niciodată casa, îngăduise portarului să 
închirieze pavilionul, cedându-i beneficiul realizat. 

Şi iată că într-o dimineaţă, cu o lună în urmă, în timp ce 
portarul şedea în faţa porţii fumând în toată liniştea, ca un 
adevărat britanic, un tânăr între douăzeci şi cinci şi 
douăzeci şi opt de ani, a cărui înfăţişare şi ale cărui haine te 
lăsau să-i ghiceşti originea insulară, i se adresă în 
englezeşte şi-i ceru să-i arate pavilionul. 

Vizitat cu grijă, pavilionul plăcu străinului, în primul rând 
datorită izolării sale; conveni asupra chiriei care, de altfel, 
era destul de ridicată şi, în aceeaşi seară, îşi trimise valizele 
şi se instală cu un singur servitor. 

Acest străin nu era altul decât căpitanul Williams şi 
atunci când Colar sosi, îl găsi pe şeful său, treaz, făcându-şi 
toaleta. 

Căpitanul Williams avea părul negru şi mustăţi fine de 
aceeaşi culoare; era băiat frumos şi de o extremă distincţie. 

La Londra, unde fusese şeful din umbră al unei 
înfricoşătoare bande, căpitanul purta titlul de baronet, al 
cărui proprietar legal izbutise să ajungă; era primit în 
lumea bună şi locuia într-o casă fermecătoare situată în 
Belgrave Square. 

Mult timp izbutise să treacă drept fiul unui gentilom care 
locuia la ţară, într-un comitat din nord, cu un venit de două 
mii cinci sute de lire sterline şi dobândise tripla reputaţie 
de bărbat bine, de gentleman perfect şi de bun sportiv. 

Apoi, într-o bună zi, nu se ştie de ce, căpitanul dispăruse 
şi o mulţime de zvonuri circulaseră pe socoteala lui. 

Se spunea, în New Market, că nobilul baronet era pur şi 
simplu un escroc, un temerar şef al unei bande de pungaşi 


şi că, în ciuda englezei sale perfecte, era francez, poate 
chiar de origine italiană. 

Fapt este că, la Londra, căpitanul Williams avea părul 
blond roşcat şi purta favoriţi după moda englezească. 

La Paris, îşi căni părul, îşi tăie favoriţii şi lăsă să-i crească 
mustăţile. În momentul în care intră Colar, căpitanul, 
îmbrăcat într-un halat de casă şi cu un pantalon strâns pe 
picior, aşezat la gura focului, fuma o ţigară şi, ţinând în faţa 
lui o oglindă cu mâner, îşi pieptăna părul buclat. 

Căpitanul fuma în linişte, pe faţa lui se putea citi o mare 
mulţumire, iar buzele sale murmurau: 

— A trecut o lună de când sunt la Paris, am făcut câte 
ceva şi nu se poate spune că treburile merg chiar atât de 
prost. Dacă diavolul continuă să mă slujească, cele 
douăsprezece milioane ale baronului Kermor de 
Kermarouet sunt ale mele. 

Williams trase din ţigară şi trimise fumul în două 
rotocoale compacte, după care continuă: 

— Sărmane Armand de Kergaz... Ca adevărat filantrop şi 
ca bărbat energic ce eşti, vei fi foarte bine tras pe sfoară şi 
vei avea neplăcuta surpriză de a restitui baronetului sir 
Williams averea al cărei depozitar fidel eşti... Şi, sfârşi 
Williams într-un hohot de râs, graţie faptului că barba şi 
părul meu şi-au schimbat culoarea, graţie mai ales acestui 
uşor accent englezesc pe care l-am adoptat, nu vei 
recunoaşte niciodată în mine pe iubitul tău frate, contele 
Andrea, căruia i-ai furat moştenirea la adăpostul absurdului 
pretext că tatăl său o furase pe ata. 

Şi Andrea se porni să râdă în hohote. 

„Colar, continuă el, este fără îndoială un băiat cu 
oarecare merite. La Londra era plin de bunăvoință, dar 
terenul nu i se potrivea. Nu era sigur de el. La Paris, 
dimpotrivă, e la el acasă şi se dovedeşte plin de 
îndrăzneală. Banda pe care mi-am strâns-o nu e rea de loc: 
Bistoquet şi omul de afaceri au şi arătat ce pot. Lăcătuşul e 
priceput. Şi o să-i găsim noi de lucru şi lui Nicolo. 


Două ciocănituri în uşă întrerupseră monologul 
baronetului sir Williams şi Colar îşi făcu apariţia. 

— Salut, căpitane, spuse el ducând milităreşte mâna la 
chipiu. 

— Bună ziua, Colar. 

— Am sosit la timp? 

— Fără îndoială. Ia loc. 

Williams îşi aprinse o nouă ţigară şi-l privi pe Colar. 

— Cum stăm? 

— Am noutăţi, răspunse Colar. 

— Să le auzim, spuse Williams calm. 

— Sticleţii mei aleargă, din fericire, ca un stol de 
îngeraşi; fără ei nu am fi avut în mână cheia întregii afaceri. 

— Crezi? 

— Păi de, spuse Colar, ştiam noi bine că doamna de 
Beaupreau este Therese, cea pe care o căutam... 

— E destul de mult şi atât. 

— Şi mai ştiam că fiica sa, domnişoara Hermine, era 
copilul baronului Kermor de Kermarouet. 

— Dar mie mi se pare că aici se află cheia întregii 
afaceri, spuse căpitanul. Domnul de Beaupreau este un 
zgârcit; dacă-i promitem un milion, îşi mărită fata... şi, 
sfârşi Williams, aruncând o privire mândră spre oglinjoară, 
mi se pare că sunt un ginere destul de convenabil şi că 
mititica... 

— Mititica are un iubit, spuse Colar. 

Williams îşi strivi nervos ţigara. 

— Mai mult decât atât, e vorba de un logodnic şi 
căsătoria va avea loc peste două săptămâni. 

Williams deveni palid şi exclamă: 

— Cu neputinţă! 

— Pe legea mea, spuse Colar, este purul adevăr, domnia- 
voastră. Logodnicul domnişoarei Hermine este un 
funcţionăraş de la Ministerul afacerilor externe. 

— Bogat? 

— Lefter; dar îl iubeşte. 


— Numele său? 

— Fernand Rocher. 

— Unde locuieşte? 

— Strada Marais, colţ cu cartierul Templului. 

Williams luă un creion şi un carneţel aflat pe cămin şi 
scrise două rânduri cu caractere hieroglifice. 

— Şi apoi? întrebă el cu răceală, căci îşi redobândise 
calmul englezesc. 

— În primul rând, trebuie să vă spun că de două zile m- 
am angajat în strada Chapon, la un ebenist... Ştiţi, eu de 
meserie sunt tâmplar de mobile. 

— De ce ai avut nevoie? 

— "Tocmai asta e, răspunse Colar misterios, am o iubită. 

Williams se încruntă. 

— N-avem timp pentru iubite. 

— A, nu pierd nici o oră din cele care aparţin domniei- 
voastre. E vorba doar de timpul meu liber. 

— Nu înţeleg ce legătură... 

— Iată, căpitane. Am întâlnit într-o zi o fetiţă care mi-a 
căzut cu tronc de îndată ce am ochit-o. Am cules 
informaţiile necesare. 

Mititica, frumoasă de pică, e cuminte ca un îngeraş şi e 
pe cale să se logodească. Eu ştiu una şi bună: când vrei să 
cucereşti o cetate, trebuie să înfometezi sau să ruinezi 
garnizoana şi nu strică să ai şi câţiva spioni pe acolo. 

„M-am împrietenit, aşadar, cu viitorul logodnic şi tocmai 
de aceea am avut nevoie să mă angajez în atelierul din 
strada Chapon, unde el a fost făcut de curând 
contramaistru... Ei bine, logodnicul domnişoarei Cerise, aşa 
o cheamă pe mititică, Cerise, este prieten cu logodnicul 
domnişoarei de Beaupreau, domnul Fernand Rocher”. 

— Foarte bine, îl întrerupse Williams satisfăcut. 

— Aseară, reluă Colar, domnul Fernand Rocher a venit 
nebun de fericire să-i povestească lui Leon Rolland, ăsta-i 
contramaistrul, că peste cincisprezece zile se va căsători cu 


domnişoara Hermine... Şi i-a povestit cum s-au petrecut 
lucrurile... 

— Să auzim! 

— Se pare că domnul de Beaupreau a urlat zdravăn la 
auzul cererii în căsătorie; după aceea, însă, când a aflat că 
domnişoara Hermine renunţă la zestre, a cedat. 

Williams deveni grav şi gânditor. 

— lată un lucru destul de neplăcut, făcu el... O fată care 
iubeşte cu încăpățânare. 

— Şi asta nu e totul, continuă Colar. Cerise are o soră... 
Şi e bine aranjată sora, are şi casă şi trăsură; o cheamă 
Baccarat. Bistoquet se are bine cu ea! 

— Dar... îl întrerupse Williams, care ar fi preferat să 
discute din nou despre domnişoara de Beaupreau şi despre 
viitoarea ei căsătorie. 

— Şi iată că Baccarat e moartă după Fernand Rocher, 
viitorul logodnic al Herminei. Aţi priceput? 

Privirile lui Williams sclipiră. 

— E frumoasă? 

— Superbă. 

— Se poate face ceva? 

— E tare ca un diavol, are o voinţă de fier. 

— Foarte bine! făcu liniştit Williams, iată o femeie care 
mă va scăpa de Fernand Rocher. 

— Şi mai e o poveste, continuă Colar, şeful de birou, 
domnul de Beaupreau, e un bătrân stricat care se ţine după 
fuste. leri a urmărit-o pe Cerise toată ziua. Pe seară, dădea 
târcoale prin cartierul Templului, unde locuieşte mititica... 
Domnia-voastră este mulţumită de informaţiile mele? 

Baronetul sir Williams sau, dacă preferaţi, contele 
Andrea, căzuse pe gânduri şi nu răspunse câtuşi de puţin la 
ultima întrebare a lui Colar. 

Andrea, cu geniul său diabolic, începuse să urzească un 
plan machiavelic, în țesătura căruia îşi găseau locul Cerise, 
Hermine, doamna de Beaupreau, viitorul său ginere 
Fernand Rocher şi chiar Rolland, logodnicul tinerei Cerise. 


Ridicând capul, Andrea se adresă brusc lui Colar, care 
aştepta tăcut. 

— Unde locuieşte Baccarat? întrebă el. 

— În strada Moncey, într-o casă mică, aflată, când vii din 
strada Blanche, pe dreapta. 

— Foarte bine! Trebuie ca această fată să-mi slujească. 

După care adăugă: 

— O iubeşti mult pe această Cerise? 

— Mde! aşa şi aşa. Îmi place mititica şi n-ar fi rea ca 
metresă. 

— Dar, în sfârşit... Dacă am avea nevoie... 

Colar îl privi pe Andrea mirat. 

— Vreau să spun, zise liniştit căpitanul, că ar fi o bună 
momeală pentru şeful de birou. 

— Ia te uită, făcu naiv Colar, e o idee... 

— Va trebui, pentru început, continuă Andrea, să ne 
scăpăm de logodnic... Încurcă locul întotdeauna. 

— S-a făcut! răspunse Colar. Am să încep chiar astăzi... 
la Belleville. Lăcătuşul îmi va da o mână de ajutor. 

— Şi crezi că, întrebă căpitanul, asta n-o să te supere 
prea tare... 

— O! răspunse Colar filosofic, nu pot să fiu gelos pe un 
babalâc ca şeful de birou... Şi-apoi, din moment ce 
trebuie... 

Andrea îşi sună valetul, care era, în acelaşi timp, şi 
majordomul şi îngrijitorul calului englezesc pe care 
căpitanul îşi îngăduia să-l ţină. 

— Înhamă-l pe Toby la şaretă, porunci el. 

Valetul ieşi pentru a executa ordinul stăpânului său. 

— Şi-acum, sfârşi căpitanul adresându-se lui Colar, 
trebuie să-mi găseşti până în trei zile o căsuţă de închiriat 
în cartierul Champs-Elysees, cu şoproane pentru două 
trăsuri şi cu un grajd pentru cinci cai. 

— Se va face, răspunse Colar care se ridicase gata de 
plecare, în timp ce Andrea se îmbrăca într-un costum uşor 
de dimineaţă. 


Un sfert de oră mai târziu, sir Williams zbura în şaretă 
către strada Moncey, la Baccarat, şi trimitea tinerei, care nu 
coborâse încă din pat, cartea lui de vizită. 

Casa pe care o clădise anume pentru Baccarat baronul 
de 0... era situată, după cum se ştie, în această micuță 
stradă Moncey care se întâlneşte cu partea de sus a 
străzilor Blanche şi Clichy şi se învecinează cu spatele 
închisorii datornicilor. 

Această casa era, la drept vorbind, un mare pavilion de 
două etaje, pe jumătate pierdut în pădurea verde a unor tei 
aproape seculari şi înconjurat de o imensă grădină. Şi tot 
ceea ce luxul modern adusese nou şi rafinat părea să fi fost 
folosit în decorația interioară, în amenajarea fiecărei 
încăperi şi în mobilă. 

O peluză verde, înconjurată de o pădurice de arbori, 
ducea către o platformă precedată de câteva trepte şi care 
răspundea, printr-o uşă de sticlă cu două canaturi, într-un 
vestibul pardosit cu dale de marmură, plin de flori, 
indiferent de anotimp, şi ai cărui pereţi erau împodobiţi cu 
frumoase fresce. 

La stânga se aflau sufrageria, bucătăriile şi anexele; la 
dreapta - o sală de baie, o seră şi un frumos salon de vară al 
cărui cămin era prevăzut în partea de sus, cu o ferestruică 
prin care se zăreau grădinile. Acest salon cu mobilă din 
lemn de lămâi, covoare de Smirna şi jardiniere, aflate în 
pervazul ferestrelor, pline cu flori, era prevăzut cu o uşă 
care, după ce coborai trei trepte, te conducea într-o peluză 
verde. 

O bogată colecţie de tablouri moderne, datorate în cea 
mai mare parte şcolii franceze şi semnate de nume dintre 
cele mai celebre, împodobea pereţii. 

La etajul întâi, se găseau salonul de iarnă, dormitorul, un 
cabinet de toaletă şi budoarul; pe lângă acestea, se afla o 
încăpere mică folosită ca fumoar de către baronul de 0... 

În această încăpere îi plăcea adesea baronului să 
primească, seara, câţiva prieteni intimi, cărora Baccarat le 


servea ceaiul cu mâinile ei frumoase. 

Etajul al doilea aparţinea mamei lui Baccarat şi 
servitorilor. În fundul grădinii fusese ridicată o clădire mică, 
destinată grajdurilor şi şoproanelor pentru trăsuri, căci 
Baccarat avea trei cai, dintre care unul de călărie, un cupeu 
şi o trăsură americană. 

La ora aceea matinală la care Andrea se pregătea să-i 
vorbească, sora Cerisei nici nu se dăduse încă jos din pat. 

Cu toate acestea, nu dormea şi nici măcar nu închisese 
ochii toată noaptea. 

Se întorsese acasă în ajun într-o stare de agitaţie cu 
neputinţă de zugrăvit, cu mintea rătăcită şi cu inima 
muşcată de gelozie şi, întinsă în pat, încercase să găsească 
sufletului ei frământat puţină linişte în somn, atât era de 
năprasnică dragostea care izbucnise pe neaşteptate în 
inima blazată a curtezanei Baccarat. 

Baccarat nu iubise niciodată şi era indignată la gândul 
că se lăsase răpusă de acest rău pe care nu-l cunoscuse 
încă, de care-şi bătuse joc fără milă, de fiecare dată când îl 
întâlnise la alţii. 

Înainte de a-l fi zărit pe Fernand Rocher, Baccarat era o 
femeie cu privirea rece şi batjocoritoare, cu zâmbetul 
enigmatic, de sfinx. 

Era o tigroaică fără suflet, iubind banul, dispreţuind 
bărbaţii, făcându-i să se omoare pentru ea şi lăsând să cadă 
pe mormântul lor, în chip de ultim cuvânt: „mă plictisea!” 

Baccarat, prinsă în mrejele iubirii, se metamorfozase; 
trupul său de marmură prinsese viaţă, zâmbetul ei diabolic 
se prefăcuse în dorinţă arzătoare şi, în timp ce pronunţa 
numele lui Fernand, îşi frângea mâinile de ciudă. 

Se iviseră zorile şi Baccarat nu izbutise încă să închidă 
ochii; îşi petrecuse noaptea frământând în mintea ei 
nenumărate proiecte, mari şi absurde în acelaşi timp, 
menite să-l doboare pe Fernand şi să-i cucerească 
dragostea. 


Auzind clopotul de la intrare, bănuind un oaspete, 
Baccarat sună femeia de serviciu. 

— Nu sunt acasă, nu vreau să primesc pe nimeni. 

Camerista ieşi, dar se întoarse puţin mai târziu cu o 
carte de vizită în mână. 

— Doamnă, spuse ea, un bărbat tânăr, foarte bine, cu un 
valet în livrea şi cu un cal minunat, insistă să vă vadă. 

Baccarat, nervoasă, luă cartea de vizită şi citi: 

Sir Williams L..., baronet. 

— Nu-l cunosc pe acest englez. 

Şi se întoarse cu faţa la perete încercând să reînfiripe 
visul său de iubire, întrerupt de un accident neprevăzut. 

Femeia de serviciu se ivi însă din nou. 

— Doamnă, milord susţine că doreşte să vorbească 
doamnei în privinţa unor treburi foarte grave. 

— N-am nici un fel de treburi, du-te. 

— M-a însărcinat să pronunţ un nume la urechea 
doamnei. 

— Nu vreau să ştiu nimic. 

Glasul iritat şi poruncitor o făcea pe Baccarat să semene 
cu o tigroaică tulburată în clipele ei de dragoste. 

Cu toate acestea, femeia de serviciu, care fusese fără 
îndoială foarte bine plătită de către Andrea, nu se dădu 
bătută şi adăugă: 

— Doamna nu se obligă cu nimic dacă-mi îngăduie să 
pronunţ cu voce tare numele pe care mi l-a spus milord. 

— Fanny, făcu sec Baccarat, eşti concediată; începând de 
astăzi, nu mai eşti în slujba mea. 

— Milord mi-a spus, - replică fata dovedind mult sânge 
rece - că venise să vorbească doamnei în legătură cu 
domnul Fernand Rocher. 

Auzind acest nume, pe care Fanny îl accentuase cu bună 
ştiinţă, Baccarat zvâcni şi sări din pat. 

— Fernand! Fernand! Vrea să-mi vorbească despre 
Fernand!... Sunt acasă, desigur... Sunt acasă, fugi, spune-i 
să aştepte. 


Baccarat avea glasul sugrumat de o stranie şi 
neaşteptată emoție. 

Capitolul VIII. 

Baccarat zburase din pat cu agilitatea unei pantere şi 
dintr-un singur pas trecuse din dormitor în cabinetul de 
toaletă. 

Zvăpăiata se îmbrăca de obicei cu mişcări leneşe, 
abandonându-se în grija cameristei, cu nepăsarea 
dispreţuitoare a unei ducese; în clipa aceea însă Baccarat 
era din nou o fată din popor care ştie să se ajute singură şi, 
încălţându-şi în picioarele goale papucei turceşti, 
petrecându-şi în jurul trupului de viespe o rochie de casă 
gri-perle cu reverele vişinii, îşi aruncă o eşarfă în jurul 
gâtului şi, cu o mână tremurătoare, îşi prinse buclele 
bogate ale părului blond, le trecu pe spate, lăsând să se 
vadă o frunte inteligentă. În câteva minute, curtezana era 
îmbrăcată într-o somptuoasă dar decentă rochie de casă, 
potrivită femeilor destul de îndrăzneţe sau destul de 
nepăsătoare pentru a putea primi un bărbat în camera lor. 
Întinse mâna către cordonul clopotului, care atârna în 
fundul încăperii şi Fanny apăru din nou. 

— Să poftească englezul. 

Şi, în ciuda emoţiei pe care o produsese asupra ei 
numele lui Fernand, în ciuda agitaţiei în care se găsea, în 
ciuda neliniştii care o cuprinsese, Baccarat devenise din 
nou femeie, se instalase grațios în fundul unei canapele, 
lăsase ca formele ei voluptoase să se întrezărească şi mişca 
necontenit unul din papuceii aflaţi pe piciorul ei gol. 

Baronetul sir Williams intră de îndată. 

Andrea făcea parte dintre oamenii care văd totul dintr-o 
singură privire şi care îşi dau seama că pasărea se simte 
captivă până şi într-o colivie de aur. 


Dormitorul lui Baccarat povestea totul despre viaţa şi 
despre felul ei de a fi, mai cu seamă în ceasul acela când 
domnea tainica şi plăcuta dezordine care se răspândeşte în 
alcovul unei femei de la miezul nopţii şi până în miezul zilei, 
şi pe care nimic în lume n-o poate schimba. 

— O statuie, gândi baronetul, dar o statuie în pieptul 
căreia bate o inimă incandescentă, o fire răutăcioasă care 
poate fi însă folosită şi o frumuseţe miraculoasă ce poate 
suci uşor capul unui tânăr pe care, dacă este nevoie, îl 
poate împinge la orice. 

Andrea cuprinse încă o dată cu privirea femeia ghemuită 
ca o pisică, încăperea în care se simţea un parfum uşor ce 
părea să emane din patul călduţ în care, sub cuvertura albă 
şi pe o pernă împodobită cu dantele, se vedea încă urma 
frumosului trup al curtezanei, şi gândi: 

— Iată grădina fermecată a lui Fernand Rocher. Dacă 
ajunge aici, nu mai iese niciodată. 

În acelaşi timp, Baccarat îşi cântărea, la rândul ei, 
oaspetele cu privirea, vedea ochii în care luceau sclipiri 
drăceşti, buzele subţiri pe care se strecurase un zâmbet 
rău şi batjocoritor, fruntea largă şi inteligentă în care 
gândirea zbura în voie şi, în sinea ei, îşi spunea: 

— Dacă-mi este duşman, va fi demn de mine; dacă-mi 
este prieten, voi triumfa, căci trebuie să fie un bărbat 
energic. 

Andrea o salută, iar Baccarat îl invită cu un gest să ia loc 
pe un scaun din apropierea ei, după care socoti ca nu mai 
era de făcut nici o mişcare. 

Făcu apoi cameristei un semn din priviri. 

Andrea se aşeză şi o privi cu insistenţă, fără nici o 
ezitare, ca un bărbat care a venit să discute o treabă şi 
căruia puţin îi pasă de frumuseţea şi de farmecele unei 
femei. 

— Scumpă doamnă, spuse el, sunt baronetul sir Williams 
şi vin să vă propun un târg. 


— Să auzim! răspunse Baccarat, care-şi stăpânea perfect 
emoția... Cu toate acestea, scumpe domn, adăugă ea cu 
zâmbetul batjocoritor al celei ce fusese odată nepăsătoare, 
dacă e vorba de o aventură amoroasă, v-aş ruga să treceţi 
altă dată... Sunt foarte nervoasă astăzi. 

— Înţeleg, răspunse sir Williams, după o noapte de 
nesomn... 

Baccarat îşi aruncă o privire în oglindă, bănuind că e 
palidă şi că are cearcăne la ochi. 

— Se ştie, continuă flegmatic englezul, că dragostea 
neîmpărtăşită atrage după sine insomnia. 

— Dragostea! exclamă Baccarat, împietrindu-şi din nou 
sufletul şi roşind la gândul că ar trebui, poate, să 
mărturisească slăbiciunea inimii sale, dragostea!... Ce vreţi 
să spuneţi? 

— Ia te uită, răspunse liniştit sir Williams, şi eu care 
credeam că-l iubiţi pe Fernand Rocher. 

Baccarat se stăpâni şi nici un muşchi de pe chipul său n- 
o trădă. 

— Să fim serioşi, milord, eu nu iubesc pe nimeni. 

— Nu sunt decât baronet, remarcă sir Williams, deosebit 
de calm; dar sunt fericit că am fost indus în eroare. 

— Desigur că aţi fost indus în eroare, răspunse Baccarat 
la fel de liniştită. 

— Cu atât mai bine, scumpă doamnă. 

— Poftim? întrebă Baccarat care, o dată mai mult, simţi 
inima tresărindu-i. 

— Vreau să spun, rosti încet sir Williams, ca un actor 
care pregăteşte efectul cuvintelor sale, vreau să spun că 
dacă l-aţi fi iubit... 

Se opri şi păru că ezită. 

— Atunci? întrebă Baccarat a cărei voce era uşor 
voalată. 

— Atunci, scumpă doamnă, ar fi fost foarte rău pentru 
dumneavoastră. 

De data aceasta chipul fetei deveni palid. 


— De ce? întrebă ea. 

— Pentru că este întotdeauna neplăcut pentru o femeie 
să vadă scăpându-i printre degete bărbatul pe care-l 
iubeşte. 

— Dragul meu, - replică ea cu răceală, plină de orgoliu şi 
stăpânindu-şi bine emoția - o femeie ca mine părăseşte 
bărbaţii, dar nu este părăsită niciodată. 

— Draga mea, răspunse sir Williams pe acelaşi ton sec, 
nu părăseşti niciodată o femeie ca dumneata, în afară de 
cazul în care te căsătoreşti... lar domnul Fernand Rocher se 
căsătoreşte. 

Aceste cuvinte căzură ca un trăsnet. 

Lovită de durere, fata se dădu înapoi scoțând un strigăt. 

— În sfârşit! făcu sir Williams, aşadar îl iubeşti? 

— Ei bine, da, îl iubesc... cu patimă, cu furie, aşa cum 
iubesc leoaicele în junglă... 

Şi se ridică, teribilă, cu ochii scăpărându-i de fulgere, cu 
buzele tremurânde, cu nările fremătând. 

— Nu se va căsători! strigă ea, şi mă va iubi chiar de va fi 
nevoie să-mi ucid rivala. 

Pe cămin, în preajma pendulei, se găsea un fermecător 
pumnal, având teaca lucrată cu multă artă şi lama 
încrustată, pumnal aflat pe vremuri în stăpânirea unui 
tânăr zănatec ce se arătase gata să-şi ia viaţa pentru 
Baccarat şi căruia ea îi oprise mâna, luându-i pumnalul şi 
spunându-i: 

— Pentru că eşti rău, vei fi dezarmat! 

Baccarat nu ţinea cine ştie ce la viaţa îndrăgostitului 
neînțeles, căci era pe trei sferturi ruinat, dar îi plăcuse 
pumnalul... Şi în clipa în care profera ameninţări de moarte 
împotriva femeii pe care ar urma s-o ia în căsătorie Fernand 
Rocher, Baccarat se avântă spre pumnal, puse mâna pe el 
şi-l ridică în aer furioasă. 

— A! spuse sir Williams cu nepăsarea unui adevărat fiu al 
Albionului, aţi fi superbă, scumpă doamnă, în rol de 
tragediană. 


Un cuvânt rece şi batjocoritor produce efectul unui 
pahar cu apă aruncat în obrazul unui om furios. 

Cuvintele lui sir Williams avură darul să topească furia 
tinerei, preschimbându-i-o într-o subită dezamăgire. 

Pumnalul îi scăpă din mână şi începu să tremure ca un 
copil. 

— Doamne, Doamne! şopti ea cu vocea întretăiată de 
suspine. 

— Draga mea, - reluă sir Williams nepăsător - am venit 
să-ţi aduc o veste proastă, dar, în acelaşi timp, am venit să-ţi 
ofer serviciile mele. 

— Ce vreţi să-mi spuneţi? întrebă ea înfiorată de o nouă 
speranţă. 

— Priveşte-mă cu atenţie, continuă baronetul lăsând să 
se vadă pe chipul său zâmbetul acela drăcesc trădând 
geniul răului din el. Nu crezi că aş putea să-ţi fiu un aliat de 
nădejde? 

— Dumneavoastră? Să fiţi aliatul meu? 

— De ce nu? 

— Dumneavoastră? Să mă ajutaţi? 

— E foarte uşor, draga mea. 

— Dar în ce calitate?... Şi de ce?... În ce scop? 

— A! se înţelege că am un scop, că urmăresc ceva... 
Altfel... 

Nu-şi termină fraza; uşa se deschise şi Fanny apăru cu o 
carte de vizită în mână. 

Baccarat o luă maşinal şi aruncă o privire. 

Pe cartea de vizită stătea scris acest nume: E. de 
Beaupreau, şef de birou la Ministerul afacerilor externe. 

— Nu-l cunosc pe omul acesta, spuse ea aruncând cartea 
de vizită, plină de nelinişte. Nu sunt acasă! 

În ziua aceea, Baccarat ar fi refuzat şi vizita unui 
ambasador, l-ar fi refuzat până şi pe ţarul Rusiei. 

Sir Williams ridică însă cartea de vizită, o privi, şi tresări. 

— Trebuie să-l primeşti, insistă el, trebuie! 

Şi, adresându-se cameristei pe un ton poruncitor: 


— Să aştepte zece minute în salon. 

Fanny înţelese că bărbatul acesta era stăpânul şi-i dădu 
ascultare. 

Sir Williams o privi atunci pe tânăra care rămăsese 
stupefiată şi-i spuse: 

— Domnul de Beaupreau are o fată care se numeşte 
Hermine. 

Aducându-şi aminte că portăreasa din strada Saint-Louis 
pronunţase acest nume în faţa ei, Baccarat scoase un 
strigat: 

— A! este cu siguranţă logodnica lui Fernand. 

— Da, răspunse liniştit baronetul, şi vei sta de vorbă cu 
socrul lui. 

Şi, în timp ce fata se simţea din nou cuprinsă de mânie, 
el continuă: 

— Trebuie să-l primeşti. 

— Dar ce vrea? De ce a venit? 

— Vine să-ţi propună o infamie... un târg josnic... dar n- 
are nici o importanţă! Nu-l da afară... Ascultă-l în linişte şi 
amână-l pentru mâine. După aceea vom vedea. 

Sir Williams se îndreptă spre cordonul soneriei şi-l 
scutură cu putere. 

— Să intre domnul de Beaupreau, îi spuse el lui Fanny. 

Alergă apoi spre cabinetul de toaletă, lăsă draperia să 
cadă în urma lui, ducând, în acelaşi timp, un deget în 
dreptul gurii pentru a o face pe Baccarat să înţeleagă că 
doreşte să vadă fără să fie văzut, să audă fără să i se 
bănuiască prezenţa şi, în clipa în care dispărea în spatele 
draperiei, şopti fetei câteva cuvinte care sunau ca un teribil 
ultimatum: 

— Nu-l refuza... nu te indigna... Altfel, peste opt zile 
Fernand va fi căsătorit. 

Baccarat rămase câteva clipe singură şi apoi îşi făcu 
apariţia şeful de birou. Femeia energică izbutise între timp 
s-o domine pe cea care tremura şi să-i stăvilească emoţiile; 
zâmbetul îi înflori din nou pe buze, fruntea îi era senină, 


întreaga ei făptură părea plină de linişte şi, în clipa în care 
domnul de Beaupreau apăru, Baccarat se găsea pe canapea 
şi adoptase din nou atitudinea ei nepăsătoare; reuşi să-l 
studieze în voie pe şeful de birou, privindu-i ochelarii 
albaştri, chipul roşietic, pântecul rotofei şi picioarele scurte 
şi subţiri. 

Domnul Beaupreau o salută cu siguranţa unui crai 
bătrân care se simte întotdeauna bine în lăcaşul viciului; 
tânăra femeie îi răspunse cu o răceală şi cu o demnitate 
atât de aristocratice, încât bărbatul rămase descumpănit. 

— Doamnă, aş putea îndrăzni să vă rog să mă ascultați! 

— Îndrăzniţi, domnule, răspunse Baccarat cu 
imperturbabilul sânge rece al unei regine căreia i se 
imploră clemenţa. 

Dintr-un gest, îi indică un scaun şi păru gata să-l asculte. 

— Doamnă, continuă timid domnul de Beaupreau, cred 
că aţi aflat, văzând cartea mea de vizită, cine sunt. 

Baccarat consimţi printr-o înclinare a capului. 

— Am avere, continuă el, şi o leafă bună. 

— Vă felicit cu toată sinceritatea, se auzi răspunsul rostit 
cu indiferenţă, ca şi când ar fi fost vorba de un lucru banal. 

— Poziţia mea, continuă şeful de birou, îmi îngăduie să 
pot fi deosebit de util unei femei... 

— Se poate, drăguţule, îl întrerupse Baccarat, uitându-şi 
rolul de mare aristocrată, dar nu-mi închipui că ai un milion 
de prăpădit, cum a făcut Villedieu, şeful dumitale de divizie 
care s-a ruinat pentru mine şi Leopold de Marlotte, care mi- 
a aprins ţigara cu ultima lui hârtie de o mie de franci. Cred 
că ai fost greşit informat. 

Şi un zâmbet dispreţuitor se ivi pe chipul ei. 

lată însă că draperia cabinetului de toaletă, care se afla 
în spatele şefului de birou, se ridică pe jumătate şi Baccarat 
văzu apărând chipul palid al lui sir Williams care părea să-i 
spună: 

— Ai uitat de sfaturile mele? Vrei ca Fernand să se 
căsătorească? După o clipă de uimire, domnul de 


Beaupreau îşi luă inima în dinţi şi răspunse: 

— Aveţi o soră, nu? 

— A, - se miră Baccarat - soră-mea este aceea care vă 
place? 

— Poate... 

— Cred că vă pierdeţi timpul, e fată cuminte. 

— "Tocmai de aceea vin la dumneavoastră... 

Baccarat ridică din nou privirile către draperia 
cabinetului de toaletă. Chipul sever al baronetului părea să- 
i spună: 

— Fii calmă. 

— Dragul meu, răspunse Baccarat, treburile surorii mele 
nu mă privesc. 

— Cu toate acestea... Dacă aţi dori... poate că... 

O idee drăcească se născu în mintea fetei: 

— Dacă m-aş târgui pentru libertatea lui Fernand? 

În aceeaşi clipă însă simţi că roşeşte de ruşine şi era 
gata, gata, pentru a doua oară, să-l trimită la plimbare pe 
şeful de birou. 

Capul lui Williams se găsea în acelaşi loc şi, asemenea 
capului Meduzei, o înspăimântă pe Baccarat care părea să 
mai audă acele dureroase cuvinte: 

— Dacă-l goneşti, peste opt zile Fernand va fi căsătorit. 

Şi se adresă domnului de Beaupreau. 

— Cerise este o prostuţă mică şi dacă m-ar fi ascultat pe 
mine, în loc să se îndrăgostească de un biet lucrător... Dar, 
la urma urmelor, e treaba ei. 

— Totuşi, imploră bătrânul crai, nu vreţi să mă luaţi sub 
aripa dumneavoastră ocrotitoare? 

Baccarat şovâia. 

„Răspunde da”, făcu un semn cu capul sir Williams. 

— Poate, murmură ea. 

— Vă sunt recunoscător... insinuă bătrânelul. 

Baccarat nu răspunse nimic, rămăsese pe gânduri. 

— Atunci? se auzi rugămintea domnului de Beaupreau, a 
cărui voce tremura. 


Baccarat ridică din nou privirile către sir Williams. 

— Domnule, şi în acelaşi timp îi dădu să înţeleagă printr- 
un gest că discuţia luase sfârşit, mă voi gândi... Voi vedea... 

— A! exclamă el, cu o emoție care-i trăda violenţa 
pasiunii. Fie-vă milă... fiţi bună... fiţi... 

— Vă aştept mâine! răspunse ea repede. 

Şi se ridică, părând grăbită să pună capăt acestei 
odioase convorbiri. 

Domnul de Beaupreau îşi luă pălăria şi, la rândul său, se 
ridică. 

— Mâine, - întrebă el - doriţi să revin mâine? 

— Da, reveniţi. 

— Şi... o veţi întâlni? 

„Da, da”, sugeră chipul mut al lui sir Williams. 

— Da, bolborosi Baccarat plecând fruntea. 

Şi-l conduse pe şeful de birou, a cărui figură rubiconda 
devenise roşie de bucurie şi a cărui inimă tresălta de parcă 
ar fi fost inima unui îndrăgostit de douăzeci de ani. 

După plecarea lui, Baccarat se găsi din nou faţă în faţă 
cu sir Williams. 

— A, ce infamie! scrâşni ea; să-mi vând sora, eu!... 
Niciodată, niciodată! S-a spus despre Baccarat că e lipsită 
de inimă: e foarte adevărat; dar îşi iubeşte familia... 
Niciodată, niciodată! repetă ea cu tărie. 

— Draga mea, - spuse sir Williams cu răceală - numai 
domnul de Beaupreau poate să rupă căsătoria fiicei sale cu 
Fernand Rocher şi ai fi făcut foarte rău dacă ai fi fost aspră 
cu el. 

Ce s-a petrecut, oare, între această femeie, în sufletul 
căreia rămăsese un ultim licăr de pudoare şi bărbatul care 
părea întruchiparea diavolului pe pământ? Care au fost 
acele argumente irezistibile, acele făgăduieli ameţitoare cu 
ajutorul cărora Satana a izbutit să ducă în ispită această 
fiică a Evei? Nimeni n-avea să cunoască vreodată răspunsul 
la aceste întrebări. 


Fapt este că, atunci când contele Andrea o părăsi pe 
Baccarat, biata femeie îşi plecase fruntea ruşinată, cu 
resemnarea celor învinşi, şi o lacrimă se prelingea încet pe 
chipul ei. 

Cerise, copila pură şi nevinovată, lucrătoarea cinstită 
logodită cu un harnic lucrător, fusese sacrificată pe altarul 
cumplitei pasiuni care ardea sufletul lui Baccarat, aidoma 
lavei incandescente pe care Vezuviul o aruncă peste 
câmpiile napoletane în zilele sale de fierbinte mânie. 

Capitolul IX. 

Zorii zilei de duminică, zi atât de aşteptată de Cerise, se 
iviră în sfârşit şi tânăra, trezită o dată cu prima geană de 
lumină, se grăbi să-şi isprăvească pregătirile, dând o ultimă 
împunsătură noii sale rochii şi adăugând încă o panglică 
modestei sale pălării. 

Se apucă după aceea de treburile casei, pe care le duse 
la bun sfârşit cu grija şi proverbiala curăţenie a fetişcanelor 
Parisului. În cele din urmă, cobori să-şi cumpere laptele şi 
pâinea pentru micul dejun. 

Toate acestea îi răpiră timpul până la amiază. Atunci 
Cerise se îmbrăcă şi, veselă şi lipsită de griji, ca o pasăre 
care îşi ia zborul din cuibul său, se pregătea să plece; în 
clipa aceea se auzi o uşoară bătaie în uşă. 

— Poftim! strigă Cerise care văzu apărând o tânără, 
înaltă, palidă, îmbrăcată în negru şi a cărei frumuseţe purta 
pecetea suferinţei şi a tristeţii. 

— A! exclamă Cerise, cu o nuanţă de respect în glas, 
dumneavoastră, domnişoară Jeanne. Ce drăguţ din partea 
dumneavoastră că aţi venit să mă vedeţi! Şi Cerise prinse în 
mâinile sale mici frumoasele mâini albe şi subţiri ale tinerei 
şi le strânse cu afecţiune. 

— N-am mai fost de mult, răspunse Jeanne, şi nu mai 
aveam veşti de la dumneata... Şi am vrut să-ţi dau şi noua 
mea adresă. 

— Aşadar, v-aţi mutat? 


— Da, de opt zile; locuiesc acum în strada Meslay la 
numărul 11. 

Jeanne locuise în casa în care-şi dăduse sufletul tatăl 
Cerisei. Şi cele două fete se cunoscuseră în timpul acela. 

Povestea Jeannei era simplă şi mişcătoare. 

Pe vremea în care gravorul locuia în strada Chapon cu 
soţia şi cu ultima dintre fiicele sale, căci Baccarat fugise din 
casa părintească, două femei îmbrăcate în negru veniră să 
locuiască într-un modest apartament de şase sute de franci, 
situat la al cincilea etaj, pe acelaşi coridor. O slujnică în 
vârstă reprezenta tot personalul lor de serviciu. 

Erau mamă şi fiică. 

Doamna de Balder tocmai îşi pierduse soţul, colonelul de 
Balder, ucis în cursul asediului oraşului Constantine şi 
bravul ofiţer îşi părăsise soţia şi fiica lăsându-le drept unic 
mijloc de existenţă o modestă pensie de 1.500 de franci şi o 
rentă de stat în valoare de 1.000 de franci cu trei la sută 
dobândă. 

Doamna de Balder şi cu fiica sa se mutaseră în acest 
cartier periferic şi din economie, dar şi pentru a se face 
uitate în lumea elegantă şi bogată în care străluciseră, căci 
cu un an înainte de moarte, pierzând un important proces, 
colonelul se văzuse ruinat aproape cu desăvârşire. 

Cu aceste modeste mijloace de existenţă, văduva şi cu 
fiica ei izbutiseră să trăiască amândouă, câţiva ani, într-o 
izolare aproape totală; doamna de Balder muri, în urma 
unei boli de inimă, iar Jeanne rămase singură. 

Fata avea atunci optsprezece ani. Era frumoasă, cu 
frumuseţea îndrăzneață şi mândră a vechii sale familii. 
Sângele său nu putea să greşească şi nu putea să cadă 
pradă ameţitoarelor tentaţii care-i pândesc pe cei singuri şi 
săraci. 

Deşi singură pe lume, ea rămase neîntinată, aidoma 
florilor care cresc la marginea prăpastiei şi care-şi înalţă 
corola parfumată spre albastrul cerului, sfidând hăul de sub 
ele. 


Trecuse un an de când Jeanne era orfană. Se legase o 
uşoară prietenie între ea şi tânăra lucrătoare, îndeosebi 
după moartea doamnei de Balder, pe care Cerise o îngrijise 
în timpul bolii şi căreia îi închisese ochii cu dureroasa 
pioşenie a unei adevărate fiice. 

Jeanne şi Cerise se întâlneau adesea. Jeanne îi spunea pe 
nume: „Cerise”. Cerise îi spunea „domnişoară”. 

Câteodată, tânăra lucrătoare petrecea o seară întreagă 
la fosta ei vecină pe care Gertrude, bătrâna servitoare, care 
asistase la naşterea ei, continua s-o îngrijească cu 
devotamentul şi cu dăruirea unei mame. 

Jeanne se aşezase alături de tânăra florăreasă şi mâinile 
lor rămăseseră împreunate. 

— Cum, reluă Cerise, v-aţi mutat? 

— Da, Gertrude şi cu mine am socotit că era destul de 
scumpă o chirie de şase sute de franci, cu atât mai mult cu 
cât acum nu mi-a rămas decât renta de o mie, căci pensia 
mamei a încetat o dată cu stingerea ei din viaţă. 

Aducându-şi aminte de mama ei, Jeanne suspină adânc şi 
Cerise zări ivindu-se o lacrimă în albastrul ochilor ei mari. 

Jeanne era albă şi blondă ca Fornarina lui Raphael, iar 
profilul său amintea de liniile perfecte ale acelor franci în 
vinele cărora nu pătrunsese nici o picătură de sânge galic. 

— Sărmană domnişoară! spuse Cerise, uitând însă că ea 
trăieşte dintr-un franc şi jumătate pe zi şi că asta nu o 
împiedică să cânte ca un cintezoi de dimineaţă până seara. 

— Să ştii că vizita mea este oarecum interesată, scumpa 
mea Cerise, continuă Jeanne suspinând, dar păstrând în 
glas accentul unei nobile sincerităţi. 

— A! exclamă Cerise, spuneţi domnişoară, fac tot ce 
doriţi... Sunt la dispoziţia dumneavoastră. 

Fruntea Jeannei roşi uşor. 

— Gertrude a îmbătrânit şi aproape că nu mai vede. Se 
străduieşte să mă servească, sărmana, şi se lipseşte pe ea 
însăşi de multe pentru a-mi uşura mie existenţa. 

— Buna Gertrude... şopti Cerise. 


— lar eu, reluă Jeanne, aş vrea s-o pot ajuta şi pentru 
asta am nevoie de bani... 

— Am două sute de franci la casa de economii, strigă 
Cerise. Aveţi nevoie de ei domnişoară? 

— Nu, mulţumesc, scumpa mea, răspunse Jeanne. Nu 
despre asta este vorba... Aş vrea să muncesc... 

— Dumneavoastră, domnişoară? A! făcu Cerise. O 
domnişoară ca dumneavoastră! Uitaţi-vă la mâinile acestea 
frumoase... Oare sunt făcute pentru muncă aceste mâini? 

— Munca, răspunse Jeanne cu simplitate, este un al 
doilea titlu de nobleţe. S-ar putea, chiar, să fie singurul 
autentic. De ce m-aş ruşina? 

Cerise o privi pe tânăra ei prietenă cu o naivă admiraţie 
şi nu găsi nici o replică la auzul acestui frumos răspuns. 

— Ascultă, Cerise, - reluă Jeanne - am învăţat la maici să 
cos şi să brodez, sunt chiar foarte îndemânatică şi am foarte 
multă bunăvoință. Dacă m-ai iubi cât de cât ai găsi un 
magazin de broderie unde m-ai putea prezenta şi de unde 
aş putea lua de lucru pentru acasă. 

— Să vă prezint unui magazin? strigă Cerise în mintea 
căreia se şi născuse o idee; nu, nu, domnişoară, voi face mai 
mult decât atât. 

— Şi ce anume vei face, Cerise? 

— Iată, exclamă Cerise, cu un zâmbet ştrengăresc, ştiu 
eu un magazin de broderie a cărui lucrătoare şefă îmi este 
prietenă; îi voi cere de lucru pentru dumneavoastră, îmi 
veţi aduce lucrul în fiecare săptămână şi-l voi duce eu 
însămi la magazin, o dată cu lucrul meu, căci magazinul 
pentru care lucrez eu este foarte aproape... Vă daţi seama, 
domnişoară, că va fi mult mai convenabil pentru 
dumneavoastră, lăsând la o parte plăcerea pe care o voi 
avea eu de a vă vedea mai des... 

Şi Cerise strângea cu putere mâinile Jeannei privind-o cu 
ochi rugători care păreau să spună: 

— Nu mă refuzaţi... 


— Draga mea Cerise, eşti atât de bună, iar eu te iubesc 
atât de mult... 

— Aşadar, acceptaţi? 

— Da, răspunse Jeanne simplu. 

— O! sunt fericită. 

— Ce prietenă bună, spuse Jeanne, îmbrăţişând-o pe 
Cerise ca pe o soră, să ştii că dacă tot ceea ce îţi doresc eu 
se va împlini, vei dobândi fericirea pe care o meriţi... Dar mi 
se pare că te pregăteai să pleci... 

— O, nu e nici o grabă, şi-apoi sunt fericită să vă văd. 
Domnişoară, adăugă Cerise stingherită, e mult timp de 
când vroiam să vă rog ceva... dar nu îndrăznesc... vă 
CUNOSC, Şi... 

— Te rog, spune. Să ştii că, la rândul meu, sunt gata să 
fac tot ceea ce doreşti. Nu suntem lucrătoare noi 
amândouă? Dumneata faci flori, iar eu brodez. 

— A! zâmbi Cerise, nu este acelaşi lucru. 

— Ai vrut să-mi spui ceva, te ascult. 

— Domnişoară Jeanne, văzându-vă adesea atât de tristă, 
îmi tot frământ mintea pentru a găsi un mijloc să vă 
înveselesc. 

— Dragă Cerise! 

— V-aţi simţi jenată să mergeţi cu mine la un spectacol? 
Am adesea bilete... 

— Să mă simt jenată? Câtuşi de puţin, draga mea; dar 
ştii foarte bine că sunt în doliu. 

— Da, asta este adevărat; dar nu mă veţi refuza dacă vă 
voi propune să luaţi masa cu noi? sfârşi ea ezitând. 

După care se grăbi să adauge: 

— Cu viitorul meu soţ şi cu mama lui... Vom fi numai 
între lucrători, dar ne vom simţi foarte bine. 

— O! cu cea mai mare plăcere, răspunse Jeanne, care nu 
voia s-o refuze pe Cerise. 

— Atunci, ce-ar fi să mergem astăzi? 

— Fie şi astăzi. 


— Vom lua masa la Belleville toţi patru, într-un 
restaurant în care nu vin decât oameni cinstiţi ca noi... În 
jurul orei patru, mama lui Leon şi cu mine vom veni să vă 
luăm. 

— Foarte bine. 

— Aveţi grijă, însă, îi recomandă Cerise. Nu vă faceţi 
prea frumoasă, scumpă domnişoară, căci se va vedea 
imediat că sunteţi altfel decât noi. 

— Eşti un copil! făcu Jeanne sărutând-o pe frunte şi 
ridicându-se să plece. 

După plecarea Jeannei, Cerise cobori, ajunse în bulevard 
şi apoi în strada Bourbon-Villeneuve. 

Mama lui Leon Rolland, o bătrână de aproape şaizeci de 
ani, locuia împreună cu fiul său într-un mic apartament aflat 
la etajul al patrulea, apartament ale cărui ferestre 
răspundeau într-o curte. 

Leon, care sosise la Paris cu zece ani în urmă pentru a-şi 
face ucenicia, o adusese şi pe mama lui în clipa în care, o 
dată ajuns lucrător, începuse să câştige şase franci pe zi. 

Bătrâna îşi părăsise satul după ce dăduse unor vecini 
pământul în arendă şi venise să se alăture unicului său fiu 
pe care-l iubea din tot sufletul. 

Ţăranca rămăsese ţărancă; îşi păstrase boneta albă cu 
panglici largi, rochiile din lână groasă, ciorapii albaştri şi 
saboţii; şi, iarnă sau vară, fie că era ger, fie că soarele 
ardea, măicuţa Marion, aşa se numea bătrâna, nu ieşea fără 
umbrelă. 

Cerisei îi spunea domnişoară pentru că fata avea mâinile 
foarte albe şi pentru că purta pălărioare cu panglici şi 
pantofiori şi găsea că fiul său seamănă foarte bine cu un 
domn atunci când, duminica, îşi îmbrăca redingota cu 
pulpane lungi şi cu mâneci înguste, haina de gală a 
lucrătorului, haina zilelor lui de sărbătoare. 

Când sosi Cerise, măicuţa Marion era gătită de duminică 
şi gata de plecare. 


— Bună ziua, don'şoară; Leon mi-a făgăduit că va fi aici 
la ora cinci şi, după cum ştii, el nu întârzie niciodată. 

— Da, măicuţă, răspunse Cerise roşind şi sărutând 
fruntea bătrânei. 

Şi în timp ce fata îşi scotea şalul şi se aşeza, se auziră pe 
scară paşi bărbăteşti şi o voce veselă care cânta un refren 
popular. 

— Este Leon, spuse Cerise, a cărei inimă zvâcni, dar nu e 
singur. 

Uşa se deschise şi cele două femei îl văzură intrând pe 
ebenist şi în spatele lui pe tânărul slab şi uscăţiv pe care 
Cerise îl întâlnise în oraş şi căruia i se spunea Ghinion. 

Bietul băiat părea că vrea să-şi justifice numele până la 
capăt. O faşă îi acoperea ochiul drept şi la vederea ei Cerise 
scoase un strigăt de uimire. 

— Ca să vezi, răspunse el râzând, nu mi se spune de 
pomană Ghinion, domnişoară. Am fost bine botezat... 

— Dar ce-ai păţit, Dumnezeule? 

— Pe legea mea, e o poveste întreagă, zău. Închipuiţi-vă 
că aseară, pe când mă întorceam de la lucru, treceam prin 
strada Guerin-Boisseau, o stradă întunecoasă unde poţi 
foarte bine să fii ucis fără să ai habar cine ţi-a făcut figura - 
un tip a trecut pe lângă mine, m-a izbit zdravăn cu cotul, eu 
l-am făcut mojic şi atunci el mi-a învineţit ochiul, spunându- 
mi: „Asta ca să te fac băiat frumos!” şi, în timp cemă 
rostogoleam zăpăcit la marginea străzii, a şters-o fără să se 
recomande şi fără să-mi lase adresa. Sunt aranjat pe 
cincisprezece zile cel puţin. 

— Sărmanul domn Ghinion, făcu Cerise compătimindu-l. 

— O! răspunse bietul om, ceea ce mă deranjează cel mai 
mult în toată afacerea asta este că n-am să vă pot însoţi 
astăzi la masă. 

— De ce? 

— Vezi bine, don'şoară, când ai căpăţâna garnisită ca a 
mea, e mai bine să stai acasă. Iocmai venisem să mă scuz. 


— Eşti un prost! spuse Leon, după ce o sărută pe maică- 
sa. Un ochi învineţit nu te împiedică să mănânci. 

— Da, dar toată lumea se uită la tine. E supărător. 

— Domnule Leon, spuse Cerise, domnişoara Jeanne a 
consimţit să ne însoţească, vom trece s-o luăm nu-i aşa? 

— Ca să vezi! răspunse Leon, ce coincidenţă. Un 
camarad de atelier, băiat bun, îl cheamă Colar, mi-a spus că 
vine şi el aici şi că o să ne însoţească. 

Auzind numele lui Colar, Ghinion făcu o strâmbătură 
semnificativă, dar Leon nu-i dădu nici o atenţie şi continuă: 

— E un băiat foarte bun, acest Colar. E subofițer şi foarte 
bine crescut. E vesel şi ne vom distra cu el. 

În clipa în care Leon sfârşea, se auzi o bătaie în uşă şi 
Colar se înfăţişă. Locotenentul căpitanului Williams era 
îmbrăcat cu haine de prost gust, ceea ce displăcu Cerisei de 
la prima aruncătură de ochi. 

Salută pe un ton ostentativ, ceea ce spori antipatia fetei. 

— Dragul meu prieten, rosti Colar cu un aer degajat, 
adresându-se lui Leon, nu voi lua masa cu voi. Am primit, cu 
numai o oră în urmă, vizita babacului, care-mi pică pe cap 
de la ţară, şi am venit să vă cer scuze. 

Cerise lăsă să-i scape un zâmbet de satisfacţie, 
continuând însă să-l examineze cu atenţie pe noul venit, pe 
care i se părea că l-a mai întâlnit undeva şi avea vaga 
impresie că fusese urmărită de el pe stradă. 

— Asta-i bună! din doi prieteni nu vine niciunul! exclamă 
Leon supărat. 

— Am un ochi vânăt, explică Ghinion, care salută şi plecă 
imediat. 

— Mă aşteaptă bătrânul, adăugă Colar; la revedere. 
Colar ieşi la rândul său, ajunse în stradă şi se aruncă 
într-o trăsură care staţiona în piaţa Cairo, trăsură înăuntrul 

căreia se aflau doi tipi în bluzoane. 

— Să ne schimbam hainele! spuse Colar scoţându-şi 
redingota şi înlocuind-o pe loc cu un bluzon albastru, în 


timp ce-şi trăgea pe cap o cascheta acoperindu-şi bine 
ochii. Nu ţin de loc să fiu recunoscut. 

Şi strigă birjarului: 

— Bariera Belleville! 

În timp ce birja alerga urcând cartierul Templului, Leon 
Rolland, frumos îmbrăcat, cobora pe strada Bourbon- 
Villeneuve până la bulevard în tovărăşia mamei sale şi a 
Cerisei; acolo se urcară într-o trăsură care-i conduse în 
strada Meslay, la uşa domnişoarei Jeanne de Balder. 

Orfana era gata de plecare. 

— La Belleville! strigă Leon Rolland birjarului, şi ai să 
opreşti în faţa restaurantului Podgoriile din Bourgogne. 

— Nu, spuse Cerise, ai să opreşti la biserică şi vom 
străbate pe jos strada Parisului. Nici o economie nu-i de 
prisos. Dincolo de barieră trăsurile costă 50 de centime mai 
mult pe oră. 

Capitolul X. 

În timp ce Leon Rolland, mama sa şi cele două tinere 
coborau din modesta trăsură la bariera Belleville şi se 
îndreptau pe jos către restaurantul Podgoriile din 
Bourgogne, trei bărbaţi aflaţi în spatele vămii orăşeneşti, la 
o oarecare distanţă, îi priveau cu atenţie. 

Unul dintre ei, îmbrăcat cu un bluzon albastru şi cu o 
caschetă înfundată peste ochi, ca şi când ar fi vrut să-şi 
ascundă chipul cu grijă, spunea în şoaptă: 

— Îl vezi bine, Nicolo, şi tu, lăcătuşule, îl vedeţi bine pe 
nătăfleţul ăla zdravân care urcă strada cu trei muieri după 
el? 

— Da, răspunseră în acelaşi timp Nicolo şi lăcătuşul. 

— Ei bine, ăsta-i muşteriul nostru, rosti Colar. 

— Priceput! făcu Nicolo, o specie de namilă care ar fi 
doborât şi un taur dintr-un singur pumn. 

— Bun! spuse lăcătuşul, s-a marcat. 

— 'Ţii minte tot ce trebuie? 

— Cum dracu! Ne-aşezăm în aceeaşi sală cu ei; după 
aceea, mă fac că-l zăresc, scot un strigăt de mirare şi mă 


duc să-i întind mâna. 

Şi cum, la rândul lui, o să fie mirat şi o să spună că nu mă 
cunoaşte, eu am să-i răspund: „Frumos! frumos. Faci pe 
mândrul cu prietenii? Parcă n-ai fi tu Leon Rolland, 
muncitor ebenist, şi parcă n-ai avea o prietenă Pauline care 
te-a împodobit şi cu doi copii...” 

— Perfect! declară Colar. 

— Şi dacă se supără, am să completez: „Pauline, blonda 
aia mare care lucrează într-o ceaprazărie şi care locuieşte 
în strada Vieille-du-Temple”. 

— Foarte bine, foarte bine. 

— Şi-atunci, dacă mă face de mincinos, îi trântesc o 
cazma... 

— Iar eu, completă liniştit Nicolo - îi închei socotelile în 
cinci minute. 

— Bravo frumoşilor, gata, la treabă... Am să aştept prin 
vecinătate. 

Şi Colar se îndepărtă, iar cei doi bandiți porniră în 
urmărirea lui Leon Rolland. 

lată însă că nici ei şi nici Colar nu zăriseră un bărbat 
îmbrăcat cu o bluză ca a lor, aşezat pe o bancă din faţa 
vămii, cu spatele la ei, fumând liniştit din pipă cu aerul 
indiferent al unui cinstit lucrător care nu bagă pe nimeni în 
seamă. 

Bărbatul acesta se ridică şi el şi porni în urmărirea 
lăcătuşului şi a lui Nicolo aşa cum aceştia mergeau pe 
urmele lui Leon Rolland. 

Era un bărbat înalt, între treizeci şi treizeci şi cinci de 
ani, brunet, cu umeri largi şi al cărui umblet trăda o forţă 
herculeană. În ciuda hainelor sale, care erau haine de 
lucrător, avea mâini fine şi albe şi, dacă cineva l-ar fi privit 
îndeaproape, ar fi zărit sub bluza lui o fină cămaşă din 
batist, ceea ce i-ar fi dovedit de îndată că bluza era o simplă 
deghizare. 

— Să mă ierte Dumnezeu, dar cred, şopti el în timp ce o 
pornea, că am să pot împiedica o infamie. Mutrele celor doi 


indivizi pe care i-am întâlnit adineauri nu mi-au făcut o 
impresie bună. Aşteptaţi, prieteni, sfârşi el zâmbind, nu v- 
aţi terminat încă treaba... Fiţi pe pace, Armand de Kergaz 
are pumnul la fel de puternic ca şi al vostru şi, pe deasupra, 
mai cunoaşte şi el câte ceva din tainele acelei înfricoşătoare 
ştiinţe care se numeşte bătaia. 

În timpul acesta, L&on şi cele trei femei pe care le 
însoțea ajunseseră la intrarea restaurantului Podgoriile din 
Bourgogne. 

Restaurantul acesta, dispărut astăzi, se afla situat foarte 
aproape de biserica Belleville şi era, în fiecare duminică, 
locul de întâlnire al micilor burghezi şi al lucrătorilor cinstiţi 
din cartierul Templului şi din cartierele înconjurătoare. În 
timp ce în birturile vecine se bea vin bun însoţit de 
scandaluri, la Podgoriile din Bourgogne nu era niciodată 
nici gălăgie, nici ceartă, nu erau scandaluri. S-ar fi spus că 
este o sucursală a paşnicei Cafenele turceşti, clubul 
burghezilor din cartierul Marais. Leon Rolland şi 
însoţitoarele sale străbătură salonul de la parter, unde se 
afla foarte puţină lume; el le conduse apoi la primul etaj, 
unde se găsea un salonaş cu trei mese, una rotundă aşezată 
în faţa ferestrei şi putând să adăpostească şase tacâmuri, 
iar celelalte două, la dreapta şi la stânga uşii, având fiecare 
numai câte două locuri. 

Pereţii acestei mici încăperi, care pe vitrinele de la 
parter era pompos botezată Salon de societate, erau 
acoperiţi cu un tapet verzui, cu trandafiri galbeni şi 
împodobit cu litografii colorate şi înrămate în negru 
reprezentând scene din bătăliile de la Waterloo, de la 
Austerlitz şi de la asediul oraşului Constantine. 

Pe cămin, o pendulă cu coloane, de un gust destul de 
îndoielnic, era simetric însoţită de tradiţionalele vaze de 
porțelan aurit care alcătuiesc invariabilul ornament al 
acestui gen de lucruri. 

Leon ocupă masa rotundă; o aşeză pe Jeanne la dreapta 
mamei sale, pe Cerise la stânga, iar el se aşeza alături de 


tânăra lucrătoare. 

Trei minute după aceea, Nicolo şi lăcăâtuşul intrară, 
salutară şi luară loc. 

Chelnerul, puţin obişnuit să vadă duminica oameni 
îmbrăcaţi în bluzoane urcând la etajul întâi, îl părăsi un 
moment pe Leon, care tocmai dădea comanda, pentru a se 
apropia de noii veniţi: 

— Doriţi să luaţi masa sau numai să beţi ceva? întrebă el. 

— Vrem să luăm masa, răspunse Nicolo. 

— Nu doriţi să coborâţi în salonul de jos? 

— Nu, răspunse lăcătuşul, ne simţim foarte bine aici. Şi 
se instală, aruncând o privire către Leon care se afla cu 
spatele la el şi care lăsase să-i scape o ridicare din umeri, 
gest prin care-şi trăda nemulţumirea pentru faptul că micul 
salon era invadat de tipi care nu-i inspirau nici o încredere, 
cu deosebire în prezenţa domnişoarei Jeanne. 

Lăcătuşul şi Nicolo tocmai terminau ceea ce aveau de 
spus, în clipa în care un nou personaj se ivi în pragul uşii. 

Era Armand. 

Salută politicos şi se aşeză singur la masa din stânga, în 
aşa fel încât se găsea în faţa lui Leon Rolland şi a celor trei 
femei şi la numai câţiva paşi de cei doi mizerabili trimişi de 
către Colar. 

Armand ceru să ia masa şi începu să-i fixeze pe lăcătuş şi 
pe Nicolo. Aceştia, ca toţi indivizii care se pregătesc să 
făptuiască o fărădelege şi care se tem să nu fie stingheriţi, 
schimbară între ei priviri pline de nemulţumire. 

— Ce-o mai fi vrând şi ăsta? se strâmbă Nicolo cu vocea 
răguşită. 

— E destul de zdravăn, răspunse lăcătuşul. 

— Şi de ce dracu se tot zgâieşte la mine?... Poate că are 
chef să-i învineţesc un ochi, completă Nicolo. 

— Hm! Da' are nişte umeri... 

În clipa aceea, L&on Rolland întoarse capul şi-l zări pe 
Armand. Chipul nobil, sincer şi luminos al tânărului avu 


darul să şteargă impresia neplăcută pe care i-o produsese 
sosirea celor doi derbedei. 

— Ia te uită, strigă lăcătuşul, tu erai? Salut amice. 

Leon îl privi mirat. 

— Mie-mi vorbiţi? 

— Se-nţelege! răspunse lăcătuşul. 

— Eu cred că vă înşelaţi... 

— Eu sunt sigur că nu mă înşel, te numeşti Leon. 

— Asta e adevărat. 

— Leon Rolland, lucrător ebenist. 

— Şi asta e adevărat; dar eu nu v-am văzut niciodată. 

— Mda! făcu lăcătuşul batjocoritor; umblăm cu nasul pe 
sus faţă de prieteni pentru că stăm cu amicele la masă. 

— Domnule, strigă Leon indignat, îmi insulţi mama... 

— Şi dacă vrei să-ţi mai spun, continuă lăcătuşul, află că 
ai şi o gagică... 

Lăcătuşul nu apucă să isprăvească, pentru că cele două 
mâini ale lui Armand, care se ridicase brusc, se încolăciră în 
jurul gâtului său strângându-l ca într-o menghină. 

— Laşule! îi spuse domnul de Kergaz, ai uitat să mă pui 
şi pe mine la socoteală când ai venit aici ca să insulţi 
femeile... 

— Sări, Nicolo! urlă lăcătuşul cu vocea strangulată. 
Nicolo, care rămăsese uluit de brusca intervenţie a lui 
Armand, se înarmase cu un cuţit pe care-l apucase de pe 
masă şi se pregătea să sară asupra domnului de Kergaz, în 
timp de lăcătuşul, pe jumătate asfixiat de forţa care-i 
strângea gâtul, cu ochii ieşiţi din orbite, era gata-gata să 
leşine. Una din mâinile lui Armand se eliberă, o singură 
mână fiind de ajuns pentru a-l ţine la respect, iar cealaltă se 
ivi dintr-o dată, ca prin minune, înarmată cu un pistolet cu 
două focuri, a cărui ţeavă îl făcu pe Nicolo să dea îndărăt. 

Totul se petrecuse atât de repede şi era atât de ciudat, 
încât Leon, mama lui şi cele două tinere nu-şi reveniseră din 
uimire. 


Lucrătorul se ridicase pe jumătate, cele două fete erau 
palide şi tremurau având privirile aţintite asupra lui 
Armand care-şi ţinea la respect cei doi adversari. 

O armă de foc nu izbuteşte să sperie prea mult un 
bărbat cu adevărat curajos, dar îl face întotdeauna să 
tremure pe bandit, pe laşul obişnuit să se slujească de 
pumnal sau de cuţit, pe ticălosul care nu prinde curaj decât 
atunci când e vorba de un furt sau de un jaf. Pistoletul lui 
Armand produse, deci, o adevărată groază asupra 
saltimbancului, asupra acestui uriaş de bâlci obişnuit să 
înghită săbii, care se dădu îndărăt până la perete. 

În acelaşi timp, Armand îl azvârli pe lăcătuş la vreo zece 
paşi de el şi le spuse amândurora: 

— Şi acum, drăguţii mei, dacă nu staţi liniştii şi dacă vă 
dă cumva prin minte să mă întrerupeţi, vă crăp capetele la 
amândoi. 

Tonul lui Armand de Kergaz era aspru şi poruncitor şi în 
ochii lui se citea o asemenea hotărâre, încât Nicolo şi 
lăcătuşul rămaseră câteva clipe împietriţi, fascinaţi chiar. 

— Domnule, - spuse atunci Armand adresându-se lui 
Leon - este în afară de orice îndoială că aveţi un duşman pe 
cât de înverşunat, pe atât de laş, căci i-a asmuţit pe aceşti 
doi netrebnici împotriva dumneavoastră, iar ei se afla aici 
cu intenţia de vă face o figură urâtă. 

— Domnule... bâigui ebenistul în culmea uimirii. 

Şi în timp ce, uimiţi ei înşişi, cei doi caraghioşi îl priveau 
pe Armand cu un aer tâmp, acesta povesti pe scurt 
lucrătorului ebenist discuţia pe care o surprinsese şi care 
avusese loc între Colar, Nicolo şi lăcătuş. 

— Mi se pare foarte ciudat, - replică Leon, care nu ştia 
să aibă vreun duşman şi care era tot mai convins, pe 
măsură ce-i privea pe cei doi bandiți, că nu-i întâlnise 
niciodată. 

— Şi acum, - sfârşi Armand, arătându-le uşa - dacă nu 
ţineţi să mai aveţi de-a face cu mine, afară! 


Tonul bărbatului era atât de autoritar, încât cei doi o 
zbughiră, dar nu fără a şuiera printre dinţi, pe un ton 
ameninţător: 

— Las” că ne mai întâlnim noi, canalie! 

După plecarea lui Nicolo şi a lăcătuşului, cele trei femei 
care asistaseră la această scenă, pe cât de neprevăzută pe 
atât de emoţionantă, prinseră să răsufle din nou, iar Jeanne, 
care era cea mai tulburată, începu să-şi revină încetul cu 
încetul. 

În acelaşi timp, L&on alergă spre Armand cu mâinile 
întinse şi, judecându-l după hainele pe care le purta, îi 
spuse: 

— Prietene, eşti un om bun şi plin de curaj, iar eu îţi voi 
rămâne credincios până la moarte. 

— Îţi mulţumesc, îi răspunse Armand care privea de la 
un timp cu atenţie chipul palid, puţin suferind, dar atât de 
frumos al Jeannei. 

— Şi, continuă ebenistul, cu naivitatea şi francheţea 
caracteristică oamenilor din popor, dacă vreţi să ne faceţi 
plăcere şi să ne îngăduiţi să vă mulţumim în linişte, nu fiţi 
mândru şi luaţi masa cu noi. 

Armand tresări, ezită şi parcă ar fi refuzat dacă nu i s-ar 
fi părut că privirile Jeannei îi spun: 

— Nu refuzaţi, domnule. 

— Fie, - răspunse el, salutând din nou doamnele - 
primesc. 

Nicolo şi lăcătuşul se întâlniseră între timp cu Colar, aflat 
într-un birt de pe bulevardul de la marginea oraşului. 

— Prăpădul lumii! spuse lăcătuşul, gândindu-se în sinea 
lui la sufletul drăcesc al căpitanului Williams. 

— L-aţi aranjat? întrebă vesel Colar, înşelându-se asupra 
cuvântului „prăpăd” folosit de lăcătuş. 

— Aranjat pe naiba, noi am ieşit burduşiţi, şi încă 
zdravăn. 

— V-a bătut Leon? Aţi fost doi şi el era singur! 

— Leon? Să fim serioşi! Nici nu s-a mişcat. 


— Atunci? 

— Şi-a vârât dracul coada, asta e. 

— Dracul? Nu cunosc nici un drac, spuse Colar iritat. 

— Atunci un tip care-i seamănă... Era să mă sugrume... 

— Iar mie, adăugă Nicolo, era să-mi zboare creierii. 

Iar Nicolo, care era înzestrat cu darul povestirii, îi 
istorisi pe scurt lui Colar felul în care intervenise Armand. 

— Şi voi aţi şters-o, nătărăilor! strigă Colar furios. 

— În locul nostru aţi fi făcut acelaşi lucru. 

— Dar cine-i tipul ăsta? 

— Nu ştiu, răspunse Nicolo. 

— Nici eu, completă lăcătuşul. E dracul gol. 

— La naiba! exclamă Colar, am să aflu eu cine e. 

Se instala în spatele perdelelor care acopereau o 
fereastră de la etajul întâi şi aruncă o privire pătrunzătoare 
spre stradă, întrebându-l pe Nicolo: 

— Ai să-l recunoşti, nu-i aşa? 

— Să-l ia dracu, dintr-o mie. 

— Atunci să aşteptăm. 

Aşteptară un ceas, privind cu atenţie fiecare om care 
cobora strada Parisului pentru a trece bariera; apoi, dintr-o 
dată, lăcătuşul scoase un strigăt înăbuşit: 

— Ăsta e! 

Şi Colar îl văzu atunci pe Armand de Kergaz, pe care-l 
recunoscu în ciuda faptului că era deghizat, traversând 
bulevardul cu domnişoara Jeanne de Balder la braţul său; în 
urma lor păşeau Cerise, Leon şi mama lui. 

— Pe toţi sfinţii! exclamă Colar luându-şi avânt, e 
limpede ca lumina zilei... Ăsta e Armand. 

Capitolul XI. 

Colar îi părăsi pe cei doi acoliţi care rămăseseră uluiţi la 
auzul exclamaţiei sale, se azvârli într-o trăsură şi strigă 
birjarului: 

— Dacă ajungi într-o jumătate de oră în strada Saint- 
Lazare, la numărul 75, ai un bacşiş bun. 


Birjarul, îmbrăcat într-o livrea ponosită, plesni zdravăn 
cu biciul cele două mârţoage şi trăsura porni ca fulgerul. 

— Numai de l-aş găsi pe căpitan... gândi Colar. 

Emoţia locotenentului era atât de mare, încât vorbea 
singur în trăsură, amestecând numele lui Williams, al lui 
Armand şi al Cerisei cu vorbe despre moştenire şi seducţie. 

Dacă l-ar fi auzit cineva şi dacă l-ar fi văzut gesticulând 
pe acest netrebnic, ar fi putut să jure că înnebunise. 
Birjarul făcu minuni şi izbuti ca, în mai puţin de 40 de 
minute, să străbată cei şase kilometri care despart bariera 
Belleville de strada Saint-Lazare. 

În clipa în care trăsura se oprea în faţa casei ocupate de 
către căpitanul Williams, acesta tocmai poruncise să i se 
deschidă poarta şi ieşea în şaretă. 

Se ivi atunci Colar care-i spuse: 

— Căpitane, trebuie să vă întoarceţi. 

— Poftim? întrebă Andrea, oarecum contrariat. 

— Trebuie, spuse Colar, cu tonul omului convins de 
însemnătatea veştii pe care o aduce. 

Căpitanul pricepu, după chipul răvăşit al lui Colar, că era 
vorba de lucruri dintre cele mai grave şi, aruncând hăţurile 
valetului său, îi porunci să tragă şareta în stradă, în faţa 
porţii, şi să aştepte. 

— Vino, se adresă el lui Colar. 

Colar aruncă cinci franci birjarului său şi-l urmă pe 
Andrea, care străbătu repede curtea şi grădina, deschise 
uşa pavilionului şi-l pofti pe locotenentul său într-un mic 
salonaş de la parter. 

— Despre ce este vorba? întrebă el atunci. 

— Este vorba despre un fapt care poate să compromită 
totul, răspunse Colar. 

— Ce înţelegi prin totul? întrebă rece căpitanul. 

— Mogştenirea, răspunse laconic Colar. 

Andrea făcu un gest de uimire, dar şi de spaimă, în 
acelaşi timp. Colar continuă: 

— Armand a prins de veste. 


— Pe toţi sfinţii! strigă Williams care se înverzi de furie şi 
izbi cu pumnul în masă. Vrea cu tot dinadinsul să-l ucid. 

Şi în ochii aceluia care se numea Andrea se ivi atunci 
una din acele înspăimântătoare priviri care ar fi făcut să se 
înfioare pe toţi cei ce-l simpatizau cât de cât pe domnul 
Armand de Kergaz. 

— Vă rog, replică rece Colar, nu spargeţi nimic, faceţi 
bine şi ascultaţi-mă. 

Colar povesti pe scurt scena de la Belleville, fără să 
omită însă nici un detaliu, după care adăugă: 

— Vă daţi foarte bine seama de faptul că Leon Rolland şi 
Cerise îi cunosc pe Fernand Rocher şi pe Armand. Vă daţi 
seama, în acelaşi timp, că ajunge o nimica toată, o vorbă 
aruncată în vânt, un cuvânt scăpat din greşeală pentru a-l 
pune pe acest om dat dracului, care răspândeşte binele cu 
tot atâta geniu cât îţi trebuie ca să faci rău, pe urmele 
moştenirii, şi atunci suntem pierduţi. 

— Asta este şi părerea mea, răspunse rece Andrea. 

— Cum! Luaţi lucrurile aşa... 

Căpitanul Williams îşi redobândise tot sângele rece şi 
admirabila sa prezenţă de spirit se afla din nou în slujba 
geniului sau infernal. 

— Scumpul meu locotenent, - răspunse el liniştit şi 
lăsând să-i fluture pe buze un zâmbet dispreţuitor - te 
credeam tare, dar văd că nu eşti. 

— Eu? bolborosi Colar, uluit de atâta calm. 

— Desigur, îţi pierzi capul foarte repede... Armand este 
executorul testamentar ai lui Kermarouet; noi, ei bine, noi 
suntem lupii care adulmecă prada şi vor să şi-o însuşească. 
Aşadar, ar fi trebuit să prevedem lupta aproape de 
neînlăturat dintre dragonul care păzeşte şi hoţii care vor să 
prade tezaurul. 

— E foarte adevărat, mormăi Colar. 

— Acestea fiind zise, - răspunse rece Williams - trebuie 
să primim lupta şi să înţelegem situaţia cu sângele rece al 


unui general de geniu, să facem recunoaşteri pe teren şi să 
studiem locul unde se va desfăşura bătălia. 

— Şi-atunci? întrebă Colar care, molipsindu-se de la 
admirabilul său şef, îşi redobândise tot calmul. 

— lată, spuse căpitanul; spui că Armand l-a cunoscut pe 
Leon Rolland. 

— Da. Pe Leon Rolland care, la rândul lui, îl cunoaşte pe 
Fernand Rocher. 

— Da. Dar Fernand şi Armand nu se cunosc încă. 

— Probabil. 

— Ei bine, în cazul acesta noi vom suprima 
intermediarul, spuse că răceală căpitanul. 

— Cum? 

— E! Până diseară găsesc eu un mijloc. 

— Dar, observă Colar, dacă Leon dispare, Cerise se va 
duce să-l caute pe Armand. 

— O vom suprima şi pe Cerise. 

— O! o! exclamă Colar, nici chiar aşa. 

— Vreau să spun că-l vom ruga pe domnul de Beaupreau 
să vegheze asupra ei. 

— Şi după aceea? 

— După aceea, - răspunse liniştit Williams - dacă mititica 
va continua să-ţi placă, vom mai vedea. 

— Dar Fernand? Fernand, pe care s-ar putea ca prietenii 
lui Leon să-l cunoască şi căruia i se vor adresa pentru 
simplul motiv că este funcţionar de minister, ceea ce în ochii 
acestor lucrători înseamnă foarte mult...? 

— O! răspunse Williams cu indiferența unui magistrat 
corupt care rosteşte o sentinţă arbitrară. Asta n-o să ne mai 
deranjeze mâine seară... Fii pe pace. 

— Pe legea, mea, căpitane, mormăi Colar cu admiraţie, 
sunteţi genial. 

Williams nu se osteni să răspundă complimentului lansat 
de acolitul său şi adăugă: 

— 'Te-ai ocupat de casa mea? Da? 


— Da, în strada Beaujon, la doi paşi de Champs-Elysees, 
am acontat o căsuţa încântătoare, parter şi etaj... grajduri 
pentru cinci cai. 

— Mă voi ocupa de asta mâine dimineaţă, pentru că, 
adăugă Williams, viitorul meu socru, a cărui cunoştinţă o voi 
face astă-seară la balul Ministerului afacerilor externe, nu 
trebuie să mă vadă locuind în fundătura asta. 

— A! întrebă Colar, îl întâlniți astă seară pe Beaupreau? 

— Da, pe el, pe soţia şi pe fiica lui. 

Williams se ridică, arătându-i lui Colar că întrevederea a 
luat sfârşit. 

— Mă duc la Baccarat. Diseară te vei întoarce aici şi mă 
vei aştepta, indiferent de ceasul la care voi sosi în timpul 
nopții. 

Căpitanul se urcă din nou în şaretă, tot atât de calm, tot 
atât de senin pe cât era în clipa în care îl întâlnise pe Colar 
şi străbătu strada Blanche mânându-şi calul englez în trap 
grăbit. 

Văzând şareta, camerista curtezanei care, din 
întâmplare, se afla în curte, se grăbi să intre în casă. 

— Doamnă! doamnă! strigă ea, s-a întors din nou 
englezul! O să-l primiţi de câte două ori pe zi acum!... Mie 
mi-e teamă de el. 

— Fanny, - răspunse Baccarat pe un ton sec - eşti o 
proastă!... Condu-l pe baronetul Williams în salon. 

În momentul în care Fanny îi aducea vestea sosirii 
neaşteptate a lui sir Williams, Baccarat tocmai se îmbrăca. 

Misterioasa discuţie pe care o purtase cu Williams o 
făcuse să-şi redobândească acea splendidă linişte care avea 
să însemne, întotdeauna, forţa şi victoria ei. 

Stăpână pe ea însăşi, Baccarat redevenise femeia rece 
care se lasă mereu dorită fără să se dăruie niciodată cu 
totul şi îşi desăvârşea toaleta cu tactul unui general care-şi 
alcătuieşte planul de bătaie. 

Williams aşteptă cel puţin zece minute în salon şi această 
aşteptare nu-i displăcu de fel. 


— Şi-a redobândit puterile, gândi el, e semn bun. 

Baccarat i se înfăţişă într-o încântătoare toaletă de casă, 
- într-o rochie de catifea decoltată, albastru deschis, cu 
braţele pe jumătate goale, cu mâneci împodobite cu dantelă 
neagră - purtând, în locul oricărei alte podoabe, albăstrele 
împletite în frumoasele sale bucle blonde. 

Îl salută pe Williams cu un „Bună, dragule”! aruncat din 
vârful buzelor, şi-i oferi un loc alături de ea pe canapea, cu 
gestul unei ducese în crinolină şi cu peruca bine pudrată. 

— Frumoasa mea prietenă, - spuse sir Williams - ajunge, 
ai pozat destul, acum să stăm puţin de vorbă. 

— Nu pozez câtuşi de puţin, răspunse Baccarat. Mă 
regăsesc pe mine însămi. 

— Fie, să discutăm. 

— Despre ce este vorba? 

— lată, răspunse Williams. Astăzi dimineaţă erai palidă şi 
frământată; astă-seară, eşti calmă şi superbă. 

— Altceva? răspunse Baccarat nerăbdătoare. 

— Astăzi dimineaţă, îl iubeai pe Fernand cu disperarea 
femeii care vede că cel pe care inima sa l-a visat şi l-a ales îi 
scapă; astă-seară îl iubeşti cu liniştea sufletească a femeii 
încredinţată că, mai devreme sau mai târziu, va fi, la rândul 
ei, iubită. 

— Poate... şopti Baccarat. 

— 'Te bizui pe vizita de mâine a domnului de Beaupreau, 
reluă sir Williams. 

— Fără îndoială, - rosti Baccarat neliniştită - oare nu va 
veni? 

— Va veni. 

— Foarte bine. Atunci? 

— Atunci, draga mea, îţi sugerez cel mai bun pretext pe 
care i-l poţi oferi pentru a-l îndepărta pe Fernand de lângă 
el şi pentru a-l face să fie pierdut fără nici o şansă în mintea 
domnişoarei Hermine de Beaupreau. 

O lucire de bucurie drăcească se ivi în ochii femeii. 

— Într-adevăr? strigă ea. 


— Va fi aici, spuse Williams cu răceală, la picioarele tale, 
peste 48 de ore, îţi vei încălzi mâinile în palmele lui... 

Williams nu isprăvi, Baccarat era înnebunită de bucurie. 

— Ce trebuie să fac? întrebă ea. 

— Să te aşezi în faţa acestei mese, să iei o pană şi să scrii 
ceea ce îţi voi dicta eu. 

Baccarat îl ascultă şi căpitanul începu să dicteze: 
„Femand, iubitul meu drag, lată, au trecut patru zile, mari 
de parc-ar fi fost patru veacuri, de când micuța ta Nini te 
aşteaptă...” 

— Dar ce mă pui să scriu aici? întrebă Baccarat 
întrerupându-se brusc. 

— Scrie, prietenă dragă, răspunse căpitanul pe un ton 
sec. 

— Dar nu înţeleg... 

— Nici nu este nevoie, scrie! 

Voința liniştită şi distantă care i se opunea o făcu pe 
Baccarat să-şi plece fruntea şi să scrie în continuare: „Patru 
veacuri, îngerul meu drag, continuă să dicteze căpitanul, 
căci, şi tu ştii foarte bine că este aşa, micuța ta Baccarat nu 
trăieşte decât pentru tine, aşa cum nici tu, răule, nu trăiai 
decât pentru ea înainte de a fi nutrit proiecte... serioase. 
Aşa sunt bărbaţii. Îţi jură dragoste veşnică, - şi veşnicia nu 
li se pare niciodată destul de lungă, - şi apoi, întâlnesc într- 
o seară o păpuşică dintr-o familie onorabilă, cum le place să 
spună, o ciumă cu braţele roşit şi cu zâmbetul tâmp, cu 
oasele ieşite în afară şi pentru că are o zestre de două sute 
mii de franci se cred plini de simţăminte şi sunt gata să se 
căsătorească... 

Spune-mi, Fernand, presupun că după ce-ai să faci 
marea figură, ai să găseşti şi tu ocazia de a mă prezenta 
soţiei tale; cu atât mai mult cu cât domnul de 0... vrea să 
mă ia de nevastă... Ca să vezi, unul mai mult! Şi-am să fiu şi 
eu femeie cinstită. 

Pe cuvânt de onoare, dragule, am să mă distrez la nunta 
ta; pentru că voi veni, poţi să fii sigur... O să fie al dracului 


de nostim să-l vezi pe nebunaticul meu iubit, pus la haină 
neagră şi cravată albă, oferind braţul doamnei Rocher, 
împodobită ca un lămâi în floare. Asta-i bună, monstru rău 
ce eşti, îmi închipui că nici nu te-ai căsătorit încă şi mi se 
pare că ai şi început să mă neglijezi. De altfel, mi-ai jurat că 
nevastă-ta cu cununie, pe care nici măcar n-o iubeşti, n-o să 
te împiedice de loc să vii s-o vezi, şi încă în fiecare zi, pe 
adevărata ta soţioară, Baccarat cea dragă inimii tale, care 
încă te mai iubeşte şi te va mai iubi multă vreme, dragule... 

Vezi tu, eu sunt geloasă şi dacă nu te vei afla, încă în 
această seară, la picioarele mele, îi voi turna o mică scenă 
viitoarei tale consoarte. 

Buzele mele sărută buzele tale, iar inima mea se află în 
mâinile tale. 

Baccarat” 

După ce sfârşi de scris această ciudată scrisoare, 
Baccarat îl privi pe baronet cu aerul uimit al celor ce nu 
sunt decât un instrument şi îndeplinesc tainice misiuni pe 
care nu le pot înţelege. 

— Cum! zâmbi Williams, nu ghiceşti, draga mea? 

— Nu, răspunse sincer Baccarat, şi încep să mă cred 
proastă... 

— Hm! mormăi baronetul cu impertinenţă, ar fi cazul să 
spunem tot ce se poate. Scrie şi adresa, adăugă el. 

Domnului Fernand Rocher, strada Marais. 

Baccarat scrise adresa şi Willliams o puse să adauge şi 
acest post-scriptum: „Scrisoarea îţi va fi adusă de Fanny. 
Încearcă să fii cuminte, te rog, şi să nu-i faci ochi dulci pe 
furiş. Cu toate că mi s-a spus, eu refuz, deocamdată, să cred 
că oftezi după camerista mea. A! bărbaţii!” 

— Şi-acum, draga mea, reluă sir Williams, nu înţelegi că 
s-ar putea întâmpla ca într-o seară, să zicem mâine seară, 
această scrisoare să pice în mâinile domnişoarei Hermine 
de Beaupreau? 

— Ba da! exclamă Baccarat, a cărei privire prinse să 
strălucească, înţeleg. Dar... cum trimitem scrisoarea...? 


— Grija aceasta o va avea domnul de Beaupreau. 

— E1?... ca să vezi, este o idee. 

— Pe naiba! făcu Williams cu răceală, doar n-o să i-o dăm 
pe Cerise de pomană domnului cu ochelari albaştri. 

— Într-adevăr, spuse Baccarat, pe care o ultimă 
remuşcare o făcu să-şi plece capul. 

— Şi s-ar putea întâmpla, - continuă Williams - ca 
domnul Fernand Rocher să ia masa mâine seară împreună 
cu şeful său de birou. Îndată după plecarea domnului 
Rocher, scrisoarea este descoperită din întâmplare, undeva, 
pe covor sau pe bufet; e deschisă, e citită... 

— Înţeleg, îl întrerupse Baccarat. 

— Şi, - sfârşi Williams - în mintea domnişoarei Hermine 
şi a mamei sale, Fernand Rocher este un om pierdut pentru 
totdeauna. 

— Da, ideea nu e rea. Dar Beaupreau va consimţi? 

— 'Te cred! Din moment ce o doreşte pe Cerise. 

— Adevărat, răspunse Baccarat plecând, încă o dată, 
ochii în jos. 

Williams se ridică. 

— Scumpa mea prietenă, voi ieşi astă seară în lume şi 
trebuie să plec spre casă, să mă îmbrac. 

— Unde? dacă nu sunt indiscretă... 

— La balul ministrului afacerilor externe, unde îl voi 
întâlni negreşit pe şeful nostru de birou. 

— Aşadar, eu nu-l voi vedea în această seară? 

— Mai mult ca sigur că nu; dar sunt gata să-mi pun capul 
jos că-ţi va face o vizită mâine dis-de-dimineaţă. 

— Şi ce va trebui să fac? 

— Îi vei arăta scrisoarea pe care tocmai ai isprăvit-o. 

— Foarte bine; şi după aceea? 

— După aceea îi vei spune că-l iubeşti pe Fernand şi că, 
în cazul în care Fernand se căsătoreşte cu fiica lui, el, 
Beaupreau, poate să-şi ia adio pentru totdeauna de la sora 
ta, Cerise. Îi vei înmâna apoi această scrisoare, spunându-i: 
„Faceţi în aşa fel, încât fiica dumneavoastră s-o citească şi 


să scrie câteva cuvinte prin care să-şi anunţe logodnicul că 
se desparte de el şi aduceţi-mi mie această scrisoare. Vă voi 
spune atunci unde o veţi putea găsi pe sora mea”. 

— Şi credeţi că va fi de acord...? 

— Va fi întru totul de acord, sunt sigur. Ne vom întâlni 
mâine şi vom vedea. La revedere! 

Sir Williams se ridică, sărută cavalereşte mâna pe care i- 
o întinse Baccarat şi ieşi. 

Două ceasuri mai târziu, printre numeroşii invitaţi ai 
ministrului afacerilor externe la balul său, putea fi remarcat 
un tânăr nobil, numit sir Williams, baronet, originar, potrivit 
cronicilor, din Irlanda, dar locuind, de obicei, la Veneţia. 

Baronetul era un bărbat de o desăvârşită eleganţă, un 
cavaler perfect; frumuseţea lui avea ceva din aerul trist şi 
visător al fiilor Albionului care, mânaţi de plictis, cutreieră 
lumea. 

Prezentat de către ambasadorul Angliei, baronetul 
deveni într-o oră subiectul numărul unu în saloanele 
ministerului; pe seama averii şi a excentricităţii sale, 
începură de îndată să circule mii de poveşti năstruşnice; se 
răspândi zvonul că ar dori să se căsătorească şi de aceea 
numeroase mame îl întâmpinau cu zâmbetul pe buze; sir 
Williams dansă însă foarte puţin; porni în căutarea 
domnului de Beaupreau, făcu în aşa fel încât să fie 
prezentat şefului de birou de către un ataşat de ambasadă, 
apoi soţiei şi fiicei sale, dar aceasta nu-i acordă nici o 
atenţie. 

Obţinu totuşi din partea Herminei favoarea unui cadril 
dansat împreună, îi povesti câteva banalităţi şi, puţin mai 
târziu, se scuză. 

— Nu mai am nimic de făcut aici, gândi el. Am fost văzut; 
nu mai sunt un necunoscut pentru Beaupreau şi asta 
ajunge. Voi face mai târziu cunoştinţă, pe îndelete, cu 
viitoarea mea soţie. 

Şi sir Williams se întoarse acasă, în strada Saint-Lazare, 
către miezul nopţii, spunându-şi: 


— E frumoasă mititica; cu o zestre de douăsprezece 
milioane e o partidă destul de reuşită. 

Capitolul XII. 

Trecuseră trei zile de la scena care avusese loc în casa 
domnului de Beaupreau şi în urma căreia şeful de birou 
consimţise la căsătoria fiicei sale adoptive cu Fernand 
Rocher. 

Domnul de Beaupreau era unul din acei oameni care se 
resemnează repede de pe urma loviturilor primite în 
amorul lor propriu. Dispreţul soţiei, nepăsarea fiicei, 
renunţarea de către Fernand la zestre îl umiliseră peste 
măsură; dar gândul că averea soţiei sale va rămâne intactă 
şi că o va putea căsători pe Hermine fără să cheltuiască 
vreun ban îl consolă repede şi el dădu dovadă faţă de 
Fernand, chiar de a doua zi, de obişnuita lui bunăvoință, 
armă cu ajutorul căreia îl silea pe tânăr să lucreze la acea 
mare carte asupra diplomaţiei, de pe urma căreia, el, 
Beaupreau, aştepta adevărate minuni. 

Fernand îl văzuse pe şeful său de birou sub adevărata lui 
înfăţişare şi nutrea pentru el un dispreţ total; dar, aidoma 
tuturor îndrăgostiţilor care urmăresc un ţel şi tremură la 
gândul că vor întâlni o stavilă în calea lor, dovedi şi el 
laşitatea celor ce iubesc şi răspunse manifestărilor 
călduroase ale viitorului socru prin asigurări de prietenie şi 
devotament. 

A doua zi după ce domnul de Beaupreau acceptase toate 
condiţiile impuse de Baccarat şi pusese în buzunarul său 
faimoasa scrisoare dictată de către Williams, tânărul 
pătrunse în biroul şefului său către ceasurile unsprezece, 
pentru felurite treburi. Domnul de Beaupreau semnă 
hârtiile prezentate de Fernand, după care îi spuse: 

— Să ştii, dragul meu, că doamnele te-aşteaptă la masă. 

Fernand tresări de bucurie şi mulţumi domnului de 
Beaupreau. 

— lată, continuă el cu amabilitate, dacă vrei să le 
însoţeşti la acest concert, le-ar face mare plăcere... este la 


orele două precis, în sala Chantereine. 

Şi domnul de Beaupreau îi oferi lui Fernand loja care-i 
fusese trimisă în ajun de către un sărman artist în căutare 
de multă glorie şi de ceva parale. 

— Ai timpul să iei masa şi să te îmbraci. Eşti liber până la 
prânz, continuă zâmbind şeful de birou; dar ai să-mi faci un 
mic serviciu astă-seară, nu-i aşa? 

Şeful de birou adoptase un aer misterios şi confidenţial 
care flatase amorul propriu al tânărului. 

— Domnule, - răspunse Fernand - sunt la dispoziţia şi la 
ordinele dumneavoastră. 

Un zâmbet dulce, aproape naiv, se ivi pe chipul domnului 
de Beaupreau. 

— Ascultă, - şopti el - am să-ţi mărturisesc un mare 
păcat. 

Fernand îl privi mirat. 

— Da dragul meu, - continuă şeful de birou, căutând să 
pară cât mai degajat - aşa cum mă vezi, cu chelie, cu 
ochelari şi cu burtă, mă simt încă foarte tânăr; atât de tânăr 
încât... sunt îndrăgostit. 

— Dumneavoastră? exclamă tânărul care nu-şi putu 
stăpâni un gest de surprindere. 

— Sst! şopti domnul de Beaupreau zâmbind. Da, dragul 
meu, sunt îndrăgostit... de parcă aş avea douăzeci de ani. 
Sper că n-ai să mă dai de gol. 

— Vai, domnule... 

— E! Asta este! Dacă am pornit-o pe calea 
mărturisirilor... barem să-ţi spun totul... Am o iubită... O 
iubită de nouăsprezece ani... Şi sunt nebun după ea... 

La rândul său, Fernand zâmbi; şi apoi, căci se ştie că 
tinerilor le place să râdă pe seama celor în vârstă, întrebă: 

— Şi ea? 

— Ei, tânărul meu prieten, răspunse de Beaupreau cu 
naivitate, când ai cincizeci de ani te mulţumeşti cu puţin, o 
iubesc eu, şi asta îmi ajunge. 

— Aveţi dreptate. 


— Şi vezi că mititica asta, - continuă domnul de 
Beaupreau - cere cam mult timp şi tocmai astă-seară... 

— Înţeleg, spuse Fernand. 

— Din nefericire, şeful nostru de divizie, domnul de... 
oferă o serată de la care nu pot cu nici un chip să lipsesc, 
decât în cazul în care trimit pe cineva în locul meu. 

— Mă voi duce, - acceptă Fernand - şi voi prezenta scuze 
în numele dumneavoastră. 

— Foarte bine! Dar asta nu este totul: aş dori ca 
doamnele să nu afle despre această mică substituire, 
pentru că eu, în ochii lor, acolo trebuie să merg... 

— Şi cum să fac? întrebă tânărul care-şi aminti de 
invitaţia la masă. 

— Vei găsi un pretext, o seară între băieţi, între prieteni, 
o reuniune de adio prilejuită de plecarea unuia dintre 
prieteni din Paris, te vei ridica de la masă şi-ţi vei cere 
scuze, nu-i aşa? 

— Cum doriţi, răspunse Fernand. 

— 'Te vei duce după aceea să-ţi pui o cravată albă şi la 
orele nouă seara cel mai târziu vei prezenta în numele meu 
scuze domnului de... 

— Foarte bine, domnule, făcu Fernand cu tristeţe, 
gândindu-se că seara pe care nădăjduia s-o petreacă în 
preajma Herminei avea să fie pierdută. 

Logodnicul domnişoarei de Beaupreau părăsi biroul în 
jurul orei unsprezece şi jumătate, luă un dejun modest la 
preţul de 25 de centime, merse acasă, se îmbrăcă îngrijit 
pentru a putea ieşi în oraş, ajunse în strada Saint-Louis, 
unde mama şi fiica îl întâmpinară cu un zâmbet plin de 
afecţiune şi cu o privire tandră. 

La orele cinci, doamna Beaupreau, Hermine şi Fernand 
se întorceau de la concert; la orele şase, domnul de 
Beaupreau se întorcea acasă şi lua masa. 

Fidel îndatoririlor sale de confident, Fernand ceruse 
între timp îngăduinţa de a pleca mai devreme. După masă, 
trecu în salon unde se servise cafeaua, o însoţi pe Hermine 


la pian, statură de vorbă zece minute, după care el se 
retrase, lăsând la gura sobei pe doamna şi pe domnul de 
Beaupreau; între cei doi soţi domnea o oarecare răceală. 
Hermine, după ce-şi conduse logodnicul până la uşa 
salonului şi după ce-i strânse mâna, se aşeză din nou la 
pian. 

În timp ce Therese se aplecase pentru a lua cleştele şi a 
drege focul care începuse să piardă din tărie, în timp ce 
fata, la pian, se afla cu spatele spre cămin, domnul de 
Beaupreau lăsă să-i scape o scrisoare pe covor, foarte 
aproape de gura căminului. 

O clipă după aceea, doamna de Beaupreau puse cleştele 
la loc şi ridică privirile. 

Şeful de birou era cufundat într-o somnolentă visare, cu 
ochii aţintiţi spre tavan. 

Hermine cânta un vals. 

Doamna de Beaupreau zări scrisoarea, schiţă o mişcare 
de surprindere care păru să-l smulgă pe soţul său din 
meditaţia în care se cufundase şi, arătându-i scrisoarea, îi 
spuse: 

— Fără nici o îndoială, această hârtie vă aparţine, 
domnule. 

Şeful de birou aruncă o privire nepăsătoare pe covor, se 
aplecă, ridică scrisoarea şi se uită pe plic. 

„Domnului Fernand Rocher”, citi el. 

La auzul acestui nume, Hermine se întoarse şi degetele 
sale rămaseră imobilizate pe clapele pianului. 

— Probabil că Fernand a pierdut această scrisoare, 
spuse liniştit domnul Beaupreau. 

Hermine se ridică şi, stăpânită de o vagă curiozitate, se 
apropie. 

— Ia te uită, zise cu naivitate şeful de birou, destul de 
ciudată această adresă; dedesubtul ei stă scris: „Prin 
camerista mea”. 

Hermine tresări şi o uşoară roşeaţă îi acoperi fruntea. 


— Zău dacă nu e scrisul unei femei! sfârşi răutăcios 
domnul de Beaupreau. 

Obrajii roşii ai Herminei deveniri palizi, iar mama sa se 
ridică presimţind că avea să urmeze o adevărată dramă; o 
dramă fatală pentru fiica ei, o dramă ascunsă în scrisoarea 
pe care domnul de Beaupreau o deschidea foarte încet, fără 
ca celor două femei să le treacă prin minte să-l împiedice. 

Domnul de Beaupreau păru să citească primele rânduri 
cu o oarecare indiferenţă, mânat de o curiozitate firească la 
un viitor socru care vrea să cunoască relaţiile epistolare ale 
ginerelui său; apoi, dintr-o dată, lăsă să-i scape o exclamaţie 
de surprindere şi de indignare. 

— O! asta e prea de tot! 

Apucă un sfeşnic aflat pe cămin, îl apropie de el şi 
continuă să citească. 

Hermine rămăsese împietrită şi albă ca o statuie, iar 
mama sa, stăpânită de o sinistră presimţire, începu să 
tremure privindu-l pe domnul de Beaupreau, al cărui chip 
părea să se descompună pe măsură ce înainta în lectură. 

După ce sfârşi, şeful de birou îşi aţinti privirile asupra 
soţiei sale şi îi spuse: 

— Această scrisoare, doamnă, vine din partea 
domnişoarei Baccarat, o cocotă bine cunoscută şi este 
adresată aceluia pe care aţi vrut să vi-l faceţi ginere. Vă 
felicit pentru o asemenea alegere. Poftim, citiţi. 

Şi întinse doamnei de Beaupreau scrisoarea. 

Biata mamă citi, la rândul său, cuvintele dictate de forţa 
răului, scrise de mâna răului, cuvinte cu ajutorul cărora 
fiica sa, copila atât de pură şi de nevinovată, era insultată în 
chip josnic; şi, ca şi când nemaipomenita durere care avea 
să-i lovească fata ar fi atins-o mai devreme şi cu mai multă 
putere pe ea însăşi, scoase un strigăt şi leşină. 

Domnul de Beaupreau se grăbi să-i vină în ajutor, sună, 
strigă şi stârni zarvă mare, mai puţin din dragoste pentru 
soţia sa şi mai mult pentru a îngădui Herminei să citească, 
la rândul său, în linişte, scrisoarea fatală. 


Într-adevăr, fata ridicase misiva şi o parcurgea cu acea 
febrilă aviditate care ne cuprinde, adesea, când este vorba 
să aflăm o veste proastă. 

Citi până la capăt, stând neclintită în picioare, alături de 
mama sa, căreia domnul de Beaupreau îi dădea să respire 
săruri şi care începea să-şi vină din nou în fire; lăsă apoi să-i 
cadă din mână scrisoarea în cuprinsul căreia era insultată, 
scrisoare care făcea să-i apară într-o lumină nouă, 
înspăimântătoare, chipul omului pe care-l iubea şi în a cărui 
dragoste crezuse. 

Domnişoara Hermine de Beaupreau nu scoase nici un 
strigăt, nu vărsă nici o lacrimă. 

Neclintită, de parcă ar fi fost fulgerată, se uită rând pe 
rând, cu o privire albă, la mama sa şi la domnul de 
Beaupreau, părând să arate, în felul acesta, că viitorul vieţii 
sale fusese zdrobit şi că lumea întreagă îi devenise 
indiferentă. 

Doamna de Beaupreau, care îşi revenise, se ridică, 
alergă spre fiica sa cu braţele întinse şi cu ochii plini de 
lacrimi. 

Cele două femei se îmbrăţişară cu putere, ca şi când ar fi 
vrut să-şi contopească durerile. 

Apoi, prima clipă fiind depăşită, Hermine îşi redobândi 
puterile, hotărârea, deveni din nou calmă, aşa cum trebuie 
să fie femeia trădată care se ştie mai presus de aceasta 
trădare. 

— Tată, - spuse ea adresându-se domnului de Beaupreau 
cu glasul trist dar hotărât - îl vei ruga, nu-i aşa, pe domnul 
Rocher să dea uitării proiectele noastre de căsătorie. 

— O! strigă şeful de birou, părând indignat la culme, 
mizerabilul! Dacă ar îndrăzni să se întoarcă! 

— Linişteşte-te, tată, - răspunse Hermine cu mândrie - 
domnul Rocher nu va fi niciodată soţul meu. 

Fata se îndreptă atunci, cu fruntea sus, cu privirea 
mândră către un gheridon pe care se aflau toate cele 
necesare scrisului şi aşternu aceste câteva rânduri: 


„Domnule, O întâmplare pe care n-are rost s-o menţionez 
mă sileşte să revin asupra proiectelor noastre anterioare. 
Sunt hotărâtă să intru la mânăstire în cel mult opt zile şi 
sper că nu veţi insista. Vizitele dumneavoastră ar fi cu totul 
de prisos”. 

Semnă această scrisoare şi o întinse domnului de 
Beaupreau cu aerul mândru al unei regine jignite care iartă 
dinainte ultragiul ce n-o poate atinge. 

Domnul de Beaupreau citi cu aviditate scrisoarea de 
ruptură şi un gând plin de o infernală bucurie îi veni în 
minte: 

— Am câştigat-o pe Cerise, îşi spuse el. 

Continuând apoi să se prefacă indignat, strigă: 

— Îi voi da eu însumi această scrisoare şi încă în seara 
asta, peste un ceas, la domnişoara Baccarat, unde trebuie 
că se află de pe acum, dumnealui, cel care adineauri părea 
atât de grăbit să ne părăsească. 

Domnul de Beaupreau îşi luă pălăria şi bastonul şi, 
înarmat cu scrisoarea Herminei, ieşi înainte chiar ca soţia şi 
fiica să fi putut spune un singur cuvânt sau să fi încercat să- 
l oprească. 

O dată ajuns la poartă, şeful de birou se porni să alerge 
cu sprinteneala unui tânăr, cobori strada Saint-Louis până 
în piaţa Royale, găsi o trăsură, se aruncă în ea şi spuse 
birjarului: 

— Strada Moncey, şi în galop! 

Birjarul, văzând un bărbat în haină albastră şi cu 
decoraţii, crezu că are de a face cu un pair al Franţei, dădu 
bice cailor în aşa fel încât îl depuse pe domnul de 
Beaupreau la poarta casei lui Baccarat după numai 
douăzeci de minute. 

Capitolul XIII. 

În timp ce domnul de Beaupreau gonea spre Baccarat, 
aceasta se găsea din nou în tâte-ă-tete cu sir Williams. Erau 
singuri într-un mic budoar, în care Baccarat nu primea 
decât pe cei mai intimi dintre prieteni, budoar izolat, ce 


îngăduia să se discute în voie, fără teama de a fi auzit nici 
măcar de către Fanny, care obişnuia să mai asculte pe la 
uşi. 

Baccarat era palidă, înfrântă şi din ochii ei curgeau 
lacrimi. 

Williams era rece, calm, uşor batjocoritor, aşa cum şade 
bine unui adevărat ispititor. 

— Cât de mult m-am înjosit! rosti Baccarat, gândindu-se 
la preţul pe care-l plătea pentru Fernand. 

— Draga mea, - răspunse Williams - în această lume 
josnică nu dobândeşti nimic de gratis. Simpaticul domn de 
Beaupreau ţi-l pune în braţe pe Fernand cel drag; este 
drept să capete şi el ceea ce i se cuvine pentru abnegaţia 
pe care a dovedit-o. 

— Dar este sora mea!... exclamă Baccarat încercând din 
nou să reziste. 

— E! La urma urmelor, şi dumneata şi eu nu ne străduim 
decât pentru fericirea ei... 

— Este cuminte... este cinstită... vrea să se 
căsătorească... şopti Baccarat. 

— Peste şase luni vom face dintr-însa o regină a modei. 
Va avea, ca şi dumneata, cai şi trăsuri în loc să coasă din 
noapte până în zori. Şi în locul unui nespălat, cu mâinile 
negre, cu bluzonul soios, beat de dimineaţa şi până seara, 
pentru că aşa înţelege el dreptul său de bărbat, noi îi vom 
da, după acest odios şi grotesc Beaupreau, un frumos 
viconte, cu trăsurică şi valet, cu mustăţi negre şi cu o rentă 
de o sută de mii de franci. 

— Diavol! rosti Baccarat, pe care o cuprinsese ameţeala. 

— Mulţumesc, răspunse galant baronetul. Apoi îşi scoase 
ceasul. 

— Aşadar, - spuse el - e opt şi jumătate, la ceasul acesta 
Beaupreau trebuie să-şi fi jucat scena. Decide-te, draga 
mea, căci altfel iau lucrurile aşa cum sunt şi mă duc să 
prezint omagiile mele mamei şi fiicei... Dar, în cazul acesta, 
Fernand nu va păşi niciodată aici. 


Baccarat plecă fruntea şi tăcu. 

Williams întinse mâna către o masă: 

— Aşează-te aici şi scrie. 

Baccarat se ridică zdrobită şi, în timp ce se îndrepta spre 
masă, îi spuse: 

— Dictează. 

„Buna mea soră, - dictă Williams - dacă nu-mi vii de 
îndată în ajutor, sunt pierdută; pierdută fără scăpare. Nu 
mai am timp să vin până la tine şi să-ţi explic, să-ţi înfăţişez 
groaznica situaţie în care mă aflu. Pot să-ţi spun doar atât: e 
vorba de viitorul meu, poate şi de viaţa mea... Aleargă 
neîntârziat, cât poţi tu de repede, în strada Serpente, la nr. 
19; întreabă de doamna Coquelet şi spune-i: „Vin pentru 
sora mea...” Vei afla atunci tot ce va trebui să faci pentru a 
mă putea salva. 

Louise a ta care te iubeşte”. 

Pana căzu din mâinile sale şi două lacrimi, stăpânite mult 
timp, îi apărură, în sfârşit, pe obraji. 

— Biata mea soră! 

— Şi acum, - spuse Williams - să-l aşteptăm pe 
Beaupreau. 

În aceeaşi clipă, se auzi clopoţelul care vestea sosirea 
unui oaspete. 

Şi în timp ce Baccarat se ridica pentru a trece în 
dormitor, unde să-l primească pe şeful de birou, Williams îi 
spuse repede: 

— Dacă este el, trebuie să afli mai întâi ce a făcut şi cum 
s-a desfăşurat scena. Îl laşi după aceea singur, înainte de a-i 
făgădui ceva, te întorci şi-mi spui ce s-a petrecut. 

Baccarat îşi şterse lacrimile şi redeveni ea însăşi. 

Se aranjă în faţa unei oglinzi, îşi puse în ordine părul şi 
ieşi cu pasul hotărât. 

Cerise era definitiv sacrificată pe altarul iubirii care 
mistuia sufletul ei. 

Vizitatorul era, într-adevăr, domnul Beaupreau care 
părea agitat şi triumfător, cu scrisoarea Herminei în mână. 


— Iată, frumoasă doamnă, citiţi şi veţi vedea... 

Baccarat luă scrisoarea, o citi cu sufletul la gură şi-şi 
spuse: 

— Nu se va căsători cu ea niciodată. 

Domnul de Beaupreau, căruia îndrăzneala îi revenise, se 
aşeză liniştit pe o banchetă, îşi petrecu mâna în haina 
albastră şi o privi pe Baccarat. 

— Şi-acum, frumoasă doamnă, nu veţi întreprinde nimic 
pentru mine? 

— Aşteptaţi! răspunse Baccarat care, fără nici o altă 
explicaţie şi ascultând de ordinele lui Williams, îl lăsă pe 
şeful de birou uluit şi se întoarse în budoarul în care se 
găsea baronetul. 

Williams luă scrisoarea pe care Baccarat o păstrase 
asupra ei, o citi cu atenţie şi spuse: 

— E bine, e foarte bine; e chiar mai mult decât m-am 
aşteptat. 

Apoi, adresându-se lui Baccarat: 

— Şi acum draga mea, îl vei sfătui pe Beaupreau să 
meargă în strada Serpente, la numărul 19, în jurul orei 
zece, s-o caute pe doamna Coquelet şi să se lase în grija ei, 
în ceea ce o priveşte pe Cerise. 

— Asta-i tot? 

— Îi vei recomanda, în afară de asta, ca mâine, în cazul 
în care Fernand Rocher îl întreabă ceva, să nu-i dea nici o 
explicaţie. 

— Bine. 

— După ce va fi plecat Beaupreau îţi voi spune tot ce va 
trebui să faci cu această scrisoare şi, dacă nu te vei dovedi 
lipsită de răbdare şi de înţelepciune, frumosul tău Fernand 
va fi mâine aici şi nu va mai pleca. 

Fremătând de bucurie, Baccarat se întoarse la domnul 
de Beaupreau. 

Williams sună între timp şi Fanny apăru. 

— Mititico, - îi spuse baronetul - vei lua trăsura stăpânei 
tale şi vei preda aceasta domnişoarei Cerise. Dacă îţi cere 


explicaţii, îi vei răspunde că tu nu ştii nimic... dar că 
stăpâna ta e într-o stare groaznică. Ţine şi pentru tine. 

Un ceas mai târziu, Williams o părăsea pe Baccarat şi 
alerga în strada Serpente. 

— Între noi doi, domnule de Beauprâau! rosti el apucând 
hăţurile şaretei sale. 

Capitolul XIV. 

În timpul acesta, Fanny, întinsă în cupeul stăpânei sale în 
care, în treacăt fie spus, se simţea destul de bine şi părea 
foarte la locul ei, alerga spre cartierul Templului, unde sosi 
în jurul orei 9. Tânăra Cerise tocmai se întorsese acasă. 
Luase masa la domnişoara Jeanne şi îi vizitase noua locuinţă 
din strada Meslay; şi, cum pierduse trei ceasuri bune, 
Cerise îşi aprinsese lampa, îşi înfundase bine sobiţa şi se 
pusese pe treabă cu gând să lucreze cât mai târziu. 

Leon trecuse pe la ea s-o vadă în cursul zilei, aducându-i 
o scrisoare de la el din sat. Jacques, contramaistrul, îl 
înştiinţa că îi găsise cumpărător pentru bucăţica lui de 
pământ şi, în acelaşi timp, îi făcea cunoscut că se va înapoia 
în curând. 

Jacques avea să se întoarcă cu banii şi cu actele lui Leon; 
trebuiau să se îngrijească cât mai repede de strigările de 
căsătorie şi, peste 15 zile sau peste trei săptămâni, chiar 
dacă ar fi fost nevoie să se plătească bisericii o strigare, 
Cerise ar fi fost căsătorită. 

Gândul acesta o îmboldea la treabă şi, fredonând unul 
din cele mai vesele refrene pe care le cunoştea, fata începu 
să lucreze cu sârg. 

Puțin după aceea apăru Fanny. 

Uimirea fetei fu deosebit de mare în clipa în care o văzu 
pe camerista sorei sale sosind la o oră atât de neobişnuită; 
uimirea se preschimbă însă repede în consternare, de 
îndată ce isprăvi de citit scrisoarea trimisă de Baccarat. 

— Dumnezeule, - strigă ea - ce i s-a întâmplat Louisei? 

— Nu ştiu, răspunse Fanny, jucându-şi cu fidelitate rolul; 
doamna este foarte tristă, pare înnebunită. 


Cerise se ridică repede, dădu de o parte masa de lucru, 
îşi aruncă într-o clipă un şal pe umeri, îşi potrivi o bonetă pe 
cap şi îi spuse lui Fanny: 

— Mă duc... mă duc... spune-i sorei mele că alerg! 

Fanny porni în goană, se urcă în trăsură şi dispăru. 

Cerise cobori repede în urma ei; reciti ciudata scrisoare 
la lumina unui candelabru fumegând care abia reuşea să 
destrame întunericul scării. 

— Strada Serpente nr. 19... şopti ea... dar e foarte 
departe de aici şi nu pot să pierd nici o clipă. 

Şi Cerise, care refuza întotdeauna să folosească trăsura 
sorei sale, alergă la cea mai apropiată staţie, se aruncă într- 
o birjă şi strigă vizitiului adresa. O jumătate de oră mai 
târziu, trăsura se oprea în strada Serpente, la poarta acelei 
case sordide, cu două etaje, cu storurile veşnic trase, casă 
având înfăţişarea unui loc rău famat şi unde l-am întâlnit pe 
Colar aducându-l pe căpitanul Williams atunci când acesta 
sosise de la Londra. 

Văzând această casă lugubră, inima Cerisei se strânse; 
ciocâni la poartă cu o nemaipomenită nelinişte; şi atunci 
când poarta se deschise scrâşnind din balamalele ruginite, 
fata zări în faţa ei un culoar întunecat, îngust, în care aerul 
era umed şi greţos şi avu senzaţia că pătrunde într-un 
cavou. 

Înaintă pe dibuite în întuneric şi, cu glasul gâtuit de 
emoție, strigă: 

— Nu e nici o portăreasă? 

O lumină se ivi atunci în capul scărilor întortocheate, 
scări ale căror trepte erau mâncate de ani şi care, în chip 
de balustradă, aveau o frânghie slinoasă şi Cerise, 
înspăimântată, văzu apărând chipul hidos al unei femei 
bătrâne care întrebă cu glas piţigăiat: 

— Cine e acolo, cine vine la ora asta? 

— Doamna Coquelet? îndrăzni Cerise tremurând. 

— Da, eu sunt. 


Cerise urcă treptele alunecoase ale scării şi se opri 
nehotărâtă în faţa bătrânei. 

— Doamnă, vin din partea sorei mele Louise. 

— Louise? întrebă doamna Coquelet, care Louise? 

Cerise roşi gândindu-se la porecla sorei sale. 

— Baccarat, răspunse fata. 

— Da, da, spuse bătrâna, al cărei glas păru să se 
îndulcească şi să devină ceva mai omenesc; intră, mititico, 
intră. 

Şi doamna Coquelet deschise o uşă pe palierul primului 
etaj şi o conduse pe fată, de-a lungul unui coridor la fel de 
întunecat ca şi cel de jos, într-o cameră. 

— Vino, mititico - o invită bătrâna cu glas mângâietor - 
pe aici, haide. 

Emoţionată şi tremurând, Cerise păşea în urma acestei 
înspăimântătoare femei îmbrăcată cu o cămaşă de noapte, 
purtând pe cap o bonetă cu panglici de un roşu ţipător şi 
peste cămaşă un fel de şal în carouri verzi. 

Camera în care o introduse pe Cerise semăna cu salonul 
luxos al unei case rău famate: perdele de un roşu obosit la 
ferestre, un vechi divan ale cărui rupturi erau ascunse de o 
husă croşetată, o pendulă Noblet aşezată pe un cămin între 
două vaze de flori, un gheridon din mahon aurit, un fotoliu 
dintr-o mătase lucioasă, verzuie. 

Cerise cuprinse dintr-o singură privire această groaznică 
amestecătură de lux şi de sărăcie; în cele din urmă ochii săi 
se opriră asupra doamnei Coquelet şi biata copilă se întrebă 
cum de putea sora sa, care trăia totuşi printre altfel de 
oameni, să întreţină relaţii cu o asemenea femeie. 

— Intră, mititico, intră! repetă maştera pe un ton 
ademenitor care ar fi băgat în sperieţi până şi o femeie ceva 
mai puţin nevinovată decât Cerise. 

Cerise îi dădu ascultare şi rămase în picioare în mijlocul 
camerei roşii, continuând să privească, cu spaimă mută, 
când această sumbră încăpere, când chipul hidos al babei. 

— Aşadar, - făcu aceasta - vii din partea lui Baccarat? 


— Este sora mea, şopti Cerise roşind. 

— Foarte bine, foarte bine, stai jos, mititico. 

— Doamnă, reluă Cerise stăpânită încă de emoție - mi-a 
scris sora mea că trebuie să vin să vă văd, că numai eu aş 
putea s-o scot dintr-o groaznică încurcătură în care se 
găseşte. 

— Este adevărat, micuţo, este foarte adevărat; dar te rog 
să stai jos. 

Vorbind astfel, doamna Coquelet afişa un zâmbet straniu, 
care o uimi pe Cerise şi o făcu să creadă că Baccarat se 
găsea, într-adevăr, într-o mare încurcătură. 

— Numai că, urmă bătrâna, nu e vorba de mine, 
aşteptăm o altă persoană şi aceea îţi va vorbi despre sora 
ta, mititico... Stai jos, aici, şi aşteaptă; n-o să mai dureze 
mult, persoana n-o să mai întârzie. 

Doamna Coquelet puse pe cămin lumânarea pe care o 
ţinea în mână, între pendulă şi unul din vasele de flori şi, 
înainte ca Cerise să fi avut timpul să rostească cea mai mică 
întrebare, se retrase şi închise uşa în urma ei. 

Absolut nedumerită, rămasă singură, fata arunca în jurul 
ei priviri de o dureroasă uimire. 

Tot ceea ce vedea, tot ceea ce auzea, absolut totul, până 
şi scrisoarea sorei sale, erau de natură s-o cufunde într-o 
cumplită nelinişte. 

Cu toate acestea, se aşeză pe vechiul divan, a cărui husă 
croşetată fusese cândva albă, şi aşteptă, tresărind la cel mai 
mic zgomot şi cu ochii pironiţi asupra pendulei care arăta 
că în curând aveau să fie ceasurile zece. 

Trecură, astfel, zece minute, apoi un sfert de oră; o 
linişte adâncă domnea în jurul fetei, o linişte în care s-ar fi 
putut auzi până şi bătăile inimii acestei biete copile, bătăi 
grăbite de o spaimă pe care ea nu o putea înţelege. 

Privirile sale se opreau când asupra pendulei care-i 
măsura scurgerea timpului, când asupra uşii acoperite de o 
perdea roşie, asemănătoare aceleia care masca fereastra 
aflată în faţa căminului. 


Şi, în timp ce făcea tot felul de presupuneri asupra 
nenorocirilor care stăteau gata s-o copleşească pe sărmana 
ei soră şi pe care ea era chemată să le înlăture, în timp ce 
se întreba cine ar fi putut să fie persoana pe care o aştepta 
cu atâta ciudată nelinişte, în spatele ei se făcu auzit un 
zgomot. 

Cerise se întoarse cu un strigăt de groază... 

O uşă tapetată cu acelaşi tapet care acoperea şi pereţii şi 
pe care, din această pricină, nu o remarcase, se deschisese 
foarte aproape de divan, îngăduind unui bărbat pe care, la 
prima vedere, Cerise nu-l recunoscu, să pătrundă în 
încăpere. 

Purta ochelari albaştri; dar, în locul unei haine albastre 
ca şi ochelarii săi, purta o redingotă neagră cu nasturi până 
sus, îmbrăcată peste o vestă albă. 

Era domnul de Beaupreau. 

Şeful de birou închise uşa şi o salută pe Cerise. 

— Bună ziua, copila mea dragă, spuse el pe un ton 
degajat, scoţându-şi pălăria şi lăsând astfel să i se vadă 
capul chel. 

Văzând un bărbat, Cerise se ridicase repede şi făcuse, 
fără să vrea, un pas înapoi. Dar înfăţişarea matură, precum 
şi strălucitoarea chelie a domnului de Beaupreau avură 
darul s-o liniştească. 

— Bună ziua, bună ziua, copila mea dragă, repetă el pe 
un ton părintesc în care se simţea, totuşi, o uşoară emoție. 

— Domnule, - spuse Cerise făcând încă un pas înapoi - 
oare dumneavoastră sunteţi persoana... pe care... o aştept? 

— Da, frumoasa mea copilă, eu sunt! 

Şi şeful de birou strânse mâna fetei. 

— Dar de ce nu stai jos! 

Cerise îşi retrase mâna dintr-a lui şi rămase în picioare. 

— Sora mea, spuse ea, sora mea Baccarat... 

— O fată încântătoare, o întrerupse Beaupreau şi 
aproape tot atât de frumoasă ca şi dumneata, continuă el pe 
un ton libidinos. 


— Mi-a scris sora mea... 

— A! da... ştiu. 

— Că se găseşte într-o situaţie grea. 

— Foarte grea, frumoasa mea copilă. 

— Şi că eu trebuie să... 

— Desigur, răspunse şeful de birou, Baccarat contează, 
într-adevăr, foarte mult pe dumneata... Ei, dar vino aici, să 
stai jos, lângă mine... O să vorbim numaidecât despre toate 
astea... Nu cumva ţi-e teamă de mine? 

— Nu, bolborosi Cerise care nu înţelegea absolut nimic 
din cuvintele şefului de birou, lăsându-se păcălită de aerul 
său cumsecade. 

Şi pentru că era vorba despre sora sa, pentru că domnul 
de Beaupreau era urât şi bătrân şi pentru că, în nevinovăția 
sufletului său, fata se afla la o sută de leghe depărtare de 
purul adevăr, încrezătoare, Cerise se aşeză la capătul 
celălalt al divanului pe care şeful de birou se lăsase cu greu 
să cadă. 

— Domnule, implora ea cu un glas în stare să 
îmblânzească şi un tigru, dacă o puteţi salva pe biata mea 
soră... 

— Da, fără îndoială, fata mea dragă; dar, deocamdată să 
vorbim despre dumneata... 

— Despre mine? 

— Despre dumneata, repetă domnul de Beaupreau care 
luă mâna fetei cu gândul de a o duce la buze cu un gest 
galant. 

Cerise îşi retrase mâna şi, cu toate că nu bănuia încă 
nimic, se dădu speriată înapoi, ascultând de îndemnul unei 
cumplite spaime. 

— Se poate, - reluă el apropiindu-se - uită-te bine la 
mine, nu mă recunoşti? 

Şi în faţa ochilor fetei, la flacăra luminării aflate pe 
cămin, el îşi arătă chipul palid şi fruntea cheală. 

O amintire trecu ca un fulger prin mintea fetei. 


— Da, da, strada Bourbon-Villeneuve... pe bulevard... 
până la uşa mea... 

Şi de data aceasta, ghicind în sfârşit despre ce este 
vorba, Cerise se ridică repede şi voi să fugă. 

Se gândi însă la Baccarat şi îşi spuse dintr-o dată că se 
prea poate ca bărbatul care o urmărise să fi făcut lucrul 
acesta din cauza sorei sale, pentru a-i vorbi despre ea şi 
atunci rămase în picioare, aşteptând. 

Domnul de Beaupreau, care nu se ridicase, continuă: 

— Scumpa mea copilă, s-ar putea să-ţi par puţin... puţin 
prea copt... şi adevărul este că nu mai am douăzeci de ani... 
dar, crede-mă, sunt un bărbat cumsecade, chiar foarte 
cumsecade şi am să ştiu să mă port aşa cum se cuvine. 

Cerise se înşelă încă o dată asupra înţelesului cuvintelor 
sale şi ridică spre el o privire timidă. 

— Da, - continuă şeful de birou - am o poziţie destul de 
frumoasă şi destul de multă putere. Zău, ce-ai spune despre 
un frumos demisol în strada Blanche sau în strada Saint- 
Lazare, o mie de franci chirie, o servitoare, cinci sute de 
franci pe lună şi o sută de ludovici pentru toalete...? 

— Domnule! strigă Cerise sufocată de indignare şi 
înțelegând, în sfârşit. 

Şi-atunci biata fată pricepu totul, absolut totul, până şi 
infamia surorii sale. Alergă îngrozită spre uşă, voind să 
fugă. Uşa era însă încuiată. 

În timpul acesta, domnul de Beaupreau se ridicase, se 
apropiase de ea, o cuprinsese de mijloc şi încercase s-o 
sărute. 

Cerise se smucise şi scoase un strigăt înspăimântător: 

— Mizerabile!... Ajutor! 

Domnul de Beaupreau răspunse printr-un hohot de râs. 

— Haide, haide, micuţo, să nu mai fim atât de răi şi de 
cruzi; mă voi ţine de cuvânt şi ca dovadă... 

Voi s-o cuprindă, dar Cerise, căreia disperarea îi redase 
prezenţa de spirit şi puterile, îl respinse, alunecă din 
braţele sale cu supleţea unui şarpe, făcu un salt înapoi până 


la cămin, apucă un sfeşnic din zinc argintat şi îşi făcu din el 
o armă. Atitudinea hotărâtă a tinerei îl opri o clipă pe 
domnul de Beaupreau, care ezită s-o mai urmărească. 

Îşi aduse însă aminte că doamna Coquelet, în ale cărei 
mâini murdare strecurase, cu numai zece minute înainte, 
cinci ludovici, îi spusese zâmbind: 

— Sunt singură în toată casa şi sunt surdă lemn. Dacă 
mititica strigă, nu trebuie să vă fie teamă... Aici poţi să şi 
omori un om, eu tot n-aud nimic. 

Şi, prinzând curaj, domnul de Beaupreau voi s-o 
pornească din nou către Cerise, care continua să strige 
după ajutor. Dintr-o dată însă uşa mascată de lângă divan 
se deschise şi în pragul ei apăru un bărbat la a cărui vedere 
fata, înspăimântată, scoase un strigăt de bucurie, iar 
seducătorul se dădu înapoi, întrerupt în pragul oribilei sale 
tentative. 

Văzându-l, cu toate că nu-l cunoştea, Cerise bănui că 
providenţa îi trimisese un eliberator. 

În acelaşi timp, Beaupreau şoptea uimit: 

— Sir Williams! 

Bărbatul care tocmai apăruse în pragul acestei încăperi 
în care Cerise se crezuse pierdută, cu capul descoperit, cu 
un pistolet în mână, era într-adevăr baronetul sir Williams, 
în ale cărui planuri tenebroase se afla şi acela de a-l opri pe 
domnul de Beaupreau să-şi ducă la bun sfârşit crima; 
baronetul sir Williams care, în ajun, fusese prezentat şefului 
de birou la Ministerul afacerilor externe şi avusese onoarea 
să danseze de două ori cu domnişoara Hermine, logodnica 
domnului Fernand Rocher. 

Întâlnirea cu acest bărbat pe care-l cunoscuse în văzul 
întregii lumi, care era la curent cu funcţiile lui 
administrative şi care-l surprindea astfel, comportându-se 
cu brutalitatea unui soldăţoi, violentând o fată tânără fără 
apărare, produse asupra domnului de Beaupreau aceeaşi 
stupoare pe care ar fi produs-o apariţia chipului Meduzei. 


Înspăimântat şi palid, el se dădu în lături din faţa lui 
Williams, care înainta spre Cerise şi-i spuse: 

— Să nu vă fie teamă de nimic, domnişoară; cerul vă 
trimite un protector şi acest mizerabil vă va respecta. 

În acelaşi timp, Williams strigă: 

— Colar! Colar! 

Uşa principală, aceea prin care intrase şi Cerise, se 
deschise şi fata îl văzu atunci apărând pe Colar, umbra 
fidelă a lui Williams, Colar, noul prieten al lui Leon, pe care, 
văzându-l, Cerise scoase un strigăt de bucurie şi se 
îndreptă spre el aşa cum se îndreaptă un copil către mama 
sa. 

— O vei conduce pe domnişoara, - îi spuse Williams - şi 
dacă i se întâmplă ceva... 

— Mii de draci! strigă Colar, prefăcându-se adânc uimit, 
este domnişoara Cerise!... Înseamnă că n-am fost înşelaţi! 

Şi fără să dea nici o explicaţie ciudatelor sale cuvinte, o 
luă cu el pe fată, în timp ce Williams rămânea singur în 
prezenţa domnului de Beaupreau. 

Tremurând toată, dar încrezătoare în prietenul 
logodnicului său, Cerise ieşea din această clădire, unde era 
cât pe ce să ajungă victima brutalităţii unui bătrân care-şi 
pierduse minţile, strângând mâna lui Colar şi spunându-i în 
şoaptă: 

— Îţi mulţumesc, îţi mulţumesc! 

Capitolul XV. 

Rămaşi singuri, domnul de Beaupreau şi Williams se 
priviră o clipă în tăcere, ca doi adversari în ceasul unei 
bătălii hotărâtoare. 

După aceea, baronetul închise uşa, se aşeză în faţa 
şefului de birou şi-l privi cu răceală. 

— Domnule - făcu el - după câte mi se pare, sunteţi 
domnul baron de Beaupreau, şef de birou la Ministerul 
afacerilor externe, pe cale de a deveni şef de divizie, aveţi o 
avere de două sute de mii de franci şi sunteţi tatăl unei 


încântătoare tinere, domnişoara Hermine, care mi-a 
acordat ieri seara favoarea unui dans. 

— Domnule... bolborosi Beaupreau, a cărui privire 
aiurită părea să fi rămas agăţată de ţeava pistoletului pe 
care sir Williams continua să-l ţină în mână. 

— Şi iată că, în urma unor împrejurări pe care vi le voi 
istorisi ceva mai târziu, vă surprind la orele zece seara, într- 
o casă suspectă în care aţi atras o fată tânără şi cinstită... şi 
vă surprind în timp ce... 

— Domnule, - îl întrerupse şeful de birou scos din sărite 
- nu văd de ce vă interesează. 

— Pe mine, unul, nu mă interesează, răspunse Williams. 
Numai că... să vedeţi... această fată are optsprezece ani, e 
vorba deci de un atentat odios, infam, agravat de 
circumstanţele sechestrării şi ale violenţei... Este vorba, 
deci, de o crimă care vă poate duce în faţa curţii cu juri, iar 
de la curtea cu juri la Toulon sau la Brest, adică la galere, 
mă-nţelegeţi? 

Domnul de Beaupreau îl asculta înfiorat şi continua să 
privească uluit pistoletul. 

— Pentru a ajunge la un asemenea rezultat, continuă 
Williams, pentru a înlocui, adică, haina dumneavoastră de 
înalt funcţionar cu o scurtă de pânză roşie, pentru a înlocui 
panglica pe care o etalaţi la butoniera dumneavoastră prin 
cătuşele închisorii, pentru a face dintr-un viitor şef de 
divizie un deţinut, ce trebuie? O nimica toată: doi martori 
care să confirme unui judecător de instrucţie depoziţia 
victimei. 

— Domnule... domnule, bolborosi domnul de Beaupreau 
cu glasul tremurând, vreţi să mă distrugeţi? 

— Păi de, această fata mă interesează. Colar şi cu mine 
am putea depune mărturie... 

— Iertare! exclamă domnul de Beaupreau îngrozit, 
căzând în genunchi. 

— Bine, bine, făcu baronetul, dar să ştiţi că, în felul 
acesta, nu-mi păreţi destul de interesant ca să vă pot ierta. 


Domnul de Beaupreau era unul din acei oameni care 
afişează insolenţa faţă de inferiorii lor, care stau 
întotdeauna plecaţi în faţa superiorilor, unul din acei 
oameni care sunt tari în faţa celor slabi şi laşi în faţa celor 
puternici. 

Se purta josnic în faţa omului care-l putea distruge 
pentru totdeauna, cu un singur cuvânt; se târa la picioarele 
lui cu lacrimi în ochi, hohotind de plâns. 

Baronetul sir Williams păru să guste câteva clipe această 
ruşinoasă laşitate, precum şi chinurile morale ale omului 
aflat la discreţia sa; îl pofti apoi să se ridice, îi arătă un 
scaun şi îi spuse: 

— Şi-acum, moşulică, nu te mai tângui şi hai să stăm de 
vorbă. 

— Mă iertaţi? exclamă Beaupreau, care trecu brusc de la 
disperare la bucurie. 

— Nu, am să încerc să mă înţeleg cu dumneata. 

Şi în timp ce şeful de birou îl privea uluit, baronetul 
continuă pe un ton calm şi distant: 

— Nu sunt judecător de instrucţie şi nu este treaba mea 
să aprovizionez închisorile; sunt însă stăpân pe dumneata, 
stăpân pe libertatea dumitale, stăpân pe onoarea şi pe 
poziţia dumitale şi am să caut să speculez această situaţie. 

Domnul de Beaupreau crezu că a picat în mâinile unuia 
dintre acei oameni care şantajează din clipa în care deţin 
un secret şi, ca atare, se grăbi să întrebe: 

— Aveţi nevoie de bani? Spuneţi-mi o sumă, cât vă 
trebuie? 

Williams zâmbi. 

Instinctele avare şi cupide ale domnului de Beaupreau 
purtau în clipa aceea o îndârjită bătălie cu groaza care 
continua să-l stăpânească. 

— Nu sunt... bogat, dar, în sfârşit, spuneţi... vorbiţi... 

Baronetul ridică din umeri: 

— Să fim serioşi, dragul meu, îmi trebuie ceva mai mult 
decât nişte cârpe de o mie de franci. 


Domnul de Beaupreau se înfiora. 

— Vreţi să mă ruinaţi? întrebă el cu spaimă. 

— Poţi să fii sigur, - răspunse liniştit Williams - că toată 
averea dumitale nu face nici doi bani pentru mine. 

Domnul de Beaupreau se îngălbeni şi găsi curajul să 
strige: 

— În cazul acesta, omorâţi-mă pe loc! 

— Liniştiţi-vă, n-am nevoie de averea dumneavoastră; 
ascultaţi-mă! 

Domnul de Beaupreau scoase un suspin de uşurare şi-l 
privi pe Williams cu o uimire crescândă. 

— Aveţi o fiică, continuă baronetul, o fată care mi-a 
acordat aseară un dans? 

— Da, bâigui şeful de birou. 

— Aţi făgăduit domnului Fernand Rocher mâna fiicei 
dumneavoastră? 

— Este adevărat. 

— Aţi făcut foarte rău, scumpe domn, pentru că fiica 
dumneavoastră îmi place şi mi s-a năzărit s-o iau de 
nevastă. 

La auzul acestor cuvinte, uimirea domnului de 
Beaupreau atinse ultima treaptă. 

— Ascultaţi-mă, continuă Williams, cunosc secretele 
dumneavoastră de familie aşa cum vi le cunoaşteţi singur. 
Hermine nu este fiica dumneavoastră. 

Domnul de Beaupreau scoase un strigăt şi zvâcni de pe 
scaunul pe care Williams îl obligase să şadă. 

— Ascultă-mă şi nu mă mai tot întrerupe. Îţi spuneam, 
aşadar, că Hermine nu este fiica dumitale... Este adevărat? 

— Este foarte adevărat, bolborosi domnul de Beaupreau. 

— Hermine este fiica unui om al cărui nume nu-l cunosc 
decât eu, eu singur, sir Williams. 

Şeful de birou făcu din nou un gest de uimire. 

— Omul acesta a murit... A murit de douăsprezece ori 
milionar, conchise cu răceală Williams, în timp ce şeful de 
birou începea să desluşească... A murit şi sunt singurul 


care-i cunoaşte numele, singurul care ştie unde se afla 
testamentul său. 

La auzul acestui cuvânt, testament, în mintea şefului de 
birou se ivi o licărire stranie şi ghici pe jumătate proiectul 
lui Williams. 

— Testamentul său, reluă baronetul, are un nume lăsat 
în alb, numele legatarului universal... Acest nume ar fi 
trebuit să fie, în intenţia testatorului, cel al femeii 
dezonorate sau al copilului său, în cazul în care ar fi avut 
vreunul... Mă înţelegi? 

Williams şi Beaupreau se priviră atunci ca doi bandiți 
care au mirosit o pradă şi care sunt gata să devină aliaţi şi 
prieteni cu toate că ceva mai înainte erau pe punctul de a 
se strânge de gât. 

— Dacă mă voi căsători cu fiica dumitale, testamentul 
ascuns va ieşi la iveală, spaţiul alb va fi completat cu numele 
Herminei şi tata-socrul îşi va primi şi el partea leului. 

Domnul de Beaupreau se înfioră de fericire, aşa cum se 
înfiorase de spaimă puţin mai înainte. 

— În caz contrar, eu rămân mut şi cele douăsprezece 
milioane vor fi pentru totdeauna pierdute. 

— Nu! strigă domnul de Beaupreau cu sălbăticie, o veţi 
lua de nevastă. 

Baronetul îşi privi cu răceală interlocutorul. 

— Tată socrule, îi spuse el, între noi fie vorba, eşti o mare 
secătură şi cred că ai fi în stare de orice crimă; numai că, 
vezi dumneata, nu eşti cine ştie ce mintos, eşti pasionat, te 
îndrăgosteşti de puştoaice şi ai nevoie să fii condus... Vei fi 
sclavul meu! 

— Voi fi, şopti Beaupreau, plecând fruntea cu umilinţa 
ucigaşului care întâlneşte în cale o forţă superioară. 

Ce s-a petrecut între aceşti doi oameni nu avea să afle 
nimeni, niciodată, dar, în clipa în care Beaupreau părăsi 
strada Serpente, un pact diabolic îl lega de sir Williams, iar 
soarta lui Fernand Rocher era pecetluită. 

Capitolul XVI. 


A doua zi, restabilit în urma puternicelor emoţii din 
cursul nopţii, domnul de Beaupreau sosi la birou către orele 
zece. 

Williams i-o făgăduise pe Cerise, spunându-i: 

— Tată socrule, în noaptea nunţii mele vei găsi la poarta 
dumitale o diligenţă cu cai cu tot; în această diligenţă, vei 
găsi un sac plin cu ludovici, iar alături de acest sac se va 
afla domnişoara Cerise; toate acestea îţi vor îngădui să te 
duci şi să petreci o frumoasă lună de miere, undeva, la o 
sută de leghe depărtare de Paris. 

Williams îl stăpânea pe Beaupreau cu ajutorul a două 
momeli: Cerise şi misterioasa moştenire. 

Aşadar, către ceasurile zece, Beaupreau sosi la biroul 
său în haine albastre, proaspăt bărbierit, zâmbitor şi bine 
dispus ca un filantrop, ascuns pe după ochelari. Abia se 
instalase în fotoliul său din piele verde, abia îşi scosese la 
îndemână tabachera şi batista în carouri albastre, - avea o 
adevărată pasiune pentru albastru - în clipa în care intră 
Fernand Rocher. 

Acesta nu primise încă scrisoarea de despărţire a 
Herminei, ajunsă în mâinile lui sir Williams. 

Fernand era, deci, calm şi zâmbitor, aşa cum sunt toţi 
îndrăgostiţii care cred că au atins ceasul supremei lor 
fericiri. 

— A, iată-te, dragul meu, spuse domnul de Beaupreau 
întinzându-i mâna. 

Fernand îl salută pe şeful de birou. 

— Vreau să vă comunic rezultatele micii mele misiuni. 

— Da, da, răspunse Beaupreau, pariez că te-ai plictisit 
rău de tot. 

— Din păcate! suspină Fernand care gândea că se lipsise 
de plăcerile unei seri petrecute în preajma Herminei, 
pentru a face un serviciu viitorului său socru. 

— S-a vorbit de mine? 

— Da; am spus că nu vă simţiţi bine şi că n-aţi putut ieşi. 


— Foarte bine. Şi acum, copilul meu drag, din moment 
ce tot ai devenit confidentul meu, să mergem până la capăt. 
Şi domnul de Beaupreau adoptă un ton misterios, iar 
ochii săi căpătară, la adăpostul sticlelor sale albastre, o 

expresie de răutăcioasă bucurie. 

— Vă ascult, domnule, răspunse Fernand. 

— Mititica de care ţi-am povestit îmi răpeşte foarte mult 
timp... Uite, va trebui din nou să plec... mă aşteaptă...a 
făcut din mine, în bună măsură, sclavul ei. 

Fernand zâmbi cu înţelegere, dar în adâncul sufletului 
său simţea un puternic dezgust pentru acest tomnatec 
îndrăgostit. 

— În lipsa mea, - continuă Beaupreau - vei lua loc aici şi 
vei veghea asupra lucrărilor curente. Peste cel mult o oră 
mă voi întoarce. Dacă se iveşte vreun bon pentru plată, îl 
vei plăti... Îţi voi lăsa cheile de la casa de bani. 

Domnul de Beaupreau avea, într-adevăr, la dispoziţia sa 
anumite fonduri secrete ale ministerului. În casa lui de bani 
se găseau, uneori, sume până la 15 sau 20.000 de franci, 
parte în monede de aur, parte în hârtii. La minister, această 
casă de bani era cunoscută sub numele de casa ajutorului 
misterios. 

Biroul ocupat de către domnul de Beaupreau era o 
încăpere mare, precedată de o anticameră în care se 
găseau doi băieţi de birou, anticameră care făcea legătura 
cu încăperile ocupate de către funcţionari. 

La dreapta căminului, se afla un imens pupitru, plin cu 
dulăpioare şi cu dosare nelucrate, pupitru în faţa căruia lua 
loc domnul de Beaupreau. 

La stânga căminului, se găsea casa de bani: un cofret 
prevăzut cu trei încuietori, fiecare dintre ele având câte 
două chei; una dintre aceste chei se afla în mâinile 
casierului general al ministerului, cealaltă la domnul de 
Beaupreau, în aşa fel, încât acesta din urmă era supus unui 
permanent control. 


— Du-te şi închide-ţi biroul, - îi spuse Beaupreau lui 
Fernand - şi întoarce-te repede să te instalezi aici. 

Fernand ieşi. 

Domnul de Beaupreau se ridică cu iuţeala fulgerului, 
deschise casa de bani, scoase un portofel pe care-l ascunse 
în buzunarele adânci ale pardesiului său de alpaca, închise 
casa la loc şi se aşeză în fotoliul său. 

Zece minute după aceea, se ivi Fernand. 

Domnul de Beaupreau se ridică liniştit, îşi îmbrăca 
pardesiul, îl încheie şi, în timp ce-i întindea o legătură cu 
chei, spuse tânărului: 

— Iată, dragul meu, îţi acord dovada unei frumoase 
încrederi... căci, din întâmplare, în casă sunt treizeci şi 
două de mii de franci. 

— Domnule... făcu Fernand jignit. 

— Bine! răspunse zâmbind şeful de birou, acum n-ai să 
te superi? Ştii bine că un socru este întotdeauna bănuitor 
faţă de ginerele său. 

Şi domnul de Beaupreau îl bătu prieteneşte pe umăr, îl 
instală în fotoliul său, ajunse în anticameră de unde trecu în 
birouri: 

— Domnilor, - se adresă el funcţionarilor - voi lipsi 
pentru o oră, iar domnul Rocher îmi va ţine locul. Dacă veţi 
avea nevoie, vă veţi adresa dânsului. 

Acestea fiind zise, Beaupreau cobori foarte liniştit marea 
scară a ministerului, dădu colţul bulevardului, urcă într-o 
trăsură de piaţă şi porunci vizitiului: 

— Strada Saint-Lazare, în goana mare. 

Instalat la biroul lui Beaupreau, Fernand era ocupat de 
vreo zece minute cu scrisorile şefului său, în clipa în care se 
ivi în anticameră un comisionar cu o scrisoare în mână; 
adresându-se uşierului, el întrebă de domnul Rocher. 
Uşierul deschise uşa şi-l pofti pe comisionar. 

— Domnule, - spuse acesta, care nu era altul decât Colar 
şi care-şi cunoştea lecţia pe dinafară - vin din colţul străzii 
Saint-Louis. Două doamne, una în vârstă şi una tânără, care 


coborau către bulevard, mi-au dat această scrisoare 
poruncindu-mi să v-o aduc aici, neîntârziat. Osteneala mea 
a fost răsplătită. 

Colar îi întinse scrisoarea Herminei, pe care o avea de la 
Williams, salută şi ieşi de îndată. 

Fernand recunoscu scrisul logodnicei sale şi tresări de 
bucurie în clipa în care rupse sigiliul; imediat după aceea, 
însă, ochii îi căzură pe cele dintâi rânduri ale scrisorii, păli, 
simţi că-l cuprinde ameţeala, simţi că se clatină. 

Ce însemna, oare, această scrisoare de ruptură, plină de 
răceală şi de dispreţ? Cum era cu putinţă ca aceea care-i 
zâmbise cu atâta dragoste în ajun să-i poată scrie în felul 
acesta? Timp de câteva clipe, Fernand rămase interzis de 
spaimă şi de uimire, se învârtea în jurul lui însuşi ca un om 
beat; apoi, o schimbare se petrecu în el; citi şi reciti 
scrisoarea şi, avântându-se, ieşi din birou uitând de lipsa 
şefului său şi de îndatoririle pe care şi le asumase, plecă 
fără să-şi ia pălăria şi aşa, cu capul descoperit, alergă spre 
strada Saint-Louis, dorind cu orice preţ s-o întâlnească pe 
Hermine. 

Cei doi uşieri care-l văzuseră ieşind îşi închipuiseră că 
pleca pentru treburi de serviciu la etajul de sus, cu atât mai 
mult cu cât era fără pardesiu şi fără pălărie. 

Fernand nu luase cu el decât un singur lucru, şi anume 
cheile casei de bani, chei pe care le pusese în buzunar din 
prima clipă în care-i fuseseră încredințate. Trecu un sfert 
de oră, trecu o jumătate de oră dar Fernand nu se întoarse. 

— Domnul Rocher a ieşit, răspundeau uşierii 
funcţionarilor care voiau să intre în biroul domnului de 
Beaupreau. 

Şi funcţionarii făceau cale-ntoarsă. 

Dintr-o dată, se ivi domnul de Beaupreau. 

— Domnul Rocher a ieşit, îl informă uşierul. 

— A ieşit? păru surprins şeful de birou. 

— Da, domnule. 

— A ieşit în lipsa mea? 


— Da, dar trebuie să fie în clădire, căci a plecat fără 
pălărie. 

— Foarte ciudat, mormăi Beaupreau intrând în biroul 
său şi instalându-se. Se aşeză apoi la lucru ca şi când 
Fernand ar fi trebuit să se ivească dintr-o clipă într-alta. 

Zece minute mai târziu, un domn îmbrăcat în negru şi a 
cărui vizită fusese anunţată şefului de birou printr-un bilet 
al ministrului, un domn îmbrăcat în negru, deci, cu o 
cravată albă, înalt şi slab, purtând părul lung şi pomădat, cu 
nasul ascuţit şi subţire, pe scurt un muzician neamţ se 
prezentă şi salută până la pământ. Muzicianul întinse 
domnului de Beaupreau un bon pentru plata sumei de 
1.500 de franci. 

Pe ce bază şi pentru ce încasa acest muzician banii din 
partea Ministerului afacerilor externe? - iată o întrebare 
căreia nimeni n-ar fi putut să-i răspundă, nici măcar domnul 
de Beaupreau. 

— Drace! exclamă şeful de birou, vizita dumneavoastră, 
domnule, m-a luat prin surprindere; n-am cheile casei de 
bani... 

O vie dezamăgire se putea citi pe chipul slab şi străveziu 
al compozitorului. 

— Dar, - reluă domnul de Beaupreau - cred că voi căpăta 
cheile peste câteva clipe; vă rog să luaţi loc. 

Muzicianul se aşeză pe marginea unui scaun cu 
timiditatea oricărui solicitator şi cu privirile aţintite asupra 
binefăcătoarei case de bani ale cărei chei erau aşteptate. 

Domnul de Beaupreau îşi văzu mai departe de treburi. 
Trecu o oră şi Fernand nu se ivea. 

Şeful de birou scoase o exclamaţie de nerăbdare şi sună 
violent. 

— Cum? se adresă el uşierului, încă nu s-a înapoiat 
domnul Rocher? 

— Nu, domnule. 

— Căutaţi-l, vedeţi la etajul de sus... Trebuie să fie în 
clădire... din moment ce are pălăria aici. 


Şi domnul de Beaupreau întinse degetul spre pălăria pe 
care Fernand o abandonase pe un scaun. 

Uşierul ieşi. Domnul de Beaupreau îşi reluă lucrul. 
Muzicianul nu clintea. 

Zece minute după aceea, portarul se ivi din nou: 

— Domnul Rocher a plecat din minister, anunţă el. 

— A plecat fără pălărie? 

— Da, domnule. 

— Este cu neputinţă! exclamă şeful de birou care-şi juca 
admirabil rolul. 

— Portarul şi cei doi paznici aflaţi în faţa uşii l-au văzut 
ieşind din clădire, preciză uşierul. 

Domnul de Beaupreau se ridică agitat. 

— Dar unde s-a dus? 

— Portarul a remarcat la dânsul o oarecare agitaţie... a 
plecat alergând şi unul dintre paznici l-a văzut pornind pe 
bulevard către Bastille. 

De această dată, domnul de Beaupreau izbuti chiar să 
pălească şi să dea chipului său înfăţişarea pe care ar fi 
trebuit s-o aibă în clipa unei violente emoţii. 

— Nu, nu, murmură el, ca şi când ar fi vorbit de unul 
singur... este cu neputinţă... este foarte ciudat... Fernand 
este un om cinstit... 

— Domnule, - spuse uşierul uluit în faţa acestui monolog 
rostit cu voce tare - uitasem să vă spun că un comisionar 
adusese domnului Rocher o scrisoare şi că domnul Rocher a 
ieşit cu această scrisoare în mână. 

— O! se vede că a primit veşti proaste şi că a fost nevoit 
să plece... Da, da, prefer să cred că este vorba despre asta, 
rosti cu glas tare şeful de birou, scoțând un suspin de 
uşurare. 

Îl privi apoi pe muzician. 

— Şi totuşi nu se poate ca domnul să aştepte la 
nesfârşit... 

Şi se adresă uşierului: 


— Coboară la casierie şi roagă pe domnul casier general 
să binevoiască să urce de îndată până la mine. 

Uşierul plecă. Domnul de Beaupreau se porni să-şi 
măsoare biroul în lung şi în lat, cu pasul repezit şi inegal, 
lăsând să-i scape sunete nearticulate şi manifestând o 
extremă agitaţie. 

Puțin după aceea, sosi şi casierul. 

— Domnule, - i se adresă şeful de birou, care păru din 
nou stăpân pe el - mi-am uitat cheile de la casa de bani; aţi 
putea să mi le împrumutaţi pe ale dumneavoastră? 

— M-am gândit că este vorba de asta şi le-am adus. 

Întinse domnului de Beauprâau cheile, acesta se 
îndreptă repede spre casa de bani şi o deschise. Şeful de 
birou scoase dintr-o dată un strigăt şi se dădu îndărăt palid, 
zdrobit, clătinându-se ca şi când din fundul casei de bani s- 
ar fi ivit în faţa lui cine ştie ce sinistră arătare. 

— Dumnezeule! izbuti el să rostească. 

— Ce s-a întâmplat, domnule? exclamă casierul care, 
văzându-l că nu se poate ţine pe picioare, îi sări într-ajutor. 

Timp de câteva secunde, domnul de Beaupreau rămase 
pradă ameţelii; îşi reveni, încetul cu încetul, şi se adresă 
casierului: 

— Domnule, nu-i aşa că aseară noi am făcut împreună 
casa? 

— Este adevărat. Conţinea 52.533 de franci şi 70 de 
centime, din care 30.000 de franci în bancnote aflate într- 
un portofel din piele verde. 

— Ei, bine, rosti şeful de birou cu vocea gâtuită, 
portofelul a dispărut. 

— Aţi fost jefuit! strigă casierul cu o voce de stentor, care 
se auzi până în birourile funcţionarilor şi care-i făcu pe 
uşieri să vină în goană. 

Domnul de Beaupreau se lăsă moale pe scaun, cu aerul 
unui om pierdut. 

— Cu un ceas în urmă, - rosti el - am încredinţat cheile 
casei de bani... domnului Rocher. 


Beaupreau îşi ascunse faţa în mâini ca şi când ruşinea de 
a fi acordat mâna fiicei sale unui hoţ ar fi aşezat pe fruntea 
sa un stigmat cu neputinţă de şters. 

În timpul acesta, strigătele casierului general precum şi 
ale şefului de birou, şuşotelile uşierilor alarmaseră într-o 
clipă întregul personal al ministerului. Fernand Rocher era 
iubit şi se bucura de stima tuturor. 

Atmosfera generală era în favoarea lui; după aceea însă, 
cu o logică necruțătoare, dovezile se adunară împotriva lui. 

Cheile casei de bani s-au aflat la el timp de zece minute. 

Fusese văzut ieşind, era palid la faţă şi tulburat, lăsase 
pălăria pentru a crea impresia că va lipsi scurt timp şi 
pentru a înlătura bănuiala asupra dispariţiei sale. 

Se ştia că Fernand nu era bogat; s-ar fi putut ca o sumă 
atât de rotunjoară, ca treizeci de mii de franci, să-l fi tentat. 
În sfârşit, ceasurile treceau unul după altul, şi el nu se 

înapoia. 

Fernand Rocher era pierdut. 

Capitolul XVII. 

În timp ce la minister se desfăşurau toate aceste 
evenimente, nenorocitul de Fernand fugea ca un nebun de- 
a lungul bulevardelor şi ajungea în strada Saint-Louis, la 
poarta familiei Beaupreau. 

Urcă bătrânele trepte ale celor două etaje cu iuţeala 
fulgerului şi sună grăbit. 

Îi deschise singura femeie de serviciu a şefului de birou. 
Fernand voi să treacă pragul şi să pătrundă în apartament. 
Femeia se aşezase însă în aşa fel încât să-i bareze trecerea 
în prag şi îi spuse: 

— Domnul a plecat. 

— Vreau să vorbesc cu doamnele. 

— Doamnele au ieşit. 

— Le voi aştepta, spuse Fernand care încercă din nou să 
treacă. 

Dar ţăranca, voinică, îl respinse spunându-i: 

— Domnul şi-ar pierde vremea de pomană. 


— Nu se... nu se vor întoarce? articula Fernand cu greu. 

— Au plecat pentru trei zile. 

— Au plecat! strigă el scos din fire. 

— Da, domnule. 

— Dar este cu neputinţă! 

— Şi totuşi este adevărat, s-au dus în provincie la mătuşa 
doamnei. 

Fernand, aidoma unui om beat, se învârti în jurul lui, o 
luă la fugă, cobori scara zburând din patru în patru trepte, 
rostind cuvinte nearticulate, şi se avântă în afara acestei 
case în care Hermine nu se mai afla. 

Timp de zece minute, pradă unei agitaţii violente care îl 
surescita şi îi dădea puteri, Fernand alergă în direcţia 
bulevardului fără să ştie prea bine unde se duce, ascultând 
de vechi deprinderi şi nemaiavând conştiinţa acţiunilor şi 
nici pe aceea a existenţei sale. 

Înfierbântarea care îl susţinea se preschimbă curând în 
delir şi puterile îl părăsiră; se opri brusc, se clătină şi căzu. 

Leşinase! 

În clipa în care Fernand cădea, o trăsură se oprea destul 
de aproape de el. 

Rarii trecători care păşeau pe strada Saint-Louis, 
neguţătorii aflaţi în pragul prăvăliilor, un bătrân invalid 
care tocmai se afla pe trotuar, toată lumea alergă pentru a 
da o mână de ajutor nefericitului tânăr. 

În acelaşi timp, însă, se deschise portiera trăsurii. O 
femeie nespus de frumoasă şi îmbrăcată cu acea rafinată 
simplitate a bogătaşilor se avântă spre Fernand. 

Era palidă, tulburată. Buzele îi tremurau, ochii îi erau 
plini de lacrimi; străbătu mulţimea cu iuţeala şi cu 
autoritatea celor obişnuiţi să nu li se stea în cale şi izbuti să 
ajungă alături de tânărul care căzuse leşinat şi în jurul 
căruia se adunase lumea. 

Se aplecă asupra lui aşa cum ar fi făcut o mamă în 
preajma fiului său, duse mâna în dreptul inimii lui, se 
asigură că trăieşte şi scoase un strigăt de bucurie. 


Mulțimea se îndepărtase cu respect din faţa acestei 
femei a cărei frumuseţe părea să crească din pricina durerii 
care i se citea pe faţă şi, atunci când îl strigă de câteva ori 
pe tânărul fără cunoştinţă spunându-i: „Fernand! Iubitul 
meu Fernand!”, toată lumea crezu că era vorba de urmările 
unei iubiri nefericite, din vina ei nefericite, şi pe care ea se 
grăbea acum să le înlăture. 

La un semn şi la rugămintea lui Baccarat, tânărul fu 
purtat în trăsură, femeia urcă, la rândul ei, prinse capul 
palid al lui Fernand în mâinile sale frumoase, salută 
mulţimea cu un zâmbet şi cu o privire şi strigă vizitiului: 

— Acasă, repede! 

Toate acestea se desfăşuraseră cu o iuţeală fantastică şi 
trecătorii care alergaseră în ajutorul lui Fernand şi care se 
dăduseră în lături din calea lui Baccarat, entuziasmați de 
frumuseţea plină de îndrăzneală a tinerei femei, aplaudară 
în clipa în care trăsura ţâşni ca o săgeată în direcţia acelei 
misterioase case în care frumoasa îşi ducea prada. 

— Este cel puţin o contesă, se auziră glasuri în mulţime. 

— Aş! răspunseră alţii, nu mai au chiar toate contesele 
de astăzi case, trebuie să fie soţia unui pair al Franţei sau o 
dansatoare de la Operă. 

În clipa în care Fernand Rocher deschise ochii, i se păru 
că are un vis straniu şi privirile lui uluite se plimbau de colo- 
colo. 

Se găsea într-un pat, dezbrăcat, culcat, în acea încăpere 
cu tapetul gris-perle acoperit cu benzi din catifea violet, în 
care am întâlnit-o pe Baccarat primindu-l pe baronetul sir 
Williams. 

Era în amurg, ziua se sfârşea, noaptea nu se lăsase încă. 
Picul de lumină, care străbătea din afară prin ferestrele ce 
răspundeau în grădină, avea de luptat cu strălucirea focului 
din cămin, foc ale cărui raze se răspândeau asupra 
somptuoaselor mobile ale dormitorului, aruncând reflexe 
roşietice candelabrelor aurite, lustrelor şi coloanelor 


căminului, strălucire care avea darul de a îndulci 
severitatea culorilor tapetului şi fotoliilor. 

Nici modesta locuinţă a funcţionarului de minister, nici 
salonul burghez al şefului său de birou, nici chiar sălile de 
recepţie ale ministrului, unde Fernand se ducea din când în 
când, nu puteau fi comparate, ca lux rafinat şi ca ambianţă 
de bun gust, cu dormitorul în care se găsea şi în mijlocul 
căruia îşi revenise în simţiri. 

Timp de câteva clipe, fu complet aiurit şi închise ochii, 
încredinţat că totul nu este decât un vis frumos. 

Deschizând însă ochii din nou, zări la doi paşi de patul 
său, aplecată asupra lui, cu mişcarea unei mame care se 
apleacă peste un leagăn, o făptură omenească, o femeie ale 
cărei trăsături nu le putu desluşi de la bun început, căci se 
afla cu spatele la lumină. 

În clipa în care el făcu o mişcare, femeia se apropie, îi 
luă mâna şi i-o strânse încet. 

— Aveţi febră, îi spuse ea cu o voce dulce şi fermecătoare 
care făcu să vibreze toate fibrele inimii lui Fernand. 

— Unde mă aflu? întrebă el în culmea uimirii, fără să 
bănuiască cele petrecute şi uitând de nenorocirea care se 
abătuse asupra lui cu numai câteva ceasuri în urmă. 

— Sunteţi în casa unei prietene, răspunse Baccarat 
emoţionată. Se apropie de cămin, aprinse două luminări ale 
căror raze o învăluiră dintr-o dată, smulgând un strigăt de 
uimire şi chiar de admiraţie din partea lui Fernand. 

Fernand o zărise pe Baccarat o singură dată în viaţă, cu 
numai câteva zile în urmă, la fereastra Cerisei, dar o văzuse 
atât de puţin, o privise cu atât de puţină atenţie, încât n-o 
recunoscu şi nu văzu într-însa decât o femeie a cărei 
uimitoare frumuseţe părea să întruchipeze creaţiile ideale 
ale sculptorilor şi ale pictorilor. 

În timp ce, în urma dispoziţiilor unui medic chemat să-l 
îngrijească, Fernand fusese lăsat să doarmă şi să-şi revină 
de la sine, încetul cu încetul, Baccarat, asemenea unui 
conducător de oşti care alcătuieşte în câteva minute un 


plan, izbutise în doi timpi şi trei mişcări să devină şi mai 
atrăgătoare, şi mai frumoasă decât fusese vreodată. 

O rochie de casă din catifea albastru închis îi scotea în 
evidenţă talia de viespe şi trupul voluptos, iar părul său, 
răsucit în bucle, îşi răspândea şuviţele aurii peste umerii pe 
jumătate dezgoliţi; durerea amestecată cu bucurie arunca 
asupra chipului său o lumină fermecătoare, iar dragostea o 
făcea atât de frumoasă în ceasul acela, încât şi frumuseţea 
Herminei şi cea a Cerisei, şi chiar şi aceea a tinerei cu un 
atât de fin profil, cum era Jeanne, ar fi pălit în preajma ei. 

Fernand se întrebă dacă nu se trezise cumva într-o lume 
mai bună şi dacă nu se afla în faţa unui înger. Baccarat se 
apropie de el şi, cu dezinvoltura plină de voluptate care 
reprezintă marea artă a femeilor îndrăgostite nebuneşte, se 
lăsă într-un jilţ aflat la căpătâiul patului şi luă din nou în 
mâinile sale albe, străbătute de vinişoare albăstrii, mâinile 
lui Fernand, aruncând asupra lui priviri aprinse, emanând 
efluvii magnetice. 

— Medicul v-a recomandat linişte, îi spuse ea, o linişte 
absolută... Nu trebuie să vorbiţi, nu trebuie să vă ridicaţi, 
trebuie să fiţi înţelegător şi foarte cuminte... 

Vocea lui Baccarat era atât de mângâietoare şi de dulce, 
încât Fernand o simţi vibrând până în adâncul sufletului 
său. 

— Pentru că, în sfârşit, continuă ea, aţi fost foarte bolnav, 
domnule; aţi căzut leşinat în plină stradă şi dacă nu m-aş fi 
aflat acolo... 

— Eraţi acolo? întrebă tânărul din ce în ce mai uluit. 

— Doamne! rosti Baccarat roşind, treceam... din 
întâmplare... am oprit trăsura... şi pentru că v-am 
recunoscut... 

— M-aţi recunoscut? se miră el privind-o atent şi 
întrebându-se unde o mai văzuse. 

— Da, îi răspunse Baccarat. Dumneavoastră nu mă 
recunoaşteţi? 


— Mi se pare... cred..., murmură Fernand puternic 
impresionat de nespusa ei frumuseţe. 

— Sunt soră cu Cerise, rosti ea încet, plecând ochii. 

Numele lui Cerise avu darul să aducă puţină lumină în 
mintea lui Fernand. 

— A! da, îmi aduc aminte... V-am văzut la fereastra ei. 

— Aşa este... dar, - continuă ea pe un ton îmbietor - vom 
vorbi despre toate acestea mai târziu... mâine... când vă 
veţi simţi mai bine... acum nu trebuie să vorbiţi mai mult... 
trebuie să fiţi foarte ascultător... 

Şi cum adoptase, adresându-i-se în felul acesta, tonul 
unei surori care ţine o mică predică drăgăstoasă, se aplecă 
asupra lui şi îl sărută pe frunte. 

Sărutul acesta îl arse pe Fernand şi-l făcu să tresară. 1 se 
păru chiar că, o dată cu acest sărut, prin vinele sale prinse 
să alerge o anume înfierbântare şi, în semiobscuritatea în 
care se găsea, crezu din nou că e vorba de un vis ciudat. 

Baccarat era atât de frumoasă, încât ar fi putut scoale 
din minţi şi un sfânt. Noaptea înainta însă cu paşi repezi. 
Luminile palide ale amurgului nu mai răzbeau prin 
perdelele de mătase ale ferestrelor; focul, care începuse să 
se stingă, nu mai arunca asupra obiectelor pe care le vedea 
Fernand decât luciri scurte şi bizare, iar Baccarat continua 
să se afle acolo, strângându-i mâinile, aplecată asupra lui 
până într-atâta, încât tânărul fu încredinţat că aude inima 
tinerei femei zbătându-se aprig în pieptul său; la urma 
urmelor toate acestea nu erau decât halucinaţii? Erau 
realitate? 1 se păru atunci că pe buzele roşii ale femeii se 
ivise un cuvânt, un cuvânt dulce şi melodios ca foşnetul 
vântului de seară, un cuvânt care va răscoli întotdeauna 
până şi ultimele fibre ale inimii unui bărbat, un cuvânt- 
cântec, imn, căruia numai femeile ştiu să-i dea viaţă cu 
inefabile şi misterioase armonii. 

— Te iubesc. 

Şi acest cuvânt va tulbura întotdeauna un suflet la vârsta 
de douăzeci de ani. 


Noaptea trecu şi se iviră zorile. Strecurându-se printre 
copacii desfrunziţi ai grădinii, o rază de soare pătrunse 
până sub perdelele molatice din alcovul lui Baccarat şi se 
juca sprinţară prin părul blond al femeii şi pe fruntea palidă 
a lui Fernand. 

Fernand uitase de Hermine şi se credea încă în vis. 

Baccarat îi ţinea capul în palmele sale, îl privea cu 
dragoste şi îi repeta cu patimă: 

— Te iubesc! O, te iubesc atât de mult...! 

Într-un moment în care pendula de pe cămin arăta abia 
ceasurile nouă, se auzi de afară, pe neaşteptate, un mare 
zgomot, se auziră glasuri, paşi, şi Baccarat, speriată de 
acest tumult a cărui pricină n-o cunoştea, sări sprintenă de 
la locul ei. Abia izbutise să-şi îmbrace o rochie de casă şi să- 
şi încalţe în picioarele goale o pereche de papucei roşii, 
când se auziră lovituri puternice în uşă. 

— În numele legii, deschideţi! se striga de afară. 

În accepțiunea obişnuită a cuvântului, Baccarat era o 
femeie cinstită, nu furase niciodată, nu se amestecase în 
treburi politice, nu avea, deci, motive de teamă. Şi, cu toate 
acestea, se înfiora auzind straşnica poruncă, atât este de 
puternică teroarea pe care o inspiră în Franţa instituţia 
denumită poliţie. 

Biata femeie începu să tremure, aruncă o privire 
speriată către Fernand, nu mai puţin surprins decât ea şi în 
clipa în care deschise uşa, chipul său avea albul statuilor 
care se găseau împrăştiate prin grădina ei. 

Un comisar de poliţie, încins cu eşarfă şi urmat de doi 
agenţi se ivi în prag şi o salută pe Baccarat. 

Magistratul, bărbat bine crescut, se descoperi în faţa 
tinerei femei şi îi spuse extrem de politicos: 

— Vă rog să mă iertaţi, doamnă, pentru că sunt obligat 
să pătrund în locuinţa dumneavoastră la o asemenea oră şi 
pentru că sunt nevoit să îndeplinesc o misiune atât de puţin 
plăcută. 


— Domnule... întrebă Baccarat apropiindu-se, ce 
acuzaţie mi se aduce? 

— Niciuna doamnă, răspunse magistratul care-l zărise 
pe tânăr... Domnul Fernand Rocher? întrebă el. 

— Eu sunt, răspunse Fernand emoţionat, ce doriţi de la 
mine? 

— Sunteţi, într-adevăr, Fernand Rocher, funcţionar la 
Ministerul afacerilor externe? 

— Da, domnule. 

— Foarte bine, răspunse comisarul, vă rog să vă 
îmbrăcaţi şi să mă urmaţi. 

— Dar... domnule... 

— Domnule, răspunse grav magistratul, execut un 
mandat de aducere emis astăzi dimineaţă împotriva 
dumneavoastră de către procurorul regelui. 

Fernand scoase un strigăt şi chipul său deveni palid. 

— Dumnezeule! Dar ce-am făcut? 

— Îmbrăcaţi-vă! îi porunci comisarul. 

Fernand sări jos din pat şi începu să se îmbrace 
tremurând, aşa cum tremură cei nevinovaţi care se tem de 
bănuială mai mult decât se tem criminalii de pedeapsă. 

Baccarat rămăsese mută de uimire, căzuse pe un scaun 
şi arunca în jurul ei o privire rătăcită. 

Comisarul făcu un semn oamenilor săi. 

— Luaţi-l pe domnul. 

— La urma urmelor, - strigă Fernand care începuse să-şi 
recapete sângele rece şi prezenţa de spirit, - pentru ce mă 
arestaţi, domnule? Care este crima pe care am făptuit-o? 

— Domnule, - răspunse comisarul - şeful dumneavoastră 
de birou v-a încredinţat ieri cheile casei de bani, iar 
dumneavoastră aţi sustras din această casă un portofel 
conţinând treizeci de mii de franci. 

— Cum! exclamă Fernand, e vorba de un furt? Am 
săvârşit, eu, un furt? Este o minciună! O minciună! 

Fulgerat, sfârşit, el se prăbuşi în braţele celor doi agenţi 
de poliţie care-l transportară pe jumătate mort. 


În ceea ce o priveşte pe Baccarat, împietrită în urma 
celor auzite, ea rămăsese neclintită pe sofa, cu dinţii 
încleştaţi, cu privirea sticloasă, întruchipând, dacă se poate 
spune aşa, Statuia Spaimei. 

Apoi, în clipa în care comisarul se retrăgea, în clipa în 
care Fernand era dus cu forţa, ţâşni ca o panteră căreia îi 
sunt luaţi puii; în creierul său se făcu lumină, o lumină 
ciudată, care se ivise brusc, dezvăluindu-i adevărul şi ea 
încercă să alerge şi să-şi smulgă iubitul din mâinile 
agenţilor, strigându-le: 

— Opriţi!... Opriţi... Este vina lui Williams, el... 

Glasul i se frânse, puterile o părăsiră şi căzu leşinată. 
Comisarul şi Fernand erau departe. 

În clipa în care Baccarat leşinase, uşa cabinetului său de 
toaletă se deschise şi în încăpere pătrunse baronetul sir 
Williams. 

Era calm şi arunca o privire foarte liniştită asupra femeii 
căzute la picioarele sale. 

— Da, da, micuţo, mi-am închipuit eu că ai să ghiceşti şi 
am făcut foarte bine asigurându-mă. Fii pe pace, însă, dacă 
Fernand va trebui să iasă din închisoare bizuindu-se numai 
pe ajutorul tău, acolo va putrezi. 

Şi baronetul sună. 

Câteva secunde mai târziu, apăru Fanny, însoţită de un 
bărbat mărunt şi gras, îmbrăcat în haine negre şi cu o 
cravată albă şi în care am fi recunoscut, cu uşurinţă, pe acel 
nenorocit de ajutor de notar pe care Colar îl recrutase în 
slujba căpitanului. 

— Mititico, - spuse Williams cameristei, arătând spre 
Baccarat - o vei aşeza pe stăpâna ta în pat şi îi vei da să 
respire săruri. Îţi cunoşti rolul? 

— Desigur, milord, răspunse Fanny, care se devotase cu 
trup şi suflet lui sir Williams. 

— În ceea ce te priveşte pe dumneata, - continuă 
căpitanul adresându-se omuleţului obez - dumneata eşti 
medic. 


Falsul medic se înclină. Williams dispăru. 

Cei doi complici ai baronetului o culcară atunci pe 
Baccarat în patul său, iar falsul medic se aşeză într-un 
fotoliu aflat la căpătâi. 

În acelaşi timp, Fanny îi dădea să respire săruri dintr-un 
flacon. 

— Fernand! Fernand! murmură tânăra femeie 
deschizând ochii. 

Privi în jurul ei, îşi dădu seama că se află în pat şi n-o 
văzu la început decât pe Fanny, care părea foarte 
preocupată să-i acorde îngrijirile cele mai atente. 

— Fanny... Fanny..., ce s-a întâmplat? Unde mă aflu? 

— A! În sfârşit, strigă camerista atât de veselă, încât 
Baccarat rămase surprinsă, în sfârşit! Scumpa mea stăpână 
şi-a recăpătat darul vorbirii! 

— Darul vorbirii, ai spus? întrebă Baccarat uimită. 

Zări atunci, aşezat la căpătâiul său, pe falsul medic 
instalat acolo de către sir Williams şi nu-şi putut opri o 
mişcare de spaimă. 

— Cine este bărbatul acesta, Fanny? 

— Este medicul! 

— Medicul! Sunt bolnavă? 

— O! desigur, doamnă... foarte bolnavă sau, cel puţin, aţi 
fost. 

Pretinsul medic se ridică grav şi, cuprinzând în palma sa 
încheietura mâinii lui Baccarat, îi spuse: 

— Să vedem cum staţi cu pulsul, doamnă. 

Apoi, privind-o pe Fanny cu un aer misterios: 

— Ne aflăm în cea de a opta zi a febrei. 

— A opta zi! strigă Baccarat. 

— Febra a scăzut, continuă solemn medicul adresându- 
se în continuare lui Fanny; mă tem însă că au rămas urme 
ale delirului. 

— Delir! Am delirat? murmură Baccarat înspăimântată. 
Fanny suspină adânc: 

— Biata mea stăpână! 


— Delirul acesta, - continuă doctorul în şoaptă, ca şi 
când s-ar fi adresat lui Fanny, dar în aşa fel încât să fie auzit 
de Baccarat - delirul acesta ar putea să evolueze şi, mă 
tem, să ducă la nebunie. 

— Nebunie! Sunt, aşadar, nebună? strigă Baccarat, care 
se ridica vioaie în capul oaselor; dar ce s-a petrecut? 

Îşi cuprinse fruntea în palme, încercând să-şi adune 
gândurile. 

— Fernand... Fernand... unde este Fernand? 

Fanny suspină şi nu scoase o vorbă. 

Doctorul se întoarse spre ea şi-i spuse încet: 

— Vedeţi, o nouă criză de nebunie. 

— Dar nu sunt nebună! exclamă Baccarat. 

— Biata mea stăpână! Scumpa mea doamnă! rosti Fanny 
părând că-şi şterge o lacrimă. 

Fanny se afla de multă vreme în serviciul lui Baccarat şi 
aceasta sfârşise prin a se încrede cu totul în devotamentul 
ei; falsa durere a cameristei o făcu, aşadar, pe Baccarat să 
se îngrozească. 

— Fanny! striga ea, înlăturându-l pe falsul medic. 

Fanny se apropie. 

— Uită-te bine la mine şi spune-mi adevărul. 

— Scumpa mea doamnă! rosti Fanny înăbuşindu-şi un 
hohot de plâns. Ce vreţi să vă spun...? 

— Adevărul! 

— Doamnă... v-am minţit eu vreodată? 

— Sunt, aşadar, bolnavă? 

— Da, doamnă. 

— De mult timp? 

— De opt zile. 

— Este cu neputinţa. 

Fanny ridică ochii spre ceruri. 

— Cum! strigă Baccarat, mă aflu în acest pat de opt 
zile?... Dar aici... adineauri... comisarul acela... 

— Care comisar? întrebă camerista cu naivitate. 

— Comisarul de poliţie. 


— N-am văzut nici un comisar, doamnă. 

— Dar Fernand... Fernand pe care veniseră să-l 
aresteze... unde este? 

— Domnul Fernand n-a fost niciodată aici, răspunse 
Fanny cu multă siguranţă. N-am auzit despre domnul 
Fernand decât din cele spuse de doamna... Îndeosebi în 
timpul bolii. 

Baccarat scoase un țipăt. 

— Cum, - strigă ea înspăimântată - sunt nebună? Am 
visat? 

— Doamna a delirat timp de optzile. 

— Este cu neputinţă! strigă tânăra femeie scoasă din 
fire, agăţându-se de amintirile ei aşa cum se agaţă de funia 
salvatoare cel ce se îneacă. 

Şi, ca şi când ar fi vorbit singură, Baccarat continuă: 

— Nu sunt nebună... n-am visat... sunt înşelată... Abia 
ieri l-am ridicat pe Fernand, leşinat, de pe trotuarul străzii 
Saint-Louis-au-Marais... L-am urcat în trăsura mea şi l-am 
adus aici... Aici am chemat un medic... Nu e vorba despre 
acesta, nu... Şi apoi... astăzi dimineaţa... un comisar... 

Falsul medic o întrerupse brusc, adresându-se lui Fanny: 

— Genul acesta de nebunie, cunoscut sub numele de 
monomanie sentimentală, nu se poate combate cu succes 
decât folosindu-se duşuri cu apă foarte rece, din două în 
două ceasuri. 

Aceste cuvinte dădură o ultimă lovitură picului de 
rațiune pe care-l mai avea Baccarat. 

— Dumnezeule! strigă ea, acoperindu-şi faţa în palme şi 
izbucnind în plâns. 

După câteva clipe de ezitare, tânăra femeie îşi regăsi 
însă acea sălbatică energie care stătea la baza caracterului 
său; şi, dintr-o dată, un nume i se ivi pe buze şi în mintea ei 
tulbure se făcu lumină: 

— Williams, este mâna lui Williams. 

Şi, cum o minte surescitată dobândeşte adesea o 
uimitoare luciditate, Baccarat se porni să gândească despre 


englez, că s-ar putea ca el să fie autorul acestei cumplite 
mistificări a cărei victimă era şi că ea nu slujise decât ca 
momeală şi ca jucărie împotriva lui Fernand. 

Aruncă atunci o privire calmă, cercetătoare, pe chipul 
impasibil al lui Fanny şi pe figura gălbuie şi grasă a falsului 
medic, încercând să afle adevărul. 

Fanny şi doctorul erau însă de nepătruns. 

Baccarat, în tot timpul acestei investigaţii, nu rostise nici 
un cuvânt şi în mintea ei nu se născuse nici un gând. Şi 
înainte ca Fanny să fi schiţat vreun gest pentru a o reţine, 
ea sări din pat şi alergă, pe jumătate dezbrăcată, în faţa 
oglinzii, unde îşi cercetă cu atenţie chipul. 

— Foarte ciudat! făcu ea, pentru o femeie care a 
petrecut opt zile în pat nu sunt cine ştie ce trasă la faţă; şi 
apoi mă simt în puteri, cu toate că ar fi de presupus că am 
fost ţinută la regim. 

Şi Baccarat îşi mişcă pe rând braţele şi picioarele pentru 
a se asigura de elasticitatea lor, îşi îndoi talia de viespe care 
nu pierduse nimic din excepţionala ei supleţe; o privi apoi, 
încă o dată, în ochi pe Fanny, iar camerista, în timp ce 
alerga spre ea, îi spunea: 

— Doamnă, doamnă, culcaţi-vă la loc... 

— Mititico, - îi spuse Baccarat - joci foarte tare şi pe 
semne că englezul te-a plătit bine. Cu toate acestea, 
greşeşti, căci nu poate fi trasă pe sfoară o femeie ca mine, 
aşa cum ai păcăli o sclifosită din lumea bună şi ai să regreţi 
pentru că ţi-l închipui pe englez mai bogat decât pe mine. 

Vorbind astfel, Baccarat apucă acel încântător pumnal 
aflat pe cămin şi a cărui poveste am istorisit-o; şi apoi, 
măsurându-l pe falsul doctor cu privirea, îi spuse: 

— Scumpul meu medic, dacă te apropii prea mult de 
mine am să-ţi înfig această jucărie pe care o vezi bine, drept 
în mijlocul pieptului. 

Întorcându-se spre Fanny, adăugă: 

— Şi tu, mititico, vino să mă îmbraci, şi încă repede, 
pentru că vreau să plec. 


Fanny încercă, în continuare, cu îndrăzneală, să-şi joace 
rolul şi aruncă o privire disperată doctorului; acesta 
adoptase atitudinea rece, demnă şi majestuoasă a unui 
slujitor al ştiinţei şi spuse cameristei, pe un ton poruncitor: 

— Fă aşa cum îţi spune doamna... doamna se simte mai 
bine... delirul a dispărut... asta se vede cât de colo... 
doamna nu mai este nebună... şi are dreptate când spune 
că vrea să iasă, aerul îi va face foarte bine. În ceea ce mă 
priveşte, eu mă retrag pentru moment şi mă voi reîntoarce 
diseară. 

Şi falsul medic ieşi salutând-o pe Baccarat, mai uluită şi 
mai înspăimântată de calmul neaşteptat al omului pe care-l 
lua drept medic, decât de tot ceea ce îi spusese elpână 
atunci. 

— Să fie, oare, adevărat că sunt nebună? se înfioră ea 
până în adâncul sufletului. 

Capitolul XVIII. 

În clipa în care părăsea dormitorul, falsul doctor 
schimbase împreună cu Fanny o privire rapidă care-i 
scăpase lui Baccarat. Acest schimb de priviri o făcu pe 
Fanny să-şi redobândească toată îndrăzneala. 

— Doamna doreşte să se îmbrace? 

— Da, şi imediat, porunci Baccarat. 

Fanny plecă fruntea, ca o cameristă ascultătoare ce era, 
îşi şterse, pasămite, o lacrimă şi intră în cabinetul de 
toaletă, în timp ce Baccarat, cu o haină de casă pe umeri, 
strângându-şi părul lung şi blond şi aruncându-l pe spate, 
reflecta: 

— Nu se poate, totuşi, nu se poate să fiu nebună. Sunt 
ferm încredinţată că mintea mea este întreagă. Această 
târfă obraznică poate să-mi spună cât o vrea că am visat... 
Nu este adevărat, nu se poate să fie adevărat... Şi este în 
afară de orice îndoială, pentru mine, că Fernand s-a aflat 
astăzi dimineaţă aici, în patul acesta... că îl priveam în timp 
ce dormea... şi câ... 


Brusc, Baccarat curmă firul gândurilor sale şi se lovi cu 
palma peste frunte. 

— Am să ştiu de îndată dacă sunt nebună şi dacă am 
visat. 

Şi alergă spre pat, pe care Fanny nu-şi dăduse osteneala 
să-l refacă înainte de a o fi culcat. 

— Fernand, gândi ea, vis sau realitate, purta un 
medalion la gâtul său şi, în timp ce dormea, eu i l-am scos. 
L-am deschis: cuprindea câteva fire de păr... fire din părul 
unei femei... Am fost cuprinsă de furie şi de gelozie la 
gândul că erau fire din părul ei şi am rupt cu dinţii mei 
panglica de mătase pe care o avea în jurul gâtului şi am 
ascuns medalionul sub perna de la căpătâi. 

Vorbind astfel, Baccarat ezita şi se simţea cuprinsă de 
teamă. 

— Dacă medalionul nu este, îşi spuse ea înspăimântată, 
înseamnă că totul n-a fost decât un vis şi că eu sunt nebună! 
Îşi petrecu mâna sub pernă, căută şi scoase un strigăt 
slab şi înăbuşit, strigăt pe care Fanny, aflată încă în 

cabinetul de toaletă, nu-l auzi. 

— Este! murmură ea. 

Într-adevăr, în mâna tinerei femei se găsea medalionul. 
Şi în acest medalion se aflau cu adevărat fire de păr, fire 
dintr-un păr castaniu deschis, iar panglica de care era prins 
fusese ruptă şi părea să poarte încă urmele dinţilor lui 
Baccarat. 

Timp de câteva clipe, palidă şi fremătând de emoție, 
femeia se sprijini de patul ei ca să nu cadă, atât era de mare 
bucuria pe care o încerca. 

Aşadar, era în toate minţile! 

După câteva clipe de bucurie, se simţi cuprinsă de o 
furie subită: 

— Am fost trasă pe sfoară şi mă voi răzbuna! 

Se gândi apoi la Fernand, la Fernand cel acuzat de furt, 
arestat şi aruncat în închisoare, în timp ce ea se afla 


leşinată şi atunci furia ei se domoli aşa cum i se domolise şi 
bucuria. 

— 'Toate astea, - gândi ea - sunt opera lui Williams... 
Omul acesta are un ţel diabolic, pe care eu nu-l cunosc; s-a 
slujit de mine ca de o simplă unealtă; voi fi însă puternică, îi 
voi dejuca planurile şi-l voi salva pe Fernand. 

Şi Baccarat, aflată atunci sub magica şi misterioasa 
influenţă a devotamentului care, în anumite clipe, schimbă 
femeile, insuflându-le puteri de nebănuit, se stăpâni pe de- 
a-ntregul, îşi ascunse tulburarea şi paloarea, îşi stăpâni 
emoția, piti cu grijă medalionul în buzunarul rochiei de 
casă, unde ascunse, totodată, ca şi cum ar fi ascultat de un 
presentiment, frumosul pumnal cu care-l pusese pe fugă pe 
aşa-zisul medic. 

— Şi acum, sir Williams, între noi doi îşi spuse ea, 
devenind dintr-o dată suplă, ascultătoare şi prudentă ca un 
şarpe. Nu degeaba sunt eu Baccarat! Din cabinetul de 
toaletă apăru Fanny. 

— Dacă doamna binevoieşte să vină... 

— Da, fetiţo, - îi răspunse Baccarat cu glasul mângâietor 
- şi acum îmi dau seama că nu m-ai înşelat... că am visat 
într-adevăr. 

— A! dar cum de a putut doamna să creadă una ca asta... 

Şi Fanny îşi spuse în gând: 

— Ca să vezi, înnebuneşte de-a binelea. 

— Aşadar, eşti încredinţată, - continuă Baccarat - că am 
delirat. 

— Aşa a fost. 

— Te cred, răspunse Baccarat suspinând; dragostea care 
îmi chinuie sufletul mi-a sucit minţile şi m-a adus în starea 
asta. Dorinţa mea nebună de a-l vedea şi de a-l avea pe 
Fernand m-a făcut să cred că el s-ar fi aflat în adevăr aici. 

— Doamna are dreptate, îndrăzni Fanny. 

Baccarat suspină, tristă, cu gândul la acela pe care-l 
iubea cu pasiune şi care era acuzat de o crimă 
monstruoasă. 


Dacă-ar fi fost vorba numai despre ea, s-ar fi putut 
întâmpla ca Baccarat să nu dea dovadă de atâta prezenţă 
de spirit şi de atâta curaj; dar Fernand, iubitul său Fernand, 
era persecutat, închis, lovit din umbră de către un duşman 
implacabil. Toate acestea erau de ajuns pentru a-i calma 
furia, acea furie superbă de femeie obişnuită să 
stăpânească şi să fie regina frumuseţii, erau de ajuns 
pentru a o învăţa să devină vicleană şi prudentă. 

— Să mergem! Grăbeşte-te, Fanny, e o vreme minunată, 
un soare splendid de primăvară. 

— Unde doreşte doamna să meargă? 

— Din moment ce sunt bolnavă, trebuie să mă duc la 
doctor. 

— Dar... doctorul tocmai a plecat. 

— A! râse Baccarat, mulţumesc de un asemenea 
doctor... Nu-mi place! În primul rând, e galben ca o gutuie; 
şi eu nu pot să sufăr galbenul. Şi apoi, chiar aşa, de ce n-ai 
trimis după doctorul Bertrand, prietenul meu, acela e un 
adevărat savant?! 

— Atunci când doamna nu s-a simţit bine, el lipsea şi 
fiindcă s-a nimerit ca în aceeaşi casă să se afle şi un alt 
medic... 

— Asta-i bună! râse Baccarat, doi doctori în aceeaşi 
casă! S-ar părea că ne prăpădim ca muştele. 

Îşi aruncă pe umeri un imens şal englezesc în carouri, 
asemănător pledurilor folosite de oamenii de munte cântaţi 
de către Walter Scott. 

— Vino, - îi spuse ea lui Fanny - din moment ce sunt 
bolnavă este firesc să-mi iau cu mine camerista. 

Baccarat îşi spunea în gând: 

— Lasă, mititico, pe drum te fac eu să ciripeşti şi ai să-mi 
spui tot adevărul, căci te voi conduce în faţa prefectului de 
poliţie căruia îi vei putea da cele mai exacte informaţii cu 
privire la nebunia mea. 

S-ar fi putut crede că Baccarat se încânta pe sine 
vorbind cu atâta dezinvoltură despre prefectul poliţiei; 


adevărul era, însă, că-l cunoştea destul de bine pentru a se 
putea bizui pe intervenţia şi pe bunăvoința lui într-un caz 
urgent. 

Domnul de 0..., amantul lui Baccarat, oferise în casa ei, 
la începuturile legăturii lor, câteva serate la care fuseseră 
invitaţi oameni dintre cei mai de seamă şi Baccarat 
profitase pentru a-şi crea serioase şi utile relaţii. 

Cu inteligenţa ei vie şi pătrunzătoare, femeia întrezărise, 
chiar dacă destul de vag, planul diabolic urzit de către 
Williams împotriva lui Fernand Rocher şi împotriva ei. 

Ce urmărea, care era scopul acestui plan, nu înţelegea 
pentru moment; se ştie însă că în zig-zagurile ei obişnuite, 
imaginaţia atinge întotdeauna limitele posibilului, când se 
întâmplă să nu le depăşească; această imaginaţie o făcu pe 
Baccarat să-l bănuie pe baronet în stare de toate crimele şi 
de aceea luă hotărârea de a se destăinui prefectului de 
poliţie, chiar dacă ar fi fost nevoită să mărturisească totul, 
şi dragostea ei nebună, şi propria ei vină. 

Fanny adoptase atitudinea indiferentă a oamenilor care 
nu bănuiesc nimic. 

Baccarat ieşi cea dintâi, traversă salonul şi vestibulul 
care precedau dormitorul şi străbătu apoi grădina până în 
faţa porţii unde o aştepta trăsura. 

Fanny păşea în urma ei. 

Baccarat deschise portiera trăsurii şi, în clipa în care se 
pregătea să urce, îşi dădu, chipurile, seama că uitase să-şi 
ia manşonul. Şi o trimise pe Fanny să i-l aducă. 

În timp ce camerista, după un schimb de priviri cu 
vizitiul, plecă, Baccarat se adresă acestuia din urmă: 

— Ce zi este astăzi, Jean? 

— E joi, doamnă. 

— Nu-i aşa că noi am fost ieri în strada Saint-Louis? 

— Ba da, doamnă. 

— Ai repeta această afirmaţie în faţa unui comisar de 
poliţie? 

— Desigur, doamnă. 


— Foarte bine, - îi răspunse Baccarat - urcându-se în 
trăsură. 

Fanny se înapoie şi se aşeză alături de ea. 

— La Pont-Neuf, spuse Baccarat vizitiului, gândindu-se 
să-i poruncească mai târziu să apuce pe drumul prefecturii 
de poliţie. 

Trăsura porni şi ajunse în strada Blanche; strada 
Boursault era închisă datorită unei reparaţii de canalizare 
şi atunci, virând spre stânga, ca şi când, pentru a evita 
obstacolul ar fi trebuit să străbată cartierul Gaillard, vizitiul 
ajunse foarte repede la bariera Blanche. 

— Ce faci, dobitocule? îi strigă Baccarat, coborând cu 
iuţeală unul din geamurile trăsurii, ăsta e drumul către 
Pont-Neuf? 

În aceeaşi clipă, însă, una din portiere se deschise şi 
omuleţul galben şi chel, care cu puţin mai înainte jucase 
rolul medicului şi care, ascuns la doi paşi de strada Moncey, 
urmărise trăsura în goană, omuleţul acesta sări cu 
agilitatea unei pisici, închise portiera şi se aşeză alături de 
Baccarat, care scoase un strigăt de spaimă. 

— La drept vorbind, doamnă, - spuse el cu răceală - un 
medic şi-ar trăda îndatoririle dacă şi-ar lăsa bolnavul să 
zburde în starea în care vă aflaţi dumneavoastră acum. 
Suferiţi de o rătăcire a minţii şi veţi înnebuni pentru 
totdeauna! 

Şi în timp ce falsul medic rostea pe un ton batjocoritor 
aceste cuvinte, cupeul trecuse dincolo de barieră şi gonea 
pe bulevardul din afara oraşului. 

— Unde mă duceţi? strigă Baccarat, care înţelese că 
vizitiul fusese şi el cumpărat de Williams, ca şi Fanny. 

— La Montmartre, răspunse omuleţul în timp ce, 
prudent, închidea ferestrele trăsurii, spunându-i: 

— Să nu deschideţi, doamnă, geamurile, căci aerul de 
afară nu vă face bine; nu strigaţi după ajutor, pentru că în 
situaţia dumneavoastră nimic nu este mai dăunător decât 
enervarea. 


Şi falsul medic îşi descheie repede haina şi scoase din 
buzunar un pumnal cu mânerul de sidef, a cărui lamă o 
apropie de pieptul tinerei femei. 

— Jucăria aceasta este pentru nebunii furioşi şi are 
nemaipomenitul avantaj de a nu face nici un zgomot atunci 
când se află în exerciţiul funcţiunii. 

Baccarat îşi luase şi ea pumnalul, dar nu avusese 
prezenţa de spirit de a-l folosi pe moment; înţelese că orice 
rezistenţă ar fi putut s-o coste viaţa şi, cu multă prudenţă şi 
cu sânge rece, se abţinu de la orice gest care ar fi putut să 
trădeze prezenţa unei arme asupra ei. 

— Foarte bine, doctore, răspunse ea liniştită; îmi dau 
seama că sunt nebună şi vă voi asculta. Unde mă duceţi? 

— V-am mai spus, doamnă, la Montmartre. 

— La cine anume? 

— La doctorul Blanche, răspunse cu răceală omul lui sir 
Williams. 

Capitolul XIX. 

Am părăsit-o pe Cerise în momentul în care Colar o 
scotea din casa aceea aflată în strada Serpente, unde 
fusese atrasă de către geniul infernal al baronetului sir 
Williams. 

În timp ce acesta rămăsese în tovărăşia domnului de 
Beaupreau, stupefiat de neaşteptata apariţie care-l silise să 
abandoneze prada, Colar o scotea pe Cerise afară, 
spunându-i: 

— Veniţi, micuță domnişoară, alături de mine nu trebuie 
să vă fie teamă, fiţi pe pace, eu vă voi apăra. 

Vorbind astfel, o luase de braţ şi Cerise, prea emoţionată 
pentru a-şi putea da seama de cele ce se întâmplă, nu-şi 
retrăsese braţul. 

Şi apoi, văzându-l pe Colar, omul care altădată îi 
inspirase o instinctivă aversiune, îşi adusese aminte că era 
tovarăşul de atelier şi prietenul logodnicului său şi, din clipa 
aceea, nu-l socotise decât salvatorul care venea la timp 


pentru a o smulge dintr-o cumplită primejdie, dintr-o mare 
nenorocire. 

Colar nu mai era pentru Cerise omul de care trebuie să 
se teamă; era prietenul căruia i se putea încredința în caz 
de primejdie şi a cărui mână părea tot atât de fină, pe cât 
era de puternică. 

— Veniţi, veniţi, repetă el cu glasul mângâietor şi 
persuasiv în clipa în care treceau de pragul casei şi 
ajungeau pe trotuar. 

În faţa porţii, la numai doi paşi, se afla o trăsură. 

Vopsită în galben, această trăsură dezvăluia o înfăţişare 
ciudată, dacă o examinai cu atenţie. Nu era o trăsură de 
casă şi cu atât mai puţin o birjă de piaţă; s-ar fi spus, mai 
degrabă, că era un imens cupeu cu şase locuri, destinat 
unei numeroase familii de provinciali care aleargă să 
viziteze capitala; înfăţişarea zdravănă a celor doi cai pe 
care-i avea înlătura însă şi această presupunere; era vorba, 
evident, de o trăsură destinată unei tainice misiuni, trăsură 
menită să nu trezească atenţia nimănui. 

Cerise continua să fie atât de tulburată, atât de 
înfierbântată, încât nu observă nici această ciudată 
alăturare dintre o trăsură atât de veche şi doi cai atât de 
frumoşi şi nici atitudinea nepăsătoare a vizitiului care 
moţăia pe scaunul său şi care nici măcar nu întoarse capul 
în clipa în care Colar deschise portiera. 

Locotenentul lui sir Williams aproape că o îmbrăţişă pe 
Cerise în clipa în care încerca s-o urce în trăsură. 

— Dar de ce să nu mergem pe jos până la mine? întrebă 
fata ca şi când s-ar fi temut de o nouă primejdie. 

— E prea departe pentru picioruşele dumneavoastră. 

— O! umblu destul de bine, domnule. 

— Da, dar eu sunt frânt de oboseală. 

— Pot foarte bine să merg şi singură... îndrăzni ea cu 
glas nesigur. 

— S-ar putea ca bărbatul acela să vă urmărească. 


Era cel mai bun argument pe care l-ar fi putut folosi 
Colar pentru a frânge împotrivirea fetei. 

Şi ea cedă. 

Cu braţul viguros, Colar o împinse în trăsură, se urcă 
alături de ea şi închise brusc uşa. 

Aşa-zisa trăsură porni imediat în goană. 

Spaima Cerisei era însă atât de mare, încât ea nu-şi dădu 
seama de viteza neobişnuită cu care zburau prin străduţele 
întortocheate ale cartierului Latin, tot aşa după cum nu-şi 
dădu seama de faptul că cel ce o însoțea uitase să comunice 
vizitiului strada şi numărul casei în care locuia fata. 

Birjarul dăduse bici cailor cu hotărârea omului care ştie 
bine unde vrea să ajungă. Cerise începu să-şi vină în fire 
numai atunci când se aflau pe chei, aproape de Pont-Neuf. 

Ea îşi dădu seama că, în loc să traverseze Sena, trăsura 
pornise spre stânga şi gonea repede pe chei, îndreptându- 
se către Palatul Invalizilor. 

— Dumnezeule! strigă ea, dar unde mergem? Vizitiul se 
înşeală... Eu locuiesc în cartierul Templului. 

— Ştiu foarte bine, răspunse laconic Colar. 

— Dar noi mergem într-o direcţie opusă. 

— "Tot ce se poate, dar toate drumurile duc la Roma. 

Şi Colar tăcu, adoptând atitudinea unuia care nu este 
dispus să dea explicaţii mai ample. 

— Domnule... domnule!... strigă Cerise îngrozită, unde 
mă duceţi? Nu vreau să merg mai departe... Vreau să 
cobor! 

Cerise voi să deschidă portiera şi să sară în stradă. 

Eforturile ei se dovediră însă zadarnice. Portiera era 
bine închisă şi fără îndoială că un resort ascuns îi blocase 
clanţa. 

Cerise aruncă o privire disperată spre cheiuri. Acestea 
erau însă pustii. 

Chemă în ajutor, dar glasul îi era slăbit de emoție. 
Strigătul său rămase fără ecou. 

Colar îşi aprinsese o ţigară şi se mulţumi să-i spună: 


— Nu te mai frământa, mititico! portiera este bine 
închisă şi n-ai să poţi ieşi. Şi nu are nici un rost să strigi şi 
să te alarmezi atâta, tot nu te va auzi nimeni... 

— Domnule... domnule... îl imploră Cerise frângându-şi 
mâinile, pradă unei subite disperări. Ce doriţi de la mine? 
Unde mă duceţi? Ce v-am făcut? 

— Domnişoară, răspunse foarte respectuos şi foarte 
politicos răpitorul, dacă vreţi să mă ascultați timp de cinci 
minute, veţi vedea că n-am de gând să vă fac nici un rău. 

— Să vă ascult...?! Dar ce doriţi de la mine? 

— Sunt prietenul lui Leon. 

Acest nume avu darul s-o liniştească puţin pe Cerise, 
care îndrăzni să-l privească pe Colar în faţă. 

— Atunci, de ce nu mă duceţi la mine acasă? 

— Pentru că nu pot... 

— Dar, domnule... 

— Leon se află într-o mare primejdie; şi dacă încercaţi să 
fugiţi şi să vă întoarceţi acasă, îl expuneţi unui pericol de 
moarte. 

— De moarte? Pe el, pe Leon? strigă Cerise scoasă din 
fire şi neînţelegând nimic din cuvintele răpitorului său. 

— Da, domnişoară. 

— Dar care este această primejdie şi de unde vine ea?... 
întrebă biata copilă cuprinsă de ameţeală. 

— Acesta este secretul meu; sau, mai degrabă, nu este, 
din păcate, al meu... Tot ceea ce pot să vă spun este că, 
dacă nu mă ascultați orbeşte, nu-l veţi revedea niciodată pe 
logodnicul dumneavoastră; înainte de ivirea zorilor, el va fi 
mort...! 

— A! făcu Cerise care începu să tremure ca o frunză 
purtată de vântul toamnei şi al cărei glas aproape că se 
stingea pe buzele ei... Voi face tot ce doriţi, domnule. Dar vă 
cer iertare, iertare pentru el... 

— Slavă Domnului! rosti Colar, bine că vă văd din nou 
înţeleaptă şi cuminte. Va trebui să rămâneţi aici, alături de 
mine, să nu mai plângeţi, să nu mai fiţi disperată şi, mai 


ales, să nu-mi mai puneţi întrebări de prisos, căci nu vă voi 
putea răspunde. 

— Domnule, îl imploră Cerise, pentru numele lui 
Dumnezeu, un singur cuvânt. 

— Şi anume? 

— Cu două ceasuri în urmă am primit câteva cuvinte din 
partea sorei mele. 

— O cunosc. Se numeşte Baccarat. 

— Sora mea îmi scria şi ea că se află într-o mare 
primejdie şi că dacă nu alerg în strada Serpente în ajutorul 
ei... 

— Sora dumneavoastră este o netrebnică, ţipă Colar, 
mimând o furie subită. 

— Sora mea!... Ce vreţi să spuneţi? 

— Vreau să spun, - rosti limpede locotenentul lui sir 
Williams - vreau să spun că sora dumneavoastră v-a întins o 
cursă josnică şi că primejdia despre care v-a vorbit nici nu 
există: ea v-a hotărât soarta aruncându-vă în braţele 
infamului de Beaupreau. 

— O! Doamne, Dumnezeule, izbucni Cerise în lacrimi, să 
fie oare cu putinţă? 

— Aşa este, dar nu pot să-ţi mai spun nimic, fetiţa mea, 
absolut nimic. E vorba de viaţa mea, de viaţa lui Leon şi, 
poate chiar şi de viaţa dumitale. 

— O! ucide-mă, strigă fata, dacă vrei, ucide-mă, dar să 
nu-i faci nici un rău lui Leon... 

Colar îi luă mâna şi i-o strânse cu putere. 

— Nu vă fie teamă de nimic, când veţi afla totul, când eu 
voi putea vorbi, veţi vedea că vă sunt prieten. 

Trăsura galbenă continua să alerge cu o iuţeală 
ameţitoare, ajunsese la podul Concorde, străbătuse piaţa cu 
acelaşi nume şi alerga în goana mare pe Champs-Elysees. 

Noaptea era întunecoasă, câteva picături ale unei ploi 
fine şi pătrunzătoare începuseră să cadă şi razele pe care le 
împrăştiau cele două felinare ale trăsurii erau singurele 


care luminau strada şi singurele care îngăduiau fetei să 
vadă chipul răpitorului său. 

În ciuda privirii sale mobile, dovadă a unui caracter 
nesincer, chipul lui Colar păstrase ceva din expresia 
militărească, expresie care inspiră întotdeauna încredere 
oamenilor, iar faţă de Cerise el adoptase un ton atât de 
respectuos şi de sincer, încât biata copila sfârşise prin a 
crede în prietenia pe care el pretindea că o poartă lui Leon 
Rolland, logodnicul său drag. Gândul acesta sfârşise prin a 
o linişti, oarecum, şi conduita ireproşabilă a lui Colar, aflat 
alături de ea, în puterea nopţii, pe un drum pustiu, ca atare 
într-o situaţie care i-ar fi îngăduit să facă uz de violenţă, 
sfârşi prin a-i întări convingerea că el era, într-adevăr, 
prietenul şi protectorul său în aceste ciudate împrejurări, 
învăluite într-un mister de nepătruns. 

În timpul acesta, trăsura lăsase de mult în urma ei 
bariera de la Etoile şi Arcul de Triumf, pornise pe calea 
Neuilly, trecuse pentru a doua oară Sena la Courbevole şi o 
apucase pe drumul spre Saint-Germain. 

— Mă duceţi foarte departe? întrebă Cerise. 

— Nu, îi răspunse Colar, până într-un ceas vom fi ajuns. 

— Dar unde mergem? 

— Domnişoară, nu pot să vă spun. Ba, mai mult decât 
atât, adăugă locotenentul lui sir Williams, va trebui acum să 
vă leg la ochi. 

— A! strigă Cerise, schiţând un gest de repulsie şi de 
spaimă. 

— Mi-aţi promis să mă ascultați, ştiţi bine, îi spuse Colar 
cu răceală, scoțând un fular din buzunarul său. Aşa încât fiţi 
cuminte... sau Leon... şi nu-şi isprăvi fraza. 

— Faceţi tot ce doriţi, şopti fata cu resemnare şi cu 
drăgălăşenia unui copil bolnav. 

Colar o legă la ochi şi înnodă zdravăn fularul în spatele 
capului, adăugând: 

— Nu încercaţi să vedeţi pe unde mergeţi, altfel s-ar 
putea să rămâneţi acolo ceva mai multă vreme. 


Cerise fu din nou cuprinsă de teamă. Ioate acestea i se 
păreau atât de ciudate, încât, lipsită de posibilitatea de a 
vedea, începu să creadă că totul nu era decât un vis urât şi 
că în curând avea să se trezească în cămăruţa ei din 
cartierul Templului, la adăpostul perdelelor de pânză albă şi 
la numai doi paşi de colivia în care păsările, cu trilul lor 
matinal, salutau primele raze ale soarelui. Dar trăsura 
alerga mereu şi hurducăturile ei regulate, monotone, o 
smulseră pe Cerise din visurile ei. 

Se afla, într-adevăr, într-o trăsură, în preajma unui 
bărbat care-i vorbea în doi peri, despre lucruri de neînțeles, 
pe un drum pustiu, în puterea nopţii, cu ochii legaţi şi 
gonind cine ştie încotro... 

Ceasul care trecu se dovedi pentru Cerise poate şi mai 
înspăimântător, poate şi mai dureros decât cel anterior. 

În mintea ei se iveau, mereu, toate cele spuse de Colar 
cu privire la Baccarat şi ea se lupta într-una, refuzând să 
admită cumplitul lor înţeles; îşi aducea însă mereu aminte 
că sora ei se străduise, în mai multe rânduri, să o despartă 
de Leon Rolland şi de viaţa ei cinstită şi săracă, încercând 
să-i dezvăluie frumuseţile desfrâului. 

Şi, în lumina acestui gând, cuvintele lui Colar căpătau 
semnificaţia unui tragic adevăr. 

Cerise îşi iubea sora; regreta greşelile ei, dar nu 
îndrăznea s-o judece; îi era devotată şi crezuse tot timpul în 
afecțiunea ei de nezdruncinat. 

Oricine îşi poate da seama, deci, cât de mare era 
durerea care o chinuia la gândul că fusese minţită, că sora 
ei încercase s-o smulgă de lângă logodnic pentru a o arunca 
în braţele acelui bătrân dezgustător, de unde scăpase 
graţie intervenţiei neaşteptate a lui sir Williams. 

Toate aceste gânduri, întretăiate de amintirea 
întâmplărilor dramatice şi bizare pe care le trăise, 
sfârşiseră prin a o arunca pe Cerise într-o ciudată şi 
dureroasă toropeală din care nu o smulse decât vocea lui 
Colar. 


Trăsura se oprise. 

— Treziţi-vă, domnişoară, îi spuse răpitorul. 

Colar îşi imaginase că Cerise căzuse într-un somn greu. 

— Nu dorm. 

— Am ajuns... ridicaţi-vă... luaţi mâna mea, continuă 
Colar, care ieşi primul din trăsură şi luă fata în braţele sale 
pentru a o cobori. 

— Da, da, gândi Colar, slavă Domnului, n-am lucrat rău 
de loc. Păsărica se va afla în colivie încă înainte de ivirea 
zorilor. 

Trăsura oprise într-o vâlcea destul de adâncă, pustie, în 
care începeau să se desluşească primele mijiri ale zorilor. 

Nici o lumina nu trăda prezenţa prin împrejurimi a 
vreunei case. 

Cu toate acestea, trăsura oprise în dreptul unui zid înalt 
în mijlocul căruia se vedea o poartă. 

S-ar fi spus că e vorba de zidul împrejmuitor al unei mari 
proprietăţi. 

— Brr!... se înfioră Colar, e rece ploaia asta; în curând, 
domnişoară, vă veţi încălzi la un foc bun. 

— Nu mi-e frig, răspunse Cerise cu nepăsarea celor ce 
trăiesc închişi în ei înşişi. 

— Veniţi, continuă Colar, care bătu în uşă şi aceasta se 
deschise numaidecât. 

Colar trecu pragul ţinând-o pe Cerise de mână şi se 
pomeni într-o imensă grădină la al cărei capăt opus se 
ghicea, mai mult decât se zărea, un pavilion ale cărui ziduri 
albe erau ascunse de copaci bătrâni. 

— Pe onoarea mea! îşi spuse locotenentul baronetului, 
numai căpitanul meu e în stare să dibuie asemenea locuri 
pustii. le-ai crede aici la o sută de leghe de lumea civilizată. 

Cerise rămăsese cu ochii legaţi; judecând însă după 
aerul rece şi ploios care-i biciuia obrajii şi după faptul că 
păşea pe un pământ moale, îşi dădu seama că se află la 
ţară. 


Ţinând-o tot timpul de mână, Colar o conduse câtva timp 
spunându-i: 

— Nu vă fie teamă, domnişoară, puteţi păşi liniştită. 

În acelaşi timp, Cerise auzi apropiindu-se, încetul cu 
încetul, zgomotul unor paşi; era zgomotul pe care-l fac, 
lovindu-se mereu unul de celălalt, saboţii, încălţăminte 
folosită de ţărani şi, în timpul iernii, de toţi cei ce locuiesc la 
ţară. 

Pe măsură ce zgomotul saboţilor se apropia, Colar părea 
să se îndrepte către el, conducând-o mereu pe Cerise până 
în clipa în care se întâlniră şi atunci fata auzi acest schimb 
de cuvinte: 

— Asta-i păsărica, spuse Colar. 

— Bine, - îi răspunse o voce aspră şi ascuţită, care nu 
părea totuşi să aparţină unui bărbat - colivia e bună şi o să 
veghem asupra ei. 

Colar lăsă liberă mâna fetei, şi-i spuse: 

— Adio, don'şoară; acuma poţi să-ţi dezlegi ochii. 

Cerise îşi smulse repede fularul şi, de îndată ce avu 
privirile libere, se uită plină de curiozitate în jurul ei. 

Primele lumini de dimineaţă îi îngăduiră să-şi dea seama 
că se găseşte în mijlocul unei mari grădini, împrejmuită de 
ziduri înalte care, la rândul lor, erau înconjurate de un 
dublu gard alcătuit din plopi ce ascundeau totul privirilor 
venite din afară. 

În faţa ei se găsea o căsuţă cu două etaje, înconjurată de 
arbori bătrâni care, primăvara, o adăposteau sub coroanele 
lor verzi. Deasupra zidurilor şi oriunde ar fi alunecat 
privirile, ele întâlneau un deal, ceea ce lăsa să se presupună 
că atât casa, cât şi grădina, se aflau situate în fundul unei 
mici văi. 

În rest, nicăieri, nici urmă de locuinţă şi Cerise ar fi 
putut crede că se află la sute de kilometri depărtare de 
Paris, în singurătatea unui ţinut izolat. 

După aceste prime constatări, tânăra îndrăzni să 
privească făptura ciudată în grija căreia o lăsase Colar, care 


alerga spre poarta rămasă întredeschisă. 

Era un bărbat? Era o femeie? Aceasta fu prima întrebare 
pe care şi-o adresă Cerise văzând un soi de bătrân fără 
barbă şi aproape chel, al cărui obraz îngălbenit ca 
pergamentul era străbătut de riduri şi de oribile cicatrice. 

Îmbrăcămintea acestei ciudate făpturi nu era nici 
bărbătească, nici femeiască; purta pe cap un soi de tulpan 
îngălbenit, înnodat la ceafă, aşa cum purtau femeile din 
Arles şi cele din Genova; un fel de haină din muşama, foarte 
lungă, o învăluia în întregime, neîngăduind să se vadă dacă 
pe dedesubt purta fustă sau pantalon; în sfârşit, era 
încălţată cu o pereche de saboţi înăuntrul cărora câteva 
paie putrezite ţineau loc de ciorapi. 

Această făptură părea să aibă vreo şaizeci de ani, era de 
talie mijlocie şi îngrozitor de grasă; chipul său, oribil la 
vedere, avea o expresie deosebită de răutate 
batjocoritoare. Rânjetul gurii încremenise într-un soi de 
zâmbet crud, în care putea fi desluşită îndobitocirea 
pricinuită de beţie, iar ochii mici, adânciţi în fundul capului, 
de un verde pisicesc, erau înconjurați de cearcăne roşietice 
care dădeau privirilor expresia unui animal sălbatic. 

Văzând această cumplită arătare, Cerise se dădu 
instinctiv în lături şi îşi trădă, printr-un strigat, spaima care 
o stăpânea. 

— He, he! frumuşico, - rânji hârca, pentru că era, în 
adevăr, o femeie - ţi-e frică de mine? Nu-s frumoasă şi albă 
ca dumneata, e adevărat; dar am fost şi eu, la vremea mea, 
şi trebuie să ştii că văduva Fipart era cineva cu vreo câţiva 
anişori în urmă. 

Şi se porni să râdă sălbatic, asemenea lătrăturilor unei 
hiene, încât Cerise, speriată, voi s-o rupă la fugă. 

— Stai aşa, frumoaso, - făcu bătrâna prinzând în mâna ei 
aspră şi noduroasă, de parcă ar fi fost acoperită cu solzi, 
mâna albă şi gingaşă a fetei - ce, ni s-a făcut dor de Paris?... 
Fără să luăm o gustărică şi fără să ciocnim un păhărel de 


rachiu cu maica Fipart? Hai, frumuşico, vino... Are suflet 
bun maica Fipart... Ai să vezi... 

Şi strângând mâna Cerisei ca într-o menghină, o sili să 
vină după ea în casă. 

Cerise tremura şi simţea că i se taie picioarele. 

— Colar! domnule Colar... strigă ea, pradă unei terori 
cumplite, în clipa în care locotenentul lui sir Williams se 
apropia de poartă. 

Colar însă n-o auzi sau, mai degrabă, se prefăcu şi 
dispăru închizând poarta în urma lui. 

— Vino, frumoaso, - repetă baba târând-o pe Cerise după 
ea - o să te îngrijesc ca pe un giuvaer scump. 

Şi Cerise se lăsă mai degrabă târâtă, cu ochii pe 
jumătate închişi, atât de mult o înspăimânta urâţenia 
hidoasă a bătrânei Fipart. 

Ajunse astfel în dreptul casei. Baba o conduse în catul de 
jos, într-un soi de bucătărie unde ardea un foc de vreascuri 
şi o împinse într-un vechi fotoliu desfundat, aflat în colţul 
căminului, spunându-i: 

— Stai jos şi te încălzeşte, frumuşico, eşti îngheţată şi 
rochia ţi-e udă bine. 

Cerise tremura din toate încheieturile. 

— Nu vrei să bei ceva, îngeraş? continuă baba cu glas 
mieros şi batjocoritor în acelaşi timp. Când ţi-e frig, să ştii 
de la mine, un păhărel te pune pe picioare. 

— Mulţumesc... doamnă... bâigui Cerise fără să ridice 
privirile, dar nu mi-e sete. 

— Am să-ţi dau să îmbuci ceva, se auzi glasul din ce în ce 
mai mieros, din care străbăteau, totuşi, accente de cruzime. 

Cerise refuză printr-un gest. 

— Atunci, mititico, dacă nu-ţi este nici sete şi nici foame, 
vino cel puţin să-ţi arăt casa, casa în care o să stai. 

— Casa! tresări Cerise, am să stau aici? 

— Se înţelege, porumbiţo. 

— Dar nu vreau! strigă disperată biata copilă, eu vreau 
să mă întorc la Paris. 


— E! rânji baba, Parisul e departe, drăguţico, şi ai să-ţi 
pierzi picioruşele pe drum. 

— Nu, nu, o să am destulă putere să mă întorc; şi când 
voi obosi, voi sta să mă odihnesc. 

— Biata copilă, suspină baba Fipart, cu prefăcută 
compasiune şi fata se lăsă înşelată. 

— O, da, continuă Cerise, o să am destulă putere să 
merg. Vreau să ajung din nou alături de Leon. 

— Leon? Te pomeneşti c-o fi iubitul tău? 

— Nu-l cunoaşteţi? întrebă Cerise mirată. 

— Eu?... Nu l-am cunoscut niciodată, e vreun bogătan 
fercheş? 

Cerise roşi de indignare. 

— Drept cine mă luaţi? 

— Păi de! răspunse cu naivitate baba, te iau drept o 
fetişcană plină de mofturi... 

— Doamnă, se indignă din nou Cerise. 

O cumplită bănuială îşi făcea însă loc în mintea ei: 

— Dacă nu-l cunoaşteţi, înseamnă că nu ştiţi nimic. 

— Eu? Ce vrei să ştiu eu? 

— Cum? Nu v-a spus Colar că mă aduce aici pentru că 
Leon, logodnicul şi în curând soţul meu, se află într-o mare 
primejdie? 

Maica Fipart izbucni în râs. 

— Nu zău, ţi-a spus Colar aşa ceva? 

— Desigur, doamnă. 

— Şi l-ai crezut? 

— Să nu fie adevărat? şopti Cerise înspăimântată. 

Baba continua să râdă. 

— Colar ăsta e un şugubăţ dat naibii... Oho! Dat naibii 
rău de tot, pe legea mea. 

— Doamnă! Doamnă, o imploră Cerise, pentru numele lui 
Dumnezeu, vă rog să-mi spuneţi tot ce ştiţi, de ce m-au adus 
aici? Ce vor să facă cu mine? 

— Bine, mititico, am să-ţi spun, răspunse bătrâna cu 
acea dulce prefăcătorie care-i îngheţa fetei sângele în vine. 


I-ai căzut cu tronc unui domn foarte bine şi foarte bogat şi 
care... mă-nţelegi? 

— A! strigă Cerise, nu este adevărat, doamnă, nu este 
adevărat... sau, mai degrabă aveţi dreptate, da... Un 
babalăc, un monstru, dar a venit cineva în ajutorul meu, m- 
a salvat un tânăr şi el m-a încredinţat lui Colar... 

— Ei bine, rânji maica Fipart ca o fiară sălbatică, tânărul 
l-a tras pe sfoară pe babalăc, asta-i tot. Domnul despre 
care-ţi vorbesc eu este acela care te-a încredinţat lui Colar 
şi aici eşti la el acasă. 

Cerise scoase un strigăt înspăimântător şi căzu leşinată. 

Capitolul XX. 

O vom părăsi, pentru moment, pe Cerise, pentru a ne 
întoarce la Fernand Rocher, pe care l-am abandonat în clipa 
în care agenţii comisarilor de poliţie îl scoteau din camera 
lui Baccarat. 

În ultimele douăzeci şi patru de ore se succedaseră 
atâtea ciudate întâmplări în viaţa acestui tânăr, încât el îşi 
pusese, la un moment dat, întrebarea dacă nu este cumva 
victima unui înspăimântător coşmar; după aceea însă, în 
timp ce trecea printre servitorii lui Baccarat, care se 
adunaseră miraţi şi atraşi de zgomotele pricinuite de 
această arestare, fu nevoit să admită că nu visa, că era, 
dimpotrivă, cât se poate de treaz şi că nimic nu era mai 
adevărat decât această fulgerătoare succesiune de 
întâmplări. 

Pentru o clipă, stăpânit fiind de ideea nevinovăţiei, îl 
încercă gândul de a se împotrivi şi de a se lupta cu agenţii; 
erau însă trei, trei bărbaţi zdraveni şi hotărâți, şi într-o 
singură clipă se dovediră stăpâni pe situaţie. 

— Domnule, îi spuse atunci comisarul pe un ton sever, 
totuşi plin de curtoazie, rezistenţa dumneavoastră este 
absolut inutilă şi ea n-ar face decât să vă agraveze situaţia, 
complicând-o printr-un act de rebeliune împotriva legii. 
Credeţi-mă, este mai bine să mă urmaţi de bună voie. Dacă 
este adevărat că sunteţi nevinovat, şi doresc din tot sufletul 


să fie aşa, justiţia, care pe cât de nepărtinitoare, pe atât 
este şi de clarvăzătoare, nu va întârzia să-l descopere pe 
vinovat şi să vă redea libertatea. 

Ca toţi oamenii nervoşi şi surescitaţi, care cad repede 
pradă unei stări de apatie atunci când puterile încep să-i 
părăsească, Fernand Rocher se lăsă condus la trăsura care 
aştepta în faţa clădirii şi urcă, fără să mai încerce să opună 
vreo rezistenţă. 

Comisarul luă loc alături de el; doi dintre agenţi se 
aşezară pe bancheta din spate, iar cel de-al treilea se urcă 
pe capră, alături de vizitiu. 

— La arest! porunci comisarul. 

De obicei, când este vorba despre un hoţ obişnuit, 
magistratul, căruia i se spune comisar de poliţie, nu se 
deranjează el însuşi, ci efectuează arestarea printr-unul 
dintre agenţii săi; în cazul de faţă însă era vorba de un furt 
considerabil, de un caz excepţional, atât de grav încât se 
luase hotărârea de a se proceda contrar normelor 
obişnuite, iar comisarul de poliţie se decisese să-şi 
escorteze el însuşi prizonierul până la prefectură, unde 
avea să fie supus unui prim interogatoriu în faţa unui 
judecător de instrucţie. 

Timp de câteva minute, Fernand rămase fără puteri, fără 
glas, fără văz, ca şi când s-ar fi prăbuşit ceva în fiinţa lui; 
pentru un bărbat de onoare, care se bucurase până în clipa 
aceea de respectul tuturor, o acuzaţie de furt era, poate, 
mai cumplită decât imaginea unui eşafod gata pregătit 
pentru execuţie; nefericitul tânăr se porni să recapituleze, 
îngrozit, păţaniile prin care trecuse. Era, în primul rând, 
cumplita scrisoare din partea Herminei, aceea care-i fusese 
logodnică până în ajun, Hermine, femeia pe care o iubea, 
scrisoare distantă şi rece, aidoma dispreţului ucigător. 

Erau, apoi, cheile de la casa de bani a domnului de 
Beaupreau, chei pe care, în zăpăceală, alergând în strada 
Saint-Louise, le luase cu el şi care aveau să fie pentru toţi 
cea mai copleşitoare dintre dovezi. Era, în sfârşit, noaptea 


aceea de beţie, de ameţeală, de nebunie, petrecută în 
braţele acelei femei care, până în ajun, îi fusese 
necunoscută şi care-l luase cu ea fără ca el să ştie cum. Şi 
gândul acesta se dovedi, poate, mai greu, mai 
înspăimântător şi mai împovărător decât acuzaţia care 
plana asupra lui; căci el, logodnicul Herminei, aparţinea 
acum unei femei care se numea Baccarat; fusese arestat în 
casa ei şi instrucţia avea să dea în vileag şi să aducă acest 
fapt monstruos la cunoştinţa Herminei, pe care el o iubea 
cu aceeaşi patimă. 

Fernand văzu atunci căscându-se o prăpastie adâncă 
între domnişoara de Beaupreau şi el - o prăpastie 
gigantică, peste care n-ar fi putut trece nici dacă şi-ar fi 
dovedit nevinovăția. 

Şi-atunci, asemenea unui trup fără suflet, asemenea unui 
om lipsit de rațiune şi care nu-şi mai dă seama de situaţia în 
care se află, nu-i mai trecu prin minte să se apere sau să 
încerce să scape de gardieni şi, ca un resemnat, purtat 
către locul supliciului şi care vede deschizându-se în calea 
sa hăul de nemăsurat al veşniciei, se lăsă condus la 
prefectura poliţiei, traversă clătinându-se şi cu ochii plecaţi, 
boltele întunecate ale palatului de justiţie, ascultă, dar fără 
să audă, procesul verbal al arestării sale şi nu-şi regăsi 
prezenţa de spirit decât în clipa în care uşa carcerei, 
destinată prizonierilor puşi la secret, se închise în urma lui. 

Spaima de închisoare este atât de mare pentru un om 
care a trăit tot timpul în lumina legilor, respirând aerul pur 
al libertăţii, încât ajunge să înfrângă până şi cele mai 
profunde apatii. 

Gândindu-se la Hermine cea pe care o înşelase, la 
Hermine cea care-l dispreţuia, Fernand dăduse uitării, 
pentru moment, acuzaţia de furt care plana asupra lui; 
când se regăsi însă singur, singur şi închis în celula 
destinată criminalilor, dorinţa de libertate şi de reabilitare 
se dovedi din nou mai puternică şi îl readuse la normal. 


Încercă, atunci, să-şi aducă aminte de tot ceea ce se 
petrecuse atâta timp cât cheile casei de bani se aflaseră în 
stăpânirea sa şi încercă să străpungă acest îngrozitor 
mister, analizând toate împrejurările şi răcind nenumărate 
presupuneri. 

După aceea, asemeni unui avocat care cântăreşte în sine 
toate şansele procesului, se transformă într-un judecător de 
instrucţie dintre cei mai severi şi calculă toate învinuirile 
ce-i puteau fi aduse. 


Era foarte adevărat că avusese asupra lui cheile casei de 
bani: le luase cu el părăsind în mare grabă slujba; ieşise cu 
capul descoperit, alergând ca un nebun şi, în loc să se 
întoarcă şi să restituie aceste chei, el le păstrase şi le avea 
încă asupra lui în momentul în care fusese arestat şi 
percheziţionat. În sfârşit, fusese descoperit, după aproape 
douăzeci şi patru de ore, în tovărăşia uneia dintre acele 
femei care şi-au făcut o meserie ruinând tinerii de familie 
bună şi avea să fie evident pentru oricine că o dragoste 
vinovată, o poftă oarbă de a satisface capriciile costisitoare 
ale unei cocote puteau să-l fi împins către furt. 

Gândind la toate acestea, Fernand simţea că i se ridică 
părul măciucă şi că o sudoare rece îi umezeşte fruntea. 

Cum ar fi putut să facă lumină în misterul acesta de 
nepătruns? 

La urma urmelor, dacă furtul fusese înfăptuit, cine ar fi 
putut să fie autorul? Pe cine să bănuiască, pe cine să acuze? 

— Simt că înnebunesc! îşi spuse tânărul şi, pentru a 
putea evita puşcăria, nu-mi rămâne decât să mor... 
Doamne, Dumnezeule, oare ce crimă am săvârşit de mă 
pedepseşti în felul acesta? 

Şi Fernand, asemenea unui copil care, aflat în primejdie, 
îşi cheamă mama într-ajutor, Fernand aruncă în jurul lui 
priviri deznădăjduite, căutând un protector. 

Fernand era orfan; tutorele său murise. Un singur om ar 
fi putut să-l ia sub aripa lui ocrotitoare şi să încerce a-i 
dovedi nevinovăția şi acela era domnul de Beaupreau. 
Acesta însă, mai mult decât oricine altcineva, trebuia să-l 
creadă vinovat şi să devină cel mai înverşunat dintre 
acuzatorii săi! 

În clipa în care era stăpânit de toate aceste gânduri, fu 
chemat pentru a fi condus în faţa judecătorului de 
instrucţie, teribilul magistrat al cărui nume face să tresară 
până şi pe cei mai îndrăzneţi şi ale cărui întrebări insidioase 
şi grăbite, ale cărui şiretlicuri răbdătoare şi abile triumfau 


în faţa celor mai hotărâți să tacă dintre acuzaţi, silindu-i să 
abandoneze lupta. 

Fernand îl urmă pe jandarmul însărcinat să-l conducă, 
de-a lungul unui coridor întunecos, urcă împreună cu el o 
scară în spirală care ducea la unul din etajele superioare 
ale palatului de justiţie şi pătrunse în cabinetul 
judecătorului de instrucţie. 

Magistratul era un bărbat între treizeci şi cinci şi 
patruzeci de ani, cu chipul sever şi rece, cu părul uşor rărit 
şi care purta la butonieră rozeta de ofiţer al Legiunii de 
Onoare. 

În clipa în care intră Fernand, el se afla în picioare, 
sprijinit de cămin şi cu mâinile la spate. 

Biroul judecătorului de instrucţie nu avea câtuşi de puţin 
înfăţişarea lugubră pe care ar fi părut c-o vesteşte o 
asemenea funcţie: era o încăpere mare, tapetată în verde, 
mobilată cu o imensă masă de lucru, cu fotolii din mahon 
îmbrăcate în piele verde şi cu o măsuţă în faţa căreia se afla 
un omuleţ gras, cu ochelari, cu pana pe după ureche, cu 
mânecuţe de lustrin negru care-i ajungeau până la coate, 
îmbrăcat cu o redingotă jerpelită. 

Această încăpere aducea cu un birou ministerial 
asemănător celui în care Fernand lucrase până în ajun şi te- 
ai fi putut crede destul de departe de bolțile şi de 
coridoarele întunecoase ale palatului de justiţie pe care 
prizonierul tocmai le străbătuse. 

Magistratul era îmbrăcat în haine civile, iar acestea 
aveau darul să sperie mult mai puţin decât înfricoşătoarea 
togă judecătoreasca şi, în ciuda severităţii care se putea citi 
pe chipul său lung şi palid, lui Fernand el îi inspiră de 
îndată acea respectuoasă încredere pe care o ai 
întotdeauna pentru un bărbat care pare să fi părăsit 
pasiunile personale pentru a deveni întruchiparea legii. 

Judecătorul îl expedie pe jandarm, acesta ieşi în 
anticameră. Chipul palid şi răvăşit, dar sincer şi cinstit al lui 
Fernand, tinereţea sa, poziţia pe care o ocupase constituiau 


pentru magistrat tot atâtea garanţii de cuminţenie din 
partea prizonierului său şi, cu un gest plin de bunăvoință, îi 
indica un scaun. Inima tânărului bătea cu înverşunare, 
fruntea îi era umedă şi cu toate acestea se simţi din nou 
ceva mai sigur şi văzu că omul care avea să-l interogheze 
nu era atât un judecător întărâtat cât un om care ar fi vrut, 
poate, să creadă în nevinovăția lui. 

— Luaţi loc, domnule, îi spuse magistratul cu o voce 
calmă în care se simţea o anumită compasiune pentru 
tânărul care fusese până atunci un bărbat onorabil şi care 
ajunsese acum în boxa criminalilor. 

Fernand îl ascultă şi păru să aştepte ca judecătorul să-i 
vorbească din nou. 

Acesta se dezlipi de cămin şi veni să se aşeze în faţa 
biroului său, în timp ce omuleţul gras, care nu era altul 
decât grefierul, se pregătea să consemneze în scris fiecare 
cuvânt din cele pe care acuzatul avea să le rostească. 

— Vă numiţi Fernand Rocher, reluă judecătorul de 
instrucţie consultând un dosar; v-aţi născut la Paris în 
182...? 

— Da, domnule, răspunse Fernand liniştit. 

— lată, continuă magistratul, faptele care vi se impută şi 
care fac ca situaţia dumneavoastră să fie extrem de gravă: 
ieri, la orele zece dimineaţa, fiind nevoit să lipsească, şeful 
dumneavoastră v-a instalat în biroul său şi v-a încredinţat 
cheile casei sale de bani. Această casă, verificată în ajun de 
către casierul general al ministerului, cuprindea suma de 
trei mii de franci în aur şi mărunţiş şi o altă sumă de 
treizeci de mii de franci în bilete de bancă. 

— Lucrul acesta nu-l ştiam, domnule, spuse Fernand şi n- 
am deschis casa. 

— Şi totuşi cheile au fost în posesia dumneavoastră, au 
fost găsite asupra dumneavoastră în momentul în care aţi 
fost percheziţionat. 

— Este foarte adevărat, domnule. 


— Aţi rămas după plecarea şefului dumneavoastră de 
birou? 

— Da. 

— Un bărbat pe care ne-a fost cu neputinţă să-l găsim s- 
a prezentat puţin după aceea şi un uşier l-a adus în faţa 
dumneavoastră. Cine este bărbatul acesta? 

— Cred că este un comisionar. 

— Îl cunoaşteţi? 

— Îl vedeam pentru întâia oară. 

Judecătorul îl privi pe Fernand cu severitate. 

— Fiţi foarte atent şi nu încercaţi să induceţi în eroare 
justiţia. Omul acesta nu vă era complice? 

— Domnule, - răspunse Fernand cu emoție, dar cu un 
glas în care se desluşeau profunde accente de sinceritate - 
vă jur că nu pot să am nici un complice, pentru că sunt 
nevinovat şi pentru că n-am săvârşit crima de care sunt 
acuzat. 

— Şi totuşi cine era omul acela? Ce treabă a avut cu 
dumneavoastră? 

— Mi-a adus o scrisoare. 

— Din partea cui venea această scrisoare? 

Fernand tresări şi lăsă ochii în jos. 

— Domnule... chiar de ar fi să puneţi la îndoială 
nevinovăția mea, eu nu-mi pot îngădui să compromit 
numele onorabil al unei femei. 

— Mă aşteptam la un asemenea răspuns, - se auzi 
replica judecătorului - şi văd că acesta este unul din 
mijloacele dumneavoastră de apărare, dar asupra acestui 
punct am fost edificaţi prin declaraţia şefului 
dumneavoastră de birou. Urma să vă căsătoriţi cu 
domnişoara de Beaupreau. 

— Domnule... domnule... îl imploră Fernand. 

— Dar, reluă judecătorul, dumneavoastră aveaţi o 
amantă... 

— O amantă! strigă Fernand intrigat. 


— Această amantă, căreia în cercurile mondene i se 
spune Baccarat, este una din femeile ale cărei graţii se 
cumpără numai cu aur; se poate, deci, presupune că pentru 
a putea satisface asemenea costisitoare pretenţii... 

— Domnule, - îl întrerupse cu aprindere acuzatul, eu nici 
nu cunoşteam această femeie. 

— Cu toate acestea aţi fost arestat în casa ei, nu? 

— Este adevărat... dar nici măcar în clipa de faţă nu ştiu 
prin ce împrejurare am ajuns acolo. 

— Domnule, - îi spuse judecătorul cu blândeţe - gândiţi- 
vă că mărturisirile au întotdeauna mai multă valoare decât 
negările încăpăţânate, pe care evidenţa sfârşeşte prin a le 
spulbera. Vă agravaţi situaţia. 

— Domnule, răspunse Fernand cu un accent de 
sinceritate atât de profund, încât izbuti să zdruncine 
convingerea judecătorului, toată această poveste este 
învăluită în cel mai cumplit mister, dar eu vă jur că sunt 
nevinovat. 

— Aş dori să fie aşa, îi răspunse judecătorul emoţionat; 
dar cum putem interpreta furtul, plecarea dumneavoastră 
neaşteptată, faptul că aţi dispărut douăzeci şi patru de ore 
şi, în sfârşit, arestarea dumneavoastră în casa unei femei a 
cărei risipă este binecunoscută? Cum se împacă toate 
acestea cu nevinovăția dumneavoastră? 

Fernand ridică ochii spre cer: 

— Dumnezeu este mare şi mă judecă în această clipă. 
Domnule, eu sunt nevinovat. 

— Veţi fi însoţit la locuinţa dumneavoastră de către doi 
agenţi şi de către un ofiţer de poliţie, continuă judecătorul 
de instrucţie, iar de acolo în strada Moncey, la amanta 
dumneavoastră. Va avea loc o percheziţie care se va 
desfăşura sub ochii dumneavoastră, atât în locuinţa ei cât şi 
la dumneavoastră acasă; dacă portofelul nu se va găsi, 
aceasta va fi pentru dumneavoastră o circumstanţă 
atenuantă. 


— Să mergem, domnule, să mergem, strigă tânărul, sunt 
nevinovat. 

Judecătorul de instrucţie sună şi la apelul său se 
prezentă un bărbat îmbrăcat în negru. Era ofiţerul de 
poliţie. 

— Veţi pleca împreună cu dumnealui, se adresă 
judecătorul lui Fernand, cu blândeţe. Vom fi cât mai discreţi 
cu putinţă în toată această tristă poveste şi vom căuta să 
evităm scandalul. 

Fernand îl salută pe judecător şi ieşi cu fruntea sus, 
sigur de nevinovăția lui. 

În anticameră, doi agenţi în haine civile se aşezară la 
dreapta şi la stânga lui: 

— Domnule, îi spuse ofiţerul de poliţie pe un ton 
politicos, de obicei acuzaţii sunt transportaţi cu o trăsură a 
închisorii şi de către agenţi în uniformă, dar domnul 
judecător de instrucţie a ţinut seama de situaţia 
dumneavoastră anterioară şi vreau să cred că mă veţi însoţi 
fără a opune rezistenţă. 

— V-o jur, domnule, nu sunt omul care să încerce să fugă 
înainte de a-şi fi putut dovedi victorios nevinovăția. 

Ofiţerul îşi conduse prizonierul la poarta palatului de 
justiţie unde aştepta o trăsură de serviciu. 

Tânărul se urcă şi unul dintre agenţi spuse vizitiului: 

— Strada Marais, nr. 2. 

Imobilul în care locuia Fernand era plin de locatari 
neînsemnaţi, în cea mai mare parte funcţionari care nu 
rămâneau acasă în timpul zilei. Portăreasa era o bătrână 
destul de slabă la minte şi care nu se îngrijea cine ştie ce de 
locatari. Sosirea lui Fernand în tovărăşia a doi necunoscuţi, 
a căror îmbrăcăminte nu îngăduia în suficientă măsură să li 
se identifice profesia, nu produse, deci, nici un fel de 
senzaţie în imobil şi tânărul izbuti să ajungă la etajul al 
cincilea fără să atragă atenţia nimănui. 

Modestul apartament pe care-l ocupa era alcătuit din 
două încăperi, un salon şi un dormitor, cu mobilă din lemn 


de nuc, şi inspecția era dintre cele mai uşoare. 

Agenţii începură o minuțioasă percheziţie, scormoniră 
scrinul, comoda, unicul dulap în perete, cercetară patul, 
fotoliile şi nu găsiră nimic. Fernand era liniştit şi când totul 
luă sfârşit, el zâmbi ofițerului de poliţie: 

— După cum vedeţi, domnule, portofelul pe care-l căutaţi 
nu se află aici. 

— Să mergem în strada Moncey, spuse ofiţerul. Dar nu 
vă ascund că dacă cercetările noastre nu vor da nici acolo, 
aşa cum s-a întâmplat aici, nici un rezultat, aceasta nu vă va 
uşura prea mult situaţia; noi am neglijat să emitem un 
mandat de aducere împotriva lui Baccarat, pe care ar fi 
trebuit s-o arestăm o dată cu dumneavoastră şi se poate 
foarte bine ca ea să fi avut grijă, de astăzi dimineaţă şi până 
acum, ca portofelul să dispară. 

Fernand negă din cap: 

— Portofelul nu s-a aflat niciodată în posesia ei. 

Acuzatul fu urcat din nou în trăsură şi condus în strada 
Moncey. 

Baccarat tocmai părăsise casa împreună cu Fanny şi în 
clipa aceea falsul medic o interna în casa de sănătate de 
unde ar fi trebuit să nu mai iasă. 

Personalul de serviciu al lui Baccarat era alcătuit dintr- 
un vizitiu, o bucătăreasă, o cameristă, un valet şi un 
grădinar. De casă se ocupa mama ei, personaj neînsemnat 
şi care n-are ce căuta în povestirea noastră. În clipa în care 
ofiţerul se prezentă, mama lipsea de o oră; plecase la piaţă 
împreună cu bucătăreasa, fără să aibă habar de cele ce se 
petrecuseră în camera fiicei sale. 

Vizitiul îşi conducea stăpâna la casa de nebuni, iar Fanny 
o însoțea. 

Nu se găseau, deci, în casă decât grădinarul şi valetul. 
Văzându-i pe aceşti bărbaţi care vorbeau în numele legii, 
grădinarul, un prostănac pe care Williams socotise că n-are 
rost să-l cumpere, se sperie groaznic şi protestă, susţinând 
sus şi tare nevinovăția stăpânei sale; valetul însă, un tânăr 


isteţ, care-şi cunoştea bine lecţia, îl conduse pe ofiţer de-a 
dreptul în dormitorul lui Baccarat, care rămăsese în starea 
de dezordine în care se găsea în clipa plecării sale. 

— Să începem de aici, spuse unul dintre agenţi care 
începu să scotocească mobilele ale căror chei se găseau în 
broaştele lor. 

Frumoasele dulapuri sculptate de Boule, garderoburile, 
dulapurile în perete, cabinetele de toaletă, fură cercetate 
rând pe rând şi cu grijă. 

— Aha! exclamă dintr-o dată unul dintre agenţi, iată un 
palton bărbătesc. 

— Este al meu, declară Fernand în clipa în care agentul 
îl zărea, aruncat neglijent pe un fotoliu. 

Agentul îl ridică şi spuse: 

— E greu... şi simt că în buzunarul interior este ceva 
voluminos. 

— Nu cred, - răspunse liniştit Fernand - sau poate că 
este o cheie. 

Mâna poliţistului dispăru în adâncurile buzunarului şi 
când ieşi din nou la iveală ţinea un portofel greu, din piele 
verde. 

Văzându-l, Fernand păli şi scoase un strigăt. Agentul 
întinse ofițerului de poliţie portofelul, acesta îl deschise şi în 
aceeaşi clipă un teanc de bancnote se risipiră pe covorul 
încăperii. 

— Asta-i bună, presupun că acuzatul nu va continua mult 
timp să nege... 

Fernand nu răspunse nimic; leşinase. 

Geniul infernal al lui sir Williams triumfase şi nevinovăția 
victimei sale ajunsese cu neputinţă de dovedit. 

Capitolul XXI. 

În timp ce mintea diabolică a lui Williams învăluia unul 
câte unul toate personajele acestei povestiri, personaje care 
ar fi putut să-i răstoarne proiectele şi să-l împiedice să-şi 
atingă scopul, în timp ce Fernand, acuzat de furt, era 
arestat şi aruncat în puşcărie, Baccarat sechestrată ca 


nebună, Cerise lăsată în grija acelei hidoase făpturi căreia i 
se spunea maica Fipart, şi când, în sfârşit, toţi cei care ar fi 
putut să-l pună pe Armand de Kergaz pe urmele Theresei şi 
ale fiicei sale se vedeau dintr-o dată despărțiți în chip 
misterios unii de ceilalţi, el, Armand, plin de curaj, continua 
să caute pe acela sau pe aceea care trebuia să intre în 
stăpânirea imensei averi a răposatului baron Kermor de 
Kermarouet al cărui executor era. 

Ajutat de bătrânul şi de credinciosul său Bastien, slujit 
de către o poliţie secretă bine plătită, Armand nu izbutise, 
totuşi, să ajungă la nici un rezultat în momentul în care l-am 
întâlnit la Belleville, urmărind pe cei doi acoliţi ai lui Colar, 
intervenind la timp în favoarea lui Leon Rolland şi, după 
cordiala invitaţie a lucrătorului, oferind braţul său 
domnişoarei Jeanne de Balder şi conducând-o în strada 
Meslay. 

Oamenii se simt adesea atraşi unii către alţii într-un mod 
aproape misterios şi faptul acesta va rămâne neexplicat de 
către mintea omenească. 

Intrând în restaurantul în care Leon Rolland sosise 
împreună cu mama lui, cu Cerise şi cu Jeanne de Balder, 
domnul de Kergaz aruncase asupra celor două fete privirea 
distrată şi binevoitoare pe care un om foarte preocupat 
abia izbuteşte s-o acorde frumuseţii şi tinereţii; dintr-o dată 
însă, supunându-se unei ciudate atracţii, el începu să 
privească ceva mai insistent chipul palid şi nobil al orfanei, 
pe care dureri de dată recentă îşi lăsaseră amprenta; 
tresărise văzând-o îmbrăcată în negru, dovadă că era încă 
în doliu şi această tânără, cu mâini fine şi cu ţinută nobilă, a 
cărei făptură întreagă purta pecetea unei distincţii puţin 
obişnuite, i se păruse cu totul nepotrivită în acest loc şi în 
tovărăşia acestui lucrător însoţit de două femei, dintre care 
una avea înfăţişarea şi aerul unei ţărănci, iar cealaltă 
frumuseţea veselă şi apucăturile gingaşe şi cochete ale 
tinerelor parizience. 


În ochii săi, Cerise era întruchiparea tinerei parizience 
dintr-o bucată, crescută în aer liber; Jeanne arăta ca o 
floare plăpândă şi fină, înflorită în atmosfera caldă a unei 
sere. 

Cerise era frumoasă şi veselă ca fericirea însăşi; Jeanne 
era frumoasă şi tristă aşa cum sunt cele mai nobile dintre 
dureri. 

Se putea ghici, de la prima vedere, că numai 
nenorocirea izbutise să o apropie pe domnişoara de Balder 
de tânăra florăreasă şi să stabilească între ele o anume 
prietenie. 

Armand înţelesese, intuise toate acestea; şi, irezistibil 
atras de Jeanne, acceptă invitaţia lui Leon Rolland. Tânăra 
crezu că vede în domnul de Kergaz, în ciuda costumului pe 
care-l purta, al unui lucrător, mai mult decât un om simplu 
şi, când acesta îi oferi braţul său, ea îi acceptă fără ezitare. 

Părăsind restaurantul Podgoriile din Bourgogne şi 
trecând, fără să-şi dea seama, prin faţa casei unde Colar şi 
complicii săi stăteau la pândă, Armand oferi braţul său 
domnişoarei de Balder, în timp ce Leon Rolland îl oferea pe 
al său mamei sale, în preajma căreia păşea Cerise. 

Ajunseră, astfel, în cartierul Templului şi acolo Leon 
Rolland se opri la Cerise acasă. 

— Măicuţă dragă, - se adresă florăreasa bătrânei - n-ai 
vrea să urci puţin? 

— Se înţelege că da! răspunse grăbit Leon. 

— Draga mea Cerise, - spuse Jeanne - e târziu, nu mă 
simt bine, îngăduie-mi să te părăsesc. 

Leon întinse mâna domnului de Kergaz, pe care continua 
să-l ia drept un lucrător. 

— Adio, camarade; sau, mai degrabă, la revedere, căci 
ne vom mai întâlni, nu-i aşa? 

— Desigur, răspunse Armand. 

— Mă numesc Leon Rolland, locuiesc în strada Bourbon- 
Villeneuve şi lucrez în strada Chapon, la domnul Gros, 
ebenist. 


— Foarte bine, am să-mi aduc aminte. Eu, spuse Armand, 
locuiesc în strada Culture-Sainte-Catherine, la domnul 
conte de Kergaz. Dacă ai vreodată nevoie de mine, vino să 
mă vezi şi cere să vorbeşti cu domnul Bastien. 

— Am să vin, răspunse Leon, care-şi închipui că pe 
Armand îl cheamă Bastien şi că era, probabil, omul de 
încredere al nobilului pe care îl numise. 

Tinerele se îmbrăţişară în timp ce ebenistul strângea 
mâna lui Armand; se despărţiră la poarta imobilului în care 
locuia Cerise. 

— Unde trebuie să vă însoțesc, domnişoară? o întrebă 
Armand pe Jeanne, respectuos şi uşor emoţionat. 

— În strada Meslay. 

Porniră din nou şi străbătură bulevardul cu paşi rari. 

S-ar fi spus că cei doi tineri, care cu un ceas în urmă nici 
nu se cunoşteau şi care abia apucaseră să schimbe câteva 
cuvinte, priveau de pe acum cu teamă clipa despărțirii lor. 

— O cunoaşteţi bine pe domnişoara Cerise? întrebă 
Armand cu o uşoară editare în glas, ca şi când s-ar fi temut 
să nu fie indiscret. 

— Ne-am legat una de cealaltă în casa în care locuia în 
timpul vieţii tatălui său, casă în care locuiam şi eu cu mama 
mea, răspunse Jeanne suspinând. 

— Cu toate acestea, remarcă Armand, mi se pare că...vă 
cer iertare, domnişoară... mi se pare că familia 
dumneavoastră... 

— Este adevărat, domnule, dar Cerise are o inimă de 
aur, este un om bun şi plin de farmec şi apoi, sunt 
împrejurări, nenorociri care-i apropie pe oameni. 

Jeanne suspină atât de adânc, încât domnul de Kergaz 
sfârşi prin a înţelege situaţia grea în care se găsea fata. 

— Sunteţi cumva orfană? întrebă el pe un ton atât de 
cald şi de respectuos, încât Jeanne tresări cu putere. 

— Vai, da! Mama mea a murit cu câteva luni în urmă... 

— Şi domnul, tatăl dumneavoastră? 


— A murit şi el, ucis pe câmpul de luptă, răspunse fata cu 
glasul gâtuit de emoție. 

— Scumpă domnişoară! şopti Armand. 

Urmară câteva clipe de tăcere; s-ar fi spus că cei doi 
tineri, absorbiți de aceleaşi gânduri, se reculegeau în ei 
înşişi. 

Sosiră în strada Meslay, acasă la Jeanne. 

— Adio, domnule, îi spuse ea în faţa porţii, întinzându-i 
mâna, vă mulţumesc mult. Şi, în primul rând, vă mulţumesc 
pentru serviciul pe care ni l-aţi făcut. 

Armand luă mâna tinerei şi o duse plin de respect la 
buzele sale. 

O salută apoi în tăcere ca şi când n-ar fi îndrăznit să 
adauge nici un singur cuvânt. 

Şi domnul conte de Kergaz se îndepărtă, o porni pe 
strada Templului, traversă piaţa cu acelaşi nume şi ajunse, 
parcurgând cartierul Marais, în strada Culture-Sainte- 
Catherine, la el acasă, preocupat şi gânditor. 

— Foarte ciudat, îşi spuse el în aceeaşi seară, în timp ce 
se pregătea de culcare. Sunt încă tânăr? Să mai fie, oare, în 
fundul sufletului meu o coardă care abia aşteaptă să 
vibreze? 

A doua zi, după o noapte agitată şi aproape fără somn, 
domnul de Kergaz îl cheamă pe Bastien la căpătâiul patului 
său. 

— Bunul meu prieten, - îi spuse el - îţi vei îmbrăca 
redingota albastră, aceea care te face să semeni atât de 
mult cu un ofiţer în rezervă, şi te vei duce în strada Meslay, 
la numărul 11, să vezi dacă nu este ceva de închiriat. 

— Foarte bine, răspunse Bastien, care executa cu 
străşnicie ordinele lui Armand fără să le discute. 

— Dacă nu e nimic liber, vei strecura 10 ludovici în mâna 
portarului şi-i vei cere să aibă el grijă ca unul din locatari să 
se mute în 24 de ore; se poate găsi întotdeauna un om 
dispus s-o şteargă dacă i se plăteşte chiria. 

— Da, răspunse Bastien. 


— O dată găsită această locuinţă, vei transporta acolo 
câteva mobile şi te vei instala sub numele tău, Bastien - 
ofiţer în rezervă. 

— Foarte bine! Şi după aceea? 

— În această casă, locuieşte o fată pe care o cheamă 
Jeanne şi care mă interesează. Vei lua în primul rând 
informaţii asupra ei. Şi, în cazul în care, lucru de care eu 
sunt convins, este o tânără de familie bună, aflată în 
nenorocire, dar cinstită, vei face în aşa fel încât să te 
împrieteneşti cu ea. Vârsta ţi-o îngăduie. Du-te şi, oricare ar 
fi rezultatul, vino cât se poate de repede să-mi spui ce-ai 
făcut. 

După ce-i dădu aceste instrucţiuni lui Bastien, Armand 
se ridică, deschise o carte mare, un fel de voluminos 
registru acoperit cu litere ciudate, hieroglifice şi scrise 
aceste două nume: 

Leon Rolland, str. Bourbon-Villeneuve. Cerise, cartierul 
Templului. 

Apoi, pe verso-ul paginii, adăugă această notă: 

Să se afle în ce scop saltimbancul numit Nicolo şi 
bărbatul căruia i se spune lăcătuşul i-au căutat pricină lui 
Leon Rolland. 

Îndată după aceea, domnul de Kergaz voi să ia loc în faţa 
biroului său şi să-şi deschidă corespondenţa; căzu însă 
prada unei ciudate reverii, se lăsă pe spatele fotoliului şi se 
pomeni visând la Jeanne, palida şi trista făptură pe care 
abia apucase s-o cunoască. 

Trecură două ceasuri şi el continua să viseze, când se ivi 
Bastien. 

— Ei? îl întrebă contele nerăbdător. 

— Întâmplarea face câteodată minuni, răspunse Bastion. 
Tânăra de care vă interesaţi locuieşte în partea din faţă a 
imobilului, la etajul al patrulea, şi, pe acelaşi palier, exista 
un apartament liber în care mă pot muta de îndată. Costă 
600 de franci şi am dat un aconto. 

— Foarte bine, îi spuse Armand. 


— L-am tras de limbă pe portar, continuă Bastion. 
Tânăra s-a mutat de curând; se numeşte domnişoara Jeanne 
de Balder şi pare să fie de familie foarte bună. 

Locuieşte împreună cu o servitoare bătrână, care pare 
să-i fie foarte devotată, într-un apartament de 300 de franci 
chirie şi nimeni nu vine vreodată să le vadă. 

De vreo două zile, aşa mi-a spus portarul, lumina rămâne 
aprinsă până târziu după miezul nopţii, ceea ce-l face pe el 
să creadă că fata lucrează ceva, aşa cum fac pe ascuns 
multe fete tinere care nu sunt bogate şi care vor totuşi să 
salveze aparențele. 

— Asta e tot? întrebă domnul de Kergaz emoţionat. 

— Nu, răspunse Bastien, domnişoara de Balder a locuit 
în strada Chapon şi, înainte de a se muta în strada Meslay, 
portarul s-a dus acolo să-şi ia informaţii. 

El a aflat că domnişoarei de Balder îi murise mama, 
văduva unui colonel ucis în Africa, că această moarte a 
lipsit-o pe fată de o bună parte din slabele resurse pe care 
le avea, şi că acesta a fost faptul care a determinat-o să se 
mute şi să-şi închirieze o casă mai mică. 

Domnişoara Jeanne se bucura de stima şi de respectul 
tuturor celor ce o cunoşteau şi, de când locuieşte în strada 
Meslay, adică de numai câteva zile, durerea sa reţinută, 
atitudinea sa rezervată, plină de distincţie şi de politeţe, 
precum şi purtarea sa exemplară i-au atras numai simpatii. 

Pe măsură ce Bastien povestea, domnul de Kergaz 
simţea cum inima îi bate de emoție şi pe chipul său se putea 
citi o mare bucurie. 

Bastien aflase aproape toate amănuntele, pe care noi le 
cunoaştem, cu privire la modesta existenţă a domnişoarei 
Balder şi fiecare dintre aceste amănunte sporea emoția lui 
Armand. Unul, în chip deosebit, îl mişcă până la lacrimi. 

— Se pare, spuse Bastion, că domnişoara de Balder avea 
un pian. 

Portarul l-a văzut în vechea ei locuinţă, dar pianul n-a 
mai ajuns în strada Meslay. Este în afară de orice îndoială 


că fata a fost nevoită să se despartă de el. 

— Bastien, - îl întrerupse vesel Armand - un bătrânel ca 
tine se pricepe la muzică, nu-i aşa? 

— Pe legea mea, nu, şi singurul instrument pe care l-am 
mânuit vreodată a fost puşca. 

— Ei, bine! dragul meu Bastien, te înşeli! Eşti muzician şi 
vei avea un pian. 

Bastien rămase uimit. 

— Vei alerga la Erard, - continuă domnul de Kergaz - şi-i 
vei cere un pian de moda veche, ceva în genul acelora de 
acum şapte sau opt ani. 

— Cred că înţeleg, spuse bătrânul soldat, cu lacrimi în 
ochi. Sunteţi nobil şi bun; dar cum o voi putea face să 
accepte acest pian? Această domnişoară trebuie să fie 
foarte mândră. Vă daţi seama, fiică de colonel... 

— Nu e vorba de asta, - răspunse Armand - şi ai înţeles 
lucrurile numai pe jumătate. Pianul pe care-l vei cumpăra 
va fi al tău. Numai că tu vei face în aşa fel, încât te vei 
pomeni cu prea multă mobilă şi nu vei mai avea unde să-l 
pui... 

— Bine, bine, - îl întrerupse Bastien - numai că atunci 
când ai un pian trebuie, cât de cât, să ştii să şi umbli la el... 
— Tot n-ai înţeles. Pianul acesta, un pian vechi, este o 

amintire; el a aparţinut fiicei tale, era unicul tău copil pe 
care l-ai pierdut. Ştiu, ştiu, este o minciună, n-ai avut 
niciodată un alt copil decât pe mine, dar Domnul ne va 
ierta... Şi cine ştie dacă vecina nu se va arăta dispusă să te 
ajute, să găzduiască în camera ei pianul acesta, până în ziua 
în care vei izbuti să trimiţi la ţară câteva dintre mobilele 
care-ţi prisosesc. 

— A, da! strigă Bastien, aşa mai merge. 

— În primul rând, va fi un mijloc prin care o vei putea 
cunoaşte cu ajutorul portarului; în al doilea rând, îi vei 
spune că fiica pe care ai pierdut-o iubea nespus de mult 
cutare sau cutare sonată şi că ţi-ar face mare plăcere să 
auzi aceste piese cântate din nou. Înţelegi? 


— Da, da, alerg la Erard. 

— Du-te, îi spuse contele de Kergaz, care deveni din nou 
visător şi şopti: o iubesc oare? 

Şi, în timp ce Bastien pleca pentru a-i executa ordinele, 
Armand îşi lăsă capul în palme şi-şi sprijini coatele de masă. 

O umbră păru că trece prin faţa ochilor săi, o umbră 
tristă şi palidă, aceea a Martei, femeia pe care o iubise atât 
de mult şi pe care în zadar încercase s-o smulgă din 
puterea infamului Andrea care i-o răpise. 

Amintirea Martei avu darul de a evoca în mintea lui 
Armand de Kergaz imaginea lui Andr6a... A lui Andrea - 
această întruchipare a geniului rău, acest frate denaturat 
care-şi ucisese mama, omul care-i aruncase cea mai teribilă 
provocare, ieşind din casa în care zăcea trupul cald încă al 
contelui Felipone! 

Armand îl lăsase pe Andrea să plece şi apoi, a doua zi, 
după ce se îngrijise de ultimele sale îndatoriri faţă de cel ce 
fusese contele Felipone, porni să-l caute prin tot Parisul. 

Poate că ar fi vrut să încerce să-l aducă din nou pe calea 
binelui, întinzându-i mâna... 

A fost însă în zadar; Andrea dispăruse. 

Timp de mai multe luni, aproape un an, cercetările 
asidue ale domnului de Kergaz pentru a-şi regăsi fratele se 
dovediseră zadarnice; s-ar fi putut crede că deznădejdea de 
a se şti deposedat de avere îl făcuse să-şi pună capăt zilelor. 

Armand nu admisese însă niciodată o asemenea 
presupunere. El îşi aducea aminte de privirea aceea plină 
de ură pe care i-o aruncase Andrea în clipa în care părăsise 
locuinţa tatălui său; era sfidarea pe care dezmoştenitul o 
aruncă celui care l-a dezmoştenit şi-şi dădea bine seama că 
lupta nu se sfârşise şi că un om de teapa vicontelui trăieşte 
numai pentru a se răzbuna, chiar cu preţul unei vieţi 
înspăimântător de grele. El se aştepta, deci, să-l vadă 
ivindu-se ca un diavol înverşunat şi, în acest imens Paris în 
care el îşi asumase cea mai nobilă dintre misiuni, contele de 
Kergaz bănuia că adversarul său avea să se arate într-o 


bună zi gata de luptă şi gata să-şi îndeplinească jurământul, 
acela de a preschimba în câmp de bătaie acest nou Babilon, 
în care binele şi răul se vor afla într-o veşnică încleştare. 
Oricât de periculos ar fi putut să fie Andrea, Armand îşi 
aşteptase tot timpul, hotărât, adversarul, primind dinainte 
această ciudată luptă, adânc încredinţat că fărădelegea va 
sfârşi întotdeauna prin a fi răpusă. În clipa aceasta însă, 
când amintirea Martei se suprapusese peste imaginea 
Jeannei, cinstitul şi curajosul Armand de Kergaz, bărbatul 
neînfricat şi fără de cusur, se simţi, dintr-o dată, cuprins de 
teamă. 

— Dumnezeule! şopti el, dacă ar fi s-o iubesc pe Jeanne 
şi dacă s-ar întâmpla ca el să apară... dacă ar afla despre 
noua mea dragoste, dacă această tânără naivă şi 
nevinovată, aşa cum este întotdeauna virtutea, s-ar afla 
într-o seară pe acelaşi drum cu acest diavol cu înfăţişare de 
înger, cu acest corupător al cărui glas e atât de mieros, cu 
acest nelegiuit care mi-a ucis mama, care era şi a lui, cu 
acest ticălos care a sedus femeia pe care eu o iubeam... 

Şi gândul acesta, după ce-l făcu pe Armand să se 
cutremure, stârni în el un adevărat uragan de furie. 

Capitolul XXII. 

Înainte de a merge mai departe, să ne oprim în strada 
Meslay şi să pătrundem, pentru o clipă, în locuinţa modestă 
a domnişoarei de Balder. 

O mică anticameră de câţiva metri pătraţi preceda o 
sufragerie din care Jeanne făcuse un salon; la dreapta o uşă 
ducea către dormitorul fetei; la stânga, se afla bucătăria şi 
o încăpere întunecoasă în care Gertrude îşi pusese patul. 

Nimic mai modest decât acest mic apartament: tapet 
ieftin, de 60 de centime sulul, acoperea pereţii; uşile şi 
ferestrele erau vopsite într-o culoare închisă, iar în locul 
parchetului se aflau dale de piatră roşie lustruite cu ceară. 

Semăna, la drept vorbind, cu locuinţa unui muncitor; 
Jeanne îi dăduse însă viaţă cu tot ce mai rămăsese din 
mobilierul său - mobilier foarte frumos şi care fusese 


vândut bucată cu bucată, mai ales după moartea 
colonelului; apartamentul căpătase, în felul acesta, o 
înfăţişare destul de prosperă, dacă ţinem seama de 
dimensiunile mici şi de modestia decoraţiunilor sale 
interioare. 

Dis-de-dimineaţă, Gertrude - o femeie care, în ciuda 
celor cincizeci de ani ai săi, era încă robustă şi-şi păstrase 
vigoarea ţărănească deşi locuia la Paris din tinereţe - se 
punea pe treabă, freca, ştergea, curăța, pregătea modesta 
gustare de dimineaţă a iubitei sale stăpâne, lua apoi rufele 
la rând, le cârpea cu cea mai mare grijă şi, o dată aceste 
treburi terminate, intra în dormitorul Jeannei în vârful 
picioarelor. Jeanne se trezea târziu: era, poate, singurul 
obicei pe care-l păstrase din vremurile trecute. 

Cu toate acestea, a doua zi după ce tânăra o însoţise pe 
Cerise la Belleville, zi în care Armand de Kergaz îi oferise 
braţul conducând-o până acasă, bătrâna Gertrude abia se 
trezise când o văzu apărând pe Jeanne, gata îmbrăcată şi 
pieptănată. 

— Dar, ce s-a întâmplat, domnişoară, că v-aţi trezit atât 
de devreme? 

— M-am trezit de mult şi m-am şi spălat, draga mea 
Gertrude. 

— Cum! Fără să fie foc în cameră? Este o imprudenţă! 

— E! făcu Jeanne zâmbind, nu mi-a fost frig... 

— Dar eraţi răcită... şi de ce nu m-aţi chemat... de ce? 

— Linişteşte-te, nu mai sunt răcită şi cum nu este 
niciodată prea târziu ca să renunţi la un prost obicei, mă voi 
trezi întotdeauna dimineaţa devreme. 

— Dar de ce atât de devreme, domnişoară? 

— În primul rând, pentru că vreau să mă obişnuiesc, şi 
apoi, astăzi vreau să mă duc la Cerise. 

Şi Jeanne, sprintenă, se îmbrăcă cu hainele de doliu, 
care o prindeau atât de bine, şi ieşi. 

Erau ceasurile opt. 


Din strada Meslay în cartierul Templului, drumul e scurt. 
În zece minute, Jeanne se afla la cel de-al şaselea etaj, la 
Cerise. Era cu numai două zile înainte de seara aceea 
nenorocită când, înşelată de scrisoarea sorei sale, biata 
copilă avea să cadă în mâinile domnului de Beaupreau. 
Cerise lucra cântând şi visând la viitoarele ei zile fericite. 

— Aţi şi venit! se miră ea văzând-o pe Jeanne. 

— Aşa cum ne-am înţeles ieri, draga mea Cerise, cred că 
ne vom duce astăzi dimineaţa la magazinul de broderie. 

— Da, da, sunt gata. Numai că nu vreau să fiţi văzută, 
scumpă domnişoară; mă veţi aştepta în stradă, la o 
oarecare depărtare, nu-i aşa? 

— Dar nu-mi este ruşine să muncesc, răspunse Jeanne, 
munca îl înnobilează pe om. 

— Aşa o fi, dar eu ştiu ce ştiu, răspunse Cerise cu 
încăpăţânarea şăgalnică a unui copil răsfăţat. 

Cele două tinere ieşiră şi, un ceas mai târziu, Jeanne se 
întorcea triumfătoare acasă cu un mic sul de canava, 
spunându-şi: 

— Voi putea, în sfârşit, să lucrez şi s-o ajut pe bătrâna 
Gertrude. 

Pe palierul etajului al patrulea, unde locuia, se întâlni cu 
portarul care tocmai deschidea uşile şi ferestrele 
apartamentului închiriat de Bastien cu numai câteva minute 
în urmă. 

Portarul o salută cu respect şi-i spuse: 

— Veţi avea un vecin, domnişoară. 

— Mă rog! răspunse Jeanne indiferentă. 

— Un domn în vârstă, decorat, care pare a fi ofiţer în 
rezervă, continuă vorbăreţul portar. 

Jeanne tresări. 

— Un ofiţer? 

— Da, domnişoară, şi se mută chiar astăzi de dimineaţă, 
după câte mi-a spus. 

Jeanne se retrase în apartamentul său, visătoare, uitând 
de vecinul despre care i se vorbise. 


O cuprinsese, fără voia ei, un alt simţământ. 

Jeanne îl văzuse pe Armand, frumos ca un prinţ în 
straiele sale de muncitor şi al cărui chip nobil şi puţin trist 
iradia nespus de multă distincţie şi bunătate, ale cărui 
mâini erau albe şi subţiri ca mâinile unei femei şi în a cărui 
voce mângâietoare vibrau vagi şi misterioase armonii. 

Petrecuse numai câteva minute la braţul său, abia 
apucase să schimbe cu el câteva cuvinte fără însemnătate 
şi, cu toate acestea, se întorsese acasă visătoare, nesomnul 
luase loc alături de ea şi din umbra perdelelor dormitorului 
său de fecioară i se părea că o priveşte chipul parcă 
zâmbitor, parcă visător al contelui de Kergaz. 

Această primă reverie o absorbi în atât de mare măsură, 
încât Jeanne nici nu-şi dădu seama când trecuse cea mai 
mare parte a zilei şi o aduse la realitate zgomotul care 
venea de pe palier şi din apartamentul vecin, în care noul 
locatar îşi instala mobila. 

Pe vremuri, apartamentul Jeannei făcuse parte din cel pe 
care-l închiriase Bastien. Era despărţit de acesta printr-o 
uşă glisantă, care, atunci când se găsea deschisă, unea 
între ele salonul tinerei cu salonul noului chiriaş. 

Fără să vrea, Jeanne auzi cele câteva cuvinte schimbate 
între Bastien şi portar. 

— Domnul are mult prea multă mobilă, spunea portarul, 
şi nu va putea niciodată să instaleze aici acest pian şi acest 
dulap. 

— Şi totuşi, nu mă pot despărţi de mobilele mele. 

— Dacă domnul nu este muzician, ar putea foarte bine 
să-şi vândă pianul. 

— Să-mi vând pianul! strigă Bastien cu o înfrigurare atât 
de bine jucată, încât izbuti s-o înşele pe domnişoara Balder, 
pianul sărmanei mele fiice! A! Nu, niciodată... Prefer să-l 
arunc pe fereastră decât să-l vând. 

Jeanne tresări şi se gândi că omul acesta, un bătrân 
militar, după câte i se spusese, îşi pierduse unicul copil; şi 
deoarece durerea îi uneşte pe oameni, tânăra căreia îi 


murise tatăl simţi o subită simpatie pentru tatăl care-şi 
pierduse fiica. 

— A, nu, continuă Bastien, nu vreau să mă despart nici 
de acest pian, nici de acest dulap; eu am o casă la ţară, nu 
departe de Paris, unde voi transporta dulapul. Această casă 
însă se află şi rămâne închiriată până în luna aprilie şi aş 
vrea să ştiu dacă dumneavoastră nu mai aveţi altceva de 
închiriat, fie şi o mansardă. 

— Nu, domnule, nu mai avem nimic de închiriat, se auzi 
răspunsul portarului care, după ce încasase câţiva ludovici, 
îşi învățase destul de bine lecţia. 

— Poate, - reluă el - poate că s-ar putea găsi un mijloc 
pentru a ieşi din încurcătură. 

— Şi anume? 

— Dacă un alt locatar ar primi să vă găzduiască pianul 
pentru câteva zile. 

Bastien scoase o exclamaţie de bucurie la auzul căreia 
fata tresări. 

— Voi suna la uşa domnişoarei de Balder, - spuse 
portarul - şi o voi întreba dacă binevoieşte să vă găzduiască 
pianul. După câte mi se pare, dânsa se pricepe puţin la 
muzică. 

Inima Jeannei bătea cu putere. 

Puțin după aceea, se auzi soneria şi, Gertrude fiind 
plecată, tânăra alergă să deschidă. 

Un simţământ de jenă lesne de înţeles o împiedica pe 
Jeanne să spună că auzise totul; îl lăsă, deci, pe portar să-i 
expună motivul vizitei şi acceptă cu plăcere cererea lui 
Bastien. 

— Căpitanul Bastien, - spuse portarul, în timp ce hamalii 
instalau pianul în salon - se va prezenta chiar în cursul zilei 
să vă mulţumească. 

Şi se retrase. 

Mutarea luase sfârşit; Bastien nu mai avea nimic de 
făcut în strada Meslay înainte de a fi primit noi ordine şi 


instrucţiuni din partea lui Armand; se ridică, îşi luă pălăria, 
răsuci cheia de două ori şi ieşi. 

Jeanne îl auzi coborând scara cu paşi rari. 

Bastien, care se ducea în strada Culture-Sainte- 
Catherine unde se găsea, după câte ştim, casa Kergaz, o 
porni pe bulevard şi urcă într-o trăsură care tocmai trecea. 

În clipa în care se afla la încrucişarea cu strada Pas-de- 
la-Mule, o şaretă elegantă, trasă de un cal englezesc, trecu 
zburând ca vântul venind din spre Bastilia şi îndreptându-se 
către bulevardul Saint-Martin. Era condusă de un bărbat 
tânăr; alături de el, cu braţele încrucişate stătea valetul 
său. 

Din fundul trăsurii sale, Bastien avu timpul să privească, 
rând pe rând, calul, trăsura şi pe tânăr şi, în clipa în care îl 
văzu cu atenţie pe acesta din urmă, tresări şi îşi stăpâni cu 
greu o exclamaţie de uimire. 

— Dumnezeule! şopti el, Andrea! Andrea al cărui păr şi a 
cărui barbă au devenit negre. 

Şi strigă repede vizitiului: 

— O sută de centime! Un ludovic, doi ludovici dacă 
trebuie, dar ţine-te după această şaretă şi n-o pierde din 
vedere. 

— O! O! răspunse vizitiul, dacă domnul este prinţ rus şi 
mă răsplăteşte în felul acesta, căluţul meu va prinde aripi la 
picioare. 

Şi mârţoaga se pomeni cu cea mai cumplită lovitură de 
bici pe care a trăsnit-o vreodată un vizitiu înfuriat de la 
înălţimea scaunului său. Gloaba ţâşni ca o săgeată pe 
urmele frumoasei şarete trasă de către unul dintre cei mai 
viguroşi cai de rasă care călcaseră pe drumurile acelea. 

Capitolul XXIII. 

Bulevardul era plin de trăsuri şi, din această cauză, deşi 
alerga destul de repede, şareta era nevoită adesea să-şi 
încetinească mersul, ceea ce îngădui trăsurii de piaţă s-o 
poată urmări îndeaproape. 


Cei doi ludovici îl stimulaseră însă atât de bine pe vizitiul 
lui Bastien, încât biciul său părea să dea, cu adevărat, aripi 
calului. 

— Andrea, gândea Bastien, avea părul blond; dar părul 
poate fi vopsit şi este Andrea, aş putea s-o jur pe viaţa mea, 
e vorba de el! Andrea la Paris, Andrea îmbrăcat ca un prinţ, 
Andrea plimbându-se în şaretă, toate acestea arată că omul 
nostru s-a îmbogăţit. Şi diavolul acesta, dacă are bani, e în 
stare de orice. Armand este în primejdie! Atâta timp cât 
contele de Kergaz avea inima îndurerată, atâta timp cât 
preocupările sale se îndreptau către opere de binefacere, 
nu m-am temut de Andrea. Este prea josnic pentru a 
îndrăzni să-l provoace şi, chiar dacă ar face-o, tot nu m-aş 
teme de nimic... Fiul colonelului meu este un adevărat 
viteaz... lată însă că Armand, dragul meu Armand, se află 
poate în pragul fericirii şi eu nu vreau câtuşi de puţin ca 
acest mizerabil să-i stea în cale. Va părăsi Parisul de îndată, 
chiar dacă ar trebui să-l ucid. 

În timp ce Bastien gândea astfel, şareta părăsise 
bulevardul şi ajunse în strada Saint-Lazare; birjarul se 
ţinuse însă de cuvânt şi, graţie celor doi ludovici, Bastien 
avu tot timpul să vadă eleganta trăsurică intrând pe poarta 
casei cu grădină, acolo unde baronetul sir Williams deţinea, 
cu titlu provizoriu, un pavilion. 

Aflat pe punctul de a închiria o casă mobilată, pe care 
Colar o descoperise în ajun în strada Beaujon, baronetul 
avea de gând să-şi dezvolte grajdurile în stil mare. 

În momentul în care Bastien îl zărise, Williams se 
întorcea din strada Picpus, unde luase parte la o vânzare de 
cai şi unde cumpărase, cu 6.000 de franci, o superbă 
mânzoaică irlandeză în vârstă de cinci ani, roşcată şi care, 
în toamna trecută, participase la cursele de la Chantilly. 

Intrând în curtea casei, sir Williams aruncă valetului său 
hăţurile şi străbătu grădina pe jos. 

În acelaşi timp, Bastien trecea pragul porţii, se apropia 
de valet, care tocmai deshăma, şi-i spunea: 


— lartă-mă, prietene, ai putea să-mi spui dacă nu cumva 
calul acesta este de vânzare? 

Şi îşi plimba mâinile pe gâtul lucios al frumosului animal 
pe care îl examina ca un fin cunoscător. 

— Nu, calul acesta nu e de vânzare, răspunse valetul. 

— Dar dacă s-ar oferi un preţ bun...? 

Şi Bastien împinse un ludovic în mâna valetului. 

— De, - răspunse acesta - vorbiţi cu stăpânul meu. 

— Şi cine e stăpânul tău? 

— Un englez, baronetul sir Williams. 

— Şi unde locuieşte? 

— Acolo, în pavilionul din fundul grădinii. 

— Nu este, cumva, tânărul care conducea aceasta 
şaretă? întrebă Bastien cu naivitate. 

— Ba da, domnule ofiţer, răspunse valetul, fascinat de 
rozeta care împodobea butoniera fostului husar. 

În timpul acesta, Andrea îşi scosese haina şi îşi 
îmbrăcase un halat de casă, reflectând într-una la planurile 
acelei vaste intrigi pe care o urzea încetul cu încetul; trei 
ciocănituri discrete îi vestiră că un oaspete aştepta în faţa 
uşii salonului său. 

— Intră, rosti el destul de mirat, căci nu aştepta pe 
nimeni la ceasul acela. 

Uşa se deschise şi Bastien intră. 

Trecuseră trei ani din ziua în care vicontele Andrea 
părăsise Parisul şi, din seara în care fostul intendent al 
contelui Filipone îl gonise din casa părintească, el nu-l mai 
întâlnise. 

Trei ani aduc însă foarte puţine schimbări pe chipul unui 
om care numără şaizeci. Părul lui Bastien albise de mult, cu 
zece ani în urmă, şi el nu îmbătrânise câtuşi de puţin. Sir 
Williams îl recunoscu de îndată. Oricine s-ar fi aflat în locul 
fostei căpetenii a hoţilor de buzunare ar fi tresărit, ar fi 
lăsat să-i scape un strigăt, un gest de uimire. 

Sir Williams însă rămase nemişcat şi pe chipul săi nu se 
putea citi decât obişnuita mirare pe care o prilejuieşte 


întâlnirea cu un necunoscut. 

— Domnule, făcu sir Williams cu un uşor accent 
englezesc. 

— Domnule, îl întrebă Bastien privindu-l cu deosebită 
atenţie, îmi puteţi face favoarea de a-mi acorda câteva 
clipe? 

Sir Williams arătă vizitatorului sau un scaun, cu gestul 
acela puţin rigid care aparţine numai britanicilor. 

— Şi totuşi, gândi bătrânul husar, care continua să-l 
privească, el este; cu excepţia accentului englezesc, timbrul 
vocii este acelaşi. 

Reluă apoi cu glas tare: 

— Aveţi, domnule, un splendid cal englezesc. 

— Da; m-a costat 200 de ludovici şi am refuzat o ofertă 
de 300. 

— Aţi refuza şi altele? 

— Desigur, domnule. 

Sir Williams se ridică, luă de pe cămin o cutie cu ţigări şi 
oferi una lui Bastien; dar în cei doi paşi pe care-i făcu, îşi 
uită pentru o clipă jocul şi lăsă să-i scape o mişcare care-i 
smulse lui Bastien un strigăt. 

— El este! 

În tinereţea sa, vicontele Andrea îşi rupsese braţul 
căzând de pe cal şi rămăsese cu un anume tic pe care 
Bastien îl cunoştea de minune. 

Auzind exclamaţia: „El este!”, baronetul se întoarse 
către fostul husar şi chipul său era cât se poate de calm. 

— Mă rog?... Mă cunoaşteţi?... întrebă el cu toată 
liniştea. 

— Da, vă cunosc. 

— A! Eu nu cred să vă fi întâlnit. 

— Mi s-a spus că vă numiţi baronetul Williams. 

— Yes, sir. 

— Părul dumneavoastră este însă puţin prea negru 
pentru un englez. 


— Nici nu sunt englez, sunt irlandez, îi răspunse 
Williams la fel de calm. 

— Eu cred, mai degrabă, îi replică rece Bastien, ca v-aţi 
născut în Franţa. 

— Vă înşelaţi, domnule. 

— La Kerloven, în Bretania. 

— Nu. 

— Tatăl dumneavoastră, sir Williams, continuă Bastien, 
care se ridicase şi îl privea în faţă, tatăl dumneavoastră se 
numea contele Felipone. 

— Vă înşelaţi, domnule. 

— Se căsătorise cu văduva colonelului conte de Kergaz 
care avea un fiu mai mare, fratele dumneavoastră. 

— Eu n-am nici un frate, domnule. 

— Şi acest frate, - continuă Bastien calm - se numeşte 
contele Armand de Kergaz, tot aşa după cum 
dumneavoastră sunteţi vicontele Andrea. 

— Profundă eroare! N-am purtat niciodată acest nume. 

Siguranţa plină de îndrăzneală a lui sir Williams începea, 
oarecum, să-l descumpănească pe fostul husar. 

Cu toate acestea, el continuă. 

— Vă rog să mă ascultați, domnule Andrea. Fratele 
dumneavoastră v-a căutat, a întrebat de dumneavoastră 
peste tot, iertându-vă dinainte şi hotărât să vă iasă în 
întâmpinare cu mâinile întinse şi să împartă cu 
dumneavoastră averea lui... Sufletul său nobil nu poate 
cunoaşte ura; v-aţi născut din aceeaşi mamă şi el doreşte să 
locuiţi sub acelaşi acoperiş... V-am regăsit, în sfârşit, de ce 
să continuaţi să vă ascundeţi? 

— Domnule, răspunse nepăsător sir Williams, vă jur că 
vă înşelaţi. Nu-l cunosc pe contele de Kergaz, nu sunt 
vicontele Andrea şi n-am avut niciodată onoarea să vă 
întâlnesc. 

Pe măsura ce siguranţa de netulburat a nobilului se 
concretiza în răspunsuri negative ce păreau destul de 


logice, Bastien simţea cum îşi pierde, încetul cu încetul, 
sângele rece. 

Căutase, la început, să fie viclean; vorbise despre 
împărţirea acelei imense averi pe care contele de Kergaz o 
stăpânea singur, nădăjduind să-l constrângă pe sir Williams 
să se lase prins în această capcană, să se demaşte şi să-şi 
recunoască vechiul nume. 

Speranţă zadarnică! Andrea rămânea tot atât de mut ca 
şi un bloc de piatră. 

În ciuda vârstei sale, Bastien era extraordinar de 
puternic şi puţini ar fi fost bărbaţii, chiar cei tineri, care ar 
fi avut oarecare şanse într-o luptă cu el. Un fulger de mânie 
se ivi în ochii săi şi-l privi pe sir Williams în chip atât de 
straniu, încât acesta tresări fără să vrea şi strecură o mână 
în buzunarul halatului de casă, pentru a mângâia mânerul 
micului pumnal ascuns acolo. 

Se ştie că pavilionul era situat în fundul grădinii, într-o 
izolare deplină. Valetul care locuia împreună cu sir Williams 
se îngrijea de calul al cărui grajd se găsea într-una din 
anexele casei şi, în consecinţă, Bastien şi baronetul erau 
absolut singuri. 

Cu iuţeala fulgerului, în timp ce Williams îşi depunea 
cutia cu ţigări pe cămin, fostul husar se aşeză în faţa uşii şi, 
măsurându-şi interlocutorul din priviri îi spuse: 

— Viconte Andrea, n-ai să te mai joci mult cu mine şi va 
trebui să recunoşti de îndată că nu te cheamă câtuşi de 
puţin sir Williams. 

— Asta-i bună! exclamă baronetul calm, ca un adevărat 
englez. N-aveţi de gând să mă lăsaţi în pace? Încep să cred 
că sunteţi nebun. 

— Nebun! strigă Bastien iritat; am să ştiu de îndată dacă 
sunt în adevăr nebun. 

Se apropie de Williams şi-l cuprinse în braţele sale 
robuste. 

— Domnule viconte Andrea, sunt mai puternic decât 
dumneata şi pot să te sugrum în câteva clipe... Nu striga... 


Nu cere ajutor... este inutil... 

Andrea continua să strângă în palme pumnalul, dar o 
făcea atât de liniştit, încât lui Bastien nici nu-i trecu prin 
minte că omul acesta, pe care-l credea la discreţia lui, era el 
acela care-i ţinea viaţa în mâinile sale şi care, eliberându-se 
din strânsoare cu supleţea unei reptile, putea să se arunce 
în lături şi să-i înfigă lama stiletului său în piept. 

— Vreţi să mă asasinați? întrebă baronetul manifestând 
o uşoară emoție. M-am întâlnit, aşadar, cu un nebun furios? 

— Vreau să vă scot hainele, răspunse Bastien. 

— În ce scop? întrebă aşa-zisul englez. Sunt, oare, un 
ocnaş? 

— Nu... dar pe trupul dumneavoastră trebuie să se afle 
un semn, unul de neşters, ceea ce se numeşte o aluniţă din 
naştere... 

— Credeţi? rânji nobilul, lăsând să se presupună că ar fi 
îngrozit. 

— Da, sunt sigur. În partea stângă a pieptului 
dumneavoastră trebuie să se găsească” o pată neagră... Vă 
cunosc de când eraţi copil, v-am văzut în pielea goală... 

— Eu am mai multe pete negre, răspunse sir Williams, 
care, eliberându-se cu o admirabilă supleţe din mâinile 
husarului, îşi sfâşie cămaşa, dezgolindu-şi pieptul. 

Şi pieptul lui, plin de păr ca şi pieptul unei maimuțe, era 
acoperit cu acele mici pete negre pe care femeile le numesc 
„grains de beaute”; şi cu toate acestea, Bastien îşi aducea 
foarte bine aminte că vicontele Andrea nu avea decât unul 
singur şi că, în rest, trupul sau era cu desăvârşire alb. 

Era de ajuns pentru a zdruncina profunda convingere pe 
care o nutrise, cu câteva clipe înainte, cu privire la 
identitatea dintre baronetul sir Williams şi vicontele 
Andrea, iar chipul pe care, la început, furia îşi pusese 
amprenta ei roşie, deveni dintr-o dată de o paloare 
cadaverică. 

— Nu este el! 


Şi totuşi, el era. Vicontele Andrea era acela pe care-l 
privea Bastien, dar cinstitul husar nu ştia că fostul şef al 
hoţilor de buzunare, silit să părăsească Londra în mare 
grabă, silit să-şi vopsească în negru părul blond şi să 
şteargă cu desăvârşire orice semn de recunoaştere, se 
văzuse nevoit să recurgă la unul din acei şarlatani anglo- 
indieni pe care vasele Societăţii Indiilor îi aduceau în Anglia 
şi care stăpâneau de minune arta unor ciudate tatuaje 
realizate cu ajutorul otrăvurilor şi al sucurilor extrase din 
anumite plante aflate în ţara lor. 

După aceea, întâmplarea, sau mai degrabă timpul, îl 
slujiseră de minune pe sir Williams. Pieptul său, lipsit de păr 
la început şi rămas aşa până la vârsta de douăzeci şi cinci 
de ani, se acoperise, încetul cu încetul, cu un puf blond pe 
care baronetul îl vopsise negru, ca şi părul său, iar petele 
artificiale ale şarlatanului indian semănau atât de bine cu 
aluniţa lui din naştere, încât nu mai puteau fi deosebite. 

Dându-şi seama de greşeala pe care o făcuse, Bastien 
deveni palid; şi dacă, la gândul că omul acesta nu era 
vicontele Andrea, şi că, în consecinţă, Armand de Kergaz nu 
se mai afla în primejdie, ar fi fost firesc să se bucure, 
această bucurie ar fi trebuit, în chip necesar, să fie 
precedată de o cu totul altă senzaţie. 

Sir Williams, în ciuda unei uluitoare asemănări, nu avea 
nimic comun cu vicontele Andrea. Or, cedând unei 
convingeri contrarii, Bastien se introdusese în casa lui, îl 
ameninţase şi, ca să spunem aşa, îl ultragiase. 

Făcuse uz de forţă şi de violenţă în faţa unui nobil 
onorabil, care nu-l cunoştea şi care nu-l văzuse niciodată şi 
toate acestea la el acasă, ceea ce constituie o ofensă gravă, 
greu de reparat. 

Bătrânul soldat trăi câteva momente de nemaipomenită 
tulburare în clipele următoare. 

Sir Williams şi el se priviră la început în linişte, având 
aerul că atât unul, cât şi celălalt se simt jenaţi de situaţia în 
care se găsesc. 


În sfârşit, cel care rupse tăcerea fu baronetul. Îşi 
redobândise calmul şi-l privea liniştit pe Bastien. 

— Domnule, daţi-mi voie să cred că aţi fost cuprins de o 
criză de nebunie, pentru că purtarea dumneavoastră faţă 
de mine este cel puţin ciudată. 

— Domnule... încercă Bastien, cu o notă de implorare în 
glas. 

— Intraţi în casa mea fără să fiţi anunţat, fără să-mi 
trimiteţi cartea dumneavoastră de vizită, nu vă ştiu nici 
măcar numele, mă întrebaţi, cu o insistenţă absolut 
nepoliticoasă, dacă n-aş fi cumva un anume viconte Andrea 
despre care nici n-am auzit vorbindu-se, şi în clipa în care 
eu declin politicos onoarea acestei identități, 
dumneavoastră vă aruncaţi asupra mea ca un nebun 
furios... 

— Domnule... domnule, vă rog să mă iertaţi, şopti 
Bastien a cărui voce tremura. 

Un zâmbet dispreţuitor îşi făcu loc pe chipul baronetului. 

— M-aţi insultat. 

— Domnule, îl rugă Bastien, binevoiţi a mă asculta... 
Binevoiţi a-mi da ascultare un singur minut. 

— Vorbiţi, accepta Williams, refăcându-şi toaleta şi 
aşezându-se într-un imens fotoliu. Aş vrea să-mi daţi o 
explicaţie plauzibilă a ciudatului dumneavoastră mod de a 
vă comporta. 

— Domnule, - reluă Bastien - omul căruia îi semănaţi 
atât de bine este un mizerabil, un infam în stare de orice 
nelegiuire. 

— Tot ceea ce spuneţi este foarte măgulitor pentru mine, 
remarcă baronetul cu acea notă de gravă ironie ce 
caracterizează englezul perfect. 

— Acest mizerabil, acest infam are un frate de mamă, 
contele de Kergaz, al cărui suflet este tot atât de curat pe 
cât este de ticălos sufletului omului de care vă vorbesc. 
Vicontele Andrea îşi urăşte de moarte fratele. Pe vremuri, 
cea dintâi cauză a acestei uri a fost o femeie; o avere 


imensă, furată de către tatăl vicontelui şi restituită tot de 
către el fiului mai mare al soţiei sale, a căscat între ei o 
prăpastie; cu trei ani în urmă, vicontele a dispărut; un om 
ca el nu uită însă atât de uşor şi nu renunţă la răzbunare: 
se va ivi într-o bună zi şi eu, unul, mă tem de ziua aceea. 
Pentru că dumneavoastră, domnule, nici nu vă daţi seama 
cât rău este în stare să facă omul acesta... 

Sir Williams părea să-l asculte cu deosebită atenţie. 

— Contele de Kergaz, - reluă Bastien, pe care-l iubesc de 
parcă ar fi propriul meu copil, s-a îndrăgostit şi sunt sigur 
că acest mizerabil ar încerca să-i seducă iubita... 

— A! exclamă sir Williams absolut nepăsător, cu toate că 
în sinea lui simţea o puternică emoție. 

— Căci, - sfârşi Bastien - acest monstru stăpâneşte 
admirabil taina seducţiei; el ştie să învăluiască femeile şi să 
le cucerească aşa cum un şarpe fascinează o pasăre... Veţi 
înţelege, aşadar, domnule ca numai datorită faptului că-i 
semănaţi în atât de mare măsură şi încredinţat că sunteţi 
una şi aceeaşi persoană cu vicontele Andrea, am putut 
acţiona aşa cum am acţionat. 

Şi Bastien, al cărui cap era împodobit cu fire de păr alb, 
care purta la butonieră rozeta de onoare, Bastien, omul 
care n-ar fi dat înapoi în faţa unei armate întregi, se apropie 
de sir Williams şi-i spuse umil: 

— Domnule, vă cer scuze. 

Sir Williams păstră o clipă de tăcere şi s-ar fi putut spune 
că simţea o deosebită plăcere torturându-l pe cel care-l 
jignise şi că savura umilinţa acestui bătrân care era convins 
că a greşit. 

În realitate însă, sir Williams reflecta; şi cum fiecare 
dintre gândurile sale era strâns legat de scopul mârşav pe 
care căuta să-l atingă, mintea sa diabolică întrezărise, din 
aceeastă ciudată întâmplare care i-l oferea pe Bastien legat 
şi de mâini şi de picioare, admirabile posibilităţi. 

— Domnule, - rosti el în cele din urmă, cu tonul glacial al 
omului care continuă să fie stăpân pe el însuşi - povestea pe 


care tocmai mi-aţi istorisit-o este, desigur, foarte 
interesantă şi ar face deliciile celor ce caută pe toate căile 
să introducă romanul în viaţa de fiecare zi, dar pe mine, 
unul, nu mă satisface câtuşi de puţin. Vă rog să-mi daţi 
numele şi adresa dumneavoastră, pentru că, la urma 
urmelor, nimic nu-mi dovedeşte că n-am a face cu un 
impostor destul de şiret. 

— Domnule!... strigă Bastien revenindu-şi. 

— Aştept! replică sir Williams. 

— Mă numesc Bastien... 

— Bastien... şi mai cum? făcu dispreţuitor baronetul. 

— Bastien-şi-Atâta-Tot, domnule, răspunse fostul husar 
cu o nobilă mândrie. Sunt copilul Parisului şi nu mi-am 
cunoscut niciodată părinţii; la Wagram însă am fost decorat 
de către Împărat şi am purtat uniforma husarilor gărzii 
imperiale. 

— Ei bine, domnule... Bastien, reluă baronetul, între un 
soldat şi un nobil nu este nici o deosebire; îmi închipui că nu 
vedeţi nici un inconvenient pentru a-mi da satisfacţie în 
legătură cu purtarea dumneavoastră. Ce poate să însemne, 
între noi, o lovitură de spadă; un fleac, nu-i aşa? 

Bastien îşi revenise, asemenea unui bătrân cal de bătălie 
în clipa în care aude sunetul goarnei. Din moment ce era 
vorba de un duel, bătrânul nu mai tremura, nu-şi mai cerea 
scuze. 

— Cum doriţi dumneavoastră, domnule. Locuiesc în 
strada Culture-Sainte-Catherine, în casa Kergaz. 

— Foarte bine, domnule, îi spuse baronetul. Numai că-mi 
va fi cu neputinţă să vă trimit martorii înainte de 48 de ore. 
Neştiind că voi avea astăzi onoarea de a primi vizita 
dumneavoastră, m-am angajat în treburi deosebit de 
importante şi care nu pot fi, în nici un caz, amânate. 

— Voi fi la dispoziţia dumneavoastră în ziua pe care veţi 
binevoi a o alege, domnule. 

Fostul husar scoase o carte de vizita, o depuse pe cămin. 
Îşi luă pălăria şi-l salută pe Williams. 


La rândul său, baronetul se înclină şi el şi îl însoţi pe 
oaspete până la uşa exterioară a pavilionului său. 

Urcă după aceea în salon, îşi aprinse o ţigară, se aşeză 
picior peste picior în faţa focului şi izbucni într-un râs 
batjocoritor. 

— Hotărât lucru, domnule conte Armand de Kergaz eşti 
prost slujit şi braţul dumitale drept se dovedeşte a fi un 
imbecil fără pereche. 

Şi, continuând să râdă, baronetul adăugă: 

— Nu ştiam, scumpul meu frate, crede-mă, nu ştiam că 
te-ai îndrăgostit din nou şi presupuneam că Marta n-a 
încetat să rămână singura şi ultima ta iubire. Dar omul 
acesta minunat, care se numeşte Bastien, a avut grijă să-mi 
spună adevărul, iar eu voi şti să profit de pe urma acestui 
adevăr. 

Şi din moment ce Bastien este încredinţat acum că 
baronetul sir Williams n-are nimic comun cu vicontele 
Andrea, voi specula de minune această situaţie, pentru că 
vei fi nevoit să împărtăşeşti acelaşi punct de vedere şi se 
ştie că duşmanul pe care nu-l cunoşti este cel mai puternic. 
Vei fi, este neîndoielnic, martorul lui Bastien; ne vom afla 
faţă în faţă şi te voi convinge atât de bine că sunt de origină 
irlandeză, încât, în ziua în care voi deveni soţul domnişoarei 
Hermine de Beaupreau şi îţi voi pretinde cele 11 milioane 
ale simpaticului Kermarouet, îmi vei număra banii fără cea 
mai mică dificultate. 

Baronetul păru să reflecteze câteva minute, după care 
continuă: 

— Aşadar, Armand de Kergaz, te-ai îndrăgostit din nou; 
ei bine, lucrul acesta o să-mi îngăduie să-ţi distrag puţin 
atenţia de la treburile privind descoperirea moştenitorilor 
lui Kermor de Kermarouet şi chiar să-ţi pun bețe în roate. 
La nevoie, domnule conte, vom avea grijă ca femeia iubită 
să şi dispară. Dar, îşi întrerupse baronetul acest mic discurs 
interior, să ne gândim, în primul rând, la treburile noastre 
cu Baccarat, Fernand şi Beaupreau. 


Era tocmai seara în care sir Williams se întorcea la 
Baccarat, seara în care aceasta îi scrisese Cerisei pentru a 
o trimite în strada Serpente, seara în care domnul de 
Beaupreau picase în mâinile baronetului, fiind constrâns să- 
i devină complice. 

Şi, în timp ce se desfăşurau toate aceste evenimente, 
inepuizabilul Colar transmitea căpitanului său următoarea 
înştiinţare: „Iânăra de care contele Armand de Kergaz este 
îndrăgostit locuieşte în strada Meslay şi se numeşte 
domnişoara Jeanne de Balder. Este deosebit de frumoasă”. 

— Ca să vezi! exclamă baronetul, după ce-l voi fi ucis pe 
Bastien o voi face amanta mea. 

Capitolul XXIV. 

Bastien se întoarse tulburat şi palid spunându-i lui 
Armand: 

— Foarte ciudat! Mi s-a părut că l-am întâlnit pe Andrea. 

La auzul acestui nume, Armand tresări cu putere. 

— Andrea? L-ai întâlnit pe Andrea? 

— Nu, nu se poate să fi fost el. 

Domnul de Kergaz pălise, dintr-o dată, înspăimântat; 
deşi era un om curajos, numele celui care zdrobise prima 
lui dragoste îl speriase cu adevărat. 

— Jeanne... îşi spuse el, dacă s-ar întâmpla s-o 
întâlnească pe Jeanne! 

Bastien îi relată, însă, pe scurt, toată întâmplarea, 
convins fiind că se înşelase şi că nu exista nimic comun între 
Andrea şi baronetul sir Williams. 

Armand răsuflă uşurat ca după o foarte puternică 
emoție. 

— Şi acum, - îi spuse el lui Bastien - să ne gândim puţin 
la tine. Devotamentul şi dragostea pentru mine te-au împins 
atât de departe, încât te-ai vârât într-o ceartă destul de 
urâtă. Trebuie să ne gândim bine. Dacă este necesar, îi voi 
face o vizită acestui insular neînduplecat, dar nu vreau să te 
baţi cu el. La vârsta ta, bătrânul meu prieten, este aproape 
ridicol. 


— Aşa care va să zică! replică Bastien înţepat. Mă 
credeţi prea bătrân, domnule conte. N-am decât 65 de ani 
şi fiţi sigur că sunt încă destul de zdravăn. 

— De acord, dar n-ai să te baţi în duel; am s-o fac mai 
degrabă eu! 

Bastien înălţă din umeri. 

— Englezul are ce are cu mine şi nu cu dumneavoastră. 
În consecinţă... 

Domnul de Kergaz înţelese că singura armă pe care o 
putea folosi împotriva acestui încăpățânat este şiretenia şi 
hotări să caute un mijloc oarecare pentru a împiedica 
această întâlnire. 

— Foarte bine, - răspunse el - vom vedea mai târziu... 
Vorbeşte-mi, acum, despre Jeanne. 

— Prefer subiectul acesta! răspunse Bastien, care 
povesti tot ceea ce ştim despre mutarea lui în strada Meslay 
şi despre succesul pe care-l dobândise mica lui minciună în 
legătură cu pianul. 

— Perfect, - răspunse Armand - te vei întoarce în strada 
Meslay şi, în calitate de vecin şi de fost prieten al tatălui, vei 
face o vizită fetei; în timp ce tu vei fi la ea, eu voi suna la uşa 
ta. Auzind soneria, te vei ridica. Este în afară de orice 
îndoială că Jeanne te va însoţi până la uşă, iar eu voi putea 
s-o văd... 

— Înţeleg, răspunse Bastien ridicându-se. 

În timp ce acesta ieşea, valetul îi aducea contelui o 
scrisoare. Armand rupse sigiliul şi citi cele ce urmează: „În 
octombrie 18... în timpul războiului din Spania, o fată 
tânără, numită Therese, s-a retras, în tovărăşia unei femei 
în vârstă, care trecea drept mătuşa ei, la Marlotte, aproape 
de Fontainebleau, unde petrecură iarna şi primăvara 
următoare. Tânăra era însărcinată. Era văduvă sau 
săvârşise o greşeală? Ultima ipoteză pare cea mai 
plauzibilă. 

La sfârşitul primăverii, fata născu un copil de sex feminin 
care primi numele de Hermine. 


Cele două femei, mătuşa şi nepoata, petrecură încă un 
an la Marlotte, mama alăptându-şi copilul. 

În luna noiembrie a aceluiaşi an, ele plecară la Paris. 

Se zvonea la Marlotte că tânăra urma să se mărite. Ceea 
ce confirmă acest zvon, cel puţin în aparenţă, este faptul că 
în ultimele luni ale şederii lor la ţară erau des vizitate de 
către un tânăr despre care se spune că ar fi fost funcţionar 
de minister”. 

Informaţiile transmise domnului de Kergaz se opreau 
aici. Armand rămase câteva clipe pe gânduri; după aceea, 
aşternu aceste câteva rânduri în misteriosul său registru: 
„Să se afle dacă un funcţionar de minister s-a căsătorit cu o 
fată numită Therese în luna noiembrie 18...; şi dacă nu 
cumva această fată era mama unui copil numit Hermine”". 

După ce închise registrul, domnul de Kergaz se îmbrăcă 
şi o porni pe jos, îndreptându-se către strada Meslay, unde 
Bastien sosise înaintea lui. 

Fostul husar, încheiat milităreşte la toţi nasturii, intrase 
în primul rând în apartamentul său; abia după aceea sunase 
la uşa domnişoarei de Balder. 

Jeanne era cum nu se poate mai fericită la gândul că se 
putea folosi, fie şi provizoriu, de un pian; rămăsese în faţa 
lui din clipa în care plecase Bastien şi degetele sale nu 
încetaseră să mângâie clapele, dând viaţă tuturor bucăţilor 
care-i aminteau de copilărie. În clipa în care primi vizita 
bătrânului soldat, roşie de emoție, fata se afla încă la pian. 

— Vă rog să mă iertaţi, domnişoară, - îi spuse el 
sărutându-i respectuos mâna - vă rog să mă iertaţi că am 
abuzat de bunăvoința dumneavoastră. 

— Domnule... 

Bastien privi pianul. 

— Ţin foarte mult la el şi n-aş fi vrut deloc să-l vând, vă 
rămân îndatorat pe viaţă pentru acest serviciu. 

— Cum puteţi vorbi de un serviciu? Nu sunteţi 
dumneavoastră un vechi tovarăş de arme al tatălui meu? 


Bastien se înclină; şi apoi, ca şi când ar fi vrut să evite 
fetei amintiri dureroase, schimbă vorba. 

— Locuiţi de multă vreme în acest imobil? 

— De trei luni. 

— Cunoaşteţi pe cineva? 

— Pe nimeni. Sunt foarte retrasă. 

Bătrânul soldat o privea pe Jeanne admirându-i 
frumuseţea, mâinile deosebit de fine, expresia de 
melancolie care imprima chipului său o nemaipomenită 
distincţie. Şi se gândea Bastien că dacă această fată e tot 
atât de virtuoasă, pe cât e şi de frumoasă, Armand va fi 
fericit alături de ea şi inima fostului husar tresări de 
bucurie la gândul că s-ar putea ca într-o bună zi să vadă o 
fată tânără şi frumoasă intrând şi rămânând în bătrâna casă 
din strada Culture-Sainte-Cahterine, unde ultimul vlăstar al 
familiei Kergaz trăia singur şi era atât de trist. 

Şi, cu toate că bătrânul soldat nu dovedea cine ştie ce 
vioiciune de spirit, el găsi totuşi mijlocul de a aduce vorba, 
încetul cu încetul, despre Armand, despre nobila lui 
misiune, despre viaţa lui care fusese până atunci atât de 
tristă şi atât de austeră şi despre farmecul pe care-l degaja 
întreaga lui fiinţă. 

În clipa în care se auzi clopotul uşii de la intrare, inima 
sărmanei copile începu să bată din pricina unei emoţii pe 
care n-o mai cunoscuse încă. 

— Sună pentru dumneavoastră, îi spuse ea lui Bastien. 

Bastien se ridică, ceru îngăduinţa de a reveni din când în 
când, cerere care-i fu satisfăcută cu zâmbetul pe buze şi se 
retrase. 

Prevederile lui Armand se dovediră exacte: Jeanne îl 
conduse pe Bastien până la uşa care dădea către scară; în 
clipa în care această uşă se deschise, domnişoara de Balder 
zări pe palierul scării un bărbat între 32 şi 35 de ani, având 
încă în mână cordonul clopotului, înalt, de o frumuseţe 
mândră şi severă, pe al cărui chip tristeţea sufletului său îşi 


pusese pecetea, bărbat în care îl recunoscu de îndată pe cel 
pe care începuse să-l iubească. 

Era Armand. 

Dar nu Armand cel îmbrăcat cu o simplă bluză de 
lucrător şi purtând pe cap o caschetă, ci contele Armand de 
Kergaz, îmbrăcat elegant dar sobru, Armand care se arătă 
surprins văzând-o pe Jeanne, pe care o salută respectuos. 

Tânăra se înclină şi închise repede uşa. 

Tulburarea ei nu-i scăpase însă lui Armand şi o imensă 
bucurie îi învălui sufletul. 

Se simţea iubit! 

Capitolul XXV. 

Trecuseră două zile de când sir Williams primise vizita 
lui Bastien în locuinţa lui din strada Saint-Lazare şi de când 
îi anunţase intenţia lui formală de a dobândi satisfacţie pe 
calea armelor. 

În timpul acestor două zile s-au petrecut o sumedenie de 
evenimente pe care le cunoaştem, dar pe care este bine să 
le recapitulăm. 

Mai întâi, Cerise fusese atrasă în strada Serpente, 
smulsă de către sir Williams din mâinile domnului de 
Beaupreau, condusă de către Colar în afara Parisului şi 
încredinţată văduvei Fipart. 

După aceea, domnul de Beaupreau jucase în locuinţa lui 
sinistra comedie a scrisorii care avea să zdrobească sufletul 
Herminei. 

Apoi, Fernand, acuzat de furt şi arestat acasă la 
Baccarat, fusese aruncat în închisoare. 

În sfârşit, Baccarat ea însăşi, de care baronetul se 
folosise dar de care se temea, fusese închisă la doctorul 
Blanche unde, de altfel, o vom întâlni în curând. 

O dată înfăptuite toate acestea, baronetul sir Williams se 
instală în mica locuinţă pe care Colar i-o închiriase în strada 
Beaujon şi aceasta se petrecu chiar a doua zi după ce 
Bastien îl vizitase în strada Meslay. Casa nu era, la drept 
vorbind, decât un pavilion cu două etaje prevăzut cu o curte 


şi cu o grădină. Clădit de către un tânăr îndrăgostit, ducele 
de L.... cu doi ani în urmă şi mobilat de către el cu exagerată 
eleganţă, acest încântător refugiu fusese abandonat de 
către stăpânul său după numai 6 luni. După ce domnişoara 
X... de la Operă îl părăsise, tânărul duce îşi zburase creierii. 

Mogştenitorul ducelui, un boier provincial care nu ţinea 
câtuşi de puţin să locuiască la Paris, o închiria gata 
mobilată. Un prinţ rus tocmai se mutase din casă în clipa în 
care intra în stăpânirea lui sir Williams, cu o chirie anuală 
de 25.000 de franci. 

Baronetul se instală în numai câteva ceasuri, având 
drept servitori un valet, un fecior, un vizitiu şi o 
bucătăreasă; cinci cai intrară în grajduri. Şoproanele 
adăposteau trei trăsuri, un cupeu obişnuit, un faeton şi una 
din acele trăsurici cu patru roţi de aceeaşi mărime, cărora li 
se spunea cabrioletă. Sir Williams plătise chiria pentru şase 
luni înainte. Caii şi trăsurile fuseseră cumpăraţi cu bani 
gheaţă. 

A doua zi după ce se instalase, baronetul se trezi către 
ceasurile zece, ceru să i se aducă ciocolata şi, o dată 
isprăvit micul dejun, îşi rosti următoarea alocuţiune: 

— Dragul meu sir Williams, ai cheltuit 60.000 de franci 
într-o lună; aceasta reprezintă o jumătate din economiile pe 
care le-ai realizat la Londra şi este timpul să pui mâna pe 
cele 12 milioane ale simpaticului Kermarouet. Treburile ţi- 
au mers destul de binişor până acum şi dacă nu se va 
schimba nimic în viitor, te vei căsători cu domnişoara 
Hermine de Beaupreau înainte să se împlinească o lună. 
Numai că trebuie să fii îndrăzneţ, dar şi prudent în acelaşi 
timp, şi să nu uiţi că onorabilul tău frate, domnul conte 
Armand de Kergaz, este depozitarul celor 12 milioane la 
care râvneşti... 

Ajuns în acest punct, sir Williams lăsă să-i fluture un 
zâmbet pe buze. 

— Bietul Armand, uite-l îndrăgostit lulea de mititica din 
strada Meslay şi se dovedeşte destul de prost pentru a 


încredința tainele sale lui Bastien. Şi se ştie doar ca bătrânii 
sunt mai puţin discreţi chiar şi decât copiii; din fericire 
pentru mine, Bastien s-a grăbit să-mi împărtăşească 
povestea acestei iubiri iar eu voi şti să trag foloase de pe 
urma ei! 

Un hohot de râs drăcesc însoţi ultimele cuvinte ale 
baronetului. Desigur, dacă Armand de Kergaz ar fi putut să 
vadă în clipa aceea câtă răutăcioasă bucurie strălucea în 
privirile baronetului, s-ar fi temut pentru noua lui dragoste 
şi ar fi zărit înaintea ochilor săi chipul Martei, avertizându-l: 
„Fereşte-te, omul acesta este un demon”. 

Sunetul clopotului care vestea sosirea unui oaspete 
întrerupse gândurile lui sir Williams. 

— Uite-l şi pe Beaupreau, îşi spuse baronetul. 

Într-adevăr, câteva clipe mai târziu, şeful de birou se ivi 
îmbrăcat în aceeaşi veşnică haină albastră şi cu aceeaşi 
pelerină albă. 

Domnul de Beaupreau avea aerul calm şi satisfăcut al 
omului căruia toate îi merg de minune. 

— Dragă tată socrule, bună ziua, îi spuse Williams 
întinzându-i cu un aer protector vârfurile degetelor. Eşti 
punctual. 

— Nimic mai firesc, din moment ce vă aduc veşti. 

— Veşti bune? 

— Excelente. Soţia şi fiica mea au plecat. 

— Unde? 

— În Bretania, la o rudă care locuieşte într-un castel 
situat în Finistere. Această regiune este atât de 
îndepărtată, încât te crezi la capătul pământului şi este mai 
mult ca sigur că tânărul nostru îndrăgostit nu se va duce să 
le caute acolo. 

— Ar fi nevoie, mai întâi, să fie achitat de către curtea cu 
juri, preciză râzând sir Williams. 

— Şi e sigur că nu va fi achitat. Vinovăţia lui este 
evidentă. 


— Spune drept, tată socrule, - rosti baronetul cu ironie - 
nu eşti de aceeaşi părere cu mine când spun că justiţia este 
infailibilă şi că ea izbuteşte, întotdeauna, să descopere 
adevăratul vinovat? 

— Aceasta este şi părerea mea, spuse domnul de 
Beaupreau, cu mult sânge rece. 

— Aşadar, doamnele au plecat. 

— Da. La început, Hermine nu credea că va putea 
supravieţui, sau, cel puţin, aşa zicea. Dar după aceea s-a 
hotărât s-o însoţească pe maică-sa, căreia, de altfel, eu îi 
sugerasem această călătorie pentru a o distrage. 

— Ideea este foarte bună, dragă tată socrule, şi nu cred 
să existe dragoste nefericită care să poată rezista unei 
călătorii de o lună. Pleci cu moartea în suflet şi la întoarcere 
ai şi uitat. Unicul antidot al iubirii este natura. Nu există un 
alt tratament. 

— Şi Hermine se va întoarce vindecată, mai ales după ce 
va afla despre fărădelegile lui Fernand. 

— Nu trebuie să afle nimic, deocamdată; femeile au o 
fire atât de ciudată, încât se întâmplă ca infamia celor de 
care sunt îndrăgostite să le apropie de ei, în loc să le 
îndepărteze. Să nu jucăm jocul acesta şi, dacă se poate, să 
aşteptăm dezbaterile curţii cu juri. 

— Foarte bine. 

— Ce-ai spune, continuă sir Williams, dacă am aranja 
pentru mâine o mică excursie în Bretania? Ai putea să mă 
prezinţi într-un castel vecin... 

— M-am gândit la asta şi tocmai se întâmplă să fiu 
prieten bun cu un bătrân boiernaş al cărui parc de 
vânătoare se află la numai trei leghe de castelul pe care îl 
vor locui Hermine şi soţia mea. Totul va merge de la sine. 
Nu va trece o lună şi-mi veţi fi ginere. 

— În ziua aceea o vei căpăta pe Cerise. 

— O lună! oftă Beaupreau la auzul acestui nume, să 
aştept încă o lună...! 


— Păi, de! Dacă poţi să faci în aşa fel încât s-o iau pe 
Hermine de nevastă peste opt zile, peste opt zile o vei avea 
pe Cerise. Aceste e sistemul meu: plătesc după ce primesc. 

— Cu toate acestea, - remarcă şeful de birou - ştiţi bine 
că eu am tot interesul să vă însor cu fiica mea, pentru că 
dumneavoastră sunteţi singurul care ştie... 

— Unde sunt cele 12 milioane, asta e drept. Numai că 
întâmplarea îţi joacă, uneori, feste ciudate. Cine-mi 
garantează mie că tocmai omul care deţine această avere şi 
care se află în căutarea adevăraţilor ei stăpâni nu te va 
întâlni, într-o zi, fără să mai fie nevoie de ajutorul meu. 

— Asta e drept, oftă domnul de Beaupreau, pătruns de 
logica argumentării. 

— Şi, reluă sir Williams cu impertinenţă, dacă lucrurile s- 
ar întâmpla aşa şi eu ţi-aş da-o de pe acum pe micuța 
Cerise, pe care dumneata o adori, ţi-ai căuta un cu totul alt 
ginere, chiar dacă n-ai face-o decât pentru a dispune în voie 
de cele 12 milioane. 

— Uitaţi că sunt complicele dumneavoastră? 

— Nu, dar e mai bine să te asiguri de două ori decât o 
singură dată şi un tip ca dumneata, stăpânit de violente 
pasiuni, ar suporta, poate, dezonoarea, ocna sau ridicolul 
pentru a dobândi aur; el ar sacrifica însă tot aurul în 
favoarea sălbaticei pasiuni care-l stăpâneşte. M-ai sluji cu 
dezinvoltura unui complice, e drept, dar eu vreau să mă 
slujeşti cu un zel fără de margini. Vreau să mă căsătoresc 
cu Hermine; şi, după aceea, pe cuvântul meu de baronet, o 
vei avea pe Cerise în ziua nunţii mele. 

Beaupreau îşi plecă fruntea şi sufletul său fierbea de 
nerăbdare. 

— Hermine va fi soţia dumneavoastră, chiar dacă ar 
trebui s-o târăsc eu însumi în faţa ofițerului stării civile. 

— Contez pe dumneata, replică sir Williams. 

După care, baronetul adaugă: 

— Aşadar, aş putea pleca în Bretania? 

— De îndată, dacă doriţi. 


— Nu, mai am treabă la Paris câteva zile... Dumneata 
însă, dragă tată socrule, ar trebui să-ţi iei un concediu de la 
minister şi să te alături soţiei dumitale. Ai să-mi trimiţi de 
acolo, în fiecare zi, un buletin cu privire la starea 
sufletească a logodnicei mele, şi, încetul cu încetul, îmi vei 
deschide calea. 

— Minunat. 

— Şi-acum, - spuse baronetul - n-ai vrea să-mi vizitezi 
casa? Să-mi vezi grajdurile? Am cumpărat alaltăieri o 
superbă mânzoaică irlandeză: patru ani, roşcată, din Eclair 
şi Dinah. Am o trăsurică de vânătoare, o adevărată 
bijuterie. La prima vedere, pare un simplu faeton, dar, dacă 
apeşi pe un resort, scaunul din spate, care este destinat 
unui servitor, se măreşte şi sfârşeşte prin a se transforma 
într-un cufăr mare, fără capac, înăuntrul căruia încap foarte 
bine 10 până la 12 câini. 

— Dacă sunteţi vânător, îmi va fi foarte simplu să vă 
prezint în Bretania. 

— Da, sunt vânător, răspunse scurt Williams, după care 
sări din pat şi, fără să-şi cheme valetul, îşi îmbrăcă 
pantalonii şi halatul de casă; luându-l, după aceea, de braţ 
pe şeful de birou, îi spuse: 

— Hai, tată socrule, vreau să-ţi faci o idee despre gustul 
şi despre posibilităţile viitorului dumitale ginere. 

Sir Williams îl conduse pe domnul de Beaupreau din etaj 
în etaj, fără să-l scutească de nici un colţişor. O dată această 
inspecţie terminată, o dată grajdurile vizitate, îi făcu vânt 
spunându-i, cu o bonomie care ascundea, însă, un ordin 
categoric: 

— Ar trebui să-ţi iei chiar astăzi concediul şi să pleci 
diseară în Bretania. 

Capitolul XXVI. 

O dată domnul de Beaupreau plecat, sir Williams se 
îmbrăcă, după o minuțioasă toaletă, ceru apoi trăsurica şi 
plecă spre ambasada Angliei. 


Baronetul era, fără îndoială, un om abil. Silit să 
părăsească Londra, unde poliţia era pe urmele sale, prima 
lui grijă, după întoarcerea la Paris, fusese aceea de a se 
recomanda ambasadorului englez, căruia îi înşelase buna 
credinţă şi a cărui încredere o câştigase cu ajutorul unor 
hârtii false. 

După numai o săptămână, sir Williams se simţea de 
minune în birourile ambasadei şi se împrietenise cu doi 
tineri secretari de care avea intenţia să se servească la 
prima ocazie. Or, această ocazie se ivise: sir Williams se 
bătea în duel, duelul cu Bastien, şi avea nevoie de martori 
onorabili. 

În curtea clădirii, el sări sprinten şi se îndreptă cu 
fruntea sus către birouri, la intrarea cărora trimise celor 
doi nobili cartea sa de vizită. 

Sir Arthur G... şi sir Ralph 0... erau doi tineri de aproape 
aceeaşi vârstă cu baronetul. 

Sir Williams era un om deosebit de fermecător şi îşi 
exercita farmecul atât asupra bărbaţilor, cât şi asupra 
femeilor; el făcuse o impresie foarte bună celor doi tineri şi 
aceştia îl întâmpinară cu o deosebită căldură. 

— Prieteni, le spuse sir Williams, vă cer un serviciu, un 
adevărat serviciu. 

— Vă ascultăm. 

— E vorba de o chestiune de onoare. 

— Aveţi nevoie de martori? 

— Da, şi m-am gândit la dumneavoastră. 

— Suntem gata, răspunse sir Ralph. 

— Despre ce este vorba? întrebă sir Arthur. 

Baronetul le povesti punct cu punct întrevederea lui cu 
Bastien şi se arătă indignat la gândul că a putut să fie 
confundat, chiar pentru o singură clipă, cu un individ de 
teapa vicontelui Andrea. 

Cei doi secretari de ambasadă erau tineri, şi ca atare 
lipsiţi de înţelepciune şi de îngăduinţă, două calităţi atât de 
necesare celor care vor să joace rolul de martori. 


Pe deasupra, mai erau şi englezi, adică deosebit de 
sensibili la capitolul convenienţelor şi al onoarei. 

— N-avem de ce să ezităm, spuse sir Arthur, şi acest 
domn... Bastien trebuie să vă dea satisfacţie. 

— Un singur lucru mă supără, - obiectă sir Ralph - şi 
anume faptul că un individ care se poartă astfel nu poate fi 
un perfect cavaler. 

— Un motiv în plus pentru a-l învăţa minte, răspunse sir 
Williams. 

Argumentul era fără replică. 

Cei doi nobili cerură una din trăsurile ambasadei şi îşi 
luară pelerinele. 

— Vă aştept la mine, le spuse baronetul; vă rog să nu vă 
lăsaţi însă înduplecaţi şi să precizaţi condiţiile mele: în 
pădurea de la Boulogne, mâine la ora 7 dimineaţa, cu 
spada. Nu vreau să-l ucid pe acest domn. Vreau numai să-i 
străpung un braţ sau să-l însemn pe piept. 

Sir Williams se urcă în şaretă spunându-şi: 

— Joc tare stând mâine în prezenţa lui Armand, dar 
această îndrăzneală mă va salva. Ale mele vor fi cele 12 
milioane... A mea va fi Jeanne! Un bărbat ca mine trebuie să 
aibă o amantă de rasă. 

Sir Arthur şi sir Ralph goneau, în birja trasă de doi 
armăsari englezi, către strada Culture-Saint-Catherine şi, în 
timp ce baronetul se întorcea acasă, ei ajungeau la domnul 
de Kergaz. Bastien era plecat în strada Meslay, la Jeanne; 
Armand se aştepta, însă, de două zile la vizita martorilor lui 
sir Williams, îl prevenise pe portar şi, când cei doi secretari 
de ambasadă se prezentară şi rostiră numele lui Bastien, ei 
fură conduşi în salonul de jos, unde contele îi primi 
politicos, dar rece. 

— Domnul... Bastien? întrebă sir Arthur cu o nuanţă de 
dispreţ pentru acest nume de rând. 

— Domnilor... răspunse Armand, nu sunt acela pe care-l 
căutaţi. Sunt contele Armand de Kergaz. 

Cei doi nobili se înclinară. 


— În cazul acesta, domnule conte, răspunse sir Ralph 
înclinându-se, vă rugăm să ne iertaţi atitudinea şi să ne 
spuneţi... 

— Este inutil, domnilor. Domnul Bastien este un prieten 
al tatălui meu, răposatul conte de Kergaz, este şi prietenul 
meu, locuieşte sub acelaşi acoperiş cu mine şi îl pot înlocui 
oriunde este nevoie. 

— Cu toate acestea, domnule conte, îngăduiţi-ne să 
insistăm... 

— Bastien este plecat şi nu se va înapoia decât seara, 
foarte târziu. 

— Vom reveni. 

— Vă repet, domnule, este inutil. Bastien mi-a dat puteri 
depline. 

— Aşadar, domnule, cunoaşteţi motivul vizitei noastre... 

— Presupun că da... Veniţi din partea lui sir Williams? 

— Întocmai, domnule. 

Contele îi pofti să ia loc şi continuă: 

— Bastien a fost indus în eroare de către o stranie 
asemănare; convins că nu poate fi vorba de altcineva, s-a 
prezentat la locuinţa lui sir Williams. 

— Unde s-a purtat ca un grosolan, preciză sir Ralph. 

— L-a ultragiat şi... 

— Dar imediat, îl întrerupse contele cu răceală, dându-şi 
seama că s-a înşelat, şi-a cerut scuze cu sinceritate. 

— Numai că sir Williams n-a acceptat aceste scuze, 
domnule. 

— Şi, totuşi, insistă contele de Kergaz, nu credeţi că am 
putea găsi o soluţie, un aranjament convenabil care să evite 
un duel între un bărbat tânăr şi un om în vârstă...? 

Un zâmbet dispreţuitor se ivi pe chipul lui sir Arthur. Pe 
Armand, care dorea foarte mult să împiedice duelul, acest 
zâmbet îl jigni şi-l făcu să devină mult mai aspru. 

— Domnul Bastien este un adevărat erou. Dacă s-ar fi 
aflat aici, s-ar fi ridicat şi v-ar fi cerut pur şi simplu să-i 


precizaţi ora şi arma pe care aţi ales-o, domnilor. Eu, însă, 
martorul său, cred că pot... 

— Domnule conte, - îl întrerupse sir Arthur cu 
impertinenţă - noi ne aflăm aici numai pentru a vă 
comunica hotărârile noastre. 

Armand, jignit, se stăpâni cu greu şi răspunse: 

— Văd, domnilor, văd că nu se poate discuta cu 
dumneavoastră. Care sunt hotărârile dumneavoastră, le 
ascult! 

— Prietenul nostru, baronetul sir Williams, ar dori ca 
întâlnirea sa cu domnul Bastien să aibă loc mâine. 

— Prea bine. În ce loc? 

— În pădurea Boulogne, aproape de pavilionul de la 
Armenonville. 

— Vom fi la locul întâlnirii, domnilor. 

Sir Ralph şi sir Arthur se înclinară. 

— La ce oră? întrebă Armand. 

— La ora 7, domnule. 

— Foarte bine... Şi ce armă aţi ales? 

— Spada, dacă n-aveţi nimic împotrivă. 

— Absolut nimic. Este, în egală măsură, arma ostaşilor şi 
a nobililor. 

Cei doi nobili se ridicară şi se despărţiră de conte, care îi 
însoţi, ceremonios, până în uşa casei sale. 

Sir Ralph şi sir Arthur alergară în strada Beaujon, unde 
îi aştepta baronetul. 

— Ei? 

— A acceptat totul. 

— Mâine? 

— Mâine, la ora 7. 

— Perfect. 

Şi, deosebit de calm, sir Williams oferi prietenilor săi 
ţigări, discută cu ei despre tot felul de fleacuri şi sfârşi prin 
a da de înţeles că mai are de făcut o mulţime de drumuri în 
restul aceleiaşi zile, că ţinea să-şi pună ordine în treburi, 


aşa cum procedează un om care ştie că, a doua zi, viaţa sa 
va fi în primejdie. 

Dându-şi întâlnire pentru orele şase dimineaţa, sir Ralph 
şi sir Arthur se ridicară. 

Se stabili că plecarea se va face de la sir Williams de 
acasă, că armele vor fi aşezate în cufărul trăsurii sale 
americane şi că de la el se vor duce în pădurea Boulogne. 

Aproape imediat după plecarea celor doi martori, în casă 
intră altcineva, un om care traversă curtea, vestibulul şi, 
fără să întrebe nimic pe nimeni, urcă până în cabinetul de 
lucru al baronetului. 

Era Colar. 

Sir Williams îi primise pe Beaupreau şi pe cei doi englezi 
cu politeţe, dar rezervat şi nu se despărţise nici un moment 
de blazarea englezească pe care o imita atât de bine; 
văzându-l, însă, pe Colar, el redeveni francez din cap până 
în picioare şi lăsă să-i scape o exclamaţie de bucurie. 

— Treaba merge, raportă Colar, totul este în ordine. 

— Adică? 

— Bătrânul nu va dormi în strada Meslay în noaptea 
asta. 

— Eşti sigur? 

— Foarte sigur. A venit contele să-l ia. 

— Ce-ai aflat şi cum de ai aflat? 

Cu familiaritatea subalternilor care se ştiu necesari, 
Colar se aşeză pe un divan, îşi aprinse ţigara cu un tăciune 
şi se uită la baronet. 

— Căpitane, am ascultat la uşă, aşa cum ne-am înţeles 
sau, ca să fiu sincer, am ascultat la duşumea. 

— Poftim? 

— Potrivit înţelegerii noastre, eu mi-am adunat informaţii 
încă de aseară. Am aflat că apartamentul situat cu un etaj 
mai sus decât cel pe care-l locuieşte fata, este ocupat de 
către o femeie care lucrează numai ziua şi care, din când în 
când, nu se dă în lături de la câte un mic chef... Am 


aşteptat-o la ieşire, lucrează la un magazin, i-am povestit 
tot soiul de fleacuri şi am reuşit să-i zăpăcesc minţile. 

— Şi după aceea? întrebă sir Williams nerăbdător. 

— I le-am zăpăcit atât de bine, continuă Colar, încât m- 
am dus la ea acasă unde am şi rămas; azi dimineaţă am tras 
o nuntă zdravănă, am mâncat şi am băut şi, în timp ce 
mititica se ducea şi venea încolo şi încoace, eu am putut să- 
mi dau seama că se aude absolut tot ce se petrece la etajul 
de jos. Am îmbătat-o până am adormit-o iar eu m-am întins 
în voie pe duşumea şi am ascultat. 

— Şi ce-ai auzit? 

— La fată, lucruri fără nici o importanţă; două ceasuri 
mai târziu, însă, am desluşit vocea contelui în camera lui 
Bastien. 

— Şi ce spunea comele? 

— Pesemne că tocmai sosise şi spunea: „Dragul meu, eşti 
zvăpăiat ca un tinerel, dar uite c-ai intrat în horă şi acum 
trebuie să joci. Duelul va avea loc mâine.” 

— Foarte bine, i-a răspuns Bastien. La ce oră şi cu ce 
armă?” 

— La ora 7, cu spada.” Şi contele a precizat: „lrebuie să 
te întorci acasă şi să rămâi peste noapte, e mult mai 
simplu.” 

— O, vom avea câmp liber! exclamă sir Williams. În cazul 
acesta, Jeanne e în mâna noastră. 

Trecuseră două zile de când, însoţindu-l pe Bastien până 
la uşă, domnişoara de Balder îl zărise pe Armand de 
Kergaz. 

Fata se întorsese zâmbitoare în camera ei şi inima i se 
zbătea în piept. 

Aşadar, el era. El, acela despre care îi vorbise bătrânul 
soldat cu atâta aprindere, acela pe care îl iubea. 

Şi cum prima iubire a unei femei înfloreşte cu 
repeziciune, Jeanne, fremătând de emoție, se încuiase în 
salon şi începuse să asculte vocea lui Armand, care, slabă, 


se făcea totuşi auzită distinct prin uşa care despărţea cele 
două încăperi: 

— Spune-mi, dragă Bastien, cine este tânăra la care te 
găseai adineauri? 

— Este fiica răposatului colonel de Balder, domnule 
conte, şi este orfană. 

— Am zărit-o într-o seară, cu două zile în urmă, şi i-am 
oferit braţul meu. Ne aflam la Belleville, când l-am scos din 
încurcătură pe lucrătorul acela... 

— Dânsa era? întrebă Bastien prefăcându-se mirat. 

— Desigur. Şi mi s-a părut nespus de frumoasă, mie, 
celui care de atâta vreme visam... 

Armand se opri şi Jeanne simţi că inima îi bate cu putere. 

Îl auzi atunci pe conte vorbindu-i lui Bastien în şoaptă, în 
aşa fel încât nu putea să înţeleagă nimic din cele ce se 
spuneau. 

— Bastien, - rosti la un moment dat contele cu glas tare 
- cred că o iubesc. 

Fata simţi cum inima stătea gata să-i spargă pieptul. 

— Cine ştie, - reluă contele - dacă nu este ea fiinţa pe 
care am visat-o şi căreia vreau să-i închin dragostea mea...? 

Armand petrecu încă o oră la Bastien, apoi Jeanne îl auzi 
ieşind şi spunându-i: 

— Pe diseară. 

Şi se bucură la gândul că avea să-l vadă din nou, poate în 
aceeaşi seară. 

Îndată după plecarea lui Armand, bătrânul Bastien sună 
din nou la uşa Jeannei. 

— Domnişoară, - întrebă el - l-aţi zărit pe tânărul care a 
fost la mine adineauri? 

— Mi se pare că da. 

— Şi nu l-aţi recunoscut? insistă el cu un zâmbet fin şi 
plin de bunătate. 

— Ba da, mi-am adus aminte că l-am mai văzut cu două 
zile în urmă, la Belleville. Era îmbrăcat ca un lucrător şi mi- 
a oferit braţul său. 


— Este contele Armand de Kergaz şi m-a însărcinat, 
continuă Bastien, să vă cer să-i îngăduiţi ca, împreună cu 
mine, să vi se prezinte astă-seară. 

Emoţia fetei era atât de mare, încât ea răspunse printr-o 
simplă înclinare a capului. 

Şi, într-adevăr, în aceeaşi seară, către ceasurile nouă, 
Armand, întovărăşit de bătrânul Bastien, trecu pragul 
Jeannei. 

Era încântător să vezi această primă întâlnire între doi 
tineri care se iubeau, dar care nu-şi mărturisiseră încă 
dragostea lor. 

Lui Armand îi plăcea muzica, Jeanne se ocupase puţin de 
pictură şi arta poate să întindă o punte de legătură între 
două inimi alese. Vorbiră despre muzică, despre pictură, 
despre sculptură; uitaseră de timpul care trecea şi bătrânul 
Bastien, din colţul său, zâmbea iubirii lor. 

La plecare, Armand obţinu permisiunea de a revenia 
doua zi; sufletul fetei era în sărbătoare. Buna Gertrude 
ghicise şi ea că tânăra ei stăpână avea să iasă curând din 
ritmul unei vieţi liniştite şi din izolarea în care trăia din 
copilărie, pentru a cunoaşte emoţiile, bucuriile şi uneori 
durerile cărora, laolaltă, li se spune prima dragoste. 

A doua zi de dimineaţă, Bastien se întâlni cu Gertrude pe 
palier. Jeanne mai dormea sau, mai bine zis, sfârşise prin a 
adormi la capătul unei nopţi fără somn. 

Bastien o salută respectuos şi amândoi intrară în vârful 
picioarelor în apartament şi apoi în salonaşul în care se afla 
pianul. 

— Aş dori, buna mea Gertrude, - îi spuse Bastien 
făcându-i un semn cu ochiul - aş dori să stăm puţin de 
vorbă. 

Gertrude îl salută cu o reverență, aşa cum era obiceiul la 
ea acasă. 

— Pentru o biată servitoare ca mine este o cinste, - 
spuse ea - oferind lui Bastien un fotoliu. Vă ascult, căpitane. 


Se ştie că fostul husar închinase casa din strada Meslay 
sub numele de căpitanul Bastien. 

— L-aţi văzut pe tânărul care a fost aici aseară...? 

— Da, un băiat frumos şi distins ca un prinţ. 

— Este contele Armand de Kergaz. 

— A! se bucură Gertrude. 

— Are o rentă de 600.000 de franci, continuă husarul. 

Gertrude oftă. 

— E mult, făcu ea, e mult prea mult. 

— Cum aşa? De ce? 

— Când eşti atât de bogat nu te poţi îndrăgosti de o fată 
atât de săracă, aşa cum este domnişoara Jeanne. 

— Te înşeli, Gertrude, o iubeşte! 

Un strigat de bucurie se stinse în ultima clipă pe buzele 
bătrânei. 

— Da, continuă Bastien, o iubeşte... şi o iubeşte nespus 
de mult. 

Gertrude era tulburată şi pe chipul ei se citea şi o anume 
teamă. 

— Domnule - întrebă ea - domnule căpitan... Dacă mă 
înşelaţi? 

— Cum aş putea să te înşel, Gertrude? 

— Lăsaţi, că mă pricep şi eu... Dacă o iubeşte contele pe 
domnişoara... aşa cum iubeşti o fată tânără şi săracă... când 
eşti bogat... 

— Gertrude! strigă Bastien, care pricepu dintr-o dată 
bănuiala bătrânei. 

— Pentru că, vezi dumneata, acum eu îi sunt mamă şi 
este de datoria mea s-o apăr ca pe o comoară... Mai 
degrabă aş muri... Ar trebui să mă taie în bucăţi bărbatul 
care, dacă nu i-ar fi soţ, ar dori să ajungă până la ea... 

— Fii pe pace, Gertrude. Domnul conte de Kergaz nu 
este omul care să seducă fete tinere... El o iubeşte pe 
tânăra dumitale stăpână şi vrea s-o ia de soţie. 

— Atunci, - strigă Gertrude, veselă - se schimbă 
lucrurile. Acum putem să stăm de vorbă. 


— Foarte bine, pentru că trebuie să ne înţelegem noi 
între noi, Gertrude. Îl iubesc pe domnul de Kergaz în 
aceeaşi măsură în care o iubeşti dumneata pe domnişoara 
Jeanne, îl socot copilul meu şi nu vreau decât să-l ştiu 
fericit. 

— Şi ce trebuie să fac, domnule? 

— Trebuie să mă ajuţi, trebuie s-o faci pe domnişoara 
Jeanne să înţeleagă că nu vei putea rămâne veşnic alături 
de ea; că într-o bună zi va avea nevoie de un protector, de 
un soţ şi să-i vorbeşti despre domnul de Kergaz. 

— Fii pe pace, domnule, îi răspunse Gertrude cu o 
bucurie aproape copilărească. 

Şi bătrâna izbuti să-şi ducă misiunea la bun sfârşit, 
uzând de acea diplomaţie înnăscută care conferă putere şi 
inteligenţă până şi celor mai puţin instruiți dintre oameni. 
lar Jeanne, care simţea că se sufocă sub povara tainei, se 
porni pe confidenţe; mărturisi că-l iubeşte pe Armand, iar 
buna Gertrude se porni să plângă, atât de mare îi era 
fericirea la gândul că tânăra ei stăpână avea să părăsească 
în curând această mizeră locuinţă pentru a se muta într-o 
casă frumoasă, cu servitori, cu trăsuri, cu tot ceea ce 
înseamnă belşug. 

Imaginaţia bietei femei prinsese aripi şi viitorul i se 
înfăţişa în cele mai frumoase culori. 

Capitolul XXVII. 

Cu toate acestea, Jeanne nu-l mai văzu pe Armand în 
cursul zilei. Contele era preocupat de îndeplinirea misiunii 
ce-i fusese încredinţată: descoperirea moştenitorilor 
baronului Kermor de Kermarouet, şi îşi petrecu ziua 
căutând numele unor funcţionari de la diferite ministere, 
care s-ar fi putut căsători în perioada precizată în nota ce-i 
fusese transmisă. Seara însă, către ceasurile 9, se duse din 
nou la Jeanne. 

Între două fiinţe care se iubesc, prietenia se leagă uşor. 
Armand îşi luă inima în dinţi şi încercă o mărturisire, iar 
Jeanne roşi toată... Timpul trecu atât de repede, încât în 


momentul în care Armand se ridică să plece, se auzea 
bătând miezul nopţii. 

După plecarea lui, Jeanne se aruncă în braţele 
Gertrudei, spunându-i: 

— Dumnezeule! Doamne, Dumnezeule, cât sunt de 
fericită! 

Urmă pentru ea o noapte plină de visuri înaripate; 
întrezărea o viaţă lungă, trăită în tovărăşia omului care era 
atât de drag inimii sale, mână în mână, ochi în ochi, inimile 
lor având să cunoască un singur ritm, o singură bătaie. 

Se trezi, zâmbi viitorului său fericit şi, în tot restul zilei, 
care i se păru foarte lungă, numără ceasurile. 

Către orele 4 se auzi pe scări un pas care o făcu să 
tresară şi inima ei prinse din nou să bată, căci în camera lui 
Bastien se auzea vocea lui Armand. 

Era ziua în care domnul de Kergaz primise martorii lui 
sir Williams; Armand venea să-l ia pe Bastien în strada 
Culture-Sainte-Catherine unde acesta avea să-şi petreacă 
noaptea, în aşa fel încât, a doua zi, să poată fi gata de 
plecare. 

Armand îl iubea pe Bastien aşa cum îşi iubeşte un fiu 
tatăl şi gândul că a doua zi el avea să-şi rişte viaţa 
imprimase chipului său o profundă tristeţe. Şi glasul îi era 
trist, iar Jeanne presimţi o nenorocire... 

Un timp oarecare, contele vorbise atât de încet cu 
Bastien, încât fetei îi fu cu neputinţă să prindă ceva din 
discuţia lor. 

Armand nu ridică glasul decât după ce isprăvi de 
povestit lui Bastien întrevederea sa cu martorii lui sir 
Williams. 

Şi iată ce auzi Jeanne: 

— Dragul meu, - spunea Armand - vezi şi tu, ca şi mine, 
că mă iubeşte, iar eu ştiu foarte bine c-o iubesc nespus de 
mult. Pentru ce m-aş mai codi? 

Jeanne fremăta şi simţea cum o părăsesc puterile, în 
timp ce Armand continua: 


— Nu, nu ne vom duce astă-seară pentru că această 
urâtă poveste de mâine ne obligă să ne culcăm devreme... 

Fata simţi un fior în tot corpul. Despre ce urâtă poveste 
era vorba? 

— Mâine, însă, - continuă Armand - la întoarcere, te vei 
prezenta şi îi vei cere oficial mâna. 

Jeanne se prăbuşi pierdută într-un fotoliu şi, auzindu-l pe 
Armand plecând şi coborând scările în tovărăşia lui Bastien, 
simţi cum inima i se îndepărtează o dată cu el. 

Timp de un ceas, fata rămase închisă în fiinţa ei, pradă 
visurilor. 

Sunetul clopotului o smulse din gânduri şi o văzu pe 
Gertrude intrând cu o scrisoare în mână. 

— Un bărbat pe care nu-l cunosc şi care a plecat imediat 
a adus această scrisoare. 

Mirată, Jeanne luă scrisoarea pecetluilă cu sigilii 
reprezentând armuri, o deschise şi citi: „Domnişoară, vă 
rog să mă iertaţi pentru că îndrăznesc să vă scriu...” 

Domnişoara de Balder, încredinţată că scrisoarea venea 
din partea lui Armand, căută repede iscălitura, dar 
scrisoarea nu era semnată. 

Continuă să citească: „Vă iubesc, domnişoară, şi am 
simţit din prima clipă că viaţa mea va fi legată pentru 
totdeauna de a dumneavoastră şi că fericirea viitorului meu 
se afla în mâna dumneavoastră”. 

Jeanne îşi apăsă inima cu mâna. 

— E... el... şopti fata. 

„Irebuie să ştiţi, continuă anonimul corespondent, că 
dacă a existat vreodată un om care a fremătat de bucurie şi 
de mândrie la gândul că este un om bogat, acela am fost eu. 
Visez pentru dumneavoastră o casă frumoasă, cu grădină şi 
curte, într-un cartier nou, un adevărat palat pentru zâne, 
un palat a cărui regină veţi fi şi în care eu îmi voi petrece 
viaţa stând la picioarele dumneavoastră. 

Jeanne, dragostea mea, locuinţa pe care v-am hărăzit-o e 
înconjurată de arbori mari, care o feresc de privirile 


nepofitite pentru dumneavoastră, palatul cuprinde un 
frumos dormitor în alb şi albastru, cu tente gri-perle. Este, 
înger scump venit din ceruri, cuibul unei porumbiţe...” 

Jeanne se opri din citit; găsea că domnul de Kergaz, - 
căci cine altcineva ar fi îndrăznit să-i scrie în felul acesta - 
insista asupra unor amănunte destul de nesemnificative. 

„Jeanne, dragostea mea, citi fata în continuare, 
îndrăznesc să vă scriu astăzi, deoarece mâine mă voi afla 
într-o mare primejdie. La ora 7 mă voi bate în duel...” 

Scrisoarea căzu, Jeanne scoase un strigăt şi se prăbuşi 
leşinată pe parchet. 

Când îşi veni din nou în fire, era seară; se găsea culcată 
în patul său, iar Gertrude o îngrijea. 

Alături de Gertrude, Jeanne zări însă un chip 
necunoscut; era o femeie tânără, dar ale cărei trăsături 
obosite trădau, pe de o parte, o lungă luptă cu sărăcia, iar 
pe de altă parte, urmările plăcerilor uşoare în care unele 
femei caută să uite de oboseală şi de grija zilei de mâine. 

Era tânăra care locuia cu un etaj mai sus şi pe care o 
vizitase Colar cu o zi înainte. 

Auzise ţipătul Jeannei, auzise apoi zgomotul trupului său 
căzând pe parchet şi, în cele din urmă, plânsetele 
Gertrudei; îmboldită de către Colar, coborâse, se oferise să 
dea o mână de ajutor şi bătrâna acceptase. 

Revenindu-şi în simţiri, Jeanne privi mirată în jurul ei; îşi 
aminti, apoi, de scrisoarea pe care o presupunea a fi din 
partea lui Armand şi în care acesta spunea: „Mâine 
dimineaţă mă bat în duel”. 

Stăpână din nou pe puterile sale, Jeanne voi să se ridice, 
să alerge în strada Culture-Sainte-Catherine şi să împiedice 
cu orice preţ această luptă a cărei pricină nu o cunoştea. 

În aceeaşi clipă însă, i se păru că în faţa ochilor săi se 
profilează o arătare, o arâtare tristă, care părea să-i spună: 
„Femeile nu trebuie niciodată să-l împiedice pe bărbatul 
îndrăgostit să-şi răzbune onoarea jignită”. 


Această arătare părea să fie a tatălui său, răposatul 
colonel de Balder, viteazul ostaş mort în lupta cu duşmanul, 
nobilul care avusese drept linţoliu drapelul sfâşiat al 
regimentului său. 

Şi, aşa cum făcuse pe vremuri mama ei, fata se lăsă în 
genunchi şi se rugă. Buna Gertrude îşi dădu toată osteneala 
pentru a o sili să mănânce ceva, în zadar însă, atât de 
puternică era durerea care o stăpânea. Jeanne acceptă 
doar să-şi moaie buzele într-o supă caldă, iar Gertrude făcu 
şi ea acelaşi lucru. 

Zece minute după aceea, Jeanne se simţi cuprinsă de o 
toropeală de neînvins; încercă zadarnic să se agaţe de 
gândul că Armand avea să mânuiască a doua zi o spadă; 
încercă zadarnic să se roage, capul îi căzu greu pe piept, 
trupul i se rostogoli pe parchet şi, de data aceasta, 
Gertrude nu se mai grăbi să o ridice. 

La doi paşi de stăpâna sa, pe un scaun, Gertrude 
adormise ea însăşi. 

Un ceas mai târziu, cu ajutorul unei chei false, un bărbat 
descuia uşa domnişoarei de Balder şi pătrundea curajos în 
camera în care Jeanne căzuse pradă somnului său letargic. 

Bărbatul acesta era Colar, care zâmbi: 

— Hotărât lucru, mititica, - vorbea despre fata care o 
îngrijise, chipurile, pe Jeanne, - mititica şi-a făcut bine 
treaba şi somniferul era în supă. Nici tunurile palatului 
regal nu ar putea fi în stare s-o trezească acum pe viitoarea 
amantă a căpitanului sir Williams. 

Capitolul XXVIII. 

Jeanne adormise rugându-se. 

O rază de soare se juca în părul ei răvăşit în clipa în 
care, trezindu-se, arunca o privire mirată în jurul său. 

Tânăra nu se mai afla alături de scăunelul ei de 
rugăciune din salonul casei din strada Meslay unde, răpusă 
de un somn neobişnuit, adormise. Acum era culcată pe o 
canapea, îmbrăcată, într-o cameră necunoscută, prin ale 
cărei ferestre se zăreau copacii pe care iarna îi desfrunzise. 


În mijlocul acestei încăperi şi în faţa ferestrelor Jeanne 
remarcă, în primul rând, un imens pat din lemn de 
palisandru, prevăzut cu patru coloane în spirală, care 
susțineau un baldachin din mătase gri-perle cu franjuri 
albastre. Patul era nedesfăcut şi, ca atare, nu se putea 
presupune că fata ar fi dormit în el nici măcar pentru 
puţină vreme. 

Nimic mai încântător, mai cochet şi mai de bun gust 
decât acest dormitor înăuntrul căruia un arhitect misterios 
părea să fi reunit tot ceea ce se putea găsi ca lux şi eleganţă 
în marile magazine ale Parisului: o garnitură de scoici 
pentru cămin, tablouri ale marilor maeştri, mobile de Boule 
şi dulapuri din lemn de trandafir, oglinzi venețiene cu 
marginile şlefuite, aşezate în rame încrustate cu admirabila 
măiestrie şi plasate în spaţiul dintre ferestre. 

Jeanne crezu că visează admirând această splendidă 
casă, sau, mai bine zis, continuând să o admire căci, în ajun, 
o citise descrisă în acea misterioasă scrisoare pe care i-o 
atribuise lui Armand. 

Se petrecu atunci un lucru destul de ciudat: în mintea ei 
se făcu lumină; îşi regăsi amintirile, dar rămase 
încredinţată că visează şi că totul este, mai departe, vis; în 
timp ce dormea şi credea că se plimba prin această 
încăpere despre care Armand îi vorbise şi pe care i-o 
hărăzise, el, Armand, se afla pe punctul de a se bate în duel; 
Jeanne simţi că fruntea i se acoperă cu sudoare şi îşi spuse: 

— Şi totuşi ar fi bine să mă trezesc. 

Se ridică, se apropie de una dintre ferestre şi o deschise. 

Aerul proaspăt al dimineţii îi învioră obrajii, dovedindu.-i, 
în acelaşi timp, că nu visează câtuşi de puţin. 

— Dar sunt cum nu se poate mai trează! îşi spuse ea 
uimită. 

Se uită din nou în jurul ei, privi, pe rând, toate aceste 
obiecte pe care nu le cunoştea şi, apoi, se aplecă în afară. În 
faţa ochilor săi se desfăşura tabloul unei grădini cu arbori 
bătrâni, iar la extremitatea acestui parc împrejmuit cu 


ziduri înalte, se zăreau pereţii albi şi jaluzelele verzi ale 
unei căsuțe. 

Fata îşi dădea bine seama că e trează; dar uimirea îi era 
atât de mare, încât rămăsese încremenită, fără să poată 
scoate un sunet, fără să facă o mişcare. 

Dincolo de zidurile parcului zărea o colină aridă, fără 
nici o urmă de aşezare omenească. 

În grădiniţă, nici o fiinţă. 

În jurul casei în care se găsea, nici un sunet. 

Unde era? Cum de ajunsese aici? 

Erau întrebări care constituiau tot atâtea taine de 
nepătruns. 

O foaie de hârtie aflată pe un gheridon din mijlocul 
camerei îi atrase atenţia. 

Jeanne se apropie grăbită. 

Era o scrisoare, o scrisoare deschisă. 

Fata îşi aruncă ochii asupra ei şi scoase un strigăt. 

Recunoscu scrisul. Era cel din scrisoarea pe care o 
primise în ajun şi care îi vestea - cel puţin aşa credea ea - 
că Armand avea să se bată în duel. 

Domnişoara de Balder luă scrisoarea şi parcurse cu 
aviditate aceste câteva rânduri: „Ora 9 dimineaţa. 

M-am bătut în duel la ora 7 şi sunt bine sănătos...” 

Jeanne scoase un strigăt de supremă bucurie şi simţi că 
se clatină sub povara fericirii sale. 

Ce importanţă puteau să aibă, în această clipa, locul în 
care se găsea şi chiar misterul de nepătruns care părea s-o 
învăluie. 

Trăia! 

Citi mai departe: „locmai am intrat în camera dumitale, 
Jeanne, dragostea mea, dar dormeai şi n-am vrut să-ţi 
tulbur somnul; te-am sărutat pe frunte, aşa cum un frate îşi 
sărută sora, şi m-am retras în vârful picioarelor. 

Îngerul meu mult iubit, îmi imaginez clipa în care te vei 
trezi, uimirea, stupoarea care te vor cuprinde văzând că 
eşti departe de casă, într-un loc necunoscut, fără să ştii cum 


ai ajuns acolo, şi care a fost geniul atotputernic în stare să 
te aducă, în somn, în acest mic palat clădit anume pentru 
dumneata. 

Linişteşte-te însă, draga mea Jeanne, geniul acesta nu 
are nimic rău în el şi nu e mândru de forţa şi de 
atotputernicia lui decât ştiind că le poate aşterne la 
picioarele dumitale. 

Şi geniul acesta se numeşte Dragostea...” 

Jeanne tresări şi se uită din nou în jurul ei, de această 
dată cu teamă şi chiar cu groază. 

Cum ar fi putut acela care îi spusese în ajun lui Bastien: 
„Îi vei cere oficial mâna”, cum ar fi putut el să procedeze în 
felul acesta? 

Şi Jeanne se înfioră la gândul că domnul de Kergaz nu 
urmărise, poate, decât să şi-o facă amantă şi că în timpul 
nopţii care trecuse... 

Nu îndrăzni să-şi ducă gândul până la capăt şi continuă 
lectura scrisorii: „Jeanne, scria în continuare anonimul său 
corespondent, sunt un om de onoare şi vreau să rămân 
demn de dumneata, dacă este adevărat că vei ajunge să mă 
iubeşti vreodată...” 

Tânăra îşi trase sufletul şi continuă: „Când te vei trezi vei 
fi la fel de castă şi de neîntinată precum erai în ajun... Şi 
totuşi, iartă-mă, eu te-am răpit... 

Da, Jeanne, dragostea mea, cel care te iubeşte nu s-a 
mai putut împăca cu gândul că aceea care a fost născută 
pentru a trăi într-un palat locuia într-o mizerabilă cocioabă 
dintr-un cartier periferic; el a folosit atunci violenţa şi 
viclenia, i-a corupt pe vecini, s-a slujit de un narcotic şi, 
graţie acestuia, te-a purtat adormită într-o trăsură care a 
gonit o noapte întreagă şi te-a adus aici... 

Fii pe pace însă, eşti la dumneata acasă... şi peste puţină 
vreme vei fi soţia mea...” 

Domnişoara de Balder duse mâna la inimă, încercând să 
pună stavilă bătăilor sale furioase. 


„Jeanne, continuă ea să citească, există în viaţă 
întâmplări ciudate care o fac să fie, adesea, plină de taine 
de nedesluşit. Astăzi dimineaţa m-am bătut în duel şi, cu 
toate acestea sunt zdravăn şi sănătos; în ceasul acesta, însă, 
o nouă primejdie, şi mai mare, mă pândeşte. Eşti singura 
care-i poate pune stavilă şi iată ce aştept din partea 
dumitale...” 

Uimirea fetei ajunsese la culme; gândul că soarta aceluia 
pe care îl iubea se putea afla în mâna ei, o făcea să citească 
mai departe cu aviditate: „Iaina nu-mi aparţine, Jeanne, 
dragostea mea, şi, ca atare, n-am dreptul să ţi-o 
încredinţez. Vor trece, poate, câteva zile până mă vei putea 
întâlni; te rog să ai, însă, încredere în mine, eu te iubesc. 

Dacă nu cauţi să afli unde eşti şi nici să pleci din această 
casă; dacă nu pui nici un fel de întrebări servitorilor care se 
vor afla în slujba dumitale, nu voi fi câtuşi de puţin în 
primejdie; o cât de mică indiscreţie din partea dumitale îmi 
poate fi însă fatală... Gândeşte-te... 

De altfel, vei primi în fiecare zi câte o scrisoare din 
partea mea. 

Nu te nelinişti în privinţa Gertrudei, i-am destăinuit 
dragostea ce-ţi port şi Gertrude vine cu mine. Este încă o 
taină pe care nu ţi-o pot lămuri. Adio; te iubesc...” 

Ca şi cea dintâi, nici această scrisoare nu era semnată. 


SFÂRŞIT