Ponson Du Terrail — S1 — Mostenirea Misterioasa Vol 2

Ponson du Terrail 


Ponson du lerrail 


ROCAMBOLE 


Ciclul „Dramele Parisului” J 
MOȘTENIREA MISTERIOASA 
Volumul 2 


CAPITOLUL XXIX. 

Să ne întoarcem cu puţin în urmă şi s-o lăsăm pe 
domnişoara de Balder să citească şi să recitească, uimită, 
ciudata scrisoare găsită pe gheridonul din camera 
necunoscută în care se afla. 

Armand, dacă ne amintim, îl luase cu sine pe Bastien în 
strada Culture-Sainte-Catherine. 

— Bătrânul meu prieten, îi spuse el, cei ce iubesc sunt 
egoişti şi, ca atare, uituci. Dacă te-aş fi lăsat în strada 
Meslay, ne-am fi petrecut scara la domnişoara de Balder şi 
ceasurile s-ar fi scurs atât de repede, încât ne-am fi 
pomenit, ca şi ieri, auzind clopotele de la miezul nopţii. Or, 
când trebuie să te afli a doua zi, la ora şapte dimineaţa, în 
Bois de Boulogne pentru a-ţi apăra viaţa, o noapte de somn 
este neapărat necesară. 

— E! domnule Armand, răspunse Bastien, toate astea le 
ştiu eu bine. Pe vremea mea, în bătrâna gardă, ne băteam 
în fiecare dimineaţă, ceea ce nu ne împiedica să chefuim 
până la miezul nopţii în fiecare seară când eram în bani. 

— Dar sunt treizeci de ani de atunci! 

— Ba poate chiar treizeci şi cinci. 

— Pe vremea aceea erai un bărbat tânăr. 

— Haida, de, sunt încă destul de solid. 

Armand clătină din cap şi spuse cu melancolie: 

— Mânuiai bine spada? 


— Nu cine ştie ce, ca să vă spun adevărul. Vedeţi, pe 
vremea împăratului eram în fiecare zi pe câmpul de bătaie 
şi nu aveam timp să mergem în sala de arme; dar când îţi 
mânuieşti spada cu ajutorul inimii... 

— Pam, pam, pam!... exclamă Armand gânditor. 

După care adăugă, mai mult pentru sine: 

— Englezii, în general, se bat puţin, ei urăsc şi 
dispreţuiesc duelul; dar cei care fac excepţie de la această 
regulă, şi toate excepţiile devin o ciudăţenie, trebuie să aibă 
pentru duel un cult ieşit din comun, cu atât mai mult cu cât 
compatrioţii lor îl urăsc. Asta trebuie să fie cazul şi cu acest 
sir Williams care vrea neapărat să aibă o întâlnire pentru 
un asemenea fleac. 

— Ei bine, spuse Bastien, care surprinsese cuvintele 
îngândurate ale domnului de Kergaz, pentru că ţine 
neapărat, voi încerca să-i dau o lecţie. 

Armand îl conduse pe Bastien la etajul al doilea al casei 
unde transformase o cameră mare în sală de arme, 
deoarece pe vremuri iubise scrima cu pasiune, luă măşti şi 
florete şi spuse bătrânului soldat: 

— Refă-ţi un pic mâna, paza bună trece primejdia rea. 

Contele şi bătrânul său prieten ţăcăniră astfel săbiile 
aproape o oră. 

— Stilul este bun, spuse în sfârşit cel dintâi, încheietura 
mâinii e sigură şi destul de uşoară, dar genunchiul este 
lipsit de supleţe. Trebuie să-ţi ucizi adversarul de la prima 
încrucişare a spadelor, altfel eşti tu însuţi un om mort. 

— Îmi voi da osteneala, răspunse liniştit Bastien, care 
mâncă cu poftă şi se culcă liniştit ca un bătrân viteaz în faţa 
căruia moartea a dat întotdeauna înapoi şi dormi neîntors 
până dimineaţa. 

Armand, care îşi petrecuse noaptea pe o canapea, îl trezi 
la ora şase şi-i spuse: 

— Să mergem! avem un ceas bun de aici până-n pădure 
şi trebuie neapărat să ajungem primii. Franţa nu poate fi în 
întârziere. 


Bastien se îmbrăcă la iuţeală dar, în timp ce-şi făcea 
toaleta, dovedi acea minuţie a ofiţerilor de altădată care se 
lăsau pudraţi şi cereau îmbrăcămintea de gală pentru a 
porni la atac. 

Îşi puse o vestă din pichet alb peste o cămaşă fină de 
batist în care înfipse un ac gros, cu diamant, amintire de la 
sărmana mamă a lui Armand. Îşi încheie, deasupra vestei, o 
redingotă albastră, la a cărei butonieră strălucea rozeta sa; 
îşi încălţă apoi cizmele lustruite şi îşi trase un pantalon de 
caşmir negru, un pic larg, ă la husar, ceea ce sfârşi prin a-i 
da o ţinută militărească. 

Armand era îmbrăcat în întregime în negru şi, ca şi 
Bastien, îşi purta decorația. 

Regele Louis-Philippe binevoise să-i decerneze 
sculptorului Armand marele premiu al Romei, iar contele de 
Kergaz era departe de a renega artistul. 

O pereche de săbii de luptă, aduse din Italia, minunat 
oţelite, fură instalate în portbagajul trăsurii. Porniră. 
Echipajul contelui de Kergaz străbătu în graba mare 
bulevardul Champs-Elysees fără să întâlnească nici o altă 
trăsură, într-atât era de pustiu la această oră cel mai 
elegant cartier al Parisului. Dar, la barieră se întâlniră cu o 
trăsură americănească trasă de un singur cal, pe care o 
conducea un bărbat tânăr. 

— Iată-l pe sir Williams, spuse Bastien, arătându-l pe 
tânărul în a cărui vecinătate se găsea Ralph 0..., în timp ce 
Arthur G... era instalat pe scaunul din spate. 

Armand privi cu multă curiozitate acest bărbat pe care 
Bastien îl luase drept Andrea şi, la rândul său, tresări şi 
spuse repede: 

— Eşti absolut sigur că nu este el? 

— O! Fireşte că da, zise Bastien, m-am convins. Dar 
această asemănare este ciudată. 

Baronetul şi martorii săi îi salutară pe Armand şi pe 
Bastien; apoi, ca oameni bine crescuţi ce erau, apropiară 
trăsurica până o rânduiră în dreptul caleştii adversarilor, 


nevrând nici să-i depăşească, dar nici să rămână în urmă. 
Cele două echipaje coborâră deci împreună calea Neuilly şi 
ajunseră la poarta Maillot, unde un călăreț îi aştepta în 
mijlocul străzii. 

Acest călăreț comanda escadronul unui regiment de 
husari a cărui cazarmă se afla atunci în Quai d'Orsay. 
Domnul de Kergaz îl cunoştea bine şi-l rugase, printr-un 
bileţel trimis în ajun, să binevoiască a-l asista pe Bastien ca 
cel de-al doilea martor. 

Comandantul de escadron descălecă, Armand şi sir 
Williams coborâră din trăsuri şi cele şase persoane se 
îndreptară pe jos spre păduricea înlăuntrul căreia găsiră, la 
o sută de metri de pavilionul Armenonville, un loc potrivit 
pentru duel. Terenul era bun, lipsit de iarbă şi acoperit cu 
nisip fin. 

În timp ce sir Williams şi Bastien, după ce s-au salutat 
din nou, rămâneau la distanţă, Ralph 0... şi comandantul de 
escadron, stabileau condiţiile luptei. Iar domnul de Kergaz 
care se uita mereu la sir Williams cu o privire cercetătoare i 
se adresă lui Arthur G..., cel de-al doilea martor al acestuia. 

— Ne aflăm, domnule, într-un moment destul de grav 
pentru a putea discuta liber şi sincer, lăsând la o parte toate 
pornirile personale şi jignitoare. 

— Sunt de aceeaşi părere cu dumneavoastră, domnule. 

— Îmi îngăduiţi să vă pun o întrebare? 

— Vorbiţi, domnule. Vă ascult. 

— De cât timp îl cunoaşteţi pe sir Williams? 

— De numai două luni. 

— Sunteţi convins că este, într-adevăr, baronet şi că este 
de origină irlandeză? 

— Am văzut actele sale de familie, domnule. 

— E curios, murmură Armand, aş putea să jur că este 
fratele meu... 

— Domnule, răspunse Arthur G..., vă daţi seama bine că 
aşa stând lucrurile nu am dreptul tocmai eu, care am văzut 
actele, titlurile şi scrisorile de recomandare pe numele de 


sir Williams, baronet şi gentilom irlandez, să admit că este 
una şi aceeaşi persoană cu vicontele Andrea, fratele 
dumneavoastră. De altminteri, ar fi şi prea târziu. 

— De altfel, domnule, adăugă Armand cu răceală, nu v- 
am pus această întrebare decât cu titlu de informaţie. 

Cei doi tineri se salutară, dovedind astfel că discuţia se 
terminase de comun acord şi se apropiată de Ralph 0... şi 
de şeful escadronului. 

— Motivul duelului este neînsemnat, spuse acesta din 
urmă; apoi, între cei doi adversari este o mare diferenţă de 
vârstă; acest lucru mi se pare a fi mai mult decât suficient 
pentru a nu da acestei afaceri un caracter prea serios. 

— Este şi părerea mea, domnule, răspunse Ralph 0... 

— Socot, deci, că domnii trebuie să se bată până la ivirea 
primei picături de sânge. 

— Este, fără îndoială, suficient. 

— Şi cred că spada nu trebuie împlântată mai mult de 
două degete. 

Ralph 0... înclină capul în semn de aprobare. 

— Domnilor, adăugă el, adresându-se celor doi adversari 
care se apropiată, binevoiţi a vă scoate de îndată hainele. 

Sir Williams, pe care domnul de Kergaz continua să-l 
examineze cu o scrupuloasă atenţie, rămânea nepăsător 
sub greutatea acestei priviri şi spuse cu cel mai mare calm 
şi cu un ton în care se simţea un uşor accent britanic: 

— Vremea este frumoasă dar răcoroasă şi ar fi trebuit să 
aleg pistolul pentru a nu fi nevoit să mă dezbrac. 

Îşi scoase apoi haina şi se adresă lui Bastien care făcuse 
şi el acelaşi lucru, dar care îşi uitase cravata: 

— Vă cer iertare, domnule, dar din moment ce şi 
dumneavoastră păstraţi cravata, mi-o voi pune şi eu la loc 
pe a mea. Voi evita, astfel, o răceală. 

— Nu e nevoie, spuse Armand pe un ton sec. Scoateţi-vă 
cravata, domnule Bastien, v-ar putea feri de o lovitură a 
spadei. 


— O! cum doriţi, murmură sir Williams cu un calm atât 
de desăvârşit încât de această dată şi ultimele îndoieli ale 
domnului de Kergaz se risipiră. 

— Acest om este englez sadea, gândi el, nu este vorba de 
Andrea. 

Săbiile fură trase la sorţi; soarta înclină către sir 
Williams: aveau să se bată cu armele sale. 

— Poftiţi, domnilor, spuse Ralph 0..., în clipa în care cei 
doi adversari se puneau în gardă. 

Domnul de Kergaz avusese dreptate zicând că atunci 
când un englez se bătea, era un excelent luptător. El îşi 
putu da seama de acest lucru la prima pasă. 

Sir Williams, omul acesta atât de flegmatic şi în ale cărui 
mişcări se vedea rigiditatea britanică, devenea pe teren de 
o minunată supleţe, de o agilitate de felină, care dejucară 
impetuozitatea sinceră a bătrânului soldat. Spada sa, pe 
care părea c-o ţine cu vârful degetelor, într-atât îi era mâna 
de uşoară, dădea impresia că se dublează, că se multiplică, 
ajungând să pareze cu o prodigioasă supleţe, în timp ce 
mânuitorul ei se întrerupea sau pornea cu o viteză 
fulgerătoare. 

Timp de aproape cinci minute, Bastien, sufocat, furios, 
dădu cele mai teribile lovituri lui sir Williams. Baronetul le 
pară pe toate şi nu ripostă de loc. 

În fiecare clipă, necunoscând rafinamentele acestui joc 
teribil, devenit o adevărată artă în mâinile maeştrilor 
moderni, bătrânul soldat săvârşea greşeală peste greşeală, 
fanda prost, îşi îndepărta braţele, se descoperea... Spada 
lui sir Williams para, dar nu ataca. 

— Mă cruţă, murmură Bastien, scos din sărite, mă cruţă 
pe mine, un husar imperial. 

Şi Armand, care-şi dădea bine seama că Bastien ar fi fost 
mort dacă în faţa lui s-ar fi aflat oricine altcineva, şi nu un 
gentleman desăvârşit, îşi spunea: 

— Andrea ar fi fost mai puţin generos... Hotărât, nu este 
el. 


Totuşi, pentru a pune capăt în cele din urmă, acestei 
lupte, în clipa în care Bastien îşi întinsese pe jumătate 
spada, baronetul i-o încrucişă la repezeală, o răsuci de două 
ori, o ridică dintr-o lovitură energică şi, în timp ce arma 
zbura la o depărtare de douăzeci de paşi, oapăsă pe alui 
pe pieptul bătrânului soldat legând atât de strâns actul 
dezarmării de acela al ripostei, încât lovitura devenea 
cinstită şi el şi-ar fi putut ucide adversarul fără nici o 
remuşcare. 

Dar spada abia îi atinse cămaşa; şi, mulţumit de această 
victorie fără vărsare de sânge, baronetul făcu un salt înapoi 
şi îşi ridică sabia cu vârful în sus. 

— Destul, domnilor, destul! strigă Armand, care, în clipa 
aceea teribilă, se înfiorase din cap până-n picioare. 

Bastien lăsă să-i scape o înjurătură zdravănă şi vru să 
alerge pentru a-şi ridica spada, dar domnul de Kergaz îl 
opri: 

— Prea târziu, spuse el, nu mai ai dreptul să reîncepi; 
putea să te ucidă, dar n-a făcut-o. 

Sir Williams se apropie repede de adversarul său şi-i 
spuse în aceeaşi clipă: 

— Vreţi acum, domnule, să primiţi scuzele mele pentru 
exagerata mea susceptibilitate şi să-mi strângeţi sincer 
mâna? 

Proasta dispoziţie a bătrânului soldat nu putea ţine piept 
acestor cuvinte; îi întinse mâna lui sir Williams, care adăugă 
cu accentul său de dincolo de Canalul Mânecii: 

— Şi acum, domnilor, trebuie să vă explic purtarea mea. 
Onorabilul meu adversar îmi adresase, cu două zile în 
urmă, scuze sincere care erau, sunt de acord, mai mult 
decât satisfăcătoare; în ajun însă, la club, fiind întrebat 
despre părerile compatrioţilor mei cu privire la duel, pe 
care de fapt îl detest ca şi ei, din spirit de contradicţie am 
susţinut că un gentleman perfect trebuie să se bată, 
adăugând că aş fi fericit să dau un exemplu. Aveam nevoie 


de acest mic duel, domnul Bastien mi-a oferit ocazia, iar eu 
n-am lăsat-o să-mi scape. 

— Nu are nici o importanţă! răspunse Bastien cu o urmă 
de supărare atenuată, însă, prin zâmbetul său sincer şi 
cinstit, numai o gloabă bătrână ca mine putea să se lase 
astfel dezarmată... Este ruşinos! 

Şi Bastien strânse încă o dată mâna lui sir Williams. 

Acesta se apropie apoi de domnul de Kergaz: 

— Se pare, domnule conte, spuse el, că semăn perfect cu 
un frate de-al dumneavoastră pe care-l căutaţi prin toată 
lumea. 

— Este uimitoare asemănarea, răspunse Armand 
gânditor, totuşi Andrâa are părul blond... 

— lar eu negru... este o culoare mai frumoasă... 

Şi sir Williams adăugă: 

— Totuşi, domnule, dacă păstraţi cea mai mică umbră de 
îndoială, m-aţi onora dacă aţi accepta să luaţi masa la mine 
într-una din zilele acestea. V-aş putea arăta arborele meu 
genealogic, cu piese autentice, doveditoare. 

— Domnule... spuse Armand. 

Baronetul luă un aer confidenţial, adresându-se în 
acelaşi timp lui Armand, lui Bastien şi martorilor: 

— Domnilor, zise el, aţi fost, fără nici o îndoială, cel puţin 
o dată în viaţa dumneavoastră, îndrăgostiţi. Eu, unul, sunt 
în clipa de faţă. Plăcerea de a mă afla alături de 
dumneavoastră, în această dimineaţă, m-a lipsit de plăcerea 
de a-mi vedea aseară iubita, şi mă grăbesc să recâştig 
timpul pierdut... Or, iubita mea locuieşte într-o misterioasă 
căsuţă, pierdută la marginea pădurii şi în care nimeni nu 
are dreptul să pătrundă. O păzesc cu gelozia sălbatică a 
unui dragon... Prin urmare, voi fi obligat şa vă părăsesc. 

Şi, privind spre Armand: 

— Domnule conte, adăugă el, aţi fi cel mai amabil om din 
lume dacă aţi oferi două locuri prietenilor mei în caleaşca 
dumneavoastră, în aşa fel încât eu să mă pot folosi în voie 
de trăsurica mea. Nu mă întorc la Paris. 


Armand înclină capul în semn de aprobare şi se 
înapoiară la poarta Maillot unde-i aşteptau trăsurile. 

Aici, sir Williams se urcă sprinten în trăsurică şi-i spuse 
lui Armand: 

— Nu este adevărat, domnule conte, că lăcaşul fericirii 
nu e altceva decât casa femeii pe care o iubeşti? 

— Poate... murmură Armand, care începu să se 
gândească la Jeanne. 

— Şi că cine are o logodnică pe care o adoră trebuie s-o 
ascundă tuturor privirilor...? 

Şi sir Williams lăsă să se strecoare printre buzele sale 
acel zâmbet batjocoritor în care inima diabolică a vicontelui 
Andrea părea să se ivească din nou. 

Armand tresări cuprins încă o dată de îndoieli. 

— Dacă iubiţi o femeie, sfârşi sir Williams, vă sfătuiesc s- 
o ascundeţi bine; şi dând calului o lovitură de bici, porni cu 
iuţeala fulgerului. 

De data aceasta Armand deveni palid ca un mort, gândul 
îi zbură pentru a doua oară la Jeanne şi fu cuprins de 
spaimă. 

Vorbind astfel, sir Williams avusese vocea batjocoritoare 
a blestematului de Andrea şi drăcescul său hohot de râs 
răsună în urechile domnului de Kergaz ca dangătul unui 
clopot de înmormântare. 

În timpul acesta, sir Williams, zburând ca o săgeată pe 
bulevardul Neuilly, străbătu podul, ajunse la Courbevoie, 
apoi la Nanterre şi la Rueil, traversă parcul de la 
Malmaison şi ajunse la intrarea unei mici vâlcele care se 
deschide în spatele Bougival-ului, această colonie de 
pescari şi, în acelaşi timp, de artişti. 

Străbătu apoi în goana mare singura stradă din sat, 
trecu de biserică, ajunse aproape de Luciennes şi sfârşi prin 
a se opri în faţa porţii unei vaste proprietăţi, ascunsă între 
arbori, înconjurată de ziduri şi la al cărei capăt se zărea un 
mic dar frumos castel, de structură modernă, în timp ce, în 
direcţia opusă, într-un colţ al parcului, se vedea o căsuţă. 


Această căsuţă nu era alta decât aceea în care Colar o 
adusese pe Cerise cu două zile în urmă, încredinţând-o spre 
păstrare văduvei Fipart. 

Colar pătrunsese însă printr-o portiţă ascunsă, în timp ce 
trăsurica lui sir Williams trecea pe sub poarta cea mare, 
care era, de altfel, larg deschisă. 

Baronetul zări pe nisipul proaspăt al aleii, urmele unei 
trăsuri care părea să fi trecut de curând. 

— Aşadar, îşi spuse el satisfăcut, lovitura a reuşit... 
Jeanne îmi aparţine. 

Trăsurica se opri în faţa casei; la capul scărilor sir 
Williams îl zări pe Colar care-şi fuma liniştit pipa, 
bucurându-se de primele raze ale soarelui. 

— Ei bine? îl întrebă repede baronetul, aruncându-i 
hăţurile. 

— Păsărica doarme, răspunse Colar. 

— Aici? făcu Williams îngrijorat. 

— Pe onoarea mea, căpitane! 

— La ce oră a luat narcoticul? 

— Aseară la ora zece. 

Sir Williams se uită la ceas. 

— Este ora opt dimineaţa, zise el, mai are încă două ore 
de dormit. 

Şi baronetul îl urmă pe Colar, urcă sprinten scara 
micuţei vile şi, după ce traversă salonul, intră în dormitorul 
în care, nu de mult, am văzut-o pe domnişoara de Balder 
trezindu-se mirată. 

Când sir Williams intră, tânăra fată dormea încă, lungită 
pe canapea. 

Baronetul se opri în faţa ei şi începu s-o privească cu 
atenţie. 

— Într-adevăr, murmură el, micuța este foarte frumoasă. 
N-o mai văzusem niciodată şi pot să-i fac un compliment lui 
Armand. Are gust. 

Apoi, dintr-odată, încruntând sprâncenele şi privindu-l 
pe Colar: 


— Nu cumva... din întâmplare... ai fost... tentat? 

— Pe legea mea, nu! zice Colar. Este drăguță, foarte 
adevărat, dar prea palidă... Mie îmi plac culorile... 

— O! răspunse el calm, te-aş fi iertat... La urma urmelor, 
nu am prejudecăţi... Per Bacco! cum zicea răposatul şi 
onorabilul meu tată. 

După care sir Williams adăugă: 

— Ce-ai făcut cu bătrâna? 

— Am culcat-o pur şi simplu în patul ei, lăsându-i la 
îndemână scrisoarea pe care o ştiţi şi în care bătrânul 
dumneavoastră copist a imitat atât de bine scrisul 
domnişoarei. 

— Admirabil! 

— Cât despre Cerise, reluă Colar, se pare că baba Fipart 
şi cu ea nu se prea pot înţelege. Micuța plânge; bătrâna, 
care este mai rea decât cea mai afurisită dintre babe, îi face 
mizerii peste mizerii. 

— lată exact ceea ce nu vreau, zise Andrea şi dacă aşa 
stau lucrurile, pe tine trebuie să te fac răspunzător. 

— Păi de! spuse Colar prost dispus. Mi-aţi cerut pe 
cineva de încredere, o aveam la dispoziţie pe această 
bătrână care este ibovnica lui Nicolo. Am angajat-o, asta e 
tot. Nu ştiam atunci că are un caracter atât de rău. 

Sir Williams nu răspunse şi poate că nici nu auzise 
explicaţiile lui Colar, într-atât era de cufundat în gândurile 
sale. 

Cu braţele încrucişate în faţa tinerei fete adormite, pe 
care o contempla, păru să-l fi uitat pe Colar. 

— Du-te, îi spuse în cele din urmă; găseşte-o pe femeia 
aceea, pe văduva Fipart, şi spune-i s-o pregătească pe 
Cerise pentru vizita mea. 

Colar plecă lăsându-l pe sir Williams în prezenţa 
domnişoarei Jeanne de Balder care continua să doarmă. 

Baronetul se aşeză în faţa unei măsuţe şi scrise acea 
lungă scrisoare pe care ştim că Jeanne a găsit-o în clipa în 
care s-a deşteptat. 


Când o termină, un zâmbet diabolic se ivi pe buzele sale. 

— A! zise el, dragul meu frate, iubitul meu Armand, mi-a 
venit o idee grozavă, ce mai... Şi cred că o dată cu 
milioanele bunului Kermarouet, voi gusta şi plăcerea unei 
frumoase răzbunări! A! M-ai alungat ca pe un hoţ; mi-ai 
luat-o pe Martha, singura femeie pe care am iubit-o, m-ai 
botezat Andrea-blestematul şi nădăjduieşti să fii fericit? 
Haida, de! Priveşte-o pe această tânără a cărei frumuseţe a 
făcut să-ţi tresalte inima, este aici, adormită, nemişcată, în 
puterea mea... Un altul, în locul meu, s-ar fi mulţumit să fie 
mârşav şi brutal în răzbunarea sa; eu, unul, voi fi rafinat, 
elegant şi crud... Nu trupul Jeannei îmi trebuie, ci inima ei! 
A început să te iubească... Mă va iubi pe mine! Erai în ochii 
ei contele Armand de Kergaz, un om de lume, virtuos şi 
bogat; vei fi un pungaş obraznic care s-a împopoţonat cu 
haina şi cu numele stăpânului său şi ea te va dispreţui! 

Zâmbetul lui sir Williams se transformă într-un hohot de 
râs strident. 

— O! domnule conte, sfârşi el, mi-a venit o idee grozavă, 
te rog să mă crezi. Contele de Kergaz nu mai eşti tu, ci eu! 
Şi în ziua în care mă voi însura cu Hermine, în ziua în care 
aurul lui Kermarouet va fi al meu, în ziua aceea îţi voi 
striga: 

— Armand! Armand! lubita ta Jeanne a devenit amanta 
mea şi pe tine te-a luat drept un valet! 

Şi sir Williams, al cărui chip strălucea de o bucurie 
infernală, sună cu putere. 

— Cheamă-i şi pe ceilalţi, ordonă baronetul. 

Mariette plecă şi reveni de îndată cu îngrijitoarea, cu 
valetul şi cu lacheul. 

— Ascultaţi-mă cu atenţie, le spuse sir Williams, o sută de 
ludovici pentru o lună de slujbă fiecăruia dintre voi dacă eu 
voi fi contele Armand de Kergaz şi dacă o veţi convinge pe 
noua voastră stăpână... Dacă nu, veţi fi concediaţi! 

Şi, dând drumul servitorilor şi ieşind el însuşi din camera 
Jeannei, care dormea mai departe, sir Williams adăugă în 


gând: 

— Şi acum s-o învăţăm lecţia şi pe Cerise, iar dacă 
Jeanne nu-i va crede pe servitori, o va crede cu siguranţă 
pe micuța florăreasă, care îi este prietenă din copilărie. 

Sir Williams părăsi vila şi se îndreptă spre căsuţa din 
fundul parcului unde noi vom ajunge înaintea lui şi o vom 
reîntâlni pe Cerise. 

CAPITOLUL XXX. 

O lăsasem pe Cerise prăbuşită pe parchetul încăperii 
aflate în căsuţa din parc, unde o adusese văduva Fipart. 

Destăinuirea bătrânei era cauza acestui leşin. 

Când îşi revenise, văduva Fipart o dusese la primul etaj 
al căsuţei şi o lăsase singură acolo. Cerise îmbrăţişase cu 
privirile toate detaliile acestei camere, pardoseala cernită, 
perdelele din pânză dungată, pendula cu coloane aşezată 
între două vaze de flori, patul şi comoda din lemn de nuc. 

Era odăiţa unei lucrătoare pariziene. 

Cerise nu se găsea în situaţia, destul de obişnuită la unii 
oameni care, ieşind dintr-un lung leşin, caută să-şi adune 
amintirile şi să lege între ele clipa de faţă cu cea de 
dinaintea sincopei. 

Cerise îşi amintea totul; găsindu-se singură în această 
cameră, unde nu intrase niciodată, îşi aminti de văduva 
Fipart şi de odioasa ei destăinuire. 

Prima ei mişcare, primul ei gând fu să fugă la uşă. Era 
încuiată. 

Într-un acces de disperare, ea încercă s-o zdruncine, 
strigă, chemă. 

Nu-i răspunse nimeni. 

Sărmana copilă se porni atunci pe plâns şi rămase timp 
de mai multe ceasuri cu capul în palme, imagine vie a 
durerii. 

Spre prânz uşa se deschise şi văduva Fipart intră: 

— Haide, micuţo, îi spuse ea, în loc să plângi, vino să iei 
masa. 


Cerise refuză printr-un gest. Văduva Fipart se retrase şi 
încuie uşa. Nu se înapoie până seara. 

Sărmana Cerise adormise. Bătrâna o trezi şi îi propuse 
din nou să mănânce ceva. 

Cerise refuză pentru a doua oară şi adormi îmbrăcată, 
învinsă de oboseală. 

A doua zi fata era mai calmă. De nevoie, acceptă ceva de 
mâncare, dar nu voi să iasă din cameră. 

Cerise strigă după ajutor şi ar fi vrut să moară. 

Văduva Fipart o încuie din nou şi nu se înapoie decât 
seara, la fel de arţăgoasă, la fel de batjocoritoare şi îi 
anunţă viitoarea vizită a stăpânului. 

Trei zile se scurseră în felul acesta; Cerise simţea că-şi 
pierde minţile şi-şi manifesta disperarea prin lacrimi. 

În sfârşit, în dimineaţa celei de a treia zile, cum stătea 
nemişcată la fereastră, o cheie se răsuci în broască. 

Sărmana copilă se înfioră şi crezu că avea să-şi revadă 
tiranul. 

Dar uşa se deschise şi intră un bărbat. 

Era baronetul sir Williams. 

Atunci Cerise îşi pierdu capul cu desăvârşire, lăsă să-i 
scape un strigăt de groază şi se refugie, tremurândă şi 
palidă, în capătul celălalt al odăiţei. 

S-ar fi spus că baronetul intrase cu o armă în mână. 

Dar sir Williams era calm, surâzător şi figura sa, căreia îi 
imprimase o expresie de o rară onestitate, nu o putea 
înfricoşa pe tânăra fată. 

— Domnişoară, îi spuse el deosebit de politicos, 
linişteşte-te, sunt un om de lume. 

Cerise, nemişcată, se sprijinea de zid, în unghiul cel mai 
întunecat al camerei şi continua să-l privească 
neîncrezătoare, dar fără spaimă. 

— Vrei să mă asculţi? reluă el cu o voce mângâietoare şi 
stând tot timpul în picioare în faţa ei, cu un respect care o 
impresionă în chip deosebit. Îţi voi explica o mulţime de 
lucruri, domnişoară. 


— A! domnule, murmură Cerise, aducându-şi aminte de 
tot ceea ce îndurase, este cu neputinţă ca tot răul care mi s- 
a făcut să fi fost ordonat de câtre dumneavoastră, nu-i aşa? 

— Ai fost maltratată? exclamă sir Williams cu prefăcută 
mânie, cine a îndrăznit...? 

— Această femeie îngrozitoare, a cărei prizonieră sunt 
mă tiranizează, domnule. Am fost adusă aici cu forţa, mi s-a 
spus... 

— “Tot ce ţi s-a spus este fals, copila mea, răspunse 
baronetul cu blândeţe şi dacă ai fost chinuită te voi 
răzbuna... 

— Domnule, domnule, imploră fata cu vocea gâtuită de 
plâns, sunt trei zile de când mă aflu aici fără să ştiu unde, 
fără ştiri de la cei pe care-i iubesc, care-mi sunt dragi, de la 
prieteni, de la... 

Cerise şovăia. 

— De la Leon Rolland, logodnicul dumitale, nu-i aşa? zise 
sir Williams cu un gest şi cu o voce la fel de afectuoase. 
Leon este un băiat de treabă care merită toată dragostea 
dumitale şi vă voi înzestra, copila mea, aşa încât veţi fi 
fericiţi amândoi. 

— A! strigă Cerise într-un elan de bucurie, ştiam eu bine, 
domnule, nu puteam să cred... ce mi-a spus această femeie 
îngrozitoare... 

— Ce ţi-a spus, copila mea? 

— Că mă aflu aici din ordinul dumneavoastră... pentru că 
dumneavoastră sunteţi bogat şi pentru că eu nu sunt decât 
o fată săracă. 

— A! întrerupse baronetul, făcând-o pe indignatul, 
mizerabila, cum! Eu, contele Armand de Kergaz? 

— Sunteţi contele de Kergaz? întrebă repede fata. 

— Da, copila mea şi vei vedea că avem cunoştinţe 
comune noi doi. Îl cunosc pe L&on... prin Bastien... ştii? 
Lucrătorul acela care a luat masa cu voi, duminica trecută 
şi care şi-a dat adresa la mine acasă. 

— Da... da... îmi amintesc, zise Cerise. 


— Ei bine, ascultă-mă şi, mai ales, nu-ţi fie teamă de 
nimic, draga mea copilă. Fără nici o îndoială, micuța mea, 
eşti frumoasă şi cuminte şi bărbatul care te iubeşte este 
demn de invidiat... Dar eu iubesc pe altcineva şi nu vreau 
decât să fiu prietenul dumitale, tatăl dumitale... nimic mai 
mult. 

Şi atunci, sir Williams luă mâna Cerisei în mâinile sale iar 
ea nu şi-o retrase. 

O privea cu o bunătate plină de înţelegere şi îi şopti: 

— Biet copil!... ce te-ai fi făcut fără mine? 

Şi în timp ce Cerise, emoţionată, îl privea pe omul care-i 
mai apăruse o dată în faţă în chip de salvator, în timp ce se 
simţea cucerită de o dulce încredere, sir Williams continuă: 

— Bătrâna Fipart, care nu este alta decât văduva 
grădinarului meu, ţi-a spus numai o jumătate din adevăr, 
copila mea. Colar te-a condus aici din ordinul meu, dar 
nicidecum pentru a atenta la onoarea dumitale. Trebuia 
salvat Leon, logodnicul dumitale, trebuia salvată Jeanne. 

— Jeanne? făcu Cerise uluită. 

— Da, Jeanne de Balder pe care o iubesc şi pe care vreau 
s-o iau de soţie... Jeanne care era pe punctul de a deveni 
victima celui mai odios atentat. 

— Îţi vine să înnebuneşti, Dumnezeule!... murmură fata 
care nu înţelegea nimic din straniile cuvinte rostite de sir 
Williams. 

— Ascultă-mă cu atenţie... Vom vorbi întâi despre 
dumneata, apoi vom discuta despre Jeanne căci destinele 
voastre au fost silite să apuce pe căi oarecum 
asemănătoare. lubeşti un lucrător cinstit, pe Leon Rolland 
şi el te iubeşte... Trebuia să vă căsătoriţi într-o lună, nu-i 
aşa? 

— Da, răspunse Cerise. 

— Dar ai o soră, sărmana mea copilă! o soră la fel de 
depravată pe cât eşti dumneata de virtuoasă; o soră care a 
intrat de mult în viaţă păşind pe uşa păcatului şi în al cărei 
suflet s-a stins de mult orice licăr de pudoare... Ei bine, 


această... Baccarat, a vândut de mult onoarea sorei sale 
unui om destul de bogat ca să poată risipi în voie aurul, 
destul de bine situat în societate ca să nu se teamă de nici o 
pedeapsă, destul de puternic pentru a-şi îngădui orice... 

Omul acesta, din puterea căruia te-am smuls prima dată 
şi căruia i s-au aprins călcâiele după dumneata, omul 
acesta, în stare de orice crimă, a jurat că nimeni altul în 
afara lui nu te va avea vreodată şi a plătit tâlhari... 

— Dumnezeule! strigă Cerise înspăimântată. 

— Din fericire, copilă dragă, eu vegheam asupra lui Leon 
şi asupra dumitale... L-am trimis pe el departe de Paris iar 
pe dumneata te-am închis aici, unde, fără nici o îndoială, 
domnul de Beaupreau nu va veni niciodată să te caute. Ai 
înţeles acum? 

— Da, şopti Cerise. Dar noi, domnule, ce-am făcut noi 
pentru dumneavoastră încât să vă dovediţi atât de nobil şi 
atât de bun? 

— Copila mea, răspunse sir Williams cu voce gravă, am o 
avere imensă pe care o cheltuiesc numai pentru a face bine 
şi pentru a împiedica răul să se desfăşoare... Am la 
dispoziţia mea o poliţie secretă cu ajutorul căreia aflu 
totul... înştiinţat din vreme despre primejdia care vă 
pândeşte, am alergat... Acesta este secretul purtării mele. 

— Domnule, murmură Cerise luând mâna baronetului şi 
ducând-o la buzele sale, sunteţi bun precum este şi bunul 
Dumnezeu şi dacă ar fi nevoie aş fi în stare să-mi dau şi 
viaţa pentru dumneavoastră. 

Sir Williams nu răspunse nimic. El îşi spunea în sinea lui: 
„Hotărât lucru, sunt un desăvârşit Armand de Kergaz, am 
imitat foarte bine totul, până şi frazele lui filantropice.” 

Strângând mâna Cerisei, baronetul continuă cu voce 
tare: 

— Şi acum, să vorbim despre Jeanne 

— O cunoaşteţi şi pe ea? 

— O iubesc... murmură sir Williams, ducându-şi mâna în 
dreptul inimii, cu gestul unui june prim, o iubesc...! 


Apoi, adăugă: 

— Iubita mea Jeanne s-a aflat, ca şi dumneata, Cerise, în 
faţa unei îngrozitoare primejdii; şi este foarte ciudată 
povestea pe care am să ţi-o spun. Închipuie-ţi că există un 
om într-atât de lipsit de ruşine, încât a avut îndrăzneala să- 
şi ia numele meu... Omul acesta este Bastien! 

— Bastien! exclamă Cerise, cel pe care l-am văzut la 
Bellville? 

— Da, el însuşi. Ai crezut poate, scumpă copilă, că numai 
întâmplarea l-a mânat pe acele meleaguri pentru a-l salva la 
timp pe Leon?... Ei bine, nu! Totul fusese prevăzut, calculat. 
Cei doi derbedei care i-au căutat pricină lui Leon nu erau 
alţii decât complicii lui Bastien... 

— Ce spuneţi! strigă Cerise în culmea uimirii. 

— Numai adevărul, copilă dragă. Bastien o urmărise pe 
Jeanne în mai multe rânduri; se îndrăgostise de ea şi a pus 
la cale, cu ajutorul oamenilor săi, această mică scenă la 
care aţi asistat, în felul acesta l-aţi invitat la masă, 
dumneata şi Leon, iar el a putut s-o conducă acasă pe 
domnişoara de Balder. 

— Da, spuse Cerise în şoaptă, cred că încep să înţeleg... 

— Nu înţelegi încă nimic, copila mea, ascultă... 

Cerise îl privi pe sir Williams care avea aerul unui om 
care rosteşte cele mai mari adevăruri izvorâte, toate, din 
adâncul inimii sale. 

— Bastien, reluă sir Williams, este un băiat destul de 
isteţ la minte şi mai este şi înzestrat cu un fizic plăcut. 
Obraznic ca un servitor, căci nu este decât valetul meu, ela 
îndrăznit să-şi imagineze că ar putea fi iubit de către 
Jeanne; şi dând unuia dintre prietenii săi numele şi gradul 
unui căpitan, a luat el însuşi numele şi titlul meu. 

Pretinsul căpitan s-a mutat în acelaşi imobil cu Jeanne; s- 
a prezentat la ea ca un fost camarad de arme al tatălui 
fetei, i-a vorbit despre Bastien, dar folosind numele meu şi 
uite aşa s-a făcut obraznicul cunoscut lui Jeanne drept 
contele Armand de Kergaz. Jeanne l-a recunoscut imediat 


pe omul de la Belleville şi cum fetele sunt puternic înclinate 
spre romantism, a văzut în Bastien un erou de roman şi s-a 
îndrăgostit de el. 

— A! strigă Cerise indignată, un valet să fie iubit de către 
domnişoara de Balder? Niciodată! 

— Întâmplarea, sau mai bine zis, oamenii mei, mi-au 
dezvăluit întreaga poveste. Am vrut atunci s-o văd pe 
domnişoara de Balder şi am văzut-o fără voia mea, tot aşa 
cum am aflat şi mişcătoarea ei biografie. Şi, la rândul meu, 
m-am îndrăgostit de ea. 

Dar m-am îndrăgostit de ea cinstit, cu fruntea sus, aşa 
cum trebuie iubită femeia căreia vrei să-i dai numele tău. 
Numai că nenorocirea ajunsese destul de departe. Jeanne 
iubea un impostor... Şi, înainte de a-l putea demasca, opera 
acestui impostor trebuia continuată. 

După ce i-am scris, am dat dispoziţii ca Jeanne să fie 
răpită aseară şi, în timp ce dormea, a fost transportată în 
micul castel pe care-l vezi în fundul parcului. 

— Este acolo! strigă Cerise bucuroasă. 

— Vino, o vei vedea, spuse sir Williams, luând-o pe 
tânăra fată de mână. 

Ajungând jos, baronetul dădu cu ochii de văduva Fipart; 
se uită la ea cu o privire severă şi-i spuse: 

— Bărbatul dumitale era un om cumsecade şi-l plâng că 
şi-a petrecut viaţa cu o femeie atât de rea ca dumneata. Te- 
am însărcinat s-o păzeşti pe această fată şi am aflat în ce 
mod ruşinos ţi-ai îndeplinit datoria. Pleacă! Te dau afară! 

Cerise văzu atunci cum baronetul îi arăta femeii uşa; dar 
nu văzu de fel semnul discret pe care el îl făcea în acelaşi 
timp şi care voia să spună: 

— Şi asta face parte din rolul tău. Teatru, totul este 
teatru. 

Sir Williams străbătu parcul însoţit de Cerise şi o 
conduse în dormitorul în care Jeanne continua să doarmă. 

— Dumnezeule! Cât sunt de frumoase toate, murmură 
florăreasa încântată şi îngenunchind în faţa Jeannei 


adormită. 

— Toate acestea aparţin Jeannei, spuse sir Williams, 
viitoarei contese de Kergaz. Şi acum, draga mea Cerise, te 
rog să mă asculţi cu luare aminte. Jeanne doarme şi când se 
va trezi eu voi fi plecat. Trebuie să lipsesc opt zile. Vei 
rămâne la castel; Mariette, camerista, o va pregăti pentru 
întâlnirea cu dumneata şi în timpul celor câteva zile de care 
am nevoie pentru a te putea ascunde şi pentru a te putea 
feri de sora dumitale şi de infamul Beaupreau, vei locui aici, 
cu ea, vei fi sora, prietena, confidenta ei... 

— Da, domnule conte, răspunse Cerise. 

— Îi voi scrie în fiecare zi. Fără îndoială, îţi va citi 
scrisorile mele. Să nu cauţi niciodată s-o faci să înţeleagă că 
adevăratul conte de Kergaz, acela pe care ea îl iubeşte nu 
este caraghiosul Bastien... Să lăsăm ca timpul şi scrisorile 
mele să lucreze... 

Cerise îl privi entuziasmată pe sir Williams şi-i spuse: 

— A! Numai dacă v-ar vedea şi nu s-ar putea să nu vă 
iubească. 

— Adio, Cerise, spuse sir Williams, trebuie să plec şi nu 
vreau ca Jeanne să dea cu ochii de mine. 

— Domnule, întrebă Cerise, când îi voi revedea pe Leon? 

— Nu ştiu exact... dar poţi să speri şi să ai încredere în 
mine. Îţi jur că în cincisprezece zile vei fi soţia lui! 

Şi, lăsând-o pe Cerise liniştită în urma acestei făgăduieli, 
sir Williams se întoarse la trăsurica lui şi-i spuse lui Colar, 
care ţinea hăţurile: 

— Cred, Dumnezeu să mă ierte! că i-am făcut festa... I- 
am luat lui Armand mai mult decât iubita, i-am luat şi 
numele! Acum ne putem ocupa de milioanele bunului 
Kermarouet, pentru că răzbunarea mea este pe o cale 
sigură. 

— Milioanele! spuse Colar cu lăcomie, iată principalul! 

— Sunt de aceeaşi părere şi plec astă seară în Bretania, 
unde mă voi căsători cu domnişoara Hermine de 
Beaupreau. 


Aşadar, Andrea, infamul, era triumfător pe toate 
fronturile: 

Fernand fusese întemnițat. 

Cerise şi Jeanne erau sechestrate. 

Baccarat era închisă ca nebună. 

Iar contele Armand de Kergaz nu mai putea, de aici 
înainte, să dea de urma moştenitorilor răposatului baron 
Kermor de Kermarouet. 

CAPITOLUL XXXI. 

În ziua în care Cerise, îndemnată de către scrisoarea 
trădătoare a lui Baccarat, se dusese în strada Serpente de 
unde fusese condusă de către Colar în căsuţa de la 
Bougival, tânăra fată trecuse, către ceasurile patru ale 
acelei după-amiezi, prin strada Chapon şi se oprise în faţa 
atelierului domnului Cros, ebenistul. 

Leon Rolland îi ieşise de îndată în întâmpinare cu 
zâmbetul lui blând şi drăgăstos pe buze: 

— Bună ziua, Cerise, îi spuse el luându-i mâna. 

— Bună ziua, Leon, răspunse fata. 

— Micuța mea Cerise, continuă lucrătorul după ce 
strânse mâna logodnicei sale, sunt foarte mâhnit. 

— Cum? întrebă Cerise, ai necazuri? 

— O! răspunse el zâmbind, nu mi s-a întâmplat nici o 
nenorocire... Dar m-am obişnuit atât de mult să te văd câte 
puţin în fiecare zi, încât mă gândesc cu spaimă că mâine nu 
te voi putea vedea. 

— Şi de ce? întrebă ea emoţionată. 

— Patronul mă trimite la Montmorency să livrez şi să 
plasez nişte mobilă. Am acolo o mulţime de fleacuri de făcut 
care-mi vor lua toată ziua şi dimineaţa zilei următoare. 

— A! zise Cerise, e într-adevăr neplăcut. 

— Aveam mare chef să-l rog pe patron să se ducă el 
însuşi... dar n-am îndrăznit... Trebuie să faci impresie bună 
celor care-ţi dau de lucru. 

— Ai dreptate, Leon. 

— Şi cu toate astea, îmi vine greu, crede-mă. 


— Şi te vei întoarce poimâine seară? 

— Da. 

— Ei bine, zise Cerise zâmbind, vei veni la mine acasă şi 
vom petrece o parte din seară împreună; în felul acesta ne 
vom câştiga timpul pierdut. 

Şi arătându-şi dinţii ei albi printr-un fermecător surâs, 
Cerise strânse mâna logodnicului ei şi plecă. 

— Ne vedem poimâine, aruncă ea. 

A doua zi, într-adevăr, Leon Rolland plecă la 
Montmorency şi petrecu toată ziua acolo şi rămase să 
înnopteze; apoi, în ziua următoare se întoarse spre prânz şi 
se duse la atelier aşteptând cu nerăbdare să se facă ora 
care să-i îngăduie să meargă la Cerise. Către ceasurile opt 
el urca sprinten cele şase etaje şi bătea la uşa cămăruţei, 
deşi nu se vedea nici o rază de lumină în dreptul pragului. 

Cerise nu răspundea. 

Leon bătu din nou. 

Aceeaşi tăcere. 

Se gândea că fata a coborât să cumpere ceva, lemne sau 
lumânări, şi aşteptă pe ultima treaptă a scării. 

Trecu în felul acesta un ceas. Nici urmă de Cerise. 

Atunci, pierzându-şi răbdarea, lucrătorul cobori şi-şi vâri 
capul prin ferestruica lojei portarului. 

— Domnişoara Cerise să nu fie oare acasă? întrebă el. 

— Domnişoara Cerise? făcu portăreasa... A! 
Dumneavoastră sunteţi, domnule Leon? 

— Da, doamnă. 

— Ei bine, sunt două zile de când n-am mai văzut-o pe 
domnişoara Cerise. 

— Cum, două zile! strigă Leon. Ce vreţi să spuneţi? 

— Păi de, domnule Leon, adevărul adevărat. Alaltăieri 
am văzut-o pe Fanny... ştiţi, slujnica doamnei Baccarat. 

— Ei bine! făcu lucrătorul îngrijorat numai la auzul 
acestui nume, căci se temea de proasta influenţă pe care ar 
fi avut-o Baccarat asupra surorii ei mai tinere. 


— S-ar putea crede, continuă portăreasa, care era la 
curent cu tot ceea ce se întâmpla în familia Cerisei, s-ar 
putea crede că i s-a întâmplat ceva frumoasei doamne sau 
mamei sale, că una dintre ele este bolnavă, pentru că 
slujnica avea un aer ciudat, iar domnişoara Cerise a plecat 
imediat cu o figură îngrijorată. Nu am mai văzut-o de 
alaltăieri. 

Leon nu mai stătu să asculte; îşi luă picioarele la spinare 
şi alergă spre strada Moncey, acasă la Baccarat. Aici îl 
aştepta o nouă surpriză. 

Intrarea casei, ferestrele, uşile, totul era ermetic închis. 
Sună de mai multe ori... Nimeni nu veni să-i deschidă. 

În sfârşit, în colţul străzii Blanche, un comisionar culcat 
pe sacul său şi plictisit să-l tot vadă pe tânăr sunând de 
pomană, se ridică şi veni spre el: 

— Nu e nimeni acasă, spuse el. 

— Cum asta, nimeni? 

— O cunosc foarte bine pe doamna care locuieşte aici, i- 
am făcut adesea tot felul de drumuri. 

— Ei şi? 

— Şi nimic. A plecat. 

— A plecat? exclamă Leon. 

— Da, domnule, de ieri dimineaţă. Mama şi servitorii au 
luat-o din loc astăzi. 

— Dar este cu neputinţă, strigă Leon scos din fire. Şi 
unde s-au dus? 

— Asta n-o mai ştiu, răspunse comisionarul. 

Leon îşi pierdu capul şi îşi închipui că Baccarat îşi răpise 
sora pentru a o arunca în braţele cine ştie cărui desfrânat. 

EI scoase un strigăt de fiară sălbatică şi, nemaiştiind ce 
face, nemaifiind conştient de actele sale, se întoarse pe 
strada Bourbon-Villeneuve, sperând că mama lui i-ar putea 
da veşti despre Cerise. 

Bătrâna nu o mai văzuse pe Cerise de două zile. 

De la maică-sa, Leon se întoarse pe strada Templului. 

Cerise nu apăruse. 


E] fugi atunci la atelier şi ceru sfatul patronului său, care 
tocmai se pregătea de culcare. 

Ebenistul era un om deştept şi cu sânge rece; reuşi să 
calmeze disperarea lucrătorului său, convingându-l că 
logodnica lui este fără îndoială la ţară, cu sora ei şi îi 
făgădui, în plus, să-l însoţească a doua zi la comisariatul de 
poliţie al cartierului unde, împreună cu el, va depune 
mărturie despre dispariţia fetei, dacă, până atunci, ea nu se 
va fi întors. 

Leon Rolland se culcă îmbrăcat şi petrecu o noapte 
agitată şi plină de nelinişte. 

În zori, el se întoarse în cartierul Templului. 

Nici o veste despre Cerise. 

Atunci, fugi la patronul său. 

Acesta îl însoţi la comisariat. 

Magistratul primi depoziţia celor doi lucrători, apoi 
adăugă: 

— Tinerele fete răpite la Paris, sunt, în general, răpite cu 
voia lor; totuşi, voi trimite o notă la Prefectură. Reveniţi 
după două zile. 

— După două zile! Poţi să şi mori de grijă până atunci! 

Şi, nemaiştiind unde-i este capul, Leon avu ideea să 
alerge la domnişoara de Balder, sperând că poate aceasta 
ştie ceva despre Cerise şi-i va da veşti noi. Or, aceasta se 
întâmpla chiar în ceasul în care Williams îi părăsea pe 
Armand şi pe Bastien la Poarta Maillot şi ajungea la 
Bougival, unde-l aştepta Jeanne, adormită. 

Leon nu făcu decât doi paşi de la comisariat până în 
strada Meslay, unde avea loc o altă scenă sfâşietoare. 

O găsi pe Gertrude hohotind de plâns. În seara din ajun, 
Gertrude adormise pe un scaun şi se pomenise culcată în 
patul său fără să-şi dea seama de ceea ce i se întâmplase. 

Se dădu jos din pat şi bătu la uşa Jeannei. 

Nu-i răspunse nimeni. 

Atunci intră, crezând că tânăra doarme. 

Camera era goală şi patul neatins. 


Jeanne dispăruse. 

Pe micul pupitru pe care scria Jeanne, se afla o scrisoare 
deschisă; Gertrude o citi tremurând şi scoase un strigăt: 

— Isuse Hristoase! murmură ea, frângându-şi mâinile, 
copila mea e pierdută. 

Or, iată ce conţinea scrisoarea aceea, care era semnată 
Jeanne şi al cărei scris era atât de bine imitat, încât părea a 
fi cel al tinerei fete: „Draga mea Gertrude, Când te vei trezi, 
nu 0 vei mai găsi alături de tine pe micuța ta Jeanne. Voi fi 
plecată. 

Nu-ţi pot spune nici pentru cât timp plec şi nici locul în 
care mă duc. 

Dar ştii de ce plec. Plec, deoarece vreau să dispar din 
faţa unui bărbat pe care am crezut că-l iubesc şi pe care nu- 
| mai iubesc: domnul conte de Kergaz; plec pentru a-l urma 
pe bărbatul pe care-l iubesc şi al cărui nume nu ţi-l pot 
spune. 

Ilart-o pe micuța ta Jeanne care te iubeşte şi care pleacă 
de lângă tine cu inima grea”. 

Pe bătrâna slujnică o cuprinsese ameţeala citind acest 
ciudat bilet şi ea se întrebase dacă nu cumva visează, dacă 
nu şi-a pierdut minţile. 

Era însă scrisul Jeannei; şi cum să-ţi treacă prin minte că 
fata fusese răpită şi că această scrisoare nu fusese scrisă de 
mâna ei? 

Gertrude nici măcar nu se gândise să analizeze purtarea 
tinerei sale stăpâne; nici măcar nu se întrebase dacă nu era 
oare de necrezut ca domnişoara de Balder să pretindă a 
iubi pe un altul decât pe domnul de Kergaz atunci când, în 
seara din ajun, se rugase în genunchi pentru acesta. 

Bătrâna servitoare nu văzuse, nu înţelesese decât un 
singur lucru: acela că Jeanne era plecată şi că, poate, nu 
avea s-o mai vadă vreodată. 

Şi cum Jeanne era copilul său, deoarece era singura 
fiinţă pe care o iubea pe lume, Gertrude începu să plângă şi 


să-şi smulgă părul din cap; şi în clipa în care sosi Leon 
Rolland, el însuşi atât de tulburat, aşa o găsi. 

Durerea bătrânei, pe care o găsi singură, îl sili pe tânăr 
să-şi stăpânească, pentru o clipă, propria lui durere. 

— Dumnezeule! îi spuse el, ce vi s-a întâmplat, doamnă 
Gertrude şi unde este domnişoara Jeanne? 

— A plecat! răspunse bătrâna plângând. 

— Unde a plecat?... când... cu cine? 

— Nu ştiu, răspunde Gertrude întinzându-i lui Leon 
biletul găsit pe masă. 

Lucrătorul citi uluit cele câteva rânduri şi scrisoarea îi 
căzu din mână. 

— Toate astea pot să te facă să înnebuneşti! murmură el 
cu un accent de stupoare. Şi Cerise a plecat! 

— A plecat Cerise? întrebă Gertrude. 

— Da, cu sora ei, răspunse Leon, care se tot clătina şi se 
tot învârtea semănând cu un om beat. Şi când sfârşi, se 
auziră paşi urcând repede scara şi din pragul uşii rămasă 
deschisă, Gertrude şi Leon văzură apărând un bătrân şi un 
tânăr şi amândoi scoaseră un strigăt. 

— Domnul de Kergaz! exclamă Gertrude. 

— Lucrătorul de la Belleville! strigă Leon, care se dădu 
înapoi, uimit de a recunoaşte în cel căruia i se spunea 
contele de Kergaz, pe bărbatul care-i venise în ajutor la 
restaurantul Podgoriile din Bourgogne şi căruia el îi 
spusese camarade. 

Erau, într-adevăr, Bastien şi Armand care se întorceau şi 
pe care noi îi părăsisem la Poarta Maillot în timp ce se aflau 
împreună cu martorii lui sir Williams. 

Acesta din urmă, în clipa în care se îndepărta, izbucnise 
într-un râs atât de strident şi de batjocoritor, încât domnul 
de Kergaz crezu că-l recunoaşte pe Andrea; şi se gândise la 
Jeanne... Jeanne pe care o iubea şi pe care baronetul îl 
sfătuise s-o păzească straşnic. 

Armand se urcase gânditor în trăsură, poruncind 
vizitiului s-o pornească în goana mare; el îi lăsase pe cei doi 


tineri pe bulevard şi, urmărit mereu de acel strident hohot 
de râs pe care-l simţea parcă până în adâncul sufletului, îi 
spuse lui Bastien: 

— Am o presimţire îngrozitoare... Să mergem în strada 
Meslay! 

Văzându-l pe Leon buimăcit şi pe Gertrude plângând, 
domnul de Kergaz îşi dădu seama că s-a întâmplat o 
nenorocire. 

— Jeanne! Unde este Jeanne? strigă el. 

Leon îi întinse scrisoarea fără să scoată o vorbă. Armand 
o citi, o reciti şi, clătinându-se, se sprijini de perete ca să nu 
cadă jos. 

— Andrea! murmură el, toată povestea asta este opera 
lui. 

Era, într-adevăr, mâna lui Andrea. 

CAPITOLUL XXXII. 

E timpul să ne întoarcem la doamna de Beaupreau şi la 
Hermine pe care le-am lăsat sub neaşteptata lovitură 
primită în urma scrisorii trimisă de către Baccarat lui 
Fernand Rocher. 

Domnul de Beaupreau, dacă ne amintim, sub pretextul 
că merge să-i ducă lui Fernand scrisoarea Herminei, 
însoţită de asprele lui observaţii, dar în realitate pentru a 
alerga să ducă această scrisoare lui Baccarat, domnul de 
Beaupreau, cum spuneam, plecase aproape imediat, 
lăsându-le singure pe tânăra fată şi pe mama ei. 

Hermine rămăsese în picioare, cu privirea fixă, în 
atitudinea deznădăjduită a celor pe care soarta-i loveşte 
atât de groaznic încât nu au nici măcar puterea să se lase 
pradă disperării şi cărora nu le vine să creadă în adevărul 
celor întâmplate. 

Doamna de Beaupreau o privea pe fiica sa cu 
îngrijorarea unei mame care-şi vede copilul murind şi nu 
găsea nici un gest, nici un cuvânt, nici un strigăt, pentru a o 
consola, atât părea de mare, în resemnarea ei, durerea 
Herminei. 


În cele din urmă se ridică încet, se duse către fiica sa, 
rămasă la fel de neclintită, cu ochii uscați, o cuprinse în 
braţele sale şi o strânse în tăcere. 

— Mamă, spuse atunci Hermine, vreau să intru la 
mănăstire... Nu mă voi mai căsători niciodată. 

— La mănăstire? exclamă sărmana mamă disperată, 
vrei... să intri... la mănăstire... Dar asta înseamnă că mă vei 
părăsi pe mine, pe mama ta... 

Hermine scoase un strigăt. 

— Nu, nu, zise ea, iartă-mă, sunt nebună, nebună de 
durere! Nu! nu te voi părăsi niciodată, mâăicuţă. 

Abia atunci izbucni Hermine în lacrimi şi plânse multă 
vreme la pieptul mamei sale, care o mângâia fără să scoată 
o vorbă. 

Timp de mai multe ceasuri, cele două sărmane femei 
rămaseră strâns înlănţuite, amestecându-şi lacrimile şi 
confundându-şi suspinele; Hermine se ridică apoi puternică 
şi hotărâtă şi-i spuse mamei sale: 

— E mult timp de când mătuşa dumitale, doamna de 
Kermadec, vrea să ne vadă. Vrei să plecăm? N-aş mai putea 
rămâne la Paris, aş muri... 

Doamna de Beaupreau primi această propunere a fiicei 
sale cu multă bucurie. Plecarea pe alte meleaguri nu 
însemna, oare, să înşele, fie şi numai pentru o bucată de 
timp, durerea fiicei sale? Şi nu însemnau, oare, întâmplările 
călătoriei o desprindere de câteva zile de realitate? 

Domnul de Beaupreau se întoarse acasă spre miezul 
nopţii; era îngrijorat şi cu chipul palid. Avusese tocmai 
prima lui întrevedere cu sir Williams, în camera aceea din 
strada Serpente unde baronetul venise la timp pentru a i-o 
smulge pe Cerise. Doamna de Beaupreau şi fiica sa erau ele 
însele prea emoţionate ca să-şi poată da seama de 
tulburarea lui. 

— Netrebnicul acela este de negăsit, spuse şeful de 
birou, făcând aluzie la Fernand Rocher, l-am căutat la bal, în 


toate părţile şi nu l-am văzut de fel. Este, fără îndoială, la 
domnişoara Baccarat. Dar, mâine, la minister... 

— Domnule, îl întrerupse doamna de Beaupreau, luându- 
| deoparte şi conducându-l către pervazul unei ferestre, 
fiica mea îl iubea pe acest tânăr, îl iubea cu pasiune; trebuie 
cu orice chip s-o facem să-l uite; altfel ar putea să moară. 

— Sunt de aceeaşi părere; dar cum? 

— Să părăsească Parisul. 

— Şi unde ar fi să plece, în cazul acesta? 

— Aş duce-o la mătuşa mea, doamna de Kermadec. 

— La castelul Genâts? 

— Da, domnule. 

— Dar asta e o idee excelentă! exclamă domnul de 
Beaupreau, care se gândi de îndată că avea să rămână 
liber... liber timp de câteva zile şi, prin urmare, va putea să 
caute s-o revadă pe Cerise. 

— Dacă sunteţi de acord, continuă Therese, am putea 
pleca mâine dimineaţă. 

— Cu cât mai repede, cu atât mai bine, răspunse şeful de 
birou. 

Doamna de Beaupreau şi fiica ei îşi petrecură o bună 
parte din noapte făcând pregătiri de plecare. 

Dis-de-dimineaţă fu comandată o trăsură închisă şi cu cai 
de poştă şi la ora nouă, Therese şi Hermine părăseau 
Parisul, luând drumul spre Bretania. Aşa se explică faptul că 
servitoarea nu-l minţise de loc pe Fernand Rocher, atunci 
când acesta, pe jumătate nebun de durere după ce citise 
scrisoarea fatală prin care Hermine rupea logodna, 
scrisoare pe care i-o dăduse Colar deghizat în comisionar, 
atunci când acesta, aşa cum spuneam, se prezentase în 
strada Saint-Louis. Doamnele plecaseră, într-adevăr, către 
castelul Gen€ts. 

Gen€ts, unde Therese şi Hermine sosiră, nu avea nimic, 
în afara unor titluri îndoielnice, care să justifice pompoasa 
denumire de castel. 


Era, la drept vorbind, o ruină prost întreţinută, din care 
o singură aripă mai putea fi încă locuită şi nu-şi răscumpăra 
aparenţa mizeră şi veche decât prin poziţia fermecătoare în 
care era aşezat, şi prin frumosul eleşteu care se întindea 
sub ferestrele sale. 

Acest eleşteu era înzestrat cu o barcă şi, când vremea 
era frumoasă, barca juca un rol important în rarele 
distracţii care puteau fi întâlnite la Genets. 

Pe vremuri, este adevărat, Genets fusese un castel, un 
adevărat castel medieval, cu şanţuri mocirloase, cu 
metereze, cu podişcă şi creneluri; făcuse faţă asediilor şi 
îndurase lungi blocade; sălile bătrâne răsunaseră sub 
pintenii sonori ai cavalerilor şi unul dintre stăpânii săi 
căzuse, la dreapta eroicului Beaumanoir, pe câmpul de 
luptă, în Bătălia celor Treizeci.1 

Dar timpul se scursese aducând cu el forţa sa 
distrugătoare şi suflul său devastator; sub Henric al IV-lea, 
în timpul Războaielor Ligii2, castelul fu luat cu asalt şi 
dărâmat; reconstruit sub Ludovic al XIII-lea, fusese 
incendiat în timpul Frondei3. 

Sub Ludovic al XV-lea, un sir de Kermadec îşi folosise 
ultimii bani pentru a reda castelului înfăţişarea lui de feudă; 
dar acest Kermadec, intrat în asociaţia gentilomilor bretoni 
care năzuiau la independenţa ţării, fusese compromis şi 
făcut prizonier împreună cu domnul de la Chalotais, fusese 
decapitat şi nu lăsase drept moştenitor decât un copil în 
vârstă fragedă, care, la rândul său, pierise pe eşafodul 
Revoluţiei. Ultimul Kermadec fusese ucis în timpul 
războiului din Spania, în 1823, ca simplu locotenent de 
husari. 

Castelul Gen€ts rămăsese de atunci o ruină şi, aidoma 
unui bătrân care-şi aşteaptă resemnat moartea, 
mulţumindu-se să vieţuiască de pe o zi pe alta, părea şi el să 
aştepte ca nobila văduvă, baroana de Kermadec, mama 
ofițerului de husari, singura supraviețuitoare a acestei 
vechi spiţe de eroi să ia loc în mormântul său pentru a se 


putea, în sfârşit, nărui până la ultima dintre pietre în aşa fel 
încât, după moartea stăpânilor săi, să nu mai rămână nimic 
în picioare. 

Numai că, în preajma acestei fermecătoare vechituri, în 
preajma acestor pietre mâncate de ani, din care toate 
furtunile smulgeau câte o frântură, natura părea să fi 
desfăşurat întregul său arsenal de farmece. 

Castelul Gen&ts nu era câtuşi de puţin, cum s-ar fi putut 
crede, cocoţat pe o faleză aridă sau învăluit de zgomotul 
surd al Oceanului. 

Dimpotrivă, aşezarea se înălța în adâncul unei frumoase 
vâlcele, acoperită de pajişti şi plină de tufe mari de păducel 
strecurându-se printre două şiruri de coline împădurite, şi 
care coborau apoi într-o pantă dulce până acolo unde 
marea venea să se stingă pe o plajă de nisip fin, fără nici un 
colţ de stâncă. 

Copaci înalţi, în cea mai mare parte stejari şi castani, 
înconjurau ca un parc ruina feudală; de jur-împrejur se 
întindeau pajişti veşnic verzi de care suflul aspru al 
vânturilor de iarnă nu se atingea; şanţurile, pe jumătate 
umplute cu pământ şi preschimbate în grădină, adăposteau 
frumoşi arbori fructiferi şi mari tufişuri de păducel în care 
primăvara trăiau, laolaltă, mierle şi pitulici. 

Văzând această biată aşezare ale cărei ziduri mâncate 
de ani erau înlănţuite într-o deasă țesătură de iederă 
bătrâna şi în ale căror unghere, primăvara, cuibăreau 
rândunelele; văzând-o aşezată astfel, în fundul văii, fără nici 
un alt zid de apărare decât zidul său de verdeață, te 
întrebai, în primul rând, cum de a putut, în anii ei de glorie 
chiar, să devină câmp de bătălie şi să susţină adevărate 
asedii. 

Pe vremea aceea colinele înconjurătoare erau pline de 
turnuri, de fortificaţii şi de lucrări legate între ele şi legate 
de clădire. 

Fortificațiile şi turnurile se năruiseră iar clădirea nu mai 
putea fi locuită decât într-una singură din aripile sale, acolo 


unde baroana de Kermadec, femeie bătrână de aproape 
optzeci de ani, încerca să se ţină încă bine şi să-şi păstreze 
rangul cu renta ei de trei mii de livre. 

Când doamna de Beaupreau şi fiica sa Hermine sosiră la 
castelul Gents era abia către sfârşitul lunii ianuarie, şi în 
înfrigurata Bretanie zilele frumoase nu sosesc niciodată 
înainte de începutul lunii aprilie. 

Cu toate acestea zăpada dispăruse, şi, ajutaţi de un vânt 
căldicel, copacii începuseră să-şi scuture mantia de gheaţă 
pe care vânturile reci ale lui decembrie o aruncase pe 
ramurile lor desfrunzite, tocmai din înaltul aripilor lor 
negre. 

Pe coastele dealurilor începuse de pe acum să plutească 
o ceaţă uşoară şi albăstrie, timidă vestitoare a primăverii; 
iarba îngălbenită şi culcată prindea viaţă din nou, încetul cu 
încetul, pe malurile râurilor care tocmai se eliberaseră de 
gheţurile iernii şi care reîncepuseră să susure pline de 
nădejdi. 

Vrăbiile din preajma caselor îşi reluau ciripitul monoton 
în ascunzişurile clopotniţei din vechea biserică, ţăranul îşi 
mâna boii cu biciuşca în mână, repetând cântecul molcom şi 
ciudat al satului care este, în tot ţinutul, aproape acelaşi, 
dar ale cărui cuvinte sunt diferite! 

La castel focul continua să pâlpâie în toate sobele şi în 
toate căminele; fumul se ridica însă către înaltul cerului, în 
spirale mângâiate de razele aurii ale soarelui. 

Era în toată natura ceva ca o tainică bucurie, ceva ca un 
imn misterios şi confuz, executat de către un cor de o mie 
de glasuri şi menit să sărbătorească plecarea iernii. 

În momentul în care trăsura cu cele două doamne îşi 
făcu apariţia în vârful dealului, în locul acela din care 
reşedinţa de la Gen&ts putea fi zărită, seara începuse să 
cadă. 

Briza mării, impregnată de mirosul pătrunzător al 
algelor, începuse să se ridice şi făcea să se îndoaie vârfurile 
drobiţelor aurii care mărgineau drumul. 


Trăsura cobori în grabă mare, călăuzită fiind de una din 
razele soarelui pe cale de a apune şi care făcea să 
strălucească ferestrele castelului aidoma unor cuptoare 
încinse potrivit frumoasei expresii a lui Victor Hugo, şi 
pătrunse în curtea de la Gen&ts cu zgomot mare, intrând 
printr-o spărtură a zidului, căci marea poartă, aceea pe al 
cărui frontispiciu se afla vechiul blazon al familiei de 
Kermadec, se năruise de curând. 

Auzind ropotul, doi servitori, aproape la fel de bătrâni ca 
şi stăpâna lor, alergară zăpăciţi. 

Primul, era un bătrân înalt şi cu barbă albă, care se ţinea 
încă drept şi care fusese, pesemne, în timpul războaielor, un 
vajnic luptător. 

Cealaltă persoană era o femeie, un fel de guvernantă, 
cumulând însă şi funcţiile de bucătăreasă, femeie de 
serviciu şi cameristă. 

Aceştia doi alcătuiau toată servitorimea baroanei de 
Kermadec, fără să uităm însă un mic păzitor de vite, hrănit 
şi găzduit la fermă, dar care-şi ducea traiul pe la castel şi 
faţă de care văduva avea oarecari sentimente de prietenie. 

— Doamna baroană de Kermadec este la castel? întrebă 
doamna de Beaupreau coborând din trăsură. 

— Doamna baroană nu părăseşte niciodată castelul, 
răspunse bătrânul care se numea Yvon; de aproape un an 
nu se mai poate, din păcate, ridica din fotoliu. 

Şi le conduse pe Therese şi pe fiica sa în castel, păşind 
solemn înaintea lor ca un majordom de casă bună care 
simte greutatea răspunderilor sale. 

Doamna de Beaupreau străbătu un vestibul întunecat, 
pardosit cu dale mari de piatră care ajunseseră să 
strălucească lustruite fiind de picioarele atâtor generaţii, 
străbătu apoi un mare salon de pe timpul lui Ludovic al XIV- 
lea dacă judecăm după tapetul său decolorat, după mobilele 
sale mâncate de carii şi după portretele de familie 
înnegrite, reprezentându-i pe toţi cei ce străluciseră în 


neamul de Kermadec, fie în armură războinică, fie în mantie 
de prelat sau în haine de curtean. 

La capătul opus al acestui salon slujitorul breton 
deschise o uşă alcătuită din două batante şi anunţă: 

— Doamna şi domnişoara de Beaupreau. 

Mama şi fiica străbătuseră pragul unui dormitor în care 
baroana trăia tot timpul, îndeletnicindu-se cu lectura 
romanelor cavalereşti care continuau să-i placă nespus de 
mult şi cu ajutorul cărora se retrăgea într-o lume ideală 
înşelând, astfel, amărăciunea ceasurilor prezente. 

Baroana de Kermadec era o femeie care făcuse parte din 
vechea curte, în toată accepțiunea cuvântului. Fusese 
doamnă de onoare a Mariei Antoinette şi, în ciuda 
revoluțiilor, rămăsese devotată vechiului regim cu trup şi 
suflet. Felul său de a fi, obiceiurile sale, limbajul său, nu se 
schimbaseră câtuşi de puţin. 

Purta rochii din imitație de brocart deschise în faţă, îşi 
pudra părul în fiecare dimineaţă şi îşi făcea o aluniţă în 
colţul buzei atunci când poftea la masă un bătrân vecin. Lua 
masa de prânz la orele douăsprezece, cina la orele şapte, 
nu îngăduia niciodată servitorilor ei să iasă din limitele celei 
mai stricte etichete iar oaspeţilor le întindea mâna să i-o 
sărute. 

Vorbea, de altfel, aşa cum se vorbea la Versailles cu o 
jumătate de veac în urmă, se exprima destul de liber cu 
privire la rege, la regină şi la principese, se încăpăţâna să 
nu-l numească pe Louis-Philippe decât duce de Orleans şi 
găsea că tânărul slujitor al parohiei vecine avea idei destul 
de revoluţionare din ziua în care, la o partidă de table, 
bietul preot emisese umila lui părere potrivit căreia toţi 
oamenii erau egali în faţa lui Dumnezeu. 

Doamna de Kermadec era, de altfel, cea mai seducătoare 
dintre bătrânele epocii sale. În ciuda celor optzeci de ani nu 
era nici surdă, nici oarbă, avea o excelentă memorie a 
oamenilor şi a întâmplărilor, era foarte spirituală şi-i incinta 
pe cei doi sau trei cavaleri, ceva mai tineri decât ea şi care 


trăiau izolaţi prin vecinătate, cum ar fi cavalerul de Lacy, 
gentilom şi excelent vânător, care locuia într-un mic castel 
alăturat, căruia i se spunea Le Manoir. 

Baroana de Kermadec nu avea decât un singur cusur: îi 
plăceau romanele cavalereşti şi sfârşea prin a crede în 
adevărul lor. Ar fi putut să jure că Amadis de Gaule existase 
şi că fiul său Esplandian a fost întotdeauna un model de 
eroism şi de virtute. Când era vorba de acest subiect, 
Amadis, Esplandian şi Galaor îi suceau puţin capul şi 
raţiunea ei sfârşea prin a fi puţin zdruncinată; dar, o dată 
ce conversaţia se muta pe tărâmuri ceva mai moderne, 
baroana îşi regăsea felul său serios de a fi, era din nou plină 
de bun simţ şi pătrunzătoare. 

Când doamna şi domnişoara de Beaupreau intrară în 
camera sa - cameră care, în treacăt fie spus, era mobilată 
în întregime după moda ultimului secol şi amintea un 
budoar al doamnei du Barry - baroana se afla aşezată într- 
un jilţ comod unde o criză de gută o silea să rămână, iar în 
preajma ei se găsea Jonas. 

Jonas era în acelaşi timp păzitor de vite şi vânător. El îşi 
petrecea adesea nopţi întregi, culcat în mărăcini pândind 
vreo căprioară. 

Această pasiune pentru vânătoare se afla la baza 
situaţiei sale actuale. Într-o noapte, în timp ce stătea la 
pândă, zări înălțându-se o coloană de fum. 

Castelul Genâts ardea. 

Jonas alergă în grabă, trezi toată lumea din somn şi o 
salvă pe doamna baroană de Kermadec. 

Jonas era un băiat de cincisprezece ani, slab, înalt, cu 
părul blond, cu ochii mari şi albaştri, cu chip de îngeraş, cu 
felul de a fi al unui paj, în ciuda hainelor sale bretone şi a 
saboţilor. 

Privirea lui Jonas era maliţioasă dar dulce în acelaşi 
timp; chipul său iradia un anumit gen de ironie împletită cu 
o vagă melancolic. S-ar fi putut spune că era un înger 
compromis într-o revoltă a iadului şi care, nefiind găsit 


destul de vinovat pentru a fi zvâărlit în fundul prăpastiei, 
fusese pur şi simplu exilat pe pământ. Era batjocoritor şi 
sceptic, dar în fundul sufletului său era trist şi bun. 

Fie datorită faptului că ghicise în el o fire diferită de 
aceea a unui ţăran de rând, fie că baroana îi arăta multă 
prietenie lui Jonas, fapt este că în fiecare seară, Jonas 
rămânea în preajma ei citindu-i din romanele atât de mult 
îndrăgite, în care copilul găsea destule pricini pentru a se 
exalta peste măsură. 

Văzând-o pe doamna de Beaupreau însoţită de fiica sa, 
bătrâna baroană se ridică pe jumătate din scaunul ei şi, cu 
toate că nu-şi mai văzuse nepoata de foarte mulţi ani, ea o 
recunoscu de îndată, înainte chiar ca majordomul s-o fi 
anunţat. 

— Mătuşică, spuse doamna de Beaupreau aruncându-se 
de gâtul baroanei, fiică-mea şi cu mine ne aflăm aici 
rugându-te să ne găzduieşti pentru câteva zile. 

Pe chipul doamnei de Kermadec se ivi de îndată o 
bucurie fără de margini. 

Baroana era săracă, dar era o doamnă mult prea mare 
pentru a cobori vreodată la nişte socoteli meschine: s-ar fi 
îndatorat în fiecare an pentru a-i ospăta pe toţi cei din 
ţinutul în care trăia, dacă toţi aceştia ar fi venit să ia loc la 
masa ei. 

Sosirea, nepoatei şi a strănepoatei sale nu însemna 
pentru ea decât un singur lucru şi anume faptul că timp de 
cincisprezece sau poate douăzeci de zile nu avea să mai fie 
singură şi avea cine să-i ţină tovărăşie. 

Anii secătuiseră puţin sufletul bătrânei doamne; ea nu-i 
mai plângea pe morţi şi vorbea despre fiul său, ultimul 
vlăstar al familiei Kermadec, fără prea multă emoție. În 
clipa de faţă, pentru ea, principalul era să trăiască, să 
trăiască mult, cât mai mult cu putinţă, fără necazuri, fără 
tulburări şi cu cât mai multe distracţii; iar distracţiile 
deveniseră din ce în ce mai rare pentru ea din ziua în care 
infirmităţile o ţintuiseră în fotoliul său şi nu-i mai îngăduiau, 


aşa ca pe vremuri, să înhame singurul cal al castelului la o 
brişcă seculară şi să gonească, în chip de castelană, încoace 
şi încolo. În fiecare an se stinsese în jurul ei un alt boiernaş, 
contemporan cu ea. Nu mai rămăsese în viaţă decât 
cavalerul de Lacy, a cărui locuinţă se afla la o depărtare de 
o leghe şi care o vizita o dată sau de două ori pe săptămână. 

Şi asta se întâmpla numai atunci când nobilul gentilom 
nu avea el însuşi o criză de gută sau atunci când vânătoarea 
era oprită; căci, atâta timp cât putea să se dedice 
îndeletnicirii sale preferate el o făcea cu pasiune, neglijând- 
o pe bătrâna lui vecină până într-atât încât ajungea să nu-i 
mai consacre decât după-amiaza zilei de duminică, când 
piosul gentilom nu mergea la vânătoare. Doamna de 
Beaupreau o umplu de bucurie, deci, pe bătrâna ei mătuşă, 
cu atât mai mult cu cât era însoţită de fiica sa, pe care 
doamna de Kermadec o cunoscuse numai când era copilă, 
cu prilejul ultimei sale călătorii la Paris, în vremea 
Restauraţiei. 

Întrerupse fără păreri de rău, şi era, acesta, un mare 
sacrificiu, lectura scumpului său Amadis, pentru a-şi onora 
nepoatele şi pentru a pune în mişcare toată casa, adică pe 
cei doi bătrâni servitori şi pe Jonas, în aşa fel încât ele să fie 
cât mai bine primite. 

A dona zi, doamna de Beaupreau şi fiica sa se instalaseră 
de minune la castelul Gen€ts. După trei zile se şi 
obişnuiseră cu noul lor fel de viaţă. În sfârşit, fie datorită 
aerului curat, fie datorită faptului că întâmplările călătoriei 
se făcuseră în adevăr simţite, Theresei i se părea că 
paloarea nervoasă a Herminei dispărea încetul cu încetul şi 
că privirea ei era mai puţin tristă. 

Şi Therese nădăjduia că această temporară despărţire 
de Paris, că această izolare de oameni, de locuri şi de 
obiecte care, de obicei, fac să renască durerea, va contribui 
la vindecarea copilei sale când, în seara celei de a treia zile, 
în curtea castelului Gents, intră cu mare zgomot o trăsură 


din care, sub privirile mirate ale doamnei de Beaupreau şi 
ale domnişoarei Hermine, cobori un bărbat. 

Era şeful de birou. 

După ce le îmbrăţişă, le spuse: 

— Ministrul mi-a acordat un concediu... Am profitat de 
acest prilej pentru a fi alături de voi... şi aşa se explică 
prezenţa mea aici! 

Domnul de Beaupreau nu pomeni însă nimic despre 
planurile secrete care-l aduseseră la castelul Gen€ts. 

CAPITOLUL XXXIII. 

Deşi nu se afla cu totul în puterea lui sir Williams, 
domnul de Beaupreau era prea stăpânit de farmecul celor 
douăsprezece milioane şi de dorinţa de a o avea pe Cerise 
încât nu se opuse pe moment baronetului. 

Plecând de la acesta din urmă el se duse la ministru şi-i 
ceru un concediu, motivând boala fiicei sale. 

Concediul îi fu acordat; chiar în aceeaşi seară el se urcă 
în trăsură şi două zile mai târziu sosea la Gen&ts. 

Therese şi fiica sa se instalaseră deja şi începuseră să se 
obişnuiască, încercând să-şi domine tristeţea. 

Ca toate firile mândre, Hermine se închisese în ea însăşi 
fără să verse o lacrimă, fără să se plângă; şi deşi avea inima 
zdrobită, ea încercase adesea să zâmbească mamei sale. 

Dar doamna de Beaupreau nu se lăsă orbită de acest 
calm înşelător, de această aparentă resemnare; ea îşi dădea 
seama că în sufletul fiicei sale avea loc o acţiune de 
distrugere lentă şi vedea cu groază şi cu disperare sosind 
ziua în care Hermine, învinsă de durere, avea să se lase 
doborâtă de aceasta. 

Hermine era gingaşă şi delicată, asemenea acelor 
frumoase flori de câmp pe care asprele vânturi ale lui 
noiembrie le ofilesc în numai câteva ceasuri. 

Durerea avea să aibă asupra ei efectul vântului de iarnă 
asupra florilor. 

Sosirea domnului de Beaupreau, care era departe de a fi 
fost aşteptată, produse o adâncă uimire la Genets. 


Şeful de birou sosi surâzător, tandru, cumsecade până în 
cele mai mici amănunte. Le strânse pe soţia şi pe fiica sa la 
piept cu o efuziune nemaipomenită şi le spuse că fusese 
atât de afectat de despărţire, încât îl implorase pe ministru 
să-i acorde un concediu. Doamna de Beaupreau nu era de 
fel obişnuită cu asemenea dovezi de tandreţe din partea 
unui om care-şi petrecuse toată viaţa tiranizând-o; totuşi, 
cum îi era greu să pătrundă mobilul conduitei soţului său, 
se gândi că, fără îndoială, obişnuinţa fusese la el mai 
puternică decât afecțiunea şi că pentru prima oară după 
douăzeci de ani, întorcându-se acasă şi negăsind pe nimeni, 
redus dintr-odată la existenţa pustie a unui celibatar, se 
înşelase pe sine însuşi şi se convinsese că-şi iubea soţia şi că 
o iubea şi pe fiica soţiei sale. 

După cină, şi în timp ce Hermine îi citea bătrânei 
baroane, domnul de Beaupreau oferi soţiei sale braţul şi o 
conduse sub copacii castelului. 

— Poftiţii doamnă, spuse el, am lucruri importante să vă 
spun. 

Therese îşi urmă soţul, tremurând şi prevăzând o nouă 
nenorocire. 

— Doamnă, reluă şeful de birou, aveţi despre mine, o 
ştiu, o părere foarte proastă şi felul meu dur de a fi m-a 
făcut să trec în ochii dumneavoastră drept un om rău. 

— Domnule... 

— Dar să lăsăm asta, continuă domnul de Beaupreau şi 
să vorbim despre Hermine... 

Therese tresări la auzul acestui nume. 

— Despre Hermine, da, pe care o iubesc de parcă ar fi 
propria mea fiică şi a cărei fericire îmi este mai scumpă 
decât orice altceva, indiferent de ceea ce credeţi 
dumneavoastră. 

Şi cum doamna de Beaupreau plecă ochii şi nu spuse o 
vorbă, şeful de birou continuă: 

— Eu, unul, cunoşteam de mult timp viaţa dezmăţată a 
acestui tânăr nefericit care a venit să arunce tulburarea şi 


doliul în casa noastră. Şi dacă până în ultimul moment, am 
refuzat să dau mâna Herminei lui Fernand Rocher, asta am 
făcut-o pentru că eu ştiam că era nedemn de ea... Şi totuşi, 
încă mai puteam spera... 

Domnul de Beaupreau suspină adânc, iar Therese simţi 
că inima îi bate cu putere, sub imboldul unei emoţii 
necunoscute. 

— Ce s-a mai întâmplat, domnule? întrebă ea. 

— Doamnă, reluă domnul de Beaupreau, încă o 
nenorocire a intervenit în viaţa acestui mizerabil... Viaţă 
care a fost mult timp cinstită şi care i-a fost răvăşită de o 
femeie pierdută... de una dintre acele femei pentru a căror 
dragoste un bărbat poate săvârşi chiar şi o crimă. 

— Domnule, domnule! murmură Therese, căreia îi mai 
rămăsese o urmă de afecţiune pentru acela pe care-l 
considerase mult timp fiul său. 

— Ascultaţi, continuă şeful de birou, ştiţi de ce vroia să 
se căsătorească cu Hermine? 

Şi Beaupreau surâse plin de indignare. 

— Pentru a putea, cu zestrea soţiei, să satisfacă dorinţele 
nebuneşti ale amantei sale. Femeia asta îl vrăjise. 

— Domnule, pentru Dumnezeu, imploră Therese, nu-l 
mai judecaţi chiar atât de aspru! 

— A! Nu ştiţi încă nimic! 

— Doamne! Ce s-a mai petrecut? 

— Fernand Rocher se află în puşcărie! 

— În puşcărie! strigă doamna de Beauprâau 
înspăimântată. 

— Acuzat de hoţie şi dovedit ca atare. 

Therese scoase un strigăt şi clătinându-se se sprijini de 
braţul soţului ei. 

Acesta însă nu o iertă de nici un amănunt: îi povesti cu o 
adevărată plăcere pretinsa crimă a nenorocitului Fernand 
Rocher, fără să omită împrejurările arestării sale la 
Baccarat, unde îşi petrecuse noaptea şi unde fusese găsit 
portofelul cu cei treizeci de mii de franci. Doamna de 


Beaupreau ascultase uluită toate aceste dezvăluiri şi aţinti 
asupra soţului ei o privire fixă, ca şi cum ar fi vrut să se 
poată îndoi de cuvintele lui. 

— Or, draga mea prietenă, continuă şeful de birou cu un 
ton din ce în ce mai afectuos, Fernand Rocher este arestat, 
va fi judecat la viitoarea sesiune a curţii cu juri, cu alte 
cuvinte peste cincisprezece zile; ştiţi că o astfel de 
întâmplare stârneşte, din păcate, o publicitate foarte mare. 
Toate ziarele vor reproduce procesul şi condamnarea. 

Therese se cutremură din creştet până în tălpi. 

— Asta ar putea fi o lovitură mortală pentru Hermine, 
continuă domnul de Beaupreau; căci, vă daţi seama, găsind 
din întâmplare un ziar şi citind toate acele detalii... 

— Domnule, domnule, imploră Therese; în numele 
cerului, tăceţi! 

— Tocmai din cauza asta, dragă prietenă, am cerut 
concediu şi am alergat cât am putut de repede. Trebuie s-o 
ferim pe biata copilă de această ultimă şi teribilă lovitură... 

Doamna de Beaupreau avea ochii plini de lacrimi. 

Soţul său reluă: 

— Ascultaţi, la dureri puternice, leacuri puternice... 
Trebuie să-i schimbăm Herminei preocupările... trebuie cu 
orice preţ s-o facem să se gândească la altceva. 

Therese plecă tristă capul. 

— Sunt, zise ea, dureri care rezistă tuturor încercărilor. 

— Cui pe cui se scoate... murmură filosofic omuleţul cu 
ochelari albaştri. Dragostea se vindecă prin dragoste. 

— Ce vreţi să spuneţi, domnule? 

— Ascultaţi-mă încă puţin. Vă aduceţi aminte de ultimul 
bal de la Ministerul Afacerilor Externe? 

— Da, desigur, răspunse Therese. Dar de ce mă 
întrebaţi? 

— Vă mai amintiţi de un tânăr englez, baronetul sir 
Williams, care v-a fost prezentat de ambasadorul ţării sale 
şi care a dansat cu Hermine? 


— Un bărbat tânăr, cu părul negru, nu-i aşa? Un băiat 
foarte drăguţ, cu o figură blândă? 

— Întocmai, draga mea. 

— Vorbind franceza foarte corect? 

— El este! Vi-l amintiţi. 

— Ei bine? întrebă doamna de Beaupreau privindu-şi 
bărbatul. 

— Draga mea prietenă, spuse domnul de Beaupreau, sir 
Williams are douăzeci şi opt de ani şi o avere colosală; nu 
are familie şi-şi va închina viaţa femeii pe care o va iubi. Ei 
bine! el s-a îndrăgostit la bal de Hermine, s-a îndrăgostit 
nebuneşte, e pe cale să-şi piardă capul. A venit să mă vadă 
în seara plecării voastre şi a revenit a doua zi... 

— Domnule, spuse Therese pe un ton grav, femeia care 
poartă în suflet o dragoste nefericită este nepăsătoare în 
faţa oricărei alte iubiri. 

— Dar dacă-şi dă seama că s-a înşelat, o întrerupse 
omuleţul cu aprindere, că bărbatul pe care-l iubea a înşelat- 
o într-un mod josnic, că a devenit criminal, hoţ... Credeţi că 
inima acestei femei va rămâne veşnic închisă, că ea nu va 
mai putea să tresalte, dacă un bărbat tânăr, frumos, bogat, 
înzestrat cu cele mai nobile calităţi, ar ieşi în calea sa şi ar 
încerca să vindece rănile sufletului său? 

Doamna de Beaupreau era mamă şi se simţi străbătută 
de un fior de nădejde... Ea spera ca fiica ei să mai poată fi 
fericită. 

— Şi spuneţi, făcu ea tremurând, că acest tânăr englez o 
iubeşte pe fiica mea? 

— La nebunie, doamnă. 

— Dar Hermine abia l-a văzut, poate că nici nu l-a 
remarcat. 

— Tot ce se poate, suspină domnul de Beaupreau. 

— Domnule, reluă Therese, Dumnezeu îmi este martor 
că dacă aş cunoaşte un om pe lume care ar putea să inspire 
o dragoste nouă fiicei mele şi care ar putea-o face să-l uite 
pe nefericitul care ne-a înşelat în chip atât de josnic, m-aş 


duce să mă târăsc la picioarele sale, i-aş îmbrăţişa 
genunchii şi i-aş striga: salvează-mi copila, salveaz-o! 

— Ei bine, cine vă spune că sir Williams nu este omul 
acesta? 

— Trebuie, deci, să ne întoarcem la Paris? 

— Nu, câtuşi de puţin. Sir Williams poate veni aici. 

— Aici! Aici! strigă Therese cuprinsă de ameţeală; dar 
cum? Sub ce pretext? 

— Aşteptaţi... eu, sau, mai bine zis noi, am găsit mijlocul, 
pentru că, trebuie să vă spun, sunt complicele lui sir 
Williams. 

— Dumneavoastră, domnule, dumneavoastră? 

— Eu, doamnă. Aş fi fericit dacă Hermine s-ar putea 
îndrăgosti de un astfel de bărbat; dacă ea l-ar iubi, aş fi 
mândru de o asemenea căsătorie. Sir Williams aparţine 
celei mai vechi nobilimi irlandeze, este milionar, tânăr, 
independent... Poate să facă tot ce-i pofteşte inima! Dacă 
fata dumneavoastră l-ar iubi, şi este unul dintre oamenii cei 
mai seducători pe care-i cunosc, s-ar bucura de o viaţă pe 
care ar invidia-o până şi o regină. 

Domnul de Beaupreau se exprima cu elocvenţă, cu 
căldură; el vorbea fără întrerupere de dragostea sa pentru 
Hermine şi care este femeia care să nu se lase sedusă când 
îi flatezi instinctul matern? 

— Dar, în sfârşit, domnule, întrebă Therese, care este 
acest mijloc? 

— Lui sir Williams, asemenea tuturor englezilor, îi place 
să vagabondeze; cosmopolit, el călătoreşte. Îi vine cheful să 
facă o călătorie în Bretania, să străbată călare prundişurile 
armoricane. Are mai multe scrisori de recomandaţie şi se 
duce la un castel din împrejurimi. Într-o seară îl surprinde 
noaptea în pădure; se rătăceşte şi vine să ceară ospitalitate 
la Gen&ts. 

— Bine, zise Therese, dar va pleca a doua zi. 

— Fără îndoială, dar pentru a se duce la numai două 
leghe de aici, la vecinul mătuşii noastre, domnul cavaler de 


Lacy; de acolo el va putea reveni. 

— Îl cunoaşte? 

— Nu, dar el trebuie să-l fi întâlnit pe nepotul său, 
marchizul de Gontran de Lacy, care trăieşte la Paris; dacă 
nu l-a văzut niciodată pe marchiz şi dacă nu-l cunoaşte, are 
destui prieteni ca să-i facă cunoştinţă. Marchizul va fi 
încântat să-i prezinte bătrânului său unchi, pe care îl 
linguşeşte pentru moştenirea pe care i-o va lăsa, un englez 
excentric şi un pasionat vânător. Cavalerul va fi încântat să 
aibă opt zile un tovarăş de vânătoare şi poate că, în timpul 
acestor opt zile, Hermine s-ar lăsa cucerită de frumuseţea, 
de spiritul şi de distincţia lui sir Williams, alături de care, 
între noi fie vorba, acel mizerabil Fernand Rocher, chiar 
dacă ar fi fost înzestrat cu toate virtuțile, nu suportă 
comparaţie. 

Domnul de Beaupreau dădu soţiei sale încă o mulţime de 
alte argumente, în aşa fel încât Therese, învinsă, consimţi la 
tot ceea ce îi ceru el. 

Chiar în aceeaşi seară, domnul de Beaupreau îi scrise lui 
sir Williams următoarea scrisoare: „Dragul meu ginere, 
Veniţi degrabă! Doamna de Beaupreau este câştigată de 
partea dumneavoastră graţie mie, iar dumneavoastră 
sunteţi destul de frumos, destul de spiritual, destul de 
priceput pentru a putea lua cu asalt inima Herminei. 

Trebuie să vă procuraţi o scrisoare de recomandaţie 
pentru cavalerul Lacy. Nepotul său, marchizul Gontran, 
locuieşte la Paris, unde este foarte cunoscut datorită 
câtorva aventuri galante, printre altele pasiunea sa pentru 
curtezana Leona, o italiancă pe care a iubit-o mult şi pe 
care o mai iubeşte încă. Marchizul este un om de lume; o 
sută de persoane dintre cunoştinţele dumneavoastră ar 
putea să vă prezinte. 

Cu o scrisoare din partea marchizului Gontran, veţi sosi 
direct în Bretania, la cavaler. Prin faptul că iubiţi 
vânătoarea cu pasiune, nimic nu vă va putea împiedica să 


rămâneţi la Manoir chiar şi un an. Este numele castelului în 
care locuieşte bătrânul cavaler. 

Gents, locul de unde vă scriu, se găseşte pe drumul 
care duce către castelul Manoir. Încercaţi şi sosiți târziu, 
noaptea, călare, ca un erou de roman; cereţi ospitalitate în 
stilul unui personaj de Walter Scott şi totul va merge de 
minune. 

Va strâng mâna. 

C. de Beaupreau.” 

Când sir Williams primi această scrisoare, el se întorcea 
de la Bougival, unde se dusese după duelul său cu Bastien 
şi unde îl văzusem câştigând încrederea sărmanei Cerise 
prin minciuni ticluite. 

Deşi nu primise încă scrisoarea domnului de Beaupreau 
în clipa în care îi anunţase lui Colar plecarea sa în Bretania, 
baronetul era atât de sigur de punctualitatea şefului de 
birou, încât era convins că, întorcându-se acasă, avea s-o 
găsească. 

O citi cu atenţie şi fără să arate nici cea mai mică emoție. 

Sir Williams era întotdeauna calm, chiar şi cu prilejul 
celor mai mari bucurii. 

— Cred că am pus mâna pe milioane, murmură el cu 
răceală. 

Se gândi apoi la scrisoarea de recomandare pe care 
Beaupreau îl sfătuia să şi-o procure şi căută printre 
cunoştinţele sale un prieten de-al marchizului Gontran. Dar, 
la drept vorbind, sir Williams nu avea alte cunoştinţe la 
Paris decât pe acelea ale vicontelui Andrea, iar vicontele 
Andrea trebuia să fie mort pentru toată lumea. Cât despre 
sir Williams, relaţiile sale se mărgineau la ambasada 
engleză. Dar baronetul era, înainte de toate, un bărbat de o 
rară îndrăzneală. În loc să caute un intermediar, el se duse 
direct la marchiz. Marchizul Gontran de Lacy duelase în 
ajun şi avusese neşansa să-şi ucidă adversarul. 

Sir Williams îl găsi pe marchiz făcându-şi bagajele şi pe 
punctul de a părăsi Franţa pentru multă vreme. El mergea 


în ţări străine să caute un pic de odihnă şi de uitare, puţină 
mângâiere numeroaselor sale suferinţe. 

Nu-l cunoştea de fel şi nu-l văzuse niciodată pe baronet, 
dar fizionomia lui sir Williams îi plăcu şi-l primi curtenitor. 

— Domnule marchiz, spuse sir Williams, care avea 
înfăţişarea şi obiceiurile unui adevărat englez, una dintre 
rudele mele apropiate, lordul B... a avut plăcerea, anul 
trecut, de a face împreună cu dumneavoastră o călătorie de 
câteva zile în Italia. Eraţi împreună cu o doamnă. 

Sir Williams prinsese toate aceste amănunte din zbor, 
într-o seară, în cursul unei discuţii care avusese loc la 
clubul italienilor, într-o lojă vecină cu a sa şi îşi amintise cele 
spuse în legătură cu lordul B..., pe care nici măcar nu-l 
cunoştea. 

Îndreptându-se spre Gontran, el aflase, printre altele, 
despre duelul acestuia cu Octave de Verne, despre moartea 
acestuia din urmă şi despre apropiata plecare a 
marchizului. 

— Domnule, răspunse Gontran, care frământa între 
degetele sale cartea de vizită cu blazonul pe care baronetul 
i-o trimisese pentru a putea fi primit, pentru că sunteţi rudă 
cu lordul B..., care este cel mai bun şi cel mai spiritual 
tovarăş de călătorie pe care l-am avut vreodată, sunt cu 
totul la dispoziţia dumneavoastră. 

Sir Williams se înclină. 

— Domnule marchiz, spuse el, fără să-şi uite accentul 
britanic, eu aş mai fi aşteptat întoarcerea lordului B... 
pentru a mă înfăţişa dumneavoastră, dar astăzi o 
împrejurare cu totul neaşteptată şi deosebit de gravă mă 
obligă să trec peste dânsul şi să mă adresez direct 
dumneavoastră, neglijând convenienţele. 

Gontran de Lacy îl privi pe sir Williams cu oarecare 
uimire. 

— Domnule, continuă baronetul cu un aplomb de 
nezdruncinat, nu vă pot face să-mi iertaţi stăruința pe lângă 


dumneavoastră decât spunându-vă povestea mea în numai 
câteva cuvinte. 

— Vă ascult, domnule, spuse marchizul înclinându-se. 

— Domnule, reluă sir Williams, sunt englez, de origină 
irlandeză; am o avere considerabilă, în jur de zece mii de 
lire sterline venit anual şi nu am rude apropiate. Am 
călătorit mult, plimbându-mi plictisul din oraş în oraş, din 
Franţa în Italia şi din Spania în Germania; reîntors la Paris, 
am văzut cerul deschizându-se în faţa mea, m-am 
îndrăgostit. 

— Sunteţi îndrăgostit? întrerupse domnul de Lacy, ca şi 
cum aceasta ar fi fost pentru gentleman un titlu de glorie. 

— Da, răspunse sir Williams, m-am îndrăgostit nebuneşte 
de o tânără pe care vreau s-o iau de soţie. 

— Şi, întrebă marchizul, aş putea face ceva pentru 
dumneavoastră în direcţia asta? 

— "Totul, sau aproape totul, domnule. 

— Vorbiţi, în cazul acesta sunt în întregime la dispoziţia 
dumneavoastră. 

— Domnule, continuă sir Williams, tânăra pe care o 
iubesc abia dacă mă cunoaşte, a dansat cu mine o singură 
dată la Ministerul Afacerilor Externe. Se spune că era 
îndrăgostită, o dragoste imposibilă, că iubea un bărbat cu 
totul nedemn de iubirea ei. Or, în ziua în care şi-a dat seama 
că s-a înşelat, a părăsit Parisul şi s-a dus să-şi îngroape 
durerea în fundul unui castel de provincie. 

Sir Williams se opri o clipă şi suspină. 

„Bietul tânăr!” gândea domnul de Lacy care trecuse prin 
astfel de încercări ale dragostei. 

— Or, dacă tânăra fată pe care o iubesc, reluă baronetul, 
abia mă cunoaşte, eu îl cunosc foarte bine pe tatăl ei; i-am 
cerut mâna fiicei sale, iar el mi-a acordat-o; singura 
dificultate este prezentarea mea la castel... sub un pretext 
oarecare... Dar, sfârşi baronetul, iată, domnule, o scrisoare 
din partea tatălui fetei, care, mai bine decât o vor putea 


face cuvintele mele, vă va lămuri asupra scopului acestei 
vizite. 

Şi sir Williams întinse domnului de Lacy scrisoarea 
domnului de Beaupreau. 

Gontran o citi şi exclamă: 

— Vreţi o recomandaţie pentru domnul de Lacy, unchiul 
meu? Nimic nu este mai uşor şi sunt fericit s-o dau unei 
rude a lordului B... 

Şi marchizul, luând o pană, scrise: „Dragul meu unchi. 

Permiteţi-mi să vă trimit, să vă recomand un bun, un 
excelent prieten de-al meu, baronetul sir Williams, un 
irlandez de viţă veche şi care a păstrat sfintele tradiţii ale 
marii vânătorii, această regească pasiune a gentilomilor. 

Printre altele, vreau să vă fac o mărturisire: prietenul 
meu sir Williams este îndrăgostit nebuneşte de o tânăra 
fată care locuieşte în acest moment într-un loc vecin cu al 
dumneavoastră, la castelul Genets şi bănuiesc că este vorba 
de o rudă a vechii dumneavoastră prietene, baroana de 
Kermadec. Or, dragul meu unchi, aţi fost prea mare crai la 
vremea dumneavoastră, pentru a nu înţelege ce înseamnă 
un biet îndrăgostit care caută să-şi croiască drum către 
fiinţa iubită. De altfel, sir Williams este împodobit cu o rentă 
de două sute de mii de livre, ceea ce nu este de lepădat 
pentru vremurile de acum. Primindu-l pe sir Williams ca şi 
cum m-aţi primi pe mine însumi, mi-aţi face cea mai mare 
plăcere, dragul meu unchi, şi vă voi mulţumi călduros la 
întoarcere, căci v-am scris, acum un ceas, ca să vă spun că 
plec în Germania. 

Nepotul dumneavoastră afectuos şi devotat, Marchizul 
Gontran de Lacy.” 

O dată această scrisoare scrisă şi semnată, marchizul i-o 
întinse deschisă lui sir Williams, care o citi şi spuse pe un 
ton de profundă recunoştinţă: 

— În această scrisoare bună şi călduroasă, domnule, îmi 
acordaţi titlul de prieten. Vă mulţumesc de o mie de ori; nu 


voi uita niciodată şi sper să vă dovedesc într-o bună zi că nu 
aţi riscat prea mult. 

— Domnule, răspunse marchizul cu tristeţe, nu ştiu dacă 
mă voi mai întoarce vreodată în Franţa; iau cu mine nu 
numai dezgustul de viaţă, dar şi o durere profundă, 
chinuitoare remuşcări în adâncul inimii; dar dacă ne vom 
revedea, voi fi bucuros să aflu că scrisoarea mea a putut 
contribui la fericirea dumneavoastră. Fericiţi cei ce iubesc... 
Şi, adăugă el cu vocea frântă, cei ce iubesc o femeie demnă 
de dragostea lor. 

Şi îi întinse lui sir Williams o mână pe care acesta o 
strânse cu efuziune, iar baronetul se retrase înarmat cu 
preţioasa scrisoare de recomandare. 

— Imbecil! murmură el urcându-se în trăsurică. 

Sir Williams se întoarse acasă, unde Colar îi pregătea o 
valiză pentru călătorie. 

— Acum, îi spuse el, să vorbim serios. 

— Vă ascult, căpitane. 

— Plec şi mă voi ocupa de înhăţarea celor douăsprezece 
milioane, continuă baronetul; dar te las singur în faţa unui 
duşman autentic, serios şi de temut. 

— Armand de Kergaz, nu-i aşa? 

— Da, afirmă sir Williams. 

— Voi veghea, spuse Colar. 

— Şi acum, zise baronetul, să recapitulăm un pic: 
Fernand Rocher este în închisoare şi nu poate ieşi de acolo; 
Cerise şi Jeanne sunt la Bougival şi tu răspunzi de ele! 

— Cu capul meu, căpitane. 

— Rămâne un bărbat care va deveni periculos, Leon 
Rolland. 

— Trebuie să-l lichidăm şi pe el. 

— Asta-i şi părerea mea. la să vedem... 

Şi baronetul păru să reflecteze. 

— Omul tău, Nicolo, zise el, este în stare să-l lichideze 
dintr-o singură lovitură? 

— Dintr-una singură, nu ştiu, dar din două... 


— Merge, să spunem chiar din trei; principalul este să-l 
lichideze. 

— Dar unde şi cum? 

Baronetul începu să zâmbească. 

— Colar, prietene, nu vei fi niciodată altceva decât un 
nătărău. 

— Mulţumesc, căpitane, vă sunt îndatorat. 

— Este, oare, atât de greu să atragi un om undeva, într-o 
cârciumă, în afara Parisului, indiferent unde? 

— O! strigă Colar, am o idee... şi încă una faimoasă, zău. 

— S-auzim ideea, e nostimă? 

— Cred că eu, care sunt prietenul lui, aş putea să-i spun 
că mă aflu pe urmele Cerisei, să-l atrag spre Bougival într-o 
seară şi să-l lichidez cu ajutorul lui Nicolo şi al lăcătuşului. 

— Ideea este bună. Ei bine! pune-o în practică şi cât mai 
repede cu putinţă, ascultă-mă pe mine. Între timp, aşteaptă 
să-ţi scriu. 

Şi sir Williams dădu încă vreo câteva dispoziţii 
locotenentului său, după care, în aceeaşi seară, plecă spre 
Bretania. 

CAPITOLUL XXXIV. 

Trecuseră cinci zile de la sosirea doamnei de Beaupreau 
şi a fiicei sale la Genets şi trei din ziua în care şeful de birou 
li se alăturase. Începuseră deja să se obişnuiască, iar celor 
două femei care, la Paris, trăiau atât de retrase nu le-a fost 
de loc greu sa se adapteze acestei dulci şi simple existenţe 
de provincie, atât de calmă şi atât de nobilă în monotonia ei. 
De altfel, preocupările morale precumpăneau asupra celor 
materiale, iar frământările spirituale şi sufleteşti ocupau un 
loc atât de mare în viaţa lor încât ar fi putut trăi şi într-un 
deşert fără să-şi dea seama. 

Hermine, închisă în sinea ei, părea să se complacă în 
durere, iar mama sa, această mamă atentă la suferinţele 
fiicei sale, urmărea cu îngrijorare pe figura Herminei 
ravagiile provocate de răul care-i pustia sufletul. 


Oaspeţii adoptaseră existenţa patriarhală a baroanei de 
Kermadec. 

Masa de prânz avea loc la amiază, cina la orele şapte. 
Seara, domnul şi doamna de Beaupreau, Hermine, preotul 
satului şi bătrâna baroană se adunau în salon. Uneori, când 
vremea era urâtă, domnul de Beaupreau, doamna de 
Kermadec şi preotul jucau whist iar Therese şi fiica ei, 
retrase într-un colţ, lucrau tapiserii. 

Dacă vremea era frumoasă şi dacă vântul de ianuarie nu 
sufla prea tare, şeful de birou şi familia sa ieşeau în timpul 
zilei şi rătăceau prin pădurile învecinate. 

Într-o zi, poştaşul aduse domnului de Beauprâau o 
scrisoare; ea conţinea numai câteva rânduri şi era 
concepută astfel: „Plec peste un ceas şi nu mă mai opresc 
până la Saint-Malo. După informaţiile mele, Saint-Malo este 
la şaisprezece kilometri de Genets; veniţi să mă aşteptaţi, 
voi fi acolo poimâine dimineaţa”. 

Domnul de Beaupreau distruse mesajul lui sir Williams 
şi, pretextând neliniştea pricinuită de faptul că nu-i sosise o 
scrisoare importantă pe care o aştepta de la minister, 
înhămă calul la cabrioletă pentru a se duce la Saint-Malo, 
unde trebuia să reclame acest lucru la biroul poştal. 

— Luaţi-l pe Jonas cu dumneavoastră, îi spuse doamna 
de Beaupreau. 

— Nu, nu este nevoie. 

— Nu sunteţi obişnuit să conduceţi caii... Ar fi mai 
prudent. 

— Nu este nevoie, v-am mai spus o dată, draga mea 
prietenă. 

Şi domnul de Beaupreau se aplecă la urechea soţiei sale: 

— Vreau, spuse el, să aflu noutăţi despre sir Williams. 

Therese tresări, înţelese şi tăcu. 

— Ascultaţi, îi mai spuse domnul de Beaupreau, sper să 
fiu înapoi înainte de căderea nopţii; dacă aţi veni să mă 
întâmpinați... până la Saut-du-Moine? 

— Vot veni, îi răspunse Therese. 


Domnul de Beaupreau plecă gândindu-se la un plan 
pentru a-l prezenta pe sir Williams. 

Sosi la Saint-Malo; baronetul era acolo şi-l aştepta de 
aproape o oră, într-o cameră de hotel, cu picioarele pe 
grătarul sobei. 

— Pe Dumnezeul meu! Tată socrule, exclamă sir 
Williams, eşti punctual... asta-i bine. 

— Am plecat imediat după sosirea scrisorii 
dumneavoastră. 

Baronetul şi domnul de Beaupreau îşi strânseră cordial 
mâinile şi primul reluă: 

— Şi acum, să vorbim serios. Cum stăm? 

— Totul este în ordine... Doamna de Beaupreau este cu 
totul de partea dumneavoastră. 

— De minune. Cum mă vei prezenta? 

— O! spuse mândru domnul de Beaupreau, clipind din 
pleoape îndărătul ochelarilor săi albaştri, am planul meu. 

— Să-l auzim, care e? 

— De la Saint-Malo la Genets, continuă şeful de birou 
este un drum destul de prost. 

— Îl cunosc, spuse sir Williams cu răceală, deoarece pe 
vremea în care se numea vicontele Andrea, dacă ne 
amintim, locuise în Bretania în reşedinţa de la Kerloven, 
astăzi proprietatea lui Armand de Kergaz. 

Or, Kerloven nu era decât la douăzeci de kilometri de 
Gents şi vicontele Andrea străbătuse de nenumărate ori 
acest drum. 

— Îl cunoaşteţi? întrebă domnul de Beauprâau uimit. 

— Mai bine decât dumneata, tată socrule. 

— Atunci, vedeţi de aici Saut-du-Moine? 

— Păi sigur! 

— Ei bine, doamnele vor veni în întâmpinarea mea până 
acolo şi m-am gândit la un mic plan pentru a vă prezenta ca 
din întâmplare. Saut-du-Moine, după cum ştiţi, este locul cel 
mai sălbatec de pe faleză. 

— Da. Şi? 


— Şi dacă, în clipa în care doamnele vor sosi acolo, vă 
vor întâlni... şi dacă veţi avea un aer trist... 

— Perfect! Înţeleg... Dar se poate şi mai bine, tată 
socrule. 

— Ce anume? 

— 'Te-aş putea salva dintr-un mare pericol. 

— Pe mine? 

— Pe dumneata. Ascultă. 

Şi sir Williams, cu geniul său infernal, desfăşură în faţa 
domnului de Beaupreau o întreagă înscenare dramatică, 
menită să seducă imaginaţia unei tinere fete şi pe care o 
vom vedea pusă în aplicare cu acel sânge rece şi cu acea 
minuţie ce caracterizează toate actele vieţii sale. 

Domnul de Beaupreau îşi dăduse întâlnire cu soţia şi cu 
fiica sa în punctul numit Saut-du-Moine, aflat pe drumul 
care duce de la Saint-Malo la Gents. 

S-ar putea ca nimic pe lumea asta să nu fie atât de 
pitoresc şi de sălbatic ca acest drum. 

Saut-du-Moine, care-şi trăgea numele dintr-o legendă 
pierdută în noaptea timpurilor, se afla la aproape doi 
kilometri de reşedinţa de la Gen&ts şi, potrivit înţelegerii 
dintre domnul de Beaupreau, soţia şi fiica sa, către 
ceasurile trei ale după-amiezii, bucurându-se de un soare 
călduţ şi de o temperatură mult mai puţin aspră decât ar fi 
fost de aşteptat pentru anotimpul acela, Therese şi Hermine 
porniseră în întâmpinarea şefului de birou. 

În clipa în care se aflau pe punctul de a ajunge la Saut- 
du-Moine, cele două femei zăriră într-un anumit punct al 
falezei, aflat mai sus decât Saut-du-Moine şi atât de 
aproape de prăpastie încât te cuprindea ameţeala, silueta 
neclintită a unui om care părea cufundat în contemplarea 
oceanului, acest veşnic subiect de visare pentru sufletele în 
care Dumnezeu a împlântat un grăunte de poezie 
melancolică. 

Din pricina depărtării, omul acela putea fi luat drept un 
vameş: dar un cal de călărie de o mare frumuseţe, legat la 


marginea drumului şi care părea să-i aparţină, înlătura o 
asemenea presupunere. Saut-du-Moine forma o vâlcea 
îngustă în vârful falezei iar călăreţul se aşezase mult mai 
sus, în vârful unei stânci, cu picioarele atârnându-i în gol. 
Cu capul sprijinit într-o mână, el părea să privească, cu o 
ciudată tenacitate, acea nesfârşită întindere de ape, al cărei 
murmur surd ajungea până la urechile sale, fără să-şi 
arunce privirea spre țărm, părând să fi uitat că există pe 
lume şi altceva în afara blocului de granit care-i slujea drept 
scaun şi în afara oceanului fără de sfârşit pe care-l 
contempla. 

— O! mamă, ce cal frumos! murmură Hermine mângâind 
în trecere crupa lustruită a animalului. 

— Într-adevăr, răspunse Thâr&se destul de mirată că 
întâlneşte, într-un loc atât de sălbatic şi într-o regiune atât 
de săracă şi de îndepărtată de marile aglomerări ale lumii, 
eleganța unui animal atât de preţios. Trebuie să fie al 
omului care se zăreşte acolo sus. 

O valijoară agăţată de şa alături de o haină de drum, 
laolaltă cu plăselele lucioase ale unei perechi de pistoale 
ieşind pe jumătate din tocurile lor, confirmau, de altfel, că 
acest călăreț nu plecase la plimbare şi că, după un drum 
lung, judecând după spuma care înălbea zăbalele şi după 
noroiul uscat care pătase abdomenul şi pieptul calului, se 
oprise acolo numai din întâmplare, fermecat, fără îndoială, 
de impunătorul spectacol care se desfăşura înaintea ochilor 
săi. 

Orice fată tânără are o anumită doză de imaginaţie care 
trebuie hrănită fără încetare. Pentru ea orice poate 
constitui punctul de plecare al unui roman, iar 
împrejurarea cea mai neaşteptată poate deveni pretextul 
unei ciudate fabulaţii. În bărbatul căruia nu putea să-i vadă 
nici chipul şi nici hainele şi căruia, din pricina depărtării, 
nu-i putea bănui nici vârsta, Hermine văzu dintr-o dată un 
tânăr visător şi nefericit, căutând în călătorii sau în marele 
spectacol natural pe care-l oferea austerul şi tristul ocean 


mângâierile sufletului său înlăuntrul căruia, poate, pasiunile 
născuseră cumplite furtuni. 

De aici şi până la un întreg roman era, pentru o tânără şi 
aşa destul de exaltată, din cauza propriei sale dureri, un 
drum foarte simplu şi foarte uşor de străbătut. 

În ceea ce o priveşte pe doamna de Beaupreau, aceasta 
tresărise cuprinsă de o subită emoție: 

— Cine ştie, îşi spuse dânsa dintr-o dată, dacă omul acela 
nu este cumva sir Williams...? 

Hermine se şi aşezase la marginea falezei, pe o pajişte 
plină de iarbă bogată şi stufoasă şi se simţea cuprinsă de 
acea misterioasă atracţie, prin care oceanul te sileşte să-l 
priveşti; cu toate acestea, din când în când fata îşi înălța 
capul şi arunca o privire curioasă şi plină de simpatie 
omului care părea să fi uitat pământul pentru a îmbrăţişa 
marea cu focul privirilor sale. 

Doamna de Beaupreau luase loc alături de fiica ei. 

— Mamă, spuse dintr-o dată Hermine, care simţea mult 
mai vie, în clipele acelea, propria ei durere şi încerca s-o 
înşele, ce poate să facă omul acela acolo? 

— Nu ştiu, răspunse Therese, poate că este un pictor... 

— Un artist sărac ar putea să aibă un cal atât de frumos? 

— Ai dreptate, copila mea. 

— Şi apoi, adăugă Hermine, un pictor ar lucra, ar avea o 
mapă pe genunchi... un creion în mână. 

— Trebuie să fie un călător, în cazul acesta, un turist 
vrăjit de măreţia şi de frumuseţea acestui loc sălbatic. 

— Sau, poate, murmură Hermine, un om care suferă şi 
care caută să se apropie de măreţia lui Dumnezeu. 

Doamna de Beaupreau tresări, dar de această dată în 
adâncul sufletului său licări o bucurie şi o nădejde tainică... 

Hermine dăduse pentru o clipă uitării propria sa durere 
pentru a se gândi că şi alţii pot suferi ca şi ea; şi se mai 
spune că durerea nu este veşnică şi nevindecabilă decât 
atunci când este egoistă şi nu trăieşte decât în ea însăşi. 

Şi doamna de Beaupreau îşi spuse: 


— Dacă bărbatul acesta ar fi tânăr, dacă ar fi frumos, 
dacă pe chipul său s-ar putea citi durerea unui suflet, acea 
durere care trezeşte simţămintele calde ale privirilor pe 
care le întâlneşte, dacă, în sfârşit, omul acesta este bărbatul 
pe care-l aşteptăm... o primă întâlnire, aici, în locul acesta, 
cine ştie? 

Şi în egoismul său de mamă, biata Therese ar fi vrut să-l 
înzestreze pe necunoscut cu toate calităţile, cu toate 
virtuțile, în aşa fel încât fiica sa să-l poată iubi. 

Soarele începuse, între timp, să se apropie de orizont; 
cerul, mohorât, îşi recăpătă încetul cu încetul tonurile 
cenuşii. Briza mării, prinzând putere, şuiera curbând 
mărăcinii iar cabrioleta domnului de Beaupreau nu se zărea 
încă în punctul cel mai înalt de unde drumul coboară 
repede către Saut-du-Moine când, în depărtare, se auzi un 
zgomot care semăna cu tropotul unui cal şi cu huruitul unei 
trăsuri. 

Necunoscutul se ridică atunci încet, îşi părăsi stânca şi 
cobori învăluindu-se în faldurile unei pelerine care-l făcea 
să semene cu Manfred, eroul creat de Lord Byron. Felul său 
de a păşi îngândurat atrase privirile Herminei în aceeaşi 
măsură în care o fermecase imobilitatea lui de până atunci; 
şi dacă cele două femei nu i-au putut desluşi bine 
trăsăturile, ele au remarcat, cu toate acestea, că era tânăr 
şi că i se potrivea acea eleganţă simplă ce-i caracterizează 
pe oamenii de lume când călătoresc. 

Se vedea însă în mişcările sale, în mersul său, în toată 
fiinţa sa, un amestec de tristeţe cu o anume ciudăţenie care 
te izbea. Părea că târăşte după el povara unui destin 
necruţător. 

Cele două femei îl văzură îndepărtându-se, fiind gata să 
încalece şi îndrumându-şi calul către Saint-Malo. În aceeaşi 
clipă, însă, în vârful dealului se ivi un punct negru. El 
creştea şi începea să semene cu o brişcă târâtă de un cal 
nărăvaş. Doamna şi domnişoara de Beaupreau, care-l 
urmăriseră cu privirea pe tânărul misterios, auziră în 


acelaşi timp strigăte îndepărtate care păreau să pornească 
din trăsura zărită la un kilometru distanţă; îl văzură după 
aceea pe călăreț repezindu-se în grabă mare în aceeaşi 
direcţie. 

Se făcu apoi o lumină roşietică urmată de o detunătură 
şi trăsura se opri. 

Toate acestea se petrecuseră la o oarecare distanţă şi 
era imposibil ca cele două femei să-şi fi dat bine seama 
despre cele întâmplate; bănuind însă o nenorocire şi 
gândind că trăsura era aceea a domnului de Beaupreau, ele 
începură să alerge şi, o dată ajunse la locul respectiv, 
văzură tot ce se petrecuse. 

Calul domnului de Beaupreau, căci el era, căzuse mort, 
lovit în cap de un glonte, iar şeful de birou strângea cu 
emoție mâinile tânărului necunoscut, care nu era altul 
decât sir Williams şi care-i spunea în şoaptă: 

— Nu-i aşa, tată socrule, bine jucat, ce zici? 

Dar 'Therese şi fiica sa nu auziră decât vocea 
tremurătoare a domnului de Beaupreau. 

— Copiii mei, fără acest domn, aş fi fost un om mort. 
Calul acesta blestemat şi-a luat avânt şi mă trăgea către 
marginea prăpastiei. 

În clipa în care domnul de Beaupreau sfârşea, sir 
Williams care plecase modest ochii şi pusese piciorul pe 
pământ, sir Williams o privi pe Hermine, o cercetă cu 
atenţie şi-şi înăbugşi un strigăt... 

El salută apoi brusc, se retrase grăbit şi, săltând în şa, o 
porni în galop. 

Cei trei martori ai acestei pe cât de ciudate pe atât de 
grăbite retrageri, prea emoţionaţi pentru a se putea gândi 
să se opună plecării, se priviră uniţi în acelaşi gând: 

— Ciudată făptură! murmură domnul de Beaupreau. 
Cine este? De unde vine? 

— Nu ştiu, răspunse Therese. 

— Mi se pare că l-am mai văzut... reluă şeful de birou. 

— Şi mie mi se pare, şopti Hermine căzută pe gânduri. 


— Fără el aş fi fost pierdut, continuă domnul de 
Beaupreau din ce în ce mai calm şi încercând să-şi refacă 
ţinuta. Năzdrăvană ideea mea de a porni de unul singur şi 
de a conduce eu însumi în loc să-l fi luat cu mine pe Jonas. 
Calul acesta înnebunise. Îşi luase avânt şi m-ar fi târât în 
prăpastie. A! ştiu că m-a înspăimântat. 

După această lungă tiradă rostită dintr-o singură suflare, 
şeful de birou respiră zgomotos de două sau de trei ori, îşi 
suflă nasul, scoase tutun dintr-o cutiuţă de aur pe care se 
aflau gravate inițialele sale - ceea ce este o dovadă de mult 
bun gust - şi continuă cu volubilitate: 

— Unde naiba l-am mai văzut? şi de ce a plecat? de ce 
caută să se eschiveze mulţumirilor şi recunoştinţei mele? 

— A scos un strigăt care părea unul de durere chiar în 
clipa în care a plecat... îndrăzni să remarce Hermine, a 
cărei imaginaţie romantică fusese izbită de bizarele 
comportări ale misteriosului personaj. 

— Se afla aici adineauri... când am venit noi, reluă 
doamna de Beaupreau arătând cu degetul stânca pe care 
stătuse sir Williams. 

— Şi, completă fiica ei, părea cufundat în gânduri... 
nefericit... întristat. 

— Supărări de dragoste, pesemne... şopti intenţionat 
domnul de Beaupreau. 

— Bietul tânăr! suspină Hermine. 

— Toate bune şi frumoase, exclamă şeful de birou, dar 
iată, calul meu este mort aici şi mă întreb ce vom face? 

— Ne vom întoarce pe jos, spuse Hermine. 

— Suntem aproape de căderea nopţii, copila mea. 

— Cunosc drumul pe dinafară, tată, spuse Hermine 
luându-l de braţ pe domnul de Beaupreau în timp ce 
Therese păşea alături de soţul său. 

S-ar fi putut crede că tânăra fată, care pornea la drum 
cu pas grăbit, ţinea să-l întâlnească pe necunoscut, pe omul 
acela al cărui chip nu avusese timp să-l vadă, care i se 


păruse totuşi tânăr şi frumos şi pe a cărui frunte zărise, 
bănuia, semnele unei tristeţi adânci. 

Şi apoi, Herminei i se păruse că el strigase numai după 
ce o văzuse pe ea şi că imediat după aceea chipul său 
devenise palid... 

Şeful de birou învălui dintr-o singură privire calul mort şi 
trăsurica pe jumătate răsturnată. 

— La urma urmelor, spuse el, era o mârţoagă de o sută 
de scuzi şi nenorocirea nu este prea mare. În ceea ce 
priveşte trăsura, acesteia nu i s-a spart nimic şi nu a avut 
nimic de suferit. Buna doamnă de Kermadec mă va ierta. 

Şi cum noaptea începuse să cadă, căci soarele dispăruse 
de mult în valurile mării, în timp ce o brumă deasă prinsese 
să învăluie orizontul, domnul de Beaupreau împreună cu 
familia sa o porniră la drum, păşind cu pas grăbit, doritori 
să ajungă la Gents la ora cinci. 

La fiecare cotitură a drumului, privirile Herminei scrutau 
depărtările. 

Poate că nădăjduia să-l întâlnească din nou pe 
necunoscutul care i se păruse a fi, aidoma ei, disperat până 
în adâncul inimii, dar zările rămâneau cenuşii; nici un punct 
negru nu se ivea la orizont, iar misteriosul salvator al 
domnului de Beaupreau dispăruse. 

CAPITOLUL XXXV. 

Să-i lăsăm pe domnul de Beaupreau, pe soţia sa şi pe 
Hermine să se întoarcă pe jos la Gen&ts şi să le-o luăm puţin 
înainte. 

Bătrâna doamnă de Kermadec se afla împreună cu Jonas 
în dormitorul său, această încăpere cu tapetul decolorat, cu 
fotolii al căror colorit dispăruse, cu rama de sus a uşilor 
pictată şi care amintea un budoar de la Versailles, în secolul 
trecut. 

Baroana era culcată într-un jilţ, cu capul sprijinit de o 
pernă. 

La picioarele scaunului, aşezat pe un taburet, micul 
Jonas, cu o carte în mână, îi citea. 


Romanul cavaleresc pe care-l citea începea astfel: 
„Castelana era singură în camera ei de rugăciune, singură 
cu pajul său şi degetele sale se jucau cu părul blond al 
copilului care-i declama o poezie de dragoste. 

Castelana nu mai era de loc la primăvara vieţii; amurgul 
vieţii sale se întrezărea prin câteva cute uşoare care-i 
străbăteau fruntea albă în timp ce părul său negru ca 
abanosul era, ici-colo, presărat cu câte un fir argintiu. 

Cu toate acestea, castelana îşi păstrase inima simţitoare 
şi văduvia îi era o grea povară... 

În adâncul sufletului său, visa la vreun cavaler rătăcit 
prin păduri, la câte un tinerel în căutare de aventuri şi îşi 
spunea, sărmana castelană, că la treizeci şi opt de ani se 
mai poate încă iubi, dacă nu cumva numai la această vârstă 
se poate cunoaşte adevărata dragoste. 

Deodată, sunetul goarnei se făcu auzit la intrarea 
reşedinţei şi făcu să tremure vitraliile colorate ale camerei 
sale de rugăciuni cu notele sale sonore. 

Pajul îşi întrerupse recitarea. 

Inima castelanei tresări... apoi începu să bată cu putere. 

Şi cum de vreme îndelungată reşedinţa era tăcută şi 
solitară, lipsită de orice vizitatori şi de orice zgomot, 
castelana se ridică... 

Inima îi bătea neîncetat. 

Ea se apropie de fereastră şi o deschise... 

Pajul o urmărea cu privirea şi inima lui bătea şi ea cu 
putere. 

Pajul o iubea pe castelană. 

Castelana se apropie din nou de fereastră şi se plecă în 
afară. 

Un cavaler frumos învăluit în mantia sa, călărind un nobil 
cal spaniol negru ca pana corbului se înfăţişa în dreptul 
podiştii care îngăduia intrarea în castel. 

Castelana scoase un strigăt de bucurie şi începu să dea 
dispoziţii!” 


Aici, doamna de Kermadec, deşi foarte interesată, 
suspină şi-l întrerupse pe Jonas. 

— Ştii, îi spuse, că situaţia acestei castelane seamănă 
mult cu a mea? 

Jonas ridică ochii săi albaştri spre bătrâna baroană, ochi 
care sclipeau de şiretenie şi de maliţie şi se întrebă dacă 
doamna de Kermadec, trecută de optzeci de ani, se putea 
compara cu o castelană de treizeci şi opt de ani. 

— Sunt văduvă, continuă baroana... şi dacă tu nu eşti 
chiar un paj, ai totuşi părul blond ca şi pajul castelanei şi, 
aidoma lui, îmi citeşti. 

Şi doamna de Kermadec trecu mâna ei albă şi ofilită prin 
părul încâlcit al micului ţăran. 

— Doamna baroană are dreptate, răspunse şiret copilul; 
totuşi... 

— Poftim? făcu baroana. 

— Castelul Genets este încă un castel, continuă Jonas, şi 
a avut, zice-se, şi o podişcă... 

— Mai multe, meştere Jonas, făcu baroana, un pic 
înţepată de acest zice-se subliniat. Erau mai multe podişti... 

— Dar lipseşte cavalerul, sfârşi Jonas râzând cu acel râs 
deschis şi batjocoritor al tinereţii. 

— Este adevărat, suspină baroana. 

— Şi, gândi Jonas, nu ştiu încă prea bine ce înseamnă să 
fii îndrăgostit, deşi toată-ziua-bună-ziua citesc acest cuvânt 
prin cărţi. Dar dacă aş fi îndrăgostit mi-ar place mai mult să 
fie vorba de Yvonaic sora preotului, care are pielea albă şi 
este foarte drăguță şi al cărei păr este la fel de blond ca şi 
al meu. Gândind astfel, Jonas privi obrazul scofâlcit, mâinile 
slăbite, încărcate de inele şi părul alb al baroanei. 

— Da, repetă ea suspinând, lipseşte cavalerul. 

Şi chiar în clipa în care sfârşea, în curtea reşedinţei se 
auzi tropotul unui cal. 

— lată-l! zise Jonas ironic. 

Şi se îndreptă spre fereastră pe care o deschise. 


S-ar fi putut spune că diavolul şi-a vârât coada, căci într- 
adevăr, în curtea castelului se afla un cavaler, călare pe un 
cal negru, învăluit într-o mantie neagră şi care tocmai 
descăleca. 

— A! Doamnă, strigă Jonas stupefiat, e chiar el! 

— Care el? întrebă baroana. 

— Cavalerul. 

— Ai înnebunit, Jonas? 

— Nu, doamnă, este chiar el... cavalerul din carte... cu 
mantia sa, călare pe un cal negru... 

Doamna de Kermadec se ridică cu greutate din jilţul său 
şi se târi spre fereastră, sprijinindu-se de umerii lui Jonas. 

— Priviţi, zise copilul. 

Baroana se aplecă şi-l văzu, într-adevăr, pe sir Williams 
care arunca hăţurile bătrânului servitor ce-i ieşise zelos în 
întâmpinare. 

— Prietene, îi spunea sir Williams, m-am rătăcit în 
pădure, se lasă noaptea... Stăpânii acestui castel ar putea 
să-mi dea ospitalitate până mâine? 

Inima uscată a doamnei de Kermadec îşi regăsise 
tinereţea şi bătea cu putere. 

— Antoine! strigă ea, pofteşte-l pe acest nobil; castelul 
meu îi este deschis... 

Sir Williams ridică privirile, salută şi-l urmă pe bătrânul 
servitor. 

Doamna de Kermadec se crezu din nou la Versailles şi se 
crezu din nou la treizeci de ani; se înapoie în jilţul său fără 
ajutorul lui Jonas, urmărită de gândul că visează şi 
aşteptând pe frumosul cavaler care sosea la punct, aşa cum 
se întâmplă în finalul unui foileton. 

Un minut după aceea, sir Williams intră, anunţat de 
Antoine. 

— Doamnă, spuse el salutând cu acea distincţie care-i 
era în fire, vreţi să-mi iertaţi impoliteţea, care ar fi într- 
adevăr fără scuză, dacă un accident... 


Cu un gest în care se mai simţea încă doamna de onoare, 
baroana indică gentilomului un fotoliu. 

— Domnule, îi spuse ea examinându-l cu acea privire 
pătrunzătoare care nu aparţine decât femeilor, castelul 
meu este deschis de secole cavalerilor întârziaţi, pelerinilor 
obosiţi şi tuturor acelora care au nevoie de un ajutor 
oarecare. 

Sir Williams îi sărută galant mâna. 

— Mă îndreptam spre Manoir, spuse el. 

— Spre Manoir? făcu repede baroana. 

— Da, doamnă. 

— La cavalerul de Lacy? 

— Nepotul său, marchizul Gontran, îmi este cel mai bun 
prieten. 

— Atunci, spuse baroana, sunteţi aici ca şi la 
dumneavoastră acasă, cavalerul este vecinul meu. 

Sir Williams se înclină. 

— Daţi-mi voie, doamnă, spuse el, să mă prezint, înainte 
de a putea să vă închipuiţi că primiţi un vagabond. 

— Domnule... 

— Sunt irlandez, doamnă, spuse baronetul sir Williams. 

Baroana se înclină la rândul său. 

— Doamnă, reluă sir Williams cu tristeţe, tocmai am 
străbătut pădurea într-o cursă nebunească şi fără ţintă. 

— Cum fără ţintă? 

— Din păcate, da, doamnă. 

Doamna de Kermadec, reîntoarsă la realitatea vieţii şi 
uitând că în cărţi totul se lămureşte, îl privi pe tânăr cu 
uimire. 

Sir Williams era palid, figura sa purta amprenta unei 
mari dureri şi până şi costumul său sobru, totul părea să 
contribuie pentru a-i da un aer misterios, care va face 
întotdeauna plăcere femeilor, fie ele chiar şi de optzeci de 
ani, ca baroana de Kermadec. 

— Doamnă, reluă el, sunt obligat să intru în câteva 
amănunte din viaţa mea pentru a mi se face iertată 


impoliteţea şi pentru a vă explica această cursă fără ţintă 
de-a lungul pădurilor. 

Şi glasul lui sir Williams era plin de emoție şi însoţit de o 
adâncă melancolie. 

— Alerg prin lume, doamnă, vagabondez ca un nefericit 
urmărit de amintirea unei greşeli sau ros de un gând rău. 

Începutul acesta avea un aer romantic şi el plăcu 
bătrânei doamne; ea continuă să-l privească pe sir Williams 
a cărui fizionomie melancolică şi întunecată i se părea a fi 
într-un deplin acord cu tonul relatării sale. 

— Din păcate acesta este, doamnă, adevărul, continuă el, 
alerg prin lume cu fruntea încreţită de supărare, cu 
moartea în suflet, iar destinul mă trage după el. lubesc o 
femeie care nu mă poate iubi... 

— Bietul băiat! murmură baroana de Kermadec 
compătimitoare, amintindu-şi de păţaniile frumosului şi 
viteazului Amadis pe care fiica regelui Perion îl respinsese 
multă vreme. 

— Ei bine, doamnă, sfârşi cu tristeţe sir Williams, cu 
numai două ceasuri în urmă, într-un moment în care mă 
credeam departe de ea, când nu eram preocupat decât de 
faptul că trebuie să ajung la Manoir înainte de căderea 
nopții... 

— Ei bine? întrebă baroana pasionată de cele ce i se 
povesteau. 

— Ei bine! am întâlnit-o în drumul meu... am revăzut-o. 

— Cum? Era chiar ea? 

— Da, doamnă. 

— Aceea pe care o iubiţi? 

— Ea însăşi! răspunse sir Williams, dând cuvintelor sale 
o ciudată intonaţie. 

El continuă apoi pe un ton mohorât: 

— Înţelegeţi? Am luat-o la goană... înfigând pintenii în 
coastele calului meu, l-am făcut să zboare peste câmpii şi 
prin păduri, fără să ştiu încotro merg şi fără să aud vreun 
alt zgomot în afara puternicelor bătăi ale inimii mele. 


Animalele au mai multă judecată decât oamenii; calul m-a 
adus aici, la uşa dumneavoastră... nu ştiam dacă eram 
departe sau aproape de Manoir, rătăcisem drumul... 
noaptea se lăsa. 

— Domnule, îl întrerupse baroana, pentru că suntem la 
capitolul biografiilor, îngăduiţi să vă spun că sunt o bătrână 
castelană îngrozitor de plictisită, aproape fără nici un vecin, 
trăiesc întotdeauna singură şi mă socot deosebit de 
norocoasă atunci când întâmplarea îmi trimite un oaspete. 
Nu vă mai cereţi, aşadar, iertare, ci, dimpotrivă, îngăduiţi- 
mi mie să vă mulţumesc. 

Sir Williams se înclină şi sărută mâna baroanei. 

— Dar, continuă aceasta, nu exageraţi puţin chinurile 
inimii dumneavoastră...? 

— Sufăr, murmură baronetul însoţindu-şi cuvintele de 
unul dintre cele mai elocvente gesturi. 

— Şi nu s-ar putea ca această femeie, mişcată de 
dragostea dumneavoastră... 

Baronetul clătină din cap. 

— Nu am nici o nădejde, răspunse el. 

— Să fie până într-atât de lipsită de inimă? 

— Sunt convins că este înzestrată cu toate calităţile unei 
femei pe care o poţi iubi. 

— Poate că este căsătorită... spuse bătrâna doamnă, cu 
un zâmbet fin care voia să spună că, la urma urmelor, nu 
există piedici care să nu poată fi înlăturate la un moment 
dat. 

— Mâna sa este liberă, răspunse sir Williams. 

— Atunci, poate că dumneavoastră... 

— Eu? Hm, spuse baronetul cu mândrie, eu am douăzeci 
şi opt de ani, nu mai am familie, am o rentă de două sute de 
mii de livre şi nu sunt angajat faţă de nimeni. 

— Aşadar aţi putea s-o luaţi de soţie? 

— Dacă m-ar iubi... da. 

— Şi nu vă iubeşte? 

— Vai! nu. 


— Drace! murmură baroana care, hotărât lucru, îl găsea 
foarte pe gustul ei pe acest nobil, e mofturoasă după câte 
mi se pare. 

Baronetul se înclină. 

— Ilubeşte pe altcineva! răspunse el în şoaptă şi atât de 
tulburat încât inima doamnei de Kermadec se cutremură. 

— Aşadar, asta era, scumpul meu oaspete, îl întrerupse 
baroana. Tot ceea ce-mi spui este foarte ciudat! 

— Într-adevăr, ciudat, doamnă, suspină baronetul cu 
privirea pierdută. 

— Au trecut patruzeci de ani de când locuiesc în acest 
ţinut şi nu l-am părăsit decât o singură dată, era în 1829, 
când am fost la Paris. E limpede, deci, că-mi cunosc toţi 
vecinii, după nume, cel puţin, şi mă întreb cine poate fi 
această femeie pe care o iubiţi cu atâta înflăcărare. Căci, în 
sfârşit, trebuie să fie vecina mea din moment ce aţi întâlnit- 
o cu numai două ceasuri în urmă; şi trebuie să fie vorba 
despre o fată tânără, deoarece spuneţi că e bună de 
măritat. 

Sir Williams nu răspunse nimic. 

— Aşadar, continuă baroana, nu văd pe aici prin vecini 
decât pe domnişoara de B..., o prăjină blondă, numai oase, 
sau pe domnişoara de R..., un ghemotoc mic şi negru, cu 
picioarele groase şi cu mâini de spălătoreasă... 

— Nu le cunosc pe aceste domnişoare. 

— Dar unde aţi întâlnit-o? Era singură, era însoţită, era 
pe jos, era în trăsură? 

— Era pe jos. 

— Singură? 

— Nu, cu mama ei. 

— Pe ce drum? 

— Pe drumul care duce către Saint-Malo. 

— A! Dumnezeule! strigă bătrâna doamnă, nu cumva o 
cheamă Hermine? 

— Ba da, doamnă, bâigui sir Williams cu o uluire atât de 
bine jucată, încât domnul de Beaupreau s-ar fi arătat el 


însuşi entuziasmat. 

— Dar este nepoata mea! strigă baroana. 

— Ne... nepoata dumneavoastră? 

Şi baronetul ştiu să pălească şi să roşească rând pe rând, 
după ce se răsuci pe scaunul său. 

— Desigur, nepoata mea... domnişoara Hermine de 
Beaupreau, nu-i aşa? Fiica domnului de Beaupreau, şef de 
birou la Ministerul afacerilor străine... 

Sir Williams răspunse din nou printr-un da care semăna 
cu un suspin. 

— Cum, domnule! exclamă baroana, nepoata mea 
Hermine are prostul gust de a nu vă iubi pe 
dumneavoastră, un cavaler desăvârşit? Şi pe cine iubeşte, 
mă rog? 

— Un bărbat nedemn de dragostea sa. 

— Nu, zău! Aş vrea s-o văd şi pe-asta! A! Om vedea! Vine 
ea... 

Sir Williams scoase un strigăt. 

— Vine? spuse el. 

— Fără îndoială. 

— Unde vine? Aici? 

— Dintr-o clipă într-alta, o aşteptăm la masă. 

Sir Williams se ridică dintr-o dată. 

— Nu, nu, spuse el, adio doamnă... nu aş putea suporta 
s-o văd! 

Şi înainte ca baroana, uluită, să se fi putut gândi să-l 
oprească, sir Williams fugi în grabă, ca şi cum ar fi fost 
urmărit, lăsând-o pe bătrâna doamnă stupefiată. 

— Ăsta e diavolul, cu siguranţă! murmură Jonas. Uitaţi- 
vă, doamnă, cum goneşte. 

Şi, într-adevăr, doamna de Kermadec nu-şi revenise încă 
bine din uimire, că baronetul era deja departe de castel, 
sălta în şa şi gonea. 

— Ăsta e diavolul! El este! continuă să mormăie Jonas. 

Şi în timp ce sir Williams, după ce jucase această 
drăguță comedie, galopa spre Manoir, domnul de 


Beaupreau cu soţia şi cu fiica sa se întorceau la Gen&ts, 
unde o găseau pe doamna de Kermadec încă buimăcită de 
plecarea atât de neaşteptată a baronetului. 

Figura tulburată a baroanei nu-l miră de loc pe şeful de 
birou, care ştia combinaţiile lui sir Williams, dar le umplu de 
mirare pe Therese şi pe fiica sa. 

— Ce s-a întâmplat, mătuşă? întrebară ele într-un glas. 

— La naiba cu excentricul ăsta! răspunse bătrâna 
doamnă, care începuse să se gândească că sir Williams nu o 
părăsise prea cavalereşte. 

— Despre ce excentric vorbiţi, mătuşă? 

— Despre englez... 

— Care englez? făcu pe naivul domnul de Beaupreau. 

— Voi nu l-aţi văzut? Nu l-aţi întâlnit? 

— Dar, dragă doamnă, spuse şeful de birou calm, despre 
care englez vorbiţi? 

— Despre baronetul sir Williams. 

Domnul de Beaupreau scoase un strigăt de uimire, care 
păru foarte natural atât baroanei cât şi Herminei. 

— El este! Fără nici o îndoială, este el! 

— Care el? întrebă baroana. 

— Tânărul care m-a salvat, nu sunt nici două ceasuri de 
atunci. 

— V-a salvat? 

— De la o moarte sigură. 

Şi domnul de Beaupreau povesti tot ceea ce i se 
întâmplase doamnei de Kermadec, care se minuna, în timp 
ce Hermine asculta dusă pe gânduri. 

— Ei bine, spuse baroana, a venit aici puţin înainte, 
pretinzând că s-a rătăcit şi cerând ospitalitate. 

— Şi unde este, în cazul acesta? 

— A plecat dintr-o dată... la auzul unui cuvânt... spuse 
baroana care păru că nu vrea să dea toate lămuririle în faţa 
Herminei. 

— Eram atât de emoţionat înainte, încât nu l-am 
recunoscut de loc, spuse domnul de Beaupreau. 


— Îl cunoaşteţi, aşadar? întrebă Hermine curioasă. 

— Şi tu îl cunoşti la fel de bine, fetiţa mea. 

— Eu? făcu ea mirată. 

— L-ai văzut o singură dată... la minister... 

— Se poate, murmură tânăra fată, dar nu-mi aduc 
aminte. 

— Sir Williams, continuă domnul de Beaupreau, este un 
excentric pentru oamenii de rând, dar pentru alţii el este un 
bărbat nefericit căruia trebuie să i se ierte ciudăţeniile. 

— A! exclamă Hermine interesată şi simțind că 
necunoscutul pe care-l zărise contemplând marea din vârful 
unei stânci a devenit din nou simpatic. 

— Nimeni nu ştie precis ce anume îl chinuie pe sir 
Williams, dar fapt este că sufletul lui se zbuciumă 
necontenit. După unii este vorba de o femeie pe care a 
pierdut-o pentru totdeauna, moartă sau plecată, nu se ştie. 

Domnul de Beaupreau se opri intenţionat şi o privi pe 
Hermine cu coada ochiului. 

Fata era emoţionată şi privea în jos. 

— Alţii, continuă şeful de birou, pretind că sir Williams, 
care este bogat, frumos, tânăr şi nobil, ceea ce înseamnă că 
multe femei ar fi fericite să se ştie iubite de el, s-ar fi 
îndrăgostit de o fată fără avere, sau aproape fără avere şi 
care, mai mult decât atât, ar iubi un altul. 

Pe măsură ce soţul său vorbea, doamna de Beaupreau îşi 
privea tot mai insistent fiica. 

Desigur, Hermine era departe de a-şi da seama că totul 
nu era decât o comedie, că femeia despre care se spunea că 
sir Williams s-ar fi îndrăgostit nu era alta decât ea; cu toate 
acestea, simțind că face parte din aceeaşi mare familie a 
nefericiţilor, Hermine căzu pe gânduri. Din fundul sufletului 
său ea îl plângea pe baronet gândindu-se, chiar fără să 
vrea, la propria ei nefericire atât de violent strivită. 

— Iubito, îi spuse baroana care căuta un pretext pentru 
a o înlătura pe Hermine câteva clipe, n-ai vrea să mergi 
până jos, la bucătărie şi să vezi ce se aude cu masa? 


Hermine plecă numaidecât. 

— Şi acum, spuse baroana, ştii dumneata, domnule 
nepot şi dumneata, doamnă nepoată, ştiţi dumneavoastră 
de cine este îndrăgostit sir Williams? 

— Da, răspunse domnul de Beaupreau. 

— Ştiţi? 

— Da, mătuşă. O iubeşte pe Hermine. Mi-a cerut mâna 
ei... cu o lună în urmă. 

— Şi l-ai refuzat? 

— Hermine urma să se căsătorească. 

Domnul de Beaupreau se aşeză şi povesti baroanei în ce 
împrejurări îi fusese smuls consimţământul cu privire la 
căsătoria Herminei cu Fernand Rocher; şi îi mai povesti în 
ce împrejurări se produsese ruptura... 

— Dar este îngrozitor! exclamă doamna de Kermadec. 

Therese suspină şi două lacrimi se iviră în ochii ei. 

— Şi iubeşte Hermine un asemenea individ? 

— Din păcate, mă tem că e moartă după el. 

— Mii de draci! exclamă baroana care, la nevoie, nu se 
sfia să înjure, nu se poate una ca asta... îl va iubi pe sir 
Williams... este un tânăr fermecător... este un nobil în 
adevăratul înţeles al cuvântului... 

Şi pentru că baroana confunda adesea realităţile vieţii cu 
romanele ei atât de dragi, continuă: 

— Din moment ce sir Williams se duce la vecinul meu, 
cavalerul, nimic nu va fi mai uşor decât să-l poftim aici şi să- 
l prezentăm Herminei. Aş vrea pentru aşa ceva o vânătoare, 
o întâlnire în pădure... Jonas! Jonas! strigă ea. 

Din încăperea vecină se ivi Jonas. 

— Adu-mi tot ceea ce îmi trebuie ca să scriu, îi ceru 
baroana. 

Şi cu mâna ei tremurândă, baroana scrise destul de citeţ 
următoarea scrisoare adresată cavalerului de Lacy, vecinul 
său: „Scumpul meu prieten, Am suficiente pricini pentru a- 
ţi turna un scandal, căci a trecut destulă vreme de când nu 
ne-am mai văzut; îmi păstrez însă tot ceea ce am să-ţi 


reproşez pentru altă dată, căci astăzi vreau să-ţi cer un 
serviciu. 

Se află la mine, la Gen&ts, nepotul meu, domnul de 
Beaupreau cu soţia şi fiica sa. 

Strănepoata mea, Hermine, este o tânăra încântătoare, 
puţin exaltată şi căreia viaţa monotonă de aici nu-i place din 
cale afară. N-ai putea găsi ceva care s-o amuze? Hermine 
călăreşte bine şi sunt încredinţată că ar fi foarte bucuroasă 
dacă ai pofti-o la una din vânătorile dumitale... cu atât mai 
mult cu cât mi s-a spus că vei avea un oaspete care face 
parte şi el din rândul discipolilor sfântului Hubert, pe 
baronetul sir Williams, prietenul intim al marchizului 
Gontran, nepotul dumitale. 

Trimite-mi un răspuns prin Jonas, cel care-ţi aduce 
scrisoarea mea în ciuda vântului şi a nopţii şi sărută mâna 
pe care ţi-am întins-o. 

Prietena dumitale. 

Baroana de Kermadec”. 

— Jonas, prietene, îi spuse pecetluind scrisoarea, te sui 
pe cal şi zbori la Manoir ca să predai această scrisoare 
domnului cavaler de Lacy. 

— La ora asta? întrebă Jonas. 

— Se înţelege; nu cumva ţi-e frică să umbli noaptea? 

— O! nu, doamnă, răspunse puştiul jignit în amorul lui 
propriu. 

Apoi plecă. 

CAPITOLUL XXXVI. 

În timp ce sir Williams se infiltra pe nesimţite în sufletul 
doamnei de Kermadec şi al doamnei de Beaupreau, contele 
Armand de Kergaz făcea tot ce-i stătea în puteri, ajutat de 
Bastien şi de Leon Rolland, pentru a da de Jeanne şi de 
Cerise. Dar cu toate că trecuseră trei zile de când îşi 
începuse cercetările şi tot atâtea de când oamenii lui 
răscoleau Parisul în lung şi în lat, nu dobândise încă nici un 
rezultat. În dimineaţa celei de a patra zile, Armand, care-şi 
petrecuse noaptea alergând el însuşi prin împrejurimile 


străzii Meslay, stătea în cabinetul său de lucru, sprijinindu- 
şi capul în palme, cu atitudinea plină de durere a omului 
care o crede pierdută pentru totdeauna pe iubita lui. 

O lacrimă i se prelingea încet pe obraz. 

— Dumnezeule, murmură el, poţi să înnebuneşti... şi o 
iubesc atât de mult! 

Intră Leon Rolland. 

Nefericirea lucrătorului, care o pierduse pe Cerise, era 
aidoma nefericirii lui Armand. Amândurora le fuseseră 
răpite logodnicele... şi această nenorocire comună îi unise. 

De altfel, Leon era un om inteligent, activ, curajos şi 
contele nu ezitase să facă din el un ajutor preţios şi să se 
împrietenească cu el. 

Leon nu era nici el mai puţin trist sau mai puţin abătut 
decât domnul de Kergaz, deoarece Cerise era şi ea la fel de 
negăsit precum Jeanne. Lucrătorul aducea o scrisoare pe 
care i-o întinse lui Armand: 

— Priviţi, domnule conte, spuse el, cred că nenorocirea 
se abate asupra tuturor celor pe care-i cunosc. 

— Ce s-a mai întâmplat? întrebă Armand, ce alte veşti 
îmi aduci? 

— Am un prieten, răspunse Leon şi când spun prieten 
poate că exagerez puţin pentru că e vorba de un om foarte 
bine; îl iubeam ca pe un frate şi cred că şi el ţinea la mine. 

— Şi? Ce i s-a întâmplat? 

— Citiţi, domnule conte. 

Armand citi următoarea scrisoare: „Dragul meu Leon. 

Eşti singura fiinţă căreia îi pot vorbi de aci înainte, 
căreia îi pot cere ajutorul, pe care-l pot ruga să mă 
consoleze. 

Au trecut opt zile de când ţi-am strâns mâna pentru 
ultima oară; întâlniseşi un om fericit şi aflat pe punctul de a 
deveni soţul fericit al femeii pe care o iubea. 

Mergeam pe atunci cu fruntea sus; eram mândru, eram 
cinstit şi toată lumea mă stima ca atare. 


Astăzi, dragul meu Leon, cel ce-ţi scrie a fost concediat, 
logodnica s-a despărţit de el, este acuzat de furt, a fost 
întemnițat şi aşteaptă să fie trimis la ocnă. 

Vino să mă vezi o singură şi ultimă oară, deoarece cred 
că voi muri de durere înaintea judecății mele. 

Al tău, Fernand Rocher”. 

— Cine este acest Fernand Rocher? întrebă Armand. 

— Un funcţionar de minister. 

— Îţi este prieten? 

— Aproape. O cunoştea şi pe Cerise. 

— A fost închis? 

— De trei sau patru zile. 

— Dar ce-a făcut? 

— O! domnule conte, spuse Leon, eu, unul, sunt 
încredinţat că n-a făcut nimic. Este un om cinstit, răspund 
pentru el cu cinstea mea. 

— Unde locuieşte? 

— În strada Foss6âs-du-Temple. De la fereastra sa se vede 
fereastra Cerisei. 

— O cunoştea pe Jeanne? 

— Cred că a întâlnit-o adesea cu Cerise. 

Contele de Kergaz păstră o clipă de tăcere. 

— 'Toate acestea sunt foarte ciudate, foarte neobişnuite. 
lată patru persoane care dispar aproape în acelaşi timp şi 
aceste patru persoane se cunosc între ele, de aproape sau 
de departe, ne cunosc şi pe noi. 

— Este foarte adevărat, spuse Leon care deveni atent 
auzind acest raţionament. 

— Este evident, continuă Armand, că una şi aceeaşi 
persoană este amestecată în aceste întâmplări. Dar de ce? 
În ce scop? Şi despre cine e vorba? Unde e Fernand 
Rocher? întrebă el. 

— Cred că în închisoarea Prefecturii. 

— Trebuie să-l vedem, spuse Armand. 

Ceru caii, se urcă în trăsură împreună cu Leon şi porunci 
să fie duşi la Prefectură. 


Înalta situaţie a contelui, reputaţia sa de binefăcător şi 
marea lui avere erau cărţi de vizită suficiente pentru ca 
toate uşile să-i fie deschise. 

Armand obţinu deci fără greutate îngăduinţa de a 
pătrunde la Fernand care, de altfel, nu se mai afla la secret, 
instrucţia cazului său fiind încheiată. 

Contele şi însoţitorul său îl găsiră culcat pe pat, cu capul 
în palme, cu privirea aprigă şi fixă. 

Leon fu obligat să-l scuture de câteva ori şi să-şi spună 
numele ca să-l poată smulge din starea în care se găsea. 

— Domnule, îi spuse Armand, dumneavoastră nu mă 
cunoaşteţi, este adevărat, eu însă mă interesez mult de 
cazul dumneavoastră şi am să vă explic şi de ce; sunt 
convins că sunteţi nevinovat şi toate relaţiile mele, toate 
eforturile mele se vor concentra pentru a vă dovedi 
nevinovăția. Trebuie să-mi spuneţi însă care este acuzaţia 
care vi se aduce şi cum se face că aţi ajuns aici? 

— Domnule, îi răspunse Fernand, sunt acuzat că aş fi 
furat treizeci de mii de franci. 

— De unde? 

— De la minister, dintr-o casă de bani ale cărei chei mi- 
au fost încredințate pentru un ceas. 

Fernand îi povesti atunci lui Armand împrejurările în 
care se produsese plecarea lui de la minister, îi vorbi despre 
acea nefericită scrisoare din partea Herminei pe care i-o 
adusese Colar, despre leşinul său din stradă, despre faptul 
că se trezise la Baccarat pe care nu o cunoştea şi despre 
arestarea lui. 

Domnul de Kergaz ascultă cu atenţie povestirea 
deţinutului. După ce acesta sfârşi, el se adresă lui Leon: 

— Toată povestea este mai încurcată decât o melodramă 
bulevardieră; un lucru este însă limpede şi anume faptul că 
toate aceste nenorociri, acuzaţia de furt care apasă asupra 
acestui tânăr, dispariţia Jeannei şi a lui Cerise sunt opera 
unei singure persoane. Ar trebui s-o vedem pe Baccarat. 


— Dar, din păcate, spuse Leon, nu o putem găsi... A 
dispărut şi ea. 

— Lucrul care mi se pare cel mai greu de înţeles, spuse 
Fernand, este portofelul acela pe care nu am pus mâna şi 
care a fost găsit a doua zi în buzunarul meu. 

— Domnule, îi spuse Armand de Kergaz, vă jur că vom 
ajunge, cu timpul, să descoperim adevărul căci am şi eu 
nevoie, ca şi dumneavoastră, să descurc firele acestei intrigi 
odioase; trebuie să vă pun câteva întrebări ca să aflu câte 
ceva. Domnişoara de Beaupreau, logodnica dumneavoastră, 
este frumoasă? 

— Nu ştiu, răspunse cu naivitate tânărul, dar eu o 
iubesc... 

— Este bogată? 

— Nu; şi dacă domnul de Beaupreau a consimţit să-mi 
acorde mâna ei, a făcut-o cu condiţia că se va mărita fără 
zestre, deşi averea vine din partea mamei sale, căci domnul 
de Beaupreau nu este tatăl Herminei. 

— Cum! spuse domnul de Kergaz, amintindu-şi dintr-o 
dată ceva, doamna de Beaupreau s-a căsătorit a doua oară? 

— Nu ştiu prea bine, bolborosi Fernand roşind, cred că... 
a... făcut o greşeală... 

Armand îşi aminti de notiţa pe care o primise cu privire 
la tânăra femeie numită Therese care trăise odinioară, la 
Marlotte, cu mătuşa şi cu fetiţa ei şi despre care se spunea 
la Marlotte că, venind la Paris, se măritase cu un funcţionar 
de la minister. 

— Dumnezeule! gândi el, dacă este ea! 

Şi reluă cu voce tare, interogându-l mai departe pe 
Fernand! 

— Cunoaşteţi prenumele doamnei de Beaupreau? 

— Cred că se numeşte Therese. 

La auzul acestui nume Armand scoase un strigăt. 

— Therese! spuse el, se numeşte Therese? 

— Da, domnule, o cunoaşteţi? 

Dar Armand nu răspunse. 


— Toată povestea asta, gândi el, este foarte ciudată şi 
pare să se potrivească cu informaţiile pe care le-am primit. 
Domnişoara Hermine de Beaupreau să fie deci fiica 
baronului Kermor de Kermarouet? Trebuie s-o văd pe 
doamna de Beaupreau, poate că în felul acesta vom avea 
cheia întregului mister. 

Şi domnul de Kergaz nu voi să-i spună nimic lui Fernand 
cu privire la imensa moştenire care poate să aparţină 
Herminei. Se mulţumi să-i promită că-l va revedea a doua zi 
şi plecă lăsând deţinutului o rază de speranţă. 

Armand se întoarse acasă împreună cu Leon Rolland şi 
se înarmă cu medalionul pe care baronul Kermor de 
Kermarouet i-l dăduse pe patul de moarte ca un semn de 
recunoaştere. 

Totuşi, înainte de a alerga spre strada Saint-Louis, unde 
îi spusese Fernand că locuia domnul de Beaupreau, Armand 
începu să reflecteze. 

— În labirintul acesta de mistere, gândi el, cel mai mic 
pas greşit, cea mai mică încercare ratată ne poate pierde... 
Timp de trei zile oamenii mei nu au găsit nimic şi nu au 
reuşit să ajungă la nici un rezultat; asta înseamnă că avem 
de-a face cu un adversar puternic şi trebuie să jucăm la fel 
de strâns ca şi el. 

Iar contele Armand de Kergaz care se pregătea să iasă şi 
voia să meargă direct la doamna de Beaupreau, cu 
medalionul în mână, se supuse celei de-a doua inspiraţii şi 
puse medalionul în sertar. 

— Nu, spuse el, demersul acesta poate fi periculos. 

Şi atunci, omul acesta care punea în slujba binelui 
aceeaşi inteligenţă pe care sir Williams o folosea în slujba 
răului, îi spuse lui Leon Rolland situaţia în care se găseau 
cu o extraordinară luciditate. 

— Este limpede, spuse el, că dacă Fernand Rocher e 
acuzat pe nedrept, - şi aceasta este părerea mea —, 
acuzaţia care i se aduce nu poate fi rezultatul unor 
împrejurări întâmplătoare; el este, fără îndoială victima 


unei odioase uneltiri, a unei intrigi în țesătura căreia a fost 
prins cu multă îndemânare. Or, dacă faptele s-au petrecut 
aşa cum le povesteşte el, un singur om ar fi putut să fure 
portofelul acela, şi acest om ar fi domnul de Beaupreau. Dar 
în ce scop ar fi făcut-o? Ce interes ar fi putut să aibă pentru 
a comite un asemenea gest? Fernand urma să devină 
ginerele său, se căsătorea cu fiica sa fără să ceară nici o 
zestre; până acum, s-a arătat ca protectorul său... De unde 
vine această bruscă schimbare? 

— Este cu totul de neînțeles, murmură Leon Rolland. 

— Sau, continuă Armand, această acuzaţie, acest 
portofel descoperit acasă la Baccarat este opera unui rival, 
a unui bărbat care o iubea şi care voia să se căsătorească 
cu Hermine... Dar, în cazul acesta, ar fi avut o mie de alte 
mijloace pentru a-l discredita pe Fernand Rocher în ochii 
fetei... Şi apoi, prin ce complex de împrejurări, acest tânăr, 
care leşină în stradă, se trezeşte la Baccarat, care este cu 
siguranţă sora Cerisei? Or, Cerise a dispărut aproape în 
acelaşi timp cu Jeanne şi cu Baccarat. Desigur, dacă toate 
astea sunt opera unui singur om, acest om trebuie să aibă 
un interes mult mai mare decât dragostea pentru a se 
putea comporta astfel. 

— Cu siguranţă, spuse lucrătorul. 

— Or, reluă Armand, interesul trebuie să fie imens. Dacă 
doamna de Beaupreau este femeia pe care o caut, fiica sa 
este bogată fără să o ştie, are o avere de douăsprezece 
milioane. Aceste douăsprezece milioane, sunt în mâinile 
mele, şi o singură persoană cunoaşte proveniența lor şi 
destinaţia pe care o au: eu însumi. Baronul Kermor de 
Kermarouet mi-a încredinţat testamentul său, testament 
scris de mâna lui, de care nimeni, în afară de mine, nu a 
putut lua cunoştinţă. S-ar putea crede că acela sau aceia 
care voiseră să-l distrugă pe Fernand cunosc toate aceste 
amănunte. Cum ar fi putut să le afle? De unde să ştie că 
femeia pe care o caut este chiar domnişoara de Beaupreau? 

— Mister! făcu Rolland. 


— Dar, continuă Armand de Kergaz, să admitem toate 
acestea; să admitem că domnişoara de Beaupreau este fiica 
baronului Kermor, că inamicul din umbră al lui Fernand o 
ştia şi el şi că râvneşte la cele douăsprezece milioane, dar 
cum explicăm tripla răpire a Cerisei, a Jeannei şi a lui 
Baccarat? 

— O! murmură Leon, Baccarat să fi dat lovitura. 

— În ce scop? 

— Îl iubea pe Fernand. 

— Dacă-l iubea, nu putea să-i vrea pieirea. 

— Este adevărat, suspină lucrătorul. 

— Există deci, în toată țesătura asta, un fir pe care noi 
nu-l putem apuca. Este sigur că Baccarat nu a fost decât un 
instrument, ea nu a fost decât braţul care execută şi nu 
mintea care gândeşte. Unde este această minte? Numai 
Baccarat ne-ar putea-o spune şi pentru aceasta trebuie s-o 
găsim cu orice preţ. 

— Domnule conte, spuse Leon care urmărise cu atenţia 
încordată raţionamentul domnului de Kergaz, sesizând 
toate aspectele, mi-a venit o idee. 

— S-auzim, te ascult, spuse Armand. 

— Dacă admiteţi că domnişoara de Beaupreau nu este 
alta decât moştenitoarea celor douăsprezece milioane, că 
acela sau aceia care l-au discreditat pe domnul Fernand 
sunt la curent cu acest fapt şi că, chiar acest lucru este 
mobilul purtării lor, trebuie, atunci, să admiteţi că ei ştiu 
foarte bine în mâinile cui se găsesc cele douăsprezece 
milioane. 

— Asta este foarte adevărat, spuse Armand. 

— Or, dacă ştiu, poate că au vreun interes ca domnişoara 
de Beaupreau să nu ştie, pentru moment, cel puţin. 

— Probabil că aşa stau lucrurile. 

— Dacă domnişoara de Beaupreau ar afla de noua ei 
situaţie... 

— "Tot ceea ce îmi spui este adevărat, logic, rezonabil, 
spuse Armand; dar de ce au dispărut Cerise şi Jeanne...? 


— A! Păi de! răspunse lucrătorul, este uşor de înţeles: 
Cerise şi Jeanne îl cunosc pe Fernand tot atât de bine 
precum îl cunoaşte şi Fernand pe domnul de Beaupreau; 
este un lanţ căruia trebuia să i se rupă veriga. 

Armand tresări. 

— Şi, sfârşi Leon Rolland, dumneavoastră le cunoaşteţi 
pe amândouă, pe Jeanne şi pe Cerise. 

Domnul de Kergaz scoase un strigăt: în sfârşit îşi dăduse 
seama! 

— Da, spuse el, aici se află adevărul. Dar adevărul este 
încă, în clipa de faţă, mai întunecat încă decât îndoiala, căci 
nu ne aduce nimic nou, ne lasă cufundaţi în plin mister. 

— Cerise, ce au făcut cu Cerise? murmură Leon Rolland 
suspinând. 

— Jeanne... se gândea Armand, al cărui suflet era pustiit, 
iubita mea Jeanne... 

Şi un nume se ivi, pe buzele domnului de Kergaz, un 
nume groaznic şi de temut: 

— Andrea! 

Şi el sună cu putere: 

— Chemaţi-l pe Bastien! 

Bătrânul Bastien apăru. 

— Ascultă, spuse Armand. Eşti mai mult decât niciodată 
convins că sir Williams şi Andrea sunt două persoane 
diferite? 

— O! Cât despre asta, da, spuse Bastien. 

— Eu aş jura contrariul. 

— Ascultaţi, domnule conte, spuse bătrânul soldat, cea 
mai bună dovadă pe care v-o pot da, este aceea că Andrea 
m-ar fi ucis ca pe un câine, fără să clipească, tot aşa cum 
tatăl său l-a ucis pe tatăl dumneavoastră. 

Armand ridică din umeri. 

— Asta nu este o dovadă, spuse el. Andrea avea interesul 
să nu fie deloc recunoscut. 

— Un motiv în plus să mă ucidă. 


— N-are importanţă! spuse contele, trebuie să-l mai vezi 
o dată şi să-l examinezi cu atenţie. 

— L-am privit cu atenţie. Convingerea mea este de 
neclintit. 

— Eu, unul, presimt că lucrurile nu stau aşa. Numai 
Andrea ar fi fost capabil să urzească această imensă şi 
tenebroasă intrigă. 

Şi contele adăugă: 

— Sir Williams ţi-a trimis cartea lui de vizită chiar în 
seara duelului, nu-i aşa? 

— Da, aşa se obişnuieşte. 

— Deci, tu îi eşti dator cu o vizită? 

Bastien înclină din cap afirmativ. 

— Ei bine! trebuie să i-o faci. 

— Când? 

— Imediat. Cere cabrioleta mea. Este amiază; oră 
potrivită pentru a face o vizită unui tânăr. 

— Fie. Ce trebuie să-i spun? 

— Nimic, numai banalităţi; examinează-l încă o dată, 
urmăreşte-i cele mai mici gesturi, ascultă-l cu mare atenţie 
cum vorbeşte. Dacă îşi pierde numai pentru o secundă 
accentul lui englezesc, înseamnă că este Andrea. 

Bastien plecă. 

— Şi acum, gândi domnul de Kergaz, să admitem că 
Andrea şi sir Williams nu sunt decât una şi aceeaşi 
persoană. Asta ar dovedi că persecutorul lui Fernand, 
seducătorul Cerisei şi al Jeannei... O! nu, se întrerupse el cu 
glas tare, da, este într-adevăr Andrea. Îmi spune mie inima 
că este vorba de el, el însuşi. 

Bastien se înapoie. 

— Sir Williams, spuse el, nu este acasă. 

— Te vei duce din nou. 

— A părăsit Parisul. 

Armand fremătă. 

— Dumnezeule! gândi el, s-o fi luat, pe Jeanne cu el? 

Şi adăugă cu glas tare: 


— Unde s-a dus? Când a plecat? Ce ţi s-a spus? 

— A plecat alaltăieri. Valetul lui l-a condus la diligenţa 
pentru Havre. Va pleca, aşa se zice, în Irlanda, unde are 
pământuri. 

— Se ştie dacă se va întoarce? 

— În cincisprezece zile. 

— Ciudat! Ciudat! murmură domnul de Kergaz. 

Leon Rolland se întoarse la rândul său: 

— Doamna de Beaupreau este plecată! spuse el. 

— Plecată! strigă Armand. 

— Cu fiica sa. 

— Dar când? Unde? 

— În ajunul arestării lui Fernand Rocher. S-au dus în 
Bretania. 

Domnul de Kergaz se lovi cu palma pe frunte. 

— Toate se înlănţuiesc şi coincid, murmură el; este mâna 
lui Andrea, aş putea s-o jur. 

În clipa aceea un valet întredeschise uşa cabinetului. 

— O doamnă, spuse el, doreşte să-l vadă pe domnul 
conte, spuse el. 

Domnul de Kergaz tresări. 

— Cum se numeşte? întrebă el. 

— Domnul nu o cunoaşte. 

— Spune-i atunci să intre. 

O femeie învăluită într-un şal apăru în prag şi Leon 
Rolland scoase un strigăt de bucurie: 

— Baccarat! spuse el, este Baccarat! 

Era într-adevăr Baccarat, care deşi nu mai arăta ca o 
femeie elegantă şi cu un zâmbet batjocoritor pe buze, era 
totuşi aceeaşi femeie, dar palidă şi fremătândă, cu hainele 
în dezordine şi care voia să-l salveze pe Fernand! 

CAPITOLUL XXXVII. 

Pentru a putea şti de unde venea Baccarat şi pentru a 
putea explica în ce împrejurări izbutise ea, care nu-l văzuse 
niciodată pe Armand, să ajungă în felul acesta la el, trebuie 
să ne întoarcem la clipa în care fusese condusă la spitalul 


din Montmartre de către fostul copist, nefericitul pe care sir 
Williams îl transformase în doctor. 

Ne amintim că Baccarat era aşezată între cameristă şi 
falsul doctor, în clipa în care acesta din urmă îi spusese: 
„Mergem la Montmartre, la doctorul Blanche! 

Ne putem da seama ce impresie îngrozitoare făcură 
aceste cuvinte asupra femeii. În primul moment nu scoase 
nici o vorbă, nici un strigăt, nu schiţă nici un gest şi rămase 
doborâtă, atât de cumplit devenise gândul nebuniei despre 
care continua să i se vorbească... După ce se risipi această 
primă stare de zăpăceală, ea voi să strige, să cheme în 
ajutor, să sară din trăsură cu riscul de a-şi pierde viaţa; 
falsul doctor o opri însă prinzând-o de braţ, şi-i spuse cu 
răceală: 

— Aveţi de ales între casa de nebuni şi Curtea cu Juri. 

Cuvintele „Curtea cu juri” o uluită pe Baccarat şi-i 
înăbuşiră strigătele. 

— Curtea cu juri, eu, murmură ea sfârşită, Curtea cu 
juri! 

— Fără nici o îndoială, răspunse omuleţul rânjind. 

— Dar n-am comis nici o crimă!... N-am făcut nici un 
rău!... bolborosea ea distrusă. 

— V-aţi făcut vinovată de furt. 

— Niciodată! Niciodată! 

— Vă înşelaţi, sunteţi complice la furtul unui portofel 
conţinând treizeci de mii de franci. 

— Eu!... Eu!... strigă ea. Este fals! exclamă ea. Niciodată, 
niciodată! 

— Acest portofel, continuă cu răceală falsul doctor, a fost 
furat de către Fernand Rocher, amantul dumneavoastră. 
Fernand Rocher a fost arestat în casa dumneavoastră. 

— Este adevărat? strigă ea, l-a furat? 

— Draga mea, spuse omuleţul, dacă a furat portofelul 
sau dacă acesta i-a fost pus în buzunar, este mai puţin 
important. Esenţial este faptul că în această clipă justiţia 
face o percheziţie în casa dumitale, unde va găsi portofelul. 


— La mine acasă! Portofelul este la mine acasă? 

— Da, în buzunarul paltonului său, iar paltonul se află în 
camera dumitale. 

Baccarat lăsă să-i scape o exclamaţie înăbugşită şi 
murmură înnebunită: 

— Dumnezeule! Dumnezeule! Cred că voi muri...! 

În clipa aceea cupeul se opri; în faţa portierei apăru o 
figură, era aceea a lui sir Williams. 

Englezul îi zâmbea curtezanei cu acel zâmbet rece şi 
batjocoritor care-i îngheaţă şi pe cei mai tari. 

— Micuța mea, îi spuse el, eşti o fată deşteaptă şi vei fi 
cuminte, sunt convins de asta. 

Biata fată îl privea cu o uimire plină de dispreţ. 

— Eram sigură că e mâna dumitale, spuse ea, eşti un 
mizerabil. 

— Fanny, spuse baronetul adresându-se cameristei, urcă- 
te pe capră, lângă vizitiu şi dă-mi mie locul tău. 

Subreta se supuse şi baronetul luă loc alături de 
Baccarat care nu mai avu nici măcar puterea de a-l 
respinge. 

— Draga mea copilă, spuse el atunci, eşti o fată 
fermecătoare şi Dumnezeu mi-e martor că nu-ţi vreau nici 
cel mai mic rău. Numai că, timp de câteva zile, prezenţa 
dumitale mă încurcă; după ce mi-ai fost de folos, ai putea să 
strici totul în ultimul moment şi de aceea îmi iau anumite 
precauţiuni; mă înţelegi? 

— Nu ţi-am făcut nici un râu! murmură ea. 

— Draga mea, continuă baronetul, de fapt îmi placi mult 
şi aş face din tine amanta mea fără să stau nici o clipă pe 
gânduri dacă nu aş avea alte treburi. Dar împrejurări 
grave, de un mare interes, mă obligă să mă feresc de tine, 
deocamdată, şi să te ţin provizoriu în umbră... 

— Dar nu am furat! murmură ea, nu am furat portofelul. 

— Să zicem! Dar hoţul a fost găsit la tine acasă. 

— O! asta-i infamie! spuse ea, este nevinovat! 


— Şi asta se poate; numai că pentru buna desfăşurare a 
planurilor mele este necesar ca el să fie găsit vinovat. 

— Dar eu nu vreau! Te voi demasca! Eşti un infam! strigă 
tânăra femeie indignată. 

— Pam, pam, pam! uite cum vei striga şi vei face tot felul 
de prostii... Vei spune lumii întregi că el nu este vinovat, că 
din moment ce s-a găsit portofelul la tine este ca şi cum tu l- 
ai fi prădat... E mai bine să rămâi complicea lui şi nu aş 
avea de spus decât un singur cuvânt pentru ca să fii 
arestată. 

Baccarat izbucni în plâns. 

— Aşa încât, spuse sir Williams, lucrurile sunt limpezi: 
casa de nebuni sau Curtea cu juri. Vei fi cuminte, nu te vei 
supăra prea mult, vei fi înţelegătoare; şi în cincisprezece 
zile, poate chiar în opt zile te vei întoarce frumuşel la tine 
acasă, unde-ţi vei relua viaţa, unde îţi vei regăsi amantul, pe 
domnul de 0... căruia tu i-ai scris că pleci la ţară. 

— Eu! Am scris eu baronului? 

— Desigur, micuța mea. 

— Eu nu am scris nimic, nu-i adevărat! 

— Şi totuşi baronul a primit astăzi dimineaţă o scrisoare 
semnată de tine şi se pare că scrisul a fost atât de bine 
imitat încât nu a avut nici cea mai mică umbră de îndoială. 

— A! Diavol! murmură tânăra femeie care pricepu că era 
cu totul în puterea lui sir Williams şi că singurul om care ar 
fi putut să fie îngrijorat din pricina absenței sale, singurul 
care ar fi plecat în căutarea ei, singurul care ar fi căutat s-o 
ajute, s-o apere... acest om nu avea de ce să se ocupe de ea. 

Cupeul se opri în faţa porţii spitalului de nebuni. 

— Ne-am înţeles, nu-i aşa, spuse sir Williams, vei fi 
cuminte...? 

— Dar Fernand, întrebă ea cu o voce stinsă, el va ajunge 
în faţa Curţii cu juri? Va fi condamnat? 

— Aş putea să nu-ţi răspund, fata mea, dar vreau să fiu 
un diavol cumsecade şi să te liniştesc puţin. Ascultă cu 
atenţie: Fernand este acuzat de hoţie, acuzaţia a fost 


dovedită, asta-i sigur; domnişoara de Beaupreau va înceta 
deci să-l mai iubească şi se va căsători cu mine... 

— Şi apoi? întrebă Baccarat neliniştită. 

— Apoi voi dovedi clar ca lumina zilei că Fernand este 
nevinovat. 

Baccarat scoase un strigăt de bucurie. 

— Dar cum? spuse ea. 

— Acesta este secretul meu. 

— Şi Fernand va fi liber? 

— Liber să se căsătorească cu tine, micuța mea. 

Sir Williams părea sincer; Baccarat începu să spere; de 
altfel, orice împotrivire devenise imposibilă pentru ea în 
faţa acestei săbii a lui Damocles pe care o ţinea englezul 
deasupra capului său. 

Plecă fruntea şi se resemnă. 

— Faceţi ce vreţi, spuse ea. 

Vizitiul sări jos de pe capră şi sună la poartă. 

Doi gardieni veniră să deschidă. 

— Fata mea, şopti sir Williams la urechea lui Baccarat, 
păzeşte-te de orice gest negândit. Tu eşti amanta mea aici 
şi nu trebuie să mă contrazici. 

Cupeul intră în curte: sir Williams cobori şi închise 
portiera, lăsând-o pe Baccarat în paza falsului doctor; apoi 
se lăsă condusă de administrator care, se ştie, înregistrează 
bolnavii, primeşte avansul pentru o lună de internare, 
eliberează o chitanţă celui care însoţeşte bolnavul şi, o dată 
aceste formalităţi îndeplinite, bolnavul este condus în noua 
sa locuinţă. 

— Domnule, spuse baronetul care dădu feţei sale 
aparenţa unei profunde tristeţi, vin să îndeplinesc aici cea 
mai neplăcută dintre îndatoriri; vă aduc o biată femeie care 
şi-a pierdut minţile. 

— Bine, foarte bine, spuse administratorul, obişnuit cu 
modul acesta de abordare a subiectului. 

Îşi ridică ochelarii de pe frunte, îşi luă pana de după 
urechi şi o ascuţi cu ochiul liber, după obiceiul celor ce 


poartă ochelari şi-i scot de fiecare data când au nevoie să 
vadă. 

— Numele bolnavei, spuse el. 

— Anais Heurtier, răspunse sir Williams. 

— Vârsta, dacă vreţi? 

— Douăzeci şi doi de ani. 

— Şi acum, făcu administratorul înscriind metodic în 
registrul său numele noii pensionare, ultimul său domiciliu. 

— Strada Godot-de-Mauroy, numărul 7. 

Sir Williams dăduse un nume fals şi o falsă adresă cu 
singurul scop de a induce în eroare poliţia în cazul în care 
aceasta ar fi simţit nevoia s-o aresteze pe Baccarat. 

— Domnule, îi spuse administratorul, avem aici preţuri 
diferite. Avem dormitoare comune, camere în care 
bolnavele locuiesc două câte două şi pavilioane în care sunt 
încăperi separate, de una sau mai multe camere. 

— Femeia despre care este vorba, spuse sir Williams, 
este amanta mea, domnule. Sunt bogat şi vreau să fie cât 
mai bine îngrijită, indiferent de preţ. 

— În cazul acesta, răspunse administratorul, îi vom da 
un apartament în fundul grădinii. El se compune dintr-un 
salonaş, dintr-un dormitor şi dintr-un cabinet de toaletă. 

— Este perfect, domnule. 

— Medicul îi vizitează pe bolnavi de două ori pe zi şi 
uneori chiar şi de trei ori, dacă este necesar; două femei 
stau la dispoziţia lor şi dorm în apropiere de ei. Doamna va 
avea libertatea de a se plimba prin grădina rezervată şi nu 
va întâlni decât nebune foarte liniştite. Preţul acestei 
pensiuni excepţionale este de douăzeci de franci pe zi. 

Sir Williams oferi o hârtie de o mie de franci, primi 
douăzeci de ludovici rest şi o chitanţă. Administratorul 
sună: 

— Conduceţi pe doamna care a venit însoţită de acest 
domn în fundul grădinii, pavilionul B, apartamentul 
numărul 3. 


Baronetul se apropie din nou de trăsura în care 
Baccarat, palidă şi emoţionată, aştepta aşa cum aşteaptă un 
condamnat la moarte în căruţa care-l duce la eşafod. Fidelă 
rolului său, Fanny plângea cu lacrimi amare. 

Sir Williams deschise portiera şi-i oferi mâna lui 
Baccarat. Aceasta cobori fără să se împotrivească. 

— Te numeşti Anais Heurtier, îi spuse el în şoaptă, 
locuieşti în strada Godot-de-Mauroy, la numărul 7 şi ţi-ai 
pierdut minţile în urma unei violente discuţii pe care ai 
avut-o cu una din prietenele tale, Baccarat, pe al cărei 
amant îl iubeai. Nebunia ta constă în faptul că te crezi tu 
însuţi Baccarat. Ai înţeles? 

— Eşti un diavol! murmură tânăra femeie zdrobită. 

— Fie! dar gândeşte-te la Curtea cu juri. 

Sir Williams spuse cu voce tare: 

— Vino, scumpa mea Anais, ia-mă de braţ şi vino să vezi 
această mică locuinţă pe care tocmai ţi-am cumpărat-o. 

EI vorbea în felul acesta pentru a-i induce în eroare pe 
infirmierii care păşeau înaintea lui. 

— Casa, continuă el, era locuită în clipa în care am 
cumpărat-o. l-am dat afară pe toţi dar va trebui să suporţi 
vecinătatea vechilor locatari pentru scurt timp... Până 
atunci vei putea locui în catul de jos al unei foarte drăguţe 
vile. 

Apartamentul fu deschis şi Baccarat intră. 

Administratorul nu-şi lăudase marfa de pomană. Salonul 
era frumos, bine mobilat şi două dintre ferestrele sale mari 
dădeau în grădină; dormitorul era mai mare decât salonul 
şi abia fusese tapetat. O femeie mai puţin obişnuită cu luxul 
decât Baccarat ar fi găsit locuinţa destul de convenabilă. 

Două femei, nici prea tinere dar nici bătrâne, foarte 
curate şi deosebit de politicoase se înfăţişară pentru a primi 
dispoziţii. Una dintre ele îi spuse în şoaptă lui sir Williams: 

— Doctorul trebuie să sosească. Domnul doreşte să-i 
vorbească în prealabil? 

— Se înţelege, răspunse sir Williams. 


El o sărută pe Baccarat pe frunte şi-i spuse: 

— Mă întorc îndată, scumpă prietenă, vreau să văd în ce 
stadiu se află repararea grajdurilor. Vino, Fanny. 

Baronetul fu condus în faţa doctorului de serviciu. 

— Dumneavoastră sunteţi însoţitorul tinerei care tocmai 
a străbătut curtea? 

— Da, domnule; este o biată copilă pe care o iubesc, 
răspunse sir Williams emoţionat. 

— Şi în ce constă nebunia ei? 

— Domnule, îi spuse sir Williams, veţi înţelege că există 
mărturisiri cumplite. Anais m-a înşelat. 

Doctorul zâmbi. 

— Este, în adevăr, o dovadă de nebunie dar, între noi fie 
vorba, nu văd cum am putea s-o ajutăm noi. 

— Domnule, îi spuse baronetul cu tristeţe, nu aceasta e 
nebunia ei; vă cer iertare, dar sunt nevoit să intru în detalii 
absolut necesare. 

— Vă ascult, domnule. 

— Această tânără se numeşte Anais Heurtier; când am 
cunoscut-o era o simplă muncitoare, am iubit-o, i-am dăruit 
multe - greşeală de neiertat când vrei să fii iubit... Or, 
continuă el, Anais avea o prietenă, o femeie din rândul 
mondenelor, căreia i se spune Baccarat. 

— Am auzit vorbindu-se de ea, spuse doctorul. 

Sir Williams se înclină şi continuă: 

— Baccarat avea un amant, un tinerel fără nici o 
importanţă, pe care-l iubea la nebunie şi pentru care îl 
înşela pe distinsul baron de 0... 

— Numele lui îmi este foarte bine cunoscut, spuse 
doctorul. 

— Imaginaţi-vă, domnule, că această prostuţă de Anais s- 
a îndrăgostit la nebunie de acest tinerel şi m-a înşelat cu el. 
Baccarat, furioasă pentru că şi-a pierdut amantul, a vrut să 
şi-l recâştige... şi a folosit pentru asta un mijloc destul de 
ciudat. 

Doctorul îl privi pe sir Williams cu mirare. 


— Cu câteva zile în urmă, într-o dimineaţă, doi dintre 
amicii lui Baccarat au intrat în camera lui Anais în 
momentul în care se afla acolo şi amantul ei, dându-se drept 
un comisar de poliţie şi un agent şi l-au arestat pe tânăr 
pentru nu ştiu ce crimă. 

— Este o îndrăzneală care ar fi putut să fie aspru 
pedepsită, spuse medicul. 

— Fără îndoială, domnule, dar asta nu ar fi putut să 
împiedice boala. În clipele acelea Anais a înnebunit. Şi 
nebunia ei constă tocmai în faptul că se crede ea însăşi 
Baccarat, că pretinde a locui în strada Moncey, că vrea să-şi 
scoată iubitul din închisoare şi că mă acuză pe mine, pe 
mine care o iubesc atâta, de arestarea iubitului ei şi de 
faptul că el este acuzat de nu ştiu ce furt pe care nu l-a 
COMIS. 

— De câte zile este bolnavă? 

— De trei zile. 

— Cine este fata asta? întrebă doctorul zărind-o pe 
Fanny care continua să ţină batista la ochi. 

— Este camerista lui Anais, domnule, îi este foarte 
devotată şi este deosebit de afectată la gândul că va fi 
nevoită s-o părăsească. Nu s-ar putea să rămână alături de 
ea? 

— Nu mi se pare greu de realizat, spuse doctorul. Poate 
că doamna se va vindeca mai uşor dacă femeia care o 
îngrijeşte de obicei va rămâne alături de ea. 

— Fata mea, îi spuse sir Williams după ce ieşiră din 
cabinetul doctorului, vei rămâne aici. 

— Da, milord. 

— Şi vei veghea asupra stăpânei tale aşa cum veghezi 
asupra ochilor tăi. 

— O! fiţi pe pace, spuse Fanny, dac-o fi să fugă asta n-o 
să se întâmple din cauza mea. 

Se înapoiară în pavilion. Baccarat rămăsese singură. 
Cele două femei plecaseră. 


— Scumpă doamnă, îi spuse baronetul, aveţi răbdare. Mi 
se pare că această închisoare nu-i cine ştie ce neplăcută. 

Baccarat nu-i răspunse. 

— Fanny va rămâne aici, cu dumneata. M-am gândit că-ţi 
va face plăcere s-o ai alături pe camerista cu care te-ai 
obişnuit. 

— O spioană! murmură Baccarat dispreţuitoare. 

Şi-i întoarse spatele. 

Baronetul se retrase. 

— Mă voi întoarce mâine, îi spuse el plecând. 

Imediat după plecarea lui sir Williams se ivi medicul. 

Era un bărbat tânăr, cu privirea inteligentă. 

Dintr-un singur gest o expedie pe Fanny şi o salută apoi 
pe Baccarat. 

— Vă cer iertare, doamnă, spuse el, pentru vina dea mă 
înfăţişa dumneavoastră fără să mă fi anunţat în prealabil. 

Vorbind în felul acesta, doctorul avusese de gând să 
mascheze bolnavului, conform obiceiului, profesiunea sa; 
Baccarat se grăbi însă să-i spună: 

— Cunosc obiectul vizitei dumneavoastră, domnule, 
sunteţi medicul sanatoriului. 

Tonul calm îl făcu să tresară pe medic, puţin obişnuit să-i 
vadă pe nebuni convinşi de nebunia lor. 

— Ştiu unde mă aflu, îi spuse ea mai departe şi aţi venit 
pentru a vă da seama, desigur, de monomania mea. 

— Doamnă... 

— Domnule, reluă calmă Baccarat, nu voi face prostia pe 
care o fac, pesemne, aproape toţi cei ce sunt aduşi aici, de a 
vă spune că nu sunt nebună. 

Medicul zâmbi neîncrezător. 

— Voi încerca să v-o dovedesc! 

Medicul se aşeză alături de ea şi-i luă mâna. 

— Starea dumneavoastră nu este câtuşi de puţin gravă, 
spuse el şi un tratament de câteva zile va fi, sper, 
îndestulător... 


— Domnule, îi spuse Baccarat, aţi putea să mă ascultați 
un minut şi până la capăt? 

— Vorbiţi, doamnă, vă ascult. 

— Nu s-a întâmplat oare niciodată ca oameni cu mintea 
perfect sănătoasă să fie închişi drept nebuni numai pentru 
că era necesar, pentru anumite persoane, ca ei să dispară? 

Medicul tresări. 

— S-a mai întâmplat, spuse el. Să fie acesta cazul 
dumneavoastră? 

Altcineva în locul lui Baccarat ar fi strigat de îndată: „Da, 
da, este cazul meu, vor să mă scoată nebună.” 

Baccarat îşi ştersese însă lacrimile şi devenise deosebit 
de prudentă. Intenţia ei era aceea de a-l convinge pe doctor 
şi nu de a-l înspăimânta. 

— Vă rog să mă ascultați, domnule, îi spuse ea invitându- 
l| să ia loc alături de ea, vă voi povesti ceva cu totul ieşit din 
comun, o poveste mai complicată chiar decât o dramă 
bulevardieră. 

— O! O! gândi doctorul, iată indiciile nebuniei, e în afară 
de orice îndoială. Nebunului îi place să povestească, el se 
crede întotdeauna victima unei persecuții oarecare. 

Omul de ştiinţă rămase liniştit însă şi plecă urechea la 
cele ce i se spuneau. 

Baccarat îi povesti atunci punct cu punct toată povestea 
ei din ziua în care s-a îndrăgostit de Fernand, îi vorbi 
despre vizita lui Sir Williams şi despre arestarea tânărului. 

Se exprima foarte calm, cu mult bun simţ şi intrând în 
nenumărate detalii, vorbind despre toate persoanele pe 
care le cunoştea, gata să le cheme pentru a depune 
mărturie dacă doctorul ar fi voit s-o facă. 

CAPITOLUL XXXVIII. 

Doctorul o ascultă pe Baccarat cu foarte mult calm, 
deseori zguduit de povestea ei, pentru că tânăra vorbea cât 
se poate de firesc. În cele din urmă el îi spuse: 

— Sunteţi încredinţată, nu-i aşa, că dumneavoastră 
sunteţi persoana căreia i se spune Baccarat? 


— Duceţi-vă în strada Moncey unde se află locuinţa mea; 
cereţi s-o vedeţi pe mama mea şi aduceţi-o aici, răspunse 
ea. 

— Doamnă, spuse doctorul în mintea căruia încolţea 
îndoiala, vă voi răspunde în această seară. Dacă sunteţi 
într-adevăr victima unei maşinaţiuni odioase, veţi găsi în 
mine un protector şi nu un medic. 

Ea se aruncă la picioarele medicului şi luă atitudinea 
unui om care imploră: 

— A! Domnule, îi spuse ea, dacă faceţi asta, dacă mă 
ajutaţi să-mi pedepsesc duşmanii, vă voi slăvi aşa cum îl 
slăvim pe Dumnezeu, vă voi iubi aşa cum îţi iubeşti tatăl. 

Doctorul o părăsi pe Baccarat gândindu-se la tot ceea ce 
auzise. 

El văzuse însă de atâtea ori nebunii vorbind în felul 
acesta şi încercând să-i dovedească cu o logică riguroasă 
integritatea minţii lor, încât nu putea decât să se îndoiască 
şi pentru a se încrede în cuvintele tinerei femei, îi trebuia o 
dovadă. 

Se urcă în trăsură şi se înfăţişă în strada Moncey. 

Baccarat îi spusese: 

— O veţi găsi pe mama mea şi-i veţi spune unde sunt. 

Doctorul sună la poartă; grădinarul veni să-i deschidă. 

— Doamna este acasă? întrebă el. 

— Da, domnule, răspunse grădinarul. 

Doctorul se dădu înapoi cu un pas: îndoielile sale cu 
privire la nebunia lui Baccarat se risipiră şi-şi aminti de 
detaliile pe care sir Williams i le dăduse pretinzând că 
tânăra femeie înscrisă sub numele de Anais Heurtier 
continua să se creadă una şi aceeaşi persoană cu Baccarat. 

Grădinarul îl conduse pe doctor în aripa de jos a clădirii, 
îl pofti în salon, îl rugă să aştepte şi, două minute mai 
târziu, o tânără îmbrăcată într-o rochie de casă înflorată, cu 
părul strâns şi arătând ca o curtezană care se trezeşte din 
somn la orele trei după amiază, apăru în prag şi-l salută pe 
doctor. 


— Domnişoară, spuse acesta, dumneavoastră o 
cunoaşteţi pe Anais Heurtier? 

— A! biata fată!... murmură falsa Baccarat, a înnebunit, 
domnule şi se ia drept mine. 

Şi tânăra femeie vorbi cu un admirabil sânge rece şi 
povesti doctorului aceeaşi versiune cu a lui sir Williams. 
Baronetul, de bună seamă, prevăzuse această vizită a 
doctorului; se gândise bine că Baccarat nu se va resemna; 
că va încerca să convingă şi să dovedească faptul că nu este 
nebună şi că atunci, dacă directorul sanatoriului, 
zdruncinat în convingerile lui, va face un demers, el se va 
duce direct în strada Moncey. 

Sir Williams avea la îndemână o femeie uşoară, încă 
destul de frumoasă, deşi puţin trecută; această femeie 
consimţise, pentru douăzeci şi cinci de ludovici, să joace 
rolul şi-l juca atât de bine încât doctorul fu convins de 
nebunia lui Baccarat. 

În acest timp Baccarat aştepta cu sufletul la gură cea de 
a doua vizită a doctorului şi, ca să-şi omoare timpul, 
hotărâse să intre în grădină, unde trei sau patru nebune se 
plimbau la soare. 

Era la amiaza unei frumoase zile de iarnă. Aerul era 
călduţ ca în luna mai; soarele scălda grădina în razele sale. 
Tremurând, Baccarat schiţă câţiva paşi într-o alee de nisip 
care conducea spre o pajişte. 

La gândul că ea, un om cu mintea întreagă, avea să 
rămână în permanent contact cu fiinţele lipsite de rațiune, 
se simţea cuprinsă de o cumplită spaimă. 

O femeie, văzând-o, se apropie de ea. 

Era o doamnă de aproape patruzeci de ani, cu privirea 
tristă şi cu chipul palid. Era încă frumoasă şi păstra pe 
buzele ei un surâs melancolic şi plin de farmec. 

Era îmbrăcată în negru, având ici şi colo câteva pete 
albe, de parcă ar fi purtat un doliu târziu. 

În momentul în care Baccarat intra în grădină, ea stătea 
pe o bancă, sprijinită de un pom şi citea cu atenţie o carte 


cu scoarţe galbene. Auzind zgomotul paşilor curtezanei pe 
nisip, femeia în negru se ridică şi veni în întâmpinarea ei. 

O examină mai întâi cu o curiozitate neîncrezătoare, 
apoi, fără îndoială liniştită de rezultatul investigaţiilor sale, 
o salută şi-i zâmbi: 

— Bună ziua, doamnă, îi spuse ea. 

Baccarat se înclină şi, la rândul ei, o salută. 

— Pun rămăşag că sunteţi nou venită, continuă femeia cu 
cartea galbenă. 

— Într-adevăr, doamnă, răspunse curtezana. 

— lartă-mi familiaritatea, copila mea, reluă doamna 
îmbrăcată în negru pe un ton afectuos şi puţin protector, 
dar eşti atât de frumoasă şi de tânără, încât îmi placi foarte 
mult. Tare mă mai plictisesc şi dumneata eşti prima figură 
simpatică pe care o văd de zece ani de când sunt aici. 

— Dumnezeule! murmură Baccarat, sunt zece ani de 
când vă aflaţi aici? 

— Din nefericire, copila mea. 

Curtezana se cutremură. 

— Dacă ar fi să stau aici zece ani!... gândi ea. 

— Vino, copila mea, spuse nebuna luând-o de braţ, hai să 
dăm o raită prin grădină. Timpul e frumos, soarele 
încălzeşte de parcă ar fi primăvara. Cum te numeşti? 

— Louise, doamnă. 

— Bine, spuse nebuna, este un nume frumos. Eu mă 
numesc Jeanne. Mai am un nume, dar nu-l mai port, căci mi 
l-au furat, din nefericire. 

Baccarat o privi mirată pe femeia îmbrăcată în negru; 
aceasta păru că înţelege semnificaţia privirii şi, la rândul 
său, păru că încearcă să-i desluşească gândurile. 

— Copila mea, spuse ea, nu ştiu cum se face că eşti aici, 
dar ceea ce ştiu este că nu eşti nebună. 

Baccarat scoase un strigăt: 

— A! spuse ea, sunteţi convinsă de lucrul acesta şi 
dumneavoastră, doamnă? 


— Nu-i nevoie să fii doctor ca să-ţi dai seama, copila mea. 
Nebunia şi raţiunea îşi pun, fiecare, amprenta pe chipul 
omului. Am văzut imediat, de la bun început, că nu eşti 
nebună. 

Curtezana luă în mâinile sale mâna femeii îmbrăcate în 
negru şi o sărută cu efuziune. 

— Dar dumneavoastră, doamnă? o întrebă ea 
tremurând. 

— Eu? O! Eu sunt nebună de zece ani. Cel puţin asta e 
părerea soţului meu, părerea medicilor, părerea întregului 
Petersburg. 

— Petersburg? făcu Baccarat uimită. 

— Da, spuse foarte încet femeia cu cartea galbenă, sunt 
Trusoaică. 

O luă pe Baccarat spre pajiştea de gazon şi o aşeză lângă 
ea. 

— Ce-ai făcut, aşadar, copila mea? o întrebă rusoaica, ce 
bărbat ai înşelat, ce tiran te urmăreşte de ai ajuns aici? 
Căci, nu mai mult decât mine, văd bine... 

Doamna îmbrăcată în negru se întrerupse brusc. 

— Vezi, spuse ea, sunt bărbaţi fără ruşine şi al căror 
suflet venal se pretează la toate meschinăriile. Nu eşti 
nebună în mai mare măsură decât mine, dar sunt oameni 
care vor afirma contrariul şi care-ţi vor dovedi nebunia. O 
dată intrată aici, copila mea, nu mai poţi ieşi. 

Rusoaica vorbea cu duioşie, fără furie, fără nervi şi 
continuă cu un zâmbet amar. 

— Nebunia este adesea un simplu pretext pentru a 
pedepsi sau pentru a salva mari vinovaţi. Am păcătuit într-o 
zi şi de zece ani îmi ispăşesc vina trăind laolaltă cu 
nebunii... 

Baccarat îşi privea interlocutoarea cu o uimire 
amestecată cu groază. Ce crimă înfăptuise, oare, această 
femeie? 

— Imaginează-ţi, continuă ea, că eu am fost condamnată 
la moarte; am fost condamnată însă în asemenea 


împrejurări, încât nu mă socot vinovată, ci mă cred o 
victimă. 


În momentul în care doamna cu cartea galbenă se 
pregătea, fără îndoială, să-şi spună povestea, ele fură 
întrerupte de o tânără blondă, înaltă, slabă, cu chipul alb ca 
varul şi în ai cărei ochi strălucea o lumină stranie. 

Purta o rochie albă, flori uscate de portocal în păr şi 
zâmbea cu un aer trist şi visător pe care-ţi făcea rău să-l 
priveşti. 

— A! spuse ea atingând cu degetele sale umărul femeii 
îmbrăcate în negru, ai întârziat scumpa mea mătuşă; tot 
cortegiul a plecat, sunt la biserică, nu ne mai aşteaptă decât 
pe noi... Vino, vino! 

O salută pe Baccarat şi-şi continuă drumul repede. 

— Biata femeie, murmură rusoaica privind-o pe nebuna 
care se îndepărta cu un mers rapid şi inegal. 

— Ce are? întrebă Baccarat. 

— Este nebună din ziua în care, în ajunul căsătoriei sale, 
logodnicul ei şi un rival alungat se certară la un bal mascat 
şi se provocară la duel. Sosi, îi despărţi pe cei doi 
combatanți, dar era prea târziu... îşi pierduse minţile! 

Baccarat şi rusoaica părăsiră pajiştea şi-şi reluaseră 
plimbarea; ele zăriră o femeie în vârstă, aşezată în faţa unei 
mese de grădină şi contemplând cu foarte multă atenţie un 
obiect care se rotea. 

Acest obiect era o ruletă în miniatură, în al cărei cilindru 
se învârtea o bilă de fildeş ale cărei rostogoliri bătrâna le 
asculta cu deosebită bucurie. 

— Este o veche jucătoare, spuse însoţitoarea lui 
Baccarat. Anul trecut a spart banca de la Baden şi de 
bucurie a înnebunit pe loc. De când este aici caută un 
sistem pentru a câştiga dintr-o singură lovitură, ceea ce 
este şi foarte simplu, de altfel. Şi e atât de absorbită de 
calculele ei încât poţi trage cu tunul lângă ea fără s-o faci 
să-şi ridice capul. Este un Arhimede cu fustă. 

Dar, reluă rusoaica, nu ţi-am povestit încă de ce mă aflu 
aici, eu, care nu sunt mai nebună decât dumneata. 


— Vă ascult, doamnă, spuse Baccarat care găsea foarte 
la locul lor cuvintele interlocutoarei sale şi care fusese 
izbită de perspicacitatea pe care o dovedise dându-şi 
imediat seama că noua venită nu este nebună. 

— Sunt fiica generalului D... care comanda în Caucaz, 
continuă rusoaica, şi l-am luat în căsătorie acum 
cincisprezece ani pe colonelul K... 

Colonelul era un om crud, arţăgos, gelos până şi pe 
umbra lui şi care deveni nu soţul meu, ci tiranul meu. El nu 
voi să mă lase la Petersburg în casa tatălui meu; mă duse în 
Letonia unde avea comanda unei fortărețe şi mă sili să 
accept cea mai deplină singurătate, izolarea cea mai 
desăvârşită, plasându-mă sub ochii vigilenţi a doi cazaci 
care erau deportați... 

La Petersburg, însă, inspirasem unui tânăr ofiţer de 
gardă, pe care-l chema Ştefan, o pasiune reală şi puternică. 
Ştefan comisese imprudenţa de a veni după mine, de a 
pătrunde deghizat în casa soţului meu şi de a îndeplini cele 
mai umile funcţii. Timp de câteva luni dragostea şi fericirea 
noastră rămaseră secrete şi gelozia colonelului K... nu avu 
nici un motiv să se manifeste; într-o seară, însă, în timp ce 
contele Ştefan, îmbrăcat în haine de lacheu, se afla la 
picioarele mele, uşa se deschise brusc şi-l văzurăm apărând 
pe colonel... 

În acel moment al povestirii, rusoaica se întrerupse şi 
izbucni în lacrimi: 

— Bietul Ştefan! murmură ea. 

Baccarat devenise deosebit de curioasă şi aştepta 
nerăbdătoare continuarea poveştii; în aceeaşi clipă se ivi un 
alt personaj care le salută. 

Era un bărbat îmbrăcat în negru din cap până-n 
picioare. Butoniera hainei sale era împodobită cu cocarde 
de diverse culori iar el păşea cu capul uşor dat pe spate, 
aşa cum îi şade bine unui mare senior. 

Numai că pe capul său chel, căci era un om de aproape 
cincizeci de ani, se afla o pălărie de femeie iar de braţ îi 


atârna un sac de lucru. 

— Bună ziua, frumoasele mele doamne, bună ziua, rosti 
el salutându-le cu un aer protector; tare mai sunteţi 
frumoase amândouă şi dac-aş mai fi eu bărbat... he! he! 

Ciudatul personaj prinse în palma lui bărbia lui Baccarat 
şi începu să zâmbească. 

— Trebuie că eşti o frumoasă din lumea teatrului sau din 
aceea a femeilor mondene, spuse el, şi pe vremea în care 
eram bărbat... 

— Nu mai sunteţi? întrebă cu naivitate Baccarat. 

— Nu, frumoasa mea, am fost preschimbat în femeie. 

— Haida de, făcu Baccarat râzând. 

Dar gravul personaj reluă: 

— Nimic nu este mai adevărat, micuţo. Fratele meu mai 
mic, ducele de Miropoulo, pentru că nu sunt altcineva decât 
prinţul de Miropoulo, vrând să mă detroneze şi să mă 
înlocuiască în condiţii de aparentă legalitate, s-a înţeles cu 
un vrăjitor foarte abil şi am fost metamorfozat în femeie. 
Miniştrii principatului Miropoulo au constatat, într-o şedinţă 
solemnă, această schimbare de sex pe care a suferit-o 
persoana mea. Am fost declarat decăzut din titlurile şi din 
funcțiunile mele de prinţ domnitor şi numit ducesă. 

Baccarat nu-şi putu împiedica un zâmbet; dar rusoaica îi 
strânse uşor braţul. 

— Ssst! îi spuse ea, nu râde! 

— Pe legea mea, doamnă, spuse Baccarat, veţi înţelege 
că atunci când nu eşti obişnuit să vezi nebuni... 

— Prinţul nu este nebun, copila mea, spuse rusoaica, nu-i 
mai nebun decât mine. Faptul este autentic, a fost 
preschimbat în femeie... 

De această dată Baccarat scoase un strigăt de uimire şi- 
şi privi interlocutoarea pe care mult timp o socotise perfect 
sănătoasă şi în a cărei poveste fusese tentată să creadă: 
sărmana, era nebună ca şi ceilalţi, nebună de legat. 

Baccarat fugi, pradă ea însăşi acestei ameţitoare 
îndoieli, acestei halucinaţii stranii care pune stăpânire pe 


spiritele lucide în contact cu cele zdruncinate. 

Nu mai voia să cunoască urmarea poveştii contelui 
Ştefan, a rusoaicei şi a colonelului K..., soţul său, şi fugi să 
se încuie la ea, în acel mic apartament devenit în ultimele 
două ore noul său domiciliu şi acolo se simţi cuprinsă de 
acest apăsător gând că dacă nebunii seamănă uneori atât 
de bine cu oamenii normali, cum pot, cei care sunt obişnuiţi 
să-i vadă, să discearnă adevărul de minciună, cu atât mai 
mult cu cât monomania cea mai obişnuită la nebuni este 
aceea de a se crede perfect sănătoşi şi persecutați de o 
familie hrăpăreaţă sau de moştenitori grăbiţi să pună mâna 
pe moştenirea lor? 

Şi Baccarat, care-şi pusese atâtea nădejdi în doctorul a 
cărui vizită o primise, începu să tremure la gândul că elar 
putea socoti de prisos să ia orice informaţii asupra ei şi că 
încredinţat de adevărul celor spuse de sir Williams, ar 
categorisi-o, fără o informare mai amănunţită, în grupa 
nebunilor care au mania de a voi să-şi schimbe numele şi 
personalitatea. 

Doctorul se întoarse în aceeaşi după-amiază; era calm, 
surâzător şi o privea pe Baccarat cu un fel de compasiune. 

— Biata femeie! spuse el, atât de frumoasă, atât de 
tânăra... 

— Domnule, îl întrebă repede Baccarat, aţi fost în strada 
Moncey? 

— Da, copila mea, îi răspunse el. 

Baccarat îşi înăbuşi un strigăt de bucurie. 

— A! spuse ea, ştiam că sunteţi un om bun şi cinstit... 
care înainte să închidă o biată fată ca mine trebuie să se 
asigure dacă este sau nu nebună. Aţi văzut-o pe mama, nu- i 
aşa? continuă ea volubilă, va veni să mă ceară... şi 
dumneavoastră, domnule, mă veţi însoţi, nu-i aşa, veţi veni 
cu mine la Prefectură pentru a-l denunța ne acest mizerabil 
Williams! Îl cunosc pe prefectul poliţiei. O! Fiţi pe pace, 
afacerea va fi pe mâini bune şi Fernand nu va rămâne multă 
vreme în închisoare... A! Acest înspăimântător sir 


Williams!... Şi Fanny, această târfă, această nemernică care 
şi-a trădat stăpâna... 

Şi Baccarat strângea mâna doctorului, râdea şi în acelaşi 
timp plângea de bucurie. 

— Voi ieşi de aici, aşadar... voi pleca imediat şi nu-i voi 
mai vedea pe aceşti îngrozitori nebuni care mă fac să-mi 
pierd şi eu minţile... 

Fanny, care stătea în anticameră cu infirmiera, intră în 
aceeaşi clipă. 

— A! nemernico, îi spuse Baccarat, îmi vei plăti de îndată 
această trădare. 

Fanny îl privi pe doctor. 

Doctorul era calm şi zâmbea cu tristeţe: 

— Iată prima criză serioasă, îi spuse el lui Fanny încet. 
Cred că va trebui să-i administrez, un duş astă-seară. 

Şi cu glas tare îi spuse lui Baccarat: 

— Evident, doamnă, veţi pleca de aici, dar nu azi... 
Mâine... când vă veţi simţi mai bine... Astăzi sunteţi puţin 
suferindă... 

— A! murmură Baccarat tremurând, mă crede nebună! 

— O! copila mea, e o nimica toată... Dă-mi opt zile şi vei fi 
vindecată... Dar trebuie să fii cuminte, să nu disperi... să 
nu-ţi pierzi răbdarea. 

Baccarat rămase prăbuşită şi, amintindu-şi de rusoaică, 
se întrebă dacă nu cumva era nebună cu adevărat. 

— Aşadar, întrebă ea repede, nu aţi fost în strada 
Moncey? 

— Mă întorc de acolo, copila mea. 

— Aţi vorbit cu mama? Cu servitorii? 

— Am vorbit cu doamna Baccarat, îi răspunse doctorul. 

De data aceasta femeia înţelese totul. Sir Williams o 
înlocuise şi de aici înainte nu mai putea conta pe sprijinul 
nimănui pentru a-şi redobândi libertatea. 

Pentru o clipă, zdrobită, cu privirea fixă, Baccarat se 
abandonă cu desăvârşire în braţele disperării şi se întrebă 
dacă nu ar fi mai bine pentru ea să moară decât să rămână 


într-o asemenea situaţie. Puţin după aceea însă energia ei 
îşi redobândi locul şi gândul acela înăbuşit care-l stăpâneşte 
pe prizonier din prima sa oră de captivitate şi care nu este 
altceva decât o aspirație către libertate începu să 
încolţească în mintea ei. 

Se aşeză, cu capul în mâini, aparent nepăsătoare la 
zgomotele din jur, la cuvintele schimbate între Fanny şi 
doctor. 

Îl auzi, cu toate acestea, pe doctor spunându-i 
cameristei: 

— Am cerut directorului autorizaţie pentru ca dumneata 
să-ţi poţi petrece noaptea alături de stăpâna dumitale; el m- 
a refuzat însă şi eu m-am cam lansat astăzi dimineaţă faţă 
de stăpânul dumitale, baronetul sir Williams. Un articol al 
regulamentului nostru interzice ca după orele zece să 
rămână în sanatoriu altcineva în afara bolnavilor şi a 
personalului obişnuit. Puteţi veni în fiecare dimineaţă către 
orele şapte şi puteţi rămâne până la ora zece. 

— Dar, domnule, spuse Fanny, va dormi cineva în cameră 
cu stăpâna mea? 

— Da, o infirmieră îşi va pune un pat aici, în salon. 

— Biata mea stăpâna, suspină Fanny smiorcăindu-se. 
Baccarat nemişcată în continuare, părând că visează, 
auzise foarte bine această discuţie şi-i sesizase toate 
detaliile. 

Dar nici o mişcare nu o trădase; nu ridicase ochii nici 
pentru o singură clipă, nu scosese nici un singur cuvânt. 

Imediat după aceea o nădejde prinse viaţă în mintea ei 
surescitată şi această nădejde se baza pe plecările cotidiene 
ale lui Fanny. Baccarat se şi gândea la libertatea ei cu acea 
tenace inteligenţă care pregăteşte evadările iar mâna ei 
mângâia mânerul micului pumnal pe care, dimineaţă, în 
clipa plecării de acasă, îl lăsase să-i alunece în buzunar... 

Doctorul ieşi; Fanny rămase singură cu Baccarat. 

— Mititico, îi spuse aceasta din urmă, joci faţă de mine 
un rol urât. 


— Ştiu, îi răspunse cu obrăznicie camerista, dar este în 
interesul doamnei. 

— Ce face? întrebă Baccarat uluită de o asemenea 
siguranţă. 

— Fără îndoială că doamna ar fi putut face cine ştie ce 
prostii în tovărăşia micului Fernand; aici va fi cuminte. 

Curtezana o învălui pe Fanny cu o privire plină de 
dispreţ. 

— Mi-o vei plăti, murmură ea încet, atât de încet încât 
Fanny ghici mai mult decât auzi. 

— Doamna se poartă urât cu mine, spuse ea. Mai târziu 
însă îşi va da seama cât i-am fost de devotată. 

Cineva o întrebă pe Baccarat dacă vrea să ia masa 
singură sau în tovărăşia pretinsei rusoaice. 

— Îmi este indiferent, răspunse ea. 

Şi Baccarat o urmă pe infirmieră către sala de mese 
unde-i găsi aşezaţi la masă pe cei trei sau patru nebuni pe 
care-i întâlnise în grădină. 

— A! micuța mea dragă, spuse rusoaica arătându-i un loc 
alături de ea, e foarte drăguţ din partea dumitale că vii să 
iei masa aici. De altfel, nu am terminat să-ţi spun povestea 
mea. 

— Este adevărat, îi răspunse Baccarat care, absorbită cu 
totul de gândul evadării sale, nu o asculta decât cu o 
ureche. 

— Îţi spuneam, deci, reluă rusoaica, cum colonelul K... 
soţul meu, intrând pe neprevăzute în camera mea, l-a găsit 
pe contele Ştefan la picioarele mele. 

— Îmi aduc aminte, doamnă. 

— Contele, care era un suflet nobil, se ridică în grabă şi-i 
spuse colonelului: 

— Iertare! monseniore... iertare!... sunt un sărman 
lacheu care şi-a pierdut minţile şi care a îndrăznit să-şi 
insulte stăpâna... Omorâţi-mă ca pe un câine, dar iertaţi-o 
pe dânsa, pentru că mă respingea cu indignare şi cu 
dispreţ...!” 


— Şi atunci, mititico, colonelul, care-şi lipise ţeava 
revolverului de fruntea mea, cobori arma şi-mi spuse: 

— Bărbatul acesta spune adevărul, doamnă? Nu este 
decât un servitor, nu este amantul dumitale?” 

— Da”... am spus eu îngrozită. 

— Atunci, îmi spuse el, deoarece omul acesta e un sclav 
şi pentru că te-a insultat... ucide-l”. 

— Şi colonelul îmi puse pistolul în mână, adăugând: 

— Ocheşte inima şi trage!” 

Rusoaica ajunse în acest punct al dramaticei sale 
povestiri, când unul dintre pensionarii sanatoriului, aflat la 
stânga lui Baccarat, se adresă rusoaicei: 

— Când veţi renunţa scumpă doamnă, la această 
poveste, despre care pretindeţi că ar fi a dumneavoastră? 
Ştiţi foarte bine că aţi citit-o într-unul din romanele mele şi 
care poartă titlul: Lodoiska, poveste rusă. 

Baccarat îl privi pe bolnav cu mirare. 

Era un tânăr înalt, subţire şi blond, palid, foarte slab şi 
care umbla cu părul lung. El se plecă la urechea lui 
Baccarat şi-i spuse: 

— Aşa cum mă vedeţi, doamnă, sunt un om de litere. Am 
scris un mare număr de melodrame care s-au bucurat de 
câte o sută sau o sută cincizeci de reprezentații; ultima a 
îmbogăţit teatrul timp de şase luni. 

Baccarat n-o mai asculta pe rusoaică, îl privea acum cu 
atenţie pe autorul dramatic. 

— Ei bine, doamnă, sfârşi el, o să vă vină să credeţi când 
vă voi spune că sunt închis aici ca nebun şi că sunt luat ca 
atare? Ura şi invidia mă urmăresc necontenit. Romancierii 
au fost geloşi pe romanele mele, poeţii pe versurile mele iar 
dramaturgii pe dramele create de mine. Au făcut ei în aşa 
fel încât să fiu închis aici. 

Baccarat izbucni într-un râs puţin batjocoritor care nu-l 
supără însă pe poet. Acesta, de altfel, trecuse la un alt 
subiect şi începuse o discuţie politică împreună cu vecinul 
din dreapta sa, uitând de Baccarat. 


Aceasta se ridică repede de la masă şi se întoarse la ea, 
fără să-i pese de faptul că rusoaica nu izbutea să-i spună 
sfârşitul poveştii sale. 

La orele nouă se culcă ajutată de Fanny ale cărei servicii 
le acceptase fără nici o împotrivire, dar avusese grijă să-şi 
ascundă pumnalul sub pernă, într-un moment în care 
subreta nu-i acordase destulă atenţie. 

— Doamna doreşte să-i aduc ceva de la Paris? o întrebă 
Fanny pregătindu-se de plecare. 

— Da, răspunse Baccarat, adu-mi cutia de lucru care se 
găseşte în cabinetul meu de toaletă. 

— Adio, scumpa mea stăpână, îi spuse Fanny oarecum în 
bătaie de joc, pe mâine. 

— Pe mâine! răspunse Baccarat. 

După care murmură pentru ea: 

— Ne socotim noi mâine, fetiţo şi om vedea... 

Dacă Fanny i-ar fi văzut în clipa aceea privirile, s-ar fi 
îngrozit. 

CAPITOLUL XXXIX. 

Baccarat nu dormi şi îşi petrecu noaptea gândindu-se la 
planul ei de evadare; ar fi putut să încerce să-l pună în 
aplicare în aceeaşi seară dar succesul era îndoielnic iar 
tânăra femeie era atât de convinsă că fusese închisă în casa 
de nebuni pentru a rămâne până la sfârşitul zilelor sale, 
încât ţinea să fugă cu orice preţ. 

De altfel, trebuia salvat şi Fernand şi era mai bine să 
piardă o zi decât să compromită totul. O dată acestea 
hotărâte, Baccarat se trezi foarte calmă dis-de-dimineaţă, 
ascunzând din nou, cu grijă, pumnalul în corsaj. 

Sosind, Fanny o găsi într-o foarte bună dispoziţie, cu 
zâmbetul pe buze şi crezu că se resemnase şi că aştepta să 
fie eliberată în curând. 

Baccarat luă cutia de lucru şi o deschise. Într-una din 
despărţituri dădu peste un ghem de sfoară roşie, destul de 
groasă, de care se slujea atunci când lucra vreo tapiserie. 


Pentru a dobândi acest ghem de sfoară ceruse Baccarat 
cutia ei de lucru. 

Se îmbrăcă destul de îngrijit, păru foarte liniştită toată 
dimineaţa şi îşi petrecu ziua fără să iasă, ocupându-se cu 
broderia. 

Medicul o găsi mult mai bine şi hotărî să reducă numărul 
duşurilor. 

Către seară, după ce luase masa singură în camera sa, 
Baccarat pretextă o stare de slăbiciune şi-i spuse lui Fanny: 

— Aş vrea să mă culc. Ai să poţi în felul acesta să pleci cu 
un ceas mai devreme. 

— Nu, răspunse Fanny, pentru că infirmiera care se 
culcă în salon nu vine decât la nouă şi jumătate, iar doamna 
nu poate rămâne atâta vreme singură. 

— Aşa! făcu Baccarat, aruncând o privire către pendulă. 

Era ora opt precis. 

— Ei bine, spuse ea, asta nu mă împiedică de loc să mă 
culc, iar tu vei rămâne alături de mine. Închide storurile. 

Baccarat ieşi din salon şi trecu în dormitor. 

Fanny o urmă, închise storurile, trase perdelele şi făcu 
patul, de parcă s-ar fi aflat în strada Moncey. 

În timp ce se îndeletnicea cu toate acestea, Baccarat nu 
o slăbea din ochi şi, printr-o oglindă, se privea şi pe ea, ca şi 
cum ar fi vrut să stabilească o paralelă între persoana ei şi 
cameristă. 

Baccarat era înaltă şi avea umerii largi; în ciuda 
frumuseţii sale aristocratice, ea rămăsese o fată din popor. 
Era suplă şi viguroasă şi s-ar fi putut spune că în clipele 
acelea semăna cu o tigroaică gata să-şi sfâşie prada. 

Fanny, dimpotrivă, cu toate că era la fel de înaltă ca 
stăpâna ei, părea destul de firavă; erau amândouă de 
aceeaşi vârstă, dar Fanny părea să aibă cu zece ani mai 
mult. 

Fără să bănuiască nimic, Fanny pregătea patul de 
culcare al stăpânei sale în timp ce aceasta se asigura că nici 
în salon şi nici în anticameră nu era nimeni. 


Dintr-o dată ea încuie uşa cu cheia şi trase zăvoarele. 
Dintr-o singură săritură se aruncă peste Fanny, o înlănţui cu 
o singură mână, îi apucă gâtul cu cealaltă în aşa fel încât să 
nu poată striga, îi puse un genunchi pe piept iar subreta, 
uluită, zăpăcită, văzu la numai două degete deasupra ei 
lucind lama unui pumnal. 

— Scumpa mea copilă, spuse Baccarat, nu încerca să ţipi 
şi nici nu căuta să te mişti, nu are nici un rost... Dacă 
deschizi gura sau dacă faci o singură mişcare, te ucid! 

— Iertare... iertare!... murmură Fanny, iertare, scumpa 
mea stăpână! 

— Nu e nici un fel de stăpână aici, răspunse Baccarat ale 
cărei unghii se şi înfigeau în gâtul subretei, aici nu e decât 
Louise, fiica gravorului, fata din popor care are pumnul 
zdravăn şi care o va ucide pe ticăloasa care a trădat-o. 

Privirile lui Baccarat aruncau fulgere de mânie, iar 
Fanny crezu că i-a sunat ceasul din urmă. 

— Aşa! spui că sunt nebună, nu-i aşa, fetiţo, sunt 
nebună? Dar nebunii nu pot fi pedepsiţi! Nu se trimite 
niciodată un nebun la eşafod pentru vina de a-şi fi ucis 
paznicul într-un acces de demenţă. 

Pe jumătate sufocată de mâna lui Baccarat care-i 
strângea gâtul ca într-o menghină, Fanny arunca priviri 
rugătoare. 

Baccarat o făcu să simtă pe gât apăsarea pumnalului şi îi 
spuse: 

— Dacă ţipi, să ştii că-l înfig în gâtul tău! După care 
mâna ei slăbi strânsoarea. 

— Acum poţi să vorbeşti, dar foarte încet... şi baga de 
seamă... dacă se aud paşi în salon şi dacă nu vorbeşti încet 
fac din gâtul tău teaca pumnalului... 

— Ce doriţi? întrebă Fanny înspăimântată. 

— Vreau să ies de aici şi numai tu mă poţi ajuta. 

— Porţile sunt încuiate... 

— Da, dar ele se deschid pentru tine... 

— Nu veţi putea ieşi o dată cu mine... 


— Nu, dar pot uşor să fiu confundată cu tine... 

Şi Baccarat îşi privi subreta în ochi. 

— Adu-ţi aminte de faptul că sunt mult mai puternică 
decât tine şi că pot să te strâng de gât cu mâinile goale 
înainte să scoţi un singur țipăt şi că nu am nevoie nici 
măcar de acest pumnal; aşa că te sfătuiesc să nu opui nici o 
rezistenţă, altfel eşti moartă! 

Genunchiul slăbi şi el apăsarea. 

— Ridică-te, porunci Baccarat. 

Fanny se ridică tremurând. 

— Şi acum dezbracă-te şi încă repede! Nu avem timp de 
pierdut! 

Fanny se supuse şi spaima pe care i-o inspira pumnalul 
acum deasupra capului ei era atât de mare încât în cinci 
minute rămase în cămaşă. 

Baccarat îi arătă cutia de lucru: 

— Dă-mi sfoara roşie. 

Fanny o ascultă şi de această dată. Sfoara roşie era 
destul de puternică; Baccarat o puse însă în două, făcu un 
nod mare şi-i spuse lui Fanny: 

— Pune aici amândouă mâinile. 

Subreta se lăsă legată şi scoase un strigăt de durere căci 
nodul era foarte strâns. 

— Încă o exclamaţie ca asta şi eşti un om mort, îi spuse 
Baccarat cu răceală. 

Fanny se cutremură şi tăcu. 

Baccarat o legă atunci de picioare după care o împinse 
pe pat, unde se pomeni cu faţa în jos şi în imposibilitate de a 
face vreo mişcare. 

Baccarat se aplecă atunci la urechea ei şi-i spuse: 

— Am să-mi îmbrac rochia ta, am să-mi pun şalul tău şi 
căciuliţa ta şi am să caut să semăn cât mai bine cu tine în 
aşa fel încât să nu atrag atenţia nimănui. Dar vreau să ştiu 
tot ce ai făcut ieri ca să pleci de aici. 

Şi ca s-o facă pe Fanny să-şi dea drumul la gură, 
Baccarat îi arătă din nou pumnalul. 


— Spune numai adevărul şi nu încerca să mă tragi pe 
sfoară, este în interesul tău. Pe unde ai trecut ieri? 

— Prin coridorul care se află la capătul anticamerei şi 
care duce în grădină. 

— După aceea? 

— Am străbătut grădina şi am ajuns la poartă. 

— Poarta era deschisă? 

— Nu; paznicul care stătea şi fuma m-a întrebat cine 
sunt; i-am spus că sunt camerista doamnei şi atunci mi-a 
deschis. 

— Te-a privit cu atenţie? 

— Nu. Şi apoi curtea nu e prea bine luminată. 

— Mai departe. 

— Am străbătut curtea şi am ajuns la portar. Oamenii de 
aici trec prin faţa ghişeului său şi ies pe poarta cea mică; 
bolnavii ies pe aceea mare. 

Baccarat se încruntă. 

— Cred că nu mi-a dat nici o atenţie şi că nici n-a 
remarcat ce culoare are părul meu; citea ziarul şi abia dacă 
şi-a ridicat privirile. 

Baccarat o luă pe Fanny în braţe, o ridică de parcă ar fi 
fost un fulg şi o duse în fundul cabinetului de toaletă unde o 
culcă pe jos. 

— Ascultă-mă bine, ai tot interesul să nu mă minţi: am să 
te las aici şi am să închid uşa, după ce o să am grijă să nu 
poţi ţipa; dacă nu voi putea ieşi, dacă tot ce mi-ai spus a fost 
o minciună, dacă sunt prinsă şi adusă din nou aici, o să am 
tot timpul să vin şi să te ucid; este o treabă de câteva 
secunde... Gândeşte-te bine dacă n-ai spus nici o minciună. 

— Am spus numai adevărul, bolborosi Fanny. 

Baccarat luă o batistă şi-i puse un căluş; încuie apoi uşa 
cabinetului de toaletă şi vâri cheia în buzunar. 

Pendula arăta orele opt şi jumătate. Baccarat se 
dezbrăcă la rândul ei şi îşi puse rochia lui Fanny; îşi despleti 
părul şi îl lăsă să-i cadă de-a lungul capului în aşa fel încât 
şuviţele să-i ascundă chipul. 


Îşi puse apoi pe cap boneta cameristei sale, şalul ei pe 
umeri şi se încălţă cu pantofii lui Fanny. 

Se privi apoi în oglindă. La o depărtare de trei paşi iluzia 
era perfectă, semăna leit cu subreta ei. 

Înghesui apoi pernele sub pătură, de-a lungul patului, 
trase draperiile şi s-ar fi putut jura că ea e în pat şi că 
doarme. 

— Infirmiera va intra aici pe la zece, îşi spuse ea, va fi 
încredinţată că dorm, va presupune că Fanny a plecat şi se 
va duce ea însăşi la culcare. Abia mâine dimineaţa îşi vor da 
seama că am fugit. 

Baccarat stinse lumânările şi ieşi fără să uite însă micul 
ei pumnal. 

Fanny spusese adevărul. Cu ajutorul indicaţiilor sale 
Baccarat străbătu grădina, ajunse la poartă şi zări de 
cealaltă parte, în curte, un infirmier care, întins pe o bancă, 
fuma o pipă. 

— Vreţi să-mi deschideţi, domnule? întrebă, ea imitând 
vocea lui Fanny. 

Infirmierul se supuse fără să crâcnească, dându-se în 
lături pentru a o lăsa să treacă. 

— Mulţumesc, spuse Baccarat... Luaţi aer...? 

— Îngheţ! E un ger astă-seară... 

— La revedere, domnule... Noapte bună. 

— Noapte bună, cuconiţă! 

Şi Baccarat trecu hotărâtă prin faţa infirmierului care 
era încredinţat că o văzuse cu o seară în urmă, la aceeaşi 
oră. 

Străbătu curtea fără ezitare şi, ajutată de lumina palidă 
a unui felinar, ajunse la portar care, aşa cum făcuse şi ieri, 
citea ziarul. 

Baccarat ciocăni în geamul ghişeului. 

— Cine-i acolo? întrebă portarul. 

— Camerista doamnei din pavilion, spuse Baccarat 
pătrunzând în încăpere. 


— A! bun, spuse portarul care tocmai citea foiletonul, vă 
deschid imediat. 

Dar pentru că foiletonul îl pasiona, el se ridică, dar cu 
ziarul în mână, şi, continuând să citească, puse cheia în 
broască fără să arunce măcar o singură privire către 
Baccarat. 

— Mulţumesc, spuse femeia simțindu-se încă emoţionată. 

Portarul nu-i dădu însă nici o atenţie şi o lăsă să plece, 
atât era de absorbit în lectura romanului său. 

Baccarat se avântă în stradă cu agilitatea unei căprioare. 

Era liberă! 

Trase o gură de aer rece şi porni să alerge fără oprire 
până ajunse la bulevard. Acesta era aproape pustiu. 

Baccarat se opri şi reflectă. Se gândise atât de mult la 
planul ei de evadare încât nu-i trecuse prin minte ce va face 
în clipa în care va fi liberă. 

Cu două zile în urmă, Baccarat plecase de acasă cu 
numai doi ludovici; era tot ce avea asupra ei şi nu ar fi fost 
de loc prudent să se ducă liniştită în strada Moncey. Sir 
Williams ar fi putut să prevadă eventualitatea unei evadări 
şi oamenii casei erau acum oamenii lui. 

Baccarat voia să scape de baronet şi să-l salveze pe 
Fernand şi pentru asta era nevoită să se ascundă şi să facă 
în aşa fel încât să i se piardă urma. 

Trecu o birjă; se urcă în ea şi porunci vizitiului: 

— Strada Neuve-des-Mathurins 35, la domnul baron de 
O. 

Baccarat se gândise la bărbatul care o iubea şi pe care 
ea nu-l iubea, aşa cum te gândeşti la un protector. 

Trăsura se urni cu greu. 

— Ştiu foarte bine, gândi ea, că este ultimul om din lume 
căruia ar trebui să mă adresez pentru a-l salva pe Fernand, 
dar este bun şi mă va ierta. 

Trăsura străbătu în numai câteva minute distanţa care 
despărţea bariera Blanche de strada Neuve-des-Mathurins. 


Baccarat dădu birjarului cinci franci şi sună. Valetul îi 
deschise şi se dădu speriat în lături văzând-o pe aceea 
căreia îi spunea doamnă, îmbrăcată ca o slujnică. 

— Stăpânul tău este acasă? întrebă ea fără să ţină seama 
de uluiala servitorului. 

— Domnul baron a ieşit acum câteva clipe. 

— Ştii unde s-a dus? 

— Nu cred că aş putea să vă spun. 

— A plecat pe jos sau cu trăsura? 

— Domnul baron a plecat cu trăsurica, însoţit de John. 

— Foarte bine. Am să aştept. 

Baccarat străbătu anticamera şi pătrunse în salon unde 
se culcă imediat pe o canapea. Erau aproape ceasurile 
zece. 

Din moment ce domnul, de 0... plecase, era evident că 
nu avea să se întoarcă înainte de miezul nopţii şi Baccarat 
se resemnă. 

Baccarat se culcă pe sofa, îşi înfundă perna sub cap şi se 
înveli cu o pătură pe care i-o aduse valetul, refuzând să 
intre în dormitorul în care pătrunsese de atâtea ori. Când 
baronul de 0... se înapoie, către ceasurile patru dimineaţa, 
el o găsi dormind. Fusese răpusă de oboseală. 

Baronul primise cu două zile în urmă, aşa cum îi spusese 
sir Williams lui Baccarat, o scrisoare ca venind din partea 
ei, mai bine zis purtându-i semnătura, dar având scrisul 
imitat la perfecţie. 

În această scrisoare, destul de afectuoasă, de altfel, 
tânăra femeie, cu ale cărei capricii baronul se obişnuise de 
multă vreme, îi aducea la cunoştinţa faptul că pleca într-o 
călătorie împreună cu mama ei şi îl vestea că avea să 
lipsească opt zile. 

Baronul avea treizeci de ani; el aparţinea acelei 
generaţii care îşi petrece viaţa făcând sport şi avea tot 
atâtea amante pe câte fire de păr în cap. 

Domnul de 0... o iubea pe Baccarat aproape tot atât de 
mult pe cât iubeşti un cal; era în această dragoste şi puţină 


obişnuinţă şi puţin orgoliu. 

Văzând-o adormită pe canapea fu foarte mirat, o atinse 
eu degetul şi o trezi. 

Baccarat se frecă la ochi, îşi aduse aminte de 
împrejurările prin care ajunsese acolo şi întinse baronului 
mâna zâmbindu-i fermecător. 

Baccarat îl înşela pe baron; de fapt, nutrea pentru el o 
afecţiune plină de respect. 

— De unde vii, Dumnezeule? întrebă baronul sărutând 
mâna care i se întindea. 

Baccarat redevenise însă serioasă şi se gândea tot 
timpul că trebuie să se apere de sir Williams. 

— Scumpul meu baron, întrebă ea, ai primit din partea 
mea o scrisoare, nu? 

— Întocmai. Îmi aduceai la cunoştinţă plecarea ta. 

— Încotro? 

— Nu-mi aduc bine aminte... nu ştiu... 

— Nici eu nu ştiu. 

Baronul o privi cu luare aminte. 

— Eşti nebună? 

— Nebună? făcu ea tresărind. O! Te rog să nu mai 
pronunţi acest cuvânt în faţa mea, îmi ajunge. 

— Şi totuşi... murmură baronul din ce în ce mai uimit de 
cuvintele ei şi privind atent rochia amantei sale. 

— Arată-mi scrisoarea pe care ţi-am trimis-o... Caut-o... 

Şi baronul îi arătă cu degetul o cupă imensă din porțelan 
chinezesc aflată pe un gheridon şi înlăuntrul căreia se aflau 
scrisori citite. 

Baccarat o regăsi şi pe a ei, mai bine zis pe aceea a lui 
sir Williams şi o examină cu mare atenţie. 

— Ai putea să juri, într-adevăr, că eu am scris toate 
astea. 

— Cum, spuse baronul, nu ai scris tu? 

— Se înţelege că nu! 

— Atunci cine a scris? 


— O! Cred că ştiu, dar toată povestea asta e prea lungă 
pentru a putea fi povestită acum. Mulţumegşte-te să afli că 
nu ţi-am scris eu şi că nu am fost plecată în nici o călătorie. 

Baronul deschise ochii mari. 

— Asta-i bună, draga mea prietenă! exclamă el. Cu toate 
acestea, vii de undeva, nu? Vii poate de acasă? 

— Nu, vin de la Montmartre. 

— În această rochie? 

— Este rochia lui Fanny pe care am lăsat-o în locul meu. 

— Unde anume ai lăsat-o? 

— În casa de nebuni în care am fost închisă. 

Baronul se dădu în lături speriat. 

— Ai fost închisă, strigă el, închisă ca nebună? 

— Da; cred că nu am aerul... 

— Scumpă prietenă nu am spus nici un moment una ca 
asta, dar s-ar putea să ajung s-o cred dacă nu-mi explici... 
— Ei bine, spuse Baccarat, toată lumea crede că eşti 

singurul om capabil să mă scoată din fire. 

— Cum? exclamă baronul, ai fost scoasă din fire? 

— Aproape. Vreau să spun că s-a găsit o mână destul de 
puternică, pentru a intra în casa mea, pentru a-mi corupe 
servitorii şi pentru a mă închide într-o casă de nebuni în 
timp ce stăteai liniştit în patul tău sau la o masă de joc. 

Baronul scoase un strigăt de uimire. 

— Asta e prea de tot! 

— Fără să fie însă tot! În clipa aceasta există o altă 
Baccarat! Acasă la mine, în locuinţa mea, există în acest 
moment o femeie care trăieşte cu numele meu. 

De data aceasta domnul de 0... o privi cu mai multă 
atenţie pe Baccarat şi se întrebă dacă nu era, într-adevăr, 
scrântită. 

— Ascultă-mă, spuse Baccarat, tot ceea ce mi s-a 
întâmplat a fost din vina mea, nu am venit să mă plâng, am 
venit doar să-ţi cer un serviciu. 

— Scumpa mea, spuse domnul de 0..., tot ceea ce îmi 
spui pare foarte ciudat şi mă face să mă îndoiesc de faptul 


că ai fi în toate minţile. 

— Fie. Dar cum nu vreau să-ţi istorisesc acum o intrigă 
întreagă, cum nu vreau să-ţi prilejuiesc un duel şi nici să te 
oblig să faci un scandal monstru atâta vreme cât socot că 
este nevoie de o prudenţă extremă, nu-ţi voi povesti nimic 
pentru moment. 

— Atunci...? 

— În primul rând, dragul meu, este necesar să ştii că nici 
tu şi nici Laurent, valetul tău, nu m-aţi văzut. 

— Şi de ce? 

— Pentru că sunt urmărită şi pentru că oamenii care mă 
urmăresc vor veni după mine drept aici. 

— Dar care este nelegiuirea pe care ai făptuit-o! 

— Niciuna. Cu excepţia unei slăbiciuni... a unui 
capriciu... dar care nu priveşte poliţia. Nu poliţia este aceea 
care mă caută. 

— Pe legea mea, spuse baronul, îmi pierd şi eu minţile. 
Ar fi fost mai bine să rămâi acolo, eşti nebună de legat. 

— Fie şi aşa. Dar făgăduieşte-mi că n-o să te amesteci 
atâta timp cât n-am să te rog cu. Eşti prea încăpățânat, ai 
sparge toate geamurile mult prea devreme. 

— Atunci ce vrei? 

— În primul rând, dragul meu prieten, vreau să-mi 
împrumuţi cincizeci de ludovici. Am plecat de acasă acum 
două zile cu numai câţiva franci. 

Şi Baccarat îi arătă baronului portofelul. 

— Ai o sută, scumpa mea, nu cincizeci. Altceva? 

— Altceva? spuse Baccarat. Da, o să-mi dai câteva 
cuvinte adresate prefectului poliţiei, am treabă cu el... şi 
câteva cuvinte adresate judecătorului de instrucţie, am 
nevoie de el. 

— Asta-i bună, exclamă domnul de 0..., nu cumva ţi-au 
închis amantul? 

— Ba da, răspunse ea cu sânge rece. 

— A! spuse baronul, mi-am închipuit cu... Femeile se 
compromit întotdeauna pentru tinerii ăştia fără nici un 


căpătâi care se lăfăie în patul din care lipsim noi! 

El adăugă apoi cu un zâmbet indulgent. 

— 'Ţi-am lăsat întreaga libertate şi tu ai făcut la fel. Nu aş 
avea, deci, nimic de spus. Vei fi de acord, însă, că felul tău 
de viaţă este cel puţin... romantic. 

— De acord, răspunse Baccarat; există însă un mister pe 
care nu ţi-l pot dezvălui. Mulţumeşte-te să mă ajuţi şi să-mi 
fii prieten. 

— Cum doreşti. Îmi ceri, aşadar, o scrisoare pentru 
prefectul poliţiei? 

— Da, şi încă una pentru domnul A..., judecătorul de 
instrucţie pe care trebuie să-l cunoşti. 

— Sigur că-l cunosc; A... mi-a fost coleg de studii. 

— Foarte bine; scrie-le, în cazul acesta, că te bizui pe 
amiciţia lor într-o împrejurare destul de gravă; roagă-l pe 
prefect să mă asculte, căci îi voi povesti lucruri foarte 
importante şi cere-i judecătorului de instrucţie să-mi 
îngăduie să ajung până la un tânăr care trebuie să fie închis 
de două zile sub învinuirea de hoţie, este vorba de domnul 
Fernand Rocher. 

Baronul, obişnuit să-i satisfacă toate capriciile şi 
înțelegând că nu vrea să i se pună întrebări, luă loc în faţa 
mesei de scris şi redactă cele două scrisori. 

— Şi acum, îi spuse Baccarat, cere să mi se facă patul şi 
lasă-mă să dorm până la ziuă. După ce mă vei trezi, vei 
porunci să mi se pregătească trăsurica. 

Zece minute mai târziu, Baccarat se culca din nou şi 
adormea. 

Patru ceasuri după aceea baronul o trezea din somn. Era 
ora opt. 

Baccarat, care pe vremea când baronul era îndrăgostit 
de ea venea destul de des pe acolo, avea în casa acestuia o 
întreagă garderobă cu ajutorul căreia putea face faţă 
oricărei situaţii neprevăzute. Ea se îmbrăcă deci elegant şi- 
şi învălui trupul într-un frumos şal. 


— Şi acum, îi spuse ea baronului, cred că nu ştiu la ce 
oră mă voi întoarce; nici măcar nu ştiu sigur dacă mă voi 
întoarce; pentru orice eventualitate, însă, te rog să nu ieşi 
astăzi din casă. 

— Cum doreşti, răspunse baronul. 

Baccarat îşi făcuse socoteala că din clipa în care 
evadarea ei avea să fie descoperită şi până în momentul în 
care sir Williams urma să fie înştiinţat, avea posibilitatea să- 
şi facă declaraţia în faţa prefectului de poliţie. 

Muie un biscuit într-un pahar de malaga, îi întinse 
baronului mâna spunându-i „la revedere” şi se urcă în 
trăsură. 

La ora opt şi jumătate, cu scrisoarea de recomandare în 
mână, Baccarat cerea să fie primită de către prefect. 

CAPITOLUL XL. 

Numele baronului de 0... avea un credit destul de mare 
pentru a-i deschide lui Baccarat toate uşile. 

Tânără femeie pătrunse deci până la marele magistrat 
care are sarcina de a veghea la securitatea parizienilor. În 
ciuda orei matinale, prefectul poliţiei, citind cartea de vizită 
trimisă de Baccarat, se îmbrăcă în grabă şi porunci să fie 
condusă în biroul său. 

Poliţia din Paris se ocupase mult de ea în ultimele două 
zile şi numai prietenia prefectului pentru baronul de 0... 
izbutise să împiedice emiterea unui mandat de arestare 
împotriva ei, atât de mult era implicată în afacerea Fernand 
Rocher. 

Aflând că Baccarat este aceea care doreşte să-l vadă, 
prefectul scoase un suspin de uşurare şi îşi spuse: 

— Dacă ar fi fost vinovată, n-ar fi îndrăznit să vină aici. 

Şi trecu în biroul în care-l aştepta prietena baronului de 
0... 

— Doamnă, îi spuse, parchetul îmi cere să vă arestez... 

Baccarat tresări. 

— Văd însă, ţinând seama de vizita dumneavoastră, că 
nu voi fi nevoit să fac un gest atât de neplăcut şi sunt 


convins că-mi veţi furniza toate explicaţiile necesare. 

— Desigur, domnule, răspunse Baccarat, şi cred că 
aceste explicaţii vă vor fi suficiente. 

— Eram convins că nu aveţi nici un amestec, atât de 
convins, încât nici nu am socotit necesar să-l anunţ pe 
baronul de 0... De altfel, continuă magistratul zâmbind, 
sunt lucruri pe care poliţia trebuie să le vadă fără să ştie de 
ele şi vă daţi seama că mi-ar fi venit destul de greu să explic 
prietenului meu... că domnul Fernand Rocher... mă 
înţelegeţi, nu? 

— Da, domnule, răspunse Baccarat roşind uşor. 

— Şi cu toate acestea, doamnă, dacă nu aţi fi venit astăzi, 
aş fi fost obligat să... 

— Domnule prefect, spuse calmă Baccarat, vă rog să mă 
priviţi în faţă şi să vă uitaţi în ochii mei, aşa cum vă uitaţi în 
ochii unui criminal. Arăât eu a hoaţă? 

— Flotant, nu, dar sunt încredinţat că nu ştiţi pe cine aţi 
adăpostit în casa dumneavoastră. 

— Ştiu foarte bine, domnule prefect, respinse calmă 
Baccarat, ba mai mult decât atât, vă pot spune că tânărul la 
care vă referiţi este tot atât de nevinovat ca şi mine. 

— Imposibil! 

— Acesta este adevărul domnule. 

— Există dovezi! 

— Ştiu. Dar părerea mea rămâne aceeaşi. 

— Dovezi autentice, zdrobitoare, dovezi materiale. 

— Ştiu. Dar dacă vă veţi da osteneala de a mă asculta, 
poate că această afacere vi se va înfăţişa într-o cu totul altă 
lumină. 

— Foarte bine, spuse magistratul, vă ascult. 

Baccarat povesti atunci, punct cu punct, dar foarte 
succint, toate întâmplările pe care le trăise în ultimele opt 
zile, vorbi despre pasiunea ei pentru Fernand, despre vizita 
pe care i-o făcuse sir Williams, despre infamia pe care o 
săvârşise cu sora ei, Cerise, despre scrisoarea pe care i-o 


dictase baronetul, scrisoare adresată lui Fernand Rocher şi 
predată domnului de Beaupreau. 

— În sfârşit, spuse ea încheindu-şi expunerea, eu sunt 
profund încredinţată că toate acestea sunt manevrate de 
către sir Williams. 

— Doamnă, spuse prefectul după câteva clipe de 
gândire, vă daţi seama de gravitatea spuselor 
dumneavoastră? Vă daţi seama de faptul că, admițând că 
spuneţi adevărul şi că nu vă înşelaţi, un şef de birou de 
minister şi o personalitate sus-pusă ar fi compromişi? 

— Ştiu foarte bine că nu vă spun decât adevărul, 
domnule prefect, spuse Baccarat. Şi acum, întrebă ea, ar fi 
cu putinţă să-l văd pe Fernand Rocher? 

— Cu autorizaţia parchetului, da. Instrucţia cazului său 
s-a încheiat. 

— Se va reveni, murmură Baccarat şi o făcu atât de 
convinsă încât izbuti să-l impresioneze şi pe prefect. 

Magistratul scrise câteva rânduri pe care le puse în 
acelaşi plic cu scrisoarea baronului de 0... către judecătorul 
de instrucţie şi-i spuse lui Baccarat: 

— Aşteptaţi câteva minute, veţi fi însoţită. 

Uşierul se întoarse după câteva minute cu permisul şi 
prefectul îi spuse: 

— O veţi conduce pe doamna. 

Apoi, adresându-se lui Baccarat: 

— Vă aştept din nou aici, doamnă; trebuie să mă mai 
gândesc cu privire la situaţia dumneavoastră. 

Baccarat era însă prea emoţionată la gândul că avea să-l 
vadă pe Fernand ca să aibă timp să se îngrijoreze pentru 
soarta ei. 

Îl urmă deci pe uşier prin labirintul acela de săli şi de 
coridoare ale Prefecturii poliţiei. 

În clipa în care Baccarat pătrunse în încăperea ocupată 
de Fernand, acesta tocmai fusese părăsit, cu câteva minute 
în urmă, de către Leon Rolland şi de către domnul Armand 
de Kergaz care-i dăduseră speranţe de eliberare şi de 


reabilitare. De când se afla în închisoare, tânărul căzuse 
într-o stare de toropeală care-l făcuse insensibil la 
zgomotele exterioare. 

Baccarat intră, deci, în celulă fără ca el să ridice măcar 
privirile şi avu răgazul să-l privească în linişte timp de 
câteva secunde. 

Era aşezat pe marginea patului, cu coatele sprijinite de 
genunchi şi cu capul în palme. Părul îi era răvăşit, privirea îi 
era rătăcită, era evident că suferă cumplit şi toate acestea o 
impresionară până la lacrimi. Şi în clipa în care temnicerul 
se retrăgea închizând uşa în urma lui, Baccarat se apropie 
de Fernand şi îl cuprinse în braţele sale. 

Simţind-o, tânărul tresări, ieşi din toropeala lui 
obişnuită, ridică privirile, o recunoscu pe Baccarat şi scoase 
un strigăt. Era un strigăt de bucurie, era strigătul care 
scapă unui prizonier în clipa în care vede chipul unui 
prieten. 

În clipa imediat următoare însă, el fu cuprins de un alt 
sentiment, unul de ură: Fernand văzu în această femeie 
fiinţa care l-a distrus, care l-a dezonorat şi în a cărei casă 
fusese arestat. 

EI o respinse şi-i spuse cu amărăciune: 

— Mă urmăriţi şi aici? 

Femeia înţelese simţămintele pe care i le inspira; era 
însă tare şi prevăzuse această reacţie. Pentru Fernand, care 
nu cunoştea intriga a cărei victimă ajunsese, Baccarat făcea 
parte dintre duşmanii lui. 

— Domnule, îi spuse ea emoţionată, aveţi poate tot 
dreptul să mă dispreţuiţi; dar veţi asculta tot ceea ce vă voi 
spune căci eu vă ofer mijlocul prin care vă veţi putea dovedi 
nevinovăția. 

— A! strigă Fernand, recunoaşteţi, aşadar, că sunt 
nevinovat? 

— Mai mult decât atât, domnule, cunosc numele celor 
vinovaţi. 


— Vorbiţi, poate, de dumneavoastră... spuse el cu 
răutate. 

Baccarat îşi înăbuşi cu greu plânsul. 

— Dumnezeule, murmură ea, mă crede complice! 

Era atâta durere şi atâta sinceritate în cuvintele ei, încât 
Fernand tresări şi îi spuse blând: 

— Nu sunteţi dumneavoastră aceea care m-a distrus? 

— Nu distrugi niciodată un om pe care-l iubeşti. 

Baccarat îngenunche în faţa lui cu ochii plini de lacrimi. 

— Da... spuse Fernand, este adevărat... spuneţi că mă 
iubiţi... Dar vă rog să-mi explicaţi... Vorbiţi... 

— Iartă-mă, îi spuse ea, iartă-mă când îţi spun că te 
iubesc, ştiu că nu sunt demnă de dumneata, nu sunt decât o 
femeie rătăcită, ştiu; dar ca să poţi înţelege purtarea mea, 
trebuie să-ţi spun că te iubesc. 

Fernand o privea; o găsea atât de frumoasă, încât fără să 
vrea îşi aduse aminte de acele ameţitoare ceasuri pe care le 
petrecuse în tovărăşia ei în casa din strada Moncey, uitând 
de Hermine. 

Baccarat continuă: 

— Prima oară când te-am văzut, domnule Fernand, eram 
la fereastra sorei mele; dumneata te aflai la fereastra 
dumitale... Nu mi-ai vorbit, nu m-ai privit, poate că nici nu 
m-ai văzut, dar asta nu m-a împiedicat să mă îndrăgostesc 
de dumneata... Şi când o femeie ca mine se îndrăgosteşte... 
să ştii că e aproape nebună...! 

— Săârmana... murmură Fernand. 

— Nu mă compătimi, nu merit compătimirea dumitale; 
merit să fiu dispreţuită. 

— Dacă aşa stau lucrurile, eu vă iert, doamnă. 

— Ascultă-mă, ascultă-mă. Într-o zi, sora mea mi-a spus 
că urmează să te căsătoreşti. 

Fernand tresări. 

— Dumneata... ezită el, dumneata eşti aceea care... 

— Nu. Vreau să spun că nu numai eu. Şiel. 

— Care el? 


— Un mizerabil... un monstru... sir Williams. 

— Nu-l cunosc, spuse, tânărul uimit la auzul acestui 
nume. 

— Aşteaptă, ai să înţelegi îndată, continuă Baccarat 
surescitată. În ziua în care am aflat despre căsătoria 
dumitale eram la sora mea... Ştii foarte bine că ne-am 
salutat; după aceea ai plecat de acasă. Eu eram cu trăsura 
şi te-am urmărit. 

Fernand făcu un gest de surprindere. 

— Te-am urmărit până în strada Saint-Louis şi acolo am 
aflat că tânăra pe care trebuia s-o iei de soţie se numea 
Hermine şi că pe tatăl său îl chema Beaupreau... M-am 
întors acasă chinuită de tot felul de gânduri, dar nu mi-a 
trecut nici o clipă prin minte să te împiedic să te 
căsătoreşti. Nu am dormit nici o clipă în noaptea aceea, m- 
am frământat şi n-am făcut decât să te strig pe nume. A 
doua zi de dimineaţă am primit o vizită. Era un diavol pe 
care-l cheamă sir Williams. 

— Dar eu nu am auzit niciodată vorbindu-se de el. 

— Aşteaptă; omul acesta mi-a spus: „ÎL iubeşti pe 
Fernand; eu o iubesc pe domnişoara de Beaupreau”. 

La auzul acestor cuvinte Fernand păli. 

— Şi imediat după vizita lui sir Williams, am primit o altă 
vizită: pe aceea a domnului de Beaupreau. 

— EI! exclamă Fernand al cărui glas tremura de emoție. 

— Domnul de Beaupreau o iubea pe sora mea, continuă 
Baccarat roşind de ruşine; şi atunci, nu mai ştiu bine pe ce 
limbă mi-a vorbit sir Williams, nu mai ştiu bine cum au 
izbutit vorbele lui veninoase să-mi sucească minţile; ştiu 
însă că un ceas mai târziu îmi vândusem sora, pe Cerise. O 
vândusem omului cu a cărui fiică urma să te căsătoreşti, dar 
cu condiţia ca el să-ţi respingă cererea. 

Baccarat se opri şi începu să plângă. 

Fernand îi luă mână. 

— Te iert, îi spuse el. 


— A! exclamă fata, nu mă ierta încă, nu ţi-am spus totul. 
Sir Williams mi-a dictat o scrisoare! Dumitale îţi era 
adresată această scrisoare şi în cuprinsul ei te tutuiam ca şi 
cum ai fi fost amantul meu de multă vreme şi îmi băteam joc 
de femeia care avea să-ţi fie soţie, amintindu-ţi că îmi 
făgăduiseşi să nu mă părăseşti chiar dacă te-ai fi căsătorit... 

— Ai scris aşa ceva? întrebă Fernand care începuse să 
înţeleagă lucrurile. 

— Da, şi am predat această scrisoare domnului de 
Beaupreau iar domnul de Beaupreau a lăsat-o să-i scape 
din mână în casă, în seara în care ai luat masa la ei; această 
scrisoare a fost descoperită după plecarea dumitale, 
domnişoara Hermine a citit-o şi... 

Fernand înţelese dintr-odată cauza acelei scrisori de 
despărţire pe care o primise de la Hermine. 

Ceea ce continua însă să rămână o taină, atât pentru el 
cât şi pentru Baccarat, era furtul celor treizeci de mii de 
franci şi portofelul găsit în buzunarul paltonului său. 

Desigur, toate acestea erau opera lui sir Williams, a lui 
sir Williams în complicitate cu domnul de Beaupreau şi cu 
toate că Baccarat nu avea dovada acestei complicităţi, era 
convinsă că aşa stau lucrurile. 

— 'Te voi salva, îi spuse ea lui Fernand, îi voi nimici pe 
aceşti doi mizerabili. 

— A! spuse el, unul este tatăl Herminei. 

Baccarat plecă fruntea. 

— Este adevărat, şopti ea, pe Hermine o iubeşti! Nu are 
însă nici o importanţă, eu tot te voi salva. Îmi voi 
răscumpăra vina... Şi dacă vei fi fericit... ei bine, atunci voi 
suferi şi eu mai puţin... 

Fernand îşi aduse aminte de vizita contelui de Kergaz şi 
de cuvintele lui: „Ar trebui să stăm de vorbă cu această 
Baccarat”. 

— Ascultaţi-mă, îi spuse el, cunosc un om care mi-a 
făgăduit şi el să mă scape şi care vrea să vă vorbească... A 


fost aici împreună cu Leon Rolland, logodnicul Cerisei. Au 
plecat puţin înainte să veniţi. 

— Cum se numeşte? 

— Contele de Kergaz. 

— Unde aş putea să-l văd? 

— Locuieşte în strada Culture-Sainte-Catherine. 

Baccarat prinse în palmele sale capul tânărului şi-l 
sărută cu înflăcărare. 

— Chiar dacă ar fi să recunosc faptul că eu am furat şi 
tot îţi voi dovedi nevinovăția. Şi acum, sir Williams, între noi 
doi! 

După aceste cuvinte Baccarat ieşi cu fruntea sus, cu 
inima palpitând de o nobilă emoție; dragostea o purifica în 
faţa propriilor săi ochi. 

Veştile furnizate de Baccarat aduceau, laolaltă cu 
declaraţiile lui Fernand, o lumină nouă în această afacere 
încurcată. Aceasta era, cel puţin, părerea prefectului de 
poliţie în clipa în care Baccarat intră din nou în biroul lui. 
Un magistrat care ştie să vadă, care a avut a face cu mari 
criminali nu se înşeală cu-una-cu-două şi stăpâneşte marea 
taină a fizionomiilor. Prefectul n-a avut nevoie s-o 
examineze mult timp pe Baccarat pentru a se convinge că e 
nevinovată şi cu toate că el nu-l văzuse şi nu-l interogase 
personal pe acuzat nu era departe de ideea că, în ciuda 
probelor zdrobitoare, nici acesta nu era vinovat. 

De aceea, văzând-o pe Baccarat, el se mulţumi să-i 
spună: 

— Toate acestea, doamnă, sunt foarte încurcate şi aş 
vrea să cred şi eu, o dată cu dumneavoastră, în nevinovăția 
protejatului dumneavoastră şi chiar în nevinovăția 
dumneavoastră; admit chiar că este victima unei oribile 
intrigi ale cărei fire ne scapă... Cu toate acestea, în faţa 
legii el este vinovat şi nici nu poate fi vorbă să fie eliberat. 
Ar fi, poate, de datoria mea, să vă arestez şi pe 
dumneavoastră... 


— Foarte bine, spuse Baccarat, daţi-mi voie să-l vizitez 
pe contele de Kergaz, pentru că Fernand are încredere în el 
şi vreau să-i spun şi lui tot ceea ce ştiu şi voi fi, după aceea, 
prizoniera dumneavoastră. 

— Nu, răspunse prefectul, nu este nevoie. Nu vă cer 
decât să rămâneţi în Paris şi să nu vă mai ascundeţi. Când 
eşti nevinovat nu-ţi este teamă de lumina zilei! 

Întrevederea cu prefectul luase sfârşit, iar Baccarat se 
duse în graba mare în strada Culture-Sainte-Catherine 
unde am văzut-o sosind în clipa în care domnul de Kergaz îi 
spunea lui Leon Rolland: 

— Nu vom dobândi cheia acestei afaceri decât în clipa în 
care o vom întâlni pe Baccarat. 

Şi tocmai în clipa aceea se ivea Baccarat. Văzând-o, Leon 
Rolland scoase un strigăt şi alergă spre ea: 

— Cerise! Unde este Cerise? Ce-ai făcut cu Cerise? 

Auzind numele sorei sale, de care uitase gândindu-se 
numai la Fernand, curtezana păli: 

— Cum? Nu este acasă? întrebă ea tremurând. 

— Nu. De trei zile. 

— Au răpit-o, mizerabilii! 

— Cine sunt? Despre ce mizerabili vorbiţi, doamnă? o 
întrebă Armand de Kergaz oferindu-i un scaun. 

— Sir Williams şi Beaupreau, răspunse ea zdrobită. 

Auzind numele lui sir Williams, Bastien şi Armand se 
priviră unul pe altul. Domnul de Kergaz murmură într-un 
târziu: 

— Vezi bine, am ghicit. E vorba de Andrea! 

Domnul de Kergaz se adresă apoi lui Baccarat! 

— Vă rog să vă explicaţi, doamnă şi să ştiţi că vă suntem 
prieteni... 

— Domnule conte, îi răspunse Baccarat, iubesc la 
nebunie un bărbat care a fost închis şi pe care vreau să-l 
salvez... Vă voi spune, deci, tot ceea ce ştiu. 

Ea povesti atunci contelui de Kergaz tot ceea ce 
povestise puţin înainte prefectului de poliţie. După ce sfârşi, 


Armand îi spuse lui Bastien. 

— Totul devine limpede ca lumina zilei. Andrea - pentru 
că despre el este vorba, numai el este în stare de asemenea 
intrigi - Andrea ştie că domnişoara de Beaupreau este fiica 
lui Kermor. Între el şi şeful de birou s-a încheiat un târg; ei 
sunt implicaţi în acest furt dacă nu cumva l-au săvârşit 
împreună. 

— Biata mea Cerise!... murmura Leon. 

— Jeanne! gândea Armand în sufletul căruia se stârnise 
un adevărat uragan de furie. 

Domnul de Kergaz semăna cu unul din acei vulcani a 
căror lavă plină de flăcări zace ascunsă sub stratul fin de 
zăpadă. Era deosebit de calm în aparenţă, dar fierbea de 
indignare. 

— Şi acum, scumpul meu frate, între noi, şopti el, între 
noi doi! Ne aşteaptă o luptă pe viaţă şi pe moarte. 

CAPITOLUL XLI. 

Contele Armand de Kergaz izbutise, deci, să aducă 
lumină în această tenebroasă şi atât de încurcată afacere 
pe care sir Williams o montase destul de abil cu scopul de a 
pune mâna pe milioanele lăsate moştenire de către baronul 
Kermor de Kermarouet. La drept vorbind, însă, el nu avea 
decât proba morală a faptului că baronetul le răpise pe 
Jeanne şi pe Cerise, că izbutise să-l acuze de furt pe 
Fernand Rocher şi că o închisese pe Baccarat într-un 
sanatoriu de nebuni. Probele materiale îi lipseau. 

De altfel, sir Williams lipsea şi el. 

Era evident că domnul de Beaupreau fusese complicele 
său în tot acest timp. În faţa acestei situaţii, contele de 
Kergaz avea de ales între două soluţii posibile. 

Să se adreseze autorităţilor, să ceară arestarea lui sir 
Williams şi a domnului de Beaupreau, compromiţând în felul 
acesta pe tatăl Herminei şi fără să poată aduce nici un alt 
martor, în afară de Baccarat, a cărei mărturie devenea 
suspectă din pricina iubirii ei pentru Fernand Rocher, sau 
să-l lase pe Fernand în închisoare şi să-l urmărească pas cu 


pas pe sir Williams, să-i pândească fiecare gest, silindu-l să 
se trădeze singur. 

Cu ajutorul oamenilor săi ar fi putut să încerce să le 
descopere singur pe Cerise şi pe Jeanne, fără să aducă la 
cunoştinţa autorităţilor dispariţia lui. 

Pentru a-l putea înfrânge pe sir Williams şi pentru a-i 
putea dejuca planurile era foarte primejdios, poate chiar 
imprudent, ca acesta să fie atacat deschis, pe faţă; trebuia 
foarte multă şiretenie, foarte multă răbdare, trebuia purtat 
un război surd şi ascuns, asemănător războiului pe care-l 
duce poliţia în faţa hoţilor. 

Sir Williams părăsise Parisul. Trebuia găsit. 

Jeanne şi Cerise dispăruseră; trebuia să li se dea de 
urmă. 

În sfârşit, înainte de a începe lupta cu baronetul, era 
necesar să se stabilească precis dacă doamna de 
Beaupreau şi fiica sa erau într-adevăr persoanele pe care 
executorul testamentar al baronului Kermor de Kermarouet 
le căuta. 

Baccarat îşi aducea aminte de faptul că scrisese, la 
cererea lui sir Williams, biletul prin care o ruga pe Cerise să 
se ducă în strada Serpente, la numărul 19. 

Era, desigur, un indiciu şi domnul de Kergaz hotări ca 
imobilul să fie pus sub supraveghere. 

Se duse către seară în strada Serpente, văzu casa, îi 
examină cu atenţie zidurile şi ferestrele, ca şi poarta bine 
ferecată. 

Să se fi aflat Cerise în acest imobil? 

Doi dintre agenţii contelui îşi petrecută noaptea prin 
împrejurimi. Nimeni nu intră în casă, nimeni nu ieşi. Vecinii, 
interogaţi cu multă abilitate, răspunseră că ultimul 
proprietar al casei, pe care-l chema Coquelet, lipsea, 
împreună cu soţia lui, de două zile. 

Domnul de Kergaz află în acelaşi timp că domnul de 
Beaupreau părăsise şi el Parisul pentru a pleca în Bretania, 
alături de soţia şi de fiica lui. 


Această plecare coincidea perfect cu plecarea lui sir 
Williams. 

Era de presupus că baronetul pornise să o cucerească 
pe Hermine şi să-i ceară mâna. 

Admiţând această ipoteză, se punea însă întrebarea: 
unde se află Jeanne? 

Or, Armand era bărbat. Cu alte cuvinte, oricât de mare 
ar fi fost spiritul lui de abnegaţie, Fernand, Cerise şi 
Hermine rămâneau pe planul al doilea al preocupărilor 
sale. Ceea ce-l interesa în primul rând era Jeanne. Voia s-o 
regăsească sau să o răzbune în cazul în care avusese 
aceeaşi soartă cu Marthe. 

Dacă baronetul părăsise Parisul, era foarte puţin 
probabil că le luase cu el, în acelaşi timp, pe Cerise şi pe 
Jeanne, fără să lase pe nimeni în locul lui. Era evident că nu 
putea face faţă singur şi că avea oameni care lucrau pentru 
el. 

Armand îşi dădu seama, deci, că înainte de orice era 
necesar ca Baccarat să fie protejată şi îi ceru să rămână în 
casa lui, interzicându-i cu desăvârşire să o părăsească. 

Leon Rolland primi ordinul de a nu mai veni în locuinţa 
contelui decât seara şi prin strada Lions-Saint-Paul, prin 
grădină şi nu prin poarta principală. Era nevoie ca 
duşmanul să nu-şi dea seama de nimic şi să-şi vadă mai 
departe de treabă în linişte... 

În timp ce domnul de Kergaz pregătea această luptă, 
oamenii lui sir Williams intrau în stare de alarmă datorită 
evadării lui Baccarat. 

Aşa cum prevăzuse şi ea, infirmiera nu-şi dăduse seama 
de nimic în aceeaşi seară. Ştiind-o pe Fanny plecată şi 
crezând că Baccarat doarme, se culcase şi ea. 

A doua zi de dimineaţă însă, auzi gemete care păreau să 
vină din fundul apartamentului. Intrase în camera lui 
Baccarat, deschisese ferestrele, ridicase cuverturile şi 
descoperise pernele! 


Gemetele se auzeau în continuare; infirmiera alergase 
atunci la uşa cabinetului de toaletă şi încercase s-o 
deschidă... Baccarat, după cum ştim, încuiase această uşă şi 
luase cheia cu ea. 

Infirmiera strigă după ajutor, uşa fu spartă şi nefericita 
subretă fu descoperită legată şi pe jumătate sufocată. 

În ciuda celor ce i se întâmplaseră, Fanny nu era omul 
care să trădeze secretul lui sir Williams şi să declare că 
Baccarat nu era nebună; ea povesti cum, într-un acces de 
nebunie, Baccarat încercase s-o strângă de gât şi declarase 
că-şi pierduse cunoştinţa. 

După ce se stabili că Baccarat fugise folosind 
îmbrăcămintea lui Fanny aceasta declară că vrea să-l 
anunţe pe sir Williams; lucrul părea firesc şi Fanny fu lăsată 
să plece; ea se duse în grabă în strada Beaujon. 

Baronetul sir Williams plecase în ajun şi Fanny îl găsi în 
locul lui pe Colar, deghizat în intendent. 

Aflând despre evadarea lui Baccarat, locotenentul 
baronetului sări ca muşcat de şarpe. 

— La naiba! strigă el, dacă Baccarat îl găseşte pe Leon 
ne-am aranjat! În mai puţin de trei zile suntem prinşi cu 
toţii iar eu mă întorc la ocnă! Leon trebuie lichidat! 

Colar se gândi atunci să-i scrie lui sir Williams şi să-i 
ceară să se întoarcă. Ezită însă. Întoarcerea baronetului ar 
fi dus la o mare întârziere în realizarea căsătoriei şi, 
implicit, în realizarea planului de acaparare a milioanelor. 

Colar renunţă deci la această soluţie extremă, dar se 
duse de îndată la atelierul domnului Gros, ebenistul din 
strada Chapon unde, după cum ştim, lucra din când în când 
tocmai pentru a se împrieteni cu Leon Rolland. Negăsindu-l 
aici, Colar începu să dea târcoale străzii Bourbon- 
Villeneuve, gândindu-se că-l va întâlni până în cele din 
urmă. 

Într-adevăr, către ceasurile patru sau cinci după amiază, 
ieşind de la mama lui, Leon se pomeni nas în nas cu Colar. 

Se duse către el şi-i întinse mâna. 


— Bună ziua, prietene, îi spuse el trist, cum o mai duci? 

— Prost, răspunse Colar, mi-e inima grea. 

— Ţie? 

— Da, pentru că sunt un om de suflet şi necazurile 
prietenilor mei sunt şi necazurile mele. 

Leon Rolland tresări şi-l privi atent pe Colar. 

— Da, îi spuse acesta, ştiu totul. 

— Ştii totul? Ştii... 

— Că mititica a plecat. Da, ştiu. 

— A plecat? Nu, nici vorbă. Mi-a fost răpită! 

— Să fim serioşi! spuse Colar, crezi tu că se răpesc în 
plin Paris fete de optsprezece ani? 

— Ascultă, Colar, făcu Leon cu severitate, Cerise e fată 
cinstită. 

— N-am spus nici eu contrariul dar... 

— La naiba! exclamă Leon, îndrăzneşti să spui că... 

— Nu, nu, spuse Colar cu tristeţe. Vreau să spun că... 

— Ce naiba vrei să spui? Uiţi că Cerise e logodnica mea? 
Că va fi soţia mea? 

— Chiar dacă ţi-a fost răpită? 

— Fii pe pace, mă voi răzbuna! Sau, mai bine zis, mă va 
răzbuna domnul conte. 

Colar tresări. 

— Despre cine vorbeşti? întrebă el. 

— Despre contele de Kergaz, protectorul meu. 

— Nu-l cunosc... răspunse rece Colar. 

În realitate era foarte emoţionat. 

— Acum, îi spuse Leon, ştim foarte bine cine a dat 
lovitura. 

— Aţi aflat? 

— Desigur. Este un aşa-zis englez, numit sir Williams. 

Colar făcu eforturi supraomeneşti pentru a-şi păstra 
calmul; auzindu-l pe Leon, îşi spuse: 

— Au pus mâna pe noi şi s-au dus dracului milioanele! 

Colar nu era însă omul care se pierde cu-una-cu-două; în 
câteva secunde era din nou stăpân pe el şi nu-l preocupa 


decât un singur gând, să scape de Leon. 

— Unul mai puţin, îşi zise el. 

— Ascultă, Leon, reluă el, tocmai am fost pe la domnul 
Gros. 

— "Ţi-ai reluat lucrul? 

— Nu. Aveam de gând să vorbesc cu tine. Despre mititica 
ta. 

— Să-mi vorbeşti tu despre ea? 

— Da, dar fiind vorba despre o poveste ceva mai lunga, 
hai să intrăm undeva. 

Intrară într-o cafenea din colţul străzii Lune, se aşezară 
la o masă retrasă şi comandară câte un pahar de vin. 

— Ascultă-mă, îi spuse Colar, îţi sunt prieten şi nu vreau 
să faci prostii. 

— Eu? 

— Las” că mă pricep! 

— Ascultă, Colar, strigă lucrătorul, dacă ştii ceva despre 
Cerise te rog să-mi spui. 

— Nu ştiu nimic, răspunse Colar; numai că am văzut-o. 

— Tu! Ai văzut-o tu? Pe Cerise? 

— Da, băiete. 

— Unde? Când? 

— Am văzut-o ieri, la Bougival. 

— La Bougival? Ieri? Cu cine era? Cum se face că ai 
văzut-o? 

— Era într-o trăsură închisă, o trăsură cu doi cai... 

— Dar cu cine? Cu cine era? strigă Leon cu tâmplele 
umezite de transpiraţie. 

Colar părea că ezită. 

— Vorbeşte o dată! strigă Leon, vorbeşte! 

— Era cu un tânăr, un tânăr negricios şi îmbrăcat ca un 
prinţ... 

— Este cu neputinţă! strigă nefericitul lucrător... Sau, 
dacă este adevărat, înseamnă că se zbătea, că striga după 
ajutor, nu-i aşa? 


— Dragul meu, îi spuse Colar compătimitor, se vede că 
nu cunoşti femeile... Era, dimpotrivă, cât se poate de 
liniştită iar tânărul îi vorbea într-una şi ea zâmbea... 

— Colar! urlă Leon, ascultă-mă bine, Colar! Ori te-ai 
înşelat, ori minţi, dar tu n-ai văzut-o pe Cerise! 

— Asta-i bună! Am recunoscut-o foarte bine. 

— Şi încotro mergea trăsura? 

— Urca vâlceaua... 

— Şi? 

— La naiba! Doar nu m-am ţinut după ea! 

— Ascultă, Colar, îi spuse Leon strângându-i mâna cu 
putere, tu ai să vii cu mine, da? 

— Unde vrei să te duci? 

— La Bougival; vreau s-o găsesc pe Cerise. 

— Dar... este seară, spuse Colar, şi s-a făcut târziu. 

— Vom rămâne acolo peste noapte, răspunse Leon. 

Colar părea să reflecteze. 

— La urma urmelor, să mergem, mi-a venit o idee; dar 
peste un ceas, mai am un drum de făcut. 

Colar trebuia să pregătească bine cursa în care avea să-l 
atragă pe Leon Rolland. 

Adăugă apoi, ca după o matură chibzuinţă: 

— Te întorci peste un ceas sau mă aştepţi? 

— Te aştept, răspunse Leon. 

Chipul său era palid. Lui Leon nu-i trecu nici o clipă prin 
minte să se ducă la domnul de Kergaz şi să-l pună la curent 
cu cele aflate de la Colar; ar fi fost însă firesc să procedeze 
aşa, era de datoria lui s-o fi făcut. Leon nu se gândea însă 
decât la Cerise, într-atât era de emoţionat. 

Colar plecă. Ceasul în care acesta lipsi i se păru lui Leon 
ucigător; îi trecu prin minte să-i aducă la cunoştinţă lui 
Armand cele petrecute şi-i scrise un bilet: „Domnule conte, 
Un lucrător din acelaşi atelier cu mine a văzut-o pe Cerise 
la Bougival; plec împreună cu el într-acolo”. 

leşi în prag să caute un comisionar. În aceeaşi clipă trecu 
prin faţa lui un om care umbla fredonând o melodie. 


— Ghinion! strigă Leon, recunoscându-şi prietenul. 

— EL însuşi, răspunse lucrătorul. Te învârteşti pe-aici? 

Ghinion era la curent cu nenorocirea prietenului său; 
ştia, de asemenea, că el se bucură de sprijinul contelui de 
Kergaz. 

— A fost văzută Cerise, îi spuse Leon. 

— Ce înseamnă că a fost văzută? Unde? 

— La Bougival, prietene. 

— De către cine? 

— De către Colar. 

Numele lui Colar produse o impresie cât se poate de 
proastă asupra lui Ghinion. 

— Păzeşte-te! Acest Colar are aerul unei canalii. 

— Greşeşti, este un băiat foarte bun. 

— Se poate, dar eu îmi menţin părerea. Nu are privirea 
sinceră. 

— Mie îmi este tot una, răspunse Leon, voi pleca la 
Bougival împreună cu el. O vom căuta împreună. 

— Când pleci? 

— Îl aştept, trebuie să vină; dar pentru că eşti aici spune- 
mi, n-ai vrea să-i duci contelui o scrisoare, în strada 
Culture? 

— Cu multă plăcere. 

— Tocmai asta îi scriu, că plecăm s-o căutăm pe Cerise. 

Ghinion se încruntă. 

— Vrei să-ţi dau un sfat? 

— Vorbeşte, spuse Leon. 

— Nu te duce cu acest Colar. 

— Dar tu nu înţelegi că el a văzut-o pe Cerise? 

— Se poate. Cu toate acestea... 

— Vorbeşti prostii. Colar este un lucrător cinstit şi îmi 
este prieten. 

— Şi asta se poate, mormăi Ghinion, dar eu rămân la 
părerile mele. 

Ghinion îi strânse mâna lui Leon. 

— Să ştii, îi spuse el, că şi eu sunt prietenul tău. 


— Ştiu foarte bine, spuse Leon. 

— Şi dacă-ţi cer să faci ceva pentru mine, ai să faci? 

— Desigur. Despre ce este vorba? 

— "Ţi-ai dat întâlnire aici cu Colar? 

— Da, peste un ceas. Avea puţină treabă. 

— L-ai spus că ai de gând să-i scrii domnului conte? 

— Nu. 

— Foarte bine, promite-mi că nici n-ai să-i spui, sfârşi 
Ghinion punând scrisoarea în buzunar. 

— Fie, consimţi Leon, n-am să-i spun nimic. Dar nu 
înţeleg de ce? 

— Am €u, aşa, o idee, că asta o să-ţi poarte noroc! 

Îi strânse mâna şi o porni spre strada Culture-Sainte- 
Catherine, la domnul de Kergaz. Armand se pregătea de 
plecare. 

Ghinion îi dădu scrisoarea lui Leon Rolland; o parcurse 
în grabă şi păru destul de mirat. 

— Cine este acest Colar? întrebă el. 

— Leon crede că este vorba de un om cumsecade, dar eu 
îl socot o mare canalie. 

— Aha! gândi domnul de Kergaz, care devenise bănuitor: 
să fie vorba de o cursă? 

Ceru să i se aducă o birjă, acesta fiind mijlocul de 
locomoţie pe care-l folosea de fiecare dată când voia să-şi 
păstreze incognito-ul, îl luă pe Ghinion cu el şi-i spuse: 

— Să mergem în strada Lune; vreau să-l cunosc eu 
însumi pe acest individ. 

Ghinion alergase pentru a ajunge cât mai repede la 
domnul de Kergaz, de la el plecaseră de îndată şi cu toate 
acestea sosiră prea târziu. 

Leon şi Colar părăsiseră cafeneaua. 

Despărţindu-se de ebenist, Colar alergase în strada 
Saint-Denis, la colţul cu strada Guerin-Boisseau, una din 
cele mai mocirloase din tot Parisul şi fluierase în chip 
ciudat. 


La etajul al patrulea al unei clădiri se deschise o 
fereastră, se auziră cuvintele „Sosim” şi fereastra se închise 
la loc. 

Într-adevăr, câteva clipe mai târziu, un bărbat cobori în 
stradă şi-l salută pe Colar aşa cum îşi salută un ostaş 
căpitanul. 

Nu era altul, acest bărbat, decât saltimbancul Nicolo, 
îmbrăcat de parcă s-ar fi aflat la circ, cu haine colorate şi cu 
o pălărie cu pene pe cap. 

— Ascultă, îi spuse Colar, astăzi n-o să-ţi pierzi timpul de 
pomană. Fă bine şi scoate ţoalele astea de pe tine şi 
îmbracă-te ca oamenii. 

— Avem de lucru? 

— Da, astă seară. 

— Am priceput. E vorba de ăla din restaurantul de la 
Belleville care se lăfăia cu trei muieri la masă, nu? 

— EL! 

— Şi... cum facem? întrebă Nicolo. 

— Sunt de părere să-l înecăm, spuse Colar. Este o 
moarte destul de bună şi are avantajul că nu face zgomot. 
Şi cum bietul băiat e disperat, toată lumea o să creadă că s- 
a sinucis. 

— Afacerea mi se pare serioasă, spuse Nicolo, dacă 
domnul căpitan plăteşte bine. 

— Douăzeci şi cinci de ludovici, spuse Colar. 

— O să mai daţi dumneavoastră ceva pe deasupra, spuse 
Nicolo zâmbind slugarnic şi eu o să am grijă să-l sugrum 
înainte de a-l îneca! 

Colar ridică din umeri: 

— Puțin îmi pasă! 

Nicolo se întoarse în odaia sa şi cobori după câteva 
minute complet schimbat; în locul saltimbancului se ivise un 
ţăran din împrejurimile Parisului: o bluză albastră destul de 
lungă, saboţi, o caschetă rotundă fără cozoroc şi o haină 
groasă din stofă roşie. 


Colar îl luă de braţ pe Nicolo şi străbătură împreună 
strada Saint-Denis, vorbind în şoaptă; puţin înainte de a 
ajunge în strada Lune ei se despărţiră. 

Nicolo ajunse la bulevard; Colar se întâlni cu Leon, care-l 
aştepta în cafenea. 

În clipa în care se ivi Colar se auzi bătând de şase. 

— Să mergem, spuse acesta, trebuie să ne grăbim. Peste 
un ceas o să fie întuneric beznă. 

Şi Colar îl luă cu el pe Leon Rolland, omul a cărui moarte 
era hotărâtă. 

CAPITOLUL XLII. 

Leon Rolland păşea alături de Colar fără să bănuiască 
nimic şi cufundat în gândurile sale. 

Aşadar, s-ar fi putut întâmpla s-o vadă pe Cerise. 

Dar cum şi cine ştie în ce împrejurări? 

Colar îl urcă pe Leon într-o trăsură care staţiona pe 
Bulevard în dreptul străzii Mazagran, trăsură trasă de doi 
cai mult mai puternici decât caii care se văd în mod 
obişnuit; desigur, Cerise ar fi recunoscut de îndată, această 
trăsură, pentru simplul motiv că era una şi aceeaşi cu 
trăsura în care fusese transportată din strada Serpente la 
Bougival. 

— Dacă ne duci la Bougival într-o oră şi jumătate, fi 
strigă Colar birjarului, o să te plătim bine. 

Colar închisese uşa şi birja o pornise în goană. 

Într-un târziu, Leon făcu următoarea remarcă: 

— S-a înnoptat... Cum o să facem? 

— E drept, răspunse Colar, că noaptea se vede mult mai 
greu decât ziua; mintea, în schimb, lucrează mult mai bine. 
Uite, am o idee... 

— S-o auzim! spuse Leon. 

— Pe drumul care duce de la Bougival la Port-Marly, de 
partea cealaltă a morii, există o cârciumă; aici se întâlnesc 
de obicei servitorii din castelele vecine cu ţăranii de prin 
împrejurimi; poate că tragem cu urechea la cele ce se spun, 
poate că ne băgăm şi noi în vorbă... 


— Bine, foarte bine, spuse Leon; mai e mult până acolo? 

— Nu tocmai, am trecut de Rueil! mai avem zece sau 
cinsprezece minute... 

După câtva timp, când trăsura se afla destul de aproape 
de cunoscuta moară de la Marly, Colar strigă vizitiului să 
oprească. 

— Nu se merge cu trăsura la cârciumă, îi spuse el lui 
Leon. 

Coborâră. Leon îl luă de braţ pe însoţitorul său iar 
trăsura făcu cale-ntoarsă. 

Dacă ar fi fost cât de cât atent, lucrătorul ar fi observat 
că nimeni nu-i plătise birjarului drumul şi că acesta nu 
ceruse nici un ban. 

Cârciuma de care vorbise Colar era într-o casă izolată, 
ultima casă din sat, clădită chiar pe malul apei, la o sută de 
metri în aval de moară. 

Pe uşă atârna o inscripţie: „Aici se întâlnesc Usarii de 
gardă veche. Se bea şi se mănâncă. Localul e ţinut de 
pădurar”. 

Te întrebai cine o fi pădurarul. Era o femeie, una 
certăreaţă, pe jumătate bărbat, cu o voce groasă, purtând 
veşnic pe umeri o manta de cauciuc. 

Stătea singură cu un pici de vreo doisprezece ani, 
şmecher şi obraznic, corupt până-n măduva oaselor, căruia i 
se spunea Rocambole. 

Rocambole era un copil găsit; el intrase într-o seară în 
cârciumă, ceruse mâncare şi băutură şi încercase să plece 
fără să plătească; bătrâna îl umflase, se luptase cu el, 
puştiul pusese mâna pe cuţit şi era gata-gata s-o taie când 
se răzgândi: 

— Vezi bine, măicuţă, că mă pricep şi c-aş putea uşor să 
te rănesc şi să pun mâna pe toţi biştarii. Până mâine 
dimineaţă nu te găseşte nimeni. S-ar putea însă să n-ai nici 
un pol de parale în sertar şi socot că e mai cuminte să 
facem tovărăşie. 


Baba tremura toată şi-l privea uluită pe obraznicul care 
continua foarte liniştit: 

— Am şi avut treabă cu sticleţii, am şi dat o raită pe la 
corecțională; uite aşa cum mă vezi vin direct de la 
respectiva de care ţi-am vorbit, sau, mai bine zis, am evadat 
de acolo... N-am nici o para chioară, aşa că mie mi-e tot una 
dacă pune poliţia laba pe mine; matale însă ai face o 
afacere bună dacă m-ai lua. Eşti singură şi eşti bătrână; cât 
ăi fi de hoaţă, mare lucru nu te pricepi când e vorba la o 
adică şi eu ţi-aş fi de mare ajutor. 

Limbajul acesta, de o cinică sinceritate se dovedi a fi pe 
placul cârciumăresei; îl adoptă pe Rocambole care deveni 
un asociat preţios, îi spuse de îndată mamă şi rostea 
cuvântul cu destulă tandreţe. 

În lipsa bătrânei, şi ea lipsea destul de des fără ca să se 
ştie pe unde umblă, Rocambole ţinea deschisă cârciuma, 
primea muşterii, ciocnea cu ei şi se pricepea de minune să-i 
buzunărească atunci când se rostogoleau sub masă din 
pricina băuturii. 

Cârciumăreasa nu era alta decât maica Fipart, amanta 
saltimbancului Nicolo, bătrâna hâdă căreia i-o încredinţase 
Colar pe Cerise. 

Când Colar şi Leon pătrunseră în local, acesta era 
pustiu; aşa arăta, cel puţin, sala principală, în care se 
puteau vedea bănci dispuse în jurul meselor şi un comptuar 
pe care se afla o etajeră plină cu tot soiul de sticle purtând 
cele mai ciudate etichete: dragostea perfectă, băutura 
amanţilor perfecţi, Lichior din India, elixir verde de la 
Chartreuse şi multe altele cu nume la fel de pompoase. 

Dinaintea comptuarului trona Rocambole, care citea o 
piesă de teatru în timp ce văduva Fipart moţăia pe un 
scaun, lângă foc. 

— Hei, măicuţă! strigă Colar intrând şi trântind un pumn 
în masa care se afla alături de uşă, se poate bea un păhărel 
pe-aici? 


— Intraţi, prieteni, intraţi, spuse Rocambole fără să-şi 
întrerupă lectura. 

Văduva Fipart se trezi din somn mormăind. 

— Rocambole! Hei, Rocambole, serveşte-i pe domnii. 

După ce se frecă însă la ochi, îl recunoscu pe Colar şi 
tonul ei se schimbă brusc. 

— A! Dumneavoastră eraţi, domnule Colar... poftiţi, 
osteniţi-vă şi intraţi... e mult de când nu v-am mai văzut pe 
la noi... 

Colar şi văduva schimbaseră între timp câteva semne 
misterioase. 

— Şi mititica ce mai face? întrebă cârciumăreasa 
schimonosindu-se. 

— O duce bine, măicuţă, o duce bine nevestica dom'lui 
Colar, rânji Rocambole. 

— Eşti însurat? îl întrebă Leon naiv. 

— Da, în arondismentul în care este autorizat divorţul. 

— Aţi divorţat, dom'le Colar? întrebă Rocambole. 

— Întocmai, şmechere, am divorţat de scumpa mea 
nevastă, îi răspunse Colar apucându-l de ureche. 

— Bun! Pică bine, tocmai eram în căutare. N-aţi putea să 
mi-o recomandaţi? 

— Închide pliscul! spuse Colar; apoi, adresându-se 
văduvei: dă-ne camera verde, măicuţă. 

— Nu ţine, dom'le Colar. 

— Şi de ce, mă rog? 

— E reţinută pentru ceasurile şapte. 

— Şi de cine, mă rog? 

— De către oameni bine: un vizitiu şi un valet de nalta 
societate. 

— Drace! murmură Colar făcându-i un semn lui Leon 
Rolland. Ei bine, în cazul acesta, măicuţă, o să ne dai 
camera galbenă. 

— Rocambole, strigă atunci văduva Fipart pe un ton 
majestuos, condu pe domnii în camera separată pe care o 
avem liberă şi notează comanda dumnealor. 


— Vine, viine, viiine; strigă derbedeul. 

Apucă o luminare şi o porni înaintea lui Colar şi a lui 
Leon pe treptele unei mici scări care ducea la primul şi 
unicul etaj al imobilului. 

Acest etaj cuprindea trei încăperi: una mare, care 
constituia apartamentul particular al văduvei Fipart şi al 
soţului său nelegitim Nicolo şi două mai mici, cărora li se 
spunea pompos camera verde şi camera galbenă şi care 
erau despărțite între ele printr-un perete destul de subţire. 

Rocambole deschise cu zgomot uşa camerei galbene, a 
cărei mobilă era alcătuită dintr-o masă şi din patru scaune. 

Colar şi Leon se aşezară. 

— Ce doresc domnii să le servesc? întrebă haimanaua. 

— Vin de cinşpe sticla. 

— Tarrre! strigă Rocambole care auzise un chelner 
scoțând această exclamaţie pe care el o reţinuse. Şi după 
aceea? 

— O să ne dai nişte brânză... 

— Şi? 

— Brânză, sfârşi liniştit Colar. 

— Parcă ne-am întoarce de la o îngropăciune, murmură 
Rocambole în timp ce cobora scara. 

Leon, în ciuda faptului că era preocupat, nu lăsase să-i 
scape faptul, destul de ciudat, de altfel, al familiarităţii lui 
Colar în acest local precum şi tonul respectuos al văduvei în 
clipa în care-l recunoscuse. 

— Vii destul de des pe aici, nu? spuse el. 

— În ultimul timp, nu mai vin. 

— Veneai pe vremuri? 

— Destul de des, veneam cu nevastă-mea din 
arondismentul treişpe... N-are faţadă, bomba, e drept, dar 
nu e rea deloc... 

— Şi crezi c-o să aflăm ceva pe-aici? 

— Pun capul jos că servitorii care o să vină să mănânce 
în camera de alături ştiu multe despre tânărul cu trăsura. 


Rocambole îşi făcu apariţia cu două sticle cu vin, cu 
pâine şi cu o mare felie de brânză. 

Colar îi făcu din nou semn lui Leon, semn care voia să 
spună: „Lasă-mă pe mine, să vezi ce-l mai descos eu”. 

După care, clipind din ochi, i se adresă lui Rocambole: 

— la spune, tinere, ce-ai zice dacă ţi-aş oferi două de 
câte cinci? 

— Pen'ce, dom” Colar? 

— Uite... vezi... trebuie să fii deştept... 

— Eu? Foc! 

— Şi să nu-ţi tragi pe sfoară prietenii povestindu-le 
bazaconii în loc să le spui adevărul adevărat. 

— Înţeles! rosti grav Rocambole, mă înfăţişez curat ca 
lacrima. 

Şi Rocambole se aşeză. 

— E ceva nou pe aici? întrebă Colar. 

— Nou? Nimic, replică Rocambole. 

— N-au apărut mutre noi de burgheji prin zonă? întrebă 
Colar. 

— Nu... nu cred... A! ba da, un tip tânăr... cum s-ar zice 
un britanic plin de milioane... 

Leon tresări gândindu-se la acel sir Williams despre care 
vorbise Baccarat. 

— Şi unde locuieşte englezul ăsta? 

— A cumpărat castelul de pe deal. 

— E însurat? E singur? 

— Asta nu mai ştiu, răspunse cu naivitate Rocambole. 

— Şi cum arată? 

— Tânăr... cam la treizeci de ani; negricios şi cu o 
mustață mică neagră. 

— Asta e, spuse Colar, el însuşi. 

— Rocambole! se auzi glasul spart al văduvei Fipart, 
Rocambole! 

— Acuş, măicuţă, acuş! 

— Vino de serveşte clienţii, grăbeşte-te! 


Rocambole se opri aici cu destăinuirile şi o luă la fugă pe 
scară în jos, unde se auzeau glasuri. 

— Vezi bine, spuse Colar oarecum descurajat, puştiul nu 
ştie nimic. 

— Sau nu vrea să spună. 

— Crezi? 

Colar îi răspunse printr-un semn din cap, ducând, în 
acelaşi timp, degetul la gură pentru a-i recomanda liniştea. 

Ce doi muşterii care reţinuseră cameră verde urcau 
scara. Colar întredeschise uşa şi aruncă o privire rapidă. 

Primul, cu o lumânare în mână, suia Rocambole; Colar 
văzu apoi doi bărbaţi, unul destul de tânăr, în jur de 
douăzeci şi şapte sau douăzeci şi opt de ani, în timp ce al 
doilea părea să aibă patruzeci sau chiar cincizeci; schimbă 
cu ei o privire rapidă după care închisese repede uşa în aşa 
fel încât Leon să nu-i poată vedea pe noii veniţi. 

Cei doi bărbaţi erau îmbrăcaţi într-adevăr ca nişte 
servitori, cu livrea, dar puteau fi foarte uşor recunoscuţi; nu 
erau alţii decât indivizii care încercaseră să-i caute pricină 
lui Leon la Belleville, adică Nicolo şi lăcătuşul. 

Leon îl auzi pe Rocambole vorbindu-le: 

— Domnii se pot socoti la ei acasă, pot face tot ce 
poftesc, şi nici zgomotul nu este interzis. 

— Se pot sparge şi sticle? 

— Dacă se plăteşte, de ce nu? 

Rocambole îi lăsă singuri. 

— Auzi, îi spuse Colar în şoaptă lui Leon, e tare bună 
casa asta; poţi să şi omori pe cineva că nu te ştie nici dracu. 

Leon îl privi mirat pe interlocutorul său. Colar afişase un 
zâmbet destul de ciudat. 

— Da, da, continuă el, să presupunem că cineva este ucis 
aici... vreau să spun că este strâns de gât... ei bine, gârla e 
la câţiva paşi... iar roţile morii se învârt fără încetare... îl iei 
pe mort în spinare, îl duci până la moară, îi dai drumul, o 
roată îl prinde, îl sfârtecă şi vreau să ştiu cine mai poate să 


constate dacă a murit asasinat sau din pricina unui 
accident... E foarte greu de stabilit. 

— Într-adevăr, bolborosi Leon uluit de noua întorsătură a 
conversaţiei. 

— Ssst! spuse Colar... 

De alături se auzea vocea lui Nicolo care se adresa 
lăcătuşului: 

— Vezi tu, băieţică, nu e cine ştie ce mare filosofie să 
cureţi un tip... îl apuci de gât cu cele zece degete pe care le 
posezi şi apeşi cât poţi de tare cu arătătorul fix pe mărul lui 
Adam, ştii unde vine, nu? Strângi o dată şi bine şi asta-i tot, 
i-ai făcut de petrecanie! 

— Serios? Crezi că e mijlocul cel mai bun? 

— Am încercat de câteva ori şi mi-a reuşit de fiecare 
dată, răspunse liniştit Nicolo. 

Leon îl privi pe Colar şi-l întrebă: 

— E un asasin? 

— De! răspunse liniştit fostul ocnaş, cum vrei s-o iei! 

— Ce înseamnă asta cum vrei s-o iei?! 

— Să te scapi de unul care-ţi încurcă socotelile nu e o 
crimă chiar aşa de mare. 

Şi în timp ce Leon, uluit, se întreba dacă prietenul său n- 
a băut prea mult, acesta continuă: 

— Uite, să zicem că tu îmi cam încurci mie treburile... 

— Eu! 

— Ne aflăm şi noi în vorbă, sigur... dar hai să 
presupunem... 

— Să presupunem, răspunse Leon distrat, gândindu-se 
mai departe la Cerise. 

— Eşti prieten, mergând mai departe cu supoziţiile, nu-i 
aşa, eşti prieten cu oameni care mă cam supără... cum ar fi, 
să zicem, contele ăla al tău de Kergaz! 

Leon tresări şi-l privi pe Colar neliniştit. 

— Îl cunoşti? 

— Da, nu mi-ai vorbit tu despre el? Ei bine, pentru că şi 
tu şi contele de Kergaz mă cam deranjaţi... eu îmi continui, 


nu-i aşa, presupunerile... 

De data asta Leon îi aruncă lui Colar o privire 
pătrunzătoare; cuvintele lui i se păreau ciudate. 

— Ceea ce mă supără, continuă Colar batjocoritor, este 
faptul că vă cunoaşteţi... Am eu motivele mele... bine 
întemeiate... Şi atunci, într-o seară, te aduc aici... Într-o 
seară cum ar fi, să zicem, astă-seară. 

— Ascultă, Colar, decât să faci glume proaste, aş prefera 
să-mi vorbeşti despre Cerise. 

— A! da, răspunse Colar rânjind, o şi uitasem pe Cerise 
asta a ta. 

— Dar n-o uitasem eu! Aici ai văzut-o? 

— Poate că da... 

— Ce înseamnă asta poate că da? 

— Pe legea mea, răspunse Colar liniştit, deşi Leon se 
ridicase puţin de la locul lui, dacă te-am adus aici înseamnă 
că am avut eu motivele mele... 

Colar lovi atunci în peretele care-i despărţea de 
încăperea alăturată strigând: 

— Aici, prieteni, am pus mâna pe el şi de data asta n-o să 
mai fie ca la Belleville. 

În aceeaşi clipă, Leon Rolland, uluit, văzu uşa 
deschizându-se şi pe cei doi, pe Nicolo şi pe lăcătuş, intrând 
cu zâmbetul pe buze. Leon rămase trăsnit; el îi recunoscu 
de îndată pe cei doi tipi care-l atacaseră şi de care scăpase 
numai datorită intervenţiei contelui de Kergaz; înţelese că 
aşa-zisul său prieten Colar nu era decât un trădător, că 
Cerise nu se afla la Bougival... şi, în cele din urmă, înţelese 
că era pierdut. 

Cu toate acestea, ascultând de îndemnul instinctului său 
de conservare el puse mâna pe un cuţit care se afla pe 
masă şi se dădu îndărăt în aşa fel încât să-şi poată privi 
adversarii în faţă. 

Leon Rolland era un băiat bine clădit şi ar fi putut, la o 
adică, să se bată chiar şi cu trei adversari cu condiţia ca 
aceştia să nu aibă alte arme decât avea el însuşi. 


— Mizerabile, îi strigă el lui Colar, vrei să mă ucizi? 

— Mă încurci, se auzi răspunsul laconic al lui Colar. 

Adresându-se apoi complicilor săi, el spuse: 

— Mititelul vrea să ne jucăm de-a cuţitarii; foarte bine, o 
să ne jucăm. Ar fi fost însă mai comod dacă l-am fi putut 
strânge de gât; după ce-l aruncam în apă nu mai rămânea 
nici o urmă. 

Camera galbenă era o încăpere pătrată, de vreo şase 
picioare pe şase, în mijlocul căreia se afla masa; de partea 
opusă uşii se afla o fereastră. 

Retrăgându-se către aceasta, Leon Rolland avea între el 
şi agresori masa. 

Se sprijini de fereastră şi întinse cuțitul pe care-l avea în 
mână, în timp ce mâna cealaltă apucase un scaun, pentru 
apărare. 

— Apropiaţi-vă, strigă el, apropiaţi-vă; unul dintre voi 
moare în orice caz! 

Colar şi oamenii lui se aşteptaseră, desigur, la această 
rezistenţă disperată şi nu se gândiseră nici o clipă că un om 
tânăr şi solid avea să se lase ucis cu-una-cu-două; cu toate 
acestea ei ezitară în prima clipă şi-l priviră pe Leon aşa cum 
îşi priveşte fiara prada. 

— Puştiule, i se adresă Colar, toate astea nu au nici un 
rost; fii pe pace, de aici nu se scapă şi poţi să-ţi iei gândul 
de la Cerise. O să rămâi aici, prietene şi obişnuieşte-te cu 
gândul că o să zaci în fundul apei. 

— Ajutor! strigă Leon încercând să deschidă fereastra. 

În aceeaşi clipă, Nicolo, cu precizia unui om de circ, 
aruncă o sticlă care-l nimeri pe Leon în cap. Lovitura îl 
zăpăci, el scoase un strigăt, scăpă din mână cuțitul şi căzu 
în genunchi. 

Dintr-un singur salt, saltimbancul ajunse lângă el şi-l 
cuprinse în braţele lui robuste. 

— Să-l fac praf? întrebă el. 

— Nu. Să-l strângi de gât, e mult mai simplu. 


Colar îi aruncă lui Nicolo un fular de mătase neagră 
care-i slujea drept cravată. 

Ameţit, fără să-şi fi pierdut însă cunoştinţa, Leon se 
zbătea cu putere. Sticla îi zdrobise faţa şi sângele îi curgea 
şiroaie. 

— Haide, mai repede! spuse Colar... Ştiu eu bine cânue 
nimeni pe aici dar e mai înţelept să isprăvim o dată. 

În timp ce Nicolo, ajutat de lăcătuş, îl strângeau în 
braţele lor pe Leon, Colar îi petrecu fularul de gât şi începu 
să strângă. 

În clipa aceea însă se ivi o umbră în dreptul ferestrei şi 
aceasta zbură cât colo... se văzu un fulger şi se auzi o 
detunătură scurtă... Colar, lovit de un glonte, se prăbuşi. 
Leon putu să respire din nou. 

De unde venea acest ajutor neaşteptat care-l smulgea pe 
Leon Rolland din braţele morţii? 

CAPITOLUL XLIII. 

L-am părăsit pe Armand de Kergaz în clipa în care, 
călăuzit de Ghinion, îl căutau pe Leon în strada Lune. Ne 
aducem însă aminte că acesta plecase din cafenea. 

— Ce facem? îl întrebă contele pe Ghinion. 

— Domnule conte, răspunse acesta, eu cred că bietul 
meu prieten trece printr-o primejdie de moarte... Acest 
Colar are o mutră de bandit sadea. 

— Să dăm de urma lui, spuse Armand? Nu ţi-a spus Leon 
că se duce la Bougival însoţit de Colar? 

— Ba da. 

— Să mergem la Bougival. 

În clipa în care treceau podul de la Neuilly, Ghinion îi 
arătă contelui o trăsură care o apucase spre Courbevoie în 
graba mare. 

Armand încetini mersul cailor săi, îşi acoperi bine faţa în 
aşa fel încât să nu poată fi recunoscut. Ghinion îşi trase şi el 
şapca peste ochi şi îmbrăcă bluza unuia dintre servitorii lui 
Armand, aflată în trăsură. 


Contele dădu atunci bice cailor, ajunse din urmă trăsura, 
era o trăsură galbenă şi o depăşi. Luminile felinarelor îi 
îngăduiră lui Ghinion să arunce o privire înăuntru. 

— Ei sunt, i-am ajuns! 

Armand îl recunoscu şi el pe Leon, dar nu tresări. 

— Individul de la barieră, murmură el văzându-l pe 
Colar. 

Apoi, o amintire îndepărtată se ivi în mintea lui. 

— L-am mai întâlnit eu pe omul acesta şi în altă parte! 

Dădu bice cailor şi ajunse la Nanterre cu zece minute 
înaintea trăsurii galbene. Opri pe o stradă pustie şi 
întunecoasă, aşteptând sosirea celeilalte trăsuri pe care 
avea s-o lase să-i depăşească. 

— Individul care-l însoţeşte pe Leon este un mizerabil şi 
nu mă îndoiesc nici o clipă că-l atrage într-o cursă; pentru 
a-i putea veni însă în ajutor trebuie să aşteptăm momentul 
potrivit, trebuie să picăm tocmai în clipa în care primejdia 
va fi la culme, în nici un caz nu înainte. 

Domnul de Kergaz se lovi dintr-o dată cu mâna pe frunte 
şi spuse: 

— A! îmi aduc aminte... omul acesta a venit la mine într-o 
seară... cu două luni în urmă... Venise să mă cheme... şi m-a 
condus la baronul Kermor de Kermarouet... da, da, el locuia 
acolo... Aflase secretarul baronului... e limpede, omul 
acesta e complicele lui sir Williams! 

Din clipa aceea domnul de Kergaz nu se mai gândi numai 
la salvarea lui Leon; el îşi spuse că trebuie să pună mâna pe 
Colar şi că trebuie să-l oblige, sub ameninţarea armei, să-i 
spună unde o ţinea ascunsă sir Williams pe Jeanne. 

Trăsura galbenă trecu pe lângă ei în graba mare. 

— Trebuie să-i urmărim de la distanţă, spuse contele, 
fără să-i pierdem însă din vedere nici o clipă. 

La Bougival, puţin după oprirea trăsurii galbene, ascuns, 
Ghinion îl auzi pe Colar spunându-i lui Leon că nu e bine să 
se arate în faţa cârciumii cu trăsura. Ghinion îi urmări şi-i 


văzu intrând în localul văduvei Fipart. El făcu atunci cale- 
ntoarsă şi se alătură contelui. 

— Veniţi, domnule conte, s-au dus la cârciuma aceea 
roşie. 

Armand aruncă valetului hăţurile, îşi încarcă pistoletul 
pe care-l avea întotdeauna asupra lui şi păşi în urma lui 
Ghinion. 

— Ce ştii despre această cârciuma? 

— Că se bucură de o faimă destul de proastă, domnule 
conte, îi răspunse Ghinion care cunoştea Bougival aşa cum 
îşi cunoştea un om buzunarele. Este proprietatea unei 
femei care a stat de câteva ori în puşcărie şi care trăieşte 
cu un saltimbanc despre care se spune că a făcut şi ocnă. 
Când caută pe cineva pe-aici, poliţia se duce în primul rând 
la cârciuma asta. 

— O să facem acelaşi lucru, spuse Armand. 

În bezna nopţii, Ghinion care vedea ca o pisică, inspecta 
cu minuţiozitate împrejurimile. Clădirea nu era prea înaltă 
şi o stivă mare de lemn ajungea până aproape de ferestre. 
Armand şi colaboratorul său ajunseră în curte şi prin 
crăpăturile uşii de lemn pe care Colar o închisese în urma 
lui, contele o văzu pe văduva Fipart, îl văzu pe Rocambole 
şi-l zări şi pe Leon. Poate că ar fi dat buzna peste ei dacă nu 
s-ar fi auzit în aceeaşi clipă voci apropiindu-se. 

Ghinion şi contele izbutiră să se ascundă şi să vadă doi 
oameni care se apropiau vorbind. 

— De data asta s-a zis cu el, îl curăţ chiar eu cu mâna 
mea. 

— Ne ajunge că l-am scăpat o dată, la Belleville... 

Auzindu-i vorbind de Belleville, contele îşi dădu seama că 
sunt indivizii de care-l mai scăpase o dată pe Leon. 

Nicolo şi lăcătuşul pătrunseră în cârciumă iar contele şi 
Ghinion se apropiară din nou de uşă. 

— V-aţi îndurat să veniţi? îi întâmpină văduva, de când vă 
aşteptăm! Colar e aici de un ceas şi are ordine precise din 
partea şefului. 


— Au şi venit? 

— Da, le-am dat camera galbenă. 

Rocambole cobora scara fluierând. Schimbă câteva 
semne misterioase cu noii veniţi, după care le spuse în 
şoaptă: 

— Veniţi, păsărica e în colivie. 

Ghinion se apropie atunci tot mai mult de conte şi-i 
spuse: 

— Au să-l ucidă, domnule, dacă nu ne grăbim. 

Armand se pregătea să spargă uşa cu piciorul şi să dea 
buzna, dar Ghinion îl opri: 

— Nu pe aici! 

Îl duse în spatele casei şi-i arătă lumina care se vedea 
sus, la una din ferestre. 

— Acolo este Leon. 

Ghinion era uşor şi suplu, sări zidul, Armand îl urmă şi se 
căţărară pe stiva de lemne ajungând până aproape de 
înălţimea ferestrelor. 

În clipa în care se aflau sus, L&on se găsea în mâinile 
ucigaşilor săi care se pregăteau să-l sugrume; domnului de 
Kergaz nu-i rămase, aşadar, prea mult timp de gândire, izbi 
cu putere în fereastră, o sparse, ochi pieptul lui Colar şi 
trase. Lovit în plin, acesta se prăbuşi. Înspăimântaţi, Nicolo 
şi lăcătuşul se refugiară în celălalt colţ al încăperii. Armand 
intră pe fereastră în cameră. 

— Omul de la Belleville! murmură Nicolo care o luă la 
fugă în jos pe scară, nădăjduind să scape. 

Văduva Fipart şi cu Rocambole jucau foarte liniştiţi bizic 
la una din mesele de jos. 

În clipa în care se auzi detunătura, văduva tresări, dar 
Rocambole spuse liniştit: 

— L-au dat gata! Dar e foarte neplăcut sa faci atâta 
zgomot pentru o simplă curăţătorie! 

După aceea puse din nou mâna pe cărţi şi spuse: 

— Haide, măicuţă, fii, te rog, atentă la joc, am dat jos un 
atu. 


Paşii grăbiţi ai lui Nicolo care cobora scara din patru în 
patru trepte îl întrerupseră însă; văduva îl văzu atunci pe 
soţul său nelegitim cu figura răvăşită de spaimă; 

— Ne-a dat gata! Colar e mort... Omul de la Belleville... 
contele... eu fug... vezi ce faci... caută să te salvezi... 

Nicolo o zbughi pe uşă şi se pierdu în noapte lăsându-i, 
pe Rocambole şi pe văduva Fipart, muţi de uluire. 
Rocambole îşi reveni cel dintâi. 

— Nici o grijă, măicuţa, îi spuse el, Rocambole e aci! Se 
poate foarte bine produce un sasinat aici, la dumneata, fără 
să ai nici o vină... Până una-alta, fă bine şi leşină puţin, asta 
prinde bine şi dovedeşte nevinovăție... 

Iar el, întreprinzător, o porni pe scară în sus ţipând în 
gura mare: 

— Săriţi! Asasinii! Hoţii! 

Şi cum uşa camerei galbene era închisă, o dădu de 
perete şi se pomeni în prezenţa domnului de Kergaz. 

Contele era aplecat asupra lui Colar, care trăgea să 
moară iar Leon Rolland, care-şi venise în fire, pusese mâna 
pe lăcătuş; văzându-l pe Rocambole, Ghinion, care fusese 
până în clipa aceea un simplu spectator, se repezi la el. 

— Săriţi! Criminalii! Hoţii! repetă puştiul care voi s-o ia 
la fugă ghicind că aerul încăperii n-o să-i priască. 

Ghinion puse însă mâna pe el, îi trânti o piedică şi-l 
răsturnă. 

— Hoţii! Criminalii!... urlă Rocambole. 

Ghinion apucă cuțitul pe care Leon îl scăpase şi-l propti 
în gâtul puştiului: 

— Dacă ţipi sau dacă mişti, te ucid! 

— Eşti foarte brutal, aşa încât am să tac! murmură 
haimanaua care nu-şi pierduse câtuşi de puţin sângele rece. 

Locotenentul lui sir Williams, deşi rănit mortal, nu-şi 
pierduse cunoştinţa. 

— Bine jucat! făcu el privindu-l pe Armand cu ură dar şi 
cu o bucurie feroce; aţi dat o lovitură... dar n-aţi câştigat 
bătălia... căpitanul mă va răzbuna! 


— Mizerabile! îi spuse Armand, ai de gând să mori ca un 
câine, fără să-ţi mărturiseşti crimele, fără să te căieşti? 

— Nu vă voi spune nimic... bâigui el. 

— În numele lui Dumnezeu care te va judeca, spune-mi 
unde se află Jeanne şi unde se află Cerise? 

— A! al rânji muribundul, vrei să ştii, monseniore? Ei 
bine, află atunci că Jeanne este amanta lui sir Williams! 
Altceva n-o să afli de la mine... 

După această minciună Colar avu o hemoragie 
puternică, se cutremură şi-şi dete sufletul. 

O dată cu el, ducea pe lumea cealaltă şi tot ceea ce ştia. 

Domnul de Kergaz se îndreptă atunci spre lăcătuş şi-i 
puse pistolul în piept. 

— Spune tot ce ştii sau te omor. 

Lăcătuşul nu ştia însă absolut nimic. Imploră să fie iertat 
şi spuse în cele din urmă: 

— Eu nu am habar de nimic. Dar el, puştiul, trebuie să 
ştie multe... 

Rocambole îl auzi şi preciză calm: 

— Eu ştiu totul! 

Armand scoase un strigăt. 

— Ştiu unde sunt ascunse, repetă Rocambole. 

— Atunci vorbeşte, îi spuse Ghinion înfigându-i cuțitul în 
piept. 

— Nu, răspunse puştiul, mai bine mă ucideţi. 

Ghinion îl privi pe conte; Armand îl opri printr-un gest. 

— Aşteaptă, spuse el, poate se hotărăşte să vorbească. 

Şi contele de Kergaz se adresă lui Rocambole: 

— Ai nevoie de bani? 

— Se înţelege, domnule; altfel, puteţi să mă ucideţi; fără 
bani viaţa e foarte plictisitoare. 

— Cât vrei? 

— Pentru început, zece ludovici. 

— "Ţine, spuse Armand aruncând o pungă. 

— Daţi-mi drumul. 


La un semn al contelui, Ghinion îl lăsă pe Rocambole să 
se ridice. 

Puştiul era calm, ca şi când s-ar fi aflat la o partidă de 
bile. Îl privi pe Armand şi-i spuse: 

— Colar a minţit; sir Williams a răpit-o, într-adevăr, pe 
donşoara care vă interesează, dar nu este amanta lui; fata 
nu vrea. 

— Unde se află?... Vorbeşte o dată! 

— La zece minute de aici, într-o căsuţă unde e ţinută 
prizonieră; am să vă conduc eu. 

— Să mergem, spuse contele care ardea de nerăbdare. 

— Trebuie să trecem peste podul morii, continuă 
Rocambole; am să vă arăt eu drumul. 

Haimanaua vâri banii în buzunar, făcu un pas, se opri şi 
se întoarse: 

— Presupun că veţi fi înţelegător, domnule conte... Face 
mai mult de zece ludovici treaba asta. 

— Dacă o găsesc pe Jeanne capeţi cincizeci. 

— Asta da, e o vorbă de duh! 

Armand, Ghinion şi Leon Rolland o porniră în urma lui. 

Acesta din urmă îi făcuse vânt lăcătuşului, spunându-i: 

— Dacă te mai prind vreodată în calea mea, te fac praf, 
canalie! 

Şi lăcătuşul o luase din loc la iuţeală. 

Ghinion îl ţinea mai departe pe Rocambole de guler. 

— Eşti prost? îi spuse puştiul, ţi-e teamă c-o s-o iau din 
loc? Eu am nevoie de cincizeci de ludovici! 

Ajungând jos, dădură cu ochii de văduva Fipart care se 
prefăcea leşinată conform instrucţiunilor primite din partea 
lui Rocambole, în care avea deplină încredere. 

— Biata măicuţă! spuse acesta, cred că de frică a 
leşinat... 

Cu chipul cel mai sentimental cu putinţă, adăugă: 

— Trebuie s-o îmbrăţişez! 

Se aplecă spre ea, se prefăcu că o strânge în braţe şi-i 
şopti la ureche: 


— Şterge-o repede... eu îi trag pe sfoară... n-o să afle 
nimeni Nimic... 

Bătrâna nu mişcă, părea să fie într-adevăr leşinată. 
Rocambole o porni mai departe târându-l după el pe 
Ghinion care se încăpăţâna să nu-i dea drumul. 

— Cele două doamne, domnişoara Jeanne şi Cerise sunt 
pe insulă... o să vedeţi... într-o căsuţă mică... 

O dată ajuns pe pod, îi spuse lui Ghinion: 

— Mergi drept, prietene; dacă ajungi în apă o să bei o 
înghiţitură bună. 

— Mergi drept şi tu, îi spuse Ghinion. 

— Ştii să înoţi? întrebă Rocambole. 

— Nu, răspunse lucrătorul. 

— Asta zic şi eu să n-ai noroc, murmură Rocambole. În 
clipa aceea haimanaua făcu o mişcare bruscă, se eliberă de 
strânsoarea lui Ghinion, îi puse o piedică şi-l aruncă în apă. 

— Mare ghinion să te cheme Ghinion, îşi spuse 
Rocambole. 

Lucrătorul se prăbuşi scoțând un strigăt iar Rocambole 
sări o dată cu el în apă, strigând: 

— Adio, domnule conte, n-o să aflaţi niciodată unde e 
ascunsă Jeanne. 

Rocambole se dădu la fund înainte ca domnul de Kergaz 
să fi avut timpul să facă o mişcare. 

Armand şi Leon se întoarseră în grabă la cârciumă, 
nădăjduind să smulgă ceva din gura bătrânei. 

Văduva Fipart dispăruse însă fără urme. 

Cârciuma era pustie şi nu se afla între zidurile ei decât 
trupul neînsufleţit al lui Colar. 

CAPITOLUL XLIV. 

În timp ce Armand de Kergaz îl salva pe Leon Rolland de 
la o moarte sigură, sir Williams făcea, în Bretania, tot ce-i 
stătea în puteri pentru a o cuceri pe domnişoara Hermine 
de Beaupreau; este timpul, aşadar, să reluăm firul celor ce 
s-au petrecut la Gen&ts după plecarea lui sir Williams. 


El cunoştea foarte bine ţinutul, am mai spus-o, şi după 
un drum de douăzeci de minute călare zări turnurile 
castelului Manoir. 

Deşi Kerloven era destul de aproape, sir Williams ştia 
bine că nimeni, la Manoir, şi cu atât mai puţin cavalerul de 
Lacy, nu ar fi recunoscut în persoana lui pe vicontele 
Andrea; aceasta pentru că tânărul viconte nu-l vizitase 
niciodată pe cavalerul de Lacy, după cum nu o vizitase 
niciodată pe doamna de Kermadec. 

Sir Williams păşi, deci, cu fruntea sus şi foarte calm în 
curtea castelului Manoir. 

— Vreau să-l văd pe domnul cavaler de Lacy, spuse el 
valetului care alergase în întâmpinarea lui, luându-i 
hăţurile. 

— Domnul cavaler nu s-a înapoiat încă; a vânat destul de 
departe de casă astăzi... Dacă domnul doreşte să aştepte... 

— Desigur, spuse sir Williams şi descălecă. 

Valetul îl conduse într-o sufragerie pe care bătrânul 
cavaler o transformase în salon, în cabinet de lucru, în 
muzeu cinegetic, în cameră bună la toate, încăpere în care 
îşi ducea existenţa zi de zi atunci când nu ieşea din casă. 

După câteva minute se auziră tropote, se auziră câini 
lătrând şi puţin după aceea zgomotul cailor care intrau în 
curtea castelului domină totul. 

Domnul de Lacy se înapoia însoţit de oamenii săi. Unul 
dintre ei ducea un superb râs pe care cavalerul îl ucisese 
înainte să-l fi putut ajunge câinii din urmă. 

Valetul care-l întâmpinase pe sir Williams ieşi în curte şi-i 
aduse la cunoştinţă stăpânului său această vizită; neştiind 
despre cine este vorba, cavalerul descălecă în grabă şi 
pătrunse în sufragerie. 

Sir Williams văzu atunci intrând un bărbat înalt, solid, cu 
umerii laţi, un om de aproape şaizeci şi cinci de ani, cu 
privirea tânără; sub părul alb se vedea o frunte lată şi, fără 
nici o zbârcitură. 


Era îmbrăcat în haine de vânătoare şi păstrase în mâna 
biciuşca. 

— Domnule, îi spuse baronetul ridicându-se şi venind în 
întâmpinare, înainte de a vă spune numele meu, pentru că 
acesta vă este, cu siguranţă, necunoscut, vă rog să-mi 
îngăduiţi să vă predau această scrisoare din partea 
marchizului de Gontran, nepotul dumneavoastră. 

— Îl cunoşti pe Gontran? întrebă interesat cavalerul. 

— Sunt unul dintre prietenii săi, răspunse modest 
baronetul. 

— În cazul acesta, domnule, vă aflaţi aici la 
dumneavoastră acasă şi cred că avem tot timpul să-i citim 
scrisoarea, după masă, de pildă. Luaţi loc, domnule; 
prietenii nepotului meu sunt întotdeauna bine veniţi în casa 
mea. 

Sir Williams se înclină. 

— Jean! strigă cavalerul, încă un tacâm! 

Şi în timp ce ordinul lui era executat, bătrânul gentilom 
adăugă: 

— Masa mea de seară e destul de sărăcăcioasă, 
domnule, este o masă de vânător... 

— Sunt şi eu, ca şi dumneavoastră, domnule cavaler, 
unul dintre discipolii sfântului Hubert, răspunse sir 
Williams. 

— Sunteţi vânător? 

— Pasionat, cavalere, aşa cum sunt toţi gentilomii 
irlandezi; şi iată că sunt silit, datorită faptului că nu aţi 
deschis încă scrisoarea nepotului dumneavoastră, să vă 
dezvălui numele meu... sunt baronetul sir Williams... 

Cavalerul se înclină. 

— lar prietenul meu Gontran, continua baronetul, mă 
recomandă domniei-voastre tocmai în calitatea mea de 
pasionat discipol al sfântului Hubert... ca unul care arde de 
nerăbdare să cunoască vânătoarea bretonă. 

— E adorabil nepotul ăsta al meu, Gontran, din moment 
ce-mi trimite un partener de vânătoare! Înţeleg domnule, 


că veţi zăbovi ceva mai mult timp... 

— Dacă nu vă cer prea mult. 

— Să fim serioşi! Eu vă cer prea mult din moment ce nu 
vă pot pune la dispoziţie decât acest modest lăcaş care mă 
adăposteşte şi pe mine. 

— Domnule, spuse sir Williams, vă implor să deschideţi 
scrisoarea lui Gontran. 

— La ce bun? 

— Vă rog foarte mult s-o citiţi. 

— Dacă ţineţi, răspunse cavalerul, nu văd de ce n-aş 
face-o. 

Deschise apoi scrisoarea marchizului de Gontran. 

— Cum, spuse cavalerul, o dată lectura încheiată, sunteţi 
îndrăgostit, domnule? 

— Vai, da, suspină baronetul plecând ochii în jos. 

— De ce, strigă bătrânelul, nu văd nimic rău în asta şi 
socot că e foarte plăcut să suspini din dragoste. 

Valetul aduse bucatele iar domnul de Lacy se adresă 
baronetului: 

— Vă rog să luaţi loc la masă şi o să vedem noi ce se 
poate face pentru vindecarea suspinelor... 

— Sunt nevindecabil! murmură el. 

— Aş! exclamă cavalerul, nu există rău fără leac. Şi 
pentru că veni vorba, ştii că e încântătoare? 

— Cine? întrebă sir Williams tresărind. 

— Stăpâna gândurilor dumitale, cine altcineva! 

— O cunoaşteţi? 

— Fără s-o fi văzut vreodată; este nepoţica baroanei de 
Kermadec, bătrâna mea prietenă; ştiu că este o făptură 
încântătoare. 

Aici, după un nou suspin, baronetul socoti necesar să 
roşească până în vârful urechilor. 

— Până ieri, continuă cavalerul, credeam că e şi 
deşteaptă, nu numai frumoasă. 

— Dar este, murmură sir Williams. 


— Hm! spuse cavalerul, mă îndoiesc, din moment ce nu 
se dă în vânt după dumneata. Pe cuvântul meu, eşti un 
tânăr cavaler fermecător. 

Sir Williams se înclină. 

— Dar vai, spuse el, nu mă iubeşte. 

— De unde ştii? 

— Am sosit prea târziu. 

— Aha! Locul e ocupat! Ei bine, îl vom asedia, pe legea 
mea. Nu suntem noi oameni care să-şi piardă capul când e 
nevoie să se organizeze un asediu; o să-l facem după toate 
regulile artei. 

În clipa în care cavalerul îşi termina tirada, se ivi în prag 
un servitor. 

— Doamna de Kermadec are desigur treabă cu domnul 
cavaler, căci micul Jonas se vede venind cu o scrisoare. 

— Să intre Jonas, rosti cavalerul. 

Jonas, care străbătuse drumul călare, intră în salon cu 
demnitatea unui paj care se ştie purtătorul unui mesaj de 
dragoste. 

El aruncă spre sir Williams o privire ironică şi-i întinse 
cavalerului scrisoarea pe care o purtase în pălărie. 

— Cred că trebuie să aştept un răspuns, spuse el. 

— Foarte bine, îi spuse cavalerul înainte de a rupe 
sigiliul din ceară roşie, du-te la bucătărie, spune să-ţi se dea 
de mâncare şi aşteaptă. 

Jonas îl privi încă o dată ironic pe Sir Williams, se răsuci 
şi ieşi. 

Cavalerul deschise atunci scrisoarea baroanei, aceea în 
care bătrâna doamnă îi reproşa vecinului său faptul că nu o 
vizitează destul de des, îi zugrăvea caracterul romantic al 
nepoatei sale şi-i cerea să organizeze o vânătoare care să o 
smulgă puţin pe fată din monotonia zilelor petrecute la 
ţară. 

— Pică la ţanc, spuse el şi-i întinse lui sir Williams 
scrisoarea. 


Baronetul o citi şi îşi dădu seama din cuprinsul ei de felul 
în care se desfăşurase discuţia dintre domnul de 
Beaupreau, soţia sa şi baroană îndată după plecarea lui de 
la castelul Gen&ts. 

Dar pentru că baroana nu pomenea nimic despre vizita 
lui sir Williams la castel, acesta socoti că nu este necesar să- 
l informeze pe cavaler despre chipul romantic în care 
apăruse şi dispăruse de acolo. 

— Nu se va putea spune, domnule, continuă cavalerul de 
Lacy, că nepotul meu mi-a cerut să vă dau o mâna de ajutor 
şi că eu nu am făcut tot ce se poate face! Pe aceste coarne 
de cerb, domnule, veţi fi iubit! 

— Domnule... domnule... bolborosi sir Williams, care se 
prefăcea foarte încurcat, nu mă lăsaţi să nutresc iluzii căci 
deziluziile m-ar putea ucide! 

— Să fim serioşi, domnule, rosti liniştit cavalerul şi să 
coborâm niţel pe pământ. Sunteţi bogat...? 

— E! făcu sir Williams cu un gest de dispreţ, prea bogat! 
Poate că m-ar iubi dacă aş fi sărac... 

— Vezi-ţi de treabă, omule, bărbaţii care nu au decât 
acest singur cusur, de a fi prea bogaţi, sunt rareori respinşi. 
Aşadar, bogat eşti, cavaler eşti... 

Sir Williams se înclină. 

— Şi eşti un bărbat destul de frumos ca să suceşti minţile 
celei mai frumoase fete din lume. 

Sir Williams schiţă un gest care voia să arate că 
modestia lui nu suportă atâtea laude. 

— Şi acum, reluă cavalerul, după ce am făcut bilanţul 
dumitale, să-l facem puţin şi pe acela al fetei pe care o 
iubeşti... în primul rând, domnişoara de Beaupreau n-are 
nici un franc... sau aproape niciunul. 

— Asta nu are nici o importanţă! exclamă sir Williams 
plin de cavalerism. 

— Pentru dumneata, care o iubeşti. Dar este un motiv în 
plus ca renta dumitale de două sute de mii de franci s-o facă 
să-şi vină puţin în fire. 


— A! făcu baronetul dispreţuitor. 

— Ascultă-mă pe mine, scumpul meu oaspete: cea mai 
dezinteresată dintre femei va prefera întotdeauna un castel 
în locul unei colibe. Coliba îndrăgostiţilor, podul în care te 
simţi atât de bine la douăzeci de ani, toate astea-s vorbe-n 
vânt! Poezie! 

Sir Williams tăcea. 

— Merg mai departe, spuse cavalerul. Aşadar, 
domnişoara de Beaupreau nu are nici un ban: asupra 
acestui punct ne-am înţeles. Dacă face sau nu parte dintr-o 
familie nobilă... lucrul este îndoielnic... şi cuvântul 
îndoielnic este spus din politeţe. Domnul de Beaupreau este 
un boiernaş venit din fundul provinciei acum treizeci sau 
patruzeci de ani, fără nici o avere, fără nici un protector, 
vorbind tot timpul despre un unchi care se pare că ar fi fost 
nu ştiu ce dar era, cu siguranţă, personajul cel mai 
remarcabil al întregii familii. 

Sir Williams zâmbea. 

— Aşadar, averea sau noblețea: vânt! Rămâne o fată 
frumoasă a cărei educaţie este desăvârşită şi care are drept 
mamă o sfântă; în consecinţă vei face într-o oarecare 
măsură o mezalianţă, dar te vei căsători cu o femeie pe care 
o iubeşti... ceea ce înseamnă foarte mult! 

— A! domnule... Tot ceea ce-mi spuneţi dumneavoastră 
nu poate fi decât un vis frumos... Ar fi prea mare fericirea 
mea... 

— Vorbe! Dacă domnişoara Hermine nu s-o da în vânt 
după dumneata înainte de două săptămâni şi dacă n-o să 
vină familia ei să-ţi ofere mâna fetei, să-mi pierd eu titlul! 

— Domnule... mă faceţi să-mi pierd minţile... 

— Foarte bine, exaltarea prinde bine întotdeauna în 
dragoste. 

Cavalerul continuă apoi liniştit: 

— Vom merge la vânătoare, scumpul meu oaspete... şi 
am eu planurile mele. 

Cavalerul sună. 


— Jean, spuse el, trimite-l aici pe argatul care se ocupă 
de vânători. 

Acesta sosi şi rămase respectuos în prag, cu pălăria în 
mână. 

— Meştere Pornic, îi spuse cavalerul de Lacy, ce părere 
ai despre mistrețul acela bătrân pe care l-am fugărit în 
câteva rânduri fără să punem mâna pe el? 

— Singuraticul acela din pădurea Carreau? 

— Întocmai, va trebui zgândărit puţin la noapte. 

— Este un animal deosebit de frumos, spuse argatul, 
cred că are aproape cincisprezece ani şi o fi cântărind pe 
puţin patru sute. Aşa vânat nu are nici regele. 

— Ei bine, îl vom vâna mâine. 

— Ar fi păcat să-l împuşcăm, dar dacă domnul cavaler 
doreşte să-l încolţească, trebuie să cerem câini de la 
Kerloven, ai noştri sunt obosiţi. Fără să mai punem la 
socoteală că o jumătate de duzină vor fi sfâşiaţi. 

— Asta e! Gata, meştere Pornic. 

O dată plecat argatul, cavalerul de Lacy îi spuse lui sir 
Williams: 

— Se înţelege, un gentilom irlandez este un om de curaj. 

— Cred că da, răspunse liniştit baronetul. 

— Caută să te afli într-o cât de mică primejdie mâine, 
încolţeşte de aproape animalul şi mititica se va îndrăgosti 
de dumneata. 

— Voi ucide mistrețul cu lovituri de cuţit, replică foarte 
calm baronetul. 

— Bravo! Va fi a dumitale! 

Cavalerul se ridică de la masă, se apropie de birou şi 
scrise doamnei de Kermadec următoarea scrisoare: 
„Scumpă vecină, Vreau, în primul rând, să-ţi mulţumesc 
pentru cuvintele dumitale, deşi sunt pline de amarnice 
reproşuri; şi pentru că am de îndreptat greşeli, vreau s-o 
fac foarte repede. 

Am primit vizita baronetului sir Williams, un gentleman 
desăvârşit şi un mare vânător, al cărui ajutor îl aşteptam 


pentru a putea ataca o pradă superbă dar înfricoşătoare, 
un adevărat vânat regesc, cel mai bătrân dintre singuraticii 
aflaţi în pădurile mele, o fiară care mi-a ucis până acum 
destui câini. 

O vom ataca mâine în pădurea Carreau; el se va refugia 
probabil în Valea Chiparoşilor, de unde va încerca să ajungă 
la Colţul Dracului, în vecinătatea pământurilor dumitale, 
deci. Dacă oaspeţii care se află la dumneata vor să ni se 
alăture şi să se afle în pădurea Carreau, în dreptul crucii de 
piatră la orele zece dimineaţa, voi prezenta romanticei 
dumitale nepoţele pe cel mai romantic dintre fiii bătrânei 
Irlande. Vă sărut mâinile şi rămân veşnic la picioarele 
domniei-voastre. 

Cavalerul de Lacy”. 

Cavalerul îi întinse lui sir Williams scrisoarea. 

— Observă, te rog, îi spuse el, alăturarea aceasta de 
nume: Valea Chiparoşilor, Colţul Dracului... Ajunge ca să 
încânte mintea unei fetişcane dornice de mister. 

Sir Williams suspină şi tăcu. 

Cavalerul trimise după Jonas. 

Acesta sosi cu gura plină şi cu chipul îmbujorat de un 
pahar de cidru. 

— Flăcăule, îi spuse domnul de Lacy, te întorci la Genets. 

— În seara asta? întrebă Jonas descumpănit. 

— Nu cumva ţi-e frică să umbli noaptea pe drum? 

— Păi de, spuse Jonas, s-ar putea să întâlnesc ici-colo 
câte-o stafie. 

— Foarte bine, ai s-o rogi să te însoţească, îi răspunse 
cavalerul râzând. Până una-alta fă bine şi urcă-te pe cal. 
Trebuie ca stăpâna ta să primească acest bilet încă în seara 
asta. Uite aici ceva care o să-ţi dea curaj. 

Cavalerul strecură cinci franci în mâna copilului şi-i făcu 
semn să plece. 

— Şi acum, scumpul meu oaspete, nu te mai rețin, îi 
spuse el lui sir Williams, trebuie să te odihneşti în aşa fel 


încât mâine să putem vâna vitejeşte şi să ne putem vedea şi 
de alte treburi. 

— Cu toate acestea, spuse el în clipa în care baronetul se 
ridica şi-i ura noapte bună, dacă nu eşti prea obosit, ţi-aş 
arăta încă de astă-seară grajdurile şi câinii. Ţi-ai putea 
alege calul pe care-l vei folosi mâine. 

— Sunt gata să vă urmez, spuse baronetul. 

leşiră amândoi. 

Auzind paşi în vestibul, un bătrân care moţăia lângă foc 
se ridică şi-şi înălţă trupul încă drept. 

— la te uită, spuse cavalerul, nebunul e aici? 

— Da, domnule, răspunse unul dintre argaţi, a cerut 
ceva de mâncare. 

Bătrânul căruia i se spunea nebun se apropie. 

— Bună seara, monseniore, se adresă el cavalerului. 
Cavalerul avea o lumânare în mână; la lumina ei, văzând 
chipul lui sir Williams, bătrânul tresări. 

— Este un biet bătrân, spuse cavalerul adresându-se 
baronetului, şi-a pierdut minţile de vreo treizeci sau 
patruzeci de ani şi s-ar putea să aibă el însuşi peste o sută; 
nimeni nu-l ştie altfel decât aşa cum arată astăzi; eu însumi, 
deşi am trecut de şaizeci, îl cunosc numai cu părul alb. 

— A! spuse sir Williams cu totul indiferent. 

— 1 se spune JerGme, continuă cavalerul; a fost multă 
vreme în slujba contesei Felipone şi a primului ei soţ, 
contele de Kergaz. La moartea contesei a părăsit castelul 
Kerloven şi nu s-a mai întors acolo. Trăieşte, de atunci, ca 
un vagabond, cerşeşte, umblă de colo-colo. Adesea, îşi află 
culcuşul pe aici. 

După această scurtă explicaţie, cavalerul voi să păşească 
mai departe; lumina căzu atunci din nou pe chipul lui sir 
Williams, iar nebunul scoase un strigăt: 

— Ştiu bine cine eşti, te recunosc, da, da! 

Sir Williams tresări. 

— O! spuse bătrânul lovindu-se cu palma peste frunte, 
nu-mi amintesc acum... dar o să-mi aduc eu aminte... te 


ştiu... eşti un om râu... 

Şi nebunul îi arătă baronetului pumnul său. 

— Nu-i da nici o atenţie acestui nenorocit, e nebun şi 
crede că recunoaşte pe toată lumea. 

— Nu, nu, spuse furios bătrânul, eu sunt nebun, e 
adevărat, dar pe el îl cunosc... 

— Bine, spuse cavalerul; noapte bună, Jer6me! 

Îl luă de braţ pe baronet şi porni cu el. Nebunul se ţinea 
după ei şi mormăia fără contenire: 

— Îl cunosc... îl cunosc... seamănă cu taică-su... e un om 
rău! 

— În orice caz e mai fericit decât mine, spuse sir 
Williams liniştit; găseşte că semăn cu tata, ceea ce 
dovedeşte că l-a cunoscut în timp ce eu nu, căci eram încă 
în leagăn în ziua morţii părintelui meu. 

Baronetul pronunţase aceste cuvinte din vârful buzelor, 
voind să arate că e plin de milă; în realitate însă, apostrofa 
vehementă a bătrânului îl tulburase peste măsură; s-ar fi 
spus că simţea apropierea unor întâmplări nefericite. 

Cu aceste sentimente în suflet îl însoţi pe cavaler în grajd 
şi la câini; emoția nu-i dădu pace nici mai târziu şi-l sili să 
rămână treaz o bună parte a nopţii. 

Sir Williams era un om deosebit de inteligent şi el ştia 
foarte bine că marile nenorociri ale vieţii au loc de cele mai 
multe ori ca urmare a unei întâmplări de minimă 
importanţă şi că nu trebuie să-ţi fie teamă în viaţă de nimic, 
în măsura în care trebuie să te temi de ceea ce se numeşte 
întâmplarea nenorocită. Nebunul era, pentru sir Williams, 
un om care putea, la un moment dat, să-l oblige să se 
trădeze, un om care putea să-l aducă la suprafaţă pe cel ce 
fusese vicontele Andrea şi asta într-un ţinut în care crimele 
tatălui şi nelegiuirile fiului erau foarte bine cunoscute. 

Cu toate acestea, baronetul nu era el omul care să se 
lase stăpânit de frică. 

— Dac-o să mă supere, gândi el, îl lichidez. 


Cu acest gând liniştitor adormi şi nu se trezi decât în 
zorii zilei, în clipa în care cavalerul de Lacy intra în camera 
lui. 

Bătrânul cavaler era îmbrăcat de sus până jos în ţinută 
de vânătoare, deşi întâlnirea fusese fixată pentru ceasurile 
zece dimineaţa. 

— Scumpul meu oaspete, îi spuse el intrând, în timp ce 
sir Williams se freca la ochi, îţi cer iertare pentru vina de a 
te fi trezit atât de devreme, dar va trebui să plecăm dis-de- 
dimineaţă pentru că mi-a venit o idee colosală. 

— Într-adevăr? 

— O să-ţi dai singur seama. 

Cavalerul adoptă un aer misterios şi se aşeză. 

— Dorm foarte puţin, spuse el, asta e din pricina vârstei. 
M-am gândit mult în cursul nopţii şi de azi dimineaţă de la 
ceasurile două am tot pus la cale mica scenă a prezentării 
dumitale. 

— Foarte bine! spuse sir Williams. Cum va fi? 

— Iată: spuneam noi ieri, dacă nu mă înşel, că mijlocul 
cel mai sigur pentru a putea seduce o fată tânără cu 
imaginaţia înflăcărată era acela de a i te înfăţişa aureolat de 
prestigiul unui erou şi vorbisem despre vânătoarea de 
astăzi în cursul căreia ar fi trebuit să ucizi mistrețul cu 
lovituri de cuţit... 

— Foarte adevărat, cavalere, sunt gata s-o fac! 

— Ei bine, spuse cavalerul de Lacy, eu, unul, am găsit 
ceva mult mai bun. 

— O! O! să auzim, cavalere. 

— Trebuie să ştii că locul întâlnirii, pădurea Carreau, 
circumscrie un soi de depresiune mărginită de stânci 
golaşe, ceva în genul unei pâlnii răsturnate. Ca să ajungi 
acolo, străbaţi mai întâi o vale îngustă după care te 
pomeneşti într-un loc închis, mărginit de pereţi uriaşi de 
granit, loc din care nu poţi ieşi decât pe acelaşi drum pe 
care ai venit. Şi acum, iată la ce m-am gândit; în loc să 
atacăm prada la ora zece, o vom ataca la ora opt. Va ieşi din 


vizuină, va ajunge în câmpie şi o vom sili să intre în pădurea 
Carreau iar câinii, dacă vor fi bine conduşi, şi oamenii mei 
se pricep de minune, vor sili mistrețul să pătrundă în vale, 
să intre în fundul ei şi să primească lupta. 

— Bine, dar după câte mi se pare mie, toate acestea erau 
stabilite încă de ieri, spuse sir Williams. 

— Cu singura deosebire că, potrivit planului de ieri, ar fi 
trebuit să aşteptăm ora zece pentru a ataca, am fi pornit 
vânătoarea în prezenţa domnişoarei Hermine şi ne-am fi 
bazat în mare măsură pe întâmplare, în loc să forţăm 
lucrurile, aşa cum vom face. Când domnişoara va sosi la 
locul de întâlnire ne vom afla în plină vânătoare, se vor auzi 
lătrăturile câinilor în fundul văii, iar prima ei grijă, ca şi a 
celor ce o vor însoţi, de altfel, va fi de a alerga la marginea 
stâncilor care înconjoară locul pentru a putea vedea 
spectacolul morţii. Abia atunci, scumpul meu oaspete, abia 
în clipa aceea îţi vei face apariţia cu un cuţit de vânătoare în 
mâna. 

— Înţeleg, cavalere, spuse sir Williams care sări jos din 
pat şi începu să se îmbrace. 

Zece minute mai târziu se aflau în sufragerie şi nu mult 
timp după aceea în curte, unde caii îi aşteptau. 

Calul lui sir Williams era un animal viteaz şi plin de nerv 
şi cu toate că făcuse în ajun un drum istovitor, baronetul 
hotărăsc să-l încalece, refuzând calul oferit de domnul de 
Lacy. 

În clipa în care cei doi vânători se pregăteau să urce în 
şei, bătrânul Jer6me, nebunul de la Kerloven, se ivi din nou 
în curte. 

— A! A! spuse el zărindu-l pe sir Williams, mai eşti aici? 

Baronetul tresări şi simţi că-l cuprinde ameţeala. 

— Te-ai arătat din nou? Nu te cunosc oamenii de prin 
partea locului? 

Privindu-l pe sir Williams drept în ochi, bătrânul 
continuă: 

— Tu eşti de la Kerloven... tu eşti fiul ucigaşului! 


În clipa în care bătrânul vorbea, domnul de Lacy se afla 
alături de baronet. 

— Ce tot cânţi acolo, bătrâne? exclamă cavalerul 
ridicând cravaşa. 

— Ştiu eu bine ce spun, mormăi bătrânul. 

Şi în timp ce se îndepărta, murmura: 

— Îl cunosc bine... l-am recunoscut. 

— Scumpul meu baronet, spuse cavalerul de Lacy, îţi cer 
de o mie de ori iertare pentru vorbele necugetate ale 
acestui bătrân. Este un om fără minte. 

Deşi tulburat până în adâncul inimii, sir Williams părea 
foarte liniştit. 

— Trebuie să fie într-adevăr nebun, spuse el. Tatăl meu, 
după câte ştiu, n-a ucis pe nimeni, iar eu n-am fost niciodată 
la... 

Baronetul căuta să-şi aducă aminte cuvântul. 

— La Kerloven, îi spuse cavalerul. 

— Ce este acolo? 

— Kerloven este castelul domnului conte Armand de 
Kergaz. 

— A! spuse repede baronetul, îl cunosc. 

— Îl cunoaşteţi? 

— Da; cu opt zile în urmă m-am bătut în duel cu un 
bărbat căruia el i-a slujit de martor. lar acum, adăugă sir 
Williams, acum înţeleg şi cuvintele bătrânului nebun... Se 
pare că eu semăn cu un derbedeu... cu un frate vitreg ai 
contelui... cu vicontele Andrea. 

— Un mizerabil! exclamă cavalerul de Lacy; nu l-am 
cunoscut niciodată şi mi-ar fi foarte greu să-mi dau seama 
dacă e vorba de o asemănare. 

— Se pare că e deosebit de puternică, din moment ce am 
fost confundat cu el. 

— Serios? Şi cum s-a întâmplat? întrebă cavalerul de 
Lacy mirat. 

— Într-o seară, la Paris, mă întorceam acasă; eram în 
trăsură. Un domn aflat într-o altă birjă m-a luat drept 


vicontele Andrea, m-a urmărit, a intrat cu forţa la mine, m-a 
insultat... convins tot timpul că eu sunt vicontele şi fără să 
ţină seama de protestele mele. 

— Dar ce-i făcuse vicontele? 

— Nu ştiu nimic. Fapt este că m-am văzut silit să-i cer 
satisfacţie iar contele de Kergaz, care-i era martor, a 
consemnat el însuşi această bizară asemănare, dar a 
recunoscut că vicontele era blond, în timp ce părul meu 
este negru. 

— Şi v-aţi ucis adversarul? 

— Câtuşi de puţin. L-am dezarmat. 

— Pe legea mea! spuse cavalerul, cred că nu aţi îi putut 
dovedi mai bine că nu sunteţi aceeaşi persoană cu vicontele 
decât în felul acesta! 

— Înseamnă, întrebă naiv baronetul, că este un ticălos şi 
jumătate, nu? 

— Este leit taică-su, răspunse cavalerul. L-a ucis pe 
colonelul de Kergaz pentru a se căsători cu văduva lui; l-a 
aruncat în apele mării, aşa se zice, pe actualul conte 
Armand de Kergaz, care a fost salvat printr-o minune. Asta 
în ceea ce priveşte tatăl. Fiul a sedus şi a răpit fete cinstite, 
a pierdut şi a câştigat averi la joc, a ucis pe cei cărora le 
luase banii, maică-sa a murit de supărare şi câte or mai fi 
fără să le ştiu eu. 

— Nu-mi face nici o plăcere, răspunse cu răceală 
baronetul, să fiu confundat cu o asemenea canalie care ar fi 
nimerit să stea în fundul ocnei. 

— Asta-i şi părerea mea, răspunse cavalerul; până atunci 
însă, scumpul meu oaspete, să nu uităm că astăzi avem de 
făcut o cucerire. 

CAPITOLUL XLV 

Să ne întoarcem la castelul Genâts. 

Cu o seară înainte, Jonas, fie de teama stafiilor, fie din 
pricina zelului său obişnuit, gonise atât de tare încât nimeni 
nu se culcase în clipa în care el pătrunsese în castel. 


Doamna de Kermadec juca o partidă de pichet cu 
domnul de Beaupreau; Therese şi fiica sa citeau. 

Jonas intră. 

— Apropie-te, Jonas, îi spuse baroana şi spune-mi cum |- 
ai găsit pe domnul cavaler? 

— Domnul cavaler lua masa cu domnul... cu domnul 
acela care trebuie să fie diavolul. 

O privire severă din partea doamnei de Kermadec îl făcu 
să-şi pună lacăt la gură şi întinse scrisoarea cavalerului. 

Doamna de Kermadec rupse sigiliul şi o citi cu mare 
atenţie. După aceea oferi scrisoarea domnului de 
Beaupreau. 

Şeful de birou manifestă o mare mulţumire. 

— Admirabil! spuse el în şoaptă. Minunat! 

— Mititico! strigă baroana întorcându-se către Hermine 
care nici nu observase sosirea lui Jonas. 

Hermine se apropie. 

— Domnul cavaler de Lacy, vecinul meu, spuse doamna 
de Kermadec, te invită mâine să asişti la o vânătoare. Ţi-ar 
face plăcere să te duci? 

— Cum doreşti dumneata, mătuşă, răspunse Hermine 
indiferentă. 

— Dar se înţelege, interveni domnul de Beaupreau, se 
înţelege că vom merge. Asta îmi aduce aminte de tinereţea 
mea şi de vânătorile la care luam parte. 

Beaupreau minţea de-ngheţau apele. În primul rând, el 
nu vânase niciodată în viaţa lui; în al doilea rând el ştia 
foarte bine că în ţinutul în care îşi trăise tinereţea nu se afla 
nici urmă de vânat şi mai ştia că bătrânii, în serile lungi de 
iarnă, născoceau tot soiul de poveşti fantastice pe seama 
singurului iepure care fusese vreodată zărit prin partea 
locului, cu sute de ani în urmă. 

— Cavalerul îmi trimite vorbă, frumoaso, continuă 
baroana, că ţi-o va oferi mâine pe Pierrette, o mânzoaică 
încântătoare şi blândă, care va fi deosebit de mândră să te 
poarte în spinare. 


Hermine ştia să călărească; dar nu făcuse niciodată 
lucrul acesta printr-o pădure, prin vâlcele şi prin luminişuri 
şi, mai ales, nu luase parte călare la hăituirea unei fiare 
sălbatice în sunetele cornului de vânătoare. 

Auzise adesea vorbindu-se, dar nu trăise niciodată acele 
întâmplări neprevăzute care umplu o zi de vânătoare. Şi în 
ciuda durerii care continua să-i stăpânească sufletul, 
Hermine tresări de bucurie la gândul că mâine avea să vadă 
cu ochii ei toate acestea şi că avea să plutească purtată de 
un cal blând. 

— Se pare, spuse baroana de Kermadec, în timp ce 
imaginaţia Herminei vagabonda, se pare că domnul de Lacy 
va fi însoţit de un oaspete, baronetul sir Williams. 

Hermine tresări, dar nu spuse nimic. Se retrase însă în 
camera ei gânditoare. 

Îl iubea mai departe pe Fernand; dar îl iubea aşa cum îi 
iubeşti pe morţi, cu o dragoste fără nici o nădejde. Fernand, 
bărbatul care se dovedise nedemn, era definitiv pierdut 
pentru ea. 

Tânăra dormi foarte puţin; se simţea stăpânită de o 
ciudată presimţire, avea tot timpul senzaţia că ziua care 
avea să vină va fi plină de întâmplări neprevăzute, plină de 
emoţii şi simţea că prezenţa acelui străin avea să însemne 
ceva în viaţa ei. 

Doamna de Beaupreau o găsi trează pe Hermine. 

Biata Therese îşi petrecuse noaptea în rugăciuni, 
invocând spiritul cerului pe care-l implora să-i proteguiască 
fiica făcând în aşa fel încât să-l uite pe Fernand şi să se 
îndrăgostească de sir Williams. 

Domnul de Lacy nu făcea niciodată treburile pe 
jumătate. Trimiţând-o pe Pierrette domnişoarei de 
Beaupreau, el avusese grijă să-i trimită şi şefului de birou 
un cal. Domnul de Beaupreau era aidoma unui gascon din 
răsărit care pretinde că ştie totul şi pe care nimic nu-l 
uimeşte niciodată; el se lansa cu multă dezinvoltură în 


discuţii pe teme vânătoreşti şi nu uita să pomenească 
despre tinereţea lui vijelioasă. 

Or, în realitate, domnul de Beaupreau nu încălecase nici 
măcar de zece ori în viaţa lui; era incapabil să distingă o 
fiară sălbatică de un animal domestic iar isprăvile sale 
vânătoreşti se limitau la uciderea unei vrăbii, care stătea 
liniştită într-un copac de pe o stradă, fapt petrecut cu 
treizeci de ani în urmă. 

Aşa se face că el izbuti să smulgă un zâmbet bătrânei 
baroane de Kermadec care, de la fereastră, urmărea 
plecarea Herminei, în clipa în care, procedând popeşte, 
încalecă prin dreapta. 

În ceea ce o priveşte pe Hermine, ajutată de Jonas, ea 
sări sprintenă pe spinarea Pierrettei. 

— Frumoaso, strigă baroana de la fereastră, să ştii că-ţi 
şade foarte bine călare. Bravo, mititico, îmi placi... 

Şeful de birou întoarse capul cerşind un compliment. 

— Dumneata, domnule nepot, îi spuse castelana, semeni 
mai degrabă cu un procuror şi te sfătuiesc să te ţii. Nu s-ar 
părea că te simţi prea bine. 

Sărmanul Beaupreau roşi până în vârful urechilor iar 
privirile sale aruncau flăcări de mânie. 

Alaiul porni. 

Jonas trebuia să-i conducă pe amândoi, pe tată şi pe 
fiică, prin hăţişurile pădurii. Micuţul ţăran îmbrăcase haine 
de sărbătoare şi lăsase acasă saboţii, păşind în picioarele 
goale cu agilitatea unei veveriţe. 

Hermine dădu liber calului care o porni la galop. 
Domnul de Beaupreau, care nu încălecase decât cai 
obişnuiţi, îşi imagină că un animal de rasă trebuie sa simtă 

pintenii. 

Jignit, înfuriat din pricina durerii, calul ţâşni şi se porni 
să alerge ca un mistreţ rănit. 

Domnul de Beaupreau pricepu că nu este momentul 
potrivit să încerce să dea dovadă de mândrie şi că era mai 
înţelept să nu-şi rupă spinarea. El se agăţă de gâtul calului 


şi se lăsă purtat prin crâng, în timp ce Jonas cotea pe o 
potecă lăturalnică ducând drept la locul întâlnirii. 

Hermine îl urmărea cu privirile fără să se sinchisească 
de cursa nebună a domnului de Beaupreau care, de altfel, 
dispăru curând din raza privirilor sale. 

Dintr-o dată, Jonas se opri. 

— Câinii, spuse el, se aud câinii! 

Hermine ciuli urechile şi auzi, într-adevăr, la o depărtare 
de un kilometru, lătrăturile haitei. 

— Sunt în vale, spuse Jonas, în valea pădurii Carreau! 
Repede! Repede...!Să mergem după glasul câinilor... O să 
vedem moartea... 

CAPITOLUL XLVI. 

Jonas fugea cât putea de repede şi domnişoara de 
Beaupreau îl urma. 

În spatele lor se pierdeau ultimii copaci ai pădurii; şi în 
clipa în care tânără amazoană ajunse în luminişul în care 
Jonas se oprise aplecat la marginea prăpastiei, fata 
descăleca şi veni alături de el. 

În faţa ochilor ei se desfăşura un spectacol măreț. 

Valea era deosebit de îngustă şi mărginită de stânci 
înalte. În fundul ei se auzea zgomot şi era mişcare. Soseau 
vânătorii. 

La început, domnişoara de Beaupreau văzu fiara ţâşnind 
din tufişuri şi alergând nebuneşte spre fundul văii. Perii 
mistreţului erau ridicaţi, ochii îi sângerau; trecu ca o 
ghiulea tăind rădăcinile care-i stăteau în cale. 

La o sută de paşi în urma lui alergau câinii urlând de 
furie. Erau aproape douăzeci. 

În urma câinilor, Hermine văzu apărând un cavaler. Era 
călare pe un cal negru ca noaptea pe care-l conducea cu o 
uimitoare îndemânare printre stâncile care i se iveau în 
cale. Părea tânăr şi înflăcărat cavalerul. Hermine recunoscu 
în acest tânăr pe ciudatul om întâlnit în ajun şi care - aşa 
credea ea - salvase viaţa domnului de Beaupreau. 

Era sir Williams. 


Hermine îl mai iubea pe Fernand, iar baronetul îi era tot 
atât de indiferent pe cât îi putea fi orice străin. 

Cu toate acestea inima ei bătu în chip ciudat şi se simţi 
emoţionată. 

Aşa cum prevăzuse şi Jonas, mistrețul, orbit de furie, se 
izbi în câteva rânduri de pereţii stâncilor şi-şi dădu seama 
că nu-i va fi cu putinţă să-i escaladeze. 

Făcu atunci de două ori înconjurul fundului de sac în 
care intrase, tot căutând o cale de scăpare. 

În cele din urmă, alese unica soluţie pe care o putea 
încerca: să înfrunte câinii care se năpusteau asupra lui cu 
furie. 

Hermine, cucerită de măreţia spectacolului, asista cu 
sufletul la gură la începutul acestei bătălii în care avea să se 
angajeze curând şi o fiinţă omenească. 

Într-adevăr, sir Williams descălecă, puse carabina la ochi 
şi trase... dar glontele răni mistrețul fără să-l doboare. 

Aruncând carabina, sir Williams o porni către mistreţ 
având drept unică armă cuțitul său de vânătoare şi biciuşca. 

Baronetul păşea cu fruntea sus, ca un cuceritor; hainele 
sale de culoare roşie, potrivit obiceiului irlandez, hămăitul 
câinilor, zgomotele scoase de mistreţ, toate acestea păreau 
să contribuie la învăluirea lui într-un abur misterios. 

Inima Herminei bătea cu putere, dar fata era încă 
departe de a bănui tot ceea ce avea să se întâmple. 

Sir Williams continua să înainteze. 

El înlătură câinii care înconjuraseră mistrețul, câţiva 
dintre ei erau sfâşiaţi, şi continuă să se apropie de animal. 

În clipa aceea Hermine înţelese... 

Ea înţelese că omul acesta îndrăzneţ până aproape de 
nebunie avea să-şi primejduiască viaţa pur şi simplu din 
plăcerea de a şi-o primejdui... 

În spatele lui sir Williams, unul dintre argaţi ridicase 
cornul de vânătoare şi se pregătea să sune moartea. În 
jurul baronetului câinii continuau să urle. 


În sfârşit, mistrețul însuşi, simțind că avea de înfruntat 
un adversar mult mai nobil, izbutise să scape de doi dintre 
cei mai înverşunaţi câini şi, strângându-se ca o pisică gata 
să sară, aştepta ca sir Williams să facă doi paşi pentru a se 
năpusti asupra lui cu toată impetuozitatea fiarei care-şi 
apără ultimele clipe de viaţă. 

În momentul acela baronetul, care înainta foarte liniştit, 
ridică privirile, dădu cu ochii de Hermine şi o salută aidoma 
cavalerilor medievali care, înainte de a pătrunde în arenă, 
căutau cu privirile femeia gândurilor lor. 

Hermine crezu că moare şi se agăţă de coama calului 
temându-se să nu cadă. 

Jonas aplaudă. 

Şi ceea ce se petrecu atunci sub privirile uluite ale fetei 
care nu mai avea nici o picătură de sânge în obraz, 
depăşeşte orice închipuire. 

Hermine îi văzu pe sir Williams şi pe mistreţ înfruntându- 
se, apropiindu-se unul de altul, confundându-se unul cu 
altul, devenind un singur trup... Închise ochii, scoase un 
strigăt de groază şi căzu leşinată în braţele lui Jonas care o 
prinsese la timp, înainte să cadă în prăpastie. 

O dată cu strigătul de groază al fetei, se auzi un urlet de 
moarte şi un strigăt de triumf... 

Cu o nemaipomenită îndemânare, cu un sânge rece 
extraordinar, cu o îndrăzneală rar întâlnită, sir Williams 
lovise mistrețul în spate şi-i înfipsese cuțitul până la mâner. 

Mistreţul căzuse fulgerat şi, în clipa în care Hermine 
leşina, învingătorul îşi odihnea piciorul pe spatele 
animalului ucis. 

În clipa în care-şi reveni, domnişoara de Beauprâau se 
găsea culcată în iarbă, la câţiva paşi de locul unde fusese 
răpus mistrețul. 

Trei persoane stăteau aplecate deasupra ei: sir Williams, 
palid şi emoţionat, cavalerul de Lacy care tocmai sosise şi 
Jonas care o stropea cu apă pe obraz. Leşinul fetei durase 
aproape douăzeci de minute. 


— Domnişoară, murmură baronetul cu vocea 
tremurândă, vă cer iertare pentru spaima pe care v-a 
produs-o purtarea mea prostească. 

— Domnule, articula fata cu greu, primejdia prin care aţi 
trecut... Dar iată-vă bine-săânătos... şi... 

Fata roşi neputând să continue. 

— Pe toţi câinii de vânătoare din lume, rosti entuziasmat 
cavalerul de Lacy, dacă vânezi întotdeauna mistrețul aşa 
cum ai făcut-o astăzi, eu, unul, te proclam, scumpul meu 
oaspete, regele vânătorilor britanici. 

Jonas vorbea de unul singur, ceva mai încolo: 

— Eu i-am spus ieri doamnei baroane că e dracul gol... 
Nici nu poate fi altfel... 

Se auzi atunci un cal apropiindu-se în goană; în curând 
îşi făcu apariţia din desişul pădurii Fulgerul pe spinarea 
căruia domnul de Beaupreau abia se mai putea ţine; la 
strigătele sale Jonas sări cât colo, ieşi în întâmpinarea 
calului şi-l prinse de gât, oprindu-l din goană. Furios, 
nobilul animal se cabră şi-l aruncă în iarbă pe domnul de 
Beaupreau. El se ridică însă repede, căci nu păţise nimic. 

Fu întâmpinat de hohotul de râs al cavalerului de Lacy 
căruia îi ţineau isonul sir Williams şi Hermine. 

— A! scumpul meu vecin, spuse cavalerul, eşti un foarte 
slab călăreț. 

— Dimpotrivă, răspunse domnul de Beaupreau, dar calul 
acesta îl are pe diavol în pântec. 

— Aş! E blând ca un mieluşel. 

— Parcă a luat foc... 

— L-aţi lovit cu pintenii? 

— Fireşte. 

— Atunci înţeleg, spuse cavalerul râzând; aţi crezut 
pesemne că aveţi de a face cu o gloabă. 

Făcându-i-se milă de situaţia jenantă a şefului de birou, 
cavalerul de Lacy schimbă vorba, îi arătă mistrețul ucis şi-i 
povesti fapta de mare curaj a baronetului. 


— A! spuse şeful de birou privindu-l cu admiraţie pe sir 
Williams, asta spun şi eu că e lovitură de maestru! 

Baronetul afişă un aer plin de modestie care o cuceri cu 
totul pe Hermine. 

— Domnule cavaler, se auzi atunci glasul lui Jonas, astăzi 
de dimineaţă doamna baroană mi-a dat o scrisoare pentru 
dumneavoastră. 

Jonas scoase din buzunar mesajul baroanei. 

— Să vedem, spuse cavalerul de Lacy. 

El rupse sigiliul, aruncă o privire asupra scrisorii, după 
care o citi cu glas tare: „Scumpul meu vecin, Invitaţie 
pentru invitaţie. 

Aţi poftit pe nepotul şi pe strănepoată-mea la vânătoare. 

Aţi făcut foarte bine iar eu vă mulţumesc pentru 
amabilitate. 

Îngăduiţi-mi ca, la rândul meu, să vă rog să luaţi masa cu 
mine. 

Sper că-l veţi lua cu dumneavoastră şi pe oaspetele care 
vă vizitează în aceste zile, baronetul sir Williams; 
aşteptându-vă, vă întind mâinile mele amândouă. 

Baroana de Kermadec”. 

Cavalerul îl privi pe sir Williams. 

— Ei? întrebau privirile sale. 

Sir Williams, la rândul său, o privi pe Hermine. Fata roşi, 
dar părea să-i spună: 

— Acceptaţi. 

— În cazul acesta, spuse cavalerul, să mergem! Este 
trecut de amiază şi până la castelul Genets e cale lungă. 
Baroana ia masa destul de devreme... Scumpul meu vecin, 
se adresă el şefului de birou, îţi propun să nu încaleci 
acelaşi cal; am să-ţi ofer unul din caii argaţilor mei, destul 
de bătrân ca să nu mai poată lua foc în gură. 

Hermine încalecă, iar sir Williams o ajută, respectuos, 
întinzându-i genunchiul său. 

În timp ce fata îşi strângea hăţurile, baronetul se aplecă 
la urechea şefului de birou. 


— Ce spui, tată-socrule? Găseşti că mi-am jucat bine 
rolul? 

— Da, minunat. 

— Dacă fiica dumitale n-ar fi avut o zestre de 
douăsprezece milioane, adăugă baronetul, crede-mă că n-aş 
fi făcut una ca asta. Mi-am primejduit viaţa. 

— Eşti un om plin de curaj! murmură Beaupreau 
entuziasmat. 

Porniră la drum. 

Sir Williams îşi potrivi calul alături de Hermine. 
Cavalerul de L.acy călărea în dreptul domnului de 
Beaupreau. 

Beaupreau îl privi. 

Argaţii şi ceilalţi slujitori legară câinii, urcară mistrețul 
pe o targă şi toată lumea porni pe poteca ce ducea la 
Manoir. 

Drumul pe care baronetul şi fata îl făcură prin pădure fu 
încântător. Sufletul pustiit al Herminei părea că păstrează 
tăcere în clipele acelea; fata asculta glasul dulce şi 
melancolic al baronetului care-i vorbea cu entuziasm 
despre plaiurile verzi ale Irlandei lui natale, această ţară de 
martiri care păşesc mereu cu fruntea sus îndurând 
persecuțiile fără să capituleze şi aruncând, din când în 
când, câte o privire către Franţa. Baronetul îşi exprima 
dezgustul pentru Anglia şi pentru felul de a fi al englezilor, 
vorbea despre plictisul vieţii lui de om care călătoreşte 
veşnic, despre visul de a se stabili în Franţa, unde ar fi vrut 
să-şi găsească o tovarăşă de viaţă care să ştie să-l înţeleagă. 

Hermine îl asculta ca prin vis, gândindu-se la Fernand. 

La Fernand pe care-l pierduse pentru totdeauna. 

Cu toate acestea continua să-l asculte. 

Bărbatul care vorbeşte cu atât de multă tristeţe şi care 
pare să regrete o fericire de mult visată şi niciodată 
realizată, un asemenea bărbat, dacă se întâmplă să fie 
tânăr şi frumos ca sir Williams, va trezi întotdeauna 
simpatia unei femei. 


Iar bărbatul despre care vorbim stăpânea de minune 
toate farmecele seducţiei; el ştia să facă să vibreze, cu 
ajutorul unui singur cuvânt, cele mai ascunse corzi din 
sufletul unei femei. 

Hotărât lucru, vicontele Andrea nu se lăudase în ziua în 
care, deghizat în Don Juan de Marana şi privind panorama 
Parisului rostise aceste cuvinte: 

— Don Juan n-a murit... Eu sunt Don Juan. 

Când alaiul sosi la Gen€ts, Hermine era visătoare, iar 
doamna de Beaupreau, care pândea întoarcerea cu sufletul 
la gură, crezu că vede ştearsă de pe chipul ei indiferența pe 
care o manifestase faţă de sir Williams. 

Biata mamă tresări de bucurie şi-i aruncă baronetului o 
privire plină de recunoştinţă, o privire care părea să-l 
implore: 

— Salvează-mi copila! 

Baroana de Kermadec îi întinse mâna lui sir Williams, 
acesta i-o sărută şi, la invitaţia gazdei, luă loc alături de ea, 
la masă. 

În şoaptă, baroana îi spuse: 

— Iată-te, în sfârşit, ceva mai puţin nebun decât ieri. 

— Doamnă... spuse baronetul mimând o mare jenă. 

— Ssst! O să sfârşească prin a se îndrăgosti de 
dumneata... 

Baronetul clătină neîncrezător din cap. 

— Ai încredere în spusele mele şi nu uita că te iau sub 
protecţia mea, aşa încât... 

— Hotărât lucru, gândi baronetul, le am de partea mea 
pe mătuşă, pe mamă şi-l am şi pe tată... Dacă fata nu se 
îndrăgosteşte de mine în cel mult opt zile, înseamnă că sunt 
un bleg care nici nu merită să ia în căsătorie o zestre de 
douăsprezece milioane. 

CAPITOLUL XLVII. 

Suntem nevoiţi, datorită numărului mare de personaje şi 
ariei întinse pe care se desfăşoară drama ai cărei cronicari 
suntem, să ne schimbăm adesea locul şi să-i abandonăm, 


pentru un timp, pe unii dintre eroi pentru a ne întoarce din 
nou în mijlocul acelora pe care i-am părăsit pentru moment. 

Am lăsat-o pe Jeanne trezindu-se din somn în micul 
castel de la Bougival, plimbând în jurul ei o privire uimită, 
căutând să-şi explice faptul că se afla într-un loc necunoscut 
şi descoperind, în sfârşit, pe un gheridon aflat în mijlocul 
încăperii, scrisoarea lui sir Williams, nesemnată, ca şi aceea 
din ajun şi în cuprinsul căreia domnişoara de Balder 
crezuse a recunoaşte spiritul şi mâna lui Armand de 
Kergaz; scrisoarea ciudată, stranie, în care nici un fapt nu 
era menţionat fără să fi fost învăluit în rezerve sau lăsat în 
penumbre, scrisoare în care domnea, de la primul până la 
ultimul rând un ton misterios care nu se putea să nu aibă 
nici o influenţă asupra imaginaţiei bogate a unei fete tinere. 

lar misterul este, se ştie, fermentul cel mai activ al 
dragostei. 

Desigur, poate că în mintea domnişoarei de Balder ar fi 
trebuit să se nască o bănuială oarecare, poate că ar fi 
trebuit să-i treacă prin minte că un altul decât domnul de 
Kergaz era dens ex machina în această ciudată dramă a 
cărei eroină principală era. 

Dar Jeanne era îndrăgostită de Armand şi se ştie că cei 
ce iubesc socot că orice întâmplare trebuie să aibă drept 
cauză sau drept punct de pornire fiinţa iubită. Şi oricât de 
ciudată i-ar fi fost purtarea, cum ar fi putut să-i treacă prin 
minte că autorul scrisorilor nu ar fi fost una şi aceeaşi 
persoană cu domnul de Kergaz din moment ce, în ajun, îl 
auzise pe acesta din urmă şuşotind împreună cu Bastien şi 
rostind cuvintele „urâtă poveste”, care se refereau, fără 
îndoială, la duelul de a două zi? 

Jeanne deschise prima uşă care i se ivi în cale şi se 
pomeni într-un mare salon ai cărui pereţi erau împodobiţi 
cu minunate tapiserii de Gobelin. Pe un gheridon aflat în 
mijlocul încăperii se aflau albume, gravuri, un jurnal de 
modă, un ziar feminin. În faţa căminului se găsea un pian. 


Tânăra străbătu salonul ale cărui uşi erau deschise şi 
ajunse într-un mic vestibul pardosit cu marmoră, plin de 
vase încărcate cu flori rare şi având pereţii pictaţi cu fresce. 

În acest vestibul, pe o banchetă, dormita un valet 
înzorzonat care, auzind-o, se ridică repede şi luă o ţinută 
plină de respect. 

— Domnişoara doreşte s-o chem pe cameristă? 

Şi, fără să aştepte răspunsul, strigă: 

— Mariette! Marietite! 

O frumoasă subretă, atât de frumoasă încât nu o poţi 
întâlni decât pe scena Comediei Franceze, apăru de îndată 
şi o salută pe Jeanne. 

În urma subretei se iviră pe rând o îngrijitoare şi un 
lacheu. Acesta era personalul de serviciu pus la dispoziţia 
Jeannei. 

— Dacă, domnişoara binevoieşte să mă urmeze în 
camera de toaletă, spuse fata care răspundea la numele de 
Mariette, mă voi ocupa de domnişoara şi o voi îmbrăca. 

Jeanne îşi dădu atunci seama că se afla într-o rochie de 
cameră, aceea pe care o purtase în ajun şi, din ce în ce mai 
uluită, o urmă pe Mariette şi pătrunse într-un încântător 
cabinet de toaletă unde fata dădu peste întreaga ei 
garderobă aflată acolo ca prin farmec. 

— Întorcându-se de la Paris, spuse Mariette, domnul 
conte va trece, pesemne, pe la furnizorii domnişoarei care 
nu vor întârzia să se prezinte pentru a primi dispoziţii. 

Iar Mariette începu să pieptene şi să împletească 
frumosul păr al Jeannei care, visătoare, se lăsă în voia 
întâmplării. 

Un ceas mai târziu, domnişoara de Balder, într-o rochie 
de dimineaţă, pătrundea în sufrageria de la parter unde i se 
pregătise micul dejun. 

Jeanne îşi muie buzele în ceai, luă câteva firimituri dintr- 
o prăjitură şi continuă să citească şi să recitească 
misterioasa scrisoare a bărbatului pe care personalul de 
serviciu îl numea domnul conte. 


Mariette, care o servea la masă, îi spuse în clipa în care 
fata se ridică: 

— Nu este prea plăcut să locuieşti iarna la ţară şi s-ar 
putea ca domnişoara să se plictisească... 

Jeanne ar fi vrut mult să ştie unde anume la ţară se afla 
dar îşi aminti de recomandările atât de categorice ale 
scrisorii şi tăcu. 

— Dar, continuă Mariette, domnul conte s-a gândit că 
domnişoarei i-ar face plăcere să se întâlnească cu o veche 
prietenă. 

— Una din prietenele mele? 

— Una din prietenele domnişoarei, întări Mariette care 
deschise o uşă şi strigă: 

— Domnişoară Cerise! 

Şi sub privirile uluite ale Jeannei, tânăra lucrătoare 
palidă şi emoţionată, se aruncă în braţele ei. 

Cele două fete începură prin a-şi pune întrebări. Cum se 
face că se aflau acolo? Şi unde anume se aflau? Niciuna din 
ele nu era în stare să răspundă. Dar sir Williams îşi luase 
atâtea măsuri de siguranţă, alcătuise scrisorile către Jeanne 
în aşa fel şi vorbise Cerisei cu atâta dibăcie despre 
închipuite primejdii, încât fetele se cercetară una cu alta şi 
nu şi făcură confidenţe decât pe jumătate. O parte a zilei se 
scurse pentru ele într-o dulce sporovăială. 

Jeanne îi mărturisi Cerisei că sufletul său îşi spusese 
cuvântul; era îndrăgostită de un necunoscut, fără nici o 
îndoială autorul celor două scrisori pe care le primise, 
contele Armand de Kergaz. 

Cerise îi vorbi despre dragostea ei pentru Leon, despre 
fericirea care nu făcuse decât să întârzie puţin, despre 
faptul că bucuria va fi şi mai mare o dată ce vor fi fost 
înlăturate piedicile ce-i stăteau în cale. 

Către seară, în timp ce fetele, după ce se plimbaseră 
multă vreme prin grădină se înapoiau în vilă, un om se 
înfăţişă dinaintea Jeannei şi o salută cu mult respect. 

Era Colar. 


Văzându-l pe acest necunoscut, domnişoara de Balder se 
simţi neliniştită; Cerise interveni însă imediat: 

— Este un prieten, spuse fata, este unul din oamenii 
domnului conte. 

— Domnişoară, spuse Colar înclinându-se, sunt 
intendentul domnului conte. 

— A! exclamă Jeanne liniştită; aţi venit din partea lui? 

— Da, domnişoară. 

Colar adoptă un aer misterios şi întinse fetei o scrisoare. 

Jeanne o apucă tremurând şi simţi că inima îi bate din ce 
în ce mai repede. Era acelaşi scris. Deschise scrisoarea şi 
citi: „Jeanne, dragostea mea, în clipa în care această 
scrisoare va fi în mâinile tale, între noi distanţa va fi mare. 
Aşa a vrut soarta. Linişteşte-te însă, absenţa mea nu va fi de 
lungă durată; e vorba de numai câteva zile după care voi fi 
din nou la picioarele tale, îţi voi săruta din nou mâinile şi-ţi 
voi cere în genunchi sa primeşti numele meu şi să fii 
fericirea vieţii mele. Omul care îţi va aduce această 
scrisoare şi căruia îi acord toată încrederea îţi va preda 
zilnic un mesaj din partea mea, mesaj pe care eu i-l voi 
trimite indiferent de locul în care mă voi afla în cursul 
acestei călătorii care mi-a fost impusă de o serie de ciudate 
şi grave împrejurări. 

Omul acesta, pe care-l cheamă Colar, este mai mult un 
prieten decât un slujitor; îmi este devotat şi îţi va executa 
toate ordinele cu bucurie. Fii regina acestei locuinţe care îţi 
aparţine şi în care cei ce se află nu sunt decât oamenii mei, 
suflete devotate viitoarei lor stăpâne şi care şi-ar da 
bucuros viaţa pentru ea. Nu-ţi cer decât un singur lucru, 
Jeanne, dragostea mea, dar ţi-l cer în genunchi, în numele 
dragostei pe care ţi-o port, în numele fericirii noastre 
viitoare: nu încerca să părăseşti casa şi grădina în care te 
afli, nu întreba nimic... Toate acestea ţi le voi explica eu 
ceva mai târziu. 

Adio... şi pe mâine. Trupul meu se îndepărtează de tine, 
dragostea mea, dar inima rămâne alături de inima ta”. 


De această dată scrisoarea purta drept semnătură un A. 
Era un progres. 

— Domnişoară, spuse Colar după ce Jeanne isprăvi de 
citit, dacă doriţi să răspundeţi domnului conte mă voi îngriji 
ca scrisoarea dumneavoastră să-i ajungă. 

Jeanne roşi. 

— Am să mai văd, răspunse ea emoţionată, şi, într- 
adevăr, ce ar fi putut răspunde? 

Să se plângă pentru că fusese răpită? Să-i mărturisească 
dragostei ei? 

O privi pe Cerise ca şi când i-ar fi cerut un sfat. 

Cerise înţelese şi-i spuse lui Colar: 

— Domnişoara îi va scrie mâine domnului conte. 

Colar se înclină. 

— Mă voi întoarce mâine, spuse el, şi dacă domnişoara 
doreşte ceva de la Paris... 

— Nu am nevoie de nimic, mulţumesc. 

Se auzi un clopot sunând ora prânzului. 

Locotenentul lui sir Williams o salută din nou pe Jeanne 
şi plecă. Dar în loc să plece prin poarta cea mare a vilei, el o 
porni către pavilionul în care se afla văduva Fipart, cu toate 
că în dimineaţa aceleiaşi zile sir Williams se prefăcuse că o 
goneşte. 

— Măicuţă, îi spuse el, căpitanul s-a gândit aşa: nu te-ai 
purtat prea bine cu Cerise şi ar trebui să pleci; dacă 
puştoaicele te văd pe aici ar putea să intre la bănuieli. 

— Foarte bine, răspunse, cârciumăreasa, o luăm din loc. 

— În fiecare dimineaţă, continuă Colar, o să-i dai un coş 
lui Rocambole şi o să-i recomanzi să adopte în măsura 
posibilităţilor un aer cât mai cinstit. 

— O! rosti văduva plină de mândrie, este elevul meu şi 
când vrea poate să semene şi cu un sfânt. 

— ŞI-l vei trimite aici cu peşte. 

— Priceput, o să-i trimit. 

— Rocambole e mare şmecher şi o să mai arunce şi el 
câte o privire pe aici; pentru că eu nu am cine ştie ce 


încredere în personalul acesta şi dacă i-ar trece prin minte 
adevăratului conte să dea o raită prin împrejurimi... 

Vorbind despre adevăratul conte, Colar se referea la 
Armand. 

Văduva Fipart plecă la Bougival întovărăşită de Colar 
care se întoarse apoi la Paris unde avea sarcina să 
urmărească mişcările domnului de Kergaz. 

A doua zi el se întoarse la vilă. 

Sir Williams îi scrisese din Orleans şi-i trimisese o a doua 
scrisoare pentru Jeanne. Aceasta, mai tandră şi mai 
înflăcărată decât cea dintâi, sfârşi prin a tulbura inima 
tinerei fete. Falsul conte de Kergaz semnase de data asta cu 
nume întreg, Armand. Aşadar, el era. 

— Domnişoara nu va răspunde domnului conte? întrebă 
Colar. 

Inima Jeannei începu să bată, chipul i se aprinse, ezita. 

— A! exclamă Colar, parcă-l văd pe domnul conte 
deschizând plicul şi găsind câteva cuvinte din partea 
domnişoarei. Ce bucurie pentru iubitul meu stăpân! 

La gândul că l-ar putea face fericit, Jeanne nu ezită şi 
scrise. 

„Domnule, cu toate că purtarea dumneavoastră mi se 
pare ciudată, cu toate că este nemaiauzit să-i faci prizonieri 
pe oameni pentru a-i face fericiţi şi pentru a le dovedi 
afecțiunea, aş vrea să nu vă judec prea tare şi să aştept 
întoarcerea dumneavoastră pentru lămurirea acestui 
mister. De aici de unde mă aflu voi urma sfatul 
dumneavoastră şi mă voi menţine în rezerva pe care mi-o 
cereţi”. 

În ciuda faptului că era o scrisoare rece, se simţea că 
fusese scrisă din tot sufletul, literele erau tremurate iar 
semnătura, din cauza emoţiei, aproape de nedescifrat. 

Jeanne era însă de viţă nobilă; ea ştia că prima calitate a 
unei femei este rezerva iar ciudata purtare a lui sir Williams 
nu merita în nici un caz vorbe dulci. Cu toate acestea, 


dedesubtul numelui său fata scrise un singur cuvânt: 
„Întoarceţi-vă!” 

Acest post-scriptum laconic rezuma, de fapt, toată 
scrisoarea şi atenua în bună măsură răceala. 

Colar plecă. 

A doua zi el reveni aducând o nouă scrisoare din partea 
falsului conte de Kergaz. 

Era, ca şi cele scrise până atunci, plină de parfumul unei 
iubiri caste, dar înflăcărate, care continua să facă ravagii în 
sufletul Jeannei. Fetele tinere se vor lăsa întotdeauna 
seduse de farmecul scrisorilor de dragoste. 

Zilele treceau. 

Jeanne uitase de Gertrude despre care falsul Armand 
continua să vorbească în aşa fel încât să se creadă că-l 
însoţeşte! - dar scrisorile lui nu purtau nici o dată şi nu se 
ştia de unde veneau, ele fiind aduse întotdeauna de către 
Colar. 

Într-o bună zi însă, Colar nu se ivi. Jeanne aşteptă în 
zadar scrisoarea care devenise hrana sufletului său. 

Scrisoarea nu veni. lar Colar nu se arătă nici a doua zi. 

Locotenentul lui sir Williams avea cel mai bun dintre 
motive pentru a-şi justifica absenţa: era mort. 

Ne aducem aminte de tragicul sfârşit al lui Colar, din 
cârciuma văduvei Fipart. 

Colar murise fără să apuce să-i spună nici un cuvânt lui 
Rocambole cu privire la cele ce avea de făcut în legătură cu 
cele două fete. Trecură trei zile, trecură patru, Jeanne nu 
primea nici o scrisoare şi cu toate acestea nimic nu se 
schimbase la vilă. 

Servitorii continuau să fie în slujba ei, poarta continua să 
rămână încuiată; Mariette vorbea despre domnul conte de 
fiecare dată când o pieptăna pe Jeanne. 

Dar fata nu-l mai vedea pe Colar şi nici nu mai primea 
scrisori. 

Îi întrebă atunci pe servitori despre soarta mesagerului 
său; fie că nu ştiau, fie că nu voiau să spună adevărul, 


servitorii răspundeau invariabil: 

— Se poate ca intendentul domnului conte să fi plecat 
într-o călătorie. 

Pe Jeanne o năpădiră atunci gânduri negre; ea îşi aminti 
că în prima dintre scrisorile găsite pe gheridon, acela pe 
care-l credea Armand de Kergaz îi vorbea, despre 
pericolele care-l pândeau... 

Jeanne se simţi cuprinsă de ameţeală; îşi spuse că s-ar 
putea foarte bine ca iubitul ei Armand să fi murit... 

Speranţa îi reveni o dată cu gândul că, din moment ce nu 
scria, însemna că se află pe drumul de întoarcere. 

În cea de a patra zi, însă, în clipa în care Jeanne se trezi 
şi se pregătea să-i spună bună dimineaţa Cerisei care 
dormea într-o încăpere alăturată, fata zări câteva scrisori 
pe gheridon. 

Scoase un strigăt de bucurie şi, dintr-un singur salt, 
străbătu distanţa care despărţea patul său de gheridon. 

Erau patru scrisori, atâtea câte zile trecuseră... 

Le recunoscu şi le deschise cu emoție. 

Aşadar, Armand nu era mort! 

E] îi vestea că ziua revederii lor era aproape... Avea să se 
întoarcă repede şi prima clipă va fi pentru ea. 

Aşa glăsui ultima dintre scrisori. 

— Cerise! Cerise! strigă fata nebună de bucurie, 
trăieşte, se întoarce! 

Iar Cerise, care în ultimele trei zile ştersese lacrimile 
Jeannei, alergă bucuroasă şi o îmbrăţişă. 

Jeanne voi să ştie atunci cine adusese scrisorile şi cine le 
pusese pe gheridon în timp ce ea dormea. 

Sună şi Mariette apăru. 

— A venit Colar? 

— Nu, doamnă. 

— Atunci cine?... întrebă Jeanne surprinsă, arătând 
scrisorile. 

— Domnişoară, răspunse camerista, le-a adus 
Rocambole. 


— Ce-o mai fi însemnând şi asta, Rocambole? întrebă 
Jeannei care nu auzise în viaţa ei acest cuvânt. 

— Este numele micului negustor de peşte. 

— L-a întâlnit pe Colar? 

— Nu ştiu. 

Într-adevăr, Mariette nu ştia. 

Adevărul este că în ultimele trei zile meşterul Rocambole 
se schimbase cu totul în faţa celor de la vilă şi se cuvine să 
vorbim despre această schimbare înainte de a merge mai 
departe. 

CAPITOLUL XLVIII. 

Fiul adoptiv al văduvei Fipart, meşter Rocambole, se 
dovedise mai puternic decât însuşi Colar în seara în care 
acesta din urmă murise lovit de contele de Kergaz. 

Copilul acesta de şaisprezece ani, pe care făgăduiala 
unei sume destul de însemnate ca cincizeci de ludovici îl 
putea zăpăci, nu-şi pierdu capul nici un moment şi în mintea 
lui se născu următorul raţionament, care nu era lipsit de 
logică: 

— Este evident că din moment ce contele oferă două mii 
de franci ca să afle unde sunt puştoaicele, căpitanul ar oferi 
de două sau de trei ori pe atât ca să nu afle contele nimic. 
Or, contele este omul binelui iar căpitanul un mare pişicher; 
între bine şi rău, el Rocambole, n-a ezitat niciodată. Aşadar, 
ura pentru căpitan!... iar pe Filantrop am să-l trag pe 
sfoară. 

Tocmai pentru a rămâne fidel acestui plan îi atrăsese 
meşterul Rocambole pe conte, pe Ghinion şi pe Leon 
Rolland pe podul morii pentru a-i conduce de acolo pe 
insula Croisy unde, potrivit spuselor lui, cele două femei 
erau prizoniere. Ce a urmat se ştie. 

Rocambole, sprinten şi puternic, l-a luat prin 
surprindere pe Ghinion, i-a pus o piedică, l-a aruncat în apă 
şi a căzut o dată cu el. 

Ghinion nu ştia să înoate şi, de altfel, aşa cum remarcase 
destul de judicios Rocambole, asta era soarta lui, să nu aibă 


niciodată nici o şansă. 

Căzând, Ghinion scoase un strigăt, încercă să iasă la 
suprafaţă, dispăru, şi târât de curent, sărmanul lucrător îşi 
află moartea prins între monstruoasele roţi ale morii. 
Rocambole era, dimpotrivă, un copil al Parisului prin 
excelenţă, deosebit de îndemânatic fără să fi învăţat 
vreodată ceva: în câteva zile ştie să călărească, mânuieşte 
spada din instinct, trage cu puşca şi cu pistoletul, înoată ca 
un peşte. 

Rocambole se aruncă deci în apă cu aceeaşi linişte de 
care ar fi dat dovadă dacă ar fi plonjat în bazinul unuia 
dintre stabilimentele balneare de la Pont-Neuf sau de la 
Pont-Louis-Philippe. 

— Hm! făcu el simțind apa îngheţată, căci era pe la 
mijlocul lui ianuarie, nu e cine ştie ce călduţă şi baia asta e 
cam riscantă pentru anotimpul în care ne aflăm... De! 

Şi o dată cu acest ultim cuvânt rostit la suprafaţa apei, 
Rocambole închise gura, vâri capul în apă şi înotă aşa dând 
cam de vreo cincizeci de ori din braţe pentru a se putea 
pune bine la adăpost în cazul în care contele, orientându-se 
după zgomotul căderii sale în apă, ar fi încercat să-i trimită 
un plumb sub piele; reveni apoi la suprafaţă, luă o gură de 
aer, plonja din nou, apoi ieşi din nou ca să respire şi, în cele 
din urmă, o porni înot sub apă, în aşa fel încât să nu facă 
nici cel mai mic zgomot. 

Era o noapte neagră şi nu se vedea nici la douăzeci de 
paşi. 

Înotând cu putere, Rocambole trăgea cu urechea şi, 
ajutat fiind de vântul care sufla de la răsărit către apus, el 
auzi cuvintele iritate ale contelui şi pe acelea ale lui Leon 
Rolland care-l strigau în zadar pe Ghinion, a cărui moarte 
fusese fulgerătoare. 

— Da! ştiu că-s morcoviţi! gândi Rocambole încântat de 
el însuşi şi întinzându-se pe spate pentru a se putea odihni 
făcând pluta. 


Când se văzu destul de departe de moară pentru ca 
gloanţele să nu-l mai poată ajunge, haimanaua socoti că e 
mai bine să se odihnească. 

— Să acostăm, îşi spuse el atingând malul opus care se 
afla de partea cealaltă a drumului către Bougival şi Port- 
Marly. 

Se trânti în iarbă între două stive de buşteni proaspăt 
tăiaţi şi pregătiţi acolo pentru a fi transportaţi pe calea 
apei; tremurând, el se dezbrăcă preferând să rămână gol 
decât să simtă pe trup hainele ude. 

O dată dezbrăcat, Rocambole se aruncă în nisip şi se 
îngropă pe jumătate. 

— Iată, gândi el, o haină destul de ciudată cu ajutorul 
căreia voi aştepta ivirea zorilor dar, oricum, e mai bună 
decât nimic. De s-ar ivi măcar o şalupă... 

Rocambole se gândise la o şalupă pentru că el cunoştea 
obiceiurile acestor ambarcaţiuni care străbat fluviul tăcute 
zi şi noapte. 

Sunt mânuite de doi, cel mult de trei oameni şi aceştia 
trăiesc tot timpul pe bord. 

Au întotdeauna foc, au câte ceva de mâncare şi sunt 
destul de primitori cu luntraşii sau cu pescarii care se urcă 
la bordul lor. 

Şi iată că, tot trăgând cu urechea, Rocambole, care de la 
o vreme nu-i mai auzea vorbind nici pe Armand şi nici pe 
Leon, percepu dintr-o dată zgomotul surd al unui vas 
mânuit cu abilitate şi puţin mai târziu zări o arătare mai 
neagră decât însăşi noaptea, purtând, într-un singur punct, 
o luminiţă. 

Era o şalupă fără încărcătură pe care doi oameni o 
conduceau în derivă, fără ajutorul cailor care, urcând în 
susul apei, remorcau vasele. 

Punctul luminos nu era altceva decât o lanternă agăţată 
în partea din faţă a vasului. 

— O! Voi, cei din barcă! strigă haimanaua. 

— O! i se răspunse de pe puntea vasului. 


Rocambole se smulse din linţoliul său de nisip, se 
îmbrăcă în câteva clipe, se aruncă din nou, vitejeşte în apă, 
se lăsă purtat puţin de curent, trecu pe dedesubtul şalupei, 
o abordă de partea cealaltă şi se agăţă de frânghia plină de 
noduri care spânzura în chip de scară. 

O dată ajuns sus, cu toate că era destul de odihnit şi nu- 
şi pierduse câtuşi de puţin nici vigoarea şi nici agilitatea, se 
prefăcu zdrobit de oboseală şi se trânti pe punte gemând. 
Stăpânul şalupei, care tocmai se afla la cârmă în clipa 
aceea, fu deosebit de mirat să vadă, în toiul nopţii, pe un 
asemenea frig, un om ieşind din apă îmbrăcat şi tremurând 
din toate încheieturile. 

— A! Doamne, Dumnezeule, făcu Rocambole cu o voce 
plângăreaţă, ce nenorocire...! 

Dându-şi seama că aveau a face cu un copil care părea 
extenuat de efort şi de frig, cei doi marinari care conduceau 
şalupa începură să-l îngrijească, îi dădură haine de schimb 
şi-i oferiră să bea câteva înghiţituri de rachiu. 

Simţindu-se mai bine, Rocambole cobori în cabină unde 
era cald şi se culcă alături de stăpânul şalupei care 
încredinţase cârma secundului său. 

Haimanaua povesti atunci marinarului că, plimbându-se 
pe malul apei, căzuse şi-i fusese cu neputinţă să ajungă 
înapoi la mal. 

El adăugă că, în clipa în care i s-a întâmplat acest 
accident, se îndrepta spre Saint-Germain. 

Şi cum accidentul a cărui victimă se pretindea era posibil 
în timpul nopţii, şi cum Rocambole mărturisi că în clipa în 
care căzuse, era, potrivit expresiei populare, puţin făcut, 
stăpânul vasului nu se îndoi nici o clipă de adevărul 
spuselor sale. 

Rocambole îşi uscă hainele, avu grijă să nu i se vadă 
punga pe care i-o azvârlise contele de Kergaz şi care 
conţinea douăzeci şi cinci de ludovici şi, către miezul nopţii, 
şalupa îl depuse la Pecqg, aproape de Saint-Germain. 


Rocambole socotise că e mult mai prudent să nu se 
întoarcă imediat la Bougival. 

EI îşi petrecu restul nopţii într-un birt al cărui stăpân îi 
era cunoscut şi pe care-l trezi din somn în clipa în care 
încercă uşa; o dată cu ivirea zorilor el o porni din nou la 
drum, hotărât să dea târcoale prin împrejurimile casei în 
care fusese ucis Colar. 

— Se prea poate, îşi spunea el în timp ce păşea pe 
drumul care ducea către Port-Marly, ca domnul conte să se 
fi întors la crâşmă, să n-o mai fi găsit acolo pe măicuţă şi 
cum, la urma urmelor, îi făcuse de petrecanie lui Colar, s-o fi 
şters fără să mai ceară restul la sută. 

Acest raţionament era plin de adevăr şi evenimentele 
aveau să-l confirme pe de-a-întregul. 

Rocambole găsi şoseaua pustie, era încă foarte devreme, 
găsi uşa cârciumii întredeschisă, iar pe acolo nu se vedea 
ţipenie de om. Maica Fipart socotise că e mai înţelept s-o 
întindă, cum spunea Rocambole; şi se îndreptase către 
pavilionul din parc, în vila în care se aflau Jeanne şi Cerise. 

Rocambole urcă la primul etaj unde cadavrul lui Colar 
rămăsese neclintit, înotând într-o baltă de sânge. 

— Asta e lucrul cel mai neplăcut, îşi spuse el. Contele a 
întins-o şi n-o să se întoarcă prea curând; dar prima 
persoană care va veni aici va vedea prelingându-se sângele 
pe sub uşă, va striga după ajutor şi atunci o să fie vesel!... 
Trebuie ca Burtăverde să dispară (aşa-i spuneau lui Colar şi 
el şi văduva). 

— Vai de capul tău, murmură Rocambole în timp ce Colar 
rămăsese neclintit, înotând într-o băltoacă de sânge. N-ai 
avut nici tu mai multă baftă decât Ghinion! Asta fără să mai 
putem la socoteală faptul că n-o să ai nici popă la 
înmormântare şi nici măcar cimitir. 

În clipa în care sfârşea acest discurs funebru, Rocambole 
auzi răsunând paşi în catul de jos al clădirii. 

Tresări, crezu că e vorba de Armand sau de unul din 
oamenii săi şi, pentru orice eventualitate se înarmă cu 


cuțitul pe care, cu o zi în urmă, Ghinion i-l proptise în gât, 
cuţit care rămăsese acolo, pe jos. 

Se auzi însă un glas bine cunoscut: 

— Hei! Rocambole! 

— Bun, făcu băiatul, n-am de ce să mă tem, e Nicolo! 
Era, într-adevăr, saltimbancul. După ce rătăcise toată 
noaptea prin câmpii îi mai trecuse puţin spaima şi acum îşi 
luase inima-n dinţi şi voia să afle ce se mai întâmplase după 

fuga lui. 

— Urcă, taică, urcă, îi strigă Rocambole soţului nelegitim 
al văduvei Fipart, hai, pe aici, e nevoie de ajutorul dumitale. 

Nicolo urcă şi se opri tremurând în pragul camerei 
galbene. 

Poznaşul de Rocambole aşezase cadavrul lui Colar în 
şezut şi-l sprijinise de zid. 

— S-a zis cu el! rosti haimanaua arătându-i-l lui Nicolo 
cu mâna întinsă. 

— Dar măicuţa? întrebă saltimbancul interesat ca un 
îndrăgostit care-şi caută logodnica. 

— Uşchită! se auzi răspunsul lui Rocambole. 

După care adăugă la repezeală: 

— Hai, tăicuţule, nu e momentul să stai de pomană şi să 
pui întrebări; am să-ţi povestesc eu totul ceva mai târziu. 
Deocamdată trebuie să-l ascundem pe răposatul Colar. Pe el 
n-o să-l deranjeze câtuşi de puţin iar nouă, în schimb, o să 
ne prindă bine. 

— Dar, remarcă Nicolo, nu l-am omorât noi, la urma 
urmelor... şi curcanii n-o să ne poată pune nouă în cârcă 
sasinatul. 

Rocambole îşi regăsise între timp sângele rece şi umorul. 
EI înălţă din umeri şi-l privi dispreţuitor pe saltimbanc. 

— Auzi, papa, făcu derbedeul, nu eşti dumneata autorul 
zilelor mele dar, între noi fie vorba, să ştii că nici nu-mi pare 
rău de loc. 

— Ce face? răcni Nicolo surprins. 


— Eşti tot atât de prost ca un saltimbanc ce eşti, 
continuă Rocambole terminându-şi ideea; mintea ţi s-o fi 
lăsat la picioare pentru că la cap să ştiicânu e! 

— Obrăznicătură, spuse Nicolo, obişnuit, totuşi, cu 
impertinenţa puştiului. 

— Să presupunem, continuă Rocambole, că domnii 
curcani sosesc aici. Primul lucru pe care l-ar face ar fi să ne 
pună la răcoare şi pe unul şi pe celălalt. Puțin mai târziu îşi 
vor da seama că papa Nicolo a locuit pe vremuri într-un 
port de la malul mării şi că a plecat de acolo fără paşaport, 
purtând însă, în schimb, la gleznele sale, urmele unor 
drăgălaşe inele; asta înseamnă că e vorba de un evadat. 

— Drace! rosti Nicolo, la toate astea nu m-am gândit. 

— În ceea ce mă priveşte, reluă Rocambole, pentru că 
am spălat putina şi pentru că n-am vrut să locuiesc mai 
departe la corecțională până la majorat, au să pună din nou 
laba pe mine. 

— Ai dreptate, recunoscu Nicolo; dar unde l-am putea 
pune pe nen-tu Colar? 

— Dacă ar fi fost noapte, ţi-aş fi răspuns aşa: să-l 
îngropăm în grădină; ţinând seama însă de faptul că ne 
aflăm în plină zi, e mult mai cuminte să-l ducem jos, în 
pivniţă. Avem acolo un poloboc vechi şi care acum e gol; o 
să-l desfacem într-o parte, o să astupăm la loc spărtura şi o 
să sucim polobocul cu partea desfăcută la perete. 

Nicolo şi Rocambole apucară cadavrul; unul de braţe, 
celălalt de picioare şi în felul acesta coborâră în pivniţă. 
Rocambole, stăpân pe el, făcu o spărtură în peretele 
vechiului poloboc. 

Răposatul Colar, cum spunea şugubăţul derbedeu, fu 
aşezat în acest sicriu improvizat după care polobocul fu 
sucit spre perete; cei doi bandiți se apucară apoi să şteargă 
toate urmele omorului. 

Sângele care acoperea parchetul camerei galbene şi 
care se prelingea pe sub uşă fu spălat cu multă apă şi în mai 
puţin de douăzeci de minute nu mai rămăsese nici o urmă. 


Geamurile sparte fură aruncate în curte, mobilele 
aşezate la locul lor; şi când totul se isprăvi, Rocambole îşi 
turnă un pahar plin cu rachiu, îşi umplu luleaua pe care o 
avea întotdeauna la el, se aşeză pe un taburet şi privi 
mândru spre saltimbanc: 

— Şi acum, papa, rosti el, dacă nu ai nimic împotrivă o să 
stăm puţin de vorbă. 

— Şi ce-o să vorbim? întrebă acrobatul despre care nu se 
putea spune că sclipeşte de inteligenţă. 

— Pe legea mea, îi răspunse Rocambole în glumă, în nici 
un caz despre politică; în primul rând pentru că eu, unu, nu 
am păreri politice. 

Nicolo începu să râdă. 

— lată-ne la adăpost de curcani, reluă haimanaua şi este 
evident că domnu' conte, care i-a făcut de petrecanie 
răposatului Colar n-o să se laude cu o asemenea ispravă; 
dar cum vrea cu tot dinadinsul să afle unde sunt 
puştoaicele... 

— Nu ştie încă? 

— Asta-i bună! exclamă Rocambole, de unde era să afle? 
Lăcătuşul nu ştia, iar eu şi cu măicuţa nu suntem copii. 

Şi atunci fiul adoptiv al văduvei Fipart îi povesti pe scurt 
lui Nicolo felul admirabil în care se purtase el, iar 
saltimbancul exclamă uluit: 

— Hotărât lucru, piciule, să ştii că n-ai paie-n bilă! 

Rocambole primi complimentul cu multă modestie. 

— Da, continuă el, dacă suntem acoperiţi faţă de curcani, 
asta nu înseamnă că putem spune acelaşi lucru despre 
conte; n-o să fie cine ştie ce vesel pe aici, în curând. Părerea 
mea este că nu avem nimic mai bun de făcut decât s-o 
ştergem, dumneata şi cu mama la Paris, iar eu la Port-Marly, 
unde taica Maurice o să mă găzduiască. 

Taica Maurice despre care vorbea Rocambole era un 
pescar care ţinea o crâşmă la fel de rău famată ca şi cea a 
văduvei Fipart. 


Taica Maurice şi iubita lui Nicolo învârtiseră împreună 
destule afaceri dubioase şi care nu aveau nimic comun cu 
negoţul de băuturi; Rocambole se putea bizui, aşadar, pe el, 
în aceeaşi măsură în care taica Maurice s-ar fi bizuit, la 
rândul lui, în caz de nevoie, pe văduva şi pe fiul ei adoptiv. 


— Ai dreptate, spuse Nicolo aprobând sfatul puştiului. 
Dar, adaugă el, ce-o să facem acum, din moment ce nu e aici 
căpitanul? Le dăm drumul puştoaicelor? Eu nu mai ştiu ce 
să fac din moment ce a murit Colar. 

— Eu, însă, ştiu, spuse Rocambole şi voi fi la înălţimea 
evenimentelor. N-ai nici o grijă, am să-i ţin eu locul 
răposatului Colar. 

Haimanaua îşi turnă încă un pahar cu rachiu, îşi înfundă 
şi îşi aprinse o nouă pipă, după care se ridică: 

— Şi acum, făcu el, s-o ştergem! Se apropie de opt. 

leşiră. 

Rocambole luă din cămin o bucată de cărbune şi scrise 
pe uşa pe care o încuie de două ori: „Închis din cauză de 
faliment” 

Nicolo urcă în vilă şi o luă cu el pe văduva Fipart, la 
Paris. 

Rocambole ajunse la Port-Marly. 

A doua zi dis-de-dimineaţă, se prezentă la vilă. 

Purta pe cap, aşa cum făcuse şi în zilele precedente, un 
coş de cărat peşte; pungaşul nu mai avea însă câtuşi de 
puţin acea atitudine umilă şi modestă pe care o avusese cu 
zile în urmă; el păşea, dimpotrivă, cu fruntea sus, fluiera şi 
arbora o mutră obraznică. Îi convocă de îndată pe toţi 
servitorii vilei. 

— Ei bine, le spuse el, domnul Colar a plecat să se 
întâlnească cu stăpânul şi eu sunt acela care-i ţin locul; el 
vă porunceşte să-mi daţi mie ascultare aşa cum i-aţi fi dat şi 
lui. 

Rocambole vorbea atât de sigur, încât nimănui nu-i trecu 
prin minte, nici măcar pentru o singură clipă, că tonul 
acesta poruncitor şi atitudinea aceasta de om investit cu 
depline puteri erau, de fapt, izvorâte din propria lui 
iniţiativă. 

Fu crezut pe cuvânt. 

Transformat din proprie voinţă în stăpân, Rocambole 
dădu ordine, recomandă ca Jeanne să fie tratată cu acelaşi 


respect în afară de cazul în care i-ar trece prin minte să 
fugă şi anunţă că se va întoarce a doua zi. 

Se întoarse, într-adevăr, şi o chestionă pe Mariette: 

— Domnişoara este tristă, îi răspunse subreta. 

— A! făcu Rocambole, găseşte cumva că e prea strâmtă 
colivia? 

— Nu, dar îi este dor de domnul conte. 

— Bun, spuse Rocambole, care aflase din gura văduvei 
Fipart toate secretele lui Williams; s-ar părea că ustură 
dragostea asta... 

— Şi apoi, domnul conte nu i-a mai scris. 

— O să-i scrie, răspunse haimanaua. 

Fiul adoptiv al văduvei Fipart se gândi atunci că sir 
Williams îi scria pesemne Jeannei prin intermediul lui Colar 
şi că, acesta fiind mort, scrisorile căpitanului se aflau, fără 
îndoială, închise în clădirea din strada Beaujon. O rază de 
lumină se ivi în mintea lui. Zbură la Paris, îi spuse valetului, 
care nu avea nici el habar de cele ce i se întâmplase lui 
Colar, că acesta din urmă, reţinut la Bougival, l-a însărcinat 
să vină şi să ia scrisorile. 

Valetul i le încredinţă fără nici o împotrivire, convins că 
tot ceea ce îi spune Rocambole este purul adevăr. 

În felul acesta, a doua zi de dimineaţă, domnul 
Rocambole, după cum începuse să-i spună Mariette, 
încredinţă subretei scrisorile lui sir Williams, după ce 
avusese grijă să rupă primul dintre plicuri care purta 
ştampila poştei şi după ce-i recomandase să le aşeze pe 
masă, în aşa fel încât stăpâna să le găsească în momentul în 
care avea să se trezească din somn. 

lată cum stăteau lucrurile în clipa în care Jeanne afla, 
din ultima scrisoare a lui sir Williams, că acesta avea să se 
întoarcă în curând. 

Stăpânită de o ciudată presimţire, domnişoara de Balder 
îşi închipui că cel pe care-l aştepta ar fi putut, într-adevăr, 
să vină în aceeaşi zi. 


Şi pentru prima oară în viaţa ei, tânăra căută să arate 
cât mai drăguță cu putinţă. 

Ţinea să o găsească frumoasă. 

Se scurse o bună parte a zilei. La auzul celui mai mic 
zgomot care venea de afară, Jeanne tresărea şi alerga la 
fereastră; avea impresia că orele se târau cu o încetineală 
exasperantă; umbla prin vilă de colo-colo, îngrijorată, cu 
inima palpitândă. 

În sfârşit, după apusul soarelui, către seară, se auzi 
zgomotul unei trăsuri care străbătea marea alee a vilei. 

Jeanne păli şi simţi cum sângele său prinde să alerge din 
ce în ce mai repede... Voi să se ridice şi să fugă în 
întâmpinarea celui pe care-l aştepta... 

Puterile o trădară însă şi nu-şi putu părăsi scaunul. 

Uşa se deschise pe neaşteptate şi Mariette, care se ivise 
în prag, vesti: 

— Domnul conte Armand de Kergaz! 

Jeanne scoase un strigăt înăbuşit şi crezu că viaţa o 
părăseşte! 

CAPITOLUL XLIX. 

Să facem un pas înapoi. 

În timp ce Rocambole o pornea înot pentru a putea 
scăpa în felul acesta de urmărirea lui Armand de Kergaz şi 
a lui Leon Rolland, aceştia doi, ne aducem aminte, făceau 
cale-ntoarsă şi alergau spre birtul unde o lăsaseră leşinată 
pe văduva Fipart care, însă, între timp, dispăruse. 

— Nimeni! spuse Armand. 

— Dar ce-o să facem cu acest cadavru? întrebă Leon. 

— Nimic, răspunse Armand. 

— Trebuie totuşi să dăm o declaraţie... 

— Este inutil. 

Leon deschise ochii mari. 

— Dragul meu prieten, spuse contele, poţi să fii sigur că 
oamenii aceştia au ceva mai bun de făcut decât să alerge la 
comisariatul de poliţie şi să anunţe că s-a comis o crimă. În 


consecinţă, părerea mea este că trebuie să lăsăm totul aşa 
cum se află şi să plecăm. 

Leon îşi dădu seama că domnul de Kergaz avea dreptate. 

— Numai că, reluă contele, deoarece este evident ca 
oamenii aceştia ştiu unde se află Jeanne şi Cerise, va trebui 
să le întindem o cursă pe aici, prin apropiere şi, în clipa în 
care îi vom avea în mână, vor fi siliţi să ne spună tot 
adevărul. 

— Sărmanul Ghinion! şopti lucrătorul cu lacrimi în ochi, 
eu sunt pricina morţii sale... 

— Fii pe pace, îl vom răzbuna! 

În ochii lui Armand sclipeau fulgere de mânie. Contele şi 
însoţitorul său se urcară în trăsură şi, târziu după miezul 
nopţii, ajunseră la Paris. 

Bătrânul Bastien îşi aştepta îngrijorat stăpânul. 

— Domnule conte, îi spuse el în clipa în care-l văzu 
intrând pe uşă, ştim unde se află în clipa de faţă sir 
Williams! 

Şi Bastien înmână contelui un raport sosit din partea 
acelei poliţii secrete care lucra pentru el zi şi noapte. 
Raportul cuprindea numai câteva cuvinte: „Individul 
cunoscut la Paris sub numele de sir Williams şi care se 
pretinde a fi de origină irlandeză, nu a ajuns la Havre şi nu 
s-a îmbarcat; dimpotrivă, el a pornit-o pe un drum care 
duce spre Bretania, cu intenţia de a ajunge la cavalerul de 
Lacy”. 

Armand păru să reflecteze. 

— Andrea, spuse el în cele din urmă, căci despre el este 
vorba, s-a dus în Bretania, la castelul Manoir, la domnul de 
Lacy. Or, doamna de Beaupreau şi fiica sa locuiesc la 
castelul Gen€ts; Manoir şi Gen€ts se află la opt kilometri 
unul de celălalt... Este evident, deci, că trebuie să ne 
grăbim căci fata ar putea la un moment dat să-şi piardă 
capul şi să consimtă să-i acorde mâna... Dacă vrem s-o 
salvăm pe Hermine nu mai avem vreme de pierdut. 

— Cu siguranţă că nu, întări Bastien. 


— Trebuie să pleci de îndată, dragul meu Bastien, spuse 
domnul de Kergaz şi te vei duce în Bretania. De la castelul 
Kerloven vei avea posibilitatea să ştii tot ce se petrece la 
castelul Manoir şi tot ce se întâmplă la castelul Genâts. Îmi 
vei scrie zilnic şi, dacă va fi nevoie, voi veni şi eu. 

— Foarte bine răspunse Bastien, sunt gata de plecare. 

Înarmat cu instrucţiuni deosebit de amănunțite, Bastien 
plecă în aceeaşi noapte; el se grăbi în asemenea măsură 
încât ajunse la Kerloven exact la douăzeci şi patru de ore 
după ce sir Williams trecuse pragul reşedinţei cavalerului 
de Lacy. 

În clipa în care cobora din trăsură, un argat trecea 
călare prin faţa porţii de la Kerloven însoţind o duzină de 
câini. 

Era argatul doamnei de Sainte-Luce, castelana de la 
Kerloven. 

Ne amintim că domnul de Lacy trimisese, cu o seară 
înainte, să ceară ajutorul argatului de la Kerloven şi a haitei 
sale de câini pentru ca aceştia să atace mistrețul pe care sir 
Williams avea să-l ucidă cu lovitura unui cuţit vânătoresc. 

Valetul participase la vânătoare şi aducea acum câinii, 
legaţi, la Kerloven. 

— Bună ziua, domnule Bastien, rosti el salutându-l pe 
intendent în clipa în care intra la Kerloven ca să bea un 
păhărel. 

— Bună ziua, Yaume, răspunse Bastien. 'le întorci de la 
vânătoare? 

— Da, domnule Bastien şi, cu voia dumneavoastră, pot să 
spun că n-a fost o zi uşoară. 

— Ai vânat singur? 

— Nu, domnule Bastien, am dat numai o mână de ajutor 
domnului cavaler de Lacy. 

— A! făcu Bastien, devenind dintr-o dată deosebit de 
atent. 

— Trebuie să vă spun, continuă Yaume, că am fugărit un 
mistreţ bătrân cum n-am mai văzut şi cum nu cred c-am să 


mai văd vreodată! 

— L-aţi încolţit? 

— Nu, l-a ucis englezul. 

— Care englez? întrebă Bastien, nădăjduind să afle câte 
ceva despre sir Williams. 

— O! unul curajos, ce mai, domnule Bastien, dat 
dracului. Habar n-am de unde vine şi nici dacă a vânat 
vreodată urşi, dar îţi omoară un mistreţ cu lovituri de cuţit 
şi o face în aşa fel încât femeile leşină toate! 

— Despre ce femei este vorba? 

— Despre domnişoara din Paris care se află acum la 
Gen€ts, o nepoată a baroanei. 

— A luat parte la vânătoare? 

— Da, domnule Bastien. 

— Şi a leşinat? 

— Pur şi simplu... A! dar ştiu că e băiat frumos englezu' 
asta şi am eu aşa ca o impresie... 

Valetul tăcu şi păru să ezite în clipa în care era gata-gata 
să facă unele confidenţe. 

— Ei? îl îmboldi Bastien. 

— Am eu aşa, ca o impresie, vedeţi dumneavoastră, că o 
să se lase cu nuntă şi asta cât de curând. 

Bastien tresări şi îi puse apoi valetului alte câteva 
întrebări cu privire la instalarea lui sir Williams la Manoir. 

O dată valetul plecat, Bastien îi scrise lui Armand. 

„Domnule conte, Abia am sosit şi sunt în măsura să vă 
dau veşti despre Andrea sau, dacă preferaţi, despre sir 
Williams... 

S-a instalat la domnul de Lacy. În pădurea din 
vecinătatea castelului Genets, a avut loc o vânătoare cu 
hăitaşi la care a luat parte şi domnişoara de Beaupreau. 

Andrea a ucis mistrețul cu lovituri de cuţit. 

Hermine a leşinat. 

În momentul de faţă, baronetul sir Williams şi domnul de 
Lacy iau masa la Gentts, la doamna de Kermadec. 


Se şi vorbeşte pe aici despre o viitoare căsătorie. Din 
fericire, mă aflu la faţa locului şi sunt înarmat cu 
instrucţiunile dumneavoastră. 

Al dumneavoastră, Bastien” 

În clipa în care fostul husar închidea această scrisoare, 
în camera în care o scrisese intră un om: era Jerome, 
idiotul. 

— L-am văzut, spuse el, l-am văzut bine... l-am 
recunoscut... este el... O! cu siguranţă... este el! 

— Care el? întrebă Bastien mirat. 

— Fiul asasinului, răspunse idiotul. 

— Iată, deci, un ajutor, gândi Bastien, din moment ce-l 
recunoaşte pe Andrea. Dumnezeu e de partea noastră! 

Să ne întoarcem acum la castelul Gencts, unde l-am lăsat 
pe sir Williams la masă, în dreapta baroanei de Kermadec, 
în clipa în care aceasta îi făgăduia tot ajutorul ei. 

Baronetul triumfa; îl avea de partea lui pe tată, le avea 
pe mamă şi pe mătuşă, îl avea pe cavalerul de Lacy; se ivise 
în faţa Herminei în două din acele împrejurări dramatice în 
care un bărbat pare, în ochii femeii, ridicat pe un piedestal 
şi învăluit într-un aer misterios. 

Nu mai avea de purtat decât o singură bătălie cu 
adevărat serioasă: trebuia să zdrobească inima fetei. 

Dar sir Williams era un om abil; în lunga lui carieră de 
seducător învățase că femeilor le place adesea mai mult un 
bărbat reţinut decât unul stăpânit de pasiune. 

Baronetul se făcuse cunoscut domnişoarei de Beaupreau 
într-o lumină eminamente dramatică şi romantică; apăruse 
în faţa ei ca un erou de basm, ca un bărbat care e în stare 
să-şi dea şi viaţa pentru un zâmbet. Ar fi vrut acum ca ea să 
poată vedea în el un nobil, un englez rece, rezervat, 
melancolic, fidel celor mai riguroase convenienţe. În timpul 
mesei abia dacă ridică o singură dată ochii spre ea, dar 
vorbi şi se dovedi plin de spirit, lăsând să se vadă că este un 
om inteligent şi căutând în felul acesta să înfăţişeze 
Herminei calităţile sale morale, pe lângă cele fizice. 


După masă, domnul de Lacy ceru îngăduinţa de a se 
retrage; bătrânul gentilom se temea de un acces de gută, 
dar îl rugă pe sir Williams să nu plece. 

Acesta rămase încă două sau trei ceasuri vorbind fie cu 
doamna de Kermadec, fie cu doamna de Beaupreau, pe 
care o cuceri definitiv şi se retrase după ce schimbase 
numai două sau trei vorbe cu Hermine. 

O dată plecat, şi domnul de Beaupreau ţinu să-l 
întovărăşească un kilometru, doamna de Kermadec 
exclamă: 

— lată un tânăr fermecător şi care se vede că e de 
familie bună! 

Hermine roşi şi plecă ochii în jos. 

— Într-adevăr, spuse Therese, privindu-şi fiica cu teamă 
şi cu emoție, baronetul este un desăvârşit om de lume. Este 
frumos, este inteligent şi are foarte mult curaj. 

— Şi unde mai pui, adăugă baroana, că e şi deosebit de 
bogat, aşa mi se pare. 

Îşi privi nepoata cu coada ochiului. 

Hermine devenise însă din nou visătoare; asculta elogiul 
lui sir Williams cu nepăsare şi se gândea în timpul acesta la 
Fernand, despre a cărui soartă nu ştia, de altfel, nimic. 

În timpul acesta, domnul de Beauprâau îl însoțea pe sir 
Williams şi amândoi mergeau pe jos pe drumul mărginit de 
arbori seculari care duce spre Manoir, sub un clar de lună 
de o mare frumuseţe; englezul îşi ţinea calul de căpăstru. 

— Domnule ginere, spuse Beaupreau luându-l de braţ pe 
sir Williams, nu te încurci de loc atunci când e vorba de 
sentimente. Eşti nemaipomenit, pe onoarea mea! 

— Hm, hm! făcu modest baronetul, chestie de 
obişnuinţă. Să cucereşti o femeie este o adevărată artă! 

— Fii pe pace, Hermine te va iubi. 

— E destul de probabil că aşa se va întâmpla, răspunse 
sir Williams deosebit de calm. 

— Sau, în orice caz, va consimţi să se căsătorească. 

— Îmi ajunge, nu ţin neapărat să fie şi îndrăgostită. 


— Şi, adăugă domnul de Beaupreau pe care cuvintele 
baronetului îl făcură să tresară şi să-şi aducă aminte de 
Cerise, noi o să trecem repede la treabă. 

— Sper. 

— O să facem strigările de căsătorie şi o să isprăvim în 
cincisprezece zile. 

— Asta e şi părerea mea. 

— Mi-o făgăduiţi în continuare pe Cerise? 

— Se înţelege, tată-socrule. 

— O! în cazul acesta, strigă Beaupreau ai cărui ochi 
sticleau de pasiune, vă jur că vă veţi căsători cu Hermine! 

— lar eu mă bizui pe făgăduiala dumitale. Adio, tată- 
socrule. 

— Vreţi să spuneţi la revedere, nu? 

— Fără îndoială, căci ne vom întâlni mâine din nou. Am 
să găsesc eu un pretext convenabil. 

— Şi până atunci eu n-am să contenesc elogiile la adresa 
dumneavoastră. 

Sir Williams îşi scoase din buzunar o brichetă cu fosfor şi 
îşi aprinse un trabuc. 

Urcă după aceea în şa, strânse încă o dată mâna 
complicelui său şi o porni în galop în timp ce Beaupreau se 
întorcea gânditor spre Genâts, visând mereu la Cerise. 

Pasiunea bătrânului sporea în fiecare zi. 

Două erau drumurile care duceau de la Genâts la 
Manoir: unul trecea prin pădure, era cel mai lung, în 
schimb, însă, era pavat; celălalt, mult mai scurt, urma faleza 
şi malul mării. 

Pe acesta o porni sir Williams care cunoştea admirabil 
ţinutul. Dar el nu alese acest drum pentru că ar fi fost 
grăbit sau pentru că, fire de poet, ar fi simţit, pasă-mi-te, 
nevoia de a asculta glasul surd al mării sau de a contempla 
spuma valurilor strălucind în bătaia lunii. Nu! Sir Williams 
avea un alt scop. 

Drumul, sau mai bine zis poteca de pe faleză, trece pe la 
Kerloven, pământ care aparţinea familiei de Kergaz, locul 


unde Andrea văzuse lumina zilei şi care, furat odinioară de 
către contele Felipone, se afla acum din nou în stăpânirea 
lui Armand. 

De câteva ceasuri baronetul era încercat de o teamă: se 
gândea ca nu cumva Armand să fie pe urmele lui şi să nu fi 
venit la Kerloven pentru a-l supraveghea. 

Prezenţa contelui în Bretania putea să dea peste cap 
planul ţesut cu atâta abilitate de către sir Williams. Voia 
deci să dea pe la Kerloven şi, în trecere, să încerce să afle 
dacă domnul Kergaz sosise sau dacă era cumva aşteptat. 
Erau ceasurile opt, luna strălucea pe cer şi razele ei se 
răsfirau departe, până în largul mării. 

Baronetul călărea în trap uşor, visa la cele douăsprezece 
milioane şi îşi spunea: 

— Nu mi-ar displace să mă întâlnesc cu Armand, aş vrea 
chiar ca el să mă recunoască, dar numai după ce voi fi soţul 
domnişoarei Hermine. 

În clipa aceea el atingea punctul cel mai înalt al falezei şi 
putea să vadă bătrânele turnuri ale castelului de la 
Kerloven dominând oceanul. 

Contemplând vechea clădire şi lăsându-se purtat pe 
undele unor gânduri amare, căci vreme îndelungată el 
socotise castelul de la Kerloven ca moştenirea lui, sir 
Williams tresări şi opri brusc calul. 

La etajul întâi al clădirii, în spatele ferestrelor acelei 
încăperi căreia i se spunea sala cea mare, el zărise 
pâlpâirea unei luminiţe. 

Or, pentru ca această încăpere să fie luminată trebuia ca 
stăpânul să fie la castel, căci servitorii care locuiau la 
Kerloven nu urcau la etajele de sus decât pentru a şterge 
praful de pe mobile şi pentru a scutura draperiile; dar ei 
făceau asta numai în cursul zilei şi niciodată la o asemenea 
oră de seară. 

— 0! O! gândi Williams a cărui inimă prinse să bată mai 
repede, să fi venit Armand la Kerloven? 


Mână calul şi îşi continuă drumul, luând însă o măsură 
absolut necesară, aceea de a-şi acoperi faţa cu una din 
pulpanele mantiei sale, gest perfect explicabil, de altfel, şi 
prin faptul că gerul nopţii începuse să înţepe. 

Poteca trecea prin faţa porţii. Sir Williams aruncă o 
privire peste gard, în curte şi zări o trăsură; se simţi 
cuprins de un fior, dădu frâu liber calului ca şi cum s-ar fi 
temut să zăbovească prea mult prin vecinătatea castelului, 
unde putea să aibă o întâlnire prea puţin plăcută. 

Străbătuse mai mult de un kilometru de când se 
îndepărtase de Kerloven, cobora în trap grăbit spre Manoir 
şi în clipa aceea auzi o voce plină şi puternică trimițând în 
noapte acordurile unui binecunoscut cântec breton: 

Că suntem mai vioi. 

La joc om merge noi, Tot o să stai pe-acasă, Cât eşti tu de 
frumoasă, Mireasă, mireasă, Văzu după aceea un ţăran care 
venea repede în întâmpinarea lui, sau, mai bine zis, care îşi 
vedea şi el de drum, dar în sens invers. Baronetul îşi 
acoperi şi mai bine chipul şi o porni mai departe, venind 
astfel şi el în întâmpinarea ţăranului. 

Era un flăcău de vreo douăzeci de ani, argat la Kerloven 
şi care, cu sapa pe umăr, se întorcea de la câmp. 

— Hei, prietene! îl strigă sir Williams. 

— Domnule... răspunse ţăranul, am onoarea să vă salut 
şi mă socot în slujba dumneavoastră. 

În Bretania, ţăranul păstrează acest obicei de a-i saluta 
pe străini. 

— Acesta e drumul care duce către Manoir? întrebă 
baronetul. 

— Da, domnule, trebuie să mergeţi drept înainte. 

— Mulţumesc, prietene. 

Sir Williams făcu doi paşi, după care se răsuci în şa: 

— Al cui este castelul acela care se vede acolo, sus, pe 
deal? 

— Este al domnului conte de Kergaz, răspunse ţăranul, 
dar dânsul nu se află la castel. 


— Aşa, făcu baronetul distrat, şi unde este? 

— La Paris şi nu se va înapoia decât în toamna viitoare. 

Sir Williams răsuflă uşurat. 

— Trecând pe acolo am zărit o trăsură în curte. 

— Desigur, în seara aceasta a sosit domnul Bastien. 

— Cine o fi acest domn Bastien? întrebă cu ipocrizie 
baronetul. 

— Este intendentul domnului conte. Bună seara, 
domnule şi Dumnezeu să vă aibă în paza lui! 

— Bună seara, prietene şi îţi mulţumesc pentru urare. 

Țăranul îşi continuă drumul către Kerloven, iar sir 
Williams îşi văzu de al său către Manoir. Domnul de L.acy se 
culcase devreme iar sir Williams nu-l întâlni decât a doua zi 
de dimineaţă. 

Simpaticul gentilom se trezi însă bolnav de-a binelea de 
gută şi se văzu silit să renunţe la vânătoare. 

Sir Williams profită de această neaşteptată vacanţă 
pentru a se duce la castelul Gen&ts. 

Baroana de Kermadec se dădea în vânt după jocul de 
table, care fusese foarte la modă pe vremea tinereţii sale. 
Sir Williams jucase o partidă în ajun şi mima o pasiune la fel 
de puternică pentru acest joc al bunicilor. 

Dorinţa baroanei de a juca table era, deci, un pretext 
mai mult decât îndestulător şi el se înfăţişă la Genets fără 
nici o urmă de ezitare. 

Văzându-l, Hermine roşi iar doamna de Beaupreau îl 
întâmpină cu un zâmbet binevoitor şi plin de făgăduinţe. Ca 
şi în ajun el fu oprit la masă şi petrecu seara la Manoir, de 
unde nu plecă, de această dată, decât către orele nouă. 

Şi tot ca în ajun, o apucă pe aceeaşi potecă ce urma 
faleza. 

— Mă tem mult mai puţin de o brută ca Bastien decât de 
Armand însuşi, gândi baronetul, dar e mai bine să-l 
supraveghez puţin. 

Sir Williams nu ştia nimic despre evadarea lui Baccarat 
şi despre tot ceea ce îi destăinuise ea lui Armand, lucruri 


care nu mai puteau lăsa nici o umbră de îndoială nici 
contelui şi nici lui Bastien cu privire la identitatea sa. 
Temându-se, aşadar, de vecinătatea lui Bastien, baronetul 
nădăjduia că acesta, în cazul în care l-ar întâlni, va continua 
să stăruie în confuzia pe care o făcuse. Şi iată că în timp ce 
se apropia de Kerloven, baronetului îi veni o idee: 

— Am chef să bat la uşa castelului, îşi spuse el, şi să-i fac 
o vizită lui Bastien. Poate că a venit aici sub impulsul 
primelor sale bănuieli; dar se poate tot atât de bine ca el să 
fi fost chemat pentru treburile pe care le are în calitate de 
intendent. 

Tot înflăcărându-se la gândul acestei vizite, baronetul 
ajunse într-un anumit loc, pe unde drumul trece chiar la 
marginea falezei. 

Este un loc straniu. Poteca ajunge până în fundul unei 
vâlcele, apoi urcă puţin şi o porneşte după aceea şerpuind 
pe un teren neted. Din punctul acela nu se mai zăresc nici 
turnurile castelului de la Kerloven şi nici împrejurimile sale; 
nu se vede decât oceanul care vuieşte la mare adâncime, 
izbindu-se de stânci cu un zgomot asurzitor, care domină 
totul, pe o întindere de un kilometru, în toate ungherele 
falezei. 

Acolo, în punctul acela al drumului, detunătura unei 
arme de foc sau un țipăt oricât de ascuţit ar fi el, este 
acoperit de îndată de urletul valurilor. 

În bătaia razelor lunii care strălucea cu putere şi tocmai 
în clipa în care ajungea în fundul acestui soi de pâlnie, sir 
Williams zări silueta unui om care se detaşa de creasta 
opusă falezei. 

Văzu apoi umbra mişcându-se, coborând încet în fundul 
vâlcelei şi venind în întâmpinarea sa. 

Se ivi, după aceea, încă o siluetă care o apucă pe urmele 
celeilalte şi baronetul se pomeni dintr-o dată în prezenţa a 
doi oameni. 

— Bună seara, sir Williams! spuse o voce care-l făcu să 
tresară. 


— El este... l-am recunoscut... murmură cea de a doua 
persoană. 

Baronetul recunoscu atât vocea lui Bastien cât şi pe 
aceea a bătrânului JerGme, idiotul. Şi, instinctiv, el duse 
mâna la tocul care se afla agăţat de şa pentru a-şi lua 
pistoalele. 

CAPITOLUL L. 

Sir Williams se simţi scuturat de friguri: tocul era gol! 

În ajun, înhămându-i calul pentru vânătoare, rândaşul 
domnului de Lacy îi scosese pistoalele pentru a i le curăța şi 
uitase să le pună la locul lor. 

— Bună seara, sir Williams, repetă Bastien, care se 
propti în faţa baronetului. 

— Ia te uită, exclamă sir Williams care se prefăcu 
surprins, dacă nu mă înşel... este... da, desigur, este 
adversarul meu, nu-i aşa? 

— EL însuşi, domnule! 

— Ca sa vezi, exclamă sir Williams, ce întâmplare 
ciudată! 

— Socotiţi? întrebă Bastien. 

— Pe legea mea, da, domnule... 

Sir Williams păru că vrea să-şi aducă aminte de numele 
interlocutorului său. 

— Bastien, răspunse husarul. 

— Da, aşa este, domnul Bastien. Ei, drăcie, făcu 
baronetul, dar de unde aţi răsărit? 

— Vin de la Paris. Am sosit ieri. De altfel, adăugă Bastien, 
trebuie că ştiţi lucrul acesta deoarece un valet de la 
Kerloven, pe care l-aţi întâlnit ieri, v-a informat. 

— Da, este adevărat, uitasem, răspunse sir Williams cu 
un admirabil sânge rece. 

— Dar dumneavoastră, domnule?... întrebă Bastien. 

— Eu mă duc la Manoir. 

— Asta ştiu. Dar de unde veniţi? 

— Vin de la Gen&ts, domnule Bastien. 

— Unde i-aţi făcut curte domnişoarei de Beaupreau? 


— Întocmai. 

— E glasul lui... sunt sigur că e glasul lui... şi sunt sigur 
că e chipul lui..., murmură idiotul. 

— Ce spune omul acesta? întrebă sir Williams 
adresându-se lui Bastien. 

— Pretinde că v-a recunoscut. 

— Pe mine? Să fim serioşi! 

— Ştiţi foarte bine, sir Williams, replică Bastien cu un 
calm deosebit, că dumneavoastră semănaţi atât de bine cu 
vicontele Andrea, fratele contelui de Kergaz, stăpânul meu, 
încât toată lumea, văzându-vă, crede că e vorba de dânsul... 

— Cum? Omul acesta... 

— Omul acesta a trăit toată viaţa la Kerloven. El l-a 
cunoscut pe acel mizerabil asasin care se numea contele 
Felipone. 

Imediat după ce rosti acest nume, Bastien tăcu. 

Un altul în locul lui Sir Williams ar fi roşit de indignare 
auzind că tatăl său este făcut asasin; baronetul însă nici nu 
clipi. 

— Şi, spuse el ducând mai departe gândul lui Bastien, l-a 
cunoscut şi pe fiu? 

— Chiar aşa. 

— Asta înseamnă că şi el mă crede vicontele Andrea. 

— Se înţelege. Ca şi mine... 

— Dumneavoastră, din fericire... 

— O! Eu, unul, ştiu ce-mi rămâne de făcut. 

Sir Williams, care se simţea încolţit, răsuflă puţin. 

— Şi încotro o porniserăţi când v-am întâlnit? 

— În întâmpinarea dumneavoastră, sir Williams. 

— Ştiaţi, aşadar, că aveam să trec pe aici? 

— Mi-am închipuit. 

— Veţi fi de acord cu mine când vă voi spune ca sunt 
destul de ciudate presimţirile dumneavoastră. 

— Zău că nu! Gândiţi-vă numai! 

— Adică? 


— Aţi venit aici, în Bretania, la cavalerul de Lacy, pentru 
a vâna, nu-i aşa? 

— Ba e chiar aşa. 

— Vânătoarea, sir Williams, este un mod admirabil 
pentru a-ţi petrece timpul; dar când eşti tânăr şi când eşti 
atât de bine făcut ca dumneavoastră... 

— Sunteţi prea amabil, făcu baronetul înclinându-se. 

— Vânătoarea nu ajunge, continuă Bastien cu un aer 
mucalit... mai visează omul şi la dragoste din când în când. 

— O! Atât de puţin... 

— Puțin, dar... 

— La urma urmelor, tot ce se poate. 

— Şi atunci cauţi prin împrejurimi o fată tânără... 

— Sunteţi foarte glumeţ, domnule Bastien. 

— Şi dumneavoastră aţi căutat... 

Sir Williams zâmbi. 

— Dar, reluă Bastien, la noi în Bretania fetele frumoase 
şi tinere nu lipsesc; numai că, atunci când cauţi o nevastă, 
ceea ce lipseşte este zestrea. 

— E! răspunse sir Williams, eu nu mă tocmesc. 

— Cred; dar nu aţi lua de nevastă o fată lipsită de zestre. 

— Cine ştie, murmură baronetul care simţi în vocea lui 
Bastien uşoare accente de batjocură 

— Căutaţi, aşadar, zestre. 

— Domnule... 

— Nu vă mai ascundeţi, pentru că sunt bine informat. 

— Dumneavoastră? 

— Da, eu. 

Tonul cu care pronunţă Bastien aceste ultime două 
cuvinte era rece şi hotărât. El continuă: 

— Domnişoara de Beaupreau este frumoasă, tânără, 
virtuoasă... 

— O cunoaşteţi? 

— Am auzit vorbindu-se despre dânsa, sir Williams. Şi o 
să aibă o zestre frumoasă. 


— Da” de unde, făcu sir Williams, o mizerie, scumpe 
domnule Bastien, cincizeci sau şaizeci de mii de franci din 
partea mamei. Tatăl nu are nimic. 

— Dar fata e pe cale să moştenească... 

— Ei! Ce-mi aud urechile? 

— Adevărul! Răposatul baron Kermor de Kermarouet îi 
lasă prin testament întreaga lui avere. 

— Care valorează cât? întrebă sir Williams continuând să 
se prefacă a nu şti nimic. 

— Ştiţi foarte bine, sir Williams... 

— Eu? Câtuşi de puţin. Nici măcar nu aveam idee... 

— A! în cazul acesta vă cer o mie de scuze... 

— Ele! Sunt sigur că este el! îi întrerupse dintr-o dată 
idiotul care se aşezase pe un bolovan aflat la marginea 
drumului. 

— A! făcu sir Williams, care ar fi vrut să schimbe vorba, 
omul ăsta mă plictiseşte. 

— Nu-i daţi nici o atenţie, spuse Bastien, e nebun. Vă 
spuneam, aşadar, că averea baronului Kermor de 
Kermarouet, pe care o moşteneşte domnişoara de 
Beaupreau, se ridică la douăsprezece milioane. 

— Eşti nebun! exclamă sir Williams. 

— Nu, acesta este adevărul. 

— Douăsprezece milioane! Dar simţi că te cuprinde 
ameţeala. 

— Pe dumneavoastră, sir Williams, nu vă va cuprinde nici 
o ameţeală. 

— Domnule, spuse baronetul cu răceală, dacă ai vrut să 
mă tragi pe sfoară să ştii că-ţi pierzi vremea de pomană. 

— Nu aş fi în stare de una ca asta, sir Williams. 

— În cazul acesta trebuie să mă gândesc, trebuie să 
reflectez până mâine dimineaţa asupra celor spuse de 
dumneata. Astă-seară mi-ş putea pierde capul... Auzi 
dumneata, douăsprezece milioane...! 

— Fie, răspunse Bastien, dar mâine vă voi spune acelaşi 
lucru adăugând ceea ce ştiţi, poate, de pe acum... 


— Nu ştiu nimic, domnule Bastien. 

— Că domnul conte Armand de Kergaz este executorul 
testamentar al baronului Kermor de Kermarouet... 

— Domnule, îl întrerupse baronetul, mi-aţi mărturisit 
acum câteva clipe, dacă nu mă înşel, că veneaţi în 
întâmpinarea mea! 

— Da, domnule! 

— Numai pentru a mă saluta? 

— Nu, aveam treabă cu dumneavoastră. 

— Serios? Şi despre ce treabă este vorba? 

— Despre lucruri foarte grave. 

— Ei drăcie! făcu sir Williams care, în ciuda sângelui 
rece de care dădea întotdeauna dovadă, era neliniştit şi 
arunca în jurul lui priviri scormonitoare. 

Se aflau într-un loc sălbatic şi pustiu unde, din adâncul 
prăpastiei, se ridica vocea gravă a oceanului; se aflau pe un 
drum de numai patru picioare lărgime, despărțiți de abisul 
în adâncul căruia se zbuciumau valurile mării printr-o 
foarte îngustă fâşie de iarbă şi de plante sălbatice care 
creşteau prin toate văgăunile falezei. Erau doi în timp ce el, 
sir Williams, era singur şi, pentru prima oară în viaţă, poate, 
se găsea neînarmat... 

lar nebunul se aşezase pe o piatră şi continua să mârâie 
cuvinte amenințătoare şi să facă gesturi care-i trădau furia. 
Şi cu toate acestea sir Williams se dovedea unul din acei 
oameni care nu-şi pierd sângele rece în faţa primejdiei. 

Oricât de grea şi oricât de înfricoşătoare ar fi fost 
situaţia el nu-şi pierdea niciodată cumpătul. 

— Aşadar, răspunse baronul, aveţi de discutat cu mine 
lucruri grave? 

— Da, sir Williams, foarte grave, se auzi răspunsul lui 
Bastien. 

— Presupun că nu vreţi să le discutăm aici? 

— Ba da... 

— Ciudată dorinţa dumneavoastră, domnule Bastien... 
Zgomotul acesta al mării... şi apoi... izolarea în care ne 


aflăm... 

— Cu atât mai mult, sir Williams. Poftim, descălecaţi şi 
aşezaţi-vă aici, alături de nebun... 

— Dar, domnule, răspunse baronetul, mi se pare că 
mergeţi puţin prea departe... La urma-urmelor de ce nu aş 
rămâne călare? 

— Pentru că s-ar putea să avem de vorbit ceva mai mult 
timp. 

— Nu are nici o importanţă! 

— Domnule, începu Bastien cu răceală, aş vrea să vă 
vorbesc mai întâi despre o femeie pe care o cunoaşteţi. 

— Cum se numeşte? 

— Baccarat, răspunse Bastien. 

Sir Williams tresări. 

— Nu 0 cunosc, se auzi răspunsul său liniştit. 

— Este în afară de orice îndoială că memoria 
dumneavoastră vă trădează, pentru că dumneavoastră aţi 
închis-o ca nebună într-o casă de nebuni! 

— Domnule! exclamă sir Williams pălind. 

— Numai că Baccarat a ieşit... 

— A ieşit! strigă baronetul uitându-şi rolul. 

— A! în sfârşit, v-aţi trădat! strigă Bastien triumfător. 

Şi în timp ce sir Williams îşi muşca buzele până la sânge, 
husarul continuă: 

— Da, exclamă el, Baccarat a ieşit... a evadat şi s-a 
prezentat contelui Armand de Kergaz. 

Baronetul îşi înăbuşi cu greu un strigăt. 

— După cum vedeţi, domnule, rosti calm Bastien, e vorba 
de lucruri destul de grave şi cred că acum n-o să mai 
refuzaţi invitaţia mea de a descăleca. 

Sir Williams încercă să schiţeze un gest de refuz. Atunci 
Bastien îşi scoase pistoletul din buzunar, ţinti către sir 
Williams şi-i spuse: 

— Coborâţi, domnule, căci altfel veţi fi un om mort. 

— Trage! Trage! strigă nebunul. Ucide-l pe fiul 
asasinului. Ucide.-l. 


Sir Williams era el însuşi prea puternic pentru a nu 
înţelege că trebuie să se plece în faţa puterii. El descălecă, 
aşadar, în tăcere. 

Bastien apucă hăţurile calului; apoi, ţinând mai departe 
arma în mână, puse piciorul pe scară şi sări în şa cu o 
sprinteneală tinerească. 

— Acum, rosti el, n-o să puteţi fugi iar dacă aţi încerca s- 
o faceţi v-aş putea uşor ajunge şi v-aş azvârli în mare. 

— Crezusem, domnule, făcu sir Williams, că aveam a face 
cu un om de onoare dar văd că m-am înşelat. Mă aflu la 
discreţia unui tâlhar. 

— Fie şi aşa! Ascultaţi-mă însă până la capăt. Vă 
spuneam deci, că Baccarat s-a prezentat contelui Armand 
de Kergaz. 

— Mai departe? rosti plictisit baronetul. 

— Baccarat, continuă Bastien, i-a istorisit contelui o 
poveste destul de ciudată. 

— Aşa! rânji baronetul. 

— O să vă daţi singur seama... 

Din clipa în care coborâse, sir Williams rămăsese cu 
braţele încrucişate, alături de calul său pe care se afla acum 
Bastien. 

Numai că el nu-i dăduse lui Bastien cravaşa iar acestuia 
nu-i trecuse prin minte să i-o ceară. 

— Da, domnule, continuă Bastien, povestea e destul da 
ciudată. E vorba în primul rând, despre o scrisoare pe care 
un ticălos... vicontele Andrea... căruia dumneavoastră îi 
semănaţi atât de bine... i-a dictat-o... 

— Şi apoi? Şi apoi? insistă sir Williams care începuse să 
fiarbă de furie. 

— Această scrisoare, dictată de către Andrea, era 
adresată de către Baccarat domnului Fernand Rocher care 
nu o cunoştea dar pe care ea îliubea. Scrisoarea a fost 
predată domnului de Beaupreau. Domnul de Beaupreau 
devenise complicele vicontelui Andrea şi el s-a obligat să 
lase această scrisoare să cadă pe un covor, la el acasă. 


Domnişoara de Beaupreau a citit scrisoarea şi, lăsându-se 
păcălită de aparenţe, i-a scris domnului Fernand Rocher 
anunţându-l că între ei totul s-a sfârşit. Ce s-a petrecut 
după aceea? Vicontele Andrea şi domnul de Beaupreau sunt 
singurii în măsură să răspundă la această întrebare. Fapt 
este că la minister a fost furat un portofel care, a doua zi, a 
fost găsit în buzunarul domnului Fernand Rocher... 

Bastien se opri şi-l privi pe sir Williams. 

— Şi totuşi, continuă el, domnul Fernand Rocher nu este 
răspunzător de acest furt, nici el şi nici Baccarat. 

Sir Williams asculta cu deosebită atenţie; dintr-o dată îl 
întrerupse pe Bastien printr-un gest. 

— Unde vreţi să ajungeţi? întrebă el. 

— Am să vă spun îndată, sir Williams. Acţionând în felul 
acesta, vicontele Andrea a comis una după alta nenumărate 
ticăloşii al căror scop părea învăluit în beznă; acum însă s-a 
făcut lumină şi în această direcţie. 

— Aşa? Credeţi? 

— Fără nici o îndoială. Vicontele Andrea voia s-o ia de 
nevastă pe domnişoara de Beaupreau pentru a pune mâna 
pe cele douăsprezece milioane ale baronului Kermor. Or, 
continuă Bastien, veţi fi de acord cu mine, sir Williams, că 
acest viconte Andrea este un mare ticălos şi că acela pe 
care-l preocupă cât de cât soarta domnişoarei de 
Beaupreau sau a domnului Fernand Rocher, o dată ieşit în 
întâmpinarea lui aşa cum am ieşit eu în întâmpinarea 
dumneavoastră, într-un loc atât de pustiu, atât de izolat, 
unde zgomotele mării acoperă toate celelalte zgomote, 
chiar şi strigătele unui muribund, întâlnindu-l neînarmat, în 
timp ce el are o armă în mână, ei bine, un asemenea om nu 
are decât un singur lucru de făcut: să-i crape capul. 

Şi Bastien ridică din nou arma către sir Williams iar 
baronetul, în ciuda curajului său, se simţi străbătut de un 
fior şi se gândi că de această dată avea să moară. 

— Aşadar, murmură el cu o voce din care se făcea simțită 
teama pe care nu şi-o putea stăpâni, continuaţi să credeţi 


că eu sunt vicontele Andrea? 

— Eu, unul, nu cred nimic, răspunse rece fostul husar, eu 
nu fac decât să gândesc, atâta tot; de crezut, cred însă 
altceva, că dacă aţi fi, într-adevăr, vicontele Andrea nu aţi 
avea decât o singură şansă de salvare. 

— A! Şi care anume? 

— Iată! în primul rând veţi renunţa la proiectul de 
căsătorie cu domnişoara de Beaupreau şi vă veţi obliga să 
părăsiţi de îndată ţinutul. 

— A! A! Este o condiţie foarte grea. 

— Şi după aceea veţi da indicaţii precise, fără să minţiţi, 
cu privire la locul unde vicontele Andrea le-a ascuns pe 
domnişoarele de Balder şi Cerise. 

— Ce face? exclamă baronetul păstrând o urmă de 
îndrăzneală cu toate că arma lui Bastien era îndreptată, în 
continuare, spre pieptul său. 

— Repet, spuse husarul, că eu, în locul lui sir Williams, 
nu aş ezita şi aş indica locul. 

După care, schimbând tonul, Bastien adăugă: 

— Andrea, domnule viconte Andrea, ceasul 
matrapazlâcurilor, al minciunilor fără de număr, al 
trădărilor infame şi al răpirilor a trecut; iată, a sosit şi 
ceasul socotelilor. Jos masca! Ştii foarte bine, ipocritule, că 
nu te cheamă câtuşi de puţin sir Williams! Jos masca şi dacă 
cunoşti vreo rugăciune spune-o, căci vei muri şi nu vei avea 
drept mormânt decât apele mării. 

Vocea lui Bastien era gravă şi adâncă aşa cum este vocea 
unui judecător care rosteşte o sentinţă de condamnare la 
moarte. 

Sir Williams crezu că s-a sfârşit cu el şi îşi pierdu atunci 
siguranţa de sine şi superbul său calm: 

— Aşadar, o să mă asasinezi? întrebă el. 

— Numai oamenii cinstiţi sunt asasinați! Asasinii sunt 
ucişi! Nu l-ai ucis tu însuţi, la Florenţa, pe cavaler? 

— Iertare! imploră sir Williams; dacă mă ucizi n-o să afli 
nimic. 


— Atunci vorbeşte, haide, dă-i drumul! Unde se află 
Jeanne? Unde este Cerise? 

Sir Williams ezita. 

— Domnule viconte Andrea, spuse atunci Bastien, să ne 
înţelegem bine. Am fost însărcinat de către domnul conte 
de Kergaz să vă înmânez o sută de mii de franci cu condiţia 
să părăsiţi ţinutul, să renunţaţi la ideea de a o seduce pe 
domnişoara de Balder şi să ne indicaţi cu precizie locul 
unde sunt ţinute prizoniere cele două fete pe care le-aţi 
răpit. Numai că, luaţi bine aminte: dacă mărturisiţi, vă voi 
sili să păşiţi înaintea mea până la Kerloven; acolo vă voi 
închide şi voi veghea asupra dumneavoastră zi şi noapte 
până în clipa în care domnul conte de Kergaz va răspunde 
scrisorii pe care i-o voi trimite. Dacă el le va fi găsit pe cele 
două fete, veţi fi liber; dacă, dimpotrivă, se va vedea că aţi 
minţit şi de această dată, vă voi ucide. 

— Voi spune adevărul, exclamă sir Williams care 
înţelegea foarte bine că Bastien avea să se arate nemilos şi 
că, dacă nu se hotăra să vorbească, era pierdut. 

— Să auzim, îl pofti Bastien. 

— Jeanne şi Cerise, spuse sir Williams cu o voce surdă, se 
află la Bougival, într-o vilă ascunsă îndărătul unor ziduri 
enorme. Ele sunt păzite de o femeie căreia i se spune 
văduva Fipart şi de un bărbat pe care-l chemă Colar. 

— Foarte bine, spuse Bastien care ţinea arma îndreptată 
către fruntea lui sir Williams, dar lucrurile nu s-au sfârşit. 

— Ce mai este? izbuti sir Williams să întrebe cu greu. 

— V-am mai spus, vă voi conduce la Kerloven. Veţi păşi 
înaintea mea în aşa fel încât să vă pot ucide la cea mai mică 
încercare de fugă. 

— Nu voi fugi! 

— Şi apoi, continuă Bastien, vă voi ţine prizonier până ce 
domnul Kergaz, căruia îi voi scrie, îmi va răspunde că 
Jeanne şi Cerise au fost găsite. Pentru că în cazul în care aţi 
minţit, în cazul în care indicaţiile pe care mi le-aţi dat sunt 
false, vă voi ucide ca pe un câine! 


Sir Williams îşi plecă fruntea; era înfrânt! 

— Să mergem! rosti el. 

— Ucide-l! Ucide-l pe blestemat! mormăia fără contenire 
bătrânul nebun aşezat pe piatră. 

Andrea făcu un pas înainte, Bastien îl urmă. 

Văzându-i că pornesc la drum, nebunul se ridică şi plecă 
înaintea lor. 

— Domnule viconte, spuse Bastien cu o voce plină de 
convingerea adevărului pe care-l rosteşte, contele Felipone, 
tatăl dumneavoastră, m-a azvârlit în zăpadă, plin de sânge, 
cu un singur foc de armă, în timpul retragerii din 1812. Aş 
fi cel mai fericit om din lume dacă m-aş putea răzbuna pe 
dumneavoastră, în cazul în care aţi încerca să-mi scăpaţi 
din mână. 

Sir Williams nu-i răspunse şi o porni încet la drum; 
baronetul, în ciuda faptului că situaţia în care se găsea era 
nemaipomenit de grea, îşi redobândise, în numai câteva 
secunde, tot calmul; fusese învins, dar căuta de pe acum să 
iasă învingător. 

Mergea cu pasul rar, privind cu coada ochiului când 
poteca, atât de îngustă încât doi cai n-ar fi putut merge 
decât unul în faţa celuilalt, când abisul pe care poteca îl 
urma de aproape şi din adâncul căruia se auzea vuietul 
mării. 

Şi îşi spunea în gând că un singur pas greşit din partea 
calului ar fi îndeajuns pentru ca prăpastia să-i înghită pe 
amândoi, cal şi călăreț. 

Nebunul umbla şi urla tot timpul blesteme; Bastien îl 
urma pe sir Williams cu pistoletul în mână şi ferm convins 
că baronetul nu are nici o armă căci, gândea el, ar fi făcut 
uz de ea. 

Într-adevăr, sir Williams găsise gol tocul pistoletului său; 
el avea însă întotdeauna asupra lui un pumnal, acela pe 
care-l adusese din Italia; acela care se mânjise de sângele 
partenerului său atunci, în noaptea aceea nenorocită când 
pierduse o mie de scuzi pe cuvânt de onoare. 


Să crezi că ai putea împlânta pumnalul într-un om care 
te ameninţă cu pistoletul este o nebunie şi sir Williams nu se 
gândi nici o clipă la una ca asta. 

El continua să privească abisul. 

Calul păşea atât de aproape în urma lui, încât botul îi era 
ca şi lipit de spatele baronetului. 

— De data aceasta, gândi Bastien, am pus mâna pe el şi 
nu ne mai scapă chiar dacă ar trebui să-l omor... 

Dintr-o dată, sir Williams se împiedică de o piatra, păru 
că se clatină şi căzu; apoi, în timp ce Bastien îşi închipuia, 
fără urmă de bănuială, că avea să se ridice şi să-şi continue 
drumul, baronetul, cu iuţeala fulgerului şi cu agilitatea unui 
şarpe se strecură dedesubtul calului şi-i înfipse pumnalul în 
abdomen. 

Animalul se cabră. 

Bastien scoase un strigăt înfricoşător şi se pomeni 
aruncat în aer. 

Sir Williams aruncase în prăpastie, spre mare, atât calul 
cât şi călăreţul său. 

Puțin după strigătul de groază al lui Bastien se auzi un 
zgomot surd. 

Se lăsă apoi o linişte de moarte. 

Omul şi calul se zdrobiseră de stâncile pe care marea le 
mângâia neîncetat cu spumele sale. 

Auzind strigătul, auzind zgomotul, nebunul se întoarse. 

Nu zări nici urmă de cal, nu-l mai văzu pe Bastien. 

Sir Williams era singur, în mijlocul drumului, stătea 
drept în picioare, cu privirile îndreptate asupra prăpastiei, 
iar în mâna lui sclipea un pumnal. 

Nebunul pricepu: el scoase un strigăt de furie, se 
întoarse din drum şi se aruncă asupra lui sir Williams. 

Baronetul era tânăr, era îndemânatic şi suplu; bătrânul 
avea o statură herculeană şi, în ciuda vârstei, îşi păstrase 
toată vigoarea. 

Amândoi se prinseră unul de celălalt şi fiecare încerca 
să-şi arunce adversarul în prăpastie. 


Timp de zece secunde ei rămaseră înlănţuiţi, se suciră, 
se răsuciră, urlară de furie şi toate acestea se întâmplau pe 
un teren atât de îngust, încât cea mai mică neatenţie putea 
să-i facă pe amândoi să cadă în prăpastie. 

Nebunul avea la îndemână o singură armă: vigoarea 
braţelor sale. 

Sir Williams îşi păstrase pumnalul. 

Şi dintr-o dată bătrânul scoase un geamăt iar braţele lui 
crispate se desprinseră încet. 

— Asasin! şopti el. 

Şi căzu pe spate. 

Sir Williams îl împinse cu piciorul şi-l trimise acolo unde 
zăcea şi Bastien. 

În clipa următoare, baronetul îşi încrucişa calm braţele. 

— Hotărât lucru, rosti el, sunt mult mai puternic decât 
toţi aceşti indivizi... dar am scăpat ca prin urechile acului! 

EI o porni la drum pe jos şi adăugă pentru sine: 

— Îmi pare rău de cal; era un animal superb... pe care 
mi se oferise şi două mii de scuzi. 

Acesta fu discursul funebru rostit la moartea fostului 
husar. 

O dată mai mult, sir Williams triumfase. 

CAPITOLUL, LI. 

De trei zile sir Williams se prezenta cu regularitate, 
seară de seară, la castelul Genets, pentru a-i face curte 
Herminei. 

Din capul locului fata înţelesese că este iubită; cel puţin 
asta era impresia ei, căci sir Williams stăpânea de minune 
arta de a lăsa să se creadă că este îndrăgostit atunci când, 
de fapt, nu era câtuşi de puţin. 

Domnişoara de Beaupreau nu se scandalizase de fel în 
faţa acestor dovezi de dragoste. Sir Williams era tânăr, era 
frumos şi avea glasul acela atât de trist şi de molcom al 
celor ce suferă; şi îl întâlnise aşa cum întâlneşti un erou din 
romane. 


Toate acestea erau argumente îndestulătoare pentru ca 
tânăra fată să nu se simtă jignită de dragostea pe care o 
inspira. Hermine însă îl iubea mai departe pe Fernand; pe 
nedemnul Fernand, pe acel Fernand care în ochii ei nu-i 
merita dragostea. 

Îl iubea aşa cum îi iubeşti pe morţi, păstrându-le 
amintirea, fără nici o nădejde, căci pesemne că aşa este 
făcută viaţa, ne poartă paşii către cei ce nu ne iubesc şi ne 
sileşte să iubim fără urmă de nădejde. 

În ziua în care Hermine crezuse că se află în faţa unei 
dovezi de trădare din partea lui Fernand, atunci când citise 
scrisoarea pe care sir Williams o dictase lui Baccarat, inima 
ei se închisese pentru totdeauna. 

Ca şi acei logodnici a căror logodnică moare în dimineaţa 
care precede noaptea nunţii lor şi care se hărăzesc ei înşişi 
călugăriei, voind ca toată dragostea ei să se îndrepte numai 
către Dumnezeu, Hermine hotărâse, în intimitatea 
sufletului său, să nu se mai căsătorească. 

Nu se va mai îndrăgosti niciodată. 

Aşa se face că ea era aceea care-l plângea acum pe sir 
Williams şi tot ea era aceea care îl socotea mult mai 
nefericit decât era în realitate. 

Cu toate acestea nu-l respingea; îl găsea chiar deosebit 
de fermecător în clipele în care lua loc alături de ea, în 
clipele în care el îi vorbea cu vocea sa tristă şi dominată de 
un fin accent englezesc. 

Poate că, în felul acesta, se supunea ea însăşi unei tainice 
porunci. 

Hermine remarcase că mama ei nutrea sentimente de 
prietenie pentru sir Williams, că abia aştepta să-l vadă 
venind în fiecare seară şi înţelegea foarte bine care era 
natura acestei afecţiuni. 

Ea îşi dăduse seama că mama ei ar fi vrut să o vadă 
vindecată de dragostea sa nefericită pentru un altul, că ar fi 
vrut să o vadă îndrăgostită de baronet şi uitându-l pe 


Fernand, că-şi făurise visuri de fericire şi că toate aceste 
visuri îl aveau drept erou pe sir Williams. 

Şi fata se complăcea în aceste iluzii şi în aceste visuri ale 
mamei sale şi ar fi vrut s-o lase să creadă că-l iubeşte sau 
că-l va iubi curând pe tânărul englez. Aceasta era cauza 
pentru care nu rostea niciunul din acele cuvinte care l-ar fi 
îndepărtat, nu făcea niciuna din acele confidenţe care 
înlătura pentru totdeauna un bărbat oprindu-i pe buze 
mărturisirile care stau să fie rostite; aceasta era cauza 
pentru care, în mai multe rânduri, acceptase braţul lui 
pentru a face o plimbare prin împrejurimi, în timp ce 
domnul de Beaupreau, însoţit de mama ei, păşeau la câţiva 
paşi în urma lor. 

Cu toate acestea, baronetul nu-şi mărturisise încă 
sentimentele, nu pronunţase încă nici un singur cuvânt de 
dragoste; dar privirile sale, tremurul şi tulburarea care se 
simțeau în glasul său, emoția lui în clipa în care se afla în 
apropierea Herminei, paloarea lui subită în clipele în care 
fata ridica ochii spre el, toate acestea nu erau, oare, de fapt 
mărturisiri mute, dar mult mai elocvente decât cea mai 
formală declaraţie? 

Hermine se credea iubită... 

Or, până şi femeile cele mai lipsite de egoism simt o 
oarecare satisfacţie atunci când ştiu că inspiră o dragoste 
pe care n-o vor putea răsplăti niciodată. 

Hermine ştia foarte bine că ea nu va răspunde nicicând 
iubirii lui sir Williams, dar era în oarecare măsură mândră 
de faptul că inspirase această iubire, Sir Williams sosea în 
fiecare seară către ceasurile şapte sau opt şi nu pleca decât 
la unsprezece; şi de fiecare dată când pleca, Hermine 
rămânea cu impresia că el fusese pe cale să-i mărturisească 
dragostea lui, dar că nu îndrăznise s-o facă. 

Într-o seară, totuşi, baronetul se dovedi ceva mai inimos. 

— Domnişoară, îi spuse el Herminei cu o voce care feteii 
se păru plină de emoție, aţi putea să-mi acordaţi câteva 
clipe? 


Hermine şi sir Williams se găseau în momentul acela în 
marele salon al castelului Genâts. Domnul de Beaupreau, 
soţia sa şi baroana de Kermadec jucau whist. Sir Williams o 
conduse pe Hermine în parc. 

— Trebuie să vă vorbesc, îi spuse el. 

— Vă ascult, domnule, răspunse Hermine, care se simţi 
pe neaşteptate emoţionată. 

— Voi pleca domnişoară. 

— Veţi pleca? întrebă fata. De ce? 

— Trebuie să mă întorc în Irlanda, continuă baronetul şi 
voi părăsi pentru totdeauna Bretania. Voi continua să port 
pe alte meleaguri povara destinului meu. 

Vocea lui sir Williams tremura şi domnişoara de 
Beaupreau crezu că trăieşte într-adevăr o mare durere. 

— Da, continuă el cu voce joasă, venisem aici să caut 
puţină odihnă sufletului meu frământat, să încerc să dau 
puţină uitare inimii mele dar voi pleca mai tulburat şi mai 
dezamăgit decât am fost vreodată. 

Hermine ghicea, Hermine ştia foarte bine ce vrea să 
spună sir Williams cu aceste misterioase cuvinte; şi tocmai 
de aceea tăcea. 

— Domnişoară, reluă baronetul, nu vreau să vă spun 
adio, pentru totdeauna, probabil, fără să vă povestesc mai 
înainte unul din capitolele tristei mele vieţi. 

Hermine tresări şi înţelese că se apropia clipa în care 
buzele lui sir Williams aveau să lase să le scape o 
mărturisire; se simţi cuprinsă de emoție şi regretă faptul 
că-i îngăduise să vorbească. 

— Orfan din naştere, continuă sir Williams, crescut de 
oameni străini care fuseseră plătiţi pentru această treabă, 
am trăit vreme îndelungată fără nici un fel de afecţiune şi, 
aidoma omului care s-a resemnat cu soarta lui, îmi plimbam 
singurătatea şi plictisul de-a lungul şi de-a latul lumii, fără 
să-mi aflu vreun prieten. Bărbaţii pe care i-am cunoscut mi 
s-au părut răi, iar privirile mele nu s-au oprit asupra 
vreunei femei; niciodată... Într-o zi, o zi nefericită, mi-a ieşit 


în drum o fată. Era frumoasă şi neîntinată, aşa cum este 
floarea unui crin; avea un zâmbet visător, puţin trist, 
zâmbetul acela specific oamenilor de rasă, iar fruntea ei 
gânditoare te făcea să-ţi dai seama că aparţine spiritelor 
înalte... După numai câteva minute am simţit în mine un 
zbucium puternic, răscolitor, aşa cum sunt toate 
răsturnările sufletului. Eu, omul obosit de viaţa pe care o 
trăisem, omul resemnat să alerge la nesfârşit fără să se 
oprească undeva anume, m-am pomenit dintr-o dată dorind, 
visând, tinzând cu înflăcărare spre o viaţă fericită şi calmă, 
spre afecţiune, spre familie; mi se părea că iubind această 
fată, că dobândind dreptul de a-mi petrece zilele la 
picioarele ei, privind-o în ochi pentru a-i citi toate dorinţele 
şi satisfăcându-i-le apoi, ca un sclav, mi se părea că toate 
acestea însemnau pentru mine raiul pe pământ. 

Sir Williams se opri emoţionat şi Herminei i se păru că 
izbuteşte cu greu să-şi înăbuşe un sughiţ de plâns. 

— Şi-atunci, continuă el, am săvârşit marea nebunie de a 
nădăjdui... Eram tânăr, liber, bogat, purtam un nume nobil, 
care nu fusese întinat nici în trecut şi nici în prezent şi 
credeam că pot fi iubit... Greşeală de neiertat! Fata de care 
mă îndrăgostisem dintr-o dată şi căreia îi închinasem toată 
viaţa mea, ei bine, această fată iubea, Ia rândul ei, pe 
altcineva... 

Hermine îşi simţi trupul scuturat de friguri. Se gândi la 
Fernand. 

— Şi am înţeles atunci, domnişoară, sfârşi baronetul, am 
înţeles că soarta mea era pecetluită pentru totdeauna şi m- 
am resemnat să duc traiul acesta de om care râtăceşte de 
colo-colo fără să-şi aducă aminte de ziua de ieri, fără să 
tragă nădejde pentru cea de mâine... 

Baronetul se opri şi Hermine crezu că nu mai este în 
stare să-şi stăpânească emoția. Cu toate acestea el reluă: 

— De opt zile încoace, inima mea zdrobită crezuse că a 
găsit o oază de linişte, iar minţile mele se credeau rătăcite 
pe un tărâm de vis în timp ce zilele şi ceasurile treceau pe 


lângă mine fără ca eu să simt scurgerea lor şi fără să 
îndrăznesc a gândi la cele ce aveau să vină... Din păcate, 
însă, a venit ceasul deşteptării... Am înţeles că dacă voi mai 
rămâne aici câtva timp voi lăsa, poate, în adâncul sufletului 
dumneavoastră acea tulburare care se naşte într-o inimă 
generoasă în clipa în care simte nefericirea altuia şi asta m- 
a hotărât să plec... 

— Domnule, rosti Hermine nu mai puţin emoţionantă 
decât părea să fie sir Williams. 

— Am vrut să vă spun adio, domnişoară, adio pentru 
totdeauna şi am mai vrut să vă rog să-mi păstraţi o 
amintire... Să vă aduceţi aminte de mine în clipele 
dumneavoastră de fericire, atunci când cel pe care-l iubiţi... 

Sir Williams se opri în clipa în care rosti acest cuvânt şi o 
privi pe Hermine. 

Chipul fetei avea albeaţa unei statui de marmoră. Ea 
scutură cu putere din cap şi spuse în şoaptă: 

— Eu nu iubesc pe nimeni... 

Baronetul tresări şi crezu că fata se vindecase într- 
adevăr de dragostea ei pentru Fernand. 

— Sau, reluă ea, dacă iubesc, atunci iubesc un om mort. 
Cu o asemenea dragoste nu poate fi vorba nici de nădejde, 
nici de bucurie, nici de fericire. 

— Un om mort!... exclamă sir Williams părând că nu 
pricepe. 

— Sau aproape aşa, răspunse Hermine. Pentru mine el 
este mort... 

Şi apoi, privindu-l pe sir Williams cum stătea, cu fruntea 
plecată, cu privirea tristă, arătând mult mai îndurerat de 
soarta ei decât de propria lui nefericire, fata îi întinse mâna. 

— După cum vedeţi, spuse ea, nu sunt nici eu mai fericită 
decât dumneavoastră... 

— Atunci, rosti el foarte încet, nu credeţi că am putea să 
ne unim durerile şi să le preschimbăm într-o mare bucurie? 
Şi dacă, în genunchi, v-aş implora să-mi îngăduiţi să-mi 
închin viaţa unui singur scop, acela de a vă face să ştergeţi 


amintirea unui ticălos..., vă rog să mă iertaţi pentru acest 
cuvânt, dar tatăl dumneavoastră mi-a spus totul... şi dacă v- 
aş jura că fiecare clipă, fiecare gest, fiecare gând din viaţa 
mea vor fi închinate fiinţei dumneavoastră... şi dacă, 
închinându-mă înaintea dumneavoastră cum te închini în 
faţa unui înger... 

Fata îi întinse încă o dată mâna: 

— Nu, spuse ea dând din cap, nu, sir Williams, aveţi un 
suflet nobil şi el merită mult mai mult decât o viaţă trăită în 
preajma unei femei zdrobite care va trăi numai din 
amintiri... Adio... plecaţi... uitaţi-mă... mă voi ruga 
Domnului pentru fericirea dumneavoastră cu atâta tărie, 
încât mă va ierta şi îl voi ruga să vegheze ca o altă fată, a 
cărei inimă nu a bătut încă niciodată sub puterea dragostei 
să vă iubească... 

— Adio, rosti sir Williams. 

Şi se ridică palid, mohorât, aidoma unei statui care ar 
întruchipa deznădejdea; dar o deznădejde solemnă şi 
demnă, care nu se trădează prin nimic... 

Făcu câţiva paşi, se întoarse, îi sărută mâna: 

— Adio... adio! rosti el. 

Se apropie de masa de whist de unde biata Therese, cu 
urechea şi cu sufletul unei mame, auzise totul. 

— Adio, doamnă, îi spuse el cu voce joasă, voi reveni 
mâine pentru a vă saluta înainte de plecare. 

Şi ieşi, după ce sărută mâna bătrânei baroane, condus 
de către domnul de Beaupreau. 

— Ei? întrebă şeful de birou în clipa în care păşeau în 
curte. 

— Cred că vei fi socrul meu, răspunse Sir Williams. 

Baronetul se schimbase dintr-o dată. Nu mai era câtuşi 
de puţin tânărul palid, trist, disperat care pleacă cu 
moartea în suflet. Era un om rece, batjocoritor, plin de 
zâmbet; Don Juan râdea de propria lui comedie şi îşi bătea 
joc de credulitatea victimei sale... 


Nu mai era baronetul sir Williams, copilul melancolic şi 
visător al înverzitei Irlande, ţara martirilor resemnaţi, ţara 
celor ai căror părinţi au învăţat de mult ce înseamnă 
suferinţa... 

Era Andrea! 

Era vicontele Andrea, omul cu inima de piatră, cu 
sufletul târât prin noroaie, călăul Marthei, răpitorul 
Jeannei, asasinul lui Bastien! 

Domnul de Beaupreau se dădu cu un pas înapoi şi-l privi. 

— Cu toate acestea, după câte mi se pare mie, nu aţi 
primit nici 0... încurajare. În timp ce jucam cărţi am tras cu 
urechea şi se pare că mititica e încăpăţânată. 

— Scumpe tată-socrule, răspunse rece baronetul, n-ai să 
înţelegi niciodată nimic din ceea ce se numeşte sufletul unei 
femei. 

— He, he, exclamă domnul de Beaupreau cu multă 
înfumurare, ca şi când ar fi vrut să lase să se înţeleagă că 
el, în tinereţe, făcuse numeroase victime. 

— Dacă fiică-ta n-ar avea douăsprezece milioane zestre, 
spuse baronetul cu impertinenţă, să fiu al dracului dacă te- 
aş lua eu de socru; nu pricepi nimic. 

— Mulţumesc! 

— Ce naiba! exclamă baronetul, habar n-ai cum merg 
lucrurile în dragoste? 

— Nu, răspunse naiv Beaupreau. 

— Ei bine, atunci ascultă aici. 

Şi sir Williams îl luă de braţ pe şeful de birou trăgându-l 
după el. 

— În materie de sentimente, spuse el, distanţele se 
numără în luni, în ani sau în zile. 

— A! făcu Beaupreau şi cum vine asta? 

— Această distanţă se compune din trei etape: 
indiferența, compasiunea, dragostea. 

— Împărţirea este destul de ingenioasă. 

— La o femeie, continuă baronetul, pot să treacă luni, ani 
sau poate să treacă o veşnicie până ajunge de la indiferenţă 


la compasiune... Dar de la compasiune la dragoste nu mai 
sunt decât câteva zile sau adesea câteva ceasuri. Ai înţeles? 

— Încă nu, sir Williams. 

— Hermine nu mă iubeşte încă, urmă el, dar îmi plânge 
de milă... 

— Foarte bine, înţeleg. 

— Numai că, ţinând seama de faptul că noi nu avem timp 
de pierdut, trebuie să forţăm lucrurile. 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Nu trebuie să aşteptăm ca fiica dumitale să se 
îndrăgostească de mine, ci trebuie să o silim să-mi 
făgăduiască dragostea ei. 

— Să fie cu putinţă? 

— Nimic nu este mai uşor. Ascultă. 

În aceeaşi clipă fu adus calul baronetului. El puse mâna 
pe căpăstru şi-i spuse domnului de Beaupreau: 

— Însoţeşte-mă câţiva paşi, ca să stăm de vorbă. 

— Fie, spuse Beaupreau, să stăm de vorbă. 

— Îţi spuneam, aşadar, continuă baronetul, că trebuie s-o 
facem pe Hermine să făgăduiască. 

— Da, şi spuneaţi că e lucrul cel mai simplu. 

— Foarte simplu. O să-ţi dai singur seama. Nu este 
nevoie pentru asta decât de un singur lucru şi anume 
trebuie ca Hermine să-mi fie recunoscătoare. 

— Dumneavoastră? Dar cum? 

— Beaupreau, spuse baronetul zâmbind, ascultă-mă cu 
atenţie şi mă vei proclama un geniu. 

— Nici nu vreau altceva. 

— Noi suntem aceia care am făcut în aşa fel încât 
Fernand să fie acuzat de furt, nu-i aşa, iar la viitoarea 
sesiune a Curţii cu juri el va fi judecat, nu? 

— Mă tem că da, răspunse Beaupreau. 

— Ei bine, în aceeaşi măsură în care am avut nevoie să-l 
nimicim, avem acum nevoie să-l scoatem basma curată. 

— Nu înţeleg de ce. 


— Aşteaptă. Şi fii atent: Hermine continuă să-l iubească 
pe Fernand, este în afară de orice îndoială. Fernand i-a 
trădat dragostea, Fernand este un mizerabil care n-a 
urmărit altceva decât banii ei şi care o iubeşte, de fapt, pe 
Baccarat. 

Beaupreau izbucni în râs. 

— Trebuie să admitem că am pus destul de bine în scenă 
această comedioară. 

— Nici că se putea mai bine; dar stai că n-am isprăvit. 
Aşadar, în ochii Herminei, Fernand este pierdut, ca iubit. 
Dar nu este pierdut ca om; Hermine nu ştie nimic despre 
pretinsa lui fărădelege. 

— Şi atunci? întreba Beaupreau. 

— Şi atunci este neapărat necesar ca ea să afle totul. 

— A! cred că înţeleg... 

— Şi când va afla, din două una: fie că-l va disprețul şi în 
aceiaşi clipă se va vindeca şi, neîndoielnic, mă va iubi; fie că, 
ascultând de acel simţământ generos de a protegui, 
simţământ propriu femeilor şi cu atât mai mult îndrăgostite, 
va voi să-l salveze. 

— Bine, dar în cazul acesta... 

— Aşteaptă!... Eu voi fi aici şi-i voi făgădui că-l voi cruța 
pe Fernand de ruşinea unui proces la Curtea cu juri şi de 
puşcărie... 

— Şi cum veţi face una ca asta? 

— E treaba mea. Şi atunci, Hermine, plină de 
recunoştinţă, va sfârşi prin a se îndrăgosti de mine. Prevăd 
chiar o scenă destul de frumugşică. 

— Toate astea, scumpul meu ginere, mi se par foarte 
simple numai când sunt spuse. 

— Lucrurile nu stau de loc aşa, dar trebuie să acţionăm. 
Dumneata eşti braţul, iar cu sunt mintea. Execută ceea ce 
îţi poruncesc eu, asta e tot ce-ţi cer. 

— Ce am de făcut? 

— Un lucru foarte simplu: trebuie ca Hermine să afle 
mâine despre fărădelegea comisă de Fernand. 


— Am să i-o povestesc chiar eu. 

Sir Williams ridică din umeri. 

— Nu aşa, spuse el, trebuie să afle din întâmplare. 
Ascultă-mă bine. Ai avut grijă, pentru că aşa trebuia, ca fiica 
dumitale să nu dea peste niciunul din ziarele pariziene care 
relatau faptele; de data aceasta vei avea grijă ca ea să le 
citească. 

— Dar la Gene€ts nu sosesc ziare. 

— Nu este adevărat, doamna de Kermadec este abonată 
la ziarul din oraşul apropiat, Foaia bretonă. 

— Aşa este, am uitat. 

— Jonas nu-i citeşte el în fiecare zi stăpânei sale? 

— Este adevărat, dar Foaia bretonă nu scrie nimic 
despre Fernand. 

— Aici te înşeli. Numărul de astăzi al ziarului, adică acela 
pe care poştaşul îl va aduce mâine, conţine un lung articol 
pe această temă; eu însumi l-am trimis redacţiei. 

— A! exclamă Beaupreau. Şi în cazul acesta? 

— De obicei poşta vine, nu-i aşa, către orele unu după- 
amiază? 

— Da, răspunse Beaupreau. 

— Ei bine, ai să-l rogi pe Jonas, dacă n-o să-l roage 
cumva însăşi baroana, să se uite prin ziar. O să fie vai de 
capul nostru dacă puştiul nu dă, de la prima ochire, peste 
articolul cu pricina. 

— Şi atunci? întrebă neliniştit Beaupreau 

— Restul mă priveşte pe mine, răspunse baronetul cu 
răceală, nu te mai ocupa dumneata de asta. La revedere, 
tată-socrule. 

Şi sir Williams, care urzise un nou plan de bătaie, sări în 
şa şi-i făcu semn lui Beaupreau că poate să plece. 

Ca de obicei, el o apucă pe drumul falezei. 

În clipa în care ajunse în locul din care, în ajun, îl 
azvârlise pe Bastien în mare, pe buzele lui se ivi un zâmbet 
plin de cruzime. 


— Domnule conte de Kergaz, murmură el, hotărât lucru 
nu eşti puternic şi tot ceea ce faci dumneata ar putea face şi 
un copil. Nu trebuia să-l trimiţi pe Bastien la Kerloven. Ar fi 
trebuit să vii singur aici. Se ştie că singur îţi faci mult mai 
bine treburile. Ai pierdut partida. Mă voi căsători cu 
Hermine şi vei fi nevoit să-mi dai cele douăsprezece 
milioane. 

Sir Williams o porni în galop şi ajunse la Manoir către 
miezul nopţii. Îl aştepta o scrisoare. 

Baronetul o deschise şi scoase un strigăt de bucurie. 

Era scrisoarea pe care i-o trimisese Jeanne şi pe care 
Colar o luase în dimineaţa zilei în care avea să cadă răpus 
de glontele contelui de Kergaz. 

Această scrisoare rămăsese pe masa lui Colar care nu 
mai avusese timp s-o ducă la poştă, atât de mult îl 
buimăcise vestea evadării lui Baccarat. Rocambole o găsise 
închisă şi cu adresa lui sir Williams scrisă chiar de mâna lui 
Colar. 

Cu totul întâmplător, haimanaua o pusese la poştă. 

— A! exclamă, sir Williams, cred că lucrurile merg mai 
bine ca niciodată. Mă voi căsători cu Hermine iar Jeanne va 
fi amanta mea! Bietul Armand! 

CAPITOLUL, LII. 

Baronetul prevăzuse tot ce avea să se întâmple. 

Noaptea trecuse fără ca Hermine să fi putut închide un 
ochi. 

Pradă unor dureroase frământări, fata făcuse un bilanţ 
al vieţii sale şi îmbrăţişase totul dintr-o singura privire, 
fericirea pierdută, visurile zdrobite. 

Se gândise după aceea la viitor. 

Şi, în acest viitor, îl vedea pe sir Williams purtând povara 
unei vieţi searbede, iubind-o şi blestemând-o în acelaşi 
timp. 

Baronetul îşi jucase atât de bine rolul, şi lăsase să se 
străvadă cu atâta artă marea lui durere, şi asta va zdrobi 


întotdeauna inimile femeilor, încât se şi simţea vinovată de 
nefericirea lui, se şi simţea cuprinsă de remuşcări... 

lar de la remuşcări la compătimire şi apoi de la 
compătimire la dragoste calea e atât de scurtă! după cum 
bine spusese şi sir Williams. 

Toată dimineaţa Hermine rămase închisă în camera ei, 
cu sufletul sfâşiat de două sentimente: dragostea pe care o 
nutrea încă ingratului de Fernand Rocher şi mila pe care i-o 
inspira acest bărbat tânăr şi frumos, cu sufletul generos, 
plin de spirit, distins, căruia i se spunea sir Williams şi pe 
care atâtea femei ar fi fost mândre să-l iubească. 

Sosi ora mesei. 

Hermine cobori în sufragerie, tristă, cu moartea în 
suflet, dar încercând totuşi să zâmbească pentru a o 
încuraja pe mama ei, a cărei privire neliniştită îi cerceta 
chipul căutând să dea de urma durerii care o măcina atât 
de intens şi atât de repede. Toată lumea luă loc la masă. 

— Mititico, spuse baroana de Kermadec sărutându-şi 
nepoata pe frunte, mi se pare că ai cearcăne la ochi. 

— Credeţi? 

— N-ai prea dormit... 

Hermine se simţi tulburată şi plecă ochii în jos. 

— Pun prinsoare, mititico, continuă baroana, că această 
insomnie are o pricină serioasă... 

— Mătugşă... rosti fata cu greu, simțind că păleşte. 

— A propos, spuse baroana care nu deschisese discuţia 
fără rost, sir Williams pleacă, nu-i aşa? 

Hermine tresări iar Therese crezu că fiicei sale o să-i 
vină rău. 

— Ce om fermecător! continuă castelana; femeia pe care 
o va iubi el va fi cea mai fericită dintre femei. 

Hermine simţea că moare; ar fi vrut să-l fi putut iubi pe 
sir Williams. 

În clipa aceea se auzi clopotul aflat la intrarea în curte şi 
care vestea sosirea oaspeţilor. 


— A venit poşta, spuse domnul de Beaupreau care 
alergase la fereastră. 

— A! spuse baroana, astăzi e miercuri, nu? 

— Întocmai. 

— E ziua în care apare ziarul pe care-l citesc eu. 

Într-adevăr, peste câteva clipe se ivi bătrânul servitor 
aducând Foaia bretonă, singurul ziar pe care-l citea şi pe 
care voia să-l citească baroana de Kermadec. 

— Jonas! strigă castelana care, în egoismul ei bătrânesc 
uitase de pe acum că este înconjurată de lume şi se lăsa 
răpusă de pasiunea ei pentru lecturi, Jonas! 

Băiatul servea masa. Aruncă pe un scaun şervetul pe 
care-l avea sub braţ şi luă ziarul din mâinile baroanei de 
Kermadec. 

— Vezi ce-i prin ziar, Jonas, spuse baroana. 

Băiatul se aşeză pe un taburet şi rupse banderola care 
înfăşură ziarul. 

Inima domnului de Beaupreau bătea cu putere; ştia 
foarte bine tot ceea ce avea să urmeze, cu toate că sir 
Williams îi spusese calm: 

— Nu fi neliniştit, restul mă priveşte pe mine. 

Therese şi cu fiica ei vorbeau în şoaptă. 

Domnul de Beaupreau îşi pregătea o scobitoare, ajutat 
de cuțitul său. Baroana era numai urechi. 

Jonas citi pentru început articolul de fond; el trecu după 
aceea la ştirile locale; ajunse, în sfârşit, la rubrica 
tribunalelor şi, pe un ton egal, monoton, tonul obişnuit pe 
care şi-l însuşise de-a lungul timpului în care îndeplinea 
funcţiile sale de lector, el citi cele ce urmează: „Săptămâna 
viitoare va avea loc în faţa Curţii cu juri a departamentului 
Seine procesul uneia din cele mai misterioase afaceri care a 
stârnit şi până acum o mare vâlva în cercurile 
ministeriale...” 

— Ia te uită, făcu domnul de Beaupreau, cercuri 
ministeriale? Asta mă priveşte şi pe mine într-o oarecare 
măsură. 


Doamna de Beaupreau continua să discute cu fiica ei. 

„Este vorba, continuă Jonas să citească, despre un 
funcţionar de la ministerul afacerilor externe...” 

Auzind aceste cuvinte, Hermine tresări şi ridică privirile 
de îndată. 

„Acuzat de a fi jurat dintr-o casă de bani ale cărei chei îi 
fuseseră încredințate de către şeful său de birou, un 
portofel cuprinzând suma de treizeci de mii de franci...” 

Domnul de Beaupreau socoti că este momentul să scoată 
un strigăt şi să smulgă ziarul din mâna lui Jonas. 

Numai că Jonas apucase să citească şi rândul următor pe 
care-l rosti din memorie: „Numele acestui funcţionar este 
Fernand Rocher”. 

Doamna de Beaupreau scoase un strigăt înspăimântător 
şi-şi prinse fiica în braţe. 

Hermine leşinase. 

În aceeaşi clipă se deschise uşa, iar valetul anunţă: 

— Baronetul sir Williams! 

Baronetul îmbrăţişa dintr-o singură privire întreaga 
scenă. 

Hermine era leşinată, domnul de Beaupreau mototolea 
ziarul, baroana era uluită şi nu înţelegea nimic din cele ce 
se petrecuseră; în sfârşit, biata Therese era înnebunită şi 
credea că Hermine e pe moarte. Văzându-l pe baronet, 
Therese scoase un strigăt: 

— A! exclamă ea, de parcă omul pe care-l vedea sosind 
ar fi fost un trimis al Providenţei şi ar fi fost înzestrat cu 
puteri supranaturale, salvaţi-o, salvaţi-o pe fiica mea...! 

Sir Williams o luă pe fată din mâinile mamei sale, scoase 
din buzunar un flacon cu săruri, îl apropie de obrazul 
Herminei şi aceasta, dintr-o dată, deschise ochii şi îşi veni în 
fire. 

Doamna de Beaupreau căzuse în genunchi şi ochii ei 
erau scăldaţi în lacrimi. 

Domnul de Beaupreau continua să ţină ziarul în mână. 

Baroana de Kermadec continua să ceară explicaţii. 


Sir Williams luă ziarul din mâinile domnului de 
Beaupreau, citi şi înţelese. 

Hermine îl văzu ducându-şi mâna la frunte, ca un om 
cuprins de o mare durere: 

— Ştiam, murmură el. 

Un ceas mai târziu sir Williams se afla singur cu tânăra 
fată care căzuse pradă unei cumplite disperări. Elo 
conducea prin parcul castelului Gene€ts, îi lua mâna şi îi 
spunea: 

— Dacă l-aş salva... dacă l-aş smulge din ruşine, dacă l-aş 
scăpa de ocnă, dacă aş putea dovedi că este nevinovat, ce 
aţi face pentru mine? 

— V-aş iubi, răspunse fata. 

Lăsă apoi ochii în jos, o lacrimă ce stătea de mult să 
izvorască i se prelinse în sfârşit pe obraz şi rosti, cu glasul 
unui om zdrobit: 

— Sau, dacă nu v-aş iubi, în orice caz aş consimţi să fiu 
soţia dumneavoastră. 

Baronetul scoase un strigat. 

— O! spuse el, în cazul acesta îl voi salva! 

Hermine îl privi atunci cu o expresie de nestăvilită 
bucurie şi de implorare în acelaşi timp. 

— Salvaţi-l, spuse ca, salvaţi-l, domnule... şi vă voi slăvi în 
genunchi... şi-mi voi respecta cuvântul pe care vi l-am dat... 
mâna mea va fi a dumneavoastră. 

— Plec de îndată, răspunse baronetul, zbor către Paris... 
iar la întoarcere vă voi spune: am dovedit că este 
nevinovat... este din nou un om liber! 

— Plecaţi, spuse Hermine şi întoarceţi-vă grabnic... voi fi 
soţia dumneavoastră! 

Un ceas mai târziu, în timp ce se urca în poştalion, sir 
Williams îi spuse domnului de Beaupreau: 

— Tată socrule, poţi să publici strigările. Peste opt zile 
voi fi din nou aici. 

Şi sir Williams plecă. 

CAPITOLUL LIII. 


Sir Williams nu pierdu vremea pe drum, izbutind să 
străbată întregul traseu în cincizeci de ore de mers cu 
poştalionul; el ajunse la destinaţie către ceasurile opt 
dimineaţa, străbătu Parisul în douăzeci de minute şi nu se 
opri decât în poarta casei sale din strada Beaujon. 

Auzind poştalionul, valeţii alergară să deschidă cele două 
batante ale porţii care dădea în curte. Baronetul sări din 
trăsură foarte sprinten, de parcă n-ar fi călătorit cincizeci 
de ore cu trăsura. 

În tot acest timp el reflectase, căutând mijlocul cel mai 
potrivit pentru a-l scoate pe Fernand din închisoarea în 
care-l azvârlise tot el; găsise mai multe soluţii dar nu se 
oprise asupra nici uneia dintre ele, socotind că fiecare avea 
câte un cusur. 

Exista o soluţie care-i plăcea şi care i se părea destul de 
uşor de realizat, pentru că nu ştia în clipa aceea despre 
moartea lui Colar. 

— Colar, medita baronetul, este un fost ocnaş, evadat cu 
cinci ani în urmă de la Brest. Fusese condamnat la douăzeci 
de ani de muncă silnică pentru furt şi omor; izbutise să fugă 
ucigând un paznic şi în cazul în care ar fi fost prins el ar fi 
fost cu siguranţă condamnat fie la moarte fie, în cel mai bun 
caz, la muncă silnică pe viaţă... Dar ca să fie prins este 
nevoie ca poliţia să afle câte ceva... S-a crezut că a murit în 
încercarea de a se salva înot, cu prilejul evadării şi de 
atunci el nu mai era căutat de poliţie. Ar fi nevoie de o 
metodă destul de abilă pentru a o îndrepta din nou pe 
urmele lui. Dacă el ar fi din nou arestat, este sigur că s-ar 
pomeni direct la ocnă. Dacă i-am promite, aşadar, două sute 
de mii de franci şi dacă i-am da toate asigurările că-l vom 
ajuta să evadeze, poate că n-ar fi chiar atât de greu să-l 
convingem să se declare autorul furtului... O să găsim noi o 
povestioară cât de cât adevărată... băieţii de la biroul 
ministerului îl vor recunoaşte, de altfel, în persoana 
comisionarului care a adus scrisoarea. Totul este, îşi spunea 
sir Williams sfârşind acest frumos raţionament, totul, dar şi 


cel mai greu, este ca arestarea lui Colar să se facă în aşa fel 
încât lui nici să nu-i treacă prin minte că eu stau la baza 
acestei neplăcute întâmplări. Încă o soluţie care trebuie 
găsită. 

În aceeaşi clipă baronetul cobora din trăsură în curtea 
casei din strada Beaujon. 

— Colar este aici? îl întrebă el pe valet. 

— Nu, domnule, răspunse acesta. 

— Dar unde poate să fie? 

— Noi nu l-am mai văzut de câteva zile. 

— Cum asta! exclamă sir Williams, mi se pare foarte 
ciudat. Şi scrisorile pe care i le-am trimis? 

— A venit Rocambole şi le-a luat el. Se pare că domnul 
Colar este la Bougival. 

Sir Williams îşi încruntă sprincenele şi tocmai se întreba 
ce putea să însemne această lungă absenţă a locotenentului 
său când se ivi Rocambole. 

Ştrengarul intra în curte fluierând, cu pălăria pusă pe o 
ureche, cu mutra lui obraznică şi zeflemitoare. Văzându-l 
însă pe sir Williams, el se descoperi, se opri din fluierat şi 
luă de îndată o atitudine mult mai umilă. 

— Căpitanul! exclamă el. 

— Apropie-te, haimana, îi spuse sir Williams. 

— Da, da, mă apropii, la ordinul dumneavoastră. 

După o clipă de uluire, Rocambole îşi regăsise umorul 
său obişnuit. 

— Nu vrei să-mi faci plăcerea de a-mi spune de unde vii 
şi unde se află Colar? întrebă baronetul. 

— Nimic mai uşor. 

Rocambole luă însă un aer misterios. 

— Dar sunt lucruri care nu se pot spune aşa, sub cerul 
liber, răspunse el. 

Sir Williams pricepu că în lipsa lui se petrecuseră 
evenimente grave şi fu de acord. 

El îl conduse pe Rocambole într-unul din salonaşele 
aflate în catul de jos al clădirii, închise bine uşa după el şi 


spuse: 

— Poftim, acum poţi să vorbeşti. Ce s-a întâmplat? 

— S-au întâmplat multe şi ai scăpat ca prin urechile 
acului, căpitane; păsărelele erau gata-gata să fugă. 

— Jeanne şi Cerise? 

— Desigur, căpitane. 

— Dar Colar? Unde este Colar? întrebă sir Williams. 

— Este la Bougival, în cabaretul măicuţei; stă acolo de 
vrea cinci zile, culcat într-un poloboc din pivniţă... 

— Ce tot spui? 

— Pe legea mea, căpitane, un poloboc poate foarte bine 
să fie folosit drept sicriu. 

— Ce fel se sicriu? 

— Colar a murit, căpitane, şi a fost nevoie să fie îngropat. 

— A murit? exclamă căpitanul, spui c-a murit? 

— Da, căpitane, a murit de-a binelea. 

— Dar unde, când, cum?... întrebă sir Williams, uluit de 
această veste. 

— A murit la Bougival, cu cinci zile în urmă, datorită unui 
glonte care l-a nimerit drept în inimă. 

— La Bougival... cinci zile în urmă... glonte... repeta sir 
Williams uluit. 

— Da, căpitane şi cel care l-a omorât este contele. 

— Contele? exclamă sir Williams tresărind. 

— Contele Armand de Kergaz! 

Baronetul lăsă atunci să-i scape un strigăt de groază. 

— Înseamnă că Armand a regăsit-o pe Jeanne! 

Un zâmbet plin de mândrie se ivi pe buzele lui 
Rocambole. 

— Fără mine, s-ar fi putut întâmpla şi una ca asta; numai 
că Rocambole a fost cu ochii în patru; să fim serioşi, 
Rocambole nu mai e un copil. 

Şi atunci pişicherul se apucă să-i povestească pe scurt lui 
sir Williams tot ceea ce se petrecuse la Bougival, cum 
fusese împuşcat Colar în timp ce-l strângea de gât pe Leon 


Rolland şi cum el, Rocambole, scăpase din ghearele contelui 
de Kergaz, derutându-l. 

Baronetul ascultă cu răceală toată această expunere. 

— Colar era un tip activ şi inteligent, murmură el în clipa 
în care Rocambole termină ce avea de spus; vom vedea, în 
sfârşit... va trebui să-l înlocuim. Nenorocirea nu e chiar atât 
de mare. 

— Amin! făcu Rocambole. 

Aceasta fu slujba de înmormântare a lui Colar. 

Sir Williams căzu pe gânduri. 

— Din moment ce tot aveam de gând să-l dau pe Colar 
pe mâna poliţiei şi să-l silesc să se recunoască hoţul celor 
treizeci de mii de franci, cine ştie dacă nu s-ar putea găsi un 
mijloc pentru a-l acuza aşa mort cum e? Trebuie să ne mai 
gândim. 

Geniul lui sir Williams întrezărea deja posibilitatea de a 
folosi moartea lui Colar pentru a-l scoate pe Fernand din 
închisoare şi, în consecinţă, pentru a se căsători cu 
Hermine. 

— Aşadar, îl întrebă el pe Rocambole, cârciuma este 
nelocuită de la data la care s-a săvârşit omorul? 

— Da, căpitane. 

— Ce crezi, Colar ar mai putea fi recunoscut? 

— Pivniţele păstrează bine. Răposatul domn Colar 
trebuie să fie încă proaspăt ca un trandafiraş. 

— Foarte bine, răspunse căpitanul, astă-seară o să 
vedem cum stau lucrurile. 

După care, baronetul adăugă: 

— Nicolo era şi el de faţă când a fost ucis Color, nu-i aşa? 

— Desigur, şi a şters-o... 

— Maică-ta, baba Fipart, ţine chiar aşa mult la el? 

— Depinde... şi, la urma urmelor, dacă ar fi să-l dăm 
dracului cred că nu s-ar sinchisi. 

— Dar tu? Tu ţii la el? 

— Eu, unul, răspunse Rocambole, nu pot să-l sufăr. Aş 
asista cu cea mai mare plăcere dacă ar fi vorba să fie 


ghilotinat! 

Sir Williams nu-i răspunse nimic, deschise în schimb un 
pupitru şi scoase de acolo un carneţel plin cu fel de fel 
însemnări. Nu era altceva decât dosarul tuturor agenţilor 
subalterni pe care-i recrutase Colar. 

Răsfoi carneţelul şi se opri asupra unei note care 
conţinea următoarele: 

Nicolo, condamnat la douăzeci de ani de ocnă pentru 
furt în timpul nopţii, spargere şi tentativă de asasinat; 
evadat de la Rochefort în 184... Căutat mult timp, ela 
izbutit să facă să i se şteargă urmele şi în acelaşi timp şi-a 
schimbat cu totul înfăţişarea. 

Cu toate acestea poate fi recunoscut datorita unei 
cicatrice pe care o are în partea stângă a pieptului şi care 
seamănă cu tăietura pe care ar face-o un cuţit. 

Sir Williams închise carnetul. 

— Este evident, spuse el că, în ochii poliţiei, un om cu 
asemenea antecedente este în stare să comită o nouă 
crimă. 

Rocambole îl privea curios pe baronet. 

— Şi, continuă acesta, îl vom acuza de asasinarea lui 
Colar... 

— Bine, dar o să nege...! 

— Vom avea martori. 

— Care? întrebă Rocambole. 

— Primul martor vei fi tu, şmechere. Vei afirma sub 
prestare de jurământ că l-ai văzut pe Nicolo omorându-l pe 
Colar. 

— Şi celălalt martor? 

— Văduva Fipart. Spui că nu e cine ştie ce legată de el! 

— Cât despre asta... făcu Rocambole. Dar o să-i taie 
capul! 

— Cu siguranţă. Şi ce-i cu asta? 

— Dar este nevinovat! 

— Dragul meu, răspunse baronetul cu răceală, eşti încă 
un copil şi trebuie să te învăţ o mulţime de lucruri. 


Gândeşte-te bine la ceea ce-ţi spun: singurii nevinovaţi de 
pe această lume sunt oamenii care au noroc. Nicolo nu are, 
asta e tot. 

— Dac-o luăm aşa, spuse Rocambole, bietul Ghinion a 
fost la viaţa lui un mare vinovat. 

Şi tot el adăugă, dar numai pentru sine: 

— Ciudată ideea asta a căpitanului de a voi să-i facă de 
petrecanie lui Nicolo! Dar mie n-are de ce să-mi pară rău, 
pe mama o plictisea şi ne toca mereu de parale. 

CAPITOLUL LIV. 

Să ne întoarcem la Jeanne pe care am lăsat-o exact în 
clipa în care scosese un strigăt după ce valetul deschisese 
uşa şi vestise sosirea „domnului conte Armand de Kergaz”. 

Jeanne crezu că o să-l vadă intrând pe Armand şi inima 
sa începuse să bată cu putere. 

Dintr-o dată însă, fata făcu doi paşi înapoi. 

Era palidă, uluită, cu privirea lipsită de orice expresie, ca 
şi când s-ar fi căscat o prăpastie la picioarele sale. 

Bărbatul care intra nu era câtuşi de puţin acela pe care 
îl aştepta ea... Nu era Armand. Era baronetul sir Williams! 

Baronetul era îmbrăcat într-un foarte frumos costum de 
călătorie; nu avea nimic pe cap iar chipul său purta pecetea 
unei duioase melancolii. 

El păşi încet către Jeanne, care rămăsese nemişcată, de 
parcă ar fi fost fulgerată; îi luă mâna în tăcere şi i-o sărută. 

— Domnişoară, şopti el după câteva secunde de tăcere, 
vă cer iertare... dar eu sunt contele Armand de Kergaz! 

Aceste cuvinte avură darul să declanşeze din partea lui 
Jeanne o adevărată explozie de cuvinte şi ea izbuti, în 
sfârşit, să-şi manifeste surprinderea: 

Dumneavoastră, spuse ea, dumneavoastră, Armand? 

— Eu, răspunse el, eu, conte de Kergaz! 

— A! exclamă fata indignată, minţiţi! 

Sir Williams se aştepta la acest răspuns. Se întoarse 
către Cerise, care rămăsese neclintită şi o întrebă din ochi. 

Cerise bâigui: 


— Da... domnişoară... dânsul este... 

Apoi, ca şi când această mărturie i s-ar fi părut 
neîndestulătoare, sir Williams prinse şnurul clopotului şi-l 
scutură cu putere. 

Apăru Mariette. 

— De câtă vreme te afli dumneata în serviciul meu? o 
întrebă baronetul. 

— Am Slujit-o timp de cinci ani pe mama domnului conte, 
pe doamna contesă de Kergaz şi am rămas alături de 
domnul conte după moartea doamnei contese, răspunse 
Mariette, care-şi cunoştea lecţia de minune... 

Jeanne se clătina uluită şi-l privea pe omul acesta pe 
care nu-l văzuse niciodată şi care îi apărea purtând un 
nume pe care-l crezuse al altuia, al unui bărbat pe care-l 
iubea la nebunie. 

Dintr-o singură privire sir Williams le expedie pe 
Marietite şi pe Cerise. 

El se lăsă apoi într-un genunchi-în faţa Jeannei. 

— Binevoiţi a mă asculta, domnişoară? întrebă el cu 
vocea plină de respect şi de emoție. 

Jeanne părea o stană de piatră şi continua să-l privească 
pe acest necunoscut. 

EI o determină să se aşeze şi rămase în picioare în faţa 
ei. 

— Vă rog să binevoiţi a mă asculta, repeta el şi tot ceea 
ce vi se pare de neînțeles vă va fi explicat. 

Şi cum fata continua să tacă, el adăugă: 

— Sunt, într-adevăr, contele Armand de Kergaz. Stăpân 
al unei imense averi şi al anilor mei plini de tinereţe, aveam 
de ales: să risipesc totul, prosteşte, aşa cum fac destui tineri 
de familie bună sau să-mi cheltuiesc averea elegant, 
folosind-o pentru a face puţin bine în jurul meu. Amintirea 
sfintei mele mame şi Dumnezeu m-au călăuzit. Am ales 
această a doua cale. Păşesc pe ea de şase ani şi fericirea pe 
care o aflu alinând nefericirea altora îmi ajungea până de 
curând. Într-o zi însă v-am zărit... 


Jeanne făcu un gest de uimire şi de negare în acelaşi 
timp. 

— O! Ştiu bine ce vreţi să-mi spuneţi, reluă baronetul. 
Ştiu că vreţi să mă întrebaţi unde v-am văzut, pentru că 
dumneavoastră nu m-aţi văzut niciodată pe mine... Ei bine, 
ascultați: am aflat într-o bună zi că vi se întinsese o cursă 
îngrozitoare. Nu vă cunoşteam, dar o notă care mi-a fost 
transmisă îmi făcea cunoscute nenorocirile dumneavoastră, 
izolarea în care trăiaţi, frumuseţea şi virtutea 
dumneavoastră... Voiam să vă văd, v-am văzut pe furiş şi m- 
am îndrăgostit de dumneavoastră... 

Sir Williams pronunţă acest ultim cuvânt foarte încet, 
roşind ca un adolescent timid şi plin de suave ezitări. 

Jeanne începea să-şi vină în fire în prezenţa acestui 
bărbat tânăr, frumos, distins şi care-i vorbea atât de 
respectuos; şi izbuti în cele din urmă să vorbească: 

— Dar, domnule, întrebă ea, cu vocea tremurândă, care 
este primejdia în care mă aflam şi despre ce capcană 
josnică vorbeaţi adineaori? 

— Într-o duminică aţi fost la Belleville, nu-i aşa, în 
tovărăşia Cerisei, a logodnicului ei şi a mamei acestuia? 

— Da, răspunse domnişoara de Balder. 

— Acolo au apărut doi oameni care i-au căutat pricină lui 
Leon Rolland, nu? 

— Aşa este, răspunse Jeanne. 

— A apărut, după aceea, un al treilea. Acesta a făcut-o pe 
salvatorul. Nu i-a gonit el pe ceilalţi doi? 

Jeanne răspunse cu o înclinare a capului. 

— A doua zi, un altul, un bătrânel, îmbrăcat milităreşte, 
decorat, s-a mutat în imobilul în care locuiţi, şi-a atribuit 
calitatea de căpitan, a susţinut că a fost prietenul tatălui 
dumneavoastră... Apoi, celalalt, acela care în ajun vă 
însoţise acasă, a venit la el. Mi-a luat numele, mi-a furat 
titlul şi dumneavoastră l-aţi crezut... 

Sir Williams accentua asupra fiecărui cuvânt. 


— Ei bine, sfârşi el, omul acesta era un ticălos, el 
montase şi desfăşura în faţa dumneavoastră o sinistră 
comedie care s-a jucat peste tot, la Belleville, la Paris, la 
acel pretins căpitan, la dumneavoastră, acasă...! 

— A! strigă Jeanne, este cu neputinţă! 

— Ştiţi dumneavoastră, continuă sir Williams cu accente 
de profundă convingere în glas, ştiţi dumneavoastră cine 
este omul acesta? 

Jeanne tăcu. 

— Nu, făcu el, încă nu pot să vă dezvălui numele său... 
Ascultaţi-mă cu luare aminte. Întâmplarea, sau, mai 
degrabă, oamenii mei care lucrează fără odihnă în slujba 
binelui, mi-au făcut cunoscută toată țesătura în care urma 
să fiţi învăluită; la început nu urmăream decât să vă salvez; 
vă zărisem, vă iubeam... Vă zărisem într-o seară în poarta 
casei dumneavoastră, iar eu stăteam pitit în colţul cel mai 
întunecos al trăsurii mele... Ştiu, ştiu, suspină sir Williams, 
ştiu bine tot ce-mi veţi spune. Ar fi trebuit să vă ies în cale şi 
să vă avertizez asupra primejdiei care vă pândea... Dar tot 
ceea ce putea fi mai rău se şi întâmplase... eraţi 
îndrăgostită de bărbatul acela... Şi pentru a vă putea salva 
trebuia să vă las pradă acestei înfricoşătoare erori; o 
bruscă dezvăluire a întregului adevăr ar fi putut să vă 
ucidă... 

Jeanne îl asculta cu sufletul la gură şi i se părea că 
citeşte în ochii lui, în glasul său, în atitudinea plină de 
respect pe care i-o arăta, o imensă dragoste. 

El continuă: 

— Am pus-o la curent pe Gertrude; ea a aprobat tot 
planul meu. Am pus să fiţi răpită şi transportată aici în 
timpul somnului. După aceea, neîndrăznind să mă înfăţişez, 
vă scriam... O! Dacă aţi şti cum îmi bătea inima de fiecare 
dată când luam pana în mână... Şi mi-a fost teamă că am să 
mor de bucurie în clipa în care mi-a sosit scrisoarea 
dumneavoastră... 


Sir Williams se lăsă din nou în genunchi şi sărută mâna 
Jeannei; iar Jeanne, care credea că visează, îi spuse: 

— Dar, în sfârşit, domnule, din moment ce este vorba de 
dumneavoastră... din moment ce dumneavoastră sunteţi 
contele de Kergaz, spuneţi-mi cine era ticălosul acela? 

— Un mizerabil! Era servitorul meu! 

Jeanne scoase un strigăt, căzu pe spate şi închise ochii. 

Iubise un servitor! 

În clipa în care îşi reveni din lungul ei leşin, sir Williams 
dispăruse, iar Cerise se afla în preajma ei, îngrijind-o. 

Ea îi înmână o scrisoare din partea baronetului. Această 
scrisoare avea următorul cuprins: „Domnişoară, După 
penibila dezvăluire pe care am fost nevoit să ţi-o fac, simt că 
trebuie să mă îndepărtez, fie şi numai pentru câteva zile. 
Nu mă vei putea iubi de îndată şi totuşi eu simt că aş fi în 
stare să fac din dumneata cea mai fericită dintre femei. 
Jeanne, dragostea mea, voi, trăi opt zile departe de 
dumneata; dar îţi voi scrie în fiecare seară şi poate că 
atunci când mă voi întoarce şi te voi implora să primeşti 
numele meu şi să-mi acorzi mâna dumitale, poate că atunci 
sufletul dumitale nobil şi mintea dumitale ageră vor fi 
izbutit să simtă deosebirea dintre adevăratul şi falsul conte 
de Kergaz. 

Adio, te iubesc, Conte Armand de Kergaz” 

Jeanne citi această scrisoare şi izbucni în lacrimi. Tot 
sângele aristocratic aflat în vinele sale îşi spunea cuvântul şi 
se revolta la gândul că ea îl putuse iubi pe acela pe care sir 
Williams îl numise servitorul său. 

Părăsind-o pe Jeanne, care era leşinată, sir Williams 
dăduse câteva misterioase dispoziţii Mariettei. Părăsise 
apoi vila şi plecase la Port-Marly unde îl aştepta Rocambole. 

— Căpitane, îi spuse derbedeul, se lasă noaptea... 

— Crezi că este cumva prea târziu? întrebă sir Williams. 

— Dimpotrivă, aş fi gata să admit că e mult mai bine să 
se facă noapte de-a binelea. 

— De ce? îl întrebă baronetul. 


— Pentru că, dacă e vorba să vă spun adevărul adevărat, 
eu, unul, sunt convins să domnul conte pândeşte prin 
împrejurimile crâşmei ca să pună mâna pe mine şi să afle 
unde sunt puştoaicele. 

— O! O! spuse atunci sir Williams, să fim atenţi... 

Aşteptară căderea nopții. 

Şi în cele din urmă noaptea sosi, întunecată, ploioasă, 
rece, aşa cum sunt de cele mai multe ori nopţile de iarnă. 

O porniră atunci la drum direct peste câmpii, evitând 
drumurile umblate şi intrară în cele din urmă în cârciumă 
pe uşa din spate. 

Rocambole vedea în întuneric aşa cum văd pisicile sau, 
mai bine zis, cunoştea atât de bine fiecare ungher al casei 
încât îl conduse pe sir Williams prin întuneric, se înarmă cu 
un opaiţ aflat pe căminul din sala de jos dar se feri să-l şi 
aprindă. 

— S-ar putea vedea de afară; să mergem în pivniţă. 

Îl ajută pe baronet să coboare ţinându-l de mână. 

O dată ajunşi în pivniţă el scăpără amnarul şi aprinse 
opaițul. 

Sir Williams putu atunci să arunce o privire în jurul lui. 

Pivniţa era spațioasă iar pereţii aveau în dreptul lor 
numai poloboace, unele pline, altele goale. 

Ajutat de sir Williams, Rocambole trase mai în afară un 
poloboc, îl suci puţin, scoase câteva doage şi baronetul putu 
atunci să zărească cadavrul lui Colar; putea fi foarte bine 
recunoscut. 

Căpitanul, cum îi spunea Rocambole, îşi aduse aminte că 
acela care-i fusese ajutor purta de obicei asupra lui un 
portofel şi se gândi că acest portofel ar putea să cuprindă 
scrisori sau hârtii compromiţătoare pentru el, sir Williams. 

Mâna lui albă se întinse atunci fără ezitare, atinse fără 
tremur cadavrul îi deschise redingota şi scoase portofelul 
aflat în buzunarul interior. 

Apoi, la lumina tremurândă a opaiţului, baronetul îl 
cercetă, scoase o scrisoare pe care Colar i-o scrisese lui dar 


pe care nu avusese vreme s-o pună la poştă, lăsă acolo un 
paşaport pe care fostul deţinut şi-l scosese pe numele de 
Louis Duroc şi adăugă o scrisoare pe care o scosese dintr- 
unul din buzunarele sale. 

— S-a făcut figura, murmură el. 

Această scrisoare, pecetluită şi scrisă de către baronet, 
care imitase atât de bine scrisul fostului său locotenent 
încât, dacă s-ar fi aflat în viaţă, ar fi jurat c-a scris-o singur, 
purta această adresă: 

Domnişoarei Emilie Foulbeuf, modistă, Belgrave-square, 
2 ter, Londra. 

Era semnată Colar şi avea următorul cuprins: „Scumpa 
şi iubita mea, Încă trei zile şi cuceritorul tău va fi în afara 
razei de acţiune a curcanilor parizieni. Voi sosi la Boulogne, 
după socotelile mele, poimâine şi mă voi îmbarca. Ard de 
dorul tău şi de dorinţa de a redeveni cinstit şi om de lume. 
Cu economiile noastre ne vom retrage în Middlesex sau în 
altă parte, ne vom cumpăra acolo un cottage şi, dacă o să 
ne facă plăcere, o să ne dăm drept prinți ruşi. Am o sută 
cincizeci de mii de franci bani buni şi care, la Londra, vor fi 
ai noştri şi numai ai noştri. La Paris însă, dacă mă las prins, 
aceşti bani mă pot uşor trimite în fundul ocnei. 

Trebuie să-ţi povestesc o figură frumoasă pe care i-am 
făcut-o unui funcţionăraş de la ministerul afacerilor externe 
şi care o să-l înfunde bine, cred, dacă se lasă prins. 

Să mori de râs, nu alta. 

Imaginează-ţi că, în urmă cu vreo şase luni, individul se 
apucase să facă ochi dulci unei foarte frumoase femei care 
îmi voia, mie, numai binele. Nu-ţi spun numele ei pentru că 
nu vreau, scumpă doamnă Colar, să fii geloasă şi să-ţi pierzi 
vremea venind pe aici ca să-i scoţi ochii... Şi nu are nici o 
importanţă! 

Căutam eu de mult să dau o lovitură zdravănă şi uite că 
întâmplarea, care e meşter mare, s-a pus în slujba mea... 
Mă plimbam într-o dimineaţă prin strada Saint-Louis; 
purtam o haină de comisionar, pentru că aveam treburi pe 


acolo, prin partea locului. Se apropie de mine o domnişorică 
şi-mi spune: „O să faci un drum pentru mine”. Îmi dă o 
scrisoare; mă uit la adresă şi văd: „Domnului Fernand 
Rocher, la Ministerul afacerilor externe”. 

lau scrisoarea şi mă duc. Pe drum, o deschid şi o citesc. 
Domnişoara, pe care el trebuia s-o ia pesemne de nevastă, îi 
făcea vânt. Bun, îmi spun, uite o veste care o să-i facă o 
mare plăcere. Şi-mi văd de drum râzând cu poftă. Ajung, 
întreb de omul meu şi sunt condus în biroul şefului de 
divizie. Era singur şi alături de el se găsea o casă de bani şi 
în broasca ei spânzurau nişte chei; casa de bani era 
deschisă. 

Şi la case de bani eu mă pricep. l-am făcut inventarul 
dintr-o singură privire. Văd înăuntru un portofel şi primul 
meu gând a fost să-l umflu; mi-am dat însă seama că 
niciodată nu găseşti mare lucru în casele astea de bani şi că 
nu merită să fiu prins pentru câteva mii de franci şi să pierd 
fructul economiilor noastre. Mi-a venit atunci o altă idee, 
una colosală! Tânărul deschisese scrisoarea şi pe măsură ce 
o citea mutra lui se descompunea. S-a ridicat dintr-o dată şi 
a pornit-o ca un nebun fără să mai ţină seama de mine. Am 
pus atunci mâna pe portofel şi l-am vârât în buzunarul 
paltonului său. 

Am plecat şi l-am pândit în stradă. 

Trei minute după aceea îl văd că iese ca un disperat, cu 
capul descoperit şi că o porneşte în fugă pe bulevard 
ducând cu elun portofel fără s-o ştie şi furând Statul fără să 
aibă habar. 

Cred că i-am făcut o figură destul de urâtă...” 

Această explicaţie era, după cum se vede, destul de 
plauzibilă, cu atât mai mult cu cât figura într-o scrisoare 
adresată unei femei care locuia la Londra şi de către un 
bărbat care avea un deplorabil cazier judiciar. 

Pentru a o face şi mai plauzibilă, sir Williams adăugase o 
serie de detalii intime şi o serie de amănunte referitoare la 


nişte alte furtişaguri cu totul străine de afacerea 
portofelului. 

— Domnişoara Emilie Foulbeuf, îşi spusese baronetul, 
locuia la Londra şi fusese într-adevăr amanta lui Colar. 

După ce puse această scrisoare în portofelul mortului, 
după ce puse portofelul la locul lui şi după ce încheie la loc 
redingota, baronetul, ajutat de Rocambole, puse la locul lui 
polobocul fără să uite însă să ia un ceas de aur care se afla 
asupra cadavrului şi un portofel care conţinea douăzeci de 
franci de aur. 

— Şi acum, îi spuse el puştiului, ascultă bine tot ce-ţi 
spun. 

— Ascult, căpitane. 

— Colar a fost asasinat. 

— Cred şi eu! L-a asasinat contele de Kergaz. 

— Nu! L-a asasinat Nicolo! 

— A, da, spuse Rocambole. De fapt, nici formula asta nu-i 
rea. V-am mai spus că papa Nicolo mă cam plictisea. 

— Maică-ta o să se ducă la comisariat... 

— Hm! cam neplăcută vizită, căpitane. 

— Plăcută-neplăcută, asta e, o să se ducă. 

— Şi ce-o să spună? 

— O să-i spună comisarului că a fost cuprinsă de 
remuşcări şi că a năpădit-o teama că s-ar putea ca mai 
târziu să fie şi ea acuzată. 

Rocambole asculta cu atenţie. 

— Va vorbi despre legătura ei cu Nicolo, continuă sir, 
Williams şi despre legăturile dintre el şi fostul ocnaş Colar. 
Va spune că, în noaptea crimei, Nicolo şi Colar au venit la 
ea, că au vorbit multă vreme între ei şi numai în şoaptă; dar 
că ea, cu toate acestea, a putut să înţeleagă că era vorba 
despre Colar care urma să părăsească Franţa; şi că după 
aceea, pornind de la o ceartă cu privire la împărţirea unor 
bani, Nicolo l-a ucis pe Colar cu un foc de armă, i-a furat 
ceasul şi portofelul şi că, mai târziu, ameninţându-i, a 
obţinut ca ei, văduva Fipart şi Rocambole, să păstreze 


tăcerea. Teama de a nu fi, la rândul lor, ucişi de acest odios 
asasin, i-a făcut să tacă şi să-l ajute pe Nicolo să transporte 
în pivniţă cadavrul lui Colar şi să-l ascundă într-un poloboc. 

— Bun! făcu Rocambole, dar cât ciupeşte mama pentru 
această minciunică? 

— Trei hârtii de câte-o mie. 

— E cam puţin... se aruncă Rocambole. Gâtul lui papa 
Nicolo, pe care o să-l mângâie cuțitul ghilotinei, valorează 
încă o mie de franci pentru mama... 

— Fie, o mie de franci în plus. 

—. şi încă patru mii pentru mine, sfârşi cu cinism 
haimanaua. O! şi să ştiţi de la mine că e pe gratis; o să 
vedeţi cum o să depun mărturie... cu mâna în sus... fără să 
clipesc... aşa cum face un om care rosteşte purul adevăr. 

— Fie, spuse încă o dată căpitanul. 

Urcară, stinseră candela, ajunseră în spatele casei şi se 
făcură nevăzuţi. 

Trăsurica lui sir Williams aştepta undeva între Bougival 
şi Rueil şi el se întoarse la Paris. 

Cât despre Rocambole, acesta se duse în pavilionul în 
care maica Fipart stătea ascunsă şi o învăţă lecţia. 

Baba Fipart se smiorcăi puţin la gândul că avea să-l 
piardă pentru totdeauna pe acela care-i fusese soţ 
nelegitim şi pe care-l iubise la nebunie, cum se spune, dar 
Rocambole fu elocvent, persuasiv; el îi dovedi că Nicolo 
devenise de nesuportat şi că o văduvă, aflată, în situaţia ei 
putea să aspire la cu totul altceva... 

Şi văduva Fipart se hotări. 

O dată cu ivirea zorilor ea se duse la comisariatul de 
poliţie, în timp ce Rocambole alerga la Paris, intra în 
locuinţa lui Nicolo, care nu se înapoiase în ajun, şi ascundea 
acolo ceasul şi portofelul răposatului domn Colar. 

CAPITOLUL. LV. 

După cum ne aducem aminte, Colar, în clipa în care se 
pregătea să plece la Bougival împreună cu Leon Rolland, se 


dusese în strada Guerin-Boisseau ca să-l înştiinţeze pe 
saltimbancul Nicolo. 

Nicolo locuia pe această stradă într-o cameră 
nenorocită, cu doisprezece franci pe lună, la etajul al 
şaselea, dar el se ivea deosebit de rar pe acasă, căci 
cutreiera mahalalele şi satele din jurul Parisului împreună 
cu trupa de acrobaţi căreia îi era asociat. Odaia din strada 
Guerin-Boisseau era pentru el mai mult un refugiu decât un 
domiciliu. Acolo se ascundea el după fiecare lovitură 
temându-se de capcanele pe care i le întindea poliţia. 

Într-adevăr, situată în centrul unui cartier foarte populat 
şi locuit aproape în întregime de cizmari şi de lucrători cu 
ziua, strada aceasta era mult mai puţin suspectată şi Nicolo 
trăia liniştit acolo de vreo patru sau cinci ani. 

Îşi plătea cu regularitate chiria, venea şi pleca fără 
zgomot, nu primea nici un fel de vizite cu excepţia lui 
Rocambole care trecea drept nepotul lui şi avea 
întotdeauna grijă să dea chipului său înfăţişarea unui om 
veşnic bine dispus, lucru care îi atrăsese simpatia unui 
mare număr de locatari. 

Din noaptea în care fusese ucis Colar, Nicolo nu mai 
dăduse prin strada Guerin-Boisseau. În exerciţiul meseriei 
sale de acrobat el umblase în tot acest timp la Saint-Denis, 
la Belleville şi la Vincennes. Într-o seară însă, exact în seara 
în care sir Williams şi Rocambole intrau în cârciuma de la 
Bougival ca să lucreze pe cadavrul lui Colar, Nicolo simţi 
nevoia să dea o nouă lovitură. Paltonul lui fiind uzat, el 
umflă unul nou-nouţ de pe taraba unui negustor şi plecă cu 
el. Din nefericire îl văzu un agent de poliţie care o porni în 
urmărirea lui dar care îl pierdu din vedere din cauza 
mulţimii. 

Aceasta se petrecuse la Belleville. 

Nicolo o luase la fugă, îl trăsese pe sfoară pe agent şi 
ajunse acasă, în strada Guerin-Boisseau către miezul nopţii. 

O bătrână care îndeplinea importanta funcţie de 
portăreasă îi întinse o candelă şi cheia. 


— Domnule Nicolo, îi spuse bătrâna, a venit nepotul 
dumitale. 

— Rocambole? întrebă saltimbancul. 

— Da' dom” Nicolo. 

— A lăsat ceva pentru mine? 

— Mi-a cerut cheia dumitale. 

— A urcat...? 

— Şi a coborât numaidecât. 

Nicolo se gândi că puştiul venise să-i aducă ceva veşti de 
la maica Fipart şi urcă la el sperând să găsească o vorbă, un 
semn oarecare căruia ar fi putut să-i dea un înţeles. Dar 
totul era aşa cum ştia el şi Nicolo căută în zadar. 

Prin camera lui nu era nici un semn din care să reiasă că 
Rocambole. fusese pe acolo. Saltimbancul era sfârşit de 
oboseală căci alergase prin tot labirintul acela de străzi 
întortocheate ca să i se piardă urma. El se aruncă pe pat 
aşa îmbrăcat cum era şi căzu într-un somn adânc. 

Zorile nu-l treziră şi, către ceasurile zece, în timp ce 
continua să doarmă, se auziră puternice bătăi în uşă. 

— Cine-i acolo? întrebă el. 

— În numele legii, deschide! răspunse de afară o voce 
necunoscută. 

— M-au prins, murmură saltimbancul. 

Voi să ascundă paltonul sub pat, dar nu mai avu timp căci 
uşa fu dată de perete, în încăpere pătrunseră doi agenţi de 
poliţie. 

— Hm! gândi Nicolo văzându-i, o să încasez vreo şase 
luni de corecțională, ba poate chiar un an. 

Nicolo făcuse puşcărie şi era un evadat; el îşi schimbase 
însă atât de bine înfăţişarea, încât era convins că nu putea 
să fie recunoscut. 

Agenţii îl legară şi-l declarară în stare de arest, fără să 
arunce măcar o privire către paltonul care era numai pe 
jumătate ascuns sub pat. 

— Explicaţiile o să ţi le dea comisarul, îi spuseră agenţii. 

Nicolo fu condus la biroul de poliţie. 


Magistratul îl supuse unui sumar interogatoriu cu privire 
la nume, profesiune, obiceiuri fără să-i spună însă o vorbă 
despre furtul paltonului. 

Saltimbancul se simţi cuprins de nelinişte. 

— Care este acuzaţia care mi se aduce? întrebă el. 

— Asasinatul, îi răspunse magistratul. 

Nicolo sări ca ars şi strigă: 

— Nu-i adevărat! Eu n-am ucis pe nimeni! 

— Eşti acuzat, spuse comisarul, de a fi asasinat, cu opt 
zile în urmă, într-o cârciumă ţinută de văduva Fipart într-o 
mahala, un fost ocnaş numit Colar. 

— Eu? Eu? exclamă Nicolo, nu l-am omorât eu! 

— Lucrul acesta îl va lămuri judecătorul de instrucţie, 
răspunse comisarul. 

Şi îl expedie pe Nicolo la arest. 

Două ceasuri mai târziu, saltimbancul apărea în faţa 
judecătorului de instrucţie şi continua să nege cu putere 
acuzaţia de a fi luat parte la asasinarea lui Colar. 

Cu toate acestea, cinstit, aşa cum sunt pungaşii între ei, 
Nicolo nu turnă pe nimeni şi nu scoase o vorbă nici despre 
maica Fipart, nici despre Rocambole, nici despre sir 
Williams. 

Fu însă confruntat cu văduva şi cu fiul ei. 

În faţa lui Nicolo, care rămăsese mut de uimire, văduva 
Fipart depuse mărturie, fără să clipească măcar, precum că 
el, Nicolo, se luase la ceartă cu Colar şi că acesta din urmă 
fusese atins de un glonte de pistolet; ea adăugă că din 
momentul acela o luase la fugă şi nu mai ştia nimic. 

Până în clipa aceasta, ţinând seama de faptul ca domnul 
de Kergaz intrase pe fereastră şi că, speriată, văduva Fipart 
ar fi putut foarte bine să presupună că el este autorul 
omorului, cu atât mai mult cu cât o luase din loc în graba 
mare, până în clipa aceasta, deci, saltimbancul nu-şi dădea 
prea bine seama în ce consta trădarea amantei sale; în clipa 
însă în care Rocambole depuse şi el mărturie, Nicolo 
pricepu că fusese vândut şi că pieirea lui era lucru înfăptuit. 


Cu sângele rece şi cu cinismul lui caracteristic, 
Rocambole confirmă la început depoziţia văduvei, după 
care se lansă într-o mulţime de detalii, vorbi despre 
teroarea pe care Nicolo o inspira celor din jurul său, despre 
amenințările de moarte cu ajutorul cărora obținuse tăcerea 
lui şi cu ajutorul cărora îl silise să-i dea o mână de ajutor ca 
să şteargă urmele crimei şi să facă să dispară cadavrul. 

În clipa aceea, indignat, furios, scos din fire, Nicolo voi să 
spună adevărul, să-l acuze pe Armand pe care nu-l cunoştea 
decât sub numele de conte, aşa cum îi spunea de obicei 
Colar; voi să vorbească despre căpitan, despre Leon 
Rolland şi să încerce să arunce o oarecare lumină, de pe 
urma căreia ar fi putut profita şi el în această tenebroasă 
afacere; uitase însă să pună la socoteală temperamentul 
său sangvin şi caracterul său de om furios. Şi tocmai 
datorită furiei de care fu cuprins el nu putu scoate nici un 
cuvânt. Chipul său roşu deveni dintr-o dată livid şi era gata- 
gata să facă o congestie. 

Pe jumătate mort, el fu aşezat într-o trăsură şi dus Ia 
Bougival unde, în prezenţa unui comisar de poliţie, cadavrul 
fu scos la iveală şi identificat ca fiind al lui Colar, fostul 
ocnaş evadat. 

— Canalie! îi strigă atunci Rocambole lui Nicolo, 
ameninţându-l cu pumnul, negi că i-ai furat ceasul şi 
portofelul şi le-ai ascuns în salteaua ta? 

Nicolo înţelese că era pierdut; fu cuprins din nou de un 
acces de furie; încercă să scape din strânsoare şi să fugă; fu 
şi mai bine legat şi, din clipa aceea, el deveni o fiară 
sălbatică, urlând şi zbătându-se şi întărind astfel 
presupunerile justiţiei. Capul saltimbancului era destinat, 
fără putinţă de scăpare, eşafodului. 

În timp ce era pus la respect, comisarul făcea o 
minuțioasă inspecţie cadavrului, trecând în revistă toate 
obiectele găsite asupra lui şi, în chip deosebit, portofelul. 

Şi ceea ce sir Williams prevăzuse, se întâmplă. 


Pretinsa scrisoare adresată de către Colar domnişoarei 
Emilie Foulbeuf la Londra fu deschisă şi citită. 

Printr-o ciudată coincidenţă, comisarul care îl anchetase 
pe Nicolo era una şi aceeaşi persoană cu magistratul care-l 
arestase cu câteva zile în urmă pe Fernand Rocher la 
Baccarat şi în mintea acestui om continua să existe o umbră 
de îndoială cu privire la vina tânărului funcţionar. 

În ciuda probelor care păreau să-l copleşească pe 
Fernand, magistratul acesta avea convingerea intimă că 
băiatul este nevinovat. 

E uşor de înţeles tot ce s-a petrecut în mintea acestui om 
în clipa în care şi-a dat seama că are în mâinile lui dovada 
nevinovâăţiei lui Fernand. 

El porunci ca trupul neînsufleţit al lui Colar să fie 
transportat la morgă; apoi, în timp ce Nicolo era dus la 
închisoarea din Paris, înştiinţa Parchetul despre 
descoperirea sa şi trimise celor în drept scrisoarea. 

În timp ce pretinsul vinovat de moartea lui Colar era 
urcat în trăsură, văduva Fipart fu cuprinsă de un acces de 
tandreţe. 

— Bietul de el! murmură ea, mi se strânge inima la 
gândul că din cauza mea o să-l facă mai scurt cu un cap... 

— E! răspunse Rocambole, lasă, mamă, ai să găseşti 
dumneata ceva mai bun decât gloaba asta de saltimbanc; 
pentru că, şi să nu-ţi fie cu supărare, dar să ştii că gustul 
dumitale s-a dovedit cam fistichiu, la drept vorbind. 

În timpul acesta, Fernand Rocher continua să fie închis. 

Instrucţia cazului său se încheiase, actul de acuzare fuse 
redactat şi el urma să apară în faţa Curţii cu juri în 
următoarele cincisprezece zile, la prima sesiune a acesteia. 

Nefericitul tânăr, aflat într-o stare de totală apatie, nici 
nu mai ştia, de câteva zile, pe ce lume se află. 

Armand, Leon, Baccarat îl vizitaseră în două rânduri şi îi 
făgăduiseră să-l salveze; dar trecuseră opt zile de la ultima 
lor vizită şi el nu-i mai văzuse la faţa. 


O clipă nădăjduise; speranţa lui se topise după aceea în 
vânt. 

Într-o dimineaţă i se aduse la cunoştinţă că avea să fie 
trimis în faţa Curţii cu juri şi că nu-i mai rămâneau până la 
proces decât opt zile... 

Din clipa aceea Fernand Rocher simţi că mintea i se 
întunecă şi că nebunia îl pândeşte din umbră. Trebuia să fie 
silit să guste câte ceva. Voia să fie lăsat să moară de foame. 
După terminarea instrucției, fusese transferat de la secret 
în închisoarea obişnuită. Acolo, el putea întâlni şi alţi 
deţinuţi, putea schimba câte o vorbă cu ei; dar, întunecat la 
faţă şi tăcut, el nu adresa nimănui nici un cuvânt şi nu 
cobora niciodată în curte. 

Tovarăşii lui de închisoare îl porecliseră aristocratul. 

Într-o dimineaţă, însă, se ivi Baccarat. 

EI o privi în tăcere, cu ochii lui în care nu se vedea 
sclipind nici o rază. 

Baccarat îi luă mâinile într-ale ei şi se aşeză în genunchi 
în faţa lui. 

— Sărmanul, murmură ea emoţionată, cât este de 
schimbat! 

Într-adevăr, deţinutul era palid, pricăjit, slăbise; ajunsese 
o umbră. 

Baccarat, ea însăşi, se schimbase foarte mult. Nu mai 
era câtuşi de puţin tinerica aceea zburdalnică şi elegantă 
pentru care viaţa nu e altceva decât o neîntreruptă 
sărbătoare, plină de cântece şi de cascade de râs, nu mai 
era femeia căreia puţin îi pasă de cele ce se vor petrece 
mâine şi care nu se gândeşte decât la plăcerile zilei de azi. 

Era un om pe care grijile îl copleşiseră şi pe chipul 
căruia începeau să-şi facă loc semnele remuşcărilor. 

Era îmbrăcată foarte simplu şi s-ar fi putut spune că 
încerca prin felul său de a fi de acum să răscumpere chipul 
în care trăise până atunci. 

— A! Dumneavoastră? îi spuse Fernand cu un glas din 
intonaţiile căruia s-ar fi putut deduce că simpla ei prezenţă 


îi aduce aminte de toate suferinţele pe care le trăise şi care 
erau, credea el, abia la început. 

— Da, răspunse ea, eu sunt... am venit încă o dată să-ţi 
cer iertare şi să-ţi spun că trebuie să speri... Noi toţi lucrăm 
numai pentru salvarea dumitale. 

Fernand clătină din cap. 

— Este cu neputinţă, spuse el. 

— Nu, nu, răspunse Baccarat cu vehemenţă, nu este 
câtuşi de puţin adevărat ceea ce spui: niciodată nu este 
imposibil să dovedeşti nevinovăția unui om. Nădăjduieşte, 
domnule Fernand, nădăjduieşte astăzi mai mult decât 
oricând. 

Şi cu un zâmbet trist pe buze, ea continuă: 

— Domnul conte de Kergaz te va salva şi el poate să facă 
tot ceea ce îşi doreşte; are însă nevoie de timp, domnule 
Fernand. 

— Timp! exclamă el disperat; dar dumneata nu ai aflat 
încă faptul că eu voi fi judecat în faţa Curţii cu juri peste opt 
zile? Judecat şi condamnat! 

— Peste opt zile! repetă fata uluită, dar este cu 
neputinţă! 

— Şi cu toate acestea... 

— Peste opt zile Bastien se va fi întors din Bretania; el îl 
va fi silit pe sir Williams să vorbească. O! vei fi scutit de 
ruşinea de a apărea în faţa curţii, ţi-o jur. 

În clipa în care Baccarat rostea, emoţionată, aceste 
cuvinte, un paznic şi un jandarm îşi făcură apariţia: 

— Dumnezeule! exclamă Fernand uluit, a sosit ceasul 
judecății? 

Paznicul îi răspunse: 

— Veţi avea o întrevedere cu judecătorul de instrucţie. 

Baccarat se simţi cuprinsă de nădejdi. 

— Poate, gândi ea, poate că a fost descoperit adevăratul 
vinovat... 

Şi îl părăsi pe Fernand făgăduindu-i să se întoarcă a 
doua zi. 


Fernand îl urmă pe jandarm şi fu condus în faţa 
magistratului care instruise cazul său. 

— Domnule, îi spuse acesta din urmă, îl cunoaşteţi 
cumva pe comisionarul care, în ajunul arestării, v-a adus la 
minister scrisoarea? 

— Nu, răspunse Fernand, nu-l văzusem niciodată. 

— Ciudat. EI, în schimb, vă cunoştea. 

Şi judecătorul de instrucţie îi citi atunci lui Fernand 
scrisoare redactată de către sir Williams, şi semnată Colar. 

— Or, continuă magistratul, această scrisoare ar putea 
să vă dezvinovăţească fără nici o îndoială dacă nu ar exista 
o uşoară contradicţie între ea şi unul din răspunsurile 
dumneavoastră din timpul interogatoriului; potrivit acestei 
scrisori, cheile atârnau în broască iar casa de bani era 
deschisă; potrivit spuselor dumneavoastră, dimpotrivă, aţi 
declarat ca nu v-aţi atins de casa de bani. 

— Este adevărat, spuse Fernand. Dar trebuie să vă 
gândiţi, domnule, că vestea pe care mi-o dăduse scrisoarea 
adusă de comisionar era atât de îngrozitoare, încât s-ar 
putea ca eu să fi uitat multe lucruri... Poate că, într-adevăr, 
domnul de Beaupreau lăsase casa de bani deschisă... Tot 
ceea ce ştiu, însă, este că sunt nevinovat. 

Era atât de convingător tonul lui Fernand, încât s-ar fi 
putut crede că îl înşelase memoria. 

— Domnule, îi spuse judecătorul de instrucţie, în ciuda 
acestor contradicții, scrisoarea care se află acum în mâinile 
mele nu lasă nici o umbră de îndoială asupra nevinovăţiei 
dumneavoastră; voi ordona eliberarea dumneavoastră 
neîntârziată... 

Fernand scoase un strigăt de bucurie şi se prăbuşi într- 
un fotoliu. 

Era liber, i se dovedise nevinovâţia! 

Un ceas mai târziu, Fernand Rocher se înfăţişă în faţa 
domnului de Kergaz. 

Armand, Baccarat şi Leon Rolland se aflau acolo şi 
uimirea lor atinse culmea în clipa în care îl văzură sosind pe 


Fernand. 

Cum se face că era liber? Cum izbutise să-şi dovedească 
nevinovăția? 

Nimeni nu înţelegea nimic. 

În momentul în care Fernand rezumă pretinsa scrisoare 
a lui Colar, în momentul în care domnul de Kergaz află că 
fusese descoperit Colar în pivniţa cârciumii şi că 
saltimbancul Nicolo era acuzat de asasinarea lui, în 
momentul acela se făcu lumină în mintea lui Armand: 

— Din nou Andrea! şopti el. 

Şi părul i se ridică măciucă, la gândul că, poate chiar în 
clipa aceea, baronetul sir Williams devenise soţul Herminei. 

— Şi Bastien care nu mai scrie! exclamă el. Au trecut trei 
zile de când aştept de la el... şi nu vine nimic! 

În clipa aceea se deschise o uşă şi un om îşi făcu apariţia. 

Văzându-l cum era îmbrăcat, în haine de ţăran breton şi 
purtând pe cap o simplă caschetă verde cu şnur argintiu, 
Armand exclamă: 

— A! lată, primim ştiri din Bretania. Este omul meu de 
vânătoare de la Kerloven. 

Omul era plin de noroi din cap până-n picioare; călărise 
fără oprire şi în goana mare. 

— Domnule conte, rosti el, vă aduc veşti proaste: domnul 
Bastien a murit! 

— A murit! A murit Bastien! exclamă contele uluit. 

— Da, domnule, cu cinci zile în urmă. 

Şi omul povesti cum, în seara crimei, Bastien plecase pe 
jos însoţit de JerGme, idiotul, şi cum nu se mai întoarse. 

Fuseseră aşteptaţi vreme îndelungată, toată noaptea, 
toată ziua şi toată noaptea următoare. Nimeni nu-i zărise. 

Două zile după aceea marea aruncase pe plajă un 
cadavru. Era cadavrul lui Bastien. 

Şi, lucru surprinzător poate, corpul calului, căzut şi el în 
prăpastie, fusese târât de un alt curent şi nu fusese găsit; în 
felul acesta dispăruse şi singura dovadă a crimei pe care o 
săvârşise sir Williams. 


Armand nu se înşelase câtuşi de puţin; el îşi dădu seama 
că infamul Andrea câştigase încă o dată şi porunci să i se 
înhame caii la trăsură. 

— În Bretania! strigă el adresându-se lui Fernand, 
plecăm în Bretania şi deie Domnul să sosim la timp! 

CAPITOLUL LVI. 

Eliberarea lui Fernand Rocher nu s-a putut face decât la 
trei sau patru zile după descoperirea cadavrului lui Colar şi 
a scrisorii care îi dovedea nevinovăția. Aceasta îi oferi lui sir 
Williams răgazul de a pleca de îndată în Bretania, înainte 
chiar ca Armand de Kergaz să fi aflat de moartea lui 
Bastien. 

Baronetul sosi într-o seară, o dată cu căderea nopţii, la 
cavalerul de Lacy, în chiar clipa în care acesta se întorcea 
de la vânătoare. Domnul de Lacy era, pe jumătate, la curent 
cu tainele lui sir Williams. 

EI ştia că baronetul plecase la Paris ca să-l salveze pe 
Fernand şi ca să dobândească, astfel, mâna Herminei. 

— Ei? întrebă vioi bătrânul breton, văzându-l pe sir 
Williams intrând. 

— S-a făcut! se auzi răspunsul acestuia. 

— L-ai salvat? 

— Cu totul. 

— Era nevinovat? 

— Dimpotrivă, scumpul meu cavaler. 

— Atunci... cum ai putut... Cum ai făcut? 

— E! spuse calm baronetul, m-a costat o sută de mii de 
franci. 

Cavalerul nu putu să nu-l privească admirativ pe 
bărbatul acesta, care cheltuia o sută de mii de franci numai 
pentru a place femeii pe care o iubea. 

— Bine, bine, insistă el, şi faci din asta un secret? 

— Nu, câtuşi de puţin şi iată cum am procedat. 

— Să auzim. 

— Din două, una: Fernand Rocher ori era ori nu era 
vinovat. 


— Asta e mai mult decât evident, spuse cavalerul. 

— În cazul în care nu era vinovat, trebuie găsit hoţul; în 
cazul în care era, omul nu putea fi salvat decât producându- 
se o dovadă a nevinovăţiei sale. 

— Foarte adevărat. Şi? 

— Numai că justiţia, şi cu deosebire în Franţa, continuă 
baronetul, este cu totul şi cu totul lipsită de poezie; ea 
procedează matematic şi nu crede decât în probe 
materiale. 

— Foarte bine, spuse cavalerul, simt că te apropii. 

— Fernand era vinovat, lucrul este în afară de orice 
îndoială. Pentru a se putea dovedi, deci, contrariul, trebuie 
găsit un om care să consimtă să se declare autorul furtului. 

— Şi l-ai găsit? 

— Da, răspunse netulburat sir Williams. 

— Contra o sută de mii de franci? 

— Întocmai. Dar această sută de mii de franci nu ia prea 
purtat noroc... 

— Cum asta? întrebă cavalerul mirat. 

— A! O să auziţi imediat... Este o poveste care pare 
scoasă dintr-un roman. Omul pe care l-am găsit eu se 
numea Colar; era un ocnaş evadat care trăgea mâţa de 
coadă şi se ascundea cum putea şi el. A venit însă o clipă în 
care situaţia lui n-a mai fost sigură de fel: poliţia îi călca pe 
urme şi de la o zi la alta putea să fie prins. Când l-am 
întâlnit eu, aceasta era situaţia lui. El a consimţit să scrie o 
scrisoare pe care s-o semneze şi s-o adreseze unei pretinse 
amante din Londra; mi-a adus după aceea un complice, un 
hoţ ajuns cârciumar şi s-a pus la cale o mică scenetă. Colar 
urma să închirieze o cămăruţă la cârciumar; acesta urma 
să-l denunțe, poliţia trebuia să vină şi să nu-l mai găsească 
pe Colar care, cu ajutorul sutei de mii de franci trebuia să 
se afle în drum spre America; poliţia urma să găsească însă 
scrisori şi, printre ele, scrisoarea pentru Londra în care el 
se lăuda cu furtul portofelului, furt atribuit lui Fernand 
Rocher. 


— Ia te uită! Dar ştii că e ingenioasă povestea? exclamă 
cavalerul. 

— Destul de ingenioasă, răspunse cu modestie sir 
Williams. 

— Şi a fost găsită scrisoarea? 

— Mai mult decât atât! A fost găsit şi Colar. 

— Înseamnă că a negat... 

— Nu, pentru că era mort, sfârşi cu răceală sir Williams, 
îl omorâse cârciumarul ca să-i fure suta de mii de franci... 

— Şi scrisoarea? 

— Scrisoarea se afla în portofelul pe care-l avea Colar 
asupra lui. A fost găsit şi cadavrul şi portofelul. 

Aceasta fu versiunea pe care baronetul sir Williams o 
povesti cavalerului de Lacy cu privire la evenimentele care 
se desfăşuraseră la Paris şi la Bougival. 

În ochii cavalerului, baronetul rămânea un gentleman 
perfect, un cavaler desăvârşit care nu se dădea înapoi de la 
nimic pentru a câştiga inima femeii pe care o iubea. 

— Ei bine, spuse cavalerul de Lacy după ce reflectă timp 
de câteva minute, cred că nu mai avem de făcut decât un 
singur lucru... 

— Şi anume? 

— Să-i aducem la cunoştinţă domnişoarei de Beaupreau 
succesul dumitale. 

— “Tocmai asta am şi eu intenţia să fac. 

— Şi să-i ceri să-şi ţină cuvântul! 

— A, nu, asta nu! spuse baronetul. 

— Cum? exclamă domnul de Lacy, renunţi? 

— Câtuşi de puţin, răspunse sir Williams cu prefăcută 
durere. Dar domnişoara Hermine mi-a făcut această 
promisiune într-un moment de exaltare şi nu ar fi câtuşi de 
puţin frumos din partea mea să i-o reamintesc. 

Domnul de Lacy ridică din umeri: 

— Să fim serioşi! exclamă el, promisiunea e promisiune. 
Hermine îţi va acorda mâna ei. 


— Vreau să sper dar nu vreau câtuşi de puţin s-o 
constrâng. 

Iar sir Williams îşi spunea: „Acest brav cavaler, e cam 
slăbuţ, la minte, se vede că n-are habar cum se lucrează cu 
femeile, obţii totul de la ele cu deosebire atunci când nu le 
ceri nimic...” 

În acest moment al discuţiei dintre domnul de Lacy şi sir 
Williams, se auzi în curte tropotul unui cal şi apăru Jonas. 

Fidelul lector al doamnei de Kermadec sosea direct de la 
castelul Gen&ts şi era purtătorul unei scrisori pe care 
castelana o trimitea cavalerului. 

Domnul de Lacy o deschise şi citi: „Scumpul meu vecin, 
lată, au trecut opt zile de la plecarea lui sir Williams. 
Hermine trăieşte de atunci într-o continuă înfierbântare şi 
se topeşte văzând cu ochii. 

I-a făgăduit oare baronetul că se va întoarce? Îl iubeşte? 
Nu ştiu nimic. Mă întreabă însă în fiecare zi dacă nu am 
primit veşti de la dumneata! lar eu trag de aici concluzia că 
nu dumneata eşti acela care o interesează, ci el. 

Ştii cumva pe unde umblă baronetul? 

Se va întoarce? Ţi-a scris? 

Te rog, trimite-mi o vorbă, a dumitale. 

Baroana de Kermadec”. 

Cavalerul întinse aceasta scrisoare lui sir Williams. 

Baronetul sări în sus de bucurie şi îşi spuse: 

— Cred că a sosit ceasul victoriei. 

El scoase după aceea din buzunarul său un ziar, se 
apropie de o masă şi începu să scrie. 

Un ceas mai târziu Jonas era din nou pe cal şi avea 
asupra lui un plic voluminos pentru domnul de Beaupreau 
şi o scrisoare din partea cavalerului şi adresată baroanei. 

Cavalerul scria: „Doamnă şi scumpă vecină, Sir Williams 
a sosit în această clipă şi este mai trist ca niciodată; trag de 
aici concluzia că este îndrăgostit lulea de nepoţica 
dumneavoastră. El are de gând ca mâine să plece la Gents 
călare şi nădăjduieşte să vadă risipindu-se norul acela de 


tristeţe care acoperă fruntea domnişoarei Hermine, căreia 
îi sărut amândouă mâinile ca şi domniei-voastre, de altfel. 

Cavaler de Lacy.” 

Baronetul sir Williams către domnul de Beaupreau, La 
castelul Gents. 

„Scumpe tată-socrule, Cred că partida este câştigată! 

Fiica dumitale mi-a promis formal mâna ei dacă-l salvez 
pe scumpul său Fernand. Trimit aici alăturat o scrisoare 
pentru ea şi un articol din Gazeta Tribunalelor. 

Aştept răspunsul dumitale la Manoir. 

Al dumitale, sir Williams”. 

Domnul de Beaupreau primi această scrisoare la numai 
un ceas după sosirea baronetului la cavalerul de Lacy. 

În ultimele câteva zile Hermine arăta îngrozitor; 
plânsese, se rugase... 

Îşi dorise ca, în cazul în care baronetul îl salva pe 
Fernand să devină soţia lui... şi spera ca apoi să moară. 

Scrisoarea lui sir Williams, pe care i-o dădu domnul de 
Beaupreau, era concepută astfel: „Domnişoară, Era, din 
nenorocire, vinovat... 

Şi cu toate acestea l-am salvat şi în clipa de faţă tot 
Parisul crede în nevinovăția lui. Vă puteţi convinge de 
aceasta din lectura ziarului pe care vi-l trimit. 

În clipa în care mă pregătesc să părăsesc pentru 
totdeauna aceste pământuri ale Franţei, unde am avut atât 
de suferit, aş voi, domnişoară, să am o ultimă întrevedere 
cu dumneavoastră, nu pentru a vă reaminti despre o 
făgăduiala pe care aţi făcut-o, desigur, într-o clipă de 
rătăcire pricinuită de durerea care v-a lovit, ci pentru a vă 
spune adio pentru totdeauna. Mă veţi refuza?” 

Hermine citi scrisoarea şi deschise după aceea Gazeta 
Tribunalelor: „O dramă care ar fi trebuit să se desfăşoare în 
faţa Curţii cu juri, se scria în articol, şi-a aflat un 
deznodământ mult mai puţin spectaculos în cabinetul 
judecătorului de instrucţie. 


Cititorii noştri îşi aduc, fără îndoială, aminte de 
arestarea unui funcţionar de la ministerul afacerilor 
externe, acuzat de a fi furat un portofel cuprinzând treizeci 
de mii de franci din casa de bani a şefului său de birou, 
domnul de B..., care avea o încredere deplină în acest 
funcţionar al său. 

Acuzatul protestase energic susţinându-şi nevinovăția, 
dar dovezile erau copleşitoare. 

Descoperirea într-o cârciumă aflată aproape de Paris a 
unui asasinat şi a unei scrisori aflate asupra cadavrului vin 
să arunce o lumină nouă asupra întregii afaceri. 

În dimineaţa în care a fost săvârşit furtul, un bărbat 
îmbrăcat în haine de comisionar a intrat în biroul în care se 
afla tânărul funcţionar, iar casa de bani era deschisă, şi i-a 
adus acestuia o scrisoare...” 

Urmau apoi toate detaliile cuprinse în pretinsa scrisoare 
adresată de Colar domnişoarei Emille Foulbeuf şi articolul 
se încheia cu aceste cuvinte: „Domnul Fernand Rocher a 
fost de îndată eliberat şi este în afară de orice îndoială că el 
va reintra la Ministerul afacerilor externe unde era un 
funcţionar foarte apreciat”. 

Câteva clipe, domnişoara de Beaupreau crezu că va muri 
de bucurie; îşi aduse apoi aminte de făgăduiala făcută lui sir 
Williams şi îi scrise aceste câteva rânduri: „Domnule, 
Nimeni nu iubeşte, din păcate, decât o singura dată în 
viaţă; dar dacă o afecţiune plină de recunoştinţă vă va 
putea face să uitaţi de dragostea la care aţi avea dreptul 
din partea femeii care va purta numele dumneavoastră, îmi 
puteţi cere mâna prin cavalerul de Lacy. 

Mă voi strădui să vă închin viaţa mea şi voi fi o soţie 
cinstită. 

Hermine”. 

În momentul în care baronetul primi această scrisoare 
pe care o aştepta, de altfel, căci el contase pe loaialitatea 
domnişoarei de Beaupreau, se mulţumi să-şi spună: 


— Biata fată! O să-şi dea atâta osteneală de pomană. Eu 
vreau zestrea şi nu dragostea ei. Nu sunt un tip sentimental 
şi dacă ar fi vorba să iubesc, cred că inima mea ar înclina 
mai degrabă spre micuța Jeanne, care ar putea deveni o 
încântătoare amantă şi încă în ciuda lui Armand... 

Şi baronetul îi scrise domnului de Beaupreau: „Am adus 
de la Paris toate actele necesare din care rezultă că sunt 
baronetul sir Williams, de origină irlandeză. Ele sunt în 
perfectă regulă. 

Cavalerul de Lacy porneşte călare pentru a cere oficial, 
din partea mea, onoratului tată-socru, mâna fiicei sale; 
trebuie să grăbim lucrurile, să cumpărăm două strigări de 
la biserică şi să facem nunta peste optzile. 

A doua zi după nuntă, scumpul meu complice, vom cere, 
şi eu ştiu bine cui, cele douăsprezece milioane şi-ţi voi 
îngădui s-o iubeşti pe Cerise pe care ţi-am păstrat-o cu 
multă grijă, hoţoman bătrân! 

Al dumitale, sir Williams”. 

CAPITOLUL LVII. 

Opt zile după ce fusese trimisă această scrisoare, vechea 
reşedinţă de la Gen&ts îmbrăcase, încă de la ceasurile opt 
dimineaţa, haine de sărbătoare; servitorii, plugarii, ţăranii 
din împrejurimi se înghesuiau în straie sărbătoreşti iar 
doamna baroană de Kermadec îşi îmbrăcase ea însăşi o 
rochie de gală, care data încă de pe vremea Imperiului. 

La orele nouă sosiră mai multe trăsuri care aduceau 
castelani de prin împrejurimi şi pe notarul care trebuia să 
redacteze actul. 

Apăru după aceea o trăsurică eleganta din care 
descinseră baronetul sir Williams şi cavalerul de Lacy, 
oaspetele şi martorul său. 

Sir Williams era radios. 

Peste câteva ceasuri avea, să fie soţul Herminei şi cele 
douăsprezece milioane aveau să-i aparţină. 

Cât despre domnişoara de Beaupreau, aceasta se trezise 
de dimineaţă cu sentimentul pe care-l încearcă martirii 


înainte de a păşi spre supliciu. 

Sclavă a cuvântului pe care şi-l dăduse pentru salvarea 
lui Fernand, ea avea să devină soţia lui sir Williams pentru 
că acela pe care-l iubise şi pe care-l iubea încă era liber. 

În rochia ei albă de mireasă, Hermine, palidă ca o statuie 
de marmoră, apăru în faţa oaspeţilor din salon ca o victimă 
destinată călăului. Domnul de Beaupreau îi oferise braţul 
său. Mama ei păşea alături. 

Hermine izbutise să-şi ascundă atât de bine chinul în 
ultimele câteva zile, se prefăcuse atât de bine că l-a şters pe 
Fernand din inima ei şi că l-a înlocuit cu sir Williams, încât 
izbutise să înşele până şi ochiul vigilent al mamei sale. 

Therese o credea pe fiica ei fericită şi socotea că 
paloarea de pe chipul său se datoreşte numai emoţiei, 
fireşti, în preajma unui asemenea eveniment ca acela ce 
avea să fie înfăptuit. 

Actul dotal urma să fie semnat către orele nouă; la zece, 
tinerii căsătoriţi urmau să plece cu trăsura în satul vecin 
pentru a fi căsătoriţi de către ofiţerul stării civile; la prânz 
urma să aibă loc ceremonia religioasă. 

În aceeaşi seară cei doi tineri căsătoriţi aveau să plece la 
Paris şi, împreună cu ei, trebuiau să vină, în ciuda vârstei, 
doamna de Kermadec şi cavalerul de Lacy care ţinea să-l 
însoţească pe sir Williams. Deci, în clipa în care sună ora 
nouă, porţile marelui salon de Ia Gencts fură deschise şi 
tânăra mireasă apăru la braţul tatălui său, iar în spatele lor 
păşea mama fetei, la braţ cu sir Williams. 

Invitaţii de prin împrejurimi şi soțiile lor nu mai 
conteneau cu elogiile cu privire la aerul nobil şi distins al 
acestui străin bogat pe care dragostea îl făcea să ia de soţie 
o fată aproape lipsită de avere. 

Notarul, un bătrânel uscăţiv şi cu perucă, luase loc în 
faţa mesei murmurând: 

— Frumoasă avere, pe legea mea! Dacă documentele 
transmise din Irlanda prin notar şi prin şeriful din Dublin 
sunt exacte, e o avere magnifică, princiară! 


Baronetul, ne dăm seama, produsese cât mai multe acte 
false pentru a lăsa să se creadă că cele zece mii de lire 
sterline venit pe care şi le atribuise singur, sunt reale. 

Oaspeţii erau de faţă, viitorii soţi erau de faţă, sosise ora. 

Doamna de Kermadec, pe jumătate culcată pe jilţul ei, 
porunci să fie închise uşile şi să plece servitorii. 

— Domnule notar, spuse ea, vreţi să ne citiţi actul dotal 
pe care l-aţi redactat? 

Notarul se ridică, puse pana jos, îşi puse ochelarii, tuşi şi 
scoase un voluminos caiet cu hârtii pecetluite. Dar, în clipa 
în care îşi începea lectura, el fu întrerupt de zgomotul unor 
roţi, de pocnituri de bici şi de strigăte venind din curte. 

Invitaţii se priveau unii pe alţii; unul deschise o 
ferestruică şi se uită afară. 

— A sosit un poştalion, spuse el şi coboară trei persoane. 

Auzind zgomotul, auzind aceste cuvinte, sir Williams se 
simţi cuprins de ameţeală şi păli. 

Hermine, care aproape că nu mai era conştientă şi care 
se simţea cu atât mai nenorocită cu cât se apropia ceasul, 
Hermine tresări şi simţi că sufletul ei prinde nădejdi noi... 

Uşa se deschise şi în pragul ei se ivi un om. 

— Domnul conte Armand de Kergaz! anunţă valetul. 

Şi Armand, îmbrăcat în negru, palid, solemn ca un 
judecător, intră încet şi se duse drept către baroana de 
Kermadec, fără să arunce măcar o privire lui sir Williams. 

— Doamnă, îi spuse el, vă cer iertare pentru îndrăzneala 
de a mă înfăţişa dumneavoastră fără să fi fost aşteptat şi 
mai ales într-o asemenea împrejurare; dar sunt silit să o fac 
deoarece există un motiv deosebit de grav. 

— Domnule conte, răspunse baroana mirată, oricare ar fi 
motivul care v-a îndemnat, fiţi binevenit. 

— Doamnă, reluă domnul de Kergaz, eu sunt executorul 
testamentar al răposatului baron Kermor de Kermarouet, 
un nobil de origină bretonă, mort în urmă cu două luni şi 
care a lăsat o avere de douăsprezece milioane de franci. 

Armand se întoarse atunci către baronetul sir Williams. 


— Nu este aşa, domnule, cifra e exactă? întrebă el. 

Sir Williams era deosebit de palid; el răspunse totuşi: 

— Nu ştiu, domnule, de ce îmi puneţi mie această 
întrebare. Nu-l cunosc nici pe baron şi nici cifra averii sale. 
— Aşa! spuse Armand, eu bănuiam contrariul. Dar să 

trecem peste asta... 

Şi adresându-se din nou baroanei: 

— Doamnă, spuse el, vreţi să-l rugaţi pe domnul notar să 
ne lase puţin singuri? 

Notarul se înclină şi ieşi trecând în camera vecină, în 
care se aflau oaspeţii. 

CAPITOLUL LVIII. 

Armand se apropie atunci de doamna de Beaupreau, 
palidă şi emoţionată, căci nu ştia ce nouă nenorocire se va 
abate asupra fiicei sale, deoarece Hermine se prăbuşise în 
clipa în care intrase Armand, şi îi întinse în tăcere 
medalionul pe care Kermor, în ultimul său ceas, i-l dăduse 
ca semn de recunoaştere, ca mijloc de a o regăsi pe aceea 
pe care o căutase atâta timp. 

— Această bijuterie, îi spuse el, nu v-a aparţinut, oare, 
niciodată, doamnă? 

Văzând medalionul, doamna de Beaupreau scoase un 
strigăt şi se simţi învăluită de o lume întreagă de amintiri; 
se revedea în hanul de la frontiera spaniolă, îşi aminti de 
toate detaliile acelei înspăimântătoare nopţi. 

Şi, în ciuda anilor, în ciuda faptului că viaţă ei fusese un 
exemplu de virtute, obrajii ei roşiră şi îşi plecă fruntea ca un 
om vinovat. 

— Doamnă, îi spuse Armand în şoaptă, omul acela şi-a 
răscumpărat vina şi Dumnezeu l-a pedepsit; în ultimul său 
ceas m-a însărcinat să vă cer iertare, dumneavoastră şi 
fiicei dumneavoastră... fiicei sale. 

Apoi, ridicând vocea şi adresându-se domnului de 
Beaupreau: 

— Va trebui ca actul dotal al domnişoarei Hermine să fie 
refăcut, domnule, ţinându-se seama de averea imensă pe 


care o aduce soţului său. Baronul Kermor de Kermarouet, 
al cărui executor testamentar sunt, numeşte ca 
moştenitoare a întregii sale averi pe domnişoara Hermine 
de Beaupreau, care, în faţa legii, este fiica dumneavoastră. 

Şeful de birou îşi înăbuşi un strigăt şi privi către sir 
Williams şi către ceilalţi martori ai acestei scene. Sir 
Williams rămăsese ca trăsnit. 

Doamna de Kermadec avea impresia că visează; 
Hermine şi mama ei tremurau ca două frunze aflate în 
bătaia vântului de toamnă. Atunci, Armand se îndreptă 
către baronet şi-l măsură cu privirea. 

— Aţi fost abil, domnule, îi spuse el; şi dacă aş fi sosit cu 
o zi mai târziu, aţi fi izbutit să ajungeţi soţul domnişoarei 
Hermine şi aţi fi pus mâna pe cele douăsprezece milioane. 

Sir Williams era însă un tip tare; zdruncinat la început, el 
îşi revenise şi ridică privirea: 

— La drept vorbind, domnule, nu înţeleg ce vreţi să 
spuneţi când vă referiţi la abilitatea mea, răspunse el. Acum 
cinci minute nici nu aveam idee despre faptul că 
domnişoara de Beaupreau avea zestre şi socoteam că sunt 
destul de bogat şi pentru mine şi pentru dânsa. 

— Într-adevăr? spuse Armand de Kergaz. Eu am auzit 
spunându-se cu totul altceva. Mi s-a vorbit despre un om 
care ar purta un nume de împrumut, un om gonit din 
Londra ca hoţ şi ca şef de bandă, venit la Paris cu gândul să 
facă avere. Se pare că individul acesta aflase despre 
moştenirea domnului de Kermarouet şi că ţesuse în taină un 
plan vast, ale cărui fire sunt astăzi, aproape în întregime, în 
mâinile mele... 

Şi socotind că nu mai este cazul să-i dea şi alte explicaţii, 
Armand se duse la uşă şi strigă: 

— Fernand! Fernand! 

La auzul acestui nume, sir Williams se cutremură, 
Hermine scoase un strigăt şi se sprijini de zid ca să nu cadă. 

Fernand apăru. 


În urma lui păşea o femeie, o femeie îmbrăcată în negru, 
cu fruntea plecată, având atitudinea umilă a celor care se 
recunosc vinovaţi. Era Baccarat. 

Fernand se duse drept către domnul de Beaupreau şi-l 
privi în ochi. 

Baccarat se îndreptă către Hermine şi se aşeză în 
genunchi în faţa ei. 

Armand se propti în faţa lui sir Williams măsurându-l cu 
privirea. 

— Domnule, spuse Fernand cu vocea unui om nevinovat, 
care demască o calomnie, nu se află aici nici un judecător 
de instrucţie şi nici procurorul regelui; nu se află decât 
familia căreia, vai, îi sunteţi cap dar nu vă va trăda. Ştiţi 
foarte bine care a fost drumul pe care au pornit cele 
treizeci de mii de franci din casa dumneavoastră de bani, o 
ştiţi mai bine decât oricine altcineva şi vă scutesc de 
obligaţia de a relata aici această întâmplare; dar presupun 
că nu veţi refuza să proclamaţi sus şi tare că banii nu s-au 
aflat nici o clipă în mâna mea şi că eu nu sunt un hoţ! 

— Domnişoară, murmura Baccarat, m-am dovedit o 
femeie nebună şi nedemnă şi în măsura în care îmi va sta în 
puteri, vreau să îndrept răul pe care l-am făcut. Numele 
meu este Baccarat. 

Şi în câteva cuvinte, cu ochii plini de lacrimi, Baccarat 
povesti cum a devenit instrumentul orb mânuit de sir 
Williams şi de domnul de Beaupreau. 

În acelaşi timp, Armand se adresa lui sir Williams: 

— Auzi, diavole? Edificiul înălţat de tine se năruie, răul 
este înfrânt... Auzi, Andrea? 

Domnul de Kergaz întinse atunci mâna spre uşă şi spuse 
un singur cuvânt adresându-se fratelui blestemat, geniului 
rău care fusese în sfârşit doborât: 

— Pleacă! 

Îl luă pe Fernand de braţ, îl conduse alături de Hermine, 
le uni mâinile şi le spuse: 

— Sunteţi demni unul de celălalt. 


Amândoi scoaseră un singur strigăt de bucurie şi 
Fernand căzu la picioarele Herminei sub privirile 
emoţionate ale Theresei care avea ochii plini de lacrimi. 

Sir Williams izbucni în sfârşit, ochii săi scăpărau fulgere 
de mânie, buzele lui erau înspumate iar capul îi era lăsat, 
mândru, pe spate. 

Se apropie de Armand şi îi spuse: 

— Ai învins încă o dată, frate, dar va suna şi ceasul tău. 
Mă voi răzbuna! 

În acelaşi timp, doamna de Beauprau îşi privea soţul cu 
privirea dispreţuitoare pe care o au victimele pentru călăii 
lor. 

— Vreau să sper, domnule, îi spuse ea, că nu veţi lua 
parte la căsătoria fiicei mele cu omul pe care aţi vrut să-l 
dezonoraţi şi de aceea vă cer să plecaţi la Paris. 

Şi această femeie, care suferise douăzeci de ani din 
cauza acestui bărbat, această femeie în sfârşit revoltată 
întinse mâna şi-i arătă călăului ei uşa: 

— leşi! îi spuse ea. 

Iar domnul de Beaupreau plecă, cu ochii în jos, aşa cum 
făcuse înaintea lui sir Williams. 

Atunci, Baccarat, care plângea încă îngenunchiată, se 
ridică şi spuse: 

— Adio, domnişoară... Adio, domnule Fernand... Fiţi 
fericiţi! 

Şi cu pasul şovăielnic al celor ce merg la moarte, ea se 
îndreptă spre uşă. 

Armand alergă în urma ei şi o opri: 

— Vino, copila mea, îi spuse el sprijinind-o, oricât de mari 
şi oricât de multe ţi-ar fi păcatele, Dumnezeu îi iartă pe cei 
ce au iubit, pentru că, o dată cu aceasta, au suferit. 

— Vino, tată-socrule, îi spunea sir Williams lui 
Beaupreau, târându-l după el către poştalionul domnului de 
Kergaz în care îl pofti să urce, am fost înfrânți dar ne vom 
răzbuna. O vei avea pe Cerise, iar Jeanne va fi amanta mea. 


Am părăsit-o pe Jeanne în clipa în care se afla sub 
impresia ultimului bun-rămas rostit de sir Williams, de acel 
fals conte de Kergaz care pretindea că o iubeşte ca un 
nebun şi al cărui limbaj era insinuant ca cel al diavolului. 

În opt zile de când o părăsise, domnişoara de Balder era 
într-o stare de agitaţie nemaiîntâlnită şi în sufletul ei se 
loveau gânduri contrarii. 

El era omul pe care-l iubea cu adevărat? El! adică fiinţa 
pe care vreme îndelungată o crezuse altcineva şi ale cărei 
trăsături înflăcărate îi aprinseseră sufletul... Sau, poate, 
ceea ce simţea pentru omul acesta care o salvase din 
mâinile unui mizerabil nu era dragoste, ci numai prietenie 
plină de recunoştinţă? 

Jeanne simţea că înnebuneşte, se întreba cine este 
bărbatul pe care-l iubeşte, servitor sau stăpân, se întreba 
dacă dragostea ei merge către bărbatul acela cu fruntea 
mare şi senină, sau către cel al cărui zâmbet era plin de un 
fermecător mister. 

— Nu! Nu! îi spunea adesea Cerisei, este cu neputinţă... 
Nu era, nu se putea să fi fost un servitor... 

Dar Cerise tăcea. 

Într-o seară se auzi în curte zgomotul unei trăsuri. 

Cele două fete se aflau una lângă cealaltă, în dormitorul 
Jeannei. În cameră era aproape întuneric. 

Uşa se deschise şi o dată cu ojerbă de lumini se zări 
silueta unui bărbat. 

Era sir Williams. 

— Domnul conte de Kergaz, anunţă un valet. 

Jeanne tresări şi se ridică repede. 

Sir Williams alergă spre ea, se lăsă într-un genunchi în 
faţa ei şi îi sărută mâna: 

— În sfârşit! şopti el, te văd din nou! Jeanne, dragostea 
mea... 

Fata îl privi... 

Infernul zămislise în făptura lui pe cel mai frumos dintre 
diavoli; era atât de frumos, încât până şi Lucifer ar fi fost 


gelos pe el; era palid şi trist aşa cum sunt cei ce nu trăiesc 
decât din dragostea lor. 

Jeanne se simţi copleşită şi abia izbuti să-şi înăbuşe un 
strigăt. 

O luă în braţele sale şi-i spuse: 

— Jeanne, dragostea mea, Jeanne, singura mea iubire... 
ai ajuns să însemni pentru mine viaţa... Jeanne, iată-mă, 
sunt aici pentru totdeauna, nu te voi mai părăsi şi vei fi soţia 
mea! 

Iar Jeanne fremăta de emoție cu ochii întredeschişi. 

Şi cu toate acestea i se părea că vocea lui are ceva 
batjocoritor, ceva drăcesc şi i se mai părea că în privirea lui 
plină de dragoste zăreşte o strălucire de bucurie diabolică, 
iar în zâmbetul său fermecător vedea, parcă, o urmă de 
ură. 

Şi Jeanne se gândi atunci la Armand. 

Sir Williams îşi îndreptă privirile asupra Cerisei. 

— Copila mea, îi spuse el, ai să-l vezi din nou pe Leon... 

Cerise scoase un strigăt şi se clătină. 

— Ai să-l vezi... iar mâine, vei fi soţia lui, continuă sir 
Williams. 

Biata fată se prăbuşi pe un scaun, aproape leşinată. 

Sir Williams alergă alături de ea, scoase din buzunar un 
flacon, îi dădu să bea câteva picături şi fata îşi reveni. 

— Scumpa mea copilă, reluă sir Williams, du-te în 
pavilionul din parc, ştii care, nu-i aşa? Acela unde baba te 
tortura, acum n-o să mai dai peste ea, fii pe pace. Urcă-te în 
camera în care ai stat două zile şi aşteaptă... N-o să ai mult 
de aşteptat... Leon va veni şi el. 

Şi sir Williams o sărută frăţeşte pe Cerise pe frunte. Fata 
se aruncă, fericită, în braţele Jeannei şi fugi ca o căprioară 
lăsându-i singuri pe domnişoara de Balder şi pe falsul conte 
de Kergaz, porumbiţa şi vulturul. 

Sir Williams o însoţi pe Cerise până la uşă, după care se 
întoarse lângă Jeanne. 

În umbră, ochii lui sclipeau de bucurie. 


— Mă voi răzbuna, îşi spuse el, fără îndoială. 

Inima Cerisei bătea cu putere. 

Sir Williams îi spusese că avea să-l vadă din nou pe Leon. 

Şi Cerise alergă prin săli şi prin coridoare fără să-şi dea 
seama că peste tot era întuneric şi că această casă, de 
obicei plină de servitori, era acum pustie. 

Într-adevăr, s-ar fi putut spune că o mână misterioasă 
alungase toate fiinţele care, cu un ceas mai devreme, 
umpleau clădirea. 

Nu se mai vedea nici trăsura care se făcuse auzită cu 
puţină vreme în urmă şi care, la rândul ei, dispăruse fără 
urmă. 

Sir Williams făcuse vid în jurul său pentru ca intenţiile lui 
criminale să nu fie tulburate de nimeni. 

Cerise nu-şi dădu însă seama de nimic; ea alergă fără să 
se oprească prin parc, ajunse la pavilion şi simţea că inima 
îi bate cu putere şi că fruntea îi este plină de sudoare. 

Avea să-l vadă din nou! 

Dar cât întuneric era în jurul ei! 

Cerise ajunse la uşa pavilionului. Aceasta era 
întredeschisă şi se vedea o rază de lumină venind din 
interior. Cerise deschise uşa şi văzu în vestibul o lampă. 

Vestibulul era pustiu. 

Fremătând de emoție, fata luă lampa şi urcă la primul 
etaj, urmând în felul acesta cu fidelitate indicaţiile primite 
din partea lui sir Williams; ea pătrunse apoi în camera în 
care baba Fipart o ţinuse prizonieră timp de trei zile. 

Puse lampa pe cămin şi se aşeză, încrezătoare în 
făgăduiala baronetului şi convinsă că Leon Rolland, 
logodnicul şi acum soţul ei, singurul bărbat pe care-l iubea 
cu adevărat, avea să vină s-o strângă în braţele sale. 

Şi, într-adevăr, abia se aşezase, când de afară se auziră 
zgomote şi ea putu să distingă paşii unui bărbat care urca 
scara. 

Cerise îşi duse mâna la inimă; ar fi vrut să se ridice, dar 
nu izbuti s-o facă. Emoţia o ţintuise pe scaun. Dintr-o dată, 


apăru un bărbat. 

— Leon, murmură Cerise. 

Dar imediat după aceea scoase un strigăt, un strigăt de 
disperare şi de groază. Nu era Leon; era domnul de 
Beaupreau. 

Cerise îl recunoscu de îndată pe bărbatul acela în haine 
albastre, cu palton alb, pe bărbatul acela hidos, cu chipul 
unui monstru. 

Beaupreau intră şi închise uşa. 

— A! micuța mea, spuse el pe jumătate galant şi pe 
jumătate batjocoritor, ce bucurie că te pot întâlni din nou... 

Cerise se ridicase şi se refugiase în celălalt colţ al 
încăperii. 

— Cum! rânji Beaupreau, fugim de prieteni? Fugim de 
cei ce ne vor binele? Vai, vai, vai... 

Şi se îndreptă spre ea; Cerise zvâcni însă cu abilitate şi 
izbuti să pună masa între ei doi. 

— Haide, haide, spuse odiosul babalăc, lasă prostiile, 
fetiţo, când o să pici de oboseală şi o să vină rândul meu... 

— Leon! Leon! strigă fata, disperată. 

Beaupreau izbucni în râs. 

— Bun! spuse el, înseamnă că l-ai crezut! Mare şmecher 
acest sir Williams, p'onoarea mea! Dar trebuie să ştii că pe 
mine mă aşteptai, scumpete, numai pe mine şi că Leon nici 
gând n-are să vină! Suntem singuri, uşa este încuiată iar sir 
Williams nu mai are nici un interes, de această dată, s-o 
facă pe protectorul... 

— Ajutor! Leon! Ajutor! strigă Cerise cât putu de tare, 
căci îşi dăduse seama că era pierdută. 

Dar ţinea cu orice chip să scape. Beaupreau o fugărea. 

Timp de cinci minute se desfăşură o cursă furibundă şi 
victima încerca în fel şi chip să se apere de călăul ei, 
ridicând fel de fel de piedici, masa, scaunele, patul. 

Dintr-o dată, însă, se simţi slăbită; picioarele începură 
să-i tremure şi privirea i se întunecă. Sir Williams îi dăduse 
să bea un narcotic şi nu un întăritor. 


Izbuti să mai facă doar câţiva paşi, după care scoase un 
strigăt înspăimântător şi se prăbuşi învinsă de somnolenţa 
pe care opiul o răspândea în trupul ei. 

Beaupreau scoase un chiot de bucurie şi de triumf, dar 
în clipa imediat următoare se auziră paşi pe scară; un minut 
mai târziu uşa zbură în bucăţi. 

Apărură doi bărbaţi, cu privirile amenințătoare, 
aruncând fulgere în jurul lor, iar unul dintre ei se azvârli 
asupra omuleţului care se pregătea s-o pângărească pe 
tânără, îl trânti la pământ şi-i puse piciorul în piept. 

— A! mizerabile, sosesc la timp, rosti el şi să ştii că ai 
greşit spunându-i că nu voi mai veni. 

Era Leon Rolland; celălalt bărbat era Armand de Kergaz. 

— Leon... murmură Cerise cu vocea stinsă... Leon... cred 
că sunt pe moarte... 

Fata închise ochii şi-şi lăsă capul pe spate de parcă s-ar fi 
aflat într-adevăr în ultimele ei clipe; în acelaşi timp 
lucrătorul o ridică şi o strânse în braţele sale; Cerise îşi 
adună atunci toate puterile, ochii ei se deschiseră şi în 
ciuda narcoticului care o stăpânea şi care-i întuneca 
minţile, glasul său izbuti să articuleze: 

— Jeanne, acolo... în casă... salvaţi-o pe Jeanne. 

CAPITOLUL LIX. 

Prin ce împrejurare a putut fi salvată biata Cerise? 

Cum au putut Leon Rolland şi Armand de Kergaz, care 
căutaseră atâta amar de vreme ascunzătoarea, s-o afle în 
ultima clipă? 

Nu vom putea explica toate acestea decât făcând un pas 
înapoi şi întorcându-ne la două dintre personajele care au 
fost puţin neglijate în ultimele capitole. 

Ne referim la Rocambole şi la văduva Fipart. 

Baronetul sir Williams ghicise în fiul adoptiv al văduvei, 
în haimanaua aceea neruşinată, însuşirile care stau la 
temelia unui asasin înţelept şi a unui hoţ plin de 
îndrăzneală. 


Rocambole avea sânge rece, era curajos, era foarte isteţ 
la minte şi, mai ales, deosebit de discret. Tăcea ca un 
mormânt. 

Dacă ştia o taină, Rocambole n-o dezvăluia decât după ce 
scosese din ea tot ceea ce se putea scoate. 

Baronetul intuise toate acestea şi îşi spusese: 

— Iată-l pe înlocuitorul lui Colar, dacă nenorocirea se va 
abate asupra mea şi nu voi pune mâna pe milioane, ceea ce 
mi se pare foarte puţin probabil, dar chiar dacă voi umfla 
banii căsătorindu-mă cu Hermine, voi continua războiul 
împotriva lui Armand. 

În mintea lui, Rocambole era unul din oamenii cei mai 
potriviţi şi el îl investi cu puteri nelimitate în momentul în 
care plecă spre Bretania. 

— Mă duc, îi spusese el, într-o călătorie destul de 
fructuoasă... ceva, aşa, cam la un milion câştig... 

Rocambole schiţă un gest de admiraţie, cu toate că sir 
Williams îi spusese că e vorba de un milion şi nu de 
douăsprezece. 

— Lovitura o să fie dată, probabil, peste vreo 
cincisprezece zile, continuă baronetul. 

— Frumoasă lovitură, căpitane. 

— Şi dacă, la întoarcere, fetiţele vor fi fost bine păzite, o 
să ai şi tu partea ta. 

— Şi s-ar putea şti cam despre cât e vorba? întrebă cu 
obrăznicie puştiul. 

— Asta depinde. 

— Şi totuşi... 

— Ei bine, făcu sir Williams, poate zece sau 
douăsprezece hârtii de o mie. 

— E! spuse Rocambole, să facem mai bine o socoteală 
rotundă, căpitane! 

— Poftim? 

— Şi eu vă promit că veţi fi slujit cum trebuie şi că poliţia 
n-o să pună mâna pe cele două domnişoare. 

— Şi ce numeşti tu socoteală rotundă? 


— Douăzeci în loc de douăsprezece. 

— Scump! 

— Treaba bună se plăteşte şi nu e niciodată prea 
scumpă! 

— Fie, spuse sir Williams. 

Şi el plecă dându-i lui Rocambole instrucţiuni foarte 
amănunțite cu privire la cele două fete şi lăsându-i un pumn 
de ludovici pentru cheltuieli neprevăzute. 

Îndată după plecarea lui, Rocambole se instală în casa 
din strada Beaujon şi începu să poruncească în calitate de 
stăpân, după care plecă la Bougival, la bătrâna Fipart. 

Baba era cuprinsă de remuşcări; se căia pentru că-l 
vânduse pe Nicolo lui sir Williams, iar Rocambole o găsi 
prăpădită rău. 

— Mamă, îi spuse el, nu trebuie să-ţi pară rău; ce-a fost a 
fost. 

— A! suspină văduva Fipart, nu era rău de loc, sărmanul 
Nicolo. 

— Nu, în afară de faptul că te bătea zdravăn... 

— E adevărat, dar asta nu mă împiedică să... Şi bătrâna 
îşi acoperi faţa cu palmele. 

— Cu siguranţă că au să-l trimită la ghilotină, spuse ea 
plângând. 

— E! Nu durează decât câteva secunde. 

Văduva se simţi înfiorată. 

— Am mai văzut eu chestii de-astea, spuse rece 
Rocambole, la bariera Saint-Jacques... Pe lumea asta 
trebuie să le vezi pe toate şi să te obişnuieşti cu toate... Nu 
se ştie niciodată... M-am gândit că poate o să mi se întâmple 
şi mie şi am vrut să ştiu cum vine treaba... 

Văduva Fipart scoase un geamăt. 

Rocambole pricepu că într-un moment de disperare, 
văduva putea foarte bine să se ducă din nou la comisar şi să 
facă noi mărturisiri care ar fi schimbat toată povestea. 

— Mamă, îi spuse el, toate astea sunt fleacuri! Vorba e 
vorbă şi tu o să-ţi găseşti un bărbat mai ceva ca Nicolo, din 


toate punctele de vedere... N-a valorat el niciodată patru 
mii de franci, atât cât ţi-a dat căpitanul pentru treaba asta. 

Auzind de patru mii de franci, văduva se mai linişti. 

— Ascultă, mamă, să nu crezi că patru mii mai mult sau 
mai puţin au vreo importanţă la căpitan; dacă eşti cuminte, 
eu îţi promit opt mii. 

Văduva se uită la el. 

— Tu? întrebă ea, tu îmi promiţi? 

— Îţi promit şi mă ţin de cuvânt. 

— Tu? 

Şi văduva se uita la Rocambole cu uimire. 

— Fii pe pace, spuse puştiul, ştiu foarte bine ce spun; şi 
căpitanul va face ceea ce îi voi spune eu. 

— Atunci, spuse văduva Fipart ştergându-şi dintr-o dată 
lacrimile, în loc de opt, cere-i zece! 

— Fie şi zece, spuse Rocambole fericit s-o vadă revenind 
la sentimente mai bune, dar o să fii cuminte? 

— O să ne cumpărăm o prăvălie la Bercy, reluă văduva 
trecând la alte probleme. Este locul negustorilor de vin la 
Bercy şi toţi fac avere acolo. 

— Da, îi spuse Rocambole, dar o să depui mărturie cum 
trebuie la Curtea cu juri? 

Văduva suspină din nou. 

— O să fiu nevoită... 

— Şi fără poticneli, fără şovăieli şi, mai ales, fără nici o 
vorbă despre... 

— Da, da, îţi promit. 

— De altfel, spuse Rocambole, căpitanul este plecat şi nu 
se întoarce decât peste cincisprezece zile. Până atunci, sper 
că Nicolo va fi judecat şi n-o să ai banii decât după... după 
ce-o să-l ajusteze de-un cap! 

Şi Rocambole începu să râdă încântat de gluma lui. 

Văduva Fipart se înfioră; după aceea însă, perspectiva 
de a avea o prăvălie cu vinuri la Bercy o linişti din nou. 

— La urma urmelor, spuse ea, începea să îmbătrânească, 
avea şi chelie... 


— Îi căzuseră şi dinţii... sfârşi haimanaua. 

Din ziua aceea văduva Fipart nu se mai gândi la Nicolo şi 
rămase ascunsă când la Bougival, când la Port-Marly, la 
bătrânul pescar, complicele său. 

Rocambole călătorea mereu între Bougival şi Paris, Paris 
şi Bougival, veghea ca ordinele căpitanului să fie executate 
şi nu se aventura niciodată în plină zi în împrejurimile 
cârciumii în care murise Colar, căci se temea că locurile 
sunt supravegheate de oamenii contelui de Kergaz. 
Trecuseră în felul acesta zece zile. 

Într-o seară, - Rocambole se afla în strada Beaujon - un 
poştalion pătrunse în curte şi Rocambole îi zări pe sir 
Williams şi pe domnul de Beaupreau care soseau din 
Bretania. 

Se ştie ce se petrecuse acolo şi cum se năruiseră toate 
planurile baronetului datorită sosirii neaşteptate a contelui 
de Kergaz. Sir Williams se grăbea să ajungă la Paris pentru 
a o lua cu elpe Jeanne şi pentru a o abandona pe Cerise lui 
Beaupreau. 

Sir Williams avea o figură gânditoare; chiar dacă nu era 
omul să se lase doborât de un asemenea insucces, el nu se 
putea împiedica să gândească şi gândurile sale i se citeau 
câteodată pe faţă. 

Nu mai era omul stăpânit de un calm englezesc şi pe al 
cărui chip să nu se citească nimic. Obişnuitul său zâmbet îi 
dispăruse de pe buze. 

Era un om cu totul schimbat. 

În privirile sale mocnea un foc ascuns dar pe chipul său 
se instalase o paloare nervoasă. 

— O! O! gândi Rocambole căruia nu-i scăpase niciunul 
din aceste amănunte, să nu fi reuşit lovitura şi să fi căzut 
milionul în apă? 

Dar baronetul îl întrebă pe un ton sec: 

— Sunt la locul lor? 

— Se înţelege, căpitane. 

Un suspin de uşurare ieşi din pieptul lui Beaupreau. 


— A! tată socrule, spuse baronetul, bine că nu pierdem 
chiar totul. 

Sir Williams îi dădu atunci lui Rocambole noi instrucţiuni 
şi îl trimise la Bougival să pregătească atentatul căruia 
Cerise era gata să-i pice victimă şi care o aştepta, poate, pe 
Jeanne. 

Rocambole îi lăsă pe baronet şi pe domnul de Beaupreau 
să se odihnească şi să aştepte căderea nopţii în casa din 
strada Beaujon, după care se duse la Bougival pentru a 
executa ordinele primite. De opt sau zece zile el bătea acest 
drum şi nu observase nici o persoană suspectă pe 
drumeagul care ducea de la Bougival la vilă. 

Ca de obicei, drumul era pustiu; la întoarcere se făcuse 
însă noapte şi încă o noapte întunecoasă. 

— Cred că în noaptea asta se vor petrece lucruri destul 
de amuzante la vilă; dar mie puţin îmi pasă. Eu ştiu că 
mutra căpitanului mă face să cred că s-a isprăvit cu 
milionul... Asta-i bună! se opri el dintr-o dată, dacă mă 
trage pe sfoară şi dacă cele douăzeci de mii... Drace! 
puteam să pun mâna pe banii ăştia, dacă-i spuneam 
contelui unde sunt puştoaicele! 

O umbră îi tăie calea. 

— Cine-i acolo! întrebă puştiul, căutând cu înfrigurare 
un cuţit în buzunar. 

Umbra nu scoase nici un cuvânt; ea nu-i dădu însă nici 
răgazul de a gândi şi nici timpul de a căuta un cuţit. Dintr- 
un salt umbra fu lângă el şi Rocambole simţi două braţe 
viguroase care-l strângeau cu putere şi o voce surdă îi 
şoptea la ureche: 

— A! Am pus mâna pe tine, banditule şi de această dată 
ai să vorbeşti...! 

Şi Rocambole, care continua să încerce să-şi deschidă 
cuțitul, simţi dintr-o dată ceva rece şi ascuţit apăsându-i 
gâtul... 

Lama unui pumnal! 

CAPITOLUL LX. 


Înainte de a merge mai departe, trebuie să explicăm 
această neplăcută întâlnire a lui Rocambole. 

Contele Armand de Kergaz îl lăsase pe Leon Rolland la 
Paris cu misiunea de a continua cercetările şi de a căuta să 
descopere unde le ascunsese sir Williams pe cele două fete. 

Leon se învârtise nopţi de-a rândul prin preajma 
cârciumii, nădăjduind să-l întâlnească pe Rocambole, sau să 
dea de văduva Fipart. 

Speranţele sale se dovediră deşarte. 

Rocambole era de nevăzut. 

Or, în ziua aceea, chiar în clipa în care sir Williams sosea 
la Paris, Armand de Kergaz, cuprins de o ciudată presimţire 
în momentul în care i se adusese la cunoştinţă plecarea 
baronetului, Armand, cum spuneam, se întorcea în locuinţa 
lui din strada Culture-Sainte-Catherine. 

Contele schimbase zece cai pe drum şi cu toate că sir 
Williams avea un avans de cinci ore, el se afla mereu pe 
urmele lui, la fiecare schimbare a cailor avea veşti despre el 
şi nu-i pierduse urma decât la bariera d'Enfer. 

Era însă convins că sir Williams avea să se oprească în 
strada Beaujon. Leon aştepta acasă. 

În urma unui ordin al contelui, lucrătorul alergă pe 
Champs-Elysees şi se ascunse în preajma casei baronetului. 

Leon văzu caleaşca prăfuită de atâta drum, îl văzu apoi 
pe Rocambole şi se luă după el. Puştiul o porni pe Champs- 
Elysees, străbătu piaţa Arcului de Triumf, luă o birjă şi 
porunci: 

— La Bougival! 

Leon care era pe urmele lui, îl auzi dând această 
poruncă, scoase un carneţel din buzunar, scrise câteva 
cuvinte în grabă şi dădu biletul unui comisionar care-l duse 
domnului de Kergaz. 

În acest bilet se spunea: „Rocambole se duce la Bougival, 
iar eu mă ţin după el; aflaţi-vă cât mai repede cu putinţă pe 
şosea, în dreptul morii de la Marly; cred că nişte arme n-ar 
strica”. 


Şi în timp ce comisionarul alerga cu acest bilet, Leon 
Rolland continua să-l urmărească pe Rocambole, căci luase 
şi el o trăsură şi poruncise birjarului să nu piardă din 
vedere birja din faţă. 

La Rueil se dădu jos din trăsură şi continuă urmărirea în 
goană. În momentul în care Rocambole ajunse la Bougival, 
se lăsase noaptea. 

Acolo, Rocambole se dădu jos din trăsură, dar porunci 
birjarului să-l aştepte. 

Leon continua să-l urmărească. 

Rocambole o apucă pe unicul drum care duce de la şosea 
către biserică, porni apoi pe o potecă laterală, se înfundă 
într-o mulţime de poteci neumblate şi pătrunse în curtea 
vilei prin poarta cea mică din parc. 

Ascultând de primul îndemn care-i veni în minte, Leon 
era cât pe ce să continue urmărirea şi să intre o dată cu el; 
simţea că Cerise e acolo. 

Din fericire însă el reflectă şi îşi dădu seama că intrând 
în vilă ar intra, poate, în capcana unor duşmani necunoscuţi 
şi că, în felul acesta, nu ar mai putea în nici un caz să 
comunice cu Armand de Kergaz. 

Se opri gândind că Rocambole avea să iasă, fără îndoială 
şi că atunci lucrurile se vor desfăşura cu totul altfel. 

Şi Leon se culcă pe iarbă şi îşi scoase din buzunar 
cuțitul. El pândea cu ochii şi cu urechile. Trecu un ceas. 
Puțin după aceea se auzi un zgomot. Era portiţa vilei care 
se deschidea. 

Leon Rolland nu se clinti. 

Rocambole ieşise şi o pornea pe acelaşi drum pe care-l 
străbătuse venind. 

Leon se ridică atunci dintr-o dată, se repezi asupra lui, îl 
strânse cu braţele lui viguroase şi-i puse vârful pumnalului 
în gât. 

Rocambole voi să se zbată, să strige după ajutor. 

El simţi însă vârful cuţitului care se pregătea să taie şi-l 
auzi pe Leon spunându-i: 


— Dacă spui un singur cuvânt, dacă scoţi un singur 
strigăt, te omor ca pe un câine. 

Şi lucrătorul, care era deosebit de puternic, îl răsturnă 
pe derbedeu, îi puse genunchiul în piept, îi scoase cravata 
şi-i puse un căluş zdravăn. 

— Acum n-o să mai ţipi. 

Îi legă apoi mâinile cu batista lui, îl ridică pe spate şi 
plecă aşa cu el spre şosea, unde avea întâlnire cu domnul 
de Kergaz. 

Leon îşi făcuse socoteala că, datorită cailor săi foarte 
buni, contele de Kergaz trebuia să fi sosit de câteva minute. 

Şi nu se înşelase. 

La oarecare depărtare de moară stătea o trăsură şi, 
văzându-o fără felinare, Leon nu se îndoi nici o clipă că este 
trăsura contelui. 

CAPITOLUL LXI. 

Într-adevăr, era Armand. Contele aştepta îngrijorat 
rezultatul cercetărilor întreprinse de Leon Rolland. 

Coborâse din trăsură şi stătea pe aproape. 

Auzind paşi, el strigă: 

— Dumneata eşti, Leon? 

— Eu suni. 

Lucrătorul sosea în goană, în ciuda greutăţii pe care o 
purta în spate şi-l azvârli pe Rocambole la picioarele 
contelui spunând: 

— lată-l pe acest mic bandit; de data aceasta nu ne mai 
scapă. 

Îi puse din nou genunchiul pe piept şi-i propti cuțitul în 
gât; apoi, îi scoase căluşul din gură. 

— Acum o să vorbeşti? întrebă el. 

Timp de zece minute cât durase cursa, Rocambole, 
zăpăcit la început de atacul neaşteptat al lui Leon Rolland, 
îşi redobândise prezenţa de spirit şi sângele rece care nu-l 
abandona decât în foarte rare cazuri. 

— E limpede, îşi spusese el, că au pus mâna pe mine şi că 
n-o să-mi dea drumul cu una, cu două. Dacă nu spun o 


vorbă, au să mă omoare; dacă vorbesc, mă omoară 
căpitanul sau, în cel mai bun caz, nu-mi mai dă cei douăzeci 
de mii de franci. Şi într-un caz şi în celălalt, sunt pierdut. 

Toate acestea fiind lămurite, Rocambole nu contenea să 
sucească şi să răsucească lucrurile pe o parte şi pe alta. 

Dintr-o dată, îi veni o idee; şi în timp ce Leon îl arunca la 
picioarele contelui, el îşi spunea: 

— Căpitanul părea foarte amărât astăzi şi se poate foarte 
bine să fi pierdut milionul. Dacă aşa stau lucrurile, sunt în 
aer... cu atât mai mult cu cât o s-o ia pe puştoaică cu el şi o 
să-şi ia tălpăşiţa... Şi cine ştie dacă s-o mai întoarce? îmi 
risc viaţa pentru mult prea puţin. 

Continuându-şi raţionamentul, Rocambole adăugă: 

— Contele o iubeşte pe puştoaică. Dacă-i vând pontul, e 
în stare să plătească mai mult decât căpitanul... Merită să 
încerc! 

— Ai de gând să vorbeşti? repetă Leon Rolland. 

— Sigur că o să vorbesc... îşi spuse Rocambole, dar nu 
de pomană... Să nu ne grăbim... Oamenii ăştia nu mă vor 
ucide imediat... ei vor să afle ceva... 

Şi Rocambole, răspunzând întrebării ce-i fusese 
adresată, spuse: 

— Ce vreţi să vă spun? 

— Să ne spui unde se află Cerise. 

— Nu ştiu. 

— Unde se află Jeanne? întrebă contele care până atunci 
nu scosese o vorbă. 

— Nu ştiu. 

Rocambole simţi cuțitul lui Leon înfigându-se. 

— Nu ştiu, repetă el. 

Leon se întoarse spre conte. 

— Să-l omor? întrebă el. 

— Ai s-o faci numaidecât, răspunse rece domnul de 
Kergaz. 

— Aiurea! gândi Rocambole, păstrându-şi calmul, ai o 
inimă prea bună pentru asta, băieţică! 


— De unde veneai când am pus mâna pe tine? continuă 
Leon interogatoriul. 

— Veneam de la plimbare, răspunse Rocambole, care 
continua să fie calm în ciuda faptului că era ameninţat cu 
moartea. 

— Minţi... 

— "Tot ce se poate, răspunse rece Rocambole, 

— Nu va spune nimic, zise contele, nici dacă-l omori... 

Cuţitul lui Leon se făcea tot mai bine simţit. 

— Mă iertaţi, domnule conte, spuse Rocambole; este 
evident că dacă mă ucideţi, n-am să spun nimic; dar este tot 
atât de evident că n-am să vorbesc numai ca să nu mor. 

— Dar pentru ce ai să vorbeşti? 

— Pentru bani. Cuvintele mele trebuie cântărite în aur. 

— Cât? 

Armand îi făcu semn lui Leon, acesta îşi îndepărtă cuțitul 
dar continuă să-l ţină pe Rocambole imobilizat. 

— Domnule conte, răspunse rece Rocambole, înainte să 
întrebi cât costă o marfă, te uiţi la ea. După ce veţi afla ce 
anume vreau eu să vând, vom discuta şi despre preţ. 

— Să auzim, ce vrei să-mi vinzi? 

— Mai înainte, domnule conte, răspunse Rocambole, 
trebuie să-mi daţi o lămurire. 

— Vorbeşte. 

— Aţi aflat vreodată despre călătoria pe care baronetul 
sir Williams a făcut-o în Bretania? 

— Da. 

— Şi despre un anume milion... 

— Afacerea a fost ratată, răspunse Armand, care ghicise 
gândul ascuns al lui Rocambole. Am ajuns la timp. 

— O! O! gândi Rocambole, se schimbă direcţia vântului... 
Cred că n-am făcut rău gândindu-mă puţin... Căpitanul îmi 
băga mâna în buzunar. 

Şi Rocambole continuă cu glas tare: 

— Domnule conte, eu ştiu unde se găseşte domnişoara 
Jeanne, ştiu unde se află Cerise. Eu sunt acela care le 


păzeşte. Numai eu vă pot spune unde sunt. Ca să tac, mi s- 
au promis, din partea căpitanului douăzeci de mii de 
franci... 

— Îi ai ca să vorbeşti, spuse Armand. 

— Nu ajunge, domnule conte şi asta din două motive: în 
primul rând, pentru că dumneavoastră sunteţi un virtuos şi, 
în al doilea rând, pentru că virtutea trebuie întotdeauna să 
plătească mai scump decât viciul. 

— Dublez suma, răspunse domnul de Kergaz dezgustat. 

— Tot nu ajunge, domnule conte; şi asta pentru că peste 
o oră, veţi oferi, domnule conte, o jumătate din averea 
dumneavoastră pentru a împiedica ceea ce trebuie să se 
întâmple. 

Armand se înfioră, iar Leon simţi cum broboane de 
sudoare rece se prelingeau pe tâmplele lui. 

— Ce trebuie să se întâmple? întrebă Armand cu glasul 
înfundat. 

— Domnişoara Jeanne, pe care baronetul a reuşit s-o 
convingă că el este contele de Kergaz, iar dumneavoastră 
servitorul lui... 

Contele scoase un strigăt de furie. 

— Peste o oră, încheie Rocambole cu răceală, căpitanul 
sir Williams o va fi sedus pe logodnica dumneavoastră, dacă 
preferaţi această formă... 

— Vorbeşte! strigă Armand, ce vrei? Îţi dau cuvântul 
meu de nobil că vei fi plătit. Dar spune-mi unde este 

— Avem încă destul timp pentru a preciza condiţiile, 
răspunse liniştit haimanaua. Îngăduiţi-mi să vă mai dau 
câteva amănunte. Şi Rocambole adăugă: 

— În timp ce domnişoara de Balder va cădea în mâinile 
căpitanului, un bătrân cu decorație, un oarecare domn de 
Beaupreau, aşa mi se pare, o să-i spună tot felul de poveşti 
domnişoarei Cerise, după ce i se va fi dat să bea ceva... 

Leon îşi înăbuşi cu greu un strigăt. 

— Vedeţi, domnule conte, continuă Rocambole, că şi 
marfa mea, aşa cum o fi, are şi ea calităţile ei şi am să vă 


spun acum cât costă... De câtva timp se ivesc în mintea mea 
tot felul de idei... Mi-a venit chef să mă fac cinstit... să mă 
stabilesc şi eu, undeva, prin provincie şi să mă însor... Dacă 
aş avea o sută de mii de franci... 

— Îi vei avea, răspunse contele. 

— Adevărat? 

— Îţi dau cuvântul meu. 

— Hm! răspunse Rocambole, dacă ar fi fost căpitanul 
acela care şi-ar fi dat cuvântul, aş fi preferat o poliţă, fiind 
însă vorba de dumneavoastră... fie! Risc... să mergem... 

Leon încetă să mai ţină piciorul pe pieptul său, iar 
Rocambole se ridică numaidecât şi spuse: 

— Veniţi, domnule conte, veniţi... Nu avem timp de 
pierdut... 

Rocambole îi conduse pe Leon Rolland şi pe domnul de 
Kergaz în casa în care Beaupreau încerca să uzeze de forţă 
împotriva Cerisei. 

În timp ce Leon se socotea cu domnul de Beauprâau, 
Armand zbura afară. 

Rocambole îl aştepta. 

— Repede, domnule conte, să ne grăbim, timpul ne 
goneşte din urmă... Şi vă rog să vă încărcaţi pistoalele. 

Şi Armand se îndreptă în goană spre vila în care Jeanne 
se şi afla, poate, în stăpânirea infamului Andrea. 

Jeanne şi falsul conte de Kergaz rămăseseră singuri. 

Valetul care anunţase sosirea baronetului pusese 
lumânarea pe cămin şi se retrăsese. 

Fata, aşezată pe un jilţ, era pradă unei emoţii fără de 
margini. 

Sir Williams se afla la genunchii ei, îi săruta mâinile şi îi 
şoptea cuvinte calde... 

Şi Jeanne, zăpăcită, emoţionată, înnebunită de acest 
diavol, se simţi cuprinsă de ameţeală în faţa privirilor sale 
pătrunzătoare, la auzul glasului său, la arsura buzelor sale 
care-i mângâiau mâinile. 


— Jeanne!... Jeanne, dragostea mea, spunea sir Williams, 
te iubesc, Jeanne... şi mă vei iubi şi tu... 

Şi el îndrăznea să-i vorbească de fericire, de viitor, de o 
viaţă lungă petrecută în doi, mână în mână; şi răsunau în 
glasul său armonii misterioase, tainice... 

Jeanne, topită, încerca să nu audă acest înflăcărat 
discurs, încerca să se cramponeze de imaginea ştearsă a lui 
Armand, care rămăsese în sufletul ei, în ciuda tuturor celor 
petrecute. 

Şi se întâmplă dintr-o dată un lucru ciudat: uitând, 
poate, pentru o clipă de rolul său, sau împins şi el de 
pasiune, sau crezând că victoria nu-i mai poate scăpa, fapt 
este că sir Williams îndrăzni să-şi apropie buzele de buzele 
fetei... 

Arsura acestei atingeri o făcu pe Jeanne să scoată un 
strigăt, se simţi răscolită, îşi veni în fire şi se eliberă din 
braţele lui. 

— Nu, nu, strigă ea, niciodată! Nu vă iubesc! 

Apoi i se păru că se face lumină în mintea ei şi adevăruli 
se înfăţişă; privindu-i ochii, îşi dădu seama că omul acela o 
minţea şi-i spuse: 

— Nu, nu eşti, nu poţi să fii contele de Kergaz! Un nobil 
nu s-ar purta în felul acesta... 

Jeanne se dădu înapoi şi voi să fugă. 


Sir Williams citi în privirile ei că era hotărâtă să-i opună 
rezistenţă; el pricepu că această femeie pe care aproape că 
o fascinase era acum plină de dispreţ pentru fiinţa lui şi îşi 
dădu seama că acest dispreţ urca din suflet şi se prefăcea în 
vorbă... şi pricepu că Jeanne nu-l va iubi niciodată! Dar sir 
Williams voia să se răzbune şi în clipa aceea Don Juan îşi 
aruncă masca! 

— Da, spuse el, ai dreptate, nu sunt câtuşi de puţin 
contele Armand de Kergaz! Mă numesc Andrea, Andrea 
dezmoştenitul, Andrea blestematul; Andrea frate al celui pe 
care-l iubeşti şi pe care eu îl urăsc aşa cum infernul urăşte 
cerul... 

Un rânjet de diavol ieşi din gâtul său şi fulgere sclipeau 
în privirile lui. 

— Dar mă vei iubi în ciuda voinţei tale! strigă el. 

O prinse atunci pe Jeanne în braţele lui viguroase, aşa 
cum îşi prinde un tigru prada şi îşi lipi pentru a doua oară 
buzele de ale ei. 

— Suntem singuri... îi spuse el, cum nu se poate mai 
singuri... şi Armand nu te va putea salva...! 

În clipa în care rostea aceste cuvinte, se făcu auzită o 
voce de tunet şi uşa fu deschisă cu putere: 

— Te înşeli, Andrea, clipa aceasta nu este clipa victoriei 
tale, ci este clipa în care vei muri! 

Un bărbat cu privirea numai flăcări, un bărbat pe care 
mânia îl făcuse de nerecunoscut se îndreptă atunci spre sir 
Williams şi îi lipi de frunte ţeava unui pistolet. 

— În genunchi, porunci el, în genunchi, mizerabile! Vei 
muri! 

Sir Williams era un om curajos, dar apropierea morţii 
răspândi pe chipul său o paloare lividă şi trupul îi fu 
scuturat de fiori. Pistoletul era lipit de fruntea lui. 

Armand se întoarse atunci către Jeanne şi-i spuse încet: 

— Doamnă, omul acesta v-a făcut foarte mult rău; el 
merită să fie ucis; dar omul acesta s-a născut din aceeaşi 
mamă cu mine... Vreţi să-l iertaţi? 


— O! iartă-l, iartă-l! Armand, dragul meu Armand! şopti 
Jeanne punând în aceste cuvinte tot sufletul ei. 

Armand îşi retrase arma şi-i spuse lui sir Williams, care 
rămăsese neclintit: 

— În numele mamei noastre pe care tu ai ucis-o, în 
numele Marthei, victima ta, în numele acestei pure şi 
nevinovate copile pe care buzele tale au încercat s-o 
murdărească, te iert! Du-te, blestematule şi fie ca Domnul 
să se îndure într-o bună zi de tine, de tine, acela care nu te- 
ai îndurat niciodată, de nimeni! 

Opt zile după aceea, către ceasurile unsprezece, la 
biserica Saint-Louis se celebrau trei căsătorii. 

Domnul conte Armand de Kergaz se căsătorea cu 
domnişoara Jeanne de Balder. 

Domnul Fernand Rocher îşi lega viaţa de aceea a 
domnişoarei Hermine de Beaupreau. 

Iar Cerise tocmai îşi pusese în deget inelul care o unea 
de Leon Rolland, cinstitul lucrător. 

Îngenuncheată pe dalele de marmoră ale bisericii, 
aproape de uşă, acolo unde în Evul Mediu stăteau 
cerşetoarele şi fetele pocăite, o femeie plângea şi se ruga 
cu multă aprindere. 

Această femeie era îmbrăcată în straiele simple ale 
tinerelor călugăriţe... 

I se spunea sora Louise. 

În lumea tinerilor zvăpăiaţi şi a femeilor galante, fusese 
cunoscută sub numele de Baccarat! 


SFÂRŞIT 


1 Bătălia celor Treizeci - episod din timpul războiului 
pentru Bretania, petrecut în ziua de 27 martie 1351; 30 de 


cavaleri francezi comandaţi de Beaumanoir au învins 30 de 
cavaleri englezi comandaţi de Richard Benborough. 

2 Sfânta Ligă a luat fiinţă în Franţa ca o confederație 
catolică, întemeiată fiind de către ducele de Guise în 1576 
cu scopul de a apăra catolicismul împotriva calvinismului şi, 
ca atare, de a-l înlătura de la domnie pe Henric al III-lea. 
Henric al IV-lea a înţeles că, înlăturând calvinismul, va 
putea desfiinţa şi Liga discreditată, de altfel, prin alianţa pe 
care o încheiase cu Filip al II-lea de Spania. 

3 Fronda este numele sub care a rămas în istorie 
războiul civil care a avut loc în Franţa în timpul lui Ludovic 
al XIV-lea.