Ponson du Terrail — [Rocambole 2 Dramele Parisului] 03 Clubul valetilor de cupa

— Ponson du Terrail — 


8. Versiune electronică: 
| V20 


Pierre Alexis Ponson du 
Terrail 


ROCAMBOLE 


Ciclul „Dramele Parisului” 


SID 
CLUBUL VALEŢILOR DE CUPĂ 
Volumul 3 


SAO 


Traducere de Petre Ciobanu 


2 


— Clubul valeţilor de cupă — 


Capitolul XLII 


După ce Baccarat puse stăpânire pe casă, prima ei grijă fu 
aceea de-a goni pe toţi servitorii pe care-i adusese Turquoise, cu 
excepţia cameristei. 

— Stăpâna este energică, gândi Baccarat; dar oricât de tare ar 
fi, ea a lăsat fără îndoială să transpire unele secrete, iar 
secretele încredințate servitorilor pot fi cumpărate cu aur. 

In privinţa aceasta, Baccarat greşea. 

Sir Williams îşi luase anumite precauţiuni, iar Turquoise 
avusese grijă să-şi concedieze chiar în ajun camerista, astfel 
încât aceea moştenită de Baccarat nu cunoştea nimic din 
secretele stăpânei ei. 

Tot ceea ce ştia era că în ajun Turquoise - după o scenă cu 
lacrimi şi disperări - ieşise îmbrăcată ca o muncitoare. 

Baccarat petrecu o noapte foarte agitată. 

Cu mare spaimă ea aştepta zorile, numărând orele. 

La ora 8 fix, sună! 

— Domnul Fernand Rocher se va prezenta astăzi dimineaţă şi 
va cere s-o vadă pe doamna. Il veţi introduce în salon şi-l veţi 
ruga să aştepte, fără să-i spuneţi că doamna nu este acasă. 

Camerista se înclină şi ieşi. 

Baccarat conta pe vizita matinală a lui Fernand. Era de 
presupus că, îndrăgostit cum era, Fernand va veni foarte 
devreme dimineaţa s-o vadă pe Turquoise. 

Şi Baccarat nu se înşelă. Chiar în momentul în care pendula 
bătea ora nouă, Fernand - care venise pe jos - suna la uşă. 

li deschise camerista. Baccarat nu dorise ca alt servitor să 
doarmă în casă şi deci în ajun plecaseră toţi. 

Fernand fu poftit în salon. 

— Doamna se îmbracă şi-l roagă pe domnul s-o aştepte, spuse 
subreta. i 

Fernand era palid şi foarte emoţionat. In ajun se reîntorsese 
acasă cu intenţia de a juca tare şi îşi minţise fără ruşine soţia. 

Hermine înţelese că demnitatea ei de mamă şi de soţie o 
obligă să păstreze o rezervă absolută. 

Soţul ei nu o mai iubea şi o şi minţea; orgoliul ei de femeie, de 


3 


— Ponson du Terrail — 


femeie virtuoasă, care nu-i permitea tranzacţii ruşinoase, o 
obliga să păstreze tăcerea şi să-i acorde soțului toată libertatea. 

Fernand ieşise din casă fără ca doamna Rocher să-l întrebe 
unde se duce. El ajunse la Turquoise, cu inima bătând grăbită, 
pradă unei puternice emoţii şi decis să nu accepte sacrificiul, pe 
care ea era gata să-l facă. El nu voia ca datorită dragostei ce i-o 
purta lui, ea să accepte o existenţă sărăcăcioasă, când până 
atunci trăise în bogăţie, îşi făcuse chiar un plan în această 
direcţie. Va trimite vicontelui de Cambolh titlurile de rentă şi 
preţul casei; apoi o va ruga pe Turquoise să accepte această 
casă ca un dar din partea lui. 

In salon totul era aranjat ca în ajun şi nu exista nimic care să-l 
facă pe matinalul vizitator să creadă că s-a schimbat ceva în 
casa aceea. 

Aşa că, în momentul în care auzi foşnetul unei rochii, fu 
convins că se apropie Turquoise. 

Uşa se deschise... 

Fernand - care se ridicase - făcu un pas înapoi, surprins. Nu 
intrase Turquoise... ci doamna Charmet. 

Dar nu mai era acea doamnă Charmet, femeia austeră, veşnic 
îmbrăcată în negru, consacrându-şi timpul şi averea pentru a 
ajuta pe săraci, pentru a smulge din ghearele viciului tinere fete. 

Era Baccarat! O Baccarat radiind tinereţe şi frumuseţe, o 
Baccarat redevenită cuceritoarea de altădată, femeia elegantă 
pe care întregul Paris a văzut-o la Longchamps urcându-se într-o 
caleaşcă cu patru cai şi plecând spre Daumont. 

Baccarat părea întinerită cu patru ani. Purta o frumoasă rochie 
de culoare ruginie a frunzelor ce cad toamna, decoltată, lăsând 
să se vadă culoarea de alabastru a frumoşilor ei umeri. 
Splendidul păr blond era pieptănat spre spate, lăsând liberă 
fruntea ei fru-moasă şi inteligentă. Pe braţu-i gol avea o brățară 
groasă de aur. 

— Bună dimineaţa dragă, îi spuse ea lui Fernand, cu un aer 
degajat, întinzându-i mâna. 

Şi ochii ei negri recăpătară privirea seducătoare a lui 
Baccarat, buzele ei, surâsul încântător care silise destul bărbaţi 
să-şi piardă raţiunea. 

Fernand rămase încremenit şi mut. 

— Ei bine! spuse ea, refuzi să-mi dai mâna? 

— Doamnă... Charmet!... bâlbâi Fernand stupefiat. 

— Te înşeli, frumosul meu prieten, nu mai sunt doamna 
Charmet... Doamna Charmet a murit, iar Baccarat a înviat. 

4 


— Clubul valeţilor de cupă — 


Spunând aceste cuvinte, îi oferi un scaun lui Fernand. 

— Eşti drăguţ că ai venit să mă vezi. Eşti primul prieten care 
salută transformarea mea şi este întotdeauna spiritual şi plăcut 
să fii primul. În dragoste doar vechimea are valoare. 

— Eşti nebună! murmură Fernand. 

— Mulţumesc pentru compliment, prietene. Eşti amabil ca un 
puşti şi prost crescut ca un licean, începe să-mi fie ruşine că-mi 
eşti prieten. Continuă... dacă pentru a-mi spune asemenea 
drăgălăşenii, ai venit să mă vezi la nouă dimineaţa... 

Fernand era atât de uluit, încât nu putea răspunde nimic. 

— Frumosul meu prieten, continuă Baccarat, poate că nu te 
aşteptai să mă găseşti aici? 

— Nu! spuse Fernand, încercând să-şi păstreze sângele rece, 
bineînţeles că nu. 

— Asta înseamnă că ai venit s-o vezi pe Turquoise? 

Fernand tresări. 

— Se poate, spuse el. 

— Turquoise a plecat! 

— Ce spui? 

— Sigur! Mi-am recumpărat propria mea casă; ea a fost deci 
obligată să plece. 

Fernand avu o tresărire. 

— Ai... răscumpărat... 

— Te miri? întrebă Baccarat cu un ton batjocoritor. Nu ştiai că 
această casă mi-a aparţinut? Nu-ţi aduci aminte că ai fost 
musafirul meu chiar în această casă? 

Ea îl privea ironic şi bănuitor în acelaşi timp. 

— Şi ai răscumpărat-o? 

— Da! Şi am şi plătit, dragul meu, o sută şaizeci de mii de 
franci, bani gheaţă! Aceşti bani Turquoise i-a trimis imediat 
înapoi vicontelui de Cambolh. 

La auzul acestui nume, Fernand avu o tresărire de mânie. Nu 
era totuşi convins. 

— Ce sunt aceste glume? 

— Eu nu glumesc, răspunse Baccarat. 

— Deci această casă îţi aparţine? 

— Da. 

— Şi casa ta? 

— Cea din strada Buci? 

— Da. 

Baccarat avu un surâs echivoc. 


5 


— Ponson du Terrail — 


— Cine ştie, poate am vându-o chiar ei. 

Şi cum Fernand o privea cu o mirare crescândă, continuă: 

— Dar nu vreau să te înşel, dragul meu. Turquoise n-are bani 
să cumpere case, aşa că doamna Charmet mai este încă 
proprietăreasă în strada Buci. Numai că Baccarat se va grăbi s-o 
vândă. 

— Am impresia că visez!... murmură Fernand. 

— De ce? 

— Pentru că nu te mai recunosc. 

Ea îl privi îndelung. 

— Ingratule! 

— Nu, reluă el, eu nu pot crede că doamna Charmet, femeie 
cinstită şi de spirit, virtuoasa doamna Charmet... 

— Ea nu mai există, scumpul meu... 

— Cum se poate, strigă el, tu, care de patru ani duci o viaţă 
exemplară, îţi vei relua viaţa ruşinoasă dinainte?... 

Baccarat râse batjocoritor, ceea ce îl descumpăni pe Fernand. 

— Dacă ai fi amabil şi m-ai asculta un minut măcar, nu vei mai 
scoate exclamaţiile astea. Nu voi folosi fraze inutile, ci îţi voi 
povesti doar o istorioară. 

— Spune... te ascult. 

— A fost odată o femeie păcătoasă care, din prăpastia 
ticăloşiei în care trăia, a zărit la un moment dat un colţ albastru 
de cer şi pe acest petec de azur, o stea. Steaua se numea iubire. 
Bărbatul pe care-l iubea, era un om sărac, care iubea o fată la fel 
de săracă şi cinstită, pe care voia s-o ia de soţie. 

— Destul! spuse Fernand, ştiu despre cine vorbeşti. 

— Aşteaptă totuşi, scumpule. Fiindcă cunoşti povestea asta, 
voi trece peste amănunte şi voi ajunge direct la concluzii. 

— Fie, consimţi Fernand, care-şi aplecă fruntea sub privirea lui 
Baccarat. 

— Această femeie deveni criminală, din dragoste; apoi 
cuprinsă de remuşcări, se sacrifică; îl salvă pe bărbatul pe care-l 
iubea, îndepărtă din calea lui toate obstacolele şi până la sfârşit 
îl văzu căsătorit şi fericit... Şi atunci, cum ea încă îl mai iubea, 
păcătoasa deveni virtuoasă, şi doamna Charmet se născu din 
cenuşa lui Baccarat. 

— Vezi bine că glumeşti tot timpul, murmură Fernand, deci 
eşti tot doamna Charmet. 

— Greşeşti! scumpul meu. Dragostea a făcut dintr-o femeie 
păcătoasă, o femeie cinstită; dar femeia cinstită redevine 
păcătoasă, în ziua în care dragostea ei dispare. 

6 


— Clubul valeţilor de cupă — 


Fernand scoase un strigăt de mirare. 

- Scumpul meu, reluă Baccarat, în ziua în care m-am retras 
dinaintea rivalei mele, adică dinaintea unei femei tinere, cinstite, 
care a devenit soţia ta, am luat drept virtute ceea ce nu era de 
fapt decât un acces de disperare şi am rupt cu prima mea 
existenţă. Dar iată că o femeie la fel ca mine, o femeie care nu 
valorează nimic... 

— Doamnă, strigă Fernand cu o iritare neaşteptată, insulţi 
femeia pe care o iubesc! 

Aceste cuvinte o loviră pe Baccarat drept în inimă. Ea păli, se 
clătină, îşi trecu mâna pe frunte şi păstră un moment de tăcere 
penibilă. 

Dar Fernand nu înţelese nici durerea acestei femei şi nici cât 
de ruşinoasă fusese purtarea lui. 

— Doamnă, reluă el cu răceală, pentru că eşti gazdă şi pentru 
că Jenny a părăsit această casă, spune-mi cel puţin... 

Baccarat îşi reveni, se îndreptă şi continuă calmă: 

— Vrei să ştii unde a plecat Jenny? Nu doresc să-ţi ascund 
acest lucru. O vei găsi în strada Blanche nr. 17. 

Şi, cu-n gest plin de demnitate, Baccarat îl concedie pe 
Fernand, care o salută şi ieşi. 

Dar în momentul în care Fernand nu se mai afla în cameră, 
tânăra femeie nu-şi putu reţine lacrimile. 

— Dumnezeule! spuse ea, voiam să-l fac să se reîntoarcă la 
soţia lui vorbindu-i raţional, dar n-am putut să opresc bătăile 
sărmanei mele inimi... Cât de slabi sunt oamenii!... Şi Baccarat 
suspină profund. 


Capitolul XLIII 


Două ore mai târziu, Baccarat alergă în strada Faubourg Saint- 
Antoine şi îşi opri trăsura la poarta atelierului lui Leon Rolland. 

Urcă repede scara şi nu se opri decât la uşa lui Cerise. 

Chiar tânăra femeie îi deschise uşa. Cerise nu mai era decât o 
umbră. Avea ochii roşii din cauza lacrimilor pe care le vărsa în 
taină. Se aruncă în braţele surorii sale, fără să-şi dea seama de 
schimbarea produsă în îmbrăcămintea acesteia. 

— Fii bine venită, îi spuse ea, îmi pare atât de bine că ai venit 
să mă vezi, sufăr îngrozitor. 

Cerise era singură la acea oră. Mama lui Leon ieşise, iar 


7 


— Ponson du Terrail — 


acesta din urmă era fără îndoială în atelier. 

Cerise o luă de mână pe Baccarat şi o duse în micul salonaş 
pe care Leon îl mobilase altădată pentru ea cu atâta gust şi 
bucurie şi se aşezară împreună pe o canapea. 

— Mica mea surioară, murmură Baccarat, ce schimbată eşti! 

Cerise îşi apăsă mâinile pe inimă. 

— Draga mea, viaţa pentru mine a devenit un infern! 

Baccarat îi luă mâinile. 

— Vreau să sper..., spuse ea. 

Cerise izbucni în lacrimi şi tăcu. 

— Oare, strigă Baccarat, acest om e un monstru că te face să 
suferi atât? 

— Nu, răspunse Cerise, el însuşi suferă ca un condamnat. 

— Şi el suferă? 

— De moarte. 

— E nebun? 

— Da, nebun de durere... căci această creatură infamă nu-l 
iubeşte. 

Şi cum Baccarat părea să nu înţeleagă, Cerise adăugă: 

— L-a si părăsit. 

— Ea? 

— Da, răspunse Cerise. 

— Cu atât mai bine! In momentul în care ameţeala loviturii îi 
va trece, va reveni la tine. 

Şi Baccarat strângând mâinile lui Cerise adăugă: 

— Nu ştii tu că toate trec cu timpul, chiar şi dragostea? 

Vorbind astfel, Baccarat uita că şi ea iubea acelaşi om pe 
care-l va iubi întotdeauna, sau mai de grabă nici ea nu credea în 
aceste cuvinte de consolare cu care încerca să uşureze durerea 
Cerisei. 

— Da, continuă ea, totul trece cu timpul, totul, chiar şi 
dragostea... sau mai ales dragostea... când este născută din 
unirea hazardului cu-n moment de nebunie... Şi spui că ea l-a 
părăsit?... 

— De trei zile. 

— Eşti sigură? 

Cerise înclină afirmativ din cap. 

— Atunci e cazul să speri, micuța mea. S-ar putea să fie 
aproape ora în care-ţi va cere iertare în genunchi. 

Un surâs trist apăru pe buzele lui Cerise. 

— II voi ierta, spuse ea; de fapt l-am iertat dinainte. Aş fi 
consimţit din toată inima să rămân cu durerea mea; dacă n-ar fi 

8 


— Clubul valeţilor de cupă — 


fost şi el nefericit; dar suferă atât de mult! 

Cerise încercă să-şi domine emoția. 

— Dacă ai şti, spuse ea, de aseară parcă-i disperat... în 
noaptea aceasta a vrut să se sinucidă. 

Baccarat avut un gest de surpriză: 

— Să se sinucidă? întrebă ea. 

— Da. Şi-a petrecut noaptea plimbându-se de la un capăt la 
altul al camerei, vorbind singur şi lovindu-se cu capul de pereţi. 
L-am rugat să doarmă, dar m-a repezit, aşa cum mă repede de 
câtva timp, când încep să vorbesc cu el. Deodată a deschis 
fereastra; dar mi-am dat seama ce vrea să facă, am scos un 
strigăt, m-am repezit şi l-am reţinut exact în momentul în care 
voia să se arunce. S-a întors, mi-a aruncat o privire buimacă şi 
mi-a spus: 

„— De ce m-ai reţinut?” 

„— Nefericitule! am strigat, la copilul tău nu te gândeşti? Uiţi 
că ai un copil?” N-am vrut să-i vorbesc despre mine... ştiam că 
nu mă mai iubeşte. 

Cerise, cuprinsă de emoție, îşi ascunse capul în mâini şi 
Baccarat văzu cum lacrimile îi curg printre degete. 

— Când a auzit vorbindu-se despre copilul lui, a tresărit şi a 
şovăit. S-a apropiat de leagăn, a privit copilul cum dormea, l-a 
sărutat pe frunte şi a început să plângă. 

„— Sunt un mizerabil! mi-a spus el, iartă-mă, eşti un înger”. 

— Mi-a sărutat mâna şi apoi, cum încerca să se îndrepte spre 
uşă, am vrut să-l rețin: 

„— Unde mergi?” 

„— Lasă-mă să ies, am nevoie să iau puţin aer... mă sufoc.” 

„— Léon, am avut eu atunci puterea să-i spun, îmi promiţi că 
nu te vei sinucide?”. 

„— Da, îmi răspunse el”. 

„— Îmi juri?” 

„— Da.” 

„— Pe copilul nostru?” 

„— Da, ţi-o jur... dar lasă-mă acum, de fapt nici nu sunt demn 
să mai rămân aici”. 

— A plecat, l-am auzit cum coboară scara hohotind. L-am 
aşteptat tot restul nopţii, dar nu s-a întors. Astăzi dimineaţă, 
neliniştită, am alergat la atelier... l-am găsit lucrând. Dar avea 
ochii roşii şi era palid ca un mort... cred că a suferit îngrozitor. 
Urmându-şi obiceiurile, a urcat către orele 11 pentru a mânca 


9 


— Ponson du Terrail — 


ceva... dar nu-i era nici foame, nici sete... N-a văzut nimic 
altceva decât copilul. L-a ţinut timp îndelungat în braţe, i-a 
vorbit, i-a surâs; nu mi-a vorbit nici mie, nici mamei lui. 

— Dar, întrebă Baccarat, atunci de unde ştii că această 
creatură l-a părăsit? Ţi-a spus el? 

— Nu, niciodată n-ar fi îndrăznit să-mi vorbească despre ea. 

— Bine, dar atunci cum ai putut afla? 

— Am găsit o scrisoare, o scrisoare pe care a frământat-o între 
degete, a acoperit-o cu sărutări şi pe care în agitația lui, a lăsat-o 
să cadă când a plecat. 

Şi Cerise îi arătă o bucată de hârtie împăturită. Baccarat luă 
hârtia o desfăcu şi vru s-o citească. 

Era scrisoarea scrisă de către Turquoise în ajun, în mica 
locuinţă din str. Charonne şi pe care Leon Rolland o găsise 
deschisă pe masa din prima cameră; scrisoare prin care 
Turquoise îl anunţa în termeni evazivi, că nu se vor revedea. 

Abia îşi aruncă Baccarat privirea pe scrisul alungit al acestei 
scrisori şi avu o ameţeală. 

Era cu adevărat scrisoarea unei femei de moravuri uşoare. 
Dar nu fondul scrisorii o mira. Baccarat recunoscu scrisul. Mâna 
care trasase aceste cuvinte de adio către Leon Rolland era 
aceeaşi, care, pe o hârtie de bună calitate, exalând un parfum 
discret de ambră, îi scrisese lui Henriette de Bellefontaine pentru 
a o avertiza despre reuşita negociere a scrisorilor de dragoste. 

Tânăra femeie căută în buzunar, scoase acest bilet şi-l 
confruntă foarte atent cu scrisoarea adresată lui Rolland, după 
care strigă: 

— Aha! acuma am pus mâna pe cheia misterului! 

Deodată o lumină se făcu în mintea lui Baccarat şi, mai mult 
ca oricând, ea fu convinsă de infamia lui Andrea, de participarea 
lui la toate aceste orori... De altfel nu putea să se îndoiască mult 
timp de acest adevăr... Femeia iubită de Leon, această femeie 
pentru care murea de dragoste şi care-l părăsise legându-l prin 
disperare, cu cele mai de nedesfăcut legături, nu era chiar 
Turquoise? Turquoise, aceeaşi femeie care-l vrăjise pe Fernand 
Rocher şi care jurase în ajun pe ce avea mai scump că-l iubea 
până la adoraţie, până la moarte? 

Baccarat înţelese totul. Până acum Turquoise fusese mai tare 
decât ea; Turquoise, pe jumătate învinsă, se retrăsese, ducând 
secretul înfrângerii ei. Căci acum era sigură că există un secret, 
că această dramă ascunde un groaznic mister din care numai o 
rază slabă străbătuse tenebrele. 

10 


— Clubul valeţilor de cupă — 


Baccarat nu mai putea să creadă în povestea sărmanei 
păcătoase, acea poveste de dragoste recitată cu lacrimi şi cu 
pauze sentimentale, pigmentată cu circumstanţe ingenioase, 
încercând să dovedească dezinteresul prin abandonarea micii 
locuinţe şi a titlurilor de rentă ca şi prin reîntoarcerea în strada 
Blanche. 

O dată demascată această istorioară mai rămânea un mister. 
Era clar că Turquoise nu acţiona decât ca un instrument, un 
instrument pentru răzbunare; şi dacă era cineva interesat să se 
răzbune, oare acesta nu era tocmai sir Williams? 

Acest lucru reieşea acuma ca lumina zilei pentru Baccarat. 
Numai că îi trebuiau dovezi; şi aceste probe fără îndoială că 
lipseau, sau mai bine zis sir Williams era un escroc de o 
asemenea anvergură încât ştiuse să şteargă toate urmele. 

Cerise nu înţelegea nimic din mirarea şi apoi din bucuria care, 
rând pe rând, se citiseră pe faţa surorii ei. 

Ea o privea şi păstra tăcerea. 

Baccarat era una din acele caractere tari pe care furtuna o 
apleacă, dar nu poate să o doboare, şi care după furtună se 
ridică şi mai viguroasă. Inteligența sa energică strălucea mai 
ales prin spontaneitate şi ea putea, dintr-o singură privire, să 
judece la rece o situaţie complicată. A ghici sau mai exact a intui 
cele ce se întâmplă şi ce măsuri trebuie luate imediat, se 
dovedise pentru ea o problemă de câteva secunde. Această 
scrisoare strălucea ca un fulger în noapte, ea părea scrisă cu 
litere de foc, literele ei repetau numele lui sir Williams. 

Sir Williams însemna lupta... o luptă crâncenă şi fără milă între 
ei, o luptă care trebuia dusă în umbră, fără martori, o luptă în 
care o singură vorbă scăpată putea să însemne înfrângerea 
imprudentului adversar. 

Baccarat înţelese că nici sora ei, nici domnul de Kergaz, nici 
Fernand, absolut nimeni nu trebuie să cunoască secretul ei; că 
ea trebuie să acţioneze singură şi în tăcere, căci adevărata forţă 
pentru unele suflete este aceea a tăcerii şi a luptei individuale. 
Din această cauză nu-i spuse nimic lui Cerise, nu o ajută să 
înţeleagă identitatea dintre cele două scrisori şi nici nu pronunţă 
în faţa ei numele vicontelui Andrea. Se mulţumi să-şi îmbrăţişeze 
sora, să o sărute pe frunte şi să-i spună: 

— Ascultă bine, surioară, şi ai încredere în cuvintele mele, jur 
că-ţi spun adevărul. Inainte de trecerea a 15 zile, Leon îşi va 
regăsi calmul şi te va iubi din nou. 


FI 


— Ponson du Terrail — 


Cerise avu un strigăt de bucurie. 

— Dumnezeule! spui adevărul? întrebă ea. 

— Ţi-o jur! crede-mă şi ai încredere! 

Baccarat nu vru să explice nimic mai mult; ea plecă lăsându-i 
surorii sale acest cuvânt de speranţă, ca un balsam pus pe rănile 
sufletului. 

Dar luă cu ea scrisoarea lui Turquoise către Leon Rolland. 

— Unde mergem? întrebă vizitiul. 

Această întrebare pusă chiar la poarta lui Leon Rolland o 
smulse pe Baccarat din profunda ei reverie. 

— Nu ştiu, răspunse ea, ia-o pe bulevard, mergi încet până pe 
strada Madeleine. 

Baccarat avea nevoie să mediteze. 

Să meargă la Turquoise? Şi aici, ca altădată, ca în ajun, să 
rede-vină energica fiică din popor, să apuce cu mâinile ei 
nervoase gâtul alb şi subţire al rivalei sale şi ameninţând-o că o 
strangulează, să încerce să-i smulgă secretul? Acest mijloc 
extrem părea să fie periculos, sau cel puţin prematur. Sir 
Williams putea să fie chiar la Turquoise şi s-o ajute. Şi apoi, dacă 
Baccarat voia să dejoace proiectele machiavelice ale lui sir 
Williams, era absolut necesar ca încrederea baronului în secretul 
maşinaţiilor lui să fie completă. 

Tânăra femeie renunţă deci la această idee care-i venise 
imediat şi înţelese că sir Williams era un inamic puternic, pe care 
trebuia să-l ataci cu o desăvârşită abilitate, lovindu-l numai 
atunci când eşti sigur că nu vei da greş. 

Cupeul lui Baccarat mergea încet pe bulevard şi chiar când 
ajunse pe strada Madeleine, tânăra femeie încă nu se hotărâse 
ce avea de făcut. Se decise până la urmă să aştepte cu răbdare, 
trăgând de acest capăt al firului Ariadnei, atât de necesar pentru 
a putea intra fără să ezite în labirintul construit de sir Williams. 

— Vom merge în strada Buci, îşi spuse ea. Am o presimţire că 
el a venit acolo sau, în orice caz, că va veni. 

Şi Baccarat îi strigă vizitiului: 

— În strada Buci. 

Cupeul urcă pe strada Regală, ajunse pe malul stâng al Senei 
în apropiere de piaţa Concorde şi a podului cu acelaşi nume; 20 
de minute mai târziu se oprea la poarta casei unde am poposit 
deja. 

Pe drum, Baccarat devenise - atât cât era posibil - doamna 
Charmet. Işi coborâse vălul pe faţă şi se acoperi cu un şal de 
kaşmir foarte distins. 

12 


— Clubul valeţilor de cupă — 


Locuitorii liniştitei străzi, care o văzură coborând şi intrând în 
casă, nu au recunoscut probabil în această elegantă şi tânără 
femeie pe serioasa doamnă îmbrăcată de obicei în negru, luând- 
o probabil drept una din femeile din lumea mare care veneau să 
discute despre opere de caritate cu doamna Charmet. 

Cei doi servitori fură însă foarte miraţi de această 
transformare şi schimbare a toaletelor; dar ea le închise gura cu 
un gest rece şi poruncitor. 

Apoi intrând în salon, întrebă: 

— M-a căutat cineva în lipsa mea? 

— Domnul viconte Andrea, doamnă, răspunse bătrâna 
Marguerite. 

— La ce oră? 

— A venit de două ori, prima oară dimineaţă. 

— Şi apoi? 

— Şi apoi acum o oră. 

Şi Marguerite îi întinse un bilet lui Baccarat. Baccarat îl 
deschise şi citi: 


„Doamnă, 

Trebuie să vă aduc la cunoştinţă importante descoperiri făcute 
cu privire la „Valeţii de Cupă”. Trebuie să vă văd cât mai repede 
posibil. 

Fratele vostru întru căință 

Andrea” 


Baccarat mototoli hârtia şi o aruncă în foc. 

— Marguerite, spuse ea, dacă domnul viconte revine astă- 
seară, nu sunt aici. 

— Şi dacă vine mâine? 

— Îi vei spune cu exactitate ce fac. 

Baccarat îşi chemă servitorul. 

— Julien, îi spuse ea, vreau să vând această casă unde 
probabil nu voi mai reveni. 

Cei doi servitori, care nu o cunoşteau decât pe doamna 
Charmet - adică nu ştiau, nici unul nici celălalt, că ea se numise 
înainte Baccarat - lăsară să le scape câte o exclamaţie de 
surpriză. 

— Am dat câteva dispoziţii, urmă Baccarat; aceste dispoziţii 
vă privesc. Atât timp cât această casă nu va fi vândută, veţi 
rămâne aici amândoi; în ziua în care ea va trece în mâinile 


13 


— Ponson du Terrail — 


altcuiva, vă veţi putea retrage cu o rentă viageră de 600 de livre. 

Şi Baccarat îşi concedie oamenii cu un ton care nu admitea 
nici întrebări, nici replici şi le dădu ordin ca să-i trimită pe mica 
evreică. 

Copila alergă şi rămase foarte surprinsă s-o vadă pe Baccarat 
atât de elegantă şi de frumoasă. 

— Scumpă doamnă!... ce rochie frumoasă... murmură ea cu o 
naivă admiraţie; sunteţi şi mai frumoasă decât ieri. 

—  Copila mea, spuse Baccarat luând-o pe genunchi şi 
sărutând-o pe frunte cu tandreţe, povesteşte-mi ce-ai făcut de 
ieri. 

— Am fost tristă, spuse ea naiv, foarte tristă fiindcă am fost 
atâta timp separată de dumneavoastră. 

— Ei bine, acum când mă vezi, eşti mulţumită? 

— Da. Dar nu o să mai plecaţi, nu-i aşa? întrebă copila. 

— Ba da, micuța mea. 

— Şi am să rămân din nou singură? 

— Nu! am să te iau cu mine. 

— Ce fericire! ce fericire să vă urmez, doamnă! 

Şi o cută se formă pe fruntea ei. 

— Mă veţi lua cu dumneavoastră? întrebă ea. Cu atât mai 
bine! 

— De ce? 

Copila lasă să se citească pe fizionomia ei o impresie de 
spaimă. 

— Fiindcă în acest fel nu-l voi mai vedea pe acel domn. 

— Care domn? 

— Acela de altădată. 

Baccarat tresări şi-şi aminti de privirea pe care sir Williams o 
aruncase micuţei evreice. 

— Domnul acela cu o redingotă lungă... cu o pălărie mare... c- 
un aer suferind? 

— Da, doamnă. 

— L-ai mai văzut? 

— Da. A mai venit în această dimineaţă... şi chiar astă-seară... 

— ŞI... te sperie? 

Copila răspunse printr-un semn afirmativ din cap. 

Baccarat deveni gânditoare. 

— Are o înfăţişare de om rău, reluă copilul, şi când mă 
priveşte mă face să tremur... 

— Sărman copil! 

— Nu am cunoscut decât un singur om care m-a privit astfel, 

14 


— Clubul valeţilor de cupă — 


continuă ea. 

— Cine era acest om? 

— Un om care voia să mă adoarmă. 

Aceste cuvinte o mirară foarte mult pe doamna Charmet; ea 
se uită la copil întrebător. 

Copilul reluă: 

— Mama nu murise încă. În strada Verrerie, unde stăteam noi, 
chiar deasupra noastră locuia un domn foarte urât, care avea o 
barbă mare şi un chip la fel de rău ca ale aceluia care a venit 
aici. Când îl întâlneam pe scară, mă privea atât de curios încât 
fugeam... şi când ajungeam în casă, inima îmi bătea mai repede 
de spaimă. Într-o zi acest domn a venit şi a bătut la uşă. Mama i- 
a deschis. 

„— Doamnă, îi spuse el, sunt savant şi vă vreau binele... dacă 
veţi consimţi, vă voi putea face să câştigaţi 10 franci pe zi...” 

Mama deveni bucuroasă, eram atât de săraci! Atunci domnul 
cu barbă lungă mă arătă cu degetul: 

„— Sau mă înşel foarte tare, spuse el, sau fiica 
dumneavoastră este somnambulă”. 

La aceste cuvinte Baccarat tresări. 

— Atunci, continuă copilul, mă privi şi se apropie de mine. Am 
vrut din nou să fug, am vrut să strig... dar n-am mai putut să fac 
nici un pas, nici măcar să-mi mişc buzele şi am căzut pe un 
scaun. El mi-a pus degetul pe frunte şi mi-a spus: 

„— Dormi!” 

— Şi ai adormit? întrebă Baccarat interesată dintr-o dată de 
această povestire. 

— N-am vrut să dorm... am vrut să fug... dar nu puteam să 
rezist... şi nu ştiu ce s-a întâmplat după aceea, căci am închis 
ochii şi am adormit. Când m-am trezit, domnul era plecat, iar 
mama mea cânta, ca-n timpurile când tatăl meu trăia şi când 
avea bani. Ea m-a îmbrăţişat şi mi-a spus: 

„— Tu eşti într-adevăr somnambulă, fiica mea...” 

— Nici nu ştiam ce înseamnă acest lucru. 

„— Adică, reluă mama, tu vezi o serie de lucruri când dormi şi 
pe care le spui în timpul somnului, asta ar putea să constituie 
pentru tine un mare noroc.” 

Şi mama îmi arătă două piese de cinci franci dăruite de 
domnul acela. 

— Şi?, întrebă Baccarat, a mai revenit? 

— Da, a doua zi. Şi apoi în fiecare zi venea cu nişte domni. Eu 


15 


— Ponson du Terrail — 


voiam întotdeauna să fug, aşa mi-era de frică, dar era suficient 
să mă privească ca să nu mai pot mişca şi să mă facă să închid 
ochii. Se părea că atunci când dormeam, spuneam lucruri 
extraordinare şi acest domn, de care îmi era atât de frică, 
spunea că va putea să mă facă foarte bogată... Din nefericire 
mama a murit peste câteva zile şi m-au gonit din casă, pentru că 
datoram chiria pe trei luni şi de-atunci nu l-am mai văzut pe 
acest domn... 

Baccarat asculta gânditoare. 

— Dumnezeule! murmură ea deodată, acum îmi aduc aminte 
că pe vremea când locuiam în cartierul Breda, mă duceam foarte 
des să consult o somnambulă pentru a şti dacă sunt iubită. 
Somnam-bula se înşela uneori, dar uneori îmi spunea adevărul... 
şi dacă aceasta este... dacă aş putea citi până în adâncul inimii 
lui Andrea cu ochii acestei copile... 

În acest moment o licărire sălbatică străbătu ochii lui 
Baccarat. 


Capitolul XLIV 


— Şi spui că domnul acela te adormea? 

— Da, doamnă. 

— Şi-ţi era frică? 

— Da! foarte frică. 

— Dar dacă aş vrea să fac la fel... dacă aş încerca eu să te 
adorm? 

Copila o privi curios şi spuse naiv: 

— Dar dumneavoastră nu sunteţi rea. 

— Nu, şi eu te iubesc... 

— Adevărat? 

— Răspunde-mi, ce s-ar întâmpla dacă aş vrea să te adorm? 

Mica evreică aruncă asupra frumoasei sale protectoare o 
privire plină de încredere naivă: 

— A nu, atunci nu mi-ar fi frică, spuse ea. 

— Ei bine! Aşează-te aici. 

Baccarat închise cu zăvorul uşa salonului şi aşeză astfel lampa 
cu abajur ca tânăra fată să rămână în penumbră. 

Apoi se întoarse către ea, o privi fix, spunându-i: 

— Dormi! Dormi! Vreau să dormi! 

Privirea lui Baccarat avea în acest moment autoritatea de 
altădată. Ea fixă asupra copilei privirea pe care o folosea cândva, 

16 


— Clubul valeţilor de cupă — 


când voia să-şi transforme adoratorii în sclavi. 

— Vai cum mă priviţi... murmură fetiţa. 

— Dormi, repetă Baccarat. Dormi! Dormi, fiindcă vreau eu. 

Copila încercă să se opună, să scape de această privire fasci- 
nantă, să-i rupă farmecul, dar până la urmă fu învinsă. Ochii ei 
se închiseră după câteva minute şi capul îi căzu pe spate. 
Dormea. 

Privirea lui Baccarat strălucea de o bucurie întunecată şi un fel 
de stare de transă i se răspândi pe chip. Ai fi zis că avem de-a 
face cu o preoteasă antică, pe tripiedul ei, iscodind viitorul. 

— Dormi? întrebă ea. 

— Da! dorm, răspunse copila, fără să deschidă ochii. 

— Ce fel de somn dormi?... 

— Somnul... pe care mi l-aţi... ordonat... Aceste două răspun- 
suri o mirară foarte mult pe Baccarat. Ea însăşi nu îndrăzni să 
creadă că putea avea această facultate misterioasă de a 
hipnotiza. 

— Ce vezi? întrebă ea. 

Copilul păru nedecis. 

— Uită-te la mine, spuse Baccarat. 

Mica somnambulă făcu o mişcare, apoi făcând un efort încercă 
să se ridice şi căzu din nou pe scaun. 

Apoi Baccarat văzu că-şi duce mâna la frunte. 

— Vă gândiţi la el, spuse fata. 

— La cine? 

Şi Baccarat puse această întrebare cu o voce speriată. 

— La omul care a venit aici... la cel care mă priveşte curios... 

— Şi apoi? reluă Baccarat. 

Somnambula tăcu. 

— Îl vezi? întrebă Baccarat. 

— Da... da, îl văd... 

— Unde e? 

— Nu ştiu... Nu văd prea bine... A! aşteptaţi... Merge pe o 
stradă mare... o stradă mare, care urcă... 

Şi involuntar degetele fetiţei se îndreptară către apus. 

— Vezi vreo biserică pe această stradă? întrebă Baccarat. 

— Dal! 

— Probabil că e Faubourg Saint-Honore, se gândi tânăra 
femeie. 

Şi atunci Baccarat, la început incredulă, dar căreia până la 
urmă îndoiala îi fu învinsă de către evidenţă, se aplecă asupra 


I7 


— Ponson du Terrail — 


copilului cu o deosebită curiozitate. 

— Unde merge acest om?... urmăreşte-l cu privirea... unde 
merge? 

— Merge... merge foarte repede, foarte repede şi urcă 
mereu... 

— Şi-apoi? 

— lată-l... o trăsură... 

— Se urcă în trăsură? 

— Nu... se întâlneşte cu o trăsură. 

Şi somnambula părea să-şi concentreze toată atenţia asupra 
acestei trăsuri despre care vorbea. 

— Vai, ce frumoasă doamnă! 

— Ce fel de doamnă? întrebă Baccarat interesată prea puţin 
de această doamnă şi de trăsură, dar hotărâtă să-l urmeze pe 
Andrea. 

— N-am văzut-o niciodată. 

— Atunci de ce te interesează? 

— Pentru că vine aici... 

— Aici!? exclamă Baccarat complet uimită. 

— Da, aici. 

Şi copilul, abandonându-l pe Andrea, păru că nu se mai ocupă 
decât de această doamnă. 

— E foarte frumoasă, dar e foarte tristă, continuă ea. 

— E tristă? 

— Da. 

— De ce? 

Copilul îşi apăsă mâna pe inimă. 

— Suferă! spuse ea. 

— O cunoşti? 

Copila îşi ridică capul. 

— N-am văzut-o niciodată, cu toate că a mai fost pe aici. 

— Deseori? 

— Nu, o singură dată. 

— Şi va mai veni? 

— Da... Da... Trăsura traversează o piaţă mare, spuse copila, 
ca şi cum ar fi urmărit din ochi echipajul. Trăsura trece pe un 
pod... coboară către marginea râului... 

Baccarat asculta gâfâind. 

— Şi apoi? Apoi?... întrebă ea nerăbdătoare. 

— Apoi văd venind trăsura, o văd... 

Copila păstră un moment de tăcere şi Baccarat nu îndrăzni s-o 
mai întrebe. 

18 


— Clubul valeţilor de cupă — 


Deodată un zgomot de trăsură răsună de afară. Tânăra femeie 
auzi cum se deschide poarta, apoi trăsura se opri la scară. 

In acelaşi timp bătrânul servitor anunţă: 

— Doamna marchiză de Van-Hop! 

Copila spusese adevărul. Marchiza venea din faubourgul Saint- 
Honoré şi mai fusese o dată în vizită la Baccarat. 

Aceste două circumstanţe se conjugară armonios pentru a 
acorda o încredere specială lui Baccarat în puterea hipnozei şi a 
celor spuse de somnambulă în timpul somnului hipnotic. 
Baccarat fu zguduită de puterea pe care o simţea c-o posedă. 

Totuşi îşi păstră calmul şi-i spuse valetului: 

— Roag-o să aştepte un minut. Şi cu o forţă aproape bărbă- 
tească ridică fotoliul în care dormea copila şi-l duse în camera 
vecină, lăsând să se închidă uşa în urma ei. 

Un minut mai târziu, marchiza intră în salon şi nu văzu pe 
nimeni. Se aşeză şi aşteptă. 

Pe faţa marchizei se putea observa amprenta unei suferinţe 
morale deosebite. Ce i se întâmplase? Fără îndoială că tocmai 
acest lucru încerca să-l afle Baccarat. 

Intr-adevăr, în timp ce marchiza rămase singură, aruncând în 
jurul ei o privire distrată, Baccarat - din camera sa - examina 
acest obraz de o minunată frumuseţe pe care durerea îşi lăsase 
amprenta sa. Cu ajutorul unei găuri care exista în zid, Baccarat 
putu s-o vadă pe marchiză intrând, aşezându-se, şi ea surprinse 
acea privire pe care o arunca doamna Van-Hop de jur împrejur, 
dându-şi seama că gândurile ei erau în altă parte. Izbită de 
această tristeţe a marchizei, care crezându-se singură nici nu 
încerca măcar s-o ascundă, Baccarat se reîntoarse către mica 
evreică care dormea în continuare în fotoliu. Apoi, punându-i din 
nou mâna pe frunte, spuse: 

— Priveşte! 

— Ea este... o văd, spuse mica somnambulă, foarte încet şi 
fără să deschidă ochii. 

— Care ea? 

— Femeia care era în trăsură, este acum aici... Şi fetiţa, printr- 
o mişcare a capului, părea să indice chiar salonul. 

— Ei bine, ce vezi? 

— E foarte tristă. 

— Ştii de ce? 

Copila abia ridică braţul, îl îndoi cu greutate, ajungând până la 
urmă să-şi apese mâna pe inimă şi spuse: 


19 


— Ponson du Terrail — 


— Suferinţa ei este aici... 

— Probabil că iubeşte, gândi Baccarat. 

Şi continuă cu întrebările: 

— Ai putea citi în inima ei? 

Copila, la început nu răspunse; dar apoi dintr-o dată se 
încruntă şi faţa ei exprimă o spaimă ciudată: 

— İl văd... pe acel bărbat... 

— Care bărbat? 

— Cel care a venit aici, cel care m-a privit, cel... 

— Andrea! murmură Baccarat, mirată de această bizară 
coincidenţă. 

— Il văd... repetă copila. 

— Unde este? 

— Pe aici... pe aproape... într-o casă de pe stradă... în care 
urcă... cu-n om tânăr... 

— Şi ce face? 

— Vorbeşte despre ea. 

Baccarat nu putu să înţeleagă ce legătură poate exista între 
infamul Andrea şi marchiza Van-Hop. 

— Vorbesc despre ea? îşi continuă Baccarat interogatoriul. 

— Da. 

Faţa copilei exprima permanent o spaimă îngrozitoare. 

— Şi ce spun? 

— Nu ştiu... nu înţeleg, dar vor s-o ucidă. 

Baccarat tresări. 

— Şi apoi? şi apoi? întrebă ea. 

— Nu mai văd nimic... răspunse fetiţa. 

Şi capul îi căzu din nou pe umăr. Baccarat înţelese că din 
acest moment nu va mai putea să obţină nimic şi de aceea 
renunţă la interogatoriu. Din ceea ce auzise, un lucru o izbise 
evident: există o legătură misterioasă între marchiză şi vicontele 
Andrea. 

Lăsând-o pe Sara adormită în fotoliu, trecu în salon. 

Marchiza aştepta. Baccarat se înclină respectuoasă înaintea ei 
şi rămase în picioare, în timp ce marchiza se reaşeză, după ce se 
ridicase pe jumătate. 

Ne amintim că doamna Van-Hop venise odată la Baccarat 
pentru a discuta problema unei opere de caritate, vrând să ajute 
o sărmană orfană. Ea revenise acum pentru a primi noutăţi 
despre protejata el. De când o necunoscută tulburare o cuprinse, 
marchiza încerca să se înşele singură, căutându-şi o mie şi una 
de ocupaţii. Trebuia cu orice preţ să găsească ceva de făcut, 

20 


— Clubul valeţilor de cupă — 


pentru a uita această frământare care o înspăimânta... 

Baccarat înţelese situaţia exactă în care se afla nobila ei 
vizitatoare. 

— Doamnă, îi spuse ea, m-am achitat onorabil de misiunea pe 
care mi-aţi încredinţat-o la recomandarea domnului abate X. Am 
luat informaţii despre tânăra fată care v-a scris şi aceste 
informaţii sunt excelente. 

— Cu atât mai bine, răspunse marchiza, dând toată atenţia 
celor spuse de doamna Charmet. 

— Această fată este cinstită, urmă Baccarat, situaţia ei era 
într-adevăr disperată şi nu am ezitat să-i pun la dispoziţie suma 
încredinţată de dumneavoastră. 

— Foarte bine, doamnă, răspunse marchiza, dar acest ajutor 
va fi suficient? 

— Pentru moment, da. l-am achitat câteva datorii, i-am plătit 
chiria, i-am cumpărat veşminte. Am luat de asemeni toate 
măsurile ca să poată lucra ca lenjereasă într-o casă foarte 
cinstită de pe strada Clichy. 

— Foarte bine, spuse doamna Van-Hop. Dacă aşa stau lucrurile, 
mi-ar face plăcere s-o aduceţi aici pentru a putea s-o văd şi eu... 

Baccarat tresări de bucurie. 

Cu toată încrederea în revelaţiile micei somnambule, ea era 
totuşi intrigată de apropierea pe care o stabilise copila între 
marchiză şi sir Williams. Ea nu ghicea încă, ci numai presimţea, 
că în viaţa marchizei exista o dramă care îi ameninţa liniştea şi 
în care probabil sir Williams era amestecat. Propunerea 
marchizei de a veni aici pentru a vedea acea fată îi convenea de 
minune lui Baccarat. Îşi dădu seama că dacă din nenorocire sir 
Williams îşi aruncase ochii asupra doamnei Van-Hop şi se gândea 
să o atragă într-o infernală maşinaţie, cum numai el era în stare, 
ea nu putea s-o protejeze decât cu condiţia de a o revedea şi de 
a putea discuta cu ea. De aceea spuse imediat: 

— Dacă aţi binevoi să-mi indicaţi o zi şi o oră, vă voi prezenta 
această sărmană copilă. 

Marchiza păru să se gândească un moment cu privire la 
întrebuinţarea viitoare a timpului. 

— Sunt întotdeauna acasă joi, răspunse ea, de la două la patru 
pentru toată lumea; dar dacă veţi veni către prânz mă veţi găsi 
singură. 

— Foarte bine, răspunse Baccarat. 

— Sau şi mai bine, spuse marchiza, nu mi-aţi spus 


21 


— Ponson du Terrail — 


dumneavoastră că ați plasat-o într-o casă de pe strada Clichy? 

— Ba da. 

— Ei bine, ce-ar fi dacă am merge noi s-o vedem? şi marchiza 
se ridică. 

— Sunt la ordinele dumneavoastră, doamnă. 

Baccarat trecu din nou în camera în care copila continua să 
doarmă, îi trecu mâna peste frunte şi o trezi. Apoi, în timp ce 
copila deschidea ochii, Baccarat îşi apăsă un deget pe buze 
pentru a-i recomanda tăcere şi îi spuse: 

— Du-te şi stai cu Marguerite. 

Doamna Charmet îşi luă o pălărie şi mantoul de culoare 
închisă, care-i dădea aparenţa unei călugăriţe. Apoi se întoarse 
în camera în care se afla marchiza. 

Doamna Van-Hop venise într-o caleaşca deschisă, aşa cum 
foarte bine spusese mica evreică în somnul ei. Baccarat urcă în 
trăsură lângă ea şi echipajul luă drumul străzii Clichy traversând 
Sena în dreptul podului nou şi urcând de-a lungul străzii 
Montmartre. 

Marchiza dădu ordin vizitiului să meargă de-a lungul bulevar- 
dului până în strada Chaussee-d'Antin. Aici norocul păru s-o ajute 
pe Baccarat în investigaţiile ei cu privire la doamna Van-Hop. În 
apropiere de piaţa operei, un tânăr călărind un splendid armăsar 
se încrucişă cu caleaşca marchizei şi o salută respectuos 
ridicându-şi pălăria. La vederea lui, doamna Van-Hop tresări, şi o 
neaşteptată paloare se răspândi pe faţa ei; ochii ei, atât de 
senini de obicei, lăsară să-i scape o privire de mânie, aproape de 
ură. Tulburarea, privirea, această paloare nu putură să-i scape 
lui Baccarat, care dintr-o singură aruncătură de ochi îşi întipări în 
minte trăsăturile tânărului bărbat. 

— Cine ştie, gândi Baccarat, poate că acesta este bărbatul 
care-o face să sufere. 


O oră mai târziu, marchiza îşi văzuse tânăra protejată şi se 
întorcea acasă, după ce îi promisese lui Baccarat că va mai trece 
s-o vadă. 

Aceasta luă o trăsură şi se reîntoarse în strada Buci. 

Exact în acelaşi loc în care caleaşca se întâlnise cu acel 
călăreț a cărui vedere o impresionase neplăcut pe marchiză, 
Baccarat îl întâlni din nou. Tânărul nu mai alerga, ci mergea 
foarte încet, fumând şi arborând un aer gânditor. 

— Trebuie să ştiu, îşi spuse Baccarat, cine este acest bărbat. 

22 


— Clubul valeţilor de cupă — 


Bătu încet în fereastra cupeului, vizitiul se întoarse şi îi ordonă 
să urmeze de la distanţă pe călăreț. Vizitiul ascultă şi porni în 
urma lui. 

Călărețul merse de-a lungul bulevardului până la Madeleine, o 
luă apoi pe strada Regală şi îşi îndreptă calul către foburgul 
Saint-Honore. Baccarat continuă să-l urmărească. În colţul străzii 
Berri, călăreţul se opri. Un valet în livrea alergă şi veni să ia 
hăţurile pe care acesta i le aruncă în timp ce sărea jos. La o sută 
de paşi distanţă, Baccarat îşi opri cupeul şi făcu semn unui 
comisionar, care se încălzea la soare. 

Îi puse 20 de franci în mână. 

— Spune-mi, prietene, ştii cumva cine este domnul care a 
coborât de pe cal? 

— Da, doamnă, răspunse comisionarul. Este domnul viconte 
de Cambolh, un domn foarte bogat care s-a bătut în duel acum 
câteva zile. Chiar valetul său mi-a povestit toate acestea... 

Şi astfel Baccarat ajunse pe urmele lui Cherubin; un singur 
cuvânt putea fi suficient pentru a-i dezvălui imensul pericol care- 
o ameninţa pe marchiza Van-Hop. 


Capitolul XLV 


A doua zi, Baccarat, se găsea complet instalată în strada 
Moncey. Doamna Charmet dispăruse în întregime; rămânea 
numai frumoasa şi nebunatica făptură de altădată. In câteva ore 
îşi aranjase casa, făcând apel la vechii ei furnizori şi la arhitectul 
care construise mica ei locuinţă, cu câţiva ani în urmă. 

Cea mai încântată părea să fie mica evreică. Ea nu visase 
niciodată lucruri aşa de frumoase şi fermecătoare. Casa lui 
Baccarat i se părea a fi palatul unei zâne. 

Pe vremea când Baccarat trăia în lumea ei, avea întotdeauna 
numeroşi prieteni. 

Chiar în dimineaţa acestei zile se grăbi să-i scrie doamnei de 
Saint-Alphonse. 

Cine era această doamnă de Saint-Alphonse? O frumoasă 
păcătoasă, brunetă ca o spaniolă, la picioarele căreia un prinţ 
rus îşi pusese inima şi bineînţeles averea. 

Doamna de Saint-Alphonse era născută în strada Saint-Lazare, 
fiica unui portar cu o dansatoare de la operă şi fusese botezată 
cu numele de Alphonsine. Işi adăugase cu de la sine putere - 


23 


— Ponson du Terrail — 


când avea 23 ani - o particulă nobiliară şi ducea o viaţă demnă 
de această particulă. O bătrână actriță, mătuşa ei, se ocupa de 
casă şi o ajutase de la început ca să cunoască bunele maniere. 
Frumoasa doamnă de Saint-Alphonse se descurca destul de bine 
şi ştia să facă reverența ca la teatrul francez. Dădea recepții, 
avea o excepţională pereche de cai cenuşii-rotaţi, la ea se dansa, 
venea lumea bună din întregul Paris şi devenise celebră prin 
pasiunea nebunească pe care o inspirase lui Paul Sternay, un 
cunoscut pictor din acea epocă. Pictorul încercase să se sinucidă 
într-un acces de disperare, dar izbuti doar să se desfigureze, fără 
să moară. Acest eveniment tragic contribui ca doamna ele Saint- 
Alphonse să devină cunoscută în lumea mondenă. 

Pe vremea când Baccarat, încă nepocăită, strălucea în toată 
frumuseţea ei, fuseseră strâns legate printr-o prietenie în care 
Baccarat ştiu să-şi asigure un asemenea ascendent moral, încât 
doamna de Saint-Alphonse, cu toate că era mai mare cu 3 sau 4 
ani, o asculta urmându-i toate sfaturile. Aşa ne putem explica de 
ce mai târziu, doamna Charmet, redevenită Baccarat, a putut să- 
| scrie vechii sale prietene următoarea scrisoare: 


„Scumpa mea brunetă, 

Se moare repede! Dar uneori mortii revin! Adică de multe ori îi 
vedem reînviind. 

Nu ştiu dacă tu îți mai aduci aminte de Baccarat, prietena ta 
de pe strada Moncey, care ştia să conducă atât de bine jocul, ce- 
i poartă numele? 

Ei bine! într-o frumoasă zi, în plină glorie, în plin succes, 
Baccarat a dispărut... nimeni n-a putut să spună ce devenise. 
Casa, caii, garderoba, bijuteriile, totul s-a vândut. A murit? S-a 
căsătorit cu-n paşă egiptean? A avut grijă de ea împăratul 
Chinei?. 

Sau s-a înmormântat în provincie cu-n frumos tânăr blond şi 
fără nici un ban? Sau a trecut strâmtoarea pentru a merge să se 
căsătorească cu-n lord scoțian? 

Mister. Acest mister, draga mea, nu va putea nimeni să-l afle. 

Dar iată adevărul adevărat: leri seară Baccarat a revenit, s-a 
instalat din nou în strada Moncey, a fost văzută sosind tot atât 
de tânără, tot atât de frumoasă, tot atât de nebună ca de obicei 
şi te aşteaptă astăzi, la orele 2 precis, pentru a face împreună o 
plimbare în Bois de Boulogne, unde vrea să fie văzută şi să-şi 
găsească vechii prieteni. Fii exactă. 

Baccarat”. 

24 


— Clubul valeţilor de cupă — 


Doamna Charmet izbucni în lacrimi. 

— Dumnezeule! murmură ea, trebuie să-l iubesc ca o nebună 
pe Fernand şi trebuie să-l urăsc îngrozitor pe acest monstru de 
sir Williams pentru a reveni la acest rol. Dumnezeule! lartă-mă!... 


O oră mai târziu, doamna Charmet nu mai plângea. 

Baccarat, surâzătoare, mai frumoasă ca niciodată, privea cu-n 
ochi de cunoscător frumosul landou albastru ca cerul, cu doi cai 
englezeşti care tropăiau din copite în curtea casei sale, 
muşcându-şi nerăbdători frâul. Totul fusese cumpărat şi aranjat 
de dimineaţă. 

— Doamnă, frumoasa mea doamnă, strigă micuța evreică, o 
să mă urc şi eu în această minunată trăsură? 

— Astăzi nu, copila mea, răspunse Baccarat, dar mâine, da! 

Tocmai sunau orele două la amiază. Un cupeu tras de un cal 
negru se opri la poartă. Doamna de Saint-Alphonse cobori din 
cupeu. Baccarat alergă în întâmpinarea ei şi îi spuse: 

— Trimite-ţi trăsura înapoi. 

Odată trăsura expediată, bruneta îşi privi blonda prietenă cu 
mirare. 

— Scumpa mea, spuse ea, eşti tu într-adevăr sau numai 
umbra ta? 

— Poţi să alegi, îi spuse Baccarat, eu sau umbra mea, cum 
vrei tu... 

Şi Baccarat pe care viaţa liniştită o făcuse să se îngraşe uşor, 
se cambră şi-şi puse în valoare bogăţia taliei sale, suple, în timp 
ce un surâs îi lumina faţa. 

— Am impresia că visez, murmură doamna de Saint-Alphonse; 
în sfârşit, spune-mi şi mie de unde ai apărut? 

— Vino să asişti când mă îmbrac. 

Micuța evreică le urmă. 

— Sara, fetiţo, spuse Baccarat, nu vrei să mergi să te joci în 
grădină? 

— Da, doamnă. 

— Ce-i cu fetiţa asta? întrebă doamna de Saint-Alphonse în 
timp ce Sara pleca. 

— Aceasta este urmarea misterului. 

Şi Baccarat râse conducându-şi vechea prietenă în dormitor. 
Camerista era gata pregătită aşteptându-şi noua stăpână. 


25 


— Ponson du Terrail — 


Baccarat o concedie. 

— Sper că ai să mă ajuţi... spuse ea râzând, tu care ai fost pe 
vremuri cameristă. 

— Da, bineînţeles, răspunse doamna de Saint-Alphonse, care 
nu găsi deloc pe gustul ei gluma, dar avu prezenţa de spirit să 
surâdă. 

Atunci Baccarat închise uşa, trăgând de asemenea o draperie 
grea pentru a împiedica orice zgomot din exterior. Apoi se 
îmbrăcă, discutând despre nimicurile vieţii pariziene. 

Cu tonul uşuratic şi batjocoritor pe care-l folosea altădată, 
spuse: 

— Ai crezut că Baccarat e moartă? 

— Pe cuvânt de onoare, chiar aşa am crezut. 

— Ei bine, voi învia. 

— De unde vii? 

— De la antipozii Chinei. 

— Nu mai spune. 

— Vreau să spun, din împrejurimile Pantheonului, ceea ce este 
acelaşi lucru. 

— Ei! 

— Da, scumpa mea. 

— Ai trăit în cartierul latin? 

— Aici am trăit 4 ani. 

— Şi... ai fost îndrăgostită? 

— Ca o proastă. 

— Şi eu care te credeam o femeie sigură pe ea. 

— Da... nici măcar... acum... nu s-a sfârşit. 

— ÎI mai iubeşti? 

— Până la moarte. 

— Şi tu nu te gândeşti la viitor? 

— Micuţo, spuse Baccarat cu gravitate, am 60.000 de livre 
rentă lăsată de baronul de O... 

— Ce minune de baron! spuse doamna de Saint-Alphonse. 

— Ultimul dintre nobili, suspină Baccarat. 

— Şi... celălalt? 

— Care celălalt? 

— Domnul X..., răspunse bruneta râzând. 

— Mort, scumpa mea. 

— S-a sinucis? 

— Nu, s-a căsătorit. 

— Biata fată! 

— Ei, la naiba!, strigă Baccarat, m-am hotărât să înviez! 

26 


— Clubul valeţilor de cupă — 


— Dar ştii că, cu 60.000 de livre rentă, îţi poţi făuri un 
paradis? 

— O ştiu foarte bine. 

— Cu această sumă la bancă, ai putea să devii o femeie 
serioasă. 

— Şi pe asta o ştiu. 

În acel moment se bătu discret la uşă. 

— Intră! spuse Baccarat. 

Era camerista. 

— Doamnă, spuse ea, un domn în vârstă vrea să vă 
vorbească. 

Şi camerista îi întinse o carte de vizită. Baccarat aruncă o 
privire şi citi: Andre Tissot, librar. 

Era numele pe care vicontele Andrea îl luase la firma 
comercială în care lucrase mai înainte pentru un salariu de 1.500 
de franci pe lună. 

— Cred că Dumnezeu ţine cu mine, gândi Baccarat. Şi spuse 
cu voce tare: 

— Introdu-l în budoarul meu şi roagă-l să mă aştepte. 

Budoarul lui Baccarat era separat de camera în care avusese 
loc discuţia dintre ea şi doamna de Saint-Alphonse, printr-un zid 
destul de gros şi o uşă care se închidea ermetic. Când această 
uşă se închidea, era imposibil să se audă dintr-o cameră într- 
alta; dar Baccarat îşi aduse aminte că exista un mic ghişeu în 
grosimea zidului, prin care se putea auzi foarte bine tot ce se 
întâmpla în camera cealaltă. Acest ghişeu era o invenţie a lui 
Baccarat. Pusese să fie făcut cu 5 ani în urmă. Fiind foarte 
geloasă pe baronul de O., se gândise să surprindă anumite 
discuţii intime cu prietenii lui, când el se afla în această cameră, 
iar ea în budoar. 

Domnul Andre Tissot, aflat în budoar în acest moment, ar fi 
putut auzi toată conversaţia din salonaş, dacă placardul ar fi fost 
deschis. După ce dădu dispoziţii ca domnul Andre Tissot să fie 
poftit în budoar, Baccarat deschise acest placard, căută înăuntru 
un obiect de toaletă pe care nu-l găsi. Apoi se prefăcu că uită să- 
| închidă. Îşi reluă conversaţia cu prietena ei, fiind sigură că 
vicontele Andrea nu va pierde nici un cuvânt. 

— Da, spuse ea, m-am hotărât să redevin Baccarat şi să 
trăiesc din nou ca altădată. 

— Ai dreptate, scumpa mea. 

— Şi dacă în 8 zile nu voi suci 8 sau 10 capete, sunt gata să- 


27 


— Ponson du Terrail — 


mi pierd renumele. 

— N-ai să ţi-l pierzi, ripostă tânăra femeie. 

— Şi vremea..., continuă Baccarat râzând în hohote, vremea e 
minunată pentru o plimbare în Bois de Boulogne. Dacă n-am să 
văd în scurt timp toată lumea roind în jurul meu, înseamnă că n- 
am noroc. 

Şi Baccarat adăugă cu-n ton mai confidenţial: 

— Sper că ai să mă pui la curent cu viaţa mondenă şi cu tot ce 
se întâmplă în prezent, nu-i aşa? 

— Fără îndoială. 

— Ce se petrece deci în lumea noastră? O femeie care revine 
acum din cartierul Odeon, nu ştie mai nimica despre viaţa 
mondenă. 

— Ştii că Bellefontaine a murit? 

— Din dragoste? 

— Nu, de tuberculoză. 

Baccarat lăsă să-i scape un hohot de râs. 

— Arthur Cambray s-a căsătorit... 

— lată deşteptul! 

— S-a căsătorit în provincie. 

— Bun. Un om care s-a scufundat. 

— Georgette a sfârşit cu viaţa uşoară... 

— Georgette... du Vaudeville? 

— Da. Da. 

— Şi care e acest sfârşit? 

— S-a căsătorit cu my lord. 

— My lord? se miră Baccarat. Avea întotdeauna mania 
căsătoriilor. 

Doamna de Saint-Alphonse începu să râdă la rândul său. 

— Şi apoi? spuse Baccarat. 

— Prinţul meu a plecat în Rusia. 

— De mult timp? 

— De-o lună. 

— Va veni? 

— Cine poate şti? 

— Asta e adevărat. Dacă-mi aduc bine aminte, urmă Baccarat, 
prinţul tău parcă avea un amic? 

— Da! Vrei să-ţi prezint un mic boier din împrejurimile Odesei? 

— Sunt convinsă că o să-l întâlnim în Bois de Boulogne. 

— Dar am impresia că eşti aşteptată. 

— A! Da, spuse Baccarat. 

— Cine e? 

28 


— Clubul valeţilor de cupă — 


— Un bărbat virtuos. Probabil că mă aşteaptă în salon. Ai să 
vezi cum discut cu el. 

Şi Baccarat adăugă: 

— Coboară în salon şi ţine-i de urât. 

Fără să aştepte răspunsul doamnei de Saint-Alphonse, 
Baccarat închise placardul. 

Baronetul sir Williams, care într-adevăr nu pierduse nici un 
cuvânt din conversaţie, nu mai auzi nimic. 

— Du-te, spuse Baccarat, şi trimite-mi-o pe micuța pe care ai 
văzut-o. 

— A! da, da, micuța... şi cei cu asta... 

— O să-ţi povestesc în trăsură. 

Doamna de Saint-Alphonse ieşi şi două minute mai târziu, în 
timp ce vorbea cu baronul sir Williams în budoar, Sara - care 
fusese prevenită - intră în camera unde se afla Baccarat. 

Cele câteva secunde fură suficiente pentru ca în fizionomia şi 
în atitudinea lui Baccarat să se producă o schimbare completă. 

Surâsul desfrânat pe care-l avusese înainte nu mai exista: 
curtezana îi făcuse loc doamnei Charmet. Şi doamna Charmet 
era gravă, gânditoare şi voia să încerce o nouă experienţă 
pentru a ajunge să cunoască adevărul. 

Fetiţa intră. 

— Aşează-te aici, Sara, spuse ea. 

Şi Baccarat o privi fix câteva minute punându-i mâna pe 
frunte. 

— Dormi! spuse ea. 

Şi copila încercă din nou să lupte împotriva puterii lui 
Baccarat, dar fără succes. Ea închise ochii şi adormi. 

— Dormi? întrebă Baccarat. 

— Da! răspunse micuța. 

— Poţi să vezi prin zid? 

— Da. 

— Priveşte atunci! 

Şi Baccarat întinse mâna către zidul care separa camera lor de 
budoarul în care Andrea aştepta, împreună cu doamna Saint- 
Alphonse. 

— Ce vezi? întrebă Baccarat. 

— Un salon frumos, spuse copila. 

— Cum arată? 

— Pereţii sunt albaştrii... mobilele de asemeni... 

— Şi apoi? 


29 


— Ponson du Terrail — 

Copila păru să ezite. 

— E cineva... în salon? 

— Da. 

— Un bărbat? 

— Da, răspunse copila. 

— Priveşte-l bine! îl recunoşti? 

— A! da... e el... 

Şi Sara pronunţă acest cuvânt cu-n sentiment de teroare. 

— Care el? 

— Bătrânul domn... cel care m-a privit cu ochii aceia 
înfricoşători. 

Baccarat luă cartea de vizită a domnului Andre Tissot şi-o 
puse în mâna fetiţei. 

— Ce este asta? întrebă ea. 

— ... este... a lui. 

Şi copila tremură toată. 

— Poţi să citeşti în inima acestui om? Poţi şti ce gândeşte? 

— Nu văd prea bine, spuse Sara, dar gândeşte lucruri rele. 

— Mă urăşte? 

— Da! De moarte. 

— Există cineva pe care-l urăşte mai tare? 

Fetiţa ezită mult timp, se agită în scaun şi apoi răspunse: 

— Da... da... spuse ea dintr-o dată. Văd un om mare... brunet. 

— Desigur că e vorba de Armand, gândi Baccarat. 

Şi ea adăugă cu voce tare: 

— Se gândeşte la mine? 

— Nu. 

— La acest bărbat mare, înalt şi brun? 

— Nu. 

— La ce se gândeşte atunci? 

— La mine, spuse copila tremurând din tot corpul. 


Capitolul XLVI 


Din ajun, domnul viconte Andréa trăia un sentiment de mare 
nesiguranţă. El, omul de geniu care judeca evenimentele şi 
cântărea oamenii dintr-o singură privire, simţea în acest moment 
un fel de ezitare. 

Ai fi spus că un văl îi acoperise dintr-o dată inteligenţa. O 
singură idee îl preocupa foarte tare în ultimele 24 de ore: brusca 
schimbare a lui Baccarat. Ce putea să însemne această 

30 


— Clubul valeţilor de cupă — 


schimbare? 

Baronetul sir Williams, deghizat în ajun în comisionar după ce 
asistase la discuţia dintre Turquoise şi Baccarat, după ce le-a 
condus în strada Buci - îmbrăcat în livreaua vizitiului - după ce, 
în fine, a transportat umilul bagaj al celei dintâi, le-a însoţit în 
strada Blanche. Aici a privit cu atenţie cele mai mici gesturi, a 
ascultat cele mai neînsemnate cuvinte ale lui Baccarat, cât şi ale 
notarului. 

Dar Baccarat şi-a jucat minunat rolul, atât de minunat, încât 
cu toată luciditatea baronetului, acesta n-a putut să ghicească 
adevărul. 

In aceeaşi seară, el s-a înapoiat către orele 10 în casa din 
strada Culture-Sainte-Catherine, a urcat fără zgomot până la 
mansardă, unde s-a încuiat cu grijă; apoi a deschis fereastra care 
dădea în grădina casei; sir Williams avea nevoie de aer şi de 
tăcere, ca toţi oamenii care meditează profund. Cu capul 
descoperit, cu fruntea răcorită de aerul rece al nopţii de iarnă, 
baronetul şi-a pus următoarele întrebări, cu acea pătrundere a 
problemelor care îl caracteriza: 

— Baccarat crede în pocăinţa lui? Baccarat, ea însăşi, s-a 
pocăit cu adevărat şi joacă acum o comedie pentru a-l face pe 
Fernand să judece la rece şi să i-l smulgă lui Turquoise? Sau 
brusca ei schimbare către rău este într-adevăr sinceră şi este 
motivată de conduita lui Fernand Rocher? 

Baronetul consideră imediat că ultima variantă pare mai 
verosimilă: 

— Este evident, îşi spuse el, că virtutea este ca şi viciul, un 
lucru care se practică cu entuziasm. Or, Baccarat îl iubea pe 
Fernand şi l-a pierdut din cauza Herminei. Acum însă i se 
întâmplă un lucru cu adevărat vulgar: din dragoste pentru 
Fernand, care nu o iubea, ea s-a sacrificat. Şi acum, reluă el în 
sinea lui, să judecăm sub alt aspect: o femeie care a păcătuit 
poate să devină dintr-o dată şi pentru totdeauna cinstită? Unii zic 
că da... dar eu zic că nu. Atâta timp cât Baccarat l-a văzut pe 
Fernand fericit şi îmbrăţişându-şi soţia, îi erau suficiente 
abnegaţia, dragostea ei resemnată. Dar în ziua în care l-a văzut 
pe Fernand iubind o alta, care nu mai era la fel de cinstită, la fel 
ca Hermine, este foarte posibil, să fi suferit o ameţeală care să 
provoace recăderea în prăpastia atâta timp închisă... În acest 
caz, sau îmi va spune adevărul, sau dimpotrivă mi-l va ascunde 
cu grijă. In primul caz înseamnă că vrea să-l smulgă pe Fernand 


sul 


— Ponson du Terrail — 


lui Turquoise şi contează pe ajutorul meu. În al doilea caz 
înseamnă că nu are încredere în mine, şi atunci... 

Baronetul nu-şi completă gândul; îi era pur şi simplu frică să 
se gândească la această ipoteză: că Baccarat ar putea să devină 
inamicul său. 

— Această femeie are o putere cu totul deosebită, se gândi el, 
şi aş fi putut - fără această dragoste nebunească - să fac ceva 
cu ea... dar dacă este împotriva mea, voi avea un adversar 
teribil. 

Şi baronetul continuă să viseze, neobservând trecerea 
timpului, astfel încât primele raze ale zorilor îl găsiră treaz, în 
acelaşi loc, cu privirea visătoare, fixă pe marii arbori ai grădinii. 

Această noapte de meditaţie făcu să răsară în creierul lui o 
idee clară şi viguroasă: condamnarea la moarte a lui Baccarat. 

— Dacă a ghicit jocul meu, spuse el, trebuie să moară. Dacă 
ea crede în pocăinţa mea, zelul ei mă poate jena... şi tot trebuie 
să mă debarasez de ea. 

Cu acest gând, formulat astfel după o noapte întreagă de 
frământări, sir Williams părăsi casa către orele 8 dimineaţa şi luă 
o trăsură din apropiere. El se îndreptă spre strada Buci. 

Ne amintim că în ajun el se prezentase de două ori la doamna 
Charmet, fără să-şi anunţe sosirea. 

Două motive îl atrăgeau pe sir Williams în strada Buci: în 
primul rând dorinţa de a pătrunde în secretele lui Baccarat; în al 
doilea rând, un sentiment pe care baronul nu-l putea încă 
înţelege. Acest sentiment, încă confuz, data de la prima vizită a 
lui sir Williams la doamna Charmet, cu două zile în urmă. 

Sir Williams văzuse atunci pe mica evreică. Acest cap de 
înger, care strălucea ca un reflex al îndepărtatului Orient, 
această frumuseţe  copilărească care amintea de gazela 
deşertului, impresionase puternic inima de bronz a baronetului. 

Orice inimă, oricât de blindată ar fi, are un defect 
imperceptibil prin care ea devine vulnerabilă. Cea a lui sir 
Williams, care părea inaccesibilă la orice sentiment uman, a fost 
totuşi încercată dintr-o dată de o tresărire, care s-ar putea totuşi 
confunda cu emoția scurtă şi neaşteptată pe care o au chiar cei 
mai curajoşi oameni pe câmpul de luptă, în momentul în care se 
aude bubuitul tunului. 

Această emoție îi permisese lui Baccarat să ghicească 
secretele lui sir Williams. Această atracţie misterioasă pe care 
mica necunoscută o exercita asupra lui, putea să-i provoace 
pieirea. 

32 


— Clubul valeţilor de cupă — 


Tocmai sunau orele 9, în momentul în care sir Williams se 
prezentă în strada Buci. 

Bătrâna servitoare îşi cunoştea perfect lecţia. 

— Doamna a plecat de ieri seară, spuse ea. 

— Unde a plecat? 

— Nu ştiu. 

— Când va reveni? 

— Nu ştiu nici acest lucru. 

Şi cum sir Williams insista şi îi pusese şi un ludovic în palmă, 
ea adăugă: 

— Tot ce vă pot spune este că doamna a lăsat vorbă că merge 
în strada Moncey. 

Baronetul ghicise, dar era necesar ca să audă informaţia din 
gura servitoarei pentru ca să îndrăznească a se prezenta la mica 
locuinţă de acolo. În ochii lui Baccarat, sir Williams trebuia să 
pară că nu ştia nimic din ceea ce se petrecuse; trebuia să pară 
că sir Williams descoperise totul întâmplător. Admiţând acest 
principiu, era evident că el nu se putea prezenta în strada 
Moncey înainte de prânz. 

Din strada Buci, baronetul merse deci la Rocambole. 
Rocambole era absent şi chiar în acel moment îşi lua lecţia de 
scrimă în strada Rochechouart. Dar baronetul era cunoscut drept 
unchi şi oamenii vicontelui îi îndeplineau orice dorinţă. De aceea 
el intră, servi un dejun copios, fumă câteva trabuce, gustă o 
ceaşcă cu ceai şi aşteptă cu răbdare ora la care putea să-i facă o 
vizită lui Baccarat. Apoi, către orele unu, îşi puse pălăria cu 
borurile largi, îşi încheie lunga sa redingotă, îşi puse mănuşile de 
bumbac şi plecă pe jos, absorbit în continuare de gândurile lui. 

— E evident, îşi spuse el, că nu mai pot trăi mult timp cu 
această îndoială în suflet. Astăzi trebuie să ştiu la ce să mă 
aştept; şi în momentul când voi cunoaşte acest lucru, voi găsi 
mijloacele cele mai convenabile de a mă debarasa în mod discret 
de această micuță Baccarat. 

Sir Williams sună la poarta din strada Moncey, cu o umilinţă 
obişnuită numai cerşetorilor. 

El făcu o plecăciune în faţa servitorului care venise să-i 
deschidă; se înclină de asemenea în faţa cameristei, ca înaintea 
unei ducese şi avu aerul că admiră cu naiva invidie a săracilor 
strălucitorul echipaj al înviatei Baccarat. 

Când camerista, în urma ordinului stăpânei, îl conduse în 
budoar, el se aşeză pe marginea unui scaun cu atitudinea unui 


33 


— Ponson du Terrail — 


om sărac, care pătrunde pentru prima oară într-un palat. 

Odată ce camerista plecă, sir Williams - rămas singur - începu 
să mediteze. 

Acest bărbat era cu adevărat puternic şi nu avea încredere în 
nimeni şi în nimic. El ştia din experienţă că dacă zidurile au 
totdeauna urechi, ele au uneori şi ochi. Din cauza aceasta 
rămăsese umil, gânditor, cu toate că era singur. 

Poate că Baccarat îl privea prin cine ştie ce găurice impercep- 
tibilă, ascunsă în pliurile unei draperii sau în cadrul unui tablou. 

Tocmai în timp ce gândea la toate acestea, Baccarat 
deschidea acel dulăpior în perete prin care sunetele ajungeau 
clare şi distincte dintr-o cameră într-alta. Datorită acestui fapt, 
sir Williams putu să audă toată acea excentrică conversaţie 
dintre cele două prietene şi oricare om, în afară de el, ar fi putut 
să creadă în această reîntoarcere a lui Baccarat la o viaţă 
vicioasă. Dar sir Williams nu fu deloc convins. Işi dădu seama că 
toată această discuţie putea fi o comedie, jucată cu intenţia de a 
o auzi el. Şi totuşi, el auzise distinct cuvintele: „Mergi şi stai cu 
vizitatorul meu în salon”, lucru care îl impresionă destul de 
puternic. 

Sir Williams cunoştea perfect topografia casei, dar deşi ignora 
existenţa acestui dulăpior cu totul special, situat în zid, el ştia că 
salonul era destul de îndepărtat de această cameră pentru ca un 
asemenea fenomen acustic să nu se poată produce în nici un 
caz. 

Ori, dacă Baccarat îl credea într-adevăr în salon, era evident 
că nu putea vorbi decât sincer. 

Aceste reflecţii îl făcură din nou pe baron să se îndoiască şi să 
nu mai ştie exact care este adevărul. 

De aceea, el aşteptă cu nerăbdare pe doamna de Saint- 
Alphon-se, sau mai bine zis, persoana pe care o auzise vorbind. 
Doamna de Saint-Alphonse, căreia Baccarat nu-i făcuse nici o 
confidenţă, cobori foarte natural în salon, nu găsi pe nimeni şi 
întrebă camerista unde este persoana despre care este vorba. 
Aceasta îi spuse că ea a condus vizitatorul în budoar. Doamna de 
Saint-Alphonse se îndreptă într-acolo. i 

Sir Williams examina ca amator picturile din budoar. In 
momentul în care doamna de Saint-Alphonse intră în cameră, el 
se ridică pe jumătate şi o salută respectuos. 

Curtezana îi răspunse la salut printr-o semireverenţă plină de 
demnitate şi privi cu neîncredere costumul său sărăcăcios. 

Din această privire, sir Williams trase imediat concluzia că 

34 


— Clubul valeţilor de cupă — 


Baccarat nu-i spusese nimic cu privire la persoana lui. 

— Doamna Baccarat va veni imediat, domnule, spuse doamna 
de Saint-Alphonse. În câteva minute va fi gata îmbrăcată. 

Sir Williams salută tot atât de stângaci şi încurcat, ca şi până 
atunci. 

Doamna de Saint-Alphonse gândi că domnul Andre Tissot 
trebuie să fie un imbecil vulgar şi că nu merită să întreţină o 
conversaţie cu el, aşa că se îndreptă către pian şi-şi plimbă 
degetele pe claviatură, timp de 20 de minute. 

— Sunt sigur, gândi sir Williams, că-n ochii acestei doamne 
sunt un nenorocit servitor. 

Şi începu să bată toba pe braţele fotoliului, în timp ce doamna 
de Saint-Alphonse epuiza repertoriul său de polci şi valsuri noi. 

Deodată uşa se deschise şi apăru Baccarat; apăru în pragul 
uşii care lega budoarul cu camera de îmbrăcare şi se arătă 
mirată, lăsând să-i scape un mic gest de surpriză. 

Această scenă fu atât de bine jucată, încât sir Williams dădu în 
sfârşit crezare acestei comedii. 

— Bine ai venit, scumpul meu, spuse Baccarat cu-n ton 
uşuratic, mii de scuze că te-am făcut să mă aştepţi. 

Sir Williams rămăsese stupefiat de acest aplomb. Baccarat se 
îndreptă către el, păru să ezite un moment, apoi îi spuse: 

— Domnule viconte, dumneata care ai fost un mare vinovat şi 
care acuma eşti un adevărat sfânt, ai să fii probabil indulgent cu 
mine, nu-i aşa? 

Vicontele tresări. 

— L-am iubit pe Fernand, continuă Baccarat cu voce joasă, 
dragostea mea m-a făcut să mă pocăiesc şi revenisem la senti- 
mente mai bune. Dar în ziua în care am aflat că el iubeşte una la 
fel ca mine, am alunecat din nou... şi am redevenit Baccarat. 

Ea îi întinse mâna. 

— Acuma trebuie să-ţi spun adio, spuse ea; între noi s-a 
deschis acum o prăpastie. Dumneata nu mă vei mai vedea... dar 
cred că mă vei plânge, nu-i aşa? 

Făcu un pas înainte şi printr-un gest îl făcu să înţeleagă că nu 
voia să mai dea nici-un fel de explicaţii în această problemă. 
Apoi, întorcându-se către doamna de Saint-Alphonse, spuse: 

— Mergem în Bois de Boulogne? 

Andrea mirat, îşi luă pălăria, se îndreptă către uşă şi 
suspinând, spuse: 

— Dumnezeu să aibe milă de dumneata, copila mea! 


35 


— Ponson du Terrail — 


Şi plecă aproape convins că schimbarea lui Baccarat este 
adevărată şi profundă. 

Odată ce vicontele Andrea plecă, Baccarat şi prietena ei se 
urcară în trăsură. 

Trăsura cobori rapid pe strada Clichy, în timp ce sir Williams 
mergea pe strada Blanche şi urca la Turquoise. 

Erau atunci primele zile din februarie, cerul era fără nori, aerul 
era atât de dulce, ca la sfârşitul lui mai. Piaţa Concordiei, Bois de 
Boulogne, Champs-Elysées erau pline de echipaje şi de călăreţi. 
Tot ce se numea în vremea aceea tinereţe aurită, îşi dăduse 
întâlnire pe bulevarde; tot ceea ce avea mai elegant Parisul, 
mergea în Bois de Boulogne sau revenea de acolo. 

Era aproape ora trei când trăsura lui Baccarat urca în trap 
strada Champs-Elysées. 

Atelajul, trăsura, frumuseţea celor două femei, toaletele lor 
elegante, atrăgeau imediat atenţia tuturor. 

La un moment dat trăsura se încrucişă cu doi tineri călare. 

Unul dintre ei era un rus - contele Artoff. Exact cel pe care 
doamna de Saint-Alphonse voia să i-l prezinte lui Baccarat. 
Celălalt era tânărul baron de Manérve, un amic al sărmanului 
baron de O., atât de nefericit ucis în duel cu 3 ani înainte. 

— Domnul să mă trăsnească, strigă baronul de Manerve, dacă 
această încântătoare blondă nu este chiar Baccarat. 

Îşi opri brusc calul, care se cabră pe jumătate. 

— Ce înseamnă Baccarat? întrebă gentilomul rus, care 
schimbă un salut cu doamna de Saint-Alphonse. 

Baronul Manérve îşi privi tânărul prieten, aşa cum ai privi dacă 
într-un elegant salon din foburgul Saint Germaine s-ar anunţa 
sosirea unui sacagiu. 

— Bine, scumpe prietene, dar de unde ai apărut? 

— Dumnezeule, răspunse foarte naiv contele Artoff, am venit 
de la mine de acasă şi am sosit din Sanct Petersburg acum şase 
săptămâni. 

— Asta este adevărat, spuse baronul râzând. Şi câţi ani ai de 
fapt? 

— Douăzeci, scumpul meu baron. 

— Erai un copil pe vremea lui Baccarat. 

— Bine, dar spune-mi o dată ce-i aia Baccarat. 

— Îţi voi arăta, spuse baronul. Să ne întoarcem caii şi să 
urmărim această trăsură de la distanţă; îţi voi spune de la 
început istoria acestei femei şi apoi dacă-ţi voi înflăcăra fantezia, 
ţi-o voi prezenta. 

36 


— Clubul valeţilor de cupă — 


Cei doi călăreţi întoarseră caii şi urmară trăsura care-şi 
continua drumul. 

— Scumpul meu, spuse atunci contele de Manérve prietenului 
său, ai auzit vreodată de acest sărman baron de 0... ucis în duel 
acum trei ani? 

— Bineînţeles. 

— Era prietenul meu cel mai bun. 

— Ştiu. 

— Ei bine, acest baron a lansat-o pe Baccarat. 

— Aha!! 

— A luat-o de undeva de pe o stradă, din foburgul Saint- 
Antoine de la etajul V şi în doi sau trei ani, a reuşit, datorită 
minunatei frumuseți şi a inteligenţei de rasă cu care această 
femeie era înzestrată, să facă din ea cea mai mondenă femeie a 
Parisului. Timp de patru sau cinci ani, Baccarat a avut cei mai 
frumoşi cai, cele mai frumoase trăsuri, purta toaletele cele mai 
excentrice şi cele mai scumpe. De altfel, era o femeie de spirit: 
gazetarii mergeau la ea să culeagă câteva cuvinte pentru ziarele 
lor; supeurile pe care le dădea erau un câmp de bătaie deschis 
oricăror discuţii; era cu adevărat o femeie de lume; în timpul 
unei absenţe trecătoare a lui Baccarat, o femeie din lumea bună 
a corupt servitorii pentru a putea vizita camera ei; un mare 
pianist a devenit nebun din dragoste, X... celebru pictor a 
încercat să se sinucidă după ce i-a scris o scrisoare. 

— Dar ea nu avea nici un pic de suflet? 

Baronul ridică din umeri. 

— Eşti foarte tânăr, spuse el. 

— Posibil... murmură contele Artoff, muşcându-şi buzele. 

— L-ai citit pe Balzac? 

— În întregime. 

— Îţi aduci aminte de Feodora? 

— Feodora din „Pielea de sagri”? 

— Exact. 

— Da, da, îmi aduc foarte bine aminte. 

— Ei bine, Baccarat era, în ceea ce priveşte sensibilitatea, 
făurită de aceeaşi mână. 

— La dracul! 

— Singurul om pe care l-a iubit 8 zile, a fost baronul O. 

— Şi totuşi l-a tolerat patru ani? 

— Vrei să spui că el a iubit-o şi s-a cramponat de ea. 

— Bine! Spune mai departe! spuse tânărul rus care începea să 


37 


— Ponson du Terrail — 


fie interesat de această povestire. 

— Ei bine, într-o zi Baccarat a dispărut. 

— Din Paris? 

— Nu. Din lume. 

— Asta mi se pare o glumă. 

— Nu glumesc deloc, mai ales când este vorba despre un 
prieten al meu care a murit, răspunse cu gravitate domnul de 
Manérve. 

Şi reluă cu un ton mai puţin lugubru: 

— Nu glumesc deloc, mai ales când este vorba despre un 
prieten al meu care a murit, răspunse cu gravitate domnul de 
Manérve. 

Şi reluă cu un ton mai puţin lugubru: 

— Într-o seară acest sărman baron de O., a venit la mine, era 
aproximativ un an înaintea morții lui. 

„— Prietene, îmi spuse el, vin să-ţi cer un sfat.” 

„— Te ascult, am răspuns eu, izbit de paloarea lui şi de 
accentul emoționat al vocii.” 

„— Baccarat nu mă mai iubeşte.” 

„— A! i-am spus eu. Cred că sunt patru ani de când a încetat 
să te iubească.” 

„— Ştiu şi asta şi totuşi nu-mi pot explica.” 

„— Ce nu-ţi poţi explica?” 

„— Vreau să spun că deodată şi-a luat rămas bun de la mine.” 

„— Ce? am întrebat eu stupefiat.” 

El suspină profund şi adăugă: 

„— Nu pot să-ţi spun nimic mai mult, căci nici eu nu ştiu ce i s- 
a întâmplat. Dar se pare că de data asta iubeşte cu adevărat.” 

„— Cred că visezi. Baccarat nu poate iubi pentru simplul motiv 
că nu are inimă.” 

„— Probabil că şi-a găsit una, spuse cu tristeţe baronul” 

— Şi-n acel moment îmi dădu un bilet care era conceput 
aproximativ în aceşti termeni: 


„Scumpul meu D'O... 

Eşti binefăcătorul meu şi nu vreau să mă consideri o ingrată... 
o pasiune teribilă, imensă, mi-a umplut inima, punându-mă în 
situația de-a fi silită să aleg între moarte şi pocăință. Am ales 
pocăința. Mă pocăiesc şi intru chiar în această seară în ordinul 
surorilor cenuşii”. 


— Urma o frază de adio şi banale consolări. 
38 


— Clubul valeţilor de cupă — 


— Bine, şi ce s-a întâmplat mai departe? întrebă tânărul rus. 

— Ei bine, baronul d'O. era disperat, venea mereu la mine 
cerându-mi sfaturi. De fapt voia să se sinucidă. 

„— Scumpul meu, i-am spus eu, există trei remedii împotriva 
unei disperări din dragoste: sinuciderea, timpul şi călătoriile. Fă 
un tur prin Italia, sau pleacă în Grecia, sau prin Turcia. Apoi 
întoarce-te prin Germania şi dacă la înapoiere nu vei fi vindecat, 
vei putea să te sinucizi atunci.” 

— Baronul mi-a urmat sfatul, a călătorit timp de un an şi s-a 
întors la fel de bolnav, ca şi în ziua în care a plecat; şi-a căutat cu 
lumânarea o ceartă, şi-a găsit-o, şi în acel duel a fost ucis. 

— Şi Baccarat? 

— Baccarat l-a moştenit. Dar ce-a devenit ea, ce-a făcut cu 
averea pe care i-a lăsat-o baronul? Asta-i un mister... 

— Şi de atunci nu a mai văzut-o nimeni? 

— Nimeni. 

— Şi crezi că femeia pe care-o urmărim, pe care eu abia am 
zărit-o, fiind ocupat s-o salut pe doamna de Saint-Alphonse... 

— Da, sunt sigur că e ea. 

Cei doi călăreţi, vorbind astfel, urmăreau fără să piardă din 
ochi trăsura, trecură bariera, urcară pe strada Neuilly şi intrară 
prin poarta Mailot în Bois de Boulogne. 

— Vino, spuse baronul de Manerve, grăbeşte-ţi calul, le vom 
ajunge imediat şi le vom vedea mai bine. 

La zgomotul cailor care galopau în spatele trăsurii, doamna de 
Saint-Alphonse se întoarse pe jumătate. 

— lată, spuse ea lui Baccarat, acesta este tânărul rus. 

Baccarat se întoarse. 

Cei doi tineri se apropiau în galop. 

— Bineînţeles! exclamă domnul de Man&rve, e chiar Baccarat! 

— În carne şi oase, răspunse ea, şi învierea mea este şi ea un 
mister! 

După pronunţarea acestor cuvinte, îşi apăsă un deget pe 
buze. 

— Foarte bine, spuse baronul. Ai să-mi povesteşti toate astea 
mai târziu. 

Şi, arătându-l pe tânărul rus, spuse: 

— Scumpă doamnă Baccarat, permiteţi-mi să vi-l prezint pe 
amicul meu, contele Artoff, un tânăr nobil din Rusia care nici 
măcar nu ştie numărul satelor pe care le posedă şi care-şi 
petrece viaţa numărându-şi ţăranii, dar care va atinge o sută de 


39 


— Ponson du Terrail — 


ani înainte de a reuşi adunarea completă. 

Baccarat răspunse la salutul boierului cu-n aer de ducesă. 

— Vreau prin prezenţa voastră să asociez două lucruri 
imposibile, continuă baronul râzând. 

— Într-adevăr? întrebă Baccarat. 

— O femeie care revine din altă lume! 

— E adevărat. 

— Şi un om care nu poate fi ruinat. 

— În cazul ăsta, domnul este o excepţie, spuse cu răceală 
Baccarat. 

— O excepţie care confirmă regula, adăugă baronul. 

— Domnilor, spuse Baccarat, miercurea viitoare îmi redeschid 
saloanele. Vă rog să-mi daţi voie să încep invitaţiile mele cu 
dumneavoastră. 

Cei doi tineri se înclinară, ea le făcu un semn de adio cu mâna 
şi trăsura plecă. 

— Astă-seară, spuse Baccarat doamnei de Saint-Alphonse, 
întreg Parisul va şti că am înviat. 

Şi într-adevăr, în mai puţin de o oră trăsura înconjurase Bois 
de Boulogne, iar Baccarat schimbă aproximativ douăzeci de 
saluturi cu diverşi bărbaţi. La orele cinci trăsura intră în strada 
Moncey. 

— Scumpa mea, spuse Baccarat vechii ei prietene, e 
incontestabil că micul rus va veni să te vadă astă-seară. Ştii ce ai 
de făcut? 

— Ai încredere în mine, iubito, şi voi fi demnă de încrederea 
ta. 

— La revedere, reluă ea, coborând din trăsură. Vizitiul meu te 
va conduce acasă. lartă-mă că nu te invit astă-seară la cină; nu 
am încă o bucătăreasă aşa cum trebuie şi voi aduce masa de la 
restaurant, dar mâine vom merge să cinăm la tine, iar tu îmi vei 
da un loc în loja ta la operă. La revedere. 

Baccarat intră în casă, se închise în budoar, se aruncă în 
genunchi şi izbucni în lacrimi. Sărmana comediană nu mai era în 
scenă şi doamna Charmet plângea din cauza rolului odios al 
desfrânatei Baccarat. 


Capitolul XLVII 
Baronul de Manerve şi tânărul său amic au revenit în Bois de 


Boulogne către orele cinci şi jumătate, au cinat împreună, apoi s- 
40 


— Clubul valeţilor de cupă — 


au îndreptat către clubul lor pe la orele 9. 

Contele Artoff băuse şi era puţin ameţit. 

— Scumpul meu baron, spuse el, aruncându-şi trabucul pe 
scările clubului, ştii că Baccarat este o femeie adorabilă? 

— Asta-i bună! Cui îi spui tu asta? Şi dacă vrei să pui un frâu 
de milioane pe dinţii ei... 

— Ei bine? 

— Dantura ei este foarte ascuţită, are duritatea diamantului 
şi-ţi va ronţăi o duzină de sate. 

— Şi... mă va iubi? 

— Nu, eşti prea bogat şi apoi ea nu are suflet. 

— Dar... a iubit... 

— Cu atât mai mult, femeile de genul ei nu iubesc decât o 
singură dată în viaţă, dar ea va fi foarte agreabilă, încântătoare 
şi-ţi va face cinste... 

Vorbind astfel, baronul pătrunse într-un frumos fumoar alături 
de marele salon al clubului. In această cameră, aproximativ o 
duzină de tineri foarte la modă, se aflau împrejurul unei mese de 
joc. Printre ei se găseau două personaje pe care noi le 
cunoaştem: domnul Oscar de Verny şi domnul viconte de 
Cambolh sau, cum am mai putea spune, Cherubin şi Rocambole, 
a căror prezenţă în mijlocul acestor oameni bogaţi şi foarte 
onorabili dovedea vulnerabilitatea acestui mediu parizian, care 
putea permite unor bandiți de a se amesteca în mijlocul celei 
mai bune lumi, graţie unor nume sonore - de cele mai multe ori 
uzurpate - unor maniere elegante şi unei aparenţe de bogăţie. 

Cu toate considerabilele sume care se aflau pe masa de 
postav verde în această sară, jocul era neinteresant. Se juca 
neglijent, dar se vorbea cu multa animaţie. Noutăţile zilei, 
evenimentul recent care preocupa pe toată lumea şi care 
provoca comentariile cele mai excentrice era tocmai învierea lui 
Baccarat. 

Nici Rocambole nu voia să creadă. 

— Domnilor, spuse unul din jucători, pot spune pe cuvântul 
meu de onoare că femeia pe care am văzut-o astăzi în Bois de 
Boulogne era chiar Baccarat. 

— Dar ştiu că a murit... spuse un neîncrezător. 

— Bine, dar am văzut-o, spuse un al treilea, am văzut-o cu 
ochii mei, am recunoscut-o, am salutat-o, dar... 

— Ei bine? 

— Nici eu nu pot crede. 


41 


— Ponson du Terrail — 


— Nici eu, adăugă un al patrulea. 

— Domnilor, spuse cu gravitate domnul viconte de Cambolh, 
pot să vă spun cu certitudine că Baccarat nu a murit. 

— Ei! Vedeți? 

— Dar nu este ea cea pe care ați văzut-o în Bois de Boulogne. 

— Sunt sigur că este ea. 

— lar eu sunt convins de contrariul. 

— O cunoaşteţi? 

— N-am văzut-o niciodată. 

— Atunci pe ce vă bazaţi această convingere? 

— Acesta este secretul meu. 

— Domnilor, spuse baronul de Manérve intrând, eu însă vă pot 
atesta: convingerea vicontelui nu are absolut nimic serios în ea. 

— N-am auzit bine, spuse Rocambole. 

— Am văzut-o pe Baccarat cu ochii mei... 

— Aţi văzut-o dumneavoastră? 

— Da. 

— Ei bine, şi noi. 

— l-am şi vorbit. 

— La dracu! E ceva serios atunci... 

— S-ar putea ca în afacerea asta să fie amestecat sir Williams, 
gândi Rocambole. Mai bine să tac şi să ascult. 

Şi spuse aşa în trecere: 

— În caz că i-aţi vorbit, domnule, este cu totul altceva, în cazul 
acesta îmi retrag afirmaţia. 

— Ba chiar am fost invitat la primul ei bal de iarnă, adăugă 
baronul. Se va dansa la ea miercurea viitoare. 

— Asta e foarte original... se murmură. 

— S-ar putea, dar este un lucru adevărat, real şi de 
necontestat. 

— Dar de unde a apărut? 

— Nu se ştie. 

— E bogată? 

— Va fi. 

— Cum aşa? se auziră strigăte din toate părţile. 

— lată-l pe tânărul meu prieten - spuse baronul arătându-l cu 
degetul pe boierul rus - care se va ocupa de viitorul ei. 

Toată lumea îl salută pe tânărul rus. 

— Domnilor, spuse el cu o modestie pe care cei 20 de aniai 
săi nu o justificau, nu este încă nimic hotărât în această privinţă. 

— Cu atât mai bine, spuse o voce. 

— De ce cu atât mai bine? 

42 


— Clubul valeţilor de cupă — 


Şi cel care puse întrebarea se întoarse către noul său 
interlocutor. 

Acesta nu era altul decât domnul Oscar de Verny, sau mai 
bine zis Cherubin. 

— Ei doamne! spuse baronul râzând, domnul de Verny are 
cumva obiecţiuni? 

— Domnule, răspunse cu răceală Cherubin, dacă îmi veţi 
permite, îmi voi prezenta arborele genealogic înainte de a 
discuta mai departe. 

— Nu înţeleg unde vreţi să ajungeţi. 

— Aşteptaţi şi veţi vedea. 

Şi Chérubin luă aspectul unui povestitor, spre marea 
surprindere a lui Rocambole, care nu se aştepta deloc la acest 
incident. 

— Să auzim genealogia, se strigă din toate părţile. 

— Domnilor, reluă Cherubin, tenul meu, ochii, părul meu, 
toate la un loc vă pot spune că nu sunt de origine franceză, deşi 
port acest nume. 

— Sunteţi italian? 

— Nu, sunt creol. 

— Nu înţeleg. 

— Creol din America de Sud, deci creol de rasă spaniolă. 

— Şi al cui descendent sunteţi? 

— Al lui Don Juan. 

Cherubin pronunţă acest nume faimos cu un calm perfect. 

Totuşi toată lumea începu să râdă. 

— Probabil că glumeşti, spuse cineva. 

— S-ar putea. 

— Atunci pentru ce afişaţi această genealogie? 

— Foarte simplu. Ceea ce am spus vrea să însemne că eu fac 
din seducerea femeilor o meserie. 

— Bravo, se auziră mai multe voci. 

— Există trei femei, urmă Chérubin, care aş fi vrut să mă 
iubească. 

— Care este prima? 

— Cleopatra, regina Egiptului. 

Un râs nebun cuprinse toată asistenţa. 

— Şi a doua? 

— Frumoasa împărăteasă Teodora. 

— Şi acum să auzim cine este a treia. 

— Baccarat. 


43 


— Ponson du Terrail — 


Chérubin îşi păstră seriozitatea în mijlocul acestor bărbați care 
râdeau în hohote. 

— Am putea şti pentru ce? întrebă cineva. 

— Pentru că nici una din aceste trei pe care le-am amintit, nu 
aveau suflet. Imi este imposibil să dovedesc că aş fi reuşit cu 
primele două, deoarece ele au reuşit să pună între mine şi ele 
pulberea secolelor. 

— Argumentul este suficient. 

— Dar pentru că a treia a înviat, voi încerca aventura. 

— Şi veţi reuşi? 

— Cu siguranţă. 

— Scumpul meu domn, spuse baronul de Mansrve, devenind 
la rândul său tot atât de serios ca şi Cherubin, vă pierdeţi timpul; 
Baccarat nu iubeşte decât aurul. Puteţi să surâdeţi cu orgoliu, 
puteţi să aruncaţi priviri fascinante, puteţi să vă reamintiţi 
succesele dumneavoastră trecute, dar în acest domeniu nu veţi 
reuşi, pentru că în această luptă şi un rege îşi pierde drepturile. 

— Şi totuşi eu voi avea succes. 

— Domnule, spuse tânărul rus, lezat de atitudinea lui Cherubin 
şi simțind caracterul irascibil al strămoşilor săi cerându-şi 
drepturile, îmi permiteţi să spun şi eu un cuvânt? 

— Chiar mai multe, domnule conte. 

— Nu, îmi ajunge unul singur. 

— Poftiţi, vă ascult. 

— Credeţi că o veţi cuceri pe Baccarat? 

— Sunt convins, spuse Chérubin. 

— Sunteţi bogat? 

— Nu. Abia dacă am 30.000 de livre rentă. 

— Eu cred că am douăzeci de milioane, sau chiar mai mult. 

— Ei bine? 

— Ei bine, şi eu mi-am propus s-o cuceresc pe Baccarat. 

— Ca şi mine! 

— Vreţi să ţineţi un pariu? 

— Fără îndoială. 

— Atunci, ascultaţi-mă. Socotim cincisprezece zile de-acum 
încolo. E suficient? 

— Mai mult decât suficient. 

— Foarte bine. Dacă în 15 zile Baccarat vă iubeşte, vă voi da 
aici, la aceeaşi oră, în prezenţa acestor domni, 500.000 de 
franci. 

— Perfect. Accept. 

— Dar dacă pierde pariul? se auzi o voce. 

44 


— Clubul valeţilor de cupă — 


— lată, spuse tânărul rus, cu-n teribil sânge rece, dacă domnul 
de Verny pierde pariul şi dacă în 15 zile nu va fi iubit de 
Baccarat, cum el nu este bogat şi eu sunt prea corect pentru a-i 
pretinde 500.000 de franci, îi voi zbura creierii... 

Un murmur trecu printre cei prezenţi. 

Tânărul conte rus avea 20 de ani, era aproape imberb şi nu 
arăta nici măcar aceşti 20 de ani. Dar în vocea lui era atâta calm, 
în privirea lui atâta siguranţă; se ghicea în toată atitudinea lui 
asemenea hotărâre, încât jucătorii înţeleseră că în pariul pe care 
îl propunea, totul era foarte serios. 

— Ei bine, domnule, spuse el lui Chérubin, ce părere aveţi? 

— Propunerea dumneavoastră este foarte gravă şi trebuie să 
reflectez. 

— Reflectaţi... 

— Gravă şi imposibilă de acceptat, observă baronul de 
Manérve. 

— Pentru ce? 

— Pentru că, spuse baronul, suntem în Franța, scumpul meu 
conte, adică într-o ţară unde nu ai dreptul să vinzi sau să 
cumperi nici viața ta, nici a altora. Domnul Oscar de Verny ar 
putea consimţi să te lase să-i zbori creierii, dar legea franceză nu 
va consimţi şi te va pedepsi ca atare. 

— Am prevăzut şi acest caz, spuse cu răceală contele. 

— Cum aşa? 

— Fără îndoială că voi eluda legea. 

— Cum? 

— Foarte simplu. 

Se auziră din nou murmure în asistenţă. 

— Domnilor, reluă tânărul, toţi cei de faţă suntem oameni de 
onoare şi în consecinţă incapabili de a ne călca cuvântul dat. 

— Bineînţeles, strigară toţi. 

— Deci, dacă domnul de Verny va accepta pariul meu, iată ce 
mă gândesc să facem, în cazul în care se va recunoaşte învins. 

Un freamăt trecu printre cei prezenţi. 

— Domnul de Verny, urmă contele, este un om de onoare 
incapabil să trişeze în caz că-l voi învinge. 

— Fără îndoială, spuse Cherubin. 

— În consecinţă, dacă va pierde, îmi va căuta ceartă, ne vom 
bate cu pistoalele la 10 paşi, dar una singură din arme va fi 
încărcată - a mea. Fiţi liniştiţi domnilor, continuă tânărul rus cu 
un aer care miră pe jucători, trag excelent cu pistolul, îmi voi 


45 


— Ponson du Terrail — 


înfige glontele între ochi şi-l voi ucide fără să-l desfigurez. 

O tăcere de moarte acoperi ultimele cuvinte. 

— Dacă vom ajunge la această situație, continuă contele, 
contez pe discreţia dumneavoastră, domnilor. 

— Acest pariu este imposibil! se auziră mai multe voci în 
fumoar. 

— Atunci, spuse contele, domnul de Verny ne va face plăcerea 
să renunţe la proiectele sale. 

— Nici gând, spuse Cherubin. 

— Sau, putem găsi şi o altă soluţie. Ne putem bate în duel 
mâine dimineaţă; caz în care probabil că-l voi ucide. Şi 
remarcaţi, domnilor, că în felul ăsta el va renunţa la şansa de a 
câştiga 500.000 de franci şi va muri cu reputaţia unui fanfaron. 

Aceste cuvinte atinseră în plin orgoliul lui Chérubin. 

— Domnule conte, spuse el, accept pariul dumneavoastră. 

Un murmur de admiraţie parcurse încăperea. 

— E o nebunie! strigă cineva. 

— Reflectaţi bine, domnule, spuse pentru ultima oară tânărul 
rus. 

— Am reflectat. 

— Deci, acceptaţi? 

— Accept. 

— Domnule, spuse Rocambole. Domnul Oscar de Verny uită că 
şi-a luat un angajament. Fiţi amabil şi nu ţineţi cont de 
acceptarea lui, înainte ca să-i spun câteva cuvinte între patru 
ochi. 

Această neaşteptată intervenţie a lui Rocambole provocă celor 
de faţă o totală nedumerire. 

— Sunt de acord, domnule, spuse contele. 

Elegantul domn de Cambolh îl luă de braţ pe Cherubin şi-l 
scoase afară din fumoar, spunând: 

— Scuzaţi-mă, domnilor, vom reveni imediat... 

II conduse pe Chérubin la extremitatea opusă a marelui salon, 
gol la acea oră, şi se aşezară lângă o fereastră, stând de vorbă. 

— Scumpul meu prieten, spuse el atunci, eşti un mare prost. 

— Găseşti? 

— Ar trebui să-ţi spun că eşti un nătărău... 

— Nu-i chiar aşa o prostie să-ţi joci viaţa contra a 500.000 de 
franci, când eşti aproape sigur... 

— Totdeauna este o prostie să rişti un lucru care nu-ţi 
aparţine. 

— Cum, viaţa mea nu-mi aparţine? 

46 


— Clubul valeţilor de cupă — 


— Nu, răspunse rece Rocambole. 

— Şi cui îi aparţine, mă rog? 

— Nouă. 

Şi prin felul cum pronunţă acest cuvânt, îi sublime gravitatea. 

— Ce importanţă are? 

— Vreau să spun că dacă şeful nu-ţi permite, spuse vicontele, 
nu vei ţine acest pariu. 

— Şi dacă refuză... şi eu nu-l voi asculta? 

— Nu va fi contele cel care te va ucide, spuse Rocambole. 

— Dar cine? 

— Nu ştiu, dar ai să fii mort chiar mâine la această oră. Cum? 
De mâna cui? Cu ce armă? Nu ştiu... dar sunt convins că aşa va 
fi. 

— Mă voi supune, murmură Chérubin, şi voi aştepta ordinul 
şefului. 

— Atunci hai cu mine. 

Rocambole se reîntoarse cu domnul de Verny în fumoar. 

— Domnule conte, se adresă el seniorului rus, domnul de 
Verny a hotărât să asculte sfaturile pe care i le-am dat. 

— Aha, spuse rusul cu-n surâs batjocoritor, refuză? 

— Nu. 

— Deci acceptă? 

— Nu acum. 

— Asta Înseamnă că cere un timp pentru a reflecta? 

— Exact până mâine la aceeaşi oră. Asta-i tot! 

— Aş fi de acord, spuse contele, dar cu o condiție. 

— Vorbiţi, domnule. 

— Ca eu să am voie să-i fac curte lui Baccarat chiar în această 
seară, dacă-mi convine. 

— Puteți face ce doriți. 

— Atunci, domnule, spuse contele, pe mâine. 

El îl luă pe domnul de Manérve de braţ, salută şi ieşi. 

Câteva minute mai târziu, Rocambole şi Chérubin părăseau de 
asemenea clubul şi coborau pe jos către bulevard. 

— Scumpul meu amic, spuse pretinsul viconte, strângându-i 
mâna lui Cherubin, vino mâine să facem un tur în Bois de 
Boulogne. 

— La ce oră? 

— Către prânz. 

— Vei avea un răspuns? 

— Bineînţeles; cu atât mai mult cu cât voi avea probabil noi 


47 


— Ponson du Terrail — 
instrucțiuni să-ți dau în ce o priveşte pe marchiză. 

— Nu cu privire la marchiză aş vrea să-mi ţin pariul. Sunt 
convins că marchiza mă iubeşte, dar mi-e frică, că nu mi-o va 
mărturisi niciodată. Această femeie este un înger! 

— Tocmai de aceea, spuse Rocambole, te-ai purtat cam 
uşuratic combinând încă o afacere. 

El îl părăsi pe Chérubin cuceritorul, şi ajunse pe jos în casa sa 
din foburgul Saint-Honor6, unde îl aştepta sir Williams tolănit 
într-un fotoliu şi cu un trabuc în gură. 

— Unchiule! strigă Rocambole intrând, ce bine îmi pare că te 
găsesc! 

— Ai nevoie de mine? 

— Am veşti noi să-ţi dau. 

— Vorbeşte, nepoate. 

— În primul rând, spuse Rocambole, se pare că Baccarat s-a 
răspopit pentru totdeauna. 

— Asta ştiu. Altceva? 

— O ştii şi pe asta? 

— Ştiu tot. Mai departe. 

— Mai departe: domnul Chérubin s-a apucat să facă un pariu 
foarte curios. 

— Despre ce-i vorba? 

Rocambole povesti cu exactitate scena la care fusese martor 
la club, descrisă de noi mai sus. 

Sir Williams îl ascultă fără să-l întrerupă, apoi se gândi un timp 
îndelungat. 

— În sfârşit, spuse el, nu văd nici un inconvenient ca să 
accepte pariul. 

— Chiar nici unul? 

— Nu, şi iată de ce. Când tu ai venit aici tocmai mă gândeam 
prin ce mijloc să scap de Baccarat, care mă jenează. S-ar putea 
ca să fi găsit acest mijloc... 

Sir Williams socoti inutil ca să explice mai exact planurile sale 
şi îi dictă lui Rocambole o scrisoare pentru Cherubin: 


„Scumpul meu prieten, 

Poti tine pariul; ţi-a fost permis. Vino totuşi la întâlnirea pe 
care ti-am dat-o. Avem de discutat lucruri care nu suferă 
întârziere 

Al tău, Cambolh” 


— Micuța mea Baccarat, gândi sir Williams, trebuie totuşi să 
48 


— Clubul valeţilor de cupă — 
ştiu ce se întâmplă cu tine şi să ştiu la ce să mă aştept. 
Capitolul XLVIII 


În aceeaşi zi, către orele 10 seara, Baccarat era singură în 
strada Moncey - dacă nu o punem la socoteală şi pe mica 
evreică, care dormea liniştită pe un divan în budoar. 

Nici doamna de Saint-Alphonse, nici contele rus, nici domnul 
de Man&rve, nici toţi acei tineri nebuni, care cu câteva ore mai 
înainte aplaudau intrarea în viaţa mondenă a celebrei curtezane, 
n-ar fi recunoscut-o. Baccarat nu mai era Baccarat. Nu mai era 
acea femeie superbă, cu privirea îndrăzneață, ale cărei hohote 
de râs batjocoritor păreau să transforme înşelăciunea într-o 
meserie; nu mai era păcătoasa plină de îndrăzneală şi de cinism. 

Era din nou doamna Charmet, femeia sărmană aplecată sub 
greutatea remuşcărilor şi a pocăinţei, umila penitentă ai cărei 
ochi erau fără încetare îndreptaţi către cer, sora de caritate care- 
şi petrecuse lungi nopţi de iarnă la căpătâiul muribunzilor. Cu 
toarte acestea, purta încă strălucitoarea toaletă din cursul zilei, 
nu-şi acoperise încă umerii, nu încercase să ascundă, ca altă 
dată, frumosu-i păr sau să-şi ascundă talia sub pliurile largi ale 
unei rochii aproape monahale; dar ochii ei plini de lacrimi, 
atitudinea ei gârbovită erau martorele durerii ei. 

— Dumnezeule, murmură ea strângându-şi mâinile, Dumneze- 
ule, iartă-mă şi dă-mi puterea să duc acest oribil joc până la 
capăt fără să tremur, fără să-mi arăt slăbiciunea. Trebuie să-l 
salvez! 

Soneria arătă c-a venit un vizitator. Puțin după aceea un valet 
se afla în pragul budoarului ţinând în mână o scrisoare. Era 
valetul doamnei de Saint-Alphonse. 

Doamna de Saint-Alphonse îi scria lui Baccarat: 


„lubită prietenă, 

Pregăteşte-te repede... tinerelul rus vă veni la tine; este 
îndrăgostit nebuneşte de tine şi dragostea lui este dublată de o 
mare vanitate. A făcut nu ştiu ce pariu la club şi te previn că va 
încerca chiar astă-seară să intre la tine în casă. Am pretins în 
prezența lui că eşti o femeie excesiv de romantică, am susținut 
chiar că ai fi în stare de cele mai mari nebunii pentru omul care 
ar încălca codul penal, numai din dorința de a-ţi place. 

Aşa că, scumpa mea, aşteaptă-te la orice. 


49 


— Ponson du Terrail — 
Saint-Alphonse”. 


Această scrisoare pe care Baccarat o apropie de flacăra 
lumânării, lăsând-o să ardă încet, avu darul să-i redea tinerei 
femei întreaga energie: 

— Să fim gata, gândi ea, poate că această sonerie este a 
marelui regizor; cortina se ridică, se intră în scenă... să ne jucăm 
rolul... 

Aruncă zece franci valetului. 

— E-n regulă, poți pleca, spuse ea. 

Valetul salută şi plecă. 

Baccarat îşi sună camerista: 

— Dezbracă-mă, spuse ea. 

Cinci minute fură suficiente pentru Baccarat ca să-şi 
înlocuiască toaleta de zi printr-o toaletă de noapte. Işi prinse 
părul cu o eşarfă mare, albastră, îmbrăcă un capot, îşi puse nişte 
papuci de şaten cu tocuri roşii şi alergă să se instaleze la 
parterul casei. 

Exista aici o cameră de lucru, ale cărei ferestre dădeau în 
curte. Era o cameră mică, tapetată în stofă orientală, plină de 
cărţi şi de jurnale, mobilată foarte simplu cu un divan şi fotolii 
acoperite cu o stofă asemănătoare tapetului şi perdelelor. 

Baccarat trimise la culcare camerista şi rămase singură. 
Stătea culcată pe divan, aproape de foc cu o carte în mână. Se 
gândise că în cazul în care tânărul rus va intra în casă, elo va 
face precis cu ajutorul unei scări aplicate pe zidul exterior, ceea 
ce îi va permite să pătrundă în grădină. Or, ceea ce Baccarat 
voia înainte de toate, era de a evita zgomotul, scandalul. Tocmai 
din această cauză coborâse la parter, în acea cameră cu 
fereastra luminată, care ar fi atras de la început atenţia 
smintitului tânăr. 

Exact ceea ce prevăzuse Baccarat se şi întâmplă. Ea citea în 
camera de lucru cam de un sfert de oră, când un zgomot uşor se 
auzi în grădină: ceva care putea fi luat drept căderea unul 
obiect. Apoi se auziră paşi scârţâind pe nisipul aleii, paşi care se 
opriră sub fereastră. Baccarat, până atunci nemişcată, întoarse 
capul, i se păru că vede o umbră desenându-se în exterior şi lăsă 
să-i scape un mic strigăt de spaimă, minunat jucat. 

Se auziră două mici lovituri în geam. Baccarat îşi aruncă 
cartea, se ridică, merse la fereastră şi o deschise. 

Era, bineînţeles, tânărul rus. Baccarat îl privi liniştită pe 
tânărul bărbat. Acesta, neaşteptându-se la calmul pe care ea îl 

50 


— Clubul valeţilor de cupă — 


afişa, se zăpăci şi se opri. 

— Intraţi, domnule conte, intraţi. Din moment ce aţi îndrăznit 
să escaladaţi zidul, nu văd de ce nu aţi îndrăzni până la capăt, 
intrând pe fereastră. 

Şi Baccarat făcu doi paşi înapoi pentru a-i permite tânărului 
conte să escaladeze fereastra. 

Contele roşi şi se bâlbâi cu naivitatea celor douăzeci de ani. 
Totuşi, cum în vocea tinerei femei nu sesiză nici iritare, nici 
batjocură, se decise şi sări în camera de lucru. 

Baccarat închise fereastra, trase perdeaua şi apoi îi indică un 
scaun vizitatorului nocturn. 

Apoi îşi reluă poziţia dinainte, stând pe divan nonşalantă şi 
graţioasă. 

— Domnule conte, îi spuse ea, ştiu care este scopul vizitei 
dumneavoastră şi de ce v-aţi expus rigorilor codului penal. 

— Doamnă... 

— Incetaţi cu scuzele, fiţi amabil şi ascultaţi-mă! M-aţi văzut 
astăzi pentru prima dată, vi s-a povestit despre celebritatea mea 
de altădată, despre lipsa mea de suflet proverbială şi sunt 
convinsă că acest Manerve v-a povestit despre absenţa mea în 
aceşti patru ani. O poveste foarte romantică... 

— Dar... doamnă... 

— Fiţi amabil, domnule, şi ascultaţi-mă până la capăt. 

Contele făcu un gest de supunere şi tăcu: 

— Domnule, urmă Baccarat, aveţi douăzeci de ani. Nu-i aşa? 

— Da, doamnă. 

— Tocmai vârsta avânturilor cavalereşti şi a viselor dificile, 
învinse eroic. 

— Posibil. 

Prinţul rus avu un surâs mândru. 

— Eu, spuse Baccarat, am acum 27 de ani şi am trăit intens, 
ceea ce înseamnă că sunt destul de bătrână şi am citit în 
întregime această carte dezolantă a vieţii pe care 
dumneavoastră abia aţi deschis-o la primele pagini. Acest trist 
privilegiu îmi dă dreptul de a vă vorbi cu oarecare autoritate. 
Cred că sunteţi de acord. 

Contele se înclină. 

— Or, reluă Baccarat, dacă până ieri nu vă cunoşteam nici 
numele, ştiu astăzi, sau cel puţin ghicesc, întregul 
dumneavoastră sistem de viaţă, şi chiar gândurile d-voastră cele 
mai ascunse. 


51 


— Ponson du Terrail — 


Tinerelul avu un surâs neîncrezător. 

— Ascultaţi-mă, deci, spuse ea, veţi aprecia singur. 

Şi continuă: 

— Aveţi douăzeci de ani, aparţineţi unei naţiuni aventuroase şi 
cuceritoare, care nu se îndoieşte de nimic. V-aţi spus astăzi, 
arătându-mă cu degetul: „lată o femeie care nu crede în nimic, 
care nu iubeşte nimic, ale cărei mâini au distrus averi regale. Am 
20 de ani, sunt fabulos de bogat şi vreau să fiu iubit de această 
femeie”. E adevărat? 

Contele se înclină. 

— E adevărat, spuse el. 

— Domnule, spuse Baccarat, vă jur că v-aţi înşelat. 

— O! spuse contele. 

— Nu pot să vă iubesc şi nici măcar nu pot să vă ruinez. 

Ea spuse aceste cuvinte cu răceală, cu accentul unei hotărâri 
de nezdruncinat. 

— lată, spuse ea, priviţi-mă bine. Nu surâd, nu am privirea 
îndrăzneață şi aprinsă a unei curtezane... priviţi... 

El o privi şi fu izbit de demnitatea tristă, care acoperea acest 
frumos chip. 

— Vă rog să mă iertaţi, se bâlbâi el, deoarece vă iubesc... 

Ea îi aruncă un surâs, ca al unei mame. 

— Copil ce sunteţi, îi spuse ea, aveţi 20 de ani... la vârsta 
dumneavoastră există în adâncul inimii atâta nobleţe, izbucnind 
la suprafaţă prin simplul contact cu un cuvânt generos. Priviţi-mă 
bine; sunt o femeie sărmană, distrusă, care joacă poate un rol 
mai presus decât forţele ei. O femeie care are poate mai multă 
valoare astăzi decât celebritatea ei de altădată şi care vă cere în 
mod cinstit, apelând la gentilomul din dumneavoastră, la 
puritatea copilărească din dumneavoastră, să aveţi milă de o 
biată femeie, îmbătrânită de suflu distructiv al pasiunilor... 

Accentul lui Baccarat era emoţionant. 

Contele observă o lacrimă strălucind în ochii ei şi acest tânăr 
care nu era prea departe de timpul în care-şi punea capul lui 
blond pe genunchii mamei, acest tânăr înţelese că Baccarat nu 
era deloc acea femeie fără suflet, abominabila creatură de care i 
se vorbise şi ghici în biata femeie o imensă durere ascunsă, o 
durere fără nume, disimulată în mijlocul acestui lux orbitor şi 
cochet. 

— Aveţi dreptul, doamnă, îi spuse el, de a mă numi copil. Da. 
Sunt într-adevăr un copil, un copil dacă pocăirea mea... 

— Domnule conte, spuse Baccarat, întrerupându-l cu-n gest 

52 


— Clubul valeţilor de cupă — 


plin de demnitate, vreţi să-mi faceţi un jurământ? 

— Desigur! Spuneţi! 

— Juraţi-mi pe cuvântul dumneavoastră de gentilom, pe cea a 
nobilei naţiuni al cărei fiu sunteţi, că tot ce am vorbit între noi în 
această noapte va fi solemn înmormântat în adâncul inimii 
dumneavoastră, aşa cum un secret este înmormântat în adâncul 
unui mormânt. 

— Jur pe legea mea de gentilom, răspunse contele cu o voce 
calmă, cu o privire strălucind de sinceritate şi fidelitate. 

Un moment de tăcere urmă jurământului. Baccarat îl privi cu 
atenţie, ca şi cum ar fi ezitat încă, cu tot jurământul solemn, apoi 
spuse: 

— Domnule, tinereţea valorează mai mult decât vârsta 
coaptă; ea mai are instincte generoase şi păstrează încrederea 
în jurământ; trebuie să vă spun că mă voi încrede în 
dumneavoastră - deşi îmi eraţi necunoscut până azi dimineaţă - 
mai degrabă decât în jurământul unul om adult, care mi-ar fi 
prieten de zece ani. 

— Vă mulţumesc, doamnă, răspunse contele cu emoție; fiţi 
sigură că încrederea dumneavoastră nu va fi înşelată. 

— Ascultaţi, reluă Baccarat. In viaţa mea există un mister, un 
secret care nu-mi aparţine. Acest mister este de nepătruns... 
secretul nu-l pot divulga nimănui, nici măcar dumneavoastră, 
adăugă ea cu un surâs, şi totuşi ceva îmi spune că aveţi o inimă 
nobilă, o fidelitate naturală şi că îmi veţi deveni într-adevăr 
prieten. 

— Sunt de pe acum, doamnă, spuse contele avântat. 

— Vom vedea, spuse Baccarat, căci probabil vă voi cere un 
mare sacrificiu. 

Şi ea adăugă: 

— Nu este deloc vorba despre averea dumneavoastră... Vi s-a 
spus cu siguranţă că Baccarat a fost una din acele creaturi care 
nu iubea decât aurul, nu tresărea decât la zgomotul pe care 
acesta îl provoca şi că-n locul inimii are o piatră. 

— E adevărat - bâlbâi contele puţin încurcat. 

— In ceea ce priveşte trecutul, vi s-a spus adevărul, spuse ea 
cu umilinţă. Eram exact acea creatură care v-a fost descrisă. Dar 
de-atunci s-au scurs patru ani, timp în care am suferit şi m-am 
pocăit... Femeia pe care o aveţi în faţa dumneavoastră acum, nu 
mai poate nici să iubească, nici să ruineze pe nimeni; şi dacă ar 
putea iubi încă o dată, ar dori să trăiască prin munca ei pentru a- 


53 


— Ponson du Terrail — 


şi purifica inima. Vedeţi deci că nu vă voi ruina. 

— Ah! doamnă, nu e cazul să ne coborâm la asemenea 
amănunt, strigă contele, antrenat într-una din acele generoase 
elanuri pe care numai tinereţea le posedă; spuneţi-mi în ce fel vă 
pot ajuta. Viaţa mea vă aparţine. 

— Cerul să mă apere de a face o astfel de greşeală. Vă voi 
cere mult mai puţin. 

Baccarat se întoarse pe jumătate şi luă poziţia cea mai 
seducătoare. 

— V-aţi spus astăzi, când v-am fost arătată cu degetul: 

„— lată o femeie la modă şi care va deveni amanta mea. Mă 
va costa probabil mulţi bani, dar sunt destul de bogat...” 

Contele vru să protesteze, dar ea îl opri cu-n singur gest. 

— Ei bine, reluă ea, prietenii dumneavoastră şi chiar 
dumneavoastră v-aţi înşelat. Eu nu pot să vă iubesc şi mai ales 
nu mă pot lăsa iubită de dumneavoastră. 

— De ce? 

— Acesta este secretul meu. 

— Dar, doamnă... 

— Da! Ştiu ce-o să-mi spuneţi. Un bărbat galant protestează 
întotdeauna împotriva unei voințe atât de clar exprimate ca a 
mea. Dar resemnaţi-vă, scumpul meu, continuă Baccarat, nu pot 
să fac nimic pentru dumneavoastră... 

Şi cum el păli, iar obrazul său trăda o emoție puternică, 
adăugă: 

— Ascultaţi; poate veţi deveni mai înţelept când veţi afla ce 
aştept de la dumneavoastră. Vreţi să fiţi câteva secunde serios? 

— Vă îndoiţi? 

— Îmi veţi da ascultare dacă va fi nevoie? 

— Aş face orice. 

— Ei bine, în ochii lumii, ai prietenilor dumneavoastră, ai 
cunoscuţilor, în ochii întregului univers ne vom preface că ne 
iubim şi dumneavoastră veţi fi stăpân aici. 

Contele avu un gest de surpriză. 

Baccarat surâse. 

— Exact aici acţionează secretul meu, acest secret de 
nepătruns pe care nu pot să-l încredinţez nimănui. Da, prietene, 
nu pot, nu vreau şi nu trebuie să vă iubesc. Trebuie să rămân o 
femeie cinstită, o femeie care nu are altă dragoste decât aceea 
pentru Dumnezeu şi care-şi petrece nopţile plângând şi rugându- 
se, dar care ziua va etala nişte toalete extraordinare şi un surâs 
care va insulta toate privirile. Pentru ce? Nu mă întrebaţi, dar 

54 


— Clubul valeţilor de cupă — 


credeţi-mă că dacă vreodată voi putea încredința secretul meu 
cuiva, o voi face în faţa dumneavoastră. 

Contele rămase stupefiat. 

— Am cuvântul dumneavoastră de onoare că totul rămâne 
numai între noi doi, continuă ea; în consecinţă, vă las să alegeţi; 
sau să fiţi în ochii lumii amantul meu, iar eu să par creatura care- 
şi va afişa luxul, poziţia, datorită averii dumneavoastră şi la uşa 
mea va staţiona în mod vizibil în fiecare seară trăsura dumnea- 
voastră; de aici veţi fi văzut ieşind în fiecare dimineaţă, sau... 

Contele avea impresia că visează, atât de inexplicabile i se 
păreau cuvintele lui Baccarat. 

— Ştiu că acest lucru vi se pare extraordinar. Fără îndoială n- 
aţi mai auzit despre o femeie care vrea să fie compromisă, dar 
să rămână în acelaşi timp virtuoasă, când există atâtea altele 
care din contra îşi ascund comportarea lor sub aparenţa virtuţii... 
Ce vreţi, este vorba tot despre acelaşi secret al meu, pe care 
încă nu-l pot dezvălui nimănui. 

Contele Artoff luă mâna lui Baccarat. 

— Accept, spuse el, şi voi asculta orbeşte, căci în privirea 
dumneavoastră, în vocea dumneavoastră emoţionată, am ghicit 
o imensă durere. Doamnă, aveţi dreptate să aveţi încredere în 
mine şi încrederea dumneavoastră nu va fi niciodată înşelată. S- 
ar putea să par încă un copil, cum mi-aţi spus, dar la nevoie voi 
şti să devin bărbat şi voi fi demn de prietenia dumneavoastră. ŞI 
apoi, cine ştie, murmură el, cu un glas coborât, poate că într-o 
zi... 

Ea ridică capul cu tristețe: 

— Sărman copil, spuse ea, am păstrat aparența tinereţii şi 
sunt încă frumoasă, dar în realitate dacă considerăm cât am 
suferit în viaţă, inima mea are 100 de ani şi ar trebui să arăt 
bătrână, uzată, aproape moartă, iar morţii nu pot să mai 
iubească. Fiţi prietenul meu, dar nu mă întrebaţi nimic în plus. 
Pentru salvarea aparenţelor va fi necesar de-acum încolo să ne 
tutuim. 

Baccarat pronunţă aceste cuvinte cu o demnitate tristă şi 
majestuoasă care nu putea fi trucată. Această femeie acoperită 
de disprețul public, apăru contelui ca o victimă resemnată, ca un 
înger necunoscut altora. Contele îndoi un genunchi înaintea ei, îi 
luă în tăcere mâna şi o sărută cu respect. 

Atunci Baccarat se aplecă asupra acestei frunţi mari şi tinere 
şi o sărută. 


55 


— Ponson du Terrail — 


— Îți mulţumesc, murmură ea, eşti un adevărat gentilom şi 
dacă am avut vreodată un acces de orgoliu, este chiar în 
momentul ăsta, fiindcă îmi dau seama că mă crezi. 

Contele se ridică. 

— Acum, prietena mea, spuse el, priveşte-mă ca pe sclavul 
tău, ca pe un bărbat care va accepta să fie omorât numai la un 
semn dar care va asculta orice îi vei ordona. 

Baccarat îi aruncă un surâs melancolic, spunându-i: 

— Aşteaptă-mă un moment aici. 

Ea îl lăsă singur, urcă la primul etaj, petrecu câteva secunde 
în budoar şi reveni, ţinând în mână o mică hârtie. 


Capitolul XLIX 


Baccarat îi arătă hârtia contelui Artoff. 

— lată, spuse ea, ai aici un bon de 100.000 de franci achitabili 
de bancherul meu. 

— Ce să fac cu ei? întrebă contele surprins. 

— Pentru acoperirea cheltuielilor pe care le vei avea, răspunse 
ea. 

— Nu înţeleg. 

— Şi totuşi este foarte uşor de înţeles. 

Contele o privi cu un aer mirat. 

— Pentru că am hotărât că vei trece în ochii lumii drept 
amantul meu spuse ea, te voi ruina un pic ca să pară totul mai 
adevărat, dar cheltuielile le voi suporta eu. 

— E o glumă? 

— Din contra. la aceşti 100.000 de franci pentru început. 

— Şi apoi? 

— Imi vei trimite o pereche de cai pe care îi vei cumpăra în 
prezenţa prietenilor tăi. Mâine le vei cere avizul asupra unei 
brățări, asupra unui colier şi a altor nimicuri pe care apoi le voi 
purta în aceeaşi seară... Şi dacă aceşti 100.000 de franci vor 
dura două luni, să ştii că vor dura mult. 

— Dar doamnă, strigă contele consternat, uiţi că sunt 
prietenul dumitale? 

— Dimpotrivă! 

— Şi că am câteva milioane rentă? 

— Nu uit nici asta. 

— Dar nu pot lua aceşti bani. Ar fi o bucurie pentru mine să 
pot cheltui... 

56 


— Clubul valeţilor de cupă — 


Ea îl opri cu un gest nobil: 

— Uiţi că ne-am înţeles de la bun început să fim doar prieteni. 
Priveşte-mă bine, copile, crezi că sunt încă Baccarat? 

— Nu, bineînţeles... 

— Atunci? dacă sunt o altă femeie, o femeie care aşteaptă 
stimă din partea tuturor şi în mod special din partea ta, cum 
crezi c-aş putea accepta să primesc cadou măcar un ac? 

— Ai dreptate, spuse el cu o sinceritate plină de nobleţe, iartă- 
mă... 
Şi luă bonul de 100.000 de franci. 

— Eşti încântător, îi spuse Baccarat, şi vreau să fiu în ochii 
lumii atât de bună şi de afectuoasă cu tine, încât să pari cel mai 
fericit om din lume şi să se poată spune că i-ai sucit capul lui 
Baccarat. 

Aceste cuvinte îi amintiră tânărului rus pariul său, pariu pe 
care-l făcuse cu câteva ore înainte. 

— Trebuie să-ţi fac o mărturisire şi să-mi cer iertare. 

— Eşti iertat dinainte. 

— Puțin mai devreme, la club, am jurat că vei fi a mea. 

— Ei bine, spuse ea cu un surâs resemnat, ştii foarte bine că 
nu voi dezminţi acest lucru... 

— Din nefericire nu e încă totul, e mai rău. 

Contele povesti lui Baccarat foarte pe scurt, dar fără să uite 
nici un amănunt, scena ce avusese loc la club între domnul 
Oscar de Verny, adică Cherubin, şi el. 

Baccarat ascultă totul fără cea mai mică emoție; totuşi păli 
când se pronunţă numele lui Chérubin. 

— Dumnezeule, spuse contele, remarcând tulburarea neaştep- 
tată care o cuprinse pe Baccarat, îl cunoşti pe acest bărbat? 

— Nu l-am văzut niciodată. 

— Atunci de ce ai pălit?... 

— Ah! spuse Baccarat cu o voce voalată, încep să cred că 
providenţa însăşi te-a adus aici. 

Mirarea sărmanului ajunse la culme. 

— Vei ţine acest pariu, continuă Baccarat, e clar? vei ţine 
pariul. 

— Dar, continuă contele Artoff, dacă-l ţin, îl voi câştiga, căci 
ştiu foarte bine acum că acest om nu va putea să te seducă. 

Ea avu un surâs superb. 

— Eu cred că s-a lăudat, spuse ea. 

— Bine, dar atunci dacă eu ţin pariul... şi dacă îl pierde... îl voi 


57 


— Ponson du Terrail — 


ucide... 

Contele spuse aceste cuvinte cu o oarecare emotie. 

— Ei bine, răspunse Baccarat cu o voce solemnă şi gravă, ca 
un judecător care pronunţă o sentință, cine-ți spune că acest om 
n-a meritat soarta care-l aşteaptă? 

Fără să vrea, contele tremură cu întreaga-i fiinţă. 

Exista în accentul, în gestul, în toată atitudinea lui Baccarat 
ceva teribil de misterios, care dădea acestei femei aparenţa unei 
solii a destinului. 

— Şi acum, reluă Baccarat calmă, gândeşte-te că e miezul 
nopţii prietene, că această stradă pe care locuiesc este pustie şi 
că poţi să pleci aşa cum ai venit. La revedere, pe mâine. 

— Pe mâine! 

Ea îi întinse o mână prietenească şi-l conduse pe tânărul conte 
până la poarta grădinii pe care o deschisese chiar ea. 

— Vino mâine dimineaţă să luăm micul dejun spuse ea; şi vino 
cu trăsura ta şi las-o în faţa porţii. La revedere! 

— Stranie femeie, murmură contele Artoff pierind. Am intrat la 
ea ca un nebun care caută o aventură şi am ieşit ca un prieten 
devotat, gata să mă las ucis pentru ea. Oare o iubesc?... 

După ce contele plecă, Baccarat urcă în budoar. 


Domnul Oscar de Verny, adică Chérubin, ajunsese acasă în 
strada Pépinière, părăsindu-l pe Rocambole pe bulevard. 

Mergea cu paşi mici, fumându-şi trabucul şi gândindu-se la tot 
ce se întâmplase. 

— E clar, murmură el, am jucat prea tare; dacă n-o voi face pe 
Baccarat să mă iubească, acest diavol rus mă va ucide, dar este 
la fel de clar că dacă reuşesc să câştig pariul, voi avea 500.000 
de franci în mână, eu care până acum n-am avut decât datorii. 

Dar această perspectivă surâzătoare fu umbrită de un alt 
gând: 

— Dar dacă şeful nu mă va lăsa să fac acest pariu? 

Cherubin aruncă ţigara cu o mişcare de ură şi îşi înăbuşi o 
înjurătură: 

— Pe cuvânt de onoare, îşi spuse el, am intrat cam cu uşurinţă 
în această asociaţie a „Valeţilor de Cupă”! E adevărat că eram la 
capătul resurselor, dar asta nu este un motiv să le fiu fidel, dacă 
ei mă împiedică să-mi aranjez propriile mele afaceri... 

Vorbind singur, Cherubin ajunse acasă, dădu drumul valetului 
să se culce şi în loc să-l imite, deschise fereastra micului salon 

58 


— Clubul valeţilor de cupă — 


care dădea în grădină, de unde se vedea printre copaci locuinţa 
doamnei Malassis. Clădirea se afla în umbră şi nu se vedea nici o 
fereastră luminată. Sau nu era nimeni înăuntru, sau se culcase 
toată lumea. 

Cherubin rămase la fereastră cu toată răcoarea nopţii şi 
fredonă o arie din operă. Avu chiar grijă de a aşeza o lampă pe o 
măsuţă, chiar în apropierea ferestrei. Era fără îndoială un 
semnal, căci aproape imediat întunericul din grădină fu traversat 
de o rază de lumină, care apăru pe neaşteptate din direcţia 
clădirii, unde se deschisese şi o fereastră. 

Chérubin cobori scara cu paşi de felină, traversă grădina în 
linişte, ca o fantomă, se opri un moment în umbra unui copac, 
apoi îşi reluă drumul către uşa clădirii. 

Ai fi spus că mergea la o întâlnire de dragoste şi totuşi nu era 
aşa: domnul Oscar de Verny mergea să discute despre afaceri. 

Uşa clădirii se deschise fără zgomot şi Cherubin intră. 
Vestibulul era în întuneric, dar o mână îl apucă pe tânăr şi-l trase 
cu blândeţe. 

Această mână era delicată, fragilă: mână de femeie. 

In acelaşi timp o voce murmură la urechea lui Chérubin: 

— Vino... Vezi că este o scară... urmează-mă. 

Cherubin se lăsă condus, urcă scara, ajunse la primul etaj, 
traversă un coridor la capătul căruia misteriosul său ghid 
deschise o uşă... Această uşă deschizându-se, lăsă să se 
întrevadă - graţie luminii tremurătoare a focului care era pe 
stinse - camera de culcare a doamnei Malassis. Chiar văduva 
venise să-l caute la intrarea în clădire. Fără îndoială ea voia ca 
întrevederea cu Cherubin să fie păstrată în cel mai adânc secret, 
căci închise cu prudenţă uşa, îi arătă vizitatorului nocturn un 
fotoliu aproape de foc şi nu găsi necesar să aprindă vreo 
lumânare. 

— Scumpul meu domn de Verny, spuse ea aşezându-se, aţi 
comis o gravă imprudenţă. 

— Care? 

— Aţi ieşit prea devreme din casă. 

— De ce? 

— Pentru că în ochii marchizei ar fi trebuit să fiţi grav rănit. 
Simpatia pentru dumneavoastră ar fi crescut datorită pericolului 
în care vă aflaţi. 

— Dar ea ştie că am ieşit? 

— Da. 


59 


— Ponson du Terrail — 


— Cum a aflat? 

— Venind aici. 

— A fost deci aici? 

— Astă-seară. 

— Doamnă, spuse Cherubin, să vorbim limpede. La ce oră a 
fost marchiza aici? 

— La orele cinci după-masă. 

— Cum a ştiut că am ieşit din casă? 

— Foarte simplu. Când era aici, în acest fotoliu, am trimis 
camerista să afle noutăţi de la portăreasa dumitale. 

— Ei şi? 

— Portăreasa a răspuns că aţi ieşit împreună cu adversarul 
dumneavoastră, domnul viconte de Cambolh, care, din ziua 
duelului, vine în fiecare zi să vă vadă, că vă merge mult mai bine 
şi că păreaţi foarte satisfăcut în momentul în care coboraţi scara. 

— Şi marchiza a auzit toate acestea? 

— De la un capăt la altul. 

— Asta e supărător! 

— Marchiza era foarte palidă când a intrat camerista; se părea 
că-i este frică să nu audă o veste proastă; dar când a aflat 
adevărul, faţa i s-a înroşit dintr-o dată şi am văzut pe buzele ei 
un surâs plin de ironie. 

Cherubin îşi muşcă buzele. 

— În sfârşit, sper că nu e totul pierdut? 

— Nu ştiu nimic. Marchiza este o stâncă a virtuţii şi dacă nu a 
slăbit în aceste opt zile este puţin probabil... 

— Când va veni să vă vadă? 

— Peste şapte sau opt zile. 

— Cum? Mai devreme nu? 

— Nu. 

— Până acum a venit zilnic? 

— Da. Aparent graţie bolii mele, dar în realitate pentru că vă 
credea foarte grav rănit. Azi a fost asigurată că nu aveţi nimic 
grav şi m-a găsit şi pe mine mult mai bine: „Scumpă prietenă, 
mi-a zis ea, te găsesc complet restabilită, să-mi permiţi să nu 
mai vin câteva zile. Am rămas în urmă cu o mulţime de treburi... 
toată săptămâna sunt ocupată”. Am înţeles foarte bine că 
marchiza vrea cu orice preţ să uite şi că nu va mai reveni... 
Acum ce-aţi vrea să fac? 

— Nu ştiu, răspunse Cherubin, dar vă voi răspunde mâine. 

— Mai bine să-mi puneţi un bilet în cutia poştală. De când 
sunteţi aici stau ca pe ace. 

60 


— Clubul valeţilor de cupă — 


— De ce? 

— Pentru că azi l-am văzut pe duce... poate că este gelos... şi 
fiindcă am o presimţire că va veni... Dacă va veni aş fi pierdută... 

— Bine, spuse Cherubin, plec. Mâine veţi avea o ştire de la 
mine. 

Văduva îl reconduse pe domnul Oscar de Verny cu aceleaşi 
precauţii şi închise cu grijă uşa casei. 

Cherubin se întoarse acasă, se aşeză în pat gânditor; se 
credea mult mai aproape de scopul propus de a cuceri pe 
doamna Van-Hop. Dar acum era evident că - dacă după cum 
spunea chiar doamna Malassis, marchiza îl iubise de la început - 
imaginea lui pierduse mult din poezia ei, din moment ce făcuse 
atâta zgomot pentru o biată zgârietură. Într-adevăr, un Chérubin 
rănit grav, un Cherubin murind, dar fericit că moare, fiindcă 
dragostea lui rămânea fără speranţă, era mult mai interesant 
pentru doamna Van-Hop, decât domnul Oscar de Verny care 
primise o uşoară lovitură de sabie şi după câteva zile ieşise 
complet refăcut, cu surâsul pe buze. lşi dădu seama de 
imprudenţa sa, dar se consolă repede la gândul că domnul 
viconte venise să-l ia la plimbare, crezând că marchiza nu va afla 
nimic. Sigur că dacă Rocambole l-ar fi consultat pe sir Williams, 
el n-ar fi procedat astfel, dar baronetul nu fusese consultat 
pentru că avea probleme mai importante de rezolvat decât 
amănuntele comportării lui Cherubin. 

Baccarat îl făcuse să-şi piardă capul. 

Preocupat pe de o parte de eşecul său moral în faţa marchizei 
Van-Hop, iar pe de altă parte de originalul său pariu cu contele 
Artoff, domnul Oscar de Verny dormi foarte prost în această 
noapte. Dimineaţă, în zori, fu deşteptat de valetul lui, care-i 
aduse un bilet scris în ajun de Rocambole sub dictarea lui sir 
Williams. 

Ne amintim că acest bilet cuprindea dispoziţia ca „Valetul de 
Cupă” să-şi ţină pariul cu contele şi să ia parte la întâlnirea 
hotărâtă în Bois de Boulogne. 

În ajun, Chérubin ar fi primit cu entuziasm aprobarea pe care 
n-a putut să i-o dea Rocambole fără să-şi consulte şeful, dar 
acum, el fu mai puţin bucuros şi aceasta din mai multe motive. 
În primul rând abia se deşteptase; or, se ştie că ideile unui 
bărbat pe nemâncate sunt mai limpezi decât ale unuia când ia 
un prânz copios stropit cu un vin vechi de Madera; apoi el nu 
putea îndepărta gândul că tânărul rus va fi neiertător şi că-l va 


61 


— Ponson du Terrail — 


ucide ca pe un câine, în caz că va pierde pariul, adică dacă nu va 
reuşi să se facă iubit de Baccarat. Ori, ceea ce i se întâmplase cu 
marchiza, nu era deloc de natură să-l încurajeze în aventura cu 
Baccarat. Totuşi, amintirea numeroaselor cuceriri anterioare îl 
făcu să devină mai optimist. Se sculă, se îmbrăcă cu mare grijă, 
fumă două ţigări, îşi cercetă corespondenţa, citi ziarele de 
dimineaţă şi către orele 10 ieşi pentru a-şi lua micul dejun într-o 
cafenea din Paris. 

— Mi-I vei aduce pe Eben la prânz, îi spuse el gromului său. 

Eben era un cal foarte frumos, focos pe care Chérubin îl 
călărea de când intrase în asociaţia „Valeţilor de Cupă”, 
asociaţie ale cărei câştiguri îi permiteau să trăiască foarte 
convenabil, să aibă un grom şi un valet, aşteptând în acelaşi 
timp dividendele afaceri Van-Hop. 


Capitolul L 


Cherubin intră în cafeneaua „PARIS” care trecea pe atunci 
drept restaurantul la modă al tinerilor foarte bogaţi, cunoscuţi 
sub numele colectiv de lei. Intră cu capul sus, cu o privire 
insolentă, ca un bărbat care-şi cunoaşte propria-i valoare. 

Doi tineri, care desigur fuseseră în ajun la club când contele 
Artoff propusese straniul său pariu, luau masa în apropierea unei 
ferestre şi-l salutară cu mâna. Cherubin se îndreptă către ei. 

— Ei bine, spuse unul din ei, noaptea e un sfetnic bun, nu-i 
aşa? 

— Fără îndoială. 

— Aţi reflectat? 

— Poftim? întrebă Cherubin, cu voce tare. 

— Vorbesc despre pariu. 

— Şi ce-i cu asta? 

— Cred că aseară aţi fost puţin băut. 

— Eu? 

— Probabil. Căci fără domnul de Cambolh, aţi fi ţinut pariul. 

— Aceşti suedezi au ceva bun, faptul că nu-şi pierd niciodată 
sângele rece, observă celălalt tânăr. 

— Cred că greşiţi, răspunse Chérubin, domnul de Cambolh mi- 
a amintit numai că am o întâlnire azi dimineaţă. 

— Ei şi? 

— Am spus, repetă cu răceală Cherubin, care ştia la nevoie să 
mintă cu neruşinare, că domnul de Cambolh mi-a amintit ieri 

62 


— Clubul valeţilor de cupă — 


despre o întâlnire pe care o aveam azi şi-n consecinţă nu puteam 
accepta propunerile contelui înaintea acestei întâlniri. 

— Asta era?! Şi v-aţi bătut azi dimineaţă? 

— Se poate... 

— Cu cine? 

— Staţi puţin! N-am afirmat nimic... am zis: se poate. Şi deci 
n-am spus sigur că s-a întâmplat ceva, înseamnă că nu pot să vă 
spun mai mult. 

— E adevărat. Mii de scuze pentru indiscreţie. 

Cherubin se înclină. 

— Bun! Şi despre acest pariu... 

— Va fi ţinut. 

— Nu mai spuneţi! 

— Da, spuse Chérubin cu-n surâs superb, o să-mi permiteţi să 
observ că nu prea am obiceiul să-mi folosesc sabia degeaba. 

— Cum? Veţi ţine pariul? 

— Bineînţeles. 

— Şi veţi reuşi să vă faceţi iubit de Baccarat? 

— incontestabil, iar dacă nu, contele mă va ucide. Numai că în 
loc să-i cer 15 zile... 

— Veţi cere o lună? 

— Nu. Voi cere o săptămână. 

— Bravo! strigară cei doi tineri c-o admiraţie vădită. 

Chérubin îi salută, merse să se aşeze la o altă masă şi ceru să 
i se servească micul dejun. 

Câteva minute mai târziu, baronul de Manerve intră şi, fără 
să-l vadă pe Cherubin, se apropie de cei doi tineri cu care acesta 
schimbase cele câteva cuvinte relatate mai sus. 

— Domnilor, spuse el, aţi fost aseară la club, dacă nu mă 
înşel? 

— Bineînţeles. 

— Atunci ştiţi despre acel pariu? 

— Fără îndoială. 

— Ei bine, sfătuiţi-l pe domnul de Verny să nu-şi ţină acest 
pariu. 

Cherubin - care era aşezat în spatele baronului şi deci nu 
putea fi văzut - auzi aceste cuvinte şi tresări. 

— De ce? întrebară amândoi într-un glas. 

— Contele Artoff a reuşit deja. 

— Ce? 

— Să se facă iubit de Baccarat. 


63 


— Ponson du Terrail — 


— Cum? Aşa repede?... 

— Vreţi dovada? 

Şi baronul scoase din carnetul său de cărţi de vizită, un bilet 
împăturit, a cărui pecete de ceară albastră părea să fie ruptă 
recent. 

— Artoff trebuia să vină azi dimineaţa să ia micul dejun la 
mine. lată ce mi-a scris către orele 10. 

Şi baronul citi cu voce tare: 


„Din casa noastră de pe strada Moncey 

Scumpul meu baron, 

Omul propune şi femeia dispune. Această maximă nu are alt 
scop decât a arăta că Baccarat nu vrea să merg să iau micul 
dejun cu dumneavoastră astăzi. Frumoasa domnişoară e 
nervoasă şi trebuie să meargă să ia aer. 

Deci vom merge să mâncăm un pui fript şi un cotlet undeva în 
oraş şi vom ieşi imediat cu trăsura. 

Vă rog să iertati un om fericit. 

Conte Artoff.” 


După ce citi toate acestea, baronul întinse bileţelul celor doi 
interlocutori. 

— Vedeţi, spuse contele, este scris pe hârtie galbenă ca paiul, 
marcată cu un B. 

— Aceasta este inițiala lui Baccarat probabil? 

— Cu siguranţă. 

— lată! Există şi un post-scriptum. 

— Cu-n alt scris... 

— Da, spuse baronul, este chiar scrisul lui Baccarat. 


„Îți multumesc, scumpul meu Manérve, pentru darul pe care 
mi l-ai făcut. Micul tău rus este încântător şi-l iubesc mai mult 
fiindcă mă apropii de 30 de ani, vârsta când femeile îşi regăsesc 
uneori inima. 

Baccarat”. 


— la te uită ce succes, murmură unul din tineri, cu-n accent 
de invidie. 
— Deci domnul Oscar de Verny nu-şi va putea ţine pariul. 
— Sper că nici nu-l va face, spuse baronul. 
— Ba-l va face. 
— Nu cred. 
64 


— Clubul valeţilor de cupă — 


— Întrebaţi-l chiar pe el. 

Şi tânărul îl indică cu-n deget pe domnul Oscar de Verny, care 
mânca foarte liniştit ascultând această conversaţie. 

Baronul se întoarse. 

— Ce surpriză, spuse el, sunteţi aici, domnule de Verny? 

— Da, domnule baron. 

— Şi aţi ascultat tot? 

— Absolut tot. 

— Ei şi? 

— Ei bine, găsesc că domnul conte este un bărbat foarte 
fericit. 

Baronul surâse. 

— Bineînţeles, spuse Cherubin, contele este un om atât de 
bogat... 

— Sigur. Şi în plus este şi un bărbat frumos... 

— Aiurea! E blond, rosti batjocoritor Cherubin. 

— În orice caz e foarte bine că n-aţi ţinut pariul. 

— Cred că vă înşelaţi, căci îl voi ţine. 

— Veţi ţine pariul? 

— Mai mult ca oricând... 

— Cred că nu sunteţi în toate minţile. 

— E posibil, dar voi ţine pariul. 

Cherubin aruncă un ludovic chelnerului şi se ridică. 

Calul său era deja înaintea uşii, ţinut în hăţuri de grom. 

— Domnule baron, spuse Cherubin salutând pe cei trei 
membrii ai clubului său, ştiţi cumva unde-l pot găsi acum pe 
conte? 

— Bineînțeles, răspunse domnul de Manerve râzând, la 
Baccarat. 

— Voi merge acolo; va fi un mod de prezentare căruia nu-i va 
lipsi deloc originalitatea. La revedere, domnilor... 

Şi Cherubin ieşi, sări uşor în şa şi plecă la pas spre Bois de 
Boulogne unde avea întâlnire cu domnul viconte Cambolh. 

— lată un om mort, spuse rece baronul, uitându-se la el cum 
se îndepărtează. 

— Nu se ştie niciodată. 

— Vă repet, domnilor, spuse domnul de Manérve, că domnul 
Oscar de Verny este un om mort. Baccarat nu-l va iubi niciodată. 
— Şi credeţi că în acest caz, contele este în stare să-l ucidă? 

— Sunt sigur. 

Baronul articula aceste cuvinte cu convingere şi adăugă: 


65 


— Ponson du Terrail — 


— În primul rând contele este un bărbat tânăr, căruia nu-i 
pasă de viaţa unui om; în al doilea rând, domnul de Verny l-a 
lovit în orgoliul său... Vă spun încă o dată, domnul de Verny este 
un om mort. 

— Ei bine, răspunse unul din tineri, turnându-şi de băut: 
Resquiescat în pace! 

— Amen! încheie baronul. 


Înainte de a merge mai departe poate că este necesar dea 
spune câteva cuvinte despre acest personaj al povestirii noastre, 
care se numea Cherubin, dotat cu o asemenea putere de 
seducţie. 

Originea acestui bărbat era la fel de stranie, ca şi frumuseţea 
lui. 

Cu 30 de ani în urmă, o frumoasă bogătaşă irlandeză, 
domnişoara Blackfield, părăsea oraşul Dublin la bordul unui 
vapor care se îndrepta spre India. Poate că-n hotărârea 
domnişoarei Blackfield - văduvă de un an - exista şi un alt motiv, 
în afara dorinţei de călătorie, care apare întotdeauna la englezii 
excentrici într-un anumit moment al vieţii lor. Poate că se 
gândea - având în vedere că avea în apropiere de Calcutta un 
văr foarte drăguţ, ofiţer de marină pe un vas al flotei engleze, 
om la douăzeci şi şase de ani şi care o iubise nebuneşte când 
făcuse ultima lui călătorie la Dublin - că el va fi nebun de bucurie 
văzând-o că soseşte: văduvă, liberă, cu o avere de un milion de 
lire sterline. 

Din nefericire, întreprinzătoarea irlandeză îşi  calculase 
fericirea fără să ţină seama de anumite date; în socotelile făcute 
nu se gândise că pot exista şi nişte necunoscute care să-i 
încurce calculele. In dreptul Capului Bunei Speranţe, vaporul 
trecu printr-o puternică furtună din care nu reuşi să scape decât 
pierzând o parte din pânze şi aruncând în apă o cantitate din 
încărcătură. 

Când se însenină, se văzu în depărtare pânza unei corăbii. Era 
un pirat columbian, apărut după furtună ca o adevărată pasăre 
de pradă. Corabia încercă să-l ocolească, dar fără rezultat. 
Piratul era foarte bun conducător. El abordă corabia cu pistolul în 
mână, aruncă echipajul în mare şi ar fi făcut la fel şi cu 
domnişoara Blackfield, dar când o văzu ce frumoasă e, şi cum el 
nu era căsătorit, o luă de soţie. 

Căpitanul columbian era tânăr, frumos, elegant, ca atare 

66 


— Clubul valeţilor de cupă — 


domnişoara Blackfield nu regretă prea mult că părăsise liniştitul 
ei Dublin pentru a face această călătorie pe mare. 

Aşa cum vă spuneam, căpitanul era frumos cu toate că avea 
un ten cam arămiu, buzele cam groase şi părul atât de negru 
încât părea verde, semne caracteristice rasei indiene. Intr-un 
cuvânt era o piele roşie destul de agreabilă la privit, care reuşi 
până la urmă s-o cucerească pe domnişoara Blackfield, făcându-i 
câteva complimente. 


Timp de zece ani, domnişoara Blackfield trăi între apă şi cer, 
în cabina acestui soţ impus, care de altfel era foarte îndrăgostit 
de minunata sa soţie. 

Din această căsătorie a hazardului se născu un fiu, un băieţaş 
aproape la fel de brun ca şi tatăl său, cu ochii negri, de o 
frumuseţe stranie, cu un păr negru ca pana corbului căzând în 
bucle capricioase pe umeri. 

Piratul, după ce făcuse o avere considerabilă, se decise într-o 
bună zi să trăiască ca un om cinstit în patria lui, trecând drept un 
colonist îmbogăţit, căsătorit cu o femeie albă. Din nefericire, era 
scris probabil undeva ca domnişoara Blackfield să nu se bucure 
niciodată de calmul pe care nu încetase niciodată să şi-l 
dorească după plecarea din Dublin. In drumul către ţara-i de 
baştină, când nu mai avea decât câteva sute de leghe marine 
pentru a fi la adăpost de represaliile flotelor care-l căutau, o 
fregată engleză îl descoperi, îl urmări şi reuşi să-l abordeze. 

Întreg echipajul al piratului fu aruncat în apă; nu fu iertată 
decât domnişoara Blackfield şi copilul său, care fură transportaţi 
în Europa. 

Biata femeie începuse să-l iubească cu adevărat pe cel care-i 
fusese destinat de soartă ca soţ; odată mort, sensibila 
domnişoară Blackfield căzu într-o disperare fără margini şi muri 
chiar în ziua în care fregata victorioasă intra în portul Londrei. 

Copilul domnişoarei Blackfield şi al columbianului avea atunci 
zece ani. 

Era de-acum un ucenic de marină, care promitea să ajungă un 
bun marinar. El rămăsese la bordul navei, înconjură cu ea lumea 
şi debarcă, doi ani mai târziu, într-un port din Columbia. 

Aici, auzi vorbindu-se o spaniolă alterată, limbă cu care fusese 
obişnuit din copilărie, aşa că micul Chérubin dezertă şi trecu la 
bordul unui corsar din Columbia. 


67 


— Ponson du Terrail — 


De la zece la douăzeci de ani, Chérubin fu ceea ce se numeşte 
un lup de mare. 

La douăzeci de ani, lucru rar pomenit, marea începu să-l 
plictisească. Incepu să dorească să trăiască în Europa. Avea o 
oarecare avere - partea lui din prăzile corsarului columbian - aşa 
că se îmbarcă pentru Franţa, având asupra lui aproximativ 
100.000 de franci. Cherubin voia să vadă mai multe ţări. 

Pe vaporul care-l transporta în Europa se găsea şi un bătrân 
francez, pe care amintirea patriei îl urmărise cincizeci de ani de 
exil şi care simțind că i se apropie sfârşitul, voia să revadă 
pentru ultima oară ţara natală. Domnul de Verny - acesta era 
numele bătrânului - nu avusese nici o avere şi de aceea plecase 
înainte de revoluţie ca să se îmbogăţească în Brazilia. Norocul îi 
surâse. Revenea în Franţa bogat şi spera să descopere pe cineva 
care să-i poarte numele, să facă parte din familia lui, căci 
aproape toţi dispăruseră pe eşafodul Revoluţiei. 

Cherubin poseda acel farmec al privirii, acea seducţie, acel 
surâs fascinant care acţiona la fel de bine asupra femeilor, cât şi 
a bărbaţilor. El îi plăcu domnului de Verny şi petrecură tot timpul 
împreună în cele trei luni cât dură călătoria. 

Ajunseră împreună la Paris şi traseră la acelaşi hotel. 

Cherubin îl ajută pe domnul de Verny în cercetările sale. La 
capătul câtorva luni, bătrânul gentilom îşi dădu seama că toată 
familia sa se stinsese şi că el era singurul care mai purta acest 
nume. Această descoperire, cât şi prietenia care i-o purta 
Cherubin, îl făcură să-l adopte pe acesta şi să-i fie mentor. 

Trei ani mai târziu, când Cherubin avea 23 de ani, domnul de 
Verny muri şi Cherubin se trezi singur, cu o rentă de 30 până la 
40 de mii de livre. 

Din acel moment copilul Columbiei deveni parizian. În foarte 
puţini ani, îşi cheltui întreaga avere, trăind de pe o zi pe alta, 
jucând cărţi, duelând, ajungând la o adevărată celebritate de om 
încântător, căruia nu-i puteau rezista nici bărbaţii, nici femeile 
dintr-o anumită lume. 

Ştim ce aşteptau din partea lui, sir Williams şi Rocambole. 

Rog să fiu iertat că am plictisit cititorul cu atâtea detalii, dar 
ele mi se par indispensabile pentru a stabili autenticitatea 
acestui fapt, atât de extraordinar în aparenţă, acela al acceptării 
de către Cherubin a pariului cu contele Artoff. 


Cherubin sări deci în şa şi ajunse în Bois de Boulogne. 
68 


— Clubul valeţilor de cupă — 


Rocambole venise înaintea lui la întâlnire. Pretinsul viconte 
suedez era întotdeauna de o punctualitate militară, atunci când 
era vorba de afacerile asociaţiei a cărei subşef era. 

Cei doi tineri, amândoi călare, se întâlniră, schimbară un salut, 
trecură unul lângă celălalt şi începură să parcurgă la pas aleile 
din Bois de Boulogne, discutând prieteneşte. 

— Ce ţi-a spus doamna Malassis, întrebă Rocambole. Ai văzut- 
o aseară? 

— Da. Marchiza fusese la ea cu o seară înainte şi aflase că am 
ieşit din casă. 

— La dracul! 

— Doamna Malassis pretinde că această ieşire prematură m-a 
compromis. 

— Cum aşa? 

— În ochii ei, aureola romantică şi fascinantă cu care eram 
învăluit, a dispărut. 

— S-ar putea să fie adevărat. 

— Între noi fie spus, adăugă Cherubin, am procedat greşit. 

— În ce privinţă? 

— Am fost silit să adopt un drum încâlcit pentru a câştiga 
dragostea marchizei, ceea ce nu mi-a permis exercitarea 
niciuneia din calităţile mele obişnuite. 

— Nu prea înţeleg, spuse grav Rocambole. 

— Ascultă, dacă sunt numit Cherubin încântătorul, probabil că 
în vocea mea, în privire, în întreaga mea fiinţă există ceva 
fascinant, magnetic. Acest ceva a acţionat la început asupra 
marchizei. 

— E adevărat. 

— A acţionat foarte puternic... Mai puternic probabil decât 
comedia duelului. Dar admițând puterea acestui din urmă mijloc, 
trebuie să fim de acord că erau de aşteptat rezultate mai bune. 
A doua zi după duel marchiza alergase la doamna Malassis şi 
aflând că eram rănit a leşinat, iar când şi-a revenit a mărturisit 
unele gânduri doamnei Malassis. 

— Eram sigur, murmură Rocambole, că înainte de a trece 
două zile, va urca în camera ta pentru a afla singură cum îţi 
merge. 

— Ei bine, te-ai înşelat ca şi mine, reluă Cherubin. E adevărat 
că marchiza a venit în fiecare zi la doamna Malassis, dar nu a 
pronunţat niciodată numele meu, a avut destul sânge rece 
pentru a aştepta ca văduva să-i dea noutăţi, despre mine. 


69 


— Ponson du Terrail — 


— Scumpul meu, spuse dintr-o dată Rocambole, este necesar 
totuşi să grăbim deznodământul. 

— Nici nu cer altceva. 

— Incepând de astăzi nu mai avem decât 7 zile. 

Cherubin tresări. 

— Odată ce acest termen ar trece, totul ar fi pierdut. 

— Ei bine, spuse Chérubin, aranjează-mi o întâlnire cu 
marchiza unde să fim singuri noi doi. 

— Voi aranja... 

— Când? 

— Chiar astă-seară, la doamna Malassis. 

Vorbind astfel, Rocambole asculta de inspiraţia lui sir Williams, 
care înţelese că trebuia neapărat puşi faţă în faţă marchiza şi 
Cherubin. Dar în ceea ce priveşte mijloacele de realizare a 
acestei întrevederi, le imaginase el singur. 

— Trebuie să-i scriu doamnei Malassis? întrebă Cherubin. 

— Inutil. 

— Atunci cum vom face? 

— Asta mă priveşte. Trebuie numai să fii astă-seară acasă la 
orele 8. 

— Mi-ai scris cumva azi dimineaţă? 

— Da. 

— Şi mi-ai spus că şeful este de acord să ţin pariul cu contele? 

— Exact. 

— Chiar acum am ieşit dintr-o cafenea unde mi-am luat micul 
dejun în apropierea domnului de Manerve şi a câtorva prieteni 
de-ai lui. 

— Ei şi? 

— Le-am spus că voi ţine pariul. 

— Asta îl priveşte pe sir Williams, gândi Rocambole, pentru că 
el crede că se pot face mai multe lucruri deodată. Părerea mea 
este că e o nebunie. 

Şi Rocambole spuse cu voce tare: 

— Incep să cred şi eu că faci foarte bine că ţii acest pariu. 

in momentul în care preşedintele „Valeţilor de Cupă” se 
exprima astfel, o frumoasă caleaşca albastră apăru în partea 
opusă aleii pe care călăreau cei doi prieteni. Această caleaşca cu 
patru cai negri cobora la trap. 

— lată, spuse Rocambole lui Chérubin, cred că nu trebuie să 
mergi prea departe pentru a-i face cunoscut contelui Artoff că-ţi 
ţii pariul. Uite-l aici. 

— Crezi? 

70 


— Clubul valeţilor de cupă — 


— Din moment ce se văd caii lui şi vizitiul e îmbrăcat cu 
livreaua lui, trebuie să fie el, afară de cazul în care caleaşca este 
goală. 

Caleaşca nu era goală. Un bărbat şi o femeie se găseau 
înăuntru, se priveau ochi în ochi şi se ţineau de mână. Era 
Baccarat şi tânărul conte rus. 

— Am avut noroc că ne-am întâlnit, strigă Cherubin, şi mă voi 
prezenta singur doamnei Baccarat. 

Şi Cherubin îşi mânui calul astfel încât împiedică trecerea 
trăsurii, făcând semn în acelaşi timp vizitiului să oprească. 


Capitolul LI 


Înainte de a continua povestirea, să ne întoarcem la familia 
Van-Hop. 

L-am lăsat pe marchizul Van-Hop în momentul în care ieşise 
din casa verişoarei sale, indiana Dai-Natha, unde aflase lucruri 
îngrozitoare despre soţia lui. 

„Domnul Van-Hope îşi ieşise din fire şi rătăcea pe Champs- 
Elysées ca un om atins de nebunie. 

Era noapte, aerul era foarte rece; cădea o ploaie măruntă, 
fină, care părea să se formeze din ceaţă şi pătrundea până în 
măduva oaselor. Bulevardul Champs-Elysées era pustiu. 

Marchizul se lăsă greoi pe o bancă aşezată la picioarele unui 
copac, îşi ascunse capul în mâini şi izbucni în lacrimi. Plângea ca 
o femeie, ca un copil lipsit de mamă şi părăsit în stradă. Acest 
om bogat, milionar, fericit până mai ieri şi a cărui colosală 
statură părea să exprime forţa însăşi, se simţea cel mai nefericit 
şi mai singuratic dintre oameni. O singură dragoste îi umpluse 
viaţa... Odată cu această dragoste, totul se prăbuşea în jurul 
lui... 

Se scurseră câteva ore. 

Marchizul nu mai ţinea seama nici de timpul care trecea, nici 
de noaptea umedă şi rece, nici de ploaia de gheaţă care-i biciuia 
obrazul scăldat în lacrimi. Ar fi petrecut probabil toată noaptea 
aşa, fără să-şi dea seama de nimic, dacă la un moment dat o 
lumină n-ar fi strălucit printre arbori şi nu s-ar fi auzit paşi la 
mică distanţă, smulgându-l din toropire. Această lumină care-i 
apăru în faţă, provenea de la lanterna unui strângător de zdrenţe 
care-şi făcea meseria în toiul nopţii, fredonând un cântec de 


11 


— Ponson du Terrail — 


chef. 

Vocea modernului filozof era veselă, ca a unui om care băuse 
şi îl făcu pe nefericitul marchiz Van-Hop să tresară. 

— Cerşetorul ăsta este fericit, gândi el. 

Şi strângătorul de zdrenţe, împins parcă de soartă, se îndreptă 
exact către banca pe care şedea marchizul. 

— la te uită, spuse el observându-l pe marchiz, uite un 
burghez care, ca şi mine, nu se teme de vremea asta 
nenorocită... 

Marchizul îşi examina interlocutorul. Era un om de treizeci şi 
opt - patruzeci de ani, mare şi gras, a cărui fizionomie deschisă 
şi surâzătoare trăda o totală lipsă de griji. Printr-una din 
ciudăţeniile inexplicabile ale soartei, acest om îmbrăcat în 
zdrenţe şi exercitând cea mai umilă meserie, semăna oarecum 
cu marele milionar, şi acesta din urmă fu atât de uimit văzându-l, 
încât în loc să se ridice şi să se îndepărteze - cum avea intenţia 
la început - rămase aşezat pe bancă. 

—  Burghezule, îi spuse omul apropiindu-se, iartă-mi 
indiscreţia, chiar aşa rău îţi este încât înghiţi toată ploaia asta? 
Mi-aş oferi serviciile, fie să te conduc acasă, fie să merg să-ţi 
caut o trăsură. 

— Mulţumesc, spuse marchizul, nu mi-e rău deloc, ieşisem 
numai să iau aer. 

— Hm! murmură omul, pe legea mea de om născut în Petit- 
Montrouge, eşti complet dat peste cap, nici mai mult, nici mai 
puţin. Se pare că ai nişte necazuri sentimentale. 

La aceste cuvinte, marchizul tresări. 

— Le cunosc, le-am încercat chiar eu, abia acum optzile. 

— Aha?! spuse marchizul, privindu-l cu atenţie. 

— Da, continuă acesta, mi s-au spus tâmpenii despre nevastă- 
mea... 

Domnul Van-Hop sări de pe bancă, un fior străbătându-i tot 
trupul. 

Auzea cu adevărat o voce omenească? Se găsise un om într-o 
situaţie asemănătoare şi-i povestea acum viaţa lui sau era 
victima unei halucinaţii? 

Dar strângătorul de zdrenţe continuă: 

— Da, mi s-au povestit tot felul de prostii despre soţia mea şi 
eu care sunt prost, le-am crezut... 

Marchizul începu să asculte cu atenţie. 

— Trebuie să vă spun, continuă modernul Diogene, aşezându- 
se pe bancă cu familiaritatea oamenilor de acelaşi rang, trebuie 

72 


— Clubul valeţilor de cupă — 


să vă spun că am o bomboană de soţie, frumoasă şi deşteaptă, 
cu care trăiesc de doisprezece ani! Te întreb pe dumneata, cum 
poate un om cu scaun la cap să se gândească că după 
doisprezece ani, o femeie încetează dintr-o dată să te iubească 
şi te trădează... Trebuie să fii tâmpit să crezi aşa ceva! 

Marchizul tresări din nou. | se părea că acest om povestea nu 
viaţa lui, ci pe cea a marchizului. 

— Am fost tâmpit, urmă simpaticul povestitor; dovadă că am 
fost în stare s-o cred pe Paulina. 

— Dar cine e această Paulina? întrebă marchizul. 

Domnul Van-Hop era într-o asemenea stare de prostaţie, încât 
până la urmă uită ce distanţă îl separă de umilul interlocutor. 

— Paulina, răspunse acesta, este o femeie de nimic care 
locuieşte pe strada Coquenard şi căreia i se părea că-i fac curte, 
văzând că trec uneori pe acolo. 

— Ei şi? 

— lată că într-o bună zi, Paulina pretinde că femeia mea are 
nişte combinaţii şi mi le-a povestit în aşa fel, încât am crezut-o. 

— Şi... Nu era adevărat? îl întrerupse marchizul, a cărui voce 
tremura de emoție. 

— Pure invenţii de femeie geloasă! replică strângătorul de 
zdrenţe. 

Aceste cuvinte îi produseră o deosebită plăcere domnului Van- 
Hop. Se linişti şi începu să respire uşurat. 

— Toate astea erau braşoave. Dar asta nu înseamnă că n-am 
plâns. O, da! Am plâns parcă eram într-adevăr trădat... Eram şi 
eu dat peste cap, ca şi dumneata, şi biata mea femeiuşcă era 
complet inocentă! 

— Ai avut dovada? 

— Bineînţeles. 

Marchizul nu vru să asculte mai departe. Se ridică, îi aruncă 
omului o pungă cu bani şi plecă în mare grabă. 

Acest om venise la timp pentru a aprinde o scânteie de 
speranţă, în oribila noapte care domnea în sufletul lui. 

Marchizul se întoarse acasă pe jos, cu capul descoperit. 
Mergea cu pălăria în mână, simțind nevoia ca aerul rece să-i 
răcorească fruntea înfierbântată. Oare câte ore trecuseră în timp 
ce stătuse pe această bancă în mijlocul pustiului Champs- 
Elysées, sub aceşti arbori despuiaţi de vântul de decembrie? Nu 
află decât în momentul când trecu poarta casei sale. 

— Cât e ceasul? îl întrebă pe portar. 


13 


— Ponson du Terrail — 

— Miezul nopţii. 

Marchizul ieşise de acasă la orele cinci însoţit de Rocambole. 
A stat o oră la Dai-Natha. Deci stătuse aproape şase ore în 
Champs-Elysees, cufundat în durerea lui. 

În lumea în care trăia marchizul, soţii se bucurau de o mare 
libertate unul faţă de celălalt. Dacă domnul nu se întorcea la ora 
cinei, asta însemna că cina la club şi doamna se putea aşeza 
singură la masă. Acest lucru era de altfel destul de frecvent şi în 
familia Van-Hop. 

Văzând că soţul ei nu vine, marchiza s-a aşezat la masă pe la 
orele şase şi jumătate; după ce a mâncat, a petrecut două ore 
citind o carte într-un fotoliu, lângă foc, şi, convinsă că soţul ei s-a 
antrenat în nişte partide interminabile de şah, s-a retras în 
camera ei către orele zece. 

Marchizul se întoarse acasă ca un om care nu ştie încă ce are 
de făcut. Se închise în camera de lucru şi stătu mult timp cu 
capul în mâini, gândindu-se, meditând, neştiind ce hotărâre să 
ia. 

Revelaţiile misterioase pe care i le făcuse Dai-Natha îl 
zdrobeau pur şi simplu; şi când îşi amintea de cuvintele 
acuzatoare pronunţate de indiană simţea aprinzându-se în el 
acea furie care izbucneşte cu atât mai aprig, cu cât a fost 
stăpânită mai mult timp. Fu ispitit să intre în camera soţiei şi să-i 
înfigă un pumnal în inimă în timp ce dormea. Dar tocmai în acel 
moment o voce îi vorbi... Era vocea sărmanului strângător de 
zdrenţe, care fusese şi el cândva gelos şi care sfârşise prin a 
recunoaşte că soţia lui fusese calomniată. Marchizul îşi dădea 
seama că Dai-Natha îl iubeşte, cum se iubeşte la tropice. 

Atunci el îşi spuse: m-a minţit! 

Dar Dai-Natha vorbise cu convingere. Se jurase că-i va aduce 
dovezi. Îl dăduse marchizului, ca gaj al cinstei, propria ei viaţă. 

În faţa unor asemenea afirmaţii, îşi mai găseşte locul îndoiala? 

Şi marchizul îşi aminti de asemenea jurământul pe care-l 
făcuse lui Dai-Natha. li jurase să aştepte ora potrivită şi până 
atunci să-şi păstreze calmul. 

Timp de o oră, după o luptă îndârjită cu el însuşi, marchizul 
reuşi să se stăpânească. Calmul îi reapăru pe faţă, privirea 
mânioasă i se atinse. Gura crispată îşi regăsi surâsul: 

— Am să aştept, îşi spuse el. Dacă Pepa este vinovată, o voi 
ucide. Dacă Dai-Natha a minţit, va muri ea! 

În tot acest timp marchiza dormea liniştită. Trecuseră opt zile, 
de când Chérubin se bătuse cu domnul viconte de Cambolh. Şi 

74 


— Clubul valeţilor de cupă — 


pentru a povesti ce s-a întâmplat în aceste opt zile, trebuie să 
revenim la acel moment dramatic şi solemn în care, în casa 
doamnei Malassis, marchiza, revenindu-şi din leşin, îşi dăduse 
seama că-i scăpase secretul inimii şi izbucnise în lacrimi. 

— Vreţi să fiu sora dumneavoastră? îi spusese atunci doamna 
Malassis. 

La popoarele nordice există o credinţă foarte interesantă: 

„Fiecare suflet de femeie mai are un suflet, care este geamăn 
şi care rămâne în cer în timp ce primul descinde pe pământ şi 
intră într-un corp omenesc. Sufletul rămas în cer devine un înger 
şi se roagă lui Dumnezeu pentru sufletul terestru. 

Dar în ziua în care cel de pe pământ se căsătoreşte, sufletul 
care a rămas în cer coboară la rândul lui pe pământ şi devine 
îngerul păzitor al bietei femei, care va merge de-acum încolo pe 
un drum plin de obstacole, de pericole şi de greutăţi. 

Nevăzut, el îi va conduce tot timpul paşii şovăitori; şi cu mâna 
sa puternică va împiedica soţia de a aluneca pe marginea 
prăpastiei. 

In momentul în care sufletul de pe pământ va fi gata să 
moară, sufletul geamăn îi va murmura la ureche cuvinte de 
speranţă şi încurajare”. 

Această ficţiune poetică păru să ia o aparenţă de realitate în 
acest moment greu al vieţii doamnei Van-Hop. 

Fără îndoială că sufletul care veghea asupra ei din ziua 
căsătoriei, îi dădu curaj şi prezenţă de spirit în acest moment, 
căci aşa de tulburată cum a fost, doamna Van-Hop judecă cu 
repeziciune situaţia în care se afla. 

Işi dădu seama că dacă inima i-a fost slabă, gândirea trebuie 
să fie puternică şi acea energie morală care vine în ajutorul 
femeilor în situaţiile dificile, nu-i lipseşte deloc. Inţelese că o 
mărturisire ar fi pentru ea catastrofală; se mulţumi deci să nu 
divulge nimic. 

La această femeie - care iubea împotriva voinţei ei şi care 
aflase că omul către care se simţea atrasă era rănit, muribund, 
poate chiar mort - minciuna devenise o acţiune sublimă. 

Doamna Van-Hop avu curajul să mintă, să se contrazică, să 
dea feţei sale înspăimântate o expresie de mirare, pe care 
doamna Malassis n-o putu înţelege. 

— Pentru ce să fiţi sora mea? o întrebă marchiza Van-Hop pe 
doamna Malassis, cu un accent atât de liniştit, încât văduva 
tresări. 


75 


— Ponson du Terrail — 


— Dar, bâlbâi doamna Malassis, tulburarea dumneavoastră, 
emoția dumneavoastră, faptul că aţi leşinat aflând că acest 
sărman tânăr... El a fost la balul dumneavoastră, îl cunoaşteţi... 
Am crezut că veţi avea încredere în prietenia mea... 
Dumnezeule! noi femeile avem inimă, şi nu depindem totdeauna 
de noi. 

Marchiza opri peroraţia doamnei Malassis cu un gest scurt. 

— Scumpa mea prietenă, îi spuse ea, vreţi să-mi permiteţi să 
vă explic totul în câteva cuvinte, căci am impresia că vă înşelaţi. 

Ea spuse aceste cuvinte cu un calm splendid, aproape 
indiferentă, atât de poruncitoare era în acel moment vocea 
datoriei. 

Văduva o privea uimită. 

— Când veţi şti ce mi s-a întâmplat ieri, continuă marchiza, 
veţi înţelege de ce am leşinat. Este într-adevăr oribil. Am fost ieri 
la operă. În loja vecină cu a mea erau doi tineri. Unul din aceşti 
tineri era domnul Oscar de Verny pe care maiorul Carden mi l-a 
prezentat la ultimul meu bal. Celălalt mi-era necunoscut. Un al 
treilea tânăr, care mi-a fost de asemenea prezentat şi care se 
numeşte vicontele de Cambolh, a profitat de o pauză pentru a 
intra în loja domnului de Verny şi a-l provoca la duel. Am auzit 
toată cearta dintre ei, provocarea la duel şi pe domnul de Verny 
care spunea: „Locuiesc în strada Pépinière nr. 40”. Maiorul 
Carden care se afla în loja mea, a primit un bileţel de la domnul 
de Verny prin care era rugat să-i fie martor. M-am întors acasă 
foarte tulburată de această scenă; somnul a fost plin de vise cu 
lovituri de sabie, cu strigăte de agonie; cum am ajuns aici mi-aţi 
dat să înţeleg că duelul a avut loc şi că unul din locatarii acestei 
case a fost grav rănit. Vedeţi, scumpa mea prietenă, spuse 
marchiza cu un ton degajat, puneţi-vă în situaţia mea... Dacă aţi 
fi fost la fel de tulburată ca mine, dacă la fel ca şi mine n-aţi fi 
putut dormi, probabil că aţi fi leşinat ca şi mine... 

Avu stoicul curaj de a surâde şi continuă: 

— Şi, ca şi mine, n-aţi fi tras concluzia că sunt atinse liniştea 
dumneavoastră, inima dumneavoastră, prin rănirea acestui tânăr 
pe care, la urma urmelor, abia l-am văzut şi care mi-a fost 
prezentat într-o seară când aveam cinci sute de invitaţi... 

Doamna Malassis îşi muşcă buzele. Calmul neaşteptat al 
marchizei îi strica toate planurile. 

Doamna Van-Hop se ridică în timp ce pronunţa ultimele 
cuvinte. Tot răul îi trecuse. Işi mărturisi dorinţa de a lua puţin aer 
şi o lăsă pe doamna Malassis destul de dezamăgită. 

76 


— Clubul valeţilor de cupă — 


Dar reveni a doua zi, şi apoi, sub un pretext sau altul, îşi făcu 
zilnic drum pe-acolo. 

De fiecare dată când sărmana femeie intra în strada 
Pépinière, începea să tremure. Avea impresia că va fi silită să 
vadă o uşă acoperită cu negru. De asemenea, de fiecare dată, 
doamna Malassis avea grijă să-i dea indirect ştiri despre 
Cherubin. Atunci marchiza cobora privirea, tăcea, încerca să ia 
un aer indiferent şi să-şi ascundă emoția. 

Dar într-o seară, către ceasurile cinci sau şase, o decepţie 
teribilă o aştepta pe marchiză. Abia se aşezase alături de 
văduvă, în salonul acesteia, când apăru camerista. 

— Doamnă, spuse ea văduvei, prezentându-i o carte de vizită, 
mi s-a dat aceasta pentru dumneavoastră. 

— Ah! făcu doamna Malassis, este cartea de vizită a 
sărmanului rănit. 

Marchiza simţi că inima începe să-i bată mai puternic. 

— Cum îi merge? întrebă marchiza. 

— Oh! doamnă, îi merge foarte bine... 

— Cum foarte bine?! L-ai văzut? 

— Da, doamnă. 

— Când? 

— Chiar acum. 

— Unde? 

— Păi, spuse cu naivitate camerista, l-am întâlnit în uşă. leşea 
fumându-şi havana şi ţinea de braţ un tânăr; portăreasa mi-a 
spus că este chiar acela cu care s-a bătut în duel. Mi-a dat cartea 
de vizită, continuă subreta, rugându-mă să mulţumesc doamnei 
pentru bunătatea pe care a avut-o de a se interesa de soarta lui. 

Doamna Malassis îşi muşcă buzele. Marchiza simţi că ceva s-a 
rupt în inima ei... Era evident că domnul de Verny jucase un rol şi 
urmărise să pară interesant. Un bărbat căruia o lovitură de sabie 
îi pune în mod serios viaţa în pericol, nu iese râzând după opt 
zile. 

Puțin mai târziu, doamna Van-Hop se întoarse acasă, foarte 
dezamăgită în privinţa domnului Oscar de Verny. 

A doua zi, doamna Malassis o aşteptă în zadar. Ea nu apăru 
nici în ziua următoare. 

În timpul celor două zile în care marchiza nu mai auzi 
pronunţându-se numele domnului Oscar de Verny, căpătă mai 
multă forţă şi făcu mari progrese întru vindecarea morală. Se 
crezu salvată. Dar ea ignora geniul infernal al lui sir Williams. Sir 


77 


— Ponson du Terrail — 


Williams nu-şi lăsase încă prada din mână. 

In cea de a treia zi - adică a doua zi după ce l-am văzut pe 
domnul Van-Hop reîntorcându-se acasă, puţin mai liniştit de 
cuvintele pline de înţelepciune ale strângătorului de zdrenţe - 
după ce petrecuse cu soţul ei mai multe ore între patru ochi, 
timp în care marchizul devenise aproape convins că fusese 
victima unui oribil coşmar, atât de afectuoasă şi drăgăstoasă îi 
părea nevasta, către orele patru sau cinci, marchiza primi un 
bilet semnat Venture şi care avea următorul conţinut: 


„Doamnă marchiză, 

Vă rog să mă iertati că îndrăznesc să vă scriu; dar Fanny şi cu 
mine nu ştim ce să facem. Scumpa noastră stăpână, doamna 
Malassis, este de o oră în pericol de moarte şi pronunță în fiecare 
clipă numele dumneavoastră. 

Am onoarea să fiu, doamnă marchiză, umilul şi supusul 
dumneavoastră. 

Venture, intendentul doamnei Malassis”. 


Capitolul LII 


Tânărul conte Artoff ieşise în ajun de la Baccarat foarte 
entuziasmat. 

Intrase la ea ca un Don Juan, considerând milioanele lui ca o 
armă, şi ieşise de acolo impresionat de tristeţea majestuoasă a 
acestei femei superioare, care părea atât de îngrozitor 
calomniată. 

Baccarat îi apăru dintr-o dată ca o fiinţă misterioasă pe care 
mulţimea nu o poate înţelege. 

Era o mare vinovată care s-a pocăit? Sau un om care voia să 
se răzbune, al cărui braţ urma să pedepsească nişte criminali şi 
ucigaşi? 

Contele nu-şi dădea bine seama care este adevărul; dar 
aceste două ipoteze păreau cele mai verosimile şi el înţelese 
foarte vag că Baccarat are o misiune de îndeplinit. 

În timp ce contele se întorcea acasă, îi treceau prin minte mii 
de gânduri care de care mai nelămurite. 

Oare o iubea de-acum pe această femeie la care intrase ca un 
cuceritor? Sau era cuprins de o inexplicabilă şi respectuoasă 
prietenie, susceptibilă de un şi mai mare devotament? 

li era la fel de greu să rezolve ultimele probleme, pe cât îi era 

78 


— Clubul valeţilor de cupă — 


dificil să răspundă în mod cert la primele două. 

În acea noapte dormi prost. Toate visele lui erau dominate de 
Baccarat. Se vedea, când hoinărind cu ea prin Paris, când 
mergând printr-un deşert, când îl atrăgea printr-o furtună 
vorbindu-i în cele mai diverse limbi. 

Când apărură zorile, tânărul rus nu putea defini mai bine 
decât în ajun de ce natură era sentimentul său pentru Baccarat, 
dar simţea o impetuoasă nevoie de a o revedea. 

In ajun, când o părăsise, ea îi spusese: 

„Te aştept mâine la orele zece să iei micul dejun cu mine”. 

Contele îşi dădu seama cu disperare că era abia ora opt. Se 
ridică totuşi, ceru să i se aducă un cal înşeuat, decis să facă un 
tur în Bois de Boulogne. 

El uitase că domnul de Manerve îl aştepta la micul dejun. 
Contele Artoff locuia într-o casă mică de pe strada Pépinière, 
aproape vis-â-vis de nr. 40, unde Cherubin avea un apartament 
şi unde doamna Malassis ocupa un mic pavilion în fundul 
grădinii. 

Casa, care se construise după indicaţiile contelui, avea o 
grădină foarte mare care se întindea de jur împrejurul corpului 
principal al clădirii. La capătul acestei clădiri, arhitectul 
construise un pavilion. 

Pavilionul avea deasupra un turn foarte înalt. Din înălţimea 
acestui turn, privirea cădea pe acoperişurile vecine şi pe 
grădinile dimprejur. De aici se putea vedea tot ceea ce se 
petrecea în grădina casei cu nr. 40, adică în apropierea 
pavilionului unde locuia doamna Malassis. 

Aceste detalii topografice sunt indispensabile pentru a se 
putea înţelege urmarea acestei povestiri. 

Contele ajunse călare în foburgul Roule, apoi în Champs- 
Elysees, făcu un tur în Bois de Boulogne şi apoi reveni pe 
bulevard, oprindu-se în dreptul porţii lui Baccarat, exact în 
momentul în care un orologiu vecin bătea orele zece. 

Valetul lui Baccarat alergă să deschidă şi îi luă frâul din mână. 
Apoi îl introduse în salonul pe care-l cunoaştem şi unde cu două 
zile mai înainte doamna Charmet discutase cu Turquoise. 

Contele se aşeză pe o canapea şi aşteptă neliniştit. 

Baccarat nu întârzie să se arate. 

La vederea ei, contele scoase un strigăt de admiraţie, atât i se 
păru de splendidă înfăţişarea ei. Purta o toaletă proaspătă de 
dimineaţă: o rochie albastră cu braţele pe jumătate goale, având 


79 


— Ponson du Terrail — 


o singură brățară de argint masiv pe care era scris un cuvânt 
englezesc, iar părul ei frumos îi cădea pe umeri ca altădată. Era 
surâzătoare şi calmă şi nu semăna deloc cu acea femeie tristă pe 
care contele o cunoscuse în ajun, în mica ei cameră de lucru. 

Întinse mâna tânărului bărbat. 

— Bună ziua, prietene, îi spuse ea, eşti exact ca un 
îndrăgostit. 

— Tocmai asta şi sunt, spuse el cu o naivitate încântătoare. 

— Ei bine, spuse ea, sărutându-l pe frunte, bătrâna ta prietenă 
te va vindeca de acest caraghioslâc. 

Şi adăugă cu o adorabilă nuanţă de melancolie: 

— Eşti un nebun! Nu se iubesc femei de 100 de ani. 

— Bine, dar eşti atât de frumoasă... atât de tânără, spuse el 
cu entuziasm. 

— Da, dar inima mea este prea bătrână pentru dragoste. 

Şi, ca şi cum ar fi vrut să atenueze imediat duritatea acestor 
cuvinte, adăugă: 

— Dar este tânără pentru prietenie şi vreau să fim prieteni, 
căci ai un suflet nobil. 

Îl invită să ia loc lângă ea şi-l luă de mână. 

— Hai să vorbim puţin... ca nişte adevăraţi îndrăgostiţi, pentru 
că aşa trebuie să apărem în ochii lumii... Cum ne vom petrece 
ziua? 

— Cum vrei! spuse contele cu supunerea unul copil. 

— De acord. Atunci ai să-mi permiţi să-ţi ofer micul dejun? 

— Vai, strigă tânărul rus, Manerve mă aşteaptă. 

— Ca să iei micul dejun cu el? 

— Da. 

— Ei bine, atunci scrie-i. lată, găseşti pe acest birou tot ce-ţi 
trebuie ca să-i scrii. 

Contele ascultă şi începu să-i scrie. 

Atunci Baccarat îi dictă biletul pe care noi îl cunoaştem şi pe 
care domnul de Mansrve l-a citit o oră mai târziu prietenilor săi 
din cafeneaua „PARIS”. Apoi, ea adăugă acel post scriptum, de 
care de asemenea ne amintim. In final, ea puse biletul într-un 
plic şi-i ceru contelui să-l pecetluiască cu sigiliul familiei Artoff. 

După sigilarea plicului, ea sună valetul: 

— Du această scrisoare domnului baron de Manerve în strada 
Caumartin numărul 12. 

Valetul plecă, iar ea se reîntoarse şi se aşeză lângă contele 
Artoff. 

— Prietene, îi spuse ea, trebuie să-mi dovedeşti amiciţia pe 

80 


— Clubul valeţilor de cupă — 


care mi-o porţi. 

— Şi ce trebuie să fac? 

— Să mă compromiţi aşa cum trebuie. 

Şi cum el o privea întrebător, continuă: 

— Afară e frumos, spuse ea, deci după dejun vom ieşi imediat 
cu trăsura - aşa cum i-ai scris lui Manérve - şi vom face o 
plimbare în Bois de Boulogne. Dar... 

— Dar? întrebă contele. 

— Mi-ar face plăcere ca această primă plimbare pe care o 
facem împreună, să fie înconjurată de puţin zgomot. 

— Voi face cum vei dori. 

— Mi s-a spus că ai o minunată caleaşca! 

— Da, e adevărat. 

— Şi patru cai negri cu harnaşamentul specific ţării tale. Nu-i 
aşa? 

— Da, există în grajdurile mele aşa ceva. 

— Ei bine, spuse Baccarat, trimite-i atunci câteva cuvinte 
vizitiului tău. Vreau să încercăm această caleaşcă. 

— Cel mai simplu lucru, răspunse contele. Caleaşca va fi aici 
înainte de prânz. 

Baccarat şi contele Artoff luară micul dejun într-o mică 
sufragerie, plină de flori şi de plante exotice. 

Apoi tânără femeie îl lăsă pe conte cu o ceaşcă de cafea şi se 
duse să se îmbrace. 

Către prânz caleaşca sosi trasă de patru cai superbi. Imediat 
Baccarat oferi braţul contelui. 

— Ascultă, spuse ea, luându-i mâna pentru a se urca în 
trăsură. Mi-a mai venit o idee... 

— Spune, dragă. 

— După ce ne întoarcem din Bois de Boulogne, vom merge la 
tine, nu-i aşa? 

— Bineînţeles, spuse el cu bucurie. 

— Vreau să-ţi văd casa în amănunt. Sunt totuşi femeie... şi 
cine zice femeie, spune în acelaşi timp curioasă. 

Ea arboră cel mai frumos surâs, se aşeză cu cochetărie în 
caleaşcă şi plecară să se plimbe. 

Baccarat îşi exprimase dorinţa de a merge prin foburgul Mont- 
martre, pe urmă prin bulevardul Italienilor. Dorea să treacă prin 
apropierea cafenelei în care Manerve discutase cu prietenii lui. 

Exact când trecură prin faţa cafenelei, baronul de Manérve 
ieşea. El recunoscu caii, livreaua contelui, apoi pe acesta şi, în 


81 


— Ponson du Terrail — 


fine, pe Baccarat. 

— lată cine ştie să meargă repede, spuse el. Nici n-ai spune că 
până acum câteva ore, aceşti Paul şi Virginie nici nu se 
cunoşteau. 

Şi el se apropie de caleaşcă. 

— Ce faci, dragă Manérve? strigă Baccarat cu un hohot de râs 
batjocoritor. 

— Foarte bine, doamnă. 

Şi baronul salută, aşa cum saluţi o femeie care în curând va 
arunca milioanele în dreapta şi în stânga. 

— Scumpul meu conte, spuse el tânărului rus, dă-mi voie să-ţi 
aduc omagiile mele... 

Artoff avea un aer încântat. 

— Vreţi să staţi lângă noi...? întrebă ea râzând în continuare. 
Mergem să facem un tur în Bois de Boulogne... 

— Vă mulţumesc, voi merge călare. 

— Deci ne vom reîntâlni? 

— Probabil. 

Şi baronul se îndepărtă pentru a permite celor doi tineri să-şi 
continue plimbarea, în vreme ce se gândea la domnul Oscar de 
Verny. 

— Staţi puţin! spuse el. Am uitat.. 

— Ce? 

— Mergeţi în Bois de Boulogne? 

— Fără îndoială. 

— Ei bine, vă veţi întâlni cu domnul Oscar de Verny... 

— Acest domn care a pariat pe sentimentele mele? întrebă 
Baccarat râzând ca o nebuna. 

— Exact. 

— Sper că va renunţa la pariul său, spuse contele. 

— În privinţa asta te înşeli. 

— Adevărat? 

— A luat micul dejun cu noi şi este gata să ţină pariul ca şi 
cum nimic nu s-a întâmplat... cu toate că i-am arătat scrisoarea 
ta şi a citit-o. 

— N-ai impresia că ăsta e un om mort? întrebă contele 
surâzând şi privind-o pe Baccarat. 

— Aşa cred şi eu, răspunse ea, cu-n calm care-i dădu un frison 
domnului de Manerve. 

Ea îl salută pe baron cu-n mic semn al mâinii şi caleaşca porni 
mai departe. 

— Prietene, spuse atunci Baccarat, care redeveni serioasă şi 

82 


— Clubul valeţilor de cupă — 


tristă, ce părere ai despre un bărbat care pune pariu pe onoarea 
unei femei, chiar dacă această femeie ar fi ultima dintre 
creaturi? 

— Gândesc, spuse contele, că acest bărbat este un mizerabil. 

— Crezi că femeia despre care vorbim ar putea vreodată să-l 
iubească? 

— Sunt sigur că nu, spuse contele cu convingere. 

— iți mulțumesc, spuse Baccarat, aveam nevoie de 
convingerea dumitale pentru a putea continua. 

— Ce vrei să spui? 

— Exact ceea ce spun. Acest domn Oscar de Verny este un 
mizerabil pe care-l urăsc şi pe care-l dispreţuiesc. Ei bine! Am să- 
i dau impresia că ar putea ajunge să-şi atingă scopul şi că ar 
putea câştiga infamul său pariu. 

— Cum aşa? întrebă contele. 

— Trebuie! spuse Baccarat, al cărui accent deveni solemn. Ne- 
am înţeles, că orice voi face, orice voi spune, n-ai să te iei 
niciodată după aparenţe, nu-i aşa? 

— Ne-am înţeles! Niciodată nu mă voi lua după aparenţe! 

— Oricine va veni să-ţi spună că-l iubesc pe domnul Oscar de 
Verny, n-ai să-l crezi. Nu-i aşa? 

— Nu. Nu-l voi crede! 

— Foarte bine, eşti un om înţelept şi ai o inimă nobilă. 

Caleaşca cobori pe bulevardul Neuilly şi în câteva minute 
ajunse la extremitatea aleei pe care călăreau domnul viconte de 
Cambolh şi domnul Oscar de Verny. 

Aşa cum povestisem mai înainte, domnul Oscar de Verny îşi 
aşeză calul de-a latul aleei, împiedicând caleaşca să treacă. 

Caleaşca se opri la ordinul contelui, care-l recunoscu pe 
Cherubin. 

Acesta din urmă salută şi se apropie în acelaşi timp de 
gentilomul rus şi de Baccarat. Rocambole se ţinea la distanţă, 
dar nu înceta s-o examineze cu atenţie pe Baccarat. 

Baccarat era calmă, surâzătoare, cu o privire puţin 
dispreţuitoare. 

Cherubin o învălui cu privirea sa profundă şi fascinantă. Dar 
Baccarat nu-şi pierdu deloc indiferența surâzătoare. 

— Domnule conte, spuse Chérubin cu privirea în continuare 
aţintită asupra lui Baccarat, sunt foarte bucuros că vă întâlnesc. 

— Plăcerea e de partea mea, replică contele cu o curtoazie 
rece. 


83 


— Ponson du Terrail — 


— Am vrut să vă scriu, reluă Chérubin, dar pentru că ne-am 
întâlnit... 

— Vă ascult domnule... 

— Mi-aţi propus ieri un pariu, dacă îmi aduc bine aminte? 

— Da, domnule. 

— Voi ține acest pariu, dacă vicontele de Cambolh, prietenul 


meu... 
La auzul acestui nume Baccarat tresări şi-l privi pe 
Rocambole. Nu-l văzuse niciodată... şi totuşi avu un 


presentiment ciudat că acest om juca sau jucase un rol în viața 
ei. 

— Domnul de Cambolh, prietenul meu, continuă Chérubin, m- 
a ajutat să-mi aduc aminte că-n ziua aceea nu eram liber. Intr- 
adevăr, trebuia să-mi îndeplinesc nişte obligații care nu sufereau 
întârziere. 

— N-am ştiut, spuse contele. 

— Aceste obligaţii sunt îndeplinite, domnule, şi acum sunt 
liber. 

— Şi ce-i asta, domnule de Verny? 

— Ei bine, domnule, pot să vă spun că accept pariul. 

— İl acceptaţi? 

— Fără îndoială. 

— Domnule, spuse contele, poate nu ştiţi că doamna care este 
lângă mine în acest moment este chiar cea despre care este 
vorba? 

— O ştiu prea bine. 

Şi Cherubin se aplecă salutând-o din nou pe Baccarat. 

Până acum tânără femeie păstrase tăcerea şi se părea că n-o 
interesează conversaţia. 

Dar în acel moment ea îşi aţinti asupra lui Chérubin privirea ei 
clară, limpede, vrând parcă să pătrundă până în adâncul inimii 
acestuia. 

Sub greutatea acestei priviri Cherubin tresări. 

— Domnule, îi spuse ea, Stanislas mi-a povestit totul. 

Tânărul conte se numea Stanislas, în amintirea spiţei nobiliare 
a mamei sale, de origine poloneză. 

— Aşa cum vă spuneam, Stanislas mi-a spus totul, continuă 
ea, şi mi-e teamă că veţi pierde pariul, căci îl iubesc. 

Cherubin rămase - cel puţin în aparenţă - de un calm 
imperturbabil. 

— Nu întotdeauna se iubeşte pentru o veşnicie, spuse el. 

— Dar în orice caz, urmă Baccarat, sunt de părere că orice 

84 


— Clubul valeţilor de cupă — 


duel trebuie să aibă loc cu arme egale. Şi după câte am înţeles 
eu, acest pariu este un duel. 

— Bineînţeles, doamnă. 

— Deci ar fi necesar ca să aveţi şanse egale amândoi. 
Stanislas vine la mine când vrea. Ca să vă dau şanse egale, vă 
voi permite şi dumneavoastră să veniţi la mine ori de câte ori 
veţi crede de cuviinţă: casa mea vă este totdeauna deschisă. 

— Doamnă, spuse Cherubin, nu voi abuza mult timp de 
această permisiune, contele mi-a oferit pentru pariu 
cincisprezece zile; mie îmi ajung numai opt. 

— Aveţi dreptate, domnule, spuse cu răceală Baccarat, 
bărbatul care nu este iubit de o femeie în primele opt zile, nu va 
mai fi niciodată iubit. 

Şi-i aruncă din nou o ultimă şi stranie privire, pronunţând pe 
un ton batjocoritor: 

— La revedere, făcându-i şi semn cu mâna. 

Caleaşca plecă imediat şi dispăru într-un nor de praf. 

Atunci Chérubin se apropie de Rocambole şi spuse: 

— Pe cuvânt de onoare, murmură el, dacă am impresia că 
privirea mea este fascinantă, pot să te asigur că şi a ei este la fel 
de fascinantă. Ar fi foarte curios ca să fiu fascinat şi nu 
fascinator... 

Şi Cherubin simţi câteva picături de sudoare apărându-i pe 
frunte. 


În tot acest timp caleaşca contelui îşi continuă drumul, 
înconjurând Bois de Boulogne şi se întoarse apoi prin foburgul 
Roule, oprindu-se în sfârşit, aşa cum îşi exprimase dorinţa 
Baccarat, în faţa casei unde locuia contele Artoff, adică pe strada 
Pépinière. 

— Sper că mă vei invita la masă, îi spuse Baccarat, şi-mi vei 
arăta casa în cele mai mici amănunte. Sunt curioasă şi vreau să 
văd totul. 

Şi într-adevăr, Baccarat se lăsă condusă de-a lungul acestui 
castel demn de o poveste din „O mie şi una de nopţi”, pentru 
care el cheltuise 3 milioane de franci. 

Din casă trecură în grădină şi intrară în pavilion. 

Urcară, în cele din urmă, în turn. De pe terasa acestui edificiu, 
Baccarat aruncă o privire liniştită peste casele din împrejurimi. 

— Se vede foarte frumos de aici, spuse ea râzând. 


85 


— Ponson du Terrail — 


— Se văd străzi, case, curți, grădini, - spuse contele. lată, de 
exemplu, grădina la care ne uităm noi acum este a casei de pe 
strada Pépinière cu numărul 40. 

— Ei, nu! exclamă Baccarat cu o oarecare indiferență... Dar nu 
este asta chiar casa în care locuieşte acest domn Oscar de 
Verny? 

— Exact. 

Ea deveni gânditoare. Contele, care o observă, văzu 
apărându-i o cută pe frunte şi fizionomia întristându-i-se puţin 
câte puţin. Deodată ridică privirea şi se întoarse către tânărul 
conte: 

— Prietene, îi spuse ea, dacă am să-ţi cer din nou un serviciu, 
ce se va întâmpla? 

— Despre ce e vorba? 

— AŞ vrea să-mi cedezi mie acest pavilion pentru noaptea ce 
vine. 

— Ce dorinţă nebunească! 

— Ba mai mult decât atât, te-aş ruga să nici nu mă întrebi 
măcar pentru ce, pentru că nu ţi-aş putea răspunde. 

— Fie, spuse contele, care se obişnuise să asculte fără să 
pună întrebări. 

Baccarat cobori din turn şi ceru contelui permisiunea de a 
scrie câteva rânduri. 

Tânărul conte o instală la un pupitru de la parterul pavilionului 
şi se retrase discret. 

Baccarat scrise un bilet destinat cameristei ei: 


„Mariette, s-o îmbrace pe Sara, iar în această seară, către 
orele 8, se va urca cu ea în trăsură şi o va duce în strada 
Pépinière, în casa domnului Artoff, unde mă aflu şi eu”. 


Ce-i trecea prin cap lui Baccarat şi ce voia să facă? 


Capitolul LIII 


Marchiza Van-Hop sună grăbită şi ceru să i se aducă trăsura. 
Ea ieşise dimineaţa, nu se schimbase de când se întorsese şi-n 
consecinţă era îmbrăcată în haine de oraş. 
Acoperită cu-n şal mare, doamna Van-Hop se urcă în trăsură şi 
strigă vizitiului: 
— Du-mă în strada Pépinière nr. 40. Foarte repede! 
86 


— Clubul valeţilor de cupă — 


Când marchiza ajunse aici, cortina se ridica pentru a permite 
spectacolul noii piese a baronetului sir Williams, invizibilul 
improvizator al tuturor acestor drame despre care vă vorbim şi 
care se întretaie atât de miraculos. Totul era pregătit în 
pavilionul din grădină, prevăzându-se vizita pe care marchiza o 
va face - fără îndoială - nefericitei ei prietene. 

În josul scării, doamna Van-Hop care traversă grădina în 
grabă, îl găsi pe Venture, în înfăţişarea sumbră a unui servitor 
dintr-o casă bună, căruia i-a murit stăpânul şi e înfricoşat că 
acesta a uitat să treacă în testament articolul despre rentele 
viagere. Fanny, camerista doamnei Malassis, - desigur Baccarat, 
dacă ar fi fost de faţă, ar fi recunoscut-o ca fiind fosta ei 
cameristă, chiar aceea care o condusese în casa de nebuni - 
plângea în pragul camerei de culcare, a cărei uşă era 
întredeschisă. 

Marchiza intră, făcu doi paşi către pat şi se opri mută şi palidă. 

Doamna Malassis era culcată şi avea o privire care părea să 
ardă din cauza febrei. Se uita fix la marchiză şi nu părea s-o 
recunoască. 

Doamna Van-Hop îşi stăpâni emoția şi merse către pat cu 
mâinile întinse. 

— Eu sunt, iubita mea prietenă, eu sunt, spuse ea. 

Doamna Malassis continuă s-o privească, fără să răspundă 
nimic. 

Marchiza se aşeză la capul bolnavei şi-i luă mâna. Mâna era 
foarte caldă. 

Fanny continua să plângă. 

Atunci marchiza se întoarse către Venture care o urmase. 

— Ce s-a întâmplat aici, pentru Dumnezeu? întrebă ea. 

— E o poveste întreagă, răspunse Venture cu tristeţe. 

Şi păru să ezite. 

— Vorbeşte! îi spuse marchiza. 

— Până acum două ore, doamna era foarte bine, reluă 
Venture; fusese plecată după ce luase masa de prânz... tocmai 
se întorsese... 

— Şi apoi? întrebă marchiza cu nerăbdare. 

— S-a aşezat aici, în apropierea focului şi cred că a mers să-şi 
ia o carte, cea pe care o vedeţi, când tocmai s-a adus scrisoarea. 
A luat scrisoarea, a citit-o, am avut posibilitatea să observ că era 
foarte emoţionată în momentul în care a recunoscut scrisul de pe 
plic; a deschis-o tremurând toată. 


87 


— Ponson du Terrail — 

— Şi apoi? 

— Apoi a citit primele linii, a scos un strigăt, în acel moment 
Fanny şi cu mine - căci eram amândoi în apropiere - am văzut-o 
căzând. A scos un al doilea strigăt, mai slab decât primul şi a 
pronunţat numele dumneavoastră. Acest fapt ne-a dat ideea să 
mergem să vă căutăm pe dumneavoastră, după ce stăpâna a 
leşinat. 

— De la cine era scrisoarea? 

— Nu ştiu. 

— Unde este? 

— In cădere, doamna a aruncat-o în foc. 

— Şi apoi? şi apoi? întrebă marchiza. 

— Fanny şi-a pierdut capul. lar eu am alergat la portar pe care 
l-am trimis să aducă un medic. 

— A venit medicul? 

— Da, doamnă. 

— De ce a plecat? 

— Ne-a spus că se grăbeşte să meargă la căpătâiul unui 
muribund, dar va reveni către orele 5. 

Marchiza privi pendula. Era cinci fără zece minute. 

— Ei bine, şi ce-a spus? A dat vreo dispoziţie? 

— S-a grăbit să ia sânge doamnei şi a cerut să fie culcată în 
pat. Nu părea deloc liniştit şi a pretins că este vorba de o 
congestie cerebrală şi că există pericolul ca doamna să moară. 

— Dumnezeule! strigă marchiza cu spaimă. Doamna Malassis 
continua să privească fix cu ochii arzând de febră. Tânără 
văduvă era roşie la faţă, aproape violacee şi pe faţa ei puteai citi 
semnele unei apoplexii. 

Tocmai atunci se auzi soneria. Era cea prin care portarul 
avertiza familia Malassis de sosirea unui vizitator. 

— Fără îndoială că e medicul, spuse Venture. 

Într-adevăr apăru un bărbat mic, obez, cu ochelari, îmbrăcat 
în negru şi cu cravată albă; acelaşi care-l îngrijise pe Fernand 
Rocher la Turquoise şi care, în prima parte a istorisirii noastre, 
apăruse în faţa ochilor lui Baccarat când aceasta se trezise. 

Medicul o salută pe marchiză până la pământ, se apropie de 
bolnavă şi începu s-o examineze. 

— Grav... foarte grav! murmură el printre dinţi, luându-i 
pulsul. 

Cred că aţi observat, de altfel, că întotdeauna când un medic 
se apropie de un bolnav, îi ia pulsul. 

— Domnule, îi spuse marchiza, sunt o bună prietenă a 

88 


— Clubul valeţilor de cupă — 


doamnei Malassis, aproape sora ei... puteţi să-mi spuneţi 
adevărul. 

Medicul salută pe marchiză, îşi luă cea mai protocolară poziţie 
şi răspunse cu-n ton savant. 

— Acum două ore am plecat de-acasă chemat de un bolnav la 
celălalt capăt al oraşului şi am fost rugat să trec pe aici. Adresa 
aceasta fiind în drumul meu, am urcat în grabă, am găsit-o pe 
această doamnă întinsă pe parchet, leşinată şi am putut să-mi 
dau seama imediat că era vorba de un atac de apoplexie 
determinat de o emoție violentă şi neaşteptată... 

Medicul pronunţă aceste cuvinte cu un ton scolastic, pedant, 
asemănător cu acela al unui şcolar care recită o lecţie. 

— Şi apoi? întrebă marchiza. 

— Am luat sânge acestei doamne, continuă doctorul, am putut 
constata că dacă norocul nu m-ar fi adus aici, dacă nici unul din 
confrații mei nu ar fi putut veni la timp, doamna ar fi fost 
pierdută... 

Marchiza tremura toată. 

— Cinci minute dacă aş mai fi întârziat, continuă doctorul, 
această doamnă ar fi fost moartă... 

— Dar în fine domnule... în prezent... este în afară de orice 
pericol... 

— Nu încă. 

— Dumnezeule! 

— Cred totuşi că o vom salva, continuă doctorul, dar nu pot 
îndrăzni să-mi iau răspunderea că va rămâne în deplinătatea 
facultăţilor mintale... Vedeţi ce privire fixă are... Mi-e teamă ca 
doamna să nu fi suferit una din acele îngrozitoare emoţii care 
pot să modifice o existenţă... Mi s-a vorbit despre o scrisoare... 

— A fost arsă, domnule... 

— Nu ştiţi de la cine ar putea să se anunţe vreun necaz 
acestei doamne? 

— Nu ştiu nimic! 

— Totul va depinde de această noapte, reluă omul 
îndreptându-se către o masă, pe care prepară o poţiune. Dacă 
fixitatea privirii va ceda, dacă febra va scădea, dacă bolnava va 
începe să vorbească şi va dormi un pic, nu mai avem ce să ne 
temem. 

— Îmi voi petrece noaptea aici, domnule, spuse imediat 
marchiza. 

Şi scrise în grabă acest bilet: 


89 


— Ponson du Terrail — 


„Prietene, 

Sunt la doamna Malassis. Sărmana femeie este foarte 
bolnavă; atât de bolnavă, încât cred că e de datoria mea să n-o 
părăsesc, 

Pepa ta” 


Împături biletul, îl puse într-un plic şi-i spuse lui Venture: 

— Te rog să duci acest bilet soţului meu. Eu voi rămâne astă- 
noapte aici. 

— E-n regulă! mormăi Venture, ieşind pentru a executa 
ordinul marchizei, totul merge cât se poate de bine şi fiecare şi-a 
jucat de minune rolul. Doctorul este o nebunie de medic, văduva 
a jucat scena apoplexiei ca cea mai mare tragediană, cât despre 
mine cred că-l servesc pe domnul Chérubin exact aşa cum 
trebuie. 

Falsul doctor continuă în acest timp să vorbească cu marchiza 
despre boală şi îşi jucă în continuare atât de bine rolul, încât 
zece minute mai târziu plecă lăsând-o pe doamna Van-Hop 
convinsă că doamna Malassis se găseşte într-una din cele mai 
grave situaţii şi că este foarte indicat să nu fie lăsată singură nici 
un minut. 

La orele şase, Venture aduse frumoasei infirmiere o supă, o 
friptură de pasăre, câteva prăjiturele, toate aşezate frumos pe o 
mică masă, rulantă. 

— Având în vedere că doamna marchiză îşi va petrece 
noaptea aici, mi-am permis să-i prepar o cină. 

Marchiza îi mulţumi, înghiţi câteva linguri de supă şi nu mâncă 
nimic altceva. Era prea emoţionată pentru a putea mânca. 

Trecură două ore... 

Doamna Van-Hop, care nu părăsise nici un moment încăperea 
remarcă la un moment dat că privirea bolnavei deveni mai puţin 
fixă; apoi avu o tresărire, auzi câteva cuvinte incoerente ce 
ieşeau din gâtlejul crispat al doamnei Malassis şi care dovedeau 
o îmbunătăţire sensibilă a sănătăţii. 

Doamna Malassis îşi jucase de minune rolul. Ea dădu impresia 
la un moment dat că o recunoaşte pe marchiză şi cum aceasta îi 
ţinea mâna în mâna ei, o strânse afectuos. Inima nobilei femei 
tresări de bucurie, se gândi că bolnava este salvată. 

Imediat, văduva se întoarse cu faţa la perete. Apoi închise 
ochii şi simulă că suspină. 

Atunci doamna Van-Hop chemă servitorii - adică pe Fanny şi 

90 


— Clubul valeţilor de cupă — 


pe Venture - le anunţă că-şi va petrece noaptea la căpătâiul 
doamnei Malassis şi va suna numai dacă va avea nevoie de ei. 

Venture şi Fanny se retraseră. 

Câteva minute mai târziu, doamna Van-Hop auzi zgomotul 
unei respiraţii normale, calme, care dovedea că bolnava doarme. 
Se ridică încet, îşi luă o carte de pe o etajeră şi se aşeză din nou 
aproape de foc. Scena aceasta se petrecea în jurul orei zece. 

O tăcere apăsătoare domnea în camera de culcare, şi în 
pavilion şi-n grădina care îl înconjura. Ai fi putut să te crezi în 
provincie, într-un sat oarecare, unde se sună stingerea la orele 
nouă. Tăcerea şi izolarea aceasta, exercitară imediat o influenţă 
neobişnuită asupra marchizei. 

Sărmana femeie îşi uitase necazurile, atâta timp cât auzise 
mişcare în jurul ei, cât timp fusese preocupată de această 
femeie bolnavă. 

Dar odată ce doamna Malassis adormise în sfârşit şi servitorii 
plecară, marchiza se lăsă din nou pradă gândurilor ei. Işi spuse 
că la câţiva paşi de aici, de cealaltă parte a grădinii, exista un 
bărbat pe care-l iubea în tăcere, un bărbat pentru care ea 
suferise atât. 

Fără îndoială că acest om era acum acasă. 

Numai gândul că omul acesta era aşa de aproape o făcu să 
tremure pe doamna Van-Hop. Simti în acelaşi timp o tentaţie, 
căreia încercă în zadar să-i reziste. 

Ea ştia că domnul Oscar de Verny locuia la al treilea etaj al 
casei vecine şi că ferestrele sale dau în grădină. 

Câteva zile mai înainte, doamna Malassis avusese grijă, să-i 
dea aceste detalii pe care, bineînţeles marchiza Van-Hop n-ar fi 
îndrăznit niciodată să i le ceară. 

Marchiza fu ispitită să vadă dacă ferestrele domnului Oscar de 
Verny sunt luminate. Se ridică şi se îndreptă spre fereastră - 
Venture neglijase să tragă draperiile —, aşa că putu privi afară. 

Noaptea era întunecoasă, grădina era învăluită în tenebre şi 
casa pe faţada căreia marchiza părea să caute un indiciu al 
prezenţei domnului Oscar de Verny, îi apărea ca o masă mai 
neagră decât cerul, cu toate că ici şi colo la parter şi la etajele 
superioare, se vedeau câteva luminiţe. 

Numai la etajul al treilea nu se vedea nici o fereastră 
luminată. 

— Nu-i acasă, gândi marchiza. 

Şi simţi un fel de durere surdă, din cauza acestei absente. 


91 


— Ponson du Terrail — 


El nu era acasă. Acest bărbat - muribund cu câteva zile mai 
înainte - se refăcuse atât de repede încât putea să iasă pe jos, la 
braţ cu adversarul său, să-şi petreacă serile în cine ştie ce club, 
probabil în mijlocul unor tineri petrecăreţi şi a unor femei 
uşuratice. 

— lată ce bărbat aş fi fost în stare să iubesc! gândi marchiza, 
fără să asculte bătăile repezi ale inimii care păreau să spună că 
vremea pericolului nu trecuse încă. 

Şi tocmai în acest moment, un punct luminos apăru la al 
treilea etaj. Dintr-o dată o fereastră se lumină. 

Marchiza simţi o neaşteptată şi violentă emoție. Fără îndoială 
că domnul Oscar de Verny sosise acasă. 

Şi această femeie care se felicitase cu câteva minute mai 
înainte că nu-l iubise pe un asemenea seducător, această 
sărmană femeie care se minţea pe ea însăşi crezându-se 
vindecată, aruncă o privire spre acel punct luminos - strălucitor 
pentru ea, ca o stea polară pentru marinarii pe cale să 
naufragieze - şi întreaga viaţă îi trecu prin faţa ochilor într-o 
clipă. 

Punctul luminos îşi schimbă locul. Dispăru de la fereastră, 
pentru a apărea la fereastra învecinată. Privirea marchizei îl 
urmărea cu încăpățânare. 

Putea foarte bine totuşi să nu fie Cherubin, ci pur şi simplu un 
servitor care intra pentru a-şi aştepta stăpânul... 

Dar inima marchizei bătea din ce în ce mai tare. 

Ea nu izbuti să împiedice apariţia acestor gânduri bizare. 

Bărbatul pe care-l iubea nu era decât la câţiva metri de ea. 
Dacă ar vorbi, dacă fereastra ar fi deschisă, zgomotul vocii ei ar 
ajunge până la el printre arbori şi prin tăcerea grădinii. Şi totuşi 
ea era pentru totdeauna despărțită de el! Între ea şi el exista o 
lume întreagă care-i separa, rezumată de fapt într-un singur 
cuvânt: datoria! Şi gândul acesta o înnebunea pur şi simplu. 

Cine ştie cât timp rămăsese aşa cu privirea fixată pe fereastra 
luminată, încercând să ghicească ce făcea el acum, cu ce se 
ocupa, la ce se gândea? Ea singură n-ar fi putut să spună. 

Deodată lumina păru să se mişte din nou, să dispară de la 
fereastră pentru a apărea la alta. Apoi ea se stinse. Cel de al 
treilea etaj reintră în întuneric. 

Oare domnul Oscar de Verny pleca? 

Marchiza îşi puse această întrebare, uşor de rezolvat căci 
orice mişcare a uşii de la intrare făcea atât la deschidere, cât şi 
la închidere un zgomot care ar fi ajuns până în locul unde se afla 

92 


— Clubul valeţilor de cupă — 


doamna Van-Hop. 

Ea ascultă atentă, speriată câteva minute şi uşa nu făcu nici 
un zgomot. 

Dar deodată... inima marchizei începu să bată cu o 
repeziciune neaşteptată; deodată i se păru că o umbră se mişcă 
în grădină; această umbră se îndreptă spre pavilion... Apoi ea 
auzi câteva frunze căzute scârţâind sub un pas uşor şi grăbit. 

Oare îndrăznea domnul de Verny să vină până aici? 

Acest gând - care o împietri pe marchiză - era totuşi de o 
îndrăzneală nebunească. 

Cum să presupună că la orele unsprezece noaptea, un bărbat 
tânăr ar îndrăzni să facă o vizită unei femei, care fiind văduvă 
avea o situaţie şi mai delicată... 

Şi totuşi marchiza nu putea crede că acea persoană să nu fie 
Oscar de Verny... Cum putea şti dacă era el? 

Această ultimă întrebare devenind pentru ea de nedezlegat, 
marchiza simţi o spaimă groaznică. 

Spaimă pe care nu şi-o putea explica decât ca un gen de 
gelozie... De ce ar fi venit domnul Oscar de Verny în mijlocul 
nopţii la doamna Malassis? 

Marchiza îşi aminti de teribila şi dureroasa agitaţie în care o 
găsise pe doamna Malassis, în ziua în care Cherubin fusese 
rănit... 

Şi inima sa încetă deodată să bată, ca şi cum ar fi rămas brusc 
fără viaţă. 

Umbra continua să înainteze, îndreptându-se către pragul 
pavilionului. 

Marchiza speră că până la urmă umbra se va opri. Dar uşa 
pavilionului era întredeschisă ca pentru o întâlnire şi marchiza 
auzi urcând pe scară acei paşi, care mai înainte, făcură să 
scârţâie nisipul şi frunzele moarte din grădină. 

Doamna Van-Hop crezu că va muri. 


Capitolul LIV 


Paşii se opriră în pragul camerei de dormit. Apoi cineva 
ciocăni discret în uşă de două ori. 

Marchiza era fără voce, fără respiraţie şi nu răspunse. Ea 
speră chiar că îndrăzneţul vizitator, care se introdusese astfel în 
casă, în casa care părea goală şi ai cărei servitori erau plecaţi nu 


93 


— Ponson du Terrail — 


se ştie unde, va face cale întoarsă în fața acestei tăceri 
semnificative. Dar uşa se deschise. 

Un bărbat intră... era domnul Oscar de Verny. 

Chérubin, care se opri în pragul uşii, nehotărât, o observă pe 
marchiză, palidă şi nemişcată ca o statuie şi lăsă să-i scape un 
gest de surpriză. Dar acest gest părea să fie studiat de mult timp 
şi cu toată emoția ei, marchiza nu se îndoi de acest lucru... 

— Doamnă... se bâlbâi tânărul bărbat, salutând. 

Marchiza se înclină, fără să spună nici un cuvânt. 

— lertaţi-mă, doamnă, reluă el, şi permiteţi-mi să vă explic 
apariţia mea aici, apariţie care trebuie să vă pară cel puţin 
neobişnuită. 

Şi cum marchiza mirată, nu răspundea nimic, el continuă: 

— Tocmai mă întorceam acasă, când am aflat că doamna 
Malassis este grav bolnavă. Doamna Malassis a avut bunăvoința 
să se intereseze de sănătatea mea, în timpul convalescenţei, de 
două ori pe zi... 

Cherubin se opri, o privi pe marchiză şi tresări de bucurie 
văzând-o atât de palidă. 

Marchiza stătea nemişcată, continuând să tacă. 

Cherubin păru să nu observe acest lucru şi vorbi în continuare: 

— Am întârziat deci, şi cu toată ora înaintată am venit aici. 
Speram să găsesc un servitor... dar uşa era deschisă, scara 
pustie; am văzut lumină în această cameră, aşa că după ce am 
ciocănit, neauzind nici un răspuns... 

Tânărul nu-şi termină fraza. 

Doamna Van-Hop stăpânindu-şi în sfârşit tulburarea şi emotia, 
făcu un pas către patul bolnavei şi spuse: 

— Vă mulţumesc, domnule, vă mulţumesc în numele prietenei 
mele, a cărei situaţie - cu toate că este destul de gravă - lasă 
totuşi speranţa unei însănătoşiri. După cum vedeţi, doarme... şi 
ştiţi că întotdeauna somnul este de bun augur. 

În timp ce marchiza vorbea, Chérubin - care nu uita niciodată 
puterea de fascinaţie a privirii sale - o urmărea cu ochii lui mari 
cu reflexe de felină. 

— Dacă aşa stau lucrurile, doamnă, spuse el, îmi veţi permite 
să mă retrag... 

Şi dădu să plece. 

Marchiza răspunse salutului său, fără să facă vreun alt gest. 

Cherubin continuă să se retragă către uşă cu spatele, fără să 
înceteze de a o privi pe marchiză, sperând fără îndoială că-l va 
reţine... Dar marchiza redevenise mută şi nemişcată. 

94 


— Clubul valeţilor de cupă — 


Chérubin era de-acum în prag, pusese mâna pe clanţa uşii 
pentru a o deschide... dar, deodată, ca şi cum ar fi ascultat de o 
hotărâre lăuntrică neaşteptată, reînchise uşa şi se reîntoarse 
către marchiză. 

O exaltare febrilă strălucea în ochii lui... El se apropie din nou 
de marchiză şi-i spuse: 

— Nu voi pleca, doamnă, înainte de a vă face o mărturisire. 

— O mărturisire? bâlbâi ea cu-n fel de mirare amestecată cu 
spaimă. 

— Mărturisirea unei greşeli, doamnă. 

Ea îl privi şi se simţi din nou pradă unei emoţii. 

— Doamnă, spuse Chérubin lent, cu o voce tremurătoare, dar 
care totuşi trăda hotărârea, cândva v-am minţit... 

— M-aţi... minţit?... se bâlbâi din nou marchiza a cărei 
tulburare creştea vizibil. 

Ea se lăsă într-un fotoliu din apropierea patului. Nu o mai 
ţineau picioarele sau căuta un refugiu în apropierea femeii pe 
care o credea prietenă, împotriva puterii de seducţie a acestui 
bărbat, sub privirea căruia simţea că tremură? Nici ea nu ştia... 

— Da, repetă Chérubin, care păru să devină mai îndrăzneţ şi a 
cărui voce deveni mai fermă. Da, doamnă, v-am minţit acum 
câteva minute... 

Şi se opri din nou. 

Se întâmplă atunci doamnei Van-Hop ceea ce se întâmplă 
aproape întotdeauna femeilor în situaţii extreme: ea găsi o forţă 
neaşteptată chiar în slăbiciune şi femeia de lume, obişnuită să-şi 
ascundă cu grijă stările sufleteşti, sări în ajutor sărmanei femei 
dominată de pasiune. 

O jumătate de surâs apăru pe buze; privirea coborâtă se ridică 
cu siguranţă asupra lui Cherubin şi-i spuse cu calm, aproape cu 
voie bună: 

— Nu ştiu ce minciună îmi puteţi spune, domnule, dar credeti- 
mă, că sunt foarte indulgentă şi că ştiu să iert. 

Şi cu un gest plin de demnitate - în care se simţea femeia 
obişnuită să primească, femeia de lume în salonul căreia apărea 
întregul Paris aristocratic - îi indică un scaun care se afla la mică 
distanţă, adăugând: 

— Vă rog să luaţi loc, domnule, sunt gata să ascult spovedania 
dumneavoastră. 

Cherubin rămase în picioare. Dintr-o dată focul din privirea lui 
păru că se stinge. Deşi faţa exprima o dureroasă melancolie. 


95 


— Ponson du Terrail — 


— Doamnă, reluă el, într-adevăr ajungând acasă am aflat 
despre accidentul întâmplat doamnei Malassis - aşa cum v-am 
spus - dar un motiv mult mai puternic decât dorința de a afla 
noutăți, m-a condus aici... 

La auzul acestor cuvinte, marchiza simți că emoția reapare. 

— Acest motiv, urmă Chérubin, m-a făcut să-l corup pe valetul 
doamnei Malassis, pe care l-am găsit la portar şi care mi-a spus 
că sunteţi aici. 

— Domnule... bâlbâi marchiza. 

— Doamnă, spuse Cherubin cu tristeţe, v-aş ruga să mă 
ascultați până la capăt... 

Ea făcu un gest care însemna în acelaşi timp asentimentul ei, 
dar şi resemnarea. 

— Fără îndoială că nu vă voi mai revedea niciodată, nici la o 
asemenea oră şi nici între patru ochi, doamnă, iar mâine n-aş 
mai putea să vă fac mărturisirea... mărturisirea durerii mele, a 
remuşcărilor mele şi a vinei mele, murmură el. 

Şi cum ea tăcea, tânărul „Valet de Cupă” continuă: 

— In opt zile doamnă voi spune adio pentru totdeauna 
Parisului, Franţei, Europei... 

— Plecaţi undeva, domnule? întrebă marchiza care tresări. 

— Sunt fiul unui corsar din Columbia, doamnă; sunt născut în 
largul mării, chiar la Ecuator. N-am altceva european în mine, 
decât numele pe care mi l-a lăsat omul care m-a adoptat. Am 
aparenţa unui om civilizat; nu sunt în realitate decât un sălbatic, 
un copil al ţărilor calde, acolo unde totul este serios, arzător şi 
etern. Sunt unul din acei bărbaţi care mor având o singură 
dragoste. 

— Domnule... 

— Da, spuse Cherubin cu o energie neaşteptată, ca şi cum ar 
fi vrut să justifice definirea de sălbatic pe care şi-o făcuse el 
însuşi, vă rog să mă ascultați încă două minute, doamnă... 

Şi-n acest timp el continua s-o învăluie cu privirea-i fascinantă. 

— Ascultaţi, doamnă, repet: sunt un sălbatic! Am venit la Paris 
acum zece ani cu intenţia, cu speranţa de a deveni un european, 
un parizian - ca spirit şi ca moravuri, dar totuşi nu-mi pot învinge 
natura primară. Intr-o zi o femeie şi-a întretăiat drumul cu al 
meu. Am început s-o iubesc... cu pasiune, aşa cum se iubeşte la 
tropice, gata să-mi las pentru ea ultima picătură de sânge, gata 
la un semn al ei să încerc a cuceri lumea sau să devin pirat... Ei 
bine, doamnă, totdeauna va exista între mine şi această femeie 
o pră-pastie... Această prăpastie, este virtutea... căci ea nu este 

96 


— Clubul valeţilor de cupă — 


liberă. 

Marchiza gâfâind asculta această voce sacadată, înăbuşită de 
durere, plină totuşi de o dulceaţă încântătoare. Simţi că tremură 
sub privirea acestui bărbat, care desena cu linii de flăcări 
dragostea lui, fără să spună încă cine era fiinţa iubită... Ea ar fi 
vrut - ca pasărea hipnotizată de reptilă - să poată rupe farmecul 
şi să fugă... Dar farmecul era puternic, şi marchiza rămase 
nemişcată, fără voce, sub privirea lui Chérubin... 

Atunci acesta făcu un pas către ea, puse un genunchi la 
pământ şi spuse: 

— Doamnă, nu vă voi mai revedea niciodată; niciodată 
numele meu nu va mai fi pronunţat în faţa dumneavoastră; dar 
dacă în mijlocul nobilei şi fericitei vieţi pe care o duceţi veţi găsi 
vreun minut de tristeţe şi de reculegere, dacă vă veţi gândi 
vreodată că departe, peste mări şi ţări există un sărman sălbatic 
a cărui viaţă vă aparţine; dacă acest gând nu vi se pare o ofensă, 
ei bine, atunci amintiţi-vă că pe acest bărbat l-aţi văzut aici la 
picioarele dumneavoastră şi că v-a cerut ca unică, ca supremă 
favoare permisiunea de a vă săruta poalele rochiei... 

Cherubin jucă toată această scenă ca un adevărat actor; 
gestul era sobru, vocea simpatică şi vibrantă. 

Doamna Van-Hop ascultă totul până la capăt, fără ca 
fizionomia ei să fi arătat durerea pe care o suporta; Cherubin fu 
înşelat de această atitudine de expectativă, el crezând că 
marchiza îi va întinde mâna ca să-l ridice. 

Dar ea rămase impasibilă. 

Atunci el se ridică încet şi spuse cu-n accent de profundă 
tristeţe: 

— Adio, doamnă, adio!... 

Îngerul care o proteja pe marchiză nu o părăsi nici măcar în 
acest moment crucial. 

Sigur că dacă ea nu şi-ar fi ascultat decât inima, ar fi întins 
mâna acestui om şi i-ar fi spus: 

„— Ridică-te! nu m-aţi ofensat deloc, amintirea mea vă va 
putea urma”. 

Dar ea ascultă vocea datoriei şi datoria îi impunea păstrarea 
tăcerii. 

ÎI văzu pe Chérubin îndepărtându-se, îndreptându-se către 
uşă, salutând-o pentru ultima oară de pe pragul uşii şi dispărând 
apoi în întuneric. 

Doamna Van-Hop rămăsese demnă în fidelitatea conjugală, iar 


97 


— Ponson du Terrail — 


doamna Malassis care nu pierduse nici un singur cuvânt din 
această scenă, continua să se prefacă a fi pradă unui somn 
profund. 


Şi acum să revenim la Baccarat! 

In timp ce marchiza Van-Hop alerga la doamna Malassis, pe 
care o credea muribundă şi vedea dintr-o dată apărând înaintea 
ei pe îndrăzneţul Chérubin, sora lui Cerise se afla la contele 
Artoff. 

Ne amintim că locuinţa tânărului rus era situată exact vis-â-vis 
de nr. 40 de pe strada Pépinière, şi că din înălţimea donjonului 
său, Baccarat putea să vadă grădina şi pavilionul ocupat de 
doamna Malassis. 

Ne amintim de asemenea că tânăra femeie scrisese câteva 
cuvinte cameristei sale, cerându-i s-o aducă pe micuța evreică. 

In timp ce un curier plecase cu biletul, contele şi Baccarat se 
aşezară la masă şi mâncară ca doi buni prieteni. Între ei exista 
de-acum oarecare intimitate. Baccarat îşi dădu seama ce 
caracter nobil şi entuziast are tânărul conte, iar acesta înţelese 
că pocăinţa o făcuse pe Baccarat cea mai virtuoasă şi mai 
respectabilă dintre femei. 

— Scumpă prietenă, spuse contele aşezându-se la masă, nu 
mi-ai spus pentru ce vrei să te instalezi astă-seară în turn. 

Ea avu un surâs misterios. 

— Prietene, ripostă ea, nu mi-ai promis că nu mă vei întreba 
nimic? 

— E adevărat. 

— Ei bine, te rog, lasă-mă să procedez aşa cum cred şi ţine-ţi 
promisiunea. Pot să-ţi spun numai că secretul acesta nu-mi 
aparţine. 

Şi Baccarat nu discută despre turn, iar contele îi respectă 
secretul. 

In sfârşit, sosi şi camerista cu tânără evreică. 

La vederea ei, contele lăsă să-i scape un strigăt de surpriză. 

Dar Baccarat îi făcu semn să tacă. 

— Şi acesta este încă un mister. 

Contele se mulţumi să treacă degetele prin frumosul păr 
buclat al copilei, căreia îi oferi câteva prăjituri. 

Odată masa terminată, Baccarat se ridică: 

— Prietene, îi spuse ea, vrei să mă conduci - pe mine şi pe 
acest copil - până în turnul din grădină? 

98 


— Clubul valeţilor de cupă — 


Contele luă o lampă, luă copilul de mână şi îi făcu semn lui 
Baccarat să-l urmeze. 

Turnul era situat la extremitatea grădinii şi era legat de 
locuinţa contelui printr-o lungă galerie, cu pereţi de sticlă, care 
servea ca seră de flori. Prin această galerie contele Artoff o 
conduse pe Baccarat. 

Ajunsă la intrarea în turn, Baccarat luă lampa din mâna 
ghidului său. 

— lţi mulţumesc, spuse ea. 

— Să nu te mai însoțesc? întrebă tânărul conte. 

— Nu. 

— Unde trebuie să te aştept? 

— Unde vrei! în grădină, dacă nu te temi de răcoarea nopţii; în 
salon, dacă ţi-e rece. 

— Imi permit totuşi, spuse contele, să-ţi pun o singură 
întrebare. 

— Te rog. 

— Va trebui să aştept mult? 

— Nu ştiu. 

Şi Baccarat îi făcu semn de bun rămas, închise uşa turnului în 
urma ei şi a micuţei evreice. 

— Stranie femeie! murmură contele, întorcându-se. 

Baccarat urcă în turn ţinând copila de mână. Acest foişor 
destul de spaţios se compunea dintr-o cameră cu ferestre de 
sticlă, în care se găseau scaune de grădină lucrate în fier. 

Ajungând aici, Baccarat o aşeză pe fată într-un scaun, stinse 
lampa şi rămaseră amândouă în semiîntuneric, căci noaptea era 
destul de luminoasă. 

Baccarat puse mâna pe fruntea Sarei. 

— Dormi! spuse ea. 

Ea avu grijă să întoarcă scaunul pe care stătea micuța, în 
direcţia grădinii de la numărul 40. 

Şi tânără femeie murmură în timp ce copilul lupta în zadar 
împotriva somnului: 

— Aş vrea totuşi să ştiu dacă este acasă şi ce se petrece în 
acest pavilion, în care marchiza Van-Hop a şi sosit... 


Tânărul conte rus, respectând misterul de care se înconjura 
Baccarat, se plimbă timp îndelungat în grădină, fumându-şi 
trabucul şi visând. Pentru el Baccarat nu mai reprezenta pur şi 


99 


— Ponson du Terrail — 


simplu o femeie, era o ființă misterioasă care trebuia - fără 
îndoială - să îndeplinească o misiune şi care mergea hotărâtă 
către țelul ei, fără să se intereseze de obstacolele pe care le 
întâlnea în drum, de privirile şi comentariile lumii. 

Contele făurise un adevărat roman despre viaţa lui Baccarat. 

Această femeie, care se închidea noaptea într-un foişor cu-n 
copil, pentru a se deda la cine ştie ce misterioase practici, al 
cărei surâs rece îi pătrundea până în inimă şi îi inspira o spaimă 
ascunsă, această femeie îi apărea ca un caracter distructiv care, 
învins într-o primă luptă, urmărea din umbră, fără odihnă, 
realizarea unei teribile răzbunări. 

El se plimbă mult timp, cu ochii fixaţi asupra foişorului unde 
toate luminile erau stinse şi din care nu se auzea nici un zgomot. 
Se întreba mereu ce-ar putea face Baccarat în turn, dar nu avea 
nici cel mai mic indiciu. 

În fine, după aproximativ o oră, uşa micului pavilion se 
deschise. 

Contele alergă într-acolo şi o văzu apărând pe Baccarat. 

Tânără femeie ţinea copilul de mână şi reaprinsese lampa. 
Numai la lumina ei, contele putu să observe că Baccarat era 
foarte palidă şi că întreaga ei atitudine trăda o puternică 
agitaţie. 

— Dragă prietene, spuse ea, vrei să-mi pui la dispoziţie 
trăsura dumitale? 

Contele se înclină şi-i luă lampa din mână. 

— Pleci? întrebă el. 

— Da, spuse ea cu-n surâs, dar vino mâine, te aştept. 

Şi aplecându-se la urechea lui îi spuse: 

— Mă duc acasă, căci cred că voi primi o vizită. 

— O vizită? 

— Da. 

— La orele zece seara? 

— Este ora când apar seducătorii. 

Şi cum el o privea fără să înţeleagă nimic, adăugă: 

— Cred că ştii că există un bărbat cu care ai făcut un pariu? 

— Domnul Oscar de Verny? 

— Da. Şi-n aproximativ o oră, va fi la mine acasă. 

— De unde ştii? 

Ea îi surâse din nou. 

— Sunt o fiinţă supranaturală, spuse ea, şi întreb de multe ori 
viitorul ce-mi va aduce... La revedere! 

Şi Baccarat ieşi, se urcă în trăsură împreună cu fetiţa, şi 

100 


— Clubul valeţilor de cupă — 


plecară. 


Capitolul LV 


Baccarat părăsi strada Pépinière şi pe tânărul conte rus, se 
reîntoarse în strada Moncey şi găsi un bilet astfel conceput: 


„Doamnă, 

Chiar astăzi mi-aţi permis să mă prezint la dumneavoastră, 
fără să-mi fixati nici ziua, nici ora. 

Dati-mi voie, doamnă, de a-mi exprima în mod deschis 
părerile mele. Cunoaşteţți foarte bine pariul pe care l-am făcut, 
iar gravitatea lui trebuie să scuze în fața dumneavoastră 
demersurile nebune pe care le voi întreprinde. Sunteţi amabilă 
să mă primiţi în această seară, la orele 11 ? 

Vă sărut mâinile. 

Oscar de Verny”. 


Când Baccarat luă cunoştinţă de acest impertinent mesaj, îşi 
dădu seama că poate avea o încredere oarbă, fără de margini, în 
această viziune pe care i-a revelat-o hazardul. Într-adevăr, cu o 
oră înainte, între alte lucruri pe care i le spusese micuța evreică 
în timp ce dormea în foişorul contelui Artoff, ea visă că domnul 
Oscar de Verny se va prezenta la Baccarat chiar în acea seară. 

Baccarat trimise copilul la culcare, apoi luă toate măsurile 
pentru a-l primi, aşa cum se cuvenea, pe Cherubin. 

De data aceasta nu mai era vorba să-l primească - ca în ajun 
pe contele Artoff - în micuța ei cameră de lucru. 

De această dată nu-şi concedie servitorii. Din contra, vru să 
dea chiar o oarecare strălucire primirii domnului Oscar de Verny. 

In loc să-şi pună o rochie de interior, îşi păstră toaleta de zi, îşi 
puse o floare în păr, îşi aranjă din nou coafura şi se privi cu 
atenţie în marea oglindă venețiană, făcând o piruetă pentru a se 
asigura cât este de frumoasă. 

In acest salon, în care baronul d'O... făcuse minuni de bun 
gust în aranjarea lui, chiar aici, Baccarat vru să-l aştepte pe 
impertinentul seducător. 

Se trânti într-un fotoliu în apropierea focului, citind o carte, cu 
atitudinea femeii care aşteaptă bărbatul vieţii ei. 


101 


— Ponson du Terrail — 


Soneria care se auzi, o avertiză de sosirea vizitatorului. 

Erau exact orele unsprezece; Chérubin era extrem de 
punctual. Două minute mai târziu, camerista intră aducând 
cartea de vizită a domnului Oscar de Verny. 

— Adu-l aici, spuse Baccarat fără să-şi ridice capul sau să se 
întoarcă spre uşă. 

Cherubin intră. Se opri un moment în prag, aruncă o privire în 
jurul lui şi remarcă cu ciudă că, în loc să-l fi aşteptat în budoar, 
viitoarea sa victimă îl primea în salon. Privirea aruncată în grabă 
îi fu suficientă pentru a înţelege, din mobilarea salonului, că 
Baccarat nu era deloc o femeie vulgară. 

La auzul zgomotului pe care-l făcu uşa deschizându-se, 
Baccarat ridică pe jumătate capul, îl văzu în prag pe Cherubin, îi 
surâse şi cu-n gest princiar îi indică un scaun în apropierea ei. 

Camerista care-l introdusese pe tânărul Don Juan ieşi, închise 
uşa şi Baccarat se găsi singură cu vizitatorul ei. 

În timp ce mergea din strada Pépinière în strada Moncey, 
Cherubin îşi pregătise un foarte frumos discurs. El îşi cântărise 
dinainte situaţia, prevăzând că va fi primit rece, cu neîncredere 
şi-şi preparase câteva fraze de efect, câteva irezistibile priviri. 

Din nefericire se înşelase. Programul premeditat era menit să 
îndepărteze neîncrederea, răceala, poate chiar mânia femeii 
iritate că serveşte ca pretext unui pariu. 

Acest program nu-şi avea însă locul şi nu putea fi folosit decât 
dacă Baccarat s-ar fi arătat rece, neîncrezătoare şi mânioasă. 

Exact ceea ce nu se întâmplă. 

Ea îi întinse mâna surâzătoare şi îi spuse: 

— Aşează-te în apropierea mea, copil teribil... 

Acest epitet era formulat cu-n accent de zeflemea, lipsit de 
orice acreală, ceea ce-l zăpăci pe Cherubin, personaj de obicei, 
greu de pus în dificultate. 

— Într-adevăr, spuse el, până la un punct merit acest titlu de 
copil teribil, pe care mi l-aţi dat, căci... 

— Taci! spuse ea. Inainte de a vorbi despre afaceri, lasă-mă să 
deschid o paranteză. 

— Ascult. 

— Vrei să bei un ceai? întrebă Baccarat râzând. 

— Mulţumesc, răspunse Chérubin, din ce în ce mai mirat de 
această bunăvoință neaşteptată. 

— Atunci vom putea vorbi mai liniştiţi, nu-i aşa? 

Cherubin se înclină şi începu să se gândească la formulările 
unui nou discurs. 

102 


— Clubul valeţilor de cupă — 


— Ştiţi, reluă Baccarat, că trebuie să-mi dau toată silinţa 
pentru a-l face mai înţelept pe contele Artoff? 

— Poftim? spuse Chérubin. Cu privire la ce? 

— Cu privire la pariul pe care l-aţi făcut, răspunse Baccarat 
foarte simplu. 

Cherubin o privi uimit. 

— Nu înţeleg nimic, spuse el. _ 

— Atunci vă voi explica. Ascultaţi-mă bine. Inchipuiţi-vă că 
acest pariu ar fi luat în serios de conte! 

Ea accentuă fără echivoc aceste cuvinte. Chérubin sări brusc 
din fotoliu. 

— Dar sunt absolut hotărât să iau acest pariu în serios! strigă 
el. 

Baccarat continuă să surâdă. 

— Când am să vă fac să atingeţi cu degetul un mic obstacol, 
spuse ea, veţi fi de aceeaşi părere cu mine. Am fost - poate mai 
sunt încă - frumoasă; am fost celebră prin insensibilitatea mea, 
foarte bine! lată partea cavalerească a pariului dumneavoastră. 
Vă jucaţi viaţa pentru a seduce o femeie despre care se spune că 
nu are suflet. 

Cherubin se înclină. 

— Dar acum să vedem şi reversul medaliei. Dacă într-adevăr 
sunt ceea ce se zice şi dacă vă veţi pierde într-adevăr timpul aici 
şi deci şi pariul, dacă îmi închipui că acest pariu este serios, 
contele vă va ucide fără doar şi poate... 

— E dreptul lui. 

— Foarte bine! Dar... dacă l-aţi câştiga?... 

Şi Baccarat îl învălui pe tânărul bărbat cu o privire atât de 
batjocoritoare, încât acesta cobori ochii. 

— Dacă-l veţi câştiga, continuă ea, veţi avea o avere... lată, 
domnule, e posibil ca un bărbat să-şi taxeze dragostea la preţul 
de 25 000 de livre rentă? 

Aceste cuvinte îl loviră ca un trăsnet. 

Baccarat îi spunea de la obraz că a făcut un pariu ruşinos, 
inadmisibil pentru un bărbat galant. 

Aşa că el se înroşi, ca un şcolar prins copiind. 

Un surâs plin de batjocură apăru în colţul buzelor lui Baccarat 
şi acest surâs îl derută şi mai mult pe Cherubin. 

— Ascultaţi, reluă ea, după părerea mea aţi procedat ca un 
tinerel fără experienţă, care abia a terminat liceul. Vi s-a spus că 
n-am suflet, poate că este chiar adevărat. 


103 


— Ponson du Terrail — 


— Nu cred acest lucru, spuse el. 

— E totuşi posibil; dar, în fine, era necesar ca înainte de a face 
acest ruşinos pariu, să vă informaţi. 

Şi tânără femeie, asupra căreia privirea fascinantă a domnului 
Cherubin nu producea nici o impresie, continua să-l privească 
râzând. 

— Am înţeles, urmă ea, că poţi face un pariu contra ta însuţi. 
Dacă aţi fi spus: „vreau să fiu iubit de această femeie care nu 
iubeşte”, în loc să mergeţi să anunţaţi pariul într-un club, poate 
că aţi fi avut oarecari şanse de a-l câştiga, dar... 

Ea se opri şi nu-şi dezvălui complet gândul. 

— Deci, spuse Cherubin, regăsindu-şi îndrăzneala, consideraţi 
pariul meu pierdut? 

— Asta e părerea mea, în afară de cazul că... Ei bine, spuse 
ea, hai să procedăm în felul următor. Să nu mai vorbim despre 
acest pariu şi să continuaţi să veniţi să mă vedeţi. 

— Nu mai înţeleg nimic, spuse Chérubin. 

— Este totuşi foarte simplu. 

— Cum aşa? 

— lată cum, spuse Baccarat. Permiteţi-mi să cred că ceea ce 
vă seduce mai mult la mine, nu este de fapt promisiunea că veţi 
câştiga 500 000 de franci. 

— Oare puteţi să vă îndoiţi de acest lucru? întrebă Chérubin 
cu mândrie. 

— In consecinţă, voi lăsa de-o parte orice problemă de amor 
propriu, vreau să cred că dumneavoastră veţi renunţa de 
asemenea la aceste probleme... aşa că dacă ne vom mai 
vedea... 

— Sigur... spuse Cherubin, muşcându-şi buzele. Se temea că 
fusese descoperit. 

— Deci ascultaţi-mă bine, ceea ce vă propun eu acum trebuie 
acceptat ca atare sau respins. Sau scrieţi contelui acum şi aici că 
renunţaţi la pariul dumneavoastră sau nu veţi mai intra niciodată 
în casa mea. 

— Bine, şi dacă-i voi scrie, întrebă Cherubin, ce se va 
întâmpla? 

— S-ar putea, spuse Baccarat, să fiţi iertat. 

Ea adăugă acestor cuvinte o privire care zdruncină 
neruşinarea cuceritorului de profesie. El venise pentru a seduce 
şi-şi dădu seama că fusese chiar el sedus. In timp ce Baccarat 
era calmă, surâzătoare şi perfect stăpână pe sine, Cherubin 
simţea o tulburare necunoscută infiltrându-se încetul cu încetul 

104 


— Clubul valeţilor de cupă — 


în inima lui. 

— Ei haide! spuse ea. Decideţi-vă! 

El ezită încă un minut. 

— lată, spuse ea, arătând cu-n gest imperios o masă pe care 
se găsea tot ce era necesar pentru scris, aşezaţi-vă aici, eu vă 
voi dicta. 

Şi Chérubin tresări, simțindu-se dominat. Se ridică şi se aşeză 
la masă. Apoi luă o pană. 

— Aştept, spuse el. 


„Domnule conte, dictă Baccarat, aţi dori să uităm greşelile pe care 
le-am comis față de dumneavoastră? Renunț la pariul meu”. 


— Dar, strigă Chérubin, nu pot să scriu aşa ceva, e de fapt o 
scrisoare de scuze! 

— O veţi scrie, spuse foarte liniştită Baccarat, a cărei voce 
răsuna încântătoare şi plină de farmec; o veţi scrie din dragoste 
pentru mine. 

Farmecul ei îşi făcu efectul. 

Cherubin luă pana şi scrise. 

— Şi acum, îi spuse Baccarat, veniţi să-mi sărutaţi mâna, luați- 
vă pălăria şi plecaţi. 

— Să plec? 

— E miezul nopţii, spuse Baccarat. Dacă vreţi să reuşiţi, 
începeţi prin a fi ascultător. 

Ea spuse aceste cuvinte de-ajuns de brutale, în timp ce-i 
aruncă o privire fermecătoare şi Chérubin, fascinat, ascultă şi 
plecă. 

Ea îl conduse până la poarta grădinii, sprijinindu-se familiar de 
braţul lui. 

— Când să revin? întrebă el. 

— Poimâine. 

— La aceeaşi oră? 

— Da. 

— La revedere. 

Ea închise poarta şi Chérubin plecă. 

— Te am la mână! murmură Baccarat, când zgomotul paşilor 
domnului Oscar de Verny se stinseră în depărtare. Nu eşti decât 
un Don Juan vulgar şi pedeapsa ta va fi teribilă dacă nu vei fi 
prevăzător. 

Ai fi spus că Baccarat ghiceşte ce urma să se întâmple. 


105 


— Ponson du Terrail — 


Într-adevăr, Chérubin nu merse prea mult pe stradă, că aerul 
rece îl trezi, în sfârşit: 

— Sunt un tâmpit, spuse ei, mi-a ieşi complet din cap că am 
nevoie de aceşti 500.000 de franci. 

Regăsindu-şi toată îndrăzneala, îşi spuse: 

— Nimeni nu mă poate obliga să-i spun lui Baccarat că nu voi 
renunţa la pariul meu. Dacă contele va şti că eu îl ţin în 
continuare, este tot ceea ce-mi trebuie. Ori, ceea ce este clar 
pentru mine ca lumina zilei, este că Baccarat m-ar putea iubi, 
dar nu vrea să accepte a fi instrumentul unui pariu. Şi tocmai în 
acest fel voi obţine cele cinci sule de mii de franci! Trebuie să 
merg acum să vorbesc cu contele. 

Cherubin cunoştea obiceiurile tânărului rus. El ştia că acesta 
rar se culca înainte de trei dimineaţa, petrecându-şi o mare 
parte a timpului jucând cărţi. 

Ori, nu era decât miezul nopţii; Chérubin merse direct la 
clubul unde contele îşi făcea de obicei veacul şi-l găsi într-adevăr 
jucând whist. 

— Domnule conte, îi spuse el cu o voce coborâtă, îmi permiteţi 
să vă spun câteva cuvinte? 

— Sunt la dispoziţia dumneavoastră. 

Contele se ridică şi Cherubin îl trase într-un colţ. 

— Vă ascult, spuse tânărul rus. 

— Domnule conte, spuse Chérubin, vin acum de la Baccarat. 

— Foarte bine, răspunse tânărul cu-n aer indiferent. 

— Cred că sunteţi de părerea mea că-n domeniul unor 
asemenea afaceri, viclenia poate fi folosită. 

— Sunt de acord. 

— Baccarat nu vrea să fie subiectul unui pariu. 

— Are dreptate. 

— Deci v-am scris o scrisoare, chiar din camera ei, prin care 
renunţ la acest pariu. 

— Aha! 

— Dar vin să vă spun acum, dumneavoastră, că această 
retractare nu are nimic serios în ea. 

— Atunci totul este în regulă. 

— In afară de cazul... 

— Există totuşi o condiţie? întrebă contele. 

— Una singură. 

— Să auzim. 

— Aş vrea să-mi daţi cuvântul de onoare că nu veţi vorbi nimic 
despre înţelegerea noastră şi că acest pariu va continua să 

106 


— Clubul valeţilor de cupă — 


existe numai între noi, fără ca Baccarat să ştie ceva. 

— Vă dau cuvântul meu de onoare. 

— Foarte bine. La revedere. 

Cherubin îl salută pe conte şi ieşi pentru a merge să se 
întâlnească cu vicontele de Cambolh. 


A doua zi către orele zece, contele Artoff se prezentă la 
Baccarat. 

Ea îl primi surâzătoare, cu braţele deschise, şi îi spuse: 

— Vrei să-ţi fac o confidenţă? 

— Da, spuse el. 

— Am să-ţi aduc la cunoştinţă o ştire pe care o cunoşti. 

El avut un gest de surpriză. 

— Ai primit vizita domnului Oscar de Verny, ieri, pe la miezul 
nopţii. 

— De unde ştii? întrebă contele mirat. 

— N-are importanţă! Ştiu. 

— Ne-ai văzut deci. 

— Nu. Dar ştiu care era scopul vizitei pe care ţi-a făcut-o la 
club. 

— Dacă ştii şi acest lucru, murmură contele Artoff, înseamnă 
că eşti o vrăjitoare. 

— Poate că sunt. Aşează-te aici şi citeşte această scrisoare. 

Ea îi întinse biletul prin care Cherubin cerea scuze contelui şi 
renunţa la pariu. 

— Ei! Nu mai spune? strigă contele care se prefăcu mirat. 

— Scumpe prietene, spuse Baccarat pe un ton părintesc, eşti 
un adevărat gentilom şi văd că vrei să-ţi păstrezi cuvântul de 
onoare pe care i l-ai dat. Sunt convinsă că i-ai promis domnului 
Oscar de Verny tăcerea deplină cu privire la întrevederea pe 
care aţi avut-o. Dar eu, care ştiu tot, care sunt o vrăjitoare, după 
chiar expresia ta, vreau să-ţi spun care a fost scopul vizitei. 
Domnul Oscar de Verny a venit să te roage să-ţi ţii în continuare 
pariul. 

Contelui îi scăpă o exclamaţie de uimire. 

— Dar, continuă Baccarat, domnul Oscar de Verny nu ştie că 
făcând acest demers îşi semnează sentinţa de moarte. 

Contele tresări. 

— Ascultă-mă, urmă ea, încet şi cu o voce inexorabilă ca 
aceea de destinului, dacă acest om n-ar fi decât un înfumurat 


107 


— Ponson du Terrail — 


care, se joacă cu situația primei femei pe care o întâlneşte, ţi-aş 
fi spus: „Să-l dăm afară şi să-l lăsăm să trăiască...” Dar acest om 
este un mizerabil, un hoţ, un asasin. Acest om este la ora actuală 
instrumentul inteligent şi docil al unei întregi maşinaţii şi îşi 
merită soarta care-l aşteaptă. Nu! spuse ea observând dorinţa 
contelui de a pune întrebări, nu mă întreba nimic acum, n-aş 
putea să-ţi răspund. Dar, dacă într-o zi îţi voi arăta acest 
răufăcător îmbrăcat de cel mai mare croitor din Paris, acest 
seducător infam, acest hoţ, acest asasin şi-ţi voi spune: 
„Domnule conte, acest om a pierdut pariul, pedepseşte-l!” mă 
vei asculta? 

— i-o jur, spuse tânărul rus, care începuse să aibă o 
încredere oarbă, fanatică în Baccarat. 


Capitolul LVI 


L-am cam uitat pe prietenul nostru Fernand Rocher; ultima 
dată l-am lăsat ieşind de la Baccarat, din strada Moncey şi 
alergând în strada Blanche, unde spera s-o găsească pe 
Turquoise. 

Nici rugămințile, nici reproşurile lui Baccarat nu l-au convins 
pe sărmanul îndrăgostit. El o iubea pe Turquoise, o iubea la 
nebunie, ca un orb care capătă o furioasă dragoste pentru culori. 

El ajunsese la numărul indicat de Baccarat şi întrebă portărea- 
sa de doamna Delacour. Era numele pe care Jenny îl luase stând 
cu el, sau mai bine zis pe care îl purta după ce îşi părăsise soţul. 

— Doamna locuieşte la al cincilea etaj, a doua uşă în fundul 
culoarului, răspunse portăreasa. 

Aceste cuvinte îl impresionară neplăcut pe Fernand. O lăsase 
pe Turquoise într-o vilă şi o regăsea într-o mansardă. Urcă scara 
pradă unei emoţii puternice, căută uşa indicată şi ciocăni. 

— Intră! răspunse o voce sonoră, care părea veselia. 

Fernand deschise uşa şi se găsi pe pragul unei camere mici, 
pe jumătate mansardată, modest mobilată. La unica fereastră se 
găseau perdele ieftine, scaunele erau de paie, mobila era de 
calitate inferioară. Aşa arăta camera în care se refugiase din 
dragoste pentru el, femeia care părăsea unul din cele mai 
frumoase apartamente care existau în Paris. 

In mijlocul acestei sărăcii pline de demnitate, Turquoise îi 
apăru lui Fernand ca o regină detronată, care n-a pierdut nimic 
din orgoliul ei. Era frumoasă, calmă, surâzătoare şi întinse mâna 

108 


— Clubul valeţilor de cupă — 


vizitatorului ei cu acea dezinvoltură plină de graţie, de altădată, 
când îl primea în strada Moncey. 

— Bună ziua, prietene, îi spuse ea, te aşteptam. 

Îi întinse fruntea ca să i-o sărute cu alintul unui copil, după 
care îl pofti să se aşeze în unicul fotoliu existent în cameră. 

li spuse cu o voce veselă: 

— lată domnule milionar, iată un loc unde poţi sta, şi cum 
acesta este singurul fotoliu, permite-mi să ţi-l ofer, fiind locul de 
onoare al casei. 

— Ai un suflet plin de nobleţe, murmură el cu o voce 
emoţionată. 

— Nu mai spune! replică ea râzând; fiindcă îţi ofer singurul 
fotoliu din cameră? 

— Nu. Pentru că exagerezi toate lucrurile şi fiindcă în loc să 
vezi în mine un prieten... 

— Bine! îl întrerupse ea, ameninţându-l cu degetul, eşti 
incorigibil şi simt că o să ne certăm. 

El îşi aplecă privirea şi tăcu. 

— Fernand, continuă ea, punând în voce accentul cel mai 
încântător, vrei să fim într-adevăr prieteni, spune?... 

— Mai întrebi? 

— Vrei să mai vii pe aici? 

— Când? întrebă el tresărind. 

— În fiecare zi şi ori de câte ori vrei. 

El scoase un strigăt de bucurie. 

— Ei bine, dacă vrei acest lucru, trebuie să îndeplineşti o 
condiţie, una singură... 

— Care? 

— Trebuie să mă laşi să trăiesc aşa cum vreau eu şi să nu mai 
discutăm niciodată această nenorocită problemă a banilor. 

— Fie, răspunse Fernand. 

— Numai cu această condiţie te voi iubi. 

Şi luând mâinile prietenului ei, le strânse cu afecţiune. 


Fernand îşi petrecu ziua cu Turquoise şi nu plecă de la ea 
decât către orele şase seara. 

Ea fu aceea care-l rugă să plece. 

— Du-te, prietene, îi spuse ea. Se apropie ora când la voi se ia 
masa de seară... Vreau să te iubesc şi-ţi dau voie să mă iubeşti, 
dar aceasta numai cu condiţia ca lucrurile să nu fie tulburate în 


109 


— Ponson du Terrail — 


căminul tău. 

Fernand ascultă şi plecă. Când ajunse acasă era tocmai ora 
cinei. 

Fernand găsi în salon pe socrul şi soacra sa. 

De câteva zile boala domnului de Beaupréau părea să se 
agraveze. Aveai impresia că a dat în mintea copiilor. 

Doamna de Beaupreau, calmă şi tristă, stătea lângă fiica ei, 
care părea să-şi ascundă durerea într-un mutism absolut. 

Din ajun - căci atunci o minţise Fernand pentru prima oară - 
simțind cum i se rupe inima - Hermine devenise cu totul altă 
femeie. Nu mai era soţia disperată, gata la orice sacrificiu pentru 
a recâştiga dragostea soţului ei; nu mai era mama dezolată 
umplând cu lacrimi obrazul copilului ei. Era omul a cărui inimă 
nobilă fusese adânc jignită şi care se resemnase, hotărând să 
meargă cu curaj pe drumul arid al datoriei, fără să mai spere în 
fericire. 

Fernand, cu toată nebunia lui, nu putu să nu tresară când 
văzu faţa calmă, tristă, dar viguroasă a acestei femei. Ea îi 
întinse copilul fără să-i spună un cuvânt, şi tatăl vinovat îşi 
sărută emoţionat progenitura pe frunte. 

Cina fu tristă, într-o tăcere plină de solemnitate. Această 
tăcere îl copleşi într-atât încât părăsi sufrageria înainte de 
sosirea desertului şi urcă în fumoar, unde se încuie. 

Şi totuşi, odată ajuns aici şi rămas singur, nu se mai gândi 
decât la Turquoise; la Turquoise, femeia dezinteresată şi 
reabilitată în ochii săi prin dragoste... la Turquoise care-l iubea 
cu pasiune şi care renunţase la toate pentru el. 

Fernand nu putu să doarmă toată noaptea; aşteptă cu 
nerăbdare lumina zilei şi când pendula bătu orele opt, plecă de 
acasă pentru a alerga să se arunce la picioarele lui Turquoise. 

Ea era deja trează. Făcuse curat în casă şi Fernand o găsi 
aşezată în faţa unei broderii. 

— Vezi, îi spuse ea, cât sunt de vrednică, iubitule. M-am sculat 
de dimineaţă, iar de la şapte lucrez şi iată cât am brodat. 

Fernand simţi că ochii i se umplu de lacrimi. 

— Nu, îşi zise, aceasta nu-i posibil... aceasta nu poate dura, 
trebuie să accepte existenţa pe care i-o voi organiza eu. 

Şi ca toţi cei care iau o hotărâre de neclintit, Fernand simţi în 
el puterea de a se preface. 

El nu se mai opuse ca în ajun acestei vieţi mizerabile pe care o 
trăia Turquoise, ci se prefăcu că o acceptă. 

Şi astfel trecură trei zile. În timpul acestor trei zile, domnul 

110 


— Clubul valeţilor de cupă — 


Rocher urca zilnic cele cinci etaje ale casei în care locuia 
frumoasa intrigantă. Dar nu-şi prelungea niciodată vizitele, 
pretexta importante afaceri şi pleca aproximativ după o oră. 

In a patra zi, ieşind de la prietena lui, Fernand întâlni o trăsură 
care urca strada Blanche la pas, oprindu-se chiar în faţa casei în 
care locuia Turquoise. 

Un om, învăluit într-o pelerină, cobori şi ceru să vorbească cu 
doamna Delacour. 

Acest bărbat ceru să i se repete de două ori indicaţiile 
necesare pentru a ajunge la camera mansardată, cu toate că în 
realitate mai fusese pe aici şi cunoştea locuinţa. Ajuns sus, 
necunoscutul se debarasă de pelerină, îşi scoase marea pălărie 
care-i acoperea jumătate din faţă şi Turquoise îl recunoscu pe sir 
Williams. 

— Bine că te văd, în sfârşit, scumpule! Am crezut că ai murit. 
Sunt patru zile de când nu te-am mai văzut. 

— Ei bine, mă vezi acum! 

Sir Williams se aşeză în unicul fotoliu din cameră. 

— Micuţo, spuse el, aşezându-se picior peste picior, virtutea 
este mai devreme sau mai târziu recompensată. 

— Ce spui? 

— Vreau să spun că întotdeauna după furtună răsare solarele. 

— După ce? 

— Nu înţelegi ce vreau să spun? După mizerie, apare 
totdeauna bogăţia. 

— Scumpul meu, lansezi sentinţe ca un adevărat filozof; 
explică-mi ce vrei să spui, în loc să-mi debitezi maxime. 

— Vreau să spun, scumpa mea, urmă cu gravitate sir Williams, 
că tu te-ai născut într-o mansardă, la al cincilea etaj, dar că 
meriţi să locuieşti în cel mai luxos apartament. 

— Şi ce-i cu asta? 

— Dragostea nu merge, ci aleargă. 

— Doar nu se construieşte o casă frumoasă în patru zile! 

— Nu, dar poţi s-o găseşti gata clădită. 

Turquoise deschise ochii mari, strălucind de fericire. 

— Şi chiar mobilată, continuă sir Williams. 

— Aşa?! spuse Turquoise cu un ton bucuros, Fernand este deci 
un om cu mult spirit. 

— Dacă spiritul constă în a-ţi pierde capul, te asigur că are 
foarte mult; dar ce-ai zice tu despre un apartament în foburgul 
Saint-Honore? 


111 


— Ponson du Terrail — 


— Nu mai spune!?! Acolo va fi apartamentul meu? 

— Sigur. 

— Povesteşte-mi totul, dragă... 

Şi Turquoise se alintă ca un copil pe lângă sir Williams. 

— ÎI cunoşti pe prinţul K...? 

— Boierul valah de 25 de ani, care a făcut tot felul de nebunii 
pentru domnişoara X..., de la Comedia Franceză? 

— Exact. 

— Într-o zi mi l-a arătat cineva într-o caleaşca cu patru cai 
condusă chiar de el. 

— Vrei să spui pe care o conducea? 

— De ce? 

— Pentru că a murit. 

— Ei nu! 

— Într-o noapte în timp ce pătrundea la domnişoara X., 
amanta lui, prin grădină, se trezi faţă-n faţă cu-n domn care 
tocmai ieşea. Domnul avea pistoalele la el şi s-au bătut în duel. 
Prinţul K a fost ucis. 

— Adică, Fernand a cumpărat pentru mine, tocmai locuinţa 
prinţului K? 

— Exact. 

— Complet mobilată? 

— Sigur! De altfel, mobilierul este de foarte bună calitate. 
Domnişoara X, care are foarte mult gust, dar foarte puţin suflet, 
s-a ocupat singură de mobilarea şi decorarea apartamentului. 
Apartamentul din strada Moncey nu este decât o bojdeucă pe 
lângă acesta. 

— Şi cât costă totul? 

— Un milion bani gheaţă. Prietenul nostru îşi cunoaşte 
meseria, râse sir Williams. 

— l-ascultă, scumpule, spuse Turquoise cu răceală, nu-ţi baţi 
cumva joc de mine? 

— Absolut deloc! 

— Şi mă voi culca acolo chiar în această seară? 

— Probabil. Ştiu numai că totul este gata pentru a fi primită. 
Numai că sper că vei avea tact. 

— Adică? 

— Că nu vei bate din palme şi nu vei sări în sus de bucurie ca 
un copil; îmi închipui că vei refuza... _ 

— Bineînţeles, spuse Turquoise râzând. lţi garantez, scumpul 
meu prieten, că va trebui să se târască în genunchi şi să verse 
multe lacrimi ca să binevoiesc să accept. 

112 


— Clubul valeţilor de cupă — 


— Eşti un copil încântător, spuse sir Williams. Dar cum eu n- 
am venit aici ca să-ţi fac complimente, ci ca să vorbesc de 
afaceri, lasă-mă să-ţi dau instrucţiuni pentru cazul în care - cum 
îmi închipui - vei fi instalată chiar în această seară în strada Ville 
l'Evêque. 

— Te ascult... 

— Mâine la prânz, vei ieşi într-o trăsură descoperită care va 
merge la pas în foburgul Saint-Honore€. Vei merge foarte încet 
mai ales când vei trece pe sub ferestrele vicontelui de Cambolh, 
prietenul nostru. 

— De ce oare? 

— Vei primi câteva cuvinte din partea mea, mâine dimineaţă 
şi aceste cuvinte îţi vor explica ce se întâmplă. Tot ce pot să-ţi 
spun acum, este că trebuie să începem să ne ocupăm de 
altcineva... 

— De cine? 

— De cel din foburg! 

— Leon Rolland? 

— Da. 

— la te uită! spuse Turquoise naiv, începusem să-l uit. Ce s-a 
întâmplat cu el? 

— A înnebunit! 

— Din dragoste? 

— Bineînţeles. 

— Şi ce vom face? 

— Am regizat o foarte drăguță comedie cu trei personaje, o 
femeie şi doi bărbaţi. 

— Femeia cred că sunt eu, nu-i aşa? 

— Fireşte... 

— Unul din personaje este Leon, şi celălalt? 

— Celălalt e Fernand Rocher. 

— Şi... ce vor face? 

— Păi sper că se vor bate un pic... răspunse sir Williams cu o 
bucurie sălbatică. 

Şi baronul începu să râdă cu obişnuitul său râs diabolic. 

— Şi numeşti asta o comedie? strigă Turquoise; eu cred că 
este o îngrozitoare melodramă. 

— Eh, lasă, vom vedea ce-o să iasă... La revedere, micuţo! 

Şi fără să mai explice în detalii acţiunea viitoare, baronetul 
îmbrăcă din nou pelerina pe umeri, îşi puse pălăria cu boruri 
mari pe cap, mai aruncă un: „Fii înţeleaptă, micuţo!” şi ieşi. 


113 


— Ponson du Terrail — 


În faţa casei, urcă în trăsură şi spuse vizitiului: 
— Du-mă în foburgul Saint-Honor€, la colţul străzii Berri. 


Zece minute după plecarea lui sir Williams, Turquoise auzi un 
ciocănit în uşă şi văzu intrând un comisionar, care-i dădu în 
tăcere o scrisoare. 

Turquoise aruncă ochii pe plic, recunoscu scrisul lui Fernand, 
desfăcu plicul şi citi: 


„Scumpa mea Jenny, 

Dacă mă iubeşti, dacă pot să contez pe tine, dacă vrei să-mi 
dovedeşti afecțiunea ta, urcă în trăsură de îndată ce primeşti 
scrisoarea mea şi urmează-l pe omul care ţi-a adus-o. Nu pot să- 
ți spun mai mult. 

Al tău Fernand” 


Fără îndoială, gândi Turquoise, misteriosul şi onorabilul meu 
protector este nedrept faţă de Fernand. E un băiat plin de 
delicateţe şi de spirit. 

Şi gândind astfel îl întrebă pe comisionar: 

— De unde veniţi? 

— De pe strada Ville l'Evêque, domnişoară, răspunse el, 
trăgând concluzia că la cele cinci etaje şi modesta rochie de lână 
pe care o purta, Turquoise nu avea dreptul la titlul de doamnă. 

Ea îşi aruncă în grabă un şal pe umeri, îşi luă pălăria, mănuşile 
şi făcu semn comisionarului că este gata să-l urmeze. Plecă pe 
jos pe strada Blanche; opri o trăsură în apropiere de strada 
Saint-Lazare şi cu un gest de aristocrație feminină, îi făcu semn 
ghidului să urce alături de vizitiu. Gestul avea atâta demnitate, 
încât  comisionarul fu uluit şi se căi pentru expresia: 
„domnişoară”... 

Trăsura străbătu în câteva minute mica distanţă care desparte 
Saint-Lazare de strada Ville l'Evêque şi, urmând indicaţiile 
comisionarului, intră în curtea casei care aparținuse prinţului K. a 
cărei poartă era larg deschisă. 

Turquoise aruncă o privire asupra casei şi fu satisfăcută. 
Apartamentul avea un aer foarte maiestuos. Pe peron se găseau 
doi valeţi în livrea care păreau că aşteaptă ordine. In stânga 
peronului, într-un şopron, se găsea o încântătoare trăsură cu doi 
cai irlandezi şi cu vizitiul aşezat la locul lui. 

În momentul în care trăsura cu care veniseră se opri, unul din 

114 


— Clubul valeţilor de cupă — 


valeţi alergă să deschidă trăsura şi cobori respectuos scăriţa. 

— Ce drăguţ! murmură Turquoise pentru sine. Am pus mâna 
chiar pe regele milionarilor; e mai bine aşa decât să ai un prinţ 
rus. 

— Unde-i domnul Rocher? întrebă ea. 

Turquoise era foarte modest îmbrăcată, dar lacheul nu se 
înşelă. El recunoscu în rochiţa de lână maron şi sub pălăria de 
catifea, zâna acestui minunat palat. 

— Dacă doamna vrea să-mi facă onoarea să mă urmeze... 

Turquoise cobori, îl urmă pe lacheu străbătând peronul din 
faţa casei. 

Al doilea lacheu merse în vestibul, luă o lampă şi urcă treptele 
unei largi scări de marmură, arătând frumoasei tinere aceleaşi 
semne de servil respect. 

Turquoise fu introdusă într-un splendid salon de recepţie, 
pentru ale cărui tapete, mobile şi tablouri, domnişoara X - de la 
Comedia Franceză - cheltuise o sută de mii de scuzi. 

— Sunt convinsă, gândi Turquoise, că mă aflu la mine acasă. 

Lacheul puse lampa pe o măsuţă şi se retrase spunând: 

— Voi trimite doamnei camerista. 

— Du-te! spuse tânără femeie, care dintr-o dată redeveni 
elegantul personagiu din strada Moncey. 

Se aşeză într-un fotoliu, în apropierea focului, cu privirea 
fixată pe pendula Louis XV de deasupra căminului, încadrat de 
enorme candelabre în bronzul aurit al aceluiaşi stil, în care 
lumânările ardeau, şi aşteptă... 

Două minute mai târziu se deschise o uşă şi Turquoise văzu 
apărând o femeie de nouăsprezece-douăzeci de ani, o subretă 
dintre cele care nu apar decât în comediile lui Marivaux. 


Capitolul LVII 


Camerista era frumoasă, la fel de frumoasă ca şi stăpâna. 
Avea un aspect vesel, un surâs amabil şi privirea cam 
impertinentă a subretei din comediile franceze. Lui Turquoise îi 
plăcu. 

— Doamna doreşte să se îmbrace? întrebă ea intrând. 
Garderoba doamnei este gata. 

Turquoise se ridică. 

Camerista deschise o uşă în dreapta căminului şi se dădu la o 


115 


— Ponson du Terrail — 


parte, pentru a permite tinerei stăpâne să treacă. 

Turquoise făcu câțiva paşi şi se găsi în pragul dormitorului, o 
capodoperă de bun gust şi lux. Aruncă o privire distrată, în 
aparenţă, asupra întregii camere dar, fireşte nici un detaliu nu-i 
trecu neobservat. Din dormitor, Turquoise trecu în camera 
alăturată şi nu fu deloc mirată să găsească aici tot ce lăsase în 
strada Moncey: şalurile, dantelele, bijuteriile, ba mai mult, toate 
erau completate de acea mână risipitoare şi până acum invizibilă 
care îi deschise uşile acestui palat din vise. 

— Cred că până acum am arătat destulă delicateţe, gândi ea, 
pentru a avea dreptul să renunţ la bonetă. 

Şi Turquoise se lăsă fără nici o rezistenţă în mâinile 
cameristei, care începu s-o coafeze şi s-o îmbrace cu pricepere. 

Intr-o oră, micuța muncitoare dispăru pentru a lăsa să apară 
din nou eleganta Jenny, cea admirată în strada Moncey. Apoi, 
când toaleta fu terminată, camerista îi înmână un bilet pe care-l 
scoase din corsaj cu-n aer misterios. Turquoise recunoscu scrisul 
lui Fernand. Deschise biletul şi citi: 


„Scumpa mea Jenny, 

Camerista are ordin din partea mea să nu-ţi dea acest bilet 
decât când vei deveni stăpâna casei, pe care te rog în genunchi 
s-o accepti din partea unui prieten, care te iubeşte mai mult ca 
orice pe lume. 

Ştiu că sunt vinovat în ochii tăi, că nu am dreptul să mă 
înfățişez înaintea ta până când nu-mi voi obține iertarea. Imi vei 
refuza oare această iertare? 

Și... nu mă vei invita să mâncăm împreună? 

Rămân la picioarele tale, rugându-te cu umilință. 

Fernand”. 


Turquoise râse. 

— Sigur că te iert, spuse ea cu voce tare, ca şi cum ar fi bănuit 
prezența lui Fernand în apropiere. 

Intr-adevăr, o uşă se deschise şi tânărul nebun apăru şi căzu 
la picioarele lui Turquoise, care-i întinse mâna. 

— Ridică-te, îi spuse ea, probabil că te voi ierta... 


Léon Rolland - de care sir Williams avusese bunăvoința să se 
ocupe în ajun, în discuţia pe care o purtase cu frumoasa 
Turquoise cu o oră înainte ca aceasta să-şi fi luat în stăpânire 

116 


— Clubul valeţilor de cupă — 


noua sa casă de pe strada Ville l'Evêque - suferise în ultimele 
opt zile o mare transformare. Trei zile înainte ca sărmana Cerise 
să-i fi spus lui Baccarat totul, el nu mai era decât umbra celui 
dinainte. Palid, cu privirea speriată, cu buzele crispate, cu 
fruntea brăzdată de riduri adânci, păstra tot timpul o tăcere 
posomorâtă, devenind de nerecunoscut pentru toată lumea. 

Din când în când reuşea să iasă din îngrozitorul său coşmar şi-n 
aceste momente se simţea cuprins de o nevoie arzătoare de 
lucru. 

Chiar în această zi, către orele zece şi jumătate dimineaţa, 
Leon încerca să-şi înşele durerea care-l rodea, lucrând împreună 
cu muncitorii săi şi dându-le ordinele necesare. 

Primise o importantă lucrare, a cărei livrare trebuia să aibă loc 
la o dată fixă şi grăbea executarea ei. 

O trăsură foarte frumoasă, trasă de un splendid pur sânge, se 
opri la uşa atelierului şi Léon, surprins de această vizită 
matinală, văzu coborând un tânăr, elegant îmbrăcat, purtând un 
monoclu în ochiul drept; acesta pătrunse în atelier şi întrebă un 
muncitor: 

— Am nimerit cumva la atelierul domnului Léon Rolland? 

— Da, domnule, răspunse muncitorul întrebat şi i-l arătă pe 
Léon cu degetul. 

Leon se apropie şi-l salută pe vizitator. 

— Domnule, spuse acesta din urmă, răspunzându-i la salut cu- 
n gest pe jumătate protector, sunt vicontele de Cambolh. 

Leon se înclină. 

— Unul din prietenii mei, marchizul d'A..., urmă el cu-n ton 
uşuratic, mi-a vorbit foarte mult despre dumneavoastră. 

— Într-adevăr, răspunse Léon, domnul marchiz d'A..., a 
binevoit să-mi dea o importantă comandă anul trecut. 

— Am văzut la el nişte incrustaţii în lemn, care mi s-au părut 
foarte interesant lucrate. 

— Am muncitori foarte buni, domnule, replică Leon Rolland 
care-şi privea cu atenţie vizitatorul şi se întreba unde mai văzuse 
această figură şi unde mai auzise această voce. 

— În acest caz, reluă domnul de Cambolh surâzând, sper că 
veţi binevoi să lucraţi şi pentru mine? 

— Sunt la ordinele dumneavoastră, domnule. 

— Locuiesc în foburgul Saint-Honore, urmă tânărul bărbat, şi- 
mi aranjez în acest moment apartamentul. Vreau să am o 
sufragerie lucrată complet în stejar, atât mobila, cât şi 


117 


— Ponson du Terrail — 


stocaturile şi sunt convins că numai dumneavoastră... 

Leon Rolland avu un surâs modest. 

— Domnule, spuse el, am confraţi la fel de pricepuţi sau chiar 
mai pricepuţi decât mine dar mă voi strădui să merit încrederea 
dumneavoastră. 

Rocambole îşi consultă ceasul. 

— Este ora unsprezece, spuse el. Puteţi să-mi acordaţi câteva 
minute? 

— Fără îndoială, domnule, răspunse Léon, care accepta orice 
l-ar fi îndepărtat, doar şi o clipă de coşmarurile lui. 

— Vă voi duce la mine, continuă Rocambole, şi vom vedea pe 
loc ce trebuie să facem. 

— Sunt la ordinele dumneavoastră, domnule. 

Leon trecu în biroul său, îi oferi un fotoliu şi cum era îmbrăcat 
în halat de lucru, îi ceru câteva minute pentru a merge să-şi 
pună redingota şi pălăria. 

— Un lucru curios, murmură el urcând spre apartamentul lui, l- 
am mai văzut pe omul acesta, dar unde şi când?... 

— Secătura, gândea în acelaşi timp vicontele de Cambolh, s-a 
uitat la mine mult şi bine; dar accept să fiu spânzurat dacă mă 
va recunoaşte vreodată, între haimanaua adoptată de văduva 
Fipart, între Rocambole din Bougival, şi gentilomul suedez, 
domnul viconte de Cambolh, este o mare diferenţă! 

Leon se întoarse, gata să plece cu pretinsul viconte. Se urcară 
în trăsurica acestuia, care plecă imediat, ajungând în foburgul 
Saint-Honore în mai puţin de douăzeci de minute. 

Era exact ora 11,30 când vicontele ajunse în apartamentul 
său, urmat de Léon Rolland. În timpul drumului păstrase rezerva 
politicoasă a unui adevărat gentilom; vorbi puţin şi se ocupă mai 
mult de scrumul trabucului. Rocambole ţinea să stabilească în 
ochii lui Léon Rolland relaţii din care să reiasă clar superioritatea 
poziţiei sale, pentru a şterge orice amintire a haimanalei 
adoptate de văduva Fipart. 

Ne amintim că la domnul viconte de Cambolh se intra printr-o 
anticameră destul de mare, care preceda sufrageria. Această din 
urmă cameră, cea mai spațioasă din apartament, căpăta lumină 
prin două ferestre mari care dădeau în strada Faubourg Saint- 
Honoré. Fie că Rocambole dăduse în prealabil ordin, fie că 
acţionase din proprie iniţiativă, valetul de cameră deschisese 
larg cele două ferestre. 

— lată camera, spuse Rocambole lui Leon, pe care vreau s-o 
transform complet. 

118 


— Clubul valeţilor de cupă — 


Leon - care nu vedea şi nu putea să vadă în toate acestea, 
decât o afacere de genul celora pe care le întâlnea obişnuit în 
meseria lui - examină sufrageria, ceru amănunte contelui cu 
privire la intenţiile sale şi astfel trecu o jumătate de oră. 

Această jumătate de oră fusese abil calculată de Rocambole, 
şi el conduse în aşa fel discuţia încât la sfârşitul ei Leon să se 
afle exact în dreptul unei ferestre. 

În momentul în care acul orologiului atingea cifra 
douăsprezece şi când Leon se afla în dreptul ferestrei, făcând 
nişte măsurători, o caleaşca apăru la extremitatea opusă a pieţei 
Beauvau mergând la pas de-a lungul străzii. 

Domnul viconte Cambolh văzu caleaşca şi aruncă o privire de 
cunoscător asupra cailor şi a trăsurii. 

Era într-adevăr caleaşca lui Turquoise. 

Fernand Rocher se dovedise la înălţime. Cumpărând casa 
prinţului K..., el păstrase cei mai buni şi mai frumoşi cai; iar cei 
patru cai irlandezi care trăgeau caleaşca, provocau admiraţia 
trecătorilor din cartier, cu toate că în fiecare zi treceau pe aici cei 
mai frumoşi cai din lume. Caleaşca, albastră ca cerul, era 
condusă de un vizitiu englez. 

În caleaşcă se afla o splendidă făptură, blondă, pe jumătate 
întinsă, arătându-şi braţele albe din spuma unui văl de dantele, 
protejându-se de razele călduţe ale soarelui de februarie cu o 
umbreluţă. 

— Vai ce cai superbi, strigă domnul viconte de Cambolh cu-n 
accent de admiraţie care atrase atenţia lui Léon Rolland... Şi ce 
frumoasă făptură! adăugă el. 

Şi cum Léon ridică capul, dar nu îndrăzni să se apropie de 
fereastră, strigă: 

— Veniţi să vedeţi, domnule Rolland, spuse vicontele, ce cai 
superbi şi ce femeie adorabilă. 

Léon se apropie, privi caii, apoi femeia... 

In acel moment scoase un strigăt! 

Turquoise trecea exact pe sub fereastră şi Leon nu era la mai 
mult de zece paşi distanţă de ea. 

Caleaşca îşi urmă drumul şi Turquoise nu ridică măcar 
privirea. 

În acest timp, Leon strigă din nou: 

— Eugénie! E chiar Eugenie! 

Rocambole îl văzu clătinându-se şi-l susţinu pentru a nu 
cădea. 


119 


— Ponson du Terrail — 


— Dumnezeule! îi spuse el, ce aveţi? O cunoaşteţi? 

— E Eugenie! repetă muncitorul, pe jumătate nebun. 

— Cine e această Eugenie? explicaţi-mi... continuă ipocrit 
elevul lui sir Williams. 

Dar Léon ieşise de-acum pe uşă, uitând totul, nemaiauzind 
nimic, coborând în fugă scările, sub ochii miraţi ai valeţilor, care-l 
crezură atins dintr-odată de nebunie. Apoi el se repezi în stradă 
alergând pe urmele trăsurii. Dar caleaşca ajunsese deja în 
capătul străzii. Când Léon, cu capul gol şi înnebunit, ajunse la 
rândul său în punctul unde strada înceta să urce, caleaşca 
dispăruse într-un nor de praf şi traversase bariera, pentru a o 
cotii brusc la stânga, continuându-şi drumul pe bulevardul 
exterior până în piaţa Arcului de Triumf, de unde ajunse, fără 
îndoială, în Bois de Boulogne. 

Pentru un om cu sânge rece, chiar această neobişnuită 
asemănare n-ar fi putut să creeze impresia că splendida şi 
eleganta fată care mergea în Bois de Boulogne într-o trăsură 
trasă de patru cai superbi, putea să aibă ceva comun cu Eugenie 
Garin, sărmana muncitoare; Leon, desigur, ar fi trebuit să facă 
de la început această observaţie... 

Dar Léon nu mai gândea, Léon nu mai auzea... El o văzuse, o 
recunoscuse pe Eugenie... Nici măcar nu se gândi ce înseamnă 
brusca schimbare a mijloacelor ei materiale... 

Trăsura îşi continua drumul, iar el alerga ca un disperat. 

— O voi ajunge! murmură el pierdut. 

Şi continua să fugă în urma trăsurii, având câteva minute 
speranţa că o va ajunge. Când caleaşca ajunse în punctul cel mai 
îndepărtat al pieţii şi înconjură Arcul de Triumf, Leon Rolland 
văzu cu disperare că trăsura se îndepărtează din ce în ce şi intră 
în Bois de Boulogne prin poarta Maillot. Dar acest lucru nu-l făcu 
să se oprească; el îşi continuă fugă. 

Spera că trăsura se va opri. Într-adevăr, când ajunse în Bois 
de Boulogne, văzu înaintea lui, la trei sute de metri, trăsura 
mergând mai încet. Apoi o pierdu din vedere printre 
numeroasele trăsuri care se plimbau în toate direcţiile. 
Descurajat, se aşeză pe o bancă, chiar în pragul porţii Maillot, 
sperând ca trăsura să iasă din Bois de Boulogne, mai devreme 
sau mai târziu, prin acelaşi punct. 

Speranţa nu-i fu înşelată. 

Douăzeci de minute mai târziu, trăsura - care ba mergea la 
pas, ba alerga în plină viteză - reapăru la extremitatea unei alei, 
intrând în raza vizuală a lui Leon. Dar exact în momentul în care 

120 


— Clubul valeţilor de cupă — 


se pregătea să-l oprească pe vizitiu cu-n gest hotărât, acesta 
biciui caii strigând: „Păzea!” şi echipajul trecu ca un fulger. 

Timpul petrecut pe bancă îi redase forţele; începu din nou să 
fugă în urma trăsurii, care-şi încetinise mersul şi n-o mai pierdu 
din vedere. 

Turquoise reveni în Paris pe la bariera Etoile şi pe Champs- 
Elysees, poruncind vizitiului: 

— Du-mă acasă! 

Leon continuă să fugă după trăsură, fără să-i pese de mirarea 
oamenilor de pe stradă, care nu înțelegeau de ce acest bărbat cu 
capul descoperit, alerga în urmărirea unei trăsuri. 

În sfârşit, în dreptul pieţii Beauvau, avu impresia că-şi va 
atinge țelul, nemaiavând de făcut decât câţiva paşi, dar tocmai 
în acel moment trăsura pătrunse în strada Ville l'Evêque şi intră 
imediat într-o curte. 

După intrarea trăsurii, poarta se închise exact în momentul în 
care Leon ajunse în faţa ei. 

Atunci, turbat de mânie, sună violent la soneria din dreptul 
porţii. 

Un servitor veni să deschidă, îl măsură din cap până-n picioare 
şi îi spuse: 

— Ce doreşti, domnule? 

— AŞ vrea să vorbesc cu stăpâna dumitale, răspunse Léon 
Rolland. 

— Stăpâna mea nu primeşte decât persoanele care-mi spun 
numele ei sau pe-al lor. 


Capitolul LVIII 


Aceste cuvinte îl făcură să plece capul. 

De unde putea şti sub ce nume se ascundea Eugenie Garin, 
transformată acum într-o doamnă din înalta societate? 

— Foarte bine, spuse el, fii atunci drăguţ şi comunică-i 
stăpânei dumitale, că un domn pe care-l cunoaşte foarte bine, 
Léon Rolland, doreşte s-o vadă. 

— Aşteptaţi!, voi merge să-mi anunţ doamna... 

Şi valetul îl lăsă pe Léon în curte. 

Trecură zece minute. Acest timp i se păru nefericitului Leon un 
secol. Valetul reapăru. 

— Stăpâna mea, spuse el, nu vă cunoaşte, dar a consimţit să 


121 


— Ponson du Terrail — 


vă primească. 

Léon simţi că ameţeşte. Sau nu era Eugénie sau Eugénie îl 
renega. İl urmă pe lacheu, clătinându-se la fiecare pas ca un om 
beat. Lacheul îl făcu să traverseze un vestibul, să urce treptele 
unei scări foarte largi şi-l introduse într-un mare salon de 
recepţie, unde cel mai modern lux era etalat într-o bogăţie de 
mobile şi tapete şi îi spuse, indicându-i o canapea: 

— Fiţi amabil vă rog şi aşteptaţi, doamna va veni imediat. 

Leon avu impresia că înnebuneşte. O teribilă îndoială îl 
cuprinse: s-ar putea întâmpla ca femeia după care alergase 
aproa-pe două ore şi în casa căreia pătrunsese, să nu fie Eugenie 
Garin; era posibil să se fi înşelat datorită unei asemănări 
neobişnuite. 

La un moment dat îi trecu prin cap să fugă. Dar tocmai în acel 
moment se deschise o uşă: Turquoise apăru. Leon scoase un 
strigăt. Era exact femeia cunoscută de el sub numele de Eugenie 
Garin. 

— Eugénie!... bâlbâi el, făcând un pas către ea. 

Dar Turquoise păru surprinsă, îl salută cu o înclinare din cap 
şi-i spuse pe un ton foarte rece, cu o oarecare surprindere: 

— Dumneavoastră sunteţi domnul care se numeşte Léon 
Rolland? 

Aceste cuvinte fură pentru ebenistul nostru ca o lovitură de 
măciucă. O privi cu-n aer mirat, se clătină, se sprijini de-o mobilă 
pentru a nu cădea şi nu putu să mai spună nici un cuvânt. 

— Mi s-a spus, domnule, continuă Turquoise cu-un calm 
perfect, că doriţi să mă vedeţi... Sunt gata să vă ascult. Şi îi 
indică un scaun, aşezându-se ea însăşi într-un fotoliu. 

— Doamnă... Eugenie... bâlbâi Leon Rolland. 

— Am impresia, domnule, că vă înşelaţi, spuse ea. 

— O astfel de asemănare... spuse el, năucit de-un asemenea 
calm... Nu, e imposibil! Eugenie... tu eşti! 

— Mă numesc doamna Delaicour. 

— Doamnă... Doamnă, murmură Léon emoţionat, nu-mi 
spuneţi că nu sunteţi dumneavoastră... Aveţi vocea ei, privirea 
ei... e imposibil ca Dumnezeu să fi creat două făpturi atât de 
asemănătoare. 

Şi vorbind astfel, Léon tremura tot. El rămăsese în picioare, 
privind fără încetare la această femeie, care nega c-ar fi aceeaşi 
cu Eugenie, cea cunoscută de el. 

— Domnule, reluă Turquoise la fel de indiferentă, acum încep 
să-mi explic insistența dumneavoastră pentru a pătrunde aici. 

122 


— Clubul valeţilor de cupă — 


Fără îndoială că m-aţi văzut intrând, şi înşelat de asemănarea cu 
persoana pe care o numiţi Eugenie... 

— Dar... tu eşti Eugenie! strigă Léon Rolland, care părea să nu 
se înşele. 

Se aşeză în genunchi înaintea ei, spunându-i cu un ton 
rugător: 

— Nu mă înşela, murmură el, nu încerca să mă înşeli... eşti tu, 
eşti chiar tu! 

Turquoise păstră tăcerea. 

Leon îndrăzni să-i ia mâna şi continuă cu aprindere: 

— Nu ştiu cine eşti, sau cel puţin nu ştiu cine eşti acum, dar 
ştiu că înainte te numeai Eugenie, Eugenie Garin, iubita mea, 
cea cu care mi-am petrecut ore întregi într-o mansardă, cea care 
părăsindu-mă, m-a înnebunit; ştiu că de două ore alerg după 
trăsura ta, fără s-o pot ajunge... 

Ea asculta în tăcere şi această tăcere îl mira nespus pe Leon 
Rolland, făcându-l să devină din nou neîncrezător. 

— Domnule, spuse în fine Turquoise, calmaţi-vă puţin şi vă rog 
să mă priviţi cu atenţie; veţi recunoaşte fără îndoială că vă 
înşelaţi. 

— Nu, nu, eşti chiar tu!... 

Ea clătină din cap în semn de negare. 

— Cred că înnebunesc!... murmură Leon. Ai vocea ei, privirea 
ei, trăsăturile el, părul ei blond... 

— O secundă, domnule, reluă Turquoise cu un accent plin de 
compasiune, cine este această domnişoară Eugénie Garin? 

— Fata unuia din muncitorii mei... o sărmană muncitoare, 
bâlbâi el. 

— Păi atunci, domnule, priveşte puţin în jurul dumitale... Şi cu- 
n gest imperial, Turquoise păru să rezume luxul din jurul ei, şi 
mai bine evidenţiat de eleganța rochiei împodobite cu dantele. 

Leon îşi plecă privirea şi tăcu. Argumentul lui Turquoise avea 
într-adevăr valoarea lui. Cum să admită o singură secundă, că 
femeia pe care Leon Rolland o regăsea într-o casă luxoasă, 
femeia văzută într-o caleaşca trasă de patru cai de rasă, ar fi 
avut ceva comun cu sărmana muncitoare, aceea pe care o 
văzuse murind de foame, extenuată de muncă, într-o mansardă, 
împărţită cu bătrânul şi bolnavul ei tată? 

Era aproape o nebunie. 

— În sfârşit, domnule, reluă Turquoise, al cărei calm nu se 
dezminţea, lăsaţi-mă să încerc să distrug convingerea dumnea- 


123 


— Ponson du Terrail — 


voastră printr-un singur cuvânt. Să admitem un moment că aş fi 
chiar femeia de care vorbiţi... acea domnişoară Eugénie Garin... 
o muncitoare pe care aţi iubit-o şi care, dumneavoastră spuneţi, 
că v-a părăsit... 

— Deci, tu eşti! 

— Fie, spuse ea surâzând, să admitem că aş fi eu. Să admitem 
că doamna Delacour şi Eugenie Garin ar fi una şi aceeaşi 
persoană... 

— Vezi, strigă Leon. 

— Tăceţi, spuse ea, impunându-i tăcerea printr-un deget pus 
pe buze, ascultaţi-mă. 

Şi cu-n gest pe jumătate sever, îl invită să se aşeze la 
distanţă. Apoi continuă: 

— Să admitem deci că eu aş fi Eugenie Garin, şi că sunt cea 
care v-a părăsit... A propos, întrebă ea, e mult timp de atunci? 

— Opt zile, răspunse Leon Rolland. 

— Şi când... mă iubeaţi, eram o simplă muncitoare? 

— Da, spuse Leon. 

Turquoise lăsă să-i scape un încântător hohot de râs şi spuse: 

— In acest caz, murmură ea, înseamnă că sunt vrăjită de o 
zână. 

Leon o privi neînţelegând nimic. 

— Căci, adăugă ea, mi se pare că situaţia mea s-a schimbat 
de ajuns de brusc în aceste opt zile. 

Şi cum el continua să păstreze tăcerea, zdrobit de acest 
argument, ea continuă: 

— Dacă într-adevăr nu vreţi să acceptaţi evidenţa lucrurilor, 
domnule, şi persistaţi să credeţi că eu sunt Eugenie pe care aţi 
iubit-o şi pe care aţi pierdut-o, trebuie să intraţi atunci în 
domeniul supoziţiilor. 

Ea luă atitudinea unei femei obişnuite cu toate comodităţile 
luxului şi ale bogăției: 

— Prima presupunere: tatăl domnişoarei Eugenie, sărmanul 
muncitor fără avere, avea un frate care a dispărut cândva şi care 
s-a reîntors sub forma unchiului din America. A adus cu el 
milioane şi mica muncitoare a picat din mansarda ei direct în 
această casă. 

— E imposibil, murmură el. 

— Foarte bine. A doua presupunere, continuă Turquoise: 
Eugenie, într-o seară, părăsindu-vă a întâlnit pe cine ştie ce 
nabab, sau pe cine ştie ce prinţ rus... 

— A! asta se poate, strigă Léon cu o subită explozie de 

124 


— Clubul valeţilor de cupă — 


gelozie... Deci tu eşti Eugenie!? 

— Dar, scumpul meu domn, îl întrerupse cu răceală Turquoise, 
şi într-un caz şi-n altul, o muncitoare nu poate să-şi schimbe 
înfăţişarea în opt zile. Priviţi-mă bine: am eu aerul unei femei, 
care ar trage cu acul de dimineaţă până seara, pentru a câştiga 
câţiva bani? 

Într-adevăr Turquoise era aşa de potrivită în rochia ei de 
dantelă, atât de naturală în mijlocul fastuosului ei salon, încât 
Léon plecă din nou capul. 

— E un mister! murmură el. 

— A treia presupunere, reluă ea: Eugenie nu era deloc 
Eugenie; Eugenie nu era deloc muncitoare şi bătrânul Garin nu 
era deloc tatăl ei. 

— Ce spuneţi? strigă Leon. 

— Nimic, îmi continui presupunerile. 

Şi adăugă: 

— Ascultaţi-mă! 

— Vorbiţi. 

— Deci Eugenie ar fi fost exact ceea ce sunt eu, adică o 
femeie din lumea mare. 

— Dar acest lucru este imposibil. 

— Atunci nu sunt eu Eugenie, alegeţi... 

— Dumnezeule! spuse Leon, am impresia că înnebunesc... 

— Revin, urmă Turquoise. Să zicem că Eugenie era o femeie la 
modă, o cochetă, probabil, iubind aventurile, misterul şi care 
într-o zi s-a îndrăgostit de dumneavoastră... 

Leon tresări. 

— Asta s-a mai văzut. Ea putea trece în trăsură prin faţa 
atelierului dumneavoastră, v-ar fi văzut, v-ar fi găsit frumos şi v- 
ar fi plăcut... dragostea are ciudăţeniile ei. 

— Doamnă... doamnă, bâlbâi Leon care începea să-şi piardă 
răbdarea. 

— Aşteptaţi puţin, domnule. 

Şi Turquoise, pentru a-l stăpâni complet, aruncă asupra lui o 
privire albastră sub al cărui farmec fascinator, el deveni docil ca 
un copil. 

— Da, reluă ea, dragostea este ciudată. Apare, nu se ştie de 
unde şi nu se ştie de ce... şi dispare la fel. Lăsaţi-mă să-mi 
continui presupunerile, şi pentru moment, să fiu cu adevărat 
Eugenie Garin. Ei bine, să zicem că v-am văzut într-o seară, mi- 
aţi plăcut imediat. Aruncând o privire împrejurul meu, privind 


125 


— Ponson du Terrail — 


viaţa cam nebunatică pe care o duc... am înţeles că 
dumneavoastră, onestul muncitor, tată de familie, fericitul soț... 

— Ei! strigă Léon cu o explozie de bucurie, deci tu eşti 
Eugénie, chiar tu! 

— S-ar putea... spuse ea surâzând. 

El vru din nou să se arunce în genunchi, să-i ia mâna, s-o 
acopere de sărutări. Dar privirea tinerii femei îl fixă pe scaunul 
lui. 

— Ce vrea femeia, reluă Turquoise, vrea şi Dumnezeu. E un 
proverb adevărat. Deci, Eugenie, a luat despre dumneavoastră 
micile ei informaţii. A căpătat convingerea că pentru a fi iubită 
de dumneavoastră trebuie să joace un rol... să nu mai fie ea 
însăşi... să devină o mică muncitoare nefericită... şi acest rol l-a 
jucat în consecinţă timp de câteva zile... şi aţi iubit-o. 

Leon o asculta cu-n fel de curiozitate dureroasă şi începea să 
înţeleagă că dacă vre-una din cele trei versiuni ale lui Turquoise 
era adevărată, atunci era cea din urmă. 

— Din nenorocire, urmă ea, toate lucrurile au un sfârşit în 
această lume; chiar dragostea cea mai arzătoare şi mai pură 
este distrusă. De obicei printr-o catastrofă. Căci deodată Eugenie 
îşi spuse că într-o zi sau alta, cel pe care îl iubeşte cu pasiune - 
cum ea nu iubise niciodată până atunci - va reuşi să descopere 
adevărul, îşi va da seama că cea pe care o credea onestă, 
muncitoare, nu era decât o sărmană perversă numită în lumea 
tinerilor, nebunatica Jenny la Turquoise... Şi ei i se făcu frică să 
se vadă insultată, părăsită de singurul om pe care l-a iubit. 

Turquoise se arătă emoţionată, păru să-şi uite rolul, deveni 
sinceră, acceptând astfel indirect că ea era Eugenie Garin. 

Léon Rolland, palid, cu fruntea acoperită de broboane de 
sudoa-re, cu inima sfâşiindu-i pieptul cu bătăile-i repezi, nu găsi 
nici un cuvânt pentru a răspunde. Işi cobori privirea şi simţi că 
leşină. 

Turquoise continuă: 

— Atunci, sărmana femeie a devenit ea cea puternică. A 
preferat să trăiască etern în inima celui pe care l-a iubit, 
renunțând în schimb la el, decât să roşească într-o zi în prezenţa 
lui şi să-i merite disprețul. 

Turquoise îşi cobori la rândul ei privirea şi Rolland văzu o 
lacrimă curgându-i încet pe obraz. 

Această lacrimă fu picătura de apă care varsă paharul. Se 
aruncă în genunchi în faţa ei. In acel moment, Turquoise - ca şi 
cum n-ar mai fi putut răbda zbuciumul lui - strigă, izbucnind în 

126 


— Clubul valeţilor de cupă — 


lacrimi: 

— Da... eu sunt... sunt eu, care te iubesc... care te-am minţit... 
care nu mai voiam să te văd... 

— Dar şi eu te iubesc!, strigă el. 

Aceste cuvinte se pare că-i produseră o puternică reacţie. 

Ea îl respinse pe Leon, se ridică şi spuse: 

— Acum ştii cine sunt... ştii că nu poţi să mă iubeşti, ştii că nu 
trebuie să mă iubeşti... Adio! 

Leon scoase un strigăt, alergă către ea şi îi luă mâinile. 

— Eu, să nu te mai iubesc? Este oare posibil aşa ceva? 

Ea îi luă mâna şi îi spuse: 

— Prietene, priveşte-mă bine... Nu vezi că sunt o femeie 
pierdută?... Nu vezi aceste lucruri din jur? 

Ea se opri, îşi ascunse capul în mâini şi Léon văzu lacrimile 
curgându-i printre degete. 

— Ce nenorocire! strigă Rolland, că n-am milioane să le pot 
arunca la picioarele tale. 

Atunci Turquoise îşi îndepărtă mâinile, îşi şterse lacrimile, îl 
privi pe Léon în faţă şi zise: 

— Vezi bine, prietene, trebuie să ne despărţim... şi asta pentru 
totdeauna. 

— Dar te iubesc! 

— Şi eu de asemeni şi tocmai din această cauză nu vreau să 
mă dispreţuieşti... Adio! 

Şi în timp ce vorbea, încercă să facă un pas înapoi, invitându-l 
în acelaşi timp cu-n gest să iasă. Dar Leon rămase în genunchi 
într-o atitudine rugătoare. 

— Ascultă, spuse ea, mâine plec. 

— Pleci? 

— Da, trebuie. 

— Asta înseamnă că nu te-am regăsit decât pentru a te pierde 
din nou? 

— Trebuie să plec. 

— Şi unde pleci? 

— În America. 

Leon se ridică şi se dădu cu un pas înapoi. Cuvântul acesta 
căzu asupra lui ca o nouă lovitură de măciucă. 

— Ei bine! spuse el, plec cu tine. 

— E imposibil... 

— De ce? 

Turquoise cobori privirea. 


127 


— Ponson du Terrail — 


— Pentru că nu pot, pentru că nu vreau să te revăd, răspunse 
ea. 

— Eugénie!... Eugénie!... murmură el, te iubesc aşa cum un 
câine îşi iubeşte stăpânul... 

— Mă vei disprețul... 

— Nu, voi uita trecutul. 

Ea scoase atunci un strigăt de bucurie. 

— Adevărat? strigă ea. 

— i-o jur. 

Ea se aruncă în braţele lui, înlănţuindu-i gâtul cu braţele-i albe 
şi frumoase. 

— Adevărat? repetă ea. Mă vei iubi, deşi ştii că nu sunt ceea 
ce credeai? Mă vei iubi ca şi cum aş fi în continuare Eugenie?... 

— Da, spuse el. 

— Ei bine, murmură ea, ca şi cum ar fi cedat epuizată de 
fericirea care o apăsa, să mergem, să mergem împreună, să 
fugim departe de amintirea Parisului, ca trecutul să nu ne mai 
poată ajunge niciodată din urmă... 

— Să plecăm... repetă nenorocitul, complet înnebunit. 

Dar pe neaşteptate, o altă imagine îi apăru înaintea ochilor, o 
amintire îi străbătu mintea ca un fulger. Această imagine era cea 
a lui Cerise ţinând în braţe copilul, al cărui surâs de înger avea 
puterea să impresioneze inima sfâşiată a sărmanului părinte şi 
să-i descreţească fruntea. 

— Copilul meu! murmură el. 

— Aha! exclamă Turquoise. 

Şi el o văzu pălind, clătinându-se, rezemându-se de perete. 
Apoi o auzi strigându-i: 

— Vezi bine, prietene, trebuie să ne spunem adio pentru 
totdeauna... Tu ai o soţie şi un copil... 

Şi ea ieşi, o uşă se închise în urma ei şi Leon rămase singur. 

Turquoise reuşi să joace cu Léon Rolland aproape aceeaşi 
scenă pe care cu câteva zile mai înainte o jucase cu Fernand 
Rocher. 


Timp de câteva minute, Léon îşi dădu foarte greu seama ce se 
întâmplă cu el. 

Turquoise dispăruse. El rămase singur. O tăcere adâncă 
domnea în jurul lui şi salonul era luminat numai prin reflexele 
roşii ale focului. În picioare, nemişcat ca o stană de piatră, cu 
ochii înfipţi în pământ, el părea transformat într-o statuie. Dintr-o 

128 


— Clubul valeţilor de cupă — 


dată se auzi un zgomot în apropierea lui. Ridică privirea şi văzu 
deschizându-se aceeaşi uşă prin care ieşise Turquoise. Se 
aştepta s-o vază pe Turquoise, dar nu era ea. 

Era un valet, îmbrăcat în livrea, care se apropie în tăcere şi îi 
întinse o scrisoare. 

Ce cuprindea această scrisoare? 


Capitolul LIX 


Turquoise, după ce părăsi salonul, lăsându-l pe Leon Rolland 
zdrobit de durere, intrase într-un mic birou din apropiere. Un 
bărbat era aşezat în această cameră, în apropierea focului. 

Datorită unui mic orificiu în perete, ascuns de obicei de un 
tablou - acest personaj nu pierduse nici un gest din scena care 
avusese loc mai înainte. 

Acest grav personaj îmbrăcat cu-n costum albastru, având un 
păr roşu şi un abdomen proeminent era cunoscutul nostru, res- 
pectabilul sir Arthur Collins, acelaşi care servise de martor 
vicontelui de Cambolh în duelul cu Fernand Rocher, întâlnit de 
noi şi la marchiza Van-Hop şi la contele de Château-Mailly. 

Când văzu că apare Turquoise, sir Arthur îşi puse un deget pe 
buze şi nu-şi ascunse un surâs de satisfacţie pe obrazul său rubi- 
cond. Cu un gest sigur îi făcu semn tinerei femei să se aşeze 
înain-tea unui pupitru, unde era pregătit tot ce trebuia pentru 
scris. 

Pupitrul se găsea în apropierea căminului, la dreapta fotoliului 
ocupat de sir Arthur. 

Fotoliul în care şedea sir Arthur era astfel plasat încât dacă se 
ridica pe jumătate putea privi prin gaura practicată în zid. 

În consecinţă, acest gentleman, punând ochiul în dreptul 
orificiului din zid, reuşise nu numai să audă, ci şi să vadă tot 
ceea ce se întâmplase în salon şi această manevră o repetă în 
momentul în care Turquoise, ascultându-l, se aşeză la pupitru. 

Sir Arthur îl observă pe Léon Rolland, nemişcat, cu ochii înfipţi 
în pământ şi cu corpul pradă unui tremur convulsiv. 

Un nou surâs diabolic apăru pe buzele sale. 

— Cred că am reuşit, murmură el printre dinţi, răzbunarea 
mea se apropie! 

Şi întorcându-se către Turquoise, care aştepta cu pana în 
mână, îi spuse: 


129 


— Ponson du Terrail — 


— Micuţo, scrie ce-ţi voi dicta. 
— Aştept, răspunse ea. 
Sir Arthur dictă: 


„Iubitul meu, Léon, 

Ai o soție şi eşti tată; e cazul să-ți dai seama că trebuie să ne 
despărțim. 

Sau... 

Léon, cât trebuie să te iubesc pentru a îndrăzni să-ți vorbesc 
astfel...” 


Sir Arthur se întrerupse. 

— Micuţo, îi spuse el, dacă vei arunca o picătură de apă pe 
acest din urmă cuvânt, el va crede că este o lacrimă. 

Turquoise se ridică, merse în vârful picioarelor până la un 
bufet pe care era un pahar din cristal de Boemia plin cu apă. 
Înmuie delicat degetul în pahar, se întoarse, se reaşeză la 
pupitru şi lăsă să cadă uşor, pe scrisoare, picătura de apă care 
atârna la extremitatea unghiei. 

Sir Arthur continuă să dicteze. 


„Ai o nevastă şi-un copil, dar dacă mă iubeşti... dacă nu-ţi mai 
iubeşti soția... 

Ei bine, iubitule, sufletul vieţii mele, ia-ti copilul şi să fugim... 

Copilul tău, îl voi iubi ca şi cum i-aş fi dat eu viață; îi voi fi ca o 
mamă bună... 

Alege: ori să nu ne mai vedem, să mă laşi să plec mâine 
dimineață, să părăsesc Parisul pentru a nu mă mai întoarce 
niciodată aici, sau să fugi împreună cu mine. 

Nu-mi mai scrie. Vino cu copilul mâine dimineaţă; sau chiar în 
această noapte. 

Sau mai bine: uită-mă! 

A ta, Eugenie” 


— Această mică combinaţie îmi surâde destul de bine..., spuse 
sir Arthur. Cerise este în stare să se sinucidă. 

Şi sir Arthur întinse mâna spre sonerie. Un lacheu intră printr- 
o uşă ascunsă. 

Turquoise luă biletul, îl împături şi-l dădu valetului, fără a avea 
grijă să-l pună măcar într-un plic. 

Acest lacheu era acelaşi care-l primise pe Leon Rolland la 
poarta casei şi-l introdusese la Turquoise. 

130 


— Clubul valeţilor de cupă — 


Ea îi făcu un semn, arătându-i uşa salonului. 

Lacheul luă biletul şi execută ordinul primit, aşa cum am 
arătat înainte. 

Sir Arthur îşi schimbă din nou poziţia, uitându-se în continuare 
prin orificiul din zid. Îl văzu pe Leon citind în grabă biletul, pălind 
şi apoi ieşind în fugă din salon, ca şi cum ar fi dat ascultare unei 
inspiraţii neaşteptate şi fatale. 

Atunci gentilomul luă de pe cămin tabloul - pe care-l dăduse 
jos mai înainte - şi-l puse la loc, astupând astfel „postul de 
observaţie” din zid. Apoi, o privi pe Turquoise, râzând. 

— A plecat! spuse el. 

— Atunci putem vorbi liniştiţi, scumpul meu. 

— Cu multă plăcere. 

Turquoise se aşeză comod pe un covor foarte gros, ţinând 
picioarele încrucişate sub ea - cum stau de obicei femeile din 
Orient şi spuse: 

— Ei, scumpul meu, eşti mulţumit de mine? 

— Destul de mulţumit... 

— E puţin, spuse Turquoise făcând o mutrişoară încântătoare. 

— Ai spus ceva? 

— La dracu, credeam că merit elogii călduroase. 

— Copila mea, răspunse cu gravitate sir Arthur, am să-ţi dau 
satisfacţie cu-n singur cuvânt. 

— Să aud cuvântul. 

— Când îmi fac plăcerea de a regiza o comedie, nu iau 
niciodată actori mediocri. 

— Ei! aşa da! Deci mi-am jucat bine rolul? 

— Excelent! Numai că... 

— Cum?! Există o obiecţie? 

— Numai că atunci când lauzi prea mult un actor, el devine 
mediocru. Asta este motivul, scumpa mea, pentru care nu te 
aplaud. 

— Eşti un gentleman perfect, strigă Turquoise, plină de 
recunoştinţă pentru elogiile lui sir Arthur. 

Şi privindu-l cu-n aer batjocoritor, adăugă: 

— Într-adevăr numai tu ai fi fost în stare să mă transformi 
astfel. Tu nu mai semeni cu acel omuleţ, care mergea cu ochii 
plecaţi, care purta mănuşi tricotate şi care a venit să mă vadă la 
al cincilea etaj al străzii Martyrs. 

— Atunci am jucat o comedie, răspunse sir Arthur cu 
modestie. Şi eram obişnuit pentru că am făcut şi eu cândva 


131 


— Ponson du Terrail — 


teatru. 

— Tu? 

— Da, de mult de tot, în provincie. 

Sir Arthur îşi aruncă în foc trabucul, pe jumătate consumat. 

— Acum să vorbim despre afaceri. 

— Te ascult, spuse ea. 

— Îţi dai seama, scumpa mea copilă, că scrisoarea pe care ți- 
am dictat-o, îşi va face efectul. 

— Crezi. 

— Don Juan-ul tău va fi aici cu copilul, până mâine dimineaţă. 

— Şi mama? 

— Se va aranja şi asta. 

— Toată povestea asta este foarte frumoasă, îl întrerupse 
Turquoise, şi nu ţin deloc să ştiu pentru ce mă faci să-l 
înnebunesc în halul ăsta pe bietul om; dar ce voi face cu copilul? 

— Despre asta vom vorbi mai târziu. 

— Cum aşa? 

— Vreau să spun că tu vei da dispoziţii să se înhame o trăsură 
de voiaj. Trăsura va aştepta gata de plecare în apropierea 
peronului. Dacă Leon vine, şi nu mă îndoiesc de acest lucru, te 
vei învălui într-o manta, îl vei face să se urce alături de tine, 
luând copilul pe genunchii tăi. 

— Şi apoi? 

— Vizitiul care va conduce trăsura, este o cunoştinţă de-a 
mea. El va primi dispoziţiile necesare şi-ţi va remite la primul 
popas un plic cuprinzând instrucţiunile mele. 

— Bine! Dar dacă mă întreabă unde mergem? 

— Vei lua un aer misterios şi vei refuza să-i răspunzi, 
spunându-i să fie mulţumit că este cu tine. 

— Aşadar voi pleca? 

— Bine-nţeles. 

— Dar Fernand? 

— Îl vei revedea când te vei întoarce. 

— Şi când mă voi întoarce? 

— În două zile. De altfel îi vei scrie câteva cuvinte, pe care le 
vei lăsa aici. 

— Ce să-i scriu? 

— Aşteaptă, îţi voi dicta. 

Turquoise se reîntoarse la pupitru, luă din nou pana în mână şi 
sir Arthur îi dictă: 


„Scumpul meu Fernand, 
132 


— Clubul valeţilor de cupă — 


Pentru că tu îmi provoci surprize şi nu-ţi ţii toate promisiunile, 
pentru că, cu toate jurămintele tale, ai vrut ca sărmana Jenny - 
care era aşa de fericită că poate trăi independentă şi săracă, 
iubindu-te - să-şi reia lanțul său aurit şi să devină sclava 
bogăției, trebuie, scumpul meu prieten, să fii pedepsit. Şi, cum 
îmi închipui că mă mai iubeşti, cred că cel mai bun mijloc de-a te 
pedepsi este să te lipsesc câteva ore de prezența mea. 

Dar există vre-o modalitate de a-i închide uşa în nas chiar 
bărbatului care ţi-a dăruit casa? Acest lucru mi se pare imposibil, 
aşa că iau altă hotărâre: de a mă exila 48 ore din Paris. 

Unde voi merge? Mister! lată pedeapsa! 

Și mai cu seamă, Fernand, nu fi gelos. 

Jenny” 


— O vei instrui pe cameristă, adăugă sir Arthur, explicându-i 
ce are de făcut. La revedere, micuţo... 

El îşi încheia haina, îşi luă pălăria, sărută galant mâinile lui 
Turquoise şi ieşi din casă mergând pe jos, ca un burghez liniştit, 
care se duce să joace domino la cafenea. 

Urcă pe strada Ville l'Evêque până în piaţa Beauvau. Aci, opri 
o trăsură care trecea goală, urcă şi spuse vizitiului: „strada 
Laffite”; şi se îndreptă către domnul de Château-Mailly. 

De câteva zile sir Arthur era foarte preocupat de marchiza 
Van-Hop, de rivala sa Dai-Natha, şi de afacerea celor 5 milioane. 
El neglijase oarecum intriga care luase naştere între tânărul 
conte şi frumoasa dar nefericita doamnă Rocher. De aceea se 
îndrepta către domnul de Château-Mailly pentru a afla cum merg 
lucrurile. 

La acea oră contele era acasă. Mâncase într-un restaurant 
englezesc şi tocmai se reîntorsese pentru a se îmbrăca, când 
valetul său îi dădu o carte de vizită. 

Aruncându-şi ochii pe această carte de vizită, contele tresări, 
îşi întrerupse toaleta şi dădu dispoziţii ca vizitatorul să fie 
introdus. După intrarea acestuia, închise precaut uşa. 

Sir Arthur avusese grijă să-şi reia accentul englezesc, care se 
potrivea aşa de bine cu aspectul său exterior. 

— Sunt încântat, scumpe conte, să vă reîntâlnesc... 

— Eu de asemeni, domnule, răspunse contele arătându-i un 
fotoliu. 

Sir Arthur se aşeză. 

— Am făcut o călătorie, spuse el, şi am venit să aflu la ce 


133 


— Ponson du Terrail — 


punct au ajuns afacerile noastre. 

Contele suspină... 

— Dragul meu, spuse el, cred că nu ați nimerit drumul cel bun. 

— Cum?! spuse sir Arthur. 

— Afacerile mele, afacerile noastre dacă vreţi, sunt tot în 
acelaşi punct. 

— Păi să mergem înainte! 

— D-na Rocher este tot atât de virtuoasă, pe cât este de 
nefericită. 

— A! 

Şi Sir Arthur Collins imprimă exclamării acestei unice silabe o 
neaşteptată elocinţă. El voia să se înțeleagă prin tonul puţin 
batjo-coritor, că tânărul conte este un naiv şi-un neîndemânatec 
don Juan, un seducător novice care nu ştia cum se cuceresc 
femeile. 

— Da, scumpul meu, reluă contele, cu toate eforturile mele, n- 
am câştigat nici-un pas de teren... 

— N-aş fi deloc supărat, spuse râzând falsul englez, dacă-mi 
veţi face un mic rezumat din ceea ce s-a întâmplat între voi. 

— E foarte uşor. 

— Ei bine, vă ascult. 

Şi sir Arthur se răsturnă în fotoliu ca un om gata să asculte cu 
atenţie, un povestitor plin de farmec. 

Contele reluă: 

— De la început, dragul meu, vreau să vă spun că doamna 
Rocher îmi acordă o încredere atât de frăţească, încât sunt 
copleşit de remuşcări şi de scrupule. 

— Dar, spuse sir Arthur, cred că nu ăsta este modul cel mai 
simplu de a vă moşteni unchiul. 

— Apoi, urmă domnul de Château-Mailly, trebuie să vă 
mărturisesc deschis că naivitatea acestei fermecătoare femei, îi 
serveşte de scut, în loc s-o dezarmeze. 

— Cum aşa? 

— E cel mai simplu lucru din lume: doamna Rocher mă 
consideră un prieten, aproape ca un frate, are toată încrederea 
în mine şi nu şi-ar fi închipuit vreodată că aş putea s-o iubesc. 

— Cum? exclamă sir Arthur, n-aţi căzut încă la picioarele ei? 

— Din nefericire, nu! 

Baronetul exprimă prin toată fizionomia sa o violentă 
nemulţumire. 

— Domnule conte, spuse el, mi se pare că nu prea vă ţineţi 
angajamentele şi nu văd pentru ce mi le-aş ţine eu. 

134 


— Clubul valeţilor de cupă — 


Aceste cuvinte produseră asupra tânărului moştenitor al 
domnului de Château-Mailly acelaşi efect pe care l-ar produce 
asupra unui cal rătăcit în timpul bătăliei, sunetul unei trompete. 
Se redresă dintr-o dată cu o nobilă mândrie şi-şi privi în faţă 
interlocutorul. 

— Domnule, spuse el, cred că dacă aş avea de ales în faţa lui 
Dumnezeu, între a călca în picioare jurământul pe care vi l-am 
făcut, în scopul împlinirii detestabilei misiuni pe care am 
acceptat-o cam uşor, şi a rămâne fidel cuvântului meu de-a 
continua să fiu instrumentul dumneavoastră, Dumnezeu îmi va 
ierta mai uşor încălcarea jurământului. 

Sir Arthur îşi muşcă buzele până la sânge şi răspunse râzând: 

— Cred că Dumnezeu nu are nimic de-a face în toată această 
problemă. 

— Vă înşelaţi. 

— Glumeşti? 

— Deloc! 

Şi contele aruncă adversarului său o privire dispreţuitoare. 

— lată, spuse el, după ce m-am gândit bine, m-am hotărât: nu 
am nevoie de averea unchiului meu, cu preţul dezonoarei unei 
femei. 

— la te uită! exclamă sir Williams, cu o batjocură în glas care-i 
ascundea rău furia, s-ar zice c-o iubeşti cu adevărat pe această 
doamnă Rocher. 

— S-ar putea... în orişice caz o iubesc destul pentru a o 
respecta. 

Sir Arthur sări ca şi cum ar fi fost muşcat de-o viperă. 

— Mi se pare, spuse el, că ceea ce îmi propuneţi este ruperea 
pactului dintre noi. 

— Posibil. 

— Eu însă susţin contrariul. Am cuvântul dumneavoastră, aşa 
cum dumneata îl ai pe-al meu. 

- Domnule, spuse contele cu fermitate, v-am dat într-adevăr 
cuvântul meu. Prin faptul că mă retrag, aveţi probabil dreptul să 
mă dispreţuiţi; dar ascultându-mi conştiinţa îmi dau seama că ea 
îmi spune că e preferabil disprețul oamenilor decât remuşcările 
şi amintirea unei infamii. 

Sir Arthur asculta ca un om lovit de trăsnet. El vedea cum unul 
din instrumentele infamei sale răzbunări, devine inutilizabil iar 
Hermine scăpându-i astfel printre degete. 

— Domnule conte, strigă el cu o voce strangulată de furie, 


135 


— Ponson du Terrail — 


dacă mâine la lumina zilei în Bois de Boulogne sau pe bulevard, 
vă voi opri şi vă voi spune: 

„— Nu sunteţi un gentilom şi vă călcaţi jurămintele în 
picioare”... ce veţi spune? 

— Voi păstra tăcerea, domnule, replică contele cu simplitate. 
Căci în mine însumi se va ridica o voce care îmi va spune: nu 
sunt gentilomi, cei care-şi cumpără averea cu preţul unei infamii. 

— Şi dacă vă voi cere socoteală? 

— Mă voi bate. 

Vocea contelui era fermă. 

— Remarcaţi, domnule, că dacă ducele, unchiul 
dumneavoastră se căsătoreşte cu doamna Malassis veţi fi ruinat 
pentru totdeauna. 

— Voi şti să suport şi această întorsătură a soartei. 

Şi contele, arătându-i uşa, adăugă: 

— Eu zic să ne oprim aici, domnule. Puneţi prea multă 
insistenţă în a-mi menţine jurământul, pentru a nu mă 
încăpăţâna să-l rup. Sunt hotărât s-o respect pe doamna Rocher 
şi sper să nu ne vedem decât cu sabia în mână. 

Odată aceste cuvinte pronunţate - cu o răceală care nu 
admitea nici un fel de replică - sir Arthur se ridică, îşi luă pălăria, 
se îndreptă spre uşă şi ieşi. Inainte de a pleca, spuse însă: 

— Ne vom revedea, domnule conte! 

— Când veţi dori, domnule, răspunse domnul de Château- 
Mailly. 

Şi când uşa se închise în urma lui sir Arthur, contele murmură: 

— Simt acuma că greutatea care mă sufoca a dispărut şi am 
impresia că redevin un om cinstit. 

Atunci el îşi luă pana şi scrise Herminei aceste cuvinte: 


„Doamnă, 
V-aş ruga să-mi acordaţi, mâine, la dumneavoastră, 
întrevederea pe care v-am cerut-o la mine pentru aceeaşi oră”. 


— Blestem! murmură sir Williams plecând, o fi într-adevăr 
providenţa, cea care mă urmăreşte şi mă loveşte în ajunul 
triumfului? Şi totuşi, mă voi răzbuna. 


Capitolul LX 


136 


— Clubul valeţilor de cupă — 


Să vedem ce-a făcut Leon Rolland, pe care sir Arthur îl văzuse 
prin orificiul practicat în zid alergând ca un nebun afară din 
salon. 

Scrisoarea lui Turquoise produsese asupra lui efectul unui 
curent electric. Nici măcar nu-şi dădea seama dacă era vorba de 
bucurie sau de durere. 

leşi din casă alergând, străbătu străzile, bulevardele şi-n mai 
puţin de trei sferturi de oră ajunsese la el acasă în foburgul 
Saint-Antoine. Era tot cu capul descoperit şi aspectul său avea 
ceva de om rătăcit care lăsa să se presimtă că-n puţin timp va 
avea o dereglare mintală. Ai fi zis că ai de-a face cu-n om scăpat 
din balamuc. Din fericire se lăsase noapte; o uşoară ceaţă făcea 
ca bulevardele să fie pustii, şi el îşi putu continua fuga, fără să 
fie măcar recunoscut. 

Când ajunse acasă, orologiul suna orele opt. 

Abia la uşa casei sale se opri; în momentul în care mâna 
apucă ciocanul de bronz care ţinea loc de sonerie, ezită, aruncă 
o privire înapoi ca şi cum abia în acel moment ar fi luat 
cunoştinţă cu exactitate de situaţia sa şi de felul în care şi-a 
întrebuințat ziua. 

Îşi aminti în acel moment cum un bărbat tânăr venise, 
dimineaţă, într-o trăsură, să-l caute, îşi aminti că l-a dus într-o 
stradă din foburgul Saint-Honore, că acolo a văzut-o trecând pe 
Turquoise şi că a fugit în urmărirea ei. 

Restul, pentru el, nu mai era decât o stare de vis confuz. 

Şi totuşi în pragul locuinţei, păru să se trezească pe jumătate, 
iar biletul lui Jenny, acest bilet pe care-l strângea în mâna-i 
crispată, îi aminti dintr-odată pentru ce revenise acasă. Venise 
să-şi ia copilul! Cu siguranţă că Leon Rolland avea un caracter 
onest; modul lui de a gândi era simplu şi cinstit; şi nimic nu l-ar fi 
schimbat în afară de această fatală şi perfidă iubire pentru 
protejata infernalului baronet sir Williams; şi chiar în acest 
moment când punea piciorul în pragul casei, îşi dădu seama de 
grozăvia faptei pe care urma să o comită, de josnicia omului care 
putea să comită o asemenea faptă şi a femeii care era în stare 
să-i dea un asemenea sfat. 

Să-şi ia copilul?! Asta înseamnă să-l răpească de la mama lui, 
de la această nefericită femeie pentru care el era unica şi ultima 
bucurie! Fapta era oribilă, odioasă. 

Nu, nici odată! Nici odată! gândi Leon; mai bine mor! 

Mâna ridică ciocanul, bătu şi poarta se deschise. 


137 


— Ponson du Terrail — 


Léon nu îndrăzni să urce în camera lui, i se părea că Cerise îi 
va putea citi în ochi gândurile diavoleşti pe care le avusese şi pe 
care reuşise să le gonească. De aceea se îndreptă către atelierul 
lui. Uşa era închisă, întrucât muncitorii plecaseră de mult. 

Leon avea o cheie a acestei camere pe care el o considera 
biroul lui. 

Intră, aprinse o lumânare şi se aşeză într-un fotoliu de piele, 
aşezat în faţa tejghelei. 

Puțin câte puţin, sângele rece îi reveni şi odată cu el, raţiunea. 
Cu capul în mâini, începu să se gândească, să-şi analizeze 
situaţia. Era adevărat că el o iubea pe Jenny, o iubea cu ardoare, 
cu pasiune, era gata să moară pentru ea. 

Îşi făcu această mărturisire cu calm, ca un condamnat, 
resemnat la soarta care-l aşteaptă, analizând din adâncul închi- 
sorii peripeţiile dramatice ale judecății, întrezărind îngrozitoarele 
pregătiri ale propriei execuţii. 

O iubea pe Jenny. Dar ea îl obligase să aleagă: sau să n-o mai 
vadă niciodată, s-o lase să plece şi să părăsească Parisul pentru 
totdeauna sau să fugă cu ea. 

La acest din urmă gând, Leon simţi că tremură din tot corpul, 
că-i lipseşte curajul pentru această soluţie. 

A pleca nu înseamnă oare pentru el rolul ruşinos al soldatului 
care dezertează, acţiunea odioasă a tatălui de familie care-şi 
abandonează soţia, copilul, căminul, lăsând în urma lui numai 
mizerie pentru a alerga după o curtezană neruşinată? 

Dar a rămâne... asta nu înseamnă oare să n-o mai vadă 
niciodată, să renunţe la ea pentru totdeauna? 

Nefericitul simţi că leşină. Era gata în acest moment să cheme 
moartea în ajutorul lui. Şi tocmai atunci auzi în spatele lui un 
zgomot. Se auziră două ciocănituri în uşa biroului, care-l făcură 
să întoarcă capul. 

Léon o văzu intrând pe Cerise. 

Sărmana femeie îşi aşteptase soţul toată ziua. Dimineaţa, la 
ora dejunului, nevăzându-l venind ca de obicei, cobori în atelier, 
unde aflase că venise un domn să-l caute pentru o comandă. 

Liniştită, ea îl aşteptase până la orele şase, cu masa de prânz. 

Léon nu sosea. 

Către orele şapte seara, cobori din nou în atelier. Micul ucenic 
care închidea de obicei magazinul, plecând ultimul, îşi aştepta 
încă stăpânul. Atunci Cerise se nelinişti. 

Cu toată nefericita schimbare din ultimele zile, Leon era 
totdeauna punctual la orele de masă. 

138 


— Clubul valeţilor de cupă — 


Cerise închise magazinul, urcă în camera ei şi aştepta 
înspăimântată. Această spaimă fu împărtăşită şi de bătrâna 
mamă a soţului ei. 

Cele două femei doriră să culce copilul. Dar copilului nu-i era 
somn, el voia să-şi vadă tatăl. 

Timp de o oră, de câte ori se auzea lovitura ciocanului, Cerise 
simţea că bătăile inimii se înteţesc. 

— El e! gândea ea. 

Şi începea să asculte paşii care urcau scara. Dar niciodată 
aceşti paşi nu se opriră înaintea uşii ei. Nu era el. 

În fine când Leon se întoarse, Cerise începu să spere; ea 
ascultă mai atent. Dar Leon se dusese direct în atelier. 

Una din ferestrele biroului dădea în curte. 

Dintr-odată bătrâna lui mamă, care se apropiase de fereastră, 
văzu strălucind o lumină în atelier. 

— Leon s-a reîntors! spuse ea, e în birou... 

Cerise scoase un strigăt de bucurie şi cobori scara. Nu putea fi 
decât Leon, căci micul ucenic adusese sus cheile înainte de-a 
pleca; numai Leon mai avea încă o cheie. 

Cerise se gândi, în timp ce cobora scara, că soţul ei primise 
bani în timpul zilei şi îi punea în casa de bani. Doar astfel putea 
să-şi explice de ce se oprise la birou, în loc să urce direct în casă. 

În pragul biroului sărmana femeie ezită. Bărbatul ei era atât 
de trist, de mâhnit, de morocănos de câteva zile! 

Din cauza aceasta ea ciocăni la uşă înainte de a intra. 

Leon se întoarse. 

Cerise remarcă că era mai palid şi mai trist ca de obicei; 
privirea îi ardea ca de febră, părul îi era în dezordine... 

Văzându-şi soţia, Leon tresări şi roşi. 

— Ce-i cu tine?... întrebă el. 

— De mult te aşteptăm să vii să mănânci, maică-ta şi cu mine 
şi nu ştiam ce s-a întâmplat cu tine... Sper că nu s-a întâmplat 
nimic rău. 

— Nimic, răspunse Leon, pe care această voce caldă şi 
mângâ-ietoare îl emoţiona până la lacrimi... absolut nimic. Am 
plecat pentru nişte lucrări importante... am fost reţinut... asta-i 
tot. 

E adevărat că vorbind astfel, minţea; dar putea oare să-i 
încredinţeze soţiei sale toate necazurile acestei zile? 

Cerise puse micuța ei mână pe braţul lui. 

— Vino! îi spuse ea. 


139 


— Ponson du Terrail — 


Ea văzuse că Léon nu era ocupat, dar nu vru să dea pe faţă 
această observaţie. Ea îi respecta durerea. Plăcuta şi delicata 
făptură devenise foarte puternică din cauza disperării şi avea 
încă încredere în promisiunile surorii sale, care-i spusese cu două 
zile înainte: „Speră... va reveni la tine”. 

Tânăra femeie îl luă de braţ cu o insistenţă amabilă şi 
sărmanul se lăsă condus. 

Când intră în casă, avu un sentiment de eliberare, se simţi 
neaşteptat de bine. 

Era atâta calm, atât de plăcut acest interior unde munca şi 
buna înţelegere realizaseră o asemenea armonie!... Mica 
sufragerie era frumos luminată de-o lampă aşezată pe masă. 

Masa era pusă. 

Bătrâna mamă aşezase deja copilul la masă, în scaunul său 
înalt; copilul scoase un strigăt de bucurie, văzându-şi tatăl 
intrând şi întinse către el mânuţele sale cu acel încântător surâs, 
care dispare tocmai atunci când aceste fragile făpturi ating ceea 
ce se numeşte vârsta raţiunii. 

Leon îşi trecu mâna pe frunte, ca pentru a alunga o ameţeală 
şi, clătinându-se încă, se aşeză la masă lângă fiul său, luându-l în 
braţe şi aşezându-l pe genunchi. 

În mijlocul acestei linişti profunde, respirând acest calm al 
căminului, începu să aibă remuşcări. 

Acest bărbat, căruia micuțul său îi întinse braţele, care intrând 
la el acasă, văzu dintr-odată că sosirea sa descreţeşte frunţile 
mamei şi soţiei lui, aducându-le un surâs pe buze, acest bărbat 
se ruşină de el însuşi. Încetul cu încetul îl cuprinse un fel de 
revoltă împotriva faptelor lui anterioare. Umbra lui Turquoise, 
această umbră blestemată, care apăsa de câtva timp în mod 
despotic asupra fericirii conjugale, părea că se destramă ca o 
ceaţă care lasă să pătrundă razele soarelui. În sufletul lui Léon 
Rolland, surâsul încântător al lui Cerise începu să acţioneze. 
Tăcut şi morocănos până atunci, fu aproape vesel în timpul 
mesei; îşi mângâie copilul, adresă cuvinte afectuoase soţiei sale 
şi se lăsă alintat de bătrâna sa mamă. 

Dar starea aceasta nu se dovedi durabilă. Aceste clipe de 
calm se pot compara cu ceea ce numesc mateloţii o înseninare 
trecătoare. În momentul în care copilul aţipi şi când Cerise - 
îndeplinindu-şi obligaţiile de mamă - luă copilul adormit din 
scaunul său pentru a-l duce în camera vecină, umbra lui 
Turquoise reapăru. 

Reapăru dominantă, fascinantă. Léon avu impresia că simte 

140 


— Clubul valeţilor de cupă — 


asupra lui privirea aceea albastră întunecată cu efluvii 
magnetice şi voinţa îi paraliza. 

Cerise era în camera vecină, ocupată să-şi adoarmă copilul. 

Léon se ridică deodată de la masă. 

— Pleci acum? îl întrebă mama lui. 

— Nu, spuse el, mă duc până în atelier. Nu mi-am făcut încă 
socotelile pentru ziua de azi. 

Era fericit că avea acest pretext, pentru a se sustrage 
întrebărilor celor două femei. Era din categoria de oameni pe 
care durerea îi face să simtă o impetuoasă nevoie să rămână 
singuri. 

Leon se îndreptă către uşă. În momentul în care o deschise şi 
era gata să coboare, apăru Cerise. 

— Pleci, iubitule? repetă ea întrebarea mamei lui Leon. 

— Nu, mă duc să-mi fac socoteala încasărilor. 

Acest răspuns o linişti pe Cerise care, - lipsind din cameră 
când Leon redevenise sumbru şi taciturn - era încă sub impresia 
plăcută a atitudinii lui din timpul mesei. 

Léon cobori în biroul său, reaprinse lampa şi începu într- 
adevăr să-şi facă socotelile, încercând astfel să-şi înşele durerea 
prin muncă. 

În felul acesta trecu o oră. 

In timpul acestei ore, sărmanul bolnav izbuti destul de bine, 
aliniind cifre şi verificând socotelile, să scape de amintirea lui 
Turquoise; dar odată munca terminată şi socotelile puse în 
ordine, în momentul în care nu mai avu nimic de făcut şi se 
gândi să urce în camera lui, atunci această amintire redeveni 
impetuoasă, despotică, absorbindu-l în întregime. 

Continua să se gândească la tânăra femeie, care reuşise atât 
de bine să-i intuiască sufletul, gândurile, o revăzu şi i se păru că 
o aude vorbind. Dar în reveria lui nu mai apăru Eugenie Garin, 
sărmana muncitoare, fiica nefericitului orb, îngrijindu-şi bătrânul 
tată într-o mansardă friguroasă... ci frumoasa şi strălucitoarea 
făptură a cărei caleaşcă mergea prin Bois de Boulogne, trasă de 
patru splendizi cai de Norfolk; era Turquoise, albă ca un crin, 
delicată şi graţioasă ca o floare crescută într-o seră şi a cărei 
privire visătoare şi catifelată avea uneori fulgere care dezvăluiau 
o inimă puternică sub acest fragil şi grațios exterior. 

Leon nu-şi mărturisi, dar el iubea cu mai multă ardoare, 
această încântătoare personificare a viciului decât o iubise pe 
Eugenie Garin. 


141 


— Ponson du Terrail — 


Simţi în creier o adevărată beţie de parfumuri, de zgomote, de 
lumini; îl cuprinse o neaşteptată sete de lux şi de plăceri, acest 
apostol al muncii simţi atunci tentaţia ameţitoare a bogăției 
căpătate fără oboseală... 

— O voi revedea! murmură el. Trebuie s-o revăd. 

În loc să fi rupt încă în stradă biletul lui Turquoise, care-i 
arsese degetele, Leon îl ascunsese în buzunarul hainei şi acest 
bilet căpătă parcă viaţă, părea să-l apese pe piept şi să-i 
amintească de dorinţele lui Turquoise. Il scoase din buzunar şi-l 
reciti... Ea îi spunea adio, îl asigura că va porni în zori. Il obliga să 
aleagă; sau să fugă cu ea sau să n-o mai vadă niciodată... 

Léon aruncă biletul departe de el, ascultând pentru ultima 
dată de vocea datoriei... dar această voce vorbea din ce în ce 
mai slab se auzea din ce în ce mai îndepărtată. 

Şi Turquoise se pregătea să plece. 

Se porni atunci o luptă teribilă între mintea şi inima acestui 
om, între rațiune şi dragoste, între înţelepciune şi nebunie... 

Această luptă dură mai multe ore. De mii de ori fu tentat să 
fugă, să plece ca un proscris, ca un criminal, să se arunce la 
picioarele lui Turquoise şi să-i spună: 

— la-mă cu tine... să plecăm... să plecăm imediat! 

Dar, de mii de ori i se păru că aude gânguritul bucuros al fiului 
său, avu impresia că simte mânuţele albe şi grăsuţe ale acestuia 
înconjurându-i gâtul... şi rămase pe loc. 

Dar Turquoise va pleca... şi nu o voi mai vedea niciodată. 

Pendula din birou sună miezul nopţii şi această luptă nu 
încetase. 

La un moment dat se părea că raţiunea, datoria, onestitatea 
lui nativă vor triumfa. Se ridică hotărât să urce sus, să se arunce 
în genunchi în faţa soţiei lui, să-i mărturisească totul intrând 
astfel sub protecţia sărmanei făpturi, a cărei inimă nu cunoştea 
altceva decât dragostea pentru el. Şi într-adevăr urcă, deschise 
uşa de la intrare şi se îndreptă către camera de culcare. 

O tăcere adâncă domnea în tot apartamentul. Mama lui se 
culcase. 

Probabil că, dacă la intrarea în casă Leon ar fi găsit-o pe 
Cerise, dacă ar fi văzut-o ca de obicei aşezată în sufragerie, unde 
îl aştepta în toate serile brodând, probabil că Leon ar fi fost 
salvat. 

Dar Cerise intrase în camera ei, simțind o profundă nevoie de 
odihnă. Ea petrecuse atâtea nopţi neliniştită, cu inima zdrobită, 
încât în această seară se aşeză în pat şi adormi încrezătoare, 

142 


— Clubul valeţilor de cupă — 


asigurată de acel calm mincinos din timpul cinei, asigurată de 
asemeni de lumina lămpii din atelier, care-i spunea că Leon 
lucrează. 

Léon intră în vârful picioarelor în camera de culcare. 

O veioză aşezată pe cămin, răspândea în jurul ei o lumină 
discretă. Leagănul era în apropierea patului. Copilul era pe 
jumătate descoperit şi privirile tatălui său căzură exact asupra 
lui. Tânăra femeie, dimpotrivă, era acoperită de o cuvertură, cu 
faţa întoarsă spre perete; Cerise dormea aproape invizibilă. 

Pe neaşteptate umbra blestemată a lui Turquoise reapăru. 
Leon n-o mai văzu decât pe ea şi copilul; ea care trebuia să 
plece; să-l ia cu ea; ea care promisese să iubească copilul ca şi 
cum ar fi adevărata lui mamă... şi răul triumfă: nebunia reapăru 
în mintea lui Leon. Nu-şi dădu seama că era gata să comită cea 
mai mare dintre crime, răpindu-i mamei copilul... Pe un scaun 
era o cuvertură scoțiană mare, cu care copilul era uneori învelit, 
când mergea la plimbare, iarna; Léon o luă şi cum Cerise 
continua să doarmă, se îndreptă direct către leagăn. 


Capitolul LXI 


Inima îi bătea gata să-i spargă pieptul în momentul în care se 
apropie de leagăn cu cuvertura pe braţ. 

Copilul dormea cu acel somn profund, calm, al primei vârste. 
Puteai vorbi şi merge în apropierea lui, puteai să-l iei din pat, nu 
s-ar fi trezit... Leon ştia toate astea şi totuşi ezită timp 
îndelungat, ascultând pe rând vocea remuşcărilor şi cea a 
pasiunii. 

Până la urmă, aceasta din urmă învinse. Se aplecă deasupra 
leagănului, luă copilul în braţe cu infinită precauţie... 

Copilul nu se trezi. 

Atunci îl înveli în cuvertură cu minuțioasă grijă şi cu 
îndemânarea unei doici. După aceea făcu un pas către uşă. Apoi 
mai făcu unul... 

Şi-n acel moment se petrecu ceva straniu, aproape 
supranatural. Leon intrase în vârful picioarelor şi covorul gros de 
pe jos înăbuşise zgomotul paşilor lui; apropiindu-se de pat, nici 
mama, nici copilul nu se treziseră; ba mai mult, el îl luă pe 
acesta din urmă şi se retrăgea acum încet, ţinându-şi răsuflarea, 
procedând ca un hoţ; şi totuşi, tocmai în momentul în care 


143 


— Ponson du Terrail — 


ajunse în prag, Cerise se deşteptă brusc, se ridică pe jumătate, 
îşi văzu soţul ţinând copilul în braţe şi scoase un strigăt - un 
strigăt înnebunit, disperat - un strigăt care nu poate fi redat. 

Şi totuşi bărbatul care era cu copilul ei în braţe, nu era oare 
soţul ei? Copilul nu era oare în siguranţă în braţele tatălui său? 

Cerise se deşteptase de zeci de ori în asemenea circumstanţe; 
deseori când deschidea ochii, îl văzuse pe Léon luându-şi copilul 
în braţe, pentru ca după ce îl legănase să-l pună la loc în 
leagăn... 

Atunci de ce scoase acest strigăt de alarmă? De ce scoase un 
asemenea strigăt teribil şi plin de mânie, împotriva bărbatului pe 
care-l iubea? 

Fără îndoială, în acest moment de răscruce, îngerul păzitor al 
familiei o deşteptase şi-o făcu să înţeleagă că mama este pe 
punctul de a-şi pierde copilul. 

Cerise nu scoase decât un strigăt... dar acest strigăt pătrunse 
în inima lui Léon ca lama unui pumnal. Ţintuită de emoție în 
patul din care ar fi vrut să sară, pentru a-şi relua copilul, Cerise 
imobilizase cu privirea şi pe vinovatul tată... 

Şi în acest moment, Leon Rolland, fascinat, reveni către pat şi 
puse copilul, încă adormit, în braţele mamei sale. 

— Sunt un mizerabil! murmură el. Adio... lartă-mă! 

Şi fugi. Cerise rămase mută, cu fruntea scăldată în sudoare, 
cu inima strânsă de spaimă. Cerise nu mai avu puterea să 
pronunţe nici un cuvânt sau să scoată vreun strigăt. Il auzi cum 
coboară scara cu-n pas grăbit... apoi desluşi poarta deschizându- 
se şi închizându-se. Deşi trecuse de miezul nopţii, Leon pleca din 
casa lui. Unde se ducea? 

Nici el însuşi nu ştia... Urmărit de remuşcări, cobori în stradă şi 
merse până în strada Bastille, fără să remarce că un bărbat - 
ascuns până atunci în umbra unei porţi învecinate - îl urmărea 
pas cu pas. 

— Sunt un mizerabil, murmură el alergând şi aş merita să 
mor... Doar moartea ar putea să ispăşească crima pe care era s- 
o comit. 

În acel moment de sinceritate, se socoti în proprii ochi drept 
un criminal. Cu paşi repezi se îndreptă spre Sena prin bulevardul 
Bourdon. 

Până atunci Leon fusese un bărbat cinstit, un muncitor fericit, 
iubindu-şi munca şi privind cu încredere viitorul; acum când o 
disperare neaşteptată îi turbura creierul, exagerându-şi vina, 
acest bărbat nu mai vedea în faţa lui decât moartea; moartea ca 

144 


— Clubul valeţilor de cupă — 


refugiu, dar în acelaşi timp ca o pedeapsă bine meritată. Nu din 
laşitate îşi dorea moartea, ci ca pedeapsă. Acest gând copleşitor, 
alungase din creierul său orice amintire; îşi uită până şi copilul. 
Ba o uită chiar pe Turquoise, infama creatură, cauza principală a 
disperării sale. Şi alerga către podul Austerlitz, hotărât să se 
arunce din înălţimea lui în Sena. 

Dar omul care începuse să-l urmărească încă din foburgul 
Saint-Antoine, nu-l pierdea din vedere nici o singură clipă. 

În momentul în care Leon ajunsese pe pod şi escalada 
parapetul, acesta îl prinse de guler şi îi spuse: 

— Ce vreţi să faceţi, domnule Rolland? 

Leon tresări la auzul numelui său, se întoarse şi se găsi faţă în 
faţă cu-n servitor în livrea. Îşi dăduse imediat seama că mai 
văzuse undeva această figură. 

— Sunteţi nebun, domnule Rolland? repetă valetul, fără să-i 
dea drumul, deşi el încerca să se elibereze. 

— Lasă-mă... ce vrei de la mine? se bâlbâi Rolland. 

— Vreau să vă împiedic să vă aruncaţi în apă. 

— Cu ce drept? 

— Am primit ordine... 

— Cum?! 

Şi Leon, ceva mai calm, îşi privi din nou salvatorul şi-l 
recunoscu. Era servitorul lui Turquoise, cel care îl condusese la 
ea cu câteva ore mai înainte, cel care adusese apoi biletul prin 
care Turquoise îl obliga să aleagă. Valetul executase cu 
exactitate ordinele primite; îl aşteptase câteva ore, îl văzuse 
ieşind şi-l urmărise... Restul îl cunoaştem. 

— Ai ordine? 

— Da. Am ordine din partea stăpânei mele. 

— Eugenie! se gândi Leon, şi dintr-o dată imaginea fiinţei 
iubite îi apăru în faţă ca aievea. 

— Doamna nu vă aşteaptă decât pe dumneavoastră pentru a 
putea pleca. 

Aceste cuvinte stinseră gândul copleşitor al sinuciderii. 

El nu se mai gândi decât la Turquoise. 

— Veniti, îi spuse valetul trăgându-l de mână... veniţi. 

Şi Leon, clătinându-se, se lăsă condus ca un copil. 

În timp ce L&on alerga către Sena cu intenţia de a se îneca, 
Cerise, mută, nemişcată, îşi ţinea copilul în braţe. Nu-şi dădea 
seama încă ce se petrecuse şi totuşi ghicea că trecuse printr-un 
mare pericol, îşi auzise bărbatul coborând, auzise poarta 


145 


— Ponson du Terrail — 


deschizându-se şi închizându-se. Léon plecase. 

În acel moment, începu să iasă din starea ei de stupoare şi 
încercă să-şi stăpânească groaza. Copilul rămăsese la ea, îl 
strângea la piept şi-l acoperea cu sărutări, ca şi cum îl regăsise, 
după ce-l crezuse pierdut. Timp de câteva minute simţămintele 
de mamă fură mai puternice decât cele de soţie, astfel încât 
Cerise se gândi numai la copil, uitându-l pe Leon. Dar această 
uitare nu putu să dureze. Încetul cu încetul se linişti şi încercă 
să-şi dea seama ce se întâmplase. Se întreba de ce încercase el 
să-i ia copilul... şi încă învelit cu această pătură mare, care 
servea numai pentru a scoate copilul la aer în zilele friguroase. 

Şi-n acel moment în mintea lui Cerise se făcu lumină... Leon 
voise să-i răpească comoara... Dar de ce? în ce scop? 

Cerise îşi puse această întrebare şi nu putu s-o rezolve. Speră 
atunci că Leon va reveni şi-i va da explicaţii asupra acestei 
oribile comportări. Dar el nu se întoarse. 

Ea adormi copilul, fără să înceteze de a-l ţine în braţe, ca şi 
cum i-ar fi fost frică de o nouă surpriză. Aşezată pe pat, cu 
privirea îndreptată către uşă, ascultând cel mai mic zgomot, 
aştepta. Trecură ore. Primele raze ale zorilor pătrundeau printre 
perdele. Léon nu revenea. Atunci Cerise îşi aminti de ultimele 
cuvinte ale soţului ei: „sunt un mizerabil” şi i se făcu frică; o 
bănuială îi trecu prin minte: „Oare Léon nu plecase să se 
sinucidă?” 

Cerise se ridică, îşi puse în grabă un halat şi-şi luă copilul în 
braţe. 

Alergă în camera soacrei, care dormea încă şi o trezi: 

— Mamă, îi spuse ea cu o voce tulburată, iată copilul... Păzeşte- 
|, păzeşte-l bine... în nici un caz să nu adormi. 

Şi fără să aştepte întrebările bătrânei încremenite de mirare, 
care nu înţelegea de unde poate proveni această spaimă, Cerise 
cobori. Avu o ultimă, o supremă speranţă, ca Leon să se fi reîntors 
şi să fie în atelierul său. Cine ştia dacă părăsise casa? Nu s-ar 
putea ca un locatar să fi ieşit exact în momentul când cobora 
Leon? 

Cerise spera şi tresări când văzu uşa atelierului întredeschisă. 
Léon uitase s-o închidă, atât era de tulburat când urcase în 
camera lui, câteva ore mai înainte. 

Cerise intră în atelier. Acesta era gol. 

— Léon! Leon! strigă ea. 

Nimeni nu răspunse. 

Străbătu atelierul, intră în birou; biroul era de asemenea gol. 

146 


— Clubul valeţilor de cupă — 


Cerise căută din ochi pălăria soţului ei şi n-o văzu. 

Leon plecase, într-adevăr. 

Dar deodată văzu pe masă o hârtie mototolită. Această hârtie 
îi atrase privirile, ca şi cum ar fi avut o putere magică. 

Hârtia era mototolită şi galbenă - dar nu îngălbenită de 
vechime - culoare care-i aminti pe loc lui Cerise de un bilet găsit 
pe covorul camerei sale şi care - ne amintim - era scrisoarea 
Eugeniei Garin către Leon Rolland. 

Sărmana femeie luă această hârtie, o desfăcu, îşi aruncă ochii 
pe ea şi scoase un strigăt. Recunoscu imediat scrisul alungit, 
elegant, care i se întipărise în minte prin fiecare literă, prin 
fiecare semn al penei. 

Cerise avu o rătăcire. O secundă fu tentată să arunce acest 
bilet departe, fără să-l citească. Dar un fel de curiozitate, dorinţa 
de a şti unde este soţul ei sau poate chinuitorul demon al 
geloziei o împinseră să citească biletul. Era biletul de adio a lui 
Turquoise, biletul dictat de infernalul sir Williams. 

Cerise scoase un strigăt şi căzu leşinată. 


Când muncitorii atelierului veniră la lucru, o găsiră pe tânăra 
stăpână leşinată în birou, ţinând biletul în mâna-i crispată. Ei 
chemară în ajutor, o luară pe Cerise în braţe şi o duseră sus în 
casă... 

In apartament nu era decât bătrâna şi copilul. Leon nu venise. 

După îngrijiri atente, reuşiră s-o trezească. 

Când îşi reveni privi împrejur speriată. Dintr-odată îşi aminti 
totul şi scoase un strigăt teribil: 

— Copilul meu! 

— lată-l, spuse bătrâna femeie, care alergă ţinând copilul în 
braţe. 

Cerise îl luă, îl strânse la piept, îl acoperi de sărutări şi izbucni 
în lacrimi. 

— Unde e Léon? întrebă mama lui. Ce s-a întâmplat? 

Dar Cerise plângea în tăcere. 

La numele lui Leon, se plecă şi nu răspunse. Sărmana femeie 
înţelese că soţul ei fugise, că se dusese la acea infamă creatură 
care voia să-i ia şi copilul şi care îndrăznise să afirme că-i va ţine 
loc de mamă, ca şi cum o mamă ar putea fi înlocuită! 

Numai Cerise ar fi putut să spună ce dramă întunecată şi 
misterioasă avusese loc sub acest acoperiş, atât de liniştit 


147 


— Ponson du Terrail — 


altădată. 

Dar Cerise tăcea. Privea rând pe rând, copilul, care începuse 
să plângă văzând lacrimile mamei sale şi acest blestemat bilet, 
pe care-l ținea în continuare în mână şi pe care nimeni nu i-l 
putuse smulge. 

Tăcerea tinerei femei era sălbatică: ai fi spus că înnebunise. 

— Unde e Léon? întrebă din nou bătrâna lui mamă. 

— Unde este patronul? întrebară şi lucrătorii, care se priveau 
consternaţi. 

Cerise continua să tacă. 

In acel moment se auzi în stradă o trăsură. Trăsura se opri în 
dreptul porţii. O femeie îmbrăcată în haine de dimineaţă, cobori. 
Era Baccarat. 

De două zile, Baccarat nu mai ştia nimic despre sora ei. De 
aceea sacrifică o oră din preţiosul ei timp pentru a veni s-o vadă 
pe Cerise. Voia să afle în ce relaţii era Cerise cu soţul ei. 

Leşinul lui Cerise alarmase întreaga casă. Baccarat aflase 
despre aceasta încă de pe scară. Se opri în pragul camerei mută, 
palidă, ui-mită; o văzu pe Cerise cu faţa înlăcrimată; ghici, dacă 
nu întreg ade-vărul, cel puţin ceva foarte apropiat. Şi cu-n gest, 
concediind mun-citorii, pe bătrâna mamă, toată lumea, închise 
uşa şi rămase sin-gură lângă Cerise, care scoase un strigăt de 
bucurie la vederea ei. 

Baccarat se aşeză la picioarele patului şi luă în mâinile sale, 
mâna lui Cerise care mai strângea biletul. 

— Ce ai, micuță surioară? întrebă Baccarat. 

— Simt că mor, răspunse Cerise cu o voce slabă şi tremurată, 
aveai impresia că era vocea unei muribunde. 

— Unde e Leon? 

— A plecat... A 

Şi mâna lui Cerise se deschise, iar Baccarat putu lua biletul. Îl 
citi imediat. 

— E prea de tot, spuse ea, în timp ce privirea îi fu cuprinsă de 
o mânie subită, Turquoise va muri chiar de mâna mea. 


Şi Baccarat se ridică, superbă în mânia ei, ca o amazoană care 
se pregăteşte de luptă. 


Capitolul LXII 


148 


— Clubul valeţilor de cupă — 


Înainte de-a trece mai departe, să revenim la vizitatorul pe 
care l-am văzut ieşind de la tânărul conte de Château-Mailly. 
Când intrase la conte, sir Williams - sau mai curând sir Arthur 
Collins, căci omul cu multiple feţe, redevenise în această zi 
personajul cu faţa roşie şi cu peruca blondă pe care l-am văzut 
pentru prima oară la balul marchizei Van-Hop - nu dăduse 
drumul trăsurii închiriate. Când ieşi, o regăsi deci afară. 

— Unde mergem? întrebă vizitiul. 

Baronetul găsi cel mai britanic accent pentru a spune: 

— În foburgul Saint-Honor€, în colţul străzii Berri! 

Trăsura porni. 

Falsul englez mergea să-l vadă pe prietenul său, vicontele de 
Cambolh cu care avea foarte multe de vorbit. = 

Fără îndoială că discipolul îşi aştepta acasă ilustrul maestru. li 
spuse în mod special valetului că nu primeşte pe nimeni, cu 
excepţia lui sir Arthur Collins. Era cea mai bună dovadă că 
întrevederea dintre cei doi complici avea o importanţă deosebită. 

— Bine ai veni! strigă el, văzându-l intrând pe sir Collins, arăţi 
exact ca un ofiţer de cavalerie la o întâlnire de onoare. 

— Da! sigur! răspunse sir Arthur, închizând chiar el uşa 
fumoarului. 

Se aşeză apoi într-un fotoliu în faţa elevului său şi-l întrebă: 

— L-ai văzut pe Cherubin? 

— Bineînţeles! 

— Dă-i drumul! 

— Marchiza a fost superbă, spuse Rocambole. 

— Cum aşa? 

— A ascultat calmă mărturisirea sentimentală a adoratorului 
ei. 

— Fără să spună un cuvânt? 

— Fără nici un cuvânt. 

Şi Rocambole povesti scena care avusese loc în ajun la 
doamna Malassis şi pe care Cherubin i-o reprodusese textual. 

— După cum vezi, adăugă el cu-n suspin, nu am avansat 
deloc. 

— Crezi? 

— Cred chiar că suntem mai departe ca oricând de cele cinci 
milioane ale lui Dai-Natha. 

— Cred că greşeşti. 

Rocambole făcu un salt din fotoliu. 

Sir Williams se instală şi mai comod, aşezându-se picior peste 


149 


— Ponson du Terrail — 
picior. 

— Dragul meu prieten şi elev, spuse cu-n ton părintesc, tu 
sfidezi categoric cele mai dragi speranţe ale mele. 

— Cum? 

— Prin faptul că eşti un prost. 

— Mulţumesc pentru compliment. 

— Dar, reluă sir Williams, cum astăzi n-am timp de reproşuri, 
să vorbim serios... în ce zi a băut Dai-Natha otrava? 

— Alaltăieri. 

— Foarte bine! Otrava nu-şi face efectul decât în cea de a 
şaptea zi, mai rămân deci încă cinci pentru a acţiona. 

— Bine, spuse vicontele, dar marchiza rezistă de cincisprezece 
zile, încercărilor de seducere ale lui Cherubin. La această oră, 
domnul de Verny nu este mai avansat ca în seara în care maiorul 
Cardin i l-a prezentat şi, cred că eşti de acord, în următoarele 
cinci zile... 

Sir Williams ridică din umeri: 

— Ai căpătat înfăţişarea şi aparenţa unui om de lume, spuse 
el, dar în fond nu eşti. Tu consideri sistematic femeile 
cumsecade drept nişte uşuratice. Nu-ţi dai seama că dacă 
marchiza nu l-ar fi iubit pe Chérubin, n-ar fi ascultat nici măcar 
primul cuvânt al mărturisirii sale? 

— Asta-i adevărat. 

— Or, ea l-a ascultat, deci îl iubeşte. 

— Fie, dar nu i-o va spune. 

— E inutil. 

— Cum, inutil? 

— Fără îndoială. Ce ne trebuie nouă? Aparenţele! 

— Ei şi? 

— Şi le vom avea. 

— Mă îndoiesc, pentru că ea nu mai vrea să-l revadă. 

— Ilva revedea. 

— Unde? 

— La doamna Malassis. 

— Cum? 

— Asta-i treaba mea. Totul e ca marchiza şi Chérubin să se 
găsească împreună. Acest aranjament cade în grija mea - 
marchiza va sosi exact la momentul potrivit. 

— Dragă prietene, sunt de acord că nu sunt decât un prost, în 
timp ce tu eşti un om de geniu. 

— Trecem la alte probleme, spuse sir Arthur Collins. 

— Nu încă, obiectă Rocambole, vreau să mai discut despre 

150 


— Clubul valeţilor de cupă — 


Cherubin. 

— Pentru ce? 

— A văzut-o pe Baccarat. 

— Când? 

— leri seară, după ce l-a părăsit pe marchiz. Baccarat nu pare 
prea uşor de sedus. 

— Cu atât mai bine! Ea mă împiedică în planurile mele şi 
acesta a devenit cel mai bun mijloc de a mă debarasa de ea. 

La cererea baronetului, Rocambole povesti întrevederea dintre 
Chérubin şi Baccarat. 

Sir Williams ascultă atent şi deveni dintr-o dată foarte 
gânditor. 

— Mi-e egal, murmură el. Aş fi vrut totuşi să pot citi măcar o 
oră în adâncul inimii acestei femei. 

— Poate va putea Cherubin să citească. 

— Mă îndoiesc... 

Şi în timp de câteva minute baronetul rămase absorbit de 
gândurile lui, fără să scoată un cuvânt. 

— Asta-i tot ce ai să-mi spui? întrebă Rocambole. 

Neobositul geniu al răului ridică privirea. 

— Nu am terminat, spuse el; trebuie să-ţi vorbesc despre 
Fernand şi despre Leon Rolland. 

— Ce s-a mai întâmplat? Azi dimineaţă, acest sărman Léon a 
plecat de aici ca un adevărat posedat şi a început să alerge după 
Turquoise. 

— A ajuns-o? 

— După aproximativ două ore. 

La rândul său, sir Williams îi povesti amănunţit lui Rocambole 
ce se întâmplase între timp. 

— Şi crezi că Leon va pleca? 

— Sunt convins. 

— Îşi va lua cu el şi copilul? 

— Asta nu pot preciza. Este mai puţin probabil. 

— Şi dacă-l ia cu el ce vom face? 

Infernalul surâs al vicontelui Andréa se întipări pe obrazul lui 
sir Arthur Collins. 

— De mult timp am ceva împotriva acestei micuţe Cerise. Mi- 
ar face o deosebită plăcere să-i trimit băiatul la casa de copii 
găsiţi. 

— Bine, dar tatăl? 

— Tatăl e cu totul altă poveste... 


151 


— Ponson du Terrail — 


— Ascult. 

— Ţi-am mai spus odată: visez să se întâmple o mică tragedie 
între el şi Fernand. Leon este puternic ca un taur. Pune-i un cuţit 
în mână şi poate înjunghia un bou. Visez să-l fac să se 
reîntâlnească cu Fernand. 

— Genială idee! 

— Noaptea... fără lumină... când doi oameni cuprinși de 
gelozie se întâlnesc în camera de culcare a unei femei şi când 
unul din ei are un cuţit... Dar, se întrerupse brusc sir Williams, nu 
despre asta este vorba acum. 

— Dar despre ce? întrebă Rocambole. 

— Turquoise va pleca mâine dimineaţă. 

— Serios? : 

— Cel puţin dacă Leon nu apare. În acest caz vom căuta o altă 
combinaţie. 

— Şi unde va pleca? 

— O vei şti atunci când va trebui. Primul lucru pe care trebuie 
să-l ştii, este că tu vei fi vizitiul ei. 

— Eu? 

— Fără îndoială. 

— Leon mă va recunoaşte... 

— Nu! După ce îţi vei pune o perucă blondă, o livrea de vizitiu 
şi după ce vei face să apară pe obrazul tău o pudră de culoare 
închisă, nu vei mai semăna deloc cu cel de acum. 

— Foarte bine. Şi unde voi conduce turturelele? 

— Îţi voi spune atunci când îţi voi da instrucţiunile. 

Şi sir Williams îi destăinui lui Rocambole amănuntele unui mic 
plan de luptă pe care, vom vedea în curând, cum îl va pune în 
aplicare, ceea ce ne va obliga să ne întoarcem în apropierea lui 
Léon Rolland, pe care valetul lui Turquoise tocmai îl oprise când 
voia să se arunce în Sena, de la înălţimea podului Austerlitz. 


Capitolul LXIII 


Leon nu mai ştia ce face. Tot ceea ce i se întâmplase, părea să 
fi avut loc într-o stare de vis. 

Murise? Se înecase cu adevărat şi se găsea pe lumea cealaltă? 
Sau mai trăia încă, supraviețuind printr-un concurs neobişnuit de 
împrejurări? 

Trebui să facă cincizeci de paşi în stradă la braţul lacheului, 
pentru a putea rezolva aceste probleme. 

152 


— Clubul valeţilor de cupă — 


Valetul continua să-l conducă pe acele străzi întortocheate din 
vecinătatea pieţii Regale. 

Leon mergea în linişte, dar inima îi bătea mai puternic; o 
sudoare rece îi inundase tâmplele. Nu se mai gândea la soţia lui, 
îşi uitase şi copilul... În întunericul care domnea în inima şi-n 
gândurile lui, un singur punct luminos strălucea în depărtare: 
Turquoise! 

Condus în continuare de ghidul său - care-i repeta foarte des 
numele stăpânei sale, ca şi cum în felul acesta ar fi vrut să-i 
refacă energia, să-i dea forţa de-a merge şi curajul de-a trăi - 
traversară piaţa Regală şi o luară pe strada Saint-Louis-au- 
Marais. O trăsură întârziată se auzea în depărtare. 

— Ohé! strigă valetul. 

Vizitiul, care mergea cu trăsura goală, auzind acest strigăt, 
îndemnă caii şi îi ajunse pe cei doi. Lacheul lui Turquoise îl ajută 
să se urce în trăsură, urcă şi el şi porunci: 

— În strada Ville l'Evêque, du-ne repede şi vei avea zece 
franci bacşiş. 

Vizitiul făcu minuni pentru a merita banii şi-n mai puţin de o 
jumătate de oră ajunsese la poarta casei ocupată de doamna 
Jenny Delacour. Poarta pentru trăsuri era larg deschisă. 

Coborând din trăsură, Leon, încă ameţit, văzu în penumbră un 
poştalion cu patru cai înhămaţi, pe a cărui capră se aflau doi 
vizitii. Unul dintre ei avea o perucă mare, blondă şi dacă Leon 
Rolland ar fi fost în stare să remarce ceva, ar fi fost frapat de 
aspectul roşietic al feţei acestui om, deşi în nici un caz nu l-ar fi 
putut recunoaşte pe strălucitorul viconte de Cambolh. 

La zgomotul trăsurii, în casă se aprinseră câteva lumini. 

— Doamna este gata! spuse valetul, care alergă către peron şi 
o întâlni pe Turquoise în vestibul. 

Leon, clătinându-se, îl urmă pe lacheu. 

Turquoise, îmbrăcată într-o imensă şubă îmblănită, se grăbi să 
coboare în momentul în care auzi sosind trăsura, căci convenise 
cu lacheul ca, în cazul în care îl va aduce pe Leon, să ia o trăsură 
de piaţă. 

Lacheul alergă către ea şi îi spuse repede: 

— lată-l. 

— Singur? 

— Da. 

— Şi copilul? 

— N-a fost nici un moment cu el. A vrut să se înece. L-am oprit 


153 


— Ponson du Terrail — 


la timp. E disperat. 

— Bine, spuse Turquoise. 

Şi alergând către Leon îi spuse: 

— Bine că ai veni, iubitule. 

Apoi uitându-se la el cu o privire încântătoare, adăugă: 

— Vino... să plecăm... să plecăm cât mai iute! 

Şi îl conduse către poştalion. 

Dar chiar în acel moment Leon se opri şi avu impresia că 
înaintea lui apare o umbră: aceea a lui Cerise, care ţinea copilul 
în braţe şi striga: 

„— Nefericitule! îndrăzneşti să-ţi părăseşti soţia şi copilul!” 

Şi în loc să urce, Leon rămase nemişcat, tremurând, cu părul 
răvăşit. 

— Copilul meu! murmură el. 

Turquoise înţelese că totul este pierdut şi nu încercă să 
forţeze situaţia. 

— Atunci adio, spuse ea, adio... pentru totdeauna! 

Şi se urcă în poştalion, strigând: 

— Porniţi! 

Acest cuvânt fu suficient pentru a-l înnebuni pe Leon. 

Umbra lui Cerise se estompă, el nu mai văzu decât 
frumuseţea strălucitoare a lui Turquoise care pleca, spunându-i 
adio pentru totdeauna. 

Şi scoțând un strigăt, sări lângă ea în trăsură spunând: 

— la-mă cu tine, ia-mă repede cu tine... Sunt cel mai laş dintre 
oameni! 

Şi poştalionul plecă, în goană mare, ducând cu el acest părinte 
vinovat care-şi sacrifica copilul şi soţia pentru o dragoste 
nelegiuită. 

Trăsura ajunse în foburgul Saint-Honor€, ieşi din Paris şi alergă 
mai mult de o oră pe drumul spre Normandia, înainte ca 
sărmanul Leon Rolland să poată scoate un singur cuvânt din 
gâtlejul crispat. 

Turquoise îi ţinea mâinile, îl mângâia cu dragoste şi-i murmura 
la ureche cele mai dulci cuvinte. 

— lubitule, spuse ea, mă vei face fericită! Pentru mine va fi 
paradisul pe pământ să trăiesc alături de tine. Să nu mă 
părăseşti niciodată! Leon, sufletul meu, singura şi unica mea 
dragoste! 

Şi ea continua să-l mângâie, vocea sa era încântătoare ca o 
melodie a cerului; iar poştalionul alerga mai departe, pe un drum 
muiat de ploile sfârşitului de iarnă, în mijlocul unor câmpii pustii 

154 


— Clubul valeţilor de cupă — 


şi tăcute. 

Şi totuşi aerul proaspăt al nopţii începu puţin câte puţin să-l 
trezească pe Leon, amintirile sale deveniră mai arzătoare, mai 
amare şi remuşcările îşi făcură din nou loc în gândurile lui. 

— Nu, nu! strigă el dintr-odată, smulgându-şi mâinile din ale 
lui Turquoise, sunt un infam! Opreşte, nu vreau să-mi părăsesc 
nevasta şi copilul. 

Turquoise prevăzuse şi această reacţie. 

— Fie, spuse ea, vrei să te întorci la Paris? 

— Da. 

— Atunci, ne vom spune adio pentru totdeauna? 

Leon tresări şi începu din nou să tremure. 

Această luptă îndelungată care se dădea de câteva ore în el, 
între rațiune pe de o parte şi dragoste pe de altă parte, se 
reaprinse mai arzătoare ca niciodată; şi de această dată, 
dragostea părea să fie învinsă. 

— Nu vreau să-mi părăsesc copilul! Opreşte!... strigă el. 

Tânăra femeie deschise portiera. 

— Opreşte, vizitiu, spuse ea calmă. 

Trăsura se opri. 

— Dar, spuse Turquoise, nu vreau să te las în mijlocul acestei 
câmpii pustii. Suntem la cinci leghe de Paris. 

— Mă voi reîntoarce pe jos, spuse Leon, cu fermitate în glas. 

— Nu, te voi conduce. 

Şi ea strigă: 

— Vizitiu, întoarce trăsura! 

— Doamnă, răspunse vizitiul cu perucă blondă, aplecându-se 
pe jumătate, am, făcut patru leghe şi trei sferturi şi suntem 
aproape de locul de schimbare a cailor; caii mei nu mai pot 
alerga. 

— Ei bine, spuse Turquoise, mergem atunci până la punctul de 
schimbare al cailor. Vom găsi acolo cai odihniţi. 

Leon îşi plecă fruntea în semn de aprobare. Şi apoi, i-ar fi 
putut refuza femeii pe care o iubea, dorinţa de-a mai fi încă o oră 
împreună? Trăsura porni din nou. Mai merse încă un sfert de oră, 
apoi opri în stânga drumului, în faţa unei case singuratice, un 
adevărat han de provincie în genul celor afectate tocmai 
schimbării cailor de poştă. 

— Ohé! caii! strigă vizitiul cu perucă blondă. La acest strigăt 
poarta se deschise şi un bărbat, în care l-am fi putut recunoaşte 
pe Venture, majordomul doamnei Malassis, deghizat în hotelier, 


155 


— Ponson du Terrail — 


se arătă în prag cu o lanternă în mână. 

— Vrei cai, micuţule? strigă el: nu voi avea decât peste două 
ore. Grajdurile sunt goale. A trecut un englez pe aicea, a plătit 
dublu şi... înţelegi? 

— Fatalitate! murmură Leon. 

— Două ore! strigă Turquoise cu bucurie punându-şi mâinile în 
jurul gâtului lui Léon Rolland. Am deci două ore pe care mi le pot 
petrece cu tine, iubitule! 

Léon tremura... vocea dragostei se ridica din nou, în adâncul 
sufletului lui. 


Capitolul LXIV 


Turquoise cobori sprintenă din trăsură şi făcând doi paşi 
ajunse în pragul hanului. Leon o urmă. 

Totuşi vizitiul cu perucă blondă avu timp să schimbe o privire 
cu tânăra femeie şi în această privire se citea o întreagă dramă, 
în care nefericitul L&on urma să joace rolul victimei. 

In momentul în care călătoarea depăşi pragul hanului, 
pretinsul hotelier îi spuse în şoaptă: 

— Sunt aici şi acţionez în conformitate cu ordinele primite; tot 
ceea ce voi face va fi bine făcut. 

Léon nu auzi nimic. El o urmă pe Turquoise cu liniştea unui 
sclav şi pătrunse după ea în bucătărie, cameră care serveşte 
drept sală de aşteptare şi de recepţie în toate hanurile din lume. 

Tânăra femeie se aşeză într-un colţ în apropierea focului, apoi 
îi întinse mâna lui Leon. 

— Scumpe prietene, îi spuse ea, a fost deci un vis credinţa că 
ne vom putea uni pentru totdeauna... din moment ce tocmai 
acum trebuie să ne despărţim... 

Leon îşi plecă privirea şi nu răspunse. Amintirea copilului său 
era încă puternică şi îl ajuta în aceste momente să reziste ispitei. 
Turquoise scoase un suspin şi continuă: 

— Presimţeam că aşa mi se va întâmpla din ziua când te-am 
văzut pentru prima oară. Trebuie să-ţi fac această mărturisire, 
pentru că nu ţi-am spus niciodată cum te-am văzut şi cum am 
ajuns să te iubesc... 

Strângându-i mâna cu o ardoare febrilă, continuă: 

— Ascultă, ascultă... spuse ea şopiit. Era într-o seară de 
toamnă. În mijlocul vieţii mele care se irosea în trândăvie şi- 
ndes-tulare, când abia îmi exprimam o dorinţă, că se şi împlinea, 

156 


— Clubul valeţilor de cupă — 


când aveam la picioarele mele un tineret elegant şi plin de bani, 
mă  plictiseam înfiorător. Inima îmi era pustie, nu iubisem 
niciodată. Şi-n seara aceea am avut trăsnaia de-a merge cu 
camerista mea, amândouă la fel de simplu îmbrăcate, să dansez 
la Belleville, la un bal câmpenesc. Acolo te-am întâlnit. Ai venit 
cu soţia şi v-am privit cum dansaţi. De când te-am văzut, mi-a 
fost de ajuns o singură clipă ca să te iubesc. Am pus să te 
urmărească, am aflat cine eşti. Timp de două luni mi-am 
petrecut timpul trecând prin faţa atelierului tău... Când te 
vedeam chiar pentru câteva clipe, eram fericită toată ziua; însă 
când nu te vedeam... atunci... era groaznic. 

li luă mâna şi i-o apăsă pe inimă. 

— Şi atunci, continuă ea cu o voce strangulată, am suferit aşa 
cum sufăr şi în acest moment, când trebuie să ne despărţim. 

Leon văzu lacrimi în ochii ei. 

— Dar de ce pleci? strigă el. 

— De ce? Tocmai fiindcă te iubesc! 

— Atunci rămâi, bâlbâi cu o voce tremurătoare sărmanul 
smintit. 

— Nu, căci sunt geloasă şi nu vreau să te împart... sau totul, 
sau nimic! 

— Dumnezeule! murmură Leon, nu pot, nu vreau să-mi 
părăsesc copilul. 

Turquoise tocmai voia să răspundă, când vizitiul cu peruca 
blondă şi hangiul, care până acuma avuseseră treabă afară, 
pentru a deshăma caii obosiţi şi a-i adăposti, intrară în sală. 

— Ce nenorocire! murmură Turquoise cu jumătate voce, aceşti 
oameni ne vor răpi ultimele noastre ore. 

Dar ca şi cum i-ar fi ghicit vorbele, Venture se grăbi să spună: 

— Caii nu vor fi aici înainte de două ore. Dacă doamna ar dori, 
poate urca la primul etaj, în camera călătorilor este făcut focul. 

Atunci Turquoise se ridică, şi-i făcu lui Leon un semn din cap 
care părea să însemne: 

„— Vino! Cel puţin vom rămâne singuri”. 

— Doamna vrea să mănânce o supă? întrebă hotelierul 
improvizat. 

— Da, răspunse ea. 

— Doamna va fi servită imediat. Venture luă o lampă şi le 
arătă drumul. Ceea ce numea el camera călătorilor, era o mică 
încăpere, destul de curată, cu mobilă veche şi cu o pendulă cu 
coloane. În fund se vedeau două paturi, în cămin ardea focul. 


157 


— Ponson du Terrail — 


După puţin timp, Venture se reîntoarse aducând cu mândrie 
două sticle prăfuite, un pui fript şi supă. 

Léon privea maşinal toate aceste preparative. 

— lubitule, îi spuse Turquoise, aşezându-se înaintea lui la 
masă, nu vrei să iei o lingură de supă cu mine? 

Ea începu să surâdă. 

Venture ieşi. 

Turquoise luă o sticlă şi-i turnă de băut lui Léon. 

— Nu mi-e nici foame, nici sete, murmură el. 

— Ei bine, bea pentru dragostea noastră, spuse Turquoise, şi-i 
aruncă o privire ademenitoare, căreia el nu-i putuse rezista 
niciodată. 

— E dorinţa mea, spuse ea, cu un încântător alint. 

Léon luă paharul şi-l goli dintr-o singură înghiţitură. 

Turquoise vru să facă la fel, dar dintr-odată îl puse la loc pe 
masă spunând: 

— Ce acritură! ăsta-i vin de Suresnes. Apoi aruncă conținutul 
paharului şi-l înlocui cu apă. 

Tânăra femeie îşi înmuie buzele în supă, mâncă un copan de 
pasăre şi termină masa în zece minute. 

— In loc să-mi fie foame, spuse ea, îmi vine să plâng. 

Ea îşi înlănţui braţele în jurul gâtului lui Leon. 

— Scumpul meu prieten, murmură ea. 

Léon simţi că inima i se frânge. 

Şi astfel petrecură o oră, mână în mână, privindu-se cu ochii 
plini de lacrimi... 

Turquoise îşi juca admirabil rolul. Ea ştia să împrumute 
pasiunii formele cele mai încântătoare, cuvintele cele mai 
simţite, accentele cele mai veridice. 

Timp de o oră, Léon ascultă ca într-un vis, părându-i-se că 
aude o voce armonioasă, coborâtă chiar din cer. In acelaşi timp 
simţea cum hotărârea sa de a se reîntoarce la Paris se clatină, 
iar capul îi devine din ce în ce mai greu, ca şi cum s-ar fi îmbătat. 
Ştia că are numai câteva minute de stat cu femeia iubită şi totuşi 
simţea o impetuoasă nevoie de somn; el vedea, auzea, voia să 
vorbească... dar privirea i se voala şi cu toate că nu pierdea nici 
un cuvânt din ceea ce spunea Turquoise, încerca în zadar să 
scoată vreo vorbă. 

Turquoise se prefăcea că nu-şi dă seama de starea în care se 
afla el. Continua să-l mângâie, să-i adreseze cele mai dulci 
nume, în timp ce amorţeala îl cuprindea din ce în ce. Leon cădea 
datorită unui exces de oboseală? Sau era victima unui narcotic 

158 


— Clubul valeţilor de cupă — 


amestecat în vinul pe care ea îl vărsase? 

Această ultimă ipoteză era mai acceptabilă, dacă ne gândim 
la gestul de dezgust al lui Turquoise atunci când îşi înmuiase 
buzele în pahar, vărsându-i conţinutul. 

La un moment dat, el se aşeză în scaun ca un om care 
doarme. În zadar încerca să-şi învingă această toropeală, în 
zadar încerca să se ridice, să deschidă ochii sau să vorbească... 
Lovit pe neaşteptate ca de o paralizie, el continua totuşi să audă 
vocea încântătoare care-i vorbea, dar ochii îi erau închişi şi 
corpul nemişcat... Ai fi jurat că doarme. 

Turquoise încetă dintr-odată să vorbească. 

Leon o auzi ridicându-se şi mergând în vârful picioarelor, 
deschizând uşa şi strigând. 

El făcu un ultim efort pentru a rupe această ciudată vrajă, dar 
nu reuşi. 

Aşa cum spuneam, el o auzise pe Turquoise ieşind în vârful 
picioarelor şi strigând pe scară. 

Apoi se auziră paşi şi Venture intră în cameră, urmat de 
vizitiul cu perucă blondă. 

— Prieteni, spuse călătoarea cu jumătate voce, nu voi putea 
continua călătoria în această noapte, soţul meu... 

Ea sublinie aceste ultime cuvinte. 

— Soţul meu doarme, a petrecut două nopţi fără somn. 

— Sărmanul om! murmură Venture. 

— Fii amabil şi pregăteşte caii pentru mâine dimineaţă. 

— Da, doamnă. 

— Şi acum încercaţi să-l culcaţi, dar faceţi-o cu grijă, ar fi o 
crimă să-l trezim... doarme atât de bine. 

Leon auzea totul, dar în zadar încerca să-şi înfrângă somnul 
sau mai bine spus toropeala care-l cuprinsese. Ai fi spus că era 
mort. 

Venture şi Rocambole - deghizat în vizitiu - îl apucară pe Leon 
Rolland şi-l aşezară pe pat. Apoi închiseră uşa. 

Leon nu reuşi să facă nici o mişcare. Prin uşă, o auzi pe 
Turquoise spunând: 

— Îl voi lăsa să doarmă pe sărmanul meu soţ; fiţi amabili şi 
puneţi lemne pe foc, îmi voi petrece restul nopţii lângă el. 

Ordinele date de tânăra femeie fură imediat executate. Léon 
auzi cum se aruncă lemnele în cămin, apoi un zgomot de scaune 
mişcate, ce îi dădură să înţeleagă că Turquoise se pregăteşte să 
aţipească pe un scaun. În zadar încerca să iasă din letargia care-l 


159 


— Ponson du Terrail — 


cuprinse, sau măcar să-i înțeleagă cauza. Sfârşi prin a se 
convinge că doarme cu adevărat şi că totodată are un coşmar. 

Abia trecuse un ceas de când se găsea pe pat, când un 
adevărat vacarm, venit de afară, ajunse la urechile lui. Se auzea 
o veselie nebunească, pocnituri de bice, zgomotul unei trăsuri, 
trapul grăbit al mai multor cai. Toate aceste zgomote se opriră la 
poarta hanului. 

In acelaşi timp se bătu violent în poartă şi o voce necunoscută 
lui Rolland strigă: 

— Hei, hangiule! hei! 

La auzul acestei voci Leon o auzi pe Turquoise scoțând un 
strigăt de spaimă. 

— El este! spuse ea. 

— Care, el? 

Leon îşi adresă lui această întrebare, încercând din nou să-şi 
învingă starea de mutism şi de nemişcare. 

— Cine mă strigă? 

Şi necunoscutul răspunse: 

— Aici se schimbă caii de poştă? 

— Da, domnule, dar nu am cai. 

— Aţi văzut trecând în cursul nopţii pe aici o trăsură? întrebă 
vocea. 

— Am văzut două. În prima era un englez. 

— Şi-ntra doua? 

— O doamnă care călătorea cu soţul ei. 

La fel ca şi Turquoise, care strigase: „El este!”, vocea strigă cu 
furie „Ea este!” 

— De mult timp au trecut? continuă noul sosit. 

— Păi nu au trecut. 

— Cum? Glumiţi? 

— Nu! Vreau să spun că au rămas aici. Doamna şi soţul ei sunt 
în camera de sus! 

Leon auzi o înjurătură, apoi un strigăt care exprima un 
amestec de mânie şi bucurie. 

— Dracu m-a adus aici. 

Şi, aproape imediat, se auziră paşi repezi pe scară, uşa 
camerei sări în lături şi Turquoise scoase un nou strigăt de 
spaimă. 

Leon şi-ar fi dat jumătate din viaţă pentru a-şi regăsi glasul şi 
capacitatea de a se mişca. 

— Aici sunteţi, strigă vocea. Trebuia să mă aştept! 

— lertare! murmură Turquoise. 

160 


— Clubul valeţilor de cupă — 


— Nu! spuse vocea, am să te ucid şi pe tine şi pe el. 

— lertare-l iertare! strigă sărmana femeie, pe care Leon avu 
impresia că o aude căzând în genunchi. 

— Paul, iartă-mă! 

— Niciodată! 

Vocea necunoscută era în culmea furiei. 

— lartă-mă, Paul; iartă-l cel puţin pe el! repeta Turquoise. 

Şi Leon o auzi ridicându-se şi venind să-l acopere pe Léon cu 
propriul ei corp. 

— Aha! se auzi vocea, aici e, frumosul amorez, bărbatul 
pentru care m-ai trădat, omul cu care ai fugit!... Ei bine!... îl voi 
ucide... 

Şi se auzi un zgomot sec, care însemna că se încarcă un 
pistol. 

— Paul... Paul... iertare!... repeta Turquoise cu accentul terorii 
dusă până la nebunie... nu-l ucide... în numele lui Dumnezeu... 
voi face tot ce vrei!... 

— Ei! Nu mai spune?! Adevărat? 

— Te voi asculta... voi fi sclava ta... te voi iubi... 

Inima lui Léon bătea violent. Ar fi vrut să-şi rupă legăturile 
invizibile care-l legau, pentru a sări şi a-l lua de gât pe acest băr- 
bat care încerca să obţină prin violenţă o asemenea promisiune. 

— Mă vei iubi? făcu vocea batjocoritoare. 

— i-o jur! 

— Mă vei asculta? 

— Da. 

— Mă vei urma? 

— Te voi urma. 

Leon simţi că leşină şi avu impresia că moare. 

— Nu, nu, spuse vocea, nu cred încă în promisiunile tale. După 
ce îl voi ucide, vom vedea. 

Bărbatul se apropie de alcov. Turquoise scoase un nou strigăt, 
apoi Leon auzi o luptă între tânăra femeie care continua să ceară 
iertare şi cel care voia să-l ucidă; apoi bărbatul triumfă, o aruncă 
sălbatec la pământ şi deschise alcovul. 

Oricât de curajos ar fi un bărbat, nu poate privi moartea în 
faţă, fără să simtă măcar în primul moment o senzaţie de 
groază. Léon, cu ochii închişi, auzi cum omul se apropie de el şi 
ghici că îndreaptă pistolul spre el. 

— lată, spuse vocea, îl voi ucide repede fără să sufere... Sunt 
milos. 


161 


— Ponson du Terrail — 


Turquoise nu mai scotea decât strigăte înăbușite. 

— Şi ochesc chiar tâmpla, continuă vocea. 

Léon crezu că moare. Se gândi la soţia lui, la copil, îşi 
încredința inima Domnului, gata de moarte. Totuşi lovitura nu 
veni. 

— Aiurea! spuse dintr-odată necunoscutul, de fapt nu el este 
vinovat, ci tu... şi fiindcă te oferi să mă urmezi, fiindcă îmi juri să 
n-ai să-l mai vezi niciodată... 

— Niciodată! strigă Turquoise. 

— Ei bine, îl iert... hai. 

Şi Leon, care, cu o secundă mai înainte se aştepta să moară, 
auzi paşii bărbatului îndepărtându-se, apoi pe Turquoise plecând 
după acela, auzi uşa camerei deschizându-se şi închizându-se, 
paşii care coborau pe scară; tăcerea urmă zgomotului, înţelese 
că cel pe care ea îl numise Paul, o luase pe Turquoise şi că-i 
dăruise lui viaţa, în schimbul acestei femei pe care nu o va mai 
revedea niciodată. 

Incercă în zadar să scape din starea de letargie. 

Cine era acest om, care reuşise să-şi regăsească amanta care 
fugise de lângă el? Vă vom spune acest lucru imediat. 


Capitolul LXV 


Acest bărbat era chiar domnul viconte de Cambolh. 

Fostul fiu adoptiv al măicuţei Fipart transformat în om din 
înalta societate, învățase de la ilustrul său profesor, sir Williams, 
arta de a-şi schimba figura şi vocea. 

In dimineaţa precedentă l-am văzut pozând în om de lume, 
oprindu-şi trăsurica în faţa casei lui Léon Rolland şi luându-l la el 
acasă. Apoi l-am regăsit seara în costum de vizitiu cu faţa de 
culoare roşie şi cu capul acoperit de o imensă perucă blondă. 

Astfel intrase în acest han în care se oprise poştalionul. 

Când pătrunse în camera în care Turquoise părea să doarmă 
în apropierea focului, iar Leon era imobilizat în pat, el îşi 
îmbrăcase o redingotă lungă şi îşi scoase peruca. 

Sub această a treia deghizare, inutilă de altfel, pentru că 
victima nu putea deschide ochii, Rocambole nu părea să aibă 
vreo legătură nici cu domnul de Cambolh, gentilomul suedez, 
nici cu vizitiul.. Chiar vocea îi devenise de nerecunoscut şi Léon 
avu impresia că o aude pentru prima oară. 

Scena care avusese loc făcea parte dintr-o comedie regizată 

162 


— Clubul valeţilor de cupă — 


cu măiestrie de geniul lui sir Williams şi căruia noi îi înţelegem 
acum foarte bine scopul. 

Când Turquoise şi Rocambole, după ce ieşiră din cameră şi 
închiseră uşa, coborâră treptele scării şi-l găsiră în bucătăria 
hanului pe Venture, se priviră toţi trei şi izbucniră în râs. 

— Sărmanul micut! murmură Turquoise. 

— Scumpa mea, spuse vicontele, ai fi o foarte bună actriţă, ştii 
să plângi şi să strigi, ai putea să joci orice melodramă cu-n 
succes remarcabil. 

— Nu-i aşa? spuse tânăra femeie cu orgoliu. 

— Nu încape nici o îndoială că Leon este convins acum că te-ai 
sacrificat din dragoste pentru el, acestui tiran. 

— Foarte bine! spuse Turquoise. Dar, acum cred că este cazul 
să-mi dai amănunte, nu? 

— Asupra căror probleme? 

— Asupra a ceea ce trebuie să facem de-acum încolo, căci nu 
înţeleg absolut nimic. 

— Eu cu atât mai puţin. 

— Ei, nu? 

— Vei afla toate acestea la Paris. 

— Cum! mă întorc la Paris? 

— Imediat. 

— Mă vei însoţi? 

— Este inutil. 

Şi domnul viconte de Cambolh îi oferi braţul tinerei femei, 
ieşiră din han şi o conduse în curte, unde o aştepta un poştalion 
cu caii gata înhămaţi. 

Turquoise urcă. 

Un vizitiu conducea poştalionul. 

In acel moment domnul viconte de Cambolh, sperând să fie 
auzit de Léon Rolland, îşi reluă vocea pe care o folosise cu 
câteva minute mai înainte şi strigă: 

— Hei, vizitiule! întinde-o repede până la Paris, dacă ajungem 
la timp ai doi ludovici bacşiş! 

Şi apoi adăugă: 

— În strada Ville l'Evêque. 

Poştalionul se urni, biciul pocni şi Turquoise plecă în viteză pe 
drumul spre Paris. 

In acest timp Venture şi vicontele de Cambolh se întoarseră 
foarte liniştiţi în han unde aveau să execute alte ordine. Zorile 
apăreau în momentul în care tânăra femeie se îndrepta către 


163 


— Ponson du Terrail — 


Paris. Ea ajunse către orele nouă dimineaţa şi intrând în curte, 
află de la valetul care se bucura de totala încredere a lui sir 
Williams că domnul - aşa era numit Fernand Rocher - ieşise de 
acolo cu câteva clipe mai devreme. 

Fernand, care îşi luase obiceiul de a veni s-o vadă pe scumpa 
lui Jenny dis-de-dimineaţă, atunci când ieşea să se plimbe călare, 
venise în acea zi ca de obicei şi fără să bănuiască plecarea lui 
Turquoise, fără să întrebe pe nimeni, se îndreptă imediat, după 
ce aruncă hăţurile calului unui valet, până în apartamentul ei. 
Dar aici nu găsise decât camerista, care-i remise biletul dictat în 
ajun de sir Williams. Acest bilet produsese asupra lui Fernand 
aproape acelaşi efect, pe care-l produce detunătura unei arme 
de foc în urechea unui cal fricos. Am putea zice - dacă s-ar putea 
folosi această expresie şi la oameni - că se cabră dintr-o dată. 

Citind totuşi încă o dată cu atenţie această scrisoare, în care 
ea lăsa să se înţeleagă imensa afecţiune pe care i-o poartă, el se 
calmă puţin câte puţin şi avu chiar bunul simţ de a nu o întreba 
nimic pe cameristă asupra orei sau a circumstanțelor în care a 
plecat stăpâna ei. Apoi părăsi casa, anunțând că va reveni în 
aceeaşi seară pentru a şti dacă doamna s-a întors. 

Tocmai trecuseră zece minute de la plecarea lui, când 
călătoarea ajunsese acasă. 

Valetul care se bucura de încrederea lui sir Williams, îi dădu 
un plic sigilat. 

Turquoise rupse anvelopa şi recunoscu scrisul. 

— E de la profesorul meu, gândi ea. 

Profesorul, era numele pe care ea i-l dădea lui sir Williams. 


„Frumoasa mea iubită, scria el, Către orele opt sau nouă vei ajunge 
probabil acasă, dacă prietenul meu vicontele de Cambolh a înţeles bine 
şi a executat aşa cum trebuie dorința mea. Culcă-te, interzici oricărui 
vizitator să vină la tine, chiar lui Fernand, care probabil că va încerca să 
te trezească către orele patru sau cinci”. 


- Ce încurcătură, murmură Turquoise, ori dama de pică îmi 
poartă ghinion sau am întâlnit un om cu o privire rea, căci nu ştiu 
ce rol voi juca între aceşti doi îndrăgostiţi şi de ce îl joc... 

Apoi, toropită de somn, se duse la culcare. Probabil însă că 
abuzase de permisiunea de a dormi pe care i-o acordase sir 
Williams, fiindcă acesta fu nevoit s-o trezească. 

Strigată pe nume la şase sau şapte ore după ce se culcase, 
Turquoise tresări şi, deschizând ochii, îşi văzu misteriosul 

164 


— Clubul valeţilor de cupă — 


protector. 

Sir Arthur Collins ridică perdeaua patului şi draperiile de la 
fereastră, permiţând pătrunderea ultimelor raze de soare. 

— Ei, micuţo, trezeşte-te şi dă-te jos din pat. 

— Am dormit atât de bine! 

— De acord! Acum trebuie să ne ocupăm de o afacere foarte 
serioasă. 

— Foarte bine, spuse Turquoise. 

— ţi place această casă? 

— Frumoasă întrebare. 

— Şi trei sute de mii de franci, ţi-ar face plăcere? 

Turquoise îşi alungi buzele. 

— Cam puţin, spuse ea. Fernand face mai multe pentru mine. 

— Te înşeli... 

— Ce-ai spus? 

Sir Arthur Collins nici nu clipi măcar. 

— Micuţo, spuse el calm, nu ai memorie bună şi totdeauna uiţi 
că fără mine, Fernand nici n-ar şti măcar că exişti. 

— E adevărat! Şi apoi? 

— Asta vrea să însemne că Fernand nu va face pentru tine 
decât ceea ce vreau eu. 

— Cum?! spuse Turquoise, n-am dreptul să fac cu el ce vreau? 

— Nu. 

Acest nu, fu atât de net accentuat, încât Turquoise înţelese că 
trebuie să asculte de profesorul ei. 

— La urma urmei, spuse ea, nu eşti tutorele lui şi dacă vrea să 
se ruineze pentru mine... 

Sir Arthur ridică din umeri. 

— Nu prea eşti o femeie de spirit, aşa cum credeam. Nu 
cumva îţi închipui că eu nu fac altceva decât să-ţi aranjez ţie 
afacerile. 

— Adevărat, spuse ea muşcându-şi buzele. Vrei un comision. 

— Da, un comision de două milioane. 

Turquoise sări în sus. 

— Eşti nebun! spuse ea. 

— Absolut deloc, reluă sir Arthur. Eu fac afaceri, asta-i tot. 

Tânăra femeie se ridică, îşi puse un capot şi merse să se 
aşeze în fotoliu, la fel de calmă şi de flegmatică ca şi 
interlocutorul său. 

— Când vrei să ai prea mult, nu ai nimic, spuse ea. Fernand 
mă iubeşte şi va face tot ceea ce vreau eu. 


165 


— Ponson du Terrail — 


Dar sir Arthur nu-şi pierduse sângele rece. 

— Te înşeli, spuse el, căci n-am decât să-i suflu un cuvânt, 
pentru ca Fernand să nu te mai vadă niciodată. Nu uita că posed 
una din scrisorile pe care le-ai scris lui Leon Rolland. 

Ea păli şi bătu din picior cu furie. 

— Ei bine! am să-i spun totul şi mă va ierta. 

Sir Arthur scoase un mic pumnal din buzunar şi i-l arătă foarte 
liniştit. 

— lată, spuse el, ceea ce valorează mai mult decât o 
scrisoare. 

Turquoise tresări şi întinse mâna către cordonul soneriei. 

Baronetul începu să râdă. 

— Ştii bine, draga mea, că toţi servitorii tăi îmi aparţin şi că 
dacă te-aşi omori, ei nu ar face altceva decât să mă ajute ca să 
fac să-ţi dispară cadavrul. 

Mâna lui Turquoise lăsă cordonul soneriei şi tânăra femeie 
suspină. Işi dădu seama că era fără nici o apărare în mâinile 
teribilului său protector. 

— Ei, reluă sir Williams, cred că nu eşti bine dispusă şi nu-ţi 
mai aminteşti că acum o lună te perpeleai fără un ban la etajul 
cinci, într-un cartier umil. Acum ţi se dă o casă de cinci sute de 
mii de franci, un mobilier de o sută de mii, titluri de 15 000 livre 
rentă şi te mai plângi! 

— E adevărat, murmură ea. 

— Cu o casă ca asta, urmă englezul, nu-ţi mai lipseşte decât 
să te căsătoreşti cu-n nabab. 

— Ei, spuse Turquoise, pune condiţiile, le voi accepta. 

— Foarte bine! Ai început să devii rezonabilă. 

Şi sir Arthur veni şi se aşeză lângă ea. 

— Deci, spui că accepţi? 

— Da, dar nu văd deloc cele două milioane aşa de repede: 
trebuie timp... 

— E o greşeală; dacă vrem, putem să le avem şi mâine. 

— Mâine! Ce nebunie! 

— Vorbesc foarte serios. De altfel, continuă sir Arthur, suntem 
foarte grăbiţi. 

— Cred că e o greşeală. Fernand este mai bogat decât regele 
Indiei. Cu puţină răbdare am avea mai mult decât atât. 

— Altă greşeală! Când domnul Fernand Rocher s-a căsătorit cu 
domnişoara Hermine de Beauprâau, nu avea nici un ban. 
Domnişoara Hermine avea o avere de douăsprezece milioane, 
dar prin contractul de căsătorie - căci ei sunt uniţi prin regim 

166 


— Clubul valeţilor de cupă — 


dotal - femeia a recunoscut bărbatului ei trei milioane; e deci 
unica sumă de care el poate să dispună în mod legal. 

— Aha! spuse Turquoise, descumpănită. 

— Or, urmă sir Williams, el a cheltuit de-acum primul milion 
cumpărând această casă; după ce le voi lua pe celelalte două 
pentru mine şi tu îţi vei lui cei 300.000 de franci, îi va rămâne 
foarte puţin. Restul îi aparţine fiului lui, nimeni nu le poate 
atinge. 

— Foarte bine, dar dificultatea este de-a lua aceste două 
milioane trei sute de mii de franci. 

— Nimic mai uşor. 

— Cum? 

— Scumpa mea, un bărbat care dă o casă, nu refuză niciodată 
să asigure viitorul unei femei pe care o iubeşte şi va subscrie 
fără să clipească un contract de o sută de mii scuzi rentă. 

— Dar, scumpul meu, o sută de mii de scuzi nu înseamnă 
şaizeci de mii de livre rentă. 

— Am găsit mijlocul de-a schimba această diferenţă de cifre. 

— Aş fi curioasă să cunosc şi eu acest mijloc. 

— Atunci, ascultă. Când un bărbat este ameţit cu anumite 
vinuri, el nu mai vede bine. 

Sir Arthur scoase din buzunar un portofel din care luă cinci foi 
de hârtie timbrată. Apoi i le puse sub ochii tinerei femei. 

— Priveşte-le bine. 

— Dumnezeule, spuse ea, văd aici scrisori de schimb de zece 
mii de franci. 

— Dacă ai şti chimie, ai afla că... 

— Că ce? 

— Că există anumite cerneluri care pot dispare foarte uşor 
printr-o simplă spălare. 

— Şi cu aceste cerneluri... 

— Da, cu aceste cerneluri am scris cele cinci scrisori. 

— Am înţeles. 

— În sfârşit! 

— Asta înseamnă că după ce Fernand va semna aceste cinci 
scrisori cu o cerneală de bună calitate luată din călimara mea, 
vom spăla totul în afară de semnătură şi vom completa scrisorile 
din nou aşa cum vom dori noi. 

— Acum pot spune că eşti de-o inteligenţă remarcabilă, spuse 
sir Williams surâzând, şi ai înţeles, fără să-ţi explic mai mult de 
jumătate. Aşa că îţi vei lua măsurile tale pentru ca acest Fernand 


167 


— Ponson du Terrail — 


să semneze cele cinci scrisori, după care va scrie în josul paginii 
cuvântul acceptat şi va semna din nou dedesubt. 

— Dumnezeule, murmură Turquoise, asta-i foarte frumos, dar 
este irealizabil. 

— De ce? 

— Pentru că odată ce aceste scrisori vor ajunge să fie schim- 
bate, îşi va da seama că a fost tras pe sfoară, că este vorba de o 
excrocherie şi că se vor reclama cinci sute de mii de franci în loc 
de cincizeci de mii, cât a semnat el; va refuza să plătească, va 
depune o plângere la parchet şi ne va trimite pe amândoi la 
închisoare. 

— Tot ceea ce spui este foarte adevărat, dar noi nu vom 
prezenta aceste scrisori lui Fernand. 

— Dar cui? 

— Soţiei. 

— De ce nu lui? 

— Vei şti asta când va trebui. Deci scrisorile vor fi prezentate 
soţiei sale, care va plăti pentru ca memoria soţului ei să nu fie 
pătată. 

— Cum?!! Memoria? 

— Da, memoria... 

— Deci... Va muri? 

— Mi-e teamă că da... 

De data aceasta, Turquoise privindu-l pe sir Arthur, se dădu 
înapoi tremurând. 

— Ce vrei să spui? murmură ea. 

— Dumnezeule, cine poate şti? spuse baronetul cu calmul său 
obişnuit. Prima scrisoare de schimb nu trebuie dată la plată 
decât în trei luni. În trei luni, se întâmplă atâtea. 

Tânăra femeie era palidă, dinţii îl clănţăneau de spaimă şi 
îngrozitorul sânge rece al infamului Andréa o revoltă. 

— Nu, nu, spuse ea, nu voi fi niciodată complice la o 
asemenea crimă. E adevărat că sunt o femeie fără inimă şi fără 
ruşine, dar nu vreau să asasinez pe nimeni... 

Sir Arthur reluă foarte liniştit pumnalul pe care-l pusese pe 
cămin. 

— Eşti o proastă, spuse el, decât să te târguieşti pentru viaţa 
altora, ar fi mai bine să te gândeşti că a ta îmi aparţine. 

Şi el făcu să strălucească lama stiletului la lumina unei 
lumânări care abia pâlpâia; dar cum Turquoise îşi plecă privirea 
şi cum toată atitudinea ei cerea iertare, sir Williams se aplecă 
asupra ei şi îi spuse: 

168 


— Clubul valeţilor de cupă — 


— Ascultă! 


Capitolul LXVI 


Ce se petrecuse între sir Williams şi Turquoise, din momentul 
în care baronetul se aplecase la urechea ei spunându-i: 
„ascultă!”? Cel puţin pentru moment, ne este imposibil să 
spunem. 

Dar seara, adică spre orele şapte, casa din strada Ville 
l'Evêque căpătase aerul unei sărbători discrete. Scara era 
îmbrăcată în flori, salonul era luminat ca pentru bal. Turquoise 
purta o încântătoare toaletă - ca şi cum ar fi mers chiar la bal - o 
rochie decoltată şi foarte elegantă. 

Şi totuşi Turquoise nu trebuia să iasă, ea aştepta un singur 
vizitator: pe Fernand. 

Ea îi scrisese: 


„Vino să cinezi cu mine; pedeapsa s-a ridicat. 
Te aştept la orele şapte”. 


Şi într-adevăr ea îl aştepta în salon, aşezată la pian, cântând 
cu oarecare uşurinţă câteva polci şi valsuri, pe care le învățase 
altădată în pension. 

La orele şapte precis se auzi o trăsură intrând în curte. 

— lată-l, gândi ea: punctual ca orice îndrăgostit. 

Două minute mai târziu, Fernand apăru. Turquoise nu se 
ridică. Se mulţumi să întoarcă pe jumătate capul, să-i trimită un 
sărut, întinzându-i mânuţa. 

— Bună seara prietene, îi spuse ea, ca şi cum îl părăsise cu o 
oră mai înainte. 

Fernand alergă către ea cu graba unui şcolar şi-i luă mâna. 

— În fine! spuse el, bine că te revăd! 

— Nebunule, puteai crede că n-ai să mă mai vezi niciodată? 
Spune! 

— Ce vrei? Când iubeşti cum iubesc eu, cel mai mic nor apărut 
la orizont, seamănă cu-n uragan. 

— Ei bine, spuse ea surâzând, uraganul a trecut... iată soarele. 

Şi îi surâse din nou, adăugând; 

— Ce-ai spune dacă ţi-aş mărturisi adevărul? 

— Spune! 


169 


— Ponson du Terrail — 


— Ei bine: n-am părăsit nici un moment Parisul. 

— Adevărat? 

— Nici măcar această casă. 

El avu un gest de mirare. 

— Azi dimineață, spuse ea, m-am ascuns la etajul al doilea 
când ai venit şi din spatele unei perdele am văzut cum ai plecat 
călare. 

— Şi ai avut cruzimea de a nu mă striga? 

— Da. Am avut această cruzime. 

— De ce? Ce crimă am săvârşit? întrebă el cu un ton rugător. 

— Capriciu de femeie, răspunse ea, întinzându-i obrazul 
pentru a i-l săruta. Dar acum eşti iertat, continuă ea. Aşa că nu 
ai de ce să te plângi. 

Fernand remarcă atunci că pe căminul din salon candelabrele 
ardeau, aşa după cum mai înainte remarcase aspectul de 
sărbătoare al întregii case. 

— Aştepţi musafiri? întrebă el. 

— Dau o masă. 

— Cui? 

— Taci, spuse ea, ai să vezi imediat. Ceea ce trebuie să ştii, 
este că musafirul pe care-l primesc astă seară este în ochii mei 
una din acele persoane pentru care vrei să ai palatul de 
marmoră cel mai frumos, vinurile cele mai vechi, trufandalele 
cele mai delicate. 

— La dracu, murmură Fernand, mă intrigi. 

Valetul lui Turquoise deschise uşa spunând: 

— Doamna e servită! 

— Oferă-mi braţul, prietene! spuse ea. 

Fernand, mirat că nu aude venind altă persoană, cea de carei 
se vorbise cu atâta entuziasm, se ridică şi-i oferi braţul. Ea se 
sprijini de braţul lui şi păşiră astfel până în sufragerie, o cameră 
mare şi frumoasă, cu mobilă şi boiserie din stejar, cu un covor 
turcesc în mijlocul căruia scânteiau sub lumina sclipitoare a 
luminărilor, cristalele şi vesela de argint a unei mici mese 
minunat aranjate şi servite. 

Spre marea lui surprindere, Fernand nu văzu decât două 
tacâmuri. 

— Dar, spuse el, celălalt invitat... 

Ea îl învălui cu privirea şi surâse. 

— Pentru că mi-ai dăruit o casă, servitori şi trăsuri, nu ai drep- 
tul să te bucuri de toate acesteia? Vom mânca între patru ochi. 

Tânăra femeie se aşeză la masă. El se aşeză de asemeni, 

170 


— Clubul valeţilor de cupă — 


întrebând: 

— Mă aflu la o zână? 

— Eşti la tine acasă, răspunse ea. 

Există anumite situaţii care sunt de nedescris şi imposibil de 
povestit. 

Turquoise îi apărea lui Fernand Rocher mai frumoasă decât 
mitologica Hébé; ea îi turnă de băut şi el bău privind-o. Tot ceea 
ce putem afirma este că Turquoise - în timp ce Fernand se lăsa 
puţin câte puţin cuprins de beţie - îşi păstra sângele rece şi îşi 
apropia paharul de buze fără să-l golească. 

Două ore mai târziu, ei părăseau împreună sufrageria şi intrau 
în budoar. 

Aici, Fernand se lăsă pe un divan, privind-o pe Turquoise 
extaziat. 

Dar Turquoise deveni dintr-o dată serioasă, aproape tristă. 

— Ce ai? o întrebă Fernand, surprins de această neaşteptată 


tristeţe. 
— Nu!! spuse ea, n-am absolut nimic, prietene. 
— Eşti tristă... 


— Probabil că fericirea este şi ea tristă!... 

Şi Turquoise suspină. 

— Cred că-mi ascunzi ceva, spuse Fernand. 

Turquoise cobori privirea şi tăcu. 

— Jenny, strigă Fernand îngenunchind înaintea ai, am impresia 
că plângi!... 

Şi într-adevăr ochii lui Turquoise erau înlăcrimaţi. 

Ea îşi întoarse capul. 

— Te înşeli, spuse ea, n-am nimic... absolut nimic. 

— Eşti tristă, murmură Fernand, suspini, plângi şi eu nu pot să 
ştiu de ce... Dar, spuse el, nu sunt eu prietenul tău? N-am 
dreptul să ştiu cauza neplăcerilor tale? Nu ştii că sunt în stare să- 
mi dau şi viaţa pentru tine? 

Turquoise izbucni în plâns. 

— Nu poţi face nimic, spuse ea. 

— Nu... pot... să... să fac... nimic? 

— Nu! 

— Dar spune-mi ce ai?... De ce plângi? 

— Nu, reluă ea, căci dacă ţi-aşi încredința necazurile mele, vei 
vrea să ştii mai mult decât pot să-ţi spun. Nu! Nu! E imposibil! 

Fernand, în genunchi, îi ţinea mâinile şi le acoperea cu 
sărutări. 

171 


— Ponson du Terrail — 


— Jenny, murmură el. Permite-mi să-ți pun o singură 
întrebare... 

Ea făcu din cap un semn afirmativ. 

— Suferi, nu-i aşa? 

— Da! da... 

— Aş putea să-ţi uşurez durerea? 

— Poate... 

— Ei bine, atunci spune-mi măcar ce trebuie să fac şi o voi 
face fără să-ţi cer explicaţii. 

— Juri? 

— Jur! 

Ea lăsă să-i scape un strigăt de bucurie şi spuse: 

— Ai un suflet bun şi nobil, Fernand... şi te voi iubi toată viaţa, 
o ştiu. 

Ea păru că încă ezită. 

— Spune-mi, întrebă Fernand, ce trebuie să fac? Vorbeşte! 

— lată, spuse ea, ca şi cum ar fi făcut un efort pentru a-şi 
înfrânge o ultimă şi supremă aversiune, dacă n-ar fi vorba 
despre viaţa şi onoarea unei persoane pe care o iubesc, aproape 
cât te iubesc pe tine... n-aşi îndrăzni niciodată!... 

— Indrăzneşte, spuse Fernand. 

— Ei bine, spuse ea, ca şi cum fiecare din cuvintele ei i-ar fi 
ars buzele, există la Paris, în apropiere, un bărbat care ţine la 
mine datorită legăturilor de sânge, un bărbat care este aproape 
tatăl meu, pe care-l iubesc şi care mâine se va sinucide, dacă nu 
găseşte banii necesari... 

Fornăind îi întinse mâna. 

— Micuţă nebună! spuse el. Pentru asemenea mizerii trebuie 
să plângi? Pentru bani? Spune-mi cât este necesar ca să-l salvez 
pe acest om? 

— O sumă enormă, se bâlbâi ea. 

— Bine! Dar cât? 

Turquoise scoase un geamăt îngrozitor. 

— Cincizeci de mii de franci! spuse ea. 

Fernand începu să râdă cu-n râs de betiv. 

— Dar e mai puţin decât nimic! spuse el... O să-ţi dau un bon 
pentru bancherul meu. 

Ea clătină din cap: 

— Nu, spuse ea, nu aşa. 

— Cum? Nu vrei cei cincizeci de mii de franci? 

— Ba da, spuse ea. 

— Ei bine, dă-mi atunci o pană... 

172 


— Clubul valeţilor de cupă — 


— Ai jurat să nu mă întrebi nimic, nu-i aşa? 

— Îmi reînnoiesc jurământul. 

— Atunci, ascultă. Nu vreau un ban de cincizeci de mii de 
franci! 

— Dar ce? 

— Acceptarea pur şi simplu a unor scrisori de schimb, a căror 
total echivalează această sumă. 

— Dar... 

— Nu mă întreba de ce, nu pot să-ţi spun. 

— Ei bine, unde sunt aceste titluri? 

— Voi merge să le caut... aşteaptă-mă două secunde. 

Ea îi aruncă un surâs care îl făcu să-şi piardă picul de rațiune 
care-i mai rămăsese, ieşi din budoar în salon, închizând cu grijă 
uşa în urma ei. 

Salonul nu mai era luminat ca în timpul mesei. Se stinseră 
lumânările, candelabrele, lustra şi numai focul din cămin arunca 
o lumină nesigură asupra obiectelor dimprejur. In colţul 
căminului era aşezat un bărbat învăluit într-o manta mare, cu 
fruntea acoperită de o pălărie care-l ajungea până aproape de 
ochi şi în persoana căruia n-ar fi putut nimeni să-l recunoască pe 
sir Williams, datorită semi-întunericului care domnea în cameră. 

Turquoise îi puse mâna pe umăr, se aplecă şi-i spuse la 
ureche: 

— Dă-mi scrisorile, este gata să le semneze. 

Mizerabilul baronet îşi deschise portofelul şi îi dădu cele cinci 
foi de hârtie timbrate care fuseseră completate în toată regula. 

— lată-le, spuse el. Când vei avea ultima semnătură, mi le vei 
aduce imediat. 

— Bine. Şi apoi? 

— Apoi te vei pregăti pentru a juca cealaltă comedie pe care o 
ştii. 

— Spune-i mai bine tragedie, murmură Turquoise, a cărei voce 
începu să tremure. 

— Ha! ha! spuse Andrea cu voce joasă, aş fi curios să aud 
lupta nocturnă a acestor doi bărbaţi care se vor ucide cu lovituri 
de cuţit. Leon e un Hercule; dacă micul Cambolh l-a învăţat bine 
lecţia, îl va ucide pe Fernand în zece secunde. 

— Dumnezeule, murmură Turquoise, dar ce trebuie să fac în 
vremea asta? 

— Cum începe scandalul, te vei refugia în toaletă. 

— Dar după aceea... mă va ucide! 


173 


— Ponson du Terrail — 


— Nu, căci vom sări în ajutor. 

— Dar consecinţele? 

— Ei bine, vei fi arestată, vei fi interogată, se va dovedi clar ca 
lumina zilei că cei doi oameni s-au bătut din gelozie şi asta-i tot. 
Reputația ta va suferi, dar îţi vor da drumul şi vei deveni la modă 
pentru imbecili şi excentrici. 

— E oribil, murmură Turquoise! N-aş vrea... 

— Hai dă-i drumul! Ştii bine că nu ai de ales, răspunse el cu 
răceală. 

Turquoise tăcu. Era convinsă că sir Williams ar ucide-o dacă 
nu ar îndeplini până la ultimul punct indicaţiile lui. Ea luă 
scrisorile de schimb şi reapăru în budoar unde o aştepta 
Fernand. Acesta era puţin ameţit; totul se învârtea în jurul lui şi 
cu toate că în budoar era o singură lumânare, el avea impresia 
că vede douăsprezece. 

De altfel, prevăzându-se oribila dramă preparată de infamul 
Andrea, nu ardea nici măcar focul în cămin, astfel încât dacă s-ar 
fi suflat în această unică lumânare, toată camera s-ar fi aflat în 
întuneric. 

Turquoise întinse cele cinci scrisori de schimb pe o masă, 
aduse o pană pe care o puse în mâna lui Fernand şi-l făcu să 
scrie de cinci ori numele său, precedat de acel cuvânt care 
constituie fondul scrisorii de schimb şi care expune debitorul la 
toate rigorile închisorii pentru datornici: „Acceptat de...” 

Lui Fernand, care vedea zidurile, tablourile, lumânările, 
învârtindu-se în jurul lui, îi veni destul de greu să-şi scrie citeţ 
numele, dar până la urmă reuşi. 

Turquoise îi strânse mâna. 

— Îţi mulţumesc că l-ai salvat, murmură ea. Ea luă cele cinci 
scrisori de schimb, se întoarse în salon şi i le întinse lui sir 
Williams care le luă şi le îndoi cu grijă. 

— Foarte bine, spuse el, acum întoarce-te la locul tău, omul cu 
cuțitul va apare imediat. 

Turquoise trecu în budoar şi Andréa îşi scoase portvizitul pen- 
tru a pune în el scrisorile de schimb. Dar deodată tresări. | se 
păru că aude în apropiere respiraţia unei fiinţe umane. Se 
Intoarse... 

Focul care se stingea nu mai arunca decât o foarte slabă 
lumină pe obiectele din jur; dar vicontele zări la doi metri de el o 
umbră nemişcată şi pe porţiunea superioară a acestei umbre 
văzu scânteind două puncte luminoase care străluceau în 
obscuritate ca ochii unui tigru... 

174 


— Clubul valeţilor de cupă — 


Îi sosise oare vreun ajutor nefericitului Rocher? 


Capitolul LXVII 


Pe Rocambole şi pe Venture i-am părăsit în momentul în care 
o urcau în poştalion pe Turquoise. Ea plecase singură la Paris, 
lăsându-l pe Leon Rolland lovit de-un ciudat gen de paralizie, dar 
cele câteva cuvinte pe care le schimbară atunci cei doi „Valeţi de 
Cupă”, ne explica imediat cauza. 

— Al dracului să fiu, murmură hangiul improvizat, dacă înţeleg 
ceva din toate astea! 

Rocambole începu să râdă. 

— Dragul meu, spuse el, să ştii că niciodată un om nu poate 
să ştie şi să înţeleagă totul, dar vreau să-ţi explic de ce acest 
individ care aude tot, nu poate totuşi să spună nici un cuvânt şi 
nici să facă vre-o mişcare. 

— Nu cred în vrăjitorii şi o regret, murmură hotelierul căci... 

— Ascultă Venture, reluă Rocambole, nu ai fost niciodată în 
America?. 

— Niciodată. 

— Atunci, o să-ţi spun că americanii au ca vecini nişte 
sălbatici, care au pielea galbenă spre roşietic şi pene în păr. 

— Ce drăguţ, murmură Venture, 

— Aceşti sălbateci, continuă Rocambole, posedă secretul 
multor plante medicinale minunate. De la ei am cumpărat 
această pudră cenuşie, care are darul de a paraliza pentru un 
timp limitat toate simţurile omului cu excepţia auzului. 

— Şi această pudră am pus-o ieri în vin? 

— Exact. 

— Foarte bine. Şi imbecilul, va rămâne mult timp aşa? 

— Până mâine seară. 

— Şi mâine? 

— Asta mă priveşte. 

— Ce vom face de-acum încolo? 

— Nimic special, răspunse foarte liniştit Rocambole. Primul 
lucru pe care-l vom face este să mergem să mâncăm şi apoi să 
ne culcăm... 

Şi într-adevăr, zece minute mai târziu falsul hangiu şi cu falsul 
vizitiu se aşezară la masă, mâncară şi băură pe săturate, apoi 
plecară să se culce. 


175 


— Ponson du Terrail — 


Domnul viconte de Cambolh se aşeză în pat, adresându-şi 
următorul monolog: 

— llustrul meu maestru, sir Williams, are idei minunate, iar 
mica comedie pe care o prepară pentru mâine seară îşi are 
meritele ei; dar trebuie să convenim totuşi că am avut o secundă 
tentaţia de a-mi uita rolul şi de a-l trimite pe bunul meu amic 
Leon Rolland pe lumea cealaltă, pentru a-i uşura mijlocul de a-l 
întâlni pe scumpul său prieten Ghinion, cel care a făcut un salt 
atât de frumos în Sena acum patru ani... 


În timp ce domnul viconte Cambolh adormea foarte liniştit, 
Leon Rolland era în continuare lovit de acea stranie paralizie, 
care nu-i lăsase intact - din toate cele cinci simţuri - decât auzul. 

Trecură douăsprezece ore, timp în care el încercă să analizeze 
situaţia în care se afla. Pentru el un singur fapt domina toate 
celelalte: Turquoise ceruse iertare în genunchi. Deci exista un 
bărbat necunoscut, fără îndoială un milionar, sigur de averea lui, 
folosind-o ca o armă invincibilă, căruia ea îi devenise sclavă şi 
care dispunea la ora actuală de viaţa ei după bunul lui plac. Leon 
avu impresia că îi răsunau încă în urechi paşii, vocea stridentă şi 
batjocoritoare a necunoscutului şi în gândul lui îi jură acestui 
rival o ură mortală... 

Ochii lui Leon erau închişi în continuare şi încerca în zadar să-i 
deschidă. Nu reuşea nici măcar să-şi mişte o mână sau un picior. 

La un moment dat, cântecul matinal al păsărilor şi mişcarea 
care se auzea în han îi dădură să înţeleagă că se iviră zorile. 

Dar nimeni nu pătrunse în camera lui. Oare îl uitară toţi? Sau îl 
credeau plecat? Dintr-odată îi veni o idee oribilă: în starea de 
letargie în care era, putea să dea oricui aparenţa morţii... Atunci 
Leon îşi aminti că auzise vorbindu-se despre cazuri similare cu al 
său: poveşti cu oameni îngropaţi de vii; începu să tremure şi 
simţi că-l cuprinde nebunia. 

In sfârşit, uşa camerei se deschise. Se apropiară nişte paşi. 

— la uite, spuse o voce, pe care-o recunoscu ca fiind a 
hangiului, individul ăsta doarme în continuare şi cu tot zgomotul 
din han, nu s-a sculat astă noapte. 

Şi Venture, după ce spuse acestea, plecă. 

— Va reveni într-o oră, gândi Leon, şi din nou astă seară... 
Atunci mă va atinge, va crede că sunt mort şi va merge să-mi 
declare decesul. 

Fără îndoială că dacă îngrozitoarea stare în care se găsea 

176 


— Clubul valeţilor de cupă — 


Leon Rolland s-ar fi prelungit încă vre-o câteva ore, părul i-ar fi 
albit şi ar fi îmbătrânit cu zece ani, dar dintr-o dată letargia 
dispăru şi tocmai când se resemnase la această moarte, 
contracția pleoapelor slăbi, putu să deschidă ochii şi-şi dădu 
seama că vede... Simţi un tremur în tot corpul şi putu să-şi 
întindă întâi un braţ, apoi celălalt. In cele din urmă gura, crispată 
până atunci, se deschise, dinţii se descleştară şi-şi regăsi darul 
vorbirii. Se folosi de el pentru a striga. 

Hangiul urcă. 

Venture avea un aer atât de naiv, încât excludea de la început 
orice gând că ar fi putut să joace vre-un rol în comedia din timpul 
nopţii. 

— A! bunul meu domn, spuse el, v-aţi trezit? 

— Unde este ea? întrebă Leon exaltat. 

Şi printr-un efort reuşi să se scoale în picioare. 

— Aveţi un somn foarte bun, urmă hangiul. 

— Unde este ea? repetă Leon. 

— Care ea? 

— Doamna care era cu mine. 

— A, bunul meu domn, răspunse Venture, am impresia că ea 
aparţine mai degrabă celuilalt, decât dumneavoastră... A plecat 
înapoi la Paris. 

Léon scoase o exclamaţie de furie. Aceste cuvinte îi dărâmară 
ultima speranţă, aceea de a fi avut un coşmar. Deci totul fusese 
adevărat... Turquoise plecase! 

Leon strigă atunci: 

— Vreau să plec la Paris! 

El trecu pe lângă hangiu, ieşi din cameră cu capul descoperit, 
într-o stare de o extraordinară exaltare şi alergă pe scări. 

În timp ce traversa bucătăria fără să se oprească, auzi o voce 
strigându-l: 

— Ei domnule! dacă vreţi să mergeţi la Paris, vă pot conduce. 

Leon se întoarse şi zări lângă foc vizitiul cu păr roşu, care în 
ajun condusese poştalionul lui Turquoise. 

— Ei bine, spuse Léon, înhamă imediat caii! 

— Foarte bine, răspunse vizitiul fără să se deranjeze. Mai 
avem timp să mâncăm ceva şi să luăm un pahar cu vin. Hei, 
Venture! 

Hangiul cobora. 

— Eu îmi voi duce caii la Paris cu trăsura goală a englezului; 
cu această ocazie îl voi lua şi pe domnul. In consecinţă, dă-ne 


177 


— Ponson du Terrail — 


ceva de băut şi de mâncat. 

— Nu mi-e foame, spuse Léon. 

— Se poate, dar vă este sete... Şi vă voi povesti poate secretul 
micuţei doamne. 

— Dumneata?! exclamă Leon. 

— Da! Eu! 

Şi vizitiul se aşeză la masă. 

Aceste ultime cuvinte biciuiră imaginaţia lui Leon a cărui 
surescitare ajunsese la culme. 

Acţionând ca o maşină, sărmanul nebun se aşeză la masă cu 
vizitiul. Tot atât de maşinal, îşi întinse paharul şi când fu plin, îl 
goli dintr-o înghiţitură. 

Voia să ştie tot. 

Hangiul veni şi el să se aşeze cu ei şi-i turnă din nou de băut 
lui Leon Rolland. 

— Ce ştii deci? întrebă acesta, care pentru a doua oară îşi goli 
paharul dintr-o înghiţitură. 

— Eu, spuse vizitiul, sunt în serviciul acestei doamne şi a 
domnului care a fost aseară. 

— Aha! strigă Leon. 

— Dar trebuie să şi mâncaţi ceva, spuse hangiul. Când pleci la 
drum trebuie să ai stomacul plin. Nu ar fi rău să mai beţi puţin. 
Şi-i umplu din nou paharul lui Léon Rolland. 

— Domnul este un mizerabil, urmă vizitiul, care o snopeşte în 
bătăi pe doamna şi care va termina prin a o ucide... 

— Ah! strigă Leon, luând de pe masă un imens cuţit de 
bucătărie, atunci, moarte lui! 

— Dacă acest bărbat ar fi mort, urmă vizitiul, mica doamnă - 
care este nebună după dumneavoastră - ar fi cea mai fericită 
dintre femei. 

— Ei bine, murmură cu o voce surdă căci începu să simtă 
efectul vinului, îl voi ucide! 

Léon Rolland era în general un om serios şi muncitor, nu se 
îmbătase mai mult de două ori în viaţă, şi totuşi starea de 
surescitare nervoasă în care fusese aruncat de letargie şi faptul 
că nu mâncase nimic din ajun, îl făcură să se îmbete foarte uşor. 
Gazdele sale îi turnau fără încetare vin amestecul cu alcool şi nu 
fu nevoie de mai mult de un sfert de oră ca să fie cuprins de 
beţie şi de-o furie nebună. 

Hangiul şi vizitiul îl ajutară să urce în cabrioletă, la care erau 
înhămaţi doi cai. 

— Veniţi! îi spuse vizitiul, dacă vreţi să-l ucideţi, am să vă duc 

178 


— Clubul valeţilor de cupă — 


exact acolo unde trebuie. 

Leon îşi luase cu el cuțitul de bucătărie şi îl învârtea 
ameninţător. Ochii îi erau injectaţi de sânge şi vedea roşu în faţa 
ochilor. 

Vizitiul avea la el o sticlă cu rachiu. El îşi biciul caii care 
alergau ca vântul în direcţia Parisului. In timpul drumului nu 
înceta să-l aţâţe pe Léon şi să-i dea de băut. Când cabrioleta 
ajunse la bariera Roule, Léon nu mai era om, beţia îl 
transformase într-o fiară sălbatecă. 

Cabrioleta cobori rapid foburgul, ajunse în strada Ville 
l'Evêque şi intră cu zgomot în curtea casei lui Turquoise. 

— Veniţi, veniţi! urla vizitiul. 

Leon cobori din cabrioletă şi urcă în fugă treptele peronului, 
ţinând cuțitul în mână. Curtea şi scara erau pustii. Vizitiul îl 
conduse, spunându-i: 

— Pot paria că este sus... cu ea... 

Şi sărmanul muncitor, devenit violent de gelozie şi beţie, îl 
urma strângând în mâna sa crispată mânerul cuţitului. 

Traversară anticamera şi ajunseră la uşa budoarului. 

Aici găsiră un lacheu. 

— Unde mergeţi? întrebă acesta. 

Léon îl împinse brutal. 

— Vreau s-o văd pe doamna, spuse el. 

— Doamna nu e aici, sau mai bine zis este împreună cu 
domnul. 

Aceste ultime cuvinte îl exasperară pe Leon; îl lovi puternic pe 
lacheu şi apoi începu să bată violent în uşa budoarului: 

— Deschideţi! deschideţi! Sau sparg uşa! 

— Şi acum, gândi Rocambole, să scape cine poate... eu 
dispar... şi cobori scara fără zgomot. 

După ce îi dăduse scrisorile de schimb lui sir Williams, 
Turquoise reintrase în budoar unde Fernand era pe jumătate 
culcat pe un divan, pradă unei stări de exaltare datorită beţiei. 

— Ai un suflet nobil şi bun, murmură ea aşezându-se lângă el, 
şi în acest moment omul care părăseşte casa te binecuvântează. 

— Pe tine trebuie să te binecuvânteze, răspunse Fernand, căci 
eşti un înger! 

Ea îi întinse obrazul pentru a a-l săruta. 

— Dumnezeule, spuse ea, nu am fost niciodată atât de fericită 
ca acum. 

Şi timp de zece minute, ei schimbară cele mai solemne 


179 


— Ponson du Terrail — 


jurăminte de dragoste. 

Dar dintr-odată se auzi un zgomot afară. Paşi grăbiţi urcau 
scara. Erau paşii unui bărbat... Se auzeau voci difuze. 

La auzul acestor zgomote, Fernand se ridică mirat. 

— Dumnezeule! murmură Turquoise. 

Şi Fernand o văzu pălind şi devenind îngrijorată. 

Paşii se apropiau, o voce iritată se auzea de afară: 

— Sunt sigur că doamna este acasă! 

— Nu este aici, răspunse o altă voce, cea a unul lacheu. 

— Este aici, ţi-am mai spus-o şi vreau să mă conving singur! 

De această dată Turquoise scoase un strigăt, se îndreptă 
grăbită către acea uşă a budoarului care dădea în anticameră şi 
întoarse cheia în uşă. 

— Ce faci? strigă Fernand în culmea mirării. 

— Tăcere! murmură Turquoise cu o voce stinsă. Se auzi o 
luptă, apoi un pumn puternic lovi în uşă. 

— El e! exclamă Turquoise, care manifesta cea mai mare 
spaimă. 

— Care, el? întrebă Fernand. 

— El... el!... spuse ea cu accentul groazei. 

— Fugi... fugi... prin această uşă... de aici... Te conjur... fugi! 

— Să fug! strigă Fernand, dar cine este acest bărbat care 
îndrăzneşte să pătrundă astfel la tine? Să fug?!... 

— Te va ucide! murmură ea cu o spaimă din ce în ce mai 
mare. 

— Jenny! iubita mea, strigă o voce de afară, o voce amenin- 
ţătoare pe care furia o făcea de nerecunoscut; Jenny, deschide- 
mi... te voi ierta... pe el îl voi pedepsi... 

Loviturile zguduiau uşa. 

— Fugi, Fernand, pentru numele lui Dumnezeu! repetă 
Turquoise. Bărbatul care vorbeşte ca un stăpân este cel pe care 
îl iubesc!... Te-am înşelat... iartă-mă... 

Şi cum uşa ceda, Turquoise suflă în lumânare şi-o stinse. 

Un bărbat sări în mijlocul întunericului agitând un cuţit, 
scoțând strigăte de furie, căutând în umbră pe cel care trebuia 
UCIS. 

În acelaşi timp, Turquoise se strecură către uşa toaletei pentru 
a se salva. 

Dar dintr-odată, această uşă se deschise şi lăsă să treacă un 
val de lumină care risipi tenebrele şi lumină această oribilă 
scenă. 


180 


— Clubul valeţilor de cupă — 


Capitolul LXVIII 


ÎI cunoaştem destul de bine pe sir Williams pentru a şti că era 
un om curajos. O dovedise în nenumărate ocazii şi îşi păstra 
chiar în cele mai critice momente ale vieţii un deosebit sânge 
rece. Totuşi, aspectul acestei umbre nemişcate, strălucirea celor 
două puncte luminoase produseră asupra lui o teribilă impresie. 
Fără să vrea, dădu înapoi. 

Atunci umbra înaintă la rândul iei. 

Sir Williams dădu din nou înapoi, dar umbra continuă să 
înainteze pe măsură ce el dădea înapoi. Dar în spatele lui era un 
zid şi el nu putu să se retragă mai departe. Umbra mai făcu încă 
un pas şi sir Williams auzi zgomotul uşor al unei respiraţii şi simţi 
o suflare chiar pe obrazul său. 

— Cine eşti? întrebă el, neputându-şi opri o spaimă neaştep- 
tată, el care niciodată nu tremura. 

Umbra nu răspunse; dar o mână de fier îl apucă pe sir 
Williams de gât şi în acelaşi timp mizerabilul simţi că i se lipeşte 
ceva rece de frunte. 

Inţelese că era ţeava unui pistol. 

În acelaşi timp o voce de femeie, dar o voce energică, îi 
spuse: 

— Îmi trebuie scrisorile de schimb!... Sau vei muri! 

Această voce îl făcu pe vinovat să tresară. 

— Scrisorile! repetă umbra cu un ton hotărât, în timp ce 
pistolul continua să stea pe fruntea sceleratului. 

Sir Williams o recunoscu pe Baccarat şi înţelese că nu va ezita 
să-l ucidă, dacă nu va acţiona cum doreşte ea. Constrâns, îi 
întinse scrisorile în tăcere. 

Dar Baccarat - căci într-adevăr ea era - nu lăsă gâtul 
baronetului pe care îl strângea cu mâna ei stângă, cu acea 
vigoare pe care i-o cunoaştem, şi nu înceta să apese pe fruntea 
lui arma pe care-o ţinea cu mâna dreaptă. 

— În foc! porunci ea; aruncă imediat în foc aceste scrisori sau 
vei muri!... 

Baronetul, pe jumătate sufocat prin aspra presiune a 
degetelor nervoase ale lui Baccarat, se găsea presat de zid între 
uşa budoarului care se închise şi căminul în care tocmai se 
consuma un ultim butuc. 

Sir Williams aruncă în foc scrisorile. 


181 


— Ponson du Terrail — 


Hârtia căzând în cămin luă foc imediat şi flacăra lumină 
deodată salonul, permițând celor doi actori ai acestei scene de-a 
vedea totul, în cele mai mici detalii timp de câteva minute. 

De altfel, sir Williams o recunoscuse pe Baccarat după voce. 

Tânăra femeie era învăluită într-un şal mare, care-i lăsa 
brațele libere. 

Dar dacă lui sir Williams îi era uşor s-o recunoască pe 
Baccarat, acesteia îi era aproape imposibil să-l descopere pe 
vicontele Andréa, sub trăsăturile caraghioase şi peruca roşie a lui 
sir Arthur Collins. 

În timp ce ardeau, scrisorile de schimb aruncară împrejurul lor 
o lumină, repede stinsă, dar suficientă ca falsul englez să 
înţeleagă din expresia calmului teribil pe care figura inamicei 
sale îl emana, că nu se putea aştepta la nici un fel de îndurare şi 
că dacă ar putea să se salveze, aceasta nu va putea fi decât prin 
viclenie. 

Folosirea forţei nu ar fi dus la nici un rezultat. 

Bineînţeles că domnul viconte Andrea ara un bărbat destul de 
puternic, atât fizic cât şi moral, şi că într-o luptă corp la corp ar fi 
învins-o pe Baccarat, cu toată vigoarea ei. Dar ea avea avantajul 
armei de foc. Era suficient ca baronetul să facă o singură 
mişcare şi degetul frumos al tinerei femei ar fi apăsat pe trăgaci 
şi el ar fi căzut mort. 

Bărbaţii care şi-au riscat deseori viaţa ştiu să şi-o păstreze cu 
prudenţă când este necesar. Sir Williams avea asupra lui un 
pumnal, cel cu care o ameninţase pe Turquoise puţin mai 
înainte, dar nu avea o armă de foc şi chiar dacă ar fi fost suplu şi 
agil ca un tigru, îşi dădea seama că partida era prea periculoasă 
pentru a încerca să se opună. 

— A! murmură el, reluând vocea sa răguşită şi accentul 
britanic, sunt prins. 

Baccarat încetă să-l strângă de gât, făcu un salt înapoi 
rămânând la doi paşi distanţă, tot timpul cu pistolul în mână. 

— Milord, spuse ea foarte liniştită, dacă nu doriţi să muriţi 
imediat, fiţi amabil şi supuneţi-vă dorințelor mele. 

— Bine! replică sir Williams, oare-şi recapătă puţin sângele 
rece şi încerca să găsească o ieşire din această situaţie extremă. 

— Aplecaţi-vă, continuă Baccarat cu un ton care nu admitea 
replică, luaţi o lumânare de pe cămin şi aprindeţi-o. Oamenii de 
genul nostru trebuie să se vadă. 

Baronetul se aplecă şi aprinse o lumânare. Apoi o puse pe 
cămin. 

182 


— Clubul valeţilor de cupă — 


— Mai aprindeţi una, spuse Baccarat, îmi place simetria şi ţin 
să fie două lumânări. 

Sir Williams se supuse încă o dată voinţei tinerei femei, care îi 
tinu această mică cuvântare: 

— Este evident, spuse ea, că un mizerabil care fură două 
milioane trei sute de mii de franci în complicitate cu o intrigantă, 
nu poate fi neînarmat: are cel puţin un pumnal în buzunar. 

Sir Williams făcu un gest de negare. 

— Haide, haide, spuse Baccarat, fiţi înţelept milord şi aruncaţi 
jucăria dumneavoastră. 

Şi cum el continua să ezite, ea adăugă: 

— Pe legea mea! spuse Baccarat care ridică cu o jumătate de 
deget ţeava pistolului, ochesc exact în frunte... 

Sir Williams înţelese imediat că nu mai avea decât un minut 
de trăit în cazul că mai aştepta. Işi descheie repede haina, 
scoase din buzunar pumnalul - pe care noi îl cunoaştem - şi îl 
aruncă la picioarele lui Baccarat. Dar aceasta era prudentă. Nu 
se aplecă pentru a-l ridica, căci adversarul ar fi putut în acel 
moment să sară asupra ei şi s-o dezarmeze. 

Ea se mulţumi să pună piciorul deasupra pumnalului, 
continuând să-l ţină pe baronet la respect cu pistolul în mână. 

„E tare! gândi acesta. Numai de m-ar lăsa să plec şi nu m-ar 
recunoaşte!”... 

— Ei! spuse el transformându-şi minunat vocea, sunt un biet 
hoţ de buzunare şi sper că mă veţi lăsa să plec. E destul de trist 
că a trebuit să pierd scrisorile de schimb. 

Dar Baccarat continua să-l privească fix, fără să răspundă şi 
se gândea: 

— Am profunda convingere că acest om este Andrea, cu toată 
noua sa metamorfoză. Există un singur lucru pe care n-ar putea 
să-l schimbe şi care m-ar face să-l recunosc imediat, privirea! 
Dar, gândi ea în continuare, dacă aş da cel mai mic semn că-l 
cunosc şi dacă mi-ar scăpa, ar fi cel mai periculos risc care există 
în lumea asta. 

Şi privându-l în continuare, îi spuse cu-n ton uşuratic: 

— Imi dau foarte bine seama că eşti un hoţ de buzunare, un 
pungaş englez, faţă de care cei din Franţa sunt nişte bieţi 
imbecili; dar nu văd de ce te-aş lăsa să pleci aşa... 

Şi mergând de-a-ndăratelea până la uşa salonului, ciocăni de 
două ori. 

Uşa se deschise şi intră un bărbat. 


183 


— Ponson du Terrail — 


Acesta nu era un lacheu de-al lui Turquoise, cum putea crede 
sir Williams, care de zece minute îşi frământa creierii pentru a şti 
dacă îl trădase Turquoise sau venirea lui Baccarat aici se datora 
norocului. Cel care intră era un bărbat tânăr, înalt, blond, cu o 
mustață foarte fină, cu-n corp tras ca prin inel, îmbrăcat într-o 
redingotă încheiată până sub bărbie. Ca şi Baccarat, el ţinea în 
mână un pistol. 

De altfel tânăra femeie i-l arătă pe baronet. 

— Scumpul meu conte, spuse ea, iată omul de care răspunzi şi 
pe care ţi-l încredinţez ca să-l păzeşti. Vezi să nu-ţi scape. 

— Foarte bine, răspunse contele Artoff. 

Era într-adevăr contele, care de zece minute se afla în spatele 
uşii, gata să-i vină în ajutor lui Baccarat, la cel mai mic strigăt pe 
care aceasta l-ar fi scos. 

Contele făcut un pas către prizonierul său şi-l privi cu răceală. 

Cât timp era în prezenţa lui Baccarat, sir Williams îşi păstrase 
speranţa de-a scăpa, dar văzând că apare un necunoscut, care 
părea devotat lui Baccarat şi în care ghici imediat pe acel 
gentilom rus care se afişa de câteva zile cu tânăra femeie, el se 
crezu pierdut şi rămase încremenit. 

— Domnule, îi spuse contele, nu-mi schimb niciodată părerea. 
V-aş ruga să fiţi amabil să vă aşezaţi lângă această fereastră şi 
să rămâneţi liniştit. Dacă veţi face cea mai mică mişcare, vă voi 
trimite un glonte drept între ochi. 

— Nu! nu voi mişca deloc, murmură mizerabilul cu-n 
pronunţat accent britanic, căci ţinea cu tot dinadinsul să fie luat 
drept englez. 

Şi sir Williams se aşeză în locul indicat. 

Atunci Baccarat se îndreptă către cămin de unde luă o 
lumânare şi deschise apoi o uşă prin care se putea ajunge în 
budoar prin toaletă. 

Ori, noi ştim ce se întâmplase. 

În momentul în care Leon Rolland intrase furios, în timp ce 
Fernand se ridicase emoţionat şi trezit de cinismul neaşteptat a 
lui Turquoise, în timp ce aceasta, fidelă programării lui sir 
Williams, stinsese lumânarea exact în clipa în care uşa 
budoarului care dădea spre scară cădea sub loviturile ebenistului 
ghidat de Rocambole, în acel moment suprem când Leon Rolland 
nebun de furie, era gata să-şi înjunghie rivalul, atins el însuşi de- 
o mânie furibundă, exact atunci ne amintim că uşa cabinetului 
de toaletă se deschisese brusc, lăsând să treacă un val de 
lumină... 

184 


— Clubul valeţilor de cupă — 


O femeie ţinând o lumânare apăru în prag. La vederea ei, 
Turquoise, îngrozită, dădu înapoi, scoțând un strigăt de groază 
nemaipomenită! 


Spectacolul din budoar era tot atât de neaşteptat pe cât era 
de teribil! 

La mică distanţă unul de altul se găseau doi bărbaţi faţă în 
faţă: unul era palid, cu privirea sălbatecă, cu părul în dezordine, 
agitând un cuţit în mâna sa convulsivă. Celălalt era cu obrazul 
schimonosit de un rânjet de beţiv, clătinându-se încă, dar cu o 
privire care arunca flăcări. 

La extremitatea cealaltă a încăperii, în pragul camerei de 
toaletă, Baccarat - a cărei lumânare răspândea lumină 
împrejurul ei - apărea în acest moment paroxistic ca un înger al 
împăcării care interpune dintr-o dată aripile sale albe între cei 
doi oameni avizi fiecare de sângele celuilalt. 

Şi în sfârşit Turquoise nemişcată, uşor aplecată, cu obrazul 
transfigurat de teroare, crezând că-şi trăieşte ultima clipă... 

Prima reacţie a celor doi bărbaţi - care nutreau o ură 
neîmpăcată unul împotriva celuilalt - fu să se privească. 

Lumina neaşteptată care inundă budoarul opri elanul lui Leon, 
care putu să vadă în fine faţa bărbatului pe care credea că-l 
auzise în noaptea dinainte, târguindu-se cu Turquoise dacă să-l 
ucidă sau nu. 

La rândul său Fernand, se uita la acest rival - necunoscut cu 
două minute mai înainte - care venise să-şi dovedească 
existenţa printr-o manieră atât de curioasă... 

Amândoi scoaseră un strigăt, un strigăt intraductibil, 
neomenesc, ca acela pe care şi l-ar arunca tatăl şi fiul dacă s-ar 
întâlni faţă în faţă cu armele în mână. 

— Fernand... murmură muncitorul. Şi cuțitul îi scăpă din mână, 
căzând pe parchet. 

— Leon, exclamă Fernand, care dădu înapoi, complet 
stupefiat. 

Şi aceşti doi oameni, uniţi prin zece ani de prietenie, îşi aruncă 
priviri năucite. Atunci Baccarat înaintă şi amândoi o recunoscură. 

Ea aşeză liniştită lumânarea pe masa pe care Fernand Rocher 
îşi semnase puţin mai înainte nenorocirea; apoi mâna sa 
nervoasă o apusă pe Turquoise de braţ şi o aruncă brutal în 
genunchi între cei doi bărbaţi, aflaţi la un pas de a se sugruma 


185 


— Ponson du Terrail — 


pentru ea. 

Atitudinea, gestul, privirea lui Baccarat, - până atunci mută - 
avea în acel moment o asemenea autoritate, încât nici Fernand, 
nici Léon, care amândoi şi-ar fi dat viaţa în ajun pentru un surâs 
al idolului lor, nu găsiră nici un cuvânt, nici un gest pentru a o 
apăra sau a protesta împotriva acestei intervenţii brutale. Muţi, 
ca loviți de trăsnet, ei priveau cu-n aer năucit ba la această 
femeie ce stătea în genunchi, a cărei tăcere şi paloare, o acuzau, 
ba la cealaltă, care o strivea sub privirea ei, cum trebuie să fi 
fost strivit demonul de către arhanghel. 

Atunci Baccarat îi privi la rândul ei, întâi pe unul, apoi pe 
celălalt. 

— Sărmanii nebuni! spuse ea ridicând din umeri. 

Şi ridicând cuțitul aruncat de Léon, puse o mână pe umărul lui 
Turquoise, luă cu cealaltă cuțitul şi i-l apăsă pe piept: 

— Şi acum, spuse ea, trebuie să alegi... ori vei spune tot 
adevărul, ori vei muri. 

Leon şi Fernand, muţi în continuare, priveau scena nemişcaţi. 

— Hai, viperă! reluă Baccarat, mărturiseşte lui Leon Rolland că 
n-ai vrut să-i iei băiatul decât pentru a-l duce la casa de copii 
găsiţi; că tot ceea ce s-a întâmplat în noaptea trecută era numai 
o comedie şi că ai prevăzut, ai pregătit reîntoarcerea sa şi i-ai 
pus cuțitul în mână pentru a-l face să-l asasineze pe Fernand! 
Mărturiseşte tot sau dacă nu, te ucid!... 

Şi împinse cuțitul cu două degete; Turquoise îngrozită 
murmură: 

— Mărturisesc... e adevărat... totul e adevărat... 

Leon scoase un strigăt surd. 

— Şi acum, murmură Baccarat, a cărei armă continua s-o 
amenințe pe infama creatură, şi acum, mărturiseşte lui Fernand 
că l-ai făcut să semneze nu scrisori de schimb pentru cincizeci de 
mii de franci, ci de fapt pentru două milioane; că tu l-ai atras aici 
pentru a-l asasina şi că tu i-au vândut viaţa în schimbul a trei 
sute de mii de franci. 

Fernand, trezit din beţie, făcu un gest de oroare. 

— Mărturiseşte... mărturiseşte! ordonă Baccarat cu o voce 
puternică. 

— E adevărat... bâlbâi Turquoise, care credea, că i-a sunat 
ceasul... 

— Şi acum, continuă Baccarat, a cărei voce avea ceva foarte 
autoritar în ea, spune-le acestor doi bărbaţi cărora le-ai frânt 
inima şi cărora voiai să le iei şi viaţa, dacă ai fi avut timp, spune- 

186 


— Clubul valeţilor de cupă — 


le dacă nu vrei să mori, dacă vrei să fii iertată - numele 
monstrului al cărui instrument erai, spune-le cărei îngrozitoare 
răzbunări îi serveai, ce implacabil geniu te conducea... spune-le, 
spune-le! 

Dar Turquoise nu răspunse decât printr-un hohot de râs 
sinistru, hohotul de râs care dovedea că raţiunea i se frânse, că 
cine ştie ce leziune apăruse în creierul ei. 

Atunci Baccarat o împinse cu piciorul şi spuse: 

— E nebună! spuse ea; a înnebunit de spaimă... şi nu va mai 
răspunde... 

Baccarat alergă către uşa care dădea spre budoar şi salon, şi 
se întoarse către cei doi tineri. 

Fernand şi Léon continuau să se privească şi abia acum 
păreau să înţeleagă ce se întâmplase. Ai fi spus că două statui se 
contemplau cu ochi fără priviri... 

— Dar, veniţi odată, strigă Baccarat, veniţi amândoi, vreau să 
vă arăt bărbatul care vă urmăreşte din umbră de mult timp, 
bărbatul care vă ameninţă onoarea, viaţa, aruncând în drumul 
vostru o infernală făptură şi încercând să vă fure averea... Veniţi, 
veniţi... el este aici... îl voi demasca în faţa voastră... II veţi ucide 
cum se ucide un câine turbat, un animal sălbatec... îl veţi strivi, 
cum se striveşte o viperă... Veniţi... veniţi! repeta cu vocea ei 
puternică. 

Ea deschise uşa salonului... Dar în acel moment se auzi un foc 
de pistol, un glonţ şuieră, un strigăt urmă detunăturii şi Baccarat 
dădu înapoi fără să scoată un cuvânt... 

Se făcuse deci dreptate şi contele Artoff îl ucise pe 
blestematul Andrea, geniul pervers aruncat din Infern pe 
Pământ, spre o reîncarnare a Satanei! 


Capitolul LXIX 


Nu, marele vinovat nu fusese încă pedepsit şi se părea că 
providenţa voia să aştepte ca mizerabilul să ajungă la culmea 
nelegiuirilor sale pentru a-l lovi cu biciul ei inexorabil. 

lată ce se întâmplase. 

Nici sir Williams şi nici contele Artoff nu pierduseră nici un 
cuvânt, nici un zgomot din dramatica şi teribila scenă care 
avusese loc în camera vecină. 

Sir Williams privea când spre uşa salonului, apărată de către 


187 


— Ponson du Terrail — 


contele Artoff, când spre aceea a budoarului care se putea 
deschide oricând pentru a permite lui Baccarat, urmată de Léon 
şi Fernand, să-l arate cu degetul pe vicontele Andréa, infernalul 
maşinator al atâtor trădări şi infamii. 

Un moment îi fu frică. Acest bărbat care nu tremurase 
niciodată, înţelesese că situația era disperată, că cele două 
victime l-ar fi ucis fără milă dacă l-ar fi găsit acolo. 

Ce era de făcut? _ 

Tânărul rus păzea cu pistolul în mână singura ieşire. Intre 
două pericole, eventuala moarte venită dintr-un glonte - căci era 
posibil ca el să greşească ţinta - şi moartea sigură, iminentă, sub 
cuțitul pe care Rocambole îi pusese în mâna lui Leon Rolland, sir 
Williams nu ezită. 

Contele era plasat în dreptul uşii. Sir Williams se găsea în 
dreptul unei ferestre. 

Din fericire pentru el, fereastra era deschisă şi perdelele trase 
de-o parte. 

Andrea avu o idee care părea realizabilă. El cunoştea perfect 
dispozitivele interioare şi exterioare ale casei, ştia că salonul 
dădea în grădină, că primul etaj nu era prea ridicat deasupra 
solului şi remarcase că exista o ieşitură care era plasată exact 
dedesubtul ferestrei. 

În momentul în care uşa budoarului se deschise, lăsând-o să 
treacă pe Baccarat, tânărul conte, orbit de lumină, îl scăpă din 
ochi doar o secundă. In timpul acestui scurt interval, rapid ca un 
fulger, sir Williams sări pe fereastră. 

La auzul zgomotului, contele întoarse capul, scoase un strigăt 
şi trase; dar mizerabilul dispăruse de-acum fără ca Baccarat să 
aibă timp să-l vadă. 

Fusese lovit de glonte? Tânărul rus, sperase un moment acest 
lucru, auzind căderea corpului în grădină, dar speranţa dispăru 
imediat, când după zgomotul căderii corpului, auzi imediat o 
fugă grăbită... Vinovatul se îndepărta în goană. 

Baccarat se afla în prag, palidă. 

În spatele ei, contele văzu feţele mirate ale unor necunoscuţi. 

— Unde e? A murit? întrebă Baccarat cu o frenezie plină de 
spaimă. 

Contele, mirat încă de îndrăzneaţa evadare a lui sir Williams, 
arătă cu degetul fereastra deschisă. 

— Acest om este cu adevărat un demon, strigă curajoasa 
femeie. 

Şi rămase ca trăsnită de acest neaşteptat deznodământ, 

188 


— Clubul valeţilor de cupă — 


întrebându-se dacă nu cumva lupta cu diavolul în persoană, căci 
numai satana ar fi fost în stare să scape în acest fel. 

Timp de câteva minute, într-o disperare mută, cu privirea 
fixată în parchet, cu braţele atârnând, cu atitudinea unui 
condamnat la moarte, Baccarat păru să uite tot ce se întâmpla în 
jurul ei. 

Şi cei trei bărbaţi, muţi de asemenea, o priveau cu o 
dureroasă mirare, neîndrăznind să vorbească. 

Dar deodată Baccarat ridică fruntea; privirea îşi regăsi 
strălucirea, obrazul îşi recapătă calmul obişnuit; scoase un 
suspin adânc şi murmură: 

— Ei! nu-i nimic, nu e totul pierdut. Mizerabilul nu va scăpa 
totdeauna. 

Ea se îndreptă spre Fernand, scoase o scrisoare şi i-o întinse. 

— Cunoşti acest scris? întrebă ea. 

Fernand îşi aruncă ochii pe scrisoare şi paloarea lui, destul de 
mare şi până atunci, deveni lividă. Scrisoarea pe care i-o întinse 
Baccarat era cea pe care, în ajun, Turquoise i-o scrisese lui Leon 
Rolland, arătându-i dragostea ei şi implorându-l s-o urmeze şi să 
ia cu el copilul. 

— Aşa deci, strigă el turbat, am fost o simplă jucărie? 

— Bineînţeles, spuse Baccarat cu-n surâs care pătrunse în 
adâncul inimii lui Fernand ca lama unui cuţit, singura ta 
mângâiere este că nu ai fost singurul! 

Şi, îndreptându-se către Rolland, îi spuse: 

— Sărmanul meu prieten, este mult timp de când lucrez în 
umbră pentru a vă smulge pe amândoi din ghearele acestei 
infame creaturi, căci cunoşteam dublul rol pe care îl joacă între 
tine şi Fernand şi am încercat să vă deschid ochii; astăzi am 
petrecut trei ore ascunsă în această casă de către o cameristă, 
pe care am cumpărat-o la greutatea ei în aur; am putut 
surprinde secretele lui Turquoise şi chiar ultimul cuvânt al 
acestei enigme pe care nu o puteam descifra şi am ştiut că 
noaptea trecută ai fost dus într-un poştalion până la un han, 
unde ai băut o licoare misterioasă care ţi-a provocat o profundă 
letargie. 

— Acum înţeleg totul, strigă Leon; dar... acel bărbat... 

— Care? 

— Cel care a venit s-o caute pe Turquoise, ca şi cum i-ar fi 
aparţinut, răspunse el; cel care mi-a pus un pistol în frunte şi a 
vrut să mă ucidă, era deci... 


189 


— Ponson du Terrail — 


Şi îl privi pe Fernand stupefiat. 

— Nu, nu, nu puteai fi tu; te-aş fi recunoscut. 

— Era un al treilea actor, răspunse Baccarat. Acum puteţi 
vedea că aţi fost amândoi înşelaţi şi că totul nu era decât o 
comedie, al cărui deznodământ ar fi devenit sângeros fără 
intervenţia mea. 

Amândoi fură străbătuţi de un fior. 

— Tu, urmă Baccarat, adresându-se lui Leon Rolland, dacă nu 
aş fi apărut pentru a risipi fumul acestei sângeroase beţii aprinse 
în capul tău, l-ai fi ucis pe Fernand. 

— Vai! murmură muncitorul coborându-şi privirea, şi eu care 
credeam că sunt un om cinstit; mi s-a dat deci să beau în trăsură 
într-atât cât să devin un ucigaş? 

— Nu ştiu, reluă Baccarat; dar dacă nu aş fi intervenit la timp, 
Fernand ar fi murit. 

— Dumnezeule! spuse el, ce i-am făcut acestei îngrozitoare 
femei ca să-mi dorească moartea? 

— Îţi voi spune imediat. 

Şi Baccarat întinse mâna către căminul în care se vedeau 
câteva fragmente de hârtie pe trei sferturi arse. 

— Ceea ce ai făcut, spuse ea, este faptul că ai semnat scrisori 
de schimb în valoare de două milioane de franci, crezând că ele 
sunt de cincizeci de mii de franci. Imediat îţi voi explica cum este 
posibil aşa ceva. Ori, dacă ai fi trăit, ei nu ar fi îndrăznit să le 
prezinte; dar dacă ai fi murit, le-ar fi dus nobilei tale soţii care le- 
ar fi plătit, din respect pentru memoria ta. Acum înţelegi? 

— Dar această infamă creatură este zămislită de infern. 

— Nu, dar este sfătuită chiar de Satana. Vedeţi această 
fereastră deschisă? Ei bine, pe aici a fugit un om care vă urăşte 
pe amândoi, care v-a jurat pieirea, şi pentru care Turquoise nu 
este decât un instrument pasiv. El este cel care a combinat totul, 
care a organizat totul. 

— Cine este? strigă Leon. 

— Dacă v-aş spune, n-aţi crede. Vă voi spune altă dată. 

Ea îşi dădu seama că a-l numi acum pe sir Williams, ar fi nu 
numai inutil, dar chiar periculos. Şi apoi spuse: 

— Sărmani nebuni, sunteţi căsătoriţi, aveţi copii. Acum când 
vălul care vă întunecă mintea a căzut, puteţi pricepe că sub 
acoperişul căminului vostru vă aşteaptă o soţie zâmbitoare, gata 
să vă ierte. Există câte un copil care abia vă îngaimă numele şi 
care va întinde mânuţele spre voi când vă va vedea. Duceţi-vă, 
sărmani nebuni, să regăsiţi fericirea conjugală. Şi lăsaţi celor 

190 


— Clubul valeţilor de cupă — 


care n-au parte pe lumea asta nici de dragoste, nici de copii, 
grija de a veghea asupra voastră şi de a vă apăra. 


Capitolul LXX 


să ne întoarcem cu câteva ore în urmă şi să revenim la 
domnul de Château-Mailly. 

Ne amintim că în ziua din ajun, după ce dăduse minuţioase 
instrucţiuni lui Rocambole asupra rolului lung şi important pe 
care trebuia să-l joace sub peruca blondă a vizitiului în acel 
pretins han, unde Turquoise trebuia să descindă împreună cu 
Leon Rolland, sinistrul inventator al acestor drame, sir Arthur 
Collins sau mai curând vicontele Andréa, s-a dus direct la conte 
acasă. 

Ştim de asemenea că în urma discuţiei pe care au avut-o, 
între cei doi oameni s-a ivit o ruptură. Ne amintim totodată că, 
după plecarea lui sir Arthur, contele luase o pană şi-i scrisese 
doamnei Rocher, rugând-o să-l primească a doua zi după masă. 

Deci, cu câteva ore înaintea emoţionantelor scene pe care le- 
am descris şi care s-au petrecut în casa de pe strada Ville 
l'Evêque, domnul de Château-Mailly îşi opri trăsurica la poarta 
casei lui Hermine. 

Am spus la timpul potrivit, că din ziua în care Fernand Rocher 
începu să se ascundă, să-şi mintă soţia, Hermine simţise că ceva 
se rupsese în adâncul inimii ei. 

Din acel moment ea încetase să mai plângă, nu-i mai 
acordase soţului ei permanente dovezi de dragoste, se închisese 
cu demnitate în durerea ei, resemnându-se. Chiar din acel 
moment, domnul de Château-Mailly, în sinceritatea căruia ea 
credea, devenise pentru ea un prieten sigur, devotat, unicul 
confident al necazurilor ei. Doar cu el îndrăznea să-şi dea pe faţă 
tristeţea inimii sale şi speranţa în zile mai bune. 

Când în ajun primise biletul său, sărmana femeie spera că va 
veni să-i spună că Fernand începea să se plictisească de acea 
fericire efemeră şi că se va reîntoarce să-şi continue viaţa în 
căminul său. 

Hermine se înşela. 

Domnul de Château-Mailly sosi la ora indicată. Era palid, trist 
şi trăsăturile sale mărturiseau o durere profundă. Ai fi zis că a 
îmbătrânit cu zece ani în douăzeci şi patru de ore. 


191 


— Ponson du Terrail — 


El îi sărută în tăcere mâna şi rămase în picioare înaintea ei. 

— Dumnezeule! spuse ea, ce aveţi, domnule conte? sunteţi 
palid ca un mort! Aţi venit să-mi aduceţi veşti proaste? 

El clătină încet din cap: 

— Liniştiţi-vă, doamnă, spuse el. Vin să vă cer o întrevedere şi 
să vă denunţ un mare vinovat. 

— Un vinovat? întrebă ea mirată. 

— Eu, spuse el. 

— V-aţi pierdut capul! murmură ea cu-n surâs. Şi cu ce v-aţi 
făcut vinovat? 

— De-o crimă fără nume. 

— Aţi înnebunit? 

— Pentru ca să mă puteţi înţelege, trebuie să mă ascultați cu 
atenţie. 

— Vă ascult... 

— Veţi vedea dacă spun adevărul. Dar, se întrerupse contele, 
trebuie de la început să vă pun o întrebare, una singură. 

— Vă rog... 

— Aţi întâlnit vreodată un englez cu numele de sir Arthur 
Collins, un gentleman gras, cu o mină grotescă, cu faţa roşie, cu 
părul roşcat ca flacăra, un om totdeauna îmbrăcat cu o haină 
albastră şi cu o vestă de nankin? 

— Într-adevăr, răspunse Hermine, puţin surprinsă de 
întrebare, am impresia că am auzit acest nume şi am zărit pe 
undeva acest personaj. Da, da, îmi aduc aminte. L-am cunoscut 
la balul marchizei Van Hop. 

— Şi, întrebă contele, numai acolo l-aţi văzut? 

— Bineînţeles. 

— Nu l-aţi mai întâlnit niciodată? 

— Niciodată... 

— Atunci, murmură contele, a minţit şi acest lucru este foarte 
straniu. 

Aceste cuvinte o mirară foarte mult pe doamna Rocher. 

— Dar ce vreţi să spuneţi, întrebă ea, şi ce minciună putea să 
vă spună necunoscutul? 

— Acest om pretinde că v-a iubit, v-a adorat şi că nu i-aţi 
acordat nici un fel de atenţie. 

Ea surâse. 

— Un lucru este sigur, nu l-am văzut în viaţa mea decât o 
singură dată. 

Dar contele rămânea sumbru şi gânditor. 

— Doamnă, reluă el, soţul dumneavoastră nu are duşmani? 

192 


— Clubul valeţilor de cupă — 


Hermine suspină. 

— Fernand este un om foarte bun, cum să aibă duşmani? 

— Totuşi, continuă domnul de Château-Mailly, este fără 
îndoială că el are în acest om un inamic implacabil care-l urăşte 
de moarte. Acest inamic este cel despre care vreau să vă 
vorbesc: sir Arthur Collins. 

— Dar este imposibil! strigă doamna Rocher în culmea mirării. 

— Nimic nu este mai adevărat. 

— Cum! acest om pe care abia îl cunosc... 

— Poate îl cunoaşte soţul dumneavoastră? 

— Nici asta nu se poate, căci îmi aduc foarte bine aminte că 
atunci când eram la doamna Van Hop, soţul meu mi l-a arătat cu 
indiferenţă: „lată un personaj straniu”. 

— Sunt în plin mister! gândi contele. 

Şi apoi reluă: 

— Ei bine! ascultați. La balul doamnei Van Hop, în timp ce 
dumneavoastră dansaţi, sir Arthur Collins - care nu cunoştea pe 
nimeni sau cel puţin nimeni nu-l cunoştea pe sir Arthur Collins - 
chemă un invitat pe numele său, spre marea mirare a acestuia. 
Acest invitat al marchizei era un tânăr plin de ambiţie. Un unchi 
milionar era pe punctul să-l dezmoştenească prin contractarea 
unei căsătorii ridicole şi ruşinoase. 

„— Domnule, îi spuse sir Arthur Collins, aş putea să vă fac un 
mare serviciu, să împiedic căsătoria unchiului dumneavoastră şi- 
n felul acesta să împiedic să vă pierdeţi moştenirea. Nu pun 
decât o singură condiţie...” 

„— Care? întrebă acesta.” 

„— Sunteţi tânăr, purtaţi un nume ilustru, probabil că plăceţi 
femeilor pe care le întâlniți în societate, dar în special celor 
disperate şi abandonate de soţi.” 

Şi cum interlocutorul său, surprins de acest demers, nu spuse 
nimic, sir Arthur continuă: 

„— Această femeie, urmă el, pe care am iubit-o ca un nebun, 
m-a gonit. Niciodată dragostea nu mi-a mai atins inima şi aş fi 
răzbunat dacă ea v-ar iubi şi ar cunoaşte toate torturile 
dragostei...”. 

Contele se opri un moment, zdrobit de propriile lui mărturisiri. 
Apoi se aşeză în genunchi înaintea doamnei Rocher şi continuă: 

— Acest om, doamnă, căruia sir Arthur îi propusese asemenea 
târg, acest om a cărui onoare era până atunci nepătată, nu a 
înţeles ce infamie trebuia să comită. Copil al secolului XIX, 


193 


— Ponson du Terrail — 


aparținând acestei generaţii de petrecăreţi care se joacă cu 
virtutea femeilor şi-şi numără cu orgoliu cuceririle, el nu vedea în 
această combinaţie decât o tânără şi frumoasă femeie care 
trebuia consolată, şi acceptă propunerea lui sir Arthur. Ori, 
continuă contele aplecându-şi fruntea ca un criminal, acest om 
care-şi dezonora blazonul, acest mizerabil care trebuia să joace 
rolul diavolului pe lângă înger, - acest om sunt eu... 

Şi îşi aplecă mai mult capul. În felul acesta mândrul gentilom 
cerea iertare cu o nobilă şi impresionantă umilinţă. 


Capitolul LXXI 


Hermine ascultă această revelaţie cu o mirare crescândă, 
întrebându-se dacă nu visa cumva şi dacă era posibil ca bărbatul 
pe care cu câteva minute mai înainte îl considera un prieten 
devotat, să poată unelti împotriva ei. 

Ea nu găsi nici un cuvânt să-i răspundă, mulţumindu-se pentru 
început să-l privească pe domnul de Château-Mailly cu o mirare 
dureroasă. 

Contele avu curajul să continue. 

— Şi femeia către care am îndrăznit să ridic o privire necurată, 
doamnă, sper că aţi ghicit, nu-i aşa? sunteţi dumneavoastră... 

Hermine continuă să tacă. 

— Englezul mi-a spus, urmă el, că femeia pe care trebuie s-o 
determin să mă iubească, va fi aceea al cărei soţ va avea o 
ceartă în aceeaşi seară, la masa de joc. 

Doamna Rocher tresări. 

— Vedeţi, doamnă, că sir Arthur ştia dinainte că domnul 
Rocher va avea o ceartă, că va ajunge la un duel în cursul căruia 
va fi probabil rănit... Şi, urmă contele cu o voce surdă, toate 
acestea le ştiam şi eu... când m-am prezentat aici pentru prima 
dată... Ah! se întrerupse contele, sunt un mizerabil şi merit 
disprețul dumnea-voastră; dar în ultimul moment m-am căit de 
cele făcute şi de data aceasta vreau să vă salvez! 

Era atâta francheţe, disperare, remuşcare în accentul şi 
atitudinea contelui, încât tânăra femeie fu mişcată. 

— Domnule, îi spuse ea, căinţa dumneavoastră este pe 
măsura greşelii. Nu vă fie frică, nu vă voi disprețul, nici nu vă voi 
uri, ridicaţi-vă... vă iert. 

Domnul de Château-Mailly avu un strigăt de bucurie: 

— Acum, spuse el, acest om mă poate ruina şi mă poate 

194 


— Clubul valeţilor de cupă — 


dezonora! 

— Să vă dezonoreze? întrebă ea cu mirare. De ce? Şi în ce 
mod? 

— Doamnă, răspunse contele cu gravitate, acest bărbat mi-a 
cerut un jurământ, cel mai solemn din toate, cuvântul meu de 
onoare; şi eu am făcut acest jurământ, trebuia să devin 
instrumentul pasiv al acestui mizerabil, să-l ascult orbeşte, într- 
un cuvânt să fiu sclavul lui. Tot ceea ce am făcut, tot ceea ce am 
spus de cincisprezece zile încoace, mi-a fost dictat de el. Dar în 
acelaşi timp în care vă înşelam, mă simţeam atras către 
dumneavoastră de o prietenie respectuoasă şi a venit o zi, 
această zi a fost ieri, când n-am mai rezistat şi când, având de 
ales între a deveni un sperjur şi a face crima de a vă distruge 
căminul şi viaţa, am preferat sperjurul... leri, continuă el, am 
gonit pe acest mizerabil din casa mea, dându-i voie ca mâine să 
mă insulte dacă va crede că are dreptul, comunicându-i hotărât 
că nu mai vreau să fiu complicele lui. 

Şi apoi domnul de Château-Mailly, care-şi mărturisise cu 
nobleţe greşeala, avu curajul să intre în mii de amănunte 
căutând împreună cu tânăra femeie să ghicească ce mobil 
misterios putea să aibă acest necunoscut pentru a o urmări cu 
atâta ură. 

— Domnule conte, spuse ea, aţi fost mai mult uşuratic faţă de 
mine decât vinovat şi aţi avut dreptate să spuneţi mai înainte că 
bărbaţii din secolul nostru sunt lipsiţi de principii în acţiunile lor 
faţă de femei. Căinţa pe care aţi dovedit-o, interesul pe care 
mărturisiţi că mi-l purtaţi, îmi dovedesc în suficientă măsură că 
nu aţi merita să vă neîndreptăţesc şi vă iert din toată inima că 
aţi crezut că în momentul în care voi fi supărată pe soţul meu 
pentru că şi-a încălcat jurămintele faţă de mine, le voi călca în 
picioare şi eu pe ale mele. Aţi vrea să fiţi prietenul meu? 

Contele îngenunche înaintea ei. 

— Sunteţi un înger de bunătate şi virtute, murmură el. 

— Nu, spuse ea cu-n surâs de nedescris, nu sunt un înger, 
sunt pur şi simplu o femeie cinstită. 

Şi ea îi făcu semn să se ridice şi să se aşeze pe un scaun din 
apropiere. 

— Mi-aţi îngăduit să mă numesc prietenul dumneavoastră, 
spuse el, vreţi acest lucru într-adevăr? Doriţi ca după ce am fost 
un complice atât de odios în provocarea nenorocirii dumnea- 
voastră, să-mi dedic timpul, viaţa, ultima mea picătură de sânge 


195 


— Ponson du Terrail — 


ca să repar greşeala făcută? 

Ea clătină trist din cap. 

— Fernand, spuse ea, este un sărman bolnav a cărui boală nu 
este, probabil, fără remediu, dar a cărui vindecare va veni numai 
cu timpul... Să sperăm... 

— Aveţi dreptate, murmură contele, trebuie să speraţi... este 
imposibil să nu vină ora în care el să-şi dea seama că adevărata 
fericire este aici... la picioarele dumneavoastră... 

Şi contele ridicându-se, sărută mâna Herminei şi plecă cu 
sufletul împăcat. 

— Cred, gândi el pe drum, că pot să mă consider din nou un 
om cinstit. 

După plecarea domnului de Château-Mailly, Hermine izbucni 
în lacrimi. 

În prezenţa acestui bărbat care venise să-şi mărturisească 
greşelile, ea avusese o putere sufletească pe care femeile nu o 
găsesc decât rareori; dar rămasă singură, toate durerile care-i 
sfâşiau inima reveniră din plin. Până acum, în mijlocul 
suferințelor sale, a torturilor de fiecare zi, tânăra femeie fusese 
susţinută de speranţa că un prieten veghea asupra ei, că el lucra 
cu ardoare pentru a-i reda fericirea căsătoriei; şi iată că tocmai 
acest prieten în care crezuse, pe care contase, s-o deziluzioneze 
în câteva cuvinte. Reieşea că soţul ei nu fusese ademenit pur şi 
simplu de o femeie stricată, ci totul era o lucrătură pusă la cale 
de mâna invizibilă a unui crâncen inamic. Cine putea fi acest 
geniu al răului? Toată seara Hermine nu făcut altceva decât să-şi 
repete această întrebare şi nu putu să-i găsească răspunsul. Ea 
nu ştia ca Fernand să aibă vreun duşman. Cum putea ea să se 
gândească că acest englez grotesc, pe care-l descrisese domnul 
de Château-Mailly şi pe care abia îl zărise la balul doamnei Van 
Hop, ar fi avut vreo legătură cu infamul Andréa? 

lşi petrecu seara singură, aşteptându-şi soţul care nu se 
întorsese la cină. Noi ştim că el cina atunci cu Turquoise. 

Către orele zece, ţârâitul soneriei o făcut să tresară, în timp ce 
stătea lângă leagănul fiului ei; apoi auzi un pas cunoscut în 
anticameră, uşa se deschise şi Fernand apăru în prag. 

El se îndreptă către soţia sa şi îngenunche: 

— lubito, îi spuse el, cu o voce tremurătoare, dacă ţi-aş jura că 
voi consacra toate ceasurile vieţii mele ştergerii răului pe care ţi 
l-am făcut, mă vei putea ierta? Mă vei mai iubi? 

— Mai întrebi?... Mai întrebi?... 

Fericirea se reinstala sub acoperişul căminului lui Fernand şi al 

196 


— Clubul valeţilor de cupă — 


Herminei, tatăl şi mama se întoarseră plini de bucurie spre 
leagănul unde dormea copilul lor. 


Capitolul LXXII 


L-am pierdut din vedere pe sir Williams din momentul în care 
sărise pe fereastra salonului care dădea în grădină, făcând acel 
salt periculos, riscând a-şi frânge gâtul. 

O misterioasă protecţie, venită fără îndoială din infern, părea 
că-l apără pe acest om. Căzu în picioare nevătămat, norocul vru 
ca pământul înmuiat în acest colţ să amortizeze violenţa 
căzăturii. 

Se ridică puţin ameţit, se pipăi, îşi mişcă braţele şi picioarele 
pentru a se asigura că nu este rănit şi că nu-şi rupsese nimic; 
apoi, satisfăcut de examen, începu s-alerge prin grădină şi nu-şi 
încetini fuga decât atunci când reuşise să parcurgă o mare 
distanţă faţă de casa şi de locul unde căzuse. In acel moment se 
opri şi încercă să se orienteze. 

Noaptea era întunecoasă şi ceţoasă. Oricine altcineva decât 
sir Williams ar fi fost fără îndoială derutat. Dar văzându-se salvat 
şi sănătos, în afara amenințării pistolului tânărului rus şi al 
cuţitului lui Leon Rolland, el îşi regăsi sângele rece şi prezenţa de 
spirit. 

Sir Williams cunoştea la perfecţie topografia grădinii care era 
în genul unui parc englezesc. Ştia că o lungă alee circulară ducea 
la o poartă care dădea pe o stradă, mai totdeauna pustie la acea 
oră. Fără îndoială că această ieşire era închisă cu cheia, dar 
pentru el acesta era un amănunt de mică importanţă. Să 
deschidă o poartă, să desfacă o broască, erau bagatele pentru 
un bărbat pe care spărgătorii din Londra îl socotiseră cândva 
şeful lor şi care făcuse minuni în acest domeniu, chiar la New 
York. El ajunse deci la această alee circulară, o parcurse foarte 
liniştit, preocupat în primul rând de a reflecta, dar şi de a se 
întoarce din când în când pentru a asculta zgomotele care ar 
veni din casă, încercând să ghicească prin mişcarea luminilor din 
spatele ferestrelor ce se mai întâmplă. 

Luminile se aprindeau şi se stingeau şi înţelese că o mare 
agitaţie domnea în întreaga casă. În acelaşi timp făcu 
următoarele reflecţii: 

— Baccarat şi-a ţinut toate promisiunile şi eu am fost păcălit 


197 


— Ponson du Terrail — 


ca un neghiob. Acum este evident că dacă nu scap foarte repede 
de ea, sunt un om pierdut. Cu condiția ca Rocambole să nu se 
lase prins... Dacă-l prind, s-ar lăsa mai curând ucis decât să 
spună vreun cuvânt care ar destăinui secretele noastre; dar lipsit 
de el, aş fi silit să mă demasc şi să acţionez chiar eu. Şi-atunci... 

La acest gând, câteva picături de sudoare apărură pe fruntea 
lui sir Williams. Această voinţă de oţel, căreia greutăţile 
întâmpinate n-au putut să-i micşoreze energia, se dedicase 
numai acestei răzbunări pe care o meditase mult timp şi cu 
multă migală. Tot restul nu mai avea din punctul său de vedere 
decât o importanţă relativă. 

Exista un bărbat împotriva căruia sir Williams avea o ură 
implacabilă, mortală, un bărbat pe care voia să-l lovească în 
onoarea lui, în puterea lui, în iubirea lui, în viaţa lui: Armand! 
Ceilalţi: Leon Rolland, Fernand Rocher, Hermine şi Cerise, aceste 
patru fiinţe pe care le urmărise şi care în ultimul moment îi 
scăpaseră, nu erau decât nişte figuranţi în această mare dramă 
pe care el o regiza în toate detaliile şi căreia îi pregătea ciudate 
peripeții... Dar Armand!... Armand - omul care-i luase tot, omul 
pe care-l ura aşa cum doar satana poate urî paradisul - nu 
trebuia să-i scape... 

lar gândul că Rocambole căzuse ca şi el într-o cursă, îi dădea 
amețeli lui sir Williams. 

— Fernand a scăpat, gândi el; dar dacă şi Armand îmi scapă!... 
Vai! cred c-o voi ucide pe Baccarat cu mâna mea. 

În ajun, când îi dăduse instrucţiunile sale, sir Williams stabilise 
că după ce îl va introduce în casă pe Leon cuprins de furioasa lui 
nebunie, Rocambole să părăsească imediat imobilul din strada 
Ville l'Evêque şi să se întoarcă acasă unde să-l aştepte pe sir 
Williams. 

Baronetul se gândi că, în timp ce Baccarat era ocupată cu el, 
complicele său putea foarte bine să plece liniştit, fără să 
întâlnească nici un obstacol. 

Această speranţă pătrunse în adâncul inimii lui chiar în 
momentul când ajunsese la mica poartă a grădinii, închisă de 
două ori şi de o soliditate neobişnuită. 

În mijlocul întunericului care-l înconjura, fugarul îşi putu da 
seama numai prin pipăit de dificultatea deschiderii acestei porţi. 

În fuga-i precipitată nu avusese timp să-şi ia pumnalul pe care 
Baccarat îl obligase să-l arunce în mijlocul salonului. Sigur că 
acest pumnal i-ar fi fost de mare ajutor pentru a deschide 
broasca sau a forţa zăvorul. Dar el avea o mică trusă de chei şi 

198 


— Clubul valeţilor de cupă — 


începu să le încerce una câte una. Norocul vru ca una dintre ele 
să pătrundă în broască şi deschise astfel fără greutate poarta. 

Oricare altul, în afară de Andrea, ar fi fugit direct în stradă 
lăsând poarta deschisă. 

Dar baronetul era un om prudent, care se gândea la toate, 
chiar în momentele cele mai grele. 

— Poate că, gândi el, voi avea nevoie într-o zi să mă reîntorc 
în această casă la fel de discret cum am ieşit şi trebuie să amo 
cheie. Deci îşi alese cheia, o separă de celelalte, încuie poarta la 
loc şi plecă. 

Odată ajuns în stradă, el se găsea departe de Baccarat şi de 
cei care ar fi putut să-l urmărească. 

Ajunse în piaţa Beauvau, urcă de-a lungul foburgului pe jos şi 
se îndreptă către Rocambole pe care voia să-l vadă neapărat. 

Când ajunse la casa subalternului său, valetul îi spuse: 

— Domnul viconte este acasă! 

Şi îl introduse imediat înăuntru. _ 

Sir Williams respiră zgomotos. Deci nu era totul pierdut. Intr- 
adevăr, Rocambole părăsise foarte prudent casa din strada Ville 
l'Evêque, imediat ce Léon Rolland intrase. Având încredere în 
geniul lui sir Williams, el nu se îndoi nici un moment că lucrurile 
se vor petrece exact aşa cum prevăzuse acesta; şi ca orice om 
care găseşte că este inutil de a se compromite, reveni în grabă 
acasă unde scăpă de costumul său de vizitiu. Apoi, îmbrăcat într- 
un halat de casă, ceru masa. 

— Sunt foarte liniştit în ceea ce priveşte soarta maestrului, 
gândi el. Probabil că a fugit cu scrisorile de schimb. După ce 
Leon Rolland îl va asasina pe Fernand, Turquoise şi asasinul se 
vor aranja cum vor putea. 

Falsul vizitiu reuşi în zece minute să facă să dispară culoarea 
roşie care îi acoperea faţa, ascunse tot echipamentul de 
deghizare, aşa că în momentul în care complicele său intră, îl 
văzu aşezat lângă foc, cu-n trabuc în gură, în halat şi în papuci... 

Liniştea elevului său constitui pentru sir Williams o dovadă că 
acesta nu bănuia nimic din groaznicul eşec. 

Sir Williams era însă foarte palid, cu tot fardul care-i acoperea 
obrazul; privirea era posomorâtă, aproape rătăcită. 

Cum îl văzu, Rocambole strigă: 

— Dumnezeule! dar ce ai? Ce s-a întâmplat? 

— S-a întâmplat, răspunse sir Williams cu o voce surdă, că 
suntem învinşi şi traşi pe sfoară... 


199 


— Ponson du Terrail — 
— Învinşi!?! 
— De o femeie, adăugă banditul, cu o amară ironie. Este de 
neînțeles... 
— Chiar că nu înțeleg, murmură Rocambole al cărui obraz 
deveni livid, într-atât îl emoţionă acest prim eşec încercat de 
către sir Williams, geniul în care el avea o încredere oarbă. 


Capitolul LXXIII 


Un moment de tăcere se lăsă între aceşti doi bărbaţi, strâns 
legaţi prin crimele lor. Se priviră amândoi ca un general şi un 
locotenent, care analizează situaţia după o luptă pierdută. 

Rocambole era elevul, braţul drept al lui sir Williams; până aici 
avusese o încredere oarbă în el, în geniul său; o încredere fără 
margini în resursele acestui spirit, totdeauna gata să domine 
situaţiile cele mai disperate. 

Dacă altul decât însuşi sir Williams ar fi venit să-i spună: 
„Căpitanul a fost învins”, ar fi ridicat din umeri şi nu ar fi putut să 
creadă. Dar chiar şeful îi spunea: „Am fost învinşi şi încă învinşi 
de o femeie!”. 

Până acum sir Williams nu intrase încă în amănuntele 
înfrângerii, dar atitudinea sa mohorâtă, tristeţea, privirea care 
trăda un amestec de mânie şi descurajare, erau atât de 
elocvente, încât elevul se îndoi pentru prima oară cu privire la 
puterea acestui infailibil maestru şi se întrebă dacă nu venise 
momentul de a-i abandona flamura. 

Oare ghicea sir Williams gândurile care-i treceau prin cap prie- 
tenului său? Sau dădu ascultare unei reacţii fireşti de 
îndrăzneală, care apare la cei tari după o înfrângere? in orice 
caz, fapt este că îşi ridică imediat capul, şi privirea sa căpătă 
acea strălucire felină în care se putea citi energia periculoasă 
consacrată de douăzeci de ani slujirii răului. 

— Am fost învinşi, dar nu este încă totul pierdut... Va veni şi 
rândul nostru! 

După această tiradă, povesti în câteva cuvinte, pe un ton sec, 
evenimentele cunoscute de altfel şi de noi. Nici Cezar, în timp ce 
îşi dicta „Comentariile”, n-ar fi fost mai calm şi mai laconic. 

Rocambole îşi ascultă maestrul până la capăt fără să-l 
întrerupă. Apoi, pe măsură ce calmul reveni pe faţa şi-n vocea lui 
sir Williams, discipolul îşi regăsi şi el atitudinea liniştită şi 
prezenţa de spirit. 

200 


— Clubul valeţilor de cupă — 


— Într-adevăr, unchiule, spuse el, am fost bătuţi şi Baccarat 
are un cap serios, de care trebuie să ne ferim. Dar aşa cum 
singur zici, nu este decât o bătălie pierdută. 

— Asta-i şi părerea mea. 

— Deci să trecem la a doua bătălie. 

— A doua, murmură sir Williams a cărui voce în aparenţă 
liniştită, ascundea furtuni, a doua este că trebuie ca atât Armand 
cât şi Baccarat să se târască la picioarele mele. 

Rocambole îl privi pe sir Williams şi înălţă liniştit din umeri. 

— Ai altă părere? întrebă acesta. 

— Unchiule, spuse pretinsul viconte suedez, încep să te cred 
monoman. 

— Ce-ai spus? 

Şi sir Williams accentuă aceste cuvinte cu iritarea unui 
superior pe care un subaltern îndrăzneşte să-l critice. 

— Am spus monoman, repetă sec Rocambole, şi voi explica 
imediat termenul: ai căpătat mania răzbunării! 

Sir Williams tresări, îl privi pe Rocambole şi tăcu. 

— Adică, urmă fiul adoptiv al văduvei Fipart, uiţi prea mult 
adevărata viaţă pentru imaginaţiile tale, uiţi proza pentru poezie. 
Răzbunarea este cu adevărat plăcerea zeilor, dar zeii erau 
nemuritori şi aveau timp să-şi consacre eforturile lor acestei 
recreări. Noi suntem, dimpotrivă, sărmani muritori, putem să ne 
gândim şi la răzbunări; asta nu este un motiv pentru a neglija 
aceste afaceri în folosul răzbunării. 

— Ce vrei să spui? întrebă sir Williams. 

— Ceea ce este mai trist din înfrângerea de astă seară, este 
pierderea celor două milioane în scrisori de schimb. Tu însă 
regreţi mai mult că n-a murit Fernand, decât că ai pierdut 
milioanele. 

— E adevărat, spuse sir Williams a cărui privire scânteia 
furioasă. Cât îl urăsc! 

— Asta se datoreşte, observă Rocambole, faptului că eşti într- 
adevăr un mare senior, un aristocrat, un om de gust, de geniu, 
mult mai rasat decât mine. Servitorul tău, dimpotrivă, vicontele 
de fabricaţie, dar de fapt copil al străzilor Parisului, om pozitiv 
înainte de toate, ar fi fost mai puţin afectat de fericirea lui 
Fernand Rocher, dacă ar fi avut cele două milioane în buzunar. 

Fu rândul lui sir Williams să ridice din umeri. 

Dar acest gest de dezaprobare nu-l descumpăni pe 
Rocambole. El continuă liniştit: 


201 


— Ponson du Terrail — 


— Înţeleg foarte bine că-l urăşti de moarte pe acest filantrop 
care este Armand de Kergaz, pe acest om care în mod legal te-a 
furat şi a cărui virtuoasă intervenție te-a făcut să pierzi cele 
douăsprezece milioane ale domnului Kermor de Kermarouet. Din 
această cauză îţi dau voie să-i pregăteşti orice răzbunare. Poţi să 
sacrifici interesele „Valeţilor de Cupă”, prosperitatea noastră, 
banii noştri, tot. Sigur că aş fi personal lovit, dar în fond tu eşti 
şeful... şi şefului trebuie să-i acorzi toate onorurile! Dar Fernand 
Rocher, Léon Rolland, Cerise, Hermine, Baccarat, toţi aceştia... 
Să fim serioşi! continuă Rocambole, aruncându-şi mucul în foc; 
să-i privim în trecere dacă avem timp, dar să nu le facem cinstea 
de a neglija pentru ei afacerile noastre cele mai serioase. lată 
care-i punctul meu de vedere. 

Şi bătrânul ştrengar al Parisului îl privi cu neruşinare pe sir 
Williams, care - gânditor în continuare - ascultase acest discurs 
cu o atenţie deosebită. 

— Bine! Dar până la urmă, după judecata ta, ce trebuie să 
facem? întreabă sir Williams. 

— Să ne gândim la cele cinci milioane ale frumoasei Dai- 
Natha. 

— Asta-i adevărat, spuse Andrea. 

— Şi timpul ne cere să gândim repede. 

— De câte zile a băut Dai-Natha otrava? 

— Mâine se va scurge cea de-a patra zi. 

Sir Williams sări din scaun. 

— Ai dreptate. Intr-adevăr am uitat totul pentru a mă ocupa 
de răzbunarea mea. Acum nu mai avem nici un minut de pierdut 
şi dacă marchiza nu va muri în trei zile, atunci Dai-Natha va fi 
cea care va pleca pe lumea cealaltă şi în acest caz cele cinci 
milioane vor urma, pentru noi, drumul scrisorilor de schimb. 

— In consecinţă, unchiule, aprobă Rocambole, s-o lăsăm 
pentru moment pe Baccarat liniştită. 

— Aşa şi trebuie. 

— A propos, te-a recunoscut? 

— Nu. 

— Te gândeşti cumva că te bănuieşte? 

— Asta-i altceva, spuse baronetul. N-am de unde să ştiu. 
Femeia asta este un mister pentru mine. 

— Un mister, spuse Rocambole, a cărui cheie o vom avea cât 
de curând. 

— Prin cine? 

— Prin Cherubin. 

202 


— Clubul valeţilor de cupă — 


— Chiar crezi acest lucru? 

— Evident: l-a primit de două ori, el a renunţat aparent la 
pariu, contele îl crede dat la o parte şi totuşi Baccarat îi deschide 
uşa casei sale la orele unsprezece seara. 

— La naiba! exclamă sir Williams, căruia îi trecu o idee prin 
cap. Înseamnă că am fost descoperit. 

— De ce? 

— Pentru că este posibil ca Baccarat să fie de-acum pe urmele 
afacerii Van-Hop. Crezi în mod serios că l-ar putea iubi pe 
Cherubin? 

— Acesta este un lucru care se mai poate examina, spuse 
Rocambole. 

Sir Williams nu răspunse. Cu fruntea ascunsă în mâini, rămase 
pradă unei meditații profunde. Şi când, în sfârşit, ridică capul şi-l 
privi pe Rocambole în faţă, o frază îi scăpă printre buze: 

— Părerea mea este, spuse el, că trebuie neapărat să ne 
descotorosim de Baccarat sau suntem pierduţi. 

— Amin! spuse Rocambole. 

Şi cei doi bărbaţi rămaseră unul în faţa celuilalt, preocupaţi de 
următoarea problemă: cum să rezolve distrugerea redutabilei lor 
inamice, fără să se piardă din vedere afacerea Van-Hop. 

Sir Williams era într-adevăr acel om de spirit inventiv, pentru 
care nu există nici un impas imposibil de depăşit şi care găseşte 
întotdeauna, în câteva minute, mijloacele de rezolvare a celor 
mai grele dificultăţi. După un minut de gândire îşi ridică privirea, 
un surâs îi apăru pe buze, acel surâs diabolic şi crud care-i 
apărea întotdeauna când pregătea una din infernalele lui 
combinaţii. 

— Prietene, spuse el complicelui său, vei observa că devin un 
om rezonabil, un om pozitiv cum spui tu. 

— Bravo! spuse Rocambole cu un ton batjocoritor. 

— Aşa că, dacă n-aş da ascultare decât instinctelor mele de 
artist, urmă sir Williams, mi-ar face plăcere s-o văd pe Baccarat 
suferind cele mai neaşteptate lovituri. 

— Aiurea! spuse batjocoritor Rocambole. 

— Dar, timpul nu aşteaptă şi trebuie să lucrăm repede. 

— Deci, cum vom proceda? 

— S-o ucidem pur şi simplu, fără să-i dăm timp nici măcar să 
strige. 

— Prin ce mijloc? Cu o lovitură de pumnal? 

— E periculos! întâi trebuie să găsim un bărbat sigur, căci - 


203 


— Ponson du Terrail — 


îmi închipui - nici tu şi nici eu nu vrem să acționăm personal... 

— Bineînțeles că nu. 

— Odată Baccarat ucisă în casa ei şi marchiza omorâtă de 
către soțul ei, două zile mai târziu, acestea vor constitui două 
crime care vor deschide ochii justiţiei şi ne vor obliga, poate, să 
părăsim din nou ţara... 

— Şi crezi c-ar fi bine s-o strangulăm? întrebă Rocambole. 

— Nici vorbă. 

— Să o otrăvim? 

— Da, confirmă sir Williams cu-n semn din cap, însoţit de un 
surâs îngrozitor. 

— O să fie greu, unchiule. 

— Crezi? 

— În primul rând nu avem nici un om de-al nostru în casa din 
strada Moncey. Toţi servitorii lui Baccarat îi sunt credincioşi. 

— Acesta este un amănunt. 

— Un amănunt care mi se pare foarte important. 

— Îl uiţi pe Chérubin? 

— E foarte grav ceea ce spui. 

— Grav, din ce punct de vedere? 

— Te gândeşti la Chérubin pentru a o otrăvi pe Baccarat? 

— Da, aşa mă gândesc. 

— Nu ai deloc dreptate, unchiule. 

— De ce? 

— Pentru că el vrea să-şi câştige pariul, ori dacă Baccarat ar 
muri, el ar pierde cinci sute de mii de franci şi ar rămâne la 
discreţia contelui Artoff. 

Sir Williams începu să râdă. 

— Rămâi întotdeauna tânăr, spuse el. 

— Totuşi am spus un lucru foarte bine gândit. 

— Aşa ar fi dacă am avea naivitatea de a-i spune lui Cherubin: 
„Baccarat a ta ne jenează şi trebuie să ne debarasezi de ea”. Dar 
există un mijloc de a-l face pe Cherubin s-o otrăvească fără ca 
măcar să ştie ce face. 

— Sunt curios să ştiu cum, spuse Rocambole. 

— Ai să ştii imediat. Dar, se întrerupse sir Williams, trebuie să 
ai undeva fiola aceea mică, albastră pe care am adus-o din 
America... 

— Otrava băştinaşilor? 

— Da. 

— Sigur că o am. E chiar aici, spuse el, indicând cu degetul 
sertarul unui scrin din fumoar. 

204 


— Clubul valeţilor de cupă — 


— Tu ştii foarte bine, reluă sir Williams, că două picături din 
această otravă - care nu există în Europa şi pe care numai Pieile 
Roşii o cunosc - amestecată cu apă, creează un amestec atât de 
otrăvitor, încât este suficient numai mirosul acestui amestec ca 
omul să moară. 

— Ştiu acest lucru, unchiule. 

— Dar ceea ce tu nu ştii probabil, continuă sir Williams, sunt 
ciudatele efecte ale acestei otrăvi, care ucide prin simplă 
aspirație. În primul rând moartea nu este instantanee. De obicei, 
se moare după douăzeci şi patru sau treizeci de ore. Cei atinşi de 
această otravă, se manifestă printr-un acces de veselie care 
degenerează imediat într-o logoree enormă... Omul care a 
aspirat otrava simte un fel de beţie care-i dezleagă limba, îl face 
să-şi uite măsura şi să dezvăluie secretele care până atunci le-a 
înmormântat cu grijă în adâncul sufletului său. Această febră 
durează aproximativ două ore, apoi o atitudine de descurajare, 
urmată puţin câte puţin de o oboseală morală şi fizică, atitudine 
apropiată de marasmul oamenilor care abuzează de haşiş. Din 
acest moment, forţele fizice şi capacităţile intelectuale slăbesc 
puţin câte puţin. De fapt nu se moare, ci omul se stinge. 

— Sunt de acord, spuse Rocambole. Este cel mai bun mijloc 
pentru a ne debarasa de Baccarat. 

— Fără îndoială, spuse sir Williams, cu atât mai mult cu cât 
vom afla prin Cherubin şi secretul comportării ei. 

— Dar mă îndoiesc că domnul Oscar de Verny va consimţi la 
această otrăvire. 

— Scumpul meu amic, spuse cu răceală sir Williams, dacă aş 
vrea aş putea să-l oblig să consimtă la orice, dar găsesc mai 
rezonabil să-l facem să acţioneze ca un instrument pasiv şi 
necunoscător al adevăratelor consecinţe. 

— Şi cum vom face? 

— Foarte simplu. Vei merge mâine dimineaţa la un vânzător 
de parfumuri şi vei cumpără un flacon cu apă de colonie. 

— Bun. Şi apoi? 

— Apoi te vei întoarce acasă, îţi vei pune mănuşi şi o mască. 
Dar fii atent, cu jucăria asta trebuie să-ţi iei toate precauţiile. 

— Bine, bine. Şi apoi? întrebă Rocambole. 

— Apoi vei desface dopul sticlei cu colonie şi apoi fiola; vei 
vărsa în flacon două picături din conţinutul fiolei în sticla cu apă 
de colonie şi apoi vei reînchide sticla cu precauţie. 

— Foarte bine! am înţeles. 


205 


— Ponson du Terrail — 


— După care îi vei da acest flacon lui Chérubin şi îi vei spune 
astfel: „Nu ştiu cât de departe ai ajuns cu Baccarat şi când te va 
iubi, dar sunt convins că dacă va respira zece secunde mirosul 
acestui flacon, va avea pe loc o febră nervoasă şi după zece 
minute te va adora”. 

— lată o idee formidabilă, pot să te felicit pentru ea. 

— Acum, continuă sir Williams calm şi puţin sensibil la elogiile 
elevului său, să vorbim despre ceea ce numeşti tu afaceri 
serioase. 

— Vrei să vorbim despre Dai-Natha? 

— Da. 

— Trebuie să merg s-o văd? 

— Fără îndoială şi am să-ţi dau instrucţiunile mele. 

După care cei doi complici avură o lungă discuţie căreia nu-i 
nevoie să-i dezvăluim detaliile, dar trebuie să ştim că marchiza 
Van Hop fu condamnată. 

Vom afla imediat ce plan îngrozitor a conceput acest demon, a 
cărui îndrăzneală nu dădea înapoi în faţa greutăților. 


Capitolul LXXIV 


A doua zi după ce Rocambole şi sir Williams, chibzuind 
profund, hotărâră uciderea lui Baccarat, domnul Oscar de Verny, 
vulgar denumit Cherubin, se pregătea să iasă de acasă către 
orele zece dimineaţa, când valetul îi aduse un bileţel parfumat, 
închis într-un plic violet pal, pe care i-l dăduse un lacheu în 
livrea. 

Tânărul se aşeză într-un fotoliu, mirosi delicatul parfum pe 
care-l exala plicul şi înainte de a rupe ceara care închidea plicul, 
îşi spuse: 

— Acesta trebuie să provină fie de la Baccarat, fie de la 
marchiză. 

După ce rupse ceara care nu purta nici un sigiliu, Cherubin 
despături o scrisoare care nu avea nici o semnătură şi citi: 


„Sunt destul de mulțumită de dumneavoastră şi voi şti să vă 
răsplătesc. Ați păstrat secretul pe care vi l-am încredinţat! Chiar 
în localul clubului v-aţi căit de conduita dumneavoastră şi aţi 
renunțat la pariu. Porumbelul meu doarme greu şi cred că... aş 
putea fi recunoscătoare... Astă seară la orele unsprezece, prin 
grădină. Poarta va fi deschisă”. 

206 


— Clubul valeţilor de cupă — 


— La naiba! exclamă Chérubin. Această scrisoare nu este 
semnată, dar Baccarat şi-a înscris numele prin fiecare cuvânt. 
Cred că am câştigat pariul... Dacă domnul conte de Artoff este 
un om corect, îmi va număra mâine cinci sute de mii de franci în 
bilete de bancă. 

Şi, ascunzând preţioasa scrisoare în buzunar, dădu să iasă, 
când se auzi soneria. 

Un vizitator sosea la domnul Oscar de Verny. 

— Aş paria că e vicontele! îşi spuse el. 

Cherubin nu se înşela. Uşa se deschise şi Rocambole apăru. 
Mondenul de dată recentă era mai vioi ca oricând. Privirea 
calmă, surâsul pe buze, îmbrăcat elegant, cu-n lornion, totul 
indica satisfacția deplină. 

— Bună dimineaţa, dragul meu, zise el, intrând şi întinzând o 
mână protectoare lui Cherubin. Cum merg treburile? 

— Mulţumesc, mă simt minunat, răspunse Cherubin cu-n ton 
mai puţin satisfăcut. 

Rocambole îşi aruncă bastonul într-un colţ şi se aşeză picior 
peste picior. 

— Avem ceva de vorbit? întrebă Chérubin. 

— Da, scumpul meu. 

— Lucruri serioase? 

— Foarte serioase. Vom pierde numai zece minute. După 
aceea, dacă vrei, putem face un tur în Bois de Boulogne. 

— John! strigă domnul Oscar de Verny, pune şaua pe Ebene şi 
deshamă-l pe Trim de la trăsurică. les imediat, călare. 

Servitorul alergă pentru a executa ordinele stăpânului. 

Cherubin se aşeză într-un fotoliu în apropierea vizitatorului 
său. 

— Te ascult, îi spuse el. 

— Scumpul meu, reluă el, vei merge să iei o pană şi să scrii 
ce-ţi voi dicta eu. 

— Cui? 

— Marchizei. 

— Aha! 

În această exclamaţie se simţea un pic de neîncredere. 
Cherubin nu părea prea convins de succesul scrisorii sale. 
Marchiza apărea în ochii lui ca o stâncă de virtute. 

— Scrie deci, spuse elevul vicontelui Andréa, care înţelese cu 
aproximaţie cam ce gândea interlocutorul său. 


207 


— Ponson du Terrail — 
Acesta se apropie de o masă, luă o pană şi aşteptă să i se 
dicteze. Aşezat comod, cu-n calm desăvârşit, Rocambole începu 
să dicteze: 


„Doamnă, 

Dacă un om oarecare v-ar scrie şi v-ar cere în numele vieții lui, 
a fericirii lui, a tot ceea ce are el mai scump, ceea ce vă voi cere 
eu, sunt sigur că nu veţi îndrăzni să-l refuzati, căci sunteţi bună 
precum îngerii cu care semănați. ” 


— Sper, întrerupse Chérubin, ca aceasta să fie o introducere 
excepţională... 

Rocambole continuă, ca şi cum nu ar fi auzit interpelarea lui 
Cherubin. 


„ŞI totuşi, tremur scriind aceste cuvinte, speriat de gândul că 
mă veţi refuza, fiindcă am avut îndrăzneala criminală să ridic 
privirea spre dumneavoastră. 

Totuşi, doamnă, nu este vorba de viața mea sau de fericirea 
mea, căci aceasta este pentru totdeauna pierdută; viața mea 
aparține destinului rătăcitor pe care mi l-am făurit şi care va 
reîncepe pentru mine în momentul în care vă voi spune pentru 
totdeauna adio. 

Dar este vorba de o ființă slabă, fără apărare, de o femeie, 
despre mama mea...” 


— la te uită! exclamă Chérubin, am deci şi o mamă? 
— Aşa se pare, spuse Rocambole râzând, scrie în continuare. 
Şi domnul de Verny îşi reluă pana. 


„Această ființă slabă, această femeie - continuă să dicteze 
Rocambole - va rămâne singură, părăsită de toată lumea, atunci 
când voi părăsi pentru totdeauna pământul Europei. Numai 
dumneavoastră singură, doamnă, puteţi să faceţi foarte mult 
pentru ea şi, aşezându-mă în genunchi, vă implor să acceptați 
rugămintea mea. Îmi veţi refuza oare mâine la orele opt, o 
ultimă întrevedere la doamna Malassis? Multumesc lui 
Dumnezeu, onorabila doamnă este acum în afară de orice pericol 
şi va putea să protejeze cu prezența ei, întrevederea de câteva 
minute pe care o vom avea. 

Poimâine plec spre Le Hâvre, unde am reținut o cabină la 
bordul unei nave care va pleca către Indii. 

208 


— Clubul valeţilor de cupă — 


Îngenunchiat în fata dumneavoastră, aştept - ca un 
condamnat la moarte care-şi aşteaptă grațierea - această 
întrevedere, pe care o  implor adresându-mă inimii 
dumneavoastră nobile.” 


— Cea mai îngrozitoare melodramă, strigă Cherubin, după ce 
scrise ultimul cuvânt al acestei scrisori, e mai puţin umflată 
decât această epistolă. 

— E adevărat, spuse Rocambole, dar asta nu înseamnă că nu- 
şi va produce efectul aşteptat. 

— Crezi acest lucru? 

— Sunt convins. 

— Şi marchiza va veni? 

— Da, sunt convins că va veni. 

— Dar... nu am nici un fel de mamă!... 

— Mama este inutilă. 

— De ce? 

— Pentru că odată marchiza sosită, te vei arunca la picioarele 
ei şi îi vei ţine aproximativ acest discurs. 

Şi Rocambole luă o atitudine sentimentală. 

— „În fine! te văd, iubitul meu înger, sunt atât de fericit că te 
revăd!” Marchiza se va aştepta atât de puţin la acest discurs, 
încât va rămâne sufocată şi atunci vei putea urma: „Orele care 
mă separă de tine sunt fatale, tu ştii acest lucru. De fiecare dată 
când îmi spui adio şi când trebuie să ne despărţim pentru mai 
multe zile, îmi simt inima slăbind...” În fine, dragul meu, continuă 
Rocambole, îi vei vorbi cam în sistemul acesta, ca omul fericit 
pentru câtva timp şi obişnuit s-o vadă în fiecare zi, dar... 

— Dar, spuse Chérubin, mă va strivi cu o privire de total 
dispreţ! 

— Nu va avea timp. 

— De ce? 

— Pentru că, din uşa de sticlă a camerei vecine, va şuiera un 
glonte care-i va sfărâma capul. 

Cherubin tresări. 

— Fii liniştit, observă cu răceală Rocambole, marchizul Van 
Hop este cel mai bun trăgător cu pistolul pe care-l cunosc. Poţi fi 
convins că nu te va ucide din greşeală. 

— Dar, spuse Cherubin, puţin emoţionat, când îşi va ucide 
soţia... nu mă va ucide şi pe mine? 

— Nu. 


209 


— Ponson du Terrail — 


— Totuşi... ar fi destul de logic. 

— Asta-i adevărat. Dar el a jurat să-ți respecte viața. 

— Asta mă mai linişteşte. 

— Mai mult decât atât, vei avea posibilitatea şi chiar timpul de 
a fugi. Vei găsi în faţa porţii un poştalion înhămat, vei urca în el 
şi vei pleca către Le Hâvre, unde mă vei aştepta şi de unde vom 
pleca împreună pentru a face o vizită în Anglia. 

— Perfect, spuse Chérubin. 

— Dar à propos, cum merge cu pariul? 

— Cred că am câştigat, spuse Cherubin cu un aer misterios. 

— Cum aşa? Chiar crezi că-l vei câştiga? 

Scoţând din buzunar scrisoarea lui Baccarat, Chérubin i-o 
întinse lui Rocambole: 

— Citeşte asta, spuse el. 

Rocambole citi atent scrisoarea şi apoi i-o înapolie. 

— Scumpul meu prieten, nu crezi că este o cursă? 

— Ce fel de cursă, Dumnezeule? 

— In fond Baccarat ar trebui să te urască. Ai făcut-o ţinta unui 
pariu. 

— Scumpul meu, îi spuse Chérubin cu-n calm superb, femeile 
iartă întotdeauna îndrăzneala bărbaţilor. Baccarat e nebună 
după mine. 

— N-are importanţă! În locul tău m-aş feri... Este capabilă în 
ultimul moment să-ţi spună cu cruzime: „Nu te iubesc!” 

Frumosul Don Juan ridică din umeri. 

— Să mergem, spuse el. Se vede că nu cunoşti femeile. Dacă 
Baccarat n-ar fi sinceră, dacă n-aş fi reuşit s-o cuceresc, nu mi-ar 
fi cerut să renunţ la pariul meu. 

— Deci, este convinsă că pariul nu mai există? 

— Fără îndoială. Ea vrea să-l menajeze pe conte şi milioanele 
lui. Contele reprezintă proza vieţii; dar eu sunt pentru ea poezia 
inimii. 

— S-ar putea să fie adevărat, spuse Rocambole. Dar pariul 
continuă să existe între tine şi conte? 

— La fel ca şi înainte, dar în secret. 

— Şi tu crezi că vei obţine cele cinci sute de mii de franci? 

— Bineînţeles! 

— Ei bine, scumpul meu, spuse Rocambole cu-n ton neglijent, 
permite-mi să-ţi fac un cadou. 

— Te rog... 

— Am adus din America o colonie care are calităţi 
miraculoase. La început ea exală un delicios parfum, apoi are 

210 


— Clubul valeţilor de cupă — 


darul de a excita sistemul nervos peste măsură, de a arunca 
imediat omul într-o stare de beţie şi bună dispoziţie de care va 
putea profita un îndrăgostit ca tine. 

— Desigur, spuse Cherubin, cadoul are meritele lui. 

— Am acasă un flacon. Ţi-l voi trimite chiar azi. Îl vei da lui 
Baccarat ca un dar foarte preţios şi o vei face să-i judece 
calitatea mirosindu-l. Ca orice femeie, este prea curioasă pentru 
a se abţine să nu desfacă flaconul şi să nu miroasă parfumul. 

— Probabil, spuse Cherubin încântat. 

— Totuşi, reluă Rocambole, ai grijă să nu trădezi secretul 
nostru; nu ştiu dacă voi avea timp să te văd mâine, este de altfel 
inutil. Să fii mâine la ora opt seara la doamna Malassis. O vei 
găsi aici pe marchiză. Incearcă să-ţi joci convenabil rolul şi-ţi vei 
primi partea din cele cinci milioane. În felul acesta vei avea o 
existenţă asigurată sub protecţia invizibilă a clubului „Valeţilor 
de Cupă”. 

— Fii liniştit. Dar doamna Malassis? 

— Ea va fi plecată la ţară, sau va lipsi, sau va fi invizibilă... 
Important este că te vei găsi singur cu marchiza. Ai înţeles? Ştii 
tot ce ai de făcut? 

— Da, spuse hotărât Cherubin. 

— Ei bine, scumpul meu, continuă Rocambole, să mergem să 
facem o plimbare în Bois de Boulogne. La întoarcere vom trece şi 
pe la mine pe acasă şi-ţi vei lua preţiosul flacon. 

Cei doi tineri ieşiră din casă, săriră pe cai şi făcură o plimbare 
în Bois de Boulogne, trecând prin Champs-Elysées. 


Capitolul LXXV 


În seara aceleiaşi zile, către orele opt, domnul Oscar de Verny 
se îndreptă către club. Când ajunse, îl găsi pe contele Artoff. 
Cherubin îl salută cu-n aer misterios care părea să însemne: „Aş 
avea ceva să vă spun”. 

Contele trecu fără nici o plăcere din sala de joc în fumoar. 
Două minute mai târziu veni aici şi Cherubin. Cei doi tineri se 
salutară, de parcă s-ar fi găsit pe un teren de duel. 

— Aveţi ceva să-mi spuneţi, domnule? întrebă contele 
politicos. 

— Voiam, domnule, să vă reamintesc pariul nostru. 

— ÎI ţin în continuare, domnule... 


211 


— Ponson du Terrail — 


— E ceea ce voiam să ştiu, domnule conte, căci cred că sunt 
pe punctul de a-l câştiga. 

— Foarte bine! spuse contele calm. 

Cherubin îi întinse scrisoarea pe care o primise în dimineaţa 
aceea. 

— Cunoaşteţi scrisul lui Baccarat? întrebă acesta. 

— La perfecţie. 

— Atunci probabil că-l recunoaşteţi? 

— Vă înşelaţi, domnule. 

Cherubin făcu un gest de mirare. 

— Cum?! spuse el, nu e scrisul ei? 

— Nu, spuse contele foarte convins. 

— Totuşi, nu vă puteţi îndoi, ea... mi-a scris scrisoarea... sau a 
pus să mi se scrie?... 

— Posibil. Fără îndoială, ca orice femeie, Baccarat a pus pe 
una din prietenele ei sau o cameristă să scrie această scrisoare. 

Totul atât de veridic şi atât de obişnuit pentru o femeie, încât 
convingerea lui Cherubin nu fu modificată. 

— Este evident, spuse el, că chiar dacă Baccarat nu a scris 
această scrisoare, ea este cea care a dat dispoziţie să fie scrisă. 

— Asta-i şi părerea mea, spuse contele. 

— Deci, acum sunteţi convins că aţi pierdut pariul? 

— Nu încă... 

— De ce nu? exclamă Cherubin stupefiat. 

— Pentru că, pentru a putea crede, continuă contele, trebuie 
s-o aud pe Baccarat spunându-vă: „Te iubesc”. 

— Vă puteţi ascunde la ea? întrebă Cherubin. 

— Foarte uşor. Cu ajutorul banilor voi mitui camerista, care 
mă va ascunde în toaletă. Probabil că Baccarat vă va primi în 
budoar. 

— Şi dacă veţi auzi faimosul cuvânt, veţi considera pariul 
pierdut? 

— Bineînţeles, spuse contele. 

— Atunci, domnule, continuă Cherubin, îi veţi scrie un cuvânt 
bancherului dumneavoastră. 

— Voi face chiar mai mult, domnule. 

Contele îşi scoase ceasul şi se uită: 

— Este ora opt, spuse el, Baccarat mă aşteaptă la nouă. Fără 
îndoială că mă va ruga să plec puţin înainte de unsprezece, 
pentru că vă aşteaptă. Vizitiul meu va primi ordine. Voi merge 
până la poartă, cupeul va pleca, voi reveni imediat pe jos şi 
camerista mă va ascunde. 

212 


— Clubul valeţilor de cupă — 


— Foarte bine. 

— Şi-n loc să scriu bancherului meu, voi trece pe la mine pe 
acasă unde am cinci sute de mii de franci în bilete, titluri de 
rentă şi acţiuni ale căilor ferate. Voi pune totul într-un portofel şi 
portofelul în buzunarul meu. Dacă Baccarat vă iubeşte cu 
adevărat, veţi ieşi de la ea cu cele cinci sute de mii de franci în 
mână. 

Domnul Oscar de Verny se înclină respectuos. 

— Îmi voi lua de asemenea şi pistoalele, spuse contele cu-n 
sânge rece care-l înfioră pe Cherubin dacă însă Baccarat nu vă 
iu-beşte şi dacă prin imposibil nu ea a dictat acest bilet, atunci 
pariul dumneavoastră va fi pierdut, şi mă voi folosi de drepturile 
mele. 

Cherubin tresări; dar cum avea o încredere profundă în steaua 
lui, îşi reveni foarte repede din emoție. 

— Aveţi dreptate, domnule, spuse el, înclinându-se din nou. 

— La revedere, spuse contele, pe curând! 

Se salutară din nou şi se despărţiră. Contele ieşi din club şi 
merse liniştit, întâi acasă la el, apoi la Baccarat. 

Cherubin trecu în sala de joc, se aşeză la o masă de whist şi 
rămase aici aproximativ două ore, mai puţin preocupat de joc 
decât de acele pendulei, care păreau că înaintează cu o 
exagerată încetineală. 

La zece şi jumătate se ridică, îşi luă pălăria şi ieşi. Chiar în 
prag îl întâlni pe Rocambole. 

— Mergi să cauţi cei cinci sute de mii de franci? întrebă acesta 
ironic. Nu uita flaconul cu apa de colonie. 

— N-ai nici o grijă. 

— Mâine nu voi avea nici un minut liber, continuă Rocambole. 
Ţi-am înscenat perfect comedia. Dar vezi să nu te pierzi prea 
tare din cauza fericirii tale şi ai grijă să fii foarte exact la doamna 
Malassis. 

— Recomandările sunt inutile. Îmi cunosc rolul şi-l voi juca în 
consecinţă. 

— Scrisoarea ta este acum în mâinile marchizei. La revedere! 
Nu uita că cea mai mică greşeală ar face ca afacerea să eşueze 
şi vei primi o lovitură de stilet după douăzeci şi patru de ore. 

— Ştiu toate astea. La revedere! 

Rocambole intră în Club, iar Chérubin plecă. 

Merse pe jos până în strada Moncey şi ajunse chiar în secunda 
în care se auzea ultima lovitură a orologiului care anunţa orele 


213 


— Ponson du Terrail — 


unsprezece. 

Mâna strângea flaconul din buzunarul vestei, iar gândul făurea 
un vis cu-n portofel plin cu cinci sute de mii de franci. 

— la te uită! spuse el cu mirare împingând poarta, mi-a scris 
că poarta va fi deschisă şi când colo este închisă... Să aşteptăm! 

Se plimbă câteva minute, convins că Baccarat va veni ea 
însăşi să deschidă. Dar grădina rămase tăcută, poarta grilajului 
închisă şi aşa trecu un sfert de oră. 

— Cu atât mai rău! murmură el, voi suna. 

Şi într-adevăr sună. Poarta se deschise şi Cherubin pătrunse în 
casa femeii, căreia, fără să ştie, îi aducea conţinutul acelui flacon 
căpătat de la Rocambole ca un filtru de dragoste, care dădea 
însă o moarte lentă, dar sigură. 


Capitolul LXXVI 


Cu o oră înaintea venirii lui Cherubin în strada Moncey, 
Baccarat şi contele Artoff se găseau împreună. 

— Prietene, spuse tânăra femeie, nu ştiu câtă încredere poţi 
avea în această stranie şi fugitivă revelaţie care se numeşte 
somnambulism şi totuşi eu, care nu-i cunoşteam nici măcar 
numele acum cincisprezece zile, am obţinut de pe acum 
rezultate excepţionale. Graţie viziunilor acestui copil, pe care 
hazardul l-a aruncat în drumul meu şi care doarme sub privirea 
mea am putut să ştiu înainte cu cinci zile că domnul Oscar de 
Verny va veni la mine şi am ghicit ce voia să facă. Tot graţie 
acestor viziuni, care nu intră în logica omenească, am putut să-l 
salvez pe Leon Rolland şi pe Fernand Rocher, bărbatul pe care l- 
am adorat. Inţelegi acum de ce ţi-am spus de la început că acest 
domn Oscar de Verny este un infam? 

— Da, sigur că înţeleg, spuse contele gânditor. 

— Te rog să crezi, nu era vorba despre mine atunci. Acest 
bărbat, vorbind astfel despre Baccarat, era în dreptul său. 
Trecutul meu justifică toate insultele, dar există o femeie pe care 
mizerabilul o urmăreşte fără ruşine, o femeie căreia i-a jurat 
pieirea. i 

— Cum? In ce scop? 

— Scopul nu l-am aflat încă şi vreau să-l ştiu cu orice preț. 

— O să aflăm. 

— Trebuie ca omul acesta să-şi răscumpere viaţa... este 
absolut necesar... trebuie să-mi spună tot, absolut tot! 

214 


— Clubul valeţilor de cupă — 


— Scumpă prietenă, spuse contele, m-ai rugat să nu te întreb 
nimic şi am fost tot timpul credincios promisiunii mele. 

— E adevărat, spuse ea, întinzându-l mâna. 

— Dar astăzi venisem să-ţi pun o singură întrebare. 

— Sunt de acord, căci eşti tot atât de bun, pe cât eşti de 
inteligent. 

— Ei bine, spune-mi cine este acest om care ne-a scăpat ieri şi 
asupra căruia am tras? 

— Acest om, murmură Baccarat cu-n surâs amar, este geniul 
răului. Un fel de diavol cu forme nedefinite, un om care se 
metamorfozează aşa de bine că nimeni nu-l poate recunoaşte. 
Acest om, urmă ea cu vehemenţă, şi-a ucis mama, şi-a asasinat 
iubita, a atentat la viaţa fratelui său şi la onoarea lui. Acest om 
este mai hidos decât Satana. 

Şi atunci Baccarat începu să-i povestească tânărului conte 
acea lungă şi teribilă istorie, pe care noi am derulat-o cândva 
pagină cu pagină. l-a povestit viaţa ruşinoasă, criminala şi 
diabolica existenţă a acestui mare vinovat, vicontele Andréa; 
apoi i-a vorbit despre falsa lui pocăință, despre excepţionala lui 
abilitate de a capta afecțiunea, stima şi iertarea tuturor 
victimelor. 

Contele ascultă mut de uimire şi de oroare. 

— Ei bine, continuă ea, acest mizerabil pe care-l urmăresc din 
umbră, căruia îi spionez fiecare pas, acest monstru pe care ar fi 
trebuit să-l ucid ieri, când îl aveam în dreptul pistolului, va fi 
foarte greu să-l demasc. Şi totuşi în acest scop mi-am lăsat viaţa 
mea liniştită; pentru a-l păcăli, căci el nu avea încredere în mine; 
pentru el am devenit în aparenţă vechea Baccarat. 

— Deci l-ai recunoscut ieri? 

— Da, datorită privirii, singurul aspect pe care acest om nu şi-l 
poate modifica. Ori, continuă ea, acest om îl cunoaşte sau ar 
trebui să-l cunoască pe Oscar de Verny, între ei trebuie să existe 
un înfiorător pact şi sunt convinsă că el nu este decât 
instrumentul lui sir Williams. 

— Vom şti asta imediat, spuse contele, căci Cherubin va muri 
dacă nu-mi va spune tot ceea ce ştie. 

Nici nu termină bine fraza, când se auzi soneria. 

De puţin timp sunase ora unsprezece. 

— lată-l, spuse Baccarat. 

Într-adevăr se auzi deschizându-se poarta grădinii, apoi 
închizându-se; se auziră paşii unul om scârţâind pe nisip. 


215 


— Ponson du Terrail — 


Tânăra femeie arătă cu degetul o uşă. 

Contele se ridică fără zgomot şi se îndreptă spre camera 
alăturată, a cărei uşă o închise în urma lui. 

Micuța evreică dormea în aceeaşi cameră, întinsă pe un divan. 
Dormea acel somn extraordinar, în timpul căruia protectoarea ei 
o consulta deseori ca pe un oracol. 

Rămasă singură, tânăra femeie se culcă pe canapea şi 
aşteptă. 

Două lovituri discrete se auziră în uşă. 

In odaie apăru domnul Oscar de Verny. 

La revederea lui Baccarat făcu o mişcare de surpriză. 

— Cum! spuse ea, fără permisiunea mea?! 

Aceste cuvinte, articulate simplu, îl făcură să tresară pe 
Cherubin şi prin cap îi trecu o idee stranie. El se întreba dacă nu 
cumva scrisoarea pe care o primise dimineaţă, în loc să fi venit 
din partea lui Baccarat, nu era decât o cursă pe care i-o întindea 
contele. Câteva picături de sudoare îi apărură pe frunte în clipa 
în care-şi aminti că găsise poarta grădinii închisă, în timp ce 
scrisoarea spunea din contră că la orele unsprezece ea va fi 
întredeschisă. 

Baccarat avea un surâs vesel pe buze şi Cherubin păru să 
citească în ochii ei viitorul triumf. 

— Dar, spuse el, la fel de surâzător, înaintând pentru a-i 
săruta mâna, dumneata nu ai fost niciodată neascultătoare? 

— V-am spus alaltăieri, căci exact v-am primit a doua oară, că 
nu voiam să vă mai văd înainte de trei zile. 

— Sunteţi foarte drăguță în prefăcătoria dumneavoastră. 

— Eu?! Prefăcută? 

Şi ea continua să-i surâdă, aşa cum îi surâzi numai bărbatului 
iubit. 

Cherubin îi întinse scrisoarea. 

— Ce este asta? întrebă ea. 

— Asta este justificarea mea. 

Şi ea începu să citească. 

— Dar cine v-a scris aşa ceva? 

Şi accentul său fu atât de naiv, încât Chérubin - a cărui privire 
se îndreaptă involuntar asupra camerei de alături, unde trebuia 
să fie contele - tremură până în măduva oaselor. 

— Chiar dumneavoastră... 

— Eu? Dar neg acest lucru foarte hotărât. 

— Atunci, spuse Cherubin emoţionat, dumneavoastră aţi pus 
să se scrie această scrisoare. 

216 


— Clubul valeţilor de cupă — 


Ea nu răspunse şi această tăcere părea să însemne o 
jumătate mărturisire. 

Cherubin respiră uşurat. Şi cum era grăbit să termine această 
explicaţie, continuă: 

— In fine, mi se pare că am fost păcălit... dar... fiindcă... sunt 
aici? 

— Poţi rămâne, spuse ea. 

Şi continuă să surâdă. 

Cherubin avea impresia că vede lucind în faţă numai monezi 
de aur şi i se părea că ţine de-acum cele cinci sute de mii de 
franci în mână. 

— Sunt sigur, gândi el, că flaconul prietenului meu este inutil 
dar pentru că tot l-am adus, să mă folosesc de el. 

Scoase sticluţa de colonie din buzunar. 

— Ce este asta? întrebă Baccarat, care tresări fără să vrea. 

— Aceasta, răspunse Cherubin, este un neînsemnat dar, pe 
care-l pun la picioarele dumneavoastră. 

Şi îi întinse flaconul care era închis ermetic. 

Baccarat îl luă în mână şi îl privi, făcând ca pe faţetele sticluţei 
să se oglindească flăcările lumânărilor. 

— Ce se poate să fie aici, înăuntru? întrebă ea. Mi se pare că 
are o culoare roşietică. 

— Este o esenţă indiană, răspunse Chérubin, a cărui voce 
trăda o uşoară teamă. 

— Şi la ce serveşte? 

— E o apă de colonie... un parfum foarte delicat. 

O bănuială, o teribilă bănuială îi trecu prin minte lui Baccarat, 
cu viteza cu care un fulger străbate obscuritatea unei nopţi 
furtunoase. 

— Probabil că e un narcotic, gândi ea, sau chiar o otravă. 

Umbra lui sir Williams părea că se profilează înaintea ei. 

— Ei bine! îşi spuse ea, vom vedea... Sunt nebună! Mi-am uitat 
propriile mele treburi pentru dumneavoastră şi flaconul 
dumneavoastră. Permiteţi-mi să lipsesc zece minute şi voi 
reveni. 

Baccarat îi aruncă un nou surâs şi ieşi fredonând din budoar, 
uşoară ca o gazelă, lăsându-l pe Chérubin convins că se duce să 
închidă uşile şi să-şi ia cele mai minuţioase precauţiuni pentru ca 
o eventuală apariţie a contelui Artoff să nu le tulbure o discuţie 
între patru ochi. 

Baccarat traversă salonul, ajunse într-un coridor care dădea 


217 


— Ponson du Terrail — 


ocol, primului etaj şi pătrunse printr-o altă uşă în camera de 
lângă budoarul ei. Contele era aici, aşezat într-un fotoliu, cu o 
pereche de pistoale pe genunchi. Baccarat duse un deget la 
buze. 

— Tăcere! spuse ea cu-n semn, arătându-i flaconul. Apoi se 
aplecă spre divanul pe care dormea micuța evreică. Puse o mână 
pe fruntea copilului şi spuse în şoaptă: 

— Îţi ordon să vezi. 

Copilul avu o uşoară agitaţie, ca şi cum ar fi fost gata să se 
trezească; apoi se linişti, dar ochii nu se deschiseră. Era 
cufundată exact în somnul hipnotic de care avea nevoie 
Baccarat 

— VUită-te, repetă Baccarat cu-n ton imperios, priveşte în 
camera alăturată. 

Şi, vorbind astfel, arătă cu degetul zidul care separa budoarul 
de camera în care se aflau ei. 

Copila lăsă să-i scape un gest de spaimă. 

— Ce vezi? întrebă tânăra femeie. 

— Bărbatul din pavilion, răspunse micuța evreică, făcând 
aluzie la scena pe care o indicase mai înainte, cu câteva zile din 
înălţimea turnului, şi care avusese loc la doamna Malassis între 
Cherubin şi marchiza Van Hop. 

— Chiar el este! murmură Baccarat, în timp ce contele 
observa scena cu o curiozitate plină de uimire. 

Apoi, punând flaconul în mâinile copilei, Baccarat continuă: 

— Cine mi-a dat acest obiect? 

— El, răspunse ea fără ezitare. 

— Ce conţine acest flacon? 

Copilul luă sticluţa de colonie în mână, o apăsă pe frunte şi 
păru să-şi concentreze asupra ei toată atenţia. 

— Ce conţine?... vorbeşte! Eu vreau să vorbeşti! ordonă din 
nou Baccarat. 

— lnăuntru se află o licoare care înnebuneşte. 

— Când o bei? 

— Nu, când o respiri. 

Răspunsurile fetiţei erau articulate foarte exact, fără nici un 
fel de ezitare. 

— Deci, îţi pierzi raţiunea când respiri din acest parfum? 

— Da, răspunse copila, devii foarte vesel, râzi mult şi nu mai 
ai secrete... E ca şi atunci când mi se ordonă să vorbesc; eu nu 
vreau, dar trebuie să vorbesc. 

Şi Baccarat şi contele ascultau stupefiaţi. 

218 


— Clubul valeţilor de cupă — 


— Dormi! spuse ea copilei, culcând-o din nou pe canapea. 

Ea făcu un gest de adio contelui, ieşi din această cameră, făcu 
acelaşi drum şi se întoarse în salon. 

În acelaşi timp contele deschise fără zgomot micul dulăpior pe 
care noi îl cunoaştem, pentru a putea auzi ce se petrece în 
budoar. 

__ Când intră în budoar, Baccarat nu mai avea flaconul în mână. 
II ascunsese în corsaj. 

Ea se aşeză pe divan lângă vizitatorul său, şi-i spuse: 

— Deci aţi căzut într-o cursă, scumpul meu domn Oscar de 
Verny... 

Şi pronunţând aceste cuvinte, Baccarat deveni dintr-odată 
ironică, batjocoritoare, iar surâsul îi dispăru de pe buze. 

— De altfel, continuă tânăra femeie, scrisoarea pe care aţi 
adus-o este foarte ingenioasă. 

— Dar... se bâlbâi Chérubin, descumpănit. 

— Uite ce e, propun să jucăm cu cărţile pe faţă: mărturisiţi-mi 
că această scrisoare este o invenţie de-a dumneavoastră. 

— Nici vorbă! 

— Totuşi eu nu am scris-o şi nici nu am dat dispoziţii să fie 
scrisă... 

Nefericirea lui Chérubin creştea din ce în ce. 

Un hohot de râs sardonic îi scăpă lui Baccarat. 

— Într-adevăr, spuse ea, voi bărbaţii nu vă îndoiţi de nimic şi 
vă închipuiţi că este suficient să priviţi de trei ori o femeie într-un 
anumit fel dominator, pentru ca ea să vă adore imediat. 

— Dar în fine, pentru că mi-aţi permis, am revenit. 

Şi Cherubin articula această frază cu o voce stăpânită de-o 
neaşteptată emoție, căci într-adevăr începuse să creadă că 
fusese tras pe sfoară. 

— Vreţi să fiu sinceră? întrebă Baccarat, luând o înfăţişare 
plină de gravitate. 

— Da, bâlbâi Cherubin, din ce în ce mai nedumerit. 

— Domnule Oscar de Verny, ştiţi pentru ce în loc să pun 
lacheii să vă arunce pur şi simplu afară, aşa cum ar merita un 
bărbat care îndrăzneşte să parieze pe demnitatea unei femei, un 
bărbat prost şi încrezut pe care câteva succese uşoare l-au 
zăpăcit în aşa hal încât este convins că are o privire fascinantă; 
ştiţi de ce, din contră, v-am permis să reveniţi? 

Seducătorul tremura din cap până în picioare. 

Baccarat nu mai surâdea, nu-l mai privea cu tandreţe. Din 


219 


— Ponson du Terrail — 
contră, îl învăluia cu o privire plină de dispreţ şi Chérubin 
înţelese că infamul său rămăşag era pierdut. 

— Ştiţi de ce? continuă ea: pentru că vă ştiam atât de 
încăpățânat şi atât de îngâmfat, încât eram convinsă dinainte că 
sunteţi un om mort, dacă veţi avea curajul de a ţine pariul... şi 
voiam să vă salvez. Priviţi-mă, spuse ea, priviţi-mă bine în faţă: 
am eu aerul unei femei care se distrează provocând moartea 
cuiva? Niciodată Baccarat nu va lăsa doi tineri nebuni să-şi rişte 
viaţa pentru ea. Datorită faptului că doream să mai aveţi zile 
multe şi frumoase în faţa dumneavoastră, v-am primit cu 
simpatie, cu acel aer misterios şi v-am rugat să renunţaţi la 
pariul dumneavoastră. Căci, continuă Baccarat cu răceală, nu-l 
cunoaşteţi deloc pe contele Artoff. Dacă v-aţi fi ţinut rămăşagul, 
aţi fi fost un om mort; v-ar fi ucis fără milă, fără remuşcări, aşa 
cum se ucide un animal sălbatec, un câine turbat, un mizerabil 
care împroşcă cu noroi o sărmană femeie, care nu are nici frate, 
nici tată, nici soţ care s-o apere! 

Chérubin simţea că ameţeşte. 

— Deci, strigă el cu disperare, nu mă iubiţi? 

Un hohot de râs dispreţuitor fu răspunsul lui Baccarat. 

— Eu? Eu să vă iubesc? Dar sunteţi absolut nebun, scumpul 
meu domn, nebun de legat... 

Şi Baccarat se aşeză pe divanul de pe care se ridicase un 
minut mai înainte, îndepărtând cu dispreţ mâna domnului Oscar 
de Verny. 

Cherubin deveni imobil, fără voce, aproape fără respiraţie. 
Arăta ca o statuie. 

Şi în acest moment uşa se deschise. Era uşa camerei de 
alături. 

Un bărbat apăru în prag. Era palid, mut, solemn, ca imaginea 
destinului. Era contele Artoff. 

La vederea lui, Cherubin scoase un strigăt îngrozitor şi se 
trase spre uşa budoarului. Dar, dintr-o săritură, Baccarat se plasă 
între această uşă şi el. 

— Aha! spuse ea, aţi continuat deci să ţineţi acel nefericit 
rămăşag? Sunteţi chiar mai josnic decât mi-am închipuit; folosiţi 
dragostea ca o afacere de bursă, şi se pare că m-aţi cotat foarte 
serios, la preţul de cinci sute de mii de franci! 

Contele ţinea în fiecare mână câte un pistol. Se îndreptă către 
Cherubin, îl privi cu răceală şi-i spuse cu-n accent şi o convingere 
care-l făcură pe acesta din urmă să nu se mai îndoiască de 
soarta care-l aştepta... 

220 


— Clubul valeţilor de cupă — 


— Domnule, am adus cele cinci sute de mii de franci şi vi le-aş 
fi plătit. Dar dumneavoastră aţi pierdut pariul, veţi găsi deci 
foarte natural ca eu să execut condiţiile pariului nostru. Vă voi 
ucide... 


Capitolul LXXVII 


Cu o oră înainte ca domnul Oscar de Verny să fi intrat în 
locuinţa de pe strada Moncey, elegantul viconte de Cambolh îşi 
oprea trăsurica în strada Lord Byron, la poarta casei domnişoarei 
Dai-Natha Van Hop. , 

larna, la această oră, aristocraticul cartier Champs-Elysées 
este pustiu de obicei şi în acea zi abia dacă a întâlnit câteva 
trăsuri de piaţă alergând. Nici strada unde locuia domnişoara 
Van-Hop nu era mai animată şi când se opri la poarta casei, ai fi 
putut crede că este nelocuită, căci nici o lampă nu lumina 
faţada. 

Servitorul aşezat lângă viconte sări jos de pe capră şi sună, 
fără să ia în seamă aspectul pustiu al casei. 

Imediat se deschise o uşă şi se ivi un servitor care deschise 
poarta. 

Rocambole întreabă în engleză: 

— Stăpâna este acasă? 

Valetul răspunse printr-un semn afirmativ al capului, deschise 
larg poarta, iar Rocambole, manevrând cu abilitate trăsurica, 
pătrunse în curte. Aruncă hăţurile servitorului şi-l urmă imediat 
pe valetul lui Dai-Natha. Acesta îl condusese prin acea 
misterioasă scară pe care o cunoaştem, până în sala în formă de 
pagodă, unde l-am văzut altă dată discutând cu Dai-Natha. 

Ca şi la prima lor întrevedere, Dai-Natha era culcată pe perne, 
cu braţele şi picioarele goale ornate de brățări, având în păr 
ramuri de corali şi gâtul împodobit de amulete, purtând o rochie 
de un roşu aprins, cu paiete. 

Domnişoara Dai-Natha Van Hop arăta tot ca nepoata vechilor 
nababi. Ea nu-şi îmbrăca veşminte europene, decât când era 
absolut necesar. 

Rocambole observă că era palidă şi parcă lipsită de viaţă. 

Doar privirea îi strălucea extraordinar, aproape febrilă. Ea se 
ridică pe jumătate, concedie cu-n semn valetul care-l introdusese 
pe vizitator şi îi întinse acestuia mâna. 


221 


— Ponson du Terrail — 


— Dragul meu, spuse ea în engleză, credeam că mă veţi lăsa 
să mor. 

Un surâs apăru pe buzele tânărului bărbat. 

— Ce nebunie! spuse el. 

— Şi totuşi, reluă ea, iată că e a cincea zi; încă patruzeci şi opt 
de ore şi voi fi moartă dacă nu voi bea apa în care s-a dizolvat 
piatra albastră. 

— O veţi bea, miss. 

— Când? întrebă ea cu spaimă. 

— Mâine. 

— Deci pentru mâine e aranjat totul? 

— Da, răspunse el. 

— Dumnezeule! Ce frică îmi este! reluă Dai-Natha; mi-a fost 
frică că ai supraapreciat puterea prietenului dumitale... 

Dai-Natha prin cuvântul „prieten”, îl numea pe sir Williams. 

Rocambole o privi şi-şi dădu seama că este nu numai foarte 
palidă, dar că în toate mişcările există o lentoare, o lipsă de 
putere, care păreau să anunţe primele simptome ale otrăvii. 

— Dacă vom întârzia cu câteva ore, gândi el, putem într- 
adevăr să pierdem atât această perlă a Indiei, cât şi cele cinci 
milioane ale noastre. 

Apoi cu voce tare, spuse surâzând: 

— Nu vă temeţi de nimic, totul este pregătit şi marchiza este 
pierdută. 

Gelozia aprinse un fulger în ochii lui Dai-Natha: 

— Aş vrea să ştiu cum va avea loc această scenă, spuse ea 
nerăbdătoare. 

— Sigur că veţi şti, replică Rocambole, cu atât mai mult cu cât 
avem nevoie de dumneavoastră. 

— Atunci spuneţi-mi! 

— În primul rând, continuă vicontele, trebuie să scrieţi un bilet 
marchizului Van Hop. 

Dai-Natha se ridică cu grabă neobişnuită şi trase cordonul 
unei sonerii. Apăru un sclav. Îi dădu un ordin şi indianul se 
întoarse două minute mai târziu, cu-n mic pupitru, pe care-l puse 
în apropierea stăpânei sale, culcată din nou pe pernele ei. 

— Aştept, spuse ea, luând în mână pana. Este mai bine să 
scriu în engleză? 

— Da. 

Şi Rocambole dictă: 


„Prietene, vino astă seară la şapte la mine. Vei vedea că-mi 
222 


— Clubul valeţilor de cupă — 


țin întotdeauna promisiunile”. 


— Asta-i tot? întrebă ea. 

— Da, spuse Rocambole. Semnaţi. 

Dai-Natha semnă. 

Rocambole luă biletul. 

— Mâine, la deşteptare, marchizul va avea acest bilet... spuse 
el, lăsându-l să alunece în buzunarul hainei. Şi acum, doamnă, 
mâine la orele şase şi jumătate seara voi fi aici cu bărbatul care 
trebuie să joace rolul principal în această afacere. 

— Şi astăzi nu-mi spuneţi nimic? 

— Absolut nimic. 

Rocambole pronunţă sec şi energic aceste cuvinte, sărută 
mâna indienei şi plecă. 

— La revedere spuse ea şi gândiţi-vă că viaţa mea este în 
mâinile dumneavoastră. 

— Sărman copil, gândi falsul suedez, dacă ar fi să fie numai 
viaţa ta, mi-ar fi foarte indiferent, dar cele cinci milioane ale tale 
valorează oboseala de a te salva. 

Gândind astfel, plecă. Vicontele îşi reluă trăsurica şi luă 
drumul străzii Pépinière. Mergea la doamna Malassis. 

Venture o prevenise pe văduvă că va primi o vizită în cursul 
zilei şi doamna Malassis, care simţea că este obligată să facă 
orice îi va spune Venture, era aşezată în apropierea focului. 

— lată persoana pe care doamna o aştepta, spuse Venture 
introducându-l pe Rocambole. 

Văduva se ridică pe jumătate din fotoliu şi îl recunoscu pe 
viconte, pe care-l văzuse prima dată la marchiza Van Hop. 

Rocambole salută politicos şi îl expedie cu-n gest pe Venture. 
Acest gest era atât de poruncitor şi lăsa atât de bine să se 
înţeleagă care dintre cei doi comandă această afacere, încât 
doamna Malassis pricepu imediat că Rocambole era şeful, omul 
care nu trebuie decât să ordone, pentru a fi ascultat. 

Odată plecat Venture, Rocambole se aşeză în fotoliul pe care 
văduva i-l indicase cu-n gest al mâinii. 

— Doamnă, îi spuse el, vă voi arăta în câteva cuvinte de cea 
fost necesară această vizită, la o oră atât de târzie. Sunt 
bărbatul căruia intendentul dumneavoastră îi este sclav. 

Văduva se înclină... 

— Am observat, spuse ea. 

— Astfel pusă problema, continuă Rocambole, vreau să vă cer 


223 


— Ponson du Terrail — 


un serviciu al cărui preț - fiți sigură - va fi căsătoria dumnea- 
voastră cu ducele de Château-Mailly. 

Doamna Malassis avu un frison, gândindu-se că pentru un 
asemenea preț i se va cere, fără îndoială, ceva foarte greu. 

Vă ascult, domnule, spuse ea. 

— Fiţi amabilă atunci, luaţi o pană şi scrieţi marchizei Van-Hop 
scrisoarea pe care o voi dicta. 

Văduva se ridică, se apropie de masă, luă o pană şi începu să 
scrie: 


„Scumpa mea, dictă Rocambole, domnul Oscar de Verny vrea 
neapărat să te vadă astă seară. Vino deci la orele opt la mine, pentru a-l 
consola pe acest tip gelos care nu vorbeşte decât de săbii şi de pistoale 
şi care nu se gândeşte decât cum să-l ucidă pe sărmanul dumitale soţ.” 


Doamna Malassis ridică capul: 

— Dar, spuse ea, stupefiată, cum pot să scriu aşa ceva? Este 
absurd! 

— Scrieţi, totuşi, replică Rocambole. Veţi înţelege mai târziu, 
doamnă. 

Şi continuă să dicteze: 


„La ora şapte eu voi fi plecată de acasă şi-l voi trimite undeva 
pe Venture. Vino la opt, bine acoperită cu-n văl, ca de obicei. 
Fanny te va primi şi va merge să-l prevină pe frumosul tău 
american...” 


Doamna Malassis scrise totul fără să mai pună întrebări. 

— Şi acum, spuse vicontele, semnaţi! 

Ea semnă. 

Rocambole luă biletul şi-l puse în buzunar. 

— Doamnă, spuse el cu răceală, aveaţi dreptul acum câteva 
zile de a respinge oferta intendentului dumneavoastră. Aceasta 
v-ar fi costat scump: căsătoria dumneavoastră cu ducele n-ar 
mai fi avut loc şi totul ar fi fost terminat; dar astăzi nu mai aveţi 
timp, trebuie să ne ascultați până la capăt. Nu numai căsătoria 
dumneavoastră, ci de astă dată chiar viaţa dumneavoastră este 
în joc. 

— Viaţa mea! spuse ea cu spaimă. 

— Dumnezeule! spuse vicontele, se ştie vreodată în această 
lume cine trăieşte şi cine moare? Dumneavoastră vă plimbaţi cu 
trăsura, se poate rupe o osie şi roata să treacă peste dumnea- 

224 


— Clubul valeţilor de cupă — 


voastră: sau, mergând pe jos, la plimbare, un călăreț nepriceput, 
călărind un cal nărăvaş, poate să vă calce în picioare; sau s-ar 
putea foarte bine ca bucătăreasa dumneavoastră să se înşele şi, 
crezând că pune făină la o iahnie, să pună un pachet de arsenic, 
care de fapt trebuia folosit pentru a distruge şobolanii din 
pivniţă. 

O sudoare rece acoperi fruntea doamnei Malassis. 

— Deci, reluă Rocambole, făcându-vă toate socotelile, cred că 
cel mai înţelept lucru ar fi să ne ajutaţi. 

— Aşa voi face, spuse ea cu supunere. 

— Foarte bine, sunteţi fermecătoare. 

Şi Rocambole se aşeză mai bine în fotoliu. 

— Şi acum, spuse el, trebuie să vorbim mai mult despre 
marchiză. O iubiţi foarte mult? 

— Am fost prietena ei... cândva. 

— Cu atât mai rău. 

— De ce? spuse ea tremurând. 

— Pentru că fără-ndoială veţi avea foarte mari neplăceri când 
o veţi pierde. 

— S-o pierd? 

— Se poate întâmpla! 

— Pleacă undeva? 

— Nu, dar este pe punctul de-a muri. 

— Imposibil, strigă văduva, care nu înţelegea nimic. Am văzut- 
o ieri şi arăta minunat. 

— Fără îndoială, dar, ce vreţi? există destine cu-n sfârşit 
neaşteptat... Marchiza e născută într-o zodie nefastă. 

Şi cum ea tremura până în măduva oaselor, Rocambole 
adăugă: 

— Ei, acum să stăm de vorbă! sunt grăbit. 

Despre ce a fost vorba în discuţia ce a avut loc atunci între 
doamna Malassis şi vizitatorul ei? Fără îndoială că ea a fost deo 
extremă gravitate, căci, cu toate că era aproape nouă seara, 
după ce Rocambole plecă, văduva nu ezită şi dădu imediat 
dispoziţie să i se aducă o trăsură de piaţă. 

Trebuie să menţionăm, că înainte de a pleca, Rocambole îi 
strigase lui Venture: 

— Pe mâine, la orele şase precis, în strada Lord Byron. 

Văduva o sună pe Fanny, care o ajută să se îmbrace, ieşi, se 
urcă în trăsura de piaţă şi îi spuse vizitiului: 

— În aleea Văduvelor, la familia Van-Hop. 


225 


— Ponson du Terrail — 


Era joi. Doamna Malassis ştia că în această zi marchiza nu 
ieşea din casă, după cină. Ea ştia de asemenea, că marchizul - 
profitând de faptul că soția lui primea vizite - se grăbea să 
alerge la club pentru a face o partidă de şah. Ea era deci sigură 
că nu se va întâlni cu marchizul şi va putea discuta liniştită cu 
doamna Van Hop. 

Când doamna Malassis ajunse aici, marchiza era singură în 
budoar, ocupată să lucreze o broderie. 

În orice altă circumstanţă, vizita doamnei Malassis la nouă 
seara n-ar fi surprins-o pe doamna Van Hop. Cele două femei 
erau foarte legate între ele, şi intimitatea lor permitea aceste 
vizite târzii... Dar de această dată doamna Van-Hop simţi o 
emoție, greu de definit, auzind anunţarea prietenei ei. De ce? 

li fu imposibil să-şi dea seama. 

— Bună seara, scumpă marchiză, spuse doamna Malassis 
intrând şi sărutând-o pe tânăra femeie; iartă-mă că am venit atât 
de târziu. 

Marchiza îi oferi un scaun şi spuse: 

— Dar nu este decât nouă seara. 

— Într-adevăr, continuă vizitatoarea, dar de câteva minute 
sunt atât de emoţionată, încât am impresia că este miezul nopţii. 

— Eşti emoţionată? 

— Da, foarte emoţionată. 

— Dar ce ţi s-a întâmplat... 

— Am văzut un bărbat plângând ca un copil. 

Marchiza tresări. 

— E vorba de sărmanul duce de Château-Mailly? întrebă ea. 

— Nu, scumpa mea; ducele este amorezat, dar nu plânge 
niciodată. Bătrânii nu mai au lacrimi, numai oamenii tineri plâng. 

— Şi cine este acest tânăr bărbat? întrebă doamna Van Hop, a 
cărei uşoară paloare trăda spaima. 

— Vin să te rog să faci o faptă bună. 

— Eu? 

Doamna Malassis făcu un semn afirmativ din cap. 

— Despre ce este vorba? întrebă marchiza. 

— Este vorba de un bărbat care pleacă mâine seară, şi 
părăseşte Franţa pentru totdeauna; de un bărbat care-şi va 
căuta moartea sau uitarea dincolo de mări şi care a venit, acum 
câteva minute, să se arunce la picioarele mele. 

Doamna Malassis vorbea emoţionată. 

Marchiza simţea că i se face rău, înțelegând imediat că era 
vorba de domnul Oscar de Verny. Totuşi tăcu. 

226 


— Clubul valeţilor de cupă — 


— Acest bărbat, urmă doamna Malassis, - probabil că ghiceşti 
despre cine este vorba - este acel tânăr nebun, îndrăzneţ şi 
timid totodată, care te iubeşte de atâta timp în tăcere şi pe care 
l-ai întâlnit de curând, venind la mine. Era în ziua când ai stat la 
căpătâiul meu fiindcă eram grav bolnavă, iar el a avut curajul de- 
a cădea în genunchi în faţa ta, mărturisindu-ţi dragostea lui. 

Marchiza făcu un gest de mirare, aproape de spaimă: 

— De unde ştii acest lucru? 

— Chiar el mi-a mărturisit tot. 

Doamna Van Hop cobori privirea. 

— Ei bine, reluă văduva, acest nefericit bărbat, acest nebun 
care se exilează de bună voie, m-a trimis la tine... 

Doamna Malassis se opri şi păru să şovăie. Dar marchiza o 
privi la rândul ei, cu o siguranţă plină de nobleţe. 

— Scumpa mea prietenă, îi spuse ea, probabil că lacrimile 
domnului Oscar de Verny te-au emoţionat foarte puternic din 
moment ce-ai venit să-mi faci asemenea propunere... Uiţi că am 
un soţ şi că gândurile şi privirile unui asemenea bărbat, nu sunt 
decât o insultă pentru mine. 

— lartă-mă, murmură doamna Malassis, dar este vorba despre 
mama lui. 

— Mama lui?! exclamă marchiza nedumerită. 

— Da, iată... 

Şi văduva îi întinse marchizei scrisoarea pe care Rocambole o 
dictase lui Cherubin. 

Doamna Van Hop citi această scrisoare tremurând şi deveni 
emoţionată. 

Domnul Oscar de Verny vorbea despre o fiinţă care îi era 
dragă şi doamna Malassis spunea că era vorba de mama lui. 

Inima nobilă a marchizei fu impresionată. 

— Voi merge, spuse ea cu o voce stinsă. 

— Eşti un înger! strigă văduva, cedând unui acces de falsă 
sensibilitate şi aruncându-se în braţele marchizei. 

Zece minute mai târziu, doamna Malassis se întâlni cu domnul 
viconte de Cambolh şi-i spuse: 

— Marchiza va veni... 


— Ponson du Terrail — 


Sfârşitul volumului 3/4 
al romanului „Clubul valeţilor de cupă” 


LII 1 Sa An de a d mal, ae ia Pale A 


Basa POI LI it ea adie un PR d Ile am e i ce a pa 
Si: olul LV » 


| AX XII. 


— Ponson du Terrail — 


230