Ponson Du Terrail — S2 — Clubul Valetilor De Cupa Vol 2

Pierre Alexis Ponson du 
Terrail 


Pierre Alexis Ponson du 
Terrail 


ROCAMBOLE 


Ciclul „Dramele Parisului” : 
CLUBUL VALEŢILOR DE CUPA 
Volumul 2 


Capitolul XIX. 

Doamna Malassis era la cincisprezece ani modistă într-o 
importantă casă de mode de pe strada Păcii. 

La şaisprezece ani, abandonă brusc această situaţie, 
pentru a urma un bătrân văduv, desfrânat, bogat, fără copii, 
care înlocui şalul ei de stofă printr-unul de caşmir, iar florile 
din păr - cu ramuri de coral. 

De la optsprezece la douăzeci şi trei de ani, existenţa 
tinerei femei fu încercată de toate întâmplările care apar în 
viaţa unei păcătoase. 

Un adorator o găsi într-o seară fără nici un ban, îi plăcu 
foarte mult şi prevăzând, fără îndoială, că nebuna făptură 
nu se gândeşte deloc la viitor, se gândi el pentru ea, şi-i 
cumpără o parfumerie pe Bulevardul Italienilor. 

Aici, doamna Malassis, care din fericire era ordonată, luă 
lucrurile în serios, învăţă repede să fie aprigă la câştig şi 
econoamă la cheltuieli, ceea ce a făcut ca, în scurt timp, să 
devină o comerciantă foarte bună. 

Un fost comis-voiajor, un om cam la cincizeci de ani, nu 
fu impresionat neplăcut de trecutul cam încărcat al 
proprietăresei parfumeriei, îi oferi numele său şi avu 
succes. Ca şi Cesar Birotteau, nemuritorul erou al domnului 
Balzac, domnul Malassis era predestinat măririlor 
omeneşti. 

Şapte sau opt ani îi fură de-ajuns pentru a strânge două 
sute de mii de franci. Deveni primar adjunct în 


arondismentul unde locuia, membru a numeroase instituţii 
de binefacere, pătrunse întâi în lumea oficială, apoi în cea a 
finanţelor, ajunse în foburgul Saint-Honore şi, astfel, mica 
modistă de la Fanny, fosta femeie galantă pe jumătate 
reabilitată de căsătorie, pătrundea împreună cu el în toate 
aceste onorabile locuri. Când domnul Malassis muri - şi 
muri în urma unei indigestii provocate de un prânz copios 
la Rocher-de-Cancale - soţia sa era adoptată de lume, care 
nu cunoştea întregul ei trecut. 

Dar, noi am spus acest lucru, viciul nu iartă... Deşi 
doamna Malassis şi-a ascuns cu abilitate instinctele 
perverse, domnul Malassis a fost totuşi, după cum se 
şopteşte, deseori înşelat. 

După moartea soţului ei, văduva îl întâlni pe bătrânul 
duce de Château-Mailly. 

Avea atunci treizeci şi cinci de ani, vârsta tuturor 
ambițiilor. Întrezări un viitor splendid, visă să acopere 
pentru totdeauna mocirla din trecutul ei cu strălucitoarele 
perle ale unei coroane ducale. Timp de doi ani, vechea 
curtezană îşi luă în serios rolul de femeie cinstită; participă 
la numeroase opere de binefacere, se arătă în cercurile 
lumii bune şi legă o intimă prietenie cu marchiza Van-Hop, 
ştiind, în acelaşi timp, să inspire bătrânului duce o pasiune 
irezistibilă... 

S-ar fi putut crede că fusese definitiv convertită pentru 
drumul greu, dar frumos al virtuţii... 

Iluzie! 

În ziua când a întâlnit pe acest tânăr - cu ochelari de 
baga, cu părul bucălat, cu faţa vulgară, dar seducătoare, cu 
îndrăzneala specifică băieţilor de familie care se plimbă 
fără treabă, cu mănuşi galbene, culoarea canarului, a căror 
viaţă se petrece mai mult pe Bulevardul Italienilor —, 
doamna Malassis simţi că trecutul o prinde din nou în 
mâinile lui lungi şi puternice, şi că prăpastia se deschide din 
nou la picioarele ei. 


Era născută curtezană şi trebuia să rămână aşa, până în 
ziua când orbul duce de Château-Mailly ar fi condus-o la 
altar. 

Văduva avea treizeci şi şase de ani, vârstă - pentru 
femeie - a marilor pasiuni vulcanice; în lume se şuşotea că 
începea deja să arate această vârstă. Bătrânul duce nu 
vedea nimic, orbit de dragostea pe care o purta doamnei 
Malassis. 

Dar ducele era în vârstă de şaptezeci de ani. 

Şi probabil că vocea secretă a inimii care-şi cere 
drepturile se trezi, în sfârşit, şi în această femeie a cărei 
viaţă se desfăşura atât de calculat. 

În drumul ei, întâlnise într-o noapte un bărbat de 
douăzeci de ani, lansat ca o bombă de mâna invizibilă a lui 
sir Williams; acest tânăr îi vorbise în simplul şi căldurosul 
limbaj al pasiunii, şi femeia, care de atâtea ori cedase, 
fusese încă o dată învinsă. 

Timp de câteva ore, acest spirit puternic, socotit, această 
însumare de cifre, deveni dintr-o dată femeie, uitând totul 
pentru moment... 1 s-a vorbit de dragoste - ei, care nu mai 
auzise de mult timp aceste cuvinte venind de pe buze tinere 
şi proaspete - şi ascultă. 

Dar nebunia are şi ea orele ei, nimic mai mult! 

Doamna Malassis vroia să trăiască plăcerile dragostei, 
dar, în acelaşi timp, vroia să se şi căsătorească cu ducele. 

Aşa că, începând din acea zi, îşi împărţi cu abilitate 
timpul. 

Stătea întotdeauna seara acasă, gata să-l primească 
oricând pe domnul duce de Château-Mailly, în caz că un 
capriciu al gelosului bărbat l-ar fi adus în strada Pepiniere, 
dar ieşea zilnic către ceasurile două la amiază. 

Unde mergea? 

Ca femeie prudentă, doamna Malassis n-a crezut 
necesar să-şi iniţieze nici camerista, nici alţi oameni, în 
secretul noului amor... 


Pleca de acasă în trăsură, de obicei într-o trăsură 
închisă, urca de-a lungul străzii Pepiniere, o lua pe strada 
Saint-Lazare, pe care o străbătea în toată lungimea ei, 
oprindu-se în faţa bisericii Notre-Dame-de-Lorette. Intra în 
biserică pe uşa principală, se ruga aproximativ zece minute 
şi apoi ieşea pe uşa care dădea în strada Flechier. 

Aici urmele doamnei Malassis se pierdeau. Se ducea să 
ajute o nenorocită? Sau mergea la vreo întâlnire secretă? 

Intra întotdeauna într-o casă de pe strada Flechier, 
trecea ca o umbră prin faţa lojii portarului, urca sprintenă o 
scară, purtând tot timpul voalul coborât pe faţă... O uşă se 
deschidea şi se închidea... Asta era totul... 

Trecea o oră sau două înainte ca ea să iasă. Traversa din 
nou biserica şi îşi regăsea în faţa intrării principale trăsura, 
cu care se reîntorcea în strada Pepiniere. 

Capitolul XX. 

Povestea dura de opt zile, când, într-o zi, către orele trei, 
în momentul când cobora din imobilul de pe strada Flechier 
şi se pregătea să treacă strada, doamna Malassis se opri şi 
se dădu deodată înapoi, ca şi cum ar fi văzut apărându-i în 
faţă un şarpe veninos şi şuierător. 

Venture se plimba în lung şi în lat pe trotuar, cu mâinile 
în buzunare, surâzând încântător şi fluierând o arie 
deocheată. 

Sperând că n-a fost încă recunoscută, văduva încercă să 
treacă... 

Dar Venture se aşeză exact înaintea ei şi-i zise: 

— Bună ziua, doamnă. 

Şi dădu acestui ultim cuvânt inflexiunea respectuoasă şi 
particulară pe care o au servitorii când vorbesc cu stăpâna. 

Şi cum doamna Malassis rămăsese stupefiată, el repetă: 

— Bună ziua, doamnă. 

Complet tulburată încă, dar gata să-şi recapete sângele 
rece, văduva luă un aer sever şi-l privi drept în ochi. 

— Ce cauţi aici, Venture? întrebă ea. 

— Mă plimb, doamnă. 


— Nu pentru a te plimba ai fost angajat la mine. 

Lacheul cobori capul, bâlbâi câteva cuvinte de scuză şi 
tăcu. 

— Caută-mi o trăsură, spuse ea, şi plăteşte-o. Mi-am golit 
punga la nişte bieţi oameni care mureau de foame. 

Venture nu aşteptă să i se repete; se grăbi să se supună 
şi doamna Malassis ajunse acasă, zicându-şi: 

— lată un om pe care mă voi grăbi să-l concediez. 

Şi într-adevăr, seara, după ce mâncă, sună şi Venture 
apăru. 

Văduva era în dormitor, aşezată într-un colţ; în cameră 
nu erau decât ei doi. 

Venture salută şi rămase în picioare, cu cascheta 
galonată în mână. 

— Ce făceai azi dimineaţă, pe strada Flechier? îl întrebă 
ea cu un ton cercetător. 

— Vă aşteptam, doamnă. 

— Mă aşteptai...?! spuse ea tresărind. 

— Am urmărit-o pe doamna de acasă. 

Un fulger de mânie străluci în ochii doamnei Malassis. 

— Cu ce drept? întrebă ea cu o voce iritată. 

— Spionam, doamnă, răspunse el cu un calm plin de 
cinism. 

Buzele văduvei albiră. O asemenea obrăznicie depăşea 
orice limită. 

— Venture, spuse doamna Malassis. Cred că voi fi 
obligată să intervin ca să fii admis la Charenton; căci, 
Dumnezeu să mă ierte, ai înnebunit. 

Venture nu răspunse. 

Îşi puse cu neruşinare cascheta pe cap şi se aşeză fără 
mofturi într-un fotoliu, vizavi de cel în care şedea văduva. 

— Dacă doamna ar dori să discute cu mine măcar un 
minut, spuse el, ar vedea nu numai că nu sunt nebun, dar 
că, din contră, s-ar putea ca doamna să aibă nevoie de 
mine. 


Privirea liniştită, tonul sigur şi plin de trufie al acestui 
om, care în aceeaşi dimineaţă fusese cel mai respectuos 
dintre valeţi, descumpăni complet pe doamna Malassis, 
care-şi imagina că trăieşte un vis urât. 

Totuşi, în gesturile lui, în atitudinea lui, în privirea 
acestui om era un gen de siguranţă care o fascina şi care i 
se impunea atât de puternic, încât doamna Malassis nu avu 
nici forţa de a-l goni cu un gest maiestuos, şi nici ideea dea 
fugi la cordonul de sonerie pentru a-şi chema camerista ca 
să-l dea afară. 

Venture se aşezase deci în faţa ei şi-i spuse: 

— Nu trebuie niciodată să vă supăraţi, doamnă, înainte 
de a asculta explicaţiile oamenilor. Întotdeauna este penibil 
să spargi geamurile fără nici un rost şi treaba asta devine 
uneori chiar periculoasă... 

În culmea uimirii, văduva îl asculta. 

— Doamnă, reluă Venture, fiţi amabilă şi uitaţi, pentru 
moment, că port o livrea, că sunt în serviciul 
dumneavoastră şi ascultaţi-mă, aşa cum aţi asculta un 
prieten. 

Ea făcu un gest de repulsie, aproape de dezgust. 

El avu un surâs hidos şi continuă: 

— Să jucăm cu cărţile pe faţă, doamnă. Dumneavoastră 
vreţi să vă căsătoriţi în mai puţin de trei săptămâni cu 
domnul duce de Château-Mailly. Un om foarte bogat şi 
purtând unul din cele mai vechi nume de nobleţe; dar este 
aşa de uşor să rupi un plan de căsătorie! Uneori cele trei 
săptămâni pot avea durata unui secol. Astfel, de exemplu, 
să ne închipuim că domnul duce s-ar fi găsit în locul meu 
astăzi, pe trotuarul străzii Flechier... 

Doamna Malassis tremură şi-l privi pe Venture cu un aer 
speriat. 

— Nu aveţi impresia, continuă fără ruşine lacheul, că 
domnul duce ar cere un răgaz de gândire înainte de a se 
căsători cu dumneavoastră, dacă ar şti că mergeţi în fiecare 
zi pe strada Flechier la numărul 4, că urcați la primul etaj şi 


că sunaţi la uşa din dreapta scării? Sper că mă scutiţi să 
adaug şi restul... 

Venture o privi obraznic pe văduvă. Doamna Malassis îi 
aruncă o privire plină de mânie şi ură. 

— Sunteţi un mizerabil! spuse ea, şi-mi închipui ce 
vreţi... 

În acest moment se ridică, merse şi trase sertarul unei 
mici mobile de Boule, din care scoase un portofel burduşit. 

— Cât vă trebuie? întrebă ea cu dispreţ. 

Venture ridică din umeri. 

— Vă grăbiţi peste măsură, doamnă, zise el. Înainte de a 
cumpăra ceva, trebuie să ştiţi ce cumpăraţi, înainte deamă 
întreba ce vreau să obţin ca preţ al tăcerii mele, aşteptaţi să 
aflaţi, cel puţin, în ce măsură v-aş putea face rău, dacă aş 
dori acest lucru... Stimată doamnă, reluă el, sunteţi ceea ce 
se numeşte o femeie prudentă; asta înseamnă că n-aţi scris 
niciodată şi, în consecinţă, aţi putea oricând nega înaintea 
ducelui, aţi putea afirma că mint, că nu cunoaşteţi nici un 
domn Arthur, că, în fine, n-aveţi nici un fel de idee despre 
tot ceea ce vorbesc eu. 

— Într-adevăr, nu ştiu nimic, spuse doamna Malassis, 
care-şi regăsi un fel de siguranţă în cel mai greu moment al 
acestei situaţii disperate. 

— Fie, rânji lacheul. Numai că sper că nu mă veţi insulta 
în a crede că-mi pun vinul în sticle, înainte ca acesta să 
fermenteze; vreau să spun că nu aş intra într-o afacere ca 
aceasta fără ca să-mi iau toate precauţiunile. 

— Ei şi? spuse ea rece. 

— Ducele este îndrăgostit, în consecinţă este orb. S-ar 
putea întâmpla să vă creadă inocentă şi victimă a unui 
lacheu odios, dacă nu aş fi în stare să-i aduc unele dovezi. 
Din fericire, am un dosar... 

Numai cuvântul „dosar” o făcu pe doamna Malassis să 
tremure toată. 

— Doamnă, reluă Venture, n-aţi avut întotdeauna treizeci 
şi şase de ani; aţi fost cândva tânără, necunoscătoare, 


uşuratică... Aţi scris... şi încă mult, şi la tot felul de oameni... 

Şi cum ea îl privea terorizată, acest om, care părea să fie 
un demon aruncat de iad pe Pământ, începu să povestească 
an cu an, aproape zi cu zi, întreaga existenţă a doamnei 
Malassis, din momentul în care părăsise casa de mode de 
pe strada Păcii, până în acest moment, în care ea îl asculta 
cu spaima în suflet şi fruntea şiroind de sudoare. 

Dacă un procuror ar fi lansat un rechizitoriu împotriva 
unui criminal şi i-ar fi trecut în revistă întreaga viaţă, până 
în cele mai întunecate ascunzişuri, tot n-ar fi fost atât de 
bine informat, pe cât se arăta Venture, povestindu-i 
doamnei Malassis propria ei viaţă. 

Nu uită nici un detaliu, nici o intrigă, legă fiecare fapt de 
un nume, de o dată, de un număr de casă de pe o anume 
stradă, relatând fiecare scrisoare căzută - nu se ştie cum - 
în mâinile lui. 

Erau suficiente dovezi pentru a înspăimânta până şi pe 
cel mai împietrit ocnaş. Timp de câteva minute, doamna 
Malassis ascultă în tăcere, aproape zdrobită. 

— Vedeţi bine, doamnă, spuse Venture, că pot multe şi că 
de mine singur depinde căsătoria dumneavoastră cu 
domnul duce de Château-Mailly. 

Ea continua să tacă, încovoiată şi cu lacrimi strălucind în 
ochi. 

— Cât vă trebuie? murmură ea, în sfârşit. 

— A! spuse el surâzând, nu sunteţi destul de bogată. 

— Voi deveni. 

— Nu, nu am nevoie de bani. 

Acest om - pe care cu puţin înainte vroia să-l gonească 
pur şi simplu, iar acum o domina - îşi opri asupra ei o 
privire calmă şi sigură, reluând: 

— Doamnă, nu aveţi dreptate dacă vi se pare că sunteţi 
numai în puterea mea. Eu sunt totul şi, de fapt, nu sunt 
nimic, în acelaşi timp. Sunteţi în puterea unei asociaţii 
imense, foarte puternice, iar eu nu sunt decât mandatarul 
acestei asociaţii. 


Şi, în timp ce ea continua să-l privească înspăimântată, el 
îi spuse mai departe: 

— Nu cu câteva hârtii de o mie de franci vă va vinde 
vreodată coroana ducală de Château-Mailly asociaţia 
secretă pe care o reprezint; preţul pe care ei îl cer sunteţi 
dumneavoastră înşivă, întregul dumneavoastră devotament, 
libertatea dumneavoastră... Gândiţi-vă, reflectaţi... 

Venture se ridică; imediat îşi reluă atitudinea umilă, 
respectuoasă, servilă a unui servitor gata să execute 
ordinele stăpânei sale. 

— Când veţi reflecta, doamnă, spuse el, mă veţi suna. 
Trebuie să mai adaug că nu aveţi de ales decât între două 
lucruri: sau chiar în această seară dosarul, despre care am 
avut onoarea să vă vorbesc, va ajunge în mâinile domnului 
duce de Château-Mailly şi, în consecinţă, trebuie să vă 
resemnaţi, să renunţaţi la planuri de căsătorie... sau 
acceptaţi, cu sinceritate, să intraţi în asociaţie cu ochii 
închişi, ţinând seama, de altfel, că această asociaţie nu vrea 
decât fericirea dumneavoastră şi nu vă va cere decât câteva 
Mici servicii. 

Şi Venture ieşi. 

Timp de o oră, doamna Malassis rămăsese încovoiată sub 
greutatea nedreptăţilor, întrebându-se cum a fost posibil ca 
un geniu infernal să reconstituie în felul acesta toată viaţa 
ei, pentru a-şi face din această reconstituire o teribilă armă; 
apoi începu să se întrebe ce aşteptau de la ea sau, mai 
curând, ce puteau să aştepte...? 

Datorită faptului - pe care l-am arătat mai înainte - că 
ajunsese la vârsta ambițiilor, această vârstă coaptă când 
unele femei devin necruțătoare şi nu pregetă să calce în 
picioare pe oricine, dacă aceasta este folositor egoismului 
lor, ea sună şi îi spuse lui Venture, când acesta se prezentă: 

— Vorbeşte... Sunt gata să ascult... Să mă... supun. 

Şi trufaşa femeie cobori capul, în timp ce se umilea astfel 
în faţa unui lacheu. 

Cum a continuat discuţia între ei? Nimeni nu ştie. 


Dar de a doua zi, surâsul reveni pe buzele frumoasei 
văduve, privirea îi era din nou calmă, era mai sigură ca 
niciodată că se va căsători cu ducele de Château-Mailly, iar 
Venture redeveni cel mai respectuos dintre intendenţi. 

Zilnic, doamna Malassis ieşea, ca de obicei, din casă şi 
mergea în strada Flechier. 

Uneori chiar, intendentul îi ducea domnului Arthur un 
mic bilet parfumat, scris de frumoasa mână a stăpânei sale. 

Aşa stăteau lucrurile când doamna marchiză Van-Hop, 
urmând indicaţiile scrisorii primite, alergă într-un suflet la 
doamna Malassis şi, aflând aproape imediat că domnul de 
Verny fusese grav rănit în dimineaţa aceea, leşinase sub 
lovitura acestei fulgerătoare ştiri. 

Imediat după ce marchiza leşină, văduva trase cordonul 
soneriei; apăru Venture, care-şi ajută stăpâna s-o 
transporte pe doamna Van-Hop pe o canapea. 

Doamna Malassis îi dădu să respire din sărurile ei, o 
înconjură cu o mie de griji şi, în momentul în care deschise 
ochii, îi ceru lui Venture să iasă, ceea ce el făcu fără cel mai 
mic zgomot. 

— Ah! murmură marchiza, aruncând în jurul ei priviri 
mirate, ce s-a întâmplat, Dumnezeule? 

— Nimic, scumpă doamnă, absolut nimic, răspunse 
doamna Malassis. Vi s-a făcut râu... Un mic leşin, asta e tot. 

Şi cum marchiza, îngrozitor de palidă, îşi amintea şi 
părea să se simtă cuprinsă de o spaimă de nedescris, 
madame Malassis se grăbi să adauge: 

— Fiţi liniştită în privinţa altora, spuse ea, fiţi liniştită, 
scumpa mea marchiză, rana nu e mortală... Va fi salvat! 

Doamna Van-Hop scoase un strigăt... un strigăt de 
bucurie imprudentă şi nebună. 

Apoi, dintr-o dată, îşi dădu seama că a trădat secretul. 
Înţelese că mai există încă cineva care ştie torturile 
îngrozitoare ale sufletului său; pura şi casta femeie, 
inocenta victimă a trădărilor destinului şi a infernalei 
răutăţi a oamenilor, roşi şi se bâlbâi. 


Îşi aplecă fruntea ca un criminal care-şi mărturiseşte 
nelegiuirea şi, în prima zvâcnire a durerii, murmură: 

— Dumnezeule! Dumnezeule! sunt pierdută! 

Dar atunci doamna Malassis, care, fără îndoială, 
prevăzuse această disperare, această ruşine anticipată a 
femeii virtuoase care se crede de-acum vinovată, doamna 
Malassis, care studiase conştiincios rolul, îngenunche 
înaintea ei, îi luă mâinile în ale ei, o privi cu o minunată 
expresie de indulgență şi devotament, zicându-i: 

— Până acum nu am fost decât prietena dumneavoastră, 
vreţi ca de acum să fiu sora dumneavoastră? 

Marchiza nu răspundea, dar prin apăsările convulsive 
ale mâinilor văduvei, prin pasiunea pe care o punea în 
această strângere a mâinii, se vedea clar că mândra creolă, 
femeia care nu-şi reproşa nimic şi putea merge oricând cu 
fruntea sus, era acum foarte tulburată. Abisul era 
întredeschis în faţa ei. 

Capitolul XXI. 

Istoria pe care noi o povestim este foarte complexă. 

Ea cuprinde un mare număr de personaje şi este 
compusă din evenimente atât de diverse, încât suntem 
obligaţi să părăsim, rând pe rând, pe fiecare dintre eroii 
noştri, pentru a putea spune ce se întâmplă cu ceilalţi. 

Să lăsăm deci pentru un moment pe marchiza de Van- 
Hop, pe doamna Malassis şi combinaţiile machiavelice ale 
lui sir Williams, pentru a revedea pe una dintre eroinele 
celuilalt episod, domnişoara Hermine de Beaupreau, 
devenită doamna Fernand Rocher. 

Ne amintim foarte bine că Fernand îşi lăsase soţia la bal 
în grija socrului său, domnul de Beaupreau, iar el ieşise 
imediat pentru a se bate în duel cu vicontele de Cambolh. 

Ştim de asemenea ce i s-a întâmplat, în cele opt zile care 
au urmat acestui bal. 

Doamna Rocher s-a întors acasă, în strada Isly, către 
ceasurile patru sau cinci ale dimineţii, convinsă că-l va găsi 
pe Fernand acasă. 


Dar Hermine se înşela. 

Oamenii din casă îi spuseseră că Fernand nu venise 
acasă. 

Ea îşi aducea foarte bine aminte că, atunci când a plecat, 
domnul Rocher îi spusese că este vorba de o operă de 
binefacere. 

Aşa că liniştită, puţin obosită din cauza balului, se culcă 
şi nu întârzie să adoarmă. 

Când se trezi fiindcă intrase camerista, era a doua zi 
către prânz. Hermine se regăsi singură şi se gândi mai întâi 
că soţul ei, nevrând s-o deranjeze, se culcase în 
apartamentul lui particular. 

Întrebată de Hermine, camerista răspunse că domnul nu 
s-a reîntors încă. 

Hermine se ridică în grabă şi, neliniştită de această 
dispariţie, alergă la tatăl ei. 

— Tată, Fernand nu ţi-a spus aseară unde se duce? 

— Ba da, răspunse domnul Beaupreau cu acel surâs 
tâmp, care trăda la el începutul idiotismului. 

— Şi unde s-a dus? 

— Să facă o faptă bună. 

— În Paris? 

— Nuuu! departe de Paris. 

De patru ani de când erau căsătoriţi, aceasta era prima 
noapte pe care Fernand o petrecuse în afara domiciliului 
conjugal. Era straniu. 

Ziua începea pentru doamna Rocher cu o inexprimabilă 
spaimă. 

Veni seara şi Fernand tot nu apăru. Atunci tânăra femeie 
începu să se lase purtată de cele mai negre presimţiri. 

Şi, dintr-o dată, îşi aminti... 

Îşi aminti că soţul ei părăsise balul marchizei însoţit de 
doi sau trei oameni şi avu impresia că îi răsună în urechi 
cuvântul duel: 

— Dumnezeule! îi spuse ea mamei sale, Fernand s-a 
bătut în duel... Poate mi l-au ucis... Dumnezeule! 


Doamna de Beaupreau, femeie înţeleaptă şi încercată de 
greutăţi, împărtăşind neliniştile fiicei sale, înlătură la 
început gândul că Fernand părăsise balul pentru a se duce 
să se bată în duel. 

Ştia bine că Fernand este un om amabil, inofensiv, 
totdeauna gata să treacă neobservat. 

Şi, în plus, era puţin probabil ca la marchiza Van-Hop, 
unde vine lumea cea mai bună, un om rezonabil cum este 
Fernand să ajungă la ceartă. 

Chiar admițând această ultimă ipoteză, cum poate avea 
loc un duel la orele două dimineaţa? Şi chiar dacă ar fi avut 
loc duelul, Fernand ar fi trebuit să se reîntoarcă acasă, dacă 
scăpase, sau să fie adus acasă, dacă murise. 

Un bărbat ucis în duel este întotdeauna adus de ceilalţi 
la el acasă. 

Toate acestea corespundeau unei logici riguroase şi 
Hermine se văzu obligată să renunţe la îngrozitoarea ei 
idee. 

Dar atunci unde era Fernand? De ce acest mister? 

De ce n-a mărturisit nimic soţiei sale? 

Era foarte greu pentru un locuitor al Parisului să creadă 
- aşa cum totuşi cred provincialii - că un om poate să fie 
sechestrat în mijlocul Parisului sau să fie aruncat în apă 
când trece pe un pod, şi încă în timp de Carnaval, când 
străzile sunt pline de lume la orice oră din zi şi din noapte. 
Aşa că nici doamna de Beaupreau şi nici Hermine nu s-au 
gândit la aceste posibilităţi. 

Fernand lipsea, Fernand nu revenise; dar în afară de 
cazul în care ar fi fost ucis în duel, nimeni nu-şi putea 
închipui, nici măcar un minut, că ar fi fost reţinut cu forţa 
într-o casă străină. 

Hermine spera că va reveni în cursul nopţii. 

Noaptea trecu, la rândul ei, lăsă dimineaţa să-i ia locul, 
găsind pe cele două femei, mama şi fiica, făcând cele mai 
sumbre presupuneri. 

Atunci doamna Rocher nu mai putu suporta. 


Primul ei gând se îndreptă către domnul Armand de 
Kergaz şi alergă la el. 

Fernand era un fel de adjunct al domnului Armand de 
Kergaz în filantropie. Lui îi fusese încredinţată de domnul 
Kergaz, în timp ce acesta locuia în Sicilia, misiunea cea mai 
delicată; în acelaşi timp, cei doi prieteni îşi uneau eforturile 
financiare în serviciul ajutorării săracilor. 

Hermine se gândi că domnul de Kergaz trebuie să ştie 
ceva despre dispariţia lui Fernand, şi de aceea se urcă 
imediat în trăsură, cerând vizitiului s-o conducă în strada 
Culture-Sainte-Catherine. 

Când ajunse, domnul de Kergaz era în camera sa de 
lucru împreună cu vicontele Andrea. 

Pocăitul frate îşi luase de câteva zile noile funcţii în 
primire. Conducea cu o abilitate fără pereche poliţia 
secretă a contelui, care avea misiunea să demaşte şi să 
distrugă temuta asociaţie a Valeţilor de Cupă. 

Contele fu puţin surprins s-o vadă intrând la această oră 
pe doamna Fernand Rocher, ai cărei ochi abătuţi, privirea 
înspăimântată şi paloarea, aveau să indice apariţia unor 
momente foarte grele în viaţa ei. 

Aşadar, alergă către ea, manifestându-şi o mirare 
neliniştită. 

— Am venit să vă cer ştiri despre soţul meu, le spuse 
Hermine. 

Contele făcu un gest de uimire. 

— Cum? strigă Hermine... Nu l-aţi văzut... ieri... astăzi? 

Contele ridică privirea. 

Atunci, tremurând toată, doamna Rocher povesti 
dispariţia lui Fernand, iar domnul de Kergaz, stupefiat, 
asculta cu atenţie, privind, rând pe rând, pe Hermine şi pe 
contele Andrea. 

— Vai, ce straniu! strigă vicontele, care coborâse modest 
ochii la vederea tinerei femei, obiectul poftelor sale 
vinovate de altădată. 

Şi, dintr-o dată, strigă: 


— Totuşi un om nu dispare în felul acesta din mijlocul 
Parisului, doamnă; îl vom găsi, nici să nu vă gândiţi că s-ar 
putea întâmpla altfel. 

Şi, în gura celui care fusese sir Williams, această 
speranţă era aproape o promisiune. 

— Dumnezeule! murmură Hermine, sunt treizeci şi şase 
de ore de-atunci... Mi-au ucis bărbatul! 

Armand îl privea pe fratele său cu un aer întrebător, ca 
şi cum i-ar fi cerut sfatul. 

Vicontele avea aerul unui om consternat de o ştire 
proastă, dar care caută totuşi un mijloc de a învinge 
vitregia soartei. 

Hermine îl imploră cu privirea - ca şi cum, cu toată ura 
cu care altădată a urmărit-o sir Williams, ar putea totuşi să 
aibă acum o încredere oarbă, nelimitată, în pocăitul viconte 
Andrea. 

— Doamnă, îi spuse el, cu un ton convins, vă jur că, de-ar 
trebui să mişc lumea din loc şi să ajung în fundul 
pământului, tot vă voi găsi soţul. 

Şi adăugă, coborând privirea: 

— Am comis atâtea crime care trebuie să-mi fie 
iertate...! 

— Ah! murmură Hermine impresionată, e atâta timp de 
când crimele dumneavoastră sunt uitate. Sunteţi un sfânt... 
Dumnezeu v-a iertat. 

În momentul în care ea pronunţa aceste cuvinte, intră în 
cameră valetul contelui de Kergaz: 

— Doamnă, îi spuse el lui Hermine, valetul 
dumneavoastră este aici în salon şi cere cu insistenţă să vă 
vadă. 

— Să intre! zise contele. 

Doamna Rocher, plecând de acasă, în cupeul ei, nu luase 
decât vizitiul. Valetul rămăsese acasă şi acum venea în 
grabă să-i vorbească. 

Hermine avu o tresărire de speranţă. 

— Precis că-l trimite Fernand! gândi ea. 


Valetul intră cu o scrisoare în mână. 

— Chiar în momentul când aţi plecat, spuse el, un 
comisionar din colţul străzii a adus această scrisoare. Mi-a 
recomandat să v-o dau imediat, adăugând că este de la 
domnul Fernand. 

Contele şi fratele respirară uşuraţi; Hermine lăsă să-i 
scape un strigăt de bucurie, repezindu-se să ia scrisoarea. 

Deci nu era mort! 

Dar, aruncând ochii pe scrisoare, păli. Nu era scrisul lui. 

Rupse în grabă plicul şi scoase un petec pătrat de hârtie, 
emanând un parfum discret şi de bun gust, ce era acoperit 
cu un scris delicat, alungit, care trăda o mână de femeie. 

Întoarse pagina şi, tremurând, îşi îndreptă, înainte de-a 
citi, privirea către semnătură, pe care o recunoscu imediat: 
era numele şi parafa soţului ei. 

Abia atunci respiră şi, fără să se întrebe de ce nu 
scrisese el însuşi, din moment ce a semnat această 
scrisoare, ea începu să citească cele scrise de Turquoise în 
acea dimineaţă, în timp ce Fernand o privea cu admiraţie. 

Sigur că pentru o femeie, până mai ieri adorată, o 
asemenea scrisoare, venind de la bărbatul care-şi petrecuse 
până atunci viaţa la picioarele ei, era cel puţin stranie. 
Tonul uşuratic, aproape impertinent, totala răceală în 
exprimare, această lipsă de condescendenţă care se simţea 
de la primul rând până la ultimul rând - toate acestea erau 
în stare să înnebunească pe cea mai puţin geloasă femeie, 
cea mai puţin obişnuită cu respectul datorat. 

Peste toate acestea, Fernand se servise de mâna unei 
femei, nu-i dădea soţiei sale nici o indicație asupra locului 
unde se afla şi nu-şi anunţa reîntoarcerea decât foarte vag, 
ca un lucru nesigur şi supus unei voințe străine. 

Hermine nu mai avu forţa să pronunţe vreun cuvânt. 
Întinse tăcută scrisoarea lui Armand, care o luă, o citi, 
arătând o mirare profundă, care creştea cu fiecare rând 
parcurs. 


Şi asemeni ei, consternat de acest mister inexplicabil, nu 
găsi de cuviinţă să spună nici un cuvânt şi întinse în tăcere 
scrisoarea vicontelui Andrea. 

Vicontele citi scrisoarea, ca un savant care descifrează o 
inscripţie ebraică sau egipteană şi care caută sensul ascuns 
al fiecărui cuvânt. 

Timp de două minute, cât dură pentru el acest examen, 
privirea contelui de Kergaz şi cea a Herminei nu părăsiră 
deloc faţa vicontelui, încercând parcă să ghicească ce 
impresie face asupra lui. 

Dar faţa vicontelui rămase neclintită; ai fi spus că ezită 
să se pronunţe. 

Până la urmă, îşi ridică privirea şi se uită la Hermine. 

— Doamnă, îi spuse el, liniştiţi-vă, soţul dumneavoastră 
nu este ameninţat de nici o primejdie şi va reveni, aşa cum 
vă spune, de altfel, în această scrisoare. Sunt convins că-l 
veţi revedea înainte de a trece opt zile. 

— Dar... această scrisoare?... acest scris?... întrebă 
tânăra soţie, cu o voce sugrumată, căci şarpele geloziei 
muşcase deja din inima cinstitei femei. 

— Această scrisoare a fost scrisă de o femeie, accentua 
cu gravitate vicontele. 

Hermine păli. 

— Dar această femeie, urmă el, nu va fi niciodată destul 
de puternică pentru a stinge dragostea pe care soţul 
dumneavoastră v-o poartă. 

Hermine scoase un strigăt. 

Contele Armand de Kergaz o susţinu, pentru a nu cădea. 

— Fiţi tare, doamnă, îi spuse el. E adevărat că există aici 
un mister, pe care cu siguranţă că va trebui să-l cercetăm. 

Dar, din nefericire, Hermine nu mai auzea vocea contelui 
Armand. Doar vocea lui Andrea părea să-i răsune încă în 
urechi, asigurând-o că este cu certitudine o femeie, o 
femeie invidioasă pe fericirea ei, care scrisese această 
scrisoare, care prin fiecare rând îi dădea o lovitură de 
pumnal. 


Totuşi ea găsi forţa de a se stăpâni, de a se gândi la 
dragostea dintre ea şi Fernand, la demnitatea ei de femeie, 
la încrederea pe care întotdeauna a acordat-o soţului ei. 

— Nu, nu, spuse ea cu energie, vă înşelaţi, domnule, nu 
mi se poate întâmpla nimic, soţul meu mă iubeşte. 

— Doamnă, răspunse vicontele Andrea, nu vă pot afirma 
decât un singur lucru: că acest bilet a fost scris de o femeie 
şi semnat de soţul dumneavoastră. Pentru moment, restul 
este un mister şi eu nu pot să-l descopăr în două minute. 
Dar liniştiţi-vă, doamnă, în scurt timp voi lămuri totul. 

Şi ca şi cum s-ar fi supus unei inspiraţii bruşte, vicontele 
adăugă: 

— Cunoaşteţi multă lume la marchiza Van Hop? 

— Aproape pe nimeni, domnule. Am cunoscut-o pe 
marchiză, la băi, în vara trecută. La bal ea ne-a prezentat 
un tânăr, contele de Château-Mailly. 

— Cunosc acest nume, întrerupse domnul de Kergaz. 

— Mi l-a prezentat şi am şi dansat cu el. 

— Ei bine, doamnă, spuse vicontele, s-ar putea întâmpla 
ca domnul Château-Mailly să ştie când şi cu cine a părăsit 
soţul dumneavoastră balul; orice indiciu poate fi interesant. 

— Ah! spuse Hermine, voi alerga la tatăl meu; va merge 
să-l caute imediat pe domnul de Château-Mailly. 

Şi biata femeie, complet emoţionată, plecă la ea acasă în 
fuga cailor, fiind grăbită să-şi trimită tatăl să-l caute pe 
domnul de Château-Mailly. 

Imediat ce plecă, Andrea îşi privi fratele. 

— lată, zise el, un scris pe care-l cunosc. 

— Serios? spuse contele mirat. 

— Sau mă înşel foarte tare, urmă Andrea, sau în umbra 
acestei afaceri se găsesc Valeţii de Cupă! 

Armand tresări. 

— În anumite momente, urmă Andrea, omul capătă o 
curioasă proprietate de a ghici... E de ajuns nu fleac, un 
cuvânt, un simplu indiciu pe care ţi-l dă un rând scris, 
pentru a te duce pe o pistă până atunci căutată în zadar. 


Fernand a dispărut... Fernand scrie de la o femeie, de care 
se şi serveşte ca secretară. Ei bine! Ţine minte ce-ţi spun, 
frate, sunt sigur că se găseşte în mâinile acestei asociaţii 
teribile pe care o urmărim... 

Şi baronetul sir Williams, ridicând capul, adăugă plin de 
îndrăzneală şi sigur pe sine: 

— Acordă-mi opt zile: în opt zile voi afla foarte multe. 
Dar de-acum încolo nu mă mai întreba nimic. 

— Fie, spuse Armand. 

Capitolul XXII. 

În acest timp, Hermine ajunsese acasă şi alergă către 
apartamentul ocupat de domnul de Beaupreau. 

Aşa cum am mai spus-o, domnul de Beaupreau devenise 
un bătrânel simpatic, rezonabil în tot ce făcea, cu excepţia 
cazului când i se vorbea sau când îşi aducea aminte de 
Cerise, tânăra muncitoare pe care o credea moartă, din 
dragoste pentru el. 

În acest caz, domnul de Beaupreau stătea trist, 
melancolic, plângea ca un copil şi-şi pierdea complet capul. 

În fiecare dimineaţă, se scula către orele nouă şi se 
plimba pe jos până la Madeleine aux Marais, parcurgând 
bulevardele. 

Plimbarea era astfel aranjată încât ajungea acasă exact 
la ora prânzului. 

Când Hermine ajunse acasă, domnul de Beaupreau era, 
ca de obicei, plecat la plimbare. 

Ea îl aşteptă nerăbdătoare, după ce arătase doamnei de 
Beaupreau scrisoarea lui Fernand. 

Sărmana mamă, la fel ca şi vicontele Andrea, ca şi 
domnul de Kergaz, înţelese o parte a adevărului, ceea ce nu 
înţelegea era graba cu care vicontele ţinea să se discute cu 
domnul de Château-Mailly. 

Domnul de Beaupreau se întoarse din oraş. 

— Tată, îi zise Hermine, Fernand tot nu s-a întors. 

— Eeh! făcu el cu un aer indiferent. Se va întoarce. 


Acest răspuns, din gura unui om care mai înainte părea 
şi el afectat de absenţa ginerelui său, dovedi celor două 
femei că în această dimineaţă nu prea era în apele lui. 

Şi apoi, dintr-o dată, începu să râdă cu râsul acela tâmp 
- semn, uneori, de nebunie: 

— Ştiu unde este. 

— Ştii? întrebă Hermine. 

— Da, spuse el, făcând cu ochiul. 

— Spune, atunci! strigă ea. 

— Este la amanta lui, răspunse încet nebunul. Mi-a spus- 
o chiar mie. 

Şi în timp ce ambele femei îl ascultau în culmea uimirii, 
adăugă: 

— Dar se înşeală, bietul băiat, ea nu va muri din 
dragoste pentru el. Aşa ceva mi se poate întâmpla numai 
mie. 

Şi continua să râdă, fără să dea impresia că a observat 
paloarea, emoția, durerea care apăreau, rând pe rând, pe 
feţele celor două femei. 

Ele crezură că domnul de Beaupreau avea una din acele 
accese de nebunie, care-l apucau foarte rar şi care nu 
durau decât câteva ore; şi într-adevăr, după ce a râs în 
hohote, a început, dintr-o dată, să plângă, să bolborosească 
numele lui Cerise şi să se scuze de moartea ei. 

Hermine înţelese imediat că nu trebuie să se bizuie pe 
el, în această zi pentru a-l trimite în căutarea domnului de 
Château-Mailly. 

Şi se gândea deja să scrie câteva rânduri doamnei 
marchize Van-Hop, cerându-i unele lămuriri, când un 
servitor întredeschise uşa anunțând: 

— Domnul conte de Château-Mailly. 

Norocul, sau mai bine zis providenţa, îl trimitea exact în 
acel moment. 

Ne amintim că la balul marchizei Van-Hop, urmând 
sfaturile gentilomului cu părul roşu, sub înfăţişarea căruia 
se ascundea atât de bine şeful Valeţilor de Cupă, contele 


reuşise să fie prezentat Herminei de către domnul de 
Beaupreau. 

Îi făcuse atunci o curte respectuoasă; îi ceruse şi 
obținuse permisiunea de a se prezenta la ea acasă, în 
strada Isly. Tânăra femeie, pe care dragostea pentru soţul 
ei e absorbea cu totul, nu găsise necesar să-l refuze. 

Hermine era prea cinstită pentru a nu avea încredere în 
ea însăşi. E greşeala celor mai multe femei. 

Sosirea domnului de Château-Mailly constituia deci un 
lucru foarte obişnuit. 

Erau ceasurile două, într-o zi de vineri, zi când se ştia că 
doamna Rocher era întotdeauna acasă după-amiaza; nu 
încăpea nici o îndoială că domnul de Château-Mailly nu ştia 
nimic despre evenimentele pe care tocmai le-am povestit, el 
uzase pur şi simplu de permisiunea care-i fusese acordată 
pentru a face o vizită. 

Contele era un cavaler frumos şi elegant; manierele sale 
distincte, ţinuta, surâsul puţin cam mândru, trădau toate 
marele senior. 

Hermine nu se gândea decât la soţul ei şi nu vedea, în 
domnul de Château-Mailly, decât omul care i-ar putea veni 
în ajutor, însoţind-o în cercetarea oribilului mister care 
părea să înconjoare dispariţia şi absenţa soţului ei. 

Capitolul XXIII. 

Domnul conte de Château-Mailly era unul din acei 
oameni care, crescuţi odată cu secolul, acceptaseră 
aproape toate ideile lui. Adevărat parizian al Bulevardului 
Italienilor, contele fusese şi mai era încă un chefliu, în toată 
accepțiunea cuvântului. 

Avea o morală uşuratică şi indulgentă, atât pentru el, cât 
şi pentru alţii. lar principiile de credinţă, foarte ferme 
asupra câtorva probleme, erau mult mai libere asupra 
altora. 

Astfel, el acceptase fără nici un scrupul propunerea 
gentilomului cu păr roşu, spunându-şi că numai un tâmpit 
ar refuza să recapete o moştenire pierdută atunci când, 


pentru asta, era de ajuns să seducă o tânără şi foarte 
drăguță femeie. 

Sigur că sir Williams se ferise să-l pună pe conte la 
curent cu adevăratul aspect al proiectelor sale, căci, fără 
îndoială, nobilul descendent n-ar fi acceptat niciodată să 
facă parte dintr-o asociaţie de bandiți; dar englezul a ştiut 
să se prefacă a fi un îndrăgostit disprețuit şi respins, care 
pune în slujba răzbunării sale toată inteligenţa şi averea. 

Privind astfel lucrurile, el găsea foarte natural să 
accepte rolul care i-a fost trasat. 

Nu-i cunoştea pe domnul Fernand Rocher... Hermine era 
chiar frumoasă. 

Aceste două motive erau suficiente, în elastica lui 
conştiinţă, ca să-l liniştească cu totul. 

Cu toată rapiditatea cu care femeile îşi ascund gândurile 
şi ştiu să dea un calm înşelător feţei lor, aspectul răvăşit, 
emoția profundă a Herminei nu scăpară domnului de 
Château-Mailly. 

Îşi dădu seama că se întâmplase ceva fie cu ea, fie în 
apropierea ei, şi anume ceva cu totul neobişnuit. 

— Domnule conte, îi spuse tânăra femeie, după ce 
schimbară câteva vorbe, mergeţi des la marchiza Van-Hop? 

— Foarte des, doamnă. 

— Cunoaşteţi mulţi din obişnuiţii casei? 

— Aproape pe toţi. 

Tânăra femeie suspină; dar ea găsise de-acum forţa 
generală care permite femeilor să întrebe fără să răspundă, 
să pătrundă secretele altora fără să le trădeze pe ale lor. 

Hermine mărturisise deschis contelui de Kergaz şi 
vicontelui Andrea spaima inexprimabilă pe care o simţea. 

Le arătase biletul scris de mâna unei femei, bilet care 
părea să indice că o alta îi acaparase soţul... 

Dar faţă de domnul Château-Mailly, care era un străin, 
Hermine îşi regăsi întreaga prudenţă feminină. Ea încercă 
să afle cât mai multe şi abia când contele mărturisi cu 
naivitate că nici nu l-a remarcat pe domnul Fernand Rocher 


la bal, tânăra femeie lăsă să-i scape e jumătate din 
mărturisire. 

— Soţul meu, spuse ea, a dispărut către ceasurile două 
de dimineaţă, spunându-mi că pleacă pentru restul nopţii şi 
că va reveni acasă singur. L-am aşteptat ieri toată ziua, 
toată noaptea trecută şi în dimineaţa asta... Şi încă nu l-am 
văzut. 

— Doamnă, răspunse contele - care primise în aceeaşi 
dimineaţă un mic bilet trimis de misteriosul său complice, 
care cuprindea instrucţiuni foarte amănunțite, soţul 
dumneavoastră nu este înalt, brunet şi cu o mică mustață 
neagră? 

— Ba da. 

— Trebuie să aibă douăzeci şi opt sau treizeci de ani? 

— Exact, domnule. 

— A! zise contele, l-am văzut ieşind de la marchiză cu 
maiorul Carden, un ofiţer suedez. 

— Şi... întrebă Hermine, sunteţi sigur că au plecat 
împreună? 

— Foarte sigur. 

— Dumnezeule, reluă ea, omiţând să vorbească de 
biletul primit, mi-e frică să nu se fi bătut în duel. Dacă a fost 
rânit...! 

— Cu siguranţă, răspunse contele, îmi amintesc că a avut 
loc o ceartă la masa de joc... Dar nu ştiu dacă şi soţul 
dumneavoastră a fost amestecat în această ceartă. 

Aceste cuvinte păreau să arunce o oarecare lumină 
asupra situaţiei; dar biletul lui Fernand lăsa totuşi un colţ în 
umbră. 

Hermine avusese însă curajul să nu-i vorbească de acest 
bilet şi să-l convingă pe conte că ea nu ştie absolut nimic 
despre soarta soţului ei, dacă mai trăia sau murise. 

— Doamnă, spuse domnul de Château-Mailly ridicându- 
se, îl cunosc bine pe maiorul Carden, alerg la el şi voi afla 
imediat ce s-a întâmplat cu soţul dumneavoastră. 


Îi sărută mâna şi plecă, lăsând să-i scape câteva cuvinte 
din care o femeie mai obişnuită cu viaţa ar fi înţeles cât era 
de fericit că-i devenise folositor. 

Hermine aşteptă întoarcerea contelui, încercând să lupte 
împotriva bănuielilor şi a primelor simptome de gelozie, 
acest sentiment până ieri complet necunoscut, gândindu-se, 
probabil, Fernand s-a bătut în duel, a fost rănit şi 
transportat într-o casă apropiată de locul duelului, pentru a 
nu fi alarmată familia. S-ar putea, de asemenea, ca rana 
fiind la braţ, el să fie silit să se servească de o mână străină 
pentru a scrie scrisoarea şi, admițând că ea a fost scrisă de 
o femeie, aceasta nu dovedeşte nimic... 

Dar, tonul uşuratic, obraznic chiar, neobişnuit al acestei 
scrisori, pe care ea o citise şi o recitise de câteva ori, nu 
dovedeau acreala, ura ascunsă a rivalei sale...? 

Există momente în viaţă când femeia cea mai lipsită de 
experienţă, cea mai ignorantă în problemele vieţii, capătă o 
luciditate minunată, un dar straniu de a ghici, când ea 
prevede viitorul cu o înţelepciune inegalabilă. 

Cu toate împrejurările curioase care păreau să învăluie 
plecarea soţului ei şi să-i prelungească absenţa, Hermine 
rămase convinsă de un fapt, fapt capital, unic în felul său, 
care părea să fie cel mai important din toate: Fernand 
locuia la o femeie. 

Această femeie era sau va deveni rivala ei. Cum? Nu ştia 
încă; dar presimţea rezultatul. 

Contele de Château-Mailly se întoarse. 

Nu trecuse mai mult de o oră de când plecase şi totuşi 
această oră i se păru Herminei un secol. 

Doamna Rocher era singură în salon, întinsă pe o 
canapea în atitudinea plină de lâncezeală a femeii fragile, 
căreia chinurile morale îi înfrâng slaba rezistenţă fizică. 

Pentru prima oară de când era fericită şi uitase întreaga 
lume pentru a nu-l vedea şi a nu-l iubi decât pe soţul ei, 
Hermine se gândi să fie cochetă. 


Avea nevoie de conte. Contele se arătase grijuliu, 
devotat, şi femeile au un tact aparte pentru a ghici până 
unde poate să meargă zelul şi abnegaţia unui bărbat când 
întrezăreşte cea mai slabă speranţă. 

În ajun, l-ar fi primit pe domnul conte de Château-Mailly 
cu acea răceală distinsă, acea politeţe fină de indiferenţă 
care pare să spună în mod categoric: 

— Sunteţi pentru mine un vizitator oarecare, un bărbat 
din societate la o doamnă din societate, şi nimic mai mult. 

Astăzi părea să înţeleagă că acest bărbat, care se punea 
atât de spontan în serviciul ei, o iubea şi la nevoie îi va fi 
devotat, îi întinse mâna, ca unui prieten, îi surâse cu acel 
surâs trist şi serios care defineşte încrederea unei inimi 
îndurerate şi, cu un gest, îi indică să se aşeze într-un scaun 
în apropiere de canapeaua pe care stătea. 

— Ei bine? întrebă ea. 

— Maiorul Carden a plecat azi dimineaţă la Londra, 
răspunse contele, dar am reuşit să obţin unele amănunte de 
la camerist. Fiţi liniştită, doamnă, soţul dumneavoastră este 
în viaţă şi n-a părăsit Parisul. 

— Ah! făcu Hermine, care păru că respiră uşurată. 

— Se pare, reluă contele, că, într-adevăr, domnul Rocher 
a avut o ceartă pe şoptite, cu un suedez, compatriot al 
maiorului: vicontele de Cambolh. Vicontele trebuia să 
părăsească Parisul chiar în acea dimineaţă. Nu avea nici 
măcar un minut de pierdut. Valetul nu mi-a putut spune 
dacă maiorul a fost martorul vicontelui sau al soţului 
dumneavoastră... Ştiu însă sigur că întâlnirea a avut loc 
aproape imediat, câtre orele trei dimineaţa şi că arma 
aleasă a fost sabia. Cameristul nu ştie unde a avut loc 
duelul, dar a înţeles, din câteva cuvinte scăpate de stăpânul 
său, că adversarul vicontelui de Cambolh - căci pe acesta îl 
cunoaşte foarte bine - a fost rănit la braţ şi transportat într- 
o casă învecinată. 

— Şi această casă?... întrebă Hermine tremurând toată. 


— Nu ştia unde se află această casă. Se pare doar că 
este la o doamnă, o baroneasă, crede el, care este foarte 
legată de aceşti domni. 

Hermine răsuflă. 

Începea să spere; credea că tot ce s-a întâmplat a fost 
fără consimţământul lui Fernand, fără îndoială leşinat; şi 
dacă n-ar fi fost termenii curioşi ai acestui bilet, ar fi 
devenit, fără îndoială, cu totul liniştită. 

— Doamnă, reluă contele. Nu văd nimic neobişnuit în 
toate acestea. Soţul dumneavoastră s-a bătut în duel, a fost 
rănit; martorii şi, fără îndoială, şi adversarul său, neştiind 
încă ce gravitate are rana şi pentru a vă menaja pe 
dumneavoastră, l-au transportat în altă parte decât la el 
acasă. În asemenea cazuri, se întâmplă des aşa ceva. 
Trebuie să vă mai spun că vicontele de Cambolh este destul 
de cunoscut în lumea galantă. Cine poate şti dacă soţul 
dumneavoastră n-a fost dus în casa amantei vicontelui? În 
ciuda viciilor lor, aceste făpturi au şi unele calităţi... sunt, de 
obicei, excelente infirmiere. 

Fiecare cuvânt al contelui pătrundea în inima doamnei 
Rocher ca o lovitură de pumnal. 

Oribilul mister începea să se lămurească: scrisoarea 
femeii îşi găsea explicaţia. 

Un singur lucru rămânea de neînțeles: Fernand, care o 
iubea şi o adora, cum de a putut să semneze un bilet 
conceput în aceşti termeni? 

În acest moment, femeia castă şi pură, căreia căsătoria îi 
păstrase toate iluziile, toate naivităţile de fecioară, încercă 
să seducă, să fascineze, să câştige de partea ei pe domnul 
de Château-Mailly. 

Sigur că baronetul sir Williams ar fi tresărit de plăcere 
dacă ar fi putut asista la această scenă, văzând cum se 
realizau, punct cu punct, planurile sale ticăloase. 

Nici n-ar fi putut visa să decurgă, mai favorabil pentru 
el, prima întrevedere între tânăra femeie şi viitorul 
seducător. 


Domnul de Château-Mailly avea, de altfel, o fizionomie 
deschisă, simpatică, placută. 

EI a fost elocvent, pasionat, a vorbit cu un devotament 
incontestabil, resimţit la prima vedere. I-a jurat doamnei 
Rocher că-i va aduce soţul, sau cel puţin că va face toate 
eforturile şi-şi va folosi toate puterile; şi când dragostea 
împrumută limbajul prieteniei, arată foarte bine. 

Nici nu trecuse o oră şi domnul Château-Mailly câştigase 
atât de bine încrederea tinerei femei, încât aceasta i-a 
permis să revină ori de câte ori ar căpăta cea mai mică 
informaţie cu privire la întâlnirea dintre Fernand Rocher şi 
vicontele de Cambolh, ba chiar îi arătă şi faimosul bilet. 

Dar abia îşi aruncă domnul de Château-Mailly ochii pe 
bilet, că păru tulburat, lăsă să-i scape o mişcare de surpriză 
şi strigă: 

— Dar eu cunosc acest scris! 

— Dumneavoastră... îl... cunoaşteţi? murmură doamna 
Rocher, care simţi tot sângele suindu-i-se în cap. 

— Da, spuse contele. Dar ar fi aşa de ciudat, aşa de 
inexplicabil! 

Şi privind-o pe Hermine cu o compasiune neaşteptată, 
spuse: 

— Sărmana femeie! 

— Domnule, domnule, imploră doamna Rocher, dacă ştiţi 
ceva despre această femeie... pentru numele lui 
Dumnezeu? 

Contele îşi descheie redingota, scoase din buzunarul 
interior un mic portofel, în care căută o scrisoare 
amestecată cu altele; deschizând apoi această scrisoare, o 
confruntă cu cea pe care doamna Rocher o ţinea în mână. 

Era aceeaşi hârtie, acelaşi parfum discret, acelaşi scris 
delicat, alungit. 

Numai că această scrisoare era astfel concepută: 
„Scumpul meu conte, Vrei să vii să bei un ceai şi să fumezi 
câteva țigarete mâine, miercuri, la mine? Vei găsi parteneri 
convenabili pentru cărţi, precum şi noua pasiune care te-a 


vindecat de dragostea pentru mine, monstrule drag! Adică 
domnişoara Charlotte Lupin, poreclită Carambole. 

Te îmbrăţişez şi te iert”. 

Această scrisoare, în al cărei stil se simţea cartierul 
Breda cu tot ce avea el mai deochiat, era semnată cu un 
nume imposibil, cum nu auzi pronunţat decât în lumea 
interlopă a păcătoaselor. Autoarea acestei invitaţii se 
numea 'Iopaze. 

Contele puse sub ochii Herminei cele două bilete. 
Doamna Rocher le confruntă şi păli. 

— E acelaşi scris, murmură ea înspăimântată. 

— Numai că, spuse contele, a mea e mai veche cu un an 
şi ceea ce mi se pare cel mai extraordinar, doamnă, este că 
această creatură a plecat în Italia acum cincisprezece zile. 
Ce caută la Paris, cum a ajuns soţul dumneavoastră să se 
servească de ea pentru a scrie? lată ce voi lămuri cu orice 
preţ. 

Atunci domnul de Château-Mailly, care părea să fie 
foarte emoţionat, îi luă mâna, o duse respectuos la buze şi îi 
spuse cu un accent de simpatie şi devotament ce-i 
pătrunseră până în inimă: 

— Doamnă, vă cred de pe acum atât de nefericită, încât 
vă implor să mă consideraţi prieten; căci numai eu aş putea 
să vă salvez... 

Îndrăzni să-şi plece un genunchi înaintea ei. 

— Permiteţi-mi, adăugă el, să mă înclin înaintea 
dumneavoastră, aşa cum trebuie să te înclini înaintea 
virtuţii persecutate de viciu. 

Ea îl ascultă nedumerită, dar nu se gândi să-şi retragă 
mâna, nu vedea în el decât omul care ştia, probabil, toată 
întinderea nenorocirii ei şi pe care cerul i-l trimitea în acest 
greu moment, ca protector. 

— Doamnă, continuă contele cu îndârjire. Înainte de a vă 
spune ce primejdie vă ameninţă şi ce pot face eu pentru a o 
îndepărta, pentru a vă salva, daţi-mi voie să vă pun o 
întrebare. 


— Vorbiţi, domnule. 

— Nu sunteţi mamă?... Căci mai înainte, se întrerupse 
contele şi arătă cu degetul o uşă, am auzit vocea unui copil. 

— Am un copil de treisprezece luni. 

— Ei bine, în numele acestui copil, reluă contele, cu 
accentul călduros al devotamentului, aveţi încredere în 
mine ca într-un prieten, ca într-un tată. 

Bărbatul care vorbea astfel era tânăr, avea figura 
cinstită, privirea deschisă; întrebuința atât de nobil limbajul 
prieteniei, încât naiva femeie îl crezu şi se simţi atrasă spre 
el. 

— Voi avea încredere în dumneavoastră, spuse ea. 
Atunci contele îndepărtă respectuos fotoliul, ca şi cum 
încrederea acordată ridicase între ei o barieră nevăzută, şi 

reluă: 

— Mă veţi ierta, doamnă, dacă voi îndrăzni să pătrund în 
prezenţa dumneavoastră în amănuntele ruşinoase ale vieţii 
de bărbat, amănunte, de altfel, pe care nu trebuie niciodată 
să le cunoască altă femeie, în afară de dumneavoastră. 

Ea tăcu, părând prin tăcere că-l invită să vorbească. 

— 'Topaze, reluă domnul de Château-Mailly, este una din 
acele perverse creaturi pe care infernul le aruncă pe 
pământ, din fericire nu foarte des, sub aspectul seducător 
al unui înger. E o femeie fără inimă, fără milă, fără nici un 
scrupul uman, capabilă să aducă pe oricine la disperare, 
având acea privire care fascinează şi încântă, o voce 
melodioasă şi genul machiavelic al seducţiei pe care femeile 
din lumea bună nu-l posedă. Timp de trei ani, doamnă, am 
fost o pradă vie în ghearele acestui monstru care ştie să 
pară un înger; mi-aş fi lăsat, probabil, viaţa, inima, 
inteligenţa, averea întreagă - din care nu mi-a luat decât 
jumătate - dacă n-ar fi intervenit ceva din exterior. Şi totuşi, 
în momentul în care am cunoscut-o, eram un bărbat cu 
experienţă de viaţă şi un spirit destul de puternic. Ei bine! 
Pentru a mă smulge din gheruţele roz ale acestei scorpii, a 
trebuit să se ţină un consiliu al celor mai apropiaţi prieteni, 


care s-au transformat într-un tribunal suprem, înlocuind 
voinţa mea prin a lor. M-au răpit într-o noapte de acasă, m- 
au aruncat într-un poştalion şi doi din cei mai buni prieteni 
m-au dus peste Rin, în Germania, la două sau trei sute de 
leghe departe de acest minotaur feminin, care mă devora 
de viu. 

Contele se opri şi o privi pe doamna Rocher. Hermine 
avea culoarea albă ştearsă a unei statui. Viaţa părea să se fi 
refugiat la ea numai în privire şi asculta cu aviditate, la fel 
cum ascultă un condamnat termenii siniştri ai sentinţei. 

— Mi-a trebuit un an de călătorii, de excursii, a fost 
nevoie de întregul devotament al prietenilor mei, au trebuit 
să fie strânse toate probele infamiilor comise de această 
creatură, pentru a mă vindeca. Ei bine, doamnă, dacă m-aş 
lua după acest bilet, dacă am recunoscut bine acest scris, 
iată în ce mâini - prin nu ştiu ce misterioasă înlănţuire de 
circumstanţe pe care nu pot încă să le descifrez - a căzut 
soţul dumneavoastră... 

Şi cum Hermine stătea aplecată, pe jumătate zdrobită de 
greutatea descoperirilor făcute, văzând abisul deschizându- 
se la picioarele ei, contele îi reluă mâna şi o strânse cu o 
afecţiune respectuoasă. 

— Înţelegeţi acum, doamnă, de ce v-am cerut un 
jurământ... Eu singur sunt în stare să vă salvez, să salvez 
averea copilului dumneavoastră, care s-ar topi în mâinile 
vrăjite ale acestui monstru ca un lingou într-un creuzet, dar 
pentru asta trebuie să vă lăsaţi condusă de mine; trebuie 
să-mi acordaţi o încredere oarbă, e necesar ca toate 
acţiunile dumneavoastră să fie dictate de mine. Doar cu 
acelaşi preţ voi putea readuce fericirea în casa 
dumneavoastră. 

Două lacrimi tăcute curgeau de-a lungul obrajilor tinerei 
femei. 

— Mă voi supune, spuse ea, mă voi supune ca unui frate 
mai mare... 


— Bine, răspunse el; atunci vă voi salva şi adăugă: din 
această zi, doamnă, nu pot şi nu trebuie să mai revin aici. 
Soţul dumneavoastră nu trebuie să ştie că am fost aici; 
trebuie să fiu pentru dumneavoastră un străin. 

— Dumnezeule, spuse ea, cu o spaimă neaşteptată, nu vă 
voi mai vedea? 

— Ba da, răspunse contele, mâine pe înserat ieşiţi pe jos 
din casă, urcați într-o trăsură de piaţă şi mergeţi pe 
Champs-Elys6es, voi fi la colţul cu Bulevardul Lord-Byron. 

Şi, cum ea păru să ezite, adăugă: 

— Priviţi-mă, spuse el ridicând o privire sinceră şi calmă, 
am eu aspectul unui om incorect? 

— Voi veni, răspunse ea, roşind pentru ezitarea avută. 

Contele se ridică, îi sărută mâna şi adăugă: 

— Aveţi încredere în mine... Vă voi salva. Adio... 

Făcu doi paşi către uşă, apoi reveni. 

— Nu spuneţi nici un cuvânt nimănui, nici măcar mamei 
dumneavoastră; numai astfel poate fi asigurat succesul. 

— Vă promit. 

Şi seducătorul plecă, lăsând-o pe Hermine pradă celor 
mai negre temeri, dar plină de speranţă şi de încredere în 
acest bărbat pe care blestematul sir Williams îl aruncase în 
calea ei. 

Capitolul XXIV. 

Domnul conte de Château-Mailly venise la doamna 
Rocher în faeton, conducând el însuşi şi neavând decât un 
singur servitor, un puşti aşezat alături de el. Se reîntoarse 
la trăsură, reluă hăţurile şi-şi conduse calul câtre casă. 

Tânărul conte era puţin emoţionat de scena pe care 
fusese silit s-o joace, cu un veritabil talent dramatic. Opt zile 
mai înainte ar fi roşit, probabil, dacă ar fi avut o conduită 
asemănătoare. Dar acum zarurile au fost aruncate. Şi-apoi, 
îşi zise el, în dragoste toate mijloacele sunt bune, dacă duc 
la succes. 

Contele îşi permitea această mică consolare, exact când 
întorcea colţul străzii Laffitte, unde locuia. 


Avea aici un apartament drăguţ, situat la primul etaj, iar 
în curte un şopron pentru două trăsuri şi un grajd pentru 
cinci cai. 

Contele era un om de gust; în casa sa, fiecare mobilă, 
fiecare obiect, fiecare detaliu de decoraţiune dovedea acest 
lucru. Unise, lucru rar de obicei, bogăţia omului de finanţe 
cu simplitatea sobră a gentilomului. Tablourile de vânătoare 
şi de pescuit care ornau sufrageria şi care valorau câteva 
mii de scuzi, un superb Murillo plasat în salon, doi 
Hobbema atârnaţi în fumoar, un bronz chinezesc minunat 
lucrat deasupra pendulei, toate arătau gustul său în artă; 
tapetele cenuşii, camera de culcare din stejar bătrân 
dovedeau că avea oroare de acea adunătură de aurărie, 
oglinzi, tinichele strălucitoare, adevărat lux de cafenea, pe 
care-l etalează cu atâta plăcere unele regine ale teatrului 
sau unii oameni cu gusturi dubioase. 

Servitorii contelui erau: puştiul pe care l-am văzut - de 
origine engleză —, o bătrână bucătăreasă şi un negru care 
îndeplinea funcţiile de camerist şi care, prin antiteză, era 
poreclit Boule-de-Neige (bulgăre de zăpadă). 

Boule-de-Neige, care stătea în sufragerie, veni să 
deschidă stăpânului său şi-l avertiză că în salon îl aşteaptă 
un străin. 

Deschise uşa salonului. Un bărbat era aşezat înaintea 
focului, stând înfipt rigid într-un scaun, parcă era un 
automat; ţinea în mână o pipă cu muştiucul de aur, pe care 
o privea cu un aer melancolic; purta un pantalon strâmt cu 
carouri albe şi cenuşii, o vestă albă, o redingotă de culoare 
închisă, cu guler tare; capul, cu un păr blond roşcat, era 
acoperit de o pălărie dreaptă, cu boruri abia vizibile. Pe 
scurt, era sir Arthur Collins, în ţinută de oraş, acelaşi pe 
care l-am întâlnit în ţinută de bal la marchiza Van-Hop şi 
care servise de martor vicontelui de Cambolh în duelul cu 
Fernand Rocher. 

— Ah! zise el, întorcând capul cu acea rigiditate 
metodică pe care o pun englezii în toate mişcările lor. Bună 


ziua, domnule. 

— Bună ziua, milord. 

— Eh! spuse englezul, sunt numai baronet. 

Contele se aşeză. 

— Ei bine? întrebă sir Arthur, fără să părăsească 
accentul gutural englezesc. 

— Ei bine, răspunse domnul de Château-Mailly, am 
urmat instrucţiunile dumneavoastră, punct cu punct. 

— Aţi arătat şi scrisoarea pe care v-am trimis-o? 

— Da; şi am ştiut să zugrăvesc cel mai puţin amabil 
tablou, al pasiunii imaginare resimţite pentru această 
femeie - nu mai puţin imaginară - pe care dumneavoastră o 
numiţi Ilopaze. 

Şi contele povesti pe scurt, dar fără să omită nici un fapt 
important, scena pe care noi am descris-o mai înainte. 

Sir Arthur ascultă cu mare atenţie, dând din timp în timp 
mici semne de aprobare, înclinând mereu capul de sus în 
jos; apoi, pe măsură ce contele povestea despre spaimele, 
despre încrederea naivă şi imprudentă a Herminei, o mare 
satisfacţie părea să apară pe figura lui roşcată. 

— Ah! zise el, în fine. Treburile noastre merg foarte bine, 
scumpul meu conte. 

— Credeţi? 

— Fără îndoială, tot ce vă spun este adevărat. 

— Ah! Topaze există? 

— Bineînţeles, pentru că ea a scris. 

— Şi se numeşte Topaze? 

— Nu; dar asta n-are importanţă. 

— De acord. Totuşi îmi place să cred că este mai puţin 
periculoasă decât o arată portretul pe care i l-am făcut. 

— Vă înşelaţi, sunteţi încă mai prejos decât adevărul. 

Contele tresări. 

— Dar atunci, spuse el, ducem aici o acţiune absolut 
abominabilă! 

Englezul începu să râdă şi ridică asupra domnului de 
Château-Mailly acea privire fixă, morocănoasă, fără 


strălucire, specifică fiilor Albionului. 

— Glumiţi, sper, spuse el rece. 

— Glumesc atât de puţin, spuse contele, încât încep să 
mă căiesc de a fi încheiat un târg cu dumneavoastră. 

— Vreţi să-l rupem? 

— Doamne! murmură domnul de Château-Mailly, vreau 
să fac toate eforturile pentru a intra în grațiile tinerei şi 
încântătoarei femei, căreia nici măcar nu-i cunosc soţul; dar 
a mă face complice în ruinarea lui... 

Englezul ridică din umeri. 

— Cred că v-aţi pierdut raţiunea, domnule conte. 

— Credeţi? 

— Sunt aproape sigur. Căci, vă rog să observați cu 
atenţie: nu dumneavoastră aţi făcut ca domnul Rocher să 
cadă în mâinile femeii despre care vorbim, dumneavoastră 
n-aţi fost amestecat în nici un fel, nici în cearta domnului 
Rocher, nici în duel, nici în ridicarea şi transportarea 
rănitului. 

— Într-un fel, aveţi dreptate. 

— În consecinţă, urmă sir Arthur, dacă domnul Fernand 
Rocher se va ruina, aceasta nu vă priveşte deloc... Singura 
dumneavoastră misiune - şi această misiune, foarte 
agreabilă prin ea însăşi, mi se pare destul de bine plătită 
prin moştenirea unchiului dumneavoastră, de care aţi fost 
lipsit fără intervenţia mea, - singura dumneavoastră 
misiune, repet, constă în a plăcea doamnei Rocher; iată 
totul. De altfel, fiţi liniştit şi nu vă faceţi scrupule, domnul 
Rocher nu se va ruina. 

— Parcă aşa aţi spus? 

— În primul rând are douăsprezece milioane... 

— Drace! Nu-l credeam deloc aşa de bogat, murmură 
contele ameţit de o asemenea cifră. 

— În fine, vom vedea. 

— Milord, spuse rece contele. Nu sunteţi dumneavoastră 
din întâmplare chiar diavolul? 


— Aş fi vrut să fiu, răspunse sir Arthur, cu un calm 
perfect. Din nefericire, nu sunt decât discipolul lui. 

Şi apoi adăugă surâzând amabil: 

— Începeţi să mă înţelegeţi? 

— Aproape... 

— Deci, pentru doamna Rocher sunteţi de pe acum 
prietenul, protectorul, omul în care are încredere. Speranţa 
că îi veţi readuce bărbatul, că-l veţi smulge din ghearele 
acestei oribile femei, o va determina să facă pentru 
dumneavoastră orice concesie, să treacă peste toate 
convenienţele. Bineînţeles că la început se va comporta cu 
dumneavoastră de parcă i-aţi fi frate... 

— Dar eu nu-i voi reda soţul... 

— Dimpotrivă, veţi face ca el să se întoarcă acasă. 

Contele făcu un gest de mare mirare. 

— Ce spuneţi? 

— N-aveţi întâlnire cu doamna Rocher mâine seară? 

— Ba da, pe Champs-Elysees, la căderea nopţii. 

— Ei bine, îi veţi da o vagă speranţă şi veţi aranja o altă 
întâlnire pentru poimâine. Nu e rău deloc să îmboldim puţin 
nerâbdarea femeilor. Nu trebuie să se obişnuiască să vă 
vadă prea des. 

— Foarte bine, şi atunci ce-am să-i spun? 

— Îi veţi anunţa întoarcerea soţului în mai puţin de trei 
zile, fără să intraţi în nici un amănunt şi cerându-i să nu 
facă nici un fel de aluzie nici la biletul pe care i l-aţi arătat şi 
nici la 'Topaze. 

— Şi soţul ei va reveni? 

— Bineînţeles! 

Contele îl privi pe sir Arthur Collins cu o mirare din ce în 
ce mai mare. 

— Dar în acest caz, spuse el, speranţele mele sunt 
pierdute? 

— Din contra, în ziua în care domnul Fernand Rocher se 
va întoarce acasă, înseamnă că aţi făcut un pas imens către 
inima ei. 


— Asta nu pot înţelege. 

— Da! Am uitat să vă spun că se va reîntoarce acasă 
condus de 'Topaze şi iubind-o mai mult ca niciodată. Va fi 
deci permanent cu o privire posomorâtă, într-o proastă 
dispoziţie, cu o faţă morocănoasă, adică toate amănuntele 
ce, la un loc, caracterizează soţul care iubeşte pe cineva din 
afara căminului său. 

— Şi apoi ce se va întâmpla? 

— Eh! răspunse sir Arthur. Astăzi sunteţi prea curios, 
domnule conte. Mulţumiţi-vă să urmaţi, punct cu punct, 
instrucţiunile mele şi credeţi-mă, dacă veţi fi pătruns de 
însemnătatea rolului dumneavoastră, înainte de a trece o 
lună, doamna Rocher vă va adora şi, ceea ce este mai 
important, unchiul dumneavoastră, bătrânul duce de 
Château-Mailly, va renunţa pentru totdeauna să se mai 
căsătorească cu doamna Malassis şi, deci, să vă 
dezmoştenească. 

Sir Arthur Collins se ridică în timp ce pronunţa aceste 
cuvinte, îşi puse pălăria, întinse mâna tânărului conte şi 
plecă fredonând o arie de vânătoare în timp ce mergea cu 
acel pas rigid, care este atât de specific la compatrioţii săi. 

Englezul venise într-o trăsură închiriată, ca un simplu 
muritor. Aceeaşi trăsură îl conduse acum în strada Foburg- 
Saint-Honore, la domnul viconte de Cambolh, unde mergea 
să-şi schimbe costumul şi peruca, pentru a-l reintroduce pe 
baronetul sir Williams în redingota lungă şi sub pălăria cu 
boruri largi a vicontelui Andrea, pocăitul, mâna dreaptă a 
contelui Armand de Kergaz, şef al poliţiei virtuoase a 
acestuia, poliţie ce avea ca principal obiectiv depistarea şi 
distrugerea misterioasei şi periculoasei frăţii a Valeţilor de 
Cupă. 

Confidenţele domnului conte de Château-Mailly au lăsat- 
o pe Hermine pradă unei desperări teribile. Degeaba i-a 
promis el că i-l va aduce pe Fernand. Nefericita femeie nu 
vedea şi nu înţelegea decât un singur lucru, că soţul ei nu-i 
mai este credincios, el, pe care l-a iubit atât şi care a iubit-o 


atât de mult, şi chiar în acest moment ea stătea aici, cu 
ochii plini de lacrimi, nevăzând pe nimeni în jurul ei, în timp 
ce Fernand stătea, probabil, mână în mână cu odioasa ei 
rivală şi o privea surâzând. 

Suferințele pe care le-a încercat în timpul nopţii şi a 
întregii zile următoare nu le va putea reda nimeni. Totuşi a 
rămas credincioasă promisiunii făcută contelui, nu a trădat 
nimic mamei ei. A plâns în tăcere, înlăturând orice 
consolare şi păstrând o discreţie deplină. 

Degeaba domnul de Beaupreau - care părea să fi revenit 
la normal de o oră sau două - şi sărmana Therese se arătau 
afectuoşi, Hermine păstra o tăcere îndârjită şi părea să aibă 
un singur gând sfâşietor: Fernand n-o mai iubea! 

Trecu noaptea, trecu ziua următoare şi nici o întâmplare 
nu veni să pună capăt durerii sale. Nu avea decât un singur 
Scop, o singură preocupare: să-l revadă pe domnul conte de 
Château-Mailly, om care până ieri era un străin, dar care 
avusese pentru ea sentimente atât de călduroase de 
prietenie, de devotament fără margini, încât putea fi 
considerat, în acest moment, sprijinul cel mai sigur, 
prietenul cel mai bun. 

Cum se înseră, Hermine plecă de acasă pe furiş, ca un 
prizonier care evadează; ajunse în piaţa Havre pe jos, 
învăluită într-un şal mare, cu obrazul acoperit de un voal 
des. Aici se urcă într-o trăsură modestă şi ordonă vizitiului 
s-o ducă la colţul străzii Lord-Byron. 

Era o seară friguroasă de iarnă, ceţoasă ca în noiembrie. 
Bulevardul Champs-Elys6es era pustiu şi de o tristeţe 
mortală, cu marii arbori despuiaţi de frunze şi cu trotuarele 
acoperite de un noroi negricios. Trăsura singuratică, 
înaintând cu greu în pasul mărunt al celor două mârţoage, 
avea un aspect funebru, care îngheţa inima rarilor 
trecători, întârziaţi pe stradă. Ai fi spus, văzând-o, că este 
trăsura unui condamnat şi nu te-ai fi gândit deloc, că femeia 
dinăuntru, această femeie copleşită de griji, cu ochii înroşiţi 
de lacrimi, care îşi ascundea faţa sub un voal de parcă s-ar 


fi dus să comită o faptă rea, era de fapt de douăsprezece ori 
milionară şi, cu opt zile în urmă, ar fi putut trece pe aici în 
plină zi, într-o caleaşcă cu patru cai, ţinându-se de mână cu 
frumosul şi tânărul ei soţ, în timp ce lumea elegantă de pe 
margini ar fi spus cu un suspin de invidie: „lată fericirea, 
dragostea şi bogăţia trecând împreună!”. 

Desigur că niciodată n-a existat o întâlnire mai puţin 
blamabilă, mai scuzabilă decât cea spre care alerga tânăra 
femeie. Acţiona numai pentru a-şi găsi soţul; în speranţa de 
a-l smulge din ghearele oribilei femei şi de a-şi salva copilul, 
de a-i păstra atât tatăl cât şi averea primejduită de 
aviditatea acestei curtezane; totuşi Hermine tremura în 
timpul drumului, ca o frunză în bătaia vântului. O voce 
ascunsă părea să-i spună că alerga către o primejdie mai 
mare decât cea pe care voia s-o îndepărteze. 

Trăsura se opri unde îi fusese indicat. 

Hermine, a cărei inimă bătea violent, aruncă o privire 
neliniştită pe strada Lord-Byron, în întregime pustie. 

Contele se lăsa aşteptat; era cea mai bună stratagemă. 
Timp de un sfert de oră, nefericita femeie aşteptă, pradă 
unei spaime mortale: că el nu va veni... 

În sfârşit, la capătul opus al străzii apăru un bărbat. Era 
călare şi venea în galop. 

— Ele! murmură Hermine, cu atâta emoție, de parcă el 
ar fi fost bărbatul iubit. 

Era, într-adevăr, domnul conte de Château-Mailly. 

Descălecă în grabă şi cu pălăria în mână se apropie de 
trăsură. 

Hermine era palidă şi tremura: 

— Ei bine? întrebă ea cu o voce strangulată. 

— De ieri până azi, doamnă, răspunse contele, am făcut 
mari paşi înainte; ştiu unde este soţul dumneavoastră şi 
ştiu, în acelaşi timp, unde este această groaznică creatură. 
Permiteţi-mi să ne revedem poimâine, căci astăzi nu vă pot 
spune încă nimic dar fiţi fără grijă, vă voi aduce soţul înapoi. 

Hermine vru să-i pună câteva întrebări. 


— Nu, spuse el, nu uitaţi: mi-aţi promis că mă veţi 
asculta. 

Îi sărută mâna şi adăugă: 

— Poimâine e duminică. Mă voi afla aici la orele cinci. 

Hermine se întoarse acasă mai disperată decât în clipa 
plecării. Şi pusese atâta speranţă în întrevederea cu 
domnul de Château-Mailly! 


Hermine plângea, era torturată de fierul roşu al geloziei; 
dar avea totuşi încredere în promisiunile contelui şi spera în 
reîntoarcerea infidelului soţ. Petrecu cele două zile - care 
trebuiau să se scurgă înainte de a-l revedea pe conte - 
dedicându-se în întregime copilului ei, refugiindu-se în 
dragostea maternă, aşa cum o navă lovită de furtună se 
grăbeşte să se întoarcă în port; ea se agăţă de acest leagăn, 
cum se agaţă cel ce se îneacă de frânghia întinsă. 

Duminică veni exact la întâlnire, de această dată, domnul 
conte de Château-Mailly nu se lăsă aşteptat. 

— Bucuraţi-vă, doamnă, spuse contele; soţul 
dumneavoastră se va reîntoarce... 

Şi, în timp ce ea începu să tremure de bucurie, dar şi de 
emoție, contele urmă: 

— Miercuri seara, îl veţi vedea întorcându-se în strada 
Isly. Dar, pentru numele lui Dumnezeu, doamnă, în numele 
liniştii dumneavoastră, a viitorului dumneavoastră şi al 
copilului dumneavoastră, în numele devotamentului pe care 
vi-l port, vă rog să mă ascultați în continuare. 

— Spuneţi, murmură ea, mă voi supune... 

— Acceptaţi orice explicaţie pe care soţul 
dumneavoastră o va da în privinţa folosirii timpului cât a 
lipsit. Credeţi-l sau prefaceţi-vă că-l credeţi. Nu pronunţaţi 
nici numele acelei femei, nici al meu. Îmi puteţi jura că veţi 
proceda astfel? 

— Sigur, v-o jur! 

— Vă mulţumesc! Adio! 


Hermine se întoarse acasă cu inima plină de speranţă, 
iertându-l pe Fernand şi hotărâtă să numere orele şi 
minutele care o mai separau de momentul în care - după 
promisiunea contelui - el trebuia să vină acasă. 

Povestirea acestei aşteptări ar putea fi un poem de sine 
stătător. Nu-l vom povesti şi vom sări peste cele trei zile, în 
aceste trei rânduri. 

Miercuri seara, de la orele opt, sărmana Hermine avea 
impresia că întreaga viaţă atârna de existenţa sau 
inexistenţa unui singur zgomot: acela făcut de soneria 
casei. 

Când va veni, la ce oră, cum va veni? 

Nu ştia absolut nimic. Dar credea cu fermitate în ceea 
ce-i spusese contele şi, de fiecare dată când se deschidea 
uşa casei, simţea o inexprimabilă spaimă. Stătea singură în 
budoar, cu privirea fixată pe acele ceasornicului. Vedea cum 
orele se succed. Sună miezul nopţii... Şi el nu veni! 

Atunci disperarea o cuprinse din nou, din nou simţi că-i 
lipseşte puterea, ochii i se umplură de lacrimi, i se muiară 
picioarele, căzu pradă unei neputinţe totale. I se păru că 
vede pe femeia care i-a furat fericirea şi liniştea, apărându-i 
şi spunându-i rânjind: „Nu va reveni... fiindcă nu vreau eu, 
pe mine mă iubeşte!” 

Deodată, tocmai când pendula bătea ceasurile două, se 
auzi ţârâitul slab al soneriei... Hermine simţi răsunând 
această sonerie, mai curând în inimă decât în urechi. 

— Ah! Ele! ele! spuse ea. 

Încercă să se ridice, vru să alerge în întâmpinarea lui să i 
se arunce în braţe şi să-i spună: „În sfârşit, în sfârşit te 
revăd!” Dar emoția o reţinu nemişcată, fără voce, fără 
respiraţie... Şi căzu zdrobită şi fără putere pe canapeaua 
din budoar. 

Capitolul XXV. 

Să revenim la Leon Rolland. 

Trecuseră aproape opt zile de când Turquoise, sub 
numele de Eugenie Garin, se prezentase la atelierul din 


strada Saint-Antoine, unde, urmând recomandarea soţului 
ei, Cerise îi dădu de lucru. 

Aceste opt zile au fost suficiente pentru a atrage furtuna 
deasupra acestei fericite şi liniştite familii, pe care 
dragostea şi munca reunite, o protejaseră până acum. 
Privirea profundă şi fascinantă a falsei lucrătoare fusese 
suficientă pentru a provoca furtuna. 

Ştim ce tulburări s-au produs în câteva ore în inima şi în 
mintea maestrului ebenist, cărei nelinişti i-a căzut pradă, ce 
tulburare inexplicabilă a simţit el, din primul moment, sub 
efluviile magnetice ale acestei stranii priviri. Toată ziua, 
Leon Rolland a încercat să afle cauza tulburărilor sale. 
Noaptea următoare a rămas pentru el aproape fără somn. 

Totuşi, surâsul încântător şi fericit al soţiei şi al copilului, 
pe care-l luă de mai multe ori în braţe - parcă ar fi vrut să 
facă din el o pavăză contra unei primejdii nevăzute - au 
reuşit să-i distragă atenţia. 

Frumoasa Cerise nu observă nimic din starea lui de 
continuă preocupare. 

Dimineaţa cobori în atelier ca de obicei, îşi văzu de 
treburi, îşi supraveghe muncitorii şi ajunse la ora prânzului 
fără prea mare nerăbdare. Îi trecu chiar prin cap, la un 
moment dat, s-o trimită pe Cerise să afle cum îi merge lui 
moş Garin, mai bine decât să se ducă el însuşi, aşa cum îi 
promisese în ajun. 

Procedând astfel, Leon ar fi ascultat de o inspiraţie 
neaşteptată şi care ar fi fost salvatoare. 

Dar acest gând bun, pe cât de repede îi veni, pe atât de 
repede îl respinse. Nu-i spuse nimic lui Cerise; cobori din 
nou în atelier după-amiază şi încercă să-şi omoare timpul 
până când pendula bătu orele două. 

În timpul săptămânii, Cerise nu-l vedea pe Leon decât la 
masă. Duminica era singura zi pe care o petreceau 
împreună. Văzându-l ieşind, Cerise îl sărută, spunându-i: 
„Pe deseară!” 

Şi, la rândul ei, îşi văzu de treburi. 


Deseori, în cursul zilei, cei doi soţi ieşeau fiecare pentru 
treburile lor, ocupându-se de afacerile personale. Leon se 
ducea la micii fabricanți care lucrau pentru el, la muncitorii 
care-şi luau de lucru acasă sau la clienţii pe care-i servea. 

Cerise urca aproape zilnic într-o trăsură modestă şi 
făcea, de obicei între orele două şi cinci, drumuri 
asemănătoare. Ea mergea foarte des şi la contesa de 
Kergaz, sfătuindu-se împreună şi servind aproape 
întotdeauna de intermediară pentru numeroasele acţiuni de 
binefacere, săvârşite de Jeanne. 

În consecinţă, cei doi soţi, pe care îi unea o încredere 
reciprocă, se bucurau de o completă libertate unul faţă de 
celălalt. 

Foarte rar îl întreba Cerise pe Leon cum şi-a folosit 
timpul; şi mai rar o întreba Leon unde a fost în timpul zilei, 
ascultând, fără să-şi dea seama, de aversiunea instinctivă 
pe care o au oamenii ocupați de a vorbi, în casă, despre 
afacerile lor. Aceste amănunte ne sunt indispensabile 
pentru a înţelege evenimentele care vor urma şi care au 
fost provocate de introducerea Turquoisei ca muncitoare la 
domiciliu, în atelierul condus de Cerise. 

Când pendula bătu orele două, Leon Rolland, pe care-l 
împingea o forţă necunoscută şi care se supunea unei 
atracţii misterioase, dădu câteva ordine maistrului 
principal, îşi puse paltonul şi ieşi. Merse către strada 
Charonne, ca pasărea fermecată de privirea şarpelui şi 
care, bătând din aripi ca să scape, nimereşte exact în gura 
acestuia. Când urca scara casei lui moş Garin, îşi simţea 
inima bătându-i puternic. La etajul trei, întâlni portăreasa 
care mătura. 

Văduva Fipart, interesanta nevastă a lui Nicolo 
ghilotinatul, îl salută pe domnul Rolland, cum se salută în 
zilele noastre milionarii. 

Cu un ton convins, cu o vioiciune fără margini, oribila 
bătrână găsi posibilitatea să-i povestească lui Leon o 
frumoasă istorioară de necrezut, a cărei concluzie era că 


domnişoara Eugenie Garin îşi petrece zilele şi nopţile 
lucrând, pentru a-şi întreţine tatăl. Leon plăti cu cinci franci 
povestea portăresei şi urcă până la etajul şase. Inima îi 
bătea să-i spargă pieptul, în momentul când bătu la uşă. 

— Intraţi, spuse o voce care-l făcu să tresară din cap 
până în picioare. 

Deschise uşa şi se opri o secundă în prag. 

Mizerabila mansardă părea să fi căpătat un aspect mai 
puţin lugubru, datorită celor doi ludovici pe care-i lăsase în 
ajun, atât de puţini bani fiind de ajuns pentru a da un 
aspect confortabil celei mai atroce sărăcii. Bătrânul, tot în 
pat, era învelit cu o frumoasă cuvertură nouă şi cu lenjerie 
albă, curată. O sobiţă din fontă, aşezată lângă cămin, 
răspândise în jurul ei o căldură plăcută. Lângă sobiţă, 
Eugenie era aşezată cu lucrul pe genunchi şi cu acul în 
mână. 

Leon n-o văzu decât pe ea, şi încântarea pe care o 
simţise deveni mai pătrunzătoare, mai puternică decât 
înainte, când lucrătoarea - ridicându-se şi aruncându-i 
privirea magnetică - roşi uşor, răspunzându-i la salut. 

— Papa, spuse ea, e domnul Rolland. 

— Da... Moş Garin, bâlbâi Leon, stăpânit de emoție. 

— Ah! bunul meu domn, fiţi binecuvântat, murmură 
orbul pe un ton de lamentabilă recunoştinţă. Aveţi o inimă 
de aur. 

Leon se aşeză la căpătâiul bolnavului, îl întrebă cum îi 
merge şi vorbi mult timp, fără să ştie prea bine ce spune; 
dar tresărea şi se simţea tulburat ori de câte ori frumoasa 
Eugenie ridica asupra lui ochii ei mari şi albaştri... Şi astfel 
se scurseră două ore, care-i părură un vis. 

Plecă cu un mers nesigur, ca un om care a băut, după ce 
a strâns în tăcere mâna lui Eugenie şi a promis să revină a 
doua zi la aceeaşi oră. 

Seara se arătă preocupat, morocănos; şi când Cerise, 
alarmată de această bruscă schimbare, îl întrebă ce are, 


pretinse că e obosit şi că îl încearcă o migrenă îngrozitoare. 
Era prima oară când Leon îşi minţea soţia. 

A doua zi se reîntoarse pe strada Charonne. Ca şi în 
ajun, o găsi pe Eugenie lucrând la căpătâiul bolnavului. Se 
reîntoarse în ziua următoare şi apoi în fiecare zi. 

Lucrătoarea îşi ţinea cu modestie ochii plecaţi; avea 
comportarea cuviincioasă a unei fete cuminţi, vorbea puţin 
şi roşea întotdeauna când privirea lui Leon se oprea asupra 
ei. În felul acesta, la sfârşitul celor opt zile, sărmanul bărbat 
- fără să-şi fi mărturisit nici sieşi - era îndrăgostit 
nebuneşte. 

Cu toate acestea, ascultând de acea instinctivă viclenie a 
răului care se ascunde, el dădea dovadă de o veselie de 
prost gust; îşi săruta încă soţia ca de obicei, cu toate că 
inima nu-i mai bătea emoţionată. Noaptea, somnul îi era 
agitat; uneori îi apărea o imagine: un cap de femeie se ivea 
în visele lui. Dar nu era faţa roză şi proaspătă a Cerisei, cu 
ochii ei mari, frumoşi, cu frumosul ei păr negru şi cu buzele 
roşii ca fructul de iunie ai cărui nume îl purta. Era un obraz 
mai palid, încadrat de păr blond, luminat de o privire 
albastră închisă, de unde scapără raze fascinante; un obraz 
gânditor şi serios, ca al unui înger căzut pe pământ, care 
regretă cerul, dar pare să se complacă şi cu frumuseţea pe 
care o poartă. 

După ce mânca, Leon pretexta deseori, fie nevoia de a 
lua aer, fie de a cobori în biroul său pentru a pune la punct 
lucrările contabile. Simţea nevoia să fie singur. 

Uneori se închidea în atelierul lui şi aici, singur, fără 
martori, începea să plângă ca un copil. 

Într-o zi, ajunse mai devreme ca de obicei la moş Garin. 
Eugenie ieşise, îi spuse orbul. 

Leon simţi, ca un cuţit, senzaţia de nelinişte geloasă. 
Unde era? Ar fi vrut să plece, dar nu avu putere; aşteptă 
două ore. 

În sfârşit, sosi şi Eugenie. Avea un coşuleţ în mână; 
plecase, după cum spunea, să cumpere câteva provizii în 


hale. 

Văzând-o intrând, Leon roşi şi păli, rând pe rând; nu mai 
ţinu cont de nimic şi începu să-i facă imputări că-şi lasă 
bătrânul tată prea mult timp singur. 

Eugenie cobori ochii; Leon văzu o lacrimă căzându-i pe 
obraz; îi ceru iertare şi plecă supărat, gândindu-se că a 
nedreptăţit-o şi mărturisindu-şi, pentru prima oară, că, de 
fapt, nu interesul pe care-l purta orbului îi dictase purtarea, 
ci, mai curând, un sentiment de gelozie. 

Leon începu să citească cu uşurinţă ce se petrece în 
propria lui inimă şi se dădu înapoi speriat. Căci era, de fapt, 
un om cumsecade şi cinstit, un suflet simplu şi corect, care- 
şi respecta jurământul de căsătorie, şi-şi lua în serios 
obligaţiile de soţ şi de părinte. El o iubise pe Cerise - Cerise 
l-a iubit întotdeauna - şi-i devenise soţ şi protector, mâinile 
lor înlănţuindu-se pentru totdeauna deasupra leagănului 
copilului, onestul om spunându-şi că-i este pentru 
totdeauna interzis de a-şi ridica ochii spre altă femeie. 

Într-o seară, stând singur în camera de lângă atelierul 
său, îşi repetă toate acestea, se jură să-şi stăpânească inima 
şi instinctele, să calce în picioare această pasiune smintită, 
să meargă s-o vadă pe Eugenie pentru ultima oară, să-i lase 
un pumn de galbeni pe patul tatălui ei, în schimbul 
angajamentului ca tânăra fiică să se întoarcă împreună cu 
el la ţară, unde aerul natal, climatul mai propice ar fi putut 
grăbi vindecarea lui. 

Leon vroia s-o îndepărteze pe Eugenie Garin de Paris. Se 
simţea slab. Îşi dădu seama că dacă ea va rămâne, el nu va 
mai avea forţa să n-o revadă. 

Avea câteva economii de care nu trebuia să dea 
socoteală nimănui, pe care soţia i le lăsa să le folosească 
după cum crede de cuviinţă şi pe care ea credea că le 
întrebuinţează pentru a calma durerile ascunse ale 
nenorociţilor. 

Hotărât să-şi ducă la îndeplinire gândurile, Leon luă cu 
el o mie de franci din dulap şi-i puse în buzunar. Avea 


intenţia să-l facă pe moş Garin să accepte aceşti bani, cu 
condiţia ca să se întoarcă la el în sat împreună cu fiica lui. 

În dormitor, aproape de patul părinţilor se găsea 
leagănul copilului, pe jumătate ascuns de o perdeluţă. 

Leon se opri câteva secunde în prag, ca şi cum ar fi fost 
chinuit de remuşcări şi de ruşinea de a reveni să-şi ia locul 
obişnuit între cele două fiinţe, care trebuiau să-i umple 
viaţa: soţia sa, frumoasa şi credincioasa Cerise şi copilul 
său, blond şi frumos ca un îngeraş. Îşi trecu mâna pe frunte, 
ca şi cum ar fi vrut să alunge un gând care-l urmărea, o 
imagine care nu-i dădea pace, înaintă în vârful picioarelor, 
îşi reţinu respiraţia şi îndepărtă uşor perdeluţele. 

Văzu o privelişte încântătoare. Copilul nu mai era în 
leagăn. Cerise îl luase lângă ea, îl ţinea în braţe şi dormeau 
împreună. Copilul, în jurul căruia se strânseseră frumoasele 
braţe ale mamei, avea buzele întredeschise şi surâdea în 
somn. Mama dormea aproape de căpşorul blond al micului 
îngeraş. Leon îşi contempla fericirea sub această îndoită 
înfăţişare, neîndrăznind să facă nici o mişcare, nici măcar 
să respire. Imaginea fatală, amintirea fascinantă a 
demonului cu ochi albaştri, păliseră, şi fericitul tată simţea 
inima bătându-i, privind la mama şi copilul adormiţi. Vru să- 
l ia pe copil să-l aşeze în leagăn. Dar cu toate precauţiunile 
pe care le luase pentru a-l scoate din braţele mamei sale, 
acest braţ, suplu până atunci, deveni dintr-o dată rigid, o 
cută apăru pe fruntea albă a lui Cerise şi mama, dormind 
încă, îşi strânse copilaşul la piept, ca şi când o primejdie îl 
ameninţa. 

Apoi deschise ochii şi-şi zări soţul. Cuta de pe frunte 
dispăru, gura severă se deschise - într-un surâs, braţul 
rigid se destinse şi tatăl putu să-şi ia copilul şi să-l aşeze 
uşor în leagăn. Pentru moment, imaginea Eugeniei Garin 
dispăruse. 

A doua zi, Leon cobori în atelier mai vesel şi mai 
surâzător ca de obicei. 


Toată dimineaţa fu foarte ocupat, asaltat de oameni de 
afaceri, de comenzi, de muncitori care cereau diverse 
sfaturi Era sâmbătă, zi de plată, şi, de dimineaţă, Leon avea 
obiceiul să-şi verifice casa şi să pregătească banii. 

Când ieşi din casă, către ceasurile două, pentru a se 
duce în strada Charonne, avea la el cei o mie de franci. Era 
ferm hotărât să dea banii lui moş Garin şi să obţină 
promisiunea că va pleca. Oprindu-se la uşa casei, avu din 
nou acea stranie bătaie de inimă pe care o avea de fiecare 
dată când venea aici, dar de data asta era hotărât şi urcă 
repede treptele. 

Văduva Fipart nu era în loja ei, nu întâlni pe nimeni pe 
scară şi ajunse la etajul şase. 

— Intraţi, răspunse vocea tinerei fete, când bătu la uşă. 

Leon intră şi scoase un strigăt de surpriză. 

Patul bătrânului era gol, fata era singură. 

Leon avu ameţeală... Pentru prima oară, se găsea singur 
cu această femeie care-i răscolise sufletul, şi asta exact în 
momentul în care venea cu hotărârea de a o vedea pentru 
ultima dată. 

Fata se ridică roşind toată, ca şi cum s-ar fi temut şi ea 
de a se găsi singură cu el. 

— Unde e bătrânul? întrebă Leon cu o voce 
tremurătoare. 

Ea cobori ochii şi suspină: 

— E plecat de dimineaţă. 

— Plecat?! exclamă Leon mirat. 

— Ah! domnule Rolland, murmură Eugenie care se 
prefăcea a fi foarte încurcată. Ne veţi ierta vreodată...? 

— Să vă iert? spuse el emoţionat, dar cu ce sunteţi 
vinovaţi? 

Din acest moment, bietul Rolland uitase de eroica sa 
hotărâre. Se uita admirativ la Eugenie şi se întreba ce 
anume trebuia să-i ierte. 

— Domnule Rolland, reluă ea cu o voce emoţionantă. Aţi 
fost binefăcătorul nostru, ne-aţi smuls din mizerie şi ceva 


îmi spune că n-am făcut bine că v-am ascuns... 

— Ce? întrebă el din ce în ce mai uimit. 

— Ei bine, reluă ea, aruncându-i o privire rugătoare şi cu 
o voce care îl tulbura profund pe bietul Leon de fiecare dată 
când o auzea, ne veţi ierta, oare, că n-am vrut să vă facem 
necazuri? 

— Vă iert, spuse Rolland. 

Apoi se aşeză alături de ea şi păru dispus să asculte. 

— Domnule Rolland, continuă ea, suntem atât de săraci 
şi atât de nenorociţi, încât nu e bine că suntem mândri... Şi 
totuşi... Tatăl meu este... În fiecare zi când plecaţi, bietul de 
el, începe să plângă şi, binecuvântându-vă ca pe un înger 
trimis de Dumnezeu, îşi blestemă infirmităţile şi roşeşte că 
trebuie să accepte banii dumneavoastră... Tot aşa cum 
roşesc şi eu... sfârşi ea cu voce întretăiată. 

— Domnişoară... se bâlbâi Leon. 

— Căci, domnule Rolland, reluă ea, n-aş fi vrut să abuzez 
de bunătatea dumneavoastră, iar tatăl meu şi mai puţin. 
Doamna Rolland, soţia dumneavoastră, îmi plăteşte cinci 
franci pentru o treabă care nu merită decât un singur franc 
şi chiar dumneavoastră nu veniţi aici niciodată fără... 

— Taci, copilă! murmură Leon, emoţionat până la lacrimi, 
doar tatăl dumneavoastră a fost lucrătorul meu. 

— Da, domnule, urmă ea. Medicul care îl îngrijea, a spus 
ieri că va trebui să urmeze un tratament mai lung şi mai 
costisitor, dacă vrea să-şi recapete vederea; şi cum îşi 
dădea seama că noi nu vom putea plăti atâta timp, nici 
medicul, nici medicamentele, i-a oferit să-i aranjeze să fie 
admis într-un spital... 

— Ah! strigă Leon, şi s-a dus? 

— În această dimineaţă. Tatăl meu ştia foarte bine, bunul 
nostru domn Rolland, că dacă veţi afla hotărârea lui, vă veţi 
opune şi ne veţi oferi din nou bani... Din această cauză nu v- 
a vorbit ieri nimic şi a plecat astăzi, lăsându-mă pe mine să 
vă implor să ne iertaţi. 


Şi lucrătoarea vru să sărute mâinile domnului Leon, 
izbucnind în lacrimi. 

Sărmanul Leon îşi pierduse capul... Nu se mai gândea la 
soţie, la copil; uitase totul în prezenta acestei femei care 
plângea şi către care îl atrăgea o putere de neînvins. 

— Cât despre mine, spuse ea, voi merge astă-seară să vă 
văd pe dumneavoastră şi pe soţia dumneavoastră, voi 
merge să vă mulţumesc din toată inima pentru binele pe 
care mi l-aţi făcut şi nu voi uita niciodată... 

— Domnişoară, bâlbâi Leon, o să-mi mulţumiţi altădată... 
N-am făcut încă nimic pentru dumneavoastră... Aşteptaţi... 
Ea ridică privirea, un surâs îi străluci printre lacrimi. 

— Părăsesc această casă chiar mâine, spuse ea. 

Dacă trăsnetul ar fi căzut peste Rolland, n-ar fi fost mai 
distrus decât de aceste cuvinte. 

Totuşi venise hotărât s-o facă să plece în provincie, 
dându-şi seama că şederea ei la Paris este o primejdie 
pentru fericirea lui. Când însă ea venise în întâmpinarea 
dorințelor lui, când îl anunţă ea că va pleca, că o vede acum 
pentru ultima dată, iată că se simţi cuprins de o groază 
neaşteptată, ca şi cum, o dată cu ea i-ar fi fost luate inima şi 
viaţa... 

— Dumneavoastră... părăsiţi... această... casă?... articula 
el ca omul care n-a auzit bine sau nu-i vine să-şi creadă 
urechilor. 

— Da, răspunse ea simplu, am găsit un loc de cameristă 
la o englezoaică care călătoreşte mult... Voi câştiga 
suficient, dar voi pierde ceva din demnitate... Dar ce vreţi? 
În felul acesta, îl voi putea ajuta pe bătrânul meu tată. 

Timp de câteva minute, Leon păstră o tăcere 
încăpăţânată. O luptă teribilă, sfâşietoare, se dădea în inima 
lui... Pe de o parte, amintirea soţiei şi a copilului îl asaltau 
permanent, strigându-i: „Plecarea femeii acesteia constituie 
fericirea ta, liniştea întregii tale vieţi...” Pe de altă parte, 
vederea acestei femei, ai cărei ochi plini de lacrimi nu 
pierduseră nimic din puterea lor de fascinaţie, îl tulburau... 


În sfârşit, răul învinse binele, viciul rămăsese triumfător 
asupra virtuţii. 

— Nu veţi pleca! strigă el. 

Ea îl privi uimită şi speriată. 

— De ce? 

— De ce? răspunse el cu o voce înnebunită. Pentru că vă 
iubesc. 

Şi nenorocitul bărbat căzu în genunchi în faţa 
demonului. 

Sărmana Cerise! 

Capitolul XXVI. 

Exact în ajunul acestei zile, Fernand Rocher fusese lăsat 
de trăsura lui Turquoise în josul străzii Amsterdam, în faţa 
gării. 

Ne amintim că Fernand îşi scosese legătura de la ochi, se 
apropie de un felinar şi, la lumina acestuia, a deschis şi citit 
scrisoarea de bun rămas a frumoasei sale infirmiere. Este 
imposibil de redat disperarea, stupoarea de care a fost 
cuprins sărmanul om, fascinat de această femeie, care 
aproape în acelaşi timp vedea doi bărbaţi cuprinşi de cele 
mai violente şi incontrolabile pasiuni. Mult timp coplegşit, 
distrus, el rămase zdrobit, sprijinindu-se de zid, pentru a nu 
cădea. 

Apoi, dintr-o dată, starea de prostaţie făcu loc unei 
exaltări ciudate şi febrile. 

— O voi regăsi! strigă el. 

Şi începu să meargă la întâmplare, cu un pas sacadat, ca 
şi cum ar fi vrut să găsească propriile sale urme şi să se 
întoarcă astfel încât să refacă drumul pe care mersese 
trăsura, când el era cu ochii legaţi. Dar întâmplarea l-a 
condus exact în strada Isly, situată foarte aproape de piaţa 
Havre şi ajungând cu un capăt al ei chiar în strada cu acest 
nume. Ajungând în strada Isly, Fernand merse maşinal până 
la poarta casei sale şi sună la soneria portarului. Se găsea 
în faţa uşii sale, la el acasă, la câţiva paşi de soţia şi de 


copilul său, pe care nu-i văzuse de opt zile şi pe care 
aproape îi uitase. 

La semnalul soneriei, uşa se deschise. 

Fernand intră. Curtea era liniştită şi pustie. 

Fernand ridică ochii şi nu văzu strălucind pe toată faţada 
casei decât o singură lumină. Lumină care pleca din camera 
soţiei şi scânteia discret în spatele perdelelor de mătase ale 
budoarului. 

Abia atunci bărbatul - care se reîntorcea acasă pe furiş, 
pe jos, la o oră nepotrivită, ca un hoţ care intră în casa 
altuia - îşi trecu mâna pe frunte, căutând să-şi adune 
gândurile şi să pună puţină ordine în creierul lui tulburat. 
Se trezea, oare, dintr-un straniu şi penibil vis, după patru 
ani de bucurie şi dragoste, patru ani de fericire extremă, pe 
care această lumină discretă, scânteind în mijlocul nopţii, 
fusese suficient să i-o reamintească? N-a fost cumva pradă 
vreunui oribil coşmar şi, în timp ce dormea lângă leagănul 
fiului său, sub perdelele de mătase ale Herminei, n-a visat, 
oare, că, este culcat într-o cameră necunoscută, păzit de un 
demon cu forme încântătoare şi care dorise să-i fure inima? 
Sau poate aceşti patru ani de fericire, poate Hermine şi 
copilul, poate această casă luxoasă care este căminul lui, 
poate toate acestea nu sunt decât un vis lung din trezirea 
căruia se regăseşte nenorocit, aproape alungat de femeia 
adorată? 

Tot punându-şi aceste întrebări, condus de puterea 
obişnuinţei, Fernand îşi continuă drumul, scoase o cheie din 
buzunar, deschise uşa cu vitralii, merse fără lumină pe 
scara ce ducea în apartamentul soţiei sale. 

Hermine - aşa cum am mai spus-o - rămăsese nemişcată, 
fără putere, fără voce, întinsă pe canapeaua din budoar. 
Dar când auzi mişcare în anticameră, când auzi paşii puţin 
înăbuşiţi de grosimea covoarelor, dar paşi cunoscuţi şi 
iubiţi, când uşa budoarului se deschise sub mâna lui 
Fernand, biata femeie zdrobită îşi recapătă tot curajul, 
toată puterea, se repezi către soţul ei şi, scoțând un strigăt 


de bucurie, se aruncă la pieptul lui, înlănţuindu-i gâtul cu 
braţele şi spunându-i: 

— Ah! în sfârşit, te văd! 

Strângerea drăgăstoasă, vocea care părea să rezume 
pentru el, într-un singur strigăt, patru ani de fericire, 
sfârşiră prin a-l trezi pe Fernand şi a-l smulge din toropeala 
lui. Îşi strânse femeia în braţe, regăsi o parte din prezenţa 
lui de spirit şi se gândi să-i mărturisească absolut tot ce se 
întâmplase; cum, împotriva voinţei lui, în timpul cât era 
leşinat, fusese dus într-o casă necunoscută, îngrijit de o 
femeie necunoscută şi, dintr-o dată, alungat... 

Dar, fie ruşinea instinctivă şi teama de a nu tulbura inima 
acestui înger care-l aştepta, fie unele gânduri ascunse l-au 
împiedicat, deodată, pe acest om emoţionat - aflat doar cu 
câteva minute mai înainte în imposibilitate să-şi adune 
gândurile, să-şi regăsească amintirile - să fie sincer, dar avu 
suficient sânge rece şi luciditate a spiritului, care fac să 
apară la oamenii căsătoriţi acel calm perfect şi instinctul de 
a se grăbi să ofere partenerului nu adevărul absolut, ci 
adevărul îmbrăcat în haine decente şi împodobit pentru 
nevoile momentului. 

— Scumpă Hermine, murmură el, cât am suferit... şi cât 
trebuie să fi suferit tu! 

Fernand o trase pe canapea şi, aşezat lângă ea, o sărută; 
fericita femeie tresări sub acest sărut, ca în prima zi a 
dragostei lor şi crezu că soţul ei revenise cu trupul şi 
sufletul alături de ea... 

Mai mult decât atât, i se păru imposibil că ar putea să-i 
fie necredincioasă măcar cu gândul şi să-i ascundă discuţiile 
pe care le avusese şi era gata să strige: 

— Nu-i adevărat, domnul de Château-Mailly m-a minţit! 

Dar Fernand îi închise gura cu un sărut şi apoi îi spuse: 

— Mă vei ierta, nu-i aşa? 

EI cerea iertare. Deci era vinovat? Ea tăcu şi-l privi. 

— Da, scumpul meu înger, reluă el, Fernand al tău, pe 
care-l iubeşti, Fernand în care ai avut încredere, s-a purtat 


ca un zăpăcit, ca un copil. A uitat că vremea nebuniilor 
băieţeşti a trecut, că are o nevastă şi un copil, şi te-a lăsat la 
bal, pentru acea explicaţie sub cerul liber. Pentru o ceartă 
la joc, un fleac, o nimica toată, m-am dus să mă bat în duel 
la două dimineaţa, uitând de îndatoririle de cap de familie... 

— Dumnezeule! murmură ea, ştiu... Am ghicit... Dar, 
spuse ea, tremurând şi învăluindu-l într-o privire 
drăgăstoasă, ai fost rănit... uşor, nu-i aşa? 

Şi ea îl privi, încercând parcă să-şi dea seama în ce parte 
a corpului pătrunsese fierul ucigaş. 

— A! nu-i nimic, o zgârietură... 

Şi în timp ce surâsul revenea pe buzele lui şi lumina faţa 
adumbrită de nelinişte, el reluă: 

— O zgărietură care totuşi m-a ţinut la pat opt zile, care 
mi-a dat un leşin prelungit şi câteva zile de delir... M-au 
transportat... nici eu nu ştiu unde. i s-a scris, nici eu nu 
ştiu ce... Oh! toate astea sunt un vis... adăugă el, trecându- 
şi mâna pe frunte. 

Pronunţând aceste cuvinte, se ridică, alergă către uşa 
care dădea în camera de culcare a copilului şi se apropie de 
pătuţ. 

S-ar fi zis că încearcă să evite orice altă explicaţie şi de 
aceea se refugiază cu totul în dragostea paternă. Luă 
copilul în braţe şi-l acoperi de sărutări; copilul se trezi 
plângând. lar mama, auzind plânsetul copilului, nu se mai 
gândi la nimic, uită propriile dureri, propriile gelozii... 

Fernand puse copilul la loc în pătuţ. 

Amândoi se aplecară deasupra lui, acoperindu-l de 
sărutări. Dacă sir Williams însuşi ar fi putut să asiste la 
această scenă, ar fi avut îndoieli asupra propriei puteri 
văzând fericirea revenind sub acest acoperiş de unde 
infernalul său geniu hotărâse s-o alunge. 

Dar deodată, Fernand se degajă din această îmbrăţişare. 
O amintire îi pătrunse în inimă, o imagine blestemată trecea 
prin faţa ochilor lui. 1 se părea că vede acea privire - 
albastră şi profundă ca azurul întinselor mări şi care, ca şi 


acestea avea o putere fascinantă - abătându-se asupra lui 
cu toată greutatea. Păli, începu să tremure, un nor îi 
acoperi privirea, fruntea i se întunecă dintr-o dată... 

— Hermine, spuse el, strângându-i cu putere mâna. 
Trebuie să-mi faci o promisiune... 

Ea îl privi cu o mirare dureroasă, fiind în acelaşi timp 
uimită de această bruscă schimbare. 

— Spune. 

— Trebuie să-mi promiţi, spuse Fernand, că nu mă vei 
întreba niciodată ce s-a întâmplat în timpul celor opt zile 
care au trecut. 

— Îţi promit. 

— N-ai să mă întrebi niciodată nici unde am fost, nici 
cine m-a îngrijit, nu-i aşa? 

— 'Ţi-o jur! murmură sărmana femeie, care înţelese 
imediat că domnul de Château-Mailly nu minţise deloc. 

— Fericirea noastră atârnă de respectarea acestui 
jurământ, suspină Fernand, care spera că amintirile nu-l 
vor mai urmări şi, treptat, i se vor şterge din memorie. 

A doua zi, când se trezi, Fernand aruncă împrejurul lui 
aceeaşi privire mirată pe care a plimbat-o pe luxosul 
mobilier al frumoasei necunoscute, în ziua când şi-a revenit 
din leşin. La fel ca şi acolo, căută întâi să-şi dea seama de 
locul în care se află şi, dându-şi seama că este la el acasă, 
simţi un sentiment de surpriză şi aproape de regret. A trăit 
atâta timp alături de această femeie, se obişnuise atât de 
mult în aceste opt zile s-o vadă pe frumoasa necunoscută 
aşezată la căpătâiul lui când deschidea ochii, încât acum îi 
părea râu că este singur. 

Aşa cum, prima oară, când s-a trezit în casa 
necunoscutei, a suspinat şi s-a gândit la camera lui de 
culcare, unde dormea cu capul pe aceeaşi pernă cu soţia, în 
apropierea pătuţului copilului, tot aşa, regăsindu-se în 
această cameră plină de amintirile celor patru ani de 
fericire, nu se putu abţine să nu se gândească la zilele 


dinainte, când căuta din ochi pe frumoasa infirmieră, care 
se apropia de el în vârful picioarelor. 

Vederea femeii care dormea, vederea pătuţului de lângă 
el îl făcură să înţeleagă că necunoscuta nu putea reveni şi, 
ca unul care vrea să alunge tentaţia, să înlăture o imagine 
care-l obsedează, el încercă să se gândească numai la 
prezent, privind rând pe rând faţa albă, părul negru al 
Herminei şi acest drăguţ copilaş, mărturie a dragostei lor. 

Dar amintirile din ajun îi reveneau mereu. 

Imaginea alungată, respinsă cu energie, revenea fără 
încetare şi, pentru prima oară după patru ani, sări din pat 
fără s-o sărute pe Hermine. 

Hermine dormea... Petrecuse atâtea nopţi fără somn, 
pradă spaimelor aşteptării, torturilor desperării, încât sfârşi 
prin a ceda oboselii şi adormi alături de cel pe care îl 
credea recucerit. 

Fernand se ridică fără zgomot şi ieşi pe furiş în vârful 
picioarelor. Avea nevoie de aer, de singurătate, spera ca 
primele raze ale soarelui, prima adiere a vântului de 
dimineaţă să-i aducă puţină linişte şi să risipească amintirea 
viziunilor din acea noapte. 

În timpul celor opt zile, Hermine nu vorbise nimic 
servitorilor despre neliniştile ei; pentru ei domnul era 
plecat şi atâta le ajungea. 

De dimineaţă aflaseră prin portar că domnul se 
reîntorsese în timpul nopții. 

Fernand cobori la grajd şi ceru să se pună şaua pe calul 
lui favorit, o frumoasă iapă, cadou minunat al 
guvernatorului general al Algeriei. Puse piciorul în scară, 
anunţă că va reveni pentru prânz şi plecă în galop pe strada 
Havre. 

Urcă până în strada Royale, alergă în galop pe Champs- 
Elysees, coborî până la podul Neuilly şi, după ce făcu 
înconjurul parcului Bois-de-Boulogne, reveni prin Passy şi 
strada Saint-Cloud. 


Acest ritm rapid, ca acela al cavalerului din balada 
germană, se potrivea perfect cu tulburările inimii lui... 

Către ceasurile unsprezece se întoarse acasă. 

Hermine se trezise şi-l aştepta. Când deschise ochii şi 
nu-l văzu, tânăra femeie scoase un strigăt de spaimă; se 
temu că fugise din nou, sau poate că odioasa sa rivală 
venise să-l caute chiar şi acasă. Dar se linişti imediat, aflând 
de la cameristă că domnul a ieşit călare. Fernand avea 
obiceiul de a pleca în fiecare dimineaţă călare pe Sarah, 
frumoasa lui iapă arabă. 

Hermine se îmbrăcă cu un gust şi o grijă deosebită; avea 
o splendidă toaletă de dimineaţă, capabilă să-l fascineze pe 
contele de Château-Mailly, dar şi să seducă un om blazat. 
Suferințele din ajun şi din zilele precedente, făcând-o mai 
palidă, dăduseră feţei ei un aspect de distincţie superioară. 

Văzând-o, Fernand uită încă o dată tot ce se întâmplase. 
Petrecu toată ziua împreună cu soţia iubită şi copilul lui, ca 
şi cum s-ar fi temut să rămână singur măcar o clipă. 

Vremea era rece, dar frumoasă şi foarte uscată; soarele 
strălucea radios către amiază. 

Fernand ordonă să se înhame caii la trăsura americană; 
îi propuse soţiei să facă o plimbare şi, conducând chiar el, 
străbătură bulevardele până la Piaţa Bastiliei. Aici, Fernand 
întoarse colţul foburgului Saint-Antoine şi ajunse în strada 
Culture-Sainte-Catherine, unde locuia domnul Armand de 
Kergaz. 

Contele era plecat, dar doamna contesă era acasă. Cei 
doi soţi petrecură o oră împreună cu ea şi apoi reveniră 
acasă. 

Pe tot drumul, în toată această perioadă de timp, 
Fernand se arătă vesel, amabil, surâzător... 

Hermine începu să spere şi mulțumea din tot sufletul 
domnului Château-Mailly, invizibilul său protector. 

Spre seară însă, o tristeţe mortală îl cuprinse pe 
Fernand. 

Redeveni tăcut şi morocânos. 


Hermine, cu toată durerea ei, rămase credincioasă 
promisiunii făcute şi nu-l întrebă absolut nimic. Se mulţumi 
să-l înconjoare cu atenţiile, cu mângâierile, cu miile de griji 
încântătoare ale femeii devotate, iubitoare, dornică să fie 
iubită... 

Se scurseră trei zile. În timpul acestor trei zile, bietul 
bărbat, încă tulburat, avu perioade alternative de bucurie şi 
de tristeţe. Uneori se arăta afectuos, drăgăstos cu tânăra-i 
soţie şi, luându-şi fiul pe genunchi, încerca să-i vorbească 
cu acel gungurit infantil, acel delicios sâsâit al părinţilor; 
alteori, dimpotrivă, recădea într-o proastă dispoziţie, nu 
vorbea aproape deloc, abia dacă răspundea, respingea 
mângâierile soţiei cu o bruscă nerăbdare... 

Biata Hermine plângea în tăcere, în singurătate, şi se 
ruga lui Dumnezeu să-l vindece pe Fernand de boala de 
care părea lovit. 

În dimineaţa celei de a patra zile, Fernand ieşi foarte 
devreme; ca de obicei, ordonă să se pună şaua pe Sarah şi 
plecă spre Bois-de-Boulogne să-şi facă plimbarea obişnuită. 
Dar ora prânzului sună, şi el nu reveni. O uşoară ploaie care 
căzuse după plecarea lui o făcu pe Hermine să spere că s-a 
oprit la Madrid sau la Ermenon-ville şi că mâncase acolo. 

Dar trecu după-amiaza. Apoi veni seara... 

Atunci Hermine fu cuprinsă de groază... Fernand nu va 
mai reveni. 

Aşteptă până la miezul nopţii, aşteptă până în zori; văzu 
intrând prima rază de soare în camera ei... Fernand tot nu 
apăruse; Hermine simţea că moare. Deodată, se auzi în 
curte tropăitul unui cal. 

— El e, gândi ea, precipitându-se către fereastră şi 
deschizând-o. 

Era, într-adevăr, Sarah, iapa africană, dar fără călăreț, 
trasă de dârlogi de un comisionar... 

Presimţind cea mai groaznică nenorocire, Hermine 
cobori şi îi puse omului câteva întrebări. Comisionarul îi 
răspunse că o oră mai devreme, în colţul străzii Champs- 


Elys6es, a văzut trecând o caleaşcă în care se găsea o 
tânără blondă, îmbrăcată cu o rochie albastră. Alături de 
caleaşca, un bărbat tânăr călărea iapa arabă. 

Când ajunseră în dreptul comisionarului, călăreţul 
descălecă, îl chemă şi, plătindu-i, îi încredinţă calul, dându-i 
ordin unde să-l ducă şi apoi imediat se urcă în caleaşcă 
alături de tânăra doamnă. Era tot ceea ce ştia el. 

Auzind această poveste, Hermine fu cuprinsă de 
ameţeală; n-avea nici o îndoială că această femeie blondă 
era tocmai oribila creatură care vrâjise inima soţului ei; 
înţelese imediat că Fernand recăzuse în mâinile monstrului, 
că minotaurul îşi reluase prada şi, nebună de durere, 
pierzându-şi capul, fără să se mai gândească la imprudenţa 
pe care o face, ceru să se înhame caii, se aruncă aşa cum 
era în trăsură şi strigă vizitiului: 

— Strada Laffitte, nr. 41! 

Frumoasa şi virtuoasa doamnă Rocher, în faţa acestei noi 
nenorociri, se gândise la domnul de Château-Mailly şi, fără 
să mai ţină seama că locuieşte singur, că aleargă la el în 
plină zi, la orele nouă dimineaţa, că asta înseamnă să se 
compromită pentru totdeauna, ea fugi să-şi încredinţeze 
durerea acestui bărbat, care - cel puţin aşa credea ea - 
putea încă o dată să îndepărteze pericolul şi să abată 
furtuna. 

În momentul în care trăsura ei se oprea la poarta casei şi 
Hermine cobora, o altă trăsură ieşea prin poarta vizitiilor, 
ducând cu ea un bărbat în care invitaţii marchizei Van-Hop 
l-ar fi recunoscut pe sir Arthur Collins. El o văzu şi o 
recunoscu pe Hermine; un surâs hidos îi apăru pe buze şi-i 
lumină faţa roşiatică. 

— Ha, ha! în fine... murmură el. Pot spune cu precizie că 
domnul conte are mare noroc. 

Şi trăsura lui sir Williams se îndepărtă în goană. 

Capitolul XXVII. 

Ce se întâmplase, de fapt? Fernand Rocher ieşise, ca de 
obicei, călare, către ceasurile opt de dimineaţă. Ca şi în 


ajun, cobora cu Sarah la pas pe strada Havre şi pe strada 
Tronchet, mergea melancolic cu capul aplecat în piept, 
încercând în zadar să alunge amintirea necunoscutei şi 
gândindu-se, de fapt, tot timpul numai la ea. 

Când trebui să traverseze Piaţa Madeleine, iapa 
africană, care era puţin fricoasă, făcu deodată un salt, se 
cabră pe jumătate şi sări în două picioare, speriată de un 
zgomot de clopoței, de pocnete de bici şi de roţi scrâşnite 
pe pavaj. Un poştalion alerga în mare viteză în spatele lui, 
tras de patru cai, şi trecu precum fulgerul pe lângă el, în 
timp ce Fernand se silea să-şi stăpânească şi să-şi 
liniştească nărăvaşa iapă. 

Dar ascultând de un sentiment obişnuit de curiozitate, 
aruncă o privire în poştalion, pentru a vedea cine este 
călătorul care părăseşte Parisul cu atâta zgomot; şi observă 
o tânără femeie, pe jumătate culcată în trăsură, învelită în 
blănuri şi călătorind singură, femeie a cărei vedere îi 
smulse un strigăt de surpriză, de bucurie şi de mirare în 
acelaşi timp: era frumoasa infirmieră! 

Emoţia care-l cuprinse fu atât de puternică, încât, timp 
de câteva minute, rămase fixat în acelaşi loc, conducându-şi 
stângaci calul, lăsându-se, de fapt, pradă capriciilor lui. 
Apoi, dintr-o dată, atras parcă de misterioasa forţă 
magnetică pe care strania femeie o răspândea în jurul ei, 
înfipse pintenii în coastele iepei şi porni în urmărirea 
poştalionului care dispăruse în acest moment de cealaltă 
parte a podului Concorde. 

Trebuia neapărat s-o revadă. 

Frumoasa călătoare părăsea, fără îndoială, Parisul 
pentru mult timp, căci trăsura era încărcată cu cufere şi doi 
servitori, un valet şi o cameristă, îmbrăcaţi cu haine groase, 
stăteau în spate. 

Ea pleca. Era destul pentru ca Fernand să nu încerce a 
se mai gândi că trebuie s-o uite, că trebuie să se vindece de 
această pasiune; pentru el nu mai exista decât o singură 


preocupare, o singură dorinţă, un singur scop: s-o ajungă 
din urmă. 

Locuinţa din strada Isly, soţia, copilul, viaţa calmă şi 
liniştită, tot ceea ce regăsise de câteva zile îi dispărură 
deodată din minte, cum şterge deşteptarea ultimele 
impresii ale visului... 

Sarah era iute ca vântul deşertului unde se născuse, dar 
poştalionul avea un avans mare; o îngrămădeală de trăsuri, 
pe care călăreţul o întâlni pe podul Concorde, îl întârzie şi 
mai mult. Fernand pierdu din vedere poştalionul. Fu silit să 
se intereseze la trecători asupra drumului pe care îl 
apucase poştalionul, părăsind cheiul; ajunse la bariera 
Infernului, cu aproximativ douăzeci de minute după ce 
frumoasa călătoare trecuse pe aici. 

Necunoscuta luase drumul ce ducea la Orleans. 

Fără să se mai gândească, Fernand porni în galop, 
convins că va reuşi foarte repede să ajungă din urmă 
poştalionul. Dar poştalionul alerga într-un ritm drăcesc, 
ritmul omului care dă faliment şi fuge către frontiera 
belgiană. Abia către Montlhery, - la o jumătate de leghe de 
faimosul turn cântat de către Boileau - călăreţul observă 
poştalionul urcând un deal în goana mare. 

De la podul Concorde şi până aici, el nu reuşise să mai 
zărească poştalionul. 

În starea de exaltare în care se găsea, Fernand ar fi fost 
în stare să meargă până la capătul lumii. O însângeră cu 
pintenii pe Sarah, o făcu să sară de durere şi, douăzeci de 
minute mai târziu, ajunse din urmă poştalionul, chiar în 
momentul când acesta pătrundea în orăşelul Etampes şi se 
oprea pentru a schimba caii la hanul Cornul de Aur. 

Fernand se apropie în grabă de portiera trăsurii şi se 
arătă lui Turquoise, căci chiar ea era cea care călătorea în 
poştalion. 

Turquoise scoase un strigăt de surpriză văzându-l; apoi îl 
învălui cu privirea ei profundă, îşi arcui buzele într-un surâs 
încântător şi-i spuse: 


— Cum?! dumneavoastră aici? 

— Da, doamnă... bâlbâi el, căci, într-adevăr, nu prea ştia 
ce să-i spună. 

— Prin ce întâmplare? spuse ea prefăcându-se de 
minune că este uimită. Unde mergeţi? 

— Nu ştiu... răspunse naiv sărmanul nebun. 

Ea lăsă să-i scape un hohot de râs batjocoritor şi spuse: 

— Într-adevăr, nu ştiţi unde mergeţi? 

— Nu. 

— Dar, cel puţin, ştiţi de unde veniţi? 

— Vin de la Paris. 

— Ei bine, daţi-mi voie, cel puţin, să vă explic unde aţi 
ajuns în acest moment. 

— Chiar nu ştiu, murmură el, uitându-se la ea extaziat. 

— Sunteţi în orăşelul Etampes, la jumătatea drumului 
între Orleans şi Paris, pe drumul Midi-ului. 

Şi ea îl privea surâzând. 

— Spuneţi-mi, spuse ea, cum vă mai simţiţi? Căci nu v- 
am văzut de câteva zile şi cu toate că am aflat unele noutăţi 
despre dumneavoastră... 

— Ah! strigă el, surprins şi încântat în acelaşi timp, aţi 
aflat noutăţi despre mine... 

— Fără îndoială. 

Şi aruncându-şi privirea cum numai ea ştia, adăugă: 

— Nu credeţi că am dreptul să mă interesez ce a devenit 
bolnavul meu? Părăsesc Parisul pentru un timp îndelungat, 
şi voiam să plec cu convingerea că v-aţi restabilit. 

— Părăsiţi... Parisul... pentru... multă vreme? bâlbâi el cu 
un ton înspăimântat. 

— Pentru cel puţin un an, răspunse ea, coborând ochii şi 
cu un oarecare tremur în glas. 

— Imposibil! murmură el. 

— Cum imposibil, din moment ce mă găsesc în drum? 
Plec la Florenţa, să-mi petrec acolo restul iernii. 

Şi-i întinse mâna pentru bun rămas, cu un gest plin de 
drăgălăşenie. 


— Adio... spuse ea; amintiţi-vă de scrisoarea mea. 

Aceste ultime cuvinte erau un categoric bun rămas. 

Se înhămau deja caii odihniţi; peste câteva minute, 
poştalionul va pleca din nou. Fernand luă o hotărâre 
neaşteptată. 

— Doamnă, spuse el cu hotărâre, nu puteţi pleca acum... 
la această oră... 

— Nu?! spuse ea încruntând sprâncenele. Cine mă 
împiedică? 

— Eu, spuse el rece. 

— Dumneavoastră? 

Şi pronunţă acest cuvânt într-un mod cu totul straniu. 

— Eu, zise el, pentru că v-am urmărit de la Paris în 
goana calului şi pentru că trebuie să vă vorbesc. 

— Dar... domnule... 

— Doamnă, spuse Fernand cu un calm înspăimântător. 
Dacă mă veţi refuza, mă arunc sub roţile poştalionului 
dumneavoastră. 

— Sunteţi nebun, răspunse ea, dar nu vreau să vă provoc 
moartea... Să vedem ce aveţi să-mi spuneţi. 

Scoase capul pe portieră, îşi chemă valetul, îi dădu 
dispoziţii pentru deshămarea cailor şi închirierea unui 
apartament la Cornul de Aur. 

— Să mergem, spuse ea, descălecaţi, domnule cavaler, şi 
oferiţi-mi mâna să cobor. 

Fernand sări agil din şa, aruncă frâul unui grăjdar, 
deschise portiera poştalionului şi ajută tânăra femeie să 
coboare. 

— Îmi veţi permite, îi spuse ea, fiindcă v-am făcut - fără 
voia mea - să veniţi de la Paris pentru mine, să vă ofer să 
luaţi masa cu mine, nu-i aşa? Voi pleca astă-seară. 

Intră la Cornul de Aur şi-l conduse pe Fernand în camera 
care i se pregătise în grabă. Aici se aşeză pe o canapea, 
ghemuindu-se cu graţia felină caracteristică femeilor 
delicate şi spuse: 

— Vă ascult. 


Fernand nu ştia ce să spună. O urmărise, atras de o forţă 
necunoscută, şi nu vroia ca ea să plece. Era tot ce ştia. 
Rămase în picioare în apropierea ei, tăcut, ezitând, 
contemplând-o cu o adoraţie mută. 

— Sărmane domnule Rocher, spuse Turgquoise, căreia îi 
plăcea această încurcătură plină de suferinţă a victimei 
sale, cred că sunteţi mai bolnav decât păreţi şi mi-e tare 
frică să nu fi fost lovitura de sabie mai gravă decât o simplă 
zgărietură... 

— Da! o întrerupse Fernand. M-a lovit direct... în inimă. 

Şi apoi, deodată, acest om - care până acum se bâlbâise 
şi stătuse cu ochii în pământ sub privirea acestei femei, 
dotată cu o putere ascunsă - îndrăzni s-o privească în ochi, 
deveni sigur pe el şi vorbăreţ. Îndrăzni să se aşeze în 
genunchi în faţa ei. Îndrăzni să-i ia mâna... 

— Doamnă, murmură el cu o voce lentă, gravă, plină de 
emoție, dar sigur pe el. Aş fi preferat ca adversarul meu să 
mă fi rănit mortal. Aş fi murit fără să sufăr. 

— Ei asta-i! spuse ea. Să mori când eşti tânăr, bogat, 
frumos, iubit, fericit... 

— Ah! nu ştiţi cât sufăr din acea nenorocită zi când m-aţi 
alungat de la dumneavoastră... Nu ştiţi câte torturi fără 
nume am fost silit să suport, de câte ori am ajuns în pragul 
disperării... 

— Se poate, răspunse ea cu o voce brusc emoţionată. 

Această femeie de douăzeci de ani căpătă atunci o 
expresie, o privire, o atitudine maternă, adeverind încă o 
dată că o femeie, oricât de tânăra ar fi, este întotdeauna 
mai matură decât bărbatul; îi luă mâna în mânuţele ei şi îi 
spuse: 

— Domnule Rocher, sunteţi un copil. 

Şi cum el continua să tremure sub privirea ei, cum 
devenise, într-adevăr, un copil sub încântarea vocii dulci şi 
triste, sub apăsarea acestor mânuţe pline de o căldură 
magnetică, ea urmă: 


— Ştiu ce vreţi să-mi spuneţi... Cunosc acest imn de 
dragoste întotdeauna nou, dar totdeauna acelaşi, pe care 
mi-l veţi cânta îndată. Şi nu vreau să par cochetă, nu vreau 
să dau impresia de a cădea din surpriză în surpriză... Ştiu 
că mă iubiţi, se vede acest lucru foarte bine... Aşa că nu voi 
fi indignată, nu voi roşi, nu-mi voi lăsa capul în mâini pentru 
a-mi ascunde neliniştea... Las această comedie s-o joace 
femeile de patruzeci de ani, căci n-o consider demnă pentru 
mine... Dar aş vrea să mă ascultați, domnule, aş vrea să-mi 
permite-ţi să vă vorbesc în mod raţional. 

— Vă iubesc... bâigui Fernand. 

— În loc să mă iubiţi, aţi face mai bine să mă ascultați. 

Tânăra femeie îl lăsă să-i ia mâna şi să i-o sărute. 

— Prietene, reluă ea cu un ton pe jumătate sever, pe 
jumătate drăgăstos. Acum opt zile nici nu mă gândeam să 
plec din Paris. 

— Vedeţi? strigă el. 

— Acum cincisprezece zile eraţi pentru mine un 
necunoscut... Aţi fost adus la mine într-o noapte, rănit, 
leşinat. A fost mâna hazardului? S-a bătut la uşa mea 
pentru că era cea mai apropiată de locul duelului? Sau 
cunoşteam pe unul din bărbaţii care erau cu 
dumneavoastră? Daţi-mi voie să nu vă răspund la aceste 
întrebări. 

— Fie, spuse Fernand... 

— V-am îngrijit întâi cu atenţia obişnuită, pe care ar fi 
avut-o orice femeie, căreia i s-ar fi încredinţat o misiune 
asemănătoare... Apoi... 

Ea se opri. 

— Ei bine? făcu el cu spaimă. 

— Apoi, murmură ea, roşind puţin, am început să mă 
interesez mai atent de soarta dumneavoastră. 

El tresări. 

— Mai târziu, continuă ea cu o voce care pierdea din 
siguranţa dinainte, am început să mă tem că vă iubesc... 


Fernand scoase un strigăt de bucurie şi-i acoperi mâinile 
cu sărutări. 

Ea îşi retrase mâinile şi continuă: 

— M-am gândit atunci că sunteţi căsătorit, că aveţi o 
soţie, un copil... 

La rândul său, Fernand cobori privirea şi înclină capul. 

— Şi, în acel moment, am înţeles că, dacă v-aş iubi, 
dragostea mea ar fi un chin şi din această cauză v-am făcut 
să plecaţi în felul pe care-l ştiţi foarte bine. 

— Dar şi eu vă iubesc! strigă Fernand, care-şi uită în acel 
moment nevasta şi nu avea în faţa ochilor decât pe 
Turquoise. 

— Da! spuse ea. Dar când veţi şti totul... Nu mă veţi mai 
iubi. 

— Ce să ştiu? 

— Cine sunt. 

— Sunteţi o făptură bună şi frumoasă, spuse el avântat. 

Ea suspină. 

— Vă rog să mă lăsaţi să-mi continui drumul, să mă 
lăsaţi... 

— Nu, răspunse el pasionat. În nici un caz! Nu veţi 
pleca... Vă iubesc...! 

Turquoise avu un surâs trist. 

— Aţi auzit vreodată, întrebă ea, vorbindu-se de acele 
femei uşuratice, care au o situaţie dubioasă în societate?... 
Şi care nu sunt măritate? 

Fernand tresări şi o privi. 

— Sunt una din acele femei sau mai bine zis eram în ziua 
în care aţi pătruns fără voia dumneavoastră în casa mea... 

— Şi... acum? 

— Acum sunt o sărmană făptură care iubeşte şi care nu- 
şi mai doreşte în viaţă decât iertarea şi uitarea... 

Fernand se aşeză în genunchi înaintea ei şi spuse: 

— Dumnezeule! nu vreau să ştiu ce aţi fost. Nu văd şi nu 
ştiu decât un singur lucru: că sunteţi bună, că sunteţi 


frumoasă, că fără dumneavoastră voi muri şi că vă iubesc cu 
pasiune, din tot sufletul. 

Turquoise îşi ascunse capul în mâini. 

— Dumnezeule! Dumnezeule! murmură ea izbucnind în 
lacrimi. 

Turquoise plângea... Deci era învinsă... Deci nu va pleca. 

Fernand şi 'Turquoise îşi petrecură restul zilei la 
Etampes, uitând totul, pentru a nu se mai gândi decât la ei. 

Blonda şi frumoasa complice a lui sir Williams era, într- 
adevăr, o femeie pricepută în toată accepțiunea cuvântului. 
Ştia să mimeze pasiunea în cele mai îndrăzneţe feluri, în 
cele mai mici amănunte... 

După câteva ore, Fernand Rocher rămase convins că 
această femeie ar merita să fie reabilitată prin dragoste ca 
Manon Lescaut; iar el, un nou Degrieux, se simţea pentru 
totdeauna legat cu mii de fire de ea. 

De altfel, 'Turquoise îşi calculase atât de bine efectele, 
încât ziua întreagă nu făcu altceva decât să-i dovedească lui 
Fernand că, tocmai fiindcă îl iubea şi o iubea, trebuia să se 
despartă pentru totdeauna. lar seara, caii poştalionului 
tropăiau în curtea „Cornului de Aur” şi Fernand încă nu ştia 
dacă ea va consimţi să se reîntoarcă la Paris. Abia în ultimul 
moment, când era gata să se urce în trăsură şi părea că-şi 
va lua rămas bun de la el, îi întinse mâna şi, privindu-l 
tulburată, îi spuse: 

— Îmi juraţi că mă veţi iubi? 

— V-o jur, spuse el. 

— Mă veţi iubi mult timp? 

— Întotdeauna! 

Şi puse în acest cuvânt tot elanul pasiunii sale. 

— Atunci, suspină ea, să ne întoarcem la Paris... 

Şi pronunţă aceste cuvinte ca un învins care-şi 
povesteşte înfrângerea. 

Apoi puse mâna pe braţul lui şi adăugă, în timp ce 
coborau în curtea hanului: 


— Sper că nu vă gândiţi să refaceţi drumul călare, 
trebuie să aveţi grijă de cal. 

Fernand cunoştea foarte bine rezistenţa iepei. Ştia că ar 
fi putut fără nici o grijă să alerge de la Paris la Etampes şi 
să revină fără oprire; dar cum putea el refuza plăcerea de a 
se urca în aceeaşi caleaşcă cu tânăra femeie? 

— Cum doriţi, răspunse el. 

Turquoise făcu semn unui valet. 

Fernand uită s-o roage ca iapa să fie dusă în strada Isly. 

Poştalionul plecă în goana mare, se îndreptă către Paris, 
ajunse în câteva ore şi traversă oraşul pe la mijlocul nopţii. 

Uitucul Fernand nu se mai gândea deloc la neliniştea 
care trebuia să domnească la el acasă, la disperarea soţiei 
care aştepta în zadar. N-o întrebă pe frumoasa femeie nici 
măcar încotro se îndreaptă. 

Poştalionul cobori pe strada Saint-Jacques, traversă 
Sena peste Podul Nou, aproape de strada Monnaie, 
înconjură biserica Saint-Eustache, urcă pe strada 
Montmartre şi intră, în sfârşit, în grădina micii locuinţe de 
pe strada Moncey, pe care o cunoaştem. 

A doua zi, în timp ce primele raze ale soarelui străluceau 
pe vârfurile acoperişurilor învecinate, valetul care plecase 
din Etampes către miezul nopţii ajunse în strada Moncey 
călare pe frumoasa iapă arabă. Turgquoise, trează, cobori şi 
ordonă lacheului să meargă să-i caute un comisionar. 

— Ia să mă amuz puţin, se gândi ea, şi să-i comunic 
doamnei Rocher veşti despre bărbatul ei. 

Şi gândind astfel, Turquoise avu un surâs rău. Zece 
minute mai târziu, valetul se întoarse urmat de comisionar. 

— Prietene, îi spuse Turquoise acestuia din urmă, vrei să 
câştigi douăzeci de franci? 

— Sigur, doamnă, răspunse acesta, încântat de fericita 
întâmplare. 

— Veţi duce acest cal în strada Isly, la domiciliul familiei 
Rocher. 

— Foarte uşor. 


— Veţi fi întrebat, continuă Turquoise, de unde veniţi şi 
cine v-a încredinţat acest cal. Atunci veţi răspunde astfel: 
„Sunt comisionar pe Champs-Elysees. Am văzut trecând o 
caleaşcă albastră în care se afla o tânără femeie. Un domn, 
care călărea această iapă, mergea lângă caleaşcă. 
Observându-mă, mi-a făcut semn să mă apropii, mi-a 
încredinţat calul său şi, plătindu-mă, mi-a dat dispoziţia de a 
duce acest cal în strada Isly. După aceea, el s-a urcat în 
caleaşcă, lângă frumoasa doamnă”. 

— Ai înţeles? 

— Da, doamnă, răspunse comisionarul, care, după ce luă 
cei 20 de franci înmânaţi de Turquoise, trecu frâul calului 
pe braţ şi plecă. 

Se ştie cu câtă exactitate a executat comisionarul 
ordinele primite de la Turgquoise, care-i spuse lui Fernand, 
după o oră: 

— Prietene, valetul meu s-a întors; nu-ţi face griji în 
privinţa iepei; a dus-o în strada Isly. 

Capitolul XXVIII. 

Într-o seară, doamna Charmet se întoarse acasă către 
orele cinci şi cobori din modesta-i trăsură, ţinând în mână o 
fetiţă drăguță, de paisprezece sau cincisprezece ani. 

Păcătoasa pocăită, femeia care se numise Baccarat, 
alergase foarte mult în cursul zilei: neobosită în 
îndeplinirea sarcinii asumate, smulgea în fiecare zi câte o 
sărmană copilă din ghearele viciului şi o îndrepta pe drumul 
cel bun. 

Chiar în această zi salvase o familie întreagă, sau mai 
bine zis trei orfane, trei surori, pe care trândăveala şi viciul 
erau gata să le înhaţe în momentul în care ea intervenise ca 
un trimis al Providenţei. Cea mai mare, care avea douăzeci 
de ani, a fost plasată cameristă într-o familie de englezi; a 
doua, care avea şaptesprezece ani, a găsit un loc de 
vânzătoare într-un magazin de mătăsuri. Cât despre a treia, 
care avea abia cincisprezece ani şi pe care un comerciant 


desfrânat încercase s-o seducă, fu luată de Baccarat s-o 
îngrijească. 

Baccarat conduse tânăra fată în camera mare şi tristă, 
cu stucaturi negre, camera de recepţie a micii locuinţe din 
strada Buci; se aşezară împreună aproape de foc şi îi spuse, 
coborându-şi privirea: 

— N-ai să te plictiseşti prea tare cu mine, copilo? 

— O! Nu, doamnă, răspunse mica evreică, fiindcă ea şi 
surorile ei erau de religie israelită şi Baccarat le găsise, 
într-o mizerabilă cocioabă de pe strada Verrerie, tremurând 
de frig, răbdând de foame, gata să urmeze pe oricine ar fi 
vrut să le ia. 

Fetiţa adăugă, cu admiraţie naivă: 

— Sunteţi atât de frumoasă, doamnă... şi atât de bună... 
Şi este atât de frumos aici! 

Copilul nu văzuse niciodată un lux asemănător celui care 
o înconjura şi, pentru ea, această casă tristă şi întunecată, 
cu salonul de aspect monahal, aducea a palat al regilor. 

Tânăra fată avea cincisprezece ani, dar era aşa micuță şi 
gingaşă, încât abia dacă-i dădeai doisprezece. Avea ochii 
mari şi negri, cu o strălucire profundă şi parcă inspirată, un 
ten măsliniu care părea să amintească razele calde ale 
soarelui din Orient, buzele de culoarea carminului, dinţii 
albi şi părul mai negru decât pana corbului, adică toate 
semnele caracteristice ale rasei sale, reprezentând tipul cel 
mai pur. Picioarele şi mâinile aveau o formă admirabilă, 
braţele goale erau de un contur perfect. O chema Leia, ca 
pe a doua femeie a lui Iacob. 

Baccarat se simţi atrasă către încântătoarea puştoaică. 
Austera femeie, pocăita care renunţase la bucuriile 
pământeşti pentru a nu se mai gândi decât la Dumnezeu, 
avu un gând omenesc. Se gândi să adopte acest copil, să-l ia 
cu ea, să-l aibă în preajmă. 

Şi, în plus, avea gândul ascuns să încerce s-o instruiască 
în dogmele catolice. Ea o puse pe copilă să aleagă: sau să 
intre într-un atelier, sau să rămână cu ea. Şi micuța nu 


ezitase nici un moment: şi-a urmat binefăcătoarea. Venea 
cu ea pentru prima dată în casa din strada Buci. 

Baccarat îi luă mânuţele într-ale ei şi o conduse cu 
blândeţe în camera vecină: 

— Vreau să-ţi arăt camera ta, copilă. Vei dormi aici... 
aproape de mine. 

Deschise o uşă care răspundea în salon şi o introduse 
într-o cămăruţă în care era un pat de fier, o masă, două 
scaune şi perdele albe la pat şi la fereastră. 

Copila era încântată. 

— Te voi învăţa să citeşti şi să scrii, continuă doamna, iar 
apoi îţi voi arăta să coşi şi să brodezi... 

— 'Tot ce veţi vrea, doamnă, răspunse fata; voi face tot ce 
vă place... sunteţi atât de bună! 

Baccarat îmbrăţişă fetiţa, mulţumindu-i astfel pentru 
răspunsul dat, când, deodată, se auzi ţârâitul soneriei. 

Cele câteva persoane care o vizitau pe doamna Charmet, 
preoţi, bătrâne doamne sau administratori de spitale, nu 
veneau niciodată după orele cinci în strada Buci. Nu putea 
fi deci decât un vizitator neaşteptat, neobişnuit şi având o 
chestiune foarte serioasă; cel puţin aşa se gândi ea. 

Doamna Charmet sună, încredinţă copilul bătrânei 
servitoare şi spuse: 

— Du-te să te încălzeşti în bucătărie, micuţo. Vei începe 
să lucrezi abia de mâine. Genevieve te va conduce imediat 
la un magazin, să-ţi cumperi haine şi rufe. 

Chiar în momentul în care tânăra fată ieşea din salon cu 
Genevieve, printr-o uşă care dădea în oficiu, un servitor 
introducea o femeie pe uşa principală. 

Era Cerise. 

Doamna Rolland venea foarte rar să-şi vadă sora, cu 
toată dragostea care le unea. În timpul zilei, Baccarat era 
aproape întotdeauna plecată, iar seara Cerise rămânea cu 
soţul ei făcându-l cu grijă şi atenţie, să uite, de oboselile 
zilei de muncă. 


Când cele două surori se vedeau, asta se întâmpla 
aproape întotdeauna acasă la cea mai mică. Baccarat avea 
de multe ori nevoie să recomande surorii sale tinere fete, 
sărmane muncitoare fără lucru, uneori câte un tată de 
familie al cărui salariu era insuficient şi pe care Leon îl 
angaja în atelierul său. 

Mare fu, deci, surpriza lui Baccarat, văzându-şi mezina 
la această oră târzie; dar surpriza se schimbă brusc în 
nelinişte, când se uită la ea. 

Cerise era de nerecunoscut. Nu mai era femeia tânără, 
frumoasă şi proaspătă, a cărei faţă radia un calm fericit, al 
cărei surâs trăda bucuria soţiei iubite şi a mamei fericite... 

Acum Cerise era palidă, slăbită, cu ochii încercănaţi, cu 
buzele livide, cu privirea stinsă, toate mişcările ei părând să 
arate suferinţa... 

Se aruncă în braţele surorii sale şi îi spuse cu o voce 
sfârşită: 

— Vin la tine căci sufăr de opt zile mii de torturi şi nu 
vreau să mă destăinui altcuiva... 

— Tu suferi? strigă Baccarat cu un elan de tandreţe în 
care vibra o nuanţă maternă. Iu suferi! Surioară iubită, 
suferi de opt zile şi eu nu ştiu nimic! 

O acoperi de sărutări, luându-i mâinile în ale ei aşa cum 
ar fi făcut o mamă, apoi, trăgând-o în apropierea căminului, 
se aşezară împreună pe o canapea... 

— Ia să vedem, îi spuse ea. Ce ai? De ce suferi? 

Cerise îşi apăsă mâna pe inimă şi izbucni în plâns. 

— Dumnezeule, murmură Baccarat, copilul... 

— Oh! îi merge bine... 

— Soţul, tâu...? 

De data aceasta, Cerise tăcu şi lacrimi mari îi curgeau pe 


obraji. 
— Leon e bolnav? întrebă Baccarat. 
— Nu... Ah! nu... 


Şi Cerise continuă să plângă. 


Baccarat începu să înţeleagă ce scenă trebuie să fi avut 
loc în casa surorii ei, şi pioasa femeie, păcătoasa pocăită 
care nu mai avea nici furii, nici pasiuni, simţi, dintr-o dată, 
sângele urcându-i în cap; scoase un strigăt care semăna cu 
urletul unei leoaice rănite. 

— Ah! zise ea. Dacă Leon îşi permite să-ţi facă cel mai 
mic rău, pe legea mea, va fi pedepsit chiar de mine. 

Şi avu o privire scânteietoare ca un fulger, amintind 
femeia îndrăzneață care, într-o seară, într-o casă de nebuni, 
apăsa vârful unui pumnal pe gâtul lui Fanny, răsturnată şi 
imobilizată sub genunchiul ei puternic. 

— Ah! spuse Cerise. E mai mult nenorocit decât 
vinovat... lartă-l... e nebun... 

Abţinându-se din plâns, tânăra femeie îi povesti surorii 
sale ce îngrozitoare schimbare s-a petrecut în viaţa ei de 
câteva zile. Leon n-o mai iubea. Leon îi era necredincios şi 
pradă unei nebunii stranii. 

În momentele importante ale vieţii, femeia cea mai 
simplă, cea mai lipsită de imaginaţie, poartă în inimă o mare 
şi sublimă poezie, o elocvenţă patetică, o artă de a povesti 
care acordă durerii o neobişnuită eleganţă de formă şi 
limbaj. Cerise depăna cu o mare căldură în expresie, o 
poezie simplă şi emoţionantă - dându-şi pe faţă gândurile, 
simţămintele, arătând ce s-a întâmplat în aceste zile, 
suficiente pentru a-i preschimba fericirea în chin şi bucuria 
în doliu... 

Îi povesti lui Baccarat cum, apucat dintr-o dată de o 
tristeţe mortală, devenit întunecat şi taciturn - el, care 
întotdeauna era surâzător şi deschis - soţul ei începu să se 
arate necâjit, supărat, brutal, să fugă mereu de acasă, să-şi 
neglijeze lucrul, atelierul, să ducă în afară o existenţă 
misterioasă şi vinovată... De opt zile îşi părăsise atelierul, 
lucrătorii, soţia, pentru a trăi nu se ştie unde. Abia dacă se 
mai ocupa de afacerile lui, abia dacă se mai arăta la orele 
de masă. Îi era greu să vorbească măcar cu Cerise, ţipa la 
mama lui, fugea ca un hoţ în fiecare seară şi nu se întorcea 


decât noaptea târziu... Viaţa părea să devină un infern. 
Când dormea, Cerise îl auzea pronunţând un nume de 
femeie, nume care nu era al ei. 

Povesti toate acestea surorii ei, întretăind cuvintele cu 
lacrimi şi spunându-i că vrea să moară. 

— Să mori! strigă Baccarat. Să mori, tu copila mea! Tu, 
frumoasă şi virtuoasă ca un înger! Ah! De-ar trebui să 
redevin femeia de altădată, de-ar trebui să urmăresc pas cu 
pas, zi cu zi, oră cu oră, până când voi descoperi această 
nedemnă creatură care ţi-a luat bărbatul, şi tot ţi-l voi 
aduce înapoi! 

Baccarat o strânse din nou pe Cerise în braţe, îi şterse 
lacrimile cu sărutări şi-i făcu mii de promisiuni, jurându-i că 
va face în aşa fel ca să se bucure din nou de afecțiunea 
soţului ei, că-l va face să roşească de purtarea nedemnă pe 
care a avut-o şi că îl va aduce la picioarele ei, pocăit şi mai 
îndrăgostit ca oricând. 

— Iată, îi spuse Baccarat dintr-o dată, vrei să rămâi cu 
mine? 'Te iubesc atât, încât cu mine nu vei mai plânge, vei fi 
aproape fericită! 

Şi Baccarat îi surâdea aşa ca o mamă fiicei ei, încercând 
să-i insufle încredere şi curaj. 

— Şi copilul meu? strigă Cerise, la care instinctul matern 
se trezi dintr-o dată. 

— Adu-l şi pe el aici. 

— O! Nu! căci pe el îl iubeşte încă. Îl sărută zilnic... Nu 
vine acasă decât pentru el. 

Şi adăugă cu un sentiment de spaimă profundă: 

— M-ar ucide, dacă i-aş lua copilul... 

— Ei bine, du-te. Întoarce-te acasă; voi veni să te văd, 
chiar astă-seară, câtre orele nouă. 

Baccarat suferea văzând-o pe sărmana Cerise zdrobită şi 
abătută. Dar, în mijlocul noii sale vieţi, ea nu uitase 
niciodată agitația primei existenţe şi păstrase acea 
cunoaştere profundă a sufletului omenesc şi a pasiunilor, 
atât de repede cucerită, dar atât de scump plătită de cele 


care trăiau viaţa pe care o dusese ea. Văzuse nenumărate 
femei părăsite şi trădate, dar ştia, din experienţă, că 
bărbatul nu cunoaşte decât o singură dragoste, cea care 
supravieţuieşte tuturor celorlalte, cu magica putere de a 
renaşte ca pasărea Phoenix din propria-i cenuşă şi căreia îi 
ajunge o singură răsuflare, pentru a apărea din nou mai 
puternică, mai arzătoare. Ştia că bărbatul, deşi pare că 
iubeşte de mai multe ori şi schimbă deseori idolul, el 
păstrează o singură dragoste reală şi serioasă în sufletul 
său, că, de fapt, el iubeşte o singură dată. Baccarat îşi 
amintea cât de mult a iubit-o Leon pe sora ei şi era sigură 
de succes; nu se îndoia nici un moment că-l va aduce pentru 
totdeauna alături de soţia lui. Totul nu era pentru ea decât 
o problemă de timp; dar se pare, că în aceeaşi seară, chiar 
destinul a vrut să dea o dezminţire convingerilor lui 
Baccarat. 

În timp ce Cerise se ridica pentru a ieşi, soneria de la 
intrare se făcu din nou auzită şi cele două surori tresăriră. 

Imediat după aceea se auzi anunţându-se: 

— Domnul viconte Andrea! 

La acest nume, Baccarat tresări, iar Cerise deveni, dintr- 
o dată, palidă. 

Niciodată, în ciuda pocăinţei şi a credinţei ei că fratele 
lui Armand de Kergaz devenise un om sfânt, Cerise nu-l 
reîntâlnise fără să simtă un prim sentiment de spaimă. 
Acum, când îl văzu intrând, făcu fără să vrea un pas înapoi. 
Şi totuşi vicontele nu mai avea nimic care să mai 
amintească de prea celebrul baronet sir Williams. Era 
îmbătrânit, gârbovit, modest, avea pe faţă întipărite 
semnele de neşters ale suferinţei şi, probabil, ale 
remuşcărilor. Baronetul sir Williams nu mai răspândea o 
senzaţie de teroare, ci, mai curând, de milă. 

— Scumpa mea doamnă, spuse el umil, salutând-o pe 
Cerise, aşa cum salută cei care vor să obţină iertare pentru 
greşeli grave. 

Se adresă apoi lui Baccarat: 


— lartă-mă că vin atât de târziu, dar Armand a ţinut să 
vă văd încă în astă-seară. Trebuie să vă comunic lucruri 
foarte importante. 

— Şedeţi, domnule viconte, răspunse Baccarat, îmi voi 
conduce sora şi apoi sunt la dispoziţia dumneavoastră... 

Andrea se apropie de cămin, rămase în picioare cu 
pălăria în mână, apropiindu-şi de foc încălţările ieftine. 

Cerise plecă, condusă de Baccarat. 

Cu un minut mai înainte fusese ceva mai calmă, 
căpătând o palidă speranţă, aprinsă de promisiunile şi 
consolările lui Baccarat; dar au fost de ajuns numele, 
vederea şi sunetul vocii vicontelui Andrea pentru ca să se 
producă în inima ei o tulburare neaşteptată şi de neînțeles. 
Începu să tremure, simţi o răceală în inimă când trecu 
pragul salonului, în timp ce Baccarat închidea uşa în urma 
ei. Deodată, în timp ce traversa marele şi sumbrul vestibul 
al casei, Cerise o apucă cu putere de mână pe sora ei şi-i 
spuse: 

— Ah! ce stranie şi teribilă idee! 

— Ce ai? întrebă Baccarat neliniştită... 

— Oh! Nu... E imposibil...! 

— Bine... dar ce ai?... Ce idee ţi-a venit? 

— Nu, sunt nebună... 

Şi Baccarat simţi mâna surorii ei tremurând. 

— Dar vorbeşte o dată! îi spuse ea. Vorbeşte! 

— Ce idee ţi-a venit? 

— Ascultă, murmură Cerise şoptit. Deodată, când a 
intrat acest om care ne-a făcut atâta rău... 

— Ei bine? 

— Ei bine, am avut impresia că tot el... el este acela care 
mi-a furat dragostea lui Leon... Am simţit că o lovitură în 
inimă. 

Baccarat tresări. 

— Ai dreptate, spuse ea. Această idee este inadmisibilă... 
Eşti nebună...! 


Apoi ea puse o ultimă sărutare pe fruntea lui Cerise şi se 
reîntoarse în salon. 

Dar această presupunere a lui Cerise, cât era ea de 
nefondată şi de ciudată în aparenţă, acest gând că vicontele 
Andrea ar putea să fie mâna misterioasă care lovea, au 
făcut-o pe Baccarat să tresară din cap până în picioare. 
Pentru a doua oară îi reveni în minte bănuiala îngrozitoare 
la adresa pretinsei pocăiri a lui Andrea; şi, pentru a doua 
oară, se întrebă dacă acest bărbat, alungat, umilit, care 
pierduse toate speranţele, toate visele, acest bărbat retras 
din luptă cu un surâs superb, în urmă cu patru ani, şi care 
acum apăru covârşit sub masca remuşcărilor sale, ducând o 
viaţă de ascet şi acceptând cele mai umile roluri, nu era 
oare, dintre acei teribili actori de comedie, unul din acei 
oameni schimbători, cu mii de feţe, care acceptase, 
probabil, o ultimă metamorfoză în scopul unei ascunse şi 
necruțătoare răzbunări? 'Timp de câteva secunde, doamna 
Charmet rămase nemişcată, cu braţele încrucişate, 
gânditoare. 

— Ah! îşi spuse ea şi simţi trezindu-se în ea acel instinct 
al vicleniei feminine care-i orientase prima jumătate a vieţii. 
Am să aflu! Am să-i scormonesc aşa de bine inima şi 
creierul, am să-l străpung cu privirea şi cu gândirea mea, 
încât, până la urmă, voi citi în sufletul lui ca într-o carte 
deschisă. 

Baccarat reintră în salon. 

Vicontele Andrea era tot în picioare, lângă cămin, şi cu 
spatele către uşă. 

— lertaţi-mă, domnule viconte, spuse Baccarat; v-am 
făcut să aşteptaţi... 

EI salută din nou, coborând privirea. 

— Sunt la ordinele dumneavoastră, răspunse el. 

Ea îi indică un scaun. 

— Vă rog, îi spuse ea, fiţi amabil şi luaţi loc... 

El nu îndrăzni să refuze şi se aşeză în fotoliul pe care îl 
indică Baccarat. 


Indicându-i acest scaun, inteligenta femeie ascultase de 
o inspiraţie subită. Pe cămin se găseau, alături de un bloc 
mare din marmură neagră, o lampă ale cărei raze cădeau 
din plin pe faţa vicontelui. Umbra pendulei se proiecta în 
unghiul opus al căminului, lăsând-o astfel pe Baccarat în 
semiintuneric. Ea putea deci să vadă, aproape fără să fie 
văzută, să examineze atent, să urmărească cele mai mici 
tresăriri, impresiile cele mai trecătoare ale feţii lui, fără ca 
el să aibă acelaşi avantaj. 

Cele două inteligenţe de rasă, am spune cu plăcere, cele 
două genii ale marii drame căreia noi îi suntem cronicari, se 
găseau faţă în faţă, se priveau reciproc şi se observau 
precum gladiatorii înainte de a încrucişa fierul ucigaş. 

Din această observare reciprocă va izbucni, oare, 
războiul? 

Capitolul XXIX. 

Între doamna Charmet şi vicontele Andrâa se lăsă un 
minut de tăcere. 

— Domnule viconte, spuse în sfârşit Baccarat, aţi 
descoperit ceva? 

— Cu privire la Valeţii de Cupă? 

— Exact. 

— Cred că deţin unul din firele intrigii, răspunse calm, cu 
o voce limpede, bine accentuată şi convingătoare. 

— Să auzim. 

— Întâi, urmă contele, trebuie să vă spun că am impresia 
că această asociaţie se compune nu numai din valeţi de 
cupă, ci şi din dame de cupă. 

— Credeţi? 

— Prima notă a poliţiei lui Armand definea în mod greşit 
această misterioasă instituţie. Asociaţia Valeţilor de Cupă a 
luat naştere în cartierul Breda, între câteva femei bine 
introduse şi câţiva donjuani inteligenţi - ceea ce e destul de 
rar la aceştia. La început, unicul scop al unirii acestor 
persoane de ambe sexe a fost exclusiv comercializarea 
scrisorilor de dragoste, - de altfel un comerţ la fel de vechi 


ca şi lumea - ceea ce probează că dintotdeauna femeile au 
avut furia scrisului şi bărbaţii prostia de a le răspunde. 

— E adevărat, murmură Baccarat, care îşi aminti 
instinctiv de scrisoarea care-i fusese dictată de acest om - 
atât de pocăit şi de virtuos în prezent - şi pe care domnul 
Beaupreau o lăsase să cadă pe covorul din salonul său. 

— Mai târziu, acestui comerţ asociaţia i-a adăugat 
diverse ramuri industriale. La un moment dat, de exemplu, 
un băieţaş din aceştia, drăguţ şi prezentabil, este introdus 
în lume de către un soţ înşelat în strada Breda, în felul 
acesta îi creşte valoarea şi începe să placă unor femei de 
patruzeci de ani, care îl iau în serios; şi cum bărbatul 
acestei doamne suspină exact în acelaşi timp la picioarele 
amantei acestui băiat drăguţ, iată un menaj, o familie 
întreagă care se găseşte la cheremul acestui şmecher şi a 
amantei lui. 

— Dar această asociaţie nu are un şef? întrebă doamna 
Charmet. 

— Ba da. O femeie. 

— Despre cine este vorba? 

— Ascultaţi, spuse vicontele cu un aer confidenţial, 
înainte de a vorbi mai departe, lăsaţi-mă să vă înştiinţez 
despre o nenorocire... Căci, de fapt, pentru asta am venit... 

Baccarat tresări; dar privirea ei era în umbră, aşa că 
vicontelui îi fusese imposibil să sesizeze vreo schimbare pe 
faţa ei. 

— Vreau să vă vorbesc, continuă el aproape emoţionat, 
despre un bărbat pe care trebuie să-l iubim, şi 
dumneavoastră şi eu, căci suntem amândoi foarte vinovaţi... 
faţă de el. 

A fost o greşeală din partea vicontelui ca, înainte de a 
spune pentru ce a venit de fapt, să facă această 
introducere. Căci în felul acesta a pus-o în gardă pe 
Baccarat, dându-i timp de gândire; şi cu toate că simţi un 
neaşteptat fior, o strângere de inimă, ghicind că se va vorbi 
despre Fernand, Baccarat găsi forţa de a se stăpâni, de a fi 


pregătită împotriva oricărei încercări şi vocea ei rămase 
perfect calmă. 

— Aha! spuse ea. E vorba despre domnul Rocher? 

— Exact, suspină ipocrit Andrea. 

— Ce vreţi să spuneţi?... E bolnav?... Muribund... 
Mort...? 

— Niciuna, nici alta, dar se află în mâinile acestei 
asociaţii despre care tocmai vorbeam. 

— Imposibil, spuse Baccarat. Domnul Rocher îşi iubeşte 
soţia... 

— O iubea, cel puţin. 

Cât de puternică şi hotărâtă era, Baccarat simţi o 
ameţeală, o groaznică spaimă care o strangula. 

— Ascultaţi, doamnă - continuă vicontele cu un ton 
foarte natural şi atât de convingător în tristeţea lui, încât 
probabil că-l studiase mult timp înainte - domnul Fernand 
Rocher are o amantă... 

Aceste cuvinte căzură ca o lovitură de trăsnet şi ridicară 
în adâncul inimii lui Baccarat ceva ce semăna cu un uragan, 
cu o furtună care se declanşează pe neaşteptate, în plină 
noapte, şi ridică brusc valurile mării, până atunci calme, 
liniştite. 

Sufletul omenesc închide în el secrete pe cere nimeni nu 
le poate pătrunde. Baccarat, devenită doamna Charmet, 
aceea care renunţase pentru totdeauna la Fernand, se trezi 
deodată aşa cum era înainte de pocăire, plină de foc şi de 
pasiune, geloasă şi gata să se războiască cu o rivală fericită. 
Se plecase înaintea soţiei legitime, înaintea amorului cast şi 
pur, se retrăsese în umbră ca păcătosul nedemn de a trece 
pragul templului; fericirea lui Fernand, dragostea lui 
pentru Hermine o împiedicaseră să se apropie de el. Dar 
iată că acum venea cineva şi-i spunea: Fernand are o 
amantă! Ceea ce vrea să însemne: omul pe care l-am iubit 
atâta, omul pentru care ai devenit criminală, omul pentru 
care te-ai fi lăsat omorâtă surâzând, nu te-a desconsiderat 
pentru o femeia virtuoasă, ci pentru una nedemnă de el, 


pentru una asemănătoare cu ceea ce erai tu cândva... Şi 
leoaica îmblânzită redeveni furioasă; această inimă, 
resemnată să uite, reîncepu să bată; Baccarat redeveni 
geloasă, dacă nu în numele ei, cel puţin în numele 
Herminei. 

— Da, repetă Andrea, Fernand Rocher are o amantă, o 
întreţinută care se numeşte Turquoise şi, lucru curios, 
această fată este instalată exact în casa în care aţi locuit 
dumneavoastră, pe strada Moncey. 

Această revelaţie fu ultima lovitură dată lui Baccarat. Îşi 
stăpâni un strigăt, deveni albă la faţă... simţi că leşină. 

Vicontele ţinea privirea plecată. Toată atitudinea lui 
trăda omul care suferă. Şi totuşi călăul tresări în interiorul 
lui cu o supremă satisfacţie în tăcerea pe care o păstra 
sărmana femeie, schingiuitorul înţelese cât de completă era 
răzbunarea lui, chiar de la început. Chinul lui Baccarat 
începea. 

Şi atunci vicontele intră în cele mai mici amănunte, 
povestind în felul său cum, în urma loviturii de sabie primită 
la ieşirea de la balul marchizei Van-Hop, Fernand a fost 
transportat fără cunoştinţă la amanta adversarului său, 
pasiunea nebună care a rezultat din această întâlnire, 
întoarcerea lui acasă şi apoi dispariţia lui, de data asta 
voită. 

Baccarat ascultă fără să spună un cuvânt, fără să facă un 
gest. Îşi făurise din durerea ei o forţă morală extraordinară 
şi - când el îşi termină povestirea, ridicându-se pe jumătate, 
ca şi cum ar fi vrut să sfideze lumina lămpii şi să-şi arate 
faţa lui sir Williams - redeveni calmă, mută, impasibilă. 

Oricine altcineva văzând această linişte, ar fi spus: „Nu-l 
mai iubeşte... puţin o interesează!” 

Dar el, omul a cărui privire cerceta cele mai ascunse 
gânduri, se mulţumi să-şi spună că Baccarat era mai tare 
decât crezuse vreodată şi neîncrederea lui crescu. 

— Ei bine, spuse Baccarat, a cărei voce era la fel de 
puţin schimbată ca şi faţa, ce legătură au toate astea cu 


Valeţii de Cupă? 

— Veţi afla imediat, doamnă. Închipuiţi-vă că unul din 
agenţii mei a găsit biletul acesta, fără semnătură şi deschis. 
Biletul era în buzunarul unei rochii, atârnată la vedere la un 
vânzător de haine vechi. 

Andrea întinse doamnei Charmet biletul, care avea 
următorul cuprins: „Micuţă doamnă, Arthur a vândut cele 
două scrisori ale tale. Femeia n-a putut să-i dea decât şase 
mii de franci şi chiar pentru asta a trebuit să-şi agaţe câteva 
bijuterii. Dar a promis să-şi lase soţul să se întoarcă la tine. 
Îţi vei scoate deci pârleala pe partea asta. O mie de scuzi 
rămân la dispoziţia ta. Restul aparţine casetei.” 

— Acest bilet nu are semnătură, observă vicontele, dar 
vedeţi într-un colţ acest V, după care se vede o inimă 
desenată cu un vârf de peniță. 

— Le văd, spuse Baccarat. 

— Şi-acum, priviţi acest bilet care are exact acelaşi scris. 

Şi puse în mâna tinerei femei scrisoarea pe care o 
scrisese Turquoise Herminei şi care fusese semnată de 
Fernand. 

— După cum vedeţi, spuse el, nu există nici o îndoială: 
Fernand a căzut în mâinile acestei asociaţii. El este prea 
bogat pentru a putea fi ruinat, dar ei îi pot ucide nevasta, 
care de câteva zile este la capătul desperării. 

Baccarat asculta gânditoare, ca şi cum ar fi auzit în 
acelaşi timp vocea vicontelui şi o voce interioară. Îşi reluase 
locul în colţul căminului, în penumbra proiectată de 
pendulă, şi privirea ei studia permanent faţa umilă şi tristă 
a vicontelui Andrea. 

— Domnule viconte, spuse ea deodată, ştiţi că ceea ce-mi 
spuneţi dumneavoastră acum, este cu atât mai înfiorător cu 
cât sora mea a plecat mai înainte de aci plângând? 

— Da, reluă ea, văzând că vicontele rămâne tăcut, 
aşteptând continuarea spuselor ei, de câteva zile sărmana 
mea surioară are aceeaşi soartă cu a doamnei Rocher. Soţul 
ei, până nu de mult om cinstit, muncitor, adorându-şi 


nevasta, s-a schimbat complet de o săptămână sau două... 
Se pare că şi el are de asemenea o amantă... 

Vorbind astfel, Baccarat, rămânând în continuare în 
umbră, aruncă o privire cercetătoare asupra vicontelui 
Andrea. 

— S-ar putea, răspunse acesta, ca aici să fie o 
extraordinară coincidenţă. 

— Domnule viconte, îl întrerupse Baccarat, mă veţi ierta, 
nu-i aşa? dar am o bănuială îngrozitoare. 

El o privea atent, dar părea să nu înţeleagă. 

— Aş vrea să vă întreb ceva, continuă ea, între noi doi ne 
putem spune absolut orice? 

— Ei, suspină el, doar am mers atâta timp, unul lângă 
altul, pe acelaşi drum. 

— Fiindcă sunteţi de acord cu mine, mărturisirea mea mi 
se va părea mai puţin grea, urmă ea cu tristeţe. În timp ce- 
mi povesteaţi despre nenorocirea care a lovit-o pe doamna 
Rocher, am avut impresia, la un moment dat, că o aud 
plângând pe sora mea... Mi s-a părut că am observat unele 
asemănări foarte curioase... în această coincidenţă... S-ar 
părea că o mână invizibilă, înarmată pentru răzbunare, ar fi 
tras sforile din umbră. 

— Continuaţi, spuse liniştit Andrea, văzând că Baccarat 
ezită. 

— Ei bine, - şi privirea ei părea să străpungă fruntea 
imobilă a vicontelui - ei bine, am crezut, la un moment dat, 
că dumneavoastră, care păreţi atins de pocăință, însemnat 
de graţia divină, dumneavoastră, a cărei viaţă pare să fie o 
lungă ispăşire... dumneavoastră sunteţi braţul răzbunării 
care acţionează din umbră, mâna plină de ură care 
încearcă să acţioneze... 

Baccarat se opri şi continuă să-l privească atent. 
Vicontele Andrea tăcea, cu privirea în pământ şi faţa sa 
exprima totuşi un fel de bucurie dureroasă. 

— Iată, spuse el în sfârşit, ducând la buze mâna lui 
Baccarat, lăsaţi-mă să sărut mâna care mă pedepseşte... 


îndoindu-vă de pocăinţa mea, m-aţi făcut să înţeleg că 
Dumnezeu încă nu m-a iertat. 

El nu protestă în nici un fel, nu se arătă indignat de 
bănuielile tinerei femei; se mulţumi să-şi oprească un oftat 
umil şi această comportare o mişcă mai mult pe Baccarat 
decât dacă ar fi negat toate acuzaţiile aduse. 

— Iertaţi-mă, îi spuse ea, am fost nebună şi mi-am 
amintit prea tare de baronetul sir Williams. 

Şi totuşi, când o singură dată o bănuială pătrunde în 
inima unei femei, este foarte greu s-o scoţi de acolo. Aşa că 
Baccarat se mulţumi cu răspunsul lui, dar continuă să se 
îndoiască de pocăinţa lui. Şi, deodată, o întâmplare 
neaşteptată, independentă de voinţa lui Andrea, unul din 
acele evenimente, mici în aparenţă, care capătă uneori 
puterea fulgerului, veni şi schimbă îndoiala în certitudine. 

— Doamnă, spuse vicontele, fratele meu Armand vă 
aşteaptă astă-seară la locuinţa lui. Sper că veţi veni? 

— Da, domnule, la ce oră? 

— La ora zece, răspunse Andrea. 

Se ridică, îşi luă pălăria, salută cu umilinţa obişnuită, 
această umilinţă care părea să fi devenit la el haina 
obişnuită a pocăitului. 

Ea îi întinse mâna. 

— Mă veţi ierta, nu-i aşa? 

— Slavă domnului, murmură el cu un surâs trist, aş vrea 
să mă ierte Dumnezeu, aşa cum vă iert eu... Adio, doamnă 
şi rugaţi-vă pentru mine, dumneavoastră care sunteţi deja 
iertată... Rugăciunile ispăşiţilor sunt cele mai bune în ochii 
lui Isus. 

Dar în momentul în care trecea pragul salonului, în timp 
ce doamna Charmet îl conducea cu lampa în mână şi 
deschise uşa, poftindu-l să treacă, fata intră bucuroasă, 
spunând: 

— Ah! frumoasă doamnă, sunt atât de fericită şi vă 
iubesc atât de mult!... Dacă aţi şti ce lucruri frumoase mi s- 
au cumpăraţi... 


Privirea vicontelui căzu asupra copilei, asupra acestui 
căpşor încântător cu privirea puţin adumbrită, asupra 
acestor buze care păreau a se cere sărutate, asupra acestor 
obraji colorați de sângele oriental, asupra frunţii mari 
aurite de vânturile calde ale deşertului... 

Şi cum nu se aştepta deloc la această întâlnire, cum 
există întotdeauna un minut în care omul cel mai sigur şi 
mai stăpân pe sine se pierde măcar e secundă, acest lucru 
se întâmplă vicontelui acum. Uită că privirea lui Baccarat 
nu-l slăbeşte, uită rolul său de om sfânt, de păcătos pocăit 
pe care nu-l interesează decât cerul, şi aruncă fetiţei o 
privire pofticioasă şi admirativă. Această privire, scurtă ca 
un fulger şi care se stinse imediat, fu observată în trecere 
de Baccarat. În felul în care se uită la frumoasa copilă, era 
atât privirea geambaşului care apreciază un cal, a 
desfrânatului care visează voluptăţi deosebite, cât şi 
privirea arzătoare, pasionată a îngerului răului, văzând un 
suflet nevinovat şi gândindu-se în primul rând să-l seducă şi 
să-l corupă. 

Şi această privire de o secundă fu suficientă, pentru 
Baccarat ca să înţeleagă că îndoiala ei faţă de realitatea 
pocăirii lui Andrea nu este lipsită de temei. El plecă fără să- 
şi dea seama că s-a trădat; dar abia se închisese uşa în 
urma lui, ca tânăra femeie nu-şi mai putu reţine 
imobilitatea feţei şi izbucni: 

— Aha! spuse ea. Acest bărbat e un trădători! Sir 
Williams şi-a schimbat părul, asta-i tot. Năravul a rămas 
acelaşi. 

— Doamnă, murmură în acelaşi timp fetiţa, cine este 
acest domn? M-a privit întocmai cum mă privea şi 
bătrânelul acela, care vroia mereu sa mă sărute! 

— Totdeauna gura copiilor rosteşte adevărul, gândi 
Baccarat. 

Timp de câteva minute, sărmana femeie, căreia 
infernalul Andrea îi zdrobise inima cu puţin timp mai 
înainte, rămase gânditoare şi parcă plecată sub greutatea 


durerii; dar Baccarat era una din acele firi energice, 
născută pentru luptă şi care acum era convinsă că va fi 
război; că războiul va fi tăcut, nevăzut, dar groaznic, fără 
milă pentru învinşi. 

În acel moment, ea îşi dădu seama ce uriaşă muncă 
subterană dusese sir Williams, pentru a ridica, sub pretinsa 
lui ispăşire, acest îndrăzneţ eşafod, bazat pe încrederea 
absolută pe care ştia s-o inspire. Şi înţelese că, probabil, ea 
singură va putea lupta împotriva acestui om, care, învins o 
dată, aducea totuşi în acest al doilea război experienţa 
costisitoarelor lecţii la care fusese supus geniul său 
infernal. 

— Dumnezeule! gândi ea. Numai să consimtă contele de 
Kergaz să-i deschid ochii. 

Trecu în camera de lucru şi scrise contelui câteva 
cuvinte: „Domnule conte, mă încred în onoarea 
dumneavoastră, în loialitatea dumneavoastră şi, în special, 
în discreţia dumneavoastră. Aruncaţi în foc acest bilet 
imediat ce l-aţi citit şi vă rog foarte mult ca nici doamna 
contesă de Kergaz şi nici domnul viconte Andrea să nu ştie 
că vi l-am scris. Mi-aţi dat întâlnire pentru ceasurile zece, 
primiţi-mă, vă rog, la opt. Voi intra prin uşiţa străzii Lyon- 
Saint-Paul şi voi ajunge în micul salon din grădină. Trebuie 
să vă comunic lucruri deosebit de importante, pe care 
numai dumneavoastră trebuie să le ştiţi. 

Am încredere în dumneavoastră. 

Louise Charmet”. 

Închise plicul, îşi modifică scrisul când puse adresa, sună 
şi trimise să i se caute un comisionar în colţul străzii. 

Când acesta veni, îi dădu scrisoarea şi-i spuse: 

— Vă veţi duce în strada Culture-Sainte-Catherine, la 
domiciliul domnului conte Armand de Kergaz; veţi cere să-l 
vedeţi pe domnul conte personal, şi veţi cere să rămâneţi cu 
el între patru ochi. Abia în momentul când veţi fi numai cu 
contele în cameră, îi veţi da biletul. Dacă, întâmplător, 
contele nu este acasă, nu lăsaţi biletul şi mi-l aduceţi înapoi. 


Comisionarul plecă şi reveni după o oră, cu un bilet din 
partea contelui: „Vă aştept, scria Armand. Eram singur 
când mi s-a adus biletul şi l-am ars imediat”. 

Doamna Charmet mâncă ceva în grabă, o rugă pe 
bătrâna menajeră să aibă grijă de micuța protejată şi ieşi cu 
faţa acoperită de un văl gros şi cu talia-i elegantă ascunsă 
modest sub o haină mare de blană neagră. Nici sir Williams 
n-ar fi recunoscut-o. 

Douăzeci de minute mai târziu, bătea la portiţa grădinii 
domnului de Kergaz. Pe aici treceau deseori săracii 
ruşinoşi, nenorociţii care se adresau lui Armand de parcă s- 
ar fi adresat Providenţei şi care nu voiau să se ştie că vin să 
ceară ajutor. Un bătrân servitor, discret, fusese însărcinat 
de domnul conte de Kergaz să vegheze în fiecare seară la 
această portiţă, să introducă în tăcere pe aceşti vizitatori şi 
să-i roage să aştepte într-un pavilion situat în fundul 
grădinii. După aceea, el se ducea să-l prevină pe stăpânul 
său, care cobora imediat. Baccarat pătrunse deci în casă 
fără să fie văzută, convinsă că, dacă Armand va păstra 
secretul, vicontele Andrea nu va şti de această intervenţie a 
ei. Acest salonaş pentru aşteptare, destinat trimişilor 
nenorocirii, mărturisea, prin felul cum fusese aranjat, 
delicateţea sufletească a lui Armand de Kergaz. 

Pavilionul era ascuns într-un grup de arbori mari, legaţi 
de strada Lyon-Saint-Paul printr-o alee cu arbori la fel de 
înalţi. 

Se intra printr-un culoar care seara rămânea totdeauna 
în întuneric. Bătrânul valet îl lua pe vizitator de mână, îl 
conducea, îi arăta în depărtare o luminiţă şi-i spunea, 
părăsindu-l: „Mergeţi drept înainte, veţi ajunge într-un 
salonaş unde-l veţi aştepta pe domnul conte”. 

Salonaşul în care pătrundea vizitatorul era slab luminat 
de o lampă cu un glob de sticlă mat, acoperit, la rândul lui, 
de un abajur. 

Dacă vizitatorul era femeie şi purta un văl la fel de gros 
ca Baccarat, contele însuşi nu i-ar fi putut vedea faţa. Aici 


intră Baccarat. Servitorul o crezu o femeie sărăcită din 
lumea bună, venită să ceară un ajutor. 

Baccarat se aşeză pe un scaun, nu-şi ridică vălul şi 
aşteptă. Aşteptă mai mult de douăzeci de minute; 
întârzierea lui Armand la întâlnirea pe care el i-o fixase o 
făcu să bănuiască că s-a întâmplat ceva neprevăzut. Se 
temea chiar că vreo intervenţie a lui sir Williams ar putea 
împiedica întâlnirea. Totuşi Baccarat aşteptă răbdătoare; 
era decisă să-şi deschidă sufletul în întregime în faţa 
contelui Armand de Kergaz, să-i vorbească cu acea elocinţă 
care devine convingătoare şi să-i smulgă legătura de pe 
ochi, chiar dacă din această cauză inima bunului conte va 
sângera... Impunându-şi linişte în faţa propriilor ei emoţii, 
încercă să alunga pentru moment din gândurile şi din 
sufletul ei amintirea lui Fernand, trezită de crudele 
confidenţe ale lui sir Williams; ea îşi cântări dinainte fiecare 
cuvânt pe care avea să-l pronunţe, fiecare gest pe care avea 
să-l facă... Dorea să-l convingă pe conte, căruia, din păcate, 
nu-i putea aduce nici o probă materială sau morală a 
ipocriziei fratelui său. 

În sfârşit, un pas uşor, grăbit, scrâşni pe nisipul aleii, se 
auzi pe culoar şi contele apăru în pragul salonaşului. 

Cum se închisese uşa în urma lui, Baccarat îşi ridică 
vălul. 

— Bună seara, scumpă copilă, îi spuse contele venind 
către ea, cum vă simţiţi? 

— Bine, domnule conte, răspunse Baccarat care observă 
atunci, cu toate că era foarte puţină lumină, că domnul 
conte de Kergaz era foarte palid şi emoţionat. Dumnezeule, 
spuse ea înspăimântată. Ce aveţi domnule conte? Vi s-a 
întâmplat ceva? 

— Ah! murmură contele cu o voce schimbată, sunt încă 
sub lovitura unei descoperiri îngrozitoare. Fratele meu 
Andrea... 

Şi se opri, căci îi lipseau cuvintele. Baccarat avu o 
tresărire de speranţă... Se gândi că un eveniment 


neaşteptat îl luminase pe conte şi că ştia deja că sir Williams 
este un mizerabil. 

Capitolul XXX. 

Înainte de a merge mai departe, să spunem ce se 
întâmplase în casa familiei de Kergaz. 

Probabil că am lăsat puţin în umbră unul din principalele 
personaje din prima parte a acestei povestiri. Este vorba de 
această blondă şi suavă Jeanne de Balder, devenită contesă 
de Kergaz. Sigur că putem impune cel mai bun motiv al 
acestei voluntare omisiuni: Jeanne era fericită, în întregime 
fericită, iar fericirea este tăcută, nu face nici un zgomot, nu 
spune nimic, rămânând cu plăcere în umbră!... Împărţită 
între dragostea arzătoare a soţului şi bucuria fără sfârşit a 
maternității, Jeanne îşi aranjase viaţa în casa familiei 
Kergaz, lipsită de primiri strălucitoare, singură cu bucuriile 
ei, în afara lumii. 

Două prietene, pe care nenorocirile din trecut le 
apropiaseră de ea, Cerise şi madame Rocher, veneau s-o 
vadă uneori şi aduceau una ştiri din lume, cealaltă 
mişcătoarele plângeri ale săracilor, pe care ea se grăbea să 
le aline prin operele ei de binefacere. Doamna de Kergaz 
ieşea foarte puţin. Nu-şi părăsea decât foarte rar soţul şi 
locuinţa. Uneori regreta, probabil, frumosul cer sicilian, 
martor al primilor ani de fericire, dar asta se întâmpla 
numai atunci când Armand era plecat în interes de afaceri. 
Dar de cum se întorcea Armand, Jeanne nu mai regreta 
nimic şi nu-şi mai dorea nimic altceva. O mângâiere a fiului 
ei, un surâs al soţului ei, nu erau, oare, cele mai frumoase 
raze ale celui mai radios soare, chiar în această atmosferă 
apăsătoare care acoperă Parisul în zilele de iarnă? 

Şi totuşi - de când s-a întors vicontele Andrea - inima 
Jeannei, destul de plină şi aşa, a simţit tresărind o nouă 
fibră până atunci mută, şi care părea să fie datorată unei 
noi afecţiuni. Ascultând de predispoziția naturală a marilor 
suflete care sunt împinse să iubească pe cei care suferă, 
Jeanne începu să-l privească cu milă pe acest mare vinovat, 


doborât sub remuşcări, care ducea o viaţă mizerabilă în 
umbra neliniştilor sale. Apoi începu, să simtă un fel de grijă 
maternă pentru acest îmbătrânit înainte de vreme, devenit 
mai inofensiv decât un copil şi care făcea o atât de dură 
penitenţă pentru greşelile trecute. În fiecare zi, Jeanne sa 
ruga lui Dumnezeu să aducă liniştea în sufletul fratelui iubit 
al soţului ei şi să-i uşureze remuşcările. Uneori ea îl trata cu 
afecţiune, cu o bunătate fără apel, spunându-i „scumpul 
meu frate” şi înconjurându-l cu mii de atenţii încântătoare 
şi delicate. Ce eforturi ingenioase, ce viclenii nu folosise ea 
pentru a încerca să-l convingă să renunţe la acest regim 
auster, care-i distrugea sănătatea şi-l trăgea încet spre 
moarte. Uneori, când ea îl ruga, îl implora. Întrebuinţând 
cele mal elocvente argumente şi vocea cea mai calmă, 
Andrea izbucnea în lacrimi, îi săruta cu umilinţă poalele 
rochiei şi murmura: 

— Doamnă, sunteţi una din acele fiinţe pe care le 
invidiază îngerii. 

Dar refuza cu încăpățânare orice îndulcire a crudei sale 
penitenţe. 

Iarna era grea. În fiecare dimineaţă, când se trezea, 
Jeanne vedea lucind chiciura pe ramurile despuiate de 
frunze ale marilor arbori din grădină; se uita cu tristeţe la 
pământul îngheţat, deseori acoperit de zăpadă, şi se 
gândea că Andrea se culcă pe podeaua rece şi goală a 
mansardei situată sub acoperiş, neacceptând nici măcar să i 
se pună o sobiţă de fontă. 

Într-o zi, avu o idee minunată. 

Andrea nu se întorcea niciodată în timpul zilei, sau chiar 
dacă se întorcea nu urca niciodată în cămăruţa lui. Aproape 
întotdeauna era auzit urcând scara către miezul nopţii, iar 
la şase dimineaţa, servitorii care locuiau dedesubt îl auzeau 
plecând. Pentru a-şi atinge scopul, Jeanne îşi luă ca om de 
încredere pe bătrâna şi scumpa ei servitoare, Gertrude. 

— Ascultă, îi spuse. Caută-mi un lăcătuş bun, arată-i 
unde este cămăruţa vicontelui Andrea, fă-l să deschidă uşa, 


să demonteze broasca şi dă-i douăzeci de franci pentru ca 
să-ţi facă în două ore o cheie. 

— Mă duc, răspunse bătrâna servitoare, fără să-şi dea 
seama la ce se gândeşte stăpâna ei. 

Timp de două ore cât rămăsese cămăruţa fără broască şi 
se fabrica a doua cheie, Jeanne stătea ca pe jăratic. 

Îi era frică să nu se întoarcă Andrea şi să nu observe ce 
se întâmplă. 

Andrea nu reveni. 

Când ajunse în posesia celei de a doua chei, Jeanne şi 
puse în aplicare planul. 

Cu ajutorul acestei chei, bătrâna Gertrude se ducea în 
fiecare zi, în perioada cât Andrea lipsea de acasă, să 
instaleze în cămăruţa lui o sobiţă minusculă din fontă, - cum 
se văd de multe ori în Spania, unde sunt cunoscute sub 
numele de braseros - care, umplută cu jăratic, nu lasă 
aproape nici un miros. Sobiţa, bine încinsă, rămânea în 
cămăruţa de la mansardă în tot timpul zilei şi chiar o parte 
din seară, dispărând către orele zece, după ce încălzise 
suficient atmosfera. 

Andrea, care-şi lua întotdeauna cu el cheia camerei, nu 
părea să fi observat ceva; şi, într-adevăr, trecură câteva zile 
şi sărmanul penitent nu pusese nici o întrebare, nu făcuse 
nici o observaţie. O singură dată la masă, când se vorbea 
despre vreme, spuse: 

— E foarte frig, dar am impresia că nopţile au început să 
fie ceva mai dulci. 

Contele şi Jeanne au schimbat o privire, auzind aceste 
cuvinte. 

Două zile mai târziu, se întâmpla ca Gertrude, care avea 
nişte dureri reumatice, să nu poată părăsi patul. Atunci 
Jeanne, care nu voia să pună alţi servitori ai casei în 
cunoştinţă de cauză, se ocupă ea însăşi să ducă sobiţa în 
fiecare dimineaţă şi s-o ia în fiecare seară. 

În timp ce făcea această treabă, îi căzu un ac de cap. 
Acest ac de cap era lung, cu vârful de oţel şi avea gămălia 


din coraliu. Vicontele Andrea găsi acul în timp ce mătura. 
Un surâs îi apăru pe buze. 

— Ah! îşi spuse el, acum ştiu cine aduce focul aici în 
fiecare zi, chiar scumpa mea cumnată... 

Şi adăugă, în timp ce privirea îi arunca fulgere: 

— Cred că acum este momentul să las mai la suprafaţă 
manuscrisul unde relatez viaţa mea zi cu zi... aşa cum cred 
eu de cuviinţă... 

A doua zi, ca de obicei, vicontele Andrea încinse uşa cu 
grijă şi lăsă să cadă acul de cap pe scară... Dar, ca din 
greşeală, lăsă deschis sertarul mesei, iar în acest sertar se 
găsea tocmai faimosul Jurnal al mizerabilei mele vieţi. 
Acesta era titlul pe care-l dăduse sir Williams curiosului 
document, din care noi am citit deja câteva pasaje. 

După câteva ore, Jeanne urcă. 

Se trezise târziu. Copilul fusese bolnav şi în timp ce-l 
îngrijea interveni ora mesei; apoi Andrea rămăsese o parte 
din zi cu fratele său, în camera de lucru. Aceste 
circumstanţe au împiedicat-o pe doamna de Kergaz să ducă 
sobiţă în camera cumnatului său înainte de orele patru. 

Călimara rămasă pe masă îi atrase atenţia, şi apoi văzu 
sertarul întredeschis. Cea mai virtuoasă femeie din lume nu 
este scutită de acest defect, pe care Biblia îl consideră 
cauza gonirii speţei umane din Paradis... Era curioasă. 
Jeanne deschise sertarul, deşi o bătaie de inimă puternică o 
avertiza că ceea ce făcea nu era bine. O dată sertarul 
deschis, ea observă manuscrisul; şi cum curiozitatea te 
împinge întotdeauna pe o pantă pe care nu te mai poţi opri, 
ea întoarse prima pagină şi citi... Chiar titlul o făcu să 
tresară; şi, în acelaşi timp, avu sub ochi rândurile apropiate 
al acestui scris, subţire şi strâns, aproape de necitit, dovadă 
că cel care scrisese o făcuse numai pentru el singur. 

Jurnalul părea să fie istoria cea mai completă a vieţii lui 
sir Williams, din ziua în care domnul de Kergaz l-a surprins 
la picioarele lui Jeanne. 


Niciodată un criminal, dus în faţa unui tribunal sau 
mărturisindu-şi greşelile unui preot, nu s-ar fi acuzat cu mai 
multă cinste şi naivitate, niciodată un om n-a mărturisit, cu 
pana în mână, un dezgust mai profund faţă de el însuşi. 

După o introducere în care remuşcările erau exprimate 
foarte pe larg şi foarte convin-gător sub pana acestui mare 
vinovat, Jeanne, tremurând, citi stupefiată câteva fraze: 
„Dumnezeule, mă plec sub loviturile tale, accept acest ultim 
chin ca pedeapsă a crimelor mele... Dar, în acelaşi timp, 
Dumnezeule, este adevărat că, pentru a ridica ispăşirea la 
înălţimea crimei, ai aprins în inima mea în care răul părea 
că distrusese totul, dragostea arzătoare şi fără speranţă 
care ucide orice bărbat, lăsând numai corpul în viaţă. Inima 
este moartă... 

Ah! această dragoste nu este, oare, pentru mine infernul 
pe pământ? Nu cuprinde exercitarea torturilor în câţiva 
ani? 

Jeanne! Jeanne! înger al cerului căruia Dumnezeu i-a dat 
fericirea, tu nu vei citi niciodată aceste rânduri, nu vei şti 
niciodată că, atunci când ai scăpat urii mele, Andrea a 
simţit, dintr-o dată, născând în inima lui pătată dragostea 
care trebuia să-l smulgă vieţii criminale şi să-l arunce pradă 
torturilor fără nume ale remuşcărilor. 

Jeanne, te iubesc, te iubesc cu pasiune şi dragostea mea 
este pedeapsa mea. 

Căci m-am condamnat să trăiesc aproape de tine, să te 
văd în fiecare zi, în fiecare oră, să-ţi aud soţul dându-ţi cele 
mai dulci nume. 

Probabil că Dumnezeu va sfârşi prin a mă ierta, când va 
vedea cât sufăr şi ce greutate are pedeapsa care mă 
apasă”. 

Jeanne citi aceste rânduri cu fruntea în sudori, cu 
spaima în inimă, uitând totul, locul unde era... Timpul care 
trecea... de Andrea care putea să se întoarcă... Citi acest 
jurnal în întregime, aşa cum era redactat, zi de zi şi simţi, 
dintr-o dată, apucând-o un acces de nebunie... 


Era - să ni se ierte expresia - exaltarea penitenţei. 
Fiecare cuvânt, fiecare rând părea să fie scris cu sângele 
nenorocitului Andrea. Niciodată pasiunea adevărată, 
supusă la toate torturile desperării, n-a folosit un limbaj mai 
adecvat, mai exaltat... 

Şi în timp ce nenorocita femeie citea, timpul se scurgea, 
veni noaptea şi, dusă de o putere invizibilă, de o atracţie 
imposibil de definit, ea aprinse la sobiţă candela de care se 
servea Andrea, puse această candelă în apropierea 
manuscrisului şi-şi continuă lectura. 

Vroia să citească totul, până la capăt. 

Domnul conte de Kergaz pe care-l lăsase în camera sa, 
lângă copil, după ce primise biletul prin care Baccarat îi 
cerea o întrevedere, începu să fie neliniştit de absenţa 
prelungită a soţiei sale şi urcă în mansarda lui Andrea. Uşa 
rămăsese întredeschisă... Armand o putu observa pe Jeanne 
aşezată la măsuţa lui Andrea, cu capul între mâini, 
absorbită. 

O strigă; dar ea nu auzi nimic... 

Se apropie de ea: nici nu întoarse capul... 

EI o privi şi se dădu înapoi, mirat de ceea ce vedea. 

Albă şi nemişcată ca o statuie de marmură, Jeanne, a 
cărei viaţă părea să fi rămas numai în priviri, avea ochii 
fixaţi pe manuscrisul lui Andrea şi lacrimi fierbinţi îi 
curgeau încetişor de-a lungul obrajilor. Armand o îmbrăţişă; 
ea tresări, îşi înălţă privirea, apoi se ridică în picioare şi 
scoase un strigăt: 

— Ah! strigă ea, am impresia că înnebunesc! 

Şi cu o voce stranie, cu ochii rătăciţi, cu gesturi bruşte, 
sacadate, imposibile de înţeles, îl făcu să se aşeze în locul ei, 
îi arătă manuscrisul, şi-i spuse: 

— Iată... citeşte! 

Stăpânit de accentul pe care-l pusese Jeanne în vorbele 
ei, de vederea acestei feţe înlăcrimate, a acestei priviri 
arzând ca în febră, Armand se supuse. Se aşeză, răsfoi 
manuscrisul, citi titlul, apoi primele pagini... 


Şi, ca şi Jeanne, se simţi cuprins de o teribilă emoție; pe 
măsură ce citea, sângele îi îngheţa în vine. Şi când ajunse la 
ultimul rând, un strigăt surd se făcu auzit: 

— Ah! nenorocitul, murmură el, nenorocitul! Înţeleg 
acum prima cauză a pocăirii lui. 

Contele puse la loc manuscrisul în sertar, îl închise, îşi 
luă soţia de braţ şi o scoase afară din camera în care geniul 
răului mai câştigase o bătălie. 

Acesta era evenimentul: fulgerătoarea şi neaşteptata 
descoperire, care-l tulburase într-atât pe conte, încât apăru 
în faţa lui Baccarat palid şi emoţionat. 

Aceasta era cauza pentru care sora Cerisei, văzându-l în 
această stare, îl întrebase ce are, ce i s-a întâmplat. 

În timp ce el îi vorbea de descoperirea unui teribil 
secret, în timp ce ea credea că acest lucru avea să-i 
deschidă ochii asupra lui Andrea, sperând ca Armand să 
ştie dinainte ceea ce ea voia să-i spună: că fratele lui este 
un trădător şi un ipocrit, contele spuse: 

— Fratele meu Andrea este un martir. 

— Un martir! strigă Baccarat, care se ridică, deodată, şi 
se dădu înapoi, impresionată de acest cuvânt al contelui. 

— Un martir asemănător celor din primii ani ai 
creştinătăţii, răspunse Armand, ai cărui ochi se umplură de 
lacrimi. 

Dar Baccarat venise cu o convingere profundă, de 
nezdruncinat, o convingere cu atât mai puternică, cu cât nu 
se baza decât pe presimţiri oribile şi se ştie că adevărurile 
cele mai solide, care găsesc cei mai fervenţi adepţi, sunt 
aproape totdeauna cele ce nu pot fi dovedite matematic. Ea 
venise decisă să se lupte, se aşteptase să întâlnească o 
neîncredere deschisă, de aceea răspunse cu mândrie: 

— Domnule conte, nu ştiu dacă fratele dumneavoastră 
este un martir, dar ceea ce ştiu, ceea ce simt, şi sunt absolut 
convinsă, este că pocăinţa lui este o comedie, că sub 
îmbrăcămintea umilă a penitentului continuă să bată inima 
laşă şi feroce a baronetului sir Williams şi că numai ura sa a 


putut să-l constrângă să-şi joace aşa de conştiincios rolul şi 
că dumneavoastră adăpostiţi în fiecare zi, în fiecare oră, 
sub acoperişul dumneavoastră, pe cel mai crud duşman al 
dumneavoastră... 

Contele o privi lung pe Baccarat, după care îi apăru un 
surâs pe buze: 

— Sunteţi nebună! zise el cu răceală. 

— A! reluă ea cu exaltare. Ştiam bine că nu mă veţi 
crede; dar vă voi aduce dovezi... Acum nu le am, dar le voi 
avea! Îl voi urmări pas cu pas... O voi sfârşi prin a-l 
demasca... 

— Bine, spuse Armand. Ascultaţi-mă. Şi după ce mă veţi 
asculta... după ce veţi şti totul... 

— Vorbiţi, spuse ea, dar în fundul inimii mele îmi 
vorbeşte altă voce, şi eu cred în această voce! 

Armand se aşeză, îi povesti lui Baccarat ceea ce Jeanne 
şi cu el aflaseră puţin mai înainte; îi spuse pe dinafară o 
mulţime de fraze, pe care le cita din documentul uitat de 
Andrea în sertarul deschis. 

Arătă că acest document, care era atât de elocvent, 
pleda în favoarea ispăşirii sale, dovedea în ochii contelui de 
Kergaz autenticitatea remuşcărilor care-l frământau. 

Baccarat îl ascultă până la sfârşit, fără să-l întrerupă... 
înţelese că domnul de Kergaz credea fără limită în fratele 
lui, cum credea în Dumnezeu şi că ea nu putea să se bazeze 
pe ajutorul lui pentru a-l demasca pe Andrea. 

— Domnule conte, îi spuse ea, cuvintele dumneavoastră 
m-au convins că sunteţi orb şi veţi rămâne astfel până în 
ziua când nenorocirea va cădea asupra dumneavoastră. 
Deie domnul ca să fiu destul de puternică pentru a vă salva! 

Şi cum domnul conte de Kergaz continua să surâdă, ea 
urmă: 

— Sunteţi un gentilom, domnule, gentilom şi om de 
încredere. Consider cuvântul dumneavoastră de onoare, 
drept cea mai imuabilă dintre legi... Ei bine... 

Şi păru să ezite. 


— Vorbiţi, copila mea, spuse contele cu bunătate. 

— Ei bine, spuse ea, vreţi să-mi faceţi un jurământ? 

— Desigur. 

— Atunci juraţi-mi că veţi păstra un secret total asupra 
celor întâmplate între noi. 

— O jur! 

— În fine, promiteţi-mi, domnule conte, să aveţi 
încredere în cuvântul pe care vi-l dau. Nu mă voi atinge nici 
de un fir de păr al fratelui dumneavoastră, până în ziua 
când nu voi avea proba, proba de nezdruncinat a ceea ce 
presimt de pe acum... şi ceea ce dumneavoastră nu vreţi să 
credeţi. 

— Cred în cuvântul dumneavoastră. 

Baccarat se ridică, îşi cobori din nou vălul şi întinse 
mâna lui Armand. 

— Adio, domnule conte, spuse ea. În ziua în care 
nenorocirea va cădea asupra casei dumneavoastră, în ziua 
în care veţi recunoaşte că astăzi am spus adevărul, voi fi 
aici... Pentru a vă apăra! 

— Dumnezeule, murmură Baccarat, în momentul în care 
părăsea casa contelui de Kergaz, ajută-mă să fiu puternică, 
fiindcă sunt singură şi părăsită de toţi, ajută-mă să-i pot 
salva pe toţi! 

Şi ca şi cum rugăciunea ei ar fi fost îndeplinită pe loc, se 
simţi deodată plină de energie şi de îndrăzneală, şi adăugă, 
ridicându-şi capul cu mândrie: 

— Pe vremea când mă numeam Baccarat şi eram o fiinţă 
pierdută, am triumfat odată asupra acestui demon; astăzi 
când merg pe calea cea bună, când lupt sub flamura curată 
a dreptăţii, sunt sigură că voi învinge! Între noi doi acum, 
sir Williams! Între noi doi, geniu al răului! 

Capitolul XXXI. 

În timp ce Baccarat ieşea de la domnul de Kergaz, care 
era mai dispus ca oricând să creadă în pocăirea fără limită 
a fratelui său Andrea, în timp ce ea îi cerea Domnului să-i 
dea forţa necesară pentru a triumfa asupra blestematului şi 


totodată forţa necesară să salveze pe aceşti sărmani orbi, 
smulgându-i nenorocirii care-i ameninţa, în tot acest timp 
sir Williams se găsea la amicul său, contele de Cambolh. De 
această dată baronetul nu era însă la masă. Învăluit în 
lunga sa redingotă, acoperit de pălăria cu boruri largi, 
protectorul tânărului viconte era aşezat într-un fotoliu, 
stătea cu picioarele întinse, fumând un excelent trabuc, 
părând să fie foarte mulţumit de modul în care decurgeau 
lucrurile. 

— Unchiule, - spuse Rocambole - după ce aruncă câteva 
rotocoale de fum care urcară în spirală către amoraşii care 
susțineau o pendulă roccoco - eşti într-adevăr un om 
extraordinar. 

— Aşa ţi se pare, scumpul meu nepot? 

— Trebuie să recunosc că nici măcar diavolul nu are mai 
mult tupeu decât tine. Nu! Pe cuvânt de onoare! Toate 
aceste idei le născoceşti singur? 

— Despre ce idei este vorba? 

— Drace! despre ideea care te-a făcut să povesteşti 
jumătate din planul nostru, filantropului tău frate şi 
domnişoarei Baccarat. 

Sir Williams avu un asemenea surâs, încât l-ar fi invidiat 
chiar diavolul. 

— E adevărat, murmură el, aceasta este o îndrăzneală 
de o destul de bună calitate. 

— Atât de frumoasă este îndrăzneala, spuse Rocambole 
cu admiraţie, încât epitetul de infernal este palid şi 
insuficient ca să-l exprime, numai că... 

— A! zise sir Williams, există deci şi obiecţii? 

— Da! 

— Ia să vedem. Vorbeşte! Îmi plac întotdeauna obiecțiile. 
S-ar putea ca să-mi fie utile şi chiar să-mi dea măsura 
capacităţii tale. 

— Atunci, unchiule, pentru că vrei să mă asculţi cu 
încredere, mă voi explica. 

— Chiar te rog să te explici. 


— Întâi, ai spus domnului de Kergaz că Fernand Rocher 
pare să fi căzut în mâinile „Valeţilor de cupă”? 

— Da! Desigur. 

— Apoi ai mers mai departe, i-ai arătat chiar un bileţel 
pe care Turquoise l-a scris în această dimineaţă. Nu are nici 
o importanţă că i l-ai dictat dumneata - şi pe care spuneai 
că l-ai găsit în buzunarul unei rochii aflată pe masa unui 
vânzător de haine vechi... 

— Da, nepotul meu, am îndrăznit să fac acest lucru. 

— După aceasta, ai mers şi mai departe. Ai încercat chiar 
să o înveseleşti pe Baccarat, făcând-o să înţeleagă că 
scumpul ei Fernand, omul pe care l-a abandonat cu 
generozitate rivalei sale, s-a întors singur la prietena lui, 
adică la domnişoara Turquoise... 

— Şi te asigur, îl întrerupse sir Williams, că m-am amuzat 
tare, căci copila suferea din această cauză. 

— Apoi, continuă Rocambole, i-ai ţinut un mic discurs, lui 
Baccarat, identic cu cel ţinut virtuosului conte de Kergaz. 

— Exact. 

— Fi bine, unchiule, e foarte frumos... dar e periculos! 

— Crezi, nepotule? 

— Păi, da! 

— Să vedem, spuse sir Williams cu tonul îngăduitor al 
unui profesor de matematică, învăţându-şi elevul să rezolve 
o mică dificultate. 

— Cred că ai procedat puţin cam uşuratic, unchiule. 

— Aştept să mi-o dovedeşti. 

— Întâi ai spus adevărul... şi în felul ăsta l-ai pus pe 
conte pe o urmă pe care o căuta. 

— Şi apoi? întrebă sir Williams cu un ton de neîncredere. 

— Apoi, fără să vrei, ai pus-o pe Turquoise la curent cu 
secretele afacerii noastre. 

— Destul, spuse baronetul. Domnule nepot, eşti un idiot. 

Şi sir Williams îşi înalţă capul, îşi scoase pălăria, se aşeză 
picior peste picior, îşi aprinse un trabuc şi luă de astă dată 
atitudinea plină de ironie a unui maestru căruia îi place să- 


şi lase elevul să bâjbâie în meandrele unei probleme 
rezolvabilă printr-un singur cuvânt. 

— Am spus, continuă el, că eşti un idiot şi sunt gata s-o 
dovedesc. Ascultă atent, frumosul meu nepot. 

— Ia să vedem, replică la rândul său, Rocambole. 

— Voi începe prin a-ţi răspunde la a doua obiecţie... 
Asociaţia „Valeţilor de Cupă” se compune dintr-un om - şi 
acesta sunt eu! 

Rocambole făcu o grimasă. 

— Dintr-un agent - acela eşti tu. 

— A! nu credeam să am dreptul nici măcar la acest titlu. 

— Trebuia să mă îndoiesc de inteligenţa ta - spuse cu 
răceală baronetul şi să-i atribui acest rol altuia. 

— Mulţumesc, unchiule. 

Sir Williams făcu un gest de nerăbdare şi reluă: 

— Asociaţia se compune dintr-un om, dintr-un agent şi 
din instrumentele subalterne - ceilalţi, cât şi din mijloace... 
cum ar fi această aşa-zisă Turgquoise, acest naiv conte de 
Château-Mailly, sau doamna Malassis, această interesantă 
văduvă care aspiră să fie mătuşa ta prin alianţă. 

— Foarte bine unchiule, şi apoi? 

— Orice asociaţie, începând cu francmasoneria şi 
terminând cu a noastră, de exemplu, posedă un secret. 
Acest secret este proprietatea marelui maestru la 
francmasoni, şi a omului - la noi. Omul mărturiseşte 
jumătate agentului, un sfert - instrumentelor, dar nu spune 
nimic mijloacelor. 

— Adevărat! exclamă Rocambole, mai liniştit. 

— Bineînţeles, imbecilule. 

— Aha... Turquoise... doamna Malassis... contele de 
Château-Mailly? 

— Nu ştiu absolut nimic, deşteptule! Contele nu vede în 
rolul său decât mijlocul să pedepsească pe un om galant şi 
să-l moştenească pe unchiul său drept recompensă. Apoi, el 
este un gentleman, fiul unui nobil care-şi ţine cuvântul şi 
care s-ar lăsa mai curând tăiat în bucățele, decât să 


pronunţe numele lui sir Arthur Colins; căci el nu m-a văzut 
niciodată ca viconte, ca Andrea, fratele iubit al contelui de 
Kergaz. 

— Şi doamna Malassis? întrebă Rocambole, tenace în 
obiecțiile sale. 

— Doamna Malassis este o femeie de proastă calitate, 
plină de ipocrizie, după cum o ducesă este bucşită cu haine 
de hermină. Ea nu cunoaşte din noi toţi decât pe Venture, 
un Hercule care ar putea s-o sugrume cu o singură mână, 
dacă ea s-ar gândi să reziste, dar ea nu va rezista, fii liniştit. 

— Dar, în fine, spuse Rocambole, dacă Baccarat se va 
duce la Turguoise...? 

— Se va duce chiar mâine, nepotul meu, fii sigur. 

— Şi dacă îi va vorbi despre „Valeţii de Cupă”? 

— Turquoise nu va înţelege nici un cuvânt din ceea ce va 
vrea să-i spună. 

— Chiar dacă ea îi va prezenta un bileţel pe care ai pus-o 
să-l scrie în această dimineaţă? 

— Ah! asupra acestui bileţel îi va povesti o frumoasă 
istorie plină de imaginaţie - şi pe care nu am timp să ţi-o 
reproduc, acum. 

— Unchiule, spuse Rocambole, toate acestea sunt 
perfecte, şi-mi dovedesc doar în ce fel îi ai la mână pe 
domnul de Château-Mailly şi pe mătuşa sa în perspectivă... 
Dar pe Turguoise cum o poţi stăpâni? 


— Prin propriul ei interes, scumpul meu nepot. Fernand 
Rocher are 12 milioane. Metresa unui om de douăsprezece 
ori milionar nu are nici inimă, nici sentimente, nici 
delicateţe, nici scrupule. Are numai un creier în care se 
învârtesc cifre. 

— Perfect, murmură Rocambole, în acest caz nu mai am 
nimic de întrebat. 

— Pardon, răspunse sir Williams, am început prin a-ţi 
răspunde la cea de-a doua obiecţie. Voi încheia prin a-ţi 
răspunde la prima. 

— Te ascult, unchiule. 

— Există un principiu, reluă baronetul după ce aspiră 
mai multe fumuri din trabuc, un principiu etern în această 
lume: oamenii încep să creadă în adevărurile care li se 
repetă sistematic. Acest principiu îşi găseşte aplicaţie 
imediată în politică, în afaceri, în dragoste. 

— Acest raţionament este foarte puternic, unchiule, 
răspunse Rocambole înmărmurit. 

— Mi-am confirmat convingerea în ceea ce-l priveşte pe 
Fernand Rocher. Asociaţia „Valeţilor de Cupă” nu poate să 
fie străină de intriga sa cu Turquoise. Acest sărman Armand 
se îndoieşte, iar mâine când Baccarat va ieşi de la 
Turquoise, în care nu va vedea decât o domnişoară de o 
extraordinară vulgaritate, care se încăpăţânează să ruineze 
un om fabulos de bogat, ei bine, Baccarat, mâine, va fi 
convinsă de contrariul. 

— Nu te temi de influenţa lui Baccarat asupra lui 
Fernand? 

— Din contra. Baccarat ne va servi fără să vrea. 

— Iată ceea ce este de neînțeles pentru mine în toată 
povestea mea. 

— Mă conving tot mai mult că eşti într-adevăr foarte 
tâmpit. 

Rocambole se înclină în faţa acestui elogiu cam brutal. 

— Primul lucru pe care îl va face Baccarat când va 
ajunge să discute cu Fernand va fi de a-i vorbi despre soţia 


lui şi despre copil, a cărui avere - îi va spune - se va 
distruge între degetele avide ale lui Turquoise. 

— Argumentul ar fi foarte întemeiat. 

— Da, dar cum până în prezent Turquoise s-a arătat 
foarte dezinteresată, cum ea nu a vrut să accepte nici o 
bijuterie, nici o pereche de mănuși, nici măcar o masă în 
oraş, Fernand va ridica din umeri şi va găsi că Baccarat o 
calomniază pe metresa sa. Înţelegi? 

— Da, unchiule. 

— Ei bine, zise sir Williams, dacă ai înţeles, înseamnă că 
nu mai ai nici o obiecţie de făcut, nu-i aşa? 

— Nu, unchiule. 

— Ai înţeles totul perfect? 

— Perfect, unchiule. 

— Atunci, spuse baronetul, aprinzându-şi un nou trabuc, 
dat fiindcă timpul are o oarecare valoare şi nu are nici un 
rost să-l risipim, îţi voi da ordinele mele şi-mi vei face o 
plăcere. 

— Care unchiule? 

— Aceea de a te conforma întru totul, fără să mai discuţi. 
Va fi mult mai simplu şi vom ajunge mult mai repede la 
obiectivele noastre. 

Rocambole îşi înclină capul cu umilinţă şi deveni foarte 
atent. 

— Chiar în această dimineaţă, zise sir Williams, vei 
merge să-i faci o vizită maiorului Cardin şi-i vei duce acest 
plic. Sunt noile instrucţiuni ale şefului. 

— Mă voi duce, unchiule. 

— Apoi te vei urca pe cal şi te vei găsi către orele două în 
Bois de Boulogne, în apropiere de pavilionul Ermenon-ville. 
Vei avea o ţinută de dimineaţă foarte îngrijită. 

— Mă voi înţoli, zise Rocambole. 

— Dragul meu viconte, îl întrerupse baronul, ai nişte 
expresii cam triviale, pe care te rog să nu le mai foloseşti. 

— Nici nu le foloseam în lume, răspunse impertinent 
Rocambole. 


— Eşti un tâmpit, nepotule! spuse rece baronetul, căci 
dacă cel înaintea căruia vorbeşti acum, n-ar constitui 
adevărata lume, tu n-ai fi existat niciodată. 

— Scuză-mă, căpitane, am vrut să mă amuz, puţin... 

— Sper, răspunse baronetul cu calm, căci cu toată 
afecțiunea pe care o am pentru tine, ţi-aş crăpa capul dacă 
ai avea îndrăzneala să fii cu adevărat obraznic cu mine. 

Sir Williams însoţi aceste cuvinte, de una din acele priviri 
pătrunzătoare, care-l făceau să tremure chiar şi pe 
Rocambole. 

— Dar ascultă bine, continuă el, norocul va face ca exact 
peste două ore să te găseşti faţă în faţă cu o caleaşca 
albastră... în această caleaşca vei vedea un bărbat şi o 
femeie surâzându-şi şi privindu-se ca două turturele, aflate 
tocmai în luna de miere. 

— Şi acest bărbat este? 

— Bineînţeles că vor fi Fernand şi Turquoise. 

— Bine - spuse vicontele. 

— Atunci te vei apropia, vei călări lângă caleaşca îl vei 
saluta politicos pe Fernand Rocher şi-i vei arunca o privire 
plină de dispreţ femeii. 

— Încep să înţeleg situaţia. 

— Domnule, îi vei spune lui Fernand - sper să am 
onoarea să fiu recunoscut de dumneavoastră? 

— Pe dracu - a plătit scump pentru asta. 

— Şi-ţi va răspunde, cred, afirmativ. Tu îi vel spune: În 
noaptea în care am avut onoarea să mă bat cu 
dumneavoastră, domnule, mi se pare că am avuto 
inspiraţie - nu mai puţin plăcută şi plină de generozitate... 
Şi dacă îţi vei da seama că este surprins, vei adăuga: „Eraţi 
rănit, aproape leşinat, pierdeaţi sânge - era urgent să vă 
transportăm undeva fără să pierdem nici un minut. Să vă 
transportăm la dumneavoastră, unde soţia, întorcându-se 
de la bal, v-ar fi găsit însângerat, nici nu putea trece prin 
mintea a trei oameni cu bun simţ: martorii mei şi cu mine. 
Această creatură, şi o vei arăta pe Turgquoise cu degetul, 


această creatură era amanta mea; am crezut-o cinstită şi 
aveam slăbiciunea de a o iubi... Ea avea o casă cumpărată 
din banii mei, domnule, - vei accentua asupra acestui 
aspect - o casă situată nu departe de locul luptei. îi 
spusesem adio înainte de a pleca şi, în consecinţă, ea şi 
servitorii ei erau treji. Deci v-am transportat la ea... 
Permiteţi-mi să o felicit în ce priveşte îngrijirile pe care vi 
le-a dat şi, de asemenea, judecând după buna 
dumneavoastră inimă, de a vă felicita pentru succesul pe 
care l-aţi avut, căci, revenind la Paris în această dimineaţă, 
am aflat că sunteţi succesorul meu şi că de-acum înainte 
aveţi dreptul de a vă urca împreună cu ea în această 
caleaşcă, dăruită ei de mine. 

— A! de această dată, unchiule, întrerupse Rocambole, 
nu cred să găseşti în perspicacitatea mea nici un defect. 

— Cu adevărat? murmură sir Williams, batjocoritor. 

— Păi, sigur - după o asemenea scenă, Fernand Rocher 
se va crede obligat să cumpere casa, să plătească şi 
caleaşca şi caii, să o forţeze pe Turquoise să-mi înapoieze 
bijuteriile şi titlurile de rentă pe care i le-am dat. 

— N-ai ghicit încă totul, spuse sir Williams, şi continuă: 
Turquoise va părăsi casa şi va merge să locuiască într-un 
demisol de vreo 400 de franci, cu o femeie de menaj de 1 
ludovic pe lună... ceea ce îl va face pe Fernand - subjugat 
de această delicateţe neaşteptată - să cumpere, fără să 
spună nici un cuvânt, o căsuţă care-l va costa două sau trei 
sute de mii de franci, apoi va băga 50.000 de scuzi în 
mobilier, trei sau patru sute de ludovici pentru cai şi trăsură 
şi le va dărui pe toate, în maximum şase săptămâni, nobilei 
şi virtuoasei Turgquoise, care nu cere, sărmana, decât o 
colibă şi inima lui Fernand. 

— Total, făcu socoteala Rocambole, o jumătate de milion 
pentru o lună. 

— Din care vom da 40-50.000 de franci micuţei, ceea ce 
este foarte onest. 

— Incontestabil, unchiule. 


— Dar, zise sir Williams, să revenim la Fernand. Poţi să fii 
sigur de un lucru: că-ţi va cere socoteală. Tu îl vei ruga 
atunci să-ţi acorde 15 zile; el va merge într-o sală de arme; 
Turquoise se va lamenta şi va sfârşi prin a-l face să renunţe 
la duel. Când omul devine laş din dragoste, - adu-ţi aminte 
de acest lucru, nepoate —, el aparţine diavolului pentru 
totdeauna, cu trup şi suflet. 

Rocambole făcu un gest de admiraţie. 

— Alături de tine, spuse el, diavolul este un biet ştrengar. 

— Asta-i şi părerea mea, replică modest baronetul, 
grăbindu-se să adauge: 

— N-am terminat încă: mâine seara te vei prezenta în 
strada Gabrielle nr. 16, în Champs-Elysees, la poarta unei 
mici căsuțe noi. Un servitor cu o tentă cam arămie va veni 
să se intereseze cu privire la scopul vizitei tale. Îi vei arăta 
cartea de vizită şi îi vei cere să fii introdus la doamna Vai- 
Natah van Hop. 

— Indiana? 

— Da, viitoarea marchiză. 

— Ce să-i spun? 

— Îi vei da numai această scrisoare, spuse sir Williams, 
dându-i un al doilea plic închis. Apoi vei aştepta ordinele ei. 
Indiana nu vorbeşte decât engleza. 

— Pe care eu abia o bolborosesc. 

— E mai mult decât suficient. 

— Asta-i tot? 

— Nu. Încep întotdeauna cu sfârşitul... găsesc aceasta 
mai simplu. Şi acum să-ţi spun ce vei face mâine. Înainte de 
a te duce la maior, la ora 7 dimineaţa, vei merge în strada 
Rochechouart 41. Vei găsi în această casă un bătrân portar, 
turtind o mustață cenuşie, vorbind o franceză amestecată 
cu italiană şi care dă lecţii de scrimă. Acest om este 
singurul în Paris care cunoaşte o lovitură minunată adusă 
din Italia, practicată în secolul al XVI-lea şi al cărei secret 
este aproape pierdut. Această lovitură, pe care eu n-am 


timpul să ţi-o arăt, el ţi-o va demonstra minunat în 10 sau 
15 lecţii. 

— Da, spuse Rocambole, această lovitură face, atunci, 
parte dintr-un joc? 

— Nu. Nu este decât o lovitură, o lovitură unică, din 
familia loviturilor drepte, numai că este foarte greu de 
executat, iar cel care o execută prost este un om mort. 

— Şi cel care o execută bine? 

— Atunci el loveşte mortal, cu toate că moartea omului 
nu este niciodată instantanee. Sărmanul lovit are timpul să 
se spovedească şi să-şi facă testamentul. 

— Aha - spuse Rocambole. Şi această lovitură are un 
nume? 

— Da, se numeşte lovitura celor 100 de scuzi. 

— De ce? 

— Pentru că vei începe prin a-i da 50 de scuzi la prima 
lecţie şi vei completa suma după ce ai luat ultima lecţie. 

— Trebuie deci să ucid un om. 

— Da. 

— Când asta? 

— Poate în 15 zile, poate înainte, poate mai târziu. 

— Pot să-i ştiu numele? 

— E inutil. 

— Totuşi? 

— Ei bine, este omul cu a cărui văduvă vreau să mă 
căsătoresc eu. 

Rocambole tresări. 

— Bine, spuse el. Văd că eşti un om complet, unchiule. Ai 
pregătit fiecăruia dintre noi o treabă. Şi adăugă, pe ton de 
oraţie funebră: „Bietul domn de Kergaz”. 

Sir Williams îşi părăsi fotoliul, îşi puse din nou pălăria pe 
cap, îşi îmbrăcă mănuşile de bumbac, îşi reluă atitudinea 
plină de umilinţă şi cobori modest ochii. 

— Adio, spuse el - te voi vedea în două zile. Am întâlnire 
la ora 10 cu Armand şi Baccarat. 

— Adio! Eşti un om mare - murmură Rocambole. 


Sir Williams plecă pe jos, cobori prin faubourg Saint- 
Honore, merse de-a lungul străzii Rohale, apoi de-a lungul 
cheiului şi nu se opri decât la intrarea Pont Neuf, lângă un 
parapet de care se sprijini. 

Noaptea era întunecoasă, umedă, sufla un vânt destul de 
rece. Din locul unde se oprise baronetul, putea privi tot 
Parisul, în susul şi în josul Senei. Parisul, noaptea, era 
luminat slab, ici şi colo se zăreau mici luminiţe care 
încercau să străpungă această ceaţă şi care, la ora aceea, 
păreau să dea marelui oraş aspectul unui ocean deasupra 
căruia, din loc în loc, apăreau faruri şi licăriri tremurătoare. 
Atunci, ca în primele pagini ale acestei povestiri, acest om, 
în care părea că s-a încarnat geniul răului, măsură 
Babilonul modern cu o privire plină de strălucire şi îşi 
spuse: 

— Ah! sunt sigur, Paris, că tu eşti împărăţia răului, iar eu 
- rege între zidurile tale. Armand de Kergaz, Jeanne, 
Fernand, Hermine, voi toţi care m-aţi învins prima dată, voi 
toţi care îmi aruncaţi priviri pline de milă şi care îmi 
strângeţi mâna cu atâta compasiune, vă ţin în ghearele 
mele, aşa cum vulturul îşi ţine prada în ghearele lui. Tu, 
Fernand, care mi-ai luat femeia cu care aş fi vrut să mă 
căsătoresc, tu te vei găsi despuiat de toate drepturile, 
dezonorat şi trădat de propria ta soţie. Hermine, tu, care ai 
disprețuit pe baronetul Williams, vei merge plină de ruşine 
şi cu moartea în inimă. Tu, Armand de Kergaz, vei muri, iar 
tu, Jeanne, mă vei iubi. 

În acelaşi timp, aproape în aceeaşi secundă şi în acelaşi 
loc, trecu o caleaşcă ducând o femeie. 

Această femeie fusese o păcătoasă, dar Dumnezeu o 
iertase şi îi dăduse puterea Magdalenei din Scriptură. În 
momentul în care traversa Pont Neuf, această femeie 
măsura şi ea Parisul cu o privire inspirată şi strigă: 

— O! oraş mare, tu închizi între zidurile tale un geniu al 
răului, un demon care, pe unde trece, lasă în urma lui 
moartea şi doliul... 


Pe acest demon l-a descoperit o femeie şi ea îl va urmări 
pas cu pas, din umbră. Să dea Dumnezeu ca această femeie 
să poată să-l strivească în ajunul triumfului său, aşa cum 
Fecioara a zdrobit capul şarpelui. 

De-acum înainte, lupta se va concentra între aceşti 
oameni, între geniul pervers şi această femeie pe care 
soarta - dându-i posibilitatea de a-şi răscumpăra astfel 
greşelile trecute - îi încredinţase misiunea de a urmări fără 
răgaz pe vicontele Andrea, sir Williams, sir Arthur Collins, 
această redutabilă şi fatală trinitate întruchipată într-o 
singură persoană! 

Capitolul XXXII. 

Până aici, noi nu am făcut altceva decât să trasăm firele 
conducătoare ale acestor intrigi, urzite de către geniul lui 
sir Williams. Acum, vom intra în detaliile acţiunii, lăsând în 
umbră aceste două inteligenţe de elită, pe sir Williams şi pa 
Baccarat, care ne apar ca doi principi duşmani, ca doi 
adversari prinşi într-o luptă crâncenă. Noi ne vom mărgini 
numai să povestim evenimentele. 

L-am lăsat pe Fernand Rocher să urce în caleaşca lui 
Turqguoise şi să strige vizitiului: 

— Ne îndreptăm către Paris! 

Două zile mai târziu, îl găsim pe acest soţ infidel într-o 
locuinţă mică de pe str. Moncey, alături da fata blondă cu 
priviri de azur. O pendulă suna tocmai orele 11. 

Turquoise era culcată ca o orientală, cu o perniţă sub 
cap, întinsă direct pe covor lângă divanul pe care stătea 
Fernand. Turguoise îi surâdea fără să-i spună nici un cuvânt 
şi părea să-l contemple cu un extaz mut. Deodată, se ridică, 
se sprijini în cot şi aruncă spre Fernand acea privire a 
ochilor ei albaştri care îl tulbura atât de puternic. 

— Ah! zise ea, scumpul meu Fernand. lată patruzeci şi 
opt de ore de când trăim ca doi copii care nu-şi dau nici 
măcar osteneala să discuta despre viaţă. 

— Viaţa, răspunse Fernand, viaţa este fericirea. Sunt 
fericit, atunci pentru ce să discut? Nimic nu rezistă analizei. 


— E adevărat, spuse Turquoise cu o gravitate tristă, dar 
fericirea în mijlocul Parisului are nevoia să fie pusă la punct 
pentru ca să dureze. 

Fernand o privi şi păru să nu înţeleagă de loc sensul 
expresiei: „pusă la punct”. 

— Ascultă, reluă ea, oamenii cei mai invidiaţi, sunt, 
incontestabil, oamenii fericiţi. Cei care sunt fericiţi trebuie 
să se aştepte ca, vreodată, să-şi vadă atacată fericirea de 
către geloşi, trândavi şi oameni răi. 

— E adevărat ceea ce spui - murmură Fernand, pătruns 
de justeţea raţionamentului ei. 

— Deci, scumpul meu Fernand, în asemenea cazuri, cel 
mai înţelept este să te aştepţi la orice, să prevezi totul şi să- 
ţi pregăteşti o mică apărare. Adică să-ţi iei precauţiile 
necesare pentru a păstra această fericire. 

— Cu mine e inutil: te iubesc... 

— Oh! făcu ea surâzând - astăzi nu e mâine... Astăzi, 
iubitul meu, orgoliul tău triumfă, ai la picioarele tale o 
sărmană femeie care te iubeşte... pe care ai silit-o să 
renunţe la totul... care, până acum câteva zile, nu era decât 
o femeie nenorocită şi care, dintr-odată, a ajuns să te 
iubească nebuneşte, fără alt orizont... 

Fernand luă mica mână a lui Turquoise şi o duse la buze. 

— Astăzi, reluă ea, eşti numai foc şi flacără, ai fi în stare 
să te baţi chiar cu Don Quijotte, ca să-i obligi să proclame 
superioritatea mea fizică şi morală asupra Dulcineei din 
Tobosc. 

Şi Turquoise avu un surâs încântător, în acelaşi timp de 
fină ironie şi de dragoste înţelegătoare. 

— Dar mâine, reluă ea. Eh, mâine...! 

— Mâine, ca şi astăzi... vru să intervină Fernand. 

— Sst! făcu ea, lovind în parchet cu pantofiorul ei. 
Mâine, domnule, vei regăsi din întâmplare, - căci 
întâmplarea se amestecă în toate problemele, mai ales în 
problemele care privesc pe îndrăgostiţi - vei regăsi 
prietenii, vechile cunoştinţe şi o serie întreagă de oameni 


care nu vor înţelege sau nu vor vrea să înţeleagă că noi 
suntem fericiţi... 

— Ah! sunt convins că nu voi asculta pe nimeni... 

— Unii vor spune: „el are o soţie legitimă, încântătoare, 
adorată, care-l adoră...” 

Fernand tresări la aceste cuvinte ale Turgquoisei şi tânăra 
femeie, care juca în aceste momente o partidă decisivă, îi 
aruncă o privire fascinantă. 

— Da, domnule, reluă ea, apăsându-i mâna: ai o soţie. A, 
ştiu, reluă ea, e greu de spus, dar toate au un sfârşit în 
această lume, chiar şi dragostea. Afară de cazul, adăugă ea, 
luându-şi capul în mâini, când o femeie sărmană ca mine ia 
în serios aceste lucruri şi te iubeşte cum te iubesc eu. 

Si privirea Turguoisei pătrunse până în adâncul inimii lui 
Fernand, această privire care avea darul de a-l înnebuni. 

— Dar dragostea legitimă, cum se spune, - reluă 
Turqguoise - această dragoste sancţionată de lege, poate să 
dureze întotdeauna? Deci, scumpul meu prieten, tu ţi-ai 
iubit soţia, însă este evident că nu o mai iubeşti, fiindcă ai 
alergat după mine, fiindcă m-ai urmărit, m-ai făcut să revin 
la Paris şi fiindcă te văd aşezat, aici, lângă mine... 

Fernand asculta... asculta acest limbaj îndrăzneţ şi nu 
cuteza să protesteze. 

Turquoise înţelese că singurul mijloc de subjugare, de 
dominare, de înlănţuire a acestui om, obişnuit să trăiască cu 
femeia sa, o femeie distinsă, încântătoare, plină de o nobilă 
şi imaculată pudoare, era ca ea să fie antiteza acestei femei. 

Turquoise avea dreptate. Secretul slăbiciunilor sufletului 
uman rezidă întotdeauna în contrastele lui. Curtezana 
continuă: 

— În consecinţă, tu poţi să fii sigur de un lucru: acela că 
mâine lumea întreagă va arunca cu pietre în mine. Nimeni, 
înţelegi tu, nimeni nu va voi să înţeleagă de ce îţi neglijezi 
tu o soţie încântătoare din toate punctele de vedere, pentru 
o femeie ca mine. 


Şi Turgquoise, mângâindu-şi amantul şi cu privirea şi cu 
surâsul, adăugă: 

— De aceea eu ţi-am sugerat drumul pe care ar trebui să 
mergem amândoi. Chiar astă seară te vei reîntoarce la ai 
tăi. 

Fernand tresări şi o privi pe Turquoise aproape cu 
spaimă. 

— Chiar astă seară, auzi tu? urmă ea. Vei inventa un 
pretext cu care să scuzi absenţa celor două zile. Ea te va 
crede sau nu te va crede, nu are nici o importanţă. Vei 
reveni aici, în fiecare zi... la orice oră... Nu eşti tu stăpânul 
şi seniorul meu? Dar aşteptând, iubitul meu, reluă ea, vom 
profita de ultima noastră zi de izolare şi de fericire; timpul 
este frumos; voi chema trăsura şi vom ieşi după ce mâncăm, 
să facem o plimbare în Bois de Boulogne. 

Curtezana se ridică pe jumătate. Întinse mâna spre un 
cordon de sonerie şi ordonă să se servească dejunul. Timp 
de o oră, abila creatură nu făcu altceva decât să-l 
îndoctrineze pe Fernand, pe jumătate nebun. Ea ştiu să-l 
convingă şi să-l facă să accepte de la început un rol ruşinos. 
Şi influenţa acestei femei stranii era atât de mare, avea în 
privirea ei, în surâsul ei, în inflexiunile vocii, în farmecul 
întregii ei persoane o putere atât de mare, încât Fernand se 
supuse şi admise totul. 

Hermine era pierdută, fără putere de întoarcere, fiindcă 
soţul ei consimţise s-o mintă. 

Peste o oră, Turquoise şi Fernand se urcară în caleaşcă 
şi parcurseră Bois de Boulogne. Echipajul curtezanei cobori 
pe strada Amsterdam, traversă strada Le Hâvre, trecu prin 
faţa străzii d'Isly. Aici, Fernand nu putu să-şi stăpânească o 
oarecare emoție. 

— Sărman prieten, îi spuse Turguoise pe un ton ironic, ai 
face mai bine să mă laşi şi să cobori imediat în faţa porţii 
tale. Mă vei uita peste zece minute şi eu voi încerca să mă 
distrez, şi aş uita şi eu, ştiind că tu eşti fericit. 


Aceste ultime cuvinte fură pronunţate cu o voce 
strangulată, care îl săgeta până în adâncul inimii pe 
Fernand. 

— Nu! nu! murmură el cu nerăbdare, eu te iubesc... 

Şi caleaşca trecu în viteză, urcă bulevardul Champs- 
Elys6es şi ajunse în Bois de Boulogne, ducând cu ea femeia 
vampir şi prada ei. 

Ori, era exact ziua fixată de sir Williams pentru 
întâlnirea care trebuia să aibă loc între domnul viconte de 
Cambolh, călare, şi domnul Fernand Rocher în caleaşca 
Turquoisei, la orele două după prânz, în apropiere de 
Ermenon-ville. 

Turquoise primise în acea dimineaţă bileţelul lui sir 
Williams, care o avertiza că va întâlni un anumit domn 
Rocambole, pe care ea nu-l văzuse niciodată, care călare pe 
un cal alezan - ca prim mijloc de recunoaştere; iar ca al 
doilea semn: va purta la butonieră o floare albastră. 

Se ştie că Turquoise nu voise să-i dea lui Fernand nici o 
explicaţie clară asupra trecutului ei. Tot ceea ce ştia era că, 
înainte de a-l iubi pe el, ea fusese o păcătoasă. Fie din 
nepăsarea omului bogat care nu se amestecă în detalii şi se 
mulţumeşte să-şi deschidă portofelul, fie din fineţea delicată 
a amantului care se teme să nu o umilească, Fernand 
Rocher nu pusese până atunci nici o întrebare. 

La ora două, caleaşca albastră ajunse în dreptul 
pavilionului d'Ermenon-ville. În acelaşi timp, Rocambole, 
aflat la postul său, urcă de-a lungul străzii şi, prin cabrări 
graţioase, apropie calul său de caleaşcă. Fernand nu-l văzu, 
el o privea numai pe Tlurquoise, ochii ei, mai frumoşi ca 
niciodată. 

Dar, deodată, văzu că ea păleşte şi tresare. 

— Dumnezeule, dar ce ai? - întrebă el. 

— Nimic... nimic... bâlbâi Turgquoise, cu o voce 
schimbată. 

În acest moment, Fernand ridică ochii şi-l observă pe 
Rocambole. Pretinsul gentilom suedez la doi paşi de 


caleaşcă, aruncă femeii o privire plină de dispreţ. 

Această bruscă apariţie descumpăni pe Fernand şi-l făcu 
să simtă o vagă nelinişte. 

Rocambole se apropie şi mai mult, şi scena de provocare 
avu loc exact aşa cum o prevăzuse şi o ordonase sir 
Williams. Turquoise îşi ascunse capul în mâini. 

Fernand, palid, cu gâtul uscat, ascultă pe viconte până la 
sfârşit, fără să pronunţe un singur cuvânt. 

— Domnule viconte, spuse el în sfârşit, dacă aş fi un 
necunoscut, probabil că aş cobori şi v-aş cere explicaţii, 
ceea ce în această situaţie mi se pare absolut inutil. 

Vicontele se înclină. 

— Acum, domnule - făcu neglijent Rocambole - îmi 
permiteţi să fiu amabil cu doamna. 

— Vă înşelaţi, domnule, răspunse Fernand, doamna nu 
acceptă nimic fără permisiunea mea. 

— Nu! spuse Turguoise şi aruncă o privire de dispreţ şi 
de ură lui Rocambole, privire care făcu cel mai bun efect 
asupra lui Fernand şi care o reabilita imediat în ochii lui. 

— În prezent, domnule, continuă vicontele, trebuie să 
gândiţi că noi suntem doi oameni care ne revedem... O 
legătură care a început atât de bine... trebuie să aibă 
urmări. 

— Sunt de părerea dumneavoastră, răspunse Fernand, a 
cărui voce tremura de furie. De altfel, domnule, sunt la 
ordinele dumneavoastră, dar numai după ce doamna îmi va 
permite să vă înlătur din calea ei. Problemele dintre noi le 
vom putea discuta într-un viitor apropiat. 

— Despre ce problemă poate fi vorba între noi doi? Doar 
aceea de a ne duela la ora la care voi crede de cuviinţă. 

— Ora dumneavoastră va fi şi a mea. 

— Atunci, spuse Rocambole, în opt zile, la aceeaşi oră - 
căci abia m-am întors în ţară. Îmi veţi permite să vă trimit 
martorii mei? 

— Fie! spuse Fernand. În opt zile. 


Vicontele o salută cu curtoazie, dădu pinteni calului şi se 
depaărtă. 

— Acasă! strigă Turquoise vizitiului. 

Caleaşca se întoarse brusc şi plecă în trap mare, 
ducându-l pe Fernand - consternat şi turbat de furie - şi pe 
Turquoise, care continua să-şi ţină capul în mâini şi părea 
să sufere ca o martiră. 

Pe tot drumul din Bois de Boulogne şi până în strada 
Moncey, cei doi amanți, care până atunci se priveau 
surâzându-şi, nu schimbară nici un singur cuvânt. 

Când trăsura trecu poarta grădinii, Turquoise sări 
repede jos şi intră imediat în casă, ascunzându-se în fundul 
budoarului. Fernand o urmă. 

Tânăra femeie se lăsă să cadă pe divan şi începu să 
plângă. Timp de câteva minute Fernand, nemişcat şi 
sumbru, ascultă plânsul fără să spună un cuvânt, fără să 
rişte măcar s-o consoleze, dar apoi inima i se înmuie la 
auzul acestor plânsete. Sa aplecă asupra ei şi îi luă mâna: 

— Jenny! murmură el. 

Ea păru să tresară, îşi reveni, îl privi cu o expresie 
stranie şi strigă: 

— Pleacă, pleacă, nu vreau să te mai văd. 

— Să plec! spuse el terorizat. 

— Da! spuse ea, căci pentru prima oară în viaţă am 
înţeles că am fost o creatură nedemnă şi îngrozitoare: te 
iubesc... şi sunt nedemnă de dragostea ta... pleacă... Te 
rog! 

Ea se aşeză în genunchi înaintea lui, luând atitudinea 
unui condamnat care imploră graţia. 

— Ah! spuse ea, pleacă, dar nu mă blestema, nu mă 
dispreţui, iubitul meu Fernand... eşti singurul om pe care l- 
am iubit... Tu, care m-ai făcut să cred, câteva zile, că o 
femeie care a eşuat o dată, poate să renască din propria ei 
cenuşă... 

În timp ce vorbea astfel, Turquoise era superbă, privirea 
sa pe jumătate întunecată de lacrimi, nu pierduse nimic din 


puterea ei de fascinaţie, şi ea ştia că acest om pe care îl 
rugase să plece şi s-o uite va rămâne şi îi va cădea în 
genunchi. 

Fernand rămase tăcut mult timp, nemişcat, o privea şi 
simţea broboane de sudoare acoperindu-i fruntea. 

În fine, îi luă mâna micuță şi-i spuse: 

— Jenny, ai dreptate atunci când spui că dragostea 
reabilitează. 

Ea înălţă capul şi continuă să plângă. 

— Ai dreptate, reluă el, căci nu vreau să ştiu nimic din 
trecutul tău. Nu vreau să mă gândesc decât la prezent. 
Jenny... uită... aşa cum uit chiar eu... Jenny, nu ştiu decât un 
singur lucru, ştiu că te iubesc... 

O luă în braţe şi o strânse la pieptul său. 

Apoi, dintr-o dată, Jenny se degajă... Nu mai plângea, 
era rece, reţinută, plină de demnitate. 

— Prietene, spuse ea întinzând mâna lui Fernand, îţi 
mulţumesc pentru generozitatea ta. Eşti un suflet nobil şi o 
păcătoasă ca mine nu ta va uita niciodată. Te iubesc, 
Fernand, te iubesc cum îţi iubeşti tu soţia, tot atât de pură 
pe cât sunt eu de disprețuit; şi pentru că te iubesc, iau 
hotărârea de neclintit de a nu te mai revedea. Pleacă, 
pleacă, prietene! Întoarce-te la ai tăi, la familia ta, alături 
de soţia ta şi de copilul tău... Probabil că ai păcătuit de- 
acum împotriva acestor sentimente. Adio! uită-mă şi nu mă 
dispreţui. Dacă ai şti... 

— Nu vreau să ştiu nimic - spuse Fernand nu mai puţin 
hotărât, nu vreau să ştiu decât un singur lucru: că te 
iubesc... 

— Da! ştiu, spuse ea cu o voce crispată, care părea totuşi 
că urca din profunzimile sufletului ei. 

— Ştiu că mă iubeşti, continuă el, şi nu vreau să te 
părăsesc. 

Şi cum ea stătea cu capul plecat, o lacrimă fierbinte căzu 
pe mâna lui Fernand. 


— Mâine, urmă el, îi vei trimite acestui om tot ce ai de la 
el... tot... sper că înţelegi bine; trăsura, caii, bijuteriile, 
titlurile de rentă... până şi actul de achiziţie al acestei case, 
al cărei preţ sunt gata să-l plătesc imediat. Apoi, în opt zile, 
îl voi ucide, - conchise el cu o voce sumbră. 

Turquoise ridică imediat capul. Melancolia se răsfrânse 
pe faţa ei, privindu-l. 

— Iubitule, spuse ea, în ceea ce-mi propui nu observi 
totuşi un anumit lucru? 

— Care? întrebă el. 

— Acela că nu fac altceva decât să schimb omul, dar nu- 
mi schimb de loc condiţia. 

El tresări. 

— Deci, nu voi fi niciodată altceva, urmă ea, decât ceea 
ce se numeşte o întreţinută, o sclavă, un câine, un animal de 
lux, un lucru, până la urmă, nu-i aşa? 

— Dumnezeule, Dumnezeule, murmură Fernand trăsnit 
de aceste cuvinte. Dar eu te iubesc, eu te iubesc, ştiu bine 
ceea ce ai fost şi ştiu bine ceea ce valorezi. În ochii mei nu 
vei fi niciodată... 

— Nu voi fi în ochii tăi, dar voi fi în ochii lumii, spuse ea, 
şi voi fi în proprii mei ochi, ceea ce este de-ajuns. 

Apoi, cum Fernand rămase încremenit fără să spună 
vreun cuvânt, ea adăugă: 

— Nu am nimic şi nici nu pot să accept de la tine nimic, 
căci tu eşti căsătorit şi tu nu mă vei putea lua niciodată de 
soţie. Adio... adio... pentru totdeauna! 

Capitolul XXXIII. 

Turquoise vorbea cu vehemenţă şi fiecare din cuvintele 
ei, abil calculate, pătrundeau în inima lui Fernand Rocher 
ca un vârf de cuţit. Această femeie, care fusese atât de 
profund umilită, avea un oarecare drept de a vorbi astfel; 
cel puţin aşa gândea Fernand în naivitatea lui, şi de aceea 
rămase ca trăsnit. Când unui om i se întâmplă să iubească 
una din aceste femei, atât de violent cum iubea eroul nostru 


pe Turquoise, pentru el nu mai există nici rațiune şi nici 
logică. 

Fernand se aşeză în genunchi şi începu să plângă ca un 
copil. 

Atunci Turguoise îi murmură la ureche: 

— Deci nu vrei să mă părăseşti şi să renunţi la mine? 

— Nu, căci pentru mine asta ar însemna moartea. 

— Bine... 

Ea se opri asupra acestui cuvânt şi acest cuvânt i se păru 
lui Fernand ca acel colţ de cer albastru care apare 
naufragiaţilor în timpul unei furtuni. 

— Ei bine?... întrebă el. 

— Ei bine, reluă ea, dacă accepţi toate condiţiile mele, 
absolut toate... poate voi consimţi... 

— Ah! Vorbeşte, vorbeşte, sunt sigur că voi accepta 
orice! 

— Iubitule, reluă ea cu o voce gravă şi dulce în acelaşi 
timp, înainte de a mă arunca în această prăpastie unde ai 
văzut că mă zbăteam, am fost şi eu o femeie cinstită, făceam 
parte din lumea care astăzi mă alungă. La 16 ani, am fost 
silită să mă căsătoresc cu un bărbat bătrân, care m-a făcut 
să-mi pierd tinereţea; el a risipit una câte una toate iluziile 
mele şi mi-a mâncat zestrea aproape în întregime. Totuşi, în 
ziua în care am fugit de la el am putut să iau un capital 
modest - rămăşiţă tristă a naufragiului meu - aproximativ 
10.000 de franci. 

Turquoise articulă această cifră cu tonul orgolios al unui 
milionar care-şi calculează averea. 

— Aceşti 10.000 de franci, urmă ea, încă îi mai am. Ei îmi 
aduc o rentă de 500 franci. Aceasta sumă este a mea, 
dragul meu, numai a mea şi provine din muncă cinstită. Am 
lăsat-o de patru ani să acumuleze dobânzile, ceea ce 
înseamnă că posed, în afară de capital, încă două mii de 
franci. 

— Bine, şi? - întrebă Fernand. Nu înţeleg nimic. 


Apoi ea îi lua mâna, surâsul îi revenise şi căpătă 
fizionomia unei fetiţe care-şi povesteşte primele speranţe 
de dragoste. 

— Cum? Chiar nu înţelegi iubitule? Atunci ascultă-mă 
bine... Există multe femei la Paris, muncitoare, care trăiesc 
din munca lor şi pe care le stimez. Eu am fost crescută la 
Saint-Denis, am învăţat să brodez, să fac tapiţerie, aş putea 
să câştig trei franci pe zi, adică o mie de franci pe an... ceea 
ce, adăugaţi la veniturile mele, ar constitui un câştig de 
1.500 de franci pe an. 

— A! strigă Fernand, copila mea, vrei să trăieşti din 
1.500 de franci pe an? Nu! Niciodată. 

— Şi ce fericită aş fi... fericită de a mă bucura de 
dragostea lui Fernand al meu. Dar, adăugă ea cu un elan 
plin de entuziasm, nu înţelegi că aş putea să te iubesc cu 
adevărat, în mod liber? 

Fernand tăcu şi-şi cobori capul. 

— Iubitule, urmă Turquoise, mica ta Jenny are o voinţă 
de fier. Acum rămâne ca să hotărăşti tu. Dacă nu accepţi 
condiţiile mele, ne vom lua adio pentru totdeauna şi voi 
intra într-o mânăstire chiar în această seară. 

Fernand tremura. 

— Sau mă asculţi şi faci tot ce vrea Jenny! 

— Fie, murmură el trist. 

— Atunci, vei începe să mă asculţi chiar acum, nu-i aşa? 

— Ce trebuie să fac? întrebă el. 

— Trebuie să te întorci chiar astă seară la ai tăi, în 
strada d'Isly. 

Tânărul tresări şi se gândi la Hermine care, fără îndoială, 
îl plângea ca şi cum ar fi murit. 

— Şi după aceea vei reveni aici mâine dimineaţă. 

— Dar... voi să obiecteze Fernand. 

— Nu există nici un dar... aşa vreau eu! spuse ea, lovind 
în parchet cu picioruşul ei şi încruntându-şi sprâncenele. 

Şi cum el insistă, ea căpătă persuasiva elocinţă a femeii 
în toată puterea ei de seducţie, şi până la urmă el consimţi 


să plece. 

— Eh! în fine! murmură TLurquoise când îl văzu plecat. 
Hotărât, îl am la mână şi va fi mâine în stare să-şi taie un 
picior pentru mine. Ah! bărbaţi ăştia ce nătărăi sunt! 

Capitolul XXXIV. 

Este necesar să ne amintim că Hermine, - văzând-o 
revenind pe Sarah, iapa favorită a lui Fernand, năduşită, 
lipsită de călăreţul ei şi condusă de un necunoscut care o 
aducea tocmai de la Estampes - nu ţinuse cont de nici o 
rațiune şi alergase spre contele de Château-Mailly; ea nu 
mai credea decât în el. 

Contele aştepta această vizită şi, în momentul când 
tânăra femeie oprea trăsura înaintea porţii sale, o altă 
trăsură ieşea ducându-l pe sir Arthuir Collins. Sir Arthur îl 
anunţase pe conte despre apropiata sosire a doamnei 
Rocher, căci el ştia că iapa arabă tocmai se întorsese în 
strada d'Isly. 

Contele, ca vechi seducător, îşi cunoştea meseria, şi într- 
o secundă fu gata de atac, reuşind să dea trăsăturilor sale 
un aspect de tristeţe şi de supremă demnitate. Îşi aranjă o 
toaletă de interior, de o neglijenţă căutată şi aşteptă în 
fumoar, cea mai cochetă dintre camerele apartamentului 
său. 

Plin de încredere în cuvintele lui, sir Arthur Collins 
aştepta acum să audă soneria. Când se auzi, sunetul - în 
acelaşi timp timid şi precipitat - putea să trădeze, pentru o 
ureche exersată, agitația nervoasă a vizitatorului. 

Ea e! - gândi contele, a cărui inimă începu să bată cu o 
oarecare violenţă. 

Auzind soneria, contele de Château-Mailly simţi un 
tremur care-l făcu să înţeleagă că Hermine era aceea care 
sunase la uşă. Într-adevăr, valetul de cameră al contelui 
intră aproape imediat în fumoar. 

— Cine e? întrebă contele de Château-Mailly cu o voce 
puţin emoţionată. 


— O doamnă care aşteaptă în salon şi care doreşte să-l 
vadă pe domnul. 

— O cunoşti? 

— Nu ştiu. 

— Cum adică nu ştii? 

— Nu, spuse valetul, căci are un voal gros pe faţă. 

— Invit-o înăuntru, spuse contele. 

Femeia voalată pătrunse în încăpere. 

Contele îşi jucă foarte bine rolul în acel moment: păru să 
nu ghicească absolut de loc cine era această femeie, iar 
fizionomia lui manifesta cea mai mare mirare fără să-şi 
piardă totuşi tenta sa de profundă melancolie. 

Dar Hermine îşi ridică voalul imediat ce valetul părăsi 
camera, atunci domnul de Château-Mailly scoase un strigăt. 

— Dumneavoastră... aici... doamnă! Dumneavoastră, 
aici! murmură el, prefăcându-se stupefiat. 

Hermine era groaznic de palidă şi rămăsese nemişcată. 

— Ah! reluă contele, îndreptându-se către ea şi luându-i 
mâna. lertaţi-mă că vă primesc astfel şi în aceasta cameră, 
adăugă el cu un... sentiment de curtoazie, care-i păru 
foarte natural tinerei femei. Dar eram atât de departe de a 
mă gândi... de a bănui. 

— Domnule, spuse Hermine prăbuşindu-se pe un scaun, 
vin la dumneavoastră ca la un prieten... 

— 0... mulţumesc, murmură el cu vocea schimbată de o 
adevărată emoție. 

Apoi, dintr-o dată, păru să se câiască de această mişcare 
de bucurie: 

— Dumnezeule, strigă el, ce s-a mai întâmplat? 

— A plecat... spuse Hermine. 

Aceste două cuvinte, ţâşnind de pe buzele ei, sunară 
lugubru, ca şi cum ar fi fost strigătul suprem al acestei 
femei... 

Domnul de Château-Mailly redeveni stăpân pe sine, 
găsind de cuviinţă să scoată un strigăt de surpriză şi de 


indignare, cu toate că el ştia perfect tot ce se întâmplase; 
nu uită să adauge: 

— Dar este imposibil, doamnă... este imposibil... fiindcă 
ea este plecată! 

Hermine ridică privirea spre el. 

— l-am cerut să plece, urmă domnul da Château-Mailly, 
şi ea este acum în drum către Italia. 

Hermine scoase un strigăt de groază imposibil de 
reprodus. 

— Dar atunci, se bâlbâi doamna de Rocher, a plecat cu 
ea? Şi clătinându-se, sfârşită, gata să leşine, avu totuşi 
puterea de a povesti domnului de Château-Mailly cum 
Sarah, iapa arabă, se întoarse acasă de la Estampes, unde 
Fernand o încredinţase unui mesager. 

În timpul acestei povestiri, contele, conform rolului 
trasat de către sir Williams, întrerupse de mai multe ori pe 
Hermine cu exclamaţii de nedumerire şi durere... Apoi 
dintr-o dată, se ridică şi, parcă luminat de o neaşteptată 
inspiraţie, spuse: 

— Doamnă, v-am jurat că sunt prietenul dumneavoastră, 
că îl voi aduce pe Fernand acasă şi mă voi ţine de cuvânt... 
dacă este plecat, dacă a părăsit Parisul cu această 
îngrozitoare creatură, voi alerga după ei... îl voi forţa să se 
întoarcă. 

Contele vorbea cu căldură, cu entuziasm, ca un cavaler 
care a luat-o pe nefericita doamnă sub protecţia lui. 

Privirea Herminei era fixată pe buzele lui şi femeia 
credea tot ce îi spunea el. 

— Ascultaţi-mă doamnă, reluă; pentru că aţi venit până 
aici, pentru că aveţi încredere în mine, în onoarea mea, în 
cinstea mea, veţi merge până la capăt, nu este aşa? 

Vorbindu-i astfel, el tremura şi o privea cu o expresie de 
îngrijorare, cea mai elocventă dovadă a purității sufletului 
său. 

Ea încă nu înţelegea. 


— Veţi rămâne aici, nu-i aşa! reluă el, veţi rămâne aici 
timp de o oră sau două, până ce voi reveni, căci trebuie să 
ştiu adevărul imediat şi de aceea trebuie să alerg... 

Sărmana femeie avu o vagă speranţă. 

— Voi rămâne, spuse ea supusă. 

Contele sună. 

— Coborâţi-vă voalul, doamnă - soţia lui Cezar nu 
trebuie să fie bănuită. 

Hermine ascultă. Valetul de cameră al contelui 
întredeschise uşa. 

— Jean, spuse domnul de Château-Mailly, nu sunt acasă 
pentru nimeni. 

Valetul se înclină. 

— Să mi se înhame caii la docar, imediat. 

Valetul de cameră plecă, iar domnul de Château-Mailly 
trecu în cabinetul de toaletă alăturat fumoarului şi se 
îmbrăcă repede. 

Rămasă singură, Hermine îşi ascunse capul în mâini şi 
începu să plângă în hohote. 

Contele, separat de ea doar printr-o uşă deschisă, îi 
auzea plânsul şi, pe moment, fu realmente emoţionat. 

Un moment, domnul conte de Château-Mailly, gentilom 
loial, îşi puse întrebarea dacă nu era un lucru ruşinos şi 
nedemn de el să joace această înfiorătoare comedie... 
Pentru o clipă, dominat de acest instinct de dreptate care 
exista în el, se gândi să se arunce la picioarele doamnei 
Rocher şi să-i mărturisească infamia, cerându-i cu umilinţă 
iertare. Dar imediat contele se gândi că omul, care cade de 
pe piedestalul cavaleresc unde îl ridicase imaginaţia unei 
femei, este pierdut pentru totdeauna şi niciodată demn de 
dragostea acestei doamne. Apoi el îşi aduse aminte de 
pactul său cu sir Arthur Collins, acest englez flegmatic şi 
roşu, singurul om care putea să împiedice căsătoria 
bătrânului duce, unchiul său, cu doamna Malassis. Domnul 
de Château-Mailly merse deci până la capăt şi-şi juca rolul 
în consecinţă. leşi din dormitor îmbrăcat ca de dimineaţă. O 


oarecare dezordine care domnea în îmbrăcămintea lui 
dovedea că se grăbise să se îmbrace. Era deci comediant 
până la capăt. 

— Doamnă, spuse el, luând din nou mâna Herminei şi 
sărutând-o cu respect - nu alerg, zbor. Înainte de o oră voi 
fi înapoi. 

Şi contele plecă. 

Abia după ce ea auzi zgomotul făcut pe stradă de 
docarul lui şi poarta închizându-se, doamna Rocher încetă 
să plângă şi aruncă o privire în jurul ei, pentru a lua 
cunoştinţă de situaţia în care se afla. 

Se afla în casa unui bărbat, acest bărbat nu era nici tatăl 
ei, nici soţul ei, nici fratele ei, nu era nici măcar rudă, acest 
bărbat necunoscut până acum opt zile - era deci intim legat 
de destinul ei, iar ea se găsea singură la el acasă. Abia 
atunci Hermine tremură şi îi trecu prin cap să fugă. 

Fără îndoială, contele era un nobil, dar Hermine era 
femeie şi ea înţelese oarecum că acest om o iubea. La acest 
gând, aproape că uită pentru ce venise aici şi motivul 
pentru care el o lăsase singură. Se gândi în acel moment să 
plece, dar îi fu frică. Dacă ar fi plecat, l-ar mai vedea 
vreodată pe Fernand? Acest ultim gând domină pudoarea 
alarmată a femeii. Ea rămase pe loc. Femeia are 
întotdeauna un soi de curiozitate care o face ca să fie 
distrasă de la cele mai serioase ori de la cele mai penibile 
preocupări. Când se hotări să rămână, Hermine încercă să- 
şi înşele nerăbdarea, căutând o distracţie oarecare pentru 
gândurile şi ochii ei. Pentru început, examină camera în 
care se afla: un fumoar elegant şi cochet, acoperit cu o stofă 
orientală, cu culori vii, şi în care o mână de artist inteligent 
încercase să strângă câteva capodopere de toate genurile. 

Erau câteva tablouri ale unor mici maeştri, încadrate în 
rame de stejar şi aparţinând şcolii flamande. Erau câţiva 
Hobvema, un Ruysdal, un Teniers, apoi câteva bronzuri 
luate pe preţuri mari de la artişti; se găsea o oglindă de 
Veneţia, o argilă modelată de David, în faţă un bust de 


marmură albă. Acest bust, care atrase de la început atenţia 
doamnei Rocher, reprezenta o femeie, o actriţă de teatru 
destul de cunoscută, foarte îndrăgostită de conte, vreme de 
o lună sau două, timpul cel mai lung cât poate să dureze 
dragostea unei actriţe. 

Într-un colţ, în dreapta căminului, Hermine, care se 
ridicase şi făcuse înconjurul camerei, remarcă un portret: o 
blondă cam de 16 ani, drăguță şi surâzătoare. În 
apropierea portretului, se găsea un medalion, o delicioasă 
miniatură reprezentând de asemenea un cap de femeie: de 
data aceasta o brună, dovedind o origine spaniolă şi de o 
frumuseţe serioasă, aproape fatală. Aceste trei capete, 
bustul şi cele două portrete, o impresionară pe Hermine 
într-un mod foarte ciudat, dezvăluind una din cele mai 
curioase aspecte ale sufletului feminin. 

Hermine venise la conte, care îi era absolut indiferent, 
pentru a-i implora ajutorul, ca să-şi recapete soţul. Ba mai 
mult: ea îl iubea numai pe acesta atât de pătimaş încât orice 
alt gând de dragoste nu putea să-şi găsească loc în inima ei 
martirizată; şi totuşi aceste trei amintiri ale contelui o 
făcură să facă o mişcare de nerăbdare, ceva care nu era 
încă gelozie, dar semăna foarte mult. Ea găsi neplăcut 
faptul că a fost primită de conte în această cameră, plină 
încă de amintiri galante şi nu se gândi că domnul de 
Château-Mailly nu putea să se aştepte la vizita ei şi că 
arătase cea mai mare uimire la vederea ei. 

Trecu o oră, timp în care doamna de Rocher, trăgând cu 
urechea înspăimântată la cele mai mici zgomote, continuă 
să examineze obiectele care o înconjurau. Dar, la un 
moment dat, se auzi o trăsură oprindu-se în faţa casei şi 
Hermine, trezită brusc din gânduri, se aşeză pe un scaun, 
unde se afla şi în momentul în care domnul de Château- 
Mailly pătrunse ca o trombă, strigând: 

— A plecat şi el. 

Hermine îi aruncă o privire care voia să citească până în 
adâncul sufletului domnului conte şi nu avu puterea să 


scoată nici un cuvânt. 

— Doamnă, îi spuse el, soţul dumneavoastră este acum la 
Paris. 

Ea scoase un strigăt de bucurie. 

— El este la Paris şi vi-l voi înapoia... 

— Imediat, nu-i aşa? strigă ea cu nerăbdarea unui copil. 

— Nu, răspunse el, ci mâine... Nu mă întrebaţi astăzi 
nimic, nu pot să vă spun nimic. 

Ea îşi plecă fruntea şi lacrimile începură din nou să-i 
curgă. 

Atunci domnul de Château-Mailly căzu în genunchi în 
faţa ei: 

— Sărmană femeie, spuse el, vai cât îl iubiţi...! 

Şi vocea lui era surdă, întretăiată. Părea să exprime o 
suferinţă interioară fără egal, şi această voce pătrunse până 
în adâncul inimii tinerei femei, mistuindu-i-o cu amărăciune 
şi remuşcări. 

— EI însuşi, se gândea ea, mă iubeşte şi-l fac să sufere. 

— Aţi venit aici, doamnă, reluă contele, care părea să 
facă un efort ca să se stăpânească şi să-şi înfrâneze emoția. 
Însuşi faptul că aţi venit prima dată este, probabil, în ochii 
lumii o mare imprudenţă, şi totuşi va trebui să mai veniţi 
încă o dată, aici, mâine, la orele 4... Este absolut necesar! 

— Voi reveni, răspunse Hermine supusă. 

Şi când ea plecă, contele îşi spuse: 

— Iată o biată femeie care, înainte de o lună, mă va iubi 
de moarte... Hotărât lucru, acest blestemat sir Arthur 
Collins cunoaşte bine sufletul omenesc. 

Şi contele îşi aprinse filosofic o ţigară. 

Capitolul XXXV. 

Doamna de Rocher se întoarse acasă pradă unei dureri 
tacute care-i lăsa ochii roşii, dar uscați. Mama ei nu-i puse 
nici o întrebare. Doamna de Beaupreau înţelese că este în 
acea stare sufletească, pe care orice consolare ar irita-o, în 
loc să o îndulcească. 


Hermine îşi petrecu restul zilei singură, închisă în 
budoarul ei, pradă celor mai amare reflecţii asupra fericirii 
distruse. Mută, nemişcată, stătea mai mult în apropierea 
leagănului copilului. Văzu cum se scurge noaptea, 
amintindu-şi că el a revenit într-o noapte asemănătoare şi 
spera să-l revadă încă o dată. Dar noaptea se scurse, 
apărură zorile, apoi trecu şi dimineaţa Fernand nu apăru. 

Hermine nu îndrăznea să întrebe nimic pe servitori, ea 
nu îndrăznea să-şi deschidă sufletul în faţa mamei ei, căci 
domnul de Château-Mailly îi recomandase în mod expres să 
nu vorbească nimănui - şi ea avea încredere în domnul de 
Château-Mailly. 

Odată cu prânzul, tânăra femeie începu să numere orele 
care o despărţeau de clipa în care îl va revedea pe conte. Pe 
măsură ce această oră se apropia, inima ei începu să bată 
cu o emoție necunoscută şi ciudată, de care Fernand părea 
că este complet străin. 

În ultimul moment, cuprinsă de aceleaşi sentimente ca în 
ajun când voise să fugă de la conte, ea ezită să se îndrepte 
către casa lui. Şi totuşi trebuia s-o facă. Voia să aibă ştiri de 
la soţul ei. Acest ultim gând e făcu să nu mai ezite. Plecă de 
acasă pe furiş, pe jos, urcându-se în prima trăsură pe care o 
întâlni, şi porunci birjarului s-o conducă în strada Laffitte. 

Pendula suna exact orele 4, în momentul în care ea urca 
scările casei cu nr. 41. 

În ajun, Hermine venise la conte disperată, cu moartea 
în suflet, fără să se gândească la ea însăşi şi la reputaţia ei, 
revenea astăzi cu o slabă speranţă datorită promisiunilor 
contelui; şi totuşi, în acest moment, inima ei bătea mai tare 
şi o voce îi spunea că este pierdută, de la început. Ea sună 
cu o mână tremurătoare. 

Un bărbat veni să-i deschidă. Era chiar contele. Dintr-un 
exces de delicateţe, pe care tânăra femeie îl aprecia, 
contele îşi îndepărtase servitorii; el nu dorise să-i provoace 
Herminei durerea de a fi silită să roşească în faţa unor 
lachei. 


Îi luă mâna şi o invită să intre. 

— Veniţi, îi spuse el în şoaptă, sunt singur... Nimeni nu v- 
a văzut intrând, nimeni nu vă va vedea ieşind. 

De această dată, o conduse în salon şi o pofti să se aşeze 
în apropierea căminului, într-un fotoliu comod, aşezându-se 
el însuşi la o distanţă respectuoasă. 

Pentru o femeie care iubeşte, nu există pe lume decât un 
singur bărbat. Hermine îl iubea pe Fernand. Deci, abia dacă 
se uitase până acum la domnul de Château-Mailly. Ei bine, 
de astă dată nu putu să-şi oprească un sentiment de 
curiozitate: îl supuse unui examen rapid care ajunge, de 
obicei, unei femei pentru a judeca un bărbat în ceea ce 
priveşte fizicul şi uneori chiar în ceea ce priveşte sufletul 
lui. Ea îşi mărturisi că domnul de Château-Mailly este 
probabil demn de dragostea unei femei, atât prin noblețea 
caracterului său, cât şi prin frumuseţea fizică. 

— Doamnă, spuse contele, pot să vă dau cele mai mici 
detalii asupra situaţiei şi purtării soţului dumneavoastră. 

— Vorbiţi domnule, murmură ea, sunt pregătită pentru 
orice... Am suferit atâta, dar am încă forţă să mai sufăr. 

— Sunteţi o femeie nobilă, răspunse contele. Domnul va 
ţine cont de noblețea dumneavoastră sufletească... Aveţi 
încredere în viitor, doamnă, nu trebuie încă să disperaţi... 

— Ce spuneţi, domnule, întrebă ea cu emoție de 
nedescris... Credeţi că mă mai poate iubi? 

— S-ar putea... 

Contele pronunţă aceste cuvinte cu un accent de 
îndoială şi acest accent pătrunse direct în inima Herminei. 

— Ascultaţi, reluă domnul de Château-Mailly, şi gândiţi- 
vă bine. Am obţinut de la această înfiorătoare creatură că 
va părăsi Parisul; ea a consimţit, şi alaltăieri dimineaţa se 
urcase chiar în poştalion. Dar ce să vezi? Soarta recurge 
uneori la trădări groaznice şi surprinzătoare. În momentul 
în care traversa bulevardul, Turgquoise l-a întâlnit pe 
domnul Rocher, făcându-şi plimbarea de dimineaţă, călare. 
A trecut fără să-i facă vreun semn de adio, fără să pară că l- 


a observat şi şi-a continuat drumul, ordonând vizitiului să 
meargă mai repede. Dar domnul Rocher o văzuse. A 
urmărit-o şi a alergat după ea până la Estampes, unde a 
reuşit s-o ajungă din urmă. La Estampes s-a aruncat la 
picioarele ei ca un nebun, plângând şi frângându-şi mâinile. 

— Ah! făcu Hermine cu o mişcare de dezgust şi de 
oroare. 

— Sărmană femeie! murmură contele. 

Apoi îi luă mâna şi i-o sărută ca şi în ajun. 

— Au revenit la Paris, spuse contele, şi el locuieşte la ea. 
Dar ea mi-a jurat că nu-l va mai reţine mult timp. 

— Deci l-aţi văzut şi pe el? întrebă Hermine tremurând 

— Da. Chiar astăzi dimineaţă. 

— Şi... şi el v-a văzut? 

Contele clătină din cap. 

— Gândiţi-vă, ar fi fost foarte imprudent. Puteam dintr-o 
singură lovitură să-mi pierd influenţa aproape despotică pe 
care hazardul şi anumite evenimente pe care le cunosc mi- 
au dat-o asupra acestei femei. 

— Şi... ea... Îl va îndepărta? 

— Da... Chiar în această seară. 

Hermine avu o mişcare de bucurie şi un fulger de 
speranţă străbătu ochii ei. 

Dar nu fu decât un fulger, ea cobori capul, o lacrimă i se 
rostogoli pe obraji şi suspină: 

— Se va reîntoarce până la urmă la ea, fiindcă o iubeşte. 

Şi cum ea plângea în tăcere, el continuă: 

— Nu ştiu, spuse el, dar mi se pare că bărbatul care este 
fericit, care este protejat de cer pentru că este iubit de o 
femeie ca dumneavoastră, ar trebui să petreacă toată viaţa 
în genunchi şi să nu ceară domnului altceva decât să-i 
prelungească la nesfârşit această viaţă, pentru ca să poată 
să închine fiecare oră şi fiecare minut unei asemenea femei. 

Cu toată durerea ei şi starea de prostaţie în care se 
găsea, doamna de Rocher nu putu să nu se înfioare şi să nu 
roşească ascultând aceste cuvinte pronunţate cu o voce 


tulburată şi tremurătoare, retrăgându-şi imediat mâna din 
mâinile domnului conte. Domnul de Château-Mailly înţelese 
că nu trebuie să meargă mai departe în această zi, altfel 
riscând să piardă încrederea pe care Hermine o avea în el. 
E] se ridică şi continuă cu un ton ceva mai calm: 

— Am convingerea, doamnă, că mai devreme sau mai 
târziu, conştient de infamia acestei femei, ruşinat de 
purtarea sa, plin de remuşcări, soţul dumneavoastră va veni 
să îngenuncheze înaintea dumneavoastră şi vă va cere 
iertare. 

— A! strigă ea cu o mişcare de bucurie egoistă. Dacă aţi 
spune adevărul, domnule! 

Contele suspină; acest suspin frânse inima Herminei - ea 
înţelese că a făcut un rău contelui cu acest strigăt de 
bucurie. 

— Iertaţi-mă, spuse ea, întinzându-i mâna. Sunt 
nebună... 

— Sărmană femeie! repetă el cu un accent imposibil de 
descris. Acum, continuă, să ne gândim la dumneavoastră şi, 
în loc să ne tânguim, să încercăm să vă apărăm împotriva 
viitorului - este vorba de copilul dumneavoastră. 

Acest cuvânt o făcu pe doamna Rocher să tresară. 

— Ştiu că dumneavoastră aveţi o avere imensă, urmă 
contele, una din acele averi care rezistă la orice, chiar la 
pofta rapace a unei curtezane. Totuşi, doamnă, nu aveţi 
dreptul să vă lăsaţi sărăcită... nici măcar cu a zecea parte... 
Trebuie să vă gândiţi la fiul dumneavoastră. 

Hermine îl privi pe conte. Figura sa mărturisea în acel 
moment o sinceritate deplină. Seducătorul nu mai era în 
rolul lui şi, vorbind astfel, el se lăsă purtat de noblețea 
nativă a caracterului său. Niciodată un bărbat nu se 
prezentase unei femei într-o postură mai cavalerească, mai 
flatantă. Acest bărbat care o iubea, departe de a-i vorbi de 
propria sa dragoste, încerca dimpotrivă, să-i readucă soţul 
necredincios şi o ruga să se îngrijească de viitorul copilului 
ei. Domnul conte de Château-Mailly - fără să-şi dea seama - 


făcu să vibreze în doamna Rocher coarda cea mai sensibilă, 
îi vorbise de copilul ei. În felul acesta, sărmana Hermine nu 
putu să-şi reprime unul din acele elanuri generoase care 
aparţin în mod special femeilor. Ea întinse în mod spontan 
mâna domnului de Château-Mailly. 

— Aveţi un suflet nobil, domnule - îi spuse ea. 

— O cred, îi răspunse el, şi voi căuta să v-o dovedesc... 

El rămase gânditor un moment şi reluă: 

— Soţul dumneavoastră va veni chiar astăzi acasă. 
Probabil că-l veţi găsi când veţi reveni acasă... 

— Dumnezeule, strigă ea, dacă ar şti... 

— Nu va şti nimic. Aşteptaţi-vă să-l vedeţi explicându-şi 
absenţa printr-o mulţime de minciuni încurcate. Prefaceţi- 
vă că-l credeţi, fiţi amabilă cu el, nu-l bruscaţi... arătaţi-vă 
resemnată. Timpul este cel mai bun medic al sufletului... el 
vi-l va restitui... 

— Dar, spuse Hermine cu o voce schimbată, el o iubeşte 
pe această femeie! 

— Da, ştiu... totuşi... 

Contele se opri ca şi când ar fi vrut să-şi cântărească 
vorbele şi să măsoare importanţa lor. 

— Totuşi, continuă el, dragostea nu poate trăi decât 
atâta timp cât se bazează pe stimă. În ziua în care îşi va da 
seama de toată infamia acestei femei... 

— Dar, îl întrerupse doamna Rocher, cine îi va arăta, cine 
îi va deschide ochii asupra acestei infamii? 

— Eu. 

Acest singur cuvânt fu articulat atât de rece, atât de 
sigur, încât doamna Rocher nu se îndoi nici un moment de 
convingerea profundă a domnului de Château-Mailly în cele 
ce spunea. 

— Numai că adăugă el, pentru a ajunge la acest rezultat, 
ne trebuie: mie timp, iar dumneavoastră curaj şi 
resemnare. 

— Le voi avea, domnule, le voi avea pentru copilul meu. 


— Adio, spuse el, aveţi încredere în mine... vă sunt 
prieten... 

El pronunţă aceste ultime cuvinte cu efort, ca şi cum ar fi 
avut un nod în gât. Încă o dată Hermine tresări şi se simţi 
tulburată până în adâncul inimii. Ea începu să-şi dea seama 
că domnul de Château-Mailly o iubeşte. 

— Vă voi revedea în curând? întrebă el, aproape şoptit şi 
tremurând, în timp ce o conducea. 

— Da! bâigui ea, înroşindu-se. Da, dacă va fi nevoie... 

Ea îl văzu cum păleşte. 

— Ah! iertaţi-mă, spuse ea, sunt egoistă, nu mă gândesc 
decât la mine şi la el... 

— Nu am nimic să vă iert, doamnă. Dacă veţi avea nevoie 
de mine şi vă veţi da seama că nu puteţi acţiona singură sau 
veţi dori să ştiţi ce trebuie să faceţi, scrieţi-mi numai un 
cuvânt, preveniţi-mă... şi veţi vedea... Nu sunt eu aproape 
ca un frate pentru dumneavoastră? 

E] îi strânse mâna, îşi înăbuşi un suspin şi o conduse 
până în pragul casei. Doamna Rocher se întoarse acasă mai 
emoţionată şi mai tulburată decât fusese în ajun; totuşi el îi 
spusese că ea îşi va revedea soţul. Atunci, pentru ce această 
tulburare, această emoție care, fără îndoială, nu aveau nici 
o legătură cu Fernand? 

Într-adevăr, sir Williams era un fin observator al 
sufletului omenesc, un om care calculează viitorul cu o 
precizie matematică, luând ca punct de plecare slăbiciunea 
femeii şi disperarea ei. Hermine îşi iubea bărbatul, dar 
negândindu-se decât la el, nedorindu-l decât pe el, ea nu 
putu totuşi să nu stabilească o paralelă între el şi domnul de 
Château-Mailly; între acest bărbat, căruia ea îi adusese o 
avere princiară şi pe care nu încetase să-l iubească zi de zi, 
în timpul acestor patru ani, de inocenţa căruia fusese sigură 
până de curând, chiar când toţi îl acuzau, capabil totuşi s-o 
abandoneze în mod laş pentru o curtezană neruşinată, 
căreia îi sacrifica de la început fericirea familiei sale, calmul 
căminului şi probabil viitorul fiului lor, şi celălalt, care o 


iubea cu atâta abnegaţie, încât îşi stăpânea propriile 
sentimente şi nu se gândea decât la ea, devenind sfătuitorul 
şi protectorul ei, fără să pretindă ceva, suferind în tăcere 
pentru a o putea vedea fericită. Când o femeie îi recunoaşte 
unui bărbat o reală superioritate morală, acest bărbat este 
aproape iubit de această femeie. 

Hermine lăsă trăsura chiar la intrarea străzii d'Isly şi 
ajunse acasă pe jos. Valetul de cameră al lui Fernand, care 
se găsea în curte, îi spuse: 

— Domnul s-a întors. 

Hermine simţi inima bătându-i puternic. 

Şi nu era de bucurie... era de spaimă. 

I se părea ei, femeie castă şi curată, ei, care nu riscase 
să se compromită decât din dragoste pentru el, ei bine, i se 
părea că acest om vinovat, nedemn de dragostea ei, ar 
putea să-i ceară socoteală şi să se ridice în faţa ei cu o 
privire severă de judecător. 

Dar nu se întâmplă nimic. 

Fernand era în salon, jucându-se cu fiul lui, atunci când 
intră Hermine. Copilul se rostogolea pe covor, râzând, iar 
Fernand se uita la el cu acea bucurie senină care trădează 
de obicei orgoliul paternităţii. 

Hermine, clătinându-se la fiecare pas, intră în vârful 
picioarelor, palidă, impresionată, fără glas. 

Uşa era întredeschisă, covorul era gros. Fernand, fiind 
întors cu spatele, nu auzi sosirea tinerei sale soţii. Hermine 
se opri în prag. 

Acest tată jucându-se cu tânărul lui fiu, acest părinte 
minunat revenise în căminul familial. 

Nu era aceasta pocâinţa personificată? Nu era aceasta 
speranţa viitorului? Nu însemnau toate acestea 
reîntoarcerea fericirii? 

Ea crezu, pentru un moment, acest lucru şi, rămânând 
nemişcată, aştepta ca Fernand să se întoarcă. Fernand se 
întoarse, în sfârşit... 

— A, zise el cu surpriză, ai venit? 


Era surâzător şi calm. Hermine crezu că visează. 

— Bine că te văd, iubito, reluă el, şi făcu un pas către ea. 

Hermine scoase un strigăt de bucurie, uită timp deo 
secundă, toate torturile şi se aruncă în braţele lui. 

— Dumnezeule, spuse Fernand calm. Ce ai, iubito? 

— Ah! te revăd în fine, murmură ea, beată de fericire. 

Dar Fernand Rocher rămase la fel de calm. 

— Pe naiba! spuse el surâzând. Ai crezut, cumva, iubito, 
că voi dispare de pe suprafaţa acestui glob? 

Acest răspuns fu o lovitură pentru doamna Rocher. Ea nu 
găsi nici un cuvânt potrivit pentru a răspunde şi-şi privi 
uimită soţul. 

Fernand continuă: 

— E adevărat că am lipsit fără să te fi anunţat şi 
recunosc că sunt vinovat... 

Şi apoi, cu un surâs degajat pe buze: 

— Dar, reluă el, aceasta nu se va mai întâmpla, îţi promit. 

Doamna Rocher se înşelă asupra sensului acestor 
cuvinte. 

Ea crezu că soţul ei se căia de cele ce se întâmplaseră şi 
voia să se sustragă unor mărturisiri penibile, mărginindu-se 
să implore iertarea. 

— Adevărat? spuse ea bucurându-se ca un copil. 

— Fără îndoială, răspunse el. Probabil că ai fost cam 
îngrijorată. 

El pronunţă aceste cuvinte cu atâta răceală, încât soţia 
lui simţi o reacţie violentă, asemănătoare cu aceea care 
îngheaţă dintr-odată surâsul pe buzele unui om şi opreşte 
elanul sufletului ca un resort care se rupe dintr-o dată. 

— Într-adevăr, continuă el, iată două escapade în timp de 
zece zile. M-am bătut ca un puştan care nu se gândeşte 
decât la el şi nu la ceea ce poate să lase în urma lui. lar 
alaltăieri am plecat ca un om care va reveni la masă şi am 
făcut dintr-o dată treizeci de leghe. 

Vorbea pe un ton atât de degajat, încât soţia lui îl asculta 
cu un fel de uimire dureroasă. 


— Da?! spuse ea, ai făcut treizeci de leghe? 

— Da... o imprudenţă, adăugă râzând, urmările unui 
pariu... 

Doamna Rocher îl privi şi tresări, era evident că Fernand 
minte. 

Dacă ar fi minţit însă bâlbâindu-se, dacă ar fi încercat să 
mascheze realitatea printr-o manevră naivă, prin acea 
stângăcie a omului care nu este obişnuit s-o facă, constrâns 
de necesitatea cea mai dureroasă... dar el minţea cu 
răceală, cu neruşinare, ca un lacheu sau o subretă dintr-o 
comedie, care îşi cunoaşte bine lecţia... 

Minţea cu atâta siguranţă, de parcă însăşi Turguoise i-ar 
fi suflat la ureche fiecare dintre cuvintele lui. 

— Da, scumpa mea, un pariu, un pariu idiot şi care era 
cât pe-aci să coste viaţa acestei sărmana Sarah. 

— Ah! făcu Hermine distrată. 

— Închipuie-ţi, dragă, că m-am întâlnit cu vicontele de 
A... îl ştii, nu? o cunoştinţă de la Marche şi de la familia 
Chatilly... Vicontele călărea un cal englezesc care alergase 
la Epson şi Newmarket... Eu căâlăream pe Sarah. Ne-am 
întâlnit în dreptul străzii Regale. Vicontele a pretins că 
Sarah fuge mai încet, decât calul său şi atunci eu am 
susţinut contrariul. De aici a ieşit un pariu de 25 de 
ludovici. Am luat Estampes ca punct final şi am început să 
alergăm. Am ajuns primul la Estampes deşi era s-o fac pe 
Sarah să plesnească. Şi această cursă m-a obosit atât de 
tare, încât am fost obligat să dorm 30 de ore. Eram, pur şi 
simplu frânt de oboseală. lată secretul escapadei mele. Cum 
ţi se pare? 

— Dar... spuse Hermine cu un calm neaşteptat, care 
părea să provină din adâncul durerii ei. 

— Într-adevăr, scumpa mea, mă căiesc totuşi, căci puteai 
să-ţi faci griji din pricina mea. 

— Nu! spuse sec doamna Rocher. Am avut ştiri din 
partea omului care o adusese pe Sarah... 

— Ah! spuse Fernand, puţin tulburat. L-ai văzut, deci. 


— Desigur. 

— Şi ţi-a zis... 

— Că i-ai încredinţat calul la Estampes. 

— Şi altceva nimic? 

— Nimic în plus. 

Hermine făcu un eroic efort pentru a minţi, dar sângele 
rece al soţului ei îi dădu putere. Fernand respiră adânc. 

— N-are importanţă, reluă el, totul a fost o prostie din 
partea mea, trebuia să te previn. Sau, mai bine, hai să 
facem ceva, draga mea, ceva mai simplu... Să ne înţelegem 
între noi că tu ai să-mi ierţi această nebunească pasiune 
pentru cai şi n-ai să te mai alarmezi când am să mă întorc 
acasă târziu... sau chiar... 

El ezită un moment. 

— Ei bine? întrebă Hermine. 

— Sau chiar dacă n-am să mă întorc de loc într-o noapte, 
spuse el pe un ton degajat. 

— Cum vrei, dragul meu... răspunse doamna Rocher. 
Cum vrei tu... 

Hermine îşi iubea încă bărbatul, dar nu-l mai stima. 
Fernand o minţise şi se pregătea s-o mintă din nou în viitor. 
Ori, în ziua în care bărbatul îşi minte soţia pe care o 
iubeşte, dragostea acestei femei, oricât ar fi de devotată, 
oricât de puternică ar fi această dragoste, începe să se 
stingă. 

Fernand nu-şi mai privi soţia şi începu din nou să se 
gândească la Turgquoise. 

Capitolul XXXVI. 

Când Fernand, ascultând-o în fine pe Turquoise, se 
hotări să părăsească mica locuinţă de pe strada Moncey, 
blonda păcătoasă îşi sună femeia de serviciu: 

— Repede, strigă ea, o trăsură şi îmbracă-mă... Leon 
trebuie să fie înnebunit; sunt trei zile de când nu m-a mai 
văzut. 

Ceea ce Turquoise numea în acest moment: să fie 
îmbrăcată, însemna să-şi pună rochia de lână, pantofii aceia 


vechi şi boneţica falsei Eugenie Garin, pretinsa fiică a 
sărmanului orb. Această toaletă fu realizată cât ai clipi din 
ochi în timp ce trăsura aştepta. Turquoise urcă în ea şi 
merse până în Piaţa Bastiliei. Aici cobori, plăti vizitiului şi îi 
dădu drumul. Apoi, cu un mic paner în mână, se îndreptă 
spre strada Charonne, în acel pas grăbit al muncitoarelor 
cinstite, care evită orice compliment banal şi orice întâlnire. 
Nu se opri decât la uşa casei unde locuia bătrânul Garin şi 
intră în loja portăresei. 

Văduva Fipart era la postul ei în chip de portăreasă bine 
educată, care-şi cunoaşte obligaţiile. La vederea Turquoisei, 
se ridică grăbită din vechiul său fotoliu de acaju cu catifea 
de Utrecht şi alergă s-o întâmpine, zugrăvindu-şi pe faţă 
odiosu-i surâs: 

— Ai făcut foarte bine că ai venit, domnişoară! 

— De ce? 

— Pentru că soţul micuţei Cerise, arată ca un nebun. 

— Ha! Ha! Ha! izbucni Turgquoise, râzând în hohote, şi 
adăugă: 

— Dă-mi cheia, mătuşă Fipart şi vino să-mi aprinzi focul. 
E un frig afară, să nu scoţi un câine. 

Văduva se grăbi s-o asculte, luă o cheie atârnată în lojă, 
iar sub braţ o legătură de vreascuri, şi urcă înaintea 
Turquoisei cu o vioiciune de femeie tânără. Se opri la al 
treilea etaj, deschise o uşă şi introduse tânăra într-un mic 
apartament, care putea să pară mizerabil pe lângă casa din 
strada Moncey, dar care era un palat somptuos, comparat 
cu oribila cocioabă în care l-am găsit pe bătrânul Garin şi 
pe aşa-zisa lui fiică, Eugenie, când au primit prima vizită a 
lui Leon Rolland. Acesta era noul domiciliu al Eugeniei, dar 
pentru a explica această schimbare de locuinţă, cât şi 
cuvintele văduvei Fipart: „De trei zile, soţul micuţei Cerise, 
arată ca un nebun...!” suntem obligaţi să facem câţiva paşi 
înapoi. 

Turquoise, cum am putut vedea, avea o viaţă dublă, un 
scop dublu. 


Sub numele de Jenny, ea locuia în micul apartament de 
pe strada Moncey. Iot sub acest nume, avea misiunea de a 
se face iubită de Fernand şi de a-l ruina. 

În acelaşi timp, Turquoise prefăcută în muncitoare, în 
fiica bătrânului Garin, locuia în strada Charonne, căci ea 
avea ca scop să-i sucească capul lui Leon Rolland, cinstitul 
soţ al frumoasei şi castei Cerise. 

Suntem deci obligaţi, pentru a explica dubla existenţă şi 
dubla acţiune a acestui instrument al răzbunării lui sir 
Williams, să dăm câteva amănunte. 

Dacă ne amintim, bine, cu aproximativ trei zile după ce 
Fernand fusese transportat la Turguoise, ea apăru pentru 
prima oară la Leon Rolland. Venea de cinci zile, în timp ce 
rănitul era încă la ea, îi fu foarte uşor tinerei femei să 
meargă în fiecare zi în strada Charonne, pentru a fi găsită 
aici de Leon Rolland, care venea cu regularitate să-l vadă 
pe orb. Plecarea lui Fernand din apartamentul de pe strada 
Moncey permise Turguoisei să-i consacre zile întregi lui 
Leon. 

Ştim ce s-a întâmplat atunci când tânărul ebenist 
mersese în strada Charonne, înarmat cu un bilet de 1.000 
de franci, cu intenţia de a-l face pe orb să se întoarcă în 
orăşelul lui. Leon veni, sigur de hotărârea lui, dar o găsi pe 
Eugenie singură. Eugenie, care-i anunţă hotărârea ei de a 
pleca, îl făcu pe sărmanul îndrăgostit să-şi piardă capul. În 
loc să consimtă la plecarea tinerei fete, el căzu în genunchi, 
mărturisindu-i dragostea. 

Din acest moment, vom povesti pe scurt ce s-a întâmplat 
între Turquoise şi Leon Rolland. 

Maistrul ebenist petrecu câteva ore la tânăra fată, 
copleşind-o cu dovezi de tandreţe. Eugenie nu încetă să 
plângă şi îi mărturisi lui Leon că şi ea îl iubeşte. 

Leon se reîntoarse în acea seară acasă aproape nebun 
de bucurie, având curajul să ascundă totul şi să înceapă a 
juca un nou rol. 


Dar nu poţi să iubeşti două femei în acelaşi timp. Leon o 
iubea pe Eugenie Garin, deci nu o mai iubea pe Cerise. A 
doua zi, către orele opt de dimineaţă, Rolland alergă din 
nou în strada Charonne. 

El îşi petrecuse noaptea gândindu-se cu exact atâta calm 
cât îi permitea noua situaţie, şi în timpul acestei nopţi 
elaboră un plan. 

Deci, când reveni în strada Charonne, nu urcă de la 
început în mansarda bătrânului Garin, ci intră în loja 
văduvei Fipart, care-l salută până la pământ. 

— Aveţi ceva de închiriat aici? întrebă el imediat. 

— Sigur că da, scumpul meu domn, răspunse ea, făcând 
o reverență. 

— Ce aveţi? 

— Un minunat apartament la etajul III. 

— Cât de mare? 

— Două camere şi bucătărie. 

— La ce preţ? 

— Trei sute de franci. 

— Să-l vedem, spuse Leon. 

Văduva Fipart se grăbi să-i arate apartamentul. 

Îi dădu o sută de franci acont şi semnă imediat 
angajamentul de închiriere pe numele domnişoarei Eugenie 
Garin. Când formalităţile luară sfârşit, Leon urcă la tânăra 
fată. Eugenie Garin, scăpată din ajun de prezenţa lui 
Fernand, era de-acum la lucru lângă mica ei sobă de fontă. 
Când îl văzu intrând, se roşi până în vârful urechilor, îşi 
ascunse capul în mâini pentru a nu i se citi pe faţă ruşinea 
care-o cuprinsese, Leon îi luă în tăcere mâna, apoi îi zise 
tremurând: 

— Mă vei ierta, oare? 

Ea nu răspunse, dar un suspin îi ieşi din piept. 

— Vino cu mine, îi spuse el, vino! 

Ea îl privi cu o uimire bine simulată. 

— Unde vreţi să mă duceţi? îl întrebă. 

— Vino. 


Şi îi luă mâna, sugerându-i să iasă din mansarda 
îngrozitoare. 

— Vreau să-ţi arăt un apartament, care se găseşte în 
această casă. 

Ea păru să nu înţeleagă nimic şi-l urmă. O conduse la 
etajul al treilea şi o făcu să pătrundă în apartament. 

— Ce părere ai despre acest mic apartament? o întrebă 
el. 

— Cred că este ocupat de o persoană mult mai bogată 
decât mine, spuse ea surâzând cu un surâs trist. 

— Te înşeli... 

Ea îl privi cu un aer atât de naiv, încât şi cel mai bănuitor 
om s-ar fi înşelat. 

— Acest apartament este al meu, spuse Leon. 

— Al tău? 

— Nu, mă înşel, nu este al meu... este... Nu ghiceşti? 

— Cum să ghicesc? 

— Este al tău, Eugenie. 

— Al meu? strigă ea. 

El căzu în genunchi. 

— lartă-mă, spuse el, poate că te-am ofensat, dar ce 
vrei? Această mansardă este oribilă. 

Ea îşi ascunse capul în mâini şi izbucni în lacrimi. 

— Ah! ce umilinţă! 

Sărmanul om era în genunchi, o rugă, o imploră, îi vorbi 
în numele dragostei lui. 

Eugenie se lăsă învinsă şi convinsă. Ea consimţi să 
locuiască în acest apartament, să stăpânească aceste 
drăguţe mobile pe care Leon pretindea că le-a luat, pe 
toate, din atelierul lui. 

— Dumnezeule, murmură ea. Trebuie deci să vă iubesc! 

Din această seară începu viaţa disperată a sărmanei 
Cerise. Leon o iubea pe Turqguoise. Leon n-o mai vedea 
decât pe ea. Nu se mai gândea decât la ea... abia dacă-l mai 
vedeai prin atelier, când şi când; pleca devreme, se întorcea 
puţin înainte de căderea nopţii. Dacă tânăra soţie îl întreba 


ceva, îi răspundea cu nerăbdare, aproape brutal. În timpul 
acestor patru zile, Leon nu a trăit decât pentru Eugenie. A 
fost un vis din care, deşteptarea avea să fie teribilă. În a 
cincea zi de dimineaţă, când Leon ajunse către orele opt în 
strada Charonne şi se pregătea să urce scara cu pasul lui 
grăbit, caracteristic îndrăgostiţilor, văduva Fipart îşi arătă 
capul hidos prin ghişeul lojei. 

— Domnul Rolland! spuse ea. 

Leon se întoarse şi o privi. 

Ea avea pe buze un surâs batjocoritor care-l făcu pe 
Leon să tresară. 

— Ce doriţi? spuse el. 

— Să vă dau cheia. 

— Care cheie? 

— Aceea a domnişoarei Eugenie. 

— A plecat, deci? 

— Da. 

— La orele opt dimineaţa? 

— Mult mai devreme, domnule!... Mi-a dat cheia în zori. 

— Şi unde s-a dus? 

— Nu ştiu. 

Leon urcă cuprins de o presimţire funestă. 

Micul apartament era curat, aranjat ca de obicei şi totul 
arăta prezenţa recentă a Eugeniei. 

Pe masa sufrageriei, Leon găsi o scrisoare. O luă, o 
deschise, citi şi rămase ca trăsnit. 

Scrisoarea, care îi căzu din mână, conţinea câteva 
rânduri: „lubitul meu, Din motive pe care nu pot să ţi le 
destăinui, sunt obligată să mă despart de tine pentru o zi 
sau două, dar ne vom revedea curând. 

Te iubesc, Eugenie”. 

Această scrisoare produse asupra lui Leon efectul unei 
lovituri de măciucă. La început crezu că visează. Apoi fu 
obligat să se convingă că este foarte treaz, după aceea fu 
asaltat de gânduri de gelozie, gânduri teribile, care făcură 
să i se acopere fruntea de sudoare, să simtă bătaia sângelui 


în tâmple. Eugenie nu-l părăsise cumva pentru a urma un 
rival fericit? 

Domnul Rolland căzu pe un scaun, îşi puse coatele pe 
masă, îşi luă capul în mâini şi începu să plângă ca un copil. 

O oră mai târziu, văduva Fipart urcă. Leon o copleşi cu 
întrebări cu privire la plecarea Eugeniei. Portăreasa nu ştia 
însă nimic, decât că Eugenie, în ajun, ieşise pe întuneric, că 
n-a revenit decât în timpul nopţii şi că a plecat în zori, 
ducând un mic pachet. Rolland plecă disperat. Reveni în 
aceeaşi zi, seara, a doua zi... Eugenie nu se întorsese. 

S-au scurs astfel două zile, zile îngrozitoare, cu spaime 
mortale şi gânduri de sinucidere. 

Dar în scrisoarea ei, tânăra fată promisese că revine şi 
deci el mai spera. Ea spusese că absenţa va dura o zi sau 
două. În seara celei de a treia zile, către orele patru, Leon 
reveni. 

— N-am văzut-o, spuse văduva Fipart. Trebuie să cred, 
bunule domn Rolland, că există un motiv serios care o 
împiedică să revină... căci ea vă iubeşte, acest lucru se vede 
foarte bine. 

El nu voi să audă mai mult şi plecă cu ochii plini de 
lacrimi. 

Dar la numai câteva minute după ce plecă, Eugenie 
ajunse acolo în acel umil costum care o ascundea pe 
Turquoise şi care-i dădea aparenţa unei sărmane 
muncitoare. Turquoise urcă deci la ea, la etajul al treilea, 
precedată de văduva Fipart care-i aprinse focul în cămin şi 
puse o lumânare pe masă. Apoi, ea, se aşeză foarte liniştită 
şi o privi pe văduva Fipart. 

— Ei bine, spuse ea cu acea familiaritate pe care o au 
femeile galante pentru cele care au fost, cândva, dar nu mai 
sunt. Ce s-a întâmplat? Povesteşte-mi, draga mea. 

— S-a întâmplat, răspunse demna văduvă a nenorocitului 
Nicolo, că soţul frumoasei Cerise vine aici de zece ori pe zi, 
plânge ca un copil şi crede că ai plecat după vreun iubit. 

Turquoise începu să râdă. 


— Asta-i tot? 

— Păi ce mai vrei? 

— Când a venit pentru ultima oară? 

— Chiar acum cinci minute. Tocmai a plecat 

— Bine, deci va reveni imediat, îmi închipui, dar am 
totuşi timpul să-i scriu o scrisoare. 

Apoi, pentru a se asigura, spuse: 

— În tot cazul, Fipart, aşează-te la fereastră. Ai ochi 
buni? 

— Văd noaptea ca pisicile. 

— Foarte bine, rămâi aici şi, dacă-l vezi venind, să mă 
previi. Voi avea timpul să mă salvez. 

Turquoise luă o pană, hârtie, se aşeză comod, păru să 
reflecteze câteva minute şi scrise următoarele rânduri, pe 
care avu grijă să le puncteze pe ici-pe colo cu numeroase 
greşeli de ortografie, ceea ce dă întotdeauna o trăsătură 
caracteristică scrisorii unei femei muncitoare: „lubitul meu, 
lartă-mă, te-am minţit |. 

Te-am minţit, sărmanul meu Leon, spunându-ţi că voi 
reveni imediat şi că ne vom revedea. 

Am părăsit strada Charonne cu intenţia de a nu ne mai 
vedea niciodată, cu intenţia de a nu mai reveni niciodată şi 
revin astăzi numai pentru a-ţi lăsa aceste rânduri, de etern 
adio.” 

— Hm, se întrerupse Turgquoise, iată o frază foarte bună, 
care valorează aur, onorabilul meu protector va fi încântat. 

Şi ea continuă: „Nu, iubitul meu, nu ne vom mai revedea 
niciodată, nu trebuie să ne mai vedem, păstrează amintirea 
trecutului, cum se păstrează amintirea unui vis frumos. 

Iubitul meu, mă doare sufletul scriind aceste rânduri, 
căci te iubesc, mai mult decât mă iubeşti tu probabil... Şi 
pentru că te iubesc, vreau să fiu puternică şi să nu mă 
gândesc decât la tine. 

Dacă ai fi fost liber, dragostea ta ar fi fost pentru mine 
paradisul pe pământ... dar tu eşti căsătorit... tu eşti tată... 
şi m-am gândit că oricât de sinceră ar fi fost dragostea mea, 


oricât de naiv ar fi fost elanul inimii care m-a condus către 
tine, eu nu sunt decât o nedemnă creatură, care aruncă 
dezbinarea într-un cămin... 

Din cauza aceasta, iubitul meu, îţi spun adio... Gândeşte- 
te că ai obligaţii mari de îndeplinit şi că în câteva zile mă vei 
uita. Să dea Domnul să am şi eu aceeaşi fericire! 

Încă o dată adio, lasă-mă şi uită-mă...! 

Eugenie”. 

Turquoise lăsă această scrisoare deschisă pe masă. Apoi 
îi spuse lui Fipart câteva cuvinte pe şoptite, cobori cu ea 
împreună şi plecă pe jos aşa cum venise, până la bulevard, 
de unde luă o trăsură. 

— Dacă nu se sinucide până mâine, gândi ea, în trei luni 
îşi va pune verigheta amanet la Muntele de Pietate ca să-mi 
aducă un buchet de flori. Ah, bărbaţii! Ce tagmă demnă de 
disprețuit... şi ce proşti sunt, murmură ea. 

O oră mai târziu, o oră după plecarea Turquoisei, Leon 
reveni. 

— Ei? întrebă el pe văduva Fipart care, cu ochelarii pe 
nas, citea un foileton. 

— A venit. 

Scoase un strigăt de bucurie şi voi să alerge sus pe scări. 
Dar bătrâna îl reţinu de coada redingotei. 

— Aşteptaţi să vă povestesc... 

— Ce? făcu Leon nerăbdător. 

— Lucruri care vă interesează probabil. 

— Să vedem... spune repede. 

— Avem tot timpul, spuse văduva Fipart, ea nu mai e sus. 

— Cum? 

— A plecat. 

— Iarăşi! 

— Ascultaţi... 

Leon Rolland deveni palid, tremurând din tot corpul. 

— Se pare, spuse cu gravitate Fipart, că domnişoara 
Eugenie a făcut lucruri frumoase de când a plecat... 


— Ce spui? Ce vrei să spui? exclamă Leon cu o voce 
emoţionată. 

— Se pare că a făcut avere. 

— Ea... a făcut... avere!... murmură el stupefiat 

— Aşa se pare. 

— Păi explică-mi, strigă Rolland. 

— Ei bine, era îmbrăcată ca o ducesă. 

Leon avu ameţeală. 

— Avea pene la pălărie, urmă văduva, căreia Turquoise îi 
făcuse un instructaj serios. 

— Eşti nebună! murmură Leon. 

— Şi a venit cu un echipaj... 

— Cred că visezi. 

— Un cupeu cu doi cai, urmă Fipart, cu un vizitiu numai 
aur, de sus până jos, şi în timp ce trecea, doi tineri care 
tocmai coborâseră de pe cai ziceau: „lată pe cea mai 
drăguță întreţinută din Paris”. 

Leon nu vru să mai audă nimic. Urcă grăbit la etajul al 
treilea, cu toate că văduva continua să-i vorbească: 

— Domnule Leon, am uitat să vă spun că nu era 
singură... era cu un domn foarte drăguţ în trăsură... 

Leon nu mai auzea. 

Uşa micului apartament era deschisă, focul ardea în 
cămin, lumânarea era încă aprinsă pe masă. Inima lui 
începu să bată. Speră un moment că portăreasa îl minţise... 
crezu că ea era aici. 

— Eugenie, Eugenie! strigă el făcând înconjurul 
apartamentului. 

Apartamentul era gol. 

El găsi scrisoarea deschisă pe masă, o luă cu o mână 
convulsivă şi o citi... 

Văduva Fipart care urca scara auzi, dintr-odată, un 
strigăt, apoi un zgomot surd... Acela al căderii unui corp pe 
parchet. 

Terminând de citit scrisoarea de adio a Eugeniei, 
nenorocitul de Leon Rolland leşinase. 


Să revenim acum în strada Moncey, unde Turquoise se 
grăbise să se reîntoarcă. 

Capitolul XXXVII. 

În momentul în care Eug6nie Garin sau, dacă preferaţi, 
Turquoise, părăsea - îmbrăcată ca muncitoare - mica 
locuinţă pentru a merge în strada Charonne, un cupeu care 
urca pe strada Clichy se opri exact în faţa grădinii ei. 

O femeie cobori. Această femeie, îmbrăcată în negru şi 
cu faţa acoperită de un văl des, al cărei mers vioi trăda 
tinereţea, sună fără ezitare ca şi cum s-ar fi reîntors la ea 
acasă. 

Poarta se deschise şi ea traversă repede grădina, 
îndreptându-se direct către intrarea principală a casei. 

— Iată o doamnă, spuse valetul Turgquoisei, intrând aici 
ca la ea acasă, pe cuvânt de onoare! cu toate că n-am văzut- 
o niciodată. 

— Aş dori să vorbesc cu doamna Jenny - spuse 
vizitatoarea. 

— Locuieşte aici, doamnă, spuse valetul pe un ton 
impertineni. 

Vizitatoarea era îmbrăcată în negru, foarte simplu, ca o 
femeie cinstită: era suficient pentru a provoca obrăznicia 
unui valet. 

— Locuieşte aici, repetă el, dar momentan nu este acasă. 

Ea îşi ridică vălul şi spuse cu un accent de autoritate 
care nu permite replică: 

— Atunci condu-mă în salon, voi aştepta. 

Ea îl îndepărtă cu un gest imperial, intră în vestibul şi se 
îndreptă foarte liniştită în dreapta, spre salonul de iarnă a 
cărui uşă o deschise chiar ea, fără nici un pic de ezitare. 

Lacheul rămase înmărmurit. 

Baccarat, căci ea era, se aşeză într-un colţ, lângă foc, 
într-un vechi fotoliu care exista şi pe vremea ei, căci sir 
Williams, când cumpărase casa, o luase complet mobilată, 
iar Turquoise nu-şi adusese decât boneta de noapte şi 
speranţele ei. 


După ce s-a aşezat, Baccarat i-a întins o carte de vizită 
valetului. 

— Când stăpâna se va reîntoarce, spuneţi-i c-o aştept. 

O lampă lăsată pe căminul salonului lumina faţa 
păcătoasei pocăite, a cărei frumuseţe suverană sfârşi prin a 
înfrânge obrăznicia valetului şi a-l intimida. 

— Stăpâna e plecată? întrebă Baccarat. 

Ea îl privea cu acea fixitate care interzice orice minciună 
subalternilor. 

— Da, doamnă, răspunse valetul. 

— Când se va reîntoarce? 

— Pentru a lua masa de prânz, cam într-o oră. 

— Foarte bine, poţi să pleci. 

Şi Baccarat îl concedie cu un gest. 

Valetul plecă s-o întâlnească pe jupâneasă, căreia îi 
încredinţă secretul acestei vizite ciudate, a unei femei care 
pătrunde într-o casă ca şi cum ar fi o ţară cucerită. 

— Îmi închipui cine trebuie să fie, spuse jupâneasa. 

— Cine oare? întrebă valetul curios. 

— O doamnă pe care stăpâna noastră o aştepta să vină 
chiar azi. 

Valetul aruncă o privire asupra cărţii de vizită a lui 
Baccarat şi citi: „Doamna Charmet”. 

— Asta o fi? întrebă el. 

— Nu-i ştiu numele, dar precis trebuie să fie ea. 

Un ceas mai târziu, apăru şi Turquoise. 

— Doamnă, îi spuse jupâneasa, alergând înaintea ei, în 
salon se află o doamnă care vă aşteaptă. 

— Aha! spuse Turquoise tresărind. 

— lată cartea ei de vizită. 

— Ea e - spuse Turquoise şi apoi îi spuse jupânesei: vino 
să mă dezbraci şi să-mi pui o rochie. 

Intrând în vestibul, Turquoise se gândise să urce la 
primul etaj şi să treacă în camera ei, dar dintr-o dată făcu 
cale întoarsă. Avu, în acel moment, o inspiraţie de geniu - şi 
Turquoise, într-adevăr, era aproape o femeie de geniu. Se 


reîntorsese deci şi intră în salon, unde Baccarat se lăsase în 
voia amintirilor. 

Biata femeie, regăsindu-se în această casă unde ea 
petrecuse primii ani ai vieţii sale nebune, în acest salon 
unde fiecare mobilă era pentru ea un semn care-i permitea 
să reconstruiască trecutul, revăzu ca într-un vis aceşti ani ai 
tinereţii. Chiar în acest loc, chiar la această oră, în mijlocul 
tăcerii, Baccarat crezu un moment că renaşte din propria ei 
cenuşă. Cufundată în amintirile ei, ea se întreba dacă nu 
cumva trecutul mai apropiat nu este doar un vis... Dacă 
toată pocăinţa ei, toată viaţa ei austeră, casa ei rece de pe 
strada d'Isly, dacă toate acestea nu sunt cumva doar o 
halucinație şi dacă nu cumva ea nu era tot Baccarat, femeia 
frumoasă, nebună, jucând pe degete inimile şi averile... 

Zgomotul uşilor deschise de Turguoise o smulseră pe 
doamna Charmet din visele ei. 

Aruncă o privire asupra rochiei negre pe care-o purta şi- 
şi dădu seama că nu mai sunt vechile ei rochii de catifea 
grena... şi astfel, sentimentul realităţii îi reveni. 

Baccarat era moartă... 

Singura care exista era doamna Charmet, o femeie 
cinstită, care se ocupa cu opere de caritate. Se întoarse 
pentru a vedea cine a intrat. Turquoise, îmbrăcată ca o 
muncitoare, cu capul acoperit de o mică bonetă, era în 
prag. 

Baccarat crezu că este jupâneasă şi o întrebă? 

— Stăpâna nu s-a întors? 

— Ba da! doamnă, răspunse Turquoise, înaintând şi 
salutând-o pe Baccarat. 

— Atunci, te rog comunică-i c-o aştept. 

— Vai! doamnă, spuse Turquoise, închizând uşa, 
continuând să meargă către Baccarat. Vă rog să iertaţi 
hainele pe care le port, în care mă vedeţi şi care v-au făcut 
să mă confundați cu jupâneasă mea fără îndoială... 

Baccarat avu un gest de surpriză şi o privi pa Turquoise 
cu atenţie. 


— Eu sunt Jenny. 

— Dumneavoastră? 

— Sau Turquoise, cum mi se spune... 

Baccarat o învălui în întregime cu privirea ei clară şi 
profundă, care îi permitea să judece un om de la prima 
vedere. 

La început crezu că are de-a face cu o cursă. Dar, după 
ce analiză rapid acest obraz minunat de frumos, acest păr 
blond scăpat de sub bonetă ca un protest împotriva acestei 
modeste pălării, când privirea ei întâlni magnetul care 
scăpa din ochii mari de un albastru sumbru, când sub 
rochia largă şi simplă ghici talia zveltă, ondulată a 
păcătoasei, Baccarat nu avu nici o îndoială: aceea pe care o 
avea înaintea ochilor era, într-adevăr, Turquoise. Femeia 
care îl vrăjise pe Fernand Rocher, Fernand pe care 
Baccarat îl iubise atât de mult. 

— Aha, spuse ea, dumneata eşti Jenny. 

— Eu sunt, spuse Turquoise, cu o delicateţe în voce şi un 
surâs care o surprinseră pe Baccarat. 

Baccarat se aşteptase să găsească la Turguoise un 
orgoliu mai sfidător şi un ton mai impertinent. 

Turguoise adăugă: 

— Mi s-a dat cartea dumneavoastră de vizită, şi cu toate 
că am onoarea de a vă vedea pentru prima dată... cu toate 
că numele dumneavoastră îmi este necunoscut, credeţi-mă 
că vă voi servi cu orice aveţi nevoie. 

— Într-adevăr, doamnă - răspunse Baccarat, care se 
ridică şi dezvălui astfel eleganța taliei sale înalte, o 
frumuseţe imposibil de ascuns - într-adevăr, nu m-aţi văzut 
niciodată şi numele pe care l-aţi citit pe cartea mea de vizită 
trebuie să vă fie complet necunoscut. 

Turquoise se înclină. 

— Dar altădată am purtat alt nume... 

— Da? zise Turquoise, care mima atât de bine surpriza, 
încât Baccarat, cu toată clarviziunea ei obişnuită, fu 
derutată. 


— Acest nume, urmă ea, a avut altădată o tristă 
celebritate. 

Turquoise o privi cu atenţie, aşa cum fixezi pe cineva 
care ascunde un mister. 

— Au trecut câţiva ani de-atunci, continuă doamna 
Charmet, de când mi se spunea Baccarat. 

Turquoise scoase un strigăt. Acest strigăt era un mic 
poem, care exprima în acelaşi timp mirare, admiraţie şi 
respect. 

Pentru 'Turquoise, păcătoasă la începuturile ei, Baccarat 
trebuia să fi fost un fel de fiinţă superioară, o femeie căreia 
îi invidiezi renumele şi înalta situaţie, ca un general 
acoperit de glorie, pe care tânărul sublocotenent îl 
urmăreşte din priviri. 

— Cum, reluă Turquoise, dumneavoastră sunteţi 
Baccarat? 

— Am fost, spuse ea coborând ochii; astăzi mă numesc 
doamna Charmet. 

— Lăsaţi-mă să vă sărut mâna, doamnă, continuă tânăra 
femeie, căci ştiu ce sunteţi şi cât valoraţi. 

Şi Turquoise luă mâna lui Baccarat, o duse la buze şi 
continuă s-o privească cu o admiraţie naivă, care se adresa 
fie curtezanei cu succes, fie femeii a cărei pocăință egalase 
greşelile. 

Mai probabilă era prima ipoteză, dacă ne gândim că 
Turquoise era ceea ce fusese Baccarat, dar s-ar putea 
accepta tot atât de bine şi cea de a doua ipoteză, văzând 
rochia simplă şi boneţica purtată de Turgquoise. Nu cumva 
ea era de-acum pocăită? 

— Da, continuă ea ridicându-şi ochii mari către Baccarat, 
aruncând astfel asupra unei femei toată puterea magică a 
acestei priviri, în faţa căreia bărbaţii se înclină întotdeauna. 
Da doamnă, cunosc acest nume de foarte mult timp. 

— Da? întrebă Baccarat cu tristeţe. 

— Nu cumva asta este casa dumneavoastră? Nu sunt 
chiar la dumneavoastră? reluă Turquoise, a cărei voce 


deveni armonioasă ca un refren creol, ca o melopee venită 
din pământuri binecuvântate de soare; şi nu în această 
casă, în care sunteţi atât de prezentă, în mijlocul acestor 
mobile, al acestor tablouri, al acestor obiecte de artă, 
amintind permanent gustul dumneavoastră, nu aici am 
învăţat eu câte ceva din viaţa pe care aţi trăit-o? 

Baccarat o lăsă pe Turquoise să vorbească şi o observă 
cu atenţie. 

— Da, doamnă, continuă Turquoise din ce în ce mai 
animată. Tot aici mi s-a vorbit de dumneavoastră. Până nu 
de mult am avut în serviciul meu pe Germain. 

— Vizitiul meu? întrebă Baccarat. 

— Da, doamnă. 

— Şi el v-a vorbit despre mine? 

— N-aş putea spune. Mai curând mi-a răspuns la unele 
întrebări, căci eram foarte curioasă să ştiu o mie de detalii 
despre viaţa dumneavoastră. Dacă dumneavoastră nu-mi 
veţi promite că mă veţi ierta, nu-mi voi permite niciodată să 
vă spun... 

— Vorbeşte, spune-mi tot, copila mea, spuse Baccarat cu 
bunătate. 

— Ei bine, murmură Turquoise, aţi trăit într-o lume în 
care eu abia acum pătrund, doamnă, înainte ca 
dumneavoastră să deveniți o nobilă şi o sfântă, aţi avut cai... 
trăsuri... amanți... 

Un surâs de înger apăru pe buzele lui Baccarat. 

— Spune, copila mea, nu mă ofensezi de loc. 

— Aţi fost o leoaică, reluă Turquoise, şi eu, care acum 
debutez, eu, care sunt încă un copil, am auzit atâta 
vorbindu-se despre dumneavoastră, încât am vrut să ştiu 
cum trăiaţi... Casa dumneavoastră era de vânzare. Am 
crezut că, dacă o voi cumpăra, voi moşteni şi gloria 
dumneavoastră. Am vrut să fiu confundată cu 
dumneavoastră... ăsta este şi motivul pentru care l-am 
păstrat pe Germain. 


Baccarat o asculta surâzând. Tânăra păcătoasă îşi juca 
atât de bine rolul de ingenuă, voia să afişeze atât de simplu 
această fanfaronadă a viciului, încât de câteva ori Baccarat 
- clarvăzătoarea şi puternica Baccarat - era să se lase 
prinsă în joc. 

— Aveam un asemenea respect al tradiţiilor lăsate de 
dumneavoastră - şi Turquoise continuă să apese uşor mâna 
lui Baccarat - că totul a rămas aici în ordinea stabilită de 
dumneavoastră. Numai camera de culcare era nemobilată, 
nu a putut fi reconstituită cu exactitate. 

— Aha, spuse Baccarat, numai camera mea... 

— Totul este ca în ajunul plecării dumneavoastră: 
budoarul, salonul de vară, sufrageria, salonul acesta... 

— Şi, întrebă doamna Charmet, Germain nu v-a spus 
nimic despre cauza retragerii mele? 

— Ba da, doamnă... 

Baccarat tresări. 

— Ce v-a spus? 

— Mi-a spus că într-o zi, dumneavoastră, care aţi ruinat 
un prinţ surâzând, dumneavoastră, pentru care bărbaţii 
mureau în duel sau se sinucideau ca adevăraţi fanatici, aţi 
sfârşit prin a iubi... 

— V-a spus el aşa ceva? murmură Baccarat, a cărei voce 
se schimbă. 

— Da, şi mi-a spus că aţi iubit cum nu se iubeşte decât o 
singură dată în viaţă, cum probabil numai noi singure ştim 
să iubim. Apoi el mi-a spus că, din dragoste pentru acest 
om, aţi părăsit totul, aţi renunţat la totul şi aţi fi dispărut în 
lumea mare. 

— V-a spus el aşa ceva? 

— Şi nu este adevărat? întrebă naiv tânăra fată. 

— Este pe jumătate adevărat! 

— Vai, dar ce frumos este, spuse Turguoise. 

— Şi... v-a vorbit şi de... el? întrebă Baccarat cu adevărat 
emoţionată. 

— Da, spuse Turquoise, făcând un semn cu capul. 


— Şi ce v-a spus despre el? 

— Doamnă, murmură îngrozitoarea creatură, care ştia 
să ia toate formele, toate măştile, şi să joace toate rolurile 
cu o egală superioritate. Doamnă... doamnă, vă rog să mă 
iertaţi... am fost nebună... m-am apucat să răsucesc un cuţit 
în rana sufletului dumneavoastră... 

Şi Turquoise, cu vocea tremurătoare, cu ochii plini de 
lacrimi, se aruncă la picioarele lui Baccarat. Dar Baccarat, 
emoţionată un moment, redevenise ea însăşi. 

— Ce trebuie să-ţi iert, copila mea, zise ea cu calm, ce 
rău mi-ai făcut? Ce absurdă istorie trebuie să-ţi fi povestit 
Germain. 

Aceste cuvinte produseră asupra lurquoisei o surpriză 
incredibilă. 

Ea se ridică, făcu un pas înapoi, o privi pe Baccarat cu 
prefăcută mirare şi strigă: 

— Deci, nu este adevărat? 

— Ce să fie adevărat? 

— Ceea ce mi-a povestit Germain. 

— lată, micuța mea, spuse Baccarat liniştită; explică-mi 
întâi cu exactitate ce ţi-a spus el şi apoi vom vedea. 

— Dar, doamnă, veţi muri de o mie de ori dacă este 
adevărat! 

— Spune, totuşi. 

Vocea lui Baccarat era fermă şi hotărâtă. 

— Ei bine, murmură Turguoise, ezitând la fiecare cuvânt, 
mi-a spus că... acest om, pe care l-aţi iubit... acest om era 
un hoţ! 

Baccarat nici măcar nu clipi. 

— V-a spus aşa ceva... şi l-aţi crezut? 

— Ba mi-a spus mai mult: că au venit să-l aresteze chiar 
aici... într-o dimineaţă... şi că dumneavoastră aţi leşinat... 

Turquoise se opri. 

— Şi-apoi? întrebă Baccarat. 

— Că după ce v-aţi revenit, aţi ieşit pe jumătate 
înnebunită şi că de atunci nu v-a mai văzut nimeni. 


— Asta-i tot? 

— Tot. Restul, cred că l-am ghicit. 

— 'Te ascult, spuse Baccarat. 

— M-am gândit că dumneavoastră, pentru a-l salva, 
trebuie să fi pus la bătaie toată averea. 

— Ai ghicit! 

— Ah! strigă Turquoise îngrozită, deci este adevărat. 

— Pe jumătate, v-am spus... într-adevăr, l-au arestat pe 
acest om... dar era nevinovat. 

Turquoise respiră. 

— Şi l-aţi salvat! 

— Da! 

— Şi... sunteţi... fericită? 

— Nu, spuse Baccarat, căci el nu mă iubeşte, el iubeşte 
pe altcineva... 

— Şi... v-a părăsit? 

— Nu, eu l-am părăsit. Dar spune-mi, Germain nu ţi-a 
spus numele lui? 

— Mi-a spus că era un bărbat înalt, brunet şi palid, dar 
numele nu-l ştia. 

— Adevărat? 

— O, doamnă, continuă Turguoise, cu opt zile înainte nu 
admiram la dumneavoastră decât femeia de altădată, 
seducătoarea Baccarat şi mă sileam să vă iau ca model, să 
vă imit în tot ce aveţi mai bun... dar astăzi... 

Turqguoise suspină şi ridică ochii. 

— Astăzi... e altfel? întrebă Baccarat. 

— Astăzi admir cu mult mai mult femeia îndrăgostită, 
decât pe aceea care se lăuda că nu are inimă... 

— Şi de ce aceasta, micuţo? 

— De ce... murmură Turquoise, a cărei voce se schimbă 
mult, ei bine, pentru că şi eu, ca şi dumneavoastră, am 
sfârşit prin a-l iubi... 

Baccarat aruncă privirea ei limpede şi teribilă asupra 
tinerei fete, acea privire care pătrundea până în adâncul 
sufletului, şi totuşi Turguoise izbuti să-i suporte fulgerarea. 


— Este adevărat că iubeşti, sărmană copilă? 

— O! făcu Turquoise, ducându-şi mâna la inimă. Şi în 
această exclamaţie ai fi jurat că ea îşi pune întregul suflet. 

— Ascultaţi, doamnă, spuse ea, nu ştiu ce vă aduce la 
mine... nici măcar nu ştiu ce aţi venit să-mi cereţi, dar, în 
numele cerului, daţi-mi dreptul numai la un cuvânt, lăsaţi- 
mă să spun totul, căci dumneavoastră singură puteţi să mă 
înţelegeţi... şi poate... 

— Poate ce? întrebă Baccarat. 

— Să-mi daţi un sfat. 

— Vorbeşte, copila mea! 

— Acum cincisprezece zile, bărbatul care mi-a cumpărat 
această casă trebuia să plece grabnic la Londra. Mi-a 
promis că va veni în noaptea aceea şi-şi va lua rămas bun. Îl 
aşteptam aşezată acolo unde şedeţi dumneavoastră, în acel 
fotoliu, şi pendula tocmai suna orele patru dimineaţa... În 
acel moment, s-a sunat la poartă. Am auzit zgomote şi paşi 
în grădină... am alergat... Contele venea să-şi ia rămas bun 
aşa cum promisese, dar nu era singur, era urmat de doi 
bărbaţi, şi aceşti doi bărbaţi purtau un al treilea pe braţe. 
Acesta era leşinat şi pierdea sânge; se bătuse în duel cu 
vicontele şi vicontele hotărâse să-l transporte la mine... 

Turquoise se opri, ca şi cum nu putea să-şi reţină emoția. 

— Continuă, spuse Baccarat cu bunătate. 

Atunci Turgquoise povesti - pe scurt - convalescenţa lui 
Fernand, cele opt zile în timpul cărora ela rămas la ea, apoi 
teroarea pe care a simţit-o gândindu-se că-l iubeşte, şi cum 
l-a condus cu ochii legaţi în mijlocul nopţii, jurându-şi că nu- 
| va mai revedea... 

Avu apoi îndrăzneala să-i vorbească despre plecarea ei 
grăbită după câteva zile, întâlnirea ei cu Fernand, felul cum 
acesta a urmărit-o, apoi cum ea a cedat, cum a revenit 
acasă... Merse chiar mai departe, şi povesti că ştia că el are 
soţie şi un copil şi că în aceeaşi zi s-au întâlnit în Bois de 
Boulogne cu vicontele de Cambolh... Povesti şi scena care 


urmă acestei întâlniri, cât şi hotărârea ei definitivă de a se 
despărţi de Fernand pentru totdeauna. 

Când ajunse aici, se opri şi o privi pe Baccarat. 

— Ei bine, spuse Baccarat cu bunătate, şi ce ai de gând 
să faci? 

— Iată aceste haine, spuse Turquoise. De câteva ore 
roşesc pentru viaţa pe care am dus-o şi mi-am adus aminte 
de dumneavoastră. Tlurquoise e moartă, doamnă, nu mai 
rămâne acum decât Jenny... Jenny care-şi va închiria o 
cameră de 200 de franci pe an şi va trăi numai din munca 
ei. 

— Vei face aşa ceva? întrebă Baccarat cu neîncredere. 

— Da, răspunse ea, şi dacă mă iubeşte... Ei bine, cel 
puţin nu va spune nimeni că-i fur averea... Nu vreau de lael 
decât dragostea... 

Şi Turquoise, tăcând, începu să suspine. 

Dar Baccarat se ridică deodată de pe scaun; aruncă, 
printr-o mişcare bruscă, pălăria acoperită de voal, care-i 
căzu pe umeri şi rămase ataşată numai prin panglicile ei, 
dând la iveală buclele-i frumoase, roşcate. 

În acelaşi timp, ochiul păcătoasei pocăite îşi regăsi 
claritatea de altădată, gura se arcui într-un surâs 
neîncrezător, şi doamna Charmet redeveni Baccarat din 
vremurile apuse, nebuna creatură care înlănţuise atâţia 
bărbaţi la carul ei triumfal; ea domina pe Turguoise, în 
acest moment, prin înălţimea staturii şi superioritatea 
fatalei sale experienţe: 

— Eşti foarte tare, micuţo, îi spuse ea cu o voce 
puternică, batjocoritoare şi învăluind-o cu o privire plină de 
fulgere! dar tu uiţi prea repede că mă numesc Baccarat. 
Între noi două, acum! 

Capitolul XXXVIII. 

Această neaşteptată schimbare ar fi uimit oricare altă 
femeie, în afară de blonda Jenny, tânăra elevă a baronetului 
sir Williams. 


Baccarat era, în acest moment, plină de îndrăzneală, de 
hotărâre şi de energie. Nu-i lipsea decât un pumnal în 
mână, pentru a ne face să ne aducem aminte scena din casa 
de nebuni, unde îngenunchease, obligând-o pe Fanny să-şi 
trădeze secretul. 

Dar Jenny era o femeie puternică, un adversar demn de 
Baccarat. 

O secundă, păstrară amândouă tăcerea şi se priviră ca 
două tigroaice, provocându-se la luptă şi măsurându-se din 
ochi. 

Jenny redeveni calmă, surâzătoare, gata să susţină lupta: 

— Doamnă, spuse ea în sfârşit, sau sunteţi nebună şi aţi 
suferit chiar acum o criză... 

— Nu sunt nebună, spuse Baccarat, spune mai departe, 
Micuţo. 

— Sau bărbatul pe care-l iubesc, este acelaşi pe care-l 
iubiţi şi dumneavoastră... 

— E adevărat. 

Baccarat pronunţă, aceste cuvinte fără echivoc, şi Jenny 
înţelese cu ce rivală avea de-a face. Uneori calmul este mai 
ameninţător decât furtuna. 

La rândul ei, tăcu şi păru să aştepte ca Baccarat să-şi 
exprime dorinţele. 

— Micuţo, spuse aceasta înseninându-se, ţi-am făcut 
onoarea să te ascult, sper că-mi vei face şi tu aceeaşi 
plăcere? 

— Vorbiţi, doamnă, spuse Turquoise cu supunere. 

— Sunt deci înaintaşa ta, spuse Baccarat, şi pentru că 
îmi cunoşti trecutul, poţi fi sigură că-mi voi ţine cuvântul. 

Turqguoise avu prezenţa de spirit să se prefacă a tremura 
şi să exprime un fel de groază neaşteptată. 

— Ascultă, reluă Baccarat, bărbatul de care tocmai îmi 
vorbeai, bărbatul pe care tu pretinzi că-l iubeşti, ei bine, şi 
eu îl iubesc... îl iubesc de patru ani, şi pentru el mi-am 
schimbat viaţa. 

Jenny avu un gest de surprindere, amestecat cu spaimă. 


— Iată, spuse Baccarat, vreau să cred că şi tu îl iubeşti... 
că-l iubeşti cu adevărat... dar trebuie să mi-o dovedeşti. 

— Uitaţi-vă la hainele mele, spuse Turguoise. 

— Asta nu este o dovadă. 

Turquoise alergă către un scrin, îl deschise repede şi 
strigă: 

— lată... iată... veniţi să vedeţi. 

Ea scoase din sertar un plic mare, rupse învelitoarea şi 
împrăştie conţinutul înaintea lui Baccarat. 

— Uitaţi-vă, spuse ea... uitaţi-vă, pentru început, la actul 
de proprietate al acestei case, cumpărată de vicontele de 
Cambolh, amantul meu, şi, alături de el, acest act, prin 
care-mi dăruieşte această casă, semnat de asemenea de el. 

— Şi altceva? 

— lată după aceea o inscripţie de rentă de 3% pentru o 
sumă de 360.000 de franci, apoi o alta de 6.000 de ludovici 
rentă, plătibile de către oraşul Paris. 

— Ei bine, spuse Baccarat, şi cei cu asta, ce dovedesc 
toate acestea? 

Baccarat examină plicul şi citi scris pe el: „Domnului 
viconte de Cambolh”. 

— Îi înapoiezi toate acestea? întrebă ea. 

— Da, spuse Turquoise, citiţi şi scrisoarea care era în 
acelaşi plic. 

Baccarat deschise scrisoarea şi citi: „lubitul meu viconte, 
lartă-mă că te-am înşelat şi că am ţinut cont numai de inima 
mea, nu şi de interesele mele. Întâlnirea noastră de astăzi 
m-a luminat în ceea ce priveşte viitorul meu. Ştiu acum ce 
am de făcut. Îţi înapoiez deci tot ceea ce mi-ai dăruit şi 
părăsesc casa care este a ta şi pe care poţi s-o foloseşti 
imediat. Adio! 

Jenny.” 

— Vă mai îndoiţi acum? întrebă Turquoise, privind-o pe 
Baccarat, vă mai îndoiţi acum de dragostea mea pentru el? 

— Da, spuse Baccarat, dar îmi vei permite să deschid o 
paranteză. 


Baccarat scoase un carnet din buzunar şi din acest 
carnet scoase o scrisoare. 

Această scrisoare era aceea pe care, în ajun, sir Williams 
- redevenind contele Andrea - i-o dăduse ca fiind găsită în 
buzunarul unei rochii din prăvălia unui telal, scrisoare care 
era scoasă din plicul ei, destinată unei persoane anonime, 
unei femei, privind negocierea unor bilete amoroase. 

— Recunoaşteţi scrisul? - întrebă ea - întinzând 
scrisoarea Turquoisei. 

— E scrisul meu, spuse ea. Dar cum de aveţi această 
scrisoare? 

— N-are nici o importanţă. 

— Trebuie să recunosc că eu am scris-o. 

— Când? 

— Sunt aproximativ şase luni! 

— Cui? 

— Unei fete care a murit săptămâna trecută. 

— Numele ei? 

— Henriette. 

— Henriette, şi atâta tot? 

— Nu, Henriette Fontaine, căreia îi plăcea să i se spună 
Henriette de Bellefontaine, poreclită Torpila. 

— Am cunoscut-o, spuse Baccarat, care-şi amintea într- 
adevăr de o păcătoasă cu acest nume. 

Şi Turgquoise adăugă: 

— Ce vreţi, pe vremea aceea, această nenorocită era în 
mizerie, ca şi mine de altfel, ca şi multe dintre noi. Am 
organizat un mic comerţ cu scrisorele de dragoste... 
trebuia să trăim. Acest comerţ m-a scos din mizerie şi eram 
pe jumătate refăcută atunci când l-am întâlnit pe viconte. 

Turquoise, vorbind astfel, avea un accent de sinceritate 
care o impresiona pe Baccarat, totuşi ea nu se considera 
încă învinsă. 

— Dar asta ce e? întrebă ea. 

Şi puse degetul pe inima desenată, cu pana, în josul 
scrisorii. 


— Aceasta? întrebă Turquoise. 

Şi păcătoasa avu un surâs batjocoritor privind-o pe 
Baccarat. 

— Sunteţi naivă, spuse ea. Cum? Nu cunoaşteţi acest 
semn al argoului nostru feminin? 

— Nu. 

— Şi totuşi este atât de simplu de înţeles. 

— Nu înţeleg. 

— V-o amintiţi pe Henriette? 

— Da. 

— Era o fată înaltă, de 28 de ani, cu trăsăturile 
accentuate... 

— Bine, şi? 

— Ei bine, eram pentru ea o adevărată prietenă, ea este 
cea care m-a introdus în lumea noastră. Această inimă 
desenată voia să însemne că o iubesc în continuare. 

Această explicaţie răsturnă toate bănuielile lui Baccarat. 

— Sau este încă foarte tare, mai tare decât mă aşteptam, 
gândi ea, sau, într-adevăr, tot ce spune este adevărat. 

Oricare altcineva în afară de Baccarat ar fi încercat o 
ultimă, o supremă manevră. Ar fi întrebat-o pe Turquoise 
dacă nu-l cunoaşte pe sir Williams. Baccarat îşi regăsise 
însă luminoasa inteligenţă de altădată şi avea acum 
prudenţa unui şarpe. A pronunţa acum numele lui sir 
Williams însemna, în caz că Turquoise era agenta lui, să se 
trădeze ea însăşi şi să arate că se teme de el. Iar în caz 
contrar, ar fi fost complet inutil. 

Turquoise, de altfel, era una din acele femei pe a cărei 
faţă nu se poate citi nimic din spaimele iubirii. Chiar dacă 
sir Williams ar fi fost în acel moment în casa ei, păcătoasa s- 
ar fi arătat mirată, la auzul numelui lui. 

— Bine, spuse Baccarat, îţi cer iertare, micuţo, nu vom 
mai vorbi despre această scrisoare... 

Ea repuse biletul în carneţelul ei şi carnetul în buzunar. 

— Acum, spuse ea, să revenim la Fernand. 

Turquoise păru să aştepte. 


— Dacă Fernand ar fi sărac, restituirea acestor titluri de 
rentă, a acestui act de proprietate, cât şi a scrisorii pe care 
ai scris-o vicontelui ar dovedi clar ca bună-ziua că tu îl 
iubeşti şi că eşti în stare să renunţi pentru el la orice... Dar 
el este foarte bogat, el are douăsprezece milioane şi el îţi va 
da, oricând vei dori, de zece ori mai mult decât ceea ce îi 
înapoiezi tu astăzi vicontelui. 

— E adevărat, spuse Turquoise. 

— Deci, nu sunt convinsă încă. 

— Şi, cu toate acestea, murmură Turquoise, a adevărat... 
îl iubesc. 

Turquoise deschise un al doilea sertar şi scoase o 
scrisoare. Această scrisoare era adresată lui Fernand. 

— Citiţi, spuse ea. lată aici o altă dovadă, poate că 
aceasta vă va convinge... 

Baccarat rupse plicul şi citi: „lubitul meu, Dacă ai 
acceptat condiţiile pe care ţi le-am pus astăzi, dacă eşti de 
acord să mă iubeşti fiind săracă, vino să mă vezi mâine, în 
strada Blanche nr. 17. 

Jenny”. 

Baccarat se ridică din nou, apoi îşi arătă frumoasele 
mâini, nervoase, suple, care ascundeau muşchi de oţel sub 
pielea diafană. 

— Micuţo, spuse ea, nu ştiu cum ai început, nu ştiu ce 
erai înaintea acestui început, nu ştiu dacă eşti de familie 
bună, dacă ai urmat într-un pension, sau dacă eşti fiică de 
portar; dar ceea ce pot să-ţi spun eu este că, la 18 ani, eram 
o fată puternică, o fată de mahala, care nu mă speriam nici 
măcar de un bărbat de talia mea... 

Şi vorbind astfel, Baccarat îi apucă mâna; sub această 
presiune, Turquoise se înmuie ca o pasăre sub privirea 
şarpelui şi începu să pălească. 

— Vreţi să mă ucideţi? întrebă ea. 

— Se poate... 

Şi Baccarat uni puternicele sale mâini împrejurul gâtului 
subţire al tinerei sale rivale, gata să le transforme într-o 


menghină. 

— Iată, spuse ea, dacă aş vrea, înainte de a putea să 
scoţi un singur strigăt, te-aş sugruma. 

Turquoise era palidă, dar ea suportă totuşi privirea de 
foc a lui Baccarat. 

— Ascultă-mă bine, îi spuse Baccarat a cărei voce 
întretăiată avea un accent metalic, îţi dau un minut pentru 
ca să te gândeşti: îl iubeşti pe Fernand? 

— Da, spuse Turquoise cu hotărâre. 

— Eu de asemenea. Ei bine, alege: sau renunţi pe loc, la 
el, chiar în această clipă, sau vei muri... 

— Am ales, spuse ea. 

— Renunţi? 

— Nu, îl iubesc... ucide-mă, dar el mă iubeşte şi mă va 
răzbuna! 

Turquoise fusese eroică, dar ea ştia că, invocând 
dragostea pe care Fernand o avea pentru ea, o va dezarma 
pe Baccarat. Într-adevăr, mâinile acesteia, gata să 
stranguleze gâtul rivalei sale, se destinseră subit. Un strigăt 
scurt îi scăpă. 

— O iubeşte! se gândea ea. Poate că moartea ei îl va 
ucide! 

Totuşi, vru s-o supună la o ultimă probă: 

— Micuţo, spuse ea, nu te voi ucide pentru că îl iubeşti 
pe Fernand, dar te voi ucide dacă nu mă vei asculta timp de 
o oră. 

— Ce trebuie să fac? 

— Sună şi cere să se înhame caii la trăsură. 

Turguoise sună: 

— Să se pună caii la trăsură, ordonă ea. 

Baccarat luă titlurile de rentă, ordinele de proprietate, şi 
le puse în plicul lor. 

Apoi ea luă cele două scrisori pe care Turguoise le 
scrisese contelui de Cambolh şi lui Fernand Rocher. 

— Ce faceţi? strigă Turgquoise. 

Baccarat le aruncă în foc. 


— Obişnuiesc să ard lucrurile inutile, spuse Baccarat, şi 
adăugă: 

— Vino cu mine! 

Baccarat sună, la rândul ei. 

— Aduceţi doamnei o pălărie şi un palton, spuse ea 
jupânesei. 

Trei minute mai târziu, cele două femei se urcau în 
trăsură. 

— Vei merge în strada Bucy, spuse Baccarat vizitiului, şi 
foarte repede. 

Trăsura porni cu viteza fulgerului şi, într-un sfert de oră, 
străbătu distanţa care separa strada Moncey de strada 
Bucy. 

Baccarat o conduse pe Turqguoise în biroul său, deschise 
un sertar, luă de aici un teanc de bilete de bancă, de titluri 
de rentă şi de acţiuni ale căilor ferate în valoare de 160.000 
de franci. În momentul în care închise sertarul, mica 
evreică alergă către ea şi-i întinse fruntea ca să i-o sărute. 

— Bună ziua, copila mea, spuse Baccarat cu emoție, eu 
voi lipsi două zile. Tu vei fi cuminte, nu-i aşa? 

— Da! da, doamnă, răspunse copilul. Vă promit. 

— Cheam-o pe Margueritte. 

Copilul dispăru şi reveni împreună cu bătrâna 
servitoare. 

— Margueritte, spuse doamna Charmet, nu mă voi 
întoarce acasă astă-seară, şi nici mâine. Vei avea grijă de 
această micuță; răspunzi de ea. 

Şi Baccarat, luând-o pe Turquoise, ieşi din casă şi se 
urcară în trăsură. 

— Acum, vom merge la notar. 

— La notar! Pentru ce? 

— Pentru ca să întocmească actul de vânzare al casei 
tale. 

— Darnu ea mea! 

— Nu, este a vicontelui, dar probabil că-i va fi indiferent 
dacă va intra în posesia casei sau a banilor. 


— Dar cine va cumpăra casa? 

— Eu. 

— Dumneavoastră? exclamă Turquoise. 

— Micuța mea, spuse Baccarat cu gravitate, am renunţat 
la lume şi la întreaga mea viaţă, din dragoste pentru 
Fernand... Asta am făcut-o crezând că el îşi iubeşte soţia, 
cea adevărată şi legitimă, şi nu m-am căit de sacrificiul 
făcut; dar acum, când el iubeşte una ca mine, forţa de 
renunțare îmi lipseşte. 

— Astfel... întrebă Turgquoise, vreţi să...? 

— Vreau să redevin Baccarat... Atâta timp cât îl vei iubi 
pe Fernand, şi cât Fernand te va iubi, vei face ceea ce fac 
eu acum... vei încerca, probabil, să redevii o femeie cinstită; 
dar... în fine, până la urmă vei redeveni Turquoise, aşa cum 
eu redevin acum Baccarat. 

Trăsura se opri pe strada Neuve-Saint-Augustin, la 
poarta unui notar. 

Casa fusese vândută de Baccarat pentru 160.000 de 
franci. Baccarat numără exact 160.000 de franci. 

Notarul conduse apoi cele două doamne până la primele 
trepte ale splendidei scări. 

— Către strada Moncey, spuse Baccarat, de îndată ce se 
urcară în trăsură. 

Ele se reîntoarseră în mica locuinţă şi se instalară din 
nou în salon. 

— Acum, spuse Baccarat dându-i o pană lui Turgquoise, 
scrie-i te rog vicontelui şi spune-i că-i înapoiezi titlurile de 
rentă, plus 160.000 de franci, preţul casei pe care tu ai 
vândut-o primului proprietar. 

Odată scrisoarea scrisă, Baccarat o puse într-un plic cu 
160.000 de franci şi cu titlurile de rentă, luă totul, sună şi îi 
dădu valetului să le ducă la destinaţie. 

Turqguoise nici nu clipi măcar la imaginea averii sale 
topite atât de repede, avea o faţă calmă şi o privire senină. 
— Acum, spuse Baccarat, iată-mă instalată, de fapt, la 

mine. Totul este al meu, nu-i aşa? 


— “Totul. 

— 'Trăsura şi caii. 

— Fără îndoială. 

— Eşti cinstită... fiindcă iubeşti. 

— Aşa este! spuse Turquoise, atunci sper că veţi fi şi 
dumneavoastră la fel? 

— Fără îndoială. Ce vrei? 

— Mă veţi lăsa să-i scriu lui Fernand? 

— Nu. 

— De ce? 

— Pentru că vreau să vină mâine să te caute aici. 

— Şi îi veţi spune unde locuiesc. 

— Îi voi spune, pe cuvânt de onoare. Numai că vreau să 
văd cu ochii mei dacă te iubeşte cu adevărat. 

— Veţi judeca singură şi vă veţi convinge. 

— Cu atât mai bine. 

În acest moment, jupâneasa întredeschise uşa camerei: 

— Doamnă, spuse ea Turquoisei, comisionarul pe care l- 
aţi chemat este aici. 

Un bărbat îmbrăcat cu tradiționala vestă albastră, având 
o barbă mare, neagră, şi a cărui chelie arăta că se apropie 
de bătrâneţe, pătrunse pe uşă şi aruncă o privire în cameră. 

— Urcă cu domnul acesta, spuse Turquoise, şi arată-i 
cufărul pe care trebuie să-l ia, din camera mea. 

Turquoise se întoarse spre Baccarat. 

— Acest om, spuse ea, va duce cu eltot ce mi-am păstrat 
din vechea splendoare: două rochii şi puţină lenjerie. 

Ea îi întinse mâna şi-şi luă pălăria. 

— Adio, spuse ea. 

— Adio, micuţo. Atunci când nu te va mai iubi, ne vom 
revedea. 

— În cazul acesta, nu ne vom revedea niciodată. 

— Dar, spuse Baccarat, ascultă-mă bine; vreau să-ţi spun 
un ultim cuvânt. Pe cât este de adevărat că sunt aici şi că 
puteam să te strangulez, îţi jur că, dacă îl vei ruina pe 
Fernand al meu - pardon: pe Fernand al nostru —, îmi voi 


reaminti că am pe undeva un pumnal şi-i voi căuta o teacă 
în pieptul tău. 

Turquoise plecă sub lovitura acestei ameninţări şi-l 
ajunse pe comisionar în grădină. 

— Pe cuvânt de onoare, scumpa mea, spuse el, iată o 
doamnă care este foarte puternică... am surprins clipa în 
care te strangula. 

— Cum, eraţi aici? 

— La naiba... răspunse sir Williams căci el era, eram 
ascuns de două ore în cămăruţa de lângă salon, am văzut 
tot şi am auzit tot. După aceea, adăugă el, am luat 
îmbrăcămintea vizitiului tău şi v-am condus în strada Bucy 
şi la notar. 

— Sunteţi un om de geniu! 

Şi Turquoise, adăugă: 

— Credeţi în noua ei conversiune? 

— Nu ştiu, spuse sir Williams... O voi afla mâine; dar 
dacă acesta este un rol... ah, la dracu! Ea este singura în 
stare să mă înfrângă. Numai dacă ar afla vreodată, adăugă 
el în sinea lui, că eu sunt regizorul acestei mici comedii. 

Şi sir Williams îi spuse Turquoisei: 

— Scumpa mea prietenă, ea ţi-a promis că te ucide dacă 
îl vei mai iubi pe Fernand şi dacă-l vei ruina; dar eu îţi 
promit că te voi face să fierbi în ulei ca o friptură, dacă mă 
vei trăda vreodată! 

În acest timp, Baccarat, rămasă singură, căzu în 
genunchi şi murmură cu o voce întretăiată: 

— Dumnezeule! iartă-mă... dar trebuie să-l salvez, să-i 
salvez pe toţi...! 

Baccarat redeveni doamna Charmet. 

Capitolul XXXIX. 

Să ne întoarcem acum la alte personaje ale povestirii 
noastre şi să schimbăm pentru moment scena, aşa cum se 
obişnuieşte la teatru. 

Rocambole sau, mai exact, domnul viconte de Cambolh, 
cum i se spunea în lume, executase cu punctualitate 


ordinele primite de la sir Williams. 

S-a dus, dimineaţa la orele şapte, să-l viziteze pe 
portarul din strada Rochechouart nr. 41 şi i-a cerut să-l 
înveţe lovitura celor o sută de ludovici. 

Portarul, mirat, l-a salutat până la pământ. 

— Domnul este deci, un prinţ? întrebă el. 

— Aproape, domnul meu... 

— Sau vreţi să ucideţi un ambasador? 

— Şi asta este posibil. 

Rocambole, scoțând din buzunar un bilet de o mie de 
franci, îl dădu profesorului de scrimă, spunându-i: 

— Nu-mi plac întrebările. Arată-mi lovitura şi nu încerca 
să afli cine sunt. 

Portarul se înclină; apoi îl conduse pe gentilomul suedez 
la al şaselea etaj al casei, îl introduse într-un fel de 
mansardă transformată în sală de arme şi îi dădu prima 
lecţie. 

Din strada Rochechouart, Rocambole merse la maiorul 
Carden; mai târziu l-am văzut, la orele două după prânz, 
discutând cu Fernand în Bois de Boulogne, şi din acest 
moment merită să-l urmărim mai departe. 

Tânărul viconte făcu un tur în Bois de Boulogne, reveni 
prin strada Saint-Cloud, se întoarse în Paris şi ajunse pe 
strada Gabrielle, unde se opri în faţa casei pe care i-o 
indicase sir Williams. Vizitatorul era fără îndoială aşteptat, 
căci, înainte de a fi sunat sau de a fi coborât de pe cal, un 
servitor alergă să deschidă poarta şi luă frâul pe care 
Rocambole i-l aruncă, dându-i în acelaşi timp cartea sa de 
vizită. 

Valetul, care avea tenul arămiu, se înclină, lăsă să-i scape 
un prim gest, care păru să însemne: „ştiu cine sunteţi!” şi al 
doilea, prin care îl invită pe Rocambole să-l urmeze. 

Casa de pe strada Gabrielle era nouă, construcţia nu 
părea a fi terminată decât cu şase sau opt luni înainte. În 
exterior semăna cu toate celelalte. Era aşezată între o curte 
şi o grădină, şi faţada era plină cu statui de marmură albă. 


În interior, casa era complet diferită. Aici Parisul 
dispărea pentru a face loc misterelor Orientului voluptos şi 
credincios tradiţiilor sale religioase. 

În vestibul, decorat cu picturi stranii, care reprezentau 
cele treizeci şi trei încarnări ale lui Vişnu, se găsea statuia 
zeului Şiva, aşezată, deasupra unui bazin în care înotau 
mici peştişori roşii. 

La primul etaj, unde se ajungea printr-o scară cu flori 
exotice, Rocambole traversă un coridor lung, ale cărui 
ziduri erau acoperite de hieroglife hinduse. La capătul 
acestui coridor, valetul deschise o uşă, şi vicontele se găsi în 
pragul unui loc straniu, care merită o scurtă descriere. Era 
reconstituirea unei pagode? Era atriul unei curtezane 
antice? Sau, mai curând, budoarul sultanei Şeherazada, 
care povestea minunile din „O mie şi una de nopţi”? Lămpi 
cu forme ciudate, acoperite de abajururi multicolore, 
proiectau în cele patru colţuri ale sălii o lumină misterioasă. 
Zidurile erau acoperite cu stofe orientale, în culori închise, 
reprezentând o sărbătoare religioasă a Taugilor, aceşti 
teribili strangulatori din pădurile indiene. 

Pe podeaua acoperită cu covoare, din care unul avea 
culoarea tapetului, Rocambole observă o pernă mare, de un 
roşu aprins, iar pe această pernă, aşezată ca în Orient, o 
creatură la fel de stranie şi de ciudată ca şi locul în care se 
găsea. Era o femeie, cu un ten închis, auriu, aproape 
măsliniu, cu păr lung, negru, căzând în bucle dezordonate 
pe umeri, cu dinţii de un alb strălucitor, cu ochii de un 
verde închis. Această femeie, care putea să aibă treizeci de 
ani, era frumoasă, având acea frumuseţe misterioasă a 
rasei galbene. Avea picioarele şi mâinile de o admirabilă 
subţirime şi de o formă delicată, iar talia, care era foarte 
înaltă, părea să aibă supleţea unduioasă a reptilelor. 

Îmbrăcămintea acestei femei era cea a soțiilor de nababi 
din regiunile tributare Angliei, şi consta dintr-o rochie în 
culori strălucitoare care permiteau să se întrevadă gâtul, 
umerii şi braţele, precum şi picioarele, aproape 


descoperite. Ea legăna cu piciorul nişte papuci micuţi, aurii, 
ale căror vârfuri curbate semănau cu carenele corăbiilor 
antice. Avea la braţe şi la glezne brățări de aur masiv şi 
purta un colier de perle mari cât ouăle de porumbel. 

La vederea lui Rocambole, ea înălţă capul cu o mişcare 
plină de indolenţă şi îi aruncă o privire curioasă. 

Vicontele îi întinse plicul primit de la sir Williams. 

Ea luă scrisoarea, aruncă o privire asupra scrisului în 
limba engleză şi, imediat, privirea ei rece şi mohorâtă 
începu să arunce flăcări; se ridică în picioare, de parcă ar fi 
fost galvanizată. Toate pasiunile vulcanice ale solului indian, 
toată ardoarea mistică a fiicelor lui Budha ţâşneau din 
privirea ei. Ai fi spus că era preoteasa unui straniu şi teribil 
cult, necunoscut naţiunilor din occident. 

Ce se petrecuse între fiica tropicelui şi leul bulevardului 
parizian? Fără îndoială, acest lucru rămâne un mister. Dar, 
după aproximativ o oră, caleaşca domnului de Cambolh se 
opri în curtea familiei Van-Hop. Tânărul preşedinte al 
„Valeţilor de Cupă” aruncă hăţurile vizitiului său, urcă încet 
peronul şi dădu cartea de vizită unui valet, cerând să-l vadă 
imediat pe marchiz. 

— Domnul marchiz nu este acasă, dar doamna este în 
salon. 

— Anunţă-mă, spuse Rocambole, care-l urmă pe lacheu. 
Creola era singură în vastul salon al casei, singură şi 
tristă... Ce revoluţie se petrecuse în inima ei? Ce necaz? Ce 

mare durere, mută, sfâşiase sufletul ei? 

Poate că acesta era un alt mister? Dar, în orice caz, era 
foarte greu să recunoşti în această femeie palidă, cu 
cearcăne, cu privirea întunecată şi fără strălucire, pe 
frumoasa şi surâzătoarea marchiză, seducătoarea creolă, 
care, cu opt zile înainte, făcuse cu atâta graţie onorurile 
balului. 

Când auzi numele vicontelui, aflat în pragul salonului, se 
întoarse fremătând toată, ca şi cum ar fi fost muşcată de 


unul din acei periculoşi şerpi care mişună prin savanele 
țarii sale. 

Vicontele intră surâzând, cu pălăria sub braţ, ca un 
domn care vine să facă o vizită de politeţe. Elo salută cu 
respect pe marchiză şi luă locul pe care aceasta i-l indică. 

Doamna Van-Hop era, înainte de toate, o femeie de lume; 
ea ştia la nevoie să-şi ascundă impresiile şi să meargă până 
acolo încât să surâdă, atunci când, în realitate, avea inima 
îndoliată. 

Rocambole îi era odios. El era cel care-l provocase la 
duel pe Cherubin; el îl rănise; el era cel care o adusese în 
acea situaţie extremă şi încordată, silind-o să-şi 
mărturisească ei însăşi starea sufletească. Şi acest om 
îndrăznea să se prezinte înaintea ei!... El venea aici apărat 
de legile societăţii, de datoriile şi exigenţele lumii bune, el 
venea să facă ceea ce se numeşte o vizită. Şi era necesar ca 
marchiza să-l primească cu surâsul pe buze, să-i întindă 
mâna ca să i-o sărute, să vorbească cu el acele mici 
nimicuri, cancanuri de salon, despre ultimul concert, 
despre prima reprezentaţie a Operei Comice, despre 
discursul de recepţie al cutărui sau cutărui academician. 

Rocambole învățase foarte repede această ştiinţă, atât 
de superficială şi de profundă în acelaşi timp, care 
constituie arta perfectului gentilom; el avusese în sir 
Williams un maestru atât de experimentat, încât devenise 
întru totul capabil să susţină cu uşurinţă o discuţie între 
patru ochi cu o doamnă atât de distinsă ca marchiza. 

Ascunzându-şi repulsia şi reuşind, după câteva minute, 
să se stăpânească, doamna Van-Hop se arătă graţioasă, cu 
toate că suferise de curând o migrenă, sau cel puţin aşa îi 
spusese ea lui Rocambole. Dar paloarea ei, tristeţea, 
tulburarea care o cuprinse la auzul numelui de Cambolh nu 
putu să scape pretinsului viconte. 

— Afacerea Cherubin a făcut destule ravagii, se gândi el 
intrând, şi iată o femeie care-mi poartă o ură destul de 
prost ascunsă. 


După o oră de conversaţie neinteresantă, doamna Van- 
Hop îi spuse dintr-o dată lui Rocambole: 

— Probabil că doriţi să-l vedeţi pe soţul meu, domnule 
viconte... 

— Da, doamnă. 

— Marchizul este plecat, dar nu poate întârzia prea 
mult. 

— Dacă îmi veţi permite, doamnă, îl voi aştepta. 

— Vreţi să aveţi o discuţie de afaceri? îl întrebă 
marchiza, gândindu-se că vizitatorul se poate adresa mai 
curând bancherului decât omului de lume. 

— Afaceri foarte importante, doamnă, spuse Rocambole, 
răspunzând direct întrebării puse de marchiză. 

În acest moment, se auzi sunetul unui clopoțel, apoi 
zgomotul unei trăsuri care pătrundea în curte. 

— lată-l şi pe soţul meu, spuse marchiza. 

Apoi adăugă: 

— Marchizul trece rar pe la mine înainte de masă. El 
urcă, de obicei, direct în apartamentul său. Vreţi, domnule, 
să dau dispoziţie să fiţi condus direct la el? 

Rocambole se înclină. 

Marchiza sună, apăru un valet şi, la ordinul stăpânei 
sale, îl conduse pe tânărul conte la etajul al doilea. 

— Ce-o fi vrând acest om? murmură marchiza rămânând 
singură. Pentru ce vine aici? Presimt că este mesagerul 
nenorocirii. 

Ea redeveni visătoare, surâsul îi dispăru de pe buze şi 
recăzu imediat în cenuşia ei tristeţe. 

În acest timp, Rocambole pătrundea în camera de lucru 
a marchizului Van-Hop. 

Marchizul tocmai se reîntorsese şi se aşezase într-un 
colţ, în apropiere de foc, în momentul în care i se anunţă 
vizita vicontelui. 

Rocambole venea pentru a doua oară în această casă şi 
era aproape necunoscut marchizului. 


— Domnule, îi spuse Rocambole care arborase o 
atitudine gânditoare, o fizionomie gravă şi tristă, ca a unui 
om care aduce veşti neplăcute, vin să vă rog să-mi acordaţi 
un minut din preţiosul dumneavoastră timp. 

— Vă ascult, domnule, îi răspunse marchizul, arătându-i 
un fotoliu şi concediind valetul care îl condusese pe tânărul 
viconte de Cambolh. 

— Domnule marchiz, continuă Rocambole, aşezându-se, 
ştiu că abia mă cunoaşteţi personal, cu toate că sper să vă 
amintiţi de numele generalului Cambolh, tatăl meu... 

— Îmi amintesc, spuse bancherul, salutându-l cu 
curtoazie şi crezând, într-adevăr, că-şi aminteşte de un 
asemenea nume. 

— V-am fost prezentat la ultimul dumneavoastră bal de 
către baronul O'V... urmă Rocambole. Trebuie să mă 
credeţi, domnule marchiz, că o întâmplare din cele mai 
ciudate şi neprevăzute mă obligă să vă reamintesc aceste 
detalii prea puţin semnificative. 

— Sunt inutile, domnule, spuse curtenitor marchizul, 
este suficient numele dumneavoastră... 

— Domnule, îl întrerupse brusc Rocambole, vin la 
dumneavoastră însărcinat cu cea mai gravă şi mai penibilă 
dintre misiuni. 

Marchizul avu un gest de surpriză. 

— Şi pentru a explica această misiune, este necesar să 
vă povestesc în câteva cuvinte o istorie care vă va părea cel 
puţin ciudată. 

— Vorbiţi, domnule viconte. 

— Acum un an mă găseam în America, la New York. 
Aveam 24 de ani, eram tânăr, sângele îmi clocotea în vine, 
voiam să găsesc ceea ce se numeşte un viitor frumos. 

Marchizul avu un surâs indulgent. 

Rocambole reluă: 

— Se afla, pe atunci, la New York o femeie care, prin 
frumuseţea ei şi prin obiceiurile excentrice, stârnea în cel 
mai înalt grad curiozitatea lumii americane. Această femeie 


purta acelaşi nume ca şi dumneavoastră, spuse cu răceală 
Rocambole. 

Marchizul scoase o exclamaţie şi-l privi pe interlocutorul 
său... 

— Ea se numea domnişoara Dai Natha Van-Hop. 

— Verişoara mea? 

— Da, domnule. 

— Fata unchiului meu, baronul Van-Hop, care a murit în 
Indii? 

— Exact. 

— Şi, spuse marchizul, curios la rândul său, ea este încă 
la New York? 

— Era. 

— Unde este acum? 

— La Paris. 

— Veniţi din partea ei? 

— Da, spuse Rocambole; apoi, privindu-l pe marchiz, 
adăugă: 

— Mi-aţi promis, domnule, să ascultați povestea mea... 

— Continuaţi, domnule, vă ascult. 

— Eram mai curios decât alţii, am făcut minuni pentru a 
ajunge până la domnişoara Van-Hop, care părea să 
dorească să-şi ascundă existenţa în faţa oricăror priviri. Am 
ajuns până la ea, i-am vorbit despre dragoste, am pretins că 
sunt îndrăgostit de ea... Ea mă ascultă surâzând, cu acel 
surâs care nu străluceşte decât pe buzele femeilor care au 
suferit mult şi am plâns de nenumărate ori. 

„Nu se iubeşte decât o singură dată, îmi spunea ea, şi eu 
am iubit”. 

La aceste cuvinte, marchizul tresări. 

Rocambole continuă: 

— Am fost elocvent, domnule, am încercat să fiu 
persuasiv, să-i vorbesc despre viitorul care aruncă 
întotdeauna o rază de speranţă, despre timpul care 
cicatrizează cele mai profunde răni, despre tinereţea ei, 
despre imposibilitatea de a se închide într-un doliu etern... 


Dai-Natha a fost neîncrezătoare, neîncrezătoare şi 
inflexibilă! Dar ea îmi întinse mâna. 

— Vrei să fii prietenul meu?” îmi spuse ea. 

I-am sărutat mâna şi i-am spus: 

— Permite-mi, totuşi, să sper...” 

— Vei spera în zadar, inima mea este moartă pentru 
dragoste...” 

Rocambole se opri şi-l privi pe marchiz. 

— Vă rog să mă iertaţi că intru în aceste detalii, care n- 
au în realitate alt scop decât acela de a demonstra că Dai- 
Natha suferea din cauza unei dragoste neîmpărtăşite. Ea 
îmi permitea uneori s-o vizitez. Am uzat, am abuzat chiar de 
această permisiune, pentru că, între timp, mă 
îndrăgostisem cu adevărat de frumoasa indiană. Şi în felul 
acesta au trecut şase luni. Dai-Natha nu era şi nu voia să fie 
pentru mine decât o prietenă. O întâmplare independentă 
de voinţa mea mă obligă să părăsesc New York-ul şi să viu 
la Paris. Era vorba de nişte afaceri importante. Am ajuns 
aici anul trecut; plăcerile capitalei lumii mi-au adus o serie 
de distracţii şi de aventuri amoroase; câteva luni au fost 
suficiente pentru a mă vindeca... la vârsta asta eşti cam 
uituc...! 

— Dar în această dimineaţă, domnule, mi-a parvenit o 
scrisoare, o scrisoare care avea numai două rânduri. O 
scrisoare semnată Dai-Natha şi concepută în următorii 
termeni: „Vino! Nu mai am mult timp de trăit şi contez pe 
prietenia dumitale”. 

Rocambole întinse, într-adevăr, un bilet marchizului Van- 
Hop. 

Acest bilet cuprindea cele două rânduri citate, scrise în 
engleză şi purtând într-adevăr semnătura domnişoarei Van- 
Hop. 

Marchizul recunoscu scrisul, scoase un strigăt şi deveni 
foarte palid. 

— În numele cerului, domnule, murmură el, ce aţi venit 
să-mi comunicaţi? Verişoara mea a murit? 


— Nu, spuse Rocambole, nu încă... dar ascultaţi-mă, vă 
implor... 

— Spuneţi! zise marchizul, a cărui voce trăda o spaimă 
profundă. 

— Domnule, urmă Rocambole, am alergat la domnişoara 
Van-Hop, despre care, până ieri, nu ştiam că se află la Paris. 
Am găsit-o într-o mică locuinţă de pe strada Gabrielle, care 
amintea, prin decoraţiile interioare, de casa în rare locuia la 
New York. Dai-Natha era culcată în fundul unui mic budoar 
decorat ca o pagodă indiană. Era surâzătoare şi calmă, ca 
întotdeauna, şi părea atât de plină de viaţă, încât am crezut 
la început că a fost o glumă din partea ei. Ea mi-a întins 
mâna şi mi-a spus: 

— Găseşti că arât bine?” 

— Sigur, dar sunt foarte mirat şi nu e frumos din partea 
ta.” 

— Te înşeli, prietene, voi muri în opt zile.” 
Rocambole se opri încă o dată. Marchizul era palid şi 
fruntea i se acoperea de sudoare. 

Vicontele reluă: 

— Ascultaţi-mă până la capăt, domnule. Dai-Natha m-a 
aşezat lângă ea, mi-a luat mâna şi mi-a spus: 

— Prietene, ştii pentru ce n-am putut să răspund 
dragostei pe care mi-ai purtat-o? Pentru că iubeam eu 
însămi cu disperata ardoare a femeilor din ţara mea, pentru 
că, de la cincisprezece ani, - şi acum am treizeci - ochii mei 
nu s-au îndreptat decât spre Europa, unde trăia cel căruia i- 
am dăruit pentru totdeauna inima mea.” 

— Şi, am strigat eu, acest om este deci orb şi nebun, 
încât nu te iubeşte!” 

— Nu, el iubeşte pe alta”, apoi a continuat să surâdă şi 
mi-a spus: 

— Ştii pentru ce am venit la Paris? Fiindcă el este aici. 
Am alergat cu o vagă speranţă, o speranţă nelegiuită, 
egoistă... speram că el nu mai era iubit, că el nu mai 
iubea... M-am înşelat. El iubeşte mai mult ca oricând, el 


este iubit mai mult ca oricând... deci nu mai am ce spera în 
această lume.” 

— Luându-i mâinile şi acoperindu-i-le de sărutări, am 
strigat: „Tu nu trebuie să mori, Dai-Natha, eşti atât de 
tânăra, atât de frumoasă... până la urmă, vei renunţa la 
aceste gânduri de sinucidere.” 

— E prea târziu”, mi-a spus ea surâzând. „În această 
dimineaţă am înghiţit licoarea din acest flacon, pe care îl 
port la gât...” 

Marchizul scoase un strigăt. 

— Aşteptaţi, domnule, aşteptaţi... spuse Rocambole, 
ascultaţi-mă până la sfârşit. 

— Această licoare, - mi-a spus Dai-Natha - este o otravă 
din ţara mea, o otravă lentă şi sigură, care nu mă va face să 
sufăr, dar care se va infiltra picătură cu picătură în vene şi 
mă va ucide în curs de optzile. Există un singur remediu 
contra acestei otrăvi, unul singur... dar acest remediu nu-l 
voi putea întrebuința, căci nu există în Europa... Nu există 
decât în ţara mea. Aşa că sunt moartă”, termină Dai-Natha, 
„Şi toţi medicii voştri din Europa nu mă vor putea vindeca... 
dar am vrut să te văd pentru ultima oară, am vrut să-ţi spun 
adio pentru totdeauna”. „Şi apoi”, a adăugat ea, „am vrut 
să-ţi cer un serviciu”. 

— Vorbeşte”, am murmurat eu cu ochii plini de lacrimi. 

— Du-te, mi-a spus ea, la bărbatul pe care l-am iubit şi 
din cauza căruia mor; roagă-l să vină, să-mi întindă mâna. 
Vreau să-l văd pentru ultima dată”. 

Rocambole se opri. 

— Şi după aceea, domnule? întrebă marchizul, mai palid 
decât un mort şi a cărui voce întretăiată trăda o emoție 
profundă. 

— Ei bine, domnule, spuse Rocambole cu calm, cred că 
nu mai am să vă spun nimic, căci bărbatul pe care l-a iubit 
Dai-Natha, bărbatul pentru care moare, sunteţi 
dumneavoastră! 


Marchizul se ridică; asculta gâfâind şi fără voce, iar când 
vicontele de Cambolh pronunţă aceste ultime cuvinte, el se 
sprijini de pervazul căminului, pentru a nu cădea. 

Capitolul XL. 

Între omul care tocmai povestise această istorioară şi cel 
care-l ascultase, se lăsă un moment de teribilă tăcere. 
Marchizul, cu un temperament sanguin şi apoplectic, arăta 
ca trăsnit. 

Rocambole îl privea şi îi era frică. 

Îi era frică, ca nu cumva marchizul să facă o congestie şi 
să moară... căci moartea marchizului ar fi însemnat ruina 
celor mai scumpe speranţe ale „Valeţilor de Cupă”, ar fi 
însemnat pierderea a cinci milioane promise de Dai-Natha 
lui sir Williams. 

Dar, ca şi taurul pe care lama toreadorului îl doboară 
fără să-l distrugă definitiv şi care se ridică, dintr-odată, mai 
puternic şi mai furios, marchizul făcu un efort violent, îşi 
învinse ameţeala şi redeveni calm şi energic, aşa cum sunt 
oamenii din Nord. 

— Domnule, îi spuse el lui Rocambole, Dai-Natha, 
verişoara mea, v-a spus ce otravă a luat? 

— Da, domnule. 

— Care? 

— Este fructul de manţenila, sau, mai bine zis, un extract 
al acestui fruct, amestecat cu foi de upas. 

— Foarte bine! spuse marchizul. Are dreptate, adăugă 
gânditor: Nu există pe lumea asta decât un singur remediu 
împotriva acestei otrăvi, un remediu care se găseşte numai 
în Indii. 

Atunci marchizul, omul care cu un minut înainte păruse 
trăsnit de vestea primită, omul pentru care Rocambole se 
temuse un moment să nu facă o congestie când îi spusese 
că există la Paris o femeie care se otrăvise pentru el, acest 
om se aşeză liniştit în fotoliu şi continuă cu un calm specific 
englezesc: 


— Acest antidot, domnule, este piatra albastră extrem de 
rară, care nu se găseşte decât în corpul unei reptile numită 
şarpele negru. Acest şarpe are capul triunghiular, ca şi 
vipera, spatele negru, burta de un galben auriu. Nu se 
întâlneşte decât foarte rar şi asta numai în apropiere de 
Lahore sau Visapur. De altfel, nu toţi aceşti şerpi negri au în 
organismul lor preţioasa piatră albastră; aproximativ unul 
din zece o are. Piatra unui şarpe negru, adăugă domnul 
Van-Hop, al cărui calm nu se dezminţea, se plăteşte în India 
până la două mii de lire sterline şi puteţi înţelege că nu este 
la îndemâna oricui să şi-o procure. 

La rândul său, Rocambole îl privea pe marchiz şi părea 
stupefiat de acest sânge rece pe care nu-l prevăzuse 
absolut de loc. 

Marchizul continuă, după ce aranjă puţin focul cu 
cleştele: 

— Dacă cineva, fie din neatenţie, fie dinadins, este 
otrăvit cu fructul, cu frunzele sau cu sucul de manţenila, nu 
are alt remediu decât această piatră albastră. Se pune 
piatra într-un pahar cu apă, unde ea se dizolvă încet, 
transmițând apei culoarea ei, şi i se dă omului otrăvit s-o 
bea. Este un mijloc sigur de a opri acţiunea otrăvii. Dar 
pentru ca antidotul să acţioneze, este necesar ca otrava să 
aibă timpul să se infiltreze în organism şi să se amestece cu 
masa sanguină. Trebuie deci aşteptat cam a şasea sau a 
şaptea zi după otrăvire. 

— Domnule, întrerupse Rocambole cu o oarecare 
vioiciune, permiteţi-mi să-mi manifest întreaga mea mirare. 

— Pentru ce? întrebă flegmatic marchizul. 

— Pentru că, spuse Rocambole, v-am anunţat că 
domnişoara Dai-Natha Van-Hop s-a otrăvit; că sunteţi cauza 
nevinovată, este adevărat, a acestei sinucideri; că ştiţi la fel 
de bine ca şi mine că există un singur remediu al otrăvirii 
ei; că acest remediu este de negăsit în Europa şi că, în loc 
să fiţi dezolat, să vă pierdeţi capul, îmi povestiţi foarte 


liniştit cum se procură acest remediu şi cum se 
întrebuinţează. 

— Domnule, răspunse marchizul, un singur cuvânt va 
face mirarea dumneavoastră să înceteze. 

— Aştept cu nerăbdare acest cuvânt! spuse Rocambole. 

— Dai-Natha s-a înşelat, reluă marchizul, spunându-vă 
că piatra albastră este de negăsit la Paris. 

Şi marchizul întinse mâna stângă şi o arătă cu plăcere 
interlocutorului său. 

Mâna marchizului avea în degetul mic un inel gros, 
împodobit cu o piatră care semăna cu o peruzea. 

— lată, spuse el, o piatră albastră, o piatră de şarpe 
negru. Am adus-o din India acum doisprezece ani, fără să 
bănuiesc că, într-o zi, ea o să-mi fie de folos pentru a o 
readuce la viaţă pe scumpa mea Dai-Natha. 

Odată cu terminarea frazei, marchizul se ridică în 
picioare. 

— Domnule, vreţi să mă conduceţi la verişoara mea? 

Rocambole se înclină afirmativ. 

Marchizul îşi luă paltonul şi pălăria şi, urmat de 
Rocambole, cobori în curte, unde aştepta trăsura 
elegantului viconte. 

— Domnule, reluă atunci marchizul, la fel de calm şi la 
fel de rece ca un adevărat olandez, sunt obligat să vă dau 
câteva informaţii, căci altfel o să mă credeţi odios şi ingrat, 
atunci când, de fapt, nu sunt decât nefericit. 

Rocambole tăcu şi păru să aştepte explicaţiile 
marchizului: 

Acesta continuă: 

— Acum aproximativ treisprezece ani, mă îmbarcam la 
Haye pentru a face înconjurul lumii. Am ajuns, la început, la 
Havana şi am fost primit într-o familie de plantatori printre 
care am trăit câteva luni. Această familie era familia Pepei 
Alvarez, o femeie pe care o cunoaşteţi şi care a devenit, 
între timp, marchiza de Van-Hop. Am plecat din Havana şi 
am ajuns în India, iubind-o pe Pepa Alvarez, ştiind că sunt 


iubit de ea şi după ce, la plecare, îi promisesem că o voi lua 
de soţie. Am ajuns în India la unchiul meu, tatăl lui Dai- 
Natha. Dai-Natha făcu pentru mine o pasiune nebunească 
şi vru să se căsătorească cu mine. Din nefericire, inima mea 
nu mai era liberă, îmi dădusem cuvântul. De aceea m-am 
reîntors la Havana, unde m-am căsătorit cu Pepa. lată, 
domnul meu, că am trăit doisprezece ani îndrăgostit de 
soţia mea, fericit că ne iubim ca în prima zi, şi încredinţat că 
Dai-Natha m-a uitat. Judecaţi şi dumneavoastră mirarea 
mea, ascultând cele spuse de dumneavoastră. 

— Domnule, răspunse Rocambole, sunteţi, de fapt, mai 
mult nefericit decât vinovat, şi vă plâng. 

Marchizul tresări, căci cuvintele vicontelui aveau un 
accent misterios, plin de grave prevestiri. 

— Ea nu va muri, v-o jur. 

— Ea va muri. 

— Uitaţi că am piatra albastră. 

Rocambole ridică privirea. 

— Eu uit, spuse el. Dar ea nu va voi s-o folosească. 

— Voi şti s-o forţez. 

— Nu văd decât un singur mijloc pentru a obţine un 
asemenea rezultat. 

— Care? întrebă marchizul. 

— S-o iubiţi. 

Marchizul avu un surâs trist. 

— Nu poţi iubi două femei în acelaşi timp, spuse el, şi... 

— Şi?... întrebă Rocambole. 

— Îmi iubesc soţia, spuse cu gravitate marchizul, o 
iubesc ca în prima zi a cunoştinţei noastre... aşa cum merită 
ea să fie iubită. Dar o voi salva pe Dai-Natha şi o voi iubi ca 
pe o soră, adăugă naiv marchizul, cu un ton profund 
afectuos, dezvăluind o inimă nobilă care-şi conservase 
generozitatea tinereţii, cu toată această mască de răceală 
imprimată trăsăturilor lui. 

Trăsura vicontelui intră în strada Gabrielle şi se opri în 
faţa micii locuinţe a lui Dai-Natha. 


Această locuinţă avea două intrări şi, totodată, două 
pavilioane, unite printr-o singură scară. 

Rocambole intrase în cea din stânga, cu două ore 
înainte, traversase un vestibul, urcase o scară, străbătuse 
un lung culoar şi pătrunse într-o cameră în care totul 
amintea de Extremul Orient, de religia strămoşilor materni 
ai lui Dai-Natha, care nu fusese niciodată creştină şi care 
credea cu tărie în misterele cultului lui Budha. 

Valetul arămiu, care-l condusese pe viconte în pavilionul 
din stânga, îi conduse acum pe amândoi în pavilionul din 
dreapta. 

Aici, India, cu superstiţiile ei, cu picturile ei ciudate, 
dispăruse. Intrarea nu mai aparţinea vreunei pagode, ci era 
aceea a unei case obişnuite, cum se văd atâtea pe Champs- 
Elysees, pe străzile noi din Faubourgul Saint-Honor6; o 
scară splendidă, tapisată cu piei de tigru, fixate cu baghete 
de aramă aurită, ornată cu statui albe şi garnisită, din loc în 
loc, cu vase cu flori şi cu arbuşti rari. 

Valetul introduse pe cei doi vizitatori într-un vast şi 
frumos salon şi le indică să ia loc în apropierea căminului, 
spunându-le într-o engleză perfectă: 

— Am prevenit pe doamna. 

leşi, ducând cu el cartea de vizită a marchizului. 

Câteva minute mai târziu, - în timp ce domnul Van-Hop, 
cu toate dureroasele sale preocupări, nu se putu împiedica 
să nu admire un superb Murillo, suspendat deasupra unui 
cufăraş din fildeş - se auzi un foşnet de mătase, un pas uşor 
alunecând pe covor, o uşă deschizându-se... 

Apăru o femeie. Această femeie nu mai era Dai-Natha pe 
care am cunoscut-o mai înainte cu câteva ore... Vrem să 
spunem că indiana, nepoata vechilor nababi, superstiţiosul 
copil al Orientului care avea strămoşii săi pictaţi în 
vestibulul pe care-l cunoscusem înainte, dispăruse. Ea nu 
mai purta rochia orientală cu desene fantastice, împodobită 
cu amulete şi cu brățări de aur şi nici papucii săi de un roşu 
ţipător. Era îmbrăcată, de astă dată, cu o rochie de mătase 


de culoare mov, frumoasele-i mâini aveau mănuşi, braţele 
sale, de un contur foarte pur, ieşeau pe jumătate goale din 
dantele. Părul, negru, era netezit la tâmple prin două benzi 
largi şi nu avea altă podoabă decât un buchet de camelii 
roşii, cochet aranjate de un coafor priceput. 

Fiica Indiei se schimbase într-o splendidă doamnă din 
înalta societate, care nu păstrase din înrudirea ei cu rasa 
galbenă decât tenul de un brun auriu, oricând confundabil 
cu cel al unei italience sau al unei spaniole. Astfel 
îmbrăcată, şi aranjată, fiica nababilor putea să rivalizeze în 
frumuseţe, în strălucire, în decenţă şi în nobilă simplitate, 
cu marchiza Van-Hop, rivala ei. 

Marchizul fu foarte impresionat. 

El crezu că va regăsi o fetiţă pe jumătate sălbatică, cu un 
chip de preoteasă a pasiunii, cu expresia unei vestale 
dornică să-şi dedice viaţa superstiţiilor unei religii 
nebuloase; or, dimpotrivă, el se găsea în faţa unei femei 
pline de distincţie, care-şi pleca modestă, ochii în faţa lui... 

Ea salută vizitatorii cu mâna, apoi se apropie de marchiz. 

— Vere, îi spuse în engleză, căci nu vorbea altă limbă, îţi 
mulţumesc pentru graba cu care ai venit. 

Îi dădu mâna să i-o sărute cu dezinvoltura unei ducese 
din foburgul Saint-Germain, şi adăugă: 

— Îmi vei face plăcerea de a avea o discuţie între patru 
ochi cu mine? 

Marchizul se înclină. 

— Îmi vei permite, prietene, nu-i aşa? spuse ea, 
întorcându-se către Rocambole. 

Rocambole răspunse printr-o acceptare mută. Atunci 
indiana îl luă pe marchiz de mână. 

— Vino! spuse ea. 

Ei părăsiră salonul şi merseră în fundul unui mic budoar 
voluptos şi cochet, adevărat cuib de pariziană. 

O uşă se închise în urma lor şi-i separă, pentru moment, 
de tot restul lumii. 


— Vere, îi spuse indiana, indicându-i să se aşeze alături 
de ea, îţi mulţumesc, te-am chemat... ai venit. 

— Draga mea... 

— Taci, spuse ea, punând frumosu-i deget pe buze, nu 
mă întrerupe... 

— 'Te ascult, murmură el. 

Dai-Natha era atât de surâzătoare şi de calmă, încât el 
începu să creadă că vicontele minţise şi că nimic nu era mai 
puţin serios decât povestea cu otrava. 

— Iubitul meu văr, sărmanul meu Hercules, spuse ea 
puţin tristă (marchizul, ca mulţi olandezi, se numea, într- 
adevăr, Hercules); când ai venit în Indii la tatăl meu, acum 
doisprezece ani, eram un copil, un copil superstiţios, 
ignorant, nu ştiam nimic despre viaţă şi despre pasiunile 
furtunoase ale inimii... erai tânăr, erai frumos, tatăl meu îmi 
spunea adesea că vei deveni soţul meu... Te-am iubit... 

— Verişoară... 

— Taci! Mi-ai promis că nu mă vei întrerupe... Şi ea 
continuă: 

— Te-am iubit, neştiind că inima ta este dată, că ţi-ai dat 
cuvântul de onoare unei alte femei. Când ai plecat, speram 
că te vei întoarce curând, număram lunile, zilele, orele... Au 
trecut orele, zilele, lunile, apoi anii, şi n-ai mai revenit. Apoi 
am aflat adevărul... Atunci eram încă sălbatica fiică a 
vechilor budhişti. Dacă marea n-ar fi fost între noi, atunci, 
cred că aş fi venit să înfig un pumnal în inima femeii pe care 
o iubeai! 

Un fulger lumină ochii lui Dai-Natha şi-l făcu pe marchiz 
să tresară. 

Dar acestui fulger îi urmă un surâs. 

— Nu te speria pentru ea, spuse Dai-Nahta, sunt acum o 
femeie din lumea civilizată. Ceea ce rămâne în mine din 
acest sânge indian, clocotind ca lava vulcanilor, l-am întors 
împotriva mea... şi numai eu voi fi victimă... Dar am vrut să 
te văd, dragul meu, să te văd ultima dată, pentru a-ţi spune 
că, în aceşti doisprezece ani nici o oră, nici un minut, nici 


cele mai teribile evenimente n-au reuşit să mi te smulgă din 
inimă. le-am iubit timp de doisprezece ani, te-am urmărit 
de departe, cu priviri care trec mările, oceanele, pentru a 
pătrunde până acolo unde erai tu. 

Dai-Natha spunea lucruri adevărate, fără strălucire, fără 
mânie, cu o pasiune profundă, pe care nimic nu părea s-o 
poată schimba. 

Marchizul asculta cu inima strânsă şi o contempla cu o 
dureroasă mirare. Ea continuă, mai calmă: 

— Dragostea pe care o aveam în inimă, scumpul meu, 
seamănă cu una din acele boli care îşi desăvârşesc opera 
încetul cu încetul. Şi a venit momentul în care vasul umplut 
s-a revărsat, când a trebuit să mă înclin, strivită sub 
povară... când mi-a fost oroare să mai trăiesc... Şi această 
zi, scumpul meu, a fost ieri. În această dimineaţă, am 
renunţat să mai duc mult timp o existenţă mizerabilă şi fără 
viitor. 

Ea scoase un mic flacon şi i-l arătă marchizului. 

Marchizul păli, dându-şi seama că flaconul conţinea o 
licoare roşiatică, aşa cum spusese Rocambole, şi era pe 
jumătate gol. 

Ea începu să surâdă. 

— Am băut restul, spuse ea, aşa că voi fi moartă în opt 
zile. 

— Nu, strigă marchizul, cu o bruscă explozie de 
tandreţe, nu, tu nu vei muri, Dai-Natha, prietena mea, sora 
mea!... Tu nu vei muri, căci, iată... 

Şi-i arătă mâna lui. 

— lată acest inel! este piatra albastră a şerpilor negri... 
remediu care nu dă greş... 

Şi luă în mâinile sale mâinile lui Dai-Natha, continuând: 

— Taţii noştri au fost fraţi, dragă Dai-Natha, taţii noştri s- 
au iubit, de ce să nu ne iubim şi noi? 

Ea scoase un strigăt de bucurie straniu. 

— Pentru ce să nu fii sora mea? termină marchizul. 


Dai-Natha păli. Apoi ea deveni rece, calmă, imobilă, 
strălucirea ochilor săi se stingea. 

— Eşti nebun, spuse ea. Vrei să vorbeşti despre o 
afecţiune frăţească femeii care moare din dragoste pentru 
tine? 

Aceste cuvinte îl loviră pe domnul Van-Hop. Apoi ea 
urmă, regăsindu-şi vocea dulce şi tristă. 

— Aruncă această piatră, prietene; ea nu o va salva pe 
Dai-Natha, căci Dai-Natha nu vrea să fie salvată. 

Marchizul se aşeză în genunchi: 

— În numele cerului, murmură el, în numele tatălui tău 
şi al tatălui meu, în numele legăturilor de sânge care există 
între noi...! 

— Legăturile de sânge au vorbit în mine, reluă ea, te-am 
instituit prin testament ca legatar universal şi ţi-am lăsat 
douăzeci de milioane de lire sterline. 

— Nu, nu! strigă marchizul. Nu am nevoie de banii tăi. 
Vreau să trăieşti, iubită Dai-Natha. 

Dai-Natha se ridică, îşi încrucişă braţele pe piept şi 
spuse: 

— Mă găseşti frumoasă? 

— Ca îngerii, spuse el. 

— La fel de frumoasă ca ea? 

Şi vocea ei tremura în timp ce pronunţa aceste cuvinte. 

— Da, spuse marchizul. 

— Dacă ea nu ar exista, m-ai iubi? 

— Da, cu pasiune. 

Indiana scoase un vuiet scurt, asemănător cu celal 
tigreselor, în marile păduri virgine ale patriei sale. 

— Şi dacă ea ar muri? 

La această întrebare, vocea ei tremură şi mai vibrant, 
dar marchizul ridică privirea: 

— Uneori iubeşti şi morţii... murmură el. Aş iubi-o chiar 
dacă ar fi moartă. 

Dai-Natha lăsă să ţâşnească din ochii de felină o privire 
scânteietoare. 


— Uite, spuse ea, dacă-ţi voi cere un jurământ, eu, care 
sunt gata să mor... eu, care mor pentru tine... eu, care te 
iubesc de doisprezece ani... 

— Un jurământ? exclamă marchizul. 

— Da, spuse ea, un jurământ teribil, un jurământ cu 
preţul căruia, poate, aş consimţi să trăiesc... 

— Vorbeşte, spuse el cu bucurie, vorbeşte!... Oricare ar 
fi acest jurământ, îl voi ţine. 

— Ei bine! reluă ea, trebuie să-ţi încredinţez un secret 
care-ţi va tulbura inima şi cugetul. Juri să-mi dai ascultare 
orbeşte, până în ziua în care-ţi voi da dovada de netăgăduit 
cu privire la ceea ce afirm acum? 

— Pe cenuşa părinţilor noştri, ţi-o jur, Dai-Natha. 

— Ei bine! continuă ea, acum pot să-ţi pun o întrebare? 

— Bineînţeles... spuse marchizul. 

— Dacă soţia ta n-ar exista, m-ai iubi, ai spus? Şi dacă ea 
nu ţi-ar mai fi credincioasă? 

Marchizul scoase un strigăt: 

— Vai! spuse el, în timp ce ochii săi scoteau flăcări ca 
ochii unui tigru, nu pronunţa o astfel de calomnie, Dai- 
Natha! 

— Eu nu calomniez pe nimeni... spuse ea. 

Şi adăugă cu un calm îngrozitor: 

— Mă vei iubi într-o zi, Hercule, căci Pepa Alvarez, soţia 
ta, a încetat să fie cea mai castă şi virtuoasă dintre soţii. 

Marchizul nu spuse nimic, dar se îndreptă către un 
cămin pe care văzu un mic pumnal malaez cu lama otrăvită. 

Luă acest pumnal şi reveni spre Dai-Natha, care-l 
aştepta cu braţele încrucişate şi cu surâsul pe buze. 

— Ai greşit, spuse el încet şi cu un calm teribil, ai greşit 
bând otrava, Dai-Natha, căci nu de otravă vei muri! 

Capitolul XLI. 

Oricine l-ar fi văzut pe marchizul Van-Hop, - după ce l-ar 
fi întâlnit deseori în lume - pe el, omul calm, rece, flegmatic, 
nu l-ar fi recunoscut. Marchizul era înfricoşător la vedere. 
De o paloare lividă, cu privirea scânteind, cu nările 


fremătând, el o privea pe Dai-Natha ca şarpele care-şi 
hipnotizează prada. 

Dai-Natha era surâzătoare, cu braţele încrucişate. 

— Ucide-mă, îi spuse ea, ucide-mă înainte da a putea să- 
ţi aduc dovada pe care ţi-am promis-o. 

Marchizul îşi aminti de jurământ şi braţul ridicat asupra 
indienei cobori. 

— Ei bine! spuse el cu furie, vorbeşte, Dai-Natha, 
vorbeşte şi dovedeşte... Dacă ai spus adevărul, nu vei fi tu 
cea care va muri... va fi ea! Nu va mai fi Pepa Alvarez cea 
pe care o iubesc... Tu vei fi aceea pe care o voiiubi! Iu vei fi 
aceea cu care mă voi căsători! 

— Adevărat? întrebă ea. 

— Da, dar vorbeşte... 

Ea nu-şi pierdu nimic din liniştea ei şi vorbi: 

— Astăzi am băut otrava, Hercule; în opt zile, ore 
numărate, voi fi moartă; tu singur poţi să mă salvezi... 

— Vorbeşte, vorbeşte!... strigă marchizul. 

— Ascultă-mă, deci!... strigă ea, fiindcă ai jurat... ascultă- 
mă... 

EI se aşeză zdrobit sufleteşte - căci Dai-Natha vorbea cu 
un glas care părea însuşi glasul adevărului - şi pumnalul îi 
scăpă din mână. 

— Dacă, în aceste şapte zile, tu nu vei surprinde un 
bărbat în genunchi în faţa soţiei tale, într-un loc care nu 
este casa ta, poţi să mă laşi să mor. 

— Şi, întrebă marchizul, în a cărui voce se simțeau 
furtuni, îmi vei putea dovedi că ea este vinovată? 

— 'Ţi-o voi dovedi. Acum adu-ţi aminte de jurământul tău, 
căci mi-ai jurat că mă vei asculta. 

— 'Te voi asculta. 

— Eşti bărbat, urmă Dai-Natha, un bărbat trebuie să 
aibă forţa să se ascundă; un bărbat trebuie să aibă puterea, 
să-şi zugrăvească pe faţă o aparenţă de gheaţă. 

Pe măsură ce Dai-Natha vorbea, trăsăturile marchizului 
îşi reluară, încetul cu încetul, seninătatea lor obişnuită, 


privirea lui redeveni calmă, chipul căpătă e mască de 
indiferenţă. 

— Întoarce-te la tine acasă, spuse Dai-Natha, întoarce-te 
şi aşteaptă. Dacă vrei să-ţi predau pe vinovaţi, trebuie ca 
vinovaţii să se creadă la adăpost de pedeapsă. 

— Dar, strigă marchizul, care este numele lui? Spune-mi 
acest nume! 

— Ce nume? 

— Al bărbatului. 

— Nu, spuse Dai-Natha, nu încă... 

— Bine, spuse marchizul, voi aştepta... până ce va veni 
ziua... nici un muşchi al obrazului meu nu va tresări, inima 
mea nu va bate mai repede... voi continua să-mi privesc 
soţia cu aceeaşi linişte, să-i ating mâna... voi surâde... dar 
apoi, când va veni ziua, dacă ai spus adevărul: o voi ucide... 
dacă ai minţit, tu vei fi cea care vei muri... 

— Eu nu voi muri, spuse ea... dar tu mă vei iubi? 

— Te voi iubi! 

— Şi voi fi soţia ta...? 

— Da... O jur din nou, pe cenuşa părinţilor noştri! 

— Bine Hercules Van-Hop, spuse ea. Acum, la revedere... 
peste şapte zile. 

Ea luă pumnalul căzut şi i-l dădu. 

— 'Ţine-l, îi spuse ea, din dragoste pentru mine, ucide-o 
cu acest pumnal... a fost făurit special pentru ea. 

Un surâs îngrozitor, ca surâsul unei tigrese, alunecă pe 
buzele indienei. Apoi îl luă din nou pe marchiz de mână. 

— Ţine-l, spuse ea, şi du-te! 

Ea deschise o altă uşă, plasată în faţa celei prin care 
intrase cu marchizul, şi îl conduse într-un coridor, unde el 
se simţi apucat de mâna unui bărbat. 

— La revedere, îi spuse încă o dată Dai-Natha. 

Marchizul fu condus prin obscuritate, cobori o mică 
scară şi ajunse în curte. Aici, valetul arămiu care-i servise 
de ghid îl salută şi dispăru. 


Marchizul plecă pe jos, cu acel pas şovăitor ca de beţiv, 
ca omul care vede dintr-o dată cerul deasupra lui. 

Dai-Natha se reîntoarse în salon pentru a discuta cu 
elegantul viconte de Cambolh. 

Indiana se aşeză aproape de el şi îi spuse: 

— A plecat! 

— Convins? întrebă Rocambole. 

— Convins, şi aşteptând dovada. 

— Dovada o va avea, spuse cu răceală locotenentul lui sir 
Williams. 

— Da! 

— Este vorba de viaţa mea, spuse ea liniştită. 

— Este vorba pentru noi de cinci milioane. 

— Căci, reluă ea, poate că nu ştii un lucru. În caz că 
marchiza este nevinovată, voi muri în orice caz. 

— Cum aşa? 

— El mă va ucide. 

— Dar... cum să vă ucidă? Doar îmi închipui că n-aţi băut 
otrava? 

— Nu, spuse ea, dar trebuie s-o iau. 

— La ce bun? 

— Pentru că piatra albastră, care salvează viaţa 
oamenilor care au băut otrava, îi ucide pe cei care nu au 
luat-o. 

— La dracu! strigă Rocambole. 

— Şi apoi, continuă ea, sunt hotărâtă să mor dacă el nu 
mă iubeşte şi dacă nu voi deveni soţia lui. 

— Vei deveni, spuse Rocambole cu certitudine. 

Atunci indiana scoase din nou flaconul - din al cărui 
conţinut aruncase înainte jumătate - îl duse la buze şi bău. 

Bău otrava până la ultima picătură. 

— Acum, spuse ea repunând calmă flaconul pe masă, 
numai dragostea lui şi piatra albastră pot să mă facă să 
trăiesc. 

— Vei trăi, strigă Rocambole care avea o încredere oarbă 
în geniul lui sir Williams. 


SFÂRŞIT