Ponson Du Terrail — S2 — Clubul Valetilor De Cupa Vol 3

Pierre Alexis Ponson du 
Terrail 


Pierre Alexis Ponson du 
Terrail 


ROCAMBOLE 


Ciclul „Dramele Parisului” : 
CLUBUL VALEŢILOR DE CUPA 
Volumul 3 


Capitolul XLII. 

După ce Baccarat puse stăpânire pe casă, prima ei grijă 
fu aceea de-a goni pe toţi servitorii pe care-i adusese 
Turquoise, cu excepţia cameristei. 

— Stăpâna este energică, gândi Baccarat; dar oricât de 
tare ar fi, ea a lăsat fără îndoială să transpire unele secrete, 
iar secretele încredințate servitorilor pot fi cumpărate cu 
aur. 

În privinţa aceasta, Baccarat greşea. 

Sir Williams îşi luase anumite precauţiuni, iar Turquoise 
avusese grijă să-şi concedieze chiar în ajun camerista, astfel 
încât aceea moştenită de Baccarat nu cunoştea nimic din 
secretele stăpânei ei. 

Tot ceea ce ştia era că în ajun Turquoise - după o scenă 
cu lacrimi şi disperări - ieşise îmbrăcată ca o muncitoare. 

Baccarat petrecu o noapte foarte agitată. 

Cu mare spaimă ea aştepta zorile, numărând orele. 

La ora 8 fix, sună! 

— Domnul Fernand Rocher se va prezenta astăzi 
dimineaţă şi va cere s-o vadă pe doamna. Îl veţi introduce în 
salon şi-l veţi ruga să aştepte, fără să-i spuneţi că doamna 
nu este acasă. 

Camerista se înclină şi ieşi. 

Baccarat conta pe vizita matinală a lui Fernand. Era de 
presupus că, îndrăgostit cum era, Fernand va veni foarte 
devreme dimineaţa s-o vadă pe Turgquoise. 


Şi Baccarat nu se înşelă. Chiar în momentul în care 
pendula bătea ora nouă, Fernand - care venise pe jos - 
suna la uşă. 

Îi deschise camerista. Baccarat nu dorise ca alt servitor 
să doarmă în casă şi deci în ajun plecaseră toţi. 

Fernand fu poftit în salon. 

— Doamna se îmbracă şi-l roagă pe domnul s-o aştepte, 
spuse subreta. 

Fernand era palid şi foarte emoţionat. În ajun se 
reîntorsese acasă cu intenţia de a juca tare şi îşi minţise 
fără ruşine soţia. 

Hermine înţelese că demnitatea ei de mamă şi de soţie o 
obligă să păstreze o rezervă absolută. 

Soţul ei nu o mai iubea şi o şi minţea; orgoliul ei de 
femeie, de femeie virtuoasă, care nu-i permitea tranzacţii 
ruşinoase, o obliga să păstreze tăcerea şi să-i acorde soţului 
toată libertatea. 

Fernand ieşise din casă fără ca doamna Rocher să-l 
întrebe unde se duce. El ajunse la Turquoise, cu inima 
bătând grăbită, pradă unei puternice emoţii şi decis să nu 
accepte sacrificiul, pe care ea era gata să-l facă. El nu voia 
ca datorită dragostei ce i-o purta lui, ea să accepte o 
existenţă sărăcăcioasă, când până atunci trăise în bogăţie, 
îşi făcuse chiar un plan în această direcţie. Va trimite 
vicontelui de Cambolh titlurile de rentă şi preţul casei; apoi 
o va ruga pe lurquoise să accepte această casă ca un dar 
din partea lui. 

În salon totul era aranjat ca în ajun şi nu exista nimic 
care să-l facă pe matinalul vizitator să creadă că s-a 
schimbat ceva în casa aceea. 

Aşa că, în momentul în care auzi foşnetul unei rochii, fu 
convins că se apropie Turguoise. 

Uşa se deschise... 

Fernand - care se ridicase - făcu un pas înapoi, surprins. 
Nu intrase Turguoise... ci doamna Charmet. 


Dar nu mai era acea doamnă Charmet, femeia austeră, 
veşnic îmbrăcată în negru, consacrându-şi timpul şi averea 
pentru a ajuta pe săraci, pentru a smulge din ghearele 
viciului tinere fete. 

Era Baccarat! O Baccarat radiind tinereţe şi frumuseţe, 
o Baccarat redevenită cuceritoarea de altădată, femeia 
elegantă pe care întregul Paris a văzut-o la Longchamps 
urcându-se într-o caleaşcă cu patru cai şi plecând spre 
Daumont. 

Baccarat părea întinerită cu patru ani. Purta o frumoasă 
rochie de culoare ruginie a frunzelor ce cad toamna, 
decoltată, lăsând să se vadă culoarea de alabastru a 
frumoşilor ei umeri. Splendidul păr blond era pieptănat 
spre spate, lăsând liberă fruntea ei frumoasă şi inteligentă. 
Pe braţu-i gol avea o brățară groasă de aur. 

— Bună dimineaţa dragă, îi spuse ea lui Fernand, cu un 
aer degajat, întinzându-i mâna. 

Şi ochii ei negri recăpătară privirea seducătoare a lui 
Baccarat, buzele ei, surâsul încântător care silise destul 
bărbaţi să-şi piardă raţiunea. 

Fernand rămase încremenit şi mut. 

— Ei bine! spuse ea, refuzi să-mi dai mâna? 

— Doamnă... Charmet!... bâlbâi Fernand stupefiat. 

— 'Te înşeli, frumosul meu prieten, nu mai sunt doamna 
Charmet... Doamna Charmet a murit, iar Baccarat a înviat. 
Spunând aceste cuvinte, îi oferi un scaun lui Fernand. 

— Eşti drăguţ că ai venit să mă vezi. Eşti primul prieten 
care salută transformarea mea şi este întotdeauna spiritual 
şi plăcut să fii primul. În dragoste doar vechimea are 
valoare. 

— Eşti nebună! murmură Fernand. 

— Mulţumesc pentru compliment, prietene. Eşti amabil 
ca un puşti şi prost crescut ca un licean, începe să-mi fie 
ruşine că-mi eşti prieten. Continuă... dacă pentru a-mi 
spune asemenea drăgălăşenii, ai venit să mă vezi la nouă 
dimineaţa... 


Fernand era atât de uluit, încât nu putea răspunde 
NIMIC. 

— Frumosul meu prieten, continuă Baccarat, poate că nu 
te aşteptai să mă găseşti aici? 

— Nu! spuse Fernand, încercând să-şi păstreze sângele 
rece, bineînţeles că nu. 

— Asta înseamnă că ai venit s-o vezi pe Turquoise? 

Fernand tresări. 

— Se poate, spuse el. 

— Turquoise a plecat! 

— Ce spui? 

— Sigur! Mi-am recumpărat propria mea casă; ea a fost 
deci obligată să plece. 

Fernand avu o tresărire. 

— Ai... răscumpărat... 

— Te miri? întrebă Baccarat cu un ton batjocoritor. Nu 
ştiai că această casă mi-a aparţinut? Nu-ţi aduci aminte că 
ai fost musafirul meu chiar în această casă? 

Ea îl privea ironic şi bănuitor în acelaşi timp. 

— Şi ai răscumpărat-o? 

— Da! Şi am şi plătit, dragul meu, o sută şaizeci de mii 
de franci, bani gheaţă! Aceşti bani Turquoise i-a trimis 
imediat înapoi vicontelui de Cambolh. 

La auzul acestui nume, Fernand avu o tresărire de 
mânie. Nu era totuşi convins. 

— Ce sunt aceste glume? 

— Eu nu glumesc, răspunse Baccarat. 

— Deci această casă îţi aparţine? 

— Da. 

— Şi casa ta? 

— Cea din strada Buci? 

— Da. 

Baccarat avu un surâs echivoc. 

— Cine ştie, poate am vându-o chiar ei. 

Şi cum Fernand o privea cu o mirare crescândă, 
continuă: 


— Dar nu vreau să te înşel, dragul meu. Turquoise n-are 
bani să cumpere case, aşa că doamna Charmet mai este 
încă proprietăreasă în strada Buci. Numai că Baccarat se va 
grăbi s-o vândă. 

— Am impresia că visez!... murmură Fernand. 

— De ce? 

— Pentru că nu te mai recunosc. 

Ea îl privi îndelung. 

— Ingratule! 

— Nu, reluă el, eu nu pot crede că doamna Charmet, 
femeie cinstită şi de spirit, virtuoasa doamna Charmet... 

— Ea nu mai există, scumpul meu... 

— Cum se poate, strigă el, tu, care de patru ani duci o 
viaţă exemplară, îţi vei relua viaţa ruşinoasă dinainte...? 

Baccarat râse batjocoritor, ceea ce îl descumpăni pe 
Fernand. 

— Dacă ai fi amabil şi m-ai asculta un minut măcar, nu 
vei mai scoate exclamaţiile astea. Nu voi folosi fraze inutile, 
ci îţi voi povesti doar o istorioară. 

— Spune... te ascult. 

— A fost odată o femeie păcătoasă care, din prăpastia 
ticăloşiei în care trăia, a zărit la un moment dat un colţ 
albastru de cer şi pe acest petec de azur, o stea. Steaua se 
numea iubire. Bărbatul pe care-l iubea, era un om sărac, 
care iubea o fată la fel de săracă şi cinstită, pe care voia s-o 
ia de soţie. 

— Destul! spuse Fernand, ştiu despre cine vorbeşti. 

— Aşteaptă totuşi, scumpule. Fiindcă cunoşti povestea 
asta, voi trece peste amănunte şi voi ajunge direct la 
concluzii. 

— Fie, consimţi Fernand, care-şi aplecă fruntea sub 
privirea lui Baccarat. 

— Această femeie deveni criminală, din dragoste; apoi 
cuprinsă de remuşcări, se sacrifică; îl salvă pe bărbatul pe 
care-l iubea, îndepărtă din calea lui toate obstacolele şi 
până la sfârşit îl văzu căsătorit şi fericit... Şi atunci, cum ea 


încă îl mai iubea, păcătoasa deveni virtuoasă, şi doamna 
Charmet se născu din cenuşa lui Baccarat. 

— Vezi bine că glumeşti tot timpul, murmură Fernand, 
deci eşti tot doamna Charmet. 

— Greşeşti! scumpul meu. Dragostea a făcut dintr-o 
femeie păcătoasă, o femeie cinstită; dar femeia cinstită 
redevine păcătoasă, în ziua în care dragostea ei dispare. 

Fernand scoase un strigăt de mirare. 

— Scumpul meu, reluă Baccarat, în ziua în care m-am 
retras dinaintea rivalei mele, adică dinaintea unei femei 
tinere, cinstite, care a devenit soţia ta, am luat drept virtute 
ceea ce nu era de fapt decât un acces de disperare şi am 
rupt cu prima mea existenţă. Dar iată că o femeie la fel ca 
mine, o femeie care nu valorează nimic... 

— Doamnă, strigă Fernand cu o iritare neaşteptată, 
insulţi femeia pe care o iubesc! 

Aceste cuvinte o loviră pe Baccarat drept în inimă. Ea 
păli, se clătină, îşi trecu mâna pe frunte şi păstră un 
moment de tăcere penibila. 

Dar Fernand nu înţelese nici durerea acestei femei şi nici 
cât de ruşinoasă fusese purtarea lui. 

— Doamnă, reluă el cu răceală, pentru că eşti gazdă şi 
pentru că Jenny a părăsit această casă, spune-mi cel puţin... 

Baccarat îşi reveni, se îndreptă şi continuă calmă: 

— Vrei să ştii unde a plecat Jenny? Nu doresc să-ţi 
ascund acest lucru. O vei găsi în strada Blanche nr. 17. 

Şi, cu-n gest plin de demnitate, Baccarat îl concedie pe 
Fernand, care o salută şi ieşi. 

Dar în momentul în care Fernand nu se mai afla în 
cameră, tânăra femeie nu-şi putu reţine lacrimile. 

— Dumnezeule! spuse ea, voiam să-l fac să se reîntoarcă 
la soţia lui vorbindu-i raţional, dar n-am putut să opresc 
bătăile sărmanei mele inimi... Cât de slabi sunt oamenii!... 
Şi Baccarat suspină profund. 

Capitolul XLIII. 


Două ore mai târziu, Baccarat alergă în strada Faubourg 
Saint-Antoine şi îşi opri trăsura la poarta atelierului lui Leon 
Rolland. 

Urcă repede scara şi nu se opri decât la uşa lui Cerise. 
Chiar tânăra femeie îi deschise uşa. Cerise nu mai era 
decât o umbră. Avea ochii roşii din cauza lacrimilor pe care 
le vărsa în taină. Se aruncă în braţele surorii sale, fără să-şi 
dea seama de schimbarea produsă în îmbrăcămintea 

acesteia. 

— Fii bine venită, îi spuse ea, îmi pare atât de bine că ai 
venit să mă vezi, sufăr îngrozitor. 

Cerise era singură la acea oră. Mama lui Leon ieşise, iar 
acesta din urmă era fără îndoială în atelier. 

Cerise o luă de mână pe Baccarat şi o duse în micul 
salonaş pe care Leon îl mobilase altădată pentru ea cu atâta 
gust şi bucurie şi se aşezară împreună pe o canapea. 

— Mica mea surioară, murmură Baccarat, ce schimbată 
eşti! 

Cerise îşi apăsă mâinile pe inimă. 

— Draga mea, viaţa pentru mine a devenit un infern! 

Baccarat îi luă mâinile. 

— Vreau să sper..., spuse ea. 

Cerise izbucni în lacrimi şi tăcu. 

— Oare, strigă Baccarat, acest om e un monstru că te 
face să suferi atât? 

— Nu, răspunse Cerise, el însuşi suferă ca un 
condamnat. 

— Şi el suferă? 

— De moarte. 

— E nebun? 

— Da, nebun de durere... căci această creatură infamă 
nu-l iubeşte. 

Şi cum Baccarat părea să nu înţeleagă, Cerise adăugă: 

— L-a şi părăsit. 

— Ea? 

— Da, răspunse Cerise. 


— Cu atât mai bine! În momentul în care ameţeala 
loviturii îi va trece, va reveni la tine. 

Şi Baccarat strângând mâinile lui Cerise adăugă: 

— Nu ştii tu că toate trec cu timpul, chiar şi dragostea? 

Vorbind astfel, Baccarat uita că şi ea iubea acelaşi om pe 
care-l va iubi întotdeauna, sau mai de grabă nici ea nu 
credea în aceste cuvinte de consolare cu care încerca să 
uşureze durerea Cerisei. 

— Da, continuă ea, totul trece cu timpul, totul, chiar şi 
dragostea... sau mai ales dragostea... când este născută din 
unirea hazardului cu-n moment de nebunie... Şi spui că ea 
l-a părăsit...? 

— De trei zile. 

— Eşti sigură? 

Cerise înclină afirmativ din cap. 

— Atunci e cazul să speri, micuța mea. S-ar putea să fie 
aproape ora în care-ţi va cere iertare în genunchi. 

Un surâs trist apăru pe buzele lui Cerise. 

— Îl voi ierta, spuse ea; de fapt l-am iertat dinainte. Aş fi 
consimţit din toată inima să rămân cu durerea mea; dacă n- 
ar fi fost şi el nefericit; dar suferă atât de mult! 

Cerise încercă să-şi domine emoția. 

— Dacă ai şti, spuse ea, de aseară parcă-i disperat... în 
noaptea aceasta a vrut să se sinucidă. 

Baccarat avut un gest de surpriză: 

— Să se sinucidă? întrebă ea. 

— Da. Şi-a petrecut noaptea plimbându-se de la un capăt 
la altul al camerei, vorbind singur şi lovindu-se cu capul de 
pereţi. L-am rugat să doarmă, dar m-a repezit, aşa cum mă 
repede de câtva timp, când încep să vorbesc cu el. Deodată 
a deschis fereastra; dar mi-am dat seama ce vrea să facă, 
am scos un strigăt, m-am repezit şi l-am reţinut exact în 
momentul în care voia să se arunce. S-a întors, mi-a aruncat 
o privire buimacă şi mi-a spus: 

— De ce m-ai reţinut?” 


— Nefericitule! am strigat, la copilul tău nu te gândeşti? 
Uiţi că ai un copil?” N-am vrut să-i vorbesc despre mine... 
ştiam că nu mă mai iubeşte. 

Cerise, cuprinsă de emoție, îşi ascunse capul în mâini şi 
Baccarat văzu cum lacrimile îi curg printre degete. 

— Când a auzit vorbindu-se despre copilul lui, a tresărit 
şi a şovăit. S-a apropiat de leagăn, a privit copilul cum 
dormea, l-a sărutat pe frunte şi a început să plângă. 

— Sunt un mizerabil! mi-a spus el, iartă-mă, eşti un 
înger”. 

— Mi-a sărutat mâna şi apoi, cum încerca să se îndrepte 
spre uşă, am vrut să-l rețin: 

— Unde mergi?” 

— Lasă-mă să ies, am nevoie să iau puţin aer... mă 
sufoc.” 

— Leon, am avut eu atunci puterea să-i spun, îmi promiţi 
că nu te vei sinucide?”. 

— Da, îmi răspunse el”. 

— Îmi juri?” 

— Da.” 

— Pe copilul nostru?” 

— Da, ţi-o jur... dar lasă-mă acum, de fapt nici nu sunt 
demn să mai rămân aici”. 

— A plecat, l-am auzit cum coboară scara hohotind. L-am 
aşteptat tot restul nopţii, dar nu s-a întors. Astăzi 
dimineaţă, neliniştită, am alergat la atelier... l-am găsit 
lucrând. Dar avea ochii roşii şi era palid ca un mort... cred 
că a suferit îngrozitor. Urmându-şi obiceiurile, a urcat către 
orele 11 pentru a mânca ceva... dar nu-i era nici foame, nici 
sete... N-a văzut nimic altceva decât copilul. L-a ţinut timp 
îndelungat în braţe, i-a vorbit, i-a surâs; nu mi-a vorbit nici 
mie, nici mamei lui. 

— Dar, întrebă Baccarat, atunci de unde ştii că această 
creatură l-a părăsit? Ţi-a spus el? 

— Nu, niciodată n-ar fi îndrăznit să-mi vorbească despre 
ea. 


— Bine, dar atunci cum ai putut afla? 

— Am găsit o scrisoare, o scrisoare pe care a frământat-o 
între degete, a acoperit-o cu sărutări şi pe care în agitația 
lui, a lăsat-o să cadă când a plecat. 

Şi Cerise îi arătă o bucată de hârtie împăturită. Baccarat 
luă hârtia o desfăcu şi vru s-o citească. 

Era scrisoarea scrisă de către Turguoise în ajun, în mica 
locuinţă din str. Charonne şi pe care Leon Rolland o găsise 
deschisă pe masa din prima cameră; scrisoare prin care 
Turquoise îl anunţa în termeni evazivi, că nu se vor 
revedea. 

Abia îşi aruncă Baccarat privirea pe scrisul alungit al 
acestei scrisori şi avu o ameţeală. 

Era cu adevărat scrisoarea unei femei de moravuri 
uşoare. Dar nu fondul scrisorii o mira. Baccarat recunoscu 
scrisul. Mâna care trasase aceste cuvinte de adio către 
Leon Rolland era aceeaşi, care, pe o hârtie de bună calitate, 
exalând un parfum discret de ambră, îi scrisese lui 
Henriette de Bellefontaine pentru a o avertiza despre 
reuşita negociere a scrisorilor de dragoste. 

Tânăra femeie căută în buzunar, scoase acest bilet şi-l 
confruntă foarte atent cu scrisoarea adresată lui Rolland, 
după care strigă: 

— Aha! acuma am pus mâna pe cheia misterului! 

Deodată o lumină se făcu în mintea lui Baccarat şi, mai 
mult ca oricând, ea fu convinsă de infamia lui Andrea, de 
participarea lui la toate aceste orori... De altfel nu putea să 
se îndoiască mult timp de acest adevăr... Femeia iubită de 
Leon, această femeie pentru care murea de dragoste şi 
care-l părăsise legându-l prin disperare, cu cele mai de 
nedesfăcut legături, nu era chiar Turquoise? Turquoise, 
aceeaşi femeie care-l vrăjise pe Fernand Rocher şi care 
jurase în ajun pe ce avea mai scump că-liubea până la 
adoraţie, până la moarte? 

Baccarat înţelese totul. Până acum Turquoise fusese mai 
tare decât ea; Turquoise, pe jumătate învinsă, se retrăsese, 


ducând secretul înfrângerii ei. Căci acum era sigură că 
există un secret, că această dramă ascunde un groaznic 
mister din care numai o rază slabă străbătuse tenebrele. 

Baccarat nu mai putea să creadă în povestea sărmanei 
păcătoase, acea poveste de dragoste recitată cu lacrimi şi 
cu pauze sentimentale, pigmentată cu circumstanţe 
ingenioase, încercând să dovedească dezinteresul prin 
abandonarea micii locuinţe şi a titlurilor de rentă ca şi prin 
reîntoarcerea în strada Blanche. 

O dată demascată această istorioară mai rămânea un 
mister. Era clar că Turquoise nu acţiona decât ca un 
instrument, un instrument pentru răzbunare; şi dacă era 
cineva interesat să se răzbune, oare acesta nu era tocmai 
sir Williams? 

Acest lucru reieşea acuma ca lumina zilei pentru 
Baccarat. Numai că îi trebuiau dovezi; şi aceste probe fără 
îndoială că lipseau, sau mai bine zis sir Williams era un 
escroc de o asemenea anvergură încât ştiuse să şteargă 
toate urmele. 

Cerise nu înţelegea nimic din mirarea şi apoi din bucuria 
care, rând pe rând, se citiseră pe faţa surorii ei. 

Ea o privea şi păstra tăcerea. 

Baccarat era una din acele caractere tari pe care 
furtuna o apleacă, dar nu poate să o doboare, şi care după 
furtună se ridică şi mai viguroasă. Inteligența sa energică 
strălucea mai ales prin spontaneitate şi ea putea, dintr-o 
singură privire, să judece la rece o situaţie complicată. A 
ghici sau mai exact a intui cele ce se întâmplă şi ce măsuri 
trebuie luate imediat, se dovedise pentru ea o problemă de 
câteva secunde. Această scrisoare strălucea ca un fulger în 
noapte, ea părea scrisă cu litere de foc, literele ei repetau 
numele lui sir Williams. 

Sir Williams însemna lupta... o luptă crâncenă şi fără 
milă între ei, o luptă care trebuia dusă în umbră, fără 
martori, o luptă în care o singură vorbă scăpată putea să 
însemne înfrângerea imprudentului adversar. 


Baccarat înţelese că nici sora ei, nici domnul de Kergaz, 
nici Fernand, absolut nimeni nu trebuie să cunoască 
secretul ei; că ea trebuie să acţioneze singură şi în tăcere, 
căci adevărata forţă pentru unele suflete este aceea a 
tacerii şi a luptei individuale. Din această cauză nu-i spuse 
nimic lui Cerise, nu o ajută să înţeleagă identitatea dintre 
cele două scrisori şi nici nu pronunţă în faţa ei numele 
vicontelui Andrea. 

Se mulţumi să-şi îmbrăţişeze sora, să o sărute pe frunte 
şi să-i spună: 

— Ascultă bine, surioară, şi ai încredere în cuvintele 
mele, jur că-ţi spun adevărul. Înainte de trecerea a 15 zile, 
Leon îşi va regăsi calmul şi te va iubi din nou. 

Cerise avu un strigăt de bucurie. 

— Dumnezeule! spui adevărul? întrebă ea. 

— 'Ţi-o jur! crede-mă şi ai încredere! 

Baccarat nu vru să explice nimic mai mult; ea plecă 
lăsându-i surorii sale acest cuvânt de speranţă, ca un 
balsam pus pe rănile sufletului. 

Dar luă cu ea scrisoarea lui Turquoise către Leon 
Rolland. 

— Unde mergem? întrebă vizitiul. 

Această întrebare pusă chiar la poarta lui Leon Rolland o 
smulse pe Baccarat din profunda ei reverie. 

— Nu ştiu, răspunse ea, ia-o pe bulevard, mergi încet 
până pe strada Madeleine. 

Baccarat avea nevoie să mediteze. 

Să meargă la Turquoise? Şi aici, ca altădată, ca în ajun, 
să redevină energica fiică din popor, să apuce cu mâinile ei 
nervoase gâtul alb şi subţire al rivalei sale şi ameninţând-o 
că o strangulează, să încerce să-i smulgă secretul? Acest 
mijloc extrem părea să fie periculos, sau cel puţin prematur. 
Sir Williams putea să fie chiar la Turquoise şi s-o ajute. Şi 
apoi, dacă Baccarat voia să dejoace proiectele machiavelice 
ale lui sir Williams, era absolut necesar ca încrederea 
baronului în secretul maşinaţiilor lui să fie completă. 


Tânăra femeie renunţă deci la această idee care-i venise 
imediat şi înţelese că sir Williams era un inamic puternic, pe 
care trebuia să-l ataci cu o desăvârşită abilitate, lovindu-l 
numai atunci când eşti sigur că nu vei da greş. 

Cupeul lui Baccarat mergea încet pe bulevard şi chiar 
când ajunse pe strada Madeleine, tânăra femeie încă nu se 
hotărâse ce avea de făcut. Se decise până la urmă să 
aştepte cu răbdare, trăgând de acest capăt al firului 
Ariadnei, atât de necesar pentru a putea intra fără să ezite 
în labirintul construit de sir Williams. 

— Vom merge în strada Buci, îşi spuse ea. Am o 
presimţire că el a venit acolo sau, în orice caz, că va veni. 

Şi Baccarat îi strigă vizitiului: 

— În strada Buci. 

Cupeul urcă pe strada Regală, ajunse pe malul stâng al 
Senei în apropiere de piaţa Concorde şi a podului cu acelaşi 
nume; 20 de minute mai târziu se oprea la poarta casei 
unde am poposit deja. 

Pe drum, Baccarat devenise - atât cât era posibil - 
doamna Charmet. Îşi coborâse vălul pe faţă şi se acoperi cu 
un şal de kaşmir foarte distins. 

Locuitorii liniştitei străzi, care o văzură coborând şi 
intrând în casă, nu au recunoscut probabil în această 
elegantă şi tânără femeie pe serioasa doamnă îmbrăcată de 
obicei în negru, luând-o probabil drept una din femeile din 
lumea mare care veneau să discute despre opere de 
caritate cu doamna Charmet. 

Cei doi servitori fură însă foarte miraţi de această 
transformare şi schimbare a toaletelor; dar ea le închise 
gura cu un gest rece şi poruncitor. 

Apoi intrând în salon, întrebă: 

— M-a căutat cineva în lipsa mea? 

— Domnul viconte Andrea, doamnă, răspunse bătrâna 
Marguerite. 

— La ce oră? 

— A venit de două ori, prima oară dimineaţă. 


— Şi apoi? 

— Şi apoi acum o oră. 

Şi Marguerite îi întinse un bilet lui Baccarat. Baccarat îl 
deschise şi citi: „Doamnă, Trebuie să vă aduc la cunoştinţă 
importante descoperiri făcute cu privire la „Valeţii de 
Cupă”. Trebuie să vă văd cât mai repede posibil. 

Fratele vostru întru căinţă. 

Andrea” 

Baccarat mototoli hârtia şi o aruncă în foc. 

— Marguerite, spuse ea, dacă domnul viconte revine 
astă-seară, nu sunt aici. 

— Şi dacă vine mâine? 

— Îi vei spune cu exactitate ce fac. 

Baccarat îşi chemă servitorul. 

— Julien, îi spuse ea, vreau să vând această casă unde 
probabil nu voi mai reveni. 

Cei doi servitori, care nu o cunoşteau decât pe doamna 
Charmet - adică nu ştiau, niciunul nici celălalt, că ea se 
numise înainte Baccarat - lăsară să le scape câte o 
exclamaţie de surpriză. 

— Am dat câteva dispoziţii, urmă Baccarat; aceste 
dispoziţii vă privesc. Atât timp cât această casă nu va fi 
vândută, veţi rămâne aici amândoi; în ziua în care ea va 
trece în mâinile altcuiva, vă veţi putea retrage cu o rentă 
viageră de 600 de livre. 

Şi Baccarat îşi concedie oamenii cu un ton care nu 
admitea nici întrebări, nici replici şi le dădu ordin ca să-i 
trimită pe mica evreică. 

Copila alergă şi rămase foarte surprinsă s-o vadă pe 
Baccarat atât de elegantă şi de frumoasă. 

— Scumpă doamnă!... ce rochie frumoasă... murmură ea 
cu o naivă admiraţie; sunteţi şi mai frumoasă decât ieri. 

— Copila mea, spuse Baccarat luând-o pe genunchi şi 
sărutând-o pe frunte cu tandreţe, povesteşte-mi ce-ai făcut 
de ieri. 


— Am fost tristă, spuse ea naiv, foarte tristă fiindcă am 
fost atâta timp separată de dumneavoastră. 

— Ei bine, acum când mă vezi, eşti mulţumită? 

— Da. Dar nu o să mai plecaţi, nu-i aşa? întrebă copila. 

— Ba da, micuța mea. 

— Şi am să rămân din nou singură? 

— Nu! am să te iau cu mine. 

— Ce fericire! ce fericire să vă urmez, doamnă! 

Şi o cută se formă pe fruntea ei. 

— Mă veţi lua cu dumneavoastră? întrebă ea. Cu atât 
mai bine! 

— De ce? 

Copila lasă să se citească pe fizionomia ei o impresie de 
spaimă. 

— Fiindcă în acest fel nu-l voi mai vedea pe acel domn. 

— Care domn? 

— Acela de altădată. 

Baccarat tresări şi-şi aminti de privirea pe care sir 
Williams o aruncase micuţei evreice. 

— Domnul acela cu o redingotă lungă... cu o pălărie 
mare... c-un aer suferind? 

— Da, doamnă. 

— L-ai mai văzut? 

— Da. A mai venit în această dimineaţă... şi chiar astă- 
seară... 

— Şi... te sperie? 

Copila răspunse printr-un semn afirmativ din cap. 

Baccarat deveni gânditoare. 

— Are o înfăţişare de om rău, reluă copilul, şi când mă 
priveşte mă face să tremur... 

— Sărman copil! 

— Nu am cunoscut decât un singur om care m-a privit 
astfel, continuă ea. 

— Cine era acest om? 

— Un om care voia să mă adoarmă. 


Aceste cuvinte o mirară foarte mult pe doamna Charmet; 
ea se uită la copil întrebător. 

Copilul reluă: 

— Mama nu murise încă. În strada Verrerie, unde 
stăteam noi, chiar deasupra noastră locuia un domn foarte 
urât, care avea o barbă mare şi un chip la fel de rău ca ale 
aceluia care a venit aici. Când îl întâlneam pe scară, mă 
privea atât de curios încât fugeam... şi când ajungeam în 
casă, inima îmi bătea mai repede de spaimă. Într-o zi acest 
domn a venit şi a bătut la uşă. Mama i-a deschis. 

— Doamnă, îi spuse el, sunt savant şi vă vreau binele... 
dacă veţi consimţi, vă voi putea face să câştigaţi 10 franci 
pe zi...” 

Mama deveni bucuroasă, eram atât de săraci! Atunci 
domnul cu barbă lungă mă arătă cu degetul: 

— Sau mă înşel foarte tare, spuse el, sau fiica 
dumneavoastră este somnambulă”. 

La aceste cuvinte Baccarat tresări. 

— Atunci, continuă copilul, mă privi şi se apropie de 
mine. Am vrut din nou să fug, am vrut să strig... dar n-am 
mai putut să fac nici un pas, nici măcar să-mi mişc buzele şi 
am căzut pe un scaun. El mi-a pus degetul pe frunte şi mi-a 
spus: 

— Dormi 

— Şi ai adormit? întrebă Baccarat interesată dintr-o dată 
de această povestire. 

— N-am vrut să dorm... am vrut să fug... dar nu puteam 
să rezist... şi nu ştiu ce s-a întâmplat după aceea, căci am 
închis ochii şi am adormit. Când m-am trezit, domnul era 
plecat, iar mama mea cânta, ca-n timpurile când tatăl meu 
trăia şi când avea bani. Ea m-a îmbrăţişat şi mi-a spus: 

— Tu eşti într-adevăr somnambulă, fiica mea...” 

— Nici nu ştiam ce înseamnă acest lucru. 

— Adică, reluă mama, tu vezi o serie de lucruri când 
dormi şi pe care le spui în timpul somnului, asta ar putea să 
constituie pentru tine un mare noroc.” 


VW 


Şi mama îmi arătă două piese de cinci franci dăruite de 
domnul acela. 

— Şi? întrebă Baccarat, a mai revenit? 

— Da, a doua zi. Şi apoi în fiecare zi venea cu nişte 
domni. Eu voiam întotdeauna să fug, aşa mi-era de frică, 
dar era suficient să mă privească ca să nu mai pot mişca şi 
să mă facă să închid ochii. Se părea că atunci când 
dormeam, spuneam lucruri extraordinare şi acest domn, de 
care îmi era atât de frică, spunea că va putea să mă facă 
foarte bogată... Din nefericire mama a murit peste câteva 
zile şi m-au gonit din casă, pentru că datoram chiria pe trei 
luni şi de-atunci nu l-am mai văzut pe acest domn... 

Baccarat asculta gânditoare. 

— Dumnezeule! murmură ea deodată, acum îmi aduc 
aminte că pe vremea când locuiam în cartierul Breda, mă 
duceam foarte des să consult o somnambulă pentru a şti 
dacă sunt iubită. Somnambula se înşela uneori, dar uneori 
îmi spunea adevărul... şi dacă aceasta este... dacă aş putea 
citi până în adâncul inimii lui Andrea cu ochii acestei 
copile... 

În acest moment o licărire sălbatică străbătu ochii lui 
Baccarat. 

Capitolul XLIV 

— Şi spui că domnul acela te adormea? 

— Da, doamnă. 

— Şi-ţi era frică? 

— Da! foarte frică. 

— Dar dacă aş vrea să fac la fel... dacă aş încerca eu să 
te adorm? 

Copila o privi curios şi spuse naiv: 

— Dar dumneavoastră nu sunteţi rea. 

— Nu, şi eu te iubesc... 

— Adevărat? 

— Răspunde-mi, ce s-ar întâmpla dacă aş vrea să te 
adorm? 


Mica evreică aruncă asupra frumoasei sale protectoare o 
privire plină de încredere naivă: 

— A nu, atunci nu mi-ar fi frică, spuse ea. 

— Ei bine! Aşează-te aici. 

Baccarat închise cu zăvorul uşa salonului şi aşeză astfel 
lampa cu abajur ca tânăra fată să rămână în penumbră. 

Apoi se întoarse către ea, o privi fix, spunându-i: 

— Dormi! Dormi! Vreau să dormi! 

Privirea lui Baccarat avea în acest moment autoritatea 
de altădată. Ea fixă asupra copilei privirea pe care o folosea 
cândva, când voia să-şi transforme adoratorii în sclavi. 

— Vai cum mă priviţi... murmură fetiţa. 

— Dormi, repetă Baccarat. Dormi! Dormi, fiindcă vreau 
eu. 

Copila încercă să se opună, să scape de această privire 
fascinantă, să-i rupă farmecul, dar până la urmă fu învinsă. 
Ochii ei se închiseră după câteva minute şi capul îi căzu pe 
spate. Dormea. 

Privirea lui Baccarat strălucea de o bucurie întunecată şi 
un fel de stare de transă i se răspândi pe chip. Ai fizis că 
avem de-a face cu o preoteasă antică, pe tripiedul ei, 
iscodind viitorul. 

— Dormi? întrebă ea. 

— Da! dorm, răspunse copila, fără să deschidă ochii. 

— Ce fel de somn dormi...? 

— Somnul... pe care mi l-aţi... ordonat... Aceste două 
răspunsuri o mirară foarte mult pe Baccarat. Ea însăşi nu 
îndrăzni să creadă că putea avea această facultate 
misterioasă de a hipnotiza. 

— Ce vezi? întrebă ea. 

Copilul păru nedecis. 

— Uită-te la mine, spuse Baccarat. 

Mica somnambulă făcu o mişcare, apoi făcând un efort 
încercă să se ridice şi căzu din nou pe scaun. 

Apoi Baccarat văzu că-şi duce mâna la frunte. 

— Vă gândiţi la el, spuse fata. 


— La cine? 

Şi Baccarat puse această întrebare cu o voce speriată. 

— La omul care a venit aici... la cel care mă priveşte 
Curios... 

— Şi apoi? reluă Baccarat. 

Somnambula tăcu. 

— Îl vezi? întrebă Baccarat. 

— Da... da, îlvăd... 

— Unde e? 

— Nu ştiu... Nu văd prea bine... A! aşteptaţi... Merge pe 
o stradă mare... o stradă mare, care urcă... 

Şi involuntar degetele fetiţei se îndreptară către apus. 

— Vezi vreo biserică pe această stradă? întrebă 
Baccarat. 

— Da! 

— Probabil că e Faubourg Saint-Honore, se gândi tânăra 
femeie. 

Şi atunci Baccarat, la început incredulă, dar căreia până 
la urmă îndoiala îi fu învinsă de către evidenţă, se aplecă 
asupra copilului cu o deosebită curiozitate. 

— Unde merge acest om?... urmăreşte-l cu privirea... 
unde merge? 

— Merge... merge foarte repede, foarte repede şi urcă 
mereu... 

— Şi-apoi? 

— lată-l... o trăsură... 

— Se urcă în trăsură? 

— Nu... se întâlneşte cu o trăsură. 

Şi somnambula părea să-şi concentreze toată atenţia 
asupra acestei trăsuri despre care vorbea. 

— Vai, ce frumoasă doamnă! 

— Ce fel de doamnă? întrebă Baccarat interesată prea 
puţin de această doamnă şi de trăsură, dar hotărâtă să-l 
urmeze pe Andrea. 

— N-am văzut-o niciodată. 

— Atunci de ce te interesează? 


— Pentru că vine aici... 

— Aici?! exclamă Baccarat complet uimită. 

— Da, aici. 

Şi copilul, abandonându-l pe Andrea, păru că nu se mai 
ocupă decât de această doamnă. 

— E foarte frumoasă, dar e foarte tristă, continuă ea. 

— E tristă? 

— Da. 

— De ce? 

Copilul îşi apăsă mâna pe inimă. 

— Suferă! spuse ea. 

— O cunoşti? 

Copila îşi ridică capul. 

— N-am văzut-o niciodată, cu toate că a mai fost pe aici. 

— Deseori? 

— Nu, o singură dată. 

— Şi va mai veni? 

— Da... Da... Trăsura traversează o piaţă mare, spuse 
copila, ca şi cum ar fi urmărit din ochi echipajul. Trăsura 
trece pe un pod... coboară către marginea râului... 

Baccarat asculta gâfâind. 

— Şi apoi? Apoi?... întrebă ea nerăbdătoare. 

— Apoi văd venind trăsura, o văd... 

Copila păstră un moment de tăcere şi Baccarat nu 
îndrăzni s-o mai întrebe. 

Deodată un zgomot de trăsură răsună de afară. Tânăra 
femeie auzi cum se deschide poarta, apoi trăsura se opri la 
scară. 

În acelaşi timp bătrânul servitor anunţă: 

— Doamna marchiză de Van-Hop! 

Copila spusese adevărul. Marchiza venea din faubourgul 
Saint-Honore şi mai fusese o dată în vizită la Baccarat. 

Aceste două circumstanţe se conjugară armonios pentru 
a acorda o încredere specială lui Baccarat în puterea 
hipnozei şi a celor spuse de somnambulă în timpul somnului 


hipnotic. Baccarat fu zguduită de puterea pe care o simţea 
c-o posedă. 

Totuşi îşi păstră calmul şi-i spuse valetului: 

— Roag-o să aştepte un minut. Şi cu o forţă aproape 
bărbătească ridică fotoliul în care dormea copila şi-l duse în 
camera vecină, lăsând să se închidă uşa în urma ei. 

Un minut mai târziu, marchiza intră în salon şi nu văzu 
pe nimeni. Se aşeză şi aşteptă. 

Pe faţa marchizei se putea observa amprenta unei 
suferinţe morale deosebite. Ce i se întâmplase? Fără 
îndoială că tocmai acest lucru încerca să-l afle Baccarat. 

Într-adevăr, în timp ce marchiza rămase singură, 
aruncând în jurul ei o privire distrată, Baccarat - din 
camera sa - examina acest obraz de o minunată frumuseţe 
pe care durerea îşi lăsase amprenta sa. Cu ajutorul unei 
găuri care exista în zid, Baccarat putu s-o vadă pe marchiză 
intrând, aşezându-se, şi ea surprinse acea privire pe care o 
arunca doamna Van-Hop de jur împrejur, dându-şi seama că 
gândurile ei erau în altă parte. Izbită de această tristeţe a 
marchizei, care crezându-se singură nici nu încerca măcar 
s-o ascundă, Baccarat se reîntoarse către mica evreică care 
dormea în continuare în fotoliu. Apoi, punându-i din nou 
mâna pe frunte, spuse: 

— Priveşte! 

— Ea este... o văd, spuse mica somnambulă, foarte încet 
şi fără să deschidă ochii. 

— Care ea? 

— Femeia care era în trăsură, este acum aici... Şi fetiţa, 
printr-o mişcare a capului, părea să indice chiar salonul. 

— Ei bine, ce vezi? 

— E foarte tristă. 

— Ştii de ce? 

Copila abia ridică braţul, îl îndoi cu greutate, ajungând 
până la urmă să-şi apese mâna pe inimă şi spuse: 

— Suferinţa ei este aici... 

— Probabil că iubeşte, gândi Baccarat. 


Şi continuă cu întrebările: 

— Ai putea citi în inima ei? 

Copila, la început nu răspunse; dar apoi dintr-o dată se 
încruntă şi faţa ei exprimă o spaimă ciudată: 

— Îl văd... pe acel bărbat... 

— Care bărbat? 

— Cel care a venit aici, cel care m-a privit, cel... 

— Andrea! murmură Baccarat, mirată de această bizară 


coincidenţă. 
— Il văd... repetă copila. 
— Unde este? 


— Pe aici... pe aproape... într-o casă de pe stradă... în 
care urcă... cu-n om tânăr... 

— Şi ce face? 

— Vorbeşte despre ea. 

Baccarat nu putu să înţeleagă ce legătură poate exista 
între infamul Andrea şi marchiza Van-Hop. 

— Vorbesc despre ea? îşi continuă Baccarat 
interogatoriul. 

— Da. 

Faţa copilei exprima permanent o spaimă îngrozitoare. 

— Şi ce spun? 

— Nu ştiu... nu înţeleg, dar vor s-o ucidă. 

Baccarat tresări. 

— Şi apoi? şi apoi? întrebă ea. 

— Nu mai văd nimic... răspunse fetiţa. 

Şi capul îi căzu din nou pe umăr. Baccarat înţelese că din 
acest moment nu va mai putea să obţină nimic şi de aceea 
renunţă la interogatoriu. Din ceea ce auzise, un lucru o 
izbise evident: există o legătură misterioasă între marchiză 
şi vicontele Andrea. 

Lăsând-o pe Sara adormită în fotoliu, trecu în salon. 

Marchiza aştepta. Baccarat se înclină respectuoasă 
înaintea ei şi rămase în picioare, în timp ce marchiza se 
reaşeză, după ce se ridicase pe jumătate. 


Ne amintim că doamna Van-Hop venise odată la 
Baccarat pentru a discuta problema unei opere de caritate, 
vrând să ajute o sărmană orfană. Ea revenise acum pentru 
a primi noutăţi despre protejata el. De când o necunoscută 
tulburare o cuprinse, marchiza încerca să se înşele singură, 
căutându-şi o mie şi una de ocupaţii. Trebuia cu orice preţ 
să găsească ceva de făcut, pentru a uita această frământare 
care o înspăimânta... 

Baccarat înţelese situaţia exactă în care se afla nobila ei 
vizitatoare. 

— Doamnă, îi spuse ea, m-am achitat onorabil de 
misiunea pe care mi-aţi încredinţat-o la recomandarea 
domnului abate X. Am luat informaţii despre tânăra fată 
care v-a scris şi aceste informaţii sunt excelente. 

— Cu atât mai bine, răspunse marchiza, dând toată 
atenţia celor spuse de doamna Charmet. 

— Această fată este cinstită, urmă Baccarat, situaţia ei 
era într-adevăr disperată şi nu am ezitat să-i pun la 
dispoziţie suma încredinţată de dumneavoastră. 

— Foarte bine, doamnă, răspunse marchiza, dar acest 
ajutor va fi suficient? 

— Pentru moment, da. I-am achitat câteva datorii, i-am 
plătit chiria, i-am cumpărat veşminte. Am luat de asemeni 
toate măsurile ca să poată lucra ca lenjereasă într-o casă 
foarte cinstită de pe strada Clichy. 

— Foarte bine, spuse doamna Van-Hop. Dacă aşa stau 
lucrurile, mi-ar face plăcere s-o aduceţi aici pentru a putea 
s-o văd şi eu... 

Baccarat tresări de bucurie. 

Cu toată încrederea în revelaţiile micei somnambule, ea 
era totuşi intrigată de apropierea pe care o stabilise copila 
între marchiză şi sir Williams. Ea nu ghicea încă, ci numai 
presimţea, că în viaţa marchizei exista o dramă care îi 
ameninţa liniştea şi în care probabil sir Williams era 
amestecat. Propunerea marchizei de a veni aici pentru a 
vedea acea fată îi convenea de minune lui Baccarat. Îşi 


dădu seama că dacă din nenorocire sir Williams îşi aruncase 
ochii asupra doamnei Van-Hop şi se gândea să o atragă într- 
o infernală maşinaţie, cum numai el era în stare, ea nu 
putea s-o protejeze decât cu condiţia de a o revedea şi de a 
putea discuta cu ea. De aceea spuse imediat: 

— Dacă aţi binevoi să-mi indicaţi o zi şi o oră, vă voi 
prezenta această sărmană copilă. 

Marchiza păru să se gândească un moment cu privire la 
întrebuinţarea viitoare a timpului. 

— Sunt întotdeauna acasă joi, răspunse ea, de la două la 
patru pentru toată lumea; dar dacă veţi veni către prânz 
mă veţi găsi singură. 

— Foarte bine, răspunse Baccarat. 

— Sau şi mai bine, spuse marchiza, nu mi-aţi spus 
dumneavoastră că aţi plasat-o într-o casă de pe strada 
Clichy? 

— Ba da. 

— Ei bine, ce-ar fi dacă am merge noi s-o vedem? şi 
marchiza se ridică. 

— Sunt la ordinele dumneavoastră, doamnă. 

Baccarat trecu din nou în camera în care copila continua 
să doarmă, îi trecu mâna peste frunte şi o trezi. Apoi, în 
timp ce copila deschidea ochii, Baccarat îşi apăsă un deget 
pe buze pentru a-i recomanda tăcere şi îi spuse: 

— Du-te şi stai cu Marguerite. 

Doamna Charmet îşi luă o pălărie şi mantoul de culoare 
închisă, care-i dădea aparenţa unei călugăriţe. Apoi se 
întoarse în camera în care se afla marchiza. 

Doamna Van-Hop venise într-o caleaşca deschisă, aşa 
cum foarte bine spusese mica evreică în somnul ei. 
Baccarat urcă în trăsură lângă ea şi echipajul luă drumul 
străzii Clichy traversând Sena în dreptul podului nou şi 
urcând de-a lungul străzii Montmartre. 

Marchiza dădu ordin vizitiului să meargă de-a lungul 
bulevardului până în strada Chaussee-d'Antin. Aici norocul 
păru s-o ajute pe Baccarat în investigaţiile ei cu privire la 


doamna Van-Hop. În apropiere de piaţa operei, un tânăr 
călărind un splendid armăsar se încrucişă cu caleaşca 
marchizei şi o salută respectuos ridicându-şi pălăria. La 
vederea lui, doamna Van-Hop tresări, şi o neaşteptată 
paloare se răspândi pe faţa ei; ochii ei, atât de senini de 
obicei, lăsară să-i scape o privire de mânie, aproape de ură. 
Tulburarea, privirea, această paloare nu putură să-i scape 
lui Baccarat, care dintr-o singură aruncătură de ochi îşi 
întipări în minte trăsăturile tânărului bărbat. 

— Cine ştie, gândi Baccarat, poate că acesta este 
bărbatul care-o face să sufere. 

O oră mai târziu, marchiza îşi văzuse tânăra protejată şi 
se întorcea acasă, după ce îi promisese lui Baccarat că va 
mai trece s-o vadă. 

Aceasta luă o trăsură şi se reîntoarse în strada Buci. 

Exact în acelaşi loc în care caleaşca se întâlnise cu acel 
călăreț a cărui vedere o impresionase neplăcut pe 
marchiză, Baccarat îl întâlni din nou. Tânărul nu mai alerga, 
ci mergea foarte încet, fumând şi arborând un aer gânditor. 

— Trebuie să ştiu, îşi spuse Baccarat, cine este acest 
bărbat. 

Bătu încet în fereastra cupeului, vizitiul se întoarse şi îi 
ordonă să urmeze de la distanţă pe călăreț. Vizitiul ascultă 
şi porni în urma lui. 

Călărețul merse de-a lungul bulevardului până la 
Madeleine, o luă apoi pe strada Regală şi îşi îndreptă calul 
către foburgul Saint-Honore. Baccarat continuă să-l 
urmărească. În colţul străzii Berri, călăreţul se opri. Un 
valet în livrea alergă şi veni să ia hăţurile pe care acesta i le 
aruncă în timp ce sărea jos. La o sută de paşi distanţă, 
Baccarat îşi opri cupeul şi făcu semn unui comisionar, care 
se încălzea la soare. 

Îi puse 20 de franci în mână. 

— Spune-mi, prietene, ştii cumva cine este domnul care 
a coborât de pe cal? 


— Da, doamnă, răspunse comisionarul. Este domnul 
viconte de Cambolh, un domn foarte bogat care s-a bătut în 
duel acum câteva zile. Chiar valetul său mi-a povestit toate 
acestea... 

Şi astfel Baccarat ajunse pe urmele lui Cherubin; un 
singur cuvânt putea fi suficient pentru a-i dezvălui imensul 
pericol care-o ameninţa pe marchiza Van-Hop. 

Capitolul XIV. 

A doua zi, Baccarat, se găsea complet instalată în strada 
Moncey. Doamna Charmet dispăruse în întregime; rămânea 
numai frumoasa şi nebunatica făptură de altădată. În 
câteva ore îşi aranjase casa, făcând apel la vechii ei 
furnizori şi la arhitectul care construise mica ei locuinţă, cu 
câţiva ani în urmă. 

Cea mai încântată părea să fie mica evreică. Ea nu visase 
niciodată lucruri aşa de frumoase şi fermecătoare. Casa lui 
Baccarat i se părea a fi palatul unei zâne. 

Pe vremea când Baccarat trăia în lumea ei, avea 
întotdeauna numeroşi prieteni. 

Chiar în dimineaţa acestei zile se grăbi să-i scrie 
doamnei de Saint-Alphonse. 

Cine era această doamnă de Saint-Alphonse? O frumoasă 
păcătoasă, brunetă ca o spaniolă, la picioarele căreia un 
prinţ rus îşi pusese inima şi bineînţeles averea. 

Doamna de Saint-Alphonse era născută în strada Saint- 
Lazare, fiica unui portar cu o dansatoare de la operă şi 
fusese botezată cu numele de Alphonsine. Îşi adăugase cu 
de la sine putere - când avea 23 ani - o particulă nobiliară 
şi ducea o viaţă demnă de această particulă. O bătrână 
actriţă, mătuşa ei, se ocupa de casă şi o ajutase de la 
început ca să cunoască bunele maniere. Frumoasa doamnă 
de Saint-Alphonse se descurca destul de bine şi ştia să facă 
reverenţa ca la teatrul francez. Dădea recepții, avea o 
excepţională pereche de cai cenuşii-rotaţi, la ea se dansa, 
venea lumea bună din întregul Paris şi devenise celebră 
prin pasiunea nebunească pe care o inspirase lui Paul 


Sternay, un cunoscut pictor din acea epocă. Pictorul 
încercase să se sinucidă într-un acces de disperare, dar 
izbuti doar să se desfigureze, fără să moară. Acest 
eveniment tragic contribui ca doamna ele Saint-Alphonse să 
devină cunoscută în lumea mondenă. 

Pe vremea când Baccarat, încă nepocăită, strălucea în 
toată frumuseţea ei, fuseseră strâns legate printr-o 
prietenie în care Baccarat ştiu să-şi asigure un asemenea 
ascendent moral, încât doamna de Saint-Alphonse, cu toate 
că era mai mare cu 3 sau 4 ani, o asculta urmându-i toate 
sfaturile. 

Aşa ne putem explica de ce mai târziu, doamna Charmet, 
redevenită Baccarat, a putut să-l scrie vechii sale prietene 
următoarea scrisoare: „Scumpa mea brunetă, Se moare 
repede! Dar uneori morţii revin! Adică de multe ori îi 
vedem reînviind. 

Nu ştiu dacă tu îţi mai aduci aminte de Baccarat, 
prietena ta de pe strada Moncey, care ştia să conducă atât 
de bine jocul, ce-i poartă numele? 

Ei bine! într-o frumoasă zi, în plină glorie, în plin succes, 
Baccarat a dispărut... nimeni n-a putut să spună ce 
devenise. Casa, caii, garderoba, bijuteriile, totul s-a vândut. 
A murit? S-a căsătorit cu-n paşă egiptean? A avut grijă de 
ea împăratul Chinei? 

Sau s-a înmormântat în provincie cu-n frumos tânăr 
blond şi fără nici un ban? 

Sau a trecut strâmtoarea pentru a merge să se 
căsătorească cu-n lord scoţian? 

Mister. Acest mister, draga mea, nu va putea nimeni să-l 
afle. 

Dar iată adevărul adevărat: leri seară Baccarat a 
revenit, s-a instalat din nou în strada Moncey, a fost văzută 
sosind tot atât de tânără, tot atât de frumoasă, tot atât de 
nebună ca de obicei şi te aşteaptă astăzi, la orele 2 precis, 
pentru a face împreună o plimbare în Bois de Boulogne, 


unde vrea să fie văzută şi să-şi găsească vechii prieteni. Fii 
exactă. 

Baccarat”. 

Doamna Charmet izbucni în lacrimi. 

— Dumnezeule! murmură ea, trebuie să-l iubesc ca o 
nebună pe Fernand şi trebuie să-l urăsc îngrozitor pe acest 
monstru de sir Williams pentru a reveni la acest rol. 
Dumnezeule! lartă-mă...! 

O oră mai târziu, doamna Charmet nu mai plângea. 

Baccarat, surâzătoare, mai frumoasă ca niciodată, privea 
cu-n ochi de cunoscător frumosul landou albastru ca cerul, 
cu doi cai englezeşti care tropăiau din copite în curtea casei 
sale, muşcându-şi nerăbdători frâul. Totul fusese cumpărat 
şi aranjat de dimineaţă. 

— Doamnă, frumoasa mea doamnă, strigă micuța 
evreică, o să mă urc şi eu în această minunată trăsură? 

— Astăzi nu, copila mea, răspunse Baccarat, dar mâine, 
da! 

Tocmai sunau orele două la amiază. Un cupeu tras de un 
cal negru se opri la poartă. Doamna de Saint-Alphonse 
cobori din cupeu. Baccarat alergă în întâmpinarea ei şi îi 
spuse: 

— Trimite-ţi trăsura înapoi. 

Odată trăsura expediată, bruneta îşi privi blonda 
prietenă cu mirare. 

— Scumpa mea, spuse ea, eşti tu într-adevăr sau numai 
umbra ta? 

— Poţi să alegi, îi spuse Baccarat, eu sau umbra mea, 
cum vrei tu... 

Şi Baccarat pe care viaţa liniştită o făcuse să se îngraşe 
uşor, se cambră şi-şi puse în valoare bogăţia taliei sale, 
suple, în timp ce un surâs îi lumina faţa. 

— Am impresia că visez, murmură doamna de Saint- 
Alphonse; în sfârşit, spune-mi şi mie de unde ai apărut? 

— Vino să asişti când mă îmbrac. 

Micuța evreică le urmă. 


— Sara, fetiţo, spuse Baccarat, nu vrei să mergi să te joci 
în grădină? 

— Da, doamnă. 

— Ce-i cu fetiţa asta? întrebă doamna de Saint-Alphonse 
în timp ce Sara pleca. 

— Aceasta este urmarea misterului. 

Şi Baccarat râse conducându-şi vechea prietenă în 
dormitor. Camerista era gata pregătită aşteptându-şi noua 
stăpână. Baccarat o concedie. 

— Sper că ai să mă ajuţi... spuse ea râzând, tu care ai 
fost pe vremuri cameristă. 

— Da, bineînţeles, răspunse doamna de Saint-Alphonse, 
care nu găsi deloc pe gustul ei gluma, dar avu prezenţa de 
spirit să surâdă. 

Atunci Baccarat închise uşa, trăgând de asemenea o 
draperie grea pentru a împiedica orice zgomot din exterior. 
Apoi se îmbrăcă, discutând despre nimicurile vieţii 
pariziene. 

Cu tonul uşuratic şi batjocoritor pe care-l folosea 
altădată, spuse: 

— Ai crezut că Baccarat e moartă? 

— Pe cuvânt de onoare, chiar aşa am crezut. 

— Ei bine, voi învia. 

— De unde vii? 

— De la antipozii Chinei. 

— Nu mai spune. 

— Vreau să spun, din împrejurimile Pantheonului, ceea 
ce este acelaşi lucru. 

— Ei! 

— Da, scumpa mea. 

— Ai trăit în cartierul latin? 

— Aici am trăit 4 ani. 

— Şi... ai fost îndrăgostită? 

— Ca o proastă. 

— Şi eu care te credeam o femeie sigură pe ea. 

— Da... nici măcar... acum... nu s-a sfârşit. 


— Îl mai iubeşti? 

— Până la moarte. 

— Şi tu nu te gândeşti la viitor? 

— Micuţo, spuse Baccarat cu gravitate, am 60.000 de 
livre rentă lăsată de baronul de 0... 

— Ce minune de baron! spuse doamna de Saint- 
Alphonse. 

— Ultimul dintre nobili, suspină Baccarat. 

— Şi... celălalt? 

— Care celălalt? 

— Domnul X..., răspunse bruneta râzând. 

— Mort, scumpa mea. 

— S-a sinucis? 

— Nu, s-a căsătorit. 

— Biata fată! 

— Ei, la naiba! strigă Baccarat, m-am hotărât să înviez! 

— Dar ştii că, cu 60.000 de livre rentă, îţi poţi făuri un 
paradis? 

— O ştiu foarte bine. 

— Cu această sumă la bancă, ai putea să devii o femeie 
serioasă. 

— Şi pe asta o ştiu. 

În acel moment se bătu discret la uşă. 

— Intră! spuse Baccarat. 

Era camerista. 

— Doamnă, spuse ea, un domn în vârstă vrea să vă 
vorbească. 

Şi camerista îi întinse o carte de vizită. Baccarat aruncă 
o privire şi citi: Andre Tissot, librar. 

Era numele pe care vicontele Andra îl luase la firma 
comercială în care lucrase mai înainte pentru un salariu de 
1.500 de franci pe lună. 

— Cred că Dumnezeu ţine cu mine, gândi Baccarat. Şi 
spuse cu voce tare: 

— Introdu-l în budoarul meu şi roagă-l să mă aştepte. 


Budoarul lui Baccarat era separat de camera în care 
avusese loc discuţia dintre ea şi doamna de Saint-Alphonse, 
printr-un zid destul de gros şi o uşă care se închidea 
ermetic. Când această uşă se închidea, era imposibil să se 
audă dintr-o cameră într-alta; dar Baccarat îşi aduse aminte 
că exista un mic ghişeu în grosimea zidului, prin care se 
putea auzi foarte bine tot ce se întâmpla în camera cealaltă. 
Acest ghişeu era o invenţie a lui Baccarat. Pusese să fie 
făcut cu 5 ani în urmă. Fiind foarte geloasă pe baronul de 
O., se gândise să surprindă anumite discuţii intime cu 
prietenii lui, când el se afla în această cameră, iar ea în 
budoar. 

Domnul Andre Tissot, aflat în budoar în acest moment, ar 
fi putut auzi toată conversaţia din salonaş, dacă placardul 
ar fi fost deschis. După ce dădu dispoziţii ca domnul Andre 
Tissot să fie poftit în budoar, Baccarat deschise acest 
placard, căută înăuntru un obiect de toaletă pe care nu-l 
găsi. Apoi se prefăcu că uită să-l închidă. Îşi reluă 
conversaţia cu prietena ei, fiind sigură că vicontele Andrea 
nu va pierde nici un cuvânt. 

— Da, spuse ea, m-am hotărât să redevin Baccarat şi să 
trăiesc din nou ca altădată. 

— Ai dreptate, scumpa mea. 

— Şi dacă în 8 zile nu voi suci 8 sau 10 capete, sunt gata 
să-mi pierd renumele. 

— N-ai să ţi-l pierzi, ripostă tânăra femeie. 

— Şi vremea..., continuă Baccarat râzând în hohote, 
vremea e minunată pentru o plimbare în Bois de Boulogne. 
Dacă n-am să văd în scurt timp toată lumea roind în jurul 
meu, înseamnă că n-am noroc. 

Şi Baccarat adăugă cu-n ton mai confidenţial: 

— Sper că ai să mă pui la curent cu viaţa mondenă şi cu 
tot ce se întâmplă în prezent, nu-i aşa? 

— Fără îndoială. 

— Ce se petrece deci în lumea noastră? O femeie care 
revine acum din cartierul Odeon, nu ştie mai nimica despre 


viaţa mondenă. 

— Ştii că Bellefontaine a murit? 

— Din dragoste? 

— Nu, de tuberculoză. 

Baccarat lăsă să-i scape un hohot de râs. 

— Arthur Cambray s-a căsătorit... 

— lată deşteptul! 

— S-a căsătorit în provincie. 

— Bun. Un om care s-a scufundat. 

— Georgette a sfârşit cu viaţa uşoară... 

— Georgette... du Vaudeville? 

— Da. Da. 

— Şi care e acest sfârşit? 

— S-a căsătorit cu my lord. 

— My lord? se miră Baccarat. Avea întotdeauna mania 
căsătoriilor. 

Doamna de Saint-Alphonse începu să râdă la rândul său. 

— Şi apoi? spuse Baccarat. 

— Prinţul meu a plecat în Rusia. 

— De mult timp? 

— De-o lună. 

— Va veni? 

— Cine poate şti? 

— Asta e adevărat. Dacă-mi aduc bine aminte, urmă 
Baccarat, prinţul tău parcă avea un amic? 

— Da! Vrei să-ţi prezint un mic boier din împrejurimile 
Odesei? 

— Sunt convinsă că o să-l întâlnim în Bois de Boulogne. 

— Dar am impresia că eşti aşteptată. 

— A! Da, spuse Baccarat. 

— Cine e? 

— Un bărbat virtuos. Probabil că mă aşteaptă în salon. Ai 
să vezi cum discut cu el. 

Şi Baccarat adăugă: 

— Coboară în salon şi ţine-i de urât. 


Fără să aştepte răspunsul doamnei de Saint-Alphonse, 
Baccarat închise placardul. 

Baronetul sir Williams, care într-adevăr nu pierduse nici 
un cuvânt din conversaţie, nu mai auzi nimic. 

— Du-te, spuse Baccarat, şi trimite-mi-o pe micuța pe 
care ai văzut-o. 

— A! da, da, micuța... şi cei cu asta... 

— O să-ţi povestesc în trăsură. 

Doamna de Saint-Alphonse ieşi şi două minute mai 
târziu, în timp ce vorbea cu baronul sir Williams în budoar, 
Sara - care fusese prevenită - intră în camera unde se afla 
Baccarat. 

Cele câteva secunde fură suficiente pentru ca în 
fizionomia şi în atitudinea lui Baccarat să se producă o 
schimbare completă. 

Surâsul desfrânat pe care-l avusese înainte nu mai 
exista: curtezana îi făcuse loc doamnei Charmet. Şi doamna 
Charmet era gravă, gânditoare şi voia să încerce o nouă 
experienţă pentru a ajunge să cunoască adevărul. 

Fetiţa intră. 

— Aşează-te aici, Sara, spuse ea. 

Şi Baccarat o privi fix câteva minute punându-i mâna pe 
frunte. 

— Dormi! spuse ea. 

Şi copila încercă din nou să lupte împotriva puterii lui 
Baccarat, dar fără succes. Ea închise ochii şi adormi. 

— Dormi? întrebă Baccarat. 

— Da! răspunse micuța. 

— Poţi să vezi prin zid? 

— Da. 

— Priveşte atunci! 

Şi Baccarat întinse mâna către zidul care separa camera 
lor de budoarul în care Andrea aştepta, împreună cu 
doamna Saint-Alphonse. 

— Ce vezi? întrebă Baccarat. 

— Un salon frumos, spuse copila. 


— Cum arată? 

— Pereţii sunt albaştrii... mobilele de asemeni... 

— Şi apoi? 

Copila păru să ezite. 

— E cineva... în salon? 

— Da. 

— Un bărbat? 

— Da, răspunse copila. 

— Priveşte-l bine! îl recunoşti? 

— A! da...e el... 

Şi Sara pronunţă acest cuvânt cu-n sentiment de 
teroare. 

— Care el? 

— Bătrânul domn... cel care m-a privit cu ochii aceia 
înfricoşători. 

Baccarat luă cartea de vizită a domnului Andre 'Tissot şi- 
o puse în mâna fetiţei. 

— Ce este asta? întrebă ea. 

—. este... a lui. 

Şi copila tremură toată. 

— Poţi să citeşti în inima acestui om? Poţi şti ce 
gândeşte? 

— Nu văd prea bine, spuse Sara, dar gândeşte lucruri 
rele. 

— Mă urăşte? 

— Da! De moarte. 

— Există cineva pe care-l urăşte mai tare? 

Fetiţa ezită mult timp, se agită în scaun şi apoi răspunse: 

— Da... da... spuse ea dintr-o dată. Văd un om mare... 
brunet. 

— Desigur că e vorba de Armand, gândi Baccarat. 

Şi ea adăugă cu voce tare: 

— Se gândeşte la mine? 

— Nu. 

— La acest bărbat mare, înalt şi brun? 

— Nu. 


— La ce se gândeşte atunci? 

— La mine, spuse copila tremurând din tot corpul. 

Capitolul XLVI. 

Din ajun, domnul viconte Andrea trăia un sentiment de 
mare nesiguranţă. El, omul de geniu care judeca 
evenimentele şi cântărea oamenii dintr-o singură privire, 
simţea în acest moment un fel de ezitare. 

Ai fi spus că un văl îi acoperise dintr-o dată inteligenţa. O 
singură idee îl preocupa foarte tare în ultimele 24 de ore: 
brusca schimbare a lui Baccarat. Ce putea să însemne 
această schimbare? 

Baronetul sir Williams, deghizat în ajun în comisionar 
după ce asistase la discuţia dintre Turquoise şi Baccarat, 
după ce le-a condus în strada Buci - îmbrăcat în livreaua 
vizitiului - după ce, în fine, a transportat umilul bagaj al 
celei dintâi, le-a însoţit în strada Blanche. Aici a privit cu 
atenţie cele mai mici gesturi, a ascultat cele mai 
neînsemnate cuvinte ale lui Baccarat, cât şi ale notarului. 

Dar Baccarat şi-a jucat minunat rolul, atât de minunat, 
încât cu toată luciditatea baronetului, acesta n-a putut să 
ghicească adevărul. 

În aceeaşi seară, el s-a înapoiat către orele 10 în casa din 
strada Culture-Sainte-Catherine, a urcat fără zgomot până 
la mansardă, unde s-a încuiat cu grijă; apoi a deschis 
fereastra care dădea în grădina casei; sir Williams avea 
nevoie de aer şi de tăcere, ca toţi oamenii care meditează 
profund. Cu capul descoperit, cu fruntea răcorită de aerul 
rece al nopţii de iarnă, baronetul şi-a pus următoarele 
întrebări, cu acea pătrundere a problemelor care îl 
caracteriza: 

— Baccarat crede în pocăinţa lui? Baccarat, ea însăşi, s-a 
pocăit cu adevărat şi joacă acum o comedie pentru a-l face 
pe Fernand să judece la rece şi să i-l smulgă lui Turgquoise? 
Sau brusca ei schimbare către rău este într-adevăr sinceră 
şi este motivată de conduita lui Fernand Rocher? 


Baronetul consideră imediat că ultima variantă pare mai 
verosimilă: 

— Este evident, îşi spuse el, că virtutea este ca şi viciul, 
un lucru care se practică cu entuziasm. Or, Baccarat îl 
iubea pe Fernand şi l-a pierdut din cauza Herminei. Acum 
însă i se întâmplă un lucru cu adevărat vulgar: din dragoste 
pentru Fernand, care nu o iubea, ea s-a sacrificat. Şi acum, 
reluă el în sinea lui, să judecăm sub alt aspect: o femeie 
care a păcătuit poate să devină dintr-o dată şi pentru 
totdeauna cinstită? Unii zic că da... dar eu zic că nu. Atâta 
timp cât Baccarat l-a văzut pe Fernand fericit şi 
îmbrăţişându-şi soţia, îi erau suficiente abnegaţia, 
dragostea ei resemnată. Dar în ziua în care l-a văzut pe 
Fernand iubind o alta, care nu mai era la fel de cinstită, la 
fel ca Hermine, este foarte posibil, să fi suferit o ameţeală 
care să provoace recăderea în prăpastia atâta timp 
închisă... În acest caz, sau îmi va spune adevărul, sau 
dimpotrivă mi-l va ascunde cu grijă. În primul caz înseamnă 
că vrea să-l smulgă pe Fernand lui Turquoise şi contează pe 
ajutorul meu. În al doilea caz înseamnă că nu are încredere 
în mine, şi atunci... 

Baronetul nu-şi completă gândul; îi era pur şi simplu 
frică să se gândească la această ipoteză: că Baccarat ar 
putea să devină inamicul său. 

— Această femeie are o putere cu totul deosebită, se 
gândi el, şi aş fi putut - fără această dragoste nebunească - 
să fac ceva cu ea... dar dacă este împotriva mea, voi avea 
un adversar teribil. 

Şi baronetul continuă să viseze, neobservând trecerea 
timpului, astfel încât primele raze ale zorilor îl găsiră treaz, 
în acelaşi loc, cu privirea visătoare, fixă pe marii arbori ai 
grădinii. 

Această noapte de meditaţie făcu să răsară în creierul lui 
o idee clară şi viguroasă: condamnarea la moarte a lui 
Baccarat. 


— Dacă a ghicit jocul meu, spuse el, trebuie să moară. 
Dacă ea crede în pocăinţa mea, zelul ei mă poate jena... şi 
tot trebuie să mă debarasez de ea. 

Cu acest gând, formulat astfel după o noapte întreagă de 
frământări, sir Williams părăsi casa către orele 8 dimineaţa 
şi luă o trăsură din apropiere. El se îndreptă spre strada 
Buci. 

Ne amintim că în ajun el se prezentase de două ori la 
doamna Charmet, fără să-şi anunţe sosirea. 

Două motive îl atrăgeau pe sir Williams în strada Buci: în 
primul rând dorinţa de a pătrunde în secretele lui Baccarat; 
în al doilea rând, un sentiment pe care baronul nu-l putea 
încă înţelege. Acest sentiment, încă confuz, data de la prima 
vizită a lui sir Williams la doamna Charmet, cu două zile în 
urmă. 

Sir Williams văzuse atunci pe mica evreică. Acest cap de 
înger, care strălucea ca un reflex al îndepărtatului Orient, 
această frumuseţe copilărească care amintea de gazela 
deşertului, impresionase puternic inima de bronz a 
baronetului. 

Orice inimă, oricât de blindată ar fi, are un defect 
imperceptibil prin care ea devine vulnerabilă. Cea a lui sir 
Williams, care părea inaccesibilă la orice sentiment uman, a 
fost totuşi încercată dintr-o dată de o tresărire, care s-ar 
putea totuşi confunda cu emoția scurtă şi neaşteptată pe 
care o au chiar cei mai curajoşi oameni pe câmpul de luptă, 
în momentul în care se aude bubuitul tunului. 

Această emoție îi permisese lui Baccarat să ghicească 
secretele lui sir Williams. Această atracţie misterioasă pe 
care mica necunoscută o exercita asupra lui, putea să-i 
provoace pieirea. 

Tocmai sunau orele 9, în momentul în care sir Williams 
se prezentă în strada Buci. 

Bătrâna servitoare îşi cunoştea perfect lecţia. 

— Doamna a plecat de ieri seară, spuse ea. 

— Unde a plecat? 


— Nu ştiu. 

— Când va reveni? 

— Nu ştiu nici acest lucru. 

Şi cum sir Williams insista şi îi pusese şi un ludovic în 
palmă, ea adăugă: 

— "Tot ce vă pot spune este că doamna a lăsat vorbă că 
merge în strada Moncey. 

Baronetul ghicise, dar era necesar ca să audă informaţia 
din gura servitoarei pentru ca să îndrăznească a se 
prezenta la mica locuinţă de acolo. În ochii lui Baccarat, sir 
Williams trebuia să pară că nu ştia nimic din ceea ce se 
petrecuse; trebuia să pară că sir Williams descoperise totul 
întâmplător. Admiţând acest principiu, era evident că el nu 
se putea prezenta în strada Moncey înainte de prânz. 

Din strada Buci, baronetul merse deci la Rocambole. 
Rocambole era absent şi chiar în acel moment îşi lua lecţia 
de scrimă în strada Rochechouart. Dar baronetul era 
cunoscut drept unchi şi oamenii vicontelui îi îndeplineau 
orice dorinţă. De aceea el intră, servi un dejun copios, fumă 
câteva trabuce, gustă o ceaşcă cu ceai şi aşteptă cu răbdare 
ora la care putea să-i facă o vizită lui Baccarat. Apoi, către 
orele unu, îşi puse pălăria cu borurile largi, îşi încheie lunga 
sa redingotă, îşi puse mănuşile de bumbac şi plecă pe jos, 
absorbit în continuare de gândurile lui. 

— E evident, îşi spuse el, că nu mai pot trăi mult timp cu 
această îndoială în suflet. Astăzi trebuie să ştiu la ce să mă 
aştept; şi în momentul când voi cunoaşte acest lucru, voi 
găsi mijloacele cele mai convenabile de a mă debarasa în 
mod discret de această micuță Baccarat. 

Sir Williams sună la poarta din strada Moncey, cu o 
umilinţă obişnuită numai cerşetorilor. 

EI făcu o plecăciune în faţa servitorului care venise să-i 
deschidă; se înclină de asemenea în faţa cameristei, ca 
înaintea unei ducese şi avu aerul că admiră cu naiva invidie 
a săracilor strălucitorul echipaj al înviatei Baccarat. 


Când camerista, în urma ordinului stăpânei, îl conduse în 
budoar, el se aşeză pe marginea unui scaun cu atitudinea 
unui om sărac, care pătrunde pentru prima oară într-un 
palat. 

Odată ce camerista plecă, sir Williams - rămas singur - 
începu să mediteze. 

Acest bărbat era cu adevărat puternic şi nu avea 
încredere în nimeni şi în nimic. El ştia din experienţă că 
dacă zidurile au totdeauna urechi, ele au uneori şi ochi. Din 
cauza aceasta rămăsese umil, gânditor, cu toate că era 
singur. 

Poate că Baccarat îl privea prin cine ştie ce găurice 
imperceptibilă, ascunsă în pliurile unei draperii sau în 
cadrul unui tablou. 

Tocmai în timp ce gândea la toate acestea, Baccarat 
deschidea acel dulăpior în perete prin care sunetele 
ajungeau clare şi distincte dintr-o cameră într-alta. Datorită 
acestui fapt, sir Williams putu să audă toată acea excentrică 
conversaţie dintre cele două prietene şi oricare om, în afară 
de el, ar fi putut să creadă în această reîntoarcere a lui 
Baccarat la o viaţă vicioasă. Dar sir Williams nu fu deloc 
convins. Îşi dădu seama că toată această discuţie putea fi o 
comedie, jucată cu intenţia de a o auzi el. Şi totuşi, el auzise 
distinct cuvintele: „Mergi şi stai cu vizitatorul meu în salon”, 
lucru care îl impresionă destul de puternic. 

Sir Williams cunoştea perfect topografia casei, dar deşi 
ignora existenţa acestui dulăpior cu totul special, situat în 
zid, el ştia că salonul era destul de îndepărtat de această 
cameră pentru ca un asemenea fenomen acustic să nu se 
poată produce în nici un caz. 

Ori, dacă Baccarat îl credea într-adevăr în salon, era 
evident că nu putea vorbi decât sincer. 

Aceste reflecţii îl făcură din nou pe baron să se îndoiască 
şi să nu mai ştie exact care este adevărul. 

De aceea, el aşteptă cu nerăbdare pe doamna de Saint- 
Alphonse, sau mai bine zis, persoana pe care o auzise 


vorbind. Doamna de Saint-Alphonse, căreia Baccarat nu-i 
făcuse nici o confidenţă, cobori foarte natural în salon, nu 
găsi pe nimeni şi întrebă camerista unde este persoana 
despre care este vorba. Aceasta îi spuse că ea a condus 
vizitatorul în budoar. Doamna de Saint-Alphonse se 
îndreptă într-acolo. 

Sir Williams examina ca amator picturile din budoar. În 
momentul în care doamna de Saint-Alphonse intră în 
cameră, el se ridică pe jumătate şi o salută respectuos. 

Curtezana îi răspunse la salut printr-o semireverenţă 
plină de demnitate şi privi cu neîncredere costumul său 
sărăcăcios. 

Din această privire, sir Williams trase imediat concluzia 
că Baccarat nu-i spusese nimic cu privire la persoana lui. 

— Doamna Baccarat va veni imediat, domnule, spuse 
doamna de Saint-Alphonse. În câteva minute va fi gata 
îmbrăcată. 

Sir Williams salută tot atât de stângaci şi încurcat, ca şi 
până atunci. 

Doamna de Saint-Alphonse gândi că domnul Andre 
Tissot trebuie să fie un imbecil vulgar şi că nu merită să 
întreţină o conversaţie cu el, aşa că se îndreptă către pian 
şi-şi plimbă degetele pe claviatură, timp de 20 de minute. 

— Sunt sigur, gândi sir Williams, că-n ochii acestei 
doamne sunt un nenorocit servitor. 

Şi începu să bată toba pe braţele fotoliului, în timp ce 
doamna de Saint-Alphonse epuiza repertoriul său de polci şi 
valsuri noi. 

Deodată uşa se deschise şi apăru Baccarat; apăru în 
pragul uşii care lega budoarul cu camera de îmbrăcare şi se 
arătă mirată, lăsând să-i scape un mic gest de surpriză. 

Această scenă fu atât de bine jucată, încât sir Williams 
dădu în sfârşit crezare acestei comedii. 

— Bine ai venit, scumpul meu, spuse Baccarat cu-n ton 
uşuratic, mii de scuze că te-am făcut să mă aştepţi. 


Sir Williams rămăsese stupefiat de acest aplomb. 
Baccarat se îndreptă către el, păru să ezite un moment, 
apoi îi spuse: 

— Domnule viconte, dumneata care ai fost un mare 
vinovat şi care acuma eşti un adevărat sfânt, ai să fii 
probabil indulgent cu mine, nu-i aşa? 

Vicontele tresări. 

— L-am iubit pe Fernand, continuă Baccarat cu voce 
joasă, dragostea mea m-a făcut să mă pocăiesc şi revenisem 
la sentimente mai bune. Dar în ziua în care am aflat că el 
iubeşte una la fel ca mine, am alunecat din nou... şi am 
redevenit Baccarat. 

Ea îi întinse mâna. 

— Acuma trebuie să-ţi spun adio, spuse ea; între noi s-a 
deschis acum o prăpastie. Dumneata nu mă vei mai vedea... 
dar cred că mă vei plânge, nu-i aşa? 

Făcu un pas înainte şi printr-un gest îl făcu să înţeleagă 
că nu voia să mai dea nici-un fel de explicaţii în această 
problemă. Apoi, întorcându-se către doamna de Saint- 
Alphonse, spuse: 

— Mergem în Bois de Boulogne? 

Andrea mirat, îşi luă pălăria, se îndreptă către uşă şi 
suspinând, spuse: 

— Dumnezeu să aibe milă de dumneata, copila mea! 

Şi plecă aproape convins că schimbarea lui Baccarat 
este adevărată şi profundă. 

Odată ce vicontele Andrea plecă, Baccarat şi prietena ei 
se urcară în trăsură. 

Trăsura cobori rapid pe strada Clichy, în timp ce sir 
Williams mergea pe strada Blanche şi urca la Turguoise. 

Erau atunci primele zile din februarie, cerul era fără 
nori, aerul era atât de dulce, ca la sfârşitul lui mai. Piaţa 
Concordiei, Bois de Boulogne, Champs-Elys6es erau pline 
de echipaje şi de călăreţi. Tot ce se numea în vremea aceea 
tinereţe aurită, îşi dăduse întâlnire pe bulevarde; tot ceea 


ce avea mai elegant Parisul, mergea în Bois de Boulogne 
sau revenea de acolo. 

Era aproape ora trei când trăsura lui Baccarat urca în 
trap strada Champs-Elysees. 

Atelajul, trăsura, frumuseţea celor două femei, toaletele 
lor elegante, atrăgeau imediat atenţia tuturor. 

La un moment dat trăsura se încrucişă cu doi tineri 
călare. 

Unul dintre ei era un rus - contele Artoff. Exact cel pe 
care doamna de Saint-Alphonse voia să i-l prezinte lui 
Baccarat. Celălalt era tânărul baron de Manerve, un amic al 
sărmanului baron de O., atât de nefericit ucis în duel cu 3 
ani înainte. 

— Domnul să mă trăsnească, strigă baronul de Manerve, 
dacă această încântătoare blondă nu este chiar Baccarat. 

Îşi opri brusc calul, care se cabră pe jumătate. 

— Ce înseamnă Baccarat? întrebă gentilomul rus, care 
schimbă un salut cu doamna de Saint-Alphonse. 

Baronul Manerve îşi privi tânărul prieten, aşa cum ai 
privi dacă într-un elegant salon din foburgul Saint 
Germaine s-ar anunţa sosirea unui sacagiu. 

— Bine, scumpe prietene, dar de unde ai apărut? 

— Dumnezeule, răspunse foarte naiv contele Artoff, am 
venit de la mine de acasă şi am sosit din Sanct Petersburg 
acum şase săptămâni. 

— Asta este adevărat, spuse baronul râzând. Şi câţi ani 
ai de fapt? 

— Douăzeci, scumpul meu baron. 

— Erai un copil pe vremea lui Baccarat. 

— Bine, dar spune-mi o dată ce-i aia Baccarat. 

— Îţi voi arăta, spuse baronul. Să ne întoarcem caii şi să 
urmărim această trăsură de la distanţă; îţi voi spune de la 
început istoria acestei femei şi apoi dacă-ţi voi înflăcăra 
fantezia, ţi-o voi prezenta. 

Cei doi călăreţi întoarseră caii şi urmară trăsura care-şi 
continua drumul. 


— Scumpul meu, spuse atunci contele de Manerve 
prietenului său, ai auzit vreodată de acest sărman baron de 
O... ucis în duel acum trei ani? 

— Bineînţeles. 

— Era prietenul meu cel mai bun. 

— Ştiu. 

— Ei bine, acest baron a lansat-o pe Baccarat. 

— Aha! 

— A luat-o de undeva de pe o stradă, din foburgul Saint- 
Antoine de la etajul V şi în doi sau trei ani, a reuşit, datorită 
minunatei frumuseți şi a inteligenţei de rasă cu care 
această femeie era înzestrată, să facă din ea cea mai 
mondenă femeie a Parisului. Timp de patru sau cinci ani, 
Baccarat a avut cei mai frumoşi cai, cele mai frumoase 
trăsuri, purta toaletele cele mai excentrice şi cele mai 
scumpe. De altfel, era o femeie de spirit: gazetarii mergeau 
la ea să culeagă câteva cuvinte pentru ziarele lor; supeurile 
pe care le dădea erau un câmp de bătaie deschis oricăror 
discuţii; era cu adevărat o femeie de lume; în timpul unei 
absenţe trecătoare a lui Baccarat, o femeie din lumea bună 
a corupt servitorii pentru a putea vizita camera ei; un mare 
pianist a devenit nebun din dragoste, X... celebru pictor a 
încercat să se sinucidă după ce i-a scris o scrisoare. 

— Dar ea nu avea nici un pic de suflet? 

Baronul ridică din umeri. 

— Eşti foarte tânăr, spuse el. 

— Posibil... murmură contele Artoff, muşcându-şi buzele. 

— L-ai citit pe Balzac? 

— În întregime. 

— Îţi aduci aminte de Feodora? 

— Feodora din „Pielea de sagri”? 

— Exact. 

— Da, da, îmi aduc foarte bine aminte. 

— Ei bine, Baccarat era, în ceea ce priveşte 
sensibilitatea, făurită de aceeaşi mână. 

— La dracu! 


— Singurul om pe care l-a iubit 8 zile, a fost baronul O. 

— Şi totuşi l-a tolerat patru ani? 

— Vrei să spui că ela iubit-o şi s-a cramponat de ea. 

— Bine! Spune mai departe! spuse tânărul rus care 
începea să fie interesat de această povestire. 

— Ei bine, într-o zi Baccarat a dispărut. 

— Din Paris? 

— Nu. Din lume. 

— Asta mi se pare o glumă. 

— Nu glumesc deloc, mai ales când este vorba despre un 
prieten al meu care a murit, răspunse cu gravitate domnul 
de Manerve. 

Şi reluă cu un ton mai puţin lugubru: 

— Nu glumesc deloc, mai ales când este vorba despre un 
prieten al meu care a murit, răspunse cu gravitate domnul 
de Manerve. 

Şi reluă cu un ton mai puţin lugubru: 

— Într-o seară acest sărman baron de O., a venit la mine, 
era aproximativ un an înaintea morţii lui. 

— Prietene, îmi spuse el, vin să-ţi cer un sfat.” 

— 'Te ascult, am răspuns eu, izbit de paloarea lui şi de 
accentul emoţionat al vocii.” 

— Baccarat nu mă mai iubeşte.” 

— A! i-am spus eu. Cred că sunt patru ani de când a 
încetat să te iubească.” 

— Ştiu şi asta şi totuşi nu-mi pot explica.” 

— Ce nu-ţi poţi explica?” 

— Vreau să spun că deodată şi-a luat rămas bun de la 
mine.” 

— Ce? am întrebat eu stupefiat.” 

El suspină profund şi adăugă: 

— Nu pot să-ţi spun nimic mai mult, căci nici eu nu ştiu 
ce i s-a întâmplat. Dar se pare că de data asta iubeşte cu 
adevărat.” 

— Cred că visezi. Baccarat nu poate iubi pentru simplul 
motiv că nu are inimă.” 


— Probabil că şi-a găsit una, spuse cu tristeţe baronul” 

— Şi-n acel moment îmi dădu un bilet care era conceput 
aproximativ în aceşti termeni: „Scumpul meu D'0... 

Eşti binefăcătorul meu şi nu vreau să mă consideri o 
ingrată... o pasiune teribilă, imensă, mi-a umplut inima, 
punându-mă în situaţia de-a fi silită să aleg între moarte şi 
pocăință. Am ales pocăinţa. Mă pocăiesc şi intru chiar în 
această seară în ordinul surorilor cenuşii”. 

— Urma o frază de adio şi banale consolări. 

— Bine, şi ce s-a întâmplat mai departe? întrebă tânărul 
Tus. 

— Ei bine, baronul d'O. era disperat, venea mereu la 
mine cerându-mi sfaturi. De fapt voia să se sinucidă. 

— Scumpul meu, i-am spus eu, există trei remedii 
împotriva unei disperări din dragoste: sinuciderea, timpul şi 
călătoriile. Fă un tur prin Italia, sau pleacă în Grecia, sau 
prin Turcia. Apoi întoarce-te prin Germania şi dacă la 
înapoiere nu vei fi vindecat, vei putea să te sinucizi atunci.” 

— Baronul mi-a urmat sfatul, a călătorit timp de un an şi 
s-a întors la fel de bolnav, ca şi în ziua în care a plecat; şi-a 
căutat cu lumânarea o ceartă, şi-a găsit-o, şi în acel duel a 
fost ucis. 

— Şi Baccarat? 

— Baccarat l-a moştenit. Dar ce-a devenit ea, ce-a făcut 
cu averea pe care i-a lăsat-o baronul? Asta-i un mister... 

— Şi de atunci nu a mai văzut-o nimeni? 

— Nimeni. 

— Şi crezi că femeia pe care-o urmărim, pe care eu abia 
am zărit-o, fiind ocupat s-o salut pe doamna de Saint- 
Alphonse... 

— Da, sunt sigur că e ea. 

Cei doi călăreţi, vorbind astfel, urmăreau fără să piardă 
din ochi trăsura, trecură bariera, urcară pe strada Neuilly 
şi intrară prin poarta Mailot în Bois de Boulogne. 

— Vino, spuse baronul de Manerve, grăbeşte-ţi calul, le 
vom ajunge imediat şi le vom vedea mai bine. 


La zgomotul cailor care galopau în spatele trăsurii, 
doamna de Saint-Alphonse se întoarse pe jumătate. 

— Iată, spuse ea lui Baccarat, acesta este tânărul rus. 

Baccarat se întoarse. 

Cei doi tineri se apropiau în galop. 

— Bineînţeles! exclamă domnul de Manerve, e chiar 
Baccarat! 

— În carne şi oase, răspunse ea, şi învierea mea este şi 
ea un mister! 

După pronunţarea acestor cuvinte, îşi apăsă un deget pe 
buze. 

— Foarte bine, spuse baronul. Ai să-mi povesteşti toate 
astea mai târziu. 

Şi, arătându-l pe tânărul rus, spuse: 

— Scumpă doamnă Baccarat, permiteţi-mi să vi-l prezint 
pe amicul meu, contele Artoff, un tânăr nobil din Rusia care 
nici măcar nu ştie numărul satelor pe care le posedă şi 
care-şi petrece viaţa numărându-şi ţăranii, dar care va 
atinge o sută de ani înainte de a reuşi adunarea completă. 

Baccarat răspunse la salutul boierului cu-n aer de 
ducesă. 

— Vreau prin prezenţa voastră să asociez două lucruri 
imposibile, continuă baronul râzând. 

— Într-adevăr? întrebă Baccarat. 

— O femeie care revine din altă lume! 

— E adevărat. 

— Şi un om care nu poate fi ruinat. 

— În cazul ăsta, domnul este o excepţie, spuse cu răceală 
Baccarat. 

— O excepţie care confirmă regula, adăugă baronul. 

— Domnilor, spuse Baccarat, miercurea viitoare îmi 
redeschid saloanele. Vă rog să-mi daţi voie să încep 
invitaţiile mele cu dumneavoastră. 

Cei doi tineri se înclinară, ea le făcu un semn de adio cu 
mâna şi trăsura plecă. 


— Astă-seară, spuse Baccarat doamnei de Saint- 
Alphonse, întreg Parisul va şti că am înviat. 

Şi într-adevăr, în mai puţin de o oră trăsura înconjurase 
Bois de Boulogne, iar Baccarat schimbă aproximativ 
douăzeci de saluturi cu diverşi bărbaţi. La orele cinci 
trăsura intră în strada Moncey. 

— Scumpa mea, spuse Baccarat vechii ei prietene, e 
incontestabil că micul rus va veni să te vadă astă-seară. Ştii 
ce ai de făcut? 

— Ai încredere în mine, iubito, şi voi fi demnă de 
încrederea ta. 

— La revedere, reluă ea, coborând din trăsură. Vizitiul 
meu te va conduce acasă. lartă-mă că nu te invit astă-seară 
la cină; nu am încă o bucătăreasă aşa cum trebuie şi voi 
aduce masa de la restaurant, dar mâine vom merge să 
cinăm la tine, iar tu îmi vei da un loc în loja ta la operă. La 
revedere. 

Baccarat intră în casă, se închise în budoar, se aruncă în 
genunchi şi izbucni în lacrimi. Sărmana comediană nu mai 
era în scenă şi doamna Charmet plângea din cauza rolului 
odios al desfrânatei Baccarat. 

Capitolul XIVII. 

Baronul de Manerve şi tânărul său amic au revenit în 
Bois de Boulogne câtre orele cinci şi jumătate, au cinat 
împreună, apoi s-au îndreptat către clubul lor pe la orele 9. 

Contele Artoft băuse şi era puţin ameţit. 

— Scumpul meu baron, spuse el, aruncându-şi trabucul 
pe scările clubului, ştii că Baccarat este o femeie adorabilă? 

— Asta-i bună! Cui îi spui tu asta? Şi dacă vrei să pui un 
frâu de milioane pe dinţii ei... 

— Ei bine? 

— Dantura ei este foarte ascuţită, are duritatea 
diamantului şi-ţi va ronţăi o duzină de sate. 

— Şi... mă va iubi? 

— Nu, eşti prea bogat şi apoi ea nu are suflet. 

— Dar... a iubit... 


— Cu atât mai mult, femeile de genul ei nu iubesc decât 
o singură dată în viaţă, dar ea va fi foarte agreabilă, 
încântătoare şi-ţi va face cinste... 

Vorbind astfel, baronul pătrunse într-un frumos fumoar 
alături de marele salon al clubului. În această cameră, 
aproximativ o duzină de tineri foarte la modă, se aflau 
împrejurul unei mese de joc. Printre ei se găseau două 
personaje pe care noi le cunoaştem: domnul Oscar de Verny 
şi domnul viconte de Cambolh sau, cum am mai putea 
spune, Cherubin şi Rocambole, a căror prezenţă în mijlocul 
acestor oameni bogaţi şi foarte onorabili dovedea 
vulnerabilitatea acestui mediu parizian, care putea permite 
unor bandiți de a se amesteca în mijlocul celei mai bune 
lumi, graţie unor nume sonore - de cele mai multe ori 
uzurpate - unor maniere elegante şi unei aparenţe de 
bogăţie. 

Cu toate considerabilele sume care se aflau pe masa de 
postav verde în această sară, jocul era neinteresant. Se juca 
neglijent, dar se vorbea cu multa animaţie. Noutăţile zilei, 
evenimentul recent care preocupa pe toată lumea şi care 
provoca comentariile cele mai excentrice era tocmai 
învierea lui Baccarat. 

Nici Rocambole nu voia să creadă. 

— Domnilor, spuse unul din jucători, pot spune pe 
cuvântul meu de onoare că femeia pe care am văzut-o 
astăzi în Bois de Boulogne era chiar Baccarat. 

— Dar ştiu că a murit... spuse un neîncrezător. 

— Bine, dar am văzut-o, spuse un al treilea, am văzut-o 
cu ochii mei, am recunoscut-o, am salutat-o, dar... 

— Ei bine? 

— Nici eu nu pot crede. 

— Nici eu, adăugă un al patrulea. 

— Domnilor, spuse cu gravitate domnul viconte de 
Cambolh, pot să vă spun cu certitudine că Baccarat nu a 
murit. 

— Ei! Vedeţi? 


— Dar nu este ea cea pe care aţi văzut-o în Bois de 
Boulogne. 

— Sunt sigur că este ea. 

— lar eu sunt convins de contrariul. 

— O cunoaşteţi? 

— N-am văzut-o niciodată. 

— Atunci pe ce vă bazaţi această convingere? 

— Acesta este secretul meu. 

— Domnilor, spuse baronul de Manerve intrând, eu însă 
vă pot atesta: convingerea vicontelui nu are absolut nimic 
serios în ea. 

— N-am auzit bine, spuse Rocambole. 

— Am văzut-o pe Baccarat cu ochii mei... 

— Aţi văzut-o dumneavoastră? 

— Da. 

— Ei bine, şi noi. 

— l-am şi vorbit. 

— La dracu! E ceva serios atunci... 

— S-ar putea ca în afacerea asta să fie amestecat sir 
Williams, gândi Rocambole. Mai bine să tac şi să ascult. 

Şi spuse aşa în trecere: 

— În caz că i-aţi vorbit, domnule, este cu totul altceva, în 
cazul acesta îmi retrag afirmaţia. 

— Ba chiar am fost invitat la primul ei bal de iarnă, 
adăugă baronul. Se va dansa la ea miercurea viitoare. 

— Asta e foarte original... se murmură. 

— S-ar putea, dar este un lucru adevărat, real şi de 
necontestat. 

— Dar de unde a apărut? 

— Nu se ştie. 

— E bogată? 

— Va i. 

— Cum aşa? se auziră strigăte din toate părţile. 

— Iată-l pe tânărul meu prieten - spuse baronul 
arătându-l cu degetul pe boierul rus - care se va ocupa de 
viitorul ei. 


Toată lumea îl salută pe tânărul rus. 

— Domnilor, spuse el cu o modestie pe care cei 20 de ani 
ai săi nu o justificau, nu este încă nimic hotărât în această 
privinţă. 

— Cu atât mai bine, spuse o voce. 

— De ce cu atât mai bine? 

Şi cel care puse întrebarea se întoarse către noul său 
interlocutor. 

Acesta nu era altul decât domnul Oscar de Verny, sau 
mai bine zis Cherubin. 

— Ei doamne! spuse baronul râzând, domnul de Verny 
are cumva obiecţiuni? 

— Domnule, răspunse cu răceală Cherubin, dacă îmi veţi 
permite, îmi voi prezenta arborele genealogic înainte de a 
discuta mai departe. 

— Nu înţeleg unde vreţi să ajungeţi. 

— Aşteptaţi şi veţi vedea. 

Şi Cherubin luă aspectul unui povestitor, spre marea 
surprindere a lui Rocambole, care nu se aştepta deloc la 
acest incident. 

— Să auzim genealogia, se strigă din toate părţile. 

— Domnilor, reluă Cherubin, tenul meu, ochii, părul meu, 
toate la un loc vă pot spune că nu sunt de origine franceză, 
deşi port acest nume. 

— Sunteţi italian? 

— Nu, sunt creol. 

— Nu înţeleg. 

— Creol din America de Sud, deci creol de rasă spaniolă. 

— Şi al cui descendent sunteţi? 

— Al lui Don Juan. 

Cherubin pronunţă acest nume faimos cu un calm 
perfect. 

Totuşi toată lumea începu să râdă. 

— Probabil că glumeşti, spuse cineva. 

— S-ar putea. 

— Atunci pentru ce afişaţi această genealogie? 


— Foarte simplu. Ceea ce am spus vrea să însemne că eu 
fac din seducerea femeilor o meserie. 

— Bravo, se auziră mai multe voci. 

— Există trei femei, urmă Cherubin, care aş fi vrut să mă 
iubească. 

— Care este prima? 

— Cleopatra, regina Egiptului. 

Un râs nebun cuprinse toată asistenţa. 

— Şi a doua? 

— Frumoasa împărăteasă Teodora. 

— Şi acum să auzim cine este a treia. 

— Baccarat. 

Cherubin îşi păstră seriozitatea în mijlocul acestor 
bărbaţi care râdeau în hohote. 

— Am putea şti pentru ce? întrebă cineva. 

— Pentru că niciuna din aceste trei pe care le-am 
amintit, nu aveau suflet. Îmi este imposibil să dovedesc că 
aş fi reuşit cu primele două, deoarece ele au reuşit să pună 
între mine şi ele pulberea secolelor. 

— Argumentul este suficient. 

— Dar pentru că a treia a înviat, voi încerca aventura. 

— Şi veţi reuşi? 

— Cu siguranţă. 

— Scumpul meu domn, spuse baronul de Manerve, 
devenind la rândul său tot atât de serios ca şi Cherubin, vă 
pierdeţi timpul; Baccarat nu iubeşte decât aurul. Puteţi să 
surâdeţi cu orgoliu, puteţi să aruncaţi priviri fascinante, 
puteţi să vă reamintiţi succesele dumneavoastră trecute, 
dar în acest domeniu nu veţi reuşi, pentru că în această 
luptă şi un rege îşi pierde drepturile. 

— Şi totuşi eu voi avea succes. 

— Domnule, spuse tânărul rus, lezat de atitudinea lui 
Cherubin şi simțind caracterul irascibil al strămoşilor săi 
cerându-şi drepturile, îmi permiteţi să spun şi eu un 
cuvânt? 

— Chiar mai multe, domnule conte. 


— Nu, îmi ajunge unul singur. 

— Poftiţi, vă ascult. 

— Credeţi că o veţi cuceri pe Baccarat? 

— Sunt convins, spuse Cherubin. 

— Sunteţi bogat? 

— Nu. Abia dacă am 30.000 de livre rentă. 

— Eu cred că am douăzeci de milioane, sau chiar mai 
mult. 

— Ei bine? 

— Ei bine, şi eu mi-am propus s-o cuceresc pe Baccarat. 

— Ca şi mine! 

— Vreţi să ţineţi un pariu? 

— Fără îndoială. 

— Atunci, ascultaţi-mă. Socotim cincisprezece zile de- 
acum încolo. E suficient? 

— Mai mult decât suficient. 

— Foarte bine. Dacă în 15 zile Baccarat vă iubeşte, vă voi 
da aici, la aceeaşi oră, în prezenţa acestor domni, 500.000 
de franci. 

— Perfect. Accept. 

— Dar dacă pierde pariul? se auzi o voce. 

— Iată, spuse tânărul rus, cu-n teribil sânge rece, dacă 
domnul de Verny pierde pariul şi dacă în 15 zile nu va fi 
iubit de Baccarat, cum el nu este bogat şi eu sunt prea 
corect pentru a-i pretinde 500.000 de franci, îi voi zbura 
creierii... 

Un murmur trecu printre cei prezenţi. 

Tânărul conte rus avea 20 de ani, era aproape imberb şi 
nu arăta nici măcar aceşti 20 de ani. Dar în vocea lui era 
atâta calm, în privirea lui atâta siguranţă; se ghicea în toată 
atitudinea lui asemenea hotărâre, încât jucătorii înţeleseră 
că în pariul pe care îl propunea, totul era foarte serios. 

— Ei bine, domnule, spuse el lui Cherubin, ce părere 
aveţi? 

— Propunerea dumneavoastră este foarte gravă şi 
trebuie să reflectez. 


— Reflectaţi... 

— Gravă şi imposibilă de acceptat, observă baronul de 
Manerve. 

— Pentru ce? 

— Pentru că, spuse baronul, suntem în Franţa, scumpul 
meu conte, adică într-o ţară unde nu ai dreptul să vinzi sau 
să cumperi nici viaţa ta, nici a altora. Domnul Oscar de 
Verny ar putea consimţi să te lase să-i zbori creierii, dar 
legea franceză nu va consimţi şi te va pedepsi ca atare. 

— Am prevăzut şi acest caz, spuse cu răceală contele. 

— Cum aşa? 

— Fără îndoială că voi eluda legea. 

— Cum? 

— Foarte simplu. 

Se auziră din nou murmure în asistenţă. 

— Domnilor, reluă tânărul, toţi cei de faţă suntem 
oameni de onoare şi în consecinţă incapabili de a ne călca 
cuvântul dat. 

— Bineînţeles, strigară toţi. 

— Deci, dacă domnul de Verny va accepta pariul meu, 
iată ce mă gândesc să facem, în cazul în care se va 
recunoaşte învins. 

Un freamăt trecu printre cei prezenţi. 

— Domnul de Verny, urmă contele, este un om de onoare 
incapabil să trişeze în caz că-l voi învinge. 

— Fără îndoială, spuse Cherubin. 

— În consecinţă, dacă va pierde, îmi va căuta ceartă, ne 
vom bate cu pistoalele la 10 paşi, dar una singură din arme 
va fi încărcată - a mea. Fiţi liniştiţi domnilor, continuă 
tânărul rus cu un aer care miră pe jucători, trag excelent cu 
pistolul, îmi voi înfige glontele între ochi şi-l voi ucide fără 
să-l desfigurez. 

O tăcere de moarte acoperi ultimele cuvinte. 

— Dacă vom ajunge la această situaţie, continuă contele, 
contez pe discreţia dumneavoastră, domnilor. 


— Acest pariu este imposibil! se auziră mai multe voci în 
fumoar. 

— Atunci, spuse contele, domnul de Verny ne va face 
plăcerea să renunţe la proiectele sale. 

— Nici gând, spuse Cherubin. 

— Sau, putem găsi şi o altă soluţie. Ne putem bate în 
duel mâine dimineaţă; caz în care probabil că-l voi ucide. Şi 
remarcaţi, domnilor, că în felul ăsta el va renunţa la şansa 
de a câştiga 500.000 de franci şi va muri cu reputaţia unui 
fanfaron. 

Aceste cuvinte atinseră în plin orgoliul lui Cherubin. 

— Domnule conte, spuse el, accept pariul 
dumneavoastră. 

Un murmur de admiraţie parcurse încăperea. 

— E o nebunie! strigă cineva. 

— Reflectaţi bine, domnule, spuse pentru ultima oară 
tânărul rus. 

— Am reflectat. 

— Deci, acceptaţi? 

— Accept. 

— Domnule, spuse Rocambole. Domnul Oscar de Verny 
uită că şi-a luat un angajament. Fiţi amabil şi nu ţineţi cont 
de acceptarea lui, înainte ca să-i spun câteva cuvinte între 
patru ochi. 

Această neaşteptată intervenţie a lui Rocambole provocă 
celor de faţă o totală nedumerire. 

— Sunt de acord, domnule, spuse contele. 

Elegantul domn de Cambolh îl luă de braţ pe Cherubin 
şi-l scoase afară din fumoar, spunând: 

— Scuzaţi-mă, domnilor, vom reveni imediat... 

Îl conduse pe Chârubin la extremitatea opusă a marelui 
salon, gol la acea oră, şi se aşezară lângă o fereastră, stând 
de vorbă. 

— Scumpul meu prieten, spuse el atunci, eşti un mare 
prost. 

— Găseşti? 


— Ar trebui să-ţi spun că eşti un nătărâu... 

— Nu-i chiar aşa o prostie să-ţi joci viaţa contra a 
500.000 de franci, când eşti aproape sigur... 

— Totdeauna este o prostie să rişti un lucru care nu-ţi 
aparţine. 

— Cum, viaţa mea nu-mi aparţine? 

— Nu, răspunse rece Rocambole. 

— Şi cui îi aparţine, mă rog? 

— Nouă. 

Şi prin felul cum pronunţă acest cuvânt, îi sublime 
gravitatea. 

— Ce importanţă are? 

— Vreau să spun că dacă şeful nu-ţi permite, spuse 
vicontele, nu vei ţine acest pariu. 

— Şi dacă refuză... şi eu nu-l voi asculta? 

— Nu va fi contele cel care te va ucide, spuse 
Rocambole. 

— Dar cine? 

— Nu ştiu, dar ai să fii mort chiar mâine la această oră. 
Cum? De mâna cui? Cu ce armă? Nu ştiu... dar sunt convins 
că aşa va fi. 

— Mă voi supune, murmură Cherubin, şi voi aştepta 
ordinul şefului. 

— Atunci hai cu mine. 

Rocambole se reîntoarse cu domnul de Verny în fumoar. 

— Domnule conte, se adresă el seniorului rus, domnul de 
Verny a hotărât să asculte sfaturile pe care i le-am dat. 

— Aha, spuse rusul cu-n surâs batjocoritor, refuză? 

— Nu. 

— Deci acceptă? 

— Nu acum. 

— Asta înseamnă că cere un timp pentru a reflecta? 

— Exact până mâine la aceeaşi oră. Asta-i tot! 

— Aş fi de acord, spuse contele, dar cu o condiţie. 

— Vorbiţi, domnule. 


— Ca eu să am voie să-i fac curte lui Baccarat chiar în 
această seară, dacă-mi convine. 

— Puteţi face ce doriţi. 

— Atunci, domnule, spuse contele, pe mâine. 

EI îl luă pe domnul de Manerve de braţ, salută şi ieşi. 

Câteva minute mai târziu, Rocambole şi Cherubin 
părăseau de asemenea clubul şi coborau pe jos către 
bulevard. 

— Scumpul meu amic, spuse pretinsul viconte, 
strângându-i mâna lui Cherubin, vino mâine să facem un tur 
în Bois de Boulogne. 

— La ce oră? 

— Către prânz. 

— Vei avea un răspuns? 

— Bineînţeles; cu atât mai mult cu cât voi avea probabil 
noi instrucţiuni să-ţi dau în ce o priveşte pe marchiză. 

— Nu cu privire la marchiză aş vrea să-mi ţin pariul. 
Sunt convins că marchiza mă iubeşte, dar mi-e frică, că nu 
mi-o va mărturisi niciodată. Această femeie este un înger! 

— “Tocmai de aceea, spuse Rocambole, te-ai purtat cam 
uşuratic combinând încă o afacere. 

El îl părăsi pe Cherubin cuceritorul, şi ajunse pe jos în 
casa sa din foburgul Saint-Honore6, unde îl aştepta sir 
Williams tolănit într-un fotoliu şi cu un trabuc în gură. 

— Unchiule! strigă Rocambole intrând, ce bine îmi pare 
că te găsesc! 

— Ai nevoie de mine? 

— Am veşti noi să-ţi dau. 

— Vorbeşte, nepoate. 

— În primul rând, spuse Rocambole, se pare că Baccarat 
s-a răspopit pentru totdeauna. 

— Asta ştiu. Altceva? 

— O ştii şi pe asta? 

— Ştiu tot. Mai departe. 

— Mai departe: domnul Cherubin s-a apucat să facă un 
pariu foarte curios. 


— Despre ce-i vorba? 

Rocambole povesti cu exactitate scena la care fusese 
martor la club, descrisă de noi mai sus. 

Sir Williams îl ascultă fără să-l întrerupă, apoi se gândi 
un timp îndelungat. 

— În sfârşit, spuse el, nu văd nici un inconvenient ca să 
accepte pariul. 

— Chiar niciunul? 

— Nu, şi iată de ce. Când tu ai venit aici tocmai mă 
gândeam prin ce mijloc să scap de Baccarat, care mă 
jenează. S-ar putea ca să fi găsit acest mijloc... 

Sir Williams socoti inutil ca să explice mai exact planurile 
sale şi îi dictă lui Rocambole o scrisoare pentru Cherubin: 
„Scumpul meu prieten, Poţi ţine pariul; ţi-a fost permis. 
Vino totuşi la întâlnirea pe care ţi-am dat-o. Avem de 
discutat lucruri care nu suferă întârziere. 

Al tău, Cambolh” 

— Micuța mea Baccarat, gândi sir Williams, trebuie 
totuşi să ştiu ce se întâmplă cu tine şi să ştiu la cesă mă 
aştept. 

Capitolul XLVIII. 

În aceeaşi zi, către orele 10 seara, Baccarat era singură 
în strada Moncey - dacă nu o punem la socoteală şi pe mica 
evreică, care dormea liniştită pe un divan în budoar. 

Nici doamna de Saint-Alphonse, nici contele rus, nici 
domnul de Manerve, nici toţi acei tineri nebuni, care cu 
câteva ore mai înainte aplaudau intrarea în viaţa mondenă 
a celebrei curtezane, n-ar fi recunoscut-o. Baccarat nu mai 
era Baccarat. Nu mai era acea femeie superbă, cu privirea 
îndrăzneață, ale cărei hohote de râs batjocoritor păreau să 
transforme înşelăciunea într-o meserie; nu mai era 
păcătoasa plină de îndrăzneală şi de cinism. 

Era din nou doamna Charmet, femeia sărmană aplecată 
sub greutatea remuşcărilor şi a pocăinţei, umila penitentă 
ai cărei ochi erau fără încetare îndreptaţi către cer, sora de 
caritate care-şi petrecuse lungi nopţi de iarnă la căpătâiul 


muribunzilor. Cu toarte acestea, purta încă strălucitoarea 
toaletă din cursul zilei, nu-şi acoperise încă umerii, nu 
încercase să ascundă, ca altă dată, frumosu-i păr sau să-şi 
ascundă talia sub pliurile largi ale unei rochii aproape 
monahale; dar ochii ei plini de lacrimi, atitudinea ei 
gârbovită erau martorele durerii ei. 

— Dumnezeule, murmură ea strângându-şi mâinile, 
Dumnezeule, iartă-mă şi dă-mi puterea să duc acest oribil 
joc până la capăt fără să tremur, fără să-mi arăt slăbiciunea. 
Trebuie să-l salvez! 

Soneria arătă c-a venit un vizitator. Puțin după aceea un 
valet se afla în pragul budoarului ţinând în mână o 
scrisoare. Era valetul doamnei de Saint-Alphonse. 

Doamna de Saint-Alphonse îi scria lui Baccarat: „lubită 
prietenă, Pregăteşte-te repede... tinerelul rus vă veni la 
tine; este îndrăgostit nebuneşte de tine şi dragostea lui este 
dublată de o mare vanitate. A făcut nu ştiu ce pariu la club 
şi te previn că va încerca chiar astă-seară să intre la tine în 
casă. Am pretins în prezenţa lui că eşti o femeie excesiv de 
romantică, am susţinut chiar că ai fi în stare de cele mai 
mari nebunii pentru omul care ar încălca codul penal, 
numai din dorinţa de a-ţi place. 

Aşa că, scumpa mea, aşteaptă-te la orice. 

Saint-Alphonse”. 

Această scrisoare pe care Baccarat o apropie de flacăra 
lumânării, lăsând-o să ardă încet, avu darul să-i redea 
tinerei femei întreaga energie: 

— Să fim gata, gândi ea, poate că această sonerie este a 
marelui regizor; cortina se ridică, se intră în scenă... să ne 
jucăm rolul... 

Aruncă zece franci valetului. 

— E-n regulă, poţi pleca, spuse ea. 

Valetul salută şi plecă. 

Baccarat îşi sună camerista: 

— Dezbracă-mă, spuse ea. 


Cinci minute fură suficiente pentru Baccarat ca să-şi 
înlocuiască toaleta de zi printr-o toaletă de noapte. Îşi 
prinse părul cu o eşarfă mare, albastră, îmbrăcă un capot, 
îşi puse nişte papuci de şaten cu tocuri roşii şi alergă să se 
instaleze la parterul casei. 

Exista aici o cameră de lucru, ale cărei ferestre dădeau 
în curte. Era o cameră mică, tapetată în stofă orientală, 
plină de cărţi şi de jurnale, mobilată foarte simplu cu un 
divan şi fotolii acoperite cu o stofă asemănătoare tapetului 
şi perdelelor. 

Baccarat trimise la culcare camerista şi rămase singură. 
Stătea culcată pe divan, aproape de foc cu o carte în mână. 
Se gândise că în cazul în care tânărul rus va intra în casă, el 
o va face precis cu ajutorul unei scări aplicate pe zidul 
exterior, ceea ce îi va permite să pătrundă în grădină. Or, 
ceea ce Baccarat voia înainte de toate, era de a evita 
zgomotul, scandalul. Tocmai din această cauză coborâse la 
parter, în acea cameră cu fereastra luminată, care ar fi 
atras de la început atenţia smintitului tânăr. 

Exact ceea ce prevăzuse Baccarat se şi întâmplă. Ea 
citea în camera de lucru cam de un sfert de oră, când un 
zgomot uşor se auzi în grădină: ceva care putea fi luat 
drept căderea unul obiect. Apoi se auziră paşi scârţâind pe 
nisipul aleii, paşi care se opriră sub fereastră. Baccarat, 
până atunci nemişcată, întoarse capul, i se păru că vede o 
umbră desenându-se în exterior şi lăsă să-i scape un mic 
strigăt de spaimă, minunat jucat. 

Se auziră două mici lovituri în geam. Baccarat îşi aruncă 
cartea, se ridică, merse la fereastră şi o deschise. 

Era, bineînţeles, tânărul rus. Baccarat îl privi liniştită pe 
tânărul bărbat. Acesta, neaşteptându-se la calmul pe care 
ea îl afişa, se zăpăci şi se opri. 

— Intraţi, domnule conte, intraţi. Din moment ce aţi 
îndrăznit să escaladaţi zidul, nu văd de ce nu aţi îndrăzni 
până la capăt, intrând pe fereastră. 


Şi Baccarat făcu doi paşi înapoi pentru a-i permite 
tânărului conte să escaladeze fereastra. 

Contele roşi şi se bâlbâi cu naivitatea celor douăzeci de 
ani. Totuşi, cum în vocea tinerei femei nu sesiză nici iritare, 
nici batjocură, se decise şi sări în camera de lucru. 

Baccarat închise fereastra, trase perdeaua şi apoi îi 
indică un scaun vizitatorului nocturn. 

Apoi îşi reluă poziţia dinainte, stând pe divan nonşalantă 
şi graţioasă. 

— Domnule conte, îi spuse ea, ştiu care este scopul 
vizitei dumneavoastră şi de ce v-aţi expus rigorilor codului 
penal. 

— Doamnă... 

— Încetaţi cu scuzele, fiţi amabil şi ascultaţi-mă! M-aţi 
văzut astăzi pentru prima dată, vi s-a povestit despre 
celebritatea mea de altădată, despre lipsa mea de suflet 
proverbială şi sunt convinsă că acest Manerve v-a povestit 
despre absenţa mea în aceşti patru ani. O poveste foarte 
romantică... 

— Dar... doamnă... 

— Fiţi amabil, domnule, şi ascultaţi-mă până la capăt. 

Contele făcu un gest de supunere şi tăcu: 

— Domnule, urmă Baccarat, aveţi douăzeci de ani. Nu-i 
aşa? 

— Da, doamnă. 

— Tocmai vârsta avânturilor cavalereşti şi a viselor 
dificile, învinse eroic. 

— Posibil. 

Prinţul rus avu un surâs mândru. 

— Eu, spuse Baccarat, am acum 27 de ani şi am trăit 
intens, ceea ce înseamnă că sunt destul de bătrână şi am 
citit în întregime această carte dezolantă a vieţii pe care 
dumneavoastră abia aţi deschis-o la primele pagini. Acest 
trist privilegiu îmi dă dreptul de a vă vorbi cu oarecare 
autoritate. Cred că sunteţi de acord. 

Contele se înclină. 


— Or, reluă Baccarat, dacă până ieri nu vă cunoşteam 
nici numele, ştiu astăzi - sau cel puţin ghicesc - întregul 
dumneavoastră sistem de viaţă, şi chiar gândurile 
dumneavoastră cele mai ascunse. 

Tinerelul avu un surâs neîncrezător. 

— Ascultaţi-mă, deci, spuse ea, veţi aprecia singur. 

Şi continuă: 

— Aveţi douăzeci de ani, aparţineţi unei naţiuni 
aventuroase şi cuceritoare, care nu se îndoieşte de nimic. V- 
aţi spus astăzi, arătându-mă cu degetul: „Iată o femeie care 
nu crede în nimic, care nu iubeşte nimic, ale cărei mâini au 
distrus averi regale. Am 20 de ani, sunt fabulos de bogat şi 
vreau să fiu iubit de această femeie”. E adevărat? 

Contele se înclină. 

— E adevărat, spuse el. 

— Domnule, spuse Baccarat, vă jur că v-aţi înşelat. 

— O! spuse contele. 

— Nu pot să vă iubesc şi nici măcar nu pot să vă ruinez. 

Ea spuse aceste cuvinte cu răceală, cu accentul unei 
hotărâri de nezdruncinat. 

— Iată, spuse ea, priviţi-mă bine. Nu surâd, nu am 
privirea îndrăzneață şi aprinsă a unei curtezane... priviţi... 

EI o privi şi fu izbit de demnitatea tristă, care acoperea 
acest frumos chip. 

— Vă rog să mă iertaţi, se bâlbâi el, deoarece vă iubesc... 

Ea îi aruncă un surâs, ca al unei mame. 

— Copil ce sunteţi, îi spuse ea, aveţi 20 de ani... la vârsta 
dumneavoastră există în adâncul inimii atâta nobleţe, 
izbucnind la suprafaţă prin simplul contact cu un cuvânt 
generos. Priviţi-mă bine; sunt o femeie sărmană, distrusă, 
care joacă poate un rol mai presus decât forţele ei. O 
femeie care are poate mai multă valoare astăzi decât 
celebritatea ei de altădată şi care vă cere în mod cinstit, 
apelând la gentilomul din dumneavoastră, la puritatea 
copilărească din dumneavoastră, să aveţi milă de o biată 
femeie, îmbătrânită de suflu distructiv al pasiunilor... 


Accentul lui Baccarat era emoţionant. 

Contele observă o lacrimă strălucind în ochii ei şi acest 
tânăr care nu era prea departe de timpul în care-şi punea 
capul lui blond pe genunchii mamei, acest tânăr înţelese că 
Baccarat nu era deloc acea femeie fără suflet, abominabila 
creatură de care i se vorbise şi ghici în biata femeie o 
imensă durere ascunsă, o durere fără nume, disimulată în 
mijlocul acestui lux orbitor şi cochet. 

— Aveţi dreptul, doamnă, îi spuse el, de a mă numi copil. 
Da. Sunt într-adevăr un copil, un copil dacă pocăirea mea... 

— Domnule conte, spuse Baccarat, întrerupându-l cu-n 
gest plin de demnitate, vreţi să-mi faceţi un jurământ? 

— Desigur! Spuneţi! 

— Juraţi-mi pe cuvântul dumneavoastră de gentilom, pe 
cea a nobilei naţiuni al cărei fiu sunteţi, că tot ce am vorbit 
între noi în această noapte va fi solemn înmormântat în 
adâncul inimii dumneavoastră, aşa cum un secret este 
înmormântat în adâncul unui mormânt. 

— Jur pe legea mea de gentilom, răspunse contele cu o 
voce calmă, cu o privire strălucind de sinceritate şi 
fidelitate. 

Un moment de tăcere urmă jurământului. Baccarat îl 
privi cu atenţie, ca şi cum ar fi ezitat încă, cu tot jurământul 
solemn, apoi spuse: 

— Domnule, tinereţea valorează mai mult decât vârsta 
coaptă; ea mai are instincte generoase şi păstrează 
încrederea în jurământ; trebuie să vă spun că mă voi 
încrede în dumneavoastră - deşi îmi eraţi necunoscut până 
azi dimineaţă - mai degrabă decât în jurământul unul om 
adult, care mi-ar fi prieten de zece ani. 

— Vă mulţumesc, doamnă, răspunse contele cu emoție; 
fiţi sigură că încrederea dumneavoastră nu va fi înşelată. 

— Ascultaţi, reluă Baccarat. În viaţa mea există un 
mister, un secret care nu-mi aparţine. Acest mister este de 
nepătruns... secretul nu-l pot divulga nimănui, nici măcar 
dumneavoastră, adăugă ea cu un surâs, şi totuşi ceva îmi 


spune că aveţi o inimă nobilă, o fidelitate naturală şi că îmi 
veţi deveni într-adevăr prieten. 

— Sunt de pe acum, doamnă, spuse contele avântat. 

— Vom vedea, spuse Baccarat, căci probabil vă voi cere 
un mare sacrificiu. 

Şi ea adăugă: 

— Nu este deloc vorba despre averea dumneavoastră... 
Vi s-a spus cu siguranţă că Baccarat a fost una din acele 
creaturi care nu iubea decât aurul, nu tresărea decât la 
zgomotul pe care acesta îl provoca şi că-n locul inimii are o 
piatră. 

— E adevărat - bâlbâi contele puţin încurcat. 

— În ceea ce priveşte trecutul, vi s-a spus adevărul, 
spuse ea cu umilinţă. Eram exact acea creatură care v-a 
fost descrisă. Dar de-atunci s-au scurs patru ani, timp în 
care am suferit şi m-am pocăit... Femeia pe care o aveţi în 
faţa dumneavoastră acum, nu mai poate nici să iubească, 
nici să ruineze pe nimeni; şi dacă ar putea iubi încă o dată, 
ar dori să trăiască prin munca ei pentru a-şi purifica inima. 
Vedeţi deci că nu vă voi ruina. 

— Ah! doamnă, nu e cazul să ne coborâm la asemenea 
amănunt, strigă contele, antrenat într-una din acele 
generoase elanuri pe care numai tinereţea le posedă; 
spuneţi-mi în ce fel vă pot ajuta. Viaţa mea vă aparţine. 

— Cerul să mă apere de a face o astfel de greşeală. Vă 
voi cere mult mai puţin. 

Baccarat se întoarse pe jumătate şi luă poziţia cea mai 
seducătoare. 

— V-aţi spus astăzi, când v-am fost arătată cu degetul: 

— lată o femeie la modă şi care va deveni amanta mea. 
Mă va costa probabil mulţi bani, dar sunt destul de bogat...” 

Contele vru să protesteze, dar ea îl opri cu-n singur gest. 

— Ei bine, reluă ea, prietenii dumneavoastră şi chiar 
dumneavoastră v-aţi înşelat. Eu nu pot să vă iubesc şi mai 
ales nu mă pot lăsa iubită de dumneavoastră. 

— De ce? 


— Acesta este secretul meu. 

— Dar, doamnă... 

— Da! Ştiu ce-o să-mi spuneţi. Un bărbat galant 
protestează întotdeauna împotriva unei voințe atât de clar 
exprimate ca a mea. Dar resemnaţi-vă, scumpul meu, 
continuă Baccarat, nu pot să fac nimic pentru 
dumneavoastră... 

Şi cum el păli, iar obrazul său trăda o emoție puternică, 
adăugă: 

— Ascultaţi; poate veţi deveni mai înţelept când veţi afla 
ce aştept de la dumneavoastră. Vreţi să fiţi câteva secunde 
serios? 

— Vă îndoiţi? 

— Îmi veţi da ascultare dacă va fi nevoie? 

— Aş face orice. 

— Ei bine, în ochii lumii, ai prietenilor dumneavoastră, ai 
cunoscuţilor, în ochii întregului univers ne vom preface că 
ne iubim şi dumneavoastră veţi fi stăpân aici. 

Contele avu un gest de surpriză. 

Baccarat surâse. 

— Exact aici acţionează secretul meu, acest secret de 
nepătruns pe care nu pot să-l încredinţez nimănui. Da, 
prietene, nu pot, nu vreau şi nu trebuie să vă iubesc. 
Trebuie să rămân o femeie cinstită, o femeie care nu are 
altă dragoste decât aceea pentru Dumnezeu şi care-şi 
petrece nopţile plângând şi rugându-se, dar care ziua va 
etala nişte toalete extraordinare şi un surâs care va insulta 
toate privirile. Pentru ce? Nu mă întrebaţi, dar credeţi-mă 
că dacă vreodată voi putea încredința secretul meu cuiva, o 
voi face în faţa dumneavoastră. 

Contele rămase stupefiat. 

— Am cuvântul dumneavoastră de onoare că totul 
rămâne numai între noi doi, continuă ea; în consecinţă, vă 
las să alegeţi; sau să fiţi în ochii lumii amantul meu, iar eu 
să par creatura care-şi va afişa luxul, poziţia, datorită averii 
dumneavoastră şi la uşa mea va staţiona în mod vizibil în 


fiecare seară trăsura dumneavoastră; de aici veţi fi văzut 
ieşind în fiecare dimineaţă, sau... 

Contele avea impresia că visează, atât de inexplicabile i 
se păreau cuvintele lui Baccarat. 

— Ştiu că acest lucru vi se pare extraordinar. Fără 
îndoială n-aţi mai auzit despre o femeie care vrea să fie 
compromisă, dar să rămână în acelaşi timp virtuoasă, când 
există atâtea altele care din contra îşi ascund comportarea 
lor sub aparenţa virtuţii... Ce vreţi, este vorba tot despre 
acelaşi secret al meu, pe care încă nu-l pot dezvălui 
nimănui. 

Contele Artoff luă mâna lui Baccarat. 

— Accept, spuse el, şi voi asculta orbeşte, căci în privirea 
dumneavoastră, în vocea dumneavoastră emoţionată, am 
ghicit o imensă durere. Doamnă, aveţi dreptate să aveţi 
încredere în mine şi încrederea dumneavoastră nu va fi 
niciodată înşelată. S-ar putea să par încă un copil, cum mi- 
aţi spus, dar la nevoie voi şti să devin bărbat şi voi fi demn 
de prietenia dumneavoastră. Şi apoi, cine ştie, murmură el, 
cu un glas coborât, poate că într-o zi... 

Ea ridică capul cu tristeţe: 

— Sărman copil, spuse ea, am păstrat aparenţa tinereţii 
şi sunt încă frumoasă, dar în realitate dacă considerăm cât 
am suferit în viaţă, inima mea are 100 de ani şi ar trebui să 
arăt bătrână, uzată, aproape moartă, iar morţii nu pot să 
mai iubească. Fiţi prietenul meu, dar nu mă întrebaţi nimic 
în plus. Pentru salvarea aparenţelor va fi necesar de-acum 
încolo să ne tutuim. 

Baccarat pronunţă aceste cuvinte cu o demnitate tristă 
şi majestuoasă care nu putea fi trucată. Această femeie 
acoperită de disprețul public, apăru contelui ca o victimă 
resemnată, ca un înger necunoscut altora. Contele îndoi un 
genunchi înaintea ei, îi luă în tăcere mâna şi o sărută cu 
respect. 

Atunci Baccarat se aplecă asupra acestei frunţi mari şi 
tinere şi o sărută. 


— Îţi mulţumesc, murmură ea, eşti un adevărat gentilom 
şi dacă am avut vreodată un acces de orgoliu, este chiar în 
momentul ăsta, fiindcă îmi dau seama că mă crezi. 

Contele se ridică. 

— Acum, prietena mea, spuse el, priveşte-mă ca pe 
sclavul tău, ca pe un bărbat care va accepta să fie omorât 
numai la un semn dar care va asculta orice îi vei ordona. 

Baccarat îi aruncă un surâs melancolic, spunându-i: 

— Aşteaptă-mă un moment aici. 

Ea îl lăsă singur, urcă la primul etaj, petrecu câteva 
secunde în budoar şi reveni, ţinând în mână o mică hârtie. 

Capitolul XLIX. 

Baccarat îi arătă hârtia contelui Artoff. 

— lată, spuse ea, ai aici un bon de 100.000 de franci 
achitabili de bancherul meu. 

— Ce să fac cu ei? întrebă contele surprins. 

— Pentru acoperirea cheltuielilor pe care le vei avea, 
răspunse ea. 

— Nu înţeleg. 

— Şi totuşi este foarte uşor de înţeles. 

Contele o privi cu un aer mirat. 

— Pentru că am hotărât că vei trece în ochii lumii drept 
amantul meu spuse ea, te voi ruina un pic ca să pară totul 
mai adevărat, dar cheltuielile le voi suporta eu. 

— E o glumă? 

— Din contra. la aceşti 100.000 de franci pentru început. 

— Şi apoi? 

— Îmi vei trimite o pereche de cai pe care îi vei cumpăra 
în prezenţa prietenilor tăi. Mâine le vei cere avizul asupra 
unei brățări, asupra unui colier şi a altor nimicuri pe care 
apoi le voi purta în aceeaşi seară... Şi dacă aceşti 100.000 
de franci vor dura două luni, să ştii că vor dura mult. 

— Dar doamnă, strigă contele consternat, uiţi că sunt 
prietenul dumitale? 

— Dimpotrivă! 

— Şi că am câteva milioane rentă? 


— Nu uit nici asta. 

— Dar nu pot lua aceşti bani. Ar fi o bucurie pentru mine 
să pot cheltui... 

Ea îl opri cu un gest nobil: 

— Uiţi că ne-am înţeles de la bun început să fim doar 
prieteni. Priveşte-mă bine, copile, crezi că sunt încă 
Baccarat? 

— Nu, bineînţeles... 

— Atunci? dacă sunt o altă femeie, o femeie care 
aşteaptă stimă din partea tuturor şi în mod special din 
partea ta, cum crezi c-aş putea accepta să primesc cadou 
măcar un ac? 

— Ai dreptate, spuse el cu o sinceritate plină de nobleţe, 
iartă-mă... 

Şi luă bonul de 100.000 de franci. 

— Eşti încântător, îi spuse Baccarat, şi vreau să fiu în 
ochii lumii atât de bună şi de afectuoasă cu tine, încât să 
pari cel mai fericit om din lume şi să se poată spune că i-ai 
sucit capul lui Baccarat. 

Aceste cuvinte îi amintiră tânărului rus pariul său, pariu 
pe care-l făcuse cu câteva ore înainte. 

— Trebuie să-ţi fac o mărturisire şi să-mi cer iertare. 

— Eşti iertat dinainte. 

— Puțin mai devreme, la club, am jurat că vei fi a mea. 

— Ei bine, spuse ea cu un surâs resemnat, ştii foarte 
bine că nu voi dezminţi acest lucru... 

— Din nefericire nu e încă totul, e mai rău. 

Contele povesti lui Baccarat foarte pe scurt, dar fără să 
uite nici un amănunt, scena ce avusese loc la club între 
domnul Oscar de Verny, adică Cherubin, şi el. 

Baccarat ascultă totul fără cea mai mică emoție; totuşi 
păli când se pronunţă numele lui Cherubin. 

— Dumnezeule, spuse contele, remarcând tulburarea 
neaşteptată care o cuprinse pe Baccarat, îl cunoşti pe acest 
bărbat? 

— Nu l-am văzut niciodată. 


— Atunci de ce ai pălit...? 

— Ah! spuse Baccarat cu o voce voalată, încep să cred că 
providenţa însăşi te-a adus aici. 

Mirarea sărmanului ajunse la culme. 

— Vei ţine acest pariu, continuă Baccarat, e clar? vei ţine 
pariul. 

— Dar, continuă contele Artoff, dacă-l ţin, îl voi câştiga, 
căci ştiu foarte bine acum că acest om nu va putea să te 
seducă. 

Ea avu un surâs superb. 

— Eu cred că s-a lăudat, spuse ea. 

— Bine, dar atunci dacă eu ţin pariul... şi dacă îl pierde... 
îl voi ucide... 

Contele spuse aceste cuvinte cu o oarecare emoție. 

— Ei bine, răspunse Baccarat cu o voce solemnă şi 
gravă, ca un judecător care pronunţă o sentinţă, cine-ţi 
spune că acest om n-a meritat soarta care-l aşteaptă? 

Fără să vrea, contele tremură cu întreaga-i fiinţă. 

Exista în accentul, în gestul, în toată atitudinea lui 
Baccarat ceva teribil de misterios, care dădea acestei femei 
aparenţa unei solii a destinului. 

— Şi acum, reluă Baccarat calmă, gândeşte-te că e 
miezul nopţii prietene, că această stradă pe care locuiesc 
este pustie şi că poţi să pleci aşa cum ai venit. La revedere, 
pe mâine. 

— Pe mâine! 

Ea îi întinse o mână prietenească şi-l conduse pe tânărul 
conte până la poarta grădinii pe care o deschisese chiar ea. 

— Vino mâine dimineaţă să luăm micul dejun spuse ea; şi 
vino cu trăsura ta şi las-o în faţa porţii. La revedere! 

— Stranie femeie, murmură contele Artoff pierind. Am 
intrat la ea ca un nebun care caută o aventură şi am ieşit ca 
un prieten devotat, gata să mă las ucis pentru ea. Oare o 
iubesc...? 

După ce contele plecă, Baccarat urcă în budoar. 


Domnul Oscar de Verny, adică Cherubin, ajunsese acasă 
în strada Pepiniere, părăsindu-l pe Rocambole pe bulevard. 

Mergea cu paşi mici, fumându-şi trabucul şi gândindu-se 
la tot ce se întâmplase. 

— E clar, murmură el, am jucat prea tare; dacă n-o voi 
face pe Baccarat să mă iubească, acest diavol rus mă va 
ucide, dar este la fel de clar că dacă reuşesc să câştig 
pariul, voi avea 500.000 de franci în mână, eu care până 
acum n-am avut decât datorii. 

Dar această perspectivă surâzătoare fu umbrită de un 
alt gând: 

— Dar dacă şeful nu mă va lăsa să fac acest pariu? 

Cherubin aruncă ţigara cu o mişcare de ură şi îşi înăbuşi 
o înjurătură: 

— Pe cuvânt de onoare, îşi spuse el, am intrat cam cu 
uşurinţă în această asociaţie a „Valeţilor de Cupă”! E 
adevărat că eram la capătul resurselor, dar asta nu este un 
motiv să le fiu fidel, dacă ei mă împiedică să-mi aranjez 
propriile mele afaceri... 

Vorbind singur, Cherubin ajunse acasă, dădu drumul 
valetului să se culce şi în loc să-l imite, deschise fereastra 
micului salon care dădea în grădină, de unde se vedea 
printre copaci locuinţa doamnei Malassis. Clădirea se afla în 
umbră şi nu se vedea nici o fereastră luminată. Sau nu era 
nimeni înăuntru, sau se culcase toată lumea. 

Cherubin rămase la fereastră cu toată răcoarea nopţii şi 
fredonă o arie din operă. Avu chiar grijă de a aşeza o lampă 
pe o măsuţă, chiar în apropierea ferestrei. Era fără îndoială 
un semnal, căci aproape imediat întunericul din grădină fu 
traversat de o rază de lumină, care apăru pe neaşteptate 
din direcţia clădirii, unde se deschisese şi o fereastră. 

Cherubin cobori scara cu paşi de felină, traversă grădina 
în linişte, ca o fantomă, se opri un moment în umbra unui 
copac, apoi îşi reluă drumul către uşa clădirii. 

Ai fi spus că mergea la o întâlnire de dragoste şi totuşi 
nu era aşa: domnul Oscar de Verny mergea să discute 


despre afaceri. 

Uşa clădirii se deschise fără zgomot şi Cherubin intră. 
Vestibulul era în întuneric, dar o mână îl apucă pe tânăr şi-l 
trase cu blândeţe. 

Această mână era delicată, fragilă: mână de femeie. 

În acelaşi timp o voce murmură la urechea lui Cherubin: 

— Vino... Vezi că este o scară... urmează-mă. 

Cherubin se lăsă condus, urcă scara, ajunse la primul 
etaj, traversă un coridor la capătul căruia misteriosul său 
ghid deschise o uşă... Această uşă deschizându-se, lăsă să 
se întrevadă - graţie luminii tremurătoare a focului care era 
pe stinse - camera de culcare a doamnei Malassis. Chiar 
văduva venise să-l caute la intrarea în clădire. Fără îndoială 
ea voia ca întrevederea cu Cherubin să fie păstrată în cel 
mai adânc secret, căci închise cu prudenţă uşa, îi arătă 
vizitatorului nocturn un fotoliu aproape de foc şi nu găsi 
necesar să aprindă vreo lumânare. 

— Scumpul meu domn de Verny, spuse ea aşezându-se, 
aţi comis o gravă imprudenţă. 

— Care? 

— Aţi ieşit prea devreme din casă. 

— De ce? 

— Pentru că în ochii marchizei ar fi trebuit să fiţi grav 
rănit. Simpatia pentru dumneavoastră ar fi crescut datorită 
pericolului în care vă aflaţi. 

— Dar ea ştie că am ieşit? 

— Da. 

— Cum a aflat? 

— Venind aici. 

— A fost deci aici? 

— Astă-seară. 

— Doamnă, spuse Cherubin, să vorbim limpede. La ce 
oră a fost marchiza aici? 

— La orele cinci după-masă. 

— Cum a ştiut că am ieşit din casă? 


— Foarte simplu. Când era aici, în acest fotoliu, am trimis 
camerista să afle noutăţi de la portăreasa dumitale. 

— Ei şi? 

— Portăreasa a răspuns că aţi ieşit împreună cu 
adversarul dumneavoastră, domnul viconte de Cambolh, 
care, din ziua duelului, vine în fiecare zi să vă vadă, că vă 
merge mult mai bine şi că păreaţi foarte satisfăcut în 
momentul în care coboraţi scara. 

— Şi marchiza a auzit toate acestea? 

— De la un capăt la altul. 

— Asta e supărător! 

— Marchiza era foarte palidă când a intrat camerista; se 
părea că-i este frică să nu audă o veste proastă; dar când a 
aflat adevărul, faţa i s-a înroşit dintr-o dată şi am văzut pe 
buzele ei un surâs plin de ironie. 

Cherubin îşi muşcă buzele. 

— În sfârşit, sper că nu e totul pierdut? 

— Nu ştiu nimic. Marchiza este o stâncă a virtuţii şi dacă 
nu a slăbit în aceste opt zile este puţin probabil... 

— Când va veni să vă vadă? 

— Peste şapte sau opt zile. 

— Cum? Mai devreme nu? 

— Nu. 

— Până acum a venit zilnic? 

— Da. Aparent graţie bolii mele, dar în realitate pentru 
că vă credea foarte grav rănit. Azi a fost asigurată că nu 
aveţi nimic grav şi m-a găsit şi pe mine mult mai bine: 
„Scumpă prietenă, mi-a zis ea, te găsesc complet 
restabilită, să-mi permiţi să nu mai vin câteva zile. Am 
rămas în urmă cu o mulţime de treburi... toată săptămâna 
sunt ocupată”. Am înţeles foarte bine că marchiza vrea cu 
orice preţ să uite şi că nu va mai reveni... Acum ce-aţi vrea 
să fac? 

— Nu ştiu, răspunse Cherubin, dar vă voi răspunde 
mâine. 


— Mai bine să-mi puneţi un bilet în cutia poştală. De 
când sunteţi aici stau ca pe ace. 

— De ce? 

— Pentru că azi l-am văzut pe duce... poate că este 
gelos... şi fiindcă am o presimţire că va veni... Dacă va veni 
aş fi pierdută... 

— Bine, spuse Cherubin, plec. Mâine veţi avea o ştire de 
la mine. 

Văduva îl reconduse pe domnul Oscar de Verny cu 
aceleaşi precauţii şi închise cu grijă uşa casei. 

Cherubin se întoarse acasă, se aşeză în pat gânditor; se 
credea mult mai aproape de scopul propus de a cuceri pe 
doamna Van-Hop. Dar acum era evident că - dacă după cum 
spunea chiar doamna Malassis, marchiza îl iubise de la 
început - imaginea lui pierduse mult din poezia ei, din 
moment ce făcuse atâta zgomot pentru o biată zgârietură. 
Într-adevăr, un Cherubin rănit grav, un Cherubin murind, 
dar fericit că moare, fiindcă dragostea lui rămânea fără 
speranţă, era mult mai interesant pentru doamna Van-Hop, 
decât domnul Oscar de Verny care primise o uşoară lovitură 
de sabie şi după câteva zile ieşise complet refăcut, cu 
surâsul pe buze. Îşi dădu seama de imprudenţa sa, dar se 
consolă repede la gândul că domnul viconte venise să-l ia la 
plimbare, crezând că marchiza nu va afla nimic. Sigur că 
dacă Rocambole l-ar fi consultat pe sir Williams, el n-ar fi 
procedat astfel, dar baronetul nu fusese consultat pentru că 
avea probleme mai importante de rezolvat decât 
amănuntele comportării lui Cherubin. 

Baccarat îl făcuse să-şi piardă capul. 

Preocupat pe de o parte de eşecul său moral în faţa 
marchizei Van-Hop, iar pe de altă parte de originalul său 
pariu cu contele Artoff, domnul Oscar de Verny dormi foarte 
prost în această noapte. Dimineaţă, în zori, fu deşteptat de 
valetul lui, care-i aduse un bilet scris în ajun de Rocambole 
sub dictarea lui sir Williams. 


Ne amintim că acest bilet cuprindea dispoziţia ca 
„Valetul de Cupă” să-şi ţină pariul cu contele şi să ia parte la 
întâlnirea hotărâtă în Bois de Boulogne. 

În ajun, Cherubin ar fi primit cu entuziasm aprobarea pe 
care n-a putut să i-o dea Rocambole fără să-şi consulte 
şeful, dar acum, el fu mai puţin bucuros şi aceasta din mai 
multe motive. În primul rând abia se deşteptase; or, se ştie 
că ideile unui bărbat pe nemâncate sunt mai limpezi decât 
ale unuia când ia un prânz copios stropit cu un vin vechi de 
Madera; apoi el nu putea îndepărta gândul că tânărul rus 
va fi neiertător şi că-l va ucide ca pe un câine, în caz că va 
pierde pariul, adică dacă nu va reuşi să se facă iubit de 
Baccarat. Ori, ceea ce i se întâmplase cu marchiza, nu era 
deloc de natură să-l încurajeze în aventura cu Baccarat. 
Totuşi, amintirea numeroaselor cuceriri anterioare îl făcu să 
devină mai optimist. Se sculă, se îmbrăcă cu mare grijă, 
fumă două ţigări, îşi cercetă corespondenţa, citi ziarele de 
dimineaţă şi către orele 10 ieşi pentru a-şi lua micul dejun 
într-o cafenea din Paris. 

— Mi-l vei aduce pe Eben la prânz, îi spuse el gromului 
său. 

Eben era un cal foarte frumos, focos pe care Cherubin îl 
călărea de când intrase în asociaţia „Valeţilor de Cupă”, 
asociaţie ale cărei câştiguri îi permiteau să trăiască foarte 
convenabil, să aibă un grom şi un valet, aşteptând în acelaşi 
timp dividendele afaceri Van-Hop. 

Capitolul L.. 

Cherubin intră în cafeneaua „PARIS” care trecea pe 
atunci drept restaurantul la modă al tinerilor foarte bogaţi, 
cunoscuţi sub numele colectiv de lei. Intră cu capul sus, cu 
o privire insolentă, ca un bărbat care-şi cunoaşte propria-i 
valoare. 

Doi tineri, care desigur fuseseră în ajun la club când 
contele Artoff propusese straniul său pariu, luau masa în 
apropierea unei ferestre şi-l salutară cu mâna. Cherubin se 
îndreptă către ei. 


— Ei bine, spuse unul din ei, noaptea e un sfetnic bun, 
nu-i aşa? 

— Fără îndoială. 

— Aţi reflectat? 

— Poftim? întrebă Cherubin, cu voce tare. 

— Vorbesc despre pariu. 

— Şi ce-i cu asta? 

— Cred că aseară aţi fost puţin băut. 

— Eu? 

— Probabil. Căci fără domnul de Cambolh, aţi fi ţinut 
pariul. 

— Aceşti suedezi au ceva bun, faptul că nu-şi pierd 
niciodată sângele rece, observă celălalt tânăr. 

— Cred că greşiţi, răspunse Cherubin, domnul de 
Cambolh mi-a amintit numai că am o întâlnire azi 
dimineaţă. 

— Ei şi? 

— Am spus, repetă cu răceală Cherubin, care ştia la 
nevoie să mintă cu neruşinare, că domnul de Cambolh mi-a 
amintit ieri despre o întâlnire pe care o aveam azi şi-n 
consecinţă nu puteam accepta propunerile contelui înaintea 
acestei întâlniri. 

— Asta era?! Şi v-aţi bătut azi dimineaţă? 

— Se poate... 

— Cu cine? 

— Staţi puţin! N-am afirmat nimic... am zis: se poate. Şi 
deci n-am spus sigur că s-a întâmplat ceva, înseamnă că nu 
pot să vă spun mai mult. 

— E adevărat. Mii de scuze pentru indiscreţie. 

Cherubin se înclină. 

— Bun! Şi despre acest pariu... 

— Va fi ţinut. 

— Nu mai spuneţi! 

— Da, spuse Cherubin cu-n surâs superb, o să-mi 
permiteţi să observ că nu prea am obiceiul să-mi folosesc 
sabia degeaba. 


— Cum? Veţi ţine pariul? 

— Bineînţeles. 

— Şi veţi reuşi să vă faceţi iubit de Baccarat? 

— Incontestabil, iar dacă nu, contele mă va ucide. Numai 
că în loc să-i cer 15 zile... 

— Veţi cere o lună? 

— Nu. Voi cere o săptămână. 

— Bravo! strigară cei doi tineri c-o admiraţie vădită. 

Cherubin îi salută, merse să se aşeze la o altă masă şi 
ceru să i se servească micul dejun. 

Câteva minute mai târziu, baronul de Manerve intră şi, 
fără să-l vadă pe Cherubin, se apropie de cei doi tineri cu 
care acesta schimbase cele câteva cuvinte relatate mai sus. 

— Domnilor, spuse el, aţi fost aseară la club, dacă nu mă 
înşel? 

— Bineînţeles. 

— Atunci ştiţi despre acel pariu? 

— Fără îndoială. 

— Ei bine, sfătuiţi-l pe domnul de Verny să nu-şi ţină 
acest pariu. 

Cherubin - care era aşezat în spatele baronului şi deci 
nu putea fi văzut - auzi aceste cuvinte şi tresări. 

— De ce? întrebară amândoi într-un glas. 

— Contele Artoff a reuşit deja. 

— Ce? 

— Să se facă iubit de Baccarat. 

— Cum? Aşa repede...? 

— Vreţi dovada? 

Şi baronul scoase din carnetul său de cărţi de vizită, un 
bilet împăturit, a cărui pecete de ceară albastră părea să fie 
ruptă recent. 

— Artoft trebuia să vină azi dimineaţa să ia micul dejun 
la mine. lată ce mi-a scris către orele 10. 

Şi baronul citi cu voce tare: „Din casa noastră de pe 
strada Moncey. 


Scumpul meu baron, Omul propune şi femeia dispune. 
Această maximă nu are alt scop decât a arăta că Baccarat 
nu vrea să merg să iau micul dejun cu dumneavoastră 
astăzi. Frumoasa domnişoară e nervoasă şi trebuie să 
meargă să ia aer. 

Deci vom merge să mâncăm un pui fript şi un cotlet 
undeva în oraş şi vom ieşi imediat cu trăsura. 

Vă rog să iertaţi un om fericit. 

Conte Artoff.” 

După ce citi toate acestea, baronul întinse bileţelul celor 
doi interlocutori. 

— Vedeţi, spuse contele, este scris pe hârtie galbenă ca 
paiul, marcată cu un B. 

— Aceasta este inițiala lui Baccarat probabil? 

— Cu siguranţă. 

— lată! Există şi un post-scriptum. 

— Cu-n alt scris... 

— Da, spuse baronul, este chiar scrisul lui Baccarat. 

„Îţi mulţumesc, scumpul meu Manerve, pentru darul pe 
care mi l-ai făcut. Micul tău rus este încântător şi-l iubesc 
mai mult fiindcă mă apropii de 30 de ani, vârsta când 
femeile îşi regăsesc uneori inima. 

Baccarat”. 

— la te uită ce succes, murmură unul din tineri, cu-n 
accent de invidie. 

— Deci domnul Oscar de Verny nu-şi va putea ţine pariul. 

— Sper că nici nu-l va face, spuse baronul. 

— Ba-l va face. 

— Nu cred. 

— Întrebaţi-l chiar pe el. 

Şi tânărul îl indică cu-n deget pe domnul Oscar de Verny, 
care mânca foarte liniştit ascultând această conversaţie. 

Baronul se întoarse. 

— Ce surpriză, spuse el, sunteţi aici, domnule de Verny? 

— Da, domnule baron. 

— Şi aţi ascultat tot? 


— Absolut tot. 

— Ei şi? 

— Ei bine, găsesc că domnul conte este un bărbat foarte 
fericit. 

Baronul surâse. 

— Bineînţeles, spuse Cherubin, contele este un om atât 
de bogat... 

— Sigur. Şi în plus este şi un bărbat frumos... 

— Aiurea! E blond, rosti batjocoritor Cherubin. 

— În orice caz e foarte bine că n-aţi ţinut pariul. 

— Cred că vă înşelaţi, căci îl voi ţine. 

— Veţi ţine pariul? 

— Mai mult ca oricând... 

— Cred că nu sunteţi în toate minţile. 

— E posibil, dar voi ţine pariul. 

Cherubin aruncă un ludovic chelnerului şi se ridică. 

Calul său era deja înaintea uşii, ţinut în hăţuri de grom. 

— Domnule baron, spuse Cherubin salutând pe cei trei 
membrii ai clubului său, ştiţi cumva unde-l pot găsi acum pe 
conte? 

— Bineînţeles, răspunse domnul de Manerve râzând, la 
Baccarat. 

— Voi merge acolo; va fi un mod de prezentare căruia 
nu-i va lipsi deloc originalitatea. La revedere, domnilor... 

Şi Cherubin ieşi, sări uşor în şa şi plecă la pas spre Bois 
de Boulogne unde avea întâlnire cu domnul viconte 
Cambolh. 

— Iată un om mort, spuse rece baronul, uitându-se la el 
cum se îndepărtează. 

— Nu se ştie niciodată. 

— Vă repet, domnilor, spuse domnul de Manerve, că 
domnul Oscar de Verny este un om mort. Baccarat nu-l va 
iubi niciodată. 

— Şi credeţi că în acest caz, contele este în stare să-l 
ucidă? 

— Sunt sigur. 


Baronul articula aceste cuvinte cu convingere şi adăugă: 

— În primul rând contele este un bărbat tânăr, căruia 
nu-i pasă de viaţa unui om; în al doilea rând, domnul de 
Verny l-a lovit în orgoliul său... Vă spun încă o dată, domnul 
de Verny este un om mort. 

— Ei bine, răspunse unul din tineri, turnându-şi de băut: 
Resquiescat în pace! 

— Amen! încheie baronul. 

Înainte de a merge mai departe poate că este necesar de 
a spune câteva cuvinte despre acest personaj al povestirii 
noastre, care se numea Cherubin, dotat cu o asemenea 
putere de seducţie. 

Originea acestui bărbat era la fel de stranie, ca şi 
frumuseţea lui. 

Cu 30 de ani în urmă, o frumoasă bogătaşă irlandeză, 
domnişoara Blackfield, părăsea oraşul Dublin la bordul unui 
vapor care se îndrepta spre India. Poate că-n hotărârea 
domnişoarei Blackfield - văduvă de un an - exista şi un alt 
motiv, în afara dorinţei de călătorie, care apare întotdeauna 
la englezii excentrici într-un anumit moment al vieţii lor. 
Poate că se gândea - având în vedere că avea în apropiere 
de Calcutta un văr foarte drăguţ, ofiţer de marină pe un vas 
al flotei engleze, om la douăzeci şi şase de ani şi care o 
iubise nebuneşte când făcuse ultima lui călătorie la Dublin - 
că el va fi nebun de bucurie văzând-o că soseşte: văduvă, 
liberă, cu o avere de un milion de lire sterline. 

Din nefericire, întreprinzătoarea irlandeză îşi calculase 
fericirea fără să ţină seama de anumite date; în socotelile 
făcute nu se gândise că pot exista şi nişte necunoscute care 
să-i încurce calculele. În dreptul Capului Bunei Speranţe, 
vaporul trecu printr-o puternică furtună din care nu reuşi 
să scape decât pierzând o parte din pânze şi aruncând în 
apă o cantitate din încărcătură. 

Când se însenină, se văzu în depărtare pânza unei 
corăbii. Era un pirat columbian, apărut după furtună ca o 
adevărată pasăre de pradă. Corabia încercă să-l ocolească, 


dar fără rezultat. Piratul era foarte bun conducător. El 
abordă corabia cu pistolul în mână, aruncă echipajul în 
mare şi ar fi făcut la fel şi cu domnişoara Blackfield, dar 
când o văzu ce frumoasă e, şi cum el nu era căsătorit, o luă 
de soţie. 

Căpitanul columbian era tânăr, frumos, elegant, ca atare 
domnişoara Blackfield nu regretă prea mult că părăsise 
liniştitul ei Dublin pentru a face această călătorie pe mare. 

Aşa cum vă spuneam, căpitanul era frumos cu toate că 
avea un ten cam arămiu, buzele cam groase şi părul atât de 
negru încât părea verde, semne caracteristice rasei 
indiene. Într-un cuvânt era o piele roşie destul de agreabilă 
la privit, care reuşi până la urmă s-o cucerească pe 
domnişoara Blackfield, făcându-i câteva complimente. 

Timp de zece ani, domnişoara Blackfield trăi între apă şi 
cer, în cabina acestui soţ impus, care de altfel era foarte 
îndrăgostit de minunata sa soţie. 

Din această căsătorie a hazardului se născu un fiu, un 
băieţaş aproape la fel de brun ca şi tatăl său, cu ochii negri, 
de o frumuseţe stranie, cu un păr negru ca pana corbului 
căzând în bucle capricioase pe umeri. 

Piratul, după ce făcuse o avere considerabilă, se decise 
într-o bună zi să trăiască ca un om cinstit în patria lui, 
trecând drept un colonist îmbogăţit, căsătorit cu o femeie 
albă. Din nefericire, era scris probabil undeva ca 
domnişoara Blackfield să nu se bucure niciodată de calmul 
pe care nu încetase niciodată să şi-l dorească după plecarea 
din Dublin. În drumul către ţara-i de baştină, când nu mai 
avea decât câteva sute de leghe marine pentru a fi la 
adăpost de represaliile flotelor care-l căutau, o fregată 
engleză îl descoperi, îl urmări şi reuşi să-l abordeze. 

Întreg echipajul al piratului fu aruncat în apă; nu fu 
iertată decât domnişoara Blackfield şi copilul său, care fură 
transportaţi în Europa. 

Biata femeie începuse să-l iubească cu adevărat pe cel 
care-i fusese destinat de soartă ca soţ; odată mort, sensibila 


domnişoară Blackfield căzu într-o disperare fără margini şi 
muri chiar în ziua în care fregata victorioasă intra în portul 
Londrei. 

Copilul domnişoarei Blackfield şi al columbianului avea 
atunci zece ani. 

Era de-acum un ucenic de marină, care promitea să 
ajungă un bun marinar. El rămăsese la bordul navei, 
înconjură cu ea lumea şi debarcă, doi ani mai târziu, într-un 
port din Columbia. 

Aici, auzi vorbindu-se o spaniolă alterată, limbă cu care 
fusese obişnuit din copilărie, aşa că micul Cherubin dezertă 
şi trecu la bordul unui corsar din Columbia. 

De la zece la douăzeci de ani, Cherubin fu ceea ce se 
numeşte un lup de mare. 

La douăzeci de ani, lucru rar pomenit, marea începu să-l 
plictisească. Începu să dorească să trăiască în Europa. Avea 
o oarecare avere - partea lui din prăzile corsarului 
columbian - aşa că se îmbarcă pentru Franţa, având asupra 
lui aproximativ 100.000 de franci. Cherubin voia să vadă 
mai multe ţări. 

Pe vaporul care-l transporta în Europa se găsea şi un 
bătrân francez, pe care amintirea patriei îl urmărise 
cincizeci de ani de exil şi care simțind că i se apropie 
sfârşitul, voia să revadă pentru ultima oară ţara natală. 
Domnul de Verny - acesta era numele bătrânului - nu 
avusese nici o avere şi de aceea plecase înainte de revoluţie 
ca să se îmbogăţească în Brazilia. Norocul îi surâse. 
Revenea în Franţa bogat şi spera să descopere pe cineva 
care să-i poarte numele, să facă parte din familia lui, căci 
aproape toţi dispăruseră pe eşafodul Revoluţiei. 

Cherubin poseda acel farmec al privirii, acea seducţie, 
acel surâs fascinant care acţiona la fel de bine asupra 
femeilor, cât şi a bărbaţilor. El îi plăcu domnului de Verny şi 
petrecură tot timpul împreună în cele trei luni cât dură 
călătoria. 

Ajunseră împreună la Paris şi traseră la acelaşi hotel. 


Cherubin îl ajută pe domnul de Verny în cercetările sale. 
La capătul câtorva luni, bătrânul gentilom îşi dădu seama 
că toată familia sa se stinsese şi că el era singurul care mai 
purta acest nume. Această descoperire, cât şi prietenia care 
i-o purta Cherubin, îl făcură să-l adopte pe acesta şi să-i fie 
mentor. 

Trei ani mai târziu, când Cherubin avea 23 de ani, 
domnul de Verny muri şi Cherubin se trezi singur, cu o 
rentă de 30 până la 40 de mii de livre. 

Din acel moment copilul Columbiei deveni parizian. În 
foarte puţini ani, îşi cheltui întreaga avere, trăind de pe o zi 
pe alta, jucând cărţi, duelând, ajungând la o adevărată 
celebritate de om încântător, căruia nu-i puteau rezista nici 
bărbaţii, nici femeile dintr-o anumită lume. 

Ştim ce aşteptau din partea lui, sir Williams şi 
Rocambole. 

Rog să fiu iertat că am plictisit cititorul cu atâtea detalii, 
dar ele mi se par indispensabile pentru a stabili 
autenticitatea acestui fapt, atât de extraordinar în 
aparenţă, acela al acceptării de către Cherubin a pariului 
cu contele Artoff. 

Cherubin sări deci în şa şi ajunse în Bois de Boulogne. 

Rocambole venise înaintea lui la întâlnire. Pretinsul 
viconte suedez era întotdeauna de o punctualitate militară, 
atunci când era vorba de afacerile asociaţiei a cărei subşef 
era. 

Cei doi tineri, amândoi călare, se întâlniră, schimbară un 
salut, trecură unul lângă celălalt şi începură să parcurgă la 
pas aleile din Bois de Boulogne, discutând prieteneşte. 

— Ce ţi-a spus doamna Malassis, întrebă Rocambole. Ai 
văzut-o aseară? 

— Da. Marchiza fusese la ea cu o seară înainte şi aflase 
că am ieşit din casă. 

— La dracu! 

— Doamna Malassis pretinde că această ieşire 
prematură m-a compromis. 


— Cum aşa? 

— În ochii ei, aureola romantică şi fascinantă cu care 
eram învăluit, a dispărut. 

— S-ar putea să fie adevărat. 

— Între noi fie spus, adăugă Cherubin, am procedat 
greşit. 

— În ce privinţă? 

— Am fost silit să adopt un drum încâlcit pentru a câştiga 
dragostea marchizei, ceea ce nu mi-a permis exercitarea 
niciuneia din calităţile mele obişnuite. 

— Nu prea înţeleg, spuse grav Rocambole. 

— Ascultă, dacă sunt numit Cherubin încântătorul, 
probabil că în vocea mea, în privire, în întreaga mea fiinţă 
există ceva fascinant, magnetic. Acest ceva a acţionat la 
început asupra marchizei. 

— E adevărat. 

— A acţionat foarte puternic... Mai puternic probabil 
decât comedia duelului. Dar admițând puterea acestui din 
urmă mijloc, trebuie să fim de acord că erau de aşteptat 
rezultate mai bune. A doua zi după duel marchiza alergase 
la doamna Malassis şi aflând că eram rănit a leşinat, iar 
când şi-a revenit a mărturisit unele gânduri doamnei 
Malassis. 

— Eram sigur, murmură Rocambole, că înainte de a 
trece două zile, va urca în camera ta pentru a afla singură 
cum îţi merge. 

— Ei bine, te-ai înşelat ca şi mine, reluă Cherubin. E 
adevărat că marchiza a venit în fiecare zi la doamna 
Malassis, dar nu a pronunţat niciodată numele meu, a avut 
destul sânge rece pentru a aştepta ca văduva să-i dea 
noutăţi, despre mine. 

— Scumpul meu, spuse dintr-o dată Rocambole, este 
necesar totuşi să grăbim deznodământul. 

— Nici nu cer altceva. 

— Începând de astăzi nu mai avem decât 7 zile. 

Cherubin tresări. 


— Odată ce acest termen ar trece, totul ar fi pierdut. 

— Ei bine, spuse Cherubin, aranjează-mi o întâlnire cu 
marchiza unde să fim singuri noi doi. 

— Voi aranja... 

— Când? 

— Chiar astă-seară, la doamna Malassis. 

Vorbind astfel, Rocambole asculta de inspiraţia lui sir 
Williams, care înţelese că trebuia neapărat puşi faţă în faţă 
marchiza şi Cherubin. Dar în ceea ce priveşte mijloacele de 
realizare a acestei întrevederi, le imaginase el singur. 

— Trebuie să-i scriu doamnei Malassis? întrebă 
Cherubin. 

— Inutil. 

— Atunci cum vom face? 

— Asta mă priveşte. Trebuie numai să fii astă-seară 
acasă la orele 8. 

— Mi-ai scris cumva azi dimineaţă? 

— Da. 

— Şi mi-ai spus că şeful este de acord să ţin pariul cu 
contele? 

— Exact. 

— Chiar acum am ieşit dintr-o cafenea unde mi-am luat 
micul dejun în apropierea domnului de Manerve şi a 
câtorva prieteni de-ai lui. 

— Ei şi? 

— Le-am spus că voi ţine pariul. 

— Asta îl priveşte pe sir Williams, gândi Rocambole, 
pentru că el crede că se pot face mai multe lucruri deodată. 
Părerea mea este că e o nebunie. 

Şi Rocambole spuse cu voce tare: 

— Încep să cred şi eu că faci foarte bine că ţii acest 
pariu. 

În momentul în care preşedintele „Valeţilor de Cupă” se 
exprima astfel, o frumoasă caleaşca albastră apăru în 
partea opusă aleii pe care călăreau cei doi prieteni. Această 
caleaşca cu patru cai negri cobora la trap. 


— Iată, spuse Rocambole lui Cherubin, cred că nu 
trebuie să mergi prea departe pentru a-i face cunoscut 
contelui Artoff că-ţi ţii pariul. Uite-l aici. 

— Crezi? 

— Din moment ce se văd caii lui şi vizitiul e îmbrăcat cu 
livreaua lui, trebuie să fie el, afară de cazul în care caleaşca 
este goală. 

Caleaşca nu era goală. Un bărbat şi o femeie se găseau 
înăuntru, se priveau ochi în ochi şi se ţineau de mână. Era 
Baccarat şi tânărul conte rus. 

— Am avut noroc că ne-am întâlnit, strigă Cherubin, şi 
mă voi prezenta singur doamnei Baccarat. 

Şi Cherubin îşi mânui calul astfel încât împiedică 
trecerea trăsurii, făcând semn în acelaşi timp vizitiului să 
oprească. 

Capitolul LI. 

Înainte de a continua povestirea, să ne întoarcem la 
familia Van-Hop. 

L-am lăsat pe marchizul Van-Hop în momentul în care 
ieşise din casa verişoarei sale, indiana Dai-Natha, unde 
aflase lucruri îngrozitoare despre soţia lui. 

Domnul Van-Hope îşi ieşise din fire şi rătăcea pe 
Champs-Elys6es ca un om atins de nebunie. 

Era noapte, aerul era foarte rece; cădea o ploaie 
măruntă, fină, care părea să se formeze din ceaţă şi 
pătrundea până în măduva oaselor. Bulevardul Champs- 
Elys6es era pustiu. 

Marchizul se lăsă greoi pe o bancă aşezată la picioarele 
unui copac, îşi ascunse capul în mâini şi izbucni în lacrimi. 
Plângea ca o femeie, ca un copil lipsit de mamă şi părăsit în 
stradă. Acest om bogat, milionar, fericit până mai ieri şi a 
cărui colosală statură părea să exprime forţa însăşi, se 
simţea cel mai nefericit şi mai singuratic dintre oameni. O 
singură dragoste îi umpluse viaţa... Odată cu această 
dragoste, totul se prăbuşea în jurul lui... 

Se scurseră câteva ore. 


Marchizul nu mai ţinea seama nici de timpul care trecea, 
nici de noaptea umedă şi rece, nici de ploaia de gheaţă 
care-i biciuia obrazul scăldat în lacrimi. Ar fi petrecut 
probabil toată noaptea aşa, fără să-şi dea seama de nimic, 
dacă la un moment dat o lumină n-ar fi strălucit printre 
arbori şi nu s-ar fi auzit paşi la mică distanţă, smulgându-l 
din toropire. Această lumină care-i apăru în faţă, provenea 
de la lanterna unui strângător de zdrenţe care-şi făcea 
meseria în toiul nopţii, fredonând un cântec de chef. 

Vocea modernului filosof era veselă, ca a unui om care 
băuse şi îl făcu pe nefericitul marchiz Van-Hop să tresară. 

— Cerşetorul ăsta este fericit, gândi el. 

Şi strângătorul de zdrenţe, împins parcă de soartă, se 
îndreptă exact către banca pe care şedea marchizul. 

— Ia te uită, spuse el observându-l pe marchiz, uite un 
burghez care, ca şi mine, nu se teme de vremea asta 
nenorocită... 

Marchizul îşi examina interlocutorul. Era un om de 
treizeci şi opt - patruzeci de ani, mare şi gras, a cărui 
fizionomie deschisă şi surâzătoare trăda o totală lipsă de 
griji. Printr-una din ciudăţeniile inexplicabile ale soartei, 
acest om îmbrăcat în zdrenţe şi exercitând cea mai umilă 
meserie, semăna oarecum cu marele milionar, şi acesta din 
urmă fu atât de uimit văzându-l, încât în loc să se ridice şi 
să se îndepărteze - cum avea intenţia la început - rămase 
aşezat pe bancă. 

— Burghezule, îi spuse omul apropiindu-se, iartă-mi 
indiscreţia, chiar aşa rău îţi este încât înghiţi toată ploaia 
asta? Mi-aş oferi serviciile, fie să te conduc acasă, fie să 
merg să-ţi caut o trăsură. 

— Mulţumesc, spuse marchizul, nu mi-e rău deloc, 
ieşisem numai să iau aer. 

— Hm! murmură omul, pe legea mea de om născut în 
Petit-Montrouge, eşti complet dat peste cap, nici mai mult, 
nici mai puţin. Se pare că ai nişte necazuri sentimentale. 

La aceste cuvinte, marchizul tresări. 


— Le cunosc, le-am încercat chiar eu, abia acum opt zile. 

— Aha?! spuse marchizul, privindu-l cu atenţie. 

— Da, continuă acesta, mi s-au spus tâmpenii despre 
nevastă-mea... 

Domnul Van-Hop sări de pe bancă, un fior străbătându-i 
tot trupul. 

Auzea cu adevărat o voce omenească? Se găsise un om 
într-o situaţie asemănătoare şi-i povestea acum viaţa lui sau 
era victima unei halucinaţii? 

Dar strângătorul de zdrenţe continuă: 

— Da, mi s-au povestit tot felul de prostii despre soţia 
mea şi eu care sunt prost, le-am crezut... 

Marchizul începu să asculte cu atenţie. 

— Trebuie să vă spun, continuă modernul Diogene, 
aşezându-se pe bancă cu familiaritatea oamenilor de acelaşi 
rang, trebuie să vă spun că am o bomboană de soţie, 
frumoasă şi deşteaptă, cu care trăiesc de doisprezece ani! 
Te întreb pe dumneata, cum poate un om cu scaun la cap să 
se gândească că după doisprezece ani, o femeie încetează 
dintr-o dată să te iubească şi te trădează... Trebuie să fii 
tâmpit să crezi aşa ceva! 

Marchizul tresări din nou. l se părea că acest om 
povestea nu viaţa lui, ci pe cea a marchizului. 

— Am fost tâmpit, urmă simpaticul povestitor; dovadă că 
am fost în stare s-o cred pe Paulina. 

— Dar cine e această Paulina? întrebă marchizul. 

Domnul Van-Hop era într-o asemenea stare de prostaţie, 
încât până la urmă uită ce distanţă îl separă de umilul 
interlocutor. 

— Paulina, răspunse acesta, este o femeie de nimic care 
locuieşte pe strada Cogquenard şi căreia i se părea că-i fac 
curte, văzând că trec uneori pe acolo. 

— Ei şi? 

— Iată că într-o bună zi, Paulina pretinde că femeia mea 
are nişte combinaţii şi mi le-a povestit în aşa fel, încât am 
crezut-o. 


— Şi... Nu era adevărat? îl întrerupse marchizul, a cărui 
voce tremura de emoție. 

— Pure invenţii de femeie geloasă! replică strângătorul 
de zdrenţe. 

Aceste cuvinte îi produseră o deosebită plăcere 
domnului Van-Hop. Se linişti şi începu să respire uşurat. 

— Toate astea erau braşoave. Dar asta nu înseamnă că n- 
am plâns. O, da! Am plâns parcă eram într-adevăr trădat... 
Eram şi eu dat peste cap, ca şi dumneata, şi biata mea 
femeiuşcă era complet inocentă! 

— Ai avut dovada? 

— Bineînţeles. 

Marchizul nu vru să asculte mai departe. Se ridică, îi 
aruncă omului o pungă cu bani şi plecă în mare grabă. 

Acest om venise la timp pentru a aprinde o scânteie de 
speranţă, în oribila noapte care domnea în sufletul lui. 

Marchizul se întoarse acasă pe jos, cu capul descoperit. 
Mergea cu pălăria în mână, simțind nevoia ca aerul rece să- 
i răcorească fruntea înfierbântată. Oare câte ore trecuseră 
în timp ce stătuse pe această bancă în mijlocul pustiului 
Champs-Elys6es, sub aceşti arbori despuiaţi de vântul de 
decembrie? Nu află decât în momentul când trecu poarta 
casei sale. 

— Cât e ceasul? îl întrebă pe portar. 

— Miezul nopţii. 

Marchizul ieşise de acasă la orele cinci însoţit de 
Rocambole. A stat o oră la Dai-Natha. Deci stătuse aproape 
şase ore în Champs-Elys6es, cufundat în durerea lui. 

În lumea în care trăia marchizul, soţii se bucurau de o 
mare libertate unul faţă de celălalt. Dacă domnul nu se 
întorcea la ora cinei, asta însemna că cina la club şi doamna 
se putea aşeza singură la masă. Acest lucru era de altfel 
destul de frecvent şi în familia Van-Hop. 

Văzând că soţul ei nu vine, marchiza s-a aşezat la masă 
pe la orele şase şi jumătate; după ce a mâncat, a petrecut 
două ore citind o carte într-un fotoliu, lângă foc, şi, convinsă 


că soţul ei s-a antrenat în nişte partide interminabile de 
şah, s-a retras în camera ei către orele zece. 

Marchizul se întoarse acasă ca un om care nu ştie încă 
ce are de făcut. Se închise în camera de lucru şi stătu mult 
timp cu capul în mâini, gândindu-se, meditând, neştiind ce 
hotărâre să ia. 

Revelaţiile misterioase pe care i le făcuse Dai-Natha îl 
zdrobeau pur şi simplu; şi când îşi amintea de cuvintele 
acuzatoare pronunţate de indiană simţea aprinzându-se în 
el acea furie care izbucneşte cu atât mai aprig, cu cât a fost 
stăpânită mai mult timp. Fu ispitit să intre în camera soţiei 
şi să-i înfigă un pumnal în inimă în timp ce dormea. Dar 
tocmai în acel moment o voce îi vorbi... Era vocea 
sărmanului strângător de zdrenţe, care fusese şi el cândva 
gelos şi care sfârşise prin a recunoaşte că soţia lui fusese 
calomniată. Marchizul îşi dădea seama că Dai-Natha îl 
iubeşte, cum se iubeşte la tropice. 

Atunci el îşi spuse: m-a minţit! 

Dar Dai-Natha vorbise cu convingere. Se jurase că-i va 
aduce dovezi. Îl dăduse marchizului, ca gaj al cinstei, 
propria ei viaţă. 

În faţa unor asemenea afirmaţii, îşi mai găseşte locul 
îndoiala? 

Şi marchizul îşi aminti de asemenea jurământul pe care-l 
făcuse lui Dai-Natha. Îi jurase să aştepte ora potrivită şi 
până atunci să-şi păstreze calmul. 

Timp de o oră, după o luptă îndârjită cu el însuşi, 
marchizul reuşi să se stăpânească. Calmul îi reapăru pe 
faţă, privirea mânioasă i se atinse. Gura crispată îşi regăsi 
surâsul: 

— Am să aştept, îşi spuse el. Dacă Pepa este vinovată, o 
voi ucide. Dacă Dai-Natha a minţit, va muri ea! 

În tot acest timp marchiza dormea liniştită. Trecuseră 
opt zile, de când Cherubin se bătuse cu domnul viconte de 
Cambolh. Şi pentru a povesti ce s-a întâmplat în aceste opt 
zile, trebuie să revenim la acel moment dramatic şi solemn 


în care, în casa doamnei Malassis, marchiza, revenindu-şi 
din leşin, îşi dăduse seama că-i scăpase secretul inimii şi 
izbucnise în lacrimi. 

— Vreţi să fiu sora dumneavoastră? îi spusese atunci 
doamna Malassis. 

La popoarele nordice există o credinţă foarte 
interesantă: „Fiecare suflet de femeie mai are un suflet, 
care este geamăn şi care rămâne în cer în timp ce primul 
descinde pe pământ şi intră într-un corp omenesc. Sufletul 
rămas în cer devine un înger şi se roagă lui Dumnezeu 
pentru sufletul terestru. 

Dar în ziua în care cel de pe pământ se căsătoreşte, 
sufletul care a rămas în cer coboară la rândul lui pe pământ 
şi devine îngerul păzitor al bietei femei, care va merge de- 
acum încolo pe un drum plin de obstacole, de pericole şi de 
greutăţi. 

Nevăzut, el îi va conduce tot timpul paşii şovăitori; şi cu 
mâna sa puternică va împiedica soţia de a aluneca pe 
marginea prăpastiei. 

În momentul în care sufletul de pe pământ va fi gata să 
moară, sufletul geamăn îi va murmura la ureche cuvinte de 
speranţă şi încurajare”. 

Această ficţiune poetică păru să ia o aparenţă de 
realitate în acest moment greu al vieţii doamnei Van-Hop. 

Fără îndoială că sufletul care veghea asupra ei din ziua 
căsătoriei, îi dădu curaj şi prezenţă de spirit în acest 
moment, căci aşa de tulburată cum a fost, doamna Van-Hop 
judecă cu repeziciune situaţia în care se afla. 

Îşi dădu seama că dacă inima i-a fost slabă, gândirea 
trebuie să fie puternică şi acea energie morală care vine în 
ajutorul femeilor în situaţiile dificile, nu-i lipseşte deloc. 
Înţelese că o mărturisire ar fi pentru ea catastrofală; se 
mulţumi deci să nu divulge nimic. 

La această femeie - care iubea împotriva voinţei ei şi 
care aflase că omul către care se simţea atrasă era rănit, 


muribund, poate chiar mort - minciuna devenise o acţiune 
sublimă. 

Doamna Van-Hop avu curajul să mintă, să se contrazică, 
să dea feţei sale înspăimântate o expresie de mirare, pe 
care doamna Malassis n-o putu înţelege. 

— Pentru ce să fiţi sora mea? o întrebă marchiza Van- 
Hop pe doamna Malassis, cu un accent atât de liniştit, încât 
văduva tresări. 

— Dar, bâlbâi doamna Malassis, tulburarea 
dumneavoastră, emoția dumneavoastră, faptul că aţi leşinat 
aflând că acest sărman tânăr... Ela fost la balul 
dumneavoastră, îl cunoaşteţi... Am crezut că veţi avea 
încredere în prietenia mea... Dumnezeule! noi femeile avem 
inimă, şi nu depindem totdeauna de noi. 

Marchiza opri peroraţia doamnei Malassis cu un gest 
scurt. 

— Scumpa mea prietenă, îi spuse ea, vreţi să-mi 
permiteţi să vă explic totul în câteva cuvinte, căci am 
impresia că vă înşelaţi. 

Ea spuse aceste cuvinte cu un calm splendid, aproape 
indiferentă, atât de poruncitoare era în acel moment vocea 
datoriei. 

Văduva o privea uimită. 

— Când veţi şti ce mi s-a întâmplat ieri, continuă 
marchiza, veţi înţelege de ce am leşinat. Este într-adevăr 
oribil. Am fost ieri la operă. În loja vecină cu a mea erau doi 
tineri. Unul din aceşti tineri era domnul Oscar de Verny pe 
care maiorul Carden mi l-a prezentat la ultimul meu bal. 
Celălalt mi-era necunoscut. Un al treilea tânăr, care mi-a 
fost de asemenea prezentat şi care se numeşte vicontele de 
Cambolh, a profitat de o pauză pentru a intra în loja 
domnului de Verny şi a-l provoca la duel. Am auzit toată 
cearta dintre ei, provocarea la duel şi pe domnul de Verny 
care spunea: „Locuiesc în strada Pepiniere nr. 40”. Maiorul 
Carden care se afla în loja mea, a primit un bileţel de la 
domnul de Verny prin care era rugat să-i fie martor. M-am 


întors acasă foarte tulburată de această scenă; somnul a 
fost plin de vise cu lovituri de sabie, cu strigăte de agonie; 
cum am ajuns aici mi-aţi dat să înţeleg că duelul a avut loc 
şi că unul din locatarii acestei case a fost grav rănit. Vedeţi, 
scumpa mea prietenă, spuse marchiza cu un ton degajat, 
puneţi-vă în situaţia mea... Dacă aţi fi fost la fel de tulburată 
ca mine, dacă la fel ca şi mine n-aţi fi putut dormi, probabil 
că aţi fi leşinat ca şi mine... 

Avu stoicul curaj de a surâde şi continuă: 

— Şi, ca şi mine, n-aţi fi tras concluzia că sunt atinse 
liniştea dumneavoastră, inima dumneavoastră, prin rănirea 
acestui tânăr pe care, la urma urmelor, abia l-am văzut şi 
care mi-a fost prezentat într-o seară când aveam cinci sute 
de invitaţi... 

Doamna Malassis îşi muşcă buzele. Calmul neaşteptat al 
marchizei îi strica toate planurile. 

Doamna Van-Hop se ridică în timp ce pronunţa ultimele 
cuvinte. Tot răul îi trecuse. Îşi mărturisi dorinţa de a lua 
puţin aer şi o lăsă pe doamna Malassis destul de 
dezamăgită. 

Dar reveni a doua zi, şi apoi, sub un pretext sau altul, îşi 
făcu zilnic drum pe-acolo. 

De fiecare dată când sărmana femeie intra în strada 
Pepiniere, începea să tremure. Avea impresia că va fi silită 
să vadă o uşă acoperită cu negru. De asemenea, de fiecare 
dată, doamna Malassis avea grijă să-i dea indirect ştiri 
despre Cherubin. Atunci marchiza cobora privirea, tăcea, 
încerca să ia un aer indiferent şi să-şi ascundă emoția. 

Dar într-o seară, către ceasurile cinci sau şase, o 
decepţie teribilă o aştepta pe marchiză. Abia se aşezase 
alături de văduvă, în salonul acesteia, când apăru 
camerista. 

— Doamnă, spuse ea văduvei, prezentându-i o carte de 
vizită, mi s-a dat aceasta pentru dumneavoastră. 

— Ah! făcu doamna Malassis, este cartea de vizită a 
sărmanului rănit. 


Marchiza simţi că inima începe să-i bată mai puternic. 

— Cum îi merge? întrebă marchiza. 

— Oh! doamnă, îi merge foarte bine... 

— Cum foarte bine?! L-ai văzut? 

— Da, doamnă. 

— Când? 

— Chiar acum. 

— Unde? 

— Păi, spuse cu naivitate camerista, l-am întâlnit în uşă. 
leşea fumându-şi havana şi ţinea de braţ un tânăr; 
portăreasa mi-a spus că este chiar acela cu care s-a bătut în 
duel. Mi-a dat cartea de vizită, continuă subreta, rugându- 
mă să mulţumesc doamnei pentru bunătatea pe care a avut- 
o de a se interesa de soarta lui. 

Doamna Malassis îşi muşcă buzele. Marchiza simţi că 
ceva s-a rupt în inima ei... Era evident că domnul de Verny 
jucase un rol şi urmărise să pară interesant. Un bărbat 
căruia o lovitură de sabie îi pune în mod serios viaţa în 
pericol, nu iese râzând după opt zile. 

Puțin mai târziu, doamna Van-Hop se întoarse acasă, 
foarte dezamăgită în privinţa domnului Oscar de Verny. 

A doua zi, doamna Malassis o aşteptă în zadar. Ea nu 
apăru nici în ziua următoare. 

În timpul celor două zile în care marchiza nu mai auzi 
pronunţându-se numele domnului Oscar de Verny, căpătă 
mai multă forţă şi făcu mari progrese întru vindecarea 
morală. Se crezu salvată. Dar ea ignora geniul infernal al lui 
sir Williams. Sir Williams nu-şi lăsase încă prada din mână. 

În cea de a treia zi - adică a doua zi după ce l-am văzut 
pe domnul Van-Hop reîntorcându-se acasă, puţin mai liniştit 
de cuvintele pline de înţelepciune ale strângătorului de 
zdrenţe - după ce petrecuse cu soţul ei mai multe ore între 
patru ochi, timp în care marchizul devenise aproape 
convins că fusese victima unui oribil coşmar, atât de 
afectuoasă şi drăgăstoasă îi părea nevasta, către orele 
patru sau cinci, marchiza primi un bilet semnat Venture şi 


care avea următorul conţinut: „Doamnă marchiză, Vă rog 
să mă iertaţi că îndrăznesc să vă scriu; dar Fanny şi cu mine 
nu ştim ce să facem. Scumpa noastră stăpână, doamna 
Malassis, este de o oră în pericol de moarte şi pronunţă în 
fiecare clipă numele dumneavoastră. 

Am onoarea să fiu, doamnă marchiză, umilul şi supusul 
dumneavoastră. 

Venture, intendentul doamnei Malassis”. 

Capitolul LII. 

Tânărul conte Artoff ieşise în ajun de la Baccarat foarte 
entuziasmat. 

Intrase la ea ca un Don Juan, considerând milioanele lui 
ca o armă, şi ieşise de acolo impresionat de tristeţea 
majestuoasă a acestei femei superioare, care părea atât de 
îngrozitor calomniată. 

Baccarat îi apăru dintr-o dată ca o fiinţă misterioasă pe 
care mulţimea nu o poate înţelege. 

Era o mare vinovată care s-a pocăit? Sau un om care 
voia să se răzbune, al cărui braţ urma să pedepsească nişte 
criminali şi ucigaşi? 

Contele nu-şi dădea bine seama care este adevărul; dar 
aceste două ipoteze păreau cele mai verosimile şi el înţelese 
foarte vag că Baccarat are o misiune de îndeplinit. 

În timp ce contele se întorcea acasă, îi treceau prin 
minte mii de gânduri care de care mai nelămurite. 

Oare o iubea de-acum pe această femeie la care intrase 
ca un cuceritor? Sau era cuprins de o inexplicabilă şi 
respectuoasă prietenie, susceptibilă de un şi mai mare 
devotament? 

Îi era la fel de greu să rezolve ultimele probleme, pe cât 
îi era dificil să răspundă în mod cert la primele două. 

În acea noapte dormi prost. Toate visele lui erau 
dominate de Baccarat. Se vedea, când hoinărind cu ea prin 
Paris, când mergând printr-un deşert, când îl atrăgea 
printr-o furtună vorbindu-i în cele mai diverse limbi. 


Când apărură zorile, tânărul rus nu putea defini mai 
bine decât în ajun de ce natură era sentimentul său pentru 
Baccarat, dar simţea o impetuoasă nevoie de a o revedea. 

În ajun, când o părăsise, ea îi spusese: „Ie aştept mâine 
la orele zece să iei micul dejun cu mine”. 

Contele îşi dădu seama cu disperare că era abia ora opt. 
Se ridică totuşi, ceru să i se aducă un cal înşeuat, decis să 
facă un tur în Bois de Boulogne. 

El uitase că domnul de Manerve îl aştepta la micul dejun. 
Contele Artoff locuia într-o casă mică de pe strada 
Pepiniere, aproape vis-â-vis de nr. 40, unde Cherubin avea 
un apartament şi unde doamna Malassis ocupa un mic 
pavilion în fundul grădinii. 

Casa, care se construise după indicaţiile contelui, avea o 
grădină foarte mare care se întindea de jur împrejurul 
corpului principal al clădirii. La capătul acestei clădiri, 
arhitectul construise un pavilion. 

Pavilionul avea deasupra un turn foarte înalt. Din 
înălţimea acestui turn, privirea cădea pe acoperişurile 
vecine şi pe grădinile dimprejur. De aici se putea vedea tot 
ceea ce se petrecea în grădina casei cu nr. 40, adică în 
apropierea pavilionului unde locuia doamna Malassis. 

Aceste detalii topografice sunt indispensabile pentru a se 
putea înţelege urmarea acestei povestiri. 

Contele ajunse călare în foburgul Roule, apoi în Champs- 
Elysees, făcu un tur în Bois de Boulogne şi apoi reveni pe 
bulevard, oprindu-se în dreptul porţii lui Baccarat, exact în 
momentul în care un orologiu vecin bătea orele zece. 

Valetul lui Baccarat alergă să deschidă şi îi luă frâul din 
mână. Apoi îl introduse în salonul pe care-l cunoaştem şi 
unde cu două zile mai înainte doamna Charmet discutase cu 
Turquoise. 

Contele se aşeză pe o canapea şi aşteptă neliniştit. 

Baccarat nu întârzie să se arate. 

La vederea ei, contele scoase un strigăt de admiraţie, 
atât i se păru de splendidă înfăţişarea ei. Purta o toaletă 


proaspătă de dimineaţă: o rochie albastră cu braţele pe 
jumătate goale, având o singură brățară de argint masiv pe 
care era scris un cuvânt englezesc, iar părul ei frumos îi 
cădea pe umeri ca altădată. Era surâzătoare şi calmă şi nu 
semăna deloc cu acea femeie tristă pe care contele o 
cunoscuse în ajun, în mica ei cameră de lucru. 

Întinse mâna tânărului bărbat. 

— Bună ziua, prietene, îi spuse ea, eşti exact ca un 
îndrăgostit. 

— "Tocmai asta şi sunt, spuse el cu o naivitate 
încântătoare. 

— Ei bine, spuse ea, sărutându-l pe frunte, bătrâna ta 
prietenă te va vindeca de acest caraghioslăc. 

Şi adăugă cu o adorabilă nuanţă de melancolie: 

— Eşti un nebun! Nu se iubesc femei de 100 de ani. 

— Bine, dar eşti atât de frumoasă... atât de tânără, spuse 
el cu entuziasm. 

— Da, dar inima mea este prea bătrână pentru dragoste. 

Şi, ca şi cum ar fi vrut să atenueze imediat duritatea 
acestor cuvinte, adăugă: 

— Dar este tânără pentru prietenie şi vreau să fim 
prieteni, căci ai un suflet nobil. 

Îl invită să ia loc lângă ea şi-l luă de mână. 

— Hai să vorbim puţin... ca nişte adevăraţi îndrăgostiţi, 
pentru că aşa trebuie să apărem în ochii lumii... Cum ne 
vom petrece ziua? 

— Cum vrei! spuse contele cu supunerea unul copil. 

— De acord. Atunci ai să-mi permiţi să-ţi ofer micul 
dejun? 

— Vai, strigă tânărul rus, Manerve mă aşteaptă. 

— Ca să iei micul dejun cu el? 

— Da. 

— Ei bine, atunci scrie-i. lată, găseşti pe acest birou tot 
ce-ţi trebuie ca să-i scrii. 

Contele ascultă şi începu să-i scrie. 


Atunci Baccarat îi dictă biletul pe care noi îl cunoaştem şi 
pe care domnul de Manerve l-a citit o oră mai târziu 
prietenilor săi din cafeneaua „PARIS”. Apoi, ea adăugă acel 
post scriptum, de care de asemenea ne amintim. În final, ea 
puse biletul într-un plic şi-i ceru contelui să-l pecetluiască 
cu sigiliul familiei Artoff. 

După sigilarea plicului, ea sună valetul: 

— Du această scrisoare domnului baron de Manerve în 
strada Caumartin numărul 12. 

Valetul plecă, iar ea se reîntoarse şi se aşeză lângă 
contele Artoff. 

— Prietene, îi spuse ea, trebuie să-mi dovedeşti amiciţia 
pe care mi-o porţi. 

— Şi ce trebuie să fac? 

— Să mă compromiţi aşa cum trebuie. 

Şi cum el o privea întrebător, continuă: 

— Afară e frumos, spuse ea, deci după dejun vom ieşi 
imediat cu trăsura - aşa cum i-ai scris lui Manerve - şi vom 
face o plimbare în Bois de Boulogne. Dar... 

— Dar? întrebă contele. 

— Mi-ar face plăcere ca această primă plimbare pe care 
o facem împreună, să fie înconjurată de puţin zgomot. 

— Voi face cum vei dori. 

— Mi s-a spus că ai o minunată caleaşca! 

— Da, e adevărat. 

— Şi patru cai negri cu harnaşamentul specific ţării tale. 
Nu-i aşa? 

— Da, există în grajdurile mele aşa ceva. 

— Ei bine, spuse Baccarat, trimite-i atunci câteva cuvinte 
vizitiului tău. Vreau să încercăm această caleaşcă. 

— Cel mai simplu lucru, răspunse contele. Caleaşca va fi 
aici înainte de prânz. 

Baccarat şi contele Artoff luară micul dejun într-o mică 
sufragerie, plină de flori şi de plante exotice. 

Apoi tânără femeie îl lăsă pe conte cu o ceaşcă de cafea 
şi se duse să se îmbrace. 


Către prânz caleaşca sosi trasă de patru cai superbi. 
Imediat Baccarat oferi braţul contelui. 

— Ascultă, spuse ea, luându-i mâna pentru a se urca în 
trăsură. Mi-a mai venit o idee... 

— Spune, dragă. 

— După ce ne întoarcem din Bois de Boulogne, vom 
merge la tine, nu-i aşa? 

— Bineînţeles, spuse el cu bucurie. 

— Vreau să-ţi văd casa în amănunt. Sunt totuşi femeie... 
şi cine zice femeie, spune în acelaşi timp curioasă. 

Ea arboră cel mai frumos surâs, se aşeză cu cochetărie 
în caleaşcă şi plecară să se plimbe. 

Baccarat îşi exprimase dorinţa de a merge prin foburgul 
Montmartre, pe urmă prin bulevardul Italienilor. Dorea să 
treacă prin apropierea cafenelei în care Manerve discutase 
cu prietenii lui. 

Exact când trecură prin faţa cafenelei, baronul de 
Manerve ieşea. El recunoscu caii, livreaua contelui, apoi pe 
acesta şi, în fine, pe Baccarat. 

— lată cine ştie să meargă repede, spuse el. Nici n-ai 
spune că până acum câteva ore, aceşti Paul şi Virginie nici 
nu se cunoşteau. 

Şi el se apropie de caleaşcă. 

— Ce faci, dragă Manerve? strigă Baccarat cu un hohot 
de râs batjocoritor. 

— Foarte bine, doamnă. 

Şi baronul salută, aşa cum saluţi o femeie care în curând 
va arunca milioanele în dreapta şi în stânga. 

— Scumpul meu conte, spuse el tânărului rus, dă-mi voie 
să-ţi aduc omagiile mele... 

Artoff avea un aer încântat. 

— Vreţi să staţi lângă noi?... întrebă ea râzând în 
continuare. Mergem să facem un tur în Bois de Boulogne... 

— Vă mulţumesc, voi merge călare. 

— Deci ne vom reîntâlni? 

— Probabil. 


Şi baronul se îndepărtă pentru a permite celor doi tineri 
să-şi continue plimbarea, în vreme ce se gândea la domnul 
Oscar de Verny. 

— Staţi puţin! spuse el. Am uitat. 

— Ce? 

— Mergeţi în Bois de Boulogne? 

— Fără îndoială. 

— Ei bine, vă veţi întâlni cu domnul Oscar de Verny... 

— Acest domn care a pariat pe sentimentele mele? 
întrebă Baccarat râzând ca o nebuna. 

— Exact. 

— Sper că va renunţa la pariul său, spuse contele. 

— În privinţa asta te înşeli. 

— Adevărat? 

— A luat micul dejun cu noi şi este gata să ţină pariul ca 
şi cum nimic nu s-a întâmplat... cu toate că i-am arătat 
scrisoarea ta şi a citit-o. 

— N-ai impresia că ăsta e un om mort? întrebă contele 
surâzând şi privind-o pe Baccarat. 

— Aşa cred şi eu, răspunse ea, cu-n calm care-i dădu un 
frison domnului de Manerve. 

Ea îl salută pe baron cu-n mic semn al mâinii şi caleaşca 
porni mai departe. 


— Prietene, spuse atunci Baccarat, care redeveni 
serioasă şi tristă, ce părere ai despre un bărbat care pune 
pariu pe onoarea unei femei, chiar dacă această femeie ar fi 
ultima dintre creaturi? 

— Gândesc, spuse contele, că acest bărbat este un 
mizerabil. 

— Crezi că femeia despre care vorbim ar putea vreodată 
să-l iubească? 

— Sunt sigur că nu, spuse contele cu convingere. 

— Îţi mulţumesc, spuse Baccarat, aveam nevoie de 
convingerea dumitale pentru a putea continua. 

— Ce vrei să spui? 

— Exact ceea ce spun. Acest domn Oscar de Verny este 
un mizerabil pe care-l urăsc şi pe care-l dispreţuiesc. Ei 
bine! Am să-i dau impresia că ar putea ajunge să-şi atingă 
scopul şi că ar putea câştiga infamul său pariu. 

— Cum aşa? întrebă contele. 

— Trebuie! spuse Baccarat, al cărui accent deveni 
solemn. Ne-am înţeles, că orice voi face, orice voi spune, n- 
ai să te iei niciodată după aparenţe, nu-i aşa? 

— Ne-am înţeles! Niciodată nu mă voi lua după 
aparenţe! 

— Oricine va veni să-ţi spună că-l iubesc pe domnul 
Oscar de Verny, n-ai să-l crezi. Nu-i aşa? 

— Nu. Nu-l voi crede! 

— Foarte bine, eşti un om înţelept şi ai o inimă nobilă. 

Caleaşca cobori pe bulevardul Neuilly şi în câteva minute 
ajunse la extremitatea aleei pe care călăreau domnul 
viconte de Cambolh şi domnul Oscar de Verny. 

Aşa cum povestisem mai înainte, domnul Oscar de Verny 
îşi aşeză calul de-a latul aleei, împiedicând caleaşca să 
treacă. 

Caleaşca se opri la ordinul contelui, care-l recunoscu pe 
Cherubin. 

Acesta din urmă salută şi se apropie în acelaşi timp de 
gentilomul rus şi de Baccarat. Rocambole se ţinea la 


distanţă, dar nu înceta s-o examineze cu atenţie pe 
Baccarat. 

Baccarat era calmă, surâzătoare, cu o privire puţin 
dispreţuitoare. 

Cherubin o învălui cu privirea sa profundă şi fascinantă. 
Dar Baccarat nu-şi pierdu deloc indiferența surâzătoare. 

— Domnule conte, spuse Cherubin cu privirea în 
continuare aţintită asupra lui Baccarat, sunt foarte bucuros 
că vă întâlnesc. 

— Plăcerea e de partea mea, replică contele cu o 
curtoazie rece. 

— Am vrut să vă scriu, reluă Cherubin, dar pentru că ne- 
am întâlnit... 

— Vă ascult domnule... 

— Mi-aţi propus ieri un pariu, dacă îmi aduc bine 
aminte? 

— Da, domnule. 

— Voi ţine acest pariu, dacă vicontele de Cambolh, 
prietenul meu... 

La auzul acestui nume Baccarat tresări şi-l privi pe 
Rocambole. Nu-l văzuse niciodată... şi totuşi avu un 
presentiment ciudat că acest om juca sau jucase un rol în 
viaţa ei. 

— Domnul de Cambolh, prietenul meu, continuă 
Cherubin, m-a ajutat să-mi aduc aminte că-n ziua aceea nu 
eram liber. Într-adevăr, trebuia să-mi îndeplinesc nişte 
obligaţii care nu sufereau întârziere. 

— N-am ştiut, spuse contele. 

— Aceste obligaţii sunt îndeplinite, domnule, şi acum 
sunt liber. 

— Şi ce-i asta, domnule de Verny? 

— Ei bine, domnule, pot să vă spun că accept pariul. 

— Îl acceptaţi? 

— Fără îndoială. 

— Domnule, spuse contele, poate nu ştiţi că doamna care 
este lângă mine în acest moment este chiar cea despre care 


este vorba? 

— O ştiu prea bine. 

Şi Cherubin se aplecă salutând-o din nou pe Baccarat. 

Până acum tânără femeie păstrase tăcerea şi se părea că 
n-o interesează conversaţia. 

Dar în acel moment ea îşi aţinti asupra lui Cherubin 
privirea ei clară, limpede, vrând parcă să pătrundă până în 
adâncul inimii acestuia. 

Sub greutatea acestei priviri Cherubin tresări. 

— Domnule, îi spuse ea, Stanislas mi-a povestit totul. 

Tânărul conte se numea Stanislas, în amintirea spiţei 
nobiliare a mamei sale, de origine poloneză. 

— Aşa cum vă spuneam, Stanislas mi-a spus totul, 
continuă ea, şi mi-e teamă că veţi pierde pariul, căci îl 
iubesc. 

Cherubin rămase - cel puţin în aparenţă - de un calm 
imperturbabil. 

— Nu întotdeauna se iubeşte pentru o veşnicie, spuse el. 

— Dar în orice caz, urmă Baccarat, sunt de părere că 
orice duel trebuie să aibă loc cu arme egale. Şi după câte 
am înţeles eu, acest pariu este un duel. 

— Bineînţeles, doamnă. 

— Deci ar fi necesar ca să aveţi şanse egale amândoi. 
Stanislas vine la mine când vrea. Ca să vă dau şanse egale, 
vă voi permite şi dumneavoastră să veniţi la mine ori de 
câte ori veţi crede de cuviinţă: casa mea vă este totdeauna 
deschisă. 

— Doamnă, spuse Cherubin, nu voi abuza mult timp de 
această permisiune, contele mi-a oferit pentru pariu 
cincisprezece zile; mie îmi ajung numai opt. 

— Aveţi dreptate, domnule, spuse cu răceală Baccarat, 
bărbatul care nu este iubit de o femeie în primele opt zile, 
nu va mai fi niciodată iubit. 

Şi-i aruncă din nou o ultimă şi stranie privire, 
pronunţând pe un ton batjocoritor: 

— La revedere, făcându-i şi semn cu mâna. 


Caleaşca plecă imediat şi dispăru într-un nor de praf. 

Atunci Cherubin se apropie de Rocambole şi spuse: 

— Pe cuvânt de onoare, murmură el, dacă am impresia 
că privirea mea este fascinantă, pot să te asigur că şiaei 
este la fel de fascinantă. Ar fi foarte curios ca să fiu fascinat 
şi nu fascinator... 

Şi Cherubin simţi câteva picături de sudoare apărându-i 
pe frunte. 

În tot acest timp caleaşca contelui îşi continuă drumul, 
înconjurând Bois de Boulogne şi se întoarse apoi prin 
foburgul Roule, oprindu-se în sfârşit, aşa cum îşi exprimase 
dorinţa Baccarat, în faţa casei unde locuia contele Artoff, 
adică pe strada Pepiniere. 

— Sper că mă vei invita la masă, îi spuse Baccarat, şi-mi 
vei arăta casa în cele mai mici amănunte. Sunt curioasă şi 
vreau să văd totul. 

Şi într-adevăr, Baccarat se lăsă condusă de-a lungul 
acestui castel demn de o poveste din „O mie şi una de 
nopţi”, pentru care el cheltuise 3 milioane de franci. 

Din casă trecură în grădină şi intrară în pavilion. 

Urcară, în cele din urmă, în turn. De pe terasa acestui 
edificiu, Baccarat aruncă o privire liniştită peste casele din 
împrejurimi. 

— Se vede foarte frumos de aici, spuse ea râzând. 

— Se văd străzi, case, curţi, grădini, - spuse contele. 
lată, de exemplu, grădina la care ne uităm noi acum este a 
casei de pe strada Pepiniere cu numărul 40. 

— Ei, nu! exclamă Baccarat cu o oarecare indiferenţă... 
Dar nu este asta chiar casa în care locuieşte acest domn 
Oscar de Verny? 

— Exact. 

Ea deveni gânditoare. Contele, care o observă, văzu 
apărându-i o cută pe frunte şi fizionomia întristându-i-se 
puţin câte puţin. Deodată ridică privirea şi se întoarse către 
tânărul conte: 


— Prietene, îi spuse ea, dacă am să-ţi cer din nou un 
serviciu, ce se va întâmpla? 

— Despre ce e vorba? 

— Aş vrea să-mi cedezi mie acest pavilion pentru 
noaptea ce vine. 

— Ce dorinţă nebunească! 

— Ba mai mult decât atât, te-aş ruga să nici nu mă 
întrebi măcar pentru ce, pentru că nu ţi-aş putea răspunde. 

— Fie, spuse contele, care se obişnuise să asculte fără să 
pună întrebări. 

Baccarat cobori din turn şi ceru contelui permisiunea de 
a scrie câteva rânduri. 

Tânărul conte o instală la un pupitru de la parterul 
pavilionului şi se retrase discret. 

Baccarat scrise un bilet destinat cameristei ei: „Mariette, 
s-o îmbrace pe Sara, iar în această seară, către orele 8, se 
va urca cu ea în trăsură şi o va duce în strada Pepiniere, în 
casa domnului Artoff, unde mă aflu şi eu”. 

Ce-i trecea prin cap lui Baccarat şi ce voia să facă? 

Capitolul LIII. 

Marchiza Van-Hop sună grăbită şi ceru să i se aducă 
trăsura. 

Ea ieşise dimineaţa, nu se schimbase de când se 
întorsese şi-n consecinţă era îmbrăcată în haine de oraş. 

Acoperită cu-n şal mare, doamna Van-Hop se urcă în 
trăsură şi strigă vizitiului: 

— Du-mă în strada Pepiniere nr. 40. Foarte repede! 

Când marchiza ajunse aici, cortina se ridica pentru a 
permite spectacolul noii piese a baronetului sir Williams, 
invizibilul improvizator al tuturor acestor drame despre 
care vă vorbim şi care se întretaie atât de miraculos. Totul 
era pregătit în pavilionul din grădină, prevăzându-se vizita 
pe care marchiza o va face - fără îndoială - nefericitei ei 
prietene. 

În josul scării, doamna Van-Hop care traversă grădina în 
grabă, îl găsi pe Venture, în înfăţişarea sumbră a unui 


servitor dintr-o casă bună, căruia i-a murit stăpânul şi e 
înfricoşat că acesta a uitat să treacă în testament articolul 
despre rentele viagere. Fanny, camerista doamnei Malassis, 
- desigur Baccarat, dacă ar fi fost de faţă, ar fi recunoscut-o 
ca fiind fosta ei cameristă, chiar aceea care o condusese în 
casa de nebuni - plângea în pragul camerei de culcare, a 
cărei uşă era întredeschisă. 

Marchiza intră, făcu doi paşi către pat şi se opri mută şi 
palidă. 

Doamna Malassis era culcată şi avea o privire care părea 
să ardă din cauza febrei. Se uita fix la marchiză şi nu părea 
s-o recunoască. 

Doamna Van-Hop îşi stăpâni emoția şi merse către pat cu 
mâinile întinse. 

— Eu sunt, iubita mea prietenă, eu sunt, spuse ea. 

Doamna Malassis continuă s-o privească, fără să 
răspundă nimic. 

Marchiza se aşeză la capul bolnavei şi-i luă mâna. Mâna 
era foarte caldă. 

Fanny continua să plângă. 

Atunci marchiza se întoarse către Venture care o 
urmase. 

— Ce s-a întâmplat aici, pentru Dumnezeu? întrebă ea. 

— E o poveste întreagă, răspunse Venture cu tristeţe. 

Şi păru să ezite. 

— Vorbeşte! îi spuse marchiza. 

— Până acum două ore, doamna era foarte bine, reluă 
Venture; fusese plecată după ce luase masa de prânz... 
tocmai se întorsese... 

— Şi apoi? întrebă marchiza cu nerăbdare. 

— S-a aşezat aici, în apropierea focului şi cred că a mers 
să-şi ia o carte, cea pe care o vedeţi, când tocmai s-a adus 
scrisoarea. A luat scrisoarea, a citit-o, am avut posibilitatea 
să observ că era foarte emoţionată în momentul în care a 
recunoscut scrisul de pe plic; a deschis-o tremurând toată. 

— Şi apoi? 


— Apoi a citit primele linii, a scos un strigăt, în acel 
moment Fanny şi cu mine - căci eram amândoi în apropiere 
- am văzut-o căzând. A scos un al doilea strigăt, mai slab 
decât primul şi a pronunţat numele dumneavoastră. Acest 
fapt ne-a dat ideea să mergem să vă căutăm pe 
dumneavoastră, după ce stăpâna a leşinat. 

— De la cine era scrisoarea? 

— Nu ştiu. 

— Unde este? 

— În cădere, doamna a aruncat-o în foc. 

— Şi apoi? şi apoi? întrebă marchiza. 

— Fanny şi-a pierdut capul. lar eu am alergat la portar 
pe care l-am trimis să aducă un medic. 

— A venit medicul? 

— Da, doamnă. 

— De ce a plecat? 

— Ne-a spus că se grăbeşte să meargă la căpătâiul unui 
muribund, dar va reveni către orele 5. 

Marchiza privi pendula. Era cinci fără zece minute. 

— Ei bine, şi ce-a spus? A dat vreo dispoziţie? 

— S-a grăbit să ia sânge doamnei şi a cerut să fie culcată 
în pat. Nu părea deloc liniştit şi a pretins că este vorba de o 
congestie cerebrală şi că există pericolul ca doamna să 
moară. 

— Dumnezeule! strigă marchiza cu spaimă. Doamna 
Malassis continua să privească fix cu ochii arzând de febră. 
Tânără văduvă era roşie la faţă, aproape violacee şi pe faţa 
ei puteai citi semnele unei apoplexii. 

Tocmai atunci se auzi soneria. Era cea prin care portarul 
avertiza familia Malassis de sosirea unui vizitator. 

— Fără îndoială că e medicul, spuse Venture. 

Într-adevăr apăru un bărbat mic, obez, cu ochelari, 
îmbrăcat în negru şi cu cravată albă; acelaşi care-l îngrijise 
pe Fernand Rocher la Turguoise şi care, în prima parte a 
istorisirii noastre, apăruse în faţa ochilor lui Baccarat când 
aceasta se trezise. 


Medicul o salută pe marchiză până la pământ, se apropie 
de bolnavă şi începu s-o examineze. 

— Grav... foarte grav! murmură el printre dinţi, luându-i 
pulsul. 

Cred că aţi observat, de altfel, că întotdeauna când un 
medic se apropie de un bolnav, îi ia pulsul. 

— Domnule, îi spuse marchiza, sunt o bună prietenă a 
doamnei Malassis, aproape sora ei... puteţi să-mi spuneţi 
adevărul. 

Medicul salută pe marchiză, îşi luă cea mai protocolară 
poziţie şi răspunse cu-n ton savant. 

— Acum două ore am plecat de-acasă chemat de un 
bolnav la celălalt capăt al oraşului şi am fost rugat să trec 
pe aici. Adresa aceasta fiind în drumul meu, am urcat în 
grabă, am găsit-o pe această doamnă întinsă pe parchet, 
leşinată şi am putut să-mi dau seama imediat că era vorba 
de un atac de apoplexie determinat de o emoție violentă şi 
neaşteptată... 

Medicul pronunţă aceste cuvinte cu un ton scolastic, 
pedant, asemănător cu acela al unui şcolar care recită o 
lecţie. 

— Şi apoi? întrebă marchiza. 

— Am luat sânge acestei doamne, continuă doctorul, am 
putut constata că dacă norocul nu m-ar fi adus aici, dacă 
niciunul din confrații mei nu ar fi putut veni la timp, doamna 
ar fi fost pierdută... 

Marchiza tremura toată. 

— Cinci minute dacă aş mai fi întârziat, continuă 
doctorul, această doamnă ar fi fost moartă... 

— Dar în fine domnule... în prezent... este în afară de 
orice pericol... 

— Nu încă. 

— Dumnezeule! 

— Cred totuşi că o vom salva, continuă doctorul, dar nu 
pot îndrăzni să-mi iau răspunderea că va rămâne în 
deplinătatea facultăţilor mintale... Vedeţi ce privire fixă 


are... Mi-e teamă ca doamna să nu fi suferit una din acele 
îngrozitoare emoţii care pot să modifice o existenţă... Mi s-a 
vorbit despre o scrisoare... 

— A fost arsă, domnule... 

— Nu ştiţi de la cine ar putea să se anunţe vreun necaz 
acestei doamne? 

— Nu ştiu nimic! 

— "Totul va depinde de această noapte, reluă omul 
îndreptându-se către o masă, pe care prepară o poţiune. 
Dacă fixitatea privirii va ceda, dacă febra va scădea, dacă 
bolnava va începe să vorbească şi va dormi un pic, nu mai 
avem ce să ne temem. 

— Îmi voi petrece noaptea aici, domnule, spuse imediat 
marchiza. 

Şi scrise în grabă acest bilet: „Prietene, Sunt la doamna 
Malassis. Sărmana femeie este foarte bolnavă; atât de 
bolnavă, încât cred că e de datoria mea să n-o părăsesc, 
Pepa ta” 

Împături biletul, îl puse într-un plic şi-i spuse lui Venture: 

— 'Te rog să duci acest bilet soţului meu. Eu voi rămâne 
astă-noapte aici. 

— E-n regulă! mormăi Venture, ieşind pentru a executa 
ordinul marchizei, totul merge cât se poate de bine şi 
fiecare şi-a jucat de minune rolul. Doctorul este o nebunie 
de medic, văduva a jucat scena apoplexiei ca cea mai mare 
tragediană, cât despre mine cred că-l servesc pe domnul 
Cherubin exact aşa cum trebuie. 

Falsul doctor continuă în acest timp să vorbească cu 
marchiza despre boală şi îşi jucă în continuare atât de bine 
rolul, încât zece minute mai târziu plecă lăsând-o pe 
doamna Van-Hop convinsă că doamna Malassis se găseşte 
într-una din cele mai grave situaţii şi că este foarte indicat 
să nu fie lăsată singură nici un minut. 

La orele şase, Venture aduse frumoasei infirmiere o 
supă, o friptură de pasăre, câteva prăjiturele, toate aşezate 
frumos pe o mică masă, rulantă. 


— Având în vedere că doamna marchiză îşi va petrece 
noaptea aici, mi-am permis să-i prepar o cină. 

Marchiza îi mulţumi, înghiţi câteva linguri de supă şi nu 
mâncă nimic altceva. Era prea emoţionată pentru a putea 
mânca. 

Trecură două ore... 

Doamna Van-Hop, care nu părăsise nici un moment 
încăperea remarcă la un moment dat că privirea bolnavei 
deveni mai puţin fixă; apoi avu o tresărire, auzi câteva 
cuvinte incoerente ce ieşeau din gâtlejul crispat al doamnei 
Malassis şi care dovedeau o îmbunătăţire sensibilă a 
sănătăţii. 

Doamna Malassis îşi jucase de minune rolul. Ea dădu 
impresia la un moment dat că o recunoaşte pe marchiză şi 
cum aceasta îi ţinea mâna în mâna ei, o strânse afectuos. 
Inima nobilei femei tresări de bucurie, se gândi că bolnava 
este salvată. 

Imediat, văduva se întoarse cu faţa la perete. Apoi 
închise ochii şi simulă că suspină. 

Atunci doamna Van-Hop chemă servitorii - adică pe 
Fanny şi pe Venture - le anunţă că-şi va petrece noaptea la 
căpătâiul doamnei Malassis şi va suna numai dacă va avea 
nevoie de ei. 

Venture şi Fanny se retraseră. 

Câteva minute mai târziu, doamna Van-Hop auzi 
zgomotul unei respiraţii normale, calme, care dovedea că 
bolnava doarme. Se ridică încet, îşi luă o carte de peo 
etajeră şi se aşeză din nou aproape de foc. Scena aceasta se 
petrecea în jurul orei zece. 

O tăcere apăsătoare domnea în camera de culcare, şi în 
pavilion şi-n grădina care îl înconjura. Ai fi putut să te crezi 
în provincie, într-un sat oarecare, unde se sună stingerea la 
orele nouă. Tăcerea şi izolarea aceasta, exercitară imediat o 
influenţă neobişnuită asupra marchizei. 

Sărmana femeie îşi uitase necazurile, atâta timp cât 
auzise mişcare în jurul ei, cât timp fusese preocupată de 


această femeie bolnavă. 

Dar odată ce doamna Malassis adormise în sfârşit şi 
servitorii plecară, marchiza se lăsă din nou pradă 
gândurilor ei. Îşi spuse că la câţiva paşi de aici, de cealaltă 
parte a grădinii, exista un bărbat pe care-l iubea în tăcere, 
un bărbat pentru care ea suferise atât. 

Fără îndoială că acest om era acum acasă. 

Numai gândul că omul acesta era aşa de aproape o făcu 
să tremure pe doamna Van-Hop. Simţi în acelaşi timp o 
tentaţie, căreia încercă în zadar să-i reziste. 

Ea ştia că domnul Oscar de Verny locuia la al treilea etaj 
al casei vecine şi că ferestrele sale dau în grădină. 

Câteva zile mai înainte, doamna Malassis avusese grijă, 
să-i dea aceste detalii pe care, bineînţeles marchiza Van- 
Hop n-ar fi îndrăznit niciodată să i le ceară. 

Marchiza fu ispitită să vadă dacă ferestrele domnului 
Oscar de Verny sunt luminate. Se ridică şi se îndreptă spre 
fereastră - Venture neglijase să tragă draperiile —, aşa că 
putu privi afară. 

Noaptea era întunecoasă, grădina era învăluită în 
tenebre şi casa pe faţada căreia marchiza părea să caute un 
indiciu al prezenţei domnului Oscar de Verny, îi apărea ca o 
masă mai neagră decât cerul, cu toate că ici şi colo la parter 
şi la etajele superioare, se vedeau câteva luminiţe. 

Numai la etajul al treilea nu se vedea nici o fereastră 
luminată. 

— Nu-i acasă, gândi marchiza. 

Şi simţi un fel de durere surdă, din cauza acestei 
absenţe. 

El nu era acasă. Acest bărbat - muribund cu câteva zile 
mai înainte - se refăcuse atât de repede încât putea să iasă 
pe jos, la braţ cu adversarul său, să-şi petreacă serile în 
cine ştie ce club, probabil în mijlocul unor tineri petrecăreţi 
şi a unor femei uşuratice. 

— Iată ce bărbat aş fi fost în stare să iubesc! gândi 
marchiza, fără să asculte bătăile repezi ale inimii care 


păreau să spună că vremea pericolului nu trecuse încă. 

Şi tocmai în acest moment, un punct luminos apăru la al 
treilea etaj. 

Dintr-o dată o fereastră se lumină. 

Marchiza simţi o neaşteptată şi violentă emoție. Fără 
îndoială că domnul Oscar de Verny sosise acasă. 

Şi această femeie care se felicitase cu câteva minute mai 
înainte că nu-l iubise pe un asemenea seducător, această 
sărmană femeie care se minţea pe ea însăşi crezându-se 
vindecată, aruncă o privire spre acel punct luminos - 
strălucitor pentru ea, ca o stea polară pentru marinarii pe 
cale să naufragieze - şi întreaga viaţă îi trecu prin faţa 
ochilor într-o clipă. 

Punctul luminos îşi schimbă locul. Dispăru de la 
fereastră, pentru a apărea la fereastra învecinată. Privirea 
marchizei îl urmărea cu încăpățânare. 

Putea foarte bine totuşi să nu fie Cherubin, ci pur şi 
simplu un servitor care intra pentru a-şi aştepta stăpânul... 

Dar inima marchizei bătea din ce în ce mai tare. 

Ea nu izbuti să împiedice apariţia acestor gânduri 
bizare. 

Bărbatul pe care-l iubea nu era decât la câţiva metri de 
ea. Dacă ar vorbi, dacă fereastra ar fi deschisă, zgomotul 
vocii ei ar ajunge până la el printre arbori şi prin tăcerea 
grădinii. Şi totuşi ea era pentru totdeauna despărțită de el! 
Între ea şi el exista o lume întreagă care-i separa, rezumată 
de fapt într-un singur cuvânt: datoria! Şi gândul acesta o 
înnebunea pur şi simplu. 

Cine ştie cât timp rămăsese aşa cu privirea fixată pe 
fereastra luminată, încercând să ghicească ce făcea el 
acum, cu ce se ocupa, la ce se gândea? Ea singură n-ar fi 
putut să spună. 

Deodată lumina păru să se mişte din nou, să dispară de 
la fereastră pentru a apărea la alta. Apoi ea se stinse. Cel 
de al treilea etaj reintră în întuneric. 

Oare domnul Oscar de Verny pleca? 


Marchiza îşi puse această întrebare, uşor de rezolvat 
căci orice mişcare a uşii de la intrare făcea atât la 
deschidere, cât şi la închidere un zgomot care ar fi ajuns 
până în locul unde se afla doamna Van-Hop. 

Ea ascultă atentă, speriată câteva minute şi uşa nu făcu 
nici un zgomot. 

Dar deodată... inima marchizei începu să bată cu o 
repeziciune neaşteptată; deodată i se păru că o umbră se 
mişcă în grădină; această umbră se îndreptă spre pavilion... 
Apoi ea auzi câteva frunze căzute scârţâind sub un pas uşor 
şi grăbit. 

Oare îndrăznea domnul de Verny să vină până aici? 

Acest gând - care o împietri pe marchiză - era totuşi de 
o îndrăzneală nebunească. 

Cum să presupună că la orele unsprezece noaptea, un 
bărbat tânăr ar îndrăzni să facă o vizită unei femei, care 
fiind văduvă avea o situaţie şi mai delicată... 

Şi totuşi marchiza nu putea crede că acea persoană să 
nu fie Oscar de Verny... Cum putea şti dacă era el? 

Această ultimă întrebare devenind pentru ea de 
nedezlegat, marchiza simţi o spaimă groaznică. 

Spaimă pe care nu şi-o putea explica decât ca un gen de 
gelozie... De ce ar fi venit domnul Oscar de Verny în mijlocul 
nopţii la doamna Malassis? 

Marchiza îşi aminti de teribila şi dureroasa agitaţie în 
care o găsise pe doamna Malassis, în ziua în care Cherubin 
fusese rănit... 

Şi inima sa încetă deodată să bată, ca şi cum ar fi rămas 
brusc fără viaţă. 

Umbra continua să înainteze, îndreptându-se către 
pragul pavilionului. 

Marchiza speră că până la urmă umbra se va opri. Dar 
uşa pavilionului era întredeschisă ca pentru o întâlnire şi 
marchiza auzi urcând pe scară acei paşi, care mai înainte, 
făcură să scârţâie nisipul şi frunzele moarte din grădină. 

Doamna Van-Hop crezu că va muri. 


Capitolul LIV. 

Paşii se opriră în pragul camerei de dormit. Apoi cineva 
ciocăni discret în uşă de două ori. 

Marchiza era fără voce, fără respiraţie şi nu răspunse. 
Ea speră chiar că îndrăzneţul vizitator, care se introdusese 
astfel în casă, în casa care părea goală şi ai cărei servitori 
erau plecaţi nu se ştie unde, va face cale întoarsă în faţa 
acestei tăceri semnificative. Dar uşa se deschise. 

Un bărbat intră... era domnul Oscar de Verny. 

Cherubin, care se opri în pragul uşii, nehotărât, o 
observă pe marchiză, palidă şi nemişcată ca o statuie şi lăsă 
să-i scape un gest de surpriză. Dar acest gest părea să fie 
studiat de mult timp şi cu toată emoția ei, marchiza nu se 
îndoi de acest lucru... 

— Doamnă... se bâlbâi tânărul bărbat, salutând. 

Marchiza se înclină, fără să spună nici un cuvânt. 

— lertaţi-mă, doamnă, reluă el, şi permiteţi-mi să vă 
explic apariţia mea aici, apariţie care trebuie să vă pară cel 
puţin neobişnuită. 

Şi cum marchiza mirată, nu răspundea nimic, el 
continuă: 

— Tocmai mă întorceam acasă, când am aflat că doamna 
Malassis este grav bolnavă. Doamna Malassis a avut 
bunăvoința să se intereseze de sănătatea mea, în timpul 
convalescenţei, de două ori pe zi... 

Cherubin se opri, o privi pe marchiză şi tresări de 
bucurie văzând-o atât de palidă. 

Marchiza stătea nemişcată, continuând să tacă. 

Cherubin păru să nu observe acest lucru şi vorbi în 
continuare: 

— Am întârziat deci, şi cu toată ora înaintată am venit 
aici. Speram să găsesc un servitor... dar uşa era deschisă, 
scara pustie; am văzut lumină în această cameră, aşa că 
după ce am ciocănit, neauzind nici un răspuns... 

Tânărul nu-şi termină fraza. 


Doamna Van-Hop stăpânindu-şi în sfârşit tulburarea şi 
emoția, făcu un pas către patul bolnavei şi spuse: 

— Vă mulţumesc, domnule, vă mulţumesc în numele 
prietenei mele, a cărei situaţie - cu toate că este destul de 
gravă - lasă totuşi speranţa unei însănătoşiri. După cum 
vedeţi, doarme... şi ştiţi că întotdeauna somnul este de bun 
augur. 

În timp ce marchiza vorbea, Cherubin - care nu uita 
niciodată puterea de fascinaţie a privirii sale - o urmărea cu 
ochii lui mari cu reflexe de felină. 

— Dacă aşa stau lucrurile, doamnă, spuse el, îmi veţi 
permite să mă retrag... 

Şi dădu să plece. 

Marchiza răspunse salutului său, fără să facă vreun alt 
gest. 

Cherubin continuă să se retragă către uşă cu spatele, 
fără să înceteze de a o privi pe marchiză, sperând fără 
îndoială că-l va reţine... Dar marchiza redevenise mută şi 
nemişcată. 

Cherubin era de-acum în prag, pusese mâna pe clanţa 
uşii pentru a o deschide... dar, deodată, ca şi cum ar fi 
ascultat de o hotărâre lăuntrică neaşteptată, reînchise uşa 
şi se reîntoarse către marchiză. 

O exaltare febrilă strălucea în ochii lui... El se apropie 
din nou de marchiză şi-i spuse: 

— Nu voi pleca, doamnă, înainte de a vă face o 
mărturisire. 

— O mărturisire? bâlbâi ea cu-n fel de mirare 
amestecată cu spaimă. 

— Mărturisirea unei greşeli, doamnă. 

Ea îl privi şi se simţi din nou pradă unei emoţii. 

— Doamnă, spuse Cherubin lent, cu o voce 
tremurătoare, dar care totuşi trăda hotărârea, cândva v-am 
minţit... 

— M-aţi... minţit?... se bâlbâi din nou marchiza a cărei 
tulburare creştea vizibil. 


Ea se lăsă într-un fotoliu din apropierea patului. Nu o 
mai ţineau picioarele sau căuta un refugiu în apropierea 
femeii pe care o credea prietenă, împotriva puterii de 
seducţie a acestui bărbat, sub privirea căruia simţea că 
tremură? Nici ea nu ştia... 

— Da, repetă Cherubin, care păru să devină mai 
îndrăzneţ şi a cărui voce deveni mai fermă. Da, doamnă, v- 
am minţit acum câteva minute... 

Şi se opri din nou. 

Se întâmplă atunci doamnei Van-Hop ceea ce se întâmplă 
aproape întotdeauna femeilor în situaţii extreme: ea găsi o 
forţă neaşteptată chiar în slăbiciune şi femeia de lume, 
obişnuită să-şi ascundă cu grijă stările sufleteşti, sări în 
ajutor sărmanei femei dominată de pasiune. 

O jumătate de surâs apăru pe buze; privirea coborâtă se 
ridică cu siguranţă asupra lui Cherubin şi-i spuse cu calm, 
aproape cu voie bună: 

— Nu ştiu ce minciună îmi puteţi spune, domnule, dar 
credeţi-mă, că sunt foarte indulgentă şi că ştiu să iert. 

Şi cu un gest plin de demnitate - în care se simţea 
femeia obişnuită să primească, femeia de lume în salonul 
căreia apărea întregul Paris aristocratic - îi indică un scaun 
care se afla la mică distanţă, adăugând: 

— Vă rog să luaţi loc, domnule, sunt gata să ascult 
spovedania dumneavoastră. 

Cherubin rămase în picioare. Dintr-o dată focul din 
privirea lui păru că se stinge. Deşi faţa exprima o dureroasă 
melancolie. 

— Doamnă, reluă el, într-adevăr ajungând acasă am aflat 
despre accidentul întâmplat doamnei Malassis - aşa cum v- 
am spus - dar un motiv mult mai puternic decât dorinţa de 
a afla noutăţi, m-a condus aici... 

La auzul acestor cuvinte, marchiza simţi că emoția 
reapare. 

— Acest motiv, urmă Cherubin, m-a făcut să-l corup pe 
valetul doamnei Malassis, pe care l-am găsit la portar şi 


care mi-a spus că sunteţi aici. 

— Domnule... bâlbâi marchiza. 

— Doamnă, spuse Cherubin cu tristeţe, v-aş ruga să mă 
ascultați până la capăt... 

Ea făcu un gest care însemna în acelaşi timp 
asentimentul ei, dar şi resemnarea. 

— Fără îndoială că nu vă voi mai revedea niciodată, nici 
la o asemenea oră şi nici între patru ochi, doamnă, iar 
mâine n-aş mai putea să vă fac mărturisirea... mărturisirea 
durerii mele, a remuşcărilor mele şi a vinei mele, murmură 
el. 

Şi cum ea tăcea, tânărul „Valet de Cupă” continuă: 

— În opt zile doamnă voi spune adio pentru totdeauna 
Parisului, Franţei, Europei... 

— Plecaţi undeva, domnule? întrebă marchiza care 
tresări. 

— Sunt fiul unui corsar din Columbia, doamnă; sunt 
născut în largul mării, chiar la Ecuator. N-am altceva 
european în mine, decât numele pe care mi l-a lăsat omul 
care m-a adoptat. Am aparenţa unui om civilizat; nu sunt în 
realitate decât un sălbatic, un copil al ţărilor calde, acolo 
unde totul este serios, arzător şi etern. Sunt unul din acei 
bărbaţi care mor având o singură dragoste. 

— Domnule... 

— Da, spuse Cherubin cu o energie neaşteptată, ca şi 
cum ar fi vrut să justifice definirea de sălbatic pe care şi-o 
făcuse el însuşi, vă rog să mă ascultați încă două minute, 
doamnă... 

Şi-n acest timp el continua s-o învăluie cu privirea-i 
fascinantă. 

— Ascultaţi, doamnă, repet: sunt un sălbatic! Am venit la 
Paris acum zece ani cu intenţia, cu speranţa de a deveni un 
european, un parizian - ca spirit şi ca moravuri, dar totuşi 
nu-mi pot învinge natura primară. Într-o zi o femeie şi-a 
întretăiat drumul cu al meu. Am început s-o iubesc... cu 
pasiune, aşa cum se iubeşte la tropice, gata să-mi las pentru 


ea ultima picătură de sânge, gata la un semn al ei să încerc 
a cuceri lumea sau să devin pirat... Ei bine, doamnă, 
totdeauna va exista între mine şi această femeie o 
prăpastie... Această prăpastie, este virtutea... căci ea nu 
este liberă. 

Marchiza gâfâind asculta această voce sacadată, 
înăbuşită de durere, plină totuşi de o dulceaţă încântătoare. 
Simţi că tremură sub privirea acestui bărbat, care desena 
cu linii de flăcări dragostea lui, fără să spună încă cine era 
fiinţa iubită... Ea ar fi vrut - ca pasărea hipnotizată de 
reptilă - să poată rupe farmecul şi să fugă... Dar farmecul 
era puternic, şi marchiza rămase nemişcată, fără voce, sub 
privirea lui Cherubin... 

Atunci acesta făcu un pas către ea, puse un genunchi la 
pământ şi spuse: 

— Doamnă, nu vă voi mai revedea niciodată; niciodată 
numele meu nu va mai fi pronunţat în faţa dumneavoastră; 
dar dacă în mijlocul nobilei şi fericitei vieţi pe care o duceţi 
veţi găsi vreun minut de tristeţe şi de reculegere, dacă vă 
veţi gândi vreodată că departe, peste mări şi ţări există un 
sărman sălbatic a cărui viaţă vă aparţine; dacă acest gând 
nu vi se pare o ofensă, ei bine, atunci amintiţi-vă că pe acest 
bărbat l-aţi văzut aici la picioarele dumneavoastră şi că v-a 
cerut ca unică, ca supremă favoare permisiunea de avă 
săruta poalele rochiei... 

Cherubin jucă toată această scenă ca un adevărat actor; 
gestul era sobru, vocea simpatică şi vibrantă. 

Doamna Van-Hop ascultă totul până la capăt, fără ca 
fizionomia ei să fi arătat durerea pe care o suporta; 
Cherubin fu înşelat de această atitudine de expectativă, el 
crezând că marchiza îi va întinde mâna ca să-l ridice. 

Dar ea rămase impasibilă. 

Atunci el se ridică încet şi spuse cu-n accent de profundă 
tristeţe: 

— Adio, doamnă, adio...! 


Îngerul care o proteja pe marchiză nu o părăsi nici 
măcar în acest moment crucial. 

Sigur că dacă ea nu şi-ar fi ascultat decât inima, ar fi 
întins mâna acestui om şi i-ar fi spus: 

— Ridică-te! nu m-aţi ofensat deloc, amintirea mea vă va 
putea urma”. 

Dar ea ascultă vocea datoriei şi datoria îi impunea 
păstrarea tăcerii. 

Îl văzu pe Cherubin îndepărtându-se, îndreptându-se 
către uşă, salutând-o pentru ultima oară de pe pragul uşii şi 
dispărând apoi în întuneric. 

Doamna Van-Hop rămăsese demnă în fidelitatea 
conjugală, iar doamna Malassis care nu pierduse nici un 
singur cuvânt din această scenă, continua să se prefacă a fi 
pradă unui somn profund. 

Şi acum să revenim la Baccarat! 

În timp ce marchiza Van-Hop alerga la doamna Malassis, 
pe care o credea muribundă şi vedea dintr-o dată apărând 
înaintea ei pe îndrăzneţul Cherubin, sora lui Cerise se afla 
la contele Artoff. 

Ne amintim că locuinţa tânărului rus era situată exact 
vis-â-vis de nr. 40 de pe strada Pepiniere, şi că din înălţimea 
donjonului său, Baccarat putea să vadă grădina şi pavilionul 
ocupat de doamna Malassis. 

Ne amintim de asemenea că tânăra femeie scrisese 
câteva cuvinte cameristei sale, cerându-i s-o aducă pe 
micuța evreică. 

În timp ce un curier plecase cu biletul, contele şi 
Baccarat se aşezară la masă şi mâncară ca doi buni 
prieteni. Între ei exista de-acum oarecare intimitate. 
Baccarat îşi dădu seama ce caracter nobil şi entuziast are 
tânărul conte, iar acesta înţelese că pocăinţa o făcuse pe 
Baccarat cea mai virtuoasă şi mai respectabilă dintre femei. 

— Scumpă prietenă, spuse contele aşezându-se la masă, 
nu mi-ai spus pentru ce vrei să te instalezi astă-seară în 
turn. 


Ea avu un surâs misterios. 

— Prietene, ripostă ea, nu mi-ai promis că nu mă vei 
întreba nimic? 

— E adevărat. 

— Ei bine, te rog, lasă-mă să procedez aşa cum cred şi 
ţine-ţi promisiunea. Pot să-ţi spun numai că secretul acesta 
nu-mi aparţine. 

Şi Baccarat nu discută despre turn, iar contele îi 
respectă secretul. 

În sfârşit, sosi şi camerista cu tânără evreică. 

La vederea ei, contele lăsă să-i scape un strigăt de 
surpriză. 

Dar Baccarat îi făcu semn să tacă. 

— Şi acesta este încă un mister. 

Contele se mulţumi să treacă degetele prin frumosul păr 
buclat al copilei, căreia îi oferi câteva prăjituri. 

Odată masa terminată, Baccarat se ridică: 

— Prietene, îi spuse ea, vrei să mă conduci - pe mine şi 
pe acest copil - până în turnul din grădină? 

Contele luă o lampă, luă copilul de mână şi îi făcu semn 
lui Baccarat să-l urmeze. 

Turnul era situat la extremitatea grădinii şi era legat de 
locuinţa contelui printr-o lungă galerie, cu pereţi de sticlă, 
care servea ca seră de flori. Prin această galerie contele 
Artoft o conduse pe Baccarat. 

Ajunsă la intrarea în turn, Baccarat luă lampa din mâna 
ghidului său. 

— Îţi mulţumesc, spuse ea. 

— Să nu te mai însoțesc? întrebă tânărul conte. 

— Nu. 

— Unde trebuie să te aştept? 

— Unde vrei! în grădină, dacă nu te temi de răcoarea 
nopţii; în salon, dacă ţi-e rece. 

— Îmi permit totuşi, spuse contele, să-ţi pun o singură 
întrebare. 

— Te rog. 


— Va trebui să aştept mult? 

— Nu ştiu. 

Şi Baccarat îi făcu semn de bun rămas, închise uşa 
turnului în urma ei şi a micuţei evreice. 

— Stranie femeie! murmură contele, întorcându-se. 

Baccarat urcă în turn ţinând copila de mână. Acest foişor 
destul de spaţios se compunea dintr-o cameră cu ferestre 
de sticlă, în care se găseau scaune de grădină lucrate în 
fier. 

Ajungând aici, Baccarat o aşeză pe fată într-un scaun, 
stinse lampa şi rămaseră amândouă în semiîntuneric, căci 
noaptea era destul de luminoasă. 

Baccarat puse mâna pe fruntea Sarei. 

— Dormi! spuse ea. 

Ea avu grijă să întoarcă scaunul pe care stătea micuța, în 
direcţia grădinii de la numărul 40. 

Şi tânără femeie murmură în timp ce copilul lupta în 
zadar împotriva somnului: 

— Aş vrea totuşi să ştiu dacă este acasă şi ce se petrece 
în acest pavilion, în care marchiza Van-Hop a şi sosit... 

Tânărul conte rus, respectând misterul de care se 
înconjura Baccarat, se plimbă timp îndelungat în grădină, 
fumându-şi trabucul şi visând. Pentru el Baccarat nu mai 
reprezenta pur şi simplu o femeie, era o fiinţă misterioasă 
care trebuia - fără îndoială - să îndeplinească o misiune şi 
care mergea hotărâtă către țelul ei, fără să se intereseze de 
obstacolele pe care le întâlnea în drum, de privirile şi 
comentariile lumii. 

Contele făurise un adevărat roman despre viaţa lui 
Baccarat. 

Această femeie, care se închidea noaptea într-un foişor 
cu-n copil, pentru a se deda la cine ştie ce misterioase 
practici, al cărei surâs rece îi pătrundea până în inimă şi îi 
inspira o spaimă ascunsă, această femeie îi apărea ca un 
caracter distructiv care, învins într-o primă luptă, urmărea 
din umbră, fără odihnă, realizarea unei teribile răzbunări. 


EI se plimbă mult timp, cu ochii fixaţi asupra foişorului 
unde toate luminile erau stinse şi din care nu se auzea nici 
un zgomot. Se întreba mereu ce-ar putea face Baccarat în 
turn, dar nu avea nici cel mai mic indiciu. 

În fine, după aproximativ o oră, uşa micului pavilion se 
deschise. 

Contele alergă într-acolo şi o văzu apărând pe Baccarat. 

Tânără femeie ţinea copilul de mână şi reaprinsese 
lampa. Numai la lumina ei, contele putu să observe că 
Baccarat era foarte palidă şi că întreaga ei atitudine trăda o 
puternică agitaţie. 

— Dragă prietene, spuse ea, vrei să-mi pui la dispoziţie 
trăsura dumitale? 

Contele se înclină şi-i luă lampa din mână. 

— Pleci? întrebă el. 

— Da, spuse ea cu-n surâs, dar vino mâine, te aştept. 

Şi aplecându-se la urechea lui îi spuse: 

— Mă duc acasă, căci cred că voi primi o vizită. 

— O vizită? 

— Da. 

— La orele zece seara? 

— Este ora când apar seducătorii. 

Şi cum elo privea fără să înţeleagă nimic, adăugă: 

— Cred că ştii că există un bărbat cu care ai făcut un 
pariu? 

— Domnul Oscar de Verny? 

— Da. Şi-n aproximativ o oră, va fi la mine acasă. 

— De unde ştii? 

Ea îi surâse din nou. 

— Sunt o fiinţă supranaturală, spuse ea, şi întreb de 
multe ori viitorul ce-mi va aduce... La revedere! 

Şi Baccarat ieşi, se urcă în trăsură împreună cu fetiţa, şi 
plecară. 

Capitolul LV. 

Baccarat părăsi strada Pepiniere şi pe tânărul conte rus, 
se reîntoarse în strada Moncey şi găsi un bilet astfel 


conceput: „Doamnă, Chiar astăzi mi-aţi permis să mă 
prezint la dumneavoastră, fără să-mi fixaţi nici ziua, nici 
ora. 

Daţi-mi voie, doamnă, de a-mi exprima în mod deschis 
părerile mele. Cunoaşteţi foarte bine pariul pe care l-am 
făcut, iar gravitatea lui trebuie să scuze în faţa 
dumneavoastră demersurile nebune pe care le voi 
întreprinde. Sunteţi amabilă să mă primiţi în această seară, 
la orele 11? 

Vă sărut mâinile. 

Oscar de Verny”. 

Când Baccarat luă cunoştinţă de acest impertinent 
mesaj, îşi dădu seama că poate avea o încredere oarbă, fără 
de margini, în această viziune pe care i-a revelat-o 
hazardul. Într-adevăr, cu o oră înainte, între alte lucruri pe 
care i le spusese micuța evreică în timp ce dormea în 
foişorul contelui Artoff, ea visă că domnul Oscar de Verny se 
va prezenta la Baccarat chiar în acea seară. 

Baccarat trimise copilul la culcare, apoi luă toate 
măsurile pentru a-l primi, aşa cum se cuvenea, pe 
Cherubin. 

De data aceasta nu mai era vorba să-l primească - ca în 
ajun pe contele Artoff - în micuța ei cameră de lucru. 

De această dată nu-şi concedie servitorii. Din contra, vru 
să dea chiar o oarecare strălucire primirii domnului Oscar 
de Verny. 

În loc să-şi pună o rochie de interior, îşi păstră toaleta de 
zi, îşi puse o floare în păr, îşi aranjă din nou coafura şi se 
privi cu atenţie în marea oglindă venețiană, făcând o 
piruetă pentru a se asigura cât este de frumoasă. 

În acest salon, în care baronul d'0... făcuse minuni de 
bun gust în aranjarea lui, chiar aici, Baccarat vru să-l 
aştepte pe impertinentul seducător. 

Se trânti într-un fotoliu în apropierea focului, citind o 
carte, cu atitudinea femeii care aşteaptă bărbatul vieţii ei. 

Soneria care se auzi, o avertiză de sosirea vizitatorului. 


Erau exact orele unsprezece; Cherubin era extrem de 
punctual. Două minute mai târziu, camerista intră aducând 
cartea de vizită a domnului Oscar de Verny. 

— Adu-l aici, spuse Baccarat fără să-şi ridice capul sau să 
se întoarcă spre uşă. 

Cherubin intră. Se opri un moment în prag, aruncă o 
privire în jurul lui şi remarcă cu ciudă că, în loc să-l fi 
aşteptat în budoar, viitoarea sa victimă îl primea în salon. 
Privirea aruncată în grabă îi fu suficientă pentru a înţelege, 
din mobilarea salonului, că Baccarat nu era deloc o femeie 
vulgară. 

La auzul zgomotului pe care-l făcu uşa deschizându-se, 
Baccarat ridică pe jumătate capul, îl văzu în prag pe 
Cherubin, îi surâse şi cu-n gest princiar îi indică un scaun în 
apropierea ei. 

Camerista care-l introdusese pe tânărul Don Juan ieşi, 
închise uşa şi Baccarat se găsi singură cu vizitatorul ei. 

În timp ce mergea din strada Pepiniere în strada 
Moncey, Cherubin îşi pregătise un foarte frumos discurs. El 
îşi cântărise dinainte situaţia, prevăzând că va fi primit 
rece, cu neîncredere şi-şi preparase câteva fraze de efect, 
câteva irezistibile priviri. 

Din nefericire se înşelase. Programul premeditat era 
menit să îndepărteze neîncrederea, răceala, poate chiar 
mânia femeii iritate că serveşte ca pretext unui pariu. 

Acest program nu-şi avea însă locul şi nu putea fi folosit 
decât dacă Baccarat s-ar fi arătat rece, neîncrezătoare şi 
mânioasă. 

Exact ceea ce nu se întâmplă. 

Ea îi întinse mâna surâzătoare şi îi spuse: 

— Aşează-te în apropierea mea, copil teribil... 

Acest epitet era formulat cu-n accent de zeflemea, lipsit 
de orice acreală, ceea ce-l zăpăci pe Cherubin, personaj de 
obicei, greu de pus în dificultate. 

— Într-adevăr, spuse el, până la un punct merit acest 
titlu de copil teribil, pe care mi l-aţi dat, căci... 


— Taci! spuse ea. Înainte de a vorbi despre afaceri, lasă- 
mă să deschid o paranteză. 

— Ascult. 

— Vrei să bei un ceai? întrebă Baccarat râzând. 

— Mulţumesc, răspunse Cherubin, din ce în ce mai mirat 
de această bunăvoință neaşteptată. 

— Atunci vom putea vorbi mai liniştiţi, nu-i aşa? 

Cherubin se înclină şi începu să se gândească la 
formulările unui nou discurs. 

— Ştiţi, reluă Baccarat, că trebuie să-mi dau toată silinţa 
pentru a-l face mai înţelept pe contele Artoff? 

— Poftim? spuse Cherubin. Cu privire la ce? 

— Cu privire la pariul pe care l-aţi făcut, răspunse 
Baccarat foarte simplu. 

Cherubin o privi uimit. 

— Nu înţeleg nimic, spuse el. 

— Atunci vă voi explica. Ascultaţi-mă bine. Închipuiţi-vă 
că acest pariu ar fi luat în serios de conte! 

Ea accentuă fără echivoc aceste cuvinte. Cherubin sări 
brusc din fotoliu. 

— Dar sunt absolut hotărât să iau acest pariu în serios! 
strigă el. 

Baccarat continuă să surâdă. 

— Când am să vă fac să atingeţi cu degetul un mic 
obstacol, spuse ea, veţi fi de aceeaşi părere cu mine. Am 
fost - poate mai sunt încă - frumoasă; am fost celebră prin 
insensibilitatea mea, foarte bine! Iată partea cavalerească a 
pariului dumneavoastră. Vă jucaţi viaţa pentru a seduce o 
femeie despre care se spune că nu are suflet. 

Cherubin se înclină. 

— Dar acum să vedem şi reversul medaliei. Dacă într- 
adevăr sunt ceea ce se zice şi dacă vă veţi pierde într- 
adevăr timpul aici şi deci şi pariul, dacă îmi închipui că 
acest pariu este serios, contele vă va ucide fără doar şi 
poate... 

— E dreptul lui. 


— Foarte bine! Dar... dacă l-aţi câştiga...? 

Şi Baccarat îl învălui pe tânărul bărbat cu o privire atât 
de batjocoritoare, încât acesta cobori ochii. 

— Dacă-l veţi câştiga, continuă ea, veţi avea o avere... 
lată, domnule, e posibil ca un bărbat să-şi taxeze dragostea 
la preţul de 25 000 de livre rentă? 

Aceste cuvinte îl loviră ca un trăsnet. 

Baccarat îi spunea de la obraz că a făcut un pariu 
ruşinos, inadmisibil pentru un bărbat galant. 

Aşa că el se înroşi, ca un şcolar prins copiind. 

Un surâs plin de batjocură apăru în colţul buzelor lui 
Baccarat şi acest surâs îl derută şi mai mult pe Cherubin. 

— Ascultaţi, reluă ea, după părerea mea aţi procedat ca 
un tinerel fără experienţă, care abia a terminat liceul. Vi s-a 
spus că n-am suflet, poate că este chiar adevărat. 

— Nu cred acest lucru, spuse el. 

— E totuşi posibil; dar, în fine, era necesar ca înainte de 
a face acest ruşinos pariu, să vă informaţi. 

Şi tânără femeie, asupra căreia privirea fascinantă a 
domnului Cherubin nu producea nici o impresie, continua 
să-l privească râzând. 

— Am înţeles, urmă ea, că poţi face un pariu contra ta 
însuţi. Dacă aţi fi spus: „vreau să fiu iubit de această femeie 
care nu iubeşte”, în loc să mergeţi să anunţaţi pariul într-un 
club, poate că aţi fi avut oarecari şanse de a-l câştiga, dar... 

Ea se opri şi nu-şi dezvălui complet gândul. 

— Deci, spuse Cherubin, regăsindu-şi îndrăzneala, 
consideraţi pariul meu pierdut? 

— Asta e părerea mea, în afară de cazul că... Ei bine, 
spuse ea, hai să procedăm în felul următor. Să nu mai 
vorbim despre acest pariu şi să continuaţi să veniţi să mă 
vedeţi. 

— Nu mai înţeleg nimic, spuse Cherubin. 

— Este totuşi foarte simplu. 

— Cum aşa? 


— lată cum, spuse Baccarat. Permiteţi-mi să cred că 
ceea ce vă seduce mai mult la mine, nu este de fapt 
promisiunea că veţi câştiga 500 000 de franci. 

— Oare puteţi să vă îndoiţi de acest lucru? întrebă 
Cherubin cu mândrie. 

— În consecinţă, voi lăsa de-o parte orice problemă de 
amor propriu, vreau să cred că dumneavoastră veţi renunţa 
de asemenea la aceste probleme... aşa că dacă ne vom mai 
vedea... 

— Sigur... spuse Cherubin, muşcându-şi buzele. Se 
temea că fusese descoperit. 

— Deci ascultaţi-mă bine, ceea ce vă propun eu acum 
trebuie acceptat ca atare sau respins. Sau scrieţi contelui 
acum şi aici că renunţaţi la pariul dumneavoastră sau nu 
veţi mai intra niciodată în casa mea. 

— Bine, şi dacă-i voi scrie, întrebă Cherubin, ce se va 
întâmpla? 

— S-ar putea, spuse Baccarat, să fiţi iertat. 

Ea adăugă acestor cuvinte o privire care zdruncină 
neruşinarea cuceritorului de profesie. El venise pentru a 
seduce şi-şi dădu seama că fusese chiar el sedus. În timp ce 
Baccarat era calmă, surâzătoare şi perfect stăpână pe sine, 
Cherubin simţea o tulburare necunoscută infiltrându-se 
încetul cu încetul în inima lui. 

— Ei haide! spuse ea. Decideţi-vă! 

El ezită încă un minut. 

— Iată, spuse ea, arătând cu-n gest imperios o masă pe 
care se găsea tot ce era necesar pentru scris, aşezaţi-vă 
aici, eu vă voi dicta. 

Şi Cherubin tresări, simțindu-se dominat. Se ridică şi se 
aşeză la masă. Apoi luă o pană. 

— Aştept, spuse el. 

„Domnule conte, dictă Baccarat, aţi dori să uităm 
greşelile pe care le-am comis faţă de dumneavoastră? 
Renunţ la pariul meu”. 


— Dar, strigă Cherubin, nu pot să scriu aşa ceva, e de 
fapt o scrisoare de scuze! 

— O veţi scrie, spuse foarte liniştită Baccarat, a cărei 
voce răsuna încântătoare şi plină de farmec; o veţi scrie din 
dragoste pentru mine. 

Farmecul ei îşi făcu efectul. 

Cherubin luă pana şi scrise. 

— Şi acum, îi spuse Baccarat, veniţi să-mi sărutaţi mâna, 
luaţi-vă pălăria şi plecaţi. 

— Să plec? 

— E miezul nopţii, spuse Baccarat. Dacă vreţi să reuşiţi, 
începeţi prin a fi ascultător. 

Ea spuse aceste cuvinte de-ajuns de brutale, în timp ce-i 
aruncă o privire fermecătoare şi Cherubin, fascinat, ascultă 
şi plecă. 

Ea îl conduse până la poarta grădinii, sprijinindu-se 
familiar de braţul lui. 

— Când să revin? întrebă el. 

— Poimâine. 

— La aceeaşi oră? 

— Da. 

— La revedere. 

Ea închise poarta şi Cherubin plecă. 

— Te am la mână! murmură Baccarat, când zgomotul 
paşilor domnului Oscar de Verny se stinseră în depărtare. 
Nu eşti decât un Don Juan vulgar şi pedeapsa ta va fi 
teribilă dacă nu vei fi prevăzător. 

Ai fi spus că Baccarat ghiceşte ce urma să se întâmple. 

Într-adevăr, Cherubin nu merse prea mult pe stradă, că 
aerul rece îl trezi, în sfârşit: 

— Sunt un tâmpit, spuse ei, mi-a ieşi complet din cap că 
am nevoie de aceşti 500.000 de franci. 

Regăsindu-şi toată îndrăzneala, îşi spuse: 

— Nimeni nu mă poate obliga să-i spun lui Baccarat că 
nu voi renunţa la pariul meu. Dacă contele va şti că eu îl ţin 
în continuare, este tot ceea ce-mi trebuie. Ori, ceea ce este 


clar pentru mine ca lumina zilei, este că Baccarat m-ar 
putea iubi, dar nu vrea să accepte a fi instrumentul unui 
pariu. Şi tocmai în acest fel voi obţine cele cinci sule de mii 
de franci! Trebuie să merg acum să vorbesc cu contele. 

Cherubin cunoştea obiceiurile tânărului rus. El ştia că 
acesta rar se culca înainte de trei dimineaţa, petrecându-şi 
o mare parte a timpului jucând cărţi. 

Ori, nu era decât miezul nopţii; Cherubin merse direct la 
clubul unde contele îşi făcea de obicei veacul şi-l găsi într- 
adevăr jucând whist. 

— Domnule conte, îi spuse el cu o voce coborâtă, îmi 
permiteţi să vă spun câteva cuvinte? 

— Sunt la dispoziţia dumneavoastră. 

Contele se ridică şi Cherubin îl trase într-un colţ. 

— Vă ascult, spuse tânărul rus. 

— Domnule conte, spuse Cherubin, vin acum de la 
Baccarat. 

— Foarte bine, răspunse tânărul cu-n aer indiferent. 

— Cred că sunteţi de părerea mea că-n domeniul unor 
asemenea afaceri, viclenia poate fi folosită. 

— Sunt de acord. 

— Baccarat nu vrea să fie subiectul unui pariu. 

— Are dreptate. 

— Deci v-am scris o scrisoare, chiar din camera ei, prin 
care renunţ la acest pariu. 

— Aha! 

— Dar vin să vă spun acum, dumneavoastră, că această 
retractare nu are nimic serios în ea. 

— Atunci totul este în regulă. 

— În afară de cazul... 

— Există totuşi o condiţie? întrebă contele. 

— Una singură. 

— Să auzim. 

— Aş vrea să-mi daţi cuvântul de onoare că nu veţi vorbi 
nimic despre înţelegerea noastră şi că acest pariu va 


continua să existe numai între noi, fără ca Baccarat să ştie 
ceva. 

— Vă dau cuvântul meu de onoare. 

— Foarte bine. La revedere. 

Cherubin îl salută pe conte şi ieşi pentru a merge să se 
întâlnească cu vicontele de Cambolh. 

A doua zi către orele zece, contele Artoff se prezentă la 
Baccarat. 

Ea îl primi surâzătoare, cu braţele deschise, şi îi spuse: 

— Vrei să-ţi fac o confidenţă? 

— Da, spuse el. 

— Am să-ţi aduc la cunoştinţă o ştire pe care o cunoşti. 

El avut un gest de surpriză. 

— Ai primit vizita domnului Oscar de Verny, ieri, pe la 
miezul nopţii. 

— De unde ştii? întrebă contele mirat. 

— N-are importanţă! Ştiu. 

— Ne-ai văzut deci. 

— Nu. Dar ştiu care era scopul vizitei pe care ţi-a făcut-o 
la club. 

— Dacă ştii şi acest lucru, murmură contele Artoff, 
înseamnă că eşti o vrăjitoare. 

— Poate că sunt. Aşează-te aici şi citeşte această 
scrisoare. 

Ea îi întinse biletul prin care Cherubin cerea scuze 
contelui şi renunţa la pariu. 

— Ei! Nu mai spune? strigă contele care se prefăcu 
mirat. 

— Scumpe prietene, spuse Baccarat pe un ton părintesc, 
eşti un adevărat gentilom şi văd că vrei să-ţi păstrezi 
cuvântul de onoare pe care i l-ai dat. Sunt convinsă că i-ai 
promis domnului Oscar de Verny tăcerea deplină cu privire 
la întrevederea pe care aţi avut-o. Dar eu, care ştiu tot, care 
sunt o vrăjitoare, după chiar expresia ta, vreau să-ţi spun 
care a fost scopul vizitei. Domnul Oscar de Verny a venit să 
te roage să-ţi ţii în continuare pariul. 


Contelui îi scăpă o exclamaţie de uimire. 

— Dar, continuă Baccarat, domnul Oscar de Verny nu 
ştie că făcând acest demers îşi semnează sentinţa de 
moarte. 

Contele tresări. 

— Ascultă-mă, urmă ea, încet şi cu o voce inexorabilă ca 
aceea de destinului, dacă acest om n-ar fi decât un 
înfumurat care, se joacă cu situaţia primei femei pe care o 
întâlneşte, ţi-aş fi spus: „Să-l dăm afară şi să-l lăsăm să 
trăiască...” Dar acest om este un mizerabil, un hoţ, un 
asasin. Acest om este la ora actuală instrumentul inteligent 
şi docil al unei întregi maşinaţii şi îşi merită soarta care-l 
aşteaptă. Nu! spuse ea observând dorinţa contelui de a 
pune întrebări, nu mă întreba nimic acum, n-aş putea să-ţi 
răspund. Dar, dacă într-o zi îţi voi arăta acest răufăcător 
îmbrăcat de cel mai mare croitor din Paris, acest seducător 
infam, acest hoţ, acest asasin şi-ţi voi spune: „Domnule 
conte, acest om a pierdut pariul, pedepseşte-l!” mă vei 
asculta? 

— 'Ţi-o jur, spuse tânărul rus, care începuse să aibă o 
încredere oarbă, fanatică în Baccarat. 

Capitolul LVI. 

L-am cam uitat pe prietenul nostru Fernand Rocher; 
ultima dată l-am lăsat ieşind de la Baccarat, din strada 
Moncey şi alergând în strada Blanche, unde spera s-o 
găsească pe Turquoise. 

Nici rugăminţile, nici reproşurile lui Baccarat nu l-au 
convins pe sărmanul îndrăgostit. El o iubea pe Turquoise, o 
iubea la nebunie, ca un orb care capătă o furioasă dragoste 
pentru culori. 

El ajunsese la numărul indicat de Baccarat şi întrebă 
portăreasa de doamna Delacour. Era numele pe care Jenny 
îl luase stând cu el, sau mai bine zis pe care îl purta după ce 
îşi părăsise soţul. 

— Doamna locuieşte la al cincilea etaj, a doua uşă în 
fundul culoarului, răspunse portăreasa. 


Aceste cuvinte îl impresionară neplăcut pe Fernand. O 
lăsase pe Turquoise într-o vilă şi o regăsea într-o mansardă. 
Urcă scara pradă unei emoţii puternice, căută uşa indicată 
şi ciocăni. 

— Intră! răspunse o voce sonoră, care părea veselia. 

Fernand deschise uşa şi se găsi pe pragul unei camere 
mici, pe jumătate mansardată, modest mobilată. La unica 
fereastră se găseau perdele ieftine, scaunele erau de paie, 
mobila era de calitate inferioară. Aşa arăta camera în care 
se refugiase din dragoste pentru el, femeia care părăsea 
unul din cele mai frumoase apartamente care existau în 
Paris. 

În mijlocul acestei sărăcii pline de demnitate, Turguoise 
îi apăru lui Fernand ca o regină detronată, care n-a pierdut 
nimic din orgoliul ei. Era frumoasă, calmă, surâzătoare şi 
întinse mâna vizitatorului ei cu acea dezinvoltură plină de 
graţie, de altădată, când îl primea în strada Moncey. 

— Bună ziua, prietene, îi spuse ea, te aşteptam. 

Îi întinse fruntea ca să i-o sărute cu alintul unui copil, 
după care îl pofti să se aşeze în unicul fotoliu existent în 
cameră. 

Îi spuse cu o voce veselă: 

— lată domnule milionar, iată un loc unde poţi sta, şi cum 
acesta este singurul fotoliu, permite-mi să ţi-l ofer, fiind 
locul de onoare al casei. 

— Ai un suflet plin de nobleţe, murmură el cu o voce 
emoţionată. 

— Nu mai spune! replică ea râzând; fiindcă îţi ofer 
singurul fotoliu din cameră? 

— Nu. Pentru că exagerezi toate lucrurile şi fiindcă în loc 
să vezi în mine un prieten... 

— Bine! îl întrerupse ea, ameninţându-l cu degetul, eşti 
incorigibil şi simt că o să ne certăm. 

El îşi aplecă privirea şi tăcu. 

— Fernand, continuă ea, punând în voce accentul cel mai 
încântător, vrei să fim într-adevăr prieteni, spune...? 


— Mai întrebi? 

— Vrei să mai vii pe aici? 

— Când? întrebă el tresărind. 

— În fiecare zi şi ori de câte ori vrei. 

EI scoase un strigăt de bucurie. 

— Ei bine, dacă vrei acest lucru, trebuie să îndeplineşti o 
condiţie, una singură... 

— Care? 

— Trebuie să mă laşi să trăiesc aşa cum vreau eu şi să nu 
mai discutăm niciodată această nenorocită problemă a 
banilor. 

— Fie, răspunse Fernand. 

— Numai cu această condiţie te voi iubi. 

Şi luând mâinile prietenului ei, le strânse cu afecţiune. 

Fernand îşi petrecu ziua cu Turquoise şi nu plecă de la 
ea decât către orele şase seara. 

Ea fu aceea care-l rugă să plece. 

— Du-te, prietene, îi spuse ea. Se apropie ora când la voi 
se ia masa de seară... Vreau să te iubesc şi-ţi dau voie să mă 
iubeşti, dar aceasta numai cu condiţia ca lucrurile să nu fie 
tulburate în căminul tău. 

Fernand ascultă şi plecă. Când ajunse acasă era tocmai 
ora cinei. 

Fernand găsi în salon pe socrul şi soacra sa. 

De câteva zile boala domnului de Beaupreau părea să se 
agraveze. Aveai impresia că a dat în mintea copiilor. 

Doamna de Beaupreau, calmă şi tristă, stătea lângă fiica 
ei, care părea să-şi ascundă durerea într-un mutism 
absolut. 

Din ajun - căci atunci o minţise Fernand pentru prima 
oară - simțind cum i se rupe inima - Hermine devenise cu 
totul altă femeie. Nu mai era soţia disperată, gata la orice 
sacrificiu pentru a recâştiga dragostea soţului ei; nu mai 
era mama dezolată umplând cu lacrimi obrazul copilului ei. 
Era omul a cărui inimă nobilă fusese adânc jignită şi care se 


resemnase, hotărând să meargă cu curaj pe drumul arid al 
datoriei, fără să mai spere în fericire. 

Fernand, cu toată nebunia lui, nu putu să nu tresară 
când văzu faţa calmă, tristă, dar viguroasă a acestei femei. 
Ea îi întinse copilul fără să-i spună un cuvânt, şi tatăl 
vinovat îşi sărută emoţionat progenitura pe frunte. 

Cina fu tristă, într-o tăcere plină de solemnitate. Această 
tăcere îl copleşi într-atât încât părăsi sufrageria înainte de 
sosirea desertului şi urcă în fumoar, unde se încuie. 

Şi totuşi, odată ajuns aici şi rămas singur, nu se mai 
gândi decât la Turquoise; la Turguoise, femeia 
dezinteresată şi reabilitată în ochii săi prin dragoste... la 
Turquoise care-l iubea cu pasiune şi care renunţase la toate 
pentru el. 

Fernand nu putu să doarmă toată noaptea; aşteptă cu 
nerăbdare lumina zilei şi când pendula bătu orele opt, plecă 
de acasă pentru a alerga să se arunce la picioarele lui 
Turquoise. 

Ea era deja trează. Făcuse curat în casă şi Fernand o 
găsi aşezată în faţa unei broderii. 

— Vezi, îi spuse ea, cât sunt de vrednică, iubitule. M-am 
sculat de dimineaţă, iar de la şapte lucrez şi iată cât am 
brodat. 

Fernand simţi că ochii i se umplu de lacrimi. 

— Nu, îşi zise, aceasta nu-i posibil... aceasta nu poate 
dura, trebuie să accepte existenţa pe care i-o voi organiza 
eu. 

Şi ca toţi cei care iau o hotărâre de neclintit, Fernand 
simţi în el puterea de a se preface. 

El nu se mai opuse ca în ajun acestei vieţi mizerabile pe 
care o trăia Turquoise, ci se prefăcu că o acceptă. 

Şi astfel trecură trei zile. În timpul acestor trei zile, 
domnul Rocher urca zilnic cele cinci etaje ale casei în care 
locuia frumoasa intrigantă. Dar nu-şi prelungea niciodată 
vizitele, pretexta importante afaceri şi pleca aproximativ 
după o oră. 


În a patra zi, ieşind de la prietena lui, Fernand întâlni o 
trăsură care urca strada Blanche la pas, oprindu-se chiar în 
faţa casei în care locuia Turquoise. 

Un om, învăluit într-o pelerină, cobori şi ceru să 
vorbească cu doamna Delacour. 

Acest bărbat ceru să i se repete de două ori indicaţiile 
necesare pentru a ajunge la camera mansardată, cu toate 
că în realitate mai fusese pe aici şi cunoştea locuinţa. Ajuns 
sus, necunoscutul se debarasă de pelerină, îşi scoase marea 
pălărie care-i acoperea jumătate din faţă şi Turquoise îl 
recunoscu pe sir Williams. 

— Bine că te văd, în sfârşit, scumpule! Am crezut că ai 
murit. Sunt patru zile de când nu te-am mai văzut. 

— Ei bine, mă vezi acum! 

Sir Williams se aşeză în unicul fotoliu din cameră. 

— Micuţo, spuse el, aşezându-se picior peste picior, 
virtutea este mai devreme sau mai târziu recompensată. 

— Ce spui? 

— Vreau să spun că întotdeauna după furtună răsare 
solarele. 

— După ce? 

— Nu înţelegi ce vreau să spun? După mizerie, apare 
totdeauna bogăţia. 

— Scumpul meu, lansezi sentinţe ca un adevărat filosof; 
explică-mi ce vrei să spui, în loc să-mi debitezi maxime. 

— Vreau să spun, scumpa mea, urmă cu gravitate sir 
Williams, că tu te-ai născut într-o mansardă, la al cincilea 
etaj, dar că meriţi să locuieşti în cel mai luxos apartament. 

— Şi ce-i cu asta? 

— Dragostea nu merge, ci aleargă. 

— Doar nu se construieşte o casă frumoasă în patru zile! 

— Nu, dar poţi s-o găseşti gata clădită. 

Turquoise deschise ochii mari, strălucind de fericire. 

— Şi chiar mobilată, continuă sir Williams. 

— Aşa?! spuse Turguoise cu un ton bucuros, Fernand 
este deci un om cu mult spirit. 


— Dacă spiritul constă în a-ţi pierde capul, te asigur că 
are foarte mult; dar ce-ai zice tu despre un apartament în 
foburgul Saint-Honore? 

— Nu mai spune?! Acolo va fi apartamentul meu? 

— Sigur. 

— Povesteşte-mi totul, dragă... 

Şi Turgquoise se alintă ca un copil pe lângă sir Williams. 

— Îl cunoşti pe prinţul K...? 

— Boierul valah de 25 de ani, care a făcut tot felul de 
nebunii pentru domnişoara X..., de la Comedia Franceză? 

— Exact. 

— Într-o zi mi l-a arătat cineva într-o caleaşca cu patru 
cai condusă chiar de el. 

— Vrei să spui pe care o conducea? 

— De ce? 

— Pentru că a murit. 

— Finu! 

— Într-o noapte în timp ce pătrundea la domnişoara X., 
amanta lui, prin grădină, se trezi faţă-n faţă cu-n domn care 
tocmai ieşea. Domnul avea pistoalele la el şi s-au bătut în 
duel. Prinţul K a fost ucis. 

— Adică, Fernand a cumpărat pentru mine, tocmai 
locuinţa prinţului K? 

— Exact. 

— Complet mobilată? 

— Sigur! De altfel, mobilierul este de foarte bună 
calitate. Domnişoara X, care are foarte mult gust, dar foarte 
puţin suflet, s-a ocupat singură de mobilarea şi decorarea 
apartamentului. Apartamentul din strada Moncey nu este 
decât o bojdeucă pe lângă acesta. 

— Şi cât costă totul? 

— Un milion bani gheaţă. Prietenul nostru îşi cunoaşte 
meseria, râse sir Williams. 

— I-ascultă, scumpule, spuse Turgquoise cu răceală, nu-ţi 
baţi cumva joc de mine? 

— Absolut deloc! 


— Şi mă voi culca acolo chiar în această seară? 

— Probabil. Ştiu numai că totul este gata pentru a fi 
primită. Numai că sper că vei avea tact. 

— Adică? 

— Că nu vei bate din palme şi nu vei sări în sus de 
bucurie ca un copil; îmi închipui că vei refuza... 

— Bineînţeles, spuse Turguoise râzând. Îţi garantez, 
scumpul meu prieten, că va trebui să se târască în genunchi 
şi să verse multe lacrimi ca să binevoiesc să accept. 

— Eşti un copil încântător, spuse sir Williams. Dar cum 
eu n-am venit aici ca să-ţi fac complimente, ci ca să vorbesc 
de afaceri, lasă-mă să-ţi dau instrucţiuni pentru cazul în 
care - cum îmi închipui - vei fi instalată chiar în această 
seară în strada Ville l/Eveque. 

— Te ascult... 

— Mâine la prânz, vei ieşi într-o trăsură descoperită care 
va merge la pas în foburgul Saint-Honore. Vei merge foarte 
încet mai ales când vei trece pe sub ferestrele vicontelui de 
Cambolh, prietenul nostru. 

— De ce oare? 

— Vei primi câteva cuvinte din partea mea, mâine 
dimineaţă şi aceste cuvinte îţi vor explica ce se întâmplă. 
Tot ce pot să-ţi spun acum, este că trebuie să începem să ne 
ocupăm de altcineva... 

— De cine? 

— De cel din foburg! 

— Leon Rolland? 

— Da. 

— Ia te uită! spuse Turquoise naiv, începusem să-l uit. Ce 
s-a întâmplat cu el? 

— A înnebunit! 

— Din dragoste? 

— Bineînţeles. 

— Şi ce vom face? 

— Am regizat o foarte drăguță comedie cu trei 
personaje, o femeie şi doi bărbaţi. 


— Femeia cred că sunt eu, nu-i aşa? 

— Fireşte... 

— Unul din personaje este Leon, şi celălalt? 

— Celălalt e Fernand Rocher. 

— Şi... ce vor face? 

— Păi sper că se vor bate un pic... răspunse sir Williams 
cu o bucurie sălbatică. 

Şi baronul începu să râdă cu obişnuitul său râs diabolic. 

— Şi numeşti asta o comedie? strigă Turguoise; eu cred 
că este o îngrozitoare melodramă. 

— Eh, lasă, vom vedea ce-o să iasă... La revedere, 
mMicuţo! 

Şi fără să mai explice în detalii acţiunea viitoare, 
baronetul îmbrăcă din nou pelerina pe umeri, îşi puse 
pălăria cu boruri mari pe cap, mai aruncă un: „Fii 
înţeleaptă, micuţo!” şi ieşi. 

În faţa casei, urcă în trăsură şi spuse vizitiului: 

— Du-mă în foburgul Saint-Honore, la colţul străzii Berri. 
Zece minute după plecarea lui sir Williams, Turgquoise 
auzi un ciocănit în uşă şi văzu intrând un comisionar, care-i 

dădu în tăcere o scrisoare. 

Turquoise aruncă ochii pe plic, recunoscu scrisul lui 
Fernand, desfăcu plicul şi citi: „Scumpa mea Jenny, Dacă mă 
iubeşti, dacă pot să contez pe tine, dacă vrei să-mi 
dovedeşti afecțiunea ta, urcă în trăsură de îndată ce 
primeşti scrisoarea mea şi urmează-l pe omul care ţi-a 
adus-o. Nu pot să-ţi spun mai mult. 

Al tău Fernand” 

Fără îndoială, gândi Turguoise, misteriosul şi onorabilul 
meu protector este nedrept faţă de Fernand. E un băiat plin 
de delicateţe şi de spirit. 

Şi gândind astfel îl întrebă pe comisionar: 

— De unde veniţi? 

— De pe strada Ville l/Eveque, domnişoară, răspunse el, 
trăgând concluzia că la cele cinci etaje şi modesta rochie de 


lână pe care o purta, Turquoise nu avea dreptul la titlul de 
doamnă. 

Ea îşi aruncă în grabă un şal pe umeri, îşi luă pălăria, 
mănuşile şi făcu semn comisionarului că este gata să-l 
urmeze. Plecă pe jos pe strada Blanche; opri o trăsură în 
apropiere de strada Saint-Lazare şi cu un gest de 
aristocrație feminină, îi făcu semn ghidului să urce alături 
de vizitiu. Gestul avea atâta demnitate, încât comisionarul 
fu uluit şi se căi pentru expresia: „domnişoară”... 

Trăsura străbătu în câteva minute mica distanţă care 
desparte Saint-Lazare de strada Ville l/Evegque şi, urmând 
indicaţiile comisionarului, intră în curtea casei care 
aparținuse prinţului K. a cărei poartă era larg deschisă. 

Turqguoise aruncă o privire asupra casei şi fu satisfăcută. 
Apartamentul avea un aer foarte maiestuos. Pe peron se 
găseau doi valeţi în livrea care păreau că aşteaptă ordine. 
În stânga peronului, într-un şopron, se găsea o încântătoare 
trăsură cu doi cai irlandezi şi cu vizitiul aşezat la locul lui. 

În momentul în care trăsura cu care veniseră se opri, 
unul din valeţi alergă să deschidă trăsura şi cobori 
respectuos scăriţa. 

— Ce drăguţ! murmură lurquoise pentru sine. Am pus 
mâna chiar pe regele milionarilor; e mai bine aşa decât să 
ai un prinţ rus. 

— Unde-i domnul Rocher? întrebă ea. 

Turquoise era foarte modest îmbrăcată, dar lacheul nu 
se înşelă. El recunoscu în rochiţa de lână maron şi sub 
pălăria de catifea, zâna acestui minunat palat. 

— Dacă doamna vrea să-mi facă onoarea să mă urmeze... 

Turquoise cobori, îl urmă pe lacheu străbătând peronul 
din faţa casei. 

Al doilea lacheu merse în vestibul, luă o lampă şi urcă 
treptele unei largi scări de marmură, arătând frumoasei 
tinere aceleaşi semne de servil respect. 

Turquoise fu introdusă într-un splendid salon de 
recepţie, pentru ale cărui tapete, mobile şi tablouri, 


domnişoara X - de la Comedia Franceză - cheltuise o sută 
de mii de scuzi. 

— Sunt convinsă, gândi Turquoise, că mă aflu la mine 
acasă. 

Lacheul puse lampa pe o măsuţă şi se retrase spunând: 

— Voi trimite doamnei camerista. 

— Du-te! spuse tânără femeie, care dintr-o dată redeveni 
elegantul personagiu din strada Moncey. 

Se aşeză într-un fotoliu, în apropierea focului, cu privirea 
fixată pe pendula Louis XV de deasupra căminului, încadrat 
de enorme candelabre în bronzul aurit al aceluiaşi stil, în 
care lumânările ardeau, şi aşteptă... 

Două minute mai târziu se deschise o uşă şi Turquoise 
văzu apărând o femeie de nouăsprezece-douăzeci de ani, o 
subretă dintre cele care nu apar decât în comediile lui 
Marivaukx. 

Capitolul LVII. 

Camerista era frumoasă, la fel de frumoasă ca şi 
stăpâna. Avea un aspect vesel, un surâs amabil şi privirea 
cam impertinentă a subretei din comediile franceze. Lui 
Turquoise îi plăcu. 

— Doamna doreşte să se îmbrace? întrebă ea intrând. 
Garderoba doamnei este gata. 

Turquoise se ridică. 

Camerista deschise o uşă în dreapta căminului şi se dădu 
la o parte, pentru a permite tinerei stăpâne să treacă. 

Turquoise făcu câţiva paşi şi se găsi în pragul 
dormitorului, o capodoperă de bun gust şi lux. Aruncă o 
privire distrată, în aparenţă, asupra întregii camere dar, 
fireşte nici un detaliu nu-i trecu neobservat. Din dormitor, 
Turquoise trecu în camera alăturată şi nu fu deloc mirată să 
găsească aici tot ce lăsase în strada Moncey: şalurile, 
dantelele, bijuteriile, ba mai mult, toate erau completate de 
acea mână risipitoare şi până acum invizibilă care îi 
deschise uşile acestui palat din vise. 


— Cred că până acum am arătat destulă delicateţe, 
gândi ea, pentru a avea dreptul să renunţ la bonetă. 

Şi Turquoise se lăsă fără nici o rezistenţă în mâinile 
cameristei, care începu s-o coafeze şi s-o îmbrace cu 
pricepere. 

Într-o oră, micuța muncitoare dispăru pentru a lăsa să 
apară din nou eleganta Jenny, cea admirată în strada 
Moncey. Apoi, când toaleta fu terminată, camerista îi 
înmână un bilet pe care-l scoase din corsaj cu-n aer 
misterios. Turgquoise recunoscu scrisul lui Fernand. 
Deschise biletul şi citi: „Scumpa mea Jenny, Camerista are 
ordin din partea mea să nu-ţi dea acest bilet decât când vei 
deveni stăpâna casei, pe care te rog în genunchi s-o accepţi 
din partea unui prieten, care te iubeşte mai mult ca orice 
pe lume. 

Ştiu că sunt vinovat în ochii tăi, că nu am dreptul să mă 
înfăţişez înaintea ta până când nu-mi voi obţine iertarea. 
Îmi vei refuza oare această iertare? 

Şi... nu mă vei invita să mâncăm împreună? 

Rămân la picioarele tale, rugându-te cu umilinţă. 

Fernand”. 

Turquoise râse. 

— Sigur că te iert, spuse ea cu voce tare, ca şi cum ar fi 
bănuit prezenţa lui Fernand în apropiere. 

Într-adevăr, o uşă se deschise şi tânărul nebun apăru şi 
căzu la picioarele lui Turquoise, care-i întinse mâna. 

— Ridică-te, îi spuse ea, probabil că te voi ierta... 

Leon Rolland - de care sir Williams avusese bunăvoința 
să se ocupe în ajun, în discuţia pe care o purtase cu 
frumoasa Turquoise cu o oră înainte ca aceasta să-şi fi luat 
în stăpânire noua sa casă de pe strada Ville l/Evegque - 
suferise în ultimele opt zile o mare transformare. Trei zile 
înainte ca sărmana Cerise să-i fi spus lui Baccarat totul, el 
nu mai era decât umbra celui dinainte. Palid, cu privirea 
speriată, cu buzele crispate, cu fruntea brăzdată de riduri 


adânci, păstra tot timpul o tăcere posomorâtă, devenind de 
nerecunoscut pentru toată lumea. 

Din când în când reuşea să iasă din îngrozitorul său 
coşmar şi-n aceste momente se simţea cuprins de o nevoie 
arzătoare de lucru. 

Chiar în această zi, către orele zece şi jumătate 
dimineaţa, Leon încerca să-şi înşele durerea care-l rodea, 
lucrând împreună cu muncitorii săi şi dându-le ordinele 
necesare. 

Primise o importantă lucrare, a cărei livrare trebuia să 
aibă loc la o dată fixă şi grăbea executarea ei. 

O trăsură foarte frumoasă, trasă de un splendid pur 
sânge, se opri la uşa atelierului şi Leon, surprins de această 
vizită matinală, văzu coborând un tânăr, elegant îmbrăcat, 
purtând un monoclu în ochiul drept; acesta pătrunse în 
atelier şi întrebă un muncitor: 

— Am nimerit cumva la atelierul domnului Leon Rolland? 

— Da, domnule, răspunse muncitorul întrebat şi i-l arătă 
pe Leon cu degetul. 

Leon se apropie şi-l salută pe vizitator. 

— Domnule, spuse acesta din urmă, răspunzându-i la 
salut cu-n gest pe jumătate protector, sunt vicontele de 
Cambolh. 

Leon se înclină. 

— Unul din prietenii mei, marchizul d'A..., urmă el cu-n 
ton uşuratic, mi-a vorbit foarte mult despre dumneavoastră. 

— Într-adevăr, răspunse Leon, domnul marchiz d'A..., a 
binevoit să-mi dea o importantă comandă anul trecut. 

— Am văzut la el nişte incrustaţii în lemn, care mi s-au 
părut foarte interesant lucrate. 

— Am muncitori foarte buni, domnule, replică Leon 
Rolland care-şi privea cu atenţie vizitatorul şi se întreba 
unde mai văzuse această figură şi unde mai auzise această 
voce. 

— În acest caz, reluă domnul de Cambolh surâzând, sper 
că veţi binevoi să lucraţi şi pentru mine? 


— Sunt la ordinele dumneavoastră, domnule. 

— Locuiesc în foburgul Saint-Honore, urmă tânărul 
bărbat, şi-mi aranjez în acest moment apartamentul. Vreau 
să am o sufragerie lucrată complet în stejar, atât mobila, cât 
şi stocaturile şi sunt convins că numai dumneavoastră... 

Leon Rolland avu un surâs modest. 

— Domnule, spuse el, am confraţi la fel de pricepuţi sau 
chiar mai pricepuţi decât mine dar mă voi strădui să merit 
încrederea dumneavoastră. 

Rocambole îşi consultă ceasul. 

— Este ora unsprezece, spuse el. Puteţi să-mi acordaţi 
câteva minute? 

— Fără îndoială, domnule, răspunse Leon, care accepta 
orice l-ar fi îndepărtat, doar şi o clipă de coşmarurile lui. 

— Vă voi duce la mine, continuă Rocambole, şi vom 
vedea pe loc ce trebuie să facem. 

— Sunt la ordinele dumneavoastră, domnule. 

Leon trecu în biroul său, îi oferi un fotoliu şi cum era 
îmbrăcat în halat de lucru, îi ceru câteva minute pentru a 
merge să-şi pună redingota şi pălăria. 

— Un lucru curios, murmură el urcând spre 
apartamentul lui, l-am mai văzut pe omul acesta, dar unde 
şi când...? 

— Secătura, gândea în acelaşi timp vicontele de 
Cambolh, s-a uitat la mine mult şi bine; dar accept să fiu 
spânzurat dacă mă va recunoaşte vreodată, între 
haimanaua adoptată de văduva Fipart, între Rocambole din 
Bougival, şi gentilomul suedez, domnul viconte de Cambolh, 
este o mare diferenţă! 

Leon se întoarse, gata să plece cu pretinsul viconte. Se 
urcară în trăsurica acestuia, care plecă imediat, ajungând 
în foburgul Saint-Honore în mai puţin de douăzeci de 
minute. 

Era exact ora 11,30 când vicontele ajunse în 
apartamentul său, urmat de Leon Rolland. În timpul 
drumului păstrase rezerva politicoasă a unui adevărat 


gentilom; vorbi puţin şi se ocupă mai mult de scrumul 
trabucului. Rocambole ţinea să stabilească în ochii lui Leon 
Rolland relaţii din care să reiasă clar superioritatea poziţiei 
sale, pentru a şterge orice amintire a haimanalei adoptate 
de văduva Fipart. 

Ne amintim că la domnul viconte de Cambolh se intra 
printr-o anticameră destul de mare, care preceda 
sufrageria. Această din urmă cameră, cea mai spațioasă din 
apartament, căpăta lumină prin două ferestre mari care 
dădeau în strada Faubourg Saint-Honore. Fie că Rocambole 
dăduse în prealabil ordin, fie că acţionase din proprie 
iniţiativă, valetul de cameră deschisese larg cele două 
ferestre. 

— Iată camera, spuse Rocambole lui Leon, pe care vreau 
s-o transform complet. 

Leon - care nu vedea şi nu putea să vadă în toate 
acestea, decât o afacere de genul celora pe care le întâlnea 
obişnuit în meseria lui - examină sufrageria, ceru amănunte 
contelui cu privire la intenţiile sale şi astfel trecu o jumătate 
de oră. 

Această jumătate de oră fusese abil calculată de 
Rocambole, şi el conduse în aşa fel discuţia încât la sfârşitul 
ei Leon să se afle exact în dreptul unei ferestre. 

În momentul în care acul orologiului atingea cifra 
douăsprezece şi când Leon se afla în dreptul ferestrei, 
făcând nişte măsurători, o caleaşca apăru la extremitatea 
opusă a pieţei Beauvau mergând la pas de-a lungul străzii. 

Domnul viconte Cambolh văzu caleaşca şi aruncă o 
privire de cunoscător asupra cailor şi a trăsurii. 

Era într-adevăr caleaşca lui Turquoise. 

Fernand Rocher se dovedise la înălţime. Cumpărând 
casa prinţului K..., el păstrase cei mai buni şi mai frumoşi 
cai; iar cei patru cai irlandezi care trăgeau caleaşca, 
provocau admiraţia trecătorilor din cartier, cu toate că în 
fiecare zi treceau pe aici cei mai frumoşi cai din lume. 


Caleaşca, albastră ca cerul, era condusă de un vizitiu 
englez. 

În caleaşcă se afla o splendidă făptură, blondă, pe 
jumătate întinsă, arătându-şi braţele albe din spuma unui 
văl de dantele, protejându-se de razele călduţe ale soarelui 
de februarie cu o umbreluţă. 

— Vai ce cai superbi, strigă domnul viconte de Cambolh 
cu-n accent de admiraţie care atrase atenţia lui Leon 
Rolland... Şi ce frumoasă făptură! adăugă el. 

Şi cum Leon ridică capul, dar nu îndrăzni să se apropie 
de fereastră, strigă: 

— Veniţi să vedeţi, domnule Rolland, spuse vicontele, ce 
cai superbi şi ce femeie adorabilă. 

Leon se apropie, privi caii, apoi femeia... 

În acel moment scoase un strigăt! 

Turquoise trecea exact pe sub fereastră şi Leon nu era la 
mai mult de zece paşi distanţă de ea. 

Caleaşca îşi urmă drumul şi Turquoise nu ridică măcar 
privirea. 

În acest timp, Leon strigă din nou: 

— Eugenie! E chiar Eugenie! 

Rocambole îl văzu clătinându-se şi-l susţinu pentru a nu 
cădea. 

— Dumnezeule! îi spuse el, ce aveţi? O cunoaşteţi? 

— E Eugenie! repetă muncitorul, pe jumătate nebun. 

— Cine e această Eugenie? explicaţi-mi... continuă 
ipocrit elevul lui sir Williams. 

Dar Leon ieşise de-acum pe uşă, uitând totul, 
nemaiauzind nimic, coborând în fugă scările, sub ochii 
miraţi ai valeţilor, care-l crezură atins dintr-odată de 
nebunie. Apoi el se repezi în stradă alergând pe urmele 
trăsurii. Dar caleaşca ajunsese deja în capătul străzii. Când 
Leon, cu capul gol şi înnebunit, ajunse la rândul său în 
punctul unde strada înceta să urce, caleaşca dispăruse într- 
un nor de praf şi traversase bariera, pentru a o cotii brusc 
la stânga, continuându-şi drumul pe bulevardul exterior 


până în piaţa Arcului de Triumf, de unde ajunse, fără 
îndoială, în Bois de Boulogne. 

Pentru un om cu sânge rece, chiar această neobişnuită 
asemănare n-ar fi putut să creeze impresia că splendida şi 
eleganta fată care mergea în Bois de Boulogne într-o 
trăsură trasă de patru cai superbi, putea să aibă ceva 
comun cu Eugenie Garin, sărmana muncitoare; Leon, 
desigur, ar fi trebuit să facă de la început această 
observaţie... 

Dar Leon nu mai gândea, Leon nu maiauzea... Elo 
văzuse, o recunoscuse pe Eugenie... Nici măcar nu se gândi 
ce înseamnă brusca schimbare a mijloacelor ei materiale... 

Trăsura îşi continua drumul, iar el alerga ca un disperat. 

— O voi ajunge! murmură el pierdut. 

Şi continua să fugă în urma trăsurii, având câteva 
minute speranţa că o va ajunge. Când caleaşca ajunse în 
punctul cel mai îndepărtat al pieţii şi înconjură Arcul de 
Triumf, Leon Rolland văzu cu disperare că trăsura se 
îndepărtează din ce în ce şi intră în Bois de Boulogne prin 
poarta Maillot. Dar acest lucru nu-l făcu să se oprească; el 
îşi continuă fugă. 

Spera că trăsura se va opri. Într-adevăr, când ajunse în 
Bois de Boulogne, văzu înaintea lui, la trei sute de metri, 
trăsura mergând mai încet. Apoi o pierdu din vedere 
printre numeroasele trăsuri care se plimbau în toate 
direcţiile. Descurajat, se aşeză pe o bancă, chiar în pragul 
porţii Maillot, sperând ca trăsura să iasă din Bois de 
Boulogne, mai devreme sau mai târziu, prin acelaşi punct. 

Speranţa nu-i fu înşelată. 

Douăzeci de minute mai târziu, trăsura - care ba mergea 
la pas, ba alerga în plină viteză - reapăru la extremitatea 
unei alei, intrând în raza vizuală a lui Leon. Dar exact în 
momentul în care se pregătea să-l oprească pe vizitiu cu-n 
gest hotărât, acesta biciui caii strigând: „Păzea!” şi 
echipajul trecu ca un fulger. 


Timpul petrecut pe bancă îi redase forţele; începu din 
nou să fugă în urma trăsurii, care-şi încetinise mersul şi n-o 
mai pierdu din vedere. 

Turquoise reveni în Paris pe la bariera Etoile şi pe 
Champs-Elys6es, poruncind vizitiului: 

— Du-mă acasă! 

Leon continuă să fugă după trăsură, fără să-i pese de 
mirarea oamenilor de pe stradă, care nu înțelegeau de ce 
acest bărbat cu capul descoperit, alerga în urmărirea unei 
trăsuri. 

În sfârşit, în dreptul pieţii Beauvau, avu impresia că-şi va 
atinge țelul, nemaiavând de făcut decât câţiva paşi, dar 
tocmai în acel moment trăsura pătrunse în strada Ville 
l/'Eveque şi intră imediat într-o curte. 

După intrarea trăsurii, poarta se închise exact în 
momentul în care Leon ajunse în faţa ei. 

Atunci, turbat de mânie, sună violent la soneria din 
dreptul porţii. 

Un servitor veni să deschidă, îl măsură din cap până-n 
picioare şi îi spuse: 

— Ce doreşti, domnule? 

— Aş vrea să vorbesc cu stăpâna dumitale, răspunse 
Leon Rolland. 

— Stăpâna mea nu primeşte decât persoanele care-mi 
spun numele ei sau pe-al lor. 

Capitolul LVIII. 

Aceste cuvinte îl făcură să plece capul. 

De unde putea şti sub ce nume se ascundea Eugenie 
Garin, transformată acum într-o doamnă din înalta 
societate? 

— Foarte bine, spuse el, fii atunci drăguţ şi comunică-i 
stăpânei dumitale, că un domn pe care-l cunoaşte foarte 
bine, Leon Rolland, doreşte s-o vadă. 

— Aşteptaţi! voi merge să-mi anunţ doamna... 

Şi valetul îl lăsă pe Leon în curte. 


Trecură zece minute. Acest timp i se păru nefericitului 
Leon un secol. Valetul reapăru. 

— Stăpâna mea, spuse el, nu vă cunoaşte, dar a 
consimţit să vă primească. 

Leon simţi că ameţeşte. Sau nu era Eugenie sau Eugenie 
îl renega. Îl urmă pe lacheu, clătinându-se la fiecare pas ca 
un om beat. Lacheul îl făcu să traverseze un vestibul, să 
urce treptele unei scări foarte largi şi-l introduse într-un 
mare salon de recepţie, unde cel mai modern lux era etalat 
într-o bogăţie de mobile şi tapete şi îi spuse, indicându-i o 
canapea: 

— Fiţi amabil vă rog şi aşteptaţi, doamna va veni imediat. 

Leon avu impresia că înnebuneşte. O teribilă îndoială îl 
cuprinse: s-ar putea întâmpla ca femeia după care alergase 
aproape două ore şi în casa căreia pătrunsese, să nu fie 
Eugenie Garin; era posibil să se fi înşelat datorită unei 
asemănări neobişnuite. 

La un moment dat îi trecu prin cap să fugă. Dar tocmai 
în acel moment se deschise o uşă: Turquoise apăru. Leon 
scoase un strigăt. Era exact femeia cunoscută de el sub 
numele de Eugenie Garin. 

— Eugenie!... bâlbâi el, făcând un pas către ea. 

Dar 'Turquoise păru surprinsă, îl salută cu o înclinare din 
cap şi-i spuse pe un ton foarte rece, cu o oarecare 
surprindere: 

— Dumneavoastră sunteţi domnul care se numeşte Leon 
Rolland? 

Aceste cuvinte fură pentru ebenistul nostru ca o lovitură 
de măciucă. O privi cu-n aer mirat, se clătină, se sprijini de- 
o mobilă pentru a nu cădea şi nu putu să mai spună nici un 
cuvânt. 

— Mi s-a spus, domnule, continuă Turquoise cu-un calm 
perfect, că doriţi să mă vedeţi... Sunt gata să vă ascult. Şi îi 
indică un scaun, aşezându-se ea însăşi într-un fotoliu. 

— Doamnă... Eugenie... bâlbâi Leon Rolland. 

— Am impresia, domnule, că vă înşelaţi, spuse ea. 


— O astfel de asemănare... spuse el, năucit de-un 
asemenea calm... Nu, e imposibil! Eugenie... tu eşti! 

— Mă numesc doamna Delaicour. 

— Doamnă... Doamnă, murmură Leon emoţionat, nu-mi 
spuneţi că nu sunteţi dumneavoastră... Aveţi vocea ei, 
privirea ei... e imposibil ca Dumnezeu să fi creat două 
făpturi atât de asemănătoare. 

Şi vorbind astfel, Leon tremura tot. El rămăsese în 
picioare, privind fără încetare la această femeie, care nega 
c-ar fi aceeaşi cu Eugenie, cea cunoscută de el. 

— Domnule, reluă Turquoise la fel de indiferentă, acum 
încep să-mi explic insistența dumneavoastră pentru a 
pătrunde aici. Fără îndoială că m-aţi văzut intrând, şi înşelat 
de asemănarea cu persoana pe care o numiţi Eugenie... 

— Dar... tu eşti Eugenie! strigă Leon Rolland, care părea 
să nu se înşele. 

Se aşeză în genunchi înaintea ei, spunându-i cu un ton 
rugător: 

— Nu mă înşela, murmură el, nu încerca să mă înşeli... 
eşti tu, eşti chiar tu! 

Turquoise păstră tăcerea. 

Leon îndrăzni să-i ia mâna şi continuă cu aprindere: 

— Nu ştiu cine eşti, sau cel puţin nu ştiu cine eşti acum, 
dar ştiu că înainte te numeai Eugenie, Eugenie Garin, iubita 
mea, cea cu care mi-am petrecut ore întregi într-o 
mansardă, cea care părăsindu-mă, m-a înnebunit; ştiu că de 
două ore alerg după trăsura ta, fără s-o pot ajunge... 

Ea asculta în tăcere şi această tăcere îl mira nespus pe 
Leon Rolland, făcându-l să devină din nou neîncrezător. 

— Domnule, spuse în fine Turquoise, calmaţi-vă puţin şi 
vă rog să mă priviţi cu atenţie; veţi recunoaşte fără îndoială 
că vă înşelaţi. 

— Nu, nu, eşti chiar tu...! 

Ea clătină din cap în semn de negare. 

— Cred că înnebunesc!... murmură Leon. Ai vocea ei, 
privirea ei, trăsăturile el, părul ei blond... 


— O secundă, domnule, reluă Turgquoise cu un accent 
plin de compasiune, cine este această domnişoară Eugenie 
Garin? 

— Fata unuia din muncitorii mei... o sărmană 
muncitoare, bâlbâi el. 

— Păi atunci, domnule, priveşte puţin în jurul dumitale... 
Şi cu-n gest imperial, Turquoise păru să rezume luxul din 
jurul ei, şi mai bine evidenţiat de eleganța rochiei 
împodobite cu dantele. 

Leon îşi plecă privirea şi tăcu. Argumentul lui Turquoise 
avea într-adevăr valoarea lui. Cum să admită o singură 
secundă, că femeia pe care Leon Rolland o regăsea într-o 
casă luxoasă, femeia văzută într-o caleaşca trasă de patru 
cai de rasă, ar fi avut ceva comun cu sărmana muncitoare, 
aceea pe care o văzuse murind de foame, extenuată de 
muncă, într-o mansardă, împărţită cu bătrânul şi bolnavul ei 
tată? 

Era aproape o nebunie. 

— În sfârşit, domnule, reluă Turquoise, al cărei calm nu 
se dezminţea, lăsaţi-mă să încerc să distrug convingerea 
dumneavoastră printr-un singur cuvânt. Să admitem un 
moment că aş fi chiar femeia de care vorbiţi... acea 
domnişoară Eugenie Garin... o muncitoare pe care aţi iubit- 
O şi care, dumneavoastră spuneţi, că v-a părăsit... 

— Deci, tu eşti! 

— Fie, spuse ea surâzând, să admitem că aş fi eu. Să 
admitem că doamna Delacour şi Eugenie Garin ar fi una şi 
aceeaşi persoană... 

— Vezi, strigă Leon. 

— Tăceţi, spuse ea, impunându-i tăcerea printr-un deget 
pus pe buze, ascultaţi-mă. 

Şi cu-n gest pe jumătate sever, îl invită să se aşeze la 
distanţă. Apoi continuă: 

— Să admitem deci că eu aş fi Eugenie Garin, şi că sunt 
cea care v-a părăsit... A propos, întrebă ea, e mult timp de 
atunci? 


— Opt zile, răspunse Leon Rolland. 

— Şi când... mă iubeaţi, eram o simplă muncitoare? 

— Da, spuse Leon. 

Turquoise lăsă să-i scape un încântător hohot de râs şi 
spuse: 

— În acest caz, murmură ea, înseamnă că sunt vrăjită de 
o zână. 

Leon o privi neînţelegând nimic. 

— Căci, adăugă ea, mi se pare că situaţia mea s-a 
schimbat de ajuns de brusc în aceste opt zile. 

Şi cum el continua să păstreze tăcerea, zdrobit de acest 
argument, ea continuă: 

— Dacă într-adevăr nu vreţi să acceptaţi evidenţa 
lucrurilor, domnule, şi persistaţi să credeţi că eu sunt 
Eugenie pe care aţi iubit-o şi pe care aţi pierdut-o, trebuie 
să intraţi atunci în domeniul supoziţiilor. 

Ea luă atitudinea unei femei obişnuite cu toate 
comodităţile luxului şi ale bogăției: 

— Prima presupunere: tatăl domnişoarei Eugenie, 
sărmanul muncitor fără avere, avea un frate care a dispărut 
cândva şi care s-a reîntors sub forma unchiului din America. 
A adus cu el milioane şi mica muncitoare a picat din 
mansarda ei direct în această casă. 

— E imposibil, murmură el. 

— Foarte bine. A doua presupunere, continuă Turquoise: 
Eugenie, într-o seară, părăsindu-vă a întâlnit pe cine ştie ce 
nabab, sau pe cine ştie ce prinţ rus... 

— A! asta se poate, strigă Leon cu o subită explozie de 
gelozie... Deci tu eşti Eugenie?! 

— Dar, scumpul meu domn, îl întrerupse cu răceală 
Turquoise, şi într-un caz şi-n altul, o muncitoare nu poate 
să-şi schimbe înfăţişarea în opt zile. Priviţi-mă bine: am eu 
aerul unei femei, care ar trage cu acul de dimineaţă până 
seara, pentru a câştiga câţiva bani? 

Într-adevăr Turquoise era aşa de potrivită în rochia ei de 
dantelă, atât de naturală în mijlocul fastuosului ei salon, 


încât Leon plecă din nou capul. 

— E un mister! murmură el. 

— A treia presupunere, reluă ea: Eugenie nu era deloc 
Eugenie; Eugenie nu era deloc muncitoare şi bătrânul 
Garin nu era deloc tatăl ei. 

— Ce spuneţi? strigă Leon. 

— Nimic, îmi continui presupunerile. 

Şi adăugă: 

— Ascultaţi-mă! 

— Vorbiţi. 

— Deci Eugenie ar fi fost exact ceea ce sunt eu, adică o 
femeie din lumea mare. 

— Dar acest lucru este imposibil. 

— Atunci nu sunt eu Eugenie, alegeţi... 

— Dumnezeule! spuse Leon, am impresia că 
înnebunesc... 

— Revin, urmă Turquoise. Să zicem că Eugenie era o 
femeie la modă, o cochetă, probabil, iubind aventurile, 
misterul şi care într-o zi s-a îndrăgostit de dumneavoastră... 

Leon tresări. 

— Asta s-a mai văzut. Ea putea trece în trăsură prin faţa 
atelierului dumneavoastră, v-ar fi văzut, v-ar fi găsit frumos 
şi v-ar fi plăcut... dragostea are ciudăţeniile ei. 

— Doamnă... doamnă, bâlbâi Leon care începea să-şi 
piardă răbdarea. 

— Aşteptaţi puţin, domnule. 

Şi Turquoise, pentru a-l stăpâni complet, aruncă asupra 
lui o privire albastră sub al cărui farmec fascinator, el 
deveni docil ca un copil. 

— Da, reluă ea, dragostea este ciudată. Apare, nu se ştie 
de unde şi nu se ştie de ce... şi dispare la fel. Lăsaţi-mă să- 
mi continui presupunerile, şi pentru moment, să fiu cu 
adevărat Eugenie Garin. Ei bine, să zicem că v-am văzut 
într-o seară, mi-aţi plăcut imediat. Aruncând o privire 
împrejurul meu, privind viaţa cam nebunatică pe care o 


duc... am înţeles că dumneavoastră, onestul muncitor, tată 
de familie, fericitul soţ... 

— Ei! strigă Leon cu o explozie de bucurie, deci tu eşti 
Eugenie, chiar tu! 

— S-ar putea... spuse ea surâzând. 

El vru din nou să se arunce în genunchi, să-i ia mâna, s-o 
acopere de sărutări. Dar privirea tinerii femei îl fixă pe 
scaunul lui. 

— Ce vrea femeia, reluă Turquoise, vrea şi Dumnezeu. E 
un proverb adevărat. Deci, Eugenie, a luat despre 
dumneavoastră micile ei informaţii. A căpătat convingerea 
că pentru a fi iubită de dumneavoastră trebuie să joace un 
rol... să nu mai fie ea însăşi... să devină o mică muncitoare 
nefericită... şi acest rol l-a jucat în consecinţă timp de 
câteva zile... şi aţi iubit-o. 

Leon o asculta cu-n fel de curiozitate dureroasă şi 
începea să înţeleagă că dacă vre-una din cele trei versiuni 
ale lui Turquoise era adevărată, atunci era cea din urmă. 

— Din nenorocire, urmă ea, toate lucrurile au un sfârşit 
în această lume; chiar dragostea cea mai arzătoare şi mai 
pură este distrusă. De obicei printr-o catastrofă. Căci 
deodată Eugenie îşi spuse că într-o zi sau alta, cel pe care îl 
iubeşte cu pasiune - cum ea nu iubise niciodată până atunci 
- va reuşi să descopere adevărul, îşi va da seama că cea pe 
care o credea onestă, muncitoare, nu era decât o sărmană 
perversă numită în lumea tinerilor, nebunatica Jenny la 
Turquoise... Şi ei i se făcu frică să se vadă insultată, 
părăsită de singurul om pe care l-a iubit. 

Turquoise se arătă emoţionată, păru să-şi uite rolul, 
deveni sinceră, acceptând astfel indirect că ea era Eugenie 
Garin. 

Leon Rolland, palid, cu fruntea acoperită de broboane de 
sudoare, cu inima sfâşiindu-i pieptul cu bătăile-i repezi, nu 
găsi nici un cuvânt pentru a răspunde. Îşi cobori privirea şi 
simţi că leşină. 

Turquoise continuă: 


— Atunci, sărmana femeie a devenit ea cea puternică. A 
preferat să trăiască etern în inima celui pe care l-a iubit, 
renunțând în schimb la el, decât să roşească într-o zi în 
prezenţa lui şi să-i merite disprețul. 

Turquoise îşi cobori la rândul ei privirea şi Rolland văzu 
o lacrimă curgându-i încet pe obraz. 

Această lacrimă fu picătura de apă care varsă paharul. 
Se aruncă în genunchi în faţa ei. În acel moment, Turquoise 
- ca şi cum n-ar mai fi putut răbda zbuciumul lui - strigă, 
izbucnind în lacrimi: 

— Da... eu sunt... sunt eu, care te iubesc... care te-am 
minţit... care nu mai voiam să te văd... 

— Dar şi eu te iubesc! strigă el. 

Aceste cuvinte se pare că-i produseră o puternică 
reacţie. 

Ea îl respinse pe Leon, se ridică şi spuse: 

— Acum ştii cine sunt... ştii că nu poţi să mă iubeşti, ştii 
că nu trebuie să mă iubeşti... Adio! 

Leon scoase un strigăt, alergă către ea şi îi luă mâinile. 

— Eu, să nu te mai iubesc? Este oare posibil aşa ceva? 

Ea îi luă mâna şi îi spuse: 

— Prietene, priveşte-mă bine... Nu vezi că sunt o femeie 
pierdută?... Nu vezi aceste lucruri din jur? 

Ea se opri, îşi ascunse capul în mâini şi Leon văzu 
lacrimile curgându-i printre degete. 

— Ce nenorocire! strigă Rolland, că n-am milioane să le 
pot arunca la picioarele tale. 

Atunci Turquoise îşi îndepărtă mâinile, îşi şterse 
lacrimile, îl privi pe Leon în faţă şi zise: 

— Vezi bine, prietene, trebuie să ne despărţim... şi asta 
pentru totdeauna. 

— Dar te iubesc! 

— Şi eu de asemeni şi tocmai din această cauză nu vreau 
să mă dispreţuieşti... Adio! 

Şi în timp ce vorbea, încercă să facă un pas înapoi, 
invitându-l în acelaşi timp cu-n gest să iasă. Dar Leon 


rămase în genunchi într-o atitudine rugătoare. 

— Ascultă, spuse ea, mâine plec. 

— Pleci? 

— Da, trebuie. 

— Asta înseamnă că nu te-am regăsit decât pentru a te 
pierde din nou? 

— Trebuie să plec. 

— Şi unde pleci? 

— În America. 

Leon se ridică şi se dădu cu un pas înapoi. Cuvântul 
acesta căzu asupra lui ca o nouă lovitură de măciucă. 

— Ei bine! spuse el, plec cu tine. 

— E imposibil... 

— De ce? 

Turquoise cobori privirea. 

— Pentru că nu pot, pentru că nu vreau să te revăd, 
răspunse ea. 

— Eugenie!... Eugenie!... murmură el, te iubesc aşa cum 
un câine îşi iubeşte stăpânul... 

— Mă vei disprețul... 

— Nu, voi uita trecutul. 

Ea scoase atunci un strigăt de bucurie. 

— Adevărat? strigă ea. 

— 'Ţi-o jur. 

Ea se aruncă în braţele lui, înlănţuindu-i gâtul cu 
braţele-i albe şi frumoase. 

— Adevărat? repetă ea. Mă vei iubi, deşi ştii că nu sunt 
ceea ce credeai? Mă vei iubi ca şi cum aş fi în continuare 
Eugenie...? 

— Da, spuse el. 

— Ei bine, murmură ea, ca şi cum ar fi cedat epuizată de 
fericirea care o apăsa, să mergem, să mergem împreună, să 
fugim departe de amintirea Parisului, ca trecutul să nu ne 
mai poată ajunge niciodată din urmă... 

— Să plecăm... repetă nenorocitul, complet înnebunit. 


Dar pe neaşteptate, o altă imagine îi apăru înaintea 
ochilor, o amintire îi străbătu mintea ca un fulger. Această 
imagine era cea a lui Cerise ţinând în braţe copilul, al cărui 
surâs de înger avea puterea să impresioneze inima sfâşiată 
a sărmanului părinte şi să-i descreţească fruntea. 

— Copilul meu! murmură el. 

— Aha! exclamă Turguoise. 

Şi el o văzu pălind, clătinându-se, rezemându-se de 
perete. Apoi o auzi strigându-i: 

— Vezi bine, prietene, trebuie să ne spunem adio pentru 
totdeauna... Tu ai o soţie şi un copil... 

Şi ea ieşi, o uşă se închise în urma ei şi Leon rămase 
singur. 

Turquoise reuşi să joace cu Leon Rolland aproape 
aceeaşi scenă pe care cu câteva zile mai înainte o jucase cu 
Fernand Rocher. 

Timp de câteva minute, Leon îşi dădu foarte greu seama 
ce se întâmplă cu el. 

Turquoise dispăruse. El rămase singur. O tăcere adâncă 
domnea în jurul lui şi salonul era luminat numai prin 
reflexele roşii ale focului. În picioare, nemişcat ca o stană 
de piatră, cu ochii înfipţi în pământ, el părea transformat 
într-o statuie. Dintr-o dată se auzi un zgomot în apropierea 
lui. Ridică privirea şi văzu deschizându-se aceeaşi uşă prin 
care ieşise Turquoise. Se aştepta s-o vază pe Turgquoise, dar 
nu era ea. 

Era un valet, îmbrăcat în livrea, care se apropie în tăcere 
şi îi întinse o scrisoare. 

Ce cuprindea această scrisoare? 

Capitolul LIX. 

Turquoise, după ce părăsi salonul, lăsându-l pe Leon 
Rolland zdrobit de durere, intrase într-un mic birou din 
apropiere. Un bărbat era aşezat în această cameră, în 
apropierea focului. 

Datorită unui mic orificiu în perete, ascuns de obicei de 
un tablou - acest personaj nu pierduse nici un gest din 


scena care avusese loc mai înainte. 

Acest grav personaj îmbrăcat cu-n costum albastru, 
având un păr roşu şi un abdomen proeminent era 
cunoscutul nostru, respectabilul sir Arthur Collins, acelaşi 
care servise de martor vicontelui de Cambolh în duelul cu 
Fernand Rocher, întâlnit de noi şi la marchiza Van-Hop şi la 
contele de Château-Mailly. 

Când văzu că apare Turquoise, sir Arthur îşi puse un 
deget pe buze şi nu-şi ascunse un surâs de satisfacţie pe 
obrazul său rubicond. Cu un gest sigur îi făcu semn tinerei 
femei să se aşeze înaintea unui pupitru, unde era pregătit 
tot ce trebuia pentru scris. 

Pupitrul se găsea în apropierea căminului, la dreapta 
fotoliului ocupat de sir Arthur. 

Fotoliul în care şedea sir Arthur era astfel plasat încât 
dacă se ridica pe jumătate putea privi prin gaura practicată 
în zid. 

În consecinţă, acest gentleman, punând ochiul în dreptul 
orificiului din zid, reuşise nu numai să audă, ci şi să vadă tot 
ceea ce se întâmplase în salon şi această manevră o repetă 
în momentul în care Turquoise, ascultându-l, se aşeză la 
pupitru. 

Sir Arthur îl observă pe Leon Rolland, nemişcat, cu ochii 
înfipţi în pământ şi cu corpul pradă unui tremur convulsiv. 

Un nou surâs diabolic apăru pe buzele sale. 

— Cred că am reuşit, murmură el printre dinţi, 
răzbunarea mea se apropie! 

Şi întorcându-se către Turquoise, care aştepta cu pana 
în mână, îi spuse: 

— Micuţo, scrie ce-ţi voi dicta. 

— Aştept, răspunse ea. 

Sir Arthur dictă: „Iubitul meu, Leon, Ai o soţie şi eşti 
tată; e cazul să-ţi dai seama că trebuie să ne despărţim. 

Sau... 

Leon, cât trebuie să te iubesc pentru a îndrăzni să-ţi 
vorbesc astfel...” 


Sir Arthur se întrerupse. 

— Micuţo, îi spuse el, dacă vei arunca o picătură de apă 
pe acest din urmă cuvânt, el va crede că este o lacrimă. 

Turquoise se ridică, merse în vârful picioarelor până la 
un bufet pe care era un pahar din cristal de Boemia plin cu 
apă. Înmuie delicat degetul în pahar, se întoarse, se reaşeză 
la pupitru şi lăsă să cadă uşor, pe scrisoare, picătura de apă 
care atârna la extremitatea unghiei. 

Sir Arthur continuă să dicteze. 

„Ai o nevastă şi-un copil, dar dacă mă iubeşti... dacă nu-ţi 
mai iubeşti soţia... 

Ei bine, iubitule, sufletul vieţii mele, ia-ţi copilul şi să 
fugim... 

Copilul tău, îl voi iubi ca şi cum i-aş fi dat eu viaţă; îi voi fi 
ca omamă bună... 

Alege: ori să nu ne mai vedem, să mă laşi să plec mâine 
dimineaţă, să părăsesc Parisul pentru a nu mă mai întoarce 
niciodată aici, sau să fugi împreună cu mine. 

Nu-mi mai scrie. Vino cu copilul mâine dimineaţă; sau 
chiar în această noapte. 

Sau mai bine: uită-mă! 

A ta, Eugenie” 

— Această mică combinaţie îmi surâde destul de bine..., 
spuse sir Arthur. Cerise este în stare să se sinucidă. 

Şi sir Arthur întinse mâna spre sonerie. Un lacheu intră 
printr-o uşă ascunsă. 

Turquoise luă biletul, îl împături şi-l dădu valetului, fără 
a avea grijă să-l pună măcar într-un plic. 

Acest lacheu era acelaşi care-l primise pe Leon Rolland 
la poarta casei şi-l introdusese la Turquoise. 

Ea îi făcu un semn, arătându-i uşa salonului. 

Lacheul luă biletul şi execută ordinul primit, aşa cum am 
arătat înainte. 

Sir Arthur îşi schimbă din nou poziţia, uitându-se în 
continuare prin orificiul din zid. Îl văzu pe Lâon citind în 


grabă biletul, pălind şi apoi ieşind în fugă din salon, ca şi 
cum ar fi dat ascultare unei inspiraţii neaşteptate şi fatale. 

Atunci gentilomul luă de pe cămin tabloul - pe care-l 
dăduse jos mai înainte - şi-l puse la loc, astupând astfel 
„postul de observaţie” din zid. Apoi, o privi pe Turquoise, 
râzând. 

— A plecat! spuse el. 

— Atunci putem vorbi liniştiţi, scumpul meu. 

— Cu multă plăcere. 

Turquoise se aşeză comod pe un covor foarte gros, 
ţinând picioarele încrucişate sub ea - cum stau de obicei 
femeile din Orient şi spuse: 

— Ei, scumpul meu, eşti mulţumit de mine? 

— Destul de mulţumit... 

— E puţin, spuse Turquoise făcând o mutrişoară 
încântătoare. 

— Ai spus ceva? 

— La dracu, credeam că merit elogii călduroase. 

— Copila mea, răspunse cu gravitate sir Arthur, am să-ţi 
dau satisfacţie cu-n singur cuvânt. 

— Să aud cuvântul. 

— Când îmi fac plăcerea de a regiza o comedie, nu iau 
niciodată actori mediocri. 

— Ei! aşa da! Deci mi-am jucat bine rolul? 

— Excelent! Numai că... 

— Cum?! Există o obiecţie? 

— Numai că atunci când lauzi prea mult un actor, el 
devine mediocru. Asta este motivul, scumpa mea, pentru 
care nu te aplaud. 

— Eşti un gentleman perfect, strigă Turquoise, plină de 
recunoştinţă pentru elogiile lui sir Arthur. 

Şi privindu-l cu-n aer batjocoritor, adăugă: 

— Într-adevăr numai tu ai fi fost în stare să mă 
transformi astfel. Tu nu mai semeni cu acel omuleţ, care 
mergea cu ochii plecaţi, care purta mânuşi tricotate şi care 
a venit să mă vadă la al cincilea etaj al străzii Martyrs. 


— Atunci am jucat o comedie, răspunse sir Arthur cu 
modestie. Şi eram obişnuit pentru că am făcut şi eu cândva 
teatru. 

— Tu? 

— Da, de mult de tot, în provincie. 

Sir Arthur îşi aruncă în foc trabucul, pe jumătate 
consumat. 

— Acum să vorbim despre afaceri. 

— 'Te ascult, spuse ea. 

— Îţi dai seama, scumpa mea copilă, că scrisoarea pe 
care ţi-am dictat-o, îşi va face efectul. 

— Crezi. 

— Don Juan-ul tău va fi aici cu copilul, până mâine 
dimineaţă. 

— Şi mama? 

— Se va aranja şi asta. 

— Toată povestea asta este foarte frumoasă, îl întrerupse 
Turquoise, şi nu ţin deloc să ştiu pentru ce mă faci să-l 
înnebunesc în halul ăsta pe bietul om; dar ce voi face cu 
copilul? 

— Despre asta vom vorbi mai târziu. 

— Cum aşa? 

— Vreau să spun că tu vei da dispoziţii să se înhame o 
trăsură de voiaj. Trăsura va aştepta gata de plecare în 
apropierea peronului. Dacă Leon vine, şi nu mă îndoiesc de 
acest lucru, te vei învălui într-o manta, îl vei face să se urce 
alături de tine, luând copilul pe genunchii tăi. 

— Şi apoi? 

— Vizitiul care va conduce trăsura, este o cunoştinţă de- 
a mea. El va primi dispoziţiile necesare şi-ţi va remite la 
primul popas un plic cuprinzând instrucţiunile mele. 

— Bine! Dar dacă mă întreabă unde mergem? 

— Vei lua un aer misterios şi vei refuza să-i răspunzi, 
spunându-i să fie mulţumit că este cu tine. 

— Aşadar voi pleca? 

— Bine-nţeles. 


— Dar Fernand? 

— Îl vei revedea când te vei întoarce. 

— Şi când mă voi întoarce? 

— În două zile. De altfel îi vei scrie câteva cuvinte, pe 
care le vei lăsa aici. 

— Ce să-i scriu? 

— Aşteaptă, îţi voi dicta. 

Turquoise se reîntoarse la pupitru, luă din nou pana în 
mână şi sir Arthur îi dictă: „Scumpul meu Fernand, Pentru 
că tu îmi provoci surprize şi nu-ţi ţii toate promisiunile, 
pentru că, cu toate jurămintele tale, ai vrut ca sărmana 
Jenny - care era aşa de fericită că poate trăi independentă 
şi săracă, iubindu-te - să-şi reia lanţul său aurit şi să devină 
sclava bogăției, trebuie, scumpul meu prieten, să fii 
pedepsit. Şi, cum îmi închipui că mă mai iubeşti, cred că cel 
mai bun mijloc de-a te pedepsi este să te lipsesc câteva ore 
de prezenţa mea. 

Dar există vre-o modalitate de a-i închide uşa în nas 
chiar bărbatului care ţi-a dăruit casa? Acest lucru mi se 
pare imposibil, aşa că iau altă hotărâre: de a mă exila 48 
ore din Paris. 

Unde voi merge? Mister! lată pedeapsa! 

Şi mai cu seamă, Fernand, nu fi gelos. 

Jenny” 

— O vei instrui pe cameristă, adăugă sir Arthur, 
explicându-i ce are de făcut. La revedere, micuţo... 

EI îşi încheia haina, îşi luă pălăria, sărută galant mâinile 
lui Turquoise şi ieşi din casă mergând pe jos, ca un burghez 
liniştit, care se duce să joace domino la cafenea. 

Urcă pe strada Ville /Eveque până în piaţa Beauvau. Aci, 
opri o trăsură care trecea goală, urcă şi spuse vizitiului: 
„strada Laffite”; şi se îndreptă către domnul de Château- 
Mailly. 

De câteva zile sir Arthur era foarte preocupat de 
marchiza Van-Hop, de rivala sa Dai-Natha, şi de afacerea 
celor 5 milioane. El neglijase oarecum intriga care luase 


naştere între tânărul conte şi frumoasa dar nefericita 
doamnă Rocher. De aceea se îndrepta către domnul de 
Château-Mailly pentru a afla cum merg lucrurile. 

La acea oră contele era acasă. Mâncase într-un 
restaurant englezesc şi tocmai se reîntorsese pentru a se 
îmbrăca, când valetul său îi dădu o carte de vizită. 

Aruncându-şi ochii pe această carte de vizită, contele 
tresări, îşi întrerupse toaleta şi dădu dispoziţii ca vizitatorul 
să fie introdus. După intrarea acestuia, închise precaut uşa. 

Sir Arthur avusese grijă să-şi reia accentul englezesc, 
care se potrivea aşa de bine cu aspectul său exterior. 

— Sunt încântat, scumpe conte, să vă reîntâlnesc... 

— Eu de asemeni, domnule, răspunse contele arătându-i 
un fotoliu. 

Sir Arthur se aşeză. 

— Am făcut o călătorie, spuse el, şi am venit să aflu la ce 
punct au ajuns afacerile noastre. 

Contele suspină... 

— Dragul meu, spuse el, cred că nu aţi nimerit drumul 
cel bun. 

— Cum?! spuse sir Arthur. 

— Afacerile mele, afacerile noastre dacă vreţi, sunt tot în 
acelaşi punct. 

— Păi să mergem înainte! 

— D-na Rocher este tot atât de virtuoasă, pe cât este de 
nefericită. 

— A! 

Şi Sir Arthur Collins imprimă exclamării acestei unice 
silabe o neaşteptată elocinţă. El voia să se înţeleagă prin 
tonul puţin batjocoritor, că tânărul conte este un naiv şi-un 
neîndemânatec don Juan, un seducător novice care nu ştia 
cum se cuceresc femeile. 

— Da, scumpul meu, reluă contele, cu toate eforturile 
mele, n-am câştigat nici-un pas de teren... 

— N-aş fi deloc supărat, spuse râzând falsul englez, 
dacă-mi veţi face un mic rezumat din ceea ce s-a întâmplat 


între voi. 

— E foarte uşor. 

— Ei bine, vă ascult. 

Şi sir Arthur se răsturnă în fotoliu ca un om gata să 
asculte cu atenţie, un povestitor plin de farmec. 

Contele reluă: 

— De la început, dragul meu, vreau să vă spun că 
doamna Rocher îmi acordă o încredere atât de frăţească, 
încât sunt copleşit de remuşcări şi de scrupule. 

— Dar, spuse sir Arthur, cred că nu ăsta este modul cel 
mai simplu de a vă moşteni unchiul. 

— Apoi, urmă domnul de Château-Mailly, trebuie să vă 
mărturisesc deschis că naivitatea acestei fermecătoare 
femei, îi serveşte de scut, în loc s-o dezarmeze. 

— Cum aşa? 

— E cel mai simplu lucru din lume: doamna Rocher mă 
consideră un prieten, aproape ca un frate, are toată 
încrederea în mine şi nu şi-ar fi închipuit vreodată că aş 
putea s-o iubesc. 

— Cum? exclamă sir Arthur, n-aţi căzut încă la picioarele 
ei? 

— Din nefericire, nu! 

Baronetul exprimă prin toată fizionomia sa o violentă 
nemulţumire. 

— Domnule conte, spuse el, mi se pare că nu prea vă 
ţineţi angajamentele şi nu văd pentru ce mi le-aş ţine eu. 

Aceste cuvinte produseră asupra tânărului moştenitor al 
domnului de Château-Mailly acelaşi efect pe care l-ar 
produce asupra unui cal rătăcit în timpul bătăliei, sunetul 
unei trompete. Se redresă dintr-o dată cu o nobilă mândrie 
şi-şi privi în faţă interlocutorul. 

— Domnule, spuse el, cred că dacă aş avea de ales în faţa 
lui Dumnezeu, între a călca în picioare jurământul pe care 
vi l-am făcut, în scopul împlinirii detestabilei misiuni pe care 
am acceptat-o cam uşor, şi a rămâne fidel cuvântului meu 


de-a continua să fiu instrumentul dumneavoastră, 
Dumnezeu îmi va ierta mai uşor încălcarea jurământului. 

Sir Arthur îşi muşcă buzele până la sânge şi răspunse 
râzând: 

— Cred că Dumnezeu nu are nimic de-a face în toată 
această problemă. 

— Vă înşelaţi. 

— Glumeşti? 

— Deloc! 

Şi contele aruncă adversarului său o privire 
dispreţuitoare. 

— Iată, spuse el, după ce m-am gândit bine, m-am 
hotărât: nu am nevoie de averea unchiului meu, cu preţul 
dezonoarei unei femei. 

— Ia te uită! exclamă sir Williams, cu o batjocură în glas 
care-i ascundea rău furia, s-ar zice c-o iubeşti cu adevărat 
pe această doamnă Rocher. 

— S-ar putea... în orişice caz o iubesc destul pentru a o 
respecta. 

Sir Arthur sări ca şi cum ar fi fost muşcat de-o viperă. 

— Mi se pare, spuse el, că ceea ce îmi propuneţi este 
ruperea pactului dintre noi. 

— Posibil. 

— Eu însă susţin contrariul. Am cuvântul 
dumneavoastră, aşa cum dumneata îl ai pe-al meu. 

— Domnule, spuse contele cu fermitate, v-am dat într- 
adevăr cuvântul meu. Prin faptul că mă retrag, aveţi 
probabil dreptul să mă dispreţuiţi; dar ascultându-mi 
conştiinţa îmi dau seama că ea îmi spune că e preferabil 
disprețul oamenilor decât remuşcările şi amintirea unei 
infamii. 

Sir Arthur asculta ca un om lovit de trăsnet. El vedea 
cum unul din instrumentele infamei sale răzbunări, devine 
inutilizabil iar Hermine scăpându-i astfel printre degete. 

— Domnule conte, strigă el cu o voce strangulată de 
furie, dacă mâine la lumina zilei în Bois de Boulogne sau pe 


bulevard, vă voi opri şi vă voi spune: 

— Nu sunteţi un gentilom şi vă călcaţi jurămintele în 
picioare”... ce veţi spune? 

— Voi păstra tăcerea, domnule, replică contele cu 
simplitate. Căci în mine însumi se va ridica o voce care îmi 
va spune: nu sunt gentilomi, cei care-şi cumpără averea cu 
preţul unei infamii. 

— Şi dacă vă voi cere socoteală? 

— Mă voi bate. 

Vocea contelui era fermă. 

— Remarcaţi, domnule, că dacă ducele, unchiul 
dumneavoastră se căsătoreşte cu doamna Malassis veţi fi 
ruinat pentru totdeauna. 

— Voi şti să suport şi această întorsătură a soartei. 

Şi contele, arătându-i uşa, adăugă: 

— Eu zic să ne oprim aici, domnule. Puneţi prea multă 
insistenţă în a-mi menţine jurământul, pentru a nu mă 
încăpăţâna să-l rup. Sunt hotărât s-o respect pe doamna 
Rocher şi sper să nu ne vedem decât cu sabia în mână. 

Odată aceste cuvinte pronunţate - cu o răceală care nu 
admitea nici un fel de replică - sir Arthur se ridică, îşi luă 
pălăria, se îndreptă spre uşă şi ieşi. Înainte de a pleca, 
spuse însă: 

— Ne vom revedea, domnule conte! 

— Când veţi dori, domnule, răspunse domnul de 
Château-Mailly. 

Şi când uşa se închise în urma lui sir Arthur, contele 
murmură: 

— Simt acuma că greutatea care mă sufoca a dispărut şi 
am impresia că redevin un om cinstit. 

Atunci el îşi luă pana şi scrise Herminei aceste cuvinte: 
„Doamnă, V-aş ruga să-mi acordaţi, mâine, la 
dumneavoastră, întrevederea pe care v-am cerut-o la mine 
pentru aceeaşi oră”. 

— Blestem! murmură sir Williams plecând, o fi într- 
adevăr providenţa, cea care mă urmăreşte şi mă loveşte în 


ajunul triumfului? Şi totuşi, mă voi răzbuna. 

Capitolul LX. 

Să vedem ce-a făcut Leon Rolland, pe care sir Arthur îl 
văzuse prin orificiul practicat în zid alergând ca un nebun 
afară din salon. 

Scrisoarea lui Turguoise produsese asupra lui efectul 
unui curent electric. Nici măcar nu-şi dădea seama dacă 
era vorba de bucurie sau de durere. 

leşi din casă alergând, străbătu străzile, bulevardele şi-n 
mai puţin de trei sferturi de oră ajunsese la el acasă în 
foburgul Saint-Antoine. Era tot cu capul descoperit şi 
aspectul său avea ceva de om rătăcit care lăsa să se 
presimtă că-n puţin timp va avea o dereglare mintală. Ai fi 
zis că ai de-a face cu-n om scăpat din balamuc. Din fericire 
se lăsase noapte; o uşoară ceaţă făcea ca bulevardele să fie 
pustii, şi el îşi putu continua fuga, fără să fie măcar 
recunoscut. 

Când ajunse acasă, orologiul suna orele opt. 

Abia la uşa casei sale se opri; în momentul în care mâna 
apucă ciocanul de bronz care ţinea loc de sonerie, ezită, 
aruncă o privire înapoi ca şi cum abia în acel moment ar fi 
luat cunoştinţă cu exactitate de situaţia sa şi de felul în care 
şi-a întrebuințat ziua. 

Îşi aminti în acel moment cum un bărbat tânăr venise, 
dimineaţă, într-o trăsură, să-l caute, îşi aminti că l-a dus 
într-o stradă din foburgul Saint-Honore, că acolo a văzut-o 
trecând pe Turquoise şi că a fugit în urmărirea ei. 

Restul, pentru el, nu mai era decât o stare de vis confuz. 

Şi totuşi în pragul locuinţei, păru să se trezească pe 
jumătate, iar biletul lui Jenny, acest bilet pe care-l strângea 
în mâna-i crispată, îi aminti dintr-odată pentru ce revenise 
acasă. Venise să-şi ia copilul! Cu siguranţă că Leon Rolland 
avea un caracter onest; modul lui de a gândi era simplu şi 
cinstit; şi nimic nu l-ar fi schimbat în afară de această fatală 
şi perfidă iubire pentru protejata infernalului baronet sir 
Williams; şi chiar în acest moment când punea piciorul în 


pragul casei, îşi dădu seama de grozăvia faptei pe care 
urma să o comită, de josnicia omului care putea să comită o 
asemenea faptă şi a femeii care era în stare să-i dea un 
asemenea sfat. 

Să-şi ia copilul?! Asta înseamnă să-l răpească de la mama 
lui, de la această nefericită femeie pentru care el era unica 
şi ultima bucurie! Fapta era oribilă, odioasă. 

Nu, nici odată! Nici odată! gândi Leon; mai bine mor! 

Mâna ridică ciocanul, bătu şi poarta se deschise. 

Leon nu îndrăzni să urce în camera lui, i se părea că 
Cerise îi va putea citi în ochi gândurile diavoleşti pe care le 
avusese şi pe care reuşise să le gonească. De aceea se 
îndreptă către atelierul lui. Uşa era închisă, întrucât 
muncitorii plecaseră de mult. 

Leon avea o cheie a acestei camere pe care el o 
considera biroul lui. 

Intră, aprinse o lumânare şi se aşeză într-un fotoliu de 
piele, aşezat în faţa tejghelei. 

Puţin câte puţin, sângele rece îi reveni şi odată cu el, 
raţiunea. Cu capul în mâini, începu să se gândească, să-şi 
analizeze situaţia. Era adevărat că el o iubea pe Jenny, o 
iubea cu ardoare, cu pasiune, era gata să moară pentru ea. 

Îşi făcu această mărturisire cu calm, ca un condamnat, 
resemnat la soarta care-l aşteaptă, analizând din adâncul 
închisorii peripeţiile dramatice ale judecății, întrezărind 
îngrozitoarele pregătiri ale propriei execuţii. 

O iubea pe Jenny. Dar ea îl obligase să aleagă: sau să n-o 
mai vadă niciodată, s-o lase să plece şi să părăsească Parisul 
pentru totdeauna sau să fugă cu ea. 

La acest din urmă gând, Leon simţi că tremură din tot 
corpul, că-i lipseşte curajul pentru această soluţie. 

A pleca nu înseamnă oare pentru el rolul ruşinos al 
soldatului care dezertează, acţiunea odioasă a tatălui de 
familie care-şi abandonează soţia, copilul, căminul, lăsând 
în urma lui numai mizerie pentru a alerga după o curtezană 
neruşinată? 


Dar a rămâne... asta nu înseamnă oare să n-o mai vadă 
niciodată, să renunţe la ea pentru totdeauna? 

Nefericitul simţi că leşină. Era gata în acest moment să 
cheme moartea în ajutorul lui. Şi tocmai atunci auzi în 
spatele lui un zgomot. Se auziră două ciocănituri în uşa 
biroului, care-l făcură să întoarcă capul. 

Leon o văzu intrând pe Cerise. 

Sărmana femeie îşi aşteptase soţul toată ziua. Dimineaţa, 
la ora dejunului, nevăzându-l venind ca de obicei, cobori în 
atelier, unde aflase că venise un domn să-l caute pentru o 
comandă. 

Liniştită, ea îl aşteptase până la orele şase, cu masa de 
prânz. 

Leon nu sosea. 

Către orele şapte seara, cobori din nou în atelier. Micul 
ucenic care închidea de obicei magazinul, plecând ultimul, 
îşi aştepta încă stăpânul. Atunci Cerise se nelinişti. 

Cu toată nefericita schimbare din ultimele zile, Leon era 
totdeauna punctual la orele de masă. 

Cerise închise magazinul, urcă în camera ei şi aştepta 
înspăimântată. Această spaimă fu împărtăşită şi de bătrâna 
mamă a soţului ei. 

Cele două femei doriră să culce copilul. Dar copilului nu-i 
era somn, el voia să-şi vadă tatăl. 

Timp de o oră, de câte ori se auzea lovitura ciocanului, 
Cerise simţea că bătăile inimii se înteţesc. 

— Ele! gândea ea. 

Şi începea să asculte paşii care urcau scara. Dar 
niciodată aceşti paşi nu se opriră înaintea uşii ei. Nu era el. 

În fine când Leon se întoarse, Cerise începu să spere; ea 
ascultă mai atent. Dar Leon se dusese direct în atelier. 

Una din ferestrele biroului dădea în curte. 

Dintr-odată bătrâna lui mamă, care se apropiase de 
fereastră, văzu strălucind o lumină în atelier. 

— Leon s-a reîntors! spuse ea, e în birou... 


Cerise scoase un strigăt de bucurie şi cobori scara. Nu 
putea fi decât Leon, căci micul ucenic adusese sus cheile 
înainte de-a pleca; numai Leon mai avea încă o cheie. 

Cerise se gândi, în timp ce cobora scara, că soţul ei 
primise bani în timpul zilei şi îi punea în casa de bani. Doar 
astfel putea să-şi explice de ce se oprise la birou, în loc să 
urce direct în casă. 

În pragul biroului sărmana femeie ezită. Bărbatul ei era 
atât de trist, de mâhnit, de morocănos de câteva zile! 

Din cauza aceasta ea ciocăni la uşă înainte de a intra. 

Leon se întoarse. 

Cerise remarcă că era mai palid şi mai trist ca de obicei; 
privirea îi ardea ca de febră, părul îi era în dezordine... 

Văzându-şi soţia, Leon tresări şi roşi. 

— Ce-i cu tine?... întrebă el. 

— De mult te aşteptăm să vii să mănânci, maică-ta şi cu 
mine şi nu ştiam ce s-a întâmplat cu tine... Sper că nu s-a 
întâmplat nimic rău. 

— Nimic, răspunse Leon, pe care această voce caldă şi 
mângâietoare îl emoţiona până la lacrimi... absolut nimic. 
Am plecat pentru nişte lucrări importante... am fost 
reţinut... asta-i tot. 

E adevărat că vorbind astfel, minţea; dar putea oare să-i 
încredinţeze soţiei sale toate necazurile acestei zile? 

Cerise puse micuța ei mână pe braţul lui. 

— Vino! îi spuse ea. 

Ea văzuse că Leon nu era ocupat, dar nu vru să dea pe 
faţă această observaţie. Ea îi respecta durerea. Plăcuta şi 
delicata făptură devenise foarte puternică din cauza 
disperării şi avea încă încredere în promisiunile surorii sale, 
care-i spusese cu două zile înainte: „Speră... va reveni la 
tine”. 

Tânăra femeie îl luă de braţ cu o insistenţă amabilă şi 
sărmanul se lăsă condus. 

Când intră în casă, avu un sentiment de eliberare, se 
simţi neaşteptat de bine. 


Era atâta calm, atât de plăcut acest interior unde munca 
şi buna înţelegere realizaseră o asemenea armonie!... Mica 
sufragerie era frumos luminată de-o lampă aşezată pe 
masă. 

Masa era pusă. 

Bătrâna mamă aşezase deja copilul la masă, în scaunul 
său înalt; copilul scoase un strigăt de bucurie, văzându-şi 
tatăl intrând şi întinse către el mânuţele sale cu acel 
încântător surâs, care dispare tocmai atunci când aceste 
fragile făpturi ating ceea ce se numeşte vârsta raţiunii. 

Leon îşi trecu mâna pe frunte, ca pentru a alunga o 
ameţeală şi, clătinându-se încă, se aşeză la masă lângă fiul 
său, luându-l în braţe şi aşezându-l pe genunchi. 

În mijlocul acestei linişti profunde, respirând acest calm 
al căminului, începu să aibă remuşcări. 

Acest bărbat, căruia micuțul său îi întinse braţele, care 
intrând la el acasă, văzu dintr-odată că sosirea sa 
descreţeşte frunţile mamei şi soţiei lui, aducându-le un 
surâs pe buze, acest bărbat se ruşină de el însuşi. Încetul cu 
încetul îl cuprinse un fel de revoltă împotriva faptelor lui 
anterioare. Umbra lui Turguoise, această umbră 
blestemată, care apăsa de câtva timp în mod despotic 
asupra fericirii conjugale, părea că se destramă ca o ceaţă 
care lasă să pătrundă razele soarelui. În sufletul lui Leon 
Rolland, surâsul încântător al lui Cerise începu să 
acţioneze. Tăcut şi morocănos până atunci, fu aproape vesel 
în timpul mesei; îşi mângâie copilul, adresă cuvinte 
afectuoase soţiei sale şi se lăsă alintat de bătrâna sa mamă. 

Dar starea aceasta nu se dovedi durabilă. Aceste clipe de 
calm se pot compara cu ceea ce numesc mateloţii o 
înseninare trecătoare. În momentul în care copilul aţipi şi 
când Cerise - îndeplinindu-şi obligaţiile de mamă - luă 
copilul adormit din scaunul său pentru a-l duce în camera 
vecină, umbra lui Turgquoise reapăru. 

Reapăru dominantă, fascinantă. Leon avu impresia că 
simte asupra lui privirea aceea albastră întunecată cu 


efluvii magnetice şi voinţa îi paraliza. 

Cerise era în camera vecină, ocupată să-şi adoarmă 
copilul. 

Leon se ridică deodată de la masă. 

— Pleci acum? îl întrebă mama lui. 

— Nu, spuse el, mă duc până în atelier. Nu mi-am făcut 
încă socotelile pentru ziua de azi. 

Era fericit că avea acest pretext, pentru a se sustrage 
întrebărilor celor două femei. Era din categoria de oameni 
pe care durerea îi face să simtă o impetuoasă nevoie să 
rămână singuri. 

Lon se îndreptă către uşă. În momentul în care o 
deschise şi era gata să coboare, apăru Cerise. 

— Pleci, iubitule? repetă ea întrebarea mamei lui Leon. 

— Nu, mă duc să-mi fac socoteala încasărilor. 

Acest răspuns o linişti pe Cerise care, - lipsind din 
cameră când Leon redevenise sumbru şi taciturn - era încă 
sub impresia plăcută a atitudinii lui din timpul mesei. 

Leon cobori în biroul său, reaprinse lampa şi începu într- 
adevăr să-şi facă socotelile, încercând astfel să-şi înşele 
durerea prin muncă. 

În felul acesta trecu o oră. 

În timpul acestei ore, sărmanul bolnav izbuti destul de 
bine, aliniind cifre şi verificând socotelile, să scape de 
amintirea lui Turquoise; dar odată munca terminată şi 
socotelile puse în ordine, în momentul în care nu mai avu 
nimic de făcut şi se gândi să urce în camera lui, atunci 
această amintire redeveni impetuoasă, despotică, 
absorbindu-l în întregime. 

Continua să se gândească la tânăra femeie, care reuşise 
atât de bine să-i intuiască sufletul, gândurile, o revăzu şii 
se păru că o aude vorbind. Dar în reveria lui nu mai apăru 
Eugenie Garin, sărmana muncitoare, fiica nefericitului orb, 
îngrijindu-şi bătrânul tată într-o mansardă friguroasă... ci 
frumoasa şi strălucitoarea făptură a cărei caleaşcă mergea 
prin Bois de Boulogne, trasă de patru splendizi cai de 


Norfolk; era Turquoise, albă ca un crin, delicată şi graţioasă 
ca o floare crescută într-o seră şi a cărei privire visătoare şi 
catifelată avea uneori fulgere care dezvăluiau o inimă 
puternică sub acest fragil şi grațios exterior. 

Leon nu-şi mărturisi, dar el iubea cu mai multă ardoare, 
această încântătoare personificare a viciului decât o iubise 
pe Eugenie Garin. 

Simţi în creier o adevărată beţie de parfumuri, de 
zgomote, de lumini; îl cuprinse o neaşteptată sete de lux şi 
de plăceri, acest apostol al muncii simţi atunci tentaţia 
ameţitoare a bogăției căpătate fără oboseală... 

— O voi revedea! murmură el. Trebuie s-o revăd. 

În loc să fi rupt încă în stradă biletul lui Turquoise, care-i 
arsese degetele, Leon îl ascunsese în buzunarul hainei şi 
acest bilet câpătă parcă viaţă, părea să-l apese pe piept şi 
să-i amintească de dorinţele lui Turquoise. Îl scoase din 
buzunar şi-l reciti... Ea îi spunea adio, îl asigura că va porni 
în zori. Îl obliga să aleagă; sau să fugă cu ea sau să n-o mai 
vadă niciodată... 

Leon aruncă biletul departe de el, ascultând pentru 
ultima dată de vocea datoriei... dar această voce vorbea din 
ce în ce mai slab se auzea din ce în ce mai îndepărtată. 

Şi Turquoise se pregătea să plece. 

Se porni atunci o luptă teribilă între mintea şi inima 
acestui om, între rațiune şi dragoste, între înţelepciune şi 
nebunie... 

Această luptă dură mai multe ore. De mii de ori fu tentat 
să fugă, să plece ca un proscris, ca un criminal, să se 
arunce la picioarele lui Turquoise şi să-i spună: 

— la-mă cu tine... să plecăm... să plecăm imediat! 

Dar, de mii de orii se păru că aude gânguritul bucuros al 
fiului său, avu impresia că simte mânuţele albe şi grăsuţe 
ale acestuia înconjurându-i gâtul... şi rămase pe loc. 

Dar Turquoise va pleca... şi nu o voi mai vedea niciodată. 

Pendula din birou sună miezul nopţii şi această luptă nu 
încetase. 


La un moment dat se părea că raţiunea, datoria, 
onestitatea lui nativă vor triumfa. Se ridică hotărât să urce 
sus, să se arunce în genunchi în faţa soţiei lui, să-i 
mărturisească totul intrând astfel sub protecţia sărmanei 
făpturi, a cărei inimă nu cunoştea altceva decât dragostea 
pentru el. Şi într-adevăr urcă, deschise uşa de la intrare şi 
se îndreptă către camera de culcare. 

O tăcere adâncă domnea în tot apartamentul. Mama lui 
se culcase. 

Probabil că, dacă la intrarea în casă Leon ar fi găsit-o pe 
Cerise, dacă ar fi văzut-o ca de obicei aşezată în sufragerie, 
unde îl aştepta în toate serile brodând, probabil că Leon ar 
fi fost salvat. 

Dar Cerise intrase în camera ei, simțind o profundă 
nevoie de odihnă. Ea petrecuse atâtea nopţi neliniştită, cu 
inima zdrobită, încât în această seară se aşeză în pat şi 
adormi încrezătoare, asigurată de acel calm mincinos din 
timpul cinei, asigurată de asemeni de lumina lămpii din 
atelier, care-i spunea că Leon lucrează. 

Leon intră în vârful picioarelor în camera de culcare. 

O veioză aşezată pe cămin, răspândea în jurul ei o 
lumină discretă. Leagănul era în apropierea patului. Copilul 
era pe jumătate descoperit şi privirile tatălui său căzură 
exact asupra lui. Tânăra femeie, dimpotrivă, era acoperită 
de o cuvertură, cu faţa întoarsă spre perete; Cerise dormea 
aproape invizibilă. 

Pe neaşteptate umbra blestemată a lui Turgquoise 
reapăru. Leon n-o mai văzu decât pe ea şi copilul; ea care 
trebuia să plece; să-lia cu ea; ea care promisese să 
iubească copilul ca şi cum ar fi adevărata lui mamă... şi răul 
triumfă: nebunia reapăru în mintea lui Leon. Nu-şi dădu 
seama că era gata să comită cea mai mare dintre crime, 
răpindu-i mamei copilul... Pe un scaun era o cuvertură 
scoțiană mare, cu care copilul era uneori învelit, când 
mergea la plimbare, iarna; Leon o luă şi cum Cerise 
continua să doarmă, se îndreptă direct către leagăn. 


Capitolul LXI. 

Inima îi bătea gata să-i spargă pieptul în momentul în 
care se apropie de leagăn cu cuvertura pe braţ. 

Copilul dormea cu acel somn profund, calm, al primei 
vârste. Puteai vorbi şi merge în apropierea lui, puteai să-l 
iei din pat, nu s-ar fi trezit... Leon ştia toate astea şi totuşi 
ezită timp îndelungat, ascultând pe rând vocea 
remuşcărilor şi cea a pasiunii. 

Până la urmă, aceasta din urmă învinse. Se aplecă 
deasupra leagănului, luă copilul în braţe cu infinită 
precauţie... 

Copilul nu se trezi. 

Atunci îl înveli în cuvertură cu minuțioasă grijă şi cu 
îndemânarea unei doici. După aceea făcu un pas către uşă. 
Apoi mai făcu unul... 

Şi-n acel moment se petrecu ceva straniu, aproape 
supranatural. Leon intrase în vârful picioarelor şi covorul 
gros de pe jos înăbuşise zgomotul paşilor lui; apropiindu-se 
de pat, nici mama, nici copilul nu se treziseră; ba mai mult, 
el îl luă pe acesta din urmă şi se retrăgea acum încet, 
ţinându-şi răsuflarea, procedând ca un hoţ; şi totuşi, tocmai 
în momentul în care ajunse în prag, Cerise se deşteptă 
brusc, se ridică pe jumătate, îşi văzu soţul ţinând copilul în 
braţe şi scoase un strigăt - un strigăt înnebunit, disperat - 
un strigăt care nu poate fi redat. 

Şi totuşi bărbatul care era cu copilul ei în braţe, nu era 
oare soţul ei? Copilul nu era oare în siguranţă în braţele 
tatălui său? 

Cerise se deşteptase de zeci de ori în asemenea 
circumstanţe; deseori când deschidea ochii, îl văzuse pe 
Leon luându-şi copilul în braţe, pentru ca după ce îl 
legănase să-l pună la loc în leagăn... 

Atunci de ce scoase acest strigăt de alarmă? De ce 
scoase un asemenea strigăt teribil şi plin de mânie, 
împotriva bărbatului pe care-l iubea? 


Fără îndoială, în acest moment de răscruce, îngerul 
păzitor al familiei o deşteptase şi-o făcu să înţeleagă că 
mama este pe punctul de a-şi pierde copilul. 

Cerise nu scoase decât un strigăt... dar acest strigăt 
pătrunse în inima lui Leon ca lama unui pumnal. Ţintuită de 
emoție în patul din care ar fi vrut să sară, pentru a-şi relua 
copilul, Cerise imobilizase cu privirea şi pe vinovatul tată... 

Şi în acest moment, Leon Rolland, fascinat, reveni către 
pat şi puse copilul, încă adormit, în braţele mamei sale. 

— Sunt un mizerabil! murmură el. Adio... lartă-mă! 

Şi fugi. Cerise rămase mută, cu fruntea scăldată în 
sudoare, cu inima strânsă de spaimă. Cerise nu mai avu 
puterea să pronunţe nici un cuvânt sau să scoată vreun 
strigăt. Îl auzi cum coboară scara cu-n pas grăbit... apoi 
desluşi poarta deschizându-se şi închizându-se. Deşi 
trecuse de miezul nopţii, Leon pleca din casa lui. Unde se 
ducea? 

Nici el însuşi nu ştia... Urmărit de remuşcări, cobori în 
stradă şi merse până în strada Bastille, fără să remarce că 
un bărbat - ascuns până atunci în umbra unei porţi 
învecinate - îl urmărea pas cu pas. 

— Sunt un mizerabil, murmură el alergând şi aş merita 
să mor... Doar moartea ar putea să ispăşească crima pe 
care era s-o comit. 

În acel moment de sinceritate, se socoti în proprii ochi 
drept un criminal. Cu paşi repezi se îndreptă spre Sena 
prin bulevardul Bourdon. 

Până atunci Leon fusese un bărbat cinstit, un muncitor 
fericit, iubindu-şi munca şi privind cu încredere viitorul; 
acum când o disperare neaşteptată îi turbura creierul, 
exagerându-şi vina, acest bărbat nu mai vedea în faţa lui 
decât moartea; moartea ca refugiu, dar în acelaşi timp ca o 
pedeapsă bine meritată. Nu din laşitate îşi dorea moartea, 
ci ca pedeapsă. Acest gând copleşitor, alungase din creierul 
său orice amintire; îşi uită până şi copilul. Ba o uită chiar pe 
Turqguoise, infama creatură, cauza principală a disperării 


sale. Şi alerga către podul Austerlitz, hotărât să se arunce 
din înălţimea lui în Sena. 

Dar omul care începuse să-l urmărească încă din 
foburgul Saint-Antoine, nu-l pierdea din vedere nici o 
singură clipă. 

În momentul în care Leon ajunsese pe pod şi escalada 
parapetul, acesta îl prinse de guler şi îi spuse: 

— Ce vreţi să faceţi, domnule Rolland? 

Leon tresări la auzul numelui său, se întoarse şi se găsi 
faţă în faţă cu-n servitor în livrea. Îşi dăduse imediat seama 
că mai văzuse undeva această figură. 

— Sunteţi nebun, domnule Rolland? repetă valetul, fără 
să-i dea drumul, deşi el încerca să se elibereze. 

— Lasă-mă... ce vrei de la mine? se bâlbâi Rolland. 

— Vreau să vă împiedic să vă aruncaţi în apă. 

— Cu ce drept? 

— Am primit ordine... 

— Cum?! 

Şi Leon, ceva mai calm, îşi privi din nou salvatorul şi-l 
recunoscu. Era servitorul lui Turquoise, cel care îl 
condusese la ea cu câteva ore mai înainte, cel care adusese 
apoi biletul prin care Turquoise îl obliga să aleagă. Valetul 
executase cu exactitate ordinele primite; îl aşteptase câteva 
ore, îl văzuse ieşind şi-l urmărise... Restul îl cunoaştem. 

— Ai ordine? 

— Da. Am ordine din partea stăpânei mele. 

— Eugenie! se gândi Leon, şi dintr-o dată imaginea 
fiinţei iubite îi apăru în faţă ca aievea. 

— Doamna nu vă aşteaptă decât pe dumneavoastră 
pentru a putea pleca. 

Aceste cuvinte stinseră gândul copleşitor al sinuciderii. 

El nu se mai gândi decât la Turquoise. 

— Veniţi, îi spuse valetul trăgându-l de mână... veniţi. 

Şi Leon, clătinându-se, se lăsă condus ca un copil. 

În timp ce Leon alerga către Sena cu intenţia de a se 
îneca, Cerise, mută, nemişcată, îşi ţinea copilul în braţe. Nu- 


şi dădea seama încă ce se petrecuse şi totuşi ghicea că 
trecuse printr-un mare pericol, îşi auzise bărbatul 
coborând, auzise poarta deschizându-se şi închizându-se. 
Leon plecase. 

În acel moment, începu să iasă din starea ei de stupoare 
şi încercă să-şi stăpânească groaza. Copilul rămăsese la ea, 
îl strângea la piept şi-l acoperea cu sărutări, ca şi cum îl 
regăsise, după ce-l crezuse pierdut. Timp de câteva minute 
simţămintele de mamă fură mai puternice decât cele de 
soţie, astfel încât Cerise se gândi numai la copil, uitându-l 
pe Leon. Dar această uitare nu putu să dureze. Încetul cu 
încetul se linişti şi încercă să-şi dea seama ce se întâmplase. 
Se întreba de ce încercase el să-i ia copilul... şi încă învelit 
cu această pătură mare, care servea numai pentru a scoate 
copilul la aer în zilele friguroase. 

Şi-n acel moment în mintea lui Cerise se făcu lumină... 
Leon voise să-i răpească comoara... Dar de ce? în ce scop? 

Cerise îşi puse această întrebare şi nu putu s-o rezolve. 
Speră atunci că Leon va reveni şi-i va da explicaţii asupra 
acestei oribile comportări. Dar el nu se întoarse. 

Ea adormi copilul, fără să înceteze de a-l ţine în braţe, ca 
şi cum i-ar fi fost frică de o nouă surpriză. Aşezată pe pat, 
cu privirea îndreptată către uşă, ascultând cel mai mic 
zgomot, aştepta. Trecură ore. Primele raze ale zorilor 
pătrundeau printre perdele. Leon nu revenea. Atunci Cerise 
îşi aminti de ultimele cuvinte ale soţului ei: „sunt un 
mizerabil” şi i se făcu frică; o bănuială îi trecu prin minte: 
„Oare Leon nu plecase să se sinucidă?” 

Cerise se ridică, îşi puse în grabă un halat şi-şi luă copilul 
în braţe. 

Alergă în camera soacrei, care dormea încă şi o trezi: 

— Mamă, îi spuse ea cu o voce tulburată, iată copilul... 
Păzeşte-l, păzeşte-l bine... în nici un caz să nu adormi. 

Şi fără să aştepte întrebările bătrânei încremenite de 
mirare, care nu înţelegea de unde poate proveni această 
spaimă, Cerise cobori. Avu o ultimă, o supremă speranţă, ca 


Leon să se fi reîntors şi să fie în atelierul său. Cine ştia dacă 
părăsise casa? Nu s-ar putea ca un locatar să fi ieşit exact 
în momentul când cobora Leon? 

Cerise spera şi tresări când văzu uşa atelierului 
întredeschisă. Leon uitase s-o închidă, atât era de tulburat 
când urcase în camera lui, câteva ore mai înainte. 

Cerise intră în atelier. Acesta era gol. 

— Leon! Leon! strigă ea. 

Nimeni nu răspunse. 

Străbătu atelierul, intră în birou; biroul era de asemenea 
gol. Cerise căută din ochi pălăria soţului ei şi n-o văzu. 

Leon plecase, într-adevăr. 

Dar deodată văzu pe masă o hârtie mototolită. Această 
hârtie îi atrase privirile, ca şi cum ar fi avut o putere 
magică. 

Hârtia era mototolită şi galbenă - dar nu îngălbenită de 
vechime - culoare care-i aminti pe loc lui Cerise de un bilet 
găsit pe covorul camerei sale şi care - ne amintim - era 
scrisoarea Eugeniei Garin către Leon Rolland. 

Sărmana femeie luă această hârtie, o desfăcu, îşi aruncă 
ochii pe ea şi scoase un strigăt. Recunoscu imediat scrisul 
alungit, elegant, care i se întipărise în minte prin fiecare 
literă, prin fiecare semn al penei. 

Cerise avu o rătăcire. O secundă fu tentată să arunce 
acest bilet departe, fără să-l citească. Dar un fel de 
curiozitate, dorinţa de a şti unde este soţul ei sau poate 
chinuitorul demon al geloziei o împinseră să citească 
biletul. Era biletul de adio a lui Turguoise, biletul dictat de 
infernalul sir Williams. 

Cerise scoase un strigăt şi căzu leşinată. 

Când muncitorii atelierului veniră la lucru, o găsiră pe 
tânăra stăpână leşinată în birou, ţinând biletul în mâna-i 
crispată. Ei chemară în ajutor, o luară pe Cerise în braţe şi 
o duseră sus în casă... 

În apartament nu era decât bătrâna şi copilul. Leon nu 
venise. 


După îngrijiri atente, reuşiră s-o trezească. 

Când îşi reveni privi împrejur speriată. Dintr-odată îşi 
aminti totul şi scoase un strigăt teribil: 

— Copilul meu! 

— Iată-l, spuse bătrâna femeie, care alergă ţinând 
copilul în braţe. 

Cerise îl luă, îl strânse la piept, îl acoperi de sărutări şi 
izbucni în lacrimi. 

— Unde e Leon? întrebă mama lui. Ce s-a întâmplat? 

Dar Cerise plângea în tăcere. 

La numele lui Leon, se plecă şi nu răspunse. Sărmana 
femeie înţelese că soţul ei fugise, că se dusese la acea 
infamă creatură care voia să-i ia şi copilul şi care îndrăznise 
să afirme că-i va ţine loc de mamă, ca şi cum o mamă ar 
putea fi înlocuită! 

Numai Cerise ar fi putut să spună ce dramă întunecată şi 
misterioasă avusese loc sub acest acoperiş, atât de liniştit 
altădată. 

Dar Cerise tăcea. Privea rând pe rând, copilul, care 
începuse să plângă văzând lacrimile mamei sale şi acest 
blestemat bilet, pe care-l ţinea în continuare în mână şi pe 
care nimeni nu i-l putuse smulge. 

Tăcerea tinerei femei era sălbatică: ai fi spus că 
înnebunise. 

— Unde e Leon? întrebă din nou bătrâna lui mamă. 

— Unde este patronul? întrebară şi lucrătorii, care se 
priveau consternaţi. 

Cerise continua să tacă. 

În acel moment se auzi în stradă o trăsură. Trăsura se 
opri în dreptul porţii. O femeie îmbrăcată în haine de 
dimineaţă, cobori. Era Baccarat. 

De două zile, Baccarat nu mai ştia nimic despre sora ei. 
De aceea sacrifică o oră din preţiosul ei timp pentru a veni 
s-o vadă pe Cerise. Voia să afle în ce relaţii era Cerise cu 
soţul ei. 


Leşinul lui Cerise alarmase întreaga casă. Baccarat 
aflase despre aceasta încă de pe scară. Se opri în pragul 
camerei mută, palidă, uimită; o văzu pe Cerise cu faţa 
înlăcrimată; ghici, dacă nu întreg adevărul, cel puţin ceva 
foarte apropiat. Şi cu-n gest, concediind muncitorii, pe 
bătrâna mamă, toată lumea, închise uşa şi rămase singură 
lângă Cerise, care scoase un strigăt de bucurie la vederea 
ei. 

Baccarat se aşeză la picioarele patului şi luă în mâinile 
sale, mâna lui Cerise care mai strângea biletul. 

— Ce ai, micuță surioară? întrebă Baccarat. 

— Simt că mor, răspunse Cerise cu o voce slabă şi 
tremurată, aveai impresia că era vocea unei muribunde. 

— Unde e Leon? 

— A plecat... 

Şi mâna lui Cerise se deschise, iar Baccarat putu lua 
biletul. Îl citi imediat. 

— E prea de tot, spuse ea, în timp ce privirea îi fu 
cuprinsă de o mânie subită, Turgquoise va muri chiar de 
mâna mea. 

Şi Baccarat se ridică, superbă în mânia ei, ca o 
amazoană care se pregăteşte de luptă. 

Capitolul LXII. 

Înainte de-a trece mai departe, să revenim la vizitatorul 
pe care l-am văzut ieşind de la tânărul conte de Château- 
Mailly. Când intrase la conte, sir Williams - sau mai curând 
sir Arthur Collins, căci omul cu multiple feţe, redevenise în 
această zi personajul cu faţa roşie şi cu peruca blondă pe 
care l-am văzut pentru prima oară la balul marchizei Van- 
Hop - nu dăduse drumul trăsurii închiriate. Când ieşi, o 
regăsi deci afară. 

— Unde mergem? întrebă vizitiul. 

Baronetul găsi cel mai britanic accent pentru a spune: 

— În foburgul Saint-Honore, în colţul străzii Berri! 

Trăsura porni. 


Falsul englez mergea să-l vadă pe prietenul său, 
vicontele de Cambolh cu care avea foarte multe de vorbit. 

Fără îndoială că discipolul îşi aştepta acasă ilustrul 
maestru. Îi spuse în mod special valetului că nu primeşte pe 
nimeni, cu excepţia lui sir Arthur Collins. Era cea mai bună 
dovadă că întrevederea dintre cei doi complici avea o 
importanţă deosebită. 

— Bine ai veni! strigă el, văzându-l intrând pe sir Collins, 
arăţi exact ca un ofiţer de cavalerie la o întâlnire de onoare. 

— Da! sigur! răspunse sir Arthur, închizând chiar el uşa 
fumoarului. 

Se aşeză apoi într-un fotoliu în faţa elevului său şi-l 
întrebă: 

— L-ai văzut pe Cherubin? 

— Bineînţeles! 

— Dă-i drumul! 

— Marchiza a fost superbă, spuse Rocambole. 

— Cum aşa? 

— A ascultat calmă mărturisirea sentimentală a 
adoratorului ei. 

— Fără să spună un cuvânt? 

— Fără nici un cuvânt. 

Şi Rocambole povesti scena care avusese loc în ajun la 
doamna Malassis şi pe care Cherubin i-o reprodusese 
textual. 

— După cum vezi, adăugă el cu-n suspin, nu am avansat 
deloc. 

— Crezi? 

— Cred chiar că suntem mai departe ca oricând de cele 
cinci milioane ale lui Dai-Natha. 

— Cred că greşeşti. 

Rocambole făcu un salt din fotoliu. 

Sir Williams se instală şi mai comod, aşezându-se picior 
peste picior. 

— Dragul meu prieten şi elev, spuse cu-n ton părintesc, 
tu sfidezi categoric cele mai dragi speranţe ale mele. 


— Cum? 

— Prin faptul că eşti un prost. 

— Mulţumesc pentru compliment. 

— Dar, reluă sir Williams, cum astăzi n-am timp de 
reproşuri, să vorbim serios... în ce zi a băut Dai-Natha 
otrava? 

— Alaltăieri. 

— Foarte bine! Otrava nu-şi face efectul decât în cea de 
a şaptea zi, mai rămân deci încă cinci pentru a acţiona. 

— Bine, spuse vicontele, dar marchiza rezistă de 
cincisprezece zile, încercărilor de seducere ale lui 
Cherubin. La această oră, domnul de Verny nu este mai 
avansat ca în seara în care maiorul Cardin i l-a prezentat şi, 
cred că eşti de acord, în următoarele cinci zile... 

Sir Williams ridică din umeri: 

— Ai căpătat înfăţişarea şi aparenţa unui om de lume, 
spuse el, dar în fond nu eşti. Tu consideri sistematic femeile 
cumsecade drept nişte uşuratice. Nu-ţi dai seama că dacă 
marchiza nu l-ar fi iubit pe Cherubin, n-ar fi ascultat nici 
măcar primul cuvânt al mărturisirii sale? 

— Asta-i adevărat. 

— Or, ea l-a ascultat, deci îl iubeşte. 

— Fie, dar nu i-o va spune. 

— E inutil. 

— Cum, inutil? 

— Fără îndoială. Ce ne trebuie nouă? Aparenţele! 

— Ei şi? 

— Şi le vom avea. 

— Mă îndoiesc, pentru că ea nu mai vrea să-l revadă. 

— Îl va revedea. 

— Unde? 

— La doamna Malassis. 

— Cum? 

— Asta-i treaba mea. Totul e ca marchiza şi Cherubin să 
se găsească împreună. Acest aranjament cade în grija mea 
- marchiza va sosi exact la momentul potrivit. 


— Dragă prietene, sunt de acord că nu sunt decât un 
prost, în timp ce tu eşti un om de geniu. 

— Trecem la alte probleme, spuse sir Arthur Collins. 

— Nu încă, obiectă Rocambole, vreau să mai discut 
despre Cherubin. 

— Pentru ce? 

— A văzut-o pe Baccarat. 

— Când? 

— Ieri seară, după ce l-a părăsit pe marchiz. Baccarat nu 
pare prea uşor de sedus. 

— Cu atât mai bine! Ea mă împiedică în planurile mele şi 
acesta a devenit cel mai bun mijloc de a mă debarasa de ea. 

La cererea baronetului, Rocambole povesti întrevederea 
dintre Cherubin şi Baccarat. 

Sir Williams ascultă atent şi deveni dintr-o dată foarte 
gânditor. 

— Mi-e egal, murmură el. Aş fi vrut totuşi să pot citi 
măcar o oră în adâncul inimii acestei femei. 

— Poate va putea Cherubin să citească. 

— Mă îndoiesc... 

Şi în timp de câteva minute baronetul rămase absorbit 
de gândurile lui, fără să scoată un cuvânt. 

— Asta-i tot ce ai să-mi spui? întrebă Rocambole. 

Neobositul geniu al răului ridică privirea. 

— Nu am terminat, spuse el; trebuie să-ţi vorbesc despre 
Fernand şi despre Leon Rolland. 

— Ce s-a mai întâmplat? Azi dimineaţă, acest sărman 
Leon a plecat de aici ca un adevărat posedat şi a început să 
alerge după Turquoise. 

— A ajuns-o? 

— După aproximativ două ore. 

La rândul său, sir Williams îi povesti amănunţit lui 
Rocambole ce se întâmplase între timp. 

— Şi crezi că Leon va pleca? 

— Sunt convins. 

— Îşi va lua cu el şi copilul? 


— Asta nu pot preciza. Este mai puţin probabil. 

— Şi dacă-l ia cu el ce vom face? 

Infernalul surâs al vicontelui Andrea se întipări pe 
obrazul lui sir Arthur Collins. 

— De mult timp am ceva împotriva acestei micuţe Cerise. 
Mi-ar face o deosebită plăcere să-i trimit băiatul la casa de 
copii găsiţi. 

— Bine, dar tatăl? 

— Tatăl e cu totul altă poveste... 

— Ascult. 

— "Ţi-am mai spus odată: visez să se întâmple o mică 
tragedie între el şi Fernand. Leon este puternic ca un taur. 
Pune-i un cuţit în mână şi poate înjunghia un bou. Visez să-l 
fac să se reîntâlnească cu Fernand. 

— Genială idee! 

— Noaptea... fără lumină... când doi oameni cuprinşi de 
gelozie se întâlnesc în camera de culcare a unei femei şi 
când unul din ei are un cuţit... Dar, se întrerupse brusc sir 
Williams, nu despre asta este vorba acum. 

— Dar despre ce? întrebă Rocambole. 

— Turquoise va pleca mâine dimineaţă. 

— Serios? 

— Cel puţin dacă Leon nu apare. În acest caz vom căuta 
o altă combinaţie. 

— Şi unde va pleca? 

— O vei şti atunci când va trebui. Primul lucru pe care 
trebuie să-l ştii, este că tu vei fi vizitiul ei. 

— Eu? 

— Fără îndoială. 

— Leon mă va recunoaşte... 

— Nu! După ce îţi vei pune o perucă blondă, o livrea de 
vizitiu şi după ce vei face să apară pe obrazul tău o pudră 
de culoare închisă, nu vei mai semăna deloc cu cel de acum. 

— Foarte bine. Şi unde voi conduce turturelele? 

— Îţi voi spune atunci când îţi voi da instrucţiunile. 


Şi sir Williams îi destăinui lui Rocambole amănuntele 
unui mic plan de luptă pe care, vom vedea în curând, cum îl 
va pune în aplicare, ceea ce ne va obliga să ne întoarcem în 
apropierea lui Leon Rolland, pe care valetul lui Turquoise 
tocmai îl oprise când voia să se arunce în Sena, de la 
înălţimea podului Austerlitz. 

Capitolul LXIII. 

Leon nu mai ştia ce face. 'Iot ceea ce i se întâmplase, 
părea să fi avut loc într-o stare de vis. 

Murise? Se înecase cu adevărat şi se găsea pe lumea 
cealaltă? Sau mai trăia încă, supraviețuind printr-un 
concurs neobişnuit de împrejurări? 

Trebui să facă cincizeci de paşi în stradă la braţul 
lacheului, pentru a putea rezolva aceste probleme. 

Valetul continua să-l conducă pe acele străzi 
întortocheate din vecinătatea pieţii Regale. 

Leon mergea în linişte, dar inima îi bătea mai puternic; o 
sudoare rece îi inundase tâmplele. Nu se mai gândea la 
soţia lui, îşi uitase şi copilul... În întunericul care domnea în 
inima şi-n gândurile lui, un singur punct luminos strălucea 
în depărtare: Turquoise! 

Condus în continuare de ghidul său - care-i repeta foarte 
des numele stăpânei sale, ca şi cum în felul acesta ar fi vrut 
să-i refacă energia, să-i dea forţa de-a merge şi curajul de-a 
trăi - traversară piaţa Regală şi o luară pe strada Saint- 
Louis-au-Marais. O trăsură întârziată se auzea în depărtare. 

— Ohe! strigă valetul. 

Vizitiul, care mergea cu trăsura goală, auzind acest 
strigăt, îndemnă caii şi îi ajunse pe cei doi. Lacheul lui 
Turquoise îl ajută să se urce în trăsură, urcă şi el şi porunci: 

— În strada Ville l/Ev&que, du-ne repede şi vei avea zece 
franci bacşiş. 

Vizitiul făcu minuni pentru a merita banii şi-n mai puţin 
de o jumătate de oră ajunsese la poarta casei ocupată de 
doamna Jenny Delacour. Poarta pentru trăsuri era larg 
deschisă. 


Coborând din trăsură, Leon, încă ameţit, văzu în 
penumbră un poştalion cu patru cai înhămaţi, pe a cărui 
capră se aflau doi vizitii. Unul dintre ei avea o perucă mare, 
blondă şi dacă Leon Rolland ar fi fost în stare să remarce 
ceva, ar fi fost frapat de aspectul roşietic al feţei acestui om, 
deşi în nici un caz nu l-ar fi putut recunoaşte pe 
strălucitorul viconte de Cambolh. 

La zgomotul trăsurii, în casă se aprinseră câteva lumini. 

— Doamna este gata! spuse valetul, care alergă către 
peron şi o întâlni pe Turquoise în vestibul. 

Leon, clătinându-se, îl urmă pe lacheu. 

Turquoise, îmbrăcată într-o imensă şubă îmblănită, se 
grăbi să coboare în momentul în care auzi sosind trăsura, 
căci convenise cu lacheul ca, în cazul în care îl va aduce pe 
Leon, să ia o trăsură de piaţă. 

Lacheul alergă către ea şi îi spuse repede: 

— lată-l. 

— Singur? 

— Da. 

— Şi copilul? 

— N-a fost nici un moment cu el. A vrut să se înece. L-am 
oprit la timp. E disperat. 

— Bine, spuse Turquoise. 

Şi alergând către Leon îi spuse: 

— Bine că ai veni, iubitule. 

Apoi uitându-se la el cu o privire încântătoare, adăugă: 

— Vino... să plecăm... să plecăm cât mai iute! 

Şi îl conduse către poştalion. 

Dar chiar în acel moment Leon se opri şi avu impresia că 
înaintea lui apare o umbră: aceea a lui Cerise, care ţinea 
copilul în braţe şi striga: 

— Nefericitule! îndrăzneşti să-ţi părăseşti soţia şi 
copilul!” 

Şi în loc să urce, Leon rămase nemişcat, tremurând, cu 
părul răvăşit. 

— Copilul meu! murmură el. 


Turquoise înţelese că totul este pierdut şi nu încercă să 
forţeze situaţia. 

— Atunci adio, spuse ea, adio... pentru totdeauna! 

Şi se urcă în poştalion, strigând: 

— Porniţi! 

Acest cuvânt fu suficient pentru a-l înnebuni pe Leon. 

Umbra lui Cerise se estompă, el nu mai văzu decât 
frumuseţea strălucitoare a lui Turguoise care pleca, 
spunându-i adio pentru totdeauna. 

Şi scoțând un strigăt, sări lângă ea în trăsură spunând: 

— la-mă cu tine, ia-mă repede cu tine... Sunt cel mai laş 
dintre oameni! 

Şi poştalionul plecă, în goană mare, ducând cu el acest 
părinte vinovat care-şi sacrifica copilul şi soţia pentru o 
dragoste nelegiuită. 

Trăsura ajunse în foburgul Saint-Honore, ieşi din Paris şi 
alergă mai mult de o oră pe drumul spre Normandia, 
înainte ca sărmanul Leon Rolland să poată scoate un singur 
cuvânt din gâtlejul crispat. 

Turquoise îi ţinea mâinile, îl mângăia cu dragoste şi-i 
murmura la ureche cele mai dulci cuvinte. 

— Iubitule, spuse ea, mă vei face fericită! Pentru mine va 
fi paradisul pe pământ să trăiesc alături de tine. Să nu mă 
părăseşti niciodată! Leon, sufletul meu, singura şi unica 
mea dragoste! 

Şi ea continua să-l mângâie, vocea sa era încântătoare ca 
o melodie a cerului; iar poştalionul alerga mai departe, pe 
un drum muiat de ploile sfârşitului de iarnă, în mijlocul unor 
câmpii pustii şi tăcute. 

Şi totuşi aerul proaspăt al nopţii începu puţin câte puţin 
să-l trezească pe Leon, amintirile sale deveniră mai 
arzătoare, mai amare şi remuşcările îşi făcură din nou loc în 
gândurile lui. 

— Nu, nu! strigă el dintr-odată, smulgându-şi mâinile din 
ale lui Turquoise, sunt un infam! Opreşte, nu vreau să-mi 
părăsesc nevasta şi copilul. 


Turquoise prevăzuse şi această reacţie. 

— Fie, spuse ea, vrei să te întorci la Paris? 

— Da. 

— Atunci, ne vom spune adio pentru totdeauna? 

Leon tresări şi începu din nou să tremure. 

Această luptă îndelungată care se dădea de câteva ore în 
el, între rațiune pe de o parte şi dragoste pe de altă parte, 
se reaprinse mai arzătoare ca niciodată; şi de această dată, 
dragostea părea să fie învinsă. 

— Nu vreau să-mi părăsesc copilul! Opreşte!... strigă el. 

Tânăra femeie deschise portiera. 

— Opreşte, vizitiu, spuse ea calmă. 

Trăsura se opri. 

— Dar, spuse Turquoise, nu vreau să te las în mijlocul 
acestei câmpii pustii. Suntem la cinci leghe de Paris. 

— Mă voi reîntoarce pe jos, spuse Leon, cu fermitate în 
glas. 

— Nu, te voi conduce. 

Şi ea strigă: 

— Vizitiu, întoarce trăsura! 

— Doamnă, răspunse vizitiul cu perucă blondă, 
aplecându-se pe jumătate, am, făcut patru leghe şi trei 
sferturi şi suntem aproape de locul de schimbare a cailor; 
caii mei nu mai pot alerga. 

— Ei bine, spuse Turguoise, mergem atunci până la 
punctul de schimbare al cailor. Vom găsi acolo cai odihniţi. 

Leon îşi plecă fruntea în semn de aprobare. Şi apoi, i-ar 
fi putut refuza femeii pe care o iubea, dorinţa de-a mai fi 
încă o oră împreună? Trăsura porni din nou. Mai merse încă 
un sfert de oră, apoi opri în stânga drumului, în faţa unei 
case singuratice, un adevărat han de provincie în genul 
celor afectate tocmai schimbării cailor de poştă. 

— Ohe! caii! strigă vizitiul cu perucă blondă. La acest 
strigăt poarta se deschise şi un bărbat, în care l-am fi putut 
recunoaşte pe Venture, majordomul doamnei Malassis, 
deghizat în hotelier, se arătă în prag cu o lanternă în mână. 


— Vrei cai, micuţule? strigă el: nu voi avea decât peste 
două ore. Grajdurile sunt goale. A trecut un englez pe 
aicea, a plătit dublu şi... înţelegi? 

— Fatalitate! murmură Leon. 

— Două ore! strigă Turguoise cu bucurie punându-şi 
mâinile în jurul gâtului lui Leon Rolland. Am deci două ore 
pe care mi le pot petrece cu tine, iubitule! 

Leon tremura... vocea dragostei se ridica din nou, în 
adâncul sufletului lui. 

Capitolul LXIV 

Turquoise cobori sprintenă din trăsură şi făcând doi paşi 
ajunse în pragul hanului. Leon o urmă. 

Totuşi vizitiul cu perucă blondă avu timp să schimbe o 
privire cu tânăra femeie şi în această privire se citea o 
întreagă dramă, în care nefericitul Leon urma să joace rolul 
victimei. 

În momentul în care călătoarea depăşi pragul hanului, 
pretinsul hotelier îi spuse în şoaptă: 

— Sunt aici şi acţionez în conformitate cu ordinele 
primite; tot ceea ce voi face va fi bine făcut. 

Leon nu auzi nimic. Elo urmă pe Turquoise cu liniştea 
unui sclav şi pătrunse după ea în bucătărie, cameră care 
serveşte drept sală de aşteptare şi de recepţie în toate 
hanurile din lume. 

Tânăra femeie se aşeză într-un colţ în apropierea focului, 
apoi îi întinse mâna lui Leon. 

— Scumpe prietene, îi spuse ea, a fost deci un vis 
credinţa că ne vom putea uni pentru totdeauna... din 
moment ce tocmai acum trebuie să ne despărţim... 

Leon îşi plecă privirea şi nu răspunse. Amintirea 
copilului său era încă puternică şi îl ajuta în aceste 
momente să reziste ispitei. Turquoise scoase un suspin şi 
continuă: 

— Presimţeam că aşa mi se va întâmpla din ziua când te- 
am văzut pentru prima oară. Trebuie să-ţi fac această 


mărturisire, pentru că nu ţi-am spus niciodată cum te-am 
văzut şi cum am ajuns să te iubesc... 

Strângându-i mâna cu o ardoare febrilă, continuă: 

— Ascultă, ascultă... spuse ea şoptit. Era într-o seară de 
toamnă. În mijlocul vieţii mele care se irosea în trândăvie şi- 
ndestulare, când abia îmi exprimam o dorinţă, că se şi 
împlinea, când aveam la picioarele mele un tineret elegant 
şi plin de bani, mă plictiseam înfiorător. Inima îmi era 
pustie, nu iubisem niciodată. Şi-n seara aceea am avut 
trăsnaia de-a merge cu camerista mea, amândouă la fel de 
simplu îmbrăcate, să dansez la Belleville, la un bal 
câmpenesc. Acolo te-am întâlnit. Ai venit cu soţia şi v-am 
privit cum dansaţi. De când te-am văzut, mi-a fost de ajuns 
o singură clipă ca să te iubesc. Am pus să te urmărească, 
am aflat cine eşti. Timp de două luni mi-am petrecut timpul 
trecând prin faţa atelierului tău... Când te vedeam chiar 
pentru câteva clipe, eram fericită toată ziua; însă când nu 
te vedeam... atunci... era groaznic. 

Îi luă mâna şi i-o apăsă pe inimă. 

— Şi atunci, continuă ea cu o voce strangulată, am 
suferit aşa cum sufăr şi în acest moment, când trebuie să ne 
despărţim. 

Leon văzu lacrimi în ochii ei. 

— Dar de ce pleci? strigă el. 

— De ce? Iocmai fiindcă te iubesc! 

— Atunci rămâi, bâlbâi cu o voce tremurătoare sărmanul 
smintit. 

— Nu, căci sunt geloasă şi nu vreau să te împart... sau 
totul, sau nimic! 

— Dumnezeule! murmură Leon, nu pot, nu vreau să-mi 
părăsesc copilul. 

Turquoise tocmai voia să răspundă, când vizitiul cu 
peruca blondă şi hangiul, care până acuma avuseseră 
treabă afară, pentru a deshăma caii obosiţi şi a-i adăposti, 
intrară în sală. 


— Ce nenorocire! murmură Lurquoise cu jumătate voce, 
aceşti oameni ne vor răpi ultimele noastre ore. 

Dar ca şi cum i-ar fi ghicit vorbele, Venture se grăbi să 
spună: 

— Caii nu vor fi aici înainte de două ore. Dacă doamna ar 
dori, poate urca la primul etaj, în camera călătorilor este 
făcut focul. 

Atunci Turquoise se ridică, şi-i făcu lui Leon un semn din 
cap care părea să însemne: 

— Vino! Cel puţin vom rămâne singuri”. 

— Doamna vrea să mănânce o supă? întrebă hotelierul 
improvizat. 

— Da, răspunse ea. 

— Doamna va fi servită imediat. Venture luă o lampă şi le 
arătă drumul. Ceea ce numea el camera călătorilor, era o 
mică încăpere, destul de curată, cu mobilă veche şi cu o 
pendulă cu coloane. În fund se vedeau două paturi, în cămin 
ardea focul. 

După puţin timp, Venture se reîntoarse aducând cu 
mândrie două sticle prăfuite, un pui fript şi supă. 

Leon privea maşinal toate aceste preparative. 

— Iubitule, îi spuse Turquoise, aşezându-se înaintea lui 
la masă, nu vrei să iei o lingură de supă cu mine? 

Ea începu să surâdă. 

Venture ieşi. 

Turquoise luă o sticlă şi-i turnă de băut lui Leon. 

— Nu mi-e nici foame, nici sete, murmură el. 

— Ei bine, bea pentru dragostea noastră, spuse 
Turquoise, şi-i aruncă o privire ademenitoare, căreia el nu-i 
putuse rezista niciodată. 

— E dorinţa mea, spuse ea, cu un încântător alint. 

Leon luă paharul şi-l goli dintr-o singură înghiţitură. 

Turquoise vru să facă la fel, dar dintr-odată îl puse la loc 
pe masă spunând: 

— Ce acritură! ăsta-i vin de Suresnes. Apoi aruncă 
conţinutul paharului şi-l înlocui cu apă. 


Tânăra femeie îşi înmuie buzele în supă, mâncă un copan 
de pasăre şi termină masa în zece minute. 

— În loc să-mi fie foame, spuse ea, îmi vine să plâng. 

Ea îşi înlănţui braţele în jurul gâtului lui Leon. 

— Scumpul meu prieten, murmură ea. 

Leon simţi că inima i se frânge. 

Şi astfel petrecură o oră, mână în mână, privindu-se cu 
ochii plini de lacrimi... 

Turquoise îşi juca admirabil rolul. Ea ştia să împrumute 
pasiunii formele cele mai încântătoare, cuvintele cele mai 
simţite, accentele cele mai veridice. 

Timp de o oră, Leon ascultă ca într-un vis, părându-i-se 
că aude o voce armonioasă, coborâtă chiar din cer. În 
acelaşi timp simţea cum hotărârea sa de a se reîntoarce la 
Paris se clatină, iar capul îi devine din ce în ce mai greu, ca 
şi cum s-ar fi îmbătat. Ştia că are numai câteva minute de 
stat cu femeia iubită şi totuşi simţea o impetuoasă nevoie de 
somn; el vedea, auzea, voia să vorbească... dar privirea i se 
voala şi cu toate că nu pierdea nici un cuvânt din ceea ce 
spunea Turquoise, încerca în zadar să scoată vreo vorbă. 

Turquoise se prefăcea că nu-şi dă seama de starea în 
care se afla el. Continua să-l mângâie, să-i adreseze cele 
mai dulci nume, în timp ce amorţeala îl cuprindea din ce în 
ce. Leon cădea datorită unui exces de oboseală? Sau era 
victima unui narcotic amestecat în vinul pe care ea îl 
vărsase? 

Această ultimă ipoteză era mai acceptabilă, dacă ne 
gândim la gestul de dezgust al lui Turquoise atunci când îşi 
înmuiase buzele în pahar, vărsându-i conţinutul. 

La un moment dat, el se aşeză în scaun ca un om care 
doarme. În zadar încerca să-şi învingă această toropeală, în 
zadar încerca să se ridice, să deschidă ochii sau să 
vorbească... Lovit pe neaşteptate ca de o paralizie, el 
continua totuşi să audă vocea încântătoare care-i vorbea, 
dar ochii îi erau închişi şi corpul nemişcat... Ai fi jurat că 
doarme. 


Turquoise încetă dintr-odată să vorbească. 

Leon o auzi ridicându-se şi mergând în vârful picioarelor, 
deschizând uşa şi strigând. 

EI făcu un ultim efort pentru a rupe această ciudată 
vrajă, dar nu reuşi. 

Aşa cum spuneam, el o auzise pe Turquoise ieşind în 
vârful picioarelor şi strigând pe scară. 

Apoi se auziră paşi şi Venture intră în cameră, urmat de 
vizitiul cu perucă blondă. 

— Prieteni, spuse călătoarea cu jumătate voce, nu voi 
putea continua călătoria în această noapte, soţul meu... 

Ea sublinie aceste ultime cuvinte. 

— Soţul meu doarme, a petrecut două nopţi fără somn. 

— Sărmanul om! murmură Venture. 

— Fii amabil şi pregăteşte caii pentru mâine dimineaţă. 

— Da, doamnă. 

— Şi acum încercaţi să-l culcaţi, dar faceţi-o cu grijă, ar fi 
o crimă să-l trezim... doarme atât de bine. 

Leon auzea totul, dar în zadar încerca să-şi înfrângă 
somnul sau mai bine spus toropeala care-l cuprinsese. Ai fi 
spus că era mort. 

Venture şi Rocambole - deghizat în vizitiu - îl apucară pe 
Leon Rolland şi-l aşezară pe pat. Apoi închiseră uşa. 

Leon nu reuşi să facă nici o mişcare. Prin uşă, o auzi pe 
Turquoise spunând: 

— Îl voi lăsa să doarmă pe sărmanul meu soţ; fiţi amabili 
şi puneţi lemne pe foc, îmi voi petrece restul nopţii lângă el. 

Ordinele date de tânăra femeie fură imediat executate. 
Leon auzi cum se aruncă lemnele în cămin, apoi un zgomot 
de scaune mişcate, ce îi dădură să înţeleagă că Turquoise 
se pregăteşte să aţipească pe un scaun. În zadar încerca să 
iasă din letargia care-l cuprinse, sau măcar să-i înţeleagă 
cauza. Sfârşi prin a se convinge că doarme cu adevărat şi 
că totodată are un coşmar. 

Abia trecuse un ceas de când se găsea pe pat, când un 
adevărat vacarm, venit de afară, ajunse la urechile lui. Se 


auzea o veselie nebunească, pocnituri de bice, zgomotul 
unei trăsuri, trapul grăbit al mai multor cai. Toate aceste 
zgomote se opriră la poarta hanului. 

În acelaşi timp se bătu violent în poartă şi o voce 
necunoscută lui Rolland strigă: 

— Hei, hangiule! hei! 

La auzul acestei voci Leon o auzi pe Turquoise scoțând 
un strigăt de spaimă. 

— El este! spuse ea. 

— Care, el? 

Leon îşi adresă lui această întrebare, încercând din nou 
să-şi învingă starea de mutism şi de nemişcare. 

— Cine mă strigă? 

Şi necunoscutul răspunse: 

— Aici se schimbă caii de poştă? 

— Da, domnule, dar nu am cai. 

— Aţi văzut trecând în cursul nopţii pe aici o trăsură? 
întrebă vocea. 

— Am văzut două. În prima era un englez. 

— Şi-ntra doua? 

— O doamnă care călătorea cu soţul ei. 

La fel ca şi Turgquoise, care strigase: „El este!”, vocea 
strigă cu furie „Ea este!” 

— De mult timp au trecut? continuă noul sosit. 

— Păi nu au trecut. 

— Cum? Glumiţi? 

— Nu! Vreau să spun că au rămas aici. Doamna şi soţul 
ei sunt în camera de sus! 

Leon auzi o înjurătură, apoi un strigăt care exprima un 
amestec de mânie şi bucurie. 

— Dracu m-a adus aici. 

Şi, aproape imediat, se auziră paşi repezi pe scară, uşa 
camerei sări în lături şi Turguoise scoase un nou strigăt de 
spaimă. 

Leon şi-ar fi dat jumătate din viaţă pentru a-şi regăsi 
glasul şi capacitatea de a se mişca. 


— Aici sunteţi, strigă vocea. Trebuia să mă aştept! 

— Iertare! murmură Turquoise. 

— Nu! spuse vocea, am să te ucid şi pe tine şipeel. 

— Iertare-l iertare! strigă sărmana femeie, pe care Leon 
avu impresia că o aude căzând în genunchi. 

— Paul, iartă-mă! 

— Niciodată! 

Vocea necunoscută era în culmea furiei. 

— lartă-mă, Paul; iartă-l cel puţin pe el! repeta 
Turquoise. 

Şi Leon o auzi ridicându-se şi venind să-l acopere pe 
Leon cu propriul ei corp. 

— Aha! se auzi vocea, aici e, frumosul amorez, bărbatul 
pentru care m-ai trădat, omul cu care ai fugit!... Ei bine!... îl 
voi ucide... 

Şi se auzi un zgomot sec, care însemna că se încarcă un 
pistol. 

— Paul... Paul... iertare!... repeta Turquoise cu accentul 
terorii dusă până la nebunie... nu-l ucide... în numele lui 
Dumnezeu... voi face tot ce vrei...! 

— Ei! Nu mai spune?! Adevărat? 

— Te voi asculta... voi fi sclava ta... te voi iubi... 

Inima lui Leon bătea violent. Ar fi vrut să-şi rupă 
legăturile invizibile care-l legau, pentru a sări şi a-l lua de 
gât pe acest bărbat care încerca să obţină prin violenţă o 
asemenea promisiune. 

— Mă vei iubi? făcu vocea batjocoritoare. 

— 'Ţi-o jur! 

— Mă vei asculta? 

— Da. 

— Mă vei urma? 

— Te voi urma. 

Leon simţi că leşină şi avu impresia că moare. 

— Nu, nu, spuse vocea, nu cred încă în promisiunile tale. 
După ce îl voi ucide, vom vedea. 


Bărbatul se apropie de alcov. lurgquoise scoase un nou 
strigăt, apoi Leon auzi o luptă între tânăra femeie care 
continua să ceară iertare şi cel care voia să-l ucidă; apoi 
bărbatul triumfă, o aruncă sălbatec la pământ şi deschise 
alcovul. 

Oricât de curajos ar fi un bărbat, nu poate privi moartea 
în faţă, fără să simtă măcar în primul moment o senzaţie de 
groază. Leon, cu ochii închişi, auzi cum omul se apropie de 
el şi ghici că îndreaptă pistolul spre el. 

— Iată, spuse vocea, îl voi ucide repede fără să sufere... 
Sunt milos. 

Turquoise nu mai scotea decât strigăte înăbuşite. 

— Şi ochesc chiar tâmpla, continuă vocea. 

Leon crezu că moare. Se gândi la soţia lui, la copil, îşi 
încredința inima Domnului, gata de moarte. Totuşi lovitura 
nu veni. 

— Aiurea! spuse dintr-odată necunoscutul, de fapt nu el 
este vinovat, ci tu... şi fiindcă te oferi să mă urmezi, fiindcă 
îmi juri să n-ai să-l mai vezi niciodată... 


— Niciodată! strigă Turquoise. 

— Ei bine, îl iert... hai. 

Şi Leon, care, cu o secundă mai înainte se aştepta să 
moară, auzi paşii bărbatului îndepărtându-se, apoi pe 
Turquoise plecând după acela, auzi uşa camerei 
deschizându-se şi închizându-se, paşii care coborau pe 
scară; tăcerea urmă zgomotului, înţelese că cel pe care ea îl 
numise Paul, o luase pe Turquoise şi că-i dăruise lui viaţa, în 
schimbul acestei femei pe care nu o va mai revedea 
niciodată. 

Încercă în zadar să scape din starea de letargie. 

Cine era acest om, care reuşise să-şi regăsească amanta 
care fugise de lângă el? Vă vom spune acest lucru imediat. 

Capitolul LXV. 

Acest bărbat era chiar domnul viconte de Cambolh. 

Fostul fiu adoptiv al măicuţei Fipart transformat în om 
din înalta societate, învățase de la ilustrul său profesor, sir 
Williams, arta de a-şi schimba figura şi vocea. 

În dimineaţa precedentă l-am văzut pozând în om de 
lume, oprindu-şi trăsurica în faţa casei lui Leon Rolland şi 
luându-l la el acasă. Apoi l-am regăsit seara în costum de 
vizitiu cu faţa de culoare roşie şi cu capul acoperit de o 
imensă perucă blondă. 

Astfel intrase în acest han în care se oprise poştalionul. 
Când pătrunse în camera în care Turquoise părea să 
doarmă în apropierea focului, iar Leon era imobilizat în pat, 

el îşi îmbrăcase o redingotă lungă şi îşi scoase peruca. 

Sub această a treia deghizare, inutilă de altfel, pentru că 
victima nu putea deschide ochii, Rocambole nu părea să 
aibă vreo legătură nici cu domnul de Cambolh, gentilomul 
suedez, nici cu vizitiul... Chiar vocea îi devenise de 
nerecunoscut şi Leon avu impresia că o aude pentru prima 
oară. 

Scena care avusese loc făcea parte dintr-o comedie 
regizată cu măiestrie de geniul lui sir Williams şi căruia noi 
îi înţelegem acum foarte bine scopul. 


Când Turquoise şi Rocambole, după ce ieşiră din cameră 
şi închiseră uşa, coborâră treptele scării şi-l găsiră în 
bucătăria hanului pe Venture, se priviră toţi trei şi izbucniră 
în râs. 

— Sărmanul micuţ! murmură Lurquoise. 

— Scumpa mea, spuse vicontele, ai fi o foarte bună 
actriţă, ştii să plângi şi să strigi, ai putea să joci orice 
melodramă cu-n succes remarcabil. 

— Nu-i aşa? spuse tânăra femeie cu orgoliu. 

— Nu încape nici o îndoială că Leon este convins acum 
că te-ai sacrificat din dragoste pentru el, acestui tiran. 

— Foarte bine! spuse Turguoise. Dar, acum cred că este 
cazul să-mi dai amănunte, nu? 

— Asupra căror probleme? 

— Asupra a ceea ce trebuie să facem de-acum încolo, 
căci nu înţeleg absolut nimic. 

— Eu cu atât mai puţin. 

— Ei, nu? 

— Vei afla toate acestea la Paris. 

— Cum! mă întorc la Paris? 

— Imediat. 

— Mă vei însoţi? 

— Este inutil. 

Şi domnul viconte de Cambolh îi oferi braţul tinerei 
femei, ieşiră din han şi o conduse în curte, unde o aştepta 
un poştalion cu caii gata înhămaţi. 

Turqguoise urcă. 

Un vizitiu conducea poştalionul. 

În acel moment domnul viconte de Cambolh, sperând să 
fie auzit de Leon Rolland, îşi reluă vocea pe care o folosise 
cu câteva minute mai înainte şi strigă: 

— Hei, vizitiule! întinde-o repede până la Paris, dacă 
ajungem la timp ai doi ludovici bacşiş! 

Şi apoi adăugă: 

— În strada Ville V/Evâ&que. 


Poştalionul se urni, biciul pocni şi Turgquoise plecă în 
viteză pe drumul spre Paris. 

În acest timp Venture şi vicontele de Cambolh se 
întoarseră foarte liniştiţi în han unde aveau să execute alte 
ordine. Zorile apăreau în momentul în care tânăra femeie 
se îndrepta către Paris. Ea ajunse către orele nouă 
dimineaţa şi intrând în curte, află de la valetul care se 
bucura de totala încredere a lui sir Williams că domnul - 
aşa era numit Fernand Rocher - ieşise de acolo cu câteva 
clipe mai devreme. 

Fernand, care îşi luase obiceiul de a veni s-o vadă pe 
scumpa lui Jenny dis-de-dimineaţă, atunci când ieşea să se 
plimbe călare, venise în acea zi ca de obicei şi fără să 
bănuiască plecarea lui 'Turquoise, fără să întrebe pe nimeni, 
se îndreptă imediat, după ce aruncă hăţurile calului unui 
valet, până în apartamentul ei. Dar aici nu găsise decât 
camerista, care-i remise biletul dictat în ajun de sir 
Williams. Acest bilet produsese asupra lui Fernand aproape 
acelaşi efect, pe care-l produce detunătura unei arme de 
foc în urechea unui cal fricos. Am putea zice - dacă s-ar 
putea folosi această expresie şi la oameni - că se cabră 
dintr-o dată. 

Citind totuşi încă o dată cu atenţie această scrisoare, în 
care ea lăsa să se înţeleagă imensa afecţiune pe care i-o 
poartă, el se calmă puţin câte puţin şi avu chiar bunul simţ 
de a nu o întreba nimic pe cameristă asupra orei sau a 
circumstanțelor în care a plecat stăpâna ei. Apoi părăsi 
casa, anunțând că va reveni în aceeaşi seară pentru a şti 
dacă doamna s-a întors. 

Tocmai trecuseră zece minute de la plecarea lui, când 
călătoarea ajunsese acasă. 

Valetul care se bucura de încrederea lui sir Williams, îi 
dădu un plic sigilat. 

Turquoise rupse anvelopa şi recunoscu scrisul. 

— E de la profesorul meu, gândi ea. 


Profesorul, era numele pe care ea i-l dădea lui sir 
Williams. 

„Frumoasa mea iubită, scria el, Către orele opt sau nouă 
vei ajunge probabil acasă, dacă prietenul meu vicontele de 
Cambolh a înţeles bine şi a executat aşa cum trebuie 
dorinţa mea. Culcă-te, interzici oricărui vizitator să vină la 
tine, chiar lui Fernand, care probabil că va încerca să te 
trezească către orele patru sau cinci”. 

— Ce încurcătură, murmură 'Turquoise, ori dama de pică 
îmi poartă ghinion sau am întâlnit un om cu o privire rea, 
căci nu ştiu ce rol voi juca între aceşti doi îndrăgostiţi şi de 
ce îl joc... 

Apoi, toropită de somn, se duse la culcare. Probabil însă 
că abuzase de permisiunea de a dormi pe care i-o acordase 
sir Williams, fiindcă acesta fu nevoit s-o trezească. 

Strigată pe nume la şase sau şapte ore după ce se 
culcase, Turquoise tresări şi, deschizând ochii, îşi văzu 
misteriosul protector. 

Sir Arthur Collins ridică perdeaua patului şi draperiile 
de la fereastră, permiţând pătrunderea ultimelor raze de 
soare. 

— Ei, micuţo, trezeşte-te şi dă-te jos din pat. 

— Am dormit atât de bine! 

— De acord! Acum trebuie să ne ocupăm de o afacere 
foarte serioasă. 

— Foarte bine, spuse Turguoise. 

— Îţi place această casă? 

— Frumoasă întrebare. 

— Şi trei sute de mii de franci, ţi-ar face plăcere? 

Turquoise îşi alungi buzele. 

— Cam puţin, spuse ea. Fernand face mai multe pentru 
mine. 

— Te înşeli... 

— Ce-ai spus? 

Sir Arthur Collins nici nu clipi măcar. 


— Micuţo, spuse el calm, nu ai memorie bună şi 
totdeauna uiţi că fără mine, Fernand nici n-ar şti măcar că 
exişti. 

— E adevărat! Şi apoi? 

— Asta vrea să însemne că Fernand nu va face pentru 
tine decât ceea ce vreau eu. 

— Cum?! spuse Turqguoise, n-am dreptul să fac cu el ce 
vreau? 

— Nu. 

Acest nu, fu atât de net accentuat, încât Turquoise 
înţelese că trebuie să asculte de profesorul ei. 

— La urma urmei, spuse ea, nu eşti tutorele lui şi dacă 
vrea să se ruineze pentru mine... 

Sir Arthur ridică din umeri. 

— Nu prea eşti o femeie de spirit, aşa cum credeam. Nu 
cumva îţi închipui că eu nu fac altceva decât să-ţi aranjez ţie 
afacerile. 

— Adevărat, spuse ea muşcându-şi buzele. Vrei un 
comision. 

— Da, un comision de două milioane. 

Turquoise sări în sus. 

— Eşti nebun! spuse ea. 

— Absolut deloc, reluă sir Arthur. Eu fac afaceri, asta-i 
tot. 

Tânăra femeie se ridică, îşi puse un capot şi merse să se 
aşeze în fotoliu, la fel de calmă şi de flegmatică ca şi 
interlocutorul său. 

— Când vrei să ai prea mult, nu ai nimic, spuse ea. 
Fernand mă iubeşte şi va face tot ceea ce vreau eu. 

Dar sir Arthur nu-şi pierduse sângele rece. 

— 'Te înşeli, spuse el, căci n-am decât să-i suflu un 
cuvânt, pentru ca Fernand să nu te mai vadă niciodată. Nu 
uita că posed una din scrisorile pe care le-ai scris lui Leon 
Rolland. 

Ea păli şi bătu din picior cu furie. 

— Ei bine! am să-i spun totul şi mă va ierta. 


Sir Arthur scoase un mic pumnal din buzunar şi i-l arătă 
foarte liniştit. 

— Iată, spuse el, ceea ce valorează mai mult decât o 
scrisoare. 

Turquoise tresări şi întinse mâna către cordonul 
soneriei. 

Baronetul începu să râdă. 

— Ştii bine, draga mea, că toţi servitorii tăi îmi aparţin şi 
că dacă te-aşi omori, ei nu ar face altceva decât să mă ajute 
ca să fac să-ţi dispară cadavrul. 

Mâna lui Turgquoise lăsă cordonul soneriei şi tânăra 
femeie suspină. Îşi dădu seama că era fără nici o apărare în 
mâinile teribilului său protector. 

— Ei, reluă sir Williams, cred că nu eşti bine dispusă şi 
nu-ţi mai aminteşti că acum o lună te perpeleai fără un ban 
la etajul cinci, într-un cartier umil. Acum ţi se dă o casă de 
cinci sute de mii de franci, un mobilier de o sută de mii, 
titluri de 15 000 livre rentă şi te mai plângi! 

— E adevărat, murmură ea. 

— Cu o casă ca asta, urmă englezul, nu-ţi mai lipseşte 
decât să te căsătoreşti cu-n nabab. 

— Ei, spuse Turquoise, pune condiţiile, le voi accepta. 

— Foarte bine! Ai început să devii rezonabilă. 

Şi sir Arthur veni şi se aşeză lângă ea. 

— Deci, spui că accepţi? 

— Da, dar nu văd deloc cele două milioane aşa de 
repede: trebuie timp... 

— E o greşeală; dacă vrem, putem să le avem şi mâine. 

— Mâine! Ce nebunie! 

— Vorbesc foarte serios. De altfel, continuă sir Arthur, 
suntem foarte grăbiţi. 

— Cred că e o greşeală. Fernand este mai bogat decât 
regele Indiei. Cu puţină răbdare am avea mai mult decât 
atăt. 

— Altă greşeală! Când domnul Fernand Rocher s-a 
căsătorit cu domnişoara Hermine de Beaupreau, nu avea 


nici un ban. Domnişoara Hermine avea o avere de 
douăsprezece milioane, dar prin contractul de căsătorie - 
căci ei sunt uniţi prin regim dotal - femeia a recunoscut 
bărbatului ei trei milioane; e deci unica sumă de care el 
poate să dispună în mod legal. 

— Aha! spuse Turquoise, descumpănită. 

— Or, urmă sir Williams, el a cheltuit de-acum primul 
milion cumpărând această casă; după ce le voi lua pe 
celelalte două pentru mine şi tu îţi vei lui cei 300.000 de 
franci, îi va rămâne foarte puţin. Restul îi aparţine fiului lui, 
nimeni nu le poate atinge. 

— Foarte bine, dar dificultatea este de-a lua aceste două 
milioane trei sute de mii de franci. 

— Nimic mai uşor. 

— Cum? 

— Scumpa mea, un bărbat care dă o casă, nu refuză 
niciodată să asigure viitorul unei femei pe care o iubeşte şi 
va subscrie fără să clipească un contract de o sută de mii 
scuzi rentă. 

— Dar, scumpul meu, o sută de mii de scuzi nu înseamnă 
şaizeci de mii de livre rentă. 

— Am găsit mijlocul de-a schimba această diferenţă de 
cifre. 

— Aş fi curioasă să cunosc şi eu acest mijloc. 

— Atunci, ascultă. Când un bărbat este ameţit cu 
anumite vinuri, el nu mai vede bine. 

Sir Arthur scoase din buzunar un portofel din care luă 
cinci foi de hârtie timbrată. Apoi i le puse sub ochii tinerei 
femei. 

— Priveşte-le bine. 

— Dumnezeule, spuse ea, văd aici scrisori de schimb de 
zece mii de franci. 

— Dacă ai şti chimie, ai afla că... 

— Că ce? 

— Că există anumite cerneluri care pot dispare foarte 
uşor printr-o simplă spălare. 


— Şi cu aceste cerneluri... 

— Da, cu aceste cerneluri am scris cele cinci scrisori. 

— Am înţeles. 

— În sfârşit! 

— Asta înseamnă că după ce Fernand va semna aceste 
cinci scrisori cu o cerneală de bună calitate luată din 
călimara mea, vom spăla totul în afară de semnătură şi vom 
completa scrisorile din nou aşa cum vom dori noi. 

— Acum pot spune că eşti de-o inteligenţă remarcabilă, 
spuse sir Williams surâzând, şi ai înţeles, fără să-ţi explic 
mai mult de jumătate. Aşa că îţi vei lua măsurile tale pentru 
ca acest Fernand să semneze cele cinci scrisori, după care 
va scrie în josul paginii cuvântul acceptat şi va semna din 
nou dedesubt. 

— Dumnezeule, murmură Turquoise, asta-i foarte 
frumos, dar este irealizabil. 

— De ce? 

— Pentru că odată ce aceste scrisori vor ajunge să fie 
schimbate, îşi va da seama că a fost tras pe sfoară, că este 
vorba de o excrocherie şi că se vor reclama cinci sute de mii 
de franci în loc de cincizeci de mii, cât a semnat el; va 
refuza să plătească, va depune o plângere la parchet şi ne 
va trimite pe amândoi la închisoare. 

— "Tot ceea ce spui este foarte adevărat, dar noi nu vom 
prezenta aceste scrisori lui Fernand. 

— Dar cui? 

— Soţiei. 

— De ce nu lui? 

— Vei şti asta când va trebui. Deci scrisorile vor fi 
prezentate soţiei sale, care va plăti pentru ca memoria 
soţului ei să nu fie pătată. 

— Cum?! Memoria? 

— Da, memoria... 

— Deci... Va muri? 

— Mi-e teamă că da... 


De data aceasta, Turquoise privindu-l pe sir Arthur, se 
dădu înapoi tremurând. 

— Ce vrei să spui? murmură ea. 

— Dumnezeule, cine poate şti? spuse baronetul cu 
calmul său obişnuit. Prima scrisoare de schimb nu trebuie 
dată la plată decât în trei luni. În trei luni, se întâmplă 
atâtea. 

Tânăra femeie era palidă, dinţii îl clănţăneau de spaimă 
şi îngrozitorul sânge rece al infamului Andrea o revoltă. 

— Nu, nu, spuse ea, nu voi fi niciodată complice la o 
asemenea crimă. E adevărat că sunt o femeie fără inimă şi 
fără ruşine, dar nu vreau să asasinez pe nimeni... 

Sir Arthur reluă foarte liniştit pumnalul pe care-l pusese 
pe cămin. 

— Eşti o proastă, spuse el, decât să te târguieşti pentru 
viaţa altora, ar fi mai bine să te gândeşti că a ta îmi 
aparţine. 

Şi el făcu să strălucească lama stiletului la lumina unei 
lumânări care abia pâlpâia; dar cum Turqguoise îşi plecă 
privirea şi cum toată atitudinea ei cerea iertare, sir Williams 
se aplecă asupra ei şi îi spuse: 

— Ascultă! 

Capitolul LXVI. 

Ce se petrecuse între sir Williams şi Turgquoise, din 
momentul în care baronetul se aplecase la urechea ei 
spunându-i: „ascultă!”? Cel puţin pentru moment, ne este 
imposibil să spunem. 

Dar seara, adică spre orele şapte, casa din strada Ville 
l/'Eveque căpătase aerul unei sărbători discrete. Scara era 
îmbrăcată în flori, salonul era luminat ca pentru bal. 
Turquoise purta o încântătoare toaletă - ca şi cum ar fi 
mers chiar la bal - o rochie decoltată şi foarte elegantă. 

Şi totuşi Turguoise nu trebuia să iasă, ea aştepta un 
singur vizitator: pe Fernand. 

Ea îi scrisese: „Vino să cinezi cu mine; pedeapsa s-a 
ridicat. 


Te aştept la orele şapte”. 

Şi într-adevăr ea îl aştepta în salon, aşezată la pian, 
cântând cu oarecare uşurinţă câteva polci şi valsuri, pe care 
le învățase altădată în pension. 

La orele şapte precis se auzi o trăsură intrând în curte. 

— Iată-l, gândi ea: punctual ca orice îndrăgostit. 

Două minute mai târziu, Fernand apăru. Turquoise nu se 
ridică. Se mulţumi să întoarcă pe jumătate capul, să-i 
trimită un sărut, întinzându-i mânuţa. 

— Bună seara prietene, îi spuse ea, ca şi cum îl părăsise 
cu o oră mai înainte. 

Fernand alergă către ea cu graba unui şcolar şi-i luă 
mâna. 

— În fine! spuse el, bine că te revăd! 

— Nebunule, puteai crede că n-ai să mă mai vezi 
niciodată? Spune! 

— Ce vrei? Când iubeşti cum iubesc eu, cel mai mic nor 
apărut la orizont, seamănă cu-n uragan. 

— Ei bine, spuse ea surâzând, uraganul a trecut... iată 
soarele. 

Şi îi surâse din nou, adăugând; 

— Ce-ai spune dacă ţi-aş mărturisi adevărul? 

— Spune! 

— Ei bine: n-am părăsit nici un moment Parisul. 

— Adevărat? 

— Nici măcar această casă. 

El avu un gest de mirare. 

— Azi dimineaţă, spuse ea, m-am ascuns la etajul al 
doilea când ai venit şi din spatele unei perdele am văzut 
cum ai plecat călare. 

— Şi ai avut cruzimea de a nu mă striga? 

— Da. Am avut această cruzime. 

— De ce? Ce crimă am săvârşit? întrebă el cu un ton 
rugător. 

— Capriciu de femeie, răspunse ea, întinzându-i obrazul 
pentru a i-l săruta. Dar acum eşti iertat, continuă ea. Aşa că 


nu ai de ce să te plângi. 

Fernand remarcă atunci că pe căminul din salon 
candelabrele ardeau, aşa după cum mai înainte remarcase 
aspectul de sărbătoare al întregii case. 

— Aştepţi musafiri? întrebă el. 

— Dau o masă. 

— Cui? 

— Taci, spuse ea, ai să vezi imediat. Ceea ce trebuie să 
ştii, este că musafirul pe care-l primesc astă seară este în 
ochii mei una din acele persoane pentru care vrei să ai 
palatul de marmoră cel mai frumos, vinurile cele mai vechi, 
trufandalele cele mai delicate. 

— La dracu, murmură Fernand, mă intrigi. 

Valetul lui Turgquoise deschise uşa spunând: 

— Doamna e servită! 

— Oferă-mi braţul, prietene! spuse ea. 

Fernand, mirat că nu aude venind altă persoană, cea de 
care i se vorbise cu atâta entuziasm, se ridică şi-i oferi 
braţul. Ea se sprijini de braţul lui şi păşiră astfel până în 
sufragerie, o cameră mare şi frumoasă, cu mobilă şi 
boiserie din stejar, cu un covor turcesc în mijlocul căruia 
scânteiau sub lumina sclipitoare a luminărilor, cristalele şi 
vesela de argint a unei mici mese minunat aranjate şi 
servite. 

Spre marea lui surprindere, Fernand nu văzu decât două 
tacâmuri. 

— Dar, spuse el, celălalt invitat... 

Ea îl învălui cu privirea şi surâse. 

— Pentru că mi-ai dăruit o casă, servitori şi trăsuri, nu ai 
dreptul să te bucuri de toate acesteia? Vom mânca între 
patru ochi. 

Tânăra femeie se aşeză la masă. El se aşeză de asemeni, 
întrebând: 

— Mă aflu la o zână? 

— Eşti la tine acasă, răspunse ea. 


Există anumite situaţii care sunt de nedescris şi imposibil 
de povestit. 

Turquoise îi apărea lui Fernand Rocher mai frumoasă 
decât mitologica Heb6; ea îi turnă de băut şi el bău privind- 
o. Tot ceea ce putem afirma este că Turgquoise - în timp ce 
Fernand se lăsa puţin câte puţin cuprins de beţie - îşi 
păstra sângele rece şi îşi apropia paharul de buze fără să-l 
golească. 

Două ore mai târziu, ei părăseau împreună sufrageria şi 
intrau în budoar. 

Aici, Fernand se lăsă pe un divan, privind-o pe Turquoise 
extaziat. 

Dar Turquoise deveni dintr-o dată serioasă, aproape 
tristă. 

— Ce ai? o întrebă Fernand, surprins de această 
neaşteptată tristeţe. 

— Nu! spuse ea, n-am absolut nimic, prietene. 

— Eşti tristă... 

— Probabil că fericirea este şi ea tristă...! 

Şi Turgquoise suspină. 

— Cred că-mi ascunzi ceva, spuse Fernand. 

Turquoise cobori privirea şi tăcu. 

— Jenny, strigă Fernand îngenunchind înaintea ai, am 
impresia că plângi...! 

Şi într-adevăr ochii lui Turgquoise erau înlăcrimaţi. 

Ea îşi întoarse capul. 

— 'Te înşeli, spuse ea, n-am nimic... absolut nimic. 

— Eşti tristă, murmură Fernand, suspini, plângi şi eu nu 
pot să ştiu de ce... Dar, spuse el, nu sunt eu prietenul tău? 
N-am dreptul să ştiu cauza neplăcerilor tale? Nu ştii că sunt 
în stare să-mi dau şi viaţa pentru tine? 

Turquoise izbucni în plâns. 

— Nu poţi face nimic, spuse ea. 

— Nu... pot... să... să fac... nimic? 

— Nu! 

— Dar spune-mi ce ai?... De ce plângi? 


— Nu, reluă ea, căci dacă ţi-aşi încredința necazurile 
mele, vei vrea să ştii mai mult decât pot să-ţi spun. Nu! Nu! 
E imposibil! 

Fernand, în genunchi, îi ţinea mâinile şi le acoperea cu 
sărutări. 

— Jenny, murmură el. Permite-mi să-ţi pun o singură 
întrebare... 

Ea făcu din cap un semn afirmativ. 

— Suferi, nu-i aşa? 

— Da! da... 

— Aş putea să-ţi uşurez durerea? 

— Poate... 

— Ei bine, atunci spune-mi măcar ce trebuie să fac şi o 
voi face fără să-ţi cer explicaţii. 

— Juri? 

— Jur! 

Ea lăsă să-i scape un strigăt de bucurie şi spuse: 

— Ai un suflet bun şi nobil, Fernand... şi te voi iubi toată 
viaţa, o ştiu. 

Ea păru că încă ezită. 

— Spune-mi, întrebă Fernand, ce trebuie să fac? 
Vorbeşte! 

— lată, spuse ea, ca şi cum ar fi făcut un efort pentru a-şi 
înfrânge o ultimă şi supremă aversiune, dacă n-ar fi vorba 
despre viaţa şi onoarea unei persoane pe care o iubesc, 
aproape cât te iubesc pe tine... n-aşi îndrăzni niciodată...! 

— Îndrăzneşte, spuse Fernand. 

— Ei bine, spuse ea, ca şi cum fiecare din cuvintele ei i-ar 
fi ars buzele, există la Paris, în apropiere, un bărbat care 
ţine la mine datorită legăturilor de sânge, un bărbat care 
este aproape tatăl meu, pe care-l iubesc şi care mâine se va 
sinucide, dacă nu găseşte banii necesari... 

Fornăind îi întinse mâna. 

— Micuţă nebună! spuse el. Pentru asemenea mizerii 
trebuie să plângi? Pentru bani? Spune-mi cât este necesar 
ca să-l salvez pe acest om? 


— O sumă enormă, se bâlbâi ea. 

— Bine! Dar cât? 

Turquoise scoase un geamăt îngrozitor. 

— Cincizeci de mii de franci! spuse ea. 

Fernand începu să râdă cu-n râs de beţiv. 

— Dar e mai puţin decât nimic! spuse el... O să-ţi dau un 
bon pentru bancherul meu. 

Ea clătină din cap: 

— Nu, spuse ea, nu aşa. 

— Cum? Nu vrei cei cincizeci de mii de franci? 

— Ba da, spuse ea. 

— Ei bine, dă-mi atunci o pană... 

— Ai jurat să nu mă întrebi nimic, nu-i aşa? 

— Îmi reînnoiesc jurământul. 

— Atunci, ascultă. Nu vreau un ban de cincizeci de mii de 
franci! 

— Dar ce? 

— Acceptarea pur şi simplu a unor scrisori de schimb, a 
căror total echivalează această sumă. 

— Dar... 

— Nu mă întreba de ce, nu pot să-ţi spun. 

— Ei bine, unde sunt aceste titluri? 

— Voi merge să le caut... aşteaptă-mă două secunde. 

Ea îi aruncă un surâs care îl făcu să-şi piardă picul de 
rațiune care-i mai rămăsese, ieşi din budoar în salon, 
închizând cu grijă uşa în urma ei. 

Salonul nu mai era luminat ca în timpul mesei. Se 
stinseră lumânările, candelabrele, lustra şi numai focul din 
cămin arunca o lumină nesigură asupra obiectelor 
dimprejur. În colţul căminului era aşezat un bărbat învăluit 
într-o manta mare, cu fruntea acoperită de o pălărie care-l 
ajungea până aproape de ochi şi în persoana căruia n-ar fi 
putut nimeni să-l recunoască pe sir Williams, datorită semi- 
întunericului care domnea în cameră. 

Turquoise îi puse mâna pe umăr, se aplecă şi-i spuse la 
ureche: 


— Dă-mi scrisorile, este gata să le semneze. 

Mizerabilul baronet îşi deschise portofelul şi îi dădu cele 
cinci foi de hârtie timbrate care fuseseră completate în 
toată regula. 

— Iată-le, spuse el. Când vei avea ultima semnătură, mi 
le vei aduce imediat. 

— Bine. Şi apoi? 

— Apoi te vei pregăti pentru a juca cealaltă comedie pe 
care o ştii. 

— Spune-i mai bine tragedie, murmură Turquoise, a 
cărei voce începu să tremure. 

— Ha! ha! spuse Andrea cu voce joasă, aş fi curios să aud 
lupta nocturnă a acestor doi bărbaţi care se vor ucide cu 
lovituri de cuţit. Leon e un Hercule; dacă micul Cambolh l-a 
învăţat bine lecţia, îl va ucide pe Fernand în zece secunde. 

— Dumnezeule, murmură Turqguoise, dar ce trebuie să 
fac în vremea asta? 

— Cum începe scandalul, te vei refugia în toaletă. 

— Dar după aceea... mă va ucide! 

— Nu, căci vom sări în ajutor. 

— Dar consecinţele? 

— Ei bine, vei fi arestată, vei fi interogată, se va dovedi 
clar ca lumina zilei că cei doi oameni s-au bătut din gelozie 
şi asta-i tot. Reputația ta va suferi, dar îţi vor da drumul şi 
vei deveni la modă pentru imbecili şi excentrici. 

— E oribil, murmură Turquoise! N-aş vrea... 

— Hai dă-i drumul! Ştii bine că nu ai de ales, răspunse el 
cu răceală. 

Turquoise tăcu. Era convinsă că sir Williams ar ucide-o 
dacă nu ar îndeplini până la ultimul punct indicaţiile lui. Ea 
luă scrisorile de schimb şi reapăru în budoar unde o aştepta 
Fernand. Acesta era puţin ameţit; totul se învârtea în jurul 
lui şi cu toate că în budoar era o singură lumânare, el avea 
impresia că vede douăsprezece. 

De altfel, prevăzându-se oribila dramă preparată de 
infamul Andrea, nu ardea nici măcar focul în cămin, astfel 


încât dacă s-ar fi suflat în această unică lumânare, toată 
camera s-ar fi aflat în întuneric. 

Turquoise întinse cele cinci scrisori de schimb pe o masă, 
aduse o pană pe care o puse în mâna lui Fernand şi-l făcu să 
scrie de cinci ori numele său, precedat de acel cuvânt care 
constituie fondul scrisorii de schimb şi care expune 
debitorul la toate rigorile închisorii pentru datornici: 
„Acceptat de...” 

Lui Fernand, care vedea zidurile, tablourile, lumânările, 
învârtindu-se în jurul lui, îi veni destul de greu să-şi scrie 
citeţ numele, dar până la urmă reuşi. 

Turquoise îi strânse mâna. 

— Îţi mulţumesc că l-ai salvat, murmură ea. Ea luă cele 
cinci scrisori de schimb, se întoarse în salon şi i le întinse lui 
sir Williams care le luă şi le îndoi cu grijă. 

— Foarte bine, spuse el, acum întoarce-te la locul tău, 
omul cu cuțitul va apare imediat. 

Turquoise trecu în budoar şi Andrea îşi scoase portvizitul 
pentru a pune în el scrisorile de schimb. Dar deodată 
tresări. 1 se păru că aude în apropiere respiraţia unei fiinţe 
umane. Se Întoarse... 

Focul care se stingea nu mai arunca decât o foarte slabă 
lumină pe obiectele din jur; dar vicontele zări la doi metri 
de el o umbră nemişcată şi pe porţiunea superioară a 
acestei umbre văzu scânteind două puncte luminoase care 
străluceau în obscuritate ca ochii unui tigru... 

Îi sosise oare vreun ajutor nefericitului Rocher? 

Capitolul LXVII. 

Pe Rocambole şi pe Venture i-am părăsit în momentul în 
care o urcau în poştalion pe Turguoise. Ea plecase singură 
la Paris, lăsându-l pe Leon Rolland lovit de-un ciudat gen de 
paralizie, dar cele câteva cuvinte pe care le schimbară 
atunci cei doi „Valeţi de Cupă”, ne explica imediat cauza. 

— Al dracului să fiu, murmură hangiul improvizat, dacă 
înţeleg ceva din toate astea! 

Rocambole începu să râdă. 


— Dragul meu, spuse el, să ştii că niciodată un om nu 
poate să ştie şi să înţeleagă totul, dar vreau să-ţi explic de 
ce acest individ care aude tot, nu poate totuşi să spună nici 
un cuvânt şi nici să facă vre-o mişcare. 

— Nu cred în vrăjitorii şi o regret, murmură hotelierul 
căci... 

— Ascultă Venture, reluă Rocambole, nu ai fost niciodată 
în America? 

— Niciodată. 

— Atunci, o să-ţi spun că americanii au ca vecini nişte 
sălbatici, care au pielea galbenă spre roşietic şi pene în păr. 

— Ce drăguţ, murmură Venture, 

— Aceşti sălbateci, continuă Rocambole, posedă secretul 
multor plante medicinale minunate. De la ei am cumpărat 
această pudră cenuşie, care are darul de a paraliza pentru 
un timp limitat toate simţurile omului cu excepţia auzului. 

— Şi această pudră am pus-o ieri în vin? 

— Exact. 

— Foarte bine. Şi imbecilul, va rămâne mult timp aşa? 

— Până mâine seară. 

— Şi mâine? 

— Asta mă priveşte. 

— Ce vom face de-acum încolo? 

— Nimic special, răspunse foarte liniştit Rocambole. 
Primul lucru pe care-l vom face este să mergem să mâncăm 
şi apoi să ne culcăm... 

Şi într-adevăr, zece minute mai târziu falsul hangiu şi cu 
falsul vizitiu se aşezară la masă, mâncară şi băură pe 
săturate, apoi plecară să se culce. 

Domnul viconte de Cambolh se aşeză în pat, adresându- 
şi următorul monolog: 

— Ilustrul meu maestru, sir Williams, are idei minunate, 
iar mica comedie pe care o prepară pentru mâine seară îşi 
are meritele ei; dar trebuie să convenim totuşi că am avut o 
secundă tentaţia de a-mi uita rolul şi de a-l trimite pe bunul 
meu amic Leon Rolland pe lumea cealaltă, pentru a-i uşura 


mijlocul de a-l întâlni pe scumpul său prieten Ghinion, cel 
care a făcut un salt atât de frumos în Sena acum patru ani... 

În timp ce domnul viconte Cambolh adormea foarte 
liniştit, Leon Rolland era în continuare lovit de acea stranie 
paralizie, care nu-i lăsase intact - din toate cele cinci 
simţuri - decât auzul. 

Trecură douăsprezece ore, timp în care el încercă să 
analizeze situaţia în care se afla. Pentru el un singur fapt 
domina toate celelalte: 'Turquoise ceruse iertare în 
genunchi. Deci exista un bărbat necunoscut, fără îndoială 
un milionar, sigur de averea lui, folosind-o ca o armă 
invincibilă, căruia ea îi devenise sclavă şi care dispunea la 
ora actuală de viaţa ei după bunul lui plac. Leon avu 
impresia că îi răsunau încă în urechi paşii, vocea stridentă 
şi batjocoritoare a necunoscutului şi în gândul lui îi jură 
acestui rival o ură mortală... 

Ochii lui Leon erau închişi în continuare şi încerca în 
zadar să-i deschidă. Nu reuşea nici măcar să-şi mişte o 
mână sau un picior. 

La un moment dat, cântecul matinal al păsărilor şi 
mişcarea care se auzea în han îi dădură să înţeleagă că se 
iviră zorile. 

Dar nimeni nu pătrunse în camera lui. Oare îl uitară toţi? 
Sau îl credeau plecat? Dintr-odată îi veni o idee oribilă: în 
starea de letargie în care era, putea să dea oricui aparenţa 
morţii... Atunci Leon îşi aminti că auzise vorbindu-se despre 
cazuri similare cu al său: poveşti cu oameni îngropaţi de vii; 
începu să tremure şi simţi că-l cuprinde nebunia. 

În sfârşit, uşa camerei se deschise. Se apropiară nişte 
paşi. 

— la uite, spuse o voce, pe care-o recunoscu ca fiind a 
hangiului, individul ăsta doarme în continuare şi cu tot 
zgomotul din han, nu s-a sculat astă noapte. 

Şi Venture, după ce spuse acestea, plecă. 

— Va reveni într-o oră, gândi Leon, şi din nou astă 
seară... Atunci mă va atinge, va crede că sunt mort şi va 


merge să-mi declare decesul. 

Fără îndoială că dacă îngrozitoarea stare în care se 
găsea Leon Rolland s-ar fi prelungit încă vre-o câteva ore, 
părul i-ar fi albit şi ar fi îmbătrânit cu zece ani, dar dintr-o 
dată letargia dispăru şi tocmai când se resemnase la 
această moarte, contracția pleoapelor slăbi, putu să 
deschidă ochii şi-şi dădu seama că vede... Simţi un tremur 
în tot corpul şi putu să-şi întindă întâi un braţ, apoi celălalt. 
În cele din urmă gura, crispată până atunci, se deschise, 
dinţii se descleştară şi-şi regăsi darul vorbirii. Se folosi de el 
pentru a striga. 

Hangiul urcă. 

Venture avea un aer atât de naiv, încât excludea de la 
început orice gând că ar fi putut să joace vre-un rol în 
comedia din timpul nopţii. 

— A! bunul meu domn, spuse el, v-aţi trezit? 

— Unde este ea? întrebă Leon exaltat. 

Şi printr-un efort reuşi să se scoale în picioare. 

— Aveţi un somn foarte bun, urmă hangiul. 

— Unde este ea? repetă Leon. 

— Care ea? 

— Doamna care era cu mine. 

— A, bunul meu domn, răspunse Venture, am impresia că 
ea aparţine mai degrabă celuilalt, decât dumneavoastră... A 
plecat înapoi la Paris. 

Leon scoase o exclamaţie de furie. Aceste cuvinte îi 
dărâmară ultima speranţă, aceea de a fi avut un coşmar. 
Deci totul fusese adevărat... Turquoise plecase! 

Leon strigă atunci: 

— Vreau să plec la Paris! 

El trecu pe lângă hangiu, ieşi din cameră cu capul 
descoperit, într-o stare de o extraordinară exaltare şi 
alergă pe scări. 

În timp ce traversa bucătăria fără să se oprească, auzi o 
voce strigându-l: 


— Ei domnule! dacă vreţi să mergeţi la Paris, vă pot 
conduce. 

Leon se întoarse şi zări lângă foc vizitiul cu păr roşu, 
care în ajun condusese poştalionul lui Turguoise. 

— Ei bine, spuse Leon, înhamă imediat caii! 

— Foarte bine, răspunse vizitiul fără să se deranjeze. 
Mai avem timp să mâncăm ceva şi să luăm un pahar cu vin. 
Hei, Venture! 

Hangiul cobora. 

— Eu îmi voi duce caii la Paris cu trăsura goală a 
englezului; cu această ocazie îl voi lua şi pe domnul. În 
consecinţă, dă-ne ceva de băut şi de mâncat. 

— Nu mi-e foame, spuse Leon. 

— Se poate, dar vă este sete... Şi vă voi povesti poate 
secretul micuţei doamne. 

— Dumneata?! exclamă Leon. 

— Da! Eu! 

Şi vizitiul se aşeză la masă. 

Aceste ultime cuvinte biciuiră imaginaţia lui Leon a cărui 
surescitare ajunsese la culme. 

Acţionând ca o maşină, sărmanul nebun se aşeză la masă 
cu vizitiul. Tot atât de maşinal, îşi întinse paharul şi când fu 
plin, îl goli dintr-o înghiţitură. 

Voia să ştie tot. 

Hangiul veni şi el să se aşeze cu ei şi-i turnă din nou de 
băut lui Leon Rolland. 

— Ce ştii deci? întrebă acesta, care pentru a doua oară 
îşi goli paharul dintr-o înghiţitură. 

— Eu, spuse vizitiul, sunt în serviciul acestei doamne şi a 
domnului care a fost aseară. 

— Aha! strigă Leon. 

— Dar trebuie să şi mâncaţi ceva, spuse hangiul. Când 
pleci la drum trebuie să ai stomacul plin. Nu ar fi rău să mai 
beţi puţin. Şi-i umplu din nou paharul lui Leon Rolland. 

— Domnul este un mizerabil, urmă vizitiul, care o 
snopeşte în bătăi pe doamna şi care va termina prin a o 


ucide... 

— Ah! strigă Leon, luând de pe masă un imens cuţit de 
bucătărie, atunci, moarte lui! 

— Dacă acest bărbat ar fi mort, urmă vizitiul, mica 
doamnă - care este nebună după dumneavoastră - ar fi cea 
mai fericită dintre femei. 

— Ei bine, murmură cu o voce surdă căci începu să simtă 
efectul vinului, îl voi ucide! 

Leon Rolland era în general un om serios şi muncitor, nu 
se îmbătase mai mult de două ori în viaţă, şi totuşi starea de 
surescitare nervoasă în care fusese aruncat de letargie şi 
faptul că nu mâncase nimic din ajun, îl făcură să se îmbete 
foarte uşor. Gazdele sale îi turnau fără încetare vin 
amestecul cu alcool şi nu fu nevoie de mai mult de un sfert 
de oră ca să fie cuprins de beţie şi de-o furie nebună. 

Hangiul şi vizitiul îl ajutară să urce în cabrioletă, la care 
erau înhămaţi doi cai. 

— Veniţi! îi spuse vizitiul, dacă vreţi să-l ucideţi, am să vă 
duc exact acolo unde trebuie. 

Leon îşi luase cu el cuțitul de bucătărie şi îl învârtea 
ameninţător. Ochii îi erau injectaţi de sânge şi vedea roşu în 
faţa ochilor. 

Vizitiul avea la el o sticlă cu rachiu. El îşi biciul caii care 
alergau ca vântul în direcţia Parisului. În timpul drumului 
nu înceta să-l aţâţe pe Leon şi să-i dea de băut. Când 
cabrioleta ajunse la bariera Roule, Leon nu mai era om, 
beţia îl transformase într-o fiară sălbatecă. 

Cabrioleta cobori rapid foburgul, ajunse în strada Ville 
l/'Eveque şi intră cu zgomot în curtea casei lui Turquoise. 

— Veniţi, veniţi! urla vizitiul. 

Leon cobori din cabrioletă şi urcă în fugă treptele 
peronului, ţinând cuțitul în mână. Curtea şi scara erau 
pustii. Vizitiul îl conduse, spunându-i: 

— Pot paria că este sus... cu ea... 

Şi sărmanul muncitor, devenit violent de gelozie şi beţie, 
îl urma strângând în mâna sa crispată mânerul cuţitului. 


Traversară anticamera şi ajunseră la uşa budoarului. 

Aici găsiră un lacheu. 

— Unde mergeţi? întrebă acesta. 

Leon îl împinse brutal. 

— Vreau s-o văd pe doamna, spuse el. 

— Doamna nu e aici, sau mai bine zis este împreună cu 
domnul. 

Aceste ultime cuvinte îl exasperară pe Leon; îl lovi 
puternic pe lacheu şi apoi începu să bată violent în uşa 
budoarului: 

— Deschideţi! deschideţi! Sau sparg uşa! 

— Şi acum, gândi Rocambole, să scape cine poate... eu 
dispar... şi cobori scara fără zgomot. 

După ce îi dăduse scrisorile de schimb lui sir Williams, 
Turquoise reintrase în budoar unde Fernand era pe 
jumătate culcat pe un divan, pradă unei stări de exaltare 
datorită beţiei. 

— Ai un suflet nobil şi bun, murmură ea aşezându-se 
lângă el, şi în acest moment omul care părăseşte casa te 
binecuvântează. 

— Pe tine trebuie să te binecuvânteze, răspunse 
Fernand, căci eşti un înger! 

Ea îi întinse obrazul pentru a a-l săruta. 

— Dumnezeule, spuse ea, nu am fost niciodată atât de 
fericită ca acum. 

Şi timp de zece minute, ei schimbară cele mai solemne 
jurăminte de dragoste. 

Dar dintr-odată se auzi un zgomot afară. Paşi grăbiţi 
urcau scara. Erau paşii unui bărbat... Se auzeau voci 
difuze. 

La auzul acestor zgomote, Fernand se ridică mirat. 

— Dumnezeule! murmură Turgquoise. 

Şi Fernand o văzu pălind şi devenind îngrijorată. 

Paşii se apropiau, o voce iritată se auzea de afară: 

— Sunt sigur că doamna este acasă! 

— Nu este aici, răspunse o altă voce, cea a unul lacheu. 


— Este aici, ţi-am mai spus-o şi vreau să mă conving 
singur! 

De această dată Turquoise scoase un strigăt, se îndreptă 
grăbită către acea uşă a budoarului care dădea în 
anticameră şi întoarse cheia în uşă. 

— Ce faci? strigă Fernand în culmea mirării. 

— Tăcere! murmură lurquoise cu o voce stinsă. Se auzi 
o luptă, apoi un pumn puternic lovi în uşă. 

— Ele! exclamă Turgquoise, care manifesta cea mai mare 
spaimă. 

— Care, el? întrebă Fernand. 

— E]... el!... spuse ea cu accentul groazei. 

— Fugi... fugi... prin această uşă... de aici... Te conjur... 
fugi! 

— Să fug! strigă Fernand, dar cine este acest bărbat 
care îndrăzneşte să pătrundă astfel la tine? Să fug...?! 

— 'Te va ucide! murmură ea cu o spaimă din ce în ce mai 
mare. 

— Jenny! iubita mea, strigă o voce de afară, o voce 
amenințătoare pe care furia o făcea de nerecunoscut; 
Jenny, deschide-mi... te voi ierta... pe el îl voi pedepsi... 

Loviturile zguduiau uşa. 

— Fugi, Fernand, pentru numele lui Dumnezeu! repetă 
Turquoise. Bărbatul care vorbeşte ca un stăpân este cel pe 
care îl iubesc!... Te-am înşelat... iartă-mă... 

Şi cum uşa ceda, Turguoise suflă în lumânare şi-o stinse. 

Un bărbat sări în mijlocul întunericului agitând un cuţit, 
scoțând strigăte de furie, căutând în umbră pe cel care 
trebuia ucis. 

În acelaşi timp, Turquoise se strecură către uşa toaletei 
pentru a se salva. 

Dar dintr-odată, această uşă se deschise şi lăsă să treacă 
un val de lumină care risipi tenebrele şi lumină această 
oribilă scenă. 

Capitolul LXVIII. 


Îl cunoaştem destul de bine pe sir Williams pentru a şti 
că era un om curajos. O dovedise în nenumărate ocazii şi îşi 
păstra chiar în cele mai critice momente ale vieţii un 
deosebit sânge rece. Totuşi, aspectul acestei umbre 
nemişcate, strălucirea celor două puncte luminoase 
produseră asupra lui o teribilă impresie. Fără să vrea, dădu 
înapoi. 

Atunci umbra înaintă la rândul iei. 

Sir Williams dădu din nou înapoi, dar umbra continuă să 
înainteze pe măsură ce el dădea înapoi. Dar în spatele lui 
era un zid şi el nu putu să se retragă mai departe. Umbra 
mai făcu încă un pas şi sir Williams auzi zgomotul uşor al 
unei respiraţii şi simţi o suflare chiar pe obrazul său. 

— Cine eşti? întrebă el, neputându-şi opri o spaimă 
neaşteptată, el care niciodată nu tremura. 

Umbra nu răspunse; dar o mână de fier îl apucă pe sir 
Williams de gât şi în acelaşi timp mizerabilul simţi că i se 
lipeşte ceva rece de frunte. 

Înţelese că era ţeava unui pistol. 

În acelaşi timp o voce de femeie, dar o voce energică, îi 
spuse: 

— Îmi trebuie scrisorile de schimb!... Sau vei muri! 

Această voce îl făcu pe vinovat să tresară. 

— Scrisorile! repetă umbra cu un ton hotărât, în timp ce 
pistolul continua să stea pe fruntea sceleratului. 

Sir Williams o recunoscu pe Baccarat şi înţelese că nu va 
ezita să-l ucidă, dacă nu va acţiona cum doreşte ea. 
Constrâns, îi întinse scrisorile în tăcere. 

Dar Baccarat - căci într-adevăr ea era - nu lăsă gâtul 
baronetului pe care îl strângea cu mâna ei stângă, cu acea 
vigoare pe care i-o cunoaştem, şi nu înceta să apese pe 
fruntea lui arma pe care-o ţinea cu mâna dreaptă. 

— În foc! porunci ea; aruncă imediat în foc aceste 
scrisori sau vei muri...! 

Baronetul, pe jumătate sufocat prin aspra presiune a 
degetelor nervoase ale lui Baccarat, se găsea presat de zid 


între uşa budoarului care se închise şi căminul în care 
tocmai se consuma un ultim butuc. 

Sir Williams aruncă în foc scrisorile. 

Hârtia căzând în cămin luă foc imediat şi flacăra lumină 
deodată salonul, permiţând celor doi actori ai acestei scene 
de-a vedea totul, în cele mai mici detalii timp de câteva 
minute. 

De altfel, sir Williams o recunoscuse pe Baccarat după 
voce. 

Tânăra femeie era învăluită într-un şal mare, care-i lăsa 
braţele libere. 

Dar dacă lui sir Williams îi era uşor s-o recunoască pe 
Baccarat, acesteia îi era aproape imposibil să-l descopere 
pe vicontele Andrea, sub trăsăturile caraghioase şi peruca 
roşie a lui sir Arthur Collins. 

În timp ce ardeau, scrisorile de schimb aruncară 
împrejurul lor o lumină, repede stinsă, dar suficientă ca 
falsul englez să înţeleagă din expresia calmului teribil pe 
care figura inamicei sale îl emana, că nu se putea aştepta la 
nici un fel de îndurare şi că dacă ar putea să se salveze, 
aceasta nu va putea fi decât prin viclenie. 

Folosirea forţei nu ar fi dus la nici un rezultat. 
Bineînţeles că domnul viconte Andrea ara un bărbat 
destul de puternic, atât fizic cât şi moral, şi că într-o luptă 
corp la corp ar fi învins-o pe Baccarat, cu toată vigoarea ei. 

Dar ea avea avantajul armei de foc. Era suficient ca 
baronetul să facă o singură mişcare şi degetul frumos al 
tinerei femei ar fi apăsat pe trăgaci şi el ar fi căzut mort. 

Bărbaţii care şi-au riscat deseori viaţa ştiu să şi-o 
păstreze cu prudenţă când este necesar. Sir Williams avea 
asupra lui un pumnal, cel cu care o ameninţase pe 
Turquoise puţin mai înainte, dar nu avea o armă de foc şi 
chiar dacă ar fi fost suplu şi agil ca un tigru, îşi dădea 
seama că partida era prea periculoasă pentru a încerca să 
se opună. 


— A! murmură el, reluând vocea sa răguşită şi accentul 
britanic, sunt prins. 

Baccarat încetă să-l strângă de gât, făcu un salt înapoi 
rămânând la doi paşi distanţă, tot timpul cu pistolul în 
mână. 

— Milord, spuse ea foarte liniştită, dacă nu doriţi să 
muriţi imediat, fiţi amabil şi supuneţi-vă dorințelor mele. 

— Bine! replică sir Williams, oare-şi recapătă puţin 
sângele rece şi încerca să găsească o ieşire din această 
situaţie extremă. 

— Aplecaţi-vă, continuă Baccarat cu un ton care nu 
admitea replică, luaţi o lumânare de pe cămin şi aprindeţi-o. 
Oamenii de genul nostru trebuie să se vadă. 

Baronetul se aplecă şi aprinse o lumânare. Apoi o puse 
pe cămin. 

— Mai aprindeţi una, spuse Baccarat, îmi place simetria 
şi ţin să fie două lumânări. 

Sir Williams se supuse încă o dată voinţei tinerei femei, 
care îi ţinu această mică cuvântare: 

— Este evident, spuse ea, că un mizerabil care fură două 
milioane trei sute de mii de franci în complicitate cu o 
intrigantă, nu poate fi neînarmat: are cel puţin un pumnal 
în buzunar. 

Sir Williams făcu un gest de negare. 

— Haide, haide, spuse Baccarat, fiţi înţelept milord şi 
aruncaţi jucăria dumneavoastră. 

Şi cum el continua să ezite, ea adăugă: 

— Pe legea mea! spuse Baccarat care ridică cu o 
jumătate de deget ţeava pistolului, ochesc exact în frunte... 
Sir Williams înţelese imediat că nu mai avea decât un 

minut de trăit în cazul că mai aştepta. Îşi descheie repede 
haina, scoase din buzunar pumnalul - pe care noi îl 
cunoaştem - şi îl aruncă la picioarele lui Baccarat. Dar 
aceasta era prudentă. Nu se aplecă pentru a-l ridica, căci 
adversarul ar fi putut în acel moment să sară asupra ei şi s- 
o dezarmeze. 


Ea se mulţumi să pună piciorul deasupra pumnalului, 
continuând să-l ţină pe baronet la respect cu pistolul în 
mână. 

„E tare! gândi acesta. Numai de m-ar lăsa să plec şi nu 
m-ar recunoaşte...!”. 

— Ei! spuse el transformându-şi minunat vocea, sunt un 
biet hoţ de buzunare şi sper că mă veţi lăsa să plec. E 
destul de trist că a trebuit să pierd scrisorile de schimb. 

Dar Baccarat continua să-l privească fix, fără să 
răspundă şi se gândea: 

— Am profunda convingere că acest om este Andrea, cu 
toată noua sa metamorfoză. Există un singur lucru pe care 
n-ar putea să-l schimbe şi care m-ar face să-l recunosc 
imediat, privirea! Dar, gândi ea în continuare, dacă aş da 
cel mai mic semn că-l cunosc şi dacă mi-ar scăpa, ar fi cel 
mai periculos risc care există în lumea asta. 

Şi privându-l în continuare, îi spuse cu-n ton uşuratic: 

— Îmi dau foarte bine seama că eşti un hoţ de buzunare, 
un pungaş englez, faţă de care cei din Franţa sunt nişte 
bieţi imbecili; dar nu văd de ce te-aş lăsa să pleci aşa... 

Şi mergând de-a-ndăratelea până la uşa salonului, 
ciocăni de două ori. 

Uşa se deschise şi intră un bărbat. 

Acesta nu era un lacheu de-al lui Turgquoise, cum putea 
crede sir Williams, care de zece minute îşi frământa creierii 
pentru a şti dacă îl trădase Turquoise sau venirea lui 
Baccarat aici se datora norocului. Cel care intră era un 
bărbat tânăr, înalt, blond, cu o mustață foarte fină, cu-n 
corp tras ca prin inel, îmbrăcat într-o redingotă încheiată 
până sub bărbie. Ca şi Baccarat, el ţinea în mână un pistol. 

De altfel tânăra femeie i-l arătă pe baronet. 

— Scumpul meu conte, spuse ea, iată omul de care 
răspunzi şi pe care ţi-l încredinţez ca să-l păzeşti. Vezi să 
nu-ţi scape. 

— Foarte bine, răspunse contele Artoff. 


Era într-adevăr contele, care de zece minute se afla în 
spatele uşii, gata să-i vină în ajutor lui Baccarat, la cel mai 
mic strigăt pe care aceasta l-ar fi scos. 

Contele făcut un pas către prizonierul său şi-l privi cu 
răceală. 

Cât timp era în prezenţa lui Baccarat, sir Williams îşi 
păstrase speranţa de-a scăpa, dar văzând că apare un 
necunoscut, care părea devotat lui Baccarat şi în care ghici 
imediat pe acel gentilom rus care se afişa de câteva zile cu 
tânăra femeie, el se crezu pierdut şi rămase încremenit. 

— Domnule, îi spuse contele, nu-mi schimb niciodată 
părerea. V-aş ruga să fiţi amabil să vă aşezaţi lângă această 
fereastră şi să rămâneţi liniştit. Dacă veţi face cea mai mică 
mişcare, vă voi trimite un glonte drept între ochi. 

— Nu! nu voi mişca deloc, murmură mizerabilul cu-n 
pronunţat accent britanic, căci ţinea cu tot dinadinsul să fie 
luat drept englez. 

Şi sir Williams se aşeză în locul indicat. 

Atunci Baccarat se îndreptă către cămin de unde luă o 
lumânare şi deschise apoi o uşă prin care se putea ajunge 
în budoar prin toaletă. 

Ori, noi ştim ce se întâmplase. 

În momentul în care Lon Rolland intrase furios, în timp 
ce Fernand se ridicase emoţionat şi trezit de cinismul 
neaşteptat a lui Turquoise, în timp ce aceasta, fidelă 
programării lui sir Williams, stinsese lumânarea exact în 
clipa în care uşa budoarului care dădea spre scară cădea 
sub loviturile ebenistului ghidat de Rocambole, în acel 
moment suprem când Leon Rolland nebun de furie, era 
gata să-şi înjunghie rivalul, atins el însuşi de-o mânie 
furibundă, exact atunci ne amintim că uşa cabinetului de 
toaletă se deschisese brusc, lăsând să treacă un val de 
lumină... 

O femeie ţinând o lumânare apăru în prag. La vederea 
ei, Turquoise, îngrozită, dădu înapoi, scoțând un strigăt de 
groază nemaipomenită! 


Spectacolul din budoar era tot atât de neaşteptat pe cât 
era de teribil! 

La mică distanţă unul de altul se găseau doi bărbaţi faţă 
în faţă: unul era palid, cu privirea sălbatecă, cu părul în 
dezordine, agitând un cuţit în mâna sa convulsivă. Celălalt 
era cu obrazul schimonosit de un rânjet de beţiv, 
clătinându-se încă, dar cu o privire care arunca flăcări. 

La extremitatea cealaltă a încăperii, în pragul camerei 
de toaletă, Baccarat - a cărei lumânare răspândea lumină 
împrejurul ei - apărea în acest moment paroxistic ca un 
înger al împăcării care interpune dintr-o dată aripile sale 
albe între cei doi oameni avizi fiecare de sângele celuilalt. 

Şi în sfârşit Turquoise nemişcată, uşor aplecată, cu 
obrazul transfigurat de teroare, crezând că-şi trăieşte 
ultima clipă... 

Prima reacţie a celor doi bărbaţi - care nutreau o ură 
neîmpăcată unul împotriva celuilalt - fu să se privească. 

Lumina neaşteptată care inundă budoarul opri elanul lui 
Leon, care putu să vadă în fine faţa bărbatului pe care 
credea că-l auzise în noaptea dinainte, târguindu-se cu 
Turquoise dacă să-l ucidă sau nu. 

La rândul său Fernand, se uita la acest rival - 
necunoscut cu două minute mai înainte - care venise să-şi 
dovedească existenţa printr-o manieră atât de curioasă... 

Amândoi scoaseră un strigăt, un strigăt intraductibil, 
neomenesc, ca acela pe care şi l-ar arunca tatăl şi fiul dacă 
s-ar întâlni faţă în faţă cu armele în mână. 

— Fernand... murmură muncitorul. Şi cuțitul îi scăpă din 
mână, căzând pe parchet. 

— Leon, exclamă Fernand, care dădu înapoi, complet 
stupefiat. 

Şi aceşti doi oameni, uniţi prin zece ani de prietenie, îşi 
aruncă priviri năucite. Atunci Baccarat înaintă şi amândoi o 
recunoscură. 

Ea aşeză liniştită lumânarea pe masa pe care Fernand 
Rocher îşi semnase puţin mai înainte nenorocirea; apoi 


mâna sa nervoasă o apusă pe Turquoise de braţ şi o aruncă 
brutal în genunchi între cei doi bărbaţi, aflaţi la un pas de a 
se sugruma pentru ea. 

Atitudinea, gestul, privirea lui Baccarat, - până atunci 
mută - avea în acel moment o asemenea autoritate, încât 
nici Fernand, nici Leon, care amândoi şi-ar fi dat viaţa în 
ajun pentru un surâs al idolului lor, nu găsiră nici un cuvânt, 
nici un gest pentru a o apăra sau a protesta împotriva 
acestei intervenţii brutale. Muţi, ca loviți de trăsnet, ei 
priveau cu-n aer năucit ba la această femeie ce stătea în 
genunchi, a cărei tăcere şi paloare, o acuzau, ba la cealaltă, 
care o strivea sub privirea ei, cum trebuie să fi fost strivit 
demonul de către arhanghel. 

Atunci Baccarat îi privi la rândul ei, întâi pe unul, apoi pe 
celălalt. 

— Sărmanii nebuni! spuse ea ridicând din umeri. 

Şi ridicând cuțitul aruncat de Leon, puse o mână pe 
umărul lui Turguoise, luă cu cealaltă cuțitul şi i-l apăsă pe 
piept: 

— Şi acum, spuse ea, trebuie să alegi... ori vei spune tot 
adevărul, ori vei muri. 

Leon şi Fernand, muţi în continuare, priveau scena 
nemişcaţi. 

— Hai, viperă! reluă Baccarat, mărturiseşte lui Leon 
Rolland că n-ai vrut să-i iei băiatul decât pentru a-l duce la 
casa de copii găsiţi; că tot ceea ce s-a întâmplat în noaptea 
trecută era numai o comedie şi că ai prevăzut, ai pregătit 
reîntoarcerea sa şi i-ai pus cuțitul în mână pentru a-l face 
să-l asasineze pe Fernand! Mărturiseşte tot sau dacă nu, te 
ucid...! 

Şi împinse cuțitul cu două degete; Turquoise îngrozită 
murmură: 

— Mărturisesc... e adevărat... totul e adevărat... 

Leon scoase un strigăt surd. 

— Şi acum, murmură Baccarat, a cărei armă continua s- 
o amenințe pe infama creatură, şi acum, mărturiseşte lui 


Fernand că l-ai făcut să semneze nu scrisori de schimb 
pentru cincizeci de mii de franci, ci de fapt pentru două 
milioane; că tu l-ai atras aici pentru a-l asasina şi că tu i-au 
vândut viaţa în schimbul a trei sute de mii de franci. 

Fernand, trezit din beţie, făcu un gest de oroare. 

— Mărturiseşte... mărturiseşte! ordonă Baccarat cu o 
voce puternică. 

— E adevărat... bâlbâi Turgquoise, care credea, că i-a 
sunat ceasul... 

— Şi acum, continuă Baccarat, a cărei voce avea ceva 
foarte autoritar în ea, spune-le acestor doi bărbaţi cărora 
le-ai frânt inima şi cărora voiai să le iei şi viaţa, dacă ai fi 
avut timp, spune-le dacă nu vrei să mori, dacă vrei să fii 
iertată - numele monstrului al cărui instrument erai, spune- 
le cărei îngrozitoare răzbunări îi serveai, ce implacabil 
geniu te conducea... spune-le, spune-le! 

Dar Turgquoise nu răspunse decât printr-un hohot de râs 
sinistru, hohotul de râs care dovedea că raţiunea i se 
frânse, că cine ştie ce leziune apăruse în creierul ei. 

Atunci Baccarat o împinse cu piciorul şi spuse: 

— E nebună! spuse ea; a înnebunit de spaimă... şi nu va 
mai răspunde... 

Baccarat alergă către uşa care dădea spre budoar şi 
salon, şi se întoarse către cei doi tineri. 

Fernand şi Leon continuau să se privească şi abia acum 
păreau să înţeleagă ce se întâmplase. Ai fi spus că două 
statui se contemplau cu ochi fără priviri... 

— Dar, veniţi odată, strigă Baccarat, veniţi amândoi, 
vreau să vă arăt bărbatul care vă urmăreşte din umbră de 
mult timp, bărbatul care vă ameninţă onoarea, viaţa, 
aruncând în drumul vostru o infernală făptură şi încercând 
să vă fure averea... Veniţi, veniţi... el este aici... îl voi 
demasca în faţa voastră... Îl veţi ucide cum se ucide un 
câine turbat, un animal sălbatec... îl veţi strivi, cum se 
striveşte o viperă... Veniţi... veniţi! repeta cu vocea ei 
puternică. 


Ea deschise uşa salonului... Dar în acel moment se auzi 
un foc de pistol, un glonţ şuieră, un strigăt urmă detunăturii 
şi Baccarat dădu înapoi fără să scoată un cuvânt... 

Se făcuse deci dreptate şi contele Artoff îl ucise pe 
blestematul Andrea, geniul pervers aruncat din Infern pe 
Pământ, spre o reîncarnare a Satanei! 

Capitolul LXIX. 

Nu, marele vinovat nu fusese încă pedepsit şi se părea că 
providenţa voia să aştepte ca mizerabilul să ajungă la 
culmea nelegiuirilor sale pentru a-l lovi cu biciul ei 
inexorabil. 

lată ce se întâmplase. 

Nici sir Williams şi nici contele Artoff nu pierduseră nici 
un cuvânt, nici un zgomot din dramatica şi teribila scenă 
care avusese loc în camera vecină. 

Sir Williams privea când spre uşa salonului, apărată de 
către contele Artoff, când spre aceea a budoarului care se 
putea deschide oricând pentru a permite lui Baccarat, 
urmată de Leon şi Fernand, să-l arate cu degetul pe 
vicontele Andrea, infernalul maşinator al atâtor trădări şi 
infamii. 

Un moment îi fu frică. Acest bărbat care nu tremurase 
niciodată, înţelesese că situaţia era disperată, că cele două 
victime l-ar fi ucis fără milă dacă l-ar fi găsit acolo. 

Ce era de făcut? 

Tânărul rus păzea cu pistolul în mână singura ieşire. 
Între două pericole, eventuala moarte venită dintr-un 
glonte - căci era posibil ca el să greşească ţinta - şi moartea 
sigură, iminentă, sub cuțitul pe care Rocambole îi pusese în 
mâna lui Leon Rolland, sir Williams nu ezită. 

Contele era plasat în dreptul uşii. Sir Williams se găsea 
în dreptul unei ferestre. 

Din fericire pentru el, fereastra era deschisă şi perdelele 
trase de-o parte. 

Andrea avu o idee care părea realizabilă. El cunoştea 
perfect dispozitivele interioare şi exterioare ale casei, ştia 


că salonul dădea în grădină, că primul etaj nu era prea 
ridicat deasupra solului şi remarcase că exista o ieşitură 
care era plasată exact dedesubtul ferestrei. 

În momentul în care uşa budoarului se deschise, lăsând- 
o să treacă pe Baccarat, tânărul conte, orbit de lumină, îl 
scăpă din ochi doar o secundă. În timpul acestui scurt 
interval, rapid ca un fulger, sir Williams sări pe fereastră. 

La auzul zgomotului, contele întoarse capul, scoase un 
strigăt şi trase; dar mizerabilul dispăruse de-acum fără ca 
Baccarat să aibă timp să-l vadă. 

Fusese lovit de glonte? Tânărul rus, sperase un moment 
acest lucru, auzind căderea corpului în grădină, dar 
speranţa dispăru imediat, când după zgomotul căderii 
corpului, auzi imediat o fugă grăbită... Vinovatul se 
îndepărta în goană. 

Baccarat se afla în prag, palidă. 

În spatele ei, contele văzu feţele mirate ale unor 
necunoscuţi. 

— Unde e? A murit? întrebă Baccarat cu o frenezie plină 
de spaimă. 

Contele, mirat încă de îndrăzneaţa evadare a lui sir 
Williams, arătă cu degetul fereastra deschisă. 

— Acest om este cu adevărat un demon, strigă curajoasa 
femeie. 

Şi rămase ca trăsnită de acest neaşteptat deznodământ, 
întrebându-se dacă nu cumva lupta cu diavolul în persoană, 
căci numai satana ar fi fost în stare să scape în acest fel. 

Timp de câteva minute, într-o disperare mută, cu 
privirea fixată în parchet, cu braţele atârnând, cu 
atitudinea unui condamnat la moarte, Baccarat păru să uite 
tot ce se întâmpla în jurul ei. 

Şi cei trei bărbaţi, muţi de asemenea, o priveau cu o 
dureroasă mirare, neîndrăznind să vorbească. 

Dar deodată Baccarat ridică fruntea; privirea îşi regăsi 
strălucirea, obrazul îşi recapătă calmul obişnuit; scoase un 
suspin adânc şi murmură: 


— Ei! nu-i nimic, nu e totul pierdut. Mizerabilul nu va 
scăpa totdeauna. 

Ea se îndreptă spre Fernand, scoase o scrisoare şi i-o 
întinse. 

— Cunogşti acest scris? întrebă ea. 

Fernand îşi aruncă ochii pe scrisoare şi paloarea lui, 
destul de mare şi până atunci, deveni lividă. Scrisoarea pe 
care i-o întinse Baccarat era cea pe care, în ajun, Turguoise 
i-o scrisese lui Leon Rolland, arătându-i dragostea ei şi 
implorându-l s-o urmeze şi să ia cu el copilul. 

— Aşa deci, strigă el turbat, am fost o simplă jucărie? 

— Bineînţeles, spuse Baccarat cu-n surâs care pătrunse 
în adâncul inimii lui Fernand ca lama unui cuţit, singura ta 
mângâiere este că nu ai fost singurul! 

Şi, îndreptându-se către Rolland, îi spuse: 

— Sărmanul meu prieten, este mult timp de când lucrez 
în umbră pentru a vă smulge pe amândoi din ghearele 
acestei infame creaturi, căci cunoşteam dublul rol pe care îl 
joacă între tine şi Fernand şi am încercat să vă deschid 
ochii; astăzi am petrecut trei ore ascunsă în această casă de 
către o cameristă, pe care am cumpărat-o la greutatea ei în 
aur; am putut surprinde secretele lui Turquoise şi chiar 
ultimul cuvânt al acestei enigme pe care nu o puteam 
descifra şi am ştiut că noaptea trecută ai fost dus într-un 
poştalion până la un han, unde ai băut o licoare misterioasă 
care ţi-a provocat o profundă letargie. 

— Acum înţeleg totul, strigă Leon; dar... acel bărbat... 

— Care? 

— Cel care a venit s-o caute pe Turquoise, ca şi cum i-ar 
fi aparţinut, răspunse el; cel care mi-a pus un pistol în 
frunte şi a vrut să mă ucidă, era deci... 

Şi îl privi pe Fernand stupefiat. 

— Nu, nu, nu puteai fi tu; te-aş fi recunoscut. 

— Era un al treilea actor, răspunse Baccarat. Acum 
puteţi vedea că aţi fost amândoi înşelaţi şi că totul nu era 


decât o comedie, al cărui deznodământ ar fi devenit 
sângeros fără intervenţia mea. 

Amândoi fură străbătuţi de un fior. 

— Tu, urmă Baccarat, adresându-se lui Leon Rolland, 
dacă nu aş fi apărut pentru a risipi fumul acestei 
sângeroase beţii aprinse în capul tău, l-ai fi ucis pe 
Fernand. 

— Vai! murmură muncitorul coborându-şi privirea, şi eu 
care credeam că sunt un om cinstit; mi s-a dat deci să beau 
în trăsură într-atât cât să devin un ucigaş? 

— Nu ştiu, reluă Baccarat; dar dacă nu aş fi intervenit la 
timp, Fernand ar fi murit. 

— Dumnezeule! spuse el, ce i-am făcut acestei 
îngrozitoare femei ca să-mi dorească moartea? 

— Îţi voi spune imediat. 

Şi Baccarat întinse mâna către căminul în care se 
vedeau câteva fragmente de hârtie pe trei sferturi arse. 

— Ceea ce ai făcut, spuse ea, este faptul că ai semnat 
scrisori de schimb în valoare de două milioane de franci, 
crezând că ele sunt de cincizeci de mii de franci. Imediat îţi 
voi explica cum este posibil aşa ceva. Ori, dacă ai fi trăit, ei 
nu ar fi îndrăznit să le prezinte; dar dacă ai fi murit, le-ar fi 
dus nobilei tale soţii care le-ar fi plătit, din respect pentru 
memoria ta. Acum înţelegi? 

— Dar această infamă creatură este zămislită de infern. 

— Nu, dar este sfătuită chiar de Satana. Vedeţi această 
fereastră deschisă? Ei bine, pe aici a fugit un om care vă 
urăşte pe amândoi, care v-a jurat pieirea, şi pentru care 
Turquoise nu este decât un instrument pasiv. El este cel 
care a combinat totul, care a organizat totul. 

— Cine este? strigă Leon. 

— Dacă v-aş spune, n-aţi crede. Vă voi spune altă dată. 

Ea îşi dădu seama că a-l numi acum pe sir Williams, ar fi 
nu numai inutil, dar chiar periculos. Şi apoi spuse: 

— Săârmani nebuni, sunteţi căsătoriţi, aveţi copii. Acum 
când vălul care vă întunecă mintea a căzut, puteţi pricepe 


că sub acoperişul căminului vostru vă aşteaptă o soţie 
zâmbitoare, gata să vă ierte. Există câte un copil care abia 
vă îngaimă numele şi care va întinde mânuţele spre voi 
când vă va vedea. Duceţi-vă, sărmani nebuni, să regăsiţi 
fericirea conjugală. Şi lăsaţi celor care n-au parte pe lumea 
asta nici de dragoste, nici de copii, grija de a veghea asupra 
voastră şi de a vă apăra. 

Capitolul LXX. 

Să ne întoarcem cu câteva ore în urmă şi să revenim la 
domnul de Château-Mailly. 

Ne amintim că în ziua din ajun, după ce dăduse 
minuţioase instrucţiuni lui Rocambole asupra rolului lung şi 
important pe care trebuia să-l joace sub peruca blondă a 
vizitiului în acel pretins han, unde Turquoise trebuia să 
descindă împreună cu Leon Rolland, sinistrul inventator al 
acestor drame, sir Arthur Collins sau mai curând vicontele 
Andrea, s-a dus direct la conte acasă. 

Ştim de asemenea că în urma discuţiei pe care au avut-o, 
între cei doi oameni s-a ivit o ruptură. Ne amintim totodată 
că, după plecarea lui sir Arthur, contele luase o pană şi-i 
scrisese doamnei Rocher, rugând-o să-l primească a doua zi 
după masă. 

Deci, cu câteva ore înaintea emoţionantelor scene pe 
care le-am descris şi care s-au petrecut în casa de pe strada 
Ville l/Evegque, domnul de Château-Mailly îşi opri trăsurica 
la poarta casei lui Hermine. 

Am spus la timpul potrivit, că din ziua în care Fernand 
Rocher începu să se ascundă, să-şi mintă soţia, Hermine 
simţise că ceva se rupsese în adâncul inimii ei. 

Din acel moment ea încetase să mai plângă, nu-i mai 
acordase soţului ei permanente dovezi de dragoste, se 
închisese cu demnitate în durerea ei, resemnându-se. Chiar 
din acel moment, domnul de Château-Mailly, în sinceritatea 
căruia ea credea, devenise pentru ea un prieten sigur, 
devotat, unicul confident al necazurilor ei. Doar cu el 


îndrăznea să-şi dea pe faţă tristeţea inimii sale şi speranţa 
în zile mai bune. 

Când în ajun primise biletul său, sărmana femeie spera 
că va veni să-i spună că Fernand începea să se plictisească 
de acea fericire efemeră şi că se va reîntoarce să-şi 
continue viaţa în căminul său. 

Hermine se înşela. 

Domnul de Château-Mailly sosi la ora indicată. Era palid, 
trist şi trăsăturile sale mărturiseau o durere profundă. Ai fi 
zis că a îmbătrânit cu zece ani în douăzeci şi patru de ore. 

EI îi sărută în tăcere mâna şi rămase în picioare înaintea 
ei. 

— Dumnezeule! spuse ea, ce aveţi, domnule conte? 
sunteţi palid ca un mort! Aţi venit să-mi aduceţi veşti 
proaste? 

EI clătină încet din cap: 

— Liniştiţi-vă, doamnă, spuse el. Vin să vă cer o 
întrevedere şi să vă denunţ un mare vinovat. 

— Un vinovat? întrebă ea mirată. 

— Eu, spuse el. 

— V-aţi pierdut capul! murmură ea cu-n surâs. Şi cu ce v- 
aţi făcut vinovat? 

— De-o crimă fără nume. 

— Aţi înnebunit? 

— Pentru ca să mă puteţi înţelege, trebuie să mă 
ascultați cu atenţie. 

— Vă ascult... 

— Veţi vedea dacă spun adevărul. Dar, se întrerupse 
contele, trebuie de la început să vă pun o întrebare, una 
singură. 

— Vă rog... 

— Aţi întâlnit vreodată un englez cu numele de sir Arthur 
Collins, un gentleman gras, cu o mină grotescă, cu faţa 
roşie, cu părul roşcat ca flacăra, un om totdeauna îmbrăcat 
cu o haină albastră şi cu o vestă de nankin? 


— Într-adevăr, răspunse Hermine, puţin surprinsă de 
întrebare, am impresia că am auzit acest nume şi am zărit 
pe undeva acest personaj. Da, da, îmi aduc aminte. L-am 
cunoscut la balul marchizei Van Hop. 

— Şi, întrebă contele, numai acolo l-aţi văzut? 

— Bineînţeles. 

— Nu l-aţi mai întâlnit niciodată? 

— Niciodată... 

— Atunci, murmură contele, a minţit şi acest lucru este 
foarte straniu. 

Aceste cuvinte o mirară foarte mult pe doamna Rocher. 

— Dar ce vreţi să spuneţi, întrebă ea, şi ce minciună 
putea să vă spună necunoscutul? 

— Acest om pretinde că v-a iubit, v-a adorat şi că nu i-aţi 
acordat nici un fel de atenţie. 

Ea surâse. 

— Un lucru este sigur, nu l-am văzut în viaţa mea decât o 
singură dată. 

Dar contele rămânea sumbru şi gânditor. 

— Doamnă, reluă el, soţul dumneavoastră nu are 
duşmani? 

Hermine suspină. 

— Fernand este un om foarte bun, cum să aibă duşmani? 

— Totuşi, continuă domnul de Château-Mailly, este fără 
îndoială că el are în acest om un inamic implacabil care-l 
urăşte de moarte. Acest inamic este cel despre care vreau 
să vă vorbesc: sir Arthur Collins. 

— Dar este imposibil! strigă doamna Rocher în culmea 
mirării. 

— Nimic nu este mai adevărat. 

— Cum! acest om pe care abia îl cunosc... 

— Poate îl cunoaşte soţul dumneavoastră? 

— Nici asta nu se poate, căci îmi aduc foarte bine aminte 
că atunci când eram la doamna Van Hop, soţul meu mi l-a 
arătat cu indiferenţă: „lată un personaj straniu”. 

— Sunt în plin mister! gândi contele. 


Şi apoi reluă: 

— Ei bine! ascultați. La balul doamnei Van Hop, în timp 
ce dumneavoastră dansaţi, sir Arthur Collins - care nu 
cunoştea pe nimeni sau cel puţin nimeni nu-l cunoştea pe 
sir Arthur Collins - chemă un invitat pe numele său, spre 
marea mirare a acestuia. Acest invitat al marchizei era un 
tânăr plin de ambiţie. Un unchi milionar era pe punctul să-l 
dezmoştenească prin contractarea unei căsătorii ridicole şi 
ruşinoase. 

— Domnule, îi spuse sir Arthur Collins, aş putea să vă fac 
un mare serviciu, să împiedic căsătoria unchiului 
dumneavoastră şi-n felul acesta să împiedic să vă pierdeţi 
moştenirea. Nu pun decât o singură condiţie...” 

— Care? întrebă acesta.” 

— Sunteţi tânăr, purtaţi un nume ilustru, probabil că 
plăceţi femeilor pe care le întâlniți în societate, dar în 
special celor disperate şi abandonate de soţi.” 

Şi cum interlocutorul său, surprins de acest demers, nu 
spuse nimic, sir Arthur continuă: 

— Această femeie, urmă el, pe care am iubit-o ca un 
nebun, m-a gonit. Niciodată dragostea nu mi-a mai atins 
inima şi aş fi răzbunat dacă ea v-ar iubi şi ar cunoaşte toate 
torturile dragostei...”. 

Contele se opri un moment, zdrobit de propriile lui 
mărturisiri. Apoi se aşeză în genunchi înaintea doamnei 
Rocher şi continuă: 

— Acest om, doamnă, căruia sir Arthur îi propusese 
asemenea târg, acest om a cărui onoare era până atunci 
nepătată, nu a înţeles ce infamie trebuia să comită. Copil al 
secolului XIX, aparţinând acestei generaţii de petrecăreţi 
care se joacă cu virtutea femeilor şi-şi numără cu orgoliu 
cuceririle, el nu vedea în această combinaţie decât o tânără 
şi frumoasă femeie care trebuia consolată, şi acceptă 
propunerea lui sir Arthur. Ori, continuă contele aplecându- 
şi fruntea ca un criminal, acest om care-şi dezonora 


blazonul, acest mizerabil care trebuia să joace rolul 
diavolului pe lângă înger, - acest om sunt eu... 

Şi îşi aplecă mai mult capul. În felul acesta mândrul 
gentilom cerea iertare cu o nobilă şi impresionantă 
umilinţă. 

Capitolul LXXI. 

Hermine ascultă această revelaţie cu o mirare 
crescândă, întrebându-se dacă nu visa cumva şi dacă era 
posibil ca bărbatul pe care cu câteva minute mai înainte îl 
considera un prieten devotat, să poată unelti împotriva ei. 

Ea nu găsi nici un cuvânt să-i răspundă, mulţumindu-se 
pentru început să-l privească pe domnul de Château-Mailly 
cu o mirare dureroasă. 

Contele avu curajul să continue. 

— Şi femeia către care am îndrăznit să ridic o privire 
necurată, doamnă, sper că aţi ghicit, nu-i aşa? sunteţi 
dumneavoastră... 

Hermine continuă să tacă. 

— Englezul mi-a spus, urmă el, că femeia pe care trebuie 
s-o determin să mă iubească, va fi aceea al cărei soţ va avea 
o ceartă în aceeaşi seară, la masa de joc. 

Doamna Rocher tresări. 

— Vedeţi, doamnă, că sir Arthur ştia dinainte că domnul 
Rocher va avea o ceartă, că va ajunge la un duel în cursul 
căruia va fi probabil rănit... Şi, urmă contele cu o voce 
surdă, toate acestea le ştiam şi eu... când m-am prezentat 
aici pentru prima dată... Ah! se întrerupse contele, sunt un 
mizerabil şi merit disprețul dumneavoastră; dar în ultimul 
moment m-am căit de cele făcute şi de data aceasta vreau 
să vă salvez! 

Era atâta francheţe, disperare, remuşcare în accentul şi 
atitudinea contelui, încât tânăra femeie fu mişcată. 

— Domnule, îi spuse ea, căinţa dumneavoastră este pe 
măsura greşelii. Nu vă fie frică, nu vă voi disprețul, nici nu 
vă voi uri, ridicaţi-vă... vă iert. 

Domnul de Château-Mailly avu un strigăt de bucurie: 


— Acum, spuse el, acest om mă poate ruina şi mă poate 
dezonora! 

— Să vă dezonoreze? întrebă ea cu mirare. De ce? Şi în 
ce mod? 

— Doamnă, răspunse contele cu gravitate, acest bărbat 
mi-a cerut un jurământ, cel mai solemn din toate, cuvântul 
meu de onoare; şi eu am făcut acest jurământ, trebuia să 
devin instrumentul pasiv al acestui mizerabil, să-l ascult 
orbeşte, într-un cuvânt să fiu sclavul lui. Tot ceea ce am 
făcut, tot ceea ce am spus de cincisprezece zile încoace, mi- 
a fost dictat de el. Dar în acelaşi timp în care vă înşelam, mă 
simţeam atras către dumneavoastră de o prietenie 
respectuoasă şi a venit o zi, această zi a fost ieri, când n-am 
mai rezistat şi când, având de ales între a deveni un sperjur 
şi a face crima de a vă distruge căminul şi viaţa, am 
preferat sperjurul... leri, continuă el, am gonit pe acest 
mizerabil din casa mea, dându-i voie ca mâine să mă insulte 
dacă va crede că are dreptul, comunicându-i hotărât că nu 
mai vreau să fiu complicele lui. 

Şi apoi domnul de Château-Mailly, care-şi mărturisise cu 
nobleţe greşeala, avu curajul să intre în mii de amănunte 
căutând împreună cu tânăra femeie să ghicească ce mobil 
misterios putea să aibă acest necunoscut pentru a o urmări 
cu atâta ură. 

— Domnule conte, spuse ea, aţi fost mai mult uşuratic 
faţă de mine decât vinovat şi aţi avut dreptate să spuneţi 
mai înainte că bărbaţii din secolul nostru sunt lipsiţi de 
principii în acţiunile lor faţă de femei. Căinţa pe care aţi 
dovedit-o, interesul pe care mărturisiţi că mi-l purtaţi, îmi 
dovedesc în suficientă măsură că nu aţi merita să vă 
neîndreptăţesc şi vă iert din toată inima că aţi crezut că în 
momentul în care voi fi supărată pe soţul meu pentru că şi-a 
încălcat jurămintele faţă de mine, le voi călca în picioare şi 
eu pe ale mele. Aţi vrea să fiţi prietenul meu? 

Contele îngenunche înaintea ei. 

— Sunteţi un înger de bunătate şi virtute, murmură el. 


— Nu, spuse ea cu-n surâs de nedescris, nu sunt un 
înger, sunt pur şi simplu o femeie cinstită. 

Şi ea îi făcu semn să se ridice şi să se aşeze pe un scaun 
din apropiere. 

— Mi-aţi îngăduit să mă numesc prietenul 
dumneavoastră, spuse el, vreţi acest lucru într-adevăr? 
Doriţi ca după ce am fost un complice atât de odios în 
provocarea nenorocirii dumneavoastră, să-mi dedic timpul, 
viaţa, ultima mea picătură de sânge ca să repar greşeala 
făcută? 

Ea clătină trist din cap. 

— Fernand, spuse ea, este un sărman bolnav a cărui 
boală nu este, probabil, fără remediu, dar a cărui vindecare 
va veni numai cu timpul... Să sperăm... 

— Aveţi dreptate, murmură contele, trebuie să speraţi... 
este imposibil să nu vină ora în care el să-şi dea seama că 
adevărata fericire este aici... la picioarele dumneavoastră... 

Şi contele ridicându-se, sărută mâna Herminei şi plecă 
cu sufletul împăcat. 

— Cred, gândi el pe drum, că pot să mă consider din nou 
un om cinstit. 

După plecarea domnului de Château-Mailly, Hermine 
izbucni în lacrimi. 

În prezenţa acestui bărbat care venise să-şi 
mărturisească greşelile, ea avusese o putere sufletească pe 
care femeile nu o găsesc decât rareori; dar rămasă singură, 
toate durerile care-i sfâşiau inima reveniră din plin. Până 
acum, în mijlocul suferințelor sale, a torturilor de fiecare zi, 
tânăra femeie fusese susţinută de speranţa că un prieten 
veghea asupra ei, că el lucra cu ardoare pentru a-i reda 
fericirea căsătoriei; şi iată că tocmai acest prieten în care 
crezuse, pe care contase, s-o deziluzioneze în câteva 
cuvinte. Reieşea că soţul ei nu fusese ademenit pur şi 
simplu de o femeie stricată, ci totul era o lucrătură pusă la 
cale de mâna invizibilă a unui crâncen inamic. Cine putea fi 
acest geniu al răului? Toată seara Hermine nu făcut altceva 


decât să-şi repete această întrebare şi nu putu să-i 
găsească răspunsul. Ea nu ştia ca Fernand să aibă vreun 
duşman. Cum putea ea să se gândească că acest englez 
grotesc, pe care-l descrisese domnul de Château-Mailly şi 
pe care abia îl zărise la balul doamnei Van Hop, ar fi avut 
vreo legătură cu infamul Andrea? 

Îşi petrecu seara singură, aşteptându-şi soţul care nu se 
întorsese la cină. Noi ştim că el cina atunci cu Turguoise. 

Către orele zece, ţârâitul soneriei o făcut să tresară, în 
timp ce stătea lângă leagănul fiului ei; apoi auzi un pas 
cunoscut în anticameră, uşa se deschise şi Fernand apăru în 
prag. 

El se îndreptă către soţia sa şi îngenunche: 

— Iubito, îi spuse el, cu o voce tremurătoare, dacă ţi-aş 
jura că voi consacra toate ceasurile vieţii mele ştergerii 
răului pe care ţi l-am făcut, mă vei putea ierta? Mă vei mai 
iubi? 

— Mai întrebi?... Mai întrebi...? 

Fericirea se reinstala sub acoperişul căminului lui 
Fernand şi al Herminei, tatăl şi mama se întoarseră plini de 
bucurie spre leagănul unde dormea copilul lor. 

Capitolul LXXII. 

L-am pierdut din vedere pe sir Williams din momentul în 
care sărise pe fereastra salonului care dădea în grădină, 
făcând acel salt periculos, riscând a-şi frânge gâtul. 

O misterioasă protecţie, venită fără îndoială din infern, 
părea că-l apără pe acest om. Căzu în picioare nevătămat, 
norocul vru ca pământul înmuiat în acest colţ să amortizeze 
violenţa căzăturii. 

Se ridică puţin ameţit, se pipăi, îşi mişcă braţele şi 
picioarele pentru a se asigura că nu este rănit şi că nu-şi 
rupsese nimic; apoi, satisfăcut de examen, începu s-alerge 
prin grădină şi nu-şi încetini fuga decât atunci când reuşise 
să parcurgă o mare distanţă faţă de casa şi de locul unde 
căzuse. În acel moment se opri şi încercă să se orienteze. 


Noaptea era întunecoasă şi ceţoasă. Oricine altcineva 
decât sir Williams ar fi fost fără îndoială derutat. Dar 
văzându-se salvat şi sănătos, în afara amenințării pistolului 
tânărului rus şi al cuţitului lui Leon Rolland, el îşi regăsi 
sângele rece şi prezenţa de spirit. 

Sir Williams cunoştea la perfecţie topografia grădinii 
care era în genul unui parc englezesc. Ştia că o lungă alee 
circulară ducea la o poartă care dădea pe o stradă, mai 
totdeauna pustie la acea oră. Fără îndoială că această ieşire 
era închisă cu cheia, dar pentru el acesta era un amănunt 
de mică importanţă. Să deschidă o poartă, să desfacă o 
broască, erau bagatele pentru un bărbat pe care 
spărgătorii din Londra îl socotiseră cândva şeful lor şi care 
făcuse minuni în acest domeniu, chiar la New York. El 
ajunse deci la această alee circulară, o parcurse foarte 
liniştit, preocupat în primul rând de a reflecta, dar şi de a se 
întoarce din când în când pentru a asculta zgomotele care 
ar veni din casă, încercând să ghicească prin mişcarea 
luminilor din spatele ferestrelor ce se mai întâmplă. 

Luminile se aprindeau şi se stingeau şi înţelese că o 
mare agitaţie domnea în întreaga casă. În acelaşi timp făcu 
următoarele reflecţii: 

— Baccarat şi-a ţinut toate promisiunile şi eu am fost 
păcălit ca un neghiob. Acum este evident că dacă nu scap 
foarte repede de ea, sunt un om pierdut. Cu condiţia ca 
Rocambole să nu se lase prins... Dacă-l prind, s-ar lăsa mai 
curând ucis decât să spună vreun cuvânt care ar destăinui 
secretele noastre; dar lipsit de el, aş fi silit să mă demasc şi 
să acţionez chiar eu. Şi-atunci... 

La acest gând, câteva picături de sudoare apărură pe 
fruntea lui sir Williams. Această voinţă de oţel, căreia 
greutăţile întâmpinate n-au putut să-i micşoreze energia, se 
dedicase numai acestei răzbunări pe care o meditase mult 
timp şi cu multă migală. Tot restul nu mai avea din punctul 
său de vedere decât o importanţă relativă. 


Exista un bărbat împotriva căruia sir Williams avea o ură 
implacabilă, mortală, un bărbat pe care voia să-l lovească în 
onoarea lui, în puterea lui, în iubirea lui, în viaţa lui: 
Armand! Ceilalţi: Leon Rolland, Fernand Rocher, Hermine şi 
Cerise, aceste patru fiinţe pe care le urmărise şi care în 
ultimul moment îi scăpaseră, nu erau decât nişte figuranţi 
în această mare dramă pe care el o regiza în toate detaliile 
şi căreia îi pregătea ciudate peripeții... Dar Armand!... 
Armand - omul care-i luase tot, omul pe care-l ura aşa cum 
doar satana poate uri paradisul - nu trebuia să-i scape... 

Iar gândul că Rocambole căzuse ca şi el într-o cursă, îi 
dădea amețeli lui sir Williams. 

— Fernand a scăpat, gândi el; dar dacă şi Armand îmi 
scapă!... Vai! cred c-o voi ucide pe Baccarat cu mâna mea. 

În ajun, când îi dăduse instrucţiunile sale, sir Williams 
stabilise că după ce îl va introduce în casă pe Leon cuprins 
de furioasa lui nebunie, Rocambole să părăsească imediat 
imobilul din strada Ville l/Eveque şi să se întoarcă acasă 
unde să-l aştepte pe sir Williams. 

Baronetul se gândi că, în timp ce Baccarat era ocupată 
cu el, complicele său putea foarte bine să plece liniştit, fără 
să întâlnească nici un obstacol. 

Această speranţă pătrunse în adâncul inimii lui chiar în 
momentul când ajunsese la mica poartă a grădinii, închisă 
de două ori şi de o soliditate neobişnuită. 

În mijlocul întunericului care-l înconjura, fugarul îşi putu 
da seama numai prin pipăit de dificultatea deschiderii 
acestei porţi. 

În fuga-i precipitată nu avusese timp să-şi ia pumnalul pe 
care Baccarat îl obligase să-l arunce în mijlocul salonului. 
Sigur că acest pumnal i-ar fi fost de mare ajutor pentru a 
deschide broasca sau a forţa zăvorul. Dar el avea o mică 
trusă de chei şi începu să le încerce una câte una. Norocul 
vru ca una dintre ele să pătrundă în broască şi deschise 
astfel fără greutate poarta. 


Oricare altul, în afară de Andrea, ar fi fugit direct în 
stradă lăsând poarta deschisă. 

Dar baronetul era un om prudent, care se gândea la 
toate, chiar în momentele cele mai grele. 

— Poate că, gândi el, voi avea nevoie într-o zi să mă 
reintorc în această casă la fel de discret cum am ieşit şi 
trebuie să am o cheie. Deci îşi alese cheia, o separă de 
celelalte, încuie poarta la loc şi plecă. 

Odată ajuns în stradă, el se găsea departe de Baccarat şi 
de cei care ar fi putut să-l urmărească. 

Ajunse în piaţa Beauvau, urcă de-a lungul foburgului pe 
jos şi se îndreptă către Rocambole pe care voia să-l vadă 
neapărat. 

Când ajunse la casa subalternului său, valetul îi spuse: 

— Domnul viconte este acasă! 

Şi îl introduse imediat înăuntru. 

Sir Williams respiră zgomotos. Deci nu era totul pierdut. 
Într-adevăr, Rocambole părăsise foarte prudent casa din 
strada Ville l/Eveque, imediat ce Leon Rolland intrase. 
Având încredere în geniul lui sir Williams, el nu se îndoi nici 
un moment că lucrurile se vor petrece exact aşa cum 
prevăzuse acesta; şi ca orice om care găseşte că este inutil 
de a se compromite, reveni în grabă acasă unde scăpă de 
costumul său de vizitiu. Apoi, îmbrăcat într-un halat de 
casă, ceru masa. 

— Sunt foarte liniştit în ceea ce priveşte soarta 
maestrului, gândi el. Probabil că a fugit cu scrisorile de 
schimb. După ce Leon Rolland îl va asasina pe Fernand, 
Turquoise şi asasinul se vor aranja cum vor putea. 

Falsul vizitiu reuşi în zece minute să facă să dispară 
culoarea roşie care îi acoperea faţa, ascunse tot 
echipamentul de deghizare, aşa că în momentul în care 
complicele său intră, îl văzu aşezat lângă foc, cu-n trabuc în 
gură, în halat şi în papuci... 

Liniştea elevului său constitui pentru sir Williams o 
dovadă că acesta nu bănuia nimic din groaznicul eşec. 


Sir Williams era însă foarte palid, cu tot fardul care-i 
acoperea obrazul; privirea era posomorâtă, aproape 
rătăcită. 

Cum îl văzu, Rocambole strigă: 

— Dumnezeule! dar ce ai? Ce s-a întâmplat? 

— S-a întâmplat, răspunse sir Williams cu o voce surdă, 
că suntem învinşi şi traşi pe sfoară... 

— Învinşi?! 

— De o femeie, adăugă banditul, cu o amară ironie. Este 
de neînțeles... 

— Chiar că nu înţeleg, murmură Rocambole al cărui 
obraz deveni livid, într-atât îl emoţionă acest prim eşec 
încercat de către sir Williams, geniul în care el avea o 
încredere oarbă. 

Capitolul LXXIII. 

Un moment de tăcere se lăsă între aceşti doi bărbaţi, 
strâns legaţi prin crimele lor. Se priviră amândoi ca un 
general şi un locotenent, care analizează situaţia după o 
luptă pierdută. 

Rocambole era elevul, braţul drept al lui sir Williams; 
până aici avusese o încredere oarbă în el, în geniul său; o 
încredere fără margini în resursele acestui spirit, totdeauna 
gata să domine situaţiile cele mai disperate. 

Dacă altul decât însuşi sir Williams ar fi venit să-i spună: 
„căpitanul a fost învins”, ar fi ridicat din umeri şi nu ar fi 
putut să creadă. 

Dar chiar şeful îi spunea: „Am fost învinşi şi încă învinşi 
de o femeie!”. 

Până acum sir Williams nu intrase încă în amănuntele 
înfrângerii, dar atitudinea sa mohorâtă, tristeţea, privirea 
care trăda un amestec de mânie şi descurajare, erau atât 
de elocvente, încât elevul se îndoi pentru prima oară cu 
privire la puterea acestui infailibil maestru şi se întrebă 
dacă nu venise momentul de a-i abandona flamura. 

Oare ghicea sir Williams gândurile care-i treceau prin 
cap prietenului său? Sau dădu ascultare unei reacţii fireşti 


de îndrăzneală, care apare la cei tari după o înfrângere? În 
orice caz, fapt este că îşi ridică imediat capul, şi privirea sa 
căpătă acea strălucire felină în care se putea citi energia 
periculoasă consacrată de douăzeci de ani slujirii răului. 

— Am fost învinşi, dar nu este încă totul pierdut... Va veni 
şi rândul nostru! 

După această tiradă, povesti în câteva cuvinte, pe un ton 
sec, evenimentele cunoscute de altfel şi de noi. Nici Cezar, 
în timp ce îşi dicta „Comentariile”, n-ar fi fost mai calm şi 
mai laconic. 

Rocambole îşi ascultă maestrul până la capăt fără să-l 
întrerupă. Apoi, pe măsură ce calmul reveni pe faţa şi-n 
vocea lui sir Williams, discipolul îşi regăsi şi el atitudinea 
liniştită şi prezenţa de spirit. 

— Într-adevăr, unchiule, spuse el, am fost bătuţi şi 
Baccarat are un cap serios, de care trebuie să ne ferim. Dar 
aşa cum singur zici, nu este decât o bătălie pierdută. 

— Asta-i şi părerea mea. 

— Deci să trecem la a doua bătălie. 

— A doua, murmură sir Williams a cărui voce în aparenţă 
liniştită, ascundea furtuni, a doua este că trebuie ca atât 
Armand cât şi Baccarat să se târască la picioarele mele. 

Rocambole îl privi pe sir Williams şi înălţă liniştit din 
umeri. 

— Ai altă părere? întrebă acesta. 

— Unchiule, spuse pretinsul viconte suedez, încep să te 
cred monoman. 

— Ce-ai spus? 

Şi sir Williams accentuă aceste cuvinte cu iritarea unui 
superior pe care un subaltern îndrăzneşte să-l critice. 

— Am spus monoman, repetă sec Rocambole, şi voi 
explica imediat termenul: ai căpătat mania răzbunării! 

Sir Williams tresări, îl privi pe Rocambole şi tăcu. 

— Adică, urmă fiul adoptiv al văduvei Fipart, uiţi prea 
mult adevărata viaţă pentru imaginaţiile tale, uiţi proza 
pentru poezie. Răzbunarea este cu adevărat plăcerea 


zeilor, dar zeii erau nemuritori şi aveau timp să-şi consacre 
eforturile lor acestei recreări. Noi suntem, dimpotrivă, 
sărmani muritori, putem să ne gândim şi la răzbunări; asta 
nu este un motiv pentru a neglija aceste afaceri în folosul 
răzbunării. 

— Ce vrei să spui? întrebă sir Williams. 

— Ceea ce este mai trist din înfrângerea de astă seară, 
este pierderea celor două milioane în scrisori de schimb. Tu 
însă regreţi mai mult că n-a murit Fernand, decât că ai 
pierdut milioanele. 

— E adevărat, spuse sir Williams a cărui privire scânteia 
furioasă. Cât îl urăsc! 

— Asta se datoreşte, observă Rocambole, faptului că eşti 
într-adevăr un mare senior, un aristocrat, un om de gust, de 
geniu, mult mai rasat decât mine. Servitorul tău, 
dimpotrivă, vicontele de fabricaţie, dar de fapt copil al 
străzilor Parisului, om pozitiv înainte de toate, ar fi fost mai 
puţin afectat de fericirea lui Fernand Rocher, dacă ar fi avut 
cele două milioane în buzunar. 

Fu rândul lui sir Williams să ridice din umeri. 

Dar acest gest de dezaprobare nu-l descumpăni pe 
Rocambole. El continuă liniştit: 

— Înţeleg foarte bine că-l urăşti de moarte pe acest 
filantrop care este Armand de Kergaz, pe acest om care în 
mod legal te-a furat şi a cărui virtuoasă intervenţie te-a 
făcut să pierzi cele douăsprezece milioane ale domnului 
Kermor de Kermarouet. Din această cauză îţi dau voie să-i 
pregăteşti orice răzbunare. Poţi să sacrifici interesele 
„Valeţilor de Cupă”, prosperitatea noastră, banii noştri, tot. 
Sigur că aş fi personal lovit, dar în fond tu eşti şeful... şi 
şefului trebuie să-i acorzi toate onorurile! Dar Fernand 
Rocher, Leon Rolland, Cerise, Hermine, Baccarat, toţi 
aceştia... Să fim serioşi! continuă Rocambole, aruncându-şi 
mucul în foc; să-i privim în trecere dacă avem timp, dar să 
nu le facem cinstea de a neglija pentru ei afacerile noastre 
cele mai serioase. lată care-i punctul meu de vedere. 


Şi bătrânul ştrengar al Parisului îl privi cu neruşinare pe 
sir Williams, care - gânditor în continuare - ascultase acest 
discurs cu o atenţie deosebită. 

— Bine! Dar până la urmă, după judecata ta, ce trebuie 
să facem? întreabă sir Williams. 

— Să ne gândim la cele cinci milioane ale frumoasei Dai- 
Natha. 

— Asta-i adevărat, spuse Andrea. 

— Şi timpul ne cere să gândim repede. 

— De câte zile a băut Dai-Natha otrava? 

— Mâine se va scurge cea de-a patra zi. 

Sir Williams sări din scaun. 

— Ai dreptate. Într-adevăr am uitat totul pentru a mă 
ocupa de răzbunarea mea. Acum nu mai avem nici un minut 
de pierdut şi dacă marchiza nu va muri în trei zile, atunci 
Dai-Natha va fi cea care va pleca pe lumea cealaltă şi în 
acest caz cele cinci milioane vor urma, pentru noi, drumul 
scrisorilor de schimb. 

— În consecinţă, unchiule, aprobă Rocambole, s-o lăsăm 
pentru moment pe Baccarat liniştită. 

— Aşa şi trebuie. 

— A propos, te-a recunoscut? 

— Nu. 

— Te gândeşti cumva că te bănuieşte? 

— Asta-i altceva, spuse baronetul. N-am de unde să ştiu. 
Femeia asta este un mister pentru mine. 

— Un mister, spuse Rocambole, a cărui cheie o vom avea 
cât de curând. 

— Prin cine? 

— Prin Cherubin. 

— Chiar crezi acest lucru? 

— Evident: l-a primit de două ori, ela renunţat aparent 
la pariu, contele îl crede dat la o parte şi totuşi Baccarat îi 
deschide uşa casei sale la orele unsprezece seara. 

— La naiba! exclamă sir Williams, căruia îi trecu o idee 
prin cap. Înseamnă că am fost descoperit. 


— De ce? 

— Pentru că este posibil ca Baccarat să fie de-acum pe 
urmele afacerii Van-Hop. Crezi în mod serios că l-ar putea 
iubi pe Cherubin? 

— Acesta este un lucru care se mai poate examina, spuse 
Rocambole. 

Sir Williams nu răspunse. Cu fruntea ascunsă în mâini, 
rămase pradă unei meditații profunde. Şi când, în sfârşit, 
ridică capul şi-l privi pe Rocambole în faţă, o frază îi scăpă 
printre buze: 

— Părerea mea este, spuse el, că trebuie neapărat să ne 
descotorosim de Baccarat sau suntem pierduţi. 

— Amin! spuse Rocambole. 

Şi cei doi bărbaţi rămaseră unul în faţa celuilalt, 
preocupaţi de următoarea problemă: cum să rezolve 
distrugerea redutabilei lor inamice, fără să se piardă din 
vedere afacerea Van-Hop. 

Sir Williams era într-adevăr acel om de spirit inventiv, 
pentru care nu există nici un impas imposibil de depăşit şi 
care găseşte întotdeauna, în câteva minute, mijloacele de 
rezolvare a celor mai grele dificultăţi. După un minut de 
gândire îşi ridică privirea, un surâs îi apăru pe buze, acel 
surâs diabolic şi crud care-i apărea întotdeauna când 
pregătea una din infernalele lui combinaţii. 

— Prietene, spuse el complicelui său, vei observa că 
devin un om rezonabil, un om pozitiv cum spui tu. 

— Bravo! spuse Rocambole cu un ton batjocoritor. 

— Aşa că, dacă n-aş da ascultare decât instinctelor mele 
de artist, urmă sir Williams, mi-ar face plăcere s-o văd pe 
Baccarat suferind cele mai neaşteptate lovituri. 

— Aiurea! spuse batjocoritor Rocambole. 

— Dar, timpul nu aşteaptă şi trebuie să lucrăm repede. 

— Deci, cum vom proceda? 

— S-o ucidem pur şi simplu, fără să-i dăm timp nici 
măcar să strige. 

— Prin ce mijloc? Cu o lovitură de pumnal? 


— E periculos! întâi trebuie să găsim un bărbat sigur, 
căci - îmi închipui - nici tu şi nici eu nu vrem să acţionăm 
personal... 

— Bineînţeles că nu. 

— Odată Baccarat ucisă în casa ei şi marchiza omorâtă 
de către soţul ei, două zile mai târziu, acestea vor constitui 
două crime care vor deschide ochii justiţiei şi ne vor obliga, 
poate, să părăsim din nou ţara... 

— Şi crezi c-ar fi bine s-o strangulăm? întrebă 
Rocambole. 

— Nici vorbă. 

— Să o otrăvim? 

— Da, confirmă sir Williams cu-n semn din cap, însoţit de 
un surâs îngrozitor. 

— O să fie greu, unchiule. 

— Crezi? 

— În primul rând nu avem nici un om de-al nostru în 
casa din strada Moncey. Toţi servitorii lui Baccarat îi sunt 
credincioşi. 

— Acesta este un amănunt. 

— Un amănunt care mi se pare foarte important. 

— Îl uiţi pe Cherubin? 

— E foarte grav ceea ce spui. 

— Grav, din ce punct de vedere? 

— Te gândeşti la Cherubin pentru a o otrăvi pe 
Baccarat? 

— Da, aşa mă gândesc. 

— Nu ai deloc dreptate, unchiule. 

— De ce? 

— Pentru că el vrea să-şi câştige pariul, ori dacă 
Baccarat ar muri, el ar pierde cinci sute de mii de franci şi 
ar rămâne la discreţia contelui Artoff. 

Sir Williams începu să râdă. 

— Rămâi întotdeauna tânăr, spuse el. 

— Totuşi am spus un lucru foarte bine gândit. 


— Aşa ar fi dacă am avea naivitatea de a-i spune lui 
Cherubin: „Baccarat a ta ne jenează şi trebuie să ne 
debarasezi de ea”. Dar există un mijloc de a-l face pe 
Cherubin s-o otrăvească fără ca măcar să ştie ce face. 

— Sunt curios să ştiu cum, spuse Rocambole. 

— Ai să ştii imediat. Dar, se întrerupse sir Williams, 
trebuie să ai undeva fiola aceea mică, albastră pe care am 
adus-o din America... 

— Otrava băştinaşilor? 

— Da. 

— Sigur că o am. E chiar aici, spuse el, indicând cu 
degetul sertarul unui scrin din fumoar. 

— Tu ştii foarte bine, reluă sir Williams, că două picături 
din această otravă - care nu există în Europa şi pe care 
numai Pieile Roşii o cunosc - amestecată cu apă, creează un 
amestec atât de otrăvitor, încât este suficient numai mirosul 
acestui amestec ca omul să moară. 

— Ştiu acest lucru, unchiule. 

— Dar ceea ce tu nu ştii probabil, continuă sir Williams, 
sunt ciudatele efecte ale acestei otrăvi, care ucide prin 
simplă aspirație. În primul rând moartea nu este 
instantanee. De obicei, se moare după douăzeci şi patru sau 
treizeci de ore. Cei atinşi de această otravă, se manifestă 
printr-un acces de veselie care degenerează imediat într-o 
logoree enormă... Omul care a aspirat otrava simte un fel 
de beţie care-i dezleagă limba, îl face să-şi uite măsura şi să 
dezvăluie secretele care până atunci le-a înmormântat cu 
grijă în adâncul sufletului său. Această febră durează 
aproximativ două ore, apoi o atitudine de descurajare, 
urmată puţin câte puţin de o oboseală morală şi fizică, 
atitudine apropiată de marasmul oamenilor care abuzează 
de haşiş. Din acest moment, forţele fizice şi capacităţile 
intelectuale slăbesc puţin câte puţin. De fapt nu se moare, 
ci omul se stinge. 

— Sunt de acord, spuse Rocambole. Este cel mai bun 
mijloc pentru a ne debarasa de Baccarat. 


— Fără îndoială, spuse sir Williams, cu atât mai mult cu 
cât vom afla prin Cherubin şi secretul comportării ei. 

— Dar mă îndoiesc că domnul Oscar de Verny va 
consimţi la această otrăvire. 

— Scumpul meu amic, spuse cu răceală sir Williams, 
dacă aş vrea aş putea să-l oblig să consimtă la orice, dar 
găsesc mai rezonabil să-l facem să acţioneze ca un 
instrument pasiv şi necunoscător al adevăratelor 
consecinţe. 

— Şi cum vom face? 

— Foarte simplu. Vei merge mâine dimineaţa la un 
vânzător de parfumuri şi vei cumpără un flacon cu apă de 
colonie. 

— Bun. Şi apoi? 

— Apoi te vei întoarce acasă, îţi vei pune mănuşi şi o 
mască. Dar fii atent, cu jucăria asta trebuie să-ţi iei toate 
precauţiile. 

— Bine, bine. Şi apoi? întrebă Rocambole. 

— Apoi vei desface dopul sticlei cu colonie şi apoi fiola; 
vei vărsa în flacon două picături din conţinutul fiolei în sticla 
cu apă de colonie şi apoi vei reînchide sticla cu precauţie. 

— Foarte bine! am înţeles. 

— După care îi vei da acest flacon lui Cherubin şi îi vei 
spune astfel: „Nu ştiu cât de departe ai ajuns cu Baccarat şi 
când te va iubi, dar sunt convins că dacă va respira zece 
secunde mirosul acestui flacon, va avea pe loc o febră 
nervoasă şi după zece minute te va adora”. 

— lată o idee formidabilă, pot să te felicit pentru ea. 

— Acum, continuă sir Williams calm şi puţin sensibil la 
elogiile elevului său, să vorbim despre ceea ce numeşti tu 
afaceri serioase. 

— Vrei să vorbim despre Dai-Natha? 

— Da. 

— Trebuie să merg s-o văd? 

— Fără îndoială şi am să-ţi dau instrucţiunile mele. 


După care cei doi complici avură o lungă discuţie căreia 
nu-i nevoie să-i dezvăluim detaliile, dar trebuie să ştim că 
marchiza Van Hop fu condamnată. 

Vom afla imediat ce plan îngrozitor a conceput acest 
demon, a cărui îndrăzneală nu dădea înapoi în faţa 
greutăților. 

Capitolul LXXIV. 

A doua zi după ce Rocambole şi sir Williams, chibzuind 
profund, hotărâră uciderea lui Baccarat, domnul Oscar de 
Verny, vulgar denumit Cherubin, se pregătea să iasă de 
acasă către orele zece dimineaţa, când valetul îi aduse un 
bileţel parfumat, închis într-un plic violet pal, pe care i-l 
dăduse un lacheu în livrea. 

Tânărul se aşeză într-un fotoliu, mirosi delicatul parfum 
pe care-l exala plicul şi înainte de a rupe ceara care 
închidea plicul, îşi spuse: 

— Acesta trebuie să provină fie de la Baccarat, fie de la 
marchiză. 

După ce rupse ceara care nu purta nici un sigiliu, 
Cherubin despături o scrisoare care nu avea nici o 
semnătură şi citi: „Sunt destul de mulţumită de 
dumneavoastră şi voi şti să vă răsplătesc. Aţi păstrat 
secretul pe care vi l-am încredinţat! Chiar în localul clubului 
v-aţi căit de conduita dumneavoastră şi aţi renunţat la 
pariu. Porumbelul meu doarme greu şi cred că... aş putea fi 
recunoscătoare... Astă seară la orele unsprezece, prin 
grădină. Poarta va fi deschisă”. 

— La naiba! exclamă Cherubin. Această scrisoare nu 
este semnată, dar Baccarat şi-a înscris numele prin fiecare 
cuvânt. Cred că am câştigat pariul... Dacă domnul conte de 
Artoff este un om corect, îmi va număra mâine cinci sute de 
mii de franci în bilete de bancă. 

Şi, ascunzând preţioasa scrisoare în buzunar, dădu să 
iasă, când se auzi soneria. 

Un vizitator sosea la domnul Oscar de Verny. 

— Aş paria că e vicontele! îşi spuse el. 


Cherubin nu se înşela. Uşa se deschise şi Rocambole 
apăru. Mondenul de dată recentă era mai vioi ca oricând. 
Privirea calmă, surâsul pe buze, îmbrăcat elegant, cu-n 
lornion, totul indica satisfacția deplină. 

— Bună dimineaţa, dragul meu, zise el, intrând şi 
întinzând o mână protectoare lui Cherubin. Cum merg 
treburile? 

— Mulţumesc, mă simt minunat, răspunse Cherubin cu-n 
ton mai puţin satisfăcut. 

Rocambole îşi aruncă bastonul într-un colţ şi se aşeză 
picior peste picior. 

— Avem ceva de vorbit? întrebă Cherubin. 

— Da, scumpul meu. 

— Lucruri serioase? 

— Foarte serioase. Vom pierde numai zece minute. După 
aceea, dacă vrei, putem face un tur în Bois de Boulogne. 

— John! strigă domnul Oscar de Verny, pune şaua pe 
Ebene şi deshamă-l pe Trim de la trăsurică. les imediat, 
călare. 

Servitorul alergă pentru a executa ordinele stăpânului. 

Cherubin se aşeză într-un fotoliu în apropierea 
vizitatorului său. 

— Te ascult, îi spuse el. 

— Scumpul meu, reluă el, vei merge să iei o pană şi să 
scrii ce-ţi voi dicta eu. 

— Cui? 

— Marchizei. 

— Aha! 

În această exclamaţie se simţea un pic de neîncredere. 
Cherubin nu părea prea convins de succesul scrisorii sale. 
Marchiza apărea în ochii lui ca o stâncă de virtute. 

— Scrie deci, spuse elevul vicontelui Andrea, care 
înţelese cu aproximaţie cam ce gândea interlocutorul său. 

Acesta se apropie de o masă, luă o pană şi aşteptă să i se 
dicteze. 


Aşezat comod, cu-n calm desăvârşit, Rocambole începu 
să dicteze: „Doamnă, Dacă un om oarecare v-ar scrie şi v-ar 
cere în numele vieţii lui, a fericirii lui, a tot ceea ce are el 
mai scump, ceea ce vă voi cere eu, sunt sigur că nu veţi 
îndrăzni să-l refuzaţi, căci sunteţi bună precum îngerii cu 
care semănaţi.” 

— Sper, întrerupse Cherubin, ca aceasta să fie o 
introducere excepţională... 

Rocambole continuă, ca şi cum nu ar fi auzit interpelarea 
lui Cherubin. 

„Şi totuşi, tremur scriind aceste cuvinte, speriat de 
gândul că mă veţi refuza, fiindcă am avut îndrăzneala 
criminală să ridic privirea spre dumneavoastră. 

Totuşi, doamnă, nu este vorba de viaţa mea sau de 
fericirea mea, căci aceasta este pentru totdeauna pierdută; 
viaţa mea aparţine destinului rătăcitor pe care mi l-am 
făurit şi care va reîncepe pentru mine în momentul în care 
vă voi spune pentru totdeauna adio. 

Dar este vorba de o fiinţă slabă, fără apărare, de o 
femeie, despre mama mea...” 

— Ia te uită! exclamă Cherubin, am deci şi o mamă? 

— Aşa se pare, spuse Rocambole râzând, scrie în 
continuare. 

Şi domnul de Verny îşi reluă pana. 

„Această fiinţă slabă, această femeie - continuă să 
dicteze Rocambole - va rămâne singură, părăsită de toată 
lumea, atunci când voi părăsi pentru totdeauna pământul 
Europei. Numai dumneavoastră singură, doamnă, puteţi să 
faceţi foarte mult pentru ea şi, aşezându-mă în genunchi, vă 
implor să acceptaţi rugămintea mea. Îmi veţi refuza oare 
mâine la orele opt, o ultimă întrevedere la doamna 
Malassis? Mulţumesc lui Dumnezeu, onorabila doamnă este 
acum în afară de orice pericol şi va putea să protejeze cu 
prezenţa ei, întrevederea de câteva minute pe care o vom 
avea. 


Poimâine plec spre Le Hâvre, unde am reţinut o cabină 
la bordul unei nave care va pleca către Indii. 

Îngenunchiat în faţa dumneavoastră, aştept - ca un 
condamnat la moarte care-şi aşteaptă graţierea - această 
întrevedere, pe care o implor adresându-mă inimii 
dumneavoastră nobile.” 

— Cea mai îngrozitoare melodramă, strigă Cherubin, 
după ce scrise ultimul cuvânt al acestei scrisori, e mai puţin 
umflată decât această epistolă. 

— E adevărat, spuse Rocambole, dar asta nu înseamnă 
că nu-şi va produce efectul aşteptat. 

— Crezi acest lucru? 

— Sunt convins. 

— Şi marchiza va veni? 

— Da, sunt convins că va veni. 

— Dar... nu am nici un fel de mamă...! 

— Mama este inutilă. 

— De ce? 

— Pentru că odată marchiza sosită, te vei arunca la 
picioarele ei şi îi vei ţine aproximativ acest discurs. 

Şi Rocambole luă o atitudine sentimentală. 

— În fine! te văd, iubitul meu înger, sunt atât de fericit că 
te revăd!” Marchiza se va aştepta atât de puţin la acest 
discurs, încât va rămâne sufocată şi atunci vei putea urma: 
„Orele care mă separă de tine sunt fatale, tu ştii acest 
lucru. De fiecare dată când îmi spui adio şi când trebuie să 
ne despărţim pentru mai multe zile, îmi simt inima 
slăbind...” În fine, dragul meu, continuă Rocambole, îi vei 
vorbi cam în sistemul acesta, ca omul fericit pentru câtva 
timp şi obişnuit s-o vadă în fiecare zi, dar... 

— Dar, spuse Cherubin, mă va strivi cu o privire de total 
dispreţ! 

— Nu va avea timp. 

— De ce? 

— Pentru că, din uşa de sticlă a camerei vecine, va şuiera 
un glonte care-i va sfărâma capul. 


Cherubin tresări. 

— Fii liniştit, observă cu răceală Rocambole, marchizul 
Van Hop este cel mai bun trăgător cu pistolul pe care-l 
cunosc. Poţi fi convins că nu te va ucide din greşeală. 

— Dar, spuse Cherubin, puţin emoţionat, când îşi va 
ucide soţia... nu mă va ucide şi pe mine? 

— Nu. 

— Totuşi... ar fi destul de logic. 

— Asta-i adevărat. Dar ela jurat să-ţi respecte viaţa. 

— Asta mă mai linişteşte. 

— Mai mult decât atât, vei avea posibilitatea şi chiar 
timpul de a fugi. Vei găsi în faţa porţii un poştalion înhămat, 
vei urca în el şi vei pleca către Le Hâvre, unde mă vei 
aştepta şi de unde vom pleca împreună pentru a face o 
vizită în Anglia. 

— Perfect, spuse Cherubin. 

— Dar ă propos, cum merge cu pariul? 

— Cred că am câştigat, spuse Cherubin cu un aer 
misterios. 

— Cum aşa? Chiar crezi că-l vei câştiga? 

Scoţând din buzunar scrisoarea lui Baccarat, Cherubin i- 
o întinse lui Rocambole: 

— Citeşte asta, spuse el. 

Rocambole citi atent scrisoarea şi apoi i-o înapoie. 

— Scumpul meu prieten, nu crezi că este o cursă? 

— Ce fel de cursă, Dumnezeule? 

— În fond Baccarat ar trebui să te urască. Ai făcut-o ţinta 
unui pariu. 

— Scumpul meu, îi spuse Cherubin cu-n calm superb, 
femeile iartă întotdeauna îndrăzneala bărbaţilor. Baccarat e 
nebună după mine. 

— N-are importanţă! În locul tău m-aş feri... Este 
capabilă în ultimul moment să-ţi spună cu cruzime: „Nu te 
iubesc!” 

Frumosul Don Juan ridică din umeri. 


— Să mergem, spuse el. Se vede că nu cunoşti femeile. 
Dacă Baccarat n-ar fi sinceră, dacă n-aş fi reuşit s-o 
cuceresc, nu mi-ar fi cerut să renunţ la pariul meu. 

— Deci, este convinsă că pariul nu mai există? 

— Fără îndoială. Ea vrea să-l menajeze pe conte şi 
milioanele lui. Contele reprezintă proza vieţii; dar eu sunt 
pentru ea poezia inimii. 

— S-ar putea să fie adevărat, spuse Rocambole. Dar 
pariul continuă să existe între tine şi conte? 

— La fel ca şi înainte, dar în secret. 

— Şi tu crezi că vei obţine cele cinci sute de mii de 
franci? 

— Bineînţeles! 

— Ei bine, scumpul meu, spuse Rocambole cu-n ton 
neglijent, permite-mi să-ţi fac un cadou. 

— Te rog... 

— Am adus din America o colonie care are calităţi 
miraculoase. La început ea exală un delicios parfum, apoi 
are darul de a excita sistemul nervos peste măsură, de a 
arunca imediat omul într-o stare de beţie şi bună dispoziţie 
de care va putea profita un îndrăgostit ca tine. 

— Desigur, spuse Cherubin, cadoul are meritele lui. 

— Am acasă un flacon. Ţi-l voi trimite chiar azi. Îl vei da 
lui Baccarat ca un dar foarte preţios şi o vei face să-i judece 
calitatea mirosindu-l. Ca orice femeie, este prea curioasă 
pentru a se abţine să nu desfacă flaconul şi să nu miroasă 
parfumul. 

— Probabil, spuse Cherubin încântat. 

— Totuşi, reluă Rocambole, ai grijă să nu trădezi secretul 
nostru; nu ştiu dacă voi avea timp să te văd mâine, este de 
altfel inutil. Să fii mâine la ora opt seara la doamna 
Malassis. O vei găsi aici pe marchiză. Încearcă să-ţi joci 
convenabil rolul şi-ţi vei primi partea din cele cinci milioane. 
În felul acesta vei avea o existenţă asigurată sub protecţia 
invizibilă a clubului „Valeţilor de Cupă”. 

— Fii liniştit. Dar doamna Malassis? 


— Ea va fi plecată la ţară, sau va lipsi, sau va fi 
invizibilă... Important este că te vei găsi singur cu 
marchiza. Ai înţeles? Ştii tot ce ai de făcut? 

— Da, spuse hotărât Cherubin. 

— Ei bine, scumpul meu, continuă Rocambole, să 
mergem să facem o plimbare în Bois de Boulogne. La 
întoarcere vom trece şi pe la mine pe acasă şi-ţi vei lua 
preţiosul flacon. 

Cei doi tineri ieşiră din casă, săriră pe cai şi făcură o 
plimbare în Bois de Boulogne, trecând prin Champs- 
Elys6es. 

Capitolul LXXV. 

În seara aceleiaşi zile, către orele opt, domnul Oscar de 
Verny se îndreptă către club. Când ajunse, îl găsi pe contele 
Artoff. Cherubin îl salută cu-n aer misterios care părea să 
însemne: „Aş avea ceva să vă spun”. 

Contele trecu fără nici o plăcere din sala de joc în 
fumoar. Două minute mai târziu veni aici şi Cherubin. Cei 
doi tineri se salutară, de parcă s-ar fi găsit pe un teren de 
duel. 

— Aveţi ceva să-mi spuneţi, domnule? întrebă contele 
politicos. 

— Voiam, domnule, să vă reamintesc pariul nostru. 

— Îl ţin în continuare, domnule... 

— E ceea ce voiam să ştiu, domnule conte, căci cred că 
sunt pe punctul de a-l câştiga. 

— Foarte bine! spuse contele calm. 

Cherubin îi întinse scrisoarea pe care o primise în 
dimineaţa aceea. 

— Cunoaşteţi scrisul lui Baccarat? întrebă acesta. 

— La perfecţie. 

— Atunci probabil că-l recunoaşteţi? 

— Vă înşelaţi, domnule. 

Cherubin făcu un gest de mirare. 

— Cum?! spuse el, nu e scrisul ei? 

— Nu, spuse contele foarte convins. 


— Totuşi, nu vă puteţi îndoi, ea... mi-a scris scrisoarea... 
sau a pus să mi se scri€e...? 

— Posibil. Fără îndoială, ca orice femeie, Baccarat a pus 
pe una din prietenele ei sau o cameristă să scrie această 
scrisoare. 

Totul atât de veridic şi atât de obişnuit pentru o femeie, 
încât convingerea lui Cherubin nu fu modificată. 

— Este evident, spuse el, că chiar dacă Baccarat nu a 
scris această scrisoare, ea este cea care a dat dispoziţie să 
fie scrisă. 

— Asta-i şi părerea mea, spuse contele. 

— Deci, acum sunteţi convins că aţi pierdut pariul? 

— Nu încă... 

— De ce nu? exclamă Cherubin stupefiat. 

— Pentru că, pentru a putea crede, continuă contele, 
trebuie s-o aud pe Baccarat spunându-vă: „Le iubesc”. 

— Vă puteţi ascunde la ea? întrebă Cherubin. 

— Foarte uşor. Cu ajutorul banilor voi mitui camerista, 
care mă va ascunde în toaletă. Probabil că Baccarat vă va 
primi în budoar. 

— Şi dacă veţi auzi faimosul cuvânt, veţi considera pariul 
pierdut? 

— Bineînţeles, spuse contele. 

— Atunci, domnule, continuă Cherubin, îi veţi scrie un 
cuvânt bancherului dumneavoastră. 

— Voi face chiar mai mult, domnule. 

Contele îşi scoase ceasul şi se uită: 

— Este ora opt, spuse el, Baccarat mă aşteaptă la nouă. 
Fără îndoială că mă va ruga să plec puţin înainte de 
unsprezece, pentru că vă aşteaptă. Vizitiul meu va primi 
ordine. Voi merge până la poartă, cupeul va pleca, voi 
reveni imediat pe jos şi camerista mă va ascunde. 

— Foarte bine. 

— Şi-n loc să scriu bancherului meu, voi trece pe la mine 
pe acasă unde am cinci sute de mii de franci în bilete, titluri 
de rentă şi acţiuni ale căilor ferate. Voi pune totul într-un 


portofel şi portofelul în buzunarul meu. Dacă Baccarat vă 
iubeşte cu adevărat, veţi ieşi de la ea cu cele cinci sute de 
mii de franci în mână. 

Domnul Oscar de Verny se înclină respectuos. 

— Îmi voi lua de asemenea şi pistoalele, spuse contele 
cu-n sânge rece care-l înfioră pe Cherubin dacă însă 
Baccarat nu vă iubeşte şi dacă prin imposibil nu ea a dictat 
acest bilet, atunci pariul dumneavoastră va fi pierdut, şi mă 
voi folosi de drepturile mele. 

Cherubin tresări; dar cum avea o încredere profundă în 
steaua lui, îşi reveni foarte repede din emoție. 

— Aveţi dreptate, domnule, spuse el, înclinându-se din 
nou. 

— La revedere, spuse contele, pe curând! 

Se salutară din nou şi se despărţiră. Contele ieşi din club 
şi merse liniştit, întâi acasă la el, apoi la Baccarat. 

Cherubin trecu în sala de joc, se aşeză la o masă de 
whist şi rămase aici aproximativ două ore, mai puţin 
preocupat de joc decât de acele pendulei, care păreau că 
înaintează cu o exagerată încetineală. 

La zece şi jumătate se ridică, îşi luă pălăria şi ieşi. Chiar 
în prag îl întâlni pe Rocambole. 

— Mergi să cauţi cei cinci sute de mii de franci? întrebă 
acesta ironic. Nu uita flaconul cu apa de colonie. 

— N-ai nici o grijă. 

— Mâine nu voi avea nici un minut liber, continuă 
Rocambole. 'Ţi-am înscenat perfect comedia. Dar vezi să nu 
te pierzi prea tare din cauza fericirii tale şi ai grijă să fii 
foarte exact la doamna Malassis. 

— Recomandările sunt inutile. Îmi cunosc rolul şi-l voi 
juca în consecinţă. 

— Scrisoarea ta este acum în mâinile marchizei. La 
revedere! Nu uita că cea mai mică greşeală ar face ca 
afacerea să eşueze şi vei primi o lovitură de stilet după 
douăzeci şi patru de ore. 

— Ştiu toate astea. La revedere! 


Rocambole intră în Club, iar Cherubin plecă. 

Merse pe jos până în strada Moncey şi ajunse chiar în 
secunda în care se auzea ultima lovitură a orologiului care 
anunţa orele unsprezece. 

Mâna strângea flaconul din buzunarul vestei, iar gândul 
făurea un vis cu-n portofel plin cu cinci sute de mii de 
franci. 

— Ia te uită! spuse el cu mirare împingând poarta, mi-a 
scris că poarta va fi deschisă şi când colo este închisă... Să 
aşteptăm! 

Se plimbă câteva minute, convins că Baccarat va veni ea 
însăşi să deschidă. Dar grădina rămase tăcută, poarta 
grilajului închisă şi aşa trecu un sfert de oră. 

— Cu atât mai rău! murmură el, voi suna. 

Şi într-adevăr sună. Poarta se deschise şi Cherubin 
pătrunse în casa femeii, căreia, fără să ştie, îi aducea 
conţinutul acelui flacon căpătat de la Rocambole ca un filtru 
de dragoste, care dădea însă o moarte lentă, dar sigură. 

Capitolul LXXVI. 

Cu o oră înaintea venirii lui Cherubin în strada Moncey, 
Baccarat şi contele Artoff se găseau împreună. 

— Prietene, spuse tânăra femeie, nu ştiu câtă încredere 
poţi avea în această stranie şi fugitivă revelaţie care se 
numeşte somnambulism şi totuşi eu, care nu-i cunoşteam 
nici măcar numele acum cincisprezece zile, am obţinut de 
pe acum rezultate excepţionale. Graţie viziunilor acestui 
copil, pe care hazardul l-a aruncat în drumul meu şi care 
doarme sub privirea mea am putut să ştiu înainte cu cinci 
zile că domnul Oscar de Verny va veni la mine şi am ghicit 
ce voia să facă. Tot graţie acestor viziuni, care nu intră în 
logica omenească, am putut să-l salvez pe Leon Rolland şi 
pe Fernand Rocher, bărbatul pe care l-am adorat. Înţelegi 
acum de ce ţi-am spus de la început că acest domn Oscar de 
Verny este un infam? 

— Da, sigur că înţeleg, spuse contele gânditor. 


— Te rog să crezi, nu era vorba despre mine atunci. 
Acest bărbat, vorbind astfel despre Baccarat, era în dreptul 
său. Trecutul meu justifică toate insultele, dar există o 
femeie pe care mizerabilul o urmăreşte fără ruşine, o 
femeie căreia i-a jurat pieirea. 

— Cum? În ce scop? 

— Scopul nu l-am aflat încă şi vreau să-l ştiu cu orice 
preţ. 

— O să aflăm. 

— Trebuie ca omul acesta să-şi răscumpere viaţa... este 
absolut necesar... trebuie să-mi spună tot, absolut tot! 

— Scumpă prietenă, spuse contele, m-ai rugat să nu te 
întreb nimic şi am fost tot timpul credincios promisiunii 
mele. 

— E adevărat, spuse ea, întinzându-l mâna. 

— Dar astăzi venisem să-ţi pun o singură întrebare. 

— Sunt de acord, căci eşti tot atât de bun, pe cât eşti de 
inteligent. 

— Ei bine, spune-mi cine este acest om care ne-a scăpat 
ieri şi asupra căruia am tras? 

— Acest om, murmură Baccarat cu-n surâs amar, este 
geniul răului. Un fel de diavol cu forme nedefinite, un om 
care se metamorfozează aşa de bine că nimeni nu-l poate 
recunoaşte. Acest om, urmă ea cu vehemenţă, şi-a ucis 
mama, şi-a asasinat iubita, a atentat la viaţa fratelui său şi 
la onoarea lui. Acest om este mai hidos decât Satana. 

Şi atunci Baccarat începu să-i povestească tânărului 
conte acea lungă şi teribilă istorie, pe care noi am derulat-o 
cândva pagină cu pagină. I-a povestit viaţa ruşinoasă, 
criminala şi diabolica existenţă a acestui mare vinovat, 
vicontele Andrea; apoi i-a vorbit despre falsa lui pocăință, 
despre excepţionala lui abilitate de a capta afecțiunea, 
stima şi iertarea tuturor victimelor. 

Contele ascultă mut de uimire şi de oroare. 

— Ei bine, continuă ea, acest mizerabil pe care-l 
urmăresc din umbră, căruia îi spionez fiecare pas, acest 


monstru pe care ar fi trebuit să-l ucid ieri, când îl aveam în 
dreptul pistolului, va fi foarte greu să-l demasc. Şi totuşi în 
acest scop mi-am lăsat viaţa mea liniştită; pentru a-l păcăli, 
căci el nu avea încredere în mine; pentru el am devenit în 
aparenţă vechea Baccarat. 

— Deci l-ai recunoscut ieri? 

— Da, datorită privirii, singurul aspect pe care acest om 
nu şi-l poate modifica. Ori, continuă ea, acest om îl cunoaşte 
sau ar trebui să-l cunoască pe Oscar de Verny, între ei 
trebuie să existe un înfiorător pact şi sunt convinsă că el nu 
este decât instrumentul lui sir Williams. 

— Vom şti asta imediat, spuse contele, căci Cherubin va 
muri dacă nu-mi va spune tot ceea ce ştie. 

Nici nu termină bine fraza, când se auzi soneria. 

De puţin timp sunase ora unsprezece. 

— lată-l, spuse Baccarat. 

Într-adevăr se auzi deschizându-se poarta grădinii, apoi 
închizându-se; se auziră paşii unul om scârţâind pe nisip. 

Tânăra femeie arătă cu degetul o uşă. 

Contele se ridică fără zgomot şi se îndreptă spre camera 
alăturată, a cărei uşă o închise în urma lui. 

Micuța evreică dormea în aceeaşi cameră, întinsă pe un 
divan. Dormea acel somn extraordinar, în timpul căruia 
protectoarea ei o consulta deseori ca pe un oracol. 

Rămasă singură, tânăra femeie se culcă pe canapea şi 
aşteptă. 

Două lovituri discrete se auziră în uşă. 

În odaie apăru domnul Oscar de Verny. 

La revederea lui Baccarat făcu o mişcare de surpriză. 

— Cum! spuse ea, fără permisiunea mea?! 

Aceste cuvinte, articulate simplu, îl făcură să tresară pe 
Cherubin şi prin cap îi trecu o idee stranie. El se întreba 
dacă nu cumva scrisoarea pe care o primise dimineaţă, în 
loc să fi venit din partea lui Baccarat, nu era decât o cursă 
pe care i-o întindea contele. Câteva picături de sudoare îi 
apărură pe frunte în clipa în care-şi aminti că găsise poarta 


grădinii închisă, în timp ce scrisoarea spunea din contră că 
la orele unsprezece ea va fi întredeschisă. 

Baccarat avea un surâs vesel pe buze şi Cherubin păru 
să citească în ochii ei viitorul triumf. 

— Dar, spuse el, la fel de surâzător, înaintând pentru a-i 
săruta mâna, dumneata nu ai fost niciodată neascultătoare? 

— V-am spus alaltăieri, căci exact v-am primit a doua 
oară, că nu voiam să vă mai văd înainte de trei zile. 

— Sunteţi foarte drăguță în prefăcătoria dumneavoastră. 

— Eu?! Prefăcută? 

Şi ea continua să-i surâdă, aşa cum îi surâzi numai 
bărbatului iubit. 

Cherubin îi întinse scrisoarea. 

— Ce este asta? întrebă ea. 

— Asta este justificarea mea. 

Şi ea începu să citească. 

— Dar cine v-a scris aşa ceva? 

Şi accentul său fu atât de naiv, încât Cherubin - a cărui 
privire se îndreaptă involuntar asupra camerei de alături, 
unde trebuia să fie contele - tremură până în măduva 
oaselor. 

— Chiar dumneavoastră... 

— Eu? Dar neg acest lucru foarte hotărât. 

— Atunci, spuse Cherubin emoţionat, dumneavoastră aţi 
pus să se scrie această scrisoare. 

Ea nu răspunse şi această tăcere părea să însemne o 
jumătate mărturisire. 

Cherubin respiră uşurat. Şi cum era grăbit să termine 
această explicaţie, continuă: 

— În fine, mi se pare că am fost păcălit... dar... fiindcă... 
sunt aici? 

— Poţi rămâne, spuse ea. 

Şi continuă să surâdă. 

Cherubin avea impresia că vede lucind în faţă numai 
monezi de aur şi i se părea că ţine de-acum cele cinci sute 
de mii de franci în mână. 


— Sunt sigur, gândi el, că flaconul prietenului meu este 
inutil dar pentru că tot l-am adus, să mă folosesc de el. 

Scoase sticluţa de colonie din buzunar. 

— Ce este asta? întrebă Baccarat, care tresări fără să 
vrea. 

— Aceasta, răspunse Cherubin, este un neînsemnat dar, 
pe care-l pun la picioarele dumneavoastră. 

Şi îi întinse flaconul care era închis ermetic. 

Baccarat îl luă în mână şi îl privi, făcând ca pe faţetele 
sticluţei să se oglindească flăcările lumânărilor. 

— Ce se poate să fie aici, înăuntru? întrebă ea. Mi se 
pare că are o culoare roşietică. 

— Este o esenţă indiană, răspunse Cherubin, a cărui 
voce trăda o uşoară teamă. 

— Şi la ce serveşte? 

— E o apă de colonie... un parfum foarte delicat. 

O bănuială, o teribilă bănuială îi trecu prin minte lui 
Baccarat, cu viteza cu care un fulger străbate obscuritatea 
unei nopţi furtunoase. 

— Probabil că e un narcotic, gândi ea, sau chiar o otravă. 

Umbra lui sir Williams părea că se profilează înaintea ei. 

— Ei bine! îşi spuse ea, vom vedea... Sunt nebună! Mi- 
am uitat propriile mele treburi pentru dumneavoastră şi 
flaconul dumneavoastră. Permiteţi-mi să lipsesc zece 
minute şi voi reveni. 

Baccarat îi aruncă un nou surâs şi ieşi fredonând din 
budoar, uşoară ca o gazelă, lăsându-l pe Cherubin convins 
că se duce să închidă uşile şi să-şi ia cele mai minuţioase 
precauţiuni pentru ca o eventuală apariţie a contelui Artoff 
să nu le tulbure o discuţie între patru ochi. 

Baccarat traversă salonul, ajunse într-un coridor care 
dădea ocol, primului etaj şi pătrunse printr-o altă uşă în 
camera de lângă budoarul ei. Contele era aici, aşezat într- 
un fotoliu, cu o pereche de pistoale pe genunchi. Baccarat 
duse un deget la buze. 


— Tăcere! spuse ea cu-n semn, arătându-i flaconul. Apoi 
se aplecă spre divanul pe care dormea micuța evreică. Puse 
o mână pe fruntea copilului şi spuse în şoaptă: 

— Îţi ordon să vezi. 

Copilul avu o uşoară agitaţie, ca şi cum ar fi fost gata să 
se trezească; apoi se linişti, dar ochii nu se deschiseră. Era 
cufundată exact în somnul hipnotic de care avea nevoie 
Baccarat 

— Uită-te, repetă Baccarat cu-n ton imperios, priveşte în 
camera alăturată. 

Şi, vorbind astfel, arătă cu degetul zidul care separa 
budoarul de camera în care se aflau ei. 

Copila lăsă să-i scape un gest de spaimă. 

— Ce vezi? întrebă tânăra femeie. 

— Bărbatul din pavilion, răspunse micuța evreică, făcând 
aluzie la scena pe care o indicase mai înainte, cu câteva zile 
din înălţimea turnului, şi care avusese loc la doamna 
Malassis între Cherubin şi marchiza Van Hop. 

— Chiar el este! murmură Baccarat, în timp ce contele 
observa scena cu o curiozitate plină de uimire. 

Apoi, punând flaconul în mâinile copilei, Baccarat 
continuă: 

— Cine mi-a dat acest obiect? 

— El, răspunse ea fără ezitare. 

— Ce conţine acest flacon? 

Copilul luă sticluţa de colonie în mână, o apăsă pe frunte 
şi păru să-şi concentreze asupra ei toată atenţia. 

— Ce conţine?... vorbeşte! Eu vreau să vorbeşti! ordonă 
din nou Baccarat. 

— Înăuntru se află o licoare care înnebuneşte. 

— Când o bei? 

— Nu, când o respiri. 

Răspunsurile fetiţei erau articulate foarte exact, fără nici 
un fel de ezitare. 

— Deci, îţi pierzi raţiunea când respiri din acest parfum? 


— Da, răspunse copila, devii foarte vesel, râzi mult şi nu 
mai ai secrete... E ca şi atunci când mi se ordonă să 
vorbesc; eu nu vreau, dar trebuie să vorbesc. 

Şi Baccarat şi contele ascultau stupefiaţi. 

— Dormi! spuse ea copilei, culcând-o din nou pe 
canapea. 

Ea făcu un gest de adio contelui, ieşi din această cameră, 
făcu acelaşi drum şi se întoarse în salon. 

În acelaşi timp contele deschise fără zgomot micul 
dulăpior pe care noi îl cunoaştem, pentru a putea auzi ce se 
petrece în budoar. 

Când intră în budoar, Baccarat nu mai avea flaconul în 
mână. Îl ascunsese în corsaj. 

Ea se aşeză pe divan lângă vizitatorul său, şi-i spuse: 

— Deci aţi căzut într-o cursă, scumpul meu domn Oscar 
de Verny... 

Şi pronunţând aceste cuvinte, Baccarat deveni dintr- 
odată ironică, batjocoritoare, iar surâsul îi dispăru de pe 
buze. 

— De altfel, continuă tânăra femeie, scrisoarea pe care 
aţi adus-o este foarte ingenioasă. 

— Dar... se bâlbâi Cherubin, descumpănit. 

— Uite ce e, propun să jucăm cu cărţile pe faţă: 
mărturisiţi-mi că această scrisoare este o invenţie de-a 
dumneavoastră. 

— Nici vorbă! 

— Totuşi eu nu am scris-o şi nici nu am dat dispoziţii să 
fie scrisă... 

Nefericirea lui Cherubin creştea din ce în ce. 

Un hohot de râs sardonic îi scăpă lui Baccarat. 

— Într-adevăr, spuse ea, voi bărbaţii nu vă îndoiţi de 
nimic şi vă închipuiţi că este suficient să priviţi de trei ori o 
femeie într-un anumit fel dominator, pentru ca ea să vă 
adore imediat. 

— Dar în fine, pentru că mi-aţi permis, am revenit. 


Şi Cherubin articula această frază cu o voce stăpânită 
de-o neaşteptată emoție, căci într-adevăr începuse să 
creadă că fusese tras pe sfoară. 

— Vreţi să fiu sinceră? întrebă Baccarat, luând o 
înfăţişare plină de gravitate. 

— Da, bâlbâi Cherubin, din ce în ce mai nedumerit. 

— Domnule Oscar de Verny, ştiţi pentru ce în loc să pun 
lacheii să vă arunce pur şi simplu afară, aşa cum ar merita 
un bărbat care îndrăzneşte să parieze pe demnitatea unei 
femei, un bărbat prost şi încrezut pe care câteva succese 
uşoare l-au zăpăcit în aşa hal încât este convins că are o 
privire fascinantă; ştiţi de ce, din contră, v-am permis să 
reveniţi? 

Seducătorul tremura din cap până în picioare. 

Baccarat nu mai surâdea, nu-l mai privea cu tandreţe. 
Din contră, îl învăluia cu o privire plină de dispreţ şi 
Cherubin înţelese că infamul său rămăşag era pierdut. 

— Ştiţi de ce? continuă ea: pentru că vă ştiam atât de 
încăpățânat şi atât de îngâmfat, încât eram convinsă 
dinainte că sunteţi un om mort, dacă veţi avea curajul de a 
ţine pariul... şi voiam să vă salvez. Priviţi-mă, spuse ea, 
priviţi-mă bine în faţă: am eu aerul unei femei care se 
distrează provocând moartea cuiva? Niciodată Baccarat nu 
va lăsa doi tineri nebuni să-şi rişte viaţa pentru ea. Datorită 
faptului că doream să mai aveţi zile multe şi frumoase în 
faţa dumneavoastră, v-am primit cu simpatie, cu acel aer 
misterios şi v-am rugat să renunţaţi la pariul 
dumneavoastră. Căci, continuă Baccarat cu răceală, nu-l 
cunoaşteţi deloc pe contele Artoff. Dacă v-aţi fi ţinut 
rămăşagul, aţi fi fost un om mort; v-ar fi ucis fără milă, fără 
remuşcări, aşa cum se ucide un animal sălbatec, un câine 
turbat, un mizerabil care împroşcă cu noroi o sărmană 
femeie, care nu are nici frate, nici tată, nici soţ care s-o 
apere! 

Cherubin simţea că ameţeşte. 

— Deci, strigă el cu disperare, nu mă iubiţi? 


Un hohot de râs dispreţuitor fu răspunsul lui Baccarat. 

— Eu? Eu să vă iubesc? Dar sunteţi absolut nebun, 
scumpul meu domn, nebun de legat... 

Şi Baccarat se aşeză pe divanul de pe care se ridicase un 
minut mai înainte, îndepărtând cu dispreţ mâna domnului 
Oscar de Verny. 

Cherubin deveni imobil, fără voce, aproape fără 
respiraţie. Arăta ca o statuie. 

Şi în acest moment uşa se deschise. Era uşa camerei de 
alături. 

Un bărbat apăru în prag. Era palid, mut, solemn, ca 
imaginea destinului. Era contele Artoff. 

La vederea lui, Cherubin scoase un strigăt îngrozitor şi 
se trase spre uşa budoarului. Dar, dintr-o săritură, Baccarat 
se plasă între această uşă şi el. 

— Aha! spuse ea, aţi continuat deci să ţineţi acel nefericit 
rămăşag? Sunteţi chiar mai josnic decât mi-am închipuit; 
folosiţi dragostea ca o afacere de bursă, şi se pare că m-aţi 
cotat foarte serios, la preţul de cinci sute de mii de franci! 

Contele ţinea în fiecare mână câte un pistol. Se îndreptă 
către Cherubin, îl privi cu răceală şi-i spuse cu-n accent şi o 
convingere care-l făcură pe acesta din urmă să nu se mai 
îndoiască de soarta care-l aştepta... 

— Domnule, am adus cele cinci sute de mii de franci şi vi 
le-aş fi plătit. Dar dumneavoastră aţi pierdut pariul, veţi 
găsi deci foarte natural ca eu să execut condiţiile pariului 
nostru. Vă voi ucide... 

Capitolul LXXVII. 

Cu o oră înainte ca domnul Oscar de Verny să fi intrat în 
locuinţa de pe strada Moncey, elegantul viconte de Cambolh 
îşi oprea trăsurica în strada Lord Byron, la poarta casei 
domnişoarei Dai-Natha Van Hop. 

Iarna, la această oră, aristocraticul cartier Champs- 
Elys6es este pustiu de obicei şi în acea zi abia dacă a 
întâlnit câteva trăsuri de piaţă alergând. Nici strada unde 
locuia domnişoara Van-Hop nu era mai animată şi când se 


opri la poarta casei, ai fi putut crede că este nelocuită, căci 
nici o lampă nu lumina faţada. 

Servitorul aşezat lângă viconte sări jos de pe capră şi 
sună, fără să ia în seamă aspectul pustiu al casei. 

Imediat se deschise o uşă şi se ivi un servitor care 
deschise poarta. 

Rocambole întreabă în engleză: 

— Stăpâna este acasă? 

Valetul răspunse printr-un semn afirmativ al capului, 
deschise larg poarta, iar Rocambole, manevrând cu 
abilitate trăsurica, pătrunse în curte. Aruncă hăţurile 
servitorului şi-l urmă imediat pe valetul lui Dai-Natha. 
Acesta îl condusese prin acea misterioasă scară pe care o 
cunoaştem, până în sala în formă de pagodă, unde l-am 
văzut altă dată discutând cu Dai-Natha. 

Ca şi la prima lor întrevedere, Dai-Natha era culcată pe 
perne, cu braţele şi picioarele goale ornate de brățări, 
având în păr ramuri de corali şi gâtul împodobit de amulete, 
purtând o rochie de un roşu aprins, cu paiete. 

Domnişoara Dai-Natha Van Hop arăta tot ca nepoata 
vechilor nababi. Ea nu-şi îmbrăca veşminte europene, decât 
când era absolut necesar. 

Rocambole observă că era palidă şi parcă lipsită de viaţă. 

Doar privirea îi strălucea extraordinar, aproape febrilă. 
Ea se ridică pe jumătate, concedie cu-n semn valetul care-l 
introdusese pe vizitator şi îi întinse acestuia mâna. 

— Dragul meu, spuse ea în engleză, credeam că mă veţi 
lăsa să mor. 

Un surâs apăru pe buzele tânărului bărbat. 

— Ce nebunie! spuse el. 

— Şi totuşi, reluă ea, iată că e a cincea zi; încă patruzeci 
şi opt de ore şi voi fi moartă dacă nu voi bea apa în care s-a 
dizolvat piatra albastră. 

— O veţi bea, miss. 

— Când? întrebă ea cu spaimă. 

— Mâine. 


— Deci pentru mâine e aranjat totul? 

— Da, răspunse el. 

— Dumnezeule! Ce frică îmi este! reluă Dai-Natha; mi-a 
fost frică că ai supraapreciat puterea prietenului dumitale... 

Dai-Natha prin cuvântul „prieten”, îl numea pe sir 
Williams. 

Rocambole o privi şi-şi dădu seama că este nu numai 
foarte palidă, dar că în toate mişcările există o lentoare, o 
lipsă de putere, care păreau să anunţe primele simptome 
ale otrâăvii. 

— Dacă vom întârzia cu câteva ore, gândi el, putem într- 
adevăr să pierdem atât această perlă a Indiei, cât şi cele 
cinci milioane ale noastre. 

Apoi cu voce tare, spuse surâzând: 

— Nu vă temeţi de nimic, totul este pregătit şi marchiza 
este pierdută. 

Gelozia aprinse un fulger în ochii lui Dai-Natha: 

— Aş vrea să ştiu cum va avea loc această scenă, spuse 
ea nerăbdătoare. 

— Sigur că veţi şti, replică Rocambole, cu atât mai mult 
cu cât avem nevoie de dumneavoastră. 

— Atunci spuneţi-mi! 

— În primul rând, continuă vicontele, trebuie să scrieţi 
un bilet marchizului Van Hop. 

Dai-Natha se ridică cu grabă neobişnuită şi trase 
cordonul unei sonerii. Apăru un sclav. Îi dădu un ordin şi 
indianul se întoarse două minute mai târziu, cu-n mic 
pupitru, pe care-l puse în apropierea stăpânei sale, culcată 
din nou pe pernele ei. 

— Aştept, spuse ea, luând în mână pana. Este mai bine 
să scriu în engleză? 

— Da. 

Şi Rocambole dictă: „Prietene, vino astă seară la şapte la 
mine. Vei vedea că-mi ţin întotdeauna promisiunile”. 

— Asta-i tot? întrebă ea. 

— Da, spuse Rocambole. Semnaţi. 


Dai-Natha semnă. 

Rocambole luă biletul. 

— Mâine, la deşteptare, marchizul va avea acest bilet... 
spuse el, lăsându-l să alunece în buzunarul hainei. Şi acum, 
doamnă, mâine la orele şase şi jumătate seara voi fi aici cu 
bărbatul care trebuie să joace rolul principal în această 
afacere. 

— Şi astăzi nu-mi spuneţi nimic? 

— Absolut nimic. 

Rocambole pronunţă sec şi energic aceste cuvinte, 
sărută mâna indienei şi plecă. 

— La revedere spuse ea şi gândiţi-vă că viaţa mea este în 
mâinile dumneavoastră. 

— Sărman copil, gândi falsul suedez, dacă ar fi să fie 
numai viaţa ta, mi-ar fi foarte indiferent, dar cele cinci 
milioane ale tale valorează oboseala de a te salva. 

Gândind astfel, plecă. Vicontele îşi reluă trăsurica şi luă 
drumul străzii Pepiniere. Mergea la doamna Malassis. 

Venture o prevenise pe văduvă că va primi o vizită în 
cursul zilei şi doamna Malassis, care simţea că este obligată 
să facă orice îi va spune Venture, era aşezată în apropierea 
focului. 

— lată persoana pe care doamna o aştepta, spuse 
Venture introducându-l pe Rocambole. 

Văduva se ridică pe jumătate din fotoliu şi îl recunoscu 
pe viconte, pe care-l văzuse prima dată la marchiza Van 
Hop. 

Rocambole salută politicos şi îl expedie cu-n gest pe 
Venture. Acest gest era atât de poruncitor şi lăsa atât de 
bine să se înţeleagă care dintre cei doi comandă această 
afacere, încât doamna Malassis pricepu imediat că 
Rocambole era şeful, omul care nu trebuie decât să ordone, 
pentru a fi ascultat. 

Odată plecat Venture, Rocambole se aşeză în fotoliul pe 
care văduva i-l indicase cu-n gest al mâinii. 


— Doamnă, îi spuse el, vă voi arăta în câteva cuvinte de 
ce a fost necesară această vizită, la o oră atât de târzie. 
Sunt bărbatul căruia intendentul dumneavoastră îi este 
sclav. 

Văduva se înclină... 

— Am observat, spuse ea. 

— Astfel pusă problema, continuă Rocambole, vreau să 
vă cer un serviciu al cărui preţ - fiţi sigură - va fi căsătoria 
dumneavoastră cu ducele de Château-Mailly. 

Doamna Malassis avu un frison, gândindu-se că pentru 
un asemenea preţ i se va cere, fără îndoială, ceva foarte 
greu. 

Vă ascult, domnule, spuse ea. 

— Fiţi amabilă atunci, luaţi o pană şi scrieţi marchizei 
Van-Hop scrisoarea pe care o voi dicta. 

Văduva se ridică, se apropie de masă, luă o pană şi 
începu să scrie: „Scumpa mea, dictă Rocambole, domnul 
Oscar de Verny vrea neapărat să te vadă astă seară. Vino 
deci la orele opt la mine, pentru a-l consola pe acest tip 
gelos care nu vorbeşte decât de săbii şi de pistoale şi care 
nu se gândeşte decât cum să-l ucidă pe sărmanul dumitale 
soţ.” 

Doamna Malassis ridică capul: 

— Dar, spuse ea, stupefiată, cum pot să scriu aşa ceva? 
Este absurd! 

— Scrieţi, totuşi, replică Rocambole. Veţi înţelege mai 
târziu, doamnă. 

Şi continuă să dicteze: „La ora şapte eu voi fi plecată de 
acasă şi-l voi trimite undeva pe Venture. Vino la opt, bine 
acoperită cu-n văl, ca de obicei. Fanny te va primi şi va 
merge să-l prevină pe frumosul tău american...” 

Doamna Malassis scrise totul fără să mai pună întrebări. 

— Şi acum, spuse vicontele, semnaţi! 

Ea semnă. 

Rocambole luă biletul şi-l puse în buzunar. 


— Doamnă, spuse el cu răceală, aveaţi dreptul acum 
câteva zile de a respinge oferta intendentului 
dumneavoastră. Aceasta v-ar fi costat scump: căsătoria 
dumneavoastră cu ducele n-ar mai fi avut loc şi totul ar fi 
fost terminat; dar astăzi nu mai aveţi timp, trebuie să ne 
ascultați până la capăt. Nu numai căsătoria dumneavoastră, 
ci de astă dată chiar viaţa dumneavoastră este în joc. 

— Viaţa mea! spuse ea cu spaimă. 

— Dumnezeule! spuse vicontele, se ştie vreodată în 
această lume cine trăieşte şi cine moare? Dumneavoastră 
vă plimbaţi cu trăsura, se poate rupe o osie şi roata să 
treacă peste dumneavoastră: sau, mergând pe jos, la 
plimbare, un călăreț nepriceput, călărind un cal nărăvaş, 
poate să vă calce în picioare; sau s-ar putea foarte bine ca 
bucătăreasa dumneavoastră să se înşele şi, crezând că 
pune făină la o iahnie, să pună un pachet de arsenic, care 
de fapt trebuia folosit pentru a distruge şobolanii din 
pivniţă. 

O sudoare rece acoperi fruntea doamnei Malassis. 

— Deci, reluă Rocambole, făcându-vă toate socotelile, 
cred că cel mai înţelept lucru ar fi să ne ajutaţi. 

— Aşa voi face, spuse ea cu supunere. 

— Foarte bine, sunteţi fermecătoare. 

Şi Rocambole se aşeză mai bine în fotoliu. 

— Şi acum, spuse el, trebuie să vorbim mai mult despre 
marchiză. O iubiţi foarte mult? 

— Am fost prietena ei... cândva. 

— Cu atât mai rău. 

— De ce? spuse ea tremurând. 

— Pentru că fără-ndoială veţi avea foarte mari neplăceri 
când o veţi pierde. 

— S-o pierd? 

— Se poate întâmpla! 

— Pleacă undeva? 

— Nu, dar este pe punctul de-a muri. 


— Imposibil, strigă văduva, care nu înţelegea nimic. Am 
văzut-o ieri şi arăta minunat. 

— Fără îndoială, dar, ce vreţi? există destine cu-n sfârşit 
neaşteptat... Marchiza e născută într-o zodie nefastă. 

Şi cum ea tremura până în măduva oaselor, Rocambole 
adăugă: 

— Ei, acum să stăm de vorbă! sunt grăbit. 

Despre ce a fost vorba în discuţia ce a avut loc atunci 
între doamna Malassis şi vizitatorul ei? Fără îndoială că ea a 
fost de o extremă gravitate, căci, cu toate că era aproape 
nouă seara, după ce Rocambole plecă, văduva nu ezită şi 
dădu imediat dispoziţie să i se aducă o trăsură de piaţă. 

Trebuie să menţionăm, că înainte de a pleca, Rocambole 
îi strigase lui Venture: 

— Pe mâine, la orele şase precis, în strada Lord Byron. 

Văduva o sună pe Fanny, care o ajută să se îmbrace, ieşi, 
se urcă în trăsura de piaţă şi îi spuse vizitiului: 

— În aleea Văduvelor, la familia Van-Hop. 

Era joi. Doamna Malassis ştia că în această zi marchiza 
nu ieşea din casă, după cină. Ea ştia de asemenea, că 
marchizul - profitând de faptul că soţia lui primea vizite - se 
grăbea să alerge la club pentru a face o partidă de şah. Ea 
era deci sigură că nu se va întâlni cu marchizul şi va putea 
discuta liniştită cu doamna Van Hop. 

Când doamna Malassis ajunse aici, marchiza era singură 
în budoar, ocupată să lucreze o broderie. 

În orice altă circumstanţă, vizita doamnei Malassis la 
nouă seara n-ar fi surprins-o pe doamna Van Hop. Cele 
două femei erau foarte legate între ele, şi intimitatea lor 
permitea aceste vizite târzii... Dar de această dată doamna 
Van-Hop simţi o emoție, greu de definit, auzind anunţarea 
prietenei ei. De ce? 

Îi fu imposibil să-şi dea seama. 

— Bună seara, scumpă marchiză, spuse doamna Malassis 
intrând şi sărutând-o pe tânăra femeie; iartă-mă că am 
venit atât de târziu. 


Marchiza îi oferi un scaun şi spuse: 

— Dar nu este decât nouă seara. 

— Într-adevăr, continuă vizitatoarea, dar de câteva 
minute sunt atât de emoţionată, încât am impresia că este 
miezul nopţii. 

— Eşti emoţionată? 

— Da, foarte emoţionată. 

— Dar ce ţi s-a întâmplat... 

— Am văzut un bărbat plângând ca un copil. 

Marchiza tresări. 

— E vorba de sărmanul duce de Château-Mailly? întrebă 
ea. 

— Nu, scumpa mea; ducele este amorezat, dar nu plânge 
niciodată. Bătrânii nu mai au lacrimi, numai oamenii tineri 
plâng. 

— Şi cine este acest tânăr bărbat? întrebă doamna Van 
Hop, a cărei uşoară paloare trăda spaima. 

— Vin să te rog să faci o faptă bună. 

— Eu? 

Doamna Malassis făcu un semn afirmativ din cap. 

— Despre ce este vorba? întrebă marchiza. 

— Este vorba de un bărbat care pleacă mâine seară, şi 
părăseşte Franţa pentru totdeauna; de un bărbat care-şi va 
căuta moartea sau uitarea dincolo de mări şi care a venit, 
acum câteva minute, să se arunce la picioarele mele. 

Doamna Malassis vorbea emoţionată. 

Marchiza simţea că i se face rău, înțelegând imediat că 
era vorba de domnul Oscar de Verny. Iotuşi tăcu. 

— Acest bărbat, urmă doamna Malassis, - probabil că 
ghiceşti despre cine este vorba - este acel tânăr nebun, 
îndrăzneţ şi timid totodată, care te iubeşte de atâta timp în 
tăcere şi pe care l-ai întâlnit de curând, venind la mine. Era 
în ziua când ai stat la căpătâiul meu fiindcă eram grav 
bolnavă, iar el a avut curajul de-a cădea în genunchi în faţa 
ta, mărturisindu-ţi dragostea lui. 

Marchiza făcu un gest de mirare, aproape de spaimă: 


— De unde ştii acest lucru? 

— Chiar el mi-a mărturisit tot. 

Doamna Van Hop cobori privirea. 

— Ei bine, reluă văduva, acest nefericit bărbat, acest 
nebun care se exilează de bună voie, m-a trimis la tine... 

Doamna Malassis se opri şi păru să şovăie. 

Dar marchiza o privi la rândul ei, cu o siguranţă plină de 
nobleţe. 

— Scumpa mea prietenă, îi spuse ea, probabil că 
lacrimile domnului Oscar de Verny te-au emoţionat foarte 
puternic din moment ce-ai venit să-mi faci asemenea 
propunere... Uiţi că am un soţ şi că gândurile şi privirile 
unui asemenea bărbat, nu sunt decât o insultă pentru mine. 

— lartă-mă, murmură doamna Malassis, dar este vorba 
despre mama lui. 

— Mama lui?! exclamă marchiza nedumerită. 

— Da, iată... 

Şi văduva îi întinse marchizei scrisoarea pe care 
Rocambole o dictase lui Cherubin. 

Doamna Van Hop citi această scrisoare tremurând şi 
deveni emoţionată. 

Domnul Oscar de Verny vorbea despre o fiinţă care îi era 
dragă şi doamna Malassis spunea că era vorba de mama lui. 

Inima nobilă a marchizei fu impresionată. 

— Voi merge, spuse ea cu o voce stinsă. 

— Eşti un înger! strigă văduva, cedând unui acces de 
falsă sensibilitate şi aruncându-se în braţele marchizei. 

Zece minute mai târziu, doamna Malassis se întâlni cu 
domnul viconte de Cambolh şi-i spuse: 

— Marchiza va veni... 


SFÂRŞIT