Ponson du Terrail — [Rocambole 2 Dramele Parisului] 02 Clubul valetilor de cupa

— Ponson du Terrail — 


8. Versiune electronică: 
| V30 


Pierre Alexis Ponson du 
Terrail 


ROCAMBOLE 


Ciclul „Dramele Parisului” 


SID 
CLUBUL VALEŢILOR DE CUPĂ 
Volumul 2 


SAO 


Traducere de Petre Ciobanu 


2 


— Clubul valeţilor de cupă — 


Capitolul XIX 


Doamna Malassis era la cincisprezece ani modistă într-o 
importantă casă de mode de pe strada Păcii. 

La şaisprezece ani, abandonă brusc această situaţie, pentru a 
urma un bătrân văduv, desfrânat, bogat, fără copii, care înlocui 
şalul ei de stofă printr-unul de caşmir, iar florile din păr - cu 
ramuri de coral. 

De la optsprezece la douăzeci şi trei de ani, existenţa tinerei 
femei fu încercată de toate întâmplările care apar în viaţa unei 
păcătoase. 

Un adorator o găsi într-o seară fără nici un ban, îi plăcu foarte 
mult şi prevăzând, fără îndoială, că nebuna făptură nu se 
gândeşte deloc la viitor, se gândi el pentru ea, şi-i cumpără o 
parfumerie pe Bulevardul Italienilor. 

Aici, doamna Malassis, care din fericire era ordonată, luă 
lucrurile în serios, învăţă repede să fie aprigă la câştig şi 
econoamă la cheltuieli, ceea ce a făcut ca, în scurt timp, să 
devină o comerciantă foarte bună. 

Un fost comis-voiajor, un om cam la cincizeci de ani, nu fu 
impresionat neplăcut de trecutul cam încărcat al proprietăresei 
parfumeriei, îi oferi numele său şi avu succes. Ca şi César 
Birotteau, nemuritorul erou al domnului Balzac, domnul Malassis 
era predestinat măririlor omeneşti. 

Şapte sau opt ani îi fură de-ajuns pentru a strânge două sute 
de mii de franci. Deveni primar adjunct în arondismentul unde 
locuia, membru a numeroase instituţii de binefacere, pătrunse 
întâi în lumea oficială, apoi în cea a finanţelor, ajunse în foburgul 
Saint-Honore şi, astfel, mica modistă de la Fanny, fosta femeie 
galantă pe jumătate reabilitată de căsătorie, pătrundea 
împreună cu el în toate aceste onorabile locuri. Când domnul 
Malassis muri - şi muri în urma unei indigestii provocate de un 
prânz copios la Rocher-de-Cancale - soţia sa era adoptată de 
lume, care nu cunoştea întregul ei trecut. 

Dar, noi am spus acest lucru, viciul nu iartă... Deşi doamna 
Malassis şi-a ascuns cu abilitate instinctele perverse, domnul 
Malassis a fost totuşi, după cum se şopteşte, deseori înşelat. 


3 


— Ponson du Terrail — 


După moartea soțului ei, văduva îl întâlni pe bătrânul duce de 

Château-Mailly. 
_ Avea atunci treizeci şi cinci de ani, vârsta tuturor ambițiilor. 
Intrezări un viitor splendid, visă să acopere pentru totdeauna 
mocirla din trecutul ei cu strălucitoarele perle ale unei coroane 
ducale. Timp de doi ani, vechea curtezană îşi luă în serios rolul 
de femeie cinstită; participă la numeroase opere de binefacere, 
se arătă în cercurile lumii bune şi legă o intimă prietenie cu 
marchiza Van-Hop, ştiind, în acelaşi timp, să inspire bătrânului 
duce o pasiune irezistibilă... 

S-ar fi putut crede că fusese definitiv convertită pentru drumul 
greu, dar frumos al virtuţii... 

Iluzie! 

In ziua când a întâlnit pe acest tânăr - cu ochelari de baga, cu 
părul bucălat, cu faţa vulgară, dar seducătoare, cu îndrăzneala 
specifică băieţilor de familie care se plimbă fără treabă, cu 
mănuşi galbene, culoarea canarului, a căror viaţă se petrece mai 
mult pe Bulevardul Italienilor —, doamna Malassis simţi că 
trecutul o prinde din nou în mâinile lui lungi şi puternice, şi că 
prăpastia se deschide din nou la picioarele ei. 

Era născută curtezană şi trebuia să rămână aşa, până în ziua 
când orbul duce de Château-Mailly ar fi condus-o la altar. 

Văduva avea treizeci şi şase de ani, vârstă - pentru femeie - a 
marilor pasiuni vulcanice; în lume se şuşotea că începea deja să 
arate această vârstă. Bătrânul duce nu vedea nimic, orbit de 
dragostea pe care o purta doamnei Malassis. 

Dar ducele era în vârstă de şaptezeci de ani. 

Şi probabil că vocea secretă a inimii care-şi cere drepturile se 
trezi, în sfârşit, şi în această femeie a cărei viaţă se desfăşura 
atât de calculat. 

In drumul ei, întâlnise într-o noapte un bărbat de douăzeci de 
ani, lansat ca o bombă de mâna invizibilă a lui sir Williams; acest 
tânăr îi vorbise în simplul şi căldurosul limbaj al pasiunii, şi 
femeia, care de atâtea ori cedase, fusese încă o dată învinsă. 

Timp de câteva ore, acest spirit puternic, socotit, această 
însumare de cifre, deveni dintr-o dată femeie, uitând totul pentru 
moment... | s-a vorbit de dragoste - ei, care nu mai auzise de 
mult timp aceste cuvinte venind de pe buze tinere şi proaspete - 
şi ascultă. 

Dar nebunia are şi ea orele ei, nimic mai mult! 

Doamna Malassis vroia să trăiască plăcerile dragostei, dar, în 
acelaşi timp, vroia să se şi căsătorească cu ducele. 

4 


— Clubul valeţilor de cupă — 


Aşa că, începând din acea zi, îşi împărţi cu abilitate timpul. 

Stătea întotdeauna seara acasă, gata să-l primească oricând 
pe domnul duce de Château-Mailly, în caz că un capriciu al 
gelosului bărbat l-ar fi adus în strada Pépinière, dar ieşea zilnic 
către ceasurile două la amiază. 

Unde mergea? 

Ca femeie prudentă, doamna Malassis n-a crezut necesar să-şi 
iniţieze nici camerista, nici alţi oameni, în secretul noului amor... 

Pleca de acasă în trăsură, de obicei într-o trăsură închisă, urca 
de-a lungul străzii Pépinière, o lua pe strada Saint-Lazare, pe 
care o străbătea în toată lungimea ei, oprindu-se în faţa bisericii 
Notre-Dame-de-Lorette. Intra în biserică pe uşa principală, se 
ruga aproximativ zece minute şi apoi ieşea pe uşa care dădea în 
strada Fléchier. 

Aici urmele doamnei Malassis se pierdeau. Se ducea să ajute o 
nenorocită? Sau mergea la vreo întâlnire secretă? 

Intra întotdeauna într-o casă de pe strada Flechier, trecea ca o 
umbră prin faţa lojii portarului, urca sprintenă o scară, purtând 
tot timpul voalul coborât pe faţă... O uşă se deschidea şi se 
închidea... Asta era totul... 

Trecea o oră sau două înainte ca ea să iasă. Traversa din nou 
biserica şi îşi regăsea în faţa intrării principale trăsura, cu care se 
reîntorcea în strada Pépinière. 


Capitolul XX 


Povestea dura de opt zile, când, într-o zi, către orele trei, în 
momentul când cobora din imobilul de pe strada Flechier şi se 
pregătea să treacă strada, doamna Malassis se opri şi se dădu 
deodată înapoi, ca şi cum ar fi văzut apărându-i în faţă un şarpe 
veninos şi şuierător. 

Venture se plimba în lung şi în lat pe trotuar, cu mâinile în 
buzunare, surâzând încântător şi fluierând o arie deocheată. 

Sperând că n-a fost încă recunoscută, văduva încercă să 
treacă... 

Dar Venture se aşeză exact înaintea ei şi-i zise: 

— Bună ziua, doamnă. 

Şi dădu acestui ultim cuvânt inflexiunea respectuoasă şi 
particulară pe care o au servitorii când vorbesc cu stăpâna. 

Şi cum doamna Malassis rămăsese stupefiată, el repetă: 


5 


— Ponson du Terrail — 


— Bună ziua, doamnă. 

Complet tulburată încă, dar gata să-şi recapete sângele rece, 
văduva luă un aer sever şi-l privi drept în ochi. 

— Ce cauţi aici, Venture? întrebă ea. 

— Mă plimb, doamnă. 

— Nu pentru a te plimba ai fost angajat la mine. 

Lacheul coborî capul, bâlbâi câteva cuvinte de scuză şi tăcu. 

— Caută-mi o trăsură, spuse ea, şi plăteşte-o. Mi-am golit 
punga la nişte bieţi oameni care mureau de foame. 

Venture nu aşteptă să i se repete; se grăbi să se supună şi 
doamna Malassis ajunse acasă, zicându-şi: 

— lată un om pe care mă voi grăbi să-l concediez. 

Şi într-adevăr, seara, după ce mâncă, sună şi Venture apăru. 

Văduva era în dormitor, aşezată într-un colţ; în cameră nu 
erau decât ei doi. 

Venture salută şi rămase în picioare, cu cascheta galonată în 
mână. 

— Ce făceai azi dimineaţă, pe strada Flechier? îl întrebă ea cu 
un ton cercetător. 

— Vă aşteptam, doamnă. 

— Mă aşteptai?!... spuse ea tresărind. 

— Am urmărit-o pe doamna de acasă. 

Un fulger de mânie străluci în ochii doamnei Malassis. 

— Cu ce drept? întrebă ea cu o voce iritată. 

— Spionam, doamnă, răspunse el cu un calm plin de cinism. 

Buzele văduvei albiră. O asemenea obrăznicie depăşea orice 
limită. 

— Venture, spuse doamna Malassis. Cred că voi fi obligată să 
intervin ca să fii admis la Charenton; căci, Dumnezeu să mă 
ierte, ai înnebunit. 

Venture nu răspunse. 

Îşi puse cu neruşinare cascheta pe cap şi se aşeză fără mofturi 
într-un fotoliu, vizavi de cel în care şedea văduva. 

— Dacă doamna ar dori să discute cu mine măcar un minut, 
spuse el, ar vedea nu numai că nu sunt nebun, dar că, din 
contră, s-ar putea ca doamna să aibă nevoie de mine. 

Privirea liniştită, tonul sigur şi plin de trufie al acestui om, care 
în aceeaşi dimineaţă fusese cel mai respectuos dintre valeţi, 
descumpăni complet pe doamna Malassis, care-şi imagina că 
trăieşte un vis urât. 

Totuşi, în gesturile lui, în atitudinea lui, în privirea acestui om 
era un gen de siguranţă care o fascina şi care i se impunea atât 

6 


— Clubul valeţilor de cupă — 


de puternic, încât doamna Malassis nu avu nici forţa de a-l goni 
cu un gest maiestuos, şi nici ideea de a fugi la cordonul de 
sonerie pentru a-şi chema camerista ca să-l dea afară. 

Venture se aşezase deci în faţa ei şi-i spuse: 

— Nu trebuie niciodată să vă supăraţi, doamnă, înainte de a 
asculta explicaţiile oamenilor. Intotdeauna este penibil să spargi 
geamurile fără nici un rost şi treaba asta devine uneori chiar 
periculoasă... 

In culmea uimirii, văduva îl asculta. 

— Doamnă, reluă Venture, fiţi amabilă şi uitaţi, pentru 
moment, că port o livrea, că sunt în serviciul dumneavoastră şi 
ascultaţi-mă, aşa cum aţi asculta un prieten. 

Ea făcu un gest de repulsie, aproape de dezgust. 

El avu un surâs hidos şi continuă: 

— Să jucăm cu cărţile pe faţă, doamnă. Dumneavoastră vreţi 
să vă căsătoriţi în mai puţin de trei săptămâni cu domnul duce 
de Château-Mailly. Un om foarte bogat şi purtând unul din cele 
mai vechi nume de nobleţe; dar este aşa de uşor să rupi un plan 
de căsătorie! Uneori cele trei săptămâni pot avea durata unui 
secol. Astfel, de exemplu, să ne închipuim că domnul duce s-ar fi 
găsit în locul meu astăzi, pe trotuarul străzii Fléchier... 

Doamna Malassis tremură şi-l privi pe Venture cu un aer 
speriat. 

— Nu aveţi impresia, continuă fără ruşine lacheul, că domnul 
duce ar cere un răgaz de gândire înainte de a se căsători cu 
dumneavoastră, dacă ar şti că mergeţi în fiecare zi pe strada 
Fléchier la numărul 4, că urcați la primul etaj şi că sunaţi la uşa 
din dreapta scării? Sper că mă scutiţi să adaug şi restul... 

Venture o privi obraznic pe văduvă. Doamna Malassis îi 
aruncă o privire plină de mânie şi ură. 

— Sunteţi un mizerabil! spuse ea, şi-mi închipui ce vreţi... 

In acest moment se ridică, merse şi trase sertarul unei mici 
mobile de Boule, din care scoase un portofel burduşit. 

— Cât vă trebuie? întrebă ea cu dispreţ. 

Venture ridică din umeri. 

— Vă grăbiţi peste măsură, doamnă, zise el. Înainte de a 
cumpăra ceva, trebuie să ştiţi ce cumpăraţi, înainte de a mă 
întreba ce vreau să obţin ca preţ al tăcerii mele, aşteptaţi să 
aflaţi, cel puţin, în ce măsură v-aş putea face rău, dacă aş dori 
acest lucru... Stimată doamnă, reluă el, sunteţi ceea ce se 
numeşte o femeie prudentă; asta înseamnă că n-aţi scris 


T 


— Ponson du Terrail — 
niciodată şi, în consecinţă, aţi putea oricând nega înaintea 
ducelui, aţi putea afirma că mint, că nu cunoaşteţi nici un domn 
Arthur, că, în fine, n-aveţi nici un fel de idee despre tot ceea ce 
vorbesc eu. 

— Într-adevăr, nu ştiu nimic, spuse doamna Malassis, care-şi 
regăsi un fel de siguranţă în cel mai greu moment al acestei 
situaţii disperate. 

— Fie, rânji lacheul. Numai că sper că nu mă veţi insulta în a 
crede că-mi pun vinul în sticle, înainte ca acesta să fermenteze; 
vreau să spun că nu aş intra într-o afacere ca aceasta fără ca să- 
mi iau toate precauţiunile. 

— Ei şi? spuse ea rece. 

— Ducele este îndrăgostit, în consecinţă este orb. S-ar putea 
întâmpla să vă creadă inocentă şi victimă a unui lacheu odios, 
dacă nu aş fi în stare să-i aduc unele dovezi. Din fericire, am un 
dosar... 

Numai cuvântul „dosar” o făcu pe doamna Malassis să 
tremure toată. 

— Doamnă, reluă Venture, n-aţi avut întotdeauna treizeci şi 
şase de ani; aţi fost cândva tânără, necunoscătoare, uşuratică... 
Aţi scris... şi încă mult, şi la tot felul de oameni... 

Şi cum ea îl privea terorizată, acest om, care părea să fie un 
demon aruncat de iad pe Pământ, începu să povestească an cu 
an, aproape zi cu zi, întreaga existenţă a doamnei Malassis, din 
momentul în care părăsise casa de mode de pe strada Păcii, 
până în acest moment, în care ea îl asculta cu spaima în suflet şi 
fruntea şiroind de sudoare. 

Dacă un procuror ar fi lansat un rechizitoriu împotriva unui 
criminal şi i-ar fi trecut în revistă întreaga viaţă, până în cele mai 
întunecate ascunzişuri, tot n-ar fi fost atât de bine informat, pe 
cât se arăta Venture, povestindu-i doamnei Malassis propria ei 
viaţă. 

Nu uită nici un detaliu, nici o intrigă, legă fiecare fapt de un 
nume, de o dată, de un număr de casă de pe o anume stradă, 
relatând fiecare scrisoare căzută - nu se ştie cum - în mâinile lui. 

Erau suficiente dovezi pentru a înspăimânta până şi pe cel mai 
împietrit ocnaş. Timp de câteva minute, doamna Malassis 
ascultă în tăcere, aproape zdrobită. 

— Vedeţi bine, doamnă, spuse Venture, că pot multe şi că de 
mine singur depinde căsătoria dumneavoastră cu domnul duce 
de Château-Mailly. 

Ea continua să tacă, încovoiată şi cu lacrimi strălucind în ochi. 

8 


— Clubul valeţilor de cupă — 


— Cât vă trebuie? murmură ea, în sfârşit. 

— A! spuse el surâzând, nu sunteţi destul de bogată. 

— Voi deveni. 

— Nu, nu am nevoie de bani. 

Acest om - pe care cu puţin înainte vroia să-l gonească pur şi 
simplu, iar acum o domina - îşi opri asupra ei o privire calmă şi 
sigură, reluând: 

— Doamnă, nu aveţi dreptate dacă vi se pare că sunteţi numai 
în puterea mea. Eu sunt totul şi, de fapt, nu sunt nimic, în acelaşi 
timp. Sunteţi în puterea unei asociaţii imense, foarte puternice, 
iar eu nu sunt decât mandatarul acestei asociaţii. 

Şi, în timp ce ea continua să-l privească înspăimântată, el îi 
spuse mai departe: 

— Nu cu câteva hârtii de o mie de franci vă va vinde vreodată 
coroana ducală de Château-Mailly asociaţia secretă pe care o 
reprezint; preţul pe care ei îl cer sunteţi dumneavoastră înşivă, 
întregul dumneavoastră devotament, libertatea 
dumneavoastră... Gândiţi-vă, reflectaţi... 

Venture se ridică; imediat îşi reluă atitudinea umilă, respectu- 
oasă, servilă a unui servitor gata să execute ordinele stăpânei 
sale. 

— Când veţi reflecta, doamnă, spuse el, mă veţi suna. Trebuie 
să mai adaug că nu aveţi de ales decât între două lucruri: sau 
chiar în această seară dosarul, despre care am avut onoarea să 
vă vorbesc, va ajunge în mâinile domnului duce de Château- 
Mailly şi, în consecinţă, trebuie să vă resemnaţi, să renunţaţi la 
planuri de căsătorie... sau acceptaţi, cu sinceritate, să intraţi în 
asociaţie cu ochii închişi, ţinând seama, de altfel, că această 
asociaţie nu vrea decât fericirea dumneavoastră şi nu vă va cere 
decât câteva mici servicii. 

Şi Venture ieşi. 

Timp de o oră, doamna Malassis rămăsese încovoiată sub 
greutatea nedreptăţilor, întrebându-se cum a fost posibil ca un 
geniu infernal să reconstituie în felul acesta toată viaţa ei, pentru 
a-şi face din această reconstituire o teribilă armă; apoi începu să 
se întrebe ce aşteptau de la ea sau, mai curând, ce puteau să 
aştepte?... 

Datorită faptului - pe care l-am arătat mai înainte - că 
ajunsese la vârsta ambițiilor, această vârstă coaptă când unele 
femei devin necruțătoare şi nu pregetă să calce în picioare pe 
oricine, dacă aceasta este folositor egoismului lor, ea sună şi îi 


9 


— Ponson du Terrail — 


spuse lui Venture, când acesta se prezentă: 

— Vorbeşte... Sunt gata să ascult... Să mă... supun. 

Şi trufaşa femeie coborî capul, în timp ce se umilea astfel în 
faţa unui lacheu. 

Cum a continuat discuţia între ei? Nimeni nu ştie. 

Dar de a doua zi, surâsul reveni pe buzele frumoasei văduve, 
privirea îi era din nou calmă, era mai sigură ca niciodată că se va 
căsători cu ducele de Château-Mailly, iar Venture redeveni cel 
mai respectuos dintre intendenţi. 

Zilnic, doamna Malassis ieşea, ca de obicei, din casă şi 
mergea în strada Flechier. 

Uneori chiar, intendentul îi ducea domnului Arthur un mic bilet 
parfumat, scris de frumoasa mână a stăpânei sale. 

Aşa stăteau lucrurile când doamna marchiză Van-Hop, urmând 
indicaţiile scrisorii primite, alergă într-un suflet la doamna 
Malassis şi, aflând aproape imediat că domnul de Verny fusese 
grav rănit în dimineaţa aceea, leşinase sub lovitura acestei 
fulgerătoare ştiri. 

Imediat după ce marchiza leşină, văduva trase cordonul 
soneriei; apăru Venture, care-şi ajută stăpâna s-o transporte pe 
doamna Van-Hop pe o canapea. 

Doamna Malassis îi dădu să respire din sărurile ei, o înconjură 
cu o mie de griji şi, în momentul în care deschise ochii, îi ceru lui 
Venture să iasă, ceea ce el făcu fără cel mai mic zgomot. 

— Ah! murmură marchiza, aruncând în jurul ei priviri mirate, 
ce s-a întâmplat, Dumnezeule? 

— Nimic, scumpă doamnă, absolut nimic, răspunse doamna 
Malassis. Vi s-a făcut rău... Un mic leşin, asta e tot. 

Şi cum marchiza, îngrozitor de palidă, îşi amintea şi părea să 
se simtă cuprinsă de o spaimă de nedescris, madame Malassis 
se grăbi să adauge: 

— Fiţi liniştită în privinţa altora, spuse ea, fiţi liniştită, scumpa 
mea marchiză, rana nu e mortală... Va fi salvat! 

Doamna Van-Hop scoase un strigăt... un strigăt de bucurie 
imprudentă şi nebună. 

Apoi, dintr-o dată, îşi dădu seama că a trădat secretul. 
înţelese că mai există încă cineva care ştie torturile îngrozitoare 
ale sufletului său; pura şi casta femeie, inocenta victimă a 
trădărilor destinului şi a infernalei răutăţi a oamenilor, roşi şi se 
bâlbâi. 

Îşi aplecă fruntea ca un criminal care-şi mărturiseşte 
nelegiuirea şi, în prima zvâcnire a durerii, murmură: 

10 


— Clubul valeţilor de cupă — 


— Dumnezeule! Dumnezeule! sunt pierdută! 

Dar atunci doamna Malassis, care, fără îndoială, prevăzuse 
această disperare, această ruşine anticipată a femeii virtuoase 
care se crede de-acum vinovată, doamna Malassis, care studiase 
conşti-incios rolul, îngenunche înaintea ei, îi luă mâinile în ale ei, 
o privi cu o minunată expresie de indulgență şi devotament, 
zicându-i: 

— Până acum nu am fost decât prietena dumneavoastră, vreţi 
ca de acum să fiu sora dumneavoastră? 

Marchiza nu răspundea, dar prin apăsările convulsive ale 
mâinilor văduvei, prin pasiunea pe care o punea în această 
strângere a mâinii, se vedea clar că mândra creolă, femeia care 
nu-şi reproşa nimic şi putea merge oricând cu fruntea sus, era 
acum foarte tulburată. Abisul era întredeschis în faţa ei. 


Capitolul XXI 


Istoria pe care noi o povestim este foarte complexă. 

Ea cuprinde un mare număr de personaje şi este compusă din 
evenimente atât de diverse, încât suntem obligaţi să părăsim, 
rând pe rând, pe fiecare dintre eroii noştri, pentru a putea spune 
ce se întâmplă cu ceilalţi. 

Să lăsăm deci pentru un moment pe marchiza de Van-Hop, pe 
doamna Malassis şi combinaţiile machiavelice ale lui sir Williams, 
pentru a revedea pe una dintre eroinele celuilalt episod, domni- 
şoara Hermine de Beaupreau, devenită doamna Fernand Rocher. 

Ne amintim foarte bine că Fernand îşi lăsase soţia la bal în 
grija socrului său, domnul de Beauprâau, iar el ieşise imediat 
pentru a se bate în duel cu vicontele de Cambolh. 

Ştim de asemenea ce i s-a întâmplat, în cele opt zile care au 
urmat acestui bal. 

Doamna Rocher s-a întors acasă, în strada Isly, către ceasurile 
patru sau cinci ale dimineţii, convinsă că-l va găsi pe Fernand 
acasă. 

Dar Hermine se înşela. 

Oamenii din casă îi spuseseră că Fernand nu venise acasă. 

Ea îşi aducea foarte bine aminte că, atunci când a plecat, 
domnul Rocher îi spusese că este vorba de o operă de 
binefacere. 

Aşa că liniştită, puţin obosită din cauza balului, se culcă şi nu 


HI 


— Ponson du Terrail — 


întârzie să adoarmă. 

Când se trezi fiindcă intrase camerista, era a doua zi către 
prânz. Hermine se regăsi singură şi se gândi mai întâi că soţul ei, 
nevrând s-o deranjeze, se culcase în apartamentul lui particular. 

Întrebată de Hermine, camerista răspunse că domnul nu s-a 
reîntors încă. 

Hermine se ridică în grabă şi, neliniştită de această dispariţie, 
alergă la tatăl ei. 

— Tată, Fernand nu ţi-a spus aseară unde se duce? 

— Ba da, răspunse domnul Beaupreau cu acel surâs tâmp, 
care trăda la el începutul idiotismului. 

— Şi unde s-a dus? 

— Să facă o faptă bună. 

— În Paris? 

— Nuuu! departe de Paris. 

De patru ani de când erau căsătoriţi, aceasta era prima 
noapte pe care Fernand o petrecuse în afara domiciliului 
conjugal. Era straniu. 

Ziua începea pentru doamna Rocher cu o inexprimabilă 
spaimă. 

Veni seara şi Fernand tot nu apăru. Atunci tânăra femeie 
începu să se lase purtată de cele mai negre presimţiri. 

Şi, dintr-o dată, îşi aminti... 

Îşi aminti că soţul ei părăsise balul marchizei însoţit de doi sau 
trei oameni şi avu impresia că îi răsună în urechi cuvântul duel: 

— Dumnezeule! îi spuse ea mamei sale, Fernand s-a bătut în 
duel... Poate mi l-au ucis... Dumnezeule! 

Doamna de Beaupreau, femeie înţeleaptă şi încercată de 
greutăţi, împărtăşind neliniştile fiicei sale, înlătură la început 
gân-dul că Fernand părăsise balul pentru a se duce să se bată în 
duel. 

Ştia bine că Fernand este un om amabil, inofensiv, totdeauna 
gata să treacă neobservat. 

Şi, în plus, era puţin probabil ca la marchiza Van-Hop, unde 
vine lumea cea mai bună, un om rezonabil cum este Fernand să 
ajungă la ceartă. 

Chiar admițând această ultimă ipoteză, cum poate avea loc un 
duel la orele două dimineaţa? Şi chiar dacă ar fi avut loc duelul, 
Fernand ar fi trebuit să se reîntoarcă acasă, dacă scăpase, sau 
să fie adus acasă, dacă murise. 

Un bărbat ucis în duel este întotdeauna adus de ceilalţi la el 
acasă. 

12 


— Clubul valeţilor de cupă — 


Toate acestea corespundeau unei logici riguroase şi Hermine 
se văzu obligată să renunţe la îngrozitoarea ei idee. 

Dar atunci unde era Fernand? De ce acest mister? 

De ce n-a mărturisit nimic soţiei sale? 

Era foarte greu pentru un locuitor al Parisului să creadă - aşa 
cum totuşi cred provincialii - că un om poate să fie sechestrat în 
mijlocul Parisului sau să fie aruncat în apă când trece pe un pod, 
şi încă în timp de Carnaval, când străzile sunt pline de lume la 
orice oră din zi şi din noapte. Aşa că nici doamna de Beaupreau 
şi nici Hermine nu s-au gândit la aceste posibilităţi. 

Fernand lipsea, Fernand nu revenise; dar în afară de cazul în 
care ar fi fost ucis în duel, nimeni nu-şi putea închipui, nici măcar 
un minut, că ar fi fost reţinut cu forţa într-o casă străină. 

Hermine spera că va reveni în cursul nopţii. 

Noaptea trecu, la rândul ei, lăsă dimineaţa să-i ia locul, găsind 
pe cele două femei, mama şi fiica, făcând cele mai sumbre 
presupuneri. 

Atunci doamna Rocher nu mai putu suporta. 

Primul ei gând se îndreptă către domnul Armand de Kergaz şi 
alergă la el. 

Fernand era un fel de adjunct al domnului Armand de Kergaz 
în filantropie. Lui îi fusese încredinţată de domnul Kergaz, în timp 
ce acesta locuia în Sicilia, misiunea cea mai delicată; în acelaşi 
timp, cei doi prieteni îşi uneau eforturile financiare în serviciul 
ajutorării săracilor. 

Hermine se gândi că domnul de Kergaz trebuie să ştie ceva 
despre dispariţia lui Fernand, şi de aceea se urcă imediat în 
trăsură, cerând vizitiului s-o conducă în strada Culture-Sainte- 
Catherine. 

Când ajunse, domnul de Kergaz era în camera sa de lucru 
împreună cu vicontele Andréa. 

Pocăitul frate îşi luase de câteva zile noile funcţii în primire. 
Conducea cu o abilitate fără pereche poliţia secretă a contelui, 
care avea misiunea să demaşte şi să distrugă temuta asociaţie a 
Valeţilor de Cupă. 

Contele fu puţin surprins s-o vadă intrând la această oră pe 
doamna Fernand Rocher, ai cărei ochi abătuţi, privirea 
înspăimântată şi paloarea, aveau să indice apariţia unor 
momente foarte grele în viaţa ei. 

Aşadar, alergă către ea, manifestându-şi o mirare neliniştită. 

— Am venit să vă cer ştiri despre soţul meu, le spuse 


13 


— Ponson du Terrail — 


Hermine. 

Contele făcu un gest de uimire. 

— Cum? strigă Hermine... Nu l-ați văzut... ieri... astăzi? 

Contele ridică privirea. 

Atunci, tremurând toată, doamna Rocher povesti dispariția lui 
Fernand, iar domnul de Kergaz, stupefiat, asculta cu atenție, 
privind, rând pe rând, pe Hermine şi pe contele Andréa. 

— Vai, ce straniu! strigă vicontele, care coborâse modest ochii 
la vederea tinerei femei, obiectul poftelor sale vinovate de 
altădată. 

Şi, dintr-o dată, strigă: 

— Totuşi un om nu dispare în felul acesta din mijlocul 
Parisului, doamnă; îl vom găsi, nici să nu vă gândiţi că s-ar putea 
întâmpla altfel. 

Şi, în gura celui care fusese sir Williams, această speranţă era 
aproape o promisiune. 

— Dumnezeule! murmură Hermine, sunt treizeci şi şase de 
ore de-atunci... Mi-au ucis bărbatul! 

Armand îl privea pe fratele său cu un aer întrebător, ca şi cum 
i-ar fi cerut sfatul. 

Vicontele avea aerul unui om consternat de o ştire proastă, 
dar care caută totuşi un mijloc de a învinge vitregia soartei. 

Hermine îl imploră cu privirea - ca şi cum, cu toată ura cu care 
altădată a urmărit-o sir Williams, ar putea totuşi să aibă acum o 
încredere oarbă, nelimitată, în pocăitul viconte Andrea. 

— Doamnă, îi spuse el, cu un ton convins, vă jur că, de-ar 
trebui să mişc lumea din loc şi să ajung în fundul pământului, tot 
vă voi găsi soţul. 

Şi adăugă, coborând privirea: 

— Am comis atâtea crime care trebuie să-mi fie iertate!... 

— Ah! murmură Hermine impresionată, e atâta timp de când 
crimele dumneavoastră sunt uitate. Sunteţi un sfânt... 
Dumnezeu v-a iertat. 

În momentul în care ea pronunţa aceste cuvinte, intră în 
cameră valetul contelui de Kergaz: 

— Doamnă, îi spuse el lui Hermine, valetul dumneavoastră 
este aici în salon şi cere cu insistenţă să vă vadă. 

— Să intre! zise contele. 

Doamna Rocher, plecând de acasă, în cupeul ei, nu luase 
decât vizitiul. Valetul rămăsese acasă şi acum venea în grabă să- 
i vorbească. 

Hermine avu o tresărire de speranţă. 

14 


— Clubul valeţilor de cupă — 


— Precis că-l trimite Fernand! gândi ea. 

Valetul intră cu o scrisoare în mână. 

— Chiar în momentul când aţi plecat, spuse el, un comisionar 
din colţul străzii a adus această scrisoare. Mi-a recomandat să v- 
o dau imediat, adăugând că este de la domnul Fernand. 

Contele şi fratele respirară uşuraţi; Hermine lăsă să-i scape un 
strigăt de bucurie, repezindu-se să ia scrisoarea. 

Deci nu era mort! 

Dar, aruncând ochii pe scrisoare, păli. Nu era scrisul lui. 

Rupse în grabă plicul şi scoase un petec pătrat de hârtie, 
emanând un parfum discret şi de bun gust, ce era acoperit cu un 
scris delicat, alungit, care trăda o mână de femeie. 

Întoarse pagina şi, tremurând, îşi îndreptă, înainte de-a citi, 
privirea către semnătură, pe care o recunoscu imediat: era 
numele şi parafa soţului ei. 

Abia atunci respiră şi, fără să se întrebe de ce nu scrisese el 
însuşi, din moment ce a semnat această scrisoare, ea începu să 
citească cele scrise de Turquoise în acea dimineaţă, în timp ce 
Fernand o privea cu admiraţie. 

Sigur că pentru o femeie, până mai ieri adorată, o asemenea 
scrisoare, venind de la bărbatul care-şi petrecuse până atunci 
viaţa la picioarele ei, era cel puţin stranie. Tonul uşuratic, 
aproape impertinent, totala răceală în exprimare, această lipsă 
de condescendenţă care se simţea de la primul rând până la 
ultimul rând - toate acestea erau în stare să înnebunească pe 
cea mai puţin geloasă femeie, cea mai puţin obişnuită cu 
respectul datorat. 

Peste toate acestea, Fernand se servise de mâna unei femei, 
nu-i dădea soţiei sale nici o indicație asupra locului unde se afla 
şi nu-şi anunţa reîntoarcerea decât foarte vag, ca un lucru 
nesigur şi supus unei voințe străine. _ 

Hermine nu mai avu forţa să pronunţe vreun cuvânt. Intinse 
tăcută scrisoarea lui Armand, care o luă, o citi, arătând o mirare 
profundă, care creştea cu fiecare rând parcurs. 

Şi asemeni ei, consternat de acest mister inexplicabil, nu găsi 
de cuviinţă să spună nici un cuvânt şi întinse în tăcere scrisoarea 
vicontelui Andrea. 

Vicontele citi scrisoarea, ca un savant care descifrează o 
inscripţie ebraică sau egipteană şi care caută sensul ascuns al 
fiecărui cuvânt. 

Timp de două minute, cât dură pentru el acest examen, 


15 


— Ponson du Terrail — 


privirea contelui de Kergaz şi cea a Herminei nu părăsiră deloc 
fața vicon-telui, încercând parcă să ghicească ce impresie face 
asupra lui. 

Dar fața vicontelui rămase neclintită; ai fi spus că ezită să se 
pronunțe. 

Până la urmă, îşi ridică privirea şi se uită la Hermine. 

— Doamnă, îi spuse el, liniştiţi-vă, soţul dumneavoastră nu 
este ameninţat de nici o primejdie şi va reveni, aşa cum vă 
spune, de altfel, în această scrisoare. Sunt convins că-l veţi 
revedea înainte de a trece opt zile. 

— Dar... această scrisoare?... acest scris?... întrebă tânăra 
soţie, cu o voce sugrumată, căci şarpele geloziei muşcase deja 
din inima cinstitei femei. 

— Această scrisoare a fost scrisă de o femeie, accentua cu 
gravitate vicontele. 

Hermine păli. 

— Dar această femeie, urmă el, nu va fi niciodată destul de 
puternică pentru a stinge dragostea pe care soțul 
dumneavoastră v-o poartă. 

Hermine scoase un strigăt. 

Contele Armand de Kergaz o susţinu, pentru a nu cădea. 

— Fiţi tare, doamnă, îi spuse el. E adevărat că există aici un 
mister, pe care cu siguranţă că va trebui să-l cercetăm. 

Dar, din nefericire, Hermine nu mai auzea vocea contelui 
Armand. Doar vocea lui Andrea părea să-i răsune încă în urechi, 
asigurând-o că este cu certitudine o femeie, o femeie invidioasă 
pe fericirea ei, care scrisese această scrisoare, care prin fiecare 
rând îi dădea o lovitură de pumnal. 

Totuşi ea găsi forţa de a se stăpâni, de a se gândi la dragostea 
dintre ea şi Fernand, la demnitatea ei de femeie, la încrederea 
pe care întotdeauna a acordat-o soţului ei. 

— Nu, nu, spuse ea cu energie, vă înşelaţi, domnule, nu mi se 
poate întâmpla nimic, soţul meu mă iubeşte. 

— Doamnă, răspunse vicontele Andrea, nu vă pot afirma 
decât un singur lucru: că acest bilet a fost scris de o femeie şi 
semnat de soţul dumneavoastră. Pentru moment, restul este un 
mister şi eu nu pot să-l descopăr în două minute. Dar liniştiţi-vă, 
doamnă, în scurt timp voi lămuri totul. 

Şi ca şi cum s-ar fi supus unei inspiraţii bruşte, vicontele 
adăugă: 

— Cunoaşteţi multă lume la marchiza Van Hop? 

— Aproape pe nimeni, domnule. Am cunoscut-o pe marchiză, 

16 


— Clubul valeţilor de cupă — 


la băi, în vara trecută. La bal ea ne-a prezentat un tânăr, contele 
de Château-Mailly. 

— Cunosc acest nume, întrerupse domnul de Kergaz. 

— Mi l-a prezentat şi am şi dansat cu el. 

— Ei bine, doamnă, spuse vicontele, s-ar putea întâmpla ca 
domnul Château-Mailly să ştie când şi cu cine a părăsit soţul 
dumneavoastră balul; orice indiciu poate fi interesant. 

— Ah! spuse Hermine, voi alerga la tatăl meu; va merge să-l 
caute imediat pe domnul de Château-Mailly. 

Şi biata femeie, complet emoţionată, plecă la ea acasă în fuga 
cailor, fiind grăbită să-şi trimită tatăl să-l caute pe domnul de 
Château-Mailly. 

Imediat ce plecă, Andréa îşi privi fratele. 

— lată, zise el, un scris pe care-l cunosc. 

— Serios? spuse contele mirat. 

— Sau mă înşel foarte tare, urmă Andrea, sau în umbra 
acestei afaceri se găsesc Valeţii de Cupă! 

Armand tresări. 

— În anumite momente, urmă Andrea, omul capătă o curioasă 
proprietate de a ghici... E de ajuns nu fleac, un cuvânt, un simplu 
indiciu pe care ţi-l dă un rând scris, pentru a te duce pe o pistă 
până atunci căutată în zadar. Fernand a dispărut... Fernand scrie 
de la o femeie, de care se şi serveşte ca secretară. Ei bine! Ţine 
minte ce-ţi spun, frate, sunt sigur că se găseşte în mâinile 
acestei asociaţii teribile pe care o urmărim... 

Şi baronetul sir Williams, ridicând capul, adăugă plin de 
îndrăzneală şi sigur pe sine: 

— Acordă-mi opt zile: în opt zile voi afla foarte multe. Dar de- 
acum încolo nu mă mai întreba nimic. 

— Fie, spuse Armand. 


Capitolul XXII 


În acest timp, Hermine ajunsese acasă şi alergă către 
apartamentul ocupat de domnul de Beaupreau. 

Aşa cum am mai spus-o, domnul de Beaupreau devenise un 
bătrânel simpatic, rezonabil în tot ce făcea, cu excepţia cazului 
când i se vorbea sau când îşi aducea aminte de Cerise, tânăra 
muncitoare pe care o credea moartă, din dragoste pentru el. 

În acest caz, domnul de Beauprâau stătea trist, melancolic, 


17 


— Ponson du Terrail — 
plângea ca un copil şi-şi pierdea complet capul. 

In fiecare dimineaţă, se scula către orele nouă şi se plimba pe 
jos până la Madeleine aux Marais, parcurgând bulevardele. 

Plimbarea era astfel aranjată încât ajungea acasă exact la ora 
prânzului. 

Când Hermine ajunse acasă, domnul de Beaupreau era, ca de 
obicei, plecat la plimbare. 

Ea îl aşteptă nerăbdătoare, după ce arătase doamnei de 
Beaupreau scrisoarea lui Fernand. 

Sărmana mamă, la fel ca şi vicontele Andréa, ca şi domnul de 
Kergaz, înţelese o parte a adevărului, ceea ce nu înţelegea era 
graba cu care vicontele ţinea să se discute cu domnul de 
Château-Mailly. 

Domnul de Beaupreau se întoarse din oraş. 

— Tată, îi zise Hermine, Fernand tot nu s-a întors. 

— Eeh! făcu el cu un aer indiferent. Se va întoarce. 

Acest răspuns, din gura unui om care mai înainte părea şi el 
afectat de absenţa ginerelui său, dovedi celor două femei că în 
această dimineaţă nu prea era în apele lui. 

Şi apoi, dintr-o dată, începu să râdă cu râsul acela tâmp - 
semn, uneori, de nebunie: 

— Ştiu unde este. 

— Ştii? întrebă Hermine. 

— Da, spuse el, făcând cu ochiul. 

— Spune, atunci! strigă ea. 

— Este la amanta lui, răspunse încet nebunul. Mi-a spus-o 
chiar mie. 

Şi în timp ce ambele femei îl ascultau în culmea uimirii, 
adăugă: 

— Dar se înşeală, bietul băiat, ea nu va muri din dragoste 
pentru el. Aşa ceva mi se poate întâmpla numai mie. 

Şi continua să râdă, fără să dea impresia că a observat 
paloarea, emoția, durerea care apăreau, rând pe rând, pe feţele 
celor două femei. 

Ele crezură că domnul de Beaupreau avea una din acele 
accese de nebunie, care-l apucau foarte rar şi care nu durau 
decât câteva ore; şi într-adevăr, după ce a râs în hohote, a 
început, dintr-o dată, să plângă, să bolborosească numele lui 
Cerise şi să se scuze de moartea ei. 

Hermine înţelese imediat că nu trebuie să se bizuie pe el, în 
această zi pentru a-l trimite în căutarea domnului de Château- 
Mailly. 

18 


— Clubul valeţilor de cupă — 


Şi se gândea deja să scrie câteva rânduri doamnei marchize 
Van-Hop, cerându-i unele lămuriri, când un servitor întredeschise 
uşa anunțând: 

— Domnul conte de Château-Mailly. 

Norocul, sau mai bine zis providenţa, îl trimitea exact în acel 
moment. 

Ne amintim că la balul marchizei Van-Hop, urmând sfaturile 
gentilomului cu părul roşu, sub înfăţişarea căruia se ascundea 
atât de bine şeful Valeţilor de Cupă, contele reuşise să fie 
prezentat Herminei de către domnul de Beaupreau. 

Îi făcuse atunci o curte respectuoasă; îi ceruse şi obținuse 
permisiunea de a se prezenta la ea acasă, în strada Isly. Tânăra 
femeie, pe care dragostea pentru soţul ei e absorbea cu totul, nu 
găsise necesar să-l refuze. 

Hermine era prea cinstită pentru a nu avea încredere în ea 
însăşi. E greşeala celor mai multe femei. 

Sosirea domnului de Château-Mailly constituia deci un lucru 
foarte obişnuit. 

Erau ceasurile două, într-o zi de vineri, zi când se ştia că 
doamna Rocher era întotdeauna acasă după-amiaza; nu încăpea 
nici o îndoială că domnul de Château-Mailly nu ştia nimic despre 
evenimentele pe care tocmai le-am povestit, el uzase pur şi 
simplu de permisiunea care-i fusese acordată pentru a face o 
vizită. 

Contele era un cavaler frumos şi elegant; manierele sale 
distincte, ţinuta, surâsul puţin cam mândru, trădau toate marele 
senior. 

Hermine nu se gândea decât la soţul ei şi nu vedea, în domnul 
de Château-Mailly, decât omul care i-ar putea veni în ajutor, 
însoţind-o în cercetarea oribilului mister care părea să înconjoare 
dispariţia şi absenţa soţului ei. 


Capitolul XXIII 


Domnul conte de Château-Mailly era unul din acei oameni 
care, crescuţi odată cu secolul, acceptaseră aproape toate ideile 
lui. Adevărat parizian al Bulevardului Italienilor, contele fusese şi 
mai era încă un chefiliu, în toată accepțiunea cuvântului. 

Avea o morală uşuratică şi indulgentă, atât pentru el, cât şi 
pentru alţii. lar principiile de credinţă, foarte ferme asupra 


19 


— Ponson du Terrail — 


câtorva probleme, erau mult mai libere asupra altora. 

Astfel, el acceptase fără nici un scrupul propunerea 
gentilomului cu păr roşu, spunându-şi că numai un tâmpit ar 
refuza să recapete o moştenire pierdută atunci când, pentru 
asta, era de ajuns să seducă o tânără şi foarte drăguță femeie. 

Sigur că sir Williams se ferise să-l pună pe conte la curent cu 
adevăratul aspect al proiectelor sale, căci, fără îndoială, nobilul 
descendent n-ar fi acceptat niciodată să facă parte dintr-o 
asociaţie de bandiți; dar englezul a ştiut să se prefacă a fi un 
îndrăgostit disprețuit şi respins, care pune în slujba răzbunării 
sale toată inteligenţa şi averea. 

Privind astfel lucrurile, el găsea foarte natural să accepte rolul 
care i-a fost trasat. 

Nu-i cunoştea pe domnul Fernand Rocher... Hermine era chiar 
frumoasă. 

Aceste două motive erau suficiente, în elastica lui conştiinţă, 
ca să-l liniştească cu totul. 

Cu toată rapiditatea cu care femeile îşi ascund gândurile şi 
ştiu să dea un calm înşelător feţei lor, aspectul răvăşit, emoția 
profundă a Herminei nu scăpară domnului de Chăteau-Mailly. 

işi dădu seama că se întâmplase ceva fie cu ea, fie în 
apropierea ei, şi anume ceva cu totul neobişnuit. 

— Domnule conte, îi spuse tânăra femeie, după ce schimbară 
câteva vorbe, mergeţi des la marchiza Van-Hop? 

— Foarte des, doamnă. 

— Cunoaşteţi mulţi din obişnuiţii casei? 

— Aproape pe toţi. 

Tânăra femeie suspină; dar ea găsise de-acum forţa generală 
care permite femeilor să întrebe fără să răspundă, să pătrundă 
secretele altora fără să le trădeze pe ale lor. 

Hermine mărturisise deschis contelui de Kergaz şi vicontelui 
Andrea spaima inexprimabilă pe care o simţea. 

Le arătase biletul scris de mâna unei femei, bilet care părea 
să indice că o alta îi acaparase soţul... 

Dar faţă de domnul Château-Mailly, care era un străin, 
Hermine îşi regăsi întreaga prudenţă feminină. Ea încercă să afle 
cât mai multe şi abia când contele mărturisi cu naivitate că nici 
nu l-a remarcat pe domnul Fernand Rocher la bal, tânăra femeie 
lăsă să-i scape e jumătate din mărturisire. 

— Soţul meu, spuse ea, a dispărut către ceasurile două de 
dimineaţă, spunându-mi că pleacă pentru restul nopţii şi că va 
reveni acasă singur. L-am aşteptat ieri toată ziua, toată noaptea 

20 


— Clubul valeţilor de cupă — 


trecută şi în dimineaţa asta... Şi încă nu l-am văzut. 

— Doamnă, răspunse contele - care primise în aceeaşi 
dimineaţă un mic bilet trimis de misteriosul său complice, care 
cuprindea instrucţiuni foarte amănunțite, soţul dumneavoastră 
nu este înalt, brunet şi cu o mică mustață neagră? 

— Ba da. 

— Trebuie să aibă douăzeci şi opt sau treizeci de ani? 

— Exact, domnule. 

— A! zise contele, l-am văzut ieşind de la marchiză cu maiorul 
Carden, un ofiţer suedez. 

— Şi... întrebă Hermine, sunteţi sigur că au plecat împreună? 

— Foarte sigur. 

— Dumnezeule, reluă ea, omiţând să vorbească de biletul 
primit, mi-e frică să nu se fi bătut în duel. Dacă a fost rănit!... 

— Cu siguranţă, răspunse contele, îmi amintesc că a avut loc 
o ceartă la masa de joc... Dar nu ştiu dacă şi soţul 
dumneavoastră a fost amestecat în această ceartă. 

Aceste cuvinte păreau să arunce o oarecare lumină asupra 
situaţiei; dar biletul lui Fernand lăsa totuşi un colţ în umbră. 

Hermine avusese însă curajul să nu-i vorbească de acest bilet 
şi să-l convingă pe conte că ea nu ştie absolut nimic despre 
soarta soţului ei, dacă mai trăia sau murise. 

— Doamnă, spuse domnul de Château-Mailly ridicându-se, îl 
cunosc bine pe maiorul Carden, alerg la el şi voi afla imediat ce 
s-a întâmplat cu soţul dumneavoastră. 

li sărută mâna şi plecă, lăsând să-i scape câteva cuvinte din 
care o femeie mai obişnuită cu viaţa ar fi înţeles cât era de fericit 
că-i devenise folositor. 

Hermine aşteptă întoarcerea contelui, încercând să lupte 
împotriva bănuielilor şi a primelor simptome de gelozie, acest 
sentiment până ieri complet necunoscut, gândindu-se, probabil, 
Fernand s-a bătut în duel, a fost rănit şi transportat într-o casă 
apropiată de locul duelului, pentru a nu fi alarmată familia. S-ar 
putea, de asemenea, ca rana fiind la braţ, el să fie silit să se 
servească de o mână străină pentru a scrie scrisoarea şi, 
admițând că ea a fost scrisă de o femeie, aceasta nu dovedeşte 
nimic... 

Dar, tonul uşuratic, obraznic chiar, neobişnuit al acestei 
scrisori, pe care ea o citise şi o recitise de câteva ori, nu 
dovedeau acreala, ura ascunsă a rivalei sale?... 

Există momente în viaţă când femeia cea mai lipsită de 


21 


— Ponson du Terrail — 


experiență, cea mai ignorantă în problemele vieții, capătă o 
luciditate minunată, un dar straniu de a ghici, când ea prevede 
viitorul cu o înțelepciune inegalabilă. 

Cu toate împrejurările curioase care păreau să învăluie 
plecarea soțului ei şi să-i prelungească absenţa, Hermine rămase 
convinsă de un fapt, fapt capital, unic în felul său, care părea să 
fie cel mai important din toate: Fernand locuia la o femeie. 

Această femeie era sau va deveni rivala ei. Cum? Nu ştia încă; 
dar presimţea rezultatul. 

Contele de Château-Mailly se întoarse. 

Nu trecuse mai mult de o oră de când plecase şi totuşi 
această oră i se păru Herminei un secol. 

Doamna Rocher era singură în salon, întinsă pe o canapea în 
atitudinea plină de lâncezeală a femeii fragile, căreia chinurile 
morale îi înfrâng slaba rezistenţă fizică. 

Pentru prima oară de când era fericită şi uitase întreaga lume 
pentru a nu-l vedea şi a nu-l iubi decât pe soţul ei, Hermine se 
gândi să fie cochetă. 

Avea nevoie de conte. Contele se arătase grijuliu, devotat, şi 
femeile au un tact aparte pentru a ghici până unde poate să 
meargă zelul şi abnegaţia unui bărbat când întrezăreşte cea mai 
slabă speranţă. 

În ajun, l-ar fi primit pe domnul conte de Château-Mailly cu 
acea răceală distinsă, acea politeţe fină de indiferenţă care pare 
să spună în mod categoric: 

— Sunteţi pentru mine un vizitator oarecare, un bărbat din 
societate la o doamnă din societate, şi nimic mai mult. 

Astăzi părea să înţeleagă că acest bărbat, care se punea atât 
de spontan în serviciul ei, o iubea şi la nevoie îi va fi devotat, îi 
întinse mâna, ca unui prieten, îi surâse cu acel surâs trist şi 
serios care defineşte încrederea unei inimi îndurerate şi, cu un 
gest, îi indică să se aşeze într-un scaun în apropiere de 
canapeaua pe care stătea. 

— Ei bine? întrebă ea. 

— Maiorul Carden a plecat azi dimineaţă la Londra, răspunse 
contele, dar am reuşit să obţin unele amănunte de la camerist. 
Fiţi liniştită, doamnă, soţul dumneavoastră este în viaţă şi n-a 
părăsit Parisul. 

— Ah! făcu Hermine, care păru că respiră uşurată. 

— Se pare, reluă contele, că, într-adevăr, domnul Rocher a 
avut o ceartă pe şoptite, cu un suedez, compatriot al maiorului: 
vicontele de Cambolh. Vicontele trebuia să părăsească Parisul 

22 


— Clubul valeţilor de cupă — 


chiar în acea dimineaţă. Nu avea nici măcar un minut de pierdut. 
Valetul nu mi-a putut spune dacă maiorul a fost martorul 
viconte-lui sau al soţului dumneavoastră... Ştiu însă sigur că 
întâlnirea a avut loc aproape imediat, către orele trei dimineaţa 
şi că arma aleasă a fost sabia. Cameristul nu ştie unde a avut loc 
duelul, dar a înţeles, din câteva cuvinte scăpate de stăpânul său, 
că adversa-rul vicontelui de Cambolh - căci pe acesta îl cunoaşte 
foarte bine - a fost rănit la braţ şi transportat într-o casă 
învecinată. 

— Şi această casă?... întrebă Hermine tremurând toată. 

— Nu ştia unde se află această casă. Se pare doar că este lao 
doamnă, o baroneasă, crede el, care este foarte legată de aceşti 
domni. 

Hermine răsuflă. 

incepea să spere; credea că tot ce s-a întâmplat a fost fără 
consimţământul lui Fernand, fără îndoială leşinat; şi dacă n-ar fi 
fost termenii curioşi ai acestui bilet, ar fi devenit, fără îndoială, 
cu totul liniştită. 

— Doamnă, reluă contele. Nu văd nimic neobişnuit în toate 
acestea. Soţul dumneavoastră s-a bătut în duel, a fost rănit; 
martorii şi, fără îndoială, şi adversarul său, neştiind încă ce 
gravitate are rana şi pentru a vă menaja pe dumneavoastră, l-au 
transportat în altă parte decât la el acasă. In asemenea cazuri, 
se întâmplă des aşa ceva. Trebuie să vă mai spun că vicontele 
de Cambolh este destul de cunoscut în lumea galantă. Cine 
poate şti dacă soţul dumneavoastră n-a fost dus în casa amantei 
vicontelui? În ciuda viciilor lor, aceste făpturi au şi unele 
calităţi... sunt, de obicei, excelente infirmiere. 

Fiecare cuvânt al contelui pătrundea în inima doamnei Rocher 
ca o lovitură de pumnal. 

Oribilul mister începea să se lămurească: scrisoarea femeii îşi 
găsea explicaţia. 

Un singur lucru rămânea de neînțeles: Fernand, care o iubea 
şi o adora, cum de a putut să semneze un bilet conceput în 
aceşti termeni? 

In acest moment, femeia castă şi pură, căreia căsătoria îi 
păstrase toate iluziile, toate naivităţile de fecioară, încercă să 
seducă, să fascineze, să câştige de partea ei pe domnul de 
Château-Mailly. 

Sigur că baronetul sir Williams ar fi tresărit de plăcere dacă ar 
fi putut asista la această scenă, văzând cum se realizau, punct 


23 


— Ponson du Terrail — 


cu punct, planurile sale ticăloase. 

Nici n-ar fi putut visa să decurgă, mai favorabil pentru el, 
prima întrevedere între tânăra femeie şi viitorul seducător. 

Domnul de Château-Mailly avea, de altfel, o fizionomie 
deschisă, simpatică, plăcută. 

El a fost elocvent, pasionat, a vorbit cu un devotament 
incontes-tabil, resimţit la prima vedere. l-a jurat doamnei Rocher 
că-i va aduce soţul, sau cel puţin că va face toate eforturile şi-şi 
va folosi toate puterile; şi când dragostea împrumută limbajul 
prieteniei, arată foarte bine. 

Nici nu trecuse o oră şi domnul Château-Mailly câştigase atât 
de bine încrederea tinerei femei, încât aceasta i-a permis să 
revină ori de câte ori ar căpăta cea mai mică informaţie cu 
privire la întâlnirea dintre Fernand Rocher şi vicontele de 
Cambolh, ba chiar îi arătă şi faimosul bilet. 

Dar abia îşi aruncă domnul de Château-Mailly ochii pe bilet, că 
păru tulburat, lăsă să-i scape o mişcare de surpriză şi strigă: 

— Dar eu cunosc acest scris! 

— Dumneavoastră... îl... cunoaşteţi? murmură doamna 
Rocher, care simţi tot sângele suindu-i-se în cap. 

— Da, spuse contele. Dar ar fi aşa de ciudat, aşa de 
inexplicabil! 

Şi privind-o pe Hermine cu o compasiune neaşteptată, spuse: 

— Sărmana femeie! 

— Domnule, domnule, imploră doamna Rocher, dacă ştiţi ceva 
despre această femeie... pentru numele lui Dumnezeu? 

Contele îşi descheie redingota, scoase din buzunarul interior 
un mic portofel, în care căută o scrisoare amestecată cu altele; 
deschi-zând apoi această scrisoare, o confruntă cu cea pe care 
doamna Rocher o ţinea în mână. 

Era aceeaşi hârtie, acelaşi parfum discret, acelaşi scris delicat, 
alungit. 

Numai că această scrisoare era astfel concepută: 


„Scumpul meu conte, 

Vrei să vii să bei un ceai şi să fumezi câteva țigarete mâine, 
miercuri, la mine? Vei găsi parteneri convenabili pentru cărți, 
precum şi noua pasiune care te-a vindecat de dragostea pentru 
mine, monstrule drag! Adică domnişoara Charlotte Lupin, 
poreclită Carambole. 

Te îmbrăţişez şi te iert”. 


24 


— Clubul valeţilor de cupă — 


Această scrisoare, în al cărei stil se simţea cartierul Breda cu 
tot ce avea el mai deochiat, era semnată cu un nume imposibil, 
cum nu auzi pronunţat decât în lumea interlopă a păcătoaselor. 
Autoarea acestei invitaţii se numea Topaze. 

Contele puse sub ochii Herminei cele două bilete. Doamna 
Rocher le confruntă şi păli. 

— E acelaşi scris, murmură ea înspăimântată. 

— Numai că, spuse contele, a mea e mai veche cu un an şi 
ceea ce mi se pare cel mai extraordinar, doamnă, este că 
această creatură a plecat în Italia acum cincisprezece zile. Ce 
caută la Paris, cum a ajuns soţul dumneavoastră să se servească 
de ea pentru a scrie? lată ce voi lămuri cu orice preţ. 

Atunci domnul de Château-Mailly, care părea să fie foarte 
emoţionat, îi luă mâna, o duse respectuos la buze şi îi spuse cu 
un accent de simpatie şi devotament ce-i pătrunseră până în 
inimă: 

— Doamnă, vă cred de pe acum atât de nefericită, încât vă 
implor să mă consideraţi prieten; căci numai eu aş putea să vă 
salvez... 

Îndrăzni să-şi plece un genunchi înaintea ei. 

— Permiteţi-mi, adăugă el, să mă înclin înaintea dumnea- 
voastră, aşa cum trebuie să te înclini înaintea virtuţii persecutate 
de viciu. 

Ea îl ascultă nedumerită, dar nu se gândi să-şi retragă mâna, 
nu vedea în el decât omul care ştia, probabil, toată întinderea 
nenorocirii ei şi pe care cerul i-l trimitea în acest greu moment, 
ca protector. _ 

— Doamnă, continuă contele cu îndârjire. Inainte de a vă 
spune ce primejdie vă ameninţă şi ce pot face eu pentru a o 
îndepărta, pentru a vă salva, daţi-mi voie să vă pun o întrebare. 

— Vorbiţi, domnule. 

— Nu sunteţi mamă?... Căci mai înainte, se întrerupse contele 
şi arătă cu degetul o uşă, am auzit vocea unui copil. 

— Am un copil de treisprezece luni. 

— Ei bine, în numele acestui copil, reluă contele, cu accentul 
călduros al devotamentului, aveţi încredere în mine ca într-un 
prieten, ca într-un tată. 

Bărbatul care vorbea astfel era tânăr, avea figura cinstită, 
privirea deschisă; întrebuința atât de nobil limbajul prieteniei, 
încât naiva femeie îl crezu şi se simţi atrasă spre el. 

— Voi avea încredere în dumneavoastră, spuse ea. 


25 


— Ponson du Terrail — 


Atunci contele îndepărtă respectuos fotoliul, ca şi cum 
încrederea acordată ridicase între ei o barieră nevăzută, şi reluă: 

— Mă veţi ierta, doamnă, dacă voi îndrăzni să pătrund în 
prezenţa dumneavoastră în amănuntele ruşinoase ale vieţii de 
bărbat, amănunte, de altfel, pe care nu trebuie niciodată să le 
cunoască altă femeie, în afară de dumneavoastră. 

Ea tăcu, părând prin tăcere că-l invită să vorbească. 

— Topaze, reluă domnul de Château-Mailly, este una din acele 
perverse creaturi pe care infernul le aruncă pe pământ, din 
fericire nu foarte des, sub aspectul seducător al unui înger. E o 
femeie fără inimă, fără milă, fără nici un scrupul uman, capabilă 
să aducă pe oricine la disperare, având acea privire care 
fascinează şi încântă, o voce melodioasă şi genul machiavelic al 
seducţiei pe care femeile din lumea bună nu-l posedă. Timp de 
trei ani, doamnă, am fost o pradă vie în ghearele acestui 
monstru care ştie să pară un înger; mi-aş fi lăsat, probabil, viaţa, 
inima, inteligenţa, averea întreagă - din care nu mi-a luat decât 
jumătate - dacă n-ar fi intervenit ceva din exterior. Şi totuşi, în 
momentul în care am cunoscut-o, eram un bărbat cu experienţă 
de viaţă şi un spirit destul de puternic. Ei bine! Pentru a mă 
smulge din gheruţele roz ale acestei scorpii, a trebuit să se ţină 
un consiliu al celor mai apropiaţi prieteni, care s-au transformat 
într-un tribunal suprem, înlocuind voinţa mea prin a lor. M-au 
răpit într-o noapte de acasă, m-au aruncat într-un poştalion şi doi 
din cei mai buni prieteni m-au dus peste Rin, în Germania, la 
două sau trei sute de leghe departe de acest minotaur feminin, 
care mă devora de viu. 

Contele se opri şi o privi pe doamna Rocher. Hermine avea 
culoarea albă ştearsă a unei statui. Viaţa părea să se fi refugiat 
la ea numai în privire şi asculta cu aviditate, la fel cum ascultă 
un condamnat termenii siniştri ai sentinţei. 

— Mi-a trebuit un an de călătorii, de excursii, a fost nevoie de 
întregul devotament al prietenilor mei, au trebuit să fie strânse 
toate probele infamiilor comise de această creatură, pentru a mă 
vindeca. Ei bine, doamnă, dacă m-aş lua după acest bilet, dacă 
am recunoscut bine acest scris, iată în ce mâini - prin nu ştiu ce 
misterioasă înlănţuire de circumstanţe pe care nu pot încă să le 
descifrez - a căzut soţul dumneavoastră... 

Şi cum Hermine stătea aplecată, pe jumătate zdrobită de 
greutatea descoperirilor făcute, văzând abisul deschizându-se la 
picioarele ei, contele îi reluă mâna şi o strânse cu o afecţiune 
respectuoasă. 

26 


— Clubul valeţilor de cupă — 


— Înţelegeţi acum, doamnă, de ce v-am cerut un jurământ... 
Eu singur sunt în stare să vă salvez, să salvez averea copilului 
dum-neavoastră, care s-ar topi în mâinile vrăjite ale acestui 
monstru ca un lingou într-un creuzet, dar pentru asta trebuie să 
vă lăsaţi con-dusă de mine; trebuie să-mi acordaţi o încredere 
oarbă, e necesar ca toate acţiunile dumneavoastră să fie dictate 
de mine. Doar cu acelaşi preţ voi putea readuce fericirea în casa 
dumneavoastră. 

Două lacrimi tăcute curgeau de-a lungul obrajilor tinerei 
femei. 

— Mă voi supune, spuse ea, mă voi supune ca unui frate mai 
mare... 

— Bine, răspunse el; atunci vă voi salva şi adăugă: din această 
zi, doamnă, nu pot şi nu trebuie să mai revin aici. Soţul dumnea- 
voastră nu trebuie să ştie că am fost aici; trebuie să fiu pentru 
dumneavoastră un străin. 

— Dumnezeule, spuse ea, cu o spaimă neaşteptată, nu vă voi 
mai vedea? 

— Ba da, răspunse contele, mâine pe înserat ieşiţi pe jos din 
casă, urcați într-o trăsură de piaţă şi mergeţi pe Champs- 
Elysees, voi fi la colţul cu Bulevardul Lord-Byron. 

Şi, cum ea păru să ezite, adăugă: 

— Priviţi-mă, spuse el ridicând o privire sinceră şi calmă, am 
eu aspectul unui om incorect? 

— Voi veni, răspunse ea, roşind pentru ezitarea avută. 

Contele se ridică, îi sărută mâna şi adăugă: 

— Aveţi încredere în mine... Vă voi salva. Adio... 

Făcu doi paşi către uşă, apoi reveni. 

— Nu spuneţi nici un cuvânt nimănui, nici măcar mamei 
dumneavoastră; numai astfel poate fi asigurat succesul. 

— Vă promit. 

Şi seducătorul plecă, lăsând-o pe Hermine pradă celor mai 
negre temeri, dar plină de speranţă şi de încredere în acest 
bărbat pe care blestematul sir Williams îl aruncase în calea ei. 


Capitolul XXIV 


Domnul conte de Château-Mailly venise la doamna Rocher în 
faeton, conducând el însuşi şi neavând decât un singur servitor, 


27 


— Ponson du Terrail — 


un puşti aşezat alături de el. Se reîntoarse la trăsură, reluă 
hăţurile şi-şi conduse calul către casă. 

Tânărul conte era puţin emoţionat de scena pe care fusese 
silit s-o joace, cu un veritabil talent dramatic. Opt zile mai înainte 
ar fi roşit, probabil, dacă ar fi avut o conduită asemănătoare. Dar 
acum zarurile au fost aruncate. Şi-apoi, îşi zise el, în dragoste 
toate mijloacele sunt bune, dacă duc la succes. 

Contele îşi permitea această mică consolare, exact când 
întorcea colţul străzii Laffitte, unde locuia. 

Avea aici un apartament drăguţ, situat la primul etaj, iar în 
curte un şopron pentru două trăsuri şi un grajd pentru cinci cai. 

Contele era un om de gust; în casa sa, fiecare mobilă, fiecare 
obiect, fiecare detaliu de decoraţiune dovedea acest lucru. 
Unise, lucru rar de obicei, bogăţia omului de finanţe cu 
simplitatea sobră a gentilomului. Tablourile de vânătoare şi de 
pescuit care ornau sufrageria şi care valorau câteva mii de scuzi, 
un superb Murillo plasat în salon, doi Hobbema atârnaţi în 
fumoar, un bronz chinezesc minunat lucrat deasupra pendulei, 
toate arătau gustul său în artă; tapetele cenuşii, camera de 
culcare din stejar bătrân dovedeau că avea oroare de acea 
adunătură de aurărie, oglinzi, tinichele strălucitoare, adevărat 
lux de cafenea, pe care-l etalează cu atâta plăcere unele regine 
ale teatrului sau unii oameni cu gusturi dubioase. 

Servitorii contelui erau: puştiul pe care l-am văzut - de origine 
engleză —, o bătrână bucătăreasă şi un negru care îndeplinea 
funcţiile de camerist şi care, prin antiteză, era poreclit Boule-de- 
Neige (bulgăre de zăpadă). 

Boule-de-Neige, care stătea în sufragerie, veni să deschidă 
stăpânului său şi-l avertiză că în salon îl aşteaptă un străin. 

Deschise uşa salonului. Un bărbat era aşezat înaintea focului, 
stând înfipt rigid într-un scaun, parcă era un automat; ţinea în 
mână o pipă cu muştiucul de aur, pe care o privea cu un aer 
melancolic; purta un pantalon strâmt cu carouri albe şi cenuşii, o 
vestă albă, o redingotă de culoare închisă, cu guler tare; capul, 
cu un păr blond roşcat, era acoperit de o pălărie dreaptă, cu 
boruri abia vizibile. Pe scurt, era sir Arthur Collins, în ţinută de 
oraş, acelaşi pe care l-am întâlnit în ţinută de bal la marchiza 
Van-Hop şi care servise de martor vicontelui de Cambolh în 
duelul cu Fernand Rocher. 

— Ah! zise el, întorcând capul cu acea rigiditate metodică pe 
care o pun englezii în toate mişcările lor. Bună ziua, domnule. 

— Bună ziua, milord. 

28 


— Clubul valeţilor de cupă — 


— Eh! spuse englezul, sunt numai baronet. 

Contele se aşeză. 

— Ei bine? întrebă sir Arthur, fără să părăsească accentul 
gutural englezesc. 

— Ei bine, răspunse domnul de Château-Mailly, am urmat 
instrucţiunile dumneavoastră, punct cu punct. 

— Aţi arătat şi scrisoarea pe care v-am trimis-o? 

— Da; şi am ştiut să zugrăvesc cel mai puţin amabil tablou, al 
pasiunii imaginare resimţite pentru această femeie - nu mai 
puţin imaginară - pe care dumneavoastră o numiţi Topaze. 

Şi contele povesti pe scurt, dar fără să omită nici un fapt 
important, scena pe care noi am descris-o mai înainte. 

Sir Arthur ascultă cu mare atenţie, dând din timp în timp mici 
semne de aprobare, înclinând mereu capul de sus în jos; apoi, pe 
măsură ce contele povestea despre spaimele, despre încrederea 
naivă şi imprudentă a Herminei, o mare satisfacţie părea să 
apară pe figura lui roşcată. 

— Ah! zise el, în fine. Treburile noastre merg foarte bine, 
scumpul meu conte. 

— Credeţi? 

— Fără îndoială, tot ce vă spun este adevărat. 

— Ah! Topaze există? 

— Bineînţeles, pentru că ea a scris. 

— Şi se numeşte Topaze? 

— Nu; dar asta n-are importanţă. 

— De acord. Totuşi îmi place să cred că este mai puţin 
periculoasă decât o arată portretul pe care i l-am făcut. 

— Vă înşelaţi, sunteţi încă mai prejos decât adevărul. 

Contele tresări. 

— Dar atunci, spuse el, ducem aici o acţiune absolut 
abominabilă! 

Englezul începu să râdă şi ridică asupra domnului de Château- 
Mailly acea privire fixă, morocănoasă, fără strălucire, specifică 
fiilor Albionului. 

— Glumiţi, sper, spuse el rece. 

— Glumesc atât de puţin, spuse contele, încât încep să mă 
căiesc de a fi încheiat un târg cu dumneavoastră. 

— Vreţi să-l rupem? 

— Doamne! murmură domnul de Château-Mailly, vreau să fac 
toate eforturile pentru a intra în grațiile tinerei şi încântătoarei 
femei, căreia nici măcar nu-i cunosc soţul; dar a mă face 


29 


— Ponson du Terrail — 


complice în ruinarea lui... 

Englezul ridică din umeri. 

— Cred că v-aţi pierdut raţiunea, domnule conte. 

— Credeţi? 

— Sunt aproape sigur. Căci, vă rog să observați cu atenţie: nu 
dumneavoastră aţi făcut ca domnul Rocher să cadă în mâinile 
femeii despre care vorbim, dumneavoastră n-aţi fost amestecat 
în nici un fel, nici în cearta domnului Rocher, nici în duel, nici în 
ridicarea şi transportarea rănitului. 

— Într-un fel, aveţi dreptate. 

— In consecinţă, urmă sir Arthur, dacă domnul Fernand 
Rocher se va ruina, aceasta nu vă priveşte deloc... Singura 
dumneavoastră misiune - şi această misiune, foarte agreabilă 
prin ea însăşi, mi se pare destul de bine plătită prin moştenirea 
unchiului dumnea-voastră, de care aţi fost lipsit fără intervenţia 
mea, - singura dumneavoastră misiune, repet, constă în a plăcea 
doamnei Rocher; iată totul. De altfel, fiţi liniştit şi nu vă faceţi 
scrupule, domnul Rocher nu se va ruina. 

— Parcă aşa aţi spus? 

— İn primul rând are douăsprezece milioane... 

— Drace! Nu-l credeam deloc aşa de bogat, murmură contele 
ameţit de o asemenea cifră. 

— În fine, vom vedea. 

— Milord, spuse rece contele. Nu sunteţi dumneavoastră din 
întâmplare chiar diavolul? 

— AŞ fi vrut să fiu, răspunse sir Arthur, cu un calm perfect. Din 
nefericire, nu sunt decât discipolul lui. 

Şi apoi adăugă surăzând amabil: 

— Incepeţi să mă înţelegeţi? 

— Aproape... 

— Deci, pentru doamna Rocher sunteţi de pe acum prietenul, 
protectorul, omul în care are încredere. Speranţa că îi veţi 
readuce bărbatul, că-l veţi smulge din ghearele acestei oribile 
femei, o va determina să facă pentru dumneavoastră orice 
concesie, să treacă peste toate convenienţele. Bineînţeles că la 
început se va comporta cu dumneavoastră de parcă i-aţi fi 
frate... 

— Dar eu nu-i voi reda soţul... 

— Dimpotrivă, veţi face ca el să se întoarcă acasă. 

Contele făcu un gest de mare mirare. 

— Ce spuneţi? 

— N-aveţi întâlnire cu doamna Rocher mâine seară? 

30 


— Clubul valeţilor de cupă — 


— Ba da, pe Champs-Élysées, la căderea nopţii. 

— Ei bine, îi veţi da o vagă speranţă şi veţi aranja o altă întâl- 
nire pentru poimâine. Nu e rău deloc să îmboldim puţin nerăb- 
darea femeilor. Nu trebuie să se obişnuiască să vă vadă prea 
des. 

— Foarte bine, şi atunci ce-am să-i spun? 

— Îi veţi anunţa întoarcerea soţului în mai puţin de trei zile, 
fără să intraţi în nici un amănunt şi cerându-i să nu facă nici un 
fel de aluzie nici la biletul pe care i l-aţi arătat şi nici la Topaze. 

— Şi soţul ei va reveni? 

— Bineînţeles! 

Contele îl privi pe sir Arthur Collins cu o mirare din ce în ce 
mai mare. 

— Dar în acest caz, spuse el, speranţele mele sunt pierdute? 

— Din contra, în ziua în care domnul Fernand Rocher se va 
întoarce acasă, înseamnă că aţi făcut un pas imens către inima 
ei. 

— Asta nu pot înţelege. 

— Da! Am uitat să vă spun că se va reîntoarce acasă condus 
de Topaze şi iubind-o mai mult ca niciodată. Va fi deci 
permanent cu o privire posomorâtă, într-o proastă dispoziţie, cu 
o faţă morocă-noasă, adică toate amănuntele ce, la un loc, 
caracterizează soţul care iubeşte pe cineva din afara căminului 
său. 

— Şi apoi ce se va întâmpla? 

— Eh! răspunse sir Arthur. Astăzi sunteţi prea curios, domnule 
conte. Mulţumiţi-vă să urmaţi, punct cu punct, instrucţiunile 
mele şi credeţi-mă, dacă veţi fi pătruns de însemnătatea rolului 
dum-neavoastră, înainte de a trece o lună, doamna Rocher vă va 
adora şi, ceea ce este mai important, unchiul dumneavoastră, 
bătrânul duce de Château-Mailly, va renunţa pentru totdeauna 
să se mai căsătorească cu doamna Malassis şi, deci, să vă 
dezmoştenească. 

Sir Arthur Collins se ridică în timp ce pronunţa aceste cuvinte, 
îşi puse pălăria, întinse mâna tânărului conte şi plecă fredonând 
o arie de vânătoare în timp ce mergea cu acel pas rigid, care 
este atât de specific la compatrioţii săi. 

Englezul venise într-o trăsură închiriată, ca un simplu muritor. 
Aceeaşi trăsură îl conduse acum în strada Foburg-Saint-Honore, 
la domnul viconte de Cambolh, unde mergea să-şi schimbe 
costumul şi peruca, pentru a-l reintroduce pe baronetul sir 


31 


— Ponson du Terrail — 
Williams în redingota lungă şi sub pălăria cu boruri largi a 
vicontelui Andréa, pocăitul, mâna dreaptă a contelui Armand de 
Kergaz, şef al poliției virtuoase a acestuia, poliție ce avea ca 
principal obiectiv depistarea şi distrugerea misterioasei şi 
periculoasei frății a Valeţilor de Cupă. 

Confidenţele domnului conte de Château-Mailly au lăsat-o pe 
Hermine pradă unei desperări teribile. Degeaba i-a promis el că 
i-l va aduce pe Fernand. Nefericita femeie nu vedea şi nu 
înţelegea decât un singur lucru, că soţul ei nu-i mai este 
credincios, el, pe care l-a iubit atât şi care a iubit-o atât de mult, 
şi chiar în acest moment ea stătea aici, cu ochii plini de lacrimi, 
nevăzând pe nimeni în jurul ei, în timp ce Fernand stătea, 
probabil, mână în mână cu odioasa ei rivală şi o privea surâzând. 

Suferințele pe care le-a încercat în timpul nopţii şi a întregii 
zile următoare nu le va putea reda nimeni. Totuşi a rămas 
credincioasă promisiunii făcută contelui, nu a trădat nimic 
mamei ei. A plâns în tăcere, înlăturând orice consolare şi 
păstrând o discreţie deplină. 

Degeaba domnul de Beaupreau - care părea să fi revenit la 
normal de o oră sau două - şi sărmana Thérèse se arătau 
afectuoşi, Hermine păstra o tăcere îndârjită şi părea să aibă un 
singur gând sfâşietor: Fernand n-o mai iubea! 

Trecu noaptea, trecu ziua următoare şi nici o întâmplare nu 
veni să pună capăt durerii sale. Nu avea decât un singur scop, o 
singură preocupare: să-l revadă pe domnul conte de Château- 
Mailly, om care până ieri era un străin, dar care avusese pentru 
ea sentimente atât de călduroase de prietenie, de devotament 
fără margini, încât putea fi considerat, în acest moment, sprijinul 
cel mai sigur, prietenul cel mai bun. 

Cum se înseră, Hermine plecă de acasă pe furiş, ca un 
prizonier care evadează; ajunse în piaţa Havre pe jos, învăluită 
într-un şal mare, cu obrazul acoperit de un voal des. Aici se urcă 
într-o trăsură modestă şi ordonă vizitiului s-o ducă la colţul străzii 
Lord-Byron. 

Era o seară friguroasă de iarnă, ceţoasă ca în noiembrie. 
Bulevardul Champs-Elysées era pustiu şi de o tristeţe mortală, cu 
marii arbori despuiaţi de frunze şi cu trotuarele acoperite de un 
noroi negricios. Trăsura singuratică, înaintând cu greu în pasul 
mărunt al celor două mârţoage, avea un aspect funebru, care 
îngheţa inima rarilor trecători, întârziaţi pe stradă. Ai fi spus, 
văzând-o, că este trăsura unui condamnat şi nu te-ai fi gândit 
deloc, că femeia dinăuntru, această femeie copleşită de griji, cu 

32 


— Clubul valeţilor de cupă — 


ochii înroşiţi de lacrimi, care îşi ascundea faţa sub un voal de 
parcă s-ar fi dus să comită o faptă rea, era de fapt de 
douăsprezece ori milionară şi, cu opt zile în urmă, ar fi putut 
trece pe aici în plină zi, într-o caleaşcă cu patru cai, ţinându-se 
de mână cu frumosul şi tânărul ei soţ, în timp ce lumea elegantă 
de pe margini ar fi spus cu un suspin de invidie: „lată fericirea, 
dragostea şi bogăţia trecând împreună!”. 

Desigur că niciodată n-a existat o întâlnire mai puţin 
blamabilă, mai scuzabilă decât cea spre care alerga tânăra 
femeie. Acţiona numai pentru a-şi găsi soţul; în speranţa de a-l 
smulge din ghearele oribilei femei şi de a-şi salva copilul, de a-i 
păstra atât tatăl cât şi averea primejduită de aviditatea acestei 
curtezane; totuşi Hermine tremura în timpul drumului, ca o 
frunză în bătaia vântului. O voce ascunsă părea să-i spună că 
alerga către o primejdie mai mare decât cea pe care voia s-o 
îndepărteze. 

Trăsura se opri unde îi fusese indicat. 

Hermine, a cărei inimă bătea violent, aruncă o privire 
neliniştită pe strada Lord-Byron, în întregime pustie. 

Contele se lăsa aşteptat; era cea mai bună stratagemă. Timp 
de un sfert de oră, nefericita femeie aşteptă, pradă unei spaime 
mortale: că el nu va veni... 

În sfârşit, la capătul opus al străzii apăru un bărbat. Era călare 
şi venea în galop. 

— El e! murmură Hermine, cu atâta emoție, de parcă el ar fi 
fost bărbatul iubit. 

Era, într-adevăr, domnul conte de Château-Mailly. 

Descălecă în grabă şi cu pălăria în mână se apropie de 
trăsură. 

Hermine era palidă şi tremura: 

— Ei bine? întrebă ea cu o voce strangulată. 

— De ieri până azi, doamnă, răspunse contele, am făcut mari 
paşi înainte; ştiu unde este soţul dumneavoastră şi ştiu, în 
acelaşi timp, unde este această groaznică creatură. Permiteţi-mi 
să ne revedem poimâine, căci astăzi nu vă pot spune încă nimic 
dar fiţi fără grijă, vă voi aduce soţul înapoi. 

Hermine vru să-i pună câteva întrebări. 

— Nu, spuse el, nu uitaţi: mi-aţi promis că mă veţi asculta. 

li sărută mâna şi adăugă: 

— Poimâine e duminică. Mă voi afla aici la orele cinci. 

Hermine se întoarse acasă mai disperată decât în clipa 


33 


— Ponson du Terrail — 


plecării. Şi pusese atâta speranţă în întrevederea cu domnul de 
Château-Mailly! 

Hermine plângea, era torturată de fierul roşu al geloziei; dar 
avea totuşi încredere în promisiunile contelui şi spera în reîntoar- 
cerea infidelului soţ. Petrecu cele două zile - care trebuiau să se 
scurgă înainte de a-l revedea pe conte - dedicându-se în 
întregime copilului ei, refugiindu-se în dragostea maternă, aşa 
cum o navă lovită de furtună se grăbeşte să se întoarcă în port; 
ea se agăţă de acest leagăn, cum se agaţă cel ce se îneacă de 
frânghia întinsă. 

Duminică veni exact la întâlnire, de această dată, domnul 
conte de Château-Mailly nu se lăsă aşteptat. 

— Bucuraţi-vă, doamnă, spuse contele; soţul dumneavoastră 
se va reîntoarce... 

Şi, în timp ce ea începu să tremure de bucurie, dar şi de 
emoție, contele urmă: 

— Miercuri seara, îl veţi vedea întorcându-se în strada Isly. 
Dar, pentru numele lui Dumnezeu, doamnă, în numele liniştii 
dumnea-voastră, a viitorului dumneavoastră şi al copilului 
dumneavoastră, în numele devotamentului pe care vi-l port, vă 
rog să mă ascultați în continuare. 

— Spuneţi, murmură ea, mă voi supune... 

— Acceptaţi orice explicaţie pe care soţul dumneavoastră o va 
da în privinţa folosirii timpului cât a lipsit. Credeţi-l sau prefaceţi- 
vă că-l credeţi. Nu pronunţaţi nici numele acelei femei, nici al 
meu. Imi puteţi jura că veţi proceda astfel? 

— Sigur, v-o jur! 

— Vă mulţumesc! Adio! 

Hermine se întoarse acasă cu inima plină de speranţă, 
iertându-l pe Fernand şi hotărâtă să numere orele şi minutele 
care o mai separau de momentul în care - după promisiunea 
contelui - el trebuia să vină acasă. 

Povestirea acestei aşteptări ar putea fi un poem de sine 
stătător. Nu-l vom povesti şi vom sări peste cele trei zile, în 
aceste trei rânduri. 

Miercuri seara, de la orele opt, sărmana Hermine avea 
impresia că întreaga viaţă atârna de existenţa sau inexistenţa 
unui singur zgomot: acela făcut de soneria casei. 

Când va veni, la ce oră, cum va veni? 

Nu ştia absolut nimic. Dar credea cu fermitate în ceea ce-i 
spusese contele şi, de fiecare dată când se deschidea uşa casei, 
simţea o inexprimabilă spaimă. Stătea singură în budoar, cu 

34 


— Clubul valeţilor de cupă — 


privirea fixată pe acele ceasornicului. Vedea cum orele se 
succed. Sună miezul nopţii... Şi el nu veni! 

Atunci disperarea o cuprinse din nou, din nou simţi că-i 
lipseşte puterea, ochii i se umplură de lacrimi, i se muiară 
picioarele, căzu pradă unei neputinţe totale. | se păru că vede pe 
femeia care i-a furat fericirea şi liniştea, apărându-i şi spunându-i 
rânjind: „Nu va reveni... fiindcă nu vreau eu, pe mine mă 
iubeşte!” 

Deodată, tocmai când pendula bătea ceasurile două, se auzi 
ţârâitul slab al soneriei... Hermine simţi răsunând această 
sonerie, mai curând în inimă decât în urechi. 

—- Ah! El e! el e! spuse ea. 

Încercă să se ridice, vru să alerge în întâmpinarea lui să i se 
arunce în braţe şi să-i spună: „In sfârşit, în sfârşit te revăd!” Dar 
emoția o reţinu nemişcată, fără voce, fără respiraţie... Şi căzu 
zdrobită şi fără putere pe canapeaua din budoar. 


Capitolul XXV 


Să revenim la Léon Rolland. 

Trecuseră aproape opt zile de când Turquoise, sub numele de 
Eugenie Garin, se prezentase la atelierul din strada Saint- 
Antoine, unde, urmând recomandarea soţului ei, Cerise îi dădu 
de lucru. 

Aceste opt zile au fost suficiente pentru a atrage furtuna dea- 
supra acestei fericite şi liniştite familii, pe care dragostea şi 
munca reunite, o protejaseră până acum. Privirea profundă şi 
fascinantă a falsei lucrătoare fusese suficientă pentru a provoca 
furtuna. 

Ştim ce tulburări s-au produs în câteva ore în inima şi în 
mintea maestrului ebenist, cărei nelinişti i-a căzut pradă, ce 
tulbu-rare inexplicabilă a simţit el, din primul moment, sub 
efluviile magnetice ale acestei stranii priviri. Toată ziua, Leon 
Rolland a încercat să afle cauza tulburărilor sale. Noaptea 
următoare a rămas pentru el aproape fără somn. 

Totuşi, surâsul încântător şi fericit al soţiei şi al copilului, pe 
care-l luă de mai multe ori în braţe - parcă ar fi vrut să facă din 
el o pavăză contra unei primejdii nevăzute - au reuşit să-i 
distragă atenţia. 

Frumoasa Cerise nu observă nimic din starea lui de continuă 


35 


— Ponson du Terrail — 


preocupare. 

Dimineaţa coborî în atelier ca de obicei, îşi văzu de treburi, îşi 
supraveghe muncitorii şi ajunse la ora prânzului fără prea mare 
nerăbdare. Îi trecu chiar prin cap, la un moment dat, s-o trimită 
pe Cerise să afle cum îi merge lui moş Garin, mai bine decât să 
se ducă el însuşi, aşa cum îi promisese în ajun. 

Procedând astfel, Léon ar fi ascultat de o inspiraţie 
neaşteptată şi care ar fi fost salvatoare. 

Dar acest gând bun, pe cât de repede îi veni, pe atât de 
repede îl respinse. Nu-i spuse nimic lui Cerise; cobori din nou în 
atelier după-amiază şi încercă să-şi omoare timpul până când 
pendula bătu orele două. 

În timpul săptămânii, Cerise nu-l vedea pe Léon decât la 
masă. Duminica era singura zi pe care o petreceau împreună. 
Văzându-l ieşind, Cerise îl sărută, spunându-i: „Pe deseară!” 

Şi, la rândul ei, îşi văzu de treburi. 

Deseori, în cursul zilei, cei doi soţi ieşeau fiecare pentru 
treburile lor, ocupându-se de afacerile personale. Léon se ducea 
la micii fabricanți care lucrau pentru el, la muncitorii care-şi luau 
de lucru acasă sau la clienţii pe care-i servea. 

Cerise urca aproape zilnic într-o trăsură modestă şi făcea, de 
obicei între orele două şi cinci, drumuri asemănătoare. Ea 
mergea foarte des şi la contesa de Kergaz, sfătuindu-se 
împreună şi servind aproape întotdeauna de intermediară pentru 
numeroasele acţiuni de binefacere, săvârşite de Jeanne. 

În consecinţă, cei doi soţi, pe care îi unea o încredere 
reciprocă, se bucurau de o completă libertate unul faţă de 
celălalt. 

Foarte rar îl întreba Cerise pe Leon cum şi-a folosit timpul; şi 
mai rar o întreba Léon unde a fost în timpul zilei, ascultând, fără 
să-şi dea seama, de aversiunea instinctivă pe care o au oamenii 
ocupați de a vorbi, în casă, despre afacerile lor. Aceste 
amănunte ne sunt indispensabile pentru a înţelege evenimentele 
care vor urma şi care au fost provocate de introducerea 
Turquoisei ca muncitoare la domiciliu, în atelierul condus de 
Cerise. 

Când pendula bătu orele două, Léon Rolland, pe care-l 
împingea o forţă necunoscută şi care se supunea unei atracţii 
misterioase, dădu câteva ordine maistrului principal, îşi puse 
paltonul şi ieşi. Merse către strada Charonne, ca pasărea 
fermecată de privirea şarpelui şi care, bătând din aripi ca să 
scape, nimereşte exact în gura acestuia. Când urca scara casei 

36 


— Clubul valeţilor de cupă — 


lui moş Garin, îşi simţea inima bătându-i puternic. La etajul trei, 
întâlni portăreasa care mătura. 

Văduva Fipart, interesanta nevastă a lui Nicolo ghilotinatul, îl 
salută pe domnul Rolland, cum se salută în zilele noastre 
milionarii. 

Cu un ton convins, cu o vioiciune fără margini, oribila bătrână 
găsi posibilitatea să-i povestească lui Leon o frumoasă istorioară 
de necrezut, a cărei concluzie era că domnişoara Eugénie Garin 
îşi petrece zilele şi nopţile lucrând, pentru a-şi întreţine tatăl. 
Leon plăti cu cinci franci povestea portăresei şi urcă până la 
etajul şase. Inima îi bătea să-i spargă pieptul, în momentul când 
bătu la uşă. 

— Intraţi, spuse o voce care-l făcu să tresară din cap până în 
picioare. 

Deschise uşa şi se opri o secundă în prag. 

Mizerabila mansardă părea să fi căpătat un aspect mai puţin 
lugubru, datorită celor doi ludovici pe care-i lăsase în ajun, atât 
de puţini bani fiind de ajuns pentru a da un aspect confortabil 
celei mai atroce sărăcii. Bătrânul, tot în pat, era învelit cu o 
frumoasă cuvertură nouă şi cu lenjerie albă, curată. O sobiţă din 
fontă, aşezată lângă cămin, răspândise în jurul ei o căldură 
plăcută. Lângă sobiţă, Eugenie era aşezată cu lucrul pe genunchi 
şi cu acul în mână. 

Leon n-o văzu decât pe ea, şi încântarea pe care o simţise 
deveni mai pătrunzătoare, mai puternică decât înainte, când 
lucrătoarea - ridicându-se şi aruncându-i privirea magnetică - 
roşi uşor, răspunzându-i la salut. 

— Papa, spuse ea, e domnul Rolland. 

— Da... Moş Garin, bâlbâi Leon, stăpânit de emotie. 

— Ah! bunul meu domn, fiţi binecuvântat, murmură orbul pe 
un ton de lamentabilă recunoştinţă. Aveţi o inimă de aur. 

Leon se aşeză la căpătâiul bolnavului, îl întrebă cum îi merge 
şi vorbi mult timp, fără să ştie prea bine ce spune; dar tresărea şi 
se simţea tulburat ori de câte ori frumoasa Eugenie ridica asupra 
lui ochii ei mari şi albaştri... Şi astfel se scurseră două ore, care-i 
părură un vis. 

Plecă cu un mers nesigur, ca un om care a băut, după ce a 
strâns în tăcere mâna lui Eugénie şi a promis să revină a doua zi 
la aceeaşi oră. 

Seara se arătă preocupat, morocănos; şi când Cerise, 
alarmată de această bruscă schimbare, îl întrebă ce are, pretinse 


37 


— Ponson du Terrail — 


că e obosit şi că îl încearcă o migrenă îngrozitoare. Era prima 
oară când Leon îşi minţea soţia. 

A doua zi se reîntoarse pe strada Charonne. Ca şi în ajun, o 
găsi pe Eugénie lucrând la căpătâiul bolnavului. Se reîntoarse în 
ziua următoare şi apoi în fiecare zi. 

Lucrătoarea îşi ţinea cu modestie ochii plecaţi; avea 
comportarea cuviincioasă a unei fete cuminţi, vorbea puţin şi 
roşea întotdeauna când privirea lui L&on se oprea asupra ei. În 
felul acesta, la sfârşitul celor opt zile, sărmanul bărbat - fără să- 
şi fi mărturisit nici sieşi - era îndrăgostit nebuneşte. 

Cu toate acestea, ascultând de acea instinctivă viclenie a 
răului care se ascunde, el dădea dovadă de o veselie de prost 
gust; îşi săruta încă soţia ca de obicei, cu toate că inima nu-i mai 
bătea emoţionată. Noaptea, somnul îi era agitat; uneori îi apărea 
o imagine: un cap de femeie se ivea în visele lui. Dar nu era faţa 
roză şi proaspătă a Cerisei, cu ochii ei mari, frumoşi, cu frumosul 
ei păr negru şi cu buzele roşii ca fructul de iunie ai cărui nume îl 
purta. Era un obraz mai palid, încadrat de păr blond, luminat de 
o privire albastră închisă, de unde scapără raze fascinante; un 
obraz gânditor şi serios, ca al unui înger căzut pe pământ, care 
regretă cerul, dar pare să se complacă şi cu frumuseţea pe care 
o poartă. 

După ce mânca, Léon pretexta deseori, fie nevoia de a lua 
aer, fie de a cobori în biroul său pentru a pune la punct lucrările 
contabile. Simţea nevoia să fie singur. 

Uneori se închidea în atelierul lui şi aici, singur, fără martori, 
începea să plângă ca un copil. 

Intr-o zi, ajunse mai devreme ca de obicei la moş Garin. 
Eugenie ieşise, îi spuse orbul. 

Leon simţi, ca un cuţit, senzaţia de nelinişte geloasă. Unde 
era? Ar fi vrut să plece, dar nu avu putere; aşteptă două ore. 

In sfârşit, sosi şi Eugenie. Avea un coşuleţ în mână; plecase, 
după cum spunea, să cumpere câteva provizii în hale. 

Văzând-o intrând, Leon roşi şi păli, rând pe rând; nu mai ţinu 
cont de nimic şi începu să-i facă imputări că-şi lasă bătrânul tată 
prea mult timp singur. 

Eugenie cobori ochii; Léon văzu o lacrimă căzându-i pe obraz; 
îi ceru iertare şi plecă supărat, gândindu-se că a nedreptăţit-o şi 
mărturisindu-şi, pentru prima oară, că, de fapt, nu interesul pe 
care-l purta orbului îi dictase purtarea, ci, mai curând, un 
sentiment de gelozie. 

Leon începu să citească cu uşurinţă ce se petrece în propria 

38 


— Clubul valeţilor de cupă — 


lui inimă şi se dădu înapoi speriat. Căci era, de fapt, un om 
cumsecade şi cinstit, un suflet simplu şi corect, care-şi respecta 
jurământul de căsătorie, şi-şi lua în serios obligaţiile de soţ şi de 
părinte. El o iubise pe Cerise - Cerise l-a iubit întotdeauna - şi-i 
devenise soţ şi protector, mâinile lor înlănţuindu-se pentru 
totdea-una deasupra leagănului copilului, onestul om spunându- 
şi că-i este pentru totdeauna interzis de a-şi ridica ochii spre altă 
femeie. 

Intr-o seară, stând singur în camera de lângă atelierul său, îşi 
repetă toate acestea, se jură să-şi stăpânească inima şi 
instinctele, să calce în picioare această pasiune smintită, să 
meargă s-o vadă pe Eugénie pentru ultima oară, să-i lase un 
pumn de galbeni pe patul tatălui ei, în schimbul angajamentului 
ca tânăra fiică să se întoarcă împreună cu el la ţară, unde aerul 
natal, climatul mai propice ar fi putut grăbi vindecarea lui. 

Leon vroia s-o îndepărteze pe Eugenie Garin de Paris. Se 
simţea slab. Işi dădu seama că dacă ea va rămâne, el nu va mai 
avea forţa să n-o revadă. 

Avea câteva economii de care nu trebuia să dea socoteală 
nimănui, pe care soţia i le lăsa să le folosească după cum crede 
de cuviinţă şi pe care ea credea că le întrebuinţează pentru a 
calma durerile ascunse ale nenorociţilor. 

Hotărât să-şi ducă la îndeplinire gândurile, Leon luă cu el o 
mie de franci din dulap şi-i puse în buzunar. Avea intenţia să-l 
facă pe moş Garin să accepte aceşti bani, cu condiţia ca să se 
întoarcă la el în sat împreună cu fiica lui. 

In dormitor, aproape de patul părinţilor se găsea leagănul 
copilului, pe jumătate ascuns de o perdeluţă. 

Leon se opri câteva secunde în prag, ca şi cum ar fi fost 
chinuit de remuşcări şi de ruşinea de a reveni să-şi ia locul 
obişnuit între cele două fiinţe, care trebuiau să-i umple viaţa: 
soţia sa, frumoasa şi credincioasa Cerise şi copilul său, blond şi 
frumos ca un îngeraş. Işi trecu mâna pe frunte, ca şi cum ar fi 
vrut să alunge un gând care-l urmărea, o imagine care nu-i 
dădea pace, înaintă în vârful picioarelor, îşi reţinu respiraţia şi 
îndepărtă uşor perdeluţele. 

Văzu o privelişte încântătoare. Copilul nu mai era în leagăn. 
Cerise îl luase lângă ea, îl ţinea în braţe şi dormeau împreună. 
Copilul, în jurul căruia se strânseseră frumoasele braţe ale 
mamei, avea buzele întredeschise şi surâdea în somn. Mama 
dormea aproape de căpşorul blond al micului îngeraş. Leon îşi 


39 


— Ponson du Terrail — 


contempla fericirea sub această îndoită înfăţişare, neîndrăznind 
să facă nici o mişcare, nici măcar să respire. Imaginea fatală, 
amintirea fascinantă a demonului cu ochi albaştri, păliseră, şi 
fericitul tată simţea inima bătându-i, privind la mama şi copilul 
adormiţi. Vru să-l ia pe copil să-l aşeze în leagăn. Dar cu toate 
precauţiunile pe care le luase pentru a-l scoate din braţele 
mamei sale, acest braţ, suplu până atunci, deveni dintr-o dată 
rigid, o cută apăru pe fruntea albă a lui Cerise şi mama, dormind 
încă, îşi strânse copilaşul la piept, ca şi când o primejdie îl 
ameninţa. 

Apoi deschise ochii şi-şi zări soţul. Cuta de pe frunte dispăru, 
gura severă se deschise - într-un surâs, braţul rigid se destinse şi 
tatăl putu să-şi ia copilul şi să-l aşeze uşor în leagăn. Pentru 
moment, imaginea Eugeniei Garin dispăruse. 


A doua zi, Leon cobori în atelier mai vesel şi mai surâzător ca 
de obicei. 

Toată dimineaţa fu foarte ocupat, asaltat de oameni de 
afaceri, de comenzi, de muncitori care cereau diverse sfaturi Era 
sâmbătă, zi de plată, şi, de dimineaţă, Leon avea obiceiul să-şi 
verifice casa şi să pregătească banii. 

Când ieşi din casă, către ceasurile două, pentru a se duce în 
strada Charonne, avea la el cei o mie de franci. Era ferm hotărât 
să dea banii lui moş Garin şi să obţină promisiunea că va pleca. 
Oprindu-se la uşa casei, avu din nou acea stranie bătaie de inimă 
pe care o avea de fiecare dată când venea aici, dar de data asta 
era hotărât şi urcă repede treptele. 

Văduva Fipart nu era în loja ei, nu întâlni pe nimeni pe scară şi 
ajunse la etajul şase. 

— Intraţi, răspunse vocea tinerei fete, când bătu la uşă. 

Léon intră şi scoase un strigăt de surpriză. 

Patul bătrânului era gol, fata era singură. 

Leon avu ameţeală... Pentru prima oară, se găsea singur cu 
această femeie care-i răscolise sufletul, şi asta exact în 
momentul în care venea cu hotărârea de a o vedea pentru 
ultima dată. 

Fata se ridică roşind toată, ca şi cum s-ar fi temut şi ea de a se 
găsi singură cu el. 

— Unde e bătrânul? întrebă Leon cu o voce tremurătoare. 

Ea cobori ochii şi suspină: 

— E plecat de dimineaţă. 

40 


— Clubul valeţilor de cupă — 


— Plecat?! exclamă Leon mirat. 

— Ah! domnule Rolland, murmură Eugénie care se prefăcea a 
fi foarte încurcată. Ne veţi ierta vreodată?... 

— Să vă iert? spuse el emoţionat, dar cu ce sunteţi vinovaţi? 

Din acest moment, bietul Rolland uitase de eroica sa hotărâre. 
Se uita admirativ la Eugénie şi se întreba ce anume trebuia să-i 
ierte. 

— Domnule Rolland, reluă ea cu o voce emoţionantă. Aţi fost 
binefăcătorul nostru, ne-aţi smuls din mizerie şi ceva îmi spune 
că n-am făcut bine că v-am ascuns... 

— Ce? întrebă el din ce în ce mai uimit. 

— Ei bine, reluă ea, aruncându-i o privire rugătoare şi cu o 
voce care îl tulbura profund pe bietul Leon de fiecare dată când 
o auzea, ne veţi ierta, oare, că n-am vrut să vă facem necazuri? 

— Vă iert, spuse Rolland. 

Apoi se aşeză alături de ea şi păru dispus să asculte. 

— Domnule Rolland, continuă ea, suntem atât de săraci şi atât 
de nenorociţi, încât nu e bine că suntem mândri... Şi totuşi... 
Tatăl meu este... În fiecare zi când plecaţi, bietul de el, începe să 
plângă şi, binecuvântându-vă ca pe un înger trimis de 
Dumnezeu, îşi blestemă infirmităţile şi roşeşte că trebuie să 
accepte banii dumneavoastră... Tot aşa cum roşesc şi eu... sfârşi 
ea cu voce întretăiată. 

— Domnişoară... se bâlbâi Leon. 

— Căci, domnule Rolland, reluă ea, n-aş fi vrut să abuzez de 
bunătatea dumneavoastră, iar tatăl meu şi mai puţin. Doamna 
Rolland, soţia dumneavoastră, îmi plăteşte cinci franci pentru o 
treabă care nu merită decât un singur franc şi chiar dumnea- 
voastră nu veniţi aici niciodată fără... 

— Taci, copilă! murmură Leon, emoţionat până la lacrimi, doar 
tatăl dumneavoastră a fost lucrătorul meu. 

— Da, domnule, urmă ea. Medicul care îl îngrijea, a spus ieri 
că va trebui să urmeze un tratament mai lung şi mai costisitor, 
dacă vrea să-şi recapete vederea; şi cum îşi dădea seama că noi 
nu vom putea plăti atâta timp, nici medicul, nici medicamentele, 
i-a oferit să-i aranjeze să fie admis într-un spital... 

— Ah! strigă Leon, şi s-a dus? 

— În această dimineaţă. Tatăl meu ştia foarte bine, bunul 
nostru domn Rolland, că dacă veţi afla hotărârea lui, vă veţi 
opune şi ne veţi oferi din nou bani... Din această cauză nu v-a 
vorbit ieri nimic şi a plecat astăzi, lăsându-mă pe mine să vă 


41 


— Ponson du Terrail — 
implor să ne iertaţi. 

Şi lucrătoarea vru să sărute mâinile domnului Léon, izbucnind 
în lacrimi. 

Sărmanul Léon îşi pierduse capul... Nu se mai gândea la soţie, 
la copil; uitase totul în prezenta acestei femei care plângea şi 
către care îl atrăgea o putere de neînvins. 

— Cât despre mine, spuse ea, voi merge astă-seară să vă văd 
pe dumneavoastră şi pe soţia dumneavoastră, voi merge să vă 
mulţumesc din toată inima pentru binele pe care mi l-aţi făcut şi 
nu voi uita niciodată... 

— Domnişoară, bâlbâi Leon, o să-mi mulţumiţi altădată... N- 
am făcut încă nimic pentru dumneavoastră... Aşteptaţi... 

Ea ridică privirea, un surâs îi străluci printre lacrimi. 

— Părăsesc această casă chiar mâine, spuse ea. 

Dacă trăsnetul ar fi căzut peste Rolland, n-ar fi fost mai distrus 
decât de aceste cuvinte. 

Totuşi venise hotărât s-o facă să plece în provincie, dându-şi 
seama că şederea ei la Paris este o primejdie pentru fericirea lui. 
Când însă ea venise în întâmpinarea dorințelor lui, când îl anunţă 
ea că va pleca, că o vede acum pentru ultima dată, iată că se 
simţi cuprins de o groază neaşteptată, ca şi cum, o dată cu ea i- 
ar fi fost luate inima şi viaţa... 

— Dumneavoastră... părăsiţi... această... casă?... articula el ca 
omul care n-a auzit bine sau nu-i vine să-şi creadă urechilor. 

— Da, răspunse ea simplu, am găsit un loc de cameristă la o 
englezoaică care călătoreşte mult... Voi câştiga suficient, dar voi 
pierde ceva din demnitate... Dar ce vreţi? În felul acesta, îl voi 
putea ajuta pe bătrânul meu tată. 

Timp de câteva minute, Leon păstră o tăcere încăpăţânată. O 
luptă teribilă, sfâşietoare, se dădea în inima lui... Pe de o parte, 
amintirea soţiei şi a copilului îl asaltau permanent, strigându-i: 
„Plecarea femeii acesteia constituie fericirea ta, liniştea întregii 
tale vieţi...” Pe de altă parte, vederea acestei femei, ai cărei ochi 
plini de lacrimi nu pierduseră nimic din puterea lor de fascinaţie, 
îl tulburau... În sfârşit, răul învinse binele, viciul rămăsese 
triumfător asupra virtuţii. 

— Nu veţi pleca! strigă el. 

Ea îl privi uimită şi speriată. 

— De ce? 

— De ce? răspunse el cu o voce înnebunită. Pentru că vă 
iubesc. 

Şi nenorocitul bărbat căzu în genunchi în faţa demonului. 

42 


— Clubul valeţilor de cupă — 


Sărmana Cerise!!! 


Capitolul XXVI 


Exact în ajunul acestei zile, Fernand Rocher fusese lăsat de 
trăsura lui Turquoise în josul străzii Amsterdam, în faţa gării. 

Ne amintim că Fernand îşi scosese legătura de la ochi, se 
apropie de un felinar şi, la lumina acestuia, a deschis şi citit 
scrisoarea de bun rămas a frumoasei sale infirmiere. Este 
imposibil de redat disperarea, stupoarea de care a fost cuprins 
sărmanul om, fascinat de această femeie, care aproape în 
acelaşi timp vedea doi bărbaţi cuprinşi de cele mai violente şi 
incontrolabile pasiuni. Mult timp copleşit, distrus, el rămase 
zdrobit, sprijinindu-se de zid, pentru a nu cădea. 

Apoi, dintr-o dată, starea de prostaţie făcu loc unei exaltări 
ciudate şi febrile. 

— O voi regăsi!! strigă el. 

Şi începu să meargă la întâmplare, cu un pas sacadat, ca şi 
cum ar fi vrut să găsească propriile sale urme şi să se întoarcă 
astfel încât să refacă drumul pe care mersese trăsura, când el 
era cu ochii legaţi. Dar întâmplarea l-a condus exact în strada 
Isly, situată foarte aproape de piaţa Havre şi ajungând cu un 
capăt al ei chiar în strada cu acest nume. Ajungând în strada Isly, 
Fernand merse maşinal până la poarta casei sale şi sună la 
soneria portarului. Se găsea în faţa uşii sale, la el acasă, la câţiva 
paşi de soţia şi de copilul său, pe care nu-i văzuse de opt zile şi 
pe care aproape îi uitase. 

La semnalul soneriei, uşa se deschise. 

Fernand intră. Curtea era liniştită şi pustie. 

Fernand ridică ochii şi nu văzu strălucind pe toată faţada casei 
decât o singură lumină. Lumină care pleca din camera soţiei şi 
scânteia discret în spatele perdelelor de mătase ale budoarului. 

Abia atunci bărbatul - care se reîntorcea acasă pe furiş, pe 
jos, la o oră nepotrivită, ca un hoţ care intră în casa altuia - îşi 
trecu mâna pe frunte, căutând să-şi adune gândurile şi să pună 
puţină ordine în creierul lui tulburat. Se trezea, oare, dintr-un 
straniu şi penibil vis, după patru ani de bucurie şi dragoste, patru 
ani de fericire extremă, pe care această lumină discretă, 
scânteind în mijlocul nopţii, fusese suficient să i-o reamintească? 
N-a fost cumva pradă vreunui oribil coşmar şi, în timp ce dormea 


43 


— Ponson du Terrail — 


lângă leagănul fiului său, sub perdelele de mătase ale Herminei, 
n-a visat, oare, că, este culcat într-o cameră necunoscută, păzit 
de un demon cu forme încântătoare şi care dorise să-i fure 
inima? Sau poate aceşti patru ani de fericire, poate Hermine şi 
copilul, poate această casă luxoasă care este căminul lui, poate 
toate acestea nu sunt decât un vis lung din trezirea căruia se 
regăseşte nenorocit, aproape alungat de femeia adorată? 

Tot punându-şi aceste întrebări, condus de puterea 
obişnuinței, Fernand îşi continuă drumul, scoase o cheie din 
buzunar, deschise uşa cu vitralii, merse fără lumină pe scara ce 
ducea în apartamentul soţiei sale. 

Hermine - aşa cum am mai spus-o - rămăsese nemişcată, fără 
putere, fără voce, întinsă pe canapeaua din budoar. Dar când 
auzi mişcare în anticameră, când auzi paşii puţin înăbuşiţi de 
grosimea covoarelor, dar paşi cunoscuţi şi iubiţi, când uşa 
budoarului se deschise sub mâna lui Fernand, biata femeie 
zdrobită îşi recapătă tot curajul, toată puterea, se repezi către 
soţul ei şi, scoțând un strigăt de bucurie, se aruncă la pieptul lui, 
înlănţuindu-i gâtul cu braţele şi spunându-i: 

— Ah! în sfârşit, te văd! 

Strângerea drăgăstoasă, vocea care părea să rezume pentru 
el, într-un singur strigăt, patru ani de fericire, sfârşiră prin a-l 
trezi pe Fernand şi a-l smulge din toropeala lui. Işi strânse femeia 
în braţe, regăsi o parte din prezenţa lui de spirit şi se gândi să-i 
mărturisească absolut tot ce se întâmplase; cum, împotriva 
voinţei lui, în timpul cât era leşinat, fusese dus într-o casă 
necunoscută, îngrijit de o femeie necunoscută şi, dintr-o dată, 
alungat... 

Dar, fie ruşinea instinctivă şi teama de a nu tulbura inima 
acestui înger care-l aştepta, fie unele gânduri ascunse l-au 
împiedicat, deodată, pe acest om emoţionat - aflat doar cu 
câteva minute mai înainte în imposibilitate să-şi adune 
gândurile, să-şi regăsească amintirile - să fie sincer, dar avu 
suficient sânge rece şi luciditate a spiritului, care fac să apară la 
oamenii căsătoriţi acel calm perfect şi instinctul de a se grăbi să 
ofere partenerului nu adevărul absolut, ci adevărul îmbrăcat în 
haine decente şi împodobit pentru nevoile momentului. 

— Scumpă Hermine, murmură el, cât am suferit... şi cât 
trebuie să fi suferit tu! 

Fernand o trase pe canapea şi, aşezat lângă ea, o sărută; 
fericita femeie tresări sub acest sărut, ca în prima zi a dragostei 
lor şi crezu că soţul ei revenise cu trupul şi sufletul alături de 

44 


— Clubul valeţilor de cupă — 


ea... 
Mai mult decât atât, i se păru imposibil că ar putea să-i fie 
necredincioasă măcar cu gândul şi să-i ascundă discuţiile pe care 
le avusese şi era gata să strige: 

— Nu-i adevărat, domnul de Château-Mailly m-a minţit! 

Dar Fernand îi închise gura cu un sărut şi apoi îi spuse: 

— Mă vei ierta, nu-i aşa? 

El cerea iertare. Deci era vinovat? Ea tăcu şi-l privi. 

— Da, scumpul meu înger, reluă el, Fernand al tău, pe care-l 
iubeşti, Fernand în care ai avut încredere, s-a purtat ca un 
zăpăcit, ca un copil. A uitat că vremea nebuniilor băieţeşti a 
trecut, că are o nevastă şi un copil, şi te-a lăsat la bal, pentru 
acea explicaţie sub cerul liber. Pentru o ceartă la joc, un fleac, o 
nimica toată, m-am dus să mă bat în duel la două dimineaţa, 
uitând de îndatoririle de cap de familie... 

— Dumnezeule! murmură ea, ştiu... Am ghicit... Dar, spuse ea, 
tremurând şi învăluindu-l într-o privire drăgăstoasă, ai fost 
rănit... uşor, nu-i aşa? 

Şi ea îl privi, încercând parcă să-şi dea seama în ce parte a 
corpului pătrunsese fierul ucigaş. 

— A! nu-i nimic, o zgârietură... 

Şi în timp ce surâsul revenea pe buzele lui şi lumina faţa 
adumbrită de nelinişte, el reluă: 

— O zgârietură care totuşi m-a ţinut la pat opt zile, care mi-a 
dat un leşin prelungit şi câteva zile de delir... M-au transportat... 
nici eu nu ştiu unde. Ţi s-a scris, nici eu nu ştiu ce... Oh! toate 
astea sunt un vis... adăugă el, trecându-şi mâna pe frunte. 

Pronunţând aceste cuvinte, se ridică, alergă către uşa care 
dădea în camera de culcare a copilului şi se apropie de pătuţ. 

S-ar fi zis că încearcă să evite orice altă explicaţie şi de aceea 
se refugiază cu totul în dragostea paternă. Luă copilul în braţe şi- 
| acoperi de sărutări; copilul se trezi plângând. lar mama, auzind 
plânsetul copilului, nu se mai gândi la nimic, uită propriile dureri, 
propriile gelozii... 

Fernand puse copilul la loc în pătuţ. 

Amândoi se aplecară deasupra lui, acoperindu-l de sărutări. 
Dacă sir Williams însuşi ar fi putut să asiste la această scenă, ar 
fi avut îndoieli asupra propriei puteri văzând fericirea revenind 
sub acest acoperiş de unde infernalul său geniu hotărâse s-o 
alunge. 

Dar deodată, Fernand se degajă din această îmbrăţişare. O 


45 


— Ponson du Terrail — 


amintire îi pătrunse în inimă, o imagine blestemată trecea prin 
faţa ochilor lui. | se părea că vede acea privire - albastră şi 
profundă ca azurul întinselor mări şi care, ca şi acestea avea o 
putere fascinantă - abătându-se asupra lui cu toată greutatea. 
Păli, începu să tremure, un nor îi acoperi privirea, fruntea i se 
întunecă dintr-o dată... 

— Hermine, spuse el, strângându-i cu putere mâna. Trebuie 
să-mi faci o promisiune... 

Ea îl privi cu o mirare dureroasă, fiind în acelaşi timp uimită de 
această bruscă schimbare. 

— Spune. 

— Trebuie să-mi promiţi, spuse Fernand, că nu mă vei întreba 
niciodată ce s-a întâmplat în timpul celor opt zile care au trecut. 

— Îţi promit. 

— N-ai să mă întrebi niciodată nici unde am fost, nici cine m-a 
îngrijit, nu-i aşa? 

— i-o jur! murmură sărmana femeie, care înţelese imediat că 
domnul de Château-Mailly nu minţise deloc. 

— Fericirea noastră atârnă de respectarea acestui jurământ, 
suspină Fernand, care spera că amintirile nu-l vor mai urmări şi, 
treptat, i se vor şterge din memorie. 


A doua zi, când se trezi, Fernand aruncă împrejurul lui aceeaşi 
privire mirată pe care a plimbat-o pe luxosul mobilier al 
frumoasei necunoscute, în ziua când şi-a revenit din leşin. La fel 
ca şi acolo, căută întâi să-şi dea seama de locul în care se află şi, 
dându-şi seama că este la el acasă, simţi un sentiment de 
surpriză şi aproape de regret. A trăit atâta timp alături de 
această femeie, se obişnuise atât de mult în aceste opt zile s-o 
vadă pe frumoasa necunoscută aşezată la căpătâiul lui când 
deschidea ochii, încât acum îi părea rău că este singur. 

Aşa cum, prima oară, când s-a trezit în casa necunoscutei, a 
suspinat şi s-a gândit la camera lui de culcare, unde dormea cu 
capul pe aceeaşi pernă cu soţia, în apropierea pătuţului copilului, 
tot aşa, regăsindu-se în această cameră plină de amintirile celor 
patru ani de fericire, nu se putu abţine să nu se gândească la 
zilele dinainte, când căuta din ochi pe frumoasa infirmieră, care 
se apropia de el în vârful picioarelor. 

Vederea femeii care dormea, vederea pătuţului de lângă el îl 
făcură să înţeleagă că necunoscuta nu putea reveni şi, ca unul 
care vrea să alunge tentaţia, să înlăture o imagine care-l 

46 


— Clubul valeţilor de cupă — 


obsedează, el încercă să se gândească numai la prezent, privind 
rând pe rând faţa albă, părul negru al Herminei şi acest drăguţ 
copilaş, mărturie a dragostei lor. 

Dar amintirile din ajun îi reveneau mereu. 

Imaginea alungată, respinsă cu energie, revenea fără încetare 
şi, pentru prima oară după patru ani, sări din pat fără s-o sărute 
pe Hermine. 

Hermine dormea... Petrecuse atâtea nopţi fără somn, pradă 
spaimelor aşteptării, torturilor desperării, încât sfârşi prin a ceda 
oboselii şi adormi alături de cel pe care îl credea recucerit. 

Fernand se ridică fără zgomot şi ieşi pe furiş în vârful 
picioarelor. Avea nevoie de aer, de singurătate, spera ca primele 
raze ale soarelui, prima adiere a vântului de dimineaţă să-i 
aducă puţină linişte şi să risipească amintirea viziunilor din acea 
noapte. 

În timpul celor opt zile, Hermine nu vorbise nimic servitorilor 
despre neliniştile ei; pentru ei domnul era plecat şi atâta le 
ajungea. 

De dimineaţă aflaseră prin portar că domnul se reîntorsese în 
timpul nopţii. 

Fernand cobori la grajd şi ceru să se pună şaua pe calul lui 

favorit, o frumoasă iapă, cadou minunat al guvernatorului 
general al Algeriei. Puse piciorul în scară, anunţă că va reveni 
pentru prânz şi plecă în galop pe strada Havre. 
__Urcă până în strada Royale, alergă în galop pe Champs- 
Elysées, cobori până la podul Neuilly şi, după ce făcu înconjurul 
parcului Bois-de-Boulogne, reveni prin Passy şi strada Saint- 
Cloud. 

Acest ritm rapid, ca acela al cavalerului din balada germană, 
se potrivea perfect cu tulburările inimii lui... 

Către ceasurile unsprezece se întoarse acasă. 

Hermine se trezise şi-l aştepta. Când deschise ochii şi nu-l 
văzu, tânăra femeie scoase un strigăt de spaimă; se temu că 
fugise din nou, sau poate că odioasa sa rivală venise să-l caute 
chiar şi acasă. Dar se linişti imediat, aflând de la cameristă că 
domnul a ieşit călare. Fernand avea obiceiul de a pleca în fiecare 
dimineaţă călare pe Sarah, frumoasa lui iapă arabă. 

Hermine se îmbrăcă cu un gust şi o grijă deosebită; avea o 
splendidă toaletă de dimineaţă, capabilă să-l fascineze pe 
contele de Château-Mailly, dar şi să seducă un om blazat. 
Suferințele din ajun şi din zilele precedente, făcând-o mai palidă, 


47 


— Ponson du Terrail — 


dăduseră feței ei un aspect de distincție superioară. 

Văzând-o, Fernand uită încă o dată tot ce se întâmplase. 
Petrecu toată ziua împreună cu soția iubită şi copilul lui, ca şi 
cum s-ar fi temut să rămână singur măcar o clipă. 

Vremea era rece, dar frumoasă şi foarte uscată; soarele 
strălucea radios către amiază. 

Fernand ordonă să se înhame caii la trăsura americană; îi pro- 
puse soţiei să facă o plimbare şi, conducând chiar el, străbătură 
bulevardele până la Piaţa Bastiliei. Aici, Fernand întoarse colţul 
foburgului Saint-Antoine şi ajunse în strada Culture-Sainte- 
Catherine, unde locuia domnul Armand de Kergaz. 

Contele era plecat, dar doamna contesă era acasă. Cei doi soţi 
petrecură o oră împreună cu ea şi apoi reveniră acasă. 

Pe tot drumul, în toată această perioadă de timp, Fernand se 
arătă vesel, amabil, surâzător... 

Hermine începu să spere şi mulțumea din tot sufletul 
domnului Château-Mailly, invizibilul său protector. 

Spre seară însă, o tristeţe mortală îl cuprinse pe Fernand. 

Redeveni tăcut şi morocănos. 

Hermine, cu toată durerea ei, rămase credincioasă promisiunii 
făcute şi nu-l întrebă absolut nimic. Se mulţumi să-l înconjoare 
cu atenţiile, cu mângăierile, cu miile de griji încântătoare ale 
femeii devotate, iubitoare, dornică să fie iubită... 

Se scurseră trei zile. În timpul acestor trei zile, bietul bărbat, 
încă tulburat, avu perioade alternative de bucurie şi de tristeţe. 
Uneori se arăta afectuos, drăgăstos cu tânăra-i soţie şi, luându-şi 
fiul pe genunchi, încerca să-i vorbească cu acel gungurit infantil, 
acel delicios sâsâit al părinţilor; alteori, dimpotrivă, recădea într- 
o proastă dispoziţie, nu vorbea aproape deloc, abia dacă 
răspundea, respingea mângăierile soţiei cu o bruscă nerăbdare... 

Biata Hermine plângea în tăcere, în singurătate, şi se ruga lui 
Dumnezeu să-l vindece pe Fernand de boala de care părea lovit. 

In dimineaţa celei de a patra zile, Fernand ieşi foarte 
devreme; ca de obicei, ordonă să se pună şaua pe Sarah şi plecă 
spre Bois-de-Boulogne să-şi facă plimbarea obişnuită. Dar ora 
prânzului sună, şi el nu reveni. O uşoară ploaie care căzuse după 
plecarea lui o făcu pe Hermine să spere că s-a oprit la Madrid 
sau la Ermenon-ville şi că mâncase acolo. 

Dar trecu după-amiaza. Apoi veni seara... 

Atunci Hermine fu cuprinsă de groază... Fernand nu va mai 
reveni. 

Aşteptă până la miezul nopţii, aşteptă până în zori; văzu 

48 


— Clubul valeţilor de cupă — 


intrând prima rază de soare în camera ei... Fernand tot nu 
apăruse; Her-mine simţea că moare. Deodată, se auzi în curte 
tropăitul unui cal. 

— El e, gândi ea, precipitându-se către fereastră şi deschizând- 
O. 

Era, într-adevăr, Sarah, iapa africană, dar fără călăreț, trasă 
de dârlogi de un comisionar... 

Presimţind cea mai groaznică nenorocire, Hermine cobori şi îi 
puse omului câteva întrebări. Comisionarul îi răspunse că o oră 
mai devreme, în colţul străzii Champs-Élysées, a văzut trecând o 
caleaşcă în care se găsea o tânără blondă, îmbrăcată cu o rochie 
albastră. Alături de caleaşca, un bărbat tânăr călărea iapa arabă. 

Când ajunseră în dreptul comisionarului, călăreţul descălecă, îl 
chemă şi, plătindu-i, îi încredinţă calul, dându-i ordin unde să-l 
ducă şi apoi imediat se urcă în caleaşcă alături de tânăra 
doamnă. Era tot ceea ce ştia el. 


Auzind această poveste, Hermine fu cuprinsă de ameţeală; n- 
avea nici o îndoială că această femeie blondă era tocmai oribila 
creatură care vrăjise inima soţului ei; înţelese imediat că 
Fernand recăzuse în mâinile monstrului, că minotaurul îşi reluase 
prada şi, nebună de durere, pierzându-şi capul, fără să se mai 
gândească la imprudenţa pe care o face, ceru să se înhame caii, 
se aruncă aşa cum era în trăsură şi strigă vizitiului: 

— Strada Laffitte, nr. 41! 

Frumoasa şi virtuoasa doamnă Rocher, în faţa acestei noi 
nenorociri, se gândise la domnul de Château-Mailly şi, fără să 
mai ţină seama că locuieşte singur, că aleargă la el în plină zi, la 
orele nouă dimineaţa, că asta înseamnă să se compromită 
pentru totdeauna, ea fugi să-şi încredinţeze durerea acestui 
bărbat, care - cel puţin aşa credea ea - putea încă o dată să 
îndepărteze pericolul şi să abată furtuna. 

În momentul în care trăsura ei se oprea la poarta casei şi 
Hermine cobora, o altă trăsură ieşea prin poarta vizitiilor, ducând 
cu ea un bărbat în care invitaţii marchizei Van-Hop l-ar fi 
recunos-cut pe sir Arthur Collins. El o văzu şi o recunoscu pe 
Hermine; un surâs hidos îi apăru pe buze şi-i lumină faţa 
roşiatică. 

— Ha, ha! în fine... murmură el. Pot spune cu precizie că 
domnul conte are mare noroc. 


49 


— Ponson du Terrail — 
Şi trăsura lui sir Williams se îndepărtă în goană. 


Capitolul XXVII 


Ce se întâmplase, de fapt? Fernand Rocher ieşise, ca de 
obicei, călare, către ceasurile opt de dimineaţă. Ca şi în ajun, 
cobora cu Sarah la pas pe strada Havre şi pe strada Tronchet, 
mergea melancolic cu capul aplecat în piept, încercând în zadar 
să alunge amintirea necunoscutei şi gândindu-se, de fapt, tot 
timpul numai la ea. 

Când trebui să traverseze Piaţa Madeleine, iapa africană, care 
era puţin fricoasă, făcu deodată un salt, se cabră pe jumătate şi 
sări în două picioare, speriată de un zgomot de clopoței, de 
pocnete de bici şi de roţi scrâşnite pe pavaj. Un poştalion alerga 
în mare viteză în spatele lui, tras de patru cai, şi trecu precum 
fulgerul pe lângă el, în timp ce Fernand se silea să-şi 
stăpânească şi să-şi liniştească nărăvaşa iapă. 

Dar ascultând de un sentiment obişnuit de curiozitate, aruncă 
o privire în poştalion, pentru a vedea cine este călătorul care 
părăseşte Parisul cu atâta zgomot; şi observă o tânără femeie, 
pe jumătate culcată în trăsură, învelită în blănuri şi călătorind 
singură, femeie a cărei vedere îi smulse un strigăt de surpriză, 
de bucurie şi de mirare în acelaşi timp: era frumoasa infirmieră! 

Emoţia care-l cuprinse fu atât de puternică, încât, timp de 
câteva minute, rămase fixat în acelaşi loc, conducându-şi 
stângaci calul, lăsându-se, de fapt, pradă capriciilor lui. Apoi, 
dintr-o dată, atras parcă de misterioasa forţă magnetică pe care 
strania femeie o răspândea în jurul ei, înfipse pintenii în coastele 
iepei şi porni în urmărirea poştalionului care dispăruse în acest 
moment de cealaltă parte a podului Concorde. 

Trebuia neapărat s-o revadă. 

Frumoasa călătoare părăsea, fără îndoială, Parisul pentru mult 
timp, căci trăsura era încărcată cu cufere şi doi servitori, un valet 
şi o cameristă, îmbrăcaţi cu haine groase, stăteau în spate. 

Ea pleca. Era destul pentru ca Fernand să nu încerce a se mai 
gândi că trebuie s-o uite, că trebuie să se vindece de această 
pasiune; pentru el nu mai exista decât o singură preocupare, o 
singură dorinţă, un singur scop: s-o ajungă din urmă. 

Locuinţa din strada Isly, soţia, copilul, viaţa calmă şi liniştită, 
tot ceea ce regăsise de câteva zile îi dispărură deodată din 
minte, cum şterge deşteptarea ultimele impresii ale visului... 

50 


— Clubul valeţilor de cupă — 


Sarah era iute ca vântul deşertului unde se născuse, dar 
poştalionul avea un avans mare; o îngrămădeală de trăsuri, pe 
care călăreţul o întâlni pe podul Concorde, îl întârzie şi mai mult. 
Fernand pierdu din vedere poştalionul. Fu silit să se intereseze la 
trecători asupra drumului pe care îl apucase poştalionul, 
părăsind cheiul; ajunse la bariera Infernului, cu aproximativ 
douăzeci de minute după ce frumoasa călătoare trecuse pe aici. 

Necunoscuta luase drumul ce ducea la Orleans. 

Fără să se mai gândească, Fernand porni în galop, convins că 
va reuşi foarte repede să ajungă din urmă poştalionul. Dar 
poştalionul alerga într-un ritm drăcesc, ritmul omului care dă 
faliment şi fuge către frontiera belgiană. Abia către Montlh&ry, - 
la o jumătate de leghe de faimosul turn cântat de către Boileau - 
călăreţul observă poştalionul urcând un deal în goana mare. 

De la podul Concorde şi până aici, el nu reuşise să mai 
zărească poştalionul. 

In starea de exaltare în care se găsea, Fernand ar fi fost în 
stare să meargă până la capătul lumii. O însângeră cu pintenii pe 
Sarah, o făcu să sară de durere şi, douăzeci de minute mai 
târziu, ajunse din urmă poştalionul, chiar în momentul când 
acesta pătrundea în orăşelul Etampes şi se oprea pentru a 
schimba caii la hanul Cornul de Aur. 

Fernand se apropie în grabă de portiera trăsurii şi se arătă lui 
Turquoise, căci chiar ea era cea care călătorea în poştalion. 

Turquoise scoase un strigăt de surpriză văzându-l; apoi îl 
învălui cu privirea ei profundă, îşi arcui buzele într-un surâs 
încântător şi-i spuse: 

— Cum?! dumneavoastră aici? 

— Da, doamnă... bâlbâi el, căci, într-adevăr, nu prea ştia ce 
să-i spună. 

— Prin ce întâmplare? spuse ea prefăcându-se de minune că 
este uimită. Unde mergeţi? 

— Nu ştiu... răspunse naiv sărmanul nebun. 

Ea lăsă să-i scape un hohot de râs batjocoritor şi spuse: 

— Intr-adevăr, nu ştiţi unde mergeţi? 

— Nu. 

— Dar, cel puţin, ştiţi de unde veniţi? 

— Vin de la Paris. 

— Ei bine, daţi-mi voie, cel puţin, să vă explic unde aţi ajuns în 
acest moment. 

— Chiar nu ştiu, murmură el, uitându-se la ea extaziat. 


51 


— Ponson du Terrail — 


— Sunteţi în orăşelul Etampes, la jumătatea drumului între 
Orléans şi Paris, pe drumul Midi-ului. 

Şi ea îl privea surâzând. 

— Spuneţi-mi, spuse ea, cum vă mai simţiţi? Căci nu v-am 
văzut de câteva zile şi cu toate că am aflat unele noutăţi despre 
dumneavoastră... 

— Ah! strigă el, surprins şi încântat în acelaşi timp, aţi aflat 
noutăţi despre mine... 

— Fără îndoială. 

Şi aruncându-şi privirea cum numai ea ştia, adăugă: 

— Nu credeţi că am dreptul să mă interesez ce a devenit 
bolnavul meu? Părăsesc Parisul pentru un timp îndelungat, şi 
voiam să plec cu convingerea că v-aţi restabilit. 

— Părăsiţi... Parisul... pentru... multă vreme? bâlbâi el cu un 
ton înspăimântat. 

— Pentru cel puţin un an, răspunse ea, coborând ochii şi cu un 
oarecare tremur în glas. 

— Imposibil! murmură el. 

— Cum imposibil, din moment ce mă găsesc în drum? Plec la 
Florenţa, să-mi petrec acolo restul iernii. 

Şi-i întinse mâna pentru bun rămas, cu un gest plin de 
drăgălăşenie. 

— Adio... spuse ea; amintiţi-vă de scrisoarea mea. 

Aceste ultime cuvinte erau un categoric bun rămas. 

Se înhămau deja caii odihniţi; peste câteva minute, 
poştalionul va pleca din nou. Fernand luă o hotărâre neaşteptată. 

— Doamnă, spuse el cu hotărâre, nu puteţi pleca acum... la 
această oră... 

— Nu?! spuse ea încruntând sprâncenele. Cine mă împiedică? 

— Eu, spuse el rece. 

— Dumneavoastră? 

Şi pronunţă acest cuvânt într-un mod cu totul straniu. 

— Eu, zise el, pentru că v-am urmărit de la Paris în goana 
calului şi pentru că trebuie să vă vorbesc. 

— Dar... domnule... 

— Doamnă, spuse Fernand cu un calm înspăimântător. Dacă 
mă veţi refuza, mă arunc sub roţile poştalionului dumneavoastră. 

— Sunteţi nebun, răspunse ea, dar nu vreau să vă provoc 
moartea... Să vedem ce aveţi să-mi spuneţi. 

Scoase capul pe portieră, îşi chemă valetul, îi dădu dispoziţii 
pentru deshămarea cailor şi închirierea unui apartament la 
Cornul de Aur. 

52 


— Clubul valeţilor de cupă — 


— Să mergem, spuse ea, descălecaţi, domnule cavaler, şi 
oferiţi-mi mâna să cobor. 

Fernand sări agil din şa, aruncă frâul unui grăjdar, deschise 
portiera poştalionului şi ajută tânăra femeie să coboare. 

— Îmi veţi permite, îi spuse ea, fiindcă v-am făcut - fără voia 
mea - să veniţi de la Paris pentru mine, să vă ofer să luaţi masa 
cu mine, nu-i aşa? Voi pleca astă-seară. 

Intră la Cornul de Aur şi-l conduse pe Fernand în camera carei 
se pregătise în grabă. Aici se aşeză pe o canapea, ghemuindu-se 
cu graţia felină caracteristică femeilor delicate şi spuse: 

— Vă ascult. 

Fernand nu ştia ce să spună. O urmărise, atras de o forţă 
necunoscută, şi nu vroia ca ea să plece. Era tot ce ştia. Rămase 
în picioare în apropierea ei, tăcut, ezitând, contemplând-o cu o 
adoraţie mută. 

— Sărmane domnule Rocher, spuse Turquoise, căreia îi plăcea 
această încurcătură plină de suferinţă a victimei sale, cred că 
sunteţi mai bolnav decât păreţi şi mi-e tare frică să nu fi fost 
lovitura de sabie mai gravă decât o simplă zgârietură... 

— Da! o întrerupse Fernand. M-a lovit direct... în inimă. 

Şi apoi, deodată, acest om, - care până acum se bâlbâise şi 
stătuse cu ochii în pământ sub privirea acestei femei, dotată cu o 
putere ascunsă - îndrăzni s-o privească în ochi, deveni sigur pe el 
şi vorbăreţ. Îndrăzni să se aşeze în genunchi în faţa ei. Îndrăzni 
să-i ia mâna... 

— Doamnă, murmură el cu o voce lentă, gravă, plină de 
emoție, dar sigur pe el. Aş fi preferat ca adversarul meu să mă fi 
rănit mortal. Aş fi murit fără să sufăr. 

— Ei asta-i! spuse ea. Să mori când eşti tânăr, bogat, frumos, 
iubit, fericit... 

— Ah! nu ştiţi cât sufăr din acea nenorocită zi când m-aţi 
alungat de la dumneavoastră... Nu ştiţi câte torturi fără nume 
am fost silit să suport, de câte ori am ajuns în pragul disperării... 

— Se poate, răspunse ea cu o voce brusc emoţionată. 

Această femeie de douăzeci de ani căpătă atunci o expresie, o 
privire, o atitudine maternă, adeverind încă o dată că o femeie, 
oricât de tânăra ar fi, este întotdeauna mai matură decât 
bărbatul; îi luă mâna în mânuţele ei şi îi spuse: 

— Domnule Rocher, sunteţi un copil. 

Şi cum el continua să tremure sub privirea ei, cum devenise, 
într-adevăr, un copil sub încântarea vocii dulci şi triste, sub 


53 


— Ponson du Terrail — 


apăsarea acestor mânuţe pline de o căldură magnetică, ea 
urmă: 

— Ştiu ce vreţi să-mi spuneţi... Cunosc acest imn de dragoste 
întotdeauna nou, dar totdeauna acelaşi, pe care mi-l veţi cânta 
îndată. Şi nu vreau să par cochetă, nu vreau să dau impresia de 
a cădea din surpriză în surpriză... Ştiu că mă iubiţi, se vede acest 
lucru foarte bine... Aşa că nu voi fi indignată, nu voi roşi, nu-mi 
voi lăsa capul în mâini pentru a-mi ascunde neliniştea... Las 
această comedie s-o joace femeile de patruzeci de ani, căci n-o 
consider demnă pentru mine... Dar aş vrea să mă ascultați, 
domnule, aş vrea să-mi permite-ţi să vă vorbesc în mod raţional. 

— Vă iubesc... bâigui Fernand. 

— In loc să mă iubiţi, aţi face mai bine să mă ascultați. 

Tânăra femeie îl lăsă să-i ia mâna şi să i-o sărute. 

— Prietene, reluă ea cu un ton pe jumătate sever, pe jumătate 
drăgăstos. Acum opt zile nici nu mă gândeam să plec din Paris. 

— Vedeţi? strigă el. 

— Acum cincisprezece zile eraţi pentru mine un necunoscut... 
Aţi fost adus la mine într-o noapte, rănit, leşinat. A fost mâna ha- 
zardului? S-a bătut la uşa mea pentru că era cea mai apropiată 
de locul duelului? Sau cunoşteam pe unul din bărbaţii care erau 
cu dumneavoastră? Daţi-mi voie să nu vă răspund la aceste 
întrebări. 

— Fie, spuse Fernand.. 

— V-am îngrijit întâi cu atenţia obişnuită, pe care ar fi avut-o 


orice femeie, căreia i s-ar fi încredinţat o misiune 
asemănătoare... Apoi... 
Ea se opri. 


— Ei bine? făcu el cu spaimă. 

— Apoi, murmură ea, roşind puţin, am început să mă interesez 
mai atent de soarta dumneavoastră. 

El tresări. 

— Mai târziu, continuă ea cu o voce care pierdea din siguranţa 
dinainte, am început să mă tem că vă iubesc... 

Fernand scoase un strigăt de bucurie şi-i acoperi mâinile cu 
sărutări. 

Ea îşi retrase mâinile şi continuă: 

— M-am gândit atunci că sunteţi căsătorit, că aveţi o soţie, un 
copil... 

La rândul său, Fernand cobori privirea şi înclină capul. 

— Şi, în acel moment, am înţeles că, dacă v-aş iubi, dragostea 
mea ar fi un chin şi din această cauză v-am făcut să plecaţi în 

54 


— Clubul valeţilor de cupă — 


felul pe care-l ştiţi foarte bine. 

— Dar şi eu vă iubesc! strigă Fernand, care-şi uită în acel 
moment nevasta şi nu avea în faţa ochilor decât pe Turquoise. 

— Da! spuse ea. Dar când veţi şti totul... Nu mă veţi mai iubi. 

— Ce să ştiu? 

— Cine sunt. 

— Sunteţi o făptură bună şi frumoasă, spuse el avântat. 

Ea suspină. 

— Vă rog să mă lăsaţi să-mi continui drumul, să mă lăsaţi... 

— Nu, răspunse el pasionat. În nici un caz! Nu veţi pleca... Vă 
iubesc!... 

Turquoise avu un surâs trist. 

— Aţi auzit vreodată, întrebă ea, vorbindu-se de acele femei 
uşuratice, care au o situaţie dubioasă în societate?... Şi care nu 
sunt măritate? 

Fernand tresări şi o privi. 

— Sunt una din acele femei sau mai bine zis eram în ziua în 
care aţi pătruns fără voia dumneavoastră în casa mea... 

— Şi... acum? 

— Acum sunt o sărmană făptură care iubeşte şi care nu-şi mai 
doreşte în viaţă decât iertarea şi uitarea... 

Fernand se aşeză în genunchi înaintea ei şi spuse: 

— Dumnezeule! nu vreau să ştiu ce aţi fost. Nu văd şi nu ştiu 
decât un singur lucru: că sunteţi bună, că sunteţi frumoasă, că 
fără dumneavoastră voi muri şi că vă iubesc cu pasiune, din tot 
sufletul. 

Turquoise îşi ascunse capul în mâini. 

— Dumnezeule! Dumnezeule! murmură ea izbucnind în 
lacrimi, 

Turquoise plângea... Deci era învinsă... Deci nu va pleca. 


Fernand şi Turquoise îşi petrecură restul zilei la Etampes, 
uitând totul, pentru a nu se mai gândi decât la ei. 

Blonda şi frumoasa complice a lui sir Williams era, într-adevăr, 
o femeie pricepută în toată accepțiunea cuvântului. Ştia să 
mimeze pasiunea în cele mai îndrăzneţe feluri, în cele mai mici 
amănunte... 

După câteva ore, Fernand Rocher rămase convins că această 
femeie ar merita să fie reabilitată prin dragoste ca Manon 
Lescaut; iar el, un nou Degrieux, se simţea pentru totdeauna 


55 


— Ponson du Terrail — 


legat cu mii de fire de ea. 

De altfel, Turquoise îşi calculase atât de bine efectele, încât 
ziua întreagă nu făcu altceva decât să-i dovedească lui Fernand 
că, tocmai fiindcă îl iubea şi o iubea, trebuia să se despartă 
pentru totdeauna. lar seara, caii poştalionului tropăiau în curtea 
„Cornului de Aur” şi Fernand încă nu ştia dacă ea va consimţi să 
se reîntoarcă la Paris. Abia în ultimul moment, când era gata să 
se urce în trăsură şi părea că-şi va lua rămas bun de la el, îi 
întinse mâna şi, privindu-l tulburată, îi spuse: 

— Îmi juraţi că mă veţi iubi? 

— V-o jur, spuse el. 

— Mă veţi iubi mult timp? 

— Întotdeauna! 

Şi puse în acest cuvânt tot elanul pasiunii sale. 

— Atunci, suspină ea, să ne întoarcem la Paris... 

Şi pronunţă aceste cuvinte ca un învins care-şi povesteşte 
înfrângerea. 

Apoi puse mâna pe braţul lui şi adăugă, în timp ce coborau în 
curtea hanului: 

— Sper că nu vă gândiţi să refaceţi drumul călare, trebuie să 
aveţi grijă de cal. 

Fernand cunoştea foarte bine rezistenţa iepei. Ştia că ar fi 
putut fără nici o grijă să alerge de la Paris la Etampes şi să 
revină fără oprire; dar cum putea el refuza plăcerea de a se urca 
în aceeaşi caleaşcă cu tânăra femeie? 

— Cum doriţi, răspunse el. 

Turquoise făcu semn unui valet. 

Fernand uită s-o roage ca iapa să fie dusă în strada Isly. 

Poştalionul plecă în goana mare, se îndreptă către Paris, 
ajunse în câteva ore şi traversă oraşul pe la mijlocul nopţii. 

Uitucul Fernand nu se mai gândea deloc la neliniştea care 
trebuia să domnească la el acasă, la disperarea soţiei care 
aştepta în zadar. N-o întrebă pe frumoasa femeie nici măcar 
încotro se îndreaptă. 

Poştalionul cobori pe strada Saint-Jacques, traversă Sena 
peste Podul Nou, aproape de strada Monnaie, înconjură biserica 
Saint-Eustache, urcă pe strada Montmartre şi intră, în sfârşit, în 
grădina micii locuinţe de pe strada Moncey, pe care o 
cunoaştem. 


A doua zi, în timp ce primele raze ale soarelui străluceau pe 
56 


— Clubul valeţilor de cupă — 


vârfurile acoperişurilor învecinate, valetul care plecase din 
Etampes către miezul nopţii ajunse în strada Moncey călare pe 
frumoasa iapă arabă. Turquoise, trează, cobori şi ordonă 
lacheului să meargă să-i caute un comisionar. 

— la să mă amuz puţin, se gândi ea, şi să-i comunic doamnei 
Rocher veşti despre bărbatul ei. 

Şi gândind astfel, Turquoise avu un surâs rău. Zece minute 
mai târziu, valetul se întoarse urmat de comisionar. 

— Prietene, îi spuse Turquoise acestuia din urmă, vrei să 
câştigi douăzeci de franci? 

— Sigur, doamnă, răspunse acesta, încântat de fericita 
întâmplare. 

— Veţi duce acest cal în strada Isly, la domiciliul familiei 
Rocher. 

— Foarte uşor. 

— Veţi fi întrebat, continuă Turquoise, de unde veniţi şi cine v- 
a încredinţat acest cal. Atunci veţi răspunde astfel: „Sunt 
comisionar pe Champs-Elysées. Am văzut trecând o caleaşcă 
albastră în care se afla o tânără femeie. Un domn, care călărea 
această iapă, mergea lângă caleaşcă. Observându-mă, mi-a 
făcut semn să mă apropii, mi-a încredinţat calul său şi, plătindu- 
mă, mi-a dat dispoziţia de a duce acest cal în strada Isly. După 
aceea, el s-a urcat în caleaşcă, lângă frumoasa doamnă”. 

— Ai înţeles? 

— Da, doamnă, răspunse comisionarul, care, după ce luă cei 
20 de franci înmânaţi de Turquoise, trecu frâul calului pe braţ şi 
plecă. 

Se ştie cu câtă exactitate a executat comisionarul ordinele 
primite de la Turquoise, care-i spuse lui Fernand, după o oră: 

— Prietene, valetul meu s-a întors; nu-ţi face griji în privinţa 
iepei; a dus-o în strada Isly. 


Capitolul XXVIII 


Într-o seară, doamna Charmet se întoarse acasă către orele 
cinci şi cobori din modesta-i trăsură, ţinând în mână o fetiţă 
drăguță, de paisprezece sau cincisprezece ani. 

Păcătoasa pocăită, femeia care se numise Baccarat, alergase 
foarte mult în cursul zilei: neobosită în îndeplinirea sarcinii 
asumate, smulgea în fiecare zi câte o sărmană copilă din 


57 


— Ponson du Terrail — 


ghearele viciului şi o îndrepta pe drumul cel bun. 

Chiar în această zi salvase o familie întreagă, sau mai bine zis 
trei orfane, trei surori, pe care trândăveala şi viciul erau gata să 
le înhaţe în momentul în care ea intervenise ca un trimis al 
Providenţei. Cea mai mare, care avea douăzeci de ani, a fost 
plasată cameristă într-o familie de englezi; a doua, care avea 
şaptesprezece ani, a găsit un loc de vânzătoare într-un magazin 
de mătăsuri. Cât despre a treia, care avea abia cincisprezece ani 
şi pe care un comerciant desfrânat încercase s-o seducă, fu luată 
de Baccarat s-o îngrijească. 

Baccarat conduse tânăra fată în camera mare şi tristă, cu 
stucaturi negre, camera de recepţie a micii locuinţe din strada 
Buci; se aşezară împreună aproape de foc şi îi spuse, coborându- 
şi privirea: 

— N-ai să te plictiseşti prea tare cu mine, copilo? 

— O! Nu, doamnă, răspunse mica evreică, fiindcă ea şi surorile 
ei erau de religie israelită şi Baccarat le găsise, într-o mizerabilă 
cocioabă de pe strada Verrerie, tremurând de frig, răbdând de 
foame, gata să urmeze pe oricine ar fi vrut să le ia. 

Fetiţa adăugă, cu admiraţie naivă: 

— Sunteţi atât de frumoasă, doamnă... şi atât de bună... Şi 
este atât de frumos aici! 

Copilul nu văzuse niciodată un lux asemănător celui care o 
înconjura şi, pentru ea, această casă tristă şi întunecată, cu 
salonul de aspect monahal, aducea a palat al regilor. 

Tânăra fată avea cincisprezece ani, dar era aşa micuță şi 
gingaşă, încât abia dacă-i dădeai doisprezece. Avea ochii mari şi 
negri, cu o strălucire profundă şi parcă inspirată, un ten măsliniu 
care părea să amintească razele calde ale soarelui din Orient, 
buzele de culoarea carminului, dinţii albi şi părul mai negru 
decât pana corbului, adică toate semnele caracteristice ale rasei 
sale, reprezentând tipul cel mai pur. Picioarele şi mâinile aveau o 
formă admirabilă, braţele goale erau de un contur perfect. O 
chema Leia, ca pe a doua femeie a lui lacob. 

Baccarat se simţi atrasă către încântătoarea puştoaică. 
Austera femeie, pocăita care renunţase la bucuriile pământeşti 
pentru a nu se mai gândi decât la Dumnezeu, avu un gând 
omenesc. Se gândi să adopte acest copil, să-l ia cu ea, să-l aibă 
în preajmă. 

Şi, în plus, avea gândul ascuns să încerce s-o instruiască în 
dogmele catolice. Ea o puse pe copilă să aleagă: sau să intre 
într-un atelier, sau să rămână cu ea. Şi micuța nu ezitase nici un 

58 


— Clubul valeţilor de cupă — 


moment: şi-a urmat binefăcătoarea. Venea cu ea pentru prima 
dată în casa din strada Buci. 

Baccarat îi luă mânuţele într-ale ei şi o conduse cu blândeţe în 
camera vecină: 

— Vreau să-ţi arăt camera ta, copilă. Vei dormi aici... aproape 
de mine. 

Deschise o uşă care răspundea în salon şi o introduse într-o 
cămăruţă în care era un pat de fier, o masă, două scaune şi 
perdele albe la pat şi la fereastră. 

Copila era încântată. 

— Te voi învăţa să citeşti şi să scrii, continuă doamna, iar apoi 
îţi voi arăta să coşi şi să brodezi... 

— Tot ce veţi vrea, doamnă, răspunse fata; voi face tot ce vă 
place... sunteţi atât de bună! 

Baccarat  îmbrăţişă fetiţa,  mulţumindu-i astfel pentru 
răspunsul dat, când, deodată, se auzi ţârâitul soneriei. 

Cele câteva persoane care o vizitau pe doamna Charmet, 
preoţi, bătrâne doamne sau administratori de spitale, nu veneau 
niciodată după orele cinci în strada Buci. Nu putea fi deci decât 
un vizitator neaşteptat, neobişnuit şi având o chestiune foarte 
serioasă; cel puţin aşa se gândi ea. 

Doamna Charmet sună, încredinţă copilul bătrânei servitoare 
şi spuse: 

— Du-te să te încălzeşti în bucătărie, micuţo. Vei începe să 
lucrezi abia de mâine. Geneviève te va conduce imediat la un 
magazin, să-ţi cumperi haine şi rufe. 

Chiar în momentul în care tânăra fată ieşea din salon cu 
Geneviève, printr-o uşă care dădea în oficiu, un servitor 
introducea o femeie pe uşa principală. 

Era Cerise. 

Doamna Rolland venea foarte rar să-şi vadă sora, cu toată 
dragostea care le unea. In timpul zilei, Baccarat era aproape 
întotdeauna plecată, iar seara Cerise rămânea cu soţul ei 
făcându-l cu grijă şi atenţie, să uite, de oboselile zilei de muncă. 

Când cele două surori se vedeau, asta se întâmpla aproape 
întotdeauna acasă la cea mai mică. Baccarat avea de multe ori 
nevoie să recomande surorii sale tinere fete, sărmane 
muncitoare fără lucru, uneori câte un tată de familie al cărui 
salariu era insuficient şi pe care Leon îl angaja în atelierul său. 

Mare fu, deci, surpriza lui Baccarat, văzându-şi mezina la 
această oră târzie; dar surpriza se schimbă brusc în nelinişte, 


59 


— Ponson du Terrail — 


când se uită la ea. 

Cerise era de nerecunoscut. Nu mai era femeia tânără, 
frumoasă şi proaspătă, a cărei față radia un calm fericit, al cărei 
surâs trăda bucuria soţiei iubite şi a mamei fericite... 

Acum Cerise era palidă, slăbită, cu ochii încercănaţi, cu buzele 
livide, cu privirea stinsă, toate mişcările ei părând să arate 
suferinţa... 

Se aruncă în braţele surorii sale şi îi spuse cu o voce sfârşită: 

— Vin la tine căci sufăr de opt zile mii de torturi şi nu vreau să 
mă destăinui altcuiva... 

— Tu suferi? strigă Baccarat cu un elan de tandreţe în care 
vibra o nuanţă maternă. Tu suferi! Surioară iubită, suferi de opt 
zile şi eu nu ştiu nimic! 

O acoperi de sărutări, luându-i mâinile în ale ei aşa cum ar fi 
făcut o mamă, apoi, trăgând-o în apropierea căminului, se 
aşezară împreună pe o canapea... 

— la să vedem, îi spuse ea. Ce ai? De ce suferi? 

Cerise îşi apăsă mâna pe inimă şi izbucni în plâns. 

— Dumnezeule, murmură Baccarat, copilul... 

— Oh! îi merge bine... 

— Soţul, tău?... 

De data aceasta, Cerise tăcu şi lacrimi mari îi curgeau pe 
obraji. 

— Léon e bolnav? întrebă Baccarat. 

— Nu... Ah! nu... 

Şi Cerise continuă să plângă. 

Baccarat începu să înţeleagă ce scenă trebuie să fi avut loc în 
casa surorii ei, şi pioasa femeie, păcătoasa pocăită care nu mai 
avea nici furii, nici pasiuni, simţi, dintr-o dată, sângele urcându-i 
în cap; scoase un strigăt care semăna cu urletul unei leoaice 
rănite. 

— Ah! zise ea. Dacă Leon îşi permite să-ţi facă cel mai mic 
rău, pe legea mea, va fi pedepsit chiar de mine. 

Şi avu o privire scânteietoare ca un fulger, amintind femeia 
îndrăzneață care, într-o seară, într-o casă de nebuni, apăsa 
vârful unui pumnal pe gâtul lui Fanny, răsturnată şi imobilizată 
sub genunchiul ei puternic. 

— Ah! spuse Cerise. E mai mult nenorocit decât vinovat... lartă- 
l... e nebun... 

Abţinându-se din plâns, tânăra femeie îi povesti surorii sale ce 
îngrozitoare schimbare s-a petrecut în viaţa ei de câteva zile. 
Leon n-o mai iubea. Leon îi era necredincios şi pradă unei 

60 


— Clubul valeţilor de cupă — 


nebunii stranii. 

În momentele importante ale vieţii, femeia cea mai simplă, 
cea mai lipsită de imaginaţie, poartă în inimă o mare şi sublimă 
poezie, o elocvenţă patetică, o artă de a povesti care acordă 
durerii o neobişnuită eleganţă de formă şi limbaj. Cerise depăna 
cu o mare căldură în expresie, o poezie simplă şi emoţionantă - 
dându-şi pe faţă gândurile, simţămintele, arătând ce s-a 
întâmplat în aceste zile, suficiente pentru a-i preschimba 
fericirea în chin şi bucuria în doliu... 

Îi povesti lui Baccarat cum, apucat dintr-o dată de o tristeţe 
mortală, devenit întunecat şi taciturn - el, care întotdeauna era 
surâzător şi deschis - soţul ei începu să se arate necăjit, supărat, 
brutal, să fugă mereu de acasă, să-şi neglijeze lucrul, atelierul, 
să ducă în afară o existenţă misterioasă şi vinovată... De opt zile 
îşi părăsise atelierul, lucrătorii, soţia, pentru a trăi nu se ştie 
unde. Abia dacă se mai ocupa de afacerile lui, abia dacă se mai 
arăta la orele de masă. li era greu să vorbească măcar cu Cerise, 
tipa la mama lui, fugea ca un hoţ în fiecare seară şi nu se 
întorcea decât noaptea târziu... Viaţa părea să devină un infern. 
Când dormea, Cerise îl auzea pronunţând un nume de femeie, 
nume care nu era al ei. 

Povesti toate acestea surorii ei, întretăind cuvintele cu lacrimi 
şi spunându-i că vrea să moară. 

— Să mori! strigă Baccarat. Să mori, tu copila mea! Tu, 
frumoasă şi virtuoasă ca un înger! Ah! De-ar trebui să redevin 
femeia de altădată, de-ar trebui să urmăresc pas cu pas, zi cu zi, 
oră cu oră, până când voi descoperi această nedemnă creatură 
care ţi-a luat bărbatul, şi tot ţi-l voi aduce înapoi! 

Baccarat o strânse din nou pe Cerise în braţe, îi şterse 
lacrimile cu sărutări şi-i făcu mii de promisiuni, jurându-i că va 
face în aşa fel ca să se bucure din nou de afecțiunea soţului ei, 
că-l va face să roşească de purtarea nedemnă pe care a avut-o şi 
că îl va aduce la picioarele ei, pocăit şi mai îndrăgostit ca 
oricând. 

— lată, îi spuse Baccarat dintr-o dată, vrei să rămâi cu mine? 
Te iubesc atât, încât cu mine nu vei mai plânge, vei fi aproape 
fericită! 

Şi Baccarat îi surâdea aşa ca o mamă fiicei ei, încercând să-i 
insufle încredere şi curaj. 

— Şi copilul meu? strigă Cerise, la care instinctul matern se 
trezi dintr-o dată. 


61 


— Ponson du Terrail — 

— Adu-l şi pe el aici. 

— O! Nu! căci pe el îl iubeşte încă. ÎI sărută zilnic... Nu vine 
acasă decât pentru el. 

Şi adăugă cu un sentiment de spaimă profundă: 

— M-ar ucide, dacă i-aş lua copilul... 

— Ei bine, du-te. Intoarce-te acasă; voi veni să te văd, chiar 
astă-seară, către orele nouă. 

Baccarat suferea văzând-o pe sărmana Cerise zdrobită şi 
abătută. Dar, în mijlocul noii sale vieţi, ea nu uitase niciodată 
agitația primei existenţe şi păstrase acea cunoaştere profundă a 
sufletului omenesc şi a pasiunilor, atât de repede cucerită, dar 
atât de scump plătită de cele care trăiau viaţa pe care o dusese 
ea. Văzuse nenumărate femei părăsite şi trădate, dar ştia, din 
experienţă, că bărbatul nu cunoaşte decât o singură dragoste, 
cea care supravieţuieşte tuturor celorlalte, cu magica putere de 
a renaşte ca pasărea Phoenix din propria-i cenuşă şi căreia îi 
ajunge o singură răsuflare, pentru a apărea din nou mai 
puternică, mai arzătoare. Ştia că bărbatul, deşi pare că iubeşte 
de mai multe ori şi schimbă deseori idolul, el păstrează o singură 
dragoste reală şi serioasă în sufletul său, că, de fapt, el iubeşte o 
singură dată. Baccarat îşi amintea cât de mult a iubit-o Leon pe 
sora ei şi era sigură de succes; nu se îndoia nici un moment că-l 
va aduce pentru totdeauna alături de soţia lui. Totul nu era 
pentru ea decât o problemă de timp; dar se pare, că în aceeaşi 
seară, chiar destinul a vrut să dea o dezminţire convingerilor lui 
Baccarat. 

In timp ce Cerise se ridica pentru a ieşi, soneria de la intrare 
se făcu din nou auzită şi cele două surori tresăriră. 

Imediat după aceea se auzi anunţându-se: 

— Domnul viconte Andréa! 

La acest nume, Baccarat tresări, iar Cerise deveni, dintr-o 
dată, palidă. 

Niciodată, în ciuda pocăinţei şi a credinţei ei că fratele lui 
Armand de Kergaz devenise un om sfânt, Cerise nu-l reîntâlnise 
fără să simtă un prim sentiment de spaimă. Acum, când îl văzu 
intrând, făcu fără să vrea un pas înapoi. Şi totuşi vicontele nu 
mai avea nimic care să mai amintească de prea celebrul baronet 
sir Williams. Era îmbătrânit, gârbovit, modest, avea pe faţă 
întipărite semnele de neşters ale suferinţei şi, probabil, ale 
remuşcărilor. Baronetul sir Williams nu mai răspândea o senzaţie 
de teroare, ci, mai curând, de milă. 

— Scumpa mea doamnă, spuse el umil, salutând-o pe Cerise, 

62 


— Clubul valeţilor de cupă — 


aşa cum salută cei care vor să obţină iertare pentru greşeli 
grave. 

Se adresă apoi lui Baccarat: 

— lartă-mă că vin atât de târziu, dar Armand a ţinut să vă văd 
încă în astă-seară. Trebuie să vă comunic lucruri foarte 
importante. 

—  Şedeţi, domnule viconte, răspunse Baccarat, îmi voi 
conduce sora şi apoi sunt la dispoziţia dumneavoastră... 

Andrea se apropie de cămin, rămase în picioare cu pălăria în 
mână, apropiindu-şi de foc încălţările ieftine. 

Cerise plecă, condusă de Baccarat. 

Cu un minut mai înainte fusese ceva mai calmă, căpătând o 
palidă speranţă, aprinsă de promisiunile şi consolările lui 
Baccarat; dar au fost de ajuns numele, vederea şi sunetul vocii 
vicontelui Andréa pentru ca să se producă în inima ei o tulburare 
neaşteptată şi de neînțeles. Începu să tremure, simţi o răceală în 
inimă când trecu pragul salonului, în timp ce Baccarat închidea 
uşa în urma ei. Deodată, în timp ce traversa marele şi sumbrul 
vestibul al casei, Cerise o apucă cu putere de mână pe sora ei şi- 
i spuse: 

— Ah! ce stranie şi teribilă idee! 

— Ce ai? întrebă Baccarat neliniştită... 

— Oh! Nu... E imposibil!... 

— Bine... dar ce ai?... Ce idee ţi-a venit? 

— Nu, sunt nebună... 

Şi Baccarat simţi mâna surorii ei tremurând. 

— Dar vorbeşte o dată! îi spuse ea. Vorbeşte! 

— Ce idee ţi-a venit? 

— Ascultă, murmură Cerise şoptit. Deodată, când a intrat 
acest om care ne-a făcut atâta rău... 

— Ei bine? 

— Ei bine, am avut impresia că tot el... el este acela care mi-a 
furat dragostea lui Leon... Am simţit că o lovitură în inimă. 

Baccarat tresări. 

— Ai dreptate, spuse ea. Această idee este inadmisibilă... Eşti 
nebună!... 

Apoi ea puse o ultimă sărutare pe fruntea lui Cerise şi se 
reîntoarse în salon. 

Dar această presupunere a lui Cerise, cât era ea de nefondată 
şi de ciudată în aparenţă, acest gând că vicontele Andrea ar 
putea să fie mâna misterioasă care lovea, au făcut-o pe Baccarat 


63 


— Ponson du Terrail — 


să tresară din cap până în picioare. Pentru a doua oară îi reveni 
în minte bănuiala îngrozitoare la adresa pretinsei pocăiri a lui 
Andréa; şi, pentru a doua oară, se întrebă dacă acest bărbat, 
alungat, umilit, care pierduse toate speranţele, toate visele, 
acest bărbat retras din luptă cu un surâs superb, în urmă cu 
patru ani, şi care acum apăru covârşit sub masca remuşcărilor 
sale, ducând o viaţă de ascet şi acceptând cele mai umile roluri, 
nu era oare, dintre acei teribili actori de comedie, unul din acei 
oameni schimbători, cu mii de feţe, care acceptase, probabil, o 
ultimă metamorfoză în scopul unei ascunse şi necruțătoare 
răzbunări? Timp de câteva secunde, doamna Charmet rămase 
nemişcată, cu braţele încrucişate, gânditoare. 

— Ah! îşi spuse ea şi simţi trezindu-se în ea acel instinct al 
vicleniei feminine care-i orientase prima jumătate a vieţii. Am să 
aflu! Am să-i scormonesc aşa de bine inima şi creierul, am să-l 
străpung cu privirea şi cu gândirea mea, încât, până la urmă, voi 
citi în sufletul lui ca într-o carte deschisă. 

Baccarat reintră în salon. 

Vicontele Andréa era tot în picioare, lângă cămin, şi cu spatele 
către uşă. 

— lertaţi-mă, domnule viconte, spuse Baccarat; v-am făcut să 
aşteptaţi... 

El salută din nou, coborând privirea. 

— Sunt la ordinele dumneavoastră, răspunse el. 

Ea îi indică un scaun. 

— Vă rog, îi spuse ea, fiţi amabil şi luaţi loc... 

El nu îndrăzni să refuze şi se aşeză în fotoliul pe care îl indică 
Baccarat. 

Indicându-i acest scaun, inteligenta femeie ascultase de o 
inspiraţie subită. Pe cămin se găseau, alături de un bloc mare din 
marmură neagră, o lampă ale cărei raze cădeau din plin pe faţa 
vicontelui. Umbra pendulei se proiecta în unghiul opus al 
căminului, lăsând-o astfel pe Baccarat în semiîntuneric. Ea putea 
deci să vadă, aproape fără să fie văzută, să examineze atent, să 
urmărească cele mai mici tresăriri, impresiile cele mai trecătoare 
ale feţii lui, fără ca el să aibă acelaşi avantaj. 

Cele două inteligenţe de rasă, am spune cu plăcere, cele două 
genii ale marii drame căreia noi îi suntem cronicari, se găseau 
faţă în faţă, se priveau reciproc şi se observau precum gladiatorii 
înainte de a încrucişa fierul ucigaş. 

Din această observare reciprocă va izbucni, oare, războiul? 


64 


— Clubul valeţilor de cupă — 


Capitolul XXIX 


Între doamna Charmet şi vicontele Andrea se lăsă un minut de 
tăcere. 

— Domnule viconte, spuse în sfârşit Baccarat, aţi descoperit 
ceva? 

— Cu privire la Valeţii de Cupă? 

— Exact. 

— Cred că deţin unul din firele intrigii, răspunse calm, cu o 
voce limpede, bine accentuată şi convingătoare. 

— Să auzim. 

— Intâi, urmă contele, trebuie să vă spun că am impresia că 
această asociaţie se compune nu numai din valeţi de cupă, ci şi 
din dame de cupă. 

— Credeţi? 

— Prima notă a poliţiei lui Armand definea în mod greşit 
această misterioasă instituţie. Asociaţia Valeţilor de Cupă a luat 
naştere în cartierul Breda, între câteva femei bine introduse şi 
câţiva donjuani inteligenţi - ceea ce e destul de rar la aceştia. La 
început, unicul scop al unirii acestor persoane de ambe sexe a 
fost exclusiv comercializarea scrisorilor de dragoste, - de altfel 
un comerţ la fel de vechi ca şi lumea - ceea ce probează că 
dintotdeauna femeile au avut furia scrisului şi bărbaţii prostia de 
a le răspunde. 

— E adevărat, murmură Baccarat, care îşi aminti instinctiv de 
scrisoarea care-i fusese dictată de acest om - atât de pocăit şi 
de virtuos în prezent - şi pe care domnul Beaupreau o lăsase să 
cadă pe covorul din salonul său. 

— Mai târziu, acestui comerţ asociaţia i-a adăugat diverse 
ramuri industriale. La un moment dat, de exemplu, un băieţaş din 
aceştia, drăguţ şi prezentabil, este introdus în lume de către un 
soţ înşelat în strada Breda, în felul acesta îi creşte valoarea şi 
începe să placă unor femei de patruzeci de ani, care îl iau în 
serios; şi cum bărbatul acestei doamne suspină exact în acelaşi 
timp la picioarele amantei acestui băiat drăguţ, iată un menaj, o 
familie întreagă care se găseşte la cheremul acestui şmecher şi a 
amantei lui. 

— Dar această asociaţie nu are un şef? întrebă doamna 
Charmet. 

— Ba da. O femeie. 


65 


— Ponson du Terrail — 


— Despre cine este vorba? 

— Ascultaţi, spuse vicontele cu un aer confidenţial, înainte de 
a vorbi mai departe, lăsaţi-mă să vă înştiinţez despre o 
nenorocire... Căci, de fapt, pentru asta am venit... 

Baccarat tresări; dar privirea ei era în umbră, aşa că vicontelui 
îi fusese imposibil să sesizeze vreo schimbare pe faţa ei. 

— Vreau să vă vorbesc, continuă el aproape emoţionat, 
despre un bărbat pe care trebuie să-l iubim, şi dumneavoastră şi 
eu, căci suntem amândoi foarte vinovaţi... faţă de el. 

A fost o greşeală din partea vicontelui ca, înainte de a spune 
pentru ce a venit de fapt, să facă această introducere. Căci în 
felul acesta a pus-o în gardă pe Baccarat, dându-i timp de 
gândire; şi cu toate că simţi un neaşteptat fior, o strângere de 
inimă, ghicind că se va vorbi despre Fernand, Baccarat găsi forţa 
de a se stăpâni, de a fi pregătită împotriva oricărei încercări şi 
vocea ei rămase perfect calmă. 

— Aha! spuse ea. E vorba despre domnul Rocher? 

— Exact, suspină ipocrit Andrea. 

— Ce vreţi să spuneţi?... E bolnav?... Muribund... Mort?... 

— Nici una, nici alta, dar se află în mâinile acestei asociaţii 
despre care tocmai vorbeam. 

— Imposibil, spuse Baccarat. Domnul Rocher îşi iubeşte 
soţia... 

— O iubea, cel puţin. 

Cât de puternică şi hotărâtă era, Baccarat simţi o ameţeală, o 
groaznică spaimă care o strangula. 

— Ascultaţi, doamnă - continuă vicontele cu un ton foarte 
natural şi atât de convingător în tristeţea lui, încât probabil că-l 
studiase mult timp înainte - domnul Fernand Rocher are o 
amantă... 

Aceste cuvinte căzură ca o lovitură de trăsnet şi ridicară în 
adâncul inimii lui Baccarat ceva ce semăna cu un uragan, cu o 
furtună care se declanşează pe neaşteptate, în plină noapte, şi 
ridică brusc valurile mării, până atunci calme, liniştite. 

Sufletul omenesc închide în el secrete pe cere nimeni nu le 
poate pătrunde. Baccarat, devenită doamna Charmet, aceea 
care renunţase pentru totdeauna la Fernand, se trezi deodată 
aşa cum era înainte de pocăire, plină de foc şi de pasiune, 
geloasă şi gata să se războiască cu o rivală fericită. Se plecase 
înaintea soţiei legitime, înaintea amorului cast şi pur, se 
retrăsese în umbră ca păcătosul nedemn de a trece pragul 
templului; fericirea lui Fernand, dragostea lui pentru Hermine o 

66 


— Clubul valeţilor de cupă — 


împiedicaseră să se apropie de el. Dar iată că acum venea 
cineva şi-i spunea: Fernand are o amantă! Ceea ce vrea să 
însemne: omul pe care l-am iubit atâta, omul pentru care ai 
devenit criminală, omul pentru care te-ai fi lăsat omorâtă 
surâzând, nu te-a desconsiderat pentru o femeia virtuoasă, ci 
pentru una nedemnă de el, pentru una asemănătoare cu ceea ce 
erai tu cândva... Şi leoaica îmblânzită redeveni furioasă; această 
inimă, resemnată să uite, reîncepu să bată; Baccarat redeveni 
geloasă, dacă nu în numele ei, cel puţin în numele Herminei. 

— Da, repetă Andrea, Fernand Rocher are o amantă, o 
întreţinută care se numeşte Turquoise şi, lucru curios, această 
fată este instalată exact în casa în care aţi locuit 
dumneavoastră, pe strada Moncey. _ 

Această revelaţie fu ultima lovitură dată lui Baccarat. Işi 
stăpâni un strigăt, deveni albă la faţă... simţi că leşină. 

Vicontele ţinea privirea plecată. Toată atitudinea lui trăda 
omul care suferă. Şi totuşi călăul tresări în interiorul lui cu o 
supremă satisfacţie în tăcerea pe care o păstra sărmana femeie, 
schingiuitorul înţelese cât de completă era răzbunarea lui, chiar 
de la început. Chinul lui Baccarat începea. 

Şi atunci vicontele intră în cele mai mici amănunte, povestind 
în felul său cum, în urma loviturii de sabie primită la ieşirea de la 
balul marchizei Van-Hop, Fernand a fost transportat fără 
cunoştinţă la amanta adversarului său, pasiunea nebună care a 
rezultat din această întâlnire, întoarcerea lui acasă şi apoi 
dispariţia lui, de data asta voită. 

Baccarat ascultă fără să spună un cuvânt, fără să facă un 
gest. Îşi făurise din durerea ei o forţă morală extraordinară şi - 
când el îşi termină povestirea, ridicându-se pe jumătate, ca şi 
cum ar fi vrut să sfideze lumina lămpii şi să-şi arate faţa lui sir 
Williams - redeveni calmă, mută, impasibilă. 

Oricine altcineva văzând această linişte, ar fi spus: „Nu-l mai 
iubeşte... puţin o interesează!” 

Dar el, omul a cărui privire cerceta cele mai ascunse gânduri, 
se mulţumi să-şi spună că Baccarat era mai tare decât crezuse 
vreodată şi neîncrederea lui crescu. 

— Ei bine, spuse Baccarat, a cărei voce era la fel de puţin 
schimbată ca şi faţa, ce legătură au toate astea cu Valeţii de 
Cupă? i 

— Veţi afla imediat, doamnă. Inchipuiţi-vă că unul din agenţii 
mei a găsit biletul acesta, fără semnătură şi deschis. Biletul era 


67 


— Ponson du Terrail — 


în buzunarul unei rochii, atârnată la vedere la un vânzător de 
haine vechi. 

Andréa întinse doamnei Charmet biletul, care avea următorul 
cuprins: 

„Micuţă doamnă, Arthur a vândut cele două scrisori ale tale. 
Femeia n-a putut să-i dea decât şase mii de franci şi chiar pentru 
asta a trebuit să-şi agațe câteva bijuterii. Dar a promis să-şi lase 
soțul să se întoarcă la tine. ţi vei scoate deci pârleala pe partea 
asta. O mie de scuzi rămân la dispoziția ta. Restul aparține 
casetei.” 


— Acest bilet nu are semnătură, observă vicontele, dar vedeţi 
într-un colţ acest V, după care se vede o inimă desenată cu un 
vârf de peniță. 

— Le văd, spuse Baccarat. 

— Şi-acum, priviţi acest bilet care are exact acelaşi scris. 

Şi puse în mâna tinerei femei scrisoarea pe care o scrisese 
Turquoise Herminei şi care fusese semnată de Fernand. 

— După cum vedeţi, spuse el, nu există nici o îndoială: 
Fernand a căzut în mâinile acestei asociaţii. El este prea bogat 
pentru a putea fi ruinat, dar ei îi pot ucide nevasta, care de 
câteva zile este la capătul desperării. 

Baccarat asculta gânditoare, ca şi cum ar fi auzit în acelaşi 
timp vocea vicontelui şi o voce interioară. Işi reluase locul în 
colţul căminului, în penumbra proiectată de pendulă, şi privirea 
ei studia permanent faţa umilă şi tristă a vicontelui Andrea. 

— Domnule viconte, spuse ea deodată, ştiţi că ceea ce-mi 
spuneţi dumneavoastră acum, este cu atât mai înfiorător cu cât 
sora mea a plecat mai înainte de aci plângând? 

— Da, reluă ea, văzând că vicontele rămâne tăcut, aşteptând 
continuarea spuselor ei, de câteva zile sărmana mea surioară 
are aceeaşi soartă cu a doamnei Rocher. Soţul ei, până nu de 
mult om cinstit, muncitor, adorându-şi nevasta, s-a schimbat 
complet de o săptămână sau două... Se pare că şi el are de 
asemenea o amantă... 

Vorbind astfel, Baccarat, rămânând în continuare în umbră, 
aruncă o privire cercetătoare asupra vicontelui Andrea. 

— S-ar putea, răspunse acesta, ca aici să fie o extraordinară 
coincidenţă. 

— Domnule viconte, îl întrerupse Baccarat, mă veţi ierta, nu-i 
aşa? dar am o bănuială îngrozitoare. 

El o privea atent, dar părea să nu înţeleagă. 

68 


— Clubul valeţilor de cupă — 


— Aş vrea să vă întreb ceva, continuă ea, între noi doi ne 
putem spune absolut orice? 

— Ei, suspină el, doar am mers atâta timp, unul lângă altul, pe 
acelaşi drum. 

— Fiindcă sunteţi de acord cu mine, mărturisirea mea mi se va 
părea mai puţin grea, urmă ea cu tristeţe. În timp ce-mi 
povesteaţi despre nenorocirea care a lovit-o pe doamna Rocher, 
am avut impresia, la un moment dat, că o aud plângând pe sora 
mea... Mi s-a părut că am observat unele asemănări foarte 
curioase... în această coincidenţă... S-ar părea că o mână 
invizibilă, înarmată pentru răzbunare, ar fi tras sforile din umbră. 

— Continuati, spuse liniştit Andrea, văzând că Baccarat ezită. 

— Ei bine, - şi privirea ei părea să străpungă fruntea imobilă a 
vicontelui - ei bine, am crezut, la un moment dat, că dumnea- 
voastră, care păreţi atins de pocăință, însemnat de graţia divină, 
dumneavoastră, a cărei viaţă pare să fie o lungă ispăşire... 
dumneavoastră sunteţi braţul răzbunării care acţionează din 
umbră, mâna plină de ură care încearcă să acţioneze... 

Baccarat se opri şi continuă să-l privească atent. Vicontele 
Andrea tăcea, cu privirea în pământ şi faţa sa exprima totuşi un 
fel de bucurie dureroasă. 

— lată, spuse el în sfârşit, ducând la buze mâna lui Baccarat, 
lăsaţi-mă să sărut mâna care mă pedepseşte... îndoindu-vă de 
po-căinţa mea, m-aţi făcut să înţeleg că Dumnezeu încă nu m-a 
iertat. 

El nu protestă în nici un fel, nu se arătă indignat de bănuielile 
tinerei femei; se mulţumi să-şi oprească un oftat umil şi această 
comportare o mişcă mai mult pe Baccarat decât dacă ar fi negat 
toate acuzaţiile aduse. 

— lertaţi-mă, îi spuse ea, am fost nebună şi mi-am amintit 
prea tare de baronetul sir Williams. 

Şi totuşi, când o singură dată o bănuială pătrunde în inima 
unei femei, este foarte greu s-o scoţi de acolo. Aşa că Baccarat 
se mulţumi cu răspunsul lui, dar continuă să se îndoiască de 
pocăinţa lui. Şi, deodată, o întâmplare  neaşteptată, 
independentă de voința lui Andréa, unul din acele evenimente, 
mici în aparență, care capătă uneori puterea fulgerului, veni şi 
schimbă îndoiala în certitudine. 

— Doamnă, spuse vicontele, fratele meu Armand vă aşteaptă 
astă-seară la locuinţa lui. Sper că veţi veni? 

— Da, domnule, la ce oră? 


69 


— Ponson du Terrail — 


— La ora zece, răspunse Andréa. 

Se ridică, îşi luă pălăria, salută cu umilinţa obişnuită, această 
umilință care părea să fi devenit la el haina obişnuită a 
pocăitului. 

Ea Îi întinse mâna. 

— Mă veţi ierta, nu-i aşa? 

— Slavă domnului, murmură el cu un surâs trist, aş vrea să 
mă ierte Dumnezeu, aşa cum vă iert eu... Adio, doamnă şi rugați- 
vă pentru mine, dumneavoastră care sunteți deja iertată... 
Rugăciu-nile ispăşiților sunt cele mai bune în ochii lui Isus. 

Dar în momentul în care trecea pragul salonului, în timp ce 
doamna Charmet îl conducea cu lampa în mână şi deschise uşa, 
poftindu-l să treacă, fata intră bucuroasă, spunând: 

— Ah! frumoasă doamnă, sunt atât de fericită şi vă iubesc atât 
de mult!... Dacă aţi şti ce lucruri frumoase mi s-au cumpăraţi... 

Privirea vicontelui căzu asupra copilei, asupra acestui căpşor 
încântător cu privirea puţin adumbrită, asupra acestor buze care 
păreau a se cere sărutate, asupra acestor obraji colorați de 
sângele oriental, asupra frunţii mari aurite de vânturile calde ale 
deşertului... 

Şi cum nu se aştepta deloc la această întâlnire, cum există 
întotdeauna un minut în care omul cel mai sigur şi mai stăpân pe 
sine se pierde măcar e secundă, acest lucru se întâmplă 
vicontelui acum. Uită că privirea lui Baccarat nu-l slăbeşte, uită 
rolul său de om sfânt, de păcătos pocăit pe care nu-l interesează 
decât cerul, şi aruncă fetiţei o privire pofticioasă şi admirativă. 
Această privire, scurtă ca un fulger şi care se stinse imediat, fu 
observată în trecere de Baccarat. In felul în care se uită la 
frumoasa copilă, era atât privirea geambaşului care apreciază un 
cal, a desfrânatului care visează voluptăţi deosebite, cât şi 
privirea arzătoare, pasionată a îngerului răului, văzând un suflet 
nevinovat şi gândindu-se în primul rând să-l seducă şi să-l 
corupă. 

Şi această privire de o secundă fu suficientă, pentru Baccarat 
ca să înţeleagă că îndoiala ei faţă de realitatea pocăirii lui 
Andrea nu este lipsită de temei. El plecă fără să-şi dea seama că 
s-a trădat; dar abia se închisese uşa în urma lui, ca tânăra 
femeie nu-şi mai putu reţine imobilitatea feţei şi izbucni: 

— Aha! spuse ea. Acest bărbat e un trădători! Sir Williams şi-a 
schimbat părul, asta-i tot. Năravul a rămas acelaşi. 

— Doamnă, murmură în acelaşi timp fetiţa, cine este acest 
domn? M-a privit întocmai cum mă privea şi bătrânelul acela, 

70 


— Clubul valeţilor de cupă — 


care vroia mereu sa mă sărute! 

— Totdeauna gura copiilor rosteşte adevărul, gândi Baccarat. 

Timp de câteva minute, sărmana femeie, căreia infernalul 
Andrea îi zdrobise inima cu puţin timp mai înainte, rămase 
gânditoare şi parcă plecată sub greutatea durerii; dar Baccarat 
era una din acele firi energice, născută pentru luptă şi care acum 
era convinsă că va fi război; că războiul va fi tăcut, nevăzut, dar 
groaznic, fără milă pentru învinşi. 

În acel moment, ea îşi dădu seama ce uriaşă muncă subterană 
dusese sir Williams, pentru a ridica, sub pretinsa lui ispăşire, 
acest îndrăzneţ eşafod, bazat pe încrederea absolută pe care 
ştia s-o inspire. Şi înţelese că, probabil, ea singură va putea lupta 
împotriva acestui om, care, învins o dată, aducea totuşi în acest 
al doilea război experienţa costisitoarelor lecţii la care fusese 
supus geniul său infernal. 

— Dumnezeule! gândi ea. Numai să consimtă contele de 
Kergaz să-i deschid ochii. 

Trecu în camera de lucru şi scrise contelui câteva cuvinte: 


„Domnule conte, mă încred în onoarea dumneavoastră, în 
loialitatea dumneavoastră şi, în special în discretia 
dumneavoastră. Aruncati în foc acest bilet imediat ce l-ați citit şi 
vă rog foarte mult ca nici doamna contesă de Kergaz şi nici 
domnul viconte Andréa să nu ştie că vi l-am scris. Mi-aţi dat 
întâlnire pentru ceasurile zece, primiti-mă, vă rog, la opt. Voi 
intra prin uşita străzii Lyon-Saint-Paul şi voi ajunge în micul salon 
din grădină. Trebuie să vă comunic lucruri deosebit de 
importante, pe care numai dumneavoastră trebuie să le ştiţi. 

Am încredere în dumneavoastră 

Louise Charmet”. 


Închise plicul, îşi modifică scrisul când puse adresa, sună şi 
trimise să i se caute un comisionar în colţul străzii. 

Când acesta veni, îi dădu scrisoarea şi-i spuse: 

— Vă veţi duce în strada Culture-Sainte-Catherine, la 
domiciliul domnului conte Armand de Kergaz; veţi cere să-l 
vedeţi pe domnul conte personal, şi veţi cere să rămâneţi cu el 
între patru ochi. Abia în momentul când veţi fi numai cu contele 
în cameră, îi veţi da biletul. Dacă, întâmplător, contele nu este 
acasă, nu lăsaţi biletul şi mi-l aduceţi înapoi. 

Comisionarul plecă şi reveni după o oră, cu un bilet din partea 


11 


— Ponson du Terrail — 
contelui: 


„Vă aştept, scria Armand. Eram singur când mi s-a adus biletul 
şi l-am ars imediat”. 


Doamna Charmet mâncă ceva În grabă, o rugă pe bătrâna 
menajeră să aibă grijă de micuța protejată şi ieşi cu fața 
acoperită de un văl gros şi cu talia-i elegantă ascunsă modest 
sub o haină mare de blană neagră. Nici sir Williams n-ar fi 
recunoscut-o. 

Douăzeci de minute mai târziu, bătea la portiţa grădinii 
domnului de Kergaz. Pe aici treceau deseori săracii ruşinoşi, 
nenorociţii care se adresau lui Armand de parcă s-ar fi adresat 
Providenţei şi care nu voiau să se ştie că vin să ceară ajutor. Un 
bătrân servitor, discret, fusese însărcinat de domnul conte de 
Kergaz să vegheze în fiecare seară la această portiţă, să 
introducă în tăcere pe aceşti vizitatori şi să-i roage să aştepte 
într-un pavilion situat în fundul grădinii. După aceea, el se ducea 
să-l prevină pe stăpânul său, care cobora imediat. Baccarat 
pătrunse deci în casă fără să fie văzută, convinsă că, dacă 
Armand va păstra secretul, vicontele Andrea nu va şti de această 
intervenţie a ei. Acest salonaş pentru aşteptare, destinat 
trimişilor nenorocirii, mărturisea, prin felul cum fusese aranjat, 
delicateţea sufletească a lui Armand de Kergaz. 

Pavilionul era ascuns într-un grup de arbori mari, legaţi de 
strada Lyon-Saint-Paul printr-o alee cu arbori la fel de înalţi. 

Se intra printr-un culoar care seara rămânea totdeauna în 
întuneric. Bătrânul valet îl lua pe vizitator de mână, îl conducea, 
îi arăta în depărtare o luminiţă şi-i spunea, părăsindu-l: „Mergeţi 
drept înainte, veţi ajunge într-un salonaş unde-l veţi aştepta pe 
domnul conte”. 

Salonaşul în care pătrundea vizitatorul era slab luminat de o 
lampă cu un glob de sticlă mat, acoperit, la rândul lui, de un 
abajur. 

Dacă vizitatorul era femeie şi purta un văl la fel de gros ca 
Baccarat, contele însuşi nu i-ar fi putut vedea faţa. Aici intră 
Baccarat. Servitorul o crezu o femeie sărăcită din lumea bună, 
venită să ceară un ajutor. 

Baccarat se aşeză pe un scaun, nu-şi ridică vălul şi aşteptă. 
Aşteptă mai mult de douăzeci de minute; întârzierea lui Armand 
la întâlnirea pe care el i-o fixase o făcu să bănuiască că s-a 
întâmplat ceva neprevăzut. Se temea chiar că vreo intervenţie a 

72 


— Clubul valeţilor de cupă — 


lui sir Williams ar putea împiedica întâlnirea. Totuşi Baccarat 
aşteptă răbdătoare; era decisă să-şi deschidă sufletul în 
întregime în faţa contelui Armand de Kergaz, să-i vorbească cu 
acea elocinţă care devine convingătoare şi să-i smulgă legătura 
de pe ochi, chiar dacă din această cauză inima bunului conte va 
sângera... Impunându-şi linişte în faţa propriilor ei emoţii, încercă 
să alunga pentru moment din gândurile şi din sufletul ei 
amintirea lui Fernand, trezită de crudele confidenţe ale lui sir 
Williams; ea îşi cântări dinainte fiecare cuvânt pe care avea să-l 
pronunţe, fiecare gest pe care avea să-l facă... Dorea să-l 
convingă pe conte, căruia, din păcate, nu-i putea aduce nici o 
probă materială sau morală a ipocriziei fratelui său. 

În sfârşit, un pas uşor, grăbit, scrâşni pe nisipul aleii, se auzi 
pe culoar şi contele apăru în pragul salonaşului. 

Cum se închisese uşa în urma lui, Baccarat îşi ridică vălul. 

— Bună seara, scumpă copilă, îi spuse contele venind către 
ea, cum vă simţiţi? 

— Bine, domnule conte, răspunse Baccarat care observă 
atunci, cu toate că era foarte puţină lumină, că domnul conte de 
Kergaz era foarte palid şi emoţionat. Dumnezeule, spuse ea 
înspăimân-tată. Ce aveţi domnule conte? Vi s-a întâmplat ceva? 

— Ah! murmură contele cu o voce schimbată, sunt încă sub 
lovitura unei descoperiri îngrozitoare. Fratele meu Andréa... 

Şi se opri, căci îi lipseau cuvintele. Baccarat avu o tresărire de 
speranţă... Se gândi că un eveniment neaşteptat îl luminase pe 
conte şi că ştia deja că sir Williams este un mizerabil. 


Capitolul XXX 


Înainte de a merge mai departe, să spunem ce se întâmplase 
în casa familiei de Kergaz. 

Probabil că am lăsat puţin în umbră unul din principalele 
personaje din prima parte a acestei povestiri. Este vorba de 
această blondă şi suavă Jeanne de Balder, devenită contesă de 
Kergaz. Sigur că putem impune cel mai bun motiv al acestei 
voluntare omisiuni: Jeanne era fericită, în întregime fericită, iar 
fericirea este tăcută, nu face nici un zgomot, nu spune nimic, 
rămânând cu plăcere în umbră!... Impărţită între dragostea 
arzătoare a soţului şi bucuria fără sfârşit a maternității, Jeanne îşi 
aranjase viaţa în casa familiei Kergaz, lipsită de primiri 


13 


— Ponson du Terrail — 


strălucitoare, singură cu bucuriile ei, în afara lumii. 

Două prietene, pe care nenorocirile din trecut le apropiaseră 
de ea, Cerise şi madame Rocher, veneau s-o vadă uneori şi 
aduceau una ştiri din lume, cealaltă mişcătoarele plângeri ale 
săracilor, pe care ea se grăbea să le aline prin operele ei de 
binefacere. Doamna de Kergaz ieşea foarte puţin. Nu-şi părăsea 
decât foarte rar soţul şi locuinţa. Uneori regreta, probabil, 
frumosul cer sicilian, martor al primilor ani de fericire, dar asta 
se întâmpla numai atunci când Armand era plecat în interes de 
afaceri. Dar de cum se întorcea Armand, Jeanne nu mai regreta 
nimic şi nu-şi mai dorea nimic alt-ceva. O mângâiere a fiului ei, 
un surâs al soţului ei, nu erau, oare, cele mai frumoase raze ale 
celui mai radios soare, chiar în această atmosferă apăsătoare 
care acoperă Parisul în zilele de iarnă? 

Şi totuşi - de când s-a întors vicontele Andréa - inima Jeannei, 
destul de plină şi aşa, a simţit tresărind o nouă fibră până atunci 
mută, şi care părea să fie datorată unei noi afecţiuni. Ascultând 
de predispoziția naturală a marilor suflete care sunt împinse să 
iubească pe cei care suferă, Jeanne începu să-l privească cu milă 
pe acest mare vinovat, doborât sub remuşcări, care ducea o 
viaţă mizerabilă în umbra neliniştilor sale. Apoi începu, să simtă 
un fel de grijă maternă pentru acest îmbătrânit înainte de vreme, 
devenit mai inofensiv decât un copil şi care făcea o atât de dură 
penitenţă pentru greşelile trecute. În fiecare zi, Jeanne sa ruga 
lui Dumne-zeu să aducă liniştea în sufletul fratelui iubit al soţului 
ei şi să-i uşureze remuşcările. Uneori ea îl trata cu afecţiune, cu 
o bunătate fără apel, spunându-i „scumpul meu frate” şi 
înconjurându-l cu mii de atenţii încântătoare şi delicate. Ce 
eforturi ingenioase, ce viclenii nu folosise ea pentru a încerca să- 
| convingă să renunţe la acest regim auster, care-i distrugea 
sănătatea şi-l trăgea încet spre moarte. Uneori, când ea îl ruga, îl 
implora. Întrebuinţând cele mal elocvente argumente şi vocea 
cea mai calmă, Andrea izbucnea în lacrimi, îi săruta cu umilinţă 
poalele rochiei şi murmura: 

— Doamnă, sunteţi una din acele fiinţe pe care le invidiază 
îngerii. 

Dar refuza cu încăpățânare orice îndulcire a crudei sale 
penitenţe. _ 

larna era grea. In fiecare dimineaţă, când se trezea, Jeanne 
vedea lucind chiciura pe ramurile despuiate de frunze ale marilor 
arbori din grădină; se uita cu tristeţe la pământul îngheţat, 
deseori acoperit de zăpadă, şi se gândea că Andrea se culcă pe 

74 


— Clubul valeţilor de cupă — 


podeaua rece şi goală a mansardei situată sub acoperiş, 
neacceptând nici măcar să i se pună o sobiţă de fontă. 

Într-o zi, avu o idee minunată. 

Andrea nu se întorcea niciodată în timpul zilei, sau chiar dacă 
se întorcea nu urca niciodată în cămăruţa lui. Aproape 
întotdeauna era auzit urcând scara către miezul nopţii, iar la 
şase dimineaţa, servitorii care locuiau dedesubt îl auzeau 
plecând. Pentru a-şi atinge scopul, Jeanne îşi luă ca om de 
încredere pe bătrâna şi scumpa ei servitoare, Gertrude. 

— Ascultă, îi spuse. Caută-mi un lăcătuş bun, arată-i unde este 
cămăruţa vicontelui Andrea, fă-l să deschidă uşa, să demonteze 
broasca şi dă-i douăzeci de franci pentru ca să-ţi facă în două ore 
o cheie. 

— Mă duc, răspunse bătrâna servitoare, fără să-şi dea seama 
la ce se gândeşte stăpâna ei. 

Timp de două ore cât rămăsese cămăruţa fără broască şi se 
fabrica a doua cheie, Jeanne stătea ca pe jăratic. 

Îi era frică să nu se întoarcă Andréa şi să nu observe ce se 
întâmplă. 

Andréa nu reveni. 

Când ajunse în posesia celei de a doua chei, Jeanne şi puse în 
aplicare planul. 

Cu ajutorul acestei chei, bătrâna Gertrude se ducea în fiecare 
zi, în perioada cât Andrea lipsea de acasă, să instaleze în 
cămăruţa lui o sobiţă minusculă din fontă, - cum se văd de multe 
ori în Spania, unde sunt cunoscute sub numele de braseros - 
care, umplută cu jăratic, nu lasă aproape nici un miros. Sobiţa, 
bine încinsă, rămânea în cămăruţa de la mansardă în tot timpul 
zilei şi chiar o parte din seară, dispărând către orele zece, după 
ce încălzise suficient atmosfera. 

Andrea, care-şi lua întotdeauna cu el cheia camerei, nu părea 
să fi observat ceva; şi, într-adevăr, trecură câteva zile şi 
sărmanul penitent nu pusese nici o întrebare, nu făcuse nici o 
observaţie. O singură dată la masă, când se vorbea despre 
vreme, spuse: 

— E foarte frig, dar am impresia că nopţile au început să fie 
ceva mai dulci. 

Contele şi Jeanne au schimbat o privire, auzind aceste cuvinte. 

Două zile mai târziu, se întâmpla ca Gertrude, care avea nişte 
dureri reumatice, să nu poată părăsi patul. Atunci Jeanne, care 
nu voia să pună alţi servitori ai casei în cunoştinţă de cauză, se 


15 


— Ponson du Terrail — 
ocupă ea însăşi să ducă sobiţa în fiecare dimineaţă şi s-o ia în 
fiecare seară. 

În timp ce făcea această treabă, îi căzu un ac de cap. Acest ac 
de cap era lung, cu vârful de oţel şi avea gămălia din coraliu. 
Vicontele Andrea găsi acul în timp ce mătura. Un surâs îi apăru 
pe buze. 

— Ah! îşi spuse el, acum ştiu cine aduce focul aici în fiecare zi, 
chiar scumpa mea cumnată... 

Şi adăugă, în timp ce privirea îi arunca fulgere: 

— Cred că acum este momentul să las mai la suprafaţă 
manuscrisul unde relatez viaţa mea zi cu zi... aşa cum cred eu de 
cuviinţă... 

A doua zi, ca de obicei, vicontele Andréa încinse uşa cu grijă şi 
lăsă să cadă acul de cap pe scară... Dar, ca din greşeală, lăsă 
deschis sertarul mesei, iar în acest sertar se găsea tocmai 
faimosul Jurnal al mizerabilei mele vieţi. Acesta era titlul pe care-l 
dăduse sir Williams curiosului document, din care noi am citit 
deja câteva pasaje. 

După câteva ore, Jeanne urcă. 

Se trezise târziu. Copilul fusese bolnav şi în timp ce-l îngrijea 
interveni ora mesei; apoi Andrea rămăsese o parte din zi cu 
fratele său, în camera de lucru. Aceste circumstanţe au 
împiedicat-o pe doamna de Kergaz să ducă sobiţă în camera 
cumnatului său înainte de orele patru. 

Călimara rămasă pe masă îi atrase atenţia, şi apoi văzu 
sertarul întredeschis. Cea mai virtuoasă femeie din lume nu este 
scutită de acest defect, pe care Biblia îl consideră cauza gonirii 
speţei umane din Paradis... Era curioasă. Jeanne deschise 
sertarul, deşi o bătaie de inimă puternică o avertiza că ceea ce 
făcea nu era bine. O dată sertarul deschis, ea observă 
manuscrisul; şi cum curiozitatea te împinge întotdeauna pe o 
pantă pe care nu te mai poţi opri, ea întoarse prima pagină şi 
citi... Chiar titlul o făcu să tresară; şi, în acelaşi timp, avu sub 
ochi rândurile apropiate al acestui scris, subţire şi strâns, 
aproape de necitit, dovadă că cel care scrisese o făcuse numai 
pentru el singur. 

Jurnalul părea să fie istoria cea mai completă a vieţii lui sir 
Williams, din ziua în care domnul de Kergaz l-a surprins la 
picioarele lui Jeanne. 

Niciodată un criminal, dus în faţa unui tribunal sau 
mărturisindu-şi greşelile unui preot, nu s-ar fi acuzat cu mai 
multă cinste şi naivitate, niciodată un om n-a mărturisit, cu pana 

76 


— Clubul valeţilor de cupă — 


în mână, un dezgust mai profund faţă de el însuşi. 

După o introducere în care remuşcările erau exprimate foarte 
pe larg şi foarte convin-gător sub pana acestui mare vinovat, 
Jeanne, tremurând, citi stupefiată câteva fraze: 


„Dumnezeule, mă plec sub loviturile tale, accept acest ultim 
chin ca pedeapsă a crimelor mele... Dar, în acelaşi timp, 
Dumnezeule, este adevărat că, pentru a ridica ispăşirea la 
înălțimea crimei, ai aprins în inima mea în care răul părea că 
distrusese totul, dragostea arzătoare şi fără speranţă care ucide 
orice bărbat, lăsând numai corpul în viaţă. Inima este moartă... 

Ah! această dragoste nu este, oare, pentru mine infernul pe 
pământ? Nu cuprinde exercitarea torturilor în câţiva ani? 

Jeanne! Jeanne! înger al cerului căruia Dumnezeu i-a dat 
fericirea, tu nu vei citi niciodată aceste rânduri, nu vei şti 
niciodată că, atunci când ai scăpat urii mele, Andréa a simţit, 
dintr-o dată, născând în inima lui pătată dragostea care trebuia 
să-l smulgă vieţii criminale şi să-l arunce pradă torturilor fără 
nume ale remuşcărilor. 

Jeanne, te iubesc, te iubesc cu pasiune şi dragostea mea este 
pedeapsa mea. 

Căci m-am condamnat să trăiesc aproape de tine, să te văd în 
fiecare zi, în fiecare oră, să-ți aud soţul dându-ţi cele mai dulci 
nume. 

Probabil că Dumnezeu va sfârşi prin a mă ierta, când va vedea 
cât sufăr şi ce greutate are pedeapsa care mă apasă”. 


Jeanne citi aceste rânduri cu fruntea în sudori, cu spaima în 
inimă, uitând totul, locul unde era... Timpul care trecea... de 
Andrea care putea să se întoarcă... Citi acest jurnal în întregime, 
aşa cum era redactat, zi de zi şi simţi, dintr-o dată, apucând-o un 
acces de nebunie... 

Era - să ni se ierte expresia - exaltarea penitenţei. Fiecare 
cuvânt, fiecare rând părea să fie scris cu sângele nenorocitului 
Andrea. Niciodată pasiunea adevărată, supusă la toate torturile 
desperării, n-a folosit un limbaj mai adecvat, mai exaltat... 

Şi în timp ce nenorocita femeie citea, timpul se scurgea, veni 
noaptea şi, dusă de o putere invizibilă, de o atracţie imposibil de 
definit, ea aprinse la sobiţă candela de care se servea Andréa, 
puse această candelă în apropierea manuscrisului şi-şi continuă 


77 


— Ponson du Terrail — 


lectura. 

Vroia să citească totul, până la capăt. 

Domnul conte de Kergaz pe care-l lăsase în camera sa, lângă 
copil, după ce primise biletul prin care Baccarat îi cerea o 
întrevedere, începu să fie neliniştit de absenţa prelungită a soţiei 
sale şi urcă în mansarda lui Andrea. Uşa rămăsese 
întredeschisă... Armand o putu observa pe Jeanne aşezată la 
măsuţa lui Andrea, cu capul între mâini, absorbită. 

O strigă; dar ea nu auzi nimic... 

Se apropie de ea: nici nu întoarse capul... 

El o privi şi se dădu înapoi, mirat de ceea ce vedea. 

Albă şi nemişcată ca o statuie de marmură, Jeanne, a cărei 
viaţă părea să fi rămas numai în priviri, avea ochii fixaţi pe 
manuscrisul lui Andrea şi lacrimi fierbinţi îi curgeau încetişor de- 
a lungul obrajilor. Armand o îmbrăţişă; ea tresări, îşi înălţă 
privirea, apoi se ridică în picioare şi scoase un strigăt: 

— Ah! strigă ea, am impresia că înnebunesc! 

Şi cu o voce stranie, cu ochii rătăciţi, cu gesturi bruşte, 
sacadate, imposibile de înţeles, îl făcu să se aşeze în locul ei, îi 
arătă manuscrisul, şi-i spuse: 

— lată... citeşte! 

Stăpânit de accentul pe care-l pusese Jeanne în vorbele ei, de 
vederea acestei feţe înlăcrimate, a acestei priviri arzând ca în 
febră, Armand se supuse. Se aşeză, răsfoi manuscrisul, citi titlul, 
apoi primele pagini... 

Şi, ca şi Jeanne, se simţi cuprins de o teribilă emoție; pe 
măsură ce citea, sângele îi îngheţa în vine. Şi când ajunse la 
ultimul rând, un strigăt surd se făcu auzit: 

— Ah! nenorocitul, murmură el, nenorocitul! Înţeleg acum 
prima cauză a pocăirii lui. 

Contele puse la loc manuscrisul în sertar, îl închise, îşi luă 
soţia de braţ şi o scoase afară din camera în care geniul răului 
mai câştigase o bătălie. 


Acesta era evenimentul:  fulgerătoarea şi  neaşteptata 
descope-rire, care-l tulburase într-atât pe conte, încât apăru în 
faţa lui Baccarat palid şi emoţionat. 

Aceasta era cauza pentru care sora Cerisei, văzându-l în 
această stare, îl întrebase ce are, ce i s-a întâmplat. 

In timp ce el îi vorbea de descoperirea unui teribil secret, în 
timp ce ea credea că acest lucru avea să-i deschidă ochii asupra 

78 


— Clubul valeţilor de cupă — 


lui Andrea, sperând ca Armand să ştie dinainte ceea ce ea voia 
să-i spună: că fratele lui este un trădător şi un ipocrit, contele 
spuse: 

— Fratele meu Andréa este un martir. 

— Un martir! strigă Baccarat, care se ridică, deodată, şi se 
dădu înapoi, impresionată de acest cuvânt al contelui. 

— Un martir asemănător celor din primii ani ai creştinătăţii, 
răspunse Armand, ai cărui ochi se umplură de lacrimi. 

Dar Baccarat venise cu o convingere profundă, de 
nezdruncinat, o convingere cu atât mai puternică, cu cât nu se 
baza decât pe presimţiri oribile şi se ştie că adevărurile cele mai 
solide, care găsesc cei mai fervenţi adepţi, sunt aproape 
totdeauna cele ce nu pot fi dovedite matematic. Ea venise decisă 
să se lupte, se aştepta-se să întâlnească o neîncredere deschisă, 
de aceea răspunse cu mândrie: 

— Domnule conte, nu ştiu dacă fratele dumneavoastră este un 
martir, dar ceea ce ştiu, ceea ce simt, şi sunt absolut convinsă, 
este că pocăinţa lui este o comedie, că sub îmbrăcămintea umilă 
a penitentului continuă să bată inima laşă şi feroce a baronetului 
sir Williams şi că numai ura sa a putut să-l constrângă să-şi joace 
aşa de conştiincios rolul şi că dumneavoastră adăpostiţi în 
fiecare zi, în fiecare oră, sub acoperişul dumneavoastră, pe cel 
mai crud duşman al dumneavoastră... 

Contele o privi lung pe Baccarat, după care îi apăru un surâs 
pe buze: 

— Sunteţi nebună! zise el cu răceală. 

— A! reluă ea cu exaltare. Ştiam bine că nu mă veţi crede; dar 
vă voi aduce dovezi... Acum nu le am, dar le voi avea! ll voi 
urmări pas cu pas... O voi sfârşi prin a-l demasca... 

— Bine, spuse Armand. Ascultaţi-mă. Şi după ce mă veţi 
asculta... după ce veţi şti totul... 

— Vorbiţi, spuse ea, dar în fundul inimii mele îmi vorbeşte altă 
voce, şi eu cred în această voce! 

Armand se aşeză, îi povesti lui Baccarat ceea ce Jeanne şi cu 
el aflaseră puţin mai înainte; îi spuse pe dinafară o mulţime de 
fraze, pe care le cita din documentul uitat de Andréa în sertarul 
deschis. 

Arătă că acest document, care era atât de elocvent, pleda în 
favoarea ispăşirii sale, dovedea în ochii contelui de Kergaz 
autenticitatea remuşcărilor care-l frământau. 

Baccarat îl ascultă până la sfârşit, fără să-l întrerupă... înţelese 


79 


— Ponson du Terrail — 


că domnul de Kergaz credea fără limită în fratele lui, cum credea 
în Dumnezeu şi că ea nu putea să se bazeze pe ajutorul lui 
pentru a-l demasca pe Andrea. 

— Domnule conte, îi spuse ea, cuvintele dumneavoastră m-au 
convins că sunteţi orb şi veţi rămâne astfel până în ziua când 
nenorocirea va cădea asupra dumneavoastră. Deie domnul ca să 
fiu destul de puternică pentru a vă salva! 

Şi cum domnul conte de Kergaz continua să surâdă, ea urmă: 

— Sunteţi un gentilom, domnule, gentilom şi om de încredere. 
Consider cuvântul dumneavoastră de onoare, drept cea mai 
imuabilă dintre legi... Ei bine... 

Şi păru să ezite. 

— Vorbiţi, copila mea, spuse contele cu bunătate. 

— Ei bine, spuse ea, vreţi să-mi faceţi un jurământ? 

— Desigur. 

— Atunci juraţi-mi că veţi păstra un secret total asupra celor 
întâmplate între noi. 

— O jur! 

— În fine, promiteţi-mi, domnule conte, să aveţi încredere în 
cuvântul pe care vi-l dau. Nu mă voi atinge nici de un fir de păr 
al fratelui dumneavoastră, până în ziua când nu voi avea proba, 
proba de nezdruncinat a ceea ce presimt de pe acum... şi ceea 
ce dumneavoastră nu vreţi să credeţi. 

— Cred în cuvântul dumneavoastră. 

Baccarat se ridică, îşi coborî din nou vălul şi întinse mâna lui 
Armand. 

— Adio, domnule conte, spuse ea. În ziua în care nenorocirea 
va cădea asupra casei dumneavoastră, în ziua în care veţi 
recunoaşte că astăzi am spus adevărul, voi fi aici... Pentru a vă 
apăra! 


— Dumnezeule, murmură Baccarat, în momentul în care 
părăsea casa contelui de Kergaz, ajută-mă să fiu puternică, 
fiindcă sunt singură şi părăsită de toţi, ajută-mă să-i pot salva pe 
toţi! 

Şi ca şi cum rugăciunea ei ar fi fost îndeplinită pe loc, se simţi 
deodată plină de energie şi de îndrăzneală, şi adăugă, ridicându- 
şi capul cu mândrie: 

— Pe vremea când mă numeam Baccarat şi eram o fiinţă 
pierdută, am triumfat odată asupra acestui demon; astăzi când 
merg pe calea cea bună, când lupt sub flamura curată a 

80 


— Clubul valeţilor de cupă — 


dreptăţii, sunt sigură că voi învinge! Între noi doi acum, sir 
Williams! Intre noi doi, geniu al răului! 


Capitolul XXXI 


În timp ce Baccarat ieşea de la domnul de Kergaz, care era 
mai dispus ca oricând să creadă în pocăirea fără limită a fratelui 
său Andrea, în timp ce ea îi cerea Domnului să-i dea forţa 
necesară pentru a triumfa asupra blestematului şi totodată forţa 
necesară să salveze pe aceşti sărmani orbi, smulgându-i 
nenorocirii care-i ameninţa, în tot acest timp sir Williams se 
găsea la amicul său, contele de Cambolh. De această dată 
baronetul nu era însă la masă. Invăluit în lunga sa redingotă, 
acoperit de pălăria cu boruri largi, protectorul tânărului viconte 
era aşezat într-un fotoliu, stătea cu picioarele întinse, fumând un 
excelent trabuc, părând să fie foarte mulţumit de modul în care 
decurgeau lucrurile. 

— Unchiule, - spuse Rocambole - după ce aruncă câteva 
rotocoale de fum care urcară în spirală către amoraşii care 
susțineau o pendulă roccoco - eşti într-adevăr un om 
extraordinar. 

— Aşa ţi se pare, scumpul meu nepot? 

— Trebuie să recunosc că nici măcar diavolul nu are mai mult 
tupeu decât tine. Nu! Pe cuvânt de onoare! Toate aceste idei le 
născoceşti singur? 

— Despre ce idei este vorba? 

— Drace! despre ideea care te-a făcut să povesteşti jumătate 
din planul nostru, filantropului tău frate şi domnişoarei Baccarat. 

Sir Williams avu un asemenea surâs, încât l-ar fi invidiat chiar 
diavolul. 

— E adevărat, murmură el, aceasta este o îndrăzneală de o 
destul de bună calitate. 

— Atât de frumoasă este îndrăzneala, spuse Rocambole cu 
admiraţie, încât epitetul de infernal este palid şi insuficient ca să- 
| exprime, numai că... 

— A! zise sir Williams, există deci şi obiecţii? 

— Da! _ 

— la să vedem. Vorbeşte! Imi plac întotdeauna obiecțiile. S-ar 
putea ca să-mi fie utile şi chiar să-mi dea măsura capacităţii tale. 

— Atunci, unchiule, pentru că vrei să mă asculţi cu încredere, 


81 


— Ponson du Terrail — 
mă voi explica. 

— Chiar te rog să te explici. 

— Întâi, ai spus domnului de Kergaz că Fernand Rocher pare 
să fi căzut în mâinile „Valeţilor de cupă”? 

— Da! Desigur. 

— Apoi ai mers mai departe, i-ai arătat chiar un bileţel pe care 
Turquoise l-a scris în această dimineaţă. Nu are nici o importanţă 
că i l-ai dictat dumneata - şi pe care spuneai că l-ai găsit în buzu- 
narul unei rochii aflată pe masa unui vânzător de haine vechi... 

— Da, nepotul meu, am îndrăznit să fac acest lucru. 

— După aceasta, ai mers şi mai departe. Ai încercat chiar să o 
înveseleşti pe Baccarat, făcând-o să înţeleagă că scumpul ei 
Fernand, omul pe care l-a abandonat cu generozitate rivalei sale, 
s-a întors singur la prietena lui, adică la domnişoara Turquoise... 

— Şi te asigur, îl întrerupse sir Williams, că m-am amuzat tare, 
căci copila suferea din această cauză. 

— Apoi, continuă Rocambole, i-ai ţinut un mic discurs, lui 
Baccarat, identic cu cel ţinut virtuosului conte de Kergaz. 

— Exact. 

— Fi bine, unchiule, e foarte frumos... dar e periculos! 

— Crezi, nepotule? 

— Păi, da! 

— Să vedem, spuse sir Williams cu tonul îngăduitor al unui 
profesor de matematică, învăţându-şi elevul să rezolve o mică 
dificultate. 

— Cred că ai procedat puţin cam uşuratic, unchiule. 

— Aştept să mi-o dovedeşti. 

— Întâi ai spus adevărul... şi în felul ăsta l-ai pus pe conte pe o 
urmă pe care o căuta. 

— Şi apoi? întrebă sir Williams cu un ton de neîncredere. 

— Apoi, fără să vrei, ai pus-o pe Turquoise la curent cu 
secretele afacerii noastre. 

— Destul, spuse baronetul. Domnule nepot, eşti un idiot. 

Şi sir Williams îşi înalţă capul, îşi scoase pălăria, se aşeză 
picior peste picior, îşi aprinse un trabuc şi luă de astă dată 
atitudinea plină de ironie a unui maestru căruia îi place să-şi lase 
elevul să bâjbâie în meandrele unei probleme rezolvabilă printr- 
un singur cuvânt. 

— Am spus, continuă el, că eşti un idiot şi sunt gata s-o 
dovedesc. Ascultă atent, frumosul meu nepot. 

— la să vedem, replică la rândul său, Rocambole. 

— Voi începe prin a-ţi răspunde la a doua obiecţie... Asociaţia 

82 


— Clubul valeţilor de cupă — 


„Valeţilor de Cupă” se compune dintr-un om - şi acesta sunt eu! 

Rocambole făcu o grimasă. 

— Dintr-un agent - acela eşti tu. 

— A! nu credeam să am dreptul nici măcar la acest titlu. 

— Trebuia să mă îndoiesc de inteligenţa ta - spuse cu răceală 
baronetul şi să-i atribui acest rol altuia. 

— Mulţumesc, unchiule. 

Sir Williams făcu un gest de nerăbdare şi reluă: 

— Asociaţia se compune dintr-un om, dintr-un agent şi din 
instrumentele subalterne - ceilalţi, cât şi din mijloace... cum ar fi 
această aşa-zisă Turquoise, acest naiv conte de Château-Mailly, 
sau doamna Malassis, această interesantă văduvă care aspiră să 
fie mătuşa ta prin alianţă. 

— Foarte bine unchiule, şi apoi? 

— Orice asociaţie, începând cu francmasoneria şi terminând 
cu a noastră, de exemplu, posedă un secret. Acest secret este 
proprietatea marelui maestru la francmasoni, şi a omului - la noi. 
Omul mărturiseşte jumătate agentului, un sfert - instrumentelor, 
dar nu spune nimic mijloacelor. 

— Adevărat! exclamă Rocambole, mai liniştit. 

— Bineînţeles, imbecilule. 

— Aha... Turquoise... doamna Malassis... contele de Château- 
Mailly? 

— Nu ştiu absolut nimic, deşteptule! Contele nu vede în rolul 
său decât mijlocul să pedepsească pe un om galant şi să-l 
moştenească pe unchiul său drept recompensă. Apoi, el este un 
gentleman, fiul unui nobil care-şi ţine cuvântul şi care s-ar lăsa 
mai curând tăiat în bucățele, decât să pronunţe numele lui sir 
Arthur Colins; căci el nu m-a văzut niciodată ca viconte, ca 
Andréa, fratele iubit al contelui de Kergaz. 

— Şi doamna Malassis? întrebă Rocambole, tenace în 
obiecțiile sale. 

— Doamna Malassis este o femeie de proastă calitate, plină 
de ipocrizie, după cum o ducesă este bucşită cu haine de 
hermină. Ea nu cunoaşte din noi toţi decât pe Venture, un 
Hercule care ar putea s-o sugrume cu o singură mână, dacă ea s- 
ar gândi să reziste, dar ea nu va rezista, fii liniştit. 

— Dar, în fine, spuse Rocambole, dacă Baccarat se va duce la 
Turgquoise?... 

— Se va duce chiar mâine, nepotul meu, fii sigur. 

— Şi dacă îi va vorbi despre „Valeţii de Cupă”? 


83 


— Ponson du Terrail — 


— Turquoise nu va înțelege nici un cuvânt din ceea ce va vrea 
să-i spună. 

— Chiar dacă ea îi va prezenta un bileţel pe care ai pus-o să-l 
scrie în această dimineaţă? 

— Ah! asupra acestui bileţel îi va povesti o frumoasă istorie 
plină de imaginaţie - şi pe care nu am timp să ţi-o reproduc, 
acum. 

— Unchiule, spuse Rocambole, toate acestea sunt perfecte, și- 
mi dovedesc doar în ce fel îi ai la mână pe domnul de Château- 
Mailly şi pe mătuşa sa în perspectivă... Dar pe Turquoise cum o 
poţi stăpâni? 

— Prin propriul ei interes, scumpul meu nepot. Fernand 
Rocher are 12 milioane. Metresa unui om de douăsprezece ori 
milionar nu are nici inimă, nici sentimente, nici delicateţe, nici 
scrupule. Are numai un creier în care se învârtesc cifre. 

— Perfect, murmură Rocambole, în acest caz nu mai am nimic 
de întrebat. 

— Pardon, răspunse sir Williams, am început prin a-ți 
răspunde la cea de-a doua obiecţie. Voi încheia prin a-ți 
răspunde la prima. 

— Te ascult, unchiule. 

— Există un principiu, reluă baronetul după ce aspiră mai 
multe fumuri din trabuc, un principiu etern în această lume: 
oamenii încep să creadă în adevărurile care li se repetă 
sistematic. Acest principiu îşi găseşte aplicaţie imediată în 
politică, în afaceri, în dragoste. 

— Acest raţionament este foarte puternic, unchiule, răspunse 
Rocambole înmărmurit. 

— Mi-am confirmat convingerea în ceea ce-l priveşte pe 
Fernand Rocher. Asociaţia „Valeţilor de Cupă” nu poate să fie 
străină de intriga sa cu Turquoise. Acest sărman Armand se 
îndoieşte, iar mâine când Baccarat va ieşi de la Turquoise, în 
care nu va vedea decât o domnişoară de o extraordinară 
vulgaritate, care se încăpă-ţânează să ruineze un om fabulos de 
bogat, ei bine, Baccarat, mâine, va fi convinsă de contrariul. 

— Nu te temi de influenţa lui Baccarat asupra lui Fernand? 

— Din contra. Baccarat ne va servi fără să vrea. 

— lată ceea ce este de neînțeles pentru mine în toată 
povestea mea. 

— Mă conving tot mai mult că eşti într-adevăr foarte tâmpit. 

Rocambole se înclină în faţa acestui elogiu cam brutal. 

— Primul lucru pe care îl va face Baccarat când va ajunge să 

84 


— Clubul valeţilor de cupă — 


discute cu Fernand va fi de a-i vorbi despre soţia lui şi despre 
copil, a cărui avere - îi va spune - se va distruge între degetele 
avide ale lui Turquoise. 

— Argumentul ar fi foarte întemeiat. 

— Da, dar cum până în prezent Turquoise s-a arătat foarte 
dezinteresată, cum ea nu a vrut să accepte nici o bijuterie, nici o 
pereche de mănuşi, nici măcar o masă în oraş, Fernand va ridica 
din umeri şi va găsi că Baccarat o calomniază pe metresa sa. 
Înţelegi? 

— Da, unchiule. 

— Ei bine, zise sir Williams, dacă ai înţeles, înseamnă că nu 
mai ai nici o obiecţie de făcut, nu-i aşa? 

— Nu, unchiule. 

— Ai înţeles totul perfect? 

— Perfect, unchiule. 

— Atunci, spuse baronetul, aprinzându-şi un nou trabuc, dat 
fiindcă timpul are o oarecare valoare şi nu are nici un rost să-l 
risipim, îţi voi da ordinele mele şi-mi vei face o plăcere. 

— Care unchiule? 

— Aceea de a te conforma întru totul, fără să mai discuţi. Va fi 
mult mai simplu şi vom ajunge mult mai repede la obiectivele 
noastre. 

Rocambole îşi înclină capul cu umilinţă şi deveni foarte atent. 

— Chiar în această dimineaţă, zise sir Williams, vei merge să-i 
faci o vizită maiorului Cardin şi-i vei duce acest plic. Sunt noile 
instrucţiuni ale şefului. 

— Mă voi duce, unchiule. 

— Apoi te vei urca pe cal şi te vei găsi către orele două în Bois 
de Boulogne, în apropiere de pavilionul Ermenon-ville. Vei avea o 
ţinută de dimineaţă foarte îngrijită. 

— Mă voi înţoli, zise Rocambole. 

— Dragul meu viconte, îl întrerupse baronul, ai nişte expresii 
cam triviale, pe care te rog să nu le mai foloseşti. 

— Nici nu le foloseam în lume, răspunse impertinent 
Rocambole. 

— Eşti un tâmpit, nepotule! spuse rece baronetul, căci dacă 
cel înaintea căruia vorbeşti acum, n-ar constitui adevărata lume, 
tu n-ai fi existat niciodată. 

— Scuză-mă, căpitane, am vrut să mă amuz, puţin... 

— Sper, răspunse baronetul cu calm, căci cu toată afecțiunea 
pe care o am pentru tine, ţi-aş crăpa capul dacă ai avea 


85 


— Ponson du Terrail — 


îndrăzneala să fii cu adevărat obraznic cu mine. 

Sir Williams însoți aceste cuvinte, de una din acele priviri 
pătrunzătoare, care-l făceau să tremure chiar şi pe Rocambole. 

— Dar ascultă bine, continuă el, norocul va face ca exact 
peste două ore să te găseşti faţă în faţă cu o caleaşca albastră... 
în această caleaşca vei vedea un bărbat şi o femeie surâzându-şi 
şi privindu-se ca două turturele, aflate tocmai în luna de miere. 

— Şi acest bărbat este? 

— Bineînţeles că vor fi Fernand şi Turquoise. 

— Bine - spuse vicontele. 

— Atunci te vei apropia, vei călări lângă caleaşca îl vei saluta 
politicos pe Fernand Rocher şi-i vei arunca o privire plină de 
dispreţ femeii. 

— Incep să înţeleg situaţia. 

— Domnule, îi vei spune lui Fernand - sper să am onoarea să 
fiu recunoscut de dumneavoastră? 

— Pe dracu - a plătit scump pentru asta. _ 

— Şi-ţi va răspunde, cred, afirmativ. Tu îi vel spune: in 
noaptea în care am avut onoarea să mă bat cu dumneavoastră, 
domnule, mi se pare că am avut o inspiraţie - nu mai puţin 
plăcută şi plină de generozitate... Şi dacă îţi vei da seama că 
este surprins, vei adăuga: „Eraţi rănit, aproape leşinat, pierdeaţi 
sânge - era urgent să vă transportăm undeva fără să pierdem 
nici un minut. Să vă transportăm la dumneavoastră, unde soţia, 
întorcându-se de la bal, v-ar fi găsit însângerat, nici nu putea 
trece prin mintea a trei oameni cu bun simţ: martorii mei şi cu 
mine. Această creatură, şi o vei arăta pe Turquoise cu degetul, 
această creatură era amanta mea; am crezut-o cinstită şi aveam 
slăbiciunea de a o iubi... Ea avea o casă cumpărată din banii 
mei, domnule, - vei accentua asupra acestui aspect - o casă 
situată nu departe de locul luptei. li spusesem adio înainte de a 
pleca şi, în consecinţă, ea şi servitorii ei erau treji. Deci v-am 
transportat la ea... Permiteţi-mi să o felicit în ce priveşte 
îngrijirile pe care vi le-a dat şi, de asemenea, judecând după 
buna dumneavoastră inimă, de a vă felicita pentru succesul pe 
care l-aţi avut, căci, revenind la Paris în această dimineaţă, am 
aflat că sunteţi succesorul meu şi că de-acum înainte aveţi 
dreptul de a vă urca împreună cu ea în această caleaşcă, dăruită 
ei de mine. 

— A! de această dată, unchiule, întrerupse Rocambole, nu 
cred să găseşti în perspicacitatea mea nici un defect. 

— Cu adevărat? murmură sir Williams, batjocoritor. 

86 


— Clubul valeţilor de cupă — 


— Păi, sigur - după o asemenea scenă, Fernand Rocher se va 
crede obligat să cumpere casa, să plătească şi caleaşca şi caii, 
să o forţeze pe Turquoise să-mi înapoieze bijuteriile şi titlurile de 
rentă pe care i le-am dat. 

— N-ai ghicit încă totul, spuse sir Williams, şi continuă: 
Turquoise va părăsi casa şi va merge să locuiască într-un 
demisol de vreo 400 de franci, cu o femeie de menaj de 1 
ludovic pe lună... ceea ce îl va face pe Fernand - subjugat de 
această delicateţe neaşteptată - să cumpere, fără să spună nici 
un cuvânt, o căsuţă care-l va costa două sau trei sute de mii de 
franci, apoi va băga 50.000 de scuzi în mobilier, trei sau patru 
sute de ludovici pentru cai şi trăsură şi le va dărui pe toate, în 
maximum şase săptămâni, nobilei şi virtuoasei Turquoise, care 
nu cere, sărmana, decât o colibă şi inima lui Fernand. 

— Total, făcu socoteala Rocambole, o jumătate de milion 
pentru o lună. 

— Din care vom da 40 - 50.000 de franci micuţei, ceea ce este 
foarte onest. 

— incontestabil, unchiule. 

— Dar, zise sir Williams, să revenim la Fernand. Poţi să fii sigur 
de un lucru: că-ţi va cere socoteală. Tu îl vei ruga atunci să-ţi 
acorde 15 zile; el va merge într-o sală de arme; Turquoise se va 
lamenta şi va sfârşi prin a-l face să renunţe la duel. Când omul 
devine laş din dragoste, - adu-ţi aminte de acest lucru, nepoate 
—, el aparţine diavolului pentru totdeauna, cu trup şi suflet. 

Rocambole făcu un gest de admiraţie. 

— Alături de tine, spuse el, diavolul este un biet ştrengar. 

— Asta-i şi părerea mea, replică modest baronetul, grăbindu- 
se să adauge: N-am terminat încă: mâine seara te vei prezenta 
în strada Gabrielle nr. 16, în Champs-Elysées, la poarta unei mici 
căsuțe noi. Un servitor cu o tentă cam arămie va veni să se 
intereseze cu privire la scopul vizitei tale. li vei arăta cartea de 
vizită şi îi vei cere să fii introdus la doamna Vai-Natah van Hop. 

— Indiana? 

— Da, viitoarea marchiză. 

— Ce să-i spun? 

— Îi vei da numai această scrisoare, spuse sir Williams, dându- 
i un al doilea plic închis. Apoi vei aştepta ordinele ei. Indiana nu 
vorbeşte decât engleza. 

— Pe care eu abia o bolborosesc. 

— E mai mult decât suficient. 


87 


— Ponson du Terrail — 

— Asta-i tot? 

— Nu. Încep întotdeauna cu sfârşitul... găsesc aceasta mai 
simplu. Şi acum să-ţi spun ce vei face mâine. Inainte de a te 
duce la maior, la ora 7 dimineaţa, vei merge în strada 
Rochechouart 41. Vei găsi în această casă un bătrân portar, 
turtind o mustață cenuşie, vorbind o franceză amestecată cu 
italiană şi care dă lecţii de scrimă. Acest om este singurul în 
Paris care cunoaşte o lovitură minunată adusă din Italia, 
practicată în secolul al XVI-lea şi al cărei secret este aproape 
pierdut. Această lovitură, pe care eu n-am timpul să ţi-o arăt, el 
ţi-o va demonstra minunat în 10 sau 15 lecţii. 

— Da, spuse Rocambole, această lovitură face, atunci, parte 
dintr-un joc? 

— Nu. Nu este decât o lovitură, o lovitură unică, din familia 
loviturilor drepte, numai că este foarte greu de executat, iar cel 
care o execută prost este un om mort. 

— Şi cel care o execută bine? 

— Atunci el loveşte mortal, cu toate că moartea omului nu 
este niciodată instantanee. Sărmanul lovit are timpul să se 
spovedească şi să-şi facă testamentul. 

— Aha - spuse Rocambole. Şi această lovitură are un nume? 

— Da, se numeşte lovitura celor 100 de scuzi. 

— De ce? 

— Pentru că vei începe prin a-i da 50 de scuzi la prima lecţie şi 
vei completa suma după ce ai luat ultima lecţie. 

— Trebuie deci să ucid un om. 

— Da. 

— Când asta? 

— Poate în 15 zile, poate înainte, poate mai târziu. 

— Pot să-i ştiu numele? 

— E inutil. 

— Totuşi? 

— Ei bine, este omul cu a cărui văduvă vreau să mă căsătoresc 
eu. 

Rocambole tresări. 

— Bine, spuse el. Văd că eşti un om complet, unchiule. Ai 
pregătit fiecăruia dintre noi o treabă. Şi adăugă, pe ton de oraţie 
funebră: „Bietul domn de Kergaz”. 

Sir Williams îşi părăsi fotoliul, îşi puse din nou pălăria pe cap, 
îşi îmbrăcă mănuşile de bumbac, îşi reluă atitudinea plină de 
umilinţă şi coborî modest ochii. 

— Adio, spuse el - te voi vedea în două zile. Am întâlnire la 

88 


— Clubul valeţilor de cupă — 


ora 10 cu Armand şi Baccarat. 

— Adio! Eşti un om mare - murmură Rocambole. 

Sir Williams plecă pe jos, coborî prin faubourg Saint-Honors, 
merse de-a lungul străzii Rohale, apoi de-a lungul cheiului şi nu 
se opri decât la intrarea Pont Neuf, lângă un parapet de care se 
sprijini. 

Noaptea era întunecoasă, umedă, sufla un vânt destul de 
rece. Din locul unde se oprise baronetul, putea privi tot Parisul, 
în susul şi în josul Senei. Parisul, noaptea, era luminat slab, ici şi 
colo se zăreau mici luminiţe care încercau să străpungă această 
ceaţă şi care, la ora aceea, păreau să dea marelui oraş aspectul 
unui ocean deasupra căruia, din loc în loc, apăreau faruri şi 
licăriri tremură-toare. Atunci, ca în primele pagini ale acestei 
povestiri, acest om, în care părea că s-a încarnat geniul răului, 
măsură Babilonul modern cu o privire plină de strălucire şi îşi 
spuse: 

— Ah! sunt sigur, Paris, că tu eşti împărăţia răului, iar eu - 
rege între zidurile tale. Armand de Kergaz, Jeanne, Fernand, 
Hermine, voi toţi care m-aţi învins prima dată, voi toţi care îmi 
aruncaţi priviri pline de milă şi care îmi strângeţi mâna cu atâta 
compasi-une, vă ţin în ghearele mele, aşa cum vulturul îşi ţine 
prada în ghearele lui. Tu, Fernand, care mi-ai luat femeia cu care 
aş fi vrut să mă căsătoresc, tu te vei găsi despuiat de toate 
drepturile, dezo-norat şi trădat de propria ta soţie. Hermine, tu, 
care ai disprețuit pe baronetul Williams, vei merge plină de 
ruşine şi cu moartea în inimă. Tu, Armand de Kergaz, vei muri, 
iar tu, Jeanne, mă vei iubi. 

In acelaşi timp, aproape în aceeaşi secundă şi în acelaşi loc, 
trecu o caleaşcă ducând o femeie. 

Această femeie fusese o păcătoasă, dar Dumnezeu o iertase şi 
îi dăduse puterea Magdalenei din Scriptură. În momentul în care 
traversa Pont Neuf, această femeie măsura şi ea Parisul cu o 
privire inspirată şi strigă: 

— O! oraş mare, tu închizi între zidurile tale un geniu al răului, 
un demon care, pe unde trece, lasă în urma lui moartea şi 
doliul... 

Pe acest demon l-a descoperit o femeie şi ea îl va urmări pas 
cu pas, din umbră. Să dea Dumnezeu ca această femeie să 
poată să-l strivească în ajunul triumfului său, aşa cum Fecioara a 
zdrobit capul şarpelui. 


89 


— Ponson du Terrail — 


De-acum înainte, lupta se va concentra între aceşti oameni, 
între geniul pervers şi această femeie pe care soarta - dându-i 
posibilitatea de a-şi răscumpăra astfel greşelile trecute - îi 
încredinţase misiunea de a urmări fără răgaz pe vicontele 
Andrea, sir Williams, sir Arthur Collins, această redutabilă şi 
fatală trinitate întruchipată într-o singură persoană! 


Capitolul XXXII 


Până aici, noi nu am făcut altceva decât să trasăm firele 
condu-cătoare ale acestor intrigi, urzite de către geniul lui sir 
Williams. Acum, vom intra în detaliile acţiunii, lăsând în umbră 
aceste două inteligenţe de elită, pe sir Williams şi pa Baccarat, 
care ne apar ca doi principi duşmani, ca doi adversari prinşi într- 
o luptă crâncenă. Noi ne vom mărgini numai să povestim 
evenimentele. 

L-am lăsat pe Fernand Rocher să urce în caleaşca lui 
Turquoise şi să strige vizitiului: 

— Ne îndreptăm către Paris! 

Două zile mai târziu, îl găsim pe acest soţ infidel într-o 
locuinţă mică de pe str. Moncey, alături da fata blondă cu priviri 
de azur. O pendulă suna tocmai orele 11. 

Turquoise era culcată ca o orientală, cu o perniţă sub cap, 
întinsă direct pe covor lângă divanul pe care stătea Fernand. 
Turquoise îi surâdea fără să-i spună nici un cuvânt şi părea să-l 
contemple cu un extaz mut. Deodată, se ridică, se sprijini în cot 
şi aruncă spre Fernand acea privire a ochilor ei albaştri care îl 
tulbura atât de puternic. 

— Ah! zise ea, scumpul meu Fernand. lată patruzeci şi opt de 
ore de când trăim ca doi copii care nu-şi dau nici măcar 
osteneala să discuta despre viaţă. 

— Viaţa, răspunse Fernand, viaţa este fericirea. Sunt fericit, 
atunci pentru ce să discut? Nimic nu rezistă analizei. 

— E adevărat, spuse Turquoise cu o gravitate tristă, dar 
fericirea în mijlocul Parisului are nevoia să fie pusă la punct 
pentru ca să dureze. 

Fernand o privi şi păru să nu înţeleagă de loc sensul expresiei: 
„pusă la punct”. 

— Ascultă, reluă ea, oamenii cei mai invidiaţi, sunt, 
incontestabil, oamenii fericiţi. Cei care sunt fericiţi trebuie să se 

90 


— Clubul valeţilor de cupă — 


aştepte ca, vreodată, să-şi vadă atacată fericirea de către geloşi, 
trândavi şi oameni răi. 

— E adevărat ceea ce spui - murmură Fernand, pătruns de 
justeţea raţionamentului ei. 

— Deci, scumpul meu Fernand, în asemenea cazuri, cel mai 
înţelept este să te aştepţi la orice, să prevezi totul şi să-ţi 
pregăteşti o mică apărare. Adică să-ţi iei precauţiile necesare 
pentru a păstra această fericire. 

— Cu mine e inutil: te iubesc... 

— Oh! făcu ea surâzând - astăzi nu e mâine... Astăzi, iubitul 
meu, orgoliul tău triumfă, ai la picioarele tale o sărmană femeie 
care te iubeşte... pe care ai silit-o să renunţe la totul... care, 
până acum câteva zile, nu era decât o femeie nenorocită şi care, 
dintr-odată, a ajuns să te iubească nebuneşte, fără alt orizont... 

Fernand luă mica mână a lui Turquoise şi o duse la buze. 

— Astăzi, reluă ea, eşti numai foc şi flacără, ai fi în stare să te 
baţi chiar cu Don Quijotte, ca să-i obligi să proclame superiori- 
tatea mea fizică şi morală asupra Dulcineei din Tobosc. 

Şi Turquoise avu un surâs încântător, în acelaşi timp de fină 
ironie şi de dragoste înţelegătoare. 

— Dar mâine, reluă ea. Eh, mâine!... 

— Mâine, ca şi astăzi... vru să intervină Fernand. 

— Sst! făcu ea, lovind în parchet cu pantofiorul ei. Mâine, 
domnule, vei regăsi din întâmplare, - căci întâmplarea se 
amestecă în toate problemele, mai ales în problemele care 
privesc pe îndrăgostiţi - vei regăsi prietenii, vechile cunoştinţe şi 
o serie întreagă de oameni care nu vor înţelege sau nu vor vrea 
să înţeleagă că noi suntem fericiţi... 

— Ah! sunt convins că nu voi asculta pe nimeni... 

— Unii vor spune: „el are o soţie legitimă, încântătoare, 
adorată, care-l adoră...” 

Fernand tresări la aceste cuvinte ale Turgquoisei şi tânăra 
femeie, care juca în aceste momente o partidă decisivă, îi aruncă 
o privire fascinantă. 

— Da, domnule, reluă ea, apăsându-i mâna: ai o soţie. A, ştiu, 
reluă ea, e greu de spus, dar toate au un sfârşit în această lume, 
chiar şi dragostea. Afară de cazul, adăugă ea, luându-şi capul în 
mâini, când o femeie sărmană ca mine ia în serios aceste lucruri 
şi te iubeşte cum te iubesc eu. 

Si privirea Turquoisei pătrunse până în adâncul inimii lui 
Fernand, această privire care avea darul de a-l înnebuni. 


91 


— Ponson du Terrail — 


— Dar dragostea legitimă, cum se spune, - reluă Turquoise - 
această dragoste sancţionată de lege, poate să dureze întotde- 
auna? Deci, scumpul meu prieten, tu ţi-ai iubit soţia, însă este 
evident că nu o mai iubeşti, fiindcă ai alergat după mine, fiindcă 
m-ai urmărit, m-ai făcut să revin la Paris şi fiindcă te văd aşezat, 
aici, lângă mine... 

Fernand asculta... asculta acest limbaj îndrăzneţ şi nu cuteza 
să protesteze. 

Turquoise înţelese că singurul mijloc de subjugare, de 
dominare, de înlănţuire a acestui om, obişnuit să trăiască cu 
femeia sa, o femeie distinsă, încântătoare, plină de o nobilă şi 
imaculată pudoare, era ca ea să fie antiteza acestei femei. 

Turquoise avea dreptate. Secretul slăbiciunilor sufletului uman 
rezidă întotdeauna în contrastele lui. Curtezana continuă: 

— În consecinţă, tu poţi să fii sigur de un lucru: acela că mâine 
lumea întreagă va arunca cu pietre în mine. Nimeni, înţelegi tu, 
nimeni nu va voi să înţeleagă de ce îţi neglijezi tu o soţie 
încântă-toare din toate punctele de vedere, pentru o femeie ca 
mine. 

Şi Turquoise, mângâindu-şi amantul şi cu privirea şi cu 
surâsul, adăugă: 

— De aceea eu ţi-am sugerat drumul pe care ar trebui să 
mergem amândoi. Chiar astă seară te vei reîntoarce la ai tăi. 

Fernand tresări şi o privi pe Turquoise aproape cu spaimă. 

— Chiar astă seară, auzi tu? urmă ea. Vei inventa un pretext 
cu care să scuzi absenţa celor două zile. Ea te va crede sau nu te 
va crede, nu are nici o importanţă. Vei reveni aici, în fiecare zi... 
la orice oră... Nu eşti tu stăpânul şi seniorul meu? Dar aşteptând, 
iubitul meu, reluă ea, vom profita de ultima noastră zi de izolare 
şi de fericire; timpul este frumos; voi chema trăsura şi vom ieşi 
după ce mâncăm, să facem o plimbare în Bois de Boulogne. 

Curtezana se ridică pe jumătate. Intinse mâna spre un cordon 
de sonerie şi ordonă să se servească dejunul. Timp de o oră, 
abila creatură nu făcu altceva decât să-l îndoctrineze pe 
Fernand, pe jumătate nebun. Ea ştiu să-l convingă şi să-l facă să 
accepte de la început un rol ruşinos. Şi influenţa acestei femei 
stranii era atât de mare, avea în privirea ei, în surâsul ei, în 
inflexiunile vocii, în farmecul întregii ei persoane o putere atât de 
mare, încât Fernand se supuse şi admise totul. 


Hermine era pierdută, fără putere de întoarcere, fiindcă soţul 
ei consimţise s-o mintă. 
92 


— Clubul valeţilor de cupă — 


Peste o oră, Turquoise şi Fernand se urcară în caleaşcă şi 
parcurseră Bois de Boulogne. Echipajul curtezanei cobori pe 
strada Amsterdam, traversă strada Le Hâvre, trecu prin faţa 
străzii d'Isly. Aici, Fernand nu putu să-şi stăpânească o oarecare 
emoție. 

— Sărman prieten, îi spuse Turquoise pe un ton ironic, ai face 
mai bine să mă laşi şi să cobori imediat în fața porții tale. Mă vei 
uita peste zece minute şi eu voi încerca să mă distrez, şi aş uita 
şi eu, ştiind că tu eşti fericit. 

Aceste ultime cuvinte fură pronunţate cu o voce strangulată, 
care îl săgeta până în adâncul inimii pe Fernand. 

— Nu!, nu!, murmură el cu nerăbdare, eu te iubesc... 

Şi caleaşca trecu în viteză, urcă bulevardul Champs-Élysées şi 
ajunse în Bois de Boulogne, ducând cu ea femeia vampir şi prada 
ei. 

Ori, era exact ziua fixată de sir Williams pentru întâlnirea care 
trebuia să aibă loc între domnul viconte de Cambolh, călare, şi 
domnul Fernand Rocher în caleaşca Turquoisei, la orele două 
după prânz, în apropiere de Ermenon-ville. 

Turquoise primise în acea dimineaţă bileţelul lui sir Williams, 
care o avertiza că va întâlni un anumit domn Rocambole, pe care 
ea nu-l văzuse niciodată, care călare pe un cal alezan - ca prim 
mijloc de recunoaştere; iar ca al doilea semn: va purta la 
butonieră o floare albastră. 

Se ştie că Turquoise nu voise să-i dea lui Fernand nici o 
explicaţie clară asupra trecutului ei. Tot ceea ce ştia era că, 
înainte de a-l iubi pe el, ea fusese o păcătoasă. Fie din 
nepăsarea omului bogat care nu se amestecă în detalii şi se 
mulţumeşte să-şi deschidă portofelul, fie din fineţea delicată a 
amantului care se teme să nu o umilească, Fernand Rocher nu 
pusese până atunci nici o întrebare. 

La ora două, caleaşca albastră ajunse în dreptul pavilionului 
d'Ermenon-ville. In acelaşi timp, Rocambole, aflat la postul său, 
urcă de-a lungul străzii şi, prin cabrări graţioase, apropie calul 
său de caleaşcă. Fernand nu-l văzu, el o privea numai pe 
Turquoise, ochii ei, mai frumoşi ca niciodată. 

Dar, deodată, văzu că ea păleşte şi tresare. 

— Dumnezeule, dar ce ai? - întrebă el. 

— Nimic... nimic... bâlbâi Turquoise, cu o voce schimbată. 

In acest moment, Fernand ridică ochii şi-l observă pe 
Rocambole. Pretinsul gentilom suedez la doi paşi de caleaşcă, 


93 


— Ponson du Terrail — 
aruncă femeii o privire plină de dispreț. 

Această bruscă apariţie descumpăni pe Fernand şi-l făcu să 
simtă o vagă nelinişte. 

Rocambole se apropie şi mai mult, şi scena de provocare avu 
loc exact aşa cum o prevăzuse şi o ordonase sir Williams. 
Turquoise îşi ascunse capul în mâini. 

Fernand, palid, cu gâtul uscat, ascultă pe viconte până la 
sfârşit, fără să pronunţe un singur cuvânt. 

— Domnule viconte, spuse el în sfârşit, dacă aş fi un 
necunoscut, probabil că aş cobori şi v-aş cere explicaţii, ceea ce 
în această situaţie mi se pare absolut inutil. 

Vicontele se înclină. 

— Acum, domnule - făcu neglijent Rocambole - îmi permiteţi 
să fiu amabil cu doamna. 

— Vă înşelaţi, domnule, răspunse Fernand, doamna nu 
acceptă nimic fără permisiunea mea. 

— Nu! spuse Turquoise şi aruncă o privire de dispreţ şi de ură 
lui Rocambole, privire care făcu cel mai bun efect asupra lui 
Fernand şi care o reabilita imediat în ochii lui. 

— In prezent, domnule, continuă vicontele, trebuie să gândiţi 
că noi suntem doi oameni care ne revedem... O legătură care a 
început atât de bine... trebuie să aibă urmări. 

— Sunt de părerea dumneavoastră, răspunse Fernand, a cărui 
voce tremura de furie. De altfel, domnule, sunt la ordinele 
dumneavoastră, dar numai după ce doamna îmi va permite să 
vă înlătur din calea ei. Problemele dintre noi le vom putea 
discuta într-un viitor apropiat. 

— Despre ce problemă poate fi vorba între noi doi? Doar 
aceea de a ne duela la ora la care voi crede de cuviinţă. 

— Ora dumneavoastră va fi şi a mea. 

— Atunci, spuse Rocambole, în opt zile, la aceeaşi oră - căci 
abia m-am întors în ţară. Imi veţi permite să vă trimit martorii 
mei? 

— Fie! spuse Fernand. În opt zile. 

Vicontele o salută cu curtoazie, dădu pinteni calului şi se 
depărtă. 

— Acasă! strigă Turquoise vizitiului. 

Caleaşca se întoarse brusc şi plecă în trap mare, ducându-l pe 
Fernand - consternat şi turbat de furie - şi pe Turquoise, care 
continua să-şi ţină capul în mâini şi părea să sufere ca o martiră. 

Pe tot drumul din Bois de Boulogne şi până în strada Moncey, 
cei doi amanți, care până atunci se priveau surâzându-şi, nu 

94 


— Clubul valeţilor de cupă — 


schimbară nici un singur cuvânt. 

Când trăsura trecu poarta grădinii, Turquoise sări repede jos şi 
intră imediat în casă, ascunzându-se în fundul budoarului. 
Fernand o urmă. 

Tânăra femeie se lăsă să cadă pe divan şi începu să plângă. 
Timp de câteva minute Fernand, nemişcat şi sumbru, ascultă 
plânsul fără să spună un cuvânt, fără să rişte măcar s-o 
consoleze, dar apoi inima i se înmuie la auzul acestor plânsete. 
Sa aplecă asupra ei şi îi luă mâna: 

— Jenny! murmură el. 

Ea păru să tresară, îşi reveni, îl privi cu o expresie stranie şi 
strigă: 

— Pleacă, pleacă, nu vreau să te mai văd. 

— Să plec! spuse el terorizat. 

— Da! spuse ea, căci pentru prima oară în viaţă am înţeles că 
am fost o creatură nedemnă şi îngrozitoare: te iubesc... şi sunt 
nedemnă de dragostea ta... pleacă... Te rog! 

Ea se aşeză în genunchi înaintea lui, luând atitudinea unui 
condamnat care imploră graţia. 

— Ah! spuse ea, pleacă, dar nu mă blestema, nu mă dispreţui, 
iubitul meu Fernand... eşti singurul om pe care l-am iubit... Tu, 
care m-ai făcut să cred, câteva zile, că o femeie care a eşuat o 
dată, poate să renască din propria ei cenuşă... 

În timp ce vorbea astfel, Turquoise era superbă, privirea sa pe 
jumătate întunecată de lacrimi, nu pierduse nimic din puterea ei 
de fascinaţie, şi ea ştia că acest om pe care îl rugase să plece şi 
s-o uite va rămâne şi îi va cădea în genunchi. 

Fernand rămase tăcut mult timp, nemişcat, o privea şi simţea 
broboane de sudoare acoperindu-i fruntea. 

În fine, îi luă mâna micuță şi-i spuse: 

— Jenny, ai dreptate atunci când spui că dragostea 
reabilitează. 

Ea înălţă capul şi continuă să plângă. 

— Ai dreptate, reluă el, căci nu vreau să ştiu nimic din trecutul 
tău. Nu vreau să mă gândesc decât la prezent. Jenny... uită... aşa 
cum uit chiar eu... Jenny, nu ştiu decât un singur lucru, ştiu că te 
iubesc... 

O luă în braţe şi o strânse la pieptul său. 

Apoi, dintr-o dată, Jenny se degajă... Nu mai plângea, era rece, 
reţinută, plină de demnitate. 

— Prietene, spuse ea întinzând mâna lui Fernand, îţi 


95 


— Ponson du Terrail — 


mulţumesc pentru generozitatea ta. Eşti un suflet nobil şi o 
păcătoasă ca mine nu ta va uita niciodată. Te iubesc, Fernand, te 
iubesc cum îţi iubeşti tu soția, tot atât de pură pe cât sunt eu de 
disprețuit; şi pentru că te iubesc, iau hotărârea de neclintit de a 
nu te mai revedea. Pleacă, pleacă, prietene! Intoarce-te la ai tăi, 
la familia ta, alături de soţia ta şi de copilul tău... Probabil că ai 
păcătuit de-acum împotriva acestor sentimente. Adio! uită-mă şi 
nu mă dispreţui. Dacă ai şti... 

— Nu vreau să ştiu nimic - spuse Fernand nu mai puţin 
hotărât, nu vreau să ştiu decât un singur lucru: că te iubesc... 

— Da! ştiu, spuse ea cu o voce crispată, care părea totuşi că 
urca din profunzimile sufletului ei. 

— Ştiu că mă iubeşti, continuă el, şi nu vreau să te părăsesc. 

Şi cum ea stătea cu capul plecat, o lacrimă fierbinte căzu pe 
mâna lui Fernand. 

— Mâine, urmă el, îi vei trimite acestui om tot ce ai de la el... 
tot... sper că înţelegi bine; trăsura, caii, bijuteriile, titlurile de 
rentă... până şi actul de achiziţie al acestei case, al cărei preţ 
sunt gata să-l plătesc imediat. Apoi, în opt zile, îl voi ucide, - 
conchise el cu o voce sumbră. 

Turquoise ridică imediat capul. Melancolia se răsfrânse pe faţa 
ei, privindu-l. 

— lubitule, spuse ea, în ceea ce-mi propui nu observi totuşi un 
anumit lucru? 

— Care? întrebă el. 

— Acela că nu fac altceva decât să schimb omul, dar nu-mi 
schimb de loc condiţia. 

El tresări. 

— Deci, nu voi fi niciodată altceva, urmă ea, decât ceea ce se 
numeşte o întreţinută, o sclavă, un câine, un animal de lux, un 
lucru, până la urmă, nu-i aşa? 

— Dumnezeule, Dumnezeule, murmură Fernand trăsnit de 
aceste cuvinte. Dar eu te iubesc, eu te iubesc, ştiu bine ceea ce 
ai fost şi ştiu bine ceea ce valorezi. In ochii mei nu vei fi 
niciodată... 

— Nu voi fi în ochii tăi, dar voi fi în ochii lumii, spuse ea, şi voi 
fi în proprii mei ochi, ceea ce este de-ajuns. 

Apoi, cum Fernand rămase încremenit fără să spună vreun 
cuvânt, ea adăugă: 

— Nu am nimic şi nici nu pot să accept de la tine nimic, căci tu 
eşti căsătorit şi tu nu mă vei putea lua niciodată de soţie. Adio... 
adio... pentru totdeauna! 

96 


— Clubul valeţilor de cupă — 


Capitolul XXXIII 


Turquoise vorbea cu vehemenţă şi fiecare din cuvintele ei, abil 
calculate, pătrundeau în inima lui Fernand Rocher ca un vârf de 
cuţit. Această femeie, care fusese atât de profund umilită, avea 
un oarecare drept de a vorbi astfel; cel puţin aşa gândea 
Fernand în naivitatea lui, şi de aceea rămase ca trăsnit. Când 
unui om i se întâmplă să iubească una din aceste femei, atât de 
violent cum iubea eroul nostru pe Turquoise, pentru el nu mai 
există nici rațiune şi nici logică. 

Fernand se aşeză în genunchi şi începu să plângă ca un copil. 

Atunci Turquoise îi murmură la ureche: 

— Deci nu vrei să mă părăseşti şi să renunţi la mine? 

— Nu, căci pentru mine asta ar însemna moartea. 

— Bine... 

Ea se opri asupra acestui cuvânt şi acest cuvânt i se păru lui 
Fernand ca acel colţ de cer albastru care apare naufragiaţilor în 
timpul unei furtuni. 

— Ei bine?... întrebă el. 

— Ei bine, reluă ea, dacă accepţi toate condiţiile mele, absolut 
toate... poate voi consimţi... 

— Ah! Vorbeşte, vorbeşte, sunt sigur că voi accepta orice! 

— lubitule, reluă ea cu o voce gravă şi dulce în acelaşi timp, 
înainte de a mă arunca în această prăpastie unde ai văzut că mă 
zbăteam, am fost şi eu o femeie cinstită, făceam parte din lumea 
care astăzi mă alungă. La 16 ani, am fost silită să mă căsătoresc 
cu un bărbat bătrân, care m-a făcut să-mi pierd tinereţea; el a 
risipit una câte una toate iluziile mele şi mi-a mâncat zestrea 
aproape în întregime. Totuşi, în ziua în care am fugit de la el am 
putut să iau un capital modest - rămăşiţă tristă a naufragiului 
meu - aproximativ 10.000 de franci. 

Turquoise articulă această cifră cu tonul orgolios al unui 
milionar care-şi calculează averea. 

— Aceşti 10.000 de franci, urmă ea, încă îi mai am. Ei îmi aduc 
o rentă de 500 franci. Aceasta sumă este a mea, dragul meu, 
numai a mea şi provine din muncă cinstită. Am lăsat-o de patru 
ani să acumuleze dobânzile, ceea ce înseamnă că posed, în afară 
de capital, încă două mii de franci. 

— Bine, şi? - întrebă Fernand. Nu înţeleg nimic. 


97 


— Ponson du Terrail — 

Apoi ea îi lua mâna, surâsul îi revenise şi căpătă fizionomia 
unei fetiţe care-şi povesteşte primele speranţe de dragoste. 

— Cum? Chiar nu înţelegi iubitule? Atunci ascultă-mă bine... 
Există multe femei la Paris, muncitoare, care trăiesc din munca 
lor şi pe care le stimez. Eu am fost crescută la Saint-Denis, am 
învăţat să brodez, să fac tapiţerie, aş putea să câştig trei franci 
pe zi, adică o mie de franci pe an... ceea ce, adăugaţi la 
veniturile mele, ar constitui un câştig de 1.500 de franci pe an. 

— A! strigă Fernand, copila mea, vrei să trăieşti din 1.500 de 
franci pe an? Nu! Niciodată. 

— Şi ce fericită aş fi... fericită de a mă bucura de dragostea lui 
Fernand al meu. Dar, adăugă ea cu un elan plin de entuziasm, nu 
înţelegi că aş putea să te iubesc cu adevărat, în mod liber? 

Fernand tăcu şi-şi cobori capul. 

— lubitule, urmă Turquoise, mica ta Jenny are o voinţă de fier. 
Acum rămâne ca să hotărăşti tu. Dacă nu accepţi condiţiile mele, 
ne vom lua adio pentru totdeauna şi voi intra într-o mânăstire 
chiar în această seară. 

Fernand tremura. 

— Sau mă asculţi şi faci tot ce vrea Jenny! 

— Fie, murmură el trist. 

— Atunci, vei începe să mă asculţi chiar acum, nu-i aşa? 

— Ce trebuie să fac? întrebă el. 

— Trebuie să te întorci chiar astă seară la ai tăi, în strada 
d'Isly. 

Tânărul tresări şi se gândi la Hermine care, fără îndoială, îl 
plângea ca şi cum ar fi murit. 

— Şi după aceea vei reveni aici mâine dimineaţă. 

— Dar... voi să obiecteze Fernand. 

— Nu există nici un dar... aşa vreau eu! spuse ea, lovind în 
parchet cu picioruşul ei şi încruntându-şi sprâncenele. 

Şi cum el insistă, ea căpătă persuasiva elocinţă a femeii în 
toată puterea ei de seducţie, şi până la urmă el consimţi să 
plece. 

— Eh! în fine!, murmură Turquoise când îl văzu plecat. 
Hotărât, îl am la mână şi va fi mâine în stare să-şi taie un picior 
pentru mine. Ah! bărbaţi ăştia ce nătărăi sunt! 


Capitolul XXXIV 


Este necesar să ne amintim că Hermine, - văzând-o revenind 
98 


— Clubul valeţilor de cupă — 


pe Sarah, iapa favorită a lui Fernand, năduşită, lipsită de 
călăreţul ei şi condusă de un necunoscut care o aducea tocmai 
de la Estampes - nu ţinuse cont de nici o rațiune şi alergase spre 
contele de Château-Mailly; ea nu mai credea decât în el. 

Contele aştepta această vizită şi, în momentul când tânăra 
femeie oprea trăsura înaintea porţii sale, o altă trăsură ieşea 
ducându-l pe sir Arthuir Collins. Sir Arthur îl anunţase pe conte 
despre apropiata sosire a doamnei Rocher, căci el ştia că iapa 
arabă tocmai se întorsese în strada d'Isly. 

Contele, ca vechi seducător, îşi cunoştea meseria, şi într-o 
secundă fu gata de atac, reuşind să dea trăsăturilor sale un 
aspect de tristeţe şi de supremă demnitate. Işi aranjă o toaletă 
de interior, de o neglijenţă căutată şi aşteptă în fumoar, cea mai 
cochetă dintre camerele apartamentului său. 

Plin de încredere în cuvintele lui, sir Arthur Collins aştepta 
acum să audă soneria. Când se auzi, sunetul - în acelaşi timp 
timid şi precipitat - putea să trădeze, pentru o ureche exersată, 
agitația nervoasă a vizitatorului. 

Ea e! - gândi contele, a cărui inimă începu să bată cu o 
oarecare violenţă. 

Auzind soneria, contele de Château-Mailly simţi un tremur care- 
| făcu să înţeleagă că Hermine era aceea care sunase la uşă. Intr- 
adevăr, valetul de cameră al contelui intră aproape imediat în 
fumoar. 

— Cine e? întrebă contele de Château-Mailly cu o voce puţin 
emoţionată. 

— O doamnă care aşteaptă în salon şi care doreşte să-l vadă 
pe domnul. 

— O cunoşti? 

— Nu ştiu. 

— Cum adică nu ştii? 

— Nu, spuse valetul, căci are un voal gros pe faţă. 

— Invit-o înăuntru, spuse contele. 

Femeia voalată pătrunse în încăpere. 

Contele îşi jucă foarte bine rolul în acel moment: păru să nu 
ghicească absolut de loc cine era această femeie, iar fizionomia 
lui manifesta cea mai mare mirare fără să-şi piardă totuşi tenta 
sa de profundă melancolie. 

Dar Hermine îşi ridică voalul imediat ce valetul părăsi camera, 
atunci domnul de Château-Mailly scoase un strigăt. 

— Dumneavoastră... aici... doamnă! Dumneavoastră, aici! 


99 


— Ponson du Terrail — 


murmură el, prefăcându-se stupefiat. 

Hermine era groaznic de palidă şi rămăsese nemişcată. 

— Ah! reluă contele, îndreptându-se către ea şi luându-i mâna. 
lertaţi-mă că vă primesc astfel şi în aceasta cameră, adăugă el 
cu un... sentiment de curtoazie, care-i păru foarte natural tinerei 
femei. Dar eram atât de departe de a mă gândi... de a bănui. 

— Domnule, spuse Hermine prăbuşindu-se pe un scaun, vin la 
dumneavoastră ca la un prieten... 

— 0... mulţumesc, murmură el cu vocea schimbată de o 
adevărată emoție. 

Apoi, dintr-o dată, păru să se căiască de această mişcare de 
bucurie: 

— Dumnezeule, strigă el, ce s-a mai întâmplat? 

— A plecat... spuse Hermine. 

Aceste două cuvinte, ţâşnind de pe buzele ei, sunară lugubru, 
ca şi cum ar fi fost strigătul suprem al acestei femei... 

Domnul de Château-Mailly redeveni stăpân pe sine, găsind de 
cuviinţă să scoată un strigăt de surpriză şi de indignare, cu toate 
că el ştia perfect tot ce se întâmplase; nu uită să adauge: 

— Dar este imposibil, doamnă... este imposibil... fiindcă ea 
este plecată! 

Hermine ridică privirea spre el. 

— l-am cerut să plece, urmă domnul da Château-Mailly, şi ea 
este acum în drum către Italia. 

Hermine scoase un strigăt de groază imposibil de reprodus. 

— Dar atunci, se bâlbâi doamna de Rocher, a plecat cu ea? Şi 
clătinându-se, sfârşită, gata să leşine, avu totuşi puterea de a 
povesti domnului de Château-Mailly cum Sarah, iapa arabă, se 
întoarse acasă de la Estampes, unde Fernand o încredinţase unui 
mesager. 

În timpul acestei povestiri, contele, conform rolului trasat de 
către sir Williams, întrerupse de mai multe ori pe Hermine cu 
exclamaţii de nedumerire şi durere... Apoi dintr-o dată, se ridică 
şi, parcă luminat de o neaşteptată inspiraţie, spuse: 

— Doamnă, v-am jurat că sunt prietenul dumneavoastră, că îl 
voi aduce pe Fernand acasă şi mă voi ţine de cuvânt... dacă este 
plecat, dacă a părăsit Parisul cu această îngrozitoare creatură, 
voi alerga după ei... îl voi forţa să se întoarcă. 

Contele vorbea cu căldură, cu entuziasm, ca un cavaler care a 
luat-o pe nefericita doamnă sub protecţia lui. 

Privirea Herminei era fixată pe buzele lui şi femeia credea tot 
ce îi spunea el. 

100 


— Clubul valeţilor de cupă — 


— Ascultaţi-mă doamnă, reluă; pentru că aţi venit până aici, 
pentru că aveţi încredere în mine, în onoarea mea, în cinstea 
mea, veţi merge până la capăt, nu este aşa? 

Vorbindu-i astfel, el tremura şi o privea cu o expresie de 
îngrijorare, cea mai elocventă dovadă a purității sufletului său. 

Ea încă nu înţelegea. 

— Veţi rămâne aici, nu-i aşa! reluă el, veţi rămâne aici timp de 
o oră sau două, până ce voi reveni, căci trebuie să ştiu adevărul 
imediat şi de aceea trebuie să alerg... 

Sărmana femeie avu o vagă speranţă. 

— Voi rămâne, spuse ea supusă. 

Contele sună. 

— Coborâţi-vă voalul, doamnă - soţia lui Cezar nu trebuie să 
fie bănuită. 

Hermine ascultă. Valetul de cameră al contelui întredeschise 
uşa. 

— Jean, spuse domnul de Château-Mailly, nu sunt acasă 
pentru nimeni. 

Valetul se înclină. 

— Să mi se înhame caii la docar, imediat. 

Valetul de cameră plecă, iar domnul de Château-Mailly trecu 
în cabinetul de toaletă alăturat fumoarului şi se îmbrăcă repede. 

Rămasă singură, Hermine îşi ascunse capul în mâini şi începu 
să plângă în hohote. 

Contele, separat de ea doar printr-o uşă deschisă, îi auzea 
plânsul şi, pe moment, fu realmente emoţionat. 

Un moment, domnul conte de Château-Mailly, gentilom loial, 
îşi puse întrebarea dacă nu era un lucru ruşinos şi nedemn de el 
să joace această înfiorătoare comedie... Pentru o clipă, dominat 
de acest instinct de dreptate care exista în el, se gândi să se 
arunce la picioarele doamnei Rocher şi să-i mărturisească 
infamia, cerându-i cu umilinţă iertare. Dar imediat contele se 
gândi că omul, care cade de pe piedestalul cavaleresc unde îl 
ridicase imaginaţia unei femei, este pierdut pentru totdeauna şi 
niciodată demn de dragostea acestei doamne. Apoi el îşi aduse 
aminte de pactul său cu sir Arthur Collins, acest englez flegmatic 
şi roşu, singurul om care putea să împiedice căsătoria bătrânului 
duce, unchiul său, cu doamna Malassis. Domnul de Château- 
Mailly merse deci până la capăt şi-şi juca rolul în consecinţă. leşi 
din dormitor îmbrăcat ca de dimineaţă. O oarecare dezordine 
care domnea în îmbrăcămintea lui dovedea că se grăbise să se 


101 


— Ponson du Terrail — 


îmbrace. Era deci comediant până la capăt. 

— Doamnă, spuse el, luând din nou mâna Herminei şi 
sărutând-o cu respect - nu alerg, zbor. Înainte de o oră voi fi 
înapoi. 

Şi contele plecă. 

Abia după ce ea auzi zgomotul făcut pe stradă de docarul lui 
şi poarta închizându-se, doamna Rocher încetă să plângă şi 
aruncă o privire în jurul ei, pentru a lua cunoştinţă de situaţia în 
care se afla. 

Se afla în casa unui bărbat, acest bărbat nu era nici tatăl ei, 
nici soţul ei, nici fratele ei, nu era nici măcar rudă, acest bărbat 
necunoscut până acum opt zile - era deci intim legat de destinul 
ei, iar ea se găsea singură la el acasă. Abia atunci Hermine 
tremură şi îi trecu prin cap să fugă. 

Fără îndoială, contele era un nobil, dar Hermine era femeie şi 
ea înţelese oarecum că acest om o iubea. La acest gând, 
aproape că uită pentru ce venise aici şi motivul pentru care el o 
lăsase singură. Se gândi în acel moment să plece, dar îi fu frică. 
Dacă ar fi plecat, l-ar mai vedea vreodată pe Fernand? Acest 
ultim gând domină pudoarea alarmată a femeii. Ea rămase pe 
loc. Femeia are întotdeauna un soi de curiozitate care o face ca 
să fie distrasă de la cele mai serioase ori de la cele mai penibile 
preocupări. Când se hotărî să rămână, Hermine încercă să-şi 
înşele  nerăbdarea, cău-tând o distracţie oarecare pentru 
gândurile şi ochii ei. Pentru început, examină camera în care se 
afla: un fumoar elegant şi cochet, acoperit cu o stofă orientală, 
cu culori vii, şi în care o mână de artist inteligent încercase să 
strângă câteva capodopere de toate genurile. 

Erau câteva tablouri ale unor mici maeştri, încadrate în rame 
de stejar şi aparţinând şcolii flamande. Erau câţiva Hobvema, un 
Ruysdal, un Teniers, apoi câteva bronzuri luate pe preţuri mari 
de la artişti; se găsea o oglindă de Veneţia, o argilă modelată de 
David, în faţă un bust de marmură albă. Acest bust, care atrase 
de la început atenţia doamnei Rocher, reprezenta o femeie, o 
actriţă de teatru destul de cunoscută, foarte îndrăgostită de 
conte, vreme de o lună sau două, timpul cel mai lung cât poate 
să dureze dragostea unei actriţe. 

intr-un colţ, în dreapta căminului, Hermine, care se ridicase şi 
făcuse înconjurul camerei, remarcă un portret: o blondă cam de 
16 ani, drăguță şi surâzătoare. In apropierea portretului, se 
găsea un medalion, o delicioasă miniatură reprezentând de 
asemenea un cap de femeie: de data aceasta o brună, dovedind 

102 


— Clubul valeţilor de cupă — 


o origine spaniolă şi de o frumuseţe serioasă, aproape fatală. 
Aceste trei capete, bustul şi cele două portrete, o impresionară 
pe Hermine într-un mod foarte ciudat, dezvăluind una din cele 
mai curioase aspecte ale sufletului feminin. 

Hermine venise la conte, care îi era absolut indiferent, pentru 
a-i implora ajutorul, ca să-şi recapete soţul. Ba mai mult: ea îl 
iubea numai pe acesta atât de pătimaş încât orice alt gând de 
dragoste nu putea să-şi găsească loc în inima ei martirizată; şi 
totuşi aceste trei amintiri ale contelui o făcură să facă o mişcare 
de nerăbdare, ceva care nu era încă gelozie, dar semăna foarte 
mult. Ea găsi neplăcut faptul că a fost primită de conte în 
această cameră, plină încă de amintiri galante şi nu se gândi că 
domnul de Château-Mailly nu putea să se aştepte la vizita ei şi 
că arătase cea mai mare uimire la vederea ei. 

Trecu o oră, timp în care doamna de Rocher, trăgând cu 
urechea înspăimântată la cele mai mici zgomote, continuă să 
examineze obiectele care o înconjurau. Dar, la un moment dat, 
se auzi o trăsură oprindu-se în faţa casei şi Hermine, trezită 
brusc din gânduri, se aşeză pe un scaun, unde se afla şi în 
momentul în care domnul de Château-Mailly pătrunse ca o 
trombă, strigând: 

— A plecat şi el. 

Hermine îi aruncă o privire care voia să citească până în 
adâncul sufletului domnului conte şi nu avu puterea să scoată 
nici un cuvânt. 

— Doamnă, îi spuse el, soţul dumneavoastră este acum la 
Paris. 

Ea scoase un strigăt de bucurie. 

— El este la Paris şi vi-l voi înapoia... 

— Imediat, nu-i aşa? strigă ea cu nerăbdarea unui copil. 

— Nu, răspunse el, ci mâine... Nu mă întrebaţi astăzi nimic, nu 
pot să vă spun nimic. 

Ea îşi plecă fruntea şi lacrimile începură din nou să-i curgă. 

Atunci domnul de Château-Mailly căzu în genunchi în faţa ei: 

— Sărmană femeie, spuse el, vai cât îl iubiţi!... 

Şi vocea lui era surdă, întretăiată. Părea să exprime o 
suferinţă interioară fără egal, şi această voce pătrunse până în 
adâncul inimii tinerei femei, mistuindu-i-o cu amărăciune şi 
remuşcări. 

— El însuşi, se gândea ea, mă iubeşte şi-l fac să sufere. 

— Aţi venit aici, doamnă, reluă contele, care părea să facă un 


103 


— Ponson du Terrail — 


efort ca să se stăpânească şi să-şi înfrâneze emoția. Însuşi faptul 
că aţi venit prima dată este, probabil, în ochii lumii o mare 
imprudenţă, şi totuşi va trebui să mai veniţi încă o dată, aici, 
mâine, la orele 4... Este absolut necesar! 

— Voi reveni, răspunse Hermine supusă. 

Şi când ea plecă, contele îşi spuse: 

— lată o biată femeie care, înainte de o lună, mă va iubi de 
moarte... Hotărât lucru, acest blestemat sir Arthur Collins 
cunoaşte bine sufletul omenesc. 

Şi contele îşi aprinse filozofic o ţigară. 


Capitolul XXXV 


Doamna de Rocher se întoarse acasă pradă unei dureri tăcute 
care-i lăsa ochii roşii, dar uscați. Mama ei nu-i puse nici o între- 
bare. Doamna de Beaupreau înţelese că este în acea stare sufle- 
tească, pe care orice consolare ar irita-o, în loc să o îndulcească. 

Hermine îşi petrecu restul zilei singură, închisă în budoarul ei, 
pradă celor mai amare reflecţii asupra fericirii distruse. Mută, ne- 
mişcată, stătea mai mult în apropierea leagănului copilului. Văzu 
cum se scurge noaptea, amintindu-şi că el a revenit într-o 
noapte asemănătoare şi spera să-l revadă încă o dată. Dar 
noaptea se scurse, apărură zorile, apoi trecu şi dimineaţa 
Fernand nu apăru. 

Hermine nu îndrăznea să întrebe nimic pe servitori, ea nu 
îndrăznea să-şi deschidă sufletul în faţa mamei ei, căci domnul 
de  Château-Mailly îi recomandase în mod expres să nu 
vorbească nimănui - şi ea avea încredere în domnul de Château- 
Mailly. 

Odată cu prânzul, tânăra femeie începu să numere orele care 
o despărţeau de clipa în care îl va revedea pe conte. Pe măsură 
ce această oră se apropia, inima ei începu să bată cu o emoție 
necunoscută şi ciudată, de care Fernand părea că este complet 
străin. 

În ultimul moment, cuprinsă de aceleaşi sentimente ca în ajun 
când voise să fugă de la conte, ea ezită să se îndrepte către casa 
lui. Şi totuşi trebuia s-o facă. Voia să aibă ştiri de la soţul ei. 
Acest ultim gând e făcu să nu mai ezite. Plecă de acasă pe furiş, 
pe jos, urcându-se în prima trăsură pe care o întâlni, şi porunci 
birjarului s-o conducă în strada Laffitte. 

Pendula suna exact orele 4, în momentul în care ea urca 

104 


— Clubul valeţilor de cupă — 


scările casei cu nr. 41. 

In ajun, Hermine venise la conte disperată, cu moartea în 
suflet, fără să se gândească la ea însăşi şi la reputaţia ei, 
revenea astăzi cu o slabă speranţă datorită promisiunilor 
contelui; şi totuşi, în acest moment, inima ei bătea mai tare şi o 
voce îi spunea că este pierdută, de la început. Ea sună cu o 
mână tremurătoare. 

Un bărbat veni să-i deschidă. Era chiar contele. Dintr-un exces 
de delicateţe, pe care tânăra femeie îl aprecia, contele îşi 
îndepărtase servitorii; el nu dorise să-i provoace Herminei 
durerea de a fi silită să roşească în faţa unor lachei. 

li luă mâna şi o invită să intre. 

— Veniţi, îi spuse el în şoaptă, sunt singur... Nimeni nu v-a 
văzut intrând, nimeni nu vă va vedea ieşind. 

De această dată, o conduse în salon şi o pofti să se aşeze în 
apropierea căminului, într-un fotoliu comod, aşezându-se el 
însuşi la o distanţă respectuoasă. 

Pentru o femeie care iubeşte, nu există pe lume decât un 
singur bărbat. Hermine îl iubea pe Fernand. Deci, abia dacă se 
uitase până acum la domnul de Château-Mailly. Ei bine, de astă 
dată nu putu să-şi oprească un sentiment de curiozitate: îl 
supuse unui examen rapid care ajunge, de obicei, unei femei 
pentru a judeca un bărbat în ceea ce priveşte fizicul şi uneori 
chiar în ceea ce priveşte sufletul lui. Ea îşi mărturisi că domnul 
de Château-Mailly este probabil demn de dragostea unei femei, 
atât prin noblețea caracterului său, cât şi prin frumuseţea fizică. 

— Doamnă, spuse contele, pot să vă dau cele mai mici detalii 
asupra situaţiei şi purtării soţului dumneavoastră. 

— Vorbiţi domnule, murmură ea, sunt pregătită pentru orice... 
Am suferit atâta, dar am încă forţă să mai sufăr. 

— Sunteţi o femeie nobilă, răspunse contele. Domnul va ţine 
cont de noblețea dumneavoastră sufletească... Aveţi încredere în 
viitor, doamnă, nu trebuie încă să disperaţi... 

— Ce spuneţi, domnule, întrebă ea cu emoție de nedescris... 
Credeţi că mă mai poate iubi? 

— S-ar putea... 

Contele pronunţă aceste cuvinte cu un accent de îndoială şi 
acest accent pătrunse direct în inima Herminei. 

—  Ascultaţi, reluă domnul de Château-Mailly, şi gândiţi-vă 
bine. Am obţinut de la această înfiorătoare creatură că va părăsi 
Parisul; ea a consimţit, şi alaltăieri dimineaţa se urcase chiar în 


105 


— Ponson du Terrail — 


poştalion. Dar ce să vezi? Soarta recurge uneori la trădări 
groaznice şi surprinzătoare. În momentul în care traversa 
bulevardul, Turquoise l-a întâlnit pe domnul Rocher, făcându-şi 
plimbarea de dimineață, călare. A trecut fără să-i facă vreun 
semn de adio, fără să pară că l-a observat şi şi-a continuat 
drumul, ordonând vizitiului să meargă mai repede. Dar domnul 
Rocher o văzuse. A urmărit-o şi a alergat după ea până la 
Estampes, unde a reuşit s-o ajungă din urmă. La Estampes s-a 
aruncat la picioarele ei ca un nebun, plângând şi frângându-şi 
mâinile. 

— Ah! făcu Hermine cu o mişcare de dezgust şi de oroare. 

— Sărmană femeie! murmură contele. 

Apoi îi luă mâna şi i-o sărută ca şi în ajun. 

— Au revenit la Paris, spuse contele, şi el locuieşte la ea. Dar 
ea mi-a jurat că nu-l va mai reţine mult timp. 

— Deci l-aţi văzut şi pe el? întrebă Hermine tremurând 

— Da. Chiar astăzi dimineaţă. 

— Şi... şi el v-a văzut? 

Contele clătină din cap. 

— Gândiţi-vă, ar fi fost foarte imprudent. Puteam dintr-o 
singură lovitură să-mi pierd influenţa aproape despotică pe care 
hazardul şi anumite evenimente pe care le cunosc mi-au dat-o 
asupra acestei femei. 

— Şi... ea... Îl va îndepărta? 

— Da... Chiar în această seară. 

Hermine avu o mişcare de bucurie şi un fulger de speranţă 
străbătu ochii ei. 

Dar nu fu decât un fulger, ea cobori capul, o lacrimă i se 
rostogoli pe obraji şi suspină: 

— Se va reîntoarce până la urmă la ea, fiindcă o iubeşte. 

Şi cum ea plângea în tăcere, el continuă: 

— Nu ştiu, spuse el, dar mi se pare că bărbatul care este 
fericit, care este protejat de cer pentru că este iubit de o femeie 
ca dumneavoastră, ar trebui să petreacă toată viaţa în genunchi 
şi să nu ceară domnului altceva decât să-i prelungească la 
nesfârşit această viaţă, pentru ca să poată să închine fiecare oră 
şi fiecare minut unei asemenea femei. 

Cu toată durerea ei şi starea de prostaţie în care se găsea, 
doamna de Rocher nu putu să nu se înfioare şi să nu roşească 
ascultând aceste cuvinte pronunţate cu o voce tulburată şi 
tremurătoare, retrăgându-şi imediat mâna din mâinile domnului 
conte. Domnul de Château-Mailly înţelese că nu trebuie să 

106 


— Clubul valeţilor de cupă — 


meargă mai departe în această zi, altfel riscând să piardă 
încrederea pe care Hermine o avea în el. El se ridică şi continuă 
cu un ton ceva mai calm: 

— Am convingerea, doamnă, că mai devreme sau mai târziu, 
conştient de infamia acestei femei, ruşinat de purtarea sa, plin 
de remuşcări, soţul dumneavoastră va veni să îngenuncheze 
înaintea dumneavoastră şi vă va cere iertare. 

— A! strigă ea cu o mişcare de bucurie egoistă. Dacă aţi 
spune adevărul, domnule! 

Contele suspină; acest suspin frânse inima Herminei - ea 
înţelese că a făcut un rău contelui cu acest strigăt de bucurie. 

— lertaţi-mă, spuse ea, întinzându-i mâna. Sunt nebună... 

— Sărmană femeie! repetă el cu un accent imposibil de 
descris. Acum, continuă, să ne gândim la dumneavoastră şi, în 
loc să ne tânguim, să încercăm să vă apărăm împotriva viitorului 
- este vorba de copilul dumneavoastră. 

Acest cuvânt o făcu pe doamna Rocher să tresară. 

— Ştiu că dumneavoastră aveţi o avere imensă, urmă contele, 
una din acele averi care rezistă la orice, chiar la pofta rapace a 
unei curtezane. Totuşi, doamnă, nu aveţi dreptul să vă lăsaţi 
sărăcită... nici măcar cu a zecea parte... Trebuie să vă gândiţi la 
fiul dumneavoastră. 

Hermine îl privi pe conte. Figura sa mărturisea în acel moment 
o sinceritate deplină. Seducătorul nu mai era în rolul lui şi, 
vorbind astfel, el se lăsă purtat de noblețea nativă a caracterului 
său. Niciodată un bărbat nu se prezentase unei femei într-o 
postură mai cavalerească, mai flatantă. Acest bărbat care o 
iubea, departe de a-i vorbi de propria sa dragoste, încerca 
dimpotrivă, să-i readucă soţul necredincios şi o ruga să se 
îngrijească de viitorul copilului ei. Domnul conte de Château- 
Mailly - fără să-şi dea seama - făcu să vibreze în doamna Rocher 
coarda cea mai sensibilă, îi vorbise de copilul ei. In felul acesta, 
sărmana Hermine nu putu să-şi reprime unul din acele elanuri 
generoase care aparţin în mod special femeilor. Ea întinse în 
mod spontan mâna domnului de Château-Mailly. 

— Aveţi un suflet nobil, domnule - îi spuse ea. 

— O cred, îi răspunse el, şi voi căuta să v-o dovedesc... 

El rămase gânditor un moment şi reluă: 

— Soţul dumneavoastră va veni chiar astăzi acasă. Probabil 
că-l veţi găsi când veţi reveni acasă.. 

— Dumnezeule, strigă ea, dacă ar şti... 


107 


— Ponson du Terrail — 

— Nu va şti nimic. Aşteptaţi-vă să-l vedeţi explicându-şi 
absenţa printr-o mulţime de minciuni încurcate. Prefaceţi-vă că-l 
credeţi, fiţi amabilă cu el, nu-l bruscaţi... arătaţi-vă resemnată. 
Timpul este cel mai bun medic al sufletului... el vi-l va restitui... 

— Dar, spuse Hermine cu o voce schimbată, el o iubeşte pe 
această femeie! 

— Da, ştiu... totuşi... 

Contele se opri ca şi când ar fi vrut să-şi cântărească vorbele 
şi să măsoare importanţa lor. 

— Totuşi, continuă el, dragostea nu poate trăi decât atâta 
timp cât se bazează pe stimă. În ziua în care îşi va da seama de 
toată infamia acestei femei... 

— Dar, îl întrerupse doamna Rocher, cine îi va arăta, cine îi va 
deschide ochii asupra acestei infamii? 

— Eu. 

Acest singur cuvânt fu articulat atât de rece, atât de sigur, 
încât doamna Rocher nu se îndoi nici un moment de convingerea 
profundă a domnului de Château-Mailly în cele ce spunea. 

— Numai că adăugă el, pentru a ajunge la acest rezultat, ne 
trebuie: mie timp, iar dumneavoastră curaj şi resemnare. 

— Le voi avea, domnule, le voi avea pentru copilul meu. 

— Adio, spuse el, aveţi încredere în mine... vă sunt prieten... 

El pronunţă aceste ultime cuvinte cu efort, ca şi cum ar fi avut 
un nod în gât. Încă o dată Hermine tresări şi se simţi tulburată 
până în adâncul inimii. Ea începu să-şi dea seama că domnul de 
Château-Mailly o iubeşte. 

— Vă voi revedea în curând? întrebă el, aproape şoptit şi 
tremurând, în timp ce o conducea. 

— Da! bâigui ea, înroşindu-se. Da, dacă va fi nevoie... 

Ea îl văzu cum păleşte. 

— Ah! iertaţi-mă, spuse ea, sunt egoistă, nu mă gândesc 
decât la mine şi la el... 

— Nu am nimic să vă iert, doamnă. Dacă veţi avea nevoie de 
mine şi vă veţi da seama că nu puteţi acţiona singură sau veţi 
dori să ştiţi ce trebuie să faceţi, scrieţi-mi numai un cuvânt, 
preveniţi-mă... şi veţi vedea... Nu sunt eu aproape ca un frate 
pentru dumneavoastră? 

El îi strânse mâna, îşi înăbuşi un suspin şi o conduse până în 
pragul casei. Doamna Rocher se întoarse acasă mai emoţionată 
şi mai tulburată decât fusese în ajun; totuşi el îi spusese că ea îşi 
va revedea soţul. Atunci, pentru ce această tulburare, această 
emoție care, fără îndoială, nu aveau nici o legătură cu Fernand? 

108 


— Clubul valeţilor de cupă — 


Într-adevăr, sir Williams era un fin observator al sufletului 
omenesc, un om care calculează viitorul cu o precizie 
matematică, luând ca punct de plecare slăbiciunea femeii şi 
disperarea ei. Hermine îşi iubea bărbatul, dar negândindu-se 
decât la el, nedorindu-l decât pe el, ea nu putu totuşi să nu 
stabilească o paralelă între el şi domnul de Château-Mailly; între 
acest bărbat, căruia ea îi adusese o avere princiară şi pe care nu 
încetase să-l iubească zi de zi, în timpul acestor patru ani, de 
inocenţa căruia fusese sigură până de curând, chiar când toţi îl 
acuzau, capabil totuşi s-o abandoneze în mod laş pentru o 
curtezană neruşinată, căreia îi sacrifica de la început fericirea 
familiei sale, calmul căminului şi probabil viitorul fiului lor, şi 
celălalt, care o iubea cu atâta abnegaţie, încât îşi stăpânea 
propriile sentimente şi nu se gândea decât la ea, devenind 
sfătuitorul şi protectorul ei, fără să pretindă ceva, suferind în 
tăcere pentru a o putea vedea fericită. Când o femeie îi 
recunoaşte unui bărbat o reală superioritate morală, acest 
bărbat este aproape iubit de această femeie. 

Hermine lăsă trăsura chiar la intrarea străzii d'Isly şi ajunse 
acasă pe jos. Valetul de cameră al lui Fernand, care se găsea în 
curte, îi spuse: 

— Domnul s-a întors. 

Hermine simţi inima bătându-i puternic. 

Şi nu era de bucurie... era de spaimă. 

| se părea ei, femeie castă şi curată, ei, care nu riscase să se 
compromită decât din dragoste pentru el, ei bine, i se părea că 
acest om vinovat, nedemn de dragostea ei, ar putea să-i ceară 
socoteală şi să se ridice în faţa ei cu o privire severă de 
judecător. 

Dar nu se întâmplă nimic. 

Fernand era în salon, jucându-se cu fiul lui, atunci când intră 
Hermine. Copilul se rostogolea pe covor, râzând, iar Fernand se 
uita la el cu acea bucurie senină care trădează de obicei orgoliul 
paternităţii. 

Hermine, clătinându-se la fiecare pas, intră în vârful 
picioarelor, palidă, impresionată, fără glas. 

Uşa era întredeschisă, covorul era gros. Fernand, fiind întors 
cu spatele, nu auzi sosirea tinerei sale soţii. Hermine se opri în 
prag. 

Acest tată jucându-se cu tânărul lui fiu, acest părinte minunat 
revenise în căminul familial. 


109 


— Ponson du Terrail — 


Nu era aceasta pocăința personificată? Nu era aceasta 
speranța viitorului? Nu însemnau toate acestea reîntoarcerea 
fericirii? 

Ea crezu, pentru un moment, acest lucru şi, rămânând 
nemişcată, aştepta ca Fernand să se întoarcă. Fernand se 
întoarse, în sfârşit... 

— A, zise el cu surpriză, ai venit? 

Era surâzător şi calm. Hermine crezu că visează. 

— Bine că te văd, iubito, reluă el, şi făcu un pas către ea. 

Hermine scoase un strigăt de bucurie, uită timp de o secundă, 
toate torturile şi se aruncă în braţele lui. 

— Dumnezeule, spuse Fernand calm. Ce ai, iubito? 

— Ah! te revăd în fine, murmură ea, beată de fericire. 

Dar Fernand Rocher rămase la fel de calm. 

— Pe naiba! spuse el surâzând. Ai crezut, cumva, iubito, că voi 
dispare de pe suprafaţa acestui glob? 

Acest răspuns fu o lovitură pentru doamna Rocher. Ea nu găsi 
nici un cuvânt potrivit pentru a răspunde şi-şi privi uimită soţul. 

Fernand continuă: 

— E adevărat că am lipsit fără să te fi anunţat şi recunosc că 
sunt vinovat... 

Şi apoi, cu un surâs degajat pe buze: 

— Dar, reluă el, aceasta nu se va mai întâmpla, îţi promit. 

Doamna Rocher se înşelă asupra sensului acestor cuvinte. 

Ea crezu că soţul ei se căia de cele ce se întâmplaseră şi voia 
să se sustragă unor mărturisiri penibile, mărginindu-se să 
implore iertarea. 

— Adevărat?, spuse ea bucurându-se ca un copil. 

— Fără îndoială, răspunse el. Probabil că ai fost cam 
îngrijorată. 

El pronunţă aceste cuvinte cu atâta răceală, încât soţia lui 
simţi o reacţie violentă, asemănătoare cu aceea care îngheaţă 
dintr-odată surâsul pe buzele unui om şi opreşte elanul sufletului 
ca un resort care se rupe dintr-o dată. 

— Într-adevăr, continuă el, iată două escapade în timp de zece 
zile. M-am bătut ca un puştan care nu se gândeşte decât la el şi 
nu la ceea ce poate să lase în urma lui. lar alaltăieri am plecat ca 
un om care va reveni la masă şi am făcut dintr-o dată treizeci de 
leghe. 

Vorbea pe un ton atât de degajat, încât soţia lui îl asculta cu 
un fel de uimire dureroasă. 

— Da?! spuse ea, ai făcut treizeci de leghe? 

110 


— Clubul valeţilor de cupă — 


— Da... o imprudenţă, adăugă râzând, urmările unui pariu... 

Doamna Rocher îl privi şi tresări, era evident că Fernand 
minte. 

Dacă ar fi minţit însă bâlbâindu-se, dacă ar fi încercat să 
mascheze realitatea printr-o manevră naivă, prin acea stângăcie 
a omului care nu este obişnuit s-o facă, constrâns de necesitatea 
cea mai dureroasă... dar el minţea cu răceală, cu neruşinare, ca 
un la-cheu sau o subretă dintr-o comedie, care îşi cunoaşte bine 
lecţia... 

Minţea cu atâta siguranţă, de parcă însăşi Turquoise i-ar fi 
suflat la ureche fiecare dintre cuvintele lui. 

— Da, scumpa mea, un pariu, un pariu idiot şi care era cât pe- 
aci să coste viaţa acestei sărmana Sarah. 

— Ah! făcu Hermine distrată. 

— Închipuie-ţi, dragă, că m-am întâlnit cu vicontele de A... îl 
ştii, nu? o cunoştinţă de la Marche şi de la familia Chatilly... 
Vicontele călărea un cal englezesc care alergase la Epson si 
Newmarket... Eu călăream pe Sarah. Ne-am întâlnit în dreptul 
străzii Regale. Vicontele a pretins că Sarah fuge mai încet, decât 
calul său şi atunci eu am susţinut contrariul. De aici a ieşit un 
pariu de 25 de ludovici. Am luat Estampes ca punct final şi am 
început să alergăm. Am ajuns primul la Estampes deşi era s-o fac 
pe Sarah să plesnească. Şi această cursă m-a obosit atât de tare, 
încât am fost obligat să dorm 30 de ore. Eram, pur şi simplu 
frânt de oboseală. lată secretul escapadei mele. Cum ţi se pare? 

— Dar... spuse Hermine cu un calm neaşteptat, care părea să 
provină din adâncul durerii ei. 

— Într-adevăr, scumpa mea, mă căiesc totuşi, căci puteai să-ți 
faci griji din pricina mea. 

— Nu! spuse sec doamna Rocher. Am avut ştiri din partea 
omului care o adusese pe Sarah... 

— Ah! spuse Fernand, puţin tulburat. L-ai văzut, deci. 

— Desigur. 

— Şi ţi-a zis... 

— Că i-ai încredinţat calul la Estampes. 

— Şi altceva nimic? 

— Nimic în plus. 

Hermine făcu un eroic efort pentru a minţi, dar sângele rece al 
soţului ei îi dădu putere. Fernand respiră adânc. 

— N-are importanţă, reluă el, totul a fost o prostie din partea 
mea, trebuia să te previn. Sau, mai bine, hai să facem ceva, 


111 


— Ponson du Terrail — 


draga mea, ceva mai simplu... Să ne înțelegem între noi că tu ai 
să-mi ierți această nebunească pasiune pentru cai şi n-ai să te 
mai alarmezi când am să mă întorc acasă târziu... sau chiar... 

El ezită un moment. 

— Ei bine? întrebă Hermine. 

— Sau chiar dacă n-am să mă întorc de loc într-o noapte, 
spuse el pe un ton degajat. 

— Cum vrei, dragul meu... răspunse doamna Rocher. Cum vrei 
tu... 

Hermine îşi iubea încă bărbatul, dar nu-l mai stima. Fernand o 
minţise şi se pregătea s-o mintă din nou în viitor. Ori, în ziua în 
care bărbatul îşi minte soţia pe care o iubeşte, dragostea acestei 
femei, oricât ar fi de devotată, oricât de puternică ar fi această 
dragoste, începe să se stingă. 

Fernand nu-şi mai privi soţia şi începu din nou să se 
gândească la Turquoise. 


Capitolul XXXVI 


Când Fernand, ascultând-o în fine pe Turquoise, se hotări să 
părăsească mica locuinţă de pe strada Moncey, blonda 
păcătoasă îşi sună femeia de serviciu: 

— Repede, strigă ea, o trăsură şi îmbracă-mă... Leon trebuie 
să fie înnebunit; sunt trei zile de când nu m-a mai văzut. 

Ceea ce Turquoise numea în acest moment: să fie îmbrăcată, 
însemna să-şi pună rochia de lână, pantofii aceia vechi şi 
boneţica falsei Eugenie Garin, pretinsa fiică a sărmanului orb. 
Această toaletă fu realizată cât ai clipi din ochi în timp ce trăsura 
aştepta. Turquoise urcă în ea şi merse până în Piaţa Bastiliei. Aici 
cobori, plăti vizitiului şi îi dădu drumul. Apoi, cu un mic paner în 
mână, se îndreptă spre strada Charonne, în acel pas grăbit al 
muncitoarelor cinstite, care evită orice compliment banal şi orice 
întâlnire. Nu se opri decât la uşa casei unde locuia bătrânul Garin 
şi intră în loja portăresei. 

Văduva Fipart era la postul ei în chip de portăreasă bine 
educată, care-şi cunoaşte obligaţiile. La vederea Turquoisei, se 
ridică grăbită din vechiul său fotoliu de acaju cu catifea de 
Utrecht şi alergă s-o întâmpine, zugrăvindu-şi pe faţă odiosu-i 
surâs: 

— Ai făcut foarte bine că ai venit, domnişoară! 

— De ce? 

112 


— Clubul valeţilor de cupă — 


— Pentru că soţul micuţei Cerise, arată ca un nebun. 

— Ha! Ha! Ha! izbucni Turquoise, râzând în hohote, şi adăugă: 

— Dă-mi cheia, mătuşă Fipart şi vino să-mi aprinzi focul. E un 
frig afară, să nu scoţi un câine. 

Văduva se grăbi s-o asculte, luă o cheie atârnată în lojă, iar 
sub braţ o legătură de vreascuri, şi urcă înaintea Turqguoisei cu o 
vioiciune de femeie tânără. Se opri la al treilea etaj, deschise o 
uşă şi introduse tânăra într-un mic apartament, care putea să 
pară mizerabil pe lângă casa din strada Moncey, dar care era un 
palat somptuos, comparat cu oribila cocioabă în care l-am găsit 
pe bătrânul Garin şi pe aşa-zisa lui fiică, Eugenie, când au primit 
prima vizită a lui Leon Rolland. Acesta era noul domiciliu al 
Eugeniei, dar pentru a explica această schimbare de locuinţă, 
cât şi cuvintele văduvei Fipart: „De trei zile, soţul micuţei Cerise, 
arată ca un nebun!...” suntem obligaţi să facem câţiva paşi 
înapoi. 


Turquoise, cum am putut vedea, avea o viaţă dublă, un scop 
dublu. 

Sub numele de Jenny, ea locuia în micul apartament de pe 
strada Moncey. Tot sub acest nume, avea misiunea de a se face 
iubită de Fernand şi de a-l ruina. 

În acelaşi timp, Turquoise prefăcută în muncitoare, în fiica 
bătrânului Garin, locuia în strada Charonne, căci ea avea ca scop 
să-i sucească capul lui Leon Rolland, cinstitul soţ al frumoasei şi 
castei Cerise. 

Suntem deci obligaţi, pentru a explica dubla existenţă şi dubla 
acţiune a acestui instrument al răzbunării lui sir Williams, să dăm 
câteva amănunte. 

Dacă ne amintim, bine, cu aproximativ trei zile după ce 
Fernand fusese transportat la Turquoise, ea apăru pentru prima 
oară la Leon Rolland. Venea de cinci zile, în timp ce rănitul era 
încă la ea, îi fu foarte uşor tinerei femei să meargă în fiecare zi în 
strada Charonne, pentru a fi găsită aici de Léon Rolland, care 
venea cu regularitate să-l vadă pe orb. Plecarea lui Fernand din 
apartamentul de pe strada Moncey permise Turquoisei să-i 
consacre zile întregi lui Leon. 

Ştim ce s-a întâmplat atunci când tânărul ebenist mersese în 
strada Charonne, înarmat cu un bilet de 1.000 de franci, cu 
intenţia de a-l face pe orb să se întoarcă în orăşelul lui. Leon 
veni, sigur de hotărârea lui, dar o găsi pe Eugenie singură. 


113 


— Ponson du Terrail — 


Eugénie, care-i anunță hotărârea ei de a pleca, îl făcu pe 
sărmanul îndrăgostit să-şi piardă capul. In loc să consimtă la 
plecarea tinerei fete, el căzu în genunchi, mărturisindu-i 
dragostea. 

Din acest moment, vom povesti pe scurt ce s-a întâmplat între 
Turquoise şi Léon Rolland. 

Maistrul ebenist petrecu câteva ore la tânăra fată, copleşind-o 
cu dovezi de tandreţe. Eugenie nu încetă să plângă şi îi mărturisi 
lui Léon că şi ea îl iubeşte. 

Leon se reîntoarse în acea seară acasă aproape nebun de 
bucurie, având curajul să ascundă totul şi să înceapă a juca un 
nou rol. 

Dar nu poţi să iubeşti două femei în acelaşi timp. Léon o iubea 
pe Eugénie Garin, deci nu o mai iubea pe Cerise. A doua zi, către 
orele opt de dimineaţă, Rolland alergă din nou în strada 
Charonne. 

El îşi petrecuse noaptea gândindu-se cu exact atâta calm cât îi 
permitea noua situaţie, şi în timpul acestei nopţi elaboră un plan. 

Deci, când reveni în strada Charonne, nu urcă de la început în 
mansarda bătrânului Garin, ci intră în loja văduvei Fipart, care-l 
salută până la pământ. 

— Aveţi ceva de închiriat aici? întrebă el imediat. 

— Sigur că da, scumpul meu domn, răspunse ea, făcând o 
reverență. 

— Ce aveţi? 

— Un minunat apartament la etajul III. 

— Cât de mare? 

— Două camere şi bucătărie. 

— La ce preţ? 

— Trei sute de franci. 

— Să-l vedem, spuse Leon. 

Văduva Fipart se grăbi să-i arate apartamentul. 

li dădu o sută de franci acont şi semnă imediat angajamentul 
de închiriere pe numele domnişoarei Eugenie Garin. Când 
formalită-ţile luară sfârşit, Leon urcă la tânăra fată. Eugenie 
Garin, scăpată din ajun de prezenţa lui Fernand, era de-acum la 
lucru lângă mica ei sobă de fontă. Când îl văzu intrând, se roşi 
până în vârful urechilor, îşi ascunse capul în mâini pentru a nui 
se citi pe faţă ruşinea care-o cuprinsese, Leon îi luă în tăcere 
mâna, apoi îi zise tremurând: 

— Mă vei ierta, oare? 

Ea nu răspunse, dar un suspin îi ieşi din piept. 

114 


— Clubul valeţilor de cupă — 


— Vino cu mine, îi spuse el, vino! 

Ea îl privi cu o uimire bine simulată. 

— Unde vreţi să mă duceţi? îl întrebă. 

— Vino. 

Şi îi luă mâna, sugerându-i să iasă din mansarda îngrozitoare. 

— Vreau să-ţi arăt un apartament, care se găseşte în această 
casă. 

Ea păru să nu înţeleagă nimic şi-l urmă. O conduse la etajul al 
treilea şi o făcu să pătrundă în apartament. 

— Ce părere ai despre acest mic apartament? o întrebă el. 

— Cred că este ocupat de o persoană mult mai bogată decât 
mine, spuse ea surâzând cu un surâs trist. 

— Te înşeli... 

Ea îl privi cu un aer atât de naiv, încât şi cel mai bănuitor om 
s-ar fi înşelat. 

— Acest apartament este al meu, spuse Leon. 

— Al tău? 

— Nu, mă înşel, nu este al meu... este... Nu ghiceşti? 

— Cum să ghicesc? 

— Este al tău, Eugenie. 

— Al meu? strigă ea. 

El căzu în genunchi. 

— lartă-mă, spuse el, poate că te-am ofensat, dar ce vrei? 
Această mansardă este oribilă. 

Ea îşi ascunse capul în mâini şi izbucni în lacrimi. 

— Ah! ce umilinţă! 

Sărmanul om era în genunchi, o rugă, o imploră, îi vorbi în 
numele dragostei lui. 

Eugenie se lăsă învinsă şi convinsă. Ea consimţi să locuiască 
în acest apartament, să stăpânească aceste drăguţe mobile pe 
care Leon pretindea că le-a luat, pe toate, din atelierul lui. 

— Dumnezeule, murmură ea. Trebuie deci să vă iubesc! 

Din această seară începu viaţa disperată a sărmanei Cerise. 
Leon o iubea pe Turquoise. Léon n-o mai vedea decât pe ea. Nu 
se mai gândea decât la ea... abia dacă-l mai vedeai prin atelier, 
când şi când; pleca devreme, se întorcea puţin înainte de 
căderea nopţii. Dacă tânăra soţie îl întreba ceva, îi răspundea cu 
nerăbdare, aproape brutal. În timpul acestor patru zile, Léon nu 
a trăit decât pentru Eugénie. A fost un vis din care, deşteptarea 
avea să fie teribilă. În a cincea zi de dimineaţă, când Leon ajunse 
către orele opt în strada Charonne şi se pregătea să urce scara 


115 


— Ponson du Terrail — 


cu pasul lui grăbit, caracteristic îndrăgostiţilor, văduva Fipart îşi 
arătă capul hidos prin ghişeul lojei. 

— Domnul Rolland! spuse ea. 

Léon se întoarse şi o privi. 

Ea avea pe buze un surâs batjocoritor care-l făcu pe Leon să 
tresară. 

— Ce doriţi? spuse el. 

— Să vă dau cheia. 

— Care cheie? 

— Aceea a domnişoarei Eugenie. 

— A plecat, deci? 

— Da. 

— La orele opt dimineaţa? 

— Mult mai devreme, domnule!... Mi-a dat cheia în zori. 

— Şi unde s-a dus? 

— Nu ştiu. 

Leon urcă cuprins de o presimţire funestă. 

Micul apartament era curat, aranjat ca de obicei şi totul arăta 
prezenţa recentă a Eugeniei. 

Pe masa sufrageriei, Leon găsi o scrisoare. O luă, o deschise, 
citi şi rămase ca trăsnit. 

Scrisoarea, care îi căzu din mână, conţinea câteva rânduri: 


„lubitul meu, 

Din motive pe care nu pot să ţi le destăinui, sunt obligată să 
mă despart de tine pentru o zi sau două, dar ne vom revedea 
curând. 

Te iubesc, 

Eugenie”. 


Această scrisoare produse asupra lui Leon efectul unei lovituri 
de măciucă. La început crezu că visează. Apoi fu obligat să se 
convingă că este foarte treaz, după aceea fu asaltat de gânduri 
de gelozie, gânduri teribile, care făcură să i se acopere fruntea 
de sudoare, să simtă bătaia sângelui în tâmple. Eugenie nu-l 
părăsise cumva pentru a urma un rival fericit? 

Domnul Rolland căzu pe un scaun, îşi puse coatele pe masă, 
îşi luă capul în mâini şi începu să plângă ca un copil. 

O oră mai târziu, văduva Fipart urcă. Leon o copleşi cu 
întrebări cu privire la plecarea Eugeniei. Portăreasa nu ştia însă 
nimic, decât că Eugenie, în ajun, ieşise pe întuneric, că n-a 
revenit decât în timpul nopţii şi că a plecat în zori, ducând un mic 

116 


— Clubul valeţilor de cupă — 


pachet. Rolland plecă disperat. Reveni în aceeaşi zi, seara, a 
doua zi... Eugenie nu se întorsese. 

S-au scurs astfel două zile, zile îngrozitoare, cu spaime 
mortale şi gânduri de sinucidere. 

Dar în scrisoarea ei, tânăra fată promisese că revine şi deci el 
mai spera. Ea spusese că absenţa va dura o zi sau două. In seara 
celei de a treia zile, către orele patru, Léon reveni. 

— N-am văzut-o, spuse văduva Fipart. Trebuie să cred, bunule 
domn Rolland, că există un motiv serios care o împiedică să 
revină... căci ea vă iubeşte, acest lucru se vede foarte bine. 

El nu voi să audă mai mult şi plecă cu ochii plini de lacrimi. 

Dar la numai câteva minute după ce plecă, Eugenie ajunse 
acolo în acel umil costum care o ascundea pe Turquoise şi care-i 
dădea aparenţa unei sărmane muncitoare. Turquoise urcă deci la 
ea, la etajul al treilea, precedată de văduva Fipart care-i aprinse 
focul în cămin şi puse o lumânare pe masă. Apoi, ea, se aşeză 
foarte liniştită şi o privi pe văduva Fipart. 

— Ei bine, spuse ea cu acea familiaritate pe care o au femeile 
galante pentru cele care au fost, cândva, dar nu mai sunt. Ce s-a 
întâmplat? Povesteşte-mi, draga mea. 

— S-a întâmplat, răspunse demna văduvă a nenorocitului 
Nicolo, că soţul frumoasei Cerise vine aici de zece ori pe zi, 
plânge ca un copil şi crede că ai plecat după vreun iubit. 

Turquoise începu să râdă. 

— Asta-i tot? 

— Păi ce mai vrei? 

— Când a venit pentru ultima oară? 

— Chiar acum cinci minute. Tocmai a plecat 

— Bine, deci va reveni imediat, îmi închipui, dar am totuşi 
timpul să-i scriu o scrisoare. 

Apoi, pentru a se asigura, spuse: 

— În tot cazul, Fipart, aşează-te la fereastră. Ai ochi buni? 

— Văd noaptea ca pisicile. 

— Foarte bine, rămâi aici şi, dacă-l vezi venind, să mă previi. 
Voi avea timpul să mă salvez. 

Turquoise luă o pană, hârtie, se aşeză comod, păru să 
reflecteze câteva minute şi scrise următoarele rânduri, pe care 
avu grijă să le puncteze pe ici-pe colo cu numeroase greşeli de 
ortografie, ceea ce dă întotdeauna o trăsătură caracteristică 
scrisorii unei femei muncitoare: 


117 


— Ponson du Terrail — 


„lubitul meu, 

lartă-mă, te-am mintit I 

Te-am minţit, sărmanul meu Léon, spunându-ți că voi reveni 
imediat şi că ne vom revedea. 

Am părăsit strada Charonne cu intenția de a nu ne mai vedea 
niciodată, cu intenţia de a nu mai reveni niciodată şi revin astăzi 
numai pentru a-ți lăsa aceste rânduri, de etern adio.” 


— Hm, se întrerupse Turquoise, iată o frază foarte bună, care 
valorează aur, onorabilul meu protector va fi încântat. 
Şi ea continuă: 


„Nu, iubitul meu, nu ne vom mai revedea niciodată, nu trebuie 
să ne mai vedem, păstrează amintirea trecutului, cum se 
păstrează amintirea unui vis frumos. 

Iubitul meu, mă doare sufletul scriind aceste rânduri, căci te 
iubesc, mai mult decât mă iubeşti tu probabil... Şi pentru că te 
iubesc, vreau să fiu puternică şi să nu mă gândesc decât la tine. 

Dacă ai fi fost liber, dragostea ta ar fi fost pentru mine 
paradisul pe pământ... dar tu eşti căsătorit... tu eşti tată... şi m- 
am gândit că oricât de sinceră ar fi fost dragostea mea, oricât de 
naiv ar fi fost elanul inimii care m-a condus către tine, eu nu sunt 
decât o nedemnă creatură, care aruncă dezbinarea într-un 
cămin... 

Din cauza aceasta, iubitul meu, îți spun adio... Gândeşte-te că 
ai obligații mari de îndeplinit şi că în câteva zile mă vei uita. Să 
dea Domnul să am şi eu aceeaşi fericire! 

Incă o dată adio, lasă-mă şi uită-mă.!... 

Eugenie”. 


Turquoise lăsă această scrisoare deschisă pe masă. Apoi îi 
spuse lui Fipart câteva cuvinte pe şoptite, cobori cu ea împreună 
şi plecă pe jos aşa cum venise, până la bulevard, de unde luă o 
trăsură. 

— Dacă nu se sinucide până mâine, gândi ea, în trei luni îşi va 
pune verigheta amanet la Muntele de Pietate ca să-mi aducă un 
buchet de flori. Ah, bărbaţii! Ce tagmă demnă de disprețuit... şi 
ce proşti sunt, murmură ea. 

O oră mai târziu, o oră după plecarea Turquoisei, Leon reveni. 

— Ei? întrebă el pe văduva Fipart care, cu ochelarii pe nas, 
citea un foileton. 

— A venit. 

118 


— Clubul valeţilor de cupă — 


Scoase un strigăt de bucurie şi voi să alerge sus pe scări. Dar 
bătrâna îl reţinu de coada redingotei. 

— Aşteptaţi să vă povestesc... 

— Ce? făcu Leon nerăbdător. 

— Lucruri care vă interesează probabil. 

— Să vedem... spune repede. 

— Avem tot timpul, spuse văduva Fipart, ea nu mai e sus. 

— Cum? 

— A plecat. 

— larăşi! 

— Ascultaţi... 

Léon Rolland deveni palid, tremurând din tot corpul. 

— Se pare, spuse cu gravitate Fipart, că domnişoara Eugenie 
a făcut lucruri frumoase de când a plecat... 

— Ce spui? Ce vrei să spui? exclamă Leon cu o voce 
emoţionată. 

— Se pare că a făcut avere. 

— Ea... a făcut... avere!... murmură el stupefiat 

— Aşa se pare. 

— Păi explică-mi, strigă Rolland. 

— Ei bine, era îmbrăcată ca o ducesă. 

Léon avu ameţeală. 

— Avea pene la pălărie, urmă văduva, căreia Turquoise îi 
făcuse un instructaj serios. 

— Eşti nebună! murmură Leon. 

— Şi a venit cu un echipaj... 

— Cred că visezi. 

— Un cupeu cu doi cai, urmă Fipart, cu un vizitiu numai aur, 
de sus până jos, şi în timp ce trecea, doi tineri care tocmai 
coborâseră de pe cai ziceau: „lată pe cea mai drăguță întreţinută 
din Paris”. 

Léon nu vru să mai audă nimic. Urcă grăbit la etajul al treilea, 
cu toate că văduva continua să-i vorbească: 

— Domnule Léon, am uitat să vă spun că nu era singură... era 
cu un domn foarte drăguţ în trăsură... 

Léon nu mai auzea. 

Uşa micului apartament era deschisă, focul ardea în cămin, 
lumânarea era încă aprinsă pe masă. Inima lui începu să bată. 
Speră un moment că portăreasa îl minţise... crezu că ea era aici. 

— Eugénie, Eugénie! strigă el făcând înconjurul 
apartamentului. 


119 


— Ponson du Terrail — 


Apartamentul era gol. 

El găsi scrisoarea deschisă pe masă, o luă cu o mână 
convulsivă şi o citi... 

Văduva Fipart care urca scara auzi, dintr-odată, un strigăt, 
apoi un zgomot surd... Acela al căderii unui corp pe parchet. 

Terminând de citit scrisoarea de adio a Eugeniei, nenorocitul 
de Léon Rolland leşinase. 


Să revenim acum în strada Moncey, unde Turquoise se 
grăbise să se reîntoarcă. 


Capitolul XXXVII 


În momentul în care Eugenie Garin sau, dacă preferaţi, 
Turquoise, părăsea - îmbrăcată ca muncitoare - mica locuinţă 
pentru a merge în strada Charonne, un cupeu care urca pe 
strada Clichy se opri exact în faţa grădinii ei. 

O femeie cobori. Această femeie, îmbrăcată în negru şi cu faţa 
acoperită de un văl des, al cărei mers vioi trăda tinereţea, sună 
fără ezitare ca şi cum s-ar fi reîntors la ea acasă. 

Poarta se deschise şi ea traversă repede grădina, 
îndreptându-se direct către intrarea principală a casei. 

— lată o doamnă, spuse valetul Turguoisei, intrând aici ca la 
ea acasă, pe cuvânt de onoare! cu toate că n-am văzut-o 
niciodată. 

— AŞ dori să vorbesc cu doamna Jenny - spuse vizitatoarea. 

—  Locuieşte aici, doamnă, spuse valetul pe un ton 
impertinent. 

Vizitatoarea era îmbrăcată în negru, foarte simplu, ca o 
femeie cinstită: era suficient pentru a provoca obrăznicia unui 
valet. 

— Locuieşte aici, repetă el, dar momentan nu este acasă. 

Ea îşi ridică vălul şi spuse cu un accent de autoritate care nu 
permite replică: 

— Atunci condu-mă în salon, voi aştepta. 

Ea îl îndepărtă cu un gest imperial, intră în vestibul şi se 
îndreptă foarte liniştită în dreapta, spre salonul de iarnă a cărui 
uşă o deschise chiar ea, fără nici un pic de ezitare. 

Lacheul rămase înmărmurit. 

Baccarat, căci ea era, se aşeză într-un colţ, lângă foc, într-un 

120 


— Clubul valeţilor de cupă — 


vechi fotoliu care exista şi pe vremea ei, căci sir Williams, când 
cumpărase casa, o luase complet mobilată, iar Turquoise nu-şi 
adusese decât boneta de noapte şi speranţele ei. 

După ce s-a aşezat, Baccarat i-a întins o carte de vizită 
valetului. 

— Când stăpâna se va reîntoarce, spuneţi-i c-o aştept. 

O lampă lăsată pe căminul salonului lumina faţa păcătoasei 
pocăite, a cărei frumuseţe suverană sfârşi prin a înfrânge 
obrăznicia valetului şi a-l intimida. 

— Stăpâna e plecată? întrebă Baccarat. 

Ea îl privea cu acea fixitate care interzice orice minciună 
subalternilor. 

— Da, doamnă, răspunse valetul. 

— Când se va reîntoarce? 

— Pentru a lua masa de prânz, cam într-o oră. 

— Foarte bine, poţi să pleci. 

Şi Baccarat îl concedie cu un gest. 

Valetul plecă s-o întâlnească pe jupâneasă, căreia îi încredinţă 
secretul acestei vizite ciudate, a unei femei care pătrunde într-o 
casă ca şi cum ar fi o ţară cucerită. 

— Imi închipui cine trebuie să fie, spuse jupâneasa. 

— Cine oare? întrebă valetul curios. 

— O doamnă pe care stăpâna noastră o aştepta să vină chiar 
azi. 

Valetul aruncă o privire asupra cărţii de vizită a lui Baccarat şi 
citi: „Doamna Charmet”. 

— Asta o fi? întrebă el. 

— Nu-i ştiu numele, dar precis trebuie să fie ea. 

Un ceas mai târziu, apăru şi Turquoise. 

— Doamnă, îi spuse jupâneasa, alergând înaintea ei, în salon 
se află o doamnă care vă aşteaptă. 

— Aha! spuse Turquoise tresărind. 

— lată cartea ei de vizită. 

— Ea e - spuse Turquoise şi apoi îi spuse jupânessei: vino să 
mă dezbraci şi să-mi pui o rochie. 

Intrând în vestibul, Turquoise se gândise să urce la primul etaj 
şi să treacă în camera ei, dar dintr-o dată făcu cale întoarsă. 
Avu, în acel moment, o inspiraţie de geniu - şi Turquoise, într- 
adevăr, era aproape o femeie de geniu. Se reîntorsese deci şi 
intră în salon, unde Baccarat se lăsase în voia amintirilor. 

Biata femeie, regăsindu-se în această casă unde ea petrecuse 


124 


— Ponson du Terrail — 


primii ani ai vieții sale nebune, în acest salon unde fiecare 
mobilă era pentru ea un semn care-i permitea să reconstruiască 
trecutul, revăzu ca într-un vis aceşti ani ai tinereţii. Chiar în acest 
loc, chiar la această oră, în mijlocul tăcerii, Baccarat crezu un 
moment că renaşte din propria ei cenuşă. Cufundată în amintirile 
ei, ea se întreba dacă nu cumva trecutul mai apropiat nu este 
doar un vis... Dacă toată pocăinţa ei, toată viaţa ei austeră, casa 
ei rece de pe strada d'lsly, dacă toate acestea nu sunt cumva 
doar o halucinație şi dacă nu cumva ea nu era tot Baccarat, 
femeia frumoasă, nebună, jucând pe degete inimile şi averile... 

Zgomotul uşilor deschise de Turquoise o smulseră pe doamna 
Charmet din visele ei. 

Aruncă o privire asupra rochiei negre pe care-o purta şi-şi 
dădu seama că nu mai sunt vechile ei rochii de catifea grena... şi 
astfel, sentimentul realităţii îi reveni. 

Baccarat era moartă... 

Singura care exista era doamna Charmet, o femeie cinstită, 
care se ocupa cu opere de caritate. Se întoarse pentru a vedea 
cine a intrat. Turquoise, îmbrăcată ca o muncitoare, cu capul 
acoperit de o mică bonetă, era în prag. 

Baccarat crezu că este jupâneasă şi o întrebă? 

— Stăpâna nu s-a întors? 

— Ba da! doamnă, răspunse Turquoise, înaintând şi salutând-o 
pe Baccarat. 

— Atunci, te rog comunică-i c-o aştept. 

— Vai! doamnă, spuse Turquoise, închizând uşa, continuând 
să meargă către Baccarat. Vă rog să iertaţi hainele pe care le 
port, în care mă vedeţi şi care v-au făcut să mă confundați cu 
jupâneasă mea fără îndoială... 

Baccarat avu un gest de surpriză şi o privi pa Turquoise cu 
atenţie. 

— Eu sunt Jenny. 

— Dumneavoastră? 

— Sau Turquoise, cum mi se spune... 

Baccarat o învălui în întregime cu privirea ei clară şi profundă, 
care îi permitea să judece un om de la prima vedere. 

La început crezu că are de-a face cu o cursă. Dar, după ce 
analiză rapid acest obraz minunat de frumos, acest păr blond 
scăpat de sub bonetă ca un protest împotriva acestei modeste 
pălării, când privirea ei întâlni magnetul care scăpa din ochii 
mari de un albastru sumbru, când sub rochia largă şi simplă ghici 
talia zveltă, ondulată a păcătoasei, Baccarat nu avu nici o 

122 


— Clubul valeţilor de cupă — 


îndoială: aceea pe care o avea înaintea ochilor era, într-adevăr, 
Turquoise. Femeia care îl vrăjise pe Fernand Rocher, Fernand pe 
care Baccarat îl iubise atât de mult. 

— Aha, spuse ea, dumneata eşti Jenny. 

— Eu sunt, spuse Turquoise, cu o delicateţe în voce şi un 
surâs care o surprinseră pe Baccarat. 

Baccarat se aşteptase să găsească la Turquoise un orgoliu 
mai sfidător şi un ton mai impertinent. 

Turquoise adăugă: 

— Mi s-a dat cartea dumneavoastră de vizită, şi cu toate că 
am onoarea de a vă vedea pentru prima dată... cu toate că 
numele dumneavoastră îmi este necunoscut, credeţi-mă că vă 
voi servi cu orice aveţi nevoie. 

— Intr-adevăr, doamnă - răspunse Baccarat, care se ridică şi 
dezvălui astfel eleganța taliei sale înalte, o frumuseţe imposibil 
de ascuns - într-adevăr, nu m-aţi văzut niciodată şi numele pe 
care l-aţi citit pe cartea mea de vizită trebuie să vă fie complet 
necunoscut. 

Turquoise se înclină. 

— Dar altădată am purtat alt nume... 

— Da? zise Turquoise, care mima atât de bine surpriza, încât 
Baccarat, cu toată clarviziunea ei obişnuită, fu derutată. 

— Acest nume, urmă ea, a avut altădată o tristă celebritate. 

Turquoise o privi cu atenţie, aşa cum fixezi pe cineva care 
ascunde un mister. 

— Au trecut câţiva ani de-atunci, continuă doamna Charmet, 
de când mi se spunea Baccarat. 

Turquoise scoase un strigăt. Acest strigăt era un mic poem, 
care exprima în acelaşi timp mirare, admiraţie şi respect. 

Pentru Turquoise, păcătoasă la începuturile ei, Baccarat 
trebuia să fi fost un fel de fiinţă superioară, o femeie căreia îi 
invidiezi renumele şi înalta situaţie, ca un general acoperit de 
glorie, pe care tânărul sublocotenent îl urmăreşte din priviri. 

— Cum, reluă Turquoise, dumneavoastră sunteţi Baccarat? 

— Am fost, spuse ea coborând ochii; astăzi mă numesc 
doamna Charmet. 

— Lăsaţi-mă să vă sărut mâna, doamnă, continuă tânăra 
femeie, căci ştiu ce sunteţi şi cât valoraţi. 

Şi Turquoise luă mâna lui Baccarat, o duse la buze şi continuă 
s-o privească cu o admiraţie naivă, care se adresa fie curtezanei 
cu succes, fie femeii a cărei pocăință egalase greşelile. 


123 


— Ponson du Terrail — 

Mai probabilă era prima ipoteză, dacă ne gândim că Turquoise 
era ceea ce fusese Baccarat, dar s-ar putea accepta tot atât de 
bine şi cea de a doua ipoteză, văzând rochia simplă şi boneţica 
purtată de Turquoise. Nu cumva ea era de-acum pocăită? 

— Da, continuă ea ridicându-şi ochii mari către Baccarat, 
aruncând astfel asupra unei femei toată puterea magică a 
acestei priviri, în faţa căreia bărbaţii se înclină întotdeauna. Da 
doamnă, cunosc acest nume de foarte mult timp. 

— Da? întrebă Baccarat cu tristeţe. 

— Nu cumva asta este casa dumneavoastră? Nu sunt chiar la 
dumneavoastră?  reluă Turquoise, a cărei voce deveni 
armonioasă ca un refren creol, ca o melopee venită din 
pământuri binecuvân-tate de soare; şi nu în această casă, în care 
sunteţi atât de prezentă, în mijlocul acestor mobile, al acestor 
tablouri, al acestor obiecte de artă, amintind permanent gustul 
dumneavoastră, nu aici am învăţat eu câte ceva din viaţa pe 
care aţi trăit-o? 

Baccarat o lăsă pe Turquoise să vorbească şi o observă cu 
atenţie. 

— Da, doamnă, continuă Turquoise din ce în ce mai animată. 
Tot aici mi s-a vorbit de dumneavoastră. Până nu de mult am 
avut în serviciul meu pe Germain. 

— Vizitiul meu? întrebă Baccarat. 

— Da, doamnă. 

— Şi el v-a vorbit despre mine? 

— N-aş putea spune. Mai curând mi-a răspuns la unele 
întrebări, căci eram foarte curioasă să ştiu o mie de detalii 
despre viaţa dumneavoastră. Dacă dumneavoastră nu-mi veţi 
promite că mă veţi ierta, nu-mi voi permite niciodată să vă 
spun... 

— Vorbeşte, spune-mi tot, copila mea, spuse Baccarat cu 
bunătate. 

— Ei bine, murmură Turquoise, aţi trăit într-o lume în care eu 
abia acum pătrund, doamnă, înainte ca dumneavoastră să 
deveniți o nobilă şi o sfântă, aţi avut cai... trăsuri... amanți... 

Un surâs de înger apăru pe buzele lui Baccarat. 

— Spune, copila mea, nu mă ofensezi de loc. 

— Aţi fost o leoaică, reluă Turquoise, şi eu, care acum 
debutez, eu, care sunt încă un copil, am auzit atâta vorbindu-se 
despre dumneavoastră, încât am vrut să ştiu cum trăiaţi... Casa 
dumneavoastră era de vânzare. Am crezut că, dacă o voi 
cumpăra, voi moşteni şi gloria dumneavoastră. Am vrut să fiu 

124 


— Clubul valeţilor de cupă — 


confundată cu dumneavoastră... ăsta este şi motivul pentru care 
l-am păstrat pe Germain. 

Baccarat o asculta surâzând. Tânăra păcătoasă îşi juca atât de 
bine rolul de ingenuă, voia să afişeze atât de simplu această 
fanfaronadă a viciului, încât de câteva ori Baccarat - 
clarvăzătoarea şi puternica Baccarat - era să se lase prinsă în 
joc. 

— Aveam un asemenea respect al tradiţiilor lăsate de 
dumnea-voastră - şi Turquoise continuă să apese uşor mâna lui 
Baccarat - că totul a rămas aici în ordinea stabilită de 
dumneavoastră. Numai camera de culcare era nemobilată, nu a 
putut fi reconstituită cu exactitate. 

— Aha, spuse Baccarat, numai camera mea... 

— Totul este ca în ajunul plecării dumneavoastră: budoarul, 
salonul de vară, sufrageria, salonul acesta... 

— Şi, întrebă doamna Charmet, Germain nu v-a spus nimic 
despre cauza retragerii mele? 

— Ba da, doamnă... 

Baccarat tresări. 

— Ce v-a spus? 

— Mi-a spus că într-o zi, dumneavoastră, care aţi ruinat un prinţ 
surâzând, dumneavoastră, pentru care bărbaţii mureau în duel 
sau se sinucideau ca adevăraţi fanatici, aţi sfârşit prin a iubi... 

— V-a spus el aşa ceva? murmură Baccarat, a cărei voce se 
schimbă. 

— Da, şi mi-a spus că aţi iubit cum nu se iubeşte decât o 
singură dată în viaţă, cum probabil numai noi singure ştim să 
iubim. Apoi el mi-a spus că, din dragoste pentru acest om, aţi 
părăsit totul, aţi renunţat la totul şi aţi fi dispărut în lumea mare. 

— V-a spus el aşa ceva? 

— Şi nu este adevărat? întrebă naiv tânăra fată. 

— Este pe jumătate adevărat! 

— Vai, dar ce frumos este, spuse Turquoise. 

— Şi... v-a vorbit şi de... el? întrebă Baccarat cu adevărat 
emoţionată. 

— Da, spuse Turquoise, făcând un semn cu capul. 

— Şi ce v-a spus despre el? 

— Doamnă, murmură îngrozitoarea creatură, care ştia să ia 
toate formele, toate măştile, şi să joace toate rolurile cu o egală 
superioritate. Doamnă... doamnă, vă rog să mă iertaţi... am fost 
nebună... m-am apucat să răsucesc un cuţit în rana sufletului 


125 


— Ponson du Terrail — 


dumneavoastră... 

Şi Turquoise, cu vocea tremurătoare, cu ochii plini de lacrimi, 
se aruncă la picioarele lui Baccarat. Dar Baccarat, emoţionată un 
moment, redevenise ea însăşi. 

— Ce trebuie să-ţi iert, copila mea, zise ea cu calm, ce rău mi- 
ai făcut? Ce absurdă istorie trebuie să-ţi fi povestit Germain. 

Aceste cuvinte produseră asupra Turquoisei o surpriză 
incredibilă. 

Ea se ridică, făcu un pas înapoi, o privi pe Baccarat cu 
prefăcută mirare şi strigă: 

— Deci, nu este adevărat? 

— Ce să fie adevărat? 

— Ceea ce mi-a povestit Germain. 

— lată, micuța mea, spuse Baccarat liniştită; explică-mi întâi 
cu exactitate ce ţi-a spus el şi apoi vom vedea. 

— Dar, doamnă, veţi muri de o mie de ori dacă este adevărat! 

— Spune, totuşi. 

Vocea lui Baccarat era fermă şi hotărâtă. 

— Ei bine, murmură Turquoise, ezitând la fiecare cuvânt, mi-a 
spus că... acest om, pe care l-aţi iubit... acest om era un hoţ! 

Baccarat nici măcar nu clipi. 

— V-a spus aşa ceva... şi l-aţi crezut? 

— Ba mi-a spus mai mult: că au venit să-l aresteze chiar aici... 
într-o dimineaţă... şi că dumneavoastră aţi leşinat... 

Turquoise se opri. 

— Şi-apoi? întrebă Baccarat. 

— Că după ce v-aţi revenit, aţi ieşit pe jumătate înnebunită şi 
că de atunci nu v-a mai văzut nimeni. 

— Asta-i tot? 

— Tot. Restul, cred că l-am ghicit. 

— Te ascult, spuse Baccarat. 

— M-am gândit că dumneavoastră, pentru a-l salva, trebuie să 
fi pus la bătaie toată averea. 

— Ai ghicit! 

— Ah! strigă Turquoise îngrozită, deci este adevărat. 

— Pe jumătate, v-am spus... într-adevăr, l-au arestat pe acest 
om... dar era nevinovat. 

Turquoise respiră. 

— Şi l-aţi salvat! 

— Dal! 

— Şi... sunteţi... fericită? 

— Nu, spuse Baccarat, căci el nu mă iubeşte, el iubeşte pe 

126 


— Clubul valeţilor de cupă — 


altcineva... 

— Şi... v-a părăsit? 

— Nu, eu l-am părăsit. Dar spune-mi, Germain nu ţi-a spus 
numele lui? 

— Mi-a spus că era un bărbat înalt, brunet şi palid, dar numele 
nu-l ştia. 

— Adevărat? 

— O, doamnă, continuă Turquoise, cu opt zile înainte nu 
admiram la dumneavoastră decât femeia de altădată, 
seducătoarea Baccarat şi mă sileam să vă iau ca model, să vă 
imit în tot ce aveţi mai bun... dar astăzi... 

Turquoise suspină şi ridică ochii. 

— Astăzi... e altfel? întrebă Baccarat. 

— Astăzi admir cu mult mai mult femeia îndrăgostită, decât pe 
aceea care se lăuda că nu are inimă... 

— Şi de ce aceasta, micuţo? 

— De ce... murmură Turquoise, a cărei voce se schimbă mult, 
ei bine, pentru că şi eu, ca şi dumneavoastră, am sfârşit prin a-l 
iubi... 

Baccarat aruncă privirea ei limpede şi teribilă asupra tinerei 
fete, acea privire care pătrundea până în adâncul sufletului, şi 
totuşi Turquoise izbuti să-i suporte fulgerarea. 

— Este adevărat că iubeşti, sărmană copilă? 

— O! făcu Turquoise, ducându-şi mâna la inimă. Şi în această 
exclamaţie ai fi jurat că ea îşi pune întregul suflet. 

— Ascultaţi, doamnă, spuse ea, nu ştiu ce vă aduce la mine... 
nici măcar nu ştiu ce aţi venit să-mi cereţi, dar, în numele 
cerului, daţi-mi dreptul numai la un cuvânt, lăsaţi-mă să spun 
totul, căci dumneavoastră singură puteţi să mă înţelegeţi... şi 
poate... 

— Poate ce? întrebă Baccarat. 

— Să-mi daţi un sfat. 

— Vorbeşte, copila mea! 

— Acum cincisprezece zile, bărbatul care mi-a cumpărat 
această casă trebuia să plece grabnic la Londra. Mi-a promis că 
va veni în noaptea aceea şi-şi va lua rămas bun. Il aşteptam 
aşezată acolo unde şedeţi dumneavoastră, în acel fotoliu, şi 
pendula tocmai suna orele patru dimineaţa... In acel moment, s- 
a sunat la poartă. Am auzit zgomote şi paşi în grădină... am 
alergat... Contele venea să-şi ia rămas bun aşa cum promisese, 
dar nu era singur, era urmat de doi bărbaţi, şi aceşti doi bărbaţi 


127 


— Ponson du Terrail — 


purtau un al treilea pe braţe. Acesta era leșinat şi pierdea sânge; 
se bătuse în duel cu vicontele şi vicontele hotărâse să-l 
transporte la mine... 

Turquoise se opri, ca şi cum nu putea să-şi rețină emoția. 

— Continuă, spuse Baccarat cu bunătate. 

Atunci Turquoise povesti - pe scurt - convalescenţa lui Fer- 
nand, cele opt zile în timpul cărora el a rămas la ea, apoi 
teroarea pe care a simţit-o gândindu-se că-l iubeşte, şi cum l-a 
condus cu ochii legaţi în mijlocul nopţii, jurându-şi că nu-l va mai 
revedea... 

Avu apoi îndrăzneala să-i vorbească despre plecarea ei 
grăbită după câteva zile, întâlnirea ei cu Fernand, felul cum 
acesta a urmărit-o, apoi cum ea a cedat, cum a revenit acasă... 
Merse chiar mai departe, şi povesti că ştia că el are soţie şi un 
copil şi că în aceeaşi zi s-au întâlnit în Bois de Boulogne cu 
vicontele de Cambolh... Povesti şi scena care urmă acestei 
întâlniri, cât şi hotă-rârea ei definitivă de a se despărţi de 
Fernand pentru totdeauna. 

Când ajunse aici, se opri şi o privi pe Baccarat. 

— Ei bine, spuse Baccarat cu bunătate, şi ce ai de gând să 
faci? 

— lată aceste haine, spuse Turquoise. De câteva ore roşesc 
pentru viaţa pe care am dus-o şi mi-am adus aminte de 
dumneavoastră. Turquoise e moartă, doamnă, nu mai rămâne 
acum decât Jenny... Jenny care-şi va închiria o cameră de 200 de 
franci pe an şi va trăi numai din munca ei. 

— Vei face aşa ceva? întrebă Baccarat cu neîncredere. 

— Da, răspunse ea, şi dacă mă iubeşte... Ei bine, cel puţin nu 
va spune nimeni că-i fur averea... Nu vreau de la el decât 
dragostea... 

Şi Turquoise, tăcând, începu să suspine. 

Dar Baccarat se ridică deodată de pe scaun; aruncă, printr-o 
mişcare bruscă, pălăria acoperită de voal, care-i căzu pe umeri şi 
rămase ataşată numai prin panglicile ei, dând la iveală bucilele-i 
frumoase, roşcate. 

In acelaşi timp, ochiul păcătoasei pocăite îşi regăsi claritatea 
de altădată, gura se arcui într-un surâs neîncrezător, şi doamna 
Charmet redeveni Baccarat din vremurile apuse, nebuna 
creatură care înlănţuise atâţia bărbaţi la carul ei triumfal; ea 
domina pe Turquoise, în acest moment, prin înălţimea staturii şi 
superioritatea fatalei sale experienţe: 

— Eşti foarte tare, micuţo, îi spuse ea cu o voce puternică, 

128 


— Clubul valeţilor de cupă — 


batjocoritoare şi învăluind-o cu o privire plină de fulgere! dar tu 
uiţi prea repede că mă numesc Baccarat. Intre noi două, acum! 


Capitolul XXXVIII 


Această neaşteptată schimbare ar fi uimit oricare altă femeie, 
în afară de blonda Jenny, tânăra elevă a baronetului sir Williams. 

Baccarat era, în acest moment, plină de îndrăzneală, de 
hotărâre şi de energie. Nu-i lipsea decât un pumnal în mână, 
pentru a ne face să ne aducem aminte scena din casa de nebuni, 
unde îngenunchease, obligând-o pe Fanny să-şi trădeze secretul. 

Dar Jenny era o femeie puternică, un adversar demn de 
Baccarat. 

O secundă, păstrară amândouă tăcerea şi se priviră ca două 
tigroaice, provocându-se la luptă şi măsurându-se din ochi. 

Jenny redeveni calmă, surâzătoare, gata să susţină lupta: 

— Doamnă, spuse ea în sfârşit, sau sunteţi nebună şi aţi 
suferit chiar acum o criză... 

— Nu sunt nebună, spuse Baccarat, spune mai departe, 
micuţo. 

— Sau bărbatul pe care-l iubesc, este acelaşi pe care-l iubiţi şi 
dumneavoastră... 

— E adevărat. 

Baccarat pronunţă, aceste cuvinte fără echivoc, şi Jenny 
înţelese cu ce rivală avea de-a face. Uneori calmul este mai 
ameninţător decât furtuna. 

La rândul ei, tăcu şi păru să aştepte ca Baccarat să-şi exprime 
dorinţele. 

— Micuţo, spuse aceasta înseninându-se, ţi-am făcut onoarea 
să te ascult, sper că-mi vei face şi tu aceeaşi plăcere? 

— Vorbiţi, doamnă, spuse Turquoise cu supunere. 

— Sunt deci înaintaşa ta, spuse Baccarat, şi pentru că îmi 
cunoşti trecutul, poţi fi sigură că-mi voi ţine cuvântul. 

Turquoise avu prezenţa de spirit să se prefacă a tremura şi să 
exprime un fel de groază neaşteptată. 

— Ascultă, reluă Baccarat, bărbatul de care tocmai îmi 
vorbeai, bărbatul pe care tu pretinzi că-l iubeşti, ei bine, şi eu îl 
iubesc... îl iubesc de patru ani, şi pentru el mi-am schimbat viaţa. 

Jenny avu un gest de surprindere, amestecat cu spaimă. 

— lată, spuse Baccarat, vreau să cred că şi tu îl iubeşti... că-l 


129 


— Ponson du Terrail — 


iubeşti cu adevărat... dar trebuie să mi-o dovedeşti. 

— Uitaţi-vă la hainele mele, spuse Turquoise. 

— Asta nu este o dovadă. 

Turquoise alergă către un scrin, îl deschise repede şi strigă: 

— lată... iată... veniţi să vedeţi. 

Ea scoase din sertar un plic mare, rupse învelitoarea şi 
împrăştie conţinutul înaintea lui Baccarat. 

— Uitaţi-vă, spuse ea... uitaţi-vă, pentru început, la actul de 
proprietate al acestei case, cumpărată de vicontele de Cambolh, 
amantul meu, şi, alături de el, acest act, prin care-mi dăruieşte 
această casă, semnat de asemenea de el. 

— Şi altceva? 

— lată după aceea o inscripţie de rentă de 3% pentru o sumă 
de 360.000 de franci, apoi o alta de 6.000 de ludovici rentă, 
plătibile de către oraşul Paris. 

— Ei bine, spuse Baccarat, şi cei cu asta, ce dovedesc toate 
acestea? 

Baccarat examină plicul şi citi scris pe el: „Domnului viconte 
de Cambolh”. 

— li înapoiezi toate acestea? întrebă ea. 

— Da, spuse Turquoise, citiţi şi scrisoarea care era în acelaşi 
plic. 

Baccarat deschise scrisoarea şi citi: 


„Iubitul meu viconte, 

lartă-mă că te-am înşelat şi că am ținut cont numai de inima 
mea, nu şi de interesele mele. Intâlnirea noastră de astăzi m-a 
luminat în ceea ce priveşte viitorul meu. Ştiu acum ce am de 
făcut. Iti înapoiez deci tot ceea ce mi-ai dăruit şi părăsesc casa 
care este a ta şi pe care poți s-o foloseşti imediat. Adio! 

Jenny.” 


— Vă mai îndoiţi acum? întrebă Turquoise, privind-o pe 
Baccarat, vă mai îndoiţi acum de dragostea mea pentru el? 

— Da, spuse Baccarat, dar îmi vei permite să deschid o 
paranteză. 

Baccarat scoase un carnet din buzunar şi din acest carnet 
scoase o scrisoare. 

Această scrisoare era aceea pe care, în ajun, sir Williams - 
redevenind contele Andrea - i-o dăduse ca fiind găsită în 
buzunarul unei rochii din prăvălia unui telal, scrisoare care era 
scoasă din plicul ei, destinată unei persoane anonime, unei 

130 


— Clubul valeţilor de cupă — 


femei, privind negocierea unor bilete amoroase. 

— Recunoaşteţi scrisul? - întrebă ea - întinzând scrisoarea 
Turquoisei. 

— E scrisul meu, spuse ea. Dar cum de aveţi această 
scrisoare? 

— N-are nici o importanţă. 

— Trebuie să recunosc că eu am scris-o. 

— Când? 

— Sunt aproximativ şase luni! 

— Cui? 

— Unei fete care a murit săptămâna trecută. 

— Numele ei? 

— Henriette. 

— Henriette, şi atâta tot? 

— Nu, Henriette Fontaine, căreia îi plăcea să i se spună 
Henriette de Bellefontaine, poreclită Torpila. 

— Am cunoscut-o, spuse Baccarat, care-şi amintea într-adevăr 
de o păcătoasă cu acest nume. 

Şi Turquoise adăugă: 

— Ce vreţi, pe vremea aceea, această nenorocită era în 
mizerie, ca şi mine de altfel, ca şi multe dintre noi. Am organizat 
un mic comerţ cu scrisorele de dragoste... trebuia să trăim. 
Acest comerţ m-a scos din mizerie şi eram pe jumătate refăcută 
atunci când l-am întâlnit pe viconte. 

Turquoise, vorbind astfel, avea un accent de sinceritate care o 
impresiona pe Baccarat, totuşi ea nu se considera încă învinsă. 

— Dar asta ce e? întrebă ea. 

Şi puse degetul pe inima desenată, cu pana, în josul scrisorii. 

— Aceasta? întrebă Turquoise. 

Şi păcătoasa avu un surâs batjocoritor privind-o pe Baccarat. 

— Sunteţi naivă, spuse ea. Cum? Nu cunoaşteţi acest semn al 
argoului nostru feminin? 

— Nu. 

— Şi totuşi este atât de simplu de înţeles. 

— Nu înţeleg. 

— V-o amintiţi pe Henriette? 

— Da. 

— Era o fată înaltă, de 28 de ani, cu trăsăturile accentuate... 

— Bine, şi? 

— Ei bine, eram pentru ea o adevărată prietenă, ea este cea 
care m-a introdus în lumea noastră. Această inimă desenată voia 


131 


— Ponson du Terrail — 


să însemne că o iubesc în continuare. 

Această explicaţie răsturnă toate bănuielile lui Baccarat. 

— Sau este încă foarte tare, mai tare decât mă aşteptam, 
gândi ea, sau, într-adevăr, tot ce spune este adevărat. 

Oricare altcineva în afară de Baccarat ar fi încercat o ultimă, o 
supremă manevră. Ar fi întrebat-o pe Turquoise dacă nu-l 
cunoaşte pe sir Williams. Baccarat îşi regăsise însă luminoasa 
inteligenţă de altădată şi avea acum prudenţa unui şarpe. A 
pronunţa acum numele lui sir Williams însemna, în caz că 
Turquoise era agenta lui, să se trădeze ea însăşi şi să arate că se 
teme de el. lar în caz contrar, ar fi fost complet inutil. 

Turquoise, de altfel, era una din acele femei pe a cărei faţă nu 
se poate citi nimic din spaimele iubirii. Chiar dacă sir Williams ar 
fi fost în acel moment în casa ei, păcătoasa s-ar fi arătat mirată, 
la auzul numelui lui. 

— Bine, spuse Baccarat, îţi cer iertare, micuţo, nu vom mai 
vorbi despre această scrisoare... 

Ea repuse biletul în carneţelul ei şi carnetul în buzunar. 

— Acum, spuse ea, să revenim la Fernand. 

Turquoise păru să aştepte. 

— Dacă Fernand ar fi sărac, restituirea acestor titluri de rentă, 
a acestui act de proprietate, cât şi a scrisorii pe care ai scris-o 
vicontelui ar dovedi clar ca bună-ziua că tu îl iubeşti şi că eşti în 
stare să renunţi pentru el la orice... Dar el este foarte bogat, el 
are douăsprezece milioane şi el îţi va da, oricând vei dori, de 
zece ori mai mult decât ceea ce îi înapoiezi tu astăzi vicontelui. 

— E adevărat, spuse Turquoise. 

— Deci, nu sunt convinsă încă. 

— Şi, cu toate acestea, murmură Turquoise, a adevărat... îl 
iubesc. 

Turquoise deschise un al doilea sertar şi scoase o scrisoare. 
Această scrisoare era adresată lui Fernand. 

— Citiţi, spuse ea. lată aici o altă dovadă, poate că aceasta vă 
va convinge... 

Baccarat rupse plicul şi citi: 


„Iubitul meu, 

Dacă ai acceptat condițiile pe care ţi le-am pus astăzi, dacă 
eşti de acord să mă iubeşti fiind săracă, vino să mă vezi mâine, 
în strada Blanche nr. 17. 

Jenny”. 


132 


— Clubul valeţilor de cupă — 


Baccarat se ridică din nou, apoi îşi arătă frumoasele mâini, 
nervoase, suple, care ascundeau muşchi de oţel sub pielea 
diafană. 

— Micuţo, spuse ea, nu ştiu cum ai început, nu ştiu ce erai 
înaintea acestui început, nu ştiu dacă eşti de familie bună, dacă 
ai urmat într-un pension, sau dacă eşti fiică de portar; dar ceea 
ce pot să-ţi spun eu este că, la 18 ani, eram o fată puternică, o 
fată de mahala, care nu mă speriam nici măcar de un bărbat de 
talia mea... 

Şi vorbind astfel, Baccarat îi apucă mâna; sub această 
presiune, Turquoise se înmuie ca o pasăre sub privirea şarpelui 
şi începu să pălească. 

— Vreţi să mă ucideţi? întrebă ea. 

— Se poate... 

Şi Baccarat uni puternicele sale mâini împrejurul gâtului 
subţire al tinerei sale rivale, gata să le transforme într-o 
menghină. 

— lată, spuse ea, dacă aş vrea, înainte de a putea să scoţi un 
singur strigăt, te-aş sugruma. 

Turquoise era palidă, dar ea suportă totuşi privirea de foc a lui 
Baccarat. 

— Ascultă-mă bine, îi spuse Baccarat a cărei voce întretăiată 
avea un accent metalic, îţi dau un minut pentru ca să te 
gândeşti: îl iubeşti pe Fernand? 

— Da, spuse Turquoise cu hotărâre. 

— Eu de asemenea. Ei bine, alege: sau renunţi pe loc, la el, 
chiar în această clipă, sau vei muri... 

— Am ales, spuse ea. 

— Renunţi? 

— Nu, îl iubesc... ucide-mă, dar el mă iubeşte şi mă va 
răzbuna! 

Turquoise fusese eroică, dar ea ştia că, invocând dragostea pe 
care Fernand o avea pentru ea, o va dezarma pe Baccarat. Intr- 
adevăr, mâinile acesteia, gata să stranguleze gâtul rivalei sale, 
se destinseră subit. Un strigăt scurt îi scăpă. 

— O iubeşte! se gândea ea. Poate că moartea ei îl va ucide! 

Totuşi, vru s-o supună la o ultimă probă: 

— Micuţo, spuse ea, nu te voi ucide pentru că îl iubeşti pe 
Fernand, dar te voi ucide dacă nu mă vei asculta timp de o oră. 

— Ce trebuie să fac? 

— Sună şi cere să se înhame caii la trăsură. 


133 


— Ponson du Terrail — 


Turquoise sună: 

— Să se pună caii la trăsură, ordonă ea. 

Baccarat luă titlurile de rentă, ordinele de proprietate, şi le 
puse în plicul lor. 

Apoi ea luă cele două scrisori pe care Turquoise le scrisese 
contelui de Cambolh şi lui Fernand Rocher. 

— Ce faceți? strigă Turquoise. 

Baccarat le aruncă în foc. 

— Obişnuiesc să ard lucrurile inutile, spuse Baccarat, şi 
adăugă: 

— Vino cu mine! 

Baccarat sună, la rândul ei. 

— Aduceţi doamnei o pălărie şi un palton, spuse ea jupânesei. 

Trei minute mai târziu, cele două femei se urcau în trăsură. 

— Vei merge în strada Bucy, spuse Baccarat vizitiului, şi foarte 
repede. 

Trăsura porni cu viteza fulgerului şi, într-un sfert de oră, 
străbătu distanţa care separa strada Moncey de strada Bucy. 

Baccarat o conduse pe Turquoise în biroul său, deschise un 
sertar, luă de aici un teanc de bilete de bancă, de titluri de rentă 
şi de acţiuni ale căilor ferate în valoare de 160.000 de franci. |n 
momentul în care închise sertarul, mica evreică alergă către ea 
şi-i întinse fruntea ca să i-o sărute. 

— Bună ziua, copila mea, spuse Baccarat cu emoție, eu voi 
lipsi două zile. Tu vei fi cuminte, nu-i aşa? 

— Da! da, doamnă, răspunse copilul. Vă promit. 

— Cheam-o pe Margueritte. 

Copilul dispăru şi reveni împreună cu bătrâna servitoare. 

— Margueritte, spuse doamna Charmet, nu mă voi întoarce 
acasă astă-seară, şi nici mâine. Vei avea grijă de această micuță; 
răspunzi de ea. 

Şi Baccarat, luând-o pe Turquoise, ieşi din casă şi se urcară în 
trăsură. 

— Acum, vom merge la notar. 

— La notar! Pentru ce? 

— Pentru ca să întocmească actul de vânzare al casei tale. 

— Dar nu ea mea! 

— Nu, este a vicontelui, dar probabil că-i va fi indiferent dacă 
va intra în posesia casei sau a banilor. 

— Dar cine va cumpăra casa? 

— Eu. 

— Dumneavoastră? exclamă Turquoise. 

134 


— Clubul valeţilor de cupă — 


— Micuța mea, spuse Baccarat cu gravitate, am renunţat la 
lume şi la întreaga mea viaţă, din dragoste pentru Fernand... 
Asta am făcut-o crezând că el îşi iubeşte soţia, cea adevărată şi 
legitimă, şi nu m-am căit de sacrificiul făcut; dar acum, când el 
iubeşte una ca mine, forţa de renuntare îmi lipseşte. 

— Astfel... întrebă Turquoise, vreţi să?... 

— Vreau să redevin Baccarat... Atâta timp cât îl vei iubi pe 
Fernand, şi cât Fernand te va iubi, vei face ceea ce fac eu 
acum... vei încerca, probabil, să redevii o femeie cinstită; dar... 
în fine, până la urmă vei redeveni Turquoise, aşa cum eu redevin 
acum Baccarat. 

Trăsura se opri pe strada Neuve-Saint-Augustin, la poarta unui 
notar. 

Casa fusese vândută de Baccarat pentru 160.000 de franci. 
Baccarat numără exact 160.000 de franci. 

Notarul conduse apoi cele două doamne până la primele 
trepte ale splendidei scări. 

— Către strada Moncey, spuse Baccarat, de îndată ce se 
urcară în trăsură. 

Ele se reîntoarseră în mica locuinţă şi se instalară din nou în 
salon. 

— Acum, spuse Baccarat dându-i o pană lui Turquoise, scrie-i 
te rog vicontelui şi spune-i că-i înapoiezi titlurile de rentă, plus 
160.000 de franci, preţul casei pe care tu ai vândut-o primului 
proprietar. 

Odată scrisoarea scrisă, Baccarat o puse într-un plic cu 
160.000 de franci şi cu titlurile de rentă, luă totul, sună şi îi dădu 
valetului să le ducă la destinaţie. 

Turquoise nici nu clipi măcar la imaginea averii sale topite 
atât de repede, avea o faţă calmă şi o privire senină. 

— Acum, spuse Baccarat, iată-mă instalată, de fapt, la mine. 
Totul este al meu, nu-i aşa? 

— Totul. 

— Trăsura şi caii. 

— Fără îndoială. 

— Eşti cinstită... fiindcă iubeşti. 

— Aşa este! spuse Turquoise, atunci sper că veţi fi şi 
dumneavoastră la fel? 

— Fără îndoială. Ce vrei? 

— Mă veţi lăsa să-i scriu lui Fernand? 

— Nu. 


135 


— Ponson du Terrail — 


— De ce? 

— Pentru că vreau să vină mâine să te caute aici. 

— Şi Îi veți spune unde locuiesc. 

— Îi voi spune, pe cuvânt de onoare. Numai că vreau să văd 
cu ochii mei dacă te iubeşte cu adevărat. 

— Veţi judeca singură şi vă veţi convinge. 

— Cu atât mai bine. 

În acest moment, jupâneasa întredeschise uşa camerei: 

— Doamnă, spuse ea Turquoisei, comisionarul pe care l-aţi 
chemat este aici. 

Un bărbat îmbrăcat cu tradiționala vestă albastră, având o 
barbă mare, neagră, şi a cărui chelie arăta că se apropie de 
bătrâneţe, pătrunse pe uşă şi aruncă o privire în cameră. 

— Urcă cu domnul acesta, spuse Turquoise, şi arată-i cufărul 
pe care trebuie să-l ia, din camera mea. 

Turquoise se întoarse spre Baccarat. 

— Acest om, spuse ea, va duce cu el tot ce mi-am păstrat din 
vechea splendoare: două rochii şi puţină lenjerie. 

Ea îi întinse mâna şi-şi luă pălăria. 

— Adio, spuse ea. 

— Adio, micuţo. Atunci când nu te va mai iubi, ne vom 
revedea. 

— În cazul acesta, nu ne vom revedea niciodată. 

— Dar, spuse Baccarat, ascultă-mă bine; vreau să-ţi spun un 
ultim cuvânt. Pe cât este de adevărat că sunt aici şi că puteam 
să te strangulez, îţi jur că, dacă îl vei ruina pe Fernand al meu - 
pardon: pe Fernand al nostru —, îmi voi reaminti că am pe 
undeva un pumnal şi-i voi căuta o teacă în pieptul tău. 

Turquoise plecă sub lovitura acestei ameninţări şi-l ajunse pe 
comisionar în grădină. 

— Pe cuvânt de onoare, scumpa mea, spuse el, iată o doamnă 
care este foarte puternică... am surprins clipa în care te 
strangula. 

— Cum, eraţi aici? 

— La naiba... răspunse sir Williams căci el era, eram ascuns de 
două ore în cămăruţa de lângă salon, am văzut tot şi am auzit 
tot. După aceea, adăugă el, am luat îmbrăcămintea vizitiului tău 
şi v-am condus în strada Bucy şi la notar. 

— Sunteţi un om de geniu! 

Şi Turquoise, adăugă: 

— Credeţi în noua ei conversiune? 

— Nu ştiu, spuse sir Williams... O voi afla mâine; dar dacă 

136 


— Clubul valeţilor de cupă — 


acesta este un rol... ah, la dracu! Ea este singura în stare să mă 
înfrângă. Numai dacă ar afla vreodată, adăugă el în sinea lui, că 
eu sunt regizorul acestei mici comedii. 

Şi sir Williams îi spuse Turquoisei: 

— Scumpa mea prietenă, ea ţi-a promis că te ucide dacă îl vei 
mai iubi pe Fernand şi dacă-l vei ruina; dar eu îţi promit că te voi 
face să fierbi în ulei ca o friptură, dacă mă vei trăda vreodată! 


În acest timp, Baccarat, rămasă singură, căzu în genunchi şi 
murmură cu o voce întretăiată: 

— Dumnezeule! iartă-mă... dar trebuie să-l salvez, să-i salvez 
pe toţi!... 

Baccarat redeveni doamna Charmet. 


Capitolul XXXIX 


Să ne întoarcem acum la alte personaje ale povestirii noastre 
şi să schimbăm pentru moment scena, aşa cum se obişnuieşte la 
teatru. 

Rocambole sau, mai exact, domnul viconte de Cambolh, cum i 
se spunea în lume, executase cu punctualitate ordinele primite 
de la sir Williams. 

S-a dus, dimineaţa la orele şapte, să-l viziteze pe portarul din 
strada Rochechouart nr. 41 şi i-a cerut să-l înveţe lovitura celor o 
sută de ludovici. 

Portarul, mirat, l-a salutat până la pământ. 

— Domnul este deci, un prinţ? întrebă el. 

— Aproape, domnul meu... 

— Sau vreţi să ucideţi un ambasador? 

— Şi asta este posibil. 

Rocambole, scoțând din buzunar un bilet de o mie de franci, îl 
dădu profesorului de scrimă, spunându-i: 

— Nu-mi plac întrebările. Arată-mi lovitura şi nu încerca să afli 
cine sunt. 

Portarul se înclină; apoi îl conduse pe gentilomul suedez la al 
şaselea etaj al casei, îl introduse într-un fel de mansardă 
transformată în sală de arme şi îi dădu prima lecţie. 

Din strada Rochechouart, Rocambole merse la maiorul 
Carden; mai târziu l-am văzut, la orele două după prânz, 


137 


— Ponson du Terrail — 


discutând cu Fernand în Bois de Boulogne, şi din acest moment 
merită să-l urmărim mai departe. 

Tânărul viconte făcu un tur în Bois de Boulogne, reveni prin 
strada Saint-Cloud, se întoarse în Paris şi ajunse pe strada 
Gabrielle, unde se opri în faţa casei pe care i-o indicase sir 
Williams. Vizitatorul era fără îndoială aşteptat, căci, înainte de a 
fi sunat sau de a fi coborât de pe cal, un servitor alergă să 
deschidă poarta şi luă frâul pe care Rocambole i-l aruncă, dându- 
i în acelaşi timp cartea sa de vizită. 

Valetul, care avea tenul arămiu, se înclină, lăsă să-i scape un 
prim gest, care păru să însemne: „ştiu cine sunteţi!” şi al doilea, 
prin care îl invită pe Rocambole să-l urmeze. 

Casa de pe strada Gabrielle era nouă, construcţia nu părea a fi 
terminată decât cu şase sau opt luni înainte. In exterior semăna 
cu toate celelalte. Era aşezată între o curte şi o grădină, şi faţada 
era plină cu statui de marmură albă. 

În interior, casa era complet diferită. Aici Parisul dispărea 
pentru a face loc misterelor Orientului voluptos şi credincios 
tradiţiilor sale religioase. 

În vestibul, decorat cu picturi stranii, care reprezentau cele 
treizeci şi trei încarnări ale lui Vişnu, se găsea statuia zeului Şiva, 
aşezată, deasupra unui bazin în care înotau mici peştişori roşii. 

La primul etaj, unde se ajungea printr-o scară cu flori exotice, 
Rocambole traversă un coridor lung, ale cărui ziduri erau 
acoperite de hieroglife hinduse. La capătul acestui coridor, 
valetul deschise o uşă, şi vicontele se găsi în pragul unui loc 
straniu, care merită o scurtă descriere. Era reconstituirea unei 
pagode? Era atriul unei curtezane antice? Sau, mai curând, 
budoarul sultanei Şeherazada, care povestea minunile din „O 
mie şi una de nopţi”? Lămpi cu forme ciudate, acoperite de 
abajururi multicolore, proiectau în cele patru colţuri ale sălii o 
lumină misterioasă. Zidurile erau acoperite cu stofe orientale, în 
culori închise, reprezentând o sărbătoare religioasă a Taugilor, 
aceşti teribili strangulatori din pădurile indiene. 

Pe podeaua acoperită cu covoare, din care unul avea culoarea 
tapetului, Rocambole observă o pernă mare, de un roşu aprins, 
iar pe această pernă, aşezată ca în Orient, o creatură la fel de 
stranie şi de ciudată ca şi locul în care se găsea. Era o femeie, cu 
un ten închis, auriu, aproape măsliniu, cu păr lung, negru, 
căzând în bucle dezordonate pe umeri, cu dinţii de un alb 
strălucitor, cu ochii de un verde închis. Această femeie, care 
putea să aibă treizeci de ani, era frumoasă, având acea 

138 


— Clubul valeţilor de cupă — 


frumuseţe misterioasă a rasei galbene. Avea picioarele şi mâinile 
de o admirabilă subţirime şi de o formă delicată, iar talia, care 
era foarte înaltă, părea să aibă supleţea unduioasă a reptilelor. 

Imbrăcămintea acestei femei era cea a soțiilor de nababi din 
regiunile tributare Angliei, şi consta dintr-o rochie în culori strălu- 
citoare care permiteau să se întrevadă gâtul, umerii şi braţele, 
precum şi picioarele, aproape descoperite. Ea legăna cu piciorul 
nişte papuci micuţi, aurii, ale căror vârfuri curbate semănau cu 
carenele corăbiilor antice. Avea la braţe şi la glezne brățări de 
aur masiv şi purta un colier de perle mari cât ouăle de porumbel. 

La vederea lui Rocambole, ea înălţă capul cu o mişcare plină 
de indolenţă şi îi aruncă o privire curioasă. 

Vicontele îi întinse plicul primit de la sir Williams. 

Ea luă scrisoarea, aruncă o privire asupra scrisului în limba 
engleză şi, imediat, privirea ei rece şi mohorâtă începu să arunce 
flăcări; se ridică în picioare, de parcă ar fi fost galvanizată. Toate 
pasiunile vulcanice ale solului indian, toată ardoarea mistică a 
fiicelor lui Budha ţâşneau din privirea ei. Ai fi spus că era 
preoteasa unui straniu şi teribil cult, necunoscut naţiunilor din 
occident. 


Ce se petrecuse între fiica tropicelui şi leul bulevardului 
parizian? Fără îndoială, acest lucru rămâne un mister. Dar, după 
aproximativ o oră, caleaşca domnului de Cambolh se opri în 
curtea familiei Van-Hop. Tânărul preşedinte al „Valeţilor de 
Cupă” aruncă hăţurile vizitiului său, urcă încet peronul şi dădu 
cartea de vizită unui valet, cerând să-l vadă imediat pe marchiz. 

— Domnul marchiz nu este acasă, dar doamna este în salon. 

— Anunţă-mă, spuse Rocambole, care-l urmă pe lacheu. 

Creola era singură în vastul salon al casei, singură şi tristă... 
Ce revoluţie se petrecuse în inima ei? Ce necaz? Ce mare durere, 
mută, sfâşiase sufletul ei? 

Poate că acesta era un alt mister? Dar, în orice caz, era foarte 
greu să recunoşti în această femeie palidă, cu cearcăne, cu 
privirea întunecată şi fără strălucire, pe frumoasa şi surâzătoarea 
marchiză, seducătoarea creolă, care, cu opt zile înainte, făcuse 
cu atâta graţie onorurile balului. 

Când auzi numele vicontelui, aflat în pragul salonului, se 
întoarse fremătând toată, ca şi cum ar fi fost muşcată de unul 
din acei periculoşi şerpi care mişună prin savanele ţării sale. 


139 


— Ponson du Terrail — 


Vicontele intră surâzând, cu pălăria sub braţ, ca un domn care 
vine să facă o vizită de politeţe. El o salută cu respect pe 
marchiză şi luă locul pe care aceasta i-l indică. 

Doamna Van-Hop era, înainte de toate, o femeie de lume; ea 
ştia la nevoie să-şi ascundă impresiile şi să meargă până acolo 
încât să surâdă, atunci când, în realitate, avea inima îndoliată. 

Rocambole îi era odios. El era cel care-l provocase la duel pe 
Cherubin; el îl rănise; el era cel care o adusese în acea situaţie 
extremă şi încordată, silind-o să-şi mărturisească ei însăşi starea 
sufletească. Şi acest om îndrăznea să se prezinte înaintea ei!... 
El venea aici apărat de legile societăţii, de datoriile şi exigenţele 
lumii bune, el venea să facă ceea ce se numeşte o vizită. Şi era 
necesar ca marchiza să-l primească cu surâsul pe buze, să-i 
întindă mâna ca să i-o sărute, să vorbească cu el acele mici 
nimicuri, cancanuri de salon, despre ultimul concert, despre 
prima reprezentaţie a Operei Comice, despre discursul de 
recepţie al cutărui sau cutărui academician. 

Rocambole învățase foarte repede această ştiinţă, atât de 
superficială şi de profundă în acelaşi timp, care constituie arta 
perfectului gentilom; el avusese în sir Williams un maestru atât 
de experimentat, încât devenise întru totul capabil să susţină cu 
uşurinţă o discuţie între patru ochi cu o doamnă atât de distinsă 
ca marchiza. 

Ascunzându-şi repulsia şi reuşind, după câteva minute, să se 
stăpânească, doamna Van-Hop se arătă graţioasă, cu toate că 
suferise de curând o migrenă, sau cel puţin aşa îi spusese ea lui 
Rocambole. Dar paloarea ei, tristeţea, tulburarea care o cuprinse 
la auzul numelui de Cambolh nu putu să scape pretinsului 
viconte. 

— Afacerea Chérubin a făcut destule ravagii, se gândi el 
intrând, şi iată o femeie care-mi poartă o ură destul de prost 
ascunsă. 

După o oră de conversaţie neinteresantă, doamna Van-Hop îi 
spuse dintr-o dată lui Rocambole: 

— Probabil că doriţi să-l vedeţi pe soţul meu, domnule 
viconte... 

— Da, doamnă. 

— Marchizul este plecat, dar nu poate întârzia prea mult. 

— Dacă îmi veţi permite, doamnă, îl voi aştepta. 

— Vreţi să aveţi o discuţie de afaceri? îl întrebă marchiza, 
gândindu-se că vizitatorul se poate adresa mai curând 
bancherului decât omului de lume. 

140 


— Clubul valeţilor de cupă — 


— Afaceri foarte importante, doamnă, spuse Rocambole, 
răspunzând direct întrebării puse de marchiză. 

În acest moment, se auzi sunetul unui clopoțel, apoi zgomotul 
unei trăsuri care pătrundea în curte. 

— lată-l şi pe soţul meu, spuse marchiza. 

Apoi adăugă: 

— Marchizul trece rar pe la mine înainte de masă. El urcă, de 
obicei, direct în apartamentul său. Vreţi, domnule, să dau 
dispoziţie să fiţi condus direct la el? 

Rocambole se înclină. 

Marchiza sună, apăru un valet şi, la ordinul stăpânei sale, îl 
conduse pe tânărul conte la etajul al doilea. 

— Ce-o fi vrând acest om? murmură marchiza rămânând 
singură. Pentru ce vine aici? Presimt că este mesagerul 
nenorocirii. 

Ea redeveni visătoare, surâsul îi dispăru de pe buze şi recăzu 
imediat în cenuşia ei tristeţe. 


În acest timp, Rocambole pătrundea în camera de lucru a 
marchizului Van-Hop. 

Marchizul tocmai se reîntorsese şi se aşezase într-un colţ, în 
apropiere de foc, în momentul în care i se anunţă vizita 
vicontelui. 

Rocambole venea pentru a doua oară în această casă şi era 
aproape necunoscut marchizului. 

— Domnule, îi spuse Rocambole care arborase o atitudine 
gânditoare, o fizionomie gravă şi tristă, ca a unui om care aduce 
veşti neplăcute, vin să vă rog să-mi acordaţi un minut din 
preţiosul dumneavoastră timp. 

— Vă ascult, domnule, îi răspunse marchizul, arătându-i un 
fotoliu şi concediind valetul care îl condusese pe tânărul viconte 
de Cambolh. 

— Domnule marchiz, continuă Rocambole, aşezându-se, ştiu 
că abia mă cunoaşteţi personal, cu toate că sper să vă amintiţi 
de numele generalului Cambolh, tatăl meu... 

— Îmi amintesc, spuse bancherul, salutându-l cu curtoazie şi 
crezând, într-adevăr, că-şi aminteşte de un asemenea nume. 

— V-am fost prezentat la ultimul dumneavoastră bal de către 
baronul O'V... urmă Rocambole. Trebuie să mă credeţi, domnule 
marchiz, că o întâmplare din cele mai ciudate şi neprevăzute mă 


141 


— Ponson du Terrail — 


obligă să vă reamintesc aceste detalii prea puțin semnificative. 

— Sunt inutile, domnule, spuse curtenitor marchizul, este 
suficient numele dumneavoastră... 

— Domnule, îl întrerupse brusc Rocambole, vin la dumnea- 
voastră însărcinat cu cea mai gravă şi mai penibilă dintre 
misiuni. 

Marchizul avu un gest de surpriză. 

— Şi pentru a explica această misiune, este necesar să vă 
povestesc în câteva cuvinte o istorie care vă va părea cel puţin 
ciudată. 

— Vorbiţi, domnule viconte. 

— Acum un an mă găseam în America, la New York. Aveam 24 
de ani, eram tânăr, sângele îmi clocotea în vine, voiam să găsesc 
ceea ce se numeşte un viitor frumos. 

Marchizul avu un surâs indulgent. 

Rocambole reluă: 

— Se afla, pe atunci, la New York o femeie care, prin 
frumuseţea ei şi prin obiceiurile excentrice, stârnea în cel mai 
înalt grad curiozitatea lumii americane. Această femeie purta 
acelaşi nume ca şi dumneavoastră, spuse cu răceală Rocambole 

Marchizul scoase o exclamaţie şi-l privi pe interlocutorul său.. 

— Ea se numea domnişoara Dai Natha Van-Hop. 

— Verişoara mea? 

— Da, domnule. 

— Fata unchiului meu, baronul Van-Hop, care a murit în Indii? 

— Exact. 

— Şi, spuse marchizul, curios la rândul său, ea este încă la 
New York? 

— Era. 

— Unde este acum? 

— La Paris. 

— Veniţi din partea ei? 

— Da, spuse Rocambole; apoi, privindu-l pe marchiz, adăugă: 

— Mi-aţi promis, domnule, să ascultați povestea mea... 

— Continuaţi, domnule, vă ascult. 

— Eram mai curios decât alţii, am făcut minuni pentru a ajunge 
până la domnişoara Van-Hop, care părea să dorească să-şi 
ascundă existenţa în faţa oricăror priviri. Am ajuns până la ea, i- 
am vorbit despre dragoste, am pretins că sunt îndrăgostit de ea... 
Ea mă ascultă surâzând, cu acel surâs care nu străluceşte decât 
pe buzele femeilor care au suferit mult şi am plâns de 
nenumărate ori. 

142 


— Clubul valeţilor de cupă — 


„Nu se iubeşte decât o singură dată, îmi spunea ea, şi eu am 
iubit”. 

La aceste cuvinte, marchizul tresări. 

Rocambole continuă: 

— Am fost elocvent, domnule, am încercat să fiu persuasiv, 
să-i vorbesc despre viitorul care aruncă întotdeauna o rază de 
speranţă, despre timpul care cicatrizează cele mai profunde răni, 
despre tinereţea ei, despre imposibilitatea de a se închide într-un 
doliu etern... Dai-Natha a fost neîncrezătoare, neîncrezătoare şi 
inflexibilă! Dar ea îmi întinse mâna. 

„— Vrei să fii prietenul meu?” îmi spuse ea. 

l-am sărutat mâna şi i-am spus: 

„— Permite-mi, totuşi, să sper...” 

„— Vei spera în zadar, inima mea este moartă pentru 
dragoste...” 

Rocambole se opri şi-l privi pe marchiz. 

— Vă rog să mă iertaţi că intru în aceste detalii, care n-au în 
realitate alt scop decât acela de a demonstra că Dai-Natha 
suferea din cauza unei dragoste neîmpărtăşite. Ea îmi permitea 
uneori s-o vizitez. Am uzat, am abuzat chiar de această 
permisiune, pentru că, între timp, mă îndrăgostisem cu adevărat 
de frumoasa indiană. Şi în felul acesta au trecut şase luni. Dai- 
Natha nu era şi nu voia să fie pentru mine decât o prietenă. O 
întâmplare independentă de voinţa mea mă obligă să părăsesc 
New York-ul şi să viu la Paris. Era vorba de nişte afaceri 
importante. Am ajuns aici anul trecut; plăcerile capitalei lumii mi- 
au adus o serie de distracţii şi de aventuri amoroase; câteva luni 
au fost suficiente pentru a mă vindeca... la vârsta asta eşti cam 
uituc!... 

— „Dar în această dimineaţă, domnule, mi-a parvenit o 
scrisoare, o scrisoare care avea numai două rânduri. O scrisoare 
semnată Dai-Natha şi concepută în următorii termeni: 


„Vino! Nu mai am mult timp de trăit şi contez pe prietenia 
dumitale”. 


Rocambole întinse, într-adevăr, un bilet marchizului Van-Hop. 

Acest bilet cuprindea cele două rânduri citate, scrise în 
engleză şi purtând într-adevăr semnătura domnişoarei Van-Hop. 

Marchizul recunoscu scrisul, scoase un strigăt şi deveni foarte 
palid. 


143 


— Ponson du Terrail — 


— În numele cerului, domnule, murmură el, ce aţi venit să-mi 
comunicaţi? Verişoara mea a murit? 

— Nu, spuse Rocambole, nu încă... dar ascultaţi-mă, vă 
implor... 

— Spuneţi! zise marchizul, a cărui voce trăda o spaimă 
profundă. 

— Domnule, urmă Rocambole, am alergat la domnişoara Van- 
Hop, despre care, până ieri, nu ştiam că se află la Paris. Am 
găsit-o într-o mică locuinţă de pe strada Gabrielle, care amintea, 
prin decoraţiile interioare, de casa în rare locuia la New York. 
Dai-Natha era culcată în fundul unui mic budoar decorat ca o 
pagodă indiană. Era surâzătoare şi calmă, ca întotdeauna, şi 
părea atât de plină de viaţă, încât am crezut la început că a fost 
o glumă din partea ei. Ea mi-a întins mâna şi mi-a spus: 

„— Găseşti că arăt bine?” 

„— Sigur, dar sunt foarte mirat şi nu e frumos din partea ta.” 

„— Te înşeli, prietene, voi muri în opt zile.” 

Rocambole se opri încă o dată. Marchizul era palid şi fruntea i 
se acoperea de sudoare. 

Vicontele reluă: 

— Ascultaţi-mă până la capăt, domnule. Dai-Natha m-a aşezat 
lângă ea, mi-a luat mâna şi mi-a spus: 

„— Prietene, ştii pentru ce n-am putut să răspund dragostei pe 
care mi-ai purtat-o? Pentru că iubeam eu însămi cu disperata 
ardoare a femeilor din ţara mea, pentru că, de la cincisprezece 
ani, - şi acum am treizeci - ochii mei nu s-au îndreptat decât 
spre Europa, unde trăia cel căruia i-am dăruit pentru totdeauna 
inima mea.” 

„— Şi, am strigat eu, acest om este deci orb şi nebun, încât nu 
te iubeşte!” 

„— Nu, el iubeşte pe alta”, apoi a continuat să surâdă şi mi-a 
spus: 

„— Ştii pentru ce am venit la Paris? Fiindcă el este aici. Am 
alergat cu o vagă speranţă, o speranţă nelegiuită, egoistă... 
speram că el nu mai era iubit, că el nu mai iubea... M-am înşelat. 
El iubeşte mai mult ca oricând, el este iubit mai mult ca 
oricând... deci nu mai am ce spera în această lume.” 

— Luându-i mâinile şi acoperindu-i-le de sărutări, am strigat: 
„Tu nu trebuie să mori, Dai-Natha, eşti atât de tânăra, atât de 
frumoasă... până la urmă, vei renunţa la aceste gânduri de 
sinucidere.” _ 

„— E prea târziu”, mi-a spus ea surâzând. „In această 

144 


— Clubul valeţilor de cupă — 


dimineaţă am înghiţit licoarea din acest flacon, pe care îl port la 
gât...” 

Marchizul scoase un strigăt. 

— Aşteptaţi, domnule, aşteptaţi... spuse Rocambole, ascultați- 
mă până la sfârşit. 

„— Această licoare, - mi-a spus Dai-Natha - este o otravă din 
ţara mea, o otravă lentă şi sigură, care nu mă va face să sufăr, 
dar care se va infiltra picătură cu picătură în vene şi mă va ucide 
în curs de opt zile. Există un singur remediu contra acestei 
otrăvi, unul singur... dar acest remediu nu-l voi putea 
întrebuința, căci nu există în Europa... Nu există decât în ţara 
mea. Aşa că sunt moartă”, termină Dai-Natha, „şi toţi medicii 
voştri din Europa nu mă vor putea vindeca... dar am vrut să te 
văd pentru ultima oară, am vrut să-ţi spun adio pentru 
totdeauna”. „Şi apoi”, a adăugat ea, „am vrut să-ţi cer un 
serviciu”. 

„— Vorbeşte”, am murmurat eu cu ochii plini de lacrimi. 

„— Du-te, mi-a spus ea, la bărbatul pe care l-am iubit şi din 
cauza căruia mor; roagă-l să vină, să-mi întindă mâna. Vreau să-l 
văd pentru ultima dată”. 

Rocambole se opri. 

— Şi după aceea, domnule? întrebă marchizul, mai palid decât 
un mort şi a cărui voce întretăiată trăda o emoție profundă. 

— Ei bine, domnule, spuse Rocambole cu calm, cred că nu mai 
am să vă spun nimic, căci bărbatul pe care l-a iubit Dai-Natha, 
bărbatul pentru care moare, sunteţi dumneavoastră! 

Marchizul se ridică; asculta gâfâind şi fără voce, iar când 
vicontele de Cambolh pronunţă aceste ultime cuvinte, el se 
sprijini de pervazul căminului, pentru a nu cădea. 


Capitolul XL 


Între omul care tocmai povestise această istorioară şi cel care- 
| ascultase, se lăsă un moment de teribilă tăcere. Marchizul, cu 
un temperament sanguin şi apoplectic, arăta ca trăsnit. 

Rocambole îl privea şi îi era frică. 

li era frică, ca nu cumva marchizul să facă o congestie şi să 
moară... căci moartea marchizului ar fi însemnat ruina celor mai 
scumpe speranţe ale „Valeţilor de Cupă”, ar fi însemnat 
pierderea a cinci milioane promise de Dai-Natha lui sir Williams. 


145 


— Ponson du Terrail — 


Dar, ca şi taurul pe care lama toreadorului îl doboară fără să-l 
distrugă definitiv şi care se ridică, dintr-odată, mai puternic şi 
mai furios, marchizul făcu un efort violent, îşi învinse ameţeala şi 
redeveni calm şi energic, aşa cum sunt oamenii din Nord. 

— Domnule, îi spuse el lui Rocambole, Dai-Natha, verişoara 
mea, v-a spus ce otravă a luat? 

— Da, domnule. 

— Care? 

— Este fructul de manţenila, sau, mai bine zis, un extract al 
acestui fruct, amestecat cu foi de upas. 

— Foarte bine! spuse marchizul. Are dreptate, adăugă 
gânditor: Nu există pe lumea asta decât un singur remediu 
împotriva acestei otrăvi, un remediu care se găseşte numai în 
Indii. 

Atunci marchizul, omul care cu un minut înainte păruse trăsnit 
de vestea primită, omul pentru care Rocambole se temuse un 
moment să nu facă o congestie când îi spusese că există la Paris 
o femeie care se otrăvise pentru el, acest om se aşeză liniştit în 
fotoliu şi continuă cu un calm specific englezesc: 

— Acest antidot, domnule, este piatra albastră extrem de rară, 
care nu se găseşte decât în corpul unei reptile numită şarpele 
negru. Acest şarpe are capul triunghiular, ca şi vipera, spatele 
negru, burta de un galben auriu. Nu se întâlneşte decât foarte 
rar şi asta numai în apropiere de Lahore sau Visapur. De altfel, 
nu toţi aceşti şerpi negri au în organismul lor preţioasa piatră 
albastră; aproximativ unul din zece o are. Piatra unui şarpe 
negru, adăugă domnul Van-Hop, al cărui calm nu se dezminţea, 
se plăteşte în India până la două mii de lire sterline şi puteţi 
înţelege că nu este la îndemâna oricui să şi-o procure. 

La rândul său, Rocambole îl privea pe marchiz şi părea 
stupefiat de acest sânge rece pe care nu-l prevăzuse absolut de 
loc. 

Marchizul continuă, după ce aranjă puţin focul cu cleştele: 

— Dacă cineva, fie din neatenţie, fie dinadins, este otrăvit cu 
fructul, cu frunzele sau cu sucul de manţenila, nu are alt remediu 
decât această piatră albastră. Se pune piatra într-un pahar cu 
apă, unde ea se dizolvă încet, transmițând apei culoarea ei, şi i 
se dă omului otrăvit s-o bea. Este un mijloc sigur de a opri 
acţiunea otrăvii. Dar pentru ca antidotul să acţioneze, este 
necesar ca otrava să aibă timpul să se infiltreze în organism şi să 
se amestece cu masa sanguină. Trebuie deci aşteptat cam a 
şasea sau a şaptea zi după otrăvire. 

146 


— Clubul valeţilor de cupă — 


— Domnule, întrerupse Rocambole cu o oarecare vioiciune, 
permiteţi-mi să-mi manifest întreaga mea mirare. 

— Pentru ce? întrebă flegmatic marchizul. 

— Pentru că, spuse Rocambole, v-am anunţat că domnişoara 
Dai-Natha Van-Hop s-a otrăvit; că sunteţi cauza nevinovată, este 
adevărat, a acestei sinucideri; că ştiţi la fel de bine ca şi mine că 
există un singur remediu al otrăvirii ei; că acest remediu este de 
negăsit în Europa şi că, în loc să fiţi dezolat, să vă pierdeţi capul, 
îmi povestiţi foarte liniştit cum se procură acest remediu şi cum 
se întrebuinţează. 

— Domnule, răspunse marchizul, un singur cuvânt va face 
mirarea dumneavoastră să înceteze. 

— Aştept cu nerăbdare acest cuvânt! spuse Rocambole. 

— Dai-Natha s-a înşelat, reluă marchizul, spunându-vă că 
piatra albastră este de negăsit la Paris. 

Şi marchizul întinse mâna stângă şi o arătă cu plăcere 
interlocutorului său. 

Mâna marchizului avea în degetul mic un inel gros, împodobit 
cu o piatră care semăna cu o peruzea. 

— lată, spuse el, o piatră albastră, o piatră de şarpe negru. 
Am adus-o din India acum doisprezece ani, fără să bănuiesc că, 
într-o zi, ea o să-mi fie de folos pentru a o readuce la viaţă pe 
scumpa mea Dai-Natha. 

Odată cu terminarea frazei, marchizul se ridică în picioare. 

— Domnule, vreţi să mă conduceţi la verişoara mea? 

Rocambole se înclină afirmativ. 

Marchizul îşi luă paltonul şi pălăria şi, urmat de Rocambole, 
cobori în curte, unde aştepta trăsura elegantului viconte. 

— Domnule, reluă atunci marchizul, la fel de calm şi la fel de 
rece ca un adevărat olandez, sunt obligat să vă dau câteva 
informaţii, căci altfel o să mă credeţi odios şi ingrat, atunci când, 
de fapt, nu sunt decât nefericit. 

Rocambole tăcu şi păru să aştepte explicaţiile marchizului: 

Acesta continuă: 

— Acum aproximativ treisprezece ani, mă îmbarcam la Haye 
pentru a face înconjurul lumii. Am ajuns, la început, la Havana şi 
am fost primit într-o familie de plantatori printre care am trăit 
câteva luni. Această familie era familia Pepei Alvarez, o femeie 
pe care o cunoaşteţi şi care a devenit, între timp, marchiza de 
Van-Hop. Am plecat din Havana şi am ajuns în India, iubind-o pe 
Pepa Alvarez, ştiind că sunt iubit de ea şi după ce, la plecare, îi 


147 


— Ponson du Terrail — 


promisesem că o voi lua de soţie. Am ajuns în India la unchiul 
meu, tatăl lui Dai-Natha. Dai-Natha făcu pentru mine o pasiune 
nebunească şi vru să se căsătorească cu mine. Din nefericire, 
inima mea nu mai era liberă, îmi dădusem cuvântul. De aceea 
m-am reîntors la Havana, unde m-am căsătorit cu Pepa. lată, 
domnul meu, că am trăit doisprezece ani îndrăgostit de soţia 
mea, fericit că ne iubim ca în prima zi, şi încredinţat că Dai- 
Natha m-a uitat. judecaţi şi dumneavoastră mirarea mea, 
ascultând cele spuse de dumneavoastră. 

— Domnule, răspunse Rocambole, sunteţi, de fapt, mai mult 
nefericit decât vinovat, şi vă plâng. 

Marchizul tresări, căci cuvintele vicontelui aveau un accent 
misterios, plin de grave prevestiri. 

— Ea nu va muri, v-o jur. 

— Ea va muri. 

— Uitaţi că am piatra albastră. 

Rocambole ridică privirea. 

— Eu uit, spuse el. Dar ea nu va voi s-o folosească. 

— Voi şti s-o forţez. 

— Nu văd decât un singur mijloc pentru a obţine un asemenea 
rezultat. 

— Care? întrebă marchizul. 

— S-o iubiţi. 

Marchizul avu un surâs trist. 

— Nu poţi iubi două femei în acelaşi timp, spuse el, şi... 

— Şi?... întrebă Rocambole. 

— Îmi iubesc soţia, spuse cu gravitate marchizul, o iubesc ca 
în prima zi a cunoștinței noastre... aşa cum merită ea să fie 
iubită. Dar o voi salva pe Dai-Natha şi o voi iubi ca pe o soră, 
adăugă naiv marchizul, cu un ton profund afectuos, dezvăluind o 
inimă nobilă care-şi conservase generozitatea tinereţii, cu toată 
această mască de răceală imprimată trăsăturilor lui. 

Trăsura vicontelui intră în strada Gabrielle şi se opri în faţa 
micii locuinţe a lui Dai-Natha. 

Această locuinţă avea două intrări şi, totodată, două 
pavilioane, unite printr-o singură scară. 

Rocambole intrase în cea din stânga, cu două ore înainte, 
traversase un vestibul, urcase o scară, străbătuse un lung culoar 
şi pătrunse într-o cameră în care totul amintea de Extremul 
Orient, de religia strămoşilor materni ai lui Dai-Natha, care nu 
fusese niciodată creştină şi care credea cu tărie în misterele 
cultului lui Budha. 

148 


— Clubul valeţilor de cupă — 


Valetul arămiu, care-l condusese pe viconte în pavilionul din 
stânga, îi conduse acum pe amândoi în pavilionul din dreapta. 

Aici, India, cu superstiţiile ei, cu picturile ei ciudate, dispăruse. 
Intrarea nu mai aparţinea vreunei pagode, ci era aceea a unei 
case obişnuite, cum se văd atâtea pe Champs-Elysées, pe 
străzile noi din Faubourgul Saint-Honor6; o scară splendidă, 
tapisată cu piei de tigru, fixate cu baghete de aramă aurită, 
ornată cu statui albe şi garnisită, din loc în loc, cu vase cu flori şi 
cu arbuşti rari. 

Valetul introduse pe cei doi vizitatori într-un vast şi frumos 
salon şi le indică să ia loc în apropierea căminului, spunându-le 
într-o engleză perfectă: 

— Am prevenit pe doamna. 

leşi, ducând cu el cartea de vizită a marchizului. 

Câteva minute mai târziu, - în timp ce domnul Van-Hop, cu 
toate dureroasele sale preocupări, nu se putu împiedica să nu 
admire un superb Murillo, suspendat deasupra unui cufăraş din 
fildeş - se auzi un foşnet de mătase, un pas uşor alunecând pe 
Covor, o uşă deschizându-se... 

Apăru o femeie. Această femeie nu mai era Dai-Natha pe care 
am cunoscut-o mai înainte cu câteva ore... Vrem să spunem că 
indiana, nepoata vechilor nababi, superstiţiosul copil al 
Orientului care avea strămoşii săi pictaţi în vestibulul pe care-l 
cunoscusem înainte, dispăruse. Ea nu mai purta rochia orientală 
cu desene fantastice, împodobită cu amulete şi cu brățări de aur 
şi nici papucii săi de un roşu ţipător. Era îmbrăcată, de astă dată, 
cu o rochie de mătase de culoare mov, frumoasele-i mâini aveau 
mănuşi, braţele sale, de un contur foarte pur, ieşeau pe jumătate 
goale din dantele. Părul, negru, era netezit la tâmple prin două 
benzi largi şi nu avea altă podoabă decât un buchet de camaelii 
roşii, cochet aranjate de un coafor priceput. 

Fiica Indiei se schimbase într-o splendidă doamnă din înalta 
societate, care nu păstrase din înrudirea ei cu rasa galbenă 
decât tenul de un brun auriu, oricând confundabil cu cel al unei 
italience sau al unei spaniole. Astfel îmbrăcată, şi aranjată, fiica 
nababilor putea să rivalizeze în frumuseţe, în strălucire, în 
decenţă şi în nobilă simplitate, cu marchiza Van-Hop, rivala ei. 

Marchizul fu foarte impresionat. 

El crezu că va regăsi o fetiţă pe jumătate sălbatică, cu un chip 
de preoteasă a pasiunii, cu expresia unei vestale dornică să-şi 
dedice viaţa superstiţiilor unei religii nebuloase; or, dimpotrivă, 


149 


— Ponson du Terrail — 


el se găsea în faţa unei femei pline de distincţie, care-şi pleca 
modestă, ochii în faţa lui... 

Ea salută vizitatorii cu mâna, apoi se apropie de marchiz. 

— Vere, îi spuse în engleză, căci nu vorbea altă limbă, îţi 
mulţumesc pentru graba cu care ai venit. 

li dădu mâna să i-o sărute cu dezinvoltura unei ducese din 
foburgul Saint-Germain, şi adăugă: 

— Imi vei face plăcerea de a avea o discuţie între patru ochi 
cu mine? 

Marchizul se înclină. 

— Imi vei permite, prietene, nu-i aşa? spuse ea, întorcându-se 
către Rocambole. 

Rocambole răspunse printr-o acceptare mută. Atunci indiana îl 
luă pe marchiz de mână. 

— Vino! spuse ea. 

Ei părăsiră salonul şi merseră în fundul unui mic budoar 
voluptos şi cochet, adevărat cuib de pariziană. 

O uşă se închise în urma lor şi-i separă, pentru moment, de tot 
restul lumii. 

— Vere, îi spuse indiana, indicându-i să se aşeze alături de ea, 
îţi mulţumesc, te-am chemat... ai venit. 


— Draga mea... 
— Taci, spuse ea, punând frumosu-i deget pe buze, nu mă 
întrerupe... 


— Te ascult, murmură el. 

Dai-Natha era atât de surâzătoare şi de calmă, încât el începu 
să creadă că vicontele minţise şi că nimic nu era mai puţin serios 
decât povestea cu otrava. 

— Iubitul meu văr, sărmanul meu Hercules, spuse ea puţin 
tristă (marchizul, ca mulţi olandezi, se numea, într-adevăr, 
Hercules); când ai venit în Indii la tatăl meu, acum doisprezece 
ani, eram un copil, un copil superstiţios, ignorant, nu ştiam nimic 
despre viaţă şi despre pasiunile furtunoase ale inimii... erai 
tânăr, erai frumos, tatăl meu îmi spunea adesea că vei deveni 
soţul meu... Te-am iubit... 

— Verişoară... 

— Taci! Mi-ai promis că nu mă vei întrerupe... Şi ea continuă: 

— Te-am iubit, neştiind că inima ta este dată, că ţi-ai dat 
cuvântul de onoare unei alte femei. Când ai plecat, speram că te 
vei întoarce curând, număram lunile, zilele, orele... Au trecut 
orele, zilele, lunile, apoi anii, şi n-ai mai revenit. Apoi am aflat 
adevărul... Atunci eram încă sălbatica fiică a vechilor budhişti. 

150 


— Clubul valeţilor de cupă — 


Dacă marea n-ar fi fost între noi, atunci, cred că aş fi venit să 
înfig un pumnal în inima femeii pe care o iubeai! 

Un fulger lumină ochii lui Dai-Natha şi-l făcu pe marchiz să 
tresară. 

Dar acestui fulger îi urmă un surâs. 

— Nu te speria pentru ea, spuse Dai-Nahta, sunt acum o 
femeie din lumea civilizată. Ceea ce rămâne în mine din acest 
sânge indian, clocotind ca lava vulcanilor, l-am întors împotriva 
mea... şi numai eu voi fi victimă... Dar am vrut să te văd, dragul 
meu, să te văd ultima dată, pentru a-ţi spune că, în aceşti 
doisprezece ani nici o oră, nici un minut, nici cele mai teribile 
evenimente n-au reuşit să mi te smulgă din inimă. Te-am iubit 
timp de doisprezece ani, te-am urmărit de departe, cu priviri 
care trec mările, oceanele, pentru a pătrunde până acolo unde 
erai tu. 

Dai-Natha spunea lucruri adevărate, fără strălucire, fără 
mânie, cu o pasiune profundă, pe care nimic nu părea s-o poată 
schimba. 

Marchizul asculta cu inima strânsă şi o contempla cu o 
dureroasă mirare. Ea continuă, mai calmă: 

— Dragostea pe care o aveam în inimă, scumpul meu, 
seamănă cu una din acele boli care îşi desăvârşesc opera încetul 
cu încetul. Şi a venit momentul în care vasul umplut s-a revărsat, 
când a trebuit să mă înclin, strivită sub povară... când mi-a fost 
oroare să mai trăiesc... Şi această zi, scumpul meu, a fost ieri. In 
această dimineaţă, am renunţat să mai duc mult timp o 
existenţă mizerabilă şi fără viitor. 

Ea scoase un mic flacon şi i-l arătă marchizului. 

Marchizul păli, dându-şi seama că flaconul conţinea o licoare 
roşiatică, aşa cum spusese Rocambole, şi era pe jumătate gol. 

Ea începu să surâdă. 

— Am băut restul, spuse ea, aşa că voi fi moartă în optzile. 

— Nu, strigă marchizul, cu o bruscă explozie de tandrete, nu, 
tu nu vei muri, Dai-Natha, prietena mea, sora mea!... Tu nu vei 
muri, căci, iată... 

Şi-i arătă mâna lui. 

— lată acest inel! este piatra albastră a şerpilor negri... 
remediu care nu dă greş... 

Şi luă în mâinile sale mâinile lui Dai-Natha, continuând: 

— Taţii noştri au fost fraţi, dragă Dai-Natha, taţii noştri s-au 
iubit, de ce să nu ne iubim şi noi? 


151 


— Ponson du Terrail — 


Ea scoase un strigăt de bucurie straniu. 

— Pentru ce să nu fii sora mea? termină marchizul. 

Dai-Natha păli. Apoi ea deveni rece, calmă, imobilă, 
strălucirea ochilor săi se stingea. 

— Eşti nebun, spuse ea. Vrei să vorbeşti despre o afecțiune 
frățească femeii care moare din dragoste pentru tine? 

Aceste cuvinte îl loviră pe domnul Van-Hop. Apoi ea urmă, 
regăsindu-şi vocea dulce şi tristă. 

— Aruncă această piatră, prietene; ea nu o va salva pe Dai- 
Natha, căci Dai-Natha nu vrea să fie salvată. 

Marchizul se aşeză în genunchi: 

— În numele cerului, murmură el, în numele tatălui tău şi al 
tatălui meu, în numele legăturilor de sânge care există între 
noi!... 

— Legăturile de sânge au vorbit în mine, reluă ea, te-am 
instituit prin testament ca legatar universal şi ţi-am lăsat 
douăzeci de milioane de lire sterline. 

— Nu, nu! strigă marchizul. Nu am nevoie de banii tăi. Vreau 
să trăieşti, iubită Dai-Natha. 

Dai-Natha se ridică, îşi încrucişă braţele pe piept şi spuse: 

— Mă găseşti frumoasă? 

— Ca îngerii, spuse el. 

— La fel de frumoasă ca ea? 

Şi vocea ei tremura în timp ce pronunţa aceste cuvinte. 

— Da, spuse marchizul. 

— Dacă ea nu ar exista, m-ai iubi? 

— Da, cu pasiune. 

Indiana scoase un vuiet scurt, asemănător cu cel al tigreselor, 
în marile păduri virgine ale patriei sale. 

— Şi dacă ea ar muri? 

La această întrebare, vocea ei tremură şi mai vibrant, dar 
marchizul ridică privirea: 

— Uneori iubeşti şi morţii... murmură el. Aş iubi-o chiar dacă 
ar fi moartă. 

Dai-Natha lăsă să ţâşnească din ochii de felină o privire 
scânteietoare. 

— Uite, spuse ea, dacă-ţi voi cere un jurământ, eu, care sunt 
gata să mor... eu, care mor pentru tine... eu, care te iubesc de 
doisprezece ani... 

— Un jurământ? exclamă marchizul. 

— Da, spuse ea, un jurământ teribil, un jurământ cu preţul 
căruia, poate, aş consimţi să trăiesc... 

152 


— Clubul valeţilor de cupă — 


— Vorbeşte, spuse el cu bucurie, vorbeşte!... Oricare ar fi 
acest jurământ, îl voi ţine. 

— Ei bine! reluă ea, trebuie să-ţi încredinţez un secret care-ţi 
va tulbura inima şi cugetul. Juri să-mi dai ascultare orbeşte, până 
în ziua în care-ţi voi da dovada de netăgăduit cu privire la ceea 
ce afirm acum? 

— Pe cenuşa părinţilor noştri, ţi-o jur, Dai-Natha. 

— Ei bine! continuă ea, acum pot să-ţi pun o întrebare? 

— Bineînţeles... spuse marchizul. 

— Dacă soţia ta n-ar exista, m-ai iubi, ai spus? Şi dacă ea nu 
ti-ar mai fi credincioasă? 

Marchizul scoase un strigăt: 

— Vai! spuse el, în timp ce ochii săi scoteau flăcări ca ochii 
unui tigru, nu pronunţa o astfel de calomnie, Dai-Natha! 

— Eu nu calomniez pe nimeni... spuse ea. 

Şi adăugă cu un calm îngrozitor: 

— Mă vei iubi într-o zi, Hercule, căci Pepa Alvarez, soţia ta, a 
încetat să fie cea mai castă şi virtuoasă dintre soţii. 

Marchizul nu spuse nimic, dar se îndreptă către un cămin pe 
care văzu un mic pumnal malaez cu lama otrăvită. 

Luă acest pumnal şi reveni spre Dai-Natha, care-l aştepta cu 
braţele încrucişate şi cu surâsul pe buze. 

— Ai greşit, spuse el încet şi cu un calm teribil, ai greşit bând 
otrava, Dai-Natha, căci nu de otravă vei muri! 


Capitolul XLI 


Oricine l-ar fi văzut pe marchizul Van-Hop, - după ce l-ar fi 
întâlnit deseori în lume - pe el, omul calm, rece, flegmatic, nu l- 
ar fi recunoscut. Marchizul era înfricoşător la vedere. De o 
paloare lividă, cu privirea scânteind, cu nările fremătând, el o 
privea pe Dai-Natha ca şarpele care-şi hipnotizează prada. 

Dai-Natha era surâzătoare, cu braţele încrucişate. 

— Ucide-mă, îi spuse ea, ucide-mă înainte da a putea să-ţi 
aduc dovada pe care ţi-am promis-o. 

Marchizul îşi aminti de jurământ şi braţul ridicat asupra 
indienei cobori. 

— Ei bine! spuse el cu furie, vorbeşte, Dai-Natha, vorbeşte şi 
dovedeşte... Dacă ai spus adevărul, nu vei fi tu cea care va 
muri... va fi ea! Nu va mai fi Pepa Alvarez cea pe care o iubesc... 


153 


— Ponson du Terrail — 


Tu vei fi aceea pe care o voi iubi! Tu vei fi aceea cu care mă voi 
căsători! 

— Adevărat? întrebă ea. 

— Da, dar vorbeşte... 

Ea nu-şi pierdu nimic din liniştea ei şi vorbi: 

— Astăzi am băut otrava, Hercule; în opt zile, ore numărate, 
voi fi moartă; tu singur poţi să mă salvezi... 

— Vorbeşte, vorbeşte!... strigă marchizul. 

— Ascultă-mă, deci!... strigă ea, fiindcă ai jurat... ascultă-mă... 

El se aşeză zdrobit sufleteşte - căci Dai-Natha vorbea cu un 
glas care părea însuşi glasul adevărului - şi pumnalul îi scăpă din 
mână. 

— Dacă, în aceste şapte zile, tu nu vei surprinde un bărbat în 
genunchi în faţa soţiei tale, într-un loc care nu este casa ta, poţi 
să mă laşi să mor. 

— Şi, întrebă marchizul, în a cărui voce se simțeau furtuni, îmi 
vei putea dovedi că ea este vinovată? 

— i-o voi dovedi. Acum adu-ţi aminte de jurământul tău, căci 
mi-ai jurat că mă vei asculta. 

— Te voi asculta. 

— Eşti bărbat, urmă Dai-Natha, un bărbat trebuie să aibă forţa 
să se ascundă; un bărbat trebuie să aibă puterea, să-şi 
Zugrăvească pe faţă o aparenţă de gheaţă. 

Pe măsură ce Dai-Natha vorbea, trăsăturile marchizului îşi 
reluară, încetul cu încetul, seninătatea lor obişnuită, privirea lui 
redeveni calmă, chipul căpătă e mască de indiferenţă. 

— Întoarce-te la tine acasă, spuse Dai-Natha, întoarce-te şi 
aşteaptă. Dacă vrei să-ţi predau pe vinovaţi, trebuie ca vinovaţii 
să se creadă la adăpost de pedeapsă. 

— Dar, strigă marchizul, care este numele lui? Spune-mi acest 
nume! 

— Ce nume? 

— Al bărbatului. 

— Nu, spuse Dai-Natha, nu încă... 

— Bine, spuse marchizul, voi aştepta... până ce va veni ziua... 
nici un muşchi al obrazului meu nu va tresări, inima mea nu va 
bate mai repede... voi continua să-mi privesc soţia cu aceeaşi 
linişte, să-i ating mâna... voi surâde... dar apoi, când va veni 
ziua, dacă ai spus adevărul: o voi ucide... dacă ai minţit, tu vei fi 
cea care vei muri... 

— Eu nu voi muri, spuse ea... dartu mă vei iubi? 

— Te voi iubi! 

154 


— Clubul valeţilor de cupă — 


— Şi voi fi soţia ta?... 

— Da... O jur din nou, pe cenuşa părinţilor noştri! 

— Bine Hercules Van-Hop, spuse ea. Acum, la revedere... 
peste şapte zile. 

Ea luă pumnalul căzut şi i-l dădu. 

— Ţine-l, îi spuse ea, din dragoste pentru mine, ucide-o cu 
acest pumnal... a fost făurit special pentru ea. 

Un surâs îngrozitor, ca surâsul unei tigrese, alunecă pe buzele 
indienei. Apoi îl luă din nou pe marchiz de mână. 

— Ţine-l, spuse ea, şi du-te! 

Ea deschise o altă uşă, plasată în faţa celei prin care intrase 
cu marchizul, şi îl conduse într-un coridor, unde el se simţi 
apucat de mâna unui bărbat. 

— La revedere, îi spuse încă o dată Dai-Natha. 

Marchizul fu condus prin obscuritate, cobori o mică scară şi 
ajunse în curte. Aici, valetul arămiu care-i servise de ghid îl 
salută şi dispăru. 

Marchizul plecă pe jos, cu acel pas şovăitor ca de beţiv, ca 
omul care vede dintr-o dată cerul deasupra lui. 


Dai-Natha se reîntoarse în salon pentru a discuta cu elegantul 
viconte de Cambolh. 

Indiana se aşeză aproape de el şi îi spuse: 

— A plecat! 

— Convins? întrebă Rocambole. 

— Convins, şi aşteptând dovada. 

— Dovada o va avea, spuse cu răceală locotenentul lui sir 
Williams. 

— Dal! 

— Este vorba de viaţa mea, spuse ea liniştită. 

— Este vorba pentru noi de cinci milioane. . 

— Căci, reluă ea, poate că nu ştii un lucru. În caz că marchiza 
este nevinovată, voi muri în orice caz. 

— Cum aşa? 

— El mă va ucide. 

— Dar... cum să vă ucidă? Doar îmi închipui că n-aţi băut 
otrava? 

— Nu, spuse ea, dar trebuie s-o iau. 

— La ce bun? 

— Pentru că piatra albastră, care salvează viaţa oamenilor 


155 


— Ponson du Terrail — 


care au băut otrava, îi ucide pe cei care nu au luat-o. 

— La dracu! strigă Rocambole. 

— Şi apoi, continuă ea, sunt hotărâtă să mor dacă el nu mă 
iubeşte şi dacă nu voi deveni soţia lui. 

— Vei deveni, spuse Rocambole cu certitudine. 

Atunci indiana scoase din nou flaconul - din al cărui conţinut 
aruncase înainte jumătate - îl duse la buze şi bău. 

Bău otrava până la ultima picătură. 

— Acum, spuse ea repunând calmă flaconul pe masă, numai 
dragostea lui şi piatra albastră pot să mă facă să trăiesc. 

— Vei trăi, strigă Rocambole care avea o încredere oarbă în 
geniul lui sir Williams. 


Sfârşitul volumului 2/4 
al romanului „Clubul valeţilor de cupă” 


— Clubul valeţilor de cupă — 


CUPRINSUL 
Capitolul XI aceea apă etate a aan a Ea ab a bate a alta i iată 3 
Capitolul XX (PRD MD DR ON PM PO Ie a AN i N PT pa 5 
Capitolul XXi REID OI ERIE a PRINDE 0 PER E FR a ICI 11 
Capitolul XC so ie e atace bal tata altadata bal aa 17 
Capitolul XXH IDR RE PIRINEI 19 
dece | e ue | 10) |, 6.4 A A ENTIRE? pu E ta IRI IP AR 28 
Capitolul CC Ci ceai si atatia ata adi ada aa a ln aaa i 35 
Capitolul ,9e, 47 | PRIN RPR RI RI MR MI RN NO MR RI A 0 e 43 
Capitolul XXVI Cs ia e aan de te lo a bat aa zi 50 
Capitolul XC acei e atat al taina Sa da na a a Pia pa li 57 
Capitolul XXI X tea ornat ea mie abate ete aia Di lare ia aa a lan d 65 
Capitolul XXX e iaa să ajniac aae  z 73 
Capitolul XXXI. ...s.sssssssssrssserrrserrrrerrsrrrrerrrrsrrerrrrsrrerrrrsrsrrrererne 81 
Capitolul XXXII. ei a oroarea i diaree cerea te d aa od aaa area e d 90 
Capitolul XXXI i aer aaa cai 00 aaa Bu iata 00 aaa da i 97 
Capitolul XIV ct maia ina a tisa aa a n îl 99 
Capitolul XA CPR e aaa ae a ae seara pa e aaa rinite er at d don 104 
Capitolul XAXA V e aseamana O e ea AS ai aa oa al 112 
Cap cout oa ata la na adn a ata a 120 
Capitolul XXXVII. e atomi de ae o ara be pă teal ară 129 
Capitolul CAN LA cae ta si ta as ana a 20 Ca 1,37 
Capitolul DOL zei ie etate ia ta dis aa odată aia ra Sia ia 145 
dă, | e jum | N.A PPR ARI NOR e OR e RP N ORI IAR E RIN RI 153 


RR RR RR RR RR A XX XXX XXX