Ponson du Terrail — [Rocambole 1 Dramele Parisului] 02 Mostenirea misterioasa

| | PPP TI III ra 
Eis T 
3 43 


TIE A Wr ED D el | 


PAȘI O E „Psi uy 
OO O 
ENE LRI 3 

y 
3 


a Ponson du Terrail a EN | 


[E Ocom >A 
(i DRAMELE PARISULUI 4] 


| Or Mostenirea 
| [pasă III StE 10 Asa 


Ş CR | i 
DVA Eina e >) (9) | | 
PRHA pai A | 


— Ponson du Terrail — 


8. Versiune electronică: 
V20 


SAONO 


Ponson du Terrail 


ROCAMBOLE 


Ciclul „Dramele Parisului” 


SAE 


MOŞTENIREA MISTERIOASĂ 
Volumul Il 


Traducere de Petre Ciobanu 


—  Moştenirea misterioasă — 


= ea 


MOȘTENIREA MISTERIOASĂ - 
continuare 


RAE 


CAPITOLUL XXIX 


Să ne întoarcem cu puţin în urmă şi s-o lăsăm pe domnişoara 
de Balder să citească şi să recitească, uimită, ciudata scrisoare 
găsită pe gheridonul din camera necunoscută în care se afla. 

Armand, dacă ne amintim, îl luase cu sine pe Bastien în strada 
Culture-Sainte-Catherine. 

— Bătrânul meu prieten, îi spuse el, cei ce iubesc sunt egoişti 
şi, ca atare, uituci. Dacă te-aş fi lăsat în strada Meslay, ne-am fi 
petrecut scara la domnişoara de Balder şi ceasurile s-ar fi scurs 
atât de repede, încât ne-am fi pomenit, ca şi ieri, auzind 
clopotele de la miezul nopţii. Or, când trebuie să te afli a doua zi, 
la ora şapte dimineaţa, în Bois de Boulogne pentru a-ţi apăra 
viaţa, o noapte de somn este neapărat necesară. 

— E! domnule Armand, răspunse Bastien, toate astea le ştiu 
eu bine. Pe vremea mea, în bătrâna gardă, ne băteam în fiecare 
dimineaţă, ceea ce nu ne împiedica să chefuim până la miezul 
nopţii în fiecare seară când eram în bani. 

— Dar sunt treizeci de ani de atunci! 

— Ba poate chiar treizeci şi cinci. 

— Pe vremea aceea erai un bărbat tânăr. 

— Haida, de, sunt încă destul de solid. 

Armand clătină din cap şi spuse cu melancolie: 

— Mânuiai bine spada? 

— Nu cine ştie ce, ca să vă spun adevărul. Vedeţi, pe vremea 

3 


— Ponson du Terrail — 


împăratului eram în fiecare zi pe câmpul de bătaie şi nu aveam 
timp să mergem în sala de arme; dar când îţi mânuieşti spada cu 
ajutorul inimii... 

— Pam, pam, pam...! exclamă Armand gânditor. 

După care adăugă, mai mult pentru sine: 

— Englezii, în general, se bat puţin, ei urăsc şi dispreţuiesc 
duelul; dar cei care fac excepţie de la această regulă, şi toate 
excepţiile devin o ciudăţenie, trebuie să aibă pentru duel un cult 
ieşit din comun, cu atât mai mult cu cât compatrioţii lor îl urăsc. 
Asta trebuie să fie cazul şi cu acest sir Williams care vrea 
neapărat să aibă o întâlnire pentru un asemenea fleac. 

— Ei bine, spuse Bastien, care surprinsese cuvintele 
îngândurate ale domnului de Kergaz, pentru că ţine neapărat, voi 
încerca să-i dau o lecţie. 

Armand îl conduse pe Bastien la etajul al doilea al casei unde 
transformase o cameră mare în sală de arme, deoarece pe 
vremuri iubise scrima cu pasiune, luă măşti şi florete şi spuse 
bătrânului soldat: 

— Refă-ţi un pic mâna, paza bună trece primejdia rea. 

Contele şi bătrânul său prieten ţăcăniră astfel săbiile aproape 
o oră. 

— Stilul este bun, spuse în sfârşit cel dintâi, încheietura mâinii 
e sigură şi destul de uşoară, dar genunchiul este lipsit de 
supleţe. Trebuie să-ţi ucizi adversarul de la prima încrucişare a 
spadelor, altfel eşti tu însuţi un om mort. 

— Îmi voi da osteneala, răspunse liniştit Bastien, care mâncă 
cu poftă şi se culcă liniştit ca un bătrân viteaz în faţa căruia 
moartea a dat întotdeauna înapoi şi dormi neîntors până 
dimineaţa. 

Armand, care îşi petrecuse noaptea pe o canapea, îl trezi la 
ora şase şi-i spuse: 

— Să mergem! avem un ceas bun de aici până-n pădure şi 
trebuie neapărat să ajungem primii. Franţa nu poate fi în 
întârziere. 

Bastien se îmbrăcă la iuţeală dar, în timp ce-şi făcea toaleta, 
dovedi acea minuţie a ofiţerilor de altădată care se lăsau pudraţi 
şi cereau îmbrăcămintea de gală pentru a porni la atac. 

Îşi puse o vestă din pichet alb peste o cămaşă fină de batist în 
care înfipse un ac gros, cu diamant, amintire de la sărmana 
mamă a lui Armand. Îşi încheie, deasupra vestei, o redingotă 
albastră, la a cărei butonieră strălucea rozeta sa; îşi încălţă apoi 
cizmele lustruite şi îşi trase un pantalon de caşmir negru, un pic 

4 


—  Moştenirea misterioasă — 


larg, ă la husar, ceea ce sfârşi prin a-i da o ţinută militărească. 

Armand era îmbrăcat în întregime în negru şi, ca şi Bastien, îşi 
purta decorația. 

Regele Louis-Philippe binevoise să-i decerneze sculptorului 
Armand marele premiu al Romei, iar contele de Kergaz era 
departe de a renega artistul. 

O pereche de săbii de luptă, aduse din Italia, minunat oţelite, 
fură instalate în portbagajul trăsurii. Porniră. Echipajul contelui 
de Kergaz străbătu în graba mare bulevardul Champs-Elysées 
fără să întâlnească nici o altă trăsură, într-atât era de pustiu la 
această oră cel mai elegant cartier al Parisului. Dar, la barieră se 
întâlniră cu o trăsură americănească trasă de un singur cal, pe 
care o conducea un bărbat tânăr. 

— lată-l pe sir Williams, spuse Bastien, arătându-l pe tânărul 
în a cărui vecinătate se găsea Ralph 0..., în timp ce Arthur G... 
era instalat pe scaunul din spate. 

Armand privi cu multă curiozitate acest bărbat pe care Bastien 
îl luase drept Andréa şi, la rândul său, tresări şi spuse repede: 

— Eşti absolut sigur că nu este el? 

— O! Fireşte că da, zise Bastien, m-am convins. Dar această 
asemănare este ciudată. 

Baronetul şi martorii săi îi salutară pe Armand şi pe Bastien; 
apoi, ca oameni bine crescuţi ce erau, apropiară trăsurica până o 
rânduiră în dreptul caleştii adversarilor, nevrând nici să-i 
depăşească, dar nici să rămână în urmă. Cele două echipaje 
coborâră deci împreună calea Neuilly şi ajunseră la poarta 
Maillot, unde un călăreț îi aştepta în mijlocul străzii. 

Acest călăreț comanda escadronul unui regiment de husari a 
cărui cazarmă se afla atunci în Quai d'Orsay. Domnul de Kergaz 
îl cunoştea bine şi-l rugase, printr-un bileţel trimis în ajun, să 
binevoiască a-l asista pe Bastien ca cel de-al doilea martor. 

Comandantul de escadron descălecă, Armand şi sir Williams 
coborâră din trăsuri şi cele şase persoane se îndreptară pe jos 
spre păduricea înlăuntrul căreia găsiră, la o sută de metri de 
pavilionul Armenonville, un loc potrivit pentru duel. Terenul era 
bun, lipsit de iarbă şi acoperit cu nisip fin. 

In timp ce sir Williams şi Bastien, după ce s-au salutat din nou, 
rămâneau la distanţă, Ralph 0... şi comandantul de escadron, 
stabileau condiţiile luptei. lar domnul de Kergaz care se uita 
mereu la sir Williams cu o privire cercetătoare i se adresă lui 
Arthur G..., cel de-al doilea martor al acestuia. 

— Ne aflăm, domnule, într-un moment destul de grav pentru a 

5 


— Ponson du Terrail — 


putea discuta liber şi sincer, lăsând la o parte toate pornirile 
personale şi jignitoare. 

— Sunt de aceeaşi părere cu dumneavoastră, domnule. 

— Îmi îngăduiţi să vă pun o întrebare? 

— Vorbiţi, domnule. Vă ascult. 

— De cât timp îl cunoaşteţi pe sir Williams? 

— De numai două luni. 

— Sunteţi convins că este, într-adevăr, baronet şi că este de 
origină irlandeză? 

— Am văzut actele sale de familie, domnule. 

— E curios, murmură Armand, aş putea să jur că este fratele 

meu... 
— Domnule, răspunse Arthur G..., vă daţi seama bine că aşa 
stând lucrurile nu am dreptul tocmai eu, care am văzut actele, 
titlurile şi scrisorile de recomandare pe numele de sir Williams, 
baronet şi gentilom irlandez, să admit că este una şi aceeaşi 
persoană cu vicontele Andrea, fratele dumneavoastră. De 
altminteri, ar fi şi prea târziu. 

— De altfel, domnule, adăugă Armand cu răceală, nu v-am 
pus această întrebare decât cu titlu de informaţie. 

Cei doi tineri se salutară, dovedind astfel că discuţia se 
terminase de comun acord şi se apropiată de Ralph 0... şi de 
şeful escadronului. 

— Motivul duelului este neînsemnat, spuse acesta din urmă; 
apoi, între cei doi adversari este o mare diferenţă de vârstă; 
acest lucru mi se pare a fi mai mult decât suficient pentru a nu 
da acestei afaceri un caracter prea serios. 

— Este şi părerea mea, domnule, răspunse Ralph O... 

— Socot, deci, că domnii trebuie să se bată până la ivirea 
primei picături de sânge. 

— Este, fără îndoială, suficient. 

— Şi cred că spada nu trebuie împlântată mai mult de două 
degete. 

Ralph O... înclină capul în semn de aprobare. 

— Domnilor, adăugă el, adresându-se celor doi adversari care 
se apropiată, binevoiţi a vă scoate de îndată hainele. 

Sir Williams, pe care domnul de Kergaz continua să-l 
examineze cu o scrupuloasă atenţie, rămânea nepăsător sub 
greutatea acestei priviri şi spuse cu cel mai mare calm şi cu un 
ton în care se simţea un uşor accent britanic: 

— Vremea este frumoasă dar răcoroasă şi ar fi trebuit să aleg 
pistolul pentru a nu fi nevoit să mă dezbrac. 

6 


—  Moştenirea misterioasă — 


Îşi scoase apoi haina şi se adresă lui Bastien care făcuse şi el 
acelaşi lucru, dar care îşi uitase cravata: 

— Vă cer iertare, domnule, dar din moment ce şi 
dumneavoastră păstraţi cravata, mi-o voi pune şi eu la loc pe a 
mea. Voi evita, astfel, o răceală. 

— Nu e nevoie, spuse Armand pe un ton sec. Scoateţi-vă 
cravata, domnule Bastien, v-ar putea feri de o lovitură a spadei. 

— O! cum doriţi, murmură sir Williams cu un calm atât de 
desăvârşit încât de această dată şi ultimele îndoieli ale domnului 
de Kergaz se risipiră. 

— Acest om este englez sadea, gândi el, nu este vorba de 
Andrea. 

Săbiile fură trase la sorţi; soarta înclină către sir Williams: 
aveau să se bată cu armele sale. 

— Poftiţi, domnilor, spuse Ralph 0..., în clipa în care cei doi 
adversari se puneau în gardă. 

Domnul de Kergaz avusese dreptate zicând că atunci când un 
englez se bătea, era un excelent luptător. El îşi putu da seama 
de acest lucru la prima pasă. 

Sir Williams, omul acesta atât de flegmatic şi în ale cărui 
mişcări se vedea rigiditatea britanică, devenea pe teren de o 
minunată supleţe, de o agilitate de felină, care dejucară 
impetuozitatea sinceră a bătrânului soldat. Spada sa, pe care 
părea c-o ţine cu vârful degetelor, într-atât îi era mâna de 
uşoară, dădea impresia că se dublează, că se multiplică, 
ajungând să pareze cu o prodigioasă supleţe, în timp ce 
mânuitorul ei se întrerupea sau pornea cu o viteză fulgerătoare. 

Timp de aproape cinci minute, Bastien, sufocat, furios, dădu 
cele mai teribile lovituri lui sir Williams. Baronetul le pară pe 
toate şi nu ripostă de loc. 

În fiecare clipă, necunoscând rafinamentele acestui joc teribil, 
devenit o adevărată artă în mâinile maeştrilor moderni, bătrânul 
soldat săvârşea greşeală peste greşeală, fanda prost, îşi 
îndepărta braţele, se descoperea... Spada lui sir Williams para, 
dar nu ataca. 

— Mă cruţă, murmură Bastien, scos din sărite, mă cruţă pe 
mine, un husar imperial. 

Şi Armand, care-şi dădea bine seama că Bastien ar fi fost mort 
dacă în faţa lui s-ar fi aflat oricine altcineva, şi nu un gentleman 
desăvârşit, îşi spunea: 

— Andrea ar fi fost mai puţin generos... Hotărât, nu este el. 

Totuşi, pentru a pune capăt în cele din urmă, acestei lupte, în 

7 


— Ponson du Terrail — 


clipa în care Bastien îşi întinsese pe jumătate spada, baronetul i- 
o încrucişă la repezeală, o răsuci de două ori, o ridică dintr-o 
lovitură energică şi, în timp ce arma zbura la o depărtare de 
douăzeci de paşi, o apăsă pe a lui pe pieptul bătrânului soldat 
legând atât de strâns actul dezarmării de acela al ripostei, încât 
lovitura devenea cinstită şi el şi-ar fi putut ucide adversarul fără 
nici o remuşcare. 

Dar spada abia îi atinse cămaşa; şi, mulţumit de această 
victorie fără vărsare de sânge, baronetul făcu un salt înapoi şi îşi 
ridică sabia cu vârful în sus. 

— Destul, domnilor, destul! strigă Armand, care, în clipa aceea 
teribilă, se înfiorase din cap până-n picioare. 

Bastien lăsă să-i scape o înjurătură zdravănă şi vru să alerge 
pentru a-şi ridica spada, dar domnul de Kergaz îl opri: 

— Prea târziu, spuse el, nu mai ai dreptul să reîncepi; putea să 
te ucidă, dar n-a făcut-o. 

Sir Williams se apropie repede de adversarul său şi-i spuse în 
aceeaşi clipă: 

— Vreţi acum, domnule, să primiţi scuzele mele pentru 
exagerata mea susceptibilitate şi să-mi strângeţi sincer mâna? 

Proasta dispoziţie a bătrânului soldat nu putea ţine piept 
acestor cuvinte; îi întinse mâna lui sir Williams, care adăugă cu 
accentul său de dincolo de Canalul Mânecii: 

— Şi acum, domnilor, trebuie să vă explic purtarea mea. 
Onorabilul meu adversar îmi adresase, cu două zile în urmă, 
scuze sincere care erau, sunt de acord, mai mult decât 
satisfăcătoare; în ajun însă, la club, fiind întrebat despre părerile 
compatrioţilor mei cu privire la duel, pe care de fapt îl detest ca 
şi ei, din spirit de contradicţie am susţinut că un gentleman 
perfect trebuie să se bată, adăugând că aş fi fericit să dau un 
exemplu. Aveam nevoie de acest mic duel, domnul Bastien mi-a 
oferit ocazia, iar eu n-am lăsat-o să-mi scape. 

— Nu are nici o importanţă! răspunse Bastien cu o urmă de 
supărare atenuată, însă, prin zâmbetul său sincer şi cinstit, 
numai o gloabă bătrână ca mine putea să se lase astfel 
dezarmată... Este ruşinos! 

Şi Bastien strânse încă o dată mâna lui sir Williams. 

Acesta se apropie apoi de domnul de Kergaz: 

— Se pare, domnule conte, spuse el, că semăn perfect cu un 
frate de-al dumneavoastră pe care-l căutaţi prin toată lumea. 

— Este uimitoare asemănarea, răspunse Armand gânditor, 
totuşi Andrea are părul blond... 

8 


—  Moştenirea misterioasă — 


— lar eu negru... este o culoare mai frumoasă... 

Şi sir Williams adăugă: 

— Totuşi, domnule, dacă păstraţi cea mai mică umbră de 
îndoială, m-aţi onora dacă aţi accepta să luaţi masa la mine într- 
una din zilele acestea. V-aş putea arăta arborele meu 
genealogic, cu piese autentice, doveditoare. 

— Domnule... spuse Armand. 

Baronetul luă un aer confidenţial, adresându-se în acelaşi timp 
lui Armand, lui Bastien şi martorilor: 

— Domnilor, zise el, aţi fost, fără nici o îndoială, cel puţin o 
dată în viaţa dumneavoastră, îndrăgostiţi. Eu, unul, sunt în clipa 
de faţă. Plăcerea de a mă afla alături de dumneavoastră, în 
această dimineaţă, m-a lipsit de plăcerea de a-mi vedea aseară 
iubita, şi mă grăbesc să recâştig timpul pierdut... Or, iubita mea 
locuieşte într-o misterioasă căsuţă, pierdută la marginea pădurii 
şi în care nimeni nu are dreptul să pătrundă. O păzesc cu gelozia 
sălbatică a unui dragon... Prin urmare, voi fi obligat şa vă 
părăsesc. 

Şi, privind spre Armand: 

— Domnule conte, adăugă el, aţi fi cel mai amabil om din 
lume dacă aţi oferi două locuri prietenilor mei în caleaşca 
dumneavoastră, în aşa fel încât eu să mă pot folosi în voie de 
trăsurica mea. Nu mă întorc la Paris. 

Armand înclină capul în semn de aprobare şi se înapoiară la 
poarta Maillot unde-i aşteptau trăsurile. 

Aici, sir Williams se urcă sprinten în trăsurică şi-i spuse lui 
Armand: 

— Nu este adevărat, domnule conte, că lăcaşul fericirii nu e 
altceva decât casa femeii pe care o iubeşti? 

— Poate... murmură Armand, care începu să se gândească la 
Jeanne. 

— Şi că cine are o logodnică pe care o adoră trebuie s-o 
ascundă tuturor privirilor?... 

Şi sir Williams lăsă să se strecoare printre buzele sale acel 
zâmbet batjocoritor în care inima diabolică a vicontelui Andrea 
părea să se ivească din nou. 

Armand tresări cuprins încă o dată de îndoieli. 

— Dacă iubiţi o femeie, sfârşi sir Williams, vă sfătuiesc s-o 
ascundeţi bine; şi dând calului o lovitură de bici, porni cu iuţeala 
fulgerului. 

De data aceasta Armand deveni palid ca un mort, gândul îi 
zbură pentru a doua oară la Jeanne şi fu cuprins de spaimă. 

9 


— Ponson du Terrail — 


Vorbind astfel, sir Williams avusese vocea batjocoritoare a 
blestematului de Andréa şi drăcescul său hohot de râs răsună în 
urechile domnului de Kergaz ca dangătul unui clopot de 
înmormântare. 

În timpul acesta, sir Williams, zburând ca o săgeată pe 
bulevardul Neuilly, străbătu podul, ajunse la Courbevoie, apoi la 
Nanterre şi la Rueil, traversă parcul de la Malmaison şi ajunse la 
intrarea unei mici vâlcele care se deschide în spatele Bougival- 
ului, această colonie de pescari şi, în acelaşi timp, de artişti. 

Străbătu apoi în goana mare singura stradă din sat, trecu de 
biserică, ajunse aproape de Luciennes şi sfârşi prin a se opri în 
faţa porţii unei vaste proprietăți, ascunsă între arbori, 
înconjurată de ziduri şi la al cărei capăt se zărea un mic dar 
frumos castel, de structură modernă, în timp ce, în direcţia 
opusă, într-un colţ al parcului, se vedea o căsuţă. 

Această căsuţă nu era alta decât aceea în care Colar o 
adusese pe Cerise cu două zile în urmă, încredinţând-o spre 
păstrare văduvei Fipart. 

Colar pătrunsese însă printr-o portiţă ascunsă, în timp ce 
trăsurica lui sir Williams trecea pe sub poarta cea mare, care era, 
de altfel, larg deschisă. 

Baronetul zări pe nisipul proaspăt al aleii, urmele unei trăsuri 
care părea să fi trecut de curând. 

— Aşadar, îşi spuse el satisfăcut, lovitura a reuşit... Jeanne îmi 
aparţine. 

Trăsurica se opri în faţa casei; la capul scărilor sir Williams îl 
zări pe Colar care-şi fuma liniştit pipa, bucurându-se de primele 
raze ale soarelui. 

— Ei bine? îl întrebă repede baronetul, aruncându-i hăţurile. 

— Păsărica doarme, răspunse Colar. 

— Aici? făcu Williams îngrijorat. 

— Pe onoarea mea, căpitane! 

— La ce oră a luat narcoticul? 

— Aseară la ora zece. 

Sir Williams se uită la ceas. 

— Este ora opt dimineaţa, zise el, mai are încă două ore de 
dormit. 

Şi baronetul îl urmă pe Colar, urcă sprinten scara micuţei vile 
şi, după ce traversă salonul, intră în dormitorul în care, nu de 
mult, am văzut-o pe domnişoara de Balder trezindu-se mirată. 

Când sir Williams intră, tânăra fată dormea încă, lungită pe 
canapea. 

10 


—  Moştenirea misterioasă — 


Baronetul se opri în faţa ei şi începu s-o privească cu atenţie. 

— Într-adevăr, murmură el, micuța este foarte frumoasă. N-o 
mai văzusem niciodată şi pot să-i fac un compliment lui Armand. 
Are gust. 

Apoi, dintr-odată, încruntând sprâncenele şi privindu-l pe 
Colar: 

— Nu cumva... din întâmplare... ai fost... tentat? 

— Pe legea mea, nu! zice Colar. Este drăguță, foarte adevărat, 
dar prea palidă... Mie îmi plac culorile... 

— O! răspunse el calm, te-aş fi iertat... La urma urmelor, nu 
am prejudecăţi... Per Bacco! cum zicea răposatul şi onorabilul 
meu tată. 

După care sir Williams adăugă: 

— Ce-ai făcut cu bătrâna? 

— Am culcat-o pur şi simplu în patul ei, lăsându-i la îndemână 
scrisoarea pe care o ştiţi şi în care bătrânul dumneavoastră 
copist a imitat atât de bine scrisul domnişoarei. 

— Admirabil! 

— Cât despre Cerise, reluă Colar, se pare că baba Fipart şi cu 
ea nu se prea pot înţelege. Micuța plânge; bătrâna, care este 
mai rea decât cea mai afurisită dintre babe, îi face mizerii peste 
mizerii. 

— lată exact ceea ce nu vreau, zise Andrea şi dacă aşa stau 
lucrurile, pe tine trebuie să te fac răspunzător. 

— Păi de! spuse Colar prost dispus. Mi-aţi cerut pe cineva de 
încredere, o aveam la dispoziţie pe această bătrână care este 
ibovnica lui Nicolo. Am angajat-o, asta e tot. Nu ştiam atunci că 
are un caracter atât de rău. 

Sir Williams nu răspunse şi poate că nici nu auzise explicaţiile 
lui Colar, într-atât era de cufundat în gândurile sale. 

Cu braţele încrucişate în faţa tinerei fete adormite, pe care o 
contempla, păru să-l fi uitat pe Colar. 

— Du-te, îi spuse în cele din urmă; găseşte-o pe femeia aceea, 
pe văduva Fipart, şi spune-i s-o pregătească pe Cerise pentru 
vizita mea. 

Colar plecă lăsându-l pe sir Williams în prezenţa domnişoarei 
Jeanne de Balder care continua să doarmă. 

Baronetul se aşeză în faţa unei măsuţe şi scrise acea lungă 
scrisoare pe care ştim că Jeanne a găsit-o în clipa în care s-a 
deşteptat. 

Când o termină, un zâmbet diabolic se ivi pe buzele sale. 

— A! zise el, dragul meu frate, iubitul meu Armand, mi-a venit 

11 


— Ponson du Terrail — 


o idee grozavă, ce mai... Şi cred că o dată cu milioanele bunului 
Kermarouet, voi gusta şi plăcerea unei frumoase răzbunări! A! M- 
ai alungat ca pe un hoţ; mi-ai luat-o pe Martha, singura femeie 
pe care am iubit-o, m-ai botezat Andrea-blestematul şi 
nădăjduieşti să fii fericit? Haida, de! Priveşte-o pe această tânără 
a cărei frumuseţe a făcut să-ţi tresalte inima, este aici, adormită, 
nemişcată, în puterea mea... Un altul, în locul meu, s-ar fi 
mulţumit să fie mârşav şi brutal în răzbunarea sa; eu, unul, voi fi 
rafinat, elegant şi crud... Nu trupul Jeannei îmi trebuie, ci inima 
ei! A început să te iubească... Mă va iubi pe mine! Erai în ochii ei 
contele Armand de Kergaz, un om de lume, virtuos şi bogat; vei 
fi un pungaş obraznic care s-a împopoţonat cu haina şi cu 
numele stăpânului său şi ea te va dispreţui! 

Zâmbetul lui sir Williams se transformă într-un hohot de râs 
strident. 

— O! domnule conte, sfârşi el, mi-a venit o idee grozavă, te 
rog să mă crezi. Contele de Kergaz nu mai eşti tu, ci eu! Şi în 
ziua în care mă voi însura cu Hermine, în ziua în care aurul lui 
Kermarouet va fi al meu, în ziua aceea îţi voi striga: 

— Armand! Armand! lubita ta Jeanne a devenit amanta mea şi 
pe tine te-a luat drept un valet! 

Şi sir Williams, al cărui chip strălucea de o bucurie infernală, 
sună cu putere. 

— Cheamă-i şi pe ceilalţi, ordonă baronetul. 

Mariette plecă şi reveni de îndată cu îngrijitoarea, cu valetul şi 
cu lacheul. 

— Ascultaţi-mă cu atenţie, le spuse sir Williams, o sută de 
ludovici pentru o lună de slujbă fiecăruia dintre voi dacă eu voi fi 
contele Armand de Kergaz şi dacă o veţi convinge pe noua 
voastră stăpână... Dacă nu, veţi fi concediaţi! 

Şi, dând drumul servitorilor şi ieşind el însuşi din camera 
Jeannei, care dormea mai departe, sir Williams adăugă în gând: 

— Şi acum s-o învăţăm lecţia şi pe Cerise, iar dacă Jeanne nu-i 
va crede pe servitori, o va crede cu siguranţă pe micuța 
florăreasă, care îi este prietenă din copilărie. 

Sir Williams părăsi vila şi se îndreptă spre căsuţa din fundul 
parcului unde noi vom ajunge înaintea lui şi o vom reîntâlni pe 
Cerise. 


CAPITOLUL XXX 


12 


—  Moştenirea misterioasă — 


O lăsasem pe Cerise prăbuşită pe parchetul încăperii aflate în 
căsuţa din parc, unde o adusese văduva Fipart. 

Destăinuirea bătrânei era cauza acestui leşin. 

Când îşi revenise, văduva Fipart o dusese la primul etaj al 
căsuţei şi o lăsase singură acolo. Cerise îmbrăţişase cu privirile 
toate detaliile acestei camere, pardoseala cernită, perdelele din 
pânză dungată, pendula cu coloane aşezată între două vaze de 
flori, patul şi comoda din lemn de nuc. 

Era odăiţa unei lucrătoare pariziene. 

Cerise nu se găsea în situaţia, destul de obişnuită la unii 
oameni care, ieşind dintr-un lung leşin, caută să-şi adune 
amintirile şi să lege între ele clipa de faţă cu cea de dinaintea 
sincopei. 

Cerise îşi amintea totul; găsindu-se singură în această 
cameră, unde nu intrase niciodată, îşi aminti de văduva Fipart şi 
de odioasa ei destăinuire. 

Prima ei mişcare, primul ei gând fu să fugă la uşă. Era 
încuiată. 

Intr-un acces de disperare, ea încercă s-o zdruncine, strigă, 
chemă. 

Nu-i răspunse nimeni. 

Sărmana copilă se porni atunci pe plâns şi rămase timp de 
mai multe ceasuri cu capul în palme, imagine vie a durerii. 

Spre prânz uşa se deschise şi văduva Fipart intră: 

— Haide, micuţo, îi spuse ea, în loc să plângi, vino să iei masa. 

Cerise refuză printr-un gest. Văduva Fipart se retrase şi încuie 
uşa. Nu se înapoie până seara. 

Sărmana Cerise adormise. Bătrâna o trezi şi îi propuse din nou 
să mănânce ceva. 

Cerise refuză pentru a doua oară şi adormi îmbrăcată, învinsă 
de oboseală. 

A doua zi fata era mai calmă. De nevoie, acceptă ceva de 
mâncare, dar nu voi să iasă din cameră. 

Cerise strigă după ajutor şi ar fi vrut să moară. 

Văduva Fipart o încuie din nou şi nu se înapoie decât seara, la 
fel de arţăgoasă, la fel de batjocoritoare şi îi anunţă viitoarea 
vizită a stăpânului. 

Trei zile se scurseră în felul acesta; Cerise simţea că-şi pierde 
minţile şi-şi manifesta disperarea prin lacrimi. 

În sfârşit, în dimineaţa celei de a treia zile, cum stătea 
nemişcată la fereastră, o cheie se răsuci în broască. 

Sărmana copilă se înfioră şi crezu că avea să-şi revadă tiranul. 

13 


— Ponson du Terrail — 


Dar uşa se deschise şi intră un bărbat. 

Era baronetul sir Williams. 

Atunci Cerise îşi pierdu capul cu desăvârşire, lăsă să-i scape 
un strigăt de groază şi se refugie, tremurândă şi palidă, în 
capătul celălalt al odăiţei. 

S-ar fi spus că baronetul intrase cu o armă în mână. 

Dar sir Williams era calm, surâzător şi figura sa, căreia îi 
imprimase o expresie de o rară onestitate, nu o putea înfricoşa 
pe tânăra fată. 

— Domnişoară, îi spuse el deosebit de politicos, linişteşte-te, 
sunt un om de lume. 

Cerise, nemişcată, se sprijinea de zid, în unghiul cel mai 
întunecat al camerei şi continua să-l privească neîncrezătoare, 
dar fără spaimă. 

— Vrei să mă asculţi? reluă el cu o voce mângâietoare şi stând 
tot timpul în picioare în faţa ei, cu un respect care o impresionă 
în chip deosebit. Îţi voi explica o mulţime de lucruri, domnişoară. 

— A! domnule, murmură Cerise, aducându-şi aminte de tot 
ceea ce îndurase, este cu neputinţă ca tot răul care mi s-a făcut 
să fi fost ordonat de către dumneavoastră, nu-i aşa? 

— Ai fost maltratată? exclamă sir Williams cu prefăcută 
mânie, cine a îndrăznit?... 

— Această femeie îngrozitoare, a cărei prizonieră sunt mă 
tiranizează, domnule. Am fost adusă aici cu forţa, mi s-a spus... 

— Tot ce ţi s-a spus este fals, copila mea, răspunse baronetul 
cu blândeţe şi dacă ai fost chinuită te voi răzbuna... 

— Domnule, domnule, imploră fata cu vocea gâtuită de plâns, 
sunt trei zile de când mă aflu aici fără să ştiu unde, fără ştiri de 
la cei pe care-i iubesc, care-mi sunt dragi, de la prieteni, de la... 

Cerise şovăia. 

— De la Leon Rolland, logodnicul dumitale, nu-i aşa? zise sir 
Williams cu un gest şi cu o voce la fel de afectuoase. Léon este 
un băiat de treabă care merită toată dragostea dumitale şi vă voi 
înzestra, copila mea, aşa încât veţi fi fericiţi amândoi. 

— A! strigă Cerise într-un elan de bucurie, ştiam eu bine, 
domnule, nu puteam să cred... ce mi-a spus această femeie 
îngrozitoare... 

— Ce ţi-a spus, copila mea? 

— Că mă aflu aici din ordinul dumneavoastră... pentru că 
dumneavoastră sunteţi bogat şi pentru că eu nu sunt decât o 
fată săracă. 

— A! întrerupse baronetul, făcând-o pe indignatul, mizerabila, 

14 


—  Moştenirea misterioasă — 


cum! Eu, contele Armand de Kergaz? 

— Sunteţi contele de Kergaz? întrebă repede fata. 

— Da, copila mea şi vei vedea că avem cunoştinţe comune noi 
doi. II cunosc pe Leon... prin Bastien... ştii? Lucrătorul acela care 
a luat masa cu voi, duminica trecută şi care şi-a dat adresa la 
mine acasă. 

— Da... da... îmi amintesc, zise Cerise. 

— Ei bine, ascultă-mă şi, mai ales, nu-ţi fie teamă de nimic, 
draga mea copilă. Fără nici o îndoială, micuța mea, eşti frumoasă 
şi cuminte şi bărbatul care te iubeşte este demn de invidiat... 
Dar eu iubesc pe altcineva şi nu vreau decât să fiu prietenul 
dumitale, tatăl dumitale... nimic mai mult. 

Şi atunci, sir Williams luă mâna Cerisei în mâinile sale iar ea 
nu şi-o retrase. 

O privea cu o bunătate plină de înţelegere şi îi şopti: 

— Biet copil!... ce te-ai fi făcut fără mine? 

Şi în timp ce Cerise, emoţionată, îl privea pe omul care-i mai 
apăruse o dată în faţă în chip de salvator, în timp ce se simţea 
cucerită de o dulce încredere, sir Williams continuă: 

— Bătrâna Fipart, care nu este alta decât văduva grădinarului 
meu, ţi-a spus numai o jumătate din adevăr, copila mea. Colar 
te-a condus aici din ordinul meu, dar nicidecum pentru a atenta 
la onoarea dumitale. Trebuia salvat Léon, logodnicul dumitale, 
trebuia salvată Jeanne. 

— Jeanne? făcu Cerise uluită. 

— Da, Jeanne de Balder pe care o iubesc şi pe care vreau s-o 
iau de soţie... Jeanne care era pe punctul de a deveni victima 
celui mai odios atentat. 

— Îți vine să înnebuneşti, Dumnezeule!... murmură fata care 
nu înţelegea nimic din straniile cuvinte rostite de sir Williams. 

— Ascultă-mă cu atenţie... Vom vorbi întâi despre dumneata, 
apoi vom discuta despre Jeanne căci destinele voastre au fost 
silite să apuce pe căi oarecum asemănătoare. lubeşti un lucrător 
cinstit, pe Leon Rolland şi el te iubeşte... Trebuia să vă căsătoriţi 
într-o lună, nu-i aşa? 

— Da, răspunse Cerise. 

— Dar ai o soră, sărmana mea copilă! o soră la fel de 
depravată pe cât eşti dumneata de virtuoasă; o soră care a intrat 
de mult în viaţă păşind pe uşa păcatului şi în al cărei suflet s-a 
stins de mult orice licăr de pudoare... Ei bine, această... 
Baccarat, a vândut de mult onoarea sorei sale unui om destul de 
bogat ca să poată risipi în voie aurul, destul de bine situat în 

15 


— Ponson du Terrail — 


societate ca să nu se teamă de nici o pedeapsă, destul de 
puternic pentru a-şi îngădui orice... 

Omul acesta, din puterea căruia te-am smuls prima dată şi 
căruia i s-au aprins călcâiele după dumneata, omul acesta, în 
stare de orice crimă, a jurat că nimeni altul în afara lui nu te va 
avea vreodată şi a plătit tâlhari... 

— Dumnezeule! strigă Cerise înspăimântată. 

— Din fericire, copilă dragă, eu vegheam asupra lui Leon şi 
asupra dumitale... L-am trimis pe el departe de Paris iar pe 
dumneata te-am închis aici, unde, fără nici o îndoială, domnul de 
Beauprâau nu va veni niciodată să te caute. Ai înţeles acum? 

— Da, şopti Cerise. Dar noi, domnule, ce-am făcut noi pentru 
dumneavoastră încât să vă dovediţi atât de nobil şi atât de bun? 

— Copila mea, răspunse sir Williams cu voce gravă, am o 
avere imensă pe care o cheltuiesc numai pentru a face bine şi 
pentru a împiedica răul să se desfăşoare... Am la dispoziţia mea 
o poliţie secretă cu ajutorul căreia aflu totul... înştiinţat din 
vreme despre primejdia care vă pândeşte, am alergat... Acesta 
este secretul purtării mele. 

— Domnule, murmură Cerise luând mâna baronetului şi 
ducând-o la buzele sale, sunteţi bun precum este şi bunul 
Dumnezeu şi dacă ar fi nevoie aş fi în stare să-mi dau şi viaţa 
pentru dumneavoastră. 

Sir Williams nu răspunse nimic. El îşi spunea în sinea lui: 

„Hotărât lucru, sunt un desăvârşit Armand de Kergaz, am 
imitat foarte bine totul, până şi frazele lui filantropice.” 

Strângând mâna Cerisei, baronetul continuă cu voce tare: 

— Şi acum, să vorbim despre Jeanne 

— O cunoaşteţi şi pe ea? 

— O iubesc... murmură sir Williams, ducându-şi mâna în 
dreptul inimii, cu gestul unui june prim, o iubesc!... 

Apoi, adăugă: 

— lubita mea Jeanne s-a aflat, ca şi dumneata, Cerise, în faţa 
unei îngrozitoare primejdii; şi este foarte ciudată povestea pe 
care am să ţi-o spun. Inchipuie-ţi că există un om într-atât de 
lipsit de ruşine, încât a avut îndrăzneala să-şi ia numele meu... 
Omul acesta este Bastien! 

— Bastien! exclamă Cerise, cel pe care l-am văzut la Bellville? 

— Da, el însuşi. Ai crezut poate, scumpă copilă, că numai 
întâmplarea l-a mânat pe acele meleaguri pentru a-l salva la 
timp pe Leon?... Ei bine, nu! Totul fusese prevăzut, calculat. Cei 
doi derbedei care i-au căutat pricină lui Leon nu erau alţii decât 

16 


—  Moştenirea misterioasă — 


complicii lui Bastien... 

— Ce spuneţi! strigă Cerise în culmea uimirii. 

— Numai adevărul, copilă dragă. Bastien o urmărise pe Jeanne 
în mai multe rânduri; se îndrăgostise de ea şi a pus la cale, cu 
ajutorul oamenilor săi, această mică scenă la care aţi asistat, în 
felul acesta l-aţi invitat la masă, dumneata şi Léon, iar el a putut 
s-o conducă acasă pe domnişoara de Balder. 

— Da, spuse Cerise în şoaptă, cred că încep să înţeleg... 

— Nu înţelegi încă nimic, copila mea, ascultă... 

Cerise îl privi pe sir Williams care avea aerul unui om care 
rosteşte cele mai mari adevăruri izvorâte, toate, din adâncul 
inimii sale. 

— Bastien, reluă sir Williams, este un băiat destul de isteţ la 
minte şi mai este şi înzestrat cu un fizic plăcut. Obraznic ca un 
servitor, căci nu este decât valetul meu, el a îndrăznit să-şi 
imagineze că ar putea fi iubit de către Jeanne; şi dând unuia 
dintre prietenii săi numele şi gradul unui căpitan, a luat el însuşi 
numele şi titlul meu. 

Pretinsul căpitan s-a mutat în acelaşi imobil cu Jeanne; s-a 
prezentat la ea ca un fost camarad de arme al tatălui fetei, i-a 
vorbit despre Bastien, dar folosind numele meu şi uite aşa s-a 
făcut obraznicul cunoscut lui Jeanne drept contele Armand de 
Kergaz. Jeanne l-a recunoscut imediat pe omul de la Belleville şi 
cum fetele sunt puternic înclinate spre romantism, a văzut în 
Bastien un erou de roman şi s-a îndrăgostit de el. 

— A! strigă Cerise indignată, un valet să fie iubit de către 
domnişoara de Balder? Niciodată! 

— Întâmplarea, sau mai bine zis, oamenii mei, mi-au dezvăluit 
întreaga poveste. Am vrut atunci s-o văd pe domnişoara de 
Balder şi am văzut-o fără voia mea, tot aşa cum am aflat şi 
mişcătoarea ei biografie. Şi, la rândul meu, m-am îndrăgostit de 
ea. 

Dar m-am îndrăgostit de ea cinstit, cu fruntea sus, aşa cum 
trebuie iubită femeia căreia vrei să-i dai numele tău. Numai că 
nenorocirea ajunsese destul de departe. Jeanne iubea un 
impostor... Şi, înainte de a-l putea demasca, opera acestui 
impostor trebuia continuată. 

După ce i-am scris, am dat dispoziţii ca Jeanne să fie răpită 
aseară şi, în timp ce dormea, a fost transportată în micul castel 
pe care-l vezi în fundul parcului. 

— Este acolo! strigă Cerise bucuroasă. 

— Vino, o vei vedea, spuse sir Williams, luând-o pe tânăra fată 

i7 


— Ponson du Terrail — 
de mână. 

Ajungând jos, baronetul dădu cu ochii de văduva Fipart; se 
uită la ea cu o privire severă şi-i spuse: 

— Bărbatul dumitale era un om cumsecade şi-l plâng că şi-a 
petrecut viaţa cu o femeie atât de rea ca dumneata. Te-am 
însărcinat s-o păzeşti pe această fată şi am aflat în ce mod 
ruşinos ţi-ai îndeplinit datoria. Pleacă! Te dau afară! 

Cerise văzu atunci cum baronetul îi arăta femeii uşa; dar nu 
văzu de fel semnul discret pe care el îl făcea în acelaşi timp şi 
care voia să spună: 

— Şi asta face parte din rolul tău. Teatru, totul este teatru. 

Sir Williams străbătu parcul însoţit de Cerise şi o conduse în 
dormitorul în care Jeanne continua să doarmă. 

— Dumnezeule! Cât sunt de frumoase toate, murmură 
florăreasa încântată şi îngenunchind în faţa Jeannei adormită. 

— Toate acestea aparţin Jeannei, spuse sir Williams, viitoarei 
contese de Kergaz. Şi acum, draga mea Cerise, te rog să mă 
asculţi cu luare aminte. Jeanne doarme şi când se va trezi eu voi 
fi plecat. Trebuie să lipsesc opt zile. Vei rămâne la castel; 
Mariette, camerista, o va pregăti pentru întâlnirea cu dumneata 
şi în timpul celor câteva zile de care am nevoie pentru a te putea 
ascunde şi pentru a te putea feri de sora dumitale şi de infamul 
Beaupreau, vei locui aici, cu ea, vei fi sora, prietena, confidenta 
ei... 

— Da, domnule conte, răspunse Cerise. 

— Îi voi scrie în fiecare zi. Fără îndoială, îţi va citi scrisorile 
mele. Să nu cauţi niciodată s-o faci să înţeleagă că adevăratul 
conte de Kergaz, acela pe care ea îl iubeşte nu este caraghiosul 
Bastien... Să lăsăm ca timpul şi scrisorile mele să lucreze... 

Cerise îl privi entuziasmată pe sir Williams şi-i spuse: 

— A! Numai dacă v-ar vedea şi nu s-ar putea să nu vă 
iubească. 

— Adio, Cerise, spuse sir Williams, trebuie să plec şi nu vreau 
ca Jeanne să dea cu ochii de mine. 

— Domnule, întrebă Cerise, când îi voi revedea pe Leon? 

— Nu ştiu exact... dar poţi să speri şi să ai încredere în mine. 
Îţi jur că în cincisprezece zile vei fi soţia lui! 

Şi, lăsând-o pe Cerise liniştită în urma acestei făgăduieli, sir 
Williams se întoarse la trăsurica lui şi-i spuse lui Colar, care ţinea 
hăţurile: 

— Cred, Dumnezeu să mă ierte! că i-am făcut festa... l-am luat 
lui Armand mai mult decât iubita, i-am luat şi numele! Acum ne 

18 


—  Moştenirea misterioasă — 


putem ocupa de milioanele bunului Kermarouet, pentru că 
răzbunarea mea este pe o cale sigură. 

— Milioanele! spuse Colar cu lăcomie, iată principalul! 

— Sunt de aceeaşi părere şi plec astă seară în Bretania, unde 
mă voi căsători cu domnişoara Hermine de Beaupreau. 

Aşadar, Andrea, infamul, era triumfător pe toate fronturile: 

Fernand fusese întemnițat. 

Cerise şi Jeanne erau sechestrate. 

Baccarat era închisă ca nebună. 

lar contele Armand de Kergaz nu mai putea, de aici înainte, să 
dea de urma moştenitorilor răposatului baron Kermor de 
Kermarouet. 


CAPITOLUL XXXI 


În ziua în care Cerise, îndemnată de către scrisoarea 
trădătoare a lui Baccarat, se dusese în strada Serpente de unde 
fusese condusă de către Colar în căsuţa de la Bougival, tânăra 
fată trecuse, către ceasurile patru ale acelei după-amiezi, prin 
strada Chapon şi se oprise în faţa atelierului domnului Cros, 
ebenistul. 

Leon Rolland îi ieşise de îndată în întâmpinare cu zâmbetul lui 
blând şi drăgăstos pe buze: 

— Bună ziua, Cerise, îi spuse el luându-i mâna. 

— Bună ziua, Leon, răspunse fata. 

— Micuța mea Cerise, continuă lucrătorul după ce strânse 
mâna logodnicei sale, sunt foarte mâhnit. 

— Cum? întrebă Cerise, ai necazuri? 

— O! răspunse el zâmbind, nu mi s-a întâmplat nici o 
nenorocire... Dar m-am obişnuit atât de mult să te văd câte puţin 
în fiecare zi, încât mă gândesc cu spaimă că mâine nu te voi 
putea vedea. 

— Şi de ce? întrebă ea emoţionată. 

— Patronul mă trimite la Montmorency să livrez şi să plasez 
nişte mobilă. Am acolo o mulţime de fleacuri de făcut care-mi 
vor lua toată ziua şi dimineaţa zilei următoare. 

— A! zise Cerise, e într-adevăr neplăcut. 

— Aveam mare chef să-l rog pe patron să se ducă el însuşi... 
dar n-am îndrăznit... Trebuie să faci impresie bună celor care-ţi 
dau de lucru. 

— Ai dreptate, Leon. 

19 


— Ponson du Terrail — 


— Şi cu toate astea, îmi vine greu, crede-mă. 

— Şi te vei întoarce poimâine seară? 

— Da. 

— Ei bine, zise Cerise zâmbind, vei veni la mine acasă şi vom 
petrece o parte din seară împreună; în felul acesta ne vom 
câştiga timpul pierdut. 

Şi arătându-şi dinţii ei albi printr-un fermecător surâs, Cerise 
strânse mâna logodnicului ei şi plecă. 

— Ne vedem poimâine, aruncă ea. 

A doua zi, într-adevăr, Leon Rolland plecă la Montmorency şi 
petrecu toată ziua acolo şi rămase să înnopteze; apoi, în ziua 
următoare se întoarse spre prânz şi se duse la atelier aşteptând 
cu nerăbdare să se facă ora care să-i îngăduie să meargă la 
Cerise. Către ceasurile opt el urca sprinten cele şase etaje şi 
bătea la uşa cămăruţei, deşi nu se vedea nici o rază de lumină în 
dreptul pragului. 

Cerise nu răspundea. 

Leon bătu din nou. 

Aceeaşi tăcere. 

Se gândea că fata a coborât să cumpere ceva, lemne sau 
lumânări, şi aşteptă pe ultima treaptă a scării. 

Trecu în felul acesta un ceas. Nici urmă de Cerise. 

Atunci, pierzându-şi răbdarea, lucrătorul coborî şi-şi vâri capul 
prin ferestruica lojei portarului. 

— Domnişoara Cerise să nu fie oare acasă? întrebă el. 

— Domnişoara Cerise? făcu portăreasa... A! Dumneavoastră 
sunteţi, domnule Léon? 

— Da, doamnă. 

— Ei bine, sunt două zile de când n-am mai văzut-o pe 
domnişoara Cerise. 

— Cum, două zile! strigă Leon. Ce vreţi să spuneţi? 

— Păi de, domnule Léon, adevărul adevărat. Alaltăieri am 
văzut-o pe Fanny... ştiţi, slujnica doamnei Baccarat. 

— Ei bine! făcu lucrătorul îngrijorat numai la auzul acestui 
nume, căci se temea de proasta influenţă pe care ar fi avut-o 
Baccarat asupra surorii ei mai tinere. 

— S-ar putea crede, continuă portăreasa, care era la curent cu 
tot ceea ce se întâmpla în familia Cerisei, s-ar putea crede că i s- 
a întâmplat ceva frumoasei doamne sau mamei sale, că una 
dintre ele este bolnavă, pentru că slujnica avea un aer ciudat, iar 
domnişoara Cerise a plecat imediat cu o figură îngrijorată. Nu am 
mai văzut-o de alaltăieri. 

20 


—  Moştenirea misterioasă — 


Leon nu mai stătu să asculte; îşi luă picioarele la spinare şi 
alergă spre strada Moncey, acasă la Baccarat. Aici îl aştepta o 
nouă surpriză. 

Intrarea casei, ferestrele, uşile, totul era ermetic închis. Sună 
de mai multe ori... Nimeni nu veni să-i deschidă. 

În sfârşit, în colţul străzii Blanche, un comisionar culcat pe 
sacul său şi plictisit să-l tot vadă pe tânăr sunând de pomană, se 
ridică şi veni spre el: 

— Nu e nimeni acasă, spuse el. 

— Cum asta, nimeni? 

— O cunosc foarte bine pe doamna care locuieşte aici, i-am 
făcut adesea tot felul de drumuri. 

— Ei şi? 

— Şi nimic. A plecat. 

— A plecat? exclamă Léon. 

— Da, domnule, de ieri dimineaţă. Mama şi servitorii au luat-o 
din loc astăzi. 

— Dar este cu neputinţă, strigă Leon scos din fire. Şi unde s- 
au dus? 

— Asta n-o mai ştiu, răspunse comisionarul. 

Leon îşi pierdu capul şi îşi închipui că Baccarat îşi răpise sora 
pentru a o arunca în braţele cine ştie cărui desfrânat. 

El scoase un strigăt de fiară sălbatică şi, nemaiştiind ce face, 
nemaifiind conştient de actele sale, se întoarse pe strada 
Bourbon-Villeneuve, sperând că mama lui i-ar putea da veşti 
despre Cerise. 

Bătrâna nu o mai văzuse pe Cerise de două zile. 

De la maică-sa, Leon se întoarse pe strada Templului. 

Cerise nu apăruse. 

El fugi atunci la atelier şi ceru sfatul patronului său, care 
tocmai se pregătea de culcare. 

Ebenistul era un om deştept şi cu sânge rece; reuşi să 
calmeze disperarea lucrătorului său, convingându-l că logodnica 
lui este fără îndoială la ţară, cu sora ei şi îi făgădui, în plus, să-l 
însoţească a doua zi la comisariatul de poliţie al cartierului unde, 
împreună cu el, va depune mărturie despre dispariţia fetei, dacă, 
până atunci, ea nu se va fi întors. 

Léon Rolland se culcă îmbrăcat şi petrecu o noapte agitată şi 
plină de nelinişte. 

În zori, el se întoarse în cartierul Templului. 

Nici o veste despre Cerise. 

Atunci, fugi la patronul său. 

21 


— Ponson du Terrail — 


Acesta îl însoţi la comisariat. 

Magistratul primi depoziţia celor doi lucrători, apoi adăugă: 

— Tinerele fete răpite la Paris, sunt, în general, răpite cu voia 
lor; totuşi, voi trimite o notă la Prefectură. Reveniţi după două 
zile. 

— După două zile! Poţi să şi mori de grijă până atunci! 

Şi, nemaiştiind unde-i este capul, Leon avu ideea să alerge la 
domnişoara de Balder, sperând că poate aceasta ştie ceva 
despre Cerise şi-i va da veşti noi. Or, aceasta se întâmpla chiar 
în ceasul în care Williams îi părăsea pe Armand şi pe Bastien la 
Poarta Maillot şi ajungea la Bougival, unde-l aştepta Jeanne, 
adormită. 

Léon nu făcu decât doi paşi de la comisariat până în strada 
Meslay, unde avea loc o altă scenă sfâşietoare. 

O găsi pe Gertrude hohotind de plâns. In seara din ajun, 
Gertrude adormise pe un scaun şi se pomenise culcată în patul 
său fără să-şi dea seama de ceea ce i se întâmplase. 

Se dădu jos din pat şi bătu la uşa Jeannei. 

Nu-i răspunse nimeni. 

Atunci intră, crezând că tânăra doarme. 

Camera era goală şi patul neatins. 

Jeanne dispăruse. 

Pe micul pupitru pe care scria Jeanne, se afla o scrisoare 
deschisă; Gertrude o citi tremurând şi scoase un strigăt: 

— Isuse Hristoase! murmură ea, frângându-şi mâinile, copila 
mea e pierdută. 

Or, iată ce conţinea scrisoarea aceea, care era semnată 
Jeanne şi al cărei scris era atât de bine imitat, încât părea a fi cel 
al tinerei fete: 


„Draga mea Gertrude, 

Când te vei trezi, nu o vei mai găsi alături de tine pe micuța ta 
Jeanne. Voi fi plecată. 

Nu-ţi pot spune nici pentru cât timp plec şi nici locul în care 
mă duc. 

Dar ştii de ce plec. Plec, deoarece vreau să dispar din fața 
unui bărbat pe care am crezut că-l iubesc şi pe care nu-l mai 
iubesc: domnul conte de Kergaz;, plec pentru a-l urma pe 
bărbatul pe care-l iubesc şi al cărui nume nu ţi-l pot spune. 

lart-o pe micuța ta Jeanne care te iubeşte şi care pleacă de 
lângă tine cu inima grea”. 


22 


—  Moştenirea misterioasă — 


Pe bătrâna slujnică o cuprinsese ameţeala citind acest ciudat 
bilet şi ea se întrebase dacă nu cumva visează, dacă nu şi-a 
pierdut minţile. 

Era însă scrisul Jeannei; şi cum să-ţi treacă prin minte că fata 
fusese răpită şi că această scrisoare nu fusese scrisă de mâna 
ei? 

Gertrude nici măcar nu se gândise să analizeze purtarea 
tinerei sale stăpâne; nici măcar nu se întrebase dacă nu era oare 
de necrezut ca domnişoara de Balder să pretindă a iubi pe un 
altul decât pe domnul de Kergaz atunci când, în seara din ajun, 
se rugase în genunchi pentru acesta. 

Bătrâna servitoare nu văzuse, nu înţelesese decât un singur 
lucru: acela că Jeanne era plecată şi că, poate, nu avea s-o mai 
vadă vreodată. 

Şi cum Jeanne era copilul său, deoarece era singura fiinţă pe 
care o iubea pe lume, Gertrude începu să plângă şi să-şi smulgă 
părul din cap; şi în clipa în care sosi Leon Rolland, el însuşi atât 
de tulburat, aşa o găsi. 

Durerea bătrânei, pe care o găsi singură, îl sili pe tânăr să-şi 
stăpânească, pentru o clipă, propria lui durere. 

— Dumnezeule! îi spuse el, ce vi s-a întâmplat, doamnă 
Gertrude şi unde este domnişoara Jeanne? 

— A plecat! răspunse bătrâna plângând. 

— Unde a plecat?... când... cu cine? 

— Nu ştiu, răspunde Gertrude întinzându-i lui Leon biletul 
găsit pe masă. 

Lucrătorul citi uluit cele câteva rânduri şi scrisoarea îi căzu din 
mână. 

— Toate astea pot să te facă să înnebuneşti! murmură el cu 
un accent de stupoare. Şi Cerise a plecat! 

— A plecat Cerise? întrebă Gertrude. 

— Da, cu sora ei, răspunse Léon, care se tot clătina şi se tot 
învârtea semănând cu un om beat. Şi când sfârşi, se auziră paşi 
urcând repede scara şi din pragul uşii rămasă deschisă, Gertrude 
şi Leon văzură apărând un bătrân şi un tânăr şi amândoi 
scoaseră un strigăt. 

— Domnul de Kergaz! exclamă Gertrude. 

— Lucrătorul de la Belleville! strigă Leon, care se dădu înapoi, 
uimit de a recunoaşte în cel căruia i se spunea contele de 
Kergaz, pe bărbatul care-i venise în ajutor la restaurantul 
Podgoriile din Bourgogne şi căruia el îi spusese camarade. 

Erau, într-adevăr, Bastien şi Armand care se întorceau şi pe 

23 


— Ponson du Terrail — 


care noi îi părăsisem la Poarta Maillot în timp ce se aflau 
împreună cu martorii lui sir Williams. 

Acesta din urmă, în clipa în care se îndepărta, izbucnise într- 
un râs atât de strident şi de batjocoritor, încât domnul de Kergaz 
crezu că-l recunoaşte pe Andrea; şi se gândise la Jeanne... 
Jeanne pe care o iubea şi pe care baronetul îl sfătuise s-o 
păzească straşnic. 

Armand se urcase gânditor în trăsură, poruncind vizitiului s-o 
pornească în goana mare; el îi lăsase pe cei doi tineri pe 
bulevard şi, urmărit mereu de acel strident hohot de râs pe care- 
| simţea parcă până în adâncul sufletului, îi spuse lui Bastien: 

— Am o presimţire îngrozitoare... Să mergem în strada 
Meslay! 

Văzându-l pe Léon buimăcit şi pe Gertrude plângând, domnul 
de Kergaz îşi dădu seama că s-a întâmplat o nenorocire. 

— Jeanne! Unde este Jeanne? strigă el. 

Léon îi întinse scrisoarea fără să scoată o vorbă. Armand o citi, 
o reciti şi, clătinându-se, se sprijini de perete ca să nu cadă jos. 

— Andrea! murmură el, toată povestea asta este opera lui. 

Era, într-adevăr, mâna lui Andrea. 


CAPITOLUL XXXII 


E timpul să ne întoarcem la doamna de Beauprâau şi la 
Hermine pe care le-am lăsat sub neaşteptata lovitură primită în 
urma scrisorii trimisă de către Baccarat lui Fernand Rocher. 

Domnul de Beaupreau, dacă ne amintim, sub pretextul că 
merge să-i ducă lui Fernand scrisoarea Herminei, însoţită de 
asprele lui observaţii, dar în realitate pentru a alerga să ducă 
această scrisoare lui Baccarat, domnul de Beaupreau, cum 
spuneam, plecase aproape imediat, lăsându-le singure pe tânăra 
fată şi pe mama ei. 

Hermine rămăsese în picioare, cu privirea fixă, în atitudinea 
deznădăjduită a celor pe care soarta-i loveşte atât de groaznic 
încât nu au nici măcar puterea să se lase pradă disperării şi 
cărora nu le vine să creadă în adevărul celor întâmplate. 

Doamna de Beaupréau o privea pe fiica sa cu îngrijorarea unei 
mame care-şi vede copilul murind şi nu găsea nici un gest, nici 
un cuvânt, nici un strigăt, pentru a o consola, atât părea de 
mare, în resemnarea ei, durerea Herminei. 

În cele din urmă se ridică încet, se duse către fiica sa, rămasă 

24 


—  Moştenirea misterioasă — 


la fel de neclintită, cu ochii uscați, o cuprinse în braţele sale şi o 
strânse în tăcere. 

— Mamă, spuse atunci Hermine, vreau să intru la mănăstire... 
Nu mă voi mai căsători niciodată. 

— La mănăstire? exclamă sărmana mamă disperată, vrei... să 
intri... la mănăstire... Dar asta înseamnă că mă vei părăsi pe 
mine, pe mama ta... 

Hermine scoase un strigăt. 

— Nu, nu, zise ea, iartă-mă, sunt nebună, nebună de durere! 
Nu! nu te voi părăsi niciodată, măicuţă. 

Abia atunci izbucni Hermine în lacrimi şi plânse multă vreme 
la pieptul mamei sale, care o mângâia fără să scoată o vorbă. 

Timp de mai multe ceasuri, cele două sărmane femei 
rămaseră strâns  înlănţuite,  amestecându-şi lacrimile şi 
confundându-şi suspinele; Hermine se ridică apoi puternică şi 
hotărâtă şi-i spuse mamei sale: 

— E mult timp de când mătuşa dumitale, doamna de 
Kermadec, vrea să ne vadă. Vrei să plecăm? N-aş mai putea 
rămâne la Paris, aş muri... 

Doamna de Beaupreau primi această propunere a fiicei sale 
cu multă bucurie. Plecarea pe alte meleaguri nu însemna, oare, 
să înşele, fie şi numai pentru o bucată de timp, durerea fiicei 
sale? Şi nu însemnau, oare, întâmplările călătoriei o desprindere 
de câteva zile de realitate? 

Domnul de Beauprâau se întoarse acasă spre miezul nopţii; 
era îngrijorat şi cu chipul palid. Avusese tocmai prima lui 
întrevedere cu sir Williams, în camera aceea din strada Serpente 
unde baronetul venise la timp pentru a i-o smulge pe Cerise. 
Doamna de Beauprâau şi fiica sa erau ele însele prea emoţionate 
ca să-şi poată da seama de tulburarea lui. 

— Netrebnicul acela este de negăsit, spuse şeful de birou, 
făcând aluzie la Fernand Rocher, l-am căutat la bal, în toate 
părţile şi nu l-am văzut de fel. Este, fără îndoială, la domnişoara 
Baccarat. Dar, mâine, la minister... 

— Domnule, îl întrerupse doamna de Beaupreau, luându-l 
deoparte şi conducându-l către pervazul unei ferestre, fiica mea 
îl iubea pe acest tânăr, îl iubea cu pasiune; trebuie cu orice chip 
s-o facem să-l uite; altfel ar putea să moară. 

— Sunt de aceeaşi părere; dar cum? 

— Să părăsească Parisul. 

— Şi unde ar fi să plece, în cazul acesta? 

— Aş duce-o la mătuşa mea, doamna de Kermadec. 

25 


— Ponson du Terrail — 


— La castelul Genêts? 

— Da, domnule. 

— Dar asta e o idee excelentă! exclamă domnul de 
Beaupréau, care se gândi de îndată că avea să rămână liber... 
liber timp de câteva zile şi, prin urmare, va putea să caute s-o 
revadă pe Cerise. 

— Dacă sunteţi de acord, continuă Thérèse, am putea pleca 
mâine dimineaţă. 

— Cu cât mai repede, cu atât mai bine, răspunse şeful de 
birou. 

Doamna de Beauprâau şi fiica ei îşi petrecură o bună parte din 
noapte făcând pregătiri de plecare. 

Dis-de-dimineaţă fu comandată o trăsură închisă şi cu cai de 
poştă şi la ora nouă, Thérèse şi Hermine părăseau Parisul, luând 
drumul spre Bretania. Aşa se explică faptul că servitoarea nu-l 
minţise de loc pe Fernand Rocher, atunci când acesta, pe 
jumătate nebun de durere după ce citise scrisoarea fatală prin 
care Hermine rupea logodna, scrisoare pe care i-o dăduse Colar 
deghizat în comisionar, atunci când acesta, aşa cum spuneam, 
se prezentase în strada Saint-Louis. Doamnele plecaseră, într- 
adevăr, către castelul Genêts. 

Genêts, unde Thérèse şi Hermine sosiră, nu avea nimic, în 
afara unor titluri îndoielnice, care să justifice pompoasa 
denumire de castel. 

Era, la drept vorbind, o ruină prost întreţinută, din care o 
singură aripă mai putea fi încă locuită şi nu-şi răscumpăra 
aparenţa mizeră şi veche decât prin poziţia fermecătoare în care 
era aşezat, şi prin frumosul eleşteu care se întindea sub 
ferestrele sale. 

Acest eleşteu era înzestrat cu o barcă şi, când vremea era 
frumoasă, barca juca un rol important în rarele distracţii care 
puteau fi întâlnite la Genêts. 

Pe vremuri, este adevărat, Genâts fusese un castel, un 
adevărat castel medieval, cu şanţuri mocirloase, cu metereze, cu 
podişcă şi creneluri; făcuse faţă asediilor şi îndurase lungi 
blocade; sălile bătrâne răsunaseră sub pintenii sonori ai 
cavalerilor şi unul dintre stăpânii săi căzuse, la dreapta eroicului 
Beaumanoir, pe câmpul de luptă, în Bătălia celor Treizeci.! 


1 Bătălia celor Treizeci — episod din timpul războiului pentru 
Bretania, petrecut în ziua de 27 martie 1351; 30 de cavaleri francezi 
comandaţi de Beaumanoir au învins 30 de cavaleri englezi comandaţi 

26 


—  Moştenirea misterioasă — 


Dar timpul se scursese aducând cu el forţa sa distrugătoare şi 
suflul său devastator; sub Henric al IV-lea, în timpul Războaielor 
Ligii?, castelul fu luat cu asalt şi dărâmat; reconstruit sub Ludovic 
al XIII-lea, fusese incendiat în timpul Frondei?. 

Sub Ludovic al XV-lea, un sir de Kermadec îşi folosise ultimii 
bani pentru a reda castelului înfăţişarea lui de feudă; dar acest 
Kermadec, intrat în asociaţia gentilomilor bretoni care năzuiau la 
independenţa ţării, fusese compromis şi făcut prizonier împreună 
cu domnul de la Chalotais, fusese decapitat şi nu lăsase drept 
moştenitor decât un copil în vârstă fragedă, care, la rândul său, 
pierise pe eşafodul Revoluţiei. Ultimul Kermadec fusese ucis în 
timpul războiului din Spania, în 1823, ca simplu locotenent de 
husari. 

Castelul Genâts rămăsese de atunci o ruină şi, aidoma unui 
bătrân care-şi aşteaptă resemnat moartea, mulţumindu-se să 
vieţuiască de pe o zi pe alta, părea şi el să aştepte ca nobila 
văduvă, baroana de Kermadec, mama ofițerului de husari, 
singura supraviețuitoare a acestei vechi spiţe de eroi să ia loc în 
mormântul său pentru a se putea, în sfârşit, nărui până la ultima 
dintre pietre în aşa fel încât, după moartea stăpânilor săi, să nu 
mai rămână nimic în picioare. 

Numai că, în preajma acestei fermecătoare vechituri, în 
preajma acestor pietre mâncate de ani, din care toate furtunile 
smulgeau câte o frântură, natura părea să fi desfăşurat întregul 
său arsenal de farmece. 

Castelul Genêts nu era câtuşi de puţin, cum s-ar fi putut 
crede, cocoţat pe o faleză aridă sau învăluit de zgomotul surd al 
Oceanului. 

Dimpotrivă, aşezarea se înălța în adâncul unei frumoase 
vâlcele, acoperită de pajişti şi plină de tufe mari de păducel 
strecurându-se printre două şiruri de coline împădurite, şi care 
coborau apoi într-o pantă dulce până acolo unde marea venea să 
se stingă pe o plajă de nisip fin, fără nici un colţ de stâncă. 


de Richard Benborough. 

2 Sfânta Ligă a luat fiinţă în Franţa ca o confederație catolică, 
întemeiată fiind de către ducele de Guise în 1576 cu scopul de a apăra 
catolicismul împotriva calvinismului şi, ca atare, de a-l înlătura de la 
domnie pe Henric al Ill-lea. Henric al IV-lea a înţeles că, înlăturând 
calvinismul, va putea desfiinţa şi Liga discreditată, de altfel, prin alianţa 
pe care o încheiase cu Filip al II-lea de Spania. 

3 Fronda este numele sub care a rămas în istorie războiul civil care a 
avut loc în Franţa în timpul lui Ludovic al XIV-lea. 

27 


— Ponson du Terrail — 


Copaci înalţi, în cea mai mare parte stejari şi castani, 
înconjurau ca un parc ruina feudală; de jur-împrejur se întindeau 
pajişti veşnic verzi de care suflul aspru al vânturilor de iarnă nu 
se atingea; şanţurile, pe jumătate umplute cu pământ şi 
preschimbate în grădină, adăposteau frumoşi arbori fructiferi şi 
mari tufişuri de păducel în care primăvara trăiau, laolaltă, mierle 
şi pitulici. 

Văzând această biată aşezare ale cărei ziduri mâncate de ani 
erau înlănţuite într-o deasă țesătură de iederă bătrâna şi în ale 
căror unghere, primăvara, cuibăreau rândunelele; văzând-o 
aşezată astfel, în fundul văii, fără nici un alt zid de apărare decât 
zidul său de verdeață, te întrebai, în primul rând, cum de a 
putut, în anii ei de glorie chiar, să devină câmp de bătălie şi să 
susţină adevărate asedii. 

Pe vremea aceea colinele înconjurătoare erau pline de turnuri, 
de fortificaţii şi de lucrări legate între ele şi legate de clădire. 

Fortificațiile şi turnurile se năruiseră iar clădirea nu mai putea 
fi locuită decât într-una singură din aripile sale, acolo unde 
baroana de Kermadec, femeie bătrână de aproape optzeci de 
ani, încerca să se ţină încă bine şi să-şi păstreze rangul cu renta 
ei de trei mii de livre. 

Când doamna de Beaupreau şi fiica sa Hermine sosiră la 
castelul Genâts era abia către sfârşitul lunii ianuarie, şi în 
înfrigurata Bretanie zilele frumoase nu sosesc niciodată înainte 
de începutul lunii aprilie. 

Cu toate acestea zăpada dispăruse, şi, ajutaţi de un vânt 
căldicel, copacii începuseră să-şi scuture mantia de gheaţă pe 
care vânturile reci ale lui decembrie o aruncase pe ramurile lor 
desfrunzite, tocmai din înaltul aripilor lor negre. 

Pe coastele dealurilor începuse de pe acum să plutească o 
ceaţă uşoară şi albăstrie, timidă vestitoare a primăverii; iarba 
îngălbenită şi culcată prindea viaţă din nou, încetul cu încetul, pe 
malurile râurilor care tocmai se eliberaseră de gheţurile iernii şi 
care reîncepuseră să susure pline de nădejdi. 

Vrăbiile din preajma caselor îşi reluau ciripitul monoton în 
ascunzişurile clopotniţei din vechea biserică, ţăranul îşi mâna 
boii cu biciuşca în mână, repetând cântecul molcom şi ciudat al 
satului care este, în tot ţinutul, aproape acelaşi, dar ale cărui 
cuvinte sunt diferite! 

La castel focul continua să pâlpâie în toate sobele şi în toate 
căminele; fumul se ridica însă către înaltul cerului, în spirale 
mângâiate de razele aurii ale soarelui. 

28 


—  Moştenirea misterioasă — 


Era în toată natura ceva ca o tainică bucurie, ceva ca un imn 
misterios şi confuz, executat de către un cor de o mie de glasuri 
şi menit să sărbătorească plecarea iernii. 

In momentul în care trăsura cu cele două doamne îşi făcu 
apariţia în vârful dealului, în locul acela din care reşedinţa de la 
Genêts putea fi zărită, seara începuse să cadă. 

Briza mării, impregnată de mirosul pătrunzător al algelor, 
începuse să se ridice şi făcea să se îndoaie vârfurile drobiţelor 
aurii care mărgineau drumul. 

Trăsura cobori în grabă mare, călăuzită fiind de una din razele 
soarelui pe cale de a apune şi care făcea să strălucească 
ferestrele castelului aidoma unor cuptoare încinse potrivit 
frumoasei expresii a lui Victor Hugo, şi pătrunse în curtea de la 
Genêts cu zgomot mare, intrând printr-o spărtură a zidului, căci 
marea poartă, aceea pe al cărui frontispiciu se afla vechiul 
blazon al familiei de Kermadec, se năruise de curând. 

Auzind ropotul, doi servitori, aproape la fel de bătrâni ca şi 
stăpâna lor, alergară zăpăciţi. 

Primul, era un bătrân înalt şi cu barbă albă, care se ţinea încă 
drept şi care fusese, pesemne, în timpul războaielor, un vajnic 
luptător. 

Cealaltă persoană era o femeie, un fel de guvernantă, 
cumulând însă şi funcţiile de bucătăreasă, femeie de serviciu şi 
cameristă. 

Aceştia doi alcătuiau toată servitorimea baroanei de 
Kermadec, fără să uităm însă un mic păzitor de vite, hrănit şi 
găzduit la fermă, dar care-şi ducea traiul pe la castel şi faţă de 
care văduva avea oarecari sentimente de prietenie. 

— Doamna baroană de Kermadec este la castel? întrebă 
doamna de Beaupreau coborând din trăsură. 

— Doamna baroană nu părăseşte niciodată castelul, răspunse 
bătrânul care se numea Yvon; de aproape un an nu se mai 
poate, din păcate, ridica din fotoliu. 

Şi le conduse pe Thérèse şi pe fiica sa în castel, păşind solemn 
înaintea lor ca un majordom de casă bună care simte greutatea 
răspunderilor sale. 

Doamna de Beaupreau străbătu un vestibul întunecat, 
pardosit cu dale mari de piatră care ajunseseră să strălucească 
lustruite fiind de picioarele atâtor generaţii, străbătu apoi un 
mare salon de pe timpul lui Ludovic al XIV-lea dacă judecăm 
după tapetul său decolorat, după mobilele sale mâncate de carii 
şi după portretele de familie înnegrite, reprezentându-i pe toţi 

29 


— Ponson du Terrail — 


cei ce străluciseră în neamul de Kermadec, fie în armură 
războinică, fie în mantie de prelat sau în haine de curtean. 

La capătul opus al acestui salon slujitorul breton deschise o 
uşă alcătuită din două batante şi anunță: 

— Doamna şi domnişoara de Beaupréau. 

Mama şi fiica străbătuseră pragul unui dormitor în care 
baroana trăia tot timpul, îndeletnicindu-se cu lectura romanelor 
cavalereşti care continuau să-i placă nespus de mult şi cu 
ajutorul cărora se retrăgea într-o lume ideală înşelând, astfel, 
amărăciunea ceasurilor prezente. 

Baroana de Kermadec era o femeie care făcuse parte din 
vechea curte, în toată accepțiunea cuvântului. Fusese doamnă 
de onoare a Mariei Antoinette şi, în ciuda revoluțiilor, rămăsese 
devotată vechiului regim cu trup şi suflet. Felul său de a fi, 
obiceiurile sale, limbajul său, nu se schimbaseră câtuşi de puţin. 

Purta rochii din imitație de brocart deschise în faţă, îşi pudra 
părul în fiecare dimineaţă şi îşi făcea o aluniţă în colţul buzei 
atunci când poftea la masă un bătrân vecin. Lua masa de prânz 
la orele douăsprezece, cina la orele şapte, nu îngăduia niciodată 
servitorilor ei să iasă din limitele celei mai stricte etichete iar 
oaspeţilor le întindea mâna să i-o sărute. 

Vorbea, de altfel, aşa cum se vorbea la Versailles cu o 
jumătate de veac în urmă, se exprima destul de liber cu privire 
la rege, la regină şi la principese, se încăpăţâna să nu-l 
numească pe Louis-Philippe decât duce de Orléans şi găsea că 
tânărul slujitor al parohiei vecine avea idei destul de 
revoluţionare din ziua în care, la o partidă de table, bietul preot 
emisese umila lui părere potrivit căreia toţi oamenii erau egali în 
faţa lui Dumnezeu. 

Doamna de Kermadec era, de altfel, cea mai seducătoare 
dintre bătrânele epocii sale. In ciuda celor optzeci de ani nu era 
nici surdă, nici oarbă, avea o excelentă memorie a oamenilor şi a 
întâmplărilor, era foarte spirituală şi-i incinta pe cei doi sau trei 
cavaleri, ceva mai tineri decât ea şi care trăiau izolaţi prin 
vecinătate, cum ar fi cavalerul de Lacy, gentilom şi excelent 
vânător, care locuia într-un mic castel alăturat, căruia i se 
spunea Le Manoir. 

Baroana de Kermadec nu avea decât un singur cusur: îi 
plăceau romanele cavalereşti şi sfârşea prin a crede în adevărul 
lor. Ar fi putut să jure că Amadis de Gaule existase şi că fiul său 
Esplandian a fost întotdeauna un model de eroism şi de virtute. 
Când era vorba de acest subiect, Amadis, Esplandian şi Galaor îi 

30 


—  Moştenirea misterioasă — 
suceau puţin capul şi raţiunea ei sfârşea prin a fi puţin 
zdruncinată; dar, o dată ce conversaţia se muta pe tărâmuri 
ceva mai moderne, baroana îşi regăsea felul său serios de a fi, 
era din nou plină de bun simţ şi pătrunzătoare. 

Când doamna şi domnişoara de Beaupreau intrară în camera 
sa — cameră care, în treacăt fie spus, era mobilată în întregime 
după moda ultimului secol şi amintea un budoar al doamnei du 
Barry — baroana se afla aşezată într-un jilţ comod unde o criză 
de gută o silea să rămână, iar în preajma ei se găsea Jonas. 

Jonas era în acelaşi timp păzitor de vite şi vânător. El îşi 
petrecea adesea nopţi întregi, culcat în mărăcini pândind vreo 
căprioară. 

Această pasiune pentru vânătoare se afla la baza situaţiei sale 
actuale. Intr-o noapte, în timp ce stătea la pândă, zări înălţându- 
se o coloană de fum. 

Castelul Genâts ardea. 

Jonas alergă în grabă, trezi toată lumea din somn şi o salvă pe 
doamna baroană de Kermadec. 

Jonas era un băiat de cincisprezece ani, slab, înalt, cu părul 
blond, cu ochii mari şi albaştri, cu chip de îngeraş, cu felul de a fi 
al unui paj, în ciuda hainelor sale bretone şi a saboţilor. 

Privirea lui Jonas era maliţioasă dar dulce în acelaşi timp; 
chipul său iradia un anumit gen de ironie împletită cu o vagă 
melancolic. S-ar fi putut spune că era un înger compromis într-o 
revoltă a iadului şi care, nefiind găsit destul de vinovat pentru a 
fi zvârlit în fundul prăpastiei, fusese pur şi simplu exilat pe 
pământ. Era batjocoritor şi sceptic, dar în fundul sufletului său 
era trist şi bun. 

Fie datorită faptului că ghicise în el o fire diferită de aceea a 
unui ţăran de rând, fie că baroana îi arăta multă prietenie lui 
Jonas, fapt este că în fiecare seară, Jonas rămânea în preajma ei 
citindu-i din romanele atât de mult îndrăgite, în care copilul 
găsea destule pricini pentru a se exalta peste măsură. 

Văzând-o pe doamna de Beaupreau însoţită de fiica sa, 
bătrâna baroană se ridică pe jumătate din scaunul ei şi, cu toate 
că nu-şi mai văzuse nepoata de foarte mulţi ani, ea o recunoscu 
de îndată, înainte chiar ca majordomul s-o fi anunţat. 

— Mătuşică, spuse doamna de Beauprâau aruncându-se de 
gâtul baroanei, fiică-mea şi cu mine ne aflăm aici rugându-te să 
ne găzduieşti pentru câteva zile. 

Pe chipul doamnei de Kermadec se ivi de îndată o bucurie fără 
de margini. 

31 


— Ponson du Terrail — 


Baroana era săracă, dar era o doamnă mult prea mare pentru 
a cobori vreodată la nişte socoteli meschine: s-ar fi îndatorat în 
fiecare an pentru a-i ospăta pe toţi cei din ţinutul în care trăia, 
dacă toţi aceştia ar fi venit să ia loc la masa ei. 

Sosirea, nepoatei şi a strănepoatei sale nu însemna pentru ea 
decât un singur lucru şi anume faptul că timp de cincisprezece 
sau poate douăzeci de zile nu avea să mai fie singură şi avea 
cine să-i ţină tovărăşie. 

Anii secătuiseră puţin sufletul bătrânei doamne; ea nu-i mai 
plângea pe morii şi vorbea despre fiul său, ultimul vlăstar al 
familiei Kermadec, fără prea multă emoție. In clipa de faţă, 
pentru ea, principalul era să trăiască, să trăiască mult, cât mai 
mult cu putinţă, fără necazuri, fără tulburări şi cu cât mai multe 
distracţii; iar distracţiile deveniseră din ce în ce mai rare pentru 
ea din ziua în care infirmităţile o ţintuiseră în fotoliul său şi nu-i 
mai îngăduiau, aşa ca pe vremuri, să înhame singurul cal al 
castelului la o brişcă seculară şi să gonească, în chip de 
castelană, încoace şi încolo. In fiecare an se stinsese în jurul ei 
un alt boiernaş, contemporan cu ea. Nu mai rămăsese în viaţă 
decât cavalerul de Lacy, a cărui locuinţă se afla la o depărtare de 
o leghe şi care o vizita o dată sau de două ori pe săptămână. 

Şi asta se întâmpla numai atunci când nobilul gentilom nu 
avea el însuşi o criză de gută sau atunci când vânătoarea era 
oprită; căci, atâta timp cât putea să se dedice îndeletnicirii sale 
preferate el o făcea cu pasiune, neglijând-o pe bătrâna lui vecină 
până într-atât încât ajungea să nu-i mai consacre decât după- 
amiaza zilei de duminică, când piosul gentilom nu mergea la 
vânătoare. Doamna de Beauprâau o umplu de bucurie, deci, pe 
bătrâna ei mătuşă, cu atât mai mult cu cât era însoţită de fiica 
sa, pe care doamna de Kermadec o cunoscuse numai când era 
copilă, cu prilejul ultimei sale călătorii la Paris, în vremea 
Restauraţiei. 

Intrerupse fără păreri de rău, şi era, acesta, un mare sacrificiu, 
lectura scumpului său Amadis, pentru a-şi onora nepoatele şi 
pentru a pune în mişcare toată casa, adică pe cei doi bătrâni 
servitori şi pe Jonas, în aşa fel încât ele să fie cât mai bine 
primite. 

A dona zi, doamna de Beaupreau şi fiica sa se instalaseră de 
minune la castelul Genâts. După trei zile se şi obişnuiseră cu 
noul lor fel de viaţă. În sfârşit, fie datorită aerului curat, fie 
datorită faptului că întâmplările călătoriei se făcuseră în adevăr 
simţite, Theresei i se părea că paloarea nervoasă a Herminei 

32 


—  Moştenirea misterioasă — 


dispărea încetul cu încetul şi că privirea ei era mai puţin tristă. 

Şi Therese nădăjduia că această temporară despărţire de 
Paris, că această izolare de oameni, de locuri şi de obiecte care, 
de obicei, fac să renască durerea, va contribui la vindecarea 
copilei sale când, în seara celei de a treia zile, în curtea 
castelului Genâts, intră cu mare zgomot o trăsură din care, sub 
privirile mirate ale doamnei de Beaupreau şi ale domnişoarei 
Hermine, cobori un bărbat. 

Era şeful de birou. 

După ce le îmbrăţişă, le spuse: 

— Ministrul mi-a acordat un concediu... Am profitat de acest 
prilej pentru a fi alături de voi... şi aşa se explică prezenţa mea 
aici! 

Domnul de Beauprâau nu pomeni însă nimic despre planurile 
secrete care-l aduseseră la castelul Genêts. 


CAPITOLUL XXXIII 


Deşi nu se afla cu totul în puterea lui sir Williams, domnul de 
Beauprâau era prea stăpânit de farmecul celor douăsprezece 
milioane şi de dorinţa de a o avea pe Cerise încât nu se opuse pe 
moment baronetului. 

Plecând de la acesta din urmă el se duse la ministru şi-i ceru 
un concediu, motivând boala fiicei sale. 

Concediul îi fu acordat; chiar în aceeaşi seară el se urcă în 
trăsură şi două zile mai târziu sosea la Genâts. 

Therese şi fiica sa se instalaseră deja şi începuseră să se 
obişnuiască, încercând să-şi domine tristeţea. 

Ca toate firile mândre, Hermine se închisese în ea însăşi fără 
să verse o lacrimă, fără să se plângă; şi deşi avea inima zdrobită, 
ea încercase adesea să zâmbească mamei sale. 

Dar doamna de Beauprâau nu se lăsă orbită de acest calm 
înşelător, de această aparentă resemnare; ea îşi dădea seama că 
în sufletul fiicei sale avea loc o acţiune de distrugere lentă şi 
vedea cu groază şi cu disperare sosind ziua în care Hermine, 
învinsă de durere, avea să se lase doborâtă de aceasta. 

Hermine era gingaşă şi delicată, asemenea acelor frumoase 
flori de câmp pe care asprele vânturi ale lui noiembrie le ofilesc 
în numai câteva ceasuri. 

Durerea avea să aibă asupra ei efectul vântului de iarnă 
asupra florilor. 

33 


— Ponson du Terrail — 


Sosirea domnului de Beaupréau, care era departe de a fi fost 
aşteptată, produse o adâncă uimire la Genêts. 

Şeful de birou sosi surâzător, tandru, cumsecade până în cele 
mai mici amănunte. Le strânse pe soţia şi pe fiica sa la piept cu o 
efuziune nemaipomenită şi le spuse că fusese atât de afectat de 
despărţire, încât îl implorase pe ministru să-i acorde un 
concediu. Doamna de Beauprâau nu era de fel obişnuită cu 
asemenea dovezi de tandreţe din partea unui om care-şi 
petrecuse toată viaţa tiranizând-o; totuşi, cum îi era greu să 
pătrundă mobilul conduitei soţului său, se gândi că, fără îndoială, 
obişnuinţa fusese la el mai puternică decât afecțiunea şi că 
pentru prima oară după douăzeci de ani, întorcându-se acasă şi 
negăsind pe nimeni, redus dintr-odată la existenţa pustie a unui 
celibatar, se înşelase pe sine însuşi şi se convinsese că-şi iubea 
soţia şi că o iubea şi pe fiica soţiei sale. 

După cină, şi în timp ce Hermine îi citea bătrânei baroane, 
domnul de Beaupreau oferi soţiei sale braţul şi o conduse sub 
copacii castelului. 

— Poftiţii doamnă, spuse el, am lucruri importante să vă spun. 

Therese îşi urmă soţul, tremurând şi prevăzând o nouă 
nenorocire. 

— Doamnă, reluă şeful de birou, aveţi despre mine, o ştiu, o 
părere foarte proastă şi felul meu dur de a fi m-a făcut să trec în 
ochii dumneavoastră drept un om rău. 

— Domnule... 

— Dar să lăsăm asta, continuă domnul de Beaupreau şi să 
vorbim despre Hermine... 

Therese tresări la auzul acestui nume. 

— Despre Hermine, da, pe care o iubesc de parcă ar fi propria 
mea fiică şi a cărei fericire îmi este mai scumpă decât orice 
altceva, indiferent de ceea ce credeţi dumneavoastră. 

Şi cum doamna de Beauprâau plecă ochii şi nu spuse o vorbă, 
şeful de birou continuă: 

— Eu, unul, cunoşteam de mult timp viaţa dezmăţată a 
acestui tânăr nefericit care a venit să arunce tulburarea şi doliul 
în casa noastră. Şi dacă până în ultimul moment, am refuzat să 
dau mâna Herminei lui Fernand Rocher, asta am făcut-o pentru 
că eu ştiam că era nedemn de ea... Şi totuşi, încă mai puteam 
spera... 

Domnul de Beaupreau suspină adânc, iar Thérèse simţi că 
inima îi bate cu putere, sub imboldul unei emoţii necunoscute. 

— Ce s-a mai întâmplat, domnule? întrebă ea. 

34 


—  Moştenirea misterioasă — 


— Doamnă, reluă domnul de Beaupreau, încă o nenorocire a 
intervenit în viaţa acestui mizerabil... Viaţă care a fost mult timp 
cinstită şi care i-a fost răvăşită de o femeie pierdută... de una 
dintre acele femei pentru a căror dragoste un bărbat poate 
săvârşi chiar şi o crimă. 

— Domnule, domnule! murmură Therese, căreia îi mai 
rămăsese o urmă de afecţiune pentru acela pe care-l 
considerase mult timp fiul său. 

— Ascultaţi, continuă şeful de birou, ştiţi de ce vroia să se 
căsătorească cu Hermine? 

Şi Beaupreau surâse plin de indignare. 

— Pentru a putea, cu zestrea soţiei, să satisfacă dorinţele 
nebuneşti ale amantei sale. Femeia asta îl vrăjise. 

— Domnule, pentru Dumnezeu, imploră Thérèse, nu-l mai 
judecaţi chiar atât de aspru! 

— A! Nu ştiţi încă nimic! 

— Doamne! Ce s-a mai petrecut? 

— Fernand Rocher se află în puşcărie! 

— În puşcărie! strigă doamna de Beaupreau înspăimântată. 

— Acuzat de hoţie şi dovedit ca atare. 

Therese scoase un strigăt şi clătinându-se se sprijini de braţul 
soţului ei. 

Acesta însă nu o iertă de nici un amănunt: îi povesti cu o 
adevărată plăcere pretinsa crimă a nenorocitului Fernand 
Rocher, fără să omită împrejurările arestării sale la Baccarat, 
unde îşi petrecuse noaptea şi unde fusese găsit portofelul cu cei 
treizeci de mii de franci. Doamna de Beaupreau ascultase uluită 
toate aceste dezvăluiri şi aţinti asupra soţului ei o privire fixă, ca 
şi cum ar fi vrut să se poată îndoi de cuvintele lui. 

— Or, draga mea prietenă, continuă şeful de birou cu un ton 
din ce în ce mai afectuos, Fernand Rocher este arestat, va fi 
judecat la viitoarea sesiune a curţii cu juri, cu alte cuvinte peste 
cincisprezece zile; ştiţi că o astfel de întâmplare stârneşte, din 
păcate, o publicitate foarte mare. Toate ziarele vor reproduce 
procesul şi condamnarea. 

Thérèse se cutremură din creştet până în tălpi. 

— Asta ar putea fi o lovitură mortală pentru Hermine, continuă 
domnul de Beaupreau; căci, vă daţi seama, găsind din 
întâmplare un ziar şi citind toate acele detalii... 

— Domnule, domnule, imploră Thérèse; în numele cerului, 
tăceţi! 

— Tocmai din cauza asta, dragă prietenă, am cerut concediu 

35 


— Ponson du Terrail — 


şi am alergat cât am putut de repede. Trebuie s-o ferim pe biata 
copilă de această ultimă şi teribilă lovitură... 

Doamna de Beaupréau avea ochii plini de lacrimi. 

Soţul său reluă: 

— Ascultaţi, la dureri puternice, leacuri puternice... Trebuie să- 
i schimbăm Herminei preocupările... trebuie cu orice preţ s-o 
facem să se gândească la altceva. 

Therese plecă tristă capul. 

— Sunt, zise ea, dureri care rezistă tuturor încercărilor. 

— Cui pe cui se scoate... murmură filozofic omuleţul cu 
ochelari albaştri. Dragostea se vindecă prin dragoste. 

— Ce vreţi să spuneţi, domnule? 

— Ascultaţi-mă încă puţin. Vă aduceţi aminte de ultimul bal de 
la Ministerul Afacerilor Externe? 

— Da, desigur, răspunse Thérèse. Dar de ce mă întrebaţi? 

— Vă mai amintiţi de un tânăr englez, baronetul sir Williams, 
care v-a fost prezentat de ambasadorul ţării sale şi care a dansat 
cu Hermine? 

— Un bărbat tânăr, cu părul negru, nu-i aşa? Un băiat foarte 
drăguţ, cu o figură blândă? 

— Întocmai, draga mea. 

— Vorbind franceza foarte corect? 

— El este! Vi-l amintiţi. 

— Ei bine? întrebă doamna de Beaupreau privindu-şi bărbatul. 

— Draga mea prietenă, spuse domnul de Beaupreau, sir 
Williams are douăzeci şi opt de ani şi o avere colosală; nu are 
familie şi-şi va închina viaţa femeii pe care o va iubi. Ei bine! el s- 
a îndrăgostit la bal de Hermine, s-a îndrăgostit nebuneşte, e pe 
cale să-şi piardă capul. A venit să mă vadă în seara plecării 
voastre şi a revenit a doua zi... 

— Domnule, spuse Thérèse pe un ton grav, femeia care 
poartă în suflet o dragoste nefericită este nepăsătoare în faţa 
oricărei alte iubiri. 

— Dar dacă-şi dă seama că s-a înşelat, o întrerupse omuleţul 
cu aprindere, că bărbatul pe care-l iubea a înşelat-o într-un mod 
josnic, că a devenit criminal, hoţ... Credeţi că inima acestei femei 
va rămâne veşnic închisă, că ea nu va mai putea să tresalte, 
dacă un bărbat tânăr, frumos, bogat, înzestrat cu cele mai nobile 
calităţi, ar ieşi în calea sa şi ar încerca să vindece rănile 
sufletului său? 

Doamna de Beauprâau era mamă şi se simţi străbătută de un 
fior de nădejde... Ea spera ca fiica ei să mai poată fi fericită. 

36 


—  Moştenirea misterioasă — 


— Şi spuneţi, făcu ea tremurând, că acest tânăr englez o 
iubeşte pe fiica mea? 

— La nebunie, doamnă. 

— Dar Hermine abia l-a văzut, poate că nici nu l-a remarcat. 

— Tot ce se poate, suspină domnul de Beaupréau. 

— Domnule, reluă Thérèse, Dumnezeu îmi este martor că 
dacă aş cunoaşte un om pe lume care ar putea să inspire o 
dragoste nouă fiicei mele şi care ar putea-o face să-l uite pe 
nefericitul care ne-a înşelat în chip atât de josnic, m-aş duce să 
mă târăsc la picioarele sale, i-aş îmbrăţişa genunchii şi i-aş 
striga: salvează-mi copila, salveaz-o! 

— Ei bine, cine vă spune că sir Williams nu este omul acesta? 

— Trebuie, deci, să ne întoarcem la Paris? 

— Nu, câtuşi de puţin. Sir Williams poate veni aici. 

— Aici! Aici! strigă Therese cuprinsă de ameţeală; dar cum? 
Sub ce pretext? 

— Aşteptaţi... eu, sau, mai bine zis noi, am găsit mijlocul, 
pentru că, trebuie să vă spun, sunt complicele lui sir Williams. 

— Dumneavoastră, domnule, dumneavoastră? 

— Eu, doamnă. Aş fi fericit dacă Hermine s-ar putea îndrăgosti 
de un astfel de bărbat; dacă ea l-ar iubi, aş fi mândru de o 
asemenea căsătorie. Sir Williams aparţine celei mai vechi 
nobilimi irlandeze, este milionar, tânăr, independent... Poate să 
facă tot ce-i pofteşte inima! Dacă fata dumneavoastră l-ar iubi, şi 
este unul dintre oamenii cei mai seducători pe care-i cunosc, s-ar 
bucura de o viaţă pe care ar invidia-o până şi o regină. 

Domnul de Beaupreau se exprima cu elocvenţă, cu căldură; el 
vorbea fără întrerupere de dragostea sa pentru Hermine şi care 
este femeia care să nu se lase sedusă când îi flatezi instinctul 
matern? 

— Dar, în sfârşit, domnule, întrebă Thérèse, care este acest 
mijloc? 

— Lui sir Williams, asemenea tuturor englezilor, îi place să 
vagabondeze; cosmopolit, el călătoreşte. li vine cheful să facă o 
călătorie în Bretania, să străbată călare prundişurile armoricane. 
Are mai multe scrisori de recomandaţie şi se duce la un castel 
din împrejurimi. Într-o seară îl surprinde noaptea în pădure; se 
rătăceşte şi vine să ceară ospitalitate la Genêts. 

— Bine, zise Thérèse, dar va pleca a doua zi. 

— Fără îndoială, dar pentru a se duce la numai două leghe de 
aici, la vecinul mătuşii noastre, domnul cavaler de Lacy; de acolo 
el va putea reveni. 

37 


— Ponson du Terrail — 


— ÎI cunoaşte? 

— Nu, dar el trebuie să-l fi întâlnit pe nepotul său, marchizul 
de Gontran de Lacy, care trăieşte la Paris; dacă nu l-a văzut 
niciodată pe marchiz şi dacă nu-l cunoaşte, are destui prieteni ca 
să-i facă cunoştinţă. Marchizul va fi încântat să-i prezinte 
bătrânului său unchi, pe care îl linguşeşte pentru moştenirea pe 
care i-o va lăsa, un englez excentric şi un pasionat vânător. 
Cavalerul va fi încântat să aibă opt zile un tovarăş de vânătoare 
şi poate că, în timpul acestor opt zile, Hermine s-ar lăsa cucerită 
de frumuseţea, de spiritul şi de distincţia lui sir Williams, alături 
de care, între noi fie vorba, acel mizerabil Fernand Rocher, chiar 
dacă ar fi fost înzestrat cu toate virtuțile, nu suportă comparaţie. 

Domnul de Beaupreau dădu soţiei sale încă o mulţime de alte 
argumente, în aşa fel încât Therese, învinsă, consimţi la tot ceea 
ce îi ceru el. 

Chiar în aceeaşi seară, domnul de Beaupreau îi scrise lui sir 
Williams următoarea scrisoare: 


„Dragul meu ginere, 

Veniti degrabă! Doamna de Beaupreau este câştigată de 
partea dumneavoastră grație mie, iar dumneavoastră sunteți 
destul de frumos, destul de spiritual, destul de priceput pentru a 
putea lua cu asalt inima Herminei. 

Trebuie să vă procurati o scrisoare de recomandație pentru 
cavalerul Lacy. Nepotul său, marchizul Gontran, locuieşte la 
Paris, unde este foarte cunoscut datorită câtorva aventuri 
galante, printre altele pasiunea sa pentru curtezana Léona, o 
italiancă pe care a iubit-o mult şi pe care o mai iubeşte încă. 
Marchizul este un om de lume; o sută de persoane dintre 
cunoştinţele dumneavoastră ar putea să vă prezinte. 

Cu o scrisoare din partea marchizului Gontran, veți sosi direct 
în Bretania, la cavaler. Prin faptul că iubiţi vânătoarea cu 
pasiune, nimic nu vă va putea împiedica să rămâneți la Manoir 
chiar şi un an. Este numele castelului în care locuieşte bătrânul 
cavaler. 

Genêts, locul de unde vă scriu, se găseşte pe drumul care 
duce către castelul Manoir. Incercati şi sosiți târziu, noaptea, 
călare, ca un erou de roman; cereti ospitalitate în stilul unui 
personaj de Walter Scott şi totul va merge de minune. 

Va strâng mâna 

C. de Beaupréau.” 


38 


—  Moştenirea misterioasă — 


Când sir Williams primi această scrisoare, el se întorcea de la 
Bougival, unde se dusese după duelul său cu Bastien şi unde îl 
văzusem câştigând încrederea sărmanei Cerise prin minciuni 
ticluite. 

Deşi nu primise încă scrisoarea domnului de Beaupreau în 
clipa în care îi anunţase lui Colar plecarea sa în Bretania, 
baronetul era atât de sigur de punctualitatea şefului de birou, 
încât era convins că, întorcându-se acasă, avea s-o găsească. 

O citi cu atenţie şi fără să arate nici cea mai mică emoție. 

Sir Williams era întotdeauna calm, chiar şi cu prilejul celor mai 
mari bucurii. 

— Cred că am pus mâna pe milioane, murmură el cu răceală. 

Se gândi apoi la scrisoarea de recomandare pe care 
Beaupreau îl sfătuia să şi-o procure şi căută printre cunoştinţele 
sale un prieten de-al marchizului Gontran. Dar, la drept vorbind, 
sir Williams nu avea alte cunoştinţe la Paris decât pe acelea ale 
vicontelui Andréa, iar vicontele Andrea trebuia să fie mort pentru 
toată lumea. Cât despre sir Williams, relaţiile sale se mărgineau 
la ambasada engleză. Dar baronetul era, înainte de toate, un 
bărbat de o rară îndrăzneală. In loc să caute un intermediar, el 
se duse direct la marchiz. Marchizul Gontran de Lacy duelase în 
ajun şi avusese neşansa să-şi ucidă adversarul. 

Sir Williams îl găsi pe marchiz făcându-şi bagajele şi pe 
punctul de a părăsi Franţa pentru multă vreme. El mergea în ţări 
străine să caute un pic de odihnă şi de uitare, puţină mângâiere 
numeroaselor sale suferinţe. 

Nu-l cunoştea de fel şi nu-l văzuse niciodată pe baronet, dar 
fizionomia lui sir Williams îi plăcu şi-l primi curtenitor. 

— Domnule marchiz, spuse sir Williams, care avea înfăţişarea 
şi obiceiurile unui adevărat englez, una dintre rudele mele 
apropiate, lordul B... a avut plăcerea, anul trecut, de a face 
împreună cu dumneavoastră o călătorie de câteva zile în Italia. 
Eraţi împreună cu o doamnă. 

Sir Williams prinsese toate aceste amănunte din zbor, într-o 
seară, în cursul unei discuţii care avusese loc la clubul italienilor, 
într-o lojă vecină cu a sa şi îşi amintise cele spuse în legătură cu 
lordul B..., pe care nici măcar nu-l cunoştea. 

îndreptându-se spre Gontran, el aflase, printre altele, despre 
duelul acestuia cu Octave de Verne, despre moartea acestuia din 
urmă şi despre apropiata plecare a marchizului. 

— Domnule, răspunse Gontran, care frământa între degetele 
sale cartea de vizită cu blazonul pe care baronetul i-o trimisese 

39 


— Ponson du Terrail — 


pentru a putea fi primit, pentru că sunteți rudă cu lordul B..., 
care este cel mai bun şi cel mai spiritual tovarăş de călătorie pe 
care l-am avut vreodată, sunt cu totul la dispoziția 
dumneavoastră. 

Sir Williams se înclină. 

— Domnule marchiz, spuse el, fără să-şi uite accentul britanic, 
eu aş mai fi aşteptat întoarcerea lordului B... pentru a mă înfăţişa 
dumneavoastră, dar astăzi o împrejurare cu totul neaşteptată şi 
deosebit de gravă mă obligă să trec peste dânsul şi să mă 
adresez direct dumneavoastră, neglijând convenienţele. 

Gontran de Lacy îl privi pe sir Williams cu oarecare uimire. 

— Domnule, continuă baronetul cu un aplomb de 
nezdruncinat, nu vă pot face să-mi iertaţi stăruința pe lângă 
dumneavoastră decât spunându-vă povestea mea în numai 
câteva cuvinte. 

— Vă ascult, domnule, spuse marchizul înclinându-se. 

— Domnule, reluă sir Williams, sunt englez, de origină 
irlandeză; am o avere considerabilă, în jur de zece mii de lire 
sterline venit anual şi nu am rude apropiate. Am călătorit mult, 
plimbându-mi plictisul din oraş în oraş, din Franţa în Italia şi din 
Spania în Germania; reîntors la Paris, am văzut cerul 
deschizându-se în faţa mea, m-am îndrăgostit. 

— Sunteţi îndrăgostit? întrerupse domnul de Lacy, ca şi cum 
aceasta ar fi fost pentru gentleman un titlu de glorie. 

— Da, răspunse sir Williams, m-am îndrăgostit nebuneşte de o 
tânără pe care vreau s-o iau de soţie. 

— Şi, întrebă marchizul, aş putea face ceva pentru 
dumneavoastră în direcţia asta? 

— Totul, sau aproape totul, domnule. 

— Vorbiţi, în cazul acesta sunt în întregime la dispoziţia 
dumneavoastră. 

— Domnule, continuă sir Williams, tânăra pe care o iubesc 
abia dacă mă cunoaşte, a dansat cu mine o singură dată la 
Ministerul Afacerilor Externe. Se spune că era îndrăgostită, o 
dragoste imposibilă, că iubea un bărbat cu totul nedemn de 
iubirea ei. Or, în ziua în care şi-a dat seama că s-a înşelat, a 
părăsit Parisul şi s-a dus să-şi îngroape durerea în fundul unui 
castel de provincie. 

Sir Williams se opri o clipă şi suspină. 

„Bietul tânăr!” gândea domnul de Lacy care trecuse prin astfel 
de încercări ale dragostei. 

— Or, dacă tânăra fată pe care o iubesc, reluă baronetul, abia 

40 


—  Moştenirea misterioasă — 


mă cunoaşte, eu îl cunosc foarte bine pe tatăl ei; i-am cerut 
mâna fiicei sale, iar el mi-a acordat-o; singura dificultate este 
prezentarea mea la castel... sub un pretext oarecare... Dar, sfârşi 
baronetul, iată, domnule, o scrisoare din partea tatălui fetei, 
care, mai bine decât o vor putea face cuvintele mele, vă va 
lămuri asupra scopului acestei vizite. 

Şi sir Williams întinse domnului de Lacy scrisoarea domnului 
de Beauprâau. 

Gontran o citi şi exclamă: 

— Vreţi o recomandaţie pentru domnul de Lacy, unchiul meu? 
Nimic nu este mai uşor şi sunt fericit s-o dau unei rude a lordului 
B... 

Şi marchizul, luând o pană, scrise: 


„Dragul meu unchi 

Permiteti-mi să vă trimit, să vă recomand un bun, un excelent 
prieten de-al meu, baronetul sir Williams, un irlandez de viță 
veche şi care a păstrat sfintele tradiții ale marii vânătorii, 
această regească pasiune a gentilomilor. 

Printre altele, vreau să vă fac o mărturisire: prietenul meu sir 
Williams este îndrăgostit nebuneşte de o tânăra fată care 
locuieşte în acest moment într-un loc vecin cu al dumneavoastră, 
la castelul Genêts şi bănuiesc că este vorba de o rudă a vechii 
dumneavoastră prietene, baroana de Kermadec. Or, dragul meu 
unchi, ați fost prea mare crai la vremea dumneavoastră, pentru 
a nu înțelege ce înseamnă un biet îndrăgostit care caută să-şi 
croiască drum către ființa iubită. De altfel, sir Williams este 
împodobit cu o rentă de două sute de mii de livre, ceea ce nu 
este de lepădat pentru vremurile de acum. Primindu-l pe sir 
Williams ca şi cum m-ati primi pe mine însumi, mi-ati face cea 
mai mare plăcere, dragul meu unchi, şi vă voi mulțumi călduros 
la întoarcere, căci v-am scris, acum un ceas, ca să vă spun că 
plec în Germania. 

Nepotul dumneavoastră afectuos şi devotat, 

Marchizul Gontran de Lacy.” 


O dată această scrisoare scrisă şi semnată, marchizul i-o 
întinse deschisă lui sir Williams, care o citi şi spuse pe un ton de 
profundă recunoştinţă: 

— In această scrisoare bună şi călduroasă, domnule, îmi 
acordaţi titlul de prieten. Vă mulţumesc de o mie de ori; nu voi 
uita niciodată şi sper să vă dovedesc într-o bună zi că nu aţi 

41 


— Ponson du Terrail — 


riscat prea mult. 

— Domnule, răspunse marchizul cu tristețe, nu ştiu dacă mă 
voi mai întoarce vreodată în Franţa; iau cu mine nu numai 
dezgustul de viață, dar şi o durere profundă, chinuitoare 
remuşcări în adâncul inimii; dar dacă ne vom revedea, voi fi 
bucuros să aflu că scrisoarea mea a putut contribui la fericirea 
dumneavoastră. Fericiți cei ce iubesc... Şi, adăugă el cu vocea 
frântă, cei ce iubesc o femeie demnă de dragostea lor. 

Şi îi întinse lui sir Williams o mână pe care acesta o strânse cu 
efuziune, iar baronetul se retrase înarmat cu preţioasa scrisoare 
de recomandare. 

— Imbecil! murmură el urcându-se în trăsurică. 

Sir Williams se întoarse acasă, unde Colar îi pregătea o valiză 
pentru călătorie. 

— Acum, îi spuse el, să vorbim serios. 

— Vă ascult, căpitane. 

— Plec şi mă voi ocupa de înhăţarea celor douăsprezece 
milioane, continuă baronetul; dar te las singur în faţa unui 
duşman autentic, serios şi de temut. 

— Armand de Kergaz, nu-i aşa? 

— Da, afirmă sir Williams. 

— Voi veghea, spuse Colar. 

— Şi acum, zise baronetul, să recapitulăm un pic: Fernand 
Rocher este în închisoare şi nu poate ieşi de acolo; Cerise şi 
Jeanne sunt la Bougival şi tu răspunzi de ele! 

— Cu capul meu, căpitane. 

— Rămâne un bărbat care va deveni periculos, Leon Rolland. 

— Trebuie să-l lichidăm şi pe el. 

— Asta-i şi părerea mea. la să vedem... 

Şi baronetul păru să reflecteze. 

— Omul tău, Nicolo, zise el, este în stare să-l lichideze dintr-o 
singură lovitură? 

— Dintr-una singură, nu ştiu, dar din două... 

— Merge, să spunem chiar din trei; principalul este să-l 
lichideze. 

— Dar unde şi cum? 

Baronetul începu să zâmbească. 

— Colar, prietene, nu vei fi niciodată altceva decât un nătărău. 

— Mulţumesc, căpitane, vă sunt îndatorat. 

— Este, oare, atât de greu să atragi un om undeva, într-o 
cârciumă, în afara Parisului, indiferent unde? 

— O! strigă Colar, am o idee... şi încă una faimoasă, zău. 

42 


—  Moştenirea misterioasă — 


— S-auzim ideea, e nostimă? 

— Cred că eu, care sunt prietenul lui, aş putea să-i spun că mă 
aflu pe urmele Cerisei, să-l atrag spre Bougival într-o seară şi să-l 
lichidez cu ajutorul lui Nicolo şi al lăcătuşului. 

— Ideea este bună. Ei bine! pune-o în practică şi cât mai 
repede cu putinţă, ascultă-mă pe mine. Între timp, aşteaptă să-ţi 
scriu. 

Şi sir Williams dădu încă vreo câteva dispoziţii locotenentului 
său, după care, în aceeaşi seară, plecă spre Bretania. 


CAPITOLUL XXXIV 


Trecuseră cinci zile de la sosirea doamnei de Beaupreau şi a 
fiicei sale la Genêts şi trei din ziua în care şeful de birou li se 
alăturase. Incepuseră deja să se obişnuiască, iar celor două 
femei care, la Paris, trăiau atât de retrase nu le-a fost de loc greu 
sa se adapteze acestei dulci şi simple existenţe de provincie, 
atât de calmă şi atât de nobilă în monotonia ei. De altfel, 
preocupările morale precumpăneau asupra celor materiale, iar 
frământările spirituale şi sufleteşti ocupau un loc atât de mare în 
viaţa lor încât ar fi putut trăi şi într-un deşert fără să-şi dea 
seama. 

Hermine, închisă în sinea ei, părea să se complacă în durere, 
iar mama sa, această mamă atentă la suferinţele fiicei sale, 
urmărea cu îngrijorare pe figura Herminei ravagiile provocate de 
răul care-i pustia sufletul. 

Oaspeţii adoptaseră existenţa patriarhală a baroanei de 
Kermadec. 

Masa de prânz avea loc la amiază, cina la orele şapte. Seara, 
domnul şi doamna de Beaupreau, Hermine, preotul satului şi 
bătrâna baroană se adunau în salon. Uneori, când vremea era 
urâtă, domnul de Beauprâau, doamna de Kermadec şi preotul 
jucau whist iar Therese şi fiica ei, retrase într-un colţ, lucrau 
tapiserii. 

Dacă vremea era frumoasă şi dacă vântul de ianuarie nu sufla 
prea tare, şeful de birou şi familia sa ieşeau în timpul zilei şi 
rătăceau prin pădurile învecinate. 

intr-o zi, poştaşul aduse domnului de Beauprâau o scrisoare; 
ea conţinea numai câteva rânduri şi era concepută astfel: 


„Plec peste un ceas şi nu mă mai opresc până la Saint-Malo. 
43 


— Ponson du Terrail — 


După informatiile mele, Saint-Malo este la şaisprezece kilometri 
de Genêts; veniti să mă aşteptaţi, voi fi acolo poimâine 
dimineaţa”. 


Domnul de Beaupreau distruse mesajul lui sir Williams şi, 
pretextând neliniştea pricinuită de faptul că nu-i sosise o 
scrisoare importantă pe care o aştepta de la minister, înhămă 
calul la cabrioletă pentru a se duce la Saint-Malo, unde trebuia 
să reclame acest lucru la biroul poştal. 

— Luaţi-l pe Jonas cu dumneavoastră, îi spuse doamna de 
Beauprâau. 

— Nu, nu este nevoie. 

— Nu sunteţi obişnuit să conduceţi caii... Ar fi mai prudent. 

— Nu este nevoie, v-am mai spus o dată, draga mea prietenă. 

Şi domnul de Beauprâau se aplecă la urechea soţiei sale: 

— Vreau, spuse el, să aflu noutăţi despre sir Williams. 

Therese tresări, înţelese şi tăcu. 

— Ascultaţi, îi mai spuse domnul de Beaupreau, sper să fiu 
înapoi înainte de căderea nopţii; dacă aţi veni să mă 
întâmpinați... până la Saut-du-Moine? 

— Vot veni, îi răspunse Therese. 

Domnul de Beaupreau plecă gândindu-se la un plan pentru a-l 
prezenta pe sir Williams. 

Sosi la Saint-Malo; baronetul era acolo şi-l aştepta de aproape 
o oră, într-o cameră de hotel, cu picioarele pe grătarul sobei. 

— Pe Dumnezeul meu! Tată socrule, exclamă sir Williams, eşti 
punctual... asta-i bine. 

— Am plecat imediat după sosirea scrisorii dumneavoastră. 

Baronetul şi domnul de Beaupreau îşi strânseră cordial mâinile 
şi primul reluă: 

— Şi acum, să vorbim serios. Cum stăm? 

— Totul este în ordine... Doamna de Beaupreau este cu totul 
de partea dumneavoastră. 

— De minune. Cum mă vei prezenta? 

— O! spuse mândru domnul de Beauprâau, clipind din pleoape 
îndărătul ochelarilor săi albaştri, am planul meu. 

— Să-l auzim, care e? 

— De la Saint-Malo la Genêts, continuă şeful de birou este un 
drum destul de prost. 

— II cunosc, spuse sir Williams cu răceală, deoarece pe 
vremea în care se numea vicontele Andrea, dacă ne amintim, 
locuise în Bretania în reşedinţa de la Kerloven, astăzi 

44 


—  Moştenirea misterioasă — 


proprietatea lui Armand de Kergaz. 

Or, Kerloven nu era decât la douăzeci de kilometri de Genêts 
şi vicontele Andrea străbătuse de nenumărate ori acest drum. 

— Îl cunoaşteţi? întrebă domnul de Beaupr&au uimit. 

— Mai bine decât dumneata, tată socrule. 

— Atunci, vedeţi de aici Saut-du-Moine? 

— Păi sigur! 

— Ei bine, doamnele vor veni în întâmpinarea mea până acolo 
şi m-am gândit la un mic plan pentru a vă prezenta ca din 
întâmplare. Saut-du-Moine, după cum ştiţi, este locul cel mai 
sălbatec de pe faleză. 

— Da. Şi? 

— Şi dacă, în clipa în care doamnele vor sosi acolo, vă vor 
întâlni... şi dacă veţi avea un aer trist... 

— Perfect! Înţeleg... Dar se poate şi mai bine, tată socrule. 

— Ce anume? 

— Te-aş putea salva dintr-un mare pericol. 

— Pe mine? 

— Pe dumneata. Ascultă. 

Şi sir Williams, cu geniul său infernal, desfăşură în faţa 
domnului de Beaupreau o întreagă înscenare dramatică, menită 
să seducă imaginaţia unei tinere fete şi pe care o vom vedea 
pusă în aplicare cu acel sânge rece şi cu acea minuţie ce 
caracterizează toate actele vieţii sale. 

Domnul de Beaupreau îşi dăduse întâlnire cu soţia şi cu fiica 
sa în punctul numit Saut-du-Moine, aflat pe drumul care duce de 
la Saint-Malo la Genêts. 

S-ar putea ca nimic pe lumea asta să nu fie atât de pitoresc şi 
de sălbatic ca acest drum. 

Saut-du-Moine, care-şi trăgea numele dintr-o legendă pierdută 
în noaptea timpurilor, se afla la aproape doi kilometri de 
reşedinţa de la Genêts şi, potrivit înţelegerii dintre domnul de 
Beaupreau, soţia şi fiica sa, către ceasurile trei ale după-amiezii, 
bucurându-se de un soare călduţ şi de o temperatură mult mai 
puţin aspră decât ar fi fost de aşteptat pentru anotimpul acela, 
Therese şi Hermine porniseră în întâmpinarea şefului de birou. 

În clipa în care se aflau pe punctul de a ajunge la Saut-du- 
Moine, cele două femei zăriră într-un anumit punct al falezei, 
aflat mai sus decât Saut-du-Moine şi atât de aproape de 
prăpastie încât te cuprindea ameţeala, silueta neclintită a unui 
om care părea cufundat în contemplarea oceanului, acest veşnic 
subiect de visare pentru sufletele în care Dumnezeu a împlântat 

45 


— Ponson du Terrail — 


un grăunte de poezie melancolică. 

Din pricina depărtării, omul acela putea fi luat drept un 
vameş: dar un cal de călărie de o mare frumusețe, legat la 
marginea drumului şi care părea să-i aparțină, înlătura o 
asemenea presupunere. Saut-du-Moine forma o vâlcea îngustă în 
vârful falezei iar călărețul se aşezase mult mai sus, în vârful unei 
stânci, cu picioarele atârnându-i în gol. Cu capul sprijinit într-o 
mână, el părea să privească, cu o ciudată tenacitate, acea 
nesfârşită întindere de ape, al cărei murmur surd ajungea până 
la urechile sale, fără să-şi arunce privirea spre țărm, părând să fi 
uitat că există pe lume şi altceva în afara blocului de granit care- 
i slujea drept scaun şi în afara oceanului fără de sfârşit pe care-l 
contempla. 

— O! mamă, ce cal frumos! murmură Hermine mângâind în 
trecere crupa lustruită a animalului. 

— Într-adevăr, răspunse Thérèse destul de mirată că 
întâlneşte, într-un loc atât de sălbatic şi într-o regiune atât de 
săracă şi de îndepărtată de marile aglomerări ale lumii, eleganța 
unui animal atât de preţios. Trebuie să fie al omului care se 
zăreşte acolo sus. 

O valijoară agăţată de şa alături de o haină de drum, laolaltă 
cu plăselele lucioase ale unei perechi de pistoale ieşind pe 
jumătate din tocurile lor, confirmau, de altfel, că acest călăreț nu 
plecase la plimbare şi că, după un drum lung, judecând după 
spuma care înălbea zăbalele şi după noroiul uscat care pătase 
abdomenul şi pieptul calului, se oprise acolo numai din 
întâmplare, fermecat, fără îndoială, de impunătorul spectacol 
care se desfăşura înaintea ochilor săi. 

Orice fată tânără are o anumită doză de imaginaţie care 
trebuie hrănită fără încetare. Pentru ea orice poate constitui 
punctul de plecare al unui roman, iar împrejurarea cea mai 
neaşteptată poate deveni pretextul unei ciudate fabulaţii. In 
bărbatul căruia nu putea să-i vadă nici chipul şi nici hainele şi 
căruia, din pricina depărtării, nu-i putea bănui nici vârsta, 
Hermine văzu dintr-o dată un tânăr visător şi nefericit, căutând 
în călătorii sau în marele spectacol natural pe care-l oferea 
austerul şi tristul ocean mângâierile sufletului său înlăuntrul 
căruia, poate, pasiunile născuseră cumplite furtuni. 

De aici şi până la un întreg roman era, pentru o tânără şi aşa 
destul de exaltată, din cauza propriei sale dureri, un drum foarte 
simplu şi foarte uşor de străbătut. 

În ceea ce o priveşte pe doamna de Beaupreau, aceasta 

46 


—  Moştenirea misterioasă — 


tresărise cuprinsă de o subită emoție: 

— Cine ştie, îşi spuse dânsa dintr-o dată, dacă omul acela nu 
este cumva sir Williams?... 

Hermine se şi aşezase la marginea falezei, pe o pajişte plină 
de iarbă bogată şi stufoasă şi se simţea cuprinsă de acea 
misterioasă atracţie, prin care oceanul te sileşte să-l priveşti; cu 
toate acestea, din când în când fata îşi înălța capul şi arunca o 
privire curioasă şi plină de simpatie omului care părea să fi uitat 
pământul pentru a îmbrăţişa marea cu focul privirilor sale. 

Doamna de Beauprâau luase loc alături de fiica ei. 

— Mamă, spuse dintr-o dată Hermine, care simţea mult mai 
vie, în clipele acelea, propria ei durere şi încerca s-o înşele, ce 
poate să facă omul acela acolo? 

— Nu ştiu, răspunse Therese, poate că este un pictor... 

— Un artist sărac ar putea să aibă un cal atât de frumos? 

— Ai dreptate, copila mea. 

— Şi apoi, adăugă Hermine, un pictor ar lucra, ar avea o mapă 
pe genunchi... un creion în mână. 

— Trebuie să fie un călător, în cazul acesta, un turist vrăjit de 
măreţia şi de frumuseţea acestui loc sălbatic. 

— Sau, poate, murmură Hermine, un om care suferă şi care 
caută să se apropie de măreţia lui Dumnezeu. 

Doamna de Beaupreau tresări, dar de această dată în adâncul 
sufletului său licări o bucurie şi o nădejde tainică... 

Hermine dăduse pentru o clipă uitării propria sa durere pentru 
a se gândi că şi alţii pot suferi ca şi ea; şi se mai spune că 
durerea nu este veşnică şi nevindecabilă decât atunci când este 
egoistă şi nu trăieşte decât în ea însăşi. 

Şi doamna de Beauprâau îşi spuse: 

— Dacă bărbatul acesta ar fi tânăr, dacă ar fi frumos, dacă pe 
chipul său s-ar putea citi durerea unui suflet, acea durere care 
trezeşte simţămintele calde ale privirilor pe care le întâlneşte, 
dacă, în sfârşit, omul acesta este bărbatul pe care-l aşteptăm... o 
primă întâlnire, aici, în locul acesta, cine ştie? 

Şi în egoismul său de mamă, biata Thérèse ar fi vrut să-l 
înzestreze pe necunoscut cu toate calităţile, cu toate virtuțile, în 
aşa fel încât fiica sa să-l poată iubi. 

Soarele începuse, între timp, să se apropie de orizont; cerul, 
mohorât, îşi recăpătă încetul cu încetul tonurile cenușii. Briza 
mării, prinzând putere, şuiera curbând mărăcinii iar cabrioleta 
domnului de Beauprâau nu se zărea încă în punctul cel mai înalt 
de unde drumul coboară repede către Saut-du-Moine când, în 

47 


— Ponson du Terrail — 


depărtare, se auzi un zgomot care semăna cu tropotul unui cal şi 
cu huruitul unei trăsuri. 

Necunoscutul se ridică atunci încet, îşi părăsi stânca şi cobori 
învăluindu-se în faldurile unei pelerine care-l făcea să semene cu 
Manfred, eroul creat de Lord Byron. Felul său de a păşi 
îngândurat atrase privirile Herminei în aceeaşi măsură în care o 
fermecase imobilitatea lui de până atunci; şi dacă cele două 
femei nu i-au putut desluşi bine trăsăturile, ele au remarcat, cu 
toate acestea, că era tânăr şi că i se potrivea acea eleganţă 
simplă ce-i caracterizează pe oamenii de lume când călătoresc. 

Se vedea însă în mişcările sale, în mersul său, în toată fiinţa 
sa, un amestec de tristeţe cu o anume ciudăţenie care te izbea. 
Părea că târăşte după el povara unui destin necruţător. 

Cele două femei îl văzură îndepărtându-se, fiind gata să 
încalece şi îndrumându-şi calul către Saint-Malo. In aceeaşi clipă, 
însă, în vârful dealului se ivi un punct negru. El creştea şi 
începea să semene cu o brişcă târâtă de un cal nărăvaş. Doamna 
şi domnişoara de Beauprâau, care-l urmăriseră cu privirea pe 
tânărul misterios, auziră în acelaşi timp strigăte îndepărtate care 
păreau să pornească din trăsura zărită la un kilometru distanţă; 
îl văzură după aceea pe călăreț repezindu-se în grabă mare în 
aceeaşi direcţie. 

Se făcu apoi o lumină roşietică urmată de o detunătură şi 
trăsura se opri. 

Toate acestea se petrecuseră la o oarecare distanţă şi era 
imposibil ca cele două femei să-şi fi dat bine seama despre cele 
întâmplate; bănuind însă o nenorocire şi gândind că trăsura era 
aceea a domnului de Beauprâau, ele începură să alerge şi, o 
dată ajunse la locul respectiv, văzură tot ce se petrecuse. 

Calul domnului de Beaupreau, căci el era, căzuse mort, lovit în 
cap de un glonte, iar şeful de birou strângea cu emoție mâinile 
tânărului necunoscut, care nu era altul decât sir Williams şi care- 
i spunea în şoaptă: 

— Nu-i aşa, tată socrule, bine jucat, ce zici? 

Dar Therese şi fiica sa nu auziră decât vocea tremurătoare a 
domnului de Beaupreau. 

— Copiii mei, fără acest domn, aş fi fost un om mort. Calul 
acesta blestemat şi-a luat avânt şi mă trăgea către marginea 
prăpastiei. 

In clipa în care domnul de Beauprâau sfârşea, sir Williams 
care plecase modest ochii şi pusese piciorul pe pământ, sir 
Williams o privi pe Hermine, o cercetă cu atenţie şi-şi înăbuşi un 

48 


—  Moştenirea misterioasă — 


strigăt... 

El salută apoi brusc, se retrase grăbit şi, săltând în şa, o porni 
în galop. 

Cei trei martori ai acestei pe cât de ciudate pe atât de grăbite 
retrageri, prea emoţionaţi pentru a se putea gândi să se opună 
plecării, se priviră uniţi în acelaşi gând: 

— Ciudată făptură! murmură domnul de Beauprâau. Cine 
este? De unde vine? 

— Nu ştiu, răspunse Thérèse. 

— Mi se pare că l-am mai văzut... reluă şeful de birou. 

— Şi mie mi se pare, şopti Hermine căzută pe gânduri. 

— Fără el aş fi fost pierdut, continuă domnul de Beaupreau din 
ce în ce mai calm şi încercând să-şi refacă ţinuta. Năzdrăvană 
ideea mea de a porni de unul singur şi de a conduce eu însumi în 
loc să-l fi luat cu mine pe Jonas. Calul acesta înnebunise. Îşi luase 
avânt şi m-ar fi târât în prăpastie. A! ştiu că m-a înspăimântat. 

După această lungă tiradă rostită dintr-o singură suflare, şeful 
de birou respiră zgomotos de două sau de trei ori, îşi suflă nasul, 
scoase tutun dintr-o cutiuţă de aur pe care se aflau gravate 
inițialele sale — ceea ce este o dovadă de mult bun gust — şi 
continuă cu volubilitate: 

— Unde naiba l-am mai văzut? şi de ce a plecat? de ce caută 
să se eschiveze mulţumirilor şi recunoştinţei mele? 

— A scos un strigăt care părea unul de durere chiar în clipa în 
care a plecat... îndrăzni să remarce Hermine, a cărei imaginaţie 
romantică fusese izbită de bizarele comportări ale misteriosului 
personaj. 

— Se afla aici adineauri... când am venit noi, reluă doamna de 
Beaupreau arătând cu degetul stânca pe care stătuse sir 
Williams. 

— Şi, completă fiica ei, părea cufundat în gânduri... nefericit... 
întristat. 

— Supărări de dragoste, pesemne... şopti intenţionat domnul 
de Beauprâau. 

— Bietul tânăr! suspină Hermine. 

— Toate bune şi frumoase, exclamă şeful de birou, dar iată, 
calul meu este mort aici şi mă întreb ce vom face? 

— Ne vom întoarce pe jos, spuse Hermine. 

— Suntem aproape de căderea nopţii, copila mea. 

— Cunosc drumul pe dinafară, tată, spuse Hermine luându-l 
de braţ pe domnul de Beauprâau în timp ce Therese păşea 
alături de soţul său. 

49 


— Ponson du Terrail — 


S-ar fi putut crede că tânăra fată, care pornea la drum cu pas 
grăbit, ţinea să-l întâlnească pe necunoscut, pe omul acela al 
cărui chip nu avusese timp să-l vadă, care i se păruse totuşi 
tânăr şi frumos şi pe a cărui frunte zărise, bănuia, semnele unei 
tristeţi adânci. 

Şi apoi, Herminei i se păruse că el strigase numai după ce o 
văzuse pe ea şi că imediat după aceea chipul său devenise 
palid... 

Şeful de birou învălui dintr-o singură privire calul mort şi 
trăsurica pe jumătate răsturnată. 

— La urma urmelor, spuse el, era o mârţoagă de o sută de 
scuzi şi nenorocirea nu este prea mare. In ceea ce priveşte 
trăsura, acesteia nu i s-a spart nimic şi nu a avut nimic de 
suferit. Buna doamnă de Kermadec mă va ierta. 

Şi cum noaptea începuse să cadă, căci soarele dispăruse de 
mult în valurile mării, în timp ce o brumă deasă prinsese să 
învăluie orizontul, domnul de Beaupreau împreună cu familia sa 
o porniră la drum, păşind cu pas grăbit, doritori să ajungă la 
Genêts la ora cinci. 

La fiecare cotitură a drumului, privirile Herminei scrutau 
depărtările. 

Poate că nădăjduia să-l întâlnească din nou pe necunoscutul 
care i se păruse a fi, aidoma ei, disperat până în adâncul inimii, 
dar zările rămâneau cenuşii; nici un punct negru nu se ivea la 
orizont, iar misteriosul salvator al domnului de Beaupreau 
dispăruse. 


CAPITOLUL XXXV 


Să-i lăsăm pe domnul de Beaupreau, pe soţia sa şi pe Hermine 
să se întoarcă pe jos la Genêts şi să le-o luăm puţin înainte. 

Bătrâna doamnă de Kermadec se afla împreună cu Jonas în 
dormitorul său, această încăpere cu tapetul decolorat, cu fotolii 
al căror colorit dispăruse, cu rama de sus a uşilor pictată şi care 
amintea un budoar de la Versailles, în secolul trecut. 

Baroana era culcată într-un jilţ, cu capul sprijinit de o pernă. 

La picioarele scaunului, aşezat pe un taburet, micul Jonas, cu 
o carte în mână, îi citea. 

Romanul cavaleresc pe care-l citea începea astfel: 

„Castelana era singură în camera ei de rugăciune, singură cu 
pajul său şi degetele sale se jucau cu părul blond al copilului 

50 


—  Moştenirea misterioasă — 


care-i declama o poezie de dragoste. 

Castelana nu mai era de loc la primăvara vieţii; amurgul vieţii 
sale se întrezărea prin câteva cute uşoare care-i străbăteau 
fruntea albă în timp ce părul său negru ca abanosul era, ici-colo, 
presărat cu câte un fir argintiu. 

Cu toate acestea, castelana îşi păstrase inima simţitoare şi 
văduvia îi era o grea povară... 

In adâncul sufletului său, visa la vreun cavaler rătăcit prin 
păduri, la câte un tinerel în căutare de aventuri şi îşi spunea, 
sărmana castelană, că la treizeci şi opt de ani se mai poate încă 
iubi, dacă nu cumva numai la această vârstă se poate cunoaşte 
adevărata dragoste. 

Deodată, sunetul goarnei se făcu auzit la intrarea reşedinţei şi 
făcu să tremure vitraliile colorate ale camerei sale de rugăciuni 
cu notele sale sonore. 

Pajul îşi întrerupse recitarea. 

Inima castelanei tresări... apoi începu să bată cu putere. 

Şi cum de vreme îndelungată reşedinţa era tăcută şi solitară, 
lipsită de orice vizitatori şi de orice zgomot, castelana se ridică... 

Inima îi bătea neîncetat. 

Ea se apropie de fereastră şi o deschise... 

Pajul o urmărea cu privirea şi inima lui bătea şi ea cu putere. 

Pajul o iubea pe castelană. 

Castelana se apropie din nou de fereastră şi se plecă în afară. 

Un cavaler frumos învăluit în mantia sa, călărind un nobil cal 
spaniol negru ca pana corbului se înfăţişa în dreptul podiştii care 
îngăduia intrarea în castel. 

Castelana scoase un strigăt de bucurie şi începu să dea 
dispoziţii!” 

Aici, doamna de Kermadec, deşi foarte interesată, suspină şi-l 
întrerupse pe Jonas. 

— Ştii, îi spuse, că situaţia acestei castelane seamănă mult cu 
a mea? 

Jonas ridică ochii săi albaştri spre bătrâna baroană, ochi care 
sclipeau de şiretenie şi de maliţie şi se întrebă dacă doamna de 
Kermadec, trecută de optzeci de ani, se putea compara cu o 
castelană de treizeci şi opt de ani. 

— Sunt văduvă, continuă baroana... şi dacă tu nu eşti chiar un 
paj, ai totuşi părul blond ca şi pajul castelanei şi, aidoma lui, îmi 
citeşti. 

Şi doamna de Kermadec trecu mâna ei albă şi ofilită prin părul 
încâlcit al micului ţăran. 

51 


— Ponson du Terrail — 


— Doamna baroană are dreptate, răspunse şiret copilul; 
totuşi... 

— Poftim? făcu baroana. 

— Castelul Genêts este încă un castel, continuă Jonas, şi a 
avut, zice-se, şi o podişcă... 

— Mai multe, meştere Jonas, făcu baroana, un pic înţepată de 
acest zice-se subliniat. Erau mai multe podişti... 

— Dar lipseşte cavalerul, sfârşi Jonas râzând cu acel râs 
deschis şi batjocoritor al tinereţii. 

— Este adevărat, suspină baroana. 

— Şi, gândi Jonas, nu ştiu încă prea bine ce înseamnă să fii 
îndrăgostit, deşi toată-ziua-bună-ziua citesc acest cuvânt prin 
cărţi. Dar dacă aş fi îndrăgostit mi-ar place mai mult să fie vorba 
de Yvonaic sora preotului, care are pielea albă şi este foarte 
drăguță şi al cărei păr este la fel de blond ca şi al meu. Gândind 
astfel, Jonas privi obrazul scofâlcit, mâinile slăbite, încărcate de 
inele şi părul alb al baroanei. 

— Da, repetă ea suspinând, lipseşte cavalerul. 

Şi chiar în clipa în care sfârşea, în curtea reşedinţei se auzi 
tropotul unui cal. 

— lată-l! zise Jonas ironic. 

Şi se îndreptă spre fereastră pe care o deschise. 

S-ar fi putut spune că diavolul şi-a vârât coada, căci într- 
adevăr, în curtea castelului se afla un cavaler, călare pe un cal 
negru, învăluit într-o mantie neagră şi care tocmai descăleca. 

— A! Doamnă, strigă Jonas stupefiat, e chiar el! 

— Care el? întrebă baroana. 

— Cavalerul. 

— Ai înnebunit, Jonas? 

— Nu, doamnă, este chiar el... cavalerul din carte... cu mantia 
sa, călare pe un cal negru... 

Doamna de Kermadec se ridică cu greutate din jilţul său şi se 
târî spre fereastră, sprijinindu-se de umerii lui Jonas. 

— Priviţi, zise copilul. 

Baroana se aplecă şi-l văzu, într-adevăr, pe sir Williams care 
arunca  hăţurile bătrânului servitor ce-i ieşise zelos în 
întâmpinare. 

— Prietene, îi spunea sir Williams, m-am rătăcit în pădure, se 
lasă noaptea... Stăpânii acestui castel ar putea să-mi dea 
ospitalitate până mâine? 

Inima uscată a doamnei de Kermadec îşi regăsise tinereţea şi 
bătea cu putere. 

52 


—  Moştenirea misterioasă — 


— Antoine! strigă ea, pofteşte-l pe acest nobil; castelul meu îi 
este deschis... 

Sir Williams ridică privirile, salută şi-l urmă pe bătrânul 
servitor. 

Doamna de Kermadec se crezu din nou la Versailles şi se 
crezu din nou la treizeci de ani; se înapoie în jilţul său fără 
ajutorul lui Jonas, urmărită de gândul că visează şi aşteptând pe 
frumosul cavaler care sosea la punct, aşa cum se întâmplă în 
finalul unui foileton. 

Un minut după aceea, sir Williams intră, anunţat de Antoine. 

— Doamnă, spuse el salutând cu acea distincţie care-i era în 
fire, vreţi să-mi iertaţi impoliteţea, care ar fi într-adevăr fără 
scuză, dacă un accident... 

Cu un gest în care se mai simţea încă doamna de onoare, 
baroana indică gentilomului un fotoliu. 

— Domnule, îi spuse ea examinându-l cu acea privire 
pătrunzătoare care nu aparţine decât femeilor, castelul meu este 
deschis de secole cavalerilor întârziaţi, pelerinilor obosiţi şi 
tuturor acelora care au nevoie de un ajutor oarecare. 

Sir Williams îi sărută galant mâna. 

— Mă îndreptam spre Manoir, spuse el. 

— Spre Manoir? făcu repede baroana. 

— Da, doamnă. 

— La cavalerul de Lacy? 

— Nepotul său, marchizul Gontran, îmi este cel mai bun 
prieten. 

— Atunci, spuse baroana, sunteţi aici ca şi la dumneavoastră 
acasă, cavalerul este vecinul meu. 

Sir Williams se înclină. 

— Daţi-mi voie, doamnă, spuse el, să mă prezint, înainte de a 
putea să vă închipuiţi că primiţi un vagabond. 

— Domnule... 

— Sunt irlandez, doamnă, spuse baronetul sir Williams. 

Baroana se înclină la rândul său. 

— Doamnă, reluă sir Williams cu tristeţe, tocmai am străbătut 
pădurea într-o cursă nebunească şi fără ţintă. 

— Cum fără ţintă? 

— Din păcate, da, doamnă. 

Doamna de Kermadec, reîntoarsă la realitatea vieţii şi uitând 
că în cărţi totul se lămureşte, îl privi pe tânăr cu uimire. 

Sir Williams era palid, figura sa purta amprenta unei mari 
dureri şi până şi costumul său sobru, totul părea să contribuie 

53 


— Ponson du Terrail — 


pentru a-i da un aer misterios, care va face întotdeauna plăcere 
femeilor, fie ele chiar şi de optzeci de ani, ca baroana de 
Kermadec. 

— Doamnă, reluă el, sunt obligat să intru în câteva amănunte 
din viaţa mea pentru a mi se face iertată impoliteţea şi pentru a 
vă explica această cursă fără ţintă de-a lungul pădurilor. 

Şi glasul lui sir Williams era plin de emoție şi însoţit de o 
adâncă melancolie. 

— Alerg prin lume, doamnă, vagabondez ca un nefericit 
urmărit de amintirea unei greşeli sau ros de un gând rău. 

Începutul acesta avea un aer romantic şi el plăcu bătrânei 
doamne; ea continuă să-l privească pe sir Williams a cărui 
fizionomie melancolică şi întunecată i se părea a fi într-un deplin 
acord cu tonul relatării sale. 

— Din păcate acesta este, doamnă, adevărul, continuă el, 
alerg prin lume cu fruntea încreţită de supărare, cu moartea în 
suflet, iar destinul mă trage după el. lubesc o femeie care nu mă 
poate iubi... 

— Bietul băiat!  murmură baroana de Kermadec 
compătimitoare,  amintindu-şi de  păţaniile frumosului şi 
viteazului Amadis pe care fiica regelui P&rion îl respinsese multă 
vreme. 

— Ei bine, doamnă, sfârşi cu tristeţe sir Williams, cu numai 
două ceasuri în urmă, într-un moment în care mă credeam 
departe de ea, când nu eram preocupat decât de faptul că 
trebuie să ajung la Manoir înainte de căderea nopţii... 

— Ei bine? întrebă baroana pasionată de cele ce i se 
povesteau. 

— Ei bine! am întâlnit-o în drumul meu... am revăzut-o. 

— Cum? Era chiar ea? 

— Da, doamnă. 

— Aceea pe care o iubiţi? 

— Ea însăşi! răspunse sir Williams, dând cuvintelor sale o 
ciudată intonaţie. 

El continuă apoi pe un ton mohorât: 

— Înţelegeţi? Am luat-o la goană... înfigând pintenii în coastele 
calului meu, l-am făcut să zboare peste câmpii şi prin păduri, 
fără să ştiu încotro merg şi fără să aud vreun alt zgomot în afara 
puternicelor bătăi ale inimii mele. Animalele au mai multă 
judecată decât oamenii; calul m-a adus aici, la uşa 
dumneavoastră... nu ştiam dacă eram departe sau aproape de 
Manoir, rătăcisem drumul... noaptea se lăsa. 

54 


—  Moştenirea misterioasă — 


— Domnule, îl întrerupse baroana, pentru că suntem la 
capitolul biografiilor, îngăduiţi să vă spun că sunt o bătrână 
castelană îngrozitor de plictisită, aproape fără nici un vecin, 
trăiesc întotdeauna singură şi mă socot deosebit de norocoasă 
atunci când întâmplarea îmi trimite un oaspete. Nu vă mai cereţi, 
aşadar, iertare, ci, dimpotrivă, îngăduiţi-mi mie să vă mulţumesc. 

Sir Williams se înclină şi sărută mâna baroanei. 

— Dar, continuă aceasta, nu exageraţi puţin chinurile inimii 
dumneavoastră...? 

— Sufăr, murmură baronetul însoţindu-şi cuvintele de unul 
dintre cele mai elocvente gesturi. 

— Şi nu s-ar putea ca această femeie, mişcată de dragostea 
dumneavoastră... 

Baronetul clătină din cap. 

— Nu am nici o nădejde, răspunse el. 

— Să fie până într-atât de lipsită de inimă? 

— Sunt convins că este înzestrată cu toate calităţile unei 
femei pe care o poţi iubi. 

— Poate că este căsătorită... spuse bătrâna doamnă, cu un 
zâmbet fin care voia să spună că, la urma urmelor, nu există 
piedici care să nu poată fi înlăturate la un moment dat. 

— Mâna sa este liberă, răspunse sir Williams. 

— Atunci, poate că dumneavoastră... 

— Eu? Hm, spuse baronetul cu mândrie, eu am douăzeci şi opt 
de ani, nu mai am familie, am o rentă de două sute de mii de 
livre şi nu sunt angajat faţă de nimeni. 

— Aşadar aţi putea s-o luaţi de soţie? 

— Dacă m-ar iubi... da. 

— Şi nu vă iubeşte? 

— Vai! nu. 

— Drace! murmură baroana care, hotărât lucru, îl găsea foarte 
pe gustul ei pe acest nobil, e mofturoasă după câte mi se pare. 

Baronetul se înclină. 

— lubeşte pe altcineva! răspunse el în şoaptă şi atât de 
tulburat încât inima doamnei de Kermadec se cutremură. 

— Aşadar, asta era, scumpul meu oaspete, îl întrerupse 
baroana. Tot ceea ce-mi spui este foarte ciudat! 

— Într-adevăr, ciudat, doamnă, suspină baronetul cu privirea 
pierdută. 

— Au trecut patruzeci de ani de când locuiesc în acest ţinut şi 
nu l-am părăsit decât o singură dată, era în 1829, când am fost 
la Paris. E limpede, deci, că-mi cunosc toţi vecinii, după nume, 

55 


— Ponson du Terrail — 


cel puţin, şi mă întreb cine poate fi această femeie pe care o 
iubiți cu atâta înflăcărare. Căci, în sfârşit, trebuie să fie vecina 
mea din moment ce aţi întâlnit-o cu numai două ceasuri în urmă; 
şi trebuie să fie vorba despre o fată tânără, deoarece spuneţi că 
e bună de măritat. 

Sir Williams nu răspunse nimic. 

— Aşadar, continuă baroana, nu văd pe aici prin vecini decât 
pe domnişoara de B..., o prăjină blondă, numai oase, sau pe 
domnişoara de R..., un ghemotoc mic şi negru, cu picioarele 
groase şi cu mâini de spălătoreasă... 

— Nu le cunosc pe aceste domnişoare. 

— Dar unde aţi întâlnit-o? Era singură, era însoţită, era pe jos, 
era în trăsură? 

— Era pe jos. 

— Singură? 

— Nu, cu mama ei. 

— Pe ce drum? 

— Pe drumul care duce către Saint-Malo. 

— A! Dumnezeule! strigă bătrâna doamnă, nu cumva o 
cheamă Hermine? 

— Ba da, doamnă, bâigui sir Williams cu o uluire atât de bine 
jucată, încât domnul de Beaupreau s-ar fi arătat el însuşi 
entuziasmat. 

— Dar este nepoata mea! strigă baroana. 

— Ne... nepoata dumneavoastră? 

Şi baronetul ştiu să pălească şi să roşească rând pe rând, 
după ce se răsuci pe scaunul său. 

— Desigur, nepoata mea... domnişoara Hermine de 
Beaupreâau, nu-i aşa? Fiica domnului de Beauprâau, şef de birou 
la Ministerul afacerilor străine... 

Sir Williams răspunse din nou printr-un da care semăna cu un 
suspin. 

— Cum, domnule! exclamă baroana, nepoata mea Hermine 
are prostul gust de a nu vă iubi pe dumneavoastră, un cavaler 
desăvârşit? Şi pe cine iubeşte, mă rog? 

— Un bărbat nedemn de dragostea sa. 

— Nu, zău! Aş vrea s-o văd şi pe-asta! A! Om vedea! Vine ea... 

Sir Williams scoase un strigăt. 

— Vine? spuse el. 

— Fără îndoială. 

— Unde vine? Aici? 

— Dintr-o clipă într-alta, o aşteptăm la masă. 

56 


—  Moştenirea misterioasă — 


Sir Williams se ridică dintr-o dată. 

— Nu, nu, spuse el, adio doamnă... nu aş putea suporta s-o 
văd! 

Şi înainte ca baroana, uluită, să se fi putut gândi să-l 
oprească, sir Williams fugi în grabă, ca şi cum ar fi fost urmărit, 
lăsând-o pe bătrâna doamnă stupefiată. 

— Asta e diavolul, cu siguranţă! murmură Jonas. Uitaţi-vă, 
doamnă, cum goneşte. 

Şi, într-adevăr, doamna de Kermadec nu-şi revenise încă bine 
din uimire, că baronetul era deja departe de castel, sălta în şa şi 
gonea. 

— Asta e diavolul! El este! continuă să mormăie Jonas. 

Şi în timp ce sir Williams, după ce jucase această drăguță 
comedie, galopa spre Manoir, domnul de Beaupreau cu soţia şi 
cu fiica sa se întorceau la Genêts, unde o găseau pe doamna de 
Kermadec încă buimăcită de plecarea atât de neaşteptată a 
baronetului. 

Figura tulburată a baroanei nu-l miră de loc pe şeful de birou, 
care ştia combinaţiile lui sir Williams, dar le umplu de mirare pe 
Therese şi pe fiica sa. 

— Ce s-a întâmplat, mătuşă? întrebară ele într-un glas. 

— La naiba cu excentricul ăsta! răspunse bătrâna doamnă, 
care începuse să se gândească că sir Williams nu o părăsise prea 
cavalereşte. 

— Despre ce excentric vorbiţi, mătuşă? 

— Despre englez... 

— Care englez? făcu pe naivul domnul de Beaupreau. 

— Voi nu l-aţi văzut? Nu l-aţi întâlnit? 

— Dar, dragă doamnă, spuse şeful de birou calm, despre care 
englez vorbiţi? 

— Despre baronetul sir Williams. 

Domnul de Beaupreau scoase un strigăt de uimire, care păru 
foarte natural atât baroanei cât şi Herminei. 

— El este! Fără nici o îndoială, este el! 

— Care el? întrebă baroana. 

— Tânărul care m-a salvat, nu sunt nici două ceasuri de 
atunci. 

— V-a salvat? 

— De la o moarte sigură. 

Şi domnul de Beaupreau povesti tot ceea ce i se întâmplase 
doamnei de Kermadec, care se minuna, în timp ce Hermine 
asculta dusă pe gânduri. 

57 


— Ponson du Terrail — 


— Ei bine, spuse baroana, a venit aici puțin înainte, pretinzând 
că s-a rătăcit şi cerând ospitalitate. 

— Şi unde este, în cazul acesta? 

— A plecat dintr-o dată... la auzul unui cuvânt... spuse 
baroana care păru că nu vrea să dea toate lămuririle în faţa 
Herminei. 

— Eram atât de emoţionat înainte, încât nu l-am recunoscut 
de loc, spuse domnul de Beaupreau. 

— ÎI cunoaşteţi, aşadar? întrebă Hermine curioasă. 

— Şi tu îl cunoşti la fel de bine, fetiţa mea. 

— Eu? făcu ea mirată. 

— L-ai văzut o singură dată... la minister... 

— Se poate, murmură tânăra fată, dar nu-mi aduc aminte. 

— Sir Williams, continuă domnul de Beaupreau, este un 
excentric pentru oamenii de rând, dar pentru alţii el este un 
bărbat nefericit căruia trebuie să i se ierte ciudăţeniile. 

— A! exclamă Hermine interesată şi simțind că necunoscutul 
pe care-l zărise contemplând marea din vârful unei stânci a 
devenit din nou simpatic. 

— Nimeni nu ştie precis ce anume îl chinuie pe sir Williams, 
dar fapt este că sufletul lui se zbuciumă necontenit. După unii 
este vorba de o femeie pe care a pierdut-o pentru totdeauna, 
moartă sau plecată, nu se ştie. 

Domnul de Beauprâau se opri intenţionat şi o privi pe Hermine 
cu coada ochiului. 

Fata era emoţionată şi privea în jos. 

— Alţii, continuă şeful de birou, pretind că sir Williams, care 
este bogat, frumos, tânăr şi nobil, ceea ce înseamnă că multe 
femei ar fi fericite să se ştie iubite de el, s-ar fi îndrăgostit de o 
fată fără avere, sau aproape fără avere şi care, mai mult decât 
atât, ar iubi un altul. 

Pe măsură ce soţul său vorbea, doamna de Beauprâau îşi 
privea tot mai insistent fiica. 

Desigur, Hermine era departe de a-şi da seama că totul nu era 
decât o comedie, că femeia despre care se spunea că sir 
Williams s-ar fi îndrăgostit nu era alta decât ea; cu toate 
acestea, simțind că face parte din aceeaşi mare familie a 
nefericiţilor, Hermine căzu pe gânduri. Din fundul sufletului său 
ea îl plângea pe baronet gândindu-se, chiar fără să vrea, la 
propria ei nefericire atât de violent strivită. 

— lubito, îi spuse baroana care căuta un pretext pentru a o 
înlătura pe Hermine câteva clipe, n-ai vrea să mergi până jos, la 

58 


—  Moştenirea misterioasă — 


bucătărie şi să vezi ce se aude cu masa? 

Hermine plecă numaidecât. 

— Şi acum, spuse baroana, ştii dumneata, domnule nepot şi 
dumneata, doamnă nepoată, ştiţi dumneavoastră de cine este 
îndrăgostit sir Williams? 

— Da, răspunse domnul de Beaupréau. 

— Ştiţi? 

— Da, mătuşă. O iubeşte pe Hermine. Mi-a cerut mâna ei... cu 
o lună în urmă. 

— Şi l-ai refuzat? 

— Hermine urma să se căsătorească. 

Domnul de Beaupreau se aşeză şi povesti baroanei în ce 
împrejurări îi fusese smuls consimţământul cu privire la căsătoria 
Herminei cu Fernand Rocher; şi îi mai povesti în ce împrejurări se 
produsese ruptura... 

— Dar este îngrozitor! exclamă doamna de Kermadec. 

Therese suspină şi două lacrimi se iviră în ochii ei. 

— Şi iubeşte Hermine un asemenea individ? 

— Din păcate, mă tem că e moartă după el. 

— Mii de draci! exclamă baroana care, la nevoie, nu se sfia să 
înjure, nu se poate una ca asta... îl va iubi pe sir Williams... este 
un tânăr fermecător... este un nobil în adevăratul înţeles al 
cuvântului... 

Şi pentru că baroana confunda adesea realităţile vieţii cu 
romanele ei atât de dragi, continuă: 

— Din moment ce sir Williams se duce la vecinul meu, 
cavalerul, nimic nu va fi mai uşor decât să-l poftim aici şi să-l 
prezentăm Herminei. Aş vrea pentru aşa ceva o vânătoare, o 
întâlnire în pădure... Jonas! Jonas! strigă ea. 

Din încăperea vecină se ivi Jonas. 

— Adu-mi tot ceea ce îmi trebuie ca să scriu, îi ceru baroana. 

Şi cu mâna ei tremurândă, baroana scrise destul de citeţ 
următoarea scrisoare adresată cavalerului de Lacy, vecinul său: 


„Scumpul meu prieten, 

Am suficiente pricini pentru a-ţi turna un scandal, căci a trecut 
destulă vreme de când nu ne-am mai văzut, îmi păstrez însă tot 
ceea ce am să-ți reproşez pentru altă dată, căci astăzi vreau să- 
ți cer un serviciu. 

Se află la mine, la Genêts, nepotul meu, domnul de Beaupréau 
cu soția şi fiica sa. 

Strănepoata mea, Hermine, este o tânăra încântătoare, puţin 

59 


— Ponson du Terrail — 


exaltată şi căreia viata monotonă de aici nu-i place din cale 
afară. N-ai putea găsi ceva care s-o amuze? Hermine călăreşte 
bine şi sunt încredințată că ar fi foarte bucuroasă dacă ai pofti-o 
la una din vânătorile dumitale... cu atât mai mult cu cât mi s-a 
spus că vei avea un oaspete care face parte şi el din rândul 
discipolilor sfântului Hubert, pe baronetul sir Williams, prietenul 
intim al marchizului Gontran, nepotul dumitale. 

Trimite-mi un răspuns prin Jonas, cel care-ţi aduce scrisoarea 
mea în ciuda vântului şi a nopții şi sărută mâna pe care ti-am 
întins-o. 

Prietena dumitale 

Baroana de Kermadec”. 


— Jonas, prietene, îi spuse pecetluind scrisoarea, te sui pe cal 
şi zbori la Manoir ca să predai această scrisoare domnului 
cavaler de Lacy. 

— La ora asta? întrebă Jonas. 

— Se înţelege; nu cumva ţi-e frică să umbli noaptea? 

— O! nu, doamnă, răspunse puştiul jignit în amorul lui propriu. 

Apoi plecă. 


CAPITOLUL XXXVI 


În timp ce sir Williams se infiltra pe nesimţite în sufletul 
doamnei de Kermadec şi al doamnei de Beaupreau, contele 
Armand de Kergaz făcea tot ce-i stătea în puteri, ajutat de 
Bastien şi de Leon Rolland, pentru a da de Jeanne şi de Cerise. 
Dar cu toate că trecuseră trei zile de când îşi începuse 
cercetările şi tot atâtea de când oamenii lui răscoleau Parisul în 
lung şi în lat, nu dobândise încă nici un rezultat. In dimineaţa 
celei de a patra zile, Armand, care-şi petrecuse noaptea alergând 
el însuşi prin împrejurimile străzii Meslay, stătea în cabinetul său 
de lucru, sprijinindu-şi capul în palme, cu atitudinea plină de 
durere a omului care o crede pierdută pentru totdeauna pe 
iubita lui. 

O lacrimă i se prelingea încet pe obraz. 

— Dumnezeule, murmură el, poţi să înnebuneşti... şi o iubesc 
atât de mult! 

Intră Leon Rolland. 

Nefericirea lucrătorului, care o pierduse pe Cerise, era aidoma 

60 


—  Moştenirea misterioasă — 


nefericirii lui Armand.  Amândurora le fuseseră  răpite 
logodnicele... şi această nenorocire comună îi unise. 

De altfel, Leon era un om inteligent, activ, curajos şi contele 
nu ezitase să facă din el un ajutor preţios şi să se împrietenească 
cu el. 

Leon nu era nici el mai puţin trist sau mai puţin abătut decât 
domnul de Kergaz, deoarece Cerise era şi ea la fel de negăsit 
precum Jeanne. Lucrătorul aducea o scrisoare pe care i-o întinse 
lui Armand: 

— Priviţi, domnule conte, spuse el, cred că nenorocirea se 
abate asupra tuturor celor pe care-i cunosc. 

— Ce s-a mai întâmplat? întrebă Armand, ce alte veşti îmi 
aduci? 

— Am un prieten, răspunse Leon şi când spun prieten poate că 
exagerez puţin pentru că e vorba de un om foarte bine; îl iubeam 
ca pe un frate şi cred că şi el ţinea la mine. 

— Şi? Ce i s-a întâmplat? 

— Citiţi, domnule conte. 

Armand citi următoarea scrisoare: 


„Dragul meu Léon 

Eşti singura ființă căreia îi pot vorbi de aci înainte, căreia îi pot 
cere ajutorul, pe care-l pot ruga să mă consoleze. 

Au trecut opt zile de când ţi-am strâns mâna pentru ultima 
oară; întâlniseşi un om fericit şi aflat pe punctul de a deveni soțul 
fericit al femeii pe care o iubea. 

Mergeam pe atunci cu fruntea sus; eram mândru, eram cinstit 
şi toată lumea mă stima ca atare. 

Astăzi, dragul meu Léon, cel ce-ţi scrie a fost concediat, 
logodnica s-a despărțit de el, este acuzat de furt, a fost 
întemnițat şi aşteaptă să fie trimis la ocnă. 

Vino să mă vezi o singură şi ultimă oară, deoarece cred că voi 
muri de durere înaintea judecății mele. 

Al tău, 

Fernand Rocher”. 


— Cine este acest Fernand Rocher? întrebă Armand. 
— Un funcţionar de minister. 
— Îţi este prieten? 
— Aproape. O cunoştea şi pe Cerise. 
— A fost închis? 
— De trei sau patru zile. 
61 


— Ponson du Terrail — 


— Dar ce-a făcut? 

— O! domnule conte, spuse Léon, eu, unul, sunt încredințat că 
n-a făcut nimic. Este un om cinstit, răspund pentru el cu cinstea 
mea. 

— Unde locuieşte? 

— În strada Fossés-du-Temple. De la fereastra sa se vede 
fereastra Cerisei. 

— O cunoştea pe Jeanne? 

— Cred că a întâlnit-o adesea cu Cerise. 

Contele de Kergaz păstră o clipă de tăcere. 

— Toate acestea sunt foarte ciudate, foarte neobişnuite. lată 
patru persoane care dispar aproape în acelaşi timp şi aceste 
patru persoane se cunosc între ele, de aproape sau de departe, 
ne cunosc şi pe noi. 

— Este foarte adevărat, spuse Leon care deveni atent auzind 
acest raţionament. 

— Este evident, continuă Armand, că una şi aceeaşi persoană 
este amestecată în aceste întâmplări. Dar de ce? In ce scop? Şi 
despre cine e vorba? Unde e Fernand Rocher? întrebă el. 

— Cred că în închisoarea Prefecturii. 

— Trebuie să-l vedem, spuse Armand. 

Ceru caii, se urcă în trăsură împreună cu Leon şi porunci să fie 
duşi la Prefectură. 

Înalta situaţie a contelui, reputaţia sa de binefăcător şi marea 
lui avere erau cărţi de vizită suficiente pentru ca toate uşile să-i 
fie deschise. 

Armand obţinu deci fără greutate îngăduinţa de a pătrunde la 
Fernand care, de altfel, nu se mai afla la secret, instrucţia cazului 
său fiind încheiată. 

Contele şi însoţitorul său îl găsiră culcat pe pat, cu capul în 
palme, cu privirea aprigă şi fixă. 

Leon fu obligat să-l scuture de câteva ori şi să-şi spună 
numele ca să-l poată smulge din starea în care se găsea. 

— Domnule, îi spuse Armand, dumneavoastră nu mă 
cunoaşteţi, este adevărat, eu însă mă interesez mult de cazul 
dumneavoastră şi am să vă explic şi de ce; sunt convins că 
sunteţi nevinovat şi toate relaţiile mele, toate eforturile mele se 
vor concentra pentru a vă dovedi nevinovăția. Trebuie să-mi 
spuneţi însă care este acuzaţia care vi se aduce şi cum se face 
că aţi ajuns aici? 

— Domnule, îi răspunse Fernand, sunt acuzat că aş fi furat 
treizeci de mii de franci. 

62 


—  Moştenirea misterioasă — 


— De unde? 

— De la minister, dintr-o casă de bani ale cărei chei mi-au fost 
încredințate pentru un ceas. 

Fernand îi povesti atunci lui Armand împrejurările în care se 
produsese plecarea lui de la minister, îi vorbi despre acea 
nefericită scrisoare din partea Herminei pe care i-o adusese 
Colar, despre leşinul său din stradă, despre faptul că se trezise la 
Baccarat pe care nu o cunoştea şi despre arestarea lui. 

Domnul de Kergaz ascultă cu atenţie povestirea deţinutului. 
După ce acesta sfârşi, el se adresă lui Leon: 

— Toată povestea este mai încurcată decât o melodramă 
bulevardieră; un lucru este însă limpede şi anume faptul că toate 
aceste nenorociri, acuzaţia de furt care apasă asupra acestui 
tânăr, dispariţia Jeannei şi a lui Cerise sunt opera unei singure 
persoane. Ar trebui s-o vedem pe Baccarat. 

— Dar, din păcate, spuse Leon, nu o putem găsi... A dispărut 
şi ea. 

— Lucrul care mi se pare cel mai greu de înţeles, spuse 
Fernand, este portofelul acela pe care nu am pus mâna şi care a 
fost găsit a doua zi în buzunarul meu. 

— Domnule, îi spuse Armand de Kergaz, vă jur că vom ajunge, 
cu timpul, să descoperim adevărul căci am şi eu nevoie, ca şi 
dumneavoastră, să descurc firele acestei intrigi odioase; trebuie 
să vă pun câteva întrebări ca să aflu câte ceva. Domnişoara de 
Beaupreau, logodnica dumneavoastră, este frumoasă? 

— Nu ştiu, răspunse cu naivitate tânărul, dar eu o iubesc... 

— Este bogată? 

— Nu; şi dacă domnul de Beaupreâau a consimţit să-mi acorde 
mâna ei, a făcut-o cu condiţia că se va mărita fără zestre, deşi 
averea vine din partea mamei sale, căci domnul de Beaupreau 
nu este tatăl Herminei. 

— Cum! spuse domnul de Kergaz, amintindu-şi dintr-o dată 
ceva, doamna de Beaupreau s-a căsătorit a doua oară? 

— Nu ştiu prea bine, bolborosi Fernand roşind, cred că... a... 
făcut o greşeală... 

Armand îşi aminti de notita pe care o primise cu privire la 
tânăra femeie numită Therese care trăise odinioară, la Marlotte, 
cu mătuşa şi cu fetiţa ei şi despre care se spunea la Marlotte că, 
venind la Paris, se măritase cu un funcţionar de la minister. 

— Dumnezeule! gândi el, dacă este ea! 

Şi reluă cu voce tare, interogându-l mai departe pe Fernand! 

— Cunoaşteţi prenumele doamnei de Beaupreau? 

63 


— Ponson du Terrail — 


— Cred că se numeşte Thérèse. 

La auzul acestui nume Armand scoase un strigăt. 

— Thérèse! spuse el, se numeşte Thérèse? 

— Da, domnule, o cunoaşteţi? 

Dar Armand nu răspunse. 

— Toată povestea asta, gândi el, este foarte ciudată şi pare să 
se potrivească cu informaţiile pe care le-am primit. Domnişoara 
Hermine de Beauprâau să fie deci fiica baronului Kermor de 
Kermarouet? Trebuie s-o văd pe doamna de Beauprâau, poate că 
în felul acesta vom avea cheia întregului mister. 

Şi domnul de Kergaz nu voi să-i spună nimic lui Fernand cu 
privire la imensa moştenire care poate să aparţină Herminei. Se 
mulţumi să-i promită că-l va revedea a doua zi şi plecă lăsând 
deţinutului o rază de speranţă. 

Armand se întoarse acasă împreună cu Leon Rolland şi se 
înarmă cu medalionul pe care baronul Kermor de Kermarouet i-l 
dăduse pe patul de moarte ca un semn de recunoaştere. 

Totuşi, înainte de a alerga spre strada Saint-Louis, unde îi 
spusese Fernand că locuia domnul de Beaupreau, Armand 
începu să reflecteze. 

— În labirintul acesta de mistere, gândi el, cel mai mic pas 
greşit, cea mai mică încercare ratată ne poate pierde... Timp de 
trei zile oamenii mei nu au găsit nimic şi nu au reuşit să ajungă 
la nici un rezultat; asta înseamnă că avem de-a face cu un 
adversar puternic şi trebuie să jucăm la fel de strâns ca şi el. 

lar contele Armand de Kergaz care se pregătea să iasă şi voia 
să meargă direct la doamna de Beaupreau, cu medalionul în 
mână, se supuse celei de-a doua inspiraţii şi puse medalionul în 
sertar. 

— Nu, spuse el, demersul acesta poate fi periculos. 

Şi atunci, omul acesta care punea în slujba binelui aceeaşi 
inteligenţă pe care sir Williams o folosea în slujba răului, îi spuse 
lui Leon Rolland situaţia în care se găseau cu o extraordinară 
luciditate. 

— Este limpede, spuse el, că dacă Fernand Rocher e acuzat pe 
nedrept, — şi aceasta este părerea mea —, acuzaţia care i se 
aduce nu poate fi rezultatul unor împrejurări întâmplătoare; el 
este, fără îndoială victima unei odioase uneltiri, a unei intrigi în 
țesătura căreia a fost prins cu multă îndemânare. Or, dacă 
faptele s-au petrecut aşa cum le povesteşte el, un singur om ar fi 
putut să fure portofelul acela, şi acest om ar fi domnul de 
Beaupreâau. Dar în ce scop ar fi făcut-o? Ce interes ar fi putut să 

64 


—  Moştenirea misterioasă — 


aibă pentru a comite un asemenea gest? Fernand urma să 
devină ginerele său, se căsătorea cu fiica sa fără să ceară nici o 
zestre; până acum, s-a arătat ca protectorul său... De unde vine 
această bruscă schimbare? 

— Este cu totul de neînțeles, murmură Leon Rolland. 

— Sau, continuă Armand, această acuzaţie, acest portofel 
descoperit acasă la Baccarat este opera unui rival, a unui bărbat 
care o iubea şi care voia să se căsătorească cu Hermine... Dar, în 
cazul acesta, ar fi avut o mie de alte mijloace pentru a-l 
discredita pe Fernand Rocher în ochii fetei... Şi apoi, prin ce 
complex de împrejurări, acest tânăr, care leşină în stradă, se 
trezeşte la Baccarat, care este cu siguranţă sora Cerisei? Or, 
Cerise a dispărut aproape în acelaşi timp cu Jeanne şi cu 
Baccarat. Desigur, dacă toate astea sunt opera unui singur om, 
acest om trebuie să aibă un interes mult mai mare decât 
dragostea pentru a se putea comporta astfel. 

— Cu siguranţă, spuse lucrătorul. 

— Or, reluă Armand, interesul trebuie să fie imens. Dacă 
doamna de Beaupreâau este femeia pe care o caut, fiica sa este 
bogată fără să o ştie, are o avere de douăsprezece milioane. 
Aceste douăsprezece milioane, sunt în mâinile mele, şi o singură 
persoană cunoaşte proveniența lor şi destinaţia pe care o au: eu 
însumi. Baronul Kermor de Kermarouet mi-a încredinţat 
testamentul său, testament scris de mâna lui, de care nimeni, în 
afară de mine, nu a putut lua cunoştinţă. S-ar putea crede că 
acela sau aceia care voiseră să-l distrugă pe Fernand cunosc 
toate aceste amănunte. Cum ar fi putut să le afle? De unde să 
ştie că femeia pe care o caut este chiar domnişoara de 
Beaupreau? 

— Mister! făcu Rolland. 

— Dar, continuă Armand de Kergaz, să admitem toate 
acestea; să admitem că domnişoara de Beaupreau este fiica 
baronului Kermor, că inamicul din umbră al lui Fernand o ştia şi 
el şi că râvneşte la cele douăsprezece milioane, dar cum 
explicăm tripla răpire a Cerisei, a Jeannei şi a lui Baccarat? 

— O! murmură Léon, Baccarat să fi dat lovitura. 

— In ce scop? 

— Il iubea pe Fernand. 

— Dacă-l iubea, nu putea să-i vrea pieirea. 

— Este adevărat, suspină lucrătorul. 

— Există deci, în toată țesătura asta, un fir pe care noi nu-l 
putem apuca. Este sigur că Baccarat nu a fost decât un 

65 


— Ponson du Terrail — 


instrument, ea nu a fost decât braţul care execută şi nu mintea 
care gândeşte. Unde este această minte? Numai Baccarat ne-ar 
putea-o spune şi pentru aceasta trebuie s-o găsim cu orice preţ. 

— Domnule conte, spuse Leon care urmărise cu atenţia 
încordată raţionamentul domnului de Kergaz, sesizând toate 
aspectele, mi-a venit o idee. 

— S-auzim, te ascult, spuse Armand. 

— Dacă admiteţi că domnişoara de Beaupreau nu este alta 
decât moştenitoarea celor douăsprezece milioane, că acela sau 
aceia care l-au discreditat pe domnul Fernand sunt la curent cu 
acest fapt şi că, chiar acest lucru este mobilul purtării lor, 
trebuie, atunci, să admiteţi că ei ştiu foarte bine în mâinile cui se 
găsesc cele douăsprezece milioane. 

— Asta este foarte adevărat, spuse Armand. 

— Or, dacă ştiu, poate că au vreun interes ca domnişoara de 
Beaupreau să nu ştie, pentru moment, cel puţin. 

— Probabil că aşa stau lucrurile. 

— Dacă domnişoara de Beauprâau ar afla de noua ei situaţie... 

— Tot ceea ce îmi spui este adevărat, logic, rezonabil, spuse 
Armand; dar de ce au dispărut Cerise şi Jeanne?... 

— A! Păi de! răspunse lucrătorul, este uşor de înţeles: Cerise 
şi Jeanne îl cunosc pe Fernand tot atât de bine precum îl 
cunoaşte şi Fernand pe domnul de Beaupreau; este un lanţ 
căruia trebuia să i se rupă veriga. 

Armand tresări. 

— Şi, sfârşi Leon Rolland, dumneavoastră le cunoaşteţi pe 
amândouă, pe Jeanne şi pe Cerise. 

Domnul de Kergaz scoase un strigăt: în sfârşit îşi dăduse 
seama! 

— Da, spuse el, aici se află adevărul. Dar adevărul este încă, 
în clipa de faţă, mai întunecat încă decât îndoiala, căci nu ne 
aduce nimic nou, ne lasă cufundaţi în plin mister. 

— Cerise, ce au făcut cu Cerise? murmură Leon Rolland 
suspinând. 

— Jeanne... se gândea Armand, al cărui suflet era pustiit, 
iubita mea Jeanne... 

Şi un nume se ivi, pe buzele domnului de Kergaz, un nume 
groaznic şi de temut: 

— Andrea! 

Şi el sună cu putere: 

— Chemaţi-l pe Bastien! 

Bătrânul Bastien apăru. 

66 


—  Moştenirea misterioasă — 


— Ascultă, spuse Armand. Eşti mai mult decât niciodată 
convins că sir Williams şi Andréa sunt două persoane diferite? 

— O! Cât despre asta, da, spuse Bastien. 

— Eu aş jura contrariul. 

— Ascultaţi, domnule conte, spuse bătrânul soldat, cea mai 
bună dovadă pe care v-o pot da, este aceea că Andréa m-ar fi 
ucis ca pe un câine, fără să clipească, tot aşa cum tatăl său l-a 
ucis pe tatăl dumneavoastră. 

Armand ridică din umeri. 

— Asta nu este o dovadă, spuse el. Andrea avea interesul să 
nu fie deloc recunoscut. 

— Un motiv în plus să mă ucidă. 

— N-are importanţă! spuse contele, trebuie să-l mai vezi o 
dată şi să-l examinezi cu atenţie. 

— L-am privit cu atenţie. Convingerea mea este de neclintit. 

— Eu, unul, presimt că lucrurile nu stau aşa. Numai Andrea ar 
fi fost capabil să urzească această imensă şi tenebroasă intrigă. 

Şi contele adăugă: 

— Sir Williams ţi-a trimis cartea lui de vizită chiar în seara 
duelului, nu-i aşa? 

— Da, aşa se obişnuieşte. 

— Deci, tu îi eşti dator cu o vizită? 

Bastien înclină din cap afirmativ. 

— Ei bine! trebuie să i-o faci. 

— Când? 

— Imediat. Cere cabrioleta mea. Este amiază; oră potrivită 
pentru a face o vizită unui tânăr. 

— Fie. Ce trebuie să-i spun? 

— Nimic, numai banalităţi; examinează-l încă o dată, 
urmăreşte-i cele mai mici gesturi, ascultă-l cu mare atenţie cum 
vorbeşte. Dacă îşi pierde numai pentru o secundă accentul lui 
englezesc, înseamnă că este Andrea. 

Bastien plecă. 

— Şi acum, gândi domnul de Kergaz, să admitem că Andréa şi 
sir Williams nu sunt decât una şi aceeaşi persoană. Asta ar 
dovedi că persecutorul lui Fernand, seducătorul Cerisei şi al 
Jeannei... O! nu, se întrerupse el cu glas tare, da, este într- 
adevăr Andrea. Imi spune mie inima că este vorba de el, el 
însuşi. 

Bastien se înapoie. 

— Sir Williams, spuse el, nu este acasă. 

— Te vei duce din nou. 

67 


— Ponson du Terrail — 

— A părăsit Parisul. 

Armand fremătă. 

— Dumnezeule! gândi el, s-o fi luat, pe Jeanne cu el? 

Şi adăugă cu glas tare: 

— Unde s-a dus? Când a plecat? Ce ţi s-a spus? 

— A plecat alaltăieri. Valetul lui l-a condus la diligenţa pentru 
Havre. Va pleca, aşa se zice, în Irlanda, unde are pământuri. 

— Se ştie dacă se va întoarce? 

— În cincisprezece zile. 

— Ciudat! Ciudat! murmură domnul de Kergaz. 

Léon Rolland se întoarse la rândul său: 

— Doamna de Beaupreau este plecată! spuse el. 

— Plecată! strigă Armand. 

— Cu fiica sa. 

— Dar când? Unde? 

— În ajunul arestării lui Fernand Rocher. S-au dus în Bretania. 

Domnul de Kergaz se lovi cu palma pe frunte. 

— Toate se înlănţuiesc şi coincid, murmură el; este mâna lui 
Andrea, aş putea s-o jur. 

În clipa aceea un valet întredeschise uşa cabinetului. 

— O doamnă, spuse el, doreşte să-l vadă pe domnul conte, 
spuse el. 

Domnul de Kergaz tresări. 

— Cum se numeşte? întrebă el. 

— Domnul nu o cunoaşte. 

— Spune-i atunci să intre. 

O femeie învăluită într-un şal apăru în prag şi Leon Rolland 
scoase un strigăt de bucurie: 

— Baccarat! spuse el, este Baccarat! 

Era într-adevăr Baccarat, care deşi nu mai arăta ca o femeie 
elegantă şi cu un zâmbet batjocoritor pe buze, era totuşi aceeaşi 
femeie, dar palidă şi fremătândă, cu hainele în dezordine şi care 
voia să-l salveze pe Fernand! 


CAPITOLUL XXXVII 


Pentru a putea şti de unde venea Baccarat şi pentru a putea 
explica în ce împrejurări izbutise ea, care nu-l văzuse niciodată 
pe Armand, să ajungă în felul acesta la el, trebuie să ne 
întoarcem la clipa în care fusese condusă la spitalul din 
Montmartre de către fostul copist, nefericitul pe care sir Williams 

68 


—  Moştenirea misterioasă — 


îl transformase în doctor. 

Ne amintim că Baccarat era aşezată între cameristă şi falsul 
doctor, în clipa în care acesta din urmă îi spusese: „Mergem la 
Montmartre, la doctorul Blanche! 

Ne putem da seama ce impresie îngrozitoare făcură aceste 
cuvinte asupra femeii. În primul moment nu scoase nici o vorbă, 
nici un strigăt, nu schiţă nici un gest şi rămase doborâtă, atât de 
cumplit devenise gândul nebuniei despre care continua să i se 
vorbească... După ce se risipi această primă stare de zăpăceală, 
ea voi să strige, să cheme în ajutor, să sară din trăsură cu riscul 
de a-şi pierde viaţa; falsul doctor o opri însă prinzând-o de braţ, 
şi-i spuse cu răceală: 

— Aveţi de ales între casa de nebuni şi Curtea cu Juri. 

Cuvintele „Curtea cu juri” o uluită pe Baccarat şi-i înăbuşiră 
strigătele. 

— Curtea cu juri, eu, murmură ea sfârşită, Curtea cu juri! 

— Fără nici o îndoială, răspunse omuleţul rânjind. 

— Dar n-am comis nici o crimă!... N-am făcut nici un răul... 
bolborosea ea distrusă. 

— V-aţi făcut vinovată de furt. 

— Niciodată! Niciodată! 

— Vă înşelaţi, sunteţi complice la furtul unui portofel 
conţinând treizeci de mii de franci. 

— Eul... Eu!!!... strigă ea. Este fals! exclamă ea. Niciodată, 
niciodată! 

— Acest portofel, continuă cu răceală falsul doctor, a fost furat 
de către Fernand Rocher, amantul dumneavoastră. Fernand 
Rocher a fost arestat în casa dumneavoastră. 

— Este adevărat? strigă ea, l-a furat? 

— Draga mea, spuse omuleţul, dacă a furat portofelul sau 
dacă acesta i-a fost pus în buzunar, este mai puţin important. 
Esenţial este faptul că în această clipă justiţia face o percheziţie 
în casa dumitale, unde va găsi portofelul. 

— La mine acasă! Portofelul este la mine acasă? 

— Da, în buzunarul paltonului său, iar paltonul se află în 
camera dumitale. 

Baccarat lăsă să-i scape o exclamaţie înăbușită şi murmură 
înnebunită: 

— Dumnezeule! Dumnezeule! Cred că voi muri)... 

În clipa aceea cupeul se opri; în faţa portierei apăru o figură, 
era aceea a lui sir Williams. 

Englezul îi zâmbea curtezanei cu acel zâmbet rece şi 

69 


— Ponson du Terrail — 


batjocoritor care-i îngheaţă şi pe cei mai tari. 

— Micuța mea, îi spuse el, eşti o fată deşteaptă şi vei fi 
cuminte, sunt convins de asta. 

Biata fată îl privea cu o uimire plină de dispreţ. 

— Eram sigură că e mâna dumitale, spuse ea, eşti un 
mizerabil. 

— Fanny, spuse baronetul adresându-se cameristei, urcă-te pe 
capră, lângă vizitiu şi dă-mi mie locul tău. 

Subreta se supuse şi baronetul luă loc alături de Baccarat care 
nu mai avu nici măcar puterea de a-l respinge. 

— Draga mea copilă, spuse el atunci, eşti o fată fermecătoare 
şi Dumnezeu mi-e martor că nu-ţi vreau nici cel mai mic rău. 
Numai că, timp de câteva zile, prezenţa dumitale mă încurcă; 
după ce mi-ai fost de folos, ai putea să strici totul în ultimul 
moment şi de aceea îmi iau anumite precauţiuni; mă înţelegi? 

— Nu ţi-am făcut nici un rău! murmură ea. 

— Draga mea, continuă baronetul, de fapt îmi placi mult şi aş 
face din tine amanta mea fără să stau nici o clipă pe gânduri 
dacă nu aş avea alte treburi. Dar împrejurări grave, de un mare 
interes, mă obligă să mă feresc de tine, deocamdată, şi să te ţin 
provizoriu în umbră... 

— Dar nu am furat! murmură ea, nu am furat portofelul. 

— Să zicem! Dar hoţul a fost găsit la tine acasă. 

— O! asta-i infamie! spuse ea, este nevinovat! 

— Şi asta se poate; numai că pentru buna desfăşurare a 
planurilor mele este necesar ca el să fie găsit vinovat. 

— Dar eu nu vreau! Te voi demasca! Eşti un infam! strigă 
tânăra femeie indignată. 

— Pam, pam, pam! uite cum vei striga şi vei face tot felul de 
prostii... Vei spune lumii întregi că el nu este vinovat, că din 
moment ce s-a găsit portofelul la tine este ca şi cum tu l-ai fi 
prădat... E mai bine să rămâi complicea lui şi nu aş avea de spus 
decât un singur cuvânt pentru ca să fii arestată. 

Baccarat izbucni în plâns. 

— Aşa încât, spuse sir Williams, lucrurile sunt limpezi: casa de 
nebuni sau Curtea cu juri. Vei fi cuminte, nu te vei supăra prea 
mult, vei fi înţelegătoare; şi în cincisprezece zile, poate chiar în 
opt zile te vei întoarce frumuşel la tine acasă, unde-i vei relua 
viaţa, unde îţi vei regăsi amantul, pe domnul de 0.... căruia tu i- 
ai scris că pleci la ţară. 

— Eu! Am scris eu baronului? 

— Desigur, micuța mea. 

70 


—  Moştenirea misterioasă — 


— Eu nu am scris nimic, nu-i adevărat! 

— Şi totuşi baronul a primit astăzi dimineaţă o scrisoare 
semnată de tine şi se pare că scrisul a fost atât de bine imitat 
încât nu a avut nici cea mai mică umbră de îndoială. 

— A! Diavol! murmură tânăra femeie care pricepu că era cu 
totul în puterea lui sir Williams şi că singurul om care ar fi putut 
să fie îngrijorat din pricina absenței sale, singurul care ar fi 
plecat în căutarea ei, singurul care ar fi căutat s-o ajute, s-o 
apere... acest om nu avea de ce să se ocupe de ea. 

Cupeul se opri în faţa porţii spitalului de nebuni. 

— Ne-am înţeles, nu-i aşa, spuse sir Williams, vei fi cuminte?... 

— Dar Fernand, întrebă ea cu o voce stinsă, el va ajunge în 
faţa Curţii cu juri? Va fi condamnat? 

— AŞ putea să nu-ţi răspund, fata mea, dar vreau să fiu un 
diavol cumsecade şi să te liniştesc puţin. Ascultă cu atenţie: 
Fernand este acuzat de hoţie, acuzaţia a fost dovedită, asta-i 
sigur; domnişoara de Beaupreâau va înceta deci să-l mai iubească 
şi se va căsători cu mine... 

— Şi apoi? întrebă Baccarat neliniştită. 

— Apoi voi dovedi clar ca lumina zilei că Fernand este 
nevinovat. 

Baccarat scoase un strigăt de bucurie. 

— Dar cum? spuse ea. 

— Acesta este secretul meu. 

— Şi Fernand va fi liber? 

— Liber să se căsătorească cu tine, micuța mea. 

Sir Williams părea sincer; Baccarat începu să spere; de altfel, 
orice împotrivire devenise imposibilă pentru ea în faţa acestei 
săbii a lui Damocles pe care o ţinea englezul deasupra capului 
său. 

Plecă fruntea şi se resemnă. 

— Faceţi ce vreţi, spuse ea. 

Vizitiul sări jos de pe capră şi sună la poartă. 

Doi gardieni veniră să deschidă. 

— Fata mea, şopti sir Williams la urechea lui Baccarat, 
păzeşte-te de orice gest negândit. Tu eşti amanta mea aici şi nu 
trebuie să mă contrazici. 

Cupeul intră în curte: sir Williams cobori şi închise portiera, 
lăsând-o pe Baccarat în paza falsului doctor; apoi se lăsă 
condusă de administrator care, se ştie, înregistrează bolnavii, 
primeşte avansul pentru o lună de internare, eliberează o 
chitanţă celui care însoţeşte bolnavul şi, o dată aceste formalităţi 

71 


— Ponson du Terrail — 


îndeplinite, bolnavul este condus în noua sa locuință. 

— Domnule, spuse baronetul care dădu feței sale aparența 
unei profunde tristeți, vin să îndeplinesc aici cea mai neplăcută 
dintre îndatoriri; vă aduc o biată femeie care şi-a pierdut minţile. 

— Bine, foarte bine, spuse administratorul, obişnuit cu modul 
acesta de abordare a subiectului. 

Işi ridică ochelarii de pe frunte, îşi luă pana de după urechi şi o 
ascuţi cu ochiul liber, după obiceiul celor ce poartă ochelari şi-i 
scot de fiecare data când au nevoie să vadă. 

— Numele bolnavei, spuse el. 

— Anais Heurtier, răspunse sir Williams. 

— Vârsta, dacă vreţi? 

— Douăzeci şi doi de ani. 

— Şi acum, făcu administratorul înscriind metodic în registrul 
său numele noii pensionare, ultimul său domiciliu. 

— Strada Godot-de-Mauroy, numărul 7. 

Sir Williams dăduse un nume fals şi o falsă adresă cu singurul 
scop de a induce în eroare poliţia în cazul în care aceasta ar fi 
simţit nevoia s-o aresteze pe Baccarat. 

— Domnule, îi spuse administratorul, avem aici preţuri 
diferite. Avem dormitoare comune, camere în care bolnavele 
locuiesc două câte două şi pavilioane în care sunt încăperi 
separate, de una sau mai multe camere. 

— Femeia despre care este vorba, spuse sir Williams, este 
amanta mea, domnule. Sunt bogat şi vreau să fie cât mai bine 
îngrijită, indiferent de preţ. 

— În cazul acesta, răspunse administratorul, îi vom da un 
apartament în fundul grădinii. El se compune dintr-un salonaş, 
dintr-un dormitor şi dintr-un cabinet de toaletă. 

— Este perfect, domnule. 

— Medicul îi vizitează pe bolnavi de două ori pe zi şi uneori 
chiar şi de trei ori, dacă este necesar; două femei stau la 
dispoziţia lor şi dorm în apropiere de ei. Doamna va avea 
libertatea de a se plimba prin grădina rezervată şi nu va întâlni 
decât nebune foarte  liniştite. Preţul acestei pensiuni 
excepţionale este de douăzeci de franci pe zi. 

Sir Williams oferi o hârtie de o mie de franci, primi douăzeci 
de ludovici rest şi o chitanţă. Administratorul sună: 

— Conduceţi pe doamna care a venit însoţită de acest domn 
în fundul grădinii, pavilionul B, apartamentul numărul 3. 

Baronetul se apropie din nou de trăsura în care Baccarat, 
palidă şi emoţionată, aştepta aşa cum aşteaptă un condamnat la 

72 


—  Moştenirea misterioasă — 


moarte în căruţa care-l duce la eşafod. Fidelă rolului său, Fanny 
plângea cu lacrimi amare. 

Sir Williams deschise portiera şi-i oferi mâna lui Baccarat. 
Aceasta cobori fără să se împotrivească. 

— Te numeşti Anais Heurtier, îi spuse el în şoaptă, locuieşti în 
strada Godot-de-Mauroy, la numărul 7 şi ţi-ai pierdut minţile în 
urma unei violente discuţii pe care ai avut-o cu una din 
prietenele tale, Baccarat, pe al cărei amant îl iubeai. Nebunia ta 
constă în faptul că te crezi tu însuţi Baccarat. Ai înţeles? 

— Eşti un diavol! murmură tânăra femeie zdrobită. 

— Fie! dar gândeşte-te la Curtea cu juri. 

Sir Williams spuse cu voce tare: 

— Vino, scumpa mea Anais, ia-mă de braţ şi vino să vezi 
această mică locuinţă pe care tocmai ţi-am cumpărat-o. 

El vorbea în felul acesta pentru a-i induce în eroare pe 
infirmierii care păşeau înaintea lui. 

— Casa, continuă el, era locuită în clipa în care am cumpărat- 
O. l-am dat afară pe toţi dar va trebui să suporţi vecinătatea 
vechilor locatari pentru scurt timp... Până atunci vei putea locui 
în catul de jos al unei foarte drăguţe vile. 

Apartamentul fu deschis şi Baccarat intră. 

Administratorul nu-şi lăudase marfa de pomană. Salonul era 
frumos, bine mobilat şi două dintre ferestrele sale mari dădeau 
în grădină; dormitorul era mai mare decât salonul şi abia fusese 
tapetat. O femeie mai puţin obişnuită cu luxul decât Baccarat ar 
fi găsit locuinţa destul de convenabilă. 

Două femei, nici prea tinere dar nici bătrâne, foarte curate şi 
deosebit de politicoase se înfăţişară pentru a primi dispoziţii. Una 
dintre ele îi spuse în şoaptă lui sir Williams: 

— Doctorul trebuie să sosească. Domnul doreşte să-i 
vorbească în prealabil? 

— Se înţelege, răspunse sir Williams. 

El o sărută pe Baccarat pe frunte şi-i spuse: 

— Mă întorc îndată, scumpă prietenă, vreau să văd în ce 
stadiu se află repararea grajdurilor. Vino, Fanny. 

Baronetul fu condus în faţa doctorului de serviciu. 

— Dumneavoastră sunteţi însoţitorul tinerei care tocmai a 
străbătut curtea? 

— Da, domnule; este o biată copilă pe care o iubesc, răspunse 
sir Williams emoţionat. 

— Şi în ce constă nebunia ei? 

— Domnule, îi spuse sir Williams, veţi înţelege că există 

73 


— Ponson du Terrail — 
mărturisiri cumplite. Anais m-a înşelat. 

Doctorul zâmbi. 

— Este, în adevăr, o dovadă de nebunie dar, între noi fie 
vorba, nu văd cum am putea s-o ajutăm noi. 

— Domnule, îi spuse baronetul cu tristețe, nu aceasta e 
nebunia ei; vă cer iertare, dar sunt nevoit să intru în detalii 
absolut necesare. 

— Vă ascult, domnule. 

— Această tânără se numeşte Anaïs Heurtier; când am 
cunoscut-o era o simplă muncitoare, am iubit-o, i-am dăruit 
multe — greşeală de neiertat când vrei să fii iubit... Or, continuă 
el, Anais avea o prietenă, o femeie din rândul mondenelor, 
căreia i se spune Baccarat. 

— Am auzit vorbindu-se de ea, spuse doctorul. 

Sir Williams se înclină şi continuă: 

— Baccarat avea un amant, un tinerel fără nici o importanţă, 
pe care-l iubea la nebunie şi pentru care îl înşela pe distinsul 
baron de O... 

— Numele lui îmi este foarte bine cunoscut, spuse doctorul. 

— Imaginaţi-vă, domnule, că această prostuţă de Anais s-a 
îndrăgostit la nebunie de acest tinerel şi m-a înşelat cu el. 
Baccarat, furioasă pentru că şi-a pierdut amantul, a vrut să şi-l 
recâştige... şi a folosit pentru asta un mijloc destul de ciudat. 

Doctorul îl privi pe sir Williams cu mirare. 

— Cu câteva zile în urmă, într-o dimineaţă, doi dintre amicii lui 
Baccarat au intrat în camera lui Anais în momentul în care se 
afla acolo şi amantul ei, dându-se drept un comisar de poliţie şi 
un agent şi l-au arestat pe tânăr pentru nu ştiu ce crimă. 

— Este o îndrăzneală care ar fi putut să fie aspru pedepsită, 
spuse medicul. 

— Fără îndoială, domnule, dar asta nu ar fi putut să împiedice 
boala. În clipele acelea Anais a înnebunit. Şi nebunia ei constă 
tocmai în faptul că se crede ea însăşi Baccarat, că pretinde a 
locui în strada Moncey, că vrea să-şi scoată iubitul din închisoare 
şi că mă acuză pe mine, pe mine care o iubesc atâta, de 
arestarea iubitului ei şi de faptul că el este acuzat de nu ştiu ce 
furt pe care nu l-a comis. 

— De câte zile este bolnavă? 

— De trei zile. 

— Cine este fata asta? întrebă doctorul zărind-o pe Fanny care 
continua să ţină batista la ochi. 

— Este camerista lui Anais, domnule, îi este foarte devotată şi 

74 


—  Moştenirea misterioasă — 


este deosebit de afectată la gândul că va fi nevoită s-o 
părăsească. Nu s-ar putea să rămână alături de ea? 

— Nu mi se pare greu de realizat, spuse doctorul. Poate că 
doamna se va vindeca mai uşor dacă femeia care o îngrijeşte de 
obicei va rămâne alături de ea. 

— Fata mea, îi spuse sir Williams după ce ieşiră din cabinetul 
doctorului, vei rămâne aici. 

— Da, milord. 

— Şi vei veghea asupra stăpânei tale aşa cum veghezi asupra 
ochilor tăi. 

— O! fiţi pe pace, spuse Fanny, dac-o fi să fugă asta n-o să se 
întâmple din cauza mea. 

Se înapoiară în pavilion. Baccarat rămăsese singură. Cele 
două femei plecaseră. 

— Scumpă doamnă, îi spuse baronetul, aveţi răbdare. Mi se 
pare că această închisoare nu-i cine ştie ce neplăcută. 

Baccarat nu-i răspunse. 

— Fanny va rămâne aici, cu dumneata. M-am gândit că-ţi va 
face plăcere s-o ai alături pe camerista cu care te-ai obişnuit. 

— O spioană! murmură Baccarat dispreţuitoare. 

Şi-i întoarse spatele. 

Baronetul se retrase. 

— Mă voi întoarce mâine, îi spuse el plecând. 

Imediat după plecarea lui sir Williams se ivi medicul. 

Era un bărbat tânăr, cu privirea inteligentă. 

Dintr-un singur gest o expedie pe Fanny şi o salută apoi pe 
Baccarat. 

— Vă cer iertare, doamnă, spuse el, pentru vina de a mă 
înfăţişa dumneavoastră fără să mă fi anunţat în prealabil. 

Vorbind în felul acesta, doctorul avusese de gând să 
mascheze bolnavului, conform obiceiului, profesiunea sa; 
Baccarat se grăbi însă să-i spună: 

— Cunosc obiectul vizitei dumneavoastră, domnule, sunteţi 
medicul sanatoriului. 

Tonul calm îl făcu să tresară pe medic, puţin obişnuit să-i vadă 
pe nebuni convinşi de nebunia lor. 

— Ştiu unde mă aflu, îi spuse ea mai departe şi aţi venit 
pentru a vă da seama, desigur, de monomania mea. 

— Doamnă... 

— Domnule, reluă calmă Baccarat, nu voi face prostia pe care 
o fac, pesemne, aproape toţi cei ce sunt aduşi aici, de a vă 
spune că nu sunt nebună. 

75 


— Ponson du Terrail — 


Medicul zâmbi neîncrezător. 

— Voi încerca să v-o dovedesc! 

Medicul se aşeză alături de ea şi-i luă mâna. 

— Starea dumneavoastră nu este câtuşi de puţin gravă, spuse 
el şi un tratament de câteva zile va fi, sper, îndestulător... 

— Domnule, îi spuse Baccarat, aţi putea să mă ascultați un 
minut şi până la capăt? 

— Vorbiţi, doamnă, vă ascult. 

— Nu s-a întâmplat oare niciodată ca oameni cu mintea 
perfect sănătoasă să fie închişi drept nebuni numai pentru că era 
necesar, pentru anumite persoane, ca ei să dispară? 

Medicul tresări. 

— S-a mai întâmplat, spuse el. Să fie acesta cazul d-voastră? 

Altcineva în locul lui Baccarat ar fi strigat de îndată: „Da, da, 
este cazul meu, vor să mă scoată nebună.” 

Baccarat îşi ştersese însă lacrimile şi devenise deosebit de 
prudentă. Intenţia ei era aceea de a-l convinge pe doctor şi nu 
de a-l înspăimânta. 

— Vă rog să mă ascultați, domnule, îi spuse ea invitându-l să 
ia loc alături de ea, vă voi povesti ceva cu totul ieşit din comun, 
o poveste mai complicată chiar decât o dramă bulevardieră. 

— O! O! gândi doctorul, iată indiciile nebuniei, e în afară de 
orice îndoială. Nebunului îi place să povestească, el se crede 
întotdeauna victima unei persecuții oarecare. 

Omul de ştiinţă rămase liniştit însă şi plecă urechea la cele ce 
i se spuneau. 

Baccarat îi povesti atunci punct cu punct toată povestea ei din 
ziua în care s-a îndrăgostit de Fernand, îi vorbi despre vizita lui 
Sir Williams şi despre arestarea tânărului. 

Se exprima foarte calm, cu mult bun simţ şi intrând în 
nenumărate detalii, vorbind despre toate persoanele pe care le 
cunoştea, gata să le cheme pentru a depune mărturie dacă 
doctorul ar fi voit s-o facă. 


CAPITOLUL XXXVIII 


Doctorul o ascultă pe Baccarat cu foarte mult calm, deseori 
zguduit de povestea ei, pentru că tânăra vorbea cât se poate de 
firesc. În cele din urmă el îi spuse: 

— Sunteţi încredinţată, nu-i aşa, că dumneavoastră sunteţi 
persoana căreia i se spune Baccarat? 

76 


—  Moştenirea misterioasă — 


— Duceţi-vă în strada Moncey unde se află locuinţa mea; 
cereţi s-o vedeţi pe mama mea şi aduceţi-o aici, răspunse ea. 

— Doamnă, spuse doctorul în mintea căruia încolţea îndoiala, 
vă voi răspunde în această seară. Dacă sunteţi într-adevăr 
victima unei maşinaţiuni odioase, veţi găsi în mine un protector 
şi nu un medic. 

Ea se aruncă la picioarele medicului şi luă atitudinea unui om 
care imploră: 

— A! Domnule, îi spuse ea, dacă faceţi asta, dacă mă ajutaţi 
să-mi pedepsesc duşmanii, vă voi slăvi aşa cum îl slăvim pe 
Dumnezeu, vă voi iubi aşa cum îţi iubeşti tatăl. 

Doctorul o părăsi pe Baccarat gândindu-se la tot ceea ce 
auzise. 

El văzuse însă de atâtea ori nebunii vorbind în felul acesta şi 
încercând să-i dovedească cu o logică riguroasă integritatea 
minţii lor, încât nu putea decât să se îndoiască şi pentru a se 
încrede în cuvintele tinerei femei, îi trebuia o dovadă. 

Se urcă în trăsură şi se înfăţişă în strada Moncey. 

Baccarat îi spusese: 

— O veţi găsi pe mama mea şi-i veţi spune unde sunt. 

Doctorul sună la poartă; grădinarul veni să-i deschidă. 

— Doamna este acasă? întrebă el. 

— Da, domnule, răspunse grădinarul. 

Doctorul se dădu înapoi cu un pas: îndoielile sale cu privire la 
nebunia lui Baccarat se risipiră şi-şi aminti de detaliile pe care sir 
Williams i le dăduse pretinzând că tânăra femeie înscrisă sub 
numele de Anais Heurtier continua să se creadă una şi aceeaşi 
persoană cu Baccarat. 

Grădinarul îl conduse pe doctor în aripa de jos a clădirii, îl pofti 
în salon, îl rugă să aştepte şi, două minute mai târziu, o tânără 
îmbrăcată într-o rochie de casă înflorată, cu părul strâns şi 
arătând ca o curtezană care se trezeşte din somn la orele trei 
după amiază, apăru în prag şi-l salută pe doctor. 

— Domnişoară, spuse acesta, dumneavoastră o cunoaşteţi pe 
Anais Heurtier? 

— A! biata fată!... murmură falsa Baccarat, a înnebunit, 
domnule şi se ia drept mine. 

Şi tânăra femeie vorbi cu un admirabil sânge rece şi povesti 
doctorului aceeaşi versiune cu a lui sir Williams. Baronetul, de 
bună seamă, prevăzuse această vizită a doctorului; se gândise 
bine că Baccarat nu se va resemna; că va încerca să convingă şi 
să dovedească faptul că nu este nebună şi că atunci, dacă 

77 


— Ponson du Terrail — 


directorul sanatoriului, zdruncinat în convingerile lui, va face un 
demers, el se va duce direct în strada Moncey. 

Sir Williams avea la îndemână o femeie uşoară, încă destul de 
frumoasă, deşi puţin trecută; această femeie consimţise, pentru 
douăzeci şi cinci de ludovici, să joace rolul şi-l juca atât de bine 
încât doctorul fu convins de nebunia lui Baccarat. 

În acest timp Baccarat aştepta cu sufletul la gură cea de a 
doua vizită a doctorului şi, ca să-şi omoare timpul, hotărâse să 
intre în grădină, unde trei sau patru nebune se plimbau la soare. 

Era la amiaza unei frumoase zile de iarnă. Aerul era călduţ ca 
în luna mai; soarele scălda grădina în razele sale. Tremurând, 
Baccarat schiţă câţiva paşi într-o alee de nisip care conducea 
spre o pajişte. 

La gândul că ea, un om cu mintea întreagă, avea să rămână în 
permanent contact cu fiinţele lipsite de rațiune, se simţea 
cuprinsă de o cumplită spaimă. 

O femeie, văzând-o, se apropie de ea. 

Era o doamnă de aproape patruzeci de ani, cu privirea tristă şi 
cu chipul palid. Era încă frumoasă şi păstra pe buzele ei un surâs 
melancolic şi plin de farmec. 

Era îmbrăcată în negru, având ici şi colo câteva pete albe, de 
parcă ar fi purtat un doliu târziu. 

În momentul în care Baccarat intra în grădină, ea stătea pe o 
bancă, sprijinită de un pom şi citea cu atenţie o carte cu scoarţe 
galbene. Auzind zgomotul paşilor curtezanei pe nisip, femeia în 
negru se ridică şi veni în întâmpinarea ei. 

O examină mai întâi cu o curiozitate neîncrezătoare, apoi, fără 
îndoială liniştită de rezultatul investigaţiilor sale, o salută şi-i 
zâmbi: 

— Bună ziua, doamnă, îi spuse ea. 

Baccarat se înclină şi, la rândul ei, o salută. 

— Pun rămăşag că sunteţi nou venită, continuă femeia cu 
cartea galbenă. 

— Intr-adevăr, doamnă, răspunse curtezana. 

— lartă-mi familiaritatea, copila mea, reluă doamna îmbrăcată 
în negru pe un ton afectuos şi puţin protector, dar eşti atât de 
frumoasă şi de tânără, încât îmi placi foarte mult. Tare mă mai 
plictisesc şi dumneata eşti prima figură simpatică pe care o văd 
de zece ani de când sunt aici. 

— Dumnezeule! murmură Baccarat, sunt zece ani de când vă 
aflaţi aici? 

— Din nefericire, copila mea. 

78 


—  Moştenirea misterioasă — 


Curtezana se cutremură. 

— Dacă ar fi să stau aici zece ani...! gândi ea. 

— Vino, copila mea, spuse nebuna luând-o de braţ, hai să dăm 
o raită prin grădină. Timpul e frumos, soarele încălzeşte de parcă 
ar fi primăvara. Cum te numeşti? 

— Louise, doamnă. 

— Bine, spuse nebuna, este un nume frumos. Eu mă numesc 
Jeanne. Mai am un nume, dar nu-l mai port, căci mi l-au furat, din 
nefericire. 

Baccarat o privi mirată pe femeia îmbrăcată în negru; aceasta 
păru că înţelege semnificaţia privirii şi, la rândul său, păru că 
încearcă să-i desluşească gândurile. 

— Copila mea, spuse ea, nu ştiu cum se face că eşti aici, dar 
ceea ce ştiu este că nu eşti nebună. 

Baccarat scoase un strigăt: 

— A! spuse ea, sunteţi convinsă de lucrul acesta şi 
dumneavoastră, doamnă? 

— Nu-i nevoie să fii doctor ca să-ţi dai seama, copila mea. 
Nebunia şi raţiunea îşi pun, fiecare, amprenta pe chipul omului. 
Am văzut imediat, de la bun început, că nu eşti nebună. 

Curtezana luă în mâinile sale mâna femeii îmbrăcate în negru 
şi o sărută cu efuziune. 

— Dar dumneavoastră, doamnă? o întrebă ea tremurând. 

— Eu? O! Eu sunt nebună de zece ani. Cel puţin asta e părerea 
soţului meu, părerea medicilor, părerea întregului Petersburg. 

— Petersburg? făcu Baccarat uimită. 

— Da, spuse foarte încet femeia cu cartea galbenă, sunt 
rusoaică. 

O luă pe Baccarat spre pajiştea de gazon şi o aşeză lângă ea. 

— Ce-ai făcut, aşadar, copila mea? o întrebă rusoaica, ce 
bărbat ai înşelat, ce tiran te urmăreşte de ai ajuns aici? Căci, nu 
mai mult decât mine, văd bine... 

Doamna îmbrăcată în negru se întrerupse brusc. 

— Vezi, spuse ea, sunt bărbaţi fără ruşine şi al căror suflet 
venal se pretează la toate meschinăriile. Nu eşti nebună în mai 
mare măsură decât mine, dar sunt oameni care vor afirma 
contrariul şi care-ţi vor dovedi nebunia. O dată intrată aici, copila 
mea, nu mai poţi ieşi. 

Rusoaica vorbea cu duioşie, fără furie, fără nervi şi continuă 
cu un zâmbet amar. 

— Nebunia este adesea un simplu pretext pentru a pedepsi 
sau pentru a salva mari vinovaţi. Am păcătuit într-o zi şi de zece 

79 


— Ponson du Terrail — 


ani îmi ispăşesc vina trăind laolaltă cu nebunii... 

Baccarat îşi privea interlocutoarea cu o uimire amestecată cu 
groază. Ce crimă înfăptuise, oare, această femeie? 

— Imaginează-ţi, continuă ea, că eu am fost condamnată la 
moarte; am fost condamnată însă în asemenea împrejurări, încât 
nu mă socot vinovată, ci mă cred o victimă. 

În momentul în care doamna cu cartea galbenă se pregătea, 
fără îndoială, să-şi spună povestea, ele fură întrerupte de o 
tânără blondă, înaltă, slabă, cu chipul alb ca varul şi în ai cărei 
ochi strălucea o lumină stranie. 

Purta o rochie albă, flori uscate de portocal în păr şi zâmbea 
cu un aer trist şi visător pe care-ţi făcea rău să-l priveşti. 

— A! spuse ea atingând cu degetele sale umărul femeii 
îmbrăcate în negru, ai întârziat scumpa mea mătuşă; tot 
cortegiul a plecat, sunt la biserică, nu ne mai aşteaptă decât pe 
noi... Vino, vino! 

O salută pe Baccarat şi-şi continuă drumul repede. 

— Biata femeie, murmură rusoaica privind-o pe nebuna care 
se îndepărta cu un mers rapid şi inegal. 

— Ce are? întrebă Baccarat. 

— Este nebună din ziua în care, în ajunul căsătoriei sale, 
logodnicul ei şi un rival alungat se certară la un bal mascat şi se 
provocară la duel. Sosi, îi despărţi pe cei doi combatanți, dar era 
prea târziu... îşi pierduse minţile! 

Baccarat şi rusoaica părăsiră pajiştea şi-şi  reluaseră 
plimbarea; ele zăriră o femeie în vârstă, aşezată în faţa unei 
mese de grădină şi contemplând cu foarte multă atenţie un 
obiect care se rotea. 

Acest obiect era o ruletă în miniatură, în al cărei cilindru se 
învârtea o bilă de fildeş ale cărei rostogoliri bătrâna le asculta cu 
deosebită bucurie. 

— Este o veche jucătoare, spuse însoţitoarea lui Baccarat. 
Anul trecut a spart banca de la Baden şi de bucurie a înnebunit 
pe loc. De când este aici caută un sistem pentru a câştiga dintr-o 
singură lovitură, ceea ce este şi foarte simplu, de altfel. Şi e atât 
de absorbită de calculele ei încât poţi trage cu tunul lângă ea 
fără s-o faci să-şi ridice capul. Este un Arhimede cu fustă. 

Dar, reluă rusoaica, nu ţi-am povestit încă de ce mă aflu aici, 
eu, care nu sunt mai nebună decât dumneata. 

— Vă ascult, doamnă, spuse Baccarat care găsea foarte la 
locul lor cuvintele interlocutoarei sale şi care fusese izbită de 
perspicacitatea pe care o dovedise dându-şi imediat seama că 

80 


—  Moştenirea misterioasă — 


noua venită nu este nebună. 

— Sunt fiica generalului D... care comanda în Caucaz, 
continuă rusoaica, şi l-am luat în căsătorie acum cincisprezece 
ani pe colonelul K... 

Colonelul era un om crud, arţăgos, gelos până şi pe umbra lui 
şi care deveni nu soţul meu, ci tiranul meu. El nu voi să mă lase 
la Petersburg în casa tatălui meu; mă duse în Letonia unde avea 
comanda unei fortărețe şi mă sili să accept cea mai deplină 
singurătate, izolarea cea mai desăvârşită, plasându-mă sub ochii 
vigilenţi a doi cazaci care erau deportaţi... 

La Petersburg, însă, inspirasem unui tânăr ofiţer de gardă, pe 
care-l chema Ştefan, o pasiune reală şi puternică. Ştefan 
comisese imprudenţa de a veni după mine, de a pătrunde 
deghizat în casa soţului meu şi de a îndeplini cele mai umile 
funcţii. Timp de câteva luni dragostea şi fericirea noastră 
rămaseră secrete şi gelozia colonelului K... nu avu nici un motiv 
să se manifeste; într-o seară, însă, în timp ce contele Ştefan, 
îmbrăcat în haine de lacheu, se afla la picioarele mele, uşa se 
deschise brusc şi-l văzurăm apărând pe colonel... 

In acel moment al povestirii, rusoaica se întrerupse şi izbucni 
în lacrimi: 

— Bietul Ştefan! murmură ea. 

Baccarat devenise deosebit de curioasă şi aştepta 
nerăbdătoare continuarea poveştii; în aceeaşi clipă se ivi un alt 
personaj care le salută. 

Era un bărbat îmbrăcat în negru din cap până-n picioare. 
Butoniera hainei sale era împodobită cu cocarde de diverse 
culori iar el păşea cu capul uşor dat pe spate, aşa cum îi şade 
bine unui mare senior. 

Numai că pe capul său chel, căci era un om de aproape 
cincizeci de ani, se afla o pălărie de femeie iar de braţ îi atârna 
un sac de lucru. 

— Bună ziua, frumoasele mele doamne, bună ziua, rosti el 
salutându-le cu un aer protector; tare mai sunteţi frumoase 
amândouă şi dac-aş mai fi eu bărbat... he! he! 

Ciudatul personaj prinse în palma lui bărbia lui Baccarat şi 
începu să zâmbească. 

— Trebuie că eşti o frumoasă din lumea teatrului sau din 
aceea a femeilor mondene, spuse el, şi pe vremea în care eram 
bărbat... 

— Nu mai sunteţi? întrebă cu naivitate Baccarat. 

— Nu, frumoasa mea, am fost preschimbat în femeie. 

81 


— Ponson du Terrail — 


— Haida de, făcu Baccarat râzând. 

Dar gravul personaj reluă: 

— Nimic nu este mai adevărat, micuțo. Fratele meu mai mic, 
ducele de Miropoulo, pentru că nu sunt altcineva decât prințul de 
Miropoulo, vrând să mă detroneze şi să mă înlocuiască în condiţii 
de aparentă legalitate, s-a înţeles cu un vrăjitor foarte abil şi am 
fost metamorfozat în femeie. Miniştrii principatului Miropoulo au 
constatat, într-o şedinţă solemnă, această schimbare de sex pe 
care a suferit-o persoana mea. Am fost declarat decăzut din 
titlurile şi din funcțiunile mele de prinţ domnitor şi numit ducesă. 

Baccarat nu-şi putu împiedica un zâmbet; dar rusoaica îi 
strânse uşor braţul. 

— Ssst! îi spuse ea, nu râde! 

— Pe legea mea, doamnă, spuse Baccarat, veţi înţelege că 
atunci când nu eşti obişnuit să vezi nebuni... 

— Prinţul nu este nebun, copila mea, spuse rusoaica, nu-i mai 
nebun decât mine. Faptul este autentic, a fost preschimbat în 
femeie... 

De această dată Baccarat scoase un strigăt de uimire şi-şi 
privi interlocutoarea pe care mult timp o socotise perfect 
sănătoasă şi în a cărei poveste fusese tentată să creadă: 
sărmana, era nebună ca şi ceilalţi, nebună de legat. 

Baccarat fugi, pradă ea însăşi acestei ameţitoare îndoieli, 
acestei halucinaţii stranii care pune stăpânire pe spiritele lucide 
în contact cu cele zdruncinate. 

Nu mai voia să cunoască urmarea poveştii contelui Ştefan, a 
rusoaicei şi a colonelului K..., soţul său, şi fugi să se încuie la ea, 
în acel mic apartament devenit în ultimele două ore noul său 
domiciliu şi acolo se simţi cuprinsă de acest apăsător gând că 
dacă nebunii seamănă uneori atât de bine cu oamenii normali, 
cum pot, cei care sunt obişnuiţi să-i vadă, să discearnă adevărul 
de minciună, cu atât mai mult cu cât monomania cea mai 
obişnuită la nebuni este aceea de a se crede perfect sănătoşi şi 
persecutați de o familie hrăpăreaţă sau de moştenitori grăbiţi să 
pună mâna pe moştenirea lor? 

Şi Baccarat, care-şi pusese atâtea nădejdi în doctorul a cărui 
vizită o primise, începu să tremure la gândul că el ar putea 
socoti de prisos să ia orice informaţii asupra ei şi că încredinţat 
de adevărul celor spuse de sir Williams, ar categorisi-o, fără o 
informare mai amănunţită, în grupa nebunilor care au mania de 
a voi să-şi schimbe numele şi personalitatea. 

Doctorul se întoarse în aceeaşi după-amiază; era calm, 

82 


—  Moştenirea misterioasă — 


surâzător şi o privea pe Baccarat cu un fel de compasiune. 

— Biata femeie! spuse el, atât de frumoasă, atât de tânăra... 

— Domnule, îl întrebă repede Baccarat, aţi fost în strada 
Moncey? 

— Da, copila mea, îi răspunse el. 

Baccarat îşi înăbuşi un strigăt de bucurie. 

— A! spuse ea, ştiam că sunteţi un om bun şi cinstit... care 
înainte să închidă o biată fată ca mine trebuie să se asigure dacă 
este sau nu nebună. Aţi văzut-o pe mama, nu-i aşa? continuă ea 
volubilă, va veni să mă ceară... şi dumneavoastră, domnule, mă 
veţi însoţi, nu-i aşa, veţi veni cu mine la Prefectură pentru a-l 
denunța ne acest mizerabil Williams! ÎI cunosc pe prefectul 
poliţiei. O! Fiţi pe pace, afacerea va fi pe mâini bune şi Fernand 
nu va rămâne multă vreme în închisoare... A! Acest 
înspăimântător sir Williams!... Şi Fanny, această târfă, această 
nemernică care şi-a trădat stăpâna... 

Şi Baccarat strângea mâna doctorului, râdea şi în acelaşi timp 
plângea de bucurie. 

— Voi ieşi de aici, aşadar... voi pleca imediat şi nu-i voi mai 
vedea pe aceşti îngrozitori nebuni care mă fac să-mi pierd şi eu 
minţile... 

Fanny, care stătea în anticameră cu infirmiera, intră în aceeaşi 
clipă. 

— A! nemernico, îi spuse Baccarat, îmi vei plăti de îndată 
această trădare. 

Fanny îl privi pe doctor. 

Doctorul era calm şi zâmbea cu tristeţe: 

— lată prima criză serioasă, îi spuse el lui Fanny încet. Cred că 
va trebui să-i administrez, un duş astă-seară. 

Şi cu glas tare îi spuse lui Baccarat: 

— Evident, doamnă, veţi pleca de aici, dar nu azi... Mâine... 
când vă veţi simţi mai bine... Astăzi sunteţi puţin suferindă... 

— A! murmură Baccarat tremurând, mă crede nebună! 

— O! copila mea, e o nimica toată... Dă-mi opt zile şi vei fi 
vindecată... Dar trebuie să fii cuminte, să nu disperi... să nu-ți 
pierzi răbdarea. 

Baccarat rămase prăbuşită şi, amintindu-şi de rusoaică, se 
întrebă dacă nu cumva era nebună cu adevărat. 

— Aşadar, întrebă ea repede, nu aţi fost în strada Moncey? 

— Mă întorc de acolo, copila mea. 

— Aţi vorbit cu mama? Cu servitorii? 

— Am vorbit cu doamna Baccarat, îi răspunse doctorul. 

83 


— Ponson du Terrail — 


De data aceasta femeia înțelese totul. Sir Williams o înlocuise 
şi de aici înainte nu mai putea conta pe sprijinul nimănui pentru 
a-şi redobândi libertatea. 

Pentru o clipă, zdrobită, cu privirea fixă, Baccarat se abandonă 
cu desăvârşire în braţele disperării şi se întrebă dacă nu ar fi mai 
bine pentru ea să moară decât să rămână într-o asemenea 
situaţie. Puțin după aceea însă energia ei îşi redobândi locul şi 
gândul acela înăbuşit care-l stăpâneşte pe prizonier din prima sa 
oră de captivitate şi care nu este altceva decât o aspirație către 
libertate începu să încolţească în mintea ei. 

Se aşeză, cu capul în mâini, aparent nepăsătoare la zgomotele 
din jur, la cuvintele schimbate între Fanny şi doctor. 

Îl auzi, cu toate acestea, pe doctor spunându-i cameristei: 

— Am cerut directorului autorizaţie pentru ca dumneata să-ţi 
poţi petrece noaptea alături de stăpâna dumitale; el m-a refuzat 
însă şi eu m-am cam lansat astăzi dimineaţă faţă de stăpânul 
dumitale, baronetul sir Williams. Un articol al regulamentului 
nostru interzice ca după orele zece să rămână în sanatoriu 
altcineva în afara bolnavilor şi a personalului obişnuit. Puteţi veni 
în fiecare dimineaţă către orele şapte şi puteţi rămâne până la 
ora zece. 

— Dar, domnule, spuse Fanny, va dormi cineva în cameră cu 
stăpâna mea? 

— Da, o infirmieră îşi va pune un pat aici, în salon. 

— Biata mea stăpâna, suspină Fanny smiorcăindu-se. 
Baccarat nemişcată în continuare, părând că visează, auzise 
foarte bine această discuţie şi-i sesizase toate detaliile. 

Dar nici o mişcare nu o trădase; nu ridicase ochii nici pentru o 
singură clipă, nu scosese nici un singur cuvânt. 

Imediat după aceea o nădejde prinse viaţă în mintea ei 
surescitată şi această nădejde se baza pe plecările cotidiene ale 
lui Fanny. Baccarat se şi gândea la libertatea ei cu acea tenace 
inteligenţă care pregăteşte evadările iar mâna ei mângâia 
mânerul micului pumnal pe care, dimineaţă, în clipa plecării de 
acasă, îl lăsase să-i alunece în buzunar... 

Doctorul ieşi; Fanny rămase singură cu Baccarat. 

— Mititico, îi spuse aceasta din urmă, joci faţă de mine un rol 
urât. 

— Ştiu, îi răspunse cu obrăznicie camerista, dar este în 
interesul doamnei. 

— Ce face? întrebă Baccarat uluită de o asemenea siguranţă. 

— Fără îndoială că doamna ar fi putut face cine ştie ce prostii 

84 


—  Moştenirea misterioasă — 


în tovărăşia micului Fernand; aici va fi cuminte. 

Curtezana o învălui pe Fanny cu o privire plină de dispreţ. 

— Mi-o vei plăti, murmură ea încet, atât de încet încât Fanny 
ghici mai mult decât auzi. 

— Doamna se poartă urât cu mine, spuse ea. Mai târziu însă 
îşi va da seama cât i-am fost de devotată. 

Cineva o întrebă pe Baccarat dacă vrea să ia masa singură 
sau în tovărăşia pretinsei rusoaice. 

— Îmi este indiferent, răspunse ea. 

Şi Baccarat o urmă pe infirmieră către sala de mese unde-i 
găsi aşezaţi la masă pe cei trei sau patru nebuni pe care-i 
întâlnise în grădină. 

— A! micuța mea dragă, spuse rusoaica arătându-i un loc 
alături de ea, e foarte drăguţ din partea dumitale că vii să iei 
masa aici. De altfel, nu am terminat să-ţi spun povestea mea. 

— Este adevărat, îi răspunse Baccarat care, absorbită cu totul 
de gândul evadării sale, nu o asculta decât cu o ureche. 

— Îţi spuneam, deci, reluă rusoaica, cum colonelul K... soţul 
meu, intrând pe neprevăzute în camera mea, l-a găsit pe contele 
Ştefan la picioarele mele. 

— Îmi aduc aminte, doamnă. 

— Contele, care era un suflet nobil, se ridică în grabă şi-i 
spuse colonelului: 

„— lertare! monseniore... iertare!... sunt un sărman lacheu 
care şi-a pierdut minţile şi care a îndrăznit să-şi insulte 
stăpâna... Omorâţi-mă ca pe un câine, dar iertaţi-o pe dânsa, 
pentru că mă respingea cu indignare şi cu dispreţ!...” 

— Şi atunci, mititico, colonelul, care-şi lipise ţeava revolverului 
de fruntea mea, cobori arma şi-mi spuse: 

„— Bărbatul acesta spune adevărul, doamnă? Nu este decât 
un servitor, nu este amantul dumitale?” 

„— Da”... am spus eu îngrozită. 

„— Atunci, îmi spuse el, deoarece omul acesta e un sclav şi 
pentru că te-a insultat... ucide-l”. 

— Şi colonelul îmi puse pistolul în mână, adăugând: 

„— Ocheşte inima şi trage!” 

Rusoaica ajunse în acest punct al dramaticei sale povestiri, 
când unul dintre pensionarii sanatoriului, aflat la stânga lui 
Baccarat, se adresă rusoaicei: 

— Când veţi renunţa scumpă doamnă, la această poveste, 
despre care pretindeţi că ar fi a dumneavoastră? Ştiţi foarte bine 
că aţi citit-o într-unul din romanele mele şi care poartă titlul: 

85 


— Ponson du Terrail — 


Lodoiska, poveste rusă. 

Baccarat îl privi pe bolnav cu mirare. 

Era un tânăr înalt, subţire şi blond, palid, foarte slab şi care 
umbla cu părul lung. El se plecă la urechea lui Baccarat şi-i 
spuse: 

— Aşa cum mă vedeţi, doamnă, sunt un om de litere. Am scris 
un mare număr de melodrame care s-au bucurat de câte o sută 
sau o sută cincizeci de reprezentații; ultima a îmbogăţit teatrul 
timp de şase luni. 

Baccarat n-o mai asculta pe rusoaică, îl privea acum cu 
atenţie pe autorul dramatic. 

— Ei bine, doamnă, sfârşi el, o să vă vină să credeţi când vă 
voi spune că sunt închis aici ca nebun şi că sunt luat ca atare? 
Ura şi invidia mă urmăresc necontenit. Romancierii au fost geloşi 
pe romanele mele, poeţii pe versurile mele iar dramaturgii pe 
dramele create de mine. Au făcut ei în aşa fel încât să fiu închis 
aici. 

Baccarat izbucni într-un râs puţin batjocoritor care nu-l supără 
însă pe poet. Acesta, de altfel, trecuse la un alt subiect şi 
începuse o discuţie politică împreună cu vecinul din dreapta sa, 
uitând de Baccarat. 

Aceasta se ridică repede de la masă şi se întoarse la ea, fără 
să-i pese de faptul că rusoaica nu izbutea să-i spună sfârşitul 
poveştii sale. 

La orele nouă se culcă ajutată de Fanny ale cărei servicii le 
acceptase fără nici o împotrivire, dar avusese grijă să-şi ascundă 
pumnalul sub pernă, într-un moment în care subreta nu-i 
acordase destulă atenţie. 

— Doamna doreşte să-i aduc ceva de la Paris? o întrebă Fanny 
pregătindu-se de plecare. 

— Da, răspunse Baccarat, adu-mi cutia de lucru care se 
găseşte în cabinetul meu de toaletă. 

— Adio, scumpa mea stăpână, îi spuse Fanny oarecum în 
bătaie de joc, pe mâine. 

— Pe mâine! răspunse Baccarat. 

După care murmură pentru ea: 

— Ne socotim noi mâine, fetiţo şi om vedea... 

Dacă Fanny i-ar fi văzut în clipa aceea privirile, s-ar fi îngrozit. 


CAPITOLUL XXXIX 


86 


—  Moştenirea misterioasă — 


Baccarat nu dormi şi îşi petrecu noaptea gândindu-se la planul 
ei de evadare; ar fi putut să încerce să-l pună în aplicare în 
aceeaşi seară dar succesul era îndoielnic iar tânăra femeie era 
atât de convinsă că fusese închisă în casa de nebuni pentru a 
rămâne până la sfârşitul zilelor sale, încât ţinea să fugă cu orice 
preţ. 

De altfel, trebuia salvat şi Fernand şi era mai bine să piardă o 
zi decât să compromită totul. O dată acestea hotărâte, Baccarat 
se trezi foarte calmă dis-de-dimineaţă, ascunzând din nou, cu 
grijă, pumnalul în corsaj. 

Sosind, Fanny o găsi într-o foarte bună dispoziţie, cu zâmbetul 
pe buze şi crezu că se resemnase şi că aştepta să fie eliberată în 
curând. 

Baccarat luă cutia de lucru şi o deschise. Într-una din 
despărţituri dădu peste un ghem de sfoară roşie, destul de 
groasă, de care se slujea atunci când lucra vreo tapiserie. 

Pentru a dobândi acest ghem de sfoară ceruse Baccarat cutia 
ei de lucru. 

Se îmbrăcă destul de îngrijit, păru foarte liniştită toată 
dimineaţa şi îşi petrecu ziua fără să iasă, ocupându-se cu 
broderia. 

Medicul o găsi mult mai bine şi hotărî să reducă numărul 
duşurilor. 

Către seară, după ce luase masa singură în camera sa, 
Baccarat pretextă o stare de slăbiciune şi-i spuse lui Fanny: 

— Aş vrea să mă culc. Ai să poţi în felul acesta să pleci cu un 
ceas mai devreme. 

— Nu, răspunse Fanny, pentru că infirmiera care se culcă în 
salon nu vine decât la nouă şi jumătate, iar doamna nu poate 
rămâne atâta vreme singură. 

— Aşa! făcu Baccarat, aruncând o privire către pendulă. 

Era ora opt precis. 

— Ei bine, spuse ea, asta nu mă împiedică de loc să mă culc, 
iar tu vei rămâne alături de mine. Închide storurile. 

Baccarat ieşi din salon şi trecu în dormitor. 

Fanny o urmă, închise storurile, trase perdelele şi făcu patul, 
de parcă s-ar fi aflat în strada Moncey. 

In timp ce se îndeletnicea cu toate acestea, Baccarat nu o 
slăbea din ochi şi, printr-o oglindă, se privea şi pe ea, ca şi cum 
ar fi vrut să stabilească o paralelă între persoana ei şi cameristă. 

Baccarat era înaltă şi avea umerii largi; în ciuda frumuseţii 
sale aristocratice, ea rămăsese o fată din popor. Era suplă şi 

87 


— Ponson du Terrail — 


viguroasă şi s-ar fi putut spune că în clipele acelea semăna cu o 
tigroaică gata să-şi sfâşie prada. 

Fanny, dimpotrivă, cu toate că era la fel de înaltă ca stăpâna 
ei, părea destul de firavă; erau amândouă de aceeaşi vârstă, dar 
Fanny părea să aibă cu zece ani mai mult. 

Fără să bănuiască nimic, Fanny pregătea patul de culcare al 
stăpânei sale în timp ce aceasta se asigura că nici în salon şi nici 
în anticameră nu era nimeni. 

Dintr-o dată ea încuie uşa cu cheia şi trase zăvoarele. Dintr-o 
singură săritură se aruncă peste Fanny, o înlănţui cu o singură 
mână, îi apucă gâtul cu cealaltă în aşa fel încât să nu poată 
striga, îi puse un genunchi pe piept iar subreta, uluită, zăpăcită, 
văzu la numai două degete deasupra ei lucind lama unui pumnal. 

— Scumpa mea copilă, spuse Baccarat, nu încerca să ţipi şi 
nici nu căuta să te mişti, nu are nici un rost... Dacă deschizi gura 
sau dacă faci o singură mişcare, te ucid! 

— lertare... iertare!... murmură Fanny, iertare, scumpa mea 
stăpână! 

— Nu e nici un fel de stăpână aici, răspunse Baccarat ale cărei 
unghii se şi înfigeau în gâtul subretei, aici nu e decât Louise, fiica 
gravorului, fata din popor care are pumnul zdravăn şi care o va 
ucide pe ticăloasa care a trădat-o. 

Privirile lui Baccarat aruncau fulgere de mânie, iar Fanny 
crezu că i-a sunat ceasul din urmă. 

— Aşa! spui că sunt nebună, nu-i aşa, fetiţo, sunt nebună? Dar 
nebunii nu pot fi pedepsiţi! Nu se trimite niciodată un nebun la 
eşafod pentru vina de a-şi fi ucis paznicul într-un acces de 
demenţă. 

Pe jumătate sufocată de mâna lui Baccarat care-i strângea 
gâtul ca într-o menghină, Fanny arunca priviri rugătoare. 

Baccarat o făcu să simtă pe gât apăsarea pumnalului şi îi 
spuse: 

— Dacă ţipi, să ştii că-l înfig în gâtul tău! După care mâna ei 
slăbi strânsoarea. 

— Acum poţi să vorbeşti, dar foarte încet... şi baga de 
seamă... dacă se aud paşi în salon şi dacă nu vorbeşti încet fac 
din gâtul tău teaca pumnalului... 

— Ce doriţi? întrebă Fanny înspăimântată. 

— Vreau să ies de aici şi numai tu mă poţi ajuta. 

— Porţile sunt încuiate... 

— Da, dar ele se deschid pentru tine... 

— Nu veţi putea ieşi o dată cu mine... 

88 


—  Moştenirea misterioasă — 


— Nu, dar pot uşor să fiu confundată cu tine... 

Şi Baccarat îşi privi subreta în ochi. 

— Adu-ţi aminte de faptul că sunt mult mai puternică decât 
tine şi că pot să te strâng de gât cu mâinile goale înainte să scoţi 
un singur țipăt şi că nu am nevoie nici măcar de acest pumnal; 
aşa că te sfătuiesc să nu opui nici o rezistenţă, altfel eşti moartă! 

Genunchiul slăbi şi el apăsarea. 

— Ridică-te, porunci Baccarat. 

Fanny se ridică tremurând. 

— Şi acum dezbracă-te şi încă repede! Nu avem timp de 
pierdut! 

Fanny se supuse şi spaima pe care i-o inspira pumnalul acum 
deasupra capului ei era atât de mare încât în cinci minute 
rămase în cămaşă. 

Baccarat îi arătă cutia de lucru: 

— Dă-mi sfoara roşie. 

Fanny o ascultă şi de această dată. Sfoara roşie era destul de 
puternică; Baccarat o puse însă în două, făcu un nod mare şi-i 
spuse lui Fanny: 

— Pune aici amândouă mâinile. 

Subreta se lăsă legată şi scoase un strigăt de durere căci 
nodul era foarte strâns. 

— Încă o exclamaţie ca asta şi eşti un om mort, îi spuse 
Baccarat cu răceală. 

Fanny se cutremură şi tăcu. 

Baccarat o legă atunci de picioare după care o împinse pe pat, 
unde se pomeni cu faţa în jos şi în imposibilitate de a face vreo 
mişcare. 

Baccarat se aplecă atunci la urechea ei şi-i spuse: 

— Am să-mi îmbrac rochia ta, am să-mi pun şalul tău şi 
căciuliţa ta şi am să caut să semăn cât mai bine cu tine în aşa fel 
încât să nu atrag atenţia nimănui. Dar vreau să ştiu tot ce ai 
făcut ieri ca să pleci de aici. 

Şi ca s-o facă pe Fanny să-şi dea drumul la gură, Baccarat îi 
arătă din nou pumnalul. 

— Spune numai adevărul şi nu încerca să mă tragi pe sfoară, 
este în interesul tău. Pe unde ai trecut ieri? 

— Prin coridorul care se află la capătul anticamerei şi care 
duce în grădină. 

— După aceea? 

— Am străbătut grădina şi am ajuns la poartă. 

— Poarta era deschisă? 

89 


— Ponson du Terrail — 


— Nu; paznicul care stătea şi fuma m-a întrebat cine sunt; i- 
am spus că sunt camerista doamnei şi atunci mi-a deschis. 

— Te-a privit cu atenție? 

— Nu. Şi apoi curtea nu e prea bine luminată. 

— Mai departe. 

— Am străbătut curtea şi am ajuns la portar. Oamenii de aici 
trec prin faţa ghişeului său şi ies pe poarta cea mică; bolnavii ies 
pe aceea mare. 

Baccarat se încruntă. 

— Cred că nu mi-a dat nici o atenţie şi că nici n-a remarcat ce 
culoare are părul meu; citea ziarul şi abia dacă şi-a ridicat 
privirile. 

Baccarat o luă pe Fanny în braţe, o ridică de parcă ar fi fost un 
fulg şi o duse în fundul cabinetului de toaletă unde o culcă pe 
jos. 

— Ascultă-mă bine, ai tot interesul să nu mă minţi: am să te 
las aici şi am să închid uşa, după ce o să am grijă să nu poţi ţipa; 
dacă nu voi putea ieşi, dacă tot ce mi-ai spus a fost o minciună, 
dacă sunt prinsă şi adusă din nou aici, o să am tot timpul să vin 
şi să te ucid; este o treabă de câteva secunde... Gândeşte-te 
bine dacă n-ai spus nici o minciună. 

— Am spus numai adevărul, bolborosi Fanny. 

Baccarat luă o batistă şi-i puse un căluş; încuie apoi uşa 
cabinetului de toaletă şi vâri cheia în buzunar. 

Pendula arăta orele opt şi jumătate. Baccarat se dezbrăcă la 
rândul ei şi îşi puse rochia lui Fanny; îşi despleti părul şi îl lăsă 
să-i cadă de-a lungul capului în aşa fel încât şuviţele să-i ascundă 
chipul. 

Işi puse apoi pe cap boneta cameristei sale, şalul ei pe umeri 
şi se încălţă cu pantofii lui Fanny. 

Se privi apoi în oglindă. La o depărtare de trei paşi iluzia era 
perfectă, semăna leit cu subreta ei. 

Inghesui apoi pernele sub pătură, de-a lungul patului, trase 
draperiile şi s-ar fi putut jura că ea e în pat şi că doarme. 

—  Infirmiera va intra aici pe la zece, îşi spuse ea, va fi 
încredinţată că dorm, va presupune că Fanny a plecat şi se va 
duce ea însăşi la culcare. Abia mâine dimineaţa îşi vor da seama 
că am fugit. 

Baccarat stinse lumânările şi ieşi fără să uite însă micul ei 
pumnal. 

Fanny spusese adevărul. Cu ajutorul indicaţiilor sale Baccarat 
străbătu grădina, ajunse la poartă şi zări de cealaltă parte, în 

90 


—  Moştenirea misterioasă — 


curte, un infirmier care, întins pe o bancă, fuma o pipă. 

— Vreţi să-mi deschideţi, domnule? întrebă, ea imitând vocea 
lui Fanny. 

Infirmierul se supuse fără să crâcnească, dându-se în lături 
pentru a o lăsa să treacă. 

— Mulţumesc, spuse Baccarat... Luaţi aer?... 

— Ingheţ! E un ger astă-seară... 

— La revedere, domnule... Noapte bună. 

— Noapte bună, cuconiţă! 

Şi Baccarat trecu hotărâtă prin faţa infirmierului care era 
încredinţat că o văzuse cu o seară în urmă, la aceeaşi oră. 

Străbătu curtea fără ezitare şi, ajutată de lumina palidă a unui 
felinar, ajunse la portar care, aşa cum făcuse şi ieri, citea ziarul. 

Baccarat ciocăni în geamul ghişeului. 

— Cine-i acolo? întrebă portarul. 

— Camerista doamnei din pavilion, spuse Baccarat pătrunzând 
în încăpere. 

— A! bun, spuse portarul care tocmai citea foiletonul, vă 
deschid imediat. 

Dar pentru că foiletonul îl pasiona, el se ridică, dar cu ziarul în 
mână, şi, continuând să citească, puse cheia în broască fără să 
arunce măcar o singură privire către Baccarat. 

— Mulţumesc, spuse femeia simțindu-se încă emoţionată. 

Portarul nu-i dădu însă nici o atenţie şi o lăsă să plece, atât 
era de absorbit în lectura romanului său. 

Baccarat se avântă în stradă cu agilitatea unei căprioare. 

Era liberă! 

Trase o gură de aer rece şi porni să alerge fără oprire până 
ajunse la bulevard. Acesta era aproape pustiu. 

Baccarat se opri şi reflectă. Se gândise atât de mult la planul 
ei de evadare încât nu-i trecuse prin minte ce va face în clipa în 
care va fi liberă. 

Cu două zile în urmă, Baccarat plecase de acasă cu numai doi 
ludovici; era tot ce avea asupra ei şi nu ar fi fost de loc prudent 
să se ducă liniştită în strada Moncey. Sir Williams ar fi putut să 
prevadă eventualitatea unei evadări şi oamenii casei erau acum 
oamenii lui. 

Baccarat voia să scape de baronet şi să-l salveze pe Fernand 
şi pentru asta era nevoită să se ascundă şi să facă în aşa fel 
încât să i se piardă urma. 

Trecu o birjă; se urcă în ea şi porunci vizitiului: 

— Strada Neuve-des-Mathurins 35, la domnul baron de O. 

91 


— Ponson du Terrail — 


Baccarat se gândise la bărbatul care o iubea şi pe care ea nu-l 
iubea, aşa cum te gândești la un protector. 

Trăsura se urni cu greu. 

— Ştiu foarte bine, gândi ea, că este ultimul om din lume 
căruia ar trebui să mă adresez pentru a-l salva pe Fernand, dar 
este bun şi mă va ierta. 

Trăsura străbătu în numai câteva minute distanţa care 
despărţea bariera Blanche de strada Neuve-des-Mathurins. 

Baccarat dădu birjarului cinci franci şi sună. Valetul îi deschise 
şi se dădu speriat în lături văzând-o pe aceea căreia îi spunea 
doamnă, îmbrăcată ca o slujnică. 

— Stăpânul tău este acasă? întrebă ea fără să ţină seama de 
uluiala servitorului. 

— Domnul baron a ieşit acum câteva clipe. 

— Ştii unde s-a dus? 

— Nu cred că aş putea să vă spun. 

— A plecat pe jos sau cu trăsura? 

— Domnul baron a plecat cu trăsurica, însoţit de John. 

— Foarte bine. Am să aştept. 

Baccarat străbătu anticamera şi pătrunse în salon unde se 
culcă imediat pe o canapea. Erau aproape ceasurile zece. 

Din moment ce domnul, de 0... plecase, era evident că nu 
avea să se întoarcă înainte de miezul nopţii şi Baccarat se 
resemnă. 

Baccarat se culcă pe sofa, îşi înfundă perna sub cap şi se 
înveli cu o pătură pe care i-o aduse valetul, refuzând să intre în 
dormitorul în care pătrunsese de atâtea ori. Când baronul de O... 
se înapoie, către ceasurile patru dimineaţa, el o găsi dormind. 
Fusese răpusă de oboseală. 

Baronul primise cu două zile în urmă, aşa cum îi spusese sir 
Williams lui Baccarat, o scrisoare ca venind din partea ei, mai 
bine zis purtându-i semnătura, dar având scrisul imitat la 
perfecţie. 

În această scrisoare, destul de afectuoasă, de altfel, tânăra 
femeie, cu ale cărei capricii baronul se obişnuise de multă 
vreme, îi aducea la cunoştinţa faptul că pleca într-o călătorie 
împreună cu mama ei şi îl vestea că avea să lipsească opt zile. 

Baronul avea treizeci de ani; el aparţinea acelei generaţii care 
îşi petrece viaţa făcând sport şi avea tot atâtea amante pe câte 
fire de păr în cap. 

Domnul de 0... o iubea pe Baccarat aproape tot atât de mult 
pe cât iubeşti un cal; era în această dragoste şi puţină obişnuinţă 

92 


—  Moştenirea misterioasă — 
şi puţin orgoliu. 

Văzând-o adormită pe canapea fu foarte mirat, o atinse eu 
degetul şi o trezi. 

Baccarat se frecă la ochi, îşi aduse aminte de împrejurările 
prin care ajunsese acolo şi întinse baronului mâna zâmbindu-i 
fermecător. 

Baccarat îl înşela pe baron; de fapt, nutrea pentru el o 
afecţiune plină de respect. 

— De unde vii, Dumnezeule? întrebă baronul sărutând mâna 
care i se întindea. 

Baccarat redevenise însă serioasă şi se gândea tot timpul că 
trebuie să se apere de sir Williams. 

— Scumpul meu baron, întrebă ea, ai primit din partea mea o 
scrisoare, nu? _ 

— Intocmai. Imi aduceai la cunoştinţă plecarea ta. 

— Încotro? 

— Nu-mi aduc bine aminte... nu ştiu... 

— Nici eu nu ştiu. 

Baronul o privi cu luare aminte. 

— Eşti nebună? 

— Nebună? făcu ea tresărind. O! Te rog să nu mai pronunţi 
acest cuvânt în faţa mea, îmi ajunge. 

— Şi totuşi... murmură baronul din ce în ce mai uimit de 
cuvintele ei şi privind atent rochia amantei sale. 

— Arată-mi scrisoarea pe care ţi-am trimis-o... Caut-o... 

Şi baronul îi arătă cu degetul o cupă imensă din porțelan 
chinezesc aflată pe un gheridon şi înlăuntrul căreia se aflau 
scrisori citite. 

Baccarat o regăsi şi pe a ei, mai bine zis pe aceea a lui sir 
Williams şi o examină cu mare atenţie. 

— Ai putea să juri, într-adevăr, că eu am scris toate astea. 

— Cum, spuse baronul, nu ai scris tu? 

— Se înţelege că nu! 

— Atunci cine a scris? 

— O! Cred că ştiu, dar toată povestea asta e prea lungă 
pentru a putea fi povestită acum. Mulţumeşte-te să afli că nu ți- 
am scris eu şi că nu am fost plecată în nici o călătorie. 

Baronul deschise ochii mari. 

— Asta-i bună, draga mea prietenă! exclamă el. Cu toate 
acestea, vii de undeva, nu? Vii poate de acasă? 

— Nu, vin de la Montmartre. 

— În această rochie? 

93 


— Ponson du Terrail — 


— Este rochia lui Fanny pe care am lăsat-o în locul meu. 

— Unde anume ai lăsat-o? 

— In casa de nebuni în care am fost închisă. 

Baronul se dădu în lături speriat. 

— Ai fost închisă, strigă el, închisă ca nebună? 

— Da; cred că nu am aerul... 

— Scumpă prietenă nu am spus nici un moment una ca asta, 
dar s-ar putea să ajung s-o cred dacă nu-mi explici... 

— Ei bine, spuse Baccarat, toată lumea crede că eşti singurul 
om capabil să mă scoată din fire. 

— Cum? exclamă baronul, ai fost scoasă din fire? 

— Aproape. Vreau să spun că s-a găsit o mână destul de 
puternică, pentru a intra în casa mea, pentru a-mi corupe 
servitorii şi pentru a mă închide într-o casă de nebuni în timp ce 
stăteai liniştit în patul tău sau la o masă de joc. 

Baronul scoase un strigăt de uimire. 

— Asta e prea de tot! 

— Fără să fie însă tot! În clipa aceasta există o altă Baccarat! 
Acasă la mine, în locuinţa mea, există în acest moment o femeie 
care trăieşte cu numele meu. 

De data aceasta domnul de 0... o privi cu mai multă atenţie 
pe Baccarat şi se întrebă dacă nu era, într-adevăr, scrântită. 

— Ascultă-mă, spuse Baccarat, tot ceea ce mi s-a întâmplat a 
fost din vina mea, nu am venit să mă plâng, am venit doar să-ţi 
cer un serviciu. 

— Scumpa mea, spuse domnul de 0..., tot ceea ce îmi spui 
pare foarte ciudat şi mă face să mă îndoiesc de faptul că ai fi în 
toate minţile. 

— Fie. Dar cum nu vreau să-ţi istorisesc acum o intrigă 
întreagă, cum nu vreau să-ţi prilejuiesc un duel şi nici să te oblig 
să faci un scandal monstru atâta vreme cât socot că este nevoie 
de o prudenţă extremă, nu-ţi voi povesti nimic pentru moment. 

— Atunci...? 

— In primul rând, dragul meu, este necesar să ştii că nici tu şi 
nici Laurent, valetul tău, nu m-aţi văzut. 

— Şi de ce? 

— Pentru că sunt urmărită şi pentru că oamenii care mă 
urmăresc vor veni după mine drept aici. 

— Dar care este nelegiuirea pe care ai făptuit-o! 

— Nici una... Cu excepţia unei slăbiciuni... a unui capriciu... 
dar care nu priveşte poliţia. Nu poliţia este aceea care mă caută. 

— Pe legea mea, spuse baronul, îmi pierd şi eu minţile. Ar fi 

94 


—  Moştenirea misterioasă — 


fost mai bine să rămâi acolo, eşti nebună de legat. 

— Fie şi aşa. Dar făgăduieşte-mi că n-o să te amesteci atâta 
timp cât n-am să te rog cu. Eşti prea încăpățânat, ai sparge toate 
geamurile mult prea devreme. 

— Atunci ce vrei? 

— În primul rând, dragul meu prieten, vreau să-mi împrumuţi 
cincizeci de ludovici. Am plecat de acasă acum două zile cu 
numai câţiva franci. 

Şi Baccarat îi arătă baronului portofelul. 

— Ai o sută, scumpa mea, nu cincizeci. Altceva? 

— Altceva? spuse Baccarat. Da, o să-mi dai câteva cuvinte 
adresate prefectului poliţiei, am treabă cu el... şi câteva cuvinte 
adresate judecătorului de instrucţie, am nevoie de el. 

— Asta-i bună, exclamă domnul de 0..., nu cumva ti-au închis 
amantul? 

— Ba da, răspunse ea cu sânge rece. 

— A! spuse baronul, mi-am închipuit cu... Femeile se 
compromit întotdeauna pentru tinerii ăştia fără nici un căpătâi 
care se lăfăie în patul din care lipsim noi! 

El adăugă apoi cu un zâmbet indulgent. 

— i-am lăsat întreaga libertate şi tu ai făcut la fel. Nu aş 
avea, deci, nimic de spus. Vei fi de acord, însă, că felul tău de 
viaţă este cel puţin... romantic. 

— De acord, răspunse Baccarat; există însă un mister pe care 
nu ţi-l pot dezvălui. Mulţumeşte-te să mă ajuţi şi să-mi fii prieten. 

— Cum doreşti. Îmi ceri, aşadar, o scrisoare pentru prefectul 
poliţiei? 

— Da, şi încă una pentru domnul A..., judecătorul de instrucţie 
pe care trebuie să-l cunoşti. 

— Sigur că-l cunosc; A... mi-a fost coleg de studii. 

— Foarte bine; scrie-le, în cazul acesta, că te bizui pe amiciţia 
lor într-o împrejurare destul de gravă; roagă-l pe prefect să mă 
asculte, căci îi voi povesti lucruri foarte importante şi cere-i 
judecătorului de instrucţie să-mi îngăduie să ajung până la un 
tânăr care trebuie să fie închis de două zile sub învinuirea de 
hoţie, este vorba de domnul Fernand Rocher. 

Baronul, obişnuit să-i satisfacă toate capriciile şi înțelegând că 
nu vrea să i se pună întrebări, luă loc în faţa mesei de scris şi 
redactă cele două scrisori. 

— Şi acum, îi spuse Baccarat, cere să mi se facă patul şi lasă- 
mă să dorm până la ziuă. După ce mă vei trezi, vei porunci să mi 
se pregătească trăsurica. 

95 


— Ponson du Terrail — 


Zece minute mai târziu, Baccarat se culca din nou şi adormea. 

Patru ceasuri după aceea baronul o trezea din somn. Era ora 
opt. 

Baccarat, care pe vremea când baronul era îndrăgostit de ea 
venea destul de des pe acolo, avea în casa acestuia o întreagă 
garderobă cu ajutorul căreia putea face față oricărei situații 
neprevăzute. Ea se îmbrăcă deci elegant şi-şi învălui trupul într- 
un frumos şal. 

— Şi acum, îi spuse ea baronului, cred că nu ştiu la ce oră mă 
voi întoarce; nici măcar nu ştiu sigur dacă mă voi întoarce; 
pentru orice eventualitate, însă, te rog să nu ieşi astăzi din casă. 

— Cum doreşti, răspunse baronul. 

Baccarat îşi făcuse socoteala că din clipa în care evadarea ei 
avea să fie descoperită şi până în momentul în care sir Williams 
urma să fie înştiinţat, avea posibilitatea să-şi facă declaraţia în 
faţa prefectului de poliţie. 

Muie un biscuit într-un pahar de malaga, îi întinse baronului 
mâna spunându-i „la revedere” şi se urcă în trăsură. 

La ora opt şi jumătate, cu scrisoarea de recomandare în mână, 
Baccarat cerea să fie primită de către prefect. 


CAPITOLUL XL 


Numele baronului de 0... avea un credit destul de mare 
pentru a-i deschide lui Baccarat toate uşile. 

Tânără femeie pătrunse deci până la marele magistrat care 
are sarcina de a veghea la securitatea parizienilor. In ciuda orei 
matinale, prefectul poliţiei, citind cartea de vizită trimisă de 
Baccarat, se îmbrăcă în grabă şi porunci să fie condusă în biroul 
său. 

Poliţia din Paris se ocupase mult de ea în ultimele două zile şi 
numai prietenia prefectului pentru baronul de 0... izbutise să 
împiedice emiterea unui mandat de arestare împotriva ei, atât 
de mult era implicată în afacerea Fernand Rocher. 

Aflând că Baccarat este aceea care doreşte să-l vadă, 
prefectul scoase un suspin de uşurare şi îşi spuse: 

— Dacă ar fi fost vinovată, n-ar fi îndrăznit să vină aici. 

Şi trecu în biroul în care-l aştepta prietena baronului de O... 

— Doamnă, îi spuse, parchetul îmi cere să vă arestez... 

Baccarat tresări. 

— Văd însă, ţinând seama de vizita dumneavoastră, că nu voi 

96 


—  Moştenirea misterioasă — 


fi nevoit să fac un gest atât de neplăcut şi sunt convins că-mi 
veţi furniza toate explicaţiile necesare. 

— Desigur, domnule, răspunse Baccarat, şi cred că aceste 
explicaţii vă vor fi suficiente. 

— Eram convins că nu aveţi nici un amestec, atât de convins, 
încât nici nu am socotit necesar să-l anunţ pe baronul de 0... De 
altfel, continuă magistratul zâmbind, sunt lucruri pe care poliţia 
trebuie să le vadă fără să ştie de ele şi vă daţi seama că mi-ar fi 
venit destul de greu să explic prietenului meu... că domnul 
Fernand Rocher... mă înţelegeţi, nu? 

— Da, domnule, răspunse Baccarat roşind uşor. 

— Şi cu toate acestea, doamnă, dacă nu aţi fi venit astăzi, aş 
fi fost obligat să... 

— Domnule prefect, spuse calmă Baccarat, vă rog să mă 
priviţi în faţă şi să vă uitaţi în ochii mei, aşa cum vă uitaţi în ochii 
unui criminal. Arăt eu a hoaţă? 

— Flotant, nu, dar sunt încredinţat că nu ştiţi pe cine aţi 
adăpostit în casa dumneavoastră. 

— Ştiu foarte bine, domnule prefect, respinse calmă Baccarat, 
ba mai mult decât atât, vă pot spune că tânărul la care vă 
referiţi este tot atât de nevinovat ca şi mine. 

— Imposibil! 

— Acesta este adevărul domnule. 

— Există dovezi! 

— Ştiu. Dar părerea mea rămâne aceeaşi. 

— Dovezi autentice, zdrobitoare, dovezi materiale. 

— Ştiu. Dar dacă vă veţi da osteneala de a mă asculta, poate 
că această afacere vi se va înfăţişa într-o cu totul altă lumină. 

— Foarte bine, spuse magistratul, vă ascult. 

Baccarat povesti atunci, punct cu punct, dar foarte succint, 
toate întâmplările pe care le trăise în ultimele opt zile, vorbi 
despre pasiunea ei pentru Fernand, despre vizita pe care i-o 
făcuse sir Williams, despre infamia pe care o săvârşise cu sora 
ei, Cerise, despre scrisoarea pe care i-o dictase baronetul, 
scrisoare adresată lui Fernand Rocher şi predată domnului de 
Beauprâau. 

— În sfârşit, spuse ea încheindu-şi expunerea, eu sunt profund 
încredinţată că toate acestea sunt manevrate de către sir 
Williams. 

— Doamnă, spuse prefectul după câteva clipe de gândire, vă 
daţi seama de gravitatea spuselor dumneavoastră? Vă daţi 
seama de faptul că, admițând că spuneţi adevărul şi că nu vă 

97 


— Ponson du Terrail — 


înşelaţi, un şef de birou de minister şi o personalitate sus-pusă ar 
fi compromişi? 

— Ştiu foarte bine că nu vă spun decât adevărul, domnule 
prefect, spuse Baccarat. Şi acum, întrebă ea, ar fi cu putinţă să-l 
văd pe Fernand Rocher? 

— Cu autorizaţia parchetului, da. Instrucţia cazului său s-a 
încheiat. 

— Se va reveni, murmură Baccarat şi o făcu atât de convinsă 
încât izbuti să-l impresioneze şi pe prefect. 

Magistratul scrise câteva rânduri pe care le puse în acelaşi plic 
cu scrisoarea baronului de 0... către judecătorul de instrucţie şi-i 
spuse lui Baccarat: 

— Aşteptaţi câteva minute, veţi fi însoţită. 

Uşierul se întoarse după câteva minute cu permisul şi 
prefectul îi spuse: 

— O veţi conduce pe doamna. 

Apoi, adresându-se lui Baccarat: 

— Vă aştept din nou aici, doamnă; trebuie să mă mai gândesc 
cu privire la situaţia dumneavoastră. 

Baccarat era însă prea emoţionată la gândul că avea să-l vadă 
pe Fernand ca să aibă timp să se îngrijoreze pentru soarta ei. 

ÎI urmă deci pe uşier prin labirintul acela de săli şi de 
coridoare ale Prefecturii poliţiei. 

În clipa în care Baccarat pătrunse în încăperea ocupată de 
Fernand, acesta tocmai fusese părăsit, cu câteva minute în 
urmă, de către Léon Rolland şi de către domnul Armand de 
Kergaz care-i dăduseră speranţe de eliberare şi de reabilitare. De 
când se afla în închisoare, tânărul căzuse într-o stare de 
toropeală care-l făcuse insensibil la zgomotele exterioare. 

Baccarat intră, deci, în celulă fără ca el să ridice măcar 
privirile şi avu răgazul să-l privească în linişte timp de câteva 
secunde. 

Era aşezat pe marginea patului, cu coatele sprijinite de 
genunchi şi cu capul în palme. Părul îi era răvăşit, privirea îi era 
rătăcită, era evident că suferă cumplit şi toate acestea o 
impresionară până la lacrimi. Şi în clipa în care temnicerul se 
retrăgea închizând uşa în urma lui, Baccarat se apropie de 
Fernand şi îl cuprinse în braţele sale. 

Simţind-o, tânărul tresări, ieşi din toropeala lui obişnuită, 
ridică privirile, o recunoscu pe Baccarat şi scoase un strigăt. Era 
un strigăt de bucurie, era strigătul care scapă unui prizonier în 
clipa în care vede chipul unui prieten. 

98 


—  Moştenirea misterioasă — 


În clipa imediat următoare însă, el fu cuprins de un alt 
sentiment, unul de ură: Fernand văzu în această femeie fiinţa 
care l-a distrus, care l-a dezonorat şi în a cărei casă fusese 
arestat. 

El o respinse şi-i spuse cu amărăciune: 

— Mă urmăriţi şi aici? 

Femeia înţelese simţămintele pe care i le inspira; era însă tare 
şi prevăzuse această reacţie. Pentru Fernand, care nu cunoştea 
intriga a cărei victimă ajunsese, Baccarat făcea parte dintre 
duşmanii lui. 

— Domnule, îi spuse ea emoţionată, aveţi poate tot dreptul să 
mă dispreţuiţi; dar veţi asculta tot ceea ce vă voi spune căci eu 
vă ofer mijlocul prin care vă veţi putea dovedi nevinovăția. 

— A! strigă Fernand, recunoaşteţi, aşadar, că sunt nevinovat? 

— Mai mult decât atât, domnule, cunosc numele celor 
vinovaţi. 

— Vorbiţi, poate, de dumneavoastră... spuse el cu răutate. 

Baccarat îşi înăbuşi cu greu plânsul. 

— Dumnezeule, murmură ea, mă crede complice! 

Era atâta durere şi atâta sinceritate în cuvintele ei, încât 
Fernand tresări şi îi spuse blând: 

— Nu sunteţi dumneavoastră aceea care m-a distrus? 

— Nu distrugi niciodată un om pe care-l iubeşti. 

Baccarat îngenunche în faţa lui cu ochii plini de lacrimi. 

— Da... spuse Fernand, este adevărat... spuneţi că mă iubiţi... 
Dar vă rog să-mi explicaţi... Vorbiţi... 

— lartă-mă, îi spuse ea, iartă-mă când îţi spun că te iubesc, 
ştiu că nu sunt demnă de dumneata, nu sunt decât o femeie 
rătăcită, ştiu; dar ca să poţi înţelege purtarea mea, trebuie să-ţi 
spun că te iubesc. 

Fernand o privea; o găsea atât de frumoasă, încât fără să vrea 
îşi aduse aminte de acele ameţitoare ceasuri pe care le 
petrecuse în tovărăşia ei în casa din strada Moncey, uitând de 
Hermine. 

Baccarat continuă: 

— Prima oară când te-am văzut, domnule Fernand, eram la 
fereastra sorei mele; dumneata te aflai la fereastra dumitale... 
Nu mi-ai vorbit, nu m-ai privit, poate că nici nu m-ai văzut, dar 
asta nu m-a împiedicat să mă îndrăgostesc de dumneata... Şi 
când o femeie ca mine se îndrăgosteşte... să ştii că e aproape 
nebună!... 

— Sărmana... murmură Fernand. 

99 


— Ponson du Terrail — 


— Nu mă compătimi, nu merit compătimirea dumitale; merit 
să fiu disprețuită. 

— Dacă aşa stau lucrurile, eu vă iert, doamnă. 

— Ascultă-mă, ascultă-mă. Intr-o zi, sora mea mi-a spus că 
urmează să te căsătoreşti. 

Fernand tresări. 

— Dumneata... ezită el, dumneata eşti aceea care... 

— Nu. Vreau să spun că nu numai eu. Şi el. 

— Care el? 

— Un mizerabil... un monstru... sir Williams. 

— Nu-l cunosc, spuse, tânărul uimit la auzul acestui nume. 

—  Aşteaptă, ai să înţelegi îndată, continuă Baccarat 
surescitată. În ziua în care am aflat despre căsătoria dumitale 
eram la sora mea... Ştii foarte bine că ne-am salutat; după aceea 
ai plecat de acasă. Eu eram cu trăsura şi te-am urmărit. 

Fernand făcu un gest de surprindere. 

— Te-am urmărit până în strada Saint-Louis şi acolo am aflat 
că tânăra pe care trebuia s-o iei de soţie se numea Hermine şi că 
pe tatăl său îl chema Beaupreau... M-am întors acasă chinuită de 
tot felul de gânduri, dar nu mi-a trecut nici o clipă prin minte să 
te împiedic să te căsătoreşti. Nu am dormit nici o clipă în 
noaptea aceea, m-am frământat şi n-am făcut decât să te strig 
pe nume. A doua zi de dimineaţă am primit o vizită. Era un 
diavol pe care-l cheamă sir Williams. 

— Dar eu nu am auzit niciodată vorbindu-se de el. 

— Aşteaptă; omul acesta mi-a spus: „Il iubeşti pe Fernand; eu 
o iubesc pe domnişoara de Beaupreau”. 

La auzul acestor cuvinte Fernand păli. 

— Şi imediat după vizita lui sir Williams, am primit o altă 
vizită: pe aceea a domnului de Beaupreau. 

— El! exclamă Fernand al cărui glas tremura de emoție. 

— Domnul de Beaupreau o iubea pe sora mea, continuă 
Baccarat roşind de ruşine; şi atunci, nu mai ştiu bine pe ce limbă 
mi-a vorbit sir Williams, nu mai ştiu bine cum au izbutit vorbele 
lui veninoase să-mi sucească minţile; ştiu însă că un ceas mai 
târziu îmi vândusem sora, pe Cerise. O vândusem omului cu a 
cărui fiică urma să te căsătoreşti, dar cu condiţia ca el să-ţi 
respingă cererea. 

Baccarat se opri şi începu să plângă. 

Fernand îi luă mână. 

— Te iert, îi spuse el. 

— A! exclamă fata, nu mă ierta încă, nu ţi-am spus totul. Sir 

100 


—  Moştenirea misterioasă — 


Williams mi-a dictat o scrisoare! Dumitale îţi era adresată 
această scrisoare şi în cuprinsul ei te tutuiam ca şi cum ai fi fost 
amantul meu de multă vreme şi îmi băteam joc de femeia care 
avea să-ţi fie soţie, amintindu-ţi că îmi făgăduiseşi să nu mă 
părăseşti chiar dacă te-ai fi căsătorit... 

— Ai scris aşa ceva? întrebă Fernand care începuse să 
înţeleagă lucrurile. 

— Da, şi am predat această scrisoare domnului de Beaupreau 
iar domnul de Beaupreau a lăsat-o să-i scape din mână în casă, 
în seara în care ai luat masa la ei; această scrisoare a fost 
descoperită după plecarea dumitale, domnişoara Hermine a citit- 
O şi... 

Fernand înțelese  dintr-odată cauza acelei scrisori de 
despărţire pe care o primise de la Hermine. 

Ceea ce continua însă să rămână o taină, atât pentru el cât şi 
pentru Baccarat, era furtul celor treizeci de mii de franci şi 
portofelul găsit în buzunarul paltonului său. 

Desigur, toate acestea erau opera lui sir Williams, a lui sir 
Williams în complicitate cu domnul de Beaupreau şi cu toate că 
Baccarat nu avea dovada acestei complicităţi, era convinsă că 
aşa stau lucrurile. 

— Te voi salva, îi spuse ea lui Fernand, îi voi nimici pe aceşti 
doi mizerabili. 

— A! spuse el, unul este tatăl Herminei. 

Baccarat plecă fruntea. 

— Este adevărat, şopti ea, pe Hermine o iubeşti! Nu are însă 
nici o importanţă, eu tot te voi salva. Îmi voi răscumpăra vina... 
Şi dacă vei fi fericit... ei bine, atunci voi suferi şi eu mai puţin... 

Fernand îşi aduse aminte de vizita contelui de Kergaz şi de 
cuvintele lui: „Ar trebui să stăm de vorbă cu această Baccarat”. 

— Ascultaţi-mă, îi spuse el, cunosc un om care mi-a făgăduit şi 
el să mă scape şi care vrea să vă vorbească... A fost aici 
împreună cu Leon Rolland, logodnicul Cerisei. Au plecat puţin 
înainte să veniţi. 

— Cum se numeşte? 

— Contele de Kergaz. 

— Unde aş putea să-l văd? 

— Locuieşte în strada Culture-Sainte-Catherine. 

Baccarat prinse în palmele sale capul tânărului şi-l sărută cu 
înflăcărare. 

— Chiar dacă ar fi să recunosc faptul că eu am furat şi tot îţi 
voi dovedi nevinovăția. Şi acum, sir Williams, între noi doi! 

101 


— Ponson du Terrail — 


După aceste cuvinte Baccarat ieşi cu fruntea sus, cu inima 
palpitând de o nobilă emoție; dragostea o purifica în faţa 
propriilor săi ochi. 

Veştile furnizate de Baccarat aduceau, laolaltă cu declaraţiile 
lui Fernand, o lumină nouă în această afacere încurcată. Aceasta 
era, cel puţin, părerea prefectului de poliţie în clipa în care 
Baccarat intră din nou în biroul lui. Un magistrat care ştie să 
vadă, care a avut a face cu mari criminali nu se înşeală cu-una- 
cu-două şi stăpâneşte marea taină a fizionomiilor. Prefectul n-a 
avut nevoie s-o examineze mult timp pe Baccarat pentru a se 
convinge că e nevinovată şi cu toate că el nu-l văzuse şi nu-l 
interogase personal pe acuzat nu era departe de ideea că, în 
ciuda probelor zdrobitoare, nici acesta nu era vinovat. 

De aceea, văzând-o pe Baccarat, el se mulţumi să-i spună: 

— Toate acestea, doamnă, sunt foarte încurcate şi aş vrea să 
cred şi eu, o dată cu dumneavoastră, în nevinovăția protejatului 
dumneavoastră şi chiar în nevinovăția dumneavoastră; admit 
chiar că este victima unei oribile intrigi ale cărei fire ne scapă... 
Cu toate acestea, în faţa legii el este vinovat şi nici nu poate fi 
vorbă să fie eliberat. Ar fi, poate, de datoria mea, să vă arestez 
şi pe dumneavoastră... 

— Foarte bine, spuse Baccarat, daţi-mi voie să-l vizitez pe 
contele de Kergaz, pentru că Fernand are încredere în el şi vreau 
să-i spun şi lui tot ceea ce ştiu şi voi fi, după aceea, prizoniera 
dumneavoastră. 

— Nu, răspunse prefectul, nu este nevoie. Nu vă cer decât să 
rămâneţi în Paris şi să nu vă mai ascundeţi. Când eşti nevinovat 
nu-ţi este teamă de lumina zilei! 

intrevederea cu prefectul luase sfârşit, iar Baccarat se duse în 
graba mare în strada Culture-Sainte-Catherine unde am văzut-o 
sosind în clipa în care domnul de Kergaz îi spunea lui Leon 
Rolland: 

— Nu vom dobândi cheia acestei afaceri decât în clipa în care 
o vom întâlni pe Baccarat. 

Şi tocmai în clipa aceea se ivea Baccarat. Văzând-o, Léon 
Rolland scoase un strigăt şi alergă spre ea: 

— Cerise! Unde este Cerise? Ce-ai făcut cu Cerise? 

Auzind numele sorei sale, de care uitase gândindu-se numai la 
Fernand, curtezana păli: 

— Cum? Nu este acasă? întrebă ea tremurând. 

— Nu. De trei zile. 

— Au răpit-o, mizerabilii! 

102 


—  Moştenirea misterioasă — 


— Cine sunt? Despre ce mizerabili vorbiţi, doamnă? o întrebă 
Armand de Kergaz oferindu-i un scaun. 

— Sir Williams şi Beaupreau, răspunse ea zdrobită. 

Auzind numele lui sir Williams, Bastien şi Armand se priviră 
unul pe altul. Domnul de Kergaz murmură într-un târziu: 

— Vezi bine, am ghicit. E vorba de Andrea! 

Domnul de Kergaz se adresă apoi lui Baccarat! 

— Vă rog să vă explicaţi, doamnă şi să ştiţi că vă suntem 
prieteni... 

— Domnule conte, îi răspunse Baccarat, iubesc la nebunie un 
bărbat care a fost închis şi pe care vreau să-l salvez... Vă voi 
spune, deci, tot ceea ce ştiu. 

Ea povesti atunci contelui de Kergaz tot ceea ce povestise 
puţin înainte prefectului de poliţie. După ce sfârşi, Armand îi 
spuse lui Bastien. 

— Totul devine limpede ca lumina zilei. Andrea — pentru că 
despre el este vorba, numai el este în stare de asemenea intrigi 
— Andrea ştie că domnişoara de Beaupreau este fiica lui Kermor. 
Între el şi şeful de birou s-a încheiat un târg; ei sunt implicaţi în 
acest furt dacă nu cumva l-au săvârşit împreună. 

— Biata mea Cerise!... murmura Leon. 

— Jeanne! gândea Armand în sufletul căruia se stârnise un 
adevărat uragan de furie. 

Domnul de Kergaz semăna cu unul din acei vulcani a căror 
lavă plină de flăcări zace ascunsă sub stratul fin de zăpadă. Era 
deosebit de calm în aparenţă, dar fierbea de indignare. 

— Şi acum, scumpul meu frate, între noi, şopti el, între noi doi! 
Ne aşteaptă o luptă pe viaţă şi pe moarte. 


CAPITOLUL XLI 


Contele Armand de Kergaz izbutise, deci, să aducă lumină în 
această tenebroasă şi atât de încurcată afacere pe care sir 
Williams o montase destul de abil cu scopul de a pune mâna pe 
milioanele lăsate moştenire de către baronul Kermor de 
Kermarouet. La drept vorbind, însă, el nu avea decât proba 
morală a faptului că baronetul le răpise pe Jeanne şi pe Cerise, 
că izbutise să-l acuze de furt pe Fernand Rocher şi că o închisese 
pe Baccarat într-un sanatoriu de nebuni. Probele materiale îi 
lipseau. 

De altfel, sir Williams lipsea şi el. 

103 


— Ponson du Terrail — 


Era evident că domnul de Beaupréau fusese complicele său în 
tot acest timp. In fața acestei situații, contele de Kergaz avea de 
ales între două soluții posibile. 

Să se adreseze autorităților, să ceară arestarea lui sir Williams 
şi a domnului de Beaupréau, compromiţând în felul acesta pe 
tatăl Herminei şi fără să poată aduce nici un alt martor, în afară 
de Baccarat, a cărei mărturie devenea suspectă din pricina iubirii 
ei pentru Fernand Rocher, sau să-l lase pe Fernand în închisoare 
şi să-l urmărească pas cu pas pe sir Williams, să-i pândească 
fiecare gest, silindu-l să se trădeze singur. 

Cu ajutorul oamenilor săi ar fi putut să încerce să le descopere 
singur pe Cerise şi pe Jeanne, fără să aducă la cunoştinţa 
autorităţilor dispariţia lui. 

Pentru a-l putea înfrânge pe sir Williams şi pentru a-i putea 
dejuca planurile era foarte primejdios, poate chiar imprudent, ca 
acesta să fie atacat deschis, pe faţă; trebuia foarte multă 
şiretenie, foarte multă răbdare, trebuia purtat un război surd şi 
ascuns, asemănător războiului pe care-l duce poliţia în faţa 
hoţilor. 

Sir Williams părăsise Parisul. Trebuia găsit. 

Jeanne şi Cerise dispăruseră; trebuia să li se dea de urmă. 

In sfârşit, înainte de a începe lupta cu baronetul, era necesar 
să se stabilească precis dacă doamna de Beauprâau şi fiica sa 
erau într-adevăr persoanele pe care executorul testamentar 
al baronului Kermor de Kermarouet le căuta. 

Baccarat îşi aducea aminte de faptul că scrisese, la cererea lui 
sir Williams, biletul prin care o ruga pe Cerise să se ducă în 
strada Serpente, la numărul 19. 

Era, desigur, un indiciu şi domnul de Kergaz hotărî ca imobilul 
să fie pus sub supraveghere. 

Se duse către seară în strada Serpente, văzu casa, îi examină 
cu atenţie zidurile şi ferestrele, ca şi poarta bine ferecată. 

Să se fi aflat Cerise în acest imobil? 

Doi dintre agenţii contelui îşi petrecută noaptea prin 
împrejurimi. Nimeni nu intră în casă, nimeni nu ieşi. Vecinii, 
interogaţi cu multă abilitate, răspunseră că ultimul proprietar al 
casei, pe care-l chema Coquelet, lipsea, împreună cu soţia lui, de 
două zile. 

Domnul de Kergaz află în acelaşi timp că domnul de 
Beaupreau părăsise şi el Parisul pentru a pleca în Bretania, 
alături de soţia şi de fiica lui. 

Această plecare coincidea perfect cu plecarea lui sir Williams. 

104 


—  Moştenirea misterioasă — 


Era de presupus că baronetul pornise să o cucerească pe 
Hermine şi să-i ceară mâna. 

Admiţând această ipoteză, se punea însă întrebarea: unde se 
află Jeanne? 

Or, Armand era bărbat. Cu alte cuvinte, oricât de mare ar fi 
fost spiritul lui de abnegaţie, Fernand, Cerise şi Hermine 
rămâneau pe planul al doilea al preocupărilor sale. Ceea ce-l 
interesa în primul rând era Jeanne. Voia s-o regăsească sau să o 
răzbune în cazul în care avusese aceeaşi soartă cu Marthe. 

Dacă baronetul părăsise Parisul, era foarte puţin probabil că le 
luase cu el, în acelaşi timp, pe Cerise şi pe Jeanne, fără să lase 
pe nimeni în locul lui. Era evident că nu putea face faţă singur şi 
că avea oameni care lucrau pentru el. 

Armand îşi dădu seama, deci, că înainte de orice era necesar 
ca Baccarat să fie protejată şi îi ceru să rămână în casa lui, 
interzicându-i cu desăvârşire să o părăsească. 

Leon Rolland primi ordinul de a nu mai veni în locuinţa 
contelui decât seara şi prin strada Lions-Saint-Paul, prin grădină 
şi nu prin poarta principală. Era nevoie ca duşmanul să nu-şi dea 
seama de nimic şi să-şi vadă mai departe de treabă în linişte... 

În timp ce domnul de Kergaz pregătea această luptă, oamenii 
lui sir Williams intrau în stare de alarmă datorită evadării lui 
Baccarat. 

Aşa cum prevăzuse şi ea, infirmiera nu-şi dăduse seama de 
nimic în aceeaşi seară. Ştiind-o pe Fanny plecată şi crezând că 
Baccarat doarme, se culcase şi ea. 

A doua zi de dimineaţă însă, auzi gemete care păreau să vină 
din fundul apartamentului. Intrase în camera lui Baccarat, 
deschisese ferestrele, ridicase cuverturile şi descoperise pernele! 

Gemetele se auzeau în continuare; infirmiera alergase atunci 
la uşa cabinetului de toaletă şi încercase s-o deschidă... 
Baccarat, după cum ştim, încuiase această uşă şi luase cheia cu 
ea. 

infirmiera strigă după ajutor, uşa fu spartă şi nefericita 
subretă fu descoperită legată şi pe jumătate sufocată. 

În ciuda celor ce i se întâmplaseră, Fanny nu era omul care să 
trădeze secretul lui sir Williams şi să declare că Baccarat nu era 
nebună; ea povesti cum, într-un acces de nebunie, Baccarat 
încercase s-o strângă de gât şi declarase că-şi pierduse 
cunoştinţa. 

După ce se stabili că Baccarat fugise folosind îmbrăcămintea 
lui Fanny aceasta declară că vrea să-l anunţe pe sir Williams; 

105 


— Ponson du Terrail — 


lucrul părea firesc şi Fanny fu lăsată să plece; ea se duse în 
grabă în strada Beaujon. 

Baronetul sir Williams plecase în ajun şi Fanny îl găsi în locul 
lui pe Colar, deghizat în intendent. 

Aflând despre evadarea lui Baccarat, locotenentul baronetului 
sări ca muşcat de şarpe. 

— La naiba! strigă el, dacă Baccarat îl găseşte pe Leon ne-am 
aranjat! În mai puţin de trei zile suntem prinşi cu toţii iar eu mă 
întorc la ocnă! Leon trebuie lichidat! 

Colar se gândi atunci să-i scrie lui sir Williams şi să-i ceară să 
se întoarcă. Ezită însă. Întoarcerea baronetului ar fi dus la o 
mare întârziere în realizarea căsătoriei şi, implicit, în realizarea 
planului de acaparare a milioanelor. 

Colar renunţă deci la această soluţie extremă, dar se duse de 
îndată la atelierul domnului Gros, ebenistul din strada Chapon 
unde, după cum ştim, lucra din când în când tocmai pentru a se 
împrieteni cu Leon Rolland. Negăsindu-l aici, Colar începu să dea 
târcoale străzii Bourbon-Villeneuve, gândindu-se că-l va întâlni 
până în cele din urmă. 

Într-adevăr, către ceasurile patru sau cinci după amiază, 
ieşind de la mama lui, Léon se pomeni nas în nas cu Colar. 

Se duse către el şi-i întinse mâna. 

— Bună ziua, prietene, îi spuse el trist, cum o mai duci? 

— Prost, răspunse Colar, mi-e inima grea. 

— Ţie? 

— Da, pentru că sunt un om de suflet şi necazurile prietenilor 
mei sunt şi necazurile mele. 

Léon Rolland tresări şi-l privi atent pe Colar. 

— Da, îi spuse acesta, ştiu totul. 

— Ştii totul? Ştii... 

— Că mititica a plecat. Da, ştiu. 

— A plecat? Nu, nici vorbă. Mi-a fost răpită! 

— Să fim serioşi! spuse Colar, crezi tu că se răpesc în plin 
Paris fete de optsprezece ani? 

— Ascultă, Colar, făcu Leon cu severitate, Cerise e fată 
cinstită. 

— N-am spus nici eu contrariul dar... 

— La naiba! exclamă Leon, îndrăzneşti să spui că... 

— Nu, nu, spuse Colar cu tristeţe. Vreau să spun că... 

— Ce naiba vrei să spui? Uiţi că Cerise e logodnica mea? Că va 
fi soţia mea? 

— Chiar dacă ţi-a fost răpită? 

106 


—  Moştenirea misterioasă — 


— Fii pe pace, mă voi răzbuna! Sau, mai bine zis, mă va 
răzbuna domnul conte. 

Colar tresări. 

— Despre cine vorbeşti? întrebă el. 

— Despre contele de Kergaz, protectorul meu. 

— Nu-l cunosc... răspunse rece Colar. 

În realitate era foarte emoţionat. 

— Acum, îi spuse Leon, ştim foarte bine cine a dat lovitura. 

— Aţi aflat? 

— Desigur. Este un aşa-zis englez, numit sir Williams. 

Colar făcu eforturi supraomeneşti pentru a-şi păstra calmul; 
auzindu-l pe Leon, îşi spuse: 

— Au pus mâna pe noi şi s-au dus dracului milioanele! 

Colar nu era însă omul care se pierde cu-una-cu-două; în 
câteva secunde era din nou stăpân pe el şi nu-l preocupa decât 
un singur gând, să scape de Leon. 

— Unul mai puţin, îşi zise el. 

— Ascultă, Leon, reluă el, tocmai am fost pe la domnul Gros. 

— Ţi-ai reluat lucrul? 

— Nu. Aveam de gând să vorbesc cu tine. Despre mititica ta. 

— Să-mi vorbeşti tu despre ea? 

— Da, dar fiind vorba despre o poveste ceva mai lunga, hai să 
intrăm undeva. 

Intrară într-o cafenea din colţul străzii Lune, se aşezară la o 
masă retrasă şi comandară câte un pahar de vin. 

— Ascultă-mă, îi spuse Colar, îţi sunt prieten şi nu vreau să 
faci prostii. 

— Eu? 

— Las’ că mă pricep! 

— Ascultă, Colar, strigă lucrătorul, dacă ştii ceva despre Cerise 
te rog să-mi spui. 

— Nu ştiu nimic, răspunse Colar; numai că am văzut-o. 

— Tu! Ai văzut-o tu? Pe Cerise? 

— Da, băiete. 

— Unde? Când? 

— Am văzut-o ieri, la Bougival. 

— La Bougival? leri? Cu cine era? Cum se face că ai văzut-o? 

— Era într-o trăsură închisă, o trăsură cu doi cai... 

— Dar cu cine? Cu cine era? strigă Leon cu tâmplele umezite 
de transpiraţie. 

Colar părea că ezită. 

— Vorbeşte o dată! strigă Leon, vorbeşte! 

107 


— Ponson du Terrail — 


— Era cu un tânăr, un tânăr negricios şi îmbrăcat ca un prinţ... 

— Este cu neputinţă! strigă nefericitul lucrător... Sau, dacă 
este adevărat, înseamnă că se zbătea, că striga după ajutor, nu-i 
aşa? 

— Dragul meu, îi spuse Colar compătimitor, se vede că nu 
cunoşti femeile... Era, dimpotrivă, cât se poate de liniştită iar 
tânărul îi vorbea într-una şi ea zâmbea... 

— Colar! urlă Léon, ascultă-mă bine, Colar! Ori te-ai înşelat, 
ori minţi, dar tu n-ai văzut-o pe Cerise! 

— Asta-i bună! Am recunoscut-o foarte bine. 

— Şi încotro mergea trăsura? 

— Urca vâlceaua... 

— Şi? 

— La naiba! Doar nu m-am ţinut după ea! 

— Ascultă, Colar, îi spuse Leon strângându-i mâna cu putere, 
tu ai să vii cu mine, da? 

— Unde vrei să te duci? 

— La Bougival; vreau s-o găsesc pe Cerise. 

— Dar... este seară, spuse Colar, şi s-a făcut târziu. 

— Vom rămâne acolo peste noapte, răspunse Leon. 

Colar părea să reflecteze. 

— La urma urmelor, să mergem, mi-a venit o idee; dar peste 
un ceas, mai am un drum de făcut. 

Colar trebuia să pregătească bine cursa în care avea să-l 
atragă pe Leon Rolland. 

Adăugă apoi, ca după o matură chibzuinţă: 

— Te întorci peste un ceas sau mă aştepţi? 

— Te aştept, răspunse Leon. 

Chipul său era palid. Lui Léon nu-i trecu nici o clipă prin minte 
să se ducă la domnul de Kergaz şi să-l pună la curent cu cele 
aflate de la Colar; ar fi fost însă firesc să procedeze aşa, era de 
datoria lui s-o fi făcut. Leon nu se gândea însă decât la Cerise, 
într-atât era de emoţionat. 

Colar plecă. Ceasul în care acesta lipsi i se păru lui Léon 
ucigător; îi trecu prin minte să-i aducă la cunoştinţă lui Armand 
cele petrecute şi-i scrise un bilet: 


„Domnule conte, 
Un lucrător din acelaşi atelier cu mine a văzut-o pe Cerise la 
Bougival; plec împreună cu el într-acolo”. 


108 


—  Moştenirea misterioasă — 


leşi în prag să caute un comisionar. În aceeaşi clipă trecu prin 
faţa lui un om care umbla fredonând o melodie. 

— Ghinion! strigă Leon, recunoscându-şi prietenul. 

— EI însuşi, răspunse lucrătorul. Te învârteşti pe-aici? 

Ghinion era la curent cu nenorocirea prietenului său; ştia, de 
asemenea, că el se bucură de sprijinul contelui de Kergaz. 

— A fost văzută Cerise, îi spuse Leon. 

— Ce înseamnă că a fost văzută? Unde? 

— La Bougival, prietene. 

— De către cine? 

— De către Colar. 

Numele lui Colar produse o impresie cât se poate de proastă 
asupra lui Ghinion. 

— Păzeşte-te! Acest Colar are aerul unei canalii. 

— Greşeşti, este un băiat foarte bun. 

— Se poate, dar eu îmi menţin părerea. Nu are privirea 
sinceră. 

— Mie îmi este tot una, răspunse Léon, voi pleca la Bougival 
împreună cu el. O vom căuta împreună. 

— Când pleci? 

— Îl aştept, trebuie să vină; dar pentru că eşti aici spune-mi, 
n-ai vrea să-i duci contelui o scrisoare, în strada Culture? 

— Cu multă plăcere. 

— Tocmai asta îi scriu, că plecăm s-o căutăm pe Cerise. 

Ghinion se încruntă. 

— Vrei să-ţi dau un sfat? 

— Vorbeşte, spuse Leon. 

— Nu te duce cu acest Colar. 

— Dar tu nu înţelegi că el a văzut-o pe Cerise? 

— Se poate. Cu toate acestea... 

— Vorbeşti prostii. Colar este un lucrător cinstit şi îmi este 
prieten. 

— Şi asta se poate, mormăi Ghinion, dar eu rămân la părerile 
mele. 

Ghinion îi strânse mâna lui Leon. 

— Să ştii, îi spuse el, că şi eu sunt prietenul tău. 

— Ştiu foarte bine, spuse Leon. 

— Şi dacă-ţi cer să faci ceva pentru mine, ai să faci? 

— Desigur. Despre ce este vorba? 

— Ţi-ai dat întâlnire aici cu Colar? 

— Da, peste un ceas. Avea puţină treabă. 

— l-ai spus că ai de gând să-i scrii domnului conte? 

109 


— Ponson du Terrail — 


— Nu. 

— Foarte bine, promite-mi că nici n-ai să-i spui, sfârşi Ghinion 
punând scrisoarea în buzunar. 

— Fie, consimţi Leon, n-am să-i spun nimic. Dar nu înţeleg de 
ce? 

— Am eu, aşa, o idee, că asta o să-ţi poarte noroc! 

Îi strânse mâna şi o porni spre strada Culture-Sainte- 
Catherine, la domnul de Kergaz. Armand se pregătea de plecare. 

Ghinion îi dădu scrisoarea lui Léon Rolland; o parcurse în 
grabă şi păru destul de mirat. 

— Cine este acest Colar? întrebă el. 

— Leon crede că este vorba de un om cumsecade, dar eu îl 
socot o mare canalie. 

— Aha! gândi domnul de Kergaz, care devenise bănuitor: să 
fie vorba de o cursă? 

Ceru să i se aducă o birjă, acesta fiind mijlocul de locomoţie 
pe care-l folosea de fiecare dată când voia să-şi păstreze 
incognito-ul, îl luă pe Ghinion cu el şi-i spuse: 

— Să mergem în strada Lune; vreau să-l cunosc eu însumi pe 
acest individ. 

Ghinion alergase pentru a ajunge cât mai repede la domnul de 
Kergaz, de la el plecaseră de îndată şi cu toate acestea sosiră 
prea târziu. 

Leon şi Colar părăsiseră cafeneaua. 

Despărţindu-se de ebenist, Colar alergase în strada Saint- 
Denis, la colţul cu strada Gusrin-Boisseau, una din cele mai 
mocirloase din tot Parisul şi fluierase în chip ciudat. 

La etajul al patrulea al unei clădiri se deschise o fereastră, se 
auziră cuvintele „Sosim” şi fereastra se închise la loc. 

Într-adevăr, câteva clipe mai târziu, un bărbat coborî în stradă 
şi-l salută pe Colar aşa cum îşi salută un ostaş căpitanul. 

Nu era altul, acest bărbat, decât saltimbancul Nicolo, îmbrăcat 
de parcă s-ar fi aflat la circ, cu haine colorate şi cu o pălărie cu 
pene pe cap. 

— Ascultă, îi spuse Colar, astăzi n-o să-ţi pierzi timpul de 
pomană. Fă bine şi scoate ţoalele astea de pe tine şi îmbracă-te 
ca oamenii. 

— Avem de lucru? 

— Da, astă seară. 

— Am priceput. E vorba de ăla din restaurantul de la Belleville 
care se lăfăia cu trei muieri la masă, nu? 

— EI! 

110 


—  Moştenirea misterioasă — 


— Şi... cum facem? întrebă Nicolo. 

— Sunt de părere să-l înecăm, spuse Colar. Este o moarte 
destul de bună şi are avantajul că nu face zgomot. Şi cum bietul 
băiat e disperat, toată lumea o să creadă că s-a sinucis. 

— Afacerea mi se pare serioasă, spuse Nicolo, dacă domnul 
căpitan plăteşte bine. 

— Douăzeci şi cinci de ludovici, spuse Colar. 

— O să mai daţi dumneavoastră ceva pe deasupra, spuse 
Nicolo zâmbind slugarnic şi eu o să am grijă să-l sugrum înainte 
de a-l îneca! 

Colar ridică din umeri: 

— Puțin îmi pasă! 

Nicolo se întoarse în odaia sa şi cobori după câteva minute 
complet schimbat; în locul saltimbancului se ivise un ţăran din 
împrejurimile Parisului: o bluză albastră destul de lungă, saboţi, 
o caschetă rotundă fără cozoroc şi o haină groasă din stofă roşie. 

Colar îl luă de braţ pe Nicolo şi străbătură împreună strada 
Saint-Denis, vorbind în şoaptă; puţin înainte de a ajunge în 
strada Lune ei se despărţiră. 

Nicolo ajunse la bulevard; Colar se întâlni cu Leon, care-l 
aştepta în cafenea. 

In clipa în care se ivi Colar se auzi bătând de şase. 

— Să mergem, spuse acesta, trebuie să ne grăbim. Peste un 
ceas o să fie întuneric beznă. 

Şi Colar îl luă cu el pe Léon Rolland, omul a cărui moarte era 
hotărâtă. 


CAPITOLUL XLII 


Leon Rolland păşea alături de Colar fără să bănuiască nimic şi 
cufundat în gândurile sale. 

Aşadar, s-ar fi putut întâmpla s-o vadă pe Cerise. 

Dar cum şi cine ştie în ce împrejurări? 

Colar îl urcă pe Léon într-o trăsură care staţiona pe Bulevard 
în dreptul străzii Mazagran, trăsură trasă de doi cai mult mai 
puternici decât caii care se văd în mod obişnuit; desigur, Cerise 
ar fi recunoscut de îndată, această trăsură, pentru simplul motiv 
că era una şi aceeaşi cu trăsura în care fusese transportată din 
strada Serpente la Bougival. 

— Dacă ne duci la Bougival într-o oră şi jumătate, fi strigă 
Colar birjarului, o să te plătim bine. 

111 


— Ponson du Terrail — 

Colar închisese uşa şi birja o pornise în goană. 

Într-un târziu, Léon făcu următoarea remarcă: 

— S-a înnoptat... Cum o să facem? 

— E drept, răspunse Colar, că noaptea se vede mult mai greu 
decât ziua; mintea, în schimb, lucrează mult mai bine. Uite, am o 
idee... 

— S-o auzim! spuse Leon. 

— Pe drumul care duce de la Bougival la Port-Marly, de partea 
cealaltă a morii, există o cârciumă; aici se întâlnesc de obicei 
servitorii din castelele vecine cu ţăranii de prin împrejurimi; 
poate că tragem cu urechea la cele ce se spun, poate că ne 
băgăm şi noi în vorbă... 

— Bine, foarte bine, spuse Léon; mai e mult până acolo? 

— Nu tocmai, am trecut de Rueil! mai avem zece sau 
cinsprezece minute... 

După câtva timp, când trăsura se afla destul de aproape de 
cunoscuta moară de la Marly, Colar strigă vizitiului să oprească. 

— Nu se merge cu trăsura la cârciumă, îi spuse el lui Leon. 

Coborâră. Leon îl luă de braţ pe însoţitorul său iar trăsura făcu 
cale-ntoarsă. 

Dacă ar fi fost cât de cât atent, lucrătorul ar fi observat că 
nimeni nu-i plătise birjarului drumul şi că acesta nu ceruse nici 
un ban. 

Cârciuma de care vorbise Colar era într-o casă izolată, ultima 
casă din sat, clădită chiar pe malul apei, la o sută de metri în 
aval de moară. 

Pe uşă atârna o inscripţie: 


„Aici se întâlnesc Usarii de gardă veche. Se bea şi se 
mănâncă. Localul e tinut de pădurar”. 


Te întrebai cine o fi pădurarul. Era o femeie, una certăreaţă, 
pe jumătate bărbat, cu o voce groasă, purtând veşnic pe umeri o 
manta de cauciuc. 

Stătea singură cu un pici de vreo doisprezece ani, şmecher şi 
obraznic, corupt până-n măduva oaselor, căruia i se spunea 
Rocambole. 

Rocambole era un copil găsit; el intrase într-o seară în 
cârciumă, ceruse mâncare şi băutură şi încercase să plece fără 
să plătească; bătrâna îl umflase, se luptase cu el, puştiul pusese 
mâna pe cuţit şi era gata-gata s-o taie când se răzgândi: 

— Vezi bine, măicuţă, că mă pricep şi c-aş putea uşor să te 

112 


—  Moştenirea misterioasă — 
rănesc şi să pun mâna pe toţi biştarii. Până mâine dimineaţă nu 
te găseşte nimeni. S-ar putea însă să n-ai nici un pol de parale în 
sertar şi socot că e mai cuminte să facem tovărăşie. 

Baba tremura toată şi-l privea uluită pe obraznicul care 
continua foarte liniştit: 

— Am şi avut treabă cu sticleţii, am şi dat o raită pe la 
corecțională; uite aşa cum mă vezi vin direct de la respectiva de 
care ţi-am vorbit, sau, mai bine zis, am evadat de acolo... N-am 
nici o para chioară, aşa că mie mi-e tot una dacă pune poliţia 
laba pe mine; matale însă ai face o afacere bună dacă m-ai lua. 
Eşti singură şi eşti bătrână; cât ăi fi de hoaţă, mare lucru nu te 
pricepi când e vorba la o adică şi eu ţi-aş fi de mare ajutor. 

Limbajul acesta, de o cinică sinceritate se dovedi a fi pe placul 
cârciumăresei; îl adoptă pe Rocambole care deveni un asociat 
preţios, îi spuse de îndată mamă şi rostea cuvântul cu destulă 
tandreţe. 

În lipsa bătrânei, şi ea lipsea destul de des fără ca să se ştie 
pe unde umblă, Rocambole ţinea deschisă cârciuma, primea 
muşterii, ciocnea cu ei şi se pricepea de minune să-i 
buzunărească atunci când se rostogoleau sub masă din pricina 
băuturii. 

Cârciumăreasa nu era alta decât maica Fipart, amanta 
saltimbancului Nicolo, bătrâna hâdă căreia i-o încredinţase Colar 
pe Cerise. 

Când Colar şi Leon pătrunseră în local, acesta era pustiu; aşa 
arăta, cel puţin, sala principală, în care se puteau vedea bănci 
dispuse în jurul meselor şi un comptuar pe care se afla o etajeră 
plină cu tot soiul de sticle purtând cele mai ciudate etichete: 
dragostea perfectă, băutura amanţilor perfecţi, Lichior din India, 
elixir verde de la Chartreuse şi multe altele cu nume la fel de 
pompoase. 

Dinaintea comptuarului trona Rocambole, care citea o piesă 
de teatru în timp ce văduva Fipart moţăia pe un scaun, lângă 
foc. 

— Hei, măicuţă! strigă Colar intrând şi trântind un pumn în 
masa care se afla alături de uşă, se poate bea un păhărel pe- 
aici? 

— Intraţi, prieteni, intraţi, spuse Rocambole fără să-şi 
întrerupă lectura. 

Văduva Fipart se trezi din somn mormăind. 

— Rocambole! Hei, Rocambole, serveşte-i pe domnii. 

După ce se frecă însă la ochi, îl recunoscu pe Colar şi tonul ei 

113 


— Ponson du Terrail — 


se schimbă brusc. 

— A! Dumneavoastră eraţi, domnule Colar... poftiţi, osteniţi-vă 
şi intraţi... e mult de când nu v-am mai văzut pe la noi... 

Colar şi văduva schimbaseră între timp câteva semne 
misterioase. 

— Şi mititica ce mai face? întrebă cârciumăreasa 
schimonosindu-se. 

— O duce bine, măicuță, o duce bine nevestica dom'lui Colar, 
rânji Rocambole. 

— Eşti însurat? îl întrebă Léon naiv. 

— Da, în arondismentul în care este autorizat divorțul. 

— Aţi divorţat, dom'le Colar? întrebă Rocambole. 

— Întocmai, şmechere, am divorţat de scumpa mea nevastă, îi 
răspunse Colar apucându-l de ureche. 

— Bun! Pică bine, tocmai eram în căutare. N-aţi putea să mi-o 
recomandaţi? 

— Închide pliscul! spuse Colar; apoi, adresându-se văduvei: 
dă-ne camera verde, măicuţă. 

— Nu ţine, dom'le Colar. 

— Şi de ce, mă rog? 

— E reţinută pentru ceasurile şapte. 

— Şi de cine, mă rog? 

— De către oameni bine: un vizitiu şi un valet de nalta 
societate. 

— Drace! murmură Colar făcându-i un semn lui Leon Rolland. 
Ei bine, în cazul acesta, măicuţă, o să ne dai camera galbenă. 

— Rocambole, strigă atunci văduva Fipart pe un ton 
majestuos, condu pe domnii în camera separată pe care o avem 
liberă şi notează comanda dumnealor. 

— Vine, viine, viiine; strigă derbedeul. 

Apucă o luminare şi o porni înaintea lui Colar şi a lui Leon pe 
treptele unei mici scări care ducea la primul şi unicul etaj al 
imobilului. 

Acest etaj cuprindea trei încăperi: una mare, care constituia 
apartamentul particular al văduvei Fipart şi al soţului său 
nelegitim Nicolo şi două mai mici, cărora li se spunea pompos 
camera verde şi camera galbenă şi care erau despărțite între ele 
printr-un perete destul de subţire. 

Rocambole deschise cu zgomot uşa camerei galbene, a cărei 
mobilă era alcătuită dintr-o masă şi din patru scaune. 

Colar şi Leon se aşezară. 

— Ce doresc domnii să le servesc? întrebă haimanaua. 

114 


—  Moştenirea misterioasă — 


— Vin de cinşpe sticla. 

— Tarrre! strigă Rocambole care auzise un chelner scoțând 
această exclamaţie pe care el o reţinuse. Şi după aceea? 

— O să ne dai nişte brânză... 

— Şi? 

— Brânză, sfârşi liniştit Colar. 

— Parcă ne-am întoarce de la o îngropăciune, murmură 
Rocambole în timp ce cobora scara. 

Leon, în ciuda faptului că era preocupat, nu lăsase să-i scape 
faptul, destul de ciudat, de altfel, al familiarităţii lui Colar în acest 
local precum şi tonul respectuos al văduvei în clipa în care-l 
recunoscuse. 

— Vii destul de des pe aici, nu? spuse el. 

— În ultimul timp, nu mai vin. 

— Veneai pe vremuri? 

— Destul de des, veneam cu nevastă-mea din arondismentul 
treişpe... N-are faţadă, bomba, e drept, dar nu e rea deloc... 

— Şi crezi c-o să aflăm ceva pe-aici? 

— Pun capul jos că servitorii care o să vină să mănânce în 
camera de alături ştiu multe despre tânărul cu trăsura. 

Rocambole îşi făcu apariţia cu două sticle cu vin, cu pâine şi 
cu o mare felie de brânză. 

Colar îi făcu din nou semn lui Leon, semn care voia să spună: 
„Lasă-mă pe mine, să vezi ce-l mai descos eu”. 

După care, clipind din ochi, i se adresă lui Rocambole: 

— la spune, tinere, ce-ai zice dacă ţi-aş oferi două de câte 
cinci? 

— Pen'ce, dom’ Colar? 

— Uite... vezi... trebuie să fii deştept... 

— Eu? Foc! 

— Şi să nu-ţi tragi pe sfoară prietenii povestindu-le bazaconii 
în loc să le spui adevărul adevărat. 

— Înţeles! rosti grav Rocambole, mă înfăţişez curat ca lacrima. 

Şi Rocambole se aşeză. 

— E ceva nou pe aici? întrebă Colar. 

— Nou? Nimic, replică Rocambole. 

— N-au apărut mutre noi de burgheji prin zonă? întrebă Colar. 

— Nu... nu cred... A! ba da, un tip tânăr... cum s-ar zice un 
britanic plin de milioane... 

Léon tresări gândindu-se la acel sir Williams despre care 
vorbise Baccarat. 

— Şi unde locuieşte englezul ăsta? 

115 


— Ponson du Terrail — 


— A cumpărat castelul de pe deal. 

— E însurat? E singur? 

— Asta nu mai ştiu, răspunse cu naivitate Rocambole. 

— Şi cum arată? 

— Tânăr... cam la treizeci de ani; negricios şi cu o mustață 
mică neagră. 

— Asta e, spuse Colar, el însuşi. 

— Rocambole! se auzi glasul spart al văduvei Fipart, 
Rocambole! 

— Acuş, măicuță, acuş! 

— Vino de serveşte clienții, grăbeşte-te! 

Rocambole se opri aici cu destăinuirile şi o luă la fugă pe scară 
în jos, unde se auzeau glasuri. 

— Vezi bine, spuse Colar oarecum descurajat, puştiul nu ştie 
nimic. 

— Sau nu vrea să spună. 

— Crezi? 

Colar îi răspunse printr-un semn din cap, ducând, în acelaşi 
timp, degetul la gură pentru a-i recomanda liniştea. 

Ce doi muşterii care reţinuseră cameră verde urcau scara. 
Colar întredeschise uşa şi aruncă o privire rapidă. 

Primul, cu o lumânare în mână, suia Rocambole; Colar văzu 
apoi doi bărbaţi, unul destul de tânăr, în jur de douăzeci şi şapte 
sau douăzeci şi opt de ani, în timp ce al doilea părea să aibă 
patruzeci sau chiar cincizeci; schimbă cu ei o privire rapidă după 
care închisese repede uşa în aşa fel încât Leon să nu-i poată 
vedea pe noii veniţi. 

Cei doi bărbaţi erau îmbrăcaţi într-adevăr ca nişte servitori, cu 
livrea, dar puteau fi foarte uşor recunoscuţi; nu erau alţii decât 
indivizii care încercaseră să-i caute pricină lui Leon la Belleville, 
adică Nicolo şi lăcătuşul. 

Léon îl auzi pe Rocambole vorbindu-le: 

— Domnii se pot socoti la ei acasă, pot face tot ce poftesc, şi 
nici zgomotul nu este interzis. 

— Se pot sparge şi sticle? 

— Dacă se plăteşte, de ce nu? 

Rocambole îi lăsă singuri. 

— Auzi, îi spuse Colar în şoaptă lui Leon, e tare bună casa 
asta; poţi să şi omori pe cineva că nu te ştie nici dracu. 

Leon îl privi mirat pe interlocutorul său. Colar afişase un 
zâmbet destul de ciudat. 

— Da, da, continuă el, să presupunem că cineva este ucis 

116 


—  Moştenirea misterioasă — 


aici... vreau să spun că este strâns de gât... ei bine, gârla e la 
câţiva paşi... iar roţile morii se învârt fără încetare... îl iei pe mort 
în spinare, îl duci până la moară, îi dai drumul, o roată îl prinde, îl 
sfârtecă şi vreau să ştiu cine mai poate să constate dacă a murit 
asasinat sau din pricina unui accident... E foarte greu de stabilit. 

— Într-adevăr, bolborosi Léon uluit de noua întorsătură a 
conversaţiei. 

— Ssst! spuse Colar... 

De alături se auzea vocea lui Nicolo care se adresa 
lăcătuşului: 

— Vezi tu, băieţică, nu e cine ştie ce mare filozofie să cureţi 
un tip... îl apuci de gât cu cele zece degete pe care le posezi şi 
apeşi cât poţi de tare cu arătătorul fix pe mărul lui Adam, ştii 
unde vine, nu? Strângi o dată şi bine şi asta-i tot, i-ai făcut de 
petrecanie! 

— Serios? Crezi că e mijlocul cel mai bun? 

— Am încercat de câteva ori şi mi-a reuşit de fiecare dată, 
răspunse liniştit Nicolo. 

Leon îl privi pe Colar şi-l întrebă: 

— E un asasin? 

— De! răspunse liniştit fostul ocnaş, cum vrei s-o iei! 

— Ce înseamnă asta cum vrei s-o iei?! 

— Să te scapi de unul care-ţi încurcă socotelile nu e o crimă 
chiar aşa de mare. 

Şi în timp ce Leon, uluit, se întreba dacă prietenul său n-a 
băut prea mult, acesta continuă: 

— Uite, să zicem că tu îmi cam încurci mie treburile... 

— Eu! 

— Ne aflăm şi noi în vorbă, sigur... dar hai să presupunem... 

— Să presupunem, răspunse Leon distrat, gândindu-se mai 
departe la Cerise. 

— Eşti prieten, mergând mai departe cu supoziţiile, nu-i aşa, 
eşti prieten cu oameni care mă cam supără... cum ar fi, să 
zicem, contele ăla al tău de Kergaz! 

Leon tresări şi-l privi pe Colar neliniştit. 

— Îl cunoşti? 

— Da, nu mi-ai vorbit tu despre el? Ei bine, pentru că şi tu şi 
contele de Kergaz mă cam deranjaţi... eu îmi continui, nu-i aşa, 
presupunerile... 

De data asta Leon îi aruncă lui Colar o privire pătrunzătoare; 
cuvintele lui i se păreau ciudate. 

— Ceea ce mă supără, continuă Colar batjocoritor, este faptul 

117 


— Ponson du Terrail — 


că vă cunoaşteţi... Am eu motivele mele... bine întemeiate... Şi 
atunci, într-o seară, te aduc aici... Într-o seară cum ar fi, să 
zicem, astă-seară. 

— Ascultă, Colar, decât să faci glume proaste, aş prefera să- 
mi vorbeşti despre Cerise. 

— A! da, răspunse Colar rânjind, o şi uitasem pe Cerise asta a 
ta. 

— Dar n-o uitasem eu! Aici ai văzut-o? 

— Poate că da... 

— Ce înseamnă asta poate că da? 

— Pe legea mea, răspunse Colar liniştit, deşi Leon se ridicase 
puţin de la locul lui, dacă te-am adus aici înseamnă că am avut 
eu motivele mele... 

Colar lovi atunci în peretele care-i despărţea de încăperea 
alăturată strigând: 

— Aici, prieteni, am pus mâna pe el şi de data asta n-o să mai 
fie ca la Belleville. 

În aceeaşi clipă, Leon Rolland, uluit, văzu uşa deschizându-se 
şi pe cei doi, pe Nicolo şi pe lăcătuş, intrând cu zâmbetul pe 
buze. Leon rămase trăsnit; el îi recunoscu de îndată pe cei doi 
tipi care-l atacaseră şi de care scăpase numai datorită 
intervenţiei contelui de Kergaz; înţelese că aşa-zisul său prieten 
Colar nu era decât un trădător, că Cerise nu se afla la Bougival... 
şi, în cele din urmă, înţelese că era pierdut. 

Cu toate acestea, ascultând de îndemnul instinctului său de 
conservare el puse mâna pe un cuţit care se afla pe masă şi se 
dădu îndărăt în aşa fel încât să-şi poată privi adversarii în faţă. 

Léon Rolland era un băiat bine clădit şi ar fi putut, la o adică, 
să se bată chiar şi cu trei adversari cu condiţia ca aceştia să nu 
aibă alte arme decât avea el însuşi. 

— Mizerabile, îi strigă el lui Colar, vrei să mă ucizi? 

— Mă încurci, se auzi răspunsul laconic al lui Colar. 

Adresându-se apoi complicilor săi, el spuse: 

— Mititelul vrea să ne jucăm de-a cuţitarii; foarte bine, o să ne 
jucăm. Ar fi fost însă mai comod dacă l-am fi putut strânge de 
gât; după ce-l aruncam în apă nu mai rămânea nici o urmă. 

Camera galbenă era o încăpere pătrată, de vreo şase picioare 
pe şase, în mijlocul căreia se afla masa; de partea opusă uşii se 
afla o fereastră. 

Retrăgându-se către aceasta, Leon Rolland avea între el şi 
agresori masa. 

Se sprijini de fereastră şi întinse cuțitul pe care-l avea în 

118 


—  Moştenirea misterioasă — 


mână, în timp ce mâna cealaltă apucase un scaun, pentru 
apărare. 

— Apropiaţi-vă, strigă el, apropiaţi-vă; unul dintre voi moare în 
orice caz! 

Colar şi oamenii lui se aşteptaseră, desigur, la această 
rezistenţă disperată şi nu se gândiseră nici o clipă că un om 
tânăr şi solid avea să se lase ucis cu-una-cu-două; cu toate 
acestea ei ezitară în prima clipă şi-l priviră pe Leon aşa cum îşi 
priveşte fiara prada. 

— Puştiule, i se adresă Colar, toate astea nu au nici un rost; fii 
pe pace, de aici nu se scapă şi poţi să-ţi iei gândul de la Cerise. 
O să rămâi aici, prietene şi obişnuieşte-te cu gândul că o să zaci 
în fundul apei. 

— Ajutor! strigă Leon încercând să deschidă fereastra. 

În aceeaşi clipă, Nicolo, cu precizia unui om de circ, aruncă o 
sticlă care-l nimeri pe Léon în cap. Lovitura îl zăpăci, el scoase 
un strigăt, scăpă din mână cuțitul şi căzu în genunchi. 

Dintr-un singur salt, saltimbancul ajunse lângă el şi-l cuprinse 
în braţele lui robuste. 

— Să-l fac praf? întrebă el. 

— Nu. Să-l strângi de gât, e mult mai simplu. 

Colar îi aruncă lui Nicolo un fular de mătase neagră care-i 
slujea drept cravată. 

Ameţit, fără să-şi fi pierdut însă cunoştinţa, Leon se zbătea cu 
putere. Sticla îi zdrobise faţa şi sângele îi curgea şiroaie. 

— Haide, mai repede! spuse Colar... Ştiu eu bine că nu e 
nimeni pe aici dar e mai înţelept să isprăvim o dată. 

În timp ce Nicolo, ajutat de lăcătuş, îl strângeau în braţele lor 
pe Léon, Colar îi petrecu fularul de gât şi începu să strângă. 

În clipa aceea însă se ivi o umbră în dreptul ferestrei şi 
aceasta zbură cât colo... se văzu un fulger şi se auzi o 
detunătură scurtă... Colar, lovit de un glonte, se prăbuşi. Leon 
putu să respire din nou. 

De unde venea acest ajutor neaşteptat care-l smulgea pe 
Leon Rolland din braţele morţii? 


CAPITOLUL XLIII 


L-am părăsit pe Armand de Kergaz în clipa în care, călăuzit de 
Ghinion, îl căutau pe Leon în strada Lune. Ne aducem însă 
aminte că acesta plecase din cafenea. 

119 


— Ponson du Terrail — 


— Ce facem? îl întrebă contele pe Ghinion. 

— Domnule conte, răspunse acesta, eu cred că bietul meu 
prieten trece printr-o primejdie de moarte... Acest Colar are o 
mutră de bandit sadea. 

— Să dăm de urma lui, spuse Armand? Nu ţi-a spus Leon că se 
duce la Bougival însoţit de Colar? 

— Ba da. 

— Să mergem la Bougival. 

În clipa în care treceau podul de la Neuilly, Ghinion îi arătă 
contelui o trăsură care o apucase spre Courbevoie în graba 
mare. 

Armand încetini mersul cailor săi, îşi acoperi bine faţa în aşa 
fel încât să nu poată fi recunoscut. Ghinion îşi trase şi el şapca 
peste ochi şi îmbrăcă bluza unuia dintre servitorii lui Armand, 
aflată în trăsură. 

Contele dădu atunci bice cailor, ajunse din urmă trăsura, era o 
trăsură galbenă şi o depăşi. Luminile felinarelor îi îngăduiră lui 
Ghinion să arunce o privire înăuntru. 

— Ei sunt, i-am ajuns! 

Armand îl recunoscu şi el pe Leon, dar nu tresări. 

— Individul de la barieră, murmură el văzându-l pe Colar. 

Apoi, o amintire îndepărtată se ivi în mintea lui. 

— L-am mai întâlnit eu pe omul acesta şi în altă parte! 

Dădu bice cailor şi ajunse la Nanterre cu zece minute înaintea 
trăsurii galbene. Opri pe o stradă pustie şi întunecoasă, 
aşteptând sosirea celeilalte trăsuri pe care avea s-o lase să-i 
depăşească. 

— Individul care-l însoţeşte pe Léon este un mizerabil şi nu mă 
îndoiesc nici o clipă că-l atrage într-o cursă; pentru a-i putea veni 
însă în ajutor trebuie să aşteptăm momentul potrivit, trebuie să 
picăm tocmai în clipa în care primejdia va fi la culme, în nici un 
caz nu înainte. 

Domnul de Kergaz se lovi dintr-o dată cu mâna pe frunte şi 
spuse: 

— A! îmi aduc aminte... omul acesta a venit la mine într-o 
seară... cu două luni în urmă... Venise să mă cheme... şi m-a 
condus la baronul Kermor de Kermarouet... da, da, el locuia 
acolo... Aflase secretarul baronului... e limpede, omul acesta e 
complicele lui sir Williams! 

Din clipa aceea domnul de Kergaz nu se mai gândi numai la 
salvarea lui Léon; el îşi spuse că trebuie să pună mâna pe Colar 
şi că trebuie să-l oblige, sub ameninţarea armei, să-i spună unde 

120 


—  Moştenirea misterioasă — 


o ţinea ascunsă sir Williams pe Jeanne. 

Trăsura galbenă trecu pe lângă ei în graba mare. 

— Trebuie să-i urmărim de la distanţă, spuse contele, fără să-i 
pierdem însă din vedere nici o clipă. 

La Bougival, puţin după oprirea trăsurii galbene, ascuns, 
Ghinion îl auzi pe Colar spunându-i lui Leon că nu e bine să se 
arate în faţa cârciumii cu trăsura. Ghinion îi urmări şi-i văzu 
intrând în localul văduvei Fipart. El făcu atunci cale-ntoarsă şi se 
alătură contelui. 

— Veniti, domnule conte, s-au dus la cârciuma aceea roşie. 

Armand aruncă valetului hăţurile, îşi încarcă pistoletul pe 
care-l avea întotdeauna asupra lui şi păşi în urma lui Ghinion. 

— Ce ştii despre această cârciuma? 

— Că se bucură de o faimă destul de proastă, domnule conte, 
îi răspunse Ghinion care cunoştea Bougival aşa cum îşi cunoştea 
un om buzunarele. Este proprietatea unei femei care a stat de 
câteva ori în puşcărie şi care trăieşte cu un saltimbanc despre 
care se spune că a făcut şi ocnă. Când caută pe cineva pe-aici, 
poliţia se duce în primul rând la cârciuma asta. 

— O să facem acelaşi lucru, spuse Armand. 

În bezna nopţii, Ghinion care vedea ca o pisică, inspecta cu 
minuţiozitate împrejurimile. Clădirea nu era prea înaltă şi o stivă 
mare de lemn ajungea până aproape de ferestre. Armand şi 
colaboratorul său ajunseră în curte şi prin crăpăturile uşii de 
lemn pe care Colar o închisese în urma lui, contele o văzu pe 
văduva Fipart, îl văzu pe Rocambole şi-l zări şi pe Leon. Poate că 
ar fi dat buzna peste ei dacă nu s-ar fi auzit în aceeaşi clipă voci 
apropiindu-se. 

Ghinion şi contele izbutiră să se ascundă şi să vadă doi 
oameni care se apropiau vorbind. 

— De data asta s-a zis cu el, îl curăţ chiar eu cu mâna mea. 

— Ne ajunge că l-am scăpat o dată, la Belleville... 

Auzindu-i vorbind de Belleville, contele îşi dădu seama că sunt 
indivizii de care-l mai scăpase o dată pe Leon. 

Nicolo şi lăcătuşul pătrunseră în cârciumă iar contele şi 
Ghinion se apropiară din nou de uşă. 

— V-aţi îndurat să veniţi? îi întâmpină văduva, de când vă 
aşteptăm! Colar e aici de un ceas şi are ordine precise din partea 
şefului. 

— Au şi venit? 

— Da, le-am dat camera galbenă. 

Rocambole cobora scara fluierând. Schimbă câteva semne 

121 


— Ponson du Terrail — 


misterioase cu noii veniţi, după care le spuse în şoaptă: 

— Veniti, păsărica e în colivie. 

Ghinion se apropie atunci tot mai mult de conte şi-i spuse: 

— Au să-l ucidă, domnule, dacă nu ne grăbim. 

Armand se pregătea să spargă uşa cu piciorul şi să dea buzna, 
dar Ghinion îl opri: 

— Nu pe aici! 

Îl duse în spatele casei şi-i arătă lumina care se vedea sus, la 
una din ferestre. 

— Acolo este Léon. 

Ghinion era uşor şi suplu, sări zidul, Armand îl urmă şi se 
căţărară pe stiva de lemne ajungând până aproape de înălţimea 
ferestrelor. 

În clipa în care se aflau sus, Léon se găsea în mâinile 
ucigaşilor săi care se pregăteau să-l sugrume; domnului de 
Kergaz nu-i rămase, aşadar, prea mult timp de gândire, izbi cu 
putere în fereastră, o sparse, ochi pieptul lui Colar şi trase. Lovit 
în plin, acesta se prăbuşi. Înspăimântaţi, Nicolo şi lăcătuşul se 
refugiară în celălalt colţ al încăperii. Armand intră pe fereastră în 
cameră. 

— Omul de la Belleville! murmură Nicolo care o luă la fugă în 
jos pe scară, nădăjduind să scape. 

Văduva Fipart şi cu Rocambole jucau foarte liniştiţi bizic la una 
din mesele de jos. 

În clipa în care se auzi detunătura, văduva tresări, dar 
Rocambole spuse liniştit: 

— L-au dat gata! Dar e foarte neplăcut sa faci atâta zgomot 
pentru o simplă curăţătorie! 

După aceea puse din nou mâna pe cărţi şi spuse: 

— Haide, măicuţă, fii, te rog, atentă la joc, am dat jos un atu. 

Paşii grăbiţi ai lui Nicolo care cobora scara din patru în patru 
trepte îl întrerupseră însă; văduva îl văzu atunci pe soţul său 
nelegitim cu figura răvăşită de spaimă; 

— Ne-a dat gata! Colar e mort... Omul de la Belleville... 
contele... eu fug... vezi ce faci... caută să te salvezi... 

Nicolo o zbughi pe uşă şi se pierdu în noapte lăsându-i, pe 
Rocambole şi pe văduva Fipart, muţi de uluire. Rocambole îşi 
reveni cel dintâi. 

— Nici o grijă, măicuţa, îi spuse el, Rocambole e aci! Se poate 
foarte bine produce un sasinat aici, la dumneata, fără să ai nici o 
vină... Până una-alta, fă bine şi leşină puţin, asta prinde bine şi 
dovedeşte nevinovăție... 

122 


—  Moştenirea misterioasă — 


lar el, întreprinzător, o porni pe scară în sus ţipând în gura 
mare: 

— Săriţi! Asasinii! Hoţii! 

Şi cum uşa camerei galbene era închisă, o dădu de perete şi 
se pomeni în prezenţa domnului de Kergaz. 

Contele era aplecat asupra lui Colar, care trăgea să moară iar 
Leon Rolland, care-şi venise în fire, pusese mâna pe lăcătuş; 
văzându-l pe Rocambole, Ghinion, care fusese până în clipa 
aceea un simplu spectator, se repezi la el. 

— Săriţi! Criminalii! Hoţii! repetă puştiul care voi s-o ia la fugă 
ghicind că aerul încăperii n-o să-i priască. 

Ghinion puse însă mâna pe el, îi trânti o piedică şi-l răsturnă. 

— Hoţii! Criminalii!... urlă Rocambole. 

Ghinion apucă cuțitul pe care Léon îl scăpase şi-l propti în 
gâtul puştiului: 

— Dacă ţipi sau dacă mişti, te ucid! 

— Eşti foarte brutal, aşa încât am să tac! murmură haimanaua 
care nu-şi pierduse câtuşi de puţin sângele rece. 

Locotenentul lui sir Williams, deşi rănit mortal, nu-şi pierduse 
cunoştinţa. 

— Bine jucat! făcu el privindu-l pe Armand cu ură dar şi cu o 
bucurie feroce; aţi dat o lovitură... dar n-aţi câştigat bătălia... 
căpitanul mă va răzbuna! 

— Mizerabile! îi spuse Armand, ai de gând să mori ca un câine, 
fără să-ţi mărturiseşti crimele, fără să te căieşti? 

— Nu vă voi spune nimic... bâigui el. 

— În numele lui Dumnezeu care te va judeca, spune-mi unde 
se află Jeanne şi unde se află Cerise? 

— A! al rânji muribundul, vrei să ştii, monseniore? Ei bine, află 
atunci că Jeanne este amanta lui sir Williams! Altceva n-o să afli 
de la mine... 

După această minciună Colar avu o hemoragie puternică, se 
cutremură şi-şi dete sufletul. 

O dată cu el, ducea pe lumea cealaltă şi tot ceea ce ştia. 

Domnul de Kergaz se îndreptă atunci spre lăcătuş şi-i puse 
pistolul în piept. 

— Spune tot ce ştii sau te omor. 

Lăcătuşul nu ştia însă absolut nimic. Imploră să fie iertat şi 
spuse în cele din urmă: 

— Eu nu am habar de nimic. Dar el, puştiul, trebuie să ştie 
multe... 

Rocambole îl auzi şi preciză calm: 

123 


— Ponson du Terrail — 


— Eu ştiu totul! 

Armand scoase un strigăt. 

— Ştiu unde sunt ascunse, repetă Rocambole. 

— Atunci vorbeşte, îi spuse Ghinion înfigându-i cuțitul în piept. 

— Nu, răspunse puştiul, mai bine mă ucideţi. 

Ghinion îl privi pe conte; Armand îl opri printr-un gest. 

— Aşteaptă, spuse el, poate se hotărăşte să vorbească. 

Şi contele de Kergaz se adresă lui Rocambole: 

— Ai nevoie de bani? 

— Se înţelege, domnule; altfel, puteţi să mă ucideţi; fără bani 
viaţa e foarte plictisitoare. 

— Cât vrei? 

— Pentru început, zece ludovici. 

— Ţine, spuse Armand aruncând o pungă. 

— Daţi-mi drumul. 

La un semn al contelui, Ghinion îl lăsă pe Rocambole să se 
ridice. _ 

Puştiul era calm, ca şi când s-ar fi aflat la o partidă de bile. Il 
privi pe Armand şi-i spuse: 

— Colar a minţit; sir Williams a răpit-o, într-adevăr, pe 
donşoara care vă interesează, dar nu este amanta lui; fata nu 
vrea. 

— Unde se află?... Vorbeşte o dată! 

— La zece minute de aici, într-o căsuţă unde e ţinută 
prizonieră; am să vă conduc eu. 

— Să mergem, spuse contele care ardea de nerăbdare. 

— Trebuie să trecem peste podul morii, continuă Rocambole; 
am să vă arăt eu drumul. 

Haimanaua vâri banii în buzunar, făcu un pas, se opri şi se 
întoarse: 

— Presupun că veţi fi înţelegător, domnule conte... Face mai 
mult de zece ludovici treaba asta. 

— Dacă o găsesc pe Jeanne capeţi cincizeci. 

— Asta da, e o vorbă de duh! 

Armand, Ghinion şi Léon Rolland o porniră în urma lui. 

Acesta din urmă îi făcuse vânt lăcătuşului, spunându-i: 

— Dacă te mai prind vreodată în calea mea, te fac praf, 
canalie! 

Şi lăcătuşul o luase din loc la iuţeală. 

Ghinion îl ţinea mai departe pe Rocambole de guler. 

— Eşti prost? îi spuse puştiul, ţi-e teamă c-o s-o iau din loc? Eu 
am nevoie de cincizeci de ludovici! 

124 


—  Moştenirea misterioasă — 


Ajungând jos, dădură cu ochii de văduva Fipart care se 
prefăcea leşinată conform instrucţiunilor primite din partea lui 
Rocambole, în care avea deplină încredere. 

— Biata măicuţă! spuse acesta, cred că de frică a leşinat... 

Cu chipul cel mai sentimental cu putinţă, adăugă: 

— Trebuie s-o îmbrăţişez! 

Se aplecă spre ea, se prefăcu că o strânge în braţe şi-i şopti la 
ureche: 

— Şterge-o repede... eu îi trag pe sfoară... n-o să afle nimeni 
nimic... 

Bătrâna nu mişcă, părea să fie într-adevăr leşinată. 
Rocambole o porni mai departe târându-l după el pe Ghinion 
care se încăpăţâna să nu-i dea drumul. 

— Cele două doamne, domnişoara Jeanne şi Cerise sunt pe 
insulă... o să vedeţi... într-o căsuţă mică... 

O dată ajuns pe pod, îi spuse lui Ghinion: 

— Mergi drept, prietene; dacă ajungi în apă o să bei o 
înghiţitură bună. 

— Mergi drept şi tu, îi spuse Ghinion. 

— Ştii să înoţi? întrebă Rocambole. 

— Nu, răspunse lucrătorul. _ 

— Asta zic şi eu să n-ai noroc, murmură Rocambole. In clipa 
aceea haimanaua făcu o mişcare bruscă, se eliberă de 
strânsoarea lui Ghinion, îi puse o piedică şi-l aruncă în apă. 

— Mare ghinion să te cheme Ghinion, îşi spuse Rocambole. 

Lucrătorul se prăbuşi scoțând un strigăt iar Rocambole sări o 
dată cu el în apă, strigând: 

— Adio, domnule conte, n-o să aflaţi niciodată unde e ascunsă 
Jeanne. 

Rocambole se dădu la fund înainte ca domnul de Kergaz să fi 
avut timpul să facă o mişcare. 

Armand şi Léon se întoarseră în grabă la cârciumă, nădăjduind 
să smulgă ceva din gura bătrânei. 

Văduva Fipart dispăruse însă fără urme. 

Cârciuma era pustie şi nu se afla între zidurile ei decât trupul 
neînsufleţit al lui Colar. 


CAPITOLUL XLIV 
În timp ce Armand de Kergaz îl salva pe Léon Rolland de la o 


moarte sigură, sir Williams făcea, în Bretania, tot ce-i stătea în 
125 


— Ponson du Terrail — 


puteri pentru a o cuceri pe domnişoara Hermine de Beaupréau; 
este timpul, aşadar, să reluăm firul celor ce s-au petrecut la 
Genêts după plecarea lui sir Williams. 

El cunoştea foarte bine ţinutul, am mai spus-o, şi după un 
drum de douăzeci de minute călare zări turnurile castelului 
Manoir. 

Deşi Kerloven era destul de aproape, sir Williams ştia bine că 
nimeni, la Manoir, şi cu atât mai puţin cavalerul de Lacy, nu ar fi 
recunoscut în persoana lui pe vicontele Andrea; aceasta pentru 
că tânărul viconte nu-l vizitase niciodată pe cavalerul de Lacy, 
după cum nu o vizitase niciodată pe doamna de Kermadec. 

Sir Williams păşi, deci, cu fruntea sus şi foarte calm în curtea 
castelului Manoir. 

— Vreau să-l văd pe domnul cavaler de Lacy, spuse el 
valetului care alergase în întâmpinarea lui, luându-i hăţurile. 

— Domnul cavaler nu s-a înapoiat încă; a vânat destul de 
departe de casă astăzi... Dacă domnul doreşte să aştepte... 

— Desigur, spuse sir Williams şi descălecă. 

Valetul îl conduse într-o sufragerie pe care bătrânul cavaler o 
transformase în salon, în cabinet de lucru, în muzeu cinegetic, în 
cameră bună la toate, încăpere în care îşi ducea existenţa zi de 
zi atunci când nu ieşea din casă. 

După câteva minute se auziră tropote, se auziră câini lătrând 
şi puţin după aceea zgomotul cailor care intrau în curtea 
castelului domină totul. 

Domnul de Lacy se înapoia însoţit de oamenii săi. Unul dintre 
ei ducea un superb râs pe care cavalerul îl ucisese înainte să-l fi 
putut ajunge câinii din urmă. 

Valetul care-l întâmpinase pe sir Williams ieşi în curte şi-i 
aduse la cunoştinţă stăpânului său această vizită; neştiind 
despre cine este vorba, cavalerul descălecă în grabă şi pătrunse 
în sufragerie. 

Sir Williams văzu atunci intrând un bărbat înalt, solid, cu 
umerii laţi, un om de aproape şaizeci şi cinci de ani, cu privirea 
tânără; sub părul alb se vedea o frunte lată şi, fără nici o 
zbârcitură. 

Era îmbrăcat în haine de vânătoare şi păstrase în mâna 
biciuşca. 

— Domnule, îi spuse baronetul ridicându-se şi venind în 
întâmpinare, înainte de a vă spune numele meu, pentru că 
acesta vă este, cu siguranţă, necunoscut, vă rog să-mi îngăduiţi 
să vă predau această scrisoare din partea marchizului de 

126 


—  Moştenirea misterioasă — 


Gontran, nepotul dumneavoastră. 

— Îl cunoşti pe Gontran? întrebă interesat cavalerul. 

— Sunt unul dintre prietenii săi, răspunse modest baronetul. 

— In cazul acesta, domnule, vă aflaţi aici la dumneavoastră 
acasă şi cred că avem tot timpul să-i citim scrisoarea, după 
masă, de pildă. Luaţi loc, domnule; prietenii nepotului meu sunt 
întotdeauna bine veniţi în casa mea. 

Sir Williams se înclină. 

— Jean! strigă cavalerul, încă un tacâm! 

Şi în timp ce ordinul lui era executat, bătrânul gentilom 
adăugă: 

— Masa mea de seară e destul de sărăcăcioasă, domnule, 
este o masă de vânător... 

— Sunt şi eu, ca şi dumneavoastră, domnule cavaler, unul 
dintre discipolii sfântului Hubert, răspunse sir Williams. 

— Sunteţi vânător? 

— Pasionat, cavalere, aşa cum sunt toţi gentilomii irlandezi; şi 
iată că sunt silit, datorită faptului că nu aţi deschis încă 
scrisoarea nepotului dumneavoastră, să vă dezvălui numele 
meu... sunt baronetul sir Williams... 

Cavalerul se înclină. 

— lar prietenul meu Gontran, continua baronetul, mă 
recomandă domniei-voastre tocmai în calitatea mea de pasionat 
discipol al sfântului Hubert... ca unul care arde de nerăbdare să 
cunoască vânătoarea bretonă. 

— E adorabil nepotul ăsta al meu, Gontran, din moment ce-mi 
trimite un partener de vânătoare! inţeleg domnule, că veţi 
zăbovi ceva mai mult timp... 

— Dacă nu vă cer prea mult. 

— Să fim serioşi! Eu vă cer prea mult din moment ce nu vă pot 
pune la dispoziţie decât acest modest lăcaş care mă adăposteşte 
şi pe mine. 

— Domnule, spuse sir Williams, vă implor să deschideţi 
scrisoarea lui Gontran. 

— La ce bun? 

— Vă rog foarte mult s-o citiţi. 

— Dacă ţineţi, răspunse cavalerul, nu văd de ce n-aş face-o. 

Deschise apoi scrisoarea marchizului de Gontran. 

— Cum, spuse cavalerul, o dată lectura încheiată, sunteţi 
îndrăgostit, domnule? 

— Vai, da, suspină baronetul plecând ochii în jos. 

— De ce, strigă bătrânelul, nu văd nimic rău în asta şi socot că 

127 


— Ponson du Terrail — 


e foarte plăcut să suspini din dragoste. 

Valetul aduse bucatele iar domnul de Lacy se adresă 
baronetului: 

— Vă rog să luaţi loc la masă şi o să vedem noi ce se poate 
face pentru vindecarea suspinelor... 

— Sunt nevindecabil! murmură el. 

— Aş! exclamă cavalerul, nu există rău fără leac. Şi pentru că 
veni vorba, ştii că e încântătoare? 

— Cine? întrebă sir Williams tresărind. 

— Stăpâna gândurilor dumitale, cine altcineva! 

— O cunoaşteţi? 

— Fără s-o fi văzut vreodată; este nepoţica baroanei de 
Kermadec, bătrâna mea prietenă; ştiu că este o făptură 
încântătoare. 

Aici, după un nou suspin, baronetul socoti necesar să roşească 
până în vârful urechilor. 

— Până ieri, continuă cavalerul, credeam că e şi deşteaptă, nu 
numai frumoasă. 

— Dar este, murmură sir Williams. 

— Hm! spuse cavalerul, mă îndoiesc, din moment ce nu se dă 
în vânt după dumneata. Pe cuvântul meu, eşti un tânăr cavaler 
fermecător. 

Sir Williams se înclină. 

— Dar vai, spuse el, nu mă iubeşte. 

— De unde ştii? 

— Am sosit prea târziu. 

— Aha! Locul e ocupat! Ei bine, îl vom asedia, pe legea mea. 
Nu suntem noi oameni care să-şi piardă capul când e nevoie să 
se organizeze un asediu; o să-l facem după toate regulile artei. 

În clipa în care cavalerul îşi termina tirada, se ivi în prag un 
servitor. 

— Doamna de Kermadec are desigur treabă cu domnul 
cavaler, căci micul Jonas se vede venind cu o scrisoare. 

— Să intre Jonas, rosti cavalerul. 

Jonas, care străbătuse drumul călare, intră în salon cu 
demnitatea unui paj care se ştie purtătorul unui mesaj de 
dragoste. 

El aruncă spre sir Williams o privire ironică şi-i întinse 
cavalerului scrisoarea pe care o purtase în pălărie. 

— Cred că trebuie să aştept un răspuns, spuse el. 

— Foarte bine, îi spuse cavalerul înainte de a rupe sigiliul din 
ceară roşie, du-te la bucătărie, spune să-ţi se dea de mâncare şi 

128 


—  Moştenirea misterioasă — 
aşteaptă. 

Jonas îl privi încă o dată ironic pe Sir Williams, se răsuci şi ieşi. 

Cavalerul deschise atunci scrisoarea baroanei, aceea în care 
bătrâna doamnă îi reproşa vecinului său faptul că nu o vizitează 
destul de des, îi zugrăvea caracterul romantic al nepoatei sale şi- 
i cerea să organizeze o vânătoare care să o smulgă puţin pe fată 
din monotonia zilelor petrecute la ţară. 

— Pică la ţanc, spuse el şi-i întinse lui sir Williams scrisoarea. 

Baronetul o citi şi îşi dădu seama din cuprinsul ei de felul în 
care se desfăşurase discuţia dintre domnul de Beaupreau, soţia 
sa şi baroană îndată după plecarea lui de la castelul Genêts. 

Dar pentru că baroana nu pomenea nimic despre vizita lui sir 
Williams la castel, acesta socoti că nu este necesar să-l 
informeze pe cavaler despre chipul romantic în care apăruse şi 
dispăruse de acolo. 

— Nu se va putea spune, domnule, continuă cavalerul de 
Lacy, că nepotul meu mi-a cerut să vă dau o mâna de ajutor şi 
că eu nu am făcut tot ce se poate face! Pe aceste coarne de 
cerb, domnule, veţi fi iubit! 

— Domnule... domnule... bolborosi sir Williams, care se 
prefăcea foarte încurcat, nu mă lăsaţi să nutresc iluzii căci 
deziluziile m-ar putea ucide! 

— Să fim serioşi, domnule, rosti liniştit cavalerul şi să coborâm 
niţel pe pământ. Sunteţi bogat?... 

— E! făcu sir Williams cu un gest de dispreţ, prea bogat! Poate 
că m-ar iubi dacă aş fi sărac... 

— Vezi-ţi de treabă, omule, bărbaţii care nu au decât acest 
singur cusur, de a fi prea bogaţi, sunt rareori respinşi. Aşadar, 
bogat eşti, cavaler eşti... 

Sir Williams se înclină. 

— Şi eşti un bărbat destul de frumos ca să suceşti minţile celei 
mai frumoase fete din lume. 

Sir Williams schiţă un gest care voia să arate că modestia lui 
nu suportă atâtea laude. 

— Şi acum, reluă cavalerul, după ce am făcut bilanţul 
dumitale, să-l facem puţin şi pe acela al fetei pe care o iubeşti... 
în primul rând, domnişoara de Beaupreau n-are nici un franc... 
sau aproape nici unul. 

— Asta nu are nici o importanţă! exclamă sir Williams plin de 
cavalerism. 

— Pentru dumneata, care o iubeşti. Dar este un motiv în plus 
ca renta dumitale de două sute de mii de franci s-o facă să-şi 

129 


— Ponson du Terrail — 
vină puțin în fire. 

— A! făcu baronetul disprețuitor. 

— Ascultă-mă pe mine, scumpul meu oaspete: cea mai 
dezinteresată dintre femei va prefera întotdeauna un castel în 
locul unei colibe. Coliba îndrăgostiţilor, podul în care te simţi atât 
de bine la douăzeci de ani, toate astea-s vorbe-n vânt! Poezie! 

Sir Williams tăcea. 

— Merg mai departe, spuse cavalerul. Aşadar, domnişoara de 
Beaupréau nu are nici un ban: asupra acestui punct ne-am 
înţeles. Dacă face sau nu parte dintr-o familie nobilă... lucrul este 
îndoielnic... şi cuvântul îndoielnic este spus din politeţe. Domnul 
de Beaupreau este un boiernaş venit din fundul provinciei acum 
treizeci sau patruzeci de ani, fără nici o avere, fără nici un 
protector, vorbind tot timpul despre un unchi care se pare că ar 
fi fost nu ştiu ce dar era, cu siguranţă, personajul cel mai 
remarcabil al întregii familii. 

Sir Williams zâmbea. 

— Aşadar, averea sau noblețea: vânt! Rămâne o fată 
frumoasă a cărei educaţie este desăvârşită şi care are drept 
mamă o sfântă; în consecinţă vei face într-o oarecare măsură o 
mezalianţă, dar te vei căsători cu o femeie pe care o iubeşti... 
ceea ce înseamnă foarte mult! 

— A! domnule... Tot ceea ce-mi spuneţi dumneavoastră nu 
poate fi decât un vis frumos... Ar fi prea mare fericirea mea... 

— Vorbe! Dacă domnişoara Hermine nu s-o da în vânt după 
dumneata înainte de două săptămâni şi dacă n-o să vină familia 
ei să-ţi ofere mâna fetei, să-mi pierd eu titlul! 

— Domnule... mă faceţi să-mi pierd minţile... 

— Foarte bine, exaltarea prinde bine întotdeauna în dragoste. 

Cavalerul continuă apoi liniştit: 

— Vom merge la vânătoare, scumpul meu oaspete... şi am eu 
planurile mele. 

Cavalerul sună. 

— Jean, spuse el, trimite-l aici pe argatul care se ocupă de 
vânători. 

Acesta sosi şi rămase respectuos în prag, cu pălăria în mână. 

— Meştere Pornic, îi spuse cavalerul de Lacy, ce părere ai 
despre mistrețul acela bătrân pe care l-am fugărit în câteva 
rânduri fără să punem mâna pe el? 

— Singuraticul acela din pădurea Carreau? 

— Întocmai, va trebui zgândărit puţin la noapte. 

— Este un animal deosebit de frumos, spuse argatul, cred că 

130 


—  Moştenirea misterioasă — 
are aproape cincisprezece ani şi o fi cântărind pe puţin patru 
sute. Aşa vânat nu are nici regele. 

— Ei bine, îl vom vâna mâine. 

— Ar fi păcat să-l împuşcăm, dar dacă domnul cavaler doreşte 
să-l încolţească, trebuie să cerem câini de la Kerloven, ai noştri 
sunt obosiţi. Fără să mai punem la socoteală că o jumătate de 
duzină vor fi sfâşiaţi. 

— Asta e! Gata, meştere Pornic. 

O dată plecat argatul, cavalerul de Lacy îi spuse lui sir 
Williams: 

— Se înţelege, un gentilom irlandez este un om de curaj. 

— Cred că da, răspunse liniştit baronetul. 

— Caută să te afli într-o cât de mică primejdie mâine, 
încolţeşte de aproape animalul şi mititica se va îndrăgosti de 
dumneata. 

— Voi ucide mistrețul cu lovituri de cuţit, replică foarte calm 
baronetul. 

— Bravo! Va fi a dumitale! 

Cavalerul se ridică de la masă, se apropie de birou şi scrise 
doamnei de Kermadec următoarea scrisoare: 


„Scumpă vecină, 

Vreau, în primul rând, să-ți mulțumesc pentru cuvintele 
dumitale, deşi sunt pline de amarnice reproşuri; şi pentru că am 
de îndreptat greşeli, vreau s-o fac foarte repede. 

Am primit vizita baronetului sir Williams, un gentleman 
desăvârşit şi un mare vânător, al cărui ajutor îl aşteptam pentru 
a putea ataca o pradă superbă dar înfricoşătoare, un adevărat 
vânat regesc, cel mai bătrân dintre singuraticii aflaţi în pădurile 
mele, o fiară care mi-a ucis până acum destui câini. 

O vom ataca mâine în pădurea Carreau; el se va refugia 
probabil în Valea Chiparoşilor, de unde va încerca să ajungă la 
Colţul Dracului, în vecinătatea pământurilor dumitale, deci. Dacă 
oaspeții care se află la dumneata vor să ni se alăture şi să se afle 
în pădurea Carreau, în dreptul crucii de piatră la orele zece 
dimineaţa, voi prezenta romanticei dumitale nepoțele pe cel mai 
romantic dintre fiii bătrânei Irlande. vă sărut mâinile şi rămân 
veşnic la picioarele domniei-voastre 

Cavalerul de Lacy”. 


Cavalerul îi întinse lui sir Williams scrisoarea. 
— Observă, te rog, îi spuse el, alăturarea aceasta de nume: 
131 


— Ponson du Terrail — 


Valea Chiparoşilor, Colţul Dracului... Ajunge ca să încânte mintea 
unei fetişcane dornice de mister. 

Sir Williams suspină şi tăcu. 

Cavalerul trimise după Jonas. 

Acesta sosi cu gura plină şi cu chipul îmbujorat de un pahar de 
cidru. 

— Flăcăule, îi spuse domnul de Lacy, te întorci la Genêts. 

— In seara asta? întrebă Jonas descumpănit. 

— Nu cumva ţi-e frică să umbli noaptea pe drum? 

— Păi de, spuse Jonas, s-ar putea să întâlnesc ici-colo câte-o 
stafie. 

— Foarte bine, ai s-o rogi să te însoţească, îi răspunse 
cavalerul râzând. Până una-alta fă bine şi urcă-te pe cal. Trebuie 
ca stăpâna ta să primească acest bilet încă în seara asta. Uite 
aici ceva care o să-ţi dea curaj. 

Cavalerul strecură cinci franci în mâna copilului şi-i făcu semn 
să plece. 

— Şi acum, scumpul meu oaspete, nu te mai rețin, îi spuse el 
lui sir Williams, trebuie să te odihneşti în aşa fel încât mâine să 
putem vâna vitejeşte şi să ne putem vedea şi de alte treburi. 

— Cu toate acestea, spuse el în clipa în care baronetul se 
ridica şi-i ura noapte bună, dacă nu eşti prea obosit, ţi-aş arăta 
încă de astă-seară grajdurile şi câinii. Ţi-ai putea alege calul pe 
care-l vei folosi mâine. 

— Sunt gata să vă urmez, spuse baronetul. 

leşiră amândoi. 

Auzind paşi în vestibul, un bătrân care moţăia lângă foc se 
ridică şi-şi înălţă trupul încă drept. 

— la te uită, spuse cavalerul, nebunul e aici? 

— Da, domnule, răspunse unul dintre argaţi, a cerut ceva de 
mâncare. 

Bătrânul căruia i se spunea nebun se apropie. 

— Bună seara, monseniore, se adresă el cavalerului. Cavalerul 
avea o lumânare în mână; la lumina ei, văzând chipul lui sir 
Williams, bătrânul tresări. 

— Este un biet bătrân, spuse cavalerul adresându-se 
baronetului, şi-a pierdut minţile de vreo treizeci sau patruzeci de 
ani şi s-ar putea să aibă el însuşi peste o sută; nimeni nu-l ştie 
altfel decât aşa cum arată astăzi; eu însumi, deşi am trecut de 
şaizeci, îl cunosc numai cu părul alb. 

— A! spuse sir Williams cu totul indiferent. 

— I se spune Jérôme, continuă cavalerul; a fost multă vreme în 

132 


—  Moştenirea misterioasă — 


slujba contesei Felipone şi a primului ei soţ, contele de Kergaz. 
La moartea contesei a părăsit castelul Kerloven şi nu s-a mai 
întors acolo. Trăieşte, de atunci, ca un vagabond, cerşeşte, 
umblă de colo-colo. Adesea, îşi află culcuşul pe aici. 

După această scurtă explicaţie, cavalerul voi să păşească mai 
departe; lumina căzu atunci din nou pe chipul lui sir Williams, iar 
nebunul scoase un strigăt: 

— Ştiu bine cine eşti, te recunosc, da, da! 

Sir Williams tresări. 

— O! spuse bătrânul lovindu-se cu palma peste frunte, nu-mi 
amintesc acum... dar o să-mi aduc eu aminte... te ştiu... eşti un 
om rău... 

Şi nebunul îi arătă baronetului pumnul său. 

— Nu-i da nici o atenţie acestui nenorocit, e nebun şi crede că 
recunoaşte pe toată lumea. 

— Nu, nu, spuse furios bătrânul, eu sunt nebun, e adevărat, 
dar pe el îl cunosc... 

— Bine, spuse cavalerul; noapte bună, Jérôme! 

II luă de braţ pe baronet şi porni cu el. Nebunul se ţinea după 
ei şi mormăia fără contenire: 

— ÎI cunosc... îl cunosc... seamănă cu taică-su... e un om rău! 

— In orice caz e mai fericit decât mine, spuse sir Williams 
liniştit; găseşte că semăn cu tata, ceea ce dovedeşte că l-a 
cunoscut în timp ce eu nu, căci eram încă în leagăn în ziua morţii 
părintelui meu. 

Baronetul pronunţase aceste cuvinte din vârful buzelor, voind 
să arate că e plin de milă; în realitate însă, apostrofa vehementă 
a bătrânului îl tulburase peste măsură; s-ar fi spus că simţea 
apropierea unor întâmplări nefericite. 

Cu aceste sentimente în suflet îl însoţi pe cavaler în grajd şi la 
câini; emoția nu-i dădu pace nici mai târziu şi-l sili să rămână 
treaz o bună parte a nopţii. 

Sir Williams era un om deosebit de inteligent şi el ştia foarte 
bine că marile nenorociri ale vieţii au loc de cele mai multe ori ca 
urmare a unei întâmplări de minimă importanţă şi că nu trebuie 
să-ţi fie teamă în viaţă de nimic, în măsura în care trebuie să te 
temi de ceea ce se numeşte întâmplarea nenorocită. Nebunul 
era, pentru sir Williams, un om care putea, la un moment dat, să- 
| oblige să se trădeze, un om care putea să-l aducă la suprafaţă 
pe cel ce fusese vicontele Andréa şi asta într-un ţinut în care 
crimele tatălui şi nelegiuirile fiului erau foarte bine cunoscute. 

Cu toate acestea, baronetul nu era el omul care să se lase 

133 


— Ponson du Terrail — 
stăpânit de frică. 

— Dac-o să mă supere, gândi el, îl lichidez. 

Cu acest gând liniştitor adormi şi nu se trezi decât în zorii zilei, 
în clipa în care cavalerul de Lacy intra în camera lui. 

Bătrânul cavaler era îmbrăcat de sus până jos în ţinută de 
vânătoare, deşi întâlnirea fusese fixată pentru ceasurile zece 
dimineaţa. 

— Scumpul meu oaspete, îi spuse el intrând, în timp ce sir 
Williams se freca la ochi, îţi cer iertare pentru vina de a te fi 
trezit atât de devreme, dar va trebui să plecăm dis-de-dimineaţă 
pentru că mi-a venit o idee colosală. 

— Într-adevăr? 

— O să-ţi dai singur seama. 

Cavalerul adoptă un aer misterios şi se aşeză. 

— Dorm foarte puţin, spuse el, asta e din pricina vârstei. M-am 
gândit mult în cursul nopţii şi de azi dimineaţă de la ceasurile 
două am tot pus la cale mica scenă a prezentării dumitale. 

— Foarte bine! spuse sir Williams. Cum va fi? 

— lată: spuneam noi ieri, dacă nu mă înşel, că mijlocul cel mai 
sigur pentru a putea seduce o fată tânără cu imaginaţia 
înflăcărată era acela de a i te înfăţişa aureolat de prestigiul unui 
erou şi vorbisem despre vânătoarea de astăzi în cursul căreia ar 
fi trebuit să ucizi mistrețul cu lovituri de cuţit... 

— Foarte adevărat, cavalere, sunt gata s-o fac! 

— Ei bine, spuse cavalerul de Lacy, eu, unul, am găsit ceva 
mult mai bun. 

— O! O! să auzim, cavalere. 

— Trebuie să ştii că locul întâlnirii, pădurea Carreau, 
circumscrie un soi de depresiune mărginită de stânci golaşe, 
ceva în genul unei pâlnii răsturnate. Ca să ajungi acolo, străbaţi 
mai întâi o vale îngustă după care te pomeneşti într-un loc 
închis, mărginit de pereţi uriaşi de granit, loc din care nu poţi ieşi 
decât pe acelaşi drum pe care ai venit. Şi acum, iată la ce m-am 
gândit; în loc să atacăm prada la ora zece, o vom ataca la ora 
opt. Va ieşi din vizuină, va ajunge în câmpie şi o vom sili să intre 
în pădurea Carreau iar câinii, dacă vor fi bine conduşi, şi oamenii 
mei se pricep de minune, vor sili mistrețul să pătrundă în vale, 
să intre în fundul ei şi să primească lupta. 

— Bine, dar după câte mi se pare mie, toate acestea erau 
stabilite încă de ieri, spuse sir Williams. 

— Cu singura deosebire că, potrivit planului de ieri, ar fi 
trebuit să aşteptăm ora zece pentru a ataca, am fi pornit 

134 


—  Moştenirea misterioasă — 


vânătoarea în prezenţa domnişoarei Hermine şi ne-am fi bazat în 
mare măsură pe întâmplare, în loc să forţăm lucrurile, aşa cum 
vom face. Când domnişoara va sosi la locul de întâlnire ne vom 
afla în plină vânătoare, se vor auzi lătrăturile câinilor în fundul 
văii, iar prima ei grijă, ca şi a celor ce o vor însoţi, de altfel, va fi 
de a alerga la marginea stâncilor care înconjoară locul pentru a 
putea vedea spectacolul morţii. Abia atunci, scumpul meu 
oaspete, abia în clipa aceea îţi vei face apariţia cu un cuţit de 
vânătoare în mâna. 

— Înţeleg, cavalere, spuse sir Williams care sări jos din pat şi 
începu să se îmbrace. 

Zece minute mai târziu se aflau în sufragerie şi nu mult timp 
după aceea în curte, unde caii îi aşteptau. 

Calul lui sir Williams era un animal viteaz şi plin de nerv şi cu 
toate că făcuse în ajun un drum istovitor, baronetul hotărăsc să-l 
încalece, refuzând calul oferit de domnul de Lacy. 

În clipa în care cei doi vânători se pregăteau să urce în şei, 
bătrânul Jérôme, nebunul de la Kerloven, se ivi din nou în curte. 

— A! A! spuse el zărindu-l pe sir Williams, mai eşti aici? 

Baronetul tresări şi simţi că-l cuprinde ameţeala. 

— Te-ai arătat din nou? Nu te cunosc oamenii de prin partea 
locului? 

Privindu-l pe sir Williams drept în ochi, bătrânul continuă: 

— Tu eşti de la Kerloven... tu eşti fiul ucigaşului! 

În clipa în care bătrânul vorbea, domnul de Lacy se afla alături 
de baronet. 

— Ce tot cânţi acolo, bătrâne? exclamă cavalerul ridicând 
cravaşa. 

— Ştiu eu bine ce spun, mormăi bătrânul. 

Şi în timp ce se îndepărta, murmura: 

— ÎI cunosc bine... l-am recunoscut. 

— Scumpul meu baronet, spuse cavalerul de Lacy, îţi cer de o 
mie de ori iertare pentru vorbele necugetate ale acestui bătrân. 
Este un om fără minte. 

Deşi tulburat până în adâncul inimii, sir Williams părea foarte 
liniştit. 

— Trebuie să fie într-adevăr nebun, spuse el. Tatăl meu, după 
câte ştiu, n-a ucis pe nimeni, iar eu n-am fost niciodată la... 

Baronetul căuta să-şi aducă aminte cuvântul. 

— La Kerloven, îi spuse cavalerul. 

— Ce este acolo? 

— Kerloven este castelul domnului conte Armand de Kergaz. 

135 


— Ponson du Terrail — 


— A! spuse repede baronetul, îl cunosc. 

— II cunoaşteţi? 

— Da; cu opt zile în urmă m-am bătut în duel cu un bărbat 
căruia el i-a slujit de martor. lar acum, adăugă sir Williams, acum 
înţeleg şi cuvintele bătrânului nebun... Se pare că eu semăn cu 
un derbedeu... cu un frate vitreg ai contelui... cu vicontele 
Andrea. 

— Un mizerabil! exclamă cavalerul de Lacy; nu l-am cunoscut 
niciodată şi mi-ar fi foarte greu să-mi dau seama dacă e vorba de 
o asemănare. 

— Se pare că e deosebit de puternică, din moment ce am fost 
confundat cu el. 

— Serios? Şi cum s-a întâmplat? întrebă cavalerul de Lacy 
mirat. 

— Într-o seară, la Paris, mă întorceam acasă; eram în trăsură. 
Un domn aflat într-o altă birjă m-a luat drept vicontele Andrea, 
m-a urmărit, a intrat cu forţa la mine, m-a insultat... convins tot 
timpul că eu sunt vicontele şi fără să ţină seama de protestele 
mele. 

— Dar ce-i făcuse vicontele? 

— Nu ştiu nimic. Fapt este că m-am văzut silit să-i cer 
satisfacţie iar contele de Kergaz, care-i era martor, a consemnat 
el însuşi această bizară asemănare, dar a recunoscut că 
vicontele era blond, în timp ce părul meu este negru. 

— Şi v-aţi ucis adversarul? 

— Câtuşi de puţin. L-am dezarmat. 

— Pe legea mea! spuse cavalerul, cred că nu aţi îi putut 
dovedi mai bine că nu sunteţi aceeaşi persoană cu vicontele 
decât în felul acesta! 

— Înseamnă, întrebă naiv baronetul, că este un ticălos şi 
jumătate, nu? 

— Este leit taică-su, răspunse cavalerul. L-a ucis pe colonelul 
de Kergaz pentru a se căsători cu văduva lui; l-a aruncat în apele 
mării, aşa se zice, pe actualul conte Armand de Kergaz, care a 
fost salvat printr-o minune. Asta în ceea ce priveşte tatăl. Fiul a 
sedus şi a răpit fete cinstite, a pierdut şi a câştigat averi la joc, a 
ucis pe cei cărora le luase banii, maică-sa a murit de supărare şi 
câte or mai fi fără să le ştiu eu. 

— Nu-mi face nici o plăcere, răspunse cu răceală baronetul, să 
fiu confundat cu o asemenea canalie care ar fi nimerit să stea în 
fundul ocnei. 

— Asta-i şi părerea mea, răspunse cavalerul; până atunci însă, 

136 


—  Moştenirea misterioasă — 


scumpul meu oaspete, să nu uităm că astăzi avem de făcut o 
cucerire. 


CAPITOLUL XLV 


Să ne întoarcem la castelul Genêts. 

Cu o seară înainte, Jonas, fie de teama stafiilor, fie din pricina 
zelului său obişnuit, gonise atât de tare încât nimeni nu se 
culcase în clipa în care el pătrunsese în castel. 

Doamna de Kermadec juca o partidă de pichet cu domnul de 
Beaupreau; Thérèse şi fiica sa citeau. 

Jonas intră. 

— Apropie-te, Jonas, îi spuse baroana şi spune-mi cum l-ai 
găsit pe domnul cavaler? 

— Domnul cavaler lua masa cu domnul... cu domnul acela 
care trebuie să fie diavolul. 

O privire severă din partea doamnei de Kermadec îl făcu să-şi 
pună lacăt la gură şi întinse scrisoarea cavalerului. 

Doamna de Kermadec rupse sigiliul şi o citi cu mare atenţie. 
După aceea oferi scrisoarea domnului de Beaupreau. 

Şeful de birou manifestă o mare mulţumire. 

— Admirabil! spuse el în şoaptă. Minunat! 

— Mititico! strigă baroana întorcându-se către Hermine care 
nici nu observase sosirea lui Jonas. 

Hermine se apropie. 

— Domnul cavaler de Lacy, vecinul meu, spuse doamna de 
Kermadec, te invită mâine să asişti la o vânătoare. [i-ar face 
plăcere să te duci? 

— Cum doreşti dumneata, mătuşă, răspunse Hermine 
indiferentă. 

— Dar se înţelege, interveni domnul de Beaupreau, se 
înţelege că vom merge. Asta îmi aduce aminte de tinereţea mea 
şi de vânătorile la care luam parte. _ 

Beaupreau minţea de-ngheţau apele. In primul rând, el nu 
vânase niciodată în viaţa lui; în al doilea rând el ştia foarte bine 
că în ţinutul în care îşi trăise tinereţea nu se afla nici urmă de 
vânat şi mai ştia că bătrânii, în serile lungi de iarnă, născoceau 
tot soiul de poveşti fantastice pe seama singurului iepure care 
fusese vreodată zărit prin partea locului, cu sute de ani în urmă. 

— Cavalerul îmi trimite vorbă, frumoaso, continuă baroana, că 
ţi-o va oferi mâine pe Pierrette, o mânzoaică încântătoare şi 

137 


— Ponson du Terrail — 


blândă, care va fi deosebit de mândră să te poarte în spinare. 

Hermine ştia să călărească; dar nu făcuse niciodată lucrul 
acesta printr-o pădure, prin vâlcele şi prin luminişuri şi, mai ales, 
nu luase parte călare la hăituirea unei fiare sălbatice în sunetele 
cornului de vânătoare. 

Auzise adesea vorbindu-se, dar nu trăise niciodată acele 
întâmplări neprevăzute care umplu o zi de vânătoare. Şi în ciuda 
durerii care continua să-i stăpânească sufletul, Hermine tresări 
de bucurie la gândul că mâine avea să vadă cu ochii ei toate 
acestea şi că avea să plutească purtată de un cal blând. 

— Se pare, spuse baroana de Kermadec, în timp ce imaginaţia 
Herminei vagabonda, se pare că domnul de Lacy va fi însoţit de 
un oaspete, baronetul sir Williams. 

Hermine tresări, dar nu spuse nimic. Se retrase însă în camera 
ei gânditoare. 

Il iubea mai departe pe Fernand; dar îl iubea aşa cum îi iubeşti 
pe morţi, cu o dragoste fără nici o nădejde. Fernand, bărbatul 
care se dovedise nedemn, era definitiv pierdut pentru ea. 

Tânăra dormi foarte puţin; se simţea stăpânită de o ciudată 
presimţire, avea tot timpul senzaţia că ziua care avea să vină va 
fi plină de întâmplări neprevăzute, plină de emoţii şi simţea că 
prezenţa acelui străin avea să însemne ceva în viaţa ei. 

Doamna de Beauprâau o găsi trează pe Hermine. 

Biata Thérèse îşi petrecuse noaptea în rugăciuni, invocând 
spiritul cerului pe care-l implora să-i proteguiască fiica făcând în 
aşa fel încât să-l uite pe Fernand şi să se îndrăgostească de sir 
Williams. 

Domnul de Lacy nu făcea niciodată treburile pe jumătate. 
Trimiţând-o pe Pierrette domnişoarei de Beaupreau, el avusese 
grijă să-i trimită şi şefului de birou un cal. Domnul de Beaupreau 
era aidoma unui gascon din răsărit care pretinde că ştie totul şi 
pe care nimic nu-l uimeşte niciodată; el se lansa cu multă 
dezinvoltură în discuţii pe teme vânătoreşti şi nu uita să 
pomenească despre tinereţea lui vijelioasă. 

Or, în realitate, domnul de Beaupreau nu încălecase nici 
măcar de zece ori în viaţa lui; era incapabil să distingă o fiară 
sălbatică de un animal domestic iar isprăvile sale vânătoreşti se 
limitau la uciderea unei vrăbii, care stătea liniştită într-un copac 
de pe o stradă, fapt petrecut cu treizeci de ani în urmă. 

Aşa se face că el izbuti să smulgă un zâmbet bătrânei baroane 
de Kermadec care, de la fereastră, urmărea plecarea Herminei, 
în clipa în care, procedând popeşte, încalecă prin dreapta. 

138 


—  Moştenirea misterioasă — 


În ceea ce o priveşte pe Hermine, ajutată de Jonas, ea sări 
sprintenă pe spinarea Pierrettei. 

— Frumoaso, strigă baroana de la fereastră, să ştii că-ţi şade 
foarte bine călare. Bravo, mititico, îmi placi... 

Şeful de birou întoarse capul cerşind un compliment. 

— Dumneata, domnule nepot, îi spuse castelana, semeni mai 
degrabă cu un procuror şi te sfătuiesc să te ţii. Nu s-ar părea că 
te simţi prea bine. 

Sărmanul Beaupreau roşi până în vârful urechilor iar privirile 
sale aruncau flăcări de mânie. 

Alaiul porni. 

Jonas trebuia să-i conducă pe amândoi, pe tată şi pe fiică, prin 
hăţişurile pădurii. Micuţul ţăran îmbrăcase haine de sărbătoare şi 
lăsase acasă saboţii, păşind în picioarele goale cu agilitatea unei 
veveriţe. 

Hermine dădu liber calului care o porni la galop. 

Domnul de Beaupreau, care nu încălecase decât cai obişnuiţi, 
îşi imagină că un animal de rasă trebuie sa simtă pintenii. 

Jignit, înfuriat din pricina durerii, calul ţâşni şi se porni să 
alerge ca un mistreţ rănit. 

Domnul de Beaupreau pricepu că nu este momentul potrivit 
să încerce să dea dovadă de mândrie şi că era mai înţelept să 
nu-şi rupă spinarea. El se agăţă de gâtul calului şi se lăsă purtat 
prin crâng, în timp ce Jonas cotea pe o potecă lăturalnică ducând 
drept la locul întâlnirii. 

Hermine îl urmărea cu privirile fără să se sinchisească de 
cursa nebună a domnului de Beaupreau care, de altfel, dispăru 
curând din raza privirilor sale. 

Dintr-o dată, Jonas se opri. 

— Câinii, spuse el, se aud câinii! 

Hermine ciuli urechile şi auzi, într-adevăr, la o depărtare de un 
kilometru, lătrăturile haitei. 

— Sunt în vale, spuse Jonas, în valea pădurii Carreau! Repede! 
Repede!...Să mergem după glasul câinilor... O să vedem 
moartea... 


CAPITOLUL XLVI 


Jonas fugea cât putea de repede şi domnişoara de Beaupreau 
îl urma. 
In spatele lor se pierdeau ultimii copaci ai pădurii; şi în clipa în 
139 


— Ponson du Terrail — 


care tânără amazoană ajunse în luminişul în care Jonas se oprise 
aplecat la marginea prăpastiei, fata descăleca şi veni alături de 
el. 

În faţa ochilor ei se desfăşura un spectacol măreț. ă 

Valea era deosebit de îngustă şi mărginită de stânci înalte. În 
fundul ei se auzea zgomot şi era mişcare. Soseau vânătorii. 

La început, domnişoara de Beaupreau văzu fiara ţâşnind din 
tufişuri şi alergând nebuneşte spre fundul văii. Perii mistreţului 
erau ridicaţi, ochii îi sângerau; trecu ca o ghiulea tăind rădăcinile 
care-i stăteau în cale. 

La o sută de paşi în urma lui alergau câinii urlând de furie. 
Erau aproape douăzeci. 

În urma câinilor, Hermine văzu apărând un cavaler. Era călare 
pe un cal negru ca noaptea pe care-l conducea cu o uimitoare 
îndemânare printre stâncile care i se iveau în cale. Părea tânăr şi 
înflăcărat cavalerul. Hermine recunoscu în acest tânăr pe 
ciudatul om întâlnit în ajun şi care — aşa credea ea — salvase 
viaţa domnului de Beauprâau. 

Era sir Williams. 

Hermine îl mai iubea pe Fernand, iar baronetul îi era tot atât 
de indiferent pe cât îi putea fi orice străin. 

Cu toate acestea inima ei bătu în chip ciudat şi se simţi 
emoţionată. 

Aşa cum prevăzuse şi Jonas, mistrețul, orbit de furie, se izbi în 
câteva rânduri de pereţii stâncilor şi-şi dădu seama că nu-i va fi 
cu putinţă să-i escaladeze. 

Făcu atunci de două ori înconjurul fundului de sac în care 
intrase, tot căutând o cale de scăpare. 

În cele din urmă, alese unica soluţie pe care o putea încerca: 
să înfrunte câinii care se năpusteau asupra lui cu furie. 

Hermine, cucerită de măreţia spectacolului, asista cu sufletul 
la gură la începutul acestei bătălii în care avea să se angajeze 
curând şi o fiinţă omenească. 

Într-adevăr, sir Williams descălecă, puse carabina la ochi şi 
trase... dar glontele răni mistrețul fără să-l doboare. 

Aruncând carabina, sir Williams o porni către mistreţ având 
drept unică armă cuțitul său de vânătoare şi biciuşca. 

Baronetul păşea cu fruntea sus, ca un cuceritor; hainele sale 
de culoare roşie, potrivit obiceiului irlandez, hămăitul câinilor, 
zgomotele scoase de mistreţ, toate acestea păreau să contribuie 
la învăluirea lui într-un abur misterios. 

Inima Herminei bătea cu putere, dar fata era încă departe de 

140 


—  Moştenirea misterioasă — 


a bănui tot ceea ce avea să se întâmple. 

Sir Williams continua să înainteze. 

El înlătură câinii care înconjuraseră mistrețul, câţiva dintre ei 
erau sfâşiaţi, şi continuă să se apropie de animal. 

In clipa aceea Hermine înţelese... 

Ea înţelese că omul acesta îndrăzneţ până aproape de 
nebunie avea să-şi primejduiască viaţa pur şi simplu din plăcerea 
de a şi-o primejdui... 

În spatele lui sir Williams, unul dintre argaţi ridicase cornul de 
vânătoare şi se pregătea să sune moartea. In jurul baronetului 
câinii continuau să urle. 

În sfârşit, mistrețul însuşi, simțind că avea de înfruntat un 
adversar mult mai nobil, izbutise să scape de doi dintre cei mai 
înverşunaţi câini şi, strângându-se ca o pisică gata să sară, 
aştepta ca sir Williams să facă doi paşi pentru a se năpusti 
asupra lui cu toată impetuozitatea fiarei care-şi apără ultimele 
clipe de viaţă. 

În momentul acela baronetul, care înainta foarte liniştit, ridică 
privirile, dădu cu ochii de Hermine şi o salută aidoma cavalerilor 
medievali care, înainte de a pătrunde în arenă, căutau cu 
privirile femeia gândurilor lor. 

Hermine crezu că moare şi se agăţă de coama calului 
temându-se să nu cadă. 

Jonas aplaudă. 

Şi ceea ce se petrecu atunci sub privirile uluite ale fetei care 
nu mai avea nici o picătură de sânge în obraz, depăşeşte orice 
închipuire. 

Hermine îi văzu pe sir Williams şi pe mistreţ înfruntându-se, 
apropiindu-se unul de altul, confundându-se unul cu altul, 
devenind un singur trup... Închise ochii, scoase un strigăt de 
groază şi căzu leşinată în braţele lui Jonas care o prinsese la 
timp, înainte să cadă în prăpastie. 

O dată cu strigătul de groază al fetei, se auzi un urlet de 
moarte şi un strigăt de triumf... 

Cu o nemaipomenită îndemânare, cu un sânge rece 
extraordinar, cu o îndrăzneală rar întâlnită, sir Williams lovise 
mistrețul în spate şi-i înfipsese cuțitul până la mâner. 

Mistreţul căzuse fulgerat şi, în clipa în care Hermine leşina, 
învingătorul îşi odihnea piciorul pe spatele animalului ucis. 

În clipa în care-şi reveni, domnişoara de Beaupr&au se găsea 
culcată în iarbă, la câţiva paşi de locul unde fusese răpus 
mistrețul. 

141 


— Ponson du Terrail — 


Trei persoane stăteau aplecate deasupra ei: sir Williams, palid 
şi emoţionat, cavalerul de Lacy care tocmai sosise şi Jonas care o 
stropea cu apă pe obraz. Leşinul fetei durase aproape douăzeci 
de minute. 

— Domnişoară, murmură baronetul cu vocea tremurândă, vă 
cer iertare pentru spaima pe care v-a produs-o purtarea mea 
prostească. 

— Domnule, articula fata cu greu, primejdia prin care ați 
trecut... Dar iată-vă bine-sănătos... şi... 

Fata roşi neputând să continue. 

— Pe toţi câinii de vânătoare din lume, rosti entuziasmat 
cavalerul de Lacy, dacă vânezi întotdeauna mistrețul aşa cum ai 
făcut-o astăzi, eu, unul, te proclam, scumpul meu oaspete, 
regele vânătorilor britanici. 

Jonas vorbea de unul singur, ceva mai încolo: 

— Eu i-am spus ieri doamnei baroane că e dracul gol... Nici nu 
poate fi altfel... 

Se auzi atunci un cal apropiindu-se în goană; în curând îşi făcu 
apariţia din desişul pădurii Fulgerul pe spinarea căruia domnul 
de Beauprâau abia se mai putea ţine; la strigătele sale Jonas sări 
cât colo, ieşi în întâmpinarea calului şi-l prinse de gât, oprindu-l 
din goană. Furios, nobilul animal se cabră şi-l aruncă în iarbă pe 
domnul de Beaupreau. El se ridică însă repede, căci nu păţise 
nimic. 

Fu întâmpinat de hohotul de râs al cavalerului de Lacy căruia 
îi ţineau isonul sir Williams şi Hermine. 

— A! scumpul meu vecin, spuse cavalerul, eşti un foarte slab 
călăreț. 

— Dimpotrivă, răspunse domnul de Beaupreau, dar calul 
acesta îl are pe diavol în pântec. 

— AŞ! E blând ca un mieluşel. 

— Parcă a luat foc... 

— L-aţi lovit cu pintenii? 

— Fireşte. 

— Atunci înţeleg, spuse cavalerul râzând; aţi crezut pesemne 
că aveţi de a face cu o gloabă. 

Făcându-i-se milă de situaţia jenantă a şefului de birou, 
cavalerul de Lacy schimbă vorba, îi arătă mistrețul ucis şi-i 
povesti fapta de mare curaj a baronetului. 

— A! spuse şeful de birou privindu-l cu admiraţie pe sir 
Williams, asta spun şi eu că e lovitură de maestru! 

Baronetul afişă un aer plin de modestie care o cuceri cu totul 

142 


—  Moştenirea misterioasă — 


pe Hermine. 

— Domnule cavaler, se auzi atunci glasul lui Jonas, astăzi de 
dimineaţă doamna baroană mi-a dat o scrisoare pentru 
dumneavoastră. 

Jonas scoase din buzunar mesajul baroanei. 

— Să vedem, spuse cavalerul de Lacy. 

El rupse sigiliul, aruncă o privire asupra scrisorii, după care o 
citi cu glas tare: 


„Scumpul meu vecin, 

Invitaţie pentru invitație. 

Aţi poftit pe nepotul şi pe strănepoată-mea la vânătoare. 

Ati făcut foarte bine iar eu vă mulțumesc pentru amabilitate. 

Îngăduiți-mi ca, la rândul meu, să vă rog să luaţi masa cu 
mine. 

Sper că-l veţi lua cu dumneavoastră şi pe oaspetele care vă 
vizitează în aceste zile, baronetul sir Williams; aşteptându-vă, vă 
întind mâinile mele amândouă. 

Baroana de Kermadec”. 


Cavalerul îl privi pe sir Williams. 

— Ei? întrebau privirile sale. 

Sir Williams, la rândul său, o privi pe Hermine. Fata roşi, dar 
părea să-i spună: 

— Acceptaţi. 

— În cazul acesta, spuse cavalerul, să mergem! Este trecut de 
amiază şi până la castelul Genêts e cale lungă. Baroana ia masa 
destul de devreme... Scumpul meu vecin, se adresă el şefului de 
birou, îţi propun să nu încaleci acelaşi cal; am să-ţi ofer unul din 
caii argaţilor mei, destul de bătrân ca să nu mai poată lua foc în 
gură. 

Hermine încalecă, iar sir Williams o ajută, respectuos, 
întinzându-i genunchiul său. 

În timp ce fata îşi strângea hăţurile, baronetul se aplecă la 
urechea şefului de birou. 

— Ce spui, tată-socrule? Găseşti că mi-am jucat bine rolul? 

— Da, minunat. 

— Dacă fiica dumitale n-ar fi avut o zestre de douăsprezece 
milioane, adăugă baronetul, crede-mă că n-aş fi făcut una ca 
asta. Mi-am primejduit viaţa. 

— Eşti un om plin de curaj! murmură Beaupreau entuziasmat. 

Porniră la drum. 

143 


— Ponson du Terrail — 


Sir Williams îşi potrivi calul alături de Hermine. Cavalerul de 
Lacy călărea în dreptul domnului de Beaupréau. 

Beaupréau ÎI privi. 

Argaţii şi ceilalţi slujitori legară câinii, urcară mistrețul pe o 
targă şi toată lumea porni pe poteca ce ducea la Manoir. 

Drumul pe care baronetul şi fata îl făcură prin pădure fu 
încântător. Sufletul pustiit al Herminei părea că păstrează tăcere 
în clipele acelea; fata asculta glasul dulce şi melancolic al 
baronetului care-i vorbea cu entuziasm despre plaiurile verzi ale 
Irlandei lui natale, această țară de martiri care păşesc mereu cu 
fruntea sus îndurând persecuțiile fără să capituleze şi aruncând, 
din când în când, câte o privire către Franţa. Baronetul îşi 
exprima dezgustul pentru Anglia şi pentru felul de a fi al 
englezilor, vorbea despre  plictisul vieţii lui de om care 
călătoreşte veşnic, despre visul de a se stabili în Franţa, unde ar 
fi vrut să-şi găsească o tovarăşă de viaţă care să ştie să-l 
înţeleagă. 

Hermine îl asculta ca prin vis, gândindu-se la Fernand. 

La Fernand pe care-l pierduse pentru totdeauna. 

Cu toate acestea continua să-l asculte. 

Bărbatul care vorbeşte cu atât de multă tristeţe şi care pare 
să regrete o fericire de mult visată şi niciodată realizată, un 
asemenea bărbat, dacă se întâmplă să fie tânăr şi frumos ca sir 
Williams, va trezi întotdeauna simpatia unei femei. 

lar bărbatul despre care vorbim stăpânea de minune toate 
farmecele seducţiei; el ştia să facă să vibreze, cu ajutorul unui 
singur cuvânt, cele mai ascunse corzi din sufletul unei femei. 

Hotărât lucru, vicontele Andrea nu se lăudase în ziua în care, 
deghizat în Don Juan de Marana şi privind panorama Parisului 
rostise aceste cuvinte: 

— Don Juan n-a murit... Eu sunt Don Juan. 

Când alaiul sosi la Genêts, Hermine era visătoare, iar doamna 
de Beauprâau, care pândea întoarcerea cu sufletul la gură, crezu 
că vede ştearsă de pe chipul ei indiferența pe care o manifestase 
faţă de sir Williams. 

Biata mamă tresări de bucurie şi-i aruncă baronetului o privire 
plină de recunoştinţă, o privire care părea să-l implore: 

— Salvează-mi copila! 

Baroana de Kermadec îi întinse mâna lui sir Williams, acesta i- 
o sărută şi, la invitaţia gazdei, luă loc alături de ea, la masă. 

In şoaptă, baroana îi spuse: 

— lată-te, în sfârşit, ceva mai puţin nebun decât ieri. 

144 


—  Moştenirea misterioasă — 


— Doamnă... spuse baronetul mimând o mare jenă. 

— Ssst! O să sfârşească prin a se îndrăgosti de dumneata... 

Baronetul clătină neîncrezător din cap. 

— Ai încredere în spusele mele şi nu uita că te iau sub 
protecţia mea, aşa încât... 

— Hotărât lucru, gândi baronetul, le am de partea mea pe 
mătuşă, pe mamă şi-l am şi pe tată... Dacă fata nu se 
îndrăgosteşte de mine în cel mult opt zile, înseamnă că sunt un 
bleg care nici nu merită să ia în căsătorie o zestre de 
douăsprezece milioane. 


CAPITOLUL XLVII 


Suntem nevoiţi, datorită numărului mare de personaje şi ariei 
întinse pe care se desfăşoară drama ai cărei cronicari suntem, să 
ne schimbăm adesea locul şi să-i abandonăm, pentru un timp, pe 
unii dintre eroi pentru a ne întoarce din nou în mijlocul acelora 
pe care i-am părăsit pentru moment. 

Am lăsat-o pe Jeanne trezindu-se din somn în micul castel de 
la Bougival, plimbând în jurul ei o privire uimită, căutând să-şi 
explice faptul că se afla într-un loc necunoscut şi descoperind, în 
sfârşit, pe un gheridon aflat în mijlocul încăperii, scrisoarea lui sir 
Williams, nesemnată, ca şi aceea din ajun şi în cuprinsul căreia 
domnişoara de Balder crezuse a recunoaşte spiritul şi mâna lui 
Armand de Kergaz; scrisoarea ciudată, stranie, în care nici un 
fapt nu era menţionat fără să fi fost învăluit în rezerve sau lăsat 
în penumbre, scrisoare în care domnea, de la primul până la 
ultimul rând un ton misterios care nu se putea să nu aibă nici o 
influenţă asupra imaginaţiei bogate a unei fete tinere. 

lar misterul este, se ştie, fermentul cel mai activ al dragostei. 

Desigur, poate că în mintea domnişoarei de Balder ar fi trebuit 
să se nască o bănuială oarecare, poate că ar fi trebuit să-i treacă 
prin minte că un altul decât domnul de Kergaz era dens ex 
machina în această ciudată dramă a cărei eroină principală era. 

Dar Jeanne era îndrăgostită de Armand şi se ştie că cei ce 
iubesc socot că orice întâmplare trebuie să aibă drept cauză sau 
drept punct de pornire fiinţa iubită. Şi oricât de ciudată i-ar fi fost 
purtarea, cum ar fi putut să-i treacă prin minte că autorul 
scrisorilor nu ar fi fost una şi aceeaşi persoană cu domnul de 
Kergaz din moment ce, în ajun, îl auzise pe acesta din urmă 
şuşotind împreună cu Bastien şi rostind cuvintele „urâtă 

145 


— Ponson du Terrail — 


poveste”, care se refereau, fără îndoială, la duelul de a două zi? 

Jeanne deschise prima uşă care i se ivi în cale şi se pomeni 
într-un mare salon ai cărui pereţi erau împodobiţi cu minunate 
tapiserii de Gobelin. Pe un gheridon aflat în mijlocul încăperii se 
aflau albume, gravuri, un jurnal de modă, un ziar feminin. In faţa 
căminului se găsea un pian. 

Tânăra străbătu salonul ale cărui uşi erau deschise şi ajunse 
într-un mic vestibul pardosit cu marmoră, plin de vase încărcate 
cu flori rare şi având pereţii pictaţi cu fresce. 

În acest vestibul, pe o banchetă, dormita un valet înzorzonat 
care, auzind-o, se ridică repede şi luă o ţinută plină de respect. 

— Domnişoara doreşte s-o chem pe cameristă? 

Şi, fără să aştepte răspunsul, strigă: 

— Mariette! Mariette! 

O frumoasă subretă, atât de frumoasă încât nu o poţi întâlni 
decât pe scena Comediei Franceze, apăru de îndată şi o salută 
pe Jeanne. 

În urma subretei se iviră pe rând o îngrijitoare şi un lacheu. 
Acesta era personalul de serviciu pus la dispoziţia Jeannei. 

— Dacă, domnişoara binevoieşte să mă urmeze în camera de 
toaletă, spuse fata care răspundea la numele de Mariette, mă voi 
ocupa de domnişoara şi o voi îmbrăca. 

Jeanne îşi dădu atunci seama că se afla într-o rochie de 
cameră, aceea pe care o purtase în ajun şi, din ce în ce mai 
uluită, o urmă pe Mariette şi pătrunse într-un încântător cabinet 
de toaletă unde fata dădu peste întreaga ei garderobă aflată 
acolo ca prin farmec. 

— Întorcându-se de la Paris, spuse Mariette, domnul conte va 
trece, pesemne, pe la furnizorii domnişoarei care nu vor întârzia 
să se prezinte pentru a primi dispoziţii. 

lar Mariette începu să pieptene şi să împletească frumosul păr 
al Jeannei care, visătoare, se lăsă în voia întâmplării. 

Un ceas mai târziu, domnişoara de Balder, într-o rochie de 
dimineaţă, pătrundea în sufrageria de la parter unde i se 
pregătise micul dejun. 

Jeanne îşi muie buzele în ceai, luă câteva firimituri dintr-o 
prăjitură şi continuă să citească şi să recitească misterioasa 
scrisoare a bărbatului pe care personalul de serviciu îl numea 
domnul conte. 

Mariette, care o servea la masă, îi spuse în clipa în care fata 
se ridică: 

— Nu este prea plăcut să locuieşti iarna la ţară şi s-ar putea ca 

146 


—  Moştenirea misterioasă — 


domnişoara să se plictisească... 

Jeanne ar fi vrut mult să ştie unde anume la ţară se afla dar îşi 
aminti de recomandările atât de categorice ale scrisorii şi tăcu. 

— Dar, continuă Mariette, domnul conte s-a gândit că 
domnişoarei i-ar face plăcere să se întâlnească cu o veche 
prietenă. 

— Una din prietenele mele? 

— Una din prietenele domnişoarei, întări Mariette care 
deschise o uşă şi strigă: 

— Domnişoară Cerise! 

Şi sub privirile uluite ale Jeannei, tânăra lucrătoare palidă şi 
emoţionată, se aruncă în braţele ei. 

Cele două fete începură prin a-şi pune întrebări. Cum se face 
că se aflau acolo? Şi unde anume se aflau? Nici una din ele nu 
era în stare să răspundă. Dar sir Williams îşi luase atâtea măsuri 
de siguranţă, alcătuise scrisorile către Jeanne în aşa fel şi vorbise 
Cerisei cu atâta dibăcie despre închipuite primejdii, încât fetele 
se cercetară una cu alta şi nu şi făcură confidenţe decât pe 
jumătate. O parte a zilei se scurse pentru ele într-o dulce 
sporovăială. 

Jeanne îi mărturisi Cerisei că sufletul său îşi spusese cuvântul; 
era îndrăgostită de un necunoscut, fără nici o îndoială autorul 
celor două scrisori pe care le primise, contele Armand de Kergaz. 

Cerise îi vorbi despre dragostea ei pentru Leon, despre 
fericirea care nu făcuse decât să întârzie puţin, despre faptul că 
bucuria va fi şi mai mare o dată ce vor fi fost înlăturate piedicile 
ce-i stăteau în cale. 

Către seară, în timp ce fetele, după ce se plimbaseră multă 
vreme prin grădină se înapoiau în vilă, un om se înfăţişă 
dinaintea Jeannei şi o salută cu mult respect. 

Era Colar. 

Văzându-l pe acest necunoscut, domnişoara de Balder se simţi 
neliniştită; Cerise interveni însă imediat: 

— Este un prieten, spuse fata, este unul din oamenii domnului 
conte. 

— Domnişoară, spuse Colar înclinându-se, sunt intendentul 
domnului conte. 

— A! exclamă Jeanne liniştită; aţi venit din partea lui? 

— Da, domnişoară. 

Colar adoptă un aer misterios şi întinse fetei o scrisoare. 

Jeanne o apucă tremurând şi simţi că inima îi bate din ce în ce 
mai repede. Era acelaşi scris. Deschise scrisoarea şi citi: 

147 


— Ponson du Terrail — 


„Jeanne, dragostea mea, în clipa în care această scrisoare va 
fi în mâinile tale, între noi distanta va fi mare. Aşa a vrut soarta. 
Linişteşte-te însă, absența mea nu va fi de lungă durată; e vorba 
de numai câteva zile după care voi fi din nou la picioarele tale, îti 
voi săruta din nou mâinile şi-ţi voi cere în genunchi sa primeşti 
numele meu şi să fii fericirea vieţii mele. Omul care îţi va aduce 
această scrisoare şi căruia îi acord toată încrederea îţi va preda 
Zilnic un mesaj din partea mea, mesaj pe care eu i-l voi trimite 
indiferent de locul în care mă voi afla în cursul acestei călătorii 
care mi-a fost impusă de o serie de ciudate şi grave împrejurări. 

Omul acesta, pe care-l cheamă Colar, este mai mult un 
prieten decât un slujitor, îmi este devotat şi îti va executa toate 
ordinele cu bucurie. Fii regina acestei locuințe care îti aparţine şi 
în care cei ce se află nu sunt decât oamenii mei, suflete devotate 
viitoarei lor stăpâne şi care şi-ar da bucuros viața pentru ea. Nu- 
ți cer decât un singur lucru, Jeanne, dragostea mea, dar ţi-l cer în 
genunchi, în numele dragostei pe care ti-o port, în numele 
fericirii noastre viitoare: nu încerca să părăseşti casa şi grădina 
în care te afli, nu întreba nimic... Toate acestea ţi le voi explica 
eu ceva mai târziu. 

Adio... şi pe mâine. Trupul meu se îndepărtează de tine, 
dragostea mea, dar inima rămâne alături de inima ta”. 


De această dată scrisoarea purta drept semnătură un A. Era 
un progres. 

— Domnişoară, spuse Colar după ce Jeanne isprăvi de citit, 
dacă doriţi să răspundeţi domnului conte mă voi îngriji ca 
scrisoarea dumneavoastră să-i ajungă. 

Jeanne roşi. 

— Am să mai văd, răspunse ea emoţionată, şi, într-adevăr, ce 
ar fi putut răspunde? 

Să se plângă pentru că fusese răpită? Să-i mărturisească 
dragostei ei? 

O privi pe Cerise ca şi când i-ar fi cerut un sfat. 

Cerise înţelese şi-i spuse lui Colar: 

— Domnişoara îi va scrie mâine domnului conte. 

Colar se înclină. 

— Mă voi întoarce mâine, spuse el, şi dacă domnişoara 
doreşte ceva de la Paris... 

— Nu am nevoie de nimic, mulţumesc. 

Se auzi un clopot sunând ora prânzului. 

148 


—  Moştenirea misterioasă — 


Locotenentul lui sir Williams o salută din nou pe Jeanne şi 
plecă. Dar în loc să plece prin poarta cea mare a vilei, el o porni 
către pavilionul în care se afla văduva Fipart, cu toate că în 
dimineaţa aceleiaşi zile sir Williams se prefăcuse că o goneşte. 

— Măicuţă, îi spuse el, căpitanul s-a gândit aşa: nu te-ai purtat 
prea bine cu Cerise şi ar trebui să pleci; dacă puştoaicele te văd 
pe aici ar putea să intre la bănuieli. 

— Foarte bine, răspunse, cârciumăreasa, o luăm din loc. 

— În fiecare dimineaţă, continuă Colar, o să-i dai un coş lui 
Rocambole şi o să-i recomanzi să adopte în măsura posibilităţilor 
un aer cât mai cinstit. 

— O! rosti văduva plină de mândrie, este elevul meu şi când 
vrea poate să semene şi cu un sfânt. 

— ŞI-I vei trimite aici cu peşte. 

— Priceput, o să-i trimit. 

— Rocambole e mare şmecher şi o să mai arunce şi el câte o 
privire pe aici; pentru că eu nu am cine ştie ce încredere în 
personalul acesta şi dacă i-ar trece prin minte adevăratului conte 
să dea o raită prin împrejurimi... 

Vorbind despre adevăratul conte, Colar se referea la Armand. 

Văduva Fipart plecă la Bougival întovărăşită de Colar care se 
întoarse apoi la Paris unde avea sarcina să urmărească mişcările 
domnului de Kergaz. 

A doua zi el se întoarse la vilă. 

Sir Williams îi scrisese din Orléans şi-i trimisese o a doua 
scrisoare pentru Jeanne. Aceasta, mai tandră şi mai înflăcărată 
decât cea dintâi, sfârşi prin a tulbura inima tinerei fete. Falsul 
conte de Kergaz semnase de data asta cu nume întreg, Armand. 
Aşadar, el era. 

— Domnişoara nu va răspunde domnului conte? întrebă Colar. 

Inima Jeannei începu să bată, chipul i se aprinse, ezita. 

— A! exclamă Colar, parcă-l văd pe domnul conte deschizând 
plicul şi găsind câteva cuvinte din partea domnişoarei. Ce 
bucurie pentru iubitul meu stăpân! 

La gândul că l-ar putea face fericit, Jeanne nu ezită şi scrise. 


„Domnule, cu toate că purtarea dumneavoastră mi se pare 
ciudată, cu toate că este nemaiauzit să-i faci prizonieri pe 
oameni pentru a-i face fericiți şi pentru a le dovedi afecțiunea, aş 
vrea să nu vă judec prea tare şi să aştept întoarcerea 
dumneavoastră pentru lămurirea acestui mister. De aici de unde 
mă aflu voi urma sfatul dumneavoastră şi mă voi menține în 

149 


— Ponson du Terrail — 
rezerva pe care mi-o cereti”. 


În ciuda faptului că era o scrisoare rece, se simțea că fusese 
scrisă din tot sufletul, literele erau tremurate iar semnătura, din 
cauza emoţiei, aproape de nedescifrat. 

Jeanne era însă de viţă nobilă; ea ştia că prima calitate a unei 
femei este rezerva iar ciudata purtare a lui sir Williams nu merita 
în nici un caz vorbe dulci. Cu toate acestea, dedesubtul numelui 
său fata scrise un singur cuvânt: 


„Întoarceţi-vă!” 


Acest post-scriptum laconic rezuma, de fapt, toată scrisoarea 
şi atenua în bună măsură răceala. 

Colar plecă. 

A doua zi el reveni aducând o nouă scrisoare din partea 
falsului conte de Kergaz. 

Era, ca şi cele scrise până atunci, plină de parfumul unei iubiri 
caste, dar înflăcărate, care continua să facă ravagii în sufletul 
jJeannei. Fetele tinere se vor lăsa întotdeauna seduse de 
farmecul scrisorilor de dragoste. 

Zilele treceau. 

Jeanne uitase de Gertrude despre care falsul Armand continua 
să vorbească în aşa fel încât să se creadă că-l însoţeşte! — dar 
scrisorile lui nu purtau nici o dată şi nu se ştia de unde veneau, 
ele fiind aduse întotdeauna de către Colar. 

intr-o bună zi însă, Colar nu se ivi. Jeanne aşteptă în zadar 
scrisoarea care devenise hrana sufletului său. 

Scrisoarea nu veni. lar Colar nu se arătă nici a doua zi. 

Locotenentul lui sir Williams avea cel mai bun dintre motive 
pentru a-şi justifica absenţa: era mort. 

Ne aducem aminte de tragicul sfârşit al lui Colar, din cârciuma 
văduvei Fipart. 

Colar murise fără să apuce să-i spună nici un cuvânt lui 
Rocambole cu privire la cele ce avea de făcut în legătură cu cele 
două fete. Trecură trei zile, trecură patru, Jeanne nu primea nici 
o scrisoare şi cu toate acestea nimic nu se schimbase la vilă. 

Servitorii continuau să fie în slujba ei, poarta continua să 
rămână încuiată; Mariette vorbea despre domnul conte de 
fiecare dată când o pieptăna pe Jeanne. 

Dar fata nu-l mai vedea pe Colar şi nici nu mai primea scrisori. 

li întrebă atunci pe servitori despre soarta mesagerului său; 

150 


—  Moştenirea misterioasă — 


fie că nu ştiau, fie că nu voiau să spună adevărul, servitorii 
răspundeau invariabil: 

— Se poate ca intendentul domnului conte să fi plecat într-o 
călătorie. 

Pe Jeanne o năpădiră atunci gânduri negre; ea îşi aminti că în 
prima dintre scrisorile găsite pe gheridon, acela pe care-l credea 
Armand de Kergaz îi vorbea, despre pericolele care-l pândeau... 

Jeanne se simţi cuprinsă de ameţeală; îşi spuse că s-ar putea 
foarte bine ca iubitul ei Armand să fi murit... 

Speranţa îi reveni o dată cu gândul că, din moment ce nu 
scria, însemna că se află pe drumul de întoarcere. 

In cea de a patra zi, însă, în clipa în care Jeanne se trezi şi se 
pregătea să-i spună bună dimineaţa Cerisei care dormea într-o 
încăpere alăturată, fata zări câteva scrisori pe gheridon. 

Scoase un strigăt de bucurie şi, dintr-un singur salt, străbătu 
distanţa care despărţea patul său de gheridon. 

Erau patru scrisori, atâtea câte zile trecuseră... 

Le recunoscu şi le deschise cu emoție. 

Aşadar, Armand nu era mort! 

El îi vestea că ziua revederii lor era aproape... Avea să se 
întoarcă repede şi prima clipă va fi pentru ea. 

Aşa glăsui ultima dintre scrisori. 

— Cerise! Cerise! strigă fata nebună de bucurie, trăieşte, se 
întoarce! 

lar Cerise, care în ultimele trei zile ştersese lacrimile Jeannei, 
alergă bucuroasă şi o îmbrăţişă. 

Jeanne voi să ştie atunci cine adusese scrisorile şi cine le 
pusese pe gheridon în timp ce ea dormea. 

Sună şi Mariette apăru. 

— A venit Colar? 

— Nu, doamnă. 

— Atunci cine?... întrebă Jeanne surprinsă, arătând scrisorile. 

— Domnişoară, răspunse camerista, le-a adus Rocambole. 

— Ce-o mai fi însemnând şi asta, Rocambole? întrebă Jeannei 
care nu auzise în viaţa ei acest cuvânt. 

— Este numele micului negustor de peşte. 

— L-a întâlnit pe Colar? 

— Nu ştiu. 

Într-adevăr, Mariette nu ştia. 

Adevărul este că în ultimele trei zile meşterul Rocambole se 
schimbase cu totul în faţa celor de la vilă şi se cuvine să vorbim 
despre această schimbare înainte de a merge mai departe. 

151 


— Ponson du Terrail — 


CAPITOLUL XLVIII 


Fiul adoptiv al văduvei Fipart, meşter Rocambole, se dovedise 
mai puternic decât însuşi Colar în seara în care acesta din urmă 
murise lovit de contele de Kergaz. 

Copilul acesta de şaisprezece ani, pe care făgăduiala unei 
sume destul de însemnate ca cincizeci de ludovici îl putea 
zăpăci, nu-şi pierdu capul nici un moment şi în mintea lui se 
născu următorul raţionament, care nu era lipsit de logică: 

— Este evident că din moment ce contele oferă două mii de 
franci ca să afle unde sunt puştoaicele, căpitanul ar oferi de 
două sau de trei ori pe atât ca să nu afle contele nimic. Or, 
contele este omul binelui iar căpitanul un mare pişicher; între 
bine şi rău, el Rocambole, n-a ezitat niciodată. Aşadar, ura 
pentru căpitan!... iar pe Filantrop am să-l trag pe sfoară. 

Tocmai pentru a rămâne fidel acestui plan îi atrăsese meşterul 
Rocambole pe conte, pe Ghinion şi pe Léon Rolland pe podul 
morii pentru a-i conduce de acolo pe insula Croisy unde, potrivit 
spuselor lui, cele două femei erau prizoniere. Ce a urmat se ştie. 

Rocambole, sprinten şi puternic, l-a luat prin surprindere pe 
Ghinion, i-a pus o piedică, l-a aruncat în apă şi a căzut o dată cu 
el. 

Ghinion nu ştia să înoate şi, de altfel, aşa cum remarcase 
destul de judicios Rocambole, asta era soarta lui, să nu aibă 
niciodată nici o şansă. 

Căzând, Ghinion scoase un strigăt, încercă să iasă la 
suprafaţă, dispăru, şi târât de curent, sărmanul lucrător îşi află 
moartea prins între monstruoasele roţi ale morii. Rocambole era, 
dimpotrivă, un copil al Parisului prin excelenţă, deosebit de 
îndemânatic fără să fi învăţat vreodată ceva: în câteva zile ştie 
să călărească, mânuieşte spada din instinct, trage cu puşca şi cu 
pistoletul, înoată ca un peşte. 

Rocambole se aruncă deci în apă cu aceeaşi linişte de care ar 
fi dat dovadă dacă ar fi plonjat în bazinul unuia dintre 
stabilimentele balneare de la Pont-Neuf sau de la Pont-Louis- 
Philippe. 

— Hm! făcu el simțind apa îngheţată, căci era pe la mijlocul lui 
ianuarie, nu e cine ştie ce călduţă şi baia asta e cam riscantă 
pentru anotimpul în care ne aflăm... De! 

Şi o dată cu acest ultim cuvânt rostit la suprafaţa apei, 

152 


—  Moştenirea misterioasă — 


Rocambole închise gura, vâri capul în apă şi înotă aşa dând cam 
de vreo cincizeci de ori din braţe pentru a se putea pune bine la 
adăpost în cazul în care contele, orientându-se după zgomotul 
căderii sale în apă, ar fi încercat să-i trimită un plumb sub piele; 
reveni apoi la suprafaţă, luă o gură de aer, plonja din nou, apoi 
ieşi din nou ca să respire şi, în cele din urmă, o porni înot sub 
apă, în aşa fel încât să nu facă nici cel mai mic zgomot. 

Era o noapte neagră şi nu se vedea nici la douăzeci de paşi. 

Înotând cu putere, Rocambole trăgea cu urechea şi, ajutat 
fiind de vântul care sufla de la răsărit către apus, el auzi 
cuvintele iritate ale contelui şi pe acelea ale lui Léon Rolland 
care-l strigau în zadar pe Ghinion, a cărui moarte fusese 
fulgerătoare. 

— Da! ştiu că-s morcoviţi! gândi Rocambole încântat de el 
însuşi şi întinzându-se pe spate pentru a se putea odihni făcând 
pluta. 

Când se văzu destul de departe de moară pentru ca gloanţele 
să nu-l mai poată ajunge, haimanaua socoti că e mai bine să se 
odihnească. 

— Să acostăm, îşi spuse el atingând malul opus care se afla 
de partea cealaltă a drumului către Bougival şi Port-Marly. 

Se trânti în iarbă între două stive de buşteni proaspăt tăiaţi şi 
pregătiţi acolo pentru a fi transportaţi pe calea apei; tremurând, 
el se dezbrăcă preferând să rămână gol decât să simtă pe trup 
hainele ude. 

O dată dezbrăcat, Rocambole se aruncă în nisip şi se îngropă 
pe jumătate. 

— lată, gândi el, o haină destul de ciudată cu ajutorul căreia 
voi aştepta ivirea zorilor dar, oricum, e mai bună decât nimic. De 
s-ar ivi măcar o şalupă... 

Rocambole se gândise la o şalupă pentru că el cunoştea 
obiceiurile acestor ambarcaţiuni care străbat fluviul tăcute zi şi 
noapte. 

Sunt mânuite de doi, cel mult de trei oameni şi aceştia trăiesc 
tot timpul pe bord. 

Au întotdeauna foc, au câte ceva de mâncare şi sunt destul de 
primitori cu luntraşii sau cu pescarii care se urcă la bordul lor. 

Şi iată că, tot trăgând cu urechea, Rocambole, care de la o 
vreme nu-i mai auzea vorbind nici pe Armand şi nici pe Leon, 
percepu dintr-o dată zgomotul surd al unui vas mânuit cu 
abilitate şi puţin mai târziu zări o arătare mai neagră decât însăşi 
noaptea, purtând, într-un singur punct, o luminiţă. 

153 


— Ponson du Terrail — 


Era o şalupă fără încărcătură pe care doi oameni o conduceau 
în derivă, fără ajutorul cailor care, urcând în susul apei, 
remorcau vasele. 

Punctul luminos nu era altceva decât o lanternă agăţată în 
partea din faţă a vasului. 

— O! Voi, cei din barcă! strigă haimanaua. 

— O! i se răspunse de pe puntea vasului. 

Rocambole se smulse din linţoliul său de nisip, se îmbrăcă în 
câteva clipe, se aruncă din nou, vitejeşte în apă, se lăsă purtat 
puţin de curent, trecu pe dedesubtul şalupei, o abordă de partea 
cealaltă şi se agăţă de frânghia plină de noduri care spânzura în 
chip de scară. 

O dată ajuns sus, cu toate că era destul de odihnit şi nu-şi 
pierduse câtuşi de puţin nici vigoarea şi nici agilitatea, se 
prefăcu zdrobit de oboseală şi se trânti pe punte gemând. 
Stăpânul şalupei, care tocmai se afla la cârmă în clipa aceea, fu 
deosebit de mirat să vadă, în toiul nopţii, pe un asemenea frig, 
un om ieşind din apă îmbrăcat şi tremurând din toate 
încheieturile. 

— A! Doamne, Dumnezeule, făcu Rocambole cu o voce 
plângăreaţă, ce nenorocire!... 

Dându-şi seama că aveau a face cu un copil care părea 
extenuat de efort şi de frig, cei doi marinari care conduceau 
şalupa începură să-l îngrijească, îi dădură haine de schimb şi-i 
oferiră să bea câteva înghiţituri de rachiu. 

Simţindu-se mai bine, Rocambole cobori în cabină unde era 
cald şi se culcă alături de stăpânul şalupei care încredinţase 
cârma secundului său. 

Haimanaua povesti atunci marinarului că, plimbându-se pe 
malul apei, căzuse şi-i fusese cu neputinţă să ajungă înapoi la 
mal. 

El adăugă că, în clipa în care i s-a întâmplat acest accident, se 
îndrepta spre Saint-Germain. 

Şi cum accidentul a cărui victimă se pretindea era posibil în 
timpul nopţii, şi cum Rocambole mărturisi că în clipa în care 
căzuse, era, potrivit expresiei populare, puţin făcut, stăpânul 
vasului nu se îndoi nici o clipă de adevărul spuselor sale. 

Rocambole îşi uscă hainele, avu grijă să nu i se vadă punga pe 
care i-o azvârlise contele de Kergaz şi care conţinea douăzeci şi 
cinci de ludovici şi, către miezul nopţii, şalupa îl depuse la Pecq, 
aproape de Saint-Germain. 

Rocambole socotise că e mult mai prudent să nu se întoarcă 

154 


—  Moştenirea misterioasă — 


imediat la Bougival. 

El îşi petrecu restul nopţii într-un birt al cărui stăpân îi era 
cunoscut şi pe care-l trezi din somn în clipa în care încercă uşa; o 
dată cu ivirea zorilor el o porni din nou la drum, hotărât să dea 
târcoale prin împrejurimile casei în care fusese ucis Colar. 

— Se prea poate, îşi spunea el în timp ce păşea pe drumul 
care ducea către Port-Marly, ca domnul conte să se fi întors la 
crâşmă, să n-o mai fi găsit acolo pe măicuţă şi cum, la urma 
urmelor, îi făcuse de petrecanie lui Colar, s-o fi şters fără să mai 
ceară restul la sută. 

Acest raţionament era plin de adevăr şi evenimentele aveau 
să-l confirme pe de-a-întregul. 

Rocambole găsi şoseaua pustie, era încă foarte devreme, găsi 
uşa cârciumii întredeschisă, iar pe acolo nu se vedea ţipenie de 
om. Maica Fipart socotise că e mai înţelept s-o întindă, cum 
spunea Rocambole; şi se îndreptase către pavilionul din parc, în 
vila în care se aflau Jeanne şi Cerise. 

Rocambole urcă la primul etaj unde cadavrul lui Colar 
rămăsese neclintit, înotând într-o baltă de sânge. 

— Asta e lucrul cel mai neplăcut, îşi spuse el. Contele a întins- 
o şi n-o să se întoarcă prea curând; dar prima persoană care va 
veni aici va vedea prelingându-se sângele pe sub uşă, va striga 
după ajutor şi atunci o să fie vesel!... Trebuie ca Burtăverde să 
dispară (aşa-i spuneau lui Colar şi el şi văduva). 

— Vai de capul tău, murmură Rocambole în timp ce Colar 
rămăsese neclintit, înotând într-o băltoacă de sânge. N-ai avut 
nici tu mai multă baftă decât Ghinion! Asta fără să mai putem la 
socoteală faptul că n-o să ai nici popă la înmormântare şi nici 
măcar cimitir. 

În clipa în care sfârşea acest discurs funebru, Rocambole auzi 
răsunând paşi în catul de jos al clădirii. 

Tresări, crezu că e vorba de Armand sau de unul din oamenii 
săi şi, pentru orice eventualitate se înarmă cu cuțitul pe care, cu 
o zi în urmă, Ghinion i-l proptise în gât, cuţit care rămăsese 
acolo, pe jos. 

Se auzi însă un glas bine cunoscut: 

— Hei! Rocambole! 

— Bun, făcu băiatul, n-am de ce să mă tem, e Nicolo! 

Era, într-adevăr, saltimbancul. După ce rătăcise toată noaptea 
prin câmpii îi mai trecuse puţin spaima şi acum îşi luase inima-n 
dinţi şi voia să afle ce se mai întâmplase după fuga lui. 

— Urcă, taică, urcă, îi strigă Rocambole soţului nelegitim al 

155 


— Ponson du Terrail — 


văduvei Fipart, hai, pe aici, e nevoie de ajutorul dumitale. 

Nicolo urcă şi se opri tremurând în pragul camerei galbene. 

Poznaşul de Rocambole aşezase cadavrul lui Colar în şezut şi-l 
sprijinise de zid. 

— S-a zis cu el! rosti haimanaua arătându-i-l lui Nicolo cu 
mâna întinsă. 

— Dar măicuţa? întrebă saltimbancul interesat ca un 
îndrăgostit care-şi caută logodnica. 

— Uşchită! se auzi răspunsul lui Rocambole. 

După care adăugă la repezeală: 

— Hai, tăicuţule, nu e momentul să stai de pomană şi să pui 
întrebări; am să-ţi povestesc eu totul ceva mai târziu. 
Deocamdată trebuie să-l ascundem pe răposatul Colar. Pe el n-o 
să-l deranjeze câtuşi de puţin iar nouă, în schimb, o să ne prindă 
bine. 

— Dar, remarcă Nicolo, nu l-am omorât noi, la urma urmelor... 
şi curcanii n-o să ne poată pune nouă în cârcă sasinatul. 

Rocambole îşi regăsise între timp sângele rece şi umorul. El 
înălţă din umeri şi-l privi dispreţuitor pe saltimbanc. 

— Auzi, papa, făcu derbedeul, nu eşti dumneata autorul zilelor 
mele dar, între noi fie vorba, să ştii că nici nu-mi pare rău de loc. 

— Ce face? răcni Nicolo surprins. 

— Eşti tot atât de prost ca un saltimbanc ce eşti, continuă 
Rocambole terminându-şi ideea; mintea ţi s-o fi lăsat la picioare 
pentru că la cap să ştii că nu e! 

— Obrăznicătură, spuse Nicolo, obişnuit, totuşi, cu 
impertinenţa puştiului. 

— Să presupunem, continuă Rocambole, că domnii curcani 
sosesc aici. Primul lucru pe care l-ar face ar fi să ne pună la 
răcoare şi pe unul şi pe celălalt. Puțin mai târziu îşi vor da seama 
că papa Nicolo a locuit pe vremuri într-un port de la malul mării 
şi că a plecat de acolo fără paşaport, purtând însă, în schimb, la 
gleznele sale, urmele unor drăgălaşe inele; asta înseamnă că e 
vorba de un evadat. 

— Drace! rosti Nicolo, la toate astea nu m-am gândit. 

— In ceea ce mă priveşte, reluă Rocambole, pentru că am 
spălat putina şi pentru că n-am vrut să locuiesc mai departe la 
corecțională până la majorat, au să pună din nou laba pe mine. 

— Ai dreptate, recunoscu Nicolo; dar unde l-am putea pune pe 
nen-tu Colar? 

— Dacă ar fi fost noapte, ţi-aş fi răspuns aşa: să-l îngropăm în 
grădină; ţinând seama însă de faptul că ne aflăm în plină zi, e 

156 


—  Moştenirea misterioasă — 


mult mai cuminte să-l ducem jos, în pivniţă. Avem acolo un 
poloboc vechi şi care acum e gol; o să-l desfacem într-o parte, o 
să astupăm la loc spărtura şi o să sucim polobocul cu partea 
desfăcută la perete. 

Nicolo şi Rocambole apucară cadavrul; unul de braţe, celălalt 
de picioare şi în felul acesta coborâră în pivniţă. Rocambole, 
stăpân pe el, făcu o spărtură în peretele vechiului poloboc. 

Răposatul Colar, cum spunea şugubăţul derbedeu, fu aşezat în 
acest sicriu improvizat după care polobocul fu sucit spre perete; 
cei doi bandiți se apucară apoi să şteargă toate urmele omorului. 

Sângele care acoperea parchetul camerei galbene şi care se 
prelingea pe sub uşă fu spălat cu multă apă şi în mai puţin de 
douăzeci de minute nu mai rămăsese nici o urmă. 

Geamurile sparte fură aruncate în curte, mobilele aşezate la 
locul lor; şi când totul se isprăvi, Rocambole îşi turnă un pahar 
plin cu rachiu, îşi umplu luleaua pe care o avea întotdeauna la el, 
se aşeză pe un taburet şi privi mândru spre saltimbanc: 

— Şi acum, papa, rosti el, dacă nu ai nimic împotrivă o să 
stăm puţin de vorbă. 

— Şi ce-o să vorbim? întrebă acrobatul despre care nu se 
putea spune că sclipeşte de inteligenţă. 

— Pe legea mea, îi răspunse Rocambole în glumă, în nici un 
caz despre politică; în primul rând pentru că eu, unu, nu am 
păreri politice. 

Nicolo începu să râdă. 

— lată-ne la adăpost de curcani, reluă haimanaua şi este 
evident că domnu’ conte, care i-a făcut de petrecanie 
răposatului Colar n-o să se laude cu o asemenea ispravă; dar 
cum vrea cu tot dinadinsul să afle unde sunt puştoaicele... 

— Nu ştie încă? 

— Asta-i bună! exclamă Rocambole, de unde era să afle? 
Lăcătuşul nu ştia, iar eu şi cu măicuţa nu suntem copii. 

Şi atunci fiul adoptiv al văduvei Fipart îi povesti pe scurt lui 
Nicolo felul admirabil în care se purtase el, iar saltimbancul 
exclamă uluit: 

— Hotărât lucru, piciule, să ştii că n-ai paie-n bilă! 

Rocambole primi complimentul cu multă modestie. 

— Da, continuă el, dacă suntem acoperiţi faţă de curcani, asta 
nu înseamnă că putem spune acelaşi lucru despre conte; n-o să 
fie cine ştie ce vesel pe aici, în curând. Părerea mea este că nu 
avem nimic mai bun de făcut decât s-o ştergem, dumneata şi cu 
mama la Paris, iar eu la Port-Marly, unde taica Maurice o să mă 

157 


— Ponson du Terrail — 
găzduiască. 

Taica Maurice despre care vorbea Rocambole era un pescar 
care ţinea o crâşmă la fel de rău famată ca şi cea a văduvei 
Fipart. 

Taica Maurice şi iubita lui Nicolo învârtiseră împreună destule 
afaceri dubioase şi care nu aveau nimic comun cu negoţul de 
băuturi; Rocambole se putea bizui, aşadar, pe el, în aceeaşi 
măsură în care taica Maurice s-ar fi bizuit, la rândul lui, în caz de 
nevoie, pe văduva şi pe fiul ei adoptiv. 

— Ai dreptate, spuse Nicolo aprobând sfatul puştiului. Dar, 
adaugă el, ce-o să facem acum, din moment ce nu e aici 
căpitanul? Le dăm drumul puştoaicelor? Eu nu mai ştiu ce să fac 
din moment ce a murit Colar. 

— Eu, însă, ştiu, spuse Rocambole şi voi fi la înălţimea 
evenimentelor. N-ai nici o grijă, am să-i ţin eu locul răposatului 
Colar. 

Haimanaua îşi turnă încă un pahar cu rachiu, îşi înfundă şi îşi 
aprinse o nouă pipă, după care se ridică: 

— Şi acum, făcu el, s-o ştergem! Se apropie de opt. 

leşiră. 

Rocambole luă din cămin o bucată de cărbune şi scrise pe uşa 
pe care o încuie de două ori: 

„Inchis din cauză de faliment” 


Nicolo urcă în vilă şi o luă cu el pe văduva Fipart, la Paris. 

Rocambole ajunse la Port-Marly. 

A doua zi dis-de-dimineaţă, se prezentă la vilă. 

Purta pe cap, aşa cum făcuse şi în zilele precedente, un coş de 
cărat peşte; pungaşul nu mai avea însă câtuşi de puţin acea 
atitudine umilă şi modestă pe care o avusese cu zile în urmă; el 
păşea, dimpotrivă, cu fruntea sus, fluiera şi arbora o mutră 
obraznică. li convocă de îndată pe toţi servitorii vilei. 

— Ei bine, le spuse el, domnul Colar a plecat să se întâlnească 
cu stăpânul şi eu sunt acela care-i ţin locul; el vă poruncește să- 
mi daţi mie ascultare aşa cum i-aţi fi dat şi lui. 

Rocambole vorbea atât de sigur, încât nimănui nu-i trecu prin 
minte, nici măcar pentru o singură clipă, că tonul acesta 
poruncitor şi atitudinea aceasta de om investit cu depline puteri 
erau, de fapt, izvorâte din propria lui iniţiativă. 

Fu crezut pe cuvânt. 

Transformat din proprie voinţă în stăpân, Rocambole dădu 
ordine, recomandă ca Jeanne să fie tratată cu acelaşi respect în 

158 


—  Moştenirea misterioasă — 


afară de cazul în care i-ar trece prin minte să fugă şi anunţă că 
se va întoarce a doua zi. 

Se întoarse, într-adevăr, şi o chestionă pe Mariette: 

— Domnişoara este tristă, îi răspunse subreta. 

— A! făcu Rocambole, găseşte cumva că e prea strâmtă 
colivia? 

— Nu, dar îi este dor de domnul conte. 

— Bun, spuse Rocambole, care aflase din gura văduvei Fipart 
toate secretele lui Williams; s-ar părea că ustură dragostea 
asta... 

— Şi apoi, domnul conte nu i-a mai scris. 

— O să-i scrie, răspunse haimanaua. 

Fiul adoptiv al văduvei Fipart se gândi atunci că sir Williams îi 
scria pesemne Jeannei prin intermediul lui Colar şi că, acesta 
fiind mort, scrisorile căpitanului se aflau, fără îndoială, închise în 
clădirea din strada Beaujon. O rază de lumină se ivi în mintea lui. 
Zbură la Paris, îi spuse valetului, care nu avea nici el habar de 
cele ce i se întâmplase lui Colar, că acesta din urmă, reţinut la 
Bougival, l-a însărcinat să vină şi să ia scrisorile. 

Valetul i le încredinţă fără nici o împotrivire, convins că tot 
ceea ce îi spune Rocambole este purul adevăr. 

În felul acesta, a doua zi de dimineaţă, domnul Rocambole, 
după cum începuse să-i spună Mariette, încredinţă subretei 
scrisorile lui sir Williams, după ce avusese grijă să rupă primul 
dintre plicuri care purta ştampila poştei şi după ce-i 
recomandase să le aşeze pe masă, în aşa fel încât stăpâna să le 
găsească în momentul în care avea să se trezească din somn. 

lată cum stăteau lucrurile în clipa în care Jeanne afla, din 
ultima scrisoare a lui sir Williams, că acesta avea să se întoarcă 
în curând. 

Stăpânită de o ciudată presimţire, domnişoara de Balder îşi 
închipui că cel pe care-l aştepta ar fi putut, într-adevăr, să vină în 
aceeaşi zi. 

Şi pentru prima oară în viaţa ei, tânăra căută să arate cât mai 
drăguță cu putinţă. 

Ţinea să o găsească frumoasă. 

Se scurse o bună parte a zilei. La auzul celui mai mic zgomot 
care venea de afară, Jeanne tresărea şi alerga la fereastră; avea 
impresia că orele se târau cu o încetineală exasperantă; umbla 
prin vilă de colo-colo, îngrijorată, cu inima palpitândă. 

În sfârşit, după apusul soarelui, către seară, se auzi zgomotul 
unei trăsuri care străbătea marea alee a vilei. 

159 


— Ponson du Terrail — 

Jeanne păli şi simţi cum sângele său prinde să alerge din ce în 
ce mai repede... Voi să se ridice şi să fugă în întâmpinarea celui 
pe care-l aştepta... 

Puterile o trădară însă şi nu-şi putu părăsi scaunul. 

Uşa se deschise pe neaşteptate şi Mariette, care se ivise în 
prag, vesti: 

— Domnul conte Armand de Kergaz! 

Jeanne scoase un strigăt înăbuşit şi crezu că viaţa o 
părăseşte! 


CAPITOLUL XLIX 


Să facem un pas înapoi. 

In timp ce Rocambole o pornea înot pentru a putea scăpa în 
felul acesta de urmărirea lui Armand de Kergaz şi a lui Leon 
Rolland, aceştia doi, ne aducem aminte, făceau cale-ntoarsă şi 
alergau spre birtul unde o lăsaseră leşinată pe văduva Fipart 
care, însă, între timp, dispăruse. 

— Nimeni! spuse Armand. 

— Dar ce-o să facem cu acest cadavru? întrebă Leon. 

— Nimic, răspunse Armand. 

— Trebuie totuşi să dăm o declaraţie... 

— Este inutil. 

Léon deschise ochii mari. 

— Dragul meu prieten, spuse contele, poţi să fii sigur că 
oamenii aceştia au ceva mai bun de făcut decât să alerge la 
comisariatul de poliţie şi să anunţe că s-a comis o crimă. In 
consecinţă, părerea mea este că trebuie să lăsăm totul aşa cum 
se află şi să plecăm. 

Léon îşi dădu seama că domnul de Kergaz avea dreptate. 

— Numai că, reluă contele, deoarece este evident ca oamenii 
aceştia ştiu unde se află Jeanne şi Cerise, va trebui să le 
întindem o cursă pe aici, prin apropiere şi, în clipa în care îi vom 
avea în mână, vor fi siliţi să ne spună tot adevărul. 

— Sărmanul Ghinion! şopti lucrătorul cu lacrimi în ochi, eu 
sunt pricina morţii sale... 

— Fii pe pace, îl vom răzbuna! 

În ochii lui Armand sclipeau fulgere de mânie. Contele şi 
însoţitorul său se urcară în trăsură şi, târziu după miezul nopţii, 
ajunseră la Paris. 

Bătrânul Bastien îşi aştepta îngrijorat stăpânul. 

160 


—  Moştenirea misterioasă — 


— Domnule conte, îi spuse el în clipa în care-l văzu intrând pe 
uşă, ştim unde se află în clipa de faţă sir Williams! 

Şi Bastien înmână contelui un raport sosit din partea acelei 
poliţii secrete care lucra pentru el zi şi noapte. Raportul 
cuprindea numai câteva cuvinte: 


„Individul cunoscut la Paris sub numele de sir Williams şi care 
se pretinde a fi de origină irlandeză, nu a ajuns la Havre şi nu s-a 
îmbarcat; dimpotrivă, el a pornit-o pe un drum care duce spre 
Bretania, cu intenţia de a ajunge la cavalerul de Lacy”. 


Armand păru să reflecteze. 

— Andrea, spuse el în cele din urmă, căci despre el este 
vorba, s-a dus în Bretania, la castelul Manoir, la domnul de Lacy. 
Or, doamna de Beauprâau şi fiica sa locuiesc la castelul Genêts; 
Manoir şi Genêts se află la opt kilometri unul de celălalt... Este 
evident, deci, că trebuie să ne grăbim căci fata ar putea la un 
moment dat să-şi piardă capul şi să consimtă să-i acorde mâna... 
Dacă vrem s-o salvăm pe Hermine nu mai avem vreme de 
pierdut. 

— Cu siguranţă că nu, întări Bastien. 

— Trebuie să pleci de îndată, dragul meu Bastien, spuse 
domnul de Kergaz şi te vei duce în Bretania. De la castelul 
Kerloven vei avea posibilitatea să ştii tot ce se petrece la castelul 
Manoir şi tot ce se întâmplă la castelul Genêts. Imi vei scrie zilnic 
şi, dacă va fi nevoie, voi veni şi eu. 

— Foarte bine răspunse Bastien, sunt gata de plecare. 

Înarmat cu instrucţiuni deosebit de amănunțite, Bastien plecă 
în aceeaşi noapte; el se grăbi în asemenea măsură încât ajunse 
la Kerloven exact la douăzeci şi patru de ore după ce sir Williams 
trecuse pragul reşedinţei cavalerului de Lacy. 

În clipa în care cobora din trăsură, un argat trecea călare prin 
faţa porţii de la Kerloven însoţind o duzină de câini. 

Era argatul doamnei de Sainte-Luce, castelana de la Kerloven. 

Ne amintim că domnul de Lacy trimisese, cu o seară înainte, 
să ceară ajutorul argatului de la Kerloven şi a haitei sale de câini 
pentru ca aceştia să atace mistrețul pe care sir Williams avea să- 
| ucidă cu lovitura unui cuţit vânătoresc. 

Valetul participase la vânătoare şi aducea acum câinii, legaţi, 
la Kerloven. 

— Bună ziua, domnule Bastien, rosti el salutându-l pe 
intendent în clipa în care intra la Kerloven ca să bea un păhărel. 

161 


— Ponson du Terrail — 


— Bună ziua, Yaume, răspunse Bastien. Te întorci de la 
vânătoare? 

— Da, domnule Bastien şi, cu voia dumneavoastră, pot să 
spun că n-a fost o zi uşoară. 

— Ai vânat singur? 

— Nu, domnule Bastien, am dat numai o mână de ajutor 
domnului cavaler de Lacy. 

— A! făcu Bastien, devenind dintr-o dată deosebit de atent. 

— Trebuie să vă spun, continuă Yaume, că am fugărit un 
mistreţ bătrân cum n-am mai văzut şi cum nu cred c-am să mai 
văd vreodată! 

— L-aţi încolţit? 

— Nu, l-a ucis englezul. 

— Care englez? întrebă Bastien, nădăjduind să afle câte ceva 
despre sir Williams. 

— O! unul curajos, ce mai, domnule Bastien, dat dracului. 
Habar n-am de unde vine şi nici dacă a vânat vreodată urşi, dar 
îţi omoară un mistreţ cu lovituri de cuţit şi o face în aşa fel încât 
femeile leşină toate! 

— Despre ce femei este vorba? 

— Despre domnişoara din Paris care se află acum la Genêts, o 
nepoată a baroanei. 

— A luat parte la vânătoare? 

— Da, domnule Bastien. 

— Şi a leşinat? 

— Pur şi simplu... A! dar ştiu că e băiat frumos englezu' asta şi 
am eu aşa ca o impresie... 

Valetul tăcu şi păru să ezite în clipa în care era gata-gata să 
facă unele confidenţe. 

— Ei? îl îmboldi Bastien. 

— Am eu aşa, ca o impresie, vedeţi dumneavoastră, că o să se 
lase cu nuntă şi asta cât de curând. 

Bastien tresări şi îi puse apoi valetului alte câteva întrebări cu 
privire la instalarea lui sir Williams la Manoir. 

O dată valetul plecat, Bastien îi scrise lui Armand. 


„Domnule conte, 

Abia am sosit şi sunt în măsura să vă dau veşti despre Andréa 
sau, dacă preferaţi, despre sir Williams... 

S-a instalat la domnul de Lacy. In pădurea din vecinătatea 
castelului Genêts, a avut loc o vânătoare cu hăitaşi la care a luat 
parte şi domnişoara de Beaupr&au. 

162 


—  Moştenirea misterioasă — 


Andréa a ucis mistrețul cu lovituri de cuțit. 

Hermine a leşinat. 

În momentul de faţă, baronetul sir Williams şi domnul de Lacy 
iau masa la Genêts, la doamna de Kermadec. 

Se şi vorbeşte pe aici despre o viitoare căsătorie. Din fericire, 
mă aflu la fața locului şi sunt înarmat cu instrucțiunile 
dumneavoastră. 

Al dumneavoastră, Bastien” 


În clipa în care fostul husar închidea această scrisoare, în 
camera în care o scrisese intră un om: era Jérôme, idiotul. 

— L-am văzut, spuse el, l-am văzut bine... l-am recunoscut... 
este el... O! cu siguranță... este el! 

— Care el? întrebă Bastien mirat. 

— Fiul asasinului, răspunse idiotul. 

— lată, deci, un ajutor, gândi Bastien, din moment ce-l 
recunoaşte pe Andréa. Dumnezeu e de partea noastră! 


Să ne întoarcem acum la castelul Genêts, unde l-am lăsat pe 
sir Williams la masă, în dreapta baroanei de Kermadec, în clipa în 
care aceasta îi făgăduia tot ajutorul ei. 

Baronetul triumfa; îl avea de partea lui pe tată, le avea pe 
mamă şi pe mătuşă, îl avea pe cavalerul de Lacy; se ivise în faţa 
Herminei în două din acele împrejurări dramatice în care un 
bărbat pare, în ochii femeii, ridicat pe un piedestal şi învăluit 
într-un aer misterios. 

Nu mai avea de purtat decât o singură bătălie cu adevărat 
serioasă: trebuia să zdrobească inima fetei. 

Dar sir Williams era un om abil; în lunga lui carieră de 
seducător învățase că femeilor le place adesea mai mult un 
bărbat reţinut decât unul stăpânit de pasiune. 

Baronetul se făcuse cunoscut domnişoarei de Beaupreau într- 
o lumină eminamente dramatică şi romantică; apăruse în faţa ei 
ca un erou de basm, ca un bărbat care e în stare să-şi dea şi 
viaţa pentru un zâmbet. Ar fi vrut acum ca ea să poată vedea în 
el un nobil, un englez rece, rezervat, melancolic, fidel celor mai 
riguroase convenienţe. In timpul mesei abia dacă ridică o singură 
dată ochii spre ea, dar vorbi şi se dovedi plin de spirit, lăsând să 
se vadă că este un om inteligent şi căutând în felul acesta să 
înfăţişeze Herminei calităţile sale morale, pe lângă cele fizice. 

După masă, domnul de Lacy ceru îngăduinţa de a se retrage; 
bătrânul gentilom se temea de un acces de gută, dar îl rugă pe 

163 


— Ponson du Terrail — 


sir Williams să nu plece. 

Acesta rămase încă două sau trei ceasuri vorbind fie cu 
doamna de Kermadec, fie cu doamna de Beaupreau, pe care o 
cuceri definitiv şi se retrase după ce schimbase numai două sau 
trei vorbe cu Hermine. 

O dată plecat, şi domnul de Beaupreau ţinu să-l 
întovărăşească un kilometru, doamna de Kermadec exclamă: 

— lată un tânăr fermecător şi care se vede că e de familie 
bună! 

Hermine roşi şi plecă ochii în jos. 

— Într-adevăr, spuse Thérèse, privindu-şi fiica cu teamă şi cu 
emoție, baronetul este un desăvârşit om de lume. Este frumos, 
este inteligent şi are foarte mult curaj. 

— Şi unde mai pui, adăugă baroana, că e şi deosebit de bogat, 
aşa mi se pare. 

Işi privi nepoata cu coada ochiului. 

Hermine devenise însă din nou visătoare; asculta elogiul lui sir 
Williams cu nepăsare şi se gândea în timpul acesta la Fernand, 
despre a cărui soartă nu ştia, de altfel, nimic. 

În timpul acesta, domnul de Beauprâau îl însoțea pe sir 
Williams şi amândoi mergeau pe jos pe drumul mărginit de 
arbori seculari care duce spre Manoir, sub un clar de lună deo 
mare frumuseţe; englezul îşi ţinea calul de căpăstru. 

— Domnule ginere, spuse Beaupreau luându-l de braţ pe sir 
Williams, nu te încurci de loc atunci când e vorba de sentimente. 
Eşti nemaipomenit, pe onoarea mea! 

— Hm, hm! făcu modest baronetul, chestie de obişnuinţă. Să 
cucereşti o femeie este o adevărată artă! 

— Fii pe pace, Hermine te va iubi. 

— E destul de probabil că aşa se va întâmpla, răspunse sir 
Williams deosebit de calm. 

— Sau, în orice caz, va consimţi să se căsătorească. 

— Îmi ajunge, nu ţin neapărat să fie şi îndrăgostită. 

— Şi, adăugă domnul de Beaupreau pe care cuvintele 
baronetului îl făcură să tresară şi să-şi aducă aminte de Cerise, 
noi o să trecem repede la treabă. 

— Sper. 

— O să facem strigările de căsătorie şi o să isprăvim în 
cincisprezece zile. 

— Asta e şi părerea mea. 

— Mi-o făgăduiţi în continuare pe Cerise? 

— Se înţelege, tată-socrule. 

164 


—  Moştenirea misterioasă — 


— O! în cazul acesta, strigă Beaupreau ai cărui ochi sticleau 
de pasiune, vă jur că vă veţi căsători cu Hermine! 

— lar eu mă bizui pe făgăduiala dumitale. Adio, tată-socrule. 

— Vreţi să spuneţi la revedere, nu? 

— Fără îndoială, căci ne vom întâlni mâine din nou. Am să 
găsesc eu un pretext convenabil. 

— Şi până atunci eu n-am să contenesc elogiile la adresa 
dumneavoastră. 

Sir Williams îşi scoase din buzunar o brichetă cu fosfor şi îşi 
aprinse un trabuc. 

Urcă după aceea în şa, strânse încă o dată mâna complicelui 
său şi o porni în galop în timp ce Beaupreau se întorcea gânditor 
spre Genêts, visând mereu la Cerise. 

Pasiunea bătrânului sporea în fiecare zi. 

Două erau drumurile care duceau de la Genêts la Manoir: unul 
trecea prin pădure, era cel mai lung, în schimb, însă, era pavat; 
celălalt, mult mai scurt, urma faleza şi malul mării. 

Pe acesta o porni sir Williams care cunoştea admirabil ţinutul. 
Dar el nu alese acest drum pentru că ar fi fost grăbit sau pentru 
că, fire de poet, ar fi simţit, pasă-mi-te, nevoia de a asculta 
glasul surd al mării sau de a contempla spuma valurilor 
strălucind în bătaia lunii. Nu! Sir Williams avea un alt scop. 

Drumul, sau mai bine zis poteca de pe faleză, trece pe la 
Kerloven, pământ care aparţinea familiei de Kergaz, locul unde 
Andrea văzuse lumina zilei şi care, furat odinioară de către 
contele Felipone, se afla acum din nou în stăpânirea lui Armand. 

De câteva ceasuri baronetul era încercat de o teamă: se 
gândea ca nu cumva Armand să fie pe urmele lui şi să nu fi venit 
la Kerloven pentru a-l supraveghea. 

Prezenţa contelui în Bretania putea să dea peste cap planul 
ţesut cu atâta abilitate de către sir Williams. Voia deci să dea pe 
la Kerloven şi, în trecere, să încerce să afle dacă domnul Kergaz 
sosise sau dacă era cumva aşteptat. Erau ceasurile opt, luna 
strălucea pe cer şi razele ei se răsfirau departe, până în largul 
mării. 

Baronetul călărea în trap uşor, visa la cele douăsprezece 
milioane şi îşi spunea: 

— Nu mi-ar displace să mă întâlnesc cu Armand, aş vrea chiar 
ca el să mă recunoască, dar numai după ce voi fi soţul 
domnişoarei Hermine. 

In clipa aceea el atingea punctul cel mai înalt al falezei şi 
putea să vadă bătrânele turnuri ale castelului de la Kerloven 

165 


— Ponson du Terrail — 


dominând oceanul. 

Contemplând vechea clădire şi lăsându-se purtat pe undele 
unor gânduri amare, căci vreme îndelungată el socotise castelul 
de la Kerloven ca moştenirea lui, sir Williams tresări şi opri brusc 
calul. 

La etajul întâi al clădirii, în spatele ferestrelor acelei încăperi 
căreia i se spunea sala cea mare, el zărise pâlpâirea unei 
luminiţe. 

Or, pentru ca această încăpere să fie luminată trebuia ca 
stăpânul să fie la castel, căci servitorii care locuiau la Kerloven 
nu urcau la etajele de sus decât pentru a şterge praful de pe 
mobile şi pentru a scutura draperiile; dar ei făceau asta numai în 
cursul zilei şi niciodată la o asemenea oră de seară. 

— O! O! gândi Williams a cărui inimă prinse să bată mai 
repede, să fi venit Armand la Kerloven? 

Mână calul şi îşi continuă drumul, luând însă o măsură absolut 
necesară, aceea de a-şi acoperi faţa cu una din pulpanele 
mantiei sale, gest perfect explicabil, de altfel, şi prin faptul că 
gerul nopţii începuse să înţepe. 

Poteca trecea prin faţa porţii. Sir Williams aruncă o privire 
peste gard, în curte şi zări o trăsură; se simţi cuprins de un fior, 
dădu frâu liber calului ca şi cum s-ar fi temut să zăbovească prea 
mult prin vecinătatea castelului, unde putea să aibă o întâlnire 
prea puţin plăcută. 

Străbătuse mai mult de un kilometru de când se îndepărtase 
de Kerloven, cobora în trap grăbit spre Manoir şi în clipa aceea 
auzi o voce plină şi puternică trimițând în noapte acordurile unui 
binecunoscut cântec breton: 


Că suntem mai vioi. 

La joc om merge noi, 
Tot o să stai pe-acasă, 
Cât eşti tu de frumoasă, 
Mireasă, mireasă, 


Văzu după aceea un ţăran care venea repede în întâmpinarea 
lui, sau, mai bine zis, care îşi vedea şi el de drum, dar în sens 
invers. Baronetul îşi acoperi şi mai bine chipul şi o porni mai 
departe, venind astfel şi el în întâmpinarea ţăranului. 

Era un flăcău de vreo douăzeci de ani, argat la Kerloven şi 
care, cu sapa pe umăr, se întorcea de la câmp. 

— Hei, prietene! îl strigă sir Williams. 

166 


—  Moştenirea misterioasă — 


— Domnule... răspunse ţăranul, am onoarea să vă salut şi mă 
socot în slujba dumneavoastră. 

În Bretania, ţăranul păstrează acest obicei de a-i saluta pe 
străini. 

— Acesta e drumul care duce către Manoir? întrebă baronetul. 

— Da, domnule, trebuie să mergeţi drept înainte. 

— Mulţumesc, prietene. 

Sir Williams făcu doi paşi, după care se răsuci în şa: 

— Al cui este castelul acela care se vede acolo, sus, pe deal? 

— Este al domnului conte de Kergaz, răspunse ţăranul, dar 
dânsul nu se află la castel. 

— Aşa, făcu baronetul distrat, şi unde este? 

— La Paris şi nu se va înapoia decât în toamna viitoare. 

Sir Williams răsuflă uşurat. 

— Trecând pe acolo am zărit o trăsură în curte. 

— Desigur, în seara aceasta a sosit domnul Bastien. 

— Cine o fi acest domn Bastien? întrebă cu ipocrizie baronetul. 

— Este intendentul domnului conte. Bună seara, domnule şi 
Dumnezeu să vă aibă în paza lui! 

— Bună seara, prietene şi îţi mulţumesc pentru urare. 

Țăranul îşi continuă drumul către Kerloven, iar sir Williams îşi 
văzu de al său către Manoir. Domnul de Lacy se culcase devreme 
iar sir Williams nu-l întâlni decât a doua zi de dimineaţă. 

Simpaticul gentilom se trezi însă bolnav de-a binelea de gută 
şi se văzu silit să renunţe la vânătoare. 

Sir Williams profită de această neaşteptată vacanţă pentru a 
se duce la castelul Genâts. 

Baroana de Kermadec se dădea în vânt după jocul de table, 
care fusese foarte la modă pe vremea tinereţii sale. Sir Williams 
jucase o partidă în ajun şi mima o pasiune la fel de puternică 
pentru acest joc al bunicilor. 

Dorinţa baroanei de a juca table era, deci, un pretext mai mult 
decât îndestulător şi el se înfăţişă la Genêts fără nici o urmă de 
ezitare. 

Văzându-l, Hermine roşi iar doamna de Beauprâau îl 
întâmpină cu un zâmbet binevoitor şi plin de făgăduinţe. Ca şi în 
ajun el fu oprit la masă şi petrecu seara la Manoir, de unde nu 
plecă, de această dată, decât către orele nouă. 

Şi tot ca în ajun, o apucă pe aceeaşi potecă ce urma faleza. 

— Mă tem mult mai puţin de o brută ca Bastien decât de 
Armand însuşi, gândi baronetul, dar e mai bine să-l supraveghez 
puţin. 

167 


— Ponson du Terrail — 


Sir Williams nu ştia nimic despre evadarea lui Baccarat şi 
despre tot ceea ce îi destăinuise ea lui Armand, lucruri care nu 
mai puteau lăsa nici o umbră de îndoială nici contelui şi nici lui 
Bastien cu privire la identitatea sa. Temându-se, aşadar, de 
vecinătatea lui Bastien, baronetul nădăjduia că acesta, în cazul 
în care l-ar întâlni, va continua să stăruie în confuzia pe care o 
făcuse. Şi iată că în timp ce se apropia de Kerloven, baronetului 
îi veni o idee: 

— Am chef să bat la uşa castelului, îşi spuse el, şi să-i fac o 
vizită lui Bastien. Poate că a venit aici sub impulsul primelor sale 
bănuieli; dar se poate tot atât de bine ca el să fi fost chemat 
pentru treburile pe care le are în calitate de intendent. 

Tot înflăcărându-se la gândul acestei vizite, baronetul ajunse 
într-un anumit loc, pe unde drumul trece chiar la marginea 
falezei. 

Este un loc straniu. Poteca ajunge până în fundul unei vâlcele, 
apoi urcă puţin şi o porneşte după aceea şerpuind pe un teren 
neted. Din punctul acela nu se mai zăresc nici turnurile castelului 
de la Kerloven şi nici împrejurimile sale; nu se vede decât 
oceanul care vuieşte la mare adâncime, izbindu-se de stânci cu 
un zgomot asurzitor, care domină totul, pe o întindere de un 
kilometru, în toate ungherele falezei. 

Acolo, în punctul acela al drumului, detunătura unei arme de 
foc sau un țipăt oricât de ascuţit ar fi el, este acoperit de îndată 
de urletul valurilor. 

În bătaia razelor lunii care strălucea cu putere şi tocmai în 
clipa în care ajungea în fundul acestui soi de pâlnie, sir Williams 
zări silueta unui om care se detaşa de creasta opusă falezei. 

Văzu apoi umbra mişcându-se, coborând încet în fundul 
vâlcelei şi venind în întâmpinarea sa. 

Se ivi, după aceea, încă o siluetă care o apucă pe urmele 
celeilalte şi baronetul se pomeni dintr-o dată în prezenţa a doi 
oameni. 

— Bună seara, sir Williams! spuse o voce care-l făcu să 
tresară. 

— El este... l-am recunoscut... murmură cea de a doua 
persoană. 

Baronetul recunoscu atât vocea lui Bastien cât şi pe aceea a 
bătrânului Jérôme, idiotul. Şi, instinctiv, el duse mâna la tocul 
care se afla agăţat de şa pentru a-şi lua pistoalele. 


168 


—  Moştenirea misterioasă — 


CAPITOLUL L 


Sir Williams se simţi scuturat de friguri: tocul era gol! 

În ajun, înhămându-i calul pentru vânătoare, rândaşul 
domnului de Lacy îi scosese pistoalele pentru a i le curăța şi 
uitase să le pună la locul lor. 

— Bună seara, sir Williams, repetă Bastien, care se propti în 
faţa baronetului. 

— la te uită, exclamă sir Williams care se prefăcu surprins, 
dacă nu mă înşel... este... da, desigur, este adversarul meu, nu-i 
aşa? 

— EI însuşi, domnule! 

— Ca sa vezi, exclamă sir Williams, ce întâmplare ciudată! 

— Socotiţi? întrebă Bastien. 

— Pe legea mea, da, domnule... 

Sir Williams păru că vrea să-şi aducă aminte de numele 
interlocutorului său. 

— Bastien, răspunse husarul. 

— Da, aşa este, domnul Bastien. Ei, drăcie, făcu baronetul, dar 
de unde aţi răsărit? 

— Vin de la Paris. Am sosit ieri. De altfel, adăugă Bastien, 
trebuie că ştiţi lucrul acesta deoarece un valet de la Kerloven, pe 
care l-aţi întâlnit ieri, v-a informat. 

— Da, este adevărat, uitasem, răspunse sir Williams cu un 
admirabil sânge rece. 

— Dar dumneavoastră, domnule...? întrebă Bastien. 

— Eu mă duc la Manoir. 

— Asta ştiu. Dar de unde veniţi? 

— Vin de la Genêts, domnule Bastien. 

— Unde i-aţi făcut curte domnişoarei de Beaupreau? 

— Întocmai. 

— E glasul lui... sunt sigur că e glasul lui... şi sunt sigur că e 
chipul lui..., murmură idiotul. 

— Ce spune omul acesta? întrebă sir Williams adresându-se lui 
Bastien. 

— Pretinde că v-a recunoscut. 

— Pe mine? Să fim serioşi! 

— Ştiţi foarte bine, sir Williams, replică Bastien cu un calm 
deosebit, că dumneavoastră semănaţi atât de bine cu vicontele 
Andrea, fratele contelui de Kergaz, stăpânul meu, încât toată 
lumea, văzându-vă, crede că e vorba de dânsul... 

— Cum? Omul acesta... 

169 


— Ponson du Terrail — 


— Omul acesta a trăit toată viața la Kerloven. El l-a cunoscut 
pe acel mizerabil asasin care se numea contele Felipone. 

Imediat după ce rosti acest nume, Bastien tăcu. 

Un altul în locul lui Sir Williams ar fi roşit de indignare auzind 
că tatăl său este făcut asasin; baronetul însă nici nu clipi. 

— Şi, spuse el ducând mai departe gândul lui Bastien, l-a 
cunoscut şi pe fiu? 

— Chiar aşa. 

— Asta înseamnă că şi el mă crede vicontele Andrea. 

— Se înţelege. Ca şi mine... 

— Dumneavoastră, din fericire... 

— O! Eu, unul, ştiu ce-mi rămâne de făcut. 

Sir Williams, care se simţea încolţit, răsuflă puţin. 

— Şi încotro o porniserăţi când v-am întâlnit? 

— În întâmpinarea dumneavoastră, sir Williams. 

— Ştiaţi, aşadar, că aveam să trec pe aici? 

— Mi-am închipuit. 

— Veţi fi de acord cu mine când vă voi spune ca sunt destul 
de ciudate presimţirile dumneavoastră. 

— Zău că nu! Gândiţi-vă numai! 

— Adică? 

— Aţi venit aici, în Bretania, la cavalerul de Lacy, pentru a 
vâna, nu-i aşa? 

— Ba e chiar aşa. 

— Vânătoarea, sir Williams, este un mod admirabil pentru a-ţi 
petrece timpul; dar când eşti tânăr şi când eşti atât de bine făcut 
ca dumneavoastră... 

— Sunteţi prea amabil, făcu baronetul înclinându-se. 

— Vânătoarea nu ajunge, continuă Bastien cu un aer 
mucalit.... mai visează omul şi la dragoste din când în când. 

— O! Atât de puţin... 

— Puțin, dar... 

— La urma urmelor, tot ce se poate. 

— Şi atunci cauţi prin împrejurimi o fată tânără... 

— Sunteţi foarte glumeţ, domnule Bastien. 

— Şi dumneavoastră aţi căutat... 

Sir Williams zâmbi. 

— Dar, reluă Bastien, la noi în Bretania fetele frumoase şi 
tinere nu lipsesc; numai că, atunci când cauţi o nevastă, ceea ce 
lipseşte este zestrea. 

— E! răspunse sir Williams, eu nu mă tocmesc. 

— Cred; dar nu aţi lua de nevastă o fată lipsită de zestre. 

170 


—  Moştenirea misterioasă — 


— Cine ştie, murmură baronetul care simţi în vocea lui Bastien 
uşoare accente de batjocură 

— Căutaţi, aşadar, zestre. 

— Domnule... 

— Nu vă mai ascundeţi, pentru că sunt bine informat. 

— Dumneavoastră? 

— Da, eu. 

Tonul cu care pronunţă Bastien aceste ultime două cuvinte 
era rece şi hotărât. El continuă: 

—  Domnişoara de Beaupreau este frumoasă, tânără, 
virtuoasă... 

— O cunoaşteţi? 

— Am auzit vorbindu-se despre dânsa, sir Williams. Şi o să 
aibă o zestre frumoasă. 

— Da' de unde, făcu sir Williams, o mizerie, scumpe domnule 
Bastien, cincizeci sau şaizeci de mii de franci din partea mamei. 
Tatăl nu are nimic. 

— Dar fata e pe cale să moştenească... 

— Ei! Ce-mi aud urechile? 

— Adevărul! Răposatul baron Kermor de Kermarouet îi lasă 
prin testament întreaga lui avere. 

— Care valorează cât? întrebă sir Williams continuând să se 
prefacă a nu şti nimic. 

— Ştiţi foarte bine, sir Williams... 

— Eu? Câtuşi de puţin. Nici măcar nu aveam idee... 

— A! în cazul acesta vă cer o mie de scuze... 

— El e! Sunt sigur că este el! îi întrerupse dintr-o dată idiotul 
care se aşezase pe un bolovan aflat la marginea drumului. 

— A! făcu sir Williams, care ar fi vrut să schimbe vorba, omul 
ăsta mă plictiseşte. 

— Nu-i daţi nici o atenţie, spuse Bastien, e nebun. Vă 
spuneam, aşadar, că averea baronului Kermor de Kermarouet, 
pe care o moşteneşte domnişoara de Beaupreau, se ridică la 
douăsprezece milioane. 

— Eşti nebun! exclamă sir Williams. 

— Nu, acesta este adevărul. 

— Douăsprezece milioane! Dar simţi că te cuprinde ameţeala. 

— Pe dumneavoastră, sir Williams, nu vă va cuprinde nici o 
ameţeală. 

— Domnule, spuse baronetul cu răceală, dacă ai vrut să mă 
tragi pe sfoară să ştii că-ţi pierzi vremea de pomană. 

— Nu aş fi în stare de una ca asta, sir Williams. 

i71 


— Ponson du Terrail — 


— În cazul acesta trebuie să mă gândesc, trebuie să reflectez 
până mâine dimineața asupra celor spuse de dumneata. Astă- 
seară mi-ş putea pierde capul... Auzi dumneata, douăsprezece 
milioane!... 

— Fie, răspunse Bastien, dar mâine vă voi spune acelaşi lucru 
adăugând ceea ce ştiţi, poate, de pe acum... 

— Nu ştiu nimic, domnule Bastien. 

— Că domnul conte Armand de Kergaz este executorul 
testamentar al baronului Kermor de Kermarouet... 

— Domnule, îl întrerupse baronetul, mi-aţi mărturisit acum 
câteva clipe, dacă nu mă înşel, că veneaţi în întâmpinarea mea! 

— Da, domnule! 

— Numai pentru a mă saluta? 

— Nu, aveam treabă cu dumneavoastră. 

— Serios? Şi despre ce treabă este vorba? 

— Despre lucruri foarte grave. 

— Ei drăcie! făcu sir Williams care, în ciuda sângelui rece de 
care dădea întotdeauna dovadă, era neliniştit şi arunca în jurul 
lui priviri scormonitoare. 

Se aflau într-un loc sălbatic şi pustiu unde, din adâncul 
prăpastiei, se ridica vocea gravă a oceanului; se aflau pe un 
drum de numai patru picioare lărgime, despărțiți de abisul în 
adâncul căruia se zbuciumau valurile mării printr-o foarte 
îngustă fâşie de iarbă şi de plante sălbatice care creşteau prin 
toate văgăunile falezei. Erau doi în timp ce el, sir Williams, era 
singur şi, pentru prima oară în viaţă, poate, se găsea 
neînarmat... 

lar nebunul se aşezase pe o piatră şi continua să mârâie 
cuvinte amenințătoare şi să facă gesturi care-i trădau furia. Şi cu 
toate acestea sir Williams se dovedea unul din acei oameni care 
nu-şi pierd sângele rece în faţa primejdiei. 

Oricât de grea şi oricât de înfricoşătoare ar fi fost situaţia el 
nu-şi pierdea niciodată cumpătul. 

— Aşadar, răspunse baronul, aveţi de discutat cu mine lucruri 
grave? 

— Da, sir Williams, foarte grave, se auzi răspunsul lui Bastien. 

— Presupun că nu vreţi să le discutăm aici? 

— Ba da... 

—  Ciudată dorința dumneavoastră, domnule Bastien... 
Zgomotul acesta al mării... şi apoi... izolarea în care ne aflăm... 

— Cu atât mai mult, sir Williams. Poftim, descălecaţi şi 
aşezaţi-vă aici, alături de nebun... 

172 


—  Moştenirea misterioasă — 


— Dar, domnule, răspunse baronetul, mi se pare că mergeţi 
puţin prea departe... La urma-urmelor de ce nu aş rămâne 
călare? 

— Pentru că s-ar putea să avem de vorbit ceva mai mult timp. 

— Nu are nici o importanţă! 

— Domnule, începu Bastien cu răceală, aş vrea să vă vorbesc 
mai întâi despre o femeie pe care o cunoaşteţi. 

— Cum se numeşte? 

— Baccarat, răspunse Bastien. 

Sir Williams tresări. 

— Nu o cunosc, se auzi răspunsul său liniştit. 

— Este în afară de orice îndoială că memoria dumneavoastră 
vă trădează, pentru că dumneavoastră aţi închis-o ca nebună 
într-o casă de nebuni! 

— Domnule! exclamă sir Williams pălind. 

— Numai că Baccarat a ieşit... 

— A ieşit! strigă baronetul uitându-şi rolul. 

— A! în sfârşit, v-aţi trădat! strigă Bastien triumfător. 

Şi în timp ce sir Williams îşi muşca buzele până la sânge, 
husarul continuă: 

— Da, exclamă el, Baccarat a ieşit... a evadat şi s-a prezentat 
contelui Armand de Kergaz. 

Baronetul îşi înăbuşi cu greu un strigăt. 

— După cum vedeţi, domnule, rosti calm Bastien, e vorba de 
lucruri destul de grave şi cred că acum n-o să mai refuzaţi 
invitaţia mea de a descăleca. 

Sir Williams încercă să schiţeze un gest de refuz. Atunci 
Bastien îşi scoase pistoletul din buzunar, tinti către sir Williams 
şi-i spuse: 

— Coborâţi, domnule, căci altfel veţi fi un om mort. 

— Trage! Trage! strigă nebunul. Ucide-l pe fiul asasinului. 
Ucide-l. 

Sir Williams era el însuşi prea puternic pentru a nu înţelege că 
trebuie să se plece în faţa puterii. El descălecă, aşadar, în tăcere. 

Bastien apucă hăţurile calului; apoi, ţinând mai departe arma 
în mână, puse piciorul pe scară şi sări în şa cu o sprinteneală 
tinerească. 

— Acum, rosti el, n-o să puteţi fugi iar dacă aţi încerca s-o 
faceţi v-aş putea uşor ajunge şi v-aş azvârli în mare. 

— Crezusem, domnule, făcu sir Williams, că aveam a face cu 
un om de onoare dar văd că m-am înşelat. Mă aflu la discreţia 
unui tâlhar. 

173 


— Ponson du Terrail — 

— Fie şi aşa! Ascultaţi-mă însă până la capăt. Vă spuneam 
deci, că Baccarat s-a prezentat contelui Armand de Kergaz. 

— Mai departe? rosti plictisit baronetul. 

— Baccarat, continuă Bastien, i-a istorisit contelui o poveste 
destul de ciudată. 

— Aşa! rânji baronetul. 

— O să vă daţi singur seama... 

Din clipa în care coborâse, sir Williams rămăsese cu braţele 
încrucişate, alături de calul său pe care se afla acum Bastien. 

Numai că el nu-i dăduse lui Bastien cravaşa iar acestuia nu-i 
trecuse prin minte să i-o ceară. 

— Da, domnule, continuă Bastien, povestea e destul da 
ciudată. E vorba în primul rând, despre o scrisoare pe care un 
ticălos... vicontele Andrea... căruia dumneavoastră îi semănaţi 
atât de bine... i-a dictat-o... 

— Şi apoi? Şi apoi? insistă sir Williams care începuse să fiarbă 
de furie. 

— Această scrisoare, dictată de către Andréa, era adresată de 
către Baccarat domnului Fernand Rocher care nu o cunoştea dar 
pe care ea îl iubea. Scrisoarea a fost predată domnului de 
Beaupreau. Domnul de  Beaupreau devenise  complicele 
vicontelui Andrea şi el s-a obligat să lase această scrisoare să 
cadă pe un covor, la el acasă. Domnişoara de Beaupreau a citit 
scrisoarea şi, lăsându-se păcălită de aparenţe, i-a scris domnului 
Fernand Rocher anunţându-l că între ei totul s-a sfârşit. Ce s-a 
petrecut după aceea? Vicontele Andrea şi domnul de Beaupreau 
sunt singurii în măsură să răspundă la această întrebare. Fapt 
este că la minister a fost furat un portofel care, a doua zi, a fost 
găsit în buzunarul domnului Fernand Rocher... 

Bastien se opri şi-l privi pe sir Williams. 

— Şi totuşi, continuă el, domnul Fernand Rocher nu este 
răspunzător de acest furt, nici el şi nici Baccarat. 

Sir Williams asculta cu deosebită atenţie; dintr-o dată îl 
întrerupse pe Bastien printr-un gest. 

— Unde vreţi să ajungeţi? întrebă el. 

— Am să vă spun îndată, sir Williams. Acţionând în felul 
acesta, vicontele Andrea a comis una după alta nenumărate 
ticăloşii al căror scop părea învăluit în beznă; acum însă s-a făcut 
lumină şi în această direcţie. 

— Aşa? Credeţi? 

— Fără nici o îndoială. Vicontele Andréa voia s-o ia de nevastă 
pe domnişoara de Beaupreau pentru a pune mâna pe cele 

174 


—  Moştenirea misterioasă — 


douăsprezece milioane ale baronului Kermor. Or, continuă 
Bastien, veţi fi de acord cu mine, sir Williams, că acest viconte 
Andrea este un mare ticălos şi că acela pe care-l preocupă cât de 
cât soarta domnişoarei de Beaupreau sau a domnului Fernand 
Rocher, o dată ieşit în întâmpinarea lui aşa cum am ieşit eu în 
întâmpinarea dumneavoastră, într-un loc atât de pustiu, atât de 
izolat, unde zgomotele mării acoperă toate celelalte zgomote, 
chiar şi strigătele unui muribund, întâlnindu-l neînarmat, în timp 
ce el are o armă în mână, ei bine, un asemenea om nu are decât 
un singur lucru de făcut: să-i crape capul. 

Şi Bastien ridică din nou arma către sir Williams iar baronetul, 
în ciuda curajului său, se simţi străbătut de un fior şi se gândi că 
de această dată avea să moară. 

— Aşadar, murmură el cu o voce din care se făcea simțită 
teama pe care nu şi-o putea stăpâni, continuaţi să credeţi că eu 
sunt vicontele Andrea? 

— Eu, unul, nu cred nimic, răspunse rece fostul husar, eu nu 
fac decât să gândesc, atâta tot; de crezut, cred însă altceva, că 
dacă aţi fi, într-adevăr, vicontele Andrea nu aţi avea decât o 
singură şansă de salvare. 

— A! Şi care anume? 

— lată! în primul rând veţi renunţa la proiectul de căsătorie cu 
domnişoara de Beaupreau şi vă veţi obliga să părăsiţi de îndată 
ţinutul. 

— A! A! Este o condiţie foarte grea. 

— Şi după aceea veţi da indicaţii precise, fără să minţii, cu 
privire la locul unde vicontele Andréa le-a ascuns pe 
domnişoarele de Balder şi Cerise. 

— Ce face? exclamă baronetul păstrând o urmă de 
îndrăzneală cu toate că arma lui Bastien era îndreptată, în 
continuare, spre pieptul său. 

— Repet, spuse husarul, că eu, în locul lui sir Williams, nu aş 
ezita şi aş indica locul. 

După care, schimbând tonul, Bastien adăugă: 

— Andrea, domnule viconte Andrea, ceasul matrapazlâcurilor, 
al minciunilor fără de număr, al trădărilor infame şi al răpirilor a 
trecut; iată, a sosit şi ceasul socotelilor. Jos masca! Ştii foarte 
bine, ipocritule, că nu te cheamă câtuşi de puţin sir Williams! Jos 
masca şi dacă cunoşti vreo rugăciune spune-o, căci vei muri şi 
nu vei avea drept mormânt decât apele mării. 

Vocea lui Bastien era gravă şi adâncă aşa cum este vocea 
unui judecător care rosteşte o sentinţă de condamnare la 

175 


— Ponson du Terrail — 


moarte. 

Sir Williams crezu că s-a sfârşit cu el şi îşi pierdu atunci 
siguranţa de sine şi superbul său calm: 

— Aşadar, o să mă asasinezi? întrebă el. 

— Numai oamenii cinstiţi sunt asasinați! Asasinii sunt ucişi! Nu 
l-ai ucis tu însuţi, la Florenţa, pe cavaler? 

— lertare! imploră sir Williams; dacă mă ucizi n-o să afli nimic. 

— Atunci vorbeşte, haide, dă-i drumul! Unde se află Jeanne? 
Unde este Cerise? 

Sir Williams ezita. 

— Domnule viconte Andrea, spuse atunci Bastien, să ne 
înţelegem bine. Am fost însărcinat de către domnul conte de 
Kergaz să vă înmânez o sută de mii de franci cu condiţia să 
părăsiţi ţinutul, să renunţaţi la ideea de a o seduce pe 
domnişoara de Balder şi să ne indicaţi cu precizie locul unde sunt 
ţinute prizoniere cele două fete pe care le-aţi răpit. Numai că, 
luaţi bine aminte: dacă mărturisiţi, vă voi sili să păşiţi înaintea 
mea până la Kerloven; acolo vă voi închide şi voi veghea asupra 
dumneavoastră zi şi noapte până în clipa în care domnul conte 
de Kergaz va răspunde scrisorii pe care i-o voi trimite. Dacă el le 
va fi găsit pe cele două fete, veţi fi liber; dacă, dimpotrivă, se va 
vedea că aţi minţit şi de această dată, vă voi ucide. 

— Voi spune adevărul, exclamă sir Williams care înţelegea 
foarte bine că Bastien avea să se arate nemilos şi că, dacă nu se 
hotăra să vorbească, era pierdut. 

— Să auzim, îl pofti Bastien. 

— Jeanne şi Cerise, spuse sir Williams cu o voce surdă, se află 
la Bougival, într-o vilă ascunsă îndărătul unor ziduri enorme. Ele 
sunt păzite de o femeie căreia i se spune văduva Fipart şi de un 
bărbat pe care-l chemă Colar. 

— Foarte bine, spuse Bastien care ţinea arma îndreptată către 
fruntea lui sir Williams, dar lucrurile nu s-au sfârşit. 

— Ce mai este? izbuti sir Williams să întrebe cu greu. 

— V-am mai spus, vă voi conduce la Kerloven. Veţi păşi 
înaintea mea în aşa fel încât să vă pot ucide la cea mai mică 
încercare de fugă. 

— Nu voi fugi! 

— Şi apoi, continuă Bastien, vă voi ţine prizonier până ce 
domnul Kergaz, căruia îi voi scrie, îmi va răspunde că Jeanne şi 
Cerise au fost găsite. Pentru că în cazul în care aţi minţit, în cazul 
în care indicaţiile pe care mi le-aţi dat sunt false, vă voi ucide ca 
pe un câine! 

176 


—  Moştenirea misterioasă — 


Sir Williams îşi plecă fruntea; era înfrânt! 

— Să mergem! rosti el. 

— Ucide-l! Ucide-l pe blestemat! mormăia fără contenire 
bătrânul nebun aşezat pe piatră. 

Andrea făcu un pas înainte, Bastien îl urmă. 

Văzându-i că pornesc la drum, nebunul se ridică şi plecă 
înaintea lor. 

— Domnule viconte, spuse Bastien cu o voce plină de 
convingerea adevărului pe care-l rosteşte, contele Felipone, tatăl 
dumneavoastră, m-a azvârlit în zăpadă, plin de sânge, cu un 
singur foc de armă, în timpul retragerii din 1812. Aş fi cel mai 
fericit om din lume dacă m-aş putea răzbuna pe dumneavoastră, 
în cazul în care aţi încerca să-mi scăpaţi din mână. 

Sir Williams nu-i răspunse şi o porni încet la drum; baronetul, 
în ciuda faptului că situaţia în care se găsea era nemaipomenit 
de grea, îşi redobândise, în numai câteva secunde, tot calmul; 
fusese învins, dar căuta de pe acum să iasă învingător. 

Mergea cu pasul rar, privind cu coada ochiului când poteca, 
atât de îngustă încât doi cai n-ar fi putut merge decât unul în 
faţa celuilalt, când abisul pe care poteca îl urma de aproape şi 
din adâncul căruia se auzea vuietul mării. 

Şi îşi spunea în gând că un singur pas greşit din partea calului 
ar fi îndeajuns pentru ca prăpastia să-i înghită pe amândoi, cal şi 
călăreţi. 

Nebunul umbla şi urla tot timpul blesteme; Bastien îl urma pe 
sir Williams cu pistoletul în mână şi ferm convins că baronetul nu 
are nici o armă căci, gândea el, ar fi făcut uz de ea. 

Intr-adevăr, sir Williams găsise gol tocul pistoletului său; el 
avea însă întotdeauna asupra lui un pumnal, acela pe care-l 
adusese din Italia; acela care se mânjise de sângele partenerului 
său atunci, în noaptea aceea nenorocită când pierduse o mie de 
scuzi pe cuvânt de onoare. 

Să crezi că ai putea împlânta pumnalul într-un om care te 
ameninţă cu pistoletul este o nebunie şi sir Williams nu se gândi 
nici o clipă la una ca asta. 

El continua să privească abisul. 

Calul păşea atât de aproape în urma lui, încât botul îi era ca şi 
lipit de spatele baronetului. 

— De data aceasta, gândi Bastien, am pus mâna pe el şinu ne 
mai scapă chiar dacă ar trebui să-l omor... 

Dintr-o dată, sir Williams se împiedică de o piatra, păru că se 
clatină şi căzu; apoi, în timp ce Bastien îşi închipuia, fără urmă 

177 


— Ponson du Terrail — 


de bănuială, că avea să se ridice şi să-şi continue drumul, 
baronetul, cu iuţeala fulgerului şi cu agilitatea unui şarpe se 
strecură dedesubtul calului şi-i înfipse pumnalul în abdomen. 

Animalul se cabră. 

Bastien scoase un strigăt înfricoşător şi se pomeni aruncat în 
aer. 

Sir Williams aruncase în prăpastie, spre mare, atât calul cât şi 
călăreţul său. 

Puțin după strigătul de groază al lui Bastien se auzi un zgomot 
surd. 

Se lăsă apoi o linişte de moarte. 

Omul şi calul se zdrobiseră de stâncile pe care marea le 
mângâia neîncetat cu spumele sale. 

Auzind strigătul, auzind zgomotul, nebunul se întoarse. 

Nu zări nici urmă de cal, nu-l mai văzu pe Bastien. 

Sir Williams era singur, în mijlocul drumului, stătea drept în 
picioare, cu privirile îndreptate asupra prăpastiei, iar în mâna lui 
sclipea un pumnal. 

Nebunul pricepu: el scoase un strigăt de furie, se întoarse din 
drum şi se aruncă asupra lui sir Williams. 

Baronetul era tânăr, era îndemânatic şi suplu; bătrânul avea o 
statură herculeană şi, în ciuda vârstei, îşi păstrase toată 
vigoarea. 

Amândoi se prinseră unul de celălalt şi fiecare încerca să-şi 
arunce adversarul în prăpastie. 

Timp de zece secunde ei rămaseră înlănţuiţi, se suciră, se 
răsuciră, urlară de furie şi toate acestea se întâmplau pe un 
teren atât de îngust, încât cea mai mică neatenţie putea să-i 
facă pe amândoi să cadă în prăpastie. 

Nebunul avea la îndemână o singură armă: vigoarea braţelor 
sale. 

Sir Williams îşi păstrase pumnalul. 

Şi dintr-o dată bătrânul scoase un geamăt iar braţele lui 
crispate se desprinseră încet. 

— Asasin! şopti el. 

Şi căzu pe spate. 

Sir Williams îl împinse cu piciorul şi-l trimise acolo unde zăcea 
şi Bastien. 

În clipa următoare, baronetul îşi încrucişa calm braţele. 

— Hotărât lucru, rosti el, sunt mult mai puternic decât toţi 
aceşti indivizi... dar am scăpat ca prin urechile acului! 

El o porni la drum pe jos şi adăugă pentru sine: 

178 


—  Moştenirea misterioasă — 


— Îmi pare rău de cal; era un animal superb... pe care mi se 
oferise şi două mii de scuzi. 

Acesta fu discursul funebru rostit la moartea fostului husar. 

O dată mai mult, sir Williams triumfase. 


CAPITOLUL LI 


De trei zile sir Williams se prezenta cu regularitate, seară de 
seară, la castelul Genâts, pentru a-i face curte Herminei. 

Din capul locului fata înţelesese că este iubită; cel puţin asta 
era impresia ei, căci sir Williams stăpânea de minune arta de a 
lăsa să se creadă că este îndrăgostit atunci când, de fapt, nu era 
câtuşi de puţin. 

Domnişoara de Beaupreau nu se scandalizase de fel în faţa 
acestor dovezi de dragoste. Sir Williams era tânăr, era frumos şi 
avea glasul acela atât de trist şi de molcom al celor ce suferă; şi 
îl întâlnise aşa cum întâlneşti un erou din romane. 

Toate acestea erau argumente îndestulătoare pentru ca 
tânăra fată să nu se simtă jignită de dragostea pe care o inspira. 
Hermine însă îl iubea mai departe pe Fernand; pe nedemnul 
Fernand, pe acel Fernand care în ochii ei nu-i merita dragostea. 

Îl iubea aşa cum îi iubeşti pe morţi, păstrându-le amintirea, 
fără nici o nădejde, căci pesemne că aşa este făcută viaţa, ne 
poartă paşii către cei ce nu ne iubesc şi ne sileşte să iubim fără 
urmă de nădejde. 

În ziua în care Hermine crezuse că se află în faţa unei dovezi 
de trădare din partea lui Fernand, atunci când citise scrisoarea 
pe care sir Williams o dictase lui Baccarat, inima ei se închisese 
pentru totdeauna. 

Ca şi acei logodnici a căror logodnică moare în dimineaţa care 
precede noaptea nunţii lor şi care se hărăzesc ei înşişi călugăriei, 
voind ca toată dragostea ei să se îndrepte numai către 
Dumnezeu, Hermine hotărâse, în intimitatea sufletului său, să nu 
se mai căsătorească. 

Nu se va mai îndrăgosti niciodată. 

Aşa se face că ea era aceea care-l plângea acum pe sir 
Williams şi tot ea era aceea care îl socotea mult mai nefericit 
decât era în realitate. 

Cu toate acestea nu-l respingea; îl găsea chiar deosebit de 
fermecător în clipele în care lua loc alături de ea, în clipele în 
care el îi vorbea cu vocea sa tristă şi dominată de un fin accent 

179 


— Ponson du Terrail — 


englezesc. 

Poate că, în felul acesta, se supunea ea însăşi unei tainice 
porunci. 

Hermine remarcase că mama ei nutrea sentimente de 
prietenie pentru sir Williams, că abia aştepta să-l vadă venind în 
fiecare seară şi înţelegea foarte bine care era natura acestei 
afecţiuni. 

Ea îşi dăduse seama că mama ei ar fi vrut să o vadă vindecată 
de dragostea sa nefericită pentru un altul, că ar fi vrut să o vadă 
îndrăgostită de baronet şi uitându-l pe Fernand, că-şi făurise 
visuri de fericire şi că toate aceste visuri îl aveau drept erou pe 
sir Williams. 

Şi fata se complăcea în aceste iluzii şi în aceste visuri ale 
mamei sale şi ar fi vrut s-o lase să creadă că-l iubeşte sau că-l va 
iubi curând pe tânărul englez. Aceasta era cauza pentru care nu 
rostea nici unul din acele cuvinte care l-ar fi îndepărtat, nu făcea 
nici una din acele confidenţe care înlătura pentru totdeauna un 
bărbat oprindu-i pe buze mărturisirile care stau să fie rostite; 
aceasta era cauza pentru care, în mai multe rânduri, acceptase 
braţul lui pentru a face o plimbare prin împrejurimi, în timp ce 
domnul de Beaupreau, însoţit de mama ei, păşeau la câţiva paşi 
în urma lor. 

Cu toate acestea, baronetul nu-şi  mărturisise încă 
sentimentele, nu pronunţase încă nici un singur cuvânt de 
dragoste; dar privirile sale, tremurul şi tulburarea care se 
simțeau în glasul său, emoția lui în clipa în care se afla în 
apropierea Herminei, paloarea lui subită în clipele în care fata 
ridica ochii spre el, toate acestea nu erau, oare, de fapt 
mărturisiri mute, dar mult mai elocvente decât cea mai formală 
declaraţie? 

Hermine se credea iubită... 

Or, până şi femeile cele mai lipsite de egoism simt o oarecare 
satisfacţie atunci când ştiu că inspiră o dragoste pe care n-o vor 
putea răsplăti niciodată. 

Hermine ştia foarte bine că ea nu va răspunde nicicând iubirii 
lui sir Williams, dar era în oarecare măsură mândră de faptul că 
inspirase această iubire, 

Sir Williams sosea în fiecare seară către ceasurile şapte sau 
opt şi nu pleca decât la unsprezece; şi de fiecare dată când 
pleca, Hermine rămânea cu impresia că el fusese pe cale să-i 
mărturisească dragostea lui, dar că nu îndrăznise s-o facă. 

Într-o seară, totuşi, baronetul se dovedi ceva mai inimos. 

180 


—  Moştenirea misterioasă — 


— Domnişoară, îi spuse el Herminei cu o voce care fetei i se 
păru plină de emoție, aţi putea să-mi acordaţi câteva clipe? 

Hermine şi sir Williams se găseau în momentul acela în marele 
salon al castelului Genêts. Domnul de Beauprâau, soţia sa şi 
baroana de Kermadec jucau whist. Sir Williams o conduse pe 
Hermine în parc. 

— Trebuie să vă vorbesc, îi spuse el. 

— Vă ascult, domnule, răspunse Hermine, care se simţi pe 
neaşteptate emoţionată. 

— Voi pleca domnişoară. 

— Veţi pleca? întrebă fata. De ce? 

— Trebuie să mă întorc în Irlanda, continuă baronetul şi voi 
părăsi pentru totdeauna Bretania. Voi continua să port pe alte 
meleaguri povara destinului meu. 

Vocea lui sir Williams tremura şi domnişoara de Beaupreau 
crezu că trăieşte într-adevăr o mare durere. 

— Da, continuă el cu voce joasă, venisem aici să caut puţină 
odihnă sufletului meu frământat, să încerc să dau puţină uitare 
inimii mele dar voi pleca mai tulburat şi mai dezamăgit decât am 
fost vreodată. 

Hermine ghicea, Hermine ştia foarte bine ce vrea să spună sir 
Williams cu aceste misterioase cuvinte; şi tocmai de aceea 
tăcea. 

— Domnişoară, reluă baronetul, nu vreau să vă spun adio, 
pentru totdeauna, probabil, fără să vă povestesc mai înainte 
unul din capitolele tristei mele vieţi. 

Hermine tresări şi înţelese că se apropia clipa în care buzele 
lui sir Williams aveau să lase să le scape o mărturisire; se simţi 
cuprinsă de emoție şi regretă faptul că-i îngăduise să vorbească. 

— Orfan din naştere, continuă sir Williams, crescut de oameni 
străini care fuseseră plătiţi pentru această treabă, am trăit 
vreme îndelungată fără nici un fel de afecţiune şi, aidoma omului 
care s-a resemnat cu soarta lui, îmi plimbam singurătatea şi 
plictisul de-a lungul şi de-a latul lumii, fără să-mi aflu vreun 
prieten. Bărbaţii pe care i-am cunoscut mi s-au părut răi, iar 
privirile mele nu s-au oprit asupra vreunei femei; niciodată... Intr- 
o zi, o zi nefericită, mi-a ieşit în drum o fată. Era frumoasă şi 
neîntinată, aşa cum este floarea unui crin; avea un zâmbet 
visător, puţin trist, zâmbetul acela specific oamenilor de rasă, iar 
fruntea ei gânditoare te făcea să-ţi dai seama că aparţine 
spiritelor înalte... După numai câteva minute am simţit în mine 
un zbucium puternic, răscolitor, aşa cum sunt toate răsturnările 

181 


— Ponson du Terrail — 


sufletului. Eu, omul obosit de viaţa pe care o trăisem, omul 
resemnat să alerge la nesfârşit fără să se oprească undeva 
anume, m-am pomenit dintr-o dată dorind, visând, tinzând cu 
înflăcărare spre o viaţă fericită şi calmă, spre afecţiune, spre 
familie; mi se părea că iubind această fată, că dobândind dreptul 
de a-mi petrece zilele la picioarele ei, privind-o în ochi pentru a-i 
citi toate dorinţele şi satisfăcându-i-le apoi, ca un sclav, mi se 
părea că toate acestea însemnau pentru mine raiul pe pământ. 

Sir Williams se opri emoţionat şi Herminei i se păru că 
izbuteşte cu greu să-şi înăbuşe un sughiţ de plâns. 

— Şi-atunci, continuă el, am săvârşit marea nebunie de a 
nădăjdui... Eram tânăr, liber, bogat, purtam un nume nobil, care 
nu fusese întinat nici în trecut şi nici în prezent şi credeam că pot 
fi iubit... Greşeală de neiertat! Fata de care mă îndrăgostisem 
dintr-o dată şi căreia îi închinasem toată viaţa mea, ei bine, 
această fată iubea, la rândul ei, pe altcineva... 

Hermine îşi simţi trupul scuturat de friguri. Se gândi la 
Fernand. 

— Şi am înţeles atunci, domnişoară, sfârşi baronetul, am 
înţeles că soarta mea era pecetluită pentru totdeauna şi m-am 
resemnat să duc traiul acesta de om care rătăceşte de colo-colo 
fără să-şi aducă aminte de ziua de ieri, fără să tragă nădejde 
pentru cea de mâine... 

Baronetul se opri şi Hermine crezu că nu mai este în stare să- 
şi stăpânească emoția. Cu toate acestea el reluă: 

— De opt zile încoace, inima mea zdrobită crezuse că a găsit o 
oază de linişte, iar minţile mele se credeau rătăcite pe un tărâm 
de vis în timp ce zilele şi ceasurile treceau pe lângă mine fără ca 
eu să simt scurgerea lor şi fără să îndrăznesc a gândi la cele ce 
aveau să vină... Din păcate, însă, a venit ceasul deşteptării... Am 
înţeles că dacă voi mai rămâne aici câtva timp voi lăsa, poate, în 
adâncul sufletului dumneavoastră acea tulburare care se naşte 
într-o inimă generoasă în clipa în care simte nefericirea altuia şi 
asta m-a hotărât să plec... 

— Domnule, rosti Hermine nu mai puţin emoţionantă decât 
părea să fie sir Williams. 

— Am vrut să vă spun adio, domnişoară, adio pentru 
totdeauna şi am mai vrut să vă rog să-mi păstraţi o amintire... Să 
vă aduceţi aminte de mine în clipele dumneavoastră de fericire, 
atunci când cel pe care-l iubiţi... 

Sir Williams se opri în clipa în care rosti acest cuvânt şi o privi 
pe Hermine. 

182 


—  Moştenirea misterioasă — 


Chipul fetei avea albeaţa unei statui de marmoră. Ea scutură 
cu putere din cap şi spuse în şoaptă: 

— Eu nu iubesc pe nimeni... 

Baronetul tresări şi crezu că fata se vindecase într-adevăr de 
dragostea ei pentru Fernand. 

— Sau, reluă ea, dacă iubesc, atunci iubesc un om mort. Cu o 
asemenea dragoste nu poate fi vorba nici de nădejde, nici de 
bucurie, nici de fericire. 

— Un om mort!... exclamă sir Williams părând că nu pricepe. 

— Sau aproape aşa, răspunse Hermine. Pentru mine el este 
mort... 

Şi apoi, privindu-l pe sir Williams cum stătea, cu fruntea 
plecată, cu privirea tristă, arătând mult mai îndurerat de soarta 
ei decât de propria lui nefericire, fata îi întinse mâna. 

— După cum vedeţi, spuse ea, nu sunt nici eu mai fericită 
decât dumneavoastră... 

— Atunci, rosti el foarte încet, nu credeţi că am putea să ne 
unim durerile şi să le preschimbăm într-o mare bucurie? Şi dacă, 
în genunchi, v-aş implora să-mi îngăduiţi să-mi închin viaţa unui 
singur scop, acela de a vă face să ştergeţi amintirea unui 
ticălos..., vă rog să mă iertaţi pentru acest cuvânt, dar tatăl 
dumneavoastră mi-a spus totul... şi dacă v-aş jura că fiecare 
clipă, fiecare gest, fiecare gând din viaţa mea vor fi închinate 
fiinţei dumneavoastră... şi dacă, închinându-mă înaintea 
dumneavoastră cum te închini în faţa unui înger... 

Fata îi întinse încă o dată mâna: 

— Nu, spuse ea dând din cap, nu, sir Williams, aveţi un suflet 
nobil şi el merită mult mai mult decât o viaţă trăită în preajma 
unei femei zdrobite care va trăi numai din amintiri... Adio... 
plecaţi... uitaţi-mă... mă voi ruga Domnului pentru fericirea 
dumneavoastră cu atâta tărie, încât mă va ierta şi îl voi ruga să 
vegheze ca o altă fată, a cărei inimă nu a bătut încă niciodată 
sub puterea dragostei să vă iubească... 

— Adio, rosti sir Williams. 

Şi se ridică palid, mohorât, aidoma unei statui care ar 
întruchipa deznădejdea; dar o deznădejde solemnă şi demnă, 
care nu se trădează prin nimic... 

Făcu câţiva paşi, se întoarse, îi sărută mâna: 

— Adio... adio! rosti el. 

Se apropie de masa de whist de unde biata Thérèse, cu 
urechea şi cu sufletul unei mame, auzise totul. 

— Adio, doamnă, îi spuse el cu voce joasă, voi reveni mâine 

183 


— Ponson du Terrail — 


pentru a vă saluta înainte de plecare. 

Şi ieşi, după ce sărută mâna bătrânei baroane, condus de 
către domnul de Beaupréau. 

— Ei? întrebă şeful de birou în clipa în care păşeau în curte. 

— Cred că vei fi socrul meu, răspunse Sir Williams. 

Baronetul se schimbase dintr-o dată. Nu mai era câtuşi de 
puţin tânărul palid, trist, disperat care pleacă cu moartea în 
suflet. Era un om rece, batjocoritor, plin de zâmbet; Don Juan 
râdea de propria lui comedie şi îşi bătea joc de credulitatea 
victimei sale... 

Nu mai era baronetul sir Williams, copilul melancolic şi visător 
al înverzitei Irlande, ţara martirilor resemnaţi, ţara celor ai căror 
părinţi au învăţat de mult ce înseamnă suferinţa... 

Era Andréa! 

Era vicontele Andrea, omul cu inima de piatră, cu sufletul 
târât prin noroaie, călăul Marthei, răpitorul Jeannei, asasinul lui 
Bastien! 

Domnul de Beauprâau se dădu cu un pas înapoi şi-l privi. 

— Cu toate acestea, după câte mi se pare mie, nu aţi primit 
nici o... încurajare. In timp ce jucam cărţi am tras cu urechea şi 
se pare că mititica e încăpăţânată. 

— Scumpe tată-socrule, răspunse rece baronetul, n-ai să 
înţelegi niciodată nimic din ceea ce se numeşte sufletul unei 
femei. 

— He, he, exclamă domnul de Beaupreau cu multă 
înfumurare, ca şi când ar fi vrut să lase să se înţeleagă că el, în 
tinereţe, făcuse numeroase victime. 

— Dacă fiică-ta n-ar avea douăsprezece milioane zestre, spuse 
baronetul cu impertinenţă, să fiu al dracului dacă te-aş lua eu de 
socru; nu pricepi nimic. 

— Mulţumesc! 

— Ce naiba! exclamă baronetul, habar n-ai cum merg lucrurile 
în dragoste? 

— Nu, răspunse naiv Beaupreâau. 

— Ei bine, atunci ascultă aici. 

Şi sir Williams îl luă de braţ pe şeful de birou trăgându-l după 
el. 

— În materie de sentimente, spuse el, distanţele se numără în 
luni, în ani sau în zile. 

— A! făcu Beaupreau şi cum vine asta? 

— Această distanţă se compune din trei etape: indiferenta, 
compasiunea, dragostea. 

184 


—  Moştenirea misterioasă — 


— Împărţirea este destul de ingenioasă. 

— La o femeie, continuă baronetul, pot să treacă luni, ani sau 
poate să treacă o veşnicie până ajunge de la indiferenţă la 
compasiune... Dar de la compasiune la dragoste nu mai sunt 
decât câteva zile sau adesea câteva ceasuri. Ai înţeles? 

— Încă nu, sir Williams. 

— Hermine nu mă iubeşte încă, urmă el, dar îmi plânge de 
milă... 

— Foarte bine, înţeleg. 

— Numai că, ţinând seama de faptul că noi nu avem timp de 
pierdut, trebuie să forţăm lucrurile. 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Nu trebuie să aşteptăm ca fiica dumitale să se 
îndrăgostească de mine, ci trebuie să o silim să-mi făgăduiască 
dragostea ei. 

— Să fie cu putinţă? 

— Nimic nu este mai uşor. Ascultă. 

În aceeaşi clipă fu adus calul baronetului. El puse mâna pe 
căpăstru şi-i spuse domnului de Beaupreau: 

— Insoţeşte-mă câţiva paşi, ca să stăm de vorbă. 

— Fie, spuse Beauprâau, să stăm de vorbă. 

— Îţi spuneam, aşadar, continuă baronetul, că trebuie s-o 
facem pe Hermine să făgăduiască. 

— Da, şi spuneaţi că e lucrul cel mai simplu. 

— Foarte simplu. O să-ţi dai singur seama. Nu este nevoie 
pentru asta decât de un singur lucru şi anume trebuie ca 
Hermine să-mi fie recunoscătoare. 

— Dumneavoastră? Dar cum? 

—  Beauprâau, spuse baronetul zâmbind, ascultă-mă cu 
atenţie şi mă vei proclama un geniu. 

— Nici nu vreau altceva. 

— Noi suntem aceia care am făcut în aşa fel încât Fernand să 
fie acuzat de furt, nu-i aşa, iar la viitoarea sesiune a Curţii cu juri 
el va fi judecat, nu? 

— Mă tem că da, răspunse Beaupréau. 

— Ei bine, în aceeaşi măsură în care am avut nevoie să-l 
nimicim, avem acum nevoie sa-l scoatem basma curată. 

— Nu înţeleg de ce. 

— Aşteaptă. Şi fii atent: Hermine continuă să-l iubească pe 
Fernand, este în afară de orice îndoială. Fernand i-a trădat 
dragostea, Fernand este un mizerabil care n-a urmărit altceva 
decât banii ei şi care o iubeşte, de fapt, pe Baccarat. 

185 


— Ponson du Terrail — 


Beaupréau izbucni în râs. 

— Trebuie să admitem că am pus destul de bine în scenă 
această comedioară. 

— Nici că se putea mai bine; dar stai că n-am isprăvit. Aşadar, 
în ochii Herminei, Fernand este pierdut, ca iubit. Dar nu este 
pierdut ca om; Hermine nu ştie nimic despre pretinsa lui 
fărădelege. 

— Şi atunci? întreba Beaupréau. 

— Şi atunci este neapărat necesar ca ea să afle totul. 

— A! cred că înțeleg... 

— Şi când va afla, din două una: fie că-l va disprețul şi în 
aceiaşi clipă se va vindeca şi, neîndoielnic, mă va iubi; fie că, 
ascultând de acel simţământ generos de a protegui, simţământ 
propriu femeilor şi cu atât mai mult îndrăgostite, va voi să-l 
salveze. 

— Bine, dar în cazul acesta... 

— Aşteaptă!... Eu voi fi aici şi-i voi făgădui că-l voi cruța pe 
Fernand de ruşinea unui proces la Curtea cu juri şi de puşcărie... 

— Şi cum veţi face una ca asta? 

— E treaba mea. Şi atunci, Hermine, plină de recunoştinţă, va 
sfârşi prin a se îndrăgosti de mine. Prevăd chiar o scenă destul 
de frumuşică. 

— Toate astea, scumpul meu ginere, mi se par foarte simple 
numai când sunt spuse. 

— Lucrurile nu stau de loc aşa, dar trebuie să acţionăm. 
Dumneata eşti braţul, iar cu sunt mintea. Execută ceea ce îţi 
poruncesc eu, asta e tot ce-ţi cer. 

— Ce am de făcut? 

— Un lucru foarte simplu: trebuie ca Hermine să afle mâine 
despre fărădelegea comisă de Fernand. 

— Am să i-o povestesc chiar eu. 

Sir Williams ridică din umeri. 

— Nu aşa, spuse el, trebuie să afle din întâmplare. Ascultă-mă 
bine. Ai avut grijă, pentru că aşa trebuia, ca fiica dumitale să nu 
dea peste nici unul din ziarele pariziene care relatau faptele; de 
data aceasta vei avea grijă ca ea să le citească. 

— Dar la Genêts nu sosesc ziare. 

— Nu este adevărat, doamna de Kermadec este abonată la 
ziarul din oraşul apropiat, Foaia bretonă. 

— Aşa este, am uitat. 

— Jonas nu-i citeşte el în fiecare zi stăpânei sale? 

— Este adevărat, dar Foaia bretonă nu scrie nimic despre 

186 


—  Moştenirea misterioasă — 


Fernand. 

— Aici te înşeli. Numărul de astăzi al ziarului, adică acela pe 
care poştaşul îl va aduce mâine, conţine un lung articol pe 
această temă; eu însumi l-am trimis redacţiei. 

— A! exclamă Beauprâau. Şi în cazul acesta? 

— De obicei poşta vine, nu-i aşa, către orele unu după- 
amiază? 

— Da, răspunse Beauprâau. 

— Ei bine, ai să-l rogi pe Jonas, dacă n-o să-l roage cumva 
însăşi baroana, să se uite prin ziar. O să fie vai de capul nostru 
dacă puştiul nu dă, de la prima ochire, peste articolul cu pricina. 

— Şi atunci? întrebă neliniştit Beaupreau 

— Restul mă priveşte pe mine, răspunse baronetul cu răceală, 
nu te mai ocupa dumneata de asta. La revedere, tată-socrule. 

Şi sir Williams, care urzise un nou plan de bătaie, sări în şa şi-i 
făcu semn lui Beauprâau că poate să plece. 

Ca de obicei, el o apucă pe drumul falezei. 

În clipa în care ajunse în locul din care, în ajun, îl azvârlise pe 
Bastien în mare, pe buzele lui se ivi un zâmbet plin de cruzime. 

— Domnule conte de Kergaz, murmură el, hotărât lucru nu 
eşti puternic şi tot ceea ce faci dumneata ar putea face şi un 
copil. Nu trebuia să-l trimiţi pe Bastien la Kerloven. Ar fi trebuit 
să vii singur aici. Se ştie că singur îţi faci mult mai bine treburile. 
Ai pierdut partida. Mă voi căsători cu Hermine şi vei fi nevoit să- 
mi dai cele douăsprezece milioane. 

Sir Williams o porni în galop şi ajunse la Manoir către miezul 
nopţii. ÎI aştepta o scrisoare. 

Baronetul o deschise şi scoase un strigăt de bucurie. 

Era scrisoarea pe care i-o trimisese Jeanne şi pe care Colar o 
luase în dimineaţa zilei în care avea să cadă răpus de glontele 
contelui de Kergaz. 

Această scrisoare rămăsese pe masa lui Colar care nu mai 
avusese timp s-o ducă la poştă, atât de mult îl buimăcise vestea 
evadării lui Baccarat. Rocambole o găsise închisă şi cu adresa lui 
sir Williams scrisă chiar de mâna lui Colar. 

Cu totul întâmplător, haimanaua o pusese la poştă. 

— A! exclamă, sir Williams, cred că lucrurile merg mai bine ca 
niciodată. Mă voi căsători cu Hermine iar Jeanne va fi amanta 
mea! Bietul Armand! 


187 


— Ponson du Terrail — 


CAPITOLUL LII 


Baronetul prevăzuse tot ce avea să se întâmple. 

Noaptea trecuse fără ca Hermine să fi putut închide un ochi. 

Pradă unor dureroase frământări, fata făcuse un bilanț al vieții 
sale şi îmbrăţişase totul dintr-o singura privire, fericirea pierdută, 
visurile zdrobite. 

Se gândise după aceea la viitor. 

Şi, în acest viitor, îl vedea pe sir Williams purtând povara unei 
vieţi searbede, iubind-o şi blestemând-o în acelaşi timp. 

Baronetul îşi jucase atât de bine rolul, şi lăsase să se străvadă 
cu atâta artă marea lui durere, şi asta va zdrobi întotdeauna 
inimile femeilor, încât se şi simţea vinovată de nefericirea lui, se 
şi simţea cuprinsă de remuşcări... 

lar de la remuşcări la compătimire şi apoi de la compătimire la 
dragoste calea e atât de scurtă! după cum bine spusese şi sir 
Williams. 

Toată dimineaţa Hermine rămase închisă în camera ei, cu 
sufletul sfâşiat de două sentimente: dragostea pe care o nutrea 
încă ingratului de Fernand Rocher şi mila pe care i-o inspira 
acest bărbat tânăr şi frumos, cu sufletul generos, plin de spirit, 
distins, căruia i se spunea sir Williams şi pe care atâtea femei ar 
fi fost mândre să-l iubească. 

Sosi ora mesei. 

Hermine cobori în sufragerie, tristă, cu moartea în suflet, dar 
încercând totuşi să zâmbească pentru a o încuraja pe mama ei, a 
cărei privire neliniştită îi cerceta chipul căutând să dea de urma 
durerii care o măcina atât de intens şi atât de repede. Toată 
lumea luă loc la masă. 

— Mititico, spuse baroana de Kermadec sărutându-şi nepoata 
pe frunte, mi se pare că ai cearcăne la ochi. 

— Credeţi? 

— N-ai prea dormit... 

Hermine se simţi tulburată şi plecă ochii în jos. 

— Pun prinsoare, mititico, continuă baroana, că această 
insomnie are o pricină serioasă... 

— Mătuşă... rosti fata cu greu, simțind că păleşte. 

— A propos, spuse baroana care nu deschisese discuţia fără 
rost, sir Williams pleacă, nu-i aşa? 

Hermine tresări iar Thérèse crezu că fiicei sale o să-i vină rău. 

— Ce om fermecător! continuă castelana; femeia pe care o va 
iubi el va fi cea mai fericită dintre femei. 

188 


—  Moştenirea misterioasă — 


Hermine simţea că moare; ar fi vrut să-l fi putut iubi pe sir 
Williams. 

În clipa aceea se auzi clopotul aflat la intrarea în curte şi care 
vestea sosirea oaspeţilor. 

— A venit poşta, spuse domnul de Beaupreau care alergase la 
fereastră. 

— A! spuse baroana, astăzi e miercuri, nu? 

— Întocmai. 

— E ziua în care apare ziarul pe care-l citesc eu. 

Într-adevăr, peste câteva clipe se ivi bătrânul servitor aducând 
Foaia bretonă, singurul ziar pe care-l citea şi pe care voia să-l 
citească baroana de Kermadec. 

— Jonas! strigă castelana care, în egoismul ei bătrânesc uitase 
de pe acum că este înconjurată de lume şi se lăsa răpusă de 
pasiunea ei pentru lecturi, Jonas! 

Băiatul servea masa. Aruncă pe un scaun şervetul pe care-l 
avea sub braţ şi luă ziarul din mâinile baroanei de Kermadec. 

— Vezi ce-i prin ziar, Jonas, spuse baroana. 

Băiatul se aşeză pe un taburet şi rupse banderola care 
înfăşură ziarul. 

Inima domnului de Beaupreau bătea cu putere; ştia foarte 
bine tot ceea ce avea să urmeze, cu toate că sir Williams îi 
spusese calm: 

— Nu fi neliniştit, restul mă priveşte pe mine. 

Therese şi cu fiica ei vorbeau în şoaptă. 

Domnul de Beauprâau îşi pregătea o scobitoare, ajutat de 
cuțitul său. Baroana era numai urechi. 

Jonas citi pentru început articolul de fond; el trecu după aceea 
la ştirile locale; ajunse, în sfârşit, la rubrica tribunalelor şi, pe un 
ton egal, monoton, tonul obişnuit pe care şi-l însuşise de-a lungul 
timpului în care îndeplinea funcţiile sale de lector, el citi cele ce 
urmează: 

„Săptămâna viitoare va avea loc în fața Curţii cu juri a 
departamentului Seine procesul uneia din cele mai misterioase 
afaceri care a stârnit şi până acum o mare vâlva in cercurile 
ministeriale...” 

— la te uită, făcu domnul de Beaupreau, cercuri ministeriale? 
Asta mă priveşte şi pe mine într-o oarecare măsură. 

Doamna de Beauprâau continua să discute cu fiica ei. 

„Este vorba, continuă Jonas să citească, despre un funcționar 
de la ministerul afacerilor externe...” 

Auzind aceste cuvinte, Hermine tresări şi ridică privirile de 

189 


— Ponson du Terrail — 


îndată. 

„Acuzat de a fi jurat dintr-o casă de bani ale cărei chei îi 
fuseseră încredințate de către şeful său de birou, un portofel 
cuprinzând suma de treizeci de mii de franci...” 

Domnul de Beaupréau socoti că este momentul să scoată un 
strigăt şi să smulgă ziarul din mâna lui Jonas. 

Numai că Jonas apucase să citească şi rândul următor pe care- 
| rosti din memorie: 

„Numele acestui funcţionar este Fernand Rocher”. 

Doamna de Beaupreau scoase un strigăt înspăimântător şi-şi 
prinse fiica în braţe. 

Hermine leşinase. 

In aceeaşi clipă se deschise uşa, iar valetul anunţă: 

— Baronetul sir Williams! 

Baronetul îmbrăţişa dintr-o singură privire întreaga scenă. 

Hermine era leşinată, domnul de Beaupreau mototolea ziarul, 
baroana era uluită şi nu înţelegea nimic din cele ce se 
petrecuseră; în sfârşit, biata Thérèse era înnebunită şi credea că 
Hermine e pe moarte. Văzându-l pe baronet, Thérèse scoase un 
strigăt: 

— A! exclamă ea, de parcă omul pe care-l vedea sosind ar fi 
fost un trimis al Providenţei şi ar fi fost înzestrat cu puteri 
supranaturale, salvaţi-o, salvaţi-o pe fiica mea!... 

Sir Williams o luă pe fată din mâinile mamei sale, scoase din 
buzunar un flacon cu săruri, îl apropie de obrazul Herminei şi 
aceasta, dintr-o dată, deschise ochii şi îşi veni în fire. 

Doamna de Beaupreau căzuse în genunchi şi ochii ei erau 
scăldaţi în lacrimi. 

Domnul de Beaupreau continua să ţină ziarul în mână. 

Baroana de Kermadec continua să ceară explicaţii. 

Sir Williams luă ziarul din mâinile domnului de Beauprâau, citi 
şi înţelese. 

Hermine îl văzu ducându-şi mâna la frunte, ca un om cuprins 
de o mare durere: 

— Ştiam, murmură el. 

Un ceas mai târziu sir Williams se afla singur cu tânăra fată 
care căzuse pradă unei cumplite disperări. El o conducea prin 
parcul castelului Genâts, îi lua mâna şi îi spunea: 

— Dacă l-aş salva... dacă l-aş smulge din ruşine, dacă l-aş 
scăpa de ocnă, dacă aş putea dovedi că este nevinovat, ce aţi 
face pentru mine? 

— V-aş iubi, răspunse fata. 

190 


—  Moştenirea misterioasă — 


Lăsă apoi ochii în jos, o lacrimă ce stătea de mult să izvorască 
i se prelinse în sfârşit pe obraz şi rosti, cu glasul unui om zdrobit: 

— Sau, dacă nu v-aş iubi, în orice caz aş consimţi să fiu soţia 
dumneavoastră. 

Baronetul scoase un strigat. 

— O! spuse el, în cazul acesta îl voi salva! 

Hermine îl privi atunci cu o expresie de nestăvilită bucurie şi 
de implorare în acelaşi timp. 

— Salvaţi-l, spuse ca, salvaţi-l, domnule... şi vă voi slăvi în 
genunchi... şi-mi voi respecta cuvântul pe care vi l-am dat... 
mâna mea va fi a dumneavoastră. 

— Plec de îndată, răspunse baronetul, zbor către Paris... iar la 
întoarcere vă voi spune: am dovedit că este nevinovat... este din 
nou un om liber! 

— Plecaţi, spuse Hermine şi întoarceţi-vă grabnic... voi fi soţia 
dumneavoastră! 

Un ceas mai târziu, în timp ce se urca în poştalion, sir Williams 
îi spuse domnului de Beauprâau: 

— Tată socrule, poţi să publici strigările. Peste opt zile voi fi 
din nou aici. 

Şi sir Williams plecă. 


CAPITOLUL LIII 


Sir Williams nu pierdu vremea pe drum, izbutind să străbată 
întregul traseu în cincizeci de ore de mers cu poştalionul; el 
ajunse la destinaţie către ceasurile opt dimineaţa, străbătu 
Parisul în douăzeci de minute şi nu se opri decât în poarta casei 
sale din strada Beaujon. 

Auzind poştalionul, valeţii alergară să deschidă cele două 
batante ale porţii care dădea în curte. Baronetul sări din trăsură 
foarte sprinten, de parcă n-ar fi călătorit cincizeci de ore cu 
trăsura. 

În tot acest timp el reflectase, căutând mijlocul cel mai potrivit 
pentru a-l scoate pe Fernand din închisoarea în care-l azvârlise 
tot el; găsise mai multe soluţii dar nu se oprise asupra nici uneia 
dintre ele, socotind că fiecare avea câte un cusur. 

Exista o soluţie care-i plăcea şi care i se părea destul de uşor 
de realizat, pentru că nu ştia în clipa aceea despre moartea lui 
Colar. 

— Colar, medita baronetul, este un fost ocnaş, evadat cu cinci 
ani în urmă de la Brest. Fusese condamnat la douăzeci de ani de 

191 


— Ponson du Terrail — 


muncă silnică pentru furt şi omor; izbutise să fugă ucigând un 
paznic şi în cazul în care ar fi fost prins el ar fi fost cu siguranţă 
condamnat fie la moarte fie, în cel mai bun caz, la muncă silnică 
pe viaţă... Dar ca să fie prins este nevoie ca poliţia să afle câte 
ceva... S-a crezut că a murit în încercarea de a se salva înot, cu 
prilejul evadării şi de atunci el nu mai era căutat de poliţie. Ar fi 
nevoie de o metodă destul de abilă pentru a o îndrepta din nou 
pe urmele lui. Dacă el ar fi din nou arestat, este sigur că s-ar 
pomeni direct la ocnă. Dacă i-am promite, aşadar, două sute de 
mii de franci şi dacă i-am da toate asigurările că-l vom ajuta să 
evadeze, poate că n-ar fi chiar atât de greu să-l convingem să se 
declare autorul furtului.... O să găsim noi o povestioară cât de 
cât adevărată... băieţii de la biroul ministerului îl vor recunoaşte, 
de altfel, în persoana comisionarului care a adus scrisoarea. 
Totul este, îşi spunea sir Williams sfârşind acest frumos 
raţionament, totul, dar şi cel mai greu, este ca arestarea lui 
Colar să se facă în aşa fel încât lui nici să nu-i treacă prin minte 
că eu stau la baza acestei neplăcute întâmplări. Incă o soluţie 
care trebuie găsită. 

În aceeaşi clipă baronetul cobora din trăsură în curtea casei 
din strada Beaujon. 

— Colar este aici? îl întrebă el pe valet. 

— Nu, domnule, răspunse acesta. 

— Dar unde poate să fie? 

— Noi nu l-am mai văzut de câteva zile. 

— Cum asta! exclamă sir Williams, mi se pare foarte ciudat. Şi 
scrisorile pe care i le-am trimis? 

— A venit Rocambole şi le-a luat el. Se pare că domnul Colar 
este la Bougival. 

Sir Williams îşi încruntă sprincenele şi tocmai se întreba ce 
putea să însemne această lungă absenţă a locotenentului său 
când se ivi Rocambole. 

Ştrengarul intra în curte fluierând, cu pălăria pusă pe o 
ureche, cu mutra lui obraznică şi zeflemitoare. Văzându-l însă pe 
sir Williams, el se descoperi, se opri din fluierat şi luă de îndată o 
atitudine mult mai umilă. 

— Căpitanul! exclamă el. 

— Apropie-te, haimana, îi spuse sir Williams. 

— Da, da, mă apropii, la ordinul dumneavoastră. 

După o clipă de uluire, Rocambole îşi regăsise umorul său 
obişnuit. 

— Nu vrei să-mi faci plăcerea de a-mi spune de unde vii şi 

192 


—  Moştenirea misterioasă — 


unde se află Colar? întrebă baronetul. 

— Nimic mai uşor. 

Rocambole luă însă un aer misterios. 

— Dar sunt lucruri care nu se pot spune aşa, sub cerul liber, 
răspunse el. 

Sir Williams pricepu că în lipsa lui se petrecuseră evenimente 
grave şi fu de acord. 

El îl conduse pe Rocambole într-unul din salonaşele aflate în 
catul de jos al clădirii, închise bine uşa după el şi spuse: 

— Poftim, acum poţi să vorbeşti. Ce s-a întâmplat? 

— S-au întâmplat multe şi ai scăpat ca prin urechile acului, 
căpitane; păsărelele erau gata-gata să fugă. 

— Jeanne şi Cerise? 

— Desigur, căpitane. 

— Dar Colar? Unde este Colar? întrebă sir Williams. 

— Este la Bougival, în cabaretul măicuţei; stă acolo de vrea 
cinci zile, culcat într-un poloboc din pivniţă... 

— Ce tot spui? 

— Pe legea mea, căpitane, un poloboc poate foarte bine să fie 
folosit drept sicriu. 

— Ce fel se sicriu? 

— Colar a murit, căpitane, şi a fost nevoie să fie îngropat. 

— A murit? exclamă căpitanul, spui c-a murit? 

— Da, căpitane, a murit de-a binelea. 

— Dar unde, când, cum...? întrebă sir Williams, uluit de 
această veste. 

— A murit la Bougival, cu cinci zile în urmă, datorită unui 
glonte care l-a nimerit drept în inimă. 

— La Bougival... cinci zile în urmă... glonte... repeta sir 
Williams uluit. 

— Da, căpitane şi cel care l-a omorât este contele. 

— Contele? exclamă sir Williams tresărind. 

— Contele Armand de Kergaz! 

Baronetul lăsă atunci să-i scape un strigăt de groază. 

— Inseamnă că Armand a regăsit-o pe Jeanne! 

Un zâmbet plin de mândrie se ivi pe buzele lui Rocambole. 

— Fără mine, s-ar fi putut întâmpla şi una ca asta; numai că 
Rocambole a fost cu ochii în patru; să fim serioşi, Rocambole nu 
mai e un copil. 

Şi atunci pişicherul se apucă să-i povestească pe scurt lui sir 
Williams tot ceea ce se petrecuse la Bougival, cum fusese 
împuşcat Colar în timp ce-l strângea de gât pe Léon Rolland şi 

193 


— Ponson du Terrail — 


cum el, Rocambole, scăpase din ghearele contelui de Kergaz, 
derutându-l. 

Baronetul ascultă cu răceală toată această expunere. 

— Colar era un tip activ şi inteligent, murmură el în clipa în 
care Rocambole termină ce avea de spus; vom vedea, în sfârșit... 
va trebui să-l înlocuim. Nenorocirea nu e chiar atât de mare. 

— Amin! făcu Rocambole. 

Aceasta fu slujba de înmormântare a lui Colar. 

Sir Williams căzu pe gânduri. 

— Din moment ce tot aveam de gând să-l dau pe Colar pe 
mâna poliţiei şi să-l silesc să se recunoască hoţul celor treizeci 
de mii de franci, cine ştie dacă nu s-ar putea găsi un mijloc 
pentru a-l acuza aşa mort cum e? Trebuie să ne mai gândim. 

Geniul lui sir Williams întrezărea deja posibilitatea de a folosi 
moartea lui Colar pentru a-l scoate pe Fernand din închisoare şi, 
în consecinţă, pentru a se căsători cu Hermine. 

— Aşadar, îl întrebă el pe Rocambole, cârciuma este nelocuită 
de la data la care s-a săvârşit omorul? 

— Da, căpitane. 

— Ce crezi, Colar ar mai putea fi recunoscut? 

— Pivniţele păstrează bine. Răposatul domn Colar trebuie să 
fie încă proaspăt ca un trandafiraş. 

— Foarte bine, răspunse căpitanul, astă-seară o să vedem 
cum stau lucrurile. 

După care, baronetul adăugă: 

— Nicolo era şi el de faţă când a fost ucis Color, nu-i aşa? 

— Desigur, şi a şters-o... 

— Maică-ta, baba Fipart, ţine chiar aşa mult la el? 

— Depinde... şi, la urma urmelor, dacă ar fi să-l dăm dracului 
cred că nu s-ar sinchisi. 

— Dar tu? Tu ţii la el? 

— Eu, unul, răspunse Rocambole, nu pot să-l sufăr. Aş asista 
cu cea mai mare plăcere dacă ar fi vorba să fie ghilotinat! 

Sir Williams nu-i răspunse nimic, deschise în schimb un 
pupitru şi scoase de acolo un carneţel plin cu fel de fel 
însemnări. Nu era altceva decât dosarul tuturor agenţilor 
subalterni pe care-i recrutase Colar. 

Răsfoi carneţelul şi se opri asupra unei note care conţinea 
următoarele: 


Nicolo, condamnat la douăzeci de ani de ocnă pentru furt în 
timpul nopții, spargere şi tentativă de asasinat; evadat de la 
194 


—  Moştenirea misterioasă — 


Rochefort în 184... Căutat mult timp, el a izbutit să facă să i se 
şteargă urmele şi în acelaşi timp şi-a schimbat cu totul 
înfăţişarea. 

Cu toate acestea poate fi recunoscut datorita unei cicatrice pe 
care o are în partea stângă a pieptului şi care seamănă cu 
tăietura pe care ar face-o un cuțit. 


Sir Williams închise carnetul. 

— Este evident, spuse el că, în ochii poliţiei, un om cu 
asemenea antecedente este în stare să comită o nouă crimă. 

Rocambole îl privea curios pe baronet. 

— Şi, continuă acesta, îl vom acuza de asasinarea lui Colar... 

— Bine, dar o să nege... 

— Vom avea martori. 

— Care? întrebă Rocambole. 

— Primul martor vei fi tu, şmechere. Vei afirma sub prestare 
de jurământ că l-ai văzut pe Nicolo omorându-l pe Colar. 

— Şi celălalt martor? 

— Văduva Fipart. Spui că nu e cine ştie ce legată de el! 

— Cât despre asta... făcu Rocambole. Dar o să-i taie capul! 

— Cu siguranţă. Şi ce-i cu asta? 

— Dar este nevinovat! 

— Dragul meu, răspunse baronetul cu răceală, eşti încă un 
copil şi trebuie să te învăţ o mulţime de lucruri. Gândeşte-te bine 
la ceea ce-ţi spun: singurii nevinovaţi de pe această lume sunt 
oamenii care au noroc. Nicolo nu are, asta e tot. 

— Dac-o luăm aşa, spuse Rocambole, bietul Ghinion a fost la 
viaţa lui un mare vinovat. 

Şi tot el adăugă, dar numai pentru sine: 

— Ciudată ideea asta a căpitanului de a voi să-i facă de 
petrecanie lui Nicolo! Dar mie n-are de ce să-mi pară rău, pe 
mama o plictisea şi ne toca mereu de parale. 


CAPITOLUL LIV 


Să ne întoarcem la Jeanne pe care am lăsat-o exact în clipa în 
care scosese un strigăt după ce valetul deschisese uşa şi vestise 
sosirea „domnului conte Armand de Kergaz”. 

Jeanne crezu că o să-l vadă intrând pe Armand şi inima sa 
începuse să bată cu putere. 

Dintr-o dată însă, fata făcu doi paşi înapoi. 

195 


— Ponson du Terrail — 


Era palidă, uluită, cu privirea lipsită de orice expresie, ca şi 
când s-ar fi căscat o prăpastie la picioarele sale. 

Bărbatul care intra nu era câtuşi de puţin acela pe care îl 
aştepta ea... Nu era Armand. Era baronetul sir Williams! 

Baronetul era îmbrăcat într-un foarte frumos costum de 
călătorie; nu avea nimic pe cap iar chipul său purta pecetea unei 
duioase melancolii. 

El păşi încet către Jeanne, care rămăsese nemişcată, de parcă 
ar fi fost fulgerată; îi luă mâna în tăcere şi i-o sărută. 

— Domnişoară, şopti el după câteva secunde de tăcere, vă cer 
iertare... dar eu sunt contele Armand de Kergaz! 

Aceste cuvinte avură darul să declanşeze din partea lui Jeanne 
o adevărată explozie de cuvinte şi ea izbuti, în sfârşit, să-şi 
manifeste surprinderea: 

Dumneavoastră, spuse ea, dumneavoastră, Armand? 

— Eu, răspunse el, eu, conte de Kergaz! 

— A! exclamă fata indignată, minţiţi! 

Sir Williams se aştepta la acest răspuns. Se întoarse către 
Cerise, care rămăsese neclintită şi o întrebă din ochi. 


Cerise bâigui: 
— Da... domnişoară... dânsul este... 
Apoi, ca şi când această mărturie i s-ar fi părut 


neîndestulătoare, sir Williams prinse şnurul clopotului şi-l scutură 
cu putere. 

Apăru Mariette. 

— De câtă vreme te afli dumneata în serviciul meu? o întrebă 
baronetul. 

— Am Slujit-o timp de cinci ani pe mama domnului conte, pe 
doamna contesă de Kergaz şi am rămas alături de domnul conte 
după moartea doamnei contese, răspunse Mariette, care-şi 
cunoştea lecţia de minune.. 

Jeanne se clătina uluită şi-l privea pe omul acesta pe care nu-l 
văzuse niciodată şi care îi apărea purtând un nume pe care-l 
crezuse al altuia, al unui bărbat pe care-l iubea la nebunie. 

Dintr-o singură privire sir Williams le expedie pe Mariette şi pe 
Cerise. 

El se lăsă apoi într-un genunchi-în faţa Jeannei. 

— Binevoiţi a mă asculta, domnişoară? întrebă el cu vocea 
plină de respect şi de emoție. 

Jeanne părea o stană de piatră şi continua să-l privească pe 
acest necunoscut. 

El o determină să se aşeze şi rămase în picioare în faţa ei. 

196 


—  Moştenirea misterioasă — 


— Vă rog să binevoiţi a mă asculta, repeta el şi tot ceea ce vi 
se pare de neînțeles vă va fi explicat. 

Şi cum fata continua să tacă, el adăugă: 

— Sunt, într-adevăr, contele Armand de Kergaz. Stăpân al 
unei imense averi şi al anilor mei plini de tinereţe, aveam de 
ales: să risipesc totul, prosteşte, aşa cum fac destui tineri de 
familie bună sau să-mi cheltuiesc averea elegant, folosind-o 
pentru a face puţin bine în jurul meu. Amintirea sfintei mele 
mame şi Dumnezeu m-au călăuzit. Am ales această a doua cale. 
Păşesc pe ea de şase ani şi fericirea pe care o aflu alinând 
nefericirea altora îmi ajungea până de curând. Intr-o zi însă v-am 
zărit... 

Jeanne făcu un gest de uimire şi de negare în acelaşi timp. 

— O! Ştiu bine ce vreţi să-mi spuneţi, reluă baronetul. Ştiu că 
vreţi să mă întrebaţi unde v-am văzut, pentru că dumneavoastră 
nu m-aţi văzut niciodată pe mine... Ei bine, ascultați: am aflat 
într-o bună zi că vi se întinsese o cursă îngrozitoare. Nu vă 
cunoşteam, dar o notă care mi-a fost transmisă îmi făcea 
cunoscute nenorocirile dumneavoastră, izolarea în care trăiaţi, 
frumuseţea şi virtutea dumneavoastră... Voiam să vă văd, v-am 
văzut pe furiş şi m-am îndrăgostit de dumneavoastră... 

Sir Williams pronunţă acest ultim cuvânt foarte încet, roşind 
ca un adolescent timid şi plin de suave ezitări. 

Jeanne începea să-şi vină în fire în prezenţa acestui bărbat 
tânăr, frumos, distins şi care-i vorbea atât de respectuos; şi 
izbuti în cele din urmă să vorbească: 

— Dar, domnule, întrebă ea, cu vocea tremurândă, care este 
primejdia în care mă aflam şi despre ce capcană josnică vorbeaţi 
adineaori? 

— Într-o duminică aţi fost la Belleville, nu-i aşa, în tovărăşia 
Cerisei, a logodnicului ei şi a mamei acestuia? 

— Da, răspunse domnişoara de Balder. 

— Acolo au apărut doi oameni care i-au căutat pricină lui Leon 
Rolland, nu? 

— Aşa este, răspunse Jeanne. 

— A apărut, după aceea, un al treilea. Acesta a făcut-o pe 
salvatorul. Nu i-a gonit el pe ceilalţi doi? 

Jeanne răspunse cu o înclinare a capului. 

— A doua zi, un altul, un bătrânel, îmbrăcat milităreşte, 
decorat, s-a mutat în imobilul în care locuiţi, şi-a atribuit 
calitatea de căpitan, a susţinut că a fost prietenul tatălui 
dumneavoastră... Apoi, celalalt, acela care în ajun vă însoţise 

197 


— Ponson du Terrail — 


acasă, a venit la el. Mi-a luat numele, mi-a furat titlul şi 
dumneavoastră l-aţi crezut... 

Sir Williams accentua asupra fiecărui cuvânt. 

— Ei bine, sfârşi el, omul acesta era un ticălos, el montase şi 
desfăşura în faţa dumneavoastră o sinistră comedie care s-a 
jucat peste tot, la Belleville, la Paris, la acel pretins căpitan, la 
dumneavoastră, acasă!... 

— A! strigă Jeanne, este cu neputinţă! 

— Ştiţi dumneavoastră, continuă sir Williams cu accente de 
profundă convingere în glas, ştiţi dumneavoastră cine este omul 
acesta? 

Jeanne tăcu. 

— Nu, făcu el, încă nu pot să vă dezvălui numele său... 
Ascultaţi-mă cu luare aminte. Intâmplarea, sau, mai degrabă, 
oamenii mei care lucrează fără odihnă în slujba binelui, mi-au 
făcut cunoscută toată țesătura în care urma să fiţi învăluită; la 
început nu urmăream decât să vă salvez; vă zărisem, vă 
iubeam... Vă zărisem într-o seară în poarta casei dumneavoastră, 
iar eu stăteam pitit în colţul cel mai întunecos al trăsurii mele... 
Ştiu, ştiu, suspină sir Williams, ştiu bine tot ce-mi veţi spune. Ar 
fi trebuit să vă ies în cale şi să vă avertizez asupra primejdiei 
care vă pândea... Dar tot ceea ce putea fi mai rău se şi 
întâmplase... eraţi îndrăgostită de bărbatul acela... Şi pentru a vă 
putea salva trebuia să vă las pradă acestei înfricoşătoare erori; o 
bruscă dezvăluire a întregului adevăr ar fi putut să vă ucidă... 

Jeanne îl asculta cu sufletul la gură şi i se părea că citeşte în 
ochii lui, în glasul său, în atitudinea plină de respect pe care i-o 
arăta, o imensă dragoste. 

El continuă: 

— Am pus-o la curent pe Gertrude; ea a aprobat tot planul 
meu. Am pus să fiţi răpită şi transportată aici în timpul somnului. 
După aceea, neîndrăznind să mă înfăţişez, vă scriam... O! Dacă 
aţi şti cum îmi bătea inima de fiecare dată când luam pana în 
mână... Şi mi-a fost teamă că am să mor de bucurie în clipa în 
care mi-a sosit scrisoarea dumneavoastră... 

Sir Williams se lăsă din nou în genunchi şi sărută mâna 
Jeanne; iar Jeanne, care credea că visează, îi spuse: 

— Dar, în sfârşit, domnule, din moment ce este vorba de 
dumneavoastră... din moment ce dumneavoastră sunteţi contele 
de Kergaz, spuneţi-mi cine era ticălosul acela? 

— Un mizerabil! Era servitorul meu! 

Jeanne scoase un strigăt, căzu pe spate şi închise ochii. 

198 


—  Moştenirea misterioasă — 


lubise un servitor! 

In clipa în care îşi reveni din lungul ei leşin, sir Williams 
dispăruse, iar Cerise se afla în preajma ei, îngrijind-o. 

Ea îi înmână o scrisoare din partea baronetului. Această 
scrisoare avea următorul cuprins: 


„Domnişoară, 

După penibila dezvăluire pe care am fost nevoit să ţi-o fac, 
simt că trebuie să mă îndepărtez, fie şi numai pentru câteva zile. 
Nu mă vei putea iubi de îndată şi totuşi eu simt că aş fi în stare 
să fac din dumneata cea mai fericită dintre femei. Jeanne, 
dragostea mea, voi, trăi opt zile departe de dumneata; dar îţi voi 
scrie în fiecare seară şi poate că atunci când mă voi întoarce şi 
te voi implora să primeşti numele meu şi să-mi acorzi mâna 
dumitale, poate că atunci sufletul dumitale nobil şi mintea 
dumitale ageră vor fi izbutit să simtă deosebirea dintre 
adevăratul şi falsul conte de Kergaz. 

Adio, te iubesc, 

Conte Armand de Kergaz” 


Jeanne citi această scrisoare şi izbucni în lacrimi. Tot sângele 
aristocratic aflat în vinele sale îşi spunea cuvântul şi se revolta la 
gândul că ea îl putuse iubi pe acela pe care sir Williams îl numise 
servitorul său. 

Părăsind-o pe Jeanne, care era leşinată, sir Williams dăduse 
câteva misterioase dispoziţii Mariettei. Părăsise apoi vila şi 
plecase la Port-Marly unde îl aştepta Rocambole. 

— Căpitane, îi spuse derbedeul, se lasă noaptea... 

— Crezi că este cumva prea târziu? întrebă sir Williams. 

— Dimpotrivă, aş fi gata să admit că e mult mai bine să se 
facă noapte de-a binelea. 

— De ce? îl întrebă baronetul. 

— Pentru că, dacă e vorba să vă spun adevărul adevărat, eu, 
unul, sunt convins să domnul conte pândeşte prin împrejurimile 
crâşmei ca să pună mâna pe mine şi să afle unde sunt 
puştoaicele. 

— O! O! spuse atunci sir Williams, să fim atenţi... 

Aşteptară căderea nopţii. 

Şi în cele din urmă noaptea sosi, întunecată, ploioasă, rece, 
aşa cum sunt de cele mai multe ori nopţile de iarnă. 

O porniră atunci la drum direct peste câmpii, evitând 
drumurile umblate şi intrară în cele din urmă în cârciumă pe uşa 

199 


— Ponson du Terrail — 


din spate. 

Rocambole vedea în întuneric aşa cum văd pisicile sau, mai 
bine zis, cunoştea atât de bine fiecare ungher al casei încât îl 
conduse pe sir Williams prin întuneric, se înarmă cu un opaiţ 
aflat pe căminul din sala de jos dar se feri să-l şi aprindă. 

— S-ar putea vedea de afară; să mergem în pivniţă. 

Il ajută pe baronet să coboare ţinându-l de mână. 

O dată ajunşi în pivniţă el scăpără amnarul şi aprinse opaițul. 

Sir Williams putu atunci să arunce o privire în jurul lui. 

Pivniţa era spațioasă iar pereţii aveau în dreptul lor numai 
poloboace, unele pline, altele goale. 

Ajutat de sir Williams, Rocambole trase mai în afară un 
poloboc, îl suci puţin, scoase câteva doage şi baronetul putu 
atunci să zărească cadavrul lui Colar; putea fi foarte bine 
recunoscut. 

Căpitanul, cum îi spunea Rocambole, îşi aduse aminte că 
acela care-i fusese ajutor purta de obicei asupra lui un portofel şi 
se gândi că acest portofel ar putea să cuprindă scrisori sau hârtii 
compromiţătoare pentru el, sir Williams. 

Mâna lui albă se întinse atunci fără ezitare, atinse fără tremur 
cadavrul îi deschise redingota şi scoase portofelul aflat în 
buzunarul interior. 

Apoi, la lumina tremurândă a opaiţului, baronetul îl cercetă, 
scoase o scrisoare pe care Colar i-o scrisese lui dar pe care nu 
avusese vreme s-o pună la poştă, lăsă acolo un paşaport pe care 
fostul deţinut şi-l scosese pe numele de Louis Duroc şi adăugă o 
scrisoare pe care o scosese dintr-unul din buzunarele sale. 

— S-a făcut figura, murmură el. 

Această scrisoare, pecetluită şi scrisă de către baronet, care 
imitase atât de bine scrisul fostului său locotenent încât, dacă s- 
ar fi aflat în viaţă, ar fi jurat c-a scris-o singur, purta această 
adresă: 


Domnişoarei Emilie Foulbeuf, modistă, 
Belgrave-square, 2 ter, Londra. 


Era semnată Colar şi avea următorul cuprins: 


„Scumpa şi iubita mea, 

Incă trei zile şi cuceritorul tău va fi în afara razei de acţiune a 
curcanilor parizieni. Voi sosi la Boulogne, după socotelile mele, 
poimâine şi mă voi îmbarca. Ard de dorul tău şi de dorința de a 

200 


—  Moştenirea misterioasă — 


redeveni cinstit şi om de lume. Cu economiile noastre ne vom 
retrage în Middlesex sau în altă parte, ne vom cumpăra acolo un 
cottage şi, dacă o să ne facă plăcere, o să ne dăm drept prinți 
ruşi. Am o sută cincizeci de mii de franci bani buni şi care, la 
Londra, vor fi ai noştri şi numai ai noştri. La Paris însă, dacă mă 
las prins, aceşti bani mă pot uşor trimite în fundul ocnei. 

Trebuie să-ți povestesc o figură frumoasă pe care i-am făcut-o 
unui funcționăraş de la ministerul afacerilor externe şi care o să-l 
înfunde bine, cred, dacă se lasă prins. 

Să mori de râs, nu alta. 

Imaginează-ți că, în urmă cu vreo şase luni, individul se 
apucase să facă ochi dulci unei foarte frumoase femei care îmi 
voia, mie, numai binele. Nu-ţi spun numele ei pentru că nu 
vreau, scumpă doamnă Colar, să fii geloasă şi să-ți pierzi vremea 
venind pe aici ca să-i scoţi ochii... Şi nu are nici o importanţă! 

Căutam eu de mult să dau o lovitură zdravănă şi uite că 
întâmplarea, care e meşter mare, s-a pus în slujba mea... Mă 
plimbam într-o dimineață prin strada Saint-Louis; purtam o haină 
de comisionar, pentru că aveam treburi pe acolo, prin partea 
locului. Se apropie de mine o domnişorică şi-mi spune: „O să faci 
un drum pentru mine”. Imi dă o scrisoare; mă uit la adresă şi 
văd: „Domnului Fernand Rocher, la Ministerul afacerilor 
externe”. 

lau scrisoarea şi mă duc. Pe drum, o deschid şi o citesc. 
Domnişoara, pe care el trebuia s-o ia pesemne de nevastă, îi 
făcea vânt. Bun, îmi spun, uite o veste care o să-i facă o mare 
plăcere. Şi-mi văd de drum râzând cu poftă. Ajung, întreb de 
omul meu şi sunt condus în biroul şefului de divizie. Era singur şi 
alături de el se găsea o casă de bani şi în broasca ei spânzurau 
nişte chei; casa de bani era deschisă. 

Și la case de bani eu mă pricep. l-am făcut inventarul dintr-o 
singură privire. Văd înăuntru un portofel şi primul meu gând a 
fost să-l umflu; mi-am dat însă seama că niciodată nu găseşti 
mare lucru în casele astea de bani şi că nu merită să fiu prins 
pentru câteva mii de franci şi să pierd fructul economiilor 
noastre. Mi-a venit atunci o altă idee, una colosală! Tânărul 
deschisese scrisoarea şi pe măsură ce o citea mutra lui se 
descompunea. S-a ridicat dintr-o dată şi a pornit-o ca un nebun 
fără să mai ţină seama de mine. Am pus atunci mâna pe portofel 
şi l-am vârât în buzunarul paltonului său. 

Am plecat şi l-am pândit în stradă. 

Trei minute după aceea îl văd că iese ca un disperat, cu capul 

201 


— Ponson du Terrail — 


descoperit şi că o porneşte în fugă pe bulevard ducând cu el un 
portofel fără s-o ştie şi furând Statul fără să aibă habar. 
Cred că i-am făcut o figură destul de urâtă...” 


Această explicaţie era, după cum se vede, destul de 
plauzibilă, cu atât mai mult cu cât figura într-o scrisoare adresată 
unei femei care locuia la Londra şi de către un bărbat care avea 
un deplorabil cazier judiciar. 

Pentru a o face şi mai plauzibilă, sir Williams adăugase o serie 
de detalii intime şi o serie de amănunte referitoare la nişte alte 
furtişaguri cu totul străine de afacerea portofelului. 

— Domnişoara Emilie Foulbeuf, îşi spusese baronetul, locuia la 
Londra şi fusese într-adevăr amanta lui Colar. 

După ce puse această scrisoare în portofelul mortului, după ce 
puse portofelul la locul lui şi după ce încheie la loc redingota, 
baronetul, ajutat de Rocambole, puse la locul lui polobocul fără 
să uite însă să ia un ceas de aur care se afla asupra cadavrului şi 
un portofel care conţinea douăzeci de franci de aur. 

— Şi acum, îi spuse el puştiului, ascultă bine tot ce-ţi spun. 

— Ascult, căpitane. 

— Colar a fost asasinat. 

— Cred şi eu! L-a asasinat contele de Kergaz. 

— Nu! L-a asasinat Nicolo! 

— A, da, spuse Rocambole. De fapt, nici formula asta nu-i rea. 
V-am mai spus că papa Nicolo mă cam plictisea. 

— Maică-ta o să se ducă la comisariat... 

— Hm! cam neplăcută vizită, căpitane. 

— Plăcută-neplăcută, asta e, o să se ducă. 

— Şi ce-o să spună? 

— O să-i spună comisarului că a fost cuprinsă de remuşcări şi 
că a năpădit-o teama că s-ar putea ca mai târziu să fie şi ea 
acuzată. 

Rocambole asculta cu atenţie. 

— Va vorbi despre legătura ei cu Nicolo, continuă sir, Williams 
şi despre legăturile dintre el şi fostul ocnaş Colar. Va spune că, în 
noaptea crimei, Nicolo şi Colar au venit la ea, că au vorbit multă 
vreme între ei şi numai în şoaptă; dar că ea, cu toate acestea, a 
putut să înţeleagă că era vorba despre Colar care urma să 
părăsească Franţa; şi că după aceea, pornind de la o ceartă cu 
privire la împărţirea unor bani, Nicolo l-a ucis pe Colar cu un foc 
de armă, i-a furat ceasul şi portofelul şi că, mai târziu, 
ameninţându-i, a obţinut ca ei, văduva Fipart şi Rocambole, să 

202 


—  Moştenirea misterioasă — 


păstreze tăcerea. Teama de a nu fi, la rândul lor, ucişi de acest 
odios asasin, i-a făcut să tacă şi să-l ajute pe Nicolo să transporte 
în pivniţă cadavrul lui Colar şi să-l ascundă într-un poloboc. 

— Bun! făcu Rocambole, dar cât ciupeşte mama pentru 
această minciunică? 

— Trei hârtii de câte-o mie. 

— E cam puţin... se aruncă Rocambole. Gâtul lui papa Nicolo, 
pe care o să-l mângâie cuțitul ghilotinei, valorează încă o mie de 
franci pentru mama... 

— Fie, o mie de franci în plus. 

— ... şi încă patru mii pentru mine, sfârşi cu cinism 
haimanaua. O! şi să ştiţi de la mine că e pe gratis; o să vedeţi 
cum o să depun mărturie... cu mâna în sus... fără să clipesc... 
aşa cum face un om care rosteşte purul adevăr. 

— Fie, spuse încă o dată căpitanul. 

Urcară, stinseră candela, ajunseră în spatele casei şi se făcură 
nevăzuţi. 

Trăsurica lui sir Williams aştepta undeva între Bougival şi Rueil 
şi el se întoarse la Paris. 

Cât despre Rocambole, acesta se duse în pavilionul în care 
maica Fipart stătea ascunsă şi o învăţă lecţia. 

Baba Fipart se smiorcăi puţin la gândul că avea să-l piardă 
pentru totdeauna pe acela care-i fusese soţ nelegitim şi pe care-l 
iubise la nebunie, cum se spune, dar Rocambole fu elocvent, 
persuasiv; el îi dovedi că Nicolo devenise de nesuportat şi că o 
văduvă, aflată, în situaţia ei putea să aspire la cu totul altceva... 

Şi văduva Fipart se hotărî. 

O dată cu ivirea zorilor ea se duse la comisariatul de poliţie, în 
timp ce Rocambole alerga la Paris, intra în locuinţa lui Nicolo, 
care nu se înapoiase în ajun, şi ascundea acolo ceasul şi 
portofelul răposatului domn Colar. 


CAPITOLUL LV 


După cum ne aducem aminte, Colar, în clipa în care se 
pregătea să plece la Bougival împreună cu Leon Rolland, se 
dusese în strada Gutrin-Boisseau ca să-l înştiinţeze pe 
saltimbancul Nicolo. 

Nicolo locuia pe această stradă într-o cameră nenorocită, cu 
doisprezece franci pe lună, la etajul al şaselea, dar el se ivea 
deosebit de rar pe acasă, căci cutreiera mahalalele şi satele din 

203 


— Ponson du Terrail — 


jurul Parisului împreună cu trupa de acrobaţi căreia îi era asociat. 
Odaia din strada Gusrin-Boisseau era pentru el mai mult un 
refugiu decât un domiciliu. Acolo se ascundea el după fiecare 
lovitură temându-se de capcanele pe care i le întindea poliţia. 

Într-adevăr, situată în centrul unui cartier foarte populat şi 
locuit aproape în întregime de cizmari şi de lucrători cu ziua, 
strada aceasta era mult mai puţin suspectată şi Nicolo trăia 
liniştit acolo de vreo patru sau cinci ani. 

Îşi plătea cu regularitate chiria, venea şi pleca fără zgomot, nu 
primea nici un fel de vizite cu excepţia lui Rocambole care trecea 
drept nepotul lui şi avea întotdeauna grijă să dea chipului său 
înfăţişarea unui om veşnic bine dispus, lucru care îi atrăsese 
simpatia unui mare număr de locatari. 

Din noaptea în care fusese ucis Colar, Nicolo nu mai dăduse 
prin strada Gugrin-Boisseau. În exerciţiul meseriei sale de 
acrobat el umblase în tot acest timp la Saint-Denis, la Belleville 
şi la Vincennes. Într-o seară însă, exact în seara în care sir 
Williams şi Rocambole intrau în cârciuma de la Bougival ca să 
lucreze pe cadavrul lui Colar, Nicolo simţi nevoia să dea o nouă 
lovitură. Paltonul lui fiind uzat, el umflă unul nou-nouţ de pe 
taraba unui negustor şi plecă cu el. Din nefericire îl văzu un 
agent de poliţie care o porni în urmărirea lui dar care îl pierdu 
din vedere din cauza mulţimii. 

Aceasta se petrecuse la Belleville. 

Nicolo o luase la fugă, îl trăsese pe sfoară pe agent şi ajunse 
acasă, în strada Gugrin-Boisseau către miezul nopţii. 

O bătrână care îndeplinea importanta funcţie de portăreasă îi 
întinse o candelă şi cheia. 

— Domnule Nicolo, îi spuse bătrâna, a venit nepotul dumitale. 

— Rocambole? întrebă saltimbancul. 

— Da’ dom’ Nicolo. 

— A lăsat ceva pentru mine? 

— Mi-a cerut cheia dumitale. 

— A urcat?... 

— Şi a coborât numaidecât. 

Nicolo se gândi că puştiul venise să-i aducă ceva veşti de la 
maica Fipart şi urcă la el sperând să găsească o vorbă, un semn 
oarecare căruia ar fi putut să-i dea un înţeles. Dar totul era aşa 
cum ştia el şi Nicolo căută în zadar. 

Prin camera lui nu era nici un semn din care să reiasă că 
Rocambole. fusese pe acolo. Saltimbancul era sfârşit de 
oboseală căci alergase prin tot labirintul acela de străzi 

204 


—  Moştenirea misterioasă — 


întortocheate ca să i se piardă urma. El se aruncă pe pat aşa 
îmbrăcat cum era şi căzu într-un somn adânc. 

Zorile nu-l treziră şi, către ceasurile zece, în timp ce continua 
să doarmă, se auziră puternice bătăi în uşă. 

— Cine-i acolo? întrebă el. 

— În numele legii, deschide! răspunse de afară o voce 
necunoscută. 

— M-au prins, murmură saltimbancul. 

Voi să ascundă paltonul sub pat, dar nu mai avu timp căci uşa 
fu dată de perete, în încăpere pătrunseră doi agenţi de poliţie. 

— Hm! gândi Nicolo văzându-i, o să încasez vreo şase luni de 
corecțională, ba poate chiar un an. 

Nicolo făcuse puşcărie şi era un evadat; el îşi schimbase însă 
atât de bine înfăţişarea, încât era convins că nu putea să fie 
recunoscut. 

Agenţii îl legară şi-l declarară în stare de arest, fără să arunce 
măcar o privire către paltonul care era numai pe jumătate 
ascuns sub pat. 

— Explicaţiile o să ţi le dea comisarul, îi spuseră agenţii. 

Nicolo fu condus la biroul de poliţie. 

Magistratul îl supuse unui sumar interogatoriu cu privire la 
nume, profesiune, obiceiuri fără să-i spună însă o vorbă despre 
furtul paltonului. 

Saltimbancul se simţi cuprins de nelinişte. 

— Care este acuzaţia care mi se aduce? întrebă el. 

— Asasinatul, îi răspunse magistratul. 

Nicolo sări ca ars şi strigă: 

— Nu-i adevărat! Eu n-am ucis pe nimeni! 

— Eşti acuzat, spuse comisarul, de a fi asasinat, cu opt zile în 
urmă, într-o cârciumă ţinută de văduva Fipart într-o mahala, un 
fost ocnaş numit Colar. 

— Eu? Eu? exclamă Nicolo, nu l-am omorât eu! 

— Lucrul acesta îl va lămuri judecătorul de instrucţie, 
răspunse comisarul. 

Şi îl expedie pe Nicolo la arest. 

Două ceasuri mai târziu, saltimbancul apărea în faţa 
judecătorului de instrucţie şi continua să nege cu putere acuzaţia 
de a fi luat parte la asasinarea lui Colar. 

Cu toate acestea, cinstit, aşa cum sunt pungaşii între ei, 
Nicolo nu turnă pe nimeni şi nu scoase o vorbă nici despre maica 
Fipart, nici despre Rocambole, nici despre sir Williams. 

Fu însă confruntat cu văduva şi cu fiul ei. 

205 


— Ponson du Terrail — 


În faţa lui Nicolo, care rămăsese mut de uimire, văduva Fipart 
depuse mărturie, fără să clipească măcar, precum că el, Nicolo, 
se luase la ceartă cu Colar şi că acesta din urmă fusese atins de 
un glonte de pistolet; ea adăugă că din momentul acela o luase 
la fugă şi nu mai ştia nimic. 

Până în clipa aceasta, ţinând seama de faptul ca domnul de 
Kergaz intrase pe fereastră şi că, speriată, văduva Fipart ar fi 
putut foarte bine să presupună că el este autorul omorului, cu 
atât mai mult cu cât o luase din loc în graba mare, până în clipa 
aceasta, deci, saltimbancul nu-şi dădea prea bine seama în ce 
consta trădarea amantei sale; în clipa însă în care Rocambole 
depuse şi el mărturie, Nicolo pricepu că fusese vândut şi că 
pieirea lui era lucru înfăptuit. 

Cu sângele rece şi cu cinismul lui caracteristic, Rocambole con- 
firmă la început depoziţia văduvei, după care se lansă într-o multi- 
me de detalii, vorbi despre teroarea pe care Nicolo o inspira celor 
din jurul său, despre amenințările de moarte cu ajutorul cărora 
obținuse tăcerea lui şi cu ajutorul cărora îl silise să-i dea o mână 
de ajutor ca să şteargă urmele crimei şi să facă să dispară 
cadavrul. 

În clipa aceea, indignat, furios, scos din fire, Nicolo voi să 
spună adevărul, să-l acuze pe Armand pe care nu-l cunoştea 
decât sub numele de conte, aşa cum îi spunea de obicei Colar; 
voi să vorbească despre căpitan, despre Leon Rolland şi să 
încerce să arunce o oarecare lumină, de pe urma căreia ar fi 
putut profita şi el în această tenebroasă afacere; uitase însă să 
pună la socoteală temperamentul său sangvin şi caracterul său 
de om furios. Şi tocmai datorită furiei de care fu cuprins el nu 
putu scoate nici un cuvânt. Chipul său roşu deveni dintr-o dată 
livid şi era gata-gata să facă o congestie. 

Pe jumătate mort, el fu aşezat într-o trăsură şi dus la Bougival 
unde, în prezenţa unui comisar de poliţie, cadavrul fu scos la 
iveală şi identificat ca fiind al lui Colar, fostul ocnaş evadat. 

— Canalie! îi strigă atunci Rocambole lui Nicolo, ameninţându- 
| cu pumnul, negi că i-ai furat ceasul şi portofelul şi le-ai ascuns 
în salteaua ta? 

Nicolo înţelese că era pierdut; fu cuprins din nou de un acces 
de furie; încercă să scape din strânsoare şi să fugă; fu şi mai 
bine legat şi, din clipa aceea, el deveni o fiară sălbatică, urlând şi 
zbătându-se şi întărind astfel presupunerile justiţiei. Capul 
saltimbancului era destinat, fără putinţă de scăpare, eşafodului. 

În timp ce era pus la respect, comisarul făcea o minuțioasă 

206 


—  Moştenirea misterioasă — 


inspecţie cadavrului, trecând în revistă toate obiectele găsite 
asupra lui şi, în chip deosebit, portofelul. 

Şi ceea ce sir Williams prevăzuse, se întâmplă. 

Pretinsa scrisoare adresată de către Colar domnişoarei Emilie 
Foulbeuf la Londra fu deschisă şi citită. 

Printr-o ciudată coincidenţă, comisarul care îl anchetase pe 
Nicolo era una şi aceeaşi persoană cu magistratul care-l arestase 
cu câteva zile în urmă pe Fernand Rocher la Baccarat şi în 
mintea acestui om continua să existe o umbră de îndoială cu 
privire la vina tânărului funcţionar. 

In ciuda probelor care păreau să-l copleşească pe Fernand, 
magistratul acesta avea convingerea intimă că băiatul este 
nevinovat. 

E uşor de înţeles tot ce s-a petrecut în mintea acestui om în 
clipa în care şi-a dat seama că are în mâinile lui dovada 
nevinovăţiei lui Fernand. 

El porunci ca trupul neînsufleţit al lui Colar să fie transportat la 
morgă; apoi, în timp ce Nicolo era dus la închisoarea din Paris, 
înştiinţa Parchetul despre descoperirea sa şi trimise celor în 
drept scrisoarea. 

În timp ce pretinsul vinovat de moartea lui Colar era urcat în 
trăsură, văduva Fipart fu cuprinsă de un acces de tandreţe. 

— Bietul de el! murmură ea, mi se strânge inima la gândul că 
din cauza mea o să-l facă mai scurt cu un cap... 

— E! răspunse Rocambole, lasă, mamă, ai să găseşti 
dumneata ceva mai bun decât gloaba asta de saltimbanc; pentru 
că, şi să nu-ţi fie cu supărare, dar să ştii că gustul dumitale s-a 
dovedit cam fistichiu, la drept vorbind. 

În timpul acesta, Fernand Rocher continua să fie închis. 

Instrucţia cazului său se încheiase, actul de acuzare fuse 
redactat şi el urma să apară în faţa Curţii cu juri în următoarele 
cincisprezece zile, la prima sesiune a acesteia. 

Nefericitul tânăr, aflat într-o stare de totală apatie, nici nu mai 
ştia, de câteva zile, pe ce lume se află. 

Armand, Léon, Baccarat îl vizitaseră în două rânduri şi îi 
făgăduiseră să-l salveze; dar trecuseră opt zile de la ultima lor 
vizită şi el nu-i mai văzuse la faţă. 

O clipă nădăjduise; speranţa lui se topise după aceea în vânt. 

Intr-o dimineaţă i se aduse la cunoştinţă că avea să fie trimis 
în faţa Curţii cu juri şi că nu-i mai rămâneau până la proces decât 
opt zile... 

Din clipa aceea Fernand Rocher simţi că mintea i se întunecă 

207 


— Ponson du Terrail — 


şi că nebunia îl pândeşte din umbră. Trebuia să fie silit să guste 
câte ceva. Voia să fie lăsat să moară de foame. După terminarea 
instrucției, fusese transferat de la secret în închisoarea obişnuită. 
Acolo, el putea întâlni şi alţi deţinuţi, putea schimba câte o vorbă 
cu ei; dar, întunecat la faţă şi tăcut, el nu adresa nimănui nici un 
cuvânt şi nu cobora niciodată în curte. 

Tovarăşii lui de închisoare îl porecliseră aristocratul. 

Într-o dimineaţă, însă, se ivi Baccarat. 

El o privi în tăcere, cu ochii lui în care nu se vedea sclipind nici 
o rază. 

Baccarat îi luă mâinile într-ale ei şi se aşeză în genunchi în 
faţa lui. 

— Sărmanul, murmură ea emoţionată, cât este de schimbat! 

Într-adevăr, deţinutul era palid, pricăjit, slăbise; ajunsese o 
umbră. 

Baccarat, ea însăşi, se schimbase foarte mult. Nu mai era 
câtuşi de puţin tinerica aceea zburdalnică şi elegantă pentru 
care viaţa nu e altceva decât o neîntreruptă sărbătoare, plină de 
cântece şi de cascade de râs, nu mai era femeia căreia puţin îi 
pasă de cele ce se vor petrece mâine şi care nu se gândeşte 
decât la plăcerile zilei de azi. 

Era un om pe care grijile îl copleşiseră şi pe chipul căruia 
începeau să-şi facă loc semnele remuşcărilor. 

Era îmbrăcată foarte simplu şi s-ar fi putut spune că încerca 
prin felul său de a fi de acum să răscumpere chipul în care trăise 
până atunci. 

— A! Dumneavoastră? îi spuse Fernand cu un glas din 
intonaţiile căruia s-ar fi putut deduce că simpla ei prezenţă îi 
aduce aminte de toate suferinţele pe care le trăise şi care erau, 
credea el, abia la început. 

— Da, răspunse ea, eu sunt... am venit încă o dată să-ţi cer 
iertare şi să-ţi spun că trebuie să speri... Noi toţi lucrăm numai 
pentru salvarea dumitale. 

Fernand clătină din cap. 

— Este cu neputinţă, spuse el. 

— Nu, nu, răspunse Baccarat cu vehemenţă, nu este câtuşi de 
puţin adevărat ceea ce spui: niciodată nu este imposibil să 
dovedeşti nevinovăția unui om. Nădăjduieşte, domnule Fernand, 
nădăjduieşte astăzi mai mult decât oricând. 

Şi cu un zâmbet trist pe buze, ea continuă: 

— Domnul conte de Kergaz te va salva şi el poate să facă tot 
ceea ce îşi doreşte; are însă nevoie de timp, domnule Fernand. 

208 


—  Moştenirea misterioasă — 


— Timp! exclamă el disperat; dar dumneata nu ai aflat încă 
faptul că eu voi fi judecat în faţa Curţii cu juri peste opt zile? 
judecat şi condamnat! 

— Peste opt zile! repetă fata uluită, dar este cu neputinţă! 

— Şi cu toate acestea... 

— Peste opt zile Bastien se va fi întors din Bretania; el îl va fi 
silit pe sir Williams să vorbească. O! vei fi scutit de ruşinea de a 
apărea în faţa curţii, ţi-o jur. 

În clipa în care Baccarat rostea, emoţionată, aceste cuvinte, 
un paznic şi un jandarm îşi făcură apariţia: 

— Dumnezeule! exclamă Fernand uluit, a sosit ceasul 
judecății? 

Paznicul îi răspunse: 

— Veţi avea o întrevedere cu judecătorul de instrucție. 

Baccarat se simți cuprinsă de nădejdi. 

— Poate, gândi ea, poate că a fost descoperit adevăratul 
vinovat... 

Şi îl părăsi pe Fernand făgăduindu-i să se întoarcă a doua zi. 

Fernand îl urmă pe jandarm şi fu condus în faţa magistratului 
care instruise cazul său. 

— Domnule, îi spuse acesta din urmă, îl cunoaşteţi cumva pe 
comisionarul care, în ajunul arestării, v-a adus la minister 
scrisoarea? 

— Nu, răspunse Fernand, nu-l văzusem niciodată. 

— Ciudat. El, în schimb, vă cunoştea. 

Şi judecătorul de instrucţie îi citi atunci lui Fernand scrisoare 
redactată de către sir Williams, şi semnată Colar. 

— Or, continuă magistratul, această scrisoare ar putea să vă 
dezvinovăţească fără nici o îndoială dacă nu ar exista o uşoară 
contradicţie între ea şi unul din răspunsurile dumneavoastră din 
timpul interogatoriului; potrivit acestei scrisori, cheile atârnau în 
broască iar casa de bani era deschisă; potrivit spuselor 
dumneavoastră, dimpotrivă, aţi declarat ca nu v-aţi atins de casa 
de bani. 

— Este adevărat, spuse Fernand. Dar trebuie să vă gândiţi, 
domnule, că vestea pe care mi-o dăduse scrisoarea adusă de 
comisionar era atât de îngrozitoare, încât s-ar putea ca eu să fi 
uitat multe lucruri... Poate că, într-adevăr, domnul de Beauprâau 
lăsase casa de bani deschisă... Tot ceea ce ştiu, însă, este că 
sunt nevinovat. 

Era atât de convingător tonul lui Fernand, încât s-ar fi putut 
crede că îl înşelase memoria. 

209 


— Ponson du Terrail — 


— Domnule, Îi spuse judecătorul de instrucție, în ciuda acestor 
contradicții, scrisoarea care se află acum în mâinile mele nu lasă 
nici o umbră de îndoială asupra nevinovăţiei dumneavoastră; voi 
ordona eliberarea dumneavoastră neîntârziată... 

Fernand scoase un strigăt de bucurie şi se prăbuşi într-un 
fotoliu. 

Era liber, i se dovedise nevinovăția! 

Un ceas mai târziu, Fernand Rocher se înfăţişă în faţa 
domnului de Kergaz. 

Armand, Baccarat şi Léon Rolland se aflau acolo şi uimirea lor 
atinse culmea în clipa în care îl văzură sosind pe Fernand. 

Cum se face că era liber? Cum izbutise să-şi dovedească 
nevinovăția? 

Nimeni nu înţelegea nimic. 

În momentul în care Fernand rezumă pretinsa scrisoare a lui 
Colar, în momentul în care domnul de Kergaz află că fusese 
descoperit Colar în pivniţa cârciumii şi că saltimbancul Nicolo era 
acuzat de asasinarea lui, în momentul acela se făcu lumină în 
mintea lui Armand: 

— Din nou Andréa! şopti el. 

Şi părul i se ridică măciucă, la gândul că, poate chiar în clipa 
aceea, baronetul sir Williams devenise soţul Herminei. 

— Şi Bastien care nu mai scrie! exclamă el. Au trecut trei zile 
de când aştept de la el... şi nu vine nimic! 

In clipa aceea se deschise o uşă şi un om îşi făcu apariţia. 

Văzându-l cum era îmbrăcat, în haine de ţăran breton şi 
purtând pe cap o simplă caschetă verde cu şnur argintiu, 
Armand exclamă: 

— A! lată, primim ştiri din Bretania. Este omul meu de 
vânătoare de la Kerloven. 

Omul era plin de noroi din cap până-n picioare; călărise fără 
oprire şi în goana mare. 

— Domnule conte, rosti el, vă aduc veşti proaste: domnul 
Bastien a murit! 

— A murit! A murit Bastien! exclamă contele uluit. 

— Da, domnule, cu cinci zile în urmă. 

Şi omul povesti cum, în seara crimei, Bastien plecase pe jos 
însoţit de Jérôme, idiotul, şi cum nu se mai întoarse. 

Fuseseră aşteptaţi vreme îndelungată, toată noaptea, toată 
ziua şi toată noaptea următoare. Nimeni nu-i zărise. 

Două zile după aceea marea aruncase pe plajă un cadavru. 
Era cadavrul lui Bastien. 

210 


—  Moştenirea misterioasă — 


Şi, lucru surprinzător poate, corpul calului, căzut şi el în 
prăpastie, fusese târât de un alt curent şi nu fusese găsit; în felul 
acesta dispăruse şi singura dovadă a crimei pe care o săvârşise 
sir Williams. 

Armand nu se înşelase câtuşi de puţin; el îşi dădu seama că 
infamul Andrea câştigase încă o dată şi porunci să i se înhame 
caii la trăsură. 

— În Bretania! strigă el adresându-se lui Fernand, plecăm în 
Bretania şi deie Domnul să sosim la timp! 


CAPITOLUL LVI 


Eliberarea lui Fernand Rocher nu s-a putut face decât la trei 
sau patru zile după descoperirea cadavrului lui Colar şi a scrisorii 
care îi dovedea nevinovăția. Aceasta îi oferi lui sir Williams 
răgazul de a pleca de îndată în Bretania, înainte chiar ca Armand 
de Kergaz să fi aflat de moartea lui Bastien. 

Baronetul sosi într-o seară, o dată cu căderea nopţii, la 
cavalerul de Lacy, în chiar clipa în care acesta se întorcea de la 
vânătoare. Domnul de Lacy era, pe jumătate, la curent cu tainele 
lui sir Williams. 

El ştia că baronetul plecase la Paris ca să-l salveze pe Fernand 
şi ca să dobândească, astfel, mâna Herminei. 

— Ei? întrebă vioi bătrânul breton, văzându-l pe sir Williams 
intrând. 

— S-a făcut! se auzi răspunsul acestuia. 

— L-ai salvat? 

— Cu totul. 

— Era nevinovat? 

— Dimpotrivă, scumpul meu cavaler. 

— Atunci... cum ai putut... Cum ai făcut? 

— E! spuse calm baronetul, m-a costat o sută de mii de franci. 

Cavalerul nu putu să nu-l privească admirativ pe bărbatul 
acesta, care cheltuia o sută de mii de franci numai pentru a 
place femeii pe care o iubea. 

— Bine, bine, insistă el, şi faci din asta un secret? 

— Nu, câtuşi de puţin şi iată cum am procedat. 

— Să auzim. 

— Din două, una: Fernand Rocher ori era ori nu era vinovat. 

— Asta e mai mult decât evident, spuse cavalerul. 

— În cazul în care nu era vinovat, trebuie găsit hoţul; în cazul 

211 


— Ponson du Terrail — 


în care era, omul nu putea fi salvat decât producându-se o 
dovadă a nevinovăţiei sale. 

— Foarte adevărat. Şi? 

— Numai că justiţia, şi cu deosebire în Franţa, continuă 
baronetul, este cu totul şi cu totul lipsită de poezie; ea 
procedează matematic şi nu crede decât în probe materiale. 

— Foarte bine, spuse cavalerul, simt că te apropii. 

— Fernand era vinovat, lucrul este în afară de orice îndoială. 
Pentru a se putea dovedi, deci, contrariul, trebuie găsit un om 
care să consimtă să se declare autorul furtului. 

— Şi l-ai găsit? 

— Da, răspunse netulburat sir Williams. 

— Contra o sută de mii de franci? 

— Intocmai. Dar această sută de mii de franci nu ia prea 
purtat noroc... 

— Cum asta? întrebă cavalerul mirat. 

— A! O să auziţi imediat... Este o poveste care pare scoasă 
dintr-un roman. Omul pe care l-am găsit eu se numea Colar; era 
un ocnaş evadat care trăgea mâţa de coadă şi se ascundea cum 
putea şi el. A venit însă o clipă în care situaţia lui n-a mai fost 
sigură de fel: poliţia îi călca pe urme şi de la o zi la alta putea să 
fie prins. Când l-am întâlnit eu, aceasta era situaţia lui. El a 
consimţit să scrie o scrisoare pe care s-o semneze şi s-o 
adreseze unei pretinse amante din Londra; mi-a adus după 
aceea un complice, un hoţ ajuns cârciumar şi s-a pus la cale o 
mică scenetă. Colar urma să închirieze o cămăruţă la cârciumar; 
acesta urma să-l denunțe, poliţia trebuia să vină şi să nu-l mai 
găsească pe Colar care, cu ajutorul sutei de mii de franci trebuia 
să se afle în drum spre America; poliţia urma să găsească însă 
scrisori şi, printre ele, scrisoarea pentru Londra în care el se 
lăuda cu furtul portofelului, furt atribuit lui Fernand Rocher. 

— la te uită! Dar ştii că e ingenioasă povestea? exclamă 
cavalerul. 

— Destul de ingenioasă, răspunse cu modestie sir Williams. 

— Şi a fost găsită scrisoarea? 

— Mai mult decât atât! A fost găsit şi Colar. 

— Inseamnă că a negat... 

— Nu, pentru că era mort, sfârşi cu răceală sir Williams, îl 
omorâse cârciumarul ca să-i fure suta de mii de franci... 

— Şi scrisoarea? 

— Scrisoarea se afla în portofelul pe care-l avea Colar asupra 
lui. A fost găsit şi cadavrul şi portofelul. 

212 


—  Moştenirea misterioasă — 


Aceasta fu versiunea pe care baronetul sir Williams o povesti 
cavalerului de Lacy cu privire la evenimentele care se 
desfăşuraseră la Paris şi la Bougival. 

In ochii cavalerului, baronetul rămânea un gentleman perfect, 
un cavaler desăvârşit care nu se dădea înapoi de la nimic pentru 
a câştiga inima femeii pe care o iubea. 

— Ei bine, spuse cavalerul de Lacy după ce reflectă timp de 
câteva minute, cred că nu mai avem de făcut decât un singur 
lucru... 

— Şi anume? 

— Să-i aducem la cunoştinţă domnişoarei de Beaupreau 
succesul dumitale. 

— Tocmai asta am şi eu intenţia să fac. 

— Şi să-i ceri să-şi ţină cuvântul! 

— A, nu, asta nu! spuse baronetul. 

— Cum? exclamă domnul de Lacy, renunţi? 

— Câtuşi de puţin, răspunse sir Williams cu prefăcută durere. 
Dar domnişoara Hermine mi-a făcut această promisiune într-un 
moment de exaltare şi nu ar fi câtuşi de puţin frumos din partea 
mea să i-o reamintesc. 

Domnul de Lacy ridică din umeri: 

— Să fim serioşi! exclamă el, promisiunea e promisiune. 
Hermine îţi va acorda mâna ei. 

— Vreau să sper dar nu vreau câtuşi de puţin s-o constrâng. 

lar sir Williams îşi spunea: „Acest brav cavaler, e cam slăbuţ, 
la minte, se vede că n-are habar cum se lucrează cu femeile, 
obţii totul de la ele cu deosebire atunci când nu le ceri nimic...” 

In acest moment al discuţiei dintre domnul de Lacy şi sir 
Williams, se auzi în curte tropotul unui cal şi apăru Jonas. 

Fidelul lector al doamnei de Kermadec sosea direct de la 
castelul Genêts şi era purtătorul unei scrisori pe care castelana o 
trimitea cavalerului. 

Domnul de Lacy o deschise şi citi: 


„Scumpul meu vecin, 

lată, au trecut opt zile de la plecarea lui sir Williams. Hermine 
trăieşte de atunci într-o continuă înfierbântare şi se topeşte 
văzând cu ochii. 

l-a făgăduit oare baronetul că se va întoarce? Îl iubeşte? Nu 
ştiu nimic. Mă întreabă însă în fiecare zi dacă nu am primit veşti 
de la dumneata! lar eu trag de aici concluzia că nu dumneata 
eşti acela care o interesează, ci el. 

213 


— Ponson du Terrail — 


Stii cumva pe unde umblă baronetul? 
Se va întoarce? Ţi-a scris? 

Te rog, trimite-mi o vorbă, a dumitale 
Baroana de Kermadec”. 


Cavalerul întinse aceasta scrisoare lui sir Williams. 

Baronetul sări în sus de bucurie şi îşi spuse: 

— Cred că a sosit ceasul victoriei. 

El scoase după aceea din buzunarul său un ziar, se apropie de 
o masă şi începu să scrie. 

Un ceas mai târziu Jonas era din nou pe cal şi avea asupra lui 
un plic voluminos pentru domnul de Beaupreau şi o scrisoare din 
partea cavalerului şi adresată baroanei. 

Cavalerul scria: 


„Doamnă şi scumpă vecină, 

Sir Williams a sosit în această clipă şi este mai trist ca 
niciodată; trag de aici concluzia că este îndrăgostit lulea de 
nepoțica dumneavoastră. El are de gând ca mâine să plece la 
Genêts călare şi nădăjduieşte să vadă risipindu-se norul acela de 
tristețe care acoperă fruntea domnişoarei Hermine, căreia îi 
sărut amândouă mâinile ca şi domniei-voastre, de altfel. 

Cavaler de Lacy.” 


Baronetul sir Williams către domnul de Beaupreau, 
La castelul Genêts. 


„Scumpe tată-socrule, 

Cred că partida este câştigată! 

Fiica dumitale mi-a promis formal mâna ei dacă-l salvez pe 
scumpul său Fernand. Trimit aici alăturat o scrisoare pentru ea şi 
un articol din Gazeta Tribunalelor. 

Aştept răspunsul dumitale la Manoir. 

Al dumitale, sir Williams”. 


Domnul de Beauprâau primi această scrisoare la numai un 
ceas după sosirea baronetului la cavalerul de Lacy. 

În ultimele câteva zile Hermine arăta îngrozitor; plânsese, se 
rugase... Îşi dorise ca, în cazul în care baronetul îl salva pe 
Fernand să devină soţia lui... şi spera ca apoi să moară. 

Scrisoarea lui sir Williams, pe care i-o dădu domnul de 
Beaupreau, era concepută astfel: 

214 


—  Moştenirea misterioasă — 


„Domnişoară, 

Era, din nenorocire, vinovat... 

Și cu toate acestea l-am salvat şi în clipa de față tot Parisul 
crede în nevinovăția lui. Vă puteţi convinge de aceasta din 
lectura ziarului pe care vi-l trimit. 

În Clipa în care mă pregătesc să părăsesc pentru totdeauna 
aceste pământuri ale Franţei, unde am avut atât de suferit, aş 
voi, domnişoară, să am o ultimă întrevedere cu dumneavoastră, 
nu pentru a vă reaminti despre o făgăduiala pe care aţi făcut-o, 
desigur, într-o clipă de rătăcire pricinuită de durerea care v-a 
lovit, ci pentru a vă spune adio pentru totdeauna. Mă veți 
refuza?” 


Hermine citi scrisoarea şi deschise după aceea Gazeta 
Tribunalelor: 


„O dramă care ar fi trebuit să se desfăşoare în fața Curtii cu 
juri, se scria în articol, şi-a aflat un deznodământ mult mai puțin 
spectaculos în cabinetul judecătorului de instrucţie. 

Cititorii noştri îşi aduc, fără îndoială, aminte de arestarea unui 
funcționar de la ministerul afacerilor externe, acuzat de a fi furat 
un portofel cuprinzând treizeci de mii de franci din casa de bani 
a şefului său de birou, domnul de B..., care avea o încredere 
deplină în acest funcţionar al său. 

Acuzatul protestase energic susținându-şi nevinovăția, dar 
dovezile erau copleşitoare. 

Descoperirea într-o cârciumă aflată aproape de Paris a unui 
asasinat şi a unei scrisori aflate asupra cadavrului vin să arunce 
o lumină nouă asupra întregii afaceri. 

În dimineaţa în care a fost săvârşit furtul, un bărbat îmbrăcat 
în haine de comisionar a intrat în biroul în care se afla tânărul 
funcționar, iar casa de bani era deschisă, şi i-a adus acestuia o 
scrisoare...” 

Urmau apoi toate detaliile cuprinse în pretinsa scrisoare 
adresată de Colar domnişoarei Emille Foulbeuf şi articolul se 
încheia cu aceste cuvinte: 


“Domnul Fernand Rocher a fost de îndată eliberat şi este în 
afară de orice îndoială că el va reintra la Ministerul afacerilor 
externe unde era un funcţionar foarte apreciat”. 


215 


— Ponson du Terrail — 


Câteva clipe, domnişoara de Beaupréau crezu că va muri de 
bucurie; îşi aduse apoi aminte de făgăduiala făcută lui sir 
Williams şi îi scrise aceste câteva rânduri: 


“Domnule, 

Nimeni nu iubeşte, din păcate, decât o singura dată în viaţă; 
dar dacă o afecțiune plină de recunoştinţă vă va putea face să 
uitaţi de dragostea la care ați avea dreptul din partea femeii 
care va purta numele dumneavoastră, îmi puteţi cere mâna prin 
cavalerul de Lacy. 

Mă voi strădui să vă închin viața mea şi voi fi o soție cinstită. 

Hermine”. 


În momentul în care baronetul primi această scrisoare pe care 
o aştepta, de altfel, căci el contase pe loaialitatea domnişoarei 
de Beaupréau, se mulţumi să-şi spună: 

— Biata fată! O să-şi dea atâta osteneală de pomană. Eu 
vreau zestrea şi nu dragostea ei. Nu sunt un tip sentimental şi 
dacă ar fi vorba să iubesc, cred că inima mea ar înclina mai 
degrabă spre micuța Jeanne, care ar putea deveni o încântătoare 
amantă şi încă în ciuda lui Armand... 

Şi baronetul îi scrise domnului de Beaupréau: 


„Am adus de la Paris toate actele necesare din care rezultă că 
sunt baronetul sir Williams, de origină irlandeză. Ele sunt în 
perfectă regulă. 

Cavalerul de Lacy porneşte călare pentru a cere oficial, din 
partea mea, onoratului tată-socru, mâna fiicei sale; trebuie să 
grăbim lucrurile, să cumpărăm două strigări de la biserică şi să 
facem nunta peste opt zile. 

A doua zi după nuntă, scumpul meu complice, vom cere, şi eu 
ştiu bine cui, cele douăsprezece milioane şi-ţi voi îngădui s-o 
iubeşti pe Cerise pe care ţi-am păstrat-o cu multă grijă, hoțoman 
bătrân! 

Al dumitale, 

sir Williams”. 


CAPITOLUL LVII 
Opt zile după ce fusese trimisă această scrisoare, vechea 


reşedinţă de la Genâts îmbrăcase, încă de la ceasurile opt 
216 


—  Moştenirea misterioasă — 


dimineaţa, haine de sărbătoare; servitorii, plugarii, ţăranii din 
împrejurimi se înghesuiau în straie sărbătoreşti iar doamna 
baroană de Kermadec îşi îmbrăcase ea însăşi o rochie de gală, 
care data încă de pe vremea Imperiului. 

La orele nouă sosiră mai multe trăsuri care aduceau castelani 
de prin împrejurimi şi pe notarul care trebuia să redacteze actul. 

Apăru după aceea o trăsurică eleganta din care descinseră 
baronetul sir Williams şi cavalerul de Lacy, oaspetele şi martorul 
său. 

Sir Williams era radios. 

Peste câteva ceasuri avea, să fie soţul Herminei şi cele 
douăsprezece milioane aveau să-i aparţină. 

Cât despre domnişoara de Beaupreau, aceasta se trezise de 
dimineaţă cu sentimentul pe care-l încearcă martirii înainte de a 
păşi spre supliciu. 

Sclavă a cuvântului pe care şi-l dăduse pentru salvarea lui 
Fernand, ea avea să devină soţia lui sir Williams pentru că acela 
pe care-l iubise şi pe care-l iubea încă era liber. 

În rochia ei albă de mireasă, Hermine, palidă ca o statuie de 
marmoră, apăru în faţa oaspeţilor din salon ca o victimă 
destinată călăului. Domnul de Beaupreau îi oferise braţul său. 
Mama ei păşea alături. 

Hermine izbutise să-şi ascundă atât de bine chinul în ultimele 
câteva zile, se prefăcuse atât de bine că l-a şters pe Fernand din 
inima ei şi că l-a înlocuit cu sir Williams, încât izbutise să înşele 
până şi ochiul vigilent al mamei sale. 

Therese o credea pe fiica ei fericită şi socotea că paloarea de 
pe chipul său se datoreşte numai emoţiei, fireşti, în preajma unui 
asemenea eveniment ca acela ce avea să fie înfăptuit. 

Actul dotal urma să fie semnat către orele nouă; la zece, 
tinerii căsătoriţi urmau să plece cu trăsura în satul vecin pentru a 
fi căsătoriţi de către ofiţerul stării civile; la prânz urma să aibă 
loc ceremonia religioasă. 

În aceeaşi seară cei doi tineri căsătoriţi aveau să plece la Paris 
şi, împreună cu ei, trebuiau să vină, în ciuda vârstei, doamna de 
Kermadec şi cavalerul de Lacy care ţinea să-l însoţească pe sir 
Williams. Deci, în clipa în care sună ora nouă, porţile marelui 
salon de la Genâts fură deschise şi tânăra mireasă apăru la 
braţul tatălui său, iar în spatele lor păşea mama fetei, la braţ cu 
sir Williams. 

Invitaţii de prin împrejurimi şi soțiile lor nu mai conteneau cu 
elogiile cu privire la aerul nobil şi distins al acestui străin bogat 

217 


— Ponson du Terrail — 


pe care dragostea îl făcea să ia de soţie o fată aproape lipsită de 
avere. 

Notarul, un bătrânel uscățiv şi cu perucă, luase loc în faţa 
mesei murmurând: 

— Frumoasă avere, pe legea mea! Dacă documentele 
transmise din Irlanda prin notar şi prin şeriful din Dublin sunt 
exacte, e o avere magnifică, princiară! 

Baronetul, ne dăm seama, produsese cât mai multe acte false 
pentru a lăsa să se creadă că cele zece mii de lire sterline venit 
pe care şi le atribuise singur, sunt reale. 

Oaspeţii erau de faţă, viitorii soţi erau de faţă, sosise ora. 

Doamna de Kermadec, pe jumătate culcată pe jilţul ei, porunci 
să fie închise uşile şi să plece servitorii. 

— Domnule notar, spuse ea, vreţi să ne citiţi actul dotal pe 
care l-ați redactat? 

Notarul se ridică, puse pana jos, îşi puse ochelarii, tuşi şi 
scoase un voluminos caiet cu hârtii pecetluite. Dar, în clipa în 
care îşi începea lectura, el fu întrerupt de zgomotul unor roţi, de 
pocnituri de bici şi de strigăte venind din curte. Invitaţii se 
priveau unii pe alţii; unul deschise o ferestruică şi se uită afară. 

— A sosit un poştalion, spuse el şi coboară trei persoane. 

Auzind zgomotul, auzind aceste cuvinte, sir Williams se simţi 
cuprins de ameţeală şi păli. 

Hermine, care aproape că nu mai era conştientă şi care se 
simţea cu atât mai nenorocită cu cât se apropia ceasul, Hermine 
tresări şi simţi că sufletul ei prinde nădejdi noi... 

Uşa se deschise şi în pragul ei se ivi un om. 

— Domnul conte Armand de Kergaz! anunţă valetul. 

Şi Armand, îmbrăcat în negru, palid, solemn ca un judecător, 
intră încet şi se duse drept către baroana de Kermadec, fără să 
arunce măcar o privire lui sir Williams. 

— Doamnă, îi spuse el, vă cer iertare pentru îndrăzneala de a 
mă înfăţişa dumneavoastră fără să fi fost aşteptat şi mai ales 
într-o asemenea împrejurare; dar sunt silit să o fac deoarece 
există un motiv deosebit de grav. 

— Domnule conte, răspunse baroana mirată, oricare ar fi 
motivul care v-a îndemnat, fiţi binevenit. 

— Doamnă, reluă domnul de Kergaz, eu sunt executorul 
testamentar al răposatului baron Kermor de Kermarouet, un 
nobil de origină bretonă, mort în urmă cu două luni şi care a 
lăsat o avere de douăsprezece milioane de franci. 

Armand se întoarse atunci către baronetul sir Williams. 

218 


—  Moştenirea misterioasă — 


— Nu este aşa, domnule, cifra e exactă? întrebă el. 

Sir Williams era deosebit de palid; el răspunse totuşi: 

— Nu ştiu, domnule, de ce îmi puneţi mie această întrebare. 
Nu-l cunosc nici pe baron şi nici cifra averii sale. 

— Aşa! spuse Armand, eu bănuiam contrariul. Dar să trecem 
peste asta... 

Şi adresându-se din nou baroanei: 

— Doamnă, spuse el, vreţi să-l rugaţi pe domnul notar să ne 
lase puţin singuri? 

Notarul se înclină şi ieşi trecând în camera vecină, în care se 
aflau oaspeţii. 


CAPITOLUL LVIII 


Armand se apropie atunci de doamna de Beaupreau, palidă şi 
emoţionată, căci nu ştia ce nouă nenorocire se va abate asupra 
fiicei sale, deoarece Hermine se prăbuşise în clipa în care intrase 
Armand, şi îi întinse în tăcere medalionul pe care Kermor, în 
ultimul său ceas, i-l dăduse ca semn de recunoaştere, ca mijloc 
de a o regăsi pe aceea pe care o căutase atâta timp. 

— Această bijuterie, îi spuse el, nu v-a aparţinut, oare, 
niciodată, doamnă? 

Văzând medalionul, doamna de Beaupreau scoase un strigăt 
şi se simţi învăluită de o lume întreagă de amintiri; se revedea în 
hanul de la frontiera spaniolă, îşi aminti de toate detaliile acelei 
înspăimântătoare nopţi. 

Şi, în ciuda anilor, în ciuda faptului că viaţă ei fusese un 
exemplu de virtute, obrajii ei roşiră şi îşi plecă fruntea ca un om 
vinovat. 

— Doamnă, îi spuse Armand în şoaptă, omul acela şi-a 
răscumpărat vina şi Dumnezeu l-a pedepsit; în ultimul său ceas 
m-a însărcinat să vă cer iertare, dumneavoastră şi fiicei 
dumneavoastră... fiicei sale. 

Apoi, ridicând vocea şi adresându-se domnului de Beauprâau: 

— Va trebui ca actul dotal al domnişoarei Hermine să fie 
refăcut, domnule, ţinându-se seama de averea imensă pe care o 
aduce soţului său. Baronul Kermor de Kermarouet, al cărui 
executor testamentar sunt, numeşte ca moştenitoare a întregii 
sale averi pe domnişoara Hermine de Beaupreau, care, în faţa 
legii, este fiica dumneavoastră. 

Şeful de birou îşi înăbuşi un strigăt şi privi către sir Williams şi 
către ceilalţi martori ai acestei scene. Sir Williams rămăsese ca 

219 


— Ponson du Terrail — 


trăsnit. 

Doamna de Kermadec avea impresia că visează; Hermine şi 
mama ei tremurau ca două frunze aflate în bătaia vântului de 
toamnă. Atunci, Armand se îndreptă către baronet şi-l măsură cu 
privirea. 

— Aţi fost abil, domnule, îi spuse el; şi dacă aş fi sosit cu o zi 
mai târziu, aţi fi izbutit să ajungeţi soţul domnişoarei Hermine şi 
aţi fi pus mâna pe cele douăsprezece milioane. 

Sir Williams era însă un tip tare; zdruncinat la început, el îşi 
revenise şi ridică privirea: 

— La drept vorbind, domnule, nu înţeleg ce vreţi să spuneţi 
când vă referiţi la abilitatea mea, răspunse el. Acum cinci minute 
nici nu aveam idee despre faptul că domnişoara de Beaupreâau 
avea zestre şi socoteam că sunt destul de bogat şi pentru mine 
şi pentru dânsa. 

— Într-adevăr? spuse Armand de Kergaz. Eu am auzit 
spunându-se cu totul altceva. Mi s-a vorbit despre un om care ar 
purta un nume de împrumut, un om gonit din Londra ca hoţ şi ca 
şef de bandă, venit la Paris cu gândul să facă avere. Se pare că 
individul acesta aflase despre moştenirea domnului de 
Kermarouet şi că ţesuse în taină un plan vast, ale cărui fire sunt 
astăzi, aproape în întregime, în mâinile mele... 

Şi socotind că nu mai este cazul să-i dea şi alte explicaţii, 
Armand se duse la uşă şi strigă: 

— Fernand! Fernand! 

La auzul acestui nume, sir Williams se cutremură, Hermine 
scoase un strigăt şi se sprijini de zid ca să nu cadă. 

Fernand apăru. In urma lui păşea o femeie, o femeie 
îmbrăcată în negru, cu fruntea plecată, având atitudinea umilă a 
celor care se recunosc vinovaţi. Era Baccarat. Fernand se duse 
drept către domnul de Beaupreau şi-l privi în ochi. Baccarat se 
îndreptă către Hermine şi se aşeză în genunchi în faţa ei. 

Armand se propti în faţa lui sir Williams măsurându-l cu 
privirea. 

— Domnule, spuse Fernand cu vocea unui om nevinovat, care 
demască o calomnie, nu se află aici nici un judecător de 
instrucţie şi nici procurorul regelui; nu se află decât familia 
căreia, vai, îi sunteţi cap dar nu vă va trăda. Ştiţi foarte bine care 
a fost drumul pe care au pornit cele treizeci de mii de franci din 
casa dumneavoastră de bani, o ştiţi mai bine decât oricine 
altcineva şi vă scutesc de obligaţia de a relata aici această 
întâmplare; dar presupun că nu veţi refuza să proclamaţi sus şi 

220 


—  Moştenirea misterioasă — 


tare că banii nu s-au aflat nici o clipă în mâna mea şi că eu nu 
sunt un hoţ! 

— Domnişoară, murmura Baccarat, m-am dovedit o femeie 
nebună şi nedemnă şi în măsura în care îmi va sta în puteri, 
vreau să îndrept răul pe care l-am făcut. Numele meu este 
Baccarat. 

Şi în câteva cuvinte, cu ochii plini de lacrimi, Baccarat povesti 
cum a devenit instrumentul orb mânuit de sir Williams şi de 
domnul de Beaupreau. 

În acelaşi timp, Armand se adresa lui sir Williams: 

— Auzi, diavole? Edificiul înălţat de tine se năruie, răul este 
înfrânt... Auzi, Andrea? 

Domnul de Kergaz întinse atunci mâna spre uşă şi spuse un 
singur cuvânt adresându-se fratelui blestemat, geniului rău care 
fusese în sfârşit doborât: 

— Pleacă! 

Îl luă pe Fernand de braţ, îl conduse alături de Hermine, le uni 
mâinile şi le spuse: 

— Sunteţi demni unul de celălalt. 

Amândoi scoaseră un singur strigăt de bucurie şi Fernand 
căzu la picioarele Herminei sub privirile emoţionate ale There&sei 
care avea ochii plini de lacrimi. 

Sir Williams izbucni în sfârşit, ochii săi scăpărau fulgere de 
mânie, buzele lui erau înspumate iar capul îi era lăsat, mândru, 
pe spate. Se apropie de Armand şi îi spuse: 

— Ai învins încă o dată, frate, dar va suna şi ceasul tău. Mă voi 
răzbuna! 

În acelaşi timp, doamna de Beaupreau îşi privea soţul cu 
privirea dispreţuitoare pe care o au victimele pentru călăii lor. 

— Vreau să sper, domnule, îi spuse ea, că nu veţi lua parte la 
căsătoria fiicei mele cu omul pe care aţi vrut să-l dezonoraţi şi de 
aceea vă cer să plecaţi la Paris. 

Şi această femeie, care suferise douăzeci de ani din cauza 
acestui bărbat, această femeie în sfârşit revoltată întinse mâna 
şi-i arătă călăului ei uşa: 

— leşi! îi spuse ea. 

lar domnul de Beaupreau plecă, cu ochii în jos, aşa cum 
făcuse înaintea lui sir Williams. 

Atunci, Baccarat, care plângea încă îngenunchiată, se ridică şi 
spuse: 

— Adio, domnişoară... Adio, domnule Fernand... Fiţi fericiţi! 

Şi cu pasul şovăielnic al celor ce merg la moarte, ea se 

221 


— Ponson du Terrail — 
îndreptă spre uşă. 

Armand alergă în urma ei şi o opri: 

— Vino, copila mea, îi spuse el sprijinind-o, oricât de mari şi 
oricât de multe ti-ar fi păcatele, Dumnezeu îi iartă pe cei ce au 
iubit, pentru că, o dată cu aceasta, au suferit. 

— Vino, tată-socrule, îi spunea sir Williams lui Beauprâau, 
târându-l după el către poştalionul domnului de Kergaz în care îl 
pofti să urce, am fost înfrânți dar ne vom răzbuna. O vei avea pe 
Cerise, iar Jeanne va fi amanta mea. 


kk 

Am părăsit-o pe Jeanne în clipa în care se afla sub impresia 
ultimului bun-rămas rostit de sir Williams, de acel fals conte de 
Kergaz care pretindea că o iubeşte ca un nebun şi al cărui limbaj 
era insinuant ca cel al diavolului. 

În opt zile de când o părăsise, domnişoara de Balder era într-o 
stare de agitaţie nemaiîntâlnită şi în sufletul ei se loveau gânduri 
contrarii. 

El era omul pe care-l iubea cu adevărat? El! adică fiinţa pe 
care vreme îndelungată o crezuse altcineva şi ale cărei trăsături 
înflăcărate îi aprinseseră sufletul... Sau, poate, ceea ce simţea 
pentru omul acesta care o salvase din mâinile unui mizerabil nu 
era dragoste, ci numai prietenie plină de recunoştinţă? 

Jeanne simţea că înnebuneşte, se întreba cine este bărbatul 
pe care-l iubeşte, servitor sau stăpân, se întreba dacă dragostea 
ei merge către bărbatul acela cu fruntea mare şi senină, sau 
către cel al cărui zâmbet era plin de un fermecător mister. 

— Nu! Nu! îi spunea adesea Cerisei, este cu neputinţă... Nu 
era, nu se putea să fi fost un servitor... 

Dar Cerise tăcea. 

Într-o seară se auzi în curte zgomotul unei trăsuri. 

Cele două fete se aflau una lângă cealaltă, în dormitorul 
Jeannei. În cameră era aproape întuneric. 

Uşa se deschise şi o dată cu o jerbă de lumini se zări silueta 
unui bărbat. 

Era sir Williams. 

— Domnul conte de Kergaz, anunţă un valet. 

Jeanne tresări şi se ridică repede. 

Sir Williams alergă spre ea, se lăsă într-un genunchi în faţa ei 
şi îi sărută mâna: 

— În sfârşit! şopti el, te văd din nou! Jeanne, dragostea mea... 

Fata îl privi... 

222 


—  Moştenirea misterioasă — 


Infernul zămislise în făptura lui pe cel mai frumos dintre 
diavoli; era atât de frumos, încât până şi Lucifer ar fi fost gelos 
pe el; era palid şi trist aşa cum sunt cei ce nu trăiesc decât din 
dragostea lor. 

Jeanne se simţi copleşită şi abia izbuti să-şi înăbuşe un strigăt. 

O luă în braţele sale şi-i spuse: 

— Jeanne, dragostea mea, Jeanne, singura mea iubire... ai 
ajuns să însemni pentru mine viaţa... Jeanne, iată-mă, sunt aici 
pentru totdeauna, nu te voi mai părăsi şi vei fi soţia mea! 

lar Jeanne fremăta de emotie cu ochii întredeschişi. 

Şi cu toate acestea i se părea că vocea lui are ceva 
batjocoritor, ceva drăcesc şi i se mai părea că în privirea lui plină 
de dragoste zăreşte o strălucire de bucurie diabolică, iar în 
zâmbetul său fermecător vedea, parcă, o urmă de ură. 

Şi Jeanne se gândi atunci la Armand. 

Sir Williams îşi îndreptă privirile asupra Cerisei. 

— Copila mea, îi spuse el, ai să-l vezi din nou pe Leon... 

Cerise scoase un strigăt şi se clătină. 

— Ai să-l vezi... iar mâine, vei fi soţia lui, continuă sir Williams. 

Biata fată se prăbuşi pe un scaun, aproape leşinată. 

Sir Williams alergă alături de ea, scoase din buzunar un flacon, 
îi dădu să bea câteva picături şi fata îşi reveni. 

— Scumpa mea copilă, reluă sir Williams, du-te în pavilionul din 
parc, ştii care, nu-i aşa? Acela unde baba te tortura, acum n-o să 
mai dai peste ea, fii pe pace. Urcă-te în camera în care ai stat 
două zile şi aşteaptă... N-o să ai mult de aşteptat... Leon va veni şi 
el. 

Şi sir Williams o sărută frăţeşte pe Cerise pe frunte. Fata se 
aruncă, fericită, în braţele Jeannei şi fugi ca o căprioară lăsându-i 
singuri pe domnişoara de Balder şi pe falsul conte de Kergaz, 
porumbiţa şi vulturul. 

Sir Williams o însoţi pe Cerise până la uşă, după care se 
întoarse lângă Jeanne. 

În umbră, ochii lui sclipeau de bucurie. 

— Mă voi răzbuna, îşi spuse el, fără îndoială. 

Inima Cerisei bătea cu putere. 

Sir Williams îi spusese că avea să-l vadă din nou pe Leon. 

Şi Cerise alergă prin săli şi prin coridoare fără să-şi dea seama 
că peste tot era întuneric şi că această casă, de obicei plină de 
servitori, era acum pustie. 

Într-adevăr, s-ar fi putut spune că o mână misterioasă 
alungase toate fiinţele care, cu un ceas mai devreme, umpleau 

223 


— Ponson du Terrail — 


clădirea. 

Nu se mai vedea nici trăsura care se făcuse auzită cu puțină 
vreme în urmă şi care, la rândul ei, dispăruse fără urmă. 

Sir Williams făcuse vid în jurul său pentru ca intenţiile lui 
criminale să nu fie tulburate de nimeni. 

Cerise nu-şi dădu însă seama de nimic; ea alergă fără să se 
oprească prin parc, ajunse la pavilion şi simţea că inima îi bate 
cu putere şi că fruntea îi este plină de sudoare. 

Avea să-l vadă din nou! 

Dar cât întuneric era în jurul ei! 

Cerise ajunse la uşa pavilionului. Aceasta era întredeschisă şi 
se vedea o rază de lumină venind din interior. Cerise deschise 
uşa şi văzu în vestibul o lampă. 

Vestibulul era pustiu. 

Fremătând de emoție, fata luă lampa şi urcă la primul etaj, 
urmând în felul acesta cu fidelitate indicaţiile primite din partea 
lui sir Williams; ea pătrunse apoi în camera în care baba Fipart o 
ţinuse prizonieră timp de trei zile. 

Puse lampa pe cămin şi se aşeză, încrezătoare în făgăduiala 
baronetului şi convinsă că Leon Rolland, logodnicul şi acum soţul 
ei, singurul bărbat pe care-l iubea cu adevărat, avea să vină s-o 
strângă în braţele sale. 

Şi, într-adevăr, abia se aşezase, când de afară se auziră 
zgomote şi ea putu să distingă paşii unui bărbat care urca scara. 

Cerise îşi duse mâna la inimă; ar fi vrut să se ridice, dar nu 
izbuti s-o facă. Emoţia o ţintuise pe scaun. Dintr-o dată, apăru un 
bărbat. 

— Leon, murmură Cerise. 

Dar imediat după aceea scoase un strigăt, un strigăt de 
disperare şi de groază. Nu era Leon; era domnul de Beaupreâau. 

Cerise îl recunoscu de îndată pe bărbatul acela în haine 
albastre, cu palton alb, pe bărbatul acela hidos, cu chipul unui 
monstru. 

Beauprâau intră şi închise uşa. 

— A! micuța mea, spuse el pe jumătate galant şi pe jumătate 
batjocoritor, ce bucurie că te pot întâlni din nou... 

Cerise se ridicase şi se refugiase în celălalt colţ al încăperii. 

— Cum! rânji Beaupreau, fugim de prieteni? Fugim de cei ce 
ne vor binele? Vai, vai, vai... 

Şi se îndreptă spre ea; Cerise zvâcni însă cu abilitate şi izbuti 
să pună masa între ei doi. 

— Haide, haide, spuse odiosul babalâc, lasă prostiile, fetiţo, 

224 


—  Moştenirea misterioasă — 


când o să pici de oboseală şi o să vină rândul meu... 

— Léon! Leon! strigă fata, disperată. 

Beaupréau izbucni în râs. 

— Bun! spuse el, înseamnă că l-ai crezut! Mare şmecher acest 
sir Williams, p'onoarea mea! Dar trebuie să ştii că pe mine mă 
aşteptai, scumpete, numai pe mine şi că Leon nici gând n-are să 
vină! Suntem singuri, uşa este încuiată iar sir Williams nu mai 
are nici un interes, de această dată, s-o facă pe protectorul... 

— Ajutor! Leon! Ajutor! strigă Cerise cât putu de tare, căci îşi 
dăduse seama că era pierdută. 

Dar ţinea cu orice chip să scape. Beaupreau o fugărea. 

Timp de cinci minute se desfăşură o cursă furibundă şi victima 
încerca în fel şi chip să se apere de călăul ei, ridicând fel de fel 
de piedici, masa, scaunele, patul. 

Dintr-o dată, însă, se simţi slăbită; picioarele începură să-i 
tremure şi privirea i se întunecă. Sir Williams îi dăduse să bea un 
narcotic şi nu un întăritor. 

Izbuti să mai facă doar câţiva paşi, după care scoase un 
strigăt înspăimântător şi se prăbuşi învinsă de somnolenţa pe 
care opiul o răspândea în trupul ei. 

Beaupreau scoase un chiot de bucurie şi de triumf, dar în clipa 
imediat următoare se auziră paşi pe scară; un minut mai târziu 
uşa zbură în bucăţi. 

Apărură doi bărbaţi, cu privirile amenințătoare, aruncând 
fulgere în jurul lor, iar unul dintre ei se azvârli asupra omuleţului 
care se pregătea s-o pângărească pe tânără, îl trânti la pământ 
şi-i puse piciorul în piept. 

— A! mizerabile, sosesc la timp, rosti el şi să ştii că ai greşit 
spunându-i că nu voi mai veni. 

Era Léon Rolland; celălalt bărbat era Armand de Kergaz. 

— Leon... murmură Cerise cu vocea stinsă... Leon... cred că 
sunt pe moarte... 

Fata închise ochii şi-şi lăsă capul pe spate de parcă s-ar fi aflat 
într-adevăr în ultimele ei clipe; în acelaşi timp lucrătorul o ridică 
şi o strânse în braţele sale; Cerise îşi adună atunci toate puterile, 
ochii ei se deschiseră şi în ciuda narcoticului care o stăpânea şi 
care-i întuneca minţile, glasul său izbuti să articuleze: 

— Jeanne, acolo... în casă... salvaţi-o pe Jeanne 


CAPITOLUL LIX 


225 


— Ponson du Terrail — 


Prin ce împrejurare a putut fi salvată biata Cerise? 

Cum au putut Leon Rolland şi Armand de Kergaz, care căuta- 
seră atâta amar de vreme ascunzătoarea, s-o afle în ultima 
clipă? 

Nu vom putea explica toate acestea decât făcând un pas 
înapoi şi întorcându-ne la două dintre personajele care au fost 
puţin neglijate în ultimele capitole. 

Ne referim la Rocambole şi la văduva Fipart. 

Baronetul sir Williams ghicise în fiul adoptiv al văduvei, în 
haimanaua aceea neruşinată, însuşirile care stau la temelia unui 
asasin înţelept şi a unui hoţ plin de îndrăzneală. 

Rocambole avea sânge rece, era curajos, era foarte isteţ la 
minte şi, mai ales, deosebit de discret. Tăcea ca un mormânt. 

Dacă ştia o taină, Rocambole n-o dezvăluia decât după ce 
scosese din ea tot ceea ce se putea scoate. 

Baronetul intuise toate acestea şi îşi spusese: 

— lată-l pe înlocuitorul lui Colar, dacă nenorocirea se va abate 
asupra mea şi nu voi pune mâna pe milioane, ceea ce mi se pare 
foarte puţin probabil, dar chiar dacă voi umfla banii căsătorindu- 
mă cu Hermine, voi continua războiul împotriva lui Armand. 

În mintea lui, Rocambole era unul din oamenii cei mai potriviţi 
şi el îl investi cu puteri nelimitate în momentul în care plecă spre 
Bretania. 

— Mă duc, îi spusese el, într-o călătorie destul de fructuoasă... 
ceva, aşa, cam la un milion câştig... 

Rocambole schiţă un gest de admiraţie, cu toate că sir 
Williams îi spusese că e vorba de un milion şi nu de 
douăsprezece. 

— Lovitura o să fie dată, probabil, peste vreo cincisprezece 
zile, continuă baronetul. 

— Frumoasă lovitură, căpitane. 

— Şi dacă, la întoarcere, fetiţele vor fi fost bine păzite, o să ai 
şi tu partea ta. 

— Şi s-ar putea şti cam despre cât e vorba? întrebă cu 
obrăznicie puştiul. 

— Asta depinde. 

— Şi totuşi... 

— Ei bine, făcu sir Williams, poate zece sau douăsprezece 
hârtii de o mie. 

— E! spuse Rocambole, să facem mai bine o socoteală 
rotundă, căpitane! 

— Poftim? 

226 


—  Moştenirea misterioasă — 

— Şi eu vă promit că veţi fi slujit cum trebuie şi că poliţia n-o 
să pună mâna pe cele două domnişoare. 

— Şi ce numeşti tu socoteală rotundă? 

— Douăzeci în loc de douăsprezece. 

— Scump! 

— Treaba bună se plăteşte şi nu e niciodată prea scumpă! 

— Fie, spuse sir Williams. 

Şi el plecă dându-i lui Rocambole instrucţiuni foarte 
amănunțite cu privire la cele două fete şi lăsându-i un pumn de 
ludovici pentru cheltuieli neprevăzute. 

Indată după plecarea lui, Rocambole se instală în casa din 
strada Beaujon şi începu să poruncească în calitate de stăpân, 
după care plecă la Bougival, la bătrâna Fipart. 

Baba era cuprinsă de remuşcări; se căia pentru că-l vânduse 
pe Nicolo lui sir Williams, iar Rocambole o găsi prăpădită rău. 

— Mamă, îi spuse el, nu trebuie să-ţi pară rău; ce-a fost a fost. 

— A! suspină văduva Fipart, nu era rău de loc, sărmanul 
Nicolo. 

— Nu, în afară de faptul că te bătea zdravăn... 

— E adevărat, dar asta nu mă împiedică să... Şi bătrâna îşi 
acoperi faţa cu palmele. 

— Cu siguranţă că au să-l trimită la ghilotină, spuse ea 
plângând. 

— E! Nu durează decât câteva secunde. 

Văduva se simţi înfiorată. 

— Am mai văzut eu chestii de-astea, spuse rece Rocambole, la 
bariera Saint-Jacques... Pe lumea asta trebuie să le vezi pe toate 
şi să te obişnuieşti cu toate... Nu se ştie niciodată... M-am gândit 
că poate o să mi se întâmple şi mie şi am vrut să ştiu cum vine 
treaba... 

Văduva Fipart scoase un geamăt. 

Rocambole pricepu că într-un moment de disperare, văduva 
putea foarte bine să se ducă din nou la comisar şi să facă noi 
mărturisiri care ar fi schimbat toată povestea. 

— Mamă, îi spuse el, toate astea sunt fleacuri! Vorba e vorbă 
şi tu o să-ţi găseşti un bărbat mai ceva ca Nicolo, din toate 
punctele de vedere... N-a valorat el niciodată patru mii de franci, 
atât cât ţi-a dat căpitanul pentru treaba asta. 

Auzind de patru mii de franci, văduva se mai linişti. 

— Ascultă, mamă, să nu crezi că patru mii mai mult sau mai 
puţin au vreo importanţă la căpitan; dacă eşti cuminte, eu îţi 
promit opt mii. 

227 


— Ponson du Terrail — 


Văduva se uită la el. 

— Tu? întrebă ea, tu îmi promiţi? 

— Îţi promit şi mă ţin de cuvânt. 

— Tu? 

Şi văduva se uita la Rocambole cu uimire. 

— Fii pe pace, spuse puştiul, ştiu foarte bine ce spun; şi 
căpitanul va face ceea ce îi voi spune eu. 

— Atunci, spuse văduva Fipart ştergându-şi dintr-o dată 
lacrimile, în loc de opt, cere-i zece! 

— Fie şi zece, spuse Rocambole fericit s-o vadă revenind la 
sentimente mai bune, dar o să fii cuminte? 

— O să ne cumpărăm o prăvălie la Bercy, reluă văduva 
trecând la alte probleme. Este locul negustorilor de vin la Bércy 
şi toţi fac avere acolo. 

— Da, îi spuse Rocambole, dar o să depui mărturie cum 
trebuie la Curtea cu juri? 

Văduva suspină din nou. 

— O să fiu nevoită... 

— Şi fără poticneli, fără şovăieli şi, mai ales, fără nici o vorbă 
despre... 

— Da, da, îţi promit. 

— De altfel, spuse Rocambole, căpitanul este plecat şi nu se 
întoarce decât peste cincisprezece zile. Până atunci, sper că 
Nicolo va fi judecat şi n-o să ai banii decât după... după ce-o să-l 
ajusteze de-un cap! 

Şi Rocambole începu să râdă încântat de gluma lui. 

Văduva Fipart se înfioră; după aceea însă, perspectiva de a 
avea o prăvălie cu vinuri la Bercy o linişti din nou. 

— La urma urmelor, spuse ea, începea să îmbătrânească, 
avea şi chelie... 

— li căzuseră şi dinţii... sfârşi haimanaua. 

Din ziua aceea văduva Fipart nu se mai gândi la Nicolo şi 
rămase ascunsă când la Bougival, când la Port-Marly, la bătrânul 
pescar, complicele său. 

Rocambole călătorea mereu între Bougival şi Paris, Paris şi 
Bougival, veghea ca ordinele căpitanului să fie executate şi nu 
se aventura niciodată în plină zi în împrejurimile cârciumii în care 
murise Colar, căci se temea că locurile sunt supravegheate de 
oamenii contelui de Kergaz. Trecuseră în felul acesta zece zile. 

Intr-o seară, — Rocambole se afla în strada Beaujon — un 
poştalion pătrunse în curte şi Rocambole îi zări pe sir Williams şi 
pe domnul de Beaupréau care soseau din Bretania. 

228 


—  Moştenirea misterioasă — 


Se ştie ce se petrecuse acolo şi cum se năruiseră toate 
planurile baronetului datorită sosirii neaşteptate a contelui de 
Kergaz. Sir Williams se grăbea să ajungă la Paris pentru a o lua 
cu el pe Jeanne şi pentru a o abandona pe Cerise lui Beaupreau. 

Sir Williams avea o figură gânditoare; chiar dacă nu era omul 
să se lase doborât de un asemenea insucces, el nu se putea 
împiedica să gândească şi gândurile sale i se citeau câteodată 
pe faţă. 

Nu mai era omul stăpânit de un calm englezesc şi pe al cărui 
chip să nu se citească nimic. Obişnuitul său zâmbet îi dispăruse 
de pe buze. 

Era un om cu totul schimbat. 

În privirile sale mocnea un foc ascuns dar pe chipul său se 
instalase o paloare nervoasă. 

— O! O! gândi Rocambole căruia nu-i scăpase nici unul din 
aces-te amănunte, să nu fi reuşit lovitura şi să fi căzut milionul în 
apă? 

Dar baronetul îl întrebă pe un ton sec: 

— Sunt la locul lor? 

— Se înţelege, căpitane. 

Un suspin de uşurare ieşi din pieptul lui Beaupreau. 

— A! tată socrule, spuse baronetul, bine că nu pierdem chiar 
totul. 

Sir Williams îi dădu atunci lui Rocambole noi instrucţiuni şi îl 
trimise la Bougival să pregătească atentatul căruia Cerise era 
gata să-i pice victimă şi care o aştepta, poate, pe Jeanne. 

Rocambole îi lăsă pe baronet şi pe domnul de Beauprâau să 
se odihnească şi să aştepte căderea nopţii în casa din strada 
Beaujon, după care se duse la Bougival pentru a executa 
ordinele primite. De opt sau zece zile el bătea acest drum şi nu 
observase nici o persoană suspectă pe drumeagul care ducea de 
la Bougival la vilă. 

Ca de obicei, drumul era pustiu; la întoarcere se făcuse însă 
noapte şi încă o noapte întunecoasă. 

— Cred că în noaptea asta se vor petrece lucruri destul de 
amuzante la vilă; dar mie puţin îmi pasă. Eu ştiu că mutra 
căpitanului mă face să cred că s-a isprăvit cu milionul... Asta-i 
bună! se opri el dintr-o dată, dacă mă trage pe sfoară şi dacă 
cele douăzeci de mii... Drace! puteam să pun mâna pe banii 
ăştia, dacă-i spuneam contelui unde sunt puştoaicele! 

O umbră îi tăie calea. 

— Cine-i acolo! întrebă puştiul, căutând cu înfrigurare un cuţit 

229 


— Ponson du Terrail — 


în buzunar. 

Umbra nu scoase nici un cuvânt; ea nu-i dădu însă nici răgazul 
de a gândi şi nici timpul de a căuta un cuţit. Dintr-un salt umbra 
fu lângă el şi Rocambole simţi două braţe viguroase care-l 
strângeau cu putere şi o voce surdă îi şoptea la ureche: 

— A! Am pus mâna pe tine, banditule şi de această dată ai să 
vorbeşti!... 

Şi Rocambole, care continua să încerce să-şi deschidă cuțitul, 
simţi dintr-o dată ceva rece şi ascuţit apăsându-i gâtul... 

Lama unui pumnal! 


CAPITOLUL LX 


Înainte de a merge mai departe, trebuie să explicăm această 
neplăcută întâlnire a lui Rocambole. 

Contele Armand de Kergaz îl lăsase pe Léon Rolland la Paris 
cu misiunea de a continua cercetările şi de a căuta să descopere 
unde le ascunsese sir Williams pe cele două fete. 

Léon se învârtise nopţi de-a rândul prin preajma cârciumii, 
nădăjduind să-l întâlnească pe Rocambole, sau să dea de văduva 
Fipart. 

Speranţele sale se dovediră deşarte. 

Rocambole era de nevăzut. 

Or, în ziua aceea, chiar în clipa în care sir Williams sosea la 
Paris, Armand de Kergaz, cuprins de o ciudată presimţire în 
momentul în care i se adusese la cunoştinţă plecarea 
baronetului, Armand, cum spuneam, se întorcea în locuinţa lui 
din strada Culture-Sainte-Catherine. 

Contele schimbase zece cai pe drum şi cu toate că sir Williams 
avea un avans de cinci ore, el se afla mereu pe urmele lui, la 
fiecare schimbare a cailor avea veşti despre el şi nu-i pierduse 
urma decât la bariera d'Enfer. 

Era însă convins că sir Williams avea să se oprească în strada 
Beaujon. Leon aştepta acasă. 

În urma unui ordin al contelui, lucrătorul alergă pe Champs- 
Elysées şi se ascunse în preajma casei baronetului. 

Leon văzu caleaşca prăfuită de atâta drum, îl văzu apoi pe 
Rocambole şi se luă după el. Puştiul o porni pe Champs-Elysées, 
străbătu piaţa Arcului de Triumf, luă o birjă şi porunci: 

— La Bougival! 

Léon care era pe urmele lui, îl auzi dând această poruncă, 

230 


—  Moştenirea misterioasă — 


scoase un carneţel din buzunar, scrise câteva cuvinte în grabă şi 
dădu biletul unui comisionar care-l duse domnului de Kergaz. 

In acest bilet se spunea: 

„Rocambole se duce la Bougival, iar eu mă țin după el; aflati- 
vă cât mai repede cu putinţă pe şosea, în dreptul morii de la 
Marly; cred că nişte arme n-ar strica”. 

Şi în timp ce comisionarul alerga cu acest bilet, Leon Rolland 
continua să-l urmărească pe Rocambole, căci luase şi el o 
trăsură şi poruncise birjarului să nu piardă din vedere birja din 
faţă. 

La Rueil se dădu jos din trăsură şi continuă urmărirea în 
goană. In momentul în care Rocambole ajunse la Bougival, se 
lăsase noaptea. 

Acolo, Rocambole se dădu jos din trăsură, dar porunci 
birjarului să-l aştepte. 

Léon continua să-l urmărească. 

Rocambole o apucă pe unicul drum care duce de la şosea 
către biserică, porni apoi pe o potecă laterală, se înfundă într-o 
mulţime de poteci neumblate şi pătrunse în curtea vilei prin 
poarta cea mică din parc. 

Ascultând de primul îndemn care-i veni în minte, Leon era cât 
pe ce să continue urmărirea şi să intre o dată cu el; simţea că 
Cerise e acolo. 

Din fericire însă el reflectă şi îşi dădu seama că intrând în vilă 
ar intra, poate, în capcana unor duşmani necunoscuţi şi că, în 
felul acesta, nu ar mai putea în nici un caz să comunice cu 
Armand de Kergaz. 

Se opri gândind că Rocambole avea să iasă, fără îndoială şi că 
atunci lucrurile se vor desfăşura cu totul altfel. 

Şi Leon se culcă pe iarbă şi îşi scoase din buzunar cuțitul. El 
pândea cu ochii şi cu urechile. Trecu un ceas. Puțin după aceea 
se auzi un zgomot. Era portiţa vilei care se deschidea. 

Leon Rolland nu se clinti. 

Rocambole ieşise şi o pornea pe acelaşi drum pe care-l 
străbătuse venind. 

Léon se ridică atunci dintr-o dată, se repezi asupra lui, îl 
strânse cu braţele lui viguroase şi-i puse vârful pumnalului în 
gât. 

Rocambole voi să se zbată, să strige după ajutor. 

El simţi însă vârful cuţitului care se pregătea să taie şi-l auzi 
pe Léon spunându-i: 

— Dacă spui un singur cuvânt, dacă scoţi un singur strigăt, te 

231 


— Ponson du Terrail — 


omor ca pe un câine. 

Şi lucrătorul, care era deosebit de puternic, îl răsturnă pe 
derbedeu, îi puse genunchiul în piept, îi scoase cravata şi-i puse 
un căluş zdravăn. 

— Acum n-o să mai ţipi. 

Îi legă apoi mâinile cu batista lui, îl ridică pe spate şi plecă aşa 
cu el spre şosea, unde avea întâlnire cu domnul de Kergaz. 

Léon îşi făcuse socoteala că, datorită cailor săi foarte buni, 
contele de Kergaz trebuia să fi sosit de câteva minute. 

Şi nu se înşelase. 

La oarecare depărtare de moară stătea o trăsură şi, văzându-o 
fără felinare, Leon nu se îndoi nici o clipă că este trăsura 
contelui. 


CAPITOLUL LXI 


Într-adevăr, era Armand. Contele aştepta îngrijorat rezultatul 
cercetărilor întreprinse de Léon Rolland. 

Coborâse din trăsură şi stătea pe aproape. 

Auzind paşi, el strigă: 

— Dumneata eşti, Léon? 

— Eu sunt. 

Lucrătorul sosea în goană, în ciuda greutăţii pe care o purta în 
spate şi-l azvârli pe Rocambole la picioarele contelui spunând: 

— lată-l pe acest mic bandit; de data aceasta nu ne mai 
scapă. 

Îi puse din nou genunchiul pe piept şi-i propti cuțitul în gât; 
apoi, îi scoase căluşul din gură. 

— Acum o să vorbeşti? întrebă el. 

Timp de zece minute cât durase cursa, Rocambole, zăpăcit la 
început de atacul neaşteptat al lui Léon Rolland, îşi redobândise 
prezenţa de spirit şi sângele rece care nu-l abandona decât în 
foarte rare cazuri. 

— E limpede, îşi spusese el, că au pus mâna pe mine şi că n-o 
să-mi dea drumul cu una, cu două. Dacă nu spun o vorbă, au să 
mă omoare; dacă vorbesc, mă omoară căpitanul sau, în cel mai 
bun caz, nu-mi mai dă cei douăzeci de mii de franci. Şi într-un 
caz şi în celălalt, sunt pierdut. 

Toate acestea fiind lămurite, Rocambole nu contenea să 
sucească şi să răsucească lucrurile pe o parte şi pe alta. 

Dintr-o dată, îi veni o idee; şi în timp ce Leon îl arunca la 
picioarele contelui, el îşi spunea: 

232 


—  Moştenirea misterioasă — 


— Căpitanul părea foarte amărât astăzi şi se poate foarte bine 
să fi pierdut milionul. Dacă aşa stau lucrurile, sunt în aer... cu 
atât mai mult cu cât o s-o ia pe puştoaică cu el şi o să-şi ia 
tălpăşiţa... Şi cine ştie dacă s-o mai întoarce? îmi risc viaţa 
pentru mult prea puţin. 

Continuându-şi raţionamentul, Rocambole adăugă: 

— Contele o iubeşte pe puştoaică. Dacă-i vând pontul, e în 
stare să plătească mai mult decât căpitanul... Merită să încerc! 

— Ai de gând să vorbeşti? repetă Leon Rolland. 

— Sigur că o să vorbesc... îşi spuse Rocambole, dar nu de 
pomană... Să nu ne grăbim... Oamenii ăştia nu mă vor ucide 
imediat... ei vor să afle ceva... 

Şi Rocambole, răspunzând întrebării ce-i fusese adresată, 
spuse: 

— Ce vreţi să vă spun? 

— Să ne spui unde se află Cerise. 

— Nu ştiu. 

— Unde se află Jeanne? întrebă contele care până atunci nu 
scosese o vorbă. 

— Nu ştiu. 

Rocambole simţi cuțitul lui Léon înfigându-se. 

— Nu ştiu, repetă el. 

Leon se întoarse spre conte. 

— Să-l omor? întrebă el. 

— Ai s-o faci numaidecât, răspunse rece domnul de Kergaz. 

— Aiurea! gândi Rocambole, păstrându-şi calmul, ai o inimă 
prea bună pentru asta, băieţică! 

— De unde veneai când am pus mâna pe tine? continuă Leon 
interogatoriul. 

— Veneam de la plimbare, răspunse Rocambole, care 
continua să fie calm în ciuda faptului că era ameninţat cu 
moartea. 

— Minţi... 

— Tot ce se poate, răspunse rece Rocambole, 

— Nu va spune nimic, zise contele, nici dacă-l omori... 

Cuţitul lui Léon se făcea tot mai bine simţit. 

— Mă iertaţi, domnule conte, spuse Rocambole; este evident 
că dacă mă ucideţi, n-am să spun nimic; dar este tot atât de 
evident că n-am să vorbesc numai ca să nu mor. 

— Dar pentru ce ai să vorbeşti? 

— Pentru bani. Cuvintele mele trebuie cântărite în aur. 

— Cât? 

233 


— Ponson du Terrail — 


Armand îi făcu semn lui Léon, acesta îşi îndepărtă cuțitul dar 
continuă să-l ţină pe Rocambole imobilizat. 

— Domnule conte, răspunse rece Rocambole, înainte să 
întrebi cât costă o marfă, te uiţi la ea. După ce veţi afla ce 
anume vreau eu să vând, vom discuta şi despre preţ. 

— Să auzim, ce vrei să-mi vinzi? 

— Mai înainte, domnule conte, răspunse Rocambole, trebuie 
să-mi daţi o lămurire. 

— Vorbeşte. 

— Aţi aflat vreodată despre călătoria pe care baronetul sir 
Williams a făcut-o în Bretania? 

— Da. 

— Şi despre un anume milion... 

— Afacerea a fost ratată, răspunse Armand, care ghicise 
gândul ascuns al lui Rocambole. Am ajuns la timp. 

— O! O! gândi Rocambole, se schimbă direcţia vântului... Cred 
că n-am făcut rău gândindu-mă puţin... Căpitanul îmi băga mâna 
în buzunar. 

Şi Rocambole continuă cu glas tare: 

— Domnule conte, eu ştiu unde se găseşte domnişoara 
Jeanne, ştiu unde se află Cerise. Eu sunt acela care le păzeşte. 
Numai eu vă pot spune unde sunt. Ca să tac, mi s-au promis, din 
partea căpitanului douăzeci de mii de franci... 

— Îi ai ca să vorbeşti, spuse Armand. 

— Nu ajunge, domnule conte şi asta din două motive: în 
primul rând, pentru că dumneavoastră sunteţi un virtuos şi, în al 
doilea rând, pentru că virtutea trebuie întotdeauna să plătească 
mai scump decât viciul. 

— Dublez suma, răspunse domnul de Kergaz dezgustat. 

— Tot nu ajunge, domnule conte; şi asta pentru că peste o 
oră, veţi oferi, domnule conte, o jumătate din averea 
dumneavoastră pentru a împiedica ceea ce trebuie să se 
întâmple. 

Armand se înfioră, iar Léon simţi cum broboane de sudoare 
rece se prelingeau pe tâmplele lui. 

— Ce trebuie să se întâmple? întrebă Armand cu glasul 
înfundat. 

— Domnişoara Jeanne, pe care baronetul a reuşit s-o convingă 
că el este contele de Kergaz, iar dumneavoastră servitorul lui... 

Contele scoase un strigăt de furie. 

— Peste o oră, încheie Rocambole cu răceală, căpitanul sir 
Williams o va fi sedus pe logodnica dumneavoastră, dacă 

234 


—  Moştenirea misterioasă — 


preferaţi această formă... _ 

— Vorbeşte! strigă Armand, ce vrei? Îți dau cuvântul meu de 
nobil că vei fi plătit. Dar spune-mi unde este 

— Avem încă destul timp pentru a preciza condiţiile, răspunse 
liniştit haimanaua. Îngăduiţi-mi să vă mai dau câteva amănunte. 
Şi Rocambole adăugă: 

— În timp ce domnişoara de Balder va cădea în mâinile 
căpitanului, un bătrân cu decorație, un oarecare domn de 
Beaupreau, aşa mi se pare, o să-i spună tot felul de poveşti 
domnişoarei Cerise, după ce i se va fi dat să bea ceva... 

Leon îşi înăbuşi cu greu un strigăt. 

— Vedeţi, domnule conte, continuă Rocambole, că şi marfa 
mea, aşa cum o fi, are şi ea calităţile ei şi am să vă spun acum 
cât costă... De câtva timp se ivesc în mintea mea tot felul de 
idei... Mi-a venit chef să mă fac cinstit... să mă stabilesc şi eu, 
undeva, prin provincie şi să mă însor... Dacă aş avea o sută de 
mii de franci... 

— Îi vei avea, răspunse contele. 

— Adevărat? 

— iți dau cuvântul meu. 

— Hm! răspunse Rocambole, dacă ar fi fost căpitanul acela 
care şi-ar fi dat cuvântul, aş fi preferat o poliţă, fiind însă vorba 
de dumneavoastră... fie! Risc... să mergem... 

Leon încetă să mai ţină piciorul pe pieptul său, iar Rocambole 
se ridică numaidecât şi spuse: 

— Veniţi, domnule conte, veniţi... Nu avem timp de pierdut... 

Rocambole îi conduse pe Leon Rolland şi pe domnul de Kergaz 
în casa în care Beauprâau încerca să uzeze de forţă împotriva 
Cerisei. 

În timp ce Léon se socotea cu domnul de Beaupr&au, Armand 
zbura afară. 

Rocambole îl aştepta. 

— Repede, domnule conte, să ne grăbim, timpul ne goneşte 
din urmă... Şi vă rog să vă încărcaţi pistoalele. 

Şi Armand se îndreptă în goană spre vila în care Jeanne se şi 
afla, poate, în stăpânirea infamului Andrea. 


XX x 


Jeanne şi falsul conte de Kergaz rămăseseră singuri. 
Valetul care anunţase sosirea baronetului pusese lumânarea 
pe cămin şi se retrăsese. 
Fata, aşezată pe un jilţ, era pradă unei emoţii fără de margini. 
235 


— Ponson du Terrail — 

Sir Williams se afla la genunchii ei, îi săruta mâinile şi îi şoptea 
cuvinte calde... 

Şi Jeanne, zăpăcită, emoţionată, înnebunită de acest diavol, se 
simţi cuprinsă de ameţeală în faţa privirilor sale pătrunzătoare, 
la auzul glasului său, la arsura buzelor sale care-i mângâiau 
mâinile. 

— Jeanne!... Jeanne, dragostea mea, spunea sir Williams, te 
iubesc, Jeanne... şi mă vei iubi şi tu... 

Şi el îndrăznea să-i vorbească de fericire, de viitor, de o viaţă 
lungă petrecută în doi, mână în mână; şi răsunau în glasul său 
armonii misterioase, tainice... 

Jeanne, topită, încerca să nu audă acest înflăcărat discurs, 
încerca să se cramponeze de imaginea ştearsă a lui Armand, 
care rămăsese în sufletul ei, în ciuda tuturor celor petrecute. 

Şi se întâmplă dintr-o dată un lucru ciudat: uitând, poate, 
pentru o clipă de rolul său, sau împins şi el de pasiune, sau 
crezând că victoria nu-i mai poate scăpa, fapt este că sir 
Williams îndrăzni să-şi apropie buzele de buzele fetei... 

Arsura acestei atingeri o făcu pe Jeanne să scoată un strigăt, 
se simţi răscolită, îşi veni în fire şi se eliberă din braţele lui. 

— Nu, nu, strigă ea, niciodată! Nu vă iubesc! 

Apoi i se păru că se face lumină în mintea ei şi adevărul i se 
înfăţişă; privindu-i ochii, îşi dădu seama că omul acela o minţea 
şi-i spuse: 

— Nu, nu eşti, nu poţi să fii contele de Kergaz! Un nobil nu s-ar 
purta în felul acesta... 

Jeanne se dădu înapoi şi voi să fugă. 

Sir Williams citi în privirile ei că era hotărâtă să-i opună 
rezistenţă; el pricepu că această femeie pe care aproape că o 
fascinase era acum plină de dispreţ pentru fiinţa lui şi îşi dădu 
seama că acest dispreţ urca din suflet şi se prefăcea în vorbă... 
şi pricepu că Jeanne nu-l va iubi niciodată! Dar sir Williams voia 
să se răzbune şi în clipa aceea Don Juan îşi aruncă masca! 

— Da, spuse el, ai dreptate, nu sunt câtuşi de puţin contele 
Armand de Kergaz! Mă numesc Andrea, Andrea dezmoştenitul, 
Andrea blestematul; Andrea frate al celui pe care-l iubeşti şi pe 
care eu îl urăsc aşa cum infernul urăşte cerul... 

Un rânjet de diavol ieşi din gâtul său şi fulgere sclipeau în 
privirile lui. 

— Dar mă vei iubi în ciuda voinţei tale! strigă el. 

O prinse atunci pe Jeanne în braţele lui viguroase, aşa cum îşi 
prinde un tigru prada şi îşi lipi pentru a doua oară buzele de ale 

236 


—  Moştenirea misterioasă — 
ei. 

— Suntem singuri... îi spuse el, cum nu se poate mai singuri... 
şi Armand nu te va putea salva!... 

În clipa în care rostea aceste cuvinte, se făcu auzită o voce de 
tunet şi uşa fu deschisă cu putere: 

— Te înşeli, Andrea, clipa aceasta nu este clipa victoriei tale, 
ci este clipa în care vei muri! 

Un bărbat cu privirea numai flăcări, un bărbat pe care mânia îl 
făcuse de nerecunoscut se îndreptă atunci spre sir Williams şi îi 
lipi de frunte ţeava unui pistolet. 

— În genunchi, porunci el, în genunchi, mizerabile! Vei muri! 

Sir Williams era un om curajos, dar apropierea morţii răspândi 
pe chipul său o paloare lividă şi trupul îi fu scuturat de fiori. 
Pistoletul era lipit de fruntea lui. 

Armand se întoarse atunci către Jeanne şi-i spuse încet: 

— Doamnă, omul acesta v-a făcut foarte mult rău; el merită să 
fie ucis; dar omul acesta s-a născut din aceeaşi mamă cu mine... 
Vreţi să-l iertaţi? 

— O! iartă-l, iartă-l! Armand, dragul meu Armand! şopti Jeanne 
punând în aceste cuvinte tot sufletul ei. 

Armand îşi retrase arma şi-i spuse lui sir Williams, care 
rămăsese neclintit: 

— În numele mamei noastre pe care tu ai ucis-o, în numele 
Marthei, victima ta, în numele acestei pure şi nevinovate copile 
pe care buzele tale au încercat s-o murdărească, te iert! Du-te, 
blestematule şi fie ca Domnul să se îndure într-o bună zi de tine, 
de tine, acela care nu te-ai îndurat niciodată, de nimeni! 


* k x 


Opt zile după aceea, către ceasurile unsprezece, la biserica 
Saint-Louis se celebrau trei căsătorii. 

Domnul conte Armand de Kergaz se căsătorea cu domnişoara 
Jeanne de Balder. 

Domnul Fernand Rocher îşi lega viaţa de aceea a domnişoarei 
Hermine de Beaupreau. 

lar Cerise tocmai îşi pusese în deget inelul care o unea de 
Leon Rolland, cinstitul lucrător. 

Îngenuncheată pe dalele de marmoră ale bisericii, aproape de 
uşă, acolo unde în Evul Mediu stăteau cerşetoarele şi fetele 
pocăite, o femeie plângea şi se ruga cu multă aprindere. 

Această femeie era îmbrăcată în straiele simple ale tinerelor 
călugăriţe... 

237 


— Ponson du Terrail — 


| se spunea sora Louise. 
In lumea tinerilor zvăpăiaţi şi a femeilor galante, fusese 
cunoscută sub numele de Baccarat! 


Sfârşitul romanului „MOŞTENIREA MISTERIOASĂ” 


CUPRINSUL 
CAPITOLUL. SI Xeo ta pa o adica taia ez -3- 
CAPITOLUL XXX enter ce ata ia naa ae pi - 13 - 
CAPITOLUL AC Ss rai ac mate ap uda ee - 19 - 
CAPITOLUL- XXXI sa pacii ia ot Sa nat a a d a ra a - 24 - 
CAPITOLUL XXXI a e aa ac ac aa ic ta ata - 33 - 
CAP COLA PC SII e m se a iata aaa aia aa adu ie e - 43 - 
CAPITOLUL XXXV caii ră Dita n bo Soare ai al - 51- 
CAPITOLUL XIV ca apnee cae sai st aa ta - 61 - 
CAPITOLUL: CRC sea os ieri a Eaa - 69 - 
CAPITOLUL- XXXVII. sai oa ate aa ea e a e n la - 77 - 
CAPITOLUL XXXIX ceea e ap en as e aa aaa - 87 - 
CAPITOLUL XL: ea Dai ia Dai pla oi suma DAT dp ea aaa - 97 - 
CAPITOLUL SL. sceneta ea la kaaa as - 104 - 
CAPITOLUL XUT ea ai aaa - 112 - 
CAPITOLUL XCM seo me oarece ag ai tea pa ai a - 120 - 
CAPITOLUL XLIV. n see om za ni ea a i doua - 126 - 
CAPITOLUL XUV So asc aa miră ati a aaa - 138 - 
CAPITOLUL ALA a oa nea papi taia aaa a anii pita aa - 141 - 
CAPITOLUL XLVI sr iti ana tai a Deea ea - 146 - 
CAPITOLUL XLVII n ocina aaa - 153 - 
CAPITOLUL XUX ss i e aaa lata at a pa - 161 - 
CAPITOLUL ce israel aia ae a e - 170 - 
CAPITOLUL LA scri ăi ace ata ca cae i - 180 - 


CAPITOLUL LII 


—  Moştenirea misterioasă — 


CAPITOLUL IER es e să oaze aie aaa pina ea aaa a iale fisa 
CAPITOLUL DIV ce ea asa n i i n a ta 


CAPITOLUL LV 
CAPITOLUL LV 
CAPITOLUL LV 
CAPITOLUL LV 


CAPITOLUL LUIX eee ae ce ala alele a e lama ia oala a e aie 


CAPITOLUL LX 
CAPITOLUL LX