Ponson du Terrail — [Rocambole 2 Dramele Parisului] 01 Clubul valetilor de cupa v4.0 a5

IEI o PARISULUI a 


BA 


| Omul + omipitua 
3 do oupå 


A Tea RA A 
NANA R 


— Ponson du Terrail — 


8. Versiune electronică: 
| VAO 


Pierre Alexis Ponson du 
Terrail 


ROCAMBOLE 


Ciclul „Dramele Parisului” 


SID 
CLUBUL VALEŢILOR DE CUPĂ 
Volumul 1 


SAO 


Traducere de Petre Ciobanu 


2 


— Clubul valeţilor de cupă — 


Capitolul | 


Într-o seară către orele patru, un poştalion alerga în goana 
mare pe un drum ce ducea către Nivernais. 

Era în toamna anului 184., mai precis spre sfârşitul lunii 
octombrie. În acest anotimp, nimic nu este mai frumos decât 
centrul Franţei şi mai ales această parte din Nivernais care se 
învecinează cu departamentul Lyon şi face parte din 
arondismentul Chamecy. 

Păşunile trec atunci de la verdele închis al verii la verdele mai 
tandru şi aproape gălbui care vesteşte îngheţurile apropiate. 
Arborii încep să se scuture şi plopii melancolici care mărginesc 
râul Lyon se înclină la suflarea primelor vânturi. 

Totuşi, aerul este încă plăcut şi cerul fără nori; doar dimineaţa, 
o ceaţă diafană acoperă câmpiile şi mlaştinile, împrăştiindu-se la 
primele raze ale soarelui, iar spre seară coboară din nou de pe 
coline şi se întinde în văile transparente şi aurite o dată cu 
ultimele raze ale apusului. 

Poştalionul de care vorbim, traversa în acest timp una din 
regiunile cele mai pitoreşti şi mai sălbatice ale acestui frumos 
ţinut, o vale unde curgeau în meandre infinite, unul lângă altul, 
râul — opera Domnului, canalul — opera omului. 

Valea era încadrată de două lanţuri de coline acoperite cu 
păduri, aceste imense păduri care ating Morvanul. 

Ici, colea, din mijlocul stâncilor acoperite cu muşchi şi al 
arborilor verzi cărora apele le udau rădăcinile, se vedeau ivindu- 
se câte o clopotniţă rustică, câte o biserică acoperită cu ardezie 
sau câte un sat în care acoperişurile de paie sunt cele mai 
numeroase; uneori vedeai câte una din acele frumoase ruine 
feudale respectate din întâmplare la 1793. 

Drumul cel mare şerpuia ca o panglică albicioasă pe marginea 
canalului lângă casele de la ecluze şi trecea dedesubtul satelor, 
cocoţate pe dealuri şi aproape toate înconjurate cu o centură 
verde de păduri şi de vii. 

În poştalion, a cărui capotă era ridicată, un bărbat şi o femeie 
ţineau între ei un copilaş frumos de patru ani, cu păr blond şi 
ochi albaştri, care gungurea fără încetare, punând mereu alte 
întrebări mamei şi tatălui său şi extaziindu-se la sunetul făcut de 


3 


— Ponson du Terrail — 


clopoţeii de la gâtul viguroşilor cai ce trăgeau aristocraticul 
atelaj. 

Tatăl copilului era un om încă tânăr, putând avea treizeci şi 
şapte sau treizeci şi opt de ani, înalt, brunet, cu părul negru şi 
ochi albaştri. 

Faţa sa, puţin severă, era de o mare frumuseţe, frumuseţe ce 
devenea aproape juvenilă când copilul îndrepta spre el privirea 
profundă şi încântătoare, plină de naivă curiozitate. 

Mama copilului avea douăzeci şi cinci de ani, probabil; era 
blondă, puţin palidă, cu un surâs în care fericirea se vădea a fi 
învins melancolia. Ea semăna cu copilul, aşa cum o floare 
seamănă cu un boboc născând. 

Copilul era aşezat între ei; fiecare îl ţinea de o mână, 
trecându-şi cealaltă mână în spatele lui. 

Şi cele două mâini se înlănţuiau într-o strângere afectuoasă. 

Această dovadă a dragostei lor părea că este o prelungire a 
lunii de miere — atât de scurtă de obicei — şi care pentru ei 
părea să nu se termine niciodată. 

Acest bărbat şi această femeie elegant îmbrăcaţi, având 
lacheii aşezaţi în spatele poştalionului, cu un aspect aristocratic 
ce trăda înalta lor situaţie socială, nu erau alţii decât contele şi 
contesa de Kergaz. 

Veneau din Italia şi se îndreptau către frumoasele lor 
proprietăţi din Magny-sur-Yonne unde se gândiseră să petreacă 
sfârşitul anotimpului, urmând să ajungă la Paris abia pe la 
mijlocul lui decembrie. 

Domnul conte de Kergaz părăsise Parisul la opt zile după 
căsătoria sa cu domnişoara de Balder. 

Desfătările acestei prime iubiri s-au petrecut pe malul mării 
Siciliene, la umbra unei vile închiriate la Palermo. 

Au locuit şase luni — o iarnă întreagă —, anotimpul îngheţului 
şi al gerurilor din Franţa, cel al razelor călduţe şi al brizelor 
sprinţare, aici. 

Apoi au revenit la Paris pentru a trăi în acea locuinţă 
spațioasă, dar puţin cam rece, de pe strada Culture-Sainte- 
Catherine. 

Dar aici, schimbarea aerului şi probabil câteva amintiri 
neplăcute au influenţat într-un mod supărător asupra sănătăţii 
doamnei de Kergaz. 

Tânăra femeie s-a îmbolnăvit destul de grav pentru a-i 
nelinişti pe doctori care i-au prescris să se reîntoarcă în Sicilia. 

Armand de Kergaz a plecat deci luând cu el şi tânăra mamă — 

4 


— Clubul valeţilor de cupă — 


căci Jeanne era însărcinată atunci în luna a şaptea sau a opta — 
pe acest pământ al Siciliei, unde soarele este atât de dulce 
pentru cei suferinzi. 

Influenţa binefăcătoare a climei nu a întârziat să se facă 
simțită. 

Jeanne s-a însănătoşit imediat, devenind mai tânără şi mai 
frumoasă ca niciodată. 

Copilul s-a născut la Palermo; ramurile verzi ale unui sicomor 
au făcut umbră leagănului, iar murmurul valurilor de azur a fost 
primul cântec pe care l-a auzit. 

Şi cum aerul plăcut şi parfumat era propice creşterii copilului 
— deşi sănătatea contesei s-a restabilit la sfârşitul primului an 
—, au uitat să plece din Palermo încă trei ani de zile. 

Totuşi, într-o zi, dorul de ţară, acest dor straniu şi atât de 
comun în acelaşi timp, a venit şi le-a bătut la uşă. 

In mijlocul pinilor din Italia, al sicomorilor, pe acea terasă a 
vilei care domina marea albastră ca un safir, ascultând acel 
plâns necontenit, dar plăcut urechii, pe care-l fac valurile când 
spală neîncetat nisipul aurit al plajei, cei doi tineri căsătoriţi pe 
care fericirea îi făcuse să-şi uite ţara atâta amar de vreme îşi 
amintiră dintr-o dată de Franţa. Nu le-a venit în minte întâi 
Parisul, acest uriaş şi modern Babilon, unde s-au iubit şi au 
suferit, ci şi-au amintit de acest frumos şi poetic colţişor 
nivernez, în care domnul de Kergaz cumpărase la prima sa 
întoarcere, un pământ seniorial unde se odihnise cincisprezece 
zile înainte de a pleca să se îngrijească de sănătatea soţiei sale 
în dulcea climă a sudului. 

Ei se gândeau la acest frumos castel, pierdut sub un masiv 
împădurit, înconjurat de un imens parc, în faţa căruia se întindea 
un câmp verde; la aceste păduri dese şi pline de murmure vagi; 
şi cum ştiau că peste tot unde vor fi împreună fericirea va fi 
lângă ei şi le va zâmbi ca un heruvim înveşmântat în alb şi roz... 
au plecat. 

S-au îmbarcat pentru Neapole, au traversat Italia în toată 
lungimea ei, au vizitat în grabă Romă, Veneţia şi Florenţa, au 
urmat drumul  Cornişei şi s-au reîntors în Franţa prin 
departamentul Var, această Italie în miniatură. 

După cincisprezece zile, călătoreau pe acest drum nivernez 
unde i-am regăsit noi şi nu mai aveau, către ceasurile patru ale 
serii, decât cinci sau şase leghe până la castelul Magny. 

— Jeanne, iubita mea, murmură Armand, sorbindu-şi din ochi 


5 


— Ponson du Terrail — 


tânăra soție, în timp ce degetele se jucau cu buclele blonde ale 
micului Gontran, nu vei regreta, oare, vila noastră din Palermo, 
acea ţară a făgăduinței, în acest singuratec şi tăcut castel în care 
mergem? 

— Oh! nu, răspunse Jeanne, oriunde eşti tu, oriunde mâna 
mea este într-a ta nu este tot o ţară a făgăduinţei? 

— Îngerul meu, şopti contele, m-ai făcut atât de fericit, încât 
probabil că Dumnezeu îmi va interzice partea mea de paradis. În 
Franţa sau în Italia, a trăi alături de tine este mai mult decât o 
ţară a făgăduinţei, este cerul însuşi. 

Şi contele strânse în mâna sa mâna micuță şi albă a Jeannei; 
şi duşi de acelaşi gând şi acelaşi elan, se aplecară amândoi spre 
fruntea copilului, dându-i acestuia câte o sărutare. 

— Dacă vei voi, draga mea, continuă domnul de Kergaz, vom 
petrece toată toamna la Magny şi ne vom întoarce la Paris în 
luna ianuarie. 

— Ah, sigur că vreau, răspunse Jeanne, Parisul e atât de 
negru, atât de trist, îţi aminteşte de atâtea necazuri. 

Armand tresări. 

— Biata mea Jeanne, văd o cută pe fruntea ta, ochii trădează o 
uşoară nelinişte şi eu te înţeleg. 

— Nu-i adevărat, răspunse ea, te înşeli Armand, dragul meu, 
fericirea poate fi neliniştită? 

Şi ea îi aruncă, vorbind astfel, surâsul ei, acel surâs pe 
jumătate visător care pare să zică: calmul inimii cuprinde şi 
puţină melancolie. _ 

— Uneori da, continuă Armand. Imi amintesc că, la Palermo un 
nume fatal şi blestemat rătăcea deseori pe buzele tale. 

— Andrea! spuse Jeanne, cu o neaşteptata emoție. 

— Da, Andrea. Ţi-e teamă, îmi ziceai, de geniul infernal al 
acestui om; fericirea noastră trebuie să-l urmărească precum o 
remuşcare. Doamne, dacă ar îndrăzni să apară aici... 

— Da, murmură contesa, e adevărat că am spus toate 
acestea; dar eram nebună atunci, am uitat cât eşti de nobil şi de 
puternic, şi că lângă tine pot trăi întotdeauna fără să mă tem de 
nimic. 

— Tu ai dreptate, copilă, replică domnul de Kergaz emoţionat. 
Sunt puternic ca să te pot apăra, sunt puternic fiindcă te iubesc, 
sunt puternic fiindcă Dumnezeu este alături de mine şi m-a 
desemnat protectorul tău. 

Jeanne se uită la soţul ei cu acea privire plină de încredere a 
femeii sigure că n-a greşit luându-şi acest bărbat ca sprijin în 

6 


— Clubul valeţilor de cupă — 


viaţă. 

— Ştiu prea bine, reluă Armand, că fratele meu Andrea este 
unul din oamenii — din fericire rari care fac din societatea 
noastră un câmp de bătălie pe care flutură stindardul răului; ştiu 
că geniul său diabolic se descurajează greu, că ura pe care mi-o 
poartă — şi care era destul de mare şi aşa trebuie să fi crescut 
datorită înfrângerii suferite în lupta în care a încercat să mi te 
răpească. Dar fii sigură copilă, va veni vremea când demonul, 
obosit de a lupta în zadar, se va retrage, pentru a nu mai apărea; 
şi cred că acest timp a şi venit pentru Andrea, fiindcă văd că ne- 
a lăsat în pace, renunțând să ne mai urmărească cu răzbunarea 
lui. 

Şi Armand adăugă, după o tăcere: 

— Imediat după nunta noastră, am făcut să-i parvină, prin 
Leon Rolland, două sute de mii de franci, acestui frate denaturat, 
angajându-se în schimb printr-o scrisoare să părăsească Franţa 
şi să plece în America, unde îşi va găsi uitarea şi, poate, liniştea. 
Să se fi atins Dumnezeu de această inimă rebelă şi vinovată? Nu 
ştiu. Dar de patru ani această neobosită poliţie pe care am 
organizat-o la Paris — pentru a face o faptă bună — şi a cărei 
conducere am încredinţat-o, în lipsa mea, bunului meu prieten 
Fernand Rocher, această poliţie a putut să constate că într- 
adevăr a părăsit Franţa şi că nu s-a mai întors. Poate o fi murit. 

— Armand, murmură Jeanne, cu durere, să nu ne dorim 
niciodată acest lucru. 

Contele îşi sărută soţia pe frunte. 

— In fond, — zise el — de ce să ne necăjim astfel pentru 
amintiri deja îndepărtate şi de care ne despart cei patru ani de 
fericire care s-au scurs. Să trăim fericiţi, inima mea, cu privirea 
îndreptată spre copilul nostru, să continuăm să facem fapte 
bune, să încercăm să ajutăm pe cei în suferinţă. 

Şi Armand adăugă: 

— Să-şi primească pedeapsa cei care au atras-o asupra 
capului lor. 

Putea vorbi astfel, fiindcă, deşi la cinci sute de leghe de Paris, 
contele îşi continuase marea operă de însănătoşire socială, 
cheltuind două treimi din imensa-i avere, operă în care şi-l 
asociase şi pe Fernand Rocher. 

Vom vedea imediat ce ajutor au găsit, contele şi contesa, în 
persoana acestei Magdalene care s-a numit Baccarat şi care 
acum nu mai era decât o umilă soră de caritate. 


7 


— Ponson du Terrail — 


Poştalionul continua să alerge în timp ce domnul de Kergaz şi 
soţia vorbeau astfel, când vizitiul strigă un puternic: Păzea! care 
atrase imediat atenţia tinerilor căsătoriţi, făcându-i să se uite 
înaintea lor. 

Un om într-o stare de completă nemişcare era întins de-a latul 
şoselei, care aici era destul de îngustă. 

— Păzea! repetă vizitiul. 

Omul nu se mişcă, cu toată apropierea cailor care erau cât pe- 
aci să-l calce. Atunci vizitiul, pentru a evita o nenorocire, opri 
brusc atelajul. 

— E beat, fără îndoială, zise domnul de Kergaz. 

Şi întorcându-se către unul din cei doi lachei aşezaţi în spatele 
scaunului, spuse: 

— Germain, coboară şi aranjează-l astfel încât să putem trece 
fără a-i pricinui vreun rău. 

Lacheul cobori şi se apropie de omul care zăcea întins pe 
drum. 

Omul, în picioarele goale, îmbrăcat în zdrenţe, cu faţa 
acoperită de o imensă barbă neîngrijită, părea leşinat. 

— Bietul om, suspină contesa mişcată până la lacrimi, e 
leşinat de foame, probabil. 

Spunând aceasta, puse repede în mâna soţului ei un flacon de 
săruri pe care-l purta la gât atârnat de un lănţişor de aur, zicând, 
în acelaşi timp, celuilalt lacheu: 

— Repede, François! Repede! Caută în coş şi vei găsi o sticlă 
de vin de Malaga şi câte ceva de-ale gurii. 

Armand cobori alergând spre cerşetorul leşinat. Era un om 
încă tânăr şi, cu toate că arăta foarte slăbit din cauza 
suferințelor îndurate, trăsăturile păstrau urmele unei mari 
frumuseți. Părul şi barba erau de un blond auriu, picioarele, 
însângerate de mărăcini, şi mâinile, deşi pârlite de soare, erau 
totuşi foarte delicate. 

Contele privi omul şi scoase un strigăt mirat: 

— Doamne! murmură el, ce stranie asemănare. Ai zice că-i 
Andrea. 

Doamna de Kergaz cobori şi ea din trăsură şi — ca şi soţul ei 
— se apropie de sărmanul cerşetor... 

Ca şi el, scoase un strigăt de uimire: 

— Ai zice că e Andréa — repetă ea. 

Era totuşi de necrezut ca baronetul Sir Williams, elegantul 
viconte Andrea, să ajungă din rău în mai rău, până la această 
nefericită situaţie a cerşetorului în zdrenţe, desculţ, gata să 

8 


— Clubul valeţilor de cupă — 


moară de foame. 

În orice caz, dacă era într-adevăr el, fusese crud încercat de 
privaţiuni de tot felul, judecând după această faţă palidă, slăbită, 
pe care suferinţa îşi puse din plin amprenta. 

Şi totuşi erau trăsăturile lui, părul lui blond, talia lui. 

Armand îl forţă să miroasă din flaconul de săruri, după care 
cei doi lachei îl ridicară. 

Cu greu deschise ochii; în sfârşit, suspină şi murmură câteva 
cuvinte abia inteligibile. 

— Se încălzise... Mi-a fost foame... Am căzut... 

Şi vorbind astfel, cerşetorul — pe care domnul Kergaz şi soţia 
continuau să-l privească cu o curiozitate plină de teamă — 
aruncă împrejur priviri rătăcite. 

Deodată îl fixă pe Armand, pe faţa lui se citi o spaimă 
cumplită, încercă să se smulgă din mâinile lacheilor şi chiar să 
fugă. 

Dar avea picioarele obosite de un drum lung şi nu fu în stare 
să facă nici un pas. 

— Andrea! strigă Armand în sufletul căruia îşi făcu loc un 
sentiment de profundă compasiune. Andrea, tu eşti? 

— Andrea? repetă cerşetorul cu un glas tulburat. De ce-mi 
vorbiţi de Andrea? A murit... Nu-l cunosc. Mă numesc Jérôme 
cerşetorul... 

Şi păru cuprins de friguri, dinţii îi clănţăneau cu zgomot, cu un 
ultim efort încercă să se degajeze şi s-o rupă la fugă. 

Dar forţele îl trădară, leşinul reapăru şi se prăbuşi ca mort. 

— E fratele meu, strigă contele, care, de la vederea acestui 
om ajuns la lamentabila şi ruşinoasa situaţie de cerşetor, îi uită 
toate crimele, neamintindu-şi decât că fuseseră născuţi de 
aceeaşi mamă. 

— E fratele tău, Armand! repetă doamna de Kergaz, pe care o 
animau aceleaşi gânduri şi aceeaşi compasiune. 

Cerşetorul leşinat fu urcat în poştalion şi domnul de Kergaz 
spuse vizitiului: 

— Nu suntem decât la trei leghe de Magny; caii pot crăpa, dar 
să ajungem în trei sferturi de oră. 

Şi poştalionul reîncepu să gonească înainte ca un fulger. 
Foarte curând pătrunseră pe aleea de tei care ducea la peronul 
castelului. 

Câteva minute mai târziu, cerşetorul deschise ochii; datorită 


9 


— Ponson du Terrail — 


elegant dormitor. 

Un bărbat şi o femeie erau aplecaţi asupra lui, ascultând 
temători avizul unui medic chemat în grabă. 

— Acest leşin este cauzat — spunea medicul — în primul rând 
de o prelungită lipsă de alimentaţie, coroborată cu un drum 
foarte lung. Picioarele sunt umflate. Numai ieri trebuie să fi mers 
cel puţin douăzeci de leghe. 

— Andrea, murmură domnul de Kergaz, aplecându-se la 
urechea cerşetorului. Eşti aci, la mine... La fratele tău... La tine... 

Andrea — căci el era — continua să-l privească cu aceiaşi ochi 
buimăciţi, speriaţi. Ai fi zis că se credea pradă unor vise stranii şi 
că încerca să alunge vedenii oribile. 

— Frate, repetă domnul de Kergaz cu o voce emoţionată şi 
mângâietoare, frate, tu eşti? 

— Nu, nu, bâlbâia celălalt, sunt un cerşetor fără căpătâi, un 
om pe care justiţia divină îl urmăreşte, pe care remuşcările îl 
sfâşie permanent... Eu sunt unul din marii vinovaţi care se 
condamnă singuri să parcurgă lumea fără oprire ducând cu ei 
povara neliniştii lor. 

Domnul de Kergaz scoase un strigăt de bucurie. 

— Ah, frate, deci te-ai pocăit, în fine? 

El făcu un semn tinerei femei, care părăsi încăperea împreună 
cu medicul. 

Atunci Armand, rămas singur la capul vicontelui Andréa, îi 
prinse afectuos mâna şi-i spuse: 

— Noi am avut aceeaşi mamă şi dacă e adevărat că te căieşti 
pentru faptele tale... 

— Mama... îl întrerupse Andréa cu o voce surdă; eu i-am fost 
călăul. 

Şi adăugă cu un accent de profundă umilinţă: 

— Frate, când mă voi înzdrăveni un pic, când picioarele mele 
umflate îmi vor permite să-mi continui drumul, mă veţi lăsa să 
plec, nu-i aşa? O bucată de pâine, puţină apă, Jer6me cerşetorul 
nu are nevoie de mai mult. 

— Doamne, murmură domnul de Kergaz, emoţionat, în ce 
neagră mizerie ai căzut, sărmane frate? 

— E o mizerie dorită, zise cerşetorul, aplecându-şi umilit 
fruntea. Căinţa mă cuprinse într-o zi şi am vrut să ispăşesc toate 
crimele comise. Cei două sute de mii de franci pe care mi i-ai 
dat, nu i-am risipit. Sunt intacţi, depuşi la banca din New York. 
Dobânda se varsă în folosul unor ospicii. Eu n-am nevoie de 
nimic... M-am pedepsit singur să rătăcesc prin lume, cerşind milă 

10 


— Clubul valeţilor de cupă — 


oamenilor, dormind prin hambare şi grajduri, uneori chiar pe 
marginea drumului... Probabil că, în sfârşit, Dumnezeu, căruia m- 
am rugat ziua şi noaptea, va sfârşi prin a mă ierta. 

— Aşa să fie! răspunse contele. În numele Domnului, te iert şi 
îţi spun că ai ispăşit de ajuns. 

Şi domnul de Kergaz, strângându-şi fratele în braţe, continuă: 

— lubitul meu frate, vrei să trăieşti sub acoperişul meu, nu ca 
un vagabond, nu ca un vinovat, ci ca un prieten, ca un egal, fiu 
al aceleiaşi mame, fiul rătăcitor care aduce cu el căinţa, primit 
de toţi cu braţele deschise? Rămâi cu noi, frate, împreună cu 
soţia mea, cu copilul meu şi vei fi fericit, căci eşti iertat. 


Capitolul Il 


La aproape două luni după scena pe care v-am povestit-o, 
vom regăsi la Paris, pe strada Culture-Sainte-Catherine, pe 
contele Armand de Kergaz şi soţia sa vorbind între patru ochi 
într-o cameră de lucru. 

Era în primele zile din ianuarie, către ceasurile zece ale 
dimineţii. 

Chiciura care acoperea arborii din grădină sclipea în razele 
slabe ale soarelui de iarnă; era frig şi un foc mare ardea în 
cămin. 

Contele era aşezat într-un fotoliu, îmbrăcat cu o haină de 
casă; ţinea în mână un cleşte cu care — în timp ce vorbea — 
răscolea din când în când tăciunii din vatră. 

Doamna de Kergaz, în capot, stătea aproape de el, cu aerul ei 
melancolic, ascultându-l cu toată atenţia. 

— Copila mea dragă — zise contele —, eram fericit doar cu 
dragostea ta, dar acum această fericire este deplină de când ne- 
a fost redat, prin căinţa lui, scumpul nostru frate. 

— Oh! răspunse Jeanne, Dumnezeu, în marea lui bunătate, a 
învăluit cu iertarea lui această inimă nelegiuită, transformând-o 
într-un suflet de sfânt. 

— Sărmanul Andrea, murmură contele, ce viaţă exemplară!... 
Ce căinţă!... Jeanne dragă, trebuie, să-ţi fac o mărturisire oribilă 
şi vei vedea cât s-a schimbat. 

— Doamne! ce s-a mai întâmplat, întrebă Jeanne neliniştită. 

— Cred că ştii că Andrea n-a vrut să ducă decât în aparenţă 
viaţa noastră comună. Deşi uneori stă cu noi în salon, de fapt el 


11 


— Ponson du Terrail — 


locuieşte într-o mansardă fără încălzire, pretextând că urmează 
un regim sever ce i-a fost indicat. Se mulţumeşte cu alimentele 
cele mai simple şi n-a pus în gură nici o picătură de vin. 

— Şi posteşte zilnic până la prânz. 

— Asta nu e nimic, ripostă contele, încă nu ştii nimic, draga 
mea. 

— Ştiu, reluă doamna de Kergaz, că în fiecare dimineaţă, 
îmbrăcat modest, sub numele de Andre Tissot, merge în strada 
Vieux-Colombier unde lucrează într-o prăvălie ţinând socotelile 
patronilor, muncind de la opt dimineaţa până la şase seara, 
treabă pentru care primeşte o mică remuneraţie de o mie două 
sute de franci. Deşi ar fi putut beneficia cum ar fi vrut de banii 
noştri, a preferat să datoreze mizera-i existenţă numai muncii 
sale. 

— Din această cauză m-a şi obligat să accept de la el optzeci 
de franci pe lună, plătindu-şi astfel întreţinerea. 

— O astfel de căinţă, o viaţă atât de exemplară, murmură 
Jeanne cu admiraţie, trebuie să fie plăcută Domnului, care fără 
îndoială că l-a iertat de mult. 

— Oh! asta încă nu e nimic, draga mea, continuă contele, 
dacă ai şti!... 

— Spune, dragul meu, spune! Vreau să ştiu totul. 

— Ei bine, Andrea poartă o haină aspră, din păr de capră 
astfel că tot corpul e o rană. 

Doamna de Kergaz scoase un strigăt. 

— Dar este îngrozitor, înspăimântător! Cum se poate aşa 
ceva? 

— Vrei să ştii cum am aflat? 

— Da. 

— Ei bine, află că în noaptea asta am lucrat foarte târziu cu 
Fernand Rocher şi Léon Rolland. Ei au plecat pe la orele două 
dimineaţa. La dejun îl văzusem pe Andrea foarte palid şi-mi 
mărturisise că e suferind. Cum toată seara fusesem neliniştit din 
cauza lui, mi-a venit ideea de a urca până la el ca să văd ce mai 
face. Ştii foarte bine că a refuzat ca servitorii castelului să 
pătrundă în camera lui; voia să-şi facă singur totul, să măture 
singur, să-şi facă patul singur. Dar, în realitate, patul lui nici n- 
are nevoie să fie făcut. Nenorocitul doarme pe podea, fără altă 
plapumă decât propria-i cămaşă. 

— Doamne fereşte! strigă contesa, şi suntem în ianuarie. 

— Îmi vine să cred că asta este de fapt o sinucidere lentă, 
suspină contele. Am urcat în vârful picioarelor. Văzând o rază de 

12 


— Clubul valeţilor de cupă — 


lumină, am bătut încetişor, dar nu mi-a răspuns. Şi cum nu era 
încuiat, am intrat. Ah, ce privelişte oribilă!... Andrea era culcat pe 
podea, pe jumătate gol, aproape de el ardea o lumânare; lângă 
lumânare se află cartea sfântului Augustin, deschisă. 
Nenorocitul, învins de oboseală, adormise citind. Atunci am văzut 
că are şalele sângerânde şi încinse cu acel groaznic brâu din păr 
de capră care se numeşte cilicie. Şi ar fi trebuit să mă gândesc la 
aşa ceva, fiindcă ori de câte ori făcea o mişcare mai bruscă, o 
suferinţă atroce se răspândea imediat pe faţa lui. 

— Armand, întrerupse doamna de Kergaz, mişcată până la 
lacrimi, trebuie făcut totul ca să renunţe la această 
autopedepsire exagerată. Ar trebui să vorbeşti cu preotul de la 
Saint-Laurent pe care şi l-a ales confesor. 

Contele ridică privirea: 

— Andréa, prin felul lui de a fi, este inflexibil. Mi-e teamă că 
nu va suporta această penitenţă excesivă şi-l vom pierde. Este 
foarte slăbit şi de o paloare groaznică: nu-şi permite să doarmă 
decât atunci când oboseala înfrânge voinţa. Şi în plus, această 
muncă ingrată de douăsprezece ore pe care o face zilnic devine 
din ce în ce mai vătămătoare. Andrea are nevoie de aer curat şi 
de o viaţă activă. Mi-aş dori să-l pot determina să facă o 
călătorie. Probabil mă va refuza, şi poate chiar ne va părăsi. 

— Asta nu trebuie să se întâmple — strigă Jeanne — el va trăi 
lângă noi. Uite, Armand, vrei să-l iau deoparte, să încerc să-l 
conving că justiţia divină este satisfăcută, că ispăşirea lui 
depăşeşte greşeala? Oh! vei vedea dragul meu cât voi fi de 
convingătoare; trebuie să-l farmec. 

— lată — zise contele — mi-a venit o idee, o excelentă idee 
pentru a-l smulge acestei vieţi, care până la urmă îl va ucide. 

— Într-adevăr, ai găsit o soluţie? întrebă bucuroasă contesa. 

— Ai să vezi, draga mea. 

Domnul de Kergaz păru să reflecteze. 

— Ştii bine — zise el — că, în lipsa mea, Fernand Rocher şi 
Leon Rolland, ajutaţi de sora Louise, m-au înlocuit cât au putut şi 
au uşurat multe din mizeriile vieţii... Fernand Rocher şi soţia sa 
— care este în comitetul de ajutorare a noii biserici Saint- 
Vincent-de-Paul — şi-au luat ca sarcină să ajute pe câţiva din cei 
care trăiesc în ceea ce noi numim mizeria aurită. Este vorba de 
acei mici funcţionari ale căror lefuri sunt neîndestulătoare pentru 
a-şi putea hrăni familia. În acelaşi timp, L&on Rolland împreună 
cu frumoasa şi virtuoasa lui soţie, s-au îngrijit de cartierul Saint- 


13 


— Ponson du Terrail — 


Antoine, care este cel mai populat şi aproape cel mai sărac din 
Paris. Leon Rolland conduce un mare atelier de tâmplărie şi 
ebenistică în care aproape două sute de muncitori găsesc tot 
anul de lucru. 

Cerise a deschis o mare casă de confecţii unde foloseşte toate 
tinerele orfane, care ar putea cădea pradă viciului, dacă nu ar 
avea din ce trăi. Şi, în fine, doamna Charmet a ales drept câmp 
al pioasei sale lupte acest cartier al nebuniei şi al desfrâului unde 
altădată strălucea sub numele de Baccarat. 

— Tot ce-mi spui acum îmi este cunoscut de mult. 

— Săracii şi nefericiţii n-au pierdut nimic din cauza absenței 
mele — reluă domnul de Kergaz. Dar această muncă de caritate 
este doar o parte din sarcina pe care mi-am asumat-o. Dacă 
opera de ajutorare a sărmanilor îşi urmează drumul obişnuit, în 
schimb justiţia şomează... 

— Ce vrei să spui? întrebă contesa. 

— Ascultă, Jeanne, ascultă, reluă contele: 

„Într-o seară, sau mai bine zis într-o noapte, acum mai bine de 
zece ani, doi oameni s-au întâlnit într-o clădire construită pe 
vârful uneia din colinele care domină Parisul. Aceşti doi oameni 
şi-au desemnat reciproc marele oraş situat la picioarele lor, 
frământat în lung şi în lat de beţia prelungită a unei nopţi de 
carnaval. 

Unul din oameni strigă: 

«— lată un întins câmp de bătălie pentru acela care are destul 
aur de cheltuit în serviciul răului. Vezi acest imens oraş? Ei bine, 
pentru omul care are bani şi timp, sunt femei de sedus, oameni 
de vândut şi de cumpărat, pungaşi de organizat, mansarde, în 
care se munceşte pentru fiecare bănuţ, de transformat în 
budoare ale lenei şi desfrâului. lată o mare şi frumoasă 
misiune!»> 

Şi acest om râdea cu un râs sardonic. 

Ai fi zis că însuşi dracul sau Don Juan îşi aminteau de viaţa 
trecută şi erau gata s-o reînceapă. 

Or, omul care vorbea în acest mod nelegiuit era Andréa, iar 
celălalt eram chiar eu! 

Ei bine! ştii ce a însemnat această luptă între bine şi rău, şi 
cum a fost învins în cele din urmă răul. Dar Andréa nu era deloc 
singurul reprezentant al răului, iar Parisul a rămas acelaşi 
Babilon modern, unde viciul brutalizează necontenit virtutea, 
unde crima şi infamia cresc ca într-un pământ fertil... Ah! câţi 
vinovaţi rămân încă de pedepsit, câte victime mai trebuie încă 

14 


— Clubul valeţilor de cupă — 


smulse călăilor lor!” 

Doamna de Kergaz asculta visătoare. 

— Îți ghicesc intenţia — zise ea — sau, cel puţin, cred că o 
ghicesc. Vrei să-i dai virtuosului şi pocăitului Andrea departa- 
mentele pedepselor secrete. 

— Ai ghicit, draga mea. Poate că această neobişnuită 
inteligenţă, această puternică voinţă, aceasta îndrăzneală fără 
margini pe care le-a folosit aşa de bine în slujba răului, le va 
întrebuința la fel de eficient şi pentru a servi binele. 

— O cred, sunt convinsă că aşa va fi! răspunse doamna de 
Kergaz. 

Discuţia celor doi soţi fu întreruptă de o sonerie prelungită 
care anunţa un vizitator. 

— lată — zise Armand — notele zilnice făcute de poliţia mea. 
Oamenii pe care-i folosesc în această treabă sunt devotați, 
inteligenţi, dar au nevoie de un şef. 

Uşa se deschise şi apăru un lacheu. 

El ducea o tavă pe care se afla un plic destul de voluminos, pe 
care contele îl deschise imediat. 

Plicul cuprindea 7 sau 8 file scrise mărunt, fără semnătură. 

Domnul de Kergaz citi încetişor: 


„Agenţii secreti ai domnului conte de Kergaz sunt în acest 
moment pe urmele unei misterioase şi neobişnuite asociații care 
de aproape două luni încearcă să exploateze Parisul. 

Această asociație pare să aibă ramificații în toate mediile 
sociale. Sediul ei, şefii ei, totul este încă învăluit în mister pentru 
noi. Doar rezultatele încep să ne fie cunoscute şi numai în parte. 
Scopul acestei cooperări între bandiți este de a pune mâna prin 
orice mijloace pe hârtii compromiţătoare pentru liniştea unor 
familii şi să exercite — cu ajutorul acestor hârtii — un şantaj de 
mari proporții. 

Scrisori imprudente, scrise de o femeie îndrăgostită, şi care 
este amenințată că soțul va afla totul, falsuri în scrisorile 
personale pe care le comit unii tineri nesăbuiţi, şi pe care un 
necunoscut le-ar putea pune la dispoziția judecătorului de 
instrucție, nimic nu le scapă. 


Această asociaţie care şi-a luat ca titulatură «Clubul valeţilor 
de cupă> se introduce peste tot, ia toate formele şi toate 
atitudinile necesare atingerii scopului propus. 


15 


— Ponson du Terrail — 


Agenţii domnului conte — se termină corespondenţa — 
muncesc permanent, urmăresc toate pistele, dar până în prezent 
rezultatele au fost slabe, nu s-a putut descoperi, de fapt, nimic”. 


Gânditor, contele de Kergaz îi spuse soţiei sale: 

— lată, îți vine să crezi că intervine chiar voința divină. Noi 
căutam să dăm o întrebuințare utilă înaltelor calități pe care 
Andréa le posedă din plin şi iată ce citesc chiar acum. 

În timp ce doamna de Kergaz citea raportul trimis de agenții 
poliției secrete soțului ei, contele sună: 

— Trimite-mi-l pe Germain, spuse el valetului. 

Germain era servitorul de încredere al lui Armand, singurul 
care cunoştea secretul misterioasei existenţe a lui Andrea. 

— Vei merge în strada Vieux-Colombier, îl spuse domnul de 
Kergaz, şi-l vei aduce aici pe fratele meu. 

Germain plecă, iar după o oră contele şi soţia să îl văzură 
intrând în cameră pe Andrea. 

Pentru cine cunoscuse pe strălucitorul viconte Andréa, un Don 
Juan batjocoritor şi necredincios, sau pe baronetul Sir Williams, 
acel distins şi flegmatic gentleman, fratele domnului de Kergaz, 
fiul contelui de Felipone, era absolut imposibil să-l recunoască. 

Era palid, slăbit. Hainele sale imitau stofa şi croiala fără 
pretenţie a costumelor clericale. Mergea cu ochii plecaţi, cu 
capul puţin înclinat înainte, mersul său trădând uneori o vie 
suferinţă. 

Abia dacă îndrăznea s-o privească pe contesă, ca şi cum, după 
patru ani, amintirea odioasei sale comportări şi insultele pe care 
i le adresase se ridicau acum în faţa lui ca o fantomă 
răzbunătoare. 

Cu aceeaşi ezitare plină de umilinţă, strânse mâna pe care i-o 
întindea contele de Kergaz. 

— Dragă frate, murmură acesta. 

— M-ai chemat, Armand? întrebă Andréa cu o voce tremurată; 
m-am grăbit să-mi părăsesc lucrul şi să vin. 

— Scumpul meu Andréa, răspunse Armand, te-am chemat 
pentru că am nevoie de tine... 

Ochii lui Andrea se umplură de bucurie. 

— Ah! zise el, trebuie să mor pentru tine? 

Un surâs apăru pe faţa lui Armand. 

— Nu, trebuie să trăieşti în primul rând. 

— Şi să trăieşti cu judecată, adăugă doamna de Kergaz luând 
mâinile lui Andrea şi strângându-le. 

16 


— Clubul valeţilor de cupă — 


Andrea roşi şi vru să-şi retragă mâinile. 

— Nu, nu, murmură el, nu sunt demn, doamnă, de interesul pe 
care mi-l arătaţi. 

— Fratele meu... 

— Lăsaţi doamnă, lăsaţi pe sărmanul păcătos, continuă el 
umil, să micşoreze prin pocăință mânia divină. 

Jeanne ridică ochii la cer. 

E un adevărat sfânt, gândi ea. 

— Frate! spuse atunci contele de Kergaz, ştii că mi-am impus 
o misiune? 

— Sigur — răspunse Andrea — o misiune nobilă, o misiune 
sfântă. 

— Şi am nevoie de ajutorul tău ca să-mi continui opera. 

Vicontele Andréa tresări. 

— E mult de atunci, de când te-am rugat să mă asociezi la 
munca ta, Armand, dacă eram demn să fac fapte bune. Dar cum 
va arăta caritatea împărţită de mâinile mele pătate? 

— Frate, spuse domnul de Kergaz, nu e vorba de a face bine 
într-un mod vulgar, trebuie pedepsit sau prevenit răul. 

Şi Armand întinse vicontelui Andrea nota confidențială 
întocmită de poliţia sa. 

Acesta o citi cu toată atenţia şi păru să fie profund uimit. 

— Ei bine, frate, reluă domnul de Kergaz, timpul ispăşirilor 
vulgare, al pocăinţei umile şi ascunse a trecut; trebuie să redevii 
un om puternic, inteligent, abil, un om tot atât de curajos în a 
servi o cauză nobilă pe cât erai când făceai rău. Trebuie, în 
concluzie, să devii un adversar demn al acestei asociaţii de 
bandiți pe care vreau s-o exterminăm. 

Andrea asculta cu atenţie şi tăcea. Deodată îşi înălţă capul; un 
fulger trecu prin ochii săi posomorâţi şi lipsiţi de strălucire de 
multă vreme. 

— Ei bine, eu voi fi omul acela. 

Domnul de Kergaz scoase un strigăt de bucurie. 

— Eu voi fi mâna răzbunătoare — continuă vicontele — care 
va urmări fără odihnă misterioşii inamici ai societăţii; această 
organizaţie de bandiți căreia agenţii tăi nu i-au putut descoperi 
locurile de întâlnire, statutele, ei bine, o voi demasca eu. 

Şi în timp ce vorbea, o transformare păru a se petrece cu 
Andrea. 

Omul umil şi aplecat până acum sub mâna căinţei, penitentul 
copleşit de remuşcări se îndrepta puţin câte puţin, privirea îi 


17 


— Ponson du Terrail — 


devenea strălucitoare şi-şi găsea siguranţa. Nu fără o trecătoare 
spaimă văzu doamna de Kergaz reapărând, parcă prin minune, 
baronetul Sir Williams, îndrăzneţul de pe vremuri, teribilul 
Andrea, atâta amar de vreme bandit el însuşi. 

Dar spaima doamnei de Kergaz nu dură decât o secundă. 
Baronetul Sir Williams nu mai exista, banditul Andrea era mort, 
rămânea numai un om devotat fratelui său, societăţii... un soldat 
al marii cauze a umanităţii. 

În acest moment, uşa se deschise şi în cameră pătrunse o 
femeie. 

Această femeie era îmbrăcată în negru, iar peste 
îmbrăcămintea neagră purta pelerina cenuşie a surorilor de 
caritate care nu făcuseră legământ. 

Ca şi vicontele, această femeie nu mai era decât propria ei 
umbră. 

Singură frumuseţea ei a supravieţuit acelui pios naufragiu în 
care s-a înecat Baccarat, pentru a renaşte sora Louise, nobila 
femeie lovită de dragoste, fecioara nebună devenită Magdalena 
pocăită. 

Baccarat — o să fim iertaţi că-i păstrăm acest nume — 
rămăsese frumoasă în ciuda chinurilor sale, în ciuda pocăinţei, 
frumoasă — cu toată grija pe care parcă o avea în a ascunde sub 
grosolănia îmbrăcăminţii frumuseţea şi statura de regină, care, 
altădată, suciseră atâtea capete tinere şi provocaseră atâtea 
desperări. 

Un singur, un ultim rest de cochetărie, scuzabil bineînţeles, o 
împiedicase să-şi taie părul, acel păr blond şi lung, care, 
despletit, ar fi acoperit-o toată, ajungându-i la călcâie. 

Dar ea îşi ascundea cât putea pletele-i lungi sub boneta albă, 
sub glugă, şi era aşa de umilă şi modestă în ţinuta ei, încât 
nimeni n-ar fi îndrăznit să-i reproşeze această ultimă legătură cu 
cele lumești. 

La vederea ei, Jeanne alergă către ea şi-i prinse mâinile: 

— Bună ziua, dragă soră, zise ea. 

Şi Baccarat, îngerul căinţei, procedă ca şi Andrea, îşi retrase 
mâinile şi se bâlbâia. 

— Ah! doamnă! nu sunt demnă de a săruta nici poalele rochiei 
dumneavoastră. 

Domnul de Kergaz fu acela care prinse de mână pe Baccarat 
şi pe Andréa şi, ţinându-i strânşi pe amândoi, le spuse: 

— Aţi fost doi îngeri decăzuţi; căinţa v-a ridicat pe amândoi. 
Uniţi-vă pentru cauza comună: sunteţi amândoi demni de a lupta 

18 


— Clubul valeţilor de cupă — 


sub acelaşi stindard, ca nobilii transfugi ai păcatului. 

Baccarat ridică atunci ochii către Sir Williams şi i se făcu frică. 
| se părea că o voce ascunsă îi striga: 

— Monştrii de acest fel nu pot fi niciodată atinşi de căinţă! Nu! 
Nu! 


Capitolul IlI 


În aceeaşi zi în care aceste evenimente aveau loc în locuinţa 
familiei de Kergaz, o scenă de cu totul altă factură se petrecea 
câteva ore mai târziu la cealaltă margine a Parisului, adică în 
foburgul Saint-Honore în colţul micii străzi Berri. 

Noaptea era deosebit de întunecoasă; o ceaţă deasă plutea 
deasupra întregului Paris şi era atât de densă, încât fusese sus- 
pendată circulaţia omnibuzelor şi a trăsurilor de piaţă; felinarele 
nu izbuteau să împrăştie întunericul nopţii şi trebuia să-ţi cunoşti 
foarte bine drumul pentru a nu te rătăci în cartierul acela 
aproape pustiu căruia i se mai spunea pe atunci Faubourg du 
Roule. 

Cu toate acestea, în clipa în care la biserica Saint-Philippe 
suna de unsprezece, mai mulţi bărbaţi, venind din direcţii 
diferite, se strecurară unul câte unul în stradă de Berri, se opriră 
toţi în faţa unei case mai mult decât modeste, ca să nu spunem 
suspecte, la ale cărei ferestre nu se zărea nici o lumină şi 
dispărură unul după altul în bezna unei alei întunecoase care se 
ivea în spatele porţii. 

Această alee, destul de lungă, de altfel, se sfârşea la capătul 
unei scări. Scara nu ducea, aşa cum s-ar fi putut crede, la etajele 
de sus ale clădirii ci, dimpotrivă, cobora în adâncul pământului şi 
primul dintre misterioşii vizitatori care păşi pe ea cobori cam 
cincizeci de trepte într-o beznă desăvârşită, sprijinindu-se de 
balustradă şi înaintând cu sfială. 

La capătul acestui drum se ivi din întuneric o mână care-l opri. 

In acelaşi timp o voce surdă îi spuse: 

— Încotro te îndrepţi şi pentru ce vii să-mi furi mie vinul? 

— Dragostea este un lucru trebuincios, răspunse vizitatorul. 

— Foarte bine, reluă vocea. 

O uşă se deschise pe neaşteptate şi o lumină îngădui noului 
venit să-şi dea seama că se află în pragul unei săli subterane al 
cărei aspect ciudat merita să fie zugrăvit. 


19 


— Ponson du Terrail — 


Era, la drept vorbind, una din boxele unei pivnițe, dacă 
judecăm după mulțimea butoaielor care se aflau de-a lungul 
pereților. 

Peste fiecare butoi fusese aşezată o tăblie de lemn în aşa fel 
încât să poată fi folosite drept scaune; în mijlocul pivniţei fusese 
aşezată o masă, pe masă se afla o lampă iar în faţa ei un fotoliu. 

Semăna cu fotoliul rezervat preşedintelui acestei misterioase 
reuniuni. Pe masă, în preajma lămpii, se găsea un voluminos 
dosar plin de hârţoage. Cine s-ar fi uitat însă cu mai multă 
atenţie la aceste hârtii n-ar fi putut să spună cu ce caractere 
fuseseră scrise. 

Era un conglomerat de hieroglife, de cifre romane şi arabe şi 
de semne tipografice cărora nu le puteai ghici sensul decât în 
cazul în care cunoşteai cheia. 

Bărbatul care veghea la intrarea în subterană introduse 
succesiv şase persoane, punându-le aceeaşi întrebare şi primind 
de fiecare dată acelaşi răspuns; toţi noii veniţi purtau mantale 
largi, ceea ce îi făcea să semene unul cu altul. În urma ultimului 
venit acelaşi bărbat închise uşa cu grijă şi luă loc la masa 
preşedintelui. 

Era un om foarte tânăr. Să fi avut douăzeci şi şase sau 
douăzeci şi opt de ani. Nimeni n-ar fi putut răspunde cu 
certitudine; un lucru era însă sigur, şi anume că el nu depăşea 
această vârstă. 

Şi totuşi, în ciuda faptului că era atât de tânăr, chipul său 
trăda un om energic, un om plin de îndrăzneală, un om a cărui 
inteligenţă se dovedeşte uneori apropiată de ceea ce se 
numeşte geniu. 

Ţinuta sa aducea cu aceea a unui fante de bulevard, respectiv 
un bărbat tânăr, bogat şi fără nici o ocupaţie. Chipul său era 
batjocoritor iar când păşea, părea foarte sigur pe el; îşi dădea 
capul pe spate cu obrăznicie iar privirile sale păreau că sunt 
stăpâne peste cei şase pe care-i primise în încăpere. 

La drept vorbind şi aceştia şase merită să fie schiţaţi. 

După ce îşi lepădară mantalele, preşedintele îşi dădu şi el 
seama cât erau de deosebiți unul de celălalt, ca fel de a fi, ca 
îmbrăcăminte, ca vârstă. 

Primul, care luase loc foarte aproape de masă, era un bărbat 
în jur de cincizeci de ani, înalt, slab, decorat cu mai multe ordine, 
având mustăţi groase şi bine vopsite în negru iar pe cap o 
perucă de aceeaşi culoare, care-i acoperea fruntea. 

Hainele sale trădau un om de lume care păstrase în viaţa 

20 


— Clubul valeţilor de cupă — 


civilă dezinvoltura uşuratică a unui ofiţer. 

Preşedintele i se adresă: 

— Bună-ziua, maiorule, eşti punctual. 

Cel de al doilea era un bărbat de treizeci de ani, cu părul lung, 
cu barba nerasă, purtând o evidentă pecete de artist. 

— Bună ziua, Phidias, îi spuse preşedintele indicându-i un 
scaun în stânga sa. 

Cel de al treilea nu era câtuşi de puţin mai vârstnic decât 
preşedintele. 

Era unul dintre acei tinerei care şi-au proptit un lornion în ochi, 
care şi-au crescut o mustață enormă, aşa cum întâlneşti la toate 
spectacolele dramatice, la toate concertele şi în toate saloanele 
micii burghezii. Aidoma preşedintelui, însă, avea privirea vie şi 
nasul drept, semn al voinţei neclintite, iar pe buze îi flutura un 
zâmbet ironic. 

— Bună-ziua, baroane, îi spuse preşedintele. 

Al patrulea era cu totul diferit de cei trei despre care am vorbit 
până acum. 

Nu era un fante elegant în goană după vreo actriţă. 

Era un servitor în livrea. 

Nu arăta însă câtuşi de puţin a valet obişnuit, cu aerul tâmp; 
semăna mai degrabă cu lacheul de altădată, cu valetul puţin 
obraznic căruia stăpânul îi face confidenţe şi care îşi îngăduie să 
dea din când în când sfaturi stăpânului său; era un bărbat între 
două vârste, destul de verde încă pentru vreo cameristă şi care 
ar fi putut, la nevoie, să tragă uşor pe sfoară vreun unchiaş picat 
din provincie sau vreun notar de la ţară. 

Salutul pe care i-l adresă preşedintele avea în el ceva 
misterios, ceea ce dovedea că se bucură de multă stimă. 

Al cincilea era foarte ciudat la înfăţişare; era un om aproape 
bătrân, dar un bătrân robust, viguros, al cărui păr argintiu se 
întindea până în dreptul frunţii, ai cărui ochi scânteiau plini de 
viaţă, al cărui spate larg şi ale cărui mâini puternice trădau 
bărbatul învăţat cu tot ce putea fi mai greu. 

Chipul său era plin de cele mai ciudate cicatrice. Fusese ciupit 
de vărsat, fusese ars de vitriol sau de pulbere, fusese desfigurat 
de cine ştie ce boală îngrozitoare? Mister. 

In orice caz, fapt este că omul acesta avea ceva respingător şi 
dur în fiinţa lui, cu toate că era îmbrăcat exagerat de elegant, 
dar o eleganţă de prost gust. 

S-ar fi putut crede că plecase la un bal: haină neagră, jachetă 


21 


— Ponson du Terrail — 


albă, un enorm lanţ de ceas, un lanţ dublu, ghete verzui ascun- 
zând nişte picioare enorme, manşete mult prea largi, răsfrânte 
peste mânecile hainei. 

Mâinile roşii, aspre, cu unghii diforme păreau să nu ştie ce 
sunt acelea mănuși. 

In sfârşit, ultimul dintre cei şase întrunea în persoana lui tot ce 
arta şi fantezia puteau face mai bun în deplină colaborare. Era 
un creol? Să fi fost rodul tainic al iubirii unui maharajah indian cu 
o englezoaică fină ca un porțelan? Să fi fost un mândru hidalgo 
în vinele căruia alerga iute sângele maurilor din Grenada? 

Cine ar fi putut răspunde acestor întrebări? 

Era înalt, negricios, cu tenul aproape măsliniu; atât părul cât şi 
barba sa, pe care o purta tunsă scurt, aruncau reflexele albăstrii 
ale penelor corbului. 

Trăsăturile sale, perfecte, oferind privirilor un tip de o 
nemaipomenită frumuseţe, erau luminate de focul privirilor sale 
stranii. 

În lumea în care trăia, omul acesta, asupra căruia vom reveni 
de îndată şi căruia îi vom trăda originea transatlantică, omul 
acesta fusese supranumit Fermecătorul Chérubin. 

După ce toată lumea se aşeză, preşedintele luă şi el loc în 
fotoliul care-i era rezervat şi adresă fiecăruia salutul său. 

— Domnilor, spuse el după aceea, adresându-se tuturora, 
asociaţia noastră, întemeiată sub numele de Clubul Valeţilor de 
Cupă, este alcătuită din douăzeci şi patru de membri, care, în 
cea mai mare parte, nu se cunosc unii cu alţii, ceea ce reprezintă 
o garanţie de discreţie. 

Cei şase asociaţi, care nu se văzuseră niciodată, se priveau cu 
multă curiozitate. 

— Fiecare dintre dumneavoastră, continuă preşedintele, a 
avut posibilitatea să ia cunoştinţă de statutul clubului înainte de 
a deveni membru: ştiţi, aşadar, că prima dintre condiţii este 
supunere oarbă în faţa şefului misterios şi necunoscut de nimeni 
în afară de mine, care nu sunt decât umilul său intermediar. 

Cei şase membri se înclinară. 

— Întâlnirea dumneavoastră de astă-seară, continuă preşedin- 
tele, este rezultatul dorinţei şefului care a ţinut să vă cunoaşteţi, 
deoarece va fi necesar să lucraţi împreună. Suntem angajaţi într- 
o operaţie care ar putea avea rezultate fabuloase. 

La auzul acestor cuvinte un val de curiozitate străbătu 
asistenţa. 

— Care sunt planurile şefului? reluă preşedintele, iată un lucru 

22 


— Clubul valeţilor de cupă — 


pe care nu-l cunosc în întregime şi pe care nu am voie să vi-l 
comunic. Împuternicirile mele se limitează la instrucţiunile pe 
care trebuie să vi le transmit... 

Preşedintele îşi îndreptă atunci privirile către cel căruia i se 
spunea maiorul. 

— Maiorule, îi spuse el, frecventezi multă lume? 

— Multă, răspunse maiorul. 

Preşedintele păru să consulte notele redactate în caractere 
hieroglifice. 

— Îl vizitezi, întrebă el, şi pe marchizul Van-Hop? 

— Da, răspunse maiorul. 

— Înseamnă că vei fi invitat la balul pe care-l dă sâmbăta 
viitoare? 

— Cu siguranţă. 

— Marchiza nu este o femeie de aproape treizeci de ani, o 
creolă din America latină? 

Maiorul făcu un semn afirmativ. 

— Se spune că ar fi foarte bogată. 

— Are o rentă de şase sau şapte sute de mii de livre. 

— Apreciază artele şi-i iubeşte pe artişti; se spune chiar că ar 
fi avut fantezia, cu doi ani în urmă, să înceapă să ia lecţii de 
sculptură! 

— Eu îi sunt profesor, răspunse acela dintre asociaţi pe care 
preşedintele îl numise Phidias. 

— Foarte bine. Mi-am închipuit. 

— Marchizul Van-Hop este un bărbat de patruzeci de ani, 
flegmatic şi taciturn... E adevărat că este gelos? 

— Foarte gelos, răspunse maiorul. Şi cu toate acestea nu are 
nici un motiv: marchizei nu i se poate reproşa nimic. 

— Maiorule, îi spuse preşedintele, miercurea viitoare îl vei 
prezenta marchizei pe domnul Cherubin aci de faţă. 

Şi preşedintele indică printr-un semn pe cel de al şaselea 
asociat, bărbatul despre a cărui frumuseţe răpitoare am vorbit. 

Apoi, reluă: 

— Marchiza nu este ea, oare, bună prietenă cu o femeie de 
aproape treizeci şi cinci de ani, văduvă de doi ani, căreia i se 
spune doamna Malassis? 

— Cred că da, răspunse maiorul. Am întâlnit-o de mai multe 
ori pe văduvă în casa marchizei cu prilejul recepţiilor sale intime. 

— Doamna Malassis, continuă preşedintele  răsfoindu-şi 
însemnările, a fost, după câte se pare, pe vremea când soţul său 


23 


— Ponson du Terrail — 


era încă în viaţă, destul de uşuratică. 

— Mda, destul de... făcu maiorul. 

— Cu toate acestea, aşa reiese din notele mele, marchiza nu 
cunoaşte aceste amănunte şi o socoate pe doamna Malassis 
drept cea mai cinstită dintre femei; şi în acest timp văduva este 
insistent curtată de către bătrânul duce de Château-Mailly, care 
vrea s-o ia de nevastă şi care nu va ezita s-o numească prin 
testament legatară universală, în detrimentul nepotului contelui 
de Château-Mailly, care a început să se ruineze... 

— Care s-a ruinat, mai degrabă, spuse maiorul. 

— Fie şi aşa, răspunse preşedintele. 

El îşi îndreaptă apoi privirea către cel de al cincilea dintre 
asociaţi, acela care părea un Hercule: 

— Doamna Malassis, îi spuse el, caută un om de încredere 
care să poată îndeplini dubla funcţie de intendent şi de maître 
d'hotel, un om pe care-l va plăti cât mai prost cu putinţă dar care 
va avea de lucru ca un diavol. Doamna Malassis nu este bogată, 
dar vrea să pară. Te vei duce mâine la dânsa, în strada 
Pépinière, la numărul 41, şi-i vei spune că ai aflat prin cineva că 
are nevoie de un intendent. 

Omul cu umerii largi se înclină. 

— In ceea ce te priveşte pe dumneata, continuă tânărul 
preşedinte adresându-se lacheului în livrea, se pare că ai fost 
concediat ieri de către bătrânul duce de Château-Mailly. 

— Mai degrabă, spuse lacheul, am făcut în aşa fel încât să fiu 
concediat, pentru a mă conforma instrucţiunilor pe care mi le-aţi 
transmis. 

— Tocmai asta voiam să spun; ai uitat însă să-i înapoiezi 
ducelui una din cheile pe care ţi le încredinţase. 

— Cheia care deschide grădina casei din stradă Pépinière 
numărul 41? 

— Intocmai. Şi este de presupus, deşi nu ai fost în serviciul 
ducelui decât trei luni, că-i cunoşti la perfecţie obiceiurile, felul în 
care îşi petrece timpul, gusturile, maniile... 

— Când mă aflu în serviciul unui om, în primul rând îl studiez. 

— L-ai studiat, aşadar? 

— II cunosc de minune. 

— Foarte bine; ţi se vor cere amănunte la locul şi la momentul 
potrivit. Mâine, vei face o vizită unui lăcătuş care se găseşte în 
strada de Lappe, în colţ cu strada Faubourg-Saint-Antoine; intri în 
prăvălia lui şi-i spui simplu: „Il ţii minte pe Nicolo?” El îţi va 
răspunde: „Am asistat la ghilotinarea lui.” 

24 


— Clubul valeţilor de cupă — 


— Asta e tot? întrebă lacheul. 

— li dai cheia pe care ai păstrat-o... 

— A! înţeleg... 

— ŞI-I rogi să facă una la fel. Te întorci după aceea la el, a 
doua zi, la aceeaşi oră. lţi va da două chei, pe cea nouă şi pe cea 
veche, iar pe aceasta din urmă o vei înapoia domnului de 
Château-Mailly. 

— Ce va trebui să fac cu cea de a doua? 

— Către ceasurile opt seara vei ieşi la plimbare pe Boulevard 
des Italiens şi vei aştepta în faţa băii chinezeşti. Acolo îl vei 
întâlni pe domnul... 

Preşedintele îl desemnă cu degetul pe acela dintre asociaţi pe 
care l-am asemănat cu un fante de bulevard. 

Acesta schiţă un gest de uimire. 

— Scumpe asociat, îi spuse atunci preşedintele, doamna 
Malassis este încă o femeie foarte frumoasă şi ai face o mare 
greşeală dacă ai refuza cheia ce ţi se va înmâna. 

Fantele se înclină fără să spună o vorbă. 

— Domnilor, deoarece veţi lucra împreună şi în aceeaşi 
afacere, era strict necesar să vă cunoaşteţi. Acum, după ce v-aţi 
văzut unii pe alţii, vă puteţi despărţi. Fiecare dintre 
dumneavoastră va primi instrucţiuni la el acasă. 

Preşedintele ridică şedinţa şi, la un semn al său, cei şase 
valeţi de cupă plecară unul după altul mistuindu-se în ceața atât 
de groasă care învăluia Parisul. 

După ce uşa încăperii subterane se închise în urma ultimului 
asociat, tânărul care prezidase şedinţa se ridică şi trase 
zăvoarele; apoi, după ce se asigură că a rămas singur, lovi într- 
un perete de placaj care despărţea între ele două încăperi ale 
pivniţei şi spuse: 

— Maestre, puteţi intra. 

Placajul se învârti în jurul unui ax făcând astfel oficiul de uşă şi 
un bărbat învăluit într-o mantie largă, asemănătoare mantiilor pe 
care le purtau cei şase valeţi de cupă, apăru şi spuse vesel: 

— Pe cuvântul meu de onoare, prezidezi întocmai ca un 
judecător, Rocambole. 

— Nu-i aşa, căpitane? 

Şi Rocambole, căci el este personajul pe care-l întâlnim 
metamorfozat într-o asemenea măsură, îl salută cu respect pe 
căpitan, pe sir Williams, adică pe vicontele Andréa, fratele prea 
credulului Armand de Kergaz. 


25 


— Ponson du Terrail — 


— Da, continuă căpitanul, prezidezi ca un adevărat magistrat 
şi trebuie să ştii că, printr-o crăpătură a placajului, te-am urmărit 
tot timpul... Nici nu-mi vine să cred că eşti una şi aceeaşi 
persoană cu haimanaua aia scârboasă care l-a trimis pe 
nevinovatul Nicolo în ceruri: 

— A! căpitane, murmură Rocambole spăşit, ştiţi bine... 

— Fiul adoptiv al văduvei Fipart, continuă baronetul sir 
Williams, care în ultima clipă l-a vândut pe căpitan pentru nişte 
nenorocite de bilete de bancă... 

Baronetul spunea toate acestea fără cea mai mică ciudă. 

— Şi totuşi, se auzi replica lui Rocambole, sunteţi un spirit 
mult prea superior pentru a nu înţelege şi pentru a nu scuza 
purtarea mea de atunci. Pe vremea aceea, cum să vă spun, 
eram unul dintre agenţii dumneavoastră de rând, nu ca astăzi, 
după ce v-aţi dat osteneala să mă educați; şi, mă rog, nu eram 
încă fiul dumneavoastră... 

— Asta e drept, şmechere... 

— Nici dumneavoastră nu ştiaţi ce-o să iasă din mine şi nici eu 
nu ştiam că sunteţi un om tare! 

— E! E! rosti Andrea cu modestie. 

— Partidă era pierdută pentru dumneavoastră, eraţi la 
pământ; tot ce puteam să fac mai bun era să vă vând şi v-am 
vândut. În locul meu aţi fi făcut acelaşi lucru... 

— Pe legea mea! spuse rece baronetul. 

— De atunci, continuă Rocambole, am făcut pace ca doi 
oameni care se iubesc şi se stimează; aţi făcut din mine un tip 
elegant, un om de lume; m-aţi adoptat ca fiu al dumneavoastră. 
La New-York, unde am lucrat împreună, m-aţi iniţiat în toate 
tainele artei noastre... Pe scurt, astăzi suntem legaţi pe viaţă şi 
pe moarte; sunt sclavul dumneavoastră; mi-aş da viaţa de 
douăzeci de ori pentru dumneavoastră. 

— Să fim serioşi, spuse baronetul dispreţuitor, cum îşi poate 
pierde viaţa un om ca dumneata sau ca mine? 

După care adăugă zâmbind, cu zâmbetul acela care-l făcea pe 
Armand de Kergaz să se simtă cuprins de fiori: 

— Dar ajunge cu laudele la adresa mea pe ziua de astăzi, 
domnule viconte de Cambolh... E! E! recunoaşte, se întrerupse 
el, recunoaşte că ţi-am dres binişor numele. 

— Sunteţi un om genial, spuse Rocambole cu admiraţie. 

— Domnul viconte de Cambolh, aşa, cu h la coadă, asta 
miroase a nobleţe istorică. Eşti de origine suedeză, ai priceput 
bine? 

26 


— Clubul valeţilor de cupă — 


— Tăticule, replică haimanaua ajunsă gentleman, generalul 
marchiz de Cambolh a părăsit Suedia o dată cu suirea pe tron a 
lui Bernadotte. Era mult prea mândru pentru a se pune în slujba 
unui străin. 

— Perfect! spuse sir Williams; accentul este simplu, 
convingător, gestul e plin de demnitate. Perfect! Dar până una 
alta, şmechere, dă-mi ceva de mâncare pentru că şeful Valeţilor 
de Cupă moare pur şi simplu de foame! 

— Poftiţi, spuse Rocambole; vom urca la mine. Veţi găsi masa 
pusă şi veţi avea cu ce să vă întremaţi după oboseala zilei de azi. 
O! adăugă el râzând, este un sfânt, tatăl meu adoptiv, nu 
trăieşte, bietul de el, decât cu legume şi e un ascet... 

— Sub toate acestea mocneşte vâlvătaia răzbunării mele! 
răspunse sir Williams, ale cărui priviri aruncau jerbe de foc. 
Armand de Kergaz nu şi-a lichidat încă socotelile cu mine! 


Capitolul IV 


Rocambole merse la uşă şi o deschise. 

— Veniţi, repetă el luându-l pe Sir Williams de mână şi 
trăgându-l după el. 

ÎI făcu să urce fără lumină pe o scară care ducea la o alee 
neagră, apoi în loc de a urma această alee, puse piciorul pe 
treptele altei scări. 

Aceasta ducea la primul etaj al casei, care părea nelocuită. 

leşind din pivniţă, Rocambole stinsese lampa, astfel că acum 
mergea împreună cu Andréa într-un întuneric total. 

Dar la primul etaj, preşedintele Valeţilor de Cupă căută pe 
pipăite o uşă, o broască, introduse cheia, o răsuci, şi aproape 
ime-diat, întunericului de pe scară îi urmă lumina îndoielnică a 
unei lămpi cu abajur pe care căpitanul o desluşi la marginea 
cealaltă a unui fel de cămăruţă de serviciu, încărcată cu 
veşminte, cufere şi tot felul de obiecte pe care un băiat le poate 
arunca într-o cămară. 

Rocambole intră. Căpitanul îl urmă şi, când uşa secretă se 
închise în urma lor, acesta putu să observe că este perfect 
ascunsă de un cuier, făcând imposibil celor care intrau printr-o 
altă uşă să-i bănuiască măcar existenţa. 

— Vezi, unchiule, zise Rocambole, că acum domnul viconte de 
Cambolh nu mai are nimic comun cu acel înspăimântător vecin 


27 


— Ponson du Terrail — 
care prezidează valeţii de cupă şi care pătrunde în pivniţă prin 
intrări secrete. 

Spunând aceasta, Rocambole începu să râdă şi deschise o a 
doua uşă. 

Baronetul Sir Williams se găsi astfel într-un dormitor, o 
cameră micuță, cochetă, vădind un lux sobru şi delicat, 
asemănător celui pe care l-ar visa o femeie din lumea artistică şi 
galantă. 

O mochetă groasă, cu flori de un roş palid ce se detaşau pe un 
fond alb, acoperea podeaua; o stofă de aceeaşi culoare servea 
de perdele la uşi şi la ferestre; patul era o bijuterie de sculptură 
imitând stejarul bătrân; o mobilă de Boule era aşezată între cele 
două ferestre, iar deasupra acesteia se afla o mică oglindă 
venețiană: ici-colea tablouri de mici dimensiuni, iar în dreptul 
patului o colecţie de arme. 

Un foc vioi ardea în cămin. 

— Căpitane, spuse Rocambole, împingând către şeful lui un 
imens şi confortabil fotoliu, o să vă servesc aici, lângă foc. Va fi 
mai plăcut decât în salon. E vorba de o cinstită canalie pe care 
aş vrea s-o vânez în prima zi. 

— Cum vrei, fiul meu — răspunse baronetul cu o indulgență 
de-a dreptul părintească. 

Rocambole trecu în salon, o cameră foarte frumoasă cu 
plafonul puţin cam jos, ca un dormitor, şi ajunse într-o mică 
sufragerie în care un valet moţăia pe o banchetă şi unde era 
pregătită o măsuţă cu mâncăruri pe ea. 

— Jacques, spuse el, trezind pe valet, împinge această măsuţă 
în camera mea, voi lua masa lângă foc... cu unchiul meu. 

Astfel îl numea Rocambole pe baronet. 

Valetul ascultă şi transportă în camera de culcare cina 
stăpânului său, compusă din friptură rece de pasăre, pateu de 
ficat, vreo duzină de stridii şi două sticluţe cu vin vechi, de o mi- 
nunată culoare gălbuie. Baronetul, care fără îndoială nu venea la 
elevul său pentru prima dată, reluă în fotoliul său acea atitudine 
plină de umilinţă, pe care o avusese la contele Armand de 
Kergaz. 

Pentru valetul lui Rocambole, baronetul Sir Williams nu era 
decât unchiul Williams, un provincial bogat şi bigot pe care 
nepotul îl accepta sperând să-l moştenească. 

— Poţi să te duci la culcare, Jacques. 

Valetul se înclină şi ieşi. 

Rocambole închise uşa, trase zăvorul şi veni să se aşeze lângă 

28 


— Clubul valeţilor de cupă — 


foc, de cealaltă parte a mesei. 

Baronetul atacase deja cu curaj friptura rece de pasăre şi 
desfundase o sticluţă. 

— lată-ne singuri, unchiule, zise Rocambole; putem discuta. 

— Şi vom discuta, fiul meu, căci trebuie să-ţi dau o serie de 
instrucţiuni. Dar întâi spune-mi cum stai cu banii? 

— Ai mei sau ai clubului? 

— Ai tăi, bineînţeles! 

— Doamne! făcu Rocambole cu nevinovăție; stau cam prost 
cu banii, unchiule. Am pierdut ieri o sută de ludovici... în cercul 
meu; conform sfatului dat de dumneata. 

— Bine, foarte bine — trebuie să ştii să pierzi. Să semeni puţin 
ca să culegi mult. 

— Am trei cai la curse, urmă Rocambole, un valet de cameră, 
un băieţaş care-mi face cursele. Titine mă costă cât ochii din 
cap... 

— Ai s-o părăseşti. E o femeie vulgară, prea grasă şi 
nepăsătoare. Am renunţat la proiectele în care o inclusesem pe 
ea. lţi voi găsi ceva mai bun. 

— Toate acestea, adunate înţelept, formează un buget 
echivalent cu o rentă de patruzeci de mii de livre. 

— la te uită! făcu baronetul fără prea multă acreală, şi 
depăşeşti această cifră? 

— Nu încă, dar dumneata poţi face să cheltuiesc ceva mai 
mult... 

— Fie, dacă vei lucra în consecinţă. 

— Sper că am acţionat destul de bine şi până acum... 

Şi Sir Williams avu un surâs binevoitor în momentul în care îşi 
înfigea furculiţa în pateul de ficat. 

— Când îmi veţi da un bilet de o mie de franci în plus... atacă 
Rocambole în continuare. 

— Pe an sau pe lună? 

— Pe lună, unchiule. 

— Fiul meu, făcu grav baronetul. Dumnezeu mi-e martor că nu 
sunt unul din acei avari care se zgârcesc în afaceri şi sunt 
scumpi la tărâţe... 

— Ştiu foarte bine acest lucru — spuse Rocambole. 

— Da, dar în ceea ce numim noi comerţ, am un principiu 
invariabil: fiecăruia după cât produce. 

— Aceasta este o maximă evanghelică, unchiule. 

— E a mea, răspunse baronetul, care reveni la atitudinea lui 


29 


— Ponson du Terrail — 


de vinovat ispăşit, de sfânt căruia contele şi contesa de Kergaz îi 
lăudau virtuțile. Deci urmează acest principiu şi dacă vei merita 
această mie de franci în plus pe lună, nu văd nici un 
inconvenient să nu ţi-o acord. 

— Ştii bine, unchiule, că nu mă dau înapoi de la muncă. 

— E adevărat, dar vezi că nu mai e vorba acum de o muncă 
vulgară, de câteva scrisori de dragoste sustrase din dreapta şi 
din stânga pentru a le revinde. Avem lucruri mai mari de făcut 
decât asta. 

— Nici nu mă îndoiesc, căci mi-ai spus că e o afacere foarte 
bună. 

— E gigantică... e colosală... răspunse rece baronetul. 

— Pot să ştiu despre ce e vorba? 

— Sigur, fiindcă am toată încrederea în tine. 

— Fiţi convins că merit această încredere, zise Rocambole cu 
calm. Nu sunt destul de prost pentru a vă trăda. Nu-i bine să te 
cerţi cu geniile. 

— Este sigur, zise baronetul cu calmul său obişnuit, că între 
oameni ca noi devotamentul, recunoştinţa, afecțiunea sunt 
cuvinte lipsite de orice sens. Intre tine şi mine există interesul. 
Prietenia adevărată nu are altă lege. 

— Astea sunt cuvinte de aur, unchiule. 

— Dacă vei găsi un om mai bun ca mine, adică mai puternic, 
mai inteligent, care să te preţuiască atât cât te preţuiesc eu şi 
care să-ţi şi ofere mai mult, ai fi un mare nătărău dacă mi-ai 
rămâne fidel. 

— N-am fost niciodată nătărău, spuse Rocambole servindu-i 
vin baronetului. 

— Dar cum tu nu vei găsi unul mai bun ca mine, nu văd nici 
un inconvenient de a nu-ţi încredința planurile mele. 

— Ascult. 

— Întâi, spuse Sir Williams, să procedăm într-o anumită ordine 
şi să începem cu ceea ce este gata făcut. Cum ai găsit mica mea 
comedie necesară unei pătrunderi onorabile în casa fratelui 
meu? 

— O! perfectă, zise Rocambole cu tonul unei sincere admiraţii. 
Leşinul de pe drum a fost aşa minunat jucat, încât dacă nu eram 
chiar eu vizitiul, aţi fi fost cu siguranţă călcat în picioarele 
cailor... Scena recunoaşterii, ispăşirea, remuşcările, viaţa 
pocăită, toate sunt foarte tari, unchiule! 

— Nu-i aşa? făcu Sir Williams, satisfăcut de laudele primite. 

— Numai că, reluă Rocambole, nu înţeleg de ce aveţi fantezia 

30 


— Clubul valeţilor de cupă — 


de a continua aşa de mult timp acest rol. Trebuie să fie destul de 
plictisitor să trăieşti permanent în virtute. 

— AŞ! Merge! Trebuie, de altfel, să-mi prepar mica răzbunare, 
şi ei sunt printre primii pe lista mea. 

Şi baronetul începu să numere pe degete. 

— In primul rând Armand: trebuie să-i facem lui această 
onoare. 

— Ştiţi foarte bine, spuse Rocambole, că-i datorez o frumoasă 
lovitură de cuţit. 

— Nu încă... diavole! te cam grăbeşti... Copilul va moşteni... şi, 
pe urmă, Jeanne încă nu mă iubeşte, şi trebuie să mă iubească. 

Surâsul diabolic care trecu în acel moment pe buzele 
baronului l-ar fi înspăimântat probabil pe contele Armand de 
Kergaz dacă l-ar fi putut vedea. 

— După el, spuse Sir Williams, continuându-şi enumerarea, 
urmează domnişoara Baccarat. O! în ziua când va fi în mâna mea 
va vărsa lacrimi de foc şi va regreta că a evadat de la Blanche. 

— Totuşi, e o fată foarte frumoasă, observă Rocambole, dar 
care a avut un sfârşit urât. Dacă ea ar fi fost mai drăguță, ar fi 
avut un viitor splendid. O femeie ca ea în mâinile dumitale, 
unchiule, ar fi făcut o frumoasă carieră. 

— Am una de acelaşi gen care-mi este devotată. 

— Oh! Oh! O voi vedea? 

— O să ţi-o prezint dacă eşti înţelept, replică baronetul cu 
acea intonaţie sfătoasă a unui părinte care promite o jucărie 
fiului său. 

— Pe cuvântul meu de onoare, unchiule, strigă Rocambole 
emoţionat, dacă sensibilitatea n-ar fi o prostie nedemnă de 
oameni ca noi, ţi-aş săruta mâinile. Eşti o bomboană de unchi! 

— După moda bretonă, răspunse Sir Williams, râzând. Dar să 
numărăm mai departe... După Baccarat îţi închipui, desigur, că 
nu voi uita pe dragul nostru amic Fernand Rocher. El n-a vrut să 
meargă la puşcărie inocent... Ei bine, o să-l trimitem acolo 
vinovat. Este prea bogat pentru a deveni hoţ, dar o să facem din 
el un asasin... Tu ştii foarte bine că dragostea este un lucru 
foarte folositor în asemenea ocazii. 

— Şi domnişoara Hermine? întrebă Rocambole. 

— Dragul meu, zise baronetul cu un calm teribil, când am 
binevoit să visez la o femeie pe care n-o iubeam că s-o fac 
nevasta mea şi când această femeie m-a refuzat, ea poate să fie 
sigură de un lucru: că voi săpa la picioarele ei, puţin câte puţin o 


31 


— Ponson du Terrail — 
prăpastie care îi va înghiţi onoarea, reputaţia, liniştea şi toată 
viaţa ei viitoare. 

— Bravo! făcu Rocambole. 

— Apoi, continuă baronetul, vom face, bineînţeles, câte ceva 
pentru acest cinstit Leon Rolland, un imbecil care l-a ucis pe 
sărmanul Colar. 

— Şi Cerise? 

— Între noi fie spus, răspunse Sir Williams, nu vreau să-i 
provoc nici un rău lui Cerise. Numai că această canalie de 
Beaupreâau, pentru care am avut totdeauna o slăbiciune, este la 
fel de îndrăgostit ca şi în prima zi, şi am făcut de acum nişte 
promisiuni. 

— Asta e tot? întrebă Rocambole. 

— Da... cred că numai atât. 

— Dar... Jeanne? 

— Eh! Pe ea n-o urăsc, spuse Sir Williams. Dimpotrivă... O 
iubesc! 

Acest cuvânt în gura teribilului şef al Valeţilor de Cupă 
constituia în ticăloasele-i planuri de viitor sentinţa de moarte a 
contelui de Kergaz. 

— Unchiule, spuse Rocambole, pot să ştiu ce-ţi propui să le 
faci fiecăruia dintre ei? 

— Nu, răspunse baronetul. Şi această întrebare este o prostie 
în gura ta. Tu nu ştii deci, fiul meu, că omul care vrea să se 
răzbune trebuie să ţină ascuns chiar faţă de el însuşi secretul 
răzbunării sale? Poţi să-i spui asociatului tău cum se vor dezvolta 
lucrurile; secretul răzbunării — niciodată. 

— Şi totuşi veţi continua să purtaţi noaptea acea haină 
inofensivă de blană? 

— Fără îndoială. 

— Şi pe lângă împopoţonarea cu această scurteică, veţi 
continua să vă culcaţi iarna într-o cameră fără foc? 

— Da. 

— Şi să lucraţi douăsprezece ore pe zi pentru a ţine registrele 
unui prăvăliaş? 

— Nu, pentru că iubitul meu frate Armand a găsit de cuviinţă 
să-mi dea o altă muncă. 

— Veţi deveni intendentul lui? întrebă ironic Rocambole. 

— Mai mult decât atât, fiul meu. M-a numit şeful poliţiei lui. 

Rocambole, care tocmai ducea paharul de vin la buze, îl 
repuse brusc pe masă şi hohoti într-un râs fără oprire. 

— Imposibil! strigă acesta. 

32 


— Clubul valeţilor de cupă — 


— Ba da, fiul meu, continuă baronetul, ai cărui ochi străluceau 
de o bucurie infernală, iată până la ce putere a ajuns acest om: 
are o poliţie a lui, personală... Tu ştii ce fel de poliţie are! O 
adunătură de surzi şi de orbi. Această poliţie a pus mâna pe 
singurul document pe care am crezut necesar să-l fac să circule, 
e vorba de o mică notă în care se dau unele amănunte 
nesemnificative despre valeţii de cupă. 

— Doamne fereşte! spuse Rocambole sărind de pe scaunul 
său. Ce-aţi fost în stare să faceţi, unchiule? 

— Un lucru foarte interesant, fiul meu... Am pus un 
paratrăsnet, căci, ascultă-mă bine, oricât de lipsită de 
importanţă ar fi poliţia unui filantrop, ea poate avea unele 
noroace şi ar putea lăsa să se strecoare un sfat folositor la 
urechea unui prefect de poliţie, ceea ce ar deveni foarte 
plictisitor la un moment dat... 

— Foarte adevărat, zise Rocambole, impresionat de justeţea 
raţionamentului. 

— Or, urmă Sir Williams, cea mai bună metodă de a paraliza 
această poliţie este de a conduce eu. Inainte de a o conduce, am 
găsit acest sistem de a-i da câteva amănunte ca ea să pornească 
pe acest drum. Am lăsat să stea degeaba câteva hârtii de mică 
importanţă în locul în care ştiam că vor fi descoperite. Aceste 
hârtii dădeau indicaţii despre existenţa Valeţilor de Cupă, despre 
formarea asociației şi despre ţelurile ei. Aici se opreau 
amănuntele. Armand, acest om puternic şi inteligent, aflând 
despre aceşti răufăcători, s-a grăbit să-mi  încredinţeze 
importanta misiune de a descoperi totul despre această bandă: 
cine sunt şefii, ce mijloace de acţiune au, care sunt statutele 
asociaţiei. 

— Ei bine, întrebă preşedintele Valeţilor de Cupă, şi ce veţi 
face? 

— Voi demasca pe aceşti bandiți. 

— Cum? întrebă Rocambole nedumerit. 

— Asta înseamnă că tu vei afilia la asociaţie patru sau cinci 
derbedei care nu ne spun mare lucru şi cărora o să le dăm nişte 
treburi fără importanţă... Apoi am să-i prind asupra faptului, şi 
poliţia corecțională sau tribunalul misterios al prea iubitului meu 
frate vor face dreptate. Cu această acţiune, asociaţia Valeţilor de 
Cupă nu va mai exista. Inseamnă că ea fusese constituită de 
către patru sau cinci pungaşi de mică importanţă, iar societatea 
va fi salvată... graţie mie. Ei! ce părere ai? 


33 


— Ponson du Terrail — 


— Unchiule, murmură Rocambole stupefiat de admiraţie, 
sunteți un om de geniu! 

— Trebuie să fii ceva în lumea asta, răspunse modest Sir 
Williams. 

— Ei da, reluă Rocambole, toate astea sunt bune şi frumoase, 
dar dacă păstraţi pentru dumneavoastră singurul secret al 
răzbunării, trebuie să ştiu cel puţin câte ceva despre faimoasa 
operaţiune pe care o calificaţi drept gigantică şi pentru care m- 
aţi făcut să reunesc pe aceşti şase valeţi de cupă pe care i-aţi 
văzut astă seară. 

— Am să-ţi spun exact atâta cât este absolut necesar să ştii. 

— Păi nici nu vreau mai mult. 

— Nici nu trebuie să ştii mai mult, fiul meu. Un om prudent 
trebuie să ştie să păstreze ultimul său cuvânt, cum strâng unii 
bani pentru zile negre. 

Baronetul împinse deoparte masa, căci îşi terminase cina, 
aprinse un trabuc, se răsturnă, în fotoliu, trase câteva fumuri şi 
spuse: 

— Tu ştii că marchizul Van-Hop este un bogat olandez care-şi 
petrece iernile la Paris. Se crede că are cinci sau şase sute de mii 
de livre rentă; dar această avere este o nimica toată, faţă de 
ceea ce ar putea să aibă dacă n-ar fi căsătorit. 

— la te uită, zise Rocambole, ce poveste curioasă. 

— lată cum, continuă baronetul. Marchizul Van-Hop avea un 
unchi; acest unchi părăsise La Haye sărac ca şi lov, având cu el 
nişte marfă de proastă calitate. Plecă în Indii, unde s-a angajat la 
Compania Indiilor şi a făcut o avere extraordinară. El a lăsat 
douăzeci de milioane unicei sale fiice, copilă a unei indiene, 
femeie care a reuşit să unească toate instinctele sălbăticiei 
natale cu educaţia unei fiice de nabab retras la Londra, cu o 
frumoasă pensie din partea maiestăţii sale engleze. 

— Ca să vezi! întrerupse Rocambole, iată că începe să semene 
cu un roman. 

— Păi, de fapt, romanele nu sunt decât istoria unor vieţi, fiul 
meu, replică cu gravitate baronetul. Dar să continui. Acum zece 
ani, marchizul era tânăr şi el nu era deloc preocupat de verişoara 
lui în timp ce verişoara a declarat, fără drept de apel tatălui ei, 
că nu se va căsători niciodată cu un alt om în afară de marchizul 
Van-Hop. Din nefericire, marchizul anunţase dinainte o călătorie 
în jurul lumii, cum trebuie s-o facă orice olandez cinstit, lor 
fiindu-le lăsată de la strămoşi plăcerea acestor călătorii. 
Marchizul şi-a început călătoria prin a vizita Antillele. S-a oprit în 

34 


— Clubul valeţilor de cupă — 


Havana, unde a cunoscut şi a iubit o tânără creolă care se 
numea Pepa Alvarez. Marchizul era tânăr, încă nu-l interesau 
banii; se considera destul de bogat, aşa că, în loc să se 
căsătorească cu verişoara lui, s-a întors la Havana, unde i-a dat 
senioritei Pepa Alvarez titlul de marchiză de Van-Hop. 

— Tâmpitul! murmură Rocambole. Poţi să scuipi chiar aşa pe 
douăzeci de milioane? 

— Să ne înţelegem, avea şi el şase milioane. 

— Asta nu e o judecată înţeleaptă, unchiule. 

— Fie, voi continua. Marchizul era departe de a-şi imagina ce 
vulcan de dorinţi aprinsese el în inima acestei fiice de indiană. Ea 
îl iubea, ea îl iubea cu furie, exact aşa cum bonzii însoritei sale 
ţări îl iubesc pe zeul Şiva, şi ea ar fi sugrumat-o, ar fi spintecat-o, 
i-ar fi scos inima cu unghiile acelei havaneze dacă ar fi ştiut că, 
în mai puţin de trei ani, iubitul ei văr, pe care-l aştepta cu atâta 
ardoare nu va reveni din cauza acestei mici creole... Şi au trecut 
opt ani de când marchizul este căsătorit şi cinci ani de când 
indiana visează una din acele frumoase răzbunări ca astfel să 
devină fericită... 

— Ea îl urăşte pe marchiz? 

— Din contră, îl iubeşte mai mult ca niciodată. 

— Dumnezeule! făcu cu naivitate Rocambole, şi totuşi e foarte 
uşor să scapi de o rivală, când eşti născută în India şi ai douăzeci 
de milioane. 

Sir Williams ridică din umeri. 

— Eşti cam tânăr, fiul meu, îi spuse el, privindu-l de sus. 

Rocambole îl privi uimit. 

— Nu înţeleg, spuse, mi se pare că există cel puţin cincizeci de 
metode cu totul diferite de a transforma un om căsătorit într-un 
văduv. Dacă indiana mi-ar da mie o sută de mii de franci... 

— Mie mi-a promis cinci milioane, spuse cu răceală baronetul. 

Rocambole scoase un strigăt de mirare: 

— Şi marchiza mai trăieşte? întrebă el. 

— Bineînţeles. 

— Dar asta înseamnă că v-a promis-o abia ieri. 

— Nici gând, povestea e veche de un an. 

— Şi atunci ce aşteptaţi? 

— Fiul meu, spuse baronetul. Mica discuţie pe care am avut-o 
împreună îmi confirmă o părere pe care eu o aveam despre 
tine... 

— Care, unchiule? 


35 


— Ponson du Terrail — 


— Aceea că-ți lipseşte puterea de pătrundere. Tu ai o serie de 
calităţi, poţi să execuţi bine un plan, dar... 

— Dar? întrebă Rocambole, care-şi muşca buzele. 

— Tu nu ştii să concepi un plan. Dar nu e nimic, eşti tânăr şi 
asta va veni cu timpul. 

Şi baronetul adăugă cu un glas mai dulce: 

— Cum îţi închipui tu, zăpăcitule, că o femeie care iubeşte la 
nebunie un bărbat, care însă n-o iubeşte pe ea ci, din contră, o 
altă femeie, ar fi mulţumită să provoace uciderea sau otrăvirea 
acesteia din urmă pentru a ajunge până la el? 

— Ai dreptate, unchiule. 

— Înţelege deci că marchizul îşi iubeşte soţia; şi că dacă ea ar 
muri, ar fi capabil să se sinucidă, ceea ce nu ar conveni deloc 
tinerei indiene... 

— Acum încep să înţeleg, unchiule. 

— În consecinţă, prostuţule, trebuie ca în ziua în care 
marchiza va muri, soţul ei să fi încetat s-o iubească... Ba mai 
mult decât atât, trebuie ca el să nu iubească pe altcineva decât 
pe indiană. 

— Drace! lată că lucrurile par să se complice destul de mult. 

—  Şi-atunci indiana, care a sesizat perfect înţelepciunea 
acestui raţionament şi care totuşi nu vrea să renunţe la 
dragostea ei, n-a avut altă alegere decât de a se arunca în 
braţele mele şi de a-mi oferi cinci milioane pentru a rezolva 
această problemă care pare de nerezolvat. 

— Şi unde aţi întâlnit-o? întrebă Rocambole, intrigat. 

— Anul trecut la New-York. A! Dar asta este tot o poveste 
interesantă şi nu mă pot abţine să nuţi-o povestesc. 

— Să auzim! 


Capitolul V 


Baronetul îşi aprinse al doilea trabuc şi continuă povestirea: 

— Lucrurile se întâmplau câteva zile înaintea plecării noastre 
din New York. Călătoria nu fusese lipsită de peripeții şi de 
aventuri de tot felul: am făcut şi treburi bune, dar am avut şi 
insuccese. Poliţia americană este de bună calitate, dar nu cunosc 
o altă ţară în care să se poată trăi mai greu în mod cinstit decât 
Statele Unite. Practic, nu poţi trata nici o mare afacere cu 
mijloace obişnuite. Ca să n-o mai lungesc, nu aduceam în Europa 
decât o sută de mii de franci, o bagatelă când te gândeşti că 

36 


— Clubul valeţilor de cupă — 


eram de trei ani în America. 

Într-o seară, în timp ce reveneam la hotel, am văzut trecând o 
trăsură la care erau înhămaţi patru cai superbi şi care era 
condusă de un vizitiu îmbrăcat foarte elegant. 

Tolănită pe pernele trăsurii, am remarcat o femeie între 
douăzeci şi cinci şi treizeci de ani. 

Avea o figură stranie, dintre acelea care nu se uită niciodată. 

Pentru un european, adică pentru un om care nu este deloc 
obişnuit cu secretele încrucişării raselor, această femeie era de 
rasă albă; puteai chiar, datorită hainelor ei, s-o iei drept o 
pariziancă ceva mai brună. Pentru mine, era o femeie de 
culoare; nu o femeie cu sânge negru în vine, ci cu sânge indian 
sau sângele vreunei rase galbene, care adoră pe zeul Şiva şi 
care crede în paradisul lui Vişnu. 

Toate poftele sălbatice, toate pasiunile aprinse ca un vulcan 
ale acestei rase crescute sub cerul torid, erau zugrăvite pe faţa 
acestei creaturi îmbrăcată ca o europeană care merge la 
Longchamps, transportată de un landou, produs elegant al 
industriei pariziene. 

— Unchiule, îl întrerupse Rocambole, servindu-se la rândul său 
cu un trabuc luat de pe o farfurie veche de Saxa, aşezată pe 
măsuţă, şi aprinzându-şi-o la lumânare, nu vreau să vă fac un 
compliment, dar povestiţi în mod încântător. Ascultându-vă, îmi 
vine să cred că citesc un foileton. 

Baronetul surâse măgulit şi continuă: 

— N-am schimbat decât o privire cu această femeie. Şi fiindcă 
tu faci comparații literare, voi continua metafora ta şi-ţi voi 
spune că, deseori, o simplă privire schimbată între doi oameni 
este un poem întreg. Am privit-o numai o fracțiune de secundă şi 
am înţeles imediat că există o puternică dramă în existenţa ei; 
pe de altă parte, ea a simţit în privirea arzătoare pe care i-am 
aruncat-o că eram probabil chiar omul pe care-l căuta. A dat un 
ordin, ascultând probabil de o inspiraţie neaşteptată, şi trăsura s- 
a oprit. 

De altfel şi eu fusesem atras de un soi de stranie fascinaţie 
spre această trăsură şi continuam s-o privesc, aruncându-i acea 
privire rece, întrebătoare, pe care tu mi-o cunoşti şi care 
pătrunde până în fundul sufletului. 

— Ce căutaţi? am întrebat-o. 

— Un om puternic, îmi răspunse ea cu un accent în care 
clocoteau furtuni de mânie mult timp ascunse. 


37 


— Ponson du Terrail — 


— Sunteţi îndrăgostită nebunește, i-am spus eu, şi aveţi inima 
arsă de mânia unei tigrese căreia i-a fost luat tigrul. 

— Da, îmi răspunse ea, urăsc de moarte. 

— Răzbunarea costă scump. 

— Am douăzeci de milioane, îmi spuse ea rece. 

N-am mai ascultat nimic şi m-am aşezat lângă ea. 

Ea a făcut un semn. Echipajul a pornit în goană mare şi nu s-a 
oprit decât în faţa gardului unei mici vile înconjurate de copaci şi 
care era situată puţin în afara oraşului. 

Am coborât primul şi i-am oferit mâna. Ea m-a condus în 
camera cea mai retrasă din vilă, s-a închis cu mine şi m-a aşezat 
lângă ea pe o canapea, povestindu-mi toată această istorie pe 
care tu o ştii. 

„— Nu v-am văzut niciodată, mi-a zis ea, şi nu ştiu nici cine 
sunteţi şi nici din ce ţară veniţi; dar am citit în ochii 
dumneavoastră că sunteţi exact acela pe care-l aştept de ani de 
zile ca să mă răzbune.” 

„— Aveţi dreptate, am răspuns eu. Sunt un răzbunător prin 
excelenţă. Ce trebuie să fac?” 

„— Îmi iubesc vărul şi vreau să mă mărit cu el.” 

„— Pentru aceasta, îi răspunsei eu, trebuie mai întâi să moară 
marchiza.” 

„— O ştiu, şi nimic nu pare mai uşor. Am sclavi care, dacă aş 
pronunţa un singur cuvânt, ar ucide-o imediat. Dar cu asta n-am 
făcut nimic. Deşi moartă, el o va iubi în continuare, şi eu nu 
vreau ca el s-o mai iubească.” 

„— Ce sunteţi dispusă să daţi, i-am zis, celui care va îndepărta 
aceste obstacole, care o va suprima pe marchiză şi care va face 
ca vărul dumneavoastră să vă iubească?” 

„— Tot ceea ce va vrea.” 

„— Ei bine, i-am spus, în ziua în care veţi fi marchiză Van-Hop 
şi nevasta lui iubită, îmi veţi da cinci milioane?!” 

„— Ea va fi moartă?” 

„— De moarte violentă.” 

„— Moartă şi uitată?” 

„— Va fi moartă, iar cel care a adorat-o se va gândi la ea cu 
aversiune.” 

Ea aruncă asupra mea o privire arzătoare, care părea că 
încearcă să-mi citească cele mai ascunse gânduri. 

„— Ziceţi, făcu ea încet, că va muri de moarte violentă?” 

„— Da.” 

„— De mâna cui?” 

38 


— Clubul valeţilor de cupă — 


„— De mâna soţului ei...” 

Indiana scoase un strigăt de bucurie. 

„— O! spuse ea, este posibil aşa ceva?” 

„— Totul este posibil la Paris, când voi fi acolo, doamnă.” 

„— Dar în fine...” 

„— Ah! am spus eu, vreţi să ştiţi? E inutil. Vă ajunge să ştiţi 
că, de acum într-un an, marchiza va fi moartă, asasinată, şi 
blestemată de soţul ei, şi că, două luni mai târziu, vă veţi 
căsători cu vărul dumneavoastră, care va petrece restul zilelor 
sale la picioarele dumneavoastră.” 

Ea se ridică, merse către o mică mobilă plasată în fundul 
camerei şi o deschise. 

Era un fel de scrin din care luă o pană şi hârtie şi scrise foarte 
repede. 

„— lată, îmi spuse ea, întinzându-mi hârtia, bani pentru a 
începe acţiunea.” 

Imi aruncai ochii asupra hârtiei pe care tocmai o luasem în 
mână, şi citii: 


„Bon pentru suma de cinci sute de mii de livre franceze 
plătibile de către domnul Morton, bancherul meu de la Lonara. 
Dai-Natha Van-Hop.” 


Se vedea că indiana ştie cum se procedează în asemenea 
împrejurări, puteai fără frică să intri în slujba ei. Apoi ea scrise un 
nou bon. Acesta erai conceput ca o scrisoare de schimb: 


„La prezentare voi plăti aducătorului suma de cinci milioane 
Dai-Natha, marchiză Van-Hop” 


„— Veţi pune data, îmi zise ea, în ziua căsătoriei mele, căci 
această hârtie nu va avea valoare decât atunci.” 

„— Doamnă, îi spusei, plec la Paris, unde marchizul de Van- 
Hop îşi petrece iernile. Nu vă ocupați de mine, fiţi răbdătoare şi 
aveţi încredere în cuvintele mele. Dacă într-o zi veţi primi o 
scrisoare fără semnătură, timbrată, din Bougival, aproape de 
Paris, şi în care vă voi cere să veniţi, plecaţi de îndată...” 

Am lăsat-o pe acea doamnă şi două zile mai târziu navigam pe 
Atlantic. 

— Şi... întrebă Rocambole, aţi mai revăzut-o pe Dai-Natha, 
unchiule? 


39 


— Ponson du Terrail — 


— leri. 

— E la Paris? 

— De două zile. Aşteaptă... 

Un surâs lunecă pe buzele lui Sir Williams şi Rocambole 
înțelese că marchiza Van-Hop era condamnată la moarte pentru 
un preţ de cinci milioane cinci sute de mii de franci. Baronetul îşi 
sorbea cafeaua cu mici înghiţituri şi îşi aprinse al treilea trabuc. 

— Unchiule, întrebă Rocambole, îmi permiteţi să mai pun o 
întrebare? 

— Ţi-am zis tot ce pot să-ţi spun acum. 

— În ce-o priveşte pe marchiză, înţeleg; e destul de clară 
drama pe care o pregătiţi, plasându-vă în locul soartei... Dar 
vroiam să vă întreb în legătură cu doamna Malassis? 

— Aceasta, spuse baronetul, este un episod al acţiunii 
noastre, al acestei teribile drame, cum o numeşti tu. La prima 
vedere, doamna Malassis nu are nimic comun cu marchiza Van- 
Hop; dar în realitate, cele două femei sunt înlănţuite cu aceeaşi 
verigă. 

— Cum? 

— Marchizul Van-Hop este bun prieten cu ducele de Château- 
Mailly. 

— Este bancherul lui, nu-i aşa? 

— Asta era la început. După aceea a fost flatat că, deşi străin, 
a fost introdus, împreună cu soţia sa, în foburgul Saint-Germain, 
acolo unde ducele este una din cele mai cunoscute personaje. 

— Dar doamna Malassis? 

— Madame Malassis este amanta ducelui. 

— Asta o ştiu. 

— Ducele se va căsători cu ea... dacă va fi lăsat s-o facă, şi 
atunci el îşi va dezmoşteni astfel nepotul. 

— După câte înţeleg, nepotul vă interesează? 

— Nu, dar el va da cinci sute de mii de franci din succesiunea 
unchiului, în caz că unchiul moare în mod subit de apoplexie. 

— Cinci sute de mii de franci nu sunt cinci milioane. Indiana e 
mai generoasă. 

— Evident; dar există mai multe motive pentru a acţiona 
deodată în aceste două afaceri. 

— A! făcu Rocambole intrigat. 

— La început, reluă baronetul, marchizul Van-Hop şi nevasta 
lui nu ştiau nimic despre natura relaţiilor dintre doamna Malassis 
şi bătrânul duce; dar ei ştiau, că ducele este îndrăgostit şi că are 
intenţia de a se însura. Marchiza o iubeşte mult pe doamna 

40 


— Clubul valeţilor de cupă — 


Malassis şi, crezând-o cea mai cinstită dintre femei, îi doreşte din 
toată inima s-o vadă măritată cu ducele. 

Dar marchizul are încă un motiv, un motiv de gelozie. 

Marchizul îşi iubeşte nevasta şi e în stare să fie gelos şi pe 
propria sa umbră. Nepotul, moştenitorul prezumtiv al domnului 
de Château-Mailly, a fost prezentat familiei Van-Hop, acum doi 
ani, s-a apucat să facă curte marchizei şi, deşi n-a reuşit, şi-a 
făcut din soţul doamnei un duşman de moarte. Marchizul Van- 
Hop este prieten cu bătrânul duce şi a devenit cel mai înverşunat 
în a-l sfătui pe acesta să se căsătorească cu doamna Malassis. 

— Asta e tot? întrebă rece Rocambole, căci, până în prezent, 
nu văd nici un motiv serios de a uni cele două afaceri. 

— E adevărat, la prima vedere. Ei bine, adevărata cauză a pro- 
iectelor mele are o rațiune cu totul specială. Ea poate fi 
rezumată în două cuvinte: mai uşor pică două femei decât una 
singură. 

În ziua în care doamna Malassis va fi îndrăgostită, şi este la 
vârsta când femeile se îndrăgostesc foarte uşor, ea va începe să 
facă unele confidenţe. În ziua în care va primi această 
confidenţă, marchiza se va simţi tulburată, iar dacă Chérubin se 
învârteşte deja în jurul ei, îşi va încredința, la rândul ei, secretele 
doamnei Malassis. 

— Toate astea sunt foarte adevărate, unchiule; dar... 

— Dar? făcu baronetul, încruntându-se. 

— Mai e încă ceva... 

— E posibil; numai că ultimul cuvânt în această afacere n-ai să-l 
ştii... 

Şi Sir Williams se ridică cu acel calm de gheaţă al omului 
hotărât să-şi păstreze secretul. 

— Bineînţeles, unchiule, spuse Rocambole resemnat să nu ştie 
dinainte totul. Cum dumneavoastră sunteţi înţelepciunea 
personificată, vă cer iertare de a fi fost indiscret. 

— Te iert, fiule. 

— Mă voi mărgini la o ultimă chestiune... O! o bagatelă... O 
problemă de cifre... 

— Ah! ah! Există vreo problemă de bani? 

— Bineînţeles, unchiule. 

— Ce vrei să ştii? 

— lată ce, continuă derbedeul, m-aţi făcut locotenentul 
dumneavoastră şi eu conduc, după sfaturile misterioase pe care 
mi le daţi, toţi Valeţii de Cupă. 


41 


— Ponson du Terrail — 


Ei bine, am fost înţeleşi ca, în fiecare operaţie, să existe trei 
părţi: jumătate pentru dumneavoastră, un sfert pentru mine, 
celălalt sfert pentru Valeţi. 

— Ce-am spus rămâne spus, fiule. 

— Va fi la fel şi în afacerea Van-Hop-Malassis? 

— Cu o mică diferenţă, adică va fi un milion pentru tine, un 
milion pentru Valeţi... Ai cuvântul meu de onoare, se întrerupse 
Sir Williams, sper că am găsit formula cea mai potrivită. Şi, dacă 
vrei, ne vom ocupa acum să stabilim sarcinile Valeţilor de Cupă. 

— Fie, dar asta nu face decât două milioane, unchiule. 

— Ceea ce înseamnă că eu păstrez trei milioane pentru mine. 

Şi baronetul accentuă aceste cuvinte cu o intonaţie de o 
asemenea preciziune, încât era clar că nu admite nici un fel de 
replică. 

De altfel, şi Rocambole a înţeles că nu mai poate insista şi, 
fără să zică un cuvânt, îşi plecă fruntea. 

— Bunul meu prieten, reluă baronetul, eu mi-am făcut calculul 
să mă căsătoresc cu văduva contelui Armand de Kergaz cam 
peste un an sau doi şi doresc să-i ofer un cadou de nuntă 
convenabil. 

Vorbind astfel, baronetul îşi încheie redingota până la bărbie. 

— Sună, zise el, mă vei conduce. 

Merse până la fereastră, o deschise şi aruncă o privire 
cercetătoare în noapte. 

— Ceaţa s-a risipit, spuse el, trăsurile circulă: dă dispoziţii să 
ne înhame cupeul. Vizitiul tău mă va lăsa la Palais Royal. 

— Când şi unde o să vă mai văd? întrebă preşedintele Valeţilor 
de Cupă. 

— În trei zile... 

Rocambole se înclină, apoi îşi sună lacheul. 

Un lacheu microscopic, care dormea pe o banchetă din 
anticameră, apăru. 

— Inham-o pe Leona la cupeu, spuse el. 

Lacheul ieşi pentru a îndeplini dispoziţiile. 

Sir Williams se înfăşură în manta, îşi ascunse cu grijă faţa şi 
întinse mâna locotenentului său. 

— Adio, ticălosule, zise el surâzând. 

— La revedere, unchiule! 

— Vei termina cu Titine, nu-i aşa? 

— De mâine... Dar cu cealaltă cum rămâne? 

— Care cealaltă? 

— Cea despre care... în fine... ştiţi dumneavoastră? 

42 


— Clubul valeţilor de cupă — 


— Răbdare! şmechere... Totul vine la timp pentru cel care ştie 
să aştepte. 

Şi baronetul părăsi camera de culcare, traversând salonul şi 
ajungând în anticameră în timp ce Rocambole lumina drumul cu 
un mic candelabru cu două braţe. 

Deschise el însuşi uşa şefului său şi-l conduse până în josul 
scării, unde îl aştepta cupeul. 

E de observat că sir Williams a plecat pe un alt drum decât cel 
pe care a venit. 

Rocambole locuia de trei luni în acest mezanin, unde se 
ajungea printr-o uşă boltită pe scara principală a unei imense 
locuinţe transformată în casă de raport şi ale cărei intrare şi 
faţadă dădeau în foburg. 

Spatele casei atingea însă căsuţa de pe strada Berri şi avea o 
comunicaţie secretă care lega mezaninul clădirii de scara în 
spirală a acestei ultime construcţii, comunicaţie care era opera 
secretă a lui Rocambole. Derbedeul deschise el însuşi portiera, 
cobori scara, oferi respectuos mâna baronetului pentru a-l ajuta 
să urce, iar acesta strigă lacheului transformat în vizitiu: 

— Mă duci la Palais Royal. 

Din înălțimile foburgului Saint-Honore până în piaţa Palais 
Royal, cupeul alergă cu viteza unei săgeți şi, după zece minute, 
baronetul ajunsese în faţa construcţiei Château d'Eau. 

Sir Williams dădu zece franci vizitiului improvizat şi-l lăsă să 
plece, apoi se îndreptă pe jos spre strada Valois, pe care 
pătrunse mergând repede. 

— Ah! ah! îşi spuse el, în timp ce mergea bine înfăşurat în 
pelerină, Rocambole ăsta e destul de priceput şi cred că o să-mi 
folosească, dar e cam curios, secătura... Ah! Vroia să ştie până la 
ultimul punct desfăşurarea enigmei. Dar această ultimă 
consecinţă este tocmai răzbunarea mea, fiindcă numai eu ştiu 
ramificaţiile care-i unesc pe toţi cei pe care-i urăsc, cu toţi cei pe 
care am interes să-i lovesc. Toţi aceşti oameni sunt de la început 
în mâna mea şi îi am de acum prinşi în imensa plasă pe care am 
urzit-o zi de zi, oră de oră, de cinci ani... 

Şi Sir Williams, oprindu-se deodată, păru să dea atenţie la 
acele zgomote confuze, la acele şoapte imprecise, la acele 
zumzete tainice care se aud permanent, noaptea, în oraşul 
gigantic şi care urcă spre cer ca un imn incoerent, ca un cântec 
nelegiuit al Babilonului modern; şi îşi zise: 

— O, Paris! Paris! Tu eşti adevăratul Babilon. Adevăratul câmp 


43 


— Ponson du Terrail — 


de bătălie al inteligenților, adevăratul templu unde răul are cultul 
său şi preoții săi, şi eu cred că suflul arhanghelilor întunericului 
zboară întotdeauna deasupra ta, aşa cum furtunile trec 
întotdeauna deasupra oceanelor. O, ocean de piatră, aş vrea să 
fiu în mijlocul valurilor tale, acel vultur negru care strigă către 
trăsnet şi doarme surâzând pe furtună cu marea lui aripă întinsă; 
vreau să fiu geniul răului, vulturul de mare, al acestei mări, 
perfidă şi furtunoasă, în care se agită şi se revarsă pasiunile 
omeneşti... O, Armand de Kergaz! te urăsc precum întunericul 
urăşte lumina! Ai fost nebun în ziua în care m-ai provocat... 

Şi baronetul îşi continuă drumul, trecu de piaţa Palais Royal, o 
luă pe strada Vivienne, şi cobori până în bulevard, pe care-l 
traversă în dreptul foburgului Montmartre; apoi urmând această 
din urmă cale, ajunse în cartierul Breda şi se opri la intrarea 
Clădirii Martirilor. 

Aici, înainte de a suna, privi atent spre ultimele etaje ale unei 
case situate la stânga clădirii şi care, astăzi, poartă numărul 7. 
La etajul cinci, observă o fereastră la care se zărea o lumină. 

— Bine! spuse el, pisicuţa mă aşteaptă. 

Şi sună pentru a trezi pe portarul clădirii, mulţumindu-se să-l 
întrebe numărul casei, unde trebuia să meargă atât de târziu; 
chiar în acel moment, orologiul de la Notre Dame de Lorette 
suna orele două dimineaţa. 

Sir Williams bătu cu un ciocănel la poarta numărul 7. Poarta se 
deschise, baronetul intră şi, cum nu fu întrebat nimic, urcă 
scările celor cinci etaje, în ciuda întunericului. Bătu la uşa care se 
găsea în faţa lui. 

— Cine-i? se auzi o voce de femeie din interior. 

— Acela pe care-l aşteptaţi, răspunse sir Williams. 

Şi baronetul adăugă în gând: 

— Hotărât, viitoarea rivală a lui Baccarat s-a căţărat puţin 
prea sus. Dar ea este pe cale să părăsească acest paradis 
mansardat pentru pernele moi dintr-o caleaşcă princiară... Ce să- 
i faci, aşa e lumea! 

Uşa se deschise şi Sir Williams se găsi faţă în faţă cu cea mai 
minunată creatură pe care un pictor iubitor de ideal şi-ar fi visat- 
o vreodată, pentru a picta o Magdalenă înainte de pocăire. 


Capitolul VI 


Camera în care pătrunse baronetul era micuță, strâmtă, şi 
44 


— Clubul valeţilor de cupă — 


mobilată dubios. 

Era, în toată accepțiunea cuvântului, salonul păcatului la 
începuturile lui, ceea ce ar însemna un lux mizer de mobile 
cumpărate cu bucata, de perdele uzate şi aduse din hala de 
vechituri, de etajere, de mărunţişuri pretenţioase, cum ar fi vase 
de Saxa false şi sticle de Boemia la câţiva bani bucata. 

Un covor uzat acoperea podeaua, o pendulă din metal lustruit 
la foc acoperea sub glob un subiect mitologic între două 
candelabre din acelaşi metal; era belşugul mizeriei în cea mai 
naivă cruditate a sa, în neruşinarea cea mai completă. 

Dar impresia neplăcută pe care o resimţeai intrând dispărea 
imediat în prezenţa divinității care ocupa acest Olimp de trei 
parale. 

Era o fată de nouăsprezece-douăzeci de ani, micuță, gingaşă, 
delicată, cu părul blond, cu ochi mari de un albastru închis, care 
păreau că reflectă azurul cerului din Orient, în obraji cu o gropiţă 
nostimă, cu talia zveltă, suplă şi unduioasă ca un şarpe. 

Avea mâinile şi picioarele de copil, un surâs de înger, care 
dintr-o dată putea deveni un surâs diavolesc, avea o frunte 
înaltă, albă, uşor bombată şi care lăsa să se întrevadă existenţa 
unei mari inteligenţe. Jenny, căci acesta era numele ei, era încă 
un fluturaş, larvă ieri, care îşi încerca aripile nepricepute; dar în 
privirea ei, în atitudinea ei încântătoare şi plină de o putere de 
seducţie excepţională, se ghicea ce anvergură vor avea aceste 
aripi şi ce zboruri vor face într-o zi! 

La douăzeci de ani, Jenny ştia deja tot ce trebuie să ştie 
femeia care intră în această arenă a morţii, unde bărbatul devine 
inamicul; oraşul asediat, victima consacrată jocurilor infernale. 
Prometeul a cărui inimă vă fi încredinţată acestor vulturaşi cu 
unghii roz, cu buzele de carmin, cu dinţi strălucind alb, între care 
totdeauna alunecă un surâs nelegiuit de scepticism şi 
indiferenţă. 

Ea nu avusese timpul să înveţe, dar ghicise totul, mergând 
astfel de la necunoscut către cunoscut. 

La şaisprezece ani, Jenny ieşise dintr-un pension — fiind 
orfană — şi se găsi în prezenţa unui tutore bătrân, necredincios 
şi depravat, care-i fură averea şi oferi numele lui şi 
reumatismele, în schimbul a tot ce-i furase. 

Fiind fără nici un mijloc de trai şi necunoscând nici viaţa, 
acceptă. La şaptesprezece ani, Jenny îşi dădu seama că soţul era 
pe trei sferturi ruinat de speculaţii nereuşite şi cum în pension ea 


45 


— Ponson du Terrail — 


învățase să cânte la pian înainte de a învăţa Catehismul, cum tot 
acolo gustul luxului îi fusese educat înainte de a fi învăţat 
principiile serioase ale vieții, în sfârşit având şi anumite 
aptitudini către instincte rele, pe care educația nu le corijase, 
tânăra femeie ajunsese una din acele firi care iubea răul pentru 
rău, cu plăcere şi cu dragoste. 

Ea îşi ura bărbatul — el îi furase averea, o condamna să-şi 
petreacă tinereţea alături de bătrâneţea lui blestemată; ea se 
gândi mult timp, calculă îndelung şi, cu geniul pe care-l capătă 
ocnaşul care visează o evadare, pregăti şi ea ruperea obligaţiilor 
conjugale. 

Într-o seară, tânăra femeie adormi alături de bărbatul ei 
visând la acea viaţă aurită, la acel vârtej de sărbători şi bucurii în 
care este aşa de uşor unei femei tinere, inteligente şi frumoase, 
să cadă din înălțimile abrupte ale virtuţii. 

Dimineaţa, când soţul ei s-a trezit, era singur... Păsărica 
zburase din cuib... 

Şi, din acest moment, Jenny deveni o păcătoasă fără să se 
ascundă... Nu avea inimă, nu resimțea nici remuşcări şi nici nu 
credea că trebuie să ai scrupule; fugind de sub acoperişul 
conjugal, ea declară război ordinii sociale şi plecă înarmată cu 
marea ei frumuseţe, cu surâsul, cu splendida-i tinereţe şi 
instinctele ei perverse. 

Ar fi trebuit să găsească o caleaşcă chiar la peronul casei pe 
care o părăsea, o locuinţă frumoasă şi servitori care s-o 
primească. Dar astea nu se găsesc aşa, dintr-o dată, ci se obţin, 
de obicei, încetul cu încetul. Ştim sigur că femeia este 
inteligentă, aşa cum au spus totdeauna poeţii, iar prostia îi 
aparţine bărbatului: atâta timp cât va exista lumea, vom vedea 
oameni care ei înşişi se denumesc cheflii şi care au avut 
întotdeauna vanitatea de a lăsa să curgă râuri de aur la 
picioarele femeilor pierdute. Dar dacă ne uităm cu atenţie, vom 
vedea că aceşti oameni trec surâzând indiferent pe lângă ceea 
ce este cu adevărat frumos şi tânăr, pentru a se duce să 
îngenuncheze înaintea câtorva dantele sau a unui kilogram de 
fard, totul acoperind o frumuseţe veştedă. 

Jenny era cu adevărat frumoasă şi n-avea atunci decât 
optsprezece ani; ca atare, ea n-a găsit nici un fel de echipaj, şi 
nici n-a găsit o locuinţă frumoasă: a fost silită să plece pe jos şi 
să se instaleze într-un mezanin modest pe strada Flechier. 

Ea a început prin a-şi ascuţi unghiile roz asupra unor mici 
funcţionari. La capătul unui an, reuşi să arunce harponul asupra 

46 


— Clubul valeţilor de cupă — 


unui mic agent de bursă, un om tânăr şi foarte drăguţ care o 
instală într-un apartament închiriat cu 2 500 de franci pe care-l 
mobilă complet, îi cumpără un cupeu şi îi angajă servitori. 

Din nefericire, Jenny n-a avut timp să guste din această viaţă. 
Abia a petrecut câteva ore ale acestei vieţi elegante; trei zile 
după morganatica ei legătură, drăguţul tânăr avu o ceartă, se 
bătu în duel cu pistoalele şi primi un glonţ în frunte care-l omori 
pe loc. 

Nimic nu fusese încă plătit, nici mobilierul, nici trăsura, nici 
chiria apartamentului. Defunctul avea un frate, un om serios şi 
foarte puţin galant, care, în calitate de moştenitor, o dădu pur şi 
simplu afară. 

Din acest moment şi până când l-a întâlnit pe Sir Williams, 
Jenny avu o existenţă plină cu tot felul de necazuri... 

Era dintre acele femei despre care se spune uneori: „Are tot 
ce-i trebuie pentru a reuşi; dar... n-are noroc!” 

Mergând mereu alături de mizerie, ea era pradă uşoară a 
diavolilor obişnuiţi să caute fete împinse de disperare şi să le 
exploateze; îşi începuse cariera locuind la etajul şase, reuşi să 
ajungă la mezanin, de unde fu silită să se caţere din nou la etajul 
şase, fiind dată afară de un proprietar exigent. 

— Şi totuşi, murmura ea deseori, blestemându-şi ghinionul, va 
veni şi ziua când voi avea o caleaşcă, voi avea servitori, voi avea 
o casă frumoasă... 

Şi atunci îl întâlni pe Sir Williams. 

Baronetul, un Diogene modern, căuta o femeie, o femeie de 
care avea nevoie pentru a-şi realiza planurile în acelaşi timp 
secrete şi perfide. O conversaţie de o oră, un examen rapid, i-au 
ajuns lui sir Williams pentru a constata la ce te poţi aştepta de la 
Jenny. 

Şi în dimineaţa zilei în care Valeţii de Cupă s-au reunit sub 
preşedinţia lui Rocambole, Jenny primi următorul bilet: 


„Aşteaptă astă-noapte, între orele 1 şi 3; norocul va sosi 
probabil sub forma omului pe care l-aţi întâlnit ieri. 
Baronetul”. 


Şi după cum am văzut, baronetul a venit exact la întâlnire. 

—  Micuţo, zise el aşezându-se aproape de focul unde mai 
ardeau doi cărbuni, îţi cer iertare pentru faptul de a te fi făcut să 
aştepţi. 

47 


— Ponson du Terrail — 

Jenny îl privi fix: 

— E aşa de mult timp de când aştept pe cineva sau ceva, 
încât... am învățat să fiu răbdătoare. 

Baronetul păru încântat de acest răspuns. 

— Ai dreptate, micuțo, zise el, cine ştie să aştepte este 
întotdeauna puternic. 

Un fulger lumină albastrul ochilor tinerei femei. 

— Ah! zise ea, dacă ar veni şi ora mea... 

— Va veni, fii sigură. 

Ea zâmbi astfel, încât i se zărea strălucirea dinţilor albi şi 
spuse: 

— lată, îmi puteţi da lingouri să mestec, dinţii nu se vor rupe. 

Sir Williams măsură din ochi, ca un adevărat cunoscător, 
umerii cu un contur perfect, talia subţire, gingaşă şi de o supleţe 
minunată, picioarele de copil, pe care le ţinea pe jumătate 
strânse pe o pernă aşezată lângă cămin, în mâinile sale micuţe, 
cu unghii frumoase. 

El admiră totodată această frunte inteligentă şi gânditoare, 
această privire profundă în care se ghicea o voinţă puternică. 

— Fiica mea, îi zise el după o tăcere îndelungată, dacă vrei, 
vom vorbi. 

— Fie, te ascult. 

— Nu te cunosc decât de opt zile. Te-am văzut o singură dată 
şi mi-a fost de-ajuns pentru a te cântări. Eşti o femeie puternică. 

— Se poate, răspunse modest Jenny. 

— Nu am obiceiul să fac complimente, continuă baronetul, şi 
ţi-am zis numai ceea ce gândesc din cauză că aş vrea să fac cu 
tine nişte afaceri. 

Sir Williams accentuă acest cuvânt. 

— Sunt gata la orice. 

— Ţi-ar plăcea să ai o locuinţă plăcută, pe strada Moncey? 

— O locuinţă? spuse Jenny bucuroasă. 

— Într-o curte frumoasă şi cu o grădină minunată pe strada 
Moncey. Baronul de 0... a construit-o acum şase sau şapte ani 
pentru amanta sa, o foarte frumoasă fată care se numea 
Baccarat... 

— Am auzit vorbindu-se de ea, murmură Jenny cu o admiraţie 
ascunsă. A căzut deci în mizerie! 

— Nu, numai în virtute, ceea ce revine de fapt la acelaşi lucru, 
răspunse baronetul. 

Jenny ridică ochii la cer, făcu o mutră tragi-comică şi strigă: 

— Încă o femeie pierdută! 

48 


— Clubul valeţilor de cupă — 


— Deci, reluă baronetul, poţi să ai mica ta locuinţă pe strada 
Moncey. 

— E de vânzare? 

— Nu, ea mea. 

— A dumneavoastră, Dumnezeule! 

Şi Jenny se uită mai atent la acest domn cu îmbrăcăminte pe 
jumătate bisericească, cu o pălărie mare de quaker, căruia după 
aspect îţi venea să-i faci pomană cu un prânz. 

— Acum trei luni, am dat dispoziţii omului meu de încredere 
să fie cumpărată; de altfel, nici n-am plătit-o prea scump: o sută 
şaizeci de mii de franci cu mobilă cu tot; o nimica toată. 

— ŞI... Vreţi... să mi-o... daţi mie? întrebă Jenny, a cărei voce 
tremura vizibil de emoție. 

— N-am spus exact aşa... ţi repet, micuţo, eu fac afaceri. 

Ea bătu din picior cu nerăbdare: 

— Să ne înţelegem, spuse ea, explicaţi-vă: ce aşteptaţi de la 
mine? V-aţi îndrăgostit de mine?... 

Ultimele cuvinte le pronunţă cu o vădita ironie. 

Sir Williams răspunse cu un surâs; surâsul lumină aşa de bine 
faţa lui, încât întreaga sa frumuseţe diabolică reapăru. 

— E! e! zise el, nu te-ai uitat bine la mine, scumpa mea, căci 
în acest caz ai fi observat că ai putea să cazi foarte rău... 

— lertaţi-mă, zise Jenny, dar sunteţi atât de prost îmbrăcat, că 
v-aş da cincizeci de ani şi, probabil, nu aveţi decât treizeci. 

— Douăzeci şi nouă, zise baronetul cu calm. Dar nu e vorba 
deloc de mine, căci dacă aş vrea m-ai iubi pentru mine însumi... 

— Fără locuinţa dumneavoastră? 

— Fără! 

Accentul lui sir Williams era atât de convingător şi batjocoritor 
în acelaşi timp, încât Jenny tresări. 

— După toate alea, zise ea, sunteţi, probabil, un om 
excepţional... cine ştie? 

— i-am vorbit deci, reluă baronetul, despre o mică locuinţă în 
strada Moncey. Ai putea să te instalezi chiar mâine; vei primi un 
cupeu şi trei cai. 

Privirea fetei scânteie ca a unui animal sălbatic căruia i se 
promite o pradă bogată. 

— Vei avea o cameristă, un vizitiu, o bucătăreasă şi un 
lacheu... Dacă eşti cuminte, o să-ţi luăm şi un abonament pentru 
o lojă la Opera Italiană. 

Jenny asculta avidă. 


49 


— Ponson du Terrail — 


— Ah! Am uitat, spuse baronetul. Vei primi, în afară de toate 
cheltuielile, o mie de scuzi pe lună bani de buzunar. 

— Ah! strigă Jenny, vreţi chiar să înnebunesc? 

— Micuţo, răspunse grav sir Williams, probabil că-mi pun mari 
speranţe în tine dacă fac astfel de investiţii. 

— Investiţii? Faceţi deci speculaţii? 

— Ţintesc un capital destul de frumos, fiica mea. 

— Care? 

— Un om care are douăsprezece milioane. 

— Douăsprezece milioane, Doamne fereşte! murmură Jenny 
sufocată. Ah! Dacă un asemenea om mi-ar cădea în mână... 

— Mi-am făcut socoteala să ţi-l ofer. 

Curtezana avu o ameţeală. 

— Acest om, urmă Sir Williams, e căsătorit. Are o nevastă pe 
care o iubeşte cu pasiune. 

— O să renunţe la această afecţiune, zise Jenny, rece. 

— ŢI-I încredinţez, continuă baronetul, care dădea acestui din 
urmă cuvânt o semnificaţie îngrozitoare. 

— Bine, îl voi transforma aşa cum îl doriţi. 

— Îți dau trei luni, micuţo; sarcina ta va fi de a-l ruina şi de a-l 
transforma într-un imbecil, nu vreau nimic altceva... 

— Şi cele douăsprezece milioane? 

— A! asta e o altă afacere; dar vom vorbi mai târziu... Pentru 
moment, sunt complet dezinteresat. 

— Unde-mi veţi prezenta porumbelul? 

— Nu ştiu încă... Vom vedea. 

— Pot să-i ştiu numele? 

— Bineînţeles: se numeşte Fernand Rocher, spuse baronetul, 
ridicându-se la pronunţarea acestor cuvinte. Adio... Pe mâine! 

— Bună seara, papa, zise Jenny, fremătând toată în timp ce 
luă o lumânare pentru a-i lumina calea. 

Sir Williams făcu un pas şi apoi se reîntoarse către ea: 

— Apropo, zise el, n-ai alt nume în afară de acela de Jenny? E 
vulgar şi nu spune nimic. 

— Căutaţi-mi altul. 

— Multe din cele de genul tău, draga mea, iau nume 
aristocratice, ceea ce e o prostie! Doamna Fontaine devine 
Bellefontaine, şi cu asta nu-i mai puţin spălătoreasă, iar doamna 
de Saint-Alphonse nu-i altcineva decât micuța Alphonsine. 
Nimeni nu crede în aceste titluri, care, de altfel, nici nu atrag 
privirile. Ceea ce trebuie, e un nume bizar, original, ceva ca 
topazul sau smaragdul... Pe dracu, se întrerupse sir Williams, tu 

50 


— Clubul valeţilor de cupă — 


ai nişte ochi de un admirabil albastru închis, te voi numi 
Turquoise. 

— Frumos! strigă Jenny. 

— Adieu, Turquoise! spuse baronetul, de mâine te instalăm în 
strada Moncey. 

Şi sir Williams părăsi locuința noii sale acolite, îndreptându-se 
către casa lui. Aici ajunse puţin înainte de revărsatul zorilor. În 
momentul în care traversa curtea în vârful picioarelor, văzu 
strălucind o lumină la fereastra etajului doi. 

— lată, gândi el. Sărmanul Armand mai lucrează. O! fruntea 
filantropilor! 

Şi atunci, în loc să urce pe furiş în camera sa, baronetul, 
reluându-şi acea atitudine umilă şi timidă pe care o avea 
permanent în prezenţa fratelui său, merse să bată la uşa 
camerei de lucru a domnului Armand de Kergaz. 

— Intră! spuse Armand surprins. 

Contele petrecuse noaptea lucrând. 

— Cum se poate! dragă Andrea, zise el văzând că apare 
fratele său, nu te-ai culcat deloc până la această oră? 

— Chiar acum am venit, frate. 

— Ai venit? 

— Da, mi-am petrecut noaptea prin Paris. Ah! făcu el 
surâzând, fiindcă m-ai făcut şeful poliţiei tale, scumpul meu 
frate, trebuie să-mi fac datoria. 

— De pe acum? 

— De pe acum. Sunt pe o urmă; pe urma Valeţilor de Cupă! 

— Cum? zise domnul de Kergaz, ai de acum indicii? 

— Ssst! răspunse Andréa. Sunt aşa de slabe, încât n-am să 
vorbesc nimic. Bună seara, frate! 

Şi plecă tot aşa cum a venit, cu fruntea plecată, cu privirea 
aţintită în pământ, cum merg marii vinovaţi. 

— Sărman frate! gândi domnul de Kergaz, ce pocăință! 

Baronetul urcă în cămăruţa sa situată sub acoperiş şi se 
închise în cameră: apoi merse în spatele unei mese, deschise un 
dulap încuiat cu cheia şi scoase un caiet voluminos pe care-l 
aşeză pe masă în faţa lui. 

Pe prima pagină a manuscrisului se putea citi: 

„Jurnalul celei de a două vieți”. 


Andrea ispăşitul, Andrea sfântul care se autopedepseşte, 
scria, zi de zi, câteva rânduri în acest registru. 


51 


— Ponson du Terrail — 


— lată totuşi, murmură el, cu surâsul său infernal, un frumos 
monument de răbdare... Treizeci de rânduri în fiecare zi, treizeci 
de rânduri pentru a exprima pocăinţa şi dragostea secretă care 
mă consumă... Pe cuvântul meu de onoare! se întrerupse el, eo 
idee destul de îndrăzneață. Am avut grijă să scriu la începutul 
primei pagini: „Aceasta este cartea vieţii mele, şi nimeni nu o va 
citi; scriu numai pentru mine însumi”, ceea ce înseamnă că într-o 
zi, din neatenţie, cheia va rămâne după dulap, dulapul se va 
putea deschide şi va permite să se vadă acest caiet; Armand îl 
va citi şi va vedea probabil o frază ca aceasta. 

Baronetul deschise caietul şi citi: 


„3 Decembrie 

Ah! cât am suferit În seara asta!... Ce frumoasă era Jeanne... 
Jeanne pe care o iubesc din umbră ca pasărea de noapte care nu 
îndrăzneşte să iasă la lumină, cum iubeşte ocnaşul libertatea. 
Dumnezeule! Poate mă vei ierta într-o zi pentru ceea ce simt 
când le văd mângăierile, sărutările de îndrăgostiți pe care şi le 
dau în prezența mea... Ah! Dumnezeule, îmi voi făuri eu însumi 
instrumentul chinurilor mele, pentru ziua când o voi răpi pe 
Jeanne pentru a mă răzbuna; o iubesc din ziua în care infamia 
mea a săpat o prăpastie între ea şi mine”. 


— Şi aşa mai departe! murmură baronetul râzând cu râsul său 
de diavol. În ziua când Armand va citi aceasta va fi capabil să se 
sinucidă numai din dragoste frăţească, cu scopul de a-mi lăsa 
emoţionanta misiune de a mă căsători cu văduva lui... 

Şi Sir Williams îşi ascuţi pana pentru a scrie cele treizeci de 
rânduri zilnice, tot gândindu-se la Fernand Rocher, pe care urma 
să-l lovească primul. 


Capitolul VII 


În strada Buci-Saint-Germain, aproape de întretăierea cu 
strada Senei, exista în vremea povestirii noastre o casă 
bătrânească cu aparenţă boierească, care trebuie să fi aparţinut 
cu un secol mai înainte unui preşedinte de curte de casaţie sau 
vreunui procuror bogat. 

Nu era nici o casă de burghez, dar nici un conac boieresc; era 
ceva intermediar care părea să arate că a aparţinut unui 
membru al magistraturii, această tânără ramură a aristocrației 

52 


— Clubul valeţilor de cupă — 


franceze. 

O curte, strâmtă, despărțită de stradă printr-o poartă boltită, 
preceda corpul de case, în spatele căruia se întindea o grădină 
mare a cărei peluză neglijată şi arborii neîngrijiţi făceau să se 
înţeleagă că proprietarul nu prea dispune de mijloace băneşti. 

Această casă aparţinând mult timp unei familii din provincie, 
care dispreţuise posibilitatea de a o închiria, fusese vândută şi 
plătită cu bani lichizi, cam cu şase luni înainte, unei tinere femei 
îmbrăcată în negru şi care în aceeaşi zi se şi mutase însoţită 
doar de doi servitori. 

Această doamnă, pe care o puteai crede văduvă, după hainele 
sale de doliu şi tristeţea resemnată a chipului ei, luase — în 
strada Buci-Saint-Germain, numele de Charmet. 

Cu toate că la Paris nu se ocupă nimeni de treburile altora, 
sosirea doamnei Charmet în strada Buci-Saint-Germain a 
provocat o adevărată senzaţie, mai întâi pentru că, de când se 
ştie, casa pe care o cumpărase nu fusese locuită; apoi din cauza 
aspectului de originalitate pe care părea să-l degajeze distinsa 
locatară. 

Doamna Charmet putea să aibă douăzeci şi şase de ani. Era 
încă minunat de frumoasă, deşi puţin slăbită, iar hainele sale 
vădeau o simplitate austeră. În timpul primelor zile în care a 
locuit în strada Buci, părea să ducă o existenţă misterioasă. 

leşea zilnic, la şapte dimineaţa, cu o trăsură de piaţă şi nu 
revenea decât la orele două. De la acea oră până noaptea târziu, 
veneau şi plecau o mulţime de persoane, în special preoţi şi 
doamne în vârstă. 

Puțin mai târziu, s-a aflat că doamna Charmet se ocupa de 
patronarea unor opere de binefacere şi că era însărcinată cu 
distribuirea unei imense averi în folosul săracilor. 

Apoi s-a aflat, dar în mod foarte vag, că această tânără femeie 
ispăşea mari păcate printr-o viaţă ascetică şi că şi-a găsit 
refugiul în braţele Domnului, după ce a suferit acest teribil rău ce 
se numeşte dragoste modernă. 

Or, această femeie nu era altcineva decât eroina primului 
episod al povestirii noastre, acea Magdalenă care se numise 
Baccarat. Ne amintim că în aceeaşi zi în care Fernand Rocher, 
omul pe care ea l-a iubit atât de mult, s-a căsătorit cu 
domnişoara de Beaupreau, Baccarat a îmbrăcat umilele straie 
ale surorilor de caritate şi a pronunţat acele jurăminte care se 
mai pot anula. 


53 


— Ponson du Terrail — 


Totuşi, cu toate că nu intrase complet în rangul călugăriţelor, 
sora Louise căpătase convingerea că va muri sub haina 
monahală. 

Ea a părăsit mica-i locuință din stradă Moncey, trimițând 
baronului O..., prietenul ei, actul de proprietate asupra imobilului 
şi adăugind la acesta titlurile de rentă, bijuteriile de valoare şi tot 
ceea ce căpătase de la el. In zadar, baronul, care o iubea la 
nebunie, a încercat s-o facă să renunţe la hotărârea luată; el a 
mers până acolo încât i-a oferit să se căsătorească cu ea şi să-i 
dea astfel posibilitatea de a trăi ca o femeie cinstită; dar ea se 
arătă necruțătoare. Domnul de O... n-a mai avut încotro şi a 
trebuit să se resemneze, să-şi piardă amanta şi s-o vadă sub 
umilul veşmânt al Surorilor Cenuşii, pe aceea care până nu de 
mult arăta ca o sprintenă leoaică. 

Baccarat rămăsese aproximativ optsprezece luni la mănăstire 
şi era pe punctul de a pronunţa jurământul definitiv, când o 
întâmplare neprevăzută o opri. 

Într-o dimineaţă, primi un bilet cu următorul conţinut: 


„M-am bătut azi dimineaţă în duel în pădurea Meudon; am 
primit un glonte în piept, iar doctorul A..., pe care-l cunoşti, 
afirmă că mai am doar câteva ore de trăit. Nu vii să-mi strângi 
mâna pentru ultima oară?” 


Această scrisoare provenea de la baronul O... 

Baccarat alergă în strada Neuve-des-Mathurins. Ea îl găsi pe 
baron muribund, dar în deplinătatea facultăţilor mintale. 

—  Copila mea, spuse el lui Baccarat care îngenunche 
plângând lângă acest om pe care-l iubise. 

Permite-mi să repar greşelile făcute faţă de tine şi să-ţi cer 
iertare... Erai o fată cinstită şi pură; dragostea mea te-a condus 
la viciu, dar tot dragostea mea îţi va permite să repari greşelile 
făcute şi să faci un pic de bine. 

In acest moment, muribundul luă de sub pernă un plic închis 
şi-l întinse tinerei femei: 

— lată, zise el, testamentul meu. Sunt ultimul din neamul 
meu; n-am decât rude îndepărtate care nu-mi poartă numele şi 
care sunt mai bogate decât mine: îţi las ţie toată averea mea, ca 
să faci din ea o unealtă utilă binelui, pentru ca veniturile acestei 
averi să le împărţi la săraci. 

Baronul îşi apăsă buzele pe frumoasele ei mâini şi muri. 

Păcătoasa pocăită nu putea să refuze o asemenea avere, 

54 


— Clubul valeţilor de cupă — 


destinată efectuării unor opere de caritate, iar sora Louise a 
înţeles imediat că numai ea singură ar fi putut să dea o 
întrebuințare fericită acestei averi. 

Îşi aminti de existenţa ei dinainte, de această viaţă aurită care 
ascunde de fapt atâta mizerie; începu să se gândească la bietele 
fete nebune printre care trăise, victime la început, călăi mai 
târziu, creaturi de obicei cinstite, pe care lenea şi ameţeala 
luxului le caută în fundul atelierelor în care lucrează, în 
cocioabele în care locuiesc, în condiţiile cele mai umile şi a căror 
viaţă este condamnată la necazuri fără număr, având ca 
alternativă bogăţia sau mizeria, bucuria sau durerea. 

Şi cea care fusese numită Baccarat a înţeles că numai ea ar 
putea să aducă puţină consolare în această lume a păcătoaselor 
şi chiar să smulgă câte unele, pe cele mai tinere, pe cele mai 
puţin înrăite sau pe cele pe care adevărata dragoste le-a făcut să 
înţeleagă mizeria vieţii în care trăiesc. Cu banii pe care îi avea 
acum, ea ar fi putut să smulgă aceste fete vârtejului de viaţă 
atotdevorator. Sora Louise părăsi mănăstirea în care locuia şi 
deveni madame Charmet. 

Atunci veni să locuiască în strada Buci şi se instală în casa 
rece şi severă, despre care tocmai vorbeam. 

Aici, totul amintea secolele trecute; nimic nu te făcea să te 
gândeşti la prezent. 

După ce traversai curtea, intrai într-un vestibul cam întunecos, 
cu dale de marmură cenuşie şi neagră. 

Din vestibul se trecea într-un salon mare cu lambriuri din 
lemn, mobilat ca pe vremea Imperiului, ornamentat cu tapet de 
un verde închis, al cărui aspect trist şi rece îţi îngheţa inima. 

Lipită de acest salon, era o cămăruţă din care doamna 
Charmet şi-a făcut cameră de lucru, cameră de rugăciune, 
camera în care îşi redacta voluminoasa corespondenţă. 

Pentru cine a cunoscut cochetul şi voluptuosul budoar al lui 
Baccarat, această cameră dă senzaţia reală a pocăinţei 
păcătoasei. 

Ai zice mai curând că este chilia unei călugăriţe, atât este de 
rece şi tristă. 

Pe pereţi nu există nici un tablou; scaunele sunt din trestie, 
căminul fără foc; şi acestea se întâmpla în mijlocul iernii. 

Când cineva o vizita pe doamna Charmet, ea trecea împreună 
cu vizitatorul în salon, unde era încălzit; când era singură însă, 
nu-şi părăsea camera de lucru. 


55 


— Ponson du Terrail — 


Şi totuşi, în fundul acestei camere de lucru exista o uşă 
ascunsă între lambriuri, şi această uşă ascundea un secret. 

Ca şi acea păstoriţă care, devenind regină, şi-a păstrat într-un 
dulap de fier veşmintele pe care le purtase înainte, madame 
Charmet a vrut să păstreze o amintire din ceea ce a fost 
Baccarat. 

Seara, la ora când ea nu mai aştepta pe nimeni, când ziua 
doamnei din Comitetul de binefacere era terminată, când 
servitorii ei — mai curând am spune servitorii celor săraci — erau 
culcaţi, când o linişte profundă domnea în această locuinţă mare 
şi rece, atunci tânăra femeie lua o lumânare, manevra un resort 
ascuns între lambriuri şi uşa secretă se deschidea; şi, ca într-un 
vis, cea care fusese Baccarat se găsea dintr-o dată ajunsă din 
camera de lucru într-o altă cameră, care semăna cu prima, aşa 
cum paradisul trebuia să semene cu iadul. 

Era un budoar sau, mai bine zis, camera de culcare a lui 
Baccarat, aşa cum am descris-o în prima parte a acestei 
povestiri, aşa cum exista în mica locuinţă din str. Moncey, cu 
tapete gris-perle, cu draperii din catifea violet, cu mici tablouri 
de Meissonnier, cu portretul în mărime naturală al păcătoasei 
pictat de Lehman, cu pendule roccoco, cu covoare pictate cu 
trandafiri, cu scaune moi şi confortabile, cu scrinul din lemn de 
trandafir, în sfârşit acel cochet ansamblu în mijlocul căruia ea 
contemplase cândva o noapte întreagă pe iubitul ei Fernand 
leşinat; pe tăblia căminului se găseau un medalion şi un pumnal. 

Medalionul îl luase ea de la gâtul lui Fernand în timpul acelei 
nopţi după care îl ridicară ca pe un hoţ de cea mai joasă speţă; 
dacă ne amintim bine, tocmai acest mic obiect o împiedica şi să 
creadă că înnebunise. 

Pumnalul era acela pe care-l apăsase pe gâtul lui Fanny, 
necredincioasa ei cameristă, în seara în care evadase din 
sanatoriu. 

Baccarat intra în această misterioasă ascunzătoare, închidea 
cu grijă, aprindea lumânările de pe cămin şi trăgea apoi 
perdelele patului; iar perdelele, deschizându-se, lăsau să apară o 
mare pânză reprezentându-l pe Fernand Rocher, culcat, învelit 
într-un şal mare englezesc, pe care ea i-l aruncase pe umeri în 
strada Saint-Louis, de unde îl transportase leşinat în strada 
Moncey. 

De unde avea ea acest portret? 

Într-o seară, plecase la simpla indicație că există undeva un 
necăjit care trebuie să fie ajutat, o durere de consolat, şi bătuse 

56 


— Clubul valeţilor de cupă — 


la poarta unui pictor, un tânăr om de geniu care murea de 
foame, aşteptând ziua când va deveni celebru. Sărmanul artist 
locuia la etajul şase, într-o cameră fără foc, şi era aşezat lângă 
un pat la capătul căruia două făclii proiectau o lumină lugubră. 

Pe acest pat era întins cadavrul unei tinere femei, încă 
frumoasă, în ciuda faptului că suflul morţii coborâse deasupra ei. 
Alături, nenorocitul tânăr, cu ochii plini de lacrimi, îşi pregătise 
şevaletul şi fixă pe o pânză imensă această faţă iubită, pe care 
cioclii urmau să vină să i-o ia pentru totdeauna; şi cum talentul, 
în ceasurile cele mai crunte, găseşte acele aripi pe care i le-a 
făcut Dumnezeu pentru a zbura deasupra întregii omeniri, 
amantul, frânt de durere, deveni dintr-o dată un mare pictor şi 
moarta reprodusă pe pânza avea o înspăimântătoare şi sublimă 
tentă de adevăr. 

Doamna Charmet intră şi-i spuse: 

— Nu mă întrebaţi cine sunt şi permiteţi-mi să plâng împreună 
cu dumneavoastră, să îngenunchez şi să mă rog, în timp ce 
dumneavoastră veţi lucra. 

Ea îngenunche, se rugă şi, când luminile imprecise ale 
răsăritului veniră să roşească ferestrele atelierului, a cărui 
mobilă fusese vândută pentru a plăti medicamentele sărmanei 
răposate, pictorul îşi terminase opera... Raza de geniu se 
stinsese, durerea reapăru şi omul plângea... 

Atunci tânăra femeie îi luă mâinile şi-i spuse: 

— Trebuie să mergem de multe ori să ne rugăm pe 
mormintele celor pe care i-am iubit. Nu trebuie ca aceea pe care 
aţi încercat s-o transformați într-un monument al renumelui 
dumneavoastră, să fie aruncată în groapa comună... Am iubit, 
am suferit, şi cei care suferă şi iubesc sunt fraţi... Frate, acceptă 
ceea ce-ţi dau din partea sorei tale... 

Şi ea îi întinse o chitanţă emisă de Administraţia cimitirelor, 
chitanţă în valoare de o mie de franci, ceea ce reprezenta 
concesiunea unui loc mortuar, — deci tânăra moartă nu va face 
ultimul drum în dricul săracilor, un preot va binecuvânta 
coşciugul şi primul pumn de pământ care se va arunca deasupra 
lui... Două zile mai târziu, pictorul de geniu era la picioarele 
doamnei Charmet şi o întrebă prin ce mijloace ar putea vreodată 
să-i achite datoria de recunoştinţă. 

— Ascultă, spuse ea, fă pentru mine ceea ce am făcut eu 
pentru dumneata. Există în această lume un om care este la fel 
de mort pentru mine precum este moartă pentru dumneata cea 


57 


— Ponson du Terrail — 


pe care ai plâns-o; şi totuşi el trăieşte, este fericit... Acest om, a 
petrecut o noapte la mine, întins pe patul meu, învelit într-un şal 
pe care-l păstrez ca pe o relicvă; dacă vi l-aş arăta o oră, aceasta 
v-ar ajunge ca să mi-l pictaţi exact în atitudinea pe care v-am 
descris-o? 

— Da, răspunse artistul cu acea convingere profundă a 
talentului real. 

Două zile mai târziu, în momentul în care Fernand Rocher 
ieşea din casă, o trăsură oprită se găsea chiar în dreptul casei 
lui; în această trăsură aştepta tânărul pictor şi misterioasa lui 
protectoare. 

— lată-l! murmură ea. 

Pictorul îl învălui în acea privire limpede, profundă, inteligentă 
care este de fapt secretul marilor artişti, şi răspunse: 

— Trăsăturile sale nu se vor şterge niciodată din memoria 
mea. 

Două luni mai târziu, când Baccarat se duse la pictor, scoase 
un strigăt... 

Îl avea în faţă pe Fernand — Fernand al ei cel iubit şi pe care 
nu-l pierduse niciodată, culcat, acoperit cu un şal mare ecosez — 
şi iluzia era atât de perfectă, încât părea că iese din pânză şi 
capătă chiar relief pe fondul întunecat al draperiilor. 

— Ah! — murmură ea — te voi vedea deci întotdeauna! 

După câteva zile, pictorul nu mai găsi tabloul, dar găsi un mic 
plic pe cămin. 

Plicul conţinea douăzeci de bilete de o mie de franci şi aceste 
două rânduri fără semnătură: 

„Cei care iubesc morții sunt frați!... Adio!” 


Şi austera doamnă Charmet pătrundea seară de seară în acest 
misterios colţişor, pentru a privi portretul, pentru a trăi măcar un 
ceas împreună cu scumpele, dar sfâşietoarele ei amintiri. 

Ea îndepărta perdelele care-l ascundeau pe Fernand adormit, 
aprindea lumânările şi rămânea aşa să contemple singura, unica 
ei dragoste... 

Şi totuşi, ea îl întâlnise de câteva ori pe Fernand, fie în casa 
soţilor Kergaz, fie la sora ei, Cerise. Dar aici, şi oriunde, el nu era 
pentru ea decât fericitul soţ al Herminei, omul spre care ea nu-şi 
va ridica niciodată ochii... 

În timp ce, pe această pânză, era chiar acela pe care-l iubise, 
acela pe care-l iubea încă, acela ale cărui buze le sărutaseră pe ale 
ei. 

58 


— Clubul valeţilor de cupă — 


Deseori sărmana Magdalenă pocăită devenea jocul unor iluzii; 
ea uita unele lucruri pentru a-şi aminti altele; îşi închipuia că 
trecutul este un vis şi că această pânză fără viaţă este, de fapt, 
Fernand care doarme şi pe care îi este frică să nu-l trezească. 

O! sublimă dragoste care menţine această sărmană femeie în 
mijlocul amintirilor ei, făcând-o să uite orele care trec repede şi 
oboselile vieţii ei austere. 

Şi totuşi, la un moment dat, uitarea trecea şi ceva o trezea la 
realitate. 

Atunci lacrimile păcătoasei încetau să curgă, ea părăsea acest 
loc monden, unde venea să-şi regăsească inima şi Baccarat 
dispărea dinaintea sfintei femei consacrată Domnului, şi 
madame Charmet intra din nou în camera fără foc, unde se culca 
pe un pat de fier. 

Dar într-o seară, două zile după întrevederea lui sir Williams 
cu Jenny, deci într-o miercuri şi, în consecinţă, chiar în ziua în 
care trebuia să aibă loc balul marchizei Van-Hop, soneria care 
anunţa sosirea unui vizitator o făcu pe doamna Charmet să 
tresară, ocupată în clipa aceea să închidă câteva scrisori. 

Erau aproximativ ceasurile cinci după-amiază. 

Doamna Charmet trecu în marele salon lipit de camera ei de 
lucru; exact în acel moment, un lacheu anunţa: 

— Doamna marchiză Van-Hop. 

Păcătoasa tresări la auzul acestui nume, căci nu era pentru 
prima oară când lua cunoştinţă de el. 

Ştia că marchiza era o femeie foarte frumoasă, foarte bogată, 
de o virtute intangibilă şi ea simţi un fel de umilinţă, amestecată 
cu remuşcări, ea — Baccarat — să vadă intrând la ea o femeie a 
cărei puritate morală era atât de respectată. 

Ce căuta la sărmana pocăită, strălucitoarea şi virtuoasa 
marchiză Van-Hop? 

În puţine cuvinte, vom explica şi acest lucru. 

Marchiza făcea foarte mult bine şi cheltuia sume considerabile 
cu diferite opere de caritate. 

Doamna Van-Hop auzise, cu câteva zile în urmă, un ecleziast, 
al cărui renume de virtute şi de pietate era cunoscut, lăudându-o 
pe doamna Charmet şi intrând chiar în câteva detalii foarte 
intime ale existenţei pocăitei. 

Or, tocmai în această dimineaţă, o scrisoare ajunse în mâinile 
marchizei şi scrisoarea îi aminti imediat de existenţa doamnei de 
Charmet. 


59 


— Ponson du Terrail — 


lată despre ce era vorba. 

O tânără femeie, care zicea că se află pe marginea prăpastiei, 
care nu avea altă sursă de existență decât viciul, o altă şansă de 
a scăpa decât moartea, se adresa prin această scrisoare 
doamnei Van-Hop, cerându-i ajutor şi protecție. 

Această tânără femeie, necunoscută marchizei, locuia la doi 
paşi de ea, în cartierul Beaujon. 

Ea auzise vorbind despre marchiză, o ştia miloasă şi făcea 
apel la inima ei. 

Doamna Van-Hop s-a gândit imediat la doamna Charmet. 

Şi de aceea venea la ea s-o roage să-i servească de 
intermediar. De altfel, ea veni înarmată cu o scrisoare de 
recomandare din partea ecleziastului, despre care tocmai am 
vorbit. 

Doamna Van-Hop venea s-o roage, pe umila păcătoasă, de a 
deveni distribuitoarea sumei de bani pe care se gândea s-o între- 
buinţeze pentru a ajuta pe nefericitele, care i se adresau direct. 

Să ne fie permis a lăsa un văl deasupra primei întrevederi 
dintre aceste două femei, pe care nenorociri comune le vor uni 
mai târziu. 

Ne vom mărgini să spunem că era miercuri, ziua marii serate 
în care Cherubin trebuia să fie prezentat marchizei. 

O oră mai târziu, marchiza reveni în locuinţa ei în care o vom 
regăsi. 


Capitolul VIII 


Câteva ore după vizita marchizei de Van-Hop la doamna 
Charmet, un tânăr în costum de seară se opri, către orele nouă 
ale serii, în strada Chaussee-d'Antin, intră în casa care avea 
numărul 45, întrebă dacă maiorul Carden era acasă şi, având în 
vedere răspunsul afirmativ al portarului, urcă încet la mezanin şi 
sună. 

— Pe cine să anunţ? întrebă valetul de cameră care veni să 
deschidă. 

— Domnul Chérubin, răspunse tânărul, intrând în urma 
servitorului. 

Era, într-adevăr, acel Valet de Cupă care se remarcase prin 
frumuseţea sa, ajungând să fie poreclit Chérubin şi care se 
prezenta acum la personajul pe care Rocambole îl numise, în 
ziua şedinţei, maiorul. 

60 


— Clubul valeţilor de cupă — 


Cherubin, căci îi vom păstra această poreclă, traversă un mic 
salon, o cameră de culcare şi pătrunse în a treia cameră 
transformată în fumoar. 

Aici, maiorul Carden, trântit într-un fotoliu comod, aştepta, 
fără îndoială, un vizitator, căci era îmbrăcat, gata de a ieşi. 

Maiorul era un om de cincizeci de ani, deşi arăta mai tânăr, 
având un pronunţat aspect militar, în ciuda hainelor civile pe 
care se vedeau mai multe decoraţii străine. 

Maiorul, căruia chiar numele îi indica originea străină, servise 
rând pe rând în Prusia, în Rusia, în Spania şi în Portugalia. 

Locuia la Paris de aproximativ trei ani şi cheltuia anual treizeci 
de mii de franci, câştigând câteva sute de ludovici la joc şi fiind 
un om foarte monden. 

Averea sa era una dintre acele enigme, pe care lumea 
pariziană nu caută niciodată să le descopere. 

Maiorul era bogat? Era sărac? Puțin importă. Ducea o viaţă 
elegantă, îşi plătea furnizorii, avea o casă frumoasă şi trei cai 
pur-sânge. Nu i se putea, în consecinţă, cere mai mult. 

Auzind că este anunţat domnul Cherubin, maiorul întoarse 
capul pe jumătate şi întinse mâna noului venit: 

— Bună seara, îi spuse el. Sunteţi foarte exact: şi exactitatea 
este jumătate din succes. Luaţi loc, avem tot timpul să fumăm o 
ţigară. 

Şi maiorul privi pendula plasată deasupra căminului. 

— Marchiza nu va avea multă lume decât spre miezul nopţii. 
Noi vom ajunge la zece şi jumătate; o vom găsi aproape singură. 
E cel mai favorabil moment pentru a vă prezenta. 

Domnul Chérubin se aşeză în fotoliul pe care îl indicase 
maiorul. 

— Apropo, reluă acesta, cum vă numiţi, onorabile amic, căci, 
în fine, Chérubin este evident o poreclă care vă flatează, dacă ne 
gândim la aventurile cărora o datoraţi, dar nu este totuşi un 
nume... 

— Mă numesc Oscar de Verny, răspunse tânărul. 

— Aţi fost militar? 

— Nu. 

— Foarte bine. Vă întreb acest ultim detaliu pentru a nu face 
vreo gafă. 

Şi maiorul, oferindu-i lui Chérubin o cutie cu trabuce, continuă: 

— Aveţi una din acele fizionomii care par special făcute pentru 
a suci capul femeilor. 


61 


— Ponson du Terrail — 


Chérubin se înclină. 

— Dar, continuă maiorul, în dragoste fața nu constituie 
singura garanție a succesului. Un bărbat prea frumos trebuie 
chiar să lupte împotriva unor prejudecăți atunci când are de a 
face cu o femeie inteligentă... Şi marchiza este... 

— Foarte bine, vă înţeleg, îl întrerupse Cherubin; dar nu vă 
faceţi griji... Imi cunosc meseria. 

Acest răspuns, dat cu un ton puţin cam sec, închise gura 
maiorului, care se mulţumi să se încline. 

— Imi permiteţi o întrebare, domnule maior? 

— Te rog, domnule. 

— Ce părere aveţi de asociaţia noastră? 

— Numai lucruri bune! 

— Asta nu este un răspuns. 

— Şi ce vreţi să ştiţi? 

— Ceva foarte simplu: ce riscăm în toată această afacere? 
Căci, nu ştiu dacă dumneavoastră sunteţi informat, dar vă 
mărturisesc că eu acţionez cam orbeşte. 

— Vă rog explicaţi-vă, domnule Chérubin, sau cel puţin puneţi 
întrebările mai clar. 

— Fie, răspunse Chérubin. Cum aţi intrat în această asociaţie? 

— Ca şi dumneata, prin intermediul domnului viconte de 
Cambolh. 

— Pe şef îl cunoaşteţi? 

— Nu, răspunse maiorul. 

— Şi n-aveţi impresia că acţionăm cam uşuratic? 

— In ce problemă? 

— Prin faptul că ascultăm de o putere necunoscută. 

— Ce mă interesează!, din moment ce-şi ţin angajamentele, 
cum au făcut-o până acum. 

— Dar facem un joc periculos... 

— Nu găsesc deloc... Ceea ce facem noi acum, scumpul meu, 
nu e deloc periculos; căci este tocmai una din acele treburi pe 
care poliţia cea mai abilă le constată foarte greu. Suntem amabili 
şi suntem iubiţi... 

Maiorul surâse şi-l privi în faţă pe Cherubin: 

— Ce rău e în asta? 

— Nici unul, într-adevăr. 

— Destinul poate face ca iubirile noastre să aibă consecinţe 
funeste. Noi suntem indiscreţi... sau, mai bine zis, distraţi. Ei 
bine! Dacă se va întâmpla o catastrofă, ce dovedeşte asta? E o 
crimă de resortul vreunui tribunal? 

62 


— Clubul valeţilor de cupă — 


— Aveţi dreptate, zise Cherubin. 

— Dumnezeule! zise maiorul, nu ştiu ce rol vor juca asociaţii 
noştri, dar găsesc că al dumitale este absolut fără pericol. 
Nimeni în lume nu poate proba că vă cunosc abia de ieri. Ne-am 
întâlnit la mare, la cură de ape minerale, sau într-un salon, mi-aţi 
părut un om distins şi, ca atare, am crezut de cuviinţă să vă 
prezint marchizei. Se poate întâmpla, marchiza fiind frumoasă, 
să vă îndrăgostiţi de ea. Şi dumneavoastră sunteţi un bărbat 
frumos şi s-ar putea întâmpla ca şi marchiza să vă iubească. Eu 
ce pot să fac? În consecinţă, marchizul însuşi n-ar putea să-mi 
dorească răul... 

— Dumneavoastră nu, dar mie? 

— Nici dumneavoastră! Nu sunteţi un prieten al marchizului, 
deci nu se poate spune că-l trădaţi. Marchizul are dreptul să vă 
ucidă, dar aceasta nu priveşte deloc justiţia, căci, bineînţeles, 
marchizul nu este omul care să recurgă la poliţia corecțională. 
Riscaţi cel mult un duel. 

— Atunci, spuse liniştit Cherubin, putem merge mai departe. 

Maiorul sună: 

— Jean, spuse el valetului de cameră, înhamă-l pe Eclair la 
docar, voi conduce eu. 

Zece minute mai târziu, treaba era îndeplinită. 

Îşi puse mănuşile, îşi îmbrăcă pardesiul alb, care era foarte la 
modă atunci, şi îi spuse lui Cherubin: 

— Să mergem! 

Amândoi coborâră în curte unde aştepta docarul; maiorul luă 
hăţurile şi calul porni de-a lungul străzii Chaussee-d'Antin. 

Erau ceasurile zece şi jumătate. 

Locuinta marchizului Van-Hop se afla la capătul bulevardului 
Champs-Élysées, la intrarea în Aleea Văduvelor. 

Când docarul maiorului ajunse în dreptul porţii boltite, câteva 
landouri, câteva echipaje erau deja în curte. 

Şi totuşi era încă puţină lume, petrecerea, care promitea să fie 
strălucitoare dacă te luai după preparativele făcute, era abia la 
începutul ei. 

Cam treizeci de persoane o înconjurau pe marchiză, care 
stătea în budoarul ei, lipit cu marele salon de la primul etaj; în 
timp ce soţul ei primea în salon şi dădea mâna doamnelor pe 
măsură ce acestea soseau. 

Am văzut-o în trecere pe marchiză; să ne permitem câteva 
rânduri pentru a descrie persoana marchizului: 


63 


— Ponson du Terrail — 


Domnul Van-Hop era un bărbat de aproximativ patruzeci de 
ani, care nu arăta mai mult de treizeci şi cinci. 

Era înalt, cu o vădită tendință de îngrăşare, trădând chiar, prin 
tot felul său de a fi, un pericol de apoplexie... 

Blond, cu tenul uşor colorat, ochi albaştri, marchizul era, într- 
adevăr, foarte frumos şi concentra admirabil tipul perfect al 
omului din nord. 

Surâsul şi privirea erau dulci, dar înțelegeai repede că acest 
om, cu o statură de Hercule, trebuia să aibă accese de mânie, 
dacă remarcai sprâncenele groase de un blond roşcat, mai 
închise decât barba şi părul, şi care erau atât de apropiate, încât 
le era de-ajuns o simplă încruntare pentru a se uni. 

Domnul Van-Hop era bun, credincios, afectuos chiar, dar era 
gelos... 

Era oribil de gelos, nu acel gen de gelozie a omului care se 
crede trădat, ci a aceluia căruia îi e frică să nu fie vreodată. 

Această gelozie era suficient ca să otrăvească viaţa calmă, 
fericită, îmbelşugată a bogatului bancher olandez, oricâte 
eforturi făcea pentru a părea permanent omul cel mai puţin 
gelos de pe întreg pământul. Din această cauză dădea serbări, 
mergea cu doamna Van-Hop în lume, la Operă, la Italieni, peste 
tot! 

Vara, marchizul şi marchiza Van-Hop apăreau succesiv la 
apele din Baden şi în Pirinei, la Vichy şi la băi de mare. 

larna, saloanele lor erau deschise în fiecare miercuri 
aristocrației pariziene de pe ambele maluri ale Senei, casa lor 
fiind un teren neutru, unde finanța şi noblețea îşi strângeau 
mâna, cordial. 

In această seară, când maiorul şi protejatul său soseau, 
marchizul vorbea cu un bătrân de şaptezeci de ani care sigur nu 
voia să pară că are mai mult de cincizeci. 

Era ducele de Château-Mailly. 

Ducele, fost general de cavalerie, era înalt şi trebuie să fi fost 
foarte frumos chiar când era mai copt. 

Succesele, care pentru el umpleau tot trecutul, îşi întorseseră 
capul de la bătrâneţea lui, dar el se credea încă iubit pentru sine 
însuşi cu cea mai mare sinceritate din lume. 

De aceea-şi cănea cu grijă părul, mustaţa, şi purta un corset 
sub vestă. 

Imbrăcămintea, de o eleganţă căutată, era însufleţită de un 
mare număr de decoraţii de toate culorile. 

Ducele şi gazda se plimbau în lung şi în lat în marele salon, 

64 


— Clubul valeţilor de cupă — 


aproape pustiu, şi ajungeau în timpul plimbării până la uşa 
budoarului, unde marchiza era înconjurată de primii veniţi. 

Lângă marchiză, aşezată pe aceeaşi canapea, se putea 
remarca o femeie a cărei frumuseţe părea minunăţia de la 
distanţă şi suporta admirabil lumina lumânărilor. 

Avea doar douăzeci şi cinci de ani sau atingea limita dezolantă 
a celor patruzeci? 

Nu se putea da un răspuns precis întrebării, seara, la lumina 
lustrelor şi a candelabrelor. 

Această femeie care se juca cu un evantai, cu graţia 
nonşalantă a unei spaniole, şi care ştia să-şi pună în valoare 
frumuseţea prin poziţii studiate ale capului, prin surâsuri 
fermecătoare şi gesturi pline de cochetărie, era doamna 
Malassis, prietena intimă a marchizei Van-Hop. 

Marchizul şi bătrânul duce ajungeau deci periodic, în 
plimbările lor, până în faţa budoarului ale cărui uşi cu resort erau 
deschise. Ajungând aici, se întorceau şi-şi reîncepeau plimbarea. 
Dar bătrânul duce avea timp, de fiecare dată, să schimbe cu 
doamna Malassis o privire abia perceptibilă şi un semisurâs de 
înţelegere secretă. 

Intrând, maiorul merse drept la marchiz. 

Acesta îi întinse mâna foarte curtenitor şi familial, ceea ce 
dovedea stima de care se bucura maiorul în casa Van-Hop. 

— Scumpul meu marchiz, zise el, permiteţi-mi să vă prezint 
unul din amicii mei, domnul Oscar de Verny! 

Şi îl arătă pe Cherubin. 

Cherubin se înclină, şi marchizul Van-Hop, care se pregătea 
să-l salute la fel de banal cum salutase o sută de persoane 
indiferente sau necunoscute în fiecare seară, se opri dintr-o dată 
şi tresări. 

Cherubin, într-adevăr, justifica foarte bine pronumele şi putea 
atrage atenţia unui soţ gelos cum era domnul Van-Hop. 

El avea acea frumuseţe minunată şi fatală, care cucereşte 
atât de uşor femeile cu imaginaţie puternică şi cu caracter 
romantic. 

Cherubin, redevenit domnul Oscar de Verny, era exact tipul 
unui tânăr chefliu, deja plictisit, cu privirile pe jumătate voalate, 
uşor palid datorită nopţilor pierdute, dar care, părea să poarte 
acea amprentă de fatalitate, peste care nu se poate trece şi care 
defineşte pe acei oameni care au în viaţă o misiune de îndeplinit. 

Se putea spune despre el, văzându-l: „lată un bărbat tânăr, 


65 


— Ponson du Terrail — 


care de la început şi-a impus un rol de seducător şi care îşi joacă 
acest rol cu conştiinciozitate, neputând fi oprit de nici un fel de 
scrupule”. Probabil acesta era motivul pentru care, la vederea 
acestui om, o presimţire bizară nelinişti inima marchizului Van- 
Hop. Dar maiorul şi Cherubin, după ce salutaseră pe marchiz, se 
şi îndepărtară, pentru a nu întrerupe discuţia acestuia cu domnul 
de Château-Mailly. 

Maiorul pătrunse în budoar, urmat, bineînţeles, de protejatul 
său. 

Doamna Van-Hop asculta, în acel moment, o anecdotă pe care 
o povestea doamna Malassis, cu un spirit atât de scânteietor, 
încât surâsuri de aprobare apărură pe buzele tuturor auditorilor, 
în timp ce marchiza ea însăşi îşi manifesta bucuria printr-un râs 
sincer şi deschis. 

Lângă marchiză stătea un tânăr înalt, blond, între douăzeci şi 
şapte şi douăzeci şi opt de ani, a cărui atitudine serioasă părea 
să contrasteze cu atmosfera de veselie şi bună dispoziţie a 
persoanelor dimprejur. 

Acest tânăr bărbat, foarte frumos de altfel, urmând legile 
stricte ale frumuseţii clasice, avea amprenta unei mari distincţii 
în tot felul său de a fi. 

Era nepotul ducelui de Château-Mailly. 

Contele asculta fără să râdă şi fără a da cel mai mic semn de 
aprobare, ascultând povestirea doamnei Malassis. 

Ba chiar îşi arcuia pe jumătate buzele într-o expresie de total 
dispreţ, în timp ce văduva vorbea. 

În spatele lui se afla un om care, dacă încă nu atrăsese atenţia 
prin fizionomia lui cu totul deosebită şi prin excentrica 
îmbrăcăminte, aceasta se datora interesului pe care îl trezea 
povestea frumoasei văduve. 

Să ne închipuim un om cu faţa de culoare cărămizie, cu părul 
roşu că flacăra căzându-i pe umeri, cu urechile împodobite cu 
cercei de aur, care purta diamante pe degete şi pe cămaşă, cu o 
haină albastră, cu un pantalon din postav şi cu un imens guler 
înalt englezesc în care îi dispărea bărbia. Desigur că dacă acest 
personaj atât de ciudat prin îmbrăcăminte şi atât de straniu prin 
fizionomie, şi care părea să aibă cel puţin patruzeci şi cinci de 
ani — judecând mai curând prin aspectul burţii decât prin faţa sa 
colorată, aproape slabă — dacă acest personaj, repet, n-ar fi 
avut prevederea de a se ţine puţin la o parte, ar fi devenit fără 
îndoială punctul general de atracţie. 

Este inutil să-i căutăm altă patrie decât în ceţoasa Anglie şi 

66 


— Clubul valeţilor de cupă — 


putem spune că justifica din plin numele de sir Arthur Collins. Sir 
Arthur ajunsese în aceeaşi dimineaţă şi, venind la marchizul Van- 
Hop înarmat cu o scrisoare de recomandare şi de credit dată de 
casa Fly, Bowr and Comp., primi de la marchiz cele zece mii de 
lire sterline menţionate în scrisoarea de credit. Cu această 
ocazie, marchizul îl invitase la balul pe care-l dădea în aceeaşi 
seară. Sir Arthur veni punctual, către ceasurile zece, vorbi cu 
marchiza şi apoi se îndepărtă modest de cum sosiră primii 
invitaţi. 

În momentul în care doamna Malassis îşi termină povestirea, 
sir Arthur atinse uşor cu degetul umărul contelui. 

Acesta se întoarse şi se arătă foarte surprins la vederea 
ciudatului personaj. 

— Mă iertaţi, domnule conte, spuse sir Arthur într-o franceză 
foarte corectă, deşi cu un accent englezesc pronunţat, vă rog să 
mă iertaţi dar doresc să discut puţin cu dumneavoastră. 

Contele făcu câţiva paşi înapoi şi, foarte intrigat, îl urmă pe 
englez într-un colţ al salonului. 

— Domnule conte, reluă acesta din urmă, fără să renunţe 
vreun moment la graseiajul tipic englezesc, mă vedeţi pentru 
prima oară şi probabil că mă veţi considera indiscret... 

— Dar deloc, milord, răspunse contele cu curtoazie. 

— O! spuse englezul, nu sunt deloc milord, sunt pur şi simplu 
un gentleman; dar asta interesează prea puţin. Doresc, domnule 
conte, să discutăm despre o persoană care este de faţă, şi care 
fără îndoială nu vă este indiferentă. 

Contele păru uimit. 

— Ce părere aveţi, continuă englezul, despre această doamnă 
care distrează atât de bine societatea? 

Contele tresări. 

— Eu?... Absolut nimic... 

— Găsiţi că e spirituală? 

— Cât poate fi o vânzătoare de parfumuri la pensie. 

Un surâs enigmatic trecu pe buzele lui sir Arthur Collins. 

— E frumoasă... încercă el. 

— Are patruzeci de ani. 

— Şi domnul duce de  Château-Mailly, unchiul 
dumneavoastră... 

De această dată, contele lăsă să-i scape un gest de 
surprindere şi privi atent la acest interlocutor straniu, pe care nu- 
| mai văzuse niciodată şi care îndrăznea să-i vorbească despre 


67 


— Ponson du Terrail — 


unchiul său şi misterioasa lui pasiune. 

— Unchiul dumneavoastră, continuă foarte rece sir Arthur, 
este de o părere cu totul opusă celei pe care mi-aţi spus-o, 
domnule conte. Ca dovadă... 

— Aha! făcu contele, aveţi şi o dovadă? 

— Da. 

— Care? 

— Dovada este că, înainte de a trece o lună, doamna Malassis, 
văduva unui bătrân neguţător de parfumuri, femeie de moravuri 
mai mult decât dubioase, cu toată prefăcătoria ei de împrumut, 
va deveni ducesă de Château-Mailly. 

Contele păli şi-şi muşcă buzele. 

— Ştiu foarte bine, spuse sir Arthur, că nu vă spun nici o 
noutate, că dumneavoastră chiar aşteptaţi acest eveniment de 
mult timp, aşa cum condamnatul care nu poate scăpa de 
execuţie aşteaptă tremurând teribila secure... 

— Domnule... strigă contele. 

— lertaţi-mă, domnule conte, continuă sir Williams cu un calm 
perfect şi înclinându-se din nou. Fiţi amabil şi ascultaţi-mă cu 
răbdare, căci trebuie să am, probabil, un motiv foarte puternic 
pentru a vă vorbi despre această neplăcută afacere; fiţi amabil şi 
ascultaţi-mă. 

Şi englezul se aşeză pe un scaun, invitându-l pe conte, cu un 
gest, să-l imite. 

De îndată ce contele se aşeză, englezul îşi reluă ideea: 

— Domnul duce de Château-Mailly are o avere imensă pe care 
aţi fi moştenit-o, dar care va ajunge toată la doamna Malassis, 
căreia îi va face un legat universal prin contractul de căsătorie... 
Aceasta este inevitabil. 

— Dar bine, domnule, spuse contele cu o voce surdă, pentru 
ce vă faceţi profetul nenorocirilor şi-mi anunţaţi lucruri pe care le 
presimt de mult timp? 

— Domnule conte, răspunse sir Arthur, dacă mi-am permis să 
pun degetul pe rană este pentru că... probabil... 

Sir Arthur se opri. 

— Probabil ce?... întrebă contele speriat. 

O privire stranie scăpă din ochii englezului: 

— Probabil că... continuă el foarte încet, există pe acest 
pământ, un singur om care poate să-i împiedice pe ducele de 
Château-Mailly să se căsătorească, şi să vă păstreze, astfel, 
dumneavoastră moştenirea la care aveţi dreptul. 

Contele îşi înăbuşi un strigăt. 

68 


— Clubul valeţilor de cupă — 


— Şi... acest om?... întrebă el. 

— Sunt eu, spuse sec sir Arthur Collins. 

În acest moment, un lacheu strigă către invitaţi, din pragul 
marelui salon, numele domnului şi doamnei Fernand Rocher, 
după care se dădu de o parte pentru a-i lăsa să treacă. 


Capitolul IX 


Sir Arthur nici nu clipi, nu se întoarse măcar şi continuă să 
discute cu tânărul conte de Château-Mailly. 

— Dumneavoastră! murmură acesta, dumneavoastră! 

— Eu, repetă sir Arthur, chiar eu! 

— Şi cum... puteţi... 

— Domnule, am trecut Strâmtoarea, şi am venit special la 
Paris. Numai că... 

— Ah! zise contele, există obstacole, fără îndoială? 

— Pot fi din partea dumneavoastră... 

— Din partea mea? făcu contele din ce în ce mai mirat. 

— Fără îndoială. S-ar putea întâmpla să nu consimţiţi la micile 
condiţii puse. 

— Încerc să ghicesc, spuse contele, îmi propuneţi o afacere... 

— Probabil... Dar, vă voi spune de la început că nu este vorba 
de bani. 

Acest răspuns nedumeri şi mai tare pe tânărul conte. Crezu că 
ghiceşte despre ce e vorba, şi iată că nu ghicea nimic. 

— Vorbiţi, domnule, spuse el, explicaţi-vă, căci eu nu înţeleg 
nimic. 

Sir Arthur încrucişă braţele cu nepăsare şi se aplecă pe 
jumătate către urechea interlocutorului său: 

— Domnule, spuse el, dacă v-aş cere un milion din moştenirea 
ducelui, în caz că această succesiune vă va reveni, mi-aţi da? 

— Din toată inima, domnule. 

— Fiţi liniştit, nu vă voi cere bani. V-am spus de la început că 
între noi nu vor exista probleme băneşti. Vroiam numai să-mi 
dau seama de amploarea sacrificiilor pe care aţi fi în stare să le 
faceţi, pentru a ajunge la rezultatul pe care vi-l promit. 

Contele era speriat şi-l privea pe sir Arthur cu o uimire totală, 
amestecată cu o vie curiozitate: „Examinând atent acest curios 
personaj, am o senzaţie de frică.” 

Privirea englezului era rece şi tăioasă ca o lamă; gestica sa 


69 


— Ponson du Terrail — 


sobră avea o amprentă de extraordinară fatalitate şi contele 
înțelese că, sub această mască ridicolă, se ascunde un om 
îngrozitor. 

— Scumpul meu conte, reluă sir Arthur pe un ton ceva mai 
intim, unchiul dumneavoastră este un bătrân îndrăgostit; în plus, 
are şi o natură apoplectică. 

— Ce vreţi să spuneţi? murmură tânărul, pălind: 

— Vreau să spun că domnul de Château-Mailly ar putea foarte 
bine să aibă un atac, dacă această căsătorie nu s-ar mai face. 

Şi sir Arthur adăugă acestor cuvinte un surâs, care-l făcu pe 
conte să se cutremure. 

—  Ascultaţi, urmă el, ducele este îndrăgostit şi, ca orice 
îndrăgostit de şaptezeci de ani, este orb şi surd. Doamna 
Malassis a fost o femeie uşoară, dar în acelaşi timp prudentă; n-a 
rămas nici o urmă serioasă a trecutului ei. Deci tot ceea ce am 
putea face sau spune, pentru a o cobori pe doamna Malassis în 
ochii lui, ar fi inutil. 

— Ştiu, zise contele, cu un accent de profundă convingere. 

— Trebuie deci găsită una din acele probe palpabile, de 
netăgăduit, înaintea căreia orice îndoială să se risipească, pentru 
a-l face pe domnul conte de Château-Mailly să dea înapoi. Am 
certitudinea că această probă nu există... Sau, mai bine zis, nu 
există deocamdată. 

După aceste ultime cuvinte, contele făcu o mişcare bruscă. 

— Ei nu, murmură el, oricât încerc tot nu reuşesc să înţeleg 
nimic... 

— Aşteptaţi. Am zis că această probă nu există încă. Dar pot 
s-o fac să existe. 

— Dumneavoastră! făcu contele stupefiat. 

— Eu, şi înaintea acestei probe domnul de Château-Mailly va 
rămâne trăsnit, iar femeia pe care a vrut s-o ia de nevastă nu va 
mai fi în ochii lui decât ultima şi cea mai ticăloasă creatură. 

Contele rămase gânditor şi nehotărât. 

— Observaţi, reluă englezul, că unchiul dumneavoastră are 
şaptezeci de ani, că aparţine acelei generaţii de bătrâni cheflii 
care nu şi-au menajat organismul şi că este suficient un mic 
accident pentru a-i provoca moartea: Cine vă poate spune că, 
după zece zile de căsătorie, doamna Malassis nu va găsi într-o 
dimineaţă, în pat, lângă ea, cadavrul domnului conte? 

— Se poate întâmpla, spuse contele. 

— Atunci veţi înţelege că, printr-un exces de delicateţe, aţi 
scurtat viaţa unchiului dumneavoastră, lăsându-i timpul de a 

70 


— Clubul valeţilor de cupă — 


contracta această mezalianţă şi, în acelaşi timp, de a vă 
dezmoşteni. 

Contele reflectă, dar nu răspunse. 

— Trebuie să vă decideţi, insistă sir Arthur. Nu pot crede că 
dumneavoastră visaţi la fericirea doamnei Malassis. 

Contele ridică imediat capul şi privi în ochi pe sir Arthur. 

— Scuzaţi-mă, spuse el, dar, în fine... să admitem că vă dau 
mână liberă, pentru că dumneavoastră... nu... doriţi... bani... 
care sunt totuşi... condiţiile, ce aşteptaţi de la mine? 

Sir Arthur îl privi fix pe tânărul conte. 

— Domnule, spuse el, există o femeie care m-a călcat în 
picioare. 

Contele aruncă o privire pe furiş către sir Arthur şi-şi mărturisi 
că aspectul insularului putea, până la un punct, să justifice 
plângerea lui. 

— Această femeie, continuă sir Arthur, este tânără, frumoasă, 
bogată. Ea are tot ce îi trebuie pentru a suci capul unui bărbat 
cum sunteţi dumneavoastră. 

— Ei bine? întrebă contele. 

— Ei bine, dacă veţi vrea să-mi juraţi, pe onoarea blazonului 
dumneavoastră, că veţi urmări această femeie şi veţi face tot ce 
depinde de dumneavoastră ca să vă iubească... 

— la te uită, zise contele cu un ton uşuratic, aveţi o metodă 
foarte curioasă de a vă răzbuna. 

— Sunt englez, răspunse gentlemanul. 

Acest răspuns era destul de logic, pentru a închide imediat 
gura contelui. 

— In ziua în care această femeie vă va iubi, continuă sir 
Arthur, moştenirea domnului duce de Château-Mailly vă va 
aparţine. 

— Domnule, zise grav contele, îmi oferiţi un mijloc de a-mi 
recuceri moştenirea, mijloc pe care un om tânăr şi impetuos îl va 
accepta oricând. Numai că trebuie să prevedem totul. Femeia 
despre care îmi vorbiţi... este... 

— Virtutea însăşi, spuse rece sir Arthur. Ah! Doamne! N-am 
spus că vă dau o sarcină uşoară; dar când vrei să... 

— E adevărat, spuse contele. Dar e nevoie de răbdare 
uneori... Poate să dureze şase luni... un an... 

— Puțin importă! Sunt destul de răbdător. 

— Şi, în timpul ăsta, unchiul meu se va însura, nu? 

— Sunteţi un om de onoare? 


TI 


— Ponson du Terrail — 

— Sigur. 

— Dacă-mi veţi face un jurământ, îl veţi ţine? 

— Bineînţeles. 

— Atunci juraţi-mi că, dacă voi împiedica această căsătorie, 
veţi rămâne la fel de credincios obligaţiilor faţă de mine, pe cât 
am fost eu faţă de dumneavoastră. 

— Pe cuvântul meu de onoare, spuse contele, v-o jur! Dar... 

— Aha! spuse sir Arthur, există vreo oprelişte?... 

— Fără îndoială. 

— Care? 

— În caz că nu voi reuşi, cu toate eforturile mele... 

— Dacă veţi face toate eforturile şi dacă aceste eforturi, 
combinate cu ale mele... 

— Ah! mă veţi ajuta?... 

— Fără îndoială. Şi, spuse gentlemanul cu un surâs, sunt 
destul de puternic. Deci dacă, cu tot ajutorul meu, nu veţi reuşi, 
după ce vă veţi fi folosit toată voinţa şi toată energia, voi ajunge 
la concluzia că răzbunarea mea este imposibilă şi mă voi 
resemna. 

— În acest caz, accept, şi îmi reînnoiesc jurământul. 

Şi contele jură din nou. 

— Acum, spuse englezul, nu mai am a vă spune decât atât: 
trebuie să vă fie clar că un tratat solemn şi secret ne uneşte, dar 
că nimeni în lume nu trebuie să-l cunoască. 

— Voi fi mut. 

— Aveţi dreptate, căci cea mai mică indiscreţie din partea 
dumneavoastră va distruge totul, obligându-mă să părăsesc 
Parisul şi să renunţ la planurile mele. 

Contele se înclină. 

— Şi acum, spuse el, pot să vă întreb cine este această 
femeie? 

— Ssst! spuse sir Arthur. Probabil că în noaptea asta într-unul 
din aceste saloane, doi bărbaţi vor schimba o provocare cu voce 
joasă, şi e de asemenea probabil că eu voi fi unul din cei doi 
martori. 

— Şi? întrebă domnul de Château-Mailly. 

— Şi unul din aceşti doi bărbaţi va fi soţul femeii de care 
vorbeam. 

— Ah! făcu contele. 

— Din acest moment puteţi începe să faceţi curte acestei 
femei, căci, probabil, soţul va părăsi balul fără ea. 

În momentul în care englezul pronunţa aceste cuvinte, 

72 


— Clubul valeţilor de cupă — 


pendula budoarului anunţa orele unsprezece şi începură să se 
facă auzite primele acorduri ale unui vals. 

— Adio... îi spuse sir Arthur Collins, ne vom revedea. 

Şi ieşi din budoar, intrând în sala de joc, unde se organizau 
mese de whist, în timp ce tânărul conte plecă să valseze. 

Marchiza se ridică şi merse să-l ia de braţ pe un om care se 
afla în apropierea ei, tocmai când maiorul Carden se apropie şi i-l 
prezentă pe Cherubin sau mai bine zis pe Oscar de Verny. 

În viaţă există momente când destinul parcă încearcă să ne 
facă atenţi, trimiţându-ne ciudate presentimente. 

La vederea acestui tânăr, care a ştiut să ia o atitudine timidă 
şi rezervată, coborând pe jumătate ochii, creola havaneză avu o 
extraordinară senzaţie. 

Ai fi zis că acest necunoscut, sub înfăţişarea unui om obişnuit 
în mijlocul balului, era un trimis misterios al fatalităţii, care 
pătrundea în viaţa ei. 

Ea merse şi luă de mână un om de vârstă mijlocie, căruia îi 
spuse încet: 

— Vreţi să valsaţi? 

În acest moment, maiorul îi suflă la ureche lui Chérubin aceste 
cuvinte: 

— Misteriosul nostru şef nu s-a înşelat deloc, dragul meu amic, 
contând pe efectul fizionomiei dumitale. lată, marchiza este deja 
tulburată şi soţul ei gelos. 

— Credeţi? făcu Cherubin tresărind. 

— Ce vreţi? urmă maiorul, e straniu, neaşteptat, şi totuşi 
adevărat... Marchiza îşi petrece viaţa în mijlocul celor mai 
seducători bărbaţi ai lumii; ea îi priveşte, pe toţi, cu aceeaşi 
indiferenţă, şi iată că, pe neaşteptate, păleşte şi se tulbură la 
vederea dumneavoastră... Ei bine! continuă maiorul, ştiţi de ce? 

— Nu, spuse Chérubin, deşi de multe ori mi-am dat seama de 
fascinația pe care o exercit de la prima vedere asupra femeilor. 

În timp ce maiorul şi Ch&rubin schimbau aceste cuvinte, 
tânărul conte de Château-Mailly îşi plimbă privirea peste un grup 
de tinere femei, căutându-şi o parteneră. 

O zări pe doamna Fernand Rocher. 

Era prima dată când Fernand şi soţia sa veneau la marile 
baluri ale marchizei, pe care o reîntâlniseră vara trecută în timp 
ce făceau cură de ape la Vichy. 

Domnul de Château-Mailly n-o văzuse niciodată pe Hermine. 

O găsi frumoasă şi, condus de acel fler deosebit al omului de 


73 


— Ponson du Terrail — 


lume, se duse şi o invită la vals. 

Hermine era înaltă, zveltă şi valsa minunat. 

Contele era tânăr şi, datorită caracterului său pe jumătate 
melancolic, îi plăcea la nebunie valsul vienez — regele valsului. 

Timp de douăzeci de minute, el o conduse ţinând-o strâns în 
braţele sale, uitând de ciudatul personaj cu care vorbise atâta 
timp şi de straniul jurământ pe care-l făcuse puţin mai înainte. 

Când ultimul suspin al valsului se stingea, contele, puţin 
ameţit, o conduse pe Hermine la locul ei şi o privi: 

— Pe cinstea mea! gândi el, e foarte drăguță şi dacă, din 
întâmplare, e cea care mi-a fost atribuită ca victimă, voi câştiga 
moştenirea unchiului meu fără cea mai mică aversiune. 

Gândind astfel, contele se uita de jur împrejur, căutând cu 
ochii pe excentricul englez. 

Dar sir Arthur nu mai era în marele salon. 

Era într-un colţ al sălii de joc, în apropierea unei mese care 
rămăsese fără jucători. 

Atitudinea melancolică a gentlemanului părea să indice 
dorinţa pe care o avea de a găsi un partener. 

Un om tânăr, cu monoclu, cu o barbă tăiată scurt, cu un 
aspect impertinent, trecu în acea clipă pe lângă el. 

Acest om tânăr, care venea pentru prima oară în casa 
marchizului Van-Hop, fusese adus de un străin foarte distins. 
Tânărul bărbat se numea domnul viconte de Cambolh. 

Se zicea că duce o trenă mare, cu cai foarte frumoşi şi că 
locuia într-un apartament elegant, la mezanin, în foburgul Saint- 
Honoré. Se opri cu un aer indiferent în faţa mesei de joc, luă un 
pachet de cărţi şi lăsă să cadă una câte una, la dreapta şi la 
stânga, ca şi cum s-ar fi apucat să dea banca la Chemin-de-Fer. 
Atunci sir Arthur se apropie şi-l salută cu politeţea obişnuită fiilor 
Albionului. 

— Doriţi, domnule, îi spuse el, să jucaţi o partidă cu un 
gentleman, care doreşte foarte mult să joace, dar nu găseşte 
partener?... 

Vicontele de Cambolh se înclină, se aşeză şi aruncă neglijent 
cinci ludovici pe postavul verde al mesei de joc. 

Englezul salută la rândul său, se aşeză de cealaltă parte a 
mesei şi deschise portofelul, de unde scoase o bancnotă de cinci 
lire. Partida începu în tăcere. 

Masa de joc se găsea în colţul salonului, unde era încă puţină 
lume şi unde un whist la miză de cinci ludovici absorbea atenţia 
tuturor. 

74 


— Clubul valeţilor de cupă — 


Cei doi jucători se găseau deci perfect izolaţi şi puteau să 
discute cu jumătate voce, fără cea mai mică teamă de a fi auziţi. 

Atunci sir Arthur pierdu, ca printr-o minune, accentul său 
englezesc: 

— Pe cuvânt de onoare! dragul meu Rocambole, zise el, eşti 
cu adevărat un om de lume, un gentilom de mare clasă în cea 
mai completă accepţiune a cuvântului. 

— Eh! făcu modest domnul viconte de Cambolh, facem şi noi 
ce putem... Dar dumneavoastră, căpitane, urmă el cu profundă 
admiraţie, sunteţi cel mai frumos englez pe care l-am văzut 
vreodată. Frumosul păr galben, faţa roşie cărămizie şi mai ales 
burta falsă, vă fac absolut de nerecunoscut; m-aş fi înşelat şi eu 
dacă n-aş fi asistat când v-aţi machiat. 

Baronetul sir Williams, căci el era, începu să râdă. 

— E adevărat, zise el, că fratele meu filantropul, care m-a 
recunoscut o dată, în ziua duelului meu cu Bastion, nu mă va 
recunoaşte astăzi. 

— Ei, reluă Rocambole, când trebuie să încep? 

— Ah, doamne! răspunse sir Williams. Să aşteptăm o ocazie; 
totul e pregătit, de altfel. Turquoise ştie, am instalat-o în mica 
locuinţă de pe rue Moncey, ieri dimineaţă, şi îşi cunoaşte rolul pe 
dinafară. Dar tu? 

— Eu, spuse Rocambole, îmi cunosc de minune lovitura 
secretă şi sunt tot atât de sigur că voi vâri un vârf de fier în 
carnea adversarului meu, pe cât sunt de sigur de identitatea lui 
sir Arthur Collins şi a lui sir Williams. 

— Totuşi, observă baronetul, aminteşte-ţi exact locul unde 
trebuie să-l atingi. Nu face prostii, că ne jucăm cu milioane. 

— Fii liniştit, unchiule! 

— Se va juca Chemin-de-Fer, reluă sir Williams, e sigur. Mi-a 
spus-o chiar marchizul puţin mai înainte. Amicul nostru e jucător, 
deci va veni... Şi atunci va trebui să ştii să te descurci. 

— Mă voi descurca. Nimic nu-i mai uşor, murmură Rocambole, 
cu o admirabilă înfumurare. 

Intr-adevăr, chiar în momentul în care falsul sir Arthur Collins 
întorcea o carte şi băga în buzunar cei cinci ludovici ai domnului 
viconte de Cambolh, se aşeza o masă de Chemin-de-Fer şi 
marchizul Van-Hop veni la englez, spunându-i: 

— Sunteţi de-ai noştri, dragul meu? 

— Yes! răspunse sir Arthur, ridicându-se. 

Vreo douăsprezece persoane înconjurau deja masa şi printre 


75 


— Ponson du Terrail — 


ele Fernand Rocher şi tânărul conte de Château-Mailly. S-au tras 
întâi locurile şi apoi mâna. Un as căzu în dreptul lui Rocambole. 

Vicontele îşi salută partenerii şi ţinu banca aruncând doi 
ludovici pe postav. 

— Domnilor, spuse el surâzând, nu-mi place să pasez 
niciodată de două ori. Sunt un adevărat jucător. Vă rog să tăiaţi 
cărţile! 

Domnul viconte de Cambolh s-a înşelat. A început prin a 
pierde. 

— Bravo! se auzi. 

— Atunci, făcu el neglijent, cine vrea patru ludovici? Sunt bani 
siguri. 

Cei patru ludovici fură ţinuţi şi vicontele câştigă. 

— E chiar extraordinar, spuse el. 

Pasă încă de trei ori şi ajunse la şaizeci de ludovici. 

— Bravo! zise o voce. Era cea a englezului sir Arthur. 

— Valet şi nouă! replică aproape imediat bancherul. 

Şi adăugă surâzând: 

— Pe cuvânt de onoare! Aşa ceva nu mi s-a întâmplat 
niciodată şi, pentru raritatea faptului, nu vreau să trec mâna. Ţin 
pentru oricine vrea. Domnilor, sunt o sută douăzeci şi opt de 
ludovici cel puţin, şi chiar mai mult dacă vreţi. 

Vorbind astfel, vicontele scoase o frumoasă pungă şi, 
desfăcând-o, se văzură câteva cecuri de bancă şi piese de aur, 
strălucitoare, pe care le puse în faţa lui. 

— Banco! zise o voce la extremitatea mesei. 

Vicontele ridică capul şi privi. 

Era domnul Fernand Rocher care, cu portofelul în mână, vroia 
să ţină un banco. 

Atunci Rocambole, care ţinea cărţile în mână, le puse rece pe 
masă. 

— Trec mâna, zise el. 

Şi accentul cu care pronunţă aceste două cuvinte fură de o 
impertinenţă atât de rece şi dispreţuitoare, încât faţa lui Fernand 
Rocher se roşi toată. 

— Domnule, strigă acesta, ce înseamnă?... 

—  lertaţi-mă, domnule! spuse Rocambole dând cărţile 
vecinului său din dreapta, care era exact baronetul sir Williams 
sub trăsăturile cărămizii ale lui sir Arthur Collins, uzez pur şi 
simplu de dreptul meu, trec mâna. 

— Totuşi, observă Fernand Rocher, abia stăpânindu-se, acum 
zece secunde aţi anunţat că nu treceţi mâna. 

76 


— Clubul valeţilor de cupă — 


— Domnule, spuse liniştit vicontele de Cambolh, m-am 
răzgândit. 

Şi părăsi masa de joc, unde acest incident produse o oarecare 
rumoare. 

Dar jucătorii aşezaţi în jurul mesei nu fură prea tulburaţi de 
micul incident. De altfel, dacă stăm să judecăm drept, 
Rocambole uzase de dreptul său şi fu confirmat imediat de 
evenimente, căci banca o dată trecută, pierdu la prima donă în 
mâinile lui sir Arthur. 

— A avut fler, spuseră câţiva jucători. Ai uneori 
presentimente. 

— Eu, adăugă altul, fac la fel, ţin oricât vrei cu anumite 
persoane şi nimic cu unul sau cu altul. 

În acest moment, baronetul sir Williams privi cu un aer 
semnificativ pe tânărul conte de Château-Mailly, care era aşezat 
chiar lângă el. Contele tresări şi înţelese că aici este provocarea 
despre care îi vorbise englezul. 

Se aplecă la urechea acestuia şi-l întrebă: 

— Cine este tânărul care tocmai a trecut mâna? 

— Este vicontele de Cambolh. 

— Şi celălalt? 

— Celălalt, spuse sir Arthur încet, este domnul Fernand 
Rocher, soţul acelei tinere femei cu care tocmai aţi valsat. 
Inţelegeţi? 

— Da, murmură tânărul conte, a cărui inimă începu să bată 
emoţionată. 


Capitolul X 


Totuşi, domnul Fernand Rocher părăsi, la rândul lui, masa de 
joc şi-l urmă pe vicontele de Cambolh. 

Acesta se aşezase într-un mic salon aproape pustiu. 

Fernand se apropie şi-l salută. Vicontele îi răspunse la salut 
din vârful degetelor. 

— lertaţi-mă, domnule, îi spuse Fernand, vreţi să-mi faceţi 
onoarea de a-mi da o explicaţie? 

— Cu plăcere, domnule. 

Şi vicontele se uită la el prin monoclul ce-l purta la ochiul 
stâng şi clipi din ochiul drept. 

— Domnule, reluă Fernand, iritat de această nouă obrăznicie, 


77 


— Ponson du Terrail — 


îmi permiteţi să vă întreb în ce locuri jucaţi de obicei Chemin-de- 
Fer? 

— În lume, domnule, răspunse sec Rocambole. 

— În care? întrebă Fernand, adoptând, la rândul lui, un ton 
dispreţuitor. 

Vicontele îşi trecu monoclul de la ochiul stâng la cel drept şi 
răspunse: 

— Probabil, domnule, în cea în care am onoarea să vă 
întâlnesc. 

— Domnule, spuse Fernand exasperat, sunt uimit, în acest 
caz, de a mă găsi eu însumi în această lume, căci cea pe care-o 
frecventezi dumneata nu pare să fie adevărata lume. 

— E adevărat, răspunse Rocambole rece, aşa mi-am zis şi cu 
când v-am auzit spunând „Banco”. Mă pricep la fizionomii, 
domnule, şi cum jocul este pentru mine un fel de bătălie, 
aproximativ ca un duel, am obiceiul, înainte de... a mă bate, să- 
mi examinez adversarii. 

— Ah! făcu Fernand pălind, şi... 

— V-am privit, domnule... 

— Ei şi? 

— Ei bine, examenul nu mi s-a părut deloc satisfăcător, 
dovadă că am refuzat lupta. 

Şi Rocambole râse în faţa celui cu care vorbea. 

Atunci Fernand, ieşindu-şi din fire, îl apucă de braţ pe viconte. 

— Cartea dumneavoastră de vizită, domnule? îi spuse el. 
Mâine la 7 dimineaţa, în Bois-de-Boulogne. 

— Domnule, replică liniştit Rocambole, îmi permiteţi să observ 
că înainte de a cere cuiva cartea de vizită, se obişnuieşte a se 
oferi cea proprie. 

— E adevărat, spuse Fernand şi-i aruncă propria-i carte de 
vizită sub nas. 

Rocambole o luă, o privi îndelung şi citi: 

DI Fernand ROCHER 
5, rue d'Isly 

Un surâs ironic apăru atunci pe buzele elevului baronetului Sir 
Williams. 

— Scumpul meu domn, spuse el, sunt suedez; mă numesc 
vicontele de Cambolh, şi în ţara mea nobilii nu se bat niciodată 
cu burghezii în duel. Totuşi, cum suntem în Franţa... 

— Destul, domnule, spuse Fernand Rocher. Mâine, la 7 
dimineaţa... 

— lertaţi-mă, domnule, întrerupse rece vicontele de Cambolh. 

78 


— Clubul valeţilor de cupă — 


Speram că, plecând de aici pe la ceasurile cinci de dimineaţa, voi 
găsi poştalionul cu care voi pleca în Italia. Dacă vreţi într-adevăr 
să vă bateţi cu mine, atunci să ieşim imediat. Vom găsi săbii şi 
un teren la mai puţin de două sute de metri de aici. 

— Fie, răspunse Fernand. 

— De exemplu, reluă Rocambole, dacă sunteţi cu soţia, ar fi 
bine s-o preveniţi că ieşiţi pentru câteva ore. 

— Pentru ce? _ 

— Pentru că nu vă veţi mai întoarce... Imi propun să vă ucid. 

Fernand ridică din umeri. 

— Să mergem, domnule. 

— Domnule, spuse Rocambole, părăsind împreună cu Fernand 
micul salon, este de acum ora două şi, neavând timp să mergem 
în cercul meu sau al dumneavoastră, cred că am face bine să 
căutăm martorii chiar aici. 

— Cum doriţi, răspunse Fernand. 

Dar Fernand, care venea pentru prima dată la marchiza Van- 
Hop, nu întâlni, desigur, nici unul din prietenii, aproape intimi, 
cărora le poţi cere serviciul de care avea acum nevoie; era deci 
destul de încurcat, când se găsi faţă în faţă cu maiorul Carden. 

Fizionomia deschisă şi aspectul militar al maiorului îi plăcură 
lui Fernand. 

Se apropie de el şi-i spuse: 

— Aţi fost militar, domnule? 

— Toată viaţa, domnule. 

— Atunci, probabil că nu-mi veţi refuza un mic serviciu? 

— Vorbiţi, domnule, spuse politicos maiorul. 

— Domnule, reluă Fernand, am fost insultat. Adversarul meu 
pleacă mâine în zori şi nu consimte să-mi dea satisfacţie decât 
cu condiţia ca lupta să aibă loc imediat. 

— Doriţi, fără îndoială, să vă fiu martor? întrebă maiorul cu un 
aer de naivitate, care excludea bănuiala că se găsea aici înadins, 
aşteptând dinainte să joace acest rol. 

— Bineînţeles, domnule, cu toate că nu am onoarea de a fi 
cunoscut de dumneavoastră. 

— Domnule, răspunse maiorul, sunt prieten cu stăpânul casei, 
şi ştiu ce fel de oameni pot fi întâlniți aici. Sunt la ordinele 
dumneavoastră. 

Şi maiorul se înclină. 

În timp ce Fernand îşi găsise un martor, domnul viconte de 
Cambolh îl căuta pe al său, în sala de joc. 


79 


— Ponson du Terrail — 


Vicontele, se poate lesne ghici, nu s-a gândit la altcineva 
decât la sir Arthur Collins. El se apropie deci de masa de joc. 

Dar englezul nu mai era aici, şi Rocambole nu l-a regăsit decât 
în sala de bal, unde vorbea, aşezat între două ferestre, cu un 
bătrânel mic şi burtos, pe care noi îl vom recunoaşte fără 
îndoială ca o veche cunoştinţă. 

Bătrânelul, care purta o frumoasă perucă blondă, avea ochii 
acoperiţi de ochelari cu lentile albastre, purta un pantalon negru, 
o haină albastră, a la Berryer şi o imensă cravată albă în care 
dispăreau pe jumătate şi obrazul şi capul său rotund. 

Cuviincios şi tăcut de obicei, era văzut aproape peste tot unde 
aveau loc sărbători sau baluri. Se aşeza într-un colţ, privea 
lumea care dansa, fără să spună un cuvânt, şi pleca la primul 
semn făcut de persoana care-l însoțea, ascultător ca un copil. 

Peste tot unde mergea, acestui bătrâne! îi mersese vestea de 
a fi nebun. 

Dar cum nebunia lui era liniştită şi inofensivă, era primit cu 
plăcere. Se zicea că această ţicneală provenea dintr-o poveste 
de dragoste; iată care era versiunea care circula prin saloanele 
Parisului, unde-l puteai întâlni. 

Tată de familie, ocupând o poziţie administrativă înaltă, 
bătrânelul cunoscuse cu câţiva ani înainte, o tânără de o 
remarcabilă frumuseţe, care-l impresionă atât de tare, încât se 
îndrăgosti ca un nebun. Această dragoste, cu atât mai 
neaşteptată cu cât tânăra, cinstită şi virtuoasă, se căsătorise 
imediat cu un tânăr muncitor, l-a dus la nebunie, şi el era 
convins că inspirase o atât de violentă pasiune tinerei fete, încât 
aceasta murise. 

lar el rămăsese cu o profundă melancolie, care se manifesta 
din când în când printr-un suspin, dar nu se plângea niciodată. 
Pe acest bătrânel nebun cu haină albastră l-am cunoscut cu toţii: 
era domnul de Beauprâau. 

Pe domnul de Beaupreau, soţia şi fiica adoptivă îl regăsiră cu 
un an înainte într-o casă de nebuni din provincie, nu departe de 
locul unde s-a născut, la Saint-Remy. 

Să ne permitem asupra acestei afaceri o digresiune de câteva 
rânduri şi o privire retrospectivă spre prima parte a povestirii. 

Domnul de Beaupreau, ne amintim, fusese surprins de Léon 
Rolland în căsuţa din parcul Bougival şi muncitorul sosi exact la 
timp pentru a-şi salva logodnica şi a smulge pe Cerise violenţelor 
şefului de birou. 

Lucrurile se petrecuseră între el şi domnul de Beaupreau în 

80 


— Clubul valeţilor de cupă — 


timp ce domnul de Kergaz, informat de Cerise, fugea în ajutorul 
Jeannei, care se zbătea în mâinile lui Sir Williams. 

Cerise, învinsă de narcotic, n-a întârziat să leşine, iar Leon, 
speriat, o crezu moartă şi-şi pierdu capul în asemenea hal, încât 
uită de prezenţa domnului de Beaupreau. Acesta îşi regăsi 
necesară prezenţă de spirit, pentru a o şterge. 

Din acel moment, n-a mai fost revăzut şi probabil că s-a 
reîntâlnit cu Sir Williams, care de asemenea, dispăruse în acea 
noapte. 

De altfel, doamna de Beauprâau şi Hermine, aveau un dispreţ 
atât de profund pentru acest mizerabil, încât n-au făcut nici cea 
mai mică tentativă de a-l găsi. Totuşi, după trei ani, Hermine, 
devenită doamna Fernand Rocher, primi o scrisoare din provincie 
care o mişcă profund. 

Această scrisoare, care purta ştampila poştei din Saint-Rémy, 
în Provence, era semnată de directorul ospiciului din acest oraş; 
el îi făcea cunoscut doamnei Rocher că tatăl ei, a cărui identitate 
a fost cu greu stabilită, se găsea în prezent printre pensionarii 
ospiciului său şi că suferea de o nebunie calmă, care nu prezenta 
nici un fel de pericol. 

Doamna de Beaupreau şi fiica sa, aflând starea în care se 
găsea acesta, îl iertară şi se urcară în poştalion pentru a merge 
să-l vadă. Domnul de Beaupreau era nebun de-a binelea şi în 
imposibilitate de a povesti ce i se întâmplase şi ce făcuse în 
timpul acestor trei ani. 

Atunci, mama şi fiica, văzând în această pedeapsă mâna 
Domnului, şi-au redeschis braţele şi l-au luat cu ele la Paris. De 
atunci, domnul de Beauprâau îşi reluă locul în mijlocul familiei, 
fiind — pentru a zice astfel — mult schimbat. 

Omul certăreţ, nervos, avar, care şi-a chinuit soţia timp de 
patruzeci de ani, deveni ca prin minune un bătrânel drăguţ, 
afectuos, cu un surâs melancolic. 

N-ai fi recunoscut în el niciodată pe Beaupreau de altă dată, 
dacă uneori numele lui Cerise n-ar fi apărut fără voie pe buzele 
lui. 

Acest nume rămăsese singura legătură care părea să-l mai 
unească cu trecutul. 

Hermine începu chiar să-l iubească; împreună cu Fernand îl 
luau totdeauna cu ei, când ieşeau în lume. 

Uneori chiar, când o afacere importantă îl împiedica pe tânărul 
soţ să-şi însoţească nevasta, îi încredința fără nici o grijă 


81 


— Ponson du Terrail — 


domnului de Beaupréau sarcina de a ieşi cu ea, având în vedere 
că el nu era nebun decât atunci când vorbea despre Cerise, 
arătându-se în toate celelalte ocazii foarte la locul lui. 

Nu avea decât o singură mânie, aceea de a se îmbrăca uneori 
ca infirmierii casei de nebuni. 

Deci domnul de Beaupréau vorbea acum cu englezul sir Arthur 
Collins sau, dacă vă place mai mult, cu baronetul Sir Williams: 

— Socrule, spuse baronetul, fii de acord că nu m-ai fi 
recunoscut niciodată îmbrăcat astfel şi cu faţa mea de Piele- 
Roşie. 

— De acord, răspunse domnul de Beaupréau, dar recunoaşte, 
de asemenea, bravul meu ginere, că m-am purtat destul de bine, 
de când am revenit în mijlocul scumpei mele familii. 

— Absolut, papa, eşti un nebun model; îți joci rolul de minune. 

— Nu-i aşa? spuse Beaupréau cu un accent de legitim orgoliu. 
Oh! cum i-am mai dus de nas, nu? 

— Istoria de la Saint-Rémy e perfectă... Ei! scumpul meu 
domn de Beaupréau, murmură sir Williams râzând, văd că n-ai 
renunţat deloc la Cerise. 

— Bineînțeles că nu, dragul meu ginere. 

— Ai dreptate, papa. Numai imbecilii renunță la o plăcere şi 
numai jucătorii proşti se opresc după prima partidă. 

— Ah! făcu bătrânul, a cărui privire strălucea după ochelarii 
albaştri, am pierdut o frumoasă ocazie! Îmi mai trebuiau zece 
minute şi plecam cu micuța. 

— Răbdare, spuse sir Williams, până la urmă vom reuşi! Ne 
vom lua revanşa, papa. 

— Deci, murmură Beaupreau mai crezi că... 

— Cred că dacă vei fi gentil şi vei face tot ceea ce-ţi cer, voi 
reuşi într-o zi să-ţi mijlocesc un minut de discuţie cu Cerise, într- 
o casă destul de solidă ca soţul ei să nu poată sparge uşa. 

— Ah! zise Beaupreau cu un accent de bucurie şi cruzime. 

— Dragul meu, continuă baronetul, cine vrea să-şi atingă 
scopul, trebuie să accepte şi să folosească mijloacele. Graţie 
imagi-naţiei mele te-ai întors în familie, unde ai fost primit cu 
braţele deschise, eşti tratat cu toată îngăduinţa şi, cum toată 
lumea te crede nebun, nu privesc deloc cu neîncredere acţiunile 
tale. 

— Bine, şi? 

— Ei bine! lată o situaţie de care trebuie să profităm: chiar în 
această seară, te numesc locotenentul meu pentru o mică 
operaţie pe care am conceput-o. 

82 


— Clubul valeţilor de cupă — 


— Să auzim. 

— Îţi iubeşti ginerele? 

— Fernand? Ah! Monstrul! murmură fostul şef de birou, dacă 
aş putea, l-aş strangula! 

— Ai fi bucuros, dacă ar avea... neplăceri? 

— AŞ fi încântat! 

— Foarte bine! Atunci priveşte. 

Şi sir Williams îi arătă domnului de Beauprâau pe tânărul 
conte de Château-Mailly aşezat lângă Hermine. 

— Frumos băiat, pe legea mea, murmură pretinsul nebun. 

— Va veni să stea de vorbă cu dumneata imediat. Se numeşte 
contele de Château-Mailly şi pretinde că te cunoaşte foarte bine. 
Cum eşti nebun, n-ar fi deloc neobişnuit să-l recunoşti. Te vei 
face că-l recunoşti şi-l vei prezenta oficial fiicei tale. Mâine îţi voi 
da indicaţii mai ample. 

Şi, cum falsul sir Arthur văzu că soseşte Rocambole, îl lăsă pe 
domnul de Beaupreau lângă fereastră şi se îndreptă către 
primul. 

— S-a făcut, zise Rocambole. Omul meu mă urmează. 

— Perfect, făcu baronetul. 

Şi urmă la rândul lui pe domnul viconte de Cambolh, care ieşi 
în grabă din salon. 

In drum, sir Williams întâlni pe contele de Château-Mailly. 

— Vedeţi, îi spuse foarte încet, pe acest domn bătrân în haină 
albastră? 

— Da. 

— Ei bine! este tatăl. 

— Mergeţi să mă prezentaţi? 

— Nu, vă veţi prezenta la fel de bine şi singur. Omul acesta e 
nebun. Una din manii constă în a crede că recunoaşte pe toată 
lumea. Mergeţi drept la el, spuneţi-i pe nume: se numeşte 
domnul de Beauprâau, şi a fost înalt funcţionar la Ministerul 
Afacerilor Străine. Spuneţi-i că l-aţi întâlnit de multe ori în lume, 
acum trei sau patru ani. Va fi încântat, vă va considera prieten şi 
vă va prezenta frumoasei sale fiice. 

— Foarte bine, spuse contele! voi merge imediat. 

In acest timp, Fernand se apropie de nevasta lui şi-i spuse: 

— Scumpa mea, nu mă căuta, voi pleca de la bal, unde voi vă 
amuzaţi, şi te voi lăsa sub tutela domnului de Beaupreau. 

— Cum? zise Hermine, pleci? 

— O! Mă voi înapoia acasă cel mai târziu într-o oră... Cel puţin 


83 


— Ponson du Terrail — 


aşa sper. 

— Speri? spuse tânăra femeie neliniştită. Dumnezeule! Ce se 
întâmpla? 

Fernand surâse: 

— Fii liniştită. Trebuie să îndeplinesc o obligaţie... Ştii foarte 
bine că nu-mi aparţin întotdeauna. 

Lui Fernand Rocher nu-i fu plăcut să spună această minciună, 
dar îl scăpa de orice altă explicaţie, permițându-i să părăsească 
balul, fără să-şi alarmeze soţia. 

Se apropie de domnul de Beauprâau şi-i spuse: 

— Papa, o vei conduce pe Hermine, nu-i aşa? 

— Desigur, aprobă bătrânelul. 

Vicontele de Cambolh şi martorul său erau deja pe prima 
treaptă a peronului, când Fernand îi ajunsese, însoţit de domnul 
maior Carden. 

După ce Fernand Rocher părăsi balul, tânărul conte de 
Château-Mailly se apropie de fostul şef de birou la Afaceri 
Străine. 

— Permiteţi-mi să vă salut, domnule de Beaupreau, îi zise 
surâzând şi cu un ton degajat. 

Domnul de Beaupréau îl privi, păru mirat un moment, apoi se 
lovi peste frunte: 

— lartă-mă, scumpul meu prieten, zise el, clar am o memorie 
îngrozitoare; uit până şi numele celor mai buni prieteni. 

— Cum am fost şi noi altădată, spuse contele, luându-l 
prieteneşte de mână şi strângându-i-o. Nu-l mai recunoaşteţi pe 
tânărul prieten de acum doi-trei ani? 

— O! Ba da. Dar... numele? 

— Contele de Château-Mailly. 

— Dumnezeule! strigă domnul de Beaupreau, care devenise 
un foarte bun actor la şcoala lui sir Williams, vă cunosc foarte 
bine, scumpul meu amic... 

Şi-i strânse ambele mâini. 

Atunci domnul ele Château-Mailly se sili să-l convingă pe 
pretinsul nebun că s-au întâlnit de mii de ori în diverse societăţi, 
domnul de Beauprâau continuând de altfel să se arate prietenos 
şi afectuos. 

Această comedie, opera genialului sir Williams, fu jucată în cel 
mai frumos stil. 

— Dar, zise deodată domnul de Beaupreau, chiar înainte aţi 
dansat cu fiica mea? 

— Fiica dumneavoastră? se miră naiv contele. 

84 


— Clubul valeţilor de cupă — 


— Fără îndoială, fiica mea, această doamnă cu care aţi vorbit 
de câteva ori înainte. 

— Într-adevăr, o femeie frumoasă şi încântătoare. E fiica 
dumneavoastră? 

— Da, doamna Fernand Rocher. 

— Atunci, spuse contele, faceţi-mi plăcerea de a mi-o 
prezenta. 

— Cu plăcere! Veniţi. 

Şi bătrânelul cu ochelari albaştri îl luă pe conte de mână. 

Se întâlniră cu doamna Malassis. 

Văduva, după ce schimbase câteva ocheade cu bătrânul duce 
de Château-Mailly, se pregătea să părăsească balul. 

Ducele, care, fără îndoială, aştepta acest moment cu 
nerăbdare şi care se găsea tocmai la extremitatea opusă a 
salonului, se grăbi să traverseze mulţimea invitaţilor pentru a-i 
oferi braţul frumoasei văduve; dar doamna de Malassis şi tânărul 
conte de Château-Mailly se găseau deja faţă în faţă. 

Văduva era prea abilă pentru a nu surâde celui pe care urma 
să-l fure. 

Contele era prea politicos pentru a nu saluta şi surâde la 
rândul lui. 

Dar în salutul şi în surâsul lui se strecură, de această dată, o 
nuanţă de impertinenţă. 

— Într-adevăr, scumpul meu conte, îi zise văduva la ureche. 
Mi se pare că vă distraţi foarte bine în tovărăşia acestui bătrânel. 

— Probabil, doamnă. 

— E spiritual? 

— Aproape tot atât cât şi dumneavoastră. 

— Adevărat? se sclifosi văduva. 

— Pe cuvânt de onoare! Povesteşte minunat. 

— Nu mai spune! 

— Şi-mi povestea tocmai, urmă contele cu un aer batjocoritor, 
o istorioară din cele mai amuzante. 

— Pot s-o ştiu şi eu! 

— O! e puţin cam lungă... 

— Şi totuşi? 

— Ei bine, este vorba de un bătrânel trecut de şaizeci de ani 
care are nebunia de a se recăsători... de a se însura cu o 
intrigantă... şi de a-şi dezmoşteni familia pentru aceasta. 

Contele o salută cu o obrăznicie rară şi plecă. 

O clipă, doamna Malassis rămase palidă şi sufocată de atâta 


85 


— Ponson du Terrail — 


îndrăzneală. 

Dar bătrânul duce alerga spre ea grăbit, mai îndrăgostit ca 
oricând. Atunci, un surâs apăru pe buzele văduvei. 

— Intre noi, scumpul meu conte! spuse ea. 


Capitolul XI 


Ducele îi oferi brațul văduvei şi o conduse până la trăsură. 

— Nu urcați? îi spuse ea cu cea mai încântătoare voce. 

Bătrânul îndrăgostit nu aşteptă să i se repete propunerea; cu 
o supleţe cu totul tinerească, urcă în trăsură şi se aşeză lângă 
văduvă. 

— Strada Pépinière, 40, spuse el valetului care închise 
portiera. 

Doamna Malassis aştepta de mult — adică din momentul în 
care nepotul ducelui fusese atât de obraznic — ocazia de a vorbi 
între patru ochi cu bătrânul ei adorator. 

— Scumpul meu duce, îi spuse ea în momentul în care trăsura 
ieşea din curte. E prea aproape Aleea Văduvelor de strada 
Pépinière. 

— Crezi, sufletul meu? 

— Da, cel puțin astăzi. 

Ducele luă mâna văduvei şi o sărută galant. 

— Eşti încântătoare, îi spuse el. 

Dar doamna Malassis merse direct la ţintă. 

— Destul cu complimentele! spuse ea. 

Şi adăugă: , 

— Dă dispoziție vizitiului să urce pe strada Champs-Elysées, 
să iasă prin bariera Etoile şi să meargă până la Neuilly. Noaptea 
e călduță şi am o oribilă migrenă, pe care numai aerul o va risipi. 

— Dorinţele tale sunt porunci pentru mine, răspunse ducele, 
care transmise vizitiului, prin intermediul valetului, dorința 
văduvei. 

— Şi-acum, reluă doamna Malassis, permite-mi, scumpul meu 
duce, să profit de această oră de conversație pe care o avem 
pentru a-ți da o ştire care te va uimi probabil... 

— Oh! făcu ducele. 

— Este vorba de plecarea mea. 

Doamna Malassis pronunţă aceste cuvinte cu calm, totuşi ele 
avură asupra domnului de Château-Mailly un efect fulgerător. 
Timp de zece secunde, rămăsese ca sufocat, în imposibilitatea 

86 


— Clubul valeţilor de cupă — 


de a face vreun gest sau de a pronunţa vreun cuvânt care să 
arate dureroasa-i nedumerire. 

— Da, scumpul meu duce, reluă văduva, plec... mâine 
dimineaţă. 

— Pleci... murmură, în fine, domnul de Château-Mailly, cu 
aspectul omului care şi-a pierdut raţiunea. De ce? Unde pleci? 

— Plec pentru motive cunoscute numai de mine şi nu pot 
divulga secretul călătoriei mele. 

Şi doamna Malassis adăugă, surâzând: 

— Vezi, sărmanul meu duce, că nu eşti prea inspirat în 
întrebări. Nu-ţi pot răspunde. 

— Doamnă, se bâlbâi bătrânul, apucat subit de un tremur 
nervos, şi a cărui voce se altera permanent. Vrei să mă ucizi? 

Şi el accentuă acest ultim cuvânt cu o asemenea intonaţie, 
încât doamna Malassis tresări şi înţelese cât de mult este iubită. 

— Eu, să te ucid? zise ea, eşti nebun? 

— O! Probabil că da, nu ştiu, dar în numele cerului, Laura, nu 
mai fă glumele astea. 

— Scumpul meu duce, răspunse ea, nu glumesc deloc. Dar te 
văd atât de tulburat şi mirat de ştirea plecării mele, că nu pot 
avea cruzimea de a-ţi ascunde adevăratul motiv. 

— Şi... totuşi pleci?... 

— Da, mâine dimineaţă. 

— Şi... unde pleci? 

— Ai s-o afli mai târziu. 

— In fine... e probabil un voiaj de câteva zile. 

— Nu, e o călătorie de un an sau doi şi, pentru a vă spune 
totul, voi pleca în Italia. 

Domnul de Château-Mailly se credea victima unui coşmar şi 
aproape nu mai ştia ce să spună. 

— Plec, urmă văduva, pentru a uita puţin... Parisul. 

— Să-l uiţi? 

— In primul rând să te uit, zise ea rece. 

Şi cum bătrânul rămăsese înmărmurit şi nu mai găsea nici un 
cuvânt, doamna Malassis continuă: 

— Când o femeie este compromisă, ca mine, pentru că a 
comis o greşeală, când această greşeală este cunoscută de toată 
lumea şi nu poate fi reparată, această femeie n-are altă alegere 
decât să părăsească societatea şi să fugă... Este exact ceea ce 
fac, scumpul meu duce. 

— Laura, Laura, se bâlbâia bătrânul, devenit timid ca un copil, 


87 


— Ponson du Terrail — 


în numele cerului, explică-te! 

— Cum! zise ea cu o violență neaşteptată. Nu înţelegi nimic? 
Nu înţelegi că pentru mine a fost o zi blestemată, ziua în care m- 
am trezit văduvă, izolată, fără ajutor, considerând lumea prin 
prisma durerii mele şi pe toţi văzându-i numai raportați la marea 
mea singurătate? Când te-am întâlnit, am avut slăbiciunea de 
neiertat de a accepta această prietenie pe care mi-ai oferit-o, cu 
o dezinteresare atât de nobilă... 

Văduva se opri ca stăpânită de o mare emoție. 

Domnul de Château-Mailly îi luă mâinile şi i le sărută cu 
pasiune. 

— Dumnezeule! spuse ea, am fost slabă... am fost vinovată... 
Mi-ai făcut promisiuni pe care am avut naivitatea de a le crede... 
Plătesc scump astăzi urmările greşelilor mele. 

— Dar... doamnă... murmură ducele cu o voce strangulată, 
promisiunile pe care le-am făcut... le voi ţine... 

— Prea târziu, spuse ea cu un ton sec. 

— Prea târziu!?!... 

— Da, căci tot Parisul astăzi... Dumnezeule! am văzut bine 
astă-seară... La marchiză... Şi impertinentul tău nepot m-a făcut 
să simt... 

— Nepotul meu! exclamă ducele cu o mânie neaşteptată. 

— Da, răspunse ea, nepotul tău m-a lăsat să înţeleg în mod 
obraznic, că aş fi... O! nu! se întrerupse ea izbucnind în plâns... 
niciodată nu voi îndrăzni să pronunţ acest cuvânt. 

— Doamnă, strigă bătrânul duce, înnebunit de această durere 
atât de natural jucată, încât oricine s-ar fi înşelat, nepotul meu 
este un prost şi o să-l învăţ să-şi respecte mătuşa, ducesa de 
Château-Mailly. 

Doamna Malassis scoase un strigăt şi căzu leşinată în braţele 
bătrânului adorator. 

— Imediat acasă! strigă domnul de Chăteau-Mailly vizitiului. 

Vizitiul întoarse imediat, coborî pe Champs-Elysées, ajunse în 
piaţa Beauvau, unde se găsea domiciliul familiei de Château- 
Mailly. 

Doamna Malassis era încă leşinată şi bătrânul duce încerca 
zadarnic s-o trezească, când trăsura trecu pe sub portal. 

Cu excepţia portarului, a cameristului şi a unui grăjdar, toţi 
servitorii dormeau. N-au fost deci decât aceşti trei oameni care l- 
au văzut pe domnul de Château-Mailly venind acasă cu o femeie 
îmbrăcată în rochie de bal, leşinată, şi pe care părea s-o 
iubească enorm, judecând după figură răvăşită şi exclamaţiile de 

88 


— Clubul valeţilor de cupă — 


durere. 

— Repede, repede, ordonă el. Transportaţi-o pe doamnă în 
camera ducesei... Să fie chemat un medic... Sau mai bine nu, 
aduceţi săruri şi vin! 

In timp ce vorbea, ducele se sufocă de emoție. 

Doamna Malassis fu transportată la primul etaj, în camera 
care fusese mult timp ocupată de ducesa de Château-Mailly. Aici, 
ducele îndrăgostit o îngriji pe văduvă, o chemă pe nume cu o 
voce atât de speriată, încât ea se decise, în fine, să deschidă 
ochii şi plimbă împrejurul ei o privire uimită. 

— Ah! în fine! murmură bătrânul cu o explozie de bucurie, în 
fine, ţi-ai revenit! 

Ea-l privi şi scoase un strigăt: 

— Dumnezeule! spuse ea, unde sunt? Unde m-ai dus? Dar 
vorbeşte, domnule, vorbeşte, explică-mi! 

— Eşti la mine, zise ducele. 

— La tine!! şi se ridică înspăimântată şi repetă cu accentul 
nebuniei: 

— La el! Sunt la el! Ah! Sunt pierdută! 

— Eşti la tine, doamnă, repetă ducele, eşti în casa ta, nu în a 
mea, căci, înainte de trecerea a trei săptămâni vei fi ducesă de 
Château-Mailly. 

Doamna Malassis scoase un nou strigăt, dar de această dată 
nu crezu necesar să-l mai acompanieze cu încă un leşin. 

— Nu, nu, spuse ea. Acest lucru nu e posibil... M-ai dezonorat. 

Şi cum el nu părea să înţeleagă, viitoarea ducesă îi spuse cu 
amărăciune: 

— Eşti nebun şi crud, domnule... Căci doar n-ai să ai pretenţia 
— îmi închipui — de a mă aduce aici în plină zi ca soţie, după ce 
m-ai introdus pe furiş noaptea, în prezenţa servitorilor... Ah! Abia 
atunci — reluă ea cu o ironie plină de disperare, care-l făcu pe 
bătrânul duce să-şi piardă capul — abia atunci nepotul dumitale 
va avea dreptul să-mi zică în faţă ceea ce m-a lăsat să înţeleg 
astăzi: „Unchiul meu îmi fură moştenirea, căsătorindu-se cu 
propria-i amantă!”. 

Şi doamna Malassis, care calculase cu grijă efectul neaşteptat 
al acestor cuvinte şi consecinţele cele mai îndepărtate, se ridică 
cu demnitatea unei regine ofensate, se înfăşură în mantia de bal 
pe care o găsise pe un scaun, îl salută pe duce şi spuse: 

— Adio, domnule, m-ai pierdut... Te iert. 

Mai făcu doi paşi şi adăugă cu un suspin: 


89 


— Ponson du Terrail — 


— Pentru că te-am iubit... Adio!... 

Şi ea ieşi, lăsându-l pe duce ca trăsnit şi fără a fi în stare să 
alerge după ea ca s-o reţină. 

Abila văduvă cobori repede scara locuinţei, trecu ca o umbră 
pe dinaintea lojei portarului, ajunse în piaţa Beauvau şi imediat 
după aceea în foburgul Saint-Honre, toate acestea în mai puţin 
de cinci minute. 

Oricare alta, în afară de doamna Malassis, ar fi fost mulţumită 
să fie luată în serios de către duce; dar ea, care cunoştea lumea 
până în vârful unghiilor, ea nu era femeia să joace un rol pe 
jumătate. De aproximativ doi ani, ducele suspina la picioarele ei; 
de un an, el îi vorbise de căsătorie, mai pe departe la început, 
luptând împotriva unor prejudecăţi sau a unor scrupule foarte 
mari, apoi din ce în ce mai puţin evaziv, pe măsură ce văduva îl 
strângea din ce în ce mai strâns în mrejele ei. 

Un singur considerent îl oprea încă pe domnul de Château- 
Mailly: enormitatea mezalianţei... 

Din piaţa Beauvau până în strada Pépinière, distanţa este 
destul de scurtă pentru ca văduva să îndrăznească s-o străbată 
pe jos, căci la ceasurile trei dimineaţă, în foburgul Saint-Honore 
găseşti foarte rar o trăsură de piaţă. 

— În trei săptămâni, îşi zicea că depărtându-se cu paşi grăbiţi, 
în trei săptămâni, voi fi ducesă de Château-Mailly. Dacă n-aş fi 
leşinat, era în stare să mai amâne trei luni; şi dacă rămâneam la 
el imediat, totul ar fi fost pierdut! 

Şi doamna Malassis adăugă, cu unul din acele surâsuri care 
dezvăluie în întregime caracterul unei femei: 

— Ducele are cheia grădinii. Într-o oră va fi la mine. 

Casa cu numărul 40 de pe strada Pépinière, unde locuia 
doamna Malassis, se compunea dintr-un corp mare de clădiri 
dând chiar la stradă, o veritabilă casă de raport, şi un mic 
pavilion situat în fundul grădinii. 

Acest pavilion a fost ales ca locuinţă şi ea trăia aici cu trei 
servitori: o bucătăreasă, o cameristă şi un intendent pe care-l 
angajase abia în dimineaţa aceea. 

Acesta din urmă şi cu camerista o aşteptau pe văduvă. 

Cu toate că venise pe jos, — cum era o foarte frumoasă 
noapte de iarnă, fără pic de umezeală — puteai crede că 
doamna Malassis venise cu trăsura. 

Ea ajunsese la orele trei dimineaţa în rochie de bal, tot aşa 
cum plecase. Pe drum, ea făcuse să dispară orice urmă a emoţiei 
trecătoare, pentru a nu zice simulate, cu care-l înşelase pe 

90 


— Clubul valeţilor de cupă — 


bătrânul duce. În consecinţă, servitorii nu puteau să bănuiască 
deloc că ar veni din altă parte decât de la familia Van-Hop. 

Pavilionul ocupat de doamna Malassis era mare, spaţios, 
mobilat confortabil şi se compunea din parter şi etajul întâi. 

Avea două uşi: 

Una prin care se intra în mod obişnuit şi care dădea într-un 
vestibul cu marmoră neagră şi cenuşie — corespunzând cu 
faţada clădirii. 

O a doua, situată în josul scării, dădea în grădină şi era pe 
jumătate acoperită de o alee cu pomişori. Aleea se prelungea 
până la zidul grădinii, ajungând la o portiţă ce dădea în strada 
Laborde, stradă foarte pustie nu numai noaptea, dar aproape 
totdeauna şi ziua. 

Această portiţă era intrarea particulară a doamnei Malassis, cu 
toate că în aparenţă nu se servea de ea. 

Totuşi, această portiţă avea două chei. 

Una din aceste chei se afla în mâna văduvei. 

Cealaltă era permanent la domnul duce de Château-Mailly. 

Această cheie deschidea nu numai portiţa grădinii, dar şi uşa 
pavilionului. 

Foarte des, seara, de fapt către miezul nopţii, când acest 
cartier liniştit devenea pustiu, doi oameni se strecurau fără 
zgomot în strada Laborde. 

Unul introducea cheia în broască, deschidea portiţa grădinii, în 
timp ce celălalt rămânea în stradă la pândă. 

Primul se îndrepta, urmând aleea cu pomişori, spre pavilion, 
pătrundea în interior şi urca cu pas tineresc scara care ducea la 
primul etaj, adică în apartamentul doamnei Malassis. 

Aproape întotdeauna el ieşea după o oră şi-şi regăsea 
însoţitorul în stradă. 

Acest însoțitor era valetul de cameră al domnului duce de 
Château-Mailly, acelaşi care plecase în dimineaţa aceasta şi 
luase din neatenţie cheia grădinii. 

Doamna Malassis, reîntorcându-se, găsi pe noul servitor stând 
de vorbă liniştit cu camerista. 

Acest intendent nu este altul decât omul cu faţa dură şi 
stranie, de statură atletică, cu umeri pătraţi, a cărui privire părea 
să trădeze un caracter brutal, şi pe care l-am văzut la reuniunea 
Valeţilor de Cupă, prezidată de Rocambole. 

Cum a reuşit să placă doamnei Malassis omul cu această 
respingătoare fizionomie? 


91 


— Ponson du Terrail — 


Grație unei simple scrisori de recomandare, de care a făcut 
rost Rocambole şi care era semnată cu unul din cele mai 
răsunătoare nume ale foburgului Saint-Germain. 

Marchiza de... recomandă călduros pe domnul Venture, care a 
lucrat zece ani la ea ca vizitiu şi care nu pleacă decât din cauză 
că, fiind atins de un început de oftalmie, nu mai putea conduce 
trăsura cu aceeaşi siguranță. 

Pretinsa marchiză dădea şi o explicație cu privire la aspectul 
respingător al acestei feţe, arătând că în tinereţe protejatul său 
fusese victima unei boli care-i mutilase faţa, dându-i acestui om 
cinstit un aspect de bandit. 

În afara acestei scrisori foarte călduroase, doamna Malassis 
fusese impresionată şi de modestia pretențiilor acestuia, care nu 
cerea decât şase sute de franci, casă şi masă. 

Deci ea îl angajă pe Venture, care-şi luă în primire obligaţiile 
chiar în acea dimineaţă. 

De altfel, în ciuda urâţeniei sale, solidul bărbat avea un aspect 
mai fălos în livreaua albastră, cu revere stacojii, decât cu două 
zile înainte, când purta o haină neagră cu vestă albă. 

Văduva îl lăsă să plece, spunându-i că se poate duce la 
culcare şi pătrunse în dormitor, unde focul ardea din plin. 

— Repede! spuse ea cameristei, aruncându-se într-un fotoliu 
după ce-şi scosese rochia de bal singură. Caută-mi un cufăr, 
geamantane, pune-le în mijlocul camerei şi aruncă în grabă 
înăuntru nişte rufe. 

— Doamna pleacă într-o călătorie? întreabă camerista, mirată 
de acest ordin. 

— Nu, dar mă prefac că plec. 

Subreta era şireată, înţelese, şi îşi privi stăpâna cu un aer fin. 

— Doamna aşteaptă pe domnul duce? întreabă ea. 

— Da, răspunse văduva. Acum vrea el să se căsătorească cu 
mine... 

— Şi doamna nu vrea? 

— Exact. 

— Atunci, spuse liniştită subreta, trebuie să-mi fac bagajul, 
căci cred că peste câteva seri voi dormi în locuinţa ducilor de 
Château-Mailly. 

— Probabil, murmură doamna Malassis, care după cum am 
văzut făcea confidenţe cameristei, justificând astfel proverbul 
care spune că „virtutea este a tuturor claselor, ca şi viciul; 
femeia din cea mai bună lume poate greşi, dar cea care se 
destăinuie unei servante este totdeauna o femeie obişnuită”. 

92 


— Clubul valeţilor de cupă — 


Subreta execută ordinele stăpânei şi îndesă în grabă câteva 
rochii într-un cufăr, câteva dantele într-un geamantan şi aranjă 
două pălării în cutiile lor. 

Văduva, care n-avea secrete faţă de cameristă, îi povesti punct 
cu punct ce se întâmplase între ea şi duce, după plecarea de la 
bal. 

Camerista — pentru a răspunde onoarei unor asemenea 
confidenţe — îşi ascultă cu atenţie stăpână până la capăt şi 
sfârşi prin a emite această părere: 

— Nu mi-aş permite să vă dau un sfat, doamnă; clar dacă îmi 
permiteţi o simplă observaţie, aş îndrăzni să zic că este necesar 
ca doamna să aibă cu adevărat aerul că pleacă. 

— Asta este şi intenţia mea. 

— In locul doamnei, aş scrie domnului duce un frumos bilet de 
adio. 

— lată! spuse doamna Malassis, e o idee. 

— Şi aş avea aerul că l-am terminat şi că încerc să-l ascund, 
când ducele ar intra. 

— Eşti o fată deşteaptă... du-te! 

— Doamna este prea bună, răspunse camerista plecând. 

Rămasă singură, doamna Malassis hotărî să urmeze sfatul 
cameristei şi, aşezându-se înaintea unui frumos pupitru din lemn 
de trandafir, care avea tot ce trebuia pentru scris, luă o pană şi 
începu să scrie câteva rânduri. 

Dar în acest moment, ea tresări şi ciuli urechile. 

Noaptea era liniştită şi se auzea cel mai uşor zgomot. 

Se auzi răsucitul unei chei într-o broască, apoi scârţâitul 
balamalelor unei portiţe. 

— lată-l, gândi ea. 

Intr-adevăr, paşi uşori făceau să scârţâie nisipul aleii; doamna 
Malassis auzi deschizându-se uşa de jos, apoi paşi care răsunau 
pe scară. 

Şi doamna Malassis continuă să scrie. 

Cineva bătu la uşa camerei. 

— Intră! zise văduva. 

Nici nu-şi întoarse capul, continuând să privească hârtia pe 
care pana o înnegrea. 

Uşa se deschise, un bărbat intră şi se opri în prag. 

Atunci, convinsă că va vedea figura palidă şi răvăşită a 
bătrânului duce, văduva strecură scrisoarea sub un carton şi 
ridică încet capul. 


93 


— Ponson du Terrail — 


Dar imediat ea scoase un țipăt puternic, se ridică în grabă şi 
se dădu câţiva paşi înapoi... 

Omul care pătrunsese la ea având cheia, acest om care trecea 
pragul camerei ei de culcare la ceasurile patru dimineaţa, nu era 
ducele de Château-Mailly. 

Era un necunoscut! 


Capitolul XII 


Fernand Rocher şi maiorul Carden, martorul său, părăsiră 
balul. 

Falsul viconte şi sir Williams îi aşteptau pe prima treaptă a 
peronului. Atunci Rocambole îşi salută din nou adversarul: 

— Vă rog să-mi permiteţi, domnule, spuse el, o mică 
propunere. Locuinţa mea se află în apropiere şi în apartament 
am nişte săbii obişnuite de duel. Aveţi ceva împotrivă de a ne 
folosi de ele? În acest caz, va trebui să-l trezim pe Lepage sau pe 
Devisme. 

— Inutil, răspunse Fernand. Ne vom bate cu săbiile d-voastră. 

— Bine, numai că găsesc că e prea departe să mergem în 
Bois-de-Boulogne. 

— Mergem unde vreţi. 

— La câţiva paşi de aici e un locşor complet pustiu, între 
strada Courcelles şi strada Laborde, un fel de teren viran, de 
care ne putem folosi de minune. 

— Fie, zise încă o dată Fernand. 

— Mai e ceva, domnule, sunt cu caleaşca mea şi, cum cred că 
este inutil să amestecăm şi valeţii în această treabă, îmi voi 
expedia lacheul şi voi fi — dacă-mi permiteţi — vizitiul 
dumneavoastră până la locul duelului. 

Fernand se înclină. 

Rocambole ordonă lacheului să tragă echipajul la marginea 
peronului. 

Apoi, în timp ce lacheul sărea jos de pe capră, Rocambole 
invită pe maior şi pe Fernand să urce în spate, în timp ce sir 
Williams lua loc alături de el, pe scaunul din faţă. 

Conducându-şi caii, domnul viconte de Cambolh trecu pe sub 
poarta exterioară a clădirii. 

Cinci minute mai târziu, ajungeau în foburgul Saint-Honore. 
Rocambole se opri în faţa porţii şi trecu hăţurile lui sir Arthur 
Collins. 

94 


— Clubul valeţilor de cupă — 


— Domnilor, zise el sărind de pe capră, nu voi lipsi decât zece 
secunde. 

Şi Rocambole urcă, luă două perechi de săbii şi cobori imediat. 

— La ordinile dumneavoastră, spuse el. 

Trăsura porni din nou şi nu se opri decât în faţa acelor terenuri 
virane cunoscute sub numele de Câmpiile Monceau. 

Aici, cei patru călători coborâră. 

În depărtare, la Saint-Philippe-du-Roule sunau ceasurile trei şi 
jumătate. 

Noaptea era clară, lună strălucea pe cer; era un ger uscat. 

— Putem duela la fel de bine ca în plină zi, spuse Rocambole 
lui Fernand. Dar să ne grăbim, domnule, căci e un ger straşnic. 

Maiorul Carden şi falsul englez luară săbiile şi le măsurară cu 
seriozitate. 

Una din condiţiile secrete ale vicontelui Andréa şi a lui 
Rocambole era ca sufletul şi capul conjuraţiei să rămână 
întotdeauna necunoscut. 

Dacă maiorul Carden fusese prevenit de Rocambole că 
Fernand, provocat de el, îi va cere ajutorul şi că, pentru a 
întâmpina cererea acestuia, va trebui să se găsească în drumul 
lui, el nu ştia totuşi nici cauza şi nici scopul acestui duel, căci 
Rocambole socotise inutil să-i dea cea mai mică explicaţie; nu 
ştia, de altfel, nici cine putea fi sir Arthur Collins. 

De asemenea, sir Arthur îşi jucă cu conştiinciozitate rolul de 
englez, exprimându-se într-o franceză fantezistă, care părea 
accesibilă doar pentru cei de peste Canal. 

Şeful Valeţilor de Cupă era deci, în cel mai bun caz, — în ochii 
maiorului Carden — un oarecare afiliat al acestei mari asociaţii, 
din care făcea şi el parte. 

Sir Arthur puse atâta conştiinciozitate în măsurarea săbiilor, 
discută atât de aprins fiecare condiţie a duelului, se indignă atât 
de natural împotriva acestui obicei, amintind că el este interzis în 
Anglia, încât maiorul se întreba dacă nu cumva, în loc de a fi la 
curent cu secretul sângeroasei comedii ce trebuia să urmeze, sir 
Arthur nu era cumva un englez de bună credinţă, un naiv musafir 
al marchizului Van-Hop pe care l-a găsit Rocambole pentru a-i fi 
martor. 

Totuşi falsul insular găsi timpul necesar să se apropie de 
Rocambole, care tocmai îşi scotea haina, şi să-i zică la ureche: 

— Aminteşte-ţi exact lovitura pe care ţi-am arătat-o, altfel... 

— O ştiu pe dinafară. 


95 


— Ponson du Terrail — 

— Şi fără prostii, nu cumva să-l ucizi. 

— Fii liniştit. 

— Domnule, spuse Fernand, apropiindu-se şi luându-şi sabia 
din mâinile lui sir Arthur. Sunt de părerea dumneavoastră: se 
face frig, să ne grăbim. 

Cei doi adversari se aşezară faţă în faţă, sir Arthur puse săbiile 
cu vârfurile lipite şi, luând accentul său cel mai gutural, spuse: 

— Gata! domnilor! 

Fernand, enervat de permanenta obrăznicie a adversarului 
său, mai mult decât de insulta care fusese primul motiv al 
duelului, avea totuşi atâta sânge rece cât îi trebuia ca să nu uite 
complet toate legile duelului. 

Dimpotrivă, Rocambole era tot atât de calm ca un chirurg care 
se pregăteşte să facă o operaţie şi fluieră o arie din Norma, în 
timp ce duela. 

Fernand primise educaţia unui tânăr care intră în viaţă sub 
auspiciile sărăciei. Nu mergea atât de des la sala de arme, pe cât 
frecventa sălile de curs. Mergea mai rar la manej decât la şcoala 
de drept. Marea avere obţinută prin căsătorie îl găsi spadasin 
începător, trăgător mediocru. 

De cum s-a pus în gardă, îţi dădeai seama că ţinea sabia mai 
mult cu voinţa, decât cu priceperea. 

Rocambole avusese timpul necesar să studieze cu atenţie arta 
scrimei, având în acelaşi timp un talent înnăscut şi o agilitate 
fără egal. 

Fiul adoptiv al văduvei Fipart, derbedeul devenit leu, nu-şi 
pierduse calităţile din tinereţe. 

Avea permanent acel minunat sânge rece pe care îl avusese şi 
în ziua în care Leon Rolland îl ţinea sub genunchiul său, 
apăsându-i pumnalul în piept pentru a-l face să vorbească. 

Era în continuare suplu, abil, avea aceiaşi nervi de oţel şi nu 
uitase nici un moment, învățând scrima, arta savatei — acea 
bătaie cu mâinile şi cu picioarele — care este adevărata scrimă a 
puştilor din Paris. 

Rocambole se prezentase pe teren cu o agilitate de tigru unită 
cu savantele lecţii, pe care vicontele Andréa i le dăduse, şi ajutat 
enorm de cunoscuta-i prezenţă de spirit. De altfel, el ştia 
dinainte forţa exactă a adversarului său şi, dacă ar fi vrut, l-ar fi 
putut ucide pe Fernand din primele lovituri. 

Dar acest lucru nu intra în vederile lui sir Williams şi deci el 
trebuia să se supună. 

Rocambole ştia ce are de făcut. Vroia să facă o mică operaţie 

96 


— Clubul valeţilor de cupă — 


chirurgicală şi ştia că un vârf de fier în umăr nu ucide, dar 
provoacă un leşin şi o rană destul de gravă pentru a obliga un 
om să stea la pat câteva zile. 

Fernand pierduse ultima rămăşiţă de sânge rece şi de cum se 
văzu cu sabia în mână, se aruncă asupra adversarului său, fiind 
mai puţin interesat de a-şi apăra propria viaţă, cât a-l ucide pe 
Rocambole. 

Dimpotrivă, Rocambole părea să fie într-o sală de arme şi 
găsea o mare plăcere în acest joc crud, fără nici un pericol 
pentru el. 

Cei doi martori plasați la distanţă stăteau impasibili: maiorul, 
ca un om obişnuit cu asemenea spectacole; baronetul sir 
Williams, ca amator pasionat, ca un adevărat excentric 
entuziasmat de tot felul de lupte, de la bătăile de cocoşi până la 
boxul englezesc. 

Timp de câteva secunde, impetuozitatea plină de furie cu care 
Fernand Rocher căută în zadar drumul spre pieptul falsului 
gentilom suedez, nu-i dădu voie acestuia să-şi încerce lovitura 
secretă pe care o învățase de la maestrul său. 

Rocambole se mulțumea să pareze şi să fandeze, lăsând 
adversarul să se obosească, aşteptând momentul potrivit. 

Pe măsură ce-şi dădea seama de superioritatea lui 
Rocambole, Fernand începu să uite şi puţina scrimă pe care o 
ştia şi, foarte curând, braţul său începu să dea semne de 
moliciune, atacul fu mai puţin viu, iar riposta mai lentă; nu mai 
înainta cu aceeaşi vigoare. 

Aceasta era clipa pe care o aştepta Rocambole şi, dintr-o dată, 
fandând în viteză, îşi ridică sabia vertical. 

Cea a lui Fernand nemaisimţind fierul, omul neavând ceea ce 
se numeşte simţul săbiei, pipăi o secundă în vid şi apoi cobori... 

Fernand, într-o clipă neaşteptată de nehotărâre, rămăsese 
fără gardă... 

Atunci, iute ca fulgerul, sabia lui Rocambole şuieră ca un 
şarpe, lovitura fu directă şi vârful se înfipse în umărul lui 
Fernand, care căzu imediat. 

— În sfârşit! murmură sir Williams, să sperăm că nu l-ai ucis... 
Am nevoie de mai mult decât de viaţa lui. 


Capitolul XIII 


97 


— Ponson du Terrail — 


Maiorul Carden l-a văzut căzând pe Fernand Rocher. 

Cum nu era inițiat în secretele lui sir Arthur Collins sau, mai 
curând, ale baronetului sir Williams, cum Rocambole nu-i făcuse 
nici un fel de mărturisire, el îşi închipui că acela căruia îi fusese 
martor era fie mort, fie foarte grav rănit. 

încercă deci să se apropie, pentru a vedea în ce stare este 
Fernand. 

Dar Rocambole făcu un pas către el: 

— Scumpul meu, îi spuse el, faceţi-mi o favoare... 

Maiorul îl privi uimit. 

— Înfăşuraţi-vă în manta, urmă Rocambole, şi întoarceţi-vă la 
bal... Sau mai bine întoarceţi-vă acasă. Serviciile dumneavoastră 
nu ne mai sunt de folos. 

Maiorul se înclină. 

El ştia sau, cel puţin, înţelesese, că Fernand era condamnat de 
asociaţia Valeţilor de Cupă şi deci se aşteptase la acest 
deznodământ. 

Îşi încheie pardesiul, îşi aprinse liniştit trabucul la felinarul 
caleştii şi plecă. 

Rocambole şi sir Arthur Collins rămaseră aplecaţi asupra lui 
Fernand. 

Fernand era leşinat. 

Sângele curgea abundent din rană, care nu era adâncă, dar 
destul de largă, ca toate rănile provocate de o sabie 
triunghiulară. 

— Ei, drace! spuse sir Arthur, eşti sigur că nu l-ai ucis? 

— Absolut sigur. 

Baronetul luă un felinar de care se servi pentru a examina cu 
atenţie rana. 

— Unde-i mica cutie pe care ţi-am trimis-o azi dimineaţă? 

— E în caleaşcă. 

Rocambole alergă la caleaşcă şi reveni cu o casetă în care se 
găseau pansamente, cârpe curate şi o trusă. 

Imediat sir Arthur Collins, cu un calm extraordinar şi cu o 
abilitate de medic, pansă rana şi imobiliză braţul. 

— Acum, spuse el, trebuie să-l transportăm cu grijă, pentru a 
evita o complicaţie. Ar putea să moară pe drum. 

Sir Arthur şi Rocambole îl ridicară pe rănit, uşor de tot, şi-l 
duseră la trăsură, întinzându-l pe bancheta din spate, după ce-i 
aşezară două perniţe sub cap, pentru a-l face să stea cu pieptul 
mai ridicat decât restul corpului. 

Din câmpiile Monceau, unde avusese loc duelul, şi până în 

98 


— Clubul valeţilor de cupă — 


punctul unde Rocambole şi sir Williams trebuiau să transporte 
rănitul, distanţa nu era mare. 

Totuşi, era necesar să se evite orice fel de zdruncinătură, 
pentru a preveni înrăutățirea stării bolnavului. 

Sir Arthur urcă în trăsură susţinând în continuare capul lui 
Fernand, care nu-şi revenise din leşin, şi îi spuse lui Rocambole: 

— Transformă-te în valet şi mergi pe jos, trăgând calul de 
dârlogi. Ai grijă să mergi încet. 

Şi adăugă râzând: 

— E noapte, străzile sunt pustii şi nu te va vedea nimeni. 
Vicontele de Cambolh nu va fi silit să roşească. 

Un sfert de oră mai târziu, micul convoi nocturn se opri în 
strada Moncey, în faţa locuinţei pe care noi o cunoaştem. 

Această locuinţă, construită de baronul de 0..., vândută de 
Baccarat, cumpărată printr-un intermediar de sir Williams, era 
locuită din această dimineaţă de Turquoise. 

Rocambole sună, poarta se deschise fără zgomot şi se auziră 
paşi scârţiind pe nisip. 

Jenny, în capot, cu capul înfăşurat într-un fular, venea cu o 
lumânare în mână. 

Un bărbat, cu o pereche de ochelari albaştri pe nas, chel şi cu 
o burtă mare, o urmă. Acest bărbat, îmbrăcat cu o haină neagră, 
purtând cravată albă, avea aspectul savant al unui avocat sau al 
unui medic. Dar, dacă ar fi fost aici, Baccarat ar fi putut să-l 
recunoască pe acel fals doctor aflat la căpătâiul ei, cu patru ani 
în urmă, imediat după arestarea lui Fernand Rocher, cel care o 
internase într-o casă de nebuni. 

— Micuţo, spuse sir Arthur, care-şi regăsi imediat accentul 
englezesc, ţi-am adus porumbelul. 

— Ah! răspunse Turquoise, în a cărei privire scânteia o bucurie 
crudă. 

— Totul e gata la tine? 

— Totul. 

Sir Arthur făcu un semn falsului vizitiu, care se urcă pe scăriţa 
faetonului şi-l ajută să coboare rănitul. 

Fernand fu dus în casă şi aşezat pe un pat, la parter, chiar în 
camera pe care altă dată o ocupa Baccarat. 

Aici, sir Arthur redeveni chirurg. 

Ajutat de Rocambole şi de Turquoise, îl dezbracă pe rănit şi, 
după ce îi spălă şi îi consultă rana, spuse: 

— li ajunge pentru opt sau zece zile. 


99 


— Ponson du Terrail — 


Şi întorcându-se spre Rocambole: 

— Ştii că, dacă pătrundeai un centimetru mai mult, îl omorai? 

— Ah! Ce nenorocire, murmură naiv Turquoise, şi eu care 
voiam să-l ronțăi. 

— ÎI vei ronţăi, scumpa mea, zise sir Arthur, mângâind bărbia 
catifelată ca o piersică a frumoasei fete. 

Turquoise îşi arătă dinţii albi şi ascuţiţi ca de şoarece şi avu un 
surâs provocator. 

— Îţi cunoşti, cel puţin, rolul? 

— De minune! 

— Şi tu? întrebă Rocambole, întorcându-se către falsul doctor. 

— De o lună, răspunse acesta, am învăţat conştiincios şi sunt 
aproape chirurg. Îl voi îngriji pe rănit ca Aesculap însuşi. 

Fernand era leşinat în continuare. 

Turquoise şi falsul doctor se instalară la căpătâiul lui. 

— Să mergem, spuse sir Arthur lui Rocambole, nu mai avem 
ce face aici. 

Şi adăugă, aplecându-se la urechea lui Turquoise: 

— De două ori pe zi să-mi dai de ştire ce se întâmplă; e bine 
aşa? 

— Fără îndoială! 

Baronetul îl luă de braţ pe Rocambole, îl scoase afară din 
dormitor şi ajunseră în grădină, unde lăsaseră caleaşca cu calul 
legat de un arbore. 

Turquoise, instalată abia în dimineaţa aceea, nu avusese timp 
să se aranjeze şi nu angajase decât o cameristă, care fusese 
trimisă din timp la culcare, aşa cum prevedeau ordinele lui sir 
Williams. 

— Scumpul meu amic, îi spuse baronetul luând hăţurile din 
mâinile lui Rocambole şi permiţându-şi plăcerea de a conduce 
singur, n-ai vrea să ne reîntoarcem la bal? 

— Cu multă plăcere, spuse Rocambole. 

Baronetul îşi scoase ceasul. 

— E ora patru dimineaţa, zise el. 

— Nu-i nimic! precis se va dansa până la opt. 

— Şi vom supa în zori. 

Sir Williams, sub trăsăturile lui sir Arthur, reintră deci în casa 
familiei Van-Hop, unde sărbătoarea se desfăşura în toată 
splendoarea ei; se părea că nimeni nu remarcase absenţa lor. 

Maiorul nu revenise. 

El plecase să supeze la Maison d'Or, după care s-a întors 
liniştit acasă. 

100 


— Clubul valeţilor de cupă — 


Sir Arthur se plimbă prin sala de bal, trecând printre grupele 
care dansau sau discutau, până când ajunse într-un colţ unde se 
opri pentru a discuta cu Rocambole. 

Din acest loc, cei doi complici puteau să vadă totul, fără a 
atrage atenţia. 

Observară, în primul rând, că tânărul conte de Château-Mailly 
dansa cu Hermine. 

Îl văzură apoi pe Chérubin, pe frumosul Chérubin, care reuşise 
să obţină un vals de la doamna Van-Hop şi amândoi se învârteau 
în vâltoarea dansului. Marchiza de Van-Hop arăta foarte 
emoţionată, deşi nu părea să acorde o atenţie deosebită 
partenerului ei. 

— lată, spuse sir Arthur, aplecându-se la urechea lui 
Rocambole şi arătându-i cu o privire pe frumoasa creolă, îi vezi? 

— Da, a început cucerirea. 

— Îmi aminteşte, în acest moment, de copiii regelui Carol |, 
care surâdeau la vederea securii sub al cărei tăiş trebuia să 
cadă, o oră mai târziu, capul tatălui lor. 

— Ah! 

— Da! marchiza, valsând cu Chérubin, se joacă cu securea. 

— Frumoasă comparaţie, unchiule. 

— Numai că, de data asta, securea va fi un pumnal... 

— Foarte bine! 

— Şi pumnalul va fi pentru ea. 

— După câte înţeleg eu, Chérubin va fi pumnalul. 

Baronetul ridică din umeri. 

— Nu, spuse el. El va fi numai acela care va pune arma 
ucigaşă în mâna marchizului, acest om cinstit care-şi iubeşte 
atât de mult soţia. 

Şi baronetul avu un surâs, în faţa căruia ar fi tremurat chiar 
Satana. 


Capitolul XIV 


Fernand Rocher leşinase exact în secunda loviturii lui 
Rocambole. 

Când îşi reveni, nu mai era pe terenul viran, iar martorii, 
adversarul, săbiile, totul dispăruse. Fernand se găsea culcat într- 
un alcov; în cameră domnea un semiîntuneric misterios, datorită 
unei lămpi care abia pâlpâia, aşezată pe căminul din apropiere. 


101 


— Ponson du Terrail — 


Această lampă lumina confuz obiectele dimprejur, asupra cărora 
rănitul îşi plimbă privirea uimită. 

I| se părea că se găseşte într-un dormitor destul de spaţios, 
mobilat luxos, al cărui aspect îi era complet necunoscut. 

Lampa arunca o lumină ştearsă şi îndoielnică pe tapete, pe 
mobile, pe perdele şi, cu ajutorul acestei lumini, privirea mirată a 
lui Fernand încerca să facă un soi de inventar. 

Observă, la început, câteva mobile pe care numai arta şi 
fantezia reunite le selecţionase cu atâta eleganţă: un bufet mic 
în lemn aurit, ghivece lăcuite, scrinuri de Boule, fotolii moi, 
acoperite cu o stofă mătăsoasă de culoare gri ca cenuşa, 
covoare moi, ale căror culori închise se armonizau perfect cu 
tapetul de pe pereţi, cu uşile şi cu ferestrele. 

Părea dormitorul unei tinere din lumea bună. Proprietara 
camerei putea fi o persoană care peste câteva zile urma să se 
mărite, sau o ducesă la vârsta de douăzeci de ani; căci totul era 
în acelaşi timp sobru şi elegant, şi nimic nu lăsa impresia că ar 
aparţine unei femei cu o situaţie echivocă. Din contră, s-ar fi 
putut presupune că zâna acestei locuinţe era seara regină sau 
simplă subretă, de cealaltă parte a cortinei de la Comedia 
Franceză, atât de mult bun gust, lux, delicateţe şi artă se găseau 
în acest cuibuşor. 

Fernand încercă să-şi amintească trecutul cel mai îndepărtat 
şi totuşi îşi dădu seama că nu trecuse niciodată pragul acestei 
camere. Cu toate acestea, el se găsea aci, culcat, singur, în 
mijlocul unei depline tăceri. 

Făcu o mişcare, care-i smulse un strigăt de durere. 

Această durere fu pentru el ca aprinderea unei lumini. 

Işi aminti dintr-o dată de duel, de adversarul său, de martor, 
până şi de strania senzaţie de frig pe care a simţit-o când vârful 
săbiei i-a pătruns în umăr, şi-şi dădu seama că fusese 
transportat, în grabă, aici. 

Câteva picături de sânge care ornau perna, cât şi aparatul pe 
care-l simţea pe rană, îl ajutară să-şi amintească totul. 

In acelaşi timp, strigătul pe care-l scosese trezi pe cineva din 
casă, căci se auzi o uşă şi un bărbat îmbrăcat în negru, cu 
cravată albă, chel, puţin obez, purtând ochelari pe o figură 
serioasă, se apropie în vârful picioarelor. Apoi, fără să spună un 
cuvânt, severul personaj luă mâna rănitului, care atârnă în afara 
patului, şi îi pipăi pulsul. 

— Aveţi o febră destul de mare, domnule, îi spuse el, e un 
semn bun... Vă doare? 

102 


— Clubul valeţilor de cupă — 


— Nu foarte tare, răspunse Fernand, care înţelese că are dea 
face cu un medic; numai că am făcut o mişcare bruscă. 

Doctorul  dezveli umărul bolnavului şi reaşeză cu grijă 
aparatul, care fusese mişcat din loc. 

— Trebuie să staţi liniştit, domnule, zise el; repaosul este 
absolut necesar. 

— E deci o rană periculoasă, domnule? întrebă Fernand. 

— Periculoasă, nu, răspunse doctorul, dar destul de gravă, 
domnule, încât să cred că este necesar să nu părăsiţi patul cel 
puţin opt zile. Din fericire, este iarnă, anotimp totdeauna 
preferabil verii în vindecarea unor răni. 

— Domnule, reluă Fernand, îmi permiteţi să vă pun o 
întrebare? 

Doctorul făcu un semn afirmativ. 

— Îmi puteţi spune dacă mă găsesc într-un spital? 

— Nici gând, domnule. 

— Atunci, probabil că sunt la martorul meu, sau la adversarul 
meu? 

— Domnule, spuse cu naivitate medicul, nu vă pot informa în 
această privinţă. Am fost chemat la căpătâiul dumneavoastră 
acum două ore. Zăceaţi îmbrăcat pe acest pat şi sângele curgea 
destul de abundent din rană... O femeie, o femeie tânără de 
aproximativ douăzeci de ani... 

— Soţia! exclamă Fernand. 

— Nu ştiu; este mică, blondă, foarte drăguță... 

— Asta nu e Hermine, murmură rănitul surprins. La cine mă 
aflu, oare? 

— Nu ştiu absolut nimic. Am văzut-o doar ştergându-vă 
sângele pe măsură ce curgea. Era împreună cu o cameristă. 

— Dar, insistă Fernand, în culmea nedumeririi, nu era nici un 
bărbat aici? 

— Nici unul. 

— Şi nu ştiţi numele doamnei care... 

— Faţă de mine i-au spus numai doamnă, deci asta e tot ce 
pot să vă spun. 

— Ce straniu mister! gândi rănitul. 

Şi cum făcu această reflecţie în gând, draperia, pe care 
doctorul o lăsase să cadă când intră, se ridică din nou şi Fernand 
auzi un pas uşor lunecând pe covoare; o femeie intra în vârful 
picioarelor. Această femeie produse o puternică impresie asupra 
rănitului. 


103 


— Ponson du Terrail — 


Secretul care părea să învăluie ciudata aventură la începutul 
ei, apoi această predispoziţie în care se găsea datorită emoţiilor 
prin care trecuse cu câteva ore mai înainte şi, în fine, minunata 
frumuseţe a  necunoscutei, contribuiră toate laolaltă la 
intensitatea acestei impresii. 

Avea în faţa lui o făptură micuță şi încântătoare, blondă ca 
madonele lui Raphael, cu ochii de un albastru închis ca azurul 
mărilor, o talie unduioasă şi flexibilă şi mâini mici, care păreau 
mai curând să aparţină unui copil decât unei femei. 

Un capot de catifea neagră cu revere albastre ca cerul, 
scoteau în evidenţă minunata albeaţă a braţelor şi gâtului: un 
surâs puţin trist, cum se vede numai la femeile care au deschis 
cartea vieţii la pagina cu necazuri, flutura pe buzele ei. 

Se apropie cu o privire neliniştită, îl privi pe Fernand şi îl 
salută, făcându-i un semn cu mâna. 

— Cum vă simţiţi, domnule? îl întrebă ea. 

Vocea era dulce, cu un timbru melodios şi produse o plăcută 
impresie rănitului. 

Şi, cum întredeschise gura pentru a-i mulţumi şi, probabil, 
pentru a o întreba pe frumoasa necunoscută prin ce stranii 
împrejurări se afla aici, ea duse degetul la buze. 

— Ssst! domnule, zise ea tare. Doctorul pretinde că trebuie să 
vorbiţi cât mai puţin. 

În acelaşi timp, se îndreptă spre o măsuţă apropiată, unde se 
afla o ceaşcă plină cu ceai, pe care o luă în mâna. 

Şi dat fiind că medicul n-o mai putea vedea, ea îşi duse din 
nou degetul la gură şi, de această dată, rănitul înţelese că dorea 
să nu fie întrebată nimic faţă de o terță persoană. 

Apoi reveni lângă pat şi îi dădu lui Fernand băutura. 

Fernand nu încetă nici un moment să admire această 
frumoasă femeie, urmărind cu privirea toate mişcările ei. 

— Doamnă, spuse atunci medicul, pentru moment îngrijirile 
mele sunt inutile. Rana merge bine, febra nu este alarmantă, voi 
reveni peste câteva ore să schimb pansamentul. 

Ea îl concedie cu un gest de regină, luă o lumânare pentru a-i 
lumina calea şi ieşi împreună cu el. 

Fernand urca din nou pe culmile nedumeririi. 

Unde se afla? 

De ce soţia nu fusese anunţată? 

Strigă. Necunoscuta se reîntoarse. 

— Doamnă, îi spuse Fernand, cu toate că mi-aţi impus 
tăcerea, cu toate că pretindeţi că prezenţa mea aici trebuie să 

104 


— Clubul valeţilor de cupă — 


rămână chiar pentru mine un mister, sper că nu-mi veţi refuza o 
favoare? 

— Vorbiţi, spuse ea surâzând. 

— Sunt căsătorit, doamnă, îmi iubesc soţia... care trebuie să 
fie foarte îngrijorată de absenţa mea... 

— Soţia dumneavoastră a fost anunţată. 

Şi blonda necunoscută îi aruncă una din acele priviri şi unul 
din acele surâsuri care tulbură şi inima celui mai pur om. 

Apoi, ea adăugă: 

— Închipuiţi-vă că sunteţi în palatul unei zâne, o zâna care v-a 
salvat viaţa şi nu vă cere în schimbul binefacerii făcute decât un 
lucru... 

— Oh! spuneţi, doamnă! 

— Un lucru foarte simplu... 

ŞI-I privi surâzând în continuare. 

— Ce? întrebă el. 

Puse din nou un deget pe buze. 

— Tăcerea! spuse ea. 

Şi dispăru. 

Fernand rămase singur, pradă unei totale uimiri, amestecată 
cu o ciudată admiraţie pentru frumuseţea acestei femei. 

Timp de câteva minute, speră s-o vadă reapărând şi simţi 
chiar o inexplicabilă nerăbdare, un fel de spaimă că nu va mai 
sosi, pe care chiar lui îi era greu să şi-o explice. 

Dar minutele treceau, apoi se scurse o oră şi blonda făptură 
nu reveni. 

Fernand intră atunci în acea fază a febrei care urmează 
aproape întotdeauna leşinurilor provocate de o rană mai 
serioasă. 

De altfel, serioasă sau uşoară, o rană nu produce întotdeauna 
leşin, dar fie că este urmată de leşin sau nu, rănile sunt urmate 
totdeauna de accese de febră care dau naştere, în general, deşi 
de intensitate diferită, unui gen de delir mintal. 

Halucinaţii ciudate apărură în mintea lui şi pierdu complet 
conştiinţa situaţiei reale. 

Se scurseră mai multe ore în care el rămăsese în această 
stare, iar lampa, care arunca o lumină dubioasă în cameră, sfârşi 
prin a se stinge. 

În întuneric, halucinaţiile deveniră mai intense şi mai ciudate, 
iar tânăra femeie, frumoasa blondă, juca rolul principal. 

Lucru straniu! Fernand se gândea în acelaşi timp la soţie şi la 


105 


— Ponson du Terrail — 


frumoasa necunoscută, confundându-le uneori pe amândouă 
într-o singură făptură; apoi ajunse să-şi închipuie că era mort, că 
fusese ucis şi că locul unde se afla nu era altul decât anticamera 
unei alte lumi sau a unei alte vieţi. 

Din halucinație în halucinație, rănitul adormi. 

Când se trezi, o rază de soare pătrundea printre perdele şi 
cădea pe covor. 

Somnul calmase puţin febră şi rănitul îşi reveni complet. 

În acelaşi timp, amintirile începeau să se adune şi putu, în 
fine, să analizeze în amănunt întâmplările din ajun, adică 
neaşteptata provocare căreia îi fusese victimă la balul 
marchizului Van-Hop şi urmările ei, până în momentul în care 
căzuse atins de sabia adversarului. 

Aici, în casă, se afla doar o femeie. Ce s-a întâmplat cu 
adversarul şi cu martorii? 

Unde l-au transportat? 

De ce soţia nu este lângă el? 

Şi cine este această splendidă făptură, care s-a transformat în 
infirmieră? 

Erau întrebări cărora nu le găsea răspunsul. 

Dar, în ciuda tuturor întâmplărilor, Fernand continua să se 
gândească la soţia lăsată la bal care, fără îndoială, se întorsese 
acasă convinsă că-l va găsi acolo şi care, la fel de neîndoios, 
petrecuse o noapte chinuitoare. 

Şi totuşi nu îndrăzni să strige şi se resemnă să aştepte să 
apară cineva. lIntr-adevăr, puţin după aceea, uşa prin care 
dispăruse gingaşa şi blândă necunoscută, se redeschise. 

Fernand simţi învăluindu-l o misterioasă emoție, inima îi bătea 
puternic, iar imaginea acestei frumoase şi caste Hermine — pe 
care nu încetase s-o iubească timp de patru ani — avu de 
susţinut o puternică luptă cu imaginea unei alte femei, 
înconjurată de o taină grea. 

În pragul uşii, Fernand o observă pe frumoasa necunoscută. 
Ea veni către el jumătate tristă, jumătate surâzând şi spuse: 

— Imediat va veni doctorul să vă panseze. Cum vă simţiţi? Vă 
doare? Aţi dormit puţin? 

Ea îi punea toate aceste întrebări cu vocea-i dulce şi 
încântătoare, ca o melodie, şi-ţi dădea impresia că o afecţiune 
puternică şi neobişnuită îi dicta fiecare cuvânt. 

— Îmi merge mai bine, răspunse el, dar... 

— Ei bine, întrebă ea? 

— Soţia mea... murmură Fernand. 

106 


— Clubul valeţilor de cupă — 


— Ssst! Soţia dumneavoastră este anunţată, soţia dumnea- 
voastră este liniştită... Vă ajunge! 

Fernand se simţi pradă unei emoţii violente şi inexplicabile, şi 
totuşi nu ştia nici măcar numele acestei femei, şi o iubea numai 
pe Hermine. Ea vru să ia mâna lui Fernand în a sa, pentru a se 
asigura că nu are febră; dar Fernand prinse această mână şi o 
sărută respectuos — sărutul unui om recunoscător. 

Ea îşi retrase mâna şi roşi. 

— Ce faceţi, domnule? îi spuse ea. 

— Doamnă, se bâlbâi el, vă mulţumesc şi-mi exprim în felul 
acesta recunoştinţa. 

— Nu-mi datoraţi nici o recunoştinţă, răspunse ea simplu. 

— Totuşi?... făcu el cu un ton interogativ. 

— Îmi închipui, spuse ea, vreţi să ştiţi unde vă aflaţi şi cine 
sunt? 

— Bineînţeles... 

— Ei bine, răspunse ea, e imposibil. 

— Imposibil? 

— Da; e imposibil să vă spun, nu numai cine sunt, dar chiar 
unde sunteţi... Totuşi... 

— Ah! spuse rănitul cu spaimă. 

— Pot să vă spun, reluă ea, că vă găsiţi la Paris şi aţi fost 
transportat la mine în momentul când aţi fost rănit. 

Şi lăsând să alunece un surâs pe buzele ei roşii, ea adăugă: 

— Restul e secret. 

Fernand o contemplă cu o admiraţie mută. 

— Rana dumneavoastră nu are nimic grav, reluă ea, dar vă 
este totuşi absolut interzis să vă ridicaţi din pat sau să faceţi cea 
mai mică mişcare, ba chiar doctorul mi-a spus că vom fi obligaţi 
să vă condamnăm la o dietă severă. 

Continua să surâdă şi adăugă: 

— Totuşi, nu vor trece opt zile şi s-ar putea să fiţi transportat 
acasă... la... soţia dumneavoastră.. 

Ea pronunţă atât de greu aceste cuvinte, ca şi cum ar fi fost 
nevoită să şi le smulgă din inimă. 

Seara, Fernand fu din nou doborât de febră şi delir. 

Noaptea fu rea, plină de vise, halucinaţii, în mijlocul cărora 
soţia sa şi blonda necunoscută păreau să se ţină de mână. 

Zorile îl găsiră slăbit, epuizat, cu membrele atinse de un 
tremur nervos şi cu ochii injectaţi. 

Îi era imposibil să fixeze un obiect, n-ar fi putut să scrie sau să 


107 


— Ponson du Terrail — 


citească. 

Frumoasa infirmieră intră în vârful picioarelor, se apropie de 
pat şi se asigură, cu o privire rapidă, de starea în care se afla 
bolnavul. 

— Bună ziua, îi spuse ea, se pare că vă e bine, mult mai bine, 
criza de care ne temeam a trecut. 

— Deci vă temeaţi de o criză? 

— Da, şi din această cauză am fost nevoită să vă mint. 

— Cum? 

— V-am spus că soţia a fost anunţată... 

Fernand scoase un strigăt. 

— Cum... Şi n-a fost? 

— Nu. I s-a scris, pur şi simplu, că o afacere urgentă vă ţine 
departe de Paris câteva zile. Ne temeam de această criză... 
Acum, că a trecut... Noi putem... Dumneavoastră îi puteţi scrie... 
Doamna Rocher va fi liniştită. 

Fernand era zdrobit. 

— Deci îmi ştiţi numele? întrebă el. 

— Fără îndoială! Altfel aţi fi aici? 

— E adevărat, murmură el, pătruns de adevărul acestui 
răspuns. Dar de ce n-aţi scris soţiei mele? 

— Pentru a nu o alarmă. Acum, reluă ea, permiteţi-mi să vă 
repet; deşi vă va fi greu, fără îndoială, să vă serviţi de mână, 
totuşi cred că-i veţi putea scrie câteva rânduri, sau cel puţin, să 
semnaţi ceea ce voi scrie eu. 

Ea se îndreptă către un mic pupitru din lemn de trandafir, 
aşezat chiar la marginea patului. 

Luă de acolo o pană, hârtie, i le întinse şi îi spuse: 

— Încercaţi! 

El luă pana şi încercă să scrie câteva rânduri; dar mişcarea pe 
care o făcu deplasă aparatul pus pe rană şi-l făcu să scoată un 
strigăt. 

— Văd foarte prost, spuse el. 

— Doamne! spuse tânăra femele. Am fost prea sigură de 
puterile dumneavoastră... Atunci vă voi servi eu de secretară. 

Se aşeză la picioarele patului, luă pana şi scrise: 


„Scumpa mea Hermine, un uşor accident mă sileşte să apelez, 
pentru a-ți scrie, la ajutorul unei mâini străine. Totuşi voi avea 
forța de a-mi semna scrisoarea...” 


Frumoasa necunoscută se opri şi-l privi pe Fernand surâzând. 
108 


— Clubul valeţilor de cupă — 


— Ah! Doamne, spuse ea, trebuie totuşi... cu toată durerea 
pricinuită. 
Reluă pana şi urmă cu voce tare: 


„Am trecut printr-un mare pericol; din fericire, am scăpat şi te 
iubesc, nu vor trece opt zile şi voi fi alături de tine. 

Nu te alarma, nu fi necăjită. Gândeşte-te că oricând şi oriunde 
sunt cu tine şi-ţi port imaginea gravată în suflet! 

Fernand al tău, care te iubeşte”. 


— E mai bine, spuse frumoasa secretară a lui Fernand, 
întrerupându-se, e mult mai bine să nu intrăm în amănuntele 
acestei triste întâmplări... 

Dar în realitate — contând pe starea de slăbiciune a lui 
Fernand şi fiind convinsă că el nu va putea citi înainte de a 
semna — blonda infirmieră nu scrisese aceste ultime cuvinte, 
rostite cu voce tare. 

Ea scrisese, de fapt: 


„M-am duelat pentru un fleac; am fost rănit uşor. Din fericire, 
cauza acestui duel are o mânuță drăguță şi albă care-mi va servi 
de secretară. 

La revedere, îti sărut mâinile” 


Şi avu îndrăzneala să-i prezinte biletul. 

— Nu pot să citesc, spuse el, dar pot să semnez. 

Deşi mâna îi tremura, semnă destul de citeţ pentru ca 
Hermine să nu se îndoiască de autenticitatea semnăturii. 

Necunoscuta îi luă imediat biletul din mână, îl îndoi, îl puse 
într-un plic, îl pecetlui cu piatra inelului pe care-l purta în deget 
şi, în timp ce Fernand îi admira mişcările graţioase şi talia zveltă 
şi gingaşă, ea murmură încetişor, în timp ce scria adresa: 

— lată un scris şi un sigiliu, care vor rămâne întipărite în 
mintea doamnei Rocher... 

Se ridică uşor, surâzătoare, şi aruncă din vârful degetelor un 
salut de adio rănitului. 

Plecă să încredinţeze scrisoarea unui valet, pe care-l trimise în 
strada Isly. 

Către ceasurile zece, doctorul reveni, îl pansă din nou pe 
Fernand, îl consultă, îi permise să mănânce şi se retrase fără ca 
bolnavul să fi putut afla ceva de la el. 


109 


— Ponson du Terrail — 


Din acest moment, tânăra femeie se instală la căpătâiul lui 
Fernand, nepermiţând decât cameristei să pătrundă în această 
cameră. În timpul zilei, ea încercă să alunge plictiseala rănitului 
prin mii de apropouri spirituale, prin anecdote din lumea marilor 
saloane, a teatrului şi artelor, discutând despre toate în 
cunoştinţă de cauză. În acelaşi timp, ea îşi dezvălui firea 
graţioasă, folosind toate inocentele cochetării ale femeilor din 
lumea bună. 

Dar de fiecare dată când Fernand — care asculta încântat 
toate istorioarele ei — vroia s-o întrebe ceva, să-i smulgă măcar 
unul din secretele ei, al numelui, al situaţiei, ea îşi încrunta pe 
jumătate frumoasele sprâncene, zicându-i: 

— Într-adevăr, sunteţi un ingrat... 

Şi în timp ce el cobora privirea, bâlbâind o scuză, ea adăuga 
cu o voce gravă, chiar puţin tristă şi a cărei melancolie 
pătrundea până în adâncul sufletului lui Fernand: 

— Credeţi-mă, domnule, că dacă misterul care vă înconjoară şi 
care mă împiedică să vă spun unde sunteţi, cine sunt, cum aţi 
ajuns aici, nu ar fi impus de o voinţă superioară mie, l-aş fi încăl- 
cat de mult şi v-aş fi dat toate amănuntele pe care mi le cereţi... 

Şi în momentul în care această frază era pronunţată, surâsul îi 
revenea pe buze şi conversaţia continua pe alt tărâm. 

Spre seară, către orele zece, ea îi ură noapte bună şi dispăru. 

Fernand o visă până la ziuă; când ea reveni, se simţi de-a 
dreptul emoţionat şi aproape uitase că este căsătorit. 

Dar ea îi spuse cu un surâs pe jumătate batjocoritor: 

— Am ştiri de la doamna Rocher; îi merge bine... A fost foarte 
neliniştită noaptea precedentă, dar biletul meu i-a dat asigurările 
necesare... Vă aşteaptă în optzile... 

Aceste cuvinte produseră un efect ciudat asupra lui Fernand; 
se simţi tulburat şi cobori ochii. 

Pentru prima oară în viaţă, Fernand îşi puse întrebarea dacă 
ar fi posibil să nu-şi iubească nevasta pentru eternitate. 

Punându-şi această întrebare, el o privea pe necunoscută, a 
cărei micuță mână se juca distrată cu un cordon de sonerie, 
plasat în apropierea căminului. 

— Scumpul meu rănit, spuse ea dintr-o dată, ridicând capul; 
infirmiera dumneavoastră vă cere un concediu de câteva ore; 
sunt obligată să ies, dar vă voi lăsa în grija medicului. În ciuda 
aerului său pedant, este totuşi un om de spirit. 

Chiar în momentul în care ea termina definirea omului de 
ştiinţă, doctorul intră. 

110 


— Clubul valeţilor de cupă — 


Tânăra femeie îi trimise un ultim surâs lui Fernand şi ieşi. 

— Repede, spuse ea, trecând în altă cameră, unde se găsea 
camerista, vino să mă îmbraci. Vreau să văd cum îmi vor veni 
aceste lucruri. O rochie de lână şi o bonetă de doi bani. 

Eleganta femeie trecu în altă cameră şi-şi schimbă rapid 
hainele, ieşind de acolo îmbrăcată ca o umilă muncitoare din 
foburguri: rochie neagră, un şal îngust, o bonetă care-i ascundea 
părul, ghete dintr-o pânză puţin cam destrămată, mănuşi 
tricotate şi cu un mic coş în mâna. 

Ea spuse cameristei: 

— Fugi şi adu-mi o trăsura. 

— Riscaţi să vă dea cineva de pomană, doamnă, strigă 
subreta, punând în aceste cuvinte toată admiraţia pe care o 
resimțea faţă de această neaşteptată transformare. 

Cinci minute mai târziu, tânăra femeie traversa grădina, ajun- 
gea la poartă unde se găsea trăsura, se urca şi-i spunea 
vizitiului: 

— Condu-mă în piaţa Bastiliei. Te vei opri la colţul foburgului 
Saint-Antoine. 

Trăsura porni... 

Încotro se îndrepta? 


Capitolul XV 


A sosit timpul să reînnoim cunoştinţa pe care am făcut-o în 
primul episod al acestei povestiri, cu două simpatice personaje. 
Este vorba despre Cerise şi Leon Rolland. 

Dacă ne aducem bine aminte, frumoasa lucrătoare se 
căsătorise cu fericitul Leon, chiar în ziua în care contele Armand 
de Kergaz se căsătorea cu domnişoara de Balder. 

În momentul în care tânăra pereche ieşea din biserică, domnul 
de Kergaz se afla în imediata lor apropiere. 

— Prietene, îi spuse el, plec imediat şi în câteva ore voi fi 
foarte departe de Paris. 

— Duceţi-vă, domnule conte, răspunse Rolland; înţeleg că 
simţiţi nevoia să fiţi un timp singuri cu fericirea dumneavoastră. 

— Plecând, spuse contele, nu uit nici un moment că această 
fericire despre care vorbeşti v-o datorez vouă, atât ţie, cât şi 
frumoasei şi virtuoasei tale soţii, şi doresc foarte mult să păstrez 
prietenia voastră atunci când mă voi întoarce. 


111 


— Ponson du Terrail — 


— Ah! domnule conte, strigă Cerise, nu este o prea mare 
onoare pentru noi? 

— Nu, spuse Armand. Inimile nobile se înfrățesc. 

Şi-i dădu o scrisoare, spunându-i: 

— Pentru a-ţi dovedi prietenia, îţi voi încredința o misiune... O 
foarte importantă misiune, dar pe care sunt convins că o vei 
duce cu bine la îndeplinire. 

— Ah! vorbiţi, domnule conte, vorbiţi, murmura Léon 
emoţionat. 

— Instrucţiunile sunt conţinute în această scrisoare, spuse el. 
Adio... sau, mai bine zis, la revedere! 

Şi contele trecu mai departe, oferind braţul tinerei sale soţii, 
ajutând-o să urce în poştalionul care aştepta gata pregătit chiar 
la scara bisericii şi caii porniră în mare grabă, ducând — aşa cum 
zisese Léon — fericirea pe perne de mătase. 

Imediat după plecarea lor, Léon Rolland rupse voluminosul plic 
pe care i-l dăduse contele. 

Plicul cuprindea două scrisori. 

Una, pe care se vedea scrisul lui Jeanne, era adresată lui 
Cerise. 

Cealaltă, scrisă de către conte, era pentru Léon Rolland. 

Léon o deschise pe a lui şi citi: 


„Prietene, 

Dacă am îndrăznit să mă sustrag câteva luni sarcinii pe care 
mi-am impus-o, este datorită convingerii mele profunde că am 
lăsat la Paris oameni la fel de devotați ca şi mine, marii cauze 
pentru care lupt. Știu că eşti unul din acei care mă vor ajuta cu 
toată energia. Permite-mi deci, scumpul meu prieten, să-ți 
încredințez o misiune. 

În lungile luni când haina iernii acoperă Parisul, de multe ori 
pâinea e scumpă şi lemnele aproape de negăsit; numeroase 
familii trăiesc dintr-un salariu insuficient, care datorită scumpirii 
nu-i poate nici măcar hrăni. Ai fost muncitor şi cunoşti toate 
mizeriile, toate durerile şi virtutea fraților tăi. Acesta este motivul 
pentru care te-am ales tocmai pe tine, ca să încerci să uşurezi 
aceste mizerii, să consolezi aceste dureri, să încurajezi virtutea 
necunoscută. 

Ai fost muncitor, vreau să devii patron. Stabileşte-te în centrul 
foburgului Saint-Antoine, deschide acolo un mare atelier de 
tâmplărie şi de ebenistică în care să faci posibila angajarea a cel 
puțin două sute de oameni. Dă de lucru în special celor care au 

112 


— Clubul valeţilor de cupă — 


familii grele; pentru alegere, întreabă-ți întotdeauna inima. 
Adaug la scrisoarea mea un bon pe care bancherul meu îl va 
onora pentru o sută de mii de franci, ceea ce constituie 
cheltuielile de instalare, în acelaşi timp, îti deschid la el un cont 
care va fi limitat numai de experienţa ta, 
Armand” 


„Scumpa mea Cerise, 

Sub ochii mei, Armand i-a scris lui Léon o scrisoare, pe care, 
de altfel, mi-a dat-o s-o citesc. 

Eu însămi am o idee foarte bună şi, pentru că Leon va fi 
executorul dorințelor lui Armand, am să te rog pe tine să pui în 
practică ideea mea. 

Dacă Leon va deschide un mare atelier pentru bărbați, de ce 
n-ai conduce tu, scumpa mea Cerise, un atelier la fel de mare 
destinat femeilor, tinerelor orfane pe care lipsa lucrului, tentatia 
luxului, fascinația viciului le-ar putea îndepărta de la drumul cel 
drept şi care n-au totuşi curajul de a munci douăsprezece sau 
cincisprezece ore pe zi, pentru a câştiga un salariu de mizerie? 

Armand a pus la dispoziția mea cincizeci de mii de franci şi un 
credit la bancherul său. Din moment ce plec, îti las puteri depline 
asupra acestor bani şi te rog să-mi păstrezi în continuare 
prietenia pe care mi-ai dovedit-o de atâtea ori, 

Jeanne” 


Léon şi Cerise, după ce au citit cele două scrisori, s-au privit, 
şi chiar prin privirile schimbate ei au jurat să execute dorinţele 
binefăcătorilor lor. 

Şase luni mai târziu, Leon Rolland era unul din fabricanţii din 
foburgul Saint-Antoine, probabil cel mai cunoscut, şi care dădea 
de lucru celui mai mare număr de muncitori. 

Cerise se afla în fruntea unor mari ateliere de confecţii, unde 
orfanele sau mamele de familie găseau întotdeauna de lucru cu 
un salariu mult mai ridicat decât oriunde altundeva. 

Exact în ziua în care frumoasa necunoscută părăsea pentru un 
moment căpătâiul lui Fernand rănit, pentru a alerga — deghizată 
în muncitoare — în piaţa Bastiliei, Leon Rolland se afla în 
magazinul lui, către orele unsprezece dimineaţa, discutând cu 
casierul şi cu contramaistrul. 

Un ucenic, care făcea şi unele servicii patronului, bătu discret 
la uşă şi, când fu invitat de Leon, intră în birou. 


113 


— Ponson du Terrail — 


— Ce vrei, Minet? 

— Patroane, răspunse ucenicul, — căruia porecla de Minet i-a 
fost dată de către colegii de atelier din cauza nostimei sale 
mutrişoare, şmechere şi viclene, şi uşurinţei cu care el se cățăra 
peste tot şi se lăsa să alunece pe balustradă scării — o tânără 
fată vrea să vă vorbească. 

Leon crezu că soţia, care ocupa etajele superioare ale clădirii, 
îi trimisese una din muncitoare, îi spuse lui Minet: 

— Sunt aici... spune-i să intre. 

Atunci patronul văzu apărând în prag o minunată şi delicată 
făptură, pe care noi o cunoaştem, de altfel la fel de seducătoare 
în umilele-i haine de muncitoare pe cât era cu câteva ore mai 
înainte în ochii lui Fernand Rocher, în capotul ei de femeie 
elegantă şi bogată. 

Turquoise era, ca şi încântătorul Chérubin, dotată cu o ciudată 
putere de fascinaţie exercitată numai prin privire. 

Leon trecu printr-un şoc asemănător celui care îl cuprinsese 
pe Fernand Rocher şi cobori fără să vrea ochii sub privirea 
albastră şi profundă pe care i-o aruncă Turquoise. 

Strălucirea stranie a ochilor îi dădea o putere aproape magne- 
tică, destul de mare pentru a tulbura atât un om din lumea bună 
ca Fernand Rocher, cât şi un simplu muncitor ca Leon Rolland. 

Leon tresări deci, fără să vrea, la vederea tinerei femei şi 
aproape maşinal îi oferi un scaun. 

— Domnul... Rolland? întrebă ea cu cea mai dulce voce 
posibilă. 

— Eu sunt... domnişoară. 

Tânăra femeie aruncă o privire neîncrezătoare asupra celor 
două persoane care se găseau în birou. 

Leon înţelese că ea nu va îndrăzni să vorbească faţă de ei şi le 
făcu semn să plece. 

— Vă ascult, domnişoară, zise el. 

Ea coborî ochii şi părea să tremure toată. 

— Domnule... zise ea, în sfârşit. Aţi dat de lucru, cam acum 
doi ani, unui muncitor cu numele de Francois Garin... 

— Da, domnişoară... cred, cel puţin... mi se pare că-mi 
amintesc acest nume, spuse Leon, încordându-şi memoria. Era 
un om de aproximativ cincizeci şi cinci de ani. 

— Da, făcu ea un semn cu capul, ridicând din nou către el 
acea privire care-l tulburase. 

— Un muncitor din provincie... reluă Leon, care-şi aminti, în 
sfârşit, de omul despre care se vorbea. Venise la Paris şi nu 

114 


— Clubul valeţilor de cupă — 


putea găsi de lucru. A lucrat la mine cam şase luni. 

— Exact, domnule. 

— Apoi s-a reîntors acasă, în provincie, unde avea o fiică. 

— Eu sunt, domnule, zise tânăra femeie cu o voce emoţionată. 

— Dumneavoastră! spuse Leon surprins. 

— Da, mă numesc Eugenie Garin, răspunse ea cu tristeţe. 

— Şi... tatăl dumneavoastră? întrebă Leon. 

— El m-a trimis, domnule. 

— Ah! înţeleg, spuse Leon, îi e frică, fără îndoială, să nu fiu 
supărat pe el fiindcă m-a părăsit aşa, dintr-o dată. Spuneţi-i, 
adăugă el surâzând, că am oricând de lucru pentru el... Şi dacă 
are nevoie, îi pot da un avans. 

— Eh! murmură tânăra femeie. Tatăl meu nu va mai munci 
niciodată, scumpul meu domn... 

Şi încercă să-şi împiedice un oftat. 

— E orb, zise ea. 

— Orb! strigă Leon. 

— De şase luni, domnule, răspunse ea, ridicând din nou 
asupra lui frumoasă-i privire. 

— Ah! înţeleg, spuse muncitorul, a avut dreptate să vă trimită 
la mine. Îi mulţumesc. 

Necunoscuta roşi şi păru să fie tulburată. 

— Vă înşelaţi, probabil, domnule, murmură ea; noi suntem 
mândri. Eu vin să cer de lucru. 

Şi cum Leon făcu un gest, ea se grăbi să adauge: 

— Tatăl meu mi-a spus că doamna Rolland este o foarte nobilă 
şi demnă doamnă, care nu va refuza să-mi dea ceva de lucru... 

— Bineînţeles că nu. 

— Din nenorocire, reluă ea, coborând modest ochii, nu voi 
putea veni să lucrez în atelier şi să-mi părăsesc tatăl... 

Nu numai că este orb, dar este şi infirm. 

— Asta nu-i nimic, spuse Léon, Cerise vă va da de lucru acasă. 

Se ridică în acelaşi timp şi-i spuse: 

— Soţia mea e plecată; s-a dus la doamna contesă de Kergaz; 
dar nu va întârzia să se reîntoarcă. Vreţi s-o aşteptaţi? 

— Da, domnule, răspunse ea umil. 

Vorbind, Léon aruncă o privire către mizerele haine ale tinerei 
femei, a căror curăţenie încerca în zadar să le ascundă mizeria şi 
simţi deja pentru ea un sentiment pe care el îl considera a nu fi 
altceva decât milă, cu toate că, în realitate, era imposibil de 
definit. 


115 


— Ponson du Terrail — 


— Veniţi, spuse el, vă voi conduce sus în atelier. Cum v-am 
spus, soţia mea nu va întârzia mult. 

Tânăra femeie îl urmă, tot aşa de umilă, tot aşa de modestă şi 
cu tristeţea întipărită pe faţă. 

— Curios, urmă Leon, urcând scara care ducea la primul etaj. 
Acest François Garin era de ajuns de amărât în timpul lucrului, şi 
de aceea prinsesem o oarecare milă pentru el. 

Şi, întorcându-se către tânăra femeie: 

— Unde locuieşte? 

— La doi paşi de aici, răspunse ea, în strada Charonne nr. 23. 

— Bine, mă voi duce să-l văd imediat. Când aţi venit, tocmai 
voiam să ies să merg chiar în această stradă, unde am un 
depozit de lemne. 

Şi Leon deschise uşa apartamentului său, poftind-o să intre. 

Locuinţa particulară a lui Leon Rolland se găsea, cum am 
văzut, la primul etaj şi dădea, printr-o uşă, chiar în atelierul de 
confecţii. 

Se compunea din patru camere mici: o sufragerie, un mic 
salon, două dormitoare din care unul era ocupat de tinerii 
căsătoriţi, altul de către mama lui Léon. Camerele erau curate, 
modeste, şi vădeau acea îndestulare cinstită pe care o aduce 
munca. 

— Mamă, zise Leon, s-a întors Cerise? 

— Nu încă, răspunse bătrâna, care-şi păstrase portul țărănesc 
şi saboţii. 

— lată, zise Leon, o tânără fată care o s-o aştepte aici şi pe 
care i-o recomand în mod special. Este fiica unuia din foştii mei 
lucrători. 

Apoi, adresându-se necunoscutei: _ 

— Domnişoară, vreţi să luaţi masa cu noi? Intr-o oră Cerise va 
fi aici. 

— Mulţumesc, răspunse ea cu tristeţe; iertaţi-mă, domnule, că 
nu pot să accept, dar... tatăl meu... 

Leon, emoţionat până la lacrimi, se gândea probabil că 
sărmanul orb n-avea nici bani de pâine şi că gândul acesta o 
împiedica pe fată să accepte invitaţia... 

— Fie, spuse el, dar aşteptaţi-ne şi pe Cerise şi pe mine. Am 
de făcut un drum de câteva minute şi voi reveni imediat. 

Şi Leon, lăsând-o pe tânăra protejată împreună cu mama lui, 
cobori imediat în birou, îşi puse paltonul şi ieşi. 

Ajunse imediat în strada Charonne, se opri înaintea numărului 
23 şi o întrebă pe portăreasă unde poate fi găsit François Garin. 

116 


— Clubul valeţilor de cupă — 


— La etajul şase, a treia uşă pe stânga pe culoar, răspunse 
aceasta. 

Léon urcă scara murdară şi întortocheată, ajunse la etajul 
şase şi bătu la uşa indicată, a cărei cheie se găsea în broască. 

— Intraţi, spuse din interior o voce tremurătoare. 

Leon deschise uşa şi inima i se strânse dureros la vederea 
camerei în care pătrundea. 

Era o cămăruţă mansardată care nu avea altă mobilă decât un 
pat de campanie, un pat obişnuit stricat, o masă şi două scaune. 

Întins în patul de campanie, bătrânul era învelit cu o cuvertură 
subţire, mult prea uşoară pentru frigul de aici. 

Fără îndoială că patul stricat era pentru fiica lui. 

În cămin nu era foc. 

Pe masă erau câteva farfurii crăpate şi goale, o bucată de 
pâine, o cană cu apă. 

Într-un colţ, un vechi cufăr de lemn, în care, fără îndoială, erau 
strânse lucrurile vechi ale sărmanei familii. 

În acest bătrân, ai cărui ochi roşii şi fără strălucire dovedeau 
că orbirea provine din diverse abuzuri, Leon recunoscu pe fostul 
său muncitor François Garin. 

— Cine e? întrebă orbul. 

— Eu sunt, răspunse Léon, eu, Leon Rolland. 

— Ah! scumpul meu domn, strigă orbul, e posibil? Atâta 
onoare pentru un mizerabil ca mine? 

— Fiica dumneavoastră a venit să mă vadă, taică Garin... 

— Ah! murmură muncitorul, care păru să-şi reţină cu greu 
lacrimile, scump copil al bunului Dumnezeu! Fără ea aş fi fost de 
mult mort, bunul meu domn Rolland. 

Şi bătrânul se ridică pe jumătate în pat şi povesti printre 
lacrimi că fiica îl hrăneşte de mai bine de şase luni, lucrând 
optsprezece ore pe zi pentru a câştiga 15 până la 20 de centime. 

— Ei, adaugă el, dar iată că dintr-o dată a venit timpul când 
lucrătoarele în dantele nu mai găsesc de lucru, şi fata mea n-a 
mai putut câştiga nimic. Atunci m-am gândit la dumneavoastră, 
bunul meu domn Rolland, şi m-am gândit că micuța doamnă 
Rolland ar putea-o ajuta. 

— Ai avut dreptate, fiica dumitale e în acest moment la mine 
acasă şi soţia îi va da de lucru; dar, până atunci, nu te supăra, 
taică Garin, îţi voi împrumuta nişte bani. 

Bătrânul îşi ascunse capul în mâini. 

— Ah! murmură el, când mă gândesc la sărmanul meu copil 


117 


— Ponson du Terrail — 


nici nu mai am putere să fiu părinte... 

Şi el întinse umil mâna. 

Leon îi puse în mână două piese de aur şi-i spuse: 

— Voi reveni mâine să te văd. La revedere taică Garin, n-ai 
nici o grijă, o trimit imediat acasă. 

Léon Rolland cobori şi bătu la fereastra lojii portarului. 

O bătrână cu un turban în cap, apăru şi-l întrebă cu o voce 
ascuţită ce doreşte. 

— Urcă la taica Garin, îi spuse Rolland dându-i zece franci, fă-i 
foc în sobă, du-i, o supă şi ceva friptură. Ai grijă de el, am să 
revin. 

Portăreasa, neobişnuită cu asemenea mărinimii, salută până 
la pământ şi se grăbi să execute ordinele lui Rolland, în timp ce 
acesta se îndrepta către locuinţa sa. Exact când traversă Piaţa 
Bastiliei, Cerise, care revenea de la doamna Kergaz, îşi 
recunoscu soţul, grăbi pasul şi-l ajunse din urmă. 

— Ha! iată-te? zise Leon, oferindu-i imediat braţul. 

— Da, scumpul meu bărbăţel, răspunse Cerise, întrebuinţând 
cu soţul său acest epitet amical, foarte răspândit printre 
muncitorii Parisului. 

Cerise era aceeaşi frumoasă şi virtuoasă fată pe care am 
cunoscut-o altădată în strada Faubourg du Temple, tot atât de 
veselă şi de surâzătoare, lucrând cu aceeaşi plăcere şi gândindu- 
se la bucuriile ei. Căsătoria o înfrumuseţase. Nu mai era 
puştoaica de şaisprezece ani. Era o tânără femeie de douăzeci şi 
unu de ani, a cărei talie îşi găsise întreaga eleganţă şi ale cărei 
încântătoare trăsături pierduseră acea uşoară urmă de oboseală 
caracteristică adolescenţei şi uneori muncilor grele nesusţinute 
de o hrană suficientă, întâlnită la femeile din popor. Cerise 
devenise femeie, o femeie tânără şi frumoasă, punctul de naivă 
admiraţie a locuitorilor din foburg, care n-o numeau între ei 
decât frumoasa doamnă Rolland. 

Cerise era cea mai fericită dintre femei, — căci avea un soţ 
care o iubea şi un copilaş pe care-l adora — şi fericirea o făcea şi 
mai frumoasă. 

— Copila mea, îi zise Leon, să ne grăbim puţin, ca să ajungem 
mai repede. 

— De ce oare? E ora prânzului? 

— Nu chiar, spuse Leon surâzând, te aşteaptă cineva acasă. 

— Ah! cine o fi, oare? 

— O biată fată fără lucru. 

Şi Leon îi povesti soţiei întrevederea cu fiica bătrânului Garin 

118 


— Clubul valeţilor de cupă — 


şi vizita făcută în casa orbului. 

Povestirea îi dădu aripi bunei Cerise; urcă uşoară ca o 
căprioară scara casei, atât de doritoare era de a alina mai 
repede durerea, şi Leon o urmă. 

Eugenie Garin, sau cel puţin cea care purta acest nume, şedea 
în sufragerie, păstrându-şi atitudinea modestă şi melancolică. 

Îi văzu pe Cerise şi pe Leon Rolland intrând în acelaşi timp, şi 
înţelese că era cea pe care o aştepta. 

Îşi ridică din nou privirea asupra lui Léon Rolland, apoi se uită 
la Cerise. Această privire produse două rezultate la fel de stranii. 

Tânăra femeie era sărăcăcios îmbrăcată, avea aparenţa 
cinstei şi a mizeriei reunite, şi totuşi, sub greutatea privirii ei, 
Cerise tresări şi se tulbură de parcă un animal veninos, un şarpe, 
ar fi apărut înaintea ei. S-ar zice că avea presentimentul 
nenorocirii care pătrundea în casa ei. 

În acelaşi timp, Léon simţi de asemenea un şoc necunoscut 
care-i biciuia sângele în vine. 

Nici una din aceste impresii nu scăpă pretinsei fiice a lui moş 
Garin: 

— Amânaoi!! gândi ea. 

Şi coborând ochii, adăugă în gând: 

— Nu vor trece nici opt zile şi acest om va fi nebuneşte 
îndrăgostit de mine, iar ea va fi moartă de gelozie. 


Capitolul XVI 


Aproximativ cu o oră mai târziu, pretinsa fiică a lui moş Garin 
urca încet întortocheata şi murdara scară a casei cu nr. 23 de pe 
strada Charonne şi pătrundea în locuinţa orbului. 

Portăreasa îndeplinise cu exactitate dorinţele lui Leon Rolland, 
aprinsese un foc în cămin, iar bătrânul se sculase şi, aşezat în 
colţul mesei, îşi termina liniştit prânzul. 

— Ei bine, domnule orb, îi zise tânăra femeie, intrând şi 
schimbându-şi dintr-o dată tonul şi manierele, v-aţi jucat măcar 
convenabil rolul? 

Taica Garin, a cărui orbire nu era completă şi care vedea încă 
suficient pentru a se putea deplasa, încercă să distingă 
trăsăturile tinerei femei, luminată în acel moment de flăcările 
roşietice din cămin. 

— Dumnezeule! răspunse el, dacă ai fi fost aici, scumpa mea 


119 


— Ponson du Terrail — 


doamnă, ai fi aplaudat. Am fost o bomboană de tată. Am plâns, 
am sughiţat, am spus chiar că sunteţi un înger, dovadă că, 
acestui imbecil de patron, i-a mers totul la inimă. 

Şi orbul începu să surâdă zgomotos. 

— Mi-a lăsat patruzeci de franci, patronul; mi-a trimis-o şi pe 
văduva Fipart, portăreasa, ea mi-a făcut focul. 

— Văd şi singură, spuse tânăra femeie, surâzând şi punând 
într-un colţ un pachet destul de mare, cu lucrul pe care i-l 
dăduse Cerise. Văd că ai mare poftă de mâncare, ticălos bătrân. 

— He, he! zise bătrânul, poftă de mâncare am, dar mi-e mai 
tare sete... Şi-ar fi un semn al bunătăţii dumitale, frumoasă 
doamnă, dacă aş căpăta puţin vin. 

— Nici vorbă, beţiv bătrân! spuse tânăra femeie râzând, când 
bei flecăreşti şi n-aş vrea să faci prostii. 

— Trebuie deci să beau apă? suspină beţivul cu un accent 
dezolat. 

— Până în momentul când am să-ţi dau voie să bei vin, dar în 
ziua aceea — dacă vrei — poţi să te culci la negustorul de vinuri. 

— Şi când va fi asta? 

— Nu ştiu, răspunse ea sec. 

Apoi se aşeză aproape de foc şi reluă: 

— Uite ce e, n-am timp să stau în cocioabă asta infectă. Să ne 
înţelegem. Ti-am propus zece ludovici pe lună dacă-cţi joci 
convenabil rolul de orb şi nenorocit. 

— E adevărat, frumoasa mea doamnă, şi pot să mă fălesc, pe 
cinstea mea de Garin, că sunt conştiincios. 

— Şi dacă vei merge până la capăt, vei primi o mie de scuzi 
atunci când se va termina comedia. 

Orbul scoase un strigăt de bucurie. 

— Bine, la revedere. Voi reveni mâine dimineaţă. Domnul 
Rolland nu poate veni nici dimineaţa, nici seara, o ştiu cu 
siguranţă. Dacă vine totuşi într-o seară, căci trebuie să 
prevedem toate posibilităţile, spune-i că tocmai am ieşit. 

Şi, părăsindu-l pe bătrân, ea cobori scara şi intră la 
portăreasă. Portăreasa s-o spunem de la început, nu era alta 
decât chiar văduva Fipart, vechea noastră cunoştinţă din 
Bougival, văduva nelegitimă a lui Nicolo, mama adoptivă a 
derbedeului de Rocambole, devenit elegantul viconte de 
Cambolh. 

Bineînţeles că văduva Fipart nu era portăreasă de nevoie, ci 
numai pentru a se distra, sau pentru ceea ce s-ar numi vulgar: 
ca să-şi facă mâna. 

120 


— Clubul valeţilor de cupă — 


Slavă Domnului! scumpa şi demna doamnă avea câteva mici 
economii. 

La început, a pus mâna pe o sumă frumuşică, preţ al trădării 
scumpului ei Nicolo, care fusese executat într-o dimineaţă, cam 
cu patru ani înainte, în apropiere de bariera Saint-Jacques. 

In plus, dezgropase o mică comoară, fără ştirea lui 
Rocambole, din pivniţa cabaretului din Bougival. 

De altfel, o dată cu venirea din America, Rocambole i-o spuse: 

— Mamă, o femeie ca tine, mama unui gentleman, nu trebuie 
să aibă o viaţă grea. Am să-ţi fac o rentă de o mie două sute de 
franci şi ai să te poţi retrage în Montmartre sau la Batignolles şi 
vei trăi ca o burgheză căreia nu-i trebuie nimic, are din ce trăi şi 
nu face rău nimănui. 

— Aş prefera să fiu portăreasă într-o casă frumoasă, răspunse 
văduva, nerespingând renta promisă. 

— Sigur, îi răspunse Rocambole, căpitanul tocmai a cumpărat 
o casă în strada Charonne. Locul e liber şi-l poţi ocupa imediat, 
răspunse fiul adoptiv. 

Văduva Fipart intră în slujbă în aceeaşi zi. 

— Am atâta nevoie să mă distrez! îi spusese ea lui Rocambole; 
altfel n-aş avea ce face, aş plânge mereu pe sărmanul meu 
Nicolo... Scumpul de el, ce destin tragic, să mori atât de tânăr şi 
nevinovat! 

— Eh! îşi pierduse dinţii şi începuse să chelească... 

Acesta a fost discursul funebru destinat lui Nicolo, rostit de 
Rocambole. 

Nu e greu să ne închipuim că văduva Fipart cunoştea secretul 
pretinsei fiice a lui moş Garin şi primise şi instrucţiuni, fiindcă 
aceasta intră fără nici o jenă la portăreasă şi spuse: 

— Am lăsat sus un pachet. Il vei duce în camera pe care mi-ai 
reţinut-o în colţul străzii Lappe şi ai să-mi cauţi o muncitoare, 
care să facă această treabă. 

— S-a înţeles, frumoasa mea doamnă, spuse portăreasa. 

— Bună seara, pe mâine! 

Şi necunoscuta plecă, ajungând în bulevard pe jos, opri în 
trecere o trăsură, urcă şi-i spuse vizitiului: 

— In strada Moncey, colţ cu strada Blanche. 

Douăzeci de minute mai târziu, Turquoise — căci ea era — 
descindea în faţa fostei case a lui Baccarat, pe care sir Williams 
aranjase să fie cumpărată pentru a o instala pe tânăra 
curtezană, viitorul instrument al teribilei drame pusă la punct, 


121 


— Ponson du Terrail — 


amănunt cu amănunt. 

Camerista îşi aştepta stăpâna în budoar. 

— Scoate-mi zdrenţele astea! zise Turquoise. Of!... Dacă n-ar 
fi în joc un milion de franci. 

Se dezbrăcă în grabă şi puse să i se pregătească baia. După 
ce se îmbrăcă ca o femeie care a ieşit în ţinuta de oraş, o întrebă 
pe cameristă: 

— Cum merge? 

— Doctorul a venit, răspunse camerista, şi l-a pansat. A 
mâncat o aripă de pui şi a băut un deget de vin Bordeaux; am 
intrat de două ori la el pentru a vedea dacă n-are nevoie de 
ceva. Mi-a răspuns în ambele rânduri că nu-i lipseşte nimic, 
întrebându-mă de fiecare dată dacă doamna va mai întârzia 
mult. 

Turquoise începu să râdă. 

— Biet porumbel!... zise ea. 

— Eh! făcu subreta, cred că e deja ameţit... Şi-i aşa de palid... 

— Şi nu te-a întrebat nimic? 

— Nu. 

— Nici nu ţi-a strecurat doi ludovici în mână? 

— Nu! 

— Bine! spuse tânăra femeie surâzând, e corect... Respectă 
misterul în care l-am învăluit şi-mi va fi mai uşor să-l jumulesc. 

Şi Turquoise, într-o rochie de mătase castanie, cu braţele 
goale şi fără pălărie, cu păru-i frumos făcut numai bucle, trecu 
din budoar în camera unde Fernand Rocher stătea întins pe pat 
şi o aştepta cu nerăbdare. 

Când intră, faţa bolnavului, foarte palidă câteva minute mai 
înainte, se înroşi imediat sub impresia unei puternice şi bruşte 
emoţii. 

— În fine, murmură el, aţi venit! 

— Dumnezeule, spuse ea surâzând şi îndreptând către el acea 
privire care-l tulbura totdeauna, sunteţi deci nerăbdător să mă 
vedeţi? 

El roşi, şi se tulbură şi mai tare. 

— lertaţi-mă, bâlbâi el, sunt de o necuviinţă fără pereche. 

Ea îi surâse din nou şi se aşeză degajat într-un fotoliu, 
încrucişându-şi braţele şi luând aerul cel mai simplu din lume: 

— Dumnezeule! spuse ea, înţeleg această nerăbdare şi sunteţi 
scuzat, fiindcă şi eu am simţit la fel... 

— Dumneavoastră? murmură el, înşelându-se fără îndoială 
asupra sensului pe care voia să-l dea acestor cuvinte. 

122 


— Clubul valeţilor de cupă — 


— Sigur, spuse ea surâzând. Bolnavii sunt ca şi prizonierii. 
Când sunt singuri, se plictisesc. 

— Ah! doamnă. 

— Ssst! spuse ea, punându-şi frumosul deget pe buze, lăsați- 
mă să-mi termin teoria. 

Şi reluă, surâzând: 

— Deci, la fel ca şi prizonierii care încep să aştepte cu o 
oarecare nerăbdare sosirea zilnică a paznicului, la fel şi bolnavii 
încep să-şi iubească infirmiera, fiind singura persoană pe care o 
văd de obicei. 

— Doamnă... doamnă... murmură Fernand cu un elan 
neaşteptat, ah! e cu totul alt sentiment. 

— Îmi închipui, spuse ea surâzând; vreţi să aveţi ştiri de la 
doamna Rocher? 

Aceste cuvinte ajunseră la urechea lui Fernand, exact ca un 
neaşteptat răpăit de tobă în auzul unui soldat care doarme. 

Tresări, păli, se bâlbâi, în minte îi apăru Hermine. 

Dar, în ciuda imaginii lui Hermine, pe care o avea permanent 
în faţă, ochii tentaţi şi perverşi ai Turquoisei aruncaseră deja 
îndoială în sufletul lui. 

O iubea încă pe Hermine? 

Din acest moment, Fernand Rocher, care trăise ca într-un vis, 
cu schimbări rapide de febră şi de calm, strigându-şi mereu 
soţia, începu s-o uite, pentru a nu o mai vedea şi auzi decât pe 
frumoasa necunoscută... 

Şi totuşi ea continua să se înconjoare cu cel mai impenetrabil 
mister, încruntându-şi frumoasele sprâncene ori de câte ori o 
întrebare  indiscretă îi scăpa lui Fernand, răspunzându-i 
totdeauna cu un surâs plin de tristeţe: 

— De ce sunteţi ingrat? Nu v-am spus de atâtea ori că secretul 
nu-mi aparţine? 

Atunci Fernand tăcea şi continua să admire splendida făptură. 

Şi aceasta, timp de opt zile. 

In timpul acestor opt zile, convalescenţa rănitului progresa 
repede. 

Dar în acelaşi timp, inima lui trebui să reziste unor îndelungi 
ispite. Cu toate că niciodată o femeie nu s-a arătat mai blândă în 
comportare, mai castă şi mai prietenoasă în acelaşi timp, mai 
rezervată fără ipocrizie, decât a fost Turquoise în acest timp. 

Comportarea ei era, în acelaşi timp, de ducesă şi de soră de 
caritate. 


123 


— Ponson du Terrail — 


Îl îngrijea pe Fernand cum îngrijeşti omul iubit, idolatrizat 
chiar. Îi surâdea ca unui copil bolnav, şi totuşi nu îndrăznea 
niciodată să-i atingă măcar mâna. 

Era mai tot timpul lângă el; lipsea foarte puţin: în fiecare zi 
ieşea către ceasurile două ale amiezii şi se întorcea înainte de 
opt. 

Atunci se aşeza la căpătâiul lui, şi Fernand nu-şi mai dădea 
seama că timpul trece, nici nu mai ştia că există altă lume în 
afară de această voce care-l fermeca. 

Într-o dimineaţă, în timp ce soarele scălda în razele lui camera 
şi arborii despuiaţi de frunze ai grădinii, doctorul îi dădu voie 
bolnavului să se ridice şi să respire puţin aer curat. Apoi urmă o 
mare bucurie pentru Fernand, căci frumoasa necunoscută îi 
spuse: 

— Este o vreme splendidă. Pentru acest anotimp, soarele e 
călduţ, aerul e plăcut. Dacă-mi promiteţi că nu veţi exagera, vă 
voi permite să faceţi înconjurul grădinii... Vă veţi sprijini de braţul 
meu. 

Fernand o urmă în grădină, mai mult oferindu-i braţul decât 
sprijinindu-se de al ei. 

Ne amintim că Fernand Rocher petrecuse — cu patru ani 
înainte — o noapte în acest imobil de pe strada Moncey şi, fără 
îndoială, ar fi putut să recunoască cel puţin grădina. 

Dar nu trebuie să uităm că Baccarat l-a transportat întâi 
leşinat şi că, în consecinţă, el n-a putut atunci să examineze sau 
măcar să vadă din fugă exteriorul casei; că după aceea, a doua 
zi, el a ieşit din casă pe jumătate nebun, ţinut de braţe de doi 
sergenţi de stradă şi admonestat de un comisar de poliţie, şi că 
în această stare de zăpăceală, vecină cu nebunia, n-a putut, 
bineînţeles, să remarce nici una din acele particularităţi care, în 
alte condiţii, te ajută ca, după ani de zile, să recunoşti locurile pe 
unde ai mai trecut. 

De altfel, arborii crescuseră, iar sir Williams, care fără îndoială 
calculase cu prudenţă toate, indicase să se adauge gardului 
exterior plăci înalte din fontă, care împiedicau vederea străzii. 

Deci Fernand n-a văzut decât că această grădină seamănă cu 
toate grădinile din lume, că această casă este la fel ca toate 
casele din lume şi i-a fost imposibil să-şi închipuie că se găseşte 
în foburgul Saint-Germain sau în cartierul nou, care se ridică în 
apropiere de colina Montmartre. 

De altfel, Fernand nici nu se gândea prea mult unde se află. 
La fel ca pasărea, fascinată de privirea şarpelui, el nu vedea şi 

124 


— Clubul valeţilor de cupă — 


nu auzea decât adorabila făptura care păşea alături de el. 

Timp de trei zile, bolnavul a putut să se ridice, să se plimbe o 
oră sau două în grădină; şi cum rana se închidea şi începea să se 
cicatrizeze, în ultima seară frumoasă necunoscută îi spuse: 

— Curând veţi fi complet vindecat şi cred că vă veţi putea 
întoarce la soţia dumneavoastră. 

Fernand tresări, trecutul îi reveni în minte... 

Avu o ameţeală. 

— Dumnezeule! strigă el, dar am o soţie, un copil... O soţie pe 
care o iubesc şi care ar fi trebuit să fie aici! 

Turquoise lipsise un moment. Reveni şi îi luă mâna: 

— Prietene, îi spuse ea cu cel mai seducător surâs, vă voi cere 
un mare serviciu. 

— Ah! spuse el, scoțând un strigăt de bucurie. Deci pot face 
ceva ca să vă dovedesc că... 

— Ssst! murmură ea, fără vorbe mari; la ce bun? Mai bine 
ascultaţi-mă... 

Se aşeză în fotoliu, în apropierea patului, şi îi spuse: 

— Ascultaţi, spuse ea. 

— Vorbiţi, vă ascult! 

— Ştiţi că nu pot să vă spun numele meu, nici cel al străzii pe 
care ne aflăm. 

— Ştiu, răspunse el trist. 

— Deci, reluă ea, vă rog să-mi daţi cuvântul dumneavoastră 
de onoare că vă veţi supune orbeşte. 

— Vi-I dau, doamnă. 

— Orbeşte e cuvântul exact, căci vă voi lega la ochi. 

Fernand făcu un gest de surpriză. 

— Când veţi avea ochii legaţi, urmă ea, vă voi urca într-o 
trăsu-ră; dar înainte veţi lua această scrisoare, care cuprinde 
instrucţiu-nile mele şi care vă va arăta exact ce aştept de la 
dumneavoastră... 

— Dumnezeule! Asta e o poveste din „O mie şi una de nopţi”? 

— Aproape. 

— Şi unde mă va conduce această trăsură? 

Ea lăsă să-i scape un hohot de râs puţin cam batjocoritor. 

— Ce întrebare! spuse ea. Dacă aş vrea să vă spun de unde 
plecăm şi unde ajungem, n-ar mai fi nevoie să vă leg la ochi... 

— E adevărat, spuse el. 

— Deci, vă veţi urca în trăsură. Trăsura vă va duce o oră sau 
două, apoi se va opri şi veţi cobori... Atunci vă veţi scoate 


125 


— Ponson du Terrail — 


legătura de pe ochi şi veţi citi scrisoarea care vă va indica tot ce 
aveți de făcut. 

— Şi... întrebă Fernand, când trebuie să plec? 

— Acum. 

Turquoise scoase din micul scrin din lemn de trandafir o hârtie 
şi o pană, redactă scrisoarea şi o închise. 

Apoi îl ajută pe Fernand să-şi îmbrace pardesiul şi, scoţându-şi 
fularul pe care-l avea la gât, îi spuse: 

— lată, zise ea, vă veţi gândi la mine, avându-l la ochi. 

Il legă cu grijă la ochi şi-l luă de mână: 

— Veniţi! zise ea, conducându-l. 

ÎI ajută să iasă din casă, traversară grădina şi ajunseră în 
stradă unde aştepta o trăsură. 

Apoi, ajutată de vizitiu, îl urcă în trăsură şi închise portiera, 
spunându-i: 

— Fiţi credincios cuvântului dat. 

Trăsura plecă în timp ce Turquoise reintra în casă, râzând şi 
spunându-şi: 

— lată un bărbat care va reveni aici în genunchi şi cu 
portofelul în mână. 

Deşi trăsura alerga cu viteză pe pavaj, se învârti, de fapt, de 
mai multe ori în acelaşi loc, asta timp de vreo două ore, şi se 
opri. 

Vizitiul deschise uşa şi spuse: 

— Aici este! 

Fernand cobori şi, în timp ce-şi scotea legătura de la ochi, 
trăsura se îndepărtă în grabă. 

O dată scoasă legătura de pe ochi, Fernand privi în jurul lui, 
constată că e noapte, că străzile sunt pustii şi recunoscu imediat 
locul în care se afla. 

Era în josul străzii Amsterdam, în faţa Gării de Vest. Alergă sub 
un felinar şi desfăcu în grabă plicul pe care-l ţinea în mână. 

Scrisoarea era scurtă: 


„Prietene, 

Sunteti aproape vindecat şi capabil să vă reiîntoarceți acasă, la 
soția care vă iubeşte şi vă aşteaptă cu nerăbdare. 

Adio, deci, şi nu vă mai bateti în duel. 

Dacă vreodată amintirea mea va apărea în mintea 
dumneavoastră, spuneţți-vă că viața e formată din secrete de 
nepătruns şi nu căutați să mă revedeți... 

De altfel, nici nu sunt liberă, nu-mi aparțin, şi dumneavoastră 

126 


— Clubul valeţilor de cupă — 


v-aţi expune unor mari pericole... 

Gândiţi-vă mai bine că aveţi o soție frumoasă, bună şi 
încântătoare, care vă iubeşte şi pe care o iubiţi... 

În fine, nu fiti înfumurat, fiţi generos... căci, probabil, ar fi 
unele pericole şi pentru mine, dacă mi-aş prelungi rolul de 
infirmieră. 

Adio, nu-mi doriți răul şi spuneţți-vă mai bine că ați visat. Visul 
este cel mai frumos lucru în viață”. 


Fernand scoase un strigăt terminând de citit această tristă 
scrisoare, se rezemă slăbit de zid: 

— O! murmură el, trebuie neapărat s-o revăd... Chiar dacă ar 
trebui să întorc pe dos întreg Parisul, o voi revedea. 


Capitolul XVII 


A doua zi după ce Fernand Rocher fusese atât de ciudat 
evacuat din mica locuinţă de pe strada Moncey de către 
misterioasa necunoscută, îl vom regăsi pe sir Williams, spre 
miezul nopţii, aşezat la aceeaşi masă cu Rocambole, în salonul 
micului apartament pe care acesta din urmă îl ocupa în strada 
Faubourg-Saint-Honore, colţ cu strada Berri. 

Proaspătul viconte era comod îmbrăcat într-un halat de casă şi 
fuma, în timp ce sir Williams îşi scotea pârleala pentru postul pe 
care trebuia să-l ţină în casa Kergaz, degustând un delicios pateu 
de tipari. 

— Unchiule, spuse Rocambole, de trei zile nu ne-am văzut şi 
avem o mulţime de noutăţi... 

— Probabil, nepoate. 

— lată, unchiule, în timp ce dumneavoastră supaţi, eu voi citi 
mesajele primite. 

Şi fiul adoptiv al văduvei Fipart se ridică, aduse o mapă foarte 
mare, care se afla pe un birou alăturat, şi o întinse pe genunchi. 

Mapa cuprindea un vraf de hârtii acoperite cu semne 
misterioase, asemănătoare cu cele pe care le-am întrezărit pe 
masa preşedintelui în seara reuniunii Valeţilor de Cupă. 

Era un fel de dosar al diferiților membri ai acestei imense 
asociaţii. 

Fiecare Valet de Cupă scria cu litere obişnuite lui Rocambole, 
care recopia nota cu litere convenţionale, numai de el înţelese, şi 


127 


— Ponson du Terrail — 


ardea originalul. 
— Să vedem, spuse sir Williams, continuând să supeze cu 
mare poftă. 
— Să începem cu raportul cel mai vechi. Acela al lui Chérubin. 
— Este cel mai important, spuse baronetul. 


„Chérubin, citi Rocambole, a valsat de două ori la bal cu 
marchiza Van-Hop. Marchiza s-a simţit de câteva ori puțin 
încurcată, dar a rămas indiferentă şi rece. Chérubin a riscat un 
compliment banal, care a trecut neobservat; el a părăsit balul 
către ceasurile trei dimineață. 

A doua zi, către orele două la amiază, când marchiza cobora 
pe Champs-Elysées, trecu pe lângă ea un călăreț care o salută. 

Era Chérubin. 

Cherubin călărea foarte bine şi arăta minunat în şa. 

A remarcat o uşoară îmbujorare pe faţa frumoasei marchize. 

In ziua următoare, maiorul Carden l-a prezentat pe Chérubin 
contesei de..., o distinsă englezoaică, la care marchiza merge 
destul de des şi uneori chiar singură. 

Chiar în aceeaşi seară, bancherul olandez n-a putut să-şi 
însoțească soţia şi, când a ajuns la prietena ei, soarta a făcut ca 
tânărul Chérubin să stea sprijinit melancolic de căminul din 
salon, cameră încă pustie la acea oră. 

Avea un aspect trist, care făcea un efect minunat, şi a ştiut să 
pălească exact în momentul în care privirea lui s-a întâlnit cu cea 
a marchizei. 

Cu toate acestea, a fost perfect politicos şi, departe de a se 
arăta curtenitor, a dat impresia că doreşte să se țină de-o parte. 
N-a invitat-o la dans pe marchiză, dar aceasta, întorcându-se în 
două rânduri, a surprins privirea lui Chérubin îndreptată asupra 
ei...” 


— E foarte bine, spuse baronetul. Cel mai sigur mijloc de a 
cuceri o femeie şi de a spera totul de la ea, este să pozezi în 
omul care încearcă să se sustragă fatalului destin. Continuă, 
nepoate. 

Rocambole reluă lectura notelor hieroglifice: 


„Chérubin a remarcat că marchiza era oarecum tulburată. A 
plecat devreme, către miezul nopții. 
A doua zi, Chérubin s-a plimbat în Bois de Boulogne, pe 
Champs-Elysées, pe strada Marly, între ceasurile două şi patru. 
128 


— Clubul valeţilor de cupă — 


Timpul era frumos, dar se părea că marchiza nu-şi va face 
plimbarea obişnuită. Nici în ziua următoare nu a fost mai 
norocos. 

Intotdeauna, sâmbăta marchiza rămânea acasă. 

Maiorul Carden i-a făcut o vizită şi a găsit-o singură. 

Marchiza părea suferindă: privirea îi era tristă. 

Totuşi a încercat să pară veselă şi a pălăvrăgit despre tot felul 
de fleacuri. 

Apoi, fără nici un fel de afectare, în modul cel mai natural din 
lume, l-a întrebat pe maior cine este acel tânăr pe care i l-a 
prezentat şi pe care l-a revăzut la contesa de... 

Maiorul a răspuns că e vorba de domnul Oscar de Verny, un 
gentilom perfect, puţin cam trist, melancolic, pradă, credea el, 
unei puternice supărări provocate de o dragoste neîmpărtăşită. 

A observat că marchiza a tresărit uşor, apoi a schimbat vorba 
întrebânau-l despre noutăţile ultimei reprezentații de la Operă...” 


— Aici se opresc notele maiorului şi ale lui Chérubin, încheie 
Rocambole. 

— Cam puţin, zise baronetul, dar, în fine, e totuşi un început. 

— Ah! zise Rocambole, cele cinci milioane ale fiicei Indiei nu 
sunt prea uşor de câştigat. 

— Le vom avea totuşi. 

— Marchiza este o fortăreață de virtute... 

— Da, spuse sir Williams; dar Chérubin — ca şi Turquoise — 
are privirea seducătoare, şi chiar femeile cu inima uscată nu 
rezistă la infinit. Dar să trecem la altul. 

Rocambole căută din nou în hârtiile lui şi citi: 

„Dosar Malassis”. 

— Aceasta e nota lui Venture, spuse el; pentru un intendent, 
un om care poartă o livrea, nu e deloc rău scrisă. 

Şi Rocambole citi: 


„Doamna Malassis s-a întors de la bal în noaptea de miercuri 
spre joi. 

Câteva clipe mai târziu, auzi paşi şi a crezut că era bătrânul 
duce de Château-Mailly, care pătrundea la ea la această oră 
înaintată. 

Dar în locul ducelui a văzut intrând pe domnul Arthur Champy, 
al şaselea Valet de Cupă. 

A scos câteva țipete slabe, apoi uşa s-a închis şi o tăcere 


129 


— Ponson du Terrail — 


profundă a domnit în cameră. 

Ce s-a întâmplat între ea şi tânărul bărbat? N-o ştie nimeni. 
Sigur este că, înaintea zorilor, domnul Champy a plecat şi că de 
atunci n-a mai revenit. 

Dar, de atunci, doamna Malassis iese zilnic către orele două şi 
nu se reîntoarce decât pe la orele patru. 

Joi dimineaţa, către ceasurile şapte, în plină zi, a venit ducele. 
Era groaznic de palid şi dezordinea veşmintelor arăta clar că în 
noaptea aceea nu se culcase. 

A intrat prin strada Pépinière. Doamna era deja în picioare şi 
camerista terminase de pregătit cuferele. 

Doamna părea foarte agitată; a devenit palidă şi nu şi-a putut 
stăpâni emoția, văzându-l pe duce intrând. 

Se temuse că nu-l va mai revedea. Totuşi şi-a jucat bine rolul, 
a fost demnă, rece, severă, a ştiut să plângă când a fost nevoie. 

Ducele s-a aruncat la picioarele ei, s-a rugat, a implorat. 

Mult timp neîndurătoare, doamna Malassis a terminat prin a 
ceda; a fost de acord să se căsătorească cu ducele; dar cu 
condiția ca nunta să se facă fără pompă, noaptea şi să plece 
imediat spre Italia. 

A cerut, de altfel, ca ducele să nu mai calce pe la ea înaintea 
publicării anunţului de căsătorie. 

Aştept ordine”. 


— lată, spuse sir Williams, o afacere care merge mai repede 
decât cea a marchizei. Merge chiar prea repede şi va trebui găsit 
un mijloc s-o împiedicăm puţin. Treburile tânărului conte de 
Château-Mailly nu sunt la fel de întemeiate. Ai veşti de la Fipart? 

— Sigur, răspunse Rocambole. Mama a venit aseară pe la 
nouă şi m-am grăbit să transcriu raportul ei. 

— S-auzim, spuse sir Williams. 


„Mica doamnă blondă, citi Rocambole, vine zilnic, către 
ceasurile două, şi se instalează la moş Garin. Işi ia lucrul şi 
începe să lucreze. 

Léon Rolland vine şi el zilnic, sub pretextul de a vedea cum îi 
merge bătrânului orb, dar pălăvrăgeşte mult timp cu mica 
doamnă. 

leri, de exemplu, au vorbit despre posibilitatea de a-l duce pe 
bătrân într-un sanatoriu. 

De două zile, domnul Léon Rolland pare foarte îngrijorat şi 
vocea îi tremură când întreabă dacă domnişoara Eugenie este 

130 


— Clubul valeţilor de cupă — 


împreună cu tatăl său. 
leri, când a venit, mica doamnă nu sosise încă. l-am spus că e 
plecată. A devenit palid, dar a urcat totuşi.” 


— lată păsărica prinsă în laţ! zise sir Williams, şi scoase din 
buzunar un mic bilet, acoperit de un scris care trăda o mână de 
femeie. 

Era o scrisoare de la Turquoise. 

Era astfel concepută: 


„Scumpul meu protector, 

Cred că sărmana doamnă Cerise Rolland va avea în curând 
unele neplăceri. _ 

Imbecilul ei soț este absolut ţicnit. In fiecare clipă este pe 
punctul să-mi cadă la picioare, singura piedică constituind-o 
prezența pretinsului meu tată. 

Credeţi că e necesar să suprim şi acest obstacol, trimițânau-l 
pe bătrân la Dubois? 

Vă aştept mâine la întâlnirea stabilită, pentru a şti ce am de 
făcut. 

Mica dumneavoastră căprioară cu ochi albaştri”. 


Sir Williams reciti această scrisoare. Apoi se apropie de 
lumânare şi arse biletul. 

— Aşa! unchiule, zise Rocambole, îmi permiteţi să vă pun o 
întrebare? 

— Fie. 

— Turquoise va fi iubită şi de Rolland şi de Fernand în acelaşi 
timp? 

— Fără îndoială! 

— Pentru ce această dublă corvoadă? Nu era mai bine să 
găsim două femei diferite? Mi se pare că ar fi fost mai comod... 

Sir Williams ridică din umeri. 

— Hotărât, murmură el, eşti mai slab decât mă aşteptam. 

— Ah! făcu Rocambole, supărat de tonul dispreţuitor al lui sir 
Williams. 

— Cum? reluă acesta. Nu-ţi dai seama deloc de momentul în 
care aceşti doi oameni vor ajunge la paroxismul pasiunii? 

— Ei bine? 

— Ei bine, dar atunci, zise sir Williams al cărui diabolic surâs 
apăru în toată fatala-i splendoare, vom aranja o mică scenă unde 


131 


— Ponson du Terrail — 


se vor întâlni şi se vor sugruma ca doi parlagii beți. 

— O! formidabil! strigă Rocambole. Formidabil! 

ŞI-I privi pe sir Williams cu o admiraţie naivă. 

— Unchiule, murmură el, Satana va termina prin a abdica în 
favoarea dumitale, căci, pe cuvânt de onoare, eşti mai abil chiar 
decât el! 

— Mulţumesc, răspunse sir Williams cu modestie. 

Apoi împinse deoparte tava în care se aflau resturile cinei, luă 
un trabuc de pe cămin, se instală în fundul fotoliului şi se 
înconjură maiestuos, într-un magnific nor de fum albastru. 

Gândurile baronetului, pe care, de altfel, Rocambole nu 
îndrăzni să le tulbure, durară aproximativ zece minute. 

Dintr-o dată, ridică privirea: 

— Spune-mi, ştii care este cel mai bun sistem de a încerca 
inima unei femei? 

— Cred că sunt mai multe, spuse Rocambole. 

— Da, dar este una care nu dă niciodată greş. 

— Care? 

— Marchiza va începe, probabil, să-l iubească în taină pe 
Cherubin... 

— Probabil, murmură Rocambole. 

— Dar marchiza e virtuoasă... 

— Păi vezi! 

— Şi atâta timp cât o femeie virtuoasă nu şi-a trădat secretul, 
măcar faţă de ea, printr-o emoție oarecare, inima ei este o 
cetate de necucerit. 

— Aveţi perfectă dreptate, unchiule. 

— Deci, reluă baronetul, este necesar ca marchiza să-şi 
mărturisească sieşi, într-o zi, că-l iubeşte pe Chérubin... 

— Şi e posibil aşa ceva? 

— În viaţă totul e posibil. 

— Vă ascult. 

— Lucrurile se vor petrece poimâine; este ziua în care lumea 
bună merge la operă. 

— Da, da, se joacă „Hughenoţii”. 

— Marchiza ştiu că merge destul de regulat la Operă. 

— Aproape întotdeauna. _ 

— Foarte bine. Atunci, ascultă-mă atent. II vei găsi pe 
Cherubin şi-i vei spune: „Există o mică lovitură de sabie în braţ, 
care nu este mai gravă decât o simplă zgârietură, dar care 
produce întotdeauna un efect puternic asupra femeilor. Va trebui 
să primeşti o asemenea zgârietura din partea mea şi, probabil, 

132 


— Clubul valeţilor de cupă — 


marchiza va încerca să afle ştiri, imediat după duel”. 

— Drace, făcu Rocambole. Uite încă o idee bună, unchiule. 

— Aşteaptă... îl vei trimite deci pe Chérubin la Operă şi ai să-i 
faci rost de o lojă învecinată cu cea a marchizei. 

— Perfect! 

— După aceea, vei aranja ca, în pauză, să-i cauţi ceartă în 
mod foarte politicos şi curtenitor, dar de asemenea manieră 
încât să nu se poată aranja fără un duel şi veţi vorbi destul de 
tare amândoi, astfel ca marchiza să nu piardă nici un cuvânt din 
discuţie: ora duelului, alegerea armelor şi adresa exactă unde 
locuieşte Cherubin... 

— Foarte bine! Am înţeles. 

— Între timp, spuse sir Williams, adică chiar de mâine 
dimineaţă, Cherubin se va duce şi va închiria un apartament care 
este liber în strada Pépinière, numărul patruzeci. 

— Deci chiar în casa doamnei Malassis? 

— Exact. 

— Ferestrele acestui apartament dau în grădină. Se poate 
vedea de la doamna Malassis direct în apartament. 

— Extraordinar! murmură Rocambole, încântat. 

— Marchiza merge uneori în vizită la prietena ei. Ei bine, sunt 
sigur că în ziua în care va avea loc duelul, chiar înainte de 
amiază, marchiza va veni în vizită la doamna Malassis. Venture 
ne va ţine la curent. Ei, cum găseşti ideea mea? 

— Excelentă, unchiule, şi vă jur că va fi executată de mine; 
dar... 

— Cum! zise sir Williams încruntându-şi sprâncenele, există şi 
un dar... 

— Oricând şi oriunde există un dar... 

— Să-l auzim pe al tău. 

— Dacă Cherubin nu va fi de acord să... 

— Să fie de acord cu ce? 

— Să primească lovitura de sabie... 

— la te uită, făcu sir Williams, ce, eşti nebun, domnule 
viconte? 

— Drace, nu prea e plăcut. 

— Scumpul meu, îi spuse baronetul cu răceală, când un om 
este de-ai noştri, trebuie să fie trup şi suflet. Şi dacă ar fi necesar 
ca maestrul Chérubin să-şi sacrifice în folosul Clubului Valeţilor 
de Cupă şi nasul şi ambele urechi, ceea ce recunosc că i-ar cam 
urâţi frumoasa figură, aş face foarte liniştit această operaţie. 


133 


— Ponson du Terrail — 


— Nu mai am nimic de obiectat, spuse Rocambole. 

Baronetul se ridică, îşi încheie lunga sa redingotă neagră care- 
i dădea aspect de ecleziast, îşi luă pălăria cu borurile mari, 
mănuşile de lână — căci nu purta altele de când, la el acasă, leul 
făcuse loc umilului funcţionar — şi îşi luă rămas bun de la 
Rocambole: 

— Adio, spuse, pe mâine seară. 

— Nu vreţi să luaţi trăsura mea? întrebă vicontele. 

— Da, cel puţin până în josul străzii Blanche. 

Şi, într-adevăr, sir Williams plecă în cupeul lui Rocambole, 
care se opri la colţul pe care-l face strada Blanche cu strada 
Saint-Lazare, în faţa unei farmacii. 

Apoi plecă pe jos, pe prima din aceste două străzi, şi ajunse în 
strada Moncey. 

Sir Williams era un om prudent. El o instalase pe Turquoise în 
mica locuinţă de care se folosise Baccarat, dar rămăsese în 
secret proprietarul clădirii; şi cum vroia să-şi păstreze dreptul de 
a pătrunde la orice oră la curtezană, el avea atât cheia porţii, cât 
şi cheia casei. 

Intră deci fără să sune, fără să facă zgomot, fără să trezească 
pe cineva, traversă vestibulul, urcă încet la primul etaj şi ciocăni 
discret la uşa dormitorului, ale cărui ferestre, — observase în 
timp ce traversa grădina — erau încă luminate. 

— Intraţi, zise o voce de femeie — bineînţeles, blonda Jenny. 

Turquoise era pe cale să se culce şi era de-acum îmbrăcată 
pentru noapte. 

— A, dumneavoastră sunteţi? zise ea, văzându-l intrând pe sir 
Williams. Aveam presimţirea că veţi veni astă-seară. 

— Poţi să zici dimineaţă, sunt ceasurile trei. 

— Fie! Îmi permiteţi să mă culc? 

— Bineînţeles. 

Turquoise se strecură ca un şarpe sub plapumă, îşi aşeză 
frumosu-i cap cu bucle blonde pe pernă, încolăcindu-şi braţele 
goale în jurul capului şi-l privi pe sir Williams. 

—  Scumpul meu sultan, spuse ea, sunt acum supusa 
dumneavoastră sclavă, gata să vă urmeze poruncile. 

— Atunci ascultă-mă bine, micuţo, spuse sir Williams, cu un 
ton părintesc. 

Şi, în acelaşi timp, se aşeză pe marginea patului, începând să 
mângâie mâna albă şi micuță a frumoasei gazde. 

— Mâine, spuse el, te vei duce de dimineaţă în strada 
Charonne, îl vei urca pe pretinsul tău tată într-o trăsură şi-l vei 

134 


— Clubul valeţilor de cupă — 


duce la sanatorul Dubois, în foburgul Saint-Denis. 

— Eee! în fine... spuse Turquoise, ai cărei ochi albaştri 
scânteiau de perversitate. 

— Restul te priveşte, încheie sir Williams discuţia. 

— Păi... şi Fernand? întrebă ea. 

— Stai! Nu încă... Nu încă... Drace! trebuie să ai răbdare, fiica 
mea, dacă vrei să jumuleşti douăsprezece milioane... 

— Voi avea, murmură curtezana; dar vă jur că dacă Fernand 
va veni vreodată aici, îşi va lăsa ultimul ban. 

— Şi onoarea soţiei, adăugă baronetul cu un ton calm. 

— Amin! încheie Turquoise. 


Capitolul XVIII 


Două zile după ce sir Williams discutase cu Rocambole, avu 
loc întâlnirea pe care o vom povesti imediat. 

Doamnei marchize de Van-Hop i se aranja toaleta. 

Erau aproximativ ceasurile şapte şi jumătate seara. 

Marchizul era trântit într-un fotoliu mare în budoarul soţiei 
sale, urmărind cum o îmbrăcau priceputele cameriste. 

îndrăgostit ca în prima zi a lunii de miere, domnul Van-Hop 
admira delicata frumuseţe a soţiei sale, frumuseţe căreia i se 
potriveau atât de bine şirurile de diamante, purtate pe umeri, şi 
splendidele ramuri de coral aşezate în păru-i negru. Dar, cu toate 
acestea, marchiza arăta palidă, părea suferindă. 

De câteva zile, creola era pradă unor vagi nelinişti, unei 
neobişnuite tristeţi, căreia nici ea nu-i putea găsi motivul. 

Soţul ei se afla lângă ea; soţul pe care îl iubise atât de mult, 
pe care credea că-l iubeşte încă foarte mult, şi surâsul îi reveni 
pe buze când, din cochetărie, aruncă o privire complice prin 
oglinda care se afla în faţa ei. 

Marchizul trecuse de patruzeci de ani, dar îşi păstrase bine 
frumuseţea masculină puţin cam rece, cam tăcută — fără 
îndoială care este apanajul oamenilor din nord. 

Înalt, cu o uşoară tendinţă de îngrăşare, marchizul, al cărui 
ten era de obicei colorat, devenea, în urma unei emoţii violente, 
extrem de palid. 

Era foarte vulnerabil la ceea ce popoarele nordice numesc 
mânia albă. Calm, amabil, binevoitor, îşi ascundea de obicei 
gelozia, dar deseori paloarea sa trăda furia ascunsă; sir Williams 


135 


— Ponson du Terrail — 


îl apreciase perfect, atunci când l-a considerat capabil de a-şi 
ucide soţia, în ziua când o va şti vinovată, sau chiar când o va 
bănui numai. 

Totuşi, domnul Van-Hop era un om de lume, ştia să 
stăpânească pasiunile, să-şi domine instinctele şi, în consecinţă, 
îi lăsa soției sale toată libertatea de mişcare. De exemplu, chiar 
în acea zi, marchizul nu văzu nimic neobişnuit, lăsând-o să 
meargă la Operă fără el. 

Marchizul era un jucător de şah pasionat; chiar în acea seară 
avea de jucat o interesantă partidă în cercul său şi nu ţinea deloc 
să lipsească. 

— Scumpă prietenă, îi spuse el soţiei, am să vin să te iau de la 
Operă către orele unsprezece, spre sfârşitul ultimului act. 

Şi continuă să asiste la îmbrăcarea soţiei sale, când deodată, 
valetul anunţă: 

— Domnul maior Carden! 

— Spune-i să intre în salon, zise marchiza. 

— Nu, nu, spuse repede marchizul, eşti complet îmbrăcată, 
scumpa mea prietenă, şi poţi să-l primeşti aici pe maior. E un 
vechi prieten, care poate intra oriunde. 

Cei cincizeci de ani pe care-i avea maiorul explicau perfect 
această încredere a domnului Van-Hop. 

Maiorul intră. 

— Ah! spuse marchizul, căruia îi veni pe loc o idee, îmi pare 
bine că ai venit, maiorule. 

Maiorul sărută mâna marchizei şi-i privi soţul cu un aer 
întrebător. 

— Scumpul meu maior, spuse acesta, vă place Opera? 

— Foarte mult, marchize. 

— Ei bine, doamna marchiză vă oferă un loc în loja ei. Şi 
marchizul îşi privi soţia. 

Un surâs uşor apăru pe buzele marchizei. 

— Domnule maior, spuse ea, soţul meu e un trădător, sau mai 
bine zis un bărbat ca atâţia alţii care preferă jocul de şah soţiei 
sale şi care, pentru a împăca şi obligaţiile şi plăcerile, îşi aşează 
nevasta sub protecţia prietenilor. 

Doamna Van-Hop se uită la soţul ei şi, cu o încântătoare 
privire, îndepărtă amărăciunea reproşului. 

— Ei, du-te, adăugă ea, du-te să joci şah, domnule, dar nu uita 
să vii să ne iei după actul patru: ştii foarte bine că aşa ne place. 

Zece minute mai târziu, maiorul urcă în marele cupeu al 
marchizei şi o conduse la Operă. 

136 


— Clubul valeţilor de cupă — 


Sala era plină. 

Marchiza încânta cu frumuseţea ei şi făcu senzaţie când apăru 
în lojă. 

Ordinele date de sir Williams fuseseră urmate punct cu punct 
de Rocambole. 

Puțin după ce marchiza luă loc în partea din faţă a lojei, se 
deschise loja alăturată şi doi tineri intrară. 

Primul era domnul Oscar de Verny, zis Cherubin. 

Se aşeză în partea din faţă a lojei şi se aplecă pe jumătate, 
astfel încât marchiza, al cărui binoclu era îndreptat către sală, 
putu totuşi să-l observe. 

Dacă doamna Van-Hop ar fi văzut dintr-o dată apărând un 
pericol oarecare, iminent, imposibil de înlăturat, probabil că n-ar 
fi simţit o emoție mai puternică, ca aceea care-i cuprinse inima 
în momentul când îl observă pe Cherubin. 

Dar era femeie şi toate femeile ştiu să ascundă neplăcerile 
sufleteşti sub masca indiferenţei. 

Nici un muşchi al frumoasei feţe nu tresări şi ea se întoarse 
către scenă ca şi când nu observase nimic. 

Dar ea îl văzuse... 

Maiorul, fiind în spate, nu putu să-l observe pe Chérubin, 
păstră o atitudine foarte calmă şi îndreptă spre sală privirea 
omului obişnuit cu Opera, care regăseşte în fiecare vineri seara 
aceeaşi lume. 

Exact în momentul în care cortina se ridica, loja situată vizavi 
de cea a marchizei şi care era a unui distins străin fu deschisă 
domnului viconte de Cambolh, care intră cu monoclul la ochi şi 
cu un încântător surâs pe buze. 

— lată, spuse maiorul, aplecându-se către marchiză, iată-l pe 
domnul de Cambolh. 

— Într-adevăr, zise marchiza. 

— Cred că l-am întâlnit la dumneavoastră... 

— Da, un sculptor pe care-l văd des şi care mi-a şi dat unele 
lecţii mi l-a prezentat. 

Marchiza, a cărei inimă continua să bată din cauza 
necunoscutei emoţii, era fericită că poate schimba câteva 
cuvinte cu cavalerul ei, numai pentru a-şi înşela propria senzaţie 
de spaimă. 

— De altfel, reluă maiorul, domnul viconte de Cambolh este 
un gentilom de viţă şi din cea mai bună lume. 

— Parcă e suedez, nu-i aşa? 


137 


— Ponson du Terrail — 


— De origine. E născut în Franţa. Am servit mult timp împreu- 
nă cu tatăl său. Familia sa era bine primită la Curtea Suediei. 

— E bogat? 

— Nu, treizeci sau patruzeci de mii de livre rentă, cel mult; dar 
poate face o căsătorie bună când vrea. E tânăr, simpatic, 
spiritual... Dar, se întrerupse maiorul, cum orice maladie are 
reversul ei, trebuie să vă mărturisesc că, în schimbul marilor sale 
calităţi, vicontele are un caracter irascibil şi certăreţ. 

— Chiar aşa? făcu marchiza, care părea să asculte cu mare 
atenţie, în timp ce în realitate, gândurile îi zburau aiurea. 

— După câte ştiu eu, reluă maiorul, s-a bătut de douăzeci şi 
cinci sau treizeci de ori. E foarte bun trăgător, vine pe teren cu 
un neobişnuit sânge rece şi deseori şi-a omorât adversarul. 

— Ce oroare! murmură marchiza. 

Şi se întoarse din nou către scenă, părând să asculte primul 
act cu cea mai mare atenţie. 

Dar, în realitate, ea încerca să-şi dea seama ce semnificau 
aceste bătăi de inimă care începuseră de când îl zărise pe 
Cherubin. 

În acest timp, i se păru că observă monoclul vicontelui de 
Cambolh îndreptat cu o atenţie susţinută către loja vecină cu a 
ei, adică cea a domnului Oscar de Verny. 

Şi atunci, cuvintele maiorului Cardan o făcură să tresară 
involuntar. 

Sau vicontele îl privea pe Cherubin într-un mod ostil, şi la 
acest gând marchiza îşi simţea inima bătând şi mai repede, sau 
era o femeie frumoasă în loja domnului de Verny, care atrăsese 
impertinenta atenţie a domnului de Cambolh. 

Şi marchiza, admițând această ultimă ipoteză, simţi o stranie 
neplăcere. 

Primul act se termină, cortina căzu, vicontele îşi părăsi loja. 

Doamna Van-Hop respiră uşurată... Ai fi zis că scăpase dintr- 
un mare pericol. 

Dar, puţin mai târziu, auzi ciocănindu-se la uşa lojei vecine; 
uşa se deschise şi prinse aceste cuvinte schimbate în şoaptă: 

— Domul Oscar de Verny 

— Eu sunt, domnule. 

— Domnule, sunteţi amabil să-mi acordaţi câteva minute? 

— Cu plăcere, domnule. 

— Sunt vicontele de Cambolh. 

— Ştiu, domnule, am avut onoarea să vă întâlnesc la marchiza 
Van-Hop, acum opt zile. 

138 


— Clubul valeţilor de cupă — 


La auzul acestor cuvinte, marchiza tresări şi începu să asculte 
cu o curiozitate crescândă. 

— Domnule, reluă domnul de Cambolh cu o curtoazie 
perfectă, de opt zile încerc să aflu numele şi adresa 
dumneavoastră... Puțin mai înainte am reuşit să vă aflu numele... 

— Pot să vă informez eu, domnule, în ce priveşte cel de-al 
doilea punct. Locuiesc într-un apartament, la mezanin, pe strada 
Pépinière, numărul 40. 

La aceste cuvinte, doamna Van-Hop, care continua să asculte, 
— în timp ce maiorul, plasat în celălalt capăt al lojii, nu auzea 
nimic, sau cel puţin părea că nu aude — doamna Van-Hop tresări 
din nou... 

— Dar, sunt uimit, spuse domnul de Verny, cred că vă daţi 
seama, repet, sunt uimit de interesul pe care vi-l stârnesc... 

— Probabil, răspunse domnul de Cambolh, că am un motiv 
foarte serios, din moment ce doream să vă reîntâlnesc. La bal, la 
doamna marchiză, nu vă ştiam numele... şi ţineam neapărat să-l 
aflu. 

— Domnule, replică domnul de Verny, cu o nuanţă de ironie în 
glas, v-a însărcinat cineva cu vreo misiune... secretă? 

— Deloc, domnule, nu mă ocup decât de propriile mele afaceri 
şi, dacă-mi permiteţi, vă voi explica imediat despre ce e vorba. 

— Domnule, sunt gata să vă ascult. 

— Domnule, reluă vicontele cu jumătate voce, la marchiza 
Van-Hop s-a jucat Chemin-de-Fer. 

— Îmi amintesc foarte bine, domnule. 

— Jocul a fost destul de animat, nu-i aşa? Au fost jucători care 
au avut un noroc neobişnuit. 

— Da, un noroc cu totul neobişnuit! spuse Oscar, păstrându-şi 
tonul ironic. 

— Eu, de exemplu, reluă contele. Am câştigat o sumă destul 
de frumoasă, până când am pasat mâna. 

— Îmi amintesc foarte bine. 

— Pasărea mâinii mi-a cauzat chiar o neplăcere. Mi-a căutat 
cineva ceartă. Pe scurt, am părăsit pe loc balul pentru a mă bate 
în duel. 

— Aha! spuse domnul de Verny, cu un accent pe care 
marchiza, în continuare atentă, îl consideră că un semn de 
surpriză. 

— Dar mi-am luat din timp toate precauţiunile şi mi-am impus 
condiţiile. Adversarul a acceptat armele mele, am mers şi le-am 


139 


— Ponson du Terrail — 


luat de la mine de acasă şi, grație vitezei calului meu, 
calculasem că voi avea timpul să mă bat în duel, pe câmpiile 
Monceau şi apoi să mă întorc la bal ca învingător, fără ca toată 
treaba la un loc să-mi ia mai mult de o oră. 

— Ţineaţi deci să mai dansaţi? 

— Nu, dar vroiam să regăsesc anumite persoane, care prin 
surâsuri rău-voitoare şi prin câteva cuvinte nechibzuite, scăpate 
în momentul în care părăseam masa de joc, m-au indispus. 

E lesne de închipuit prin ce chinuri trecea marchiza, 
continuând să asculte. 

Era evident că domnul viconte de Cambolh venise cu scopul 
precis de a-l provoca la duel pe domnul Oscar de Verny. 

— Astfel, continuă vicontele, mi s-a părut că aud aceste 
cuvinte în momentul în care plecam: „N-am văzut niciodată 
jucându-se cărţi în acest stil, decât de oamenii care fac din 
Chemin-de-Fer o meserie!” 

— A! aţi auzit aceste cuvinte? 

— Perfect. 

— Şi ştiţi cine le-a pronunţat? 

— Da, domnule, dumneavoastră. 

— Probabil! 

Şi doamna Van-Hop îşi imagină că un surâs plin de dispreţ 
însoțea acest cuvânt. 

— Domnule, spuse vicontele, după ce mi-am terminat 
treburile, când am revenit la bal, v-am căutat degeaba; eraţi 
plecat. 

— Plec întotdeauna devreme. 

— Din fericire, v-am regăsit astă seară, şi-mi place să cred că 
nu-mi veţi refuza o explicaţie... asupra acelor neplăcute cuvinte 
care v-au scăpat. 

— Domnule viconte, răspunse domnul de Verny, am un 
principiu de la care nu mă abat... 

— Care? 

— Nu mă căiesc niciodată de ceea ce fac sau de ceea ce 
vorbesc şi nu-mi reneg niciodată trecutul. 

— Deci nu vreţi să retractaţi nimic? 

— Nici măcar o silabă. 

— Atunci, domnule, nu-mi rămâne decât să vă cer o ultimă 
informaţie. Unde doriţi să aşteptaţi martorii mei? 

— V-am mai spus-o, dar o repet, domnule, locuiesc la mezanin 
în strada Pépinière, numărul patruzeci. 

— Numai că este târziu şi aş vrea să terminăm până mâine 

140 


— Clubul valeţilor de cupă — 


dimineaţă. 

— Foarte uşor. 

— Cum? 

— Am un prieten, pe care l-am văzut chiar înainte pe culoar: 
maiorul Carden. 

— Este chiar în loja alăturată, spuse vicontele, în loja doamnei 
Van-Hop. 

— A! 

Şi în această exclamaţie, marchiza ghici o neaşteptată emoție 
şi o inexplicabilă spaimă. 

Ea asculta tremurând toată, şi-l auzi pe Cherubin continuând 
astfel: 

— AŞ putea aranja ca maiorul să se găsească la cafeneaua 
„Cardinal”, în colţul străzii Richelieu, la miezul nopţii. El s-ar 
putea întâlni aici cu martorii dumneavoastră, ar stabili condiţiile 
şi am putea mâine dimineaţa, la orele opt, să ne reîntâlnim cu 
toţii în Bois-de-Boulogne... 

— Trebuie să vă fac atent asupra unei chestiuni, spuse 
vicontele de Cambolh. 

— Vă ascult, domnule. 

— Niciodată nu am considerat duelul ca o glumă ridicolă; mă 
bat cu toată seriozitatea şi-mi place să cred că nu ne vom 
întoarce amândoi din Bois-de-Boulogne. 

— Şi eu sper la fel, domnule. 

Marchiza, a cărei inimă bătea din ce în ce mai tare, auzi un 
zgomot de scaune mişcate, şi înţelese că vicontele pleca. 

Maiorul profită de pauză, pentru a privi în sală, şi părea să nu 
fi auzit absolut nimic. 

Este foarte greu să descriem ce-a simţit marchiza în acest 
timp. 

Fiindcă suferea, înţelese că unul din aceşti doi oameni, care 
mâine îşi vor apăra şansele cu îndârjire, îi inspira o puternică 
simpatie. Şi această simpatie, avea o rădăcină secretă, pe care 
nu putea încă să şi-o explice. 

Căci marchiza era una din femeile realmente virtuoase, în 
ochii cărora lanţul datoriilor pare să fie format din inele de 
nedesfăcut, femei pentru care gândul că o altă dragoste ar putea 
s-o înlocuiască pe cea legitimă nu poate veni decât la foarte mult 
timp după ce această dragoste a încolţit în inima lor, aşa cum 
uneori rădăcinile unui arbust tânăr încolţeşte pe sub rădăcinile 
unui arbore mare şi puternic, pe care în curând furtuna îl va 


141 


— Ponson du Terrail — 


dobori. 

Pentru moment, marchiza nu încercă să-şi dea seama de 
cauza dureroaselor ei impresii: ea nu văzu, nu înţelese decât un 
singur lucru, că domnul de Verny, acest bărbat tânăr şi frumos, 
cu figura lui tristă, va merge să se bată şi, fără îndoială, va pieri 
în această luptă ucigaşă. 

Şi cum la femeie prima reacţie o constituie întotdeauna un 
sentiment energic de opoziţie, ea se gândi imediat să împiedice 
această întâlnire... Dar cum? Prin ce mijloc? 

Şi-apoi, cum putea ea să se amestece în cearta dintre doi 
bărbaţi pe care abia dacă îi cunoştea şi care puteau să-i fie cel 
mult indiferenți? 

Marchiza, a cărei paloare devenise extremă, începu să 
gândească că a spune un singur cuvânt, a lăsa să-i scape cel mai 
mic gest, însemna să se compromită în proprii ei ochi, să-şi 
mărturisească chiar ei că-l iubea pe Cherubin. 

Dacă i-ar mărturisi maiorului Carden că a ascultat toată 
conversaţia dintre domnul de Verny şi contele de Cambolh, n-ar 
însemna să-i spună în acelaşi timp că nu-i este indiferent 
Chérubin? Şi maiorul, om care cunoaşte viaţa, care studiase 
inima bărbaţilor şi a femeilor, n-ar fi ghicit cauza neliniştii ei? 

În timpul celor zece minute ulterioare plecării vicontelui de 
Cambolh, care între timp reapăruse în loja lui, doamna Van-Hop 
trecu prin toate suferinţele martirilor. 

Dar şi mai greu fu momentul în care auzi din nou această voce 
încântătoare şi melancolică a lui Chérubin, spunându-i unui tânăr 
care se afla cu el în lojă: 

— Prietene, trebuie să-ţi fac o mărturisire şi să-ţi cer un 
serviciu. lubesc o femeie. O femeie care nu ştie despre 
dragostea mea şi care nu va afla nimic decât după moartea mea. 
Viaţa şi aşa nu mă interesează; aş accepta moartea ca o 
binefacere. 

— Ce nebunie! murmură o voce, pe care marchiza n-o auzise 
niciodată şi care trebuia să fie a confidentului domnului de 
Verny. 

— Din cauza aceasta, continuă Cherubin, accept aproape cu 
bucurie acest duel, deşi presimt că-mi va fi fatal. 

— Oscar, eşti nebun... 

— Nu, dar sunt plictisit de viaţă, asta e totul, căci iubesc fără 
nici o speranţă... lar cea pe care o iubesc nu va şti nimic despre 
dragostea mea atâta timp cât voi trăi. 

— Şi dacă vei muri? 

142 


— Clubul valeţilor de cupă — 


— Ah! zise el cu tristeţe. Atunci sper că devotamentul tău nu 
mă va părăsi, nu-i aşa? 

— Ce trebuie să fac? 

— Mâine, înaintea duelului, îţi voi da o scrisoare... 

Cherubin se opri... Marchiza simţea că leşină. 

— Şi această scrisoare? întrebă prietenul. 

— Această scrisoare va fi închisă în două plicuri: plicul exterior 
va fi alb, plicul interior va purta numele destinatarei. Va trebui 
să-mi juri că, dacă voi fi ucis, vei duce această scrisoare la Poştă, 
vei rupe primul plic şi, închizând ochii, vei arunca scrisoarea în 
cutie, fără să te uiţi la adresă. 

— Ţi-o jur, răspunse prietenul. 

— Îţi închipui, dragă, murmură Chérubin, ce înseamnă această 
scrisoare... Măcar după moartea mea, ea va şti cât am iubit-o. 

La aceste ultime cuvinte, marchiza simţi din nou că leşină. 
Dar, în acelaşi timp, apăru o speranţă nebunească, cum numai 
femeile pot încerca. 

Cherubin se gândise la maior ca să-i fie martor: maiorul era 
prietenul său şi, în acelaşi timp, prietenul domnului de Cambolh. 
Cherubin va trebui să-l găsească pe maior, să-i expună 
rugămintea sa şi maiorul nu va rezista tentaţiei, de a-i încredința 
marchizei secretul, pe care ea îl ştia dinainte... Ea trebuia acuma 
să fie puternică, trebuia să rămână calmă, indiferentă, cu surâsul 
pe buze şi, după ce i-ar fi dovedit astfel că n-o interesează nici 
unul, nici celălalt, l-ar fi făcut să înţeleagă că ar fi de datoria lui, 
în spiritul onoarei de vechi soldat şi de arbitru al curajului, să 
aranjeze această ceartă fără nici o gravitate şi care luase 
naştere chiar în saloanele ei, ale marchizei Van-Hop. Şi în timp 
ce marchiza îşi promitea să vorbească foarte de sus în numele ei 
şi să pună în valoare teama de a izbucni un scandal, cineva 
ciocăni discret la uşa lojii... 

Tânăra femeie, deja întărită, avu un ultim moment de 
slăbiciune, tresări şi începu să tremure. 

Căci crezu că era Cherubin. 


— Ponson du Terrail — 


Sfârşitul volumului 1/4 
al romanului „Clubul valeţilor de cupă” 


144 


— Clubul valeţilor de cupă — 


CUPRINSUL 

Capitolul sii bn ti aa Dean 0 Ea nt ra it ni a 0 A 3 
Capitolul [too soia e ae d ai EC a ia at Ai 11 
Capitolul Mliet a a e ea at i a ala a 19 
Capitolul 9/0 scrot a nl a al a lat ae 27 
Capitolul Veee Dia cn aa at end A aa a 36 
Capitolul-Vi et a ital teal a i Tadeu ui a ln ia 44 
Capitolul 4 | ERE AERDODO PRR Re IE RE E SRR SSI INI Op E A e SER 52 
Capitolu FVII sese E it 60 
Capitolul [Xosi R EER 69 
Capitolul X eiee en E IE ea SNA Ie RI 77 
Capitolul Xi ao a a a Sa bea N a ll 86 
Capitolul PNI 3 ne ea e Ba Doi ei ala ti il ta il aet aa 94 
Capitolul X e aa i Boicot ien ca it ct Da ia aa 98 
Capitolul AIN APE RI RO IP E ACI NR RIO E RE ED 102 
Capitolul 4” APERE DI RIN IE N RETETA RP II SRR DI NERA ARII SI 111 
Capitolul XVl a oa da dă oboi ai 0 AEE 119 
Capitolul PA eat al oala e da a a oa ne al 127 
Capitolul XVII spe ataca a 6 alim la ne ale a 135 


RR OR AR RR A XXX XXX XXX 


145