Ponson du Terrail — [Rocambole 1 Dramele Parisului] 01 Mostenirea misterioasa

TI II 


P 


bro HiOs WAY RRO | 
jest £ RA 
poe Ponson du Terrail N 
C Pa Y A5 
PS CS NOGATIBOl Esi 
e: DRAMELE PARISULUI K 


[S A 
I3 <i Mostenirea 33 
|| SS | 


> RA 


4 | 
ÎS e misterioasa a ta || 
| E y 


— Ponson du Terrail — 


8. Versiune electronică: 
| V3.0 


SI 


Ponson du Terrail 


ROCAMBOLE 


Ciclul „Dramele Parisului” 


SAE 


MOŞTENIREA MISTERIOASĂ 
Volumul | 


Traducere de Petre Ciobanu 


—  Moştenirea misterioasă — 


= IES 
PROLOG 
RAE 


Capitolul | 


Era în 1812. 

Marea Oştire se târa în retragere, lăsând în urma ei Moscova 
şi Kremlinul în flăcări şi o jumătate din batalioanele sale în apele 
îngheţate ale Berezinei. 

Ningea... 

De jur împrejur, cât vedeai cu ochii, pământul era alb, cerul 
plumburiu. 

Pe mijlocul câmpiilor sterpe şi fără de sfârşit, se târau 
rămăşiţele acelor mândre trupe conduse, nu de mult, la 
cucerirea lumii, de către noul Cezar pe care o Europă unită nu l-a 
putut înfrânge şi asupra căruia triumfa, în clipa aceea, singurul 
duşman în stare să-l facă vreodată să dea înapoi: frigul nordului. 

Ici, se afla un grup de cavaleri înţepeniţi în şeile lor şi luptând, 
cu energia disperării, împotriva unui somn ucigător. Colo, câţiva 
infanterişti înconjurau un cal mort pe care se grăbeau să-l 
sfârtece mai înainte ca vreun cârd lacom de corbi să le poată 
smulge o fâşie. Ceva mai departe, un om se culca, împins de o 
încăpățânare nebună şi adormea încredinţat că nu se va mai 
trezi niciodată. 

Din când în când, din depărtare, se auzea câte o detunătură — 
era canonada ruşilor. Atunci, cei rămaşi în urmă porneau din nou 
la drum, mânaţi de sfântul instinct de conservare. 

Trei bărbaţi, trei călăreţi, se strânseseră la marginea unei 
pădurici, în jurul unui morman de mărăcini pe care, cu mare 


3 


— Ponson du Terrail — 


greutate, izbutiseră să-l curețe de zăpada îngheţată şi căruia îi 
dăduseră foc. 

Cai şi călăreţi înconjurau jăratecul, bărbaţii stând pe vine, iar 
nobilele animale cu capul plecat şi privirea fixă. 

Primul dintre cei trei bărbaţi purta o ruptură de uniformă pe 
care se mai puteau vedea epoleţii de colonel. Putea să aibă cam 
treizeci şi cinci de ani; era înalt, cu o figură bărbătească şi 
nobilă, iar în ochii săi albaştri se puteau citi curajul şi bunătatea. 

Avea braţul drept susţinut de o eşarfă şi capul înfăşurat în 
bandaje însângerate. Un glonte îi zdrobise cotul, o lovitură de 
sabie îi crestase fruntea de la un capăt la altul. 

Cel de-al doilea bărbat trebuie să fi fost căpitan, dacă am da 
crezare uniformei sale zdrenţuite; dar, în ceasul acela, nu mai 
erau nici colonei, nici căpitani, nici ostaşi. 

Acesta era şi el un bărbat tânăr, cu fruntea îngustă, cu tenul 
măsliniu, cu o privire nestatornică; pletele negre îi trădau 
originea meridională; după accentul său tărăgănat şi după 
vioiciunea gesturilor, îţi dădeai seama că este unul dintre italienii 
atât de numeroşi în armata franceză, în timpul primului Imperiu. 

Mai norocos decât superiorul său, căpitanul nu era de fel rănit 
şi suportase mult mai uşor, până atunci, loviturile ucigătoare ale 
frigului înspăimântător care azvârlea către sud îndrăzneţele 
trupe ale lui Cezar. 

În sfârşit, cel de-al treilea era un ostaş, un simplu husar de 
gardă, a cărui faţă tânără, aspră şi bărbătească lua o expresie 
sălbatică de fiecare dată când se auzea în depărtare bubuitul 
tunurilor; chipul său devenea însă neliniştit şi mângâietor de 
fiecare dată când privirea i se oprea asupra şefului său, sfârşit şi 
însângerat. Era seară, la căderea nopţii, şi în negurile dese ale 
amurgului pământul alb începea să se confunde cu cerul 
plumburiu. 

—  Petrecem noaptea aici, Felipone? întrebă colonelul, 
adresându-se căpitanului italian. Mă simt foarte slăbit şi obosit, 
adăugă el, braţul îmi provoacă suferinţe groaznice. 

— Domnule colonel, — strigă repede Bastien, husarul, înainte 
de a apuca să răspundă italianul — trebuie să plecăm, frigul v-ar 
ucide. 

Colonelul îi privi, rând pe rând, pe soldat şi pe căpitan. 

— Credeţi? întrebă el. 

— Da, da! repetă husarul cu tăria omului convins. Cât despre 
italian, acesta părea să chibzuiască. 

— Ce spui, Felipone? insistă colonelul. 

4 


—  Moştenirea misterioasă — 


— Bastien are dreptate, răspunse căpitanul. Trebuie să 
încălecăm şi să mergem cât mai mult cu putinţă. Aici vom 
adormi cu siguranţă, în timpul somnului focul se va stinge şi nici 
unul dintre noi nu se va mai trezi vreodată... De altfel, ascultați... 
Ruşii se apropie... Aud tunurile. 

— O! ce mizerie, murmură colonelul, cu o voce înfundată; cine 


ar fi crezut vreodată una ca asta!... O, frigul... frigul!... Ce 
duşman înverşunat şi perfid! Dumnezeule! Dacă nu mi-ar fi atât 
de frig... 


Şi colonelul se aşeză în faţa focului, încercând să-şi readucă la 
viaţă picioarele amorţite. 

— Mii de trăznete! bombăni Bastien, husarul, nu aş fi crezut 
niciodată că iubitul meu colonel, un adevărat viteaz... se va lăsa 
răpus de această târfă de vântoasă îngheţată care biciuieşte pe 
întinsul zăpezii. 

Vorbind astfel, pe un ton scăzut, ostaşul îl învăluia pe colonel 
cu o privire plină de dragoste şi de respect. 

Chipul ofițerului devenise livid şi trăda chinuri îngrozitoare; tot 
trupul său tremura, iar toată viaţa lui părea să i se fi strâns în 
ochi; aceştia îşi păstraseră toată expresia de dulce şi calmă 
mândrie. 

— Bine, — reluă el — să plecăm, dacă vreţi, dar lăsaţi-mă să 
mă mai încălzesc o clipă. Ce frig îngrozitor... Ah! sufăr cum n-am 
mai suferit vreodată... Şi mor de somn... Doamne! Dacă aş putea 
să dorm un ceas, măcar un ceas! 

Căpitanul italian şi husarul se consultară din priviri. 

— Dacă adoarme, murmură Felipone, nu-l vom mai putea trezi 
şi nici urca în şa. 

— Ei bine, răspunse curajosul Bastien, aplecându-se la 
urechea căpitanului, îl voi purta adormit. Sunt puternic, eu, şi 
pentru a-mi salva colonelul m-aş preface în Hercule. 

Căpitanul, cu capul dat pe spate, părea că ascultă nişte 
zgomote îndepărtate: 

— Ruşii sunt la mai mult de trei leghe — spuse el — şi oştile 
lor îşi vor petrece cu siguranţă noaptea în câmp, înainte de a 
ajunge la noi. 

— Dacă vrea colonelul să doarmă, să-l lăsăm să doarmă; îl 
vom veghea. 

Colonelul auzi aceste ultime cuvinte şi întinse mâna 
italianului. 

— Mulţumesc, Felipone, — spuse el — îţi mulţumesc, prietene; 
eşti bun şi curajos. Tu nu te-ai lăsat răpus de acest vânt 

5 


— Ponson du Terrail — 


blestemat din nord. Ah, frigul! 

Şi colonelul pronunță aceste ultime cuvinte cu un accent de 
groază. 

— Dar eu nu sunt de loc rănit, — răspunse italianul — este 
firesc, deci, să sufăr mai puțin. 

— Prietene, — răspunse colonelul în timp ce husarul arunca în 
jăratec toți mărăcinii şi toate crengile moarte pe care le găsea în 
jurul tău — eu am treizeci şi cinci de ani. Soldat la şaisprezece 
ani, ajunsesem colonel la treizeci, ceea ce înseamnă că eram 
curajos şi răbdător. Ei bine, toată energia, tot curajul, totul, până 
la nepăsarea cu care am acceptat nenumăratele privaţiuni ale 
nobilei şi grelei noastre meserii, totul se năruie în faţa acestui 
duşman ucigător care se numeşte frigul. Imi este frig!... Prieteni, 
continuă el, adresându-se în acelaşi timp soldatului credincios şi 
devotat, cât şi căpitanului, îmi veţi supravieţui amândoi, fără nici 
o îndoială, şi vă veţi aminti de mine. Ei bine, ascultați. Vă 
împărtăşesc ultima mea dorinţă, vă încredinţez soţia şi copilul 
meu. Am lăsat acolo, în iubita noastră Franţă, o soţie de 
nouăsprezece ani şi un copil care avea să se nască. S-ar putea 
ca în curând ea să ajungă văduvă, iar copilul orfan. 

— Armand! spuse căpitanul, nu mai vorbi astfel; vei trăi! 

— O! Aş fi vrut să trăiesc! Să trăiesc şi să-i revăd pe 
amândoi!... 

În timp ce vorbea, ochii colonelului străluceau plini de nădejde 
şi de dragoste. 

— Dar, — reluă el cu un zâmbet trist — s-ar putea să şi mor. 
Atunci... atât văduva, cât şi copilul vor avea nevoie de ajutor. 

— Ah! colonele, — strigă Bastien — ştiţi bine că, dacă vi s-ar 
întâmpla vreo nenorocire, husarul dumneavoastră şi-ar da viaţa, 
în orice clipă, şi sângele său până la ultima picătură, pentru soţia 
şi pentru copilul dumneavoastră. 

— Îţi mulţumesc! zise colonelul, mă bizui pe tine. 

Apoi îl privi pe italian. 

— Şi tu, — întreba el — tu, bătrânul meu camarad, prietenul 
meu, fratele meu? 

Căpitanul tresări şi o umbră trecu pe chipul său. S-ar fi putut 
spune că ultimele cuvinte ale colonelului treziseră în el 
îndepărtate amintiri. 


— Ai spus-o singur, Armand, — răspunse el; nu sunt eu 
camaradul, prietenul, fratele tău? 
— Ei bine, dacă mor, — reluă colonelul — tu vei fi sprijinul 


soţiei mele, tatăl copilului meu. Înţelegi? În Italia am petrecut 
6 


—  Moştenirea misterioasă — 


treisprezece ore pe un câmp de bătaie sub un maldăr de 
cadavre, cu capul într-o baltă de sânge şi cu picioarele într-alta 
de noroi. În Spania, la asediul Saragossei, am pornit la atac cu 
două gloanţe în piept; la Wagram, cu coapsa străbătută de o 
lovitură de baionetă, am rămas pe cal până seara. Ei bine, astăzi 
nu sunt decât un trup fără suflet, un om pe jumătate mort. Un 
laş care fuge din faţa duşmanului! Şi toate astea pentru că mi-e 
frig!... 

— Armand..., Armand, curaj! spuse căpitanul, nu vom rămâne 
aici pentru totdeauna. Ne vom întoarce în ţinuturi mai blânde... 
vom revedea soarele... şi vitejii se vor trezi atunci din amorţeala 
lor... 

Colonelul Armand de Kergaz, căci acesta îi era numele, ridică 
trist capul. 

— Nu, — răspunse el — nu voi revedea nici soarele, nici 
Franţa. Câteva ceasuri mai mult în frigul acesta înspăimântător 
şi voi fi mort! 

— Armand! Domnule colonel! exclamară, în acelaşi timp, 
căpitanul şi husarul. 

— Mor de frig, murmură colonelul cu un zâmbet trist, mor de 
frig şi de somn. 

Şi simțind cum capul i se lasă pe piept, văzându-se cuprins de 
acea toropeală de neînvins care smulsese viaţa atâtor suflete 
nobile în această jalnică retragere, colonelul făcu un suprem 
efort, îşi dădu cu putere capul pe spate, şi spuse: 

— Nu, nu este încă timpul să dorm; trebuie să mă gândesc la 
cei rămaşi acolo. 

Şi privirea îi era îndreptată către orizont, în direcţia Franţei. 

La auzul acestor cuvinte, chipul căpitanului deveni purpuriu; 
colonelul continuă însă fără să ia seama. 

— Ştiu că şi tu ai iubit-o pe Helene, şi tu ştii, de asemenea, că 
eu i-am lăsat libertatea de a alege între noi doi. Mai fericit decât 
tine, eu am fost alesul inimii sale. Îţi mulţumesc că ai acceptat 
acest sacrificiu şi că ai rămas, în continuare, prietenul celui care 
ţi-a fost rival. 

Căpitanul avea ochii plecaţi, fruntea-i acoperită de roşeaţă 
deveni palidă şi, dacă interlocutorul său şi-ar fi păstrat sângele 
rece şi nu ar fi fost dominat de acel amestec îngrozitor de 
suferinţă morală şi de dureri fizice, ar fi înţeles că o luptă 
violentă se dădea în inima italianului, chinuit de amintiri. 

— Dacă mor, — termină colonelul — tu o vei lua de soţie. 
Ţine... Pronunţând acest ultim cuvânt, colonelul îşi descheie 

7 


— Ponson du Terrail — 


uniforma şi-i întinse lui Felipone un plic sigilat. 

— lată testamentul meu, zise el; l-am scris la începutul 
nenorocitei noastre campanii, datorită unei ciudate presimţiri. 
Prin acest testament, prietene, îţi las o jumătate din avere, dacă 
primeşti să iei de soţie pe aceea care va fi văduva mea. 

Din palid cum era, căpitanul deveni livid. Un freamăt nervos 
puse stăpânire pe trupul său şi întinse spre testament o mână 
tremurândă. 

— Fii liniştit, Armand, — murmură el cu glasul stins — dacă te 
va lovi vreo nenorocire, te voi asculta... Dar vei trăi, — adăugă el 
— o vei revedea pe Hélène, de care nu mă mai leagă, de altfel, 
decât o vie şi respectuoasă prietenie. 

— Mi-e frig, — repetă colonelul — cu convingerea unui om 
care îşi simte sfârşitul aproape. 

Şi capul i se înclină din nou pe piept şi somnul îl cuprinse cu o 
încăpățânare tiranică. 

— Să-l lăsăm să doarmă câteva ceasuri, — îi spuse căpitanul 
lui Bastien — îl vom veghea noi. 

— Vânt blestemat, murmură Bastien cu furie, în timp ce, 
ajutat de italian, îl culca pe colonel alături de foc şi-l învelea cu 
restul de îmbrăcăminte şi de cuverturi pe care-l mai aveau. 

Cinci minute mai târziu, colonelul Armand de Kergaz dormea 
adânc. 

Bastien, cu ochii pe el, cu privirea mângâietoare a unui câine 
credincios, alimenta fără întrerupere focul şi veghea ca nu 
cumva vreo scânteie sau vreun tăciune să cadă pe chipul 
ofițerului adormit. 

Cât despre căpitan, acesta îşi ţinea capul în palme; privirea îi 
era plecată şi fără îndoială că mii de gânduri confuze se zbăteau 
în creierul său. 

Omul acesta, faţă de care colonelul nutrea o prietenie oarbă, 
era plin de vicii. Avid şi răzbunător, era insinuant cu toată lumea. 
Mercenar, el ştiuse să lege în armata franceză prietenii cu ofiţeri 
bogaţi şi de viţă nobilă. Fără să aibă el însuşi un sfanţ, avea 
numai prieteni milionari. 

Felipone devenise căpitan mai mult prin forţa împrejurărilor 
decât prin actele sale de bravură, într-o vreme în care moartea 
secerase zdravăn în rândurile ofiţerilor. 

Luase parte la mai multe bătălii, dar niciodată nu fusese văzut 
distingându-se el însuşi. Poate că nu era chiar un laş; dar, cu 
siguranţă, nu era un bărbat al cărui curaj să atingă îndrăzneala. 

Felipone şi colonelul Armand erau prieteni de cincisprezece 

8 


—  Moştenirea misterioasă — 


ani. Căpitani amândoi, o întâlniseră la Paris, cu trei ani în urmă, 
pe domnişoara Helene Durand, fiica unui furnizor al armatei. O 
fată frumoasă şi fermecătoare de care se îndrăgostiseră 
amândoi. 

Helene îl alesese pe colonel. 

Din ziua aceea, Felipone purta prietenului său o ură 
înspăimântătoare, o ură adâncă şi mută, ascunsă sub masca 
celei mai cordiale afecţiuni, dar neîndurătoare, criminală, stând 
gata să izbucnească în prima clipă prielnică. 

De douăzeci de ori în timpul războiului, în mijlocul luptelor, 
Felipone îl luase la ochi pe colonel, în bătaia armei, din umbră 
sau la adăpostul fumului bătăliilor. 

De douăzeci de ori ezitase, căutând apoi o răzbunare mai rea 
şi mai crudă decât acest asasinat. 

Or, această răzbunare italianul o găsise, în sfârşit. Şi la ea se 
gândea, cu sânge rece, în timp ce colonelul dormea sub privirea 
devotată a lui Bastien. 

— Nebunul! îşi spunea Felipone, care arunca din când în când 
câte o privire întunecată ofițerului adormit. Nebunul! Îmi dă mie, 
care sunt sărac, banii şi, în acelaşi timp, pe nevastă-sa, tocmai 
mie, celui pe care ea l-a respins... Nu şi-ar fi putut pronunţa mai 
bine sentinţa de moarte. 

Privirea căpitanului se opri, preţ de o clipa, asupra lui Bastien. 

— Omul ăsta mă stinghereşte, cu atât mai rău pentru el! 

Şi Felipone se ridică şi se apropie de cal. 

— Doriţi ceva, domnule căpitan? întrebă husarul. 

— Vreau să verific amorsele pistoalelor mele. 

— Ah, zise Bastien. 

— Cu blestemata asta de zăpadă n-ar fi de mirare, continuă 
liniştit căpitanul, ca rezervorul de pulbere să fi prins umezeală, şi 
dacă vin cazacii... 

O dată cu aceste cuvinte, Felipone scoase un pistolet şi păru 
că se joacă nepăsător cu el. 

Bastien îl privea liniştit, fără urmă de neîncredere. 

— Pulberea este uscată, zise căpitanul, şi cremenea este în 
stare bună. Să trecem la altul. 

Şi luă al doilea pistolet pe care-l verifică cu aceeaşi grijă. 

— Ştii, — zise dintr-o dată, privindu-l pe husar — că ţintesc 
minunat cu această armă? 

— Tot ce se poate, căpitane. 

— De la treizeci de paşi, — continuă liniştit Felipone — îmi 
atingeam omul drept în inimă şi-l omoram pe loc întotdeauna. 

9 


— Ponson du Terrail — 


— Aha! murmură Bastien distrat, cu gândul stăpânit de 
treburile sale de paznic de noapte. 

— Mai mult decât atât, — continuă căpitanul — am pariat 
adesea că pot nimeri în ochiul adversarului meu, fie în cel stâng, 
fie în cel drept, şi am nimerit întotdeauna la fix... Dar, vezi tu, 
amice Bastien, cel mai simplu e să ţinteşti inima, asta omoară pe 
loc. 

Şi căpitanul cobori ţeava pistoletului său. 

— Ce faceţi? strigă cu putere Bastien, sărind înapoi. 

— Ţintesc inima, răspunse rece Felipone, care ochi soldatul 
spunându-i: nu vreau să te fac să suferi. 

Trase şi adăugă: 

— Mă stinghereai, băiete; cu atât mai rău pentru tine. 

Un fulger străluci în noapte, se auzi o detunătura urmată de 
un strigăt de durere şi husarul căzu pe spate. 

Auzind şi zgomotul şi strigătul, colonelul fu smuls cu 
brutalitate din somnul său letargic şi se ridică pe jumătate, 
crezând că are de-a face cu duşmanul. 

Dar Felipone, care se înarmase cu al doilea pistolet, îi propti 
deodată genunchiul în piept şi îl răsturnă sălbatic pe spate, 
silindu-l să rămână culcat. 

Şi colonelul, înmărmurit de acest atac neaşteptat, văzu 
aplecat asupra lui chipul schimonosit şi batjocoritor al 
duşmanului său, însufleţit de un zâmbet feroce, şi acest zâmbet 
îi dezvălui cu iuţeala fulgerului toată josnicia, toată cruda infamie 
a omului în care crezuse. 

— Ha, ha, — rânji italianul — ai fost atât de neghiob, colonele 
Armand de Kergaz, încât ai putut să crezi în prietenia unui bărbat 
căruia i-ai furat femeia pe care o iubea... Şi ai mai fost atât de 
neghiob încât să-ţi închipui că el te va ierta vreodată! Ai împins 
prostia până într-acolo, încât ţi-ai făcut testamentul implorând 
acest drag prieten să-ţi ia văduva de nevastă şi să primească 
jumătate din averea ta!... Şi ai adormit apoi liniştit, cu nădejdea 
de a vedea, trezindu-te, mijind zorile unor zile mai bune, şi de a 
te afla din nou alături de cei atât de dragi ţie, soţia şi copilul!... 
De trei ori idiot!... Ei bine, nu, sfârşi căpitanul, nu-ţi va fi dat să-i 
vezi din nou şi vei adormi, de această dată însă pentru 
totdeauna, scumpul meu amic! 

Şi căpitanul îndreptă ţeava pistoletului său către fruntea lui 
Armand de Kergaz. 

Acesta, stăpânit de instinctul de conservare, încercă să se 
elibereze din strânsoare, să scape de genunchiul care-l apăsa. 

10 


—  Moştenirea misterioasă — 

Felipone îl ţinea însă lipit de pământ şi-i spuse: 

— Inutil, colonele, trebuie să rămâi aici. 

— Laşule! murmură Armand de Kergaz cu disprețul în ochi. 

— Fii liniştit, Armand, dorinţa ta va fi împlinită; mă voi căsători 
cu văduva ta, voi purta doliu după tine şi toată lumea mă va 
vedea plângându-te la nesfârşit. Sunt omul care ştie să păstreze 
convenienţele. 

Şi  pistoletul atinse fruntea colonelului, imobilizat sub 
genunchiul italianului; acesta trase cu acelaşi sânge rece de care 
dăduse dovadă cu câteva clipe în urmă, când deschisese focul 
asupra fidelului husar. 

Glontele zdrobi craniul colonelului Armand de Kergaz şi 
rămăşiţele însângerate ale creierului se împrăştiară peste 
mâinile asasinului. 

Bastien zăcea alături, într-o baltă de sânge, iar crima 
italianului nu avusese nici un alt martor în afara lui Dumnezeu. 


Capitolul Il 


Patru ani după această teribilă scenă pe care v-am povestit-o, 
adică în luna mai 1816, îl regăsim pe căpitanul Felipone ajuns 
colonel şi soţ fericit al doamnei Hélène de Kergaz. 

Colonelul locuia, în tot timpul verii, într-o frumoasă reşedinţă, 
cu aspect seniorial, situată în Bretania, la limita extremă a 
Finisterului. Se numea Kerloven şi era o proprietate de familie pe 
care fostul colonel Armand de Kergaz o lăsase soţiei sale. 

Castelul era construit la marginea mării, pe înălţimea unei 
faleze, iar de cealaltă parte, a pământului, domina o micuță şi 
frumoasă vale bretonă, plină de bălării şi mărginită de păduri. 
Nimic nu era mai sălbatic şi mai pitoresc, mai izolat şi mai plin 
de farmec, decât această veche reşedinţă feudală, refăcută în 
întregime, în interior, după gustul modern, graţie averii imense a 
colonelului Felipone dar căreia, în afară, i se păstrase patina 
plină de poezie a anilor trecuţi. Un parc mare, cu ulmi seculari, 
înconjura castelul. Fațada era biciuită de mare, de această mare 
învolburată şi cenuşie, cu furii adânci, muşcând veşnic din coasta 
bretonă. O terasă a cărei construcţie data din vremea 
cruciadelor se întindea de această parte, de la un capăt la 
celalalt. 

Cu câteva sute de picioare mai jos, mugea bătrânul ocean. 

Colonelul sosise la Kerloven către sfârşitul lunii aprilie, în 

11 


— Ponson du Terrail — 


tovărăşia soţiei sale, care avea să dea în curând viaţă unui copil, 
primul fruct al noii sale căsătorii, şi însoţit de un băiat de 
aproape cinci ani, care se numea Armand, după tatăl său, 
nefericitul colonel de husari asasinat de italian. 

Colonelul Felipone ajunsese conte pe vremea Restauraţiei, 
ceea ce făcea ca văduva domnului de Kergaz, care fusese nobil 
de viţă veche, să-şi păstreze, astfel, titlul de contesă. 

Contele, — aşa îl vom numi de aici înainte pe italian, — 
contele, deci, îşi petrecea timpul vânând prin împrejurimi şi 
legând prietenie cu toţi boiernaşii din vecinătate. 

Contesa trăia în cea mai adâncă singurătate. Desigur, aceia 
care o cunoscuseră odinioară, la curtea împăratului Napoleon, pe 
sclipitoarea şi frumoasa Helene de Kergaz, ar fi recunoscut-o cu 
greu în chipul acestei femei palide şi ofilite, cu privirea rătăcită, 
cu pasul şovăielnic şi obosit, cu zâmbetul trist şi resemnat. 

Cu patru ani înainte, doamna de Kergaz, care de câteva luni 
era stăpânită de o tragică nelinişte cu privire la soarta soţului 
său, văzuse intrând la ea, într-o dimineaţă, pe căpitanul Felipone 
îmbrăcat tot în negru. 

Căpitanul, se ştie, o iubise pe Hélène; dar dragostea sa 
născuse în sufletul tinerei femei o ură adâncă pentru el, omul ale 
cărui trăsături false şi perverse le ghicise instinctiv. 

De multe ori, după căsătorie, încercase să deschidă ochii 
domnului de Kergaz asupra prieteniei lui pentru italian; din 
nenorocire, însă, colonelul nutrea pentru acesta o afecţiune 
adâncă, pe care nimic n-a putut s-o ştirbească. 

Văzându-l pe căpitan, contesa nu-şi putu reţine un strigăt, 
presimţind nenorocirea. 

Felipone se apropiase de ea încet; îi luase mâinile într-ale sale 
şi, ştergându-şi o lacrimă ipocrită, îi spusese: 

— Dumnezeu este necruţător cu noi, doamnă. Ne-a luat, 
dumitale soţul, iar mie prietenul. Să plângem împreună... 

Numai câteva zile mai târziu află biata văduvă despre 
testamentul soțului său, despre acel testament în care 
nesocotitul o implora să devină soţia aceluia care avea să fie 
ucigaşul său şi un al doilea tată copilului ce avea să se nască. 

Aversiunea contesei pentru Felipone era însă atât de mare, 
încât ea nu se supuse. 

ltalianul era şiret şi răbdător: păru uimit de ultima dorinţă a 
prietenului său şi se declară nedemn să-i ia locul. Ceru numai 
umila favoare de a rămâne un simplu protector, un prieten 
devotat al sărmanei văduve, un tutore al micului orfan. 

12 


—  Moştenirea misterioasă — 


Şi, timp de trei ani, omul acesta îşi jucă atât de bine rolul, se 
arătă atât de drăgăstos, atât de bun, atât de devotat şi de 
dezinteresat, încât sfârşi prin a o dezarma pe contesă; ea crezu 
că s-a înşelat şi că l-a judecat greşit. 

Apoi, epoca imperială îşi arătă adevărata ei faţă. 

Doamna de Kergaz nu era nobilă din naştere şi, cu toate că 
era văduva unui ofiţer imperial, se văzu expusă unor persecuții; 
înţelese mai bine ca oricând singurătatea îngrozitoare a văduvei 
care este mamă şi care trebuie să se dăruie fiului său. 

Felipone devenise curtean şi, fiind bine văzut la curte, ar fi 
putut să facă multe pentru viitorul orfanului. Acesta a fost 
motivul care a cântărit cel mai mult în ochii contesei. Ea sfârşi 
prin a ceda insistențelor şi se căsători cu italianul. Dar, lucru 
ciudat, din chiar clipa în care îşi legă viaţa de cea a contelui, 
aversiunea pe care i-o inspirase la început şi pe care acesta 
izbutise s-o stingă, se reaprinse cu putere în sufletul contesei. 

O dată ce şi-a atins scopul, colonelul a socotit de prisos să 
continue a-şi juca rolul, care fusese unul de lungă şi răbdătoare 
prefăcătorie. Firea sa de om rău, sălbatic şi răzbunător, ieşi din 
nou la iveală şi-şi puse în gând să-i plătească Helenei pentru 
toate necazurile pe care i le pricinuise până atunci. 

Şi începu pentru biata femeie o viaţă plină de lacrimi şi de 
singurătate, cu atât mai grea, cu cât căuta să ascundă adevărul 
asupra căsniciei sale tiranice. 

Ziua, în văzul lumii, Felipone zâmbea soţiei sale dar, în umbra 
intimităţii, devenise călăul ei. Mizerabilul născocise torturi de 
neînchipuit pentru această nobilă fiinţă care crezuse în el o 
singură zi. 

Ura sa plină de gelozie se năpusti şi asupra copilului, care-i 
amintea de primul soţ al contesei. Şi atunci când aceasta fu pe 
punctul de a deveni din nou mamă, italianul îndrăzni să-şi facă 
acest calcul josnic: 

— Dacă micuțul Armand ar muri, fiul meu ar moşteni o avere 
imensă... Este atât de uşor ca un copil de patru ani să moară... 

Acestea erau gândurile care-l stăpâneau pe contele Felipone 
în timp ce sosea la Kerloven. 

Contesa, înăbuşindu-şi lacrimile, trăia la Kerloven într-o 
singurătate absolută, închinând copilului toate puterile ei, în timp 
ce soţul său îşi făcea de cap. 

Într-o seară, — era pe la sfârşitul lunii mai — îl lăsase pe micul 
Armand să se joace pe terasa castelului şi, stăpânită de acea 
aprigă nevoie de rugăciuni şi de reculegere pe care o simt 

13 


— Ponson du Terrail — 


sufletele zdrobite, contesa se retrăsese în camera ei pentru a 
îngenunchea în faţa chipului sculptat în fildeş al lui Cristos, chip 
aflat la căpătâiul patului său. 

Rămăsese mult timp în rugăciuni, se înnoptase, şi era o 
noapte adâncă, aşa cum sunt, adesea, nopţile pe coastele 
cețoase ale vechii Bretanii. Vântul sufla puternic dinspre mare, 
iar valurile mugeau spărgându-se de stânci. Contesa se gândi la 
fiul ei şi, animată de o stranie presimţire, se pregătea să 
părăsească încăperea pentru a striga copilul, chiar în clipa în 
care intră soţul său. 

_ Felipone era în costum de vânătoare, cu cizme şi cu pinteni. 
Işi petrecuse ziua prin pădurile vecine şi părea că tocmai a sosit. 

Văzându-l, contesa simţi cum strania presimţire îi strânge şi 
mai mult inima. 

— Unde este Armand? îi spuse ea neliniştită. 


— Mă pregăteam să te întreb acelaşi lucru, — răspunse 
contele calm — sunt foarte surprins că nu-l văd aici, lângă 
dumneata. 


Contesa tresări auzind această voce prefăcută şi inima i se 
strânse din nou. 

— Armand! Armand! strigă contesa deschizând fereastra care 
dădea spre terasă. 

Copilul nu răspunse. 

— Armand! Micul meu Armand! repetă mama cu durere. 

Aceeaşi tăcere. 

O lampă aflată pe un gheridon nu izbutea să lumineze în 
întregime această mare încăpere în care rămăseseră vechile 
tapiserii, mobilele de stejar înnegrit şi care păstra pecetea 
trecutului. Cu toate acestea, o rază de lumină căzu pe fruntea 
întunecată a italianului şi contesa păru că zăreşte o paloare 
lividă pe chipul său. 

— Copilul meu, repetă ea cu îngrijorare; ce-ai făcut cu copilul 
meu? 

— Eu? răspunse contele cu o uşoară tresărire în glas, care nu 
scapă însă mamei îngrijorate; n-am văzut de loc copilul, în clipa 
asta am descălecat. 

Pronunţând aceste cuvinte, vocea puţin tulburată a italianului 
îşi regăsise tonul obişnuit şi calmul perfect. 

Aceasta n-o împiedică pe contesă să se avânte afară, mânată 
de cele mai negre presimţiri şi strigând: 

— Armand! Armand! Unde eşti, Armand! 


14 


—  Moştenirea misterioasă — 


Capitolul IlI 


Cu douăzeci de minute în urmă, contele Felipone sosise de la 
vânătoare şi păşise în curtea reşedinţei de la Kerloven. 

Servitorii castelului nu erau prea numeroşi, cam o duzină cu 
totul, înțelegând şi un grăjdar şi pe cei doi îngrijitori de câini. 
Aceştia trei din urmă locuiau în curte, ocupați cu grajdurile şi 
cuştile; ceilalţi erau răspândiţi prin castel. 

Contele urcă, deci, marea scară a reşedinţei fără să 
întâlnească pe nimeni în drumul său şi ajunse la intrarea unei 
lungi galerii, care se întindea de jur împrejurul primului etaj, 
ducând, în dreapta şi în stânga, spre diferite apartamente şi 
dând, printr-o uşă de sticlă, spre terasă. 

Această terasă era locul de plimbare preferat al italianului. 
Aici venea el de obicei, după masa de prânz sau după cină, 
pentru a fuma o ţigară şi pentru a arunca o privire visătoare şi 
distrată asupra mării. 

Uşa de sticlă era întredeschisă; fără să-şi dea seama, Felipone 
trecu pragul. 

intunericul nopţii se lăsa încet. O ultimă rază a amurgului se 
strecura la orizont, despărţind spuma valurilor de ultimii nori de 
pe cer. Vuietul mării, care se izbea, jos, de stânci, urca până pe 
terasă ca un murmur surd. 

Contele făcu trei paşi şi se poticni. Piciorul său întâlnise un 
obiect şi se auzi un sunet sec. Era un cal de lemn, jucăria 
copilului. 

Felipone mai făcu vreo câţiva paşi şi, la ultimele luciri 
tremurânde ale înserării, zări copilul ghemuit alături de parapetul 
terasei, într-un colţ, şi absolut nemişcat. 

Armand, obosit de atâta joacă, abandonase calul de lemn şi se 
aşezase o clipă să se odihnească, apoi i se făcuse somn, acel 
somn de neînvins care în copilărie te cuprinde dintr-o dată. Şi 
adormi adânc. 

Văzând copilul, contele se opri pe loc. 

Vânase singur toată ziua. Singurătatea este un prost sfătuitor 
pentru cei ce nutresc gânduri criminale. 

Timp de cinci sau şase ceasuri, Felipone călărise pe potecile 
verzi ale acelor întinse păduri din Bretania unde liniştea este atât 
de adâncă, iar singurătatea atât de deplină. 

Pierdut de ceilalţi vânători, nu mai auzea nici hămăitul câinilor 
şi, încetul cu încetul, pradă unor visuri care abia se înfiripau, el 

15 


— Ponson du Terrail — 


lăsase hățurile să joace libere la gâtul calului. 

Atunci îi reveni, dârz şi puternic, gândul care-l obsedase din 
clipa în care contesa rămăsese însărcinată. 

Micul Armand, îşi spuse el, va avea într-o bună zi douăzeci şi 
unu de ani şi lui îi va reveni toată averea tatălui său. Dacă ar 
muri, mama lui l-ar moşteni, iar fiul meu ar moşteni-o pe maică- 
sa. 
Şi, o dată mai mult, italianul zâmbise gândului infam al 
asasinării copilului. 

Şi iată că prima fiinţă pe care o întâlnea la înapoiere este 
tocmai copilul, acest copil care doarme acolo, în locul acela 
singuratic, departe de toată lumea, la această ora târzie, când 
ideea unei crime îşi face loc uşor într-un suflet josnic. 

Contele nu trezi copilul, dar se propti de parapetul platformei 
şi întinse capul înainte. 

Cu două sute de picioare mai jos, valurile se zbăteau învăluite 
de o spumă albă. Aceste valuri puteau sluji de mormânt. 

Felipone se întoarse şi îmbrăţişă terasa dintr-o singură privire. 
Era pustie şi întunericul nopţii începea s-o învăluie. 

Vocea adâncă a mării urca până la el şi părea să-i spună: 
„Oceanul păstrează pentru el ceea ce i se încredinţează.” 

Un fulger drăcesc străbătu gândurile acestui bărbat şi o ispită 
îngrozitoare îi muşcă inima. 

— S-ar fi putut întâmpla, — murmură el — ca acest copil 
curios să privească marea, să se fi urcat pe acest parapet care 
nu măsoară decât trei picioare; s-ar mai fi putut întâmpla ca el 
să se aşeze, imprudent, pe acest parapet şi să fi adormit acolo, 
aşa cum a adormit la piciorul parapetului. Apoi, în somn, şi-ar fi 
putut pierde echilibrul... 

Un zâmbet sinistru se ivi pe buzele albe ale italianului. 

— Şi-atunci, — îşi isprăvi el gândul — atunci băiatul meu nu va 
mai avea nici un frate, iar eu nu voi mai avea de dat socoteală în 
calitate de tutore. 

Pronunţând aceste ultime cuvinte, contele se aplecă din nou 
către mare. 

Valurile bubuiau surd şi păreau să-i spună: „Trimite-ne acest 
copil care te încurcă, îl vom păstra cu credinţă şi-i vom face un 
frumos linţoliu din alge verzi”. 

Privi încă o dată în jurul lui, cu uitătura pătrunzătoare şi iute a 
criminalului care se teme să nu fie văzut. Liniştea, întunericul, 
pustiul, toate îi spuneau: „Nimeni nu te va vedea, nimeni nu va 
putea jura niciodată în faţa vreunui tribunal al oamenilor că tu ai 

16 


—  Moştenirea misterioasă — 


asasinat un biet copil!” 

Atunci, contele fu cuprins de ameţeală şi nu mai ezită. 

Făcu încă un pas, ridică în braţele lui copilul adormit şi azvârli 
frageda făptură peste parapet. 

Două clipe mai târziu, un zgomot surd care urcă din 
adâncurile oceanului îl înştiinţă că valurile îşi primiseră şi îşi 
înghiţiseră prada. 

Copilul nu scosese nici un strigăt pomenindu-se în văzduh. 

Timp de câteva minute, Felipone rămase nemişcat, pradă unei 
ciudate înfierbântări, în chiar locul în care făptuise fărădelegea; 
apoi, mizerabilul fu cuprins de frică şi vru să fugă; stăpânirea de 
sine care-i caracterizează pe marii criminali îi reveni însă după 
aceea, şi el înţelese că, fugind, s-ar trăda. Atunci, cu pasul încă 
şovăielnic, dar cu fruntea de pe acum senină, părăsi terasa în 
vârful picioarelor şi se îndreptă către apartamentul soţiei sale, 
lăsând, în sfârşit, să răsune pe dalele culoarului pintenii şi 
tocurile puternicelor sale cizme. 


Capitolul IV 


Contesa se repezise afară din cameră strigându-şi copilul în 
toate zările, iar soţul său o urmase, manifestând, la rândul său, o 
mare nelinişte, căci copilul avea obiceiul de a se întoarce alături 
de mama sa de îndată ce-şi sfârşea joaca. 

Strigătele contesei puseseră în curând tot castelul în mişcare. 
Nimeni nu-l văzuse pe micul Armand din clipa în care mama sa îl 
lăsase pe terasă. 

Fură cercetate, pe rând, castelul, grădina, parcul; copilul nu 
era nicăieri. 

Trecură două ceasuri de cercetări infructuoase; contesa, 
înnebunită, îşi frângea mâinile în deznădejdea ei, iar privirea-i 
fierbinte părea că încearcă să pătrundă până în adâncul inimii lui 
Felipone, pe care-l şi vedea ca pe ucigaşul copilului, ghicind, 
astfel, ceea ce el făptuise. 

ltalianul îşi juca însă atât de bine profunda întristare, în glasul 
şi în gesturile lui citeai o atât de nevinovată uimire, o atât de 
mare durere, încât mama, o dată mai mult, crezu că s-a lăsat 
târâtă de acea puternică duşmănie pe care o purta soţului său, 
acuzându-l de dispariţia copilului. 

Sosi deodată un servitor ţinând în mână pălărioara copilului, 
împodobită cu o pană, care-i căzuse de pe cap în timp ce 

17 


— Ponson du Terrail — 


dormea, oprindu-se pe bordura terasei. 

— Ah, bietul copil! exclamă Felipone, se vede că a escaladat 
parapetul... 

În clipa în care contesa, auzind aceste cuvinte şi văzând 
obiectul care părea să confirme tristul adevăr, tresărea 
înspăimântată. În pragul încăperii în care se găseau acum cei doi 
soți apăru un om; văzându-l, contele Felipone se dădu îngrozit 
înapoi şi deveni livid. 


Capitolul V 


Persoana care se ivise era un bărbat în jurul a treizeci şi şase 
de ani, îmbrăcat într-o lungă redingotă albastră, împodobită cu o 
panglică roşie, cum purtau pe atunci soldaţii Imperiului lăsaţi la 
vatră de către Restauraţie. 

Era un om înalt, din ai cărui ochi ţâşneau fulgere întunecate, 
dezvăluind indignarea pe chipul său plin de mânie. 

Făcu trei paşi în întâmpinarea lui Felipone care se tot dădea 
îndărăt înspăimântat, întinse o mână către el şi-i strigă: 

— Asasinule! Asasinule! 

— Bastien! şopti Felipone cuprins de ameţeală. 

— Da, repetă husarul, căci el era, Bastien pe care tu ai crezut 
că l-ai ucis pe loc şi care nu e mort... Bastien, pe care cazacii l- 
au găsit zăcând într-o baltă de sânge, un ceas după fuga şi după 
dublul tău asasinat, şi căruia i-au salvat viaţa... Bastien, prizonier 
timp de patru ani şi care, în sfârşit, vine să-ţi ceară socoteală 
pentru viaţa colonelului său, cu al cărui sânge ţi-ai pătat 
mâinile... 

Şi în timp ce Felipone, fulgerat, se tot retrăgea din faţa acestei 
înspăimântătoare apariţii, Bastien o privi pe contesă şi-i spuse: 

— Doamnă, acest om, acest mizerabil a ucis copilul aşa cum i- 
a ucis şi tatăl. 

Contesa înţelese. 

Mama, disperată până atunci, deveni dintr-o dată ca o 
tigroaică în prezenţa celui ce-i omorâse copilul; se aruncă spre el 
pentru a-l sfâşia cu unghiile, strigând: 

— Asasin! Asasin! Te aşteaptă eşafodul... Am să te dau chiar 
eu pe mâna călăului!... 

În clipa aceea însă, în timp ce infamul continua să dea înapoi, 
Helene scoase un strigăt şi simţi mişcând ceva în străfundurile 
fiinţei sale. Se opri, palidă, zdrobită... clătinându-se... 

18 


—  Moştenirea misterioasă — 


Bărbatul pe care voise să-l dea pe mâna legii, bărbatul pe 
care voise să-l târască pe scările eşafodului, acest mizerabil, 
acest infam era tatăl celuilalt copil, al copilului pe care-l simţea 
mişcând la sânul ei. 


Capitolul VI 


Există la Paris un cartier foarte nou, în care de vreo 
cincisprezece-douăzeci de ani se instalaseră două soiuri distincte 
de locuitori, foarte diferite unul de celălalt, dar pe care 
întâmplarea şi, poate, o anumită comunitate de gusturi şi de 
obiceiuri, le reunea adesea. 

Este vorba despre acele numeroase străzi care, de oriunde ar 
veni, duc toate spre colina Montmartre, ating, în punctul lor de 
plecare, strada Saint-Lazar urcă până la zidul de pază — şi care 
au luat numele comun de cartierul Breda. 

Acolo, făpturile acelea nebune care se nasc şi care mor la 
întâmplare şi care strălucesc vreo zece ani ca meteorii, fetele 
acelea stăpânite de lene şi de plăceri, care înşiră averi pe 
minunatele lor degete, care-şi trăiesc dinainte viitorul risipindu-şi 
prezentul, lumea aceasta, a păcătoaselor, a pus stăpânire pe 
catul de jos şi pe primul etaj al fiecărei case. 

Etajele superioare şi, îndeosebi, cele care sunt prevăzute cu 
terase, au fost cucerite de o lume spirituală şi cu gusturi 
deosebit de alese, lipsită de bogăţie şi căreia i se spune lumea 
artiştilor. Puţine sunt casele, mai ales în partea de pe deal a 
cartierului, în care să nu găseşti unul sau două ateliere; unele 
adăpostesc un muzician deja celebru sau pe cale de a deveni, 
altele câte un poet care se consolează de nerecunoştinţa acestui 
secol barbar respirând cu toate puterile aerul tare care pătrunde 
prin ferestrele mansardei sale. Artişti şi femei păcătoase, trăind 
oarecum de la o zi la alta, s-au strâns frăţeşte unii alături de alţii, 
pentru a da viaţă noului oraş care, cu numai cincisprezece ani în 
urmă, era doar o biată aşezare. 

În adevăr, în anul 1843 extremităţile străzilor Blanche şi 
Fontaine-Saint-Georges abia dacă erau clădite, iar casele, 
răspândite ici-colo în preajma zidului de pază, arătau ca o turmă 
de oi răsfirată la poalele unui deal. 

Între strada Pigalle şi strada Fontaine, în chiar locul unde avea 
să ia fiinţă strada Duperre, se înălța o casă mare în care îşi 
adunase muzele o întreagă colonie de artişti. 

19 


— Ponson du Terrail — 


Şi iată că în noaptea care desparte lăsata secului de 
miercurea mare, în anul 1843, cel de-al patrulea etaj al acestei 
case era scăldat în lumină; şi prin ferestrele deschise, — căci 
noaptea era călduţă, ca o noapte de aprilie, cu toate că luna 
martie era la începutul ei, — se auzeau glasuri puternice, vesele, 
precum şi sunetele unei polci pline de frenezie. 

Un pictor de talent pe care averea şi renumele îl copleşiseră 
dintr-o dată, şi care se numea Paul Lorat, turna unul din acele 
chefuri între artişti, care străluceau prin excentricitatea lor şi 
cărora artele reunite le aduceau întregul lor prestigiu. 

Imensul atelier al marelui artist fusese transformat în sală de 
bal, iar terasa, care era lipită de atelier — în grădină. 

Era un bal costumat şi chiar mascat. 

Invitaţii făceau parte din cele mai diferite categorii. 

Se găseau acolo artişti, oameni de litere, băieţi de familie care 
se ruinau cu nepăsare, câţiva funcţionari de minister, o duzină 
de agenţi de schimb, un bancher celebru, câte un exemplar, 
adică, din toate celebrităţile la modă. 

Femeile făceau parte atât din lumea teatrului, cât şi din lumea 
mondenelor. 

Costumul istoric se impunea şi nici un invitat nu scăpase 
prilejul. 

Doamnele de la curtea lui Ludovic al XV-lea dansau cu pâijii lui 
Carol al V-lea, iar primul cadril legăna în ritmurile lui o regină 
Elisabeta a Angliei, un marchiz de Lauzun, o Agnese Sorel şi un 
Ludovic al XIII-lea. 


Capitolul VII 


Şi, în timp ce în atelier se dansa, câţiva rari invitaţi se 
izolaseră pe terasă, sfidând aerul proaspăt al nopţii şi un început 
de ploaie rece şi pătrunzătoare. 

Era aproape de unsprezece; unul dintre aceştia stătea 
rezemat de balustrada balconului şi privea trist la picioarele sale, 
în timp ce valsul îi trimitea, din când în când, acorduri duioase şi 
învăluitoare. 

îmbrăcat în negru şi având chipul acoperit cu o mască, 
bărbatul acesta, costumat ca un senior scoţian de la curtea 
Mariei Stuart, era înalt şi părea destul de tânăr. 

Cu fruntea lăsată în palme, trist şi visător ca şi când s-ar fi 
aflat la o sută de leghe de această sărbătoare, el şoptea: 

20 


—  Moştenirea misterioasă — 


— Aşa e viaţa! Oamenii aleargă după fericire, dar nu 
dobândesc, vai, decât un dram de plăcere trecătoare. Dansaţi, 
nebuni ce sunteţi, tineri zănateci care n-aţi cunoscut încă 
suferinţa. Dansaţi şi cântaţi... Nici nu vă trece prin minte că în 
ceasul acesta sunt alţii care, chinuiţi, plâng. 

Şi visătorul cuprinse, dintr-o privire, întregul orizont. 

La picioarele sale, învăluit în ceaţă, Parisul, gigant de piatră şi 
ţărână, dormea un somn frământat. 

Foarte aproape, la poalele colinei, Opera părea să poarte pe 
frontispiciul ei un nimb argintiu; bulevardele străluceau în bătaia 
unor gigantice ghirlande de lumini şi păreau să cuprindă laolaltă 
Parisul scânteietor şi aurit al cartierului Madeleine cu Parisul 
întunecat şi mohorât al mahalalei Saint-Antoine, Parisul bogaţilor 
cu cel al săracilor, Parisul trândăviei poleite cu cel al muncii 
înverşunate. 

Apoi, şi mai departe încă, la orizont, pe celălalt mal al Senei, 
pe jumătate cufundat în ceţuri, ochiul visătorului descoperi 
Panteonul care-şi înălța cupola întunecată către cer. La dreapta 
acestui monument, austerul cartier Saint-Germain, capitală 
detronată de cincisprezece ani, reşedinţa unei monarhii fără 
rege, adăpost al vechilor nobili aflaţi în doliu. La stânga, şi 
întinzându-se până pe povârnişurile mâloase ale râului Bièvre, 
mizerul cartier Saint-Marceau, pe care abia izbutesc să-l 
lumineze, ici-colo, îndepărtate felinare, aidoma unor faruri care 
rătăcesc pe o mare furtunoasă. 

„O, măreț oraş! murmură bărbatul care îmbrăţişa cu privirile 
această imensă şi sublimă panoramă a celui mai frumos oraş din 
lume, nu eşti, oare, tu însuţi simbolul misterelor universului? Aici, 
desfrâul e treaz, iar dincolo, munca, ostenită, doarme; la 
picioarele mele se aud zgomotele balului, iar la orizont se zăresc 
luminile unei noi dimineţi de muncă; la dreapta, cântecele 
fericiţilor, zâmbetele îndrăgostiţilor, visurile de aur şi amăgirile 
fără de sfârşit ale acelei beţii căreia i se spune speranţă. La 
stânga, plânsetele suferinţei, lacrimile tatălui care şi-a pierdut 
copilul, ale copilului rămas orfan de mamă, ale logodnicului 
căruia moartea sau rivalul i-au răpit logodnica. 

Aici, zgomotul caleştii care poartă doi tineri căsătoriţi, fericiţi 
şi frumoşi, ceva mai departe fluierul tainic al pungaşilor şi 
scârţâitul şperaclului mânuit de spărgător. O, măreț oraş, închizi, 
în tine singur, mai multă virtute şi mai multă crimă decât poate 
cuprinde tot restul lumii. 

Patrie a unor cumplite şi înspăimântătoare drame, între 

21 


— Ponson du Terrail — 


zidurile tale se făptuiesc infamii fără de număr, crime fără de 
nume, pe care legea n-ar fi în stare să le pedepsească... 
tranzacții ruşinoase pe care justiţia omenească nu le poate 
dezvălui şi nici pedepsi. 

In oceanul tău de noroi, de fum şi de zgomote, un ochi 
pătrunzător ar descoperi repede sfâşietoare nenorociri pe care 
mila publică este neputincioasă a le alina, virtuți sublime care 
trec neobservate şi cărora nimeni nu s-a gândit să le dea 
cuvenita răsplată. 

O, Paris! continuă tânărul, amenințând cu mâna întinsă 
imensul oraş. Ar face adevărate minuni, între zidurile tale, 
bărbatul care, folosind o avere imensă ca pe o pârghie, călăuzit 
de o inteligenţă şi de o voinţă fără egal, s-ar preface într-un 
cavaler al dreptăţii, în tămăduitorul tuturor acestor nenorociri, în 
binefăcătorul tuturor acestor virtuţi ignorate. 

A! Dacă aş avea aur, mormane de aur, cred că aş putea fi eu 
omul acela”. 

Părăsi balustrada balconului şi se plimbă câteva clipe în lungul 
şi latul terasei, tot atât de nepăsător la zgomotele chefului pe cât 
ar fi fost un trecător de pe stradă. 

„Dumnezeule! adăugă el, ar fi o nobilă şi măreaţă misiune 
aceasta, o misiune pe care eu aş putea-o împlini, eu care nu 
iubesc pe acest pământ decât o singură fiinţă pentru totdeauna 
pierdută, eu care n-am nici familie, nici nume, nici patrie!” 

Vorbind astfel, singuraticul se pomeni faţă în faţă cu un alt 
solitar, venit şi el să respire puţin pe terasă şi să scape, astfel, de 
aerul înăbuşitor al balului. 

Ca şi acesta, era mascat; numai că, în locul sobrului costum 
scoţian, el purta tunica roşie, pantalonii albaştri ca cerul şi jaboul 
lui Don Juan. 

— Zău, domnule, se adresă el scoţianului pe un ton de uşoară 
zeflemea, sunteți tot atât de serios ca şi costumul 
dumneavoastră. 

— Găsiţi? întrebă gânditorul, tresărind la auzul acelei voci care 
i se păru cunoscută de undeva. 

— Vă rosteaţi, mi se pare, o cuvântare destul de patetică şi 
destul de interesantă, judecând după cele câteva cuvinte care v- 
au scăpat, continuă Don Juanul, la fel de zeflemitor. 

— Poate... 

— Nu spuneaţi dumneavoastră, adineaori: „O! Dacă aş avea 
aur, aş fi eu omul acela!” Şi nu este adevărat că priveaţi Parisul 
vorbind astfel? 

22 


—  Moştenirea misterioasă — 


— Ba da, răspunse scoţianul; şi-mi spuneam că cel ce are mult 
aur la îndemână poate împlini o mare şi nobilă misiune în acest 
Paris care doarme la picioarele noastre... 

— Pe legea mea, domnule, spuse Don Juanul, cred că eu sunt 
omul de care aveţi nevoie. 

— Dumneavoastră? 

— Bătrânul meu tată, care nu mai poate întârzia mult la 
întâlnirea cu strămoşii, ceea ce este în ordinea firească a 
lucrurilor, îmi va lăsa mie o rentă de patru sau cinci sute de mii 
de franci. 

— Dumneavoastră? 

— Mie. 

— Foarte bine, spuse scoţianul, priviţi: vedeţi acest gigant 
care se întinde şi-şi desfăşoară braţele enorme pe cele două 
maluri ale acestui imens fluviu, acest Babilon modern de zece ori 
mai mare decât Babilonul antic? Acolo, crima face casă bună cu 
virtutea; hohotele de râs se amestecă în aer cu strigătele de 
moarte, cântecele de dragoste cu plânsul disperării; puşcăriaşul 
păşeşte pe acelaşi trotuar cu martirul. Nu credeţi că un om 
inteligent şi bogat ar putea juca un mare rol? 

— Într-adevăr, răspunse Don Juanul cu o voce batjocoritoare şi 
muşcătoare, ieşită parcă din fundul iadului. 

Şi, ca şi când adevăratul Don Juan, Don Juan de Marana al 
poeţilor, bărbatul fără suflet, banditul care călca totul în picioare, 
eroul scepticismului cântat de către Lord Byron, nelegiuitul 
răpitor de călugăriţe şi călău de fecioare, ar fi făcut în aşa fel 
încât sufletul său blestemat şi afurisit să treacă în sufletul 
aceluia care-i împrumutase haina, costumatul reluă: 

— Într-adevăr, sunt multe de făcut acolo, maestre, şi Satana, 
care, în chip de diavol şchiop, înălța capacul de peste Madrid 
arătând învăţăcelului său, ca preţ al eliberării, ce se găseşte 
înăuntru, Satana însăşi n-ar şti mai multe decât mine în treaba 
asta. Vedeţi acest oraş imens? Ei bine, pentru un bărbat care are 
şi timp şi bani se găsesc acolo femei de cucerit, oameni de 
vândut şi de cumpărat, pungaşi de recrutat, mansarde unde 
preţul muncii se adună bănuţ cu bănuţ pentru a se preschimba 
în budoare somptuoase, împodobite cu aurul trândăviei. lată 
cum înţeleg eu misiunea de care vorbeaţi. 

— Infamie! murmură scoţianul. 

— Haida de, dragul meu! Infamă nu-i decât prostia. De altfel, 
vorbind aşa, nu sunt în pielea personajului meu? Mii de draci! Nu 
sunt eu Don Juan? 

23 


— Ponson du Terrail — 


Şi râzând tot timpul, cu râsul acela care părea să cuprindă 
într-însul tot geniul răului, noul Don Juan îşi smulse masca. 
Scoţianul scoase un strigăt şi se dădu înapoi cu un pas. 

— Andrea! murmură el. 

— la te uită, făcu vicontele, eu însumi! Mă cunoaşteţi 
dumneavoastră? 

— Poate, răspunse scoţianul care-şi redobândise calmul. 

— Foarte bine, în cazul acesta, om al virtuţii, — jos masca! 
Trebuie să ştiu în faţa cui mi-am expus teoria. 

— Domnule, răspunse rece scoţianul, dacă nu aveţi nimic 
împotrivă, aş prefera să aştept ora mesei. 

— De ce? 

— Am făcut un rămăşag, răspunse el scurt. 

Şi se avântă pe neaşteptate în vâltoarea balului. 

— Ciudat, — murmură Andrea — mi se pare c-am mai auzit 
glasul acesta. 

— La masă! La masă! se striga în acelaşi timp din toate 
părţile. 

Masa era gata. 

O bună parte dintre invitaţi plecaseră între timp. Era târziu şi 
nu rămăseseră decât vreo treizeci de persoane. 

Toţi se aşezară veseli la masă şi toate măştile căzură, cu 
excepţia aceleia pe care o purta bărbatul îmbrăcat în senior 
scoţian de la curtea Mariei Stuart. 

În loc să se aşeze, acesta rămase în picioare în spatele 
scaunului său. 

— Jos masca! îi strigă o femeie cu glas vesel. 

— Cu voia dumneavoastră, doamnă, încă nu, răspunse el. 

— Cum? Veţi mânca mascat? 

— Nu voi mânca. 

— Totuşi, veţi bea. 

— Nici pe atât. 

— Dumnezeule! se auziră şoapte de jur-împrejur, pare o voce 
ieşită din mormânt! 

— Doamnelor, — reluă scoţianul — am încheiat un rămăşag. 

— Să auzim rămăşagul! 

— Am pariat că nu-mi voi scoate masca decât după ce voi fi 
împărtăşit o tristă poveste unor oameni atât de veseli ca 
dumneavoastră. 

— Drace! o poveste tristă... Asta-i grav! sări de colo o 
frumoasă actriţă de vodevil, costumată în paj. 

— O poveste de dragoste, doamnă. 

24 


—  Moştenirea misterioasă — 


— O! dacă este o poveste de dragoste, spuse o contesă în 
crinolină, asta-i cu totul altceva. Toate poveştile de dragoste 
sunt vesele. Jucându-şi rolul de doamnă de la curtea lui Ludovic 
al XV-lea, contesa, după cum se vede, nu prea lua dragostea în 
serios. 

— Şi totuşi povestea mea e tristă, doamnă. 

— Ei bine, povestiţi-o. 

— Dar este foarte scurtă, reluă omul cu masca. 

— Povestea! povestea i se cerea în gura mare. 

— lată, zise scoţianul, povestea mea. Există bărbaţi care 
iubesc mai multe femei. Eu n-am iubit decât una. Am iubit-o însă 
puternic, din tot sufletul, fără s-o întreb cine e şi de unde vine. 

— Aha! întrerupse pajul, era vorba, deci, de o necunoscută? 

— Am găsit-o plângând, într-o noapte, pe treptele unei 
biserici. Fusese sedusă şi părăsită. Seducătorul său era un 
mizerabil, un asasin, un hoţ. 

Vocea povestitorului era tăioasă, ca aceea a lui Don Juan de 
mai înainte, iar vicontele Andréa tresări. 

— Şi iată că, într-o bună zi, — continuă scoţianul — bărbatul 
acela, pe care-l detesta şi de care fugise cu scârbă, a vrut să mi- 
o răpească; s-a furişat la ea ca un tâlhar şi, purtând-o în braţe, 
se pregătea să fugă în clipa în care am pătruns... Nici el şi nici eu 
nu aveam altă armă decât un pumnal... Preţul victoriei era 
femeia... Ne-am bătut cu pumnalul, în preajma trupului său 
aproape în nesimţire. Ce s-a petrecut, oare, între noi? Cât timp a 
ţinut această groaznică luptă? N-am  ştiut-o niciodată... 
Adversarul m-a răpus. M-a răsturnat cu o ultimă lovitură şi două 
ceasuri mai târziu am fost găsit singur, scăldat într-o baltă de 
sânge. Cel ce încercase să mă ucidă dispăruse şi, o dată cu el, 
femeia pe care eu o iubeam. 

Povestitorul se întrerupse şi îşi opri privirile asupra vicontelui. 

Andréa era palid şi fruntea îi era îmbrobonită de sudoare. 

— Timp de trei luni, — îşi continuă povestea bărbatul mascat 
— m-am aflat între viaţă şi moarte. Viaţa şi tinereţea au izbutit, 
în cele din urmă, să învingă şi am fost salvat. După ce m-am 
restabilit, am încercat s-o regăsesc pe aceea pe care o iubeam şi 
pe netrebnicul ei răpitor. Am regăsit-o singură, am regăsit-o 
muribundă. Părăsită din nou de către trădător, într-un han mizer 
din nordul Italiei, ea îşi dădu sufletul în braţele mele, iertându-l 
pe păcătos... 

Bărbatul mascat se opri încă o dată şi privirile sale alunecară 
asupra comesenilor. Aceştia îl ascultau în linişte şi zâmbetul 

25 


— Ponson du Terrail — 


dispăruse de pe chipurile lor. 

— Ei bine, — sfârşi el — pe acest bărbat, pe acest hoţ, pe 
acest ucigaş, pe călăul acestei femei l-am regăsit astă-seară, cu 
numai un ceas în urmă... Şi pot, în sfârşit, să mă răzbun!... L-am 
regăsit şi infamul se află aici... printre dumneavoastră! 

Bărbatul care-şi păstrase masca pe faţă întinse mâna către 
viconte şi adăugă: 

— lată-l! 

Şi în timp ce Andréa ţâşnea de pe scaunul său, masca se 
desprindea de pe chipul povestitorului. 

— Armand, sculptorul! se şoptea. 

— Andréa, — strigă el cu glas de tunet — Andrea! Mă 
recunoşti? 

În aceeaşi clipă însă, în timp ce comesenii rămăseseră 
împietriţi în urma acestui neaşteptat şi cumplit deznodământ, 
uşa se deschise şi în încăpere pătrunse un om îmbrăcat în negru. 

Omul acesta, aidoma bătrânului servitor care-l surprinde pe 
Don Juan în timpul unei orgii şi-i vesteşte moartea tatălui său, 
omul acesta păşi direct către Andréa, fără să arunce nici o privire 
în jurul său şi-i spuse: 

— Domnule viconte Andrea, tatăl dumneavoastră, generalul 
conte Felipone, care este grav bolnav de mai multă vreme, se 
simte foarte rău astăzi şi ar voi să vă ştie la căpătâiul său, 
mângâiere pe care doamna, mama dumneavoastră, n-a putut-o 
avea în timp ce-şi dădea duhul. 

Andrea se ridică şi, profitând de zarva pe care această nouă 
veste o stârnise, ieşi; în aceeaşi clipă, însă, bărbatul care 
adusese ştirea agoniei tatălui său îl privi pe Armand, care se 
repezise să-l oprească pe Andréa şi scoase un strigăt: 

— Cerule! Imaginea vie a colonelului meu! 


Un ceas mai devreme, o scenă cu totul diferită, dar nu mai 
puţin emoţionantă se desfăşurase în partea de sus a cartierului 
Saint-Honore. 

La extremitatea străzii Ecuries-d'Artois, se găsea o clădire 
imensă, tăcută şi întunecată de parcă ar fi fost nelocuită. 

În această clădire, la o atât de târzie oră din noapte, la primul 
etaj şi într-o încăpere imensă, mobilată ca pe vremea Imperiului, 
un bătrân trăgea să moară aproape singur, tot atât de singur şi 
de părăsit precum trăia de mult timp. 

Un altul, la fel de bătrân, dar în plină putere, se afla la 

26 


—  Moştenirea misterioasă — 
căpătâiul patului şi pregătea bolnavului o poţiune. 

— Bastien, — şopti muribundul cu voce stinsă — am să mor!... 
Crezi că ţi-ai îndestulat setea de răzbunare? In loc să mă târăşti 
la eşafod, aşa cum ai fi putut s-o faci, tu ai preferat să stai lângă 
mine fără încetare, ca o întruchipare a remuşcărilor mele pentru 
crimele ce-am făptuit; ai devenit servitorul meu, tu, cel care mă 
dispreţuia; îmi spuneai monseniore şi simţeam în fiecare clipă o 
amară batjocură în vocea ta de diavol... A! Bastien! Bastien, te-ai 
răzbunat de ajuns?... Socoţi că am fost destul de pedepsit?... 

— Încă nu, stăpâne, răspunse Bastien, husarul care, de 
treizeci de ani, îşi tortura din umbră ucigaşul şi-i spunea fără 
încetare: „A! mizerabile, dacă nu te-ai fi căsătorit cu văduva 
colonelului meu!...” 

— Ce-ţi mai trebuie, Bastien? Vezi bine, am să mor... Şi-am să 
mor singur. 

— Aceasta e răzbunarea mea, Felipone, spuse servitorul în 
şoaptă. Trebuie să mori aşa cum a murit şi victima ta, soţia ta... 
fără să-şi fi putut lua rămas bun de la fiul vostru. 

— Fiul meu! murmură bătrânul care, cu un suprem efort se 
ridică în capul oaselor. Fiul meu! 

— A! se strâmbă Bastien, fiul tău. Aşchia nu sare departe de 
trunchi; fiul tău e la fel de egoist şi de lipsit de inimă ca şi tine, 
corupe fetele cinstite, trişează la joc, îi asasinează pe cei cu care 
se bate în duel şi tot Parisul îl dă ca model de corupător 
elegant... Şi totuşi, e fiul tău... Şi ţi-ar fi mai uşor, nu-i aşa, dacă 
ai putea să-ţi odihneşti mâna, care a şi început să se răcească, 
într-a lui. 

— Fiul meu! repetă muribundul într-un elan de tandreţe 
părintească. 

— Ei bine, nu, — spuse Bastien — nu-l vei vedea... Fiul tău nu 
este acasă, fiul tău este la bal şi numai eu ştiu la care bal anume 
şi nu mă voi duce să-l caut. 

— Bastien!... Bastien!... imploră Felipone, hohotind de plâns. 
Bastien, eşti oare de neînduplecat? 

— Ascultă, Felipone, — răspunse grav fostul husar — mi-ai 
ucis colonelul, i-ai ucis fiul şi soţia, ţi se pare prea mult pentru 
trei vieţi? 

Felipone scoase un geamăt. 

— L-am ucis pe Armand de Kergaz, murmură el. lar văduva lui, 
care-mi devenise soţie, s-a stins de durere din pricina mea; în 
ceea ce-l priveşte însă pe fiul său... 

— Nelegiuitule! strigă Bastien, negi că l-ai aruncat în apele 

27 


— Ponson du Terrail — 
mării? 

— Nu, — răspunse Felipone — dar n-a murit... 

Această mărturisire îi smulse lui Bastien un strigăt, un strigăt 
puternic în care se desluşeau uimire, stupoare şi o bucurie fără 
de margini. 

— Cum? Copilul n-a murit? 

— Nu, murmură Felipone. A fost salvat de nişte pescari, dus în 
Anglia şi apoi crescut în Franţa... Am aflat toate acestea cu 
numai opt zile în urmă. 

— Dar unde este? Şi de unde ai aflat? 

Glasul bolnavului era şuierător, întretăiat şi suflul agoniei se 
simţea apropiindu-se. 

— Vorbeşte, vorbeşte! strigă Bastien pe un ton poruncitor. 

— Ultima oară când am ieşit din casă, — reluă Felipone — o 
aglomerare de trăsuri a oprit pentru o clipă cupeul meu în 
capătul şoselei d'Antin; am scos capul pe fereastră şi mă uitam 
distrat la trecători; am văzut atunci un bărbat care păşea încet şi 
a cărui înfăţişare mi-a scos un strigăt de uimire. Bărbatul acela, 
care avea în jur de treizeci de ani, era imaginea vie a lui Armand 
de Kergaz. 

— Şi? Şi? întrebă Bastien cu sufletul la gură. 

— Şi am pus să fie urmărit; am aflat că-l cheamă Armand, că 
nu ştie nimic despre părinţii săi şi că nu-şi aduce aminte decât 
de un singur lucru, şi anume de faptul că a fost salvat de un grup 
de pescari în clipa în care se îneca. 

La auzul acestor ultime cuvinte, Bastien se ridică în toată 
înălţimea sa în faţa muribundului. 

— Ei bine, mizerabile, spuse el, dacă vrei să-ţi vezi fiul pentru 
ultima oară, dacă nu vrei să-ţi dezonorez memoria printr-un 
proces scandalos în care nu mi-ar lipsi dovezile, trebuie să 
restitui de îndată averea pe care ai furat-o şi de care te bucuri. 
Trebuie să mărturiseşti, printr-un act autentic, semnat de mâna 
ta, că această avere a fost furată şi că omul jefuit este încă în 
viaţă; pentru că eu va trebui să-l regăsesc! 

— Nu este nevoie, murmură bătrânul; am moştenit averea 
colonelului de Kergaz numai pe baza presupunerii că fiul său a 
murit; dar fiul, prin puterea legii, îşi va recăpăta averea în clipa 
în care va reapărea. 

— Este adevărat, murmură Bastien; dar cum se va putea 
constata că e vorba de el? 

Muribundul întinse mâna spre o casetă aflată pe un gheridon. 

— Ca părinte cuprins de remuşcări, — spuse el — am scris 

28 


—  Moştenirea misterioasă — 


toată povestea crimei mele şi am alăturat toate hârtiile care ar 
putea sluji la recunoaşterea băiatului. 

Bastien luă caseta şi o dădu bătrânului, care o deschise cu o 
mână tremurătoare şi scoase un teanc de hârtii; fostul husar se 
uită repede printre ele. 

— Foarte bine, — spuse el — voi regăsi băiatul. Apoi, adăugă 
emoţionat: 

— Te iert... şi acum, în ultimul tău ceas, îţi vei vedea fiul. 

Şi Bastien zbură din odaia în care bătrânul avea să-şi dea 
sufletul şi, aruncându-se într-o birjă care aştepta pregătită în 
stradă, strigă vizitiului: 

— Bariera Pigalle, în cea mai mare goană! 

Rămas singur, cel care nu mai trăia decât pentru o unică şi 
arzătoare dorinţă, aceea de a-şi vedea fiul, se cramponă cu 
disperare de viaţă şi, luptând împotriva morţii, aşteptă 
întoarcerea lui Bastien. După un ceas, uşa se deschise şi, ca şi 
când Dumnezeu ar fi vrut să-l pedepsească groaznic şi pentru 
cea din urmă oară pe omul acela, fiul său apăru, în această 
încăpere în care moartea îşi întinsese aripile, într-un costum de 
bal mascat. 

— A! strigă Felipone, căruia această apariţie îi grăbi sfârşitul, 
asta-i prea mult! 

Făcu o mişcare bruscă, se întoarse cu faţa la perete şi muri 
înainte ca fiul său să fi avut timpul să se apropie de el. 

Andrea îi luă mâna, o ridică şi mâna căzu grea pe cuvertura 
albă a patului. Puse mâna lui pe inima tatălui său; inima încetase 
să mai bată. 

— A murit! spuse el rece, fără ca nici o lacrimă să-i fi umezit 
ochii; e, într-adevăr, păcat că titlul de „pair” nu se mai 
moşteneşte... 

Aceasta fu cuvântarea funebră ce se rosti la moartea contelui. 
Dar o voce de tunet se auzi în pragul uşii; Andréa se întoarse 
brusc şi se dădu înapoi cu un pas. 

Doi bărbaţi pătrundeau în încăpere. Unul era Bastien, celălalt 
era Armand sculptorul. 

— Titlul de „pair” nu se mai moşteneşte, zise Bastien, dar pe 
un fiu de „pair” ca tine, mizerabile, nu-l aşteaptă decât 
închisoarea. 

Şi omul acesta care, vreme de treizeci de ani, îşi plecase 
fruntea în faţa lui Andréa, omul acesta stătea acum drept; şi, 
arătând fiului denaturat trupul neînsufleţit al tatălui său, apoi uşa 
şi, în cele din urmă, pe artistul care rămăsese în pragul ei, 

29 


— Ponson du Terrail — 


continuă: 

— Domnule viconte Andréa, tatăl dumneavoastră îl asasinase 
pe primul soţ al mamei dumneavoastră şi îl aruncase în apele 
oceanului pe fratele dumneavoastră mai mare. Acest frate, însă, 
continuă Bastian, n-a murit... lată-l! 

Şi în timp ce Bastien i-l arăta pe Armand, Andrea se dădea 
înapoi fulgerat. 

— Acestui frate, continuă el, tatăl dumneavoastră, pocăit în 
ultimul său ceas, i-a înapoiat averea pe care i-o furase şi pe care 
ar fi trebuit s-o moşteniţi. Vă aflaţi aici în casa domnului conte 
Armand de Kergaz şi nu în casa dumneavoastră... leşiţi! 

Şi în timp ce Andréa îl privea uluit pe Armand, acesta făcu un 
pas spre el, îl apucă brusc de mână, îl conduse către o fereastră 
de unde se vedea tot Parisul, aşa cum se vedea de pe terasa 
unde cei doi fraţi se întâlniseră cu un ceas în urmă şi, 
deschizând-o, întinse mâna. 

— Priveşte, — spuse el — iată-l, acesta e Parisul al cărui geniu 
al răului ai vrut să fii, cu averea ta imensă; eu voi fi aici un geniu 
al binelui! Şi acum pleacă, voi încerca să uit că am avut aceeaşi 
mamă, dar îmi voi aduce aminte de crimele tale şi de femeia pe 
care ai ucis-o... leşi! 

Armand vorbea ca un stăpân, Andrea se simţi pentru prima 
oară dominat şi, tremurând, se supuse. leşi încet, ca o fiară 
rănită ce se retrage cu paşi mici, continuând să amenințe şi, din 
pragul uşii, aruncând la rândul său o privire prin fereastra 
deschisă asupra Parisului, pe care zorile începeau să-l mângâie, 
strigă, ca şi când ar fi aruncat o ultimă şi cumplită sfidare lui 
Armand: 

— Şi-acum să vedem care pe care, frate virtuos! Nu se ştie 
cine va câştiga până la urmă, filantropul sau banditul, raiul sau 
iadul... Câmpul nostru de bătaie va fi Parisul! 

Şi ieşi cu fruntea sus, cu un hohot de râs infernal, 
abandonând, ca şi nelegiuitul Don Juan, fără să verse o lacrimă, 
casa care nu-i mai aparţinea şi în care tatăl său îşi dăduse ultima 
suflare. 


30 


—  Moştenirea misterioasă — 


E ea d 
MOȘTENIREA MISTERIOASĂ 
SAE 


— Ponson du Terrail — 


Capitolul I 


Decembrie îşi desfăşura aripile tulburi şi cețoase deasupra 
imensei cetăți care se întindea pe cele două maluri ale Senei. 

O ploaie fină, pătrunzătoare şi rece se cernea din cețurile care 
învăluiau Parisul, umezind încetul cu încetul străzile. Felinarele 
nu luminau decât pe jumătate răspântiile şi străduţele 
întunecate ale cartierelor sărace. Era noapte; o noapte rece de 
iarnă, plină de singurătate şi tristeţe şi de care trecătorii fug, 
aidoma fantomelor întârziate pe străzi şi care, la vederea zorilor 
se refugiază grabnic în sicriele lor. 

Parisul părea pustiu la ceasul acela de miez de noapte care, 
vestit de clopotele tuturor bisericilor, vibra lugubru în spaţiu; 
până şi halele, acest imens furnicar de viaţă şi de mişcare, 
adormiseră pentru câteva clipe în aşteptarea carelor grele ale 
zarzavagiilor. 

Ultima trăsură de bal se retrăsese, primul camion nu pornise 
încă. 

O linişte de moarte domnea peste cele două maluri ale 
fluviului şi îngăduia să se audă, la mare distanţă, pasul sonor şi 
cadenţat al patrulelor care-şi făceau rondul, urletul unui câine de 
pază dezlănţuit în curtea unei vechi case din cartierul Marais. Pe 
cheiul Saint-Paul, nu departe de cazarma Celestinilor, un bărbat, 
învăluit în haina lui, păşea încet, fără să-i pese de frig şi de 
ploaie şi părea cufundat într-o profundă meditaţie. 

Se oprea din când în când să privească ba fluviul mocirlos 
care se târa, cu un zgomot surd, între cele două maluri de piatră, 
ba aceasta adunătură de case vechi de pe chei, rămase acolo ca 
un ultim vestigiu, ca o jalnică ruină, aflată încă în picioare, din 
Parisul lui Carol al VI-lea şi al lui Ludovic al XI-lea. 

Apoi, privirea i se avânta şi îmbrăţişa neagra siluetă a 
catedralei Notre-Dame, ale cărei turnuri se reliefau puternic pe 
cerul întunecat, urcând, cu înceţoşatele lor coroane, până spre 
nori. 

Atunci o pornea din nou la drum şi părea că-şi vorbeşte 
singur. 

Ajunse astfel la podul Damiette, se angajă pe pod şi-l traversă 
repede; atingând cheiul insulei Saint-Louis, îşi ridică privirile şi 
cercetă acoperişurile caselor înconjurătoare. 

În spatele casei Lambert, la cel de-al şaselea etaj al unei case 

32 


—  Moştenirea misterioasă — 


din strada Saint-Louis, pervazul unei mansarde era luminat. 
Totuşi, casa era destul de modestă, în aparenţă, şi părea locuită, 
dacă nu de către muncitori, în orice caz de către nişte paşnici 
mic-burghezi, care, într-un cartier atât de retras ca insula Saint- 
Louis, n-aveau de loc obiceiul să-şi prelungească veghea atât de 
târziu. 

Această lumină era, de altfel, aşezată la marginea ferestrei, 
foarte aproape de pervaz şi constituia, evident, un semnal, căci 
plimbăreţul nocturn, după ce o examină o clipă cu atenţie, 
murmură: 

— Foarte bine, Colar e acasă, mă aşteaptă. Şi, ducând două 
degete la gură, le aşeză în formă de fluier şi aruncă în spaţiu, 
către fereastra de la mansardă, misteriosul semnal al hoţilor de 
noapte şi al pungaşilor. 

Aproape imediat după aceea, lumina se stinse şi nu mai era 
chip să distingi, la etajul al şaselea, fereastra care fusese 
luminată de cele înconjurătoare. 

Zece minute după aceea, un fluierat asemănător, dar ceva 
mai slab, se auzi la o oarecare distanţă în spatele casei Lambert 
şi, curând, un pas regulat şi rapid răsună apropiindu-se încet, 
încet; se zări apoi conturul unui trup omenesc şi acelaşi fluierat 
răsună pentru a doua oară. 

— Colar, spuse necunoscutul ridicându-se şi pornind în 
întâmpinarea noului venit. 

— lată-mă, domnia voastră, răspunse acesta cu voce joasă. 

— Foarte bine, Colar, eşti punctual la întâlnire, reluă 
plimbăreţul de pe cheiul Celestinilor. 

— Se înţelege, domnia voastră; dar fără nume proprii, vă rog. 
Sticleţii aud foarte bine şi se bucură de o excelentă memorie, iar 
prietenul dumneavoastră Colar a stat la pension, unde i s-a 
păstrat o prietenoasă încăpere pentru cazul în care i s-ar 
întâmpla să ajungă din nou pe acolo. 

— E adevărat, dar suntem singuri şi cheiurile sunt pustii. 

— N-are nici o importanţă! Dacă domnia voastră doreşte să 
stea de vorbă, ar face bine să coboare pe această mică scăriţă 
până la malul râului. Vom merge şi ne vom aşeza sub pod, unde 
vom discuta în englezeşte — o limbă foarte frumoasă, pe legea 
mea! şi pe care oamenii din strada lerusalismului n-o vorbesc de 
fel. 

— Fie! răspunse necunoscutul, care-l urmă pe cel căruia îi 
spusese Colar şi care-i arăta, acum, drumul. 

Se opriră sub planşeul podului, se aşezară pe o piatră 

33 


— Ponson du Terrail — 


aruncată, de-a curmezişul drumului de edec şi Colar reluă 
discuția. 

— De altfel, — spuse el — stăm foarte bine aici şi nici nu ne 
pasă de ploaie. E puţin cam frig, dar, eh! când e vorba de 
afaceri... Şi-apoi, cred că sfârşim repede. 

— S-ar putea, spuse necunoscutul. 

— Când a sosit domnia voastră de la Londra? 

— Astă-seară la ora 8 şi, după cum vezi, nu mi-am pierdut 
timpul de pomană. Am fost punctual. 

— II recunosc în asta pe vechiul meu căpitan, murmură Colar, 
cu o nuanţă de respect în glas. 

— la să auzim, — reluă necunoscutul — ce-ai făcut aici în 
ultimele trei săptămâni. 

— Am adunat un grup destul de convenabil. 

— Foarte bine. 

— Numai că, vedeţi dumneavoastră, urmă Colar, parizienii nu 
se pot asemui cu englezii în meseria noastră; şi cu toate că am 
strâns tot ce am găsit mai bun, o să avem nevoie de câteva luni 
ca să-i strunim zdravăn pe gorobeţi. De altfel, domnia voastră o 
să judecaţi singur văzându-le mutrele. 

— Când asta? 

— De îndată, dacă doriţi. 

— Le-ai fixat vreo întâlnire? 

— Da, chiar mai mult decât atât; voi conduce pe domnia 
voastră într-un loc de unde va putea să-i vadă intrând unul după 
altul fără, însă, ca domnia voastră să fie văzută. 

— Să mergem, spuse cel căruia Colar îi atribuia, pe rând, fie 
gradul de căpitan, fie aristocraticul apelativ domnia-voastră. 

— Dar, — obiectă Colar, cu o oarecare ezitare — dacă nu ne 
vom înţelege? 

— Ne vom înţelege. 

— He! he! murmură Colar. Merg pe cincizeci, domnia-voastră, 
şi mă gândesc la anii de bătrâneţe. 

— Faci foarte bine, dar eu voi fi mai mult decât înţelegător. 
Cât ceri pentru tine, să auzim? 

— Mi se pare, — spuse Colar — că douăzeci şi cinci de mii de 
franci pe an şi o primă de zece miare pentru fiecare afacere... 

— Fie, de acord pentru cele douăzeci şi cinci de mii de franci. 

— Şi acum e vorba şi de leafa oamenilor mei. 

— A! spuse căpitanul, cunosc meritele tale, dar pe oameni 
trebuie să-i văd mai întâi la treabă, ca să-i pot aprecia cum se 
cuvine. 

34 


—  Moştenirea misterioasă — 


— Foarte adevărat, murmură Colar, convins de justeţea 
argumentului. 

— Bine, la drum, şi, după ce-i voi fi văzut, vom sta de vorbă. 
Câţi sunt? 

— Zece. Ajunge? 

— Pentru moment, da; ce va fi mai târziu, vom vedea. 

Colar şi căpitanul părăsiră locul unde schimbaseră aceste 
câteva cuvinte şi urcară din nou pe chei, pe care-l străbătură 
până la podul care leagă insula Saint-Louis de oraş. 

Acolo, o porniră prin spatele bisericii Notre-Dame, trecură cel 
de-al doilea braţ al Senei, mai sus de spitalul municipal şi se 
pomeniră la marginea Cartierului Latin. 

Slujind de călăuză căpitanului, Colar o porni atunci printr-un 
labirint de străduţe întortocheate şi nu se opri decât în colţul 
străzii Serpente. 

— Am ajuns, căpitane, spuse el. 

Căpitanul ridică privirile şi zări o casa veche cu numai două 
etaje şi ale cărei obloane erau închise, neîngăduind să străbată 
nici o licărire de lumină. S-ar fi spus că era o casă nelocuită. 

Colar introduse o cheie în broasca uşii din mijloc, o deschise şi 
pătrunse primul într-un spaţiu strâmt şi întunecos unde căpitanul 
îl urmă. 

— lată şi birourile agenţiei, şopti el râzând, după ce închisese 
uşa cu grijă. 

Scoase din buzunar o scăpărătoare cu fosfor şi aprinse o 
lumânărică pentru a putea vedea drumul. 

În fundul culoarului, căpitanul zări primele trepte ale unei scări 
uzate, căreia o frânghie soioasă îi slujea de balustradă. 

Colar începu să urce şi ajunse la primul etaj al casei. Acolo, el 
împinse o altă uşă şi spuse căpitanului: 

— lată locul de unde domnia voastră va putea să vadă fără să 
fie văzut şi va putea să aprecieze pe viu, cum se zice, 
cunoştinţele oamenilor mei. 

Într-adevăr, lăsându-l singur pe căpitan, şi chiar în întuneric 
pentru o clipă, Colar trecu, împreună cu lumânarea sa, într-o 
încăpere vecină care dădea spre gang şi, dintr-o dată, însoţitorul 
său zări, în faţa lui, ţâşnind o rază de lumină şi văzu că peretele 
din faţă fusese găurit. 

Prin această gaură va putea să vadă şi să audă, fără ca 
prezenţa lui să fie măcar bănuită, tot ceea ce se va întâmpla şi 
tot ceea ce se va spune în încăperea în care tocmai pătrunsese 
Colar. 

35 


— Ponson du Terrail — 


Începu, deci, printr-o privire de ansamblu asupra felului în 
care era mobilată încăperea, un mic salonaş de burghez al cărui 
venit variază între două şi trei mii de franci: o canapea de mahon 
îmbrăcată în catifea veche de Utrecht, perdele din damasc roşu, 
pe cămin o pendulă străjuită de două vase cu flori închise în 
globuri de sticlă, o măsuţă având deasupra ei o oglindă 
înrămată. 

— lată, — spuse Colar, care se ivise din nou alături de căpitan 
— aceasta este casa sublocotenentului meu; în ochii întregului 
cartier, el trece drept un respectabil rentier, un om retras din 
afaceri şi trăind, alături de soţia sa, ca două turturele. 

— A! spuse căpitanul, e însurat? 

— Aproape. 

— Şi... nevastă-sa? 

— Doamna Coquelet, spuse Colar cu gravitate, este o femeie 
cu multe calităţi; ea poate fi, la alegere, o doamnă preocupată 
de opere de binefacere, o contesă din cartierul Saint-Germain 
sau o prinţesă poloneză. In strada Serpente, dânsa trece drept 
un model de credinţă şi de virtute conjugală. 

— Foarte bine, — aprecie căpitanul — şi unde este acest 
Coquelet? 

— II veţi vedea, răspunse Colar şi, cu vârful bastonului 
noduros pe care-l purta, izbi în plafon de trei ori, la intervale 
egale. 

In aceeaşi clipă, la etajul de sus se auzi un zgomot şi, puţin 
după aceea, răsunară paşi pe scară. Atunci, căpitanul văzu 
apărând un bărbat de vreo cincizeci de ani, chel, slab, cu ochii în 
fundul capului şi cu fruntea teşită, ţinând în mână un sfeşnic. Era 
îmbrăcat cu un vechi halat de casă imprimat cu flori verzi şi 
încălţat cu nişte papuci tigheliţi. 

La prima vedere, domnul Coquelet părea un cinstit băcan, 
retras din afaceri, sfârşindu-şi o paşnică bătrâneţe între plăcerile 
unui meniu fix duminical şi tradiționalul rasol cu salată în cursul 
săptămânii... Zâmbetul său era triumfător şi naiv. Dar ochiul 
încercat al căpitanului nu întâmpină nici o dificultate în a 
descifra, sub această bonomie aparentă, un caracter îndrăzneţ şi 
hotărât, instincte feroce, un soi de Hercule care îşi răzbună 
chelia prin nişte braţe păroase şi printr-un piept la fel de păros, 
iar aparenta slăbiciune printr-o vigoare musculară puţin 
obişnuită. Desigur, în comparaţie cu Colar şi cu căpitanul, omul 
acesta le semăna tot atât de puţin pe cât semănau ei între ei. 
Colar era un om între treizeci şi cinci şi patruzeci de ani, înalt, 

36 


—  Moştenirea misterioasă — 


subţire, cu barbă şi mustăţi negre şi având aerul unui subofițer 
îmbrăcat civil. 

În ochii unei femei de rând, Colar ar fi putut să reprezinte tipul 
ideal al bărbatului frumos, ca să nu spunem al unuia care se 
crede frumos. 

Colar fusese ostaş şi îşi păstrase aroganţa militară cu toate că 
îmbrăţişase o nouă profesiune care, deşi puţin misterioasă şi 
neîngăduită de către legile ce conduc societatea noastră 
modernă, făcuse mulţi şi foarte devotați adepţi. 

Căpitanul, dimpotrivă, era un tânar de aproape douăzeci şi opt 
de ani, dar care nu părea să aibă nici douăzeci şi patru, atât era 
de alb şi de imberb. 

De talie mijlocie, subţire, în aparenţă plăpând, avea, de fapt, 
un singur lucru cu adevărat bărbătesc: privirea arzătoare care-i 
ţâşnea din ochii negri, în straniu contrast cu părul de un blond 
cenuşiu. 

La Londra, de unde sosea şi unde lăsase un teribil şi misterios 
renume, i se spunea căpitanul Williams; dar poate că nu acesta 
era adevăratul său nume. 

Intrând, Coquelet îl salută pe căpitan şi-l privi pe Colar cu un 
aer întrebător. 

— Patronul, spuse pe scurt fostul soldat. 

Coquelet îl examină atunci pe căpitan cu o respectuoasă 
atenţie şi murmură încet: 

— Destul de tânăr... 

— La Londra, îi şopti Colar la ureche, nu s-a băgat niciodată de 
seamă. E un bărbat, ce mai! 

Apoi, Colar adăugă: 

— Băieţii noştri trebuie să sosească peste câteva minute: le- 
am dat întâlnire, tuturora, între unu şi două după miezul nopţii şi 
am auzit bătând de ora unu. Ai să-i primeşti tu, Coquelet. 

— Şi dumneavoastră, dom'le locotenent? întrebă falsul băcan 
în retragere. 

— Eu am să stau de vorbă cu domnia sa şi am să-i arăt 
oamenii pe aici, prin această gaură, adăugind fiecăruia câte o 
bucăţică de biografie. E metoda cea mai simplă ca să ne putem 
face repede treaba. 

— Gata! spuse Coquelet, pricep. 

În aceeaşi clipă, la uşa de intrare a casei se auzi o lovitură 
scurtă, ca un semnal. 

— Bun! se bucură Coqguelet, unul a şi sosit. 

Şi cobori, cu sfeşnicul în mână, părăsindu-i pe Colar şi pe 

37 


— Ponson du Terrail — 


căpitan; ei se închiseră în odăiţa vecină, în salonul domnului 
Coquelet şi suflară în lumânare. 

Două minute după aceea, falsul băcan urcă în tovărăşia unui 
bărbat tânăr, slab, deşirat, cu părul creţ şi pus la un fix din care 
se ghicea că e clientul fidel al Bulevardului Italienilor. 

— Asta, — spuse Colar în şoaptă, în timp ce căpitanul Williams 
îşi lipise ochiul de gaura făcută în perete, — ăsta, domnia 
voastră, e unul de familie, de familie bună, şi dacă n-ar fi avut 
câteva mici neînţelegeri cu sticleţii care l-au trimis să-şi facă băi 
de mare la Rochefort, cu siguranţă că ar fi fost în magistratură 
sau în diplomaţie. Pe numele lui adevărat i se spune cavalerul 
d'Ornit, dar băiatul, prudent, şi-a uitat numele şi doamnele din 
strada Breda, care-l divinizează, l-au supranumit Bistoquet. 
Bistoquet e deştept foc şi talentele lui nu sunt de loc de lepădat. 
La cărţi nimeni nu-i mai iute de mână ca el şi, la o adică, poate 
să lucreze curat şi cu şişul. Ar fi în stare să deschidă o broască 
Fichet cu un fir de iarbă şi e atât de slab, încât trece uşor şi prin 
urechile acului. 

— Mde! făcu dispreţuitor căpitanul, om vedea. 

După cavalerul Bistogquet, sosiră, unul după altul: un soi de 
namilă cu o barbă roşie şi stufoasă, numit Mourax şi un omuleţ 
slab şi uscat, plin de vigoare şi ai cărui ochi verzi luceau ca ochii 
unei pisici. 

— Uite-l pe Oreste alături de Pilade, spuse Colar. Mourax şi 
Nicolo sunt prieteni de douăzeci de ani. Au purtat aceleaşi 
brățări timp de zece ani în pensionul de la Toulon şi, ieşind de 
acolo, s-au asociat. Mourax colindă duminica mahalalele în chip 
de Sfarmă-Tot, iar Nicolo îl însoţeşte făcând-o pe paiaţa. Domnia 
voastră va putea să-i folosească în tot restul timpului lor liber. 

— Aştia îmi plac mai mult! rosti scurt căpitanul. 

După cei doi artişti, sosi în fugă un tânăr solid, cu părul roşu şi 
îmbrăcat cu o cămaşă albastră. Avea mâinile negre ca un fierar. 

— E lăcătuşul bandei, spuse Colar. 

— Bine! răspunse Williams. 

După lăcătuş, urmă un domn mărunţel, rotofei şi puţin chel, 
îmbrăcat corect, în negru din cap până în picioare, şi purtând o 
cravată albă şi ochelari albaştri. Ţinea sub braţ o mapă mare din 
piele neagră, iar nasul său înroşit sta mărturie a credinţei sale 
nestrămutate în Sfânta sticlă. 

— Asta, — murmură Colar la urechea căpitanului — este un 
biet ajutor de notar pe care ghinionul l-a silit să-şi întrerupă 
studiile pentru un prăpădit de birou de afaceri vârât în strada 

38 


—  Moştenirea misterioasă — 


Mondetour, o mahala fără viitor. Domnul Nivardet are un scris 
destul de frumos, falsifică admirabil, imitând orice scriere, de la 
cea englezească până la scrierea rondă. O adevărată comoară 
pana lui, ce mai! 

— O să vedem, tăie Williams. 

După notar urmară, rând pe rând, ultimele patru achiziţii ale 
lui Colar, chipuri neînsemnate care nu vor participa decât în 
calitate de figuranţi la marea dramă pe care o vom desfăşura în 
faţa ochilor cititorului. 

Când inspecția luă sfârşit, Colar se întoarse spre căpitan: 

— Domnia voastră doreşte să se arate, în sfârşit? 

— Nu! spuse Williams. 

— Cum? făcu uimit Colar, domnia voastră nu este mulţumită? 

— Da şi nu; în orice caz, însă, aş vrea să-mi păstrez 
anonimatul şi să n-am de-a face cu banda mea decât prin 
mijlocirea ta. 

— Cum doriţi, răspunse Colar. 

— Vom vorbi mâine, — adăugă Williams — şi vom vedea ce se 
va putea face cu toţi aceşti oameni destoinici. 

Vorbind în şoaptă, căpitanul părăsi în vârful picioarelor postul 
său de observaţie şi se îndreptă încet către uşa întredeschisă de 
pe palierul strâmt al scării. 

— Mâine, spuse el, la aceeaşi oră, în acelaşi loc. Bună seara! 

Şi căpitanul Williams dispăru pe scara întunecoasă şi ieşi în 
stradă, lăsându-l pe Colar să se întoarcă în mijlocul oamenilor pe 
care îi tocmise. 

Din strada Serpente, Williams ajunse în strada Saint-André- 
des-Arts, o străbătu până în piaţa cu acelaşi nume şi apoi se 
îndreptă spre cheiuri. Acolo trecu Sena, străbătu inima oraşului şi 
ajunse în piaţa palatului Châtelet. 

In clipa aceea, o trăsură cu doi cai ieşea din strada Saint- 
Denis, iar vizitiul strigă „păzea” căpitanului, pe care o 
inexplicabilă curiozitate îl făcu să se apropie. Trecătorul şi 
trăsura se încrucişară în dreptul unui felinar. Williams se dădu în 
lături, dar nu fără a arunca o privire în trăsura ale cărei ferestre 
erau coborâte şi, la lumina felinarelor, zări un om şi fără să vrea 
scoase un strigăt înăbuşit: „Armand”! Trăsura trecu însă în mare 
grabă, ducând cu ea omul pe care Williams îl numise Armand şi 
care, fără îndoială, nu avusese timpul nici să-l remarce pe 
trecător şi nici să audă exclamaţia lui. 

Rămas nemişcat, privi trăsura care se îndrepta către cheiuri; 
apoi, încrucişând braţele, vorbi încet, cuprins de ură: 

39 


— Ponson du Terrail — 


— A! iată-ne, aşadar, din nou împreună, frate; tu, prostească 
întruchipare a virtuţii, eu, geniul viciului şi personificarea răului! 
Alergi, desigur, să alini cine ştie ce nenorocire cu ajutorul aurului 
pe care mi l-ai furat! Ei, bine, care pe care! căci m-am întors şi 
mi-e sete de aur şi de răzbunare. 

A doua zi, căpitanul Williams fu punctual la întâlnirea pe care 
o dăduse lui Colar, sub pod, şi făcu să răsune semnalul său 
misterios. 

Colar îl aştepta şi, auzindu-i paşii, se ridică repede, alergând 
apoi în întâmpinarea sa: 

— Căpitane, şopti el, cred că am un pont formidabil! 

Apoi, conducându-l sub pod, adăugă: 

— E vorba de douăsprezece milioane. 


Capitolul Il 


Două zile după întrevederea dintre căpitanul Williams, fostul 
şef al hoţilor de buzunare şi Colar, omul care lucrase la Londra 
sub ordinele lui, — în timp ce acesta din urmă îi prezenta, în casa 
lui Coquelet, pe membrii viitoarei asociaţii, o trăsură boierească 
oprea în cartierul Marais în faţa unei vechi case din strada 
Culture-Sainte-Catherine. După cum am mai spus, o ploaie fină 
făcea să strălucească pavajul; străzile erau pustii. 

Trăsura intră puţin după aceea în curte, cele două canaturi ale 
porţii deschizându-se la sunetul clopotului tras de valet, şi un 
bărbat de aproape treizeci şi cinci de ani cobori. 

În acelaşi timp, în capul scărilor, străluci o lumină şi un om în 
vârstă ieşi în întâmpinarea tânărului. 

La prima vedere, dacă ar fi să judecam după albeaţa părului, a 
mustăţilor şi a favoriţilor săi, era în adevăr un bătrân, dar după 
pasul său hotărât şi drept şi după privirea-i plină de energie, 
simţeai în el toată puterea, toată înflăcărarea bărbătească a 
omului copt. Putea să aibă şaizeci şi cinci de ani; era însă, cu 
siguranţă, mult mai robust decât un om de cincizeci. 

leşi grăbit înaintea tânărului şi spuse îngrijorat: 

—  Începusem să fiu neliniştit, domnule; nu vă întoarceţi 
niciodată atât de târziu. 

— Dragul meu Bastien, răspunse Armand de Kergaz, căci el 
era, când vrei să duci la bun sfârşit o misiune ca aceea pe care 
mi-am asumat-o, timpul este o monedă curentă pe care trebuie 
să ştii s-o cheltuieşti fără ezitare şi fără remuşcări. 

40 


—  Moştenirea misterioasă — 


Şi tânărul, sprijinindu-se de braţul lui Bastien, pătrunse cu el 
în casă. 

Armand locuia pe strada Culture-Sainte-Catherine din clipa în 
care intrase în stăpânirea imensei sale averi. Singurătatea şi 
izolarea acestui cartier îi plăceau şi îi îngăduiau, în acelaşi timp, 
să fie în mijlocul celor săraci şi harnici, în rândul cărora îşi 
răspândea binefacerile şi misterioasele sale ofrande. 

Bastien îl conduse în biroul său. 

— Cred, domnule, că vă veţi culca. 

— Incă nu, bunul meu Bastien, mai am câteva scrisori, 
răspunse Armand aşezându-se în faţa biroului; opera mea înainte 
de toate. 

— Domnule, murmură bătrânul cu glas părintesc, o să vă 
pierdeţi viaţa în felul acesta... 

— Dumnezeu e mare, răspunse Armand, iar eu sunt în slujba 
lui. Mă va ajuta încă multă vreme să rămân voinic şi puternic. 

In aceeaşi clipă, se auzi o uşoară bătaie în uşă. 

— Intră, strigă tânărul, uimit de vizita care se vestea la 
această oră nepotrivită. 

In pragul uşii, însoţit de un valet, se ivi un necunoscut care, 
judecând după îmbrăcăminte, putea fi luat drept un comisionar 
de la un colţ de stradă. 

— Domnul conte de Kergaz? întrebă el. 

— Eu sunt, răspunse Armand. 

Comisionarul salută stângaci şi îi întinse lui Armand o 
scrisoare, căreia acesta îi smulse de îndată sigiliul. Scrisul îi era 
necunoscut; privi semnătura şi citi un nume: 


KERMOR 


Nici numele şi nici scrisul nu-i spuneau nimic lui Armand. 
— Să citim! spuse el. Şi citi următoarele: 


„Domnule conte, aveţi un suflet mare şi generos. Cheltuiţi o 
avere imensă pentru a face bine, iar eu sunt un om a cărui 
conştiinţă este chinuită de remuşcări şi care, simțind că i se 
apropie ultimul ceas, vi se adresează. Doctorii nu-mi mai dau 
decât şase ore de viață; grăbiți-vă! trebuie să vă încredințez o 
sfântă şi nobilă misiune. Sunteţi singurul care o poate îndeplini”. 


Armand îl privi pe comisionar cu atenţie şi-l întrebă: 
— Cum te numeşti? 
41 


— Ponson du Terrail — 


— Colar, se auzi răspunsul. Locuiesc în casa domnului Kermor 
şi portarul m-a însărcinat să vă înmânez această scrisoare. 

Colar luă un aer de prostănac, îi venea, de altfel, de minune 
şi-l ascundea cum nu se poate mai bine pe locotenentul 
căpitanului Williams. 

— Unde locuieşte cel care te-a trimis? 

— Strada Saint-Louis-en l'Ile, răspunse Colar. 

— Caii! porunci Armand. 

Douăzeci de minute mai târziu, cupeul contelui de Kergaz 
intra pe poarta unei vechi clădiri a cărei construcţie data din 
primii ani ai domniei lui Ludovic al XIV-lea, şi care fusese clădită 
de către un perceptor. 

Un valet bătrân, fără livrea şi a cărui haină era la fel de 
părăginită ca şi faţada clădirii, deschisese poarta cea mare şi 
spusese lui Armand: 

— Dacă domnul conte are amabilitatea să mă urmeze. 

— Să mergem! spuse Armand. 

Cu un sfeşnic în mână, valetul îl făcu pe vizitator să urce cele 
opt trepte dărăpănate ale intrării şi-l introduse într-un hol imens, 
tot atât de întunecat ca şi curtea pe care o străbătuse; îl obligă 
apoi să traverseze mai multe încăperi cu mobile din vremuri 
trecute, înşirate după moda veche şi, în cele din urma, ridică o 
perdea care îngădui luminii să pătrundă. 

Armand se văzu atunci într-un dormitor stil rococo. În mijloc se 
afla un pat cu coloanele aurite, cu un baldachin din care ieşeau 
cutele unor mătăsuri imprimate şi decolorate; căpătâiul patului 
era spre perete, iar în acest pat domnul de Kergaz zări un 
bătrânel uscăţiv, cu fruntea îngălbenită, chel şi ai cărui ochi 
aruncau sclipiri ciudate. 

II salută pe Armand cu mâna şi-i arătă un scaun aflat la 
căpătâiul patului său. 

Făcu apoi un semn valetului, iar acesta se retrase discret şi 
închise uşa în urma lui. 

Armand îl privea pe bătrân cu o uimire adâncă şi se întreba 
dacă omul acesta, ai cărui ochi se mişcau fără încetare, era, într- 
adevăr, atât de aproape de moarte. 

— Domnule, spuse bătrânul, care ghicise gândurile oaspetelui 
său, am înfăţişarea unui om care este încă departe de a-şi da 
duhul. Cu toate acestea, lucrurile nu stau chiar aşa; medicul 
meu, un om foarte priceput, mi-a spus că, în jurul orei opt 
dimineaţa, în pieptul meu se va rupe un vas şi că la ora nouă nu 
voi mai fi în viaţă. 

42 


—  Moştenirea misterioasă — 


— Domnule, spuse Armand, se mai înşeală medicii... 

— O! replică bătrânul, doctorul meu nu dă greş. Dar, domnule, 
nu despre asta e vorba acum. 

Armand continua să-l privească pe bătrân. 

— Domnule, — urmă el — sunt baronul Kermor de Kermarouet 
şi, în ochii lumii cel puţin, o dată cu moartea mea, spiţa noastră 
va înceta să mai existe; eu nutresc însă în taină gândul că există 
în această lume o fiinţă născută din sângele meu, bărbat sau 
femeie. Nu vor rămâne în urma mea nici rude, nici prieteni şi 
nimeni nu mă va plânge, căci sunt douăzeci de ani de când n-am 
trecut dincolo de pragul casei. In acest ultim ceas al meu, 
domnule, m-am cutremurat gândindu-mă că nimeni, în afara 
acestui valet pe care l-aţi văzut şi care a fost singurul meu 
tovarăş în ultimii cincisprezece ani, că nimeni, cum vă spun, nu- 
mi va închide ochii şi că averea mea, din lipsă de moştenitori, va 
reveni statului. Or, domnule, reluă bătrânul după ce tăcuse o 
clipă ca să-şi poată trage sufletul, căci vocea îi era adesea 
întretăiată de o tuse şuierătoare şi uscată, am o avere imensă, 
aproape incalculabilă şi originea acestei averi este tot atât de 
ciudată pe cât de înspăimântătoare este pedeapsa pe care mi-a 
dat-o Dumnezeu pentru greşeala ce am făptuit în viaţă. 

Armand îl asculta cu o curiozitate crescândă. 

— Să ştiţi, continuă domnul de Kermarouet, că, în ciuda 
faptului că arăt ca un bătrân de şaptezeci de ani, am abia 
cincizeci şi trei. 

„În anul 1824, ca nobil breton, mă aflam sublocotenent la 
husari şi nu aveam decât un singur viitor: spada mea. Incepuse 
războiul din Spania; regimentul meu, al doilea de husari, era 
cantonat la Barcelona. După ce petrecusem un concediu de şase 
luni la Paris, o pornisem din nou spre regiment în tovărăşia altor 
doi ofiţeri, aflaţi, ca şi mine, la capătul permisiei. Călătoream 
călare, făceam drumuri scurte, înnoptând fie într-un orăşel, fie 
într-un târguşor sau într-un sat, uneori într-un han singuratic de 
la marginea drumului. La 32 de kilometri de Toulouse, aproape 
de poalele Pirineilor, noaptea ne prinse în uşa unui biet han 
situat în mijlocul unui ţinut sălbatic şi aproape pustiu. De jur 
împrejur, nici o altă locuinţă. In faţa noastră, se întindeau 
trecătorile munţilor; în spatele nostru un câmp nedesţelenit. Nici 
nu putea fi vorba să pornim mai departe. Ne-am obişnuit cu 
gândul că vom petrece noaptea la hanul acela care avea drept 
firmă o ramură de laur şi drept gazde doi bătrâni, soţ şi soţie. 
Dar, lucru neobişnuit, hanul avea să cunoască în seara aceea o 

43 


— Ponson du Terrail — 


clientelă destul de numeroasă. Două femei însoțite de un spaniol 
care trăgea după el un catâr, sosiseră cu un ceas înaintea 
noastră şi erau hotărâte să-şi petreacă noaptea la han. Dintre 
cele două femei, una era scofâlcită şi bătrână, dar cealaltă era o 
tânără frumoasă, de vreo douăzeci de ani. Se întorceau dintr-o 
mică vâlcea a Pirineilor, aflată la frontiera spaniolă, unde doctorii 
îi recomandaseră bătrânei doamne o cură de ape; cel puţin asta 
am aflat noi din discuţia lor, căci ni s-a îngăduit să luăm masa 
împreună. Uniforma noastră le inspiră, de la bun început, acea 
încredere pe care o au femeile în cinstea ostaşului şi, în timp ce 
noi, în grajd, ne mulţumeam, drept pernă, cu o grămadă de paie, 
ele îşi ocupară camerele în han, fără să arate nici cea mai mică 
neîncredere. Eram tineri, domnule, băuserăm, ne purtam de 
parcă ne-am fi aflat într-o ţară cucerită, iar frumuseţea tinerei 
fete avusese o stranie înrâurire asupra imaginaţiei noastre, flăcăi 
la douăzeci de ani. Unul dintre noi, belgian de origine şi prea 
puţin grijuliu în chestiuni de onoare, îndrăzni să ne facă o 
propunere infamă şi pe care, judecând la rece, am fi respins-o cu 
indignare; eram însă beţi şi am acceptat propunerea râzând; 
biata fată, vă vine să credeţi? a fost trasă la sorţi şi cel care a 
câştigat-o am fost eu. Se petrecu atunci, domnule, o josnică şi 
înspăimântătoare scenă în casa aceea aproape pustie; tăcerea 
spaniolului şi a hangiilor a fost cumpărată şi, în timp ce complicii 
mei rămâneau surzi la strigătele bătrânei, eu pătrundeam prin 
fereastră în camera tinerei.” 

Muribundul tăcu şi Armand văzu două lacrimi fierbinţi 
prelingându-se pe chipul său palid. 

— In zorii zilei, reluă el, eram la 25 de kilometri iar în urma 
noastră, departe, rămâneau hanul şi o biată copilă dezonorată 
care îmi lăsa ca amintire un prenume, Therese, şi acest medalion 
pe care-l purta la gât şi al cărui lănţişor s-a sfărâmat în timp ce 
fata lupta cu disperare împotriva mea. 

„Cum se face că a ajuns medalionul acesta în buzunarul hainei 
mele? N-aveam s-o aflu niciodată. Am ajuns la Barcelona în 
ajunul unei bătălii; a doua zi am intrat în foc şi cei doi complici ai 
mei au fost ucişi. Am văzut atunci, în această dubla moarte, un 
avertisment al cerului adresat mie şi remuşcările odioasei 
fărădelegi mi-au pătruns adânc în inimă. Am avut chiar strania 
presimţire că moartea m-a cruțat numai pentru că providenţa îmi 
rezervase o pedeapsă mult mai îngrozitoare. Şi totuşi au avut loc 
mai multe lupte, mai multe bătălii din care am scăpat 
întotdeauna teafăr; au trecut zile, au trecut luni; amintirea 

44 


—  Moştenirea misterioasă — 

fărădelegii ce făptuisem începea să se şteargă şi atunci m-am 
pomenit cu această avere imensă şi neaşteptată, aflată şi astăzi 
în stăpânirea mea şi pe care nu ştiu cui s-o las. Şi iată că acum, 
în ultimul meu ceas, gândurile mi s-au întors spre trecut şi m-am 
întrebat dacă biata copilă pe care o dezonorasem nu s-ar afla 
cumva în viaţă... sau dacă, din întâmplare, n-aş fi cumva tată. 
Mă înţelegeţi acum?” 

— Da, încuviinţă Armand. 

— Ei bine! sfârşi muribundul, am aflat ca dumneavoastră 
înşivă, domnule, ajutat de o imensă avere şi de o vie inteligenţă, 
înfăptuiţi în Paris cea mai sfântă, cea mai înaltă dintre misiuni: să 
răspândeşti binele, să pui stavilă răului. Aveţi oamenii 
dumneavoastră, pedepsiţi şi răsplătiți, descoperiţi nenorocirea în 
cele mai tainice unghere şi daţi la iveală mârşăviile cele mai 
învăluite în mister. M-am gândit că aţi putea s-o regăsiţi, poate, 
pe aceea căreia îi las această avere pe care o părăsesc. 

— Dar, domnule, făcu Armand, oricât de mult m-ar onora 
încrederea dumneavoastră, aş vrea să ştiu ce se întâmplă dacă... 

— Vă veţi strădui, domnule... 

— Şi dacă această femeie a murit; şi dacă, în ciuda 
presentimentelor dumneavoastră, ea n-are nici un copil? 

— Ei bine, în cazul acesta dumneavoastră veţi moşteni toată 
averea mea. 

— Domnule... 

— Nu eşti niciodată destul de bogat, domnule, spuse baronul 
de Kermarouet, pentru a desăvârşi o asemenea operă ca aceea 
începută de dumneavoastră; veţi folosi averea mea pentru a 
uşura durerile, pentru a pedepsi nelegiuirile care se adăpostesc 
în acest ocean al binelui şi al răului care se numeşte Paris. 

Şi, în timp ce Armand schiţa un ultim gest de mirare şi de 
refuz, baronul întinse mâna către pendula aflată pe cămin: 

— Ca să vezi, făcu el, ceasurile trec şi timpul nu ne mai 
aparţine. Peste trei ore voi fi mort. Priviţi caseta aflată acolo, pe 
gheridon; cheia este agăţată de gâtul meu. După ce îmi voi da 
sufletul, veţi lua această cheie şi veţi găsi în casetă două 
testamente, purtând două date diferite. Primul vă numeşte pe 
dumneavoastră ca unicul meu moştenitor; cel de-al doilea este 
în favoarea Thérèsei sau a copilului său, dacă are vreunul. Veţi 
găsi, împreună cu acest ultim testament, şi medalionul pe care-l 
purta în noaptea aceea. Acest medalion cuprinde o şuviţă de păr 
şi portretul unei femei, fără îndoială portretul mamei sale. Este 
singurul indiciu pe care vi-l pot lăsa. 

45 


— Ponson du Terrail — 


Vocea muribundului se stingea încetul cu încetul, ora fatală se 
apropia. 

— Am cerut un preot pentru ceasurile şase, şopti el. 

În aceeaşi clipă, se auzi clopotul de la poartă: sosise preotul. 
Armand se retrase într-un colț în timp ce baronul Kermor de 
Kermarouet se spovedea şi slujitorul Domnului îi pregătea 
drumul spre ceruri; apoi, îngenunche la picioarele patului şi rosti 
împreună cu preotul rugăciunea celor aflați pe patul de moarte. 

Două ceasuri mai târziu, prevederile medicului se împliniră. 
Domnul de Kermarouet muri. 

Fu chemat de îndată un comisar de poliţie care aplica peste 
tot sigilii; apoi, Armand se retrase luând cu el cele două 
testamente, iar la căpătâiul mortului nu rămase decât 
comisionarul care dăduse domnului de Kergaz scrisoarea 
domnului de Kermarouet. 

Când se văzu singur, Colar izbucni în râs: 

— Bătrân nebun! exclamă el, privind corpul neînsufleţit. Ai 
murit liniştit fără să bănui nimic; am intrat în casa ta ca un biet 
prăpădit şi tu m-ai găzduit, fără să-ţi închipui că-ţi ceream să mă 
adăposteşti într-una din mansardele locuinţei tale numai ca să 
pot afla ce se poate ciupi de la un bogătaş fără moştenitori. 

„Cară-te, bătrân nebun! repetă banditul pe un ton ciudat. Şi 
uite că se ivi acum şi domnul de Kergaz, bunătatea în persoană, 
dacă nu aveţi nimic împotrivă, care va pune totul în mişcare ca 
să găsească moştenitori. Dormi, aşadar, în pace, căpitanul 
Williams e băiat deştept şi pe Therese o vom găsi noi înaintea 
lui. Ale noastre vor fi milioanele!” 

Şi Colar se porni din nou să râdă în faţa celui ce abia închisese 
ochii. 

Cât despre domnul de Kermarouet, acesta murise de-a binelea 
şi nici nu-i trecu prin minte să se ridice în şezut ca să-l alunge pe 
nelegiuitul care rânjea la picioarele patului său mortuar... 

Şi Armand de Kergaz plecase! 


Capitolul III 


La încrucişarea bulevardului cu strada Faubourg-du-Temple, la 
etajul al cincilea şi aproape de fereastra unei mansarde care dă 
spre curte, într-o zi însorită a lunii ianuarie, adică la vreo două 
săptămâni după întâlnirea dintre căpitanul Williams şi Colar, o 
fată tânără muncea cu sârg în faţa unei mese plină cu unelte şi 

46 


—  Moştenirea misterioasă — 


cu toate cele trebuincioase pentru confecţionarea florilor 
artificiale. 

Părea să aibă şaisprezece ani; era înaltă, subţire, albă ca un 
crin, cu părul negru şi cu buzele de un roşu atât de aprins, încât 
în atelierul florarului în care-şi făcuse ucenicia, fusese poreclită 
Cerise [Cireaşa]. 

Cerise deschisese puţin fereastra pentru ca o rază caldă de 
soare să poată pătrunde. Şi, lucrând, negricioasa cânta fără grijă 
o romanţă, foarte la modă pe atunci, a lui Alfred de Musset, pusă 
pe note de către Monpou, şi care începe astfel: 


Poate c-ați văzut prin Barcelona 
O negricioasă andaluză... 


În clipa în care ajunse la ultimul cuplet, frumoasele mâini ale 
fetei isprăviră de legat tija unui bujor pe care-l lăsă, nepăsătoare, 
să cadă pe masă: 

— Aşa! spuse ea răsuflând uşurată, încă zece minute şi am 
isprăvit treaba, am să duc florile şi, la întoarcere, am să arunc o 
privire prin uşa atelierului domnului Gros. 

Un zâmbet frumos înflori pe buzele roşii ale fetei care adăugă: 

— În sfârşit, vine şi duminica. Dacă şi mâine vremea va fi cum 
e astăzi, voi fi şi eu cea mai fericită dintre femei. Logodnicul meu 
mă va duce să iau masa, împreună cu mama lui, la Poagoriile din 
Bourgogne, la Belleville. 

Şi Cerise, după ce isprăvi de râs, suspină un pic şi se puse din 
nou pe treabă. 

— Bietul Leon! Ce-ar mai vrea el să mă vadă după călătoria pe 
care o va face în satul său, unde se va duce să-şi caute actele şi 
să-şi vândă bucăţica de pământ. A! Dacă Domnul Gros nu i-ar fi 
promis că-l face contramaistru luna viitoare, ar fi fost de mult 
plecat... 

Cerise aruncă o privire pe jumătate tristă, pe jumătate 
zâmbitoare unei colivii agăţate aproape de fereastra, în care 
zburătăcea un piţigoi. 

— O să ai în curând un stăpân drăgălaş, frumoasa mea 
cântătoare, spuse ea, şi peste două luni vom fi doi cei care-ţi 
vom schimba seminţele şi apa. Ce lungi ţi se par două luni când 
eşti îndrăgostit!... 

Şi Cerise suspină din nou. 

Un pas uşor răsună atunci pe scară şi o voce sprinţară, ceva 
mai sonoră decât vocea Cerisei, se auzi cântând cupletul din 

47 


— Ponson du Terrail — 
Lorettes, prima operă muzicală a lui Nadaud: 


Într-un cadril fugar, 
Priviţi la don’ Chicard, 
Cu-n pantalon frumos 
Dansează grațios 

Și nu-l vedem aşa 
Decât duminica, 


„Şi astăzi e sâmbătă, oftă Cerise ridicându-se de pe scaun şi 
adăugind: Bun! Uite-o şi pe Baccarat. Ca să vezi! Ce-o fi păţit 
soră-mea asta mare de vreo două săptămâni încoace, că vine să 
mă vadă atât de des, ea, care se deranjează atât de greu? 

Uşa se deschise şi intră o femeie. 

Desigur, cel pe care întâmplarea l-ar fi ajutat să se afle acolo 
ar fi scăpat un strigăt de uimire văzând una lângă alta cele două 
surori, atât de mare era asemănarea dintre ele, în ciuda faptului 
că părul lor nu era de aceeaşi culoare. 

Cerise avea părul negru, faţa albă şi ochi negri, veseli şi vioi. 

Baccarat, în ciuda părului său auriu, avea ochii la fel de negri 
şi buzele la fel de roşii ca ale Cerisei, trăsăturile feţei, conturul şi 
profilul, erau aceleaşi. Şi totuşi, privindu-le de aproape, în ciuda 
acestor asemănări, se puteau observa de îndată remarcabile 
diferenţe cu privire la vârstă, obiceiuri, comportare, fel de a fi. 

Cerise avea şaisprezece ani; era plăpândă, slabă; munca îşi 
pusese pecetea pe vârfurile degetelor ei înroşite, iar unghiile îi 
erau prost tăiate, cu toate că-şi dădea silinţa să le îngrijească. 

Baccarat avea douăzeci şi doi de ani; talia ei dobândise acea 
linie rotundă şi elegantă, acea plinătate a trupului pe care n-o au 
niciodată fetele tinere, iar mâinile sale, albe ca petalele crinului, 
aveau luciri de ceară şi lăsau să se întrevadă, sub pielea lor 
diafană, frumoase vinişoare albăstrii. Unghiile sale tari şi 
lustruite împlineau degete fără cusur, pe a căror suprafaţă nici 
ochiul cel mai încercat n-ar fi izbutit să descopere cea mai mică 
împunsătură de ac. 

Cerise avea mâini de lucrătoare; Baccarat avea mâini de 
ducesă. 

Cei doi ochi negri ai Cerisei erau când strălucitori şi de o 
şăgalnică veselie, când plini de o tainică şi dulce melancolie. 

Baccarat avea acea privire arzătoare, mândră şi răutăcioasă a 
femeii care se simte puternică şi care a făcut din frumuseţea ei o 
armă; se puteau citi adesea în ochii ei licăriri întunecate care 

48 


—  Moştenirea misterioasă — 


ascundeau, poate, dezamăgiri adânci şi toată înflăcărarea unor 
pasiuni neîmplinite. 

Cerise era încântătoare în rochiţa ei din lână de culoare 
închisă, cu mânecile lungi prinse la încheietură printr-un nasture 
de sidef şi deasupra cărora se răsfrângeau manşete de un alb 
imaculat; la gât purta un plastronaş de dantelă pe care-l lucrase 
ea însăşi, iar deasupra lui un fular ieftin care-i venea mult mai 
bine decât un colier de perle... 

Baccarat purta o rochie clasică de moar; mijlocul şi-l încingea 
cu un caşmir indian, pe braţul său gol purta o brățară de preţ 
care adesea se pierdea într-un manşon de jder siberian. 

Cerise era cuminte, frumoasă şi îşi dorea un soţ. 

Baccarat fugise într-o seară, cu şase ani în urmă, din casa 
părintească — o biată casă de muncitor — şi de la etajul al 
şaselea unde tatăl său, gravor, câştiga destul de greu pâinea 
familiei, se lăsase ademenită într-o caleaşcă trasă de doi cai, 
purtată în cartierul celor ce iubeau viaţa uşoară şi lăsată în 
pragul unei mici locuinţe din strada Moncey, clădită de către 
tânărul baron de 0... special pentru ea. 

Timp de cinci ani, familia nenorocită nu şi-a revăzut fiica; 
cinstitul gravor o blestemase, iar durerea pricinuită de fuga 
copilei îi agravase o boală de inimă de care suferea de mai mult 
timp, grăbindu-i deznodământul fatal. 

Baccarat s-a întors la patul de moarte al tatălui său. Înainte de 
a-şi da sufletul, bătrânul o iertase. 

Indată însă după moartea tatălui, mondena îşi reluă obişnuitul 
fel de viaţă şi, trist dar adevărat, izbuti să-şi atragă şi mama în 
afara casei în care, până atunci, nu intraseră decât banii, puţini, 
dar atât de curaţi, ai muncii, pentru a împărţi cu ea această 
existenţă căreia numai viciul şi huzurul îi dădeau strălucire. 

Intre o mamă care a preferat să uite şi o soră vinovată, ar fi 
fost de aşteptat ca Cerise să se prăbuşească. Domnul a apărat-o 
însă şi a sădit în inima ei mândria şi dragostea de muncă 
moştenite din partea tatălui. 

In timp ce Baccarat gonea în trăsură alături de înţelegătoarea 
ei mamă, Cerise închiria această mică odăiţă în care am întâlnit- 
o, transporta acolo o parte din cele agonisite de părinţi şi 
continua să câştige doi franci pe zi muncind cu îndărătnicie. 

Cerise trăia singură de peste un an, făcea faţă existenţei, îşi 
plătea cu regularitate chiria şi punea bani de o parte pentru 
zestrea ei de nuntă... 

Căci Cerise avea să se mărite în curând; era îndrăgostită de 

49 


— Ponson du Terrail — 


un lucrător cinstit care se numea Léon Rolland şi care se bucura 
de toată încrederea patronului său, domnul Gros, ebenist de 
seamă în strada Chapon. 

De altfel, s-ar putea ca dragostea pe care o purta în sufletul 
său s-o fi împiedicat, în bună măsură, să cedeze viciului, 
întruchipat sub dubla înfăţişare a unei surori pervertite şi a unei 
mame care călca în picioare orice rămăşiţă de pudoare. 

Cu toate acestea, Cerise nu încetase nici o clipă să le vadă, pe 
mama şi pe sora ei; o vizita când una, când cealaltă, uneori 
veneau amândouă şi petreceau adesea câte o zi întreagă în 
tovărăşia ei; Cerise nu le vizita, însă, niciodată. Ar fi roşit în clipa 
în care ar fi pus piciorul în casa pe care Baccarat o plătise atât 
de scump. 

Cele două surori se îmbrăţişară cu dragoste. 

— Bună ziua, Cerisette, bună ziua, micuța mea soră. 

— Bună ziua, Louise, răspunse tânăra care nu putea suferi să- 
şi strige sora folosind porecla Baccarat, pe care i-o dăduseră 
câţiva chefiii, într-o noapte de beţie, în timp ce fata câştiga 
mormane de aur la jocul cu acelaşi nume. 

— Cum? se miră Baccarat, aşezându-se lângă sora ei, toate 
astea le-ai lucrat de azi dimineaţă? 

— Vezi bine, răspunse Cerise râzând. M-am trezit dis-de- 
dimineaţă şi m-am pornit temeinic pe treabă ca să isprăvesc 
devreme. Astăzi e sâmbătă şi vreau să fiu prima din atelierul 
nostru la predare... Şi-apoi, adăugă Cerise, îmi cos şi mie o 
rochie şi n-am s-o pot isprăvi decât lucrând ceva mai târziu. 

— O! spuse Baccarat cu gândul aiurea, te faci frumoasă 
pentru mâine, da? 

— Vezi bine, e duminică. 

— Numai pentru că-i duminică? 

Cerise căpătă de îndată culoarea fructului al cărui nume îl 
purta. 

— Voi lua masa la Belleville, cu Leon şi cu mama lui. 

Baccarat se juca distrată cu o daltă care slujea surorii sale la 
confecţionarea florilor. 

— A! spuse ea. Îl mai iubeşti pe Léon al tău? 

— Da, răspunse sincer Cerise; e băiat frumos şi are o inimă 
bună. 

— Nu spun că n-ai dreptate, dar gândeşte-te, fetiţo, că, 
măritându-te cu un lucrător, ai să tragi mâţa de coadă toată 
viaţa. 

— Aş! Când doi oameni care se iubesc lucrează amândoi, nu 

50 


—  Moştenirea misterioasă — 


pot fi niciodată  nefericiţi. De altfel, Leon va deveni 
contramaistru, va câştiga zece franci pe zi şi va putea să-mi 
deschidă o prăvălioară unde voi munci pe socoteala mea. La el 
acasă are avere, trei sau patru mii de franci pe puţin; e destul ca 
să-mi pot deschide un atelier de flori artificiale. 

Baccarat înălţă puţin din umeri. 

— Ştii bine că dacă ai nevoie, ca să începi, de patru sau chiar 
de zece mii de franci, eu pot să-ţi dau aceşti bani. 

— Ne, ne! replică Cerise, o fată cinstită nu primeşte bani decât 
din partea tatălui său sau a soţului său. 

— Dar îţi sunt soră, eu. 

— Dacă ai fi fost măritată, primeam. 

Baccarat îşi muşcă buzele şi încruntă frumoasele ei 
sprâncene. 

— Ai să mi-i dai înapoi, preciză ea, când vei fi căsătorită... din 
moment ce Leon are bani. 

— Nu, răspunse Cerise, sunt mândră şi încăpăţânată şi nu iau 
cu împrumut: fiecare cu ideile lui. 

Tot vorbind cu sora ei, Cerise îşi reluase lucrul; în timpul 
acesta, Baccarat se apropiase pe nesimţite de fereastră şi, ca din 
întâmplare, se aplecase uşor peste ea. In realitate, făcuse 
aceasta pentru a putea arunca o privire pătrunzătoare şi 
scormonitoare către fereastra unei case vecine, fereastră care 
răspundea tot în curte şi care era situată la un etaj inferior. 

Această fereastră era închisă, iar perdelele albe trase cu grijă. 

— Nu-i acasă, murmură Baccarat în şoaptă şi cu ciudă. 

— Ascultă, Louise, făcu Cerisette care urmărea cu coada 
ochiului mişcările soră-si şi care arbora pe buze un zâmbet 
şăgalnic, găsesc că eşti foarte drăguță cu mine de la o vreme şi 
e foarte frumos din partea ta că vii să mă vezi aproape în fiecare 
zi. 

Baccarat tresări şi se întoarse brusc. 

— Ai treburi pe aici prin cartier? continuă Cerise, cu o falsă 
naivitate. 

— Nu, răspunse Baccarat, vin să te văd pentru că te iubesc şi 
pentru că am timp destul. 

— Bine, bine, făcu maliţioasă tânăra, timp ai tu întotdeauna şi 
de iubit cred că m-ai iubit mereu, şi totuşi... 

— Ascultă, răspunse Baccarat, şi cu atât mai rău pentru 
exagerata ta virtute. Din moment ce mă întrebi, am să-ţi spun 
totul. Chiar dacă am să te fac să roşeşti. 

Cerise lăsă ochii în jos. 

51 


— Ponson du Terrail — 


— Dacă ai secrete, e cu totul altceva... 

— Nu, răspunse Baccarat, aici nu e vorba de nici un secret, 
dar am făcut ceea ce se cheamă o pasiune: poate c-ai să te miri, 
ştiu ce se spune în tot Parisul, că Baccarat nu are inimă decât 
pentru neamuri şi că se distrează pe seama bărbaţilor aşa cum 
face pisica cu şoarecele. 

Cerise înălță capul şi-şi privi sora. 

Baccarat devenise tristă şi gânditoare şi se ghicea în ochii ei o 
cumplită ciudă la gândul că trebuie să asculte de un asemenea 
simţământ, cu totul nou pentru ea, femeia care râdea de cele 
mai înflăcărate pasiuni. 

— Da, cu o lună în urmă am văzut aici, de la fereastra ta, unde 
mă aflam aşa cum mă aflu şi acum, un tânăr care m-a tulburat şi 
care a făcut să-mi sară inima din loc, mie, care nu iubesc 
niciodată... 

Şi Baccarat întinse degetul. 

— Acolo, fereastra aceea de la al cincilea. 

— A, bun, făcu Cerise zâmbind, ştiu despre cine e vorba. 
Domnul Fernand Rocher. 

— ÎI cunoşti? întrebă veselă Baccarat. 

— Da. 

— Ei bine, răspunse sora cea mare cu accente de pasiune în 
glas, îl iubesc... A! dar eu îl iubesc, vezi tu, nu aşa cum ţi-l iubeşti 
tu pe Leon al tău. 

— De! făcu Cerise, având în glas o nuanţă de reproş şi de 
îndoială în acelaşi timp. 

— L-am văzut de trei ori, continuă Baccarat, l-am văzut de trei 
ori la fereastra lui şi el nici măcar nu m-a privit, pe mine, femeia 
pentru care unii îşi zboară creierii... şi eu vin aici să-l văd... fie şi 
pentru o clipă... Vezi, m-am ţicnit, uneori îmi vine să-i scriu sau 
să mă duc la el, să mă arunc la picioarele lui şi să-i spun: 

— Nu-ţi dai seama că te iubesc? 

Şi din ochii negri ai fetei ţâşniră flăcări. 

— Ce prostie, continuă ea, să ajungi să iubeşti în asemenea 
măsură un bărbat pe care nu-l cunoşti, căruia nici numele nu i-l 
ştii şi care o mai fi şi căsătorit... Să-l iubeşti uitând de mâncare şi 
de băutură, visându-l ziua şi noaptea. 

Cerise o privi uimită pe sora ei, căci o ştia cât este de 
nepăsătoare. _ 

— Cum? întrebă ea. Il iubeşti într-o asemenea măsură? 

— O! făcu Baccarat, ducând mâna la inimă, simt că 
înnebunesc... Uite, de un sfert de ceas de când stau aici cu 

52 


—  Moştenirea misterioasă — 


privirile aţintite asupra acestei ferestre închise, inima mea bate... 
Oare tânărul acesta nu e niciodată acasă? sfârşi ea nerăbdătoare 

— Se întoarce în fiecare zi la orele două precis, răspunse 
Cerise. 

— Te rog, vorbeşte-mi de el! exclamă Baccarat cu pasiune, 
spune-mi cine este, ce face, unde şi când l-ai cunoscut! 

— Leon mi-a făcut cunoştinţă cu el. 

— Cum? 

— Când s-a mutat în această casă, patronul lui Léon i-a 
vândut un birou, câteva scaune şi un pat de lemn. Toate aceste 
obiecte i le-a livrat Leon şi tot el i-a montat perdelele. Se pare că 
nu e cine ştie ce bogat acest tânăr şi că are o slujbuliţă într-un 
birou, plătită cu două sute de franci pe lună. Cu banii ăştia nu 
faci mai nimic când eşti domn, când trebuie să umbli bine 
îmbrăcat şi să faci faţă. Tu îl ştii pe Leon ce suflet bun are; a 
ghicit că pe domnul Fernand cumpărarea acestui mobilier l-a 
cam încurcat şi i-a spus aşa: „Patronul v-a vândut cu bani gheaţă 
domnule, dar dacă vă trebuie câtva timp ca să vă descurcati, 
aranjez eu lucrurile”. Mobilele vândute valorau trei sute de 
franci; domnul Fernand acceptă propunerea lui Leon, căruia 
patronul îi acordă toată încrederea şi vărsă 150 de franci pe loc. 
Restul l-a plătit în trei luni, şi cum nu umblă cu nasul pe sus, deşi 
e om cu carte, s-a împrietenit cu Léon. Se pare că lucrează la un 
ziar, căci are adesea bilete la spectacole; i-a oferit de mai multe 
ori lui Léon şi el ne-a dat locurile mie şi mamei sale. S-a 
întâmplat, apoi, ca treburile să-mi meargă mie ceva mai prost şi 
atunci Leon mi l-a trimis pe domnul Fernand, care avea nişte 
cămăşi de cusut. Şi aşa am făcut cunoştinţă. De atunci mă salută 
de fiecare dată când ne vedem la fereastră şi asta-i tot! sfârşi 
Cerise. 

—  ŞI?... întrebă Baccarat cu vocea întretăiată de emoție, 
locuieşte... singur? 

— Da. 

— N-ai văzut niciodată pe nimeni la el? 

— Niciodată. 

Baccarat răsufla uşurată. 

— Il iubesc, şopti ea, şi mă va iubi şi el. 

În clipa aceea, fereastra de la etajul al cincilea se deschise şi 
în cadrul ei apăru chipul unui bărbat. Baccarat simţi că-i fuge 
pământul de sub picioare. 

— Uite-l, strigă ea, dându-se repede înapoi. 

Cerise se aşeză la fereastră şi începu să fredoneze pentru a-l 

53 


— Ponson du Terrail — 


face pe tânărul care privea distrat în curte, să ridice ochii spre 
ea. 

Fernand Rocher o zări, o salută şi păru uimit să vadă apărând, 
în spatele ei, un chip având oarecare asemănare cu al Cerisei. 

— E sora mea, spuse fata. 

Fernand salută. 

— Spune-i, şopti Baccarat, că ar fi foarte frumos din partea lui 
dacă ar urca să ne spună bună-ziua. 

Era atâta implorare în glasul ei, încât Cerise cedă şi, fără să se 
gândească prea mult la ceea ce spune, strigă tânărului făcându-i 
semn cu degetul: 

— Ce-ar fi să urcați şi să ne daţi bună-ziua, domnule Fernand, 
dacă nu aveţi nimic mai bun de făcut? 

— Vă mulţumesc foarte mult pentru invitaţie, domnişoară, 
răspunse tânărul. Din păcate, însă, timpul nu-mi îngăduie, căci 
am de făcut o vizită; iau masa în oraş şi trebuie să mă schimb. 

— Pleacă! murmură Baccarat muşcându-şi buzele de ciudă. A! 
Aflu eu unde se duce. 

Tânărul salută din nou şi închise fereastra. 

— Da, repetă Baccarat, vreau să ştiu unde se duce şi am s-o 
aflu. Poate că e vorba de o femeie... O! cred că sunt îngrozitor de 
geloasă. 

Cerise o ascultă uimită pe sora-sa. 

— Bine, dar domnul Fernand nu este nici soţul şi nici iubitul 
tău. 

— Va fi, replică Baccarat, încruntându-şi trufaş sprâncenele. 

— Sot? 

Baccarat se mulțumi să înalțe din umeri. 

— De altfel, murmură Cerise, cred că Léon mi-a spus că 
domnul Fernand vrea să se căsătorească. 

La auzul acestor cuvinte, Baccarat zvâcni ca o pantera rănită, 
care aude strigătele îndepărtate ale vânătorilor aflați pe urmele 
ei. 

— El? Să se căsătorească? 

— De ce nu? întrebă Cerise cu nevinovăție. 

— Pentru că nu vreau eu! 

— Cu ce drept? 

— Cu ce drept? strigă ea, izbind cu furie în podea. Dragostea 
nu te întreabă cu ce drept! ÎI iubesc! 

— Dar dacă el nu te iubeşte? 

— Mă va iubi... 

Şi tânăra femeie îşi aruncă o privire mândră în oglinjoara 

54 


—  Moştenirea misterioasă — 


aflată pe cămin şi păru că face un examen rapid al frumuseţii 
sale triumfătoare şi îndrăzneţe. 

— Asta-i bună! exclamă ea cu orgoliul unui înger rănit, ar fi 
nostim ca atunci când o fată ca mine are pentru întâia oară 
fantezia de a se îndrăgosti de un bărbat, bărbatul acela să n-o 
iubească! Unii şi-au luat viaţa pentru mine şi vrei ca un 
funcţionăraş care locuieşte la al cincilea etaj să nu 
înnebunească? A! Dacă s-ar întâmpla una ca asta, n-aş mai fi eu 
Baccarat. 

Cerise terminase de lucrat florile şi puse pe umerii săi un şal 
de lână în pătrăţele albe şi gri; îşi îndreptă apoi părul şi îşi potrivi 
pe cap o bonetă legată cu o panglică vişinie. 

— Mă duc să-mi predau lucrul. 

Cele două surori coborâră împreună în stradă. Ca de obicei, 
Baccarat venise cu trăsura. 

În faţa porţii, se afla un frumos cupeu tras de un cal sur şi 
condus de un birjar în livrea. 

— Vrei să te conduc la prăvălie? întrebă Baccarat, deschizând 
portiera trăsurii sale. 

— Pfui, răspunse mândră Cerise, ar fi nostim să vezi o biată 
muncitoare care se duce să-şi predea lucrul în valoare de 
cincisprezece franci într-un cupeu tras de un cal care valorează o 
mie de scuzi! La revedere, Louise, eu mă duc pe jos. 

— La revedere, prostuţo, răspunse Baccarat, sărutându-şi sora 
pe frunte. 

Cerise porni cu un pas repede şi hotărât şi traversă 
bulevardul, în timp ce sora sa se instala în cupeu. 

— Unde mergem, doamnă? întrebă vizitiul. 

— Nicăieri, răspunse Baccarat, aştept aici... 

Şi, într-adevăr, aşteptă în cupeu ca domnul Fernand Rocher să 
iasă din casa vecină, asupra căreia îşi fixase cu străşnicie 
privirile. 

În adevăr, zece minute mai târziu, tânărul ieşi, trecu foarte 
aproape de trăsură, dar nu o băgă în seamă. 

— Urmăreşte-l de la distanţă pe tânărul acesta! spuse 
Baccarat vizitiului. 

Cupeul porni la pas şi femeia, prudentă, cobori storurile. 


Capitolul IV 
Fernand avea douăzeci şi cinci de ani. Era un tânăr înalt, cu 


părul negru, faţa palidă şi o înfăţişare plăcută, fără să fie însă 
55 


— Ponson du Terrail — 


frumos. _ 

Fernand era orfan. In clipa în care a dat piept cu viaţa, n-a 
avut decât un singur protector, un unchi din partea mamei, 
domnul de Sainte-Lucie, un bătrân ofiţer de marină care-l 
crescuse, deşi nu avea decât o modestă pensie, şi care murise 
fără să lase nici o avere. 

La vârsta de douăzeci de ani, Fernand intră la Ministerul 
afacerilor externe, cu un salariu anual de 1.500 de franci; doi ani 
mai târziu, câştigurile sale au ajuns la 200 de franci pe lună. 

În timpul său liber, Fernand scria, împreună cu colegii săi de 
birou, un vodevil. 

De pe urma vodevilului se câştigau 100 de franci drepturi de 
autor, se cheltuiau 40 de franci pentru copiat şi se obțineau 10 
franci dividende pentru fiecare colaborator. 

Asta nu-l oprea câtuşi de puţin pe Fernand Rocher să-şi 
imagineze că va face o mare carieră dramatică şi să suspine 
gândindu-se ca domnii Cutare sau Cutare, care câştigă o sută de 
mii de franci de pe urma teatrului, începuseră ca şi el. 

Şi-apoi, Fernand iubea; se îndrăgostise, ambițiosul, de fiica 
şefului său de birou, domnişoara Hermine de Beaupreau, despre 
care se spunea că are o zestre de optzeci de mii de franci; dar 
Fernand ştia bine că nu va izbuti să se căsătorească decât la 
capătul unor mari dificultăţi, căci domnul de Beaupreâau era 
zgârcit. 

În ziua aceea, tânărul mergea atât de grăbit şi îşi îngrijise cu 
atâta minuţie toaleta, numai pentru că fusese invitat la masă de 
către domnul de Beaupreau. Şeful său de birou, care cunoştea 
foarte bine dragostea tânărului pentru fiica sa, dragoste 
împărtăşită, de altfel, de către Hermine, îi invita adesea la masă 
şi şi-l făcuse prieten. Fernand era inteligent şi harnic; lucra, în 
timpul său liber, la un amplu studiu asupra dreptului naţiunilor, 
lucrare pe care domnul de Beaupreau spera s-o publice pe 
numele său pentru a putea dobândi rozeta de ofiţer al Legiunii 
de onoare şi pentru a putea ajunge la postul de şef de divizie. 
Aşa se explică atât prietenia şefului de birou pentru micul 
funcţionar, cât şi faptul că-l luase sub aripa sa ocrotitoare. 

— Te aştept la ora trei, îi spusese domnul de Beaupréau, şi 
vom lucra până la ora cinci. 

Şi Fernand, care n-o mai văzuse pe Hermine de trei zile, îşi 
jurase să fie punctual, cu atât mai mult cu cât şeful său de birou 
nu era punctual şi se întâmpla foarte des ca cei doi îndrăgostiţi 
să poată schimba între ei câteva vorbe şi să-şi poată jura unul 

56 


—  Moştenirea misterioasă — 


altuia, încă o dată, dragoste veşnică. 

Funcţionarul traversă drept bulevardul, făcu la stânga în 
strada Templului, porni prin strada Vendôme pentru a ajunge în 
strada Saint-Louis-au-Marais, unde locuia şeful său de birou. 

Cupeul lui Baccarat îl urma de la distanţă. Femeia nu-l scăpa 
nici o clipă din ochi şi când îl văzu trecând poarta unei mari şi 
vechi clădiri aflate în partea de sus a străzii Saint-Louis, foarte 
aproape de piaţa Royale, porunci vizitiului să oprească. 

Sări din trăsură cu agerimea unei căprioare şi pătrunse în 
aceeaşi clădire. 

Prudentă, Baccarat îşi lăsase voalul pe faţă în aşa fel încât 
Fernand să nu o poată recunoaşte. 

Loja portarului, aflată în fundul curţii, era locuită de către o 
bătrână guralivă pe care, privind-o, Baccarat îşi dădu seama 
imediat că o poate cumpăra. 

Îi puse un ludovic în palmă şi-i spuse: 

— Ştii să vorbeşti, măicuţă? 

— Se zice că da, frumoasa mea doamnă! răspunse bătrâna 
salutând în timp ce lua ludovicul, pe care-l făcu să dispară 
repede în adâncurile buzunarului său. 

— Atunci să te vedem; s-ar putea să-ţi fie de folos. Cine este 
tânărul care a urcat acum scara cea mare de sub boltă? 

— Asta, spuse portăreasa, e un foncționar de milister care se 
duce la şeful său de birou. 

— Şi cum îl cheamă pe şeful acesta de birou? 

— Domnul de Beaupreau. 

— Este căsătorit? 

— Da. 

— Are o soţie tânără? 

— Între 40 şi 50, cam aşa. 

— Dar...? Nu cumva are o fată? 

— Ba da, răspunse bătrâna, şi încă una frumoasă... 

— A! exclamă Baccarat muşcându-şi buzele. 

— Domnişoara Hermine, sfârşi portăreasa, e frumoasă ca un 
înger, şi după cât mi se pare tânărul ţine la ea. 

— Credeţi? întrebă Baccarat. 

— Ba bine că nu! la masa de prânz aici, de trei sau de patru 
ori pe săptămână, cel puţin. 

— Şi când ia masa aici, la ce oră pleacă? 

— Către ora zece seara. 

— Bun, mulţumesc. 

Şi Baccarat, după ce aruncă un al doilea ludovic pe masa 

57 


— Ponson du Terrail — 


slinoasă a portăresei înmărmurite, dispăru. 

— Trebuie să fie cu siguranţă o ducesă! îşi spuse bătrâna. 

În timp ce Baccarat îşi culegea informaţiile, Fernand Rocher, 
căruia nici nu-i trecea prin minte că este spionat, urcă sprinten la 
etajul al treilea şi, cu inima palpitând, sună la uşa domnului de 
Beauprâau. 

Şeful de birou, un gentilom sărac din comitatul Venaissin, 
sosise la Paris cu punga goală şi obținuse, înainte de căderea 
Imperiului, un post de funcţionar la minister, şi, la capătul a 
douăzeci de ani, dovedindu-se suplu şi zelos faţă de toate 
regimurile şi faţă de toţi miniştrii, ajunsese, cu nouă ani în urmă, 
în postul pe care-l ocupa în anul 1845. 

Domnul de Beaupreau întâlnise, cu optsprezece ani în urmă, o 
fată frumoasă care n-avea altă rudă decât o bătrână mătuşă 
zgârcită şi autoritară, dar avea şi o zestre rotunjoară de două 
sute de mii de franci. 

Tânăra, care se numea Thérèse d'Alterive, săvârşise o 
greşeală sau, mai bine zis, fusese victima unei odioase capcane; 
faptele au rămas învăluite în mister, iar descoperirea făptaşului a 
fost imposibilă. 

Datorită acestei dureroase împrejurări, un biet copil văzuse 
lumina zilei, iar tânăra ţinuse cu orice preţ să fie o bună mamă. 
Spre deosebire de multe altele, care vor să păstreze aparențele 
unei ireproşabile virtuţi, ea n-a abandonat în mâini străine 
gingaşa făptură. 

Domnul de Beauprâau a întâlnit-o pe Therese, s-a îndrăgostit 
de ea, a mirosit o zestre de două sute de mii de franci şi a cerut 
fata în căsătorie. Therese i-a expus situaţia cu toată sinceritatea; 
trecând peste aceasta, domnul de Beauprâau i-a declarat: 

— Copilul dumitale va fi copilul nostru, îl voi recunoaşte ca 
fiind din sângele meu. 

La gândul că fetiţa ei va avea un tată, Thérèse tresări de 
bucurie şi, cu toate că domnul de Beaupreau era urât, mic de 
statură, aproape diform şi destul de înaintat în vârstă, se 
căsători cu el. In ochii lumii Hermine trecu drept fiica legitimă a 
domnului de Beaupreau. 

Ceva mai târziu, şi la interval de doi ani, din căsătoria şefului 
de birou cu Therese se născură doi fii. Unul muri la o vârstă 
fragedă, iar celălalt împlinise cincisprezece ani în momentul în 
care începe povestirea noastră. 

Hermme veni ea însăşi să deschidă uşa domnului Fernand 
Rocher, singura femeie de serviciu din casă fiind plecată după 

58 


—  Moştenirea misterioasă — 
cumpărături. 

Domnul de Beaupreau era zgârcit, dar ţinea totuşi să salveze 
aparențele. Ocupa un apartament de 1.500 de franci chirie 
anuală şi dădea serate; dar cei care serveau băuturile erau 
băieţii de birou de la minister, iar a doua zi slujnica rămânea 
singură pentru a pune totul în ordine şi pentru a înlătura urmele 
petrecerii. 

La vederea lui Fernand, Hermine roşi până în vârful urechilor. 
Tânărul, zărind-o, simţi acea nevinovată şi puternică emoție 
care-l cuprinde întotdeauna pe bărbatul îndrăgostit în clipa în 
care se afla în preajma femeii pe care o iubeşte. 

Doamna de Beaupreau se găsea într-un colţ al salonului, 
adâncită în lucrul său la gherghef. Strânse cu căldură mâna 
tânărului şi-i spuse: 

— Domnul de Beauprâau nu s-a întors încă, dar nu cred că va 
mai întârzia. 

— Domnule Fernand, spuse Hermine roşind toată, nu vreţi să 
mă însoţiţi la pian? 

— Cu plăcere domnişoară, răspunse el, apropiindu-se de 
îndată de pianul care era aşezat destul de departe de locul unde 
se afla doamna de Beaupreâau. 

— Am descifrat o nouă romanţă a doamnei Loïsa Puget, 
continuă Hermine, pentru a-şi ascunde tulburarea; este o 
frumuseţe, o veţi auzi... i 

Şi Hermine ridică pupitrul pianului şi îşi aşeză notele. În timpul 
acesta, Fernand îi şoptea: 

— Îţi voi da o veste bună, Hermine... Piesa mea este primită la 
teatrul Porte-Saint-Martin. Va fi reprezentată în această iarnă şi 
sper că-mi va aduce o mulţime de bani... Atunci voi îndrăzni... 

— Am vorbit cu mama... răspunse Hermine încet. 

Fernand tresări. 

— Şi, răspunse fata al cărui chip se îmbujora, mama spune că 
trebuie să-ţi iei inima în dinţi şi să vorbeşti cu tata. 

Tânărul clătină trist din cap. 

— Îl cunosc pe domnul de Beaupr&au, spuse el în şoaptă. Mă 
va refuza... Sunt sărac... Şi singura mea nădejde, singurul lucru 
pe care mă pot bizui este viitorul meu de dramaturg. 

— Ascultă, reluă Hermine, mama m-a întrebat dacă sunt 
sigură de dragostea ta. 

— Ai putea să te îndoieşti? 

— Şi, cu toate că se cam teme de tata, o să-l întrebe deschis. 
Biata mama, mă iubeşte atât de mult... 

59 


— Ponson du Terrail — 


— Dar... când? întrebă Fernand a cărui inimă se porni din nou 
să bată cu putere. 

— Astă seară... dacă n-ai nimic împotrivă. 

În clipa în care Hermine pronunța aceste ultime cuvinte, 
mama sa, care se apropiase, o îmbrăţişă cu căldură şi spuse, 
privindu-l pe Fernand: 

— O iubeşti cu adevărat? 

Rostise întrebarea cu acea voce de nelinişte şi de teamă, care 
nu poate fi decât a unei mame. 

Fernand nu răspunse, dar îngenunche în faţa doamnei de 
Beauprâau şi o învălui pe Hermine cu o privire plină de dragoste. 

— În cazul acesta, spuse mama emoţionată, de ce aş sta în 
calea fericirii copilului meu? 

Uni mâna fiicei sale cu mâna lui Fernand, logodindu-i astfel, 
printr-un gest simplu şi elocvent. 

— După cină vă veţi retrage în cabinetul de lucru al domnului 
de Beaupreau şi mă veţi lăsa singură cu el. 

După-amiaza pe care o petrecură cei doi tineri sub ochii 
mamei, fericită de fericirea lor, a fost o după-amiază 
încântătoare; domnul de Beaupreau a fost atât de repede uitat, 
încât nimeni nu-şi dădu seama că era în întârziere şi că ora cinei 
trecuse înainte ca el să fi sosit. 

Apăru pe neaşteptate în pragul salonului, mergând cu un pas 
inegal, poticnit, iar obrajii săi erau roşii ca focul. 

În spatele ochelarilor clipeau doi ochi mici şi întreaga sa 
făptură trăda o emoție pe care nu şi-o putea ascunde. 

I se întâmplase ceva cu totul neobişnuit, era evident, şi 
existen-ţa regulată şi monotonă a şefului de birou primise lovituri 
ciudate. 


Capitolul V 


În timp ce Baccarat îl urmărea de la distanţă pe Fernand 
Rocher care se îndrepta către strada Saint-Louis, la domnul de 
Beaupreau, Cerise păşea încet de-a lungul străzii Templului şi 
ajungea în strada Rambuteau, unde se găsea magazinul de flori 
artificiale pentru care lucra. 

Era atâta drăgălăşenie în felul în care era îmbrăcată, în 
mişcările şi în umbletul ei, încât până şi trecătorii cei mai grăbiţi 
se opreau fără voie din drum pentru a o privi şi, nu o singură 
dată, câte un tânăr, aflat în pragul unei prăvălii, murmura cu 

60 


—  Moştenirea misterioasă — 
invidie: 

— O, ce fată drăguță! Trebuie să fie fericit cel pe care-l 
iubeşte. 

Dar Cerise trecea nepăsătoare, fără să vadă privirile 
drăgăstoase şi fără să audă interpelările mai mult sau mai puţin 
cavalereşti pe care le întâlnea în drumul său şi păşea mai 
departe, gândindu-se la iubitul ei Leon, căruia avea să-i fie în 
curând soţie. 

Ajunse, astfel, în faţa prăvăliei, unde fu întâmpinată de 
zâmbetul binevoitor al patronului mulţumit de lucrătoarea lui. 

Doamna Legrand, şefa magazinului, exclamă văzând-o 
intrând: 

— A! uite-o pe Cerise, cea mai bună dintre lucrătoarele mele! 
E bine, fetiţo, e foarte bine că soseşti la timp. Ai adus totul 
astăzi? 

— lată, doamnă, spuse Cerise, răsfirându-şi cu grijă marfa pe 
tejghea, nu mi-a mai rămas nimic acasă. 

— Unde mai pui, spuse doamna Legrand, o femeie zdravănă şi 
foarte veselă, unde mai pui că e lucru bun şi frumos pe 
deasupra! lată o muncitoare cinstită, căreia îţi face plăcere să-i 
dai de lucru. Dumneavoastră, domnişoarele astea leneşe, nu 
lucraţi de fel aşa. 

Şi, amestecând zâmbetul cu mustrarea, florăreasa se adresă 
celor cinci sau şase tinere care lucrau ziua în prăvălie. 

li spuse apoi tânărului casier al firmei care, cu pana pe după 
ureche, o privea pe Cerise cu admiraţia mută a unui îndrăgostit: 

— Haide, domnule Eugene, în loc să-i faci ochi dulci, ca şi când 
ar fi vorba de o fată pe care poţi s-o ademeneşti, fă-i mai 
degrabă socotelile. 

Funcţionarul roşi şi lăsă ochii în jos. 

— Cât ţi se cuvine, drăguţo? întrebă florăreasa. 

— Doamnă, răspunse Cerise, trebuie să fie şaptesprezece 
franci şi patruzeci şi cinci de centime, aşa cred eu; se poate face 
socoteala numărând buchetele de flori. 

— Ai dreptate, aşa este, răspunse doamna Legrand; îţi ştii 
foarte bine socotelile, frumoaso, şi bănui că într-un colţ al 
camerei tale trebuie să ai o puşculiţă în care să-ţi ţii economiile. 

— Vezi bine! răspunse Cerise râzând, s-ar putea. 

— Şi ce-ai să faci cu economiile, domnişoară? 

— A! spuse Cerise cu un aer serios, care nu se potrivea de fel 
cu mutrişoara ei şăgalnică, îţi trebuie bani ca să trăieşti la casa 
ta! 

61 


— Ponson du Terrail — 

— Cum! Ai să mă părăseşti! 

— Nu, nu asta am vrut să spun. 

— Te pomeneşti că vrei să te măriţi. 

— Vezi bine! 

Tânărul casier, care tocmai trecea în registru socotelile fetei, 
scăpă, la auzul acestei mărturisiri, pana dintre degete şi pe foaia 
albă de hârtie se aşternu o pată de cerneală. 

— Bravo! spuse doamna Legrand, ai vorbit foarte frumos şi ai 
gânduri bune, micuţo... 

Cerise puse banii în buzunar, luă materialele pentru lucru şi 
comanda; salută apoi domnişoarele din atelier, ură noapte bună 
doamnei Legrand şi ieşi. 

Vânzătorul care, din pragul magazinului, o zărise trecând prin 
strada Rambuteau, ar fi putut să observe ca Cerise mergea mult 
mai repede acum, la întoarcere, trecând prin strada Templului 
către bulevard. 

S-ar fi spus că se grăbeşte să se întoarcă acasă. 

Lucrurile nu stăteau însă aşa, căci, în loc să-şi continue drumul 
către cartierul său, o luă prin strada Chapon, unde-şi avea 
atelierul domnul Gros, patronul lui Leon Rolland. 

— Ar însemna să n-am noroc dacă nu l-aş vedea pe Leon, 
gândi Cerise. 

Şi, o dată ajunsă în faţa prăvăliei ebenistului, încetini pasul şi 
păru să studieze cu atenţie o mobilă. 

Viitorul contramaistru, care stătea cu ochii pe uşă, o zări în 
clipa aceea pe Cerise şi ieşi. 

Leon Rolland era un tânăr între douăzeci şi şase şi douăzeci şi 
opt de ani, blond, cu tenul trandafiriu şi proaspăt, cu o statură 
herculeană şi care părea să fie înzestrat cu o forţă puţin 
obişnuită. Fără să fie neapărat frumos, Leon avea una din acele 
fizionomii plăcute, care respiră voia bună şi sinceritatea, iar ochii 
săi mari, albaştri, erau plini de dulceaţă şi de bunătate. Se 
apropie de Cerise cu zâmbetul pe buze, cu o privire plină de 
dragoste şi luând mâna ei mică în mâna lui mare, de muncitor, îi 
spuse: 

— Bună ziua, domnişoară Cerise. Foarte drăguţ din partea 
dumitale că ai trecut pe aici. 

— Mă gândeam că s-ar putea să te văd, răspunse candid fata, 
îmbujorându-se. 

— Ai ghicit, Cerise. Te-aş fi văzut astăzi în orice caz, căci 
diseară, după plată, aş fi trecut pe la dumneata. 

— Ai să-mi spui ceva, Leon? 

62 


—  Moştenirea misterioasă — 


— Da, şi ceva foarte serios, răspunse el emoţionat. 

— A! Dumnezeule! exclamă Cerise neliniştită. Ce s-a 
întâmplat? 

— O, nimic rău, dimpotrivă! În primul rând, trebuie să-ţi spun 
că mama şi cu mine ne vom plimba mâine pe la marginea 
oraşului, vom lua masa acolo şi cred că ai să fii atât de drăguță 
să vii cu noi. 

— Păi, făcu Cerise cu diplomaţie, numai dacă vrea şi mama 
dumitale... 

— E în regulă! Ştie bine că vei fi soţia mea. 

Cerise luă un aer gânditor şi-şi privea vârfurile pantofiorilor. 

— Şi această invitaţie la masă era o treabă atât de serioasă? 
întrebă ea cu şiretenie. 

— Nu, răspunse Leon, e vorba de altceva. După cum ştii, 
patronul mi-a făgăduit locul de contramaistru peste două luni. 

— Da, suspină Cerise, gândind că aceste două luni vor fi cât 
două veacuri. 

— Ei bine, spuse vesel băiatul, patronul s-a răzgândit. 

— Cum? Nu vei mai fi contramaistru? 

— Dimpotrivă, sunt contramaistru! 

— Asta-i bună! 

— Uite ce s-a întâmplat, Cerise. Antoine, fostul contramaistru, 
care urma să lucreze pe contul lui de la sfârşitul lunii viitoare, a 
primit o moştenire şi a plecat la ţară. lar eu i-am luat locul. 

— Şi? întrebă Cerise. 

— Satul lui Antoine fiind şi satul meu, l-am rugat să-mi vândă 
el bucăţica de pământ şi să-mi aducă actele. 

— Şi nu va mai trebui să pleci? 

— Nu. Şi cum Antoine va fi înapoi peste opt zile... 

Se opri şi o privi pe Cerise. 

— De ce ai tăcut? întreba ea cu prefăcută naivitate, în timp ce 
inimioara porni să-i bată cu putere. 

— Cred că... dacă vrei... răspunse Leon tulburat, am putea să 
ne căsătorim în cincisprezece zile. 

Cerise se înroşi toată şi lăsă ochii în jos. 

— E timpul prea scurt, zise fata. 

— E timpul prea lung, răspunse Leon care strângea 
frumoasele mâini ale fetei într-ale sale. 

— Om vedea, zise ea pregătindu-se să plece. La revedere, 
domnule Leon, şi pe mâine. 

— Cerise, o întrebă Leon, n-ai vrea să te duci până în strada 
Bourbon-Villeneuve? 

63 


— Ponson du Terrail — 


— La mama dumitale? 

— Da, ai putea să-i vorbeşti bătrânei de proiectul nostru de 
mâine. 

— Bine, mă duc. La revedere, Léon. 

Cei doi logodnici se priviră lung în ochi şi îşi strânseră puternic 
mâinile. Cerise plecă, în timp ce inima îi bătea veselă la gândul 
că fericirea ei avea să vină cu şase săptămâni mai devreme. 

Tânăra ajunse în strada Saint-Martin şi în clipa în care se 
pregătea să păşească pe bulevard se auzi strigată pe nume. 

— Bună ziua, domnişoară Cerise. 

Cerise se întoarse şi văzu pe trotuar un bărbat care o salută 
cu pălăria în mână. 

Era un tânăr în jur de treizeci de ani, plăpând, slăbuţ, cu faţa 
ciupită de vărsat, dar cu privirea veselă şi inteligentă şi cu un 
zâmbet deschis pe buze. 

Era un zugrav căruia numeroasele păţanii prin care trecuse îi 
statorniciseră porecla de „Ghinion” cu toate că-l chema Louis 
Verdier. 

Văzându-l atât de mic şi de plăpând, tatăl său, un bărbat 
zdravăn din Auvergne, vânzător de fiare vechi, ridicase din umeri 
murmurând: 

— Asta n-o să fie niciodată un maistru lucrător. Mai bine ne 
resemnăm şi facem din el un artist. 

Şi domnul negustor de vechituri îşi dădu feciorul ca ucenic la 
un pictor de vitrine. Ghinion deveni lucrător şi pe capul lui se 
abătură toate nenorocirile şi toate păţaniile din lume. 

Era destul de frumos băiatul; la douăzeci de ani, vărsatul îl 
desfigură. 

Maică-sa muri, lăsând avere; cinstitul său tată i-o luă spunând 
că artiştii n-au nevoie de nimic. 

În sfârşit, soarta lui Ghinion era de a fi veşnic îndrăgostit fără 
să cucerească vreodată. 

Dacă întâlnea o fată, o plăcea, o cerea în căsătorie, îi 
dobândea mâna şi, nu se ştie de ce, întâmplarea, un eveniment 
fără nici o importanţă, o nimica toată, lucrurile se răsturnau în 
ultima clipă şi logodna era desfăcută. 

Într-o zi, Ghinion ajunsese până la primărie, mână în mână cu 
viitoarea lui mireasă: deschisese gura pentru a pronunţa 
cumplitul DA, însă chiar în clipa aceea fu cuprins de o ameţeală 
subită şi nevoit să părăsească imediat încăperea. In timpul celor 
zece minute în care el lipsi, prezumtiva mireasă cugetă adânc şi 
o luă din loc. Întorcându-se, Ghinion îl găsi pe primar gata de 

64 


—  Moştenirea misterioasă — 


cununie, dar mireasa dispăruse. 

De altfel, Ghinion privea cu multă înţelepciune toată această 
statornică persecuție a destinului; râdea şi cânta tot timpul, era 
serviabil şi bun şi nimeni nu-i cunoştea vreun duşman. Era de cel 
puţin zece ani prieten cu Léon Rolland, logodnicul Cerisei, şi din 
cauza aceasta o salutase strigând-o pe nume. 

Cerise îl recunoscu pe Ghinion şi se apropie de el. 

— A! Bună ziua, domnule Louis, cum vă mai merge? 

— O! replică lucrătorul, puteţi să-mi spuneţi şi Ghinion, 
domnişoară, eu n-am să mă supăr pe dumneavoastră! Şi la urma 
urmelor, dacă te gândeşti bine, ăsta e numele meu. Şi unde vă 
duceaţi? 

— În strada Bourbon-Villeneuve, la mama lui Léon. 

— Ca să vezi! făcu Ghinion, l-am întâlnit şi pe Leon. S-ar părea 
că lucrurile merg bine în ceea ce priveşte însurătoarea, nu-i aşa? 

— Da, răspunse Cerise, lăsând modestă ochii în jos. 

Şi se grăbi să adauge: 

— Ar fi foarte drăguţ din partea dumitale, domnule Ghinion, 
dacă ai veni mâine cu noi la Belleville. 

— E în regulă, domnişoară, cu atât mai mult cu cât Leon mi-a 
spus şi el câte ceva. Bun băiat, Leon, şi ca soţ cred că o să fie şi 
mai bun. Dar... 

Ghinion se opri nehotărât, ca şi când ar fi avut de formulat o 
acuzaţie împotriva ebenistului. 

— Dar? făcu Cerise. 

— A apărut, de câtva timp un nou prieten, spuse Ghinion, şi 
acest nou prieten nu-mi place de fel. 

— Cum îl cheamă? 

— Este un lăcătuş căruia i se spune Şperaclu, nume potrivit 
pentru meseria lui; o mutră destul de ciudată, zău, şi cred că 
Leon greşeşte umblând cu el; dar, în sfârşit, dacă-i face plăcere, 
e treaba lui. 

— la te uită, spuse Cerise. Eu nu l-am văzut niciodată pe acest 
domn Şperaclu. : 

— Treaba asta ţine numai de vreo două-trei zile. In sfârşit, 
cred că n-aţi face rău dacă l-aţi împiedica pe Leon, am eu, aşa, o 
idee... 

Şi Ghinion o salută încă o dată pe Cerise şi porni spre treburile 
sale, în timp ce fata o luă pe bulevard în direcţia porţii Saint- 
Denis, pentru a ajunge în strada Bourbon-Villeneuve. 

În clipa aceea, exact în clipa aceea, un bărbat de aproape 
cincizeci de ani, mărunt, gras, cu picioare scurte şi subţiri, cu un 

65 


— Ponson du Terrail — 


început de chelie, cu chipul roşietic şi cu ochii ascunși în spatele 
unor ochelari cu ramă albastră, cobora bulevardul şi se îndrepta 
spre Château-d'Eau. Purta o haină albastră cu nasturi aurii, 
împo-dobită cu panglica de cavaler al Legiunii de onoare, şi o 
pelerină de alpaca albă, descheiată în aşa fel, încât să i se vadă 
haina. 

Acest personaj, a cărui înfăţişare era grotescă, dar a cărui 
ţinută trăda, totuşi, un om distins, nu era altul decât domnul 
Gaston-lsidor de Beaupreau, şef de birou la Ministerul afacerilor 
externe. 

Domnul de Beaupreau se întorcea pe jos din clădirea aflată pe 
bulevardul Capucines şi se îndrepta spre casă, unde avea 
întâlnire cu Fernand Rocher, care trebuia să-şi înceapă lucrul la 
marele său studiu asupra dreptului naţiunilor. 

Datorită jocului întâmplării, şeful de birou şi tânăra florăreasă 
se întâlniră nas în nas şi, în clipa în care domnul de Beaupreau, 
care examina toate femeile ca un vechi cunoscător, cuprinse cu 
privirea chipul frumoasei Cerise, simţi petrecându-se în toată 
fiinţa lui o stranie schimbare, simţi că sângele îi aleargă mai 
repede prin vine, în timp ce ochii îi scânteiau la adăpostul 
ochelarilor. 

Se opri brusc şi o privi; apoi, după ce fata trecu fără să-i 
acorde nici cea mai mică atenţie, o porni din nou la drum şi, 
supunându-se unei atracţii irezistibile, începu s-o urmărească. 

Desigur, aventura nu reprezenta ceva nou pentru şeful de 
birou. Urmărise el de nenumărate ori, pe stradă, fetişcane pe 
care le acostase cu acea îndrăzneală specifică bărbaţilor de o 
anumită vârstă; de data aceasta însă, fie datorită faptului că 
ţinuta modestă, dar plină de demnitate a tinerei fete i-a impus, 
fie datorită faptului că s-a simţit cuprins de o timiditate ciudată 
la un bărbat ca el, se mulţumi să păşească la distanţă în urma ei, 
devorând-o din ochi. Numai când ajunse la începutul străzii 
Saint-Denis îşi dădu Cerise seama că este urmărită; atunci grăbi 
pasul... 

Şeful de birou făcu şi el acelaşi lucru. 

Cerise o apucă pe strada Bourbon-Villeneuve, iar domnul de 
Beaupreau păşea în urma ei. 

Intră la mama lui Léon, care locuia în fundul unei case aflată 
la colţul cu piaţa Cairo şi petrecu un ceas şi jumătate stând de 
vorbă cu bătrâna. 

Când ieşi, îl zări pe domnul de Beauprâau pe trotuar, neclintit, 
cu atitudinea unui om decis să aştepte. 

66 


—  Moştenirea misterioasă — 


Se hotărî să coboare repede strada pentru a scăpa de această 
urmărire; dar şeful de birou, care prinsese curaj, o ajunse din 
urmă şi vru să-i vorbească. 

— Domnişoară... 

Cerise se întoarse brusc. 

— Domnule, vă înşelaţi şi să ştiţi că nu am obiceiul să stau de 
vorbă cu bărbaţii care mă acostează pe stradă. Vedeţi-vă de 
drum. 

Şi, profitând de momentul de stupoare pe care tonul ei sec şi 
demn îl produsese asupra domnului de Beaupreau, Cerise porni 
în grabă. 

Dar şeful de birou o luă din nou pe urmele ei şi continuă s-o 
urmărească de la depărtare, hotărât să n-o piardă din vedere şi 
mânat de acel irezistibil simţământ care-l făcuse să străbată 
strada Bourbon-Villeneuve. 

Cerise ajunse acasă şi, aflată în pragul porţii, se întoarse 
pentru a vedea dacă izbutise, în sfârşit, să scape de urmărirea 
domnului de Beaupreau. 

Nu-l văzu şi, liniştită, urcă la etajul al şaselea cântând. Şi 
totuşi şeful de birou nu o scăpase din vedere; neştiind dacă 
Cerise locuieşte în cartierul Templului sau dacă intrase în 
această casă numai întâmplător, cu treburi, aşteptă mult timp în 
faţa porţii; văzând că întârzie, se hotărî să intre şi, procedând ca 
şi Baccarat, strecură un bacşiş în mâna portarului şi-l luă la 
întrebări: 

— Să ştiţi, domnule, îi răspunse acesta cinstit, să ştiţi că vă 
pierdeţi timpul de pomană; domnişoara Cerise e fată cuminte. 

— Eu sunt bogat, preciză domnul de Beaupreau. 

— Nici dac-aţi fi de zece ori mai bogat n-aţi face mare lucru. 
De altfel, mititica e ca şi logodită şi aţi putea să vă alegeţi cu o 
chelfăneală... A! făcu portarul, dac-ar fi fost vorba de soră-sa... 
Nu zic nu. 

— Cine e soră-sa? 

— O fată care a pornit-o rău şi a ajuns cu trăsură la scară. 

— Cum o cheamă? 

— Baccarat. 

O idee înspăimântătoare trecu atunci prin mintea domnului de 
Beauprâau. 

— Unde locuieşte această soră? 

— În strada Moncey, răspunse portarul, pe care Cerise îl 
trimisese adesea la Baccarat. 

— E în ordine, aruncă şeful de birou. Şi o porni gânditor. 

67 


— Ponson du Terrail — 


Domnul de Beaupréau suferise primul şoc al acelei boli fără de 
leac numită pasiunea târzie. 

O şi iubea pe Cerise cu sălbatica brutalitate a unui animal şi, 
în timp ce se îndrepta către strada Saint-Louis unde l-am văzut 
sosind înfierbântat, pierdut, şi într-o stare de extremă agitaţie 
începuse să rumege cele mai machiavelice planuri pentru a o 
seduce. 


Capitolul VI 


Văzându-l astfel, soţia şi fiica domnului de Beaupreau 
scoaseră un strigăt de uimire şi de nelinişte. 

— Dumnezeule! Vi s-a întâmplat ceva, domnule? îl întrebă 
doamna de Beaupreau. 

— Cui, mie? răspunse şeful de birou tresărind; nu mi s-a 
întâmplat nimic. 

— Totuşi, această înfierbântare... 

— Era gata-gata să fiu strivit de o trăsură, răspunse el la 
întâmplare, dar am scăpat teafăr. Gata, să mergem la masă, e 
ora şase. 

Şi, conform obiceiului, domnul de Beaupreau oferi braţul său 
Herminei pe care o conduse în sufragerie, în dreptul locului pe 
care-l ocupa de obicei la masă. 

Fernand era consternat. Agitaţia şefului său de birou s-ar fi 
putut uşor preschimba în proastă dispoziţie şi, în consecinţă, s-ar 
fi putut întâmpla ca el să nu mai asculte cu bunăvoință cererea 
pe care doamna de Beaupreau avea de gând s-o facă în numele 
lui cu privire la Hermine. Cu toate acestea, Fernand se înşela. 
Domnul de Beauprâau se arătă visător şi aproape trist, nu 
manifestă nici un fel de nelinişte şi un zâmbet plin de bonomie 
se ivi pe chipul său în clipa în care, umplând paharul tânărului 
funcţionar, îi spuse: 

— Mi se pare că astăzi ne-am cam neglijat treburile. 

— Voi recupera timpul pierdut, domnule, şi îndată după- 
masă... 

— Foarte bine, spuse domnul de Beaupreau. Te vei instala în 
biroul meu, iar eu te voi urma de îndată. Trebuie să facem în aşa 
fel, încât lucrarea noastră să plece la tipar peste două luni. 

Masa se sfârşi în linişte. Tulburarea domnului de Beauprâau 
dispăruse aproape cu totul şi când sosi în salon, unde se servea 
cafeaua, era calm şi zâmbitor. 

68 


—  Moştenirea misterioasă — 


Fără îndoială că şeful de birou găsise în mintea sa câteva căi 
pentru a putea ajunge la Cerise şi buna lui dispoziţie crescuse 
atât de mult, încât doamna de Beaupreau socoti că momentul 
este dintre cele mai favorabile pentru a-i vorbi de fiica sa şi de 
dragostea lui Fernand. 

La un semn, Hermine se retrase în camera ei, în timp ce 
Fernand îşi lua locul în birou pentru a continua marea lucrare de 
diplomaţie a şefului său. 

— Domnule, spuse atunci doamna de Beauprâau, oarecum 
emoţionată, căci soţul său avea o fire destul de rece şi de 
neînţelegătoare şi sub înfăţişarea lui plină de bunătate ascundea 
multă şiretenie, aş putea să vă vorbesc despre unele lucruri 
serioase? 

— Poftim? tresări şeful de birou, care căzuse din nou sub vraja 
visului său de îndrăgostit. 

— Ar trebui, de fapt, să le numesc lucruri grave, continuă 
doamna de Beaupreau, prinzând curaj. 

— Dumnezeule, despre ce este vorba, doamnă? 

— Este vorba despre fiica mea, domnule. 

Domnul de Beaupreau păru mirat; soţia sa continuă. 

— Hermine are nouăsprezece ani, domnule; este la vârsta la 
care o fată poate şi trebuie să se mărite. 

— Doamne, doamne, să se mărite! Şi de ce să se mărite? 

— Bine, dar... spuse biata femeie tremurând, dumneavoastră 
nu veţi putea să-i fiţi întotdeauna şi... 

— Fie, doamnă, o întrerupse brusc domnul de Beaupreau; dar 
ca să se poată căsători îi trebuie un bărbat. 

— Poate că l-a şi găsit... 

— E bogat? întrebă şeful de birou, cu o grabă care-i trăda 
venalitatea. 

— Este un tânăr distins, bine crescut, nutreşte numai gânduri 
bune şi o iubeşte pe Hermine cu destulă înflăcărare pentru a o 
putea face cea mai fericită dintre femei. 

— Foarte bine... E bogat? 

— Nu, are însă o carieră onorabilă. 

Domnul de Beaupreau înălţă din umeri. 

— Asta nu-i destul. 

— Cu toate acestea, domnule, Hermine îl iubeşte în aceeaşi 
măsură în care este iubită. 

— Numele său? 

— ÎI cunoaşteţi şi aţi avut prilejul să-l apreciaţi, răspunse 
doamna de Beauprâau. Este vorba de domnul Fernand Rocher. 

69 


— Ponson du Terrail — 


Domnul de Beaupréau ţâşni de pe scaunul său şi scoase un 
strigăt de mirare şi de indignare în acelaşi timp. 

— Asta-i bună, strigă el, e prea de tot! Un funcţionăraş fără 
para chioară, fără protectori, fără viitor! Aţi înnebunit doamnă, 
eu nu voi îngădui niciodată o asemenea prostie. V-aţi înşelat 
dacă aţi crezut că-mi veţi smulge consimţământul. Una ca asta 
nu se poate întâmpla şi nu se va întâmpla! 

Şi domnul de Beaupreau se ridică şi, pradă agitaţiei, începu să 
meargă de-a lungul şi de-a latul încăperii, rostogolindu-şi în cap 
ochii furioşi sub arcadele sprâncenelor sale groase. 

Doamna de Beaupreau, aşezată într-un colţ, alături de cămin, 
cu figura resemnată a celor care suferă un lung martiriu şi nici 
măcar nu mai îndrăznesc să lupte împotriva persecutorilor lor, 
lăsase ochii în jos şi două lacrimi tăcute se prelingeau pe chipul 
ei slăbit. 

Soţul său se opri în faţa ei şi o privi insistent. 

— Aha! plângeţi, rânji el, plângeţi pentru că refuz să leg soarta 
copilului dumneavoastră, al dumneavoastră, de soarta unui 
bărbat fără parale şi fără viitor... Ar trebui să-mi mulţumiţi 
pentru că veghez la fericirea acestui copil care nici măcar nu 
este al meu, este copilul întâmplării, copilul desfrâului! 

Auzind acest ultim cuvânt, acest ultragiu, Thérèse nu se mai 
putu stăpâni; femeia care timp de douăzeci de ani fusese victimă 
se revoltă şi un fulger de mândrie sclipi în ochii ei. Se ridică 
dintr-o dată şi, ca şi cum ar fi ascultat de o tainică poruncă, 
strigă: 

— Domnule, mă insultaţi şi vă dovediţi cel mai laş dintre 
bărbaţi! 

Auzind aceste cuvinte, simțind disprețul cu care fuseseră 
rostite, domnul de Beauprâau înţelese că a depăşit limita. 

— Nu vă insult, spuse el îndulcind tonul. Dar mă faceţi să-mi 
pierd firea. 

— Domnule, continuă doamna de Beaupreau, cu douăzeci de 
ani în urmă eram o tânără cinstită şi nevinovată şi n-am păcătuit 
niciodată. Intr-o noapte, în camera unui han unde înnoptasem cu 
mătuşa mea, întorcându-ne din Pirinei, am fost victima unui 
odios atentat, a unei brutalităţi fără margini. Când mi-aţi cerut 
mâna, v-am mărturisit, domnule, cu toată sinceritatea, întregul 
adevăr; v-am arătat copilul, fructul nevinovat al unei crime, aţi 
ridicat acest copil în braţele dumneavoastră şi aţi spus: „Voi fi 
tatăl său!” 

— Foarte bine, reluă domnul de Beaupreau, pe care furia îl 

70 


—  Moştenirea misterioasă — 


cuprinsese din nou, şi nu m-am ţinut de cuvânt? În ceasul acesta 
fiica dumneavoastră nu mă crede încă tatăl ei? 

— Ba da, răspunse Thérèse. Dar biata copila se întreabă 
uneori de ce omul care îşi spune tată şi pe care ea îl crede tată, 
pe care-l iubeşte şi-l respectă ca atare, de ce omul acesta se 
poartă adesea cu ea de parcă i-ar fi duşman. 

— Este o minciună! strigă domnul de Beauprâau; îl prefer pe 
copilul meu, atâta tot; dar... 

Doamna de Beauprau îşi întrerupse soţul cu un aer 
dispreţuitor. 

— Şi-a pus toate aceste întrebări, relua ea, aşa cum s-a 
întrebat, adesea, de ce mama sa plânge ore întregi în întuneric şi 
de ce pricina acestor lacrimi care curgeau fără zgomot în 
izolarea şi în liniştea casei era tocmai omul pe care-l crede încă 
tatăl ei. 

— A, nu, doamnă, strigă şeful de birou, lovind cu piciorul în 
duşumea. Nu pozaţi în victimă; nu sunt nici despot şi nici călău. 
Recunosc, mi-aţi adus zestre, dar şi eu, la rândul meu, v-am dat 
poziţia şi consideraţia de care mă bucuram, am acoperit cu 
numele meu dezonoarea dumneavoastră... Suntem chit! 

— Vă înşelaţi, domnule, există un anumit lucru pe care o 
mamă îl pune mai presus de liniştea, de reputaţia şi de fericirea 
unei femei cinstite... Este vorba de fericirea copilului său! Ei 
bine, domnule, sfârşi Thérèse, aţi găsit în soţie o făptură 
resemnată, răbdătoare, plecându-şi fruntea la auzul mârşavelor 
dumnea-voastră imputări şi care se ruga lui Dumnezeu pentru 
iertarea dumneavoastră atunci când gelozia oarbă şi plină de 
furie care vă cuprindea ajungea până la lovituri; de data aceasta 
vă adresaţi însă mamei şi staţi în calea fericirii copilului său. Ei 
bine, mama va ridica fruntea sus şi va rezista! Hermine îl iubeşte 
pe domnul Fernand Rocher; este un tânăr simţit, harnic. Dar 
pentru numele lui Dumnezeu, aceasta era şi părerea 
dumneavoastră. O va face fericită... De ce împiedicaţi această 
căsătorie? 

— De ce? de ce? spumega domnul de Beaupreau, pentru că n- 
are nici un ban! 

— Domnule, spuse Thérèse cu răceală, eraţi exact în aceeaşi 
situaţie când am devenit doamna de Beaupreau. 

— Aveaţi însă un copil! strigă şeful de birou furios la culme. 
Poftim, vreţi să consimt la această căsătorie? Depinde de 
dumneavoastră. 

— Ce trebuie să fac? întrebă Therese, care-şi stăpânea cu 

71 


— Ponson du Terrail — 
greu lacrimile şi indignarea, căci voia să fie puternică şi să poată 
apăra până la capăt fericirea copilului său. 

— lată ce trebuie să faceţi, spuse şeful de birou, luând loc în 
faţa soţiei sale: la căsătoria noastră s-a încheiat un act dotal; am 
recunoscut, deci, ca zestre a dumneavoastră suma de două sute 
de mii de franci. Aveţi dreptul, conform prevederilor codului, să 
dispuneţi de mai mult de un sfert din această sumă, care se 
cuvine celui mai mare dintre copii. Veţi ceda banii în favoarea 
copilului nostru, a fiului nostru Emmanuel şi... 

— Niciodată, niciodată nu voi jefui pe unul dintre copiii mei în 
favoarea celuilalt! 

— În cazul acesta, răspunse rece domnul de Beaupreau, 
discuţia noastră s-a încheiat. Căsătorindu-mă cu dumneavoastră, 
am recunoscut-o pe Hermine; în faţa legii, ea este fiica mea şi o 
fată nu se poate căsători fără consimţământul tatălui înainte de 
majorat. Refuz să acord acest consimţământ. 

— Fie, vom aştepta... Chiar daca ar trebui să mărturisesc totul 
fiicei mele... Chiar dacă ar trebui să roşesc privind-o. 

lată însă că în clipa în care doamna de Beauprâau rostise 
aceste ultime cuvinte, o uşă se deschise şi o voce se făcu auzită 
din prag: 

— Eşti o sfântă, mamă, şi nu va trebui să roşeşti niciodată în 
faţa copilului tău. 

Apăruse Hermine, palidă, gravă, ca un copil căruia 
întâmplarea îi dezvăluie adevărul asupra destinului său. 

Se apropie de doamna de Beauprâau şi îngenunche în faţa ei. 

— Buna mea mamă, şopti ea luând mâinile slăbite ale 
Theresei în mâinile sale şi ducându-le la buze, iartă-mă... Am 
auzit totul... Eşti cea mai bună dintre mame şi cea mai nobilă 
dintre femei, iar fiica ta este mândră de tine... 

Hermine se ridică şi-l privi pe domnul de Beaupreau în ochi. 

— Domnule, mama mea n-a vrut să mă jefuiască, dar eu am 
dreptul să renunţ singură la partea mea de moştenire. Accept 
condiţiile dumneavoastră. 

Şi Hermine îl salută cu răceală pe domnul de Beaupreau, 
alergă la uşă şi strigă: 

— Fernand! Fernand! 

Fernand Rocher se ivi în prag. Hermine îi luă mâna şi 
ajungând în faţa domnului de Beauprâau spuse: 

— Este adevărat că vreţi să mă luaţi de soţie şi fără zestre, 
domnule? 

— A! exclamă tânărul, aş fi mândru să pot munci pentru a vă 

72 


—  Moştenirea misterioasă — 


putea aduce fericirea şi nici nu doresc altceva. 

— In cazul acesta, vă voi fi soţie. Luaţi loc aici, în faţa acestui 
birou, şi scrieţi chitanţa zestrei mele. Domnul de Beauprâau nu 
consimte să vă acorde mâna mea decât în aceste condiţii. 

Şi tânăra aruncă o privire plină de un suveran dispreţ 
domnului de Beaupreau, uluit de un asemenea deznodământ. 


Capitolul VII 


A doua zi după ce Baccarat îl urmărise pe Fernand Rocher, 
adică într-o duminică dimineaţa, un personaj a cărui cunoştinţă 
am şi făcut-o, Colar, păşea grăbit şi preocupat către ceasurile 
opt dimineaţa, pe şoseaua d'Antin. 

Fostul subofițer nu era îmbrăcat, ca de obicei, cu o redingotă 
peste un pantalon de husar. Purta o bluză albastră, din acelea 
care abia depăşesc mijlocul, un fel de bluzon, şi pe cap aveao 
caschetă în locul pălăriei ţuguiate pe care o înclina de obicei 
şmechereşte pe o ureche. Un pantalon din stofă de lână groasă, 
de culoare închisă şi o cravată neagră completau acest costum. 

Colar cobori şoseaua d'Antin până în strada Victoriei care 
tocmai fusese deschisă în spatele câtorva clădiri vechi din strada 
Saint-Lazare. 

Abia dacă începuseră să se înalțe, pe partea stângă a străzii, 
două sau trei case; partea dreaptă era despărțită de întinse 
terenuri pustii printr-un perete de grinzi şi de scânduri. 

Colar pătrunse într-unul din aceste terenuri printr-o 
deschizătură pricinuită de lipsa unei scânduri şi se îndreptă către 
un chioşc dărâmat, aflat la extremitatea grădinii unei vechi 
clădiri. 

Casa, care aparţinea unui bătrân gentilom englez foarte bogat 
şi foarte original, era nelocuită; era, adică, lăsată în paza unui 
portar, de asemenea englez, care locuia într-o aripă situată în 
preajma porţii mari, poartă care răspundea în strada Saint- 
Lazare. 

În spatele casei se întindea o imensă grădină; la capătul 
acesteia se găsea pavilionul alcătuit dintr-un parter şi un etaj. 

Datorită unei ciudăţenii puţin obişnuite, lordul Mac Feri, care 
nu-şi închiriase niciodată casa, îngăduise portarului să închirieze 
pavilionul, cedându-i beneficiul realizat. 

Şi iată că într-o dimineaţă, cu o lună în urmă, în timp ce 
portarul şedea în faţa porţii fumând în toată liniştea, ca un 

73 


— Ponson du Terrail — 


adevărat britanic, un tânăr între douăzeci şi cinci şi douăzeci şi 
opt de ani, a cărui înfăţişare şi ale cărui haine te lăsau să-i 
ghiceşti originea insulară, i se adresă în englezeşte şi-i ceru să-i 
arate pavilionul. 

Vizitat cu grijă, pavilionul plăcu străinului, în primul rând 
datorită izolării sale; conveni asupra chiriei care, de altfel, era 
destul de ridicată şi, în aceeaşi seară, îşi trimise valizele şi se 
instală cu un singur servitor. 

Acest străin nu era altul decât căpitanul Williams şi atunci 
când Colar sosi, îl găsi pe şeful său, treaz, făcându-şi toaleta. 

Căpitanul Williams avea părul negru şi mustăţi fine de aceeaşi 
culoare; era băiat frumos şi de o extremă distincţie. 

La Londra, unde fusese şeful din umbră al unei înfricoşătoare 
bande, căpitanul purta titlul de baronet, al cărui proprietar legal 
izbutise să ajungă; era primit în lumea bună şi locuia într-o casă 
fermecătoare situată în Belgrave Square. 

Mult timp izbutise să treacă drept fiul unui gentilom care 
locuia la ţară, într-un comitat din nord, cu un venit de două mii 
cinci sute de lire sterline şi dobândise tripla reputaţie de bărbat 
bine, de gentleman perfect şi de bun sportiv. 

Apoi, într-o bună zi, nu se ştie de ce, căpitanul dispăruse şi o 
mulţime de zvonuri circulaseră pe socoteala lui. 

Se spunea, în New Market, că nobilul baronet era pur şi simplu 
un escroc, un temerar şef al unei bande de pungaşi şi că, în 
ciuda englezei sale perfecte, era francez, poate chiar de origine 
italiană. 

Fapt este că, la Londra, căpitanul Williams avea părul blond 
roşcat şi purta favoriţi după moda englezească. 

La Paris, îşi căni părul, îşi tăie favoriţii şi lăsă să-i crească 
mustăţile. În momentul în care intră Colar, căpitanul, îmbrăcat 
într-un halat de casă şi cu un pantalon strâns pe picior, aşezat la 
gura focului, fuma o ţigară şi, ţinând în faţa lui o oglindă cu 
mâner, îşi pieptăna părul buclat. 

Căpitanul fuma în linişte, pe faţa lui se putea citi o mare 
mulţumire, iar buzele sale murmurau: 

— A trecut o lună de când sunt la Paris, am făcut câte ceva şi 
nu se poate spune că treburile merg chiar atât de prost. Dacă 
diavolul continuă să mă slujească, cele douăsprezece milioane 
ale baronului Kermor de Kermarouet sunt ale mele. 

Williams trase din ţigară şi trimise fumul în două rotocoale 
compacte, după care continuă: 

— Sărmane Armand de Kergaz... Ca adevărat filantrop şi ca 

74 


—  Moştenirea misterioasă — 


bărbat energic ce eşti, vei fi foarte bine tras pe sfoară şi vei avea 
neplăcuta surpriză de a restitui baronetului sir Williams averea al 
cărei depozitar fidel eşti... Şi, sfârşi Williams într-un hohot de râs, 
graţie faptului că barba şi părul meu şi-au schimbat culoarea, 
graţie mai ales acestui uşor accent englezesc pe care l-am 
adoptat, nu vei recunoaşte niciodată în mine pe iubitul tău frate, 
contele Andrea, căruia i-ai furat moştenirea la adăpostul 
absurdului pretext că tatăl său o furase pe ata. 

Şi Andrea se porni să râdă în hohote. 

„Colar, continuă el, este fără îndoială un băiat cu oarecare 
merite. La Londra era plin de bunăvoință, dar terenul nu i se 
potrivea. Nu era sigur de el. La Paris, dimpotrivă, e la el acasă şi 
se dovedeşte plin de îndrăzneală. Banda pe care mi-am strâns-o 
nu e rea de loc: Bistoquet şi omul de afaceri au şi arătat ce pot. 
Lăcătuşul e priceput. Şi o să-i găsim noi de lucru şi lui Nicolo. 

Două ciocănituri în uşă întrerupseră monologul baronetului sir 
Williams şi Colar îşi făcu apariţia. 

— Salut, căpitane, spuse el ducând milităreşte mâna la chipiu. 

— Bună ziua, Colar. 

— Am sosit la timp? 

— Fără îndoială. la loc. 

Williams îşi aprinse o nouă ţigară şi-l privi pe Colar. 

— Cum stăm? 

— Am noutăţi, răspunse Colar. 

— Să le auzim, spuse Williams calm. 

— Sticleţii mei aleargă, din fericire, ca un stol de îngeraşi; fără 
ei nu am fi avut în mână cheia întregii afaceri. 

— Crezi? 

— Păi de, spuse Colar, ştiam noi bine că doamna de 
Beaupreau este Thérèse, cea pe care o căutam... 

— E destul de mult şi atât. 

— Şi mai ştiam că fiica sa, domnişoara Hermine, era copilul 
baronului Kermor de Kermarouet. 

— Dar mie mi se pare că aici se află cheia întregii afaceri, 
spuse căpitanul. Domnul de Beaupreau este un zgârcit; dacă-i 
promitem un milion, îşi mărită fata... şi, sfârşi Williams, aruncând 
o privire mândră spre oglinjoară, mi se pare că sunt un ginere 
destul de convenabil şi că mititica... 

— Mititica are un iubit, spuse Colar. 

Williams îşi strivi nervos ţigara. 

— Mai mult decât atât, e vorba de un logodnic şi căsătoria va 
avea loc peste două săptămâni. 

75 


— Ponson du Terrail — 


Williams deveni palid şi exclamă: 

— Cu neputinţă! 

— Pe legea mea, spuse Colar, este purul adevăr, domnia- 
voastră. Logodnicul domnişoarei Hermine este un funcţionăraş 
de la Ministerul afacerilor externe. 

— Bogat? 

— Lefter; dar îl iubeşte. 

— Numele său? 

— Fernand Rocher. 

— Unde locuieşte? 

— Strada Marais, colţ cu cartierul Templului. 

Williams luă un creion şi un carneţel aflat pe cămin şi scrise 
două rânduri cu caractere hieroglifice. 

— Şi apoi? întrebă el cu răceală, căci îşi redobândise calmul 
englezesc. 

— În primul rând, trebuie să vă spun că de două zile m-am 
angajat în strada Chapon, la un ebenist... Ştiţi, eu de meserie 
sunt tâmplar de mobile. 

— De ce ai avut nevoie? 

— Tocmai asta e, răspunse Colar misterios, am o iubită. 

Williams se încruntă. 

— N-avem timp pentru iubite. 

— A, nu pierd nici o oră din cele care aparţin domniei-voastre. 
E vorba doar de timpul meu liber. 

— Nu înţeleg ce legătură... 

— lată, căpitane. Am întâlnit într-o zi o fetiţă care mi-a căzut 
cu tronc de îndată ce am ochit-o. Am cules informaţiile necesare. 

Mititica, frumoasă de pică, e cuminte ca un îngeraş şi e pe 
cale să se logodească. Eu ştiu una şi bună: când vrei să cucereşti 
o cetate, trebuie să înfometezi sau să ruinezi garnizoana şi nu 
strică să ai şi câţiva spioni pe acolo. 

„M-am împrietenit, aşadar, cu viitorul logodnic şi tocmai de 
aceea am avut nevoie să mă angajez în atelierul din strada 
Chapon, unde el a fost făcut de curând contramaistru... Ei bine, 
logodnicul domnişoarei Cerise, aşa o cheamă pe mititică, Cerise, 
este prieten cu logodnicul domnişoarei de Beaupreau, domnul 
Fernand Rocher”. 

— Foarte bine, îl întrerupse Williams satisfăcut. 

— Aseară, reluă Colar, domnul Fernand Rocher a venit nebun 
de fericire să-i povestească lui Leon Rolland, ăsta-i 
contramaistrul, că peste cincisprezece zile se va căsători cu 
domnişoara Hermine... Şi i-a povestit cum s-au petrecut 

76 


—  Moştenirea misterioasă — 


lucrurile... 

— Să auzim! 

— Se pare că domnul de Beauprâau a urlat zdravăn la auzul 
cererii în căsătorie; după aceea, însă, când a aflat că domnişoara 
Hermine renunţă la zestre, a cedat. 

Williams deveni grav şi gânditor. 

— lată un lucru destul de neplăcut, făcu el... O fată care 
iubeşte cu încăpățânare. 

— Şi asta nu e totul, continuă Colar. Cerise are o soră... Şi e 
bine aranjată sora, are şi casă şi trăsură; o cheamă Baccarat. 
Bistoquet se are bine cu ea! 

— Dar... îl întrerupse Williams, care ar fi preferat să discute 
din nou despre domnişoara de Beauprâau şi despre viitoarea ei 
căsătorie. 

— Şi iată că Baccarat e moartă după Fernand Rocher, viitorul 
logodnic al Herminei. Aţi priceput? 

Privirile lui Williams sclipiră. 

— E frumoasă? 

— Superbă. 

— Se poate face ceva? 

— E tare ca un diavol, are o voinţă de fier. 

— Foarte bine! făcu liniştit Williams, iată o femeie care mă va 
scăpa de Fernand Rocher. 

— Şi mai e o poveste, continuă Colar, şeful de birou, domnul 
de Beaupreau, e un bătrân stricat care se ţine după fuste. leri a 
urmărit-o pe Cerise toată ziua. Pe seară, dădea târcoale prin 
cartierul Templului, unde locuieşte mititica... Domnia-voastră 
este mulţumită de informaţiile mele? 

Baronetul sir Williams sau, dacă preferaţi, contele Andréa, 
căzuse pe gânduri şi nu răspunse câtuşi de puţin la ultima 
întrebare a lui Colar. 

Andrea, cu geniul său diabolic, începuse să urzească un plan 
machiavelic, în țesătura căruia îşi găseau locul Cerise, Hermine, 
doamna de Beauprâau, viitorul său ginere Fernand Rocher şi 
chiar Rolland, logodnicul tinerei Cerise. 

Ridicând capul, Andrea se adresă brusc lui Colar, care aştepta 
tăcut. 

— Unde locuieşte Baccarat? întrebă el. 

— În strada Moncey, într-o casă mică, aflată, când vii din 
strada Blanche, pe dreapta. 

— Foarte bine! Trebuie ca această fată să-mi slujească. 

După care adăugă: 

71 


— Ponson du Terrail — 


— O iubeşti mult pe această Cerise? 

— Mde! aşa şi aşa. Imi place mititica şi n-ar fi rea ca metresă. 

— Dar, în sfârşit... Dacă am avea nevoie... 

Colar îl privi pe Andrea mirat. 

— Vreau să spun, zise liniştit căpitanul, că ar fi o bună 
momeală pentru şeful de birou. 

— la te uită, făcu naiv Colar, e o idee... 

— Va trebui, pentru început, continuă Andrea, să ne scăpăm 
de logodnic... Încurcă locul întotdeauna. 

— S-a făcut! răspunse Colar. Am să încep chiar astăzi... la 
Belleville. Lăcătuşul îmi va da o mână de ajutor. 

— Şi crezi că, întrebă căpitanul, asta n-o să te supere prea 
tare... 

— O! răspunse Colar filozofic, nu pot să fiu gelos pe un 
babalâc ca şeful de birou... Şi-apoi, din moment ce trebuie... 

Andrea îşi sună valetul, care era, în acelaşi timp, şi 
majordomul şi îngrijitorul calului englezesc pe care căpitanul îşi 
îngăduia să-l ţină. 

— Inhamă-l pe Toby la şaretă, porunci el. 

Valetul ieşi pentru a executa ordinul stăpânului său. 

— Şi-acum, sfârşi căpitanul adresându-se lui Colar, trebuie să- 
mi găseşti până în trei zile o căsuţă de închiriat în cartierul 
Champs-Elysées, cu şoproane pentru două trăsuri şi cu un grajd 
pentru cinci cai. 

— Se va face, răspunse Colar care se ridicase gata de plecare, 
în timp ce Andrea se îmbrăca într-un costum uşor de dimineaţă. 

Un sfert de oră mai târziu, sir Williams zbura în şaretă către 
strada Moncey, la Baccarat, şi trimitea tinerei, care nu coborâse 
încă din pat, cartea lui de vizită. 

Casa pe care o clădise anume pentru Baccarat baronul de 0... 
era situată, după cum se ştie, în această micuță stradă Moncey 
care se întâlneşte cu partea de sus a străzilor Blanche şi Clichy şi 
se învecinează cu spatele închisorii datornicilor. 

Această casa era, la drept vorbind, un mare pavilion de două 
etaje, pe jumătate pierdut în pădurea verde a unor tei aproape 
seculari şi înconjurat de o imensă grădină. Şi tot ceea ce luxul 
modern adusese nou şi rafinat părea să fi fost folosit în decorația 
interioară, în amenajarea fiecărei încăperi şi în mobilă. 

O peluză verde, înconjurată de o pădurice de arbori, ducea 
către o platformă precedată de câteva trepte şi care răspundea, 
printr-o uşă de sticlă cu două canaturi, într-un vestibul pardosit 
cu dale de marmură, plin de flori, indiferent de anotimp, şi ai 

78 


—  Moştenirea misterioasă — 


cărui pereţi erau împodobiţi cu frumoase fresce. 

La stânga se aflau sufrageria, bucătăriile şi anexele; la 
dreapta — o sală de baie, o seră şi un frumos salon de vară al 
cărui cămin era prevăzut în partea de sus, cu o ferestruică prin 
care se zăreau grădinile. Acest salon cu mobilă din lemn de 
lămâi, covoare de Smirna şi jardiniere, aflate în pervazul 
ferestrelor, pline cu flori, era prevăzut cu o uşă care, după ce 
coborai trei trepte, te conducea într-o peluză verde. 

O bogată colecţie de tablouri moderne, datorate în cea mai 
mare parte şcolii franceze şi semnate de nume dintre cele mai 
celebre, împodobea pereţii. 

La etajul întâi, se găseau salonul de iarnă, dormitorul, un 
cabinet de toaletă şi budoarul; pe lângă acestea, se afla o 
încăpere mică folosită ca fumoar de către baronul de O... 

In această încăpere îi plăcea adesea baronului să primească, 
seara, câţiva prieteni intimi, cărora Baccarat le servea ceaiul cu 
mâinile ei frumoase. 

Etajul al doilea aparţinea mamei lui Baccarat şi servitorilor. În 
fundul grădinii fusese ridicată o clădire mică, destinată 
grajdurilor şi şoproanelor pentru trăsuri, căci Baccarat avea trei 
cai, dintre care unul de călărie, un cupeu şi o trăsură americană. 

La ora aceea matinală la care Andrea se pregătea să-i 
vorbeas-că, sora Cerisei nici nu se dăduse încă jos din pat. Cu 
toate acestea, nu dormea şi nici măcar nu închisese ochii toată 
noaptea. 

Se întorsese acasă în ajun într-o stare de agitaţie cu neputinţă 
de zugrăvit, cu mintea rătăcită şi cu inima muşcată de gelozie şi, 
întinsă în pat, încercase să găsească sufletului ei frământat 
puţină linişte în somn, atât era de năprasnică dragostea care 
izbucnise pe neaşteptate în inima blazată a curtezanei Baccarat. 

Baccarat nu iubise niciodată şi era indignată la gândul că se 
lăsase răpusă de acest rău pe care nu-l cunoscuse încă, de care- 
şi bătuse joc fără milă, de fiecare dată când îl întâlnise la alţii. 

Inainte de a-l fi zărit pe Fernand Rocher, Baccarat era o 
femeie cu privirea rece şi batjocoritoare, cu zâmbetul enigmatic, 
de sfinx. 

Era o tigroaică fără suflet, iubind banul, dispreţuind bărbaţii, 
făcându-i să se omoare pentru ea şi lăsând să cadă pe 
mormântul lor, în chip de ultim cuvânt: „mă plictisea!” 

Baccarat, prinsă în mrejele iubirii, se metamorfozase; trupul 
său de marmură prinsese viaţă, zâmbetul ei diabolic se 
prefăcuse în dorinţă arzătoare şi, în timp ce pronunţa numele lui 

79 


— Ponson du Terrail — 
Fernand, îşi frângea mâinile de ciudă. 

Se iviseră zorile şi Baccarat nu izbutise încă să închidă ochii; 
îşi petrecuse noaptea frământind în mintea ei nenumărate 
proiecte, mari şi absurde în acelaşi timp, menite să-l doboare pe 
Fernand şi să-i cucerească dragostea. 

Auzind clopotul de la intrare, bănuind un oaspete, Baccarat 
sună femeia de serviciu. 

— Nu sunt acasă, nu vreau să primesc pe nimeni. 

Camerista ieşi, dar se întoarse puţin mai târziu cu o carte de 
vizită în mână. 

— Doamnă, spuse ea, un bărbat tânăr, foarte bine, cu un valet 
în livrea şi cu un cal minunat, insistă să vă vadă. 

Baccarat, nervoasă, luă cartea de vizită şi citi: 

Sir Williams L..., baronet. 

— Nu-l cunosc pe acest englez. 

Şi se întoarse cu faţa la perete încercând să reînfiripe visul său 
de iubire, întrerupt de un accident neprevăzut. 

Femeia de serviciu se ivi însă din nou. 

— Doamnă, milord susţine că doreşte să vorbească doamnei 
în privinţa unor treburi foarte grave. 

— N-am nici un fel de treburi, du-te. 

— M-a însărcinat să pronunţ un nume la urechea doamnei. 

— Nu vreau să ştiu nimic. 

Glasul iritat şi poruncitor o făcea pe Baccarat să semene cu o 
tigroaică tulburată în clipele ei de dragoste. 

Cu toate acestea, femeia de serviciu, care fusese fără îndoială 
foarte bine plătită de către Andréa, nu se dădu bătută şi adăugă: 

— Doamna nu se obligă cu nimic dacă-mi îngăduie să pronunt 
cu voce tare numele pe care mi l-a spus milord. 

— Fanny, făcu sec Baccarat, eşti concediată; începând de 
astăzi, nu mai eşti în slujba mea. 

— Milord mi-a spus, — replică fata dovedind mult sânge rece 
— că venise să vorbească doamnei în legătură cu domnul 
Fernand Rocher. 

Auzind acest nume, pe care Fanny îl accentuase cu bună 
ştiinţă, Baccarat zvâcni şi sări din pat. 

— Fernand! Fernand! Vrea să-mi vorbească despre Fernand!... 
Sunt acasă, desigur... Sunt acasă, fugi, spune-i să aştepte. 

Baccarat avea glasul sugrumat de o stranie şi neaşteptată 
emoție. 


80 


—  Moştenirea misterioasă — 
Capitolul VIII 


Baccarat zburase din pat cu agilitatea unei pantere şi dintr-un 
singur pas trecuse din dormitor în cabinetul de toaletă. 

Zvăpăiata se îmbrăca de obicei cu mişcări leneşe, abandonân- 
du-se în grija cameristei, cu nepăsarea dispreţuitoare a unei 
ducese; în clipa aceea însă Baccarat era din nou o fată din popor 
care ştie să se ajute singură şi, încălţându-şi în picioarele goale 
papucei turceşti, petrecându-şi în jurul trupului de viespe o 
rochie de casă gri-perle cu reverele vişinii, îşi aruncă o eşarfă în 
jurul gâtului şi, cu o mână tremurătoare, îşi prinse buclele 
bogate ale părului blond, le trecu pe spate, lăsând să se vadă o 
frunte inteligentă. In câteva minute, curtezana era îmbrăcată 
într-o somptuoasă dar decentă rochie de casă, potrivită femeilor 
destul de îndrăzneţe sau destul de nepăsătoare pentru a putea 
primi un bărbat în camera lor. Intinse mâna către cordonul 
clopotului, care atârna în fundul încăperii şi Fanny apăru din nou. 

— Să poftească englezul. 

Şi, în ciuda emoţiei pe care o produsese asupra ei numele lui 
Fernand, în ciuda agitaţiei în care se găsea, în ciuda neliniştii 
care o cuprinsese, Baccarat devenise din nou femeie, se 
instalase grațios în fundul unei canapele, lăsase ca formele ei 
voluptoase să se întrezărească şi mişca necontenit unul din 
papuceii aflaţi pe piciorul ei gol. 

Baronetul sir Williams intră de îndată. 

Andrea făcea parte dintre oamenii care văd totul dintr-o 
singură privire şi care îşi dau seama că pasărea se simte captivă 
până şi într-o colivie de aur. 

Dormitorul lui Baccarat povestea totul despre viaţa şi despre 
felul ei de a fi, mai cu seamă în ceasul acela când domnea 
tainica şi plăcuta dezordine care se răspândeşte în alcovul unei 
femei de la miezul nopţii şi până în miezul zilei, şi pe care nimic 
în lume n-o poate schimba. 

— O statuie, gândi baronetul, dar o statuie în pieptul căreia 
bate o inimă incandescentă, o fire răutăcioasă care poate fi însă 
folosită şi o frumuseţe miraculoasă ce poate suci uşor capul unui 
tânăr pe care, dacă este nevoie, îl poate împinge la orice. 

Andrea cuprinse încă o dată cu privirea femeia ghemuită ca o 
pisică, încăperea în care se simţea un parfum uşor ce părea să 
emane din patul călduţ în care, sub cuvertura albă şi pe o pernă 
împodobită cu dantele, se vedea încă urma frumosului trup al 
curtezanei, şi gândi: 

81 


— Ponson du Terrail — 


— lată grădina fermecată a lui Fernand Rocher. Dacă ajunge 
aici, nu mai iese niciodată. 

În acelaşi timp, Baccarat îşi cântărea, la rândul ei, oaspetele 
cu privirea, vedea ochii în care luceau sclipiri drăceşti, buzele 
subţiri pe care se strecurase un zâmbet rău şi batjocoritor, 
fruntea largă şi inteligentă în care gândirea zbura în voie şi, în 
sinea ei, îşi spunea: 

— Dacă-mi este duşman, va fi demn de mine; dacă-mi este 
prieten, voi triumfa, căci trebuie să fie un bărbat energic. 

Andrea o salută, iar Baccarat îl invită cu un gest să ia loc pe 
un scaun din apropierea ei, după care socoti ca nu mai era de 
făcut nici o mişcare. 

Făcu apoi cameristei un semn din priviri. 

Andrea se aşeză şi o privi cu insistenţă, fără nici o ezitare, ca 
un bărbat care a venit să discute o treabă şi căruia puţin îi pasă 
de frumuseţea şi de farmecele unei femei. 

— Scumpă doamnă, spuse el, sunt baronetul sir Williams şi vin 
să vă propun un târg. 

— Să auzim! răspunse Baccarat, care-şi stăpânea perfect 
emoția... Cu toate acestea, scumpe domn, adăugă ea cu 
zâmbetul batjocoritor al celei ce fusese odată nepăsătoare, dacă 
e vorba de o aventură amoroasă, v-aş ruga să treceţi altă dată... 
Sunt foarte nervoasă astăzi. 

— Înţeleg, răspunse sir Williams, după o noapte de nesomn... 

Baccarat îşi aruncă o privire în oglindă, bănuind că e palidă şi 
că are cearcăne la ochi. 

— Se ştie, continuă flegmatic englezul, că dragostea 
neîmpărtăşită atrage după sine insomnia. 

— Dragostea! exclamă Baccarat, împietrindu-şi din nou 
sufletul şi roşind la gândul că ar trebui, poate, să mărturisească 
slăbiciunea inimii sale, dragostea!... Ce vreţi să spuneţi? 

— la te uită, răspunse liniştit sir Williams, şi eu care credeam 
că-l iubiţi pe Fernand Rocher. 

Baccarat se stăpâni şi nici un muşchi de pe chipul său n-o 
trădă. 

— Să fim serioşi, milord, eu nu iubesc pe nimeni. 

— Nu sunt decât baronet, remarcă sir Williams, deosebit de 
calm; dar sunt fericit că am fost indus în eroare. 

— Desigur că aţi fost indus în eroare, răspunse Baccarat la fel 
de liniştită. 

— Cu atât mai bine, scumpă doamnă. 

— Poftim? întrebă Baccarat care, o dată mai mult, simţi inima 

82 


—  Moştenirea misterioasă — 


tresărindu-i. 

— Vreau să spun, rosti încet sir Williams, ca un actor care pre- 
găteşte efectul cuvintelor sale, vreau să spun că dacă l-aţi fi 
iubit... 

Se opri şi păru că ezită. 

— Atunci? întrebă Baccarat a cărei voce era uşor voalată. 

— Atunci, scumpă doamnă, ar fi fost foarte rău pentru 
dumneavoastră. 

De data aceasta chipul fetei deveni palid. 

— De ce? întrebă ea. 

— Pentru că este întotdeauna neplăcut pentru o femeie să 
vadă scăpându-i printre degete bărbatul pe care-l iubeşte. 

— Dragul meu, — replică ea cu răceală, plină de orgoliu şi 
stăpânindu-şi bine emoția — o femeie ca mine părăseşte 
bărbaţii, dar nu este părăsită niciodată. 

— Draga mea, răspunse sir Williams pe acelaşi ton sec, nu 
părăseşti niciodată o femeie ca dumneata, în afară de cazul în 
care te căsătoreşti... lar domnul Fernand Rocher se căsătoreşte. 

Aceste cuvinte căzură ca un trăsnet. 

Lovită de durere, fata se dădu înapoi scoțând un strigăt. 

— În sfârşit! făcu sir Williams, aşadar îl iubeşti? 

— Ei bine, da, îl iubesc... cu patimă, cu furie, aşa cum iubesc 
leoaicele în junglă... 

Şi se ridică, teribilă, cu ochii scăpărându-i de fulgere, cu 
buzele tremurânde, cu nările fremătând. 

— Nu se va căsători! strigă ea, şi mă va iubi chiar de va fi 
nevoie să-mi ucid rivala. 

Pe cămin, în preajma pendulei, se găsea un fermecător 
pumnal, având teaca lucrată cu multă artă şi lama încrustată, 
pumnal aflat pe vremuri în stăpânirea unui tânăr zănatec ce se 
arătase gata să-şi ia viaţa pentru Baccarat şi căruia ea îi oprise 
mâna, luându-i pumnalul şi spunându-i: 

— Pentru că eşti rău, vei fi dezarmat! 

Baccarat nu ţinea cine ştie ce la viaţa îndrăgostitului 
neînțeles, căci era pe trei sferturi ruinat, dar îi plăcuse 
pumnalul... Şi în clipa în care profera ameninţări de moarte 
împotriva femeii pe care ar urma s-o ia în căsătorie Fernand 
Rocher, Baccarat se avântă spre pumnal, puse mâna pe el şi-l 
ridică în aer furioasă. 

— A! spuse sir Williams cu nepăsarea unui adevărat fiu al 
Albionului, aţi fi superbă, scumpă doamnă, în rol de tragediană. 

Un cuvânt rece şi batjocoritor produce efectul unui pahar cu 

83 


— Ponson du Terrail — 


apă aruncat în obrazul unui om furios. 

Cuvintele lui sir Williams avură darul să topească furia tinerei, 
preschimbându-i-o într-o subită dezamăgire. 

Pumnalul îi scăpă din mână şi începu să tremure ca un copil. 

— Doamne, Doamne! şopti ea cu vocea întretăiată de suspine. 

— Draga mea, — reluă sir Williams nepăsător — am venit să-ţi 
aduc o veste proastă, dar, în acelaşi timp, am venit să-ţi ofer 
serviciile mele. 

— Ce vreţi să-mi spuneţi? întrebă ea înfiorată de o nouă 
speranţă. 

— Priveşte-mă cu atenţie, continuă baronetul lăsând să se 
vadă pe chipul său zâmbetul acela drăcesc trădând geniul răului 
din el. Nu crezi că aş putea să-ţi fiu un aliat de nădejde? 

— Dumneavoastră? Să fiţi aliatul meu? 

— De ce nu? 

— Dumneavoastră? Să mă ajutaţi? 

— E foarte uşor, draga mea. _ 

— Dar în ce calitate?... Şi de ce?... In ce scop? 

— A! se înţelege că am un scop, că urmăresc ceva... Altfel... 

Nu-şi termină fraza; uşa se deschise şi Fanny apăru cu o carte 
de vizită în mână. 

Baccarat o luă maşinal şi aruncă o privire. 

Pe cartea de vizită stătea scris acest nume: E. de Beauprâau, 
şef de birou la Ministerul afacerilor externe. 

— Nu-l cunosc pe omul acesta, spuse ea aruncând cartea de 
vizită, plină de nelinişte. Nu sunt acasă! 

În ziua aceea, Baccarat ar fi refuzat şi vizita unui ambasador, 
l-ar fi refuzat până şi pe ţarul Rusiei. 

Sir Williams ridică însă cartea de vizită, o privi, şi tresări. 

— Trebuie să-l primeşti, insistă el, trebuie! 

Şi, adresându-se cameristei pe un ton poruncitor: 

— Să aştepte zece minute în salon. 

Fanny înţelese că bărbatul acesta era stăpânul şi-i dădu 
ascultare. 

Sir Williams o privi atunci pe tânăra care rămăsese stupefiată 
şi-i spuse: 

— Domnul de Beaupreau are o fată care se numeşte Hermine. 

Aducându-şi aminte că portăreasa din strada Saint-Louis 
pronunţase acest nume în faţa ei, Baccarat scoase un strigat: 

— A! este cu siguranţă logodnica lui Fernand. 

— Da, răspunse liniştit baronetul, şi vei sta de vorbă cu socrul 
lui. 

84 


—  Moştenirea misterioasă — 


Şi, în timp ce fata se simţea din nou cuprinsă de mânie, el 
continuă: 

— Trebuie să-l primeşti. 

— Dar ce vrea? De ce a venit? 

— Vine să-ţi propună o infamie... un târg josnic... dar n-are nici 
o importanţă! Nu-l da afară... Ascultă-l în linişte şi amână-l 
pentru mâine. După aceea vom vedea. 

Sir Williams se îndreptă spre cordonul soneriei şi-l scutură cu 
putere. 

— Să intre domnul de Beaupreau, îi spuse el lui Fanny. 

Alergă apoi spre cabinetul de toaletă, lăsă draperia să cadă în 
urma lui, ducând, în acelaşi timp, un deget în dreptul gurii pentru 
a o face pe Baccarat să înţeleagă că doreşte să vadă fără să fie 
văzut, să audă fără să i se bănuiască prezenţa şi, în clipa în care 
dispărea în spatele draperiei, şopti fetei câteva cuvinte care 
sunau ca un teribil ultimatum: 

— Nu-l refuza... nu te indigna... Altfel, peste opt zile Fernand 
va fi căsătorit. 

Baccarat rămase câteva clipe singură şi apoi îşi făcu apariţia 
şeful de birou. Femeia energică izbutise între timp s-o domine pe 
cea care tremura şi să-i stăvilească emoţiile; zâmbetul îi înflori 
din nou pe buze, fruntea îi era senină, întreaga ei făptură părea 
plină de linişte şi, în clipa în care domnul de Beauprâau apăru, 
Baccarat se găsea pe canapea şi adoptase din nou atitudinea ei 
nepăsătoare; reuşi să-l studieze în voie pe şeful de birou, 
privindu-i ochelarii albaştri, chipul roşietic, pântecul rotofei şi 
picioarele scurte şi subţiri. 

Domnul Beauprâau o salută cu siguranţa unui crai bătrân care 
se simte întotdeauna bine în lăcaşul viciului; tânăra femeie îi 
răspunse cu o răceală şi cu o demnitate atât de aristocratice, 
încât bărbatul rămase descumpănit. 

— Doamnă, aş putea îndrăzni să vă rog să mă ascultați ! 

— Indrăzniţi, domnule, răspunse Baccarat cu imperturbabilul 
sânge rece al unei regine căreia i se imploră clemenţa. 

Dintr-un gest, îi indică un scaun şi păru gata să-l asculte. 

— Doamnă, continuă timid domnul de Beaupreau, cred că aţi 
aflat, văzând cartea mea de vizită, cine sunt. 

Baccarat consimţi printr-o înclinare a capului. 

— Am avere, continuă el, şi o leafă bună. 

— Vă felicit cu toată sinceritatea, se auzi răspunsul rostit cu 
indiferenţă, ca şi când ar fi fost vorba de un lucru banal. 

— Poziţia mea, continuă şeful de birou, îmi îngăduie să pot fi 

85 


— Ponson du Terrail — 


deosebit de util unei femei... 

— Se poate, drăguțule, îl întrerupse Baccarat, uitându-şi rolul 
de mare aristocrată, dar nu-mi închipui că ai un milion de 
prăpădit, cum a făcut Villedieu, şeful dumitale de divizie care s-a 
ruinat pentru mine şi Leopold de Marlotte, care mi-a aprins 
ţigara cu ultima lui hârtie de o mie de franci. Cred că ai fost 
greşit informat. 

Şi un zâmbet dispreţuitor se ivi pe chipul ei. 

lată însă că draperia cabinetului de toaletă, care se afla în 
spatele şefului de birou, se ridică pe jumătate şi Baccarat văzu 
apărând chipul palid al lui sir Williams care părea să-i spună: 

— Ai uitat de sfaturile mele? Vrei ca Fernand să se 
căsătorească? După o clipă de uimire, domnul de Beaupreau îşi 
luă inima în dinţi şi răspunse: 

— Aveţi o soră, nu? 

— A, — se miră Baccarat — soră-mea este aceea care vă 
place? 

— Poate... 

— Cred că vă pierdeţi timpul, e fată cuminte. 

— Tocmai de aceea vin la dumneavoastră... 

Baccarat ridică din nou privirile către draperia cabinetului de 
toaletă. Chipul sever al baronetului părea să-i spună: 

— Fii calmă. 

— Dragul meu, răspunse Baccarat, treburile surorii mele nu 
mă privesc. 

— Cu toate acestea... Dacă aţi dori... poate că... 

O idee drăcească se născu în mintea fetei: 

— Dacă m-aş târgui pentru libertatea lui Fernand? 

În aceeaşi clipă însă simţi că roşeşte de ruşine şi era gata, 
gata, pentru a doua oară, să-l trimită la plimbare pe şeful de 
birou. 

Capul lui Williams se găsea în acelaşi loc şi, asemenea capului 
Meduzei, o înspăimântă pe Baccarat care părea să mai audă 
acele dureroase cuvinte: 

— Dacă-l goneşti, peste opt zile Fernand va fi căsătorit. 

Şi se adresă domnului de Beaupreau. 

— Cerise este o prostuţă mică şi dacă m-ar fi ascultat pe 
mine, în loc să se îndrăgostească de un biet lucrător... Dar, la 
urma urmelor, e treaba ei. 

— Totuşi, imploră bătrânul crai, nu vreţi să mă luaţi sub aripa 
dumneavoastră ocrotitoare? 

Baccarat şovăia. 

86 


—  Moştenirea misterioasă — 


„Răspunde da”, făcu un semn cu capul sir Williams. 

— Poate, murmură ea. 

— Vă sunt recunoscător... insinuă bătrânelul. 

Baccarat nu răspunse nimic, rămăsese pe gânduri. 

— Atunci? se auzi rugămintea domnului de Beaupreau, a cărui 
voce tremura. 

Baccarat ridică din nou privirile către sir Williams. 

— Domnule, şi în acelaşi timp îi dădu să înţeleagă printr-un 
gest că discuţia luase sfârşit, mă voi gândi... Voi vedea... 

— A! exclamă el, cu o emoție care-i trăda violenţa pasiunii. 
Fie-vă milă... fiţi bună... fiţi... 

— Vă aştept mâine! răspunse ea repede. 

Şi se ridică, părând grăbită să pună capăt acestei odioase 
convorbiri. 

Domnul de Beaupreau îşi luă pălăria şi, la rândul său, se 
ridică. 

— Mâine, — întrebă el — doriţi să revin mâine? 

— Da, reveniţi. 

— Şi... o veţi întâlni? 

„Da, da”, sugeră chipul mut al lui sir Williams. 

— Da, bolborosi Baccarat plecând fruntea. 

Şi-l conduse pe şeful de birou, a cărui figură rubiconda 
devenise roşie de bucurie şi a cărui inimă tresălta de parcă ar fi 
fost inima unui îndrăgostit de douăzeci de ani. 

După plecarea lui, Baccarat se găsi din nou faţă în faţă cu sir 
Williams. 

— A, ce infamie! scrâşni ea; să-mi vând sora, eu!... Niciodată, 
niciodată! S-a spus despre Baccarat că e lipsită de inimă: e 
foarte adevărat; dar îşi iubeşte familia... Niciodată, niciodată! 
repetă ea cu tărie. 

— Draga mea, — spuse sir Williams cu răceală — numai 
domnul de Beaupreau poate să rupă căsătoria fiicei sale cu 
Fernand Rocher şi ai fi făcut foarte rău dacă ai fi fost aspră cu el. 

Ce s-a petrecut, oare, între această femeie, în sufletul căreia 
rămăsese un ultim licăr de pudoare şi bărbatul care părea 
întruchiparea diavolului pe pământ? Care au fost acele 
argumente irezistibile, acele făgăduieli ameţitoare cu ajutorul 
cărora Satana a izbutit să ducă în ispită această fiică a Evei? 
Nimeni n-avea să cunoască vreodată răspunsul la aceste 
întrebări. 

Fapt este că, atunci când contele Andrea o părăsi pe Baccarat, 
biata femeie îşi plecase fruntea ruşinată, cu resemnarea celor 

87 


— Ponson du Terrail — 
învinşi, şi o lacrimă se prelingea încet pe chipul ei. 

Cerise, copila pură şi nevinovată, lucrătoarea cinstită logodită 
cu un harnic lucrător, fusese sacrificată pe altarul cumplitei 
pasiuni care ardea sufletul lui Baccarat, aidoma lavei 
incandescente pe care Vezuviul o aruncă peste câmpiile 
napoletane în zilele sale de fierbinte mânie. 


Capitolul IX 


Zorii zilei de duminică, zi atât de aşteptată de Cerise, se iviră 
în sfârşit şi tânăra, trezită o dată cu prima geană de lumină, se 
grăbi să-şi isprăvească pregătirile, dând o ultimă împunsătură 
noii sale rochii şi adăugând încă o panglică modestei sale pălării. 

Se apucă după aceea de treburile casei, pe care le duse la bun 
sfârşit cu grija şi proverbiala curăţenie a fetişcanelor Parisului. În 
cele din urmă, cobori să-şi cumpere laptele şi pâinea pentru 
micul dejun. 

Toate acestea îi răpiră timpul până la amiază. Atunci Cerise se 
îmbrăcă şi, veselă şi lipsită de griji, ca o pasăre care îşi ia zborul 
din cuibul său, se pregătea să plece; în clipa aceea se auzi o 
uşoară bătaie în uşă. 

— Poftim! strigă Cerise care văzu apărând o tânără, înaltă, 
palidă, îmbrăcată în negru şi a cărei frumuseţe purta pecetea 
suferinţei şi a tristeţii. 

— A! exclamă Cerise, cu o nuanţă de respect în glas, 
dumneavoastră, domnişoară Jeanne. Ce drăguţ din partea 
dumneavoastră că aţi venit să mă vedeţi! Şi Cerise prinse în 
mâinile sale mici frumoasele mâini albe şi subţiri ale tinerei şi le 
strânse cu afecţiune. 

— N-am mai fost de mult, răspunse Jeanne, şi nu mai aveam 
veşti de la dumneata... Şi am vrut să-ţi dau şi noua mea adresă. 

— Aşadar, v-aţi mutat? 

— Da, de opt zile; locuiesc acum în strada Meslay la numărul 
11. 

Jeanne locuise în casa în care-şi dăduse sufletul tatăl Cerisei. 
Şi cele două fete se cunoscuseră în timpul acela. 

Povestea Jeannei era simplă şi mişcătoare. 

Pe vremea în care gravorul locuia în strada Chapon cu soţia şi 
cu ultima dintre fiicele sale, căci Baccarat fugise din casa 
părintească, două femei îmbrăcate în negru veniră să locuiască 
într-un modest apartament de şase sute de franci, situat la al 

88 


—  Moştenirea misterioasă — 


cincilea etaj, pe acelaşi coridor. O slujnică în vârstă reprezenta 
tot personalul lor de serviciu. 

Erau mamă şi fiică. 

Doamna de Balder tocmai îşi pierduse soţul, colonelul de 
Balder, ucis în cursul asediului oraşului Constantine şi bravul 
ofiţer îşi părăsise soţia şi fiica lăsându-le drept unic mijloc de 
existenţă o modestă pensie de 1.500 de franci şi o rentă de stat 
în valoare de 1.000 de franci cu trei la sută dobândă. 

Doamna de Balder şi cu fiica sa se mutaseră în acest cartier 
periferic şi din economie, dar şi pentru a se face uitate în lumea 
elegantă şi bogată în care străluciseră, căci cu un an înainte de 
moarte, pierzând un important proces, colonelul se văzuse ruinat 
aproape cu desăvârşire. 

Cu aceste modeste mijloace de existenţă, văduva şi cu fiica ei 
izbutiseră să trăiască amândouă, câţiva ani, într-o izolare 
aproape totală; doamna de Balder muri, în urma unei boli de 
inimă, iar Jeanne rămase singură. 

Fata avea atunci optsprezece ani. Era frumoasă, cu 
frumuseţea îndrăzneață şi mândră a vechii sale familii. Sângele 
său nu putea să greşească şi nu putea să cadă pradă 
ameţitoarelor tentaţii care-i pândesc pe cei singuri şi săraci. 

Deşi singură pe lume, ea rămase neîntinată, aidoma florilor 
care cresc la marginea prăpastiei şi care-şi înalţă corola 
parfumată spre albastrul cerului, sfidând hăul de sub ele. 

Trecuse un an de când Jeanne era orfană. Se legase o uşoară 
prietenie între ea şi tânăra lucrătoare, îndeosebi după moartea 
doamnei de Balder, pe care Cerise o îngrijise în timpul bolii şi că- 
reia îi închisese ochii cu dureroasa pioşenie a unei adevărate 
fiice. 

Jeanne şi Cerise se întâlneau adesea. Jeanne îi spunea pe 
nume: „Cerise”. Cerise îi spunea „domnişoară”. 

Câteodată, tânăra lucrătoare petrecea o seară întreagă la 
fosta ei vecină pe care Gertrude, bătrâna servitoare, care 
asistase la naşterea ei, continua s-o îngrijească cu devotamentul 
şi cu dăruirea unei mame. 

Jeanne se aşezase alături de tânăra florăreasă şi mâinile lor 
rămăseseră împreunate. 

— Cum, reluă Cerise, v-aţi mutat? 

— Da, Gertrude şi cu mine am socotit că era destul de scumpă 
o chirie de şase sute de franci, cu atât mai mult cu cât acum nu 
mi-a rămas decât renta de o mie, căci pensia mamei a încetat o 
dată cu stingerea ei din viaţă. 

89 


— Ponson du Terrail — 


Aducându-şi aminte de mama ei, Jeanne suspină adânc şi 
Cerise zări ivindu-se o lacrimă în albastrul ochilor ei mari. 

Jeanne era albă şi blondă ca Fornarina lui Raphael, iar profilul 
său amintea de liniile perfecte ale acelor franci în vinele cărora 
nu pătrunsese nici o picătură de sânge galic. 

— Sărmană domnişoară! spuse Cerise, uitând însă că ea 
trăieşte dintr-un franc şi jumătate pe zi şi că asta nu o împiedică 
să cânte ca un cintezoi de dimineaţă până seara. 

— Să ştii că vizita mea este oarecum interesată, scumpa mea 
Cerise, continuă Jeanne suspinând, dar păstrând în glas accentul 
unei nobile sincerităţi. 

— A! exclamă Cerise, spuneţi domnişoară, fac tot ce doriţi... 
Sunt la dispoziţia dumneavoastră. 

Fruntea Jeannei roşi uşor. 

— Gertrude a îmbătrânit şi aproape că nu mai vede. Se 
străduieşte să mă servească, sărmana, şi se lipseşte pe ea însăşi 
de multe pentru a-mi uşura mie existenţa. 

— Buna Gertrude... şopti Cerise. 

— lar eu, reluă Jeanne, aş vrea s-o pot ajuta şi pentru asta am 
nevoie de bani... 

— Am două sute de franci la casa de economii, strigă Cerise. 
Aveţi nevoie de ei domnişoară? 

— Nu, mulţumesc, scumpa mea, răspunse Jeanne. Nu despre 
asta este vorba... Aş vrea să muncesc... 

— Dumneavoastră, domnişoară? A! făcu Cerise. O domnişoară 
ca dumneavoastră! Uitaţi-vă la mâinile acestea frumoase... Oare 
sunt făcute pentru muncă aceste mâini? 

— Munca, răspunse Jeanne cu simplitate, este un al doilea titlu 
de nobleţe. S-ar putea, chiar, să fie singurul autentic. De ce m-aş 
ruşina? 

Cerise o privi pe tânăra ei prietenă cu o naivă admiraţie şi nu 
găsi nici o replică la auzul acestui frumos răspuns. 

— Ascultă, Cerise, — reluă Jeanne — am învăţat la maici să 
cos şi să brodez, sunt chiar foarte îndemânatică şi am foarte 
multă bunăvoință. Dacă m-ai iubi cât de cât ai găsi un magazin 
de broderie unde m-ai putea prezenta şi de unde aş putea lua de 
lucru pentru acasă. 

— Să vă prezint unui magazin? strigă Cerise în mintea căreia 
se şi născuse o idee; nu, nu, domnişoară, voi face mai mult decât 
atât. 

— Şi ce anume vei face, Cerise? 

— lată, exclamă Cerise, cu un zâmbet ştrengăresc, ştiu eu un 

90 


—  Moştenirea misterioasă — 


magazin de broderie a cărui lucrătoare şefă îmi este prietenă; îi 
voi cere de lucru pentru dumneavoastră, îmi veţi aduce lucrul în 
fiecare săptămână şi-l voi duce eu însămi la magazin, o dată cu 
lucrul meu, căci magazinul pentru care lucrez eu este foarte 
aproape... Vă daţi seama, domnişoară, că va fi mult mai 
convenabil pentru dumneavoastră, lăsând la o parte plăcerea pe 
care o voi avea eu de a vă vedea mai des... 

Şi Cerise strângea cu putere mâinile Jeannei privind-o cu ochi 
rugători care păreau să spună: 

— Nu mă refuzati... 

— Draga mea Cerise, eşti atât de bună, iar eu te iubesc atât 
de mult... 

— Aşadar, acceptaţi? 

— Da, răspunse Jeanne simplu. 

— O! sunt fericită. 

— Ce prietenă bună, spuse Jeanne, îmbrăţişând-o pe Cerise ca 
pe o soră, să ştii că dacă tot ceea ce îţi doresc eu se va împlini, 
vei dobândi fericirea pe care o meriţi... Dar mi se pare că te 
pregăteai să pleci... 

— O, nu e nici o grabă, şi-apoi sunt fericită să vă văd. 
Domnişoară, adăugă Cerise stingherită, e mult timp de când 
vroiam să vă rog ceva... dar nu îndrăznesc... vă cunosc, şi... 

— Te rog, spune. Să ştii că, la rândul meu, sunt gata să fac tot 
ceea ce doreşti. Nu suntem lucrătoare noi amândouă? Dumneata 
faci flori, iar eu brodez. 

— A! zâmbi Cerise, nu este acelaşi lucru. 

— Ai vrut să-mi spui ceva, te ascult. 

— Domnişoară Jeanne, văzându-vă adesea atât de tristă, îmi 
tot frământ mintea pentru a găsi un mijloc să vă înveselesc. 

— Dragă Cerise! 

— V-aţi simţi jenată să mergeţi cu mine la un spectacol? Am 
adesea bilete... 

— Să mă simt jenată? Câtuşi de puţin, draga mea; dar ştii 
foarte bine că sunt în doliu. 

— Da, asta este adevărat; dar nu mă veţi refuza dacă vă voi 
propune să luaţi masa cu noi? sfârşi ea ezitând. 

După care se grăbi să adauge: 

— Cu viitorul meu soţ şi cu mama lui... Vom fi numai între 
lucrători, dar ne vom simţi foarte bine. 

— O! cu cea mai mare plăcere, răspunse Jeanne, care nu voia 
s-o refuze pe Cerise. 

— Atunci, ce-ar fi să mergem astăzi? 

91 


— Ponson du Terrail — 

— Fie şi astăzi. 

— Vom lua masa la Belleville toţi patru, într-un restaurant în 
care nu vin decât oameni cinstiţi ca noi... În jurul orei patru, 
mama lui Leon şi cu mine vom veni să vă luăm. 

— Foarte bine. 

— Aveţi grijă, însă, îi recomandă Cerise. Nu vă faceţi prea 
frumoasă, scumpă domnişoară, căci se va vedea imediat că 
sunteţi altfel decât noi. 

— Eşti un copil! făcu Jeanne sărutând-o pe frunte şi ridicându- 
se să plece. 

După plecarea Jeannei, Cerise cobori, ajunse în bulevard şi 
apoi în strada Bourbon-Villeneuve. 

Mama lui Léon Rolland, o bătrână de aproape şaizeci de ani, 
locuia împreună cu fiul său într-un mic apartament aflat la etajul 
al patrulea, apartament ale cărui ferestre răspundeau într-o 
curte. 

Leon, care sosise la Paris cu zece ani în urmă pentru a-şi face 
ucenicia, o adusese şi pe mama lui în clipa în care, o dată ajuns 
lucrător, începuse să câştige şase franci pe zi. 

Bătrâna îşi părăsise satul după ce dăduse unor vecini 
pământul în arendă şi venise să se alăture unicului său fiu pe 
care-l iubea din tot sufletul. 

Ţăranca rămăsese ţărancă; îşi păstrase boneta albă cu 
panglici largi, rochiile din lână groasă, ciorapii albaştri şi saboţii; 
şi, iarnă sau vară, fie că era ger, fie că soarele ardea, măicuţa 
Marion, aşa se numea bătrâna, nu ieşea fără umbrelă. 

Cerisei îi spunea domnişoară pentru că fata avea mâinile 
foarte albe şi pentru că purta pălărioare cu panglici şi pantofiori 
şi găsea că fiul său seamănă foarte bine cu un domn atunci 
când, dumi-nica, îşi îmbrăca redingota cu pulpane lungi şi cu 
mâneci înguste, haina de gală a lucrătorului, haina zilelor lui de 
sărbătoare. 

Când sosi Cerise, măicuţa Marion era gătită de duminică şi 
gata de plecare. 

— Bună ziua, don'şoară; Leon mi-a făgăduit că va fi aici la ora 
cinci şi, după cum ştii, el nu întârzie niciodată. 

— Da, măicuţă, răspunse Cerise roşind şi sărutând fruntea 
bătrânei. 

Şi în timp ce fata îşi scotea şalul şi se aşeza, se auziră pe 
scară paşi bărbăteşti şi o voce veselă care cânta un refren 
popular. 

— Este Leon, spuse Cerise, a cărei inimă zvâcni, dar nu e 

92 


—  Moştenirea misterioasă — 
singur. 

Uşa se deschise şi cele două femei îl văzură intrând pe ebenist 
şi în spatele lui pe tânărul slab şi uscăţiv pe care Cerise îl 
întâlnise în oraş şi căruia i se spunea Ghinion. 

Bietul băiat părea că vrea să-şi justifice numele până la capăt. 
O faşă îi acoperea ochiul drept şi la vederea ei Cerise scoase un 
strigăt de uimire. 

— Ca să vezi, răspunse el râzând, nu mi se spune de pomană 
Ghinion, domnişoară. Am fost bine botezat... 

— Dar ce-ai păţit, Dumnezeule? . 

— Pe legea mea, e o poveste întreagă, zău. Inchipuiţi-vă că 
aseară, pe când mă întorceam de la lucru, treceam prin strada 
Guerin-Boisseau, o stradă întunecoasă unde poţi foarte bine să fii 
ucis fără să ai habar cine ţi-a făcut figura — un tip a trecut pe 
lângă mine, m-a izbit zdravăn cu cotul, eu l-am făcut mojic şi 
atunci el mi-a învineţit ochiul, spunându-mi: 

„Asta ca să te fac băiat frumos!” şi, în timp ce mă 
rostogoleam zăpăcit la marginea străzii, a şters-o fără să se 
recomande şi fără să-mi lase adresa. Sunt aranjat pe 
cincisprezece zile cel puţin. 

— Sărmanul domn Ghinion, făcu Cerise compătimindu-l. 

— O! răspunse bietul om, ceea ce mă deranjează cel mai mult 
în toată afacerea asta este că n-am să vă pot însoţi astăzi la 
masă. 

— De ce? 

— Vezi bine, don'şoară, când ai căpăţâna garnisită ca a mea, 
e mai bine să stai acasă. Tocmai venisem să mă scuz. 

— Eşti un prost! spuse Leon, după ce o sărută pe maică-sa. Un 
ochi învineţit nu te împiedică să mănânci. 

— Da, dar toată lumea se uită la tine. E supărător. 

— Domnule Leon, spuse Cerise, domnişoara Jeanne a 
consimţit să ne însoţească, vom trece s-o luăm nu-i aşa? 

— Ca să vezi! răspunse Leon, ce coincidenţă. Un camarad de 
atelier, băiat bun, îl cheamă Colar, mi-a spus că vine şi el aici şi 
că o să ne însoţească. 

Auzind numele lui Colar, Ghinion făcu o strâmbătură 
semnificativă, dar Leon nu-i dădu nici o atenţie şi continuă: 

— E un băiat foarte bun, acest Colar. E subofițer şi foarte bine 
crescut. E vesel şi ne vom distra cu el. 

În clipa în care Leon sfârşea, se auzi o bătaie în uşă şi Colar se 
înfăţişă. Locotenentul căpitanului Williams era îmbrăcat cu haine 
de prost gust, ceea ce displăcu Cerisei de la prima aruncătură de 

93 


— Ponson du Terrail — 


ochi. 

Salută pe un ton ostentativ, ceea ce spori antipatia fetei. 

— Dragul meu prieten, rosti Colar cu un aer degajat, 
adresându-se lui Léon, nu voi lua masa cu voi. Am primit, cu 
numai o oră în urmă, vizita babacului, care-mi pică pe cap de la 
tară, şi am venit să vă cer scuze. 

Cerise lăsă să-i scape un zâmbet de satisfacție, continuând 
însă să-l examineze cu atenţie pe noul venit, pe care i se părea 
că l-a mai întâlnit undeva şi avea vaga impresie că fusese 
urmărită de el pe stradă. 

— Asta-i bună! din doi prieteni nu vine nici unul! exclamă Léon 
supărat. 

— Am un ochi vânăt, explică Ghinion, care salută şi plecă 
imediat. 

— Mă aşteaptă bătrânul, adăugă Colar; la revedere. 

Colar ieşi la rândul său, ajunse în stradă şi se aruncă într-o 
trăsură care staţiona în piaţa Cairo, trăsură înăuntrul căreia se 
aflau doi tipi în bluzoane. 

— Să ne schimbam hainele! spuse Colar scoţându-şi redingota 
şi înlocuind-o pe loc cu un bluzon albastru, în timp ce-şi trăgea 
pe cap o cascheta acoperindu-şi bine ochii. Nu ţin de loc să fiu 
recunoscut. 

Şi strigă birjarului: 

— Bariera Belleville! 

În timp ce birja alerga urcând cartierul Templului, Léon 
Rolland, frumos îmbrăcat, cobora pe strada Bourbon-Villeneuve 
până la bulevard în tovărăşia mamei sale şi a Cerisei; acolo se 
urcară într-o trăsură care-i conduse în strada Meslay, la uşa 
domnişoarei Jeanne de Balder. 

Orfana era gata de plecare. 

— La Belleville! strigă Leon Rolland birjarului, şi ai să opreşti în 
faţa restaurantului Podgoriile din Bourgogne. 

— Nu, spuse Cerise, ai să opreşti la biserică şi vom străbate pe 
jos strada Parisului. Nici o economie nu-i de prisos. Dincolo de 
barieră trăsurile costă 50 de centime mai mult pe oră. 


Capitolul X 


În timp ce Léon Rolland, mama sa şi cele două tinere coborau 
din modesta trăsură la bariera Belleville şi se îndreptau pe jos 
către restaurantul Podgoriile din Bourgogne, trei bărbaţi aflaţi în 

94 


—  Moştenirea misterioasă — 


spatele vămii orăşeneşti, la o oarecare distanţă, îi priveau cu 
atenţie. 

Unul dintre ei, îmbrăcat cu un bluzon albastru şi cu o caschetă 
înfundată peste ochi, ca şi când ar fi vrut să-şi ascundă chipul cu 
grijă, spunea în şoaptă: 

— Îl vezi bine, Nicolo, şi tu, lăcătuşule, îl vedeţi bine pe 
nătăfleţul ăla zdravăn care urcă strada cu trei muieri după el? 

— Da, răspunseră în acelaşi timp Nicolo şi lăcătuşul. 

— Ei bine, ăsta-i muşteriul nostru, rosti Colar. 

— Priceput! făcu Nicolo, o specie de namilă care ar fi doborât 
şi un taur dintr-un singur pumn. 

— Bun! spuse lăcătuşul, s-a marcat. 

— Ţii minte tot ce trebuie? 

— Cum dracu! Ne-aşezăm în aceeaşi sală cu ei; după aceea, 
mă fac că-l zăresc, scot un strigăt de mirare şi mă duc să-i întind 
mâna. 

Şi cum, la rândul lui, o să fie mirat şi o să spună că nu mă 
cunoaşte, eu am să-i răspund: 

„Frumos! frumos. Faci pe mândrul cu prietenii? Parcă n-ai fi tu 
Leon Rolland, muncitor ebenist, şi parcă n-ai avea o prietenă 
Pauline care te-a împodobit şi cu doi copii...” 

— Perfect! declară Colar. 

— Şi dacă se supără, am să completez: 

„Pauline, blonda aia mare care lucrează într-o ceaprazărie şi 
care locuieşte în strada Vieille-du-Temple”. 

— Foarte bine, foarte bine. 

— Şi-atunci, dacă mă face de mincinos, îi trântesc o cazma... 

— lar eu, completă liniştit Nicolo — îi închei socotelile în cinci 
minute. 

— Bravo frumoşilor, gata, la treabă... Am să aştept prin 
vecinătate. 

Şi Colar se îndepărtă, iar cei doi bandiți porniră în urmărirea 
lui Leon Rolland. 

lată însă că nici ei şi nici Colar nu zăriseră un bărbat îmbrăcat 
cu o bluză ca a lor, aşezat pe o bancă din faţa vămii, cu spatele 
la ei, fumând liniştit din pipă cu aerul indiferent al unui cinstit 
lucrător care nu bagă pe nimeni în seamă. 

Bărbatul acesta se ridică şi el şi porni în urmărirea lăcătuşului 
şi a lui Nicolo aşa cum aceştia mergeau pe urmele lui Leon 
Rolland. 

Era un bărbat înalt, între treizeci şi treizeci şi cinci de ani, 
brunet, cu umeri largi şi al cărui umblet trăda o forţă herculeană. 

95 


— Ponson du Terrail — 


În ciuda hainelor sale, care erau haine de lucrător, avea mâini 
fine şi albe şi, dacă cineva l-ar fi privit îndeaproape, ar fi zărit 
sub bluza lui o fină cămaşă din batist, ceea ce i-ar fi dovedit de 
îndată că bluza era o simplă deghizare. 

— Să mă ierte Dumnezeu, dar cred, şopti el în timp ce o 
pornea, că am să pot împiedica o infamie. Mutrele celor doi 
indivizi pe care i-am întâlnit adineauri nu mi-au făcut o impresie 
bună. Aşteptaţi, prieteni, sfârşi el zâmbind, nu v-aţi terminat încă 
treaba... Fiţi pe pace, Armand de Kergaz are pumnul la fel de 
puternic ca şi al vostru şi, pe deasupra, mai cunoaşte şi el câte 
ceva din tainele acelei înfricoşătoare ştiinţe care se numeşte 
bătaia. 

In timpul acesta, Leon şi cele trei femei pe care le însoțea 
ajunseseră la intrarea restaurantului Podgorii/e din Bourgogne. 

Restaurantul acesta, dispărut astăzi, se afla situat foarte 
aproape de biserica Belleville şi era, în fiecare duminică, locul de 
întâlnire al micilor burghezi şi al lucrătorilor cinstiţi din cartierul 
Templului şi din cartierele înconjurătoare. În timp ce în birturile 
vecine se bea vin bun însoţit de scandaluri, la Podgoriile din 
Bourgogne nu era niciodată nici gălăgie, nici ceartă, nu erau 
scandaluri. S-ar fi spus că este o sucursală a paşnicei Cafenele 
turceşti, clubul burghezilor din cartierul Marais. Léon Rolland şi 
însoţitoarele sale străbătură salonul de la parter, unde se afla 
foarte puţină lume; el le conduse apoi la primul etaj, unde se 
găsea un salonaş cu trei mese, una rotundă aşezată în faţa 
ferestrei şi putând să adăpostească şase tacâmuri, iar celelalte 
două, la dreapta şi la stânga uşii, având fiecare numai câte două 
locuri. 

Pereţii acestei mici încăperi, care pe vitrinele de la parter era 
pompos botezată Sa/on de societate, erau acoperiţi cu un tapet 
verzui, cu trandafiri galbeni şi împodobit cu litografii colorate şi 
înrămate în negru reprezentând scene din bătăliile de la 
Waterloo, de la Austerlitz şi de la asediul oraşului Constantine. 

Pe cămin, o pendulă cu coloane, de un gust destul de 
îndoielnic, era simetric însoţită de tradiţionalele vaze de porțelan 
aurit care alcătuiesc invariabilul ornament al acestui gen de 
lucruri. 

Léon ocupă masa rotundă; o aşeză pe Jeanne la dreapta 
mamei sale, pe Cerise la stânga, iar el se aşeza alături de tânăra 
lucrătoare. 

Trei minute după aceea, Nicolo şi lăcătuşul intrară, salutară şi 
luară loc. 

96 


—  Moştenirea misterioasă — 


Chelnerul, puţin obişnuit să vadă duminica oameni îmbrăcaţi 
în bluzoane urcând la etajul întâi, îl părăsi un moment pe Leon, 
care tocmai dădea comanda, pentru a se apropia de noii veniţi: 

— Doriţi să luaţi masa sau numai să beţi ceva? întrebă el. 

— Vrem să luăm masa, răspunse Nicolo. 

— Nu doriţi să coborâţi în salonul de jos? 

— Nu, răspunse lăcătuşul, ne simţim foarte bine aici. Şi se 
instală, aruncând o privire către Leon care se afla cu spatele la el 
şi care lăsase să-i scape o ridicare din umeri, gest prin care-şi 
trăda nemulţumirea pentru faptul că micul salon era invadat de 
tipi care nu-i inspirau nici o încredere, cu deosebire în prezenţa 
domnişoarei Jeanne. 

Lăcătuşul şi Nicolo tocmai terminau ceea ce aveau de spus, în 
clipa în care un nou personaj se ivi în pragul uşii. 

Era Armand. 

Salută politicos şi se aşeză singur la masa din stânga, în aşa 
fel încât se găsea în faţa lui Leon Rolland şi a celor trei femei şi 
la numai câţiva paşi de cei doi mizerabili trimişi de către Colar. 

Armand ceru să ia masa şi începu să-i fixeze pe lăcătuş şi pe 
Nicolo. Aceştia, ca toţi indivizii care se pregătesc să făptuiască o 
fărădelege şi care se tem să nu fie stingheriţi, schimbară între ei 
priviri pline de nemulţumire. 

— Ce-o mai fi vrând şi ăsta? se strâmbă Nicolo cu vocea 
răguşită. 

— E destul de zdravăn, răspunse lăcătuşul. 

— Şi de ce dracu se tot zgâieşte la mine?... Poate că are chef 
să-i învineţesc un ochi, completă Nicolo. 

— Hm! Da' are nişte umeri... 

În clipa aceea, Leon Rolland întoarse capul şi-l zări pe Armand. 
Chipul nobil, sincer şi luminos al tânărului avu darul să şteargă 
impresia neplăcută pe care i-o produsese sosirea celor doi 
derbedei. 

— la te uită, strigă lăcătuşul, tu erai? Salut amice. 

Leon îl privi mirat. 

— Mie-mi vorbiţi? 

— Se-nţelege! răspunse lăcătuşul. 

— Eu cred că vă înşelaţi... 

— Eu sunt sigur că nu mă înşel, te numeşti Leon. 

— Asta e adevărat. 

— Leon Rolland, lucrător ebenist. 

— Şi asta e adevărat; dar eu nu v-am văzut niciodată. 

— Mda! făcu lăcătuşul batjocoritor; umblăm cu nasul pe sus 

97 


— Ponson du Terrail — 


față de prieteni pentru că stăm cu amicele la masă. 

— Domnule, strigă Léon indignat, îmi insulţi mama... 

— Şi dacă vrei să-ţi mai spun, continuă lăcătuşul, află că ai şi 
o gagică... 

Lăcătuşul nu apucă să isprăvească, pentru că cele două mâini 
ale lui Armand, care se ridicase brusc, se încolăciră în jurul 
gâtului său strângându-l ca într-o menghină. 

— Laşule! îi spuse domnul de Kergaz, ai uitat să mă pui şi pe 
mine la socoteală când ai venit aici ca să insulţi femeile... 

— Sări, Nicolo! urlă lăcătuşul cu vocea strangulată. Nicolo, 
care rămăsese uluit de brusca intervenţie a lui Armand, se 
înarmase cu un cuţit pe care-l apucase de pe masă şi se 
pregătea să sară asupra domnului de Kergaz, în timp de 
lăcătuşul, pe jumătate asfixiat de forţa care-i strângea gâtul, cu 
ochii ieşiţi din orbite, era gata-gata să leşine. Una din mâinile lui 
Armand se eliberă, o singură mână fiind de ajuns pentru a-l ţine 
la respect, iar cealaltă se ivi dintr-o dată, ca prin minune, 
înarmată cu un pistolet cu două focuri, a cărui ţeavă îl făcu pe 
Nicolo să dea îndărăt. 

Totul se petrecuse atât de repede şi era atât de ciudat, încât 
Leon, mama lui şi cele două tinere nu-şi reveniseră din uimire. 

Lucrătorul se ridicase pe jumătate, cele două fete erau palide 
şi tremurau având privirile aţintite asupra lui Armand care-şi 
ţinea la respect cei doi adversari. 

O armă de foc nu izbuteşte să sperie prea mult un bărbat cu 
adevărat curajos, dar îl face întotdeauna să tremure pe bandit, 
pe laşul obişnuit să se slujească de pumnal sau de cuţit, pe 
ticălosul care nu prinde curaj decât atunci când e vorba de un 
furt sau de un jaf. Pistoletul lui Armand produse, deci, o 
adevărată groază asupra saltimbancului, asupra acestui uriaş de 
bâlci obişnuit să înghită săbii, care se dădu îndărăt până la 
perete. 

În acelaşi timp, Armand îl azvârli pe lăcătuş la vreo zece paşi 
de el şi le spuse amândurora: 

— Şi acum, drăguţii mei, dacă nu staţi liniştiţi şi dacă vă dă 
cumva prin minte să mă întrerupeţi, vă crăp capetele la 
amândoi. 

Tonul lui Armand de Kergaz era aspru şi poruncitor şi în ochii 
lui se citea o asemenea hotărâre, încât Nicolo şi lăcătuşul 
rămaseră câteva clipe împietriţi, fascinaţi chiar. 

— Domnule, — spuse atunci Armand adresându-se lui Léon — 
este în afară de orice îndoială că aveţi un duşman pe cât de 

98 


—  Moştenirea misterioasă — 


înverşunat, pe atât de laş, căci i-a asmuţit pe aceşti doi 
netrebnici împotriva dumneavoastră, iar ei se afla aici cu intenţia 
de vă face o figură urâtă. 

— Domnule... bâigui ebenistul în culmea uimirii. 

Şi în timp ce, uimiţi ei înşişi, cei doi caraghioşi îl priveau pe 
Armand cu un aer tâmp, acesta povesti pe scurt lucrătorului 
ebenist discuţia pe care o surprinsese şi care avusese loc între 
Colar, Nicolo şi lăcătuş. 

— Mi se pare foarte ciudat, — replică Leon, care nu ştia să 
aibă vreun duşman şi care era tot mai convins, pe măsură ce-i 
privea pe cei doi bandiți, că nu-i întâlnise niciodată. 

— Şi acum, — sfârşi Armand, arătându-le uşa — dacă nu ţineţi 
să mai aveţi de-a face cu mine, afară! 

Tonul bărbatului era atât de autoritar, încât cei doi o zbughiră, 
dar nu fără a şuiera printre dinţi, pe un ton ameninţător: 

— Las' că ne mai întâlnim noi, canalie! 

După plecarea lui Nicolo şi a lăcătuşului, cele trei femei care 
asistaseră la această scenă, pe cât de neprevăzută pe atât de 
emoţionantă, prinseră să răsufle din nou, iar Jeanne, care era 
cea mai tulburată, începu să-şi revină încetul cu încetul. 

În acelaşi timp, Leon alergă spre Armand cu mâinile întinse şi, 
judecându-l după hainele pe care le purta, îi spuse: 

— Prietene, eşti un om bun şi plin de curaj, iar eu îţi voi 
rămâne credincios până la moarte. 

— Îţi mulţumesc, îi răspunse Armand care privea de la un timp 
cu atenţie chipul palid, puţin suferind, dar atât de frumos al 
Jeannei. 

— Şi, continuă ebenistul, cu naivitatea şi francheţea 
caracteristică oamenilor din popor, dacă vreţi să ne faceţi 
plăcere şi să ne îngăduiţi să vă mulţumim în linişte, nu fiţi 
mândru şi luaţi masa cu noi. 

Armand tresări, ezită şi parcă ar fi refuzat dacă nu i s-ar fi 
părut că privirile Jeannei îi spun: 

— Nu refuzaţi, domnule. 

— Fie, — răspunse el, salutând din nou doamnele — primesc. 

Nicolo şi lăcătuşul se întâlniseră între timp cu Colar, aflat într- 
un birt de pe bulevardul de la marginea oraşului. 

— Prăpădul lumii! spuse lăcătuşul, gândindu-se în sinea lui la 
sufletul drăcesc al căpitanului Williams. 

— L-aţi aranjat? întrebă vesel Colar, înşelându-se asupra 
cuvântului „prăpăd” folosit de lăcătuş. 

— Aranjat pe naiba, noi am ieşit burduşiţi, şi încă zdravăn. 

99 


— Ponson du Terrail — 

— V-a bătut Léon? Aţi fost doi şi el era singur! 

— Leon? Să fim serioşi! Nici nu s-a mişcat. 

— Atunci? 

— Şi-a vârât dracul coada, asta e. 

— Dracul? Nu cunosc nici un drac, spuse Colar iritat. 

— Atunci un tip care-i seamănă... Era să mă sugrume... 

— lar mie, adăugă Nicolo, era să-mi zboare creierii. 

lar Nicolo, care era înzestrat cu darul povestirii, îi istorisi pe 
scurt lui Colar felul în care intervenise Armand. 

— Şi voi aţi şters-o, nătărăilor! strigă Colar furios. 

— În locul nostru aţi fi făcut acelaşi lucru. 

— Dar cine-i tipul ăsta? 

— Nu ştiu, răspunse Nicolo. 

— Nici eu, completă lăcătuşul. E dracul gol. 

— La naiba! exclamă Colar, am să aflu eu cine e. 

Se instala în spatele perdelelor care acopereau o fereastră de 
la etajul întâi şi aruncă o privire pătrunzătoare spre stradă, 
întrebându-l pe Nicolo: 

— Ai să-l recunoşti, nu-i aşa? 

— Să-l ia dracu, dintr-o mie. 

— Atunci să aşteptăm. 

Aşteptară un ceas, privind cu atenţie fiecare om care cobora 
strada Parisului pentru a trece bariera; apoi, dintr-o dată, 
lăcătuşul scoase un strigăt înăbuşit: 

— Asta e! 

Şi Colar îl văzu atunci pe Armand de Kergaz, pe care-l 
recunoscu în ciuda faptului că era deghizat, traversând 
bulevardul cu domnişoara Jeanne de Balder la braţul său; în 
urma lor păşeau Cerise, Leon şi mama lui. 

— Pe toţi sfinţii! exclamă Colar luându-şi avânt, e limpede ca 
lumina zilei... Asta e Armand. 


Capitolul XI 


Colar îi părăsi pe cei doi acoliţi care rămăseseră uluiţi la auzul 
exclamaţiei sale, se azvârli într-o trăsură şi strigă birjarului: 

— Dacă ajungi într-o jumătate de oră în strada Saint-Lazare, la 
numărul 75, ai un bacşiş bun. 

Birjarul, îmbrăcat într-o livrea ponosită, plesni zdravăn cu 
biciul cele două mârţoage şi trăsura porni ca fulgerul. 

— Numai de l-aş găsi pe căpitan... gândi Colar. 

100 


—  Moştenirea misterioasă — 


Emoţia locotenentului era atât de mare, încât vorbea singur în 
trăsură, amestecând numele lui Williams, al lui Armand şi al 
Cerisei cu vorbe despre moştenire şi seducţie. 

Dacă l-ar fi auzit cineva şi dacă l-ar fi văzut gesticulând pe 
acest netrebnic, ar fi putut să jure că înnebunise. Birjarul făcu 
minuni şi izbuti ca, în mai puţin de 40 de minute, să străbată cei 
şase kilometri care despart bariera Belleville de strada Saint- 
Lazare. 

În clipa în care trăsura se oprea în faţa casei ocupate de către 
căpitanul Williams, acesta tocmai poruncise să i se deschidă 
poarta şi ieşea în şaretă. 

Se ivi atunci Colar care-i spuse: 

— Căpitane, trebuie să vă întoarceţi. 

— Poftim? întrebă Andréa, oarecum contrariat. 

— Trebuie, spuse Colar, cu tonul omului convins de 
însemnătatea veştii pe care o aduce. 

Căpitanul pricepu, după chipul răvăşit al lui Colar, că era 
vorba de lucruri dintre cele mai grave şi, aruncând hăţurile 
valetului său, îi porunci să tragă şareta în stradă, în faţa porţii, şi 
să aştepte. 

— Vino, se adresă el lui Colar. 

Colar aruncă cinci franci birjarului său şi-l urmă pe Andréa, 
care străbătu repede curtea şi grădina, deschise uşa pavilionului 
şi-l pofti pe locotenentul său într-un mic salonaş de la parter. 

— Despre ce este vorba? întrebă el atunci. 

— Este vorba despre un fapt care poate să compromită totul, 
răspunse Colar. 

— Ce înţelegi prin totul? întrebă rece căpitanul. 

— Moştenirea, răspunse laconic Colar. 

Andrea făcu un gest de uimire, dar şi de spaimă, în acelaşi 
timp. Colar continuă: 

— Armand a prins de veste. 

— Pe toţi sfinţii! strigă Williams care se înverzi de furie şi izbi 
cu pumnul în masă. Vrea cu tot dinadinsul să-l ucid. 

Şi în ochii aceluia care se numea Andréa se ivi atunci una din 
acele înspăimântătoare priviri care ar fi făcut să se înfioare pe 
toţi cei ce-l simpatizau cât de cât pe domnul Armand de Kergaz. 

— Vă rog, replică rece Colar, nu spargeţi nimic, faceţi bine şi 
ascultaţi-mă. 

Colar povesti pe scurt scena de la Belleville, fără să omită însă 
nici un detaliu, după care adăugă: 

— Vă daţi foarte bine seama de faptul că Leon Rolland şi 

101 


— Ponson du Terrail — 


Cerise îi cunosc pe Fernand Rocher şi pe Armand. Vă daţi seama, 
în acelaşi timp, că ajunge o nimica toată, o vorbă aruncată în 
vânt, un cuvânt scăpat din greşeală pentru a-l pune pe acest om 
dat dracului, care răspândeşte binele cu tot atâta geniu cât îţi 
trebuie ca să faci rău, pe urmele moştenirii, şi atunci suntem 
pierduţi. 

— Asta este şi părerea mea, răspunse rece Andrea. 

— Cum! Luaţi lucrurile aşa... 

Căpitanul Williams îşi redobândise tot sângele rece şi 
admirabila sa prezenţă de spirit se afla din nou în slujba geniului 
sau infernal. 

— Scumpul meu locotenent, — răspunse el liniştit şi lăsând să- 
i fluture pe buze un zâmbet dispreţuitor — te credeam tare, dar 
văd că nu eşti. 

— Eu? bolborosi Colar, uluit de atâta calm. 

— Desigur, îţi pierzi capul foarte repede... Armand este 
executorul testamentar ai lui Kermarouet; noi, ei bine, noi 
suntem lupii care adulmecă prada şi vor să şi-o însuşească. 
Aşadar, ar fi trebuit să prevedem lupta aproape de neînlăturat 
dintre dragonul care păzeşte şi hoţii care vor să prade tezaurul. 

— E foarte adevărat, mormăi Colar. 

— Acestea fiind zise, — răspunse rece Williams — trebuie să 
primim lupta şi să înţelegem situaţia cu sângele rece al unui 
general de geniu, să facem recunoaşteri pe teren şi să studiem 
locul unde se va desfăşura bătălia. 

—  Şi-atunci? întrebă Colar care, molipsindu-se de la 
admirabilul său şef, îşi redobândise tot calmul. 

— lată, spuse căpitanul; spui că Armand l-a cunoscut pe Léon 
Rolland. 

— Da. Pe Leon Rolland care, la rândul lui, îl cunoaşte pe 
Fernand Rocher. 

— Da. Dar Fernand şi Armand nu se cunosc încă. 

— Probabil. 

— Ei bine, în cazul acesta noi vom suprima intermediarul, 
spuse că răceală căpitanul. 

— Cum? 

— E! Până diseară găsesc eu un mijloc. 

— Dar, observă Colar, dacă Leon dispare, Cerise se va duce 
să-l caute pe Armand. 

— O vom suprima şi pe Cerise. 

— O! o! exclamă Colar, nici chiar aşa.. 

— Vreau să spun că-l vom ruga pe domnul de Beaupreau să 

102 


—  Moştenirea misterioasă — 


vegheze asupra ei. 

— Şi după aceea? 

— După aceea, — răspunse liniştit Williams — dacă mititica va 
continua să-ţi placă, vom mai vedea. 

— Dar Fernand? Fernand, pe care s-ar putea ca prietenii lui 
Léon să-l cunoască şi căruia i se vor adresa pentru simplul motiv 
că este funcţionar de minister, ceea ce în ochii acestor lucrători 
înseamnă foarte mult?... 

— O! răspunse Williams cu indiferența unui magistrat corupt 
care rosteşte o sentinţă arbitrară. Asta n-o să ne mai deranjeze 
mâine seară... Fii pe pace. 

— Pe legea, mea, căpitane, mormăi Colar cu admiraţie, sunteţi 
genial. 

Williams nu se osteni să răspundă complimentului lansat de 
acolitul său şi adăugă: 

— Te-ai ocupat de casa mea? Da? 

— Da, în strada Beaujon, la doi paşi de Champs-Elysees, am 
acontat o căsuţa încântătoare, parter şi etaj... grajduri pentru 
cinci cai. 

— Mă voi ocupa de asta mâine dimineaţă, pentru că, adăugă 
Williams, viitorul meu socru, a cărui cunoştinţă o voi face astă- 
seară la balul Ministerului afacerilor externe, nu trebuie să mă 
vadă locuind în fundătura asta. 

— A! întrebă Colar, îl întâlniți astă seară pe Beaupreau? 

— Da, pe el, pe soţia şi pe fiica lui. 

Williams se ridică, arătându-i lui Colar că întrevederea a luat 
sfârşit. 

— Mă duc la Baccarat. Diseară te vei întoarce aici şi mă vei 
aştepta, indiferent de ceasul la care voi sosi în timpul nopţii. 

Căpitanul se urcă din nou în şaretă, tot atât de calm, tot atât 
de senin pe cât era în clipa în care îl întâlnise pe Colar şi străbătu 
strada Blanche mânându-şi calul englez în trap grăbit. 

Văzând şareta, camerista curtezanei care, din întâmplare, se 
afla în curte, se grăbi să intre în casă. 

— Doamnă! doamnă! strigă ea, s-a întors din nou englezul! O 
să-l primiţi de câte două ori pe zi acum!... Mie mi-e teamă de el. 

— Fanny, — răspunse Baccarat pe un ton sec — eşti o 
proastă!... Condu-l pe baronetul Williams în salon. 

In momentul în care Fanny îi aducea vestea sosirii neaşteptate 
a lui sir Williams, Baccarat tocmai se îmbrăca. 

Misterioasa discuţie pe care o purtase cu Williams o făcuse să- 
şi redobândească acea splendidă linişte care avea să însemne, 

103 


— Ponson du Terrail — 


întotdeauna, forța şi victoria ei. 

Stăpână pe ea însăşi, Baccarat redevenise femeia rece care se 
lasă mereu dorită fără să se dăruie niciodată cu totul şi îşi 
desăvârşea toaleta cu tactul unui general care-şi alcătuieşte 
planul de bătaie. 

Williams aşteptă cel puţin zece minute în salon şi această 
aşteptare nu-i displăcu de fel. 

— Şi-a redobândit puterile, gândi el, e semn bun. 

Baccarat i se înfăţişă într-o încântătoare toaletă de casă, — 
într-o rochie de catifea decoltată, albastru deschis, cu braţele pe 
jumătate goale, cu mâneci împodobite cu dantelă neagră — 
purtând, în locul oricărei alte podoabe, albăstrele împletite în 
frumoasele sale bucle blonde. 

Îl salută pe Williams cu un „Bună, dragule”! aruncat din vârful 
buzelor, şi-i oferi un loc alături de ea pe canapea, cu gestul unei 
ducese în crinolină şi cu peruca bine pudrată. 

— Frumoasa mea prietenă, — spuse sir Williams — ajunge, ai 
pozat destul, acum să stăm puţin de vorbă. 

— Nu pozez câtuşi de puţin, răspunse Baccarat. Mă regăsesc 
pe mine însămi. 

— Fie, să discutăm. 

— Despre ce este vorba? 

— lată, răspunse Williams. Astăzi dimineaţă erai palidă şi 
frământată; astă-seară, eşti calmă şi superbă. 

— Altceva? răspunse Baccarat nerăbdătoare. 

— Astăzi dimineaţă, îl iubeai pe Fernand cu disperarea femeii 
care vede că cel pe care inima sa l-a visat şi l-a ales îi scapă; 
astă-seară îl iubeşti cu liniştea sufletească a femeii încredinţată 
că, mai devreme sau mai târziu, va fi, la rândul ei, iubită. 

— Poate... şopti Baccarat. 

— Te bizui pe vizita de mâine a domnului de Beaupreau, reluă 
sir Williams. 

— Fără îndoială, — rosti Baccarat neliniştită — oare nu va 
veni? 

— Va veni. 

— Foarte bine. Atunci? 

— Atunci, draga mea, îţi sugerez cel mai bun pretext pe care i- 
| poţi oferi pentru a-l îndepărta pe Fernand de lângă el şi pentru 
a-l face să fie pierdut fără nici o şansă în mintea domnişoarei 
Hermine de Beaupreau. 

O lucire de bucurie drăcească se ivi în ochii femeii. 

— Într-adevăr? strigă ea. 

104 


—  Moştenirea misterioasă — 


— Va fi aici, spuse Williams cu răceală, la picioarele tale, peste 
48 de ore, îţi vei încălzi mâinile în palmele lui... 

Williams nu isprăvi, Baccarat era înnebunită de bucurie. 

— Ce trebuie să fac? întrebă ea. 

— Să te aşezi în faţa acestei mese, să iei o pană şi să scrii 
ceea ce îţi voi dicta eu. 

Baccarat îl ascultă şi căpitanul începu să dicteze: 


„Femand, iubitul meu drag, 
lată, au trecut patru zile, mari de parc-ar fi fost patru veacuri, 
de când micuța ta Nini te aşteaptă...” 


— Dar ce mă pui să scriu aici? întrebă Baccarat întrerupându- 
se brusc. 

— Scrie, prietenă dragă, răspunse căpitanul pe un ton sec. 

— Dar nu înţeleg... 

— Nici nu este nevoie, scrie! 

Voința liniştită şi distantă care i se opunea o făcu pe Baccarat 
să-şi plece fruntea şi să scrie în continuare: 


„Patru veacuri, îngerul meu drag, continuă să dicteze 
căpitanul, căci, şi tu ştii foarte bine că este aşa, micuța ta 
Baccarat nu trăieşte decât pentru tine, aşa cum nici tu, răule, nu 
trăiai decât pentru ea înainte de a fi nutrit proiecte... serioase. 
Aşa sunt bărbații. Iti jură dragoste veşnică, — şi veşnicia nu li se 
pare niciodată destul de lungă, — şi apoi, întâlnesc într-o seară o 
păpuşică dintr-o familie onorabilă, cum le place să spună, o 
ciumă cu brațele roşit şi cu zâmbetul tâmp, cu oasele ieşite în 
afară şi pentru că are o zestre de două sute mii de franci se cred 
plini de simțăminte şi sunt gata să se căsătorească... 

Spune-mi, Fernand, presupun că după ce-ai să faci marea 
figură, ai să găseşti şi tu ocazia de a mă prezenta soției tale; cu 
atât mai mult cu cât domnul de 0... vrea să mă ia de nevastă... 
Ca să vezi, unul mai mult! Şi-am să fiu şi eu femeie cinstită. 

Pe cuvânt de onoare, dragule, am să mă distrez la nunta ta; 
pentru că voi veni, poți să fii sigur... O să fie al dracului de 
nostim să-l vezi pe nebunaticul meu iubit, pus la haină neagră şi 
cravată albă, oferind brațul doamnei Rocher, împodobită ca un 
lămâi în floare. Asta-i bună, monstru rău ce eşti, îmi închipui că 
nici nu te-ai căsătorit încă şi mi se pare că ai şi început să mă 
neglijezi. De altfel, mi-ai jurat că nevastă-ta cu cununie, pe care 
nici măcar n-o iubeşti, n-o să te împiedice de loc să vii s-o vezi, şi 

105 


— Ponson du Terrail — 


încă în fiecare zi, pe adevărata ta soțioară, Baccarat cea dragă 
inimii tale, care încă te mai iubeşte şi te va mai iubi multă 
vreme, dragule... 

Vezi tu, eu sunt geloasă şi dacă nu te vei afla, încă în această 
seară, la picioarele mele, îi voi turna o mică scenă viitoarei tale 
consoarte. 

Buzele mele sărută buzele tale, iar inima mea se află în 
mâinile tale. 

Baccarat” 


După ce sfârşi de scris această ciudată scrisoare, Baccarat îl 
privi pe baronet cu aerul uimit al celor ce nu sunt decât un 
instrument şi îndeplinesc tainice misiuni pe care nu le pot 
înţelege. 

— Cum! zâmbi Williams, nu ghiceşti, draga mea? 

— Nu, răspunse sincer Baccarat, şi încep să mă cred proastă... 

— Hm! mormăi baronetul cu impertinenţă, ar fi cazul să 
spunem tot ce se poate. Scrie şi adresa, adăugă el. 


Domnului Fernand Rocher, strada Marais. 


Baccarat scrise adresa şi Willliams o puse să adauge şi acest 
post-scriptum: 


„Scrisoarea îti va fi adusă de Fanny. Încearcă să fii cuminte, te 
rog, şi să nu-i faci ochi dulci pe furiş. Cu toate că mi s-a spus, eu 
refuz, deocamdată, să cred că oftezi după camerista mea. A! 
bărbații!” 


— Şi-acum, draga mea, reluă sir Williams, nu înţelegi că s-ar 
putea întâmpla ca într-o seară, să zicem mâine seară, această 
scrisoare să pice în mâinile domnişoarei Hermine de Beaupreau? 

— Ba da! exclamă Baccarat, a cărei privire prinse să 
strălucească, înţeleg. Dar... cum trimitem scrisoarea?... 

— Grija aceasta o va avea domnul de Beaupreau. 

— El?... ca să vezi, este o idee. 

— Pe naiba! făcu Williams cu răceală, doar n-o să i-o dăm pe 
Cerise de pomană domnului cu ochelari albaştri. 

— Într-adevăr, spuse Baccarat, pe care o ultimă remuşcare o 
făcu să-şi plece capul. 

— Şi s-ar putea întâmpla, — continuă Williams — ca domnul 
Fernand Rocher să ia masa mâine seară împreună cu şeful său 

106 


—  Moştenirea misterioasă — 


de birou. Îndată după plecarea domnului Rocher, scrisoarea este 
descoperită din întâmplare, undeva, pe covor sau pe bufet; e 
deschisă, e citită... 

— Inţeleg, îl întrerupse Baccarat. 

— Şi, — sfârşi Williams — în mintea domnişoarei Hermine şi a 
mamei sale, Fernand Rocher este un om pierdut pentru 
totdeauna. 

— Da, ideea nu e rea. Dar Beaupreau va consimţi? 

— Te cred! Din moment ce o doreşte pe Cerise. 

— Adevărat, răspunse Baccarat plecând, încă o dată, ochii în 
jos. 

Williams se ridică. 

— Scumpa mea prietenă, voi ieşi astă seară în lume şi trebuie 
să plec spre casă, să mă îmbrac. 

— Unde? dacă nu sunt indiscretă... 

— La balul ministrului afacerilor externe, unde îl voi întâlni 
negreşit pe şeful nostru de birou. 

— Aşadar, eu nu-l voi vedea în această seară? 

— Mai mult ca sigur că nu; dar sunt gata să-mi pun capul jos 
că-ţi va face o vizită mâine dis-de-dimineaţă. 

— Şi ce va trebui să fac? 

— Îi vei arăta scrisoarea pe care tocmai ai isprăvit-o. 

— Foarte bine; şi după aceea? 

— După aceea îi vei spune că-l iubeşti pe Fernand şi că, în 
cazul în care Fernand se căsătoreşte cu fiica lui, el, Beaupreau, 
poate să-şi ia adio pentru totdeauna de la sora ta, Cerise. li vei 
înmâna apoi această scrisoare, spunându-i: „Faceţi în aşa fel, 
încât fiica dumneavoastră s-o citească şi să scrie câteva cuvinte 
prin care să-şi anunţe logodnicul că se desparte de el şi aduceți- 
mi mie această scrisoare. Vă voi spune atunci unde o veţi putea 
găsi pe sora mea”. 

— Şi credeţi că va fi de acord?... 

— Va fi întru totul de acord, sunt sigur. Ne vom întâlni mâine 
şi vom vedea. La revedere! 

Sir Williams se ridică, sărută cavalereşte mâna pe care i-o 
întinse Baccarat şi ieşi. 

Două ceasuri mai târziu, printre numeroşii invitaţi ai 
ministrului afacerilor externe la balul său, putea fi remarcat un 
tânăr nobil, numit sir Williams, baronet, originar, potrivit 
cronicilor, din Irlanda, dar locuind, de obicei, la Veneţia. 

Baronetul era un bărbat de o desăvârşită eleganţă, un cavaler 
perfect; frumuseţea lui avea ceva din aerul trist şi visător al fiilor 

107 


— Ponson du Terrail — 


Albionului care, mânaţi de plictis, cutreieră lumea. 

Prezentat de către ambasadorul Angliei, baronetul deveni într- 
o oră subiectul numărul unu în saloanele ministerului; pe seama 
averii şi a excentricităţii sale, începură de îndată să circule mii 
de poveşti năstruşnice; se răspândi zvonul că ar dori să se 
căsătorească şi de aceea numeroase mame îl întâmpinau cu 
zâmbetul pe buze; sir Williams dansă însă foarte puţin; porni în 
căutarea domnului de Beauprâau, făcu în aşa fel încât să fie 
prezentat şefului de birou de către un ataşat de ambasadă, apoi 
soţiei şi fiicei sale, dar aceasta nu-i acordă nici o atenţie. 

Obţinu totuşi din partea Herminei favoarea unui cadril dansat 
împreună, îi povesti câteva banalităţi şi, puţin mai târziu, se 
scuză. 

— Nu mai am nimic de făcut aici, gândi el. Am fost văzut; nu 
mai sunt un necunoscut pentru Beauprâau şi asta ajunge. Voi 
face mai târziu cunoştinţă, pe îndelete, cu viitoarea mea soţie. 

Şi sir Williams se întoarse acasă, în strada Saint-Lazare, către 
miezul nopţii, spunându-şi: 

— E frumoasă mititica; cu o zestre de douăsprezece milioane 
e o partidă destul de reuşită. 


Capitolul XII 


Trecuseră trei zile de la scena care avusese loc în casa 
domnului de Beauprâau şi în urma căreia şeful de birou 
consimţise la căsătoria fiicei sale adoptive cu Fernand Rocher. 

Domnul de Beaupreau era unul din acei oameni care se 
resemnează repede de pe urma loviturilor primite în amorul lor 
propriu. Dispreţul soţiei, nepăsarea fiicei, renunţarea de către 
Fernand la zestre îl umiliseră peste măsură; dar gândul că 
averea soţiei sale va rămâne intactă şi că o va putea căsători pe 
Hermine fără să cheltuiască vreun ban îl consolă repede şi el 
dădu dovadă faţă de Fernand, chiar de a doua zi, de obişnuita lui 
bunăvoință, armă cu ajutorul căreia îl silea pe tânăr să lucreze la 
acea mare carte asupra diplomaţiei, de pe urma căreia, el, 
Beaupreau, aştepta adevărate minuni. 

Fernand îl văzuse pe şeful său de birou sub adevărata lui 
înfăţişare şi nutrea pentru el un dispreţ total; dar, aidoma tuturor 
îndrăgostiţilor care urmăresc un ţel şi tremură la gândul că vor 
întâlni o stavilă în calea lor, dovedi şi el laşitatea celor ce iubesc 
şi răspunse manifestărilor călduroase ale viitorului socru prin 

108 


—  Moştenirea misterioasă — 


asigurări de prietenie şi devotament. 

A doua zi după ce domnul de Beaupreau acceptase toate 
condiţiile impuse de Baccarat şi pusese în buzunarul său 
faimoasa scrisoare dictată de către Williams, tânărul pătrunse în 
biroul şefului său către ceasurile unsprezece, pentru felurite 
treburi. Domnul de Beaupreau semnă hârtiile prezentate de 
Fernand, după care îi spuse: 

— Să ştii, dragul meu, că doamnele te-aşteaptă la masă. 

Fernand tresări de bucurie şi mulţumi domnului de Beaupreau. 

— lată, continuă el cu amabilitate, dacă vrei să le însoţeşti la 
acest concert, le-ar face mare plăcere... este la orele două 
precis, în sala Chantereine. 

Şi domnul de Beauprâau îi oferi lui Fernand loja care-i fusese 
trimisă în ajun de către un sărman artist în căutare de multă 
glorie şi de ceva parale. 

— Ai timpul să iei masa şi să te îmbraci. Eşti liber până la 
prânz, continuă zâmbind şeful de birou; dar ai să-mi faci un mic 
serviciu astă-seară, nu-i aşa? 

Şeful de birou adoptase un aer misterios şi confidenţial care 
flatase amorul propriu al tânărului. 

— Domnule, — răspunse Fernand — sunt la dispoziţia şi la 
ordinele dumneavoastră. 

Un zâmbet dulce, aproape naiv, se ivi pe chipul domnului de 
Beauprâau. 

— Ascultă, — şopti el — am să-ţi mărturisesc un mare păcat. 

Fernand îl privi mirat. 

— Da dragul meu, — continuă şeful de birou, căutând să pară 
cât mai degajat — aşa cum mă vezi, cu chelie, cu ochelari şi cu 
burtă, mă simt încă foarte tânăr; atât de tânăr încât... sunt 
îndrăgostit. 

— Dumneavoastră? exclamă tânărul care nu-şi putu stăpâni 
un gest de surprindere. 

— Sst! şopti domnul de Beaupreau zâmbind. Da, dragul meu, 
sunt îndrăgostit... de parcă aş avea douăzeci de ani. Sper că n-ai 
să mă dai de gol. 

— Vai, domnule... 

— E! Asta este! Dacă am pornit-o pe calea mărturisirilor... 
barem să-ţi spun totul... Am o iubită... O iubită de nouăsprezece 
ani... Şi sunt nebun după ea... 

La rândul său, Fernand zâmbi; şi apoi, căci se ştie că tinerilor 
le place să râdă pe seama celor în vârstă, întrebă: 

— Şi ea? 

109 


— Ponson du Terrail — 


— Ei, tânărul meu prieten, răspunse de Beaupréau cu 
naivitate, când ai cincizeci de ani te mulţumeşti cu puţin, o 
iubesc eu, şi asta îmi ajunge. 

— Aveţi dreptate. 

— Şi vezi că mititica asta, — continuă domnul de Beaupreau 
— cere cam mult timp şi tocmai astă-seară... 

— Inţeleg, spuse Fernand. 

— Din nefericire, şeful nostru de divizie, domnul de... oferă o 
serată de la care nu pot cu nici un chip să lipsesc, decât în cazul 
în care trimit pe cineva în locul meu. 

— Mă voi duce, — acceptă Fernand — şi voi prezenta scuze în 
numele dumneavoastră. 

— Foarte bine! Dar asta nu este totul: aş dori ca doamnele să 
nu afle despre această mică substituire, pentru că eu, în ochii 
lor, acolo trebuie să merg... 

— Şi cum să fac? întrebă tânărul care-şi aminti de invitaţia la 
masă. 

— Vei găsi un pretext, o seară între băieţi, între prieteni, o 
reuniune de adio prilejuită de plecarea unuia dintre prieteni din 
Paris, te vei ridica de la masă şi-ţi vei cere scuze, nu-i aşa? 

— Cum doriţi, răspunse Fernand. 

— Te vei duce după aceea să-ţi pui o cravată albă şi la orele 
nouă seara cel mai târziu vei prezenta în numele meu scuze 
domnului de... 

— Foarte bine, domnule, făcu Fernand cu tristeţe, gândindu-se 
că seara pe care nădăjduia s-o petreacă în preajma Herminei 
avea să fie pierdută. 

Logodnicul domnişoarei de Beaupreau părăsi biroul în jurul 
orei unsprezece şi jumătate, luă un dejun modest la preţul de 25 
de centime, merse acasă, se îmbrăcă îngrijit pentru a putea ieşi 
în oraş, ajunse în strada Saint-Louis, unde mama şi fiica îl 
întâmpinară cu un zâmbet plin de afecţiune şi cu o privire 
tandră. 

La orele cinci, doamna Beaupreau, Hermine şi Fernand se 
întorceau de la concert; la orele şase, domnul de Beauprâau se 
întorcea acasă şi lua masa. 

Fidel îndatoririlor sale de confident, Fernand ceruse între timp 
îngăduinţa de a pleca mai devreme. După masă, trecu în salon 
unde se servise cafeaua, o însoţi pe Hermine la pian, statură de 
vorbă zece minute, după care el se retrase, lăsând la gura sobei 
pe doamna şi pe domnul de Beaupreau; între cei doi soţi domnea 
o oarecare răceală. Hermine, după ce-şi conduse logodnicul până 

110 


—  Moştenirea misterioasă — 


la uşa salonului şi după ce-i strânse mâna, se aşeză din nou la 
pian. 

În timp ce Thérèse se aplecase pentru a lua cleştele şi a drege 
focul care începuse să piardă din tărie, în timp ce fata, la pian, se 
afla cu spatele spre cămin, domnul de Beaupreau lăsă să-i scape 
o scrisoare pe covor, foarte aproape de gura căminului. 

O clipă după aceea, doamna de Beaupreau puse cleştele la loc 
şi ridică privirile. 

Şeful de birou era cufundat într-o somnolentă visare, cu ochii 
aţintiţi spre tavan. 

Hermine cânta un vals. 

Doamna de Beauprâau zări scrisoarea, schiţă o mişcare de 
surprindere care păru să-l smulgă pe soţul său din meditaţia în 
care se cufundase şi, arătându-i scrisoarea, îi spuse: 

— Fără nici o îndoială, această hârtie vă aparţine, domnule. 

Şeful de birou aruncă o privire nepăsătoare pe covor, se 
aplecă, ridică scrisoarea şi se uită pe plic. 

„Domnului Fernand Rocher”, citi el. 

La auzul acestui nume, Hermine se întoarse şi degetele sale 
rămaseră imobilizate pe clapele pianului. 

— Probabil că Fernand a pierdut această scrisoare, spuse 
liniştit domnul Beaupreau. 

Hermine se ridică şi, stăpânită de o vagă curiozitate, se 
apropie. 

— la te uită, zise cu naivitate şeful de birou, destul de ciudată 
această adresă; dedesubtul ei stă scris: „Prin camerista mea”. 

Hermine tresări şi o uşoară roşeaţă îi acoperi fruntea. 

— Zău dacă nu e scrisul unei femei! sfârşi răutăcios domnul 
de Beauprâau. 

Obrajii roşii ai Herminei deveniri palizi, iar mama sa se ridică 
presimţind că avea să urmeze o adevărată dramă; o dramă 
fatală pentru fiica ei, o dramă ascunsă în scrisoarea pe care 
domnul de Beauprâau o deschidea foarte încet, fără ca celor 
două femei să le treacă prin minte să-l împiedice. 

Domnul de Beaupreau păru să citească primele rânduri cu o 
oarecare indiferenţă, mânat de o curiozitate firească la un viitor 
socru care vrea să cunoască relaţiile epistolare ale ginerelui său; 
apoi, dintr-o dată, lăsă să-i scape o exclamaţie de surprindere şi 
de indignare. 

— O! asta e prea de tot! 

Apucă un sfeşnic aflat pe cămin, îl apropie de el şi continuă să 
citească. 

ai 


— Ponson du Terrail — 


Hermine rămăsese împietrită şi albă ca o statuie, iar mama 
sa, stăpânită de o sinistră presimţire, începu să tremure 
privindu-l pe domnul de Beaupréau, al cărui chip părea să se 
descompună pe măsură ce înainta în lectură. 

După ce sfârşi, şeful de birou îşi aţinti privirile asupra soţiei 
sale şi îi spuse: 

— Această scrisoare, doamnă, vine din partea domnişoarei 
Baccarat, o cocotă bine cunoscută şi este adresată aceluia pe 
care aţi vrut să vi-l faceţi ginere. Vă felicit pentru o asemenea 
alegere. Poftim, citiţi. 

Şi întinse doamnei de Beaupreau scrisoarea. 

Biata mamă citi, la rândul său, cuvintele dictate de forţa 
răului, scrise de mâna răului, cuvinte cu ajutorul cărora fiica sa, 
copila atât de pură şi de nevinovată, era insultată în chip josnic; 
şi, ca şi când nemaipomenita durere care avea să-i lovească fata 
ar fi atins-o mai devreme şi cu mai multă putere pe ea însăşi, 
scoase un strigăt şi leşină. 

Domnul de Beaupreau se grăbi să-i vină în ajutor, sună, strigă 
şi stârni zarvă mare, mai puţin din dragoste pentru soţia sa şi 
mai mult pentru a îngădui Herminei să citească, la rândul său, în 
linişte, scrisoarea fatală. 

Într-adevăr, fata ridicase misiva şi o parcurgea cu acea febrilă 
aviditate care ne cuprinde, adesea, când este vorba să aflăm o 
veste proastă. 

Citi până la capăt, stând neclintită în picioare, alături de 
mama sa, căreia domnul de Beaupreau îi dădea să respire săruri 
şi care începea să-şi vină din nou în fire; lăsă apoi să-i cadă din 
mână scrisoarea în cuprinsul căreia era insultată, scrisoare care 
făcea să-i apară într-o lumină nouă, înspăimântătoare, chipul 
omului pe care-l iubea şi în a cărui dragoste crezuse. 

Domnişoara Hermine de Beaupreau nu scoase nici un strigăt, 
nu vărsă nici o lacrimă. 

Neclintită, de parcă ar fi fost fulgerată, se uită rând pe rând, 
cu o privire albă, la mama sa şi la domnul de Beaupreau, părând 
să arate, în felul acesta, că viitorul vieţii sale fusese zdrobit şi că 
lumea întreagă îi devenise indiferentă. 

Doamna de Beauprâau, care îşi revenise, se ridică, alergă spre 
fiica sa cu braţele întinse şi cu ochii plini de lacrimi. 

Cele două femei se îmbrăţişară cu putere, ca şi când ar fi vrut 
să-şi contopească durerile. 

Apoi, prima clipă fiind depăşită, Hermine îşi redobândi 
puterile, hotărârea, deveni din nou calmă, aşa cum trebuie să fie 

112 


—  Moştenirea misterioasă — 


femeia trădată care se ştie mai presus de aceasta trădare. 

— Tată, — spuse ea adresându-se domnului de Beaupreau cu 
glasul trist dar hotărât — îl vei ruga, nu-i aşa, pe domnul Rocher 
să dea uitării proiectele noastre de căsătorie. 

— O! strigă şeful de birou, părând indignat la culme, 
mizerabilul! Dacă ar îndrăzni să se întoarcă! 

—  Linişteşte-te, tată, — răspunse Hermine cu mândrie — 
domnul Rocher nu va fi niciodată soţul meu. 

Fata se îndreptă atunci, cu fruntea sus, cu privirea mândră 
către un gheridon pe care se aflau toate cele necesare scrisului 
şi aşternu aceste câteva rânduri: 


„Domnule, 

O întâmplare pe care n-are rost s-o menţionez mă sileşte să 
revin asupra proiectelor noastre anterioare. Sunt hotărâtă să 
intru la mânăstire în cel mult opt zile şi sper că nu veți insista. 
Vizitele dumneavoastră ar fi cu totul de prisos”. 


Semnă această scrisoare şi o întinse domnului de Beaupreau 
cu aerul mândru al unei regine jignite care iartă dinainte ultragiul 
ce n-o poate atinge. 

Domnul de Beauprâau citi cu aviditate scrisoarea de ruptură şi 
un gând plin de o infernală bucurie îi veni în minte: 

— Am câştigat-o pe Cerise, îşi spuse el. 

Continuând apoi să se prefacă indignat, strigă: 

— Îi voi da eu însumi această scrisoare şi încă în seara asta, 
peste un ceas, la domnişoara Baccarat, unde trebuie că se află 
de pe acum, dumnealui, cel care adineauri părea atât de grăbit 
să ne părăsească. 

Domnul de Beaupreau îşi luă pălăria şi bastonul şi, înarmat cu 
scrisoarea Herminei, ieşi înainte chiar ca soţia şi fiica să fi putut 
spune un singur cuvânt sau să fi încercat să-l oprească. 

O dată ajuns la poartă, şeful de birou se porni să alerge cu 
sprinteneala unui tânăr, cobori strada Saint-Louis până în piaţa 
Royale, găsi o trăsură, se aruncă în ea şi spuse birjarului: 

— Strada Moncey, şi în galop! 

Birjarul, văzând un bărbat în haină albastră şi cu decoraţii, 
crezu că are de a face cu un pair al Franţei, dădu bice cailor în 
aşa fel încât îl depuse pe domnul de Beauprâau la poarta casei 
lui Baccarat după numai douăzeci de minute. 


113 


— Ponson du Terrail — 
Capitolul XIII 


În timp ce domnul de Beaupréau gonea spre Baccarat, 
aceasta se găsea din nou în tête-à-tête cu sir Williams. Erau 
singuri într-un mic budoar, în care Baccarat nu primea decât pe 
cei mai intimi dintre prieteni, budoar izolat, ce îngăduia să se 
discute în voie, fără teama de a fi auzit nici măcar de către 
Fanny, care obişnuia să mai asculte pe la uşi. 

Baccarat era palidă, înfrântă şi din ochii ei curgeau lacrimi. 

Williams era rece, calm, uşor batjocoritor, aşa cum şade bine 
unui adevărat ispititor. 

— Cât de mult m-am înjosit! rosti Baccarat, gândindu-se la 
preţul pe care-l plătea pentru Fernand. 

— Draga mea, — răspunse Williams — în această lume josnică 
nu dobândeşti nimic de gratis. Simpaticul domn de Beauprâau ti- 
| pune în braţe pe Fernand cel drag; este drept să capete şi el 
ceea ce i se cuvine pentru abnegaţia pe care a dovedit-o. 

— Dar este sora mea!... exclamă Baccarat încercând din nou 
să reziste. 

— E! La urma urmelor, şi dumneata şi eu nu ne străduim 
decât pentru fericirea ei... 

— Este cuminte... este cinstită... vrea să se căsătorească... 
şopti Baccarat. 

— Peste şase luni vom face dintr-însa o regină a modei. Va 
avea, ca şi dumneata, cai şi trăsuri în loc să coasă din noapte 
până în zori. Şi în locul unui nespălat, cu mâinile negre, cu 
bluzonul soios, beat de dimineaţa şi până seara, pentru că aşa 
înţelege el dreptul său de bărbat, noi îi vom da, după acest odios 
şi grotesc Beaupreau, un frumos viconte, cu trăsurică şi valet, cu 
mustăţi negre şi cu o rentă de o sută de mii de franci. 

— Diavol! rosti Baccarat, pe care o cuprinsese ameţeala. 

— Mulţumesc, răspunse galant baronetul. Apoi îşi scoase 
ceasul. 

— Aşadar, — spuse el — e opt şi jumătate, la ceasul acesta 
Beaupreau trebuie să-şi fi jucat scena. Decide-te, draga mea, 
căci altfel iau lucrurile aşa cum sunt şi mă duc să prezint 
omagiile mele mamei şi fiicei... Dar, în cazul acesta, Fernand nu 
va păşi niciodată aici. 

Baccarat plecă fruntea şi tăcu. 

Williams întinse mâna către o masă: 

— Aşează-te aici şi scrie. 

Baccarat se ridică zdrobită şi, în timp ce se îndrepta spre 

114 


—  Moştenirea misterioasă — 
masă, îi spuse: 
— Dictează. 


„Buna mea soră, — dictă Williams — dacă nu-mi vii de îndată 
în ajutor, sunt pierdută; pierdută fără scăpare. Nu mai am timp 
să vin până la tine şi să-ți explic, să-ți înfățişez groaznica situație 
în care mă aflu. Pot să-ţi spun doar atât: e vorba de viitorul meu, 
poate şi de viața mea... Aleargă neiîntârziat, cât poţi tu de 
repede, în strada Serpente, la nr. 19; întreabă de doamna 
Coquelet şi spune-i: „Vin pentru sora mea...” Vei afla atunci tot 
ce va trebui să faci pentru a mă putea salva. 

Louise a ta care te iubeşte”. 


Pana căzu din mâinile sale şi două lacrimi, stăpânite mult 
timp, îi apărură, în sfârşit, pe obraji. 

— Biata mea soră! 

— Şi acum, — spuse Williams — să-l aşteptăm pe Beaupreau. 

In aceeaşi clipă, se auzi clopoţelul care vestea sosirea unui 
oaspete. 

Şi în timp ce Baccarat se ridica pentru a trece în dormitor, 
unde să-l primească pe şeful de birou, Williams îi spuse repede: 

— Dacă este el, trebuie să afli mai întâi ce a făcut şi cum s-a 
desfăşurat scena. Íl laşi după aceea singur, înainte de a-i făgădui 
ceva, te întorci şi-mi spui ce s-a petrecut. 

Baccarat îşi şterse lacrimile şi redeveni ea însăşi. 

Se aranjă în faţa unei oglinzi, îşi puse în ordine părul şi ieşi cu 
pasul hotărât. 

Cerise era definitiv sacrificată pe altarul iubirii care mistuia 
sufletul ei. 

Vizitatorul era, într-adevăr, domnul Beaupreau care părea 
agitat şi triumfător, cu scrisoarea Herminei în mână. 

— lată, frumoasă doamnă, citiţi şi veţi vedea... 

Baccarat luă scrisoarea, o citi cu sufletul la gură şi-şi spuse: 

— Nu se va căsători cu ea niciodată. 

Domnul de Beauprâau, căruia îndrăzneala îi revenise, se 
aşeză liniştit pe o banchetă, îşi petrecu mâna în haina albastră şi 
o privi pe Baccarat. 

—  Şi-acum, frumoasă doamnă, nu veţi întreprinde nimic 
pentru mine? 

— Aşteptaţi! răspunse Baccarat care, fără nici o altă explicaţie 
şi ascultând de ordinele lui Williams, îl lăsă pe şeful de birou uluit 
şi se întoarse în budoarul în care se găsea baronetul. 

115 


— Ponson du Terrail — 


Williams luă scrisoarea pe care Baccarat o păstrase asupra ei, 
o citi cu atenție şi spuse: 

— E bine, e foarte bine; e chiar mai mult decât m-am aşteptat. 

Apoi, adresându-se lui Baccarat: 

— Şi acum draga mea, îl vei sfătui pe Beaupreau să meargă în 
strada Serpente, la numărul 19, în jurul orei zece, s-o caute pe 
doamna Coquelet şi să se lase în grija ei, în ceea ce o priveşte pe 
Cerise. 

— Asta-i tot? 

— Îi vei recomanda, în afară de asta, ca mâine, în cazul în 
care Fernand Rocher îl întreabă ceva, să nu-i dea nici o 
explicaţie. 

— Bine. 

— După ce va fi plecat Beaupreau îţi voi spune tot ce va trebui 
să faci cu această scrisoare şi, dacă nu te vei dovedi lipsită de 
răbdare şi de înţelepciune, frumosul tău Fernand va fi mâine aici 
şi nu va mai pleca. 

Fremătând de bucurie, Baccarat se întoarse la domnul de 
Beauprâau. 

Williams sună între timp şi Fanny apăru. 

— Mititico, — îi spuse baronetul — vei lua trăsura stăpânei tale 
şi vei preda aceasta domnişoarei Cerise. Dacă îţi cere explicaţii, 
îi vei răspunde că tu nu ştii nimic... dar că stăpâna ta e într-o 
stare groaznică. Ţine şi pentru tine. 

Un ceas mai târziu, Williams o părăsea pe Baccarat şi alerga 
în strada Serpente. 

— Între noi doi, domnule de Beaupreau! rosti el apucând 
hăţurile şaretei sale. 


Capitolul XIV 


În timpul acesta, Fanny, întinsă în cupeul stăpânei sale în 
care, în treacăt fie spus, se simţea destul de bine şi părea foarte 
la locul ei, alerga spre cartierul Templului, unde sosi în jurul orei 
9. Tânăra Cerise tocmai se întorsese acasă. Luase masa la 
domnişoara Jeanne şi îi vizitase noua locuinţă din strada Meslay; 
şi, cum pierduse trei ceasuri bune, Cerise îşi aprinsese lampa, îşi 
înfundase bine sobiţa şi se pusese pe treabă cu gând să lucreze 
cât mai târziu. 

Léon trecuse pe la ea s-o vadă în cursul zilei, aducându-i o 
scrisoare de la el din sat. Jacques, contramaistrul, îl înştiinţa că îi 

116 


—  Moştenirea misterioasă — 
găsise cumpărător pentru bucăţica lui de pământ şi, în acelaşi 
timp, îi făcea cunoscut că se va înapoia în curând. 

Jacques avea să se întoarcă cu banii şi cu actele lui Leon; 
trebuiau să se îngrijească cât mai repede de strigările de 
căsătorie şi, peste 15 zile sau peste trei săptămâni, chiar dacă ar 
fi fost nevoie să se plătească bisericii o strigare, Cerise ar fi fost 
căsătorită. 

Gândul acesta o îmboldea la treabă şi, fredonând unul din cele 
mai vesele refrene pe care le cunoştea, fata începu să lucreze cu 
sârg. 

Puțin după aceea apăru Fanny. 

Uimirea fetei fu deosebit de mare în clipa în care o văzu pe 
camerista sorei sale sosind la o oră atât de neobişnuită; uimirea 
se preschimbă însă repede în consternare, de îndată ce isprăvi 
de citit scrisoarea trimisă de Baccarat. 

— Dumnezeule, — strigă ea — ce i s-a întâmplat Louisei? 

— Nu ştiu, răspunse Fanny, jucându-şi cu fidelitate rolul; 
doamna este foarte tristă, pare înnebunită. 

Cerise se ridică repede, dădu de o parte masa de lucru, îşi 
aruncă într-o clipă un şal pe umeri, îşi potrivi o bonetă pe cap şi 
îi spuse lui Fanny: 

— Mă duc... mă duc... spune-i sorei mele că alerg! 

Fanny porni în goană, se urcă în trăsură şi dispăru. 

Cerise cobori repede în urma ei; reciti ciudata scrisoare la 
lumina unui candelabru fumegând care abia reuşea să destrame 
întunericul scării. 

— Strada Serpente nr. 19... şopti ea... dar e foarte departe de 
aici şi nu pot să pierd nici o clipă. 

Şi Cerise, care refuza întotdeauna să folosească trăsura sorei 
sale, alergă la cea mai apropiată staţie, se aruncă într-o birjă şi 
strigă vizitiului adresa. O jumătate de oră mai târziu, trăsura se 
oprea în strada Serpente, la poarta acelei case sordide, cu două 
etaje, cu storurile veşnic trase, casă având înfăţişarea unui loc 
rău famat şi unde l-am întâlnit pe Colar aducându-l pe căpitanul 
Williams atunci când acesta sosise de la Londra. 

Văzând această casă lugubră, inima Cerisei se strânse; ciocăni 
la poartă cu o nemaipomenită nelinişte; şi atunci când poarta se 
deschise scrâşnind din balamalele ruginite, fata zări în faţa ei un 
culoar întunecat, îngust, în care aerul era umed şi greţos şi avu 
senzaţia că pătrunde într-un cavou. 

Înaintă pe dibuite în întuneric şi, cu glasul gâtuit de emotie, 
strigă: 

117 


— Ponson du Terrail — 

— Nu e nici o portăreasă? 

O lumină se ivi atunci în capul scărilor întortocheate, scări ale 
căror trepte erau mâncate de ani şi care, în chip de balustradă, 
aveau o frânghie slinoasă şi Cerise, înspăimântată, văzu apărând 
chipul hidos al unei femei bătrâne care întrebă cu glas piţigăiat: 

— Cine e acolo, cine vine la ora asta? 

— Doamna Coquelet? îndrăzni Cerise tremurând. 

— Da, eu sunt. 

Cerise urcă treptele alunecoase ale scării şi se opri nehotărâtă 
în faţa bătrânei. 

— Doamnă, vin din partea sorei mele Louise. 

— Louise? întrebă doamna Coquelet, care Louise? 

Cerise roşi gândindu-se la porecla sorei sale. 

— Baccarat, răspunse fata. 

— Da, da, spuse bătrâna, al cărei glas păru să se îndulcească 
şi să devină ceva mai omenesc; intră, mititico, intră. 

Şi doamna Coqguelet deschise o uşă pe palierul primului etaj şi 
o conduse pe fată, de-a lungul unui coridor la fel de întunecat ca 
şi cel de jos, într-o cameră. 

— Vino, mititico — o invită bătrâna cu glas mângâietor — pe 
aici, haide. 

Emoţionată şi tremurând, Cerise păşea în urma acestei 
înspăimântătoare femei îmbrăcată cu o cămaşă de noapte, 
purtând pe cap o bonetă cu panglici de un roşu ţipător şi peste 
cămaşă un fel de şal în carouri verzi. 

Camera în care o introduse pe Cerise semăna cu salonul luxos 
al unei case rău famate: perdele de un roşu obosit la ferestre, un 
vechi divan ale cărui rupturi erau ascunse de o husă croşetată, o 
pendulă Noblet aşezată pe un cămin între două vaze de flori, un 
gheridon din mahon aurit, un fotoliu dintr-o mătase lucioasă, 
verzuie. 

Cerise cuprinse dintr-o singură privire această groaznică 
amestecătură de lux şi de sărăcie; în cele din urmă ochii săi se 
opriră asupra doamnei Coquelet şi biata copilă se întrebă cum de 
putea sora sa, care trăia totuşi printre altfel de oameni, să 
întreţină relaţii cu o asemenea femeie. 

— Intră, mititico, intră! repetă maştera pe un ton ademenitor 
care ar fi băgat în sperieţi până şi o femeie ceva mai puţin 
nevinovată decât Cerise. 

Cerise îi dădu ascultare şi rămase în picioare în mijlocul 
camerei roşii, continuând să privească, cu spaimă mută, când 
această sumbră încăpere, când chipul hidos al babei. 

118 


—  Moştenirea misterioasă — 


— Aşadar, — făcu aceasta — vii din partea lui Baccarat? 

— Este sora mea, şopti Cerise roşind. 

— Foarte bine, foarte bine, stai jos, mititico. 

— Doamnă, reluă Cerise stăpânită încă de emoție — mi-a scris 
sora mea că trebuie să vin să vă văd, că numai eu aş putea s-o 
scot dintr-o groaznică încurcătură în care se găseşte. 

— Este adevărat, micuţo, este foarte adevărat; dar te rog să 
stai jos. 

Vorbind astfel, doamna Coquelet afişa un zâmbet straniu, care 
o uimi pe Cerise şi o făcu să creadă că Baccarat se găsea, într- 
adevăr, într-o mare încurcătură. 

— Numai că, urmă bătrâna, nu e vorba de mine, aşteptăm o 
altă persoană şi aceea îţi va vorbi despre sora ta, mititico... Stai 
jos, aici, şi aşteaptă; n-o să mai dureze mult, persoana n-o să mai 
întârzie. 

Doamna Coquelet puse pe cămin lumânarea pe care o ţinea în 
mână, între pendulă şi unul din vasele de flori şi, înainte ca 
Cerise să fi avut timpul să rostească cea mai mică întrebare, se 
retrase şi închise uşa în urma ei. 

Absolut nedumerită, rămasă singură, fata arunca în jurul ei 
priviri de o dureroasă uimire. 

Tot ceea ce vedea, tot ceea ce auzea, absolut totul, până şi 
scrisoarea sorei sale, erau de natură s-o cufunde într-o cumplită 
nelinişte. 

Cu toate acestea, se aşeză pe vechiul divan, a cărui husă 
croşetată fusese cândva albă, şi aşteptă, tresărind la cel mai mic 
zgomot şi cu ochii pironiţi asupra pendulei care arăta că în 
curând aveau să fie ceasurile zece. 

Trecură, astfel, zece minute, apoi un sfert de oră; o linişte 
adâncă domnea în jurul fetei, o linişte în care s-ar fi putut auzi 
până şi bătăile inimii acestei biete copile, bătăi grăbite de o 
spaimă pe care ea nu o putea înţelege. 

Privirile sale se opreau când asupra pendulei care-i măsura 
scurgerea timpului, când asupra uşii acoperite de o perdea roşie, 
asemănătoare aceleia care masca fereastra aflată în faţa 
căminului. 

Şi, în timp ce făcea tot felul de presupuneri asupra 
nenorocirilor care stăteau gata s-o copleşească pe sărmana ei 
soră şi pe care ea era chemată să le înlăture, în timp ce se 
întreba cine ar fi putut să fie persoana pe care o aştepta cu atâta 
ciudată nelinişte, în spatele ei se făcu auzit un zgomot. 

Cerise se întoarse cu un strigăt de groază... 

119 


— Ponson du Terrail — 

O uşă tapetată cu acelaşi tapet care acoperea şi pereţii şi pe 
care, din această pricină, nu o remarcase, se deschisese foarte 
aproape de divan, îngăduind unui bărbat pe care, la prima 
vedere, Cerise nu-l recunoscu, să pătrundă în încăpere. 

Purta ochelari albaştri; dar, în locul unei haine albastre ca şi 
ochelarii săi, purta o redingotă neagră cu nasturi până sus, 
îmbrăcată peste o vestă albă. 

Era domnul de Beauprâau. 

Şeful de birou închise uşa şi o salută pe Cerise. 

— Bună ziua, copila mea dragă, spuse el pe un ton degajat, 
scoţându-şi pălăria şi lăsând astfel să i se vadă capul chel. 

Văzând un bărbat, Cerise se ridicase repede şi făcuse, fără să 
vrea, un pas înapoi. Dar înfăţişarea matură, precum şi 
strălucitoarea chelie a domnului de Beauprâau avură darul s-o 
liniştească. 

— Bună ziua, bună ziua, copila mea dragă, repetă el pe un ton 
părintesc în care se simţea, totuşi, o uşoară emoție. 

— Domnule, — spuse Cerise făcând încă un pas înapoi — oare 
dumneavoastră sunteţi persoana... pe care... o aştept? 

— Da, frumoasa mea copilă, eu sunt! 

Şi şeful de birou strânse mâna fetei. 

— Dar de ce nu stai jos! 

Cerise îşi retrase mâna dintr-a lui şi rămase în picioare. 

— Sora mea, spuse ea, sora mea Baccarat... 

— O fată încântătoare, o întrerupse Beaupreau şi aproape tot 
atât de frumoasă ca şi dumneata, continuă el pe un ton libidinos. 

— Mi-a scris sora mea... 

— A! da... ştiu. 

— Că se găseşte într-o situaţie grea. 

— Foarte grea, frumoasa mea copilă. 

— Şi că eu trebuie să... 

— Desigur, răspunse şeful de birou, Baccarat contează, 
într-adevăr, foarte mult pe dumneata... Ei, dar vino aici, să stai 
jos, lângă mine... O să vorbim numaidecât despre toate astea... 
Nu cumva ţi-e teamă de mine? 

— Nu, bolborosi Cerise care nu înţelegea absolut nimic din 
cuvintele şefului de birou, lăsându-se păcălită de aerul său 
cumsecade. 

Şi pentru că era vorba despre sora sa, pentru că domnul de 
Beaupreau era urât şi bătrân şi pentru că, în nevinovăția 
sufletului său, fata se afla la o sută de leghe depărtare de purul 
adevăr, încrezătoare, Cerise se aşeză la capătul celălalt al 

120 


—  Moştenirea misterioasă — 


divanului pe care şeful de birou se lăsase cu greu să cadă. 

— Domnule, implora ea cu un glas în stare să îmblânzească şi 
un tigru, dacă o puteţi salva pe biata mea soră... 

— Da, fără îndoială, fata mea dragă; dar, deocamdată să 
vorbim despre dumneata... 

— Despre mine? 

— Despre dumneata, repetă domnul de Beauprâau care luă 
mâna fetei cu gândul de a o duce la buze cu un gest galant. 

Cerise îşi retrase mâna şi, cu toate că nu bănuia încă nimic, se 
dădu speriată înapoi, ascultând de îndemnul unei cumplite 
spaime. 

— Se poate, — reluă el apropiindu-se — uită-te bine la mine, 
nu mă recunoşti? 

Şi în faţa ochilor fetei, la flacăra luminării aflate pe cămin, el 
îşi arătă chipul palid şi fruntea cheală. 

O amintire trecu ca un fulger prin mintea fetei. 

— Da, da, strada Bourbon-Villeneuve... pe bulevard... până la 
uşa mea... 

Şi de data aceasta, ghicind în sfârşit despre ce este vorba, 
Cerise se ridică repede şi voi să fugă. 

Se gândi însă la Baccarat şi îşi spuse dintr-o dată că se prea 
poate ca bărbatul care o urmărise să fi făcut lucrul acesta din 
cauza sorei sale, pentru a-i vorbi despre ea şi atunci rămase în 
picioare, aşteptând. 

Domnul de Beaupreau, care nu se ridicase, continuă: 

— Scumpa mea copilă, s-ar putea să-ţi par puţin... puţin prea 
copt... şi adevărul este că nu mai am douăzeci de ani... dar, 
crede-mă, sunt un bărbat cumsecade, chiar foarte cumsecade şi 
am să ştiu să mă port aşa cum se cuvine. 

Cerise se înşelă încă o dată asupra înţelesului cuvintelor sale 
şi ridică spre el o privire timidă. 

— Da, — continuă şeful de birou — am o poziţie destul de 
frumoasă şi destul de multă putere. Zău, ce-ai spune despre un 
frumos demisol în strada Blanche sau în strada Saint-Lazare, o 
mie de franci chirie, o servitoare, cinci sute de franci pe lună şi o 
sută de ludovici pentru toalete?... 

— Domnule! strigă Cerise sufocată de indignare şi înțelegând, 
în sfârşit. 

Şi-atunci biata fată pricepu totul, absolut totul, până şi infamia 
surorii sale. Alergă îngrozită spre uşă, voind să fugă. Uşa era însă 
încuiată. 

În timpul acesta, domnul de Beauprâau se ridicase, se 

121 


— Ponson du Terrail — 


apropiase de ea, o cuprinsese de mijloc şi încercase s-o sărute. 

Cerise se smucise şi scoase un strigăt înspăimântător: 

— Mizerabile!... Ajutor! 

Domnul de Beaupreau răspunse printr-un hohot de râs. 

— Haide, haide, micuţo, să nu mai fim atât de răi şi de cruzi; 
mă voi ţine de cuvânt şi ca dovadă... 

Voi s-o cuprindă, dar Cerise, căreia disperarea îi redase 
prezenţa de spirit şi puterile, îl respinse, alunecă din braţele sale 
cu supleţea unui şarpe, făcu un salt înapoi până la cămin, apucă 
un sfeşnic din zinc argintat şi îşi făcu din el o armă. Atitudinea 
hotărâtă a tinerei îl opri o clipă pe domnul de Beaupreau, care 
ezită s-o mai urmărească. 

Işi aduse însă aminte că doamna Coquelet, în ale cărei mâini 
murdare strecurase, cu numai zece minute înainte, cinci ludovici, 
îi spusese zâmbind: 

— Sunt singură în toată casa şi sunt surdă lemn. Dacă mititica 
strigă, nu trebuie să vă fie teamă... Aici poţi să şi omori un om, 
eu tot n-aud nimic. 

Şi, prinzând curaj, domnul de Beauprâau voi s-o pornească din 
nou către Cerise, care continua să strige după ajutor. Dintr-o 
dată însă uşa mascată de lângă divan se deschise şi în pragul ei 
apăru un bărbat la a cărui vedere fata, înspăimântată, scoase un 
strigăt de bucurie, iar seducătorul se dădu înapoi, întrerupt în 
pragul oribilei sale tentative. 

Văzându-l, cu toate că nu-l cunoştea, Cerise bănui că 
providenţa îi trimisese un eliberator. 

In acelaşi timp, Beaupreau şoptea uimit: 

— Sir Williams! 

Bărbatul care tocmai apăruse în pragul acestei încăperi în 
care Cerise se crezuse pierdută, cu capul descoperit, cu un 
pistolet în mână, era într-adevăr baronetul sir Williams, în ale 
cărui planuri tenebroase se afla şi acela de a-l opri pe domnul de 
Beauprâau să-şi ducă la bun sfârşit crima; baronetul sir Williams 
care, în ajun, fusese prezentat şefului de birou la Ministerul 
afacerilor externe şi avusese onoarea să danseze de două ori cu 
domnişoara Hermine, logodnica domnului Fernand Rocher. 

Intâlnirea cu acest bărbat pe care-l cunoscuse în văzul întregii 
lumi, care era la curent cu funcţiile lui administrative şi care-l 
surprindea astfel, comportându-se cu brutalitatea unui soldăţoi, 
violentând o fată tânără fără apărare, produse asupra domnului 
de Beauprâau aceeaşi stupoare pe care ar fi produs-o apariţia 
chipului Meduzei. 

122 


—  Moştenirea misterioasă — 


înspăimântat şi palid, el se dădu în lături din faţa lui Williams, 
care înainta spre Cerise şi-i spuse: 

— Să nu vă fie teamă de nimic, domnişoară; cerul vă trimite 
un protector şi acest mizerabil vă va respecta. 

În acelaşi timp, Williams strigă: 

— Colar! Colar! 

Uşa principală, aceea prin care intrase şi Cerise, se deschise şi 
fata îl văzu atunci apărând pe Colar, umbra fidelă a lui Williams, 
Colar, noul prieten al lui Léon, pe care, văzându-l, Cerise scoase 
un strigăt de bucurie şi se îndreptă spre el aşa cum se îndreaptă 
un copil către mama sa. 

— O vei conduce pe domnişoara, — îi spuse Williams — şi 
dacă i se întâmplă ceva... 

— Mii de draci! strigă Colar, prefăcându-se adânc uimit, este 
domnişoara Cerise!... Înseamnă că n-am fost înşelaţi! 

Şi fără să dea nici o explicaţie ciudatelor sale cuvinte, o luă cu 
el pe fată, în timp ce Williams rămânea singur în prezenţa 
domnului de Beaupreau. 

Tremurând toată, dar încrezătoare în prietenul logodnicului 
său, Cerise ieşea din această clădire, unde era cât pe ce să 
ajungă victima brutalităţii unui bătrân care-şi pierduse minţile, 
strângând mâna lui Colar şi spunându-i în şoaptă: 

— iți mulţumesc, îţi mulţumesc! 


Capitolul XV 


Rămaşi singuri, domnul de Beaupreau şi Williams se priviră o 
clipă în tăcere, ca doi adversari în ceasul unei bătălii 
hotărâtoare. 

După aceea, baronetul închise uşa, se aşeză în faţa şefului de 
birou şi-l privi cu răceală. 

— Domnule — făcu el — după câte mi se pare, sunteţi domnul 
baron de Beauprâau, şef de birou la Ministerul afacerilor externe, 
pe cale de a deveni şef de divizie, aveţi o avere de două sute de 
mii de franci şi sunteţi tatăl unei încântătoare tinere, domnişoara 
Hermine, care mi-a acordat ieri seara favoarea unui dans. 

— Domnule... bolborosi Beaupreau, a cărui privire aiurită 
părea să fi rămas agăţată de ţeava pistoletului pe care sir 
Williams continua să-l ţină în mână. 

— Şi iată că, în urma unor împrejurări pe care vi le voi istorisi 
ceva mai târziu, vă surprind la orele zece seara, într-o casă 

123 


— Ponson du Terrail — 


suspectă în care aţi atras o fată tânără şi cinstită... şi vă surprind 
în timp ce... 

— Domnule, — îl întrerupse şeful de birou scos din sărite — nu 
văd de ce vă interesează. 

— Pe mine, unul, nu mă interesează, răspunse Williams. 
Numai că... să vedeţi... această fată are optsprezece ani, e vorba 
deci de un atentat odios, infam, agravat de circumstanţele 
sechestrării şi ale violenţei... Este vorba, deci, de o crimă care vă 
poate duce în faţa curţii cu juri, iar de la curtea cu juri la Toulon 
sau la Brest, adică la galere, mă-nţelegeţi? 

Domnul de Beauprâau îl asculta înfiorat şi continua să 
privească uluit pistoletul. 

— Pentru a ajunge la un asemenea rezultat, continuă Williams, 
pentru a înlocui, adică, haina dumneavoastră de înalt funcţionar 
cu o scurtă de pânză roşie, pentru a înlocui panglica pe care o 
etalaţi la butoniera dumneavoastră prin cătuşele închisorii, 
pentru a face dintr-un viitor şef de divizie un deţinut, ce trebuie? 
O nimica toată: doi martori care să confirme unui judecător de 
instrucţie depoziţia victimei. 

— Domnule... domnule, bolborosi domnul de Beauprâau cu 
glasul tremurând, vreţi să mă distrugeţi? 

— Păi de, această fata mă interesează. Colar şi cu mine am 
putea depune mărturie... 

— lertare! exclamă domnul de Beauprâau îngrozit, căzând în 
genunchi. 

— Bine, bine, făcu baronetul, dar să ştiţi că, în felul acesta, nu- 
mi păreţi destul de interesant ca să vă pot ierta. 

Domnul de Beaupreâau era unul din acei oameni care afişează 
insolenţa faţă de inferiorii lor, care stau întotdeauna plecaţi în 
faţa superiorilor, unul din acei oameni care sunt tari în faţa celor 
slabi şi laşi în faţa celor puternici. 

Se purta josnic în faţa omului care-l putea distruge pentru 
totdeauna, cu un singur cuvânt; se târa la picioarele lui cu 
lacrimi în ochi, hohotind de plâns. 

Baronetul sir Williams păru să guste câteva clipe această 
ruşinoasă laşitate, precum şi chinurile morale ale omului aflat la 
discreţia sa; îl pofti apoi să se ridice, îi arătă un scaun şi îi spuse: 

— Şi-acum, moşulică, nu te mai tângui şi hai să stăm de 
vorbă. 

— Mă iertaţi? exclamă Beaupreau, care trecu brusc de la 
disperare la bucurie. 

— Nu, am să încerc să mă înţeleg cu dumneata. 

124 


—  Moştenirea misterioasă — 


Şi în timp ce şeful de birou îl privea uluit, baronetul continuă 
pe un ton calm şi distant: 

— Nu sunt judecător de instrucţie şi nu este treaba mea să 
aprovizionez închisorile; sunt însă stăpân pe dumneata, stăpân 
pe libertatea dumitale, stăpân pe onoarea şi pe poziţia dumitale 
şi am să caut să speculez această situaţie. 

Domnul de Beauprâau crezu că a picat în mâinile unuia dintre 
acei oameni care şantajează din clipa în care deţin un secret şi, 
ca atare, se grăbi să întrebe: 

— Aveţi nevoie de bani? Spuneţi-mi o sumă, cât vă trebuie? 

Williams zâmbi. 

instinctele avare şi cupide ale domnului de Beaupreau purtau 
în clipa aceea o îndârjită bătălie cu groaza care continua să-l 
stăpânească. 

— Nu sunt... bogat, dar, în sfârşit, spuneţi... vorbiţi... 

Baronetul ridică din umeri: 

— Să fim serioşi, dragul meu, îmi trebuie ceva mai mult decât 
nişte cârpe de o mie de franci. 

Domnul de Beaupreau se înfiora. 

— Vreţi să mă ruinaţi? întrebă el cu spaimă. 

— Poţi să fii sigur, — răspunse liniştit Williams — că toată 
averea dumitale nu face nici doi bani pentru mine. 

Domnul de Beaupreau se îngălbeni şi găsi curajul să strige: 

— În cazul acesta, omorâţi-mă pe loc! 

—  Liniştiţi-vă, n-am nevoie de averea dumneavoastră; 
ascultaţi-mă! 

Domnul de Beauprâau scoase un suspin de uşurare şi-l privi 
pe Williams cu o uimire crescândă. 

— Aveţi o fiică, continuă baronetul, o fată care mi-a acordat 
aseară un dans? 

— Da, bâigui şeful de birou. 

— Aţi făgăduit domnului Fernand Rocher mâna fiicei d- 
voastră? 

— Este adevărat. 

— Aţi făcut foarte rău, scumpe domn, pentru că fiica dumnea- 
voastră îmi place şi mi s-a năzărit s-o iau de nevastă. 

La auzul acestor cuvinte, uimirea domnului de Beauprâau 
atinse ultima treaptă. 

— Ascultaţi-mă, continuă Williams, cunosc secretele dumnea- 
voastră de familie aşa cum vi le cunoaşteţi singur. Hermine nu 
este fiica dumneavoastră. 

Domnul de Beauprâau scoase un strigăt şi zvâcni de pe 

125 


— Ponson du Terrail — 


scaunul pe care Williams îl obligase să ṣadă. _ 

— Ascultă-mă şi nu mă mai tot întrerupe. Iți spuneam, aşadar, 
că Hermine nu este fiica dumitale... Este adevărat? 

— Este foarte adevărat, bolborosi domnul de Beaupréau. 

— Hermine este fiica unui om al cărui nume nu-l cunosc decât 
eu, eu singur, sir Williams. 

Şeful de birou făcu din nou un gest de uimire. 

— Omul acesta a murit... A murit de douăsprezece ori 
milionar, conchise cu răceală Williams, în timp ce şeful de birou 
începea să desluşească... A murit şi sunt singurul care-i cunoaşte 
numele, singurul care ştie unde se afla testamentul său. 

La auzul acestui cuvânt, testament, în mintea şefului de birou 
se ivi o licărire stranie şi ghici pe jumătate proiectul lui Williams. 

— Testamentul său, reluă baronetul, are un nume lăsat în alb, 
numele legatarului universal... Acest nume ar fi trebuit să fie, în 
intenţia testatorului, cel al femeii dezonorate sau al copilului său, 
în cazul în care ar fi avut vreunul... Mă înţelegi? 

Williams şi Beaupreau se priviră atunci ca doi bandiți care au 
mirosit o pradă şi care sunt gata să devină aliaţi şi prieteni cu 
toate că ceva mai înainte erau pe punctul de a se strânge de 
gât. 

— Dacă mă voi căsători cu fiica dumitale, testamentul ascuns 
va ieşi la iveală, spaţiul alb va fi completat cu numele Herminei 
şi tata-socrul îşi va primi şi el partea leului. 

Domnul de Beauprâau se înfioră de fericire, aşa cum se 
înfiorase de spaimă puţin mai înainte. 

— In caz contrar, eu rămân mut şi cele douăsprezece milioane 
vor fi pentru totdeauna pierdute. 

— Nu! strigă domnul de Beaupreau cu sălbăticie, o veţi lua de 
nevastă. 

Baronetul îşi privi cu răceală interlocutorul. 

— Tată socrule, îi spuse el, între noi fie vorba, eşti o mare 
secătură şi cred că ai fi în stare de orice crimă; numai că, vezi 
dumneata, nu eşti cine ştie ce mintos, eşti pasionat, te îndră- 
gosteşti de puştoaice şi ai nevoie să fii condus... Vei fi sclavul 
meu! 

— Voi fi, şopti Beaupreau, plecând fruntea cu umilinţa 
ucigaşului care întâlneşte în cale o forţă superioară. 

Ce s-a petrecut între aceşti doi oameni nu avea să afle nimeni, 
niciodată, dar, în clipa în care Beaupreau părăsi strada Serpente, 
un pact diabolic îl lega de sir Williams, iar soarta lui Fernand 
Rocher era pecetluită. 

126 


—  Moştenirea misterioasă — 


Capitolul XVI 


A doua zi, restabilit în urma puternicelor emoţii din cursul 
nopţii, domnul de Beauprâau sosi la birou către orele zece. 

Williams i-o făgăduise pe Cerise, spunându-i: 

— Tată socrule, în noaptea nunţii mele vei găsi la poarta 
dumitale o diligenţă cu cai cu tot; în această diligenţă, vei găsi 
un sac plin cu ludovici, iar alături de acest sac se va afla 
domnişoara Cerise; toate acestea îţi vor îngădui să te duci şi să 
petreci o frumoasă lună de miere, undeva, la o sută de leghe 
depărtare de Paris. 

Williams îl stăpânea pe Beaupreau cu ajutorul a două momeli: 
Cerise şi misterioasa moştenire. 

Aşadar, către ceasurile zece, Beaupreau sosi la biroul său în 
haine albastre, proaspăt bărbierit, zâmbitor şi bine dispus ca un 
filantrop, ascuns pe după ochelari. Abia se instalase în fotoliul 
său din piele verde, abia îşi scosese la îndemână tabachera şi 
batista în carouri albastre, — avea o adevărată pasiune pentru 
albastru — în clipa în care intră Fernand Rocher. 

Acesta nu primise încă scrisoarea de despărţire a Herminei, 
ajunsă în mâinile lui sir Williams. 

Fernand era, deci, calm şi zâmbitor, aşa cum sunt toţi 
îndrăgostiţii care cred că au atins ceasul supremei lor fericiri. 

— A, iată-te, dragul meu, spuse domnul de Beaupreau 
întinzându-i mâna. 

Fernand îl salută pe şeful de birou. 

— Vreau să vă comunic rezultatele micii mele misiuni. 

— Da, da, răspunse Beaupreau, pariez că te-ai plictisit rău de 
tot. 

— Din păcate! suspină Fernand care gândea că se lipsise de 
plăcerile unei seri petrecute în preajma Herminei, pentru a face 
un serviciu viitorului său socru. 

— S-a vorbit de mine? 

— Da; am spus că nu vă simţiţi bine şi că n-aţi putut ieşi. 

— Foarte bine. Şi acum, copilul meu drag, din moment ce tot 
ai devenit confidentul meu, să mergem până la capăt. 

Şi domnul de Beaupreau adoptă un ton misterios, iar ochii săi 
căpătară, la adăpostul sticlelor sale albastre, o expresie de 
răutăcioasă bucurie. 

— Vă ascult, domnule, răspunse Fernand. 

127 


— Ponson du Terrail — 


— Mititica de care ţi-am povestit îmi răpeşte foarte mult 
timp... Uite, va trebui din nou să plec... mă aşteaptă... a făcut din 
mine, în bună măsură, sclavul ei. 

Fernand zâmbi cu înţelegere, dar în adâncul sufletului său 
simţea un puternic dezgust pentru acest tomnatec îndrăgostit. 

— În lipsa mea, — continuă Beaupr&au — vei lua loc aici şi vei 
veghea asupra lucrărilor curente. Peste cel mult o oră mă voi 
întoarce. Dacă se iveşte vreun bon pentru plată, îl vei plăti... iți 
voi lăsa cheile de la casa de bani. 

Domnul de Beaupreau avea, într-adevăr, la dispoziţia sa 
anumite fonduri secrete ale ministerului. In casa lui de bani se 
găseau, uneori, sume până la 15 sau 20.000 de franci, parte în 
monede de aur, parte în hârtii. La minister, această casă de bani 
era cunoscută sub numele de casa ajutorului misterios. 

Biroul ocupat de către domnul de Beaupreau era o încăpere 
mare, precedată de o anticameră în care se găseau doi băieţi de 
birou, anticameră care făcea legătura cu încăperile ocupate de 
către funcţionari. 

La dreapta căminului, se afla un imens pupitru, plin cu 
dulăpioare şi cu dosare nelucrate, pupitru în faţa căruia lua loc 
domnul de Beaupreau. 

La stânga căminului, se găsea casa de bani: un cofret 
prevăzut cu trei încuietori, fiecare dintre ele având câte două 
chei; una dintre aceste chei se afla în mâinile casierului general 
al ministerului, cealaltă la domnul de Beaupreau, în aşa fel, încât 
acesta din urmă era supus unui permanent control. 


— Du-te şi închide-ţi biroul, — îi spuse Beaupreau lui Fernand 
— şi întoarce-te repede să te instalezi aici. 
Fernand ieşi. 


Domnul de Beaupreau se ridică cu iuţeala fulgerului, deschise 
casa de bani, scoase un portofel pe care-l ascunse în buzunarele 
adânci ale pardesiului său de alpaca, închise casa la loc şi se 
aşeză în fotoliul său. 

Zece minute după aceea, se ivi Fernand. 

Domnul de Beaupreau se ridică liniştit, îşi îmbrăca pardesiul, îl 
încheie şi, în timp ce-i întindea o legătură cu chei, spuse 
tânărului: 

— lată, dragul meu, îţi acord dovada unei frumoase încrederi... 
căci, din întâmplare, în casă sunt treizeci şi două de mii de 
franci. 

— Domnule... făcu Fernand jignit. 

— Bine! răspunse zâmbind şeful de birou, acum n-ai să te 

128 


—  Moştenirea misterioasă — 


superi? Ştii bine că un socru este întotdeauna bănuitor faţă de 
ginerele său. 

Şi domnul de Beauprâau îl bătu prieteneşte pe umăr, îl instală 
în fotoliul său, ajunse în anticameră de unde trecu în birouri: 

— Domnilor, — se adresă el funcţionarilor — voi lipsi pentru o 
oră, iar domnul Rocher îmi va ţine locul. Dacă veţi avea nevoie, 
vă veţi adresa dânsului. 

Acestea fiind zise, Beaupreau cobori foarte liniştit marea scară 
a ministerului, dădu colţul bulevardului, urcă într-o trăsură de 
piaţă şi porunci vizitiului: 

— Strada Saint-Lazare, în goana mare. 

instalat la biroul lui Beaupreau, Fernand era ocupat de vreo 
zece minute cu scrisorile şefului său, în clipa în care se ivi în 
anticameră un comisionar cu o scrisoare în mână; adresându-se 
uşierului, el întrebă de domnul Rocher. Uşierul deschise uşa şi-l 
pofti pe comisionar. 

— Domnule, — spuse acesta, care nu era altul decât Colar şi 
care-şi cunoştea lecţia pe dinafară — vin din colţul străzii Saint- 
Louis. Două doamne, una în vârstă şi una tânără, care coborau 
către bulevard, mi-au dat această scrisoare poruncindu-mi să v-o 
aduc aici, neîntârziat. Osteneala mea a fost răsplătită. 

Colar îi întinse scrisoarea Herminei, pe care o avea de la 
Williams, salută şi ieşi de îndată. 

Fernand recunoscu scrisul logodnicei sale şi tresări de bucurie 
în clipa în care rupse sigiliul; imediat după aceea, însă, ochii îi 
căzură pe cele dintâi rânduri ale scrisorii, păli, simţi că-l cuprinde 
ameţeala, simţi că se clatină. 

Ce însemna, oare, această scrisoare de ruptură, plină de 
răceală şi de dispreţ? Cum era cu putinţă ca aceea care-i 
zâmbise cu atâta dragoste în ajun să-i poată scrie în felul acesta? 
Timp de câteva clipe, Fernand rămase interzis de spaimă şi de 
uimire, se învârtea în jurul lui însuşi ca un om beat; apoi, o 
schimbare se petrecu în el; citi şi reciti scrisoarea şi, avântându- 
se, ieşi din birou uitând de lipsa şefului său şi de îndatoririle pe 
care şi le asumase, plecă fără să-şi ia pălăria şi aşa, cu capul 
descoperit, alergă spre strada Saint-Louis, dorind cu orice preţ s- 
o întâlnească pe Hermine. 

Cei doi uşieri care-l văzuseră ieşind îşi închipuiseră că pleca 
pentru treburi de serviciu la etajul de sus, cu atât mai mult cu 
cât era fără pardesiu şi fără pălărie. 

Fernand nu luase cu el decât un singur lucru, şi anume cheile 
casei de bani, chei pe care le pusese în buzunar din prima clipă 

129 


— Ponson du Terrail — 


în care-i fuseseră încredințate. Trecu un sfert de oră, trecu o 
jumătate de oră dar Fernand nu se întoarse. 

— Domnul Rocher a ieşit, răspundeau uşierii funcționarilor 
care voiau să intre în biroul domnului de Beaupréau. 

Şi funcţionarii făceau cale-ntoarsă. 

Dintr-o dată, se ivi domnul de Beaupréau. 

— Domnul Rocher a ieşit, îl informă uşierul. 

— A ieşit? păru surprins şeful de birou. 

— Da, domnule. 

— A ieşit în lipsa mea? 

— Da, dar trebuie să fie în clădire, căci a plecat fără pălărie. 

— Foarte ciudat, mormăi Beaupreau intrând în biroul său şi 
instalându-se. Se aşeză apoi la lucru ca şi când Fernand ar fi 
trebuit să se ivească dintr-o clipă într-alta. 

Zece minute mai târziu, un domn îmbrăcat în negru şi a cărui 
vizită fusese anunţată şefului de birou printr-un bilet al 
ministrului, un domn îmbrăcat în negru, deci, cu o cravată albă, 
înalt şi slab, purtând părul lung şi pomădat, cu nasul ascuţit şi 
subţire, pe scurt un muzician neamt se prezentă şi salută până la 
pământ. Muzicianul întinse domnului de Beauprâau un bon 
pentru plata sumei de 1.500 de franci. 

Pe ce bază şi pentru ce încasa acest muzician banii din partea 
Ministerului afacerilor externe? — iată o întrebare căreia nimeni 
n-ar fi putut să-i răspundă, nici măcar domnul de Beaupreau. 

— Drace! exclamă şeful de birou, vizita dumneavoastră, 
domnule, m-a luat prin surprindere; n-am cheile casei de bani... 

O vie dezamăgire se putea citi pe chipul slab şi străveziu al 
compozitorului. 

— Dar, — reluă domnul de Beauprâau — cred că voi căpăta 
cheile peste câteva clipe; vă rog să luaţi loc. 

Muzicianul se aşeză pe marginea unui scaun cu timiditatea 
oricărui solicitator şi cu privirile aţintite asupra binefăcătoarei 
case de bani ale cărei chei erau aşteptate. 

Domnul de Beaupreau îşi văzu mai departe de treburi. Trecu o 
oră şi Fernand nu se ivea. 

Şeful de birou scoase o exclamaţie de nerăbdare şi sună 
violent. 

— Cum? se adresă el uşierului, încă nu s-a înapoiat domnul 
Rocher? 

— Nu, domnule. 

— Căutaţi-l, vedeţi la etajul de sus... Trebuie să fie în clădire... 
din moment ce are pălăria aici. 

130 


—  Moştenirea misterioasă — 


Şi domnul de Beaupreau întinse degetul spre pălăria pe care 
Fernand o abandonase pe un scaun. 

Uşierul ieşi. Domnul de Beaupreau îşi reluă lucrul. Muzicianul 
nu clintea. 

Zece minute după aceea, portarul se ivi din nou: 

— Domnul Rocher a plecat din minister, anunţă el. 

— A plecat fără pălărie? 

— Da, domnule. 

— Este cu neputinţă! exclamă şeful de birou care-şi juca 
admirabil rolul. 

— Portarul şi cei doi paznici aflaţi în faţa uşii l-au văzut ieşind 
din clădire, preciză uşierul. 

Domnul de Beauprâau se ridică agitat. 

— Dar unde s-a dus? 

— Portarul a remarcat la dânsul o oarecare agitaţie... a plecat 
alergând şi unul dintre paznici l-a văzut pornind pe bulevard 
către Bastille. 

De această dată, domnul de Beaupreau izbuti chiar să 
pălească şi să dea chipului său înfăţişarea pe care ar fi trebuit s- 
o aibă în clipa unei violente emoţii. 

— Nu, nu, murmură el, ca şi când ar fi vorbit de unul singur... 
este cu neputinţă... este foarte ciudat... Fernand este un om 
cinstit... 

— Domnule, — spuse uşierul uluit în faţa acestui monolog 
rostit cu voce tare — uitasem să vă spun că un comisionar 
adusese domnului Rocher o scrisoare şi că domnul Rocher a ieşit 
cu această scrisoare în mână. 

— O! se vede că a primit veşti proaste şi că a fost nevoit să 
plece... Da, da, prefer să cred că este vorba despre asta, rosti cu 
glas tare şeful de birou, scoțând un suspin de uşurare. 

Îl privi apoi pe muzician. 

— Şi totuşi nu se poate ca domnul să aştepte la nesfârşit... 

Şi se adresă uşierului: 

— Coboară la casierie şi roagă pe domnul casier general să 
binevoiască să urce de îndată până la mine. 

Uşierul plecă. Domnul de Beaupreâau se porni să-şi măsoare 
biroul în lung şi în lat, cu pasul repezit şi inegal, lăsând să-i scape 
sunete nearticulate şi manifestând o extremă agitaţie. 

Puțin după aceea, sosi şi casierul. 

— Domnule, — i se adresă şeful de birou, care păru din nou 
stăpân pe el — mi-am uitat cheile de la casa de bani; aţi putea 
să mi le împrumutaţi pe ale dumneavoastră? 

131 


— Ponson du Terrail — 


— M-am gândit că este vorba de asta şi le-am adus. 

intinse domnului de Beaupreau cheile, acesta se îndreptă 
repede spre casa de bani şi o deschise. Şeful de birou scoase 
dintr-o dată un strigăt şi se dădu îndărăt palid, zdrobit, 
clătinându-se ca şi când din fundul casei de bani s-ar fi ivit în 
faţa lui cine ştie ce sinistră arătare. 

— Dumnezeule! izbuti el să rostească. 

— Ce s-a întâmplat, domnule? exclamă casierul care, 
văzându-l că nu se poate ţine pe picioare, îi sări într-ajutor. 

Timp de câteva secunde, domnul de Beaupreau rămase pradă 
ameţelii; îşi reveni, încetul cu încetul, şi se adresă casierului: 

— Domnule, nu-i aşa că aseară noi am făcut împreună casa? 

— Este adevărat. Conţinea 52.533 de franci şi 70 de centime, 
din care 30.000 de franci în bancnote aflate într-un portofel din 
piele verde. 

— Ei, bine, rosti şeful de birou cu vocea gâtuită, portofelul a 
dispărut. 

— Aţi fost jefuit! strigă casierul cu o voce de stentor, care se 
auzi până în birourile funcţionarilor şi care-i făcu pe uşieri să vină 
în goană. 

Domnul de Beauprâau se lăsă moale pe scaun, cu aerul unui 
om pierdut. 

— Cu un ceas în urmă, — rosti el — am încredinţat cheile casei 
de bani... domnului Rocher. 

Beaupreau îşi ascunse faţa în mâini ca şi când ruşinea de a fi 
acordat mâna fiicei sale unui hoţ ar fi aşezat pe fruntea sa un 
stigmat cu neputinţă de şters. 

In timpul acesta, strigătele casierului general precum şi ale 
şefului de birou, şuşotelile uşierilor alarmaseră într-o clipă 
întregul personal al ministerului. Fernand Rocher era iubit şi se 
bucura de stima tuturor. 

Atmosfera generală era în favoarea lui; după aceea însă, cu o 
logică necruțătoare, dovezile se adunară împotriva lui. 

Cheile casei de bani s-au aflat la el timp de zece minute. 

Fusese văzut ieşind, era palid la faţă şi tulburat, lăsase pălăria 
pentru a crea impresia că va lipsi scurt timp şi pentru a înlătura 
bănuiala asupra dispariţiei sale. 

Se ştia că Fernand nu era bogat; s-ar fi putut ca o sumă atât 
de rotunjoară, ca treizeci de mii de franci, să-l fi tentat. 

In sfârşit, ceasurile treceau unul după altul, şi el nu se înapoia. 

Fernand Rocher era pierdut. 


132 


—  Moştenirea misterioasă — 


Capitolul XVII 


În timp ce la minister se desfăşurau toate aceste evenimente, 
nenorocitul de Fernand fugea ca un nebun de-a lungul 
bulevardelor şi ajungea în strada Saint-Louis, la poarta familiei 
Beauprâau. 

Urcă bătrânele trepte ale celor două etaje cu iuţeala fulgerului 
şi sună grăbit. 

li deschise singura femeie de serviciu a şefului de birou. 
Fernand voi să treacă pragul şi să pătrundă în apartament. 
Femeia se aşezase însă în aşa fel încât să-i bareze trecerea în 
prag şi îi spuse: 

— Domnul a plecat. 

— Vreau să vorbesc cu doamnele. 

— Doamnele au ieşit. 

— Le voi aştepta, spuse Fernand care încercă din nou să 
treacă. 

Dar ţăranca, voinică, îl respinse spunându-i: 

— Domnul şi-ar pierde vremea de pomană. 

— Nu se... nu se vor întoarce? articula Fernand cu greu. 

— Au plecat pentru trei zile. 

— Au plecat! strigă el scos din fire. 

— Da, domnule. 

— Dar este cu neputinţă! 

— Şi totuşi este adevărat, s-au dus în provincie la mătuşa 
doamnei. 

Fernand, aidoma unui om beat, se învârti în jurul lui, o luă la 
fugă, cobori scara zburând din patru în patru trepte, rostind 
cuvinte nearticulate, şi se avântă în afara acestei case în care 
Hermine nu se mai afla. 

Timp de zece minute, pradă unei agitaţii violente care îl 
surescita şi îi dădea puteri, Fernand alergă în direcţia 
bulevardului fără să ştie prea bine unde se duce, ascultând de 
vechi deprinderi şi nemaiavând conştiinţa acţiunilor şi nici pe 
aceea a existenţei sale. 

Infierbântarea care îl susţinea se preschimbă curând în delir şi 
puterile îl părăsiră; se opri brusc, se clătină şi căzu. 

Leşinase! 

In clipa în care Fernand cădea, o trăsură se oprea destul de 
aproape de el. 

Rarii trecători care păşeau pe strada Saint-Louis, neguţătorii 

133 


— Ponson du Terrail — 


aflați în pragul prăvăliilor, un bătrân invalid care tocmai se afla 
pe trotuar, toată lumea alergă pentru a da o mână de ajutor 
nefericitului tânăr. 

În acelaşi timp, însă, se deschise portiera trăsurii. O femeie 
nespus de frumoasă şi îmbrăcată cu acea rafinată simplitate a 
bogătaşilor se avântă spre Fernand. 

Era palidă, tulburată. Buzele îi tremurau, ochii îi erau plini de 
lacrimi; străbătu mulţimea cu iuţeala şi cu autoritatea celor 
obişnuiţi să nu li se stea în cale şi izbuti să ajungă alături de 
tânărul care căzuse leşinat şi în jurul căruia se adunase lumea. 

Se aplecă asupra lui aşa cum ar fi făcut o mamă în preajma 
fiului său, duse mâna în dreptul inimii lui, se asigură că trăieşte 
şi scoase un strigăt de bucurie. 

Mulțimea se îndepărtase cu respect din faţa acestei femei a 
cărei frumuseţe părea să crească din pricina durerii care i se 
citea pe faţă şi, atunci când îl strigă de câteva ori pe tânărul fără 
cunoştinţă spunându-i: „Fernand! lubitul meu Fernand!”, toată 
lumea crezu că era vorba de urmările unei iubiri nefericite, din 
vina ei nefericite, şi pe care ea se grăbea acum să le înlăture. 

La un semn şi la rugămintea lui Baccarat, tânărul fu purtat în 
trăsură, femeia urcă, la rândul ei, prinse capul palid al lui 
Fernand în mâinile sale frumoase, salută mulţimea cu un zâmbet 
şi cu o privire şi strigă vizitiului: 

— Acasă, repede! 

Toate acestea se desfăşuraseră cu o iuţeală fantastică şi 
trecătorii care alergaseră în ajutorul lui Fernand şi care se 
dăduseră în lături din calea lui Baccarat, entuziasmați de 
frumuseţea plină de îndrăzneală a tinerei femei, aplaudară în 
clipa în care trăsura ţâşni ca o săgeată în direcţia acelei 
misterioase case în care frumoasa îşi ducea prada. 

— Este cel puţin o contesă, se auziră glasuri în mulţime. 

— AŞ! răspunseră alţii, nu mai au chiar toate contesele de 
astăzi case, trebuie să fie soţia unui pair al Franţei sau o 
dansatoare de la Operă. 

În clipa în care Fernand Rocher deschise ochii, i se păru că are 
un vis straniu şi privirile lui uluite se plimbau de colo-colo. 

Se găsea într-un pat, dezbrăcat, culcat, în acea încăpere cu 
tapetul gris-perle acoperit cu benzi din catifea violet, în care am 
întâlnit-o pe Baccarat primindu-l pe baronetul sir Williams. 

Era în amurg, ziua se sfârşea, noaptea nu se lăsase încă. Picul 
de lumină, care străbătea din afară prin ferestrele ce răspundeau 
în grădină, avea de luptat cu strălucirea focului din cămin, foc 

134 


—  Moştenirea misterioasă — 


ale cărui raze se răspândeau asupra somptuoaselor mobile ale 
dormitorului, aruncând reflexe roşietice candelabrelor aurite, 
lustrelor şi coloanelor căminului, strălucire care avea darul de a 
îndulci severitatea culorilor tapetului şi fotoliilor. 

Nici modesta locuinţă a funcţionarului de minister, nici salonul 
burghez al şefului său de birou, nici chiar sălile de recepţie ale 
ministrului, unde Fernand se ducea din când în când, nu puteau 
fi comparate, ca lux rafinat şi ca ambianţă de bun gust, cu 
dormitorul în care se găsea şi în mijlocul căruia îşi revenise în 
simţiri. 

Timp de câteva clipe, fu complet aiurit şi închise ochii, 
încredinţat că totul nu este decât un vis frumos. 

Deschizând însă ochii din nou, zări la doi paşi de patul său, 
aplecată asupra lui, cu mişcarea unei mame care se apleacă 
peste un leagăn, o făptură omenească, o femeie ale cărei 
trăsături nu le putu desluşi de la bun început, căci se afla cu 
spatele la lumină. 

În clipa în care el făcu o mişcare, femeia se apropie, îi luă 
mâna şi i-o strânse încet. 

— Aveţi febră, îi spuse ea cu o voce dulce şi fermecătoare 
care făcu să vibreze toate fibrele inimii lui Fernand. 

— Unde mă aflu? întrebă el în culmea uimirii, fără să 
bănuiască cele petrecute şi uitând de nenorocirea care se 
abătuse asupra lui cu numai câteva ceasuri în urmă. 

— Sunteţi în casa unei prietene, răspunse Baccarat 
emoţionată. Se apropie de cămin, aprinse două luminări ale 
căror raze o învăluiră dintr-o dată, smulgând un strigăt de uimire 
şi chiar de admiraţie din partea lui Fernand. 

Fernand o zărise pe Baccarat o singură dată în viaţă, cu numai 
câteva zile în urmă, la fereastra Cerisei, dar o văzuse atât de 
puţin, o privise cu atât de puţină atenţie, încât n-o recunoscu şi 
nu văzu  într-însa decât o femeie a cărei uimitoare frumuseţe 
părea să întruchipeze creaţiile ideale ale sculptorilor şi ale 
pictorilor. 

În timp ce, în urma dispoziţiilor unui medic chemat să-l 
îngrijească, Fernand fusese lăsat să doarmă şi să-şi revină de la 
sine, încetul cu încetul, Baccarat, asemenea unui conducător de 
oşti care alcătuieşte în câteva minute un plan, izbutise în doi 
timpi şi trei mişcări să devină şi mai atrăgătoare, şi mai 
frumoasă decât fusese vreodată. 

O rochie de casă din catifea albastru închis îi scotea în 
evidenţă talia de viespe şi trupul voluptos, iar părul său, răsucit 

135 


— Ponson du Terrail — 
în bucle, îşi răspândea şuviţele aurii peste umerii pe jumătate 
dezgoliţi; durerea amestecată cu bucurie arunca asupra chipului 
său o lumină fermecătoare, iar dragostea o făcea atât de 
frumoasă în ceasul acela, încât şi frumuseţea Herminei şi cea a 
Cerisei, şi chiar şi aceea a tinerei cu un atât de fin profil, cum era 
Jeanne, ar fi pălit în preajma ei. 

Fernand se întrebă dacă nu se trezise cumva într-o lume mai 
bună şi dacă nu se afla în faţa unui înger. Baccarat se apropie de 
el şi, cu dezinvoltura plină de voluptate care reprezintă marea 
artă a femeilor îndrăgostite nebuneşte, se lăsă într-un jilţ aflat la 
căpătâiul patului şi luă din nou în mâinile sale albe, străbătute de 
vinişoare albăstrii, mâinile lui Fernand, aruncând asupra lui 
priviri aprinse, emanând efluvii magnetice. 

— Medicul v-a recomandat linişte, îi spuse ea, o linişte 
absolută... Nu trebuie să vorbiţi, nu trebuie să vă ridicaţi, trebuie 
să fiţi înţelegător şi foarte cuminte... 

Vocea lui Baccarat era atât de mângâietoare şi de dulce, încât 
Fernand o simţi vibrând până în adâncul sufletului său. 

— Pentru că, în sfârşit, continuă ea, aţi fost foarte bolnav, 
domnule; aţi căzut leşinat în plină stradă şi dacă nu m-aş fi aflat 
acolo... 

— Eraţi acolo? întrebă tânărul din ce în ce mai uluit. 

— Doamne! rosti Baccarat roşind, treceam... din întâmplare... 
am oprit trăsura... şi pentru că v-am recunoscut... 

— M-aţi recunoscut? se miră el privind-o atent şi întrebându- 
se unde o mai văzuse. 

— Da, îi răspunse Baccarat. Dumneavoastră nu mă 
recunoaşteţi? 

— Mi se pare... cred..., murmură Fernand puternic impresionat 
de nespusa ei frumuseţe. 

— Sunt soră cu Cerise, rosti ea încet, plecând ochii. 

Numele lui Cerise avu darul să aducă puţină lumină în mintea 
lui Fernand. 

— A! da, îmi aduc aminte... V-am văzut la fereastra ei. 

— Aşa este... dar, — continuă ea pe un ton îmbietor — vom 
vorbi despre toate acestea mai târziu... mâine... când vă veţi 
simţi mai bine... acum nu trebuie să vorbiţi mai mult... trebuie să 
fiţi foarte ascultător... 

Şi cum adoptase, adresându-i-se în felul acesta, tonul unei 
surori care ţine o mică predică drăgăstoasă, se aplecă asupra lui 
şi îl sărută pe frunte. 

Sărutul acesta îl arse pe Fernand şi-l făcu să tresară. | se păru 

136 


—  Moştenirea misterioasă — 


chiar că, o dată cu acest sărut, prin vinele sale prinse să alerge o 
anume înfierbântare şi, în semiobscuritatea în care se găsea, 
crezu din nou că e vorba de un vis ciudat. 

Baccarat era atât de frumoasă, încât ar fi putut scoale din 
minţi şi un sfânt. Noaptea înainta însă cu paşi repezi. Luminile 
palide ale amurgului nu mai răzbeau prin perdelele de mătase 
ale ferestrelor; focul, care începuse să se stingă, nu mai arunca 
asupra obiectelor pe care le vedea Fernand decât luciri scurte şi 
bizare, iar Baccarat continua să se afle acolo, strângându-i 
mâinile, aplecată asupra lui până într-atâta, încât tânărul fu 
încredinţat că aude inima tinerei femei zbătându-se aprig în 
pieptul său; la urma urmelor toate acestea nu erau decât 
halucinaţii? Erau realitate? | se păru atunci că pe buzele roşii ale 
femeii se ivise un cuvânt, un cuvânt dulce şi melodios ca 
foşnetul vântului de seară, un cuvânt care va răscoli întotdeauna 
până şi ultimele fibre ale inimii unui bărbat, un cuvânt-cântec, 
imn, căruia numai femeile ştiu să-i dea viaţă cu inefabile şi 
misterioase armonii. 

— Te iubesc. 

Şi acest cuvânt va tulbura întotdeauna un suflet la vârsta de 
douăzeci de ani. 

Noaptea trecu şi se iviră zorile. Strecurându-se printre copacii 
desfrunziţi ai grădinii, o rază de soare pătrunse până sub 
perdelele molatice din alcovul lui Baccarat şi se juca sprinţară 
prin părul blond al femeii şi pe fruntea palidă a lui Fernand. 

Fernand uitase de Hermine şi se credea încă în vis. 

Baccarat îi ţinea capul în palmele sale, îl privea cu dragoste şi 
îi repeta cu patimă: 

— Te iubesc! O, te iubesc atât de mult!... 

Într-un moment în care pendula de pe cămin arăta abia 
ceasurile nouă, se auzi de afară, pe neaşteptate, un mare 
zgomot, se auziră glasuri, paşi, şi Baccarat, speriată de acest 
tumult a cărui pricină n-o cunoştea, sări sprintenă de la locul ei. 
Abia izbutise să-şi îmbrace o rochie de casă şi să-şi încalţe în 
picioarele goale o pereche de papucei roşii, când se auziră 
lovituri puternice în uşă. 

— În numele legii, deschideţi! se striga de afară. 

În accepțiunea obişnuită a cuvântului, Baccarat era o femeie 
cinstită, nu furase niciodată, nu se amestecase în treburi politice, 
nu avea, deci, motive de teamă. Şi, cu toate acestea, se înfiora 
auzind straşnica poruncă, atât este de puternică teroarea pe 
care o inspiră în Franţa instituţia denumită poliţie. 

137 


— Ponson du Terrail — 


Biata femeie începu să tremure, aruncă o privire speriată 
către Fernand, nu mai puţin surprins decât ea şi în clipa în care 
deschise uşa, chipul său avea albul statuilor care se găseau 
împrăştiate prin grădina ei. 

Un comisar de poliţie, încins cu eşarfă şi urmat de doi agenți 
se ivi în prag şi o salută pe Baccarat. 

Magistratul, bărbat bine crescut, se descoperi în faţa tinerei 
femei şi îi spuse extrem de politicos: 

— Vă rog să mă iertaţi, doamnă, pentru că sunt obligat să 
pătrund în locuinţa dumneavoastră la o asemenea oră şi pentru 
că sunt nevoit să îndeplinesc o misiune atât de puţin plăcută. 

— Domnule... întrebă Baccarat apropiindu-se, ce acuzaţie mi 
se aduce? 

— Nici una doamnă, răspunse magistratul care-l zărise pe 
tânăr... Domnul Fernand Rocher? întrebă el. 

— Eu sunt, răspunse Fernand emoţionat, ce doriţi de la mine? 

— Sunteţi, într-adevăr, Fernand Rocher, funcţionar la 
Ministerul afacerilor externe? 

— Da, domnule. 

— Foarte bine, răspunse comisarul, vă rog să vă îmbrăcaţi şi 
să mă urmaţi. 

— Dar... domnule... 

— Domnule, răspunse grav magistratul, execut un mandat de 
aducere emis astăzi dimineaţă împotriva dumneavoastră de 
către procurorul regelui. 

Fernand scoase un strigăt şi chipul său deveni palid. 

— Dumnezeule! Dar ce-am făcut? 

— Îmbrăcaţi-vă! îi porunci comisarul. 

Fernand sări jos din pat şi începu să se îmbrace tremurând, 
aşa cum tremură cei nevinovaţi care se tem de bănuială mai 
mult decât se tem criminalii de pedeapsă. 

Baccarat rămăsese mută de uimire, căzuse pe un scaun şi 
arunca în jurul ei o privire rătăcită. 

Comisarul făcu un semn oamenilor săi. 

— Luaţi-l pe domnul. 

— La urma urmelor, — strigă Fernand care începuse să-şi 
recapete sângele rece şi prezenţa de spirit, — pentru ce mă 
arestaţi, domnule? Care este crima pe care am făptuit-o? 

— Domnule, — răspunse comisarul — şeful dumneavoastră de 
birou v-a încredinţat ieri cheile casei de bani, iar dumneavoastră 
aţi sustras din această casă un portofel conţinând treizeci de mii 
de franci. 

138 


—  Moştenirea misterioasă — 


— Cum! exclamă Fernand, e vorba de un furt? Am săvârşit, 
eu, un furt? Este o minciună! O minciună! 

Fulgerat, sfârşit, el se prăbuşi în braţele celor doi agenţi de 
poliţie care-l transportară pe jumătate mort. 

In ceea ce o priveşte pe Baccarat, împietrită în urma celor 
auzite, ea rămăsese neclintită pe sofa, cu dinţii încleştaţi, cu 
privirea sticloasă, întruchipând, dacă se poate spune aşa, Statuia 
Spaimei. 

Apoi, în clipa în care comisarul se retrăgea, în clipa în care 
Fernand era dus cu forţa, ţâşni ca o panteră căreia îi sunt luaţi 
puii; în creierul său se făcu lumină, o lumină ciudată, care se 
ivise brusc, dezvăluindu-i adevărul şi ea încercă să alerge şi să-şi 
smulgă iubitul din mâinile agenţilor, strigându-le: 

— Opriţi!... Opriţi... Este vina lui Williams, el... 

Glasul i se frânse, puterile o părăsiră şi căzu leşinată. 
Comisarul şi Fernand erau departe. 

In clipa în care Baccarat leşinase, uşa cabinetului său de 
toaletă se deschise şi în încăpere pătrunse baronetul sir 
Williams. 

Era calm şi arunca o privire foarte liniştită asupra femeii 
căzute la picioarele sale. 

— Da, da, micuţo, mi-am închipuit eu că ai să ghiceşti şi am 
făcut foarte bine asigurându-mă. Fii pe pace, însă, dacă Fernand 
va trebui să iasă din închisoare bizuindu-se numai pe ajutorul 
tău, acolo va putrezi. 

Şi baronetul sună. 

Câteva secunde mai târziu, apăru Fanny, însoţită de un bărbat 
mărunt şi gras, îmbrăcat în haine negre şi cu o cravată albă şi în 
care am fi recunoscut, cu uşurinţă, pe acel nenorocit de ajutor de 
notar pe care Colar îl recrutase în slujba căpitanului. 

—  Mititico, — spuse Williams cameristei, arătând spre 
Baccarat — o vei aşeza pe stăpâna ta în pat şi îi vei da să respire 
săruri. Îţi cunoşti rolul? 

— Desigur, milord, răspunse Fanny, care se devotase cu trup 
şi suflet lui sir Williams. 

— În ceea ce te priveşte pe dumneata, — continuă căpitanul 
adresându-se omuleţului obez — dumneata eşti medic. 

Falsul medic se înclină. Williams dispăru. 

Cei doi complici ai baronetului o culcară atunci pe Baccarat în 
patul său, iar falsul medic se aşeză într-un fotoliu aflat la căpătăi. 

In acelaşi timp, Fanny îi dădea să respire săruri dintr-un 
flacon. 

139 


— Ponson du Terrail — 


— Fernand! Fernand! murmură tânăra femeie deschizând 
ochii. 

Privi în jurul ei, îşi dădu seama că se află în pat şi n-o văzu la 
început decât pe Fanny, care părea foarte preocupată să-i 
acorde îngrijirile cele mai atente. 

— Fanny... Fanny..., ce s-a întâmplat? Unde mă aflu? 

— A! În sfârşit, strigă camerista atât de veselă, încât Baccarat 
rămase surprinsă, în sfârşit! Scumpa mea stăpână şi-a recăpătat 
darul vorbirii! 

— Darul vorbirii, ai spus? întrebă Baccarat uimită. 

Zări atunci, aşezat la căpătâiul său, pe falsul medic instalat 
acolo de către sir Williams şi nu-şi putut opri o mişcare de 
spaimă. 

— Cine este bărbatul acesta, Fanny? 

— Este medicul! 

— Medicul! Sunt bolnavă? 

— O! desigur, doamnă... foarte bolnavă sau, cel puţin, aţi fost. 

Pretinsul medic se ridică grav şi, cuprinzând în palma sa 
încheietura mâinii lui Baccarat, îi spuse: 

— Să vedem cum staţi cu pulsul, doamnă. 

Apoi, privind-o pe Fanny cu un aer misterios: 

— Ne aflăm în cea de a opta zi a febrei. 

— A opta zi! strigă Baccarat. 

— Febra a scăzut, continuă solemn medicul adresându-se în 
continuare lui Fanny; mă tem însă că au rămas urme ale 
delirului. 

— Delir! Am delirat? murmură Baccarat înspăimântată. Fanny 
suspină adânc: 

— Biata mea stăpână! 

— Delirul acesta, — continuă doctorul în şoaptă, ca şi când s- 
ar fi adresat lui Fanny, dar în aşa fel încât să fie auzit de 
Baccarat — delirul acesta ar putea să evolueze şi, mă tem, să 
ducă la nebunie. 

— Nebunie! Sunt, aşadar, nebună? strigă Baccarat, care se 
ridica vioaie în capul oaselor; dar ce s-a petrecut? 

Îşi cuprinse fruntea în palme, încercând să-şi adune gândurile. 

— Fernand... Fernand... unde este Fernand? 

Fanny suspină şi nu scoase o vorbă. 

Doctorul se întoarse spre ea şi-i spuse încet: 

— Vedeţi, o nouă criză de nebunie. 

— Dar nu sunt nebună! exclamă Baccarat. 

— Biata mea stăpână! Scumpa mea doamnă! rosti Fanny 

140 


—  Moştenirea misterioasă — 
părând că-şi şterge o lacrimă. 

Fanny se afla de multă vreme în serviciul lui Baccarat şi 
aceasta sfârşise prin a se încrede cu totul în devotamentul ei; 
falsa durere a cameristei o făcu, aşadar, pe Baccarat să se 
îngrozească. 

— Fanny! striga ea, înlăturându-l pe falsul medic. 

Fanny se apropie. 

— Uită-te bine la mine şi spune-mi adevărul. 

— Scumpa mea doamnă! rosti Fanny înăbuşindu-şi un hohot 
de plâns. Ce vreţi să vă spun?... 

— Adevărul! 

— Doamnă... v-am minţit eu vreodată? 

— Sunt, aşadar, bolnavă? 

— Da, doamnă. 

— De mult timp? 

— De optzile. 

— Este cu neputinţa. 

Fanny ridică ochii spre ceruri. 

— Cum! strigă Baccarat, mă aflu în acest pat de opt zile?... 
Dar aici... adineauri... comisarul acela... 

— Care comisar? întrebă camerista cu naivitate. 

— Comisarul de poliţie. 

— N-am văzut nici un comisar, doamnă. 

— Dar Fernand... Fernand pe care veniseră să-l aresteze... 
unde este? 

— Domnul Fernand n-a fost niciodată aici, răspunse Fanny cu 
multă siguranţă. N-am auzit despre domnul Fernand decât din 
cele spuse de doamna... Indeosebi în timpul bolii. 

Baccarat scoase un țipăt. 

— Cum, — strigă ea înspăimântată — sunt nebună? Am visat? 

— Doamna a delirat timp de opt zile. 

— Este cu neputinţă! strigă tânăra femeie scoasă din fire, 
agăţându-se de amintirile ei aşa cum se agaţă de funia 
salvatoare cel ce se îneacă. 

Şi, ca şi când ar fi vorbit singură, Baccarat continuă: 

— Nu sunt nebună... n-am visat... sunt înşelată... Abia ieri l-am 
ridicat pe Fernand, leşinat, de pe trotuarul străzii Saint-Louis-au- 
Marais... L-am urcat în trăsura mea şi l-am adus aici... Aici am 
chemat un medic... Nu e vorba despre acesta, nu... Şi apoi... 
astăzi dimineaţa... un comisar... 

Falsul medic o întrerupse brusc, adresându-se lui Fanny: 

— Genul acesta de nebunie, cunoscut sub numele de 

141 


— Ponson du Terrail — 


monomanie sentimentală, nu se poate combate cu succes decât 
folosindu-se duşuri cu apă foarte rece, din două în două ceasuri. 

Aceste cuvinte dădură o ultimă lovitură picului de rațiune pe 
care-l mai avea Baccarat. 

— Dumnezeule! strigă ea, acoperindu-şi faţa în palme şi 
izbucnind în plâns. 

După câteva clipe de ezitare, tânăra femeie îşi regăsi însă 
acea sălbatică energie care stătea la baza caracterului său; şi, 
dintr-o dată, un nume i se ivi pe buze şi în mintea ei tulbure se 
făcu lumină: 

— Williams, este mâna lui Williams. 

Şi, cum o minte surescitată dobândeşte adesea o uimitoare 
luciditate, Baccarat se porni să gândească despre englez, că s-ar 
putea ca el să fie autorul acestei cumplite mistificări a cărei 
victimă era şi că ea nu slujise decât ca momeală şi ca jucărie 
împotriva lui Fernand. 

Aruncă atunci o privire calmă, cercetătoare, pe chipul 
impasibil al lui Fanny şi pe figura gălbuie şi grasă a falsului 
medic, încercând să afle adevărul. 

Fanny şi doctorul erau însă de nepătruns. 

Baccarat, în tot timpul acestei investigaţii, nu rostise nici un 
cuvânt şi în mintea ei nu se născuse nici un gând. Şi înainte ca 
Fanny să fi schiţat vreun gest pentru a o reţine, ea sări din pat şi 
alergă, pe jumătate dezbrăcată, în faţa oglinzii, unde îşi cercetă 
cu atenţie chipul. 

— Foarte ciudat! făcu ea, pentru o femeie care a petrecut opt 
zile în pat nu sunt cine ştie ce trasă la faţă; şi apoi mă simt în 
puteri, cu toate că ar fi de presupus că am fost ţinută la regim. 

Şi Baccarat îşi mişcă pe rând braţele şi picioarele pentru a se 
asigura de elasticitatea lor, îşi îndoi talia de viespe care nu 
pierduse nimic din excepţionala ei supleţe; o privi apoi, încă o 
dată, în ochi pe Fanny, iar camerista, în timp ce alerga spre ea, îi 
spunea: 

— Doamnă, doamnă, culcaţi-vă la loc... 

— Mititico, — îi spuse Baccarat — joci foarte tare şi pe semne 
că englezul te-a plătit bine. Cu toate acestea, greşeşti, căci nu 
poate fi trasă pe sfoară o femeie ca mine, aşa cum ai păcăli o 
sclifosită din lumea bună şi ai să regreţi pentru că ţi-l închipui pe 
englez mai bogat decât pe mine. 

Vorbind astfel, Baccarat apucă acel încântător pumnal aflat pe 
cămin şi a cărui poveste am istorisit-o; şi apoi, măsurându-l pe 
falsul doctor cu privirea, îi spuse: 

142 


—  Moştenirea misterioasă — 


— Scumpul meu medic, dacă te apropii prea mult de mine am 
să-ţi înfig această jucărie pe care o vezi bine, drept în mijlocul 
pieptului. 

Intorcându-se spre Fanny, adăugă: 

— Şi tu, mititico, vino să mă îmbraci, şi încă repede, pentru că 
vreau să plec. 

Fanny încercă, în continuare, cu îndrăzneală, să-şi joace rolul 
şi aruncă o privire disperată doctorului; acesta adoptase 
atitudinea rece, demnă şi majestuoasă a unui slujitor al ştiinţei şi 
spuse cameristei, pe un ton poruncitor: 

— Fă aşa cum îţi spune doamna... doamna se simte mai 
bine... delirul a dispărut... asta se vede cât de colo... doamna nu 
mai este nebună... şi are dreptate când spune că vrea să iasă, 
aerul îi va face foarte bine. In ceea ce mă priveşte, eu mă retrag 
pentru moment şi mă voi reîntoarce diseară. 

Şi falsul medic ieşi salutând-o pe Baccarat, mai uluită şi mai 
înspăimântată de calmul neaşteptat al omului pe care-l lua drept 
medic, decât de tot ceea ce îi spusese el până atunci. 

— Să fie, oare, adevărat că sunt nebună? se înfioră ea până în 
adâncul sufletului. 


Capitolul XVIII 


În clipa în care părăsea dormitorul, falsul doctor schimbase 
împreună cu Fanny o privire rapidă care-i scăpase lui Baccarat. 
Acest schimb de priviri o făcu pe Fanny să-şi redobândească 
toată îndrăzneala. 

— Doamna doreşte să se îmbrace? 

— Da, şi imediat, porunci Baccarat. 

Fanny plecă fruntea, ca o cameristă ascultătoare ce era, îşi 
şterse, pasămite, o lacrimă şi intră în cabinetul de toaletă, în 
timp ce Baccarat, cu o haină de casă pe umeri, strângându-şi 
părul lung şi blond şi aruncându-l pe spate, reflecta: 

— Nu se poate, totuşi, nu se poate să fiu nebună. Sunt ferm 
încredinţată că mintea mea este întreagă. Această târfă 
obraznică poate să-mi spună cât o vrea că am visat... Nu este 
adevărat, nu se poate să fie adevărat... Şi este în afară de orice 
îndoială, pentru mine, că Fernand s-a aflat astăzi dimineaţă aici, 
în patul acesta... că îl priveam în timp ce dormea... şi că... 

Brusc, Baccarat curmă firul gândurilor sale şi se lovi cu palma 
peste frunte. 

143 


— Ponson du Terrail — 


— Am să ştiu de îndată dacă sunt nebună şi dacă am visat. 

Şi alergă spre pat, pe care Fanny nu-şi dăduse osteneala să-l 
refacă înainte de a o fi culcat. 

— Fernand, gândi ea, vis sau realitate, purta un medalion la 
gâtul său şi, în timp ce dormea, eu i l-am scos. L-am deschis: 
cuprindea câteva fire de păr... fire din părul unei femei... Am fost 
cuprinsă de furie şi de gelozie la gândul că erau fire din părul ei 
şi am rupt cu dinţii mei panglica de mătase pe care o avea în 
jurul gâtului şi am ascuns medalionul sub perna de la căpătâi. 

Vorbind astfel, Baccarat ezita şi se simţea cuprinsă de teamă. 

— Dacă medalionul nu este, îşi spuse ea înspăimântată, 
înseamnă că totul n-a fost decât un vis şi că eu sunt nebună! 

Işi petrecu mâna sub pernă, căută şi scoase un strigăt slab şi 
înăbuşit, strigăt pe care Fanny, aflată încă în cabinetul de 
toaletă, nu-l auzi. 

— Este! murmură ea. 

Într-adevăr, în mâna tinerei femei se găsea medalionul. Şi în 
acest medalion se aflau cu adevărat fire de păr, fire dintr-un păr 
castaniu deschis, iar panglica de care era prins fusese ruptă şi 
părea să poarte încă urmele dinţilor lui Baccarat. 

Timp de câteva clipe, palidă şi fremătând de emoție, femeia 
se sprijini de patul ei ca să nu cadă, atât era de mare bucuria pe 
care o încerca. 

Aşadar, era în toate minţile! 

După câteva clipe de bucurie, se simţi cuprinsă de o furie 
subită: 

— Am fost trasă pe sfoară şi mă voi răzbuna! 

Se gândi apoi la Fernand, la Fernand cel acuzat de furt, 
arestat şi aruncat în închisoare, în timp ce ea se afla leşinată şi 
atunci furia ei se domoli aşa cum i se domolise şi bucuria. 

— Toate astea, — gândi ea — sunt opera lui Williams... Omul 
acesta are un ţel diabolic, pe care eu nu-l cunosc; s-a slujit de 
mine ca de o simplă unealtă; voi fi însă puternică, îi voi dejuca 
planurile şi-l voi salva pe Fernand. 

Şi Baccarat, aflată atunci sub magica şi misterioasa influenţă 
a devotamentului care, în anumite clipe, schimbă femeile, 
insuflându-le puteri de nebănuit, se stăpâni pe de-a-ntregul, îşi 
ascunse tulburarea şi paloarea, îşi stăpâni emoția, piti cu grijă 
medalionul în buzunarul rochiei de casă, unde ascunse, totodată, 
ca şi cum ar fi ascultat de un presentiment, frumosul pumnal cu 
care-l pusese pe fugă pe aşa-zisul medic. 

— Şi acum, sir Williams, între noi doi îşi spuse ea, devenind 

144 


—  Moştenirea misterioasă — 


dintr-o dată suplă, ascultătoare şi prudentă ca un şarpe. Nu 
degeaba sunt eu Baccarat! Din cabinetul de toaletă apăru Fanny. 

— Dacă doamna binevoieşte să vină... 

— Da, fetiţo, — îi răspunse Baccarat cu glasul mângâietor — şi 
acum îmi dau seama că nu m-ai înşelat... că am visat într- 
adevăr. 

— A! dar cum de a putut doamna să creadă una ca asta... 

Şi Fanny îşi spuse în gând: 

— Ca să vezi, înnebuneşte de-a binelea. 

— Aşadar, eşti încredinţată, — continuă Baccarat — că am 
delirat. 

— Aşa a fost. 

— Te cred, răspunse Baccarat suspinând; dragostea care îmi 
chinuie sufletul mi-a sucit minţile şi m-a adus în starea asta. 
Dorinţa mea nebună de a-l vedea şi de a-l avea pe Fernand m-a 
făcut să cred că el s-ar fi aflat în adevăr aici. 

— Doamna are dreptate, îndrăzni Fanny. 

Baccarat suspină, tristă, cu gândul la acela pe care-l iubea cu 
pasiune şi care era acuzat de o crimă monstruoasă. 

Dacă-ar fi fost vorba numai despre ea, s-ar fi putut întâmpla 
ca Baccarat să nu dea dovadă de atâta prezenţă de spirit şi de 
atâta curaj; dar Fernand, iubitul său Fernand, era persecutat, 
închis, lovit din umbră de către un duşman implacabil. Toate 
acestea erau de ajuns pentru a-i calma furia, acea furie superbă 
de femeie obişnuită să stăpânească şi să fie regina frumuseţii, 
erau de ajuns pentru a o învăţa să devină vicleană şi prudentă. 

— Să mergem! Grăbeşte-te, Fanny, e o vreme minunată, un 
soare splendid de primăvară. 

— Unde doreşte doamna să meargă? 

— Din moment ce sunt bolnavă, trebuie să mă duc la doctor. 

— Dar... doctorul tocmai a plecat. 

— A! râse Baccarat, mulţumesc de un asemenea doctor... Nu- 
mi place! In primul rând, e galben ca o gutuie; şi eu nu pot să 
sufăr galbenul. Şi apoi, chiar aşa, de ce n-ai trimis după doctorul 
Bertrand, prietenul meu, acela e un adevărat savant?! 

— Atunci când doamna nu s-a simţit bine, el lipsea şi fiindcă s- 
a nimerit ca în aceeaşi casă să se afle şi un alt medic... 

— Asta-i bună! râse Baccarat, doi doctori în aceeaşi casă! S-ar 
părea că ne prăpădim ca muştele. 

Işi aruncă pe umeri un imens şal englezesc în carouri, 
asemănător pledurilor folosite de oamenii de munte cântaţi de 
către Walter Scott. 

145 


— Ponson du Terrail — 


— Vino, — îi spuse ea lui Fanny — din moment ce sunt 
bolnavă este firesc să-mi iau cu mine camerista. 

Baccarat îşi spunea în gând: 

— Lasă, mititico, pe drum te fac eu să ciripeşti şi ai să-mi spui 
tot adevărul, căci te voi conduce în faţa prefectului de poliţie 
căruia îi vei putea da cele mai exacte informaţii cu privire la 
nebunia mea. 

S-ar fi putut crede că Baccarat se încânta pe sine vorbind cu 
atâta dezinvoltură despre prefectul poliţiei; adevărul era, însă, 
că-l cunoştea destul de bine pentru a se putea bizui pe 
intervenţia şi pe bunăvoința lui într-un caz urgent. 

Domnul de 0..., amantul lui Baccarat, oferise în casa ei, la 
începuturile legăturii lor, câteva serate la care fuseseră invitaţi 
oameni dintre cei mai de seamă şi Baccarat profitase pentru a-şi 
crea serioase şi utile relaţii. 

Cu inteligenţa ei vie şi pătrunzătoare, femeia întrezărise, chiar 
dacă destul de vag, planul diabolic urzit de către Williams 
împotriva lui Fernand Rocher şi împotriva ei. 

Ce urmărea, care era scopul acestui plan, nu înţelegea pentru 
moment; se ştie însă că în zig-zagurile ei obişnuite, imaginaţia 
atinge întotdeauna limitele posibilului, când se întâmplă să nu le 
depăşească; această imaginaţie o făcu pe Baccarat să-l bănuie 
pe baronet în stare de toate crimele şi de aceea luă hotărârea de 
a se destăinui prefectului de poliţie, chiar dacă ar fi fost nevoită 
să mărturisească totul, şi dragostea ei nebună, şi propria ei vină. 

Fanny adoptase atitudinea indiferentă a oamenilor care nu 
bănuiesc nimic. 

Baccarat ieşi cea dintâi, traversă salonul şi vestibulul care 
precedau dormitorul şi străbătu apoi grădina până în faţa porţii 
unde o aştepta trăsura. 

Fanny păşea în urma ei. 

Baccarat deschise portiera trăsurii şi, în clipa în care se 
pregătea să urce, îşi dădu, chipurile, seama că uitase să-şi ia 
manşonul. Şi o trimise pe Fanny să i-l aducă. 

In timp ce camerista, după un schimb de priviri cu vizitiul, 
plecă, Baccarat se adresă acestuia din urmă: 

— Ce zi este astăzi, Jean? 

— E joi, doamnă. 

— Nu-i aşa că noi am fost ieri în strada Saint-Louis? 

— Ba da, doamnă. 

— Ai repeta această afirmaţie în faţa unui comisar de poliţie? 

— Desigur, doamnă. 

146 


—  Moştenirea misterioasă — 


— Foarte bine, — îi răspunse Baccarat — urcându-se în 
trăsură. 

Fanny se înapoie şi se aşeză alături de ea. 

— La Pont-Neuf, spuse Baccarat vizitiului, gândindu-se să-i 
poruncească mai târziu să apuce pe drumul prefecturii de poliţie. 

Trăsura porni şi ajunse în strada Blanche; strada Boursault era 
închisă datorită unei reparaţii de canalizare şi atunci, virând spre 
stânga, ca şi când, pentru a evita obstacolul ar fi trebuit să 
străbată cartierul Gaillard, vizitiul ajunse foarte repede la bariera 
Blanche. 

— Ce faci, dobitocule? îi strigă Baccarat, coborând cu iuţeală 
unul din geamurile trăsurii, ăsta e drumul către Pont-Neuf? 

În aceeaşi clipă, însă, una din portiere se deschise şi omuleţul 
galben şi chel, care cu puţin mai înainte jucase rolul medicului şi 
care, ascuns la doi paşi de strada Moncey, urmărise trăsura în 
goană, omuleţul acesta sări cu agilitatea unei pisici, închise 
portiera şi se aşeză alături de Baccarat, care scoase un strigăt de 
spaimă. 

— La drept vorbind, doamnă, — spuse el cu răceală — un 
medic şi-ar trăda îndatoririle dacă şi-ar lăsa bolnavul să zburde 
în starea în care vă aflaţi dumneavoastră acum. Suferiţi de o 
rătăcire a minţii şi veţi înnebuni pentru totdeauna! 

Şi în timp ce falsul medic rostea pe un ton batjocoritor aceste 
cuvinte, cupeul trecuse dincolo de barieră şi gonea pe bulevardul 
din afara oraşului. 

— Unde mă duceţi? strigă Baccarat, care înţelese că vizitiul 
fusese şi el cumpărat de Williams, ca şi Fanny. 

— La Montmartre, răspunse omuleţul în timp ce, prudent, 
închidea ferestrele trăsurii, spunându-i: 

— Să nu deschideţi, doamnă, geamurile, căci aerul de afară 
nu vă face bine; nu strigaţi după ajutor, pentru că în situaţia 
dumneavoastră nimic nu este mai dăunător decât enervarea. 

Şi falsul medic îşi descheie repede haina şi scoase din buzunar 
un pumnal cu mânerul de sidef, a cărui lamă o apropie de pieptul 
tinerei femei. 

— Jucăria aceasta este pentru nebunii furioşi şi are 
nemaipomenitul avantaj de a nu face nici un zgomot atunci când 
se află în exerciţiul funcţiunii. 

Baccarat îşi luase şi ea pumnalul, dar nu avusese prezenţa de 
spirit de a-l folosi pe moment; înţelese că orice rezistenţă ar fi 
putut s-o coste viaţa şi, cu multă prudenţă şi cu sânge rece, se 
abţinu de la orice gest care ar fi putut să trădeze prezenţa unei 

147 


— Ponson du Terrail — 


arme asupra ei. 

— Foarte bine, doctore, răspunse ea liniştită; îmi dau seama 
că sunt nebună şi vă voi asculta. Unde mă duceţi? 

— V-am mai spus, doamnă, la Montmartre. 

— La cine anume? 

— La doctorul Blanche, răspunse cu răceală omul lui sir 
Williams. 


Capitolul XIX 


Am părăsit-o pe Cerise în momentul în care Colar o scotea din 
casa aceea aflată în strada Serpente, unde fusese atrasă de 
către geniul infernal al baronetului sir Williams. 

În timp ce acesta rămăsese în tovărăşia domnului de 
Beaupreau, stupefiat de neaşteptata apariţie care-l silise să 
abandoneze prada, Colar o scotea pe Cerise afară, spunându-i: 

— Veniţi, micuță domnişoară, alături de mine nu trebuie să vă 
fie teamă, fiţi pe pace, eu vă voi apăra. 

Vorbind astfel, o luase de braţ şi Cerise, prea emoţionată 
pentru a-şi putea da seama de cele ce se întâmplă, nu-şi 
retrăsese braţul. 

Şi apoi, văzându-l pe Colar, omul care altădată îi inspirase o 
instinctivă aversiune, îşi adusese aminte că era tovarăşul de 
atelier şi prietenul logodnicului său şi, din clipa aceea, nu-l 
socotise decât salvatorul care venea la timp pentru a o smulge 
dintr-o cumplită primejdie, dintr-o mare nenorocire. 

Colar nu mai era pentru Cerise omul de care trebuie să se 
teamă; era prietenul căruia i se putea încredința în caz de 
primejdie şi a cărui mână părea tot atât de fină, pe cât era de 
puternică. 

— Veniţi, veniţi, repetă el cu glasul mângâietor şi persuasiv în 
clipa în care treceau de pragul casei şi ajungeau pe trotuar. 

În faţa porţii, la numai doi paşi, se afla o trăsură. 

Vopsită în galben, această trăsură dezvăluia o înfăţişare 
ciudată, dacă o examinai cu atenţie. Nu era o trăsură de casă şi 
cu atât mai puţin o birjă de piaţă; s-ar fi spus, mai degrabă, că 
era un imens cupeu cu şase locuri, destinat unei numeroase 
familii de provinciali care aleargă să viziteze capitala; înfăţişarea 
zdravănă a celor doi cai pe care-i avea înlătura însă şi această 
presupunere; era vorba, evident, de o trăsură destinată unei 
tainice misiuni, trăsură menită să nu trezească atenţia nimănui. 

148 


—  Moştenirea misterioasă — 


Cerise continua să fie atât de tulburată, atât de înfierbântată, 
încât nu observă nici această ciudată alăturare dintre o trăsură 
atât de veche şi doi cai atât de frumoşi şi nici atitudinea 
nepăsătoare a vizitiului care moţăia pe scaunul său şi care nici 
măcar nu întoarse capul în clipa în care Colar deschise portiera. 

Locotenentul lui sir Williams aproape că o îmbrăţişă pe Cerise 
în clipa în care încerca s-o urce în trăsură. 

— Dar de ce să nu mergem pe jos până la mine? întrebă fata 
ca şi când s-ar fi temut de o nouă primejdie. 

— E prea departe pentru picioruşele dumneavoastră. 

— O! umblu destul de bine, domnule. 

— Da, dar eu sunt frânt de oboseală. 

— Pot foarte bine să merg şi singură... îndrăzni ea cu glas 
nesigur. 

— S-ar putea ca bărbatul acela să vă urmărească. 

Era cel mai bun argument pe care l-ar fi putut folosi Colar 
pentru a frânge împotrivirea fetei. 

Şi ea cedă. 

Cu braţul viguros, Colar o împinse în trăsură, se urcă alături 
de ea şi închise brusc uşa. 

Aşa-zisa trăsură porni imediat în goană. 

Spaima Cerisei era însă atât de mare, încât ea nu-şi dădu 
seama de viteza neobişnuită cu care zburau prin străduţele 
întortocheate ale cartierului Latin, tot aşa după cum nu-şi dădu 
seama de faptul că cel ce o însoțea uitase să comunice vizitiului 
strada şi numărul casei în care locuia fata. 

Birjarul dăduse bici cailor cu hotărârea omului care ştie bine 
unde vrea să ajungă. Cerise începu să-şi vină în fire numai atunci 
când se aflau pe chei, aproape de Pont-Neuf. 

Ea îşi dădu seama că, în loc să traverseze Sena, trăsura 
pornise spre stânga şi gonea repede pe chei, îndreptându-se 
către Palatul Invalizilor. 

— Dumnezeule! strigă ea, dar unde mergem? Vizitiul se 
înşeală... Eu locuiesc în cartierul Templului. 

— Ştiu foarte bine, răspunse laconic Colar. 

— Dar noi mergem într-o direcţie opusă. 

— Tot ce se poate, dar toate drumurile duc la Roma. 

Şi Colar tăcu, adoptând atitudinea unuia care nu este dispus 
să dea explicaţii mai ample. 

— Domnule... domnule!... strigă Cerise îngrozită, unde mă 
duceţi? Nu vreau să merg mai departe... Vreau să cobor! 

Cerise voi să deschidă portiera şi să sară în stradă. 

149 


— Ponson du Terrail — 


Eforturile ei se dovediră însă zadarnice. Portiera era bine 
închisă şi fără îndoială că un resort ascuns îi blocase clanţa. 

Cerise aruncă o privire disperată spre cheiuri. Acestea erau 
însă pustii. 

Chemă în ajutor, dar glasul îi era slăbit de emoție. Strigătul 
său rămase fără ecou. 

Colar îşi aprinsese o ţigară şi se mulţumi să-i spună: 

— Nu te mai frământa, mititico! portiera este bine închisă şi n- 
ai să poţi ieşi. Şi nu are nici un rost să strigi şi să te alarmezi 
atâta, tot nu te va auzi nimeni... 

— Domnule... domnule... îl imploră Cerise frângându-şi 
mâinile, pradă unei subite disperări. Ce doriţi de la mine? Unde 
mă duceţi? Ce v-am făcut? 

— Domnişoară, răspunse foarte respectuos şi foarte politicos 
răpitorul, dacă vreţi să mă ascultați timp de cinci minute, veţi 
vedea că n-am de gând să vă fac nici un rău. 

— Să vă ascult?!... Dar ce doriţi de la mine? 

— Sunt prietenul lui Leon. 

Acest nume avu darul s-o liniştească puţin pe Cerise, care 
îndrăzni să-l privească pe Colar în faţă. 

— Atunci, de ce nu mă duceţi la mine acasă? 

— Pentru că nu pot... 

— Dar, domnule... 

— Leon se află într-o mare primejdie; şi dacă încercaţi să fugiţi 
şi să vă întoarceţi acasă, îl expuneţi unui pericol de moarte. 

— De moarte? Pe el, pe Léon? strigă Cerise scoasă din fire şi 
neînţelegând nimic din cuvintele răpitorului său. 

— Da, domnişoară. 

— Dar care este această primejdie şi de unde vine ea?... 
întrebă biata copilă cuprinsă de ameţeală. 

— Acesta este secretul meu; sau, mai degrabă, nu este, din 
păcate, al meu... Tot ceea ce pot să vă spun este că, dacănu mă 
ascultați orbeşte, nu-l veţi revedea niciodată pe logodnicul 
dumneavoastră; înainte de ivirea zorilor, el va fi mort!... 

— A! făcu Cerise care începu să tremure ca o frunză purtată de 
vântul toamnei şi al cărei glas aproape că se stingea pe buzele 
ei... Voi face tot ce doriţi, domnule. Dar vă cer iertare, iertare 
pentru el... 

— Slavă Domnului! rosti Colar, bine că vă văd din nou 
înţeleaptă şi cuminte. Va trebui să rămâneţi aici, alături de mine, 
să nu mai plângeţi, să nu mai fiţi disperată şi, mai ales, să nu-mi 
mai puneţi întrebări de prisos, căci nu vă voi putea răspunde. 

150 


—  Moştenirea misterioasă — 


— Domnule, îl imploră Cerise, pentru numele lui Dumnezeu, 
un singur cuvânt. 

— Şi anume? 

— Cu două ceasuri în urmă am primit câteva cuvinte din 
partea sorei mele. 

— O cunosc. Se numeşte Baccarat. 

— Sora mea îmi scria şi ea că se află într-o mare primejdie şi 
că dacă nu alerg în strada Serpente în ajutorul ei... 

— Sora dumneavoastră este o netrebnică, ţipă Colar, mimând 
o furie subită. 

— Sora mea!... Ce vreţi să spuneţi? 

— Vreau să spun, — rosti limpede locotenentul lui sir Williams 
— vreau să spun că sora dumneavoastră v-a întins o cursă 
josnică şi că primejdia despre care v-a vorbit nici nu există: ea v- 
a hotărât soarta aruncându-vă în braţele infamului de 
Beauprâau. 

— O! Doamne, Dumnezeule, izbucni Cerise în lacrimi, să fie 
oare cu putinţă? 

— Aşa este, dar nu pot să-ţi mai spun nimic, fetiţa mea, 
absolut nimic. E vorba de viaţa mea, de viaţa lui Leon şi, poate 
chiar şi de viaţa dumitale. 

— O! ucide-mă, strigă fata, dacă vrei, ucide-mă, dar să nu-i 
faci nici un rău lui Leon... 

Colar îi luă mâna şi i-o strânse cu putere. 

— Nu vă fie teamă de nimic, când veţi afla totul, când eu voi 
putea vorbi, veţi vedea că vă sunt prieten. 

Trăsura galbenă continua să alerge cu o iuţeală ameţitoare, 
ajunsese la podul Concorde, străbătuse piaţa cu acelaşi nume şi 
alerga în goana mare pe Champs-Elysees. 

Noaptea era întunecoasă, câteva picături ale unei ploi fine şi 
pătrunzătoare începuseră să cadă şi razele pe care le împrăştiau 
cele două felinare ale trăsurii erau singurele care luminau strada 
şi singurele care îngăduiau fetei să vadă chipul răpitorului său. 

In ciuda privirii sale mobile, dovadă a unui caracter nesincer, 
chipul lui Colar păstrase ceva din expresia militărească, expresie 
care inspiră întotdeauna încredere oamenilor, iar faţă de Cerise 
el adoptase un ton atât de respectuos şi de sincer, încât biata 
copila sfârşise prin a crede în prietenia pe care el pretindea că o 
poartă lui Léon Rolland, logodnicul său drag. Gândul acesta 
sfârşise prin a o linişti, oarecum, şi conduita ireproşabilă a lui 
Colar, aflat alături de ea, în puterea nopţii, pe un drum pustiu, ca 
atare într-o situaţie care i-ar fi îngăduit să facă uz de violenţă, 

151 


— Ponson du Terrail — 


sfârşi prin a-i întări convingerea că el era, într-adevăr, prietenul 
şi protectorul său în aceste ciudate împrejurări, învăluite într-un 
mister de nepătruns. 

In timpul acesta, trăsura lăsase de mult în urma ei bariera de 
la Etoile şi Arcul de Triumf, pornise pe calea Neuilly, trecuse 
pentru a doua oară Sena la Courbevole şi o apucase pe drumul 
spre Saint-Germain. 

— Mă duceţi foarte departe? întrebă Cerise. 

— Nu, îi răspunse Colar, până într-un ceas vom fi ajuns. 

— Dar unde mergem? 

— Domnişoară, nu pot să vă spun. Ba, mai mult decât atât, 
adăugă locotenentul lui sir Williams, va trebui acum să vă leg la 
ochi. 

— A! strigă Cerise, schiţând un gest de repulsie şi de spaimă. 

— Mi-aţi promis să mă ascultați, ştiţi bine, îi spuse Colar cu 
răceală, scoțând un fular din buzunarul său. Aşa încât fiţi 
cuminte... sau Léon... şi nu-şi isprăvi fraza. 

— Faceţi tot ce doriţi, şopti fata cu resemnare şi cu 
drăgălăşenia unui copil bolnav. 

Colar o legă la ochi şi înnodă zdravăn fularul în spatele 
capului, adăugând: 

— Nu încercaţi să vedeţi pe unde mergeţi, altfel s-ar putea să 
rămâneţi acolo ceva mai multă vreme. 

Cerise fu din nou cuprinsă de teamă. Toate acestea i se 
păreau atât de ciudate, încât, lipsită de posibilitatea de a vedea, 
începu să creadă că totul nu era decât un vis urât şi că în curând 
avea să se trezească în cămăruţa ei din cartierul Templului, la 
adăpostul perdelelor de pânză albă şi la numai doi paşi de colivia 
în care păsările, cu trilul lor matinal, salutau primele raze ale 
soarelui. Dar trăsura alerga mereu şi hurducăturile ei regulate, 
monotone, o smulseră pe Cerise din visurile ei. 

Se afla, într-adevăr, într-o trăsură, în preajma unui bărbat 
care-i vorbea în doi peri, despre lucruri de neînțeles, pe un drum 
pustiu, în puterea nopţii, cu ochii legaţi şi gonind cine ştie 
încotro... 

Ceasul care trecu se dovedi pentru Cerise poate şi mai 
înspăimântător, poate şi mai dureros decât cel anterior. 

In mintea ei se iveau, mereu, toate cele spuse de Colar cu 
privire la Baccarat şi ea se lupta într-una, refuzând să admită 
cumplitul lor înţeles; îşi aducea însă mereu aminte că sora ei se 
străduise, în mai multe rânduri, să o despartă de Leon Rolland şi 
de viaţa ei cinstită şi săracă, încercând să-i dezvăluie frumuseţile 

152 


—  Moştenirea misterioasă — 


desfrâului. 

Şi, în lumina acestui gând, cuvintele lui Colar căpătau 
semnificaţia unui tragic adevăr. 

Cerise îşi iubea sora; regreta greşelile ei, dar nu îndrăznea s-o 
judece; îi era devotată şi crezuse tot timpul în afecțiunea ei de 
nezdruncinat. 

Oricine îşi poate da seama, deci, cât de mare era durerea care 
o chinuia la gândul că fusese minţită, că sora ei încercase s-o 
smulgă de lângă logodnic pentru a o arunca în braţele acelui 
bătrân  dezgustător, de unde scăpase graţie intervenţiei 
neaşteptate a lui sir Williams. 

Toate aceste gânduri, întretăiate de amintirea întâmplărilor 
dramatice şi bizare pe care le trăise, sfârşiseră prin a o arunca 
pe Cerise într-o ciudată şi dureroasă toropeală din care nu o 
smulse decât vocea lui Colar. 

Trăsura se oprise. 

— Treziţi-vă, domnişoară, îi spuse răpitorul. 

Colar îşi imaginase că Cerise căzuse într-un somn greu. 

— Nu dorm. 

— Am ajuns... ridicaţi-vă... luaţi mâna mea, continuă Colar, 
care ieşi primul din trăsură şi luă fata în braţele sale pentru a o 
cobori. 

— Da, da, gândi Colar, slavă Domnului, n-am lucrat rău de loc. 
Păsărica se va afla în colivie încă înainte de ivirea zorilor. 

Trăsura oprise într-o vâlcea destul de adâncă, pustie, în care 
începeau să se desluşească primele mijiri ale zorilor. 

Nici o lumina nu trăda prezenţa prin împrejurimi a vreunei 
case. 

Cu toate acestea, trăsura oprise în dreptul unui zid înalt în 
mijlocul căruia se vedea o poartă. 

S-ar fi spus că e vorba de zidul împrejmuitor al unei mari 
proprietăţi. 

— Brr...! se înfioră Colar, e rece ploaia asta; în curând, 
domnişoară, vă veţi încălzi la un foc bun. 

— Nu mi-e frig, răspunse Cerise cu nepăsarea celor ce trăiesc 
închişi în ei înşişi. 

— Veniţi, continuă Colar, care bătu în uşă şi aceasta se 
deschise numaidecât. 

Colar trecu pragul ţinând-o pe Cerise de mână şi se pomeni 
într-o imensă grădină la al cărei capăt opus se ghicea, mai mult 
decât se zărea, un pavilion ale cărui ziduri albe erau ascunse de 
copaci bătrâni. 

153 


— Ponson du Terrail — 


— Pe onoarea mea! îşi spuse locotenentul baronetului, numai 
căpitanul meu e în stare să dibuie asemenea locuri pustii. Te-ai 
crede aici la o sută de leghe de lumea civilizată. 

Cerise rămăsese cu ochii legaţi; judecând însă după aerul rece 
şi ploios care-i biciuia obrajii şi după faptul că păşea pe un 
pământ moale, îşi dădu seama că se află la ţară. 

Ţinând-o tot timpul de mână, Colar o conduse câtva timp 
spunându-i: 

— Nu vă fie teamă, domnişoară, puteţi păşi liniştită. 

In acelaşi timp, Cerise auzi apropiindu-se, încetul cu încetul, 
zgomotul unor paşi; era zgomotul pe care-l fac, lovindu-se mereu 
unul de celălalt, saboţii, încălţăminte folosită de ţărani şi, în 
timpul iernii, de toţi cei ce locuiesc la ţară. 

Pe măsură ce zgomotul saboţilor se apropia, Colar părea să se 
îndrepte către el, conducând-o mereu pe Cerise până în clipa în 
care se întâlniră şi atunci fata auzi acest schimb de cuvinte: 

— Asta-i păsărica, spuse Colar. 

— Bine, — îi răspunse o voce aspră şi ascuţită, care nu părea 
totuşi să aparţină unui bărbat — colivia e bună şi o să veghem 
asupra ei. 

Colar lăsă liberă mâna fetei, şi-i spuse: 

— Adio, don'şoară; acuma poţi să-ţi dezlegi ochii. 

Cerise îşi smulse repede fularul şi, de îndată ce avu privirile 
libere, se uită plină de curiozitate în jurul ei. 

Primele lumini de dimineaţă îi îngăduiră să-şi dea seama că se 
găseşte în mijlocul unei mari grădini, împrejmuită de ziduri înalte 
care, la rândul lor, erau înconjurate de un dublu gard alcătuit din 
plopi ce ascundeau totul privirilor venite din afară. 

In faţa ei se găsea o căsuţă cu două etaje, înconjurată de 
arbori bătrâni care, primăvara, o adăposteau sub coroanele lor 
verzi. Deasupra zidurilor şi oriunde ar fi alunecat privirile, ele 
întâlneau un deal, ceea ce lăsa să se presupună că atât casa, cât 
şi grădina, se aflau situate în fundul unei mici văi. 

In rest, nicăieri, nici urmă de locuinţă şi Cerise ar fi putut 
crede că se află la sute de kilometri depărtare de Paris, în 
singurătatea unui ţinut izolat. 

După aceste prime constatări, tânăra îndrăzni să privească 
făptura ciudată în grija căreia o lăsase Colar, care alerga spre 
poarta rămasă întredeschisă. 

Era un bărbat? Era o femeie? Aceasta fu prima întrebare pe 
care şi-o adresă Cerise văzând un soi de bătrân fără barbă şi 
aproape chel, al cărui obraz îngălbenit ca pergamentul era 

154 


—  Moştenirea misterioasă — 


străbătut de riduri şi de oribile cicatrice. 

îmbrăcămintea acestei ciudate făpturi nu era nici 
bărbătească, nici femeiască; purta pe cap un soi de tulpan 
îngălbenit, înnodat la ceafă, aşa cum purtau femeile din Arles şi 
cele din Genova; un fel de haină din muşama, foarte lungă, o 
învăluia în întregime, neîngăduind să se vadă dacă pe dedesubt 
purta fustă sau pantalon; în sfârşit, era încălţată cu o pereche de 
saboţi înăuntrul cărora câteva paie putrezite ţineau loc de 
ciorapi. 

Această făptură părea să aibă vreo şaizeci de ani, era de talie 
mijlocie şi îngrozitor de grasă; chipul său, oribil la vedere, avea o 
expresie deosebită de răutate batjocoritoare. Rânjetul gurii 
încremenise într-un soi de zâmbet crud, în care putea fi desluşită 
îndobitocirea pricinuită de beţie, iar ochii mici, adânciţi în fundul 
capului, de un verde pisicesc, erau înconjurați de cearcăne 
roşietice care dădeau privirilor expresia unui animal sălbatic. 

Văzând această cumplită arătare, Cerise se dădu instinctiv în 
lături şi îşi trădă, printr-un strigat, spaima care o stăpânea. 

— He, he! frumuşico, — rânji hârca, pentru că era, în adevăr, o 
femeie — ţi-e frică de mine? Nu-s frumoasă şi albă ca dumneata, 
e adevărat; dar am fost şi eu, la vremea mea, şi trebuie să ştii că 
văduva Fipart era cineva cu vreo câţiva anişori în urmă. 

Şi se porni să râdă sălbatic, asemenea lătrăturilor unei hiene, 
încât Cerise, speriată, voi s-o rupă la fugă. 

— Stai aşa, frumoaso, — făcu bătrâna prinzând în mâna ei 
aspră şi noduroasă, de parcă ar fi fost acoperită cu solzi, mâna 
albă şi gingaşă a fetei — ce, ni s-a făcut dor de Paris...? Fără să 
luăm o gustărică şi fără să ciocnim un păhărel de rachiu cu 
maica Fipart? Hai, frumuşico, vino... Are suflet bun maica 
Fipart... Ai să vezi... 

Şi strângând mâna Cerisei ca într-o menghină, o sili să vină 
după ea în casă. 

Cerise tremura şi simţea că i se taie picioarele. 

— Colar! domnule Colar... strigă ea, pradă unei terori 
cumplite, în clipa în care locotenentul lui sir Williams se apropia 
de poartă. 

Colar însă n-o auzi sau, mai degrabă, se prefăcu şi dispăru 
închizând poarta în urma lui. 

— Vino, frumoaso, — repetă baba târând-o pe Cerise după ea 
— o să te îngrijesc ca pe un giuvaer scump. 

Şi Cerise se lăsă mai degrabă târâtă, cu ochii pe jumătate 
închişi, atât de mult o înspăimânta urâţenia hidoasă a bătrânei 

155 


— Ponson du Terrail — 


Fipart. 

Ajunse astfel în dreptul casei. Baba o conduse în catul de jos, 
într-un soi de bucătărie unde ardea un foc de vreascuri şi o 
împinse într-un vechi fotoliu desfundat, aflat în colţul căminului, 
spunându-i: 

— Stai jos şi te încălzeşte, frumuşico, eşti îngheţată şi rochia 
ţi-e udă bine. 

Cerise tremura din toate încheieturile. 

— Nu vrei să bei ceva, îngeraş? continuă baba cu glas mieros 
şi batjocoritor în acelaşi timp. Când ţi-e frig, să ştii de la mine, un 
păhărel te pune pe picioare. 

— Mulţumesc... doamnă... bâigui Cerise fără să ridice privirile, 
dar nu mi-e sete. 

— Am să-ţi dau să îmbuci ceva, se auzi glasul din ce în ce mai 
mieros, din care străbăteau, totuşi, accente de cruzime. 

Cerise refuză printr-un gest. 

— Atunci, mititico, dacă nu-ţi este nici sete şi nici foame, vino 
cel puţin să-ţi arăt casa, casa în care o să stai. 

— Casa! tresări Cerise, am să stau aici? 

— Se înţelege, porumbiţo. 

— Dar nu vreau! strigă disperată biata copilă, eu vreau să mă 
întorc la Paris. 

— E! rânji baba, Parisul e departe, drăguţico, şi ai să-ţi pierzi 
picioruşele pe drum. 

— Nu, nu, o să am destulă putere să mă întorc; şi când voi 
obosi, voi sta să mă odihnesc. 

— Biata copilă, suspină baba Fipart, cu prefăcută compasiune 
şi fata se lăsă înşelată. 

— O, da, continuă Cerise, o să am destulă putere să merg. 
Vreau să ajung din nou alături de Leon. 

— Léon? Te pomeneşti c-o fi iubitul tău? 

— Nu-l cunoaşteţi? întrebă Cerise mirată. 

— Eu?... Nu l-am cunoscut niciodată, e vreun bogătan fercheş? 

Cerise roşi de indignare. 

— Drept cine mă luaţi? 

— Păi de! răspunse cu naivitate baba, te iau drept o fetişcană 
plină de mofturi... 

— Doamnă, se indignă din nou Cerise. 

O cumplită bănuială îşi făcea însă loc în mintea ei: 

— Dacă nu-l cunoaşteţi, înseamnă că nu ştiţi nimic. 

— Eu? Ce vrei să ştiu eu? 

— Cum? Nu v-a spus Colar că mă aduce aici pentru că Leon, 

156 


—  Moştenirea misterioasă — 


logodnicul şi în curând soţul meu, se află într-o mare primejdie? 

Maica Fipart izbucni în râs. 

— Nu zău, ţi-a spus Colar aşa ceva? 

— Desigur, doamnă. 

— Şi l-ai crezut? 

— Să nu fie adevărat? şopti Cerise înspăimântată. 

Baba continua să râdă. 

— Colar ăsta e un şugubăţ dat naibii... Oho! Dat naibii rău de 
tot, pe legea mea. 

— Doamnă! Doamnă, o imploră Cerise, pentru numele lui 
Dumnezeu, vă rog să-mi spuneţi tot ce ştiţi, de ce m-au adus 
aici? Ce vor să facă cu mine? 

— Bine, mititico, am să-ţi spun, răspunse bătrâna cu acea 
dulce prefăcătorie care-i îngheţa fetei sângele în vine. l-ai căzut 
cu tronc unui domn foarte bine şi foarte bogat şi care... mă- 
nţelegi? 

— A! strigă Cerise, nu este adevărat, doamnă, nu este 
adevărat... sau, mai degrabă aveţi dreptate, da... Un babalâc, un 
monstru, dar a venit cineva în ajutorul meu, m-a salvat un tânăr 
şi el m-a încredinţat lui Colar... 

— Ei bine, rânji maica Fipart ca o fiară sălbatică, tânărul l-a 
tras pe sfoară pe babalâc, asta-i tot. Domnul despre care-ţi 
vorbesc eu este acela care te-a încredinţat lui Colar şi aici eşti la 
el acasă. 

Cerise scoase un strigăt înspăimântător şi căzu leşinată. 


Capitolul XX 


O vom părăsi, pentru moment, pe Cerise, pentru a ne întoarce 
la Fernand Rocher, pe care l-am abandonat în clipa în care 
agenţii comisarilor de poliţie îl scoteau din camera lui Baccarat. 

In ultimele douăzeci şi patru de ore se succedaseră atâtea 
ciudate întâmplări în viaţa acestui tânăr, încât el îşi pusese, la un 
moment dat, întrebarea dacă nu este cumva victima unui 
înspăimântător coşmar; după aceea însă, în timp ce trecea 
printre servitorii lui Baccarat, care se adunaseră miraţi şi atraşi 
de zgomotele pricinuite de această arestare, fu nevoit să admită 
că nu visa, că era, dimpotrivă, cât se poate de treaz şi că nimic 
nu era mai adevărat decât această fulgerătoare succesiune de 
întâmplări. 

Pentru o clipă, stăpânit fiind de ideea nevinovăţiei, îl încercă 

157 


— Ponson du Terrail — 


gândul de a se împotrivi şi de a se lupta cu agenţii; erau însă 
trei, trei bărbaţi zdraveni şi hotărâți, şi într-o singură clipă se 
dovediră stăpâni pe situaţie. 

— Domnule, îi spuse atunci comisarul pe un ton sever, totuşi 
plin de curtoazie, rezistenţa dumneavoastră este absolut inutilă 
şi ea n-ar face decât să vă agraveze situaţia, complicând-o 
printr-un act de rebeliune împotriva legii. Credeţi-mă, este mai 
bine să mă urmaţi de bună voie. Dacă este adevărat că sunteţi 
nevinovat, şi doresc din tot sufletul să fie aşa, justiţia, care pe 
cât de nepărtinitoare, pe atât este şi de clarvăzătoare, nu va 
întârzia să-l descopere pe vinovat şi să vă redea libertatea. 

Ca toţi oamenii nervoşi şi surescitaţi, care cad repede pradă 
unei stări de apatie atunci când puterile încep să-i părăsească, 
Fernand Rocher se lăsă condus la trăsura care aştepta în faţa 
clădirii şi urcă, fără să mai încerce să opună vreo rezistenţă. 

Comisarul luă loc alături de el; doi dintre agenţi se aşezară pe 
bancheta din spate, iar cel de-al treilea se urcă pe capră, alături 
de vizitiu. 

— La arest! porunci comisarul. 

De obicei, când este vorba despre un hoţ obişnuit, 
magistratul, căruia i se spune comisar de poliţie, nu se 
deranjează el însuşi, ci efectuează arestarea printr-unul dintre 
agenţii săi; în cazul de faţă însă era vorba de un furt 
considerabil, de un caz excepţional, atât de grav încât se luase 
hotărârea de a se proceda contrar normelor obişnuite, iar 
comisarul de poliţie se decisese să-şi escorteze el însuşi 
prizonierul până la prefectură, unde avea să fie supus unui prim 
interogatoriu în faţa unui judecător de instrucţie. 

Timp de câteva minute, Fernand rămase fără puteri, fără glas, 
fără văz, ca şi când s-ar fi prăbuşit ceva în fiinţa lui; pentru un 
bărbat de onoare, care se bucurase până în clipa aceea de 
respectul tuturor, o acuzaţie de furt era, poate, mai cumplită 
decât imaginea unui eşafod gata pregătit pentru execuţie; 
nefericitul tânăr se porni să recapituleze, îngrozit, păţaniile prin 
care trecuse. Era, în primul rând, cumplita scrisoare din partea 
Herminei, aceea care-i fusese logodnică până în ajun, Hermine, 
femeia pe care o iubea, scrisoare distantă şi rece, aidoma 
dispreţului ucigător. 

Erau, apoi, cheile de la casa de bani a domnului de 
Beaupreâau, chei pe care, în zăpăceală, alergând în strada Saint- 
Louise, le luase cu el şi care aveau să fie pentru toţi cea mai 
copleşitoare dintre dovezi. Era, în sfârşit, noaptea aceea de 

158 


—  Moştenirea misterioasă — 


beţie, de ameţeală, de nebunie, petrecută în braţele acelei femei 
care, până în ajun, îi fusese necunoscută şi care-l luase cu ea 
fără ca el să ştie cum. Şi gândul acesta se dovedi, poate, mai 
greu, mai înspăimântător şi mai împovărător decât acuzaţia care 
plana asupra lui; căci el, logodnicul Herminei, aparţinea acum 
unei femei care se numea Baccarat; fusese arestat în casa ei şi 
instrucţia avea să dea în vileag şi să aducă acest fapt monstruos 
la cunoştinţa Herminei, pe care el o iubea cu aceeaşi patimă. 

Fernand văzu atunci căscându-se o prăpastie adâncă între 
domnişoara de Beauprâau şi el — o prăpastie gigantică, peste 
care n-ar fi putut trece nici dacă şi-ar fi dovedit nevinovăția. 

Şi-atunci, asemenea unui trup fără suflet, asemenea unui om 
lipsit de rațiune şi care nu-şi mai dă seama de situaţia în care se 
află, nu-i mai trecu prin minte să se apere sau să încerce să 
scape de gardieni şi, ca un resemnat, purtat către locul 
supliciului şi care vede deschizându-se în calea sa hăul de 
nemăsurat al veşniciei, se lăsă condus la prefectura poliţiei, 
traversă clătinându-se şi cu ochii plecaţi, boltele întunecate ale 
palatului de justiţie, ascultă, dar fără să audă, procesul verbal al 
arestării sale şi nu-şi regăsi prezenţa de spirit decât în clipa în 
care uşa carcerei, destinată prizonierilor puşi la secret, se închise 
în urma lui. 

Spaima de închisoare este atât de mare pentru un om care a 
trăit tot timpul în lumina legilor, respirând aerul pur al libertăţii, 
încât ajunge să înfrângă până şi cele mai profunde apatii. 

Gândindu-se la Hermine cea pe care o înşelase, la Hermine 
cea care-l dispreţuia, Fernand dăduse uitării, pentru moment, 
acuzaţia de furt care plana asupra lui; când se regăsi însă singur, 
singur şi închis în celula destinată criminalilor, dorinţa de 
libertate şi de reabilitare se dovedi din nou mai puternică şi îl 
readuse la normal. 

Incercă, atunci, să-şi aducă aminte de tot ceea ce se 
petrecuse atâta timp cât cheile casei de bani se aflaseră în 
stăpânirea sa şi încercă să străpungă acest îngrozitor mister, 
analizând toate împrejurările şi răcind nenumărate presupuneri. 

După aceea, asemeni unui avocat care cântăreşte în sine 
toate şansele procesului, se transformă într-un judecător de 
instrucţie dintre cei mai severi şi calculă toate învinuirile ce-i 
puteau fi aduse. 

Era foarte adevărat că avusese asupra lui cheile casei de bani: 
le luase cu el părăsind în mare grabă slujba; ieşise cu capul 
descoperit, alergând ca un nebun şi, în loc să se întoarcă şi să 

159 


— Ponson du Terrail — 


restituie aceste chei, el le păstrase şi le avea încă asupra lui în 
momentul în care fusese arestat şi percheziţionat. În sfârşit, 
fusese descoperit, după aproape douăzeci şi patru de ore, în 
tovărăşia uneia dintre acele femei care şi-au făcut o meserie 
ruinând tinerii de familie bună şi avea să fie evident pentru 
oricine că o dragoste vinovată, o poftă oarbă de a satisface 
capriciile costisitoare ale unei cocote puteau să-l fi împins către 
furt. 

Gândind la toate acestea, Fernand simţea că i se ridică părul 
măciucă şi că o sudoare rece îi umezeşte fruntea. 

Cum ar fi putut să facă lumină în misterul acesta de 
nepătruns? 

La urma urmelor, dacă furtul fusese înfăptuit, cine ar fi putut 
să fie autorul? Pe cine să bănuiască, pe cine să acuze? 

— Simt că înnebunesc! îşi spuse tânărul şi, pentru a putea 
evita puşcăria, nu-mi rămâne decât să mor... Doamne, 
Dumnezeule, oare ce crimă am săvârşit de mă pedepseşti în 
felul acesta? 

Şi Fernand, asemenea unui copil care, aflat în primejdie, îşi 
cheamă mama într-ajutor, Fernand aruncă în jurul lui priviri 
deznădăjduite, căutând un protector. 

Fernand era orfan; tutorele său murise. Un singur om ar fi 
putut să-l ia sub aripa lui ocrotitoare şi să încerce a-i dovedi 
nevinovăția şi acela era domnul de Beauprâau. Acesta însă, mai 
mult decât oricine altcineva, trebuia să-l creadă vinovat şi să 
devină cel mai înverşunat dintre acuzatorii săi! 

În clipa în care era stăpânit de toate aceste gânduri, fu 
chemat pentru a fi condus în faţa judecătorului de instrucţie, 
teribilul magistrat al cărui nume face să tresară până şi pe cei 
mai îndrăzneţi şi ale cărui întrebări insidioase şi grăbite, ale cărui 
şiretlicuri răbdătoare şi abile triumfau în faţa celor mai hotărâți 
să tacă dintre acuzaţi, silindu-i să abandoneze lupta. 

Fernand îl urmă pe jandarmul însărcinat să-l conducă, de-a 
lungul unui coridor întunecos, urcă împreună cu el o scară în 
spirală care ducea la unul din etajele superioare ale palatului de 
justiţie şi pătrunse în cabinetul judecătorului de instrucţie. 

Magistratul era un bărbat între treizeci şi cinci şi patruzeci de 
ani, cu chipul sever şi rece, cu părul uşor rărit şi care purta la 
butonieră rozeta de ofiţer al Legiunii de Onoare. 

În clipa în care intră Fernand, el se afla în picioare, sprijinit de 
cămin şi cu mâinile la spate. 

Biroul judecătorului de instrucţie nu avea câtuşi de puţin 

160 


—  Moştenirea misterioasă — 


înfăţişarea lugubră pe care ar fi părut c-o vesteşte o asemenea 
funcţie: era o încăpere mare, tapetată în verde, mobilată cu o 
imensă masă de lucru, cu fotolii din mahon îmbrăcate în piele 
verde şi cu o măsuţă în faţa căreia se afla un omuleţ gras, cu 
ochelari, cu pana pe după ureche, cu mânecuţe de lustrin negru 
care-i ajungeau până la coate, îmbrăcat cu o redingotă jerpelită. 

Această încăpere aducea cu un birou ministerial asemănător 
celui în care Fernand lucrase până în ajun şi te-ai fi putut crede 
destul de departe de bolțile şi de coridoarele întunecoase ale 
palatului de justiţie pe care prizonierul tocmai le străbătuse. 

Magistratul era îmbrăcat în haine civile, iar acestea aveau 
darul să sperie mult mai puţin decât înfricoşătoarea togă 
judecătoreasca şi, în ciuda severităţii care se putea citi pe chipul 
său lung şi palid, lui Fernand el îi inspiră de îndată acea 
respectuoasă încredere pe care o ai întotdeauna pentru un 
bărbat care pare să fi părăsit pasiunile personale pentru a deveni 
întruchiparea legii. 

Judecătorul îl expedie pe jandarm, acesta ieşi în anticameră. 
Chipul palid şi răvăşit, dar sincer şi cinstit al lui Fernand, 
tinereţea sa, poziţia pe care o ocupase constituiau pentru 
magistrat tot atâtea garanţii de cuminţenie din partea 
prizonierului său şi, cu un gest plin de bunăvoință, îi indica un 
scaun. Inima tânărului bătea cu înverşunare, fruntea îi era 
umedă şi cu toate acestea se simţi din nou ceva mai sigur şi 
văzu că omul care avea să-l interogheze nu era atât un judecător 
întărâtat cât un om care ar fi vrut, poate, să creadă în 
nevinovăția lui. 

— Luaţi loc, domnule, îi spuse magistratul cu o voce calmă în 
care se simţea o anumită compasiune pentru tânărul care fusese 
până atunci un bărbat onorabil şi care ajunsese acum în boxa 
criminalilor. 

Fernand îl ascultă şi păru să aştepte ca judecătorul să-i 
vorbească din nou. 

Acesta se dezlipi de cămin şi veni să se aşeze în faţa biroului 
său, în timp ce omuleţul gras, care nu era altul decât grefierul, 
se pregătea să consemneze în scris fiecare cuvânt din cele pe 
care acuzatul avea să le rostească. 

— Vă numiţi Fernand Rocher, reluă judecătorul de instrucţie 
consultând un dosar; v-aţi născut la Paris în 182...? 

— Da, domnule, răspunse Fernand liniştit. 

— lată, continuă magistratul, faptele care vi se impută şi care 
fac ca situaţia dumneavoastră să fie extrem de gravă: ieri, la 

161 


— Ponson du Terrail — 


orele zece dimineața, fiind nevoit să lipsească, şeful 
dumneavoastră v-a instalat în biroul său şi v-a încredinţat cheile 
casei sale de bani. Această casă, verificată în ajun de către 
casierul general al minis-terului, cuprindea suma de trei mii de 
franci în aur şi mărunţiş şi o altă sumă de treizeci de mii de 
franci în bilete de bancă. 

— Lucrul acesta nu-l ştiam, domnule, spuse Fernand şi n-am 
deschis casa. 

— Şi totuşi cheile au fost în posesia dumneavoastră, au fost 
găsite asupra dumneavoastră în momentul în care aţi fost 
percheziţionat. 

— Este foarte adevărat, domnule. 

— Aţi rămas după plecarea şefului dumneavoastră de birou? 

— Da. 

— Un bărbat pe care ne-a fost cu neputinţă să-l găsim s-a 
prezentat puţin după aceea şi un uşier l-a adus în faţa 
dumneavoastră. Cine este bărbatul acesta? 

— Cred că este un comisionar. 

— II cunoaşteţi? 

— Il vedeam pentru întâia oară. 

Judecătorul îl privi pe Fernand cu severitate. 

— Fiţi foarte atent şi nu încercaţi să induceţi în eroare justiţia. 
Omul acesta nu vă era complice? 

— Domnule, — răspunse Fernand cu emoție, dar cu un glas în 
care se desluşeau profunde accente de sinceritate — vă jur că nu 
pot să am nici un complice, pentru că sunt nevinovat şi pentru 
că n-am săvârşit crima de care sunt acuzat. 

— Şi totuşi cine era omul acela? Ce treabă a avut cu 
dumneavoastră? 

— Mi-a adus o scrisoare. 

— Din partea cui venea această scrisoare? 

Fernand tresări şi lăsă ochii în jos. 

— Domnule... chiar de ar fi să puneţi la îndoială nevinovăția 
mea, eu nu-mi pot îngădui să compromit numele onorabil al unei 
femei. 

— Mă aşteptam la un asemenea răspuns, — se auzi replica 
judecătorului — şi văd că acesta este unul din mijloacele 
dumneavoastră de apărare, dar asupra acestui punct am fost 
edificaţi prin declaraţia şefului dumneavoastră de birou. Urma să 
vă căsătoriţi cu domnişoara de Beaupreâau. 

— Domnule... domnule... îl imploră Fernand. 

— Dar, reluă judecătorul, dumneavoastră aveaţi o amantă... 

162 


—  Moştenirea misterioasă — 


— O amantă! strigă Fernand intrigat. 

— Această amantă, căreia în cercurile mondene i se spune 
Baccarat, este una din femeile ale cărei graţii se cumpără numai 
cu aur; se poate, deci, presupune că pentru a putea satisface 
asemenea costisitoare pretenţii... 

— Domnule, — îl întrerupse cu aprindere acuzatul, eu nici nu 
cunoşteam această femeie. 

— Cu toate acestea aţi fost arestat în casa ei, nu? 

— Este adevărat... dar nici măcar în clipa de faţă nu ştiu prin 
ce împrejurare am ajuns acolo. 

— Domnule, — îi spuse judecătorul cu blândeţe — gândiţi-vă 
că mărturisirile au întotdeauna mai multă valoare decât negările 
încăpăţânate, pe care evidenţa sfârşeşte prin a le spulbera. Vă 
agravaţi situaţia. 

— Domnule, răspunse Fernand cu un accent de sinceritate 
atât de profund, încât izbuti să zdruncine convingerea 
judecătorului, toată această poveste este învăluită în cel mai 
cumplit mister, dar eu vă jur că sunt nevinovat. 

— AŞ dori să fie aşa, îi răspunse judecătorul emoţionat; dar 
cum putem interpreta furtul, plecarea dumneavoastră 
neaşteptată, faptul că aţi dispărut douăzeci şi patru de ore şi, în 
sfârşit, arestarea dumneavoastră în casa unei femei a cărei 
risipă este binecunoscută? Cum se împacă toate acestea cu 
nevinovăția dumneavoastră? 

Fernand ridică ochii spre cer: 

— Dumnezeu este mare şi mă judecă în această clipă. 
Domnule, eu sunt nevinovat. 

— Veţi fi însoţit la locuinţa dumneavoastră de către doi agenţi 
şi de către un ofiţer de poliţie, continuă judecătorul de instrucţie, 
iar de acolo în strada Moncey, la amanta dumneavoastră. Va 
avea loc o percheziţie care se va desfăşura sub ochii 
dumneavoastră, atât în locuinţa ei cât şi la dumneavoastră 
acasă; dacă portofelul nu se va găsi, aceasta va fi pentru 
dumneavoastră o circumstanţă atenuantă. 

— Să mergem, domnule, să mergem, strigă tânărul, sunt 
nevinovat. 

Judecătorul de instrucţie sună şi la apelul său se prezentă un 
bărbat îmbrăcat în negru. Era ofiţerul de poliţie. 

— Veţi pleca împreună cu dumnealui, se adresă judecătorul lui 
Fernand, cu blândeţe. Vom fi cât mai discreţi cu putinţă în toată 
această tristă poveste şi vom căuta să evităm scandalul. 

Fernand îl salută pe judecător şi ieşi cu fruntea sus, sigur de 

163 


— Ponson du Terrail — 
nevinovăția lui. 

În anticameră, doi agenţi în haine civile se aşezară la dreapta 
şi la stânga lui: 

— Domnule, îi spuse ofiţerul de poliţie pe un ton politicos, de 
obicei acuzaţii sunt transportaţi cu o trăsură a închisorii şi de 
către agenţi în uniformă, dar domnul judecător de instrucţie a 
ţinut seama de situaţia dumneavoastră anterioară şi vreau să 
cred că mă veţi însoţi fără a opune rezistenţă. 

— V-o jur, domnule, nu sunt omul care să încerce să fugă 
înainte de a-şi fi putut dovedi victorios nevinovăția. 

Ofiţerul îşi conduse prizonierul la poarta palatului de justiţie 
unde aştepta o trăsură de serviciu. 

Tânărul se urcă şi unul dintre agenţi spuse vizitiului: 

— Strada Marais, nr. 2. 

Imobilul în care locuia Fernand era plin de locatari 
neînsemnaţi, în cea mai mare parte funcţionari care nu 
rămâneau acasă în timpul zilei. Portăreasa era o bătrână destul 
de slabă la minte şi care nu se îngrijea cine ştie ce de locatari. 
Sosirea lui Fernand în tovărăşia a doi necunoscuţi, a căror 
îmbrăcăminte nu îngăduia în suficientă măsură să li se identifice 
profesia, nu produse, deci, nici un fel de senzaţie în imobil şi 
tânărul izbuti să ajungă la etajul al cincilea fără să atragă atenţia 
nimănui. 

Modestul apartament pe care-l ocupa era alcătuit din două 
încăperi, un salon şi un dormitor, cu mobilă din lemn de nuc, şi 
inspecția era dintre cele mai uşoare. 

Agenţii începură o minuțioasă percheziţie, scormoniră scrinul, 
comoda, unicul dulap în perete, cercetară patul, fotoliile şi nu 
găsiră nimic. Fernand era liniştit şi când totul luă sfârşit, el zâmbi 
ofițerului de poliţie: 

— După cum vedeţi, domnule, portofelul pe care-l căutaţi nu 
se află aici. 

— Să mergem în strada Moncey, spuse ofiţerul. Dar nu vă 
ascund că dacă cercetările noastre nu vor da nici acolo, aşa cum 
s-a întâmplat aici, nici un rezultat, aceasta nu vă va uşura prea 
mult situaţia; noi am neglijat să emitem un mandat de aducere 
împotriva lui Baccarat, pe care ar fi trebuit s-o arestăm o dată cu 
dumneavoastră şi se poate foarte bine ca ea să fi avut grijă, de 
astăzi dimineaţă şi până acum, ca portofelul să dispară. 

Fernand negă din cap: 

— Portofelul nu s-a aflat niciodată în posesia ei. 

Acuzatul fu urcat din nou în trăsură şi condus în strada 

164 


—  Moştenirea misterioasă — 


Moncey. 

Baccarat tocmai părăsise casa împreună cu Fanny şi în clipa 
aceea falsul medic o interna în casa de sănătate de unde ar fi 
trebuit să nu mai iasă. 

Personalul de serviciu al lui Baccarat era alcătuit dintr-un 
vizitiu, o bucătăreasă, o cameristă, un valet şi un grădinar. De 
casă se ocupa mama ei, personaj neînsemnat şi care n-are ce 
căuta în povestirea noastră. In clipa în care ofiţerul se prezentă, 
mama lipsea de o oră; plecase la piaţă împreună cu bucătăreasa, 
fără să aibă habar de cele ce se petrecuseră în camera fiicei 
sale. 

Vizitiul îşi conducea stăpâna la casa de nebuni, iar Fanny o 
însoțea. 

Nu se găseau, deci, în casă decât grădinarul şi valetul. 
Văzându-i pe aceşti bărbaţi care vorbeau în numele legii, 
grădinarul, un prostănac pe care Williams socotise că n-are rost 
să-l cumpere, se sperie groaznic şi protestă, susţinând sus şi tare 
nevinovăția stăpânei sale; valetul însă, un tânăr isteţ, care-şi 
cunoştea bine lecţia, îl conduse pe ofiţer de-a dreptul în 
dormitorul lui Baccarat, care rămăsese în starea de dezordine în 
care se găsea în clipa plecării sale. 

— Să începem de aici, spuse unul dintre agenţi care începu să 
scotocească mobilele ale căror chei se găseau în broaştele lor. 

Frumoasele dulapuri sculptate de Boule, garderoburile, 
dulapurile în perete, cabinetele de toaletă, fură cercetate rând 
pe rând şi cu grijă. 

— Aha! exclamă dintr-o dată unul dintre agenţi, iată un palton 
bărbătesc. 

— Este al meu, declară Fernand în clipa în care agentul îl 
zărea, aruncat neglijent pe un fotoliu. 

Agentul îl ridică şi spuse: 

— E greu... şi simt că în buzunarul interior este ceva 
voluminos. 

— Nu cred, — răspunse liniştit Fernand — sau poate că este o 
cheie. 

Mâna poliţistului dispăru în adâncurile buzunarului şi când ieşi 
din nou la iveală ţinea un portofel greu, din piele verde. 

Văzându-l, Fernand păli şi scoase un strigăt. Agentul întinse 
ofițerului de poliţie portofelul, acesta îl deschise şi în aceeaşi 
clipă un teanc de bancnote se risipiră pe covorul încăperii. 

— Asta-i bună, presupun că acuzatul nu va continua mult timp 
să nege... 

165 


— Ponson du Terrail — 


Fernand nu răspunse nimic; leşinase. 
Geniul infernal al lui sir Williams triumfase şi nevinovăția 
victimei sale ajunsese cu neputinţă de dovedit. 


Capitolul XXI 


În timp ce mintea diabolică a lui Williams învăluia unul câte 
unul toate personajele acestei povestiri, personaje care ar fi 
putut să-i răstoarne proiectele şi să-l împiedice să-şi atingă 
scopul, în timp ce Fernand, acuzat de furt, era arestat şi aruncat 
în puşcărie, Baccarat sechestrată ca nebună, Cerise lăsată în 
grija acelei hidoase făpturi căreia i se spunea maica Fipart, şi 
când, în sfârşit, toţi cei care ar fi putut să-l pună pe Armand de 
Kergaz pe urmele There&sei şi ale fiicei sale se vedeau dintr-o 
dată despărțiți în chip misterios unii de ceilalţi, el, Armand, plin 
de curaj, continua să caute pe acela sau pe aceea care trebuia 
să intre în stăpânirea imensei averi a răposatului baron Kermor 
de Kermarouet al cărui executor era. 

Ajutat de bătrânul şi de credinciosul său Bastien, slujit de 
către o poliţie secretă bine plătită, Armand nu izbutise, totuşi, să 
ajungă la nici un rezultat în momentul în care l-am întâlnit la 
Belleville, urmărind pe cei doi acoliţi ai lui Colar, intervenind la 
timp în favoarea lui Leon Rolland şi, după cordiala invitaţie a 
lucrătorului, oferind braţul său domnişoarei Jeanne de Balder şi 
conducând-o în strada Meslay. 

Oamenii se simt adesea atraşi unii către alţii într-un mod 
aproape misterios şi faptul acesta va rămâne neexplicat de către 
mintea omenească. 

Intrând în restaurantul în care Léon Rolland sosise împreună 
cu mama lui, cu Cerise şi cu Jeanne de Balder, domnul de Kergaz 
aruncase asupra celor două fete privirea distrată şi binevoitoare 
pe care un om foarte preocupat abia izbuteşte s-o acorde 
frumuseţii şi tinereţii; dintr-o dată însă, supunându-se unei 
ciudate atracţii, el începu să privească ceva mai insistent chipul 
palid şi nobil al orfanei, pe care dureri de dată recentă îşi 
lăsaseră amprenta; tresărise văzând-o îmbrăcată în negru, 
dovadă că era încă în doliu şi această tânără, cu mâini fine şi cu 
ţinută nobilă, a cărei făptură întreagă purta pecetea unei 
distincţii puţin obişnuite, i se păruse cu totul nepotrivită în acest 
loc şi în tovărăşia acestui lucrător însoţit de două femei, dintre 
care una avea înfăţişarea şi aerul unei ţărănci, iar cealaltă 

166 


—  Moştenirea misterioasă — 


frumuseţea veselă şi apucăturile gingaşe şi cochete ale tinerelor 
parizience. 

În ochii săi, Cerise era întruchiparea tinerei parizience dintr-o 
bucată, crescută în aer liber; Jeanne arăta ca o floare plăpândă şi 
fină, înflorită în atmosfera caldă a unei sere. 

Cerise era frumoasă şi veselă ca fericirea însăşi; Jeanne era 
frumoasă şi tristă aşa cum sunt cele mai nobile dintre dureri. 

Se putea ghici, de la prima vedere, că numai nenorocirea 
izbutise să o apropie pe domnişoara de Balder de tânăra 
florăreasă şi să stabilească între ele o anume prietenie. 

Armand înţelesese, intuise toate acestea; şi, irezistibil atras de 
Jeanne, acceptă invitaţia lui Leon Rolland. Tânăra crezu că vede 
în domnul de Kergaz, în ciuda costumului pe care-l purta, al unui 
lucrător, mai mult decât un om simplu şi, când acesta îi oferi 
braţul său, ea îi acceptă fără ezitare. 

Părăsind restaurantul Podgoriile din Bourgogne şi trecând, fără 
să-şi dea seama, prin faţa casei unde Colar şi complicii săi 
stăteau la pândă, Armand oferi braţul său domnişoarei de 
Balder, în timp ce Leon Rolland îl oferea pe al său mamei sale, în 
preajma căreia păşea Cerise. 

Ajunseră, astfel, în cartierul Templului şi acolo Leon Rolland se 
opri la Cerise acasă. 

— Măicuţă dragă, — se adresă florăreasa bătrânei — n-ai vrea 
să urci puţin? 

— Se înţelege că da! răspunse grăbit Leon. 

— Draga mea Cerise, — spuse Jeanne — e târziu, nu mă simt 
bine, îngăduie-mi să te părăsesc. 

Léon întinse mâna domnului de Kergaz, pe care continua să-l 
ia drept un lucrător. 

— Adio, camarade; sau, mai degrabă, la revedere, căci ne 
vom mai întâlni, nu-i aşa? 

— Desigur, răspunse Armand. 

— Mă numesc Leon Rolland, locuiesc în strada Bourbon- 
Villeneuve şi lucrez în strada Chapon, la domnul Gros, ebenist. 

— Foarte bine, am să-mi aduc aminte. Eu, spuse Armand, 
locuiesc în strada Culture-Sainte-Catherine, la domnul conte de 
Kergaz. Dacă ai vreodată nevoie de mine, vino să mă vezi şi cere 
să vorbeşti cu domnul Bastien. 

— Am să vin, răspunse Léon, care-şi închipui că pe Armand îl 
cheamă Bastien şi că era, probabil, omul de încredere al 
nobilului pe care îl numise. 

Tinerele se îmbrăţişară în timp ce ebenistul strângea mâna lui 

167 


— Ponson du Terrail — 


Armand; se despărțiră la poarta imobilului în care locuia Cerise. 

— Unde trebuie să vă însoțesc, domnişoară? o întrebă Armand 
pe Jeanne, respectuos şi uşor emoţionat. 

— In strada Meslay. 

Porniră din nou şi străbătură bulevardul cu paşi rari. 

S-ar fi spus că cei doi tineri, care cu un ceas în urmă nici nu se 
cunoşteau şi care abia apucaseră să schimbe câteva cuvinte, 
priveau de pe acum cu teamă clipa despărțirii lor. 

— O cunoaşteţi bine pe domnişoara Cerise? întrebă Armand cu 
o uşoară editare în glas, ca şi când s-ar fi temut să nu fie 
indiscret. 

— Ne-am legat una de cealaltă în casa în care locuia în timpul 
vieţii tatălui său, casă în care locuiam şi eu cu mama mea, 
răspunse Jeanne suspinând. 

— Cu toate acestea, remarcă Armand, mi se pare că... vă cer 
iertare, domnişoară... mi se pare că familia dumneavoastră... 

— Este adevărat, domnule, dar Cerise are o inimă de aur, este 
un om bun şi plin de farmec şi apoi, sunt împrejurări, nenorociri 
care-i apropie pe oameni. 

Jeanne suspină atât de adânc, încât domnul de Kergaz sfârşi 
prin a înţelege situaţia grea în care se găsea fata. 

— Sunteţi cumva orfană? întrebă el pe un ton atât de cald şi 
de respectuos, încât Jeanne tresări cu putere. 

— Vai, da! Mama mea a murit cu câteva luni în urmă... 

— Şi domnul, tatăl dumneavoastră? 

— A murit şi el, ucis pe câmpul de luptă, răspunse fata cu 
glasul gâtuit de emoție. 

— Scumpă domnişoară! şopti Armand. 

Urmară câteva clipe de tăcere; s-ar fi spus că cei doi tineri, 
absorbiți de aceleaşi gânduri, se reculegeau în ei înşişi. 

Sosiră în strada Meslay, acasă la Jeanne. 

— Adio, domnule, îi spuse ea în faţa porţii, întinzându-i mâna, 
vă mulţumesc mult. Şi, în primul rând, vă mulţumesc pentru 
serviciul pe care ni l-aţi făcut. 

Armand luă mâna tinerei şi o duse plin de respect la buzele 
sale. 

O salută apoi în tăcere ca şi când n-ar fi îndrăznit să adauge 
nici un singur cuvânt. 

Şi domnul conte de Kergaz se îndepărtă, o porni pe strada 
Templului, traversă piaţa cu acelaşi nume şi ajunse, parcurgând 
cartierul Marais, în strada Culture-Sainte-Catherine, la el acasă, 
preocupat şi gânditor. 

168 


—  Moştenirea misterioasă — 


— Foarte ciudat, îşi spuse el în aceeaşi seară, în timp ce se 
pregătea de culcare. Sunt încă tânăr? Să mai fie, oare, în fundul 
sufletului meu o coardă care abia aşteaptă să vibreze? 

A doua zi, după o noapte agitată şi aproape fără somn, 
domnul de Kergaz îl cheamă pe Bastien la căpătâiul patului său. 

— Bunul meu prieten, — îi spuse el — îţi vei îmbrăca redingota 
albastră, aceea care te face să semeni atât de mult cu un ofiţer 
în rezervă, şi te vei duce în strada Meslay, la numărul 11, să vezi 
dacă nu este ceva de închiriat. 

— Foarte bine, răspunse Bastien, care executa cu străşnicie 
ordinele lui Armand fără să le discute. 

— Dacă nu e nimic liber, vei strecura 10 ludovici în mâna 
portarului şi-i vei cere să aibă el grijă ca unul din locatari să se 
mute în 24 de ore; se poate găsi întotdeauna un om dispus s-o 
şteargă dacă i se plăteşte chiria. 

— Da, răspunse Bastien. 

— O dată găsită această locuinţă, vei transporta acolo câteva 
mobile şi te vei instala sub numele tău, Bastien — ofiţer în 
rezervă. 

— Foarte bine! Şi după aceea? 

— În această casă, locuieşte o fată pe care o cheamă Jeanne 
şi care mă interesează. Vei lua în primul rând informaţii asupra 
ei. Şi, în cazul în care, lucru de care eu sunt convins, este o 
tânără de familie bună, aflată în nenorocire, dar cinstită, vei face 
în aşa fel încât să te împrieteneşti cu ea. Vârsta ţi-o îngăduie. 
Du-te şi, oricare ar fi rezultatul, vino cât se poate de repede să- 
mi spui ce-ai făcut. 

După ce-i dădu aceste instrucţiuni lui Bastien, Armand se 
ridică, deschise o carte mare, un fel de voluminos registru 
acoperit cu litere ciudate, hieroglifice şi scrise aceste două 
nume: 


Léon Rolland, str. Bourbon-Villeneuve. Cerise, cartierul 
Templului. 


Apoi, pe verso-ul paginii, adăugă această notă: 


Să se afle în ce scop saltimbancul numit Nicolo şi bărbatul 
căruia i se spune lăcătuşul i-au căutat pricină lui Léon Rolland. 


Îndată după aceea, domnul de Kergaz voi să ia loc în faţa 
biroului său şi să-şi deschidă corespondenţa; căzu însă prada 
169 


— Ponson du Terrail — 


unei ciudate reverii, se lăsă pe spatele fotoliului şi se pomeni 
visând la Jeanne, palida şi trista făptură pe care abia apucase s-o 
cunoască. 

Trecură două ceasuri şi el continua să viseze, când se ivi 
Bastien. 

— Ei? îl întrebă contele nerăbdător. 

— Intâmplarea face câteodată minuni, răspunse Bastion. 
Tânăra de care vă interesaţi locuieşte în partea din faţă a 
imobilului, la etajul al patrulea, şi, pe acelaşi palier, exista un 
apartament liber în care mă pot muta de îndată. Costă 600 de 
franci şi am dat un aconto. 

— Foarte bine, îi spuse Armand. 

— L-am tras de limbă pe portar, continuă Bastion. Tânăra s-a 
mutat de curând; se numeşte domnişoara Jeanne de Balder şi 
pare să fie de familie foarte bună. 

Locuieşte împreună cu o servitoare bătrână, care pare să-i fie 
foarte devotată, într-un apartament de 300 de franci chirie şi 
nimeni nu vine vreodată să le vadă. 

De vreo două zile, aşa mi-a spus portarul, lumina rămâne 
aprinsă până târziu după miezul nopţii, ceea ce-l face pe el să 
creadă că fata lucrează ceva, aşa cum fac pe ascuns multe fete 
tinere care nu sunt bogate şi care vor totuşi să salveze 
aparențele. 

— Asta e tot? întrebă domnul de Kergaz emoţionat. 

— Nu, răspunse Bastien, domnişoara de Balder a locuit în 
strada Chapon şi, înainte de a se muta în strada Meslay, portarul 
s-a dus acolo să-şi ia informaţii. 

El a aflat că domnişoarei de Balder îi murise mama, văduva 
unui colonel ucis în Africa, că această moarte a lipsit-o pe fată de 
o bună parte din slabele resurse pe care le avea, şi că acesta a 
fost faptul care a determinat-o să se mute şi să-şi închirieze o 
casă mai mică. 

Domnişoara Jeanne se bucura de stima şi de respectul tuturor 
celor ce o cunoşteau şi, de când locuieşte în strada Meslay, adică 
de numai câteva zile, durerea sa reţinută, atitudinea sa 
rezervată, plină de distincţie şi de politeţe, precum şi purtarea sa 
exemplară i-au atras numai simpatii. 

Pe măsură ce Bastien povestea, domnul de Kergaz simţea 
cum inima îi bate de emoție şi pe chipul său se putea citi o mare 
bucurie. 

Bastien aflase aproape toate amănuntele, pe care noi le 
cunoaştem, cu privire la modesta existenţă a domnişoarei Balder 

170 


—  Moştenirea misterioasă — 


şi fiecare dintre aceste amănunte sporea emoția lui Armand. 
Unul, în chip deosebit, îl mişcă până la lacrimi. 

— Se pare, spuse Bastion, că domnişoara de Balder avea un 
pian. 

Portarul l-a văzut în vechea ei locuinţă, dar pianul n-a mai 
ajuns în strada Meslay. Este în afară de orice îndoială că fata a 
fost nevoită să se despartă de el. 

— Bastien, — îl întrerupse vesel Armand — un bătrâne! ca tine 
se pricepe la muzică, nu-i aşa? 

— Pe legea mea, nu, şi singurul instrument pe care l-am 
mânuit vreodată a fost puşca. 

— Ei, bine! dragul meu Bastien, te înşeli! Eşti muzician şi vei 
avea un pian. 

Bastien rămase uimit. 

— Vei alerga la Erard, — continuă domnul de Kergaz — şi-i vei 
cere un pian de moda veche, ceva în genul acelora de acum 
şapte sau opt ani. 

— Cred că înţeleg, spuse bătrânul soldat, cu lacrimi în ochi. 
Sunteţi nobil şi bun; dar cum o voi putea face să accepte acest 
pian? Această domnişoară trebuie să fie foarte mândră. Vă daţi 
seama, fiică de colonel... 

— Nu e vorba de asta, — răspunse Armand — şi ai înţeles 
lucrurile numai pe jumătate. Pianul pe care-l vei cumpăra va fi al 
tău. Numai că tu vei face în aşa fel, încât te vei pomeni cu prea 
multă mobilă şi nu vei mai avea unde să-l pui... 

— Bine, bine, — îl întrerupse Bastien — numai că atunci când 
ai un pian trebuie, cât de cât, să ştii să şi umbli la el... 

— Tot n-ai înţeles. Pianul acesta, un pian vechi, este o 
amintire; el a aparţinut fiicei tale, era unicul tău copil pe care l-ai 
pierdut. Ştiu, ştiu, este o minciună, n-ai avut niciodată un alt 
copil decât pe mine, dar Domnul ne va ierta... Şi cine ştie dacă 
vecina nu se va arăta dispusă să te ajute, să găzduiască în 
camera ei pianul acesta, până în ziua în care vei izbuti să trimiţi 
la ţară câteva dintre mobilele care-ţi prisosesc. 

— A, da! strigă Bastien, aşa mai merge. 

— În primul rând, va fi un mijloc prin care o vei putea 
cunoaşte cu ajutorul portarului; în al doilea rând, îi vei spune că 
fiica pe care ai pierdut-o iubea nespus de mult cutare sau cutare 
sonată şi că ţi-ar face mare plăcere să auzi aceste piese cântate 
din nou. Înţelegi? 

— Da, da, alerg la Erard. 

— Du-te, îi spuse contele de Kergaz, care deveni din nou 

171 


— Ponson du Terrail — 
visător şi şopti: o iubesc oare? 

Şi, în timp ce Bastien pleca pentru a-i executa ordinele, 
Armand îşi lăsă capul în palme şi-şi sprijini coatele de masă. 

O umbră păru că trece prin faţa ochilor săi, o umbră tristă şi 
palidă, aceea a Martei, femeia pe care o iubise atât de mult şi pe 
care în zadar încercase s-o smulgă din puterea infamului Andrea 
care i-o răpise. 

Amintirea Martei avu darul de a evoca în mintea lui Armand 
de Kergaz imaginea lui Andréa... A lui Andrea — această 
întruchipare a geniului rău, acest frate denaturat care-şi ucisese 
mama, omul care-i aruncase cea mai teribilă provocare, ieşind 
din casa în care zăcea trupul cald încă al contelui Felipone! 

Armand îl lăsase pe Andréa să plece şi apoi, a doua zi, după ce 
se îngrijise de ultimele sale îndatoriri faţă de cel ce fusese 
contele Felipone, porni să-l caute prin tot Parisul. 

Poate că ar fi vrut să încerce să-l aducă din nou pe calea 
binelui, întinzându-i mâna... 

A fost însă în zadar; Andrea dispăruse. 

Timp de mai multe luni, aproape un an, cercetările asidue ale 
domnului de Kergaz pentru a-şi regăsi fratele se dovediseră 
zadarnice; s-ar fi putut crede că deznădejdea de a se şti 
deposedat de avere îl făcuse să-şi pună capăt zilelor. 

Armand nu admisese însă niciodată o asemenea presupunere. 
El îşi aducea aminte de privirea aceea plină de ură pe care i-o 
aruncase Andréa în clipa în care părăsise locuinţa tatălui său; era 
sfidarea pe care dezmoştenitul o aruncă celui care l-a 
dezmoştenit şi-şi dădea bine seama că lupta nu se sfârşise şi că 
un om de teapa vicontelui trăieşte numai pentru a se răzbuna, 
chiar cu preţul unei vieţi înspăimântător de grele. El se aştepta, 
deci, să-l vadă ivindu-se ca un diavol înverşunat şi, în acest 
imens Paris în care el îşi asumase cea mai nobilă dintre misiuni, 
contele de Kergaz bănuia că adversarul său avea să se arate 
într-o bună zi gata de luptă şi gata să-şi îndeplinească 
jurământul, acela de a preschimba în câmp de bătaie acest nou 
Babilon, în care binele şi răul se vor afla într-o veşnică încleştare. 
Oricât de periculos ar fi putut să fie Andrea, Armand îşi aşteptase 
tot timpul, hotărât, adversarul, primind dinainte această ciudată 
luptă, adânc încredinţat că fărădelegea va sfârşi întotdeauna 
prin a fi răpusă. În clipa aceasta însă, când amintirea Martei se 
suprapusese peste imaginea Jeannei, cinstitul şi curajosul 
Armand de Kergaz, bărbatul neînfricat şi fără de cusur, se simţi, 
dintr-o dată, cuprins de teamă. 

172 


—  Moştenirea misterioasă — 


— Dumnezeule! şopti el, dacă ar fi s-o iubesc pe Jeanne şi 
dacă s-ar întâmpla ca el să apară... dacă ar afla despre noua 
mea dragoste, dacă această tânără naivă şi nevinovată, aşa cum 
este întotdeauna virtutea, s-ar afla într-o seară pe acelaşi drum 
cu acest diavol cu înfăţişare de înger, cu acest corupător al cărui 
glas e atât de mieros, cu acest nelegiuit care mi-a ucis mama, 
care era şi a lui, cu acest ticălos care a sedus femeia pe care eu 
o iubeam... 

Şi gândul acesta, după ce-l făcu pe Armand să se cutremure, 
stârni în el un adevărat uragan de furie. 


Capitolul XXII 


Înainte de a merge mai departe, să ne oprim în strada Meslay 
şi să pătrundem, pentru o clipă, în locuinţa modestă a 
domnişoarei de Balder. 

O mică anticameră de câţiva metri pătraţi preceda o 
sufragerie din care Jeanne făcuse un salon; la dreapta o uşă 
ducea către dormitorul fetei; la stânga, se afla bucătăria şi o 
încăpere întunecoasă în care Gertrude îşi pusese patul. 

Nimic mai modest decât acest mic apartament: tapet ieftin, 
de 60 de centime sulul, acoperea pereţii; uşile şi ferestrele erau 
vopsite într-o culoare închisă, iar în locul parchetului se aflau 
dale de piatră roşie lustruite cu ceară. 

Semăna, la drept vorbind, cu locuinţa unui muncitor; Jeanne îi 
dăduse însă viaţă cu tot ce mai rămăsese din mobilierul său — 
mobilier foarte frumos şi care fusese vândut bucată cu bucată, 
mai ales după moartea colonelului; apartamentul căpătase, în 
felul acesta, o înfăţişare destul de prosperă, dacă ţinem seama 
de dimensiunile mici şi de modestia decoraţiunilor sale 
interioare. 

Dis-de-dimineaţă, Gertrude — o femeie care, în ciuda celor 
cincizeci de ani ai săi, era încă robustă şi-şi păstrase vigoarea 
ţărănească deşi locuia la Paris din tinereţe — se punea pe 
treabă, freca, ştergea, curăța, pregătea modesta gustare de 
dimineaţă a iubitei sale stăpâne, lua apoi rufele la rând, le 
cârpea cu cea mai mare grijă şi, o dată aceste treburi terminate, 
intra în dormitorul Jeannei în vârful picioarelor. Jeanne se trezea 
târziu: era, poate, singurul obicei pe care-l păstrase din 
vremurile trecute. 

Cu toate acestea, a doua zi după ce tânăra o însoţise pe 

173 


— Ponson du Terrail — 


Cerise la Belleville, zi în care Armand de Kergaz îi oferise braţul 
conducând-o până acasă, bătrâna Gertrude abia se trezise când 
o văzu apărând pe Jeanne, gata îmbrăcată şi pieptănată. 

— Dar, ce s-a întâmplat, domnişoară, că v-aţi trezit atât de 
devreme? 

— M-am trezit de mult şi m-am şi spălat, draga mea Gertrude. 

— Cum! Fără să fie foc în cameră? Este o imprudenţă! 

— E! făcu Jeanne zâmbind, nu mi-a fost frig... 

— Dar eraţi răcită... şi de ce nu m-aţi chemat... de ce? 

— Linişteşte-te, nu mai sunt răcită şi cum nu este niciodată 
prea târziu ca să renunţi la un prost obicei, mă voi trezi 
întotdeauna dimineaţa devreme. 

— Dar de ce atât de devreme, domnişoară? 

— În primul rând, pentru că vreau să mă obişnuiesc, şi apoi, 
astăzi vreau să mă duc la Cerise. 

Şi Jeanne, sprintenă, se îmbrăcă cu hainele de doliu, care o 
prindeau atât de bine, şi ieşi. 

Erau ceasurile opt. _ 

Din strada Meslay în cartierul Templului, drumul e scurt. În 
zece minute, Jeanne se afla la cel de-al şaselea etaj, la Cerise. 
Era cu numai două zile înainte de seara aceea nenorocită când, 
înşelată de scrisoarea sorei sale, biata copilă avea să cadă în 
mâinile domnului de Beaupreau. Cerise lucra cântând şi visând la 
viitoarele ei zile fericite. 

— Aţi şi venit! se miră ea văzând-o pe Jeanne. 

— Aşa cum ne-am înţeles ieri, draga mea Cerise, cred că ne 
vom duce astăzi dimineaţa la magazinul de broderie. 

— Da, da, sunt gata. Numai că nu vreau să fiţi văzută, scumpă 
domnişoară; mă veţi aştepta în stradă, la o oarecare depărtare, 
nu-i aşa? 

— Dar nu-mi este ruşine să muncesc, răspunse Jeanne, munca 
îl înnobilează pe om. 

— Aşa o fi, dar eu ştiu ce ştiu, răspunse Cerise cu 
încăpăţânarea şăgalnică a unui copil răsfăţat. 

Cele două tinere ieşiră şi, un ceas mai târziu, Jeanne se întor- 
cea triumfătoare acasă cu un mic sul de canava, spunându-şi: 

— Voi putea, în sfârşit, să lucrez şi s-o ajut pe bătrâna 
Gertrude. 

Pe palierul etajului al patrulea, unde locuia, se întâlni cu 
portarul care tocmai deschidea uşile şi ferestrele apartamentului 
închiriat de Bastien cu numai câteva minute în urmă. 

Portarul o salută cu respect şi-i spuse: 

174 


—  Moştenirea misterioasă — 


— Veţi avea un vecin, domnişoară. 

— Mă rog! răspunse Jeanne indiferentă. 

— Un domn în vârstă, decorat, care pare a fi ofiţer în rezervă, 
continuă vorbăreţul portar. 

Jeanne tresări. 

— Un ofiţer? 

— Da, domnişoară, şi se mută chiar astăzi de dimineaţă, după 
câte mi-a spus. 

Jeanne se retrase în apartamentul său, visătoare, uitând de 
vecinul despre care i se vorbise. 

O cuprinsese, fără voia ei, un alt simţământ. 

Jeanne îl văzuse pe Armand, frumos ca un prinţ în straiele sale 
de muncitor şi al cărui chip nobil şi puţin trist iradia nespus de 
multă distincţie şi bunătate, ale cărui mâini erau albe şi subţiri 
ca mâinile unei femei şi în a cărui voce mângâietoare vibrau vagi 
şi misterioase armonii. 

Petrecuse numai câteva minute la braţul său, abia apucase să 
schimbe cu el câteva cuvinte fără însemnătate şi, cu toate 
acestea, se întorsese acasă visătoare, nesomnul luase loc alături 
de ea şi din umbra perdelelor dormitorului său de fecioară i se 
părea că o priveşte chipul parcă zâmbitor, parcă visător al 
contelui de Kergaz. 

Această primă reverie o absorbi în atât de mare măsură, încât 
Jeanne nici nu-şi dădu seama când trecuse cea mai mare parte a 
zilei şi o aduse la realitate zgomotul care venea de pe palier şi 
din apartamentul vecin, în care noul locatar îşi instala mobila. 

Pe vremuri, apartamentul Jeannei făcuse parte din cel pe care- 
| închiriase Bastien. Era despărţit de acesta printr-o uşă glisantă, 
care, atunci când se găsea deschisă, unea între ele salonul 
tinerei cu salonul noului chiriaş. 

Fără să vrea, Jeanne auzi cele câteva cuvinte schimbate între 
Bastien şi portar. 

— Domnul are mult prea multă mobilă, spunea portarul, şi nu 
va putea niciodată să instaleze aici acest pian şi acest dulap. 

— Şi totuşi, nu mă pot despărţi de mobilele mele. 

— Dacă domnul nu este muzician, ar putea foarte bine să-şi 
vândă pianul. 

— Să-mi vând pianul! strigă Bastien cu o înfrigurare atât de 
bine jucată, încât izbuti s-o înşele pe domnişoara Balder, pianul 
sărmanei mele fiice! A! Nu, niciodată... Prefer să-l arunc pe 
fereastră decât să-l vând. 

Jeanne tresări şi se gândi că omul acesta, un bătrân militar, 

175 


— Ponson du Terrail — 


după câte i se spusese, îşi pierduse unicul copil; şi deoarece 
durerea îi uneşte pe oameni, tânăra căreia îi murise tatăl simţi o 
subită simpatie pentru tatăl care-şi pierduse fiica. 

— A, nu, continuă Bastien, nu vreau să mă despart nici de 
acest pian, nici de acest dulap; eu am o casă la ţară, nu departe 
de Paris, unde voi transporta dulapul. Această casă însă se află şi 
rămâne închiriată până în luna aprilie şi aş vrea să ştiu dacă 
dum-neavoastră nu mai aveţi altceva de închiriat, fie şi o 
mansardă. 

— Nu, domnule, nu mai avem nimic de închiriat, se auzi 
răspunsul portarului care, după ce încasase câţiva ludovici, îşi 
învățase destul de bine lecţia. 

— Poate, — reluă el — poate că s-ar putea găsi un mijloc 
pentru a ieşi din încurcătură. 

— Şi anume? 

— Dacă un alt locatar ar primi să vă găzduiască pianul pentru 
câteva zile. 

Bastien scoase o exclamaţie de bucurie la auzul căreia fata 
tresări. 

— Voi suna la uşa domnişoarei de Balder, — spuse portarul — 
şi o voi întreba dacă binevoieşte să vă găzduiască pianul. După 
câte mi se pare, dânsa se pricepe puţin la muzică. 

Inima Jeannei bătea cu putere. 

Puțin după aceea, se auzi soneria şi, Gertrude fiind plecată, 
tânăra alergă să deschidă. 

Un simţământ de jenă lesne de înţeles o împiedica pe Jeanne 
să spună că auzise totul; îl lăsă, deci, pe portar să-i expună 
motivul vizitei şi acceptă cu plăcere cererea lui Bastien. 

— Căpitanul Bastien, — spuse portarul, în timp ce hamalii 
instalau pianul în salon — se va prezenta chiar în cursul zilei să 
vă mulţumească. 

Şi se retrase. 

Mutarea luase sfârşit; Bastien nu mai avea nimic de făcut în 
strada Meslay înainte de a fi primit noi ordine şi instrucţiuni din 
partea lui Armand; se ridică, îşi luă pălăria, răsuci cheia de două 
ori şi ieşi. 

Jeanne îl auzi coborând scara cu paşi rari. 

Bastien, care se ducea în strada Culture-Sainte-Catherine 
unde se găsea, după câte ştim, casa Kergaz, o porni pe bulevard 
şi urcă într-o trăsură care tocmai trecea. 

In clipa în care se afla la încrucişarea cu strada Pas-de-la- 
Mule, o şaretă elegantă, trasă de un cal englezesc, trecu zburând 

176 


—  Moştenirea misterioasă — 


ca vântul venind din spre Bastilia şi îndreptându-se către 
bulevardul Saint-Martin. Era condusă de un bărbat tânăr; alături 
de el, cu braţele încrucişate stătea valetul său. 

Din fundul trăsurii sale, Bastien avu timpul să privească, rând 
pe rând, calul, trăsura şi pe tânăr şi, în clipa în care îl văzu cu 
atenţie pe acesta din urmă, tresări şi îşi stăpâni cu greu o 
exclamaţie de uimire. 

— Dumnezeule! şopti el, Andrea! Andréa al cărui păr şi a cărui 
barbă au devenit negre. 

Şi strigă repede vizitiului: 

— O sută de centime! Un ludovic, doi ludovici dacă trebuie, 
dar ţine-te după această şaretă şi n-o pierde din vedere. 

— O! O! răspunse vizitiul, dacă domnul este prinţ rus şi mă 
răsplăteşte în felul acesta, căluţul meu va prinde aripi la 
picioare. 

Şi mârţoaga se pomeni cu cea mai cumplită lovitură de bici pe 
care a trăsnit-o vreodată un vizitiu înfuriat de la înălţimea 
scaunului său. Gloaba ţâşni ca o săgeată pe urmele frumoasei 
şarete trasă de către unul dintre cei mai viguroşi cai de rasă care 
călcaseră pe drumurile acelea. 


Capitolul XXIII 


Bulevardul era plin de trăsuri şi, din această cauză, deşi alerga 
destul de repede, şareta era nevoită adesea să-şi încetinească 
mersul, ceea ce îngădui trăsurii de piaţă s-o poată urmări 
îndeaproape. 

Cei doi ludovici îl stimulaseră însă atât de bine pe vizitiul lui 
Bastien, încât biciul său părea să dea, cu adevărat, aripi calului. 

— Andrea, gândea Bastien, avea părul blond; dar părul poate 
fi vopsit şi este Andréa, aş putea s-o jur pe viaţa mea, e vorba de 
el! Andrea la Paris, Andrea îmbrăcat ca un prinţ, Andrea 
plimbându-se în şaretă, toate acestea arată că omul nostru s-a 
îmbogăţit. Şi diavolul acesta, dacă are bani, e în stare de orice. 
Armand este în primejdie! Atâta timp cât contele de Kergaz avea 
inima îndurerată, atâta timp cât preocupările sale se îndreptau 
către opere de binefacere, nu m-am temut de Andrea. Este prea 
josnic pentru a îndrăzni să-l provoace şi, chiar dacă ar face-o, tot 
nu m-aş teme de nimic... Fiul colonelului meu este un adevărat 
viteaz... lată însă că Armand, dragul meu Armand, se află poate 
în pragul fericirii şi eu nu vreau câtuşi de puţin ca acest mizerabil 

177 


— Ponson du Terrail — 


să-i stea în cale. Va părăsi Parisul de îndată, chiar dacă ar trebui 
să-l ucid. 

În timp ce Bastien gândea astfel, şareta părăsise bulevardul şi 
ajunse în strada Saint-Lazare; birjarul se ţinuse însă de cuvânt şi, 
graţie celor doi ludovici, Bastien avu tot timpul să vadă eleganta 
trăsurică intrând pe poarta casei cu grădină, acolo unde 
baronetul sir Williams deţinea, cu titlu provizoriu, un pavilion. 

Aflat pe punctul de a închiria o casă mobilată, pe care Colar o 
descoperise în ajun în strada Beaujon, baronetul avea de gând 
să-şi dezvolte grajdurile în stil mare. 

În momentul în care Bastien îl zărise, Williams se întorcea din 
strada Picpus, unde luase parte la o vânzare de cai şi unde 
cumpărase, cu 6.000 de franci, o superbă mânzoaică irlandeză în 
vârstă de cinci ani, roşcată şi care, în toamna trecută, 
participase la cursele de la Chantilly. 

Intrând în curtea casei, sir Williams aruncă valetului său 
hăţurile şi străbătu grădina pe jos. 

În acelaşi timp, Bastien trecea pragul porţii, se apropia de 
valet, care tocmai deshăma, şi-i spunea: 

— lartă-mă, prietene, ai putea să-mi spui dacă nu cumva calul 
acesta este de vânzare? 

Şi îşi plimba mâinile pe gâtul lucios al frumosului animal pe 
care îl examina ca un fin cunoscător. 

— Nu, calul acesta nu e de vânzare, răspunse valetul. 

— Dar dacă s-ar oferi un preţ bun?... 

Şi Bastien împinse un ludovic în mâna valetului. 

— De, — răspunse acesta — vorbiţi cu stăpânul meu. 

— Şi cine e stăpânul tău? 

— Un englez, baronetul sir Williams. 

— Şi unde locuieşte? 

— Acolo, în pavilionul din fundul grădinii. 

— Nu este, cumva, tânărul care conducea aceasta şaretă? 
întrebă Bastien cu naivitate. 

— Ba da, domnule ofiţer, răspunse valetul, fascinat de rozeta 
care împodobea butoniera fostului husar. 

În timpul acesta, Andréa îşi scosese haina şi îşi îmbrăcase un 
halat de casă, reflectând într-una la planurile acelei vaste intrigi 
pe care o urzea încetul cu încetul; trei ciocănituri discrete îi 
vestiră că un oaspete aştepta în faţa uşii salonului său. 

— Intră, rosti el destul de mirat, căci nu aştepta pe nimeni la 
ceasul acela. 

Uşa se deschise şi Bastien intră. 

178 


—  Moştenirea misterioasă — 


Trecuseră trei ani din ziua în care vicontele Andrea părăsise 
Parisul şi, din seara în care fostul intendent al contelui Filipone îl 
gonise din casa părintească, el nu-l mai întâlnise. 

Trei ani aduc însă foarte puţine schimbări pe chipul unui om 
care numără şaizeci. Părul lui Bastien albise de mult, cu zece ani 
în urmă, şi el nu îmbătrânise câtuşi de puţin. Sir Williams îl 
recunoscu de îndată. Oricine s-ar fi aflat în locul fostei căpetenii 
a hoţilor de buzunare ar fi tresărit, ar fi lăsat să-i scape un 
strigăt, un gest de uimire. 

Sir Williams însă rămase nemişcat şi pe chipul săi nu se putea 
citi decât obişnuita mirare pe care o prilejuieşte întâlnirea cu un 
necunoscut. 

— Domnule, făcu sir Williams cu un uşor accent englezesc. 

— Domnule, îl întrebă Bastien privindu-l cu deosebită atenţie, 
îmi puteţi face favoarea de a-mi acorda câteva clipe? 

Sir Williams arătă vizitatorului sau un scaun, cu gestul acela 
puţin rigid care aparţine numai britanicilor. 

— Şi totuşi, gândi bătrânul husar, care continua să-l privească, 
el este; cu excepţia accentului englezesc, timbrul vocii este 
acelaşi. 

Reluă apoi cu glas tare: 

— Aveţi, domnule, un splendid cal englezesc. 

— Da; m-a costat 200 de ludovici şi am refuzat o ofertă de 
300. 

— Aţi refuza şi altele? 

— Desigur, domnule. 

Sir Williams se ridică, luă de pe cămin o cutie cu ţigări şi oferi 
una lui Bastien; dar în cei doi paşi pe care-i făcu, îşi uită pentru o 
clipă jocul şi lăsă să-i scape o mişcare care-i smulse lui Bastien 
un strigăt. 

— El este! 

În tinereţea sa, vicontele Andréa îşi rupsese braţul căzând de 
pe cal şi rămăsese cu un anume tic pe care Bastien îl cunoştea 
de minune. 

Auzind exclamaţia: „El este!”, baronetul se întoarse către 
fostul husar şi chipul său era cât se poate de calm. 

— Mă rog?... Mă cunoaşteţi?... întrebă el cu toată liniştea. 

— Da, vă cunosc. 

— A! Eu nu cred să vă fi întâlnit. 

— Mi s-a spus că vă numiţi baronetul Williams. 

— Yes, sir. 

— Părul dumneavoastră este însă puţin prea negru pentru un 

179 


— Ponson du Terrail — 


englez. 

— Nici nu sunt englez, sunt irlandez, îi răspunse Williams la fel 
de calm. 

— Eu cred, mai degrabă, îi replică rece Bastien, ca v-aţi născut 
în Franţa. 

— Vă înşelaţi, domnule. 

— La Kerloven, în Bretania. 

— Nu. 

— Tatăl dumneavoastră, sir Williams, continuă Bastien, care 
se ridicase şi îl privea în faţă, tatăl dumneavoastră se numea 
contele Felipone. 

— Vă înşelaţi, domnule. 

— Se căsătorise cu văduva colonelului conte de Kergaz care 
avea un fiu mai mare, fratele dumneavoastră. 

— Eu n-am nici un frate, domnule. 

— Şi acest frate, — continuă Bastien calm — se numeşte 
contele Armand de Kergaz, tot aşa după cum dumneavoastră 
sunteţi vicontele Andréa. 

— Profundă eroare! N-am purtat niciodată acest nume. 

Siguranţa plină de îndrăzneală a lui sir Williams începea, 
oarecum, să-l descumpănească pe fostul husar. 

Cu toate acestea, el continuă. 

— Vă rog să mă ascultați, domnule Andrea. Fratele 
dumneavoastră v-a căutat, a întrebat de dumneavoastră peste 
tot, iertându-vă dinainte şi hotărât să vă iasă în întâmpinare cu 
mâinile întinse şi să împartă cu dumneavoastră averea lui... 
Sufletul său nobil nu poate cunoaşte ura; v-aţi născut din aceeaşi 
mamă şi el doreşte să locuiţi sub acelaşi acoperiş... V-am regăsit, 
în sfârşit, de ce să continuaţi să vă ascundeţi? 

— Domnule, răspunse nepăsător sir Williams, vă jur că vă 
înşelaţi. Nu-l cunosc pe contele de Kergaz, nu sunt vicontele 
Andrea şi n-am avut niciodată onoarea să vă întâlnesc. 

Pe măsura ce siguranţa de netulburat a nobilului se concretiza 
în răspunsuri negative ce păreau destul de logice, Bastien simţea 
cum îşi pierde, încetul cu încetul, sângele rece. 

Căutase, la început, să fie viclean; vorbise despre împărţirea 
acelei imense averi pe care contele de Kergaz o stăpânea singur, 
nădăjduind să-l constrângă pe sir Williams să se lase prins în 
această capcană, să se demaşte şi să-şi recunoască vechiul 
nume. 

Speranţă zadarnică! Andrea rămânea tot atât de mut ca şi un 
bloc de piatră. 

180 


—  Moştenirea misterioasă — 


În ciuda vârstei sale, Bastien era extraordinar de puternic şi 
puţini ar fi fost bărbaţii, chiar cei tineri, care ar fi avut oarecare 
şanse într-o luptă cu el. Un fulger de mânie se ivi în ochii săi şi-l 
privi pe sir Williams în chip atât de straniu, încât acesta tresări 
fără să vrea şi strecură o mână în buzunarul halatului de casă, 
pentru a mângâia mânerul micului pumnal ascuns acolo. 

Se ştie că pavilionul era situat în fundul grădinii, într-o izolare 
deplină. Valetul care locuia împreună cu sir Williams se îngrijea 
de calul al cărui grajd se găsea într-una din anexele casei şi, în 
consecinţă, Bastien şi baronetul erau absolut singuri. 

Cu iuţeala fulgerului, în timp ce Williams îşi depunea cutia cu 
ţigări pe cămin, fostul husar se aşeză în faţa uşii şi, măsurându-şi 
interlocutorul din priviri îi spuse: 

— Viconte Andrea, n-ai să te mai joci mult cu mine şi va trebui 
să recunoşti de îndată că nu te cheamă câtuşi de puţin sir 
Williams. 

— Asta-i bună! exclamă baronetul calm, ca un adevărat 
englez. N-aveţi de gând să mă lăsaţi în pace? Incep să cred că 
sunteţi nebun. 

— Nebun! strigă Bastien iritat; am să ştiu de îndată dacă sunt 
în adevăr nebun. 

Se apropie de Williams şi-l cuprinse în braţele sale robuste. 

— Domnule viconte Andrea, sunt mai puternic decât 
dumneata şi pot să te sugrum în câteva clipe... Nu striga... Nu 
cere ajutor... este inutil... 

Andrea continua să strângă în palme pumnalul, dar o făcea 
atât de liniştit, încât lui Bastien nici nu-i trecu prin minte că omul 
acesta, pe care-l credea la discreţia lui, era el acela care-i ţinea 
viaţa în mâinile sale şi care, eliberându-se din strânsoare cu 
supleţea unei reptile, putea să se arunce în lături şi să-i înfigă 
lama stiletului său în piept. 

— Vreţi să mă asasinați? întrebă baronetul manifestând o 
uşoară emoție. M-am întâlnit, aşadar, cu un nebun furios? 

— Vreau să vă scot hainele, răspunse Bastien. 

— În ce scop? întrebă aşa-zisul englez. Sunt, oare, un ocnaş? 

— Nu... dar pe trupul dumneavoastră trebuie să se afle un 
semn, unul de neşters, ceea ce se numeşte o aluniţă din 
naştere... 

— Credeţi? rânji nobilul, lăsând să se presupună că ar fi 
îngrozit. _ 

— Da, sunt sigur. In partea stângă a pieptului dumneavoastră 
trebuie să se găsească o pată neagră... Vă cunosc de când eraţi 

181 


— Ponson du Terrail — 
copil, v-am văzut în pielea goală... 

— Eu am mai multe pete negre, răspunse sir Williams, care, 
eliberându-se cu o admirabilă supleţe din mâinile husarului, îşi 
sfâşie cămaşa, dezgolindu-şi pieptul. 

Şi pieptul lui, plin de păr ca şi pieptul unei maimuțe, era 
acoperit cu acele mici pete negre pe care femeile le numesc 
„grains de beauté”; şi cu toate acestea, Bastien îşi aducea foarte 
bine aminte că vicontele Andrea nu avea decât unul singur şi că, 
în rest, trupul sau era cu desăvârşire alb. 

Era de ajuns pentru a zdruncina profunda convingere pe care 
o nutrise, cu câteva clipe înainte, cu privire la identitatea dintre 
baronetul sir Williams şi vicontele Andréa, iar chipul pe care, la 
început, furia îşi pusese amprenta ei roşie, deveni dintr-o dată de 
o paloare cadaverică. 

— Nu este el! 

Şi totuşi, el era. Vicontele Andrea era acela pe care-l privea 
Bastien, dar cinstitul husar nu ştia că fostul şef al hoţilor de 
buzunare, silit să părăsească Londra în mare grabă, silit să-şi 
vopsească în negru părul blond şi să şteargă cu desăvârşire orice 
semn de recunoaştere, se văzuse nevoit să recurgă la unul din 
acei şarlatani anglo-indieni pe care vasele Societăţii Indiilor îi 
aduceau în Anglia şi care stăpâneau de minune arta unor ciudate 
tatuaje realizate cu ajutorul otrăvurilor şi al sucurilor extrase din 
anumite plante aflate în ţara lor. 

După aceea, întâmplarea, sau mai degrabă timpul, îl slujiseră 
de minune pe sir Williams. Pieptul său, lipsit de păr la început şi 
rămas aşa până la vârsta de douăzeci şi cinci de ani, se 
acoperise, încetul cu încetul, cu un puf blond pe care baronetul îl 
vopsise negru, ca şi părul său, iar petele artificiale ale 
şarlatanului indian semănau atât de bine cu aluniţa lui din 
naştere, încât nu mai puteau fi deosebite. 

Dându-şi seama de greşeala pe care o făcuse, Bastien deveni 
palid; şi dacă, la gândul că omul acesta nu era vicontele Andréa, 
şi că, în consecinţă, Armand de Kergaz nu se mai afla în 
primejdie, ar fi fost firesc să se bucure, această bucurie ar fi 
trebuit, în chip necesar, să fie precedată de o cu totul altă 
senzaţie. 

Sir Williams, în ciuda unei uluitoare asemănări, nu avea nimic 
comun cu vicontele Andrea. Or, cedând unei convingeri contrarii, 
Bastien se introdusese în casa lui, îl ameninţase şi, ca să spunem 
aşa, îl ultragiase. 

Făcuse uz de forţă şi de violenţă în faţa unui nobil onorabil, 

182 


—  Moştenirea misterioasă — 


care nu-l cunoştea şi care nu-l văzuse niciodată şi toate acestea 
la el acasă, ceea ce constituie o ofensă gravă, greu de reparat. 

Bătrânul soldat trăi câteva momente de nemaipomenită 
tulburare în clipele următoare. 

Sir Williams şi el se priviră la început în linişte, având aerul că 
atât unul, cât şi celălalt se simt jenaţi de situaţia în care se 
găsesc. _ 

În sfârşit, cel care rupse tăcerea fu baronetul. Îşi redobândise 
calmul şi-l privea liniştit pe Bastien. 

— Domnule, daţi-mi voie să cred că aţi fost cuprins de o criză 
de nebunie, pentru că purtarea dumneavoastră faţă de mine 
este cel puţin ciudată. 

— Domnule... încercă Bastien, cu o notă de implorare în glas. 

— Intraţi în casa mea fără să fiţi anunţat, fără să-mi trimiteţi 
cartea dumneavoastră de vizită, nu vă ştiu nici măcar numele, 
mă întrebaţi, cu o insistenţă absolut nepoliticoasă, dacă n-aş fi 
cumva un anume viconte Andrea despre care nici n-am auzit 
vorbindu-se, şi în clipa în care eu declin politicos onoarea acestei 
identități, dumneavoastră vă aruncaţi asupra mea ca un nebun 
furios... 

— Domnule... domnule, vă rog să mă iertaţi, şopti Bastien a 
cărui voce tremura. 

Un zâmbet dispreţuitor îşi făcu loc pe chipul baronetului. 

— M-aţi insultat. 

— Domnule, îl rugă Bastien, binevoiţi a mă asculta... Binevoiţi 
a-mi da ascultare un singur minut. 

— Vorbiţi, accepta Williams, refăcându-şi toaleta şi aşezându- 
se într-un imens fotoliu. Aş vrea să-mi daţi o explicaţie plauzibilă 
a ciudatului dumneavoastră mod de a vă comporta. 

— Domnule, — reluă Bastien — omul căruia îi semănaţi atât 
de bine este un mizerabil, un infam în stare de orice nelegiuire. 

— Tot ceea ce spuneţi este foarte măgulitor pentru mine, 
remarcă  baronetul cu acea notă de gravă ironie ce 
caracterizează englezul perfect. 

— Acest mizerabil, acest infam are un frate de mamă, contele 
de Kergaz, al cărui suflet este tot atât de curat pe cât este de 
ticălos sufletului omului de care vă vorbesc. Vicontele Andrea îşi 
urăşte de moarte fratele. Pe vremuri, cea dintâi cauză a acestei 
uri a fost o femeie; o avere imensă, furată de către tatăl 
vicontelui şi restituită tot de către el fiului mai mare al soţiei 
sale, a căscat între ei o prăpastie; cu trei ani în urmă, vicontele a 
dispărut; un om ca el nu uită însă atât de uşor şi nu renunţă la 

183 


— Ponson du Terrail — 


răzbunare: se va ivi într-o bună zi şi eu, unul, mă tem de ziua 
aceea. Pentru că dumneavoastră, domnule, nici nu vă daţi 
seama cât rău este în stare să facă omul acesta... 

Sir Williams părea să-l asculte cu deosebită atenţie. 

— Contele de Kergaz, — reluă Bastien, pe care-l iubesc de 
parcă ar fi propriul meu copil, s-a îndrăgostit şi sunt sigur că 
acest mizerabil ar încerca să-i seducă iubita... 

— A! exclamă sir Williams absolut nepăsător, cu toate că în 
sinea lui simţea o puternică emoție. 

— Căci, — sfârşi Bastien — acest monstru stăpâneşte 
admirabil taina seducţiei; el ştie să învăluiască femeile şi să le 
cucerească aşa cum un şarpe fascinează o pasăre... Veţi 
înţelege, aşadar, domnule ca numai datorită faptului că-i 
semănaţi în atât de mare măsură şi încredinţat că sunteţi una şi 
aceeaşi persoană cu vicontele Andrea, am putut acţiona aşa cum 
am acţionat. 

Şi Bastien, al cărui cap era împodobit cu fire de păr alb, care 
purta la butonieră rozeta de onoare, Bastien, omul care n-ar fi 
dat înapoi în faţa unei armate întregi, se apropie de sir Williams 
şi-i spuse umil: 

— Domnule, vă cer scuze. 

Sir Williams păstră o clipă de tăcere şi s-ar fi putut spune că 
simţea o deosebită plăcere torturându-l pe cel care-l jignise şi că 
savura umilinţa acestui bătrân care era convins că a greşit. 

În realitate însă, sir Williams reflecta; şi cum fiecare dintre 
gândurile sale era strâns legat de scopul mârşav pe care căuta 
să-l atingă, mintea sa diabolică întrezărise, din aceeastă ciudată 
întâmplare care i-l oferea pe Bastien legat şi de mâini şi de 
picioare, admirabile posibilităţi. 

— Domnule, — rosti el în cele din urmă, cu tonul glacial al 
omului care continuă să fie stăpân pe el însuşi — povestea pe 
care tocmai mi-aţi istorisit-o este, desigur, foarte interesantă şi 
ar face deliciile celor ce caută pe toate căile să introducă 
romanul în viaţa de fiecare zi, dar pe mine, unul, nu mă satisface 
câtuşi de puţin. Vă rog să-mi daţi numele şi adresa 
dumneavoastră, pentru că, la urma urmelor, nimic nu-mi 
dovedeşte că n-am a face cu un impostor destul de şiret. 

— Domnule!... strigă Bastien revenindu-şi. 

— Aştept! replică sir Williams. 

— Mă numesc Bastien... 

— Bastien... şi mai cum? făcu dispreţuitor baronetul. 

— Bastien-şi-Atâta-Tot, domnule, răspunse fostul husar cu o 

184 


—  Moştenirea misterioasă — 


nobilă mândrie. Sunt copilul Parisului şi nu mi-am cunoscut 
niciodată părinţii; la Wagram însă am fost decorat de către 
Împărat şi am purtat uniforma husarilor gărzii imperiale. 

— Ei bine, domnule... Bastien, reluă baronetul, între un soldat 
şi un nobil nu este nici o deosebire; îmi închipui că nu vedeţi nici 
un inconvenient pentru a-mi da satisfacţie în legătură cu 
purtarea dumneavoastră. Ce poate să însemne, între noi, o 
lovitură de spadă; un fleac, nu-i aşa? 

Bastien îşi revenise, asemenea unui bătrân cal de bătălie în 
clipa în care aude sunetul goarnei. Din moment ce era vorba de 
un duel, bătrânul nu mai tremura, nu-şi mai cerea scuze. 

— Cum doriţi dumneavoastră, domnule. Locuiesc în strada 
Culture-Sainte-Catherine, în casa Kergaz. 

— Foarte bine, domnule, îi spuse baronetul. Numai că-mi va fi 
cu neputinţă să vă trimit martorii înainte de 48 de ore. Neştiind 
că voi avea astăzi onoarea de a primi vizita dumneavoastră, m- 
am angajat în treburi deosebit de importante şi care nu pot fi, în 
nici un caz, amânate. 

— Voi fi la dispoziţia dumneavoastră în ziua pe care veţi 
binevoi a o alege, domnule. _ 

Fostul husar scoase o carte de vizita, o depuse pe cămin. Işi 
luă pălăria şi-l salută pe Williams. 

La rândul său, baronetul se înclină şi el şi îl însoţi pe oaspete 
până la uşa exterioară a pavilionului său. 

Urcă după aceea în salon, îşi aprinse o ţigară, se aşeză picior 
peste picior în faţa focului şi izbucni într-un râs batjocoritor. 

— Hotărât lucru, domnule conte Armand de Kergaz eşti prost 
slujit şi braţul dumitale drept se dovedeşte a fi un imbecil fără 
pereche. 

Şi, continuând să râdă, baronetul adăugă: 

— Nu ştiam, scumpul meu frate, crede-mă, nu ştiam că te-ai 
îndrăgostit din nou şi presupuneam că Marta n-a încetat să 
rămână singura şi ultima ta iubire. Dar omul acesta minunat, 
care se numeşte Bastien, a avut grijă să-mi spună adevărul, iar 
eu voi şti să profit de pe urma acestui adevăr. 

Şi din moment ce Bastien este încredinţat acum că baronetul 
sir Williams n-are nimic comun cu vicontele Andréa, voi specula 
de minune această situaţie, pentru că vei fi nevoit să 
împărtăşeşti acelaşi punct de vedere şi se ştie că duşmanul pe 
care nu-l cunoşti este cel mai puternic. Vei fi, este neîndoielnic, 
martorul lui Bastien; ne vom afla faţă în faţă şi te voi convinge 
atât de bine că sunt de origină irlandeză, încât, în ziua în care voi 

185 


— Ponson du Terrail — 


deveni soțul domnişoarei Hermine de Beaupréau şi îţi voi 
pretinde cele 11 milioane ale simpaticului Kermarouet, îmi vei 
număra banii fără cea mai mică dificultate. 

Baronetul păru să reflecteze câteva minute, după care 
continuă: 

— Aşadar, Armand de Kergaz, te-ai îndrăgostit din nou; ei 
bine, lucrul acesta o să-mi îngăduie să-ţi distrag puţin atenţia de 
la treburile privind descoperirea moştenitorilor lui Kermor de 
Kermarouet şi chiar să-ţi pun bețe în roate. La nevoie, domnule 
conte, vom avea grijă ca femeia iubită să şi dispară. Dar, îşi 
întrerupse baronetul acest mic discurs interior, să ne gândim, în 
primul rând, la treburile noastre cu Baccarat, Fernand şi 
Beauprâau. 

Era tocmai seara în care sir Williams se întorcea la Baccarat, 
seara în care aceasta îi scrisese Cerisei pentru a o trimite în 
strada Serpente, seara în care domnul de Beaupreau picase în 
mâinile baronetului, fiind constrâns să-i devină complice. 

Şi, în timp ce se desfăşurau toate aceste evenimente, 
inepuiza-bilul Colar transmitea căpitanului său următoarea 
înştiinţare: 


„Tânăra de care contele Armand de Kergaz este îndrăgostit 
locuieşte în strada Meslay şi se numeşte domnişoara Jeanne de 
Balder. Este deosebit de frumoasă”. 


— Ca să vezi! exclamă baronetul, după ce-l voi fi ucis pe 
Bastien o voi face amanta mea. 


Capitolul XXIV 


Bastien se întoarse tulburat şi palid spunându-i lui Armand: 

— Foarte ciudat! Mi s-a părut că l-am întâlnit pe Andrea. 

La auzul acestui nume, Armand tresări cu putere. 

— Andrea? L-ai întâlnit pe Andréa? 

— Nu, nu se poate să fi fost el. 

Domnul de Kergaz pălise, dintr-o dată, înspăimântat; deşi era 
un om curajos, numele celui care zdrobise prima lui dragoste îl 
speriase cu adevărat. 

— Jeanne... îşi spuse el, dacă s-ar întâmpla s-o întâlnească pe 
Jeanne! 

Bastien îi relată, însă, pe scurt, toată întâmplarea, convins 

186 


—  Moştenirea misterioasă — 


fiind că se înşelase şi că nu exista nimic comun între Andrea şi 
baronetul sir Williams. 

Armand răsuflă uşurat ca după o foarte puternică emoție. 

— Şi acum, — îi spuse el lui Bastien — să ne gândim puţin la 
tine. Devotamentul şi dragostea pentru mine te-au împins atât 
de departe, încât te-ai vârât într-o ceartă destul de urâtă. 
Trebuie să ne gândim bine. Dacă este necesar, îi voi face o vizită 
acestui insular neînduplecat, dar nu vreau să te baţi cu el. La 
vârsta ta, bătrânul meu prieten, este aproape ridicol. 

— Aşa care va să zică! replică Bastien înţepat. Mă credeţi prea 
bătrân, domnule conte. N-am decât 65 de ani şi fiţi sigur că sunt 
încă destul de zdravăn. 

— De acord, dar n-ai să te baţi în duel; am s-o fac mai 
degrabă eu! 

Bastien înălţă din umeri. Ă 

— Englezul are ce are cu mine şi nu cu dumneavoastră. In 
consecinţă... 

Domnul de Kergaz înţelese că singura armă pe care o putea 
folosi împotriva acestui încăpățânat este şiretenia şi hotărî să 
caute un mijloc oarecare pentru a împiedica această întâlnire. 

— Foarte bine, — răspunse el — vom vedea mai târziu... 
Vorbeşte-mi, acum, despre Jeanne. 

— Prefer subiectul acesta! răspunse Bastien, care povesti tot 
ceea ce ştim despre mutarea lui în strada Meslay şi despre 
succesul pe care-l dobândise mica lui minciună în legătură cu 
pianul. 

— Perfect, — răspunse Armand — te vei întoarce în strada 
Meslay şi, în calitate de vecin şi de fost prieten al tatălui, vei face 
o vizită fetei; în timp ce tu vei fi la ea, eu voi suna la uşa ta. 
Auzind soneria, te vei ridica. Este în afară de orice îndoială că 
Jeanne te va însoţi până la uşă, iar eu voi putea s-o văd... 

— Inţeleg, răspunse Bastien ridicându-se. 

În timp ce acesta ieşea, valetul îi aducea contelui o scrisoare. 
Armand rupse sigiliul şi citi cele ce urmează: 


„În octombrie 18... în timpul războiului din Spania, o fată 
tânără, numită Thérèse, s-a retras, în tovărăşia unei femei în 
vârstă, care trecea drept mătuşa ei, la Marlotte, aproape de 
Fontainebleau, unde petrecură iarna şi primăvara următoare. 
Tânăra era însărcinată. Era văduvă sau săvârşise o greşeală? 
Ultima ipoteză pare cea mai plauzibilă. 

La sfârşitul primăverii, fata născu un copil de sex feminin care 

187 


— Ponson du Terrail — 


primi numele de Hermine. 

Cele două femei, mătuşa şi nepoata, petrecură încă un an la 
Marlotte, mama alăptându-şi copilul. 

In luna noiembrie a aceluiaşi an, ele plecară la Paris. 

Se zvonea la Marlotte că tânăra urma să se mărite. Ceea ce 
confirmă acest zvon, cel putin în aparență, este faptul că în 
ultimele luni ale şederii lor la ţară erau des vizitate de către un 
tânăr despre care se spune că ar fi fost funcționar de minister”. 


Informaţiile transmise domnului de Kergaz se opreau aici. 
Armand rămase câteva clipe pe gânduri; după aceea, aşternu 
aceste câteva rânduri în misteriosul său registru: 


„Să se afle dacă un funcţionar de minister s-a căsătorit cu o fată 
numită Therese în luna noiembrie 18...; şi dacă nu cumva această fată 


m 


era mama unui copil numit Hermine” . 


După ce închise registrul, domnul de Kergaz se îmbrăcă şi o 
porni pe jos, îndreptându-se către strada Meslay, unde Bastien 
sosise înaintea lui. 

Fostul husar, încheiat milităreşte la toţi nasturii, intrase în 
primul rând în apartamentul său; abia după aceea sunase la uşa 
domnişoarei de Balder. 

Jeanne era cum nu se poate mai fericită la gândul că se putea 
folosi, fie şi provizoriu, de un pian; rămăsese în faţa lui din clipa 
în care plecase Bastien şi degetele sale nu încetaseră să 
mângâie clapele, dând viaţă tuturor bucăţilor care-i aminteau de 
copilărie. În clipa în care primi vizita bătrânului soldat, roşie de 
emoție, fata se afla încă la pian. 

— Vă rog să mă iertaţi, domnişoară, — îi spuse el sărutându-i 


respectuos mâna — vă rog să mă iertaţi că am abuzat de 
bunăvoința dumneavoastră. 
— Domnule... 


Bastien privi pianul. 

— Ţin foarte mult la el şi n-aş fi vrut deloc să-l vând, vă rămân 
îndatorat pe viaţă pentru acest serviciu. 

— Cum puteţi vorbi de un serviciu? Nu sunteţi dumneavoastră 
un vechi tovarăş de arme al tatălui meu? 

Bastien se înclină; şi apoi, ca şi când ar fi vrut să evite fetei 
amintiri dureroase, schimbă vorba. 

— Locuiţi de multă vreme în acest imobil? 

— De trei luni. 

188 


—  Moştenirea misterioasă — 

— Cunoaşteţi pe cineva? 

— Pe nimeni. Sunt foarte retrasă. 

Bătrânul soldat o privea pe Jeanne admirându-i frumuseţea, 
mâinile deosebit de fine, expresia de melancolie care imprima 
chipului său o nemaipomenită distincţie. Şi se gândea Bastien că 
dacă această fată e tot atât de virtuoasă, pe cât e şi de 
frumoasă, Armand va fi fericit alături de ea şi inima fostului 
husar tresări de bucurie la gândul că s-ar putea ca într-o bună zi 
să vadă o fată tânără şi frumoasă intrând şi rămânând în bătrâna 
casă din strada Culture-Sainte-Cahterine, unde ultimul vlăstar al 
familiei Kergaz trăia singur şi era atât de trist. 

Şi, cu toate că bătrânul soldat nu dovedea cine ştie ce 
vioiciune de spirit, el găsi totuşi mijlocul de a aduce vorba, 
încetul cu încetul, despre Armand, despre nobila lui misiune, 
despre viaţa lui care fusese până atunci atât de tristă şi atât de 
austeră şi despre farmecul pe care-l degaja întreaga lui fiinţă. 

In clipa în care se auzi clopotul uşii de la intrare, inima 
sărmanei copile începu să bată din pricina unei emoţii pe care n- 
o mai cunoscuse încă. 

— Sună pentru dumneavoastră, îi spuse ea lui Bastien. 

Bastien se ridică, ceru îngăduinţa de a reveni din când în 
când, cerere care-i fu satisfăcută cu zâmbetul pe buze şi se 
retrase. 

Prevederile lui Armand se dovediră exacte: Jeanne îl conduse 
pe Bastien până la uşa care dădea către scară; în clipa în care 
această uşă se deschise, domnişoara de Balder zări pe palierul 
scării un bărbat între 32 şi 35 de ani, având încă în mână 
cordonul clopotului, înalt, de o frumuseţe mândră şi severă, pe al 
cărui chip tristeţea sufletului său îşi pusese pecetea, bărbat în 
care îl recunoscu de îndată pe cel pe care începuse să-l 
iubească. 

Era Armand. 

Dar nu Armand cel îmbrăcat cu o simplă bluză de lucrător şi 
purtând pe cap o caschetă, ci contele Armand de Kergaz, 
îmbrăcat elegant dar sobru, Armand care se arătă surprins 
văzând-o pe Jeanne, pe care o salută respectuos. 

Tânăra se înclină şi închise repede uşa. 

Tulburarea ei nu-i scăpase însă lui Armand şi o imensă bucurie 
îi învălui sufletul. 

Se simţea iubit! 


189 


— Ponson du Terrail — 
Capitolul XXV 


Trecuseră două zile de când sir Williams primise vizita lui 
Bastien în locuinţa lui din strada Saint-Lazare şi de când îi 
anunţase intenţia lui formală de a dobândi satisfacţie pe calea 
armelor. 

În timpul acestor două zile s-au petrecut o sumedenie de 
evenimente pe care le cunoaştem, dar pe care este bine să le 
recapitulăm. 

Mai întâi, Cerise fusese atrasă în strada Serpente, smulsă de 
către sir Williams din mâinile domnului de Beaupreau, condusă 
de către Colar în afara Parisului şi încredinţată văduvei Fipart. 

După aceea, domnul de Beauprâau jucase în locuinţa lui 
sinistra comedie a scrisorii care avea să zdrobească sufletul 
Herminei. 

Apoi, Fernand, acuzat de furt şi arestat acasă la Baccarat, 
fusese aruncat în închisoare. 

În sfârşit, Baccarat ea însăşi, de care baronetul se folosise dar 
de care se temea, fusese închisă la doctorul Blanche unde, de 
altfel, o vom întâlni în curând. 

O dată înfăptuite toate acestea, baronetul sir Williams se 
instală în mica locuinţă pe care Colar i-o închiriase în strada 
Beaujon şi aceasta se petrecu chiar a doua zi după ce Bastien îl 
vizitase în strada Meslay. Casa nu era, la drept vorbind, decât un 
pavilion cu două etaje prevăzut cu o curte şi cu o grădină. Clădit 
de către un tânăr îndrăgostit, ducele de L... cu doi ani în urmă şi 
mobilat de către el cu exagerată eleganţă, acest încântător 
refugiu fusese abandonat de către stăpânul său după numai 6 
luni. După ce domnişoara X... de la Operă îl părăsise, tânărul 
duce îşi zburase creierii. 

Moştenitorul ducelui, un boier provincial care nu ţinea câtuşi 
de puţin să locuiască la Paris, o închiria gata mobilată. Un prinţ 
rus tocmai se mutase din casă în clipa în care intra în stăpânirea 
lui sir Williams, cu o chirie anuală de 25.000 de franci. 

Baronetul se instală în numai câteva ceasuri, având drept 
servitori un valet, un fecior, un vizitiu şi o bucătăreasă; cinci cai 
intrară în grajduri. Şoproanele adăposteau trei trăsuri, un cupeu 
obişnuit, un faeton şi una din acele trăsurici cu patru roţi de 
aceeaşi mărime, cărora li se spunea cabrioletă. Sir Williams 
plătise chiria pentru şase luni înainte. Caii şi trăsurile fuseseră 
cumpăraţi cu bani gheaţă. 

A doua zi după ce se instalase, baronetul se trezi către 

190 


—  Moştenirea misterioasă — 


ceasurile zece, ceru să i se aducă ciocolata şi, o dată isprăvit 
micul dejun, îşi rosti următoarea alocuţiune: 

— Dragul meu sir Williams, ai cheltuit 60.000 de franci într-o 
lună; aceasta reprezintă o jumătate din economiile pe care le-ai 
realizat la Londra şi este timpul să pui mâna pe cele 12 milioane 
ale simpaticului Kermarouet. Treburile ţi-au mers destul de 
binişor până acum şi dacă nu se va schimba nimic în viitor, te vei 
căsători cu domnişoara Hermine de Beauprâau înainte să se 
împlinească o lună. Numai că trebuie să fii îndrăzneţ, dar şi 
prudent în acelaşi timp, şi să nu uiţi că onorabilul tău frate, 
domnul conte Armand de Kergaz, este depozitarul celor 12 
milioane la care râvneşti... 

Ajuns în acest punct, sir Williams lăsă să-i fluture un zâmbet 
pe buze. 

— Bietul Armand, uite-l îndrăgostit lulea de mititica din strada 
Meslay şi se dovedeşte destul de prost pentru a încredința 
tainele sale lui Bastien. Şi se ştie doar ca bătrânii sunt mai puţin 
discreţi chiar şi decât copiii; din fericire pentru mine, Bastien s-a 
grăbit să-mi împărtăşească povestea acestei iubiri iar eu voi şti 
să trag foloase de pe urma ei! 

Un hohot de râs drăcesc însoţi ultimele cuvinte ale 
baronetului. Desigur, dacă Armand de Kergaz ar fi putut să vadă 
în clipa aceea câtă răutăcioasă bucurie strălucea în privirile 
baronetului, s-ar fi temut pentru noua lui dragoste şi ar fi zărit 
înaintea ochilor săi chipul Martei, avertizându-l: „Fereşte-te, 
omul acesta este un demon”. 

Sunetul clopotului care vestea sosirea unui oaspete întrerupse 
gândurile lui sir Williams. 

— Vite-l şi pe Beaupreau, îşi spuse baronetul. 

Intr-adevăr, câteva clipe mai târziu, şeful de birou se ivi 
îmbrăcat în aceeaşi veşnică haină albastră şi cu aceeaşi pelerină 
albă. 

Domnul de Beaupreau avea aerul calm şi satisfăcut al omului 
căruia toate îi merg de minune. 

— Dragă tată socrule, bună ziua, îi spuse Williams întinzându-i 
cu un aer protector vârfurile degetelor. Eşti punctual. 

— Nimic mai firesc, din moment ce vă aduc veşti. 

— Veşti bune? 

— Excelente. Soţia şi fiica mea au plecat. 

— Unde? 

— În Bretania, la o rudă care locuieşte într-un castel situat în 
Finistere. Această regiune este atât de îndepărtată, încât te crezi 

191 


— Ponson du Terrail — 


la capătul pământului şi este mai mult ca sigur că tânărul nostru 
îndrăgostit nu se va duce să le caute acolo. 

— Ar fi nevoie, mai întâi, să fie achitat de către curtea cu juri, 
preciză râzând sir Williams. 

— Şi e sigur că nu va fi achitat. Vinovăţia lui este evidentă. 

— Spune drept, tată socrule, — rosti baronetul cu ironie — nu 
eşti de aceeaşi părere cu mine când spun că justiţia este 
infailibilă şi că ea izbuteşte, întotdeauna, să descopere 
adevăratul vinovat? 

— Aceasta este şi părerea mea, spuse domnul de Beauprâau, 
cu mult sânge rece. 

— Aşadar, doamnele au plecat. 

— Da. La început, Hermine nu credea că va putea supravieţui, 
sau, cel puţin, aşa zicea. Dar după aceea s-a hotărât s-o 
însoţească pe maică-sa, căreia, de altfel, eu îi sugerasem 
această călătorie pentru a o distrage. 

— Ideea este foarte bună, dragă tată socrule, şi nu cred să 
existe dragoste nefericită care să poată rezista unei călătorii de 
o lună. Pleci cu moartea în suflet şi la întoarcere ai şi uitat. 
Unicul antidot al iubirii este natura. Nu există un alt tratament. 

— Şi Hermine se va întoarce vindecată, mai ales după ce va 
afla despre fărădelegile lui Fernand. 

— Nu trebuie să afle nimic, deocamdată; femeile au o fire atât 
de ciudată, încât se întâmplă ca infamia celor de care sunt 
îndrăgostite să le apropie de ei, în loc să le îndepărteze. Să nu 
jucăm jocul acesta şi, dacă se poate, să aşteptăm dezbaterile 
curţii cu juri. 

— Foarte bine. 

— Ce-ai spune, continuă sir Williams, dacă am aranja pentru 
mâine o mică excursie în Bretania? Ai putea să mă prezinţi într- 
un castel vecin... 

— M-am gândit la asta şi tocmai se întâmplă să fiu prieten bun 
cu un bătrân boiernaş al cărui parc de vânătoare se află la numai 
trei leghe de castelul pe care îl vor locui Hermine şi soţia mea. 
Totul va merge de la sine. Nu va trece o lună şi-mi veţi fi ginere. 

— In ziua aceea o vei căpăta pe Cerise. 

— O lună! oftă Beauprâau la auzul acestui nume, să aştept 
încă o lună!... 

— Păi, de! Dacă poţi să faci în aşa fel încât s-o iau pe Hermine 
de nevastă peste opt zile, peste opt zile o vei avea pe Cerise. 
Aceste e sistemul meu: plătesc după ce primesc. 

— Cu toate acestea, — remarcă şeful de birou — ştiţi bine că 

192 


—  Moştenirea misterioasă — 


eu am tot interesul să vă însor cu fiica mea, pentru că 
dumneavoastră sunteţi singurul care ştie... 

— Unde sunt cele 12 milioane, asta e drept. Numai că 
întâmplarea îţi joacă, uneori, feste ciudate. Cine-mi garantează 
mie că tocmai omul care deţine această avere şi care se află în 
căutarea adevăraţilor ei stăpâni nu te va întâlni, într-o zi, fără să 
mai fie nevoie de ajutorul meu. 

— Asta e drept, oftă domnul de Beaupreau, pătruns de logica 
argumentării. 

— Şi, reluă sir Williams cu impertinenţă, dacă lucrurile s-ar 
întâmpla aşa şi eu ţi-aş da-o de pe acum pe micuța Cerise, pe 
care dumneata o adori, ţi-ai căuta un cu totul alt ginere, chiar 
dacă n-ai face-o decât pentru a dispune în voie de cele 12 
milioane. 

— Uitaţi că sunt complicele dumneavoastră? 

— Nu, dar e mai bine să te asiguri de două ori decât o singură 
dată şi un tip ca dumneata, stăpânit de violente pasiuni, ar 
suporta, poate, dezonoarea, ocna sau ridicolul pentru a dobândi 
aur; el ar sacrifica însă tot aurul în favoarea sălbaticei pasiuni 
care-l stăpâneşte. M-ai sluji cu dezinvoltura unui complice, e 
drept, dar eu vreau să mă slujeşti cu un zel fără de margini. 
Vreau să mă căsătoresc cu Hermine; şi, după aceea, pe cuvântul 
meu de baronet, o vei avea pe Cerise în ziua nunţii mele. 

Beaupreau îşi plecă fruntea şi sufletul său fierbea de 
nerăbdare. 

— Hermine va fi soţia dumneavoastră, chiar dacă ar trebui s-o 
târăsc eu însumi în faţa ofițerului stării civile. 

— Contez pe dumneata, replică sir Williams. 

După care, baronetul adaugă: 

— Aşadar, aş putea pleca în Bretania? 

— De îndată, dacă doriţi. 

— Nu, mai am treabă la Paris câteva zile... Dumneata însă, 
dragă tată socrule, ar trebui să-ţi iei un concediu de la minister şi 
să te alături soţiei dumitale. Ai să-mi trimiţi de acolo, în fiecare 
zi, un buletin cu privire la starea sufletească a logodnicei mele, 
şi, încetul cu încetul, îmi vei deschide calea. 

— Minunat. 

— Şi-acum, — spuse baronetul — n-ai vrea să-mi vizitezi casa? 
Să-mi vezi grajdurile? Am cumpărat alaltăieri o superbă 
mânzoaică irlandeză: patru ani, roşcată, din Eclair şi Dinah. Am o 
trăsurică de vânătoare, o adevărată bijuterie. La prima vedere, 
pare un simplu faeton, dar, dacă apeşi pe un resort, scaunul din 

193 


— Ponson du Terrail — 


spate, care este destinat unui servitor, se măreşte şi sfârşeşte 
prin a se transforma într-un cufăr mare, fără capac, înăuntrul 
căruia încap foarte bine 10 până la 12 câini. 

— Dacă sunteţi vânător, îmi va fi foarte simplu să vă prezint în 
Bretania. 

— Da, sunt vânător, răspunse scurt Williams, după care sări 
din pat şi, fără să-şi cheme valetul, îşi îmbrăcă pantalonii şi 
halatul de casă; luându-l, după aceea, de braţ pe şeful de birou, 
îi spuse: 

— Hai, tată socrule, vreau să-ţi faci o idee despre gustul şi 
despre posibilităţile viitorului dumitale ginere. 

Sir Williams îl conduse pe domnul de Beaupreau din etaj în 
etaj, fără să-l scutească de nici un colţişor. O dată această 
inspecţie terminată, o dată grajdurile vizitate, îi făcu vânt 
spunându-i, cu o bonomie care ascundea, însă, un ordin 
categoric: 

— Ar trebui să-ţi iei chiar astăzi concediul şi să pleci diseară în 
Bretania. 


Capitolul XXVI 


O dată domnul de Beaupreau plecat, sir Williams se îmbrăcă, 
după o minuțioasă toaletă, ceru apoi trăsurica şi plecă spre 
ambasada Angliei. 

Baronetul era, fără îndoială, un om abil. Silit să părăsească 
Londra, unde poliţia era pe urmele sale, prima lui grijă, după 
întoarcerea la Paris, fusese aceea de a se recomanda 
ambasadorului englez, căruia îi înşelase buna credinţă şi a cărui 
încredere o câştigase cu ajutorul unor hârtii false. 

După numai o săptămână, sir Williams se simţea de minune în 
birourile ambasadei şi se împrietenise cu doi tineri secretari de 
care avea intenţia să se servească la prima ocazie. Or, această 
ocazie se ivise: sir Williams se bătea în duel, duelul cu Bastien, şi 
avea nevoie de martori onorabili. 

În curtea clădirii, el sări sprinten şi se îndreptă cu fruntea sus 
către birouri, la intrarea cărora trimise celor doi nobili cartea sa 
de vizită. 

Sir Arthur G... şi sir Ralph 0... erau doi tineri de aproape 
aceeaşi vârstă cu baronetul. 

Sir Williams era un om deosebit de fermecător şi îşi exercita 
farmecul atât asupra bărbaţilor, cât şi asupra femeilor; el făcuse 

194 


—  Moştenirea misterioasă — 


o impresie foarte bună celor doi tineri şi aceştia îl întâmpinară cu 
o deosebită căldură. 

— Prieteni, le spuse sir Williams, vă cer un serviciu, un 
adevărat serviciu. 

— Vă ascultăm. 

— E vorba de o chestiune de onoare. 

— Aveţi nevoie de martori? 

— Da, şi m-am gândit la dumneavoastră. 

— Suntem gata, răspunse sir Ralph. 

— Despre ce este vorba? întrebă sir Arthur. 

Baronetul le povesti punct cu punct întrevederea lui cu 
Bastien şi se arătă indignat la gândul că a putut să fie confundat, 
chiar pentru o singură clipă, cu un individ de teapa vicontelui 
Andrea. 

Cei doi secretari de ambasadă erau tineri, şi ca atare lipsiţi de 
înţelepciune şi de îngăduinţă, două calităţi atât de necesare 
celor care vor să joace rolul de martori. 

Pe deasupra, mai erau şi englezi, adică deosebit de sensibili la 
capitolul convenienţelor şi al onoarei. 

— N-avem de ce să ezităm, spuse sir Arthur, şi acest domn... 
Bastien trebuie să vă dea satisfacţie. 

— Un singur lucru mă supără, — obiectă sir Ralph — şi anume 
faptul că un individ care se poartă astfel nu poate fi un perfect 
cavaler. 

— Un motiv în plus pentru a-l învăţa minte, răspunse sir 
Williams. 

Argumentul era fără replică. 

Cei doi nobili cerură una din trăsurile ambasadei şi îşi luară 
pelerinele. 

— Vă aştept la mine, le spuse baronetul; vă rog să nu vă lăsaţi 
însă înduplecaţi şi să precizaţi condiţiile mele: în pădurea de la 
Boulogne, mâine la ora 7 dimineaţa, cu spada. Nu vreau să-l ucid 
pe acest domn. Vreau numai să-i străpung un braţ sau să-l 
însemn pe piept. 

Sir Williams se urcă în şaretă spunându-şi: 

— Joc tare stând mâine în prezenţa lui Armand, dar această 
îndrăzneală mă va salva. Ale mele vor fi cele 12 milioane... A 
mea va fi Jeanne! Un bărbat ca mine trebuie să aibă o amantă de 
rasă. 

Sir Arthur şi sir Ralph goneau, în birja trasă de doi armăsari 
englezi, către strada Culture-Saint-Catherine şi, în timp ce 
baronetul se întorcea acasă, ei ajungeau la domnul de Kergaz. 

195 


— Ponson du Terrail — 


Bastien era plecat în strada Meslay, la Jeanne; Armand se 
aştepta, însă, de două zile la vizita martorilor lui sir Williams, îl 
prevenise pe portar şi, când cei doi secretari de ambasadă se 
prezentară şi rostiră numele lui Bastien, ei fură conduşi în 
salonul de jos, unde contele îi primi politicos, dar rece. 

— Domnul... Bastien? întrebă sir Arthur cu o nuanţă de dispreţ 
pentru acest nume de rând. 

— Domnilor... răspunse Armand, nu sunt acela pe care-l 
căutaţi. Sunt contele Armand de Kergaz. 

Cei doi nobili se înclinară. 

— În cazul acesta, domnule conte, răspunse sir Ralph 
înclinându-se, vă rugăm să ne iertaţi atitudinea şi să ne 
spuneţi... 

— Este inutil, domnilor. Domnul Bastien este un prieten al 
tatălui meu, răposatul conte de Kergaz, este şi prietenul meu, 
locuieşte sub acelaşi acoperiş cu mine şi îl pot înlocui oriunde 
este nevoie. 

— Cu toate acestea, domnule conte, îngăduiţi-ne să insistăm... 

— Bastien este plecat şi nu se va înapoia decât seara, foarte 
târziu. 

— Vom reveni. 

— Vă repet, domnule, este inutil. Bastien mi-a dat puteri 
depline. 

— Aşadar, domnule, cunoaşteţi motivul vizitei noastre... 

— Presupun că da... Veniţi din partea lui sir Williams? 

— Întocmai, domnule. 

Contele îi pofti să ia loc şi continuă: 

— Bastien a fost indus în eroare de către o stranie asemănare; 
convins că nu poate fi vorba de altcineva, s-a prezentat la 
locuinţa lui sir Williams. 

— Unde s-a purtat ca un grosolan, preciză sir Ralph. 

— L-a ultragiat şi... 

— Dar imediat, îl întrerupse contele cu răceală, dându-şi 
seama că s-a înşelat, şi-a cerut scuze cu sinceritate. 

— Numai că sir Williams n-a acceptat aceste scuze, domnule. 

— Şi, totuşi, insistă contele de Kergaz, nu credeţi că am putea 
găsi o soluţie, un aranjament convenabil care să evite un duel 
între un bărbat tânăr şi un om în vârstă?... 

Un zâmbet dispreţuitor se ivi pe chipul lui sir Arthur. Pe 
Armand, care dorea foarte mult să împiedice duelul, acest 
zâmbet îl jigni şi-l făcu să devină mult mai aspru. 

— Domnul Bastien este un adevărat erou. Dacă s-ar fi aflat 

196 


—  Moştenirea misterioasă — 
aici, s-ar fi ridicat şi v-ar fi cerut pur şi simplu să-i precizaţi ora 
şi arma pe care aţi ales-o, domnilor. Eu, însă, martorul său, cred 
că pot... 

— Domnule conte, — îl întrerupse sir Arthur cu impertinenţă — 
noi ne aflăm aici numai pentru a vă comunica hotărârile noastre. 

Armand, jignit, se stăpâni cu greu şi răspunse: 

— Văd, domnilor, văd că nu se poate discuta cu 
dumneavoastră. Care sunt hotărârile dumneavoastră, le ascult! 

— Prietenul nostru, baronetul sir Williams, ar dori ca întâlnirea 
sa cu domnul Bastien să aibă loc mâine. 

— Prea bine. În ce loc? 

— În pădurea Boulogne, aproape de pavilionul de la 
Armenonville. 

— Vom fi la locul întâlnirii, domnilor. 

Sir Ralph şi sir Arthur se înclinară. 

— La ce oră? întrebă Armand. 

— La ora 7, domnule. 

— Foarte bine... Şi ce armă aţi ales? 

— Spada, dacă n-aveţi nimic împotrivă. 

— Absolut nimic. Este, în egală măsură, arma ostaşilor şi a 
nobililor. 

Cei doi nobili se ridicară şi se despărţiră de conte, care îi 
însoţi, ceremonios, până în uşa casei sale. 

Sir Ralph şi sir Arthur alergară în strada Beaujon, unde îi 
aştepta baronetul. 

— Ei? 

— A acceptat totul. 

— Mâine? 

— Mâine, la ora 7. 

— Perfect. 

Şi, deosebit de calm, sir Williams oferi prietenilor săi ţigări, 
discută cu ei despre tot felul de fleacuri şi sfârşi prin a da de 
înţeles că mai are de făcut o mulţime de drumuri în restul 
aceleiaşi zile, că ţinea să-şi pună ordine în treburi, aşa cum 
procedează un om care ştie că, a doua zi, viaţa sa va fi în 
primejdie. 

Dându-şi întâlnire pentru orele şase dimineaţa, sir Ralph şi sir 
Arthur se ridicară. 

Se stabili că plecarea se va face de la sir Williams de acasă, că 
armele vor fi aşezate în cufărul trăsurii sale americane şi că de la 
el se vor duce în pădurea Boulogne. 

Aproape imediat după plecarea celor doi martori, în casă intră 

197 


— Ponson du Terrail — 


altcineva, un om care traversă curtea, vestibulul şi, fără să 
întrebe nimic pe nimeni, urcă până în cabinetul de lucru al 
baronetului. 

Era Colar. 

Sir Williams îi primise pe Beaupreau şi pe cei doi englezi cu 
politeţe, dar rezervat şi nu se despărţise nici un moment de 
blazarea englezească pe care o imita atât de bine; văzându-l, 
însă, pe Colar, el redeveni francez din cap până în picioare şi 
lăsă să-i scape o exclamaţie de bucurie. 

— Treaba merge, raportă Colar, totul este în ordine. 

— Adică? 

— Bătrânul nu va dormi în strada Meslay în noaptea asta. 

— Eşti sigur? 

— Foarte sigur. A venit contele să-l ia. 

— Ce-ai aflat şi cum de ai aflat? 

Cu familiaritatea subalternilor care se ştiu necesari, Colar se 
aşeză pe un divan, îşi aprinse ţigara cu un tăciune şi se uită la 
baronet. 

— Căpitane, am ascultat la uşă, aşa cum ne-am înţeles sau, ca 
să fiu sincer, am ascultat la duşumea. 

— Poftim? 

— Potrivit înţelegerii noastre, eu mi-am adunat informaţii încă 
de aseară. Am aflat că apartamentul situat cu un etaj mai sus 
decât cel pe care-l locuieşte fata, este ocupat de către o femeie 
care lucrează numai ziua şi care, din când în când, nu se dă în 
lături de la câte un mic chef... Am aşteptat-o la ieşire, lucrează la 
un magazin, i-am povestit tot soiul de fleacuri şi am reuşit să-i 
zăpăcesc minţile. 

— Şi după aceea? întrebă sir Williams nerăbdător. 

— I| le-am zăpăcit atât de bine, continuă Colar, încât m-am dus 
la ea acasă unde am şi rămas; azi dimineaţă am tras o nuntă 
zdravănă, am mâncat şi am băut şi, în timp ce mititica se ducea 
şi venea încolo şi încoace, eu am putut să-mi dau seama că se 
aude absolut tot ce se petrece la etajul de jos. Am îmbătat-o 
până am adormit-o iar eu m-am întins în voie pe duşumea şi am 
ascultat. 

— Şi ce-ai auzit? 

— La fată, lucruri fără nici o importanţă; două ceasuri mai 
târziu, însă, am desluşit vocea contelui în camera lui Bastien. 

— Şi ce spunea comele? 

— Pesemne că tocmai sosise şi spunea: „Dragul meu, eşti 
zvăpăiat ca un tinerel, dar uite c-ai intrat în horă şi acum trebuie 

198 


—  Moştenirea misterioasă — 


să joci. Duelul va avea loc mâine.” 

— „Foarte bine, i-a răspuns Bastien. La ce oră şi cu ce armă?” 

— „La ora 7, cu spada.” Şi contele a precizat: „Trebuie să te 
întorci acasă şi să rămâi peste noapte, e mult mai simplu.” 

— O, vom avea câmp liber! exclamă sir Williams. În cazul 
acesta, Jeanne e în mâna noastră. 

Trecuseră două zile de când, însoţindu-l pe Bastien până la 
uşă, domnişoara de Balder îl zărise pe Armand de Kergaz. 

Fata se întorsese zâmbitoare în camera ei şi inima i se zbătea 
în piept. 

Aşadar, el era. El, acela despre care îi vorbise bătrânul soldat 
cu atâta aprindere, acela pe care îl iubea. 

Şi cum prima iubire a unei femei înfloreşte cu repeziciune, 
Jeanne, fremătând de emoție, se încuiase în salon şi începuse să 
asculte vocea lui Armand, care, slabă, se făcea totuşi auzită 
distinct prin uşa care despărţea cele două încăperi: 

— Spune-mi, dragă Bastien, cine este tânăra la care te găseai 
adineauri? 

— Este fiica răposatului colonel de Balder, domnule conte, şi 
este orfană. 

— Am zărit-o într-o seară, cu două zile în urmă, şi i-am oferit 
braţul meu. Ne aflam la Belleville, când l-am scos din încurcătură 
pe lucrătorul acela... 

— Dânsa era? întrebă Bastien prefăcându-se mirat. 

— Desigur. Şi mi s-a părut nespus de frumoasă, mie, celui 
care de atâta vreme visam... 

Armand se opri şi Jeanne simţi că inima îi bate cu putere. 

II auzi atunci pe conte vorbindu-i lui Bastien în şoaptă, în aşa 
fel încât nu putea să înţeleagă nimic din cele ce se spuneau. 

— Bastien, — rosti la un moment dat contele cu glas tare — 
cred că o iubesc. 

Fata simţi cum inima stătea gata să-i spargă pieptul. 

— Cine ştie, — reluă contele — dacă nu este ea fiinţa pe care 
am visat-o şi căreia vreau să-i închin dragostea mea?... 

Armand petrecu încă o oră la Bastien, apoi Jeanne îl auzi 
ieşind şi spunându-i: 

— Pe diseară. 

Şi se bucură la gândul că avea să-l vadă din nou, poate în 
aceeaşi seară. 

Indată după plecarea lui Armand, bătrânul Bastien sună din 
nou la uşa Jeannei. 

— Domnişoară, — întrebă el — l-aţi zărit pe tânărul care a fost 

199 


— Ponson du Terrail — 


la mine adineauri? 

— Mi se pare că da. 

— Şi nu l-aţi recunoscut? insistă el cu un zâmbet fin şi plin de 
bunătate. 

— Ba da, mi-am adus aminte că l-am mai văzut cu două zile în 
urmă, la Belleville. Era îmbrăcat ca un lucrător şi mi-a oferit 
brațul său. 

— Este contele Armand de Kergaz şi m-a însărcinat, continuă 
Bastien, să vă cer să-i îngăduiţi ca, împreună cu mine, să vi se 
prezinte astă-seară. 

Emoţia fetei era atât de mare, încât ea răspunse printr-o 
simplă înclinare a capului. 

Şi, într-adevăr, în aceeaşi seară, către ceasurile nouă, 
Armand, întovărăşit de bătrânul Bastien, trecu pragul Jeannei. 

Era încântător să vezi această primă întâlnire între doi tineri 
care se iubeau, dar care nu-şi mărturisiseră încă dragostea lor. 

Lui Armand îi plăcea muzica, Jeanne se ocupase puţin de 
pictură şi arta poate să întindă o punte de legătură între două 
inimi alese. Vorbiră despre muzică, despre pictură, despre 
sculptură; uitaseră de timpul care trecea şi bătrânul Bastien, din 
colţul său, zâmbea iubirii lor. 

La plecare, Armand obţinu permisiunea de a reveni a doua zi; 
sufletul fetei era în sărbătoare. Buna Gertrude ghicise şi ea că 
tânăra ei stăpână avea să iasă curând din ritmul unei vieţi 
liniştite şi din izolarea în care trăia din copilărie, pentru a 
cunoaşte emoţiile, bucuriile şi uneori durerile cărora, laolaltă, li 
se spune prima dragoste. 

A doua zi de dimineaţă, Bastien se întâlni cu Gertrude pe 
palier. Jeanne mai dormea sau, mai bine zis, sfârşise prin a 
adormi la capătul unei nopţi fără somn. 

Bastien o salută respectuos şi amândoi intrară în vârful 
picioarelor în apartament şi apoi în salonaşul în care se afla 
pianul. 

— Aş dori, buna mea Gertrude, — îi spuse Bastien făcându-i 
un semn cu ochiul — aş dori să stăm puţin de vorbă. 

Gertrude îl salută cu o reverență, aşa cum era obiceiul la ea 
acasă. 

— Pentru o biată servitoare ca mine este o cinste, — spuse ea 
— oferind lui Bastien un fotoliu. Vă ascult, căpitane. 

Se ştie că fostul husar închinase casa din strada Meslay sub 
numele de căpitanul Bastien. 

— L-aţi văzut pe tânărul care a fost aici aseară?... 

200 


—  Moştenirea misterioasă — 


— Da, un băiat frumos şi distins ca un prinţ. 

— Este contele Armand de Kergaz. 

— A! se bucură Gertrude. 

— Are o rentă de 600.000 de franci, continuă husarul. 

Gertrude oftă. 

— E mult, făcu ea, e mult prea mult. 

— Cum aşa? De ce? 

— Când eşti atât de bogat nu te poţi îndrăgosti de o fată atât 
de săracă, aşa cum este domnişoara Jeanne. 

— Te înşeli, Gertrude, o iubeşte! 

Un strigat de bucurie se stinse în ultima clipă pe buzele 
bătrânei. 

— Da, continuă Bastien, o iubeşte... şi o iubeşte nespus de 
mult. 

Gertrude era tulburată şi pe chipul ei se citea şi o anume 
teamă. 

— Domnule — întrebă ea — domnule căpitan... Dacă mă 
înşelaţi? 

— Cum aş putea să te înşel, Gertrude? 

— Lăsaţi, că mă pricep şi eu... Dacă o iubeşte contele pe 
domnişoara... aşa cum iubeşti o fată tânără şi săracă... când eşti 
bogat... 

— Gertrude! strigă Bastien, care pricepu dintr-o dată bănuiala 
bătrânei. 

— Pentru că, vezi dumneata, acum eu îi sunt mamă şi este de 
datoria mea s-o apăr ca pe o comoară... Mai degrabă aş muri... 
Ar trebui să mă taie în bucăţi bărbatul care, dacă nu i-ar fi soţ, ar 
dori să ajungă până la ea... 

— Fii pe pace, Gertrude. Domnul conte de Kergaz nu este 
omul care să seducă fete tinere... El o iubeşte pe tânăra 
dumitale stăpână şi vrea s-o ia de soţie. 

— Atunci, — strigă Gertrude, veselă — se schimbă lucrurile. 
Acum putem să stăm de vorbă. 

— Foarte bine, pentru că trebuie să ne înţelegem noi între noi, 
Gertrude. Îl iubesc pe domnul de Kergaz în aceeaşi măsură în 
care o iubeşti dumneata pe domnişoara Jeanne, îl socot copilul 
meu şi nu vreau decât să-l ştiu fericit. 

— Şi ce trebuie să fac, domnule? 

— Trebuie să mă ajuţi, trebuie s-o faci pe domnişoara Jeanne 
să înţeleagă că nu vei putea rămâne veşnic alături de ea; că într- 
o bună zi va avea nevoie de un protector, de un soţ şi să-i 
vorbeşti despre domnul de Kergaz. 

201 


— Ponson du Terrail — 


— Fii pe pace, domnule, îi răspunse Gertrude cu o bucurie 
aproape copilărească. 

Şi bătrâna izbuti să-şi ducă misiunea la bun sfârşit, uzând de 
acea diplomaţie înnăscută care conferă putere şi inteligenţă 
până şi celor mai puţin instruiți dintre oameni. lar Jeanne, care 
simţea că se sufocă sub povara tainei, se porni pe confidente; 
mărturisi că-l iubeşte pe Armand, iar buna Gertrude se porni să 
plângă, atât de mare îi era fericirea la gândul că tânăra ei 
stăpână avea să părăsească în curând această mizeră locuinţă 
pentru a se muta într-o casă frumoasă, cu servitori, cu trăsuri, cu 
tot ceea ce înseamnă belşug. 

Imaginaţia bietei femei prinsese aripi şi viitorul i se înfăţişa în 
cele mai frumoase culori. 


Capitolul XXVII 


Cu toate acestea, Jeanne nu-l mai văzu pe Armand în cursul 
zilei. Contele era preocupat de îndeplinirea misiunii ce-i fusese 
încredinţată: descoperirea moştenitorilor baronului Kermor de 
Kermarouet, şi îşi petrecu ziua căutând numele unor funcţionari 
de la diferite ministere, care s-ar fi putut căsători în perioada 
precizată în nota ce-i fusese transmisă. Seara însă, către 
ceasurile 9, se duse din nou la Jeanne. 

Între două fiinţe care se iubesc, prietenia se leagă uşor. 
Armand îşi luă inima în dinţi şi încercă o mărturisire, iar Jeanne 
roşi toată... Timpul trecu atât de repede, încât în momentul în 
care Armand se ridică să plece, se auzea bătând miezul nopţii. 

După plecarea lui, Jeanne se aruncă în braţele Gertrudei, 
spunându-i: 

— Dumnezeule! Doamne, Dumnezeule, cât sunt de fericită! 

Urmă pentru ea o noapte plină de visuri înaripate; întrezărea o 
viaţă lungă, trăită în tovărăşia omului care era atât de drag inimii 
sale, mână în mână, ochi în ochi, inimile lor având să cunoască 
un singur ritm, o singură bătaie. 

Se trezi, zâmbi viitorului său fericit şi, în tot restul zilei, care i 
se păru foarte lungă, numără ceasurile. 

Către orele 4 se auzi pe scări un pas care o făcu să tresară şi 
inima ei prinse din nou să bată, căci în camera lui Bastien se 
auzea vocea lui Armand. 

Era ziua în care domnul de Kergaz primise martorii lui sir 
Williams; Armand venea să-l ia pe Bastien în strada Culture- 

202 


—  Moştenirea misterioasă — 


Sainte-Catherine unde acesta avea să-şi petreacă noaptea, în 
aşa fel încât, a doua zi, să poată fi gata de plecare. 

Armand îl iubea pe Bastien aşa cum îşi iubeşte un fiu tatăl şi 
gândul că a doua zi el avea să-şi rişte viaţa imprimase chipului 
său o profundă tristeţe. Şi glasul îi era trist, iar Jeanne presimti o 
nenorocire... 

Un timp oarecare, contele vorbise atât de încet cu Bastien, 
încât fetei îi fu cu neputinţă să prindă ceva din discuţia lor. 

Armand nu ridică glasul decât după ce isprăvi de povestit lui 
Bastien întrevederea sa cu martorii lui sir Williams. 

Şi iată ce auzi Jeanne: 

— Dragul meu, — spunea Armand — vezi şi tu, ca şi mine, că 
mă iubeşte, iar eu ştiu foarte bine c-o iubesc nespus de mult. 
Pentru ce m-aş mai codi? 

Jeanne fremăta şi simţea cum o părăsesc puterile, în timp ce 
Armand continua: 

— Nu, nu ne vom duce astă-seară pentru că această urâtă 
poveste de mâine ne obligă să ne culcăm devreme... 

Fata simţi un fior în tot corpul. Despre ce urâtă poveste era 
vorba? 

— Mâine, însă, — continuă Armand — la întoarcere, te vei 
prezenta şi îi vei cere oficial mâna. 

Jeanne se prăbuşi pierdută într-un fotoliu şi, auzindu-l pe 
Armand plecând şi coborând scările în tovărăşia lui Bastien, simţi 
cum inima i se îndepărtează o dată cu el. 

Timp de un ceas, fata rămase închisă în fiinţa ei, pradă 
visurilor. 

Sunetul clopotului o smulse din gânduri şi o văzu pe Gertrude 
intrind cu o scrisoare în mână. 

— Un bărbat pe care nu-l cunosc şi care a plecat imediat a 
adus această scrisoare. 

Mirată, Jeanne luă scrisoarea pecetluilă cu sigilii reprezentând 
armuri, o deschise şi citi: 


„Domnişoară, vă rog să mă iertati pentru că îndrăznesc să vă 
scriu...” 


Domnişoara de Balder, încredinţată că scrisoarea venea din 
partea lui Armand, căută repede iscălitura, dar scrisoarea nu era 
semnată. 

Continuă să citească: 


203 


— Ponson du Terrail — 
„Vă iubesc, domnişoară, şi am simţit din prima clipă că viața 
mea va fi legată pentru totdeauna de a dumneavoastră şi că 
fericirea viitorului meu se afla în mâna dumneavoastră”. 


Jeanne îşi apăsă inima cu mâna. 
— EIl... el... şopti fata. 


„Trebuie să ştiţi, continuă anonimul corespondent, că dacă a 
existat vreodată un om care a fremătat de bucurie şi de mândrie 
la gândul că este un om bogat, acela am fost eu. Visez pentru 
dumneavoastră o casă frumoasă, cu grădină şi curte, într-un 
cartier nou, un adevărat palat pentru zâne, un palat a cărui 
regină veți fi şi în care eu îmi voi petrece viața stând la picioarele 
dumneavoastră. 

Jeanne, dragostea mea, locuința pe care v-am hărăzit-o e 
înconjurată de arbori mari, care o feresc de privirile nepoftite 
pentru dumneavoastră, palatul cuprinde un frumos dormitor în 
alb şi albastru, cu tente gri-perle. Este, înger scump venit din 
ceruri, cuibul unei porumbițe...” 


Jeanne se opri din citit; găsea că domnul de Kergaz, — căci 
cine altcineva ar fi îndrăznit să-i scrie în felul acesta — insista 
asupra unor amănunte destul de nesemnificative. 


„Jeanne, dragostea mea, citi fata în continuare, îndrăznesc să vă 
scriu astăzi, deoarece mâine mă voi afla într-o mare primejdie. La ora 7 
mă voi bate în duel...” 


Scrisoarea căzu, Jeanne scoase un strigăt şi se prăbuşi 
leşinată pe parchet. 

Când îşi veni din nou în fire, era seară; se găsea culcată în 
patul său, iar Gertrude o îngrijea. 

Alături de Gertrude, Jeanne zări însă un chip necunoscut; era o 
femeie tânără, dar ale cărei trăsături obosite trădau, pe de o 
parte, o lungă luptă cu sărăcia, iar pe de altă parte, urmările 
plăcerilor uşoare în care unele femei caută să uite de oboseală şi 
de grija zilei de mâine. 

Era tânăra care locuia cu un etaj mai sus şi pe care o vizitase 
Colar cu o zi înainte. 

Auzise ţipătul Jeannei, auzise apoi zgomotul trupului său 
căzând pe parchet şi, în cele din urmă, plânsetele Gertrudei; 
îmboldită de către Colar, coborâse, se oferise să dea o mână de 

204 


—  Moştenirea misterioasă — 


ajutor şi bătrâna acceptase. 

Revenindu-şi în simţiri, Jeanne privi mirată în jurul ei; îşi 
aminti, apoi, de scrisoarea pe care o presupunea a fi din partea 
lui Armand şi în care acesta spunea: „Mâine dimineaţă mă bat în 
duel”. 

Stăpână din nou pe puterile sale, Jeanne voi să se ridice, să 
alerge în strada Culture-Sainte-Catherine şi să împiedice cu orice 
preţ această luptă a cărei pricină nu o cunoştea. 

În aceeaşi clipă însă, i se păru că în faţa ochilor săi se 
profilează o arătare, o arătare tristă, care părea să-i spună: 
„Femeile nu trebuie niciodată să-l împiedice pe bărbatul 
îndrăgostit să-şi răzbune onoarea jignită”. 

Această arătare părea să fie a tatălui său, răposatul colonel de 
Balder, viteazul ostaş mort în lupta cu duşmanul, nobilul care 
avusese drept linţoliu drapelul sfâşiat al regimentului său. 

Şi, aşa cum făcuse pe vremuri mama ei, fata se lăsă în 
genunchi şi se rugă. Buna Gertrude îşi dădu toată osteneala 
pentru a o sili să mănânce ceva, în zadar însă, atât de puternică 
era durerea care o stăpânea. Jeanne acceptă doar să-şi moaie 
buzele într-o supă caldă, iar Gertrude făcu şi ea acelaşi lucru. 

Zece minute după aceea, Jeanne se simţi cuprinsă de o 
toropeală de neînvins; încercă zadarnic să se agaţe de gândul că 
Armand avea să mânuiască a doua zi o spadă; încercă zadarnic 
să se roage, capul îi căzu greu pe piept, trupul i se rostogoli pe 
parchet şi, de data aceasta, Gertrude nu se mai grăbi să o ridice. 

La doi paşi de stăpâna sa, pe un scaun, Gertrude adormise ea 
însăşi. 

Un ceas mai târziu, cu ajutorul unei chei false, un bărbat 
descuia uşa domnişoarei de Balder şi pătrundea curajos în 
camera în care Jeanne căzuse pradă somnului său letargic. 

Bărbatul acesta era Colar, care zâmbi: 

— Hotărât lucru, mititica, — vorbea despre fata care o 
îngrijise, chipurile, pe Jeanne, — mititica şi-a făcut bine treaba şi 
somniferul era în supă. Nici tunurile palatului regal nu ar putea fi 
în stare s-o trezească acum pe viitoarea amantă a căpitanului sir 
Williams. 


Capitolul XXVIII 
Jeanne adormise rugându-se. 


O rază de soare se juca în părul ei răvăşit în clipa în care, 
205 


— Ponson du Terrail — 


trezindu-se, arunca o privire mirată în jurul său. 

Tânăra nu se mai afla alături de scăunelul ei de rugăciune din 
salonul casei din strada Meslay unde, răpusă de un somn 
neobişnuit, adormise. Acum era culcată pe o canapea, 
îmbrăcată, într-o cameră necunoscută, prin ale cărei ferestre se 
zăreau copacii pe care iarna îi desfrunzise. 

In mijlocul acestei încăperi şi în faţa ferestrelor Jeanne 
remarcă, în primul rând, un imens pat din lemn de palisandru, 
prevăzut cu patru coloane în spirală, care susțineau un baldachin 
din mătase gri-perle cu franjuri albastre. Patul era nedesfăcut şi, 
ca atare, nu se putea presupune că fata ar fi dormit în el nici 
măcar pentru puţină vreme. 

Nimic mai încântător, mai cochet şi mai de bun gust decât 
acest dormitor înăuntrul căruia un arhitect misterios părea să fi 
reunit tot ceea ce se putea găsi ca lux şi eleganţă în marile 
magazine ale Parisului: o garnitură de scoici pentru cămin, 
tablouri ale marilor maeştri, mobile de Boule şi dulapuri din lemn 
de trandafir, oglinzi venețiene cu marginile şlefuite, aşezate în 
rame încrustate cu admirabila măiestrie şi plasate în spaţiul 
dintre ferestre. 

Jeanne crezu că visează admirând această splendidă casă, 
sau, mai bine zis, continuând să o admire căci, în ajun, o citise 
descrisă în acea misterioasă scrisoare pe care i-o atribuise lui 
Armand. 

Se petrecu atunci un lucru destul de ciudat: în mintea ei se 
făcu lumină; îşi regăsi amintirile, dar rămase încredinţată că 
visează şi că totul este, mai departe, vis; în timp ce dormea şi 
credea că se plimba prin această încăpere despre care Armand îi 
vorbise şi pe care i-o hărăzise, el, Armand, se afla pe punctul de 
a se bate în duel; Jeanne simţi că fruntea i se acoperă cu 
sudoare şi îşi spuse: 

— Şi totuşi ar fi bine să mă trezesc. 

Se ridică, se apropie de una dintre ferestre şi o deschise. 

Aerul proaspăt al dimineţii îi învioră obrajii, dovedindu-i, în 
acelaşi timp, că nu visează câtuşi de puţin. 

— Dar sunt cum nu se poate mai trează! îşi spuse ea uimită. 

Se uită din nou în jurul ei, privi, pe rând, toate aceste obiecte 
pe care nu le cunoştea şi, apoi, se aplecă în afară. In faţa ochilor 
săi se desfăşura tabloul unei grădini cu arbori bătrâni, iar la 
extremitatea acestui parc împrejmuit cu ziduri înalte, se zăreau 
pereţii albi şi jaluzelele verzi ale unei căsuțe. 

Fata îşi dădea bine seama că e trează; dar uimirea îi era atât 

206 


—  Moştenirea misterioasă — 


de mare, încât rămăsese încremenită, fără să poată scoate un 
sunet, fără să facă o mişcare. 

Dincolo de zidurile parcului zărea o colină aridă, fără nici o 
urmă de aşezare omenească. 

În grădiniţă, nici o fiinţă. 

În jurul casei în care se găsea, nici un sunet. 

Unde era? Cum de ajunsese aici? 

Erau întrebări care constituiau tot atâtea taine de nepătruns. 

O foaie de hârtie aflată pe un gheridon din mijlocul camerei îi 
atrase atenţia. 

Jeanne se apropie grăbită. 

Era o scrisoare, o scrisoare deschisă. 

Fata îşi aruncă ochii asupra ei şi scoase un strigăt. 

Recunoscu scrisul. Era cel din scrisoarea pe care o primise în 
ajun şi care îi vestea — cel puţin aşa credea ea — că Armand 
avea să se bată în duel. 

Domnişoara de Balder luă scrisoarea şi parcurse cu aviditate 
aceste câteva rânduri: 


„Ora 9 dimineața. 
M-am bătut în duel la ora 7 şi sunt bine sănătos...” 


Jeanne scoase un strigăt de supremă bucurie şi simţi că se 
clatină sub povara fericirii sale. 

Ce importanţă puteau să aibă, în această clipa, locul în care se 
găsea şi chiar misterul de nepătruns care părea s-o învăluie. 

Trăia! 

Citi mai departe: 


„Tocmai am intrat în camera dumitale, Jeanne, dragostea 
mea, dar dormeai şi n-am vrut să-ți tulbur somnul, te-am sărutat 
pe frunte, aşa cum un frate îşi sărută sora, şi m-am retras în 
vârful picioarelor. 

Îngerul meu mult iubit, îmi imaginez clipa în care te vei trezi, 
uimirea, stupoarea care te vor cuprinde văzând că eşti departe 
de casă, într-un loc necunoscut, fără să ştii cum ai ajuns acolo, şi 
care a fost geniul atotputernic în stare să te aducă, în somn, în 
acest mic palat clădit anume pentru dumneata. 

Linişteşte-te însă, draga mea Jeanne, geniul acesta nu are 
nimic rău în el şi nu e mândru de forța şi de atotputernicia lui 
decât ştiind că le poate aşterne la picioarele dumitale. 

Și geniul acesta se numeşte Dragostea...” 

207 


— Ponson du Terrail — 


Jeanne tresări şi se uită din nou în jurul ei, de această dată cu 
teamă şi chiar cu groază. _ 

Cum ar fi putut acela care îi spusese în ajun lui Bastien: „li vei 
cere oficial mâna”, cum ar fi putut el să procedeze în felul 
acesta? 

Şi Jeanne se înfioră la gândul că domnul de Kergaz nu 
urmărise, poate, decât să şi-o facă amantă şi că în timpul nopţii 
care trecuse... 

Nu îndrăzni să-şi ducă gândul până la capăt şi continuă lectura 
scrisorii: 


„Jeanne, scria în continuare anonimul său corespondent, sunt 
un om de onoare şi vreau să rămân demn de dumneata, dacă este 
adevărat că vei ajunge să mă iubeşti vreodată...” 


Tânăra îşi trase sufletul şi continuă: 

„Când te vei trezi vei fi la fel de castă şi de neiîntinată precum 
erai în ajun... Şi totuşi, iartă-mă, eu te-am răpit... 

Da, Jeanne, dragostea mea, cel care te iubeşte nu s-a mai 
putut împăca cu gândul că aceea care a fost născută pentru a 
trăi într-un palat locuia într-o mizerabilă cocioabă dintr-un cartier 
periferic; el a folosit atunci violența şi viclenia, i-a corupt pe 
vecini, s-a slujit de un narcotic şi, grație acestuia, te-a purtat 
adormită într-o trăsură care a gonit o noapte întreagă şi te-a 
adus aici... 

Fii pe pace însă, eşti la dumneata acasă... şi peste puțină 
vreme vei fi soția mea...” 


Domnişoara de Balder duse mâna la inimă, încercând să pună 
stavilă bătăilor sale furioase. 


„Jeanne, continuă ea să citească, există în viaţă întâmplări ciudate 
care o fac să fie, adesea, plină de taine de nedesluşit. Astăzi dimineaţa 
m-am bătut în duel şi, cu toate acestea sunt zdravăn şi sănătos; în 
ceasul acesta, însă, o nouă primejdie, şi mai mare, mă pândeşte. Eşti 
singura care-i poate pune stavilă şi iată ce aştept din partea dumitale...” 


Uimirea fetei ajunsese la culme; gândul că soarta aceluia pe 
care îl iubea se putea afla în mâna ei, o făcea să citească mai 
departe cu aviditate: 


208 


—  Moştenirea misterioasă — 


„Taina nu-mi aparține, Jeanne, dragostea mea, şi, ca atare, n- 
am dreptul să ţi-o încredințez. Vor trece, poate, câteva zile până 
mă vei putea întâlni; te rog să ai, însă, încredere în mine, eu te 
iubesc. 

Dacă nu cauti să afli unde eşti şi nici să pleci din această casă; 
dacă nu pui nici un fel de întrebări servitorilor care se vor afla în 
slujba dumitale, nu voi fi câtuşi de puţin în primejdie; o cât de 
mică indiscreţie din partea dumitale îmi poate fi însă fatală... 
Gândeşte-te... 

De altfel, vei primi în fiecare zi câte o scrisoare din partea 
mea. 

Nu te nelinişti în privința Gertrudei, i-am destăinuit dragostea 
ce-ţi port şi Gertrude vine cu mine. Este încă o taină pe care nu 
ti-o pot lămuri. Adio; te iubesc...” 


Ca şi cea dintâi, nici această scrisoare nu era semnată. 


Sfârşitul volumului 1 


209 


— Ponson du Terrail — 


CUPRINSUL 


PROLOG 


Capitolul lariana a a STR RR 
Capitolùl M secta e ar a a ca aaa ate a 
Capitolul |] REOORR ERP RPR AIIE RRC SR RRE ADUNE Rat pe RE 
Capitolul IVen e  0 te e iei ue A 
Capitoliul: Vs coste ta aa ai a a a a 
£ ILONA e oo zeita me eat aa aa am iale pb aa 
ic foi) ca [1 | IG] RDI II OR SP O PRR a n RI RE VC 


MOŞTENIREA MISTERIOASĂ 


Çapitólul IO RE OANEI ANRC ORE E E IE A BORER POTI 
Capitolul Ul es căt eta na ia Baia a ada 
Capitolùl IN sana na ca a a a a a 
Capitolul (saca aaa o alien aaa aan lalea a 
Capitolül Vo ssren oreta IP, 0 RD RE NEO A POR a 
Capitoliul Vise o ei ata a ea 
Capitolul SAI) e masa nai sei aaa laolalta 
Capitólúl VIl -ennnen RPR E DP i a a 
Capitolul [Xe iero ea  c a i  i  e a  dt 
ici ja 1 | JARRE RID SEP ROI RN SE CREA Re O a A 
Capitolul Xi esaeria aea ţa 
Capitoliul XI ca o na tate ct ct a 
iei ei pa [8 | JEEP DI RPR IE RE AO ED AO RSR Fa 
Capitolul XIV esias ta RRE 
Capitolul XV ns ca area na at a a 
Capitolul SA ie ante oa atomica eo aleea pa ta pla 
Coe PLOI. SCI ee a a 00 a a ba 
Capitolul XI sie ceară a near tă ao aaa 
ice ni ja LU | (9. PAINE BI SRR E PONI RR Ep CI Se PINS RE 
Capitolul XX serens PRR aa Pe RE N PRR PRAI RI Ra 
Capitolul XXI aicea saca a aa d aa a 
ie nl ja || | |. 6,4] ARC TR DR RAP RA RO SEPCI COR POI a AP 
Capitolul XXII rsson PRO Se RR RS RR Ia Re SA 


Capitolul XXIV 
Capitolul XXV. 
Capitolul XXVI 


—  Moştenirea misterioasă — 


Capitolul XXVII: scie a oa i a a a i a a 
Capitolul XXVII. ss ze apa da ao maia atena ata pliate in cal pita