Ponson Du Terrail — S2 — Clubul Valetilor De Cupa Vol 1

Pierre Alexis Ponson du 
Terrail 


Pierre Alexis Ponson du 
Terrail 


ROCAMBOLE 


Ciclul „Dramele Parisului” : 
CLUBUL VALEŢILOR DE CUPA 
Volumul 1 


Capitolul 1. 

Într-o seară către orele patru, un poştalion alerga în 
goana mare pe un drum ce ducea către Nivernais. 

Era în toamna anului 184., mai precis spre sfârşitul lunii 
octombrie. În acest anotimp, nimic nu este mai frumos 
decât centrul Franţei şi mai ales această parte din 
Nivernais care se învecinează cu departamentul Lyon şi 
face parte din arondismentul Chamecy. 

Păşunile trec atunci de la verdele închis al verii la 
verdele mai tandru şi aproape gălbui care vesteşte 
îngheţurile apropiate. Arborii încep să se scuture şi plopii 
melancolici care mărginesc râul Lyon se înclină la suflarea 
primelor vânturi. 

Totuşi, aerul este încă plăcut şi cerul fără nori; doar 
dimineaţa, o ceaţă diafană acoperă câmpiile şi mlaştinile, 
împrăştiindu-se la primele raze ale soarelui, iar spre seară 
coboară din nou de pe coline şi se întinde în văile 
transparente şi aurite o dată cu ultimele raze ale apusului. 

Poştalionul de care vorbim, traversa în acest timp una 
din regiunile cele mai pitoreşti şi mai sălbatice ale acestui 
frumos ţinut, o vale unde curgeau în meandre infinite, unul 
lângă altul, râul - opera Domnului, canalul - opera omului. 

Valea era încadrată de două lanţuri de coline acoperite 
cu păduri, aceste imense păduri care ating Morvanul. 

Ici, colea, din mijlocul stâncilor acoperite cu muşchi şi al 
arborilor verzi cărora apele le udau rădăcinile, se vedeau 


ivindu-se câte o clopotniţă rustică, câte o biserică acoperită 
cu ardezie sau câte un sat în care acoperişurile de paie sunt 
cele mai numeroase; uneori vedeai câte una din acele 
frumoase ruine feudale respectate din întâmplare la 1793. 

Drumul cel mare şerpuia ca o panglică albicioasă pe 
marginea canalului lângă casele de la ecluze şi trecea 
dedesubtul satelor, cocoţate pe dealuri şi aproape toate 
înconjurate cu o centură verde de păduri şi de vii. 

În poştalion, a cărui capotă era ridicată, un bărbat şi o 
femeie ţineau între ei un copilaş frumos de patru ani, cu păr 
blond şi ochi albaştri, care gungurea fără încetare, punând 
mereu alte întrebări mamei şi tatălui său şi extaziindu-se la 
sunetul făcut de clopoţeii de la gâtul viguroşilor cai ce 
trăgeau aristocraticul atelaj. 

Tatăl copilului era un om încă tânăr, putând avea treizeci 
şi şapte sau treizeci şi opt de ani, înalt, brunet, cu părul 
negru şi ochi albaştri. 

Faţa sa, puţin severă, era de o mare frumuseţe, 
frumuseţe ce devenea aproape juvenilă când copilul 
îndrepta spre el privirea profundă şi încântătoare, plină de 
naivă curiozitate. 

Mama copilului avea douăzeci şi cinci de ani, probabil; 
era blondă, puţin palidă, cu un surâs în care fericirea se 
vădea a fi învins melancolia. Ea semăna cu copilul, aşa cum 
o floare seamănă cu un boboc născând. 

Copilul era aşezat între ei; fiecare îl ţinea de o mână, 
trecându-şi cealaltă mână în spatele lui. 

Şi cele două mâini se înlănţuiau într-o strângere 
afectuoasă. 

Această dovadă a dragostei lor părea că este o 
prelungire a lunii de miere - atât de scurtă de obicei - şi 
care pentru ei părea să nu se termine niciodată. 

Acest bărbat şi această femeie elegant îmbrăcaţi, având 
lacheii aşezaţi în spatele poştalionului, cu un aspect 
aristocratic ce trăda înalta lor situaţie socială, nu erau alţii 
decât contele şi contesa de Kergaz. 


Veneau din Italia şi se îndreptau către frumoasele lor 
proprietăţi din Magny-sur-Yonne unde se gândiseră să 
petreacă sfârşitul anotimpului, urmând să ajungă la Paris 
abia pe la mijlocul lui decembrie. 

Domnul conte de Kergaz părăsise Parisul la opt zile după 
căsătoria sa cu domnişoara de Balder. 

Desfătările acestei prime iubiri s-au petrecut pe malul 
mării Siciliene, la umbra unei vile închiriate la Palermo. 

Au locuit şase luni - o iarnă întreagă —, anotimpul 
îngheţului şi al gerurilor din Franţa, cel al razelor călduţe şi 
al brizelor sprinţare, aici. 

Apoi au revenit la Paris pentru a trăi în acea locuinţă 
spațioasă, dar puţin cam rece, de pe strada Culture-Sainte- 
Catherine. 

Dar aici, schimbarea aerului şi probabil câteva amintiri 
neplăcute au influenţat într-un mod supărător asupra 
sănătăţii doamnei de Kergaz. 

Tânăra femeie s-a îmbolnăvit destul de grav pentru a-i 
nelinişti pe doctori care i-au prescris să se reîntoarcă în 
Sicilia. 

Armand de Kergaz a plecat deci luând cu el şi tânăra 
mamă - căci Jeanne era însărcinată atunci în luna a şaptea 
sau a opta - pe acest pământ al Siciliei, unde soarele este 
atât de dulce pentru cei suferinzi. 

Influenţa binefăcătoare a climei nu a întârziat să se facă 
simțită. 

Jeanne s-a însănătoşit imediat, devenind mai tânără şi 
mai frumoasă ca niciodată. 

Copilul s-a născut la Palermo; ramurile verzi ale unui 
sicomor au făcut umbră leagănului, iar murmurul valurilor 
de azur a fost primul cântec pe care l-a auzit. 

Şi cum aerul plăcut şi parfumat era propice creşterii 
copilului - deşi sănătatea contesei s-a restabilit la sfârşitul 
primului an —, au uitat să plece din Palermo încă trei ani de 
zile. 


Totuşi, într-o zi, dorul de ţară, acest dor straniu şi atât de 
comun în acelaşi timp, a venit şi le-a bătut la uşă. 

În mijlocul pinilor din Italia, al sicomorilor, pe acea 
terasă a vilei care domina marea albastră ca un safir, 
ascultând acel plâns necontenit, dar plăcut urechii, pe care- 
l fac valurile când spală neîncetat nisipul aurit al plajei, cei 
doi tineri căsătoriţi pe care fericirea îi făcuse să-şi uite ţara 
atâta amar de vreme îşi amintiră dintr-o dată de Franţa. Nu 
le-a venit în minte întâi Parisul, acest uriaş şi modern 
Babilon, unde s-au iubit şi au suferit, ci şi-au amintit de 
acest frumos şi poetic colţişor nivernez, în care domnul de 
Kergaz cumpărase la prima sa întoarcere, un pământ 
seniorial unde se odihnise cincisprezece zile înainte de a 
pleca să se îngrijească de sănătatea soţiei sale în dulcea 
climă a sudului. 

Ei se gândeau la acest frumos castel, pierdut sub un 
masiv împădurit, înconjurat de un imens parc, în faţa căruia 
se întindea un câmp verde; la aceste păduri dese şi pline de 
murmure vagi; şi cum ştiau că peste tot unde vor fi 
împreună fericirea va fi lângă ei şi le va zâmbi ca un 
heruvim înveşmântat în alb şi roz... au plecat. 

S-au îmbarcat pentru Neapole, au traversat Italia în 
toată lungimea ei, au vizitat în grabă Romă, Veneţia şi 
Florenţa, au urmat drumul Cornişei şi s-au reîntors în 
Franţa prin departamentul Var, această Italie în miniatură. 

După cincisprezece zile, călătoreau pe acest drum 
nivernez unde i-am regăsit noi şi nu mai aveau, către 
ceasurile patru ale serii, decât cinci sau şase leghe până la 
castelul Magny. 

— Jeanne, iubita mea, murmură Armand, sorbindu-şi din 
ochi tânăra soţie, în timp ce degetele se jucau cu buclele 
blonde ale micului Gontran, nu vei regreta, oare, vila 
noastră din Palermo, acea ţară a făgăduinţei, în acest 
singuratec şi tăcut castel în care mergem? 

— Oh! nu, răspunse Jeanne, oriunde eşti tu, oriunde 
mâna mea este într-a ta nu este tot o ţară a făgăduinţei? 


— Îngerul meu, şopti contele, m-ai făcut atât de fericit, 
încât probabil că Dumnezeu îmi va interzice partea mea de 
paradis. În Franţa sau în Italia, a trăi alături de tine este 
mai mult decât o ţară a făgăduinţei, este cerul însuşi. 

Şi contele strânse în mâna sa mâna micuță şi albă a 
Jeannei; şi duşi de acelaşi gând şi acelaşi elan, se aplecară 
amândoi spre fruntea copilului, dându-i acestuia câte o 
sărutare. 

— Dacă vei voi, draga mea, continuă domnul de Kergaz, 
vom petrece toată toamna la Magny şi ne vom întoarce la 
Paris în luna ianuarie. 

— Ah, sigur că vreau, răspunse Jeanne, Parisul e atât de 
negru, atât de trist, îţi aminteşte de atâtea necazuri. 

Armand tresări. 

— Biata mea Jeanne, văd o cută pe fruntea ta, ochii 
trădează o uşoară nelinişte şi eu te înţeleg. 

— Nu-i adevărat, răspunse ea, te înşeli Armand, dragul 
meu, fericirea poate fi neliniştită? 

Şi ea îi aruncă, vorbind astfel, surâsul ei, acel surâs pe 
jumătate visător care pare să zică: calmul inimii cuprinde şi 
puţină melancolie. 

— Uneori da, continuă Armand. Îmi amintesc că, la 
Palermo un nume fatal şi blestemat rătăcea deseori pe 
buzele tale. 

— Andrea! spuse Jeanne, cu o neaşteptata emoție. 

— Da, Andrea. Ţi-e teamă, îmi ziceai, de geniul infernal 
al acestui om; fericirea noastră trebuie să-l urmărească 
precum o remuşcare. Doamne, dacă ar îndrăzni să apară 
aici... 

— Da, murmură contesa, e adevărat că am spus toate 
acestea; dar eram nebună atunci, am uitat cât eşti de nobil 
şi de puternic, şi că lângă tine pot trăi întotdeauna fără să 
mă tem de nimic. 

— Tu ai dreptate, copilă, replică domnul de Kergaz 
emoţionat. Sunt puternic ca să te pot apăra, sunt puternic 


fiindcă te iubesc, sunt puternic fiindcă Dumnezeu este 
alături de mine şi m-a desemnat protectorul tău. 

Jeanne se uită la soţul ei cu acea privire plină de 
încredere a femeii sigure că n-a greşit luându-şi acest 
bărbat ca sprijin în viaţă. 

— Ştiu prea bine, reluă Armand, că fratele meu Andrea 
este unul din oamenii - din fericire rari care fac din 
societatea noastră un câmp de bătălie pe care flutură 
stindardul răului; ştiu că geniul său diabolic se 
descurajează greu, că ura pe care mi-o poartă - şi care era 
destul de mare şi aşa trebuie să fi crescut datorită 
înfrângerii suferite în lupta în care a încercat să mi te 
răpească. Dar fii sigură copilă, va veni vremea când 
demonul, obosit de a lupta în zadar, se va retrage, pentru a 
nu mai apărea; şi cred că acest timp a şi venit pentru 
Andrea, fiindcă văd că ne-a lăsat în pace, renunțând să ne 
mai urmărească cu răzbunarea lui. 

Şi Armand adăugă, după o tăcere: 

— Imediat după nunta noastră, am făcut să-i parvină, 
prin Leon Rolland, două sute de mii de franci, acestui frate 
denaturat, angajându-se în schimb printr-o scrisoare să 
părăsească Franţa şi să plece în America, unde îşi va găsi 
uitarea şi, poate, liniştea. Să se fi atins Dumnezeu de 
această inimă rebelă şi vinovată? Nu ştiu. Dar de patru ani 
această neobosită poliţie pe care am organizat-o la Paris — 
pentru a face o faptă bună - şi a cărei conducere am 
încredinţat-o, în lipsa mea, bunului meu prieten Fernand 
Rocher, această poliţie a putut să constate că într-adevăr a 
părăsit Franţa şi că nu s-a mai întors. Poate o fi murit. 

— Armand, murmură Jeanne, cu durere, să nu ne dorim 
niciodată acest lucru. 

Contele îşi sărută soţia pe frunte. 

— În fond, - zise el - de ce să ne necăjim astfel pentru 
amintiri deja îndepărtate şi de care ne despart cei patru ani 
de fericire care s-au scurs. Să trăim fericiţi, inima mea, cu 


privirea îndreptată spre copilul nostru, să continuăm să 
facem fapte bune, să încercăm să ajutăm pe cei în suferinţă. 

Şi Armand adăugă: 

— Să-şi primească pedeapsa cei care au atras-o asupra 
capului lor. 

Putea vorbi astfel, fiindcă, deşi la cinci sute de leghe de 
Paris, contele îşi continuase marea operă de însănătoşire 
socială, cheltuind două treimi din imensa-i avere, operă în 
care şi-l asociase şi pe Fernand Rocher. 

Vom vedea imediat ce ajutor au găsit, contele şi contesa, 
în persoana acestei Magdalene care s-a numit Baccarat şi 
care acum nu mai era decât o umilă soră de caritate. 

Poştalionul continua să alerge în timp ce domnul de 
Kergaz şi soţia vorbeau astfel, când vizitiul strigă un 
puternic: Păzea! care atrase imediat atenţia tinerilor 
căsătoriţi, făcându-i să se uite înaintea lor. 

Un om într-o stare de completă nemişcare era întins de-a 
latul şoselei, care aici era destul de îngustă. 

— Păzea! repetă vizitiul. 

Omul nu se mişcă, cu toată apropierea cailor care erau 
cât pe-aci să-l calce. Atunci vizitiul, pentru a evita o 
nenorocire, opri brusc atelajul. 

— E beat, fără îndoială, zise domnul de Kergaz. 

Şi întorcându-se către unul din cei doi lachei aşezaţi în 
spatele scaunului, spuse: 

— Germain, coboară şi aranjează-l astfel încât să putem 
trece fără a-i pricinui vreun rău. 

Lacheul cobori şi se apropie de omul care zăcea întins pe 
drum. 

Omul, în picioarele goale, îmbrăcat în zdrenţe, cu faţa 
acoperită de o imensă barbă neîngrijită, părea leşinat. 

— Bietul om, suspină contesa mişcată până la lacrimi, e 
leşinat de foame, probabil. 

Spunând aceasta, puse repede în mâna soţului ei un 
flacon de săruri pe care-l purta la gât atârnat de un lănţişor 
de aur, zicând, în acelaşi timp, celuilalt lacheu: 


— Repede, Frangois! Repede! Caută în coş şi vei găsi o 
sticlă de vin de Malaga şi câte ceva de-ale gurii. 

Armand cobori alergând spre cerşetorul leşinat. Era un 
om încă tânăr şi, cu toate că arăta foarte slăbit din cauza 
suferințelor îndurate, trăsăturile păstrau urmele unei mari 
frumuseți. Părul şi barba erau de un blond auriu, picioarele, 
însângerate de mărăcini, şi mâinile, deşi pârlite de soare, 
erau totuşi foarte delicate. 

Contele privi omul şi scoase un strigăt mirat: 

— Doamne! murmură el, ce stranie asemănare. Ai zice 
că-i Andrea. 

Doamna de Kergaz cobori şi ea din trăsură şi - ca şi soţul 
ei - se apropie de sărmanul cerşetor... 

Ca şi el, scoase un strigăt de uimire: 

— Ai zice că e Andrea - repetă ea. 

Era totuşi de necrezut ca baronetul Sir Williams, 
elegantul viconte Andrea, să ajungă din rău în mai rău, 
până la această nefericită situaţie a cerşetorului în zdrenţe, 
desculţ, gata să moară de foame. 

În orice caz, dacă era într-adevăr el, fusese crud încercat 
de privaţiuni de tot felul, judecând după această faţă palidă, 
slăbită, pe care suferinţa îşi puse din plin amprenta. 

Şi totuşi erau trăsăturile lui, părul lui blond, talia lui. 

Armand îl forţă să miroasă din flaconul de săruri, după 
care cei doi lachei îl ridicară. 

Cu greu deschise ochii; în sfârşit, suspină şi murmură 
câteva cuvinte abia inteligibile. 

— Se încălzise... Mi-a fost foame... Am căzut... 

Şi vorbind astfel, cerşetorul - pe care domnul Kergaz şi 
soţia continuau să-l privească cu o curiozitate plină de 
teamă - aruncă împrejur priviri rătăcite. 

Deodată îl fixă pe Armand, pe faţa lui se citi o spaimă 
cumplită, încercă să se smulgă din mâinile lacheilor şi chiar 
să fugă. 

Dar avea picioarele obosite de un drum lung şi nu fu în 
stare să facă nici un pas. 


— Andrea! strigă Armand în sufletul căruia îşi făcu loc un 
sentiment de profundă compasiune. Andrea, tu eşti? 

— Andrea? repetă cerşetorul cu un glas tulburat. De ce- 
mi vorbiţi de Andrea? A murit... Nu-l cunosc. Mă numesc 
JerGme cerşetorul... 

Şi păru cuprins de friguri, dinţii îi clănţăneau cu zgomot, 
cu un ultim efort încercă să se degajeze şi s-o rupă la fugă. 
Dar forţele îl trădară, leşinul reapăru şi se prăbuşi ca 

mort. 

— E fratele meu, strigă contele, care, de la vederea 
acestui om ajuns la lamentabila şi ruşinoasa situaţie de 
cerşetor, îi uită toate crimele, neamintindu-şi decât că 
fuseseră născuţi de aceeaşi mamă. 

— E fratele tău, Armand! repetă doamna de Kergaz, pe 
care o animau aceleaşi gânduri şi aceeaşi compasiune. 

Cerşetorul leşinat fu urcat în poştalion şi domnul de 
Kergaz spuse vizitiului: 

— Nu suntem decât la trei leghe de Magny; caii pot 
crăpa, dar să ajungem în trei sferturi de oră. 

Şi poştalionul reîncepu să gonească înainte ca un fulger. 
Foarte curând pătrunseră pe aleea de tei care ducea la 
peronul castelului. 

Câteva minute mai târziu, cerşetorul deschise ochii; 
patul unui elegant dormitor. 

Un bărbat şi o femeie erau aplecaţi asupra lui, ascultând 
temători avizul unui medic chemat în grabă. 

— Acest leşin este cauzat - spunea medicul - în primul 
rând de o prelungită lipsă de alimentaţie, coroborată cu un 
drum foarte lung. Picioarele sunt umflate. Numai ieri 
trebuie să fi mers cel puţin douăzeci de leghe. 

— Andrea, murmură domnul de Kergaz, aplecându-se la 
urechea cerşetorului. Eşti aci, la mine... La fratele tău... La 
tine... 

Andrea - căci el era - continua să-l privească cu aceiaşi 
ochi buimăciţi, speriaţi. Ai fi zis că se credea pradă unor 


vise stranii şi că încerca să alunge vedenii oribile. 

— Frate, repetă domnul de Kergaz cu o voce emoţionată 
şi mângâietoare, frate, tu eşti? 

— Nu, nu, bâlbâia celălalt, sunt un cerşetor fără căpătâi, 
un om pe care justiţia divină îl urmăreşte, pe care 
remuşcările îl sfâşie permanent... Eu sunt unul din marii 
vinovaţi care se condamnă singuri să parcurgă lumea fără 
oprire ducând cu ei povara neliniştii lor. 

Domnul de Kergaz scoase un strigăt de bucurie. 

— Ah, frate, deci te-ai pocăit, în fine? 

EI făcu un semn tinerei femei, care părăsi încăperea 
împreună cu medicul. 

Atunci Armand, rămas singur la capul vicontelui Andrea, 
îi prinse afectuos mâna şi-i spuse: 

— Noi am avut aceeaşi mamă şi dacă e adevărat că te 
căieşti pentru faptele tale... 

— Mama... îl întrerupse Andrea cu o voce surdă; eu i-am 
fost călăul. 

Şi adăugă cu un accent de profundă umilinţă: 

— Frate, când mă voi înzdrăveni un pic, când picioarele 
mele umflate îmi vor permite să-mi continui drumul, mă veţi 
lăsa să plec, nu-i aşa? O bucată de pâine, puţină apă, 
JerGme cerşetorul nu are nevoie de mai mult. 

— Doamne, murmură domnul de Kergaz, emoţionat, în 
ce neagră mizerie ai căzut, sărmane frate? 

— E o mizerie dorită, zise cerşetorul, aplecându-şi umilit 
fruntea. Căinţa mă cuprinse într-o zi şi am vrut să ispăşesc 
toate crimele comise. Cei două sute de mii de franci pe care 
mi i-ai dat, nu i-am risipit. Sunt intacţi, depuşi la banca din 
New York. Dobânda se varsă în folosul unor ospicii. Eu n-am 
nevoie de nimic... M-am pedepsit singur să rătăcesc prin 
lume, cerşind milă oamenilor, dormind prin hambare şi 
grajduri, uneori chiar pe marginea drumului... Probabil că, 
în sfârşit, Dumnezeu, căruia m-am rugat ziua şi noaptea, va 
sfârşi prin a mă ierta. 


— Aşa să fie! răspunse contele. În numele Domnului, te 
iert şi îţi spun că ai ispăşit de ajuns. 

Şi domnul de Kergaz, strângându-şi fratele în braţe, 
continuă: 

— Iubitul meu frate, vrei să trăieşti sub acoperişul meu, 
nu ca un vagabond, nu ca un vinovat, ci ca un prieten, ca un 
egal, fiu al aceleiaşi mame, fiul rătăcitor care aduce cu el 
căinţa, primit de toţi cu braţele deschise? Rămâi cu noi, 
frate, împreună cu soţia mea, cu copilul meu şi vei fi fericit, 
căci eşti iertat. 

Capitolul II. 

La aproape două luni după scena pe care v-am povestit- 
o, vom regăsi la Paris, pe strada Culture-Sainte-Catherine, 
pe contele Armand de Kergaz şi soţia sa vorbind între patru 
ochi într-o cameră de lucru. 

Era în primele zile din ianuarie, către ceasurile zece ale 
dimineţii. 

Chiciura care acoperea arborii din grădină sclipea în 
razele slabe ale soarelui de iarnă; era frig şi un foc mare 
ardea în cămin. 

Contele era aşezat într-un fotoliu, îmbrăcat cu o haină de 
casă; ţinea în mână un cleşte cu care - în timp ce vorbea - 
răscolea din când în când tăciunii din vatră. 

Doamna de Kergaz, în capot, stătea aproape de el, cu 
aerul ei melancolic, ascultându-l cu toată atenţia. 

— Copila mea dragă - zise contele —, eram fericit doar 
cu dragostea ta, dar acum această fericire este deplină de 
când ne-a fost redat, prin căinţa lui, scumpul nostru frate. 

— Oh! răspunse Jeanne, Dumnezeu, în marea lui 
bunătate, a învăluit cu iertarea lui această inimă nelegiuită, 
transformând-o într-un suflet de sfânt. 

— Sărmanul Andrea, murmură contele, ce viaţă 
exemplară!... Ce căinţă!... Jeanne dragă, trebuie, să-ţi fac o 
mărturisire oribilă şi vei vedea cât s-a schimbat. 

— Doamne! ce s-a mai întâmplat, întrebă Jeanne 
neliniştită. 


— Cred că ştii că Andrea n-a vrut să ducă decât în 
aparenţă viaţa noastră comună. Deşi uneori stă cu noi în 
salon, de fapt el locuieşte într-o mansardă fără încălzire, 
pretextând că urmează un regim sever ce i-a fost indicat. 
Se mulţumeşte cu alimentele cele mai simple şi n-a pus în 
gură nici o picătură de vin. 

— Şi posteşte zilnic până la prânz. 

— Asta nu e nimic, ripostă contele, încă nu ştii nimic, 
draga mea. 

— Ştiu, reluă doamna de Kergaz, că în fiecare dimineaţă, 
îmbrăcat modest, sub numele de Andre Tissot, merge în 
strada Vieux-Colombier unde lucrează într-o prăvălie ţinând 
socotelile patronilor, muncind de la opt dimineaţa până la 
şase seara, treabă pentru care primeşte o mică 
remuneraţie de o mie două sute de franci. Deşi ar fi putut 
beneficia cum ar fi vrut de banii noştri, a preferat să 
datoreze mizera-i existenţă numai muncii sale. 

— Din această cauză m-a şi obligat să accept de la el 
optzeci de franci pe lună, plătindu-şi astfel întreţinerea. 

— O astfel de căinţă, o viaţă atât de exemplară, murmură 
Jeanne cu admiraţie, trebuie să fie plăcută Domnului, care 
fără îndoială că l-a iertat de mult. 

— Oh! asta încă nu e nimic, draga mea, continuă contele, 
dacă ai şti...! 

— Spune, dragul meu, spune! Vreau să ştiu totul. 

— Ei bine, Andrea poartă o haină aspră, din păr de capră 
astfel că tot corpul e o rană. 

Doamna de Kergaz scoase un strigăt. 

— Dar este îngrozitor, înspăimântător! Cum se poate aşa 
ceva? 

— Vrei să ştii cum am aflat? 

— Da. 

— Ei bine, află că în noaptea asta am lucrat foarte târziu 
cu Fernand Rocher şi Leon Rolland. Ei au plecat pe la orele 
două dimineaţa. La dejun îl văzusem pe Andrea foarte palid 
şi-mi mărturisise că e suferind. Cum toată seara fusesem 


neliniştit din cauza lui, mi-a venit ideea de a urca până la el 
ca să văd ce mai face. Ştii foarte bine că a refuzat ca 
servitorii castelului să pătrundă în camera lui; voia să-şi 
facă singur totul, să măture singur, să-şi facă patul singur. 
Dar, în realitate, patul lui nici n-are nevoie să fie făcut. 
Nenorocitul doarme pe podea, fără altă plapumă decât 
propria-i cămaşă. 

— Doamne fereşte! strigă contesa, şi suntem în ianuarie. 

— Îmi vine să cred că asta este de fapt o sinucidere 
lentă, suspină contele. Am urcat în vârful picioarelor. 
Văzând o rază de lumină, am bătut încetişor, dar nu mi-a 
răspuns. Şi cum nu era încuiat, am intrat. Ah, ce privelişte 
oribilă!... Andrea era culcat pe podea, pe jumătate gol, 
aproape de el ardea o lumânare; lângă lumânare se află 
cartea sfântului Augustin, deschisă. Nenorocitul, învins de 
oboseală, adormise citind. Atunci am văzut că are şalele 
sângerânde şi încinse cu acel groaznic brâu din păr de 
capră care se numeşte cilicie. Şi ar fi trebuit să mă gândesc 
la aşa ceva, fiindcă ori de câte ori făcea o mişcare mai 
bruscă, o suferinţă atroce se răspândea imediat pe faţa lui. 

— Armand, întrerupse doamna de Kergaz, mişcată până 
la lacrimi, trebuie făcut totul ca să renunţe la această 
autopedepsire exagerată. Ar trebui să vorbeşti cu preotul 
de la Saint-Laurent pe care şi l-a ales confesor. 

Contele ridică privirea: 

— Andrea, prin felul lui de a fi, este inflexibil. Mi-e teamă 
că nu va suporta această penitenţă excesivă şi-l vom pierde. 
Este foarte slăbit şi de o paloare groaznică: nu-şi permite să 
doarmă decât atunci când oboseala înfrânge voinţa. Şi în 
plus, această muncă ingrată de douăsprezece ore pe care o 
face zilnic devine din ce în ce mai vătămătoare. Andrea are 
nevoie de aer curat şi de o viaţă activă. Mi-aş dori să-l pot 
determina să facă o călătorie. Probabil mă va refuza, şi 
poate chiar ne va părăsi. 

— Asta nu trebuie să se întâmple - strigă Jeanne - el va 
trăi lângă noi. Uite, Armand, vrei să-l iau deoparte, să 


încerc să-l conving că justiţia divină este satisfăcută, că 
ispăşirea lui depăşeşte greşeala? Oh! vei vedea dragul meu 
cât voi fi de convingătoare; trebuie să-l farmec. 

— lată - zise contele - mi-a venit o idee, o excelentă idee 
pentru a-l smulge acestei vieţi, care până la urmă îl va 
ucide. 

— Într-adevăr, ai găsit o soluţie? întrebă bucuroasă 
contesa. 

— Ai să vezi, draga mea. 

Domnul de Kergaz păru să reflecteze. 

— Ştii bine - zise el - că, în lipsa mea, Fernand Rocher şi 
Leon Rolland, ajutaţi de sora Louise, m-au înlocuit cât au 
putut şi au uşurat multe din mizeriile vieţii... Fernand 
Rocher şi soţia sa - care este în comitetul de ajutorare a 
noii biserici Saint-Vincent-de-Paul - şi-au luat ca sarcină să 
ajute pe câţiva din cei care trăiesc în ceea ce noi numim 
mizeria aurită. Este vorba de acei mici funcţionari ale căror 
lefuri sunt neîndestulătoare pentru a-şi putea hrăni familia. 
În acelaşi timp, L&on Rolland împreună cu frumoasa şi 
virtuoasa lui soţie, s-au îngrijit de cartierul Saint-Antoine, 
care este cel mai populat şi aproape cel mai sărac din Paris. 
Leon Rolland conduce un mare atelier de tâmplărie şi 
ebenistică în care aproape două sute de muncitori găsesc 
tot anul de lucru. 

Cerise a deschis o mare casă de confecţii unde foloseşte 
toate tinerele orfane, care ar putea cădea pradă viciului, 
dacă nu ar avea din ce trăi. Şi, în fine, doamna Charmet a 
ales drept câmp al pioasei sale lupte acest cartier al 
nebuniei şi al desfrâului unde altădată strălucea sub 
numele de Baccarat. 

— Tot ce-mi spui acum îmi este cunoscut de mult. 

— Săracii şi nefericiţii n-au pierdut nimic din cauza 
absenței mele - reluă domnul de Kergaz. Dar această 
muncă de caritate este doar o parte din sarcina pe care mi- 
am asumat-o. Dacă opera de ajutorare a sărmanilor îşi 
urmează drumul obişnuit, în schimb justiţia şomează... 


— Ce vrei să spui? întrebă contesa. 

— Ascultă, Jeanne, ascultă, reluă contele: „Într-o seară, 
sau mai bine zis într-o noapte, acum mai bine de zece ani, 
doi oameni s-au întâlnit într-o clădire construită pe vârful 
uneia din colinele care domină Parisul. Aceşti doi oameni şi- 
au desemnat reciproc marele oraş situat la picioarele lor, 
frământat în lung şi în lat de beţia prelungită a unei nopţi 
de carnaval. 

Unul din oameni strigă: 

— Iată un întins câmp de bătălie pentru acela care are 
destul aur de cheltuit în serviciul răului. Vezi acest imens 
oraş? Ei bine, pentru omul care are bani şi timp, sunt femei 
de sedus, oameni de vândut şi de cumpărat, pungaşi de 
organizat, mansarde, în care se munceşte pentru fiecare 
bănuţ, de transformat în budoare ale lenei şi desfrâului. 
lată o mare şi frumoasă misiune!» 

Şi acest om râdea cu un râs sardonic. 

Ai fi zis că însuşi dracul sau Don Juan îşi aminteau de 
viaţa trecută şi erau gata s-o reînceapă. 

Or, omul care vorbea în acest mod nelegiuit era Andrea, 
iar celălalt eram chiar eu! 

Ei bine! ştii ce a însemnat această luptă între bine şi rău, 
şi cum a fost învins în cele din urmă răul. Dar Andrea nu era 
deloc singurul reprezentant al răului, iar Parisul a rămas 
acelaşi Babilon modern, unde viciul brutalizează necontenit 
virtutea, unde crima şi infamia cresc ca într-un pământ 
fertil... Ah! câţi vinovaţi rămân încă de pedepsit, câte 
victime mai trebuie încă smulse călăilor lor!” 

Doamna de Kergaz asculta visătoare. 

— Îţi ghicesc intenţia - zise ea - sau, cel puţin, cred că o 
ghicesc. Vrei să-i dai virtuosului şi pocăitului Andrea 
departamentele pedepselor secrete. 

— Ai ghicit, draga mea. Poate că această neobişnuită 
inteligenţă, această puternică voinţă, aceasta îndrăzneală 
fără margini pe care le-a folosit aşa de bine în slujba răului, 
le va întrebuința la fel de eficient şi pentru a servi binele. 


— O cred, sunt convinsă că aşa va fi! răspunse doamna 
de Kergaz. 

Discuţia celor doi soţi fu întreruptă de o sonerie 
prelungită care anunţa un vizitator. 

— lată - zise Armand - notele zilnice făcute de poliţia 
mea. Oamenii pe care-i folosesc în această treabă sunt 
devotați, inteligenţi, dar au nevoie de un şef. 

Uşa se deschise şi apăru un lacheu. 

El ducea o tavă pe care se afla un plic destul de 
voluminos, pe care contele îl deschise imediat. 

Plicul cuprindea 7 sau 8 file scrise mărunt, fără 
semnătură. 

Domnul de Kergaz citi încetişor: „Agenţii secreţi ai 
domnului conte de Kergaz sunt în acest moment pe urmele 
unei misterioase şi neobişnuite asociaţii care de aproape 
două luni încearcă să exploateze Parisul. 

Această asociaţie pare să aibă ramificații în toate mediile 
sociale. Sediul ei, şefii ei, totul este încă învăluit în mister 
pentru noi. Doar rezultatele încep să ne fie cunoscute şi 
numai în parte. Scopul acestei cooperări între bandiți este 
de a pune mâna prin orice mijloace pe hârtii 
compromiţătoare pentru liniştea unor familii şi să exercite - 
cu ajutorul acestor hârtii - un şantaj de mari proporţii. 

Scrisori imprudente, scrise de o femeie îndrăgostită, şi 
care este ameninţată că soţul va afla totul, falsuri în 
scrisorile personale pe care le comit unii tineri nesăbuiţi, şi 
pe care un necunoscut le-ar putea pune la dispoziţia 
judecătorului de instrucţie, nimic nu le scapă. 

Această asociaţie care şi-a luat ca titulatură «Clubul 
valeţilor de cupă»> se introduce peste tot, ia toate formele şi 
toate atitudinile necesare atingerii scopului propus. 

Agenţii domnului conte - se termină corespondenţa - 
muncesc permanent, urmăresc toate pistele, dar până în 
prezent rezultatele au fost slabe, nu s-a putut descoperi, de 
fapt, nimic”. 

Gânditor, contele de Kergaz îi spuse soţiei sale: 


— lată, îţi vine să crezi că intervine chiar voinţa divină. 
Noi căutam să dăm o întrebuințare utilă înaltelor calităţi pe 
care Andrea le posedă din plin şi iată ce citesc chiar acum. 

În timp ce doamna de Kergaz citea raportul trimis de 
agenţii poliţiei secrete soţului ei, contele sună: 

— Trimite-mi-l pe Germain, spuse el valetului. 

Germain era servitorul de încredere al lui Armand, 
singurul care cunoştea secretul misterioasei existenţe a lui 
Andrea. 

— Vei merge în strada Vieux-Colombier, îl spuse domnul 
de Kergaz, şi-l vei aduce aici pe fratele meu. 

Germain plecă, iar după o oră contele şi soţia să îl văzură 
intrând în cameră pe Andrea. 

Pentru cine cunoscuse pe strălucitorul viconte Andrea, 
un Don Juan batjocoritor şi necredincios, sau pe baronetul 
Sir Williams, acel distins şi flegmatic gentleman, fratele 
domnului de Kergaz, fiul contelui de Felipone, era absolut 
imposibil să-l recunoască. 

Era palid, slăbit. Hainele sale imitau stofa şi croiala fără 
pretenţie a costumelor clericale. Mergea cu ochii plecaţi, cu 
capul puţin înclinat înainte, mersul său trădând uneori o vie 
suferinţă. 

Abia dacă îndrăznea s-o privească pe contesă, ca şi cum, 
după patru ani, amintirea odioasei sale comportări şi 
insultele pe care i le adresase se ridicau acum în faţa lui ca 
o fantomă răzbunătoare. 

Cu aceeaşi ezitare plină de umilinţă, strânse mâna pe 
care i-o întindea contele de Kergaz. 

— Dragă frate, murmură acesta. 

— M-ai chemat, Armand? întrebă Andrea cu o voce 
tremurată; m-am grăbit să-mi părăsesc lucrul şi să vin. 

— Scumpul meu Andrea, răspunse Armand, te-am 
chemat pentru că am nevoie de tine... 

Ochii lui Andrea se umplură de bucurie. 

— Ah! zise el, trebuie să mor pentru tine? 

Un surâs apăru pe faţa lui Armand. 


— Nu, trebuie să trăieşti în primul rând. 

— Şi să trăieşti cu judecată, adăugă doamna de Kergaz 
luând mâinile lui Andrea şi strângându-le. 

Andrea roşi şi vru să-şi retragă mâinile. 

— Nu, nu, murmură el, nu sunt demn, doamnă, de 
interesul pe care mi-l arătaţi. 

— Fratele meu... 

— Lăsaţi doamnă, lăsaţi pe sărmanul păcătos, continuă el 
umil, să micşoreze prin pocăință mânia divină. 

Jeanne ridică ochii la cer. 

E un adevărat sfânt, gândi ea. 

— Frate! spuse atunci contele de Kergaz, ştii că mi-am 
impus o misiune? 

— Sigur - răspunse Andrea - o misiune nobilă, o misiune 
sfântă. 

— Şi am nevoie de ajutorul tău ca să-mi continui opera. 

Vicontele Andrea tresări. 

— E mult de atunci, de când te-am rugat să mă asociezi 
la munca ta, Armand, dacă eram demn să fac fapte bune. 
Dar cum va arăta caritatea împărţită de mâinile mele 
pătate? 

— Frate, spuse domnul de Kergaz, nu e vorba de a face 
bine într-un mod vulgar, trebuie pedepsit sau prevenit răul. 

Şi Armand întinse vicontelui Andrea nota confidențială 
întocmită de poliţia sa. 

Acesta o citi cu toată atenţia şi păru să fie profund uimit. 

— Ei bine, frate, reluă domnul de Kergaz, timpul 
ispăşirilor vulgare, al pocăinţei umile şi ascunse a trecut; 
trebuie să redevii un om puternic, inteligent, abil, un om tot 
atât de curajos în a servi o cauză nobilă pe cât erai când 
făceai rău. Trebuie, în concluzie, să devii un adversar demn 
al acestei asociaţii de bandiți pe care vreau s-o exterminăm. 

Andrea asculta cu atenţie şi tăcea. Deodată îşi înălţă 
capul; un fulger trecu prin ochii săi posomorâţi şi lipsiţi de 
strălucire de multă vreme. 

— Ei bine, eu voi fi omul acela. 


Domnul de Kergaz scoase un strigăt de bucurie. 

— Eu voi fi mâna răzbunătoare - continuă vicontele - 
care va urmări fără odihnă misterioşii inamici ai societăţii; 
această organizaţie de bandiți căreia agenţii tăi nu i-au 
putut descoperi locurile de întâlnire, statutele, ei bine, o voi 
demasca eu. 

Şi în timp ce vorbea, o transformare păru a se petrece 
cu Andrea. 

Omul umil şi aplecat până acum sub mâna căinţei, 
penitentul copleşit de remuşcări se îndrepta puţin câte 
puţin, privirea îi devenea strălucitoare şi-şi găsea siguranţa. 
Nu fără o trecătoare spaimă văzu doamna de Kergaz 
reapărând, parcă prin minune, baronetul Sir Williams, 
îndrăzneţul de pe vremuri, teribilul Andrea, atâta amar de 
vreme bandit el însuşi. 

Dar spaima doamnei de Kergaz nu dură decât o secundă. 
Baronetul Sir Williams nu mai exista, banditul Andrea era 
mort, rămânea numai un om devotat fratelui său, 
societăţii... un soldat al marii cauze a umanităţii. 

În acest moment, uşa se deschise şi în cameră pătrunse 
o femeie. 

Această femeie era îmbrăcată în negru, iar peste 
îmbrăcămintea neagră purta pelerina cenuşie a surorilor de 
caritate care nu făcuseră legământ. 

Ca şi vicontele, această femeie nu mai era decât propria 
ei umbră. 

Singură frumuseţea ei a supravieţuit acelui pios 
naufragiu în care s-a înecat Baccarat, pentru a renaşte sora 
Louise, nobila femeie lovită de dragoste, fecioara nebună 
devenită Magdalena pocăită. 

Baccarat - o să fim iertaţi că-i păstrăm acest nume - 
rămăsese frumoasă în ciuda chinurilor sale, în ciuda 
pocăinţei, frumoasă - cu toată grija pe care parcă o avea în 
a ascunde sub grosolănia îmbrăcăminţii frumuseţea şi 
statura de regină, care, altădată, suciseră atâtea capete 
tinere şi provocaseră atâtea desperări. 


Un singur, un ultim rest de cochetărie, scuzabil 
bineînţeles, o împiedicase să-şi taie părul, acel păr blond şi 
lung, care, despletit, ar fi acoperit-o toată, ajungându-i la 
călcâie. 

Dar ea îşi ascundea cât putea pletele-i lungi sub boneta 
albă, sub glugă, şi era aşa de umilă şi modestă în ţinuta ei, 
încât nimeni n-ar fi îndrăznit să-i reproşeze această ultimă 
legătură cu cele lumeşti. 

La vederea ei, Jeanne alergă către ea şi-i prinse mâinile: 

— Bună ziua, dragă soră, zise ea. 

Şi Baccarat, îngerul căinţei, procedă ca şi Andrea, îşi 
retrase mâinile şi se bâlbâia. 

— Ah! doamnă! nu sunt demnă de a săruta nici poalele 
rochiei dumneavoastră. 

Domnul de Kergaz fu acela care prinse de mână pe 
Baccarat şi pe Andrea şi, ţinându-i strânşi pe amândoi, le 
spuse: 

— Aţi fost doi îngeri decăzuţi; căinţa v-a ridicat pe 
amândoi. Uniţi-vă pentru cauza comună: sunteţi amândoi 
demni de a lupta sub acelaşi stindard, ca nobilii transfugi ai 
păcatului. 

Baccarat ridică atunci ochii către Sir Williams şi i se făcu 
frică. 1 se părea că o voce ascunsă îi striga: 

— Monştrii de acest fel nu pot fi niciodată atinşi de 
căinţă! Nu! Nu! 

Capitolul III. 

În aceeaşi zi în care aceste evenimente aveau loc în 
locuinţa familiei de Kergaz, o scenă de cu totul altă factură 
se petrecea câteva ore mai târziu la cealaltă margine a 
Parisului, adică în foburgul Saint-Honore în colţul micii 
străzi Berri. 

Noaptea era deosebit de întunecoasă; o ceaţă deasă 
plutea deasupra întregului Paris şi era atât de densă, încât 
fusese suspendată circulaţia omnibuzelor şi a trăsurilor de 
piaţă; felinarele nu izbuteau să împrăştie întunericul nopţii 
şi trebuia să-ţi cunoşti foarte bine drumul pentru a nu te 


rătăci în cartierul acela aproape pustiu căruia i se mai 
spunea pe atunci Faubourg du Roule. 

Cu toate acestea, în clipa în care la biserica Saint- 
Philippe suna de unsprezece, mai mulţi bărbaţi, venind din 
direcţii diferite, se strecurară unul câte unul în stradă de 
Berri, se opriră toţi în faţa unei case mai mult decât 
modeste, ca să nu spunem suspecte, la ale cărei ferestre nu 
se zărea nici o lumină şi dispărură unul după altul în bezna 
unei alei întunecoase care se ivea în spatele porţii. 

Această alee, destul de lungă, de altfel, se sfârşea la 
capătul unei scări. Scara nu ducea, aşa cum s-ar fi putut 
crede, la etajele de sus ale clădirii ci, dimpotrivă, cobora în 
adâncul pământului şi primul dintre misterioşii vizitatori 
care păşi pe ea cobori cam cincizeci de trepte într-o beznă 
desăvârşită, sprijinindu-se de balustradă şi înaintând cu 
sfială. 

La capătul acestui drum se ivi din întuneric o mână care- 
l opri. 

În acelaşi timp o voce surdă îi spuse: 

— Încotro te îndrepţi şi pentru ce vii să-mi furi mie vinul? 

— Dragostea este un lucru trebuincios, răspunse 
vizitatorul. 

— Foarte bine, reluă vocea. 

O uşă se deschise pe neaşteptate şi o lumină îngădui 
noului venit să-şi dea seama că se află în pragul unei săli 
subterane al cărei aspect ciudat merita să fie zugrăvit. 

Era, la drept vorbind, una din boxele unei pivnițe, dacă 
judecăm după mulţimea butoaielor care se aflau de-a lungul 
pereţilor. 

Peste fiecare butoi fusese aşezată o tăblie de lemn în aşa 
fel încât să poată fi folosite drept scaune; în mijlocul pivniţei 
fusese aşezată o masă, pe masă se afla o lampă iar în faţa ei 
un fotoliu. 

Semăna cu fotoliul rezervat preşedintelui acestei 
misterioase reuniuni. Pe masă, în preajma lămpii, se găsea 
un voluminos dosar plin de hârţoage. Cine s-ar fi uitat însă 


cu mai multă atenţie la aceste hârtii n-ar fi putut să spună 
cu ce caractere fuseseră scrise. 

Era un conglomerat de hieroglife, de cifre romane şi 
arabe şi de semne tipografice cărora nu le puteai ghici 
sensul decât în cazul în care cunoşteai cheia. 

Bărbatul care veghea la intrarea în subterană introduse 
succesiv şase persoane, punându-le aceeaşi întrebare şi 
primind de fiecare dată acelaşi răspuns; toţi noii veniţi 
purtau mantale largi, ceea ce îi făcea să semene unul cu 
altul. În urma ultimului venit acelaşi bărbat închise uşa cu 
grijă şi luă loc la masa preşedintelui. 

Era un om foarte tânăr. Să fi avut douăzeci şi şase sau 
douăzeci şi opt de ani. Nimeni n-ar fi putut răspunde cu 
certitudine; un lucru era însă sigur, şi anume că elnu 
depăşea această vârstă. 

Şi totuşi, în ciuda faptului că era atât de tânăr, chipul său 
trăda un om energic, un om plin de îndrăzneală, un oma 
cărui inteligenţă se dovedeşte uneori apropiată de ceea ce 
se numeşte geniu. 

Ţinuta sa aducea cu aceea a unui fante de bulevard, 
respectiv un bărbat tânăr, bogat şi fără nici o ocupaţie. 
Chipul său era batjocoritor iar când păşea, părea foarte 
sigur pe el; îşi dădea capul pe spate cu obrăznicie iar 
privirile sale păreau că sunt stăpâne peste cei şase pe care-i 
primise în încăpere. 

La drept vorbind şi aceştia şase merită să fie schiţaţi. 

După ce îşi lepădară mantalele, preşedintele îşi dădu şi 
el seama cât erau de deosebiți unul de celălalt, ca fel de a fi, 
ca îmbrăcăminte, ca vârstă. 

Primul, care luase loc foarte aproape de masă, era un 
bărbat în jur de cincizeci de ani, înalt, slab, decorat cu mai 
multe ordine, având mustăţi groase şi bine vopsite în negru 
iar pe cap o perucă de aceeaşi culoare, care-i acoperea 
fruntea. 

Hainele sale trădau un om de lume care păstrase în viaţa 
civilă dezinvoltura uşuratică a unui ofiţer. 


Preşedintele i se adresă: 

— Bună-ziua, maiorule, eşti punctual. 

Cel de al doilea era un bărbat de treizeci de ani, cu părul 
lung, cu barba nerasă, purtând o evidentă pecete de artist. 

— Bună ziua, Phidias, îi spuse preşedintele indicându-i 
un scaun în stânga sa. 

Cel de al treilea nu era câtuşi de puţin mai vârstnic decât 
preşedintele. 

Era unul dintre acei tinerei care şi-au proptit un lornion 
în ochi, care şi-au crescut o mustață enormă, aşa cum 
întâlneşti la toate spectacolele dramatice, la toate 
concertele şi în toate saloanele micii burghezii. Aidoma 
preşedintelui, însă, avea privirea vie şi nasul drept, semn al 
voinţei neclintite, iar pe buze îi flutura un zâmbet ironic. 

— Bună-ziua, baroane, îi spuse preşedintele. 

Al patrulea era cu totul diferit de cei trei despre care am 
vorbit până acum. 

Nu era un fante elegant în goană după vreo actriţă. 

Era un servitor în livrea. 

Nu arăta însă câtuşi de puţin a valet obişnuit, cu aerul 
tâmp; semăna mai degrabă cu lacheul de altădată, cu 
valetul puţin obraznic căruia stăpânul îi face confidenţe şi 
care îşi îngăduie să dea din când în când sfaturi stăpânului 
său; era un bărbat între două vârste, destul de verde încă 
pentru vreo cameristă şi care ar fi putut, la nevoie, să tragă 
uşor pe sfoară vreun unchiaş picat din provincie sau vreun 
notar de la ţară. 

Salutul pe care i-l adresă preşedintele avea în el ceva 
misterios, ceea ce dovedea că se bucură de multă stimă. 

Al cincilea era foarte ciudat la înfăţişare; era un om 
aproape bătrân, dar un bătrân robust, viguros, al cărui păr 
argintiu se întindea până în dreptul frunţii, ai cărui ochi 
scânteiau plini de viaţă, al cărui spate larg şi ale cărui mâini 
puternice trădau bărbatul învăţat cu tot ce putea fi mai 
greu. 


Chipul său era plin de cele mai ciudate cicatrice. Fusese 
ciupit de vărsat, fusese ars de vitriol sau de pulbere, fusese 
desfigurat de cine ştie ce boală îngrozitoare? Mister. 

În orice caz, fapt este că omul acesta avea ceva 
respingător şi dur în fiinţa lui, cu toate că era îmbrăcat 
exagerat de elegant, dar o eleganţă de prost gust. 

S-ar fi putut crede că plecase la un bal: haină neagră, 
jachetă albă, un enorm lanţ de ceas, un lanţ dublu, ghete 
verzui ascunzând nişte picioare enorme, manşete mult prea 
largi, răsfrânte peste mânecile hainei. 

Mâinile roşii, aspre, cu unghii diforme păreau să nu ştie 
ce sunt acelea mănuşi. 

În sfârşit, ultimul dintre cei şase întrunea în persoana lui 
tot ce arta şi fantezia puteau face mai bun în deplină 
colaborare. Era un creol? Să fi fost rodul tainic al iubirii 
unui maharajah indian cu o englezoaică fină ca un 
porțelan? Să fi fost un mândru hidalgo în vinele căruia 
alerga iute sângele maurilor din Grenada? 

Cine ar fi putut răspunde acestor întrebări? 

Era înalt, negricios, cu tenul aproape măsliniu; atât 
părul cât şi barba sa, pe care o purta tunsă scurt, aruncau 
reflexele albăstrii ale penelor corbului. 

Trăsăturile sale, perfecte, oferind privirilor un tip de o 
nemaipomenită frumuseţe, erau luminate de focul privirilor 
sale stranii. 

În lumea în care trăia, omul acesta, asupra căruia vom 
reveni de îndată şi căruia îi vom trăda originea 
transatlantică, omul acesta fusese supranumit 
Fermecătorul Cherubin. 

După ce toată lumea se aşeză, preşedintele luă şi el loc 
în fotoliul care-i era rezervat şi adresă fiecăruia salutul său. 

— Domnilor, spuse el după aceea, adresându-se 
tuturora, asociaţia noastră, întemeiată sub numele de 
Clubul Valeţilor de Cupă, este alcătuită din douăzeci şi 
patru de membri, care, în cea mai mare parte, nu se cunosc 
unii cu alţii, ceea ce reprezintă o garanţie de discreţie. 


Cei şase asociaţi, care nu se văzuseră niciodată, se 
priveau cu multă curiozitate. 

— Fiecare dintre dumneavoastră, continuă preşedintele, 
a avut posibilitatea să ia cunoştinţă de statutul clubului 
înainte de a deveni membru: ştiţi, aşadar, că prima dintre 
condiţii este supunere oarbă în faţa şefului misterios şi 
necunoscut de nimeni în afară de mine, care nu sunt decât 
umilul său intermediar. 

Cei şase membri se înclinară. 

— Întâlnirea dumneavoastră de astă-seară, continuă 
preşedintele, este rezultatul dorinţei şefului care a ţinut să 
vă cunoaşteţi, deoarece va fi necesar să lucraţi împreună. 
Suntem angajaţi într-o operaţie care ar putea avea 
rezultate fabuloase. 

La auzul acestor cuvinte un val de curiozitate străbătu 
asistenţa. 

— Care sunt planurile şefului? reluă preşedintele, iată un 
lucru pe care nu-l cunosc în întregime şi pe care nu am voie 
să vi-l comunic. Împuternicirile mele se limitează la 
instrucţiunile pe care trebuie să vi le transmit... 

Preşedintele îşi îndreptă atunci privirile către cel căruia i 
se spunea maiorul. 

— Maiorule, îi spuse el, frecventezi multă lume? 

— Multă, răspunse maiorul. 

Preşedintele păru să consulte notele redactate în 
caractere hieroglifice. 

— Îl vizitezi, întrebă el, şi pe marchizul Van-Hop? 

— Da, răspunse maiorul. 

— Înseamnă că vei fi invitat la balul pe care-l dă sâmbăta 
viitoare? 

— Cu siguranţă. 

— Marchiza nu este o femeie de aproape treizeci de ani, 
o creolă din America latină? 

Maiorul făcu un semn afirmativ. 

— Se spune că ar fi foarte bogată. 

— Are o rentă de şase sau şapte sute de mii de livre. 


— Apreciază artele şi-i iubeşte pe artişti; se spune chiar 
că ar fi avut fantezia, cu doi ani în urmă, să înceapă să ia 
lecţii de sculptură! 

— Eu îi sunt profesor, răspunse acela dintre asociaţi pe 
care preşedintele îl numise Phidias. 

— Foarte bine. Mi-am închipuit. 

— Marchizul Van-Hop este un bărbat de patruzeci de 
ani, flegmatic şi taciturn... E adevărat că este gelos? 

— Foarte gelos, răspunse maiorul. Şi cu toate acestea nu 
are nici un motiv: marchizei nu i se poate reproşa nimic. 

— Maiorule, îi spuse preşedintele, miercurea viitoare îl 
vei prezenta marchizei pe domnul Cherubin aci de faţă. 

Şi preşedintele indică printr-un semn pe cel de al şaselea 
asociat, bărbatul despre a cărui frumuseţe răpitoare am 
vorbit. 

Apoi, reluă: 

— Marchiza nu este ea, oare, bună prietenă cu o femeie 
de aproape treizeci şi cinci de ani, văduvă de doi ani, căreia 
i se spune doamna Malassis? 

— Cred că da, răspunse maiorul. Am întâlnit-o de mai 
multe ori pe văduvă în casa marchizei cu prilejul recepţiilor 
sale intime. 

— Doamna Malassis, continuă preşedintele răsfoindu-şi 
însemnările, a fost, după câte se pare, pe vremea când soţul 
său era încă în viaţă, destul de uşuratică. 

— Mda, destul de... făcu maiorul. 

— Cu toate acestea, aşa reiese din notele mele, marchiza 
nu cunoaşte aceste amănunte şi o socoate pe doamna 
Malassis drept cea mai cinstită dintre femei; şi în acest timp 
văduva este insistent curtată de către bătrânul duce de 
Château-Mailly, care vrea s-o ia de nevastă şi care nu va 
ezita s-o numească prin testament legatară universală, în 
detrimentul nepotului contelui de Château-Mailly, care a 
început să se ruineze... 

— Care s-a ruinat, mai degrabă, spuse maiorul. 

— Fie şi aşa, răspunse preşedintele. 


EI îşi îndreaptă apoi privirea către cel de al cincilea 
dintre asociaţi, acela care părea un Hercule: 

— Doamna Malassis, îi spuse el, caută un om de 
încredere care să poată îndeplini dubla funcţie de intendent 
şi de maâtre d'hotel, un om pe care-l va plăti cât mai prost 
cu putinţă dar care va avea de lucru ca un diavol. Doamna 
Malassis nu este bogată, dar vrea să pară. Te vei duce 
mâine la dânsa, în strada Pepiniere, la numărul 41, şi-i vei 
spune că ai aflat prin cineva că are nevoie de un intendent. 

Omul cu umerii largi se înclină. 

— În ceea ce te priveşte pe dumneata, continuă tânărul 
preşedinte adresându-se lacheului în livrea, se pare că ai 
fost concediat ieri de către bătrânul duce de Château- 
Mailly. 

— Mai degrabă, spuse lacheul, am făcut în aşa fel încât 
să fiu concediat, pentru a mă conforma instrucţiunilor pe 
care mi le-aţi transmis. 

— Tocmai asta voiam să spun; ai uitat însă să-i înapoiezi 
ducelui una din cheile pe care ţi le încredinţase. 

— Cheia care deschide grădina casei din stradă 
Pepiniere numărul 41? 

— Întocmai. Şi este de presupus, deşi nu ai fost în 
serviciul ducelui decât trei luni, că-i cunoşti la perfecţie 
obiceiurile, felul în care îşi petrece timpul, gusturile, 
maniile... 

— Când mă aflu în serviciul unui om, în primul rând îl 
studiez. 

— L-ai studiat, aşadar? 

— Îl cunosc de minune. 

— Foarte bine; ţi se vor cere amănunte la locul şi la 
momentul potrivit. Mâine, vei face o vizită unui lăcătuş care 
se găseşte în strada de Lappe, în colţ cu strada Faubourg- 
Saint-Antoine; intri în prăvălia lui şi-i spui simplu: „ÎL ţii 
minte pe Nicolo?” El îţi va răspunde: „Am asistat la 
ghilotinarea lui.” 

— Asta e tot? întrebă lacheul. 


— Îi dai cheia pe care ai păstrat-o... 

— A! înţeleg... 

— Şi-l rogi să facă una la fel. Te întorci după aceea la el, 
a doua zi, la aceeaşi oră. Îţi va da două chei, pe cea nouă şi 
pe cea veche, iar pe aceasta din urmă o vei înapoia 
domnului de Château-Mailly. 

— Ce va trebui să fac cu cea de a doua? 

— Către ceasurile opt seara vei ieşi la plimbare pe 
Boulevard des Italiens şi vei aştepta în faţa băii chinezeşti. 
Acolo îl vei întâlni pe domnul... 

Preşedintele îl desemnă cu degetul pe acela dintre 
asociaţi pe care l-am asemănat cu un fante de bulevard. 

Acesta schiţă un gest de uimire. 

— Scumpe asociat, îi spuse atunci preşedintele, doamna 
Malassis este încă o femeie foarte frumoasă şi ai face o 
mare greşeală dacă ai refuza cheia ce ţi se va înmâna. 

Fantele se înclină fără să spună o vorbă. 

— Domnilor, deoarece veţi lucra împreună şi în aceeaşi 
afacere, era strict necesar să vă cunoaşteţi. Acum, după ce 
v-aţi văzut unii pe alţii, vă puteţi despărţi. Fiecare dintre 
dumneavoastră va primi instrucţiuni la el acasă. 

Preşedintele ridică şedinţa şi, la un semn al său, cei şase 
valeţi de cupă plecară unul după altul mistuindu-se în ceața 
atât de groasă care învăluia Parisul. 

După ce uşa încăperii subterane se închise în urma 
ultimului asociat, tânărul care prezidase şedinţa se ridică şi 
trase zăvoarele; apoi, după ce se asigură că a rămas singur, 
lovi într-un perete de placaj care despărţea între ele două 
încăperi ale pivniţei şi spuse: 

— Maestre, puteţi intra. 

Placajul se învârti în jurul unui ax făcând astfel oficiul de 
uşă şi un bărbat învăluit într-o mantie largă, asemănătoare 
mantiilor pe care le purtau cei şase valeţi de cupă, apăru şi 
spuse vesel: 

— Pe cuvântul meu de onoare, prezidezi întocmai ca un 
judecător, Rocambole. 


— Nu-i aşa, căpitane? 

Şi Rocambole, căci el este personajul pe care-l întâlnim 
metamorfozat într-o asemenea măsură, îl salută cu respect 
pe căpitan, pe sir Williams, adică pe vicontele Andrea, 
fratele prea credulului Armand de Kergaz. 

— Da, continuă căpitanul, prezidezi ca un adevărat 
magistrat şi trebuie să ştii că, printr-o crăpătură a 
placajului, te-am urmărit tot timpul... Nici nu-mi vine să 
cred că eşti una şi aceeaşi persoană cu haimanaua aia 
scârboasă care l-a trimis pe nevinovatul Nicolo în ceruri: 

— A! căpitane, murmură Rocambole spăşit, ştiţi bine... 

— Fiul adoptiv al văduvei Fipart, continuă baronetul sir 
Williams, care în ultima clipă l-a vândut pe căpitan pentru 
nişte nenorocite de bilete de bancă... 

Baronetul spunea toate acestea fără cea mai mică ciudă. 

— Şi totuşi, se auzi replica lui Rocambole, sunteţi un 
spirit mult prea superior pentru a nu înţelege şi pentru a nu 
scuza purtarea mea de atunci. Pe vremea aceea, cum să vă 
spun, eram unul dintre agenţii dumneavoastră de rând, nu 
ca astăzi, după ce v-aţi dat osteneala să mă educați; şi, mă 
TOg, nu eram încă fiul dumneavoastră... 

— Asta e drept, şmechere... 

— Nici dumneavoastră nu ştiaţi ce-o să iasă din mine şi 
nici eu nu ştiam că sunteţi un om tare! 

— E! E! rosti Andrea cu modestie. 

— Partidă era pierdută pentru dumneavoastră, eraţi la 
pământ; tot ce puteam să fac mai bun era să vă vând şi v- 
am vândut. În locul meu aţi fi făcut acelaşi lucru... 

— Pe legea mea! spuse rece baronetul. 

— De atunci, continuă Rocambole, am făcut pace ca doi 
oameni care se iubesc şi se stimează; aţi făcut din mine un 
tip elegant, un om de lume; m-aţi adoptat ca fiu al 
dumneavoastră. La New-York, unde am lucrat împreună, m- 
aţi iniţiat în toate tainele artei noastre... Pe scurt, astăzi 
suntem legaţi pe viaţă şi pe moarte; sunt sclavul 


dumneavoastră; mi-aş da viaţa de douăzeci de ori pentru 
dumneavoastră. 

— Să fim serioşi, spuse baronetul dispreţuitor, cum îşi 
poate pierde viaţa un om ca dumneata sau ca mine? 

După care adăugă zâmbind, cu zâmbetul acela care-l 
făcea pe Armand de Kergaz să se simtă cuprins de fiori: 

— Dar ajunge cu laudele la adresa mea pe ziua de astazi, 
domnule viconte de Cambolh... E! E! recunoaşte, se 
întrerupse el, recunoaşte că ţi-am dres binişor numele. 

— Sunteţi un om genial, spuse Rocambole cu admiraţie. 

— Domnul viconte de Cambolh, aşa, cu h la coadă, asta 
miroase a nobleţe istorică. Eşti de origine suedeză, ai 
priceput bine? 

— Tăticule, replică haimanaua ajunsă gentleman, 
generalul marchiz de Cambolh a părăsit Suedia o dată cu 
suirea pe tron a lui Bernadotte. Era mult prea mândru 
pentru a se pune în slujba unui străin. 

— Perfect! spuse sir Williams; accentul este simplu, 
convingător, gestul e plin de demnitate. Perfect! Dar până 
una alta, şmechere, dă-mi ceva de mâncare pentru că şeful 
Valeţilor de Cupă moare pur şi simplu de foame! 

— Poftiţi, spuse Rocambole; vom urca la mine. Veţi găsi 
masa pusă şi veţi avea cu ce să vă întremaţi după oboseala 
zilei de azi. O! adăugă el râzând, este un sfânt, tatăl meu 
adoptiv, nu trăieşte, bietul de el, decăt cu legume şi e un 
ascet... 

— Sub toate acestea mocneşte vâlvătaia răzbunării 
mele! răspunse sir Williams, ale cărui priviri aruncau jerbe 
de foc. Armand de Kergaz nu şi-a lichidat încă socotelile cu 
mine! 

Capitolul IV. 

Rocambole merse la uşă şi o deschise. 

— Veniţi, repetă el luându-l pe Sir Williams de mână şi 
trăgându-l după el. 

Îl făcu să urce fără lumină pe o scară care ducea la o 
alee neagră, apoi în loc de a urma această alee, puse 


piciorul pe treptele altei scări. 

Aceasta ducea la primul etaj al casei, care părea 
nelocuită. 

leşind din pivniţă, Rocambole stinsese lampa, astfel că 
acum mergea împreună cu Andrâa într-un întuneric total. 

Dar la primul etaj, preşedintele Valeţilor de Cupă căută 
pe pipăite o uşă, o broască, introduse cheia, o răsuci, şi 
aproape imediat, întunericului de pe scară îi urmă lumina 
îndoielnică a unei lămpi cu abajur pe care căpitanul o 
desluşi la marginea cealaltă a unui fel de cămăruţă de 
serviciu, încărcată cu veşminte, cufere şi tot felul de obiecte 
pe care un băiat le poate arunca într-o cămară. 

Rocambole intră. Căpitanul îl urmă şi, când uşa secretă 
se închise în urma lor, acesta putu să observe că este 
perfect ascunsă de un cuier, făcând imposibil celor care 
intrau printr-o altă uşă să-i bănuiască măcar existenţa. 

— Vezi, unchiule, zise Rocambole, că acum domnul 
viconte de Cambolh nu mai are nimic comun cu acel 
înspăimântător vecin care prezidează valeţii de cupă şi care 
pătrunde în pivniţă prin intrări secrete. 

Spunând aceasta, Rocambole începu să râdă şi deschise 
o a doua uşă. 

Baronetul Sir Williams se găsi astfel într-un dormitor, o 
cameră micuță, cochetă, vădind un lux sobru şi delicat, 
asemănător celui pe care l-ar visa o femeie din lumea 
artistică şi galantă. 

O mochetă groasă, cu flori de un roş palid ce se detaşau 
pe un fond alb, acoperea podeaua; o stofă de aceeaşi 
culoare servea de perdele la uşi şi la ferestre; patul era o 
bijuterie de sculptură imitând stejarul bătrân; o mobilă de 
Boule era aşezată între cele două ferestre, iar deasupra 
acesteia se afla o mică oglindă venețiană: ici-colea tablouri 
de mici dimensiuni, iar în dreptul patului o colecţie de 
arme. 

Un foc vioi ardea în cămin. 


— Căpitane, spuse Rocambole, împingând către şeful lui 
un imens şi confortabil fotoliu, o să vă servesc aici, lângă 
foc. Va fi mai plăcut decât în salon. E vorba de o cinstită 
canalie pe care aş vrea s-o vânez în prima zi. 

— Cum vrei, fiul meu - răspunse baronetul cu o 
indulgență de-a dreptul părintească. 

Rocambole trecu în salon, o cameră foarte frumoasă cu 
plafonul puţin cam jos, ca un dormitor, şi ajunse într-o mică 
sufragerie în care un valet moţăia pe o banchetă şi unde 
era pregătită o măsuţă cu mâncăruri pe ea. 

— Jacques, spuse el, trezind pe valet, împinge această 
măsuţă în camera mea, voi lua masa lângă foc... cu unchiul 
meu. 

Astfel îl numea Rocambole pe baronet. 

Valetul ascultă şi transportă în camera de culcare cina 
stăpânului său, compusă din friptură rece de pasăre, pateu 
de ficat, vreo duzină de stridii şi două sticluţe cu vin vechi, 
de o minunată culoare gălbuie. Baronetul, care fără 
îndoială nu venea la elevul său pentru prima dată, reluă în 
fotoliul său acea atitudine plină de umilinţă, pe care o 
avusese la contele Armand de Kergaz. 

Pentru valetul lui Rocambole, baronetul Sir Williams nu 
era decât unchiul Williams, un provincial bogat şi bigot pe 
care nepotul îl accepta sperând să-l moştenească. 

— Poţi să te duci la culcare, Jacques. 

Valetul se înclină şi ieşi. 

Rocambole închise uşa, trase zăvorul şi veni să se aşeze 
lângă foc, de cealaltă parte a mesei. 

Baronetul atacase deja cu curaj friptura rece de pasăre 
şi desfundase o sticluţă. 

— Iată-ne singuri, unchiule, zise Rocambole; putem 
discuta. 

— Şi vom discuta, fiul meu, căci trebuie să-ţi dau o serie 
de instrucţiuni. Dar întâi spune-mi cum stai cu banii? 

— Ai mei sau ai clubului? 

— Ai tăi, bineînţeles! 


— Doamne! făcu Rocambole cu nevinovăție; stau cam 
prost cu banii, unchiule. Am pierdut ieri o sută de ludovici... 
în cercul meu; conform sfatului dat de dumneata. 

— Bine, foarte bine - trebuie să ştii să pierzi. Să semeni 
puţin ca să culegi mult. 

— Am trei cai la curse, urmă Rocambole, un valet de 
cameră, un băieţaş care-mi face cursele. Titine mă costă cât 
ochii din cap... 

— Ai s-o părăseşti. E o femeie vulgară, prea grasă şi 
nepăsătoare. Am renunţat la proiectele în care o inclusesem 
pe ea. Îţi voi găsi ceva mai bun. 

— Toate acestea, adunate înţelept, formează un buget 
echivalent cu o rentă de patruzeci de mii de livre. 

— la te uită! făcu baronetul fără prea multă acreală, şi 
depăşeşti această cifră? 

— Nu încă, dar dumneata poţi face să cheltuiesc ceva 
mai mult... 

— Pie, dacă vei lucra în consecinţă. 

— Sper că am acţionat destul de bine şi până acum... 

Şi Sir Williams avu un surâs binevoitor în momentul în 
care îşi înfigea furculiţa în pateul de ficat. 

— Când îmi veţi da un bilet de o mie de franci în plus... 
atacă Rocambole în continuare. 

— Pe an sau pe lună? 

— Pe lună, unchiule. 

— Fiul meu, făcu grav baronetul. Dumnezeu mi-e martor 
că nu sunt unul din acei avari care se zgârcesc în afaceri şi 
sunt scumpi la tărâţe... 

— Ştiu foarte bine acest lucru - spuse Rocambole. 

— Da, dar în ceea ce numim noi comerţ, am un principiu 
invariabil: fiecăruia după cât produce. 

— Aceasta este o maximă evanghelică, unchiule. 

— E a mea, răspunse baronetul, care reveni la atitudinea 
lui de vinovat ispăşit, de sfânt căruia contele şi contesa de 
Kergaz îi lăudau virtuțile. Deci urmează acest principiu şi 


dacă vei merita această mie de franci în plus pe lună, nu 
văd nici un inconvenient să nu ţi-o acord. 

— Ştii bine, unchiule, că nu mă dau înapoi de la muncă. 

— E adevărat, dar vezi că nu mai e vorba acum de o 
muncă vulgară, de câteva scrisori de dragoste sustrase din 
dreapta şi din stânga pentru a le revinde. Avem lucruri mai 
mari de făcut decât asta. 

— Nici nu mă îndoiesc, căci mi-ai spus că e o afacere 
foarte bună. 

— E gigantică... e colosală... răspunse rece baronetul. 

— Pot să ştiu despre ce e vorba? 

— Sigur, fiindcă am toată încrederea în tine. 

— Fiţi convins că merit această încredere, zise 
Rocambole cu calm. Nu sunt destul de prost pentru a vă 
trăda. Nu-i bine să te cerţi cu geniile. 

— Este sigur, zise baronetul cu calmul său obişnuit, că 
între oameni ca noi devotamentul, recunoştinţa, afecțiunea 
sunt cuvinte lipsite de orice sens. Între tine şi mine există 
interesul. Prietenia adevărată nu are altă lege. 

— Astea sunt cuvinte de aur, unchiule. 

— Dacă vei găsi un om mai bun ca mine, adică mai 
puternic, mai inteligent, care să te preţuiască atât cât te 
preţuiesc eu şi care să-ţi şi ofere mai mult, ai fi un mare 
nătărău dacă mi-ai rămâne fidel. 

— N-am fost niciodată nătărău, spuse Rocambole 
servindu-i vin baronetului. 

— Dar cum tu nu vei găsi unul mai bun ca mine, nu văd 
nici un inconvenient de a nu-ţi încredința planurile mele. 

— Ascult. 

— Întâi, spuse Sir Williams, să procedăm într-o anumită 
ordine şi să începem cu ceea ce este gata făcut. Cum ai 
găsit mica mea comedie necesară unei pătrunderi onorabile 
în casa fratelui meu? 

— O! perfectă, zise Rocambole cu tonul unei sincere 
admiraţii. Leşinul de pe drum a fost aşa minunat jucat, încât 
dacă nu eram chiar eu vizitiul, aţi fi fost cu siguranţă călcat 


în picioarele cailor... Scena recunoaşterii, ispăşirea, 
remuşcările, viaţa pocăită, toate sunt foarte tari, unchiule! 

— Nu-i aşa? făcu Sir Williams, satisfăcut de laudele 
primite. 

— Numai că, reluă Rocambole, nu înţeleg de ce aveţi 
fantezia de a continua aşa de mult timp acest rol. Trebuie 
să fie destul de plictisitor să trăieşti permanent în virtute. 

— Aş! Merge! Trebuie, de altfel, să-mi prepar mica 
răzbunare, şi ei sunt printre primii pe lista mea. 

Şi baronetul începu să numere pe degete. 

— În primul rând Armand: trebuie să-i facem lui această 
onoare. 

— Ştiţi foarte bine, spuse Rocambole, că-i datorez o 
frumoasă lovitură de cuţit. 

— Nu încă... diavole! te cam grăbeşti... Copilul va 
moşteni... şi, pe urmă, Jeanne încă nu mă iubeşte, şi trebuie 
să mă iubească. 

Surâsul diabolic care trecu în acel moment pe buzele 
baronului l-ar fi înspăimântat probabil pe contele Armand 
de Kergaz dacă l-ar fi putut vedea. 

— După el, spuse Sir Williams, continuându-şi 
enumerarea, urmează domnişoara Baccarat. O! în ziua 
când va fi în mâna mea va vărsa lacrimi de foc şi va regreta 
că a evadat de la Blanche. 

— “Totuşi, e o fată foarte frumoasă, observă Rocambole, 
dar care a avut un sfârşit urât. Dacă ea ar fi fost mai 
drăguță, ar fi avut un viitor splendid. O femeie ca ea în 
mâinile dumitale, unchiule, ar fi făcut o frumoasă carieră. 

— Am una de acelaşi gen care-mi este devotată. 

— Oh! Oh! O voi vedea? 

— O să ţi-o prezint dacă eşti înţelept, replică baronetul 
cu acea intonaţie sfătoasă a unui părinte care promite o 
jucărie fiului său. 

— Pe cuvântul meu de onoare, unchiule, strigă 
Rocambole emoţionat, dacă sensibilitatea n-ar fi o prostie 


nedemnă de oameni ca noi, ţi-aş săruta mâinile. Eşti o 
bomboană de unchi! 

— După moda bretonă, răspunse Sir Williams, râzând. 
Dar să numărăm mai departe... După Baccarat îţi închipui, 
desigur, că nu voi uita pe dragul nostru amic Fernand 
Rocher. El n-a vrut să meargă la puşcărie inocent... Ei bine, 
o să-l trimitem acolo vinovat. Este prea bogat pentru a 
deveni hoţ, dar o să facem din el un asasin... Tu ştii foarte 
bine că dragostea este un lucru foarte folositor în asemenea 
ocazii. 

— Şi domnişoara Hermine? întrebă Rocambole. 

— Dragul meu, zise baronetul cu un calm teribil, când 
am binevoit să visez la o femeie pe care n-o iubeam că s-o 
fac nevasta mea şi când această femeie m-a refuzat, ea 
poate să fie sigură de un lucru: că voi săpa la picioarele ei, 
puţin câte puţin o prăpastie care îi va înghiţi onoarea, 
reputaţia, liniştea şi toată viaţa ei viitoare. 

— Bravo! făcu Rocambole. 

— Apoi, continuă baronetul, vom face, bineînţeles, câte 
ceva pentru acest cinstit Leon Rolland, un imbecil care l-a 
ucis pe sărmanul Colar. 

— Şi Cerise? 

— Între noi fie spus, răspunse Sir Williams, nu vreau să-i 
provoc nici un rău lui Cerise. Numai că această canalie de 
Beaupreau, pentru care am avut totdeauna o slăbiciune, 
este la fel de îndrăgostit ca şi în prima zi, şi am făcut de 
acum nişte promisiuni. 

— Asta e tot? întrebă Rocambole. 

— Da... cred că numai atât. 

— Dar... Jeanne? 

— Eh! Pe ea n-o urăsc, spuse Sir Williams. Dimpotrivă... 
O iubesc! 

Acest cuvânt în gura teribilului şef al Valeţilor de Cupă 
constituia în ticăloasele-i planuri de viitor sentinţa de 
moarte a contelui de Kergaz. 


— Unchiule, spuse Rocambole, pot să ştiu ce-ţi propui să 
le faci fiecăruia dintre ei? 

— Nu, răspunse baronetul. Şi această întrebare este o 
prostie în gura ta. Tu nu ştii deci, fiul meu, că omul care 
vrea să se răzbune trebuie să ţină ascuns chiar faţă de el 
însuşi secretul răzbunării sale? Poţi să-i spui asociatului tău 
cum se vor dezvolta lucrurile; secretul răzbunării - 
niciodată. 

— Şi totuşi veţi continua să purtaţi noaptea acea haină 
inofensivă de blană? 

— Fără îndoială. 

— Şi pe lângă împopoţonarea cu această scurteică, veţi 
continua să vă culcaţi iarna într-o cameră fără foc? 

— Da. 

— Şi să lucraţi douăsprezece ore pe zi pentru a ţine 
registrele unui prăvâăliaş? 

— Nu, pentru că iubitul meu frate Armand a găsit de 
cuviinţă să-mi dea o altă muncă. 

— Veţi deveni intendentul lui? întrebă ironic Rocambole. 

— Mai mult decât atât, fiul meu. M-a numit şeful poliţiei 
lui. 

Rocambole, care tocmai ducea paharul de vin la buze, îl 
repuse brusc pe masă şi hohoti într-un râs fără oprire. 

— Imposibil! strigă acesta. 

— Ba da, fiul meu, continuă baronetul, ai cărui ochi 
străluceau de o bucurie infernală, iată până la ce putere a 
ajuns acest om: are o poliţie a lui, personală... Tu ştii ce fel 
de poliţie are! O adunătură de surzi şi de orbi. Această 
poliţie a pus mâna pe singurul document pe care am crezut 
necesar să-l fac să circule, e vorba de o mică notă în care se 
dau unele amănunte nesemnificative despre valeţii de cupă. 

— Doamne fereşte! spuse Rocambole sărind de pe 
scaunul său. Ce-aţi fost în stare să faceţi, unchiule? 

— Un lucru foarte interesant, fiul meu... Am pus un 
paratrăsnet, căci, ascultă-mă bine, oricât de lipsită de 
importanţă ar fi poliţia unui filantrop, ea poate avea unele 


noroace şi ar putea lăsa să se strecoare un sfat folositor la 
urechea unui prefect de poliţie, ceea ce ar deveni foarte 
plictisitor la un moment dat... 

— Foarte adevărat, zise Rocambole, impresionat de 
justeţea raţionamentului. 

— Or, urmă Sir Williams, cea mai bună metodă de a 
paraliza această poliţie este de a conduce eu. Înainte dea o 
conduce, am găsit acest sistem de a-i da câteva amănunte 
ca ea să pornească pe acest drum. Am lăsat să stea 
degeaba câteva hârtii de mică importanţă în locul în care 
ştiam că vor fi descoperite. Aceste hârtii dădeau indicaţii 
despre existenţa Valeţilor de Cupă, despre formarea 
asociaţiei şi despre ţelurile ei. Aici se opreau amănuntele. 
Armand, acest om puternic şi inteligent, aflând despre 
aceşti răufăcători, s-a grăbit să-mi încredinţeze importanta 
misiune de a descoperi totul despre această bandă: cine 
sunt şefii, ce mijloace de acţiune au, care sunt statutele 
asociaţiei. 

— Ei bine, întrebă preşedintele Valeţilor de Cupă, şi ce 
veţi face? 

— Voi demasca pe aceşti bandiți. 

— Cum? întrebă Rocambole nedumerit. 

— Asta înseamnă că tu vei afilia la asociaţie patru sau 
cinci derbedei care nu ne spun mare lucru şi cărora o să le 
dăm nişte treburi fără importanţă... Apoi am să-i prind 
asupra faptului, şi poliţia corecțională sau tribunalul 
misterios al prea iubitului meu frate vor face dreptate. Cu 
această acţiune, asociaţia Valeţilor de Cupă nu va mai 
exista. Înseamnă că ea fusese constituită de către patru sau 
cinci pungaşi de mică importanţă, iar societatea va fi 
salvată... graţie mie. Ei! ce părere ai? 

— Unchiule, murmură Rocambole stupefiat de admiraţie, 
sunteţi un om de geniu! 

— Trebuie să fii ceva în lumea asta, răspunse modest Sir 
Williams. 


— Ei da, reluă Rocambole, toate astea sunt bune şi 
frumoase, dar dacă păstraţi pentru dumneavoastră singurul 
secret al răzbunării, trebuie să ştiu cel puţin câte ceva 
despre faimoasa operaţiune pe care o calificaţi drept 
gigantică şi pentru care m-aţi făcut să reunesc pe aceşti 
şase valeţi de cupă pe care i-aţi văzut astă seară. 

— Am să-ţi spun exact atâta cât este absolut necesar să 
Ştii. 

— Păi nici nu vreau mai mult. 

— Nici nu trebuie să ştii mai mult, fiul meu. Un om 
prudent trebuie să ştie să păstreze ultimul său cuvânt, cum 
strâng unii bani pentru zile negre. 

Baronetul împinse deoparte masa, căci îşi terminase 
cina, aprinse un trabuc, se răsturnă, în fotoliu, trase câteva 
fumuri şi spuse: 

— Tu ştii că marchizul Van-Hop este un bogat olandez 
care-şi petrece iernile la Paris. Se crede că are cinci sau 
şase sute de mii de livre rentă; dar această avere este o 
nimica toată, faţă de ceea ce ar putea să aibă dacă n-ar fi 
căsătorit. 

— Ia te uită, zise Rocambole, ce poveste curioasă. 

— lată cum, continuă baronetul. Marchizul Van-Hop avea 
un unchi; acest unchi părăsise La Haye sărac ca şi lov, 
având cu el nişte marfă de proastă calitate. Plecă în Indii, 
unde s-a angajat la Compania Indiilor şi a făcut o avere 
extraordinară. El a lăsat douăzeci de milioane unicei sale 
fiice, copilă a unei indiene, femeie care a reuşit să unească 
toate instinctele sălbăticiei natale cu educaţia unei fiice de 
nabab retras la Londra, cu o frumoasă pensie din partea 
maiestăţii sale engleze. 

— Ca să vezi! întrerupse Rocambole, iată că începe să 
semene cu un roman. 

— Păi, de fapt, romanele nu sunt decât istoria unor vieţi, 
fiul meu, replică cu gravitate baronetul. Dar să continui. 
Acum zece ani, marchizul era tânăr şi el nu era deloc 
preocupat de verişoara lui în timp ce verişoara a declarat, 


fără drept de apel tatălui ei, că nu se va căsători niciodată 
cu un alt om în afară de marchizul Van-Hop. Din nefericire, 
marchizul anunţase dinainte o călătorie în jurul lumii, cum 
trebuie s-o facă orice olandez cinstit, lor fiindu-le lăsată de 
la strămoşi plăcerea acestor călătorii. Marchizul şi-a 
început călătoria prin a vizita Antillele. S-a oprit în Havana, 
unde a cunoscut şi a iubit o tânără creolă care se numea 
Pepa Alvarez. Marchizul era tânăr, încă nu-l interesau banii; 
se considera destul de bogat, aşa că, în loc să se 
căsătorească cu verişoara lui, s-a întors la Havana, unde i-a 
dat senioritei Pepa Alvarez titlul de marchiză de Van-Hop. 

— Tâmpitul! murmură Rocambole. Poţi să scuipi chiar 
aşa pe douăzeci de milioane? 

— Să ne înţelegem, avea şi el şase milioane. 

— Asta nu e o judecată înţeleaptă, unchiule. 

— Fie, voi continua. Marchizul era departe de a-şi 
imagina ce vulcan de dorinţi aprinsese el în inima acestei 
fiice de indiană. Ea îl iubea, ea îl iubea cu furie, exact aşa 
cum bonzii însoritei sale ţări îl iubesc pe zeul Şiva, şi ea ar fi 
sugrumat-o, ar fi spintecat-o, i-ar fi scos inima cu unghiile 
acelei havaneze dacă ar fi ştiut că, în mai puţin de trei ani, 
iubitul ei văr, pe care-l aştepta cu atâta ardoare nu va 
reveni din cauza acestei mici creole... Şi au trecut opt ani 
de când marchizul este căsătorit şi cinci ani de când indiana 
visează una din acele frumoase răzbunări ca astfel să 
devină fericită... 

— Ea îl urăşte pe marchiz? 

— Din contră, îl iubeşte mai mult ca niciodată. 

— Dumnezeule! făcu cu naivitate Rocambole, şi totuşi e 
foarte uşor să scapi de o rivală, când eşti născută în India şi 
ai douăzeci de milioane. 

Sir Williams ridică din umeri. 

— Eşti cam tânăr, fiul meu, îi spuse el, privindu-l de sus. 

Rocambole îl privi uimit. 

— Nu înţeleg, spuse, mi se pare că există cel puţin 
cincizeci de metode cu totul diferite de a transforma un om 


căsătorit într-un văduv. Dacă indiana mi-ar da mie o sută de 
mii de franci... 

— Mie mi-a promis cinci milioane, spuse cu răceală 
baronetul. 

Rocambole scoase un strigăt de mirare: 

— Şi marchiza mai trăieşte? întrebă el. 

— Bineînţeles. 

— Dar asta înseamnă că v-a promis-o abia ieri. 

— Nici gând, povestea e veche de un an. 

— Şi atunci ce aşteptaţi? 

— Fiul meu, spuse baronetul. Mica discuţie pe care am 
avut-o împreună îmi confirmă o părere pe care eu o aveam 
despre tine... 

— Care, unchiule? 

— Aceea că-ţi lipseşte puterea de pătrundere. Tu aio 
serie de calităţi, poţi să execuţi bine un plan, dar... 

— Dar? întrebă Rocambole, care-şi muşca buzele. 

— Tu nu ştii să concepi un plan. Dar nu e nimic, eşti 
tânăr şi asta va veni cu timpul. 

Şi baronetul adăugă cu un glas mai dulce: 

— Cum îţi închipui tu, zăpăcitule, că o femeie care 
iubeşte la nebunie un bărbat, care însă n-o iubeşte pe ea ci, 
din contră, o altă femeie, ar fi mulţumită să provoace 
uciderea sau otrăvirea acesteia din urmă pentru a ajunge 
până la el? 

— Ai dreptate, unchiule. 

— Înţelege deci că marchizul îşi iubeşte soţia; şi că dacă 
ea ar muri, ar fi capabil să se sinucidă, ceea ce nu ar 
conveni deloc tinerei indiene... 

— Acum încep să înţeleg, unchiule. 

— În consecinţă, prostuţule, trebuie ca în ziua în care 
marchiza va muri, soţul ei să fi încetat s-o iubească... Ba 
mai mult decât atât, trebuie ca el să nu iubească pe 
altcineva decât pe indiană. 

— Drace! lată că lucrurile par să se complice destul de 
mult. 


— Şi-atunci indiana, care a sesizat perfect înţelepciunea 
acestui raţionament şi care totuşi nu vrea să renunţe la 
dragostea ei, n-a avut altă alegere decât de a se arunca în 
braţele mele şi de a-mi oferi cinci milioane pentru a rezolva 
această problemă care pare de nerezolvat. 

— Şi unde aţi întâlnit-o? întrebă Rocambole, intrigat. 

— Anul trecut la New-York. A! Dar asta este tot o poveste 
interesantă şi nu mă pot abţine să nu ţi-o povestesc. 

— Să auzim! 

Capitolul V. 

Baronetul îşi aprinse al doilea trabuc şi continuă 
povestirea: 

— Lucrurile se întâmplau câteva zile înaintea plecării 
noastre din New York. Călătoria nu fusese lipsită de 
peripeții şi de aventuri de tot felul: am făcut şi treburi bune, 
dar am avut şi insuccese. Poliţia americană este de bună 
calitate, dar nu cunosc o altă ţară în care să se poată trăi 
mai greu în mod cinstit decât Statele Unite. Practic, nu poţi 
trata nici o mare afacere cu mijloace obişnuite. Ca să n-o 
mai lungesc, nu aduceam în Europa decât o sută de mii de 
franci, o bagatelă când te gândeşti că eram de trei ani în 
America. 

Într-o seară, în timp ce reveneam la hotel, am văzut 
trecând o trăsură la care erau înhămaţi patru cai superbi şi 
care era condusă de un vizitiu îmbrăcat foarte elegant. 

Tolănită pe pernele trăsurii, am remarcat o femeie între 
douăzeci şi cinci şi treizeci de ani. 

Avea o figură stranie, dintre acelea care nu se uită 
niciodată. 

Pentru un european, adică pentru un om care nu este 
deloc obişnuit cu secretele încrucişării raselor, această 
femeie era de rasă albă; puteai chiar, datorită hainelor ei, s- 
o iei drept o pariziancă ceva mai brună. Pentru mine, era o 
femeie de culoare; nu o femeie cu sânge negru în vine, ci cu 
sânge indian sau sângele vreunei rase galbene, care adoră 
pe zeul Şiva şi care crede în paradisul lui Vişnu. 


Toate poftele sălbatice, toate pasiunile aprinse ca un 
vulcan ale acestei rase crescute sub cerul torid, erau 
zugrăvite pe faţa acestei creaturi îmbrăcată ca o europeană 
care merge la Longchamps, transportată de un landou, 
produs elegant al industriei pariziene. 

— Unchiule, îl întrerupse Rocambole, servindu-se la 
rândul său cu un trabuc luat de pe o farfurie veche de Saxa, 
aşezată pe măsuţă, şi aprinzându-şi-o la lumânare, nu vreau 
să vă fac un compliment, dar povestiţi în mod încântător. 
Ascultându-vă, îmi vine să cred că citesc un foileton. 

Baronetul surâse măgulit şi continuă: 

— N-am schimbat decât o privire cu această femeie. Şi 
fiindcă tu faci comparații literare, voi continua metafora ta 
şi-ţi voi spune că, deseori, o simplă privire schimbată între 
doi oameni este un poem întreg. Am privit-o numai o 
fracțiune de secundă şi am înţeles imediat că există o 
puternică dramă în existenţa ei; pe de altă parte, ea a simţit 
în privirea arzătoare pe care i-am aruncat-o că eram 
probabil chiar omul pe care-l căuta. A dat un ordin, 
ascultând probabil de o inspiraţie neaşteptată, şi trăsura s-a 
oprit. 

De altfel şi eu fusesem atras de un soi de stranie 
fascinaţie spre această trăsură şi continuam s-o privesc, 
aruncându-i acea privire rece, întrebătoare, pe care tu mi-o 
cunoşti şi care pătrunde până în fundul sufletului. 

— Ce căutaţi? am întrebat-o. 

— Un om puternic, îmi răspunse ea cu un accent în care 
clocoteau furtuni de mânie mult timp ascunse. 

— Sunteţi îndrăgostită nebuneşte, i-am spus eu, şi aveţi 
inima arsă de mânia unei tigrese căreia i-a fost luat tigrul. 

— Da, îmi răspunse ea, urăsc de moarte. 

— Răzbunarea costă scump. 

— Am douăzeci de milioane, îmi spuse ea rece. 

N-am mai ascultat nimic şi m-am aşezat lângă ea. 

Ea a făcut un semn. Echipajul a pornit în goană mare şi 
nu s-a oprit decât în faţa gardului unei mici vile înconjurate 


de copaci şi care era situată puţin în afara oraşului. 

Am coborât primul şi i-am oferit mâna. Ea m-a condus în 
camera cea mai retrasă din vilă, s-a închis cu mine şi m-a 
aşezat lângă ea pe o canapea, povestindu-mi toată această 
istorie pe care tu o ştii. 

— Nu v-am văzut niciodată, mi-a zis ea, şi nu ştiu nici 
cine sunteţi şi nici din ce ţară veniţi; dar am citit în ochii 
dumneavoastră că sunteţi exact acela pe care-l aştept de 
ani de zile ca să mă răzbune.” 

— Aveţi dreptate, am răspuns eu. Sunt un răzbunător 
prin excelenţă. Ce trebuie să fac?” 

— Îmi iubesc vărul şi vreau să mă mărit cu el.” 

— Pentru aceasta, îi răspunsei eu, trebuie mai întâi să 
moară marchiza.” 

— O ştiu, şi nimic nu pare mai uşor. Am sclavi care, dacă 
aş pronunţa un singur cuvânt, ar ucide-o imediat. Dar cu 
asta n-am făcut nimic. Deşi moartă, el o va iubi în 
continuare, şi eu nu vreau ca el s-o mai iubească.” 

— Ce sunteţi dispusă să daţi, i-am zis, celui care va 
îndepărta aceste obstacole, care o va suprima pe marchiză 
şi care va face ca vărul dumneavoastră să vă iubească?” 

— Tot ceea ce va vrea.” 

— Ei bine, i-am spus, în ziua în care veţi fi marchiză Van- 
Hop şi nevasta lui iubită, îmi veţi da cinci milioane?!” 

— Ea va fi moartă?” 

— De moarte violentă.” 

— Moartă şi uitată?” 

— Va fi moartă, iar cel care a adorat-o se va gândi la ea 
cu aversiune.” 

Ea aruncă asupra mea o privire arzătoare, care părea că 
încearcă să-mi citească cele mai ascunse gânduri. 

— Ziceţi, făcu ea încet, că va muri de moarte violentă?” 

— Da.” 

— De mâna cui?” 

— De mâna soţului ei...” 

Indiana scoase un strigăt de bucurie. 


— O! spuse ea, este posibil aşa ceva?” 

— Totul este posibil la Paris, când voi fi acolo, doamnă.” 

— Dar în fine...” 

— Ah! am spus eu, vreţi să ştiţi? E inutil. Vă ajunge să 
ştiţi că, de acum într-un an, marchiza va fi moartă, 
asasinată, şi blestemată de soţul ei, şi că, două luni mai 
târziu, vă veţi căsători cu vărul dumneavoastră, care va 
petrece restul zilelor sale la picioarele dumneavoastră.” 

Ea se ridică, merse către o mică mobilă plasată în fundul 
camerei şi o deschise. 

Era un fel de scrin din care luă o pană şi hârtie şi scrise 
foarte repede. 

— Iată, îmi spuse ea, întinzându-mi hârtia, bani pentru a 
începe acţiunea.” 

Îmi aruncai ochii asupra hârtiei pe care tocmai o luasem 
în mână, şi citii: „Bon pentru suma de cinci sute de mii de 
livre franceze plătibile de către domnul Morton, bancherul 
meu de la Londra. 

Dai-Natha Van-Hop.” 

Se vedea că indiana ştie cum se procedează în asemenea 
împrejurări, puteai fără frică să intri în slujba ei. Apoi ea 
scrise un nou bon. Acesta erai conceput ca o scrisoare de 
schimb: „La prezentare voi plăti aducătorului suma de cinci 
milioane. 

Dai-Natha, marchiză Van-Hop” 

— Veţi pune data, îmi zise ea, în ziua căsătoriei mele, 
căci această hârtie nu va avea valoare decât atunci.” 

— Doamnă, îi spusei, plec la Paris, unde marchizul de 
Van-Hop îşi petrece iernile. Nu vă ocupați de mine, fiţi 
răbdătoare şi aveţi încredere în cuvintele mele. Dacă într-o 
zi veţi primi o scrisoare fără semnătură, timbrată, din 
Bougival, aproape de Paris, şi în care vă voi cere să veniţi, 
plecaţi de îndată...” 

Am lăsat-o pe acea doamnă şi două zile mai târziu 
navigam pe Atlantic. 


— Şi... întrebă Rocambole, aţi mai revăzut-o pe Dai- 
Natha, unchiule? 

— Ieri. 

— E la Paris? 

— De două zile. Aşteaptă... 

Un surâs lunecă pe buzele lui Sir Williams şi Rocambole 
înţelese că marchiza Van-Hop era condamnată la moarte 
pentru un preţ de cinci milioane cinci sute de mii de franci. 
Baronetul îşi sorbea cafeaua cu mici înghiţituri şi îşi aprinse 
al treilea trabuc. 

— Unchiule, întrebă Rocambole, îmi permiteţi să mai pun 
o întrebare? 

— 'Ţi-am zis tot ce pot să-ţi spun acum. 

— În ce-o priveşte pe marchiză, înţeleg; e destul de clară 
drama pe care o pregătiţi, plasându-vă în locul soartei... 
Dar vroiam să vă întreb în legătură cu doamna Malassis? 

— Aceasta, spuse baronetul, este un episod al acţiunii 
noastre, al acestei teribile drame, cum o numeşti tu. La 
prima vedere, doamna Malassis nu are nimic comun cu 
marchiza Van-Hop; dar în realitate, cele două femei sunt 
înlănţuite cu aceeaşi verigă. 

— Cum? 

— Marchizul Van-Hop este bun prieten cu ducele de 
Château-Mailly. 

— Este bancherul lui, nu-i aşa? 

— Asta era la început. După aceea a fost flatat că, deşi 
străin, a fost introdus, împreună cu soţia sa, în foburgul 
Saint-Germain, acolo unde ducele este una din cele mai 
cunoscute personaje. 

— Dar doamna Malassis? 

— Madame Malassis este amanta ducelui. 

— Asta o ştiu. 

— Ducele se va căsători cu ea... dacă va fi lăsat s-o facă, 
şi atunci el îşi va dezmogşteni astfel nepotul. 

— După câte înţeleg, nepotul vă interesează? 


— Nu, dar el va da cinci sute de mii de franci din 
succesiunea unchiului, în caz că unchiul moare în mod subit 
de apoplexie. 

— Cinci sute de mii de franci nu sunt cinci milioane. 
Indiana e mai generoasă. 

— Evident; dar există mai multe motive pentru a acţiona 
deodată în aceste două afaceri. 

— A! făcu Rocambole intrigat. 

— La început, reluă baronetul, marchizul Van-Hop şi 
nevasta lui nu ştiau nimic despre natura relaţiilor dintre 
doamna Malassis şi bătrânul duce; dar ei ştiau, că ducele 
este îndrăgostit şi că are intenţia de a se însura. Marchiza o 
iubeşte mult pe doamna Malassis şi, crezând-o cea mai 
cinstită dintre femei, îi doreşte din toată inima s-o vadă 
măritată cu ducele. 

Dar marchizul are încă un motiv, un motiv de gelozie. 

Marchizul îşi iubeşte nevasta şi e în stare să fie gelos şi 
pe propria sa umbră. Nepotul, moştenitorul prezumtiv al 
domnului de Château-Mailly, a fost prezentat familiei Van- 
Hop, acum doi ani, s-a apucat să facă curte marchizei şi, 
deşi n-a reuşit, şi-a făcut din soţul doamnei un duşman de 
moarte. Marchizul Van-Hop este prieten cu bătrânul duce şi 
a devenit cel mai înverşunat în a-l sfătui pe acesta să se 
căsătorească cu doamna Malassis. 

— Asta e tot? întrebă rece Rocambole, căci, până în 
prezent, nu văd nici un motiv serios de a uni cele două 
afaceri. 

— E adevărat, la prima vedere. Ei bine, adevărata cauză 
a proiectelor mele are o rațiune cu totul specială. Ea poate 
fi rezumată în două cuvinte: mai uşor pică două femei decât 
una singură. 

În ziua în care doamna Malassis va fi îndrăgostită, şi este 
la vârsta când femeile se îndrăgostesc foarte uşor, ea va 
începe să facă unele confidenţe. În ziua în care va primi 
această confidenţă, marchiza se va simţi tulburată, iar dacă 


Cherubin se învârteşte deja în jurul ei, îşi va încredința, la 
rândul ei, secretele doamnei Malassis. 

— Toate astea sunt foarte adevărate, unchiule; dar... 

— Dar? făcu baronetul, încruntându-se. 

— Mai e încă ceva... 

— E posibil; numai că ultimul cuvânt în această afacere 
n-ai să-l ştii... 

Şi Sir Williams se ridică cu acel calm de gheaţă al omului 
hotărât să-şi păstreze secretul. 

— Bineînţeles, unchiule, spuse Rocambole resemnat să 
nu ştie dinainte totul. Cum dumneavoastră sunteţi 
înţelepciunea personificată, vă cer iertare de a fi fost 
indiscret. 

— 'Te iert, fiule. 

— Mă voi mărgini la o ultimă chestiune... O! o bagatelă... 
O problemă de cifre... 

— Ah! ah! Există vreo problemă de bani? 

— Bineînţeles, unchiule. 

— Ce vrei să ştii? 

— Iată ce, continuă derbedeul, m-aţi făcut locotenentul 
dumneavoastră şi eu conduc, după sfaturile misterioase pe 
care mi le daţi, toţi Valeţii de Cupă. 

Ei bine, am fost înţeleşi ca, în fiecare operaţie, să existe 
trei părţi: jumătate pentru dumneavoastră, un sfert pentru 
mine, celălalt sfert pentru Valeţi. 

— Ce-am spus rămâne spus, fiule. 

— Va fi la fel şi în afacerea Van-Hop-Malassis? 

— Cu o mică diferenţă, adică va fi un milion pentru tine, 
un milion pentru Valeţi... Ai cuvântul meu de onoare, se 
întrerupse Sir Williams, sper că am găsit formula cea mai 
potrivită. Şi, dacă vrei, ne vom ocupa acum să stabilim 
sarcinile Valeţilor de Cupă. 

— Fie, dar asta nu face decât două milioane, unchiule. 

— Ceea ce înseamnă că eu păstrez trei milioane pentru 
mine. 


Şi baronetul accentuă aceste cuvinte cu o intonaţie de o 
asemenea preciziune, încât era clar că nu admite nici un fel 
de replică. 

De altfel, şi Rocambole a înţeles că nu mai poate insista 
şi, fără să zică un cuvânt, îşi plecă fruntea. 

— Bunul meu prieten, reluă baronetul, eu mi-am făcut 
calculul să mă căsătoresc cu văduva contelui Armand de 
Kergaz cam peste un an sau doi şi doresc să-i ofer un cadou 
de nuntă convenabil. 

Vorbind astfel, baronetul îşi încheie redingota până la 
bărbie. 

— Sună, zise el, mă vei conduce. 

Merse până la fereastră, o deschise şi aruncă o privire 
cercetătoare în noapte. 

— Ceaţa s-a risipit, spuse el, trăsurile circulă: dă 
dispoziţii să ne înhame cupeul. Vizitiul tău mă va lăsa la 
Palais Royal. 

— Când şi unde o să vă mai văd? întrebă preşedintele 
Valeţilor de Cupă. 

— În trei zile... 

Rocambole se înclină, apoi îşi sună lacheul. 

Un lacheu microscopic, care dormea pe o banchetă din 
anticameră, apăru. 

— Înham-o pe Leona la cupeu, spuse el. 

Lacheul ieşi pentru a îndeplini dispoziţiile. 

Sir Williams se înfăşură în manta, îşi ascunse cu grijă 
faţa şi întinse mâna locotenentului său. 

— Adio, ticălosule, zise el surâzând. 

— La revedere, unchiule! 

— Vei termina cu Litine, nu-i aşa? 

— De mâine... Dar cu cealaltă cum rămâne? 

— Care cealaltă? 

— Cea despre care... în fine... ştiţi dumneavoastră? 

— Răbdare! şmechere... Totul vine la timp pentru cel 
care ştie să aştepte. 


Şi baronetul părăsi camera de culcare, traversând 
salonul şi ajungând în anticameră în timp ce Rocambole 
lumina drumul cu un mic candelabru cu două braţe. 

Deschise el însuşi uşa şefului său şi-l conduse până în 
josul scării, unde îl aştepta cupeul. 

E. de observat că sir Williams a plecat pe un alt drum 
decât cel pe care a venit. 

Rocambole locuia de trei luni în acest mezanin, unde se 
ajungea printr-o uşă boltită pe scara principală a unei 
imense locuinţe transformată în casă de raport şi ale cărei 
intrare şi faţadă dădeau în foburg. 

Spatele casei atingea însă căsuţa de pe strada Berri şi 
avea o comunicaţie secretă care lega mezaninul clădirii de 
scara în spirală a acestei ultime construcţii, comunicaţie 
care era opera secretă a lui Rocambole. Derbedeul deschise 
el însuşi portiera, cobori scara, oferi respectuos mâna 
baronetului pentru a-l ajuta să urce, iar acesta strigă 
lacheului transformat în vizitiu: 

— Mă duci la Palais Royal. 

Din înălțimile foburgului Saint-Honore până în piaţa 
Palais Royal, cupeul alergă cu viteza unei săgeți şi, după 
zece minute, baronetul ajunsese în faţa construcţiei 
Château d'Eau. 

Sir Williams dădu zece franci vizitiului improvizat şi-l 
lăsă să plece, apoi se îndreptă pe jos spre strada Valois, pe 
care pătrunse mergând repede. 

— Ah! ah! îşi spuse el, în timp ce mergea bine înfăşurat 
în pelerină, Rocambole ăsta e destul de priceput şi cred că 
o să-mi folosească, dar e cam curios, secătura... Ah! Vroia 
să ştie până la ultimul punct desfăşurarea enigmei. Dar 
această ultimă consecinţă este tocmai răzbunarea mea, 
fiindcă numai eu ştiu ramificaţiile care-i unesc pe toţi cei pe 
care-i urăsc, cu toţi cei pe care am interes să-i lovesc. Toţi 
aceşti oameni sunt de la început în mâna mea şi îi am de 
acum prinşi în imensa plasă pe care am urzit-o zi de zi, oră 
de oră, de cinci ani... 


Şi Sir Williams, oprindu-se deodată, păru să dea atenţie 
la acele zgomote confuze, la acele şoapte imprecise, la 
acele zumzete tainice care se aud permanent, noaptea, în 
oraşul gigantic şi care urcă spre cer ca un imn incoerent, ca 
un cântec nelegiuit al Babilonului modern; şi îşi zise: 

— O, Paris! Paris! Tu eşti adevăratul Babilon. Adevăratul 
câmp de bătălie al inteligenţilor, adevăratul templu unde 
răul are cultul său şi preoţii săi, şi eu cred că suflul 
arhanghelilor întunericului zboară întotdeauna deasupra 
ta, aşa cum furtunile trec întotdeauna deasupra oceanelor. 
O, ocean de piatră, aş vrea să fiu în mijlocul valurilor tale, 
acel vultur negru care strigă către trăsnet şi doarme 
surâzând pe furtună cu marea lui aripă întinsă; vreau să fiu 
geniul răului, vulturul de mare, al acestei mări, perfidă şi 
furtunoasă, în care se agită şi se revarsă pasiunile 
omeneşti... O, Armand de Kergaz! te urăsc precum 
întunericul urăşte lumina! Ai fost nebun în ziua în care m-ai 
provocat... 

Şi baronetul îşi continuă drumul, trecu de piaţa Palais 
Royal, o luă pe strada Vivienne, şi cobori până în bulevard, 
pe care-l traversă în dreptul foburgului Montmartre; apoi 
urmând această din urmă cale, ajunse în cartierul Breda şi 
se opri la intrarea Clădirii Martirilor. 

Aici, înainte de a suna, privi atent spre ultimele etaje ale 
unei case situate la stânga clădirii şi care, astăzi, poartă 
numărul 7. La etajul cinci, observă o fereastră la care se 
zărea o lumină. 

— Bine! spuse el, pisicuţa mă aşteaptă. 

Şi sună pentru a trezi pe portarul clădirii, mulţumindu- 
se să-l întrebe numărul casei, unde trebuia să meargă atât 
de târziu; chiar în acel moment, orologiul de la Notre Dame 
de Lorette suna orele două dimineaţa. 

Sir Williams bătu cu un ciocăânel la poarta numărul 7. 
Poarta se deschise, baronetul intră şi, cum nu fu întrebat 
nimic, urcă scările celor cinci etaje, în ciuda întunericului. 
Bătu la uşa care se găsea în faţa lui. 


— Cine-i? se auzi o voce de femeie din interior. 

— Acela pe care-l aşteptaţi, răspunse sir Williams. 

Şi baronetul adăugă în gând: 

— Hotărât, viitoarea rivală a lui Baccarat s-a căţărat 
puţin prea sus. Dar ea este pe cale să părăsească acest 
paradis mansardat pentru pernele moi dintr-o caleaşcă 
princiară... Ce să-i faci, aşa e lumea! 

Uşa se deschise şi Sir Williams se găsi faţă în faţă cu cea 
mai minunată creatură pe care un pictor iubitor de ideal şi- 
ar fi visat-o vreodată, pentru a picta o Magdalenă înainte de 
pocăire. 

Capitolul VI. 

Camera în care pătrunse baronetul era micuță, strâmtă, 
şi mobilată dubios. 

Era, în toată accepțiunea cuvântului, salonul păcatului la 
începuturile lui, ceea ce ar însemna un lux mizer de mobile 
cumpărate cu bucata, de perdele uzate şi aduse din hala de 
vechituri, de etajere, de mărunţişuri pretenţioase, cum ar fi 
vase de Saxa false şi sticle de Boemia la câţiva bani bucata. 

Un covor uzat acoperea podeaua, o pendulă din metal 
lustruit la foc acoperea sub glob un subiect mitologic între 
două candelabre din acelaşi metal; era belşugul mizeriei în 
cea mai naivă cruditate a sa, în neruşinarea cea mai 
completă. 

Dar impresia neplăcută pe care o resimţeai intrând 
dispărea imediat în prezenţa divinității care ocupa acest 
Olimp de trei parale. 

Era o fată de nouăsprezece-douăzeci de ani, micuță, 
gingaşă, delicată, cu părul blond, cu ochi mari de un 
albastru închis, care păreau că reflectă azurul cerului din 
Orient, în obraji cu o gropiţă nostimă, cu talia zveltă, suplă 
şi unduioasă ca un şarpe. 

Avea mâinile şi picioarele de copil, un surâs de înger, 
care dintr-o dată putea deveni un surâs diavolesc, avea o 
frunte înaltă, albă, uşor bombată şi care lăsa să se 
întrevadă existenţa unei mari inteligenţe. Jenny, căci acesta 


era numele ei, era încă un fluturaş, larvă ieri, care îşi 
încerca aripile nepricepute; dar în privirea ei, în atitudinea 
ei încântătoare şi plină de o putere de seducţie 
excepţională, se ghicea ce anvergură vor avea aceste aripi 
şi ce zboruri vor face într-o zi! 

La douăzeci de ani, Jenny ştia deja tot ce trebuie să ştie 
femeia care intră în această arenă a morţii, unde bărbatul 
devine inamicul; oraşul asediat, victima consacrată jocurilor 
infernale. Prometeul a cărui inimă vă fi încredinţată acestor 
vulturaşi cu unghii roz, cu buzele de carmin, cu dinţi 
strălucind alb, între care totdeauna alunecă un surâs 
nelegiuit de scepticism şi indiferenţă. 

Ea nu avusese timpul să înveţe, dar ghicise totul, 
mergând astfel de la necunoscut către cunoscut. 

La şaisprezece ani, Jenny ieşise dintr-un pension - fiind 
orfană - şi se găsi în prezenţa unui tutore bătrân, 
necredincios şi depravat, care-i fură averea şi oferi numele 
lui şi reumatismele, în schimbul a tot ce-i furase. 

Fiind fără nici un mijloc de trai şi necunoscând nici viaţa, 
acceptă. La şaptesprezece ani, Jenny îşi dădu seama că 
soţul era pe trei sferturi ruinat de speculaţii nereuşite şi 
cum în pension ea învățase să cânte la pian înainte de a 
învăţa Catehismul, cum tot acolo gustul luxului îi fusese 
educat înainte de a fi învăţat principiile serioase ale vieţii, în 
sfârşit având şi anumite aptitudini către instincte rele, pe 
care educaţia nu le corijase, tânăra femeie ajunsese una din 
acele firi care iubea răul pentru rău, cu plăcere şi cu 
dragoste. 

Ea îşi ura bărbatul - el îi furase averea, o condamna să-şi 
petreacă tinereţea alături de bătrâneţea lui blestemată; ea 
se gândi mult timp, calculă îndelung şi, cu geniul pe care-l 
capătă ocnaşul care visează o evadare, pregăti şi ea 
ruperea obligaţiilor conjugale. 

Într-o seară, tânăra femeie adormi alături de bărbatul ei 
visând la acea viaţă aurită, la acel vârtej de sărbători şi 
bucurii în care este aşa de uşor unei femei tinere, 


inteligente şi frumoase, să cadă din înălțimile abrupte ale 
virtuţii. 

Dimineaţa, când soţul ei s-a trezit, era singur... Păsărica 
zburase din cuib... 

Şi, din acest moment, Jenny deveni o păcătoasă fără să 
se ascundă... Nu avea inimă, nu resimțea nici remuşcări şi 
nici nu credea că trebuie să ai scrupule; fugind de sub 
acoperişul conjugal, ea declară război ordinii sociale şi 
plecă înarmată cu marea ei frumuseţe, cu surâsul, cu 
splendida-i tinereţe şi instinctele ei perverse. 

Ar fi trebuit să găsească o caleaşcă chiar la peronul casei 
pe care o părăsea, o locuinţă frumoasă şi servitori care s-o 
primească. Dar astea nu se găsesc aşa, dintr-o dată, ci se 
obţin, de obicei, încetul cu încetul. Ştim sigur că femeia este 
inteligentă, aşa cum au spus totdeauna poeţii, iar prostia îi 
aparţine bărbatului: atâta timp cât va exista lumea, vom 
vedea oameni care ei înşişi se denumesc cheflii şi care au 
avut întotdeauna vanitatea de a lăsa să curgă râuri de aur 
la picioarele femeilor pierdute. Dar dacă ne uităm cu 
atenţie, vom vedea că aceşti oameni trec surâzând 
indiferent pe lângă ceea ce este cu adevărat frumos şi 
tânăr, pentru a se duce să îngenuncheze înaintea câtorva 
dantele sau a unui kilogram de fard, totul acoperind o 
frumuseţe veştedă. 

Jenny era cu adevărat frumoasă şi n-avea atunci decât 
optsprezece ani; ca atare, ea n-a găsit nici un fel de echipaj, 
şi nici n-a găsit o locuinţă frumoasă: a fost silită să plece pe 
jos şi să se instaleze într-un mezanin modest pe strada 
Flechier. 

Ea a început prin a-şi ascuţi unghiile roz asupra unor 
mici funcţionari. La capătul unui an, reuşi să arunce 
harponul asupra unui mic agent de bursă, un om tânăr şi 
foarte drăguţ care o instală într-un apartament închiriat cu 
2 500 de franci pe care-l mobilă complet, îi cumpără un 
cupeu şi îi angajă servitori. 


Din nefericire, Jenny n-a avut timp să guste din această 
viaţă. Abia a petrecut câteva ore ale acestei vieţi elegante; 
trei zile după morganatica ei legătură, drăguţul tânăr avu o 
ceartă, se bătu în duel cu pistoalele şi primi un glonţ în 
frunte care-l omori pe loc. 

Nimic nu fusese încă plătit, nici mobilierul, nici trăsura, 
nici chiria apartamentului. Defunctul avea un frate, un om 
serios şi foarte puţin galant, care, în calitate de moştenitor, 
o dădu pur şi simplu afară. 

Din acest moment şi până când l-a întâlnit pe Sir 
Williams, Jenny avu o existenţă plină cu tot felul de 
necazuri... 

Era dintre acele femei despre care se spune uneori: „Are 
tot ce-i trebuie pentru a reuşi; dar... n-are noroc!” 

Mergând mereu alături de mizerie, ea era pradă uşoară 
a diavolilor obişnuiţi să caute fete împinse de disperare şi să 
le exploateze; îşi începuse cariera locuind la etajul şase, 
reuşi să ajungă la mezanin, de unde fu silită să se caţere din 
nou la etajul şase, fiind dată afară de un proprietar exigent. 

— Şi totuşi, murmura ea deseori, blestemându-şi 
ghinionul, va veni şi ziua când voi avea o caleaşcă, voi avea 
servitori, voi avea o casă frumoasă... 

Şi atunci îl întâlni pe Sir Williams. 

Baronetul, un Diogene modern, căuta o femeie, o femeie 
de care avea nevoie pentru a-şi realiza planurile în acelaşi 
timp secrete şi perfide. O conversaţie de o oră, un examen 
rapid, i-au ajuns lui sir Williams pentru a constata la ce te 
poţi aştepta de la Jenny. 

Şi în dimineaţa zilei în care Valeţii de Cupă s-au reunit 
sub preşedinţia lui Rocambole, Jenny primi următorul bilet: 
„Aşteaptă astă-noapte, între orele 1 şi 3; norocul va sosi 
probabil sub forma omului pe care l-aţi întâlnit ieri. 

Baronetul”. 

Şi după cum am văzut, baronetul a venit exact la 
întâlnire. 


— Micuţo, zise el aşezându-se aproape de focul unde mai 
ardeau doi cărbuni, îţi cer iertare pentru faptul de a te fi 
făcut să aştepţi. 

Jenny îl privi fix: 

— E aşa de mult timp de când aştept pe cineva sau ceva, 
încât... am învăţat să fiu răbdătoare. 

Baronetul păru încântat de acest răspuns. 

— Ai dreptate, micuţo, zise el, cine ştie să aştepte este 
întotdeauna puternic. 

Un fulger lumină albastrul ochilor tinerei femei. 

— Ah! zise ea, dacă ar veni şi ora mea... 

— Va veni, fii sigură. 

Ea zâmbi astfel, încât i se zărea strălucirea dinţilor albi 
şi spuse: 

— Iată, îmi puteţi da lingouri să mestec, dinţii nu se vor 
rupe. 

Sir Williams măsură din ochi, ca un adevărat cunoscător, 
umerii cu un contur perfect, talia subţire, gingaşă şi de o 
supleţe minunată, picioarele de copil, pe care le ţinea pe 
jumătate strânse pe o pernă aşezată lângă cămin, în mâinile 
sale micuţe, cu unghii frumoase. 

El admiră totodată această frunte inteligentă şi 
gânditoare, această privire profundă în care se ghicea o 
voinţă puternică. 

— Fiica mea, îi zise el după o tăcere îndelungată, dacă 
vrei, vom vorbi. 

— Fie, te ascult. 

— Nu te cunosc decât de opt zile. Te-am văzut o singură 
dată şi mi-a fost de-ajuns pentru a te cântări. Eşti o femeie 
puternică. 

— Se poate, răspunse modest Jenny. 

— Nu am obiceiul să fac complimente, continuă 
baronetul, şi ţi-am zis numai ceea ce gândesc din cauză că 
aş vrea să fac cu tine nişte afaceri. 

Sir Williams accentuă acest cuvânt. 

— Sunt gata la orice. 


— 'Ţi-ar plăcea să ai o locuinţă plăcută, pe strada 
Moncey? 

— O locuinţă? spuse Jenny bucuroasă. 

— Într-o curte frumoasă şi cu o grădină minunată pe 
strada Moncey. Baronul de 0... a construit-o acum şase sau 
şapte ani pentru amanta sa, o foarte frumoasă fată care se 
numea Baccarat... 

— Am auzit vorbindu-se de ea, murmură Jenny cu o 
admiraţie ascunsă. A căzut deci în mizerie! 

— Nu, numai în virtute, ceea ce revine de fapt la acelaşi 
lucru, răspunse baronetul. 

Jenny ridică ochii la cer, făcu o mutră tragi-comică şi 
strigă: 

— Încă o femeie pierdută! 

— Deci, reluă baronetul, poţi să ai mica ta locuinţă pe 
strada Moncey. 

— E de vânzare? 

— Nu, ea mea. 

— A dumneavoastră, Dumnezeule! 

Şi Jenny se uită mai atent la acest domn cu 
îmbrăcăminte pe jumătate bisericească, cu o pălărie mare 
de quaker, căruia după aspect îţi venea să-i faci pomană cu 
un prânz. 

— Acum trei luni, am dat dispoziţii omului meu de 
încredere să fie cumpărată; de altfel, nici n-am plătit-o prea 
scump: o sută şaizeci de mii de franci cu mobilă cu tot; o 
nimica toată. 

— Şi... Vreţi... să mi-o... daţi mie? întrebă Jenny, a cărei 
voce tremura vizibil de emoție. 

— N-am spus exact aşa... Îţi repet, micuţo, eu fac afaceri. 

Ea bătu din picior cu nerăbdare: 

— Să ne înţelegem, spuse ea, explicaţi-vă: ce aşteptaţi de 
la mine? V-aţi îndrăgostit de mine...? 

Ultimele cuvinte le pronunţă cu o vădita ironie. 

Sir Williams răspunse cu un surâs; surâsul lumină aşa de 
bine faţa lui, încât întreaga sa frumuseţe diabolică reapăru. 


— E! e! zise el, nu te-ai uitat bine la mine, scumpa mea, 
căci în acest caz ai fi observat că ai putea să cazi foarte 
râu... 

— Iertaţi-mă, zise Jenny, dar sunteţi atât de prost 
îmbrăcat, că v-aş da cincizeci de ani şi, probabil, nu aveţi 
decât treizeci. 

— Douăzeci şi nouă, zise baronetul cu calm. Dar nu e 
vorba deloc de mine, căci dacă aş vrea m-ai iubi pentru 
mine însumi... 

— Fără locuinţa dumneavoastră? 

— Fără! 

Accentul lui sir Williams era atât de convingător şi 
batjocoritor în acelaşi timp, încât Jenny tresări. 

— După toate alea, zise ea, sunteţi, probabil, un om 
excepţional... cine ştie? 

— 'Ţi-am vorbit deci, reluă baronetul, despre o mică 
locuinţă în strada Moncey. Ai putea să te instalezi chiar 
mâine; vei primi un cupeu şi trei cai. 

Privirea fetei scânteie ca a unui animal sălbatic căruia i 
se promite o pradă bogată. 

— Vei avea o cameristă, un vizitiu, o bucătăreasă şi un 
lacheu... Dacă eşti cuminte, o să-ţi luăm şi un abonament 
pentru o lojă la Opera Italiană. 

Jenny asculta avidă. 

— Ah! Am uitat, spuse baronetul. Vei primi, în afară de 
toate cheltuielile, o mie de scuzi pe lună bani de buzunar. 

— Ah! strigă Jenny, vreţi chiar să înnebunesc? 

— Micuţo, răspunse grav sir Williams, probabil că-mi pun 
mari speranţe în tine dacă fac astfel de investiţii. 

— Investiţii? Faceţi deci speculaţii? 

— 'Ţintesc un capital destul de frumos, fiica mea. 

— Care? 

— Un om care are douăsprezece milioane. 

— Douăsprezece milioane, Doamne fereşte! murmură 
Jenny sufocată. Ah! Dacă un asemenea om mi-ar cădea în 
mână... 


— Mi-am făcut socoteala să ţi-l ofer. 

Curtezana avu o ameţeală. 

— Acest om, urmă Sir Williams, e căsătorit. Are o nevastă 
pe care o iubeşte cu pasiune. 

— O să renunţe la această afecţiune, zise Jenny, rece. 

— ȚŢi-l încredinţez, continuă baronetul, care dădea 
acestui din urmă cuvânt o semnificaţie îngrozitoare. 

— Bine, îl voi transforma aşa cum îl doriţi. 

— Îţi dau trei luni, micuţo; sarcina ta va fi de a-l ruina şi 
de a-l transforma într-un imbecil, nu vreau nimic altceva... 

— Şi cele douăsprezece milioane? 

— A! asta e o altă afacere; dar vom vorbi mai târziu... 
Pentru moment, sunt complet dezinteresat. 

— Unde-mi veţi prezenta porumbelul? 

— Nu ştiu încă... Vom vedea. 

— Pot să-i ştiu numele? 

— Bineînţeles: se numeşte Fernand Rocher, spuse 
baronetul, ridicându-se la pronunţarea acestor cuvinte. 
Adio... Pe mâine! 

— Bună seara, papa, zise Jenny, fremătând toată în timp 
ce luă o lumânare pentru a-i lumina calea. 

Sir Williams făcu un pas şi apoi se reîntoarse către ea: 

— Apropo, zise el, n-ai alt nume în afară de acela de 
Jenny? E vulgar şi nu spune nimic. 

— Căutaţi-mi altul. 

— Multe din cele de genul tău, draga mea, iau nume 
aristocratice, ceea ce e o prostie! Doamna Fontaine devine 
Bellefontaine, şi cu asta nu-i mai puţin spălătoreasă, iar 
doamna de Saint-Alphonse nu-i altcineva decât micuța 
Alphonsine. Nimeni nu crede în aceste titluri, care, de altfel, 
nici nu atrag privirile. Ceea ce trebuie, e un nume bizar, 
original, ceva ca topazul sau smaragdul... Pe dracu, se 
întrerupse sir Williams, tu ai nişte ochi de un admirabil 
albastru închis, te voi numi Turquoise. 

— Frumos! strigă Jenny. 


— Adieu, Turgquoise! spuse baronetul, de mâine te 
instalăm în strada Moncey. 

Şi sir Williams părăsi locuinţa noii sale acolite, 
îndreptându-se către casa lui. Aici ajunse puţin înainte de 
revărsatul zorilor. În momentul în care traversa curtea în 
vârful picioarelor, văzu strălucind o lumină la fereastra 
etajului doi. 

— Iată, gândi el. Sărmanul Armand mai lucrează. O! 
fruntea filantropilor! 

Şi atunci, în loc să urce pe furiş în camera sa, baronetul, 
reluându-şi acea atitudine umilă şi timidă pe care o avea 
permanent în prezenţa fratelui său, merse să bată la uşa 
camerei de lucru a domnului Armand de Kergaz. 

— Intră! spuse Armand surprins. 

Contele petrecuse noaptea lucrând. 

— Cum se poate! dragă Andrea, zise el văzând că apare 
fratele său, nu te-ai culcat deloc până la această oră? 

— Chiar acum am venit, frate. 

— Ai venit? 

— Da, mi-am petrecut noaptea prin Paris. Ah! făcu el 
surâzând, fiindcă m-ai făcut şeful poliţiei tale, scumpul meu 
frate, trebuie să-mi fac datoria. 

— De pe acum? 

— De pe acum. Sunt pe o urmă; pe urma Valeţilor de 
Cupă! 

— Cum? zise domnul de Kergaz, ai de acum indicii? 

— Ssst! răspunse Andrea. Sunt aşa de slabe, încât n-am 
să vorbesc nimic. Bună seara, frate! 

Şi plecă tot aşa cum a venit, cu fruntea plecată, cu 
privirea aţintită în pământ, cum merg marii vinovaţi. 

— Sărman frate! gândi domnul de Kergaz, ce pocăință! 

Baronetul urcă în cămăruţa sa situată sub acoperiş şi se 
închise în cameră: apoi merse în spatele unei mese, 
deschise un dulap încuiat cu cheia şi scoase un caiet 
voluminos pe care-l aşeză pe masă în faţa lui. 


Pe prima pagină a manuscrisului se putea citi: „Jurnalul 
celei de a două vieţi”. 

Andrea ispăşitul, Andrea sfântul care se autopedepseşte, 
scria, zi de zi, câteva rânduri în acest registru. 

— Iată totuşi, murmură el, cu surâsul său infernal, un 
frumos monument de răbdare... Treizeci de rânduri în 
fiecare zi, treizeci de rânduri pentru a exprima pocăinţa şi 
dragostea secretă care mă consumă... Pe cuvântul meu de 
onoare! se întrerupse el, e o idee destul de îndrăzneață. Am 
avut grijă să scriu la începutul primei pagini: „Aceasta este 
cartea vieţii mele, şi nimeni nu o va citi; scriu numai pentru 
mine însumi”, ceea ce înseamnă că într-o zi, din neatenţie, 
cheia va rămâne după dulap, dulapul se va putea deschide 
şi va permite să se vadă acest caiet; Armand îl va citi şi va 
vedea probabil o frază ca aceasta. 

Baronetul deschise caietul şi citi: „3 Decembrie. 

Ah! cât am suferit în seara asta!... Ce frumoasă era 
Jeanne... Jeanne pe care o iubesc din umbră ca pasărea de 
noapte care nu îndrăzneşte să iasă la lumină, cum iubeşte 
ocnaşul libertatea. Dumnezeule! Poate mă vei ierta într-o zi 
pentru ceea ce simt când le văd mângâierile, sărutările de 
îndrăgostiţi pe care şi le dau în prezenţa mea... Ah! 
Dumnezeule, îmi voi făuri eu însumi instrumentul chinurilor 
mele, pentru ziua când o voi răpi pe Jeanne pentru a mă 
răzbuna; o iubesc din ziua în care infamia mea a săpat o 
prăpastie între ea şi mine”. 

— Şi aşa mai departe! murmură baronetul râzând cu 
râsul său de diavol. În ziua când Armand va citi aceasta va fi 
capabil să se sinucidă numai din dragoste frăţească, cu 
scopul de a-mi lăsa emoţionanta misiune de a mă căsători 
cu văduva lui... 

Şi Sir Williams îşi ascuţi pana pentru a scrie cele treizeci 
de rânduri zilnice, tot gândindu-se la Fernand Rocher, pe 
care urma să-l lovească primul. 

Capitolul VII. 


În strada Buci-Saint-Germain, aproape de întretăierea 
cu strada Senei, exista în vremea povestirii noastre o casă 
bătrânească cu aparenţă boierească, care trebuie să fi 
aparţinut cu un secol mai înainte unui preşedinte de curte 
de casaţie sau vreunui procuror bogat. 

Nu era nici o casă de burghez, dar nici un conac 
boieresc; era ceva intermediar care părea să arate câ a 
aparţinut unui membru al magistraturii, această tânără 
ramură a aristocrației franceze. 

O curte, strâmtă, despărțită de stradă printr-o poartă 
boltită, preceda corpul de case, în spatele căruia se întindea 
o grădină mare a cărei peluză neglijată şi arborii neîngrijiţi 
făceau să se înţeleagă că proprietarul nu prea dispune de 
mijloace băneşti. 

Această casă aparţinând mult timp unei familii din 
provincie, care dispreţuise posibilitatea de a o închiria, 
fusese vândută şi plătită cu bani lichizi, cam cu şase luni 
înainte, unei tinere femei îmbrăcată în negru şi care în 
aceeaşi zi se şi mutase însoţită doar de doi servitori. 

Această doamnă, pe care o puteai crede văduvă, după 
hainele sale de doliu şi tristeţea resemnată a chipului ei, 
luase - în strada Buci-Saint-Germain, numele de Charmet. 

Cu toate că la Paris nu se ocupă nimeni de treburile 
altora, sosirea doamnei Charmet în strada Buci-Saint- 
Germain a provocat o adevărată senzaţie, mai întâi pentru 
că, de când se ştie, casa pe care o cumpărase nu fusese 
locuită; apoi din cauza aspectului de originalitate pe care 
părea să-l degajeze distinsa locatară. 

Doamna Charmet putea să aibă douăzeci şi şase de ani. 
Era încă minunat de frumoasă, deşi puţin slăbită, iar 
hainele sale vădeau o simplitate austeră. În timpul primelor 
zile în care a locuit în strada Buci, părea să ducă o existenţă 
misterioasă. 

leşea zilnic, la şapte dimineaţa, cu o trăsură de piaţă şi 
nu revenea decât la orele două. De la acea oră până 


noaptea târziu, veneau şi plecau o mulţime de persoane, în 
special preoţi şi doamne în vârstă. 

Puțin mai târziu, s-a aflat că doamna Charmet se ocupa 
de patronarea unor opere de binefacere şi că era 
însărcinată cu distribuirea unei imense averi în folosul 
săracilor. 

Apoi s-a aflat, dar în mod foarte vag, că această tânără 
femeie ispăşea mari păcate printr-o viaţă ascetică şi că şi-a 
găsit refugiul în braţele Domnului, după ce a suferit acest 
teribil rău ce se numeşte dragoste modernă. 

Or, această femeie nu era altcineva decât eroina 
primului episod al povestirii noastre, acea Magdalenă care 
se numise Baccarat. Ne amintim că în aceeaşi zi în care 
Fernand Rocher, omul pe care ea l-a iubit atât de mult, s-a 
căsătorit cu domnişoara de Beaupreau, Baccarat a 
îmbrăcat umilele straie ale surorilor de caritate şi a 
pronunţat acele jurăminte care se mai pot anula. 

Totuşi, cu toate că nu intrase complet în rangul 
călugăriţelor, sora Louise căpătase convingerea că va muri 
sub haina monahală. 

Ea a părăsit mica-i locuinţă din stradă Moncey, trimițând 
baronului 0..., prietenul ei, actul de proprietate asupra 
imobilului şi adăugind la acesta titlurile de rentă, bijuteriile 
de valoare şi tot ceea ce căpătase de la el. În zadar, 
baronul, care o iubea la nebunie, a încercat s-o facă să 
renunţe la hotărârea luată; el a mers până acolo încât i-a 
oferit să se căsătorească cu ea şi să-i dea astfel posibilitatea 
de a trăi ca o femeie cinstită; dar ea se arătă necruțătoare. 
Domnul de 0... n-a mai avut încotro şi a trebuit să se 
resemneze, să-şi piardă amanta şi s-o vadă sub umilul 
veşmânt al Surorilor Cenuşii, pe aceea care până nu de 
mult arăta ca o sprintenă leoaică. 

Baccarat rămăsese aproximativ optsprezece luni la 
mănăstire şi era pe punctul de a pronunţa jurământul 
definitiv, când o întâmplare neprevăzută o opri. 


Într-o dimineaţă, primi un bilet cu următorul conţinut: 
„M-am bătut azi dimineaţă în duel în pădurea Meudon; am 
primit un glonte în piept, iar doctorul A..., pe care-l cunoşti, 
afirmă că mai am doar câteva ore de trăit. Nu vii să-mi 
strângi mâna pentru ultima oară?” 

Această scrisoare provenea de la baronul O... 

Baccarat alergă în strada Neuve-des-Mathurins. Ea îl 
găsi pe baron muribund, dar în deplinătatea facultăţilor 
mintale. 

— Copila mea, spuse el lui Baccarat care îngenunche 
plângând lângă acest om pe care-l iubise. 

Permite-mi să repar greşelile făcute faţă de tine şi să-ţi 
cer iertare... Erai o fată cinstită şi pură; dragostea mea te-a 
condus la viciu, dar tot dragostea mea îţi va permite să 
repari greşelile făcute şi să faci un pic de bine. 

În acest moment, muribundul luă de sub pernă un plic 
închis şi-l întinse tinerei femei: 

— lată, zise el, testamentul meu. Sunt ultimul din neamul 
meu; n-am decât rude îndepărtate care nu-mi poartă 
numele şi care sunt mai bogate decât mine: îţi las ţie toată 
averea mea, ca să faci din ea o unealtă utilă binelui, pentru 
ca veniturile acestei averi să le împărţi la săraci. 

Baronul îşi apăsă buzele pe frumoasele ei mâini şi muri. 

Păcătoasa pocăită nu putea să refuze o asemenea avere, 
destinată efectuării unor opere de caritate, iar sora Louise 
a înţeles imediat că numai ea singură ar fi putut să dea o 
întrebuințare fericită acestei averi. 

Îşi aminti de existenţa ei dinainte, de această viaţă aurită 
care ascunde de fapt atâta mizerie; începu să se gândească 
la bietele fete nebune printre care trăise, victime la început, 
călăi mai târziu, creaturi de obicei cinstite, pe care lenea şi 
ameţeala luxului le caută în fundul atelierelor în care 
lucrează, în cocioabele în care locuiesc, în condiţiile cele 
mai umile şi a căror viaţă este condamnată la necazuri fără 
număr, având ca alternativă bogăţia sau mizeria, bucuria 
sau durerea. 


Şi cea care fusese numită Baccarat a înţeles că numai ea 
ar putea să aducă puţină consolare în această lume a 
păcătoaselor şi chiar să smulgă câte unele, pe cele mai 
tinere, pe cele mai puţin înrăite sau pe cele pe care 
adevărata dragoste le-a făcut să înţeleagă mizeria vieţii în 
care trăiesc. Cu banii pe care îi avea acum, ea ar fi putut să 
smulgă aceste fete vârtejului de viaţă atotdevorator. Sora 
Louise părăsi mănăstirea în care locuia şi deveni madame 
Charmet. 

Atunci veni să locuiască în strada Buci şi se instală în 
casa rece şi severă, despre care tocmai vorbeam. 

Aici, totul amintea secolele trecute; nimic nu te făcea să 
te gândeşti la prezent. 

După ce traversai curtea, intrai într-un vestibul cam 
întunecos, cu dale de marmură cenugşie şi neagră. 

Din vestibul se trecea într-un salon mare cu lambriuri 
din lemn, mobilat ca pe vremea Imperiului, ornamentat cu 
tapet de un verde închis, al cărui aspect trist şi rece îţi 
îngheţa inima. 

Lipită de acest salon, era o cămăruţă din care doamna 
Charmet şi-a făcut cameră de lucru, cameră de rugăciune, 
camera în care îşi redacta voluminoasa corespondenţă. 

Pentru cine a cunoscut cochetul şi voluptuosul budoar al 
lui Baccarat, această cameră dă senzaţia reală a pocăinţei 
păcătoasei. 

Ai zice mai curând că este chilia unei călugăriţe, atât 
este de rece şi tristă. 

Pe pereţi nu există nici un tablou; scaunele sunt din 
trestie, căminul fără foc; şi acestea se întâmpla în mijlocul 
iernii. 

Când cineva o vizita pe doamna Charmet, ea trecea 
împreună cu vizitatorul în salon, unde era încălzit; când era 
singură însă, nu-şi părăsea camera de lucru. 

Şi totuşi, în fundul acestei camere de lucru exista o uşă 
ascunsă între lambriuri, şi această uşă ascundea un secret. 


Ca şi acea păstoriţă care, devenind regină, şi-a păstrat 
într-un dulap de fier veşmintele pe care le purtase înainte, 
madame Charmet a vrut să păstreze o amintire din ceea ce 
a fost Baccarat. 

Seara, la ora când ea nu mai aştepta pe nimeni, când 
ziua doamnei din Comitetul de binefacere era terminată, 
când servitorii ei - mai curând am spune servitorii celor 
săraci - erau culcaţi, când o linişte profundă domnea în 
această locuinţă mare şi rece, atunci tânăra femeie lua o 
lumânare, manevra un resort ascuns între lambriuri şi uşa 
secretă se deschidea; şi, ca într-un vis, cea care fusese 
Baccarat se găsea dintr-o dată ajunsă din camera de lucru 
într-o altă cameră, care semăna cu prima, aşa cum 
paradisul trebuia să semene cu iadul. 

Era un budoar sau, mai bine zis, camera de culcare a lui 
Baccarat, aşa cum am descris-o în prima parte a acestei 
povestiri, aşa cum exista în mica locuinţă din str. Moncey, cu 
tapete gris-perle, cu draperii din catifea violet, cu mici 
tablouri de Meissonnier, cu portretul în mărime naturală al 
păcătoasei pictat de Lehman, cu pendule roccoco, cu 
covoare pictate cu trandafiri, cu scaune moi şi confortabile, 
cu scrinul din lemn de trandafir, în sfârşit acel cochet 
ansamblu în mijlocul căruia ea contemplase cândva o 
noapte întreagă pe iubitul ei Fernand leşinat; pe tăblia 
căminului se găseau un medalion şi un pumnal. 

Medalionul îl luase ea de la gâtul lui Fernand în timpul 
acelei nopţi după care îl ridicară ca pe un hoţ de cea mai 
joasă speţă; dacă ne amintim bine, tocmai acest mic obiect 
o împiedica şi să creadă că înnebunise. 

Pumnalul era acela pe care-l apăsase pe gâtul lui Fanny, 
necredincioasa ei cameristă, în seara în care evadase din 
sanatoriu. 

Baccarat intra în această misterioasă ascunzătoare, 
închidea cu grijă, aprindea lumânările de pe cămin şi 
trăgea apoi perdelele patului; iar perdelele, deschizându- 
se, lăsau să apară o mare pânză reprezentându-l pe 


Fernand Rocher, culcat, învelit într-un şal mare englezesc, 
pe care ea i-l aruncase pe umeri în strada Saint-Louis, de 
unde îl transportase leşinat în strada Moncey. 

De unde avea ea acest portret? 

Într-o seară, plecase la simpla indicație că există undeva 
un necâjit care trebuie să fie ajutat, o durere de consolat, şi 
bătuse la poarta unui pictor, un tânăr om de geniu care 
murea de foame, aşteptând ziua când va deveni celebru. 
Sărmanul artist locuia la etajul şase, într-o cameră fără foc, 
şi era aşezat lângă un pat la capătul căruia două făclii 
proiectau o lumină lugubră. 

Pe acest pat era întins cadavrul unei tinere femei, încă 
frumoasă, în ciuda faptului că suflul morţii coborâse 
deasupra ei. Alături, nenorocitul tânăr, cu ochii plini de 
lacrimi, îşi pregătise şevaletul şi fixă pe o pânză imensă 
această faţă iubită, pe care cioclii urmau să vină să i-o ia 
pentru totdeauna; şi cum talentul, în ceasurile cele mai 
crunte, găseşte acele aripi pe care i le-a făcut Dumnezeu 
pentru a zbura deasupra întregii omeniri, amantul, frânt de 
durere, deveni dintr-o dată un mare pictor şi moarta 
reprodusă pe pânza avea o înspăimântătoare şi sublimă 
tentă de adevăr. 

Doamna Charmet intră şi-i spuse: 

— Nu mă întrebaţi cine sunt şi permiteţi-mi să plâng 
împreună cu dumneavoastră, să îngenunchez şi să mă rog, 
în timp ce dumneavoastră veţi lucra. 

Ea îngenunche, se rugă şi, când luminile imprecise ale 
răsăritului veniră să roşească ferestrele atelierului, a cărui 
mobilă fusese vândută pentru a plăti medicamentele 
sărmanei răposate, pictorul îşi terminase opera... Raza de 
geniu se stinsese, durerea reapăru şi omul plângea... 

Atunci tânăra femeie îi luă mâinile şi-i spuse: 

— Trebuie să mergem de multe ori să ne rugăm pe 
mormintele celor pe care i-am iubit. Nu trebuie ca aceea pe 
care aţi încercat s-o transformați într-un monument al 
renumelui dumneavoastră, să fie aruncată în groapa 


comună... Am iubit, am suferit, şi cei care suferă şi iubesc 
sunt fraţi... Frate, acceptă ceea ce-ţi dau din partea sorei 
tale... 

Şi ea îi întinse o chitanţă emisă de Administraţia 
cimitirelor, chitanţă în valoare de o mie de franci, ceea ce 
reprezenta concesiunea unui loc mortuar, - deci tânăra 
moartă nu va face ultimul drum în dricul săracilor, un preot 
va binecuvânta coşciugul şi primul pumn de pământ care se 
va arunca deasupra lui... Două zile mai târziu, pictorul de 
geniu era la picioarele doamnei Charmet şi o întrebă prin 
ce mijloace ar putea vreodată să-i achite datoria de 
recunoştinţă. 

— Ascultă, spuse ea, fă pentru mine ceea ce am făcut eu 
pentru dumneata. Există în această lume un om care este la 
fel de mort pentru mine precum este moartă pentru 
dumneata cea pe care ai plâns-o; şi totuşi el trăieşte, este 
fericit... Acest om, a petrecut o noapte la mine, întins pe 
patul meu, învelit într-un şal pe care-l păstrez ca pe o 
relicvă; dacă vi l-aş arăta o oră, aceasta v-ar ajunge ca să 
mi-l pictaţi exact în atitudinea pe care v-am descris-o? 

— Da, răspunse artistul cu acea convingere profundă a 
talentului real. 

Două zile mai târziu, în momentul în care Fernand 
Rocher ieşea din casă, o trăsură oprită se găsea chiar în 
dreptul casei lui; în această trăsură aştepta tânărul pictor şi 
misterioasa lui protectoare. 

— Ilată-l! murmură ea. 

Pictorul îl învălui în acea privire limpede, profundă, 
inteligentă care este de fapt secretul marilor artişti, şi 
răspunse: 

— Trăsăturile sale nu se vor şterge niciodată din 
memoria mea. 

Două luni mai târziu, când Baccarat se duse la pictor, 
scoase un strigăt... 

Îl avea în faţă pe Fernand - Fernand al ei cel iubit şi pe 
care nu-l pierduse niciodată, culcat, acoperit cu un şal mare 


ecosez - şi iluzia era atât de perfectă, încât părea că iese 
din pânză şi capătă chiar relief pe fondul întunecat al 
draperiilor. 

— Ah! - murmură ea - te voi vedea deci întotdeauna! 

După câteva zile, pictorul nu mai găsi tabloul, dar găsi 
un mic plic pe cămin. 

Plicul conţinea douăzeci de bilete de o mie de franci şi 
aceste două rânduri fără semnătură: „Cei care iubesc 
morţii sunt fraţi!... Adio!” 

Şi austera doamnă Charmet pătrundea seară de seară în 
acest misterios colţişor, pentru a privi portretul, pentru a 
trăi măcar un ceas împreună cu scumpele, dar sfâşietoarele 
ei amintiri. 

Ea îndepărta perdelele care-l ascundeau pe Fernand 
adormit, aprindea lumânările şi rămânea aşa să contemple 
singura, unica ei dragoste... 

Şi totuşi, ea îl întâlnise de câteva ori pe Fernand, fie în 
casa soţilor Kergaz, fie la sora ei, Cerise. Dar aici, şi 
oriunde, el nu era pentru ea decât fericitul soţ al Herminei, 
omul spre care ea nu-şi va ridica niciodată ochii... 

În timp ce, pe această pânză, era chiar acela pe care-l 
iubise, acela pe care-l iubea încă, acela ale cărui buze le 
sărutaseră pe ale ei. 

Deseori sărmana Magdalenă pocăită devenea jocul unor 
iluzii; ea uita unele lucruri pentru a-şi aminti altele; îşi 
închipuia că trecutul este un vis şi că această pânză fără 
viaţă este, de fapt, Fernand care doarme şi pe care îi este 
frică să nu-l trezească. 

O! sublimă dragoste care menţine această sărmană 
femeie în mijlocul amintirilor ei, făcând-o să uite orele care 
trec repede şi oboselile vieţii ei austere. 

Şi totuşi, la un moment dat, uitarea trecea şi ceva o 
trezea la realitate. 

Atunci lacrimile păcătoasei încetau să curgă, ea părăsea 
acest loc monden, unde venea să-şi regăsească inima şi 
Baccarat dispărea dinaintea sfintei femei consacrată 


Domnului, şi madame Charmet intra din nou în camera fără 
foc, unde se culca pe un pat de fier. 

Dar într-o seară, două zile după întrevederea lui sir 
Williams cu Jenny, deci într-o miercuri şi, în consecinţă, 
chiar în ziua în care trebuia să aibă loc balul marchizei Van- 
Hop, soneria care anunţa sosirea unui vizitator o făcu pe 
doamna Charmet să tresară, ocupată în clipa aceea să 
închidă câteva scrisori. 

Erau aproximativ ceasurile cinci după-amiază. 

Doamna Charmet trecu în marele salon lipit de camera 
ei de lucru; exact în acel moment, un lacheu anunţa: 

— Doamna marchiză Van-Hop. 

Păcătoasa tresări la auzul acestui nume, căci nu era 
pentru prima oară când lua cunoştinţă de el. 

Ştia că marchiza era o femeie foarte frumoasă, foarte 
bogată, de o virtute intangibilă şi ea simţi un fel de umilinţă, 
amestecată cu remuşcări, ea - Baccarat - să vadă intrând la 
ea o femeie a cărei puritate morală era atât de respectată. 

Ce căuta la sărmana pocăită, strălucitoarea şi virtuoasa 
marchiză Van-Hop? 

În puţine cuvinte, vom explica şi acest lucru. 

Marchiza făcea foarte mult bine şi cheltuia sume 
considerabile cu diferite opere de caritate. 

Doamna Van-Hop auzise, cu câteva zile în urmă, un 
ecleziast, al cărui renume de virtute şi de pietate era 
cunoscut, lăudându-o pe doamna Charmet şi intrând chiar 
în câteva detalii foarte intime ale existenţei pocăitei. 

Or, tocmai în această dimineaţă, o scrisoare ajunse în 
mâinile marchizei şi scrisoarea îi aminti imediat de 
existenţa doamnei de Charmet. 

lată despre ce era vorba. 

O tânără femeie, care zicea că se află pe marginea 
prăpastiei, care nu avea altă sursă de existenţă decât viciul, 
o altă şansă de a scăpa decât moartea, se adresa prin 
această scrisoare doamnei Van-Hop, cerându-i ajutor şi 
protecţie. 


Această tânără femeie, necunoscută marchizei, locuia la 
doi paşi de ea, în cartierul Beaujon. 

Ea auzise vorbind despre marchiză, o ştia miloasă şi 
făcea apel la inima ei. 

Doamna Van-Hop s-a gândit imediat la doamna Charmet. 

Şi de aceea venea la ea s-o roage să-i servească de 
intermediar. De altfel, ea veni înarmată cu o scrisoare de 
recomandare din partea ecleziastului, despre care tocmai 
am vorbit. 

Doamna Van-Hop venea s-o roage, pe umila păcătoasă, 
de a deveni distribuitoarea sumei de bani pe care se 
gândea s-o întrebuinţeze pentru a ajuta pe nefericitele, 
care i se adresau direct. 

Să ne fie permis a lăsa un văl deasupra primei 
întrevederi dintre aceste două femei, pe care nenorociri 
comune le vor uni mai târziu. 

Ne vom mărgini să spunem că era miercuri, ziua marii 
serate în care Cherubin trebuia să fie prezentat marchizei. 

O oră mai târziu, marchiza reveni în locuinţa ei în care o 
vom regăsi. 

Capitolul VIII. 

Câteva ore după vizita marchizei de Van-Hop la doamna 
Charmet, un tânăr în costum de seară se opri, către orele 
nouă ale serii, în strada Chaussee-d'Antin, intră în casa care 
avea numărul 45, întrebă dacă maiorul Carden era acasă şi, 
având în vedere răspunsul afirmativ al portarului, urcă 
încet la mezanin şi sună. 

— Pe cine să anunţ? întrebă valetul de cameră care veni 
să deschidă. 

— Domnul Cherubin, răspunse tânărul, intrând în urma 
servitorului. 

Era, într-adevăr, acel Valet de Cupă care se remarcase 
prin frumuseţea sa, ajungând să fie poreclit Cherubin şi 
care se prezenta acum la personajul pe care Rocambole îl 
numise, în ziua şedinţei, maiorul. 


Cherubin, căci îi vom păstra această poreclă, traversă un 
mic salon, o cameră de culcare şi pătrunse în a treia 
cameră transformată în fumoar. 

Aici, maiorul Carden, trântit într-un fotoliu comod, 
aştepta, fără îndoială, un vizitator, căci era îmbrăcat, gata 
de a ieşi. 

Maiorul era un om de cincizeci de ani, deşi arăta mai 
tânăr, având un pronunţat aspect militar, în ciuda hainelor 
civile pe care se vedeau mai multe decoraţii străine. 

Maiorul, căruia chiar numele îi indica originea străină, 
servise rând pe rând în Prusia, în Rusia, în Spania şi în 
Portugalia. 

Locuia la Paris de aproximativ trei ani şi cheltuia anual 
treizeci de mii de franci, câştigând câteva sute de ludovici la 
joc şi fiind un om foarte monden. 

Averea sa era una dintre acele enigme, pe care lumea 
pariziană nu caută niciodată să le descopere. 

Maiorul era bogat? Era sărac? Puțin importă. Ducea o 
viaţă elegantă, îşi plătea furnizorii, avea o casă frumoasă şi 
trei cai pur-sânge. Nu i se putea, în consecinţă, cere mai 
mult. 

Auzind că este anunţat domnul Cherubin, maiorul 
întoarse capul pe jumătate şi întinse mâna noului venit: 

— Bună seara, îi spuse el. Sunteţi foarte exact: şi 
exactitatea este jumătate din succes. Luaţi loc, avem tot 
timpul să fumăm o ţigară. 

Şi maiorul privi pendula plasată deasupra căminului. 

— Marchiza nu va avea multă lume decât spre miezul 
nopţii. Noi vom ajunge la zece şi jumătate; o vom găsi 
aproape singură. E cel mai favorabil moment pentru a vă 
prezenta. 

Domnul Cherubin se aşeză în fotoliul pe care îl indicase 
maiorul. 

— Apropo, reluă acesta, cum vă numiţi, onorabile amic, 
căci, în fine, Cherubin este evident o poreclă care vă 


flatează, dacă ne gândim la aventurile cărora o datoraţi, 
dar nu este totuşi un nume... 

— Mă numesc Oscar de Verny, răspunse tânărul. 

— Aţi fost militar? 

— Nu. 

— Foarte bine. Vă întreb acest ultim detaliu pentru a nu 
face vreo gafă. 

Şi maiorul, oferindu-i lui Cherubin o cutie cu trabuce, 
continuă: 

— Aveţi una din acele fizionomii care par special făcute 
pentru a suci capul femeilor. 

Cherubin se înclină. 

— Dar, continuă maiorul, în dragoste faţa nu constituie 
singura garanţie a succesului. Un bărbat prea frumos 
trebuie chiar să lupte împotriva unor prejudecăţi atunci 
când are de a face cu o femeie inteligentă... Şi marchiza 
este... 

— Foarte bine, vă înţeleg, îl întrerupse Cherubin; dar nu 
vă faceţi griji... Îmi cunosc meseria. 

Acest răspuns, dat cu un ton puţin cam sec, închise gura 
maiorului, care se mulţumi să se încline. 

— Îmi permiteţi o întrebare, domnule maior? 

— Te rog, domnule. 

— Ce părere aveţi de asociaţia noastră? 

— Numai lucruri bune! 

— Asta nu este un răspuns. 

— Şi ce vreţi să ştiţi? 

— Ceva foarte simplu: ce riscăm în toată această 
afacere? Căci, nu ştiu dacă dumneavoastră sunteţi informat, 
dar vă mărturisesc că eu acţionez cam orbeşte. 

— Vă rog explicaţi-vă, domnule Cherubin, sau cel puţin 
puneţi întrebările mai clar. 

— Fie, răspunse Cherubin. Cum aţi intrat în această 
asociaţie? 

— Ca şi dumneata, prin intermediul domnului viconte de 
Cambolh. 


— Pe şef îl cunoaşteţi? 

— Nu, răspunse maiorul. 

— Şi n-aveţi impresia că acţionăm cam uşuratic? 

— În ce problemă? 

— Prin faptul că ascultăm de o putere necunoscută. 

— Ce mă interesează! din moment ce-şi ţin 
angajamentele, cum au făcut-o până acum. 

— Dar facem un joc periculos... 

— Nu găsesc deloc... Ceea ce facem noi acum, scumpul 
meu, nu e deloc periculos; căci este tocmai una din acele 
treburi pe care poliţia cea mai abilă le constată foarte greu. 
Suntem amabili şi suntem iubiţi... 

Maiorul surâse şi-l privi în faţă pe Cherubin: 

— Ce rău e în asta? 

— Niciunul, într-adevăr. 

— Destinul poate face ca iubirile noastre să aibă 
consecinţe funeste. Noi suntem indiscreţi... sau, mai bine 
zis, distraţi. Ei bine! Dacă se va întâmpla o catastrofă, ce 
dovedeşte asta? E o crimă de resortul vreunui tribunal? 

— Aveţi dreptate, zise Cherubin. 

— Dumnezeule! zise maiorul, nu ştiu ce rol vor juca 
asociaţii noştri, dar găsesc că al dumitale este absolut fără 
pericol. Nimeni în lume nu poate proba că vă cunosc abia 
de ieri. Ne-am întâlnit la mare, la cură de ape minerale, sau 
într-un salon, mi-aţi părut un om distins şi, ca atare, am 
crezut de cuviinţă să vă prezint marchizei. Se poate 
întâmpla, marchiza fiind frumoasă, să vă îndrăgostiţi de ea. 
Şi dumneavoastră sunteţi un bărbat frumos şi s-ar putea 
întâmpla ca şi marchiza să vă iubească. Eu ce pot să fac? În 
consecinţă, marchizul însuşi n-ar putea să-mi dorească 
răul... 

— Dumneavoastră nu, dar mie? 

— Nici dumneavoastră! Nu sunteţi un prieten al 
marchizului, deci nu se poate spune că-l trădaţi. Marchizul 
are dreptul să vă ucidă, dar aceasta nu priveşte deloc 


justiţia, căci, bineînţeles, marchizul nu este omul care să 
recurgă la poliţia corecțională. Riscaţi cel mult un duel. 

— Atunci, spuse liniştit Cherubin, putem merge mai 
departe. 

Maiorul sună: 

— Jean, spuse el valetului de cameră, înhamă-l pe Eclair 
la docar, voi conduce eu. 

Zece minute mai târziu, treaba era îndeplinită. 

Îşi puse mănuşile, îşi îmbrăcă pardesiul alb, care era 
foarte la modă atunci, şi îi spuse lui Cherubin: 

— Să mergem! 

Amândoi coborâră în curte unde aştepta docarul; 
maiorul luă hăţurile şi calul porni de-a lungul străzii 
Chaussee-d'Antin. 

Erau ceasurile zece şi jumătate. 

Locuinţa marchizului Van-Hop se afla la capătul 
bulevardului Champs-Elys6es, la intrarea în Aleea 
Văduvelor. 

Când docarul maiorului ajunse în dreptul porţii boltite, 
câteva landouri, câteva echipaje erau deja în curte. 

Şi totuşi era încă puţină lume, petrecerea, care promitea 
să fie strălucitoare dacă te luai după preparativele făcute, 
era abia la începutul ei. 

Cam treizeci de persoane o înconjurau pe marchiză, care 
stătea în budoarul ei, lipit cu marele salon de la primul etaj; 
în timp ce soţul ei primea în salon şi dădea mâna doamnelor 
pe măsură ce acestea soseau. 

Am văzut-o în trecere pe marchiză; să ne permitem 
câteva rânduri pentru a descrie persoana marchizului: 

Domnul Van-Hop era un bărbat de aproximativ patruzeci 
de ani, care nu arăta mai mult de treizeci şi cinci. 

Era înalt, cu o vădită tendinţă de îngrăşare, trădând 
chiar, prin tot felul său de a fi, un pericol de apoplexie... 

Blond, cu tenul uşor colorat, ochi albaştri, marchizul era, 
într-adevăr, foarte frumos şi concentra admirabil tipul 
perfect al omului din nord. 


Surâsul şi privirea erau dulci, dar înţelegeai repede că 
acest om, cu o statură de Hercule, trebuia să aibă accese de 
mânie, dacă remarcai sprâncenele groase de un blond 
roşcat, mai închise decât barba şi părul, şi care erau atât de 
apropiate, încât le era de-ajuns o simplă încruntare pentru 
a se uni. 

Domnul Van-Hop era bun, credincios, afectuos chiar, dar 
era gelos... 

Era oribil de gelos, nu acel gen de gelozie a omului care 
se crede trădat, ci a aceluia căruia îi e frică să nu fie 
vreodată. 

Această gelozie era suficient ca să otrăvească viaţa 
calmă, fericită, îmbelşugată a bogatului bancher olandez, 
oricâte eforturi făcea pentru a părea permanent omul cel 
mai puţin gelos de pe întreg pământul. Din această cauză 
dădea serbări, mergea cu doamna Van-Hop în lume, la 
Operă, la Italieni, peste tot! 

Vara, marchizul şi marchiza Van-Hop apăreau succesiv la 
apele din Baden şi în Pirinei, la Vichy şi la băi de mare. 

Iarna, saloanele lor erau deschise în fiecare miercuri 
aristocrației pariziene de pe ambele maluri ale Senei, casa 
lor fiind un teren neutru, unde finanța şi noblețea îşi 
strângeau mâna, cordial. 

În această seară, când maiorul şi protejatul său soseau, 
marchizul vorbea cu un bătrân de şaptezeci de ani care 
sigur nu voia să pară că are mai mult de cincizeci. 

Era ducele de Château-Mailly. 

Ducele, fost general de cavalerie, era înalt şi trebuie să fi 
fost foarte frumos chiar când era mai copt. 

Succesele, care pentru el umpleau tot trecutul, îşi 
întorseseră capul de la bătrâneţea lui, dar el se credea încă 
iubit pentru sine însuşi cu cea mai mare sinceritate din 
lume. 

De aceea-şi cănea cu grijă părul, mustaţa, şi purta un 
corset sub vestă. 


Îmbrăcămintea, de o eleganţă căutată, era însufleţită de 
un mare număr de decoraţii de toate culorile. 

Ducele şi gazda se plimbau în lung şi în lat în marele 
salon, aproape pustiu, şi ajungeau în timpul plimbării până 
la uşa budoarului, unde marchiza era înconjurată de primii 
veniţi. 

Lângă marchiză, aşezată pe aceeaşi canapea, se putea 
remarca o femeie a cărei frumuseţe părea minunăţia de la 
distanţă şi suporta admirabil lumina lumânărilor. 

Avea doar douăzeci şi cinci de ani sau atingea limita 
dezolantă a celor patruzeci? 

Nu se putea da un răspuns precis întrebării, seara, la 
lumina lustrelor şi a candelabrelor. 

Această femeie care se juca cu un evantai, cu graţia 
nonşalantă a unei spaniole, şi care ştia să-şi pună în valoare 
frumuseţea prin poziţii studiate ale capului, prin surâsuri 
fermecătoare şi gesturi pline de cochetărie, era doamna 
Malassis, prietena intimă a marchizei Van-Hop. 

Marchizul şi bătrânul duce ajungeau deci periodic, în 
plimbările lor, până în faţa budoarului ale cărui uşi cu 
resort erau deschise. Ajungând aici, se întorceau şi-şi 
reîncepeau plimbarea. Dar bătrânul duce avea timp, de 
fiecare dată, să schimbe cu doamna Malassis o privire abia 
perceptibilă şi un semisurâs de înţelegere secretă. 

Intrând, maiorul merse drept la marchiz. 

Acesta îi întinse mâna foarte curtenitor şi familial, ceea 
ce dovedea stima de care se bucura maiorul în casa Van- 
Hop. 

— Scumpul meu marchiz, zise el, permiteţi-mi să vă 
prezint unul din amicii mei, domnul Oscar de Verny! 

Şi îl arătă pe Cherubin. 

Cherubin se înclină, şi marchizul Van-Hop, care se 
pregătea să-l salute la fel de banal cum salutase o sută de 
persoane indiferente sau necunoscute în fiecare seară, se 
opri dintr-o dată şi tresări. 


Cherubin, într-adevăr, justifica foarte bine pronumele şi 
putea atrage atenţia unui soţ gelos cum era domnul Van- 
Hop. 

El avea acea frumuseţe minunată şi fatală, care 
cucereşte atât de uşor femeile cu imaginaţie puternică şi cu 
caracter romantic. 

Cherubin, redevenit domnul Oscar de Verny, era exact 
tipul unui tânăr chefliu, deja plictisit, cu privirile pe 
jumătate voalate, uşor palid datorită nopţilor pierdute, dar 
care, părea să poarte acea amprentă de fatalitate, peste 
care nu se poate trece şi care defineşte pe acei oameni care 
au în viaţă o misiune de îndeplinit. 

Se putea spune despre el, văzându-l: „lată un bărbat 
tânăr, care de la început şi-a impus un rol de seducător şi 
care îşi joacă acest rol cu conştiinciozitate, neputând fi oprit 
de nici un fel de scrupule”. Probabil acesta era motivul 
pentru care, la vederea acestui om, o presimţire bizară 
nelinişti inima marchizului Van-Hop. Dar maiorul şi 
Cherubin, după ce salutaseră pe marchiz, se şi îndepărtară, 
pentru a nu întrerupe discuţia acestuia cu domnul de 
Château-Mailly. 

Maiorul pătrunse în budoar, urmat, bineînţeles, de 
protejatul său. 

Doamna Van-Hop asculta, în acel moment, o anecdotă pe 
care o povestea doamna Malassis, cu un spirit atât de 
scânteietor, încât surâsuri de aprobare apărură pe buzele 
tuturor auditorilor, în timp ce marchiza ea însăşi îşi 
manifesta bucuria printr-un râs sincer şi deschis. 

Lângă marchiză stătea un tânăr înalt, blond, între 
douăzeci şi şapte şi douăzeci şi opt de ani, a cărui atitudine 
serioasă părea să contrasteze cu atmosfera de veselie şi 
bună dispoziţie a persoanelor dimprejur. 

Acest tânăr bărbat, foarte frumos de altfel, urmând 
legile stricte ale frumuseţii clasice, avea amprenta unei 
mari distincţii în tot felul său de a fi. 

Era nepotul ducelui de Château-Mailly. 


Contele asculta fără să râdă şi fără a da cel mai mic 
semn de aprobare, ascultând povestirea doamnei Malassis. 

Ba chiar îşi arcuia pe jumătate buzele într-o expresie de 
total dispreţ, în timp ce văduva vorbea. 

În spatele lui se afla un om care, dacă încă nu atrăsese 
atenţia prin fizionomia lui cu totul deosebită şi prin 
excentrica îmbrăcăminte, aceasta se datora interesului pe 
care îl trezea povestea frumoasei văduve. 

Să ne închipuim un om cu faţa de culoare cărămizie, cu 
părul roşu că flacăra căzându-i pe umeri, cu urechile 
împodobite cu cercei de aur, care purta diamante pe degete 
şi pe cămaşă, cu o haină albastră, cu un pantalon din postav 
şi cu un imens guler înalt englezesc în care îi dispărea 
bărbia. Desigur că dacă acest personaj atât de ciudat prin 
îmbrăcăminte şi atât de straniu prin fizionomie, şi care 
părea să aibă cel puţin patruzeci şi cinci de ani - judecând 
mai curând prin aspectul burţii decât prin faţa sa colorată, 
aproape slabă - dacă acest personaj, repet, n-ar fi avut 
prevederea de a se ţine puţin la o parte, ar fi devenit fără 
îndoială punctul general de atracţie. 

Este inutil să-i căutăm altă patrie decât în ceţoasa Anglie 
şi putem spune că justifica din plin numele de sir Arthur 
Collins. Sir Arthur ajunsese în aceeaşi dimineaţă şi, venind 
la marchizul Van-Hop înarmat cu o scrisoare de 
recomandare şi de credit dată de casa Fly, Bowr and Comp, 
primi de la marchiz cele zece mii de lire sterline menţionate 
în scrisoarea de credit. Cu această ocazie, marchizul îl 
invitase la balul pe care-l dădea în aceeaşi seară. Sir Arthur 
veni punctual, către ceasurile zece, vorbi cu marchiza şi 
apoi se îndepărtă modest de cum sosiră primii invitaţi. 

În momentul în care doamna Malassis îşi termină 
povestirea, sir Arthur atinse uşor cu degetul umărul 
contelui. 

Acesta se întoarse şi se arătă foarte surprins la vederea 
ciudatului personaj. 


— Mă iertaţi, domnule conte, spuse sir Arthur într-o 
franceză foarte corectă, deşi cu un accent englezesc 
pronunţat, vă rog să mă iertaţi dar doresc să discut puţin cu 
dumneavoastră. 

Contele făcu câţiva paşi înapoi şi, foarte intrigat, îl urmă 
pe englez într-un colţ al salonului. 

— Domnule conte, reluă acesta din urmă, fără să 
renunţe vreun moment la graseiajul tipic englezesc, mă 
vedeţi pentru prima oară şi probabil că mă veţi considera 
indiscret... 

— Dar deloc, milord, răspunse contele cu curtoazie. 

— O! spuse englezul, nu sunt deloc milord, sunt pur şi 
simplu un gentleman; dar asta interesează prea puţin. 
Doresc, domnule conte, să discutăm despre o persoană care 
este de faţă, şi care fără îndoială nu vă este indiferentă. 

Contele păru uimit. 

— Ce părere aveţi, continuă englezul, despre această 
doamnă care distrează atât de bine societatea? 

Contele tresări. 

— Eu?... Absolut nimic... 

— Găsiţi că e spirituală? 

— Cât poate fi o vânzătoare de parfumuri la pensie. 

Un surâs enigmatic trecu pe buzele lui sir Arthur Collins. 

— E frumoasă... încercă el. 

— Are patruzeci de ani. 

— Şi domnul duce de Château-Mailly, unchiul 
dumneavoastră... 

De această dată, contele lăsă să-i scape un gest de 
surprindere şi privi atent la acest interlocutor straniu, pe 
care nu-l mai văzuse niciodată şi care îndrăznea să-i 
vorbească despre unchiul său şi misterioasa lui pasiune. 

— Unchiul dumneavoastră, continuă foarte rece sir 
Arthur, este de o părere cu totul opusă celei pe care mi-aţi 
spus-o, domnule conte. Ca dovadă... 

— Aha! făcu contele, aveţi şi o dovadă? 

— Da. 


— Care? 

— Dovada este că, înainte de a trece o lună, doamna 
Malassis, văduva unui bătrân neguţător de parfumuri, 
femeie de moravuri mai mult decât dubioase, cu toată 
prefăcătoria ei de împrumut, va deveni ducesă de Château- 
Mailly. 

Contele păli şi-şi muşcă buzele. 

— Ştiu foarte bine, spuse sir Arthur, că nu vă spun nici o 
noutate, că dumneavoastră chiar aşteptaţi acest eveniment 
de mult timp, aşa cum condamnatul care nu poate scăpa de 
execuţie aşteaptă tremurând teribila secure... 

— Domnule... strigă contele. 

— lertaţi-mă, domnule conte, continuă sir Williams cu un 
calm perfect şi înclinându-se din nou. Fiţi amabil şi 
ascultaţi-mă cu răbdare, căci trebuie să am, probabil, un 
motiv foarte puternic pentru a vă vorbi despre această 
neplăcută afacere; fiţi amabil şi ascultaţi-mă. 

Şi englezul se aşeză pe un scaun, invitându-l pe conte, cu 
un gest, să-l imite. 

De îndată ce contele se aşeză, englezul îşi reluă ideea: 

— Domnul duce de Château-Mailly are o avere imensă pe 
care aţi fi moştenit-o, dar care va ajunge toată la doamna 
Malassis, căreia îi va face un legat universal prin contractul 
de căsătorie... Aceasta este inevitabil. 

— Dar bine, domnule, spuse contele cu o voce surdă, 
pentru ce vă faceţi profetul nenorocirilor şi-mi anunţaţi 
lucruri pe care le presimt de mult timp? 

— Domnule conte, răspunse sir Arthur, dacă mi-am 
permis să pun degetul pe rană este pentru că... probabil... 

Sir Arthur se opri. 

— Probabil ce?... întrebă contele speriat. 

O privire stranie scăpă din ochii englezului: 

— Probabil că... continuă el foarte încet, există pe acest 
pământ, un singur om care poate să-i împiedice pe ducele 
de Château-Mailly să se căsătorească, şi să vă păstreze, 
astfel, dumneavoastră moştenirea la care aveţi dreptul. 


Contele îşi înăbuşi un strigăt. 

— Şi... acest om?... întrebă el. 

— Sunt eu, spuse sec sir Arthur Collins. 

În acest moment, un lacheu strigă către invitaţi, din 
pragul marelui salon, numele domnului şi doamnei Fernand 
Rocher, după care se dădu de o parte pentru a-i lăsa să 
treacă. 

Capitolul IX. 

Sir Arthur nici nu clipi, nu se întoarse măcar şi continuă 
să discute cu tânărul conte de Château-Mailly. 

— Dumneavoastră! murmură acesta, dumneavoastră! 

— Eu, repetă sir Arthur, chiar eu! 

— Şi cum... puteţi... 

— Domnule, am trecut Strâmtoarea, şi am venit special 
la Paris. Numai că... 

— Ah! zise contele, există obstacole, fără îndoială? 

— Pot fi din partea dumneavoastră... 

— Din partea mea? făcu contele din ce în ce mai mirat. 

— Fără îndoială. S-ar putea întâmpla să nu consimţiţi la 
micile condiţii puse. 

— Încerc să ghicesc, spuse contele, îmi propuneţi o 
afacere... 

— Probabil... Dar, vă voi spune de la început că nu este 
vorba de bani. 

Acest răspuns nedumeri şi mai tare pe tânărul conte. 
Crezu că ghiceşte despre ce e vorba, şi iată că nu ghicea 
NIMIC. 

— Vorbiţi, domnule, spuse el, explicaţi-vă, căci eu nu 
înţeleg nimic. 

Sir Arthur încrucişă braţele cu nepăsare şi se aplecă pe 
jumătate către urechea interlocutorului său: 

— Domnule, spuse el, dacă v-aş cere un milion din 
moştenirea ducelui, în caz că această succesiune vă va 
reveni, mi-aţi da? 

— Din toată inima, domnule. 


— Fiţi liniştit, nu vă voi cere bani. V-am spus de la 
început că între noi nu vor exista probleme băneşti. Vroiam 
numai să-mi dau seama de amploarea sacrificiilor pe care 
aţi fi în stare să le faceţi, pentru a ajunge la rezultatul pe 
care vi-l promit. 

Contele era speriat şi-l privea pe sir Arthur cu o uimire 
totală, amestecată cu o vie curiozitate: „Examinând atent 
acest curios personaj, am o senzaţie de frică.” 

Privirea englezului era rece şi tăioasă ca o lamă; gestica 
sa sobră avea o amprentă de extraordinară fatalitate şi 
contele înţelese că, sub această mască ridicolă, se ascunde 
un om îngrozitor. 

— Scumpul meu conte, reluă sir Arthur pe un ton ceva 
mai intim, unchiul dumneavoastră este un bătrân 
îndrăgostit; în plus, are şi o natură apoplectică. 

— Ce vreţi să spuneţi? murmură tânărul, pălind. 

— Vreau să spun că domnul de Château-Mailly ar putea 
foarte bine să aibă un atac, dacă această căsătorie nu s-ar 
mai face. 

Şi sir Arthur adăugă acestor cuvinte un surâs, care-l făcu 
pe conte să se cutremure. 

— Ascultaţi, urmă el, ducele este îndrăgostit şi, ca orice 
îndrăgostit de şaptezeci de ani, este orb şi surd. Doamna 
Malassis a fost o femeie uşoară, dar în acelaşi timp 
prudentă; n-a rămas nici o urmă serioasă a trecutului ei. 
Deci tot ceea ce am putea face sau spune, pentru a o cobori 
pe doamna Malassis în ochii lui, ar fi inutil. 

— Ştiu, zise contele, cu un accent de profundă 
convingere. 

— Trebuie deci găsită una din acele probe palpabile, de 
netăgăduit, înaintea căreia orice îndoială să se risipească, 
pentru a-l face pe domnul conte de Château-Mailly să dea 
înapoi. Am certitudinea că această probă nu există... Sau, 
mai bine zis, nu există deocamdată. 

După aceste ultime cuvinte, contele făcu o mişcare 
bruscă. 


— Ei nu, murmură el, oricât încerc tot nu reuşesc să 
înţeleg nimic... 

— Aşteptaţi. Am zis că această probă nu există încă. Dar 
pot s-o fac să existe. 

— Dumneavoastră! făcu contele stupefiat. 

— Eu, şi înaintea acestei probe domnul de Château- 
Mailly va rămâne trăsnit, iar femeia pe care a vrut s-o ia de 
nevastă nu va mai fi în ochii lui decât ultima şi cea mai 
ticăloasă creatură. 

Contele rămase gânditor şi nehotărât. 

— Observaţi, reluă englezul, că unchiul dumneavoastră 
are şaptezeci de ani, că aparţine acelei generaţii de bătrâni 
cheflii care nu şi-au menajat organismul şi că este suficient 
un mic accident pentru a-i provoca moartea: Cine vă poate 
spune că, după zece zile de căsătorie, doamna Malassis nu 
va găsi într-o dimineaţă, în pat, lângă ea, cadavrul domnului 
conte? 

— Se poate întâmpla, spuse contele. 

— Atunci veţi înţelege că, printr-un exces de delicateţe, 
aţi scurtat viaţa unchiului dumneavoastră, lăsându-i timpul 
de a contracta această mezalianţă şi, în acelaşi timp, dea vă 
dezmoşteni. 

Contele reflectă, dar nu răspunse. 

— Trebuie să vă decideţi, insistă sir Arthur. Nu pot crede 
că dumneavoastră visaţi la fericirea doamnei Malassis. 

Contele ridică imediat capul şi privi în ochi pe sir Arthur. 

— Scuzaţi-mă, spuse el, dar, în fine... să admitem că vă 
dau mână liberă, pentru că dumneavoastră... nu... doriţi... 
bani... care sunt totuşi... condiţiile, ce aşteptaţi de la mine? 

Sir Arthur îl privi fix pe tânărul conte. 

— Domnule, spuse el, există o femeie care m-a călcat în 
picioare. 

Contele aruncă o privire pe furiş către sir Arthur şi-şi 
mărturisi că aspectul insularului putea, până la un punct, să 
justifice plângerea lui. 


— Această femeie, continuă sir Arthur, este tânără, 
frumoasă, bogată. Ea are tot ce îi trebuie pentru a suci 
capul unui bărbat cum sunteţi dumneavoastră. 

— Ei bine? întrebă contele. 

— Ei bine, dacă veţi vrea să-mi juraţi, pe onoarea 
blazonului dumneavoastră, că veţi urmări această femeie şi 
veţi face tot ce depinde de dumneavoastră ca să vă 
iubească... 

— Ia te uită, zise contele cu un ton uşuratic, aveţi o 
metodă foarte curioasă de a vă răzbuna. 

— Sunt englez, răspunse gentlemanul. 

Acest răspuns era destul de logic, pentru a închide 
imediat gura contelui. 

— În ziua în care această femeie vă va iubi, continuă sir 
Arthur, moştenirea domnului duce de Château-Mailly vă va 
aparţine. 

— Domnule, zise grav contele, îmi oferiţi un mijloc de a- 
mi recuceri moştenirea, mijloc pe care un om tânăr şi 
impetuos îl va accepta oricând. Numai că trebuie să 
prevedem totul. Femeia despre care îmi vorbiţi... este... 

— Virtutea însăşi, spuse rece sir Arthur. Ah! Doamne! N- 
am spus că vă dau o sarcină uşoară; dar când vrei să... 

— E adevărat, spuse contele. Dar e nevoie de răbdare 
uneori... Poate să dureze şase luni... un an... 

— Puțin importă! Sunt destul de răbdător. 

— Şi, în timpul ăsta, unchiul meu se va însura, nu? 

— Sunteţi un om de onoare? 

— Sigur. 

— Dacă-mi veţi face un jurământ, îl veţi ţine? 

— Bineînţeles. 

— Atunci juraţi-mi că, dacă voi împiedica această 
căsătorie, veţi rămâne la fel de credincios obligaţiilor faţă 
de mine, pe cât am fost eu faţă de dumneavoastră. 

— Pe cuvântul meu de onoare, spuse contele, v-o jur! 
Dar... 

— Aha! spuse sir Arthur, există vreo oprelişte...? 


— Fără îndoială. 

— Care? 

— În caz că nu voi reuşi, cu toate eforturile mele... 

— Dacă veţi face toate eforturile şi dacă aceste eforturi, 
combinate cu ale mele... 

— Ah! mă veţi ajuta...? 

— Fără îndoială. Şi, spuse gentlemanul cu un surâs, sunt 
destul de puternic. Deci dacă, cu tot ajutorul meu, nu veţi 
reuşi, după ce vă veţi fi folosit toată voinţa şi toată energia, 
voi ajunge la concluzia că răzbunarea mea este imposibilă şi 
mă voi resemna. 

— În acest caz, accept, şi îmi reînnoiesc jurământul. 

Şi contele jură din nou. 

— Acum, spuse englezul, nu mai am a vă spune decât 
atât: trebuie să vă fie clar că un tratat solemn şi secret ne 
uneşte, dar că nimeni în lume nu trebuie să-l cunoască. 

— Voi fi mut. 

— Aveţi dreptate, căci cea mai mică indiscreţie din 
partea dumneavoastră va distruge totul, obligându-mă să 
părăsesc Parisul şi să renunţ la planurile mele. 

Contele se înclină. 

— Şi acum, spuse el, pot să vă întreb cine este această 
femeie? 

— Ssst! spuse sir Arthur. Probabil că în noaptea asta 
într-unul din aceste saloane, doi bărbaţi vor schimba o 
provocare cu voce joasă, şi e de asemenea probabil că eu 
voi fi unul din cei doi martori. 

— Şi? întrebă domnul de Château-Mailly. 

— Şi unul din aceşti doi bărbaţi va fi soţul femeii de care 
vorbeam. 

— Ah! făcu contele. 

— Din acest moment puteţi începe să faceţi curte acestei 
femei, căci, probabil, soţul va părăsi balul fără ea. 

În momentul în care englezul pronunţa aceste cuvinte, 
pendula budoarului anunţa orele unsprezece şi începură să 
se facă auzite primele acorduri ale unui vals. 


— Adio... îi spuse sir Arthur Collins, ne vom revedea. 

Şi ieşi din budoar, intrând în sala de joc, unde se 
organizau mese de whist, în timp ce tânărul conte plecă să 
valseze. 

Marchiza se ridică şi merse să-l ia de braţ pe un om care 
se afla în apropierea ei, tocmai când maiorul Carden se 
apropie şi i-l prezentă pe Cherubin sau mai bine zis pe 
Oscar de Verny. 

În viaţă există momente când destinul parcă încearcă să 
ne facă atenţi, trimiţându-ne ciudate presentimente. 

La vederea acestui tânăr, care a ştiut să ia o atitudine 
timidă şi rezervată, coborând pe jumătate ochii, creola 
havaneză avu o extraordinară senzaţie. 

Ai fi zis că acest necunoscut, sub înfăţişarea unui om 
obişnuit în mijlocul balului, era un trimis misterios al 
fatalităţii, care pătrundea în viaţa ei. 

Ea merse şi luă de mână un om de vârstă mijlocie, căruia 
îi spuse încet: 

— Vreţi să valsaţi? 

În acest moment, maiorul îi suflă la ureche lui Cherubin 
aceste cuvinte: 

— Misteriosul nostru şef nu s-a înşelat deloc, dragul meu 
amic, contând pe efectul fizionomiei dumitale. Iată, 
marchiza este deja tulburată şi soţul ei gelos. 

— Credeţi? făcu Cherubin tresărind. 

— Ce vreţi? urmă maiorul, e straniu, neaşteptat, şi totuşi 
adevărat... Marchiza îşi petrece viaţa în mijlocul celor mai 
seducători bărbaţi ai lumii; ea îi priveşte, pe toţi, cu aceeaşi 
indiferenţă, şi iată că, pe neaşteptate, păleşte şi se tulbură 
la vederea dumneavoastră... Ei bine! continuă maiorul, ştiţi 
de ce? 

— Nu, spuse Cherubin, deşi de multe ori mi-am dat 
seama de fascinația pe care o exercit de la prima vedere 
asupra femeilor. 

În timp ce maiorul şi Cherubin schimbau aceste cuvinte, 
tânărul conte de Château-Mailly îşi plimbă privirea peste un 


grup de tinere femei, căutându-şi o parteneră. 

O zări pe doamna Fernand Rocher. 

Era prima dată când Fernand şi soţia sa veneau la marile 
baluri ale marchizei, pe care o reîntâlniseră vara trecută în 
timp ce făceau cură de ape la Vichy. 

Domnul de Château-Mailly n-o văzuse niciodată pe 
Hermine. 

O găsi frumoasă şi, condus de acel fler deosebit al omului 
de lume, se duse şi o invită la vals. 

Hermine era înaltă, zveltă şi valsa minunat. 

Contele era tânăr şi, datorită caracterului său pe 
jumătate melancolic, îi plăcea la nebunie valsul vienez - 
regele valsului. 

Timp de douăzeci de minute, el o conduse ţinând-o 
strâns în braţele sale, uitând de ciudatul personaj cu care 
vorbise atâta timp şi de straniul jurământ pe care-l făcuse 
puţin mai înainte. 

Când ultimul suspin al valsului se stingea, contele, puţin 
ameţit, o conduse pe Hermine la locul ei şi o privi: 

— Pe cinstea mea! gândi el, e foarte drăguță şi dacă, din 
întâmplare, e cea care mi-a fost atribuită ca victimă, voi 
câştiga moştenirea unchiului meu fără cea mai mică 
aversiune. 

Gândind astfel, contele se uita de jur împrejur, căutând 
cu ochii pe excentricul englez. 

Dar sir Arthur nu mai era în marele salon. 

Era într-un colţ al sălii de joc, în apropierea unei mese 
care rămăsese fără jucători. 

Atitudinea melancolică a gentlemanului părea să indice 
dorinţa pe care o avea de a găsi un partener. 

Un om tânăr, cu monoclu, cu o barbă tăiată scurt, cu un 
aspect impertinent, trecu în acea clipă pe lângă el. 

Acest om tânăr, care venea pentru prima oară în casa 
marchizului Van-Hop, fusese adus de un străin foarte 
distins. Tânărul bărbat se numea domnul viconte de 
Cambolh. 


Se zicea că duce o trenă mare, cu cai foarte frumoşi şi că 
locuia într-un apartament elegant, la mezanin, în foburgul 
Saint-Honore. Se opri cu un aer indiferent în faţa mesei de 
joc, luă un pachet de cărţi şi lăsă să cadă una câte una, la 
dreapta şi la stânga, ca şi cum s-ar fi apucat să dea banca la 
Chemin-de-Fer. Atunci sir Arthur se apropie şi-l salută cu 
politeţea obişnuită fiilor Albionului. 

— Doriţi, domnule, îi spuse el, să jucaţi o partidă cu un 
gentleman, care doreşte foarte mult să joace, dar nu 
găseşte partener...? 

Vicontele de Cambolh se înclină, se aşeză şi aruncă 
neglijent cinci ludovici pe postavul verde al mesei de joc. 

Englezul salută la rândul său, se aşeză de cealaltă parte 
a mesei şi deschise portofelul, de unde scoase o bancnotă 
de cinci lire. Partida începu în tăcere. 

Masa de joc se găsea în colţul salonului, unde era încă 
puţină lume şi unde un whist la miză de cinci ludovici 
absorbea atenţia tuturor. 

Cei doi jucători se găseau deci perfect izolaţi şi puteau 
să discute cu jumătate voce, fără cea mai mică teamă de a fi 
auziţi. 

Atunci sir Arthur pierdu, ca printr-o minune, accentul 
său englezesc: 

— Pe cuvânt de onoare! dragul meu Rocambole, zise el, 
eşti cu adevărat un om de lume, un gentilom de mare clasă 
în cea mai completă accepţiune a cuvântului. 

— Eh! făcu modest domnul viconte de Cambolh, facem şi 
noi ce putem... Dar dumneavoastră, căpitane, urmă el cu 
profundă admiraţie, sunteţi cel mai frumos englez pe care l- 
am văzut vreodată. Frumosul păr galben, faţa roşie 
cărămizie şi mai ales burta falsă, vă fac absolut de 
nerecunoscut; m-aş fi înşelat şi eu dacă n-aş fi asistat când 
v-aţi machiat. 

Baronetul sir Williams, căci el era, începu să râdă. 

— E adevărat, zise el, că fratele meu filantropul, care m- 
a recunoscut o dată, în ziua duelului meu cu Bastion, nu mă 


va recunoaşte astăzi. 

— Ei, reluă Rocambole, când trebuie să încep? 

— Ah, doamne! răspunse sir Williams. Să aşteptăm o 
ocazie; totul e pregătit, de altfel. Turquoise ştie, am 
instalat-o în mica locuinţă de pe rue Moncey, ieri dimineaţă, 
şi îşi cunoaşte rolul pe dinafară. Dar tu? 

— Eu, spuse Rocambole, îmi cunosc de minune lovitura 
secretă şi sunt tot atât de sigur că voi vâri un vârf de fier în 
carnea adversarului meu, pe cât sunt de sigur de 
identitatea lui sir Arthur Collins şi a lui sir Williams. 

— “Totuşi, observă baronetul, aminteşte-ţi exact locul 
unde trebuie să-l atingi. Nu face prostii, că ne jucăm cu 
milioane. 

— Fii liniştit, unchiule! 

— Se va juca Chemin-de-Fer, reluă sir Williams, e sigur. 
Mi-a spus-o chiar marchizul puţin mai înainte. Amicul 
nostru e jucător, deci va veni... Şi atunci va trebui să ştii să 
te descurci. 

— Mă voi descurca. Nimic nu-i mai uşor, murmură 
Rocambole, cu o admirabilă înfumurare. 

Într-adevăr, chiar în momentul în care falsul sir Arthur 
Collins întorcea o carte şi băga în buzunar cei cinci ludovici 
ai domnului viconte de Cambolh, se aşeza o masă de 
Chemin-de-Fer şi marchizul Van-Hop veni la englez, 
spunându-i: 

— Sunteţi de-ai noştri, dragul meu? 

— Yes! răspunse sir Arthur, ridicându-se. 

Vreo douăsprezece persoane înconjurau deja masa şi 
printre ele Fernand Rocher şi tânărul conte de Château- 
Mailly. S-au tras întâi locurile şi apoi mâna. Un as căzu în 
dreptul lui Rocambole. 

Vicontele îşi salută partenerii şi ţinu banca aruncând doi 
ludovici pe postav. 

— Domnilor, spuse el surâzând, nu-mi place să pasez 
niciodată de două ori. Sunt un adevărat jucător. Vă rog să 
tăiaţi cărţile! 


Domnul viconte de Cambolh s-a înşelat. A început prin a 
pierde. 

— Bravo! se auzi. 

— Atunci, făcu el neglijent, cine vrea patru ludovici? Sunt 
bani siguri. 

Cei patru ludovici fură ţinuţi şi vicontele câştigă. 

— E chiar extraordinar, spuse el. 

Pasă încă de trei ori şi ajunse la şaizeci de ludovici. 

— Bravo! zise o voce. Era cea a englezului sir Arthur. 

— Valet şi nouă! replică aproape imediat bancherul. 

Şi adăugă surâzând: 

— Pe cuvânt de onoare! Aşa ceva nu mi s-a întâmplat 
niciodată şi, pentru raritatea faptului, nu vreau să trec 
mâna. [in pentru oricine vrea. Domnilor, sunt o sută 
douăzeci şi opt de ludovici cel puţin, şi chiar mai mult dacă 
vreţi. 

Vorbind astfel, vicontele scoase o frumoasă pungă şi, 
desfăcând-o, se văzură câteva cecuri de bancă şi piese de 
aur, strălucitoare, pe care le puse în faţa lui. 

— Banco! zise o voce la extremitatea mesei. 

Vicontele ridică capul şi privi. 

Era domnul Fernand Rocher care, cu portofelul în mână, 
vroia să ţină un banco. 

Atunci Rocambole, care ţinea cărţile în mână, le puse 
rece pe masă. 

— Trec mâna, zise el. 

Şi accentul cu care pronunţă aceste două cuvinte fură de 
o impertinenţă atât de rece şi dispreţuitoare, încât faţa lui 
Fernand Rocher se roşi toată. 

— Domnule, strigă acesta, ce înseamnă...? 

— Iertaţi-mă, domnule! spuse Rocambole dând cărţile 
vecinului său din dreapta, care era exact baronetul sir 
Williams sub trăsăturile cărămizii ale lui sir Arthur Collins, 
uzez pur şi simplu de dreptul meu, trec mâna. 

— Totuşi, observă Fernand Rocher, abia stăpânindu-se, 
acum zece secunde aţi anunţat că nu treceţi mâna. 


— Domnule, spuse liniştit vicontele de Cambolh, m-am 
răzgândit. 

Şi părăsi masa de joc, unde acest incident produse o 
oarecare rumoare. 

Dar jucătorii aşezaţi în jurul mesei nu fură prea tulburaţi 
de micul incident. De altfel, dacă stăm să judecăm drept, 
Rocambole uzase de dreptul său şi fu confirmat imediat de 
evenimente, căci banca o dată trecută, pierdu la prima 
donă în mâinile lui sir Arthur. 

— A avut fler, spuseră câţiva jucători. Ai uneori 
presentimente. 

— Eu, adăugă altul, fac la fel, ţin oricât vrei cu anumite 
persoane şi nimic cu unul sau cu altul. 

În acest moment, baronetul sir Williams privi cu un aer 
semnificativ pe tânărul conte de Château-Mailly, care era 
aşezat chiar lângă el. Contele tresări şi înţelese că aici este 
provocarea despre care îi vorbise englezul. 

Se aplecă la urechea acestuia şi-l întrebă: 

— Cine este tânărul care tocmai a trecut mâna? 

— Este vicontele de Cambolh. 

— Şi celălalt? 

— Celălalt, spuse sir Arthur încet, este domnul Fernand 
Rocher, soţul acelei tinere femei cu care tocmai aţi valsat. 
Înţelegeţi? 

— Da, murmură tânărul conte, a cărui inimă începu să 
bată emoţionată. 

Capitolul X. 

Totuşi, domnul Fernand Rocher părăsi, la rândul lui, 
masa de joc şi-l urmă pe vicontele de Cambolh. 

Acesta se aşezase într-un mic salon aproape pustiu. 

Fernand se apropie şi-l salută. Vicontele îi răspunse la 
salut din vârful degetelor. 

— Iertaţi-mă, domnule, îi spuse Fernand, vreţi să-mi 
faceţi onoarea de a-mi da o explicaţie? 

— Cu plăcere, domnule. 


Şi vicontele se uită la el prin monoclul ce-l purta la ochiul 
stâng şi clipi din ochiul drept. 

— Domnule, reluă Fernand, iritat de această nouă 
obrăznicie, îmi permiteţi să vă întreb în ce locuri jucaţi de 
obicei Chemin-de-Fer? 

— În lume, domnule, răspunse sec Rocambole. 

— În care? întrebă Fernand, adoptând, la rândul lui, un 
ton dispreţuitor. 

Vicontele îşi trecu monoclul de la ochiul stâng la cel 
drept şi răspunse: 

— Probabil, domnule, în cea în care am onoarea să vă 
întâlnesc. 

— Domnule, spuse Fernand exasperat, sunt uimit, în 
acest caz, de a mă găsi eu însumi în această lume, căci cea 
pe care-o frecventezi dumneata nu pare să fie adevărata 
lume. 

— E adevărat, răspunse Rocambole rece, aşa mi-am zis 
şi cu când v-am auzit spunând „Banco”. Mă pricep la 
fizionomii, domnule, şi cum jocul este pentru mine un fel de 
bătălie, aproximativ ca un duel, am obiceiul, înainte de... a 
mă bate, să-mi examinez adversarii. 

— Ah! făcu Fernand pălind, şi... 

— V-am privit, domnule... 

— Ei şi? 

— Ei bine, examenul nu mi s-a părut deloc satisfăcător, 
dovadă că am refuzat lupta. 

Şi Rocambole râse în faţa celui cu care vorbea. 

Atunci Fernand, ieşindu-şi din fire, îl apucă de braţ pe 
viconte. 

— Cartea dumneavoastră de vizită, domnule? îi spuse el. 
Mâine la 7 dimineaţa, în Bois-de-Boulogne. 

— Domnule, replică liniştit Rocambole, îmi permiteţi să 
observ că înainte de a cere cuiva cartea de vizită, se 
obişnuieşte a se oferi cea proprie. 

— E adevărat, spuse Fernand şi-i aruncă propria-i carte 
de vizită sub nas. 


Rocambole o luă, o privi îndelung şi citi: 

Dl Fernand ROCHER 

5, rue d'Isly. 

Un surâs ironic apăru atunci pe buzele elevului 
baronetului Sir Williams. 

— Scumpul meu domn, spuse el, sunt suedez; mă 
numesc vicontele de Cambolh, şi în ţara mea nobilii nu se 
bat niciodată cu burghezii în duel. Totuşi, cum suntem în 
Franţa... 

— Destul, domnule, spuse Fernand Rocher. Mâine, la 7 
dimineaţa... 

— Iertaţi-mă, domnule, întrerupse rece vicontele de 
Cambolh. Speram că, plecând de aici pe la ceasurile cinci 
de dimineaţa, voi găsi poştalionul cu care voi pleca în Italia. 
Dacă vreţi într-adevăr să vă bateţi cu mine, atunci să ieşim 
imediat. Vom găsi săbii şi un teren la mai puţin de două sute 
de metri de aici. 

— Fie, răspunse Fernand. 

— De exemplu, reluă Rocambole, dacă sunteţi cu soţia, 
ar fi bine s-o preveniţi că ieşiţi pentru câteva ore. 

— Pentru ce? 

— Pentru că nu vă veţi mai întoarce... Îmi propun să vă 
ucid. 

Fernand ridică din umeri. 

— Să mergem, domnule. 

— Domnule, spuse Rocambole, părăsind împreună cu 
Fernand micul salon, este de acum ora două şi, neavând 
timp să mergem în cercul meu sau al dumneavoastră, cred 
că am face bine să căutăm martorii chiar aici. 

— Cum doriţi, răspunse Fernand. 

Dar Fernand, care venea pentru prima dată la marchiza 
Van-Hop, nu întâlni, desigur, niciunul din prietenii, aproape 
intimi, cărora le poţi cere serviciul de care avea acum 
nevoie; era deci destul de încurcat, când se găsi faţă în faţă 
cu maiorul Carden. 


Fizionomia deschisă şi aspectul militar al maiorului îi 
plăcură lui Fernand. 

Se apropie de el şi-i spuse: 

— Aţi fost militar, domnule? 

— 'Toată viaţa, domnule. 

— Atunci, probabil că nu-mi veţi refuza un mic serviciu? 

— Vorbiţi, domnule, spuse politicos maiorul. 

— Domnule, reluă Fernand, am fost insultat. Adversarul 
meu pleacă mâine în zori şi nu consimte să-mi dea 
satisfacţie decât cu condiţia ca lupta să aibă loc imediat. 

— Doriţi, fără îndoială, să vă fiu martor? întrebă maiorul 
cu un aer de naivitate, care excludea bănuiala că se găsea 
aici înadins, aşteptând dinainte să joace acest rol. 

— Bineînţeles, domnule, cu toate că nu am onoarea de a 
fi cunoscut de dumneavoastră. 

— Domnule, răspunse maiorul, sunt prieten cu stăpânul 
casei, şi ştiu ce fel de oameni pot fi întâlniți aici. Sunt la 
ordinele dumneavoastră. 

Şi maiorul se înclină. 

În timp ce Fernand îşi găsise un martor, domnul viconte 
de Cambolh îl căuta pe al său, în sala de joc. 

Vicontele, se poate lesne ghici, nu s-a gândit la altcineva 
decât la sir Arthur Collins. El se apropie deci de masa de 
joc. 

Dar englezul nu mai era aici, şi Rocambole nu l-a regăsit 
decât în sala de bal, unde vorbea, aşezat între două 
ferestre, cu un bătrânel mic şi burtos, pe care noi îl vom 
recunoaşte fără îndoială ca o veche cunoştinţă. 

Bătrânelul, care purta o frumoasă perucă blondă, avea 
ochii acoperiţi de ochelari cu lentile albastre, purta un 
pantalon negru, o haină albastră, a la Berryer şi o imensă 
cravată albă în care dispăreau pe jumătate şi obrazul şi 
capul său rotund. 

Cuviincios şi tăcut de obicei, era văzut aproape peste tot 
unde aveau loc sărbători sau baluri. Se aşeza într-un colţ, 
privea lumea care dansa, fără să spună un cuvânt, şi pleca 


la primul semn făcut de persoana care-l însoțea, ascultător 
ca un copil. 

Peste tot unde mergea, acestui bătrânel îi mersese 
vestea de a fi nebun. 

Dar cum nebunia lui era liniştită şi inofensivă, era primit 
cu plăcere. Se zicea că această ţicneală provenea dintr-o 
poveste de dragoste; iată care era versiunea care circula 
prin saloanele Parisului, unde-l puteai întâlni. 

Tată de familie, ocupând o poziţie administrativă înaltă, 
bătrânelul cunoscuse cu câţiva ani înainte, o tânără de o 
remarcabilă frumuseţe, care-l impresionă atât de tare, încât 
se îndrăgosti ca un nebun. Această dragoste, cu atât mai 
neaşteptată cu cât tânăra, cinstită şi virtuoasă, se 
căsătorise imediat cu un tânăr muncitor, l-a dus la nebunie, 
şi el era convins că inspirase o atât de violentă pasiune 
tinerei fete, încât aceasta murise. 

lar el rămăsese cu o profundă melancolie, care se 
manifesta din când în când printr-un suspin, dar nu se 
plângea niciodată. Pe acest bătrânel nebun cu haină 
albastră l-am cunoscut cu toţii: era domnul de Beaupreau. 

Pe domnul de Beaupreau, soţia şi fiica adoptivă îl 
regăsiră cu un an înainte într-o casă de nebuni din 
provincie, nu departe de locul unde s-a născut, la Saint- 
Remy. 

Să ne permitem asupra acestei afaceri o digresiune de 
câteva rânduri şi o privire retrospectivă spre prima parte a 
povestirii. 

Domnul de Beaupreau, ne amintim, fusese surprins de 
Leon Rolland în căsuţa din parcul Bougival şi muncitorul 
sosi exact la timp pentru a-şi salva logodnica şi a smulge pe 
Cerise violenţelor şefului de birou. 

Lucrurile se petrecuseră între el şi domnul de 
Beaupreau în timp ce domnul de Kergaz, informat de 
Cerise, fugea în ajutorul Jeannei, care se zbătea în mâinile 
lui Sir Williams. 


Cerise, învinsă de narcotic, n-a întârziat să leşine, iar 
Leon, speriat, o crezu moartă şi-şi pierdu capul în 
asemenea hal, încât uită de prezenţa domnului de 
Beaupreau. Acesta îşi regăsi necesară prezenţă de spirit, 
pentru a o şterge. 

Din acel moment, n-a mai fost revăzut şi probabil că s-a 
reîntâlnit cu Sir Williams, care de asemenea, dispăruse în 
acea noapte. 

De altfel, doamna de Beaupreau şi Hermine, aveau un 
dispreţ atât de profund pentru acest mizerabil, încât n-au 
făcut nici cea mai mică tentativă de a-l găsi. Totuşi, după 
trei ani, Hermine, devenită doamna Fernand Rocher, primi 
o scrisoare din provincie care o mişcă profund. 

Această scrisoare, care purta ştampila poştei din Saint- 
Remy, în Provence, era semnată de directorul ospiciului din 
acest oraş; el îi făcea cunoscut doamnei Rocher că tatăl ei, a 
cărui identitate a fost cu greu stabilită, se găsea în prezent 
printre pensionarii ospiciului său şi că suferea de o nebunie 
calmă, care nu prezenta nici un fel de pericol. 

Doamna de Beaupreau şi fiica sa, aflând starea în care se 
găsea acesta, îl iertară şi se urcară în poştalion pentru a 
merge să-l vadă. Domnul de Beaupreau era nebun de-a 
binelea şi în imposibilitate de a povesti ce i se întâmplase şi 
ce făcuse în timpul acestor trei ani. 

Atunci, mama şi fiica, văzând în această pedeapsă mâna 
Domnului, şi-au redeschis braţele şi l-au luat cu ele la Paris. 
De atunci, domnul de Beaupreau îşi reluă locul în mijlocul 
familiei, fiind - pentru a zice astfel - mult schimbat. 

Omul certăreţ, nervos, avar, care şi-a chinuit soţia timp 
de patruzeci de ani, deveni ca prin minune un bătrânel 
drăguţ, afectuos, cu un surâs melancolic. 

N-ai fi recunoscut în el niciodată pe Beaupreau de altă 
dată, dacă uneori numele lui Cerise n-ar fi apărut fără voie 
pe buzele lui. 

Acest nume rămăsese singura legătură care părea să-l 
mai unească cu trecutul. 


Hermine începu chiar să-l iubească; împreună cu 
Fernand îl luau totdeauna cu ei, când ieşeau în lume. 

Uneori chiar, când o afacere importantă îl împiedica pe 
tânărul soţ să-şi însoţească nevasta, îi încredința fără nici o 
grijă domnului de Beaupreau sarcina de a ieşi cu ea, având 
în vedere că el nu era nebun decât atunci când vorbea 
despre Cerise, arătându-se în toate celelalte ocazii foarte la 
locul lui. 

Nu avea decât o singură mânie, aceea de a se îmbrăca 
uneori ca infirmierii casei de nebuni. 

Deci domnul de Beaupreau vorbea acum cu englezul sir 
Arthur Collins sau, dacă vă place mai mult, cu baronetul Sir 
Williams: 

— Socrule, spuse baronetul, fii de acord că nu m-ai fi 
recunoscut niciodată îmbrăcat astfel şi cu faţa mea de Piele- 
Roşie. 

— De acord, răspunse domnul de Beaupreau, dar 
recunoaşte, de asemenea, bravul meu ginere, că m-am 
purtat destul de bine, de când am revenit în mijlocul 
scumpei mele familii. 


— Absolut, papa, eşti un nebun model; îţi joci rolul de 
minune. 

— Nu-i aşa? spuse Beaupreau cu un accent de legitim 
orgoliu. Oh! cum i-am mai dus de nas, nu? 

— Istoria de la Saint-Remy e perfectă... Ei! scumpul meu 
domn de Beaupreau, murmură sir Williams râzând, văd că 
n-ai renunţat deloc la Cerise. 

— Bineînţeles că nu, dragul meu ginere. 

— Ai dreptate, papa. Numai imbecilii renunţă la o 
plăcere şi numai jucătorii proşti se opresc după prima 
partidă. 

— Ah! făcu bătrânul, a cărui privire strălucea după 
ochelarii albaştri, am pierdut o frumoasă ocazie! Îmi mai 
trebuiau zece minute şi plecam cu micuța. 

— Răbdare, spuse sir Williams, până la urmă vom reuşi! 
Ne vom lua revanşa, papa. 

— Deci, murmură Beaupreau mai crezi că... 

— Cred că dacă vei fi gentil şi vei face tot ceea ce-ţi cer, 
voi reuşi într-o zi să-ţi mijlocesc un minut de discuţie cu 
Cerise, într-o casă destul de solidă ca soţul ei să nu poată 
sparge uşa. 

— Ah! zise Beaupreau cu un accent de bucurie şi 
cruzime. 

— Dragul meu, continuă baronetul, cine vrea să-şi atingă 
scopul, trebuie să accepte şi să folosească mijloacele. Graţie 
imaginaţiei mele te-ai întors în familie, unde ai fost primit 
cu braţele deschise, eşti tratat cu toată îngăduinţa şi, cum 
toată lumea te crede nebun, nu privesc deloc cu 
neîncredere acţiunile tale. 

— Bine, şi? 

— Ei bine! Iată o situaţie de care trebuie să profităm: 
chiar în această seară, te numesc locotenentul meu pentru 
o mică operaţie pe care am conceput-o. 

— Să auzim. 

— Îţi iubeşti ginerele? 


— Fernand? Ah! Monstrul! murmură fostul şef de birou, 
dacă aş putea, l-aş strangula! 

— Ai fi bucuros, dacă ar avea... neplăceri? 

— Aş fi încântat! 

— Foarte bine! Atunci priveşte. 

Şi sir Williams îi arătă domnului de Beaupreau pe 
tânărul conte de Château-Mailly aşezat lângă Hermine. 

— Frumos băiat, pe legea mea, murmură pretinsul 
nebun. 

— Va veni să stea de vorbă cu dumneata imediat. Se 
numeşte contele de Château-Mailly şi pretinde că te 
cunoaşte foarte bine. Cum eşti nebun, n-ar fi deloc 
neobişnuit să-l recunoşti. Te vei face că-l recunoşti şi-l vei 
prezenta oficial fiicei tale. Mâine îţi voi da indicaţii mai 
ample. 

Şi, cum falsul sir Arthur văzu că soseşte Rocambole, îl 
lăsă pe domnul de Beaupreau lângă fereastră şi se îndreptă 
către primul. 

— S-a făcut, zise Rocambole. Omul meu mă urmează. 

— Perfect, făcu baronetul. 

Şi urmă la rândul lui pe domnul viconte de Cambolh, 
care ieşi în grabă din salon. 

În drum, sir Williams întâlni pe contele de Château- 
Mailly. 

— Vedeţi, îi spuse foarte încet, pe acest domn bătrân în 
haină albastră? 

— Da. 

— Ei bine! este tatăl. 

— Mergeţi să mă prezentaţi? 

— Nu, vă veţi prezenta la fel de bine şi singur. Omul 
acesta e nebun. Una din manii constă în a crede că 
recunoaşte pe toată lumea. Mergeţi drept la el, spuneţi-i pe 
nume: se numeşte domnul de Beaupreau, şi a fost înalt 
funcţionar la Ministerul Afacerilor Străine. Spuneţi-i că l-aţi 
întâlnit de multe ori în lume, acum trei sau patru ani. Va fi 


încântat, vă va considera prieten şi vă va prezenta 
frumoasei sale fiice. 

— Foarte bine, spuse contele! voi merge imediat. 

În acest timp, Fernand se apropie de nevasta lui şi-i 
spuse: 

— Scumpa mea, nu mă căuta, voi pleca de la bal, unde 
voi vă amuzaţi, şi te voi lăsa sub tutela domnului de 
Beaupreau. 

— Cum? zise Hermine, pleci? 

— O! Mă voi înapoia acasă cel mai târziu într-o oră... Cel 
puţin aşa sper. 

— Speri? spuse tânăra femeie neliniştită. Dumnezeule! 
Ce se întâmpla? 

Fernand surâse: 

— Fii liniştită. Trebuie să îndeplinesc o obligaţie... Ştii 
foarte bine că nu-mi aparţin întotdeauna. 

Lui Fernand Rocher nu-i fu plăcut să spună această 
minciună, dar îl scăpa de orice altă explicaţie, permițându-i 
să părăsească balul, fără să-şi alarmeze soţia. 

Se apropie de domnul de Beaupreau şi-i spuse: 

— Papa, o vei conduce pe Hermine, nu-i aşa? 

— Desigur, aprobă bătrânelul. 

Vicontele de Cambolh şi martorul său erau deja pe prima 
treaptă a peronului, când Fernand îi ajunsese, însoţit de 
domnul maior Carden. 

După ce Fernand Rocher părăsi balul, tânărul conte de 
Château-Mailly se apropie de fostul şef de birou la Afaceri 
Străine. 

— Permiteţi-mi să vă salut, domnule de Beaupreau, îi 
zise surâzând şi cu un ton degajat. 

Domnul de Beaupreau îl privi, păru mirat un moment, 
apoi se lovi peste frunte: 

— lartă-mă, scumpul meu prieten, zise el, clar am o 
memorie îngrozitoare; uit până şi numele celor mai buni 
prieteni. 


— Cum am fost şi noi altădată, spuse contele, luându-l 
prieteneşte de mână şi strângându-i-o. Nu-l mai 
recunoaşteţi pe tânărul prieten de acum doi-trei ani? 

— O! Ba da. Dar... numele? 

— Contele de Château-Mailly. 

— Dumnezeule! strigă domnul de Beaupreau, care 
devenise un foarte bun actor la şcoala lui sir Williams, vă 
cunosc foarte bine, scumpul meu amic... 

Şi-i strânse ambele mâini. 

Atunci domnul ele Château-Mailly se sili să-l convingă pe 
pretinsul nebun că s-au întâlnit de mii de ori în diverse 
societăţi, domnul de Beaupreau continuând de altfel să se 
arate prietenos şi afectuos. 

Această comedie, opera genialului sir Williams, fu jucată 
în cel mai frumos stil. 

— Dar, zise deodată domnul de Beaupreau, chiar înainte 
aţi dansat cu fiica mea? 

— Fiica dumneavoastră? se miră naiv contele. 

— Fără îndoială, fiica mea, această doamnă cu care aţi 
vorbit de câteva ori înainte. 

— Într-adevăr, o femeie frumoasă şi încântătoare. E fiica 
dumneavoastră? 

— Da, doamna Fernand Rocher. 

— Atunci, spuse contele, faceţi-mi plăcerea de a mi-o 
prezenta. 

— Cu plăcere! Veniţi. 

Şi bătrânelul cu ochelari albaştri îl luă pe conte de mână. 

Se întâlniră cu doamna Malassis. 

Văduva, după ce schimbase câteva ocheade cu bătrânul 
duce de Château-Mailly, se pregătea să părăsească balul. 

Ducele, care, fără îndoială, aştepta acest moment cu 
nerăbdare şi care se găsea tocmai la extremitatea opusă a 
salonului, se grăbi să traverseze mulţimea invitaţilor pentru 
a-i oferi braţul frumoasei văduve; dar doamna de Malassis 
şi tânărul conte de Château-Mailly se găseau deja faţă în 
faţă. 


Văduva era prea abilă pentru a nu surâde celui pe care 
urma să-l fure. 

Contele era prea politicos pentru a nu saluta şi surâde la 
rândul lui. 

Dar în salutul şi în surâsul lui se strecură, de această 
dată, o nuanţă de impertinenţă. 

— Într-adevăr, scumpul meu conte, îi zise văduva la 
ureche. Mi se pare că vă distraţi foarte bine în tovărăşia 
acestui bătrânel. 

— Probabil, doamnă. 

— E spiritual? 

— Aproape tot atât cât şi dumneavoastră. 

— Adevărat? se sclifosi văduva. 

— Pe cuvânt de onoare! Povesteşte minunat. 

— Nu mai spune! 

— Şi-mi povestea tocmai, urmă contele cu un aer 
batjocoritor, o istorioară din cele mai amuzante. 

— Pot s-o ştiu şi eu! 

— O! e puţin cam lungă... 

— Şi totuşi? 

— Ei bine, este vorba de un bătrânel trecut de şaizeci de 
ani care are nebunia de a se recăsători... de a se însura cu 
o intrigantă... şi de a-şi dezmoşteni familia pentru aceasta. 

Contele o salută cu o obrăznicie rară şi plecă. 

O clipă, doamna Malassis rămase palidă şi sufocată de 
atâta îndrăzneală. 

Dar bătrânul duce alerga spre ea grăbit, mai îndrăgostit 
ca oricând. Atunci, un surâs apăru pe buzele văduvei. 

— Între noi, scumpul meu conte! spuse ea. 

Capitolul XI. 

Ducele îi oferi braţul văduvei şi o conduse până la 
trăsură. 

— Nu urcați? îi spuse ea cu cea mai încântătoare voce. 

Bătrânul îndrăgostit nu aşteptă să i se repete 
propunerea; cu o supleţe cu totul tinerească, urcă în 
trăsură şi se aşeză lângă văduvă. 


— Strada Pepiniere, 40, spuse el valetului care închise 
portiera. 

Doamna Malassis aştepta de mult - adică din momentul 
în care nepotul ducelui fusese atât de obraznic - ocazia de a 
vorbi între patru ochi cu bătrânul ei adorator. 

— Scumpul meu duce, îi spuse ea în momentul în care 
trăsura ieşea din curte. E prea aproape Aleea Văduvelor de 
strada Pepiniere. 

— Crezi, sufletul meu? 

— Da, cel puţin astăzi. 

Ducele luă mâna văduvei şi o sărută galant. 

— Eşti încântătoare, îi spuse el. 

Dar doamna Malassis merse direct la ţintă. 

— Destul cu complimentele! spuse ea. 

Şi adăugă: 

— Dă dispoziţie vizitiului să urce pe strada Champs- 
Elysees, să iasă prin bariera Etoile şi să meargă până la 
Neuilly. Noaptea e călduţă şi am o oribilă migrenă, pe care 
numai aerul o va risipi. 

— Dorinţele tale sunt porunci pentru mine, răspunse 
ducele, care transmise vizitiului, prin intermediul valetului, 
dorinţa văduvei. 

— Şi-acum, reluă doamna Malassis, permite-mi, scumpul 
meu duce, să profit de această oră de conversaţie pe care o 
avem pentru a-ţi da o ştire care te va uimi probabil... 

— Oh! făcu ducele. 

— Este vorba de plecarea mea. 

Doamna Malassis pronunţă aceste cuvinte cu calm, totuşi 
ele avură asupra domnului de Château-Mailly un efect 
fulgerător. Timp de zece secunde, rămăsese ca sufocat, în 
imposibilitatea de a face vreun gest sau de a pronunţa 
vreun cuvânt care să arate dureroasa-i nedumerire. 

— Da, scumpul meu duce, reluă văduva, plec... mâine 
dimineaţă. 

— Pleci... murmură, în fine, domnul de Château-Mailly, 
cu aspectul omului care şi-a pierdut raţiunea. De ce? Unde 


pleci? 

— Plec pentru motive cunoscute numai de mine şi nu pot 
divulga secretul călătoriei mele. 

Şi doamna Malassis adăugă, surâzând: 

— Vezi, sărmanul meu duce, că nu eşti prea inspirat în 
întrebări. Nu-ţi pot răspunde. 

— Doamnă, se bâlbâi bătrânul, apucat subit de un 
tremur nervos, şi a cărui voce se altera permanent. Vrei să 
mă ucizi? 

Şi el accentuă acest ultim cuvânt cu o asemenea 
intonaţie, încât doamna Malassis tresări şi înţelese cât de 
mult este iubită. 

— Eu, să te ucid? zise ea, eşti nebun? 

— O! Probabil că da, nu ştiu, dar în numele cerului, 
Laura, nu mai fă glumele astea. 

— Scumpul meu duce, răspunse ea, nu glumesc deloc. 
Dar te văd atât de tulburat şi mirat de ştirea plecării mele, 
că nu pot avea cruzimea de a-ţi ascunde adevăratul motiv. 

— Şi... totuşi pleci...? 

— Da, mâine dimineaţă. 

— Şi... unde pleci? 

— Ai s-o afli mai târziu. 

— În fine... e probabil un voiaj de câteva zile. 

— Nu, e o călătorie de un an sau doi şi, pentru a vă 
spune totul, voi pleca în Italia. 

Domnul de Château-Mailly se credea victima unui 
coşmar şi aproape nu mai ştia ce să spună. 

— Plec, urmă văduva, pentru a uita puţin... Parisul. 

— Să-l uiţi? 

— În primul rând să te uit, zise ea rece. 

Şi cum bătrânul rămăsese înmărmurit şi nu mai găsea 
nici un cuvânt, doamna Malassis continuă: 

— Când o femeie este compromisă, ca mine, pentru că a 
comis o greşeală, când această greşeală este cunoscută de 
toată lumea şi nu poate fi reparată, această femeie n-are 


altă alegere decât să părăsească societatea şi să fugă... 
Este exact ceea ce fac, scumpul meu duce. 

— Laura, Laura, se bâlbâia bătrânul, devenit timid ca un 
copil, în numele cerului, explică-te! 

— Cum! zise ea cu o violenţă neaşteptată. Nu înţelegi 
nimic? Nu înţelegi că pentru mine a fost o zi blestemată, 
ziua în care m-am trezit văduvă, izolată, fără ajutor, 
considerând lumea prin prisma durerii mele şi pe toţi 
văzându-i numai raportați la marea mea singurătate? Când 
te-am întâlnit, am avut slăbiciunea de neiertat de a accepta 
această prietenie pe care mi-ai oferit-o, cu o dezinteresare 
atât de nobilă... 

Văduva se opri ca stăpânită de o mare emoție. 

Domnul de Château-Mailly îi luă mâinile şi i le sărută cu 
pasiune. 

— Dumnezeule! spuse ea, am fost slabă... am fost 
vinovată... Mi-ai făcut promisiuni pe care am avut naivitatea 
de a le crede... Plătesc scump astăzi urmările greşelilor 
mele. 

— Dar... doamnă... murmură ducele cu o voce 
strangulată, promisiunile pe care le-am făcut... le voi ţine... 

— Prea târziu, spuse ea cu un ton sec. 

— Prea târziu...?! 

— Da, căci tot Parisul astăzi... Dumnezeule! am văzut 
bine astă-seară... La marchiză... Şi impertinentul tău nepot 
m-a făcut să simt... 

— Nepotul meu! exclamă ducele cu o mânie neaşteptată. 

— Da, răspunse ea, nepotul tău m-a lăsat să înţeleg în 
mod obraznic, că aş fi... O! nu! se întrerupse ea izbucnind 
în plâns... niciodată nu voi îndrăzni să pronunţ acest cuvânt. 

— Doamnă, strigă bătrânul duce, înnebunit de această 
durere atât de natural jucată, încât oricine s-ar fi înşelat, 
nepotul meu este un prost şi o să-l învăţ să-şi respecte 
mătuşa, ducesa de Château-Mailly. 

Doamna Malassis scoase un strigăt şi căzu leşinată în 
braţele bătrânului adorator. 


— Imediat acasă! strigă domnul de Château-Mailly 
vizitiului. 

Vizitiul întoarse imediat, coborî pe Champs-Elysees, 
ajunse în piaţa Beauvau, unde se găsea domiciliul familiei 
de Château-Mailly. 

Doamna Malassis era încă leşinată şi bătrânul duce 
încerca zadarnic s-o trezească, când trăsura trecu pe sub 
portal. 

Cu excepţia portarului, a cameristului şi a unui grăjdar, 
toţi servitorii dormeau. N-au fost deci decât aceşti trei 
oameni care l-au văzut pe domnul de Château-Mailly venind 
acasă cu o femeie îmbrăcată în rochie de bal, leşinată, şi pe 
care părea s-o iubească enorm, judecând după figură 
răvăşită şi exclamaţiile de durere. 

— Repede, repede, ordonă el. Transportaţi-o pe doamnă 
în camera ducesei... Să fie chemat un medic... Sau mai bine 
nu, aduceţi săruri şi vin! 

În timp ce vorbea, ducele se sufocă de emoție. 

Doamna Malassis fu transportată la primul etaj, în 
camera care fusese mult timp ocupată de ducesa de 
Château-Mailly. Aici, ducele îndrăgostit o îngriji pe văduvă, 
o chemă pe nume cu o voce atât de speriată, încât ea se 
decise, în fine, să deschidă ochii şi plimbă împrejurul ei o 
privire uimită. 

— Ah! în fine! murmură bătrânul cu o explozie de 
bucurie, în fine, ţi-ai revenit! 

Ea-l privi şi scoase un strigăt: 

— Dumnezeule! spuse ea, unde sunt? Unde m-ai dus? 
Dar vorbeşte, domnule, vorbeşte, explică-mi! 

— Eşti la mine, zise ducele. 

— La tine! şi se ridică înspăimântată şi repetă cu 
accentul nebuniei: 

— La el! Sunt la el! Ah! Sunt pierdută! 

— Eşti la tine, doamnă, repetă ducele, eşti în casa ta, nu 
în a mea, căci, înainte de trecerea a trei săptămâni vei fi 
ducesă de Château-Mailly. 


Doamna Malassis scoase un nou strigăt, dar de această 
dată nu crezu necesar să-l mai acompanieze cu încă un 
leşin. 

— Nu, nu, spuse ea. Acest lucru nu e posibil... M-ai 
dezonorat. 

Şi cum el nu părea să înţeleagă, viitoarea ducesă îi spuse 
cu amărăciune: 

— Eşti nebun şi crud, domnule... Căci doar n-ai să ai 
pretenţia - îmi închipui - de a mă aduce aici în plină zi ca 
soţie, după ce m-ai introdus pe furiş noaptea, în prezenţa 
servitorilor... Ah! Abia atunci - reluă ea cu o ironie plină de 
disperare, care-l făcu pe bătrânul duce să-şi piardă capul - 
abia atunci nepotul dumitale va avea dreptul să-mi zică în 
faţă ceea ce m-a lăsat să înţeleg astăzi: „Unchiul meu îmi 
fură moştenirea, căsătorindu-se cu propria-i amantă!”. 

Şi doamna Malassis, care calculase cu grijă efectul 
neaşteptat al acestor cuvinte şi consecinţele cele mai 
îndepărtate, se ridică cu demnitatea unei regine ofensate, 
se înfăşură în mantia de bal pe care o găsise pe un scaun, îl 
salută pe duce şi spuse: 

— Adio, domnule, m-ai pierdut... Te iert. 

Mai făcu doi paşi şi adăugă cu un suspin: 

— Pentru că te-am iubit... Adio...! 

Şi ea ieşi, lăsându-l pe duce ca trăsnit şi fără a fi în stare 
să alerge după ea ca s-o reţină. 

Abila văduvă cobori repede scara locuinţei, trecu ca o 
umbră pe dinaintea lojei portarului, ajunse în piaţa Beauvau 
şi imediat după aceea în foburgul Saint-Honre, toate 
acestea în mai puţin de cinci minute. 

Oricare alta, în afară de doamna Malassis, ar fi fost 
mulţumită să fie luată în serios de către duce; dar ea, care 
cunoştea lumea până în vârful unghiilor, ea nu era femeia 
să joace un rol pe jumătate. De aproximativ doi ani, ducele 
suspina la picioarele ei; de un an, el îi vorbise de căsătorie, 
mai pe departe la început, luptând împotriva unor 
prejudecăţi sau a unor scrupule foarte mari, apoi din ce în 


ce mai puţin evaziv, pe măsură ce văduva îl strângea din ce 
în ce mai strâns în mrejele ei. 

Un singur considerent îl oprea încă pe domnul de 
Château-Mailly: enormitatea mezalianţei... 

Din piaţa Beauvau până în strada Pepiniere, distanţa 
este destul de scurtă pentru ca văduva să îndrăznească s-o 
străbată pe jos, căci la ceasurile trei dimineaţă, în foburgul 
Saint-Honore găseşti foarte rar o trăsură de piaţă. 

— În trei săptămâni, îşi zicea că depărtându-se cu paşi 
grăbiţi, în trei săptămâni, voi fi ducesă de Château-Mailly. 
Dacă n-aş fi leşinat, era în stare să mai amâne trei luni; şi 
dacă rămâneam la el imediat, totul ar fi fost pierdut! 

Şi doamna Malassis adăugă, cu unul din acele surâsuri 
care dezvăluie în întregime caracterul unei femei: 

— Ducele are cheia grădinii. Într-o oră va fi la mine. 

Casa cu numărul 40 de pe strada Pepiniere, unde locuia 
doamna Malassis, se compunea dintr-un corp mare de 
clădiri dând chiar la stradă, o veritabilă casă de raport, şi 
un mic pavilion situat în fundul grădinii. 

Acest pavilion a fost ales ca locuinţă şi ea trăia aici cu 
trei servitori: o bucătăreasă, o cameristă şi un intendent pe 
care-l angajase abia în dimineaţa aceea. 

Acesta din urmă şi cu camerista o aşteptau pe văduvă. 

Cu toate că venise pe jos, - cum era o foarte frumoasă 
noapte de iarnă, fără pic de umezeală - puteai crede că 
doamna Malassis venise cu trăsura. 

Ea ajunsese la orele trei dimineaţa în rochie de bal, tot 
aşa cum plecase. Pe drum, ea făcuse să dispară orice urmă 
a emoţiei trecătoare, pentru a nu zice simulate, cu care-l 
înşelase pe bătrânul duce. În consecinţă, servitorii nu 
puteau să bănuiască deloc că ar veni din altă parte decât de 
la familia Van-Hop. 

Pavilionul ocupat de doamna Malassis era mare, spaţios, 
mobilat confortabil şi se compunea din parter şi etajul întâi. 

Avea două uşi: 


Una prin care se intra în mod obişnuit şi care dădea într- 
un vestibul cu marmoră neagră şi cenuşie - corespunzând 
cu faţada clădirii. 

O a doua, situată în josul scării, dădea în grădină şi era 
pe jumătate acoperită de o alee cu pomişori. Aleea se 
prelungea până la zidul grădinii, ajungând la o portiţă ce 
dădea în strada Laborde, stradă foarte pustie nu numai 
noaptea, dar aproape totdeauna şi ziua. 

Această portiţă era intrarea particulară a doamnei 
Malassis, cu toate că în aparenţă nu se servea de ea. 

Totuşi, această portiţă avea două chei. 

Una din aceste chei se afla în mâna văduvei. 

Cealaltă era permanent la domnul duce de Château- 
Mailly. 

Această cheie deschidea nu numai portiţa grădinii, dar şi 
uşa pavilionului. 

Foarte des, seara, de fapt către miezul nopţii, când acest 
cartier liniştit devenea pustiu, doi oameni se strecurau fără 
zgomot în strada Laborde. 

Unul introducea cheia în broască, deschidea portiţa 
grădinii, în timp ce celălalt rămânea în stradă la pândă. 

Primul se îndrepta, urmând aleea cu pomişori, spre 
pavilion, pătrundea în interior şi urca cu pas tineresc scara 
care ducea la primul etaj, adică în apartamentul doamnei 
Malassis. 

Aproape întotdeauna el ieşea după o oră şi-şi regăsea 
însoţitorul în stradă. 

Acest însoțitor era valetul de cameră al domnului duce 
de Château-Mailly, acelaşi care plecase în dimineaţa aceasta 
şi luase din neatenţie cheia grădinii. 

Doamna Malassis, reîntorcându-se, găsi pe noul servitor 
stând de vorbă liniştit cu camerista. 

Acest intendent nu este altul decât omul cu faţa dură şi 
stranie, de statură atletică, cu umeri pătraţi, a cărui privire 
părea să trădeze un caracter brutal, şi pe care l-am văzut la 
reuniunea Valeţilor de Cupă, prezidată de Rocambole. 


Cum a reuşit să placă doamnei Malassis omul cu această 
respingătoare fizionomie? 

Graţie unei simple scrisori de recomandare, de care a 
făcut rost Rocambole şi care era semnată cu unul din cele 
mai răsunătoare nume ale foburgului Saint-Germain. 

Marchiza de... recomandă călduros pe domnul Venture, 
care a lucrat zece ani la ea ca vizitiu şi care nu pleacă decât 
din cauză că, fiind atins de un început de oftalmie, nu mai 
putea conduce trăsura cu aceeaşi siguranţă. 

Pretinsa marchiză dădea şi o explicaţie cu privire la 
aspectul respingător al acestei feţe, arătând că în tinereţe 
protejatul său fusese victima unei boli care-i mutilase faţa, 
dându-i acestui om cinstit un aspect de bandit. 

În afara acestei scrisori foarte călduroase, doamna 
Malassis fusese impresionată şi de modestia pretențiilor 
acestuia, care nu cerea decât şase sute de franci, casă şi 
masă. 

Deci ea îl angajă pe Venture, care-şi luă în primire 
obligaţiile chiar în acea dimineaţă. 

De altfel, în ciuda urâţeniei sale, solidul bărbat avea un 
aspect mai fălos în livreaua albastră, cu revere stacojii, 
decât cu două zile înainte, când purta o haină neagră cu 
vestă albă. 

Văduva îl lăsă să plece, spunându-i că se poate duce la 
culcare şi pătrunse în dormitor, unde focul ardea din plin. 

— Repede! spuse ea cameristei, aruncându-se într-un 
fotoliu după ce-şi scosese rochia de bal singură. Caută-mi 
un cufăr, geamantane, pune-le în mijlocul camerei şi aruncă 
în grabă înăuntru nişte rufe. 

— Doamna pleacă într-o călătorie? întreabă camerista, 
mirată de acest ordin. 

— Nu, dar mă prefac că plec. 

Subreta era şireată, înţelese, şi îşi privi stăpâna cu un 
aer fin. 

— Doamna aşteaptă pe domnul duce? întreabă ea. 


— Da, răspunse văduva. Acum vrea el să se căsătorească 
cu mine... 

— Şi doamna nu vrea? 

— Exact. 

— Atunci, spuse liniştită subreta, trebuie să-mi fac 
bagajul, căci cred că peste câteva seri voi dormi în locuinţa 
ducilor de Château-Mailly. 

— Probabil, murmură doamna Malassis, care după cum 
am văzut făcea confidenţe cameristei, justificând astfel 
proverbul care spune că „virtutea este a tuturor claselor, ca 
şi viciul; femeia din cea mai bună lume poate greşi, dar cea 
care se destăinuie unei servante este totdeauna o femeie 
obişnuită”. 

Subreta execută ordinele stăpânei şi îndesă în grabă 
câteva rochii într-un cufăr, câteva dantele într-un 
geamantan şi aranjă două pălării în cutiile lor. 

Văduva, care n-avea secrete faţă de cameristă, îi povesti 
punct cu punct ce se întâmplase între ea şi duce, după 
plecarea de la bal. 

Camerista - pentru a răspunde onoarei unor asemenea 
confidenţe - îşi ascultă cu atenţie stăpână până la capăt şi 
sfârşi prin a emite această părere: 

— Nu mi-aş permite să vă dau un sfat, doamnă; clar dacă 
îmi permiteţi o simplă observaţie, aş îndrăzni să zic că este 
necesar ca doamna să aibă cu adevărat aerul că pleacă. 

— Asta este şi intenţia mea. 

— În locul doamnei, aş scrie domnului duce un frumos 
bilet de adio. 

— lată! spuse doamna Malassis, e o idee. 

— Şi aş avea aerul că l-am terminat şi că încerc să-l 
ascund, când ducele ar intra. 

— Eşti o fată deşteaptă... du-te! 

— Doamna este prea bună, răspunse camerista plecând. 

Rămasă singură, doamna Malassis hotări să urmeze 
sfatul cameristei şi, aşezându-se înaintea unui frumos 


pupitru din lemn de trandafir, care avea tot ce trebuia 
pentru scris, luă o pană şi începu să scrie câteva rânduri. 

Dar în acest moment, ea tresări şi ciuli urechile. 

Noaptea era liniştită şi se auzea cel mai uşor zgomot. 

Se auzi răsucitul unei chei într-o broască, apoi scârţâitul 
balamalelor unei portiţe. 

— Iată-l, gândi ea. 

Într-adevăr, paşi uşori făceau să scârţâie nisipul aleii; 
doamna Malassis auzi deschizându-se uşa de jos, apoi paşi 
care răsunau pe scară. 

Şi doamna Malassis continuă să scrie. 

Cineva bătu la uşa camerei. 

— Intră! zise văduva. 

Nici nu-şi întoarse capul, continuând să privească hârtia 
pe care pana o înnegrea. 

Uşa se deschise, un bărbat intră şi se opri în prag. 

Atunci, convinsă că va vedea figura palidă şi răvăşită a 
bătrânului duce, văduva strecură scrisoarea sub un carton 
şi ridică încet capul. 

Dar imediat ea scoase un țipăt puternic, se ridică în 
grabă şi se dădu câţiva paşi înapoi... 

Omul care pătrunsese la ea având cheia, acest om care 
trecea pragul camerei ei de culcare la ceasurile patru 
dimineaţa, nu era ducele de Château-Mailly. 

Era un necunoscut! 

Capitolul XII. 

Fernand Rocher şi maiorul Carden, martorul său, 
părăsiră balul. 

Falsul viconte şi sir Williams îi aşteptau pe prima treaptă 
a peronului. Atunci Rocambole îşi salută din nou adversarul: 

— Vă rog să-mi permiteţi, domnule, spuse el, o mică 
propunere. Locuinţa mea se află în apropiere şi în 
apartament am nişte săbii obişnuite de duel. Aveţi ceva 
împotrivă de a ne folosi de ele? În acest caz, va trebui să-l 
trezim pe Lepage sau pe Devisme. 


— Inutil, răspunse Fernand. Ne vom bate cu săbiile 
dumneavoastră. 

— Bine, numai că găsesc că e prea departe să mergem în 
Bois-de-Boulogne. 

— Mergem unde vreţi. 

— La câţiva paşi de aici e un locşor complet pustiu, între 
strada Courcelles şi strada Laborde, un fel de teren viran, 
de care ne putem folosi de minune. 

— Fie, zise încă o dată Fernand. 

— Mai e ceva, domnule, sunt cu caleaşca mea şi, cum 
cred că este inutil să amestecăm şi valeţii în această treabă, 
îmi voi expedia lacheul şi voi fi - dacă-mi permiteţi - vizitiul 
dumneavoastră până la locul duelului. 

Fernand se înclină. 

Rocambole ordonă lacheului să tragă echipajul la 
marginea peronului. 

Apoi, în timp ce lacheul sărea jos de pe capră, 
Rocambole invită pe maior şi pe Fernand să urce în spate, 
în timp ce sir Williams lua loc alături de el, pe scaunul din 
faţă. 

Conducându-şi caii, domnul viconte de Cambolh trecu pe 
sub poarta exterioară a clădirii. 

Cinci minute mai târziu, ajungeau în foburgul Saint- 
Honore. Rocambole se opri în faţa porţii şi trecu hăţurile lui 
sir Arthur Collins. 

— Domnilor, zise el sărind de pe capră, nu voi lipsi decât 
zece secunde. 

Şi Rocambole urcă, luă două perechi de săbii şi cobori 
imediat. 

— La ordinile dumneavoastră, spuse el. 

Trăsura porni din nou şi nu se opri decât în faţa acelor 
terenuri virane cunoscute sub numele de Câmpiile 
Monceau. 

Aici, cei patru călători coborâră. 

În depărtare, la Saint-Philippe-du-Roule sunau ceasurile 
trei şi jumătate. 


Noaptea era clară, lună strălucea pe cer; era un ger 
uscat. 

— Putem duela la fel de bine ca în plină zi, spuse 
Rocambole lui Fernand. Dar să ne grăbim, domnule, căci e 
un ger straşnic. 

Maiorul Carden şi falsul englez luară săbiile şi le 
măsurară cu seriozitate. 

Una din condiţiile secrete ale vicontelui Andrea şi a lui 
Rocambole era ca sufletul şi capul conjuraţiei să rămână 
întotdeauna necunoscut. 

Dacă maiorul Carden fusese prevenit de Rocambole că 
Fernand, provocat de el, îi va cere ajutorul şi că, pentru a 
întâmpina cererea acestuia, va trebui să se găsească în 
drumul lui, el nu ştia totuşi nici cauza şi nici scopul acestui 
duel, căci Rocambole socotise inutil să-i dea cea mai mică 
explicaţie; nu ştia, de altfel, nici cine putea fi sir Arthur 
Collins. 

De asemenea, sir Arthur îşi jucă cu conştiinciozitate rolul 
de englez, exprimându-se într-o franceză fantezistă, care 
părea accesibilă doar pentru cei de peste Canal. 

Şeful Valeţilor de Cupă era deci, în cel mai bun caz, - în 
ochii maiorului Carden - un oarecare afiliat al acestei mari 
asociaţii, din care făcea şi el parte. 

Sir Arthur puse atâta conştiinciozitate în măsurarea 
săbiilor, discută atât de aprins fiecare condiţie a duelului, se 
indignă atât de natural împotriva acestui obicei, amintind 
că el este interzis în Anglia, încât maiorul se întreba dacă 
nu cumva, în loc de a fila curent cu secretul sângeroasei 
comedii ce trebuia să urmeze, sir Arthur nu era cumva un 
englez de bună credinţă, un naiv musafir al marchizului 
Van-Hop pe care l-a găsit Rocambole pentru a-i fi martor. 

Totuşi falsul insular găsi timpul necesar să se apropie de 
Rocambole, care tocmai îşi scotea haina, şi să-i zică la 
ureche: 

— Aminteşte-ţi exact lovitura pe care ţi-am arătat-o, 
altfel... 


— O ştiu pe dinafară. 

— Şi fără prostii, nu cumva să-l ucizi. 

— Fii liniştit. 

— Domnule, spuse Fernand, apropiindu-se şi luându-şi 
sabia din mâinile lui sir Arthur. Sunt de părerea 
dumneavoastră: se face frig, să ne grăbim. 

Cei doi adversari se aşezară faţă în faţă, sir Arthur puse 
săbiile cu vârfurile lipite şi, luând accentul său cel mai 
gutural, spuse: 

— Gata! domnilor! 

Fernand, enervat de permanenta obrăznicie a 
adversarului său, mai mult decât de insulta care fusese 
primul motiv al duelului, avea totuşi atâta sânge rece cât îi 
trebuia ca să nu uite complet toate legile duelului. 

Dimpotrivă, Rocambole era tot atât de calm ca un 
chirurg care se pregăteşte să facă o operaţie şi fluieră o 
arie din Norma, în timp ce duela. 

Fernand primise educaţia unui tânăr care intră în viaţă 
sub auspiciile sărăciei. Nu mergea atât de des la sala de 
arme, pe cât frecventa sălile de curs. Mergea mai rar la 
manej decât la şcoala de drept. Marea avere obţinută prin 
căsătorie îl găsi spadasin începător, trăgător mediocru. 

De cum s-a pus în gardă, îţi dădeai seama că ţinea sabia 
mai mult cu voinţa, decât cu priceperea. 

Rocambole avusese timpul necesar să studieze cu 
atenţie arta scrimei, având în acelaşi timp un talent 
înnăscut şi o agilitate fără egal. 

Fiul adoptiv al văduvei Fipart, derbedeul devenit leu, nu- 
şi pierduse calităţile din tinereţe. 

Avea permanent acel minunat sânge rece pe care îl 
avusese şi în ziua în care Leon Rolland îl ţinea sub 
genunchiul său, apăsându-i pumnalul în piept pentru a-l 
face să vorbească. 

Era în continuare suplu, abil, avea aceiaşi nervi de oţel şi 
nu uitase nici un moment, învățând scrima, arta savatei - 


acea bătaie cu mâinile şi cu picioarele - care este adevărata 
scrimă a puştilor din Paris. 

Rocambole se prezentase pe teren cu o agilitate de tigru 
unită cu savantele lecţii, pe care vicontele Andrea i le 
dăduse, şi ajutat enorm de cunoscuta-i prezenţă de spirit. 
De altfel, el ştia dinainte forţa exactă a adversarului său şi, 
dacă ar fi vrut, l-ar fi putut ucide pe Fernand din primele 
lovituri. 

Dar acest lucru nu intra în vederile lui sir Williams şi deci 
el trebuia să se supună. 

Rocambole ştia ce are de făcut. Vroia să facă o mică 
operaţie chirurgicală şi ştia că un vârf de fier în umăr nu 
ucide, dar provoacă un leşin şi o rană destul de gravă 
pentru a obliga un om să stea la pat câteva zile. 

Fernand pierduse ultima rămăşiţă de sânge rece şi de 
cum se văzu cu sabia în mână, se aruncă asupra 
adversarului său, fiind mai puţin interesat de a-şi apăra 
propria viaţă, cât a-l ucide pe Rocambole. 

Dimpotrivă, Rocambole părea să fie într-o sală de arme 
şi găsea o mare plăcere în acest joc crud, fără nici un 
pericol pentru el. 

Cei doi martori plasați la distanţă stăteau impasibili: 
maiorul, ca un om obişnuit cu asemenea spectacole; 
baronetul sir Williams, ca amator pasionat, ca un adevărat 
excentric entuziasmat de tot felul de lupte, de la bătăile de 
cocoşi până la boxul englezesc. 

Timp de câteva secunde, impetuozitatea plină de furie cu 
care Fernand Rocher căută în zadar drumul spre pieptul 
falsului gentilom suedez, nu-i dădu voie acestuia să-şi 
încerce lovitura secretă pe care o învățase de la maestrul 
său. 

Rocambole se mulțumea să pareze şi să fandeze, lăsând 
adversarul să se obosească, aşteptând momentul potrivit. 

Pe măsură ce-şi dădea seama de superioritatea lui 
Rocambole, Fernand începu să uite şi puţina scrimă pe care 
o ştia şi, foarte curând, braţul său începu să dea semne de 


moliciune, atacul fu mai puţin viu, iar riposta mai lentă; nu 
mai înainta cu aceeaşi vigoare. 

Aceasta era clipa pe care o aştepta Rocambole şi, dintr-o 
dată, fandând în viteză, îşi ridică sabia vertical. 

Cea a lui Fernand nemaisimţind fierul, omul neavând 
ceea ce se numeşte simţul săbiei, pipăi o secundă în vid şi 
apoi cobori... 

Fernand, într-o clipă neaşteptată de nehotărâre, 
rămăsese fără gardă... 

Atunci, iute ca fulgerul, sabia lui Rocambole şuieră ca un 
şarpe, lovitura fu directă şi vârful se înfipse în umărul lui 
Fernand, care căzu imediat. 

— În sfârşit! murmură sir Williams, să sperăm că nu l-ai 
ucis... Am nevoie de mai mult decât de viaţa lui. 

Capitolul XIII. 

Maiorul Carden l-a văzut căzând pe Fernand Rocher. 

Cum nu era iniţiat în secretele lui sir Arthur Collins sau, 
mai curând, ale baronetului sir Williams, cum Rocambole 
nu-i făcuse nici un fel de mărturisire, el îşi închipui că acela 
căruia îi fusese martor era fie mort, fie foarte grav rănit. 

Încercă deci să se apropie, pentru a vedea în ce stare 
este Fernand. 

Dar Rocambole făcu un pas către el: 

— Scumpul meu, îi spuse el, faceţi-mi o favoare... 

Maiorul îl privi uimit. 

— Înfăşuraţi-vă în manta, urmă Rocambole, şi întoarceţi- 
vă la bal... Sau mai bine întoarceţi-vă acasă. Serviciile 
dumneavoastră nu ne mai sunt de folos. 

Maiorul se înclină. 

EI ştia sau, cel puţin, înţelesese, că Fernand era 
condamnat de asociaţia Valeţilor de Cupă şi deci se 
aşteptase la acest deznodământ. 

Îşi încheie pardesiul, îşi aprinse liniştit trabucul la 
felinarul caleştii şi plecă. 

Rocambole şi sir Arthur Collins rămaseră aplecaţi asupra 
lui Fernand. 


Fernand era leşinat. 

Sângele curgea abundent din rană, care nu era adâncă, 
dar destul de largă, ca toate rănile provocate de o sabie 
triunghiulară. 

— Ei, drace! spuse sir Arthur, eşti sigur că nu l-ai ucis? 

— Absolut sigur. 

Baronetul luă un felinar de care se servi pentru a 
examina cu atenţie rana. 

— Unde-i mica cutie pe care ţi-am trimis-o azi 
dimineaţă? 

— E în caleaşcă. 

Rocambole alergă la caleaşcă şi reveni cu o casetă în 
care se găseau pansamente, cârpe curate şi o trusă. 

Imediat sir Arthur Collins, cu un calm extraordinar şi cu 
o abilitate de medic, pansă rana şi imobiliză braţul. 

— Acum, spuse el, trebuie să-l transportăm cu grijă, 
pentru a evita o complicaţie. Ar putea să moară pe drum. 

Sir Arthur şi Rocambole îl ridicară pe rănit, uşor de tot, 
şi-l duseră la trăsură, întinzându-l pe bancheta din spate, 
după ce-i aşezară două perniţe sub cap, pentru a-l face să 
stea cu pieptul mai ridicat decât restul corpului. 

Din câmpiile Monceau, unde avusese loc duelul, şi până 
în punctul unde Rocambole şi sir Williams trebuiau să 
transporte rănitul, distanţa nu era mare. 

Totuşi, era necesar să se evite orice fel de zdruncinătură, 
pentru a preveni înrăutățirea stării bolnavului. 

Sir Arthur urcă în trăsură susţinând în continuare capul 
lui Fernand, care nu-şi revenise din leşin, şi îi spuse lui 
Rocambole: 

— Transformă-te în valet şi mergi pe jos, trăgând calul 
de dârlogi. Ai grijă să mergi încet. 

Şi adăugă râzând: 

— E noapte, străzile sunt pustii şi nu te va vedea nimeni. 
Vicontele de Cambolh nu va fi silit să roşească. 

Un sfert de oră mai târziu, micul convoi nocturn se opri 
în strada Moncey, în faţa locuinţei pe care noi o cunoaştem. 


Această locuinţă, construită de baronul de 0..., vândută 
de Baccarat, cumpărată printr-un intermediar de sir 
Williams, era locuită din această dimineaţă de Turguoise. 

Rocambole sună, poarta se deschise fără zgomot şi se 
auziră paşi scârţiind pe nisip. 

Jenny, în capot, cu capul înfăşurat într-un fular, venea cu 
o lumânare în mână. 

Un bărbat, cu o pereche de ochelari albaştri pe nas, chel 
şi cu o burtă mare, o urmă. Acest bărbat, îmbrăcat cu o 
haină neagră, purtând cravată albă, avea aspectul savant al 
unui avocat sau al unui medic. Dar, dacă ar fi fost aici, 
Baccarat ar fi putut să-l recunoască pe acel fals doctor aflat 
la căpătâiul ei, cu patru ani în urmă, imediat după arestarea 
lui Fernand Rocher, cel care o internase într-o casă de 
nebuni. 

— Micuţo, spuse sir Arthur, care-şi regăsi imediat 
accentul englezesc, ţi-am adus porumbelul. 

— Ah! răspunse Turquoise, în a cărei privire scânteia o 
bucurie crudă. 

— Totul e gata la tine? 

— Totul. 

Sir Arthur făcu un semn falsului vizitiu, care se urcă pe 
scăriţa faetonului şi-l ajută să coboare rănitul. 

Fernand fu dus în casă şi aşezat pe un pat, la parter, 
chiar în camera pe care altă dată o ocupa Baccarat. 

Aici, sir Arthur redeveni chirurg. 

Ajutat de Rocambole şi de Turquoise, îl dezbracă pe 
rănit şi, după ce îi spălă şi îi consultă rana, spuse: 

— Îi ajunge pentru opt sau zece zile. 

Şi întorcându-se spre Rocambole: 

— Ştii că, dacă pătrundeai un centimetru mai mult, îl 
omorai? 

— Ah! Ce nenorocire, murmură naiv lurquoise, şi eu 
care voiam să-l ronţăi. 

— Îl vei ronţăi, scumpa mea, zise sir Arthur, mângâind 
bărbia catifelată ca o piersică a frumoasei fete. 


Turquoise îşi arătă dinţii albi şi ascuţiţi ca de şoarece şi 
avu un surâs provocator. 

— Îţi cunoşti, cel puţin, rolul? 

— De minune! 

— Şi tu? întrebă Rocambole, întorcându-se către falsul 
doctor. 

— De o lună, răspunse acesta, am învăţat conştiincios şi 
sunt aproape chirurg. Îl voi îngriji pe rănit ca Aesculap 
însuşi. 

Fernand era leşinat în continuare. 

Turquoise şi falsul doctor se instalară la căpătâiul lui. 

— Să mergem, spuse sir Arthur lui Rocambole, nu mai 
avem ce face aici. 

Şi adăugă, aplecându-se la urechea lui Turquoise: 

— De două ori pe zi să-mi dai de ştire ce se întâmplă; e 
bine aşa? 

— Fără îndoială! 

Baronetul îl luă de braţ pe Rocambole, îl scoase afară din 
dormitor şi ajunseră în grădină, unde lăsaseră caleaşca cu 
calul legat de un arbore. 

Turquoise, instalată abia în dimineaţa aceea, nu avusese 
timp să se aranjeze şi nu angajase decât o cameristă, care 
fusese trimisă din timp la culcare, aşa cum prevedeau 
ordinele lui sir Williams. 

— Scumpul meu amic, îi spuse baronetul luând hăţurile 
din mâinile lui Rocambole şi permiţându-şi plăcerea de a 
conduce singur, n-ai vrea să ne reîntoarcem la bal? 

— Cu multă plăcere, spuse Rocambole. 

Baronetul îşi scoase ceasul. 

— E ora patru dimineaţa, zise el. 

— Nu-i nimic! precis se va dansa până la opt. 

— Şi vom supa în zori. 

Sir Williams, sub trăsăturile lui sir Arthur, reintră deci în 
casa familiei Van-Hop, unde sărbătoarea se desfăşura în 
toată splendoarea ei; se părea că nimeni nu remarcase 
absenţa lor. 


Maiorul nu revenise. 

El plecase să supeze la Maison d'Or, după care s-a întors 
liniştit acasă. 

Sir Arthur se plimbă prin sala de bal, trecând printre 
grupele care dansau sau discutau, până când ajunse într-un 
colţ unde se opri pentru a discuta cu Rocambole. 

Din acest loc, cei doi complici puteau să vadă totul, fără a 
atrage atenţia. 

Observară, în primul rând, că tânărul conte de Château- 
Mailly dansa cu Hermine. 

Îl văzură apoi pe Cherubin, pe frumosul Cherubin, care 
reuşise să obţină un vals de la doamna Van-Hop şi amândoi 
se învârteau în vâltoarea dansului. Marchiza de Van-Hop 
arăta foarte emoţionată, deşi nu părea să acorde o atenţie 
deosebită partenerului ei. 

— Iată, spuse sir Arthur, aplecându-se la urechea lui 
Rocambole şi arătându-i cu o privire pe frumoasa creolă, îi 
vezi? 

— Da, a început cucerirea. 

— Îmi aminteşte, în acest moment, de copiii regelui Carol 
I, care surâdeau la vederea securii sub al cărei tăiş trebuia 
să cadă, o oră mai târziu, capul tatălui lor. 

— Ah! 

— Da! marchiza, valsând cu Cherubin, se joacă cu 
securea. 

— Frumoasă comparaţie, unchiule. 

— Numai că, de data asta, securea va fi un pumnal... 

— Foarte bine! 

— Şi pumnalul va fi pentru ea. 

— După câte înţeleg eu, Cherubin va fi pumnalul. 

Baronetul ridică din umeri. 

— Nu, spuse el. El va fi numai acela care va pune arma 
ucigaşă în mâna marchizului, acest om cinstit care-şi 
iubeşte atât de mult soţia. 

Şi baronetul avu un surâs, în faţa căruia ar fi tremurat 
chiar Satana. 


Capitolul XIV. 

Fernand Rocher leşinase exact în secunda loviturii lui 
Rocambole. 

Când îşi reveni, nu mai era pe terenul viran, iar martorii, 
adversarul, săbiile, totul dispăruse. Fernand se găsea culcat 
într-un alcov; în cameră domnea un semiîntuneric 
misterios, datorită unei lămpi care abia pâlpâia, aşezată pe 
căminul din apropiere. Această lampă lumina confuz 
obiectele dimprejur, asupra cărora rănitul îşi plimbă 
privirea uimită. 

I se părea că se găseşte într-un dormitor destul de 
spaţios, mobilat luxos, al cărui aspect îi era complet 
necunoscut. 

Lampa arunca o lumină ştearsă şi îndoielnică pe tapete, 
pe mobile, pe perdele şi, cu ajutorul acestei lumini, privirea 
mirată a lui Fernand încerca să facă un soi de inventar. 

Observă, la început, câteva mobile pe care numai arta şi 
fantezia reunite le selecţionase cu atâta eleganţă: un bufet 
mic în lemn aurit, ghivece lăcuite, scrinuri de Boule, fotolii 
moi, acoperite cu o stofă mătăsoasă de culoare gri ca 
cenuşa, covoare moi, ale căror culori închise se armonizau 
perfect cu tapetul de pe pereţi, cu uşile şi cu ferestrele. 

Părea dormitorul unei tinere din lumea bună. 
Proprietara camerei putea fi o persoană care peste câteva 
zile urma să se mărite, sau o ducesă la vârsta de douăzeci 
de ani; căci totul era în acelaşi timp sobru şi elegant, şi 
nimic nu lăsa impresia că ar aparţine unei femei cu o 
situaţie echivocă. Din contră, s-ar fi putut presupune că 
zâna acestei locuinţe era seara regină sau simplă subretă, 
de cealaltă parte a cortinei de la Comedia Franceză, atât de 
mult bun gust, lux, delicateţe şi artă se găseau în acest 
cuibuşor. 

Fernand încercă să-şi amintească trecutul cel mai 
îndepărtat şi totuşi îşi dădu seama că nu trecuse niciodată 
pragul acestei camere. Cu toate acestea, el se găsea aci, 
culcat, singur, în mijlocul unei depline tăceri. 


Făcu o mişcare, care-i smulse un strigăt de durere. 

Această durere fu pentru el ca aprinderea unei lumini. 

Îşi aminti dintr-o dată de duel, de adversarul său, de 
martor, până şi de strania senzaţie de frig pe care a simţit-o 
când vârful săbiei i-a pătruns în umăr, şi-şi dădu seama că 
fusese transportat, în grabă, aici. 

Câteva picături de sânge care ornau perna, cât şi 
aparatul pe care-l simţea pe rană, îl ajutară să-şi 
amintească totul. 

În acelaşi timp, strigătul pe care-l scosese trezi pe cineva 
din casă, căci se auzi o uşă şi un bărbat îmbrăcat în negru, 
cu cravată albă, chel, puţin obez, purtând ochelari pe o 
figură serioasă, se apropie în vârful picioarelor. Apoi, fără 
să spună un cuvânt, severul personaj luă mâna rănitului, 
care atârnă în afara patului, şi îi pipăi pulsul. 

— Aveţi o febră destul de mare, domnule, îi spuse el, eun 
semn bun... Vă doare? 

— Nu foarte tare, răspunse Fernand, care înţelese că are 
de a face cu un medic; numai că am făcut o mişcare bruscă. 
Doctorul dezveli umărul bolnavului şi reaşeză cu grijă 

aparatul, care fusese mişcat din loc. 

— Trebuie să staţi liniştit, domnule, zise el; repaosul este 
absolut necesar. 

— E deci o rană periculoasă, domnule? întrebă Fernand. 

— Periculoasă, nu, răspunse doctorul, dar destul de 
gravă, domnule, încât să cred că este necesar să nu părăsiţi 
patul cel puţin opt zile. Din fericire, este iarnă, anotimp 
totdeauna preferabil verii în vindecarea unor răni. 

— Domnule, reluă Fernand, îmi permiteţi să vă pun o 
întrebare? 

Doctorul făcu un semn afirmativ. 

— Îmi puteţi spune dacă mă găsesc într-un spital? 

— Nici gând, domnule. 

— Atunci, probabil că sunt la martorul meu, sau la 
adversarul meu? 


— Domnule, spuse cu naivitate medicul, nu vă pot 
informa în această privinţă. Am fost chemat la căpătâiul 
dumneavoastră acum două ore. Zăceaţi îmbrăcat pe acest 
pat şi sângele curgea destul de abundent din rană... O 
femeie, o femeie tânără de aproximativ douăzeci de ani... 

— Soţia! exclamă Fernand. 

— Nu ştiu; este mică, blondă, foarte drăguță... 

— Asta nu e Hermine, murmură rănitul surprins. La cine 
mă aflu, oare? 

— Nu ştiu absolut nimic. Am văzut-o doar ştergându-vă 
sângele pe măsură ce curgea. Era împreună cu o cameristă. 

— Dar, insistă Fernand, în culmea nedumeririi, nu era 
nici un bărbat aici? 

— Niciunul. 

— Şi nu ştiţi numele doamnei care... 

— Faţă de mine i-au spus numai doamnă, deci asta e tot 
ce pot să vă spun. 

— Ce straniu mister! gândi rănitul. 

Şi cum făcu această reflecţie în gând, draperia, pe care 
doctorul o lăsase să cadă când intră, se ridică din nou şi 
Fernand auzi un pas uşor lunecând pe covoare; o femeie 
intra în vârful picioarelor. Această femeie produse o 
puternică impresie asupra rănitului. 

Secretul care părea să învăluie ciudata aventură la 
începutul ei, apoi această predispoziţie în care se găsea 
datorită emoţiilor prin care trecuse cu câteva ore mai 
înainte şi, în fine, minunata frumuseţe a necunoscutei, 
contribuiră toate laolaltă la intensitatea acestei impresii. 

Avea în faţa lui o făptură micuță şi încântătoare, blondă 
ca madonele lui Raphael, cu ochii de un albastru închis ca 
azurul mărilor, o talie unduioasă şl flexibilă şi mâini mici, 
care păreau mai curând să aparţină unui copil decât unei 
femei. 

Un capot de catifea neagră cu revere albastre ca cerul, 
scoteau în evidenţă minunata albeaţă a braţelor şi gâtului: 
un surâs puţin trist, cum se vede numai la femeile care au 


deschis cartea vieţii la pagina cu necazuri, flutura pe buzele 
ei. 

Se apropie cu o privire neliniştită, îl privi pe Fernand şi îl 
salută, făcându-i un semn cu mâna. 

— Cum vă simţiţi, domnule? îl întrebă ea. 

Vocea era dulce, cu un timbru melodios şi produse o 
plăcută impresie rânitului. 

Şi, cum întredeschise gura pentru a-i mulţumi şi, 
probabil, pentru a o întreba pe frumoasa necunoscută prin 
ce stranii împrejurări se afla aici, ea duse degetul la buze. 

— Ssst! domnule, zise ea tare. Doctorul pretinde că 
trebuie să vorbiţi cât mai puţin. 

În acelaşi timp, se îndreptă spre o măsuţă apropiată, 
unde se afla o ceaşcă plină cu ceai, pe care o luă în mâna. 

Şi dat fiind că medicul n-o mai putea vedea, ea îşi duse 
din nou degetul la gură şi, de această dată, rănitul înţelese 
că dorea să nu fie întrebată nimic faţă de o terță persoană. 

Apoi reveni lângă pat şi îi dădu lui Fernand băutura. 

Fernand nu încetă nici un moment să admire această 
frumoasă femeie, urmărind cu privirea toate mişcările ei. 

— Doamnă, spuse atunci medicul, pentru moment 
îngrijirile mele sunt inutile. Rana merge bine, febra nu este 
alarmantă, voi reveni peste câteva ore să schimb 
pansamentul. 

Ea îl concedie cu un gest de regină, luă o lumânare 
pentru a-i lumina calea şi ieşi împreună cu el. 

Fernand urca din nou pe culmile nedumeririi. 

Unde se afla? 

De ce soţia nu fusese anunţată? 

Strigă. Necunoscuta se reîntoarse. 

— Doamnă, îi spuse Fernand, cu toate că mi-aţi impus 
tăcerea, cu toate că pretindeţi că prezenţa mea aici trebuie 
să rămână chiar pentru mine un mister, sper că nu-mi veţi 
refuza o favoare? 

— Vorbiţi, spuse ea surâzând. 


— Sunt căsătorit, doamnă, îmi iubesc soţia... care 
trebuie să fie foarte îngrijorată de absenţa mea... 

— Soţia dumneavoastră a fost anunţată. 

Şi blonda necunoscută îi aruncă una din acele priviri şi 
unul din acele surâsuri care tulbură şi inima celui mai pur 
om. 

Apoi, ea adăugă: 

— Închipuiţi-vă că sunteţi în palatul unei zâne, o zâna 
care v-a salvat viaţa şi nu vă cere în schimbul binefacerii 
făcute decât un lucru... 

— Oh! spuneţi, doamnă! 

— Un lucru foarte simplu... 

Şi-l privi surâzând în continuare. 

— Ce? întrebă el. 

Puse din nou un deget pe buze. 

— Tăcerea! spuse ea. 

Şi dispăru. 

Fernand rămase singur, pradă unei totale uimiri, 
amestecată cu o ciudată admiraţie pentru frumuseţea 
acestei femei. 

Timp de câteva minute, speră s-o vadă reapărând şi simţi 
chiar o inexplicabilă nerăbdare, un fel de spaimă că nu va 
mai sosi, pe care chiar lui îi era greu să şi-o explice. 

Dar minutele treceau, apoi se scurse o oră şi blonda 
făptură nu reveni. 

Fernand intră atunci în acea fază a febrei care urmează 
aproape întotdeauna leşinurilor provocate de o rană mai 
serioasă. 

De altfel, serioasă sau uşoară, o rană nu produce 
întotdeauna leşin, dar fie că este urmată de leşin sau nu, 
rănile sunt urmate totdeauna de accese de febră care dau 
naştere, în general, deşi de intensitate diferită, unui gen de 
delir mintal. 

Halucinaţii ciudate apărură în mintea lui şi pierdu 
complet conştiinţa situaţiei reale. 


Se scurseră mai multe ore în care el rămăsese în această 
stare, iar lampa, care arunca o lumină dubioasă în cameră, 
sfârşi prin a se stinge. 

În întuneric, halucinaţiile deveniră mai intense şi mai 
ciudate, iar tânăra femeie, frumoasa blondă, juca rolul 
principal. 

Lucru straniu! Fernand se gândea în acelaşi timp la soţie 
şi la frumoasa necunoscută, confundându-le uneori pe 
amândouă într-o singură făptură; apoi ajunse să-şi închipuie 
că era mort, că fusese ucis şi că locul unde se afla nu era 
altul decât anticamera unei alte lumi sau a unei alte vieţi. 

Din halucinație în halucinație, rănitul adormi. 

Când se trezi, o rază de soare pătrundea printre perdele 
şi cădea pe covor. 

Somnul calmase puţin febră şi rănitul îşi reveni complet. 

În acelaşi timp, amintirile începeau să se adune şi putu, 
în fine, să analizeze în amănunt întâmplările din ajun, adică 
neaşteptata provocare căreia îi fusese victimă la balul 
marchizului Van-Hop şi urmările ei, până în momentul în 
care căzuse atins de sabia adversarului. 

Aici, în casă, se afla doar o femeie. Ce s-a întâmplat cu 
adversarul şi cu martorii? 

Unde l-au transportat? 

De ce soţia nu este lângă el? 

Şi cine este această splendidă făptură, care s-a 
transformat în infirmieră? 

Erau întrebări cărora nu le găsea răspunsul. 

Dar, în ciuda tuturor întâmplărilor, Fernand continua să 
se gândească la soţia lăsată la bal care, fără îndoială, se 
întorsese acasă convinsă că-l va găsi acolo şi care, la fel de 
neîndoios, petrecuse o noapte chinuitoare. 

Şi totuşi nu îndrăzni să strige şi se resemnă să aştepte să 
apară cineva. Într-adevăr, puţin după aceea, uşa prin care 
dispăruse gingaşa şi blândă necunoscută, se redeschise. 

Fernand simţi învăluindu-l o misterioasă emoție, inima îi 
bătea puternic, iar imaginea acestei frumoase şi caste 


Hermine - pe care nu încetase s-o iubească timp de patru 
ani - avu de susţinut o puternică luptă cu imaginea unei alte 
femei, înconjurată de o taină grea. 

În pragul uşii, Fernand o observă pe frumoasa 
necunoscută. Ea veni către el jumătate tristă, jumătate 
surâzând şi spuse: 

— Imediat va veni doctorul să vă panseze. Cum vă 
simţiţi? Vă doare? Aţi dormit puţin? 

Ea îi punea toate aceste întrebări cu vocea-i dulce şi 
încântătoare, ca o melodie, şi-ţi dădea impresia că o 
afecţiune puternică şi neobişnuită îi dicta fiecare cuvânt. 

— Îmi merge mai bine, răspunse el, dar... 

— Ei bine, întrebă ea? 

— Soţia mea... murmură Fernand. 

— Ssst! Soţia dumneavoastră este anunţată, soţia 
dumneavoastră este liniştită... Vă ajunge! 

Fernand se simţi pradă unei emoţii violente şi 
inexplicabile, şi totuşi nu ştia nici măcar numele acestei 
femei, şi o iubea numai pe Hermine. Ea vru să ia mâna lui 
Fernand în a sa, pentru a se asigura că nu are febră; dar 
Fernand prinse această mână şi o sărută respectuos - 
sărutul unui om recunoscător. 

Ea îşi retrase mâna şi roşi. 

— Ce faceţi, domnule? îi spuse ea. 

— Doamnă, se bâlbâi el, vă mulţumesc şi-mi exprim în 
felul acesta recunoştinţa. 

— Nu-mi datoraţi nici o recunoştinţă, răspunse ea 
simplu. 

— Totuşi?... făcu el cu un ton interogativ. 

— Îmi închipui, spuse ea, vreţi să ştiţi unde vă aflaţi şi 
cine sunt? 

— Bineînţeles... 

— Ei bine, răspunse ea, e imposibil. 

— Imposibil? 

— Da; e imposibil să vă spun, nu numai cine sunt, dar 
chiar unde sunteţi... Totuşi... 


— Ah! spuse rănitul cu spaimă. 

— Pot să vă spun, reluă ea, că vă găsiţi la Paris şi aţi fost 
transportat la mine în momentul când aţi fost rănit. 

Şi lăsând să alunece un surâs pe buzele ei roşii, ea 
adăugă: 

— Restul e secret. 

Fernand o contemplă cu o admiraţie mută. 

— Rana dumneavoastră nu are nimic grav, reluă ea, dar 
vă este totuşi absolut interzis să vă ridicaţi din pat sau să 
faceţi cea mai mică mişcare, ba chiar doctorul mi-a spus că 
vom fi obligaţi să vă condamnăm la o dietă severă. 

Continua să surâdă şi adăugă: 

— "Totuşi, nu vor trece opt zile şi s-ar putea să fiţi 
transportat acasă... la... soţia dumneavoastră... 

Ea pronunţă atât de greu aceste cuvinte, ca şi cum ar fi 
fost nevoită să şi le smulgă din inimă. 

Seara, Fernand fu din nou doborât de febră şi delir. 
Noaptea fu rea, plină de vise, halucinaţii, în mijlocul 
cărora soţia sa şi blonda necunoscută păreau să se ţină de 

mână. 

Zorile îl găsiră slăbit, epuizat, cu membrele atinse de un 
tremur nervos şi cu ochii injectaţi. 

Îi era imposibil să fixeze un obiect, n-ar fi putut să scrie 
sau să citească. 

Frumoasa infirmieră intră în vârful picioarelor, se 
apropie de pat şi se asigură, cu o privire rapidă, de starea 
în care se afla bolnavul. 

— Bună ziua, îi spuse ea, se pare că vă e bine, mult mai 
bine, criza de care ne temeam a trecut. 

— Deci vă temeaţi de o criză? 

— Da, şi din această cauză am fost nevoită să vă mint. 

— Cum? 

— V-am spus că soţia a fost anunţată... 

Fernand scoase un strigăt. 

— Cum... Şi n-a fost? 


— Nu. 1 s-a scris, pur şi simplu, că o afacere urgentă vă 
ţine departe de Paris câteva zile. Ne temeam de această 
criză... Acum, că a trecut... Noi putem... Dumneavoastră îi 
puteţi scrie... Doamna Rocher va fi liniştită. 

Fernand era zdrobit. 

— Deci îmi ştiţi numele? întrebă el. 

— Fără îndoială! Altfel aţi fi aici? 

— E adevărat, murmură el, pătruns de adevărul acestui 
răspuns. Dar de ce n-aţi scris soţiei mele? 

— Pentru a nu o alarmă. Acum, reluă ea, permiteţi-mi să 
vă repet; deşi vă va fi greu, fără îndoială, să vă serviţi de 
mână, totuşi cred că-i veţi putea scrie câteva rânduri, sau 
cel puţin, să semnaţi ceea ce voi scrie eu. 

Ea se îndreptă către un mic pupitru din lemn de 
trandafir, aşezat chiar la marginea patului. 

Luă de acolo o pană, hârtie, i le întinse şi îi spuse: 

— Încercaţi! 

El luă pana şi încercă să scrie câteva rânduri; dar 
mişcarea pe care o făcu deplasă aparatul pus pe rană şi-l 
făcu să scoată un strigăt. 

— Văd foarte prost, spuse el. 

— Doamne! spuse tânăra femele. Am fost prea sigură de 
puterile dumneavoastră... Atunci vă voi servi eu de 
secretară. 

Se aşeză la picioarele patului, luă pana şi scrise: 
„Scumpa mea Hermine, un uşor accident mă sileşte să 
apelez, pentru a-ţi scrie, la ajutorul unei mâini străine. 
Totuşi voi avea forţa de a-mi semna scrisoarea...” 

Frumoasa necunoscută se opri şi-l privi pe Fernand 
surâzând. 

— Ah! Doamne, spuse ea, trebuie totuşi... cu toată 
durerea pricinuită. 

Reluă pana şi urmă cu voce tare: „Am trecut printr-un 
mare pericol; din fericire, am scăpat şi te iubesc; nu vor 
trece opt zile şi voi fi alături de tine. 


Nu te alarma, nu fi necăjită. Gândeşte-te că oricând şi 
oriunde sunt cu tine şi-ţi port imaginea gravată în suflet! 

Fernand al tău, care te iubeşte”. 

— E mai bine, spuse frumoasa secretară a lui Fernand, 
întrerupându-se, e mult mai bine să nu intrăm în 
amănuntele acestei triste întâmplări... 

Dar în realitate - contând pe starea de slăbiciune a lui 
Fernand şi fiind convinsă că el nu va putea citi înainte de a 
semna - blonda infirmieră nu scrisese aceste ultime cuvinte, 
rostite cu voce tare. 

Ea scrisese, de fapt: „M-am duelat pentru un fleac; am 
fost rănit uşor. Din fericire, cauza acestui duel are o mânuţă 
drăguță şi albă care-mi va servi de secretară. 

La revedere, îţi sărut mâinile” 

Şi avu îndrăzneala să-i prezinte biletul. 

— Nu pot să citesc, spuse el, dar pot să semnez. 

Deşi mâna îi tremura, semnă destul de citeţ pentru ca 
Hermine să nu se îndoiască de autenticitatea semnăturii. 

Necunoscuta îi luă imediat biletul din mână, îl îndoi, îl 
puse într-un plic, îl pecetlui cu piatra inelului pe care-l 
purta în deget şi, în timp ce Fernand îi admira mişcările 
graţioase şi talia zveltă şi gingaşă, ea murmură încetişor, în 
timp ce scria adresa: 

— Iată un scris şi un sigiliu, care vor rămâne întipărite în 
mintea doamnei Rocher... 

Se ridică uşor, surâzătoare, şi aruncă din vârful 
degetelor un salut de adio rănitului. 

Plecă să încredinţeze scrisoarea unui valet, pe care-l 
trimise în strada Isly. 

Către ceasurile zece, doctorul reveni, îl pansă din nou pe 
Fernand, îl consultă, îi permise să mănânce şi se retrase 
fără ca bolnavul să fi putut afla ceva de la el. 

Din acest moment, tânăra femeie se instală la căpătâiul 
lui Fernand, nepermiţând decât cameristei să pătrundă în 
această cameră. În timpul zilei, ea încercă să alunge 
plictiseala rănitului prin mii de apropouri spirituale, prin 


anecdote din lumea marilor saloane, a teatrului şi artelor, 
discutând despre toate în cunoştinţă de cauză. În acelaşi 
timp, ea îşi dezvălui firea graţioasă, folosind toate 
inocentele cochetării ale femeilor din lumea bună. 

Dar de fiecare dată când Fernand - care asculta încântat 
toate istorioarele ei - vroia s-o întrebe ceva, să-i smulgă 
măcar unul din secretele ei, al numelui, al situaţiei, ea îşi 
încrunta pe jumătate frumoasele sprâncene, zicându-i: 

— Într-adevăr, sunteţi un ingrat... 

Şi în timp ce el cobora privirea, bâlbâind o scuză, ea 
adăuga cu o voce gravă, chiar puţin tristă şi a cărei 
melancolie pătrundea până în adâncul sufletului lui 
Fernand: 

— Credeţi-mă, domnule, că dacă misterul care vă 
înconjoară şi care mă împiedică să vă spun unde sunteţi, 
cine sunt, cum aţi ajuns aici, nu ar fi impus de o voinţă 
superioară mie, l-aş fi încălcat de mult şi v-aş fi dat toate 
amănuntele pe care mi le cereţi... 

Şi în momentul în care această frază era pronunţată, 
surâsul îi revenea pe buze şi conversaţia continua pe alt 
tărâm. 

Spre seară, către orele zece, ea îi ură noapte bună şi 
dispăru. 

Fernand o visă până la ziuă; când ea reveni, se simţi de-a 
dreptul emoţionat şi aproape uitase că este căsătorit. 

Dar ea îi spuse cu un surâs pe jumătate batjocoritor: 

— Am ştiri de la doamna Rocher; îi merge bine... A fost 
foarte neliniştită noaptea precedentă, dar biletul meu i-a 
dat asigurările necesare... Vă aşteaptă în opt zile... 

Aceste cuvinte produseră un efect ciudat asupra lui 
Fernand; se simţi tulburat şi cobori ochii. 

Pentru prima oară în viaţă, Fernand îşi puse întrebarea 
dacă ar fi posibil să nu-şi iubească nevasta pentru 
eternitate. 

Punându-şi această întrebare, el o privea pe 
necunoscută, a cărei micuță mână se juca distrată cu un 


cordon de sonerie, plasat în apropierea căminului. 

— Scumpul meu rănit, spuse ea dintr-o dată, ridicând 
capul; infirmiera dumneavoastră vă cere un concediu de 
câteva ore; sunt obligată să ies, dar vă voi lăsa în grija 
medicului. În ciuda aerului său pedant, este totuşi un om de 
spirit. 

Chiar în momentul în care ea termina definirea omului 
de ştiinţă, doctorul intră. 

Tânăra femeie îi trimise un ultim surâs lui Fernand şi 
ieşi. 

— Repede, spuse ea, trecând în altă cameră, unde se 
găsea camerista, vino să mă îmbraci. Vreau să văd cum îmi 
vor veni aceste lucruri. O rochie de lână şi o bonetă de doi 
bani. 

Eleganta femeie trecu în altă cameră şi-şi schimbă rapid 
hainele, ieşind de acolo îmbrăcată ca o umilă muncitoare 
din foburguri: rochie neagră, un şal îngust, o bonetă care-i 
ascundea părul, ghete dintr-o pânză puţin cam destrămată, 
mănuşi tricotate şi cu un mic coş în mâna. 

Ea spuse cameristei: 

— Fugi şi adu-mi o trăsura. 

— Riscaţi să vă dea cineva de pomană, doamnă, strigă 
subreta, punând în aceste cuvinte toată admiraţia pe care o 
resimțea faţă de această neaşteptată transformare. 

Cinci minute mai târziu, tânăra femeie traversa grădina, 
ajungea la poartă unde se găsea trăsura, se urca şi-i spunea 
vizitiului: 

— Condu-mă în piaţa Bastiliei. 'Te vei opri la colţul 
foburgului Saint-Antoine. 

Trăsura porni... 

Încotro se îndrepta? 

Capitolul XV. 

A sosit timpul să reînnoim cunoştinţa pe care am făcut-o 
în primul episod al acestei povestiri, cu două simpatice 
personaje. Este vorba despre Cerise şi Leon Rolland. 


Dacă ne aducem bine aminte, frumoasa lucrătoare se 
căsătorise cu fericitul Leon, chiar în ziua în care contele 
Armand de Kergaz se căsătorea cu domnişoara de Balder. 

În momentul în care tânăra pereche ieşea din biserică, 
domnul de Kergaz se afla în imediata lor apropiere. 

— Prietene, îi spuse el, plec imediat şi în câteva ore voi fi 
foarte departe de Paris. 

— Duceţi-vă, domnule conte, răspunse Rolland; înţeleg 
că simţiţi nevoia să fiţi un timp singuri cu fericirea 
dumneavoastră. 

— Plecând, spuse contele, nu uit nici un moment că 
această fericire despre care vorbeşti v-o datorez vouă, atât 
ţie, cât şi frumoasei şi virtuoasei tale soţii, şi doresc foarte 
mult să păstrez prietenia voastră atunci când mă voi 
întoarce. 

— Ah! domnule conte, strigă Cerise, nu este o prea mare 
onoare pentru noi? 

— Nu, spuse Armand. Inimile nobile se înfrăţesc. 

Şi-i dădu o scrisoare, spunându-i: 

— Pentru a-ţi dovedi prietenia, îţi voi încredința o 
misiune... O foarte importantă misiune, dar pe care sunt 
convins că o vei duce cu bine la îndeplinire. 

— Ah! vorbiţi, domnule conte, vorbiţi, murmura Leon 
emoţionat. 

— Instrucţiunile sunt conţinute în această scrisoare, 
spuse el. Adio... sau, mai bine zis, la revedere! 

Şi contele trecu mai departe, oferind braţul tinerei sale 
soţii, ajutând-o să urce în poştalionul care aştepta gata 
pregătit chiar la scara bisericii şi caii porniră în mare 
grabă, ducând - aşa cum zisese Leon - fericirea pe perne 
de mătase. 

Imediat după plecarea lor, Leon Rolland rupse 
voluminosul plic pe care i-l dăduse contele. 

Plicul cuprindea două scrisori. 

Una, pe care se vedea scrisul lui Jeanne, era adresată lui 
Cerise. 


Cealaltă, scrisă de către conte, era pentru Leon Rolland. 

Leon o deschise pe a lui şi citi: „Prietene, Dacă am 
îndrăznit să mă sustrag câteva luni sarcinii pe care mi-am 
impus-o, este datorită convingerii mele profunde că am 
lăsat la Paris oameni la fel de devotați ca şi mine, marii 
cauze pentru care lupt. Ştiu că eşti unul din acei care mă 
vor ajuta cu toată energia. Permite-mi deci, scumpul meu 
prieten, să-ţi încredinţez o misiune. 

În lungile luni când haina iernii acoperă Parisul, de multe 
ori pâinea e scumpă şi lemnele aproape de negăsit; 
numeroase familii trăiesc dintr-un salariu insuficient, care 
datorită scumpirii nu-i poate nici măcar hrăni. Ai fost 
muncitor şi cunoşti toate mizeriile, toate durerile şi virtutea 
fraţilor tăi. Acesta este motivul pentru care te-am ales 
tocmai pe tine, ca să încerci să uşurezi aceste mizerii, să 
consolezi aceste dureri, să încurajezi virtutea necunoscută. 

Ai fost muncitor, vreau să devii patron. Stabileşte-te în 
centrul foburgului Saint-Antoine, deschide acolo un mare 
atelier de tâmplărie şi de ebenistică în care să faci posibila 
angajarea a cel puţin două sute de oameni. Dă de lucru în 
special celor care au familii grele; pentru alegere, întreabă- 
ţi întotdeauna inima. 

Adaug la scrisoarea mea un bon pe care bancherul meu 
îl va onora pentru o sută de mii de franci, ceea ce constituie 
cheltuielile de instalare, în acelaşi timp, îţi deschid la el un 
cont care va fi limitat numai de experienţa ta, Armand” 
„Scumpa mea Cerise, Sub ochii mei, Armand i-a scris lui 
Leon o scrisoare, pe care, de altfel, mi-a dat-o s-o citesc. 

Eu însămi am o idee foarte bună şi, pentru că Leon va fi 
executorul dorințelor lui Armand, am să te rog pe tine să 
pui în practică ideea mea. 

Dacă Leon va deschide un mare atelier pentru bărbaţi, 
de ce n-ai conduce tu, scumpa mea Cerise, un atelier la fel 
de mare destinat femeilor, tinerelor orfane pe care lipsa 
lucrului, tentaţia luxului, fascinația viciului le-ar putea 
îndepărta de la drumul cel drept şi care n-au totuşi curajul 


de a munci douăsprezece sau cincisprezece ore pe zi, 
pentru a câştiga un salariu de mizerie? 

Armand a pus la dispoziţia mea cincizeci de mii de franci 
şi un credit la bancherul său. Din moment ce plec, îţi las 
puteri depline asupra acestor bani şi te rog să-mi păstrezi 
în continuare prietenia pe care mi-ai dovedit-o de atâtea 
ori, Jeanne” 

Leon şi Cerise, după ce au citit cele două scrisori, s-au 
privit, şi chiar prin privirile schimbate ei au jurat să execute 
dorinţele binefăcătorilor lor. 

Şase luni mai târziu, Leon Rolland era unul din 
fabricanţii din foburgul Saint-Antoine, probabil cel mai 
cunoscut, şi care dădea de lucru celui mai mare număr de 
muncitori. 

Cerise se afla în fruntea unor mari ateliere de confecţii, 
unde orfanele sau mamele de familie găseau întotdeauna de 
lucru cu un salariu mult mai ridicat decât oriunde 
altundeva. 

Exact în ziua în care frumoasa necunoscută părăsea 
pentru un moment căpătâiul lui Fernand rănit, pentru a 
alerga - deghizată în muncitoare - în piaţa Bastiliei, Leon 
Rolland se afla în magazinul lui, către orele unsprezece 
dimineaţa, discutând cu casierul şi cu contramaistrul. 

Un ucenic, care făcea şi unele servicii patronului, bătu 
discret la uşă şi, când fu invitat de Leon, intră în birou. 

— Ce vrei, Minet? 

— Patroane, răspunse ucenicul, - căruia porecla de 
Minet i-a fost dată de către colegii de atelier din cauza 
nostimei sale mutrişoare, şmechere şi viclene, şi uşurinţei 
cu care el se căţăra peste tot şi se lăsa să alunece pe 
balustradă scării - o tânără fată vrea să vă vorbească. 

Leon crezu că soţia, care ocupa etajele superioare ale 
clădirii, îi trimisese una din muncitoare, îi spuse lui Minet: 

— Sunt aici... spune-i să intre. 

Atunci patronul văzu apărând în prag o minunată şi 
delicată făptură, pe care noi o cunoaştem, de altfel la fel de 


seducătoare în umilele-i haine de muncitoare pe cât era cu 
câteva ore mai înainte în ochii lui Fernand Rocher, în 
capotul ei de femeie elegantă şi bogată. 

Turquoise era, ca şi încântătorul Cherubin, dotată cu o 
ciudată putere de fascinaţie exercitată numai prin privire. 

Leon trecu printr-un şoc asemănător celui care îl 
cuprinsese pe Fernand Rocher şi cobori fără să vrea ochii 
sub privirea albastră şi profundă pe care i-o aruncă 
Turquoise. 

Strălucirea stranie a ochilor îi dădea o putere aproape 
magnetică, destul de mare pentru a tulbura atât un om din 
lumea bună ca Fernand Rocher, cât şi un simplu muncitor 
ca Leon Rolland. 

Leon tresări deci, fără să vrea, la vederea tinerei femei şi 
aproape maşinal îi oferi un scaun. 

— Domnul... Rolland? întrebă ea cu cea mai dulce voce 
posibilă. 

— Eu sunt... domnişoară. 

Tânăra femeie aruncă o privire neîncrezătoare asupra 
celor două persoane care se găseau în birou. 

Leon înţelese că ea nu va îndrăzni să vorbească faţă de 
ei şi le făcu semn să plece. 

— Vă ascult, domnişoară, zise el. 

Ea cobori ochii şi părea să tremure toată. 

— Domnule... zise ea, în sfârşit. Aţi dat de lucru, cam 
acum doi ani, unui muncitor cu numele de Francois Garin... 

— Da, domnişoară... cred, cel puţin... mi se pare că-mi 
amintesc acest nume, spuse Leon, încordându-şi memoria. 
Era un om de aproximativ cincizeci şi cinci de ani. 

— Da, făcu ea un semn cu capul, ridicând din nou către 
el acea privire care-l tulburase. 

— Un muncitor din provincie... reluă Leon, care-şi 
aminti, în sfârşit, de omul despre care se vorbea. Venise la 
Paris şi nu putea găsi de lucru. A lucrat la mine cam şase 
luni. 

— Exact, domnule. 


— Apoi s-a reîntors acasă, în provincie, unde avea o fiică. 

— Eu sunt, domnule, zise tânăra femeie cu o voce 
emoţionată. 

— Dumneavoastră! spuse Leon surprins. 

— Da, mă numesc Eugenie Garin, răspunse ea cu 
tristeţe. 

— Şi... tatăl dumneavoastră? întrebă Leon. 

— El m-a trimis, domnule. 

— Ah! înţeleg, spuse Lâon, îi e frică, fără îndoială, să nu 
fiu supărat pe el fiindcă m-a părăsit aşa, dintr-o dată. 
Spuneţi-i, adăugă el surâzând, că am oricând de lucru 
pentru el... Şi dacă are nevoie, îi pot da un avans. 

— Eh! murmură tânăra femeie. Tatăl meu nu va mai 
munci niciodată, scumpul meu domn... 

Şi încercă să-şi împiedice un oftat. 

— E orb, zise ea. 

— Orb! strigă Leon. 

— De şase luni, domnule, răspunse ea, ridicând din nou 
asupra lui frumoasă-i privire. 

— Ah! înţeleg, spuse muncitorul, a avut dreptate să vă 
trimită la mine. Îi mulţumesc. 

Necunoscuta roşi şi păru să fie tulburată. 

— Vă înşelaţi, probabil, domnule, murmură ea; noi 
suntem mândri. Eu vin să cer de lucru. 

Şi cum Leon făcu un gest, ea se grăbi să adauge: 

— Tatăl meu mi-a spus că doamna Rolland este o foarte 
nobilă şi demnă doamnă, care nu va refuza să-mi dea ceva 
de lucru... 

— Bineînţeles că nu. 

— Din nenorocire, reluă ea, coborând modest ochii, nu 
voi putea veni să lucrez în atelier şi să-mi părăsesc tatăl... 

Nu numai că este orb, dar este şi infirm. 

— Asta nu-i nimic, spuse Leon, Cerise vă va da de lucru 
acasă. 

Se ridică în acelaşi timp şi-i spuse: 


— Soţia mea e plecată; s-a dus la doamna contesă de 
Kergaz; dar nu va întârzia să se reîntoarcă. Vreţi s-o 
aşteptaţi? 

— Da, domnule, răspunse ea umil. 

Vorbind, Leon aruncă o privire către mizerele haine ale 
tinerei femei, a căror curăţenie încerca în zadar să le 
ascundă mizeria şi simţi deja pentru ea un sentiment pe 
care el îl considera a nu fi altceva decât milă, cu toate că, în 
realitate, era imposibil de definit. 

— Veniţi, spuse el, vă voi conduce sus în atelier. Cum v- 
am spus, soţia mea nu va întârzia mult. 

Tânăra femeie îl urmă, tot aşa de umilă, tot aşa de 
modestă şi cu tristeţea întipărită pe faţă. 

— Curios, urmă Leon, urcând scara care ducea la primul 
etaj. Acest Francois Garin era de ajuns de amărât în timpul 
lucrului, şi de aceea prinsesem o oarecare milă pentru el. 

Şi, întorcându-se către tânăra femeie: 

— Unde locuieşte? 

— La doi paşi de aici, răspunse ea, în strada Charonne 
numărul 23. 

— Bine, mă voi duce să-l văd imediat. Când aţi venit, 
tocmai vroiam să ies să merg chiar în această stradă, unde 
am un depozit de lemne. 

Şi Leon deschise uşa apartamentului său, poftind-o să 
intre. 

Locuinţa particulară a lui Leon Rolland se găsea, cum am 
văzut, la primul etaj şi dădea, printr-o uşă, chiar în atelierul 
de confecţii. 

Se compunea din patru camere mici: o sufragerie, un 
mic salon, două dormitoare din care unul era ocupat de 
tinerii căsătoriţi, altul de către mama lui Leon. Camerele 
erau curate, modeste, şi vădeau acea îndestulare cinstită pe 
care o aduce munca. 

— Mamă, zise Leon, s-a întors Cerise? 

— Nu încă, răspunse bătrâna, care-şi păstrase portul 
ţarănesc şi saboţii. 


— Iată, zise Leon, o tânără fată care o s-o aştepte aici şi 
pe care i-o recomand în mod special. Este fiica unuia din 
foştii mei lucrători. 

Apoi, adresându-se necunoscutei: 

— Domnişoară, vreţi să luaţi masa cu noi? Într-o oră 
Cerise va fi aici. 

— Mulţumesc, răspunse ea cu tristeţe; iertaţi-mă, 
domnule, că nu pot să accept, dar... tatăl meu... 

Leon, emoţionat până la lacrimi, se gândea probabil că 
sărmanul orb n-avea nici bani de pâine şi că gândul acesta o 
împiedica pe fată să accepte invitaţia... 

— Fie, spuse el, dar aşteptaţi-ne şi pe Cerise şi pe mine. 
Am de făcut un drum de câteva minute şi voi reveni imediat. 

Şi Leon, lăsând-o pe tânăra protejată împreună cu mama 
lui, cobori imediat în birou, îşi puse paltonul şi ieşi. 

Ajunse imediat în strada Charonne, se opri înaintea 
numărului 23 şi o întrebă pe portăreasă unde poate fi găsit 
Francois Garin. 

— La etajul şase, a treia uşă pe stânga pe culoar, 
răspunse aceasta. 

Leon urcă scara murdară şi întortocheată, ajunse la 
etajul şase şi bătu la uşa indicată, a cărei cheie se găsea în 
broască. 

— Intraţi, spuse din interior o voce tremurătoare. 

Leon deschise uşa şi inima i se strânse dureros la 
vederea camerei în care pătrundea. 

Era o cămăruţă mansardată care nu avea altă mobilă 
decât un pat de campanie, un pat obişnuit stricat, o masă şi 
două scaune. 

Întins în patul de campanie, bătrânul era învelit cu o 
cuvertură subţire, mult prea uşoară pentru frigul de aici. 

Fără îndoială că patul stricat era pentru fiica lui. 

În cămin nu era foc. 

Pe masă erau câteva farfurii crăpate şi goale, o bucată 
de pâine, o cană cu apă. 


Într-un colţ, un vechi cufăr de lemn, în care, fără 
îndoială, erau strânse lucrurile vechi ale sărmanei familii. 

În acest bătrân, ai cărui ochi roşii şi fără strălucire 
dovedeau că orbirea provine din diverse abuzuri, Leon 
recunoscu pe fostul său muncitor Francois Garin. 

— Cine e? întrebă orbul. 

— Eu sunt, răspunse Leon, eu, Leon Rolland. 

— Ah! scumpul meu domn, strigă orbul, e posibil? Atâta 
onoare pentru un mizerabil ca mine? 

— Fiica dumneavoastră a venit să mă vadă, taică Garin... 

— Ah! murmură muncitorul, care păru să-şi reţină cu 
greu lacrimile, scump copil al bunului Dumnezeu! Fără ea 
aş fi fost de mult mort, bunul meu domn Rolland. 

Şi bătrânul se ridică pe jumătate în pat şi povesti printre 
lacrimi că fiica îl hrăneşte de mai bine de şase luni, lucrând 
optsprezece ore pe zi pentru a câştiga 15 până la 20 de 
centime. 

— Ei, adaugă el, dar iată că dintr-o dată a venit timpul 
când lucrătoarele în dantele nu mai găsesc de lucru, şi fata 
mea n-a mai putut câştiga nimic. Atunci m-am gândit la 
dumneavoastră, bunul meu domn Rolland, şi m-am gândit 
că micuța doamnă Rolland ar putea-o ajuta. 

— Ai avut dreptate, fiica dumitale e în acest moment la 
mine acasă şi soţia îi va da de lucru; dar, până atunci, nu te 
supăra, taică Garin, îţi voi împrumuta nişte bani. 

Bătrânul îşi ascunse capul în mâini. 

— Ah! murmură el, când mă gândesc la sărmanul meu 
copil nici nu mai am putere să fiu părinte... 

Şi el întinse umil mâna. 

Leon îi puse în mână două piese de aur şi-i spuse: 

— Voi reveni mâine să te văd. La revedere taică Garin, n- 
ai nici o grijă, o trimit imediat acasă. 

Leon Rolland cobori şi bătu la fereastra lojii portarului. 

O bătrână cu un turban în cap, apăru şi-l întrebă cu o 
voce ascuţită ce doreşte. 


— Urcă la taica Garin, îi spuse Rolland dându-i zece 
franci, fă-i foc în sobă, du-i, o supă şi ceva friptură. Ai grijă 
de el, am să revin. 

Portăreasa, neobişnuită cu asemenea mărinimii, salută 
până la pământ şi se grăbi să execute ordinele lui Rolland, 
în timp ce acesta se îndrepta către locuinţa sa. Exact când 
traversă Piaţa Bastiliei, Cerise, care revenea de la doamna 
Kergaz, îşi recunoscu soţul, grăbi pasul şi-l ajunse din urmă. 

— Ha! iată-te? zise Leon, oferindu-i imediat braţul. 

— Da, scumpul meu bărbâăţel, răspunse Cerise, 
întrebuinţând cu soţul său acest epitet amical, foarte 
răspândit printre muncitorii Parisului. 

Cerise era aceeaşi frumoasă şi virtuoasă fată pe care am 
cunoscut-o altădată în strada Faubourg du Temple, tot atât 
de veselă şi de surâzătoare, lucrând cu aceeaşi plăcere şi 
gândindu-se la bucuriile ei. 

Căsătoria o înfrumuseţase. Nu mai era puştoaica de 
şaisprezece ani. Era o tânără femeie de douăzeci şi unu de 
ani, a cărei talie îşi găsise întreaga eleganţă şi ale cărei 
încântătoare trăsături pierduseră acea uşoară urmă de 
oboseală caracteristică adolescenţei şi uneori muncilor 
grele nesusţinute de o hrană suficientă, întâlnită la femeile 
din popor. Cerise devenise femeie, o femeie tânără şi 
frumoasă, punctul de naivă admiraţie a locuitorilor din 
foburg, care n-o numeau între ei decât frumoasa doamnă 
Rolland. 

Cerise era cea mai fericită dintre femei, - căci avea un 
soţ care o iubea şi un copilaş pe care-l adora - şi fericirea o 
făcea şi mai frumoasă. 

— Copila mea, îi zise Leon, să ne grăbim puţin, ca să 
ajungem mai repede. 

— De ce oare? E ora prânzului? 

— Nu chiar, spuse Leon surâzând, te aşteaptă cineva 
acasă. 

— Ah! cine o fi, oare? 

— O biată fată fără lucru. 


Şi Leon îi povesti soţiei întrevederea cu fiica bătrânului 
Garin şi vizita făcută în casa orbului. 

Povestirea îi dădu aripi bunei Cerise; urcă uşoară ca o 
căprioară scara casei, atât de doritoare era de a alina mai 
repede durerea, şi Leon o urmă. 

Eugenie Garin, sau cel puţin cea care purta acest nume, 
şedea în sufragerie, păstrându-şi atitudinea modestă şi 
melancolică. 

Îi văzu pe Cerise şi pe Leon Rolland intrând în acelaşi 
timp, şi înţelese că era cea pe care o aştepta. 

Îşi ridică din nou privirea asupra lui Leon Rolland, apoi 
se uită la Cerise. 

Această privire produse două rezultate la fel de stranii. 

Tânăra femeie era sărăcăcios îmbrăcată, avea aparenţa 
cinstei şi a mizeriei reunite, şi totuşi, sub greutatea privirii 
ei, Cerise tresări şi se tulbură de parcă un animal veninos, 
un şarpe, ar fi apărut înaintea ei. 

S-ar zice că avea presentimentul nenorocirii care 
pătrundea în casa ei. 

În acelaşi timp, L&on simţi de asemenea un şoc 
necunoscut care-i biciuia sângele în vine. 

Niciuna din aceste impresii nu scăpă pretinsei fiice a lui 
moş Garin: 

— Amândoi! gândi ea. 

Şi coborând ochii, adăugă în gând: 

— Nu vor trece nici opt zile şi acest om va fi nebuneşte 
îndrăgostit de mine, iar ea va fi moartă de gelozie. 

Capitolul XVI. 

Aproximativ cu o oră mai târziu, pretinsa fiică a lui moş 
Garin urca încet întortocheata şi murdara scară a casei cu 
nr. 23 de pe strada Charonne şi pătrundea în locuinţa 
orbului. 

Portăreasa îndeplinise cu exactitate dorinţele lui Leon 
Rolland, aprinsese un foc în cămin, iar bătrânul se sculase 
şi, aşezat în colţul mesei, îşi termina liniştit prânzul. 


— Ei bine, domnule orb, îi zise tânăra femeie, intrând şi 
schimbându-şi dintr-o dată tonul şi manierele, v-aţi jucat 
măcar convenabil rolul? 

Taica Garin, a cărui orbire nu era completă şi care vedea 
încă suficient pentru a se putea deplasa, încercă să distingă 
trăsăturile tinerei femei, luminată în acel moment de 
flăcările roşietice din cămin. 

— Dumnezeule! răspunse el, dacă ai fi fost aici, scumpa 
mea doamnă, ai fi aplaudat. Am fost o bomboană de tată. 
Am plâns, am sughiţat, am spus chiar că sunteţi un înger, 
dovadă că, acestui imbecil de patron, i-a mers totul la inimă. 

Şi orbul începu să surâdă zgomotos. 

— Mi-a lăsat patruzeci de franci, patronul; mi-a trimis-o 
şi pe văduva Fipart, portăreasa, ea mi-a făcut focul. 

— Văd şi singură, spuse tânăra femeie, surâzând şi 
punând într-un colţ un pachet destul de mare, cu lucrul pe 
care i-l dăduse Cerise. Văd că ai mare poftă de mâncare, 
ticălos bătrân. 

— He, he! zise bătrânul, poftă de mâncare am, dar mi-e 
mai tare sete... Şi-ar fi un semn al bunătăţii dumitale, 
frumoasă doamnă, dacă aş căpăta puţin vin. 

— Nici vorbă, beţiv bătrân! spuse tânăra femeie râzând, 
când bei flecăreşti şi n-aş vrea să faci prostii. 

— Trebuie deci să beau apă? suspină beţivul cu un 
accent dezolat. 

— Până în momentul când am să-ţi dau voie să bei vin, 
dar în ziua aceea - dacă vrei - poţi să te culci la negustorul 
de vinuri. 

— Şi când va fi asta? 

— Nu ştiu, răspunse ea sec. 

Apoi se aşeză aproape de foc şi reluă: 

— Uite ce e, n-am timp să stau în cocioabă asta infectă. 
Să ne înţelegem. 'Ţi-am propus zece ludovici pe lună dacă-ţi 
joci convenabil rolul de orb şi nenorocit. 

— E adevărat, frumoasa mea doamnă, şi pot să mă 
fălesc, pe cinstea mea de Garin, că sunt conştiincios. 


— Şi dacă vei merge până la capăt, vei primi o mie de 
scuzi atunci când se va termina comedia. 

Orbul scoase un strigăt de bucurie. 

— Bine, la revedere. Voi reveni mâine dimineaţă. Domnul 
Rolland nu poate veni nici dimineaţa, nici seara, o ştiu cu 
siguranţă. Dacă vine totuşi într-o seară, căci trebuie să 
prevedem toate posibilităţile, spune-i că tocmai am ieşit. 

Şi, părăsindu-l pe bătrân, ea cobori scara şi intră la 
portăreasă. Portăreasa s-o spunem de la început, nu era 
alta decât chiar văduva Fipart, vechea noastră cunoştinţă 
din Bougival, văduva nelegitimă a lui Nicolo, mama adoptivă 
a derbedeului de Rocambole, devenit elegantul viconte de 
Cambolh. 

Bineînţeles că văduva Fipart nu era portăreasă de 
nevoie, ci numai pentru a se distra, sau pentru ceea ce s-ar 
numi vulgar: ca să-şi facă mâna. 

Slavă Domnului! scumpa şi demna doamnă avea câteva 
mici economii. 

La început, a pus mâna pe o sumă frumuşică, preţ al 
trădării scumpului ei Nicolo, care fusese executat într-o 
dimineaţă, cam cu patru ani înainte, în apropiere de bariera 
Saint-Jacques. 

În plus, dezgropase o mică comoară, fără ştirea lui 
Rocambole, din pivniţa cabaretului din Bougival. 

De altfel, o dată cu venirea din America, Rocambole i-o 
spuse: 

— Mamă, o femeie ca tine, mama unui gentleman, nu 
trebuie să aibă o viaţă grea. Am să-ţi fac o rentă de o mie 
două sute de franci şi ai să te poţi retrage în Montmartre 
sau la Batignolles şi vei trăi ca o burgheză căreia nu-i 
trebuie nimic, are din ce trăi şi nu face rău nimănui. 

— Aş prefera să fiu portăreasă într-o casă frumoasă, 
răspunse văduva, nerespingând renta promisă. 

— Sigur, îi răspunse Rocambole, căpitanul tocmai a 
cumpărat o casă în strada Charonne. Locul e liber şi-l poţi 
ocupa imediat, răspunse fiul adoptiv. 


Văduva Fipart intră în slujbă în aceeaşi zi. 

— Am atâta nevoie să mă distrez! îi spusese ea lui 
Rocambole; altfel n-aş avea ce face, aş plânge mereu pe 
sărmanul meu Nicolo... Scumpul de el, ce destin tragic, să 
mori atât de tânăr şi nevinovat! 

— Eh! îşi pierduse dinţii şi începuse să chelească... 

Acesta a fost discursul funebru destinat lui Nicolo, rostit 
de Rocambole. 

Nu e greu să ne închipuim că văduva Fipart cunoştea 
secretul pretinsei fiice a lui moş Garin şi primise şi 
instrucţiuni, fiindcă aceasta intră fără nici o jenă la 
portăreasă şi spuse: 

— Am lăsat sus un pachet. Îl vei duce în camera pe care 
mi-ai reţinut-o în colţul străzii Lappe şi ai să-mi cauţi o 
muncitoare, care să facă această treabă. 

— S-a înţeles, frumoasa mea doamnă, spuse portăreasa. 

— Bună seara, pe mâine! 

Şi necunoscuta plecă, ajungând în bulevard pe jos, opri 
în trecere o trăsură, urcă şi-i spuse vizitiului: 

— În strada Moncey, colţ cu strada Blanche. 

Douăzeci de minute mai târziu, Turquoise - căci ea era - 
descindea în faţa fostei case a lui Baccarat, pe care sir 
Williams aranjase să fie cumpărată pentru a o instala pe 
tânăra curtezană, viitorul instrument al teribilei drame 
pusă la punct, amănunt cu amănunt. 

Camerista îşi aştepta stăpâna în budoar. 

— Scoate-mi zdrenţele astea! zise Turquoise. Of!... Dacă 
n-ar fi în joc un milion de franci. 

Se dezbrăcă în grabă şi puse să i se pregătească baia. 
După ce se îmbrăcă ca o femeie care a ieşit în ţinuta de 
oraş, o întrebă pe cameristă: 

— Cum merge? 

— Doctorul a venit, răspunse camerista, şi l-a pansat. A 
mâncat o aripă de pui şi a băut un deget de vin Bordeaux; 
am intrat de două ori la el pentru a vedea dacă n-are nevoie 
de ceva. Mi-a răspuns în ambele rânduri că nu-i lipseşte 


nimic, întrebându-mă de fiecare dată dacă doamna va mai 
întârzia mult. 

Turquoise începu să râdă. 

— Biet porumbel!... zise ea. 

— Eh! făcu subreta, cred că e deja ameţit... Şi-i aşa de 
palid... 

— Şi nu te-a întrebat nimic? 

— Nu. 

— Nici nu ţi-a strecurat doi ludovici în mână? 

— Nu! 

— Bine! spuse tânăra femeie surâzând, e corect... 
Respectă misterul în care l-am învăluit şi-mi va fi mai uşor 
să-l jumulesc. 

Şi Turquoise, într-o rochie de mătase castanie, cu 
braţele goale şi fără pălărie, cu păru-i frumos făcut numai 
bucle, trecu din budoar în camera unde Fernand Rocher 
stătea întins pe pat şi o aştepta cu nerăbdare. 

Când intră, faţa bolnavului, foarte palidă câteva minute 
mai înainte, se înroşi imediat sub impresia unei puternice şi 
bruşte emoţii. 

— În fine, murmură el, aţi venit! 

— Dumnezeule, spuse ea surâzând şi îndreptând către el 
acea privire care-l tulbura totdeauna, sunteţi deci 
nerâbdător să mă vedeţi? 

EI roşi, şi se tulbură şi mai tare. 

— Iertaţi-mă, bâlbâi el, sunt de o necuviinţă fără 
pereche. 

Ea îi surâse din nou şi se aşeză degajat într-un fotoliu, 
încrucişându-şi braţele şi luând aerul cel mai simplu din 
lume: 

— Dumnezeule! spuse ea, înţeleg această nerăbdare şi 
sunteţi scuzat, fiindcă şi eu am simţit la fel... 

— Dumneavoastră? murmură el, înşelându-se fără 
îndoială asupra sensului pe care voia să-l dea acestor 
cuvinte. 


— Sigur, spuse ea surâzând. Bolnavii sunt ca şi 
prizonierii. Când sunt singuri, se plictisesc. 

— Ah! doamnă. 

— Ssst! spuse ea, punându-şi frumosul deget pe buze, 
lăsaţi-mă să-mi termin teoria. 

Şi reluă, surâzând: 

— Deci, la fel ca şi prizonierii care încep să aştepte cu o 
oarecare nerăbdare sosirea zilnică a paznicului, la fel şi 
bolnavii încep să-şi iubească infirmiera, fiind singura 
persoană pe care o văd de obicei. 

— Doamnă... doamnă... murmură Fernand cu un elan 
neaşteptat, ah! e cu totul alt sentiment. 

— Îmi închipui, spuse ea surâzând; vreţi să aveţi ştiri de 
la doamna Rocher? 

Aceste cuvinte ajunseră la urechea lui Fernand, exact ca 
un neaşteptat răpăit de tobă în auzul unui soldat care 
doarme. 

Tresări, păli, se bâlbâi, în minte îi apăru Hermine. 

Dar, în ciuda imaginii lui Hermine, pe care o avea 
permanent în faţă, ochii tentaţi şi perverşi ai Turquoisei 
aruncaseră deja îndoială în sufletul lui. 

O iubea încă pe Hermine? 

Din acest moment, Fernand Rocher, care trăise ca într- 
un vis, cu schimbări rapide de febră şi de calm, strigându-şi 
mereu soţia, începu s-o uite, pentru a nu o mai vedea şi auzi 
decât pe frumoasa necunoscută... 

Şi totuşi ea continua să se înconjoare cu cel mai 
impenetrabil mister, încruntându-şi frumoasele sprâncene 
ori de câte ori o întrebare indiscretă îi scăpa lui Fernand, 
răspunzându-i totdeauna cu un surâs plin de tristeţe: 

— De ce sunteţi ingrat? Nu v-am spus de atâtea ori că 
secretul nu-mi aparţine? 

Atunci Fernand tăcea şi continua să admire splendida 
făptură. 

Şi aceasta, timp de opt zile. 


În timpul acestor opt zile, convalescenţa rănitului 
progresa repede. 

Dar în acelaşi timp, inima lui trebui să reziste unor 
îndelungi ispite. Cu toate că niciodată o femeie nu s-a arătat 
mai blândă în comportare, mai castă şi mai prietenoasă în 
acelaşi timp, mai rezervată fără ipocrizie, decât a fost 
Turquoise în acest timp. 

Comportarea ei era, în acelaşi timp, de ducesă şi de soră 
de caritate. 

Îl îngrijea pe Fernand cum îngrijeşti omul iubit, 
idolatrizat chiar. Îi surâdea ca unui copil bolnav, şi totuşi nu 
îndrăznea niciodată să-i atingă măcar mâna. 

Era mai tot timpul lângă el; lipsea foarte puţin: în fiecare 
zi ieşea către ceasurile două ale amiezii şi se întorcea 
înainte de opt. 

Atunci se aşeza la căpătâiul lui, şi Fernand nu-şi mai 
dădea seama că timpul trece, nici nu mai ştia că există altă 
lume în afară de această voce care-l fermeca. 

Într-o dimineaţă, în timp ce soarele scălda în razele lui 
camera şi arborii despuiaţi de frunze ai grădinii, doctorul îi 
dădu voie bolnavului să se ridice şi să respire puţin aer 
curat. Apoi urmă o mare bucurie pentru Fernand, căci 
frumoasa necunoscută îi spuse: 

— Este o vreme splendidă. Pentru acest anotimp, soarele 
e călduţ, aerul e plăcut. Dacă-mi promiteţi că nu veţi 
exagera, vă voi permite să faceţi înconjurul grădinii... Vă 
veţi sprijini de braţul meu. 

Fernand o urmă în grădină, mai mult oferindu-i braţul 
decât sprijinindu-se de alei. 

Ne amintim că Fernand Rocher petrecuse - cu patru ani 
înainte - o noapte în acest imobil de pe strada Moncey şi, 
fără îndoială, ar fi putut să recunoască cel puţin grădina. 

Dar nu trebuie să uităm că Baccarat l-a transportat întâi 
leşinat şi că, în consecinţă, el n-a putut atunci să examineze 
sau măcar să vadă din fugă exteriorul casei; că după aceea, 
a doua zi, ela ieşit din casă pe jumătate nebun, ţinut de 


braţe de doi sergenţi de stradă şi admonestat de un 
comisar de poliţie, şi că în această stare de zăpăceală, 
vecină cu nebunia, n-a putut, bineînţeles, să remarce 
niciuna din acele particularităţi care, în alte condiţii, te 
ajută ca, după ani de zile, să recunoşti locurile pe unde ai 
mai trecut. 

De altfel, arborii crescuseră, iar sir Williams, care fără 
îndoială calculase cu prudenţă toate, indicase să se adauge 
gardului exterior plăci înalte din fontă, care împiedicau 
vederea străzii. 

Deci Fernand n-a văzut decât că această grădină 
seamănă cu toate grădinile din lume, că această casă este la 
fel ca toate casele din lume şi i-a fost imposibil să-şi 
închipuie că se găseşte în foburgul Saint-Germain sau în 
cartierul nou, care se ridică în apropiere de colina 
Montmartre. 

De altfel, Fernand nici nu se gândea prea mult unde se 
află. La fel ca pasărea, fascinată de privirea şarpelui, el nu 
vedea şi nu auzea decât adorabila făptura care păşea 
alături de el. 

Timp de trei zile, bolnavul a putut să se ridice, să se 
plimbe o oră sau două în grădină; şi cum rana se închidea şi 
începea să se cicatrizeze, în ultima seară frumoasă 
necunoscută îi spuse: 

— Curând veţi fi complet vindecat şi cred că vă veţi 
putea întoarce la soţia dumneavoastră. 

Fernand tresări, trecutul îi reveni în minte... 

Avu o ameţeală. 

— Dumnezeule! strigă el, dar am o soţie, un copil... O 
soţie pe care o iubesc şi care ar fi trebuit să fie aici! 

Turquoise lipsise un moment. Reveni şi îi luă mâna: 

— Prietene, îi spuse ea cu cel mai seducător surâs, vă voi 
cere un mare serviciu. 

— Ah! spuse el, scoțând un strigăt de bucurie. Deci pot 
face ceva ca să vă dovedesc că... 


— Ssst! murmură ea, fără vorbe mari; la ce bun? Mai 
bine ascultaţi-mă... 

Se aşeză în fotoliu, în apropierea patului, şi îi spuse: 

— Ascultaţi, spuse ea. 

— Vorbiţi, vă ascult! 

— Ştiţi că nu pot să vă spun numele meu, nici cel al 
străzii pe care ne aflăm. 

— Ştiu, răspunse el trist. 

— Deci, reluă ea, vă rog să-mi daţi cuvântul 
dumneavoastră de onoare că vă veţi supune orbeşte. 

— Vi-l dau, doamnă. 

— Orbeşte e cuvântul exact, căci vă voi lega la ochi. 

Fernand făcu un gest de surpriză. 

— Când veţi avea ochii legaţi, urmă ea, vă voi urca într-o 
trăsură; dar înainte veţi lua această scrisoare, care 
cuprinde instrucţiunile mele şi care vă va arăta exact ce 
aştept de la dumneavoastră... 

— Dumnezeule! Asta e o poveste din „O mie şi una de 
nopţi”? 

— Aproape. 

— Şi unde mă va conduce această trăsură? 

Ea lăsă să-i scape un hohot de râs puţin cam batjocoritor. 

— Ce întrebare! spuse ea. Dacă aş vrea să vă spun de 
unde plecăm şi unde ajungem, n-ar mai fi nevoie să vă leg la 
ochi... 

— E adevărat, spuse el. 

— Deci, vă veţi urca în trăsură. Trăsura vă va duce o oră 
sau două, apoi se va opri şi veţi cobori... Atunci vă veţi 
scoate legătura de pe ochi şi veţi citi scrisoarea care vă va 
indica tot ce aveţi de făcut. 

— Şi... întrebă Fernand, când trebuie să plec? 

— Acum. 

Turquoise scoase din micul scrin din lemn de trandafir o 
hârtie şi o pană, redactă scrisoarea şi o închise. 

Apoi îl ajută pe Fernand să-şi îmbrace pardesiul şi, 
scoţându-şi fularul pe care-l avea la gât, îi spuse: 


— Iată, zise ea, vă veţi gândi la mine, avându-l la ochi. 

Îl legă cu grijă la ochi şi-l luă de mână: 

— Veniţi! zise ea, conducându.-l. 

Îl ajută să iasă din casă, traversară grădina şi ajunseră în 
stradă unde aştepta o trăsură. 

Apoi, ajutată de vizitiu, îl urcă în trăsură şi închise 
portiera, spunându-i: 

— Fiţi credincios cuvântului dat. 

Trăsura plecă în timp ce Turquoise reintra în casă, 
râzând şi spunându-şi: 

— Iată un bărbat care va reveni aici în genunchi şi cu 
portofelul în mână. 

Deşi trăsura alerga cu viteză pe pavaj, se învârti, de fapt, 
de mai multe ori în acelaşi loc, asta timp de vreo două ore, 
şi se opri. 

Vizitiul deschise uşa şi spuse: 

— Aici este! 

Fernand cobori şi, în timp ce-şi scotea legătura de la 
ochi, trăsura se îndepărtă în grabă. 

O dată scoasă legătura de pe ochi, Fernand privi în jurul 
lui, constată că e noapte, că străzile sunt pustii şi recunoscu 
imediat locul în care se afla. 

Era în josul străzii Amsterdam, în faţa Gării de Vest. 
Alergă sub un felinar şi desfăcu în grabă plicul pe care-l 
ţinea în mână. 

Scrisoarea era scurtă: „Prietene, Sunteţi aproape 
vindecat şi capabil să vă reîntoarceţi acasă, la soţia care vă 
iubeşte şi vă aşteaptă cu nerăbdare. 

Adio, deci, şi nu vă mai bateţi în duel. 

Dacă vreodată amintirea mea va apărea în mintea 
dumneavoastră, spuneţi-vă că viaţa e formată din secrete 
de nepătruns şi nu căutaţi să mă revedeţi... 

De altfel, nici nu sunt liberă, nu-mi aparţin, şi 
dumneavoastră v-aţi expune unor mari pericole... 

Gândiţi-vă mai bine că aveţi o soţie frumoasă, bună şi 
încântătoare, care vă iubeşte şi pe care o iubiţi... 


În fine, nu fiţi înfumurat, fiţi generos... căci, probabil, ar 
fi unele pericole şi pentru mine, dacă mi-aş prelungi rolul 
de infirmieră. 

Adio, nu-mi doriţi răul şi spuneţi-vă mai bine că aţi visat. 
Visul este cel mai frumos lucru în viaţă”. 

Fernand scoase un strigăt terminând de citit această 
tristă scrisoare, se rezemă slăbit de zid: 

— O! murmură el, trebuie neapărat s-o revăd... Chiar 
dacă ar trebui să întorc pe dos întreg Parisul, o voi revedea. 

Capitolul XVII. 

A doua zi după ce Fernand Rocher fusese atât de ciudat 
evacuat din mica locuinţă de pe strada Moncey de câtre 
misterioasa necunoscută, îl vom regăsi pe sir Williams, spre 
miezul nopţii, aşezat la aceeaşi masă cu Rocambole, în 
salonul micului apartament pe care acesta din urmă îl 
ocupa în strada Faubourg-Saint-Honore, colţ cu strada 
Berri. 

Proaspătul viconte era comod îmbrăcat într-un halat de 
casă şi fuma, în timp ce sir Williams îşi scotea pârleala 
pentru postul pe care trebuia să-l ţină în casa Kergaz, 
degustând un delicios pateu de ţipari. 

— Unchiule, spuse Rocambole, de trei zile nu ne-am 
văzut şi avem o mulţime de noutăți... 

— Probabil, nepoate. 

— Iată, unchiule, în timp ce dumneavoastră supaţi, eu voi 
citi mesajele primite. 

Şi fiul adoptiv al văduvei Fipart se ridică, aduse o mapă 
foarte mare, care se afla pe un birou alăturat, şi o întinse pe 
genunchi. 

Mapa cuprindea un vraf de hârtii acoperite cu semne 
misterioase, asemănătoare cu cele pe care le-am întrezărit 
pe masa preşedintelui în seara reuniunii Valeţilor de Cupă. 

Era un fel de dosar al diferiților membri ai acestei 
imense asociaţii. 

Fiecare Valet de Cupă scria cu litere obişnuite lui 
Rocambole, care recopia nota cu litere convenţionale, 


numai de el înţelese, şi ardea originalul. 

— Să vedem, spuse sir Williams, continuând să supeze cu 
mare poftă. 

— Să începem cu raportul cel mai vechi. Acela al lui 
Cherubin. 

— Este cel mai important, spuse baronetul. 

„Cherubin, citi Rocambole, a valsat de două ori la bal cu 
marchiza Van-Hop. Marchiza s-a simţit de câteva ori puţin 
încurcată, dar a rămas indiferentă şi rece. Cherubin a riscat 
un compliment banal, care a trecut neobservat; el a părăsit 
balul către ceasurile trei dimineaţă. 

A doua zi, către orele două la amiază, când marchiza 
cobora pe Champs-Elys6es, trecu pe lângă ea un călăreț 
care o salută. 

Era Cherubin. 

Cherubin călărea foarte bine şi arăta minunat în şa. 

A remarcat o uşoară îmbujorare pe faţa frumoasei 
marchize. 

În ziua următoare, maiorul Carden l-a prezentat pe 
Cherubin contesei de..., o distinsă englezoaică, la care 
marchiza merge destul de des şi uneori chiar singură. 

Chiar în aceeaşi seară, bancherul olandez n-a putut să-şi 
însoţească soţia şi, când a ajuns la prietena ei, soarta a 
făcut ca tânărul Cherubin să stea sprijinit melancolic de 
căminul din salon, cameră încă pustie la acea oră. 

Avea un aspect trist, care făcea un efect minunat, şi a 
ştiut să pălească exact în momentul în care privirea lui s-a 
întâlnit cu cea a marchizei. 

Cu toate acestea, a fost perfect politicos şi, departe de a 
se arăta curtenitor, a dat impresia că doreşte să se ţină de-o 
parte. N-a invitat-o la dans pe marchiză, dar aceasta, 
întorcându-se în două rânduri, a surprins privirea lui 
Cherubin îndreptată asupra ei...” 

— E foarte bine, spuse baronetul. Cel mai sigur mijloc de 
a cuceri o femeie şi de a spera totul de la ea, este să pozezi 


în omul care încearcă să se sustragă fatalului destin. 
Continuă, nepoate. 

Rocambole reluă lectura notelor hieroglifice: „Cherubin 
a remarcat că marchiza era oarecum tulburată. A plecat 
devreme, către miezul nopţii. 

A doua zi, Cherubin s-a plimbat în Bois de Boulogne, pe 
Champs-Elys6es, pe strada Marly, între ceasurile două şi 
patru. 

Timpul era frumos, dar se părea că marchiza nu-şi va 
face plimbarea obişnuită. Nici în ziua următoare nu a fost 
mai norocos. 

Întotdeauna, sâmbăta marchiza rămânea acasă. 

Maiorul Carden i-a făcut o vizită şi a găsit-o singură. 

Marchiza părea suferindă: privirea îi era tristă. 

Totuşi a încercat să pară veselă şi a pălăvrăgit despre tot 
felul de fleacuri. 

Apoi, fără nici un fel de afectare, în modul cel mai 
natural din lume, l-a întrebat pe maior cine este acel tânăr 
pe care i l-a prezentat şi pe care l-a revăzut la contesa de... 

Maiorul a răspuns că e vorba de domnul Oscar de Verny, 
un gentilom perfect, puţin cam trist, melancolic, pradă, 
credea el, unei puternice supărări provocate de o dragoste 
neîmpărtăşită. 

A observat că marchiza a tresărit uşor, apoi a schimbat 
vorba întrebându-l despre noutăţile ultimei reprezentații de 
la Operă...” 

— Aici se opresc notele maiorului şi ale lui Cherubin, 
încheie Rocambole. 

— Cam puţin, zise baronetul, dar, în fine, e totuşi un 
început. 

— Ah! zise Rocambole, cele cinci milioane ale fiicei Indiei 
nu sunt prea uşor de câştigat. 

— Le vom avea totuşi. 

— Marchiza este o fortăreață de virtute... 

— Da, spuse sir Williams; dar Cherubin - ca şi Turquoise 
- are privirea seducătoare, şi chiar femeile cu inima uscată 


nu rezistă la infinit. Dar să trecem la altul. 

Rocambole căută din nou în hârtiile lui şi citi: „Dosar 
Malassis”. 

— Aceasta e nota lui Venture, spuse el; pentru un 
intendent, un om care poartă o livrea, nu e deloc rău scrisă. 

Şi Rocambole citi: „Doamna Malassis s-a întors de la bal 
în noaptea de miercuri spre joi. 

Câteva clipe mai târziu, auzi paşi şi a crezut că era 
bătrânul duce de Château-Mailly, care pătrundea la ea la 
această oră înaintată. 

Dar în locul ducelui a văzut intrând pe domnul Arthur 
Champy, al şaselea Valet de Cupă. 

A scos câteva ţipete slabe, apoi uşa s-a închis şi o tăcere 
profundă a domnit în cameră. 

Ce s-a întâmplat între ea şi tânărul bărbat? N-o ştie 
nimeni. Sigur este că, înaintea zorilor, domnul Champy a 
plecat şi că de atunci n-a mai revenit. 

Dar, de atunci, doamna Malassis iese zilnic către orele 
două şi nu se reîntoarce decât pe la orele patru. 

Joi dimineaţa, către ceasurile şapte, în plină zi, a venit 
ducele. Era groaznic de palid şi dezordinea veşmintelor 
arăta clar că în noaptea aceea nu se culcase. 

A intrat prin strada Pepiniere. Doamna era deja în 
picioare şi camerista terminase de pregătit cuferele. 

Doamna părea foarte agitată; a devenit palidă şi nu şi-a 
putut stăpâni emoția, văzându-l pe duce intrând. 

Se temuse că nu-l va mai revedea. Totuşi şi-a jucat bine 
rolul, a fost demnă, rece, severă, a ştiut să plângă când a 
fost nevoie. 

Ducele s-a aruncat la picioarele ei, s-a rugat, a implorat. 

Mult timp neîndurătoare, doamna Malassis a terminat 
prin a ceda; a fost de acord să se căsătorească cu ducele; 
dar cu condiţia ca nunta să se facă fără pompă, noaptea şi 
să plece imediat spre Italia. 

A cerut, de altfel, ca ducele să nu mai calce pe la ea 
înaintea publicării anunţului de căsătorie. 


Aştept ordine”. 

— lată, spuse sir Williams, o afacere care merge mai 
repede decât cea a marchizei. Merge chiar prea repede şi 
va trebui găsit un mijloc s-o împiedicăm puţin. Treburile 
tânărului conte de Château-Mailly nu sunt la fel de 
întemeiate. Ai veşti de la Fipart? 

— Sigur, răspunse Rocambole. Mama a venit aseară pe 
la nouă şi m-am grăbit să transcriu raportul ei. 

— S-auzim, spuse sir Williams. 

„Mica doamnă blondă, citi Rocambole, vine zilnic, către 
ceasurile două, şi se instalează la moş Garin. Îşi ia lucrul şi 
începe să lucreze. 

Leon Rolland vine şi el zilnic, sub pretextul de a vedea 
cum îi merge bătrânului orb, dar pălăvrăgeşte mult timp cu 
mica doamnă. 

Ieri, de exemplu, au vorbit despre posibilitatea de a-l 
duce pe bătrân într-un sanatoriu. 

De două zile, domnul Leon Rolland pare foarte îngrijorat 
şi vocea îi tremură când întreabă dacă domnişoara Eugenie 
este împreună cu tatăl său. 

Ieri, când a venit, mica doamnă nu sosise încă. l-am spus 
că e plecată. A devenit palid, dar a urcat totuşi.” 

— Iată păsărica prinsă în laţ! zise sir Williams, şi scoase 
din buzunar un mic bilet, acoperit de un scris care trăda o 
mână de femeie. 

Era o scrisoare de la Turquoise. 

Era astfel concepută: „Scumpul meu protector, Cred că 
sărmana doamnă Cerise Rolland va avea în curând unele 
neplăceri. 

Imbecilul ei soţ este absolut ţicnit. În fiecare clipă este 
pe punctul să-mi cadă la picioare, singura piedică 
constituind-o prezenţa pretinsului meu tată. 

Credeţi că e necesar să suprim şi acest obstacol, 
trimiţându-l pe bătrân la Dubois? 

Vă aştept mâine la întâlnirea stabilită, pentru a şti ce am 
de făcut. 


Mica dumneavoastră căprioară cu ochi albaştri”. 

Sir Williams reciti această scrisoare. Apoi se apropie de 
lumânare şi arse biletul. 

— Aşa! unchiule, zise Rocambole, îmi permiteţi să vă pun 
o întrebare? 

— Fie. 

— Turguoise va fi iubită şi de Rolland şi de Fernand în 
acelaşi timp? 

— Fără îndoială! 

— Pentru ce această dublă corvoadă? Nu era mai bine să 
găsim două femei diferite? Mi se pare că ar fi fost mai 
comod... 

Sir Williams ridică din umeri. 

— Hotărât, murmură el, eşti mai slab decât mă aşteptam. 

— Ah! făcu Rocambole, supărat de tonul dispreţuitor al 
lui sir Williams. 

— Cum? reluă acesta. Nu-ţi dai seama deloc de 
momentul în care aceşti doi oameni vor ajunge la 
paroxismul pasiunii? 

— Ei bine? 

— Ei bine, dar atunci, zise sir Williams al cărui diabolic 
surâs apăru în toată fatala-i splendoare, vom aranja o mică 
scenă unde se vor întâlni şi se vor sugruma ca doi parlagii 
beţi. 

— O! formidabil! strigă Rocambole. Formidabil! 

Şi-l privi pe sir Williams cu o admiraţie naivă. 

— Unchiule, murmură el, Satana va termina prin a 
abdica în favoarea dumitale, căci, pe cuvânt de onoare, eşti 
mai abil chiar decât el! 

— Mulţumesc, răspunse sir Williams cu modestie. 

Apoi împinse deoparte tava în care se aflau resturile 
cinei, luă un trabuc de pe cămin, se instală în fundul 
fotoliului şi se înconjură maiestuos, într-un magnific nor de 
fum albastru. 

Gândurile baronetului, pe care, de altfel, Rocambole nu 
îndrăzni să le tulbure, durară aproximativ zece minute. 


Dintr-o dată, ridică privirea: 

— Spune-mi, ştii care este cel mai bun sistem de a 
încerca inima unei femei? 

— Cred că sunt mai multe, spuse Rocambole. 

— Da, dar este una care nu dă niciodată greş. 

— Care? 

— Marchiza va începe, probabil, să-l iubească în taină pe 
Cherubin... 

— Probabil, murmură Rocambole. 

— Dar marchiza e virtuoasă... 

— Păi vezi! 

— Şi atâta timp cât o femeie virtuoasă nu şi-a trădat 
secretul, măcar faţă de ea, printr-o emoție oarecare, inima 
ei este o cetate de necucerit. 

— Aveţi perfectă dreptate, unchiule. 

— Deci, reluă baronetul, este necesar ca marchiza să-şi 
mărturisească sieşi, într-o zi, că-l iubeşte pe Cherubin... 

— Şi e posibil aşa ceva? 

— În viaţă totul e posibil. 

— Vă ascult. 

— Lucrurile se vor petrece poimâine; este ziua în care 
lumea bună merge la operă. 

— Da, da, se joacă „Hughenoţii”. 

— Marchiza ştiu că merge destul de regulat la Operă. 

— Aproape întotdeauna. 

— Foarte bine. Atunci, ascultă-mă atent. Îl vei găsi pe 
Cherubin şi-i vei spune: „Există o mică lovitură de sabie în 
braţ, care nu este mai gravă decât o simplă zgârietură, dar 
care produce întotdeauna un efect puternic asupra 
femeilor. Va trebui să primeşti o asemenea zgârietura din 
partea mea şi, probabil, marchiza va încerca să afle ştiri, 
imediat după duel”. 

— Drace, făcu Rocambole. Uite încă o idee bună, 
unchiule. 

— Aşteaptă... îl vei trimite deci pe Cherubin la Operă şi 
ai să-i faci rost de o lojă învecinată cu cea a marchizei. 


— Perfect! 

— După aceea, vei aranja ca, în pauză, să-i cauţi ceartă 
în mod foarte politicos şi curtenitor, dar de asemenea 
manieră încât să nu se poată aranja fără un duel şi veţi 
vorbi destul de tare amândoi, astfel ca marchiza să nu 
piardă nici un cuvânt din discuţie: ora duelului, alegerea 
armelor şi adresa exactă unde locuieşte Cherubin... 

— Foarte bine! Am înţeles. 

— Între timp, spuse sir Williams, adică chiar de mâine 
dimineaţă, Cherubin se va duce şi va închiria un 
apartament care este liber în strada Pepiniere, numărul 
patruzeci. 

— Deci chiar în casa doamnei Malassis? 

— Exact. 

— Ferestrele acestui apartament dau în grădină. Se 
poate vedea de la doamna Malassis direct în apartament. 

— Extraordinar! murmură Rocambole, încântat. 

— Marchiza merge uneori în vizită la prietena ei. Ei bine, 
sunt sigur că în ziua în care va avea loc duelul, chiar înainte 
de amiază, marchiza va veni în vizită la doamna Malassis. 
Venture ne va ţine la curent. Ei, cum găseşti ideea mea? 

— Excelentă, unchiule, şi vă jur că va fi executată de 
mine; dar... 

— Cum! zise sir Williams încruntându-şi sprâncenele, 
există şi un dar... 

— Oricând şi oriunde există un dar... 

— Să-l auzim pe al tău. 

— Dacă Cherubin nu va fi de acord să... 

— Să fie de acord cu ce? 

— Să primească lovitura de sabie... 

— Ia te uită, făcu sir Williams, ce, eşti nebun, domnule 
viconte? 

— Drace, nu prea e plăcut. 

— Scumpul meu, îi spuse baronetul cu răceală, când un 
om este de-ai noştri, trebuie să fie trup şi suflet. Şi dacă ar 
fi necesar ca maestrul Cherubin să-şi sacrifice în folosul 


Clubului Valeţilor de Cupă şi nasul şi ambele urechi, ceea ce 
recunosc că i-ar cam urâţi frumoasa figură, aş face foarte 
liniştit această operaţie. 

— Nu mai am nimic de obiectat, spuse Rocambole. 

Baronetul se ridică, îşi încheie lunga sa redingotă neagră 
care-i dădea aspect de ecleziast, îşi luă pălăria cu borurile 
mari, mănuşile de lână - căci nu purta altele de când, la el 
acasă, leul făcuse loc umilului funcţionar - şi îşi luă rămas 
bun de la Rocambole: 

— Adio, spuse, pe mâine seară. 

— Nu vreţi să luaţi trăsura mea? întrebă vicontele. 

— Da, cel puţin până în josul străzii Blanche. 

Şi, într-adevăr, sir Williams plecă în cupeul lui 
Rocambole, care se opri la colţul pe care-l face strada 
Blanche cu strada Saint-Lazare, în faţa unei farmacii. 

Apoi plecă pe jos, pe prima din aceste două străzi, şi 
ajunse în strada Moncey. 

Sir Williams era un om prudent. El o instalase pe 
Turquoise în mica locuinţă de care se folosise Baccarat, dar 
rămăsese în secret proprietarul clădirii; şi cum vroia să-şi 
păstreze dreptul de a pătrunde la orice oră la curtezană, el 
avea atât cheia porţii, cât şi cheia casei. 

Intră deci fără să sune, fără să facă zgomot, fără să 
trezească pe cineva, traversă vestibulul, urcă încet la 
primul etaj şi ciocăni discret la uşa dormitorului, ale cărui 
ferestre, - observase în timp ce traversa grădina - erau încă 
luminate. 

— Intraţi, zise o voce de femeie - bineînţeles, blonda 
Jenny. 

Turqguoise era pe cale să se culce şi era de-acum 
îmbrăcată pentru noapte. 

— A, dumneavoastră sunteţi? zise ea, văzându-l intrând 
pe sir Williams. Aveam presimţirea că veţi veni astă-seară. 

— Poţi să zici dimineaţă, sunt ceasurile trei. 

— Fie! Îmi permiteţi să mă culc? 

— Bineînţeles. 


Turquoise se strecură ca un şarpe sub plapumă, îşi aşeză 
frumosu-i cap cu bucle blonde pe pernă, încolăcindu-şi 
braţele goale în jurul capului şi-l privi pe sir Williams. 

— Scumpul meu sultan, spuse ea, sunt acum supusa 
dumneavoastră sclavă, gata să vă urmeze poruncile. 

— Atunci ascultă-mă bine, micuţo, spuse sir Williams, cu 
un ton părintesc. 

Şi, în acelaşi timp, se aşeză pe marginea patului, 
începând să mângâie mâna albă şi micuță a frumoasei 
gazde. 

— Mâine, spuse el, te vei duce de dimineaţă în strada 
Charonne, îl vei urca pe pretinsul tău tată într-o trăsură şi-l 
vei duce la sanatorul Dubois, în foburgul Saint-Denis. 

— Eee! în fine... spuse Turquoise, ai cărei ochi albaştri 
scânteiau de perversitate. 

— Restul te priveşte, încheie sir Williams discuţia. 

— Păi... şi Fernand? întrebă ea. 

— Stai! Nu încă... Nu încă... Drace! trebuie să ai 
răbdare, fiica mea, dacă vrei să jumuleşti douăsprezece 
milioane... 

— Voi avea, murmură curtezana; dar vă jur că dacă 
Fernand va veni vreodată aici, îşi va lăsa ultimul ban. 

— Şi onoarea soţiei, adăugă baronetul cu un ton calm. 

— Amin! încheie 'Turquoise. 

Capitolul XVIII. 

Două zile după ce sir Williams discutase cu Rocambole, 
avu loc întâlnirea pe care o vom povesti imediat. 

Doamnei marchize de Van-Hop i se aranja toaleta. 

Erau aproximativ ceasurile şapte şi jumătate seara. 

Marchizul era trântit într-un fotoliu mare în budoarul 
soţiei sale, urmărind cum o îmbrăcau priceputele 
cameriste. 

Îndrăgostit ca în prima zi a lunii de miere, domnul Van- 
Hop admira delicata frumuseţe a soţiei sale, frumuseţe 
căreia i se potriveau atât de bine şirurile de diamante, 
purtate pe umeri, şi splendidele ramuri de coral aşezate în 


păru-i negru. Dar, cu toate acestea, marchiza arăta palidă, 
părea suferindă. 

De câteva zile, creola era pradă unor vagi nelinişti, unei 
neobişnuite tristeţi, căreia nici ea nu-i putea găsi motivul. 

Soţul ei se afla lângă ea; soţul pe care îl iubise atât de 
mult, pe care credea că-l iubeşte încă foarte mult, şi surâsul 
îi reveni pe buze când, din cochetărie, aruncă o privire 
complice prin oglinda care se afla în faţa ei. 

Marchizul trecuse de patruzeci de ani, dar îşi păstrase 
bine frumuseţea masculină puţin cam rece, cam tăcută - 
fără îndoială care este apanajul oamenilor din nord. 

Înalt, cu o uşoară tendinţă de îngrăşare, marchizul, al 
cărui ten era de obicei colorat, devenea, în urma unei 
emoţii violente, extrem de palid. 

Era foarte vulnerabil la ceea ce popoarele nordice 
numesc mânia albă. Calm, amabil, binevoitor, îşi ascundea 
de obicei gelozia, dar deseori paloarea sa trăda furia 
ascunsă; sir Williams îl apreciase perfect, atunci când l-a 
considerat capabil de a-şi ucide soţia, în ziua când o va şti 
vinovată, sau chiar când o va bănui numai. 

Totuşi, domnul Van-Hop era un om de lume, ştia să 
stăpânească pasiunile, să-şi domine instinctele şi, în 
consecinţă, îi lăsa soţiei sale toată libertatea de mişcare. De 
exemplu, chiar în acea zi, marchizul nu văzu nimic 
neobişnuit, lăsând-o să meargă la Operă fără el. 

Marchizul era un jucător de şah pasionat; chiar în acea 
seară avea de jucat o interesantă partidă în cercul său şi nu 
ţinea deloc să lipsească. 

— Scumpă prietenă, îi spuse el soţiei, am să vin să te iau 
de la Operă către orele unsprezece, spre sfârşitul ultimului 
act. 

Şi continuă să asiste la îmbrăcarea soţiei sale, când 
deodată, valetul anunţă: 

— Domnul maior Carden! 

— Spune-i să intre în salon, zise marchiza. 


— Nu, nu, spuse repede marchizul, eşti complet 
îmbrăcată, scumpa mea prietenă, şi poţi să-l primeşti aici pe 
maior. E un vechi prieten, care poate intra oriunde. 

Cei cincizeci de ani pe care-i avea maiorul explicau 
perfect această încredere a domnului Van-Hop. 

Maiorul intră. 

— Ah! spuse marchizul, căruia îi veni pe loc o idee, îmi 
pare bine că ai venit, maiorule. 

Maiorul sărută mâna marchizei şi-i privi soţul cu un aer 
întrebător. 

— Scumpul meu maior, spuse acesta, vă place Opera? 

— Foarte mult, marchize. 

— Ei bine, doamna marchiză vă oferă un loc în loja ei. Şi 
marchizul îşi privi soţia. 

Un surâs uşor apăru pe buzele marchizei. 

— Domnule maior, spuse ea, soţul meu e un trădător, sau 
mai bine zis un bărbat ca atâţia alţii care preferă jocul de 
şah soţiei sale şi care, pentru a împăca şi obligaţiile şi 
plăcerile, îşi aşează nevasta sub protecţia prietenilor. 

Doamna Van-Hop se uită la soţul ei şi, cu o încântătoare 
privire, îndepărtă amărăciunea reproşului. 

— Ei, du-te, adăugă ea, du-te să joci şah, domnule, dar 
nu uita să vii să ne iei după actul patru: ştii foarte bine că 
aşa ne place. 

Zece minute mai târziu, maiorul urcă în marele cupeu al 
marchizei şi o conduse la Operă. 

Sala era plină. 

Marchiza încânta cu frumuseţea ei şi făcu senzaţie când 
apăru în lojă. 

Ordinele date de sir Williams fuseseră urmate punct cu 
punct de Rocambole. 

Puțin după ce marchiza luă loc în partea din faţă a lojei, 
se deschise loja alăturată şi doi tineri intrară. 

Primul era domnul Oscar de Verny, zis Cherubin. 

Se aşeză în partea din faţă a lojei şi se aplecă pe 
jumătate, astfel încât marchiza, al cărui binoclu era 


îndreptat către sală, putu totuşi să-l observe. 

Dacă doamna Van-Hop ar fi văzut dintr-o dată apărând 
un pericol oarecare, iminent, imposibil de înlăturat, 
probabil că n-ar fi simţit o emoție mai puternică, ca aceea 
care-i cuprinse inima în momentul când îl observă pe 
Cherubin. 

Dar era femeie şi toate femeile ştiu să ascundă 
neplăcerile sufleteşti sub masca indiferenţei. 

Nici un muşchi al frumoasei feţe nu tresări şi ea se 
întoarse către scenă ca şi când nu observase nimic. 

Dar ea îl văzuse... 

Maiorul, fiind în spate, nu putu să-l observe pe Cherubin, 
păstră o atitudine foarte calmă şi îndreptă spre sală 
privirea omului obişnuit cu Opera, care regăseşte în fiecare 
vineri seara aceeaşi lume. 

Exact în momentul în care cortina se ridica, loja situată 
vizavi de cea a marchizei şi care era a unui distins străin fu 
deschisă domnului viconte de Cambolh, care intră cu 
monoclul la ochi şi cu un încântător surâs pe buze. 

— Iată, spuse maiorul, aplecându-se către marchiză, 
iată-l pe domnul de Cambolh. 

— Într-adevăr, zise marchiza. 

— Cred că l-am întâlnit la dumneavoastră... 

— Da, un sculptor pe care-l văd des şi care mi-a şi dat 
unele lecţii mi l-a prezentat. 

Marchiza, a cărei inimă continua să bată din cauza 
necunoscutei emoţii, era fericită că poate schimba câteva 
cuvinte cu cavalerul ei, numai pentru a-şi înşela propria 
senzaţie de spaimă. 

— De altfel, reluă maiorul, domnul viconte de Cambolh 
este un gentilom de viţă şi din cea mai bună lume. 

— Parcă e suedez, nu-i aşa? 

— De origine. E născut în Franţa. Am servit mult timp 
împreună cu tatăl său. Familia sa era bine primită la Curtea 
Suediei. 

— E bogat? 


— Nu, treizeci sau patruzeci de mii de livre rentă, cel 
mult; dar poate face o căsătorie bună când vrea. E tânăr, 
simpatic, spiritual... Dar, se întrerupse maiorul, cum orice 
maladie are reversul ei, trebuie să vă mărturisesc că, în 
schimbul marilor sale calităţi, vicontele are un caracter 
irascibil şi certăreţ. 

— Chiar aşa? făcu marchiza, care părea să asculte cu 
mare atenţie, în timp ce în realitate, gândurile îi zburau 
aiurea. 

— După câte ştiu eu, reluă maiorul, s-a bătut de douăzeci 
şi cinci sau treizeci de ori. E foarte bun trăgător, vine pe 
teren cu un neobişnuit sânge rece şi deseori şi-a omorât 
adversarul. 

— Ce oroare! murmură marchiza. 

Şi se întoarse din nou către scenă, părând să asculte 
primul act cu cea mai mare atenţie. 

Dar, în realitate, ea încerca să-şi dea seama ce 
semnificau aceste bătăi de inimă care începuseră de când îl 
zărise pe Cherubin. 

În acest timp, i se păru că observă monoclul vicontelui de 
Cambolh îndreptat cu o atenţie susţinută către loja vecină 
cu a ei, adică cea a domnului Oscar de Verny. 

Şi atunci, cuvintele maiorului Cardan o făcură să tresară 
involuntar. 

Sau vicontele îl privea pe Cherubin într-un mod ostil, şi 
la acest gând marchiza îşi simţea inima bătând şi mai 
repede, sau era o femeie frumoasă în loja domnului de 
Verny, care atrăsese impertinenta atenţie a domnului de 
Cambolh. 

Şi marchiza, admițând această ultimă ipoteză, simţi o 
stranie neplăcere. 

Primul act se termină, cortina căzu, vicontele îşi părăsi 
loja. 

Doamna Van-Hop respiră uşurată... Ai fi zis că scăpase 
dintr-un mare pericol. 


Dar, puţin mai târziu, auzi ciocănindu-se la uşa lojei 
vecine; uşa se deschise şi prinse aceste cuvinte schimbate 
în şoaptă: 

— Domul Oscar de Verny 

— Eu sunt, domnule. 

— Domnule, sunteţi amabil să-mi acordaţi câteva 
minute? 

— Cu plăcere, domnule. 

— Sunt vicontele de Cambolh. 

— Ştiu, domnule, am avut onoarea să vă întâlnesc la 
marchiza Van-Hop, acum opt zile. 

La auzul acestor cuvinte, marchiza tresări şi începu să 
asculte cu o curiozitate crescândă. 

— Domnule, reluă domnul de Cambolh cu o curtoazie 
perfectă, de opt zile încerc să aflu numele şi adresa 
dumneavoastră... Puțin mai înainte am reuşit să vă aflu 
numele... 

— Pot să vă informez eu, domnule, în ce priveşte cel de- 
al doilea punct. Locuiesc într-un apartament, la mezanin, pe 
strada Pepiniere, numărul 40. 

La aceste cuvinte, doamna Van-Hop, care continua să 
asculte, - în timp ce maiorul, plasat în celălalt capăt al lojii, 
nu auzea nimic, sau cel puţin părea că nu aude - doamna 
Van-Hop tresări din nou... 

— Dar, sunt uimit, spuse domnul de Verny, cred că vă 
daţi seama, repet, sunt uimit de interesul pe care vi-l 
stârnesc... 

— Probabil, răspunse domnul de Cambolh, că am un 
motiv foarte serios, din moment ce doream să vă 
reîntâlnesc. La bal, la doamna marchiză, nu vă ştiam 
numele... şi ţineam neapărat să-l aflu. 

— Domnule, replică domnul de Verny, cu o nuanţă de 
ironie în glas, v-a însărcinat cineva cu vreo misiune... 
secretă? 

— Deloc, domnule, nu mă ocup decât de propriile mele 
afaceri şi, dacă-mi permiteţi, vă voi explica imediat despre 


ce e vorba. 

— Domnule, sunt gata să vă ascult. 

— Domnule, reluă vicontele cu jumătate voce, la 
marchiza Van-Hop s-a jucat Chemin-de-Fer. 

— Îmi amintesc foarte bine, domnule. 

— Jocul a fost destul de animat, nu-i aşa? Au fost jucători 
care au avut un noroc neobişnuit. 

— Da, un noroc cu totul neobişnuit! spuse Oscar, 
păstrându-şi tonul ironic. 

— Eu, de exemplu, reluă contele. Am câştigat o sumă 
destul de frumoasă, până când am pasat mâna. 

— Îmi amintesc foarte bine. 

— Pasărea mâinii mi-a cauzat chiar o neplăcere. Mi-a 
căutat cineva ceartă. Pe scurt, am părăsit pe loc balul 
pentru a mă bate în duel. 

— Aha! spuse domnul de Verny, cu un accent pe care 
marchiza, în continuare atentă, îl consideră că un semn de 
surpriză. 

— Dar mi-am luat din timp toate precauţiunile şi mi-am 
impus condiţiile. Adversarul a acceptat armele mele, am 
mers şi le-am luat de la mine de acasă şi, graţie vitezei 
calului meu, calculasem că voi avea timpul să mă bat în 
duel, pe câmpiile Monceau şi apoi să mă întorc la bal ca 
învingător, fără ca toată treaba la un loc să-mi ia mai mult 
de o oră. 

— 'Ţineaţi deci să mai dansaţi? 

— Nu, dar vroiam să regăsesc anumite persoane, care 
prin surâsuri rău-voitoare şi prin câteva cuvinte 
nechibzuite, scăpate în momentul în care părăseam masa 
de joc, m-au indispus. 

E lesne de închipuit prin ce chinuri trecea marchiza, 
continuând să asculte. 

Era evident că domnul viconte de Cambolh venise cu 
scopul precis de a-l provoca la duel pe domnul Oscar de 
Verny. 


— Astfel, continuă vicontele, mi s-a părut că aud aceste 
cuvinte în momentul în care plecam: „N-am văzut niciodată 
jucându-se cărţi în acest stil, decât de oamenii care fac din 
Chemin-de-Fer o meserie!” 

— A! aţi auzit aceste cuvinte? 

— Perfect. 

— Şi ştiţi cine le-a pronunţat? 

— Da, domnule, dumneavoastră. 

— Probabil! 

Şi doamna Van-Hop îşi imagină că un surâs plin de 
dispreţ însoțea acest cuvânt. 

— Domnule, spuse vicontele, după ce mi-am terminat 
treburile, când am revenit la bal, v-am căutat degeaba; 
eraţi plecat. 

— Plec întotdeauna devreme. 

— Din fericire, v-am regăsit astă seară, şi-mi place să 
cred că nu-mi veţi refuza o explicaţie... asupra acelor 
neplăcute cuvinte care v-au scăpat. 

— Domnule viconte, răspunse domnul de Verny, am un 
principiu de la care nu mă abat... 

— Care? 

— Nu mă căiesc niciodată de ceea ce fac sau de ceea ce 
vorbesc şi nu-mi reneg niciodată trecutul. 

— Deci nu vreţi să retractaţi nimic? 

— Nici măcar o silabă. 

— Atunci, domnule, nu-mi rămâne decât să vă cer o 
ultimă informaţie. Unde doriţi să aşteptaţi martorii mei? 

— V-am mai spus-o, dar o repet, domnule, locuiesc la 
mezanin în strada Pepiniere, numărul patruzeci. 

— Numai că este târziu şi aş vrea să terminăm până 
mâine dimineaţă. 

— Foarte uşor. 

— Cum? 

— Am un prieten, pe care l-am văzut chiar înainte pe 
culoar: maiorul Carden. 


— Este chiar în loja alăturată, spuse vicontele, în loja 
doamnei Van-Hop. 

— A! 

Şi în această exclamaţie, marchiza ghici o neaşteptată 
emoție şi o inexplicabilă spaimă. 

Ea asculta tremurând toată, şi-l auzi pe Cherubin 
continuând astfel: 

— Aş putea aranja ca maiorul să se găsească la 
cafeneaua „Cardina!”, în colţul străzii Richelieu, la miezul 
nopţii. El s-ar putea întâlni aici cu martorii dumneavoastră, 
ar stabili condiţiile şi am putea mâine dimineaţa, la orele 
opt, să ne reîntâlnim cu toţii în Bois-de-Boulogne... 

— Trebuie să vă fac atent asupra unei chestiuni, spuse 
vicontele de Cambolh. 

— Vă ascult, domnule. 

— Niciodată nu am considerat duelul ca o glumă ridicolă; 
mă bat cu toată seriozitatea şi-mi place să cred că nu ne 
vom întoarce amândoi din Bois-de-Boulogne. 

— Şi eu sper la fel, domnule. 

Marchiza, a cărei inimă bătea din ce în ce mai tare, auzi 
un zgomot de scaune mişcate, şi înţelese că vicontele pleca. 

Maiorul profită de pauză, pentru a privi în sală, şi părea 
să nu fi auzit absolut nimic. 

Este foarte greu să descriem ce-a simţit marchiza în 
acest timp. 

Fiindcă suferea, înţelese că unul din aceşti doi oameni, 
care mâine îşi vor apăra şansele cu îndârjire, îi inspira o 
puternică simpatie. Şi această simpatie, avea o rădăcină 
secretă, pe care nu putea încă să şi-o explice. 

Căci marchiza era una din femeile realmente virtuoase, 
în ochii cărora lanţul datoriilor pare să fie format din inele 
de nedesfăcut, femei pentru care gândul că o altă dragoste 
ar putea s-o înlocuiască pe cea legitimă nu poate veni decât 
la foarte mult timp după ce această dragoste a încolţit în 
inima lor, aşa cum uneori rădăcinile unui arbust tânăr 


încolţeşte pe sub rădăcinile unui arbore mare şi puternic, 
pe care în curând furtuna îl va dobori. 

Pentru moment, marchiza nu încercă să-şi dea seama de 
cauza dureroaselor ei impresii: ea nu văzu, nu înţelese 
decât un singur lucru, că domnul de Verny, acest bărbat 
tânăr şi frumos, cu figura lui tristă, va merge să se bată şi, 
fără îndoială, va pieri în această luptă ucigaşă. 

Şi cum la femeie prima reacţie o constituie întotdeauna 
un sentiment energic de opoziţie, ea se gândi imediat să 
împiedice această întâlnire... Dar cum? Prin ce mijloc? 

Şi-apoi, cum putea ea să se amestece în cearta dintre doi 
bărbaţi pe care abia dacă îi cunoştea şi care puteau să-i fie 
cel mult indiferenți? 

Marchiza, a cărei paloare devenise extremă, începu să 
gândească că a spune un singur cuvânt, a lăsa să-i scape cel 
mai mic gest, însemna să se compromită în proprii ei ochi, 
să-şi mărturisească chiar ei că-l iubea pe Cherubin. 

Dacă i-ar mărturisi maiorului Carden că a ascultat toată 
conversaţia dintre domnul de Verny şi contele de Cambolh, 
n-ar însemna să-i spună în acelaşi timp că nu-i este 
indiferent Cherubin? Şi maiorul, om care cunoaşte viaţa, 
care studiase inima bărbaţilor şi a femeilor, n-ar fi ghicit 
cauza neliniştii ei? 

În timpul celor zece minute ulterioare plecării vicontelui 
de Cambolh, care între timp reapăruse în loja lui, doamna 
Van-Hop trecu prin toate suferinţele martirilor. 

Dar şi mai greu fu momentul în care auzi din nou această 
voce încântătoare şi melancolică a lui Cherubin, spunându-i 
unui tânăr care se afla cu el în lojă: 

— Prietene, trebuie să-ţi fac o mărturisire şi să-ţi cer un 
serviciu. lubesc o femeie. O femeie care nu ştie despre 
dragostea mea şi care nu va afla nimic decât după moartea 
mea. Viaţa şi aşa nu mă interesează; aş accepta moartea ca 
o binefacere. 

— Ce nebunie! murmură o voce, pe care marchiza n-o 
auzise niciodată şi care trebuia să fie a confidentului 


domnului de Verny. 

— Din cauza aceasta, continuă Cherubin, accept aproape 
cu bucurie acest duel, deşi presimt că-mi va fi fatal. 

— Oscar, eşti nebun... 

— Nu, dar sunt plictisit de viaţă, asta e totul, căci iubesc 
fără nici o speranţă... lar cea pe care o iubesc nu va şti 
nimic despre dragostea mea atâta timp cât voi trăi. 

— Şi dacă vei muri? 

— Ah! zise el cu tristeţe. Atunci sper că devotamentul tău 
nu mă va părăsi, nu-i aşa? 

— Ce trebuie să fac? 

— Mâine, înaintea duelului, îţi voi da o scrisoare... 

Cherubin se opri... Marchiza simţea că leşină. 

— Şi această scrisoare? întrebă prietenul. 

— Această scrisoare va fi închisă în două plicuri: plicul 
exterior va fi alb, plicul interior va purta numele 
destinatarei. Va trebui să-mi juri că, dacă voi fi ucis, vei 
duce această scrisoare la Poştă, vei rupe primul plic şi, 
închizând ochii, vei arunca scrisoarea în cutie, fără să te uiţi 
la adresă. 

— Ţi-o jur, răspunse prietenul. 

— Îţi închipui, dragă, murmură Cherubin, ce înseamnă 
această scrisoare... Măcar după moartea mea, ea va şti cât 
am iubit-o. 

La aceste ultime cuvinte, marchiza simţi din nou că 
leşină. Dar, în acelaşi timp, apăru o speranţă nebunească, 
cum numai femeile pot încerca. 

Cherubin se gândise la maior ca să-i fie martor: maiorul 
era prietenul său şi, în acelaşi timp, prietenul domnului de 
Cambolh. Cherubin va trebui să-l găsească pe maior, să-i 
expună rugămintea sa şi maiorul nu va rezista tentaţiei, de 
a-i încredința marchizei secretul, pe care ea îl ştia 
dinainte... Ea trebuia acuma să fie puternică, trebuia să 
rămână calmă, indiferentă, cu surâsul pe buze şi, după cei- 
ar fi dovedit astfel că n-o interesează niciunul, nici celălalt, 
l-ar fi făcut să înţeleagă că ar fi de datoria lui, în spiritul 


onoarei de vechi soldat şi de arbitru al curajului, să 
aranjeze această ceartă fără nici o gravitate şi care luase 
naştere chiar în saloanele ei, ale marchizei Van-Hop. Şi în 
timp ce marchiza îşi promitea să vorbească foarte de sus în 
numele ei şi să pună în valoare teama de a izbucni un 
scandal, cineva ciocăni discret la uşa lojii... 

Tânăra femeie, deja întărită, avu un ultim moment de 
slăbiciune, tresări şi începu să tremure. 

Căci crezu că era Cherubin. 


SFÂRŞIT