Ponson Du Terrail — S2 — Clubul Valetilor De Cupa Vol 4

Pierre Alexis Ponson du 
Terrail 


Pierre Alexis Ponson du 
Terrail 


ROCAMBOLE 


Ciclul „Dramele Parisului” : 
CLUBUL VALEŢILOR DE CUPA 
Volumul 4 


Capitolul LXXVIII. 

De câtva timp viaţa marchizului Van-Hop era un 
adevărat calvar, pe care nimic în lume nu-l putea explica. 

Din seara în care Dai-Natha i-a sus că-i va aduce dovada 
necredinţei marchizei, domnul Van-Hop nu mai trăia cu 
adevărat. 

El număra zilele, orele, minutele care îl separau de 
secunda fatală amintită de indiană. Şi pe măsură ce timpul 
trecea, el se zbătea alternativ între speranţă şi teroare. 
Spusese adevărul Dai-Natha? Minţise? 

Această dilemă era înfiorătoare. Câteodată, în mijlocul 
nopţii, îl apuca o furie nebună, se ridica şi se îndrepta fără 
zgomot către camera soţiei sale, înarmat cu pumnalul pe 
care-l luase de pe căminul lui Dai-Natha. Se ducea la ea cu 
intenţia de a-i apăsa acest pumnal pe gât şi, a-i spune: 

— Mărturiseşte-mi adevărul, ca-n faţa lui Dumnezeu. 
Eşti vinovată sau nu? 

Dar, în prag, amintirea jurământului pe care-l făcuse 
verişoarei sale îl strangula şi-l obliga să se întoarcă din 
drum. Uneori, ziua, mergea să-şi pândească soţia pe furiş, 
încercând să ghicească adevărul, pe această faţă calmă, pe 
această frunte fără nori. Atunci îşi spunea cu-n fel de 
bucurie răzbunătoare: 

— Dai-Natha a minţit şi o voi lăsa să moară, fiindcă doar 
eu o pot salva. 


Dar, departe de soţia lui, era cuprins din nou de îndoieli, 
de toate spaimele, şi nu-şi amintea decât de neclintita 
siguranţă a indianei când afirma că-i va aduce dovezile. 

Joi, adică ziua în care doamna Malassis mersese seara la 
marchiză din ordinul lui Rocambole, domnul Van-Hop luase 
prânzul cu soţia sa. Probabil că acest om avea o mare 
putere de reţinere, căci se arătase afectuos, aproape vesel. 
Dar ieşise imediat după masă şi gândul care-l tortura 
reapăru. 

— Astăzi este a cincea zi, îşi spuse el. Dai-Natha nu mai 
are decât două zile de trăit şi eu nu am încă această 
dovadă... Oh! Dai-Natha a minţit. 

În acea seară marchizul se culcă devreme, către orele 
unsprezece sau miezul nopţii şi, lucru curios pentru un om 
care nu prea dormea, fu cuprins de un somn greu (somn 
care urmează marilor oboseli) şi nu se deşteptă decât a 
doua zi la ora zece. Cameristul, intrând pentru a da la o 
parte perdelele, îi aduse o scrisoare. 

Marchizul tresări. 

— Cine a adus aceasta? întrebă el, ezitând să rupă plicul. 

— Un comisionar din colţul străzii. 

Marchizul avu o licărire de speranţă: putea să fie din 
partea unui solicitator, un cerşetor, care-şi trimitea 
scrisorile prin comisionar. Ar fi fost capabil să-i înapoieze 
acest plic plin cu bilete de bancă. 

Poate chiar îşi pusese în gând o dorinţă, căci în timp ce 
deschidea încet scrisoarea, mâna îi fu cuprinsă de un 
tremur uşor, iar ochii o parcurseră rapid către semnătură. 

Biletul era semnat Dai-Natha. 

O paloare lividă acoperi faţa marchizului; avu o ameţeală 
şi crezu că va muri pe loc. Totuşi, acest om era destul de 
puternic, încât avu tăria să nu scoată nici un strigăt, să nu 
verse nici o lacrimă. 

— Îmbracă-mă, îi spuse el servitorului, plec de-acasă. 

În timp ce cameristul îl îmbrăca, domnul Van-Hop gândi: 


— Este evident că ea este vinovată, din moment ce Dai- 
Natha îmi scrie. În loc să aştept această dovadă, aş face mai 
bine să intru în camera ei şi s-o ucid! Aş suferi mai puţin. 

Vorbind în acest fel, domnul Van-Hop se minţea singur, 
căci încă se îndoia, cum de altfel se îndoise tot timpul, cum 
avea să se îndoiască până în ultima clipă. 

Se comportă ca un om de lume. 

— Dacă este vinovată, îşi spuse el, şi ea şi eu vom fi morţi 
mâine. Este ora prânzului. Nu trebuie să merg la Dai-Natha 
decât la şapte seara, mai am deci şase ore în faţa mea. 

Marchizul luă o pană, o foaie de hârtie şi scrise: „Acesta 
este testamentul meu. 

Neavând nici copii, nici moştenitori direcţi, îmi las toată 
averea, fără restricţii, spitalelor civile din Amsterdam, 
oraşul meu natal.” 

Puse data şi semnă. Apoi, după se sigilă testamentul, îl 
puse într-un, sertar al biroului, luă cheia şi, dând-o 
valetului, îi spuse: 

— Pierre, în acest sertar se află un portofel, conţinând 
43.000 franci şi hârtia pe care ai văzut că am pus-o 
înăuntru. Dacă o afacere neprevăzută mă va îndepărta de 
Paris, dacă s-ar întâmpla să mor sau să dispar - în fond, 
trebuie să prevezi totul - vei scoate portofelul şi hârtia. Vei 
păstra portofelul pentru tine şi vei duce hârtia notarului 
meu. 

— Da, domnule, bâlbâi valetul încremenit. 

Marchizul puse un deget în dreptul buzelor, poruncind 
tăcere. Apoi ieşi şi încalecă, decis să nu-şi mai revadă soţia 
înainte de a fi vorbit cu Dai-Natha. 

Domnul Van-Hop luase hotărârea de a se sinucide, după 
ce ar fi ucis-o pe marchiză, dacă într-adevăr era vinovată. 

La şapte fără un sfert, marchizul ceru să i se aducă 
trăsura şi se îndreptă către Dai-Natha. Îşi luase o pereche 
de mici pistoale şi le puse cu grijă în buzunarul paltonului. 
Glonţul dintr-unul era pentru soţia sa. Glonţul celălalt - 


pentru trădător, în ceea ce-l privea, hotărâse să se sinucidă 
cu pumnalul verişoarei sale. 

În timpul drumului îşi aduse aminte de ceva. 

— l-am promis lui Dai-Natha că mă voi căsători cu ea, îşi 
spuse el, dar moartea dezleagă orice jurământ. Această 
femeie mi se pare odioasă. 

Trăsura se opri pe bulevardul Lord-Byron, exact în 
momentul când la Saint-Philippe-du-Roule suna ora şapte. 

Fiind iarnă, se înnoptase deja şi bulevardul Champs- 
Elys6es era pustiu. 

Marchizul fu introdus la Dai-Natha, dar nu prin scara cu 
picturi hieroglifice pe unde urcase Rocambole, şi nici în 
acea pagodă în care indiana îl primise în ajun pe viconte. 
Nu. El fu poftit în acel frumos salon, mobilat europeneşte, 
unde Dai-Natha îi apăruse cu câteva zile înainte, îmbrăcată 
ca o pariziancă, atât de frumoasă încât ar fi putut să ducă în 
ispită şi un călugăr. 

Salonul era gol. Servitorul care-l introdusese pe marchiz 
îl invită cu-n semn să se aşeze şi să aştepte. 

Marchizul se aşeză şi aşteptă. Era foarte palid, dar inima 
îi bătea regulat, şi acest om care simţea că viaţa lui se duce, 
acest om care nu voia să supravieţuiască propriei sale 
ruşini avea, în acel moment, calmul hotărât al martirilor. 

În timp ce domnul Van-Hop era introdus în salon, în 
acelaşi budoar în care, cu şase zile mai înainte, fusese 
invitat pentru a i se vorbi între patru ochi, Dai-Natha se 
găsea în prezenţa a doi oameni. 

Unul dintre ei era vicontele de Cambolh. 

Celălalt era cumătrul Venture, intendentul doamnei 
Malassis. 

— Deci totul este gata? întrebă ea. 

— Totul, doamnă. 

— Nu am altceva de făcut decât să-i vorbesc? 

Rocambole făcu un semn afirmativ şi adăugă: 

— Puteţi să-l primiţi pe marchiz, iar de mine nu mai aveţi 
nevoie. Voi reveni la orele zece. 


Rocambole ridică o draperie şi dispăru printr-o scăriţă 
secretă. 

Odată plecat, indiana rămase singură cu Venture. 

Acesta, în urma unui semn al ei, deschise uşa care dădea 
în salon şi îi spuse marchizului: 

— Sunteţi amabil să intraţi? 

Domnul Van-Hop intră în budoar, iar Venture trecu în 
salon, gata să revină la primul semnal. 

Marchizul aruncă în fugă o privire spre verişoara sa. 
Dai-Natha era îmbrăcată într-un capot de un verde 
închis; era întinsă pe o canapeluţă, cu capul sprijinit pe o 
grămăjoară de perniţe, mai palidă şi mai gârbovită decât în 

ajun. 

Marchizul fu impresionat de starea ei. 

Dai-Natha înţelese gândul marchizului şi-l privi 
surâzând: 

— Este efectul otrăvii, spuse ea. 

Marchizul întinse mâna şi îi arătă inelul. 

— Dacă ai spus adevărul, afirmă el, vei fi salvată. 

— Am dovezile. 

Aceste cuvinte avură pentru domnul Van-Hop aceeaşi 
semnificaţie pe care o are pentru un condamnat la moarte 
citirea sentinţei chiar la picioarele eşafodului. Cu toate 
acestea el rămăsese neclintit. 

— Unde sunt dovezile? întrebă. 

— Cunogşti cumva un tânăr numit Oscar de Verny? 

Marchizul simţi că tremură şi-şi aminti de faţa atât de 
frumoasă pe care o văzuse la balul său şi a cărei vedere îl 
făcuse să aibă o senzaţie neplăcută. 

— Da, spuse el, l-am cunoscut. 

— Domnul Oscar de Verny mai poartă şi un alt nume. 

— Care? 

— El se numeşte Cherubin. 

Pronunţarea acestui nume constitui pentru marchiz o 
revelaţie. Deseori auzise vorbindu-se despre acest 


seducător al unor frumuseți de rangul al doilea, cunoscut în 
lumea galantă sub numele de Cherubin încântătorul. 

— Ei bine, spuse Dai-Natha, despre el este vorba. 

— Dovada, dovada! 

Şi vocea marchizului deveni stridentă şi înăbuşită. 

— EL locuieşte, continuă Dai-Natha, în casa unei prietene 
a soţiei tale, doamna Malassis. 

Marchizul îşi aminti că, într-adevăr, de câtva timp soţia 
sa mergea cam des la doamna Malassis. 

— De curând Cherubin s-a bătut în duel, adăugă indiana, 
pe care Rocambole o prelucrase minunat, şi a fost rănit. 
Soţia ta se ducea să-l vadă în fiecare zi 

— Dovada! repetă marchizul, furios. 

— Aşteaptă, ai răbdare, răspunse Dai-Natha şi continuă: 

— Doamna Malassis cunoaşte secretul. Graţie ei 
marchiza a putut să se creadă în siguranţă. 

— Şi mai departe? 

Indiana întinse mâna către un ciucure de mătase şi sună. 

La această chemare, Venture, care aştepta în salon, intră 
în budoar. 

— lată, spuse ea marchizului, acesta este intendentul 
doamnei Malassis. 

Marchizul privi acest obraz mârşav şi fu supus unei 
infernale torturi, gândindu-se că secretul ruşinii sale se află 
în mâna acestui lacheu. Îi aruncă o privire dispreţuitoare şi 
dominatoare în acelaşi timp, ca şi când ar fi vrut să-l 
strivească, şi-i spuse lui Dai-Natha: 

— Ce nevoie am de acest om? 

— Acest om îţi va spune, răspunse indiana, că a văzut-o 
pe soţia ta venind la doamna Malassis, când l-a întâlnit pe 
Cherubin. 

Marchizul avu un freamăt de speranţă. El crezu că 
aceasta este singura dovadă care îi putea fi dată... Oare 
mărturia unui singur om poate fi vreodată o dovadă? 

Dintr-o dată domnul Van-Hop se redresă, deveni semeţ şi 
dispreţuitor. Îşi privi cu răceală verişoara şi spuse: 


— Aceasta nu este nici o dovadă. Mărturia unui lacheu 
cu privire la o femeie este mai ruşinoasă decât o calomnie. 

Dar un surâs crud apăru pe buzele lui Dai-Natha: 

— Eşti prea nervos, Hercule, spuse ea. Aşteaptă totuşi... 

Scoase o hârtie din corsaj şi i-o întinse marchizului. 

Hârtia era acea odioasă scrisoare dictată de Rocambole 
doamnei Malassis în ajun; scrisoarea începea cu cuvintele: 
„Doamnei Marchize Van-Hop” 

— Marchiza a primit această scrisoare azi dimineaţă, 
spuse indiana, şi ea va veni foarte exact la întâlnire. 

Marchizul citi cu o atenţie înfricoşătoare aceste rânduri, 
care, pentru el, păreau tipărite cu litere de foc. 

„Scumpa şi frumoasa mea, acest gelos de Cherubin vrea 
să te vadă în seara asta” etc. etc. 

— Încă mai ai dubii? murmură tigresa cu o bucurie 
crudă. 

— Vreau să văd... vreau să-i văd pe amândoi! strigă în 
sfârşit marchizul. 

— Ei bine, urmează-l atunci pe acest om. Îl vei vedea pe 
Cherubin îngenuncheat în faţa doamnei Van-Hop. 

— Să mergem! spuse Marchizul, redevenind dintr-o dată 
calm, rece, solemn; ora pedepsei a venit. 

Dai-Natha încercă să se ridice, dar puterile începură s-o 
trădeze. Recăzu pe canapeluţă. 

— Ah! otrava, spuse ea, otrava a început să acţioneze... 
Grăbeşte-te, Hercule, iubitul meu, grăbeşte-te... am 
impresia că voi muri. 

— Ia-l, spuse marchizul, aruncându-şi inelul la picioarele 
indianei, iată piatra albastră. Voi avea oricând timpul să te 
ucid, dacă totul nu a fost decât o oribilă maşinaţie. 

Chiar în faţa a ceea ce pentru el ar fi trebuit să însemne 
evidenţa însăşi, marchizul încerca să se îndoiască. EL îl 
împinse pe Venture înaintea lui. 

— Haide, drace! îi spuse, condu-mă şi fă-ţi şi ultima 
rugăciune pe drum, căci în caz că ai minţit, te voi ucide. 


Şi marchizul ieşi, în timp ce Dai-Natha îşi adună ultimele 
puteri, pentru a apuca inelul a cărui piatră avea să-i redea 
viaţa. 

Marchizul urcă în trăsură împreună cu lacheul. 

Acesta în loc să ceară ca trăsura să se oprească pe 
strada Pepiniere, în faţa porţii de la numărul patruzeci, îl 
rugă pe marchiz să coboare în dreptul străzii Rumfort şi să 
trimită înapoi trăsura. Apoi îl conduse prin piaţa Laborde, 
până la acea străduţă secretă, a cărei cheie o avea şi ducele 
de Château-Mailly. 

Venture avea şi el o cheie; prin această portiţă îl 
introduse pe marchiz şi-l conduse până la pavilion, clădire 
cufundată în întuneric, cu excepţia unei singure camere, 
camera de culcare a doamnei Malassis, unde se vedea 
licărind lumina în spatele perdelelor. În această cameră îl 
conduse Venture pe marchiz şi-l ascunse într-o debara. 

— Doamna e plecată, spuse el, şi nu se va întoarce 
înainte de miezul nopţii. Camerista stă la pândă în camera 
portăresei pentru a surprinde trecerea marchizei, care nu 
poate să întârzie căci este aproape ora opt; voi merge de 
asemenea să-l anunţ pe domnul Cherubin. De-acum, 
continuă Venture, domnul marchiz mai are nevoie de mine? 

Marchizul nu răspunse. 

El se aşeză în debara, îşi puse pistoalele încărcate 
înaintea lui şi aşteptă sosirea doamnei Van-Hop, hotărât să-i 
ucidă pe amândoi. 

— S-o întindem! îşi spuse Venture, pierind în grabă: nu- 
mi place să fiu găsit într-o casă în care se vor săvârşi două 
crime... Şi acest biet Cherubin, care a fost de bună credinţă 
şi a crezut că-şi va salva viaţa... Nu-i râu deloc! Un „Valet de 
Cupă” mai puţin şi o parte mai mare din prăjitura de cinci 
milioane. 

Pe pragul porţii pentru trăsuri, Fanny o aştepta pe 
marchiză pentru a o conduce la moarte. 

Capitolul LXXIX. 


Înainte de a merge mai departe cu povestea noastră, 
suntem constrânşi să relatăm unele fapte care s-au 
întâmplat înaintea celor cunoscute acum. 

Ne reîntoarcem la acel moment în care Cherubin, după 
ce o auzi pe Baccarat spunându-i: „Nu, nu vă iubesc!” îl 
văzu apărând pe contele Artoff în pragul camerei. Ne 
amintim că domnul Artoff se îndreptă către Cherubin cu 
pistolul în mână. În acelaşi timp, Baccarat se aşeză în faţa 
uşii budoarului, pentru a-l împiedica pe mizerabil să fugă. 

Oare acesta nu era un laş? Bărbatul îndrăzneţ, 
mizerabilul care considera un joc a terfeli onoarea femeilor, 
începu să tremure din tot corpul în faţa morţii şi aruncă 
contelui o privire rugătoare. 

— Domnule, spuse tânărul rus cu-n dispreţ de gheaţă, 
sunteţi un infam şi un înfumurat, şi veţi fi pedepsit. Aş fi 
plătit dacă aş fi pierdut; am câştigat şi mă folosesc de 
dreptul meu. 

Baccarat continua să stea calmă şi nemişcată înaintea 
uşii. L-ar fi strangulat pe Cherubin, dacă ar fi încercat să 
fugă. 

— Domnule, continuă contele, vă dau trei minute pentru 
a vă încredința sufletul Domnului. 

Se aşeză la doi paşi, continuând să-şi ţintească victima. 

Aceste câteva minute îi redară lui Cherubin o parte din 
prezenţa sa de spirit; era pe punctul de a-şi regăsi aproape 
vechea-i îndrăzneală. 

— Domnule conte, spuse el, cu o voce care se forţa să fie 
cât mai sigură, am pierdut pariul şi nu neg acest lucru. Dar 
vă rog să-mi permiteţi o mică observaţie. 

— Vă rog, spuse contele. 

— A fost convenit la club că, dacă voi pierde pariul, veţi 
folosi dreptul dumneavoastră într-un anumit mod. 

— Şi care este acest mod? 

— Ca în loc să vă expuneţi rigorilor legii franceze, 
ucigându-mă, să vă acoperiţi cu aparențele unui duel; urma 
să alegeţi doi martori, ca şi mine, să ne batem cu două 


pistoale, din care unul, şi anume al dumneavoastră, să fie 
încărcat cu-n glonte, iar al meu numai cu pulbere. 

— Aveţi dreptate, domnule. 

— Deci, domnule, urmă Cherubin, am dreptul să pretind 
favoarea acestei amânări. 

— La ce bun? spuse contele cu-n ton rece; cel care s-ar 
putea plânge în această afacere aş fi eu, care voi trebui să 
dau socoteală în faţa justiţiei. Pe când dumneavoastră, din 
moment ce tot muriţi, v-ar fi mai uşor dacă s-ar întâmpla 
imediat. 

— Scuzaţi, domnule, insistă Cherubin, care voia să 
câştige timp, eu prefer să fiu ucis pe teren decât să mor 
asasinat; este mai onorabil. 

Contele nu răspunse, dar Baccarat lăsă să-i scape un râs 
sarcastic. 

— Vorbiţi, deci, despre onoare, scumpe domn, spuse ea; 
dumneavoastră şi onoarea aţi avut vreodată ceva comun? 

Şi în timp ce o privea mirat, începu să înţeleagă că mai 
curând ea îl condamnase la moarte, decât contele. 

— Domnule Cherubin, spuse ea, un pariu de genul celui 
făcut de dumneavoastră este ca un duel. Ori 
dumneavoastră ştiţi foarte bine că nu se încrucişează sabia 
decât cu-n om pe care-l stimezi. Acum opt zile contele vă 
credea un om de onoare. El nu ştia că sunteţi un mizerabil, 
fără resurse financiare mărturisite şi mărturisibile, omul 
plătit al unei asociaţii de bandiți, făcând un comerţ lucrativ 
cu avantajele sale personale... 

Cherubin îşi dădu seama că este pierdut. Fără îndoială 
că Baccarat ştia că aparţinea clubului Valeţilor de Cupă. 

Tânăra femeie, parcă dispreţuind obligaţia de a-i adresa 
cuvântul atât de mult timp, se întoarse către conte: 

— Prietene, spuse ea, ucide-l imediat pe acest mizerabil. 
Doamna marchiză Van-Hop va fi probabil... 

Acest nume îl îngrozi complet pe Cherubin, părând a fi 
sentinţa sa de moarte. 

— Iertaţi-mă, se bâlbâi el. Contele îşi scoase ceasul. 


— Domnule, spuse el, cele trei minute pe care vi le-am 
acordat au trecut. Aşezaţi-vă în genunchi. Voi ochi în frunte. 
Veţi putea face victime chiar şi după moarte. 

Şi contele îşi ridică pistolul. 

Atunci Cherubin se azvârli ca un laş în genunchi, începu 
să se târască la picioarele contelui şi livid de spaimă, cu 
vocea, aproape stinsă, murmură: 

— lertaţi-mă, domnule conte... sunt un mizerabil... un 
infam. Merit disprețul dumneavoastră, aveţi dreptul de a 
mă pălmui, de a mă călca în picioare, de a mă târi în noroi! 
Dacă mi-o cereţi, voi părăsi Parisul, voi trăi în singurătate... 
în adâncul deşertului... dar vă implor: nu mă ucideţi! 

Mizerabilul îşi împreună mâinile: se rugă, plânse, se târi 
în genunchi, întorcând în sfârşit o privire rugătoare de la 
Baccarat la contele Artoff. 

Atunci tânăra femeie, punându-şi o mănuşă, ca şi când i- 
ar fi fost silă să-l atingă, îi puse mâna pe umăr: 

— Vrei să trăieşti? Vrei aceasta cu adevărat? 

— Da, strigă el cu bucurie, aş face tot ce mi-aţi cere, dar 
salvaţi-mi viaţa! 

Baccarat făcu un semn contelui, care cobori ţeava 
pistolului. 

— Îţi poţi răscumpăra viaţa cu două condiţii. lată prima: 
îmi vei spune ce este comun între tine şi marchiza Van-Hop. 
— Da... da... voi spune tot, bâlbâi mizerabilul, dar mă 
veţi apăra, nu-i aşa? Mă veţi proteja după aceea, căci ei mă 

vor ucide, ei... 

— Care ei? 

— Valeţii de Cupă”. 

— Aha! strigă Baccarat, deci nu m-am înşelat. Şi 
privindu-l drept în faţă strigă: 

— Fii atent! Dacă ne vei ascunde un cuvânt, un singur 
cuvânt - înţelegi, nu-i aşa? - înseamnă că n-ai făcut nimic 
pentru a-ţi răscumpăra viaţa, absolut nimic. 

— Voi spune tot, spuse Cherubin. 


Şi atunci, rămânând mai departe în genunchi, fiind în 
continuare cu obrazul înecat în lacrimi, acest om care nu 
voia să moară, acest om care ar fi sărutat picioarele unui 
ocnaş pentru a-şi răscumpăra viaţa, mărturisi tot ceea ce 
noi ştim de-acum, adică legăturile sale cu „Valeţii de Cupă”, 
numele lor, locul întâlnirilor lor, supunerea totală faţă de un 
şef misterios căruia numai Rocambole îi ştia numele; apoi 
rolul infam pe care-l jucase pe lângă marchiza Van-Hop; 
îngrozitoarea cursă pe care trebuia să i-o întindă a doua zi, 
cât şi istoria celor cinci milioane ale lui Dai-Natha; spuse, de 
fapt, tot ce ştia. 

— Dar numele acestui om care-i conduce din umbră? îl 
întrebă Baccarat. Dacă nu ne spui acest nume, nu ai 
răscumpărat nimic. 

— Vă jur, hohoti Cherubin, că nu-i ştiu numele, că nu l- 
am văzut niciodată! Numai vicontele de Cambolh poate să 
vă spună numele lui. 

— Bine, spuse Baccarat, vom vedea dacă ai minţit. 

Cherubin se ridică şi se crezu salvat. 

— Stai! mai aşteaptă, îi spuse Baccarat, nu ai îndeplinit 
decât una din cele două condiţii. 

— O voi îndeplini şi pe a doua, murmură el cu supunere. 

Baccarat scoase din corsaj flaconul cu otravă pe care i-l 
trimisese sir Williams. 

— Ce este acesta? întrebă ea. 

— Acesta, murmură Cherubin - şi mărturisirea lui era de 
bună credinţă, fiind sigur că adusese o băutură pentru 
îndrăgostiţi - mi l-a dat vicontele de Cambolh. 

— Ce conţine acest flacon? 

— O licoare excitantă, care vă era destinată. 

— Nu este mai curând otravă? 

— Nu, spuse el cu convingere. 

— Ei bine, spuse Baccarat, vom şti imediat adevărul. Voi 
face experienţa chiar asupra ta. 

Cherubin nu putu să presupună că Rocambole şi 
misteriosul său sfetnic aveau vreun interes s-o otrăvească 


pe Baccarat. Convins că, respirând exalaţiile flaconului, nu 
poate exista alt pericol decât acela al unei excitaţii 
momentane, acceptă cu bucurie acest ultim mijloc de a-şi 
răscumpăra viaţa. 

În acelaşi timp, Baccarat îşi spunea în sinea ei: 

— Dacă ar fi fost otravă, copila mi-ar fi spus. Ea mi-a zis 
că este o licoare care te înnebuneşte. Este necesar ca acest 
om să fie pedepsit. 

Ea îi întinse flaconul lui Cherubin. 

— Desfă-l, spuse. Vei respira din el câteva minute. 

Cherubin ascultă, crezând, aşa cum îi spuse Rocambole, 
că licoarea nu era decât un narcotic; nefericitul nu-şi dădea 
seama că ceea ce aspira el era, de fapt, moartea. 

După ce respiră din flacon, Baccarat spuse: 

— Acum vei rămâne aici sub paza contelui, până la noi 
ordine. După ce ţi-ai trădat complicii, ai putea să-i previi, şi 
nu trebuie să-mi scape niciunul dintre ei. 

Baccarat sună, ceru să i se aducă trăsura şi îi spuse 
tânărului conte rus: 

— Scumpul meu conte, vă voi lăsa în grijă acest om. Sper 
că veţi răspunde pentru el în faţa mea? 

— Sigur, răspunse tânărul, vă asigur că acesta nu-mi va 
scăpa, aşa cum mi-a scăpat celălalt. 

Tânăra femeie îşi aruncă în grabă un şal pe umeri, urcă 
în trăsură şi îi spuse vizitiului; 

— Mergem în aleea Văduvelor, pe Champs-Elysees, la 
familia Van-Hop. 

Era după miezul nopţii când trăsura lui Baccarat intră în 
curte. Marchizul sosise acasă de o oră, iar elveţianul fu 
foarte mirat că trebuie să deschidă din nou poarta mare. 

— Prietene, îi spuse Baccarat, trebuie neapărat s-o văd 
imediat pe doamna marchiză. 

— Dar, spuse elveţianul, doamna s-a culcat. 

— Nu are nici o importanţă, o veţi trezi. 

Baccarat vorbea cu autoritate şi-şi prezentă cartea de 
vizită. 


Elveţianul ridică privirea spre faţada casei şi observă 
lumina de la ferestrele camerei de culcare a doamnei Van- 
Hop. 

— Doamna este încă trează, spuse el. 

Când marchiza nu ieşea seara, servitorii se retrăgeau 
devreme, cu excepţia cameristului domnului Van-Hop. 
Marchizul era de mult acasă, se culcase şi, aşa cum ne 
amintim, căzuse într-un somn profund. De altfel, ferestrele 
sale dădeau către grădină şi nu spre curte, astfel că în orice 
caz ar fi fost imposibil să audă zgomotul trăsurii lui 
Baccarat. 

Elveţianul, mergând la primul etaj, nu întâlni alt servitor 
decât camerista, căreia îi dădu cartea de vizită. După 
plecarea doamnei Malassis, doamna Van-Hop rămase mult 
timp visătoare, pradă unor ezitări. Ea promisese să meargă 
a doua zi la întâlnirea pe care i-o dăduse Cherubin, dar 
odată văduva plecată, se căi amarnic că a făcut această 
promisiune. De când lupta fără răgaz împotriva acestor 
sentimente, care ţâşneau din tăcerea inimii, doamna Van- 
Hop căuta forţa necesară pentru a-l uita pe Cherubin, în 
ideile sale religioase, în educaţia copilăriei, în sentimentul 
de datorie pe care-l avea faţă de soţ. 

În sinea ei, cu câteva ore înainte, Cherubin nu mai conta 
şi devenise o amintire. Şi iată că doamna Malassis venise cu 
o scrisoare de-a lui în mână, s-o implore să-l acorde o ultimă 
întrevedere. Epistola tânărului era atât de patetică şi de 
elocventă, încât marchiza cedase. Dar acum, cuprinsă de 
remuşcări şi de o teroare greu de definit, ar fi răscumpărat 
promisiunea pe care o făcuse cu preţul a zece ani din viaţă. 

Timp de două ore, marchiza încercă să-şi înşele 
spaimele, citind. Probabil că, dacă în acest moment, 
marchizul ar fi venit la ea, s-ar fi aruncat în braţele lui, i-ar 
fi mărturisit totul şi i-ar fi cerut sfatul. 

Dar marchizul nu veni; întorcându-se acasă, el urcă 
direct în camera lui. 


Până la urmă, obosită, hotărî să treacă în camera ei 
pentru a se culca. Exact în acest moment, camerista îi 
aduse cartea de vizită a doamnei Charmet. 

Această carte de vizită provocă marchizei o mare uimire. 
Ce putea căuta la această oră, o femeie de a cărei 
schimbare nu auzise nimic şi care pentru ea rămânea în 
continuare o umilă doamnă care se ocupă cu opere de 
caritate. 

Totuşi se decise s-o primească. 

Două minute mai târziu, Baccarat intra. 

Doamna Van-Hop o văzuse întotdeauna pe doamna 
Charmet îmbrăcată foarte simplu. Mare îi fu deci mirarea 
când văzu apărând eleganta şi tânăra femeie, pe care 
întreg Parisul o credea prietena contelui Artoff. 

Într-adevăr, în graba sa de a alerga la marchiză, 
Baccarat nu se gândi să-şi schimbe toaleta. Ea rămase 
îmbrăcată cu o splendidă rochie de moire albastru, peste 
care aruncase în grabă un şal de caşmir. Splendidul păr 
blond părea proaspăt ieşit din mâna unui coafor, iar braţele 
ei, pe jumătate goale, erau împodobite cu brățări subţiri de 
aur, închise cu agrafe mari cu diamante. 

— Vă cer de o mie de ori iertare, doamnă marchiză, 
spuse ea cu o voce emoţionată, că mă prezint la 
dumneavoastră după miezul nopţii. 

— Într-adevăr, spuse marchiza surâzând şi oferindu-i un 
scaun, nu mă aşteptam deloc la vizita dumneavoastră. 

Baccarat rămase în picioare şi păru că aşteaptă plecarea 
cameristei pentru a da explicaţii. Aceasta ieşi la un semn al 
stăpânei ei. 

— Doamnă, spuse atunci Baccarat, fiţi convinsă că există 
un motiv foarte puternic care m-a determinat să apelez în 
aceste condiţii la dumneavoastră. 

— Dumnezeule! răspunse marchiza, mă speriaţi de-a 
binelea. 

— Este vorba de onoarea, de viaţa chiar, a unei femei. 

— Pot eu s-o salvez? 


— Da, spuse Baccarat. 

— În acest caz, strigă marchiza, vă mulţumesc că aţi 
apelat la mine. 

— Doamnă, urmă Baccarat - care simţea o emoție greu 
de stăpânit la gândul că ar fi fost obligată să-i spună acestei 
nobile femei: „cunosc secretul dumneavoastră” - femeia 
despre care vă vorbesc şi pe care numai dumneavoastră o 
puteţi salva îmi era necunoscută până acum câtva timp. 
Astăzi ea este în ochii mei cea mai nobilă şi mai virtuoasă 
dintre femei şi aş fi gata să-mi dau viaţa pentru ea. 

— Numele ei? întrebă marchiza. 

— Această femeie, continuă Baccarat, fără să răspundă 
de la început la această întrebare directă, este chiar acum 
victima unei îngrozitoare intrigi, ţinta unei extraordinare 
tentative criminale şi ea ar fi fără îndoială pierdută, poate 
chiar moartă mâine, la această oră, dacă providenţa - 
printr-una din acele întâmplări care constituie 
înţelepciunea cerească - nu m-ar fi plasat pe drumul ei. 

— Dumnezeule! strigă marchiza tulburată, dar cine este 
această femeie? 

Baccarat îndoi un genunchi, luă mâna marchizei, o duse 
la buze şi murmură: 

— Sunt la picioarele ei, doamnă, şi o implor să mă 
asculte. 

Capitolul LXXX. 

Marchiza scoase un strigăt. 

— Eu? întrebă ea înnebunită de spaimă. 

— Chiar dumneavoastră, doamnă. 

— Cum? Onoarea mea este compromisă? Viaţa mea este 
în pericol? 

— Aveţi răbdare, vă voi explica! suspină Baccarat. 
Pentru moment, doamna Van-Hop crezu că Baccarat 
înnebunise, dar tristeţea solemnă întipărită pe faţa tinerei 

femei îi dovedi că această supoziţie este greşită. 

— Doamnă, zise ea, rămânând în continuare 
îngenunchiată în faţa marchizei, pentru a înţelege 


primejdia care vă pândeşte, pentru a înţelege mai exact 
cum pot s-o previn, este necesar să mă ascultați. 

— Vorbiţi, spuse marchiza, al cărei gând se îndrepta cu 
spaimă către domnul Oscar de Verny. 

— Trebuia de la început să vă spun cine am fost în 
trecut. Înainte de a mă numi doamna de Charmet, înainte 
de a folosi modesta mea avere pentru opere de binefacere, 
înainte de a purta rochii de lână cenuşii şi de a locui în 
strada Buci, într-un fel de mormânt, am fost o creatură 
nedemnă şi fără inimă. 

— Este posibil acest lucru? strigă marchiza. 

— Într-o zi am cunoscut graţia divină; m-am căit, am 
plâns, m-am rugat, mi-am impus misiunea de a face bine. 
Din păcate, nu am suficient timp, să intru în toate detaliile; 
o imperioasă şi presantă obligaţie mă sileşte să vorbesc pe 
scurt. lot ceea ce vă pot spune este că am suferit imens şi 
că ştiu cât de slabă este inima femeii... 

— Doamnă, spuse marchiza tremurând... 

— Ascultaţi, continuă Baccarat, există acum în Paris nişte 
mizerabili, care etalează la lumina zilei mănuşi galbene, 
trăsuri elegante, cai de preţ, nume pompoase şi uzurpate; 
această asociaţie se numeşte „Clubul Valeţilor de Cupă”. 

Marchiza tresări la auzul acestor cuvinte. 

— Ce reprezintă acest nume? spuse ea. 

— Valeţii de Cupă” practică tot felul de meserii, au creat 
o industrie ruşinoasă; încearcă să semene dezonoarea în 
drumul pe care-l parcurg. Într-o zi, unul din aceşti oameni - 
şeful lor, fără îndoială - şi-a încrucişat drumul cu cel al unei 
femei torturate de gelozie, cu inima plină de ură, o femeie 
care de doisprezece ani nu visează decât moartea 
dumneavoastră, ruşinea dumneavoastră, dezonoarea 
dumneavoastră şi compromiterea memoriei 
dumneavoastră. 

— Doamne, Dumnezeule! strigă marchiza, dar n-am 
făcut rău nimănui! 

— Asta nu are nici o importanţă! 


— Dar abia de cinci ani sunt venită la Paris. 

— Această femeie este venită din India. 

Dintr-o dată în mintea doamnei Van-Hop se făcu lumină. 
Îşi aminti că soţul ei fusese în India în anii dinaintea 
căsătoriei lor, că inspirase o mare pasiune verişoarei sale. 

— Dai-Natha! exclamă ea. 

— Exact! Dai-Natha Van-Hop, spuse Baccarat. 

— Şi această femeie îmi doreşte moartea? 

— Dacă aţi muri, ea s-ar căsători cu marchizul. 

— Niciodată! strigă ea cu tărie. Hercule m-ar iubi şi 
moartă, aşa cum mă iubeşte în viaţă. Sunt foarte sigură de 
acest lucru. 

— Bine, dar dacă v-ar ucide chiar el? 

— Să mă ucidă... el...? 

— V-ar ucide dacă v-ar crede necredincioasă. 

— Da, spuse ea, aveţi dreptate... dar sunt o femeie 
cinstită. 

— Doamnă, spuse sec Baccarat, Dai-Natha, rivala 
dumneavoastră, îi va dovedi contrariul chiar mâine. 

Şi Baccarat continuă: 

— Dacă n-ar trebui să vă salvez, doamnă, niciodată n-aş 
îndrăzni... eu, creatura pătată... să cercetez în adâncul 
sufletului dumneavoastră, nobil şi pur! Nu este, oare, cea 
mai crudă dintre toate pedepsele, cea mai nemeritată 
dintre toate? 

Marchiza ghici ce vrea să-i spună Baccarat şi îi întinse 
mâna. 

— În fine, ştiu ce vreţi să spuneţi. Vreţi să-mi vorbiţi 
despre un bărbat care m-a urmărit fără răgaz de 
cincisprezece zile...? 

— Cherubin, spuse Baccarat, sau mai curând domnul de 
Verny. 

Un surâs mândru apăru pe buzele marchizei: 

— Nu sunt vinovată cu nimic, spuse ea şi pot să-i spun 
totul soţului meu. 


— Asta ştiu, doamnă. Dar ceea ce nu ştiţi dumneavoastră 
este că acest Cherubin este un infam şi un mizerabil a cărui 
viaţă a fost în mâinile mele acum o oră şi care a mărturisit 
totul. 

Şi cum marchiza o privi speriată, Baccarat nu mai ezită. 
Îi povesti cine era Cherubin, cine era odioasa doamnă 
Malassis, planul infernal conceput împotriva marchizei de 
rivală şi complicii ei şi ce s-ar fi întâmplat a doua zi, fără 
intervenţia lui Baccarat. 

Marchiza, ţinându-şi capul în mâini, crezând că are un 
coşmar, ascultă tăcută până la capăt. 

— Sărmanul meu soţ, strigă ea dintr-o dată, vreau să-l 
văd imediat. 

— Nu, doamnă, nu este posibil, răspunse Baccarat. 

— De ce? 

— Vreau să vă salvez de orice bănuială, spuse ea cu 
gravitate, şi, pentru a realiza aceasta, trebuie să mă lăsaţi 
să acţionez aşa cum cred eu de cuviinţă... 

O ciudată autoritate apăru brusc în vocea lui Baccarat. 

Marchiza tăcu. 

— Pe de altă parte, continuă Baccarat, deocamdată, deşi 
unul din aceşti mizerabili este în mâna mea, nu am încă 
dovezi împotriva lui Dai-Natha; şi trebuie ca această femeie 
să fie împiedicată pentru totdeauna de a mai face rău. 

— Ce să fac, Dumnezeule! Ce să fac? 

— Să mă lăsaţi să acţionez. 

— Soţul meu trebuie să sufere îngrozitor! 

— Mâine, bucuria sa va fi pe măsura torturilor pe care 
le-a suferit. 

Dintr-o dată, Baccarat se lovi peste frunte, dominată de 
o inspiraţie: 

— Doamnă, spuse ea, soţul dumneavoastră poartă în 
deget un inel împodobit cu o piatră albastră? 

— Da! 

— Îmi trebuie această piatră, spuse cu hotărâre tânăra 
femeie. 


— Pentru ce? 

— Este secretul meu, dar poate că liniştea 
dumneavoastră nu va putea fi plătită decât cu acest preţ. 
Nu aveţi cumva o piatră de aceeaşi culoare şi mărime şi pe 
care am putea-o substitui celeilalte? 

— Cred că da, spuse marchiza. 

Îşi aminti că avea printre bijuterii un superb turcoise 
care era foarte asemănător în ceea ce priveşte culoarea şi 
grosimea cu piatra soţului ei. Ea îşi aminti de asemenea că 
domnul Van-Hop nu se culcă niciodată cu inelul, pe care-l 
pune de obicei pe măsuţa cabinetului de toaletă. Ştia de 
asemenea că, sub pretextul că piatra se strică în contact cu 
apa, el îl scotea întotdeauna înainte de a-şi spăla mâinile 
sau de a atinge ceva umed. 

— S-ar putea, insistă Baccarat, ca posesiunea acestui 
inel să-i smulgă lui Dai-Natha ultimul secret. 

Marchiza se îndreptă către o mică mobilă din lemn de 
trandafir sculptat în care erau închise cutiile cu bijuterii; le 
deschise una după alta, până când găsi o piatră mare, 
albastră. 

— Cred, spuse ea, că are exact aceeaşi formă şi aceeaşi 
culoare. 

Apoi, luând piatra, îi spuse lui Baccarat: 

— Veniţi cu mine... 

La primul etaj al casei exista un culoar care lega 
apartamentul marchizului de cel al soţiei lui şi care făcea să 
nu mai fie necesară străbaterea întregii case. Acest culoar 
începea în camera doamnei Van-Hop şi ajungea în cabinetul 
de toaletă al marchizului. 

Când se culca, domnul Van-Hop închidea întotdeauna 
uşa care despărţea dormitorul său de camera de toaletă. 
Era deci posibil ca, mergând în vârful picioarelor, cineva să 
pătrundă în cabinetul de toaletă fără a fi auzit de marchiz. 

Doamna Van-Hop luă o lumânare într-o mână, iar cu 
cealaltă o apucă pe Baccarat şi o trase după ea în culoar, 
recomandându-i liniştea. 


Cele două femei mergeau în vârful picioarelor, 
reţinându-şi respiraţia. Marchiza, a cărei inimă bătea să-i 
spargă pieptul, simţi o mare bucurie remarcând că uşa 
dintre culoar şi cabinetul de toaletă era întredeschisă. Din 
contra, cea care dădea în dormitorul marchizului era, ca de 
obicei, închisă. 

Cele două femei intrară, înăbuşindu-şi zgomotul paşilor. 

Doamna Van-Hop se îndreptă direct către masa de 
toaletă şi găsi inelul marchizului într-un mic sipet din 
porțelan de Japonia. 

Ea îl arătă cu degetul lui Baccarat, care-l luă şi-l 
examină. 

Toate femeile sunt mai mult sau mai puţin abile în 
mânuirea bijuteriilor. Cu o minunată dexteritate, Baccarat 
făcu piatra albastră să joace în montura ei şi o scoase cu 
delicateţe. Apoi încercă introducerea în montură a pietrei 
luate de la doamna Van-Hop. Din fericire, ai fi spus că 
ambele pietre fuseseră făcute pentru aceeaşi montură. 
Turcoazul înlocui piatra albastră şi inelul fu pus la loc în 
sipeţel. 

Cele două femei fugiră ca nişte hoţi cărora le-ar fi fost 
teamă că vor fi opriţi şi li se va lua prada. Se întoarseră în 
camera de culcare a marchizei. 

— Doamnă, spuse atunci Baccarat, puteţi avea încredere 
deplină în camerista dumneavoastră? 

— Desigur. Margareta este de doisprezece ani în 
serviciul meu. 

— Va apăra din toate puterile uşa dumneavoastră? 

— S-ar lăsa ucisă în prag. 

— Dar elveţianul? 

— Mă va asculta 

— Atunci, spuse Baccarat, chemaţi-vă camerista şi 
spuneţi-i că plecaţi şi că nu vă mai întoarceţi. Dacă mâine va 
întreba ceva marchizul, camerista va spune că n-aţi dormit 
toată noaptea şi că aţi aţipit abia în zori. 

— Cum, spuse marchiza, vreţi să plec de acasă? 


— Da. 

— Dar pentru ce? Şi unde voi merge? 

— Veţi veni la mine. 

— În ce scop? 

— Dar doamnă, spuse Baccarat cu vehemenţă, chiar nu 
înţelegeţi nimic? 

— Ce? 

— Că viaţa dumneavoastră nu este în siguranţă aici? 

— Viaţa mea? 

— Da! Fără îndoială! Mâine dimineaţă Dai-Natha îi va 
scrie marchizului că la orele opt seara veţi merge să-l 
vedeţi pe Cherubin la doamna Malassis. 

— Bine! Dar nu voi merge...! 

— Şi cine vă spune, doamnă, că, într-un acces de furie, 
marchizul nu va încerca să vă ucidă pe loc, fără să aştepte 
dovada care i s-a promis? 

— Aveţi dreptate, spuse marchiza terorizată. 

— Şi apoi, adăugă Baccarat, trebuie ca acest om, acest 
bandit, acest mizerabil, dacă vrea să i se dăruiască viaţa, să 
se târască în genunchi în faţa dumneavoastră, să vă implore 
iertare. 

— E inutil, spuse marchiza cu dezgust. 

— N-are importanţă! spuse Baccarat, urmaţi-mă. 

Marchiza îşi chemă camerista şi o învăţă lecţia. 

— Dar dacă domnul vine la orele zece, sau la prânz, 
observă camerista, şi insistă...? 

— Spune-i că am ieşit devreme, pentru o operă de 
binefacere... 

Marchiza se învălui cu un mantou, îşi puse un voal gros 
şi spuse: 

— Să mergem, să mergem repede! 

Şi ea murmură cu jumătate de voce, înăbuşindu-şi un 
hohot: 

— Sărmane Hercule! Tu, cel mai nobil şi mai bun dintre 
oameni, trebuie să fug de tine ca de un ucigaş! 


Cele două femei coborâră pe scara mare şi traversară 
grădina. 

Trăsura lui Baccarat aştepta în curte. Vizitiul dormea sus 
pe capră. 

Elveţianul închisese poarta mare şi adormise în fotoliu. 

— Nu mai este necesar să contaţi pe discreţia lui, spuse 
Baccarat. Nu vă va vedea. 

Îi făcu semn marchizei să urce în trăsură şi îi spuse: 

— Staţi în fundul trăsurii; mă voi aşeza astfel încât să vă 
acopăr. 

Baccarat urcă. Zgomotul portierei îl trezi pe vizitiu, care- 
şi freacă ochii şi ceru să se deschidă poarta trăsurilor. 

Trăsura trecu prin faţa elveţianului. 

Fidelul cerber se culcă foarte liniştit, fără să-şi închipuie 
că stăpâna sa părăsise casa la ora unu dimineaţa, cu 
intenţia de a nu se mai întoarce în acea noapte. 

În timp ce Baccarat pleca în grabă la marchiza Van-Hop, 
Cherubin rămase în budoarul din strada Moncey, păzit de 
contele Artoff. 

Tocmai respirase din flaconul cu otravă. limp de un 
minut rămase sufocat de mirosul penetrant pe care-l exala 
flaconul. Apoi, dintr-o dată, scoase un mare hohot de râs 
care-l uimi pe conte. Dar Cherubin îl privea fix, cu 
neruşinare, aşa cum ştia să privească cu câteva ore mai 
înainte. 

— Ce poveste nostimă! strigă el. Ce poveste nostimă, 
scumpul meu amic. 

Şi începu să ţopăie prin budoar. 

— Mult iubite conte, urmă el, închipuie-ţi că tocmai am 
avut un vis foarte nostim... 

Contele, mut de mirare, îl privea, neînţelegând nimic. 

— Nu mi-aş fi închipuit să visez că o să încercaţi să mă 
ucideţi! 

— Copila avea dreptate, gândi contele rus, mirosul 
flaconului provoacă nebunia şi pedeapsa acestui mizerabil 
nu se va lăsa aşteptată. 


Cherubin era, într-adevăr, nebun. Timp de o oră ţopăi, 
dansă, cântă, râse în hohote şi debită cele mai mari nebunii, 
excentricităţile cele mai neaşteptate: el amesteca în 
cuvintele sale comentarii despre activitatea clubului 
Valeţilor de Cupă, scoțând puţin câte puţin la iveală sufletul 
său murdar şi gândurile-i criminale. Apoi alergă la conte şi 
vru să-l îmbrăţişeze. 

Contele îl respinse: 

— Înapoi, caraghiosule! îi strigă el. 

Cherubin nu răspunse şi-şi continuă ţopăielile. Apoi, 
dintr-o dată, epuizat de oboseală căzu pe o canapea, îşi 
duse mâna la frunte şi murmură: 

— Groaznic, simt că-mi ia foc capul. 

Hohotul de râs se stinse, privirea strălucitoare devenise 
întunecată, îl cuprinse o toropeală irezistibilă. 

Când marchiza Van-Hop şi Baccarat sosiră, Cherubin era 
întins pe parchet cu faţa în jos. 

Baccarat crezu că-l ucisese contele şi scoase un strigăt. 

Contele ghici: 

— N-a fost vina mea, ci a Domnului. 

— E mort? 

— Va fi în câteva ore. 

— Dar ce i s-a întâmplat? întrebă ea, aplecându-se 
asupra lui Cherubin, care abia mai respira. 

— Doamnă, spuse cu gravitate contele Artoff, acest om v- 
a adus otravă şi s-a ucis el însuşi fără să ştie. Noi i-am 
dăruit viaţa; dar Dumnezeu a fost mai puţin generos şi a 
vrut ca justiţia imanentă să-şi urmeze cursul. 

Atunci Baccarat se întoarse către marchiză şi îi spuse: 

— Doamnă, acest om ne-a ofensat pe amândouă, dar este 
pe moarte... Să ne rugăm Domnului pentru sufletul lui! 

Şi cele două femei îngenuncheară şi se rugară la capul 
lui. Zorii le prinseră astfel, lângă capul lui Cherubin 
încântătorul, care muri fără să-şi recapete cunoştinţa. 

Începea pedepsirea „Valeţilor de Cupă”! 
Capitolul LXXXI. 


Ne aducem aminte că marchizul Van-Hop rămăsese în 
debaraua în care-l ascunsese jupânul Venture. 

Nici condamnatul care aşteaptă să fie luat la eşafod nu 
îndură o tortură mai oribilă decât cea căreia îi era supus 
marchizul, aşteptând singur cu armele la-ndemână. 

E venise aici să ucidă... să-şi ucidă soţia pe care o iubise 
doisprezece ani. 

Pe măsură ce timpul trecea şi se apropia ora fatală când 
soţia vinovată trebuia să sosească la întâlnire, marchizul 
simţea o sudoare rece acoperindu-i fruntea. 

Păstra, totuşi, în adâncul inimii o rămăşiţă de speranţă: 
poate că nu va veni. Un moment fu tentat să se sinucidă şi 
apăsă ţeava unui pistolet la tâmplă. Dar se gândi, că, odată 
mort, ea se va căsători cu celălalt, că va fi fericită, şi acest 
gând stârni un uragan de furie în inima lui. 

— Nu, nu, murmură el, îi voi ucide pe amândoi! 

Se auzi sunând orele opt. Din acest moment, pentru 
marchiz minutele păreau secole. 

Cel mai mic zgomot îl făcea să tresară. Paşi uşori, paşi de 
femeie care călca nisipul grădinii, îi aruncară moartea în 
suflet. Probabil că era ea... 

Paşii trecură pragul pavilionului, urcară încet scara şi se 
opriră în faţa uşii. 

Marchizul strânse convulsiv pistoalele. 

Uşa se deschise şi intră o femeie. 

Debaraua în care era ascuns marchizul avea o uşă cu 
vitralii, care era acoperită în interior cu o perdea. Această 
perdea, aşezată greşit, permitea marchizului să vadă 
perfect interiorul camerei de culcare. Din fericire, femeia 
care intrase nu era marchiza Van-Hop: era Fanny, fosta 
cameristă a lui Baccarat, vândută trup şi suflet lui sir 
Williams şi pe care „Valeţii de Cupă” o impuseră doamnei 
Malassis. Ea venise în apropierea focului şi se întinse într- 
un fotoliu cu siguranţa nonşalantă a unei ducese. 

Ştia că marchizul este ascuns la doi paşi de ea? Probabil 
că da, căci murmură pe un ton de proastă dispoziţie: 


— Ce plictiseală! Să aştepţi în fiecare zi ca prietena 
doamnei să vină la întâlnire cu iubitul ei! Trebuie să 
mărturisesc că, dacă doamna face o treabă urâtă, trădându- 
şi astfel casa, eu fac una şi mai tâmpită, pierzându-mi câte 
un ceas în fiecare seară ca să le păzesc uşa. Cu atât mai rău 
pentru ea, va veni singură până aici... Afară se lasă un frig 
de crapă pietrele. 

O furie nebună îl apucă pe marchiz, când auzi aceste 
vorbe; secretul ruşinii sale era cunoscut şi de această 
femeie, după cum îl cunoştea şi valetul!... Şi-n inima sa 
simţea cum dispare ultimul sentiment de milă pe care-l avea 
pentru cea pe care o iubise atât. 

Zece minute după ce Fanny intrase în dormitorul 
stăpânei sale, se auziră alţi paşi în grădină, apoi scârţâitul 
scării. 

— lată! spuse subreta destul de tare, soseşte doamna 
marchiză! 

Se ridică imediat şi luă atitudinea respectuoasă care se 
potriveşte unei servitoare în faţa stăpânei. Întorcându-se 
curioasă spre uşa întredeschisă, care se deschise dintr-o 
dată, Fanny tresări şi se dădu înapoi, ca şi cum ar fi văzut 
apărând înaintea ei o fantomă. 

În acelaşi timp, din fundul ascunzătorii sale, privirea 
scânteietoare a marchizului învălui femeia care intra... Dar 
nu era marchiza! Era o femeie înaltă, îmbrăcată cu-n palton 
gros, cu faţa descoperită, de o rară frumuseţe. 

Marchizul nu o văzuse niciodată. Dar Fanny o 
recunoscuse şi scoase un strigăt... Era Baccarat, care 
închise uşa în urma ei, încuie uşa, trase zăvorul şi puse 
cheia în buzunar. Apoi făcu un pas către Fanny, care se 
dădu din nou înapoi. 

Baccarat îşi scoase paltonul, îşi aruncă pălăria, şi 
marchizul putu să-i vadă talia zveltă şi magnificul păr blond. 

— Bună ziua, Fanny, spuse ea calmă. 

Fanny se înclină şi dădu din nou înapoi. 


— Am impresia că te sperii, micuţo! spuse Baccarat 
râzând. 

Acest râs îi provocă frisoane subretei. 

— Nu... se bâlbâi Fanny... 

— Cred că nu mă aşteptai... 

— Credeam că doamna a murit... murmură Fanny. 

— E posibil. 

Fanny tremura toată. 

— Dar morţii revin... şi cu mână puternică. 

Baccarat întinse mâna, o apucă pe Fanny de braţ şi o 
strânse. Victima scoase un strigăt de durere. Baccarat 
începu să râdă: 

— Vezi, spuse ea, chiar dacă sunt o stafie, am încă 
destulă putere. Aşează-te aici, micuţo, căci avem de vorbit. 

Fanny tremura, dar rămase în picioare. 

— Aşează-te, să vorbim ca vechi prieteni, spuse Baccarat 
şi o împinse în fotoliul în care Fanny stătuse câteva minute 
mai înainte. 

— Ce vreţi de la mine? murmură aceasta cu dinţii 
clănţănind de spaimă, căci îşi amintea foarte bine de acea 
noapte teribilă, când Baccarat era gata s-o ucidă în casa de 
nebuni. 

— Vreau să-ţi vorbesc. 

Baccarat se aşeză în alt fotoliu, pe care-l apropie de cel 
în care şedea Fanny. 

Apoi, privind-o în faţă, o întrebă. 

— Ce faci aici? 

— Îmi aştept stăpâna. 

— Minţi. 

Baccarat pronunţă cu răceală acest cuvânt. 

— Minţi! continuă ea. Stăpâna ta este plecată şi nu se 
mai întoarce decât la miezul nopţii. 

Fanny voi să pară îndrăzneață. 

— Aştept o prietenă a doamnei, spuse ea. 

— Cine este această prietenă? 

Fanny ezita. 


Baccarat îşi desfăcu corsajul şi scoase un mic pumnal cu 
mânerul cizelat. 

— Iată, spuse ea, scoţându-l din teacă şi făcând să 
scânteieze lama la lumina lumânării îl recunoşti? 

Fanny vru să se ridice de pe fotoliu şi să fugă. Dar o 
mână nervoasă o fixă, apăsând-o pe umăr. 

— Răspunde, deci, cine este prietena? 

— Marchiza Van-Hop. 

— Aha! 

Şi Baccarat aruncă o privire dominatoare asupra 
subretei. 

— Micuţo, spuse ea, fii foarte atentă la ce vei răspunde, 
căci am să te întreb aşa cum un judecător interoghează un 
hoţ. 

— Voi răspunde, murmură Fanny, care înţelese că 
Baccarat era în stare de orice. 

— Dacă ai nenorocul de a spune un singur cuvânt care 
să nu fie adevărul adevărat, vei muri! 

Şi lama pumnalului străluci din nou sub ochii vinovatei. 

Marchizul, uimit, nu îndrăznea să facă nici o mişcare şi 
aştepta cu o spaimă teribilă rezultatul acestui interogatoriu 
din care trebuia să ţâşnească în sfârşit adevărul. Din 
momentul în care Baccarat intrase, îndoielile asupra 
vinovăţiei soţiei sale îl cuprinseră din nou. 

— Deci tu zici că tânăra marchiză Van-Hop este prietena 
stăpânei tale? 

— Da. 

— Ea trebuie să vină astă-seară? 

— Trebuia să fie de-acum aici. 

— Bine. Dar ce urmează să facă, din moment ce stăpâna 
ta este plecată? 

— Are întâlnire cu-n tânăr... 

— Numele lui? 

— Cherubin. 

— De ce natură era această întâlnire? 


Privirea lui Baccarat, scânteietoare şi teribilă, o fixa pe 
Fanny. 

— Bagă de seamă! spuse ea, dacă spui un singur cuvânt 
neadevărat, te ucid! 

— Pe legea mea! gândi subreta, doar nu o să mă las 
ucisă... voi spune tot! 

Şi ea răspunse: 

— Marchiza a primit o scrisoare de la domnul Cherubin; 
doamna Malassis i-a dus-o. 

— Când? 

— Ieri. 

— Ce conţinea această scrisoare? 

— Nu ştiu exact, dar domnul Cherubin spunea că 
părăseşte Franţa pentru totdeauna şi o implora pe doamna 
marchiză să-i acorde o întrevedere în prezenţa doamnei 
Malassis. 

— Marchiza îl iubea pe acest Cherubin? 

— Nu, murmură Fanny, care-şi dădea perfect de bine 
seama că o singură minciună echivala cu semnarea 
sentinţei de moarte. 

— Atunci în ce scop vine? Răspunde-mi şi fii sinceră dacă 
vrei să trăieşti! 

Fanny ezită o secundă. 

— Ştii bine, micuţo, zise Baccarat, că suntem singure 
aici, că nimeni nu-ţi va veni în ajutor şi că voi fi fără milă 
dacă vei încerca să mă înşeli. 

— Stăpâna mea o trăda pe marchiză pentru a-l servi pe 
domnul Cherubin, care are interes s-o seducă pe doamna 
Van-Hop; şi cum ea este o femele cinstită, ei au plănuit... 

— Care ei? întrebă Baccarat. 

— Doamna Malassis, Venture şi alţii... să creeze în jurul 
marchizei nişte aparenţe... 

— Hai, spuse Baccarat, n-avem timp de ezitări, trebuie 
să spui tot. 

Şi îi apăsă stiletul pe piept. 


Atunci Fanny nu mai şovăi. Mărturisi tot ce ştia: atât 
planul stabilit între doamna Malassis şi Venture, cât şi ce 
trebuia să facă şi să spună Cherubin. La sfârşit, ea întinse 
mână spre debara şi spuse: 

— Bărbatul ei este aici... 

Baccarat se ridică pentru a deschide uşa, dar uşa se 
deschise singură. 

Palid, cu obrazul brăzdat de lacrimi, marchizul era în 
prag. 

Baccarat făcu un pas către el. 

— Domnule, spuse ea, este imposibil ca justificarea 
marchizei să fie suficientă în ochii dumneavoastră, este 
imposibil să nu mai existe în adâncul sufletului 
dumneavoastră o umbră de îndoială şi este sigur că vreţi să 
aveţi şi alte dovezi. 

Marchizul tăcea. 

— Ei bine, spuse Baccarat, veniţi cu mine şi veţi fi 
satisfăcut. 

În timp ce în casa doamnei Malassis, se petrecea această 
scenă, o dramă la fel de emoţionantă avea loc în casa lui 
Dai-Natha, căreia îi era din ce în ce mai rău. Ea rămăsese 
culcată pe o sofa, cu capul sprijinit de perne, pradă 
primelor semne ale otrăvirii. 

Marchizul, convins, de vinovăția soţiei sale, aruncase 
inelul la picioarele indianei, în momentul în care părăsea 
casa. 

Dai-Natha se târi cu inelul în mână către un bufet pe 
care era un pahar şi o carafă. Ea umplu paharul şi încercă 
să scoată piatra albastră din inel. Dar cum emoția şi 
tremurul convulsiv al mâinilor o împiedica, aruncă în 
paharul cu apă inelul cu piatră cu tot. Apoi, aruncă o privire 
arzătoare asupra lichidului, care trebuia să se coloreze uşor 
într-o tentă albastră şi care, în acea stare, i-ar fi redat viaţa. 

Lui Dai-Natha îi era frică de moarte... Dar ea avea o 
încredere atât de mare în calităţile pietrei albastre, era atât 
de convinsă de infailibilitatea ei, încât se crezu salvată... 


Zece minute, nepierzând din ochi paharul cu apă, îşi 
îndură suferinţele cu un stoicism fără seamăn, în tot acest 
timp, apa nu pierdu nimic din limpezimea ei. Dai-Natha nu 
ştia în cât timp se dizolvă piatra. Ea aştepta încă... 

Suferințele ei creşteau, dar nu făcu nici un gest 
necontrolat şi continuă să privească inelul care zăcea în 
fundul paharului. 

După încă zece minute, luă paharul în mână şi-l plasă în 
dreptul unei lumânări. Apa era transparentă, ca de cristal. 
Iar suferinţa ei creştea din ce în ce... 

— Dumnezeule! murmură ea, sunt şanse să mor înainte 
ca apa să devină albastră! 

Băgă degetul în pahar, luă inelul şi-i pipăi... Piatra era 
dură, şlefuită, şi nu dădea deloc semne că s-ar dizolva. 

Atunci i se făcu frică. Începu să tremure la gândul că 
piatra şi-ar fi putut pierde calităţile din cauza schimbării 
climei. Fu cuprinsă de frisoanele pe care ţi le dă spaima 
morţii. Aruncă inelul în apă şi continuă să aştepte... 

De această dată nu mai era la fel de liniştită, privirea îi 
alerga de la pendulă la pahar şi de la pahar la pendulă. Apa 
continua să rămână limpede; acele pendulei înaintau încet. 

De la plecarea marchizului trecuseră trei sferturi de oră. 
Dai-Natha începu să scoată mici strigăte surde, durerile 
creşteau... O cuprinse o asemenea spaimă de moarte, încât 
nu se mai gândea nici la marea ei dragoste pentru marchiz, 
nici la ura pe care i-o purta rivalei sale, pe care ar fi trebuit 
să o creadă moartă în acel moment. Nu, Dai-Natha uitase 
totul... Singurul lucru la care se gândea era că nu vrea să 
moară... 

Deodată se auziră paşi în salon şi cineva bătu în uşa 
budoarului... Indiana nu răspunse. 

Uşa se deschise şi-n cameră intrară două persoane: un 
bărbat tânăr şi o femeie a cărei faţă era acoperită cu voal. 

Acest vizitator - necunoscut lui Dai-Natha - era contele 
Artoff. Contele se îndreptă direct către pahar, îl luă în 


mână, exact cum făcuse indina înainte, şi-l privi în raza unei 
lumânări. 

Dai-Natha îl privi stupefiată. Cine era acest necunoscut? 
Ce voia? 

Apoi privi spre femeia cu voal, care rămase nemişcată în 
pragul camerei. 

— Doamnă, spuse contele, punând la loc paharul pe 
bufet, piatra pe care o vedeţi nu trebuia să coloreze apa? 

— Ba da... se bâlbâi Dai-Natha. 

— Şi această apă, odată colorată, nu constituia antidotul 
otrăvirii cu fructele sau frunzele de manţenila? 

Dai-Natha făcu un semn de consimţire, întrerupt de un 
strigăt de durere. 

— Aţi greşit, doamnă, această piatră nu se va dizolva 
niciodată. 

— De ce? întrebă Dai-Natha. 

— Această piatră, continuă cu răceală contele, nu este 
piatra ce se găseşte în corpul preţioasei reptile. Este un 
simplu turcoaz... 

Dai-Natha scoase un strigăt. 

— Acest turcoaz, continuă tânărul rus, a înlocuit 
adevărata piatră albastră fără ştirea marchizului Van-Hop. 

Spunând aceste cuvinte, contele se întoarse pentru a 
lăsa să treacă femeia cu voal. 

— De altfel, reluă el, dacă vreţi să ştiţi cum a avut loc 
această substituire, întrebaţi-o pe doamna, care este gata 
să vă răspundă. 

Atunci necunoscuta îşi ridică voalul şi arătă lui Dai-Natha 
frumosul obraz al marchizei Van-Hop. 

Capitolul LXXXII. 

Dai-Natha o văzuse o singură dată pe marchiza Van-Hop. 
Când venise la Paris, mânată de curiozitate, vru să vadă 
cine era fericita ei rivală, cea de care se îndrăgostise 
singurul om pe care îl iubea, aşa cum se iubeşte numai la 
tropice. S-a instalat la Operă, într-o lojă de la parter, în ziua 


unei premiere, şi a putut s-o vadă pe marchiză intrând în 
lojă cu soţul ei. 

Din acel moment, trăsăturile doamnei Van-Hop rămaseră 
adânc întipărite în memoria lui Dai-Natha. 

Putem să ne dăm seama deci de mirarea ei, de spaima ei, 
ba chiar de furia care a cuprins-o la vederea acestei femei. 

Şocul fu atât de violent, încât avu puterea de a-şi 
suprima pentru moment oribilele dureri produse de 
otrăvire şi de a face ca, în inima şi creierul ei, viaţa să-şi 
recapete toate drepturile şi întreaga sensibilitate. Nu se 
mai gândea la ea însăşi, uită până şi de moartea care se 
apropia cu paşi repezi, abia dacă dădu vreo atenţie teribilei 
destăinuiri a contelui, care, dezvăluindu-i că piatra albastră 
fusese înlocuită printr-un turcoaz, îi anunţase astfel că 
moartea ei devenea inevitabilă. 

Dai-Natha nu vedea, nu înţelegea decât un singur lucru: 
că marchiza trăia! Marchiza era aici, înaintea ei, tristă şi 
calmă, venind fără îndoială să asiste la agonia rivalei. Asta 
însemna că totul era ratat, sfârşit... Asta însemna că acest 
plan conceput cu abilitate, că această abominabilă 
maşinaţie condusă cu o pricepere feroce, această cursă în 
care marchiza trebuia să-şi găsească moartea, totul eşuase. 
Ea era aici. 

Privirea injectată de sânge şi de fiere pe care Dai-Natha 
o aruncă marchizei era cu adevărat de nedescris. 

— Deci, n-ai murit? 

— Dumnezeu m-a salvat, răspunse liniştit marchiza, şi 
am venit să vă iert răul pe care aţi vrut să mi-l faceţi. 

— Iertare! Tu vrei să mă ierţi? Mai bine moartea, de o 
mie de ori moartea! strigă Dai-Natha, care, regăsind o 
urmă de putere, se ridică şi vru să se arunce asupra 
marchizei. 

— Te-a iertat, deci, continuă ea, fără îndoială că i-a fost 
frică... laşul! Dar nu te voiierta eu...! 

Dai-Natha, răcnind ca o tigroaică din jungla ţării ei, 
încercă să ajungă până la marchiză; dar nu avu forţă 


suficientă. Chiar în momentul în care contele Artoff încercă 
să o prindă de braţ şi s-o oprească, se prăbuşi pe parchet. 

— Moartea! strigă ea spumegând, moartea vine înainte 
de a mă putea răzbuna! 

Durerile reiîncepură, mai intense, mai ascuţite ca 
niciodată. 

— Doamnă, murmură marchiza, rămânând în continuare 
calmă şi folosind un ton de o infinită blândeţe, vreţi să 
muriţi astfel? Nu credeţi, deci, în nimic? 

— Ba da, strigă Dai-Natha, cred în Şiva, zeul răului, zeul 
ştrangulatorilor, şi-l conjur pe Şiva să te trăsnească...! 

Eleganta femeie dispăruse, pentru a face loc unei 
creaturi sălbatice, care nu mai avea altă armă decât 
privirea-i otrăvită cu care încerca să-şi străpungă inamicul. 

— Doamnă, continuă marchiza, spuneţi un cuvânt, un 
singur cuvânt, spuneţi că aţi încetat să mă urâţi şi nu veţi 
muri... 

Dai-Natha răspunse printr-un blestem. 

— Iată, continuă marchiza, scoțând adevărata piatră din 
corsaj. lată... vă voi salva... 

Auzind aceste cuvinte, Dai-Natha făcu un efort şi se 
ridică pe jumătate. O privi pe marchiză, fix, năucă. Părea că 
în sufletul ei se dă o luptă între marea ei ură şi dorinţa dea 
trăi. Spaimele care i se vedeau pe obraz trădau oroarea 
acestei lupte. Deodată, scoase un feroce hohot de râs. 

— Deci, tu ai piatra?... Tu mă poţi salva...? 

— Da, răspunse marchiza, pentru asta am venit. 

— Ei bine, răspunse Dai-Natha, ai venit degeaba... 
Prefer să mor decât să-ţi datorez viaţa... Te urăsc, aşa cum 
întunericul urăşte lumina soarelui... Te urăsc! 

În timp ce striga toate acestea cu o voce surdă, 
stridentă, care amintea mai curând răcnetul hienei din 
Africa decât intonanţa umană, două noi personaje apărură 
în pragul budoarului. 

Primul era marchizul Van-Hop; celălalt era Baccarat. 


Marchizul îşi privi întâi soţia: nemişcată, tăcută, cu un 
chip calm, exprimând elocvent puritatea şi inocenţa; apoi 
pe Dai-Natha, care se zvârcolea în convulsiile agoniei şi 
blestema: 

— Iată-te, Hercule, iubitul meu, strigă ea văzându-l; ţi-a 
fost frică, nu-i aşa? Ţi-a tremurat mâna?... Aşa de mult o 
iubeşti pe această vinovată femeie? 

— Taci din gură, ticăloaso! strigă marchizul. Taci, 
Satană! 

El făcu un pas către marchiză, îndoi un genunchi 
înaintea ei şi îi spuse: 

— Doamnă, această îngrozitoare creatură te-a 
calomniat: de aceea va muri... lart-o... lartă-mă... 

Marchiza scoase un strigăt, se aruncă cu braţele în jurul 
gâtului soţului ei şi murmură printre hohote: 

— Eşti nobil şi bun, adoratul meu Hercule, şi fiindcă 
acum ştii că soţia ta continuă a fi demnă să-ţi poarte 
numele, n-ai să mă laşi să mă învinuiesc de moartea unei 
persoane, nu-i aşa? O vei salva. 

Marchiza merse către Dai-Natha, căreia îi dispăruseră 
din priviri întreaga ură şi furie, şi îi spuse: 

— Nu muriţi, doamnă, nu muriţi... iată adevărata piatră 
albastră... şi fiindcă nu vreţi să-mi datoraţi viaţa, o dau 
soţului meu. Vă va salva el. 

Marchizul luă piatra albastră din mâinile soţiei sale şi o 
aruncă în paharul cu apă. 

— Dai-Natha, spuse el încet, mai este încă timp; vrei să 
trăieşti? Dacă vrei, cere-i iertare nobilei fiinţe care s-a 
rugat pentru viaţa ta. 

— Niciodată! niciodată! 

Şi Dai-Natha continua să se rostogolească pe parchet, 
scoțând urlete de durere. 

Totuşi, în ultimul moment, când ochii ei deveniră sticloşi 
şi când extremităţile membrelor începură să se răcească, 
avu ameţeală şi întrevăzând paharul - pe care-l fixase atâta 
timp cu o privire disperată - care acum era umplut cu-n 


lichid frumos, colorat în indigo, strigă cu o triumfătoare 
dorinţă de a trăi: 

— Daţi-mi să beau. Vreau să trăiesc! 

— Cere iertare, spuse marchizul 

— Iertare!... murmură Dai-Natha, învinsă. 

Marchizul luă paharul şi vru să-l apropie de buzele 
muribundei, când Baccarat - până atunci martor nemişcat 
şi tăcut al acestei scene - îi opri mâna. 

— Nu, spuse ea, dacă această femeie vrea să trăiască, 
trebuie să ne spună numele complicilor, trebuie să ne indice 
oamenii cărora le-a promis cele cinci milioane. 

— Sunt doi... murmură Dai-Natha cu o voce stinsă. 

— Numele lor? insistă Baccarat. 

— Unul se numeşte Cambolh. 

— Îl voi ucide, strigă marchizul... 

— Celălalt... celălalt?... întrebă Baccarat, care spera să 
audă, în fine, numele blestemat al lui sir Williams; celălalt, 
şeful? 

— Cel din New York...? 

— Da... numele lui... numele lui? 

Dai-Natha deschise gura şi fără îndoială c-ar fi pronunţat 
numele acestui demon insesizabil, al acestui ticălos cu o mie 
de feţe, care scăpa întotdeauna tuturor urmăririlor. Dar 
vocea i se stinse în gâtlej şi ea întinse o mână convulsivă 
către paharul pe care-l luase Baccarat. 

— Numele lui? întrebă ea încă o dată. 

Dai-Natha făcu un ultim efort pentru a atinge paharul, 
scoase un strigăt şi căzu moartă... 

Baccarat aşteptase prea mult, otrava fusese mai rapidă 
decât ea, astfel încât Dai-Natha a dus cu ea în mormânt 
ultimul cuvânt al acestei înfiorătoare enigme, numele 
acestui om pe care o divinitate a răului părea să-l protejeze 
fără încetare. 

Capitolul LXXXIII. 

În timp ce aceste emoţionate peripeții se petreceau cu o 
înspăimântătoare rapiditate, doi oameni supravegheau din 


umbră, separat, rezultatul planurilor lor criminale. 

Unul dintre ei, sir Williams, regizorul acestei drame, 
învăluit într-o mantie care-i acoperea cu grijă obrazul, 
stătea nemişcat, către orele opt seara, în acea străduţă 
întunecată, totdeauna pustie, spre care avea o ieşire 
grădina doamnei Malassis. 

Câteva minute mai înainte, Venture ieşise pe această 
poartă; el trecu pe lângă şeful său fără să-l vadă, dar acesta 
înţelese că marchizul Van-Hop îşi luase în primire 
ascunzătoarea. 

Sună întâi ora opt, apoi opt şi jumătate... 

— Iată un foc de pistol care se lasă aşteptat, gândi sir 
Williams. Este adevărat că valorează cinci milioane. 

Mai trecu o jumătate de oră. 

Nici un zgomot. Deodată, sir Williams tresări. 

Fără să vrea, se gândi la Baccarat. 

Mai aşteptă câteva minute. Apoi, cum continua să 
domnească tăcerea cea mai adâncă, nu mai aşteptă, plecă 
repede spre piaţa Laborde, ajunse în strada Pepiniere, prin 
strada Miromesnil, şi se hotări să pătrundă în casă pe 
poarta principală, să vadă cu ochii lui ce s-a întâmplat. 

Pentru prima dată de la metamorfoza sa, Andrea 
blestematul renunţa la obiceiurile prudente, riscând să fie 
recunoscut; de această dată începuse să-şi piardă puţin 
capul... Trecu, fără să-şi dea numele portarului, traversă 
grădina, găsi uşa casei deschisă, trase cu urechea şi, 
neauzind nici un zgomot, se hotări să urce scara. 

Trecuseră zece minute de când Baccarat şi marchizul 
Van-Hop părăsiseră casa. 

Inchizitorul nocturn găsi toate uşile deschise. 
Pătrunzând în dormitorul doamnei Malassis, o găsi pe 
Fanny înnebunită de spaimă. 

Aceasta, recunoscându-l pe sir Williams, crezu că vine s- 
o ucidă şi se aruncă în genunchi cerându-i iertare. 

— Ce s-a întâmplat? strigă el cu o voce tunătoare. 
Vorbeşte sau te gâtui! 


Dar Fanny nu avu nevoie să răspundă. 

Privirea lui sir Williams căzu asupra pumnalului pe care 
Baccarat îl lăsase pe cămin şi înţelese că redutabila sa 
adversară trecuse pe aici. 

— Unde sunt? Unde este? întrebă el, luând pumnalul şi 
apăsându-l pe gâtul lui Fanny. Unde este Cherubin? 

— N-a venit. 

— Baccarat? 

— A plecat cu marchizul. 

— Unde s-au dus? 

— La Dai-Natha. 

— Totul este pierdut! exclamă sir Williams, înnebunit de 
furie; iarăşi Baccarat! 

Şi într-un acces de furie, înfundă pumnalul până la 
plasele în gâtul lui Fanny, care muri pe loc. 

— Cel puţin tu nu mă vei trăda! murmură el. 

Asasinul fugi departe de această casă, unde cursese 
sânge omenesc. 

— Nu vreau ca Armand de Kergaz să-mi scape ca şi 
ceilalţi! Vreau cel puţin să mă răzbun! 

Una din acele inspiraţii de-o extraordinară îndrăzneală - 
cum acest geniu al răului putea concepe - luă naştere dintr- 
o dată, ca un fulger, în mintea lui. 

Când ajunse în stradă, în loc să fugă de triumfătorii săi 
duşmani, în loc să se refugieze în strada Culture-Sainte- 
Catherine, în casa Kergaz, sir Williams sări într-o trăsură şi 
strigă vizitiului: 

— Bulevardul Lord-Byron! 

Capitolul LXXXIV. 

Celălalt personaj care, ca şi sir Williams, supraveghea 
rezultatele afacerii Van-Hop, dar din alt loc, era vicontele de 
Cambolh. 

El plecase de la Dai-Natha, spunându-i: 

— Voi reveni într-o oră. 

Strălucitorul conte suedez stătuse la club şi se 
reîntoarse către orele nouă în strada Lord Byron, 


neînchipuindu-şi nici un moment că la acea oră Dai-Natha 
murise, iar marchizul Van-Hop, Baccarat şi contele Artoff, în 
prezent stăpâni ai clădirii, o transformaseră special pentru 
el într-o închisoare fără ieşire. 

Sună, iar grilajul se deschise ca de obicei. Un servitor îl 
introduse. 

Ştim că clădirea avea două intrări şi două scări: de o 
parte regăseai India în toată splendoarea ei, de cealaltă 
obiceiurile pariziene. 

Pe această ultimă scară pătrunse Rocambole în clădire. 
Dădu foarte puţină atenţie servitorului care-i deschise 
uşa; traversă salonul fredonând şi ciocăni la uşa budoarului, 
convins c-o va găsi pe Dai-Natha pe cale să-şi revină, graţie 

calităţilor pietrei albastre. 

Uşa se deschise şi Rocambole intră. Dar imediat dădu 
înapoi, se tulbură, păli... 

O observase pe Dai-Natha, care zăcea moartă pe 
parchet; în faţa lui se afla marchiza, de cele două părţi ale 
uşii - care se închisese în urma lui - stăteau contele Artoff şi 
marchizul cu pistoalele în mâini. La doi paşi, era aşezată 
Baccarat, calmă şi tăcută. 

Rocambole scoase un strigăt, înţelese că totul este 
pierdut şi că el este prins... 

— lată omul! murmură Baccarat cu-n accent de triumf. 

— Domnule, îi spuse marchizul, aş putea să vă ucid, dar 
prefer să vă las libertatea de a vă apăra. Să coborâm în 
grădină... Armele vor hotărî. 

Dar înainte ca Rocambole, stupefiat, să poată răspunde, 
înainte ca vreunul din martorii acestei scene să poată bănui 
măcar evenimentul ce va urma, o uşă sări în ţăndări în 
fundul budoarului. Aceasta era uşa care ducea către scara 
secretă, pe care coborâse marchizul cu câteva zile mai 
înainte. 

Cel care dărâmase uşa şi care se aruncase în mijlocul 
budoarului, mai rapid decât fulgerul, mai teribil decât 


uraganul, nu făcu decât un salt către Rocambole şi-i 
împlântă un pumnal în piept. 

— Banditule, strigă el, te urmăresc de-o lună pas cu pas, 
de-o lună te supraveghez, de-o lună... De această dată nu- 
mi vei mai scăpa şi „Valeţii de Cupă” nu vor mai avea şef. 

Omul care-l înjunghiase pe Rocambole, fixând pentru 
totdeauna în gâtul acestuia numele pe care Baccarat spera 
să i-l smulgă, nu era nici sir Williams, nici sir Arthur Collins, 
ci piosul viconte Andrea, fratele devotat al lui Armand de 
Kergaz, omul sfânt oare-şi impusese misiunea de a 
extermina „Valeţii de Cupă”. 

De acum înainte domnul viconte Andrea era în ochii 
marchizului Van-Hop, în ochii lui Fernand Rocher, ai lui 
Leon, ai lui Cerise, ai lui Armand un suflet nobil, pătruns de 
căinţă, un om care nu putea avea nimic comun cu 
misteriosul şef care înființase redutabila asociaţie, cel al 
cărei nume era o enigmă. 

Baccarat, încremenită de atâta îndrăzneală, înţelese că 
acest om, a cărui vinovăţie doar ea o ghicea, ştia să triumfe 
chiar în mijlocul înfrângerii şi simţi că încă o dată răul 
învinsese binele. 

Dar Baccarat avea încredere în justiţia imanentă şi ştia 
să aştepte. 

Capitolul LXXXV. 

Intrând în ultima perioadă a dramei ai cărei istorici 
suntem, vom fi obligaţi să lăsăm puţin deoparte personajele 
secundare, pentru a ne ocupa de contele şi contesa de 
Kergaz, eroii principali ai acţiunii noastre, ţinte finale pe 
care sir Williams le rezervase, în sinea sa, pentru 
încoronarea operei sale de ură şi răzbunare. 

S-au scurs trei luni de la cele povestite mai sus. 

Într-o seară de mai, într-o căsuţă de pe strada Flandre, 
la etajul al cincilea, într-o mansardă în care lumina zilei nu 
ajungea decât printr-o fereastră oblică, un tânăr al cărui 
obraz palid şi slăbit denota epuizarea, încercă să se ridice 
din pat, părând că respira cu deliciu adierea de aer 


primăvăratic, care-i ajungea prin fereastră împreună cu o 
rază de soare. O bătrână se agita, dereticând prin casă. 

Această femeie, cu-n aspect aproape respingător, arunca 
din când în când, pe furiş, o privire plină de afecţiune 
tânărului bolnav. 

— Mamă, spuse deodată tânărul, părând ieşit dintr-un 
vis profund, în ce zi a lunii suntem? 

— În paisprezece, scumpul meu copil, răspunse bătrâna 
şi, apropiindu-se de pat, trecu prin părul castaniu al 
tânărului o mână mare, roşie şi ridată. 

— Îţi dai seama, mamă, asta înseamnă că stau în pat de 3 
luni? 

— Da, copilul meu, şi e un miracol că ţi-ai revenit. 

— Diavolul ţine cu mine. 

— Merită să crezi asta! murmură bătrâna. 

— Asta nu mă împiedică, mamă, să mă plictisesc de 
moarte. Mi se pare că aş putea să ies puţin. 

— Trebuie să aştepţi să vină căpitanul. 

— Banditul de căpitan! strigă bolnavul, n-a lipsit mult să 
mă trimită pe lumea cealaltă, dar este cu adevărat un 
geniu! 

Cel care vorbea acest limbaj, cam trivial, era vechea 
noastră cunoştinţă, Rocambole, fost preşedinte al „Valeţilor 
de Cupă”, fost viconte suedez şi, aproape că se poate spune, 
fost defunct. 

Femeia care era în apropierea lui, aţi ghicit, era fosta 
cârciumăreasă din Bougival, fosta portăreasă de pe strada 
Menilmontant, onorabila mamă Fipart. 

Cum de regăsim, după numai trei luni, în această 
îngrozitoare cocioabă dintr-o suburbie a Parisului, pe 
strălucitul viconte de Cambolh, omul pe care l-am văzut 
locuind într-un splendid apartament de pe strada 
foburgului Saint-Honore, având cai, servitori, o trăsură 
elegantă şi pe care ultima dată l-am lăsat scăldat în sânge, 
întins pe parchetul budoarului lui Dai-Natha, lângă 
cadavrul acesteia? 


Vom încerca să explicăm toate acestea în puţine cuvinte. 

A doua zi după consumarea îngrozitoarei drame, justiţia 
a venit la faţa locului, pentru a deschide o anchetă, şi l-a 
găsit pe Rocambole, încă respirând, lângă cadavrul lui Dai- 
Natha. 

Singurul servitor european pe care indiana îl avusese în 
serviciul său forţase mobilele, scotocise prin dulapuri, 
furase tot ce era de valoare şi fugise. Ceilalţi servitori erau 
indieni, abia dacă ştiau câteva cuvinte englezeşti şi nu 
putură da decât câteva indicaţii vagi şi eronate. 

Rocambole fu transportat la un spital. Nu avea asupra lui 
nici un act şi, în starea în care se găsea, fu imposibil să i se 
constate identitatea. Atunci, cum mulţimea are întotdeauna 
nevoie de senzaţii şi caută în orice eveniment latura 
romantică, începu să circule în Paris o versiune misterioasă 
asupra acestei drame. Se pretindea că Dai-Natha - căreia 
tânărul rănit îi era amant - l-a înjunghiat într-un acces de 
gelozie şi apoi s-a otrăvit. 

Timp de cincisprezece, douăzeci de zile, Rocambole - 
pradă unor accese de febră - avu un delir care-l împiedică 
să-şi dea seama de situaţie. Tinereţea şi ajutorul 
specialiştilor îl salvară. 

Dacă în prima zi când şi-ar fi revenit complet, rănitul ar 
fi văzut patul înconjurat de medici şi de infirmiere şi ar fi 
fost întrebat cum îl cheamă, probabil că ar fi pronunţat 
numele pe care-l purta de multă vreme şi s-ar fi ajuns astfel 
pe urmele identităţii lui. 

Dar norocul vru ca delirul să înceteze în mijlocul nopţii, 
la ora când dormitoarele spitalului nu sunt supravegheate 
decât de puţine infirmiere. 

Rocambole era prea inteligent pentru a nu înţelege unde 
se află, trezindu-se în această mare şi tristă sală, plină de 
paturi, unde se auzeau gemete înăbuşite, ale unor oameni 
care suferă; era prea inteligent pentru a nu înţelege că în 
viaţa sa se petrecuseră evenimente teribile, neaşteptate. 
Durerea pe care o simţea în acel moment confirma această 


părere. Mâna sa întâlni un aparat pus pe piept... înţelese că 
era rănit. Atunci, în loc să strige, să pună întrebări, 
Rocambole luă hotărârea de a păstra tăcerea şi de a 
aştepta ca, în haosul ideilor lui, să se facă lumină. 

Conversaţia, purtată cu jumătate de voce de două 
infirmiere care povesteau chiar aventura lui, îl ajută foarte 
mult. 

Infirmierele repetau, în discuţiile lor, versiunea mulţimii, 
şi astfel Rocambole îşi dădu seama că, până în acel moment, 
nu se aflase numele lui, făcându-se doar presupuneri 
asupra poziţiei lui sociale. 

Cuvintele „bulevardul Lord-Byron”, pronunţate de 
infirmiere, avură pentru rănit efectul unei raze de lumină. 
Îşi aminti de Dai-Natha, de „Valeţii de Cupă”, de sir 
Williams... Amintirile îi reveniră una câte una, la început 
confuze, apoi se clasară şi se lămuriră puţin câte puţin. 

Rocambole retrăi ca într-un vis întreaga seară din 
budoarul lui Dai-Natha: indiana - întinsă fără viaţă pe 
parchet, marchiza şi Baccarat - în fundul camerei, contele 
Artoft şi domnul Van-Hop de o parte şi de alta a uşii... 

Dar aici rămânea un punct obscur pentru rănit. Contele 
îl lovise? Sau marchizul? Sau poate sir Williams? 

Acest deznodământ rămânea pentru el un mister. 

Dacă n-ar fi fost aparatul de pe pieptul său, dovedind 
rănirea, Rocambole ar fi putut crede că a visat. Iotuşi elnu 
credea că visase. Numai că elevul favorit al lui sir Williams 
fusese bine instruit şi ştia că nu trebuie să judece situaţia 
pe loc, înainte de a avea date suficiente. 

— Este evident, gândi el, că am fost înfrânți în afacerea 
Van-Hop şi că Dai-Natha a murit. Deci cele cinci milioane au 
dispărut. Dar asta încă nu-i nimic şi probabil că, după ce ies 
de aici, va trebui să dau o raită prin închisoare şi prin 
cabinetul unui judecător de instrucţie. În consecinţă, este 
mai bine ca delirul meu să continue şi să aştept să văd ce se 
întâmplă. Prudentul Rocambole se ţinu de planul său, 


continuă să delireze şi, într-o zi, auzi pe unul din chirurgi 
spunând în trecere unui coleg: 

— Cred că Justiţia nu va mai înţelege nimic din afacerea 
bulevardului Lord Byron, singurul om care ar fi putut s-o 
îndrepte pe drumul adevărului rămâne idiot pentru tot 
restul vieţii. 

Într-adevăr, Rocambole mimase minunat idioţia. 

Într-o zi, o bătrână se prezentă directorului spitalului. 
Era îmbrăcată în zdrenţe, avea o fizionomie abjectă şi 
respingătoare; părea foarte emoţionată şi se vedeau 
curgând lacrimi pe obrajii ei, mai uscați decât pergamentul. 
Femeia ceru să-l vadă pe rănit zicând că s-a gândit că ar 
putea fi copilul ei. Fu condusă în salonul în care zăcea 
bolnavul. 

Rocambole o văzu şi o recunoscu pe văduva Fipart, care 
scoase un strigăt de bucurie, îl îmbrăţişa pe rănit şi începu 
să plângă. 

— Fiul meu! Este fiul meu! 

În acelaşi timp, îi şopti foarte încet: 

— Ţine-ţi clanţa, sau vei fi înhăţat. 

Aceste cuvinte vulgare voiau să însemne: „Iaci, nu mă 
contrazice, altfel vei fi urmărit de justiţie”. 

Rocambole nu răspunse, dar strânse braţul bătrânei. 
Apoi o privi cu atenţie filială şi spuse: 

— Tu eşti, mamă? 

Pentru tot personalul spitalului deveni atunci evident că 
această bătrâna în zdrenţe era mama frumosului tânăr, 
elegant îmbrăcat, care fusese găsit în bulevardul Lord 
Byron. 

Dar de ce acest extraordinar contrast? Cum se putea 
explica sordida mizerie a mamei, faţă de luxul aurit al 
fiului? 

În ziua în care căzuse sub pumnalul lui sir Williams, 
Rocambole purta lenjerie scumpă, veşminte la modă. 
Valetul care furase din casă îi luase ceasul şi portofelul. 
Această împrejurare se dovedi favorabilă lui Rocambole, 


îndepărtând în ochii justiţiei gândul că ar fi putut s-o 
asasineze pe Dai-Natha pentru jaf. 

Văduva Fipart se însărcina să explice prima parte din 
această neînțelegere. În timp ce părea că delirul pusese din 
nou stăpânire pe rănit, ea declară că acesta se numea 
Ferdinand-Joseph-Fipart, că, cu trei ani mai înainte, era 
camerist în serviciul unui nobil englez căruia îi uitase 
numele, dar care locuise mult timp la Paris. Stăpânul lui s-a 
îmbarcat pentru Anglia, luând cu el cameristul. Timp de trei 
ani sărmana mamă, care fusese succesiv vânzătoare de vin, 
portăreasă în strada Menilmontant şi, în ultimul timp, 
femeie de serviciu, nu mai auzise nimic despre fiul ei. Apoi, 
într-o zi, văzu sosind un tânăr frumos, elegant îmbrăcat, 
călărind un cal englez şi-l recunoscu pe fostul camerist, 
care-l povesti păţaniile sale. 

Or, aceste păţanii, pe care văduva Fipart le povestea 
printre lacrimi şi cu nesfârşită amărăciune, se puteau 
rezuma în câteva cuvinte: la Londra, cameristul sucise 
capul fiicei unui nabab şi, schimbase livreaua cu o 
îmbrăcăminte de om de lume. Fiica nababului era Dai- 
Natha. 

Văduva povestea că indiana era foarte geloasă şi că tot 
timpul îl ameninţa că-l va ucide, dacă ar fi înşelat-o. Această 
versiune confirma aşa de bine zvonurile care circulau în 
oraş, încât deveni evident pentru toată lumea că acesta era 
adevărul. Văduva ceru să i se dea fiul. 

Fu chemată la judecătorul de instrucţie, îşi menţinu 
declaraţia, aduse un extract de naştere, pe care nu se ştie 
cum şi-l procurase şi care se potrivea cu vârsta rănitului. 

Medicii, înşelaţi de idioţia prelungită a lui Rocambole, 
declarară că pacientul îşi pierduse raţiunea pentru 
totdeauna. Fiul fu redat mamei şi Rocambole fu transportat 
în această mansardă din strada Flandre, unde l-am regăsit 
după trei luni de la deznodământul afacerii Van-Hop. 

Rănitul, aşezat deci în culcuşul său, îi spunea văduvei: 


— Înţelegi, mamă, că încep să mă plictisesc? Vreau să ies 
puţin, chiar dacă aceasta îi va displace căpitanului. 

— Dragul meu, strigă bătrâna, te gândeşti să-i displaci 
căpitanului? 

— Şi ce-ar fi? 

— Dumnezeule! spuse văduva Fipart, el este stăpânul şi, 
când zice ceva, trebuie să aibă motivele lui... 

— Aş vrea, continuă Rocambole, să mă duc la barieră, să 
iau puţin aer, într-o bluză şi cu pipă. Sunt destul de 
schimbat, ca să nu fiu recunoscut. 

— Dar va veni căpitanul! 

— Crezi? 

— Aşa a spus ieri... 

— Atunci, să-l aşteptăm. Dă-mi pipa! 

Văduva Fipart îi aduse fiului ei adoptiv pipa şi 
Rocambole, căruia îi revenea veselia, începu să fredoneze 
fără grijă. 

— N-are importanţă, gândi el, pot spune că am un noroc 
orb şi, dacă încă sunt pe lume, asta înseamnă că cineva, 
acolo sus, mă iubeşte. 

Paşii care răsunau pe scară o făcură pe văduvă să fie 
atentă. 

— Vine căpitanul! zise ea. 

Într-adevăr, era el. Întoarse fără jenă cheia în broască şi 
intră fără să bată. Acest căpitan - aţi ghicit - era sir 
Williams, adică domnul viconte Andrea. Piosul frate al lui 
Armand de Kergaz, omul sfânt care ţinea cel mai riguros 
post, era întotdeauna îmbrăcat cu o redingotă lungă, 
cenuşie, avea o pălărie cu boruri largi, era încălţat cu 
pantofi de piele cu şireturi şi purta mănuşi de mătase 
neagră. Ţinea capul înclinat, privirea modest coborâtă, şi 
întreaga sa ţinută trăda umilinţa omului care nu se gândea 
decât să facă bine şi se detaşase de cele lumeşti. 

Intrând, îi aruncă o privire piezişă lui Rocambole. 

Totuşi, această privire nu era lipsită de afecţiune. 

— Ei bine, scumpul meu, spuse, cum îţi merge azi? 


— Mulţumesc, unchiule, îmi merge mai bine... 

Sir Williams băgă mâna în buzunar şi scoase un pachet 
de ţigări. 

— "Ţine, spuse el, aruncă-ţi pipa. 

— Eşti amabil, unchiule. 

— Şi asta încă nu-i totul... spuse sir Williams, surâzând. 

Şi îi aruncă o privire cu subîinţelesuri. 

— Bine! spuse Rocambole, care ghicise ce înseamnă 
această privire, ne apucăm deci de treabă? 

— Bineînţeles! 

— Sunt fericit, căci a început să mă plictisească viaţa de 
aici, şi de altfel nici nu este confortabilă. 

— Bătrâna, spuse sir Williams, va merge să ia puţin aer 
pe bulevard, îi va face foarte bine. 

Văduva Fipart înţelese dorinţa căpitanului de a rămâne 
singur cu Rocambole, şi plecă. 

Sir Williams se instală pe unicul scaun din mansardă şi 
se adresă discipolului său: 

— Acum putem vorbi; dacă vrei, pentru mai multă 
siguranţă, vom folosi limba engleză. 

Capitolul LXXXVI 

— Scumpul meu copil - îi spuse sir Williams lui 
Rocambole, cu-n ton părintesc - la prima vedere sunt foarte 
vinovat faţă de tine. 

— Drace, spuse cu prefăcută naivitate Rocambole, 
considerând că vinovăția nu începe decât în momentul când 
cei asasinați mor datorită rănii. 

— Este adevărat, te-am asasinat puţin. 

— Puțin, este superb zis, replică Rocambole. 

— Un neghiob, în loc să mă înţeleagă, ca tine, m-ar fi 
denunţat poliţiei; dar tu eşti un om de spirit. 

— Cel puţin nu-ţi port sâmbetele. 

— 'Te voi face să înţelegi în două cuvinte, cât de logică a 
fost purtarea mea. 

— Adevărat? întrebă Rocambole. 


— Te rog să judeci singur. Când am sosiți erai pierdut: fie 
contele Artoff, fie marchizul Van-Hop, tot te-ar fi ucis. 

— Asta cred şi eu. 

— Murind de mâna lor, ai fi murit fără vreun profit, nici 
pentru tine, nici pentru mine. Am preferat să te ucid eu; 
întâi că este mai puţin penibil să mori de mâna unui prieten 
şi apoi fiindcă aceasta mi-ar fi permis să schimb brusc 
situaţia. Devenind ucigaşul său, nu-ţi mai eram complice şi 
puteam păstra speranţa de a te răzbuna. În plus, puteam 
avea norocul să nu te ucid... 

— Cu două noroace ca astea, ajungi direct la cimitir. 

— Cu unul singur, poţi începe încetişor micile afaceri. 

— Ei, nu! 

— Şi poţi reveni la suprafaţă. 

— Chiar am nevoie, unchiule, căci între noi fie spus, pana 
în care mă aflu mă mâhneşte peste măsură. 

— Eşti încă tânăr. 

— Asta nu este un motiv ca să tremur de frig într-o 
mansardă, după ce plăteam două mii de scuzi chirie. 

— Îţi lipseşte răbdarea, fiule. Această mansardă pe care 
o deteşti este punctul de plecare al averii tale. Ea te-a 
ascuns timp de două luni şi-ţi va servi ca Baccarat să-ţi 
piardă urma. 

— Mândră femeie, unchiule! 

— Cine râde la urmă râde mai bine, bodogăni sir 
Williams, ai cărui ochi scânteiau de ura şi mânia stârnite la 
auzul numelui lui Baccarat. 

— Unchiule, spuse Rocambole, care nu putea să-şi 
reprime o admiraţie naivă pentru acest organizator de 
geniu, răbdător şi tenace, capabil să reînvie după fiecare 
înfrângere, cred că vom sfârşi prin a învinge, căci nu te 
descurajezi. 

— Niciodată! spuse sir Williams. 

— Dar trebuie să recunoşti, continuă ex-vicontele, că am 
ratat şapte milioane: două milioane ale lui Fernand Rocher 
şi cinci milioane ale lui Dai-Natha. 


— Mă gândesc să regăsesc echivalentul. 

— Va fi foarte greu. 

— Dar nu imposibil. 

— Să te audă diavolul! 

— Spune-mi, te rog, întrebă cu gravitate sir Williams, 
ţineai mult la titlu tău de viconte suedez? 

— Cred şi eu! Eram bine introdus în lumea bună. 

— Îţi voi crea un titlu de marchiz brazilian. 

— La dracu! 

— În viitor te vei numi don Inigo, marchiz de los Montes; 
vei fi descendentul unei vechi familii spaniole, stabilită în 
Brazilia de un secol. Strămoşii tăi, ruinaţi în serviciul 
Spaniei, au făcut o avere fabuloasă în Brazilia, defrişând 
păduri virgine, iar tu cheltuieşti nebuneşte la Paris 
veniturile numeroaselor turme de bivoli, oi şi cai. Eşti un 
gentilom păstor. 

— Foarte bine, spuse Rocambole, dar uiţi un lucru, 
unchiule. 

— Care? 

— Că nu mai avem un ban. Suta de mii de franci a lui 
Dai-Natha s-a epuizat în trei luni. 

— Aiurea! spuse sir Williams, calm. N-am ajuns la fundul 
sacului. Oare acest minunat frate pe care tu îl cunoşti, 
domnul conte Armand de Kergaz, nu este aici? 

— Îi vei cere bani? 

— A şi pus ieri la dispoziţia mea o sută de mii de franci. 

— În ce scop? 

— Pentru salvarea unei familii cinstite de industriaşi, 
ruinaţi fără vină. 

— Această familie este imaginară? 

— Noi suntem, fiule. Oare nu suntem noi nişte industriaşi 
nefericiţi? 

— Este adevărat. Dar o sută de mii de franci nu ne vor 
ajunge mult timp. 

— Ne vor ajunge trei luni. Vom fi fastuoşi şi economi, în 
loc să-ţi mobilezi o casă, vei descinde la hotelul Meurice. Îţi 


voi găsi un camerist negru, adică îl voi vopsi pe Venture. 

— Bravo, unchiule! 

— Îţi voi obţine, de asemenea, o scrisoare de 
recomandare pentru un important personaj: domnul conte 
de Kergaz... 

Rocambole sări din pat. 

— Armand?! spuse el, voi avea o scrisoare pentru el? 

— Fără îndoială, şi chiar el îţi va deschide porţile lumii 
bune. La el vom lucra. 

— Nu mai spune! 

— Dumnezeule! spuse cu naivitate sir Williams, am 
primit o lecţie. Cu el trebuia să încep, şi nu cu Fernand. 
Trebuia să mă aştept s-o văd pe Baccarat deschizând un 
ochi şi privindu-mă pieziş, în ziua în care iubitul ei Fernand 
era în pericol. 

— E adevărat! Deci îl vom ataca direct pe Armand. 

— Bineînţeles. Apropo! spuse sir Williams, cunoşti bine 
lovitura aceea care valorează o mie de franci? 

— Cea învățată la maestrul de arme din strada 
Rochechouart? O stăpânesc ca pe o lovitură obişnuită. 

— Foarte bine, îţi va servi în curând, marchize Inigo de 
los Montes. 

— Contra cui? 

— Eşti tâmpit! În orice caz, nu-mi închipui că vei face 
încercarea asupra mea. Acum, să facem un rezumat. De 
astă seară, poţi să te dai jos din pat; situaţia ţi-o permite. 

— Mă simt puternic ca un turc. 

— Îţi vei pune o bluză, bocanci, o şapcă, îţi vei face un 
pachet din nişte lanţuri şi te vei duce să iei trenul la clasa a 
treia pentru Le Hâvre. 

— Şi voi merge la Le Hâvre? 

— Tu ai spus-o. Acolo te vei aranja modest într-un hotel 
de mâna a treia şi vei aştepta instrucţiunile mele. 

— S-a înţeles, unchiule. 

Sir Williams scoase cinci ludovici din buzunar şi îi lăsă să 
cadă pe patul lui Rocambole. 


— O secundă, spuse acesta, pot să pun o întrebare? 

— Fără îndoială. 

— Dacă vreodată te vei căsători cu văduva acestui 
sărman conte Armand de Kergaz, care va fi partea mea? 

— Patruzeci de mii de lire rentă şi un paşaport pentru 
America. 

— Cum? Ne despărţim? 

— Bineînţeles! 

Şi sir Williams adăugă, coborând încet privirea: 

— Am visat întotdeauna să devin un om de treabă, un 
gentilom cumsecade, care trăieşte iarna într-o clădire 
veche din Paris, vara şi toamna - pe pământurile sale, 
alături de o femeie încântătoare, puţin tristă - ca Jeanne, de 
exemplu - şi de un sărman orfan, căruia i-aş deveni 
protector şi tată vitreg... Deci, înţelegi, fiule, că, odată 
obţinut acest rezultat, îmi va fi imposibil să mă văd cu-n 
derbedeu de teapa ta... 

Şi sir Williams râse cinic, iar Rocambole tresări, 
gândindu-se la acel orfan căruia monstrul voia să-i devină 
protector şi tată vitreg. 

Baronetul îi întinse mâna elevului său... 

— La revedere... pe curând! spuse el. 

Şi plecă, la fel de umil şi modest, cu privirea plecată; 
portăreasa casei, întâlnindu-l pe scară, îl luă drept un preot 
sărman, venit să facă o pomană cuiva, şi-l salută cu respect. 

Când ajunse în stradă, sir Williams urcă într-un omnibuz 
şi scoase şase bani dintr-o pungă de bumbac uzată, lăsând 
să se vadă mai mult aramă decât argint. 

Cobori în Piaţa Regală şi, gânditor ca un matematician 
care încearcă să rezolve o problemă, intră pe strada 
Culture-Sainte-Catherine. 

Trei luni i-au fost suficiente acestui om, zămislit de 
infern, pentru a porni din nou, pentru a pune la cale un nou 
plan, o nouă maşinaţie, mai îngrozitoare decât celelalte, cu 
ajutorul căreia voia să-şi atingă scopul: îmbogățirea şi 
răzbunarea. 


În aceeaşi seară, la orele opt, Rocambole, îmbrăcat ca un 
muncitor, o îmbrăţişa pe bătrâna Fipart şi plecă cu trenul la 
Le Hâvre, aşa cum îi recomandase sir Williams. 

Capitolul LXXXVII. 

Opt zile mai târziu, pe la orele zece dimineaţa, un 
poştalion intră în curtea hotelului Meurice, unde trăgeau de 
obicei străinii bogaţi. Trăsura, trasă de patru cai, avea un 
singur pasager. Era un tânăr de talie mijlocie, cu tenul 
arămiu al celor care trăiesc la tropice, cu părul şi barba 
negre ca de abanos, îmbrăcat într-un costum elegant de 
voiaj şi a cărui mână fină şi bronzată era împodobită pe 
degetul mijlociu de un inel gros de aur, cu un diamant 
enorm. Numai acest singur fapt, de a purta inelul pe 
degetul mijlociu - ceea ce constituie o lipsă completă de 
gust în Franţa - dovedea suficient originea străină a 
călătorului. 

În spatele trăsurii, atârnat de scăriţă, se vedea un negru 
maiestuos şi corpolent, cu părul creţ, buze groase şi dinţi 
albi. 

Cu toată corpolenţa sa, negrul sări destul de sprinten la 
pământ şi, vorbind într-o spaniolă amestecată cu dialect 
creol, ceru să vină băiatul care servea de interpret la hotel. 
La hotel Meurice, ca-n toate marile hoteluri din Europa, 
există câte un interpret pentru fiecare limbă. Cel care 
vorbea spaniola ieşi din grupul servitorilor staţionaţi în hol 
şi veni să primească ordinele călătorului. 

Acesta avea, fără îndoială, obiceiul de a nu face nimic, 
nici măcar să dea ordine, dorind să evite orice raport direct 
cu servitorii, căci negrul cel gras fu cel care discută, ceru 
cel mai confortabil apartament din hotel şi anunţă că 
stăpânul său, marchizul don Inigo de los Montes, se va 
instala la Paris pentru o lună. 

Marchizul cobori din trăsură cu o nonşalanţă de 
meridional, fu condus în apartamentul care i se oferi şi ceru 
să-l vadă pe administratorul hotelului. Acesta se grăbi să 
urce. 


— Cunoaşteţi, îl întrebă marchizul într-o franceză destul 
de bună, dar cu-n puternic accent spaniol, pe contele de 
Kergaz? 

— După nume, da, domnule marchiz. 

— Locuinţa sa este departe de aici? 

— Strada Culture-Sainte-Catherine. 

— Asta este departe? 

— Nu. 

Marchizul luă o pană şi scrise următoarea scrisoare: 
„Domnule conte. 

Vă rog să scuzaţi demersul puţin cam îndrăzneţ, pe care 
îl încerc pe lângă dumneavoastră, neştiind măcar dacă intră 
în obiceiurile franceze. 

Am sosit din Brazilia cu intenţia de a locui câteva luni la 
Paris. 

Bancherul meu din Rio de Janeiro mi-a dat o scrisoare de 
credit pentru corespondentul său din Le Hâvre, domnul 
Urbain Mortonnet. Domnul Mortonnet, căruia i-am 
mărturisit încurcăturile mele, căci nu cunosc pe nimeni în 
Franţa, mi-a oferit o scrisoare de recomandare pentru 
dumneavoastră, fiindu-vă foarte obligat. Am acceptat-o cu 
bucurie. 

Deci domnule conte, sosit la Paris de o oră, îmi iau 
libertatea de a mă prezenta la locuinţa dumneavoastră şi de 
a vă remite scrisoarea domnului Mortonnet.” 

După ce adăugă formulele de politeţe de rigoare, 
marchizul semnă: „Marchizul don Inigo de los Montes.” 

Apoi sigilă scrisoarea cu ceară neagră şi aplică un 
superb blazon, puţin cam complicat, gravat pe un sigiliu 
atârnat la breloc. 

lată ce cuprindea scrisoarea domnului Mortonnet: 
„Domnule conte, A venit la mine, direct din Brazilia, un 
tânăr foarte bogat - dacă judec după o scrisoare de credit 
de treizeci de mii de franci pe lună - purtând unul din cele 
mai frumoase nume ale vechii Castilii. 


Marchizul don Inigo de los Montes este de origine 
spaniolă. Strămogşii săi, compromişi într-o conspirație din 
timpul domniei lui Filip al V-lea, s-au stabilit în Brazilia. 

Marchizul este tânăr şi distins; sunt sigur că va avea 
succes în lumea pariziană, dacă veţi binevoi să-i serviţi de 
mentor. Sper să nu abuzez de bunăvoința dumneavoastră 
obişnuită, domnule conte? 

Îndrăznesc să sper contrariul şi rămân, domnule conte, 
cu cel mai profund respect, Al dumneavoastră recunoscător. 

U. Mortonnet.” 

Putem înţelege foarte bine impresia pe care a făcut-o 
această scrisoare asupra domnului de Kergaz. 

Patru ani mai înainte, adică cu câteva luni înaintea 
căsătoriei sale cu doamna Jeanne de Balder, Armand, de 
care ne amintim că era executorul testamentar al baronului 
Kermor de Kermarouet, avusese de-a face cu domnul 
Urbain Mortonnet, în legătură cu această succesiune. 

Domnul Mortonnet, bancher şi armator, era un om 
cinstit, pe care falimentul a două bănci engleze, cu care 
conlucra, era pe punctul de a-l ruina. Când Armand de 
Kergaz veni să-i reclame o sumă de cinci sute de mii de 
franci, sărmanul negociator era în pragul sinuciderii. 
Armand îşi dădu seama că omul era cinstit şi-l salvă. Trei 
ani fură suficienţi domnului Mortonnet - a cărui onoare 
comercială rămăsese intactă - pentru a-şi reface averea 
ştirbită şi a-i înapoia sumele datorate domnului de Kergaz, 
care-l considera cel mai demn şi mai cinstit om din lume. 

Cum a reuşit marchizul don Inigo de los Montes să înşele 
buna credinţă a domnului Mortonnet? Cum acesta, 
văzându-l înarmat cu o scrisoare de credit şi impresionat de 
aspectul său, i-a oferit recomandarea sa pentru conte? 
Toate acestea le vom explica mai târziu. 

Cele două scrisori, cea a marchizului şi cea a domnului 
Mortonnet, fură trimise imediat la locuinţa domnului de 
Kergaz. 


O oră mai târziu, în timp ce tânărul brazilian îşi 
terminase toaleta, o trăsură cu blazonul domnului conte 
Armand de Kergaz intra în curtea hotelului Meurice. Un om 
cobori şi ceru să-l vadă pe marchiz. Nu era Armand - aşa 
cum s-ar putea crede —, ci fratele său, domnul viconte 
Andrea, un om sfânt care se gândea doar la mântuirea lui. 

Domnul viconte Andrea fu condus în apartamentul 
marchizului şi-l salută pe tânărul domn cu-n profund 
respect, aşa cum ar fi făcut-o un simplu intendent. El îi 
comunică marchizului că domnul conte Armand de Kergaz, 
fiind uşor suferind, şi-a trimis fratele în locul lui şi ar fi 
bucuros să-l primească. 

Domnul viconte Andrea îl tratase cu atâta deferenţă pe 
marchizul don Inigo de los Montes, în prezenţa salariaţilor 
hotelului Meurice, încât aceştia rămaseră foarte 
impresionați de înalta situaţie socială a tânărului străin. 

Marchizul urcă în trăsura domnului de Kergaz împreună 
cu vicontele Andrea. 

În timp ce trăsura mergea, acesta îi spuse la ureche 
brazilianului: 

— Vino, tinere lup, te voi introduce în stână. 

— Am dinţi buni şi frumoşi! răspunse pretinsul marchiz, 
surâzând şi arătându-şi dinţii albi, ascuţiţi. 

Capitolul LXXXVIII. 

Povestitorului acestei drame i se poate face un dublu 
reproş: în primul rând ne putem mira că domnul Armand de 
Kergaz, personajul principal, eroul primei părţi a acestei 
cărţi „Mogştenirea misterioasă”, a fost lăsat în umbră în 
„Clubul Valeţilor de Cupă”; de asemenea s-ar putea găsi de 
necrezut această încredere fără margini acordată de el 
fratelui său, pocăitul Andrea. 

Câteva cuvinte vor fi suficiente pentru a ne justifica. 

În primul rând, evenimentele pe care le-am povestit s-au 
succedat cu o asemenea repeziciune, încât domnul de 
Kergaz abia a aflat de ele. Totodată, el îşi considera acum 


fratele ca braţul său drept, încredinţându-i cu plăcere o 
parte din obligaţiile lui, adică operele de binefacere. 

Iar dacă îl găsim prea credul pe acest bărbat inteligenţi 
cinstit, energic, pe omul care l-a înfrânt pe sir Williams şi a 
ştiut să-l demaşte, să ne amintim cu câtă răbdare, cu câtă 
neaşteptată abilitate a trasat acest monstru îndepărtatele 
jaloane ale răzbunării sale; să ne gândim la căinţa splendid 
mimată, la acel jurnal scris zi de zi în tăcere şi izolare şi 
care părea să trădeze la fiecare pagină remuşcarea unui 
suflet frământat, amintindu-şi cu oroare propriile-i crime... 
Trebuie să fii la fel de pervers ca sir Williams, sau să fii 
dotat cu-n instinct care ţine de miracol - apărut la Baccarat 
doar datorită dragostei tainice pentru Fernand - pentru a 
bănui, măcar un minut, în acest mare vinovat un fals pocăit. 

Vicontele Andrea locuia, în plină iarnă, într-o cocioabă; 
vicontele Andrea se ruga şi-şi plângea trecutul odios; 
vicontele Andrea scrisese doar pentru el un jurnal, un 
monument de pocăință. Caracterul nobil şi loial al contelui, 
povăţuit şi de vocea secretă a sângelui - a cărui autoritate 
este incontestabilă —, putea, oare, să-şi permită să rămână 
pentru totdeauna neîncrezător? Nu. 

Şi apoi Armand era fericit. Una din trăsăturile 
caracteristice ale fericirii este aceea de a împrumuta 
tuturor lucrurilor o culoare roz. Omul lovit de adversităţi va 
fi totdeauna mai clarvăzător decât cel a cărui viaţă este 
calmă şi lipsită de obstacole. Dar să revenim la evenimente. 

În ziua în care domnul marchiz don Inigo de los Montes 
descindea la hotelul Meurice, aproape la aceeaşi oră, în 
care scria contelui de Kergaz şi îi trimitea scrisoarea de 
recomandare a domnului Urbain Mortonnet, Armand se afla 
alături de soţia şi fiul său. Cei doi soţi se găseau în vasta 
grădină cu arbori tunşi, care se întindea în spatele clădirii 
de pe strada Culture-Sainte-Catherine. Era o dimineaţă 
splendidă, plină de soare, cu vânt primăvăratic, una din 
acele dimineţi care te fac să iubeşti viaţa. Copilul se juca pe 


iarba peluzei. Tatăl şi mama se plimbau braţ la braţ şi 
discutau. 

— Iubito, spuse contele, nu găseşti că Andrea este ceva 
mai puţin trist şi mai puţin copleşit de câteva zile? 

— Cel puţin în aparenţă, răspunse Jeanne. 

— Sărmanul meu frate! 

— De când am descoperit acel secret fatal, spuse cu 
emoție tânăra femeie, nu mai dorm, mă simt torturată. 

Armand suspină. 

— Nu simţi aici mâna Domnului? murmură el. 

— Poate, spuse ea; dar n-a suferit destul? 

Contele nu răspunse. 

— Cred că dacă l-am putea îndepărta puţin de noi... de 
mine, cel puţin, continuă doamna de kergaz, izolarea... 

— El nu vrea să ne părăsească. Nu-l cunoşti pe Andrea, 
iubito. Are un caracter sălbatic, energic şi pasionat, care 
pune în pocăință aceeaşi tenacitate, folosită altădată în 
crimă. El este convins că mâna Domnului este prezentă în 
această dragoste vinovată, pe care o simte pentru tine 
împotriva voinţei lui, şi că torturile care rezultă de aici sunt 
o ispăşire căreia nu are dreptul să i se sustragă. 

— Armand, zise deodată Jeanne, ascultând parcă de-o 
inspiraţie subită: ce-ar fi să plecăm la ţară? A venit luna 
mai, timpul este frumos, micul nostru Armand are nevoie de 
aer curat. 

— Adică, răspunse contele surâzând, dacă am merge să 
locuim în acea mică vilă pe care o avem pe marginea Senei, 
la Chatou, crezi că Andrea n-ar merge cu noi? 

— Da... este adevărat... îi vei încredința diverse misiuni... 

— Şi crezi că departe de tine va fi mai puţin nefericit? 

— Cred... sau, cel puţin, sper... 

— Ei bine, fie, spuse contele, care, privindu-şi atent soţia, 
fu şocat de paloarea ei, de fizionomia tristă şi suferindă. 

Într-adevăr, de când doamna de Kergaz găsise şi citise 
jurnalul vicontelui Andrea, era convinsă că acest mizerabil o 
iubeşte, era tulburată, căzând pradă unor gânduri penibile. 


De fiecare dată când pretinsul pocăit o privea sau îi vorbea, 
la masă, în salon, oriunde se întâlneau, sărmana femeie - 
încredinţată că nefericitul îndura suferinţe atroce - simţea 
ea însăşi o senzaţie neplăcută. Zadarnic dragostea soţului, 
mângâierile copilului păreau să se unească pentru a o face 
pe Jeanne cea mai fericită dintre femei... Descoperirea 
fatalului secret îi otrăvise viaţa. 

— Şi unde vrei să mergem? întrebă domnul de Kergaz. 

— M-am îndrăgostit de vila de la Chatou, spuse ea, 
surâzând. 

— Atunci, să mergem acolo. 

— Când plecăm? întrebă ea, cu o bucurie de copil. 

— Când vrei... 

— Ei bine, mâine dimineaţă. 

— Fie! 

— Merg să fac bagajele, să împachetez; nu luăm decât 
camerista şi un valet. Mă gândesc de pe acum cu plăcere la 
lungile noastre plimbări de pe marginea apei, în văile 
împădurite. 

Contele şi contesa fură întrerupţi în discuţia lor de 
zgomotul unor paşi care scârţâiau pe nisipul aleilor. 

Se întoarseră şi-l văzură venind pe Andrea. Mergea ca 
de obicei, cu privirea în pământ. Văzând-o pe Jeanne, păru 
că-şi reprimă o tresărire nervoasă. Tresărirea nu scăpă 
doamnei de Kergaz, iar bucuria copilărească, resimţită 
până în acel moment, dispăru în prezenţa acestei dureri 
tăcute, a cărei cauză credea că este ea şi numai ea... 

— Bună ziua, frate, îi spuse contele, întinzându-i mâna. 
Cum îţi merge? 

— Foarte bine, răspunse Andrea, forţându-se să surâdă 
şi salutând-o pe contesă cu deosebit respect. 

— Dă-ne un sfat, Andrea. 

Andrea îl privi pe conte cu-n aer întrebător: 

— Despre ce este vorba? 

— Mi se pare că Jeanne este suferindă şi aş vrea să plec 
cu ea la ţară. 


— Aşa! spuse Andrea, care reuşi să pălească la auzul 
acestor cuvinte, dar continuă să-şi ţină privirea plecată. 

— A venit luna mai, primăvara, am vrea să plecăm chiar 
mâine. 

— Ei bine, spuse vicontele, luaţi-mă cu voi. 

Contele încruntă sprâncenele. 

— Aş avea nevoie să te las la Paris. 

— Voi rămâne. 

— După asta, spuse contele cu-n ton uşuratic, dacă te vei 
plictisi, vei veni din când în când să ne vezi. Nu mergem 
prea departe; la Chatou. 

Aceste hotărâri, luate fără avizul domnului viconte 
Andrea, îi deranjau fără îndoială planurile, căci rămase 
foarte gânditor. 

Jeanne aruncă pe furiş o privire elocventă soţului ei. 
Această privire însemna: 

— Vrea să meargă cu noi... Ce este de făcut? 

Fără îndoială, contele ar fi rezolvat problema, într-un fel 
sau altul, dacă sosirea unui servitor, purtând pe o tavă o 
scrisoare, nu l-ar fi întrerupt. 

Erau scrisorile tânărului marchiz don Inigo de los 
Montes şi a domnului Urbain Mortonnet, aduse de un 
servitor al hotelului Meurice. 

Prima scrisoare, Armand o citi cu oarecare mirare, apoi, 
citind-o şi pe a doua, simţi imediat o bunăvoință instinctivă 
pentru acest tânăr străin, care-l considera deja, cu acea 
scânteietoare încredere a tinereţii, ca steaua sa polară pe 
oceanul parizian. 

Întinse cele două scrisori, întâi soţiei şi apoi fratelui. 

— Am impresia, spuse Jeanne, că asta va deranja un pic 
proiectele noastre. 

— Din ce punct de vedere? 

— Nu-l poţi refuza pe domnul Mortonnet, de a servi ca 
ghid acestui tânăr. 

Contele începu să râdă. 


— Plecând la Chatou, crezi că părăsim complet Parisul? 
Don Inigo va veni să ne vadă uneori. Şi apoi nu voi veni 
aproape zilnic aici? 

— Ai dreptate, spuse contesa. 

— Deci, reluă Armand, adresându-se fratelui său, ia 
trăsura mea, du-te la hotelul Meurice şi roagă-l pe 
marchizul don Inigo să ne facă onoarea de a lua masa cu 
noi. 

— Merg imediat, spuse Andrea, care înţelese că 
planurile sale erau mai puţin deranjate decât crezuse la 
început. 

Plecă, lăsându-i pe Jeanne şi pe Armand să asculte 
surâzând adorabilul gângurit al copilului. 

Aşa cum ştim, peste câteva minute, domnul viconte 
Andrea s-a prezentat la hotelul Meurice, a trâmbiţat 
numele contelui de Kergaz, l-a tratat cu cel mai mare 
respect pe domnul marchiz don Inigo de los Montes şi după 
ce trăsura contelui Armand plecă în trap, îi spuse acestuia 
la ureche: 

— Vino, tinere lup, te voi introduce în stână. 

Domnul marchiz don Inigo de los Montes şi domnul 
viconte Andrea se priviră bucuroşi. 

— Pe cuvântul meu, fiule, spuse acesta din urmă, eşti 
născut pentru a fi gentilom. Marchiz sau viconte, suedez 
sau brazilian, ai un aer de nobleţe... 

— Am absolvit şcoala ta, unchiule, răspunse pretinsul 
marchiz, cu o deferenţă pe jumătate batjocoritoare. 

„Sărmanul Armand, gândi sir Williams, se va păcăli ca un 
adevărat neghiob...” Şi sir Williams îşi privi cu atenţie 
elevul. 

— Nu mai semeni cu vicontele de Cambolh, aşa cum eu 
nu mai seamăn cu sir Arthur Collins. 

— Cine ştie, spuse Rocambole, căci era chiar el, dacă 
Baccarat nu mă va recunoaşte? 

— Niciodată. De altfel, acum mă tem mai puţin de ea. 

— Da?! 


— Da. Am redevenit pentru ea un sfânt... 

— Eşti sigur? 

— Bineînţeles! 

— Şi... ai iertat-o? 

Sir Williams lăsă să-i alunece pe buzele subţiri surâsul 
său rău şi diabolic. 

— S-ar putea, din întâmplare, ca marchizul don Inigo de 
los Montes să fie mai prost decât vicontele Cambolh? 
întrebă el batjocoritor. 

— Nu. 

— Atunci cum vrei să iert o femeie care mă costă şapte 
milioane pe de o parte şi douăsprezece pe de alta? 

— E adevărat. Dar ce-i pregăteşti? 

— Nu ştiu prea bine încă, spuse calm sir Williams, dar va 
fi foarte potrivit, îţi garantez. 

Şi avu un râs capabil să te îngheţe de spaimă 

— Numai că, continuă el, încă nu este momentul... Nu 
mă gândesc decât Ia Armand. 

— Foarte bine! spuse Rocambole, cunosc de minune 
lovitura de o mie de franci. 

— Adevărat? 

— Nu dau un ban pe pielea contelui. Dar, îl întrerupse 
Rocambole, permite-mi să-ţi spun, unchiule, că ai un mod 
foarte original de-a ucide oamenii. 

— Găseşti? 

— Cred şi eu! Întâi le prezinţi viitorul adversar ca pe un 
prieten. 

— Aşa este, spuse sir Williams, numai că eu am proiecte 
foarte complicate. 

— Pot să le cunosc? 

— Pe jumătate. 

Şi sir Williams îşi măsură asociatul, aşa cum priveşte un 
geambaş când încearcă să evalueze un cal. 

— Marchize, spuse acesta, eşti un băiat frumos, ai sânge 
spaniol în vine, eşti născut la tropice, trebuie să ai deci 
inima fierbinte, capabilă de mari pasiuni. 


— lată o frază de comedie, murmură Rocambole. 

Sir Williams continuă imperturbabil: 

— Contesa de Kergaz este blondă ca un spic, albă ca un 
crin, frumoasă ca o madonă de Rafael; marchizul don Inigo 
de los Montes trebuie să se îndrăgostească de ea la prima 
vedere. 

— Cum?! făcu Rocambole stupefiat. 

— Acest marchiz Inigo, continuă sir Williams cu-n calm 
englezesc, este un derbedeu, o puşlama, care-şi bate joc de 
virtutea femeilor, de onoarea bărbaţilor, şi este în stare de 
orice. El îi va face curte fără ruşine doamnei de Kergaz. 

— Bine, unchiule, strigă Rocambole, dar cred că ai orbul 
găinilor! 

— Absolut deloc. 

— Atunci te-ai scrântit! 

— De ce? 

— Păi nu eşti tu acela care o iubeşte pe contesa Jeanne? 

— Şi ce? 

— Păi vrei să-ţi tai craca de sub picioare? 

— Neghiobul, tot neghiob! suspină piosul Andrea. 

— Dar bine... 

— Cum, mojicule! exclamă baronetul, nu înţelegi că dacă 
ai să-i faci curte contesei, voi interveni şi-ţi voi căuta 
ceartă? 

— Ce-ai zis? 

— Că te vei bate cu mine. 

— Dar, unchiule... 

— Şi că, în ochii lui Jeanne, voi fi salvatorul ei, omul care 
veghează fără încetare, fratele devotat care l-a salvat pe 
Armand? 

— Dar... el... 

— Care, el? 

— Armand... 

— Ei bine! El nu va şti că te-ai bătut cu mine din cauza 
lui Jeanne, decât mai târziu... când vă veţi găsi faţă în faţă, 
cu săbiile în mână... Acum înţelegi? 


— Pe legea mea, unchiule, murmură pretinsul marchiz 
don Inigo, trebuie să recunosc că n-am văzut aşa departe... 
Hotărât că, în ceea ce priveşte combinaţiile, ai forţa celui de 
sus şi mă înclin în faţa superiorității tale. 

— Taci din gură, spuse sir Williams, şi ia-ţi o ţinută 
decentă; ajungem la familia Kergaz. 

— Foarte bine! Redevin marchiz. N-avea teamă, 
unchiule. 

Şi cei doi bandiți îşi reluară aerul grav şi puţin rigid al 
oamenilor care se cunosc de curând. 

Capitolul LXXXIX. 

Nu putem s-o pierdem din vedere pe Baccarat şi pe 
tânărul ei prieten contele Artoff. 

Câteva rânduri retrospective sunt indispensabile pentru 
continuarea povestirii. 

Două zile după deznodământul teribilei drame - pe care 
sir Williams, preparând-o cu splendida sa abilitate, o numea 
afacerea Van-Hop —, clădirea de pe strada Moncey 
redeveni dintr-o dată pustie. În ajun încă, trecătorii care 
întârziau în acest cartier izolat vedeau lumină strecurându- 
se printre perdelele de catifea. Observau caleaşca 
staționând în apropierea peronului, servitori venind şi 
plecând, poarta deschizându-se şi închizându-se. 

A doua zi, liniştea cea mai deplină domnea în clădire şi-n 
grădină. Ferestrele erau ferecate, trăsurile vândute, 
servitorii concediaţi. 

lată ce se întâmplase. 

În ajunul acestei mutări neaşteptate din cartier, 
Baccarat stătea cu contele Artoff în acea cameră 
transformată în bibliotecă, în care tânărul rus fusese primit 
cu ocazia primei sale vizite. 

— Prietene, spuse Baccarat, ştii la fel de bine ca şi mine 
care este țelul meu. Ţi-am spus totul, eşti singurul care ai 
avut încredere. Pentru toţi ceilalţi, vicontele Andrea este un 
sfânt. 


— Ceilalţi n-au întâlnit privirea lui, răspunse contele 
Artoff. Îl consider un mizerabil. 

— Curajul şi îndrăzneala acestui bărbat sunt 
extraordinare. Atunci când credeam că-l am în mână, în 
momentul în care speram să obţin de la complicele său 
revelaţia numelui lui, el a schimbat totul, dintr-o dată, 
având puterea să transforme deznodământul pe care îl 
pregătisem; din acuzat a devenit acuzator, din vinovat s-a 
transformat în călău. Ce să fac? Ce să zic? Acţiunea acestui 
om mi-a închis gura. A avut îndrăzneala, să-mi întindă mâna 
şi să-mi spună: „Aşa sunt femeile! Ele vor să triumfe 
singure... În loc să vă sprijiniți pe mine, aţi vrut să urmăriţi 
singură <«<Valeţii de Cupă...>>.” Şi de-atunci, prietene, a 
devenit pentru toată lumea incontestabil că clubul „Valeţilor 
de Cupă” şi-a pierdut şeful, graţie energiei vigilente a 
domnului viconte Andrea un om bun, care ispăşeşte cu 
nobleţe greşelile trecute, devotându-se triumfului virtuţii. 

— Ce greşeală, murmură contele Artoff, că nu l-am ucis 
în ziua când era în bătaia pistolului meu! 

— Sigur că, în acest caz, reluă Baccarat, am fi evitat 
mari nenorociri în viitor. 

— Crezi că acest om, spuse contele, atât de des înfrânt, 
nu se va descuraja? 

— Niciodată, sunt convinsă. 

— Dar contra cui se va întoarce? Ce scop mai poate 
avea? 

— Ascultă: sir Williams este un om capabil să renunţe la 
o răzbunare oarecare, să se consoleze de o pierdere în 
materie de bani, dar în adâncul sufletului există o ură 
feroce, de nestins, cu care-şi învăluie fratele... Ar ierta totul 
altora, dacă aceştia l-ar ajuta contra lui. 

— L-ar putea asasina? 

Baccarat avu un surâs amar. 

— Să fim serioşi! spuse ea, în ceea ce priveşte 
răzbunarea este mai pretenţios. Nu numai viaţa lui Armand 
îl interesează... 


— Dar ce mai vrea? 

— Averea lui, soţia, copilul... N-ai ghicit încă, prietene, că 
acest rol de ipocrit atât de răbdător jucat, această pocăință 
de şase luni, minunat regizată, care l-a putut înşela chiar pe 
un om atât de inteligent ca Armand de Kergaz, nu poate fi 
altceva decât drumul întortocheat, trasat din umbră cu 
abilitate, pentru a ajunge la una din acele răzbunări, care 
nici nu ne trece prin minte? Infamul Andrea vrea să ocupe 
locul lui Armand, să devină mai târziu protectorul său, 
poate chiar soţul văduvei; să stranguleze copilul sau să-l 
facă să dispară. 

— Acest om trebuie ucis, murmură contele. 

— După Armand, cred că ai înţeles, prietene, că mai 
există o persoană pe lumea asta căreia i-a jurat pieirea... 

— Cine? întrebă rusul. 

— Eu, răspunse cu răceală Baccarat; eu, care am făcut 
ca totul să se prăbuşească sub picioarele lui; eu, care, 
nedând impresia că-i ghicesc intenţiile, l-am urmărit fără 
încetare; eu, care prefăcându-mă că lupt împotriva unui 
inamic necunoscut, ştiam foarte bine că acest inamic este 
chiar el. 

— Dacă va avea ghinionul de-a atinge măcar un fir din 
părul tău, strigă contele, căruia o mânie neaşteptată făcu 
să-i freamăte nările, dând fizionomiei sale o expresie 
teribilă şi cavalerească în acelaşi timp, îl voi sfârteca cu 
lovituri de pumnal. 

Baccarat îi întinse mâna. 

— Ai un suflet nobil, spuse ea. 

— Adevărul este, murmură contele cu o voce 
respectuoasă şi entuziastă în acelaşi timp, adevărul este că 
vă iubesc... 

— Taci! spuse ea, dându-i tandru o palmă pe umăr. Ai să 
mă obligi să te dojenesc... 

În acelaşi timp, îi surâse cu tristeţe, dar cu figura 
luminată de o caldă prietenie. 


Contele ascultă şi tăcu, dar privirea sa plină de admiraţie 
şi dragoste părea să protesteze împotriva acestei tăceri. 

— Dar, spuse el deodată, eşti sigură că sir Williams nu 
ştie că i-ai ghicit intenţiile? 

— De asta, răspunse Baccarat, nu pot fi încă sigură; dar, 
în orice caz, peste o oră îşi va forma o convingere. 

— Cum aşa? 

Tânăra femeie avea în continuare acel aer grav, trist, 
aproape sever. 

— Întâi, spuse ea, ascultă-mă cu atenţie; vei vedea că, în 
pofida sexului, posed o diplomaţie profundă. Sir Williams va 
veni aici. 

— Aici! 

— Da, într-o oră. 

— Pentru ce? 

Baccarat deschise un sertar, scoase o scrisoare şi o 
întinse contelui. 

— Citeşte, spuse ea. 

Scrisoarea provenea de la sir Williams şi era concepută 
foarte scurt: „Doamnă, Vreţi să mă primiţi astăzi, la orele 
două, la dumneavoastră? 

Acela care a fost sir Williams.” 

— Iată o îndrăzneală stranie, murmură contele. 

— Greşeşti, prietene. Sir Williams, îndrăznind să-mi 
ceară o întâlnire, dovedeşte cea mai mare prudenţă. Vine 
să-mi spună, nici eu nu ştiu ce, primul lucru care-i va trece 
prin minte, dar vrea în realitate să mă studieze pentru 
ultima oară; pentru a-şi forma o părere sigură după acest 
studiu şi examen. 

— Crezi? 

— 'Te voi ascunde aici, continuă Baccarat. Vei auzi totul şi 
dacă, ieşind de la mine, sir Williams nu va fi convins că nu 
mai am nici o umbră de bănuială asupra lui, accept să 
redevin odioasa creatură care am fost altădată. 

— Dar, spuse contele, arătându-i ceasul, e ora două. 

— Te voi ascunde. 


Contele privi împrejurul lui. 

— Unde? întrebă el. Nu văd nici uşi, nici draperii, nici 
perdele care m-ar putea ascunde. 

Baccarat izbucni în râs. 

— Într-adevăr, spuse ea, pereţii sunt acoperiţi din 
parchet până în tavan cu rafturi de bibliotecă, pline de 
cărţi, dar la doi paşi de aici există o ascunzătoare pe care 
au cunoscut-o trei oameni. Unul era arhitectul acestei 
clădiri, celălalt - muncitorul care a lucrat-o în timpul nopţii, 
ajutat de mine. Sărmanul arhitect a murit, muncitorul s-a 
retras în provincie, iar eu n-am divulgat nimănui secretul. 
Eşti primul care-l afli. 

— Cum! când ai vândut clădirea, n-ai... 

— Ascunzătoarea nu-mi putea servi decât mie, murmură 
Baccarat, coborând privirea, într-o vreme când mă temeam 
că voi vedea doi bărbaţi ucigându-se pentru mine, soarta a 
vrut ca să nu am niciodată nevoie de ea. 

Abia se ascunsese contele, când soneria o anunţă pe 
Baccarat de sosirea lui sir Williams. Baronetul era foarte 
punctual. 

După două minute, fu anunţat. 

— Spuneţi-i să intre, zise tânăra femeie, a cărei atitudine 
era atât de calmă şi de naturală, încât sir Williams, după ce 
aruncă o privire cercetătoare împrejurul lui, rămase 
convins că erau singuri. 

Domnul viconte Andrea devenise umil, trist şi era 
necesar ca Baccarat să aibă o convingere foarte bine 
formată, pentru a nu simţi nici o remuşcare că-l bănuieşte 
pe acest om sfânt. 

— Scumpa mea copilă, îi spuse el lui Baccarat, salutând- 
O şi aşezându-se alături de ea cu o familiaritate 
respectuoasă, am venit pentru a discuta lucruri serioase. 

— Sunt gata să vă ascult, domnule viconte, spuse ea. 

Şi-l privi cu o nuanţă de respect şi de indiferenţă, în 
acelaşi timp. 


Sir Williams crezu chiar că vede citindu-se în ochii ei 
remuşcarea. 

— Stimată doamnă Charmet, înainte de a vă vorbi de 
motivul care mă aduce, permiteţi-mi să spun câteva cuvinte 
cu privire la trecutul nostru comun. 

— Spuneţi, domnule. 

— Aţi fost o femeie uşuratică; un sentiment înălţător v-a 
adus într-o zi pe drumul cel bun. Eu am fost un mizerabil, 
un hoţ, un asasin, urmă el coborând privirea, şi merit o 
pedeapsă mai severă decât stigmatul cu care sunt acoperit. 
Căinţa mea este, într-adevăr, atât de neaşteptată, încât 
trebuie să fi existat o aprobare divină ca sir Williams să 
îndrăznească să se roage, el care blestema din copilărie... 
Conversiunea mea trebuie să fi trezit la unii neîncredere şi 
v-aţi numărat printre aceştia. 

Baccarat tăcea. 

— În ziua în care Armand ne-a încredinţat amândurora 
misiunea de a demasca această infamă asociaţie a Valeţilor 
de Cupă, am simţit pe faţa dumneavoastră o tresărire care 
dovedea că mă consideraţi trădător. 

— Mărturisesc că aşa este, spuse Baccarat, coborând 
privirea. 

— Bănuielile dumneavoastră m-au mâhnit, dar mi-au 
dovedit că Dumnezeu nu m-a iertat încă şi le-am acceptat 
ca o pedeapsă meritată. V-aţi îndoit de mine... Cine ştie, 
poate aţi rămas chiar convinsă că eram şi eu unul din 
oamenii pe care trebuie să-i urmărim? 

— Chiar aşa am crezut, domnule. 

— Deci aţi acţionat izolat, cu ce metode, nu ştiu, dar aţi 
ajuns la acelaşi rezultat. 

— Domnule viconte, spuse Baccarat, vreţi o mărturisire 
completă? 

— Vorbiţi... 

— Ei bine, ieri încă, după ce aţi aruncat acel om pe 
parchet cu o lovitură de pumnal. 

Sir Williams avu o tresărire abia perceptibilă. 


— Convingerea mea, continuă Baccarat, era abia 
zdruncinată. 

Ea îl privi direct în faţă, cu răceală, iar el îi susţinu 
privirea. 

— Acum, spuse ea, vă rog în genunchi să-mi daţi o 
dovadă, să-mi spuneţi măcar un singur cuvânt care să-mi 
risipească ultimele îndoieli. 

Sir Williams cobori privirea. 

— Ascultaţi, spuse el. Bănuielile dumneavoastră, 
neîncrederea dumneavoastră par să provină chiar din 
voinţa Domnului, care continuă să mă lovească şi ar trebui 
să mă înclin sub biciul răzbunător, fără să mai încerc să vă 
conving. Dar ce vreţi? sunt totuşi om, am inima slabă şi 
disprețul dumneavoastră mă apasă... 

— Dumnezeule! murmură Baccarat, care păru deodată 
emoţionată, dacă sunteţi totuşi sincer, dacă în loc de a fiun 
ipocrit şi un trădător, vă căiţi cu adevărat... Dumnezeule, ce 
remuşcări mă vor urmări de-acum înainte! 

Baronetul simţi o bucurie feroce cuprinzându-i inima şi 
creierul. Totuşi figura îi rămase impasibilă şi resemnată. 

— Dacă v-aş cere un jurământ, spuse el, un jurământ 
solemn, mi l-aţi face chiar crezându-mă vinovat, chiar 
crezând că-l faceţi unui mizerabil, care calcă în picioare 
toate jurămintele? 

— Chiar dacă aş face un jurământ unui ocnaş, tot l-aş 
ţine. 

— Ei bine! Vă cer un jurământ, cel de a îngropa în 
sufletul dumneavoastră, pentru totdeauna, secretul pe care 
vi-l încredinţez. 

— Vă jur, spuse Baccarat, că niciodată nu voi repeta un 
cuvânt din ce voi auzi acum. 

— Ei bine, reluă Andrea, poate veţi descoperi în adâncul 
sufletului dumneavoastră explicaţia căinţei mele. 

Baccarat tresări vizibil. 

— Într-o zi, după prăbuşirea îngrozitoarelor mele 
speranţe, am înţeles că iubesc. Eu, omul fără inimă, am 


înţeles că iubesc cu ardoare, cu-n respect fără margini, 
femeia pe care am jignit-o... O iubeam pe soţia fratelui meu, 
o iubeam pe Jeanne. 

Baccarat scoase un strigăt. 

— Vă înţeleg, spuse ea... iertaţi-mă... iertaţi-mă... 

Ea se aruncă în genunchi şi îi luă mâna; sir Williams, 
fremătând de bucurie, văzu strălucirea lacrimilor în ochii ei. 

Crezu că învinsese sfinxul. 

— Acum înţelegeţi, nu-i aşa? întrebă el, înţelegeţi că 
monstrul a putut să se căiască într-o zi, că a venit ziua în 
care a avut oroare de el însuşi, gândindu-se că a jignit şi a 
călcat în picioare singura femeie iubită vreodată. 

Baccarat se ridică şi îi întinse mâna lui sir Williams. 

— Domnule viconte, spuse ea, vreţi, la rândul 
dumneavoastră, o dovadă a convingerii mele că v-aţi câit cu 
adevărat şi că v-am făcut să suferiţi mii de torturi prin 
nedreptele mele bănuieli? 

El clătină din cap şi un surâs indulgent - surâsul tatălui 
care iartă un copil neascultător - îi apăru pe buze. 

— La ce bun? spuse el. Lacrimile pe care le văd în ochii 
dumneavoastră... 

— Asta nu-i nimic, continuă ea, ţineţi... 

Scoase din faldurile rochiei o armă - pe atunci foarte 
nouă, care se aducea din America şi se numea revolver. 

Apoi i-l întinse. 

— Credeţi, spuse ea surâzând printre lacrimi, că mi-a 
fost teamă la început să nu aveţi un pumnal asupra 
dumneavoastră şi să veniţi aici să mă asasinaţi?... Ei bine, 
luaţi această armă pe care o pregătisem pentru a mă 
apăra... Acum sunt în puterea dumneavoastră! Dacă sunteţi 
încă acel sir Williams pe care l-am cunoscut, hoţul şi 
asasinul, ucideţi-mă... Dacă sunteţi, aşa cum cred acum: un 
vinovat frământat de remuşcări, atunci iertaţi-mi bănuielile. 

Se aşeză din nou în genunchi. 

— Mulţumescu-ţi ţie, Doamne! murmură Andrea cu o 
voce stinsă, oare nobila încredere a acestei femei nu sună 


ca ora iertării mele? 

Şi Baccarat văzu două lacrimi curgând pe obrazul slăbit 
al pocăitului. 

Capitolul XC. 

În bătălia dintre aceste două caractere, atât de 
puternice şi de răbdătoare, dotate cu o inteligenţă plină de 
îndrăzneală, măsurându-şi forţele cu arma teribilă a 
prefăcătoriei, trebuia să existe totuşi un păcălit. 

În această luptă a vicleniei şi fineţei trebuia să existe un 
învingător şi un învins. Care dintre ei era sir Williams? Care 
era Baccarat? 

Reuşise într-adevăr sir Williams să-şi convingă adversara 
cu privire la câinţa lui? Baccarat reuşise să-i dea impresia 
că-l crede? 

Din ascunzătoarea sa, contele Artoff îşi puse aceste 
probleme, dar nu putea să le rezolve. Nemişcat, reţinându- 
şi respiraţia, neîndrăznind să facă nici cea mai mică mişcare 
care ar fi putut să-i trădeze prezenţa, tânărul rus se sperie 
în momentul când o văzu pe Baccarat întinzându-i 
revolverul lui sir Williams şi ridică imediat ţeava unuia din 
pistoalele sale la înălţimea frunţii acestuia, aranjând-o prin 
deschizătura practicată între două volume de Corneille. 
Dacă, în acel moment, lui sir Williams i-ar fi scăpat un gest 
sau o mişcare echivocă, ar fi fost ucis pe loc. 

Ei bine, cel care a fost învins, victima înşelătoriei acestui 
duel diplomatic, a fost sir Williams. 

— Acum, gândi el, Baccarat nu mă va mai deranja. Ar fi 
în stare să-mi încredinţeze partea ei de paradis, sigură că 
n-aş atinge-o... 

Un moment, îi trecu prin cap ideea de a folosi 
permisiunea pe care i-o dăduse Baccarat şi de a o lăsa 
moartă cu o lovitură a pumnalului, pe care îl avea 
întotdeauna asupra lui. Dar această tentaţie fu imediat 
respinsă. Sir Williams visa o răzbunare mai frumoasă decât 
o moarte subită. 


O ridică deci pe Baccarat, îi strânse mâinile cu căldură, o 
conduse spre canapea şi se aşeză lângă ea. 

— Acum, spuse el, putem vorbi despre lucruri mai 
serioase decât convertirea mea. 

— Vă ascult, prietene. 

Baccarat pronunţă acest ultim cuvânt fără ezitare; dacă 
baronetul mai avusese măcar o umbră de îndoială, ea se 
risipi pe loc. De aci înainte convingerea lui sir Williams era 
de neclintit. Era imposibil ca Baccarat să nu aibă încredere 
în el. 

— Scumpă copilă, spuse el, vreau să-ţi vorbesc despre 
evenimentele de acum trei zile. Toţi cinci am părăsit casa lui 
Dai-Natha în mijlocul nopţii, trăgând concluzia că ar fi mai 
bine să ne ceară cont justiţia, decât s-o anunţăm noi. Am 
ucis un mizerabil, dar comisarul de poliţie putea găsi acest 
lucru nepotrivit şi am acţionat înţelept retrăgându-ne. Dar 
iată ce s-a întâmplat după aceea: a doua zi au găsit-o pe 
Dai-Natha moartă, iar lângă ea pe domnul de Cambolh care 
mai respira. Acesta a fost transportat la spitalul Beaujou. 

— Ştiu, zise Baccarat. 

— Aşa! zise sir Williams, încântat şi surâzător, aveţi deci 
o poliţie proprie. 

— Fără îndoială, şi Baccarat surâse la rândul ei. 

— Pot să continui? întrebă sir Williams. 

— Sigur, căci s-ar putea să nu ştiu tot. 

— Starea sa a părut la început disperată, continuă sir 
Williams, dar medicii cred că-l pot salva. 

— Cu atât mai bine, spuse Baccarat cu bucurie. 

— De ce este mai bine? 

— Pentru că, dacă va trăi, vom obţine de la el cele mai 
preţioase informaţii. 

Sir Williams se închină. 

— Aveţi dreptate, spuse el, nu m-am gândit la asta! 

— Ei bine, reluă Baccarat, la fel de surâzătoare, fiindcă 
îmi recunoaşteţi superioritatea, vreau să vă dau o misiune 
de încredere. 


— Vorbiţi... 

— Acest Cambolh trebuie să fie un aventurier continuă 
ea, un om împopoţonat cu-n nume de împrumut, etalând o 
bunăstare dubioasă, un mizerabil care trebuie să aibă 
legături misterioase cu tot ce este mai josnic, abject şi 
criminal în drojdia societăţii pariziene. 

— Sunt convins, spuse sir Williams calm. 

— Acest om nu şi-a numit complicii, trebuie să-i denunțe; 
nu şi-a trădat secretul, şi acest secret trebuie să-l aflăm... 

— II vom afla. 

— Îl plasez deci sub supravegherea dumneavoastră şi 
răspundeţi de asta în faţa mea. 

— Fiţi liniştită, doamnă. Începând de azi, va fi 
supravegheat. Vor fi urmărite fazele convalescenţei sale, 
vor fi culese toate mărturisirile. Se va nota până la ultimul 
cuvânt, tot ce spune... 

— Este foarte bine. M-aţi înţeles. 

— În fiecare zi, reluă sir Williams, de fiecare data când 
voi avea o informaţie nouă asupra acestui mizerabil, voi 
veni personal să v-o comunic. 

— Atât cât este posibil, nu trebuie să existe între noi nici 
scrisori, nici întrevederi. 

— Sunt de acord, urmă sir Williams, dar aş prefera alt 
loc pentru întrevederile noastre. 

Baccarat surâse. 

— Sunteţi nebun, spuse ea, cum v-aţi putut gândi că aş 
păstra această casă măcar o zi? Baccarat redevine doamna 
Charmet, iar curtezana - reînviată, un moment, pentru 
nevoile cauzei pe care o servim amândoi - reintră de acum 
înainte în umbră. 

— Vă întoarceţi deci în strada Buci, în acea casă rece şi 
sumbră, care seamănă cu o mănăstire? 

— Oare uitaţi mansarda pe care o ocupați în clădirea 
familiei Kergaz? întrebă ea cu o respectuoasă admiraţie. Mă 
credeţi, deci, mai puţin pocăită decât dumneavoastră? 

— Nu, răspunse sir Williams. 


— Atunci nu exageraţi tristeţea casei şi veniţi să mă 
vedeţi în strada Buci. 

Sir Williams se ridică şi strânse afectuos mâna tinerei 
femei. 

— Plec de aici cu inima uşurată de o mare greutate. 

— Iar eu, spuse Baccarat, voi avea inima sfâşiată de 
remuşcări, prietene. 

— Nu trebuie să ai nici o remuşcare, murmură el, 
crimele pe care le-am înfăptuit meritau neîncrederea care 
m-a urmărit. La revedere! Voi avea privirea aţintită asupra 
acestui mizerabil şi nu ne va scăpa. 

După aceea se retrase. 

Baccarat aşteptă ca zgomotul paşilor săi de pe nisipul 
aleilor să se stingă, ca poarta să se închidă în urma lui, 
pentru a avea convingerea că a plecat. Atunci îşi eliberă 
prizonierul din ascunzătoare. 

— Dumnezeule! spuse tânărul conte, arătându-se, cum 
m-ai speriat...! 

— Eu? 

— Atunci când i-ai dat revolverul am crezut că te va 
ucide... 

Ea avu un surâs calm şi frumos, surâsul femeii care 
crede în acelaşi timp în norocul ei şi-n dragostea care o 
veghează. 

— Eşti un copil! spuse ea. 

— Acest om putea avea un pumnal, murmură contele, ca 
să se arunce asupra ta. Îţi putea lua revolverul, 
îndreptându-l apoi spre tine! 

— Nu erai aici? 

— Sigur... îl ocheam cu pistolul. 

— Atunci de ce îţi era teamă? 

— Cele două gloanţe se puteau încrucişa, şi al lui îşi 
putea atinge ţinta în acelaşi timp în care l-ar fi lovit al meu. 

Baccarat întinse frumoasa ei mână şi o puse pe pieptul 
tânărului conte. 


— Iată, spuse ea, după felul în care-ţi bate inima sunt 
sigură că glonţul tău ar fi sosit înainte. 

Răspunsul suna triumfător şi contele Artoff fremăta de 
emoție. 

— Ai dreptate, murmură el, privirea mea nu l-a părăsit 
nici o clipă: la primul gest echivoc, ar fi fost mort. 

— Ce crezi despre conversiunea lui? întrebă Baccarat. 

— Nu ştiu... 

— II crezi pocăit? 

— Dar tu? întrebă contele. Cât despre mine, îmi 
mărturisesc tinereţea, naivitatea, necunoaşterea oamenilor 
şi nu mă simt în stare să pătrund asemenea mistere. 

— Pe mine mă crezi capabilă? 

— Da, spuse contele cu convingere. 

— Atunci reţine: sir Williams, contele Andrea, sau oricum 
l-ai numi, este un mizerabil! El a plecat convins că nu mai 
are de ce să se teamă de mine, m-am convins că a fost 
păcălit şi că nu este departe ora când îl vom avea cu mâinile 
şi picioarele legate şi-l vom obliga să-şi mărturisească 
josnicia. 

— Eşti o femeie de geniu, spuse tânărul cu admiraţie, 
dar îmi permiţi o întrebare? 

— Spune-o... 

— Dacă ai convingerea că acest om este complice, chiar 
şeful celui pe care l-a înjunghiat, de ce îi încredinţezi 
supravegherea lui? 

— Întâi pentru a-mi asigura încrederea lui. 

— Şi-apoi? 

— Pentru că am siguranţa că numai complicele său îl va 
putea demasca; aceşti doi oameni trebuie să se revadă, să 
se împace, să combine noi crime, pentru ca unul să termine 
prin a-l trăda pe celălalt. 

— Asta înseamnă că-n cazul în care vicontele de 
Cambolh se va vindeca, îl vom lăsa să părăsească spitalul 
Beaujou? 

— Fără îndoială. 


— Şi să-şi reînceapă isprăvile? 

— Ascultă, prietene, spuse Baccarat, doar acest om îl 
cunoaşte pe sir Williams; doar el îi poate smulge masca de 
ipocrizie; dacă ar muri, cauza noastră ar fi disperată. Să ne 
rugăm să scape... şi să pregătească împreună o nouă 
crimă... 

— Poate ai dreptate, murmură contele Artoff, obişnuit de 
mult timp să aibă o încrede oarbă în Baccarat. 

După cele două scene pe care le-am descris, suntem 
obligaţi să arătăm în câteva pagini evenimentele petrecute 
în cele trei luni. 

Trei zile după întrevederea pe care o avusese cu 
vicontele Andrea, Baccarat - reinstalată în casa de pe 
strada Buci - primi vizita vicontelui, care venise să-i 
raporteze următoarele asupra pretinsului conte de 
Cambolh: 

— Rănitul este în afară de orice pericol, cu toate că mai 
delirează. Medicii sunt siguri că va scăpa cu viaţă. O 
versiune curioasă şi romantică, cam departe de adevăr, 
circulă asupra evenimentului din bulevardul Lord-Byron. 

Şi sir Williams povesti despre zvonurile care circulau cu 
privire la uciderea pretinsului amant al indiencei Dai- 
Natha. 

Baccarat păru să creadă tot şi-şi concedie asociatul, 
convins că ea se bizuie în întregime pe el. 

Opt zile mai târziu, vicontele Andrea reveni. De astă dată 
anunţă că rănitul a intrat în convalescenţă, dar medicii se 
temeau că va rămâne idiot. 

Baccarat se arătă foarte mâhnită de această ştire. 

Mai trecură trei săptămâni. 

În acest timp, sir Williams o ţinu pe Baccarat la curent cu 
toate cuvintele incoerente ale rănitului, apoi veni s-o anunţe 
că fusese cerut de mama lui şi îi raportă atât scena care 
avusese loc la spital, cât şi cea de la judecătorul de 
instrucţie. Baccarat, care ţinea cu tot dinadinsul să treacă 
drept cea păcălită de sir Williams, îl însărcina să exercite 


asupra falsului gentilom aceeaşi supraveghere ca şi până 
acum şi să-l urmărească zi cu zi în mansarda mamei sale, 
aşa cum făcuse la spital. 

Sir Williams continuă să-i aducă buletine medicale de o 
minunată exactitate. În fine, într-o zi - exact a doua zi după 
cea în care Rocambole părăsi în grabă mansarda pentru a 
pleca la Le Hâvre - sir Williams se prezentă în strada Buci. 
El o anunţă pe Baccarat că Rocambole, rămas idiot pentru 
tot restul vieţii, plecase în provincie la un frate al mamei, 
cultivator înstărit, care se oferise să aibă grijă de el. 

— Foarte bine, spuse Baccarat; după dumneavoastră, ce- 
ar trebui să facem acum? 

— Nu prea ştiu... răspunse sir Williams. 

— Sunt de părere să nu-l pierdem din vedere. 

— Fie. Voi face să fie urmărit şi în provincie. 

— Unde se află acum? 

— A plecat în Anjou. 

— În ce sat? 

— Voi şti numele satului astă seară. 

— Foarte bine! Vom mai vorbi şi vom hotărî. 

Sir Williams era din ce în ce mai convins că Baccarat 
avea în el o încredere fără margini şi că nu va înceta să se 
bizuie pe el. 

Tocmai voia să se retragă, când uşa cabinetului de lucru 
al doamnei Charmet - care, ne amintim, dădea în salonul 
acela mare şi trist, cu stucaturi din stejar negru - se 
deschise şi micuța evreică intră. 

De mult timp medita Baccarat asupra acestei lovituri de 
teatru. 

De trei luni, ori de câte ori sir Williams venea la ea, 
părea că este în căutarea cuiva. Fără să vrea, privirea-i 
rătăcea ici şi colo, părând să caute cheia unei enigme pe 
care nu reuşea s-o descifreze. Enigma consta desigur în 
absenţa micuţei evreice. 

Niciodată Baccarat nu i-a vorbit de ea, niciodată nu i-a 
pronunţat numele, niciodată sir Williams n-a mai întâlnit-o. 


În momentul în care uşa cabinetului se deschise, sir 
Williams era întors către ea. 

Micuța evreică intră surâzătoare şi alergă către 
Baccarat. Aceasta îl văzu atunci pe sir Williams tresărind, 
pălind, apoi înroşindu-se tot... Ea se prefăcu că 
îmbrăţişează copila, pentru a-i da timpul de a-şi reveni din 
tulburarea provocată de această apariţie neaşteptată. 

Două minute mai târziu, sir Williams redevenise la fel de 
calm şi impasibil cum fusese înainte de sosirea Sarei. Mai 
vorbi încă un sfert de oră, fără să pară că acordă vreo 
atenţie copilei, apoi se retrase. 

Abia plecase, că Baccarat o trimise pe fetiţă în camera ei 
şi trecu în camera de lucru, unde o aştepta contele Artoff. 

— Ei bine? întrebă el, privind-o curios. 

— Prietene, spuse ea, în această lume nimic nu e perfect. 
Omul acesta, atât de răbdător şi de şiret, posedă un defect 
în mijlocul impenetrabilei sale armuri. O iubeşte pe Sarah... 
şi în acest punct îl voi lovi! 

— Dar, întrebă contele, care auzise tot, dacă ne scapă 
complicele lui? 

— Nu te teme de nimic, îl vom regăsi în curând. 

Şi, ca şi cum ar fi ascultat de nişte misterioase oracole 
ale viitorului, Baccarat adăugă: 

— S-a odihnit trei luni. Fără îndoială că le-a folosit 
pentru a combina cine ştie ce nouă şi oribilă maşinaţie; dar 
iată că ora executării ei a sunat, căci, ştiu foarte bine, 
complicele său nu este deloc idiot şi sper că în curând vom 
vedea sosind ziua ispăşirii... 

În ajunul triumfului, bestia sălbatică va cădea în capcana 
pe care i-o sap sub picioare de trei luni şi momeala pe care 
o voi plasa în fundul capcanei va fi această fată, asupra 
căreia a îndrăznit să ridice privirea-i ucigaşă... 

Tânărul rus tremură, căci văzu licărind în privirea lui 
Baccarat un fulger ca acela care precede furtuna, părând 
să prezică apropiata pedepsire a infamului Andrea. 

Capitolul XCI 


„Ciuboţica Cucului”, vila pe care contele de Kergaz o 
avea între Chatou şi Croissy, era o încântătoare locuinţă, 
izolată la marginea apei, departe de celelalte clădiri. 
Grădina ei, în amfiteatru, ajungea până la râu şi avea o 
portiţă care dădea chiar spre mal. 

Contele cumpărase această vilă cu două luni înainte. 

Revenind într-o seară de la Saint-Germain, într-o 
caleaşcă deschisă, împreună cu Jeanne, trecură prin faţa 
vilei. Contesa admirase căsuţa albă, pe jumătate ascunsă 
sub verdeață, şi domnul Kergaz ordonă să se oprească caii. 
Pe una din faţade, văzu aceste cuvinte scrise cu litere 
groase: 

CASĂ DE VÂNZARE. 

Casa era la fel de cochetă pe dinăuntru, cum era şi pe 
dinafară: se simţea că cel care o construise o făcuse pentru 
el şi că era un om de gust. 

— Dragă Armand, spuse Jeanne, vizitând vila, micul parc, 
grădina, ar trebui să cumperi căsuţa. E aşa de drăguță... 
vom putea petrece aici luna mai... 

Cum dorinţele Jeannei erau porunci, Armand cumpără 
„Ciuboţica Cucului” şi avea intenţia să-şi petreacă aici toată 
luna mai, lună atât de încântătoare în apropiere de Paris, 
dar care mai departe este încă rece. 

La opt zile, după prezentarea marchizului don Inigo de 
los Montes, Jeanne şi Armand erau instalaţi în vilă doar cu 
trei servitori: o bucătăreasă, un valet şi o cameristă. 
Armand mergea la Paris în fiecare zi şi revenea seara. 
Jeanne, cu copilul de mână, făcea lungi plimbări pe malul 
râului şi pe insula Croissy. Vicontele Andrea rămăsese la 
Paris, conform dorinţei exprimate de contesă. 

Armand nu împărtăşea părerile soţiei sale despre 
sentimentele fratelui său; el ştia foarte bine că, oricât de 
disperată şi oricât de mută ar fi o adevărată dragoste, 
vederea femeii care o inspiră te face mai puţin să suferi 
decât lipsa ei. De aceea, hotări să i se păstreze vicontelui o 
cameră la „Ciuboţica Cucului”; şi fiindcă voia să-i favorizeze 


mania spre ascetism, îi alesese o mansardă tapisată cu 
hârtie ieftină şi cu mobilă din lemn de brad. 

Uneori, îşi zicea el, îl voi lua pe Andrea să mănânce la 
„Ciuboţica Cucului” şi va rămâne o zi sau două. Chiar dacă 
va suferi puţin văzând-o pe Jeanne, se va bucura de aerul 
curat, atât de necesar celor cu sănătatea şubredă. 

Dar până atunci, sub un pretext sau altul, Andrea a 
refuzat sistematic să vină pentru câteva ore la Chatou. 

Marchizul don Înigo de los Montes devenise, însă, un 
obişnuit al vilei. În opt zile luase prânzul aici de trei ori. 
Domnul de Kergaz - dorind să fie agreabil vechiului său 
prieten Urbain Mortonnet, sedus şi de aerul de naivitate 
impregnat cu purtări aristocratice ale tânărului marchiz - 
se achită cu conştiinciozitate de funcţiile lui de mentor. Îl 
conduse pe tânărul brazilian la operă, la Comedia 
Franceză, la primele curse de la Chantilly şi de la Le 
Marche, îl prezentase îţi câteva saloane şi mai ales la 
doamna Fernand Rocher, care dăduse un bal. 

Marchizului îl plăceau exerciţiile fizice şi adora caii. 
Armand îl convinsese să-şi cumpere un splendid cal 
irlandez. Marchizul venea, de obicei, de la Paris la Chatou 
călare, cel mai ades singur, uneori împreună cu Armand. 

Domnul de Kergaz mergea la Paris aproape în fiecare zi 
şi revenea seara la „Ciuboţica Cucului”. Când venea însoţit 
de tânărul brazilian, acesta părăsea vila către orele zece 
sau unsprezece seara. 

Într-o dimineaţă, ajungând la Paris, domnul de Kergaz 
găsi o invitaţie care fusese înmânată în ajun intendentului 
său. Un tânăr pictor, pe care contele îl protejase, îl 
încurajase şi-l făcuse cunoscut în lume, se căsătorea. EL îl 
ruga pe protectorul său să-i onoreze la nuntă cu prezenţa 
sa. 

Putea Armand să-l refuze? Dar chiar în ajun îl invitase pe 
don Inigo la o plimbare în pădurea Saint-Germain, unde 
urmau să vâneze a doua zi. Între aceste două obligaţii, 
Armand rămase, un moment, nedecis. 


Se gândi că de vânat se vânează des la Saint-Germain, în 
timp ce tânărul său protejat nu se căsătorea decât o 
singură dată. Aşa că-i scrise câteva cuvinte brazilianului, 
pentru a se scuza. 

Apoi îl chemă pe Andrea şi, întinzându-i invitaţia 
pictorului, îi spuse: 

— Sper că vei fi amabil, scumpe frate, să mergi astă 
seară la „Ciuboţica Cucului”. 

Andrea tresări şi Armand îl văzu pălind. 

— Ai să zici că-s nebun, spuse Armand, dar sunt atât de 
puţin obişnuit s-o las pe Jeanne singură noaptea, încât n-aş 
fi cu adevărat liniştit, decât dacă vei avea grijă de ea. 

— Dar... frate... bâlbâi Andrea. 

— Du-te, deci, să cinezi cu ea, continuă Armand, îţi vei 
lua în primire camera pe care ţi-am pregătit-o şi o vei 
avertiza pe Jeanne că ajung foarte târziu, către ora patru 
sau cinci dimineaţa. 

Andrea păru să se resemneze la un mare sacrificiu, dar 
acceptă şi plecă pe la ora cinci după-masă cu trenul, clasa a 
treia, ca un mic rentier care calculează cu înţelepciune o 
economie de şase bani. Ajunse la „Ciuboţica Cucului” pe la 
ora cinci. 

Jeanne îşi aştepta soţul. Când Andrea îi comunică că 
Armand este reţinut la Paris şi că nici tânărul brazilian nu 
va veni, contesa avu un simţământ amestecat de bucurie şi 
tristeţe. Nici ea nu ştia de ce. Marchizul don Inigo de los 
Montes îi provoca teamă. Aflând că nu vine, se simţi 
uşurată, cu toată neplăcerea provocată de absenţa soţului. 

Domnul viconte Andrea continuă să-şi joace de minune 
rolul de victimă resemnată, de om torturat care se 
complace în torturile sale. Avu curajul să ia masa în doi, cu 
femeia pe care o iubea în tăcere, să coboare pudic privirea 
când ea se uita la el şi să-i ofere braţul pentru plimbarea pe 
care Jeanne o făcea în fiecare seară după cină. 

Când se întoarseră, era întuneric. 

Jeanne luă o lumânare şi îi spuse: 


— Haide, scumpul meu frate, te voi conduce în camera 
ta. 

Pronunţând aceste ultime cuvinte, ea surâse cu tristeţe. 

— Această cameră, spuse ea, este mansarda cea mai 
mică a clădirii. Armand îţi cunoaşte gusturile şi de aceea ţi- 
a rezervat-o. 

— Armand a avut dreptate, răspunse el cu umilinţă, dar 
sunt convins că este încă prea mult pentru un sărman 
păcătos ca mine. 

Şi o salută, ca şi cum ar fi dorit să evite prelungirea unei 
discuţii care îl tortura. 

— Bietul om! gândi contesa, retrăgându-se. 

Începu să se gândească că nefericitul o iubea şi că 
trebuie să fi suferit cumplit în timpul acestei lungi plimbări 
de seară, când umblaseră braţ la braţ. 

După ce Jeanne plecă, domul viconte Andrea deschise 
fereastra şi-şi sprijini coatele de pervaz. Ca un general în 
ajunul unei bătălii, baronetul studia terenul. La urma urmei, 
el cunoştea bine vila. Venise când s-a pus problema 
cumpărării ei şi revenise când muncitorii făceau lucrările 
necesare primirii noilor stăpâni. Şi chiar în acea zi, ca un 
om obişnuit să judece totul dintr-o privire, îşi întipărise în 
minte, în câteva minute, întregul plan interior şi exterior al 
clădirii. Putem spune că sir Williams, sprijinit de pervaz, 
făcea o simplă recapitulare. 

Era aproape ora zece. Noaptea era întunecoasă. Umbra 
învăluia grădina. Se auzea murmurul apei fără să i se vadă 
strălucirea de argint. În casă era tăcere. 

Cei trei servitori se culcaseră. Doar Jeanne veghea 
încă... Sau cel puţin aşa puteai bănui, după lumina căzută 
pe arborii de la fereastra ei, de la primul etaj. 

Andrea ştia că doamna de Kergaz îşi păstra chiar şi la 
ţară obiceiurile pariziene. Se trezea târziu şi nu se culca 
niciodată înainte de miezul nopţii, citind sau brodând într-o 
cămăruţă vecină cu dormitorul. 


— Să mergem! gândi sir Williams, nu-mi merge rău în 
ultimul timp şi totul vine când trebuie... Servitorii dorm în 
partea din spate a clădirii, în timp ce camera lui Jeanne este 
în faţă şi dă în grădină... Nu vor auzi nimic... Să mergem să 
deschidem poarta. 

Cobori în vârful picioarelor, oprindu-se la fiecare treaptă 
a scării, atât de tare se temea să nu facă vreun zgomot; 
apoi, continuându-şi drumul cu aceleaşi precauţiuni, ajunse 
la capătul scării şi, cu tot întunericul care îl înconjura reuşi 
să-şi găsească drumul. Ai fi zis că pupila sa dilatată 
căpătase darul de a vedea în întuneric. Fără ezitare, se 
îndreptă spre stânga, către o seră, a cărei uşă era 
întotdeauna deschisă; traversă sera în toată lungimea ei şi 
ajunse în grădină. Aici se opri din drum şi privi faţada 
clădirii. 

Ferestrele camerei lui Jeanne erau în continuare 
luminate şi întredeschise, lăsând să intre caldele adieri ale 
vântului pornit din amurg şi la care începuseră să se 
adauge câteva picături de ploaie. 

Sir Williams remarcă un copac, un tei, plantat foarte 
aproape de zid, care urca către fereastra camerei lui 
Jeanne, astfel încât ramurile lui erau abia la patru sau cinci 
picioare depărtate de brâul de sub fereastră. 

— E-n regulă! gândi el, derbedeul este agil ca o pisică şi 
va sări cu uşurinţă. 

Reîncepu să meargă, ducându-şi pantofii în mână, 
pentru a nu lăsa nici o urmă de încălțări pe nisip, şi alese 
aleile cele mai întunecoase. Ajunse astfel până la zidul de la 
marginea apei; găsi portiţa, care era închisă cu-n simplu 
zăvor. Bătrânul spărgător era prea versat în arta 
deschiderii broaştelor şi a tragerii fără zgomot a zăvoarelor, 
pentru a provoca tocmai aici cel mai mic scârţâit. Poarta se 
deschise fără zgomot, iar după ce ieşi, sir Williams o închise 
cu aceleaşi precauţiuni. 

— Să mergem la întâlnire, îşi spuse el, numai să fii 
punctual. 


Îşi puse pantofii şi urcă încet pe mal, trăgând cu urechea 
la cel mai mic zgomot şi căutând să pătrundă cu privirea 
prin beznă. 

Când ajunse la o sută de metri de casă, se opri pentru a 
asculta. Auzi un zgomot îndepărtat... ca paşii grăbiţi ai unui 
om întârziat. 

— El trebuie să fie! îşi zise vicontele. 

Şi mai înaintă puţin. 

Zgomotul se apropia, în curând se putea distinge o 
umbră. 

Atunci, în loc să mai înainteze, se aşeză foarte liniştit în 
iarbă şi rămase nemişcat. 

Paşii se apropiau. Sir Williams observă o umbră care 
părea să se mişte. Apoi, pe măsură ce această umbră 
înainta, putu distinge, la intervale inegale, un mic zgomot 
metalic, zgomotul unui pinten lovind o pietricică. 

De această dată era hotărât: 

— EI este! îşi spuse sir Williams. 

Scoase un amnar din buzunar, îl scapără şi făcu să 
ţâşnească o jerbă de scântei, apoi îşi aprinse o ţigară pe 
care o scoase din buzunar. 

Făcând toate acestea, continua să rămână aşezat în 
iarbă. 

Dar fără îndoială că acesta era semnalul, căci umbra 
care înainta mereu şi care nu mai era decât la mică 
distanţă, mai merse câţiva paşi şi spuse cu-n accent 
meridional: 

— Domnule, sunteţi amabil să-mi daţi un foc? 

— Cu plăcere, senior, răspunse sir Williams, care-l 
recunoscu pe tânărul marchiz brazilian don Inigo de los 
Montes. 

Don Înigo ajunse în dreptul lui sir Williams. Acesta se 
ridică şi spuse: 

— Eşti punctual. 

— Eşti gata, unchiule? 

— Fără îndoială, dar tu? 


— Fii liniştit. 

— Cunoşti micul discurs? 

— Ca un tânăr premiant. 

— Vei fi patetic, antrenant, irezistibil? 

— De cincisprezece ani tot văd melodramele 
bulevardului... 

— Foarte bine! Să încercăm. 

Cei doi plecară de-a lungul malului şi coborâră până la 
vilă. 

Ajunşi la portiţa grădinii, sir Williams ridică din nou 
privirea spre faţadă, remarcă cu bucurie că la fereastra lui 
Jeanne ardea încă lumina şi, arătând copacul din dreptul 
ferestrei, îi suflă la ureche lui Rocambole: 

— Iată! Un om care a aruncat lasoul în pampas şi a 
parcurs pădurile virgine trebuie să ştie să se caţăre în 
copaci... Aşteaptă cinci minute, cât îmi trebuie pentru a 
ajunge liniştit în camera mea, unde voi cădea într-un somn 
profund. 

În timp ce marchizul don Inigo de los Montes aştepta, sir 
Williams reintră în casă cu aceleaşi precauţiuni pe care le 
luase la ieşire... 

Capitolul XCII. 

Într-adevăr, cu toate că pentru viaţa la ţară era foarte 
târziu, contesa de Kergaz nu se culcase încă. Aşezată în faţa 
unei broderii, lucra... sau, mai curând, visa. Separată numai 
de câteva ore de scumpul ei soţ, stând în casă singură, se 
simţea foarte tristă. De patru ani de când dura fericirea lor, 
era prima dată că se găsea fără soţul ei în cursul nopţii. 
Fireşte, motivul pentru care lipsea Armand era serios, iar 
scrisoarea încântătoare şi afectuoasă pe care i-o scrisese 
era suficientă pentru a o linişti. 

Îşi repeta mereu toate acestea; când văzu că trecuse de 
ora unsprezece, îşi spuse chiar că Armand va veni în zori şi 
că, deci, mai rămân doar câteva ore până în momentul când 
îl va revedea... în pofida tuturor acestor gânduri, ea nu-şi 
putu opri o stare de vagă nelinişte. 


În fond, de ce îi era frică? Era păzită de servitori 
devotați. Andrea, cumnatul a cărei căinţă făcuse din el un 
sfânt, se afla în aceeaşi casă. Acum, Jeanne avea o 
încredere desăvârşită în omul care altădată o jignise atât de 
profund. 

Starea ei de spirit era totuşi neliniştită şi, căutând cauza 
acestei nelinişti, gândul o purtă dintr-o dată la marchizul 
don Inigo de los Montes. La acest gând, la acest chip care 
părea să se deseneze clar în imaginaţia-i tulburată, contesa 
de Kergaz tresări. 

Cum îşi putea explica această neaşteptată teamă? 
Marchizul nu spusese nici un cuvânt, nu lăsase să-i scape 
nici un gest care ar fi fost jignitor pentru doamna de 
Kergaz, şi totuşi Jeanne simţise că - prea puţin grijuliu faţă 
de datoria ce-i impusese primirea călduroasă a soţului ei - 
acest om avea îndrăzneala de-a o iubi... Şi tocmai acest fapt 
îi producea frică. Simţi instinctiv că acest străin, cu tenul 
măsliniu, cu părul ca lignitul, părea capabil de orice, chiar 
de o crimă atunci când era împins de o pasiune fanatică. 
Împotriva voinţei ei, contesa avu un tremur gândindu-se la 
marchiz... 

Ce putea face? Putea să-i spună lui Armand: „Nu-l mai 
primi pe acest tânăr... i-am ghicit gândurile”. Era 
inadmisibil, căci ar fi însemnat în acelaşi timp să-i spună 
soţului ei: „Mi-e frică atât de mine, cât şi de el”... Şi apoi, 
cine ştie? se putea înşela... 

Cu toate eforturile pe care le făcea, Jeanne îşi simţi 
gândurile asediate de amabilitatea brazilianului. Deşi el nu 
venise, şi nici nu va veni... căci era trecut de ora 
unsprezece, oră când la ţară toată lumea se culcă, oră când 
o femeie de rangul contesei de Kergaz nu putea primi pe 
nimeni, în absenţa soţului ei. Jeanne îşi spuse că exagerase 
şi, părăsind broderia începută, se apropie de fereastră. 
Spera să-şi răcorească fruntea, înfierbântată de această 
nelinişte, la aerul proaspăt al nopţii... Dar vântul era 
furtunos, cerul apăsător. Un vânt puternic apleca arborii 


din grădină şi îi făcea să trosnească. O picătură de ploaie 
căzu pe mâna lui Jeanne. Pentru un moment îi trecu prin 
minte să închidă fereastra, dar era femeie şi, deci, 
curioasă... Nu voia să-i fie frică de furtună şi aproape că 
aştepta să vadă primele fulgere brăzdând bolta plumburie a 
cerului. 

Se întoarse la broderia ei şi începu să se gândească la 
Armand... Timp de câteva minute uită singurătatea, 
izolarea, timpul care trecea, şi se identifică atât de bine cu 
cel la care se gândea, încât avu impresia că era cu el 
împreună. 

Dar un zgomot o făcu să tresară şi o smulse din reverie. | 
se păru că auzise paşi în grădină. Jeanne se reîntoarse la 
fereastră, se aplecă în afară şi ascultă. Obscuritatea nopţii 
era aproape completă. Nu se auzea alt zgomot, decât 
trosnetul arborilor sub rafalele de vânt care prevesteau 
furtuna. 

— Nu este decât vântul, gândi Jeanne. Am înnebunit de-a 
binelea, cu temerile mele. 

Luă de pe etajeră o carte şi o deschise. Trecură câteva 
minute, timp în care căută un refugiu în lectură... dar, 
deodată, tresări din nou... De această dată avu aproape 
certitudinea că aude paşi pe nisipul aleii. 

Se reîntoarse la fereastră... Acelaşi întuneric, aceeaşi 
linişte. 

Atunci tânăra femeie se autoironiză şi, pentru a-şi da 
curaj, luă o lumânare şi trecu în camera vecină, unde 
dormea copilul... Micul Armand se odihnea liniştit. Jeanne 
se opri câteva minute, privindu-l. Speriată, mută, 
surâzătoare totuşi, având grijă să nu-i scape vreun zgomot 
care l-ar fi putut trezi, se aplecă asupra lui cu delicateţe, îi 
sărută uşor buclele blonde şi plecă în vârful picioarelor 
până în budoar... Deodată, se dădu un pas înapoi, uluită, cu 
privirea aţintită cu spaimă spre fereastra care încadra 
frunzişul stufos al teiului indicat de sir Williams lui 
Rocambole, şi-n mijlocul căruia contesa de Kergaz avu 


impresia că vede două puncte luminoase, doi ochi 
scânteietori îndreptaţi către ea. 

Vicontele Andrea, ca om care exploatase mult timp acest 
sentiment uman numit frică, ştia din experienţă că marile 
spaime sunt mute şi se exprimă de obicei printr-un fel de 
prostraţie, de paralizare a simţurilor. Indicând pretinsului 
brazilian escaladarea copacului, sir Williams calculase că 
teroarea simțită de Jeanne - când va vedea intrând un om 
pe fereastră - va fi atât de mare, încât nu va putea scoate 
nici un strigăt. 

Sir Williams nu se înşelase. Jeanne rămase mută, cu 
privirea aţintită asupra celor două puncte luminoase... Din 
gâtul crispat nu ieşi nici un strigăt; braţu-i înţepenit refuză 
să se întindă către cordonul de sonerie... Se dădu înapoi un 
pas, apoi încă unul şi se simţi lipită de zid. 

În acest moment, cele două puncte luminoase îşi 
schimbară locul, o umbră se mişcă în frunziş... Apoi această 
umbră sări. 

Şi Jeanne de Kergaz, îngheţată de spaimă, văzu în faţa ei 
un bărbat care sărise cu uşurinţa unui tigru, de pe ultimele 
ramuri ale teiului, pe parchetul camerei sale. Îl recunoscu şi 
sângele-i îngheţă în vine... Era marchizul don Inigo de los 
Montes. 

Există spaime atât de îngrozitoare, încât pana nu le 
poate descrie. Văzându-se în prezenţa celui de care, 
instinctiv, se temea, a acestui străin care îndrăznea să 
pătrundă în mijlocul nopţii pe fereastră în camera ei, 
doamna de Kergaz fu cuprinsă de o spaimă îngrozitoare, 
ajungând să se întrebe dacă nu cumva devenise jucăria 
unui coşmar. 

Dar banditul avea îndrăzneala rolului, o salută şi îi 
spuse: 

— Vă rog să-mi iertaţi periculosul drum pe care l-am ales 
pentru a ajunge la dumneavoastră şi vă rog să-mi permiteţi 
să spun câteva cuvinte, care sper că vor explica strania mea 
purtare. 


Marchizul se exprima atât de calm, vocea sa era atât de 
naturală, încât doamna de Kergaz se întreba dacă putea 
exista vreun motiv care să-l fi silit să aleagă acest drum. 

Îl privea uimită, mută, neavând puterea de a striga. 

— Doamnă contesă, reluă don Inigo, sunt un gentilom şi 
cunosc respectul pe care vi-l datorez. Nu mă condamnaţi, 
deci, înainte de a mă asculta... 

El rămase la distanţă, cu capul descoperit, într-o 
atitudine respectuoasă şi rugătoare, care calmă puţin 
spaima tinerei femei. 

— Doamnă contesă, urmă el, dacă am intrat la 
dumneavoastră ca un hoţ, în mijlocul nopţii, înseamnă că un 
motiv foarte serios m-a împins să procedez astfel. Permiteţi- 
mi să vă explic şi vă rog în genunchi, în numele a tot ce este 
mai sfânt în ochii dumneavoastră, nu strigaţi, nu mă 
alungaţi înainte de a mă asculta. 

Vocea lui don Inigo era atât de calmă, încât Jeanne lăsă 
să-i scape un gest care putea însemna: vorbiţi... 

Don Inigo continuă. 

— Ceea ce am să vă spun, doamnă, este un astfel de 
secret, încât nici soţul dumneavoastră, nici oamenii 
dumneavoastră, nimeni pe lume în afară de dumneavoastră 
nu-l poate auzi. 

Şi cum pe faţa doamnei de Kergaz mirarea părea să ia 
locul spaimei, el continuă: 

— Să vin aici împreună cu contele era, deci, imposibil... 
să vin fără el, să mă anunţ prin servitorii dumneavoastră, 
însemna să vă compromit în mod odios... şi totuşi... încheie 
el apăsându-şi mâna pe inimă, acest secret este aici şi mă 
sufocă. 

Doamna de Kergaz tresări şi începu să înţeleagă. 

— Domnule! spuse ea cu mândrie, regăsindu-şi, în fine, 
vocea. 

— Doamnă! strigă don Inigo, ascultaţi-mă o secundă. 

Şi se aşeză în genunchi... 


Nici în această clipă doamna de Kergaz nu avu puterea 
să strige. Rămase în picioare, fără respiraţie. 

— Doamnă contesă, reluă don Inigo, la fel de respectuos, 
dar ferm, sunt născut în acele ţinuturi calde în care omul, 
regele naturii, nu cunoaşte obstacole decât pentru a le 
învinge; sunt născut acolo unde imposibilul constituie o 
adevărată atracţie. 

Jeanne ascultă tremurând şi nu voia să se gândească la 
continuarea discursului. 

— Am venit la Paris, urmă el, atras de o forţă 
necunoscută, spre un ţel misterios şi pe care nu-l puteam 
ghici. Am douăzeci şi cinci de ani, am o avere fabuloasă, 
sunt regele neîncoronat al unor plaiuri întinse, unde 
oamenii şi animalele îmi aparţin... Trebuie să vă spun că 
averea şi izolarea mă apăsau şi că am venit la Paris pentru a 
căuta o soţie după gustul meu, o femeie căreia i-aş fi sclav şi 
pe care mi-aş face-o regină. 

Contesa se înşelă sau, cel puţin, spera să se înşele auzind 
aceste cuvinte. Crezu că don Inigo se gândea să se 
căsătorească şi că venea la ea pentru a-i cere sprijinul. 

— De opt zile, am găsit, în sfârşit, această femeie, până 
atunci necunoscută şi totuşi adorată. 

Spunând aceste cuvinte, fruntea i se acoperi de-o 
culoare roşie. 

Contesa asculta înspăimântată. 

Marchizul reluă: 

— Am găsit această femeie. Ştiu bine câte obstacole se 
ridică între noi, spuse el cu amărăciune; că lumea şi 
prejudecățile ei au săpat între mine şi ea prăpăstii adânci. 
Dar nu are importanţă! în inima mea sunt tezaure de 
tandreţe pentru a umple prăpăstiile. Am încredere în 
dragostea mea, am încredere în steaua mea... 

Jeanne începu din nou să tremure. Se gândi că era 
singură... Singură în această vilă aproape pustie, singură, 
departe de Paris, departe de iubitul ei Armand, singură în 


prezenţa acestui nebun, care vorbea cu îndrăzneală despre 
o dragoste stranie şi imposibilă. 

— Această femeie pe care o iubesc, continuă don Inigo 
cu exaltare, această femeie de care mă separă legile şi 
prejudecățile lumii întregi, am jurat s-o cuceresc şi să fie a 
mea... Mi-am jurat s-o iau cu mine sub cerul totdeauna 
albastru al ţării mele, în mijlocul plaiurilor noastre, mai 
frumoase decât oraşele Europei... să-i pun la picioare un 
popor de sclavi, să-mi petrec eu însumi restul vieţii la 
picioarele ei. 


Acest limbaj exaltat, sfârşi prin a o smulge pe contesă 
din inerția ei. Cu un singur gest, ea-i impuse tăcerea 
marchizului don Inigo de los Montes. 

— Domnule, spuse ea, pentru a-mi spune aceste 
nebunii... 

— Nebunii... fie, spuse el, dar adevărate... sincere... 
ţâşnite din adâncul inimii. 

Şi continuă s-o privească cu îndrăzneală. 

— Domnule, spuse contesa cu o demnitate rece, desigur 
că uitaţi că sunt... 

— Nu, doamnă, deloc! 

— Uitaţi că domnul de Kergaz, soţul meu, continuă 
Jeanne, v-a deschis casa... 

— Nu, nu uit deloc... 

Vocea sa era fermă şi nuanţată de o odioasă infamie. 

— Doamnă, întrerupse el brusc, aţi ghicit, deci, despre 
ce femeie am vorbit? strigă el, punând un genunchi în 
pământ: cea pe care o iubesc, cea pe care mi-am jurat s-o 
cuceresc, fiinţa adorată pentru care voi răsturna toate 
obstacolele, această femeie sunteţi dumneavoastră! 

Marchizul se ridică, făcu un pas către ea, vru să-i ia 
mâinile şi să-şi apese pe ele buzele-i perfide. 

Jeanne dădu înapoi şi scoase un strigăt teribil: 

— Ajutor, Armand! Ajutor...! 

— Nu-i aici, râse mizerabilul, este departe... iar 
dumneavoastră... 

Nu apucă să termine fraza... Se deschise o uşă şi dintr-o 
dată, apăru un om, cu privirea scânteind de mânie, care 
pălmui obrazul îndrăzneţului aventurier. 

— Nemernicule! exclamă el, cu o voce tunătoare. 

Capitolul XCIII. 

Omul care se ivise în ajutorul lui Jeanne, salvatorul pe 
care însăşi Providența părea să-l fi trimis, chiar în 
momentul în care contesa de Kergaz, casta şi nobila soţie a 
lui Armand, era jignită, nu era Armand, cum s-ar putea 
crede, ci vicontele Andrea. Andrea sau sir Williams, adică 


acest geniu al răului, care înjgheba bucată cu bucată opera 
de distrugere a acestei nobile familii, care preparase cu o 
tenace abilitate această scenă temerară, în care, după 
jignirea adusă celei mai sfinte dintre femei, îşi rezervase 
rolul de Deus ex Machina, pentru a da impresia că este 
salvatorul celei pe care, de fapt, se pregătea s-o distrugă. 

La vederea celui pe care-l considera ca un eliberator, un 
prieten, un cumnat devotat, Jeanne scoase un strigăt de 
bucurie: 

— Sunt salvată, exclamă ea, şi-l privi tremurând toată, 
plină de încredere, începând să se liniştească. 

În acel moment, vicontele Andrea nu mai era omul umil, 
cu privirea coborâtă. Un fulger de mânie îi lumina faţa, 
dându-i un aspect marţial şi teribil. Atitudinea sa semăna cu 
a vechilor gentilomi, care scoteau sabia pentru a-şi apăra 
onoarea blazonului şi mândria unei vechi familii. 

Jeanne avu impresia că-l vede chiar pe Armand de 
Kergaz. 

Andrea se întoarse întâi către ea şi-i spuse cu o oarecare 
severitate: 

— Doamnă, este absolut necesar ca jignirea care vi s-a 
adus să fie un secret cunoscut doar de cele trei persoane 
care se găsesc de faţă în acest moment. 

Cum Jeanne tăcea, el făcu un pas către don Inigo şi îi 
zise cu răceală: 

— Domnule, sunteţi un laş! 

— Domnule! exclamă pretinsul brazilian, care mima 
admirabil frica. 

Vicontele Andrea scoase liniştit un pistol din buzunar şi-l 
armă metodic. 

— Domnule, îi spuse el, alegeţi: sau veţi fi liniştit şi mă 
veţi asculta, sau vă voi zbura creierii. 

Brazilianul îşi încrucişă braţele, părând să cedeze forţei. 

— Domnule, continuă vicontele, femeia pe care aţi 
îndrăznit s-o jigniţi, pe care aţi obligat-o să asculte un 
limbaj incalificabil este soţia fratelui meu. Asta înseamnă, 


domnule, că unul dintre noi doi este de prisos pe acest 
pământ. 

Brazilianul înclină capul. 

— Domnule, continuă Andrea, va trebui să ne batem fără 
ca să se poată vreodată bănui motivul certei noastre şi, cum 
viaţa dumneavoastră este în mâinile mele, cum nimic nu mă 
poate împiedica să vă ucid, voi uza de acest drept, dacă nu- 
mi veţi da cuvântul de onoare de-a respecta întotdeauna 
acest secret. 

— Vă dau cuvântul meu, domnule, spuse don Inigo. 

Andrea cobori ţeava pistolului, încetând de a-l ţinti pe 
marchiz. 

— Veţi ieşi de aici, continuă Andrea, veţi pleca aşa cum 
aţi venit... Vă veţi întoarce imediat la Paris. 

— Sunt la ordinele dumneavoastră, domnule, spuse 
brazilianul. 

— Aşteptaţi, spuse Andrea, cu-n ton poruncitor, 
aşteptaţi... 

Privind-o pe contesă, spuse: 

— Domnul de Kergaz nu trebuie niciodată să bănuiască 
că eu mă duelez cu străinul căruia cu atâta nobleţe i-a 
deschis uşa casei sale, pentru că acest om a avut 
îndrăzneala de-a călca în picioare în mod nedemn această 
ospitalitate. 

— Nu va şti niciodată adevărul, domnule, murmură don 
Inigo. 

— Pentru aceasta, reluă vicontele, este necesar să treacă 
o zi întreagă. Armand ştie că eu sunt aici... dacă mă bat cu 
dumneata mâine, va ghici că aţi venit aici... în douăzeci şi 
patru de ore, vă voi trimite martorii mei. 

— Îi voi primi, domnule. 

— Ne vom bate cu pistolul. 

Don Inigo făcu un gest care trăda aversiunea. 

— Vă înţeleg, domnule, spuse cu răceală Andrea, aveţi 
prejudecata săbiei; dar cu ea se răneşte des, se ucide rar... 
Cu pistolul se poate greşi, dar se reîncepe şi se sfârşeşte 


prin a ucide. Şi, după cum v-am spus, unul dintre noi este 
de prisos... 

— Foarte bine, domnule, spuse cu răceală don Inigo. 

— Poimâine dimineaţă, deci, spuse Andrea, arătându-i cu 
degetul fereastra. 

Don Inigo se înclină, o salută pe contesă, se îndreptă 
către fereastră, încalecă pervazul şi dispăru. 

Abia atunci vicontele Andrea o privi pe doamna de 
Kergaz. Jeanne era mută, palidă. 

Andrea îi luă mâna. 

— Liniştiţi-vă, doamnă, îi spuse el. Nu trebuie să vă mai 
fie frică de nici un pericol. 

Vocea eliberatorului său o trezi pe Jeanne la realitate. Ea 
strânse mâna vicontelui şi izbucni în lacrimi. 

— Vă mulţumesc! murmură ea, sunteţi salvatorul meu. 

— Veghez asupra onoarei familiei mele, răspunse 
Andrea, cu-n ton solemn şi emfatic. Odihniţi-vă, doamnă, 
nimic nu vă va tulbura somnul. Noapte bună... 

Domnul viconte Andrea făcu primul pas pentru a se 
retrage. 

— Cumnate, spuse Jeanne, cu-n ton de rugă, nu vă veţi 
bate, nu-i aşa? 

— Trebuie. 

— Dar e imposibil? Eu n-am jurat şi-l voi preveni pe 
Armand. Armand nu va consimţi. 

— Este adevărat, spuse Andrea, că dacă Armand află ce 
s-a întâmplat, nu mă voi bate eu, ci el. 

— EI?! făcu ea speriată. 

— Scumpa mea cumnată, murmură ipocritul, ştiţi foarte 
bine că, pe acest pământ, există circumstanţe în care orice 
justiţie umană păleşte, în faţa acestei legi supreme numită 
codul onoarei. Nu vă daţi seama că, dacă acest om n-ar fi 
pedepsit în câteva zile, s-ar lăuda la club că a pătruns în 
dormitorul dumneavoastră în mijlocul nopţii? 

— Ce infamie! 


— Vreţi ca Armand să se dueleze? reluă Andrea 
strângând afectuos mâna lui Jeanne. 

Ea tremura din tot corpul şi nu răspunse. 

— Armand, cel mai nobil şi mai bun dintre oameni? urmă 
Andrea. 

Şi cum ea continuă să tacă, el adăugă: 

— Eu sunt un dezmoştenit, lipsit de dragoste şi de 
familie... 

— Sunteţi ingrat! strigă Jeanne. N-aveţi un frate... n- 
aveţi o cumnată... care vă iubesc...? 

— Da, spuse el. Amândoi sunteţi buni şi nobili, dar pot, 
oare, să uit crimele care le-am comis? Nu trebuie să 
consider ca un mijloc de reabilitare pe care cerul mi-l 
trimite, această ocazie de a pedepsi un mizerabil sau de a 
muri pentru voi? 

Jeanne stătea împietrită. 

— Dumnezeule! spuse deodată Andrea, trăgând cu 
urechea, ascultați... Nu auziţi în depărtare un zgomot de 
trăsură...? 

Ea ascultă atent. 

Într-adevăr, se auzea de departe zgomotul unor roţi pe 
drum. 

— Se întoarce Armand, spuse Andrea. 

— Ce bine că vine! strigă Jeanne, care uită totul. 

— Doamnă, spuse Andrea, nu trebuie să mă găsească 
aici... Cum vom explica prezenţa mea aici după miezul 
nopţii? 

— Atunci, noapte bună! 

— Nu, nu voi pleca astfel, spuse el ferm. Daţi-mi cuvântul 
de onoare că evenimentele acestei nopţi vor rămâne 
secrete. 

— Vă dau cuvântul meu. 

— Mă veţi lăsa să duelez? 

Ea ezită. 

— Este înfiorător! spuse ea, după o pauză. 

— Este absolut necesar. 


— Mă voi ruga Domnului cu atâta pioşenie, încât mă va 
ierta, spuse contesa de Kergaz. 

— Noapte bună, spuse el. Pe mâine? 

Plecă şi urcă în camera lui. 

— Dumnezeule, gândi el, totul merge de minune. 

Fusese o alarmă falsă; zgomotul auzit nu provenea de la 
trăsura lui Armand. Contele reveni călare abia la ora cinci 
dimineaţa. Când se întoarse, în vilă totul era calm. 

Jeanne, zdrobită de emoţiile nopţii, sfârşi prin a adormi. 
Armand intră în vârful picioarelor şi nu o trezi. 

Andrea dormea, de asemenea, cu acea linişte a 
oamenilor curajoşi. El nu ieşi din cameră decât la ora zece 
dimineaţa, ora micului dejun; era senin şi părea chiar vesel. 
Două ore mai târziu părăsi vila, după ce obținuse, printr-o 
privire aruncată pe furiş contesei, asigurarea că va tăcea, 
apoi se întoarse la Paris şi se îndreptă pe jos spre strada 
Suresnes, unde se opri la uşa unui hotel cu-n aspect 
sărăcăcios. 

Intră pe coridorul întunecos al hotelului, după ce aruncă 
în jurul lui o privire cercetătoare, pentru a fi sigur că nu 
este urmărit. 

Ciocăni în geamul murdar al unei loji de portar. 

— Cine e? întrebă o voce răguşită. 

— Eu! spuse Andrea. 

Un cap chel se arătă, îl recunoscu pe Andrea, îi întinse o 
cheie şi o scrisoare scrisă pe hârtie groasă. 

Chiar în timp ce urca la al cincilea etaj, pe o scară 
întortocheată având drept balustradă o frânghie, Andrea 
deschise biletul care nu conţinea decât aceste cuvinte: 
„Veniţi, vă aştept...!” 

Nu exista nici o semnătură. 

După aproximativ o oră, protejatul domnului Mortonnet, 
domnul marchiz don Inigo de los Montes, putea fi găsit în 
apartamentul său din hotelul Meurice, fumând un trabuc şi 
aşteptând un vizitator. 


Acesta nu era altul decât sir Williams, care fusese în 
strada Suresnes pentru a recăpăta tenul roşiatic al lui sir 
Arthur Collins şi peruca blondă a acestuia. Era imposibil să 
recunoşti sub această deghizare pe vicontele Andrea, care 
opt zile înainte venise să-l caute pe tânărul străin, pentru a- 
| conduce în casa familiei de Kergaz. 

Negrul maiestuos - sub pielea căruia greu l-am fi ghicit 
pe cumătrul Venture, intendentul doamnei Malassis - îl 
introduse pe sir Arthur cu-ntreg ceremonialul obişnuit 
peste ocean, astfel încât întregul hotel Meurice rămase 
convins că prinţul brazilian nu primea decât persoane 
foarte distinse. 

După sosirea lui sir Arthur, marchizul îl trimise pe 
Venture în anticameră; închise bine uşa, asigurându-se că 
era numai cu vizitatorul său. 

— Dună ziua, adversarule, spuse sir Arthur. 

— Bună ziua unchiule. 

— Cum îţi merge azi dimineaţă? 

— Destul de rău. N-am dormit... 

— Ei, na! făcu sir Arthur, cu-n ton batjocoritor, cele două 
palme să fie cauza insomniei? 

— Aşa cred. 

— Imbecilule! 

— Drace! spuse Rocambole, naiv, un gentilom care 
primeşte palme... 

— Secătură! spuse sir Arthur, am impresia că ai început 
să te iei în serios. 

— Desigur! 

— Ei bine, pentru că tot ne vom bate mâine... mi se pare 
că vei primi satisfacţie pentru cele două palme. 

— Dacă aş face conştiincios contul, spuse Rocambole, aş 
putea să adaug şi o lovitură de pumnal... 

Calmul cu care Rocambole pronunţă aceste cuvinte, 
provocară o tresărire baronetului. Acesta îl privi atent. 

— Glumeşti, golane? 

— Da şi nu. 


— Cum, da şi nu? 

— Drace! făcu pretinsul marchiz brazilian, mi se pare că 
ar fi timpul să regularizăm puţin conturile noastre. 

— Nu înţeleg, spuse rece sir Arthur Collins. 

— Şi totuşi e foarte simplu, unchiule. 

— Crezi? 

— Fără îndoială. 

Baronetul se aşeză şi-l privi foarte atent pe Rocambole. 

— Este o problemă de bani? 

— Bineînţeles. 

— Ce vrei? 

— Aş vrea, pe cât e posibil, un titlu, o valoare serioasă, 
ceva care poate să reprezinte convenabil cele cincizeci de 
mii de lire rentă, pe care trebuie să le moştenesc la 
moartea acestui sărman conte de Kergaz. 

— Cererea ta e îndreptăţită. 

— Deci eşti de acord? 

— Acolo unde nu există nimic, chiar şi regele îşi pierde 
drepturile şi nu-ţi pot da ceea ce încă nu am... 

— Păcat! scrâşni Rocambole, m-am gândit, unchiule, că 
ai putea să-mi semnezi recunoaşterea datoriei de un milion, 
purtând data anului viitor, semnată cu adevăratul tău 
nume: Andrea, tutore al fiului minor al defunctului conte 
Armand de Kergaz. 

— Asta este foarte uşor, spuse sir Arthur. 

— Deci, nu ai nici o obiecţie? 

— Niciuna. 

— Îmi vei semna actul? 

— Când vei dori. 

— Chiar acum, spuse don Inigo. 

— Nu! spuse rece, sir Williams. 

— De ce? 

— Pentru că, continuă baronetul, mi-ar place să amân 
treaba pentru poimâine. Ai putea să mă ucizi din greşeală 
mâine dimineaţă, în timp ce, când aştepţi un milion, eşti mai 
prudent. 


— Ai dreptate, unchiule, murmură Rocambole, resemnat. 

Capitolul XCIV. 

A doua zi dimineaţă, câtre orele unsprezece, contele şi 
contesa de Kergaz plecară spre Paris, unde urmau să-şi 
petreacă ziua. 

Abia apucă Armand să-şi răsfoiască corespondenţa, că 
Andrea intră în birou. 

— Ce-i cu tine? întrebă contele. 

Vicontele Andrea avea un aspect trist, solemn, plin de 
demnitate. 

— lartă-mă, frate, că te deranjez, dar este o problemă 
care nu suferă amânare. 

Părea schimbat. Nu mai arăta ca un om copleşit de 
remuşcări, cu privirea coborâtă, cu atitudine servilă şi 
nesigură, ca un mare vinovat care-şi dă seama că este mai 
nedemn decât toţi. Sub impulsul unui sentiment, pe care 
contele încerca în zadar să-l ghicească, Andrea îşi revenise. 
Mergea cu capul sus, avea o privire plină de încredere în 
sine; lunga sa redingotă era încheiată milităreşte, iar faţa 
avea un aer de îndrăzneală, de războinic, aducând mai mult 
a gentilom decât a cucernic. 

Mirarea domnului Armand de Kergaz, care observă 
imediat această bruscă schimbare, fu atât de mare, încât nu 
găsi nici un cuvânt pentru a şi-o manifesta. Se mulţumi să-şi 
privească fratele şi aşteptă ca acesta să-i vorbească. 

— Armand, zise Andrea, calm, nu ştiu dacă pocăinţa sau 
remuşcările care m-au copleşit de patru ani au reuşit să mă 
reabiliteze în ochii tăi... 

— Sigur, zise Armand, dacă şi-n ochii Domnului... 

— Frate, urmă Andrea, întrerupându-l, amândoi am avut 
aceeaşi mamă... 

— Desigur... 

— Şi suntem amândoi... gentilomi. 

— Cred, spuse Armand, surâzând. 

— Ei bine, cred că eşti de acord că unui gentilom - oricât 
de vinovat ar fi în proprii săi ochi şi nemeritând titlul pe 


care l-a avut - i se poate ivi o situaţie în care să fie silit să 
reacționeze. 

— Nu înţeleg! Explică-mi! 

— Crezi că un om insultat poate face altceva decât să se 
dueleze? 

Armand tresări. 

— Un duel?! întrebă el mirat. 

— Necesar, spuse laconic Andrea. 

— Eşti... implicat... într-un duel? 

— Vreau să spun sunt obligat să mă bat. 

— Dar de ce? 

Andrea nu răspunse. 

— Cu cine? 

Andrea continuă să păstreze aceeaşi tăcere. 

— Nu mă aşteptam deloc la o asemenea veste, spuse 
contele uimit. Tocmai tu, Andrea, omul pios şi pocăit, omul 
detaşat de cele omeneşti, vrei să te supui unei prejudecăţi? 

— Trebuie! 

Contele îşi frecă ochii. 

— Ia te uită! spuse el, am impresia că visez! 

— Nu, spuse Andrea. 

Vicontele făcu un semn afirmativ din cap. 

— Şi cu cine te vei bate? 

— Frate, spuse cu gravitate Andrea, ai o inimă mare şi 
generoasă, l-ai iertat pe ticălos şi nu-mi vei refuza o 
rugăminte... 

— Vorbeşte. 

— Nu-mi pot numi adversarul decât după ce-mi vei face 
două promisiuni. 

— Care este prima? 

— Îmi vei fi martor. 

— Frumoasă poveste! Şi a doua? 

— Să nu mă întrebi niciodată cauza duelului. 

— Cum! exclamă contele, să nu ştiu pentru ce te baţi? 

— Nu, frate. 

— Dar motivul este grav? 


— Am fost jignit în ceea ce am mai scump pe lume. 

— De cine? 

— Am cuvântul tău că-ţi vei respecta promisiunile, 
Armand? 

— Îţi dau cuvântul meu. 

— Ei bine, mă voi bate cu marchizul don Inigo de los 
Montes? 

Contelui de Kergaz îi scăpă un strigăt. 

— Cu protejatul meu! Cu omul pe care mi l-a recomandat 
bătrânul Mortonnet! 

— Exact. 

— Dar... este imposibil! 

— Am cuvântul tău, spuse rece Andrea, şi ştiu că ţi l-ai 
ţinut întotdeauna. 

— Straniu! murmură Armand. 

Andrea nu răspunse nimic. 

— Deci, ai fost jignit de marchiz? 

— Da. 

— Şi vrei să te duelezi cu el? 

— Da. 

— Dar poate această afacere, s-ar putea aranja... 

— Dragul meu frate, răspunse cu tristeţe contele 
Andrea, dacă această ceartă ar fi putut fi rezolvată altfel, n- 
aş fi venit să te deranjez. 

— Dar... în sfârşit... 

— Am cuvântul tău că-mi vei fi martor, repetă Andrea cu 
o voce fermă. 

— Fie, spuse contele. 

— Ei bine, reluă Andrea, în acest caz, îmbracă-te. 

— Cum? Vrei să te baţi chiar azi? 

— Nu, mâine în zori. Dar trebuie să-l vezi pe marchiz. 

— Foarte bine, îl voi vizita. 

— Armand îşi sună cameristul şi se îmbrăcă. 

În ochii lui Armand, Andrâa trecea drept un pios. 

Se gândi, deci, că pentru a îndrăzni să încalce legea 
creştinească, fratele său trebuie să aibă unul din acele 


motive imperioase care constrâng uneori omul cel mai 
luminat, cel mai lipsit de prejudecăţi, să rezolve problema 
pe calea armelor. 

De altfel, Armand provenea dintr-o familie de militari, şi- 
n anumite situaţii vocea sângelui îşi spune cuvântul... în 
adâncul sufletului său îşi dojenea fratele, dar nu-l 
dezaproba. 

Andrea voia să se bată, Andrea dorea ca fratele lui să-i 
fie martor... Armand nu avea nimic de obiectat. Era gata. 

— Tu eşti cel ofensat? întrebă deodată Armand, în timp 
ce se îmbrăca. 

— Da. 

— Deci poţi alege arma? 

— Este dreptul meu. 

— Te-ai hotărât pentru sabie? 

— N-are importanţă! 

— Aş prefera să alegi sabia... 

— Fie, totuşi... 

— Ce este? întrebă domnul Armand de Kergaz. 

— Nu ştiu dacă ţi-am spus vreodată că am avut braţul 
drept rupt, pe când mă aflam în America. 

— Nu, nu cred. 

— Ei bine, de când am avut acest accident, mâna mi-e 
mai puţin agilă, şi sunt convins că pe teren aş putea regreta 
că mi-am ales sabia. 

— Foarte bine; te vei duela cu pistolul. 

Vorbind astfel, domnul Armand de Kergaz îşi termină 
toaleta de dimineaţă şi ceru să i se aducă trăsura. Apoi intră 
în camera soţiei, care se trezise de-acum, şi o anunţă că s- 
ar putea să întârzie la masa de prânz. 

Jeanne îşi dădu seama unde merge soţul ei. Avu tăria de 
a rămâne credincioasă promisiunii făcute. Nu-l întrebă 
nimic şi-l lăsă să plece. 

Scena nocturnă pe care am povestit-o, îndrăzneala lui 
don Inigo, teribila intervenţie a lui Andrea - toate acestea 
nu încetau să i se arate în minte cu o îngrozitoare 


exactitate. Apoi se gândea, tremurând, la duelul dintre 
marchiz şi Andrea, devenit inevitabil... Unul din ei putea fi 
omorât... şi atunci în viaţa ei ar fi existat urme de sânge... 
Un om ar fi fost ucis din cauza ei. 

După ce Armand plecă, Jeanne simţi că tăria sufletească 
dispare şi lacrimile, reţinute până atunci, începură să-i 
curgă pe obraz. 

Armand ceru vizitiului să-l ducă la hotelul Meurice, unde 
marchizul don Inigo de los Montes trebuia să aştepte cu 
răbdare martorii adversarului său, vicontele Andrea. 

La zece dimineaţa don Inigo mai dormea, când Venture - 
devenit, după cum ştim, cel mai frumos negru din lume - 
anunţă stăpânului său vizita domnului conte Armand de 
Kergaz. 

Apartamentul ocupat de brazilian la hotelul Meurice era 
compus dintr-o anticameră, un mic salon şi o cameră de 
culcare. 

Negrul îl pofti pe conte în salon, îi oferi un scaun şi plecă 
să-şi trezească stăpânul. 

Zece minute mai târziu, marchizul don Inigo de los 
Montes, îmbrăcat într-o magnifică haină de casă din catifea 
albastră cu revere vişinii - care-i dădea mai curând aspectul 
unui şarlatan, decât cel al unui om bine crescut - ieşi din 
camera de culcare şi-l salută respectuos pe conte. 

La vederea lui, Armand se ridică în picioare. 

În ocazii solemne, domnul conte de Kergaz avea o ţinută 
severă, demnă şi plină de distincţie. Era simplu şi mândru, 
fără afectare, grav şi măsurat. 

— Domnul conte, spuse marchizul, mă va ierta că l-am 
făcut să aştepte. 

El împinse un scaun către domnul de Kergaz. Acesta 
rămase în continuare în picioare. 

— Domnule marchiz, spuse el, îmi închipui că aţi înţeles 
scopul vizitei mele? 

— Mă îndoiesc, domnule. 


— Sunt însărcinat de domnul viconte Andrea, fratele 
meu. 

— Domnule, replică falsul marchiz cu o oarecare 
aroganță, pe cât sunt de încântat şi flatat de a-l primi pe 
domnul conte de Kergaz, căruia îi rămân obligat, pe atât 
sunt de întristat de a-l vedea venind la mine însărcinat cu 
asemenea misiune. 

Spunând acestea, marchizul îl salută din nou pe conte, 
cu o plecăciune. 

— Trebuie să observ, domnule, spuse rece contele, că 
sunt fratele celui pe care l-aţi jignit. 

Marchizul se înclină din nou, fără să răspundă. 

— Nu cunosc motivul certei, pe care, de altfel, o deplâng, 
- continuă Armand - motiv care, mi s-a spus, trebuie să 
rămână un secret între dumneavoastră. 

Marchizul aprobă, înclinând din cap. 

— Dar oricare ar fi motivul, mă voi mărgini strict la rolul 
meu de martor. 

— Vă ascult, spuse Rocambole, rămânând de asemenea 
în picioare. 

— Se pare că cel ofensat este fratele meu. 

— Da, domnule. 

— Observ, în atitudinea dumneavoastră, că nu există nici 
o posibilitate de înţelegere. 

— Nu! 

— Deci, pentru că fratele meu este cel ofensat, are 
dreptul să-şi aleagă arma. 

— Consimt din toată inima. 

— Duelul va avea loc cu pistolul. 

— Foarte bine. 

— Dacă sunteţi de acord, mâine la orele şapte, în 
pădurea Vincennes. 

— Suntem înţeleşi, domnule. 

Misiunea lui Armand fiind îndeplinită, el nu mai avea nici 
un cuvânt de adăugat. Îl salută pe adversarul lui Andrâa şi 
plecă. 


Pretinsul marchiz îl conduse cu politeţe afectată şi apoi 
se întoarse în camera lui. 

Armand urcă în trăsură. 

— Mergem în strada d'Isly, spuse el vizitiului. 

În zilele noastre, duelurile în care fiecare adversar n-are 
decât un singur martor sunt atât de rare, atât de puţin 
obişnuite, încât domnul de Kergaz nu se gândi nici măcar 
un minut să-l asiste singur pe vicontele Andr6a. De aceea se 
îndrepta acum către Fernand Rocher. 

De trei luni fericirea îşi întinse din nou aripile asupra 
casei de pe strada d'Isly. Hermine devenise cea mai fericită 
femeie, iar Fernand îşi petrecea viaţa la picioarele ei, în 
speranţa că i se vor ierta greşelile. De trei luni nici un nor 
nu mai umbrise cerul lor senin, nu mai apăruse nici o 
amintire a furtunii, nici cel mai mic indiciu al unor viitoare 
nenorociri. 

Ne amintim, desigur, că-n momentul în care sir Williams, 
sub deghizarea lui sir Arthur Collins, scăpa din mâinile 
contelui Artoff şi sărea de la fereastra salonului în grădina 
casei lui Turquoise, în timp ce aceasta era atinsă de 
nebunie, Fernand şi Leon, miraţi de scena care avusese loc, 
cerură cu insistenţă numele acestui Deus ex Machina 
nevăzut şi neatins, care, deşi mereu urmărit, scăpa 
întotdeauna. Ne amintim de asemenea că Baccarat a 
păstrat tăcerea, refuzând să răspundă. Baccarat ştia prea 
bine că numai ea nu fusese păcălită de pocăinţa lui sir 
Williams; ştia că nici Fernand, nici Leon nu vor da crezare 
acuzațiilor ei, neîntărite deocamdată de dovezi. 

De aceea, ca om prudent, mergând neabătut către țelul 
lui, se jurase să aştepte şi să nu-i dea de bănuit lui Andrea. 

Trebuie să amintim aceste circumstanţe, pentru a 
explica rugămintea adresată de domnul de Kergaz lui 
Fernand Rocher şi graba cu care acesta a acceptat-o. 

Când contele ajunse în strada d'Isly, Fernand şi tânăra sa 
soţie nu erau singuri. O a treia persoană, bine cunoscută 
nouă, Baccarat, era cu ei. 


După deznodământul oribilei intrigi în care Fernand - 
fără energica intervenţie a lui Baccarat - ar fi putut să-şi 
piardă averea şi viaţa, soţul Herminei, mişcat de atâta 
devotament şi abnegaţie, mărturisise totul soţiei sale. 

Atunci doamna Rocher s-a dus chiar ea la Baccarat şi 
îmbrăţişând-o, i-a spus: 

— Fiţi sora mea, prietena mea, şi iubiţi-mă aşa cum vă 
iubesc şi eu. 

Din acea zi, îngerul pocăinţei venea când voia în această 
casă pe care o salvase de la ruină şi, cu toate că încercase 
să se sustragă afecțiunii recunoscătoare a Herminei, 
Baccarat era obligată să vină din când în când în strada 
d'Isly. 

Cei doi soţi şi binefăcătoarea lor, care ţinea copilul pe 
genunchi, erau la masă, când li se anunţă sosirea contelui 
de Kergaz. 

Văzându-l pe Armand, Baccarat simţi că s-a întâmplat 
ceva grav şi tresări. Tristeţea solemnă imprimată pe figura 
contelui de Kergaz o făcu să se gândească - împotriva 
voinţei ei - la sir Williams, acest geniu al răului pe care ea 
nu renunţase să-l demaşte, aşteptând ziua în care-l va 
zdrobi. 

— Prietene, spuse contele lui Fernand, după ce salută 
cele două doamne, trebuie să-ţi cer un serviciu şi să 
discutăm două minute între patru ochi. 

Capitolul XCV. 

Fernand se ridică, strânse mâna contelui şi-i spuse: 

— Veniţi, vom trece în biroul meu. 

Biroul lui Fernand era vecin cu sufrageria. Contele îl 
urmă pe Fernand. 

Baccarat se ridică de la masă şi se apropie de Hermine: 

— Doamnă, îi spuse ea, am să vă cer un lucru neobişnuit. 

Hermine o privi mirată. 

— Un lucru neaşteptat, aş spune, chiar ruşinos. 

— Despre ce este vorba? 


— Iată, continuă Baccarat. Vă rog să mă iertaţi, dar în 
acest moment mă supun unei presimţiri. 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Rareori m-au înşelat presimţirile şi sunt sigură că 
ceea ce vor discuta cei doi domni vă interesează şi pe 
dumneavoastră. 

Hermine continuă s-o privească uimită. 

— Stimată doamnă, reluă Baccarat, dacă există vreun 
mijloc să pot asculta conversaţia dintre domnul Kergaz şi 
domnul Rocher, vă rog să mi-l indicaţi. 

Hermine fu puternic impresionată de accentul profetic şi 
misterios al lui Baccarat. 

— Veniţi, spuse ea. Aţi mai salvat viaţa soţului meu şi am 
încredere în dumneavoastră. Urmaţi-mă! 

O luă de mână, a duse către o uşă care dădea în salonul 
cel mare şi de aici o conduse într-o cămăruţă care 
corespundea cu biroul lui Fernand. Uşa care despărţea 
biroul lui Fernand de această cămăruţă nu se închidea bine, 
aşa că se putea asculta tot. 

Hermine arătă cu degetul această uşă tinerei femei. 

Baccarat merse în vârful picioarelor până la uşă şi-şi lipi 
urechea de ea. 

În felul acesta ea putu urmări toată conversaţia dintre 
Armand şi Fernand Rocher. 

— Scumpul meu prieten, spunea tocmai Armand, ai vreo 
reţinere de a fi martor într-un duel? 

— Nu! spuse Fernand. De ce îmi pui această întrebare? 

— Am nevoie de tine. 

— Cum! strigă Fernand emoţionat, vă bateţi în duel? 

— Eu? Nu! 

Fernand respiră uşurat. 

— M-aţi speriat. 

— Dar eu însumi sunt martor, continuă Armand şi am 
nevoie de un secund. 

— Sunt la ordinele dumneavoastră. 

— Mulţumesc! 


— Dar, întrebă Fernand, cui îi vom fi martori? 

— Fratelui meu. 

— Fratelui dumneavoastră? strigă Fernand Rocher, care 
crezu că nu aude bine. 

— Da, prietene. 

— Fratelui dumneavoastră... Andrea? 

— Exact, fratelui meu Andrea, repetă contele. 

— Ori aţi înnebunit dumneavoastră, ori visez eu, spuse 
Fernand neînţelegând nimic. 

— Acum 0 oră mi-am spus şi eu acelaşi lucru... continuă 
domnul de Kergaz. 

— Este de neînțeles, domnule conte. 

Auzind numele lui Andrea, Baccarat ascultă cu atenţie, 
zicându-şi: 

— Presimţeam eu că trebuie să fie vorba despre el. 

— Sunteţi drăguţ să-mi explicaţi despre ce este vorba? 
întrebă Fernand. 

— Ştii foarte bine, răspunse Armand, ce viaţă de ispăşire 
şi de pocăință duce acest om... 

— Dacă nici acesta nu va obţine iertarea lui Dumnezeu, 
spuse Fernand cu-n ton convins, cine ar mai avea dreptul la 
ea? 

— Ştii foarte bine, continuă Armand, cât de umil, de 
liniştit şi de inofensiv este Andrea de când s-a convertit. 
Închipuie-ţi, deci, mirarea mea când a venit azi dimineaţă 
să mă anunţe că se va duela şi că mă roagă să-i fiu martor. 

— Dar cu cine se bate? 

— Cu-n tânăr brazilian, marchizul don Inigo de los 
Montes. 

— Cum?! strigă Fernand, cu acest străin care v-a fost 
recomandat? 

— Exact. 

— Şi pentru ce se bat? 

— Mister! murmură Armand. Mi-a cerut cuvântul de 
onoare că nu-l voi întreba nimic despre motivul acestui 
duel. 


Fernand era uluit. 

— Deci, reluă Armand, contez pe tine? 

— Sunt gata. 

— Mâine la mine, la şase dimineaţa. Arma aleasă este 
pistolul. 

Contele se ridică şi strânse mâna lui Fernand. 

Baccarat se întoarse repede în sufragerie, luând toate 
precauţiunile pentru a nu face nici un zgomot şi când intră, 
puse un deget pe buze, uitându-se semnificativ la Hermine. 

Când contele şi Fernand ieşiră din birou, le găsiră pe 
cele două femei la masă şi nu bănuiră că discuţia lor fusese 
auzită. 

Odată contele plecat, Fernand găsi inutil să relateze 
soţiei sale şi lui Baccarat conversaţia avută cu Armand. 
După ce termină masa plecă, iar doamna Rocher rămase cu 
Baccarat. 

— Scumpă doamnă, spuse aceasta, veţi păstra secretul? 

— Vă promit, spuse Hermine. 

Baccarat părăsi, la rândul ei, casa din strada d'Isly şi 
alergă la contele Artoff. 

— Urcă în trăsura mea, îi spuse ea, şi să ajungem în 
Champs-Elys6es, am nevoie de dumneata. 

Contele îi luă ambele mâini şi o privi cu dragoste: 

— Nu sunt eu sclavul tău? zise el, urcând lângă ea. 

— Nu! Eşti prietenul meu 

— Fie, dar ştii foarte bine că dorinţele tale sunt ordine 
pentru mine. 

— Ei, bine! ascultă-mă, spuse ea surâzând, aşezându-se 
alături de el. 

Îi povesti apoi întreaga conversaţie pe care o auzise. 

— Eşti singurul care crezi în infamia acestui om, spuse 
ea; eşti singurul care ştii foarte bine că nu urmăresc o 
himeră. 

— Sigur, spuse contele. 

— Ei bine! continuă Baccarat, sunt sigură că sub acest 
duel se ascunde o nouă mârşăvie a lui sir Williams. Ştii ceva 


despre acest marchiz don Inigo de los Montes? 

— lată-l, spuse contele, este cel care trece călare. 

— Îl cunoşti deci? 

— Mi-a fost arătat ieri în Bois de Boulogne. 

— Trebuie să obţii despre el informaţii amănunțite, urmă 
Baccarat. 

— Le voi avea. 

— Apoi mâine mă vei însoţi în pădurea Vincennes. Vreau 
să văd... 

— Vom vedea. 

Contele Artoft o conduse pe Baccarat acasă şi apoi plecă 
la club. Spera să obţină informaţii cu privire la marchizul 
don Inigo de los Montes. Era către ora prânzului. 

Clubul era aproape pustiu. Totuşi, în fumoar, tânărul rus 
îl găsi pe baronul de Manerve, ocupat să-şi scrie scrisorile. 

— Sunt fericit că te văd, prietene, îi spuse baronul, chiar 
azi dimineaţă mi s-a spus, în Bois de Boulogne, că eşti mort. 

— Încântătoare glumă! 

— Socialmente vorbind, bineînţeles... 

— Nu înţeleg, spuse contele. 

— Totuşi, este uşor de înţeles. În lumea noastră, noi 
numim mort un om care, ca şi tine, dispare deodată. 

— Am dispărut eu? 

— De trei luni ai fost căutat în zadar peste tot: în Bois de 
Boulogne dimineaţa, la Operă seara, la club noaptea, la 
Chantilly duminica. 

— Trăiesc retras, prietene. 

— Să fim serioşi! 

— Mă ocup de pictură şi de muzică. 

Baronul avu un hohot de râs. 

— Spune mai bine că eşti îndrăgostit. 

— Să zicem că ar fi aşa. 

— Scumpule, îi spuse serios baronul, am să-ţi spun cum 
şi de cine eşti îndrăgostit. 

— Să auzim. 


— O iubeşti pe Baccarat, dar nu pe nebunatica pe care 
am cunoscut-o altădată, nu pe Baccarat a chefurilor şi a 
jocului de la care a luat numele. Baccarat pe care o iubeşti 
tu este o femeie serioasă, care a legat cei douăzeci şi opt de 
ani ai ei cu cei douăzeci ai tăi şi care a început să viseze că 
s-ar putea foarte bine, într-o zi, să vă căsătoriţi într-un colţ 
al friguroasei tale ţări şi să-i dai o dotă de o sută de sate. 

— Şi mai departe? întrebă grav tânărul senior rus. 

— Mai departe? Asta-i tot! 

— Aha! 

— Ascultă, scumpul meu, nu fă pe sfinxul cu mine, care 
ţi-am prezentat-o şi te-am făcut fericit! Ştiu sau, mai bine 
zis, bănuiesc tot... 

— Adevărat? 

— După cincisprezece zile ca într-o lună de miere, 
Baccarat te-a convins că este o femeie cinstită şi că nu 
doreşte altceva decât să trăiască în linişte cu tine, singura şi 
unica ei dragoste. 

— Posibil. 

— Atunci ea a părăsit strada Moncey şi s-a dus să se 
ascundă într-un colţişor al casei tale de pe strada Pepiniere, 
unde o păstrezi ca un dragon care-şi apără comoara. Dar 
iată că a venit primăvara, cu vântul călduţ, cu trandafiri. Şi 
parcă văd că mâine plecaţi amândoi în călătorie şi vă veţi 
căsători la Petersburg sau Moscova. Nu-i aşa? 

Contele îl ascultă cu răceală şi răbdare. 

Când baronul de Manerve termină, îl privi atent. 

— Domnule baron, îi spuse el, te-ai îndoit vreodată de 
cuvântul meu? 

— Niciodată. 

— Ei bine, îţi dau cuvântul meu de onoare că Baccarat 
nu a petrecut niciodată douăzeci şi patru de ore la mine. 

— Ei, nu! făcu baronul uluit. 

— Şi, acum, adăugă contele, dacă-mi eşti cu adevărat 
prieten... 

— Sunt. 


— Ai să-mi faci o promisiune. 

— Vorbeşte, scumpul meu. 

— Ai să-ţi iei faţă de mine angajamentul să nu-mi 
vorbeşti niciodată de Baccarat şi să nu mă întrebi nimic 
despre ea. 

— Fie, spuse domnul de Manerve, care se gândea că 
tânărul său prieten terminase cu Baccarat şi că 
amărăciunea provocată de această ruptură era cauza 
acestei vieţi retrase. 

— Vrei acum să-mi faci un serviciu? 

— Frumoasă întrebare! 

— Pentru raţiuni doar de mine cunoscută, aş vrea să am 
informaţii despre un străin care trăieşte actualmente la 
Paris. Poate ai auzit vorbindu-se de el. 

— Cum îl cheamă? 

— Marchizul don Inigo de los Montes. Se zice că este 
brazilian. 

— Dumnezeule! spuse domnul de Manerve, de ieri nu 
aud vorbindu-se decât despre acest domn. 

— Cum aşa? întrebă contele, evident interesat. 

— Marchizul don Inigo de los Montes, urmă domnul de 
Manerve, este, într-adevăr, un brazilian de origine spaniolă. 
Este foarte frumos şi are o privire diabolică. 

— De când este la Paris? 

— Cam de cincisprezece zile. Locuieşte la hotelul 
Meurice. Dacă n-ar purta un diamant mare pe degetul 
mijlociu al mâinii drepte, ar fi un om destul de elegant. 
Călăreşte bine, vorbeşte prost franceza şi se arată foarte 
des la Operă. Acolo l-am văzut ieri seară. 

— Cunoaşte multă lume la Paris? 

— Nu ştiu. A fost văzut de mai multe ori cu contele de 
Kergaz şi - lucru curios - se spune că s-a certat cu fratele 
contelui. 

— Aşa? făcu tânărul rus, puţin mirat că baronul cunoaşte 
toate aceste detalii. 

— Am aflat din întâmplare toate acestea. 


— Cum? 

— Printr-unul din prietenii noştri, James O'B... tânărul 
irlandez pe care îl cunoşti, personaj foarte la modă, de când 
era să moară sărind peste o barieră de cinci picioare. 

— Îl cunosc, continuă contele. 

— Marchizul don Inigo l-a întâlnit pe James la Chantilly şi 
au făcut cunoştinţă; s-au mai întâlnit ieri la Operă. În 
această dimineaţă marchizul a venit să-l roage să-i fie 
martor la un duel şi să găsească un al doilea martor. 

— Şi a fost găsit celălalt martor? întrebă contele. 

— Eu sunt, spuse baronul. 

— Tu?! exclamă tânărul rus, uimit că domnul de 
Manerve se amestecă în treburile unor oameni care-i sunt 
aproape necunoscuţi. 

— Scumpul meu, spuse baronul, în materie de duel am 
principii foarte sigure. 

— Le pot cunoaşte? 

— Fără îndoială. Când este vorba de o afacere aranjabilă, 
mă împac foarte greu cu rolul de martor şi numai dacă este 
vorba de un prieten care mi-e foarte drag. Ce să-i faci? am 
fost ofiţer; militarilor nu le plac aceste afaceri de onoare 
care se termină cu-n prânz. Este meschin, dacă nu chiar 
ridicol. 

— Sunt de aceeaşi părere. 

— Dar, reluă baronul, dacă este vorba de o problemă 
serioasă, fără posibilitate de înţelegere, unde n-ai decât să 
te urci în trăsură şi să mergi pe teren, atunci sunt mai puţin 
scrupulos şi pot fi martor primului venit, cu condiţia ca 
primul venit să fie un om bine crescut. Nu-l cunosc pe don 
Inigo, dar îl cunosc pe James. 

— Acest duel nu poate fi evitat? 

— Se pare că nu. Marchizul şi adversarul său păstrează 
cel mai strict secret asupra motivului. Nici James nu ştie 
mai mult decât mine. Tot ce mi-a putut spune este că mâine, 
la ora şase, îl voi lua cu trăsura mea, vom merge la hotelul 


Meurice, unde ni se vor alătura şi marchizul şi că duelul va 
avea loc în pădurea Vincennes. 

— Care este arma? 

— Pistolul. 

— Marchizul a fost ofensat? 

— Nu. Adversarul său a avut alegerea armei. 

— Scumpul meu baron, spuse tânărul conte, strângându- 
i mâna domnului de Manerve, îţi mulţumesc de o mie de ori. 

— De ce dracu mi-ai cerut toate amănuntele astea? 

— 'Ţineam să le ştiu. 

— Îl cunoşti pe marchiz? 

— Nu l-am văzut niciodată. 

— Este cam curios, sper că eşti de acord. 

— Ascultă, zise contele, dacă-mi eşti cu adevărat prieten, 
fâ-mi, te rog, un serviciu. 

— Care? 

— N-ai să vorbeşti nimănui despre conversaţia noastră. 

— Îţi promit, cu toate că... 

— Sst! făcu contele, punând un deget pe buze, nu este 
secretul meu. Nu mai întreba nimic... 

— Cum vrei... La revedere... 

Tinerii îşi strânseră mâna, iar contele părăsi clubul, urcă 
în trăsură şi se grăbi să ajungă la doamna Charmet. 

Când ajunse, o găsi pe Baccarat singură cu micuța 
evreică. 

— Îţi aduc informaţii despre don Inigo, zise contele 
intrând. 

— De unde le ai? 

— De la baronul de Manevre, care va fi martorul lui don 
Inigo. 

— Manerve este prietenul tău, nu-i aşa? 

— Da. Îl cunoşti... 

— Poţi conta pe el? 

— Orbeşte. 

— Ei bine, poate ne-ar face un serviciu... 

— Cum aşa? 


— Iată, spuse Baccarat, scrie-i câteva cuvinte şi cere-i o 
întâlnire la tine, cu uşile închise, pentru astă seară. 

— Bine, te ascult. 

Contele scrise aceste cuvinte domnului de Manerve: 
„Dragul meu prieten, fă-mi serviciul de-a veni astă seară la 
mine, să luăm o ceaşcă de ceai. Trebuie neapărat să te văd. 
Te aştept la orele nouă.” 

Baccarat sună, dădu unui servitor biletul contelui şi îi 
dădu ordin să-l ducă imediat. 

Tânărul rus era atât de obişnuit să se supună voinţei lui 
Baccarat, fără să comenteze, încât nu s-a obosit măcar să 
întrebe ce-i va spune deseară baronului. El aştepta cu 
răbdare să primească instrucţiuni. 

Dar Baccarat nu i le dădu pe dată. Ea voia mai întâi să 
mai încerce o experienţă, care-i reuşise de mai multe ori. 

Capitolul XCVI. 

Baccarat se aşeză alături de copilă, îi puse mâna pe 
frunte şi o privi fix. 

Sarah tresări, începu să tremure uşor, închise ochii, 
înclină capul puţin câte puţin şi adormi. 

Atunci Baccarat se întoarse către conte: 

— În pădurea Vincennes? întrebă ea. 

— Da, mâine la şapte. 

— Priveşte! spuse ea fetiţei. 

Mica evreică, ascultând de legea misterioasă care 
străbate spaţiul, desfide distanţele şi forţează spiritul, să 
vadă prin zidurile cele mai groase, păru că urmează 
impulsia secretă dată de Baccarat. 

— Văd doi oameni, spuse ea. 

Şi o apucă imediat acel tremur de spaimă care se 
manifesta la ea ori de câte ori, trează sau adormită, îl vedea 
pe sir Williams. 

— El este!... spuse ea. 

— Cine? 

— Omul care a fost ieri aici... răul... 

— Sir Williams, gândi Baccarat. 


Apoi spuse cu voce tare: 

— Celălalt este... este... 

Copila ezita. 

— Vorbeşte! îi ordonă Baccarat. 

— Omul pe care-l urăşte... 

— Armand, gândi Baccarat. 

Totuşi, ea vru să fie mai sigură şi continuă să întrebe: 

— Cum arată acest om? 

— Este înalt... are un aspect de om bun... îl iubeşte mult 
pe celălalt. 

— Cine este celălalt? 

— Cel care-l urăşte. 

— Unde merg? reluă Baccarat, înțelegând, dintr-o 
uşoară mişcare făcută de copilă cu capul, că oamenii se 
deplasau. 

— Urcă în trăsură. 

— Numai ei doi? 

— Nu, mai este şi un al treilea. 

În timp ce pronunţa aceste cuvinte, faţa copilului fu 
luminată de un surâs. 

— Îl cunosc, spuse ea. Este cel pe care-l iubiţi... Baccarat 
păli şi simţi tot sângele urcându-i-se la cap. 

— Acesta este Fernand, murmură ea, al doilea martor al 
lui Armand. 

Aşezat în spatele lui Baccarat, tânărul conte asculta cu 
atenţie misterioasele revelații. 

— Unde merg? Urmăreşte-i..., ordonă tânăra femeie, cu 
acea voinţă calmă pe care o folosesc hipnotizatorii cu 
subiecţii lor. 

— Merg pe o stradă mare, răspunse copila... traversează 
o piaţă... apoi merg pe o stradă foarte lungă... 

— Strada Saint-Antoine, foburgul, piaţa Bastiliei, - gândi 
contele. 

Copila arăta cu exactitate drumul către pădurea 
Vincennes. 


— Se opresc, spuse ea, indicând cu aproximaţie o 
răscruce. 

— De ce se opresc? 

— Pentru a se bate, continuă ea cu-n gest de spaimă. 

Cum Baccarat tăcea şi aştepta ca să completeze scena, 
copila continuă: 

— Nu el va muri, ci celălalt. 

— Îl vezi pe celălalt? 

— Da... Omul înalt şi bun... care a plecat cu el. 

Aceste cuvinte provocară o totală uluială, atât la 
Baccarat, cât şi la conte. Pe moment, crezură că este vorba 
de adversarul lui Andrea, de marchizul don Inigo de los 
Montes, dar iată că fetiţa părea să indice că omul care urma 
să fie ucis era Armand... Armand, care era simplu spectator, 
martor impasibil al luptei. 

Baccarat puse din nou mâinile pe fruntea fetiţei. 

— Priveşte bine, spuse ea... 

— Văd... 

— Cu cine se va bate el? 

Baccarat apăsă asupra acestui cuvânt. 

— Cu-n tânăr blond, dar care s-a înnegrit... 

Contele şi Baccarat tresăriră simultan. Ce putea însemna 
aceste cuvinte? Marchizul don Inigo se deghizase, 
vopsindu-şi părul? 

Baccarat reluă: 

— Îl va ucide el? 

— Nu, nu el îl va ucide. 

— Atunci cine? 

— Celălalt, repetă copila cu încăpățânare. 

Din acest moment, luciditatea îi va slăbi puţin câte puţin. 
Răspundea mai vag şi cu mai multă dificultate. Baccarat 
înţelese că nu vai mai obţine nimic, mica somnambulă fiind 
obosită. 

— Dumnezeule! murmură Baccarat, după ce o trezise, 
totu-i fantastic de straniu... Cum poate fi blond marchizul şi 
de ce s-a vopsit? Cine poate fi acest om? 


— Şi cum poate face, întrebă la rândul lui contele, ca să-l 
ucidă pe Armand, din moment ce el duelează cu Andrea? 

Baccarat tresări. 

— Ar fi o ticăloşie senzaţională, zise ea. 

— Cei vrei să spui? 

— Duelează cu pistoale? 

— Da. 

— Ei bine, cine-mi spune că acest marchiz don Inigo de 
los Montes nu este complicele lui sir Williams? 

— Da, şi? 

— Şi-n loc să tragă asupra lui Andrea, ar putea foarte 
bine să tragă asupra domnului Armand de Kergaz. 

Contele ridică privirea, se gândi şi spuse: 

— Imposibil. 

— Crezi? 

— Da, căci martorii se plasează întotdeauna la o 
asemenea distanţă, încât dacă s-ar întâmpla aşa ceva, nu s- 
ar putea pretexta o greşeală şi don Inigo ar fi considerat 
asasin. 

— Atunci, murmură Baccarat, înseamnă că nu asta a vrut 
ea să spună. 

— Nu, sigur. 

— N-are importanţă. Trebuie să văd această luptă şi de 
asta te-am rugat să-i dai întâlnire domnului de Manerve. 

— Foarte bine. Ce să-i spun? 

— În primul rând îi vei cere o discreţie absolută. 

— Apoi? 

— Îi vei oferi lacheul tău, ca să-l însoţească mâine 
dimineaţa în pădurea Vincennes. 

— Şi ce va face lacheul? 

— Lacheul, spuse tânăra femeie surâzând, voi fi eu. 

— Tu? făcu contele uimit. 

— Fii liniştit, spuse ea, port minunat haine bărbăteşti şi 
voi face onoarei livrelei tale. 

— Dar Manerve te va recunoaşte. 

— Nu cred; şi, în orice caz, ai cuvântul lui. 


— Şi-l vei însoţi la Vincennes? 

— Sigur. 

— Dar nu vreau să te părăsesc. 

— Foarte bine, obţine de la Manerve să-şi schimbe 
vizitiul în acelaşi timp cu lacheul şi deghizează-te de aşa 
manieră, încât nimeni să nu poată recunoaşte pe contele 
Artoff sau haina galonată, aşa cum nu va fi recunoscută 
doamna Charmet cu pantalonul scurt şi cizmele răsfrânte. 

— Aşa vom face, spuse contele. 

— Foarte bine! Aranjează toate cu Manerve şi revino 
când va pleca, chiar dacă ar fi miezul nopţii. 

— Voi reveni... la revedere. 

Contele Artoff sărută mâna lui Baccarat, ieşi, se întoarse 
acasă şi-l aşteptă pe domnul de Manerve până seara. 

Baronul sosi precis la orele nouă. 

— Eşti foarte punctual, spuse tânărul rus, îţi mulţumesc. 

— Prietene, răspunse baronul, eşti omul cel mai 
excentric din Franţa şi din Rusia. 

— Găseşti? 

— Drace! Ne-am întâlnit azi dimineaţă la club, am 
pălăvrăgit o oră, ne-am despărţit ca oamenii care nu mai au 
nimic important de rostit, iar după o oră trimiţi să mă 
cheme la cea mai misterioasă întâlnire. 

— Pentru că, răspunse tânărul rus surâzând, azi 
dimineaţă nu ştiam un cuvânt din ceea ce îţi voi cere acum. 

— Fie, te ascult. 

— Îmi trebuie întâi cuvântul de onoare că vei păstra cel 
mai strict secret. 

— Îţi dau cuvântul meu. 

— Ei bine, spuse contele la fel de surâzător, iată despre 
ce este vorba: mi-ai spus că mâine dimineaţa vei merge să-l 
iei în trăsura ta, întâi pe James O'B şi apoi pe marchizul don 
Inigo? 

— Da. 

— Ei bine, există la Paris două persoane care doresc 
foarte mult să asiste la acest duel. 


— Imposibil, scumpul meu. 

— Prima persoană n-o pot numi, a doua sunt eu. 

— Haida de! 

— În consecinţă, îmi vei face serviciul de a ne acceptat 
pe mine - ca vizitiu, pe cealaltă persoană - ca lacheu. 

— Ceea ce-mi ceri este absolut absurd! strigă domnul de 
Manerve. 

— Fie. Dar nu eşti tu prietenul meu? 

— Fără îndoială! 

— Ei bine, atunci nu mă vei refuza. 

— Fie, răspunse domnul de Manerve, dar cu o condiţie. 

— Care? 

— Să-mi spui cine este persoana care vrea să-mi 
servească de lacheu. 

— Imposibil. 

— Eşti extraordinar! strigă baronul; dar, în fine... voi 
face ceea ce-mi ceri. 

— Îţi mulţumesc. Eşti un adevărat prieten. 

— lată, mi-a venit o idee. Dacă vei veni la mine cu 
pretinsul tău lacheu, oamenii mei te vor recunoaşte. N-ai 
vreo trăsură fără blazon? 

— Ba da. Am un brec cu banchetă cum au negustorii şi 
dresorii de cai, un adevărat furgon de campanie. 

— Foarte bine, atunci vino să mă iei mâine dimineaţa la 
şase şi un sfert, la colţul străzii Richelieu. Voi pleca de acasă 
pe jos. 

— Perfect, spuse contele, voi fi acolo. Şi baronul plecă. 

A doua zi la şase şi un sfert, un brec la care erau 
înhămaţi doi cai negri splendizi, nişte irlandezi pur sânge, 
aştepta în colţ, în faţa cafenelei Cardinal. Vizitiul cu livrea 
pentru dimineaţa, dar totuşi pudrat ca orice vizitiu englez 
de casă mare, se ţinea drept pe capra înaltă, cu biciul în 
mâna dreaptă, sprijinit de capră. 

Un lacheu drăguţ, cu privirea vioaie şi focoasă, cu faţa 
proaspătă şi roză, căruia îi dădeai cincisprezece- 
şaisprezece ani, era aşezat lângă vizitiu. 


Prin strada Grange-Bateliere apăru un tânăr fumându-şi 
trabucul. Când văzu brecul, se apropie. La vederea lui, 
lacheul sări sprinten de pe capră pentru a cobori scăriţa. 

Domnul de Manerve se uită prin lornion la lacheu şi 
scoase un strigăt de mirare: 

— Dumnezeule! murmură baronul privind în continuare 
cu atenţie, eşti prea drăguță, Baccarat, micuţo, pentru 
umila meserie pe care o faci. Dar, pe cuvânt de onoare! eşti 
aşa de bine deghizată, că a trebuit să mă gândesc la 
sărmanul conte pentru a te recunoaşte. 

Lacheul deschise portiera brecului, cobori scăriţa, apoi, 
punând un deget în dreptul buzelor, spuse: 

— Scumpe baron, m-aţi recunoscut, foarte bine; dar 
amintiţi-vă că i-aţi dat contelui cuvântul dumneavoastră. 

— Nu uit. 

— O indiscreţie din partea dumneavoastră, continuă 
lacheul şoptind, ar putea constitui sentinţa de moarte a 
unui om. 

— Ia te uită! gândi baronul, luând loc în trăsură, 
credeam că merg la un duel şi iată că intru în plin roman... 
Ce ţi-e şi cu femeile... 

— Unde locuieşte domnul James O'B?... întrebă lacheul. 

— Strada Port-Mahon! răspunse baronul. 

— Strada Port-Mahon, repetă lacheul pretinsului vizitiu. 

Şi Baccarat îşi reluă sprintenă locul pe „capră”. Contele 
Artoff luă hăţurile şi întoarse, cu acea abilitate de sportiv 
parizian care aduce admiraţia lumii întregi. 

Brecul străbătu într-o clipă distanţa care separă strada 
Richelieu de strada Port-Mahon şi se opri la uşa domnului 
James O'B... 

Tânărul irlandez era gata şi avea sub braţ o mică cutie 
plată, căreia îi puteai ghici imediat conţinutul. 

— Iată armele, zise el, strângând mâna baronului şi 
urcând alături de el, nedând lacheului mai multă atenţie 
decât se acordă de obicei oamenilor în livrea. 

— La hotelul Meurice! strigă pretinsul lacheu vizitiului. 


Marchizul don Inigo de los Montes era gata. Era 
îmbrăcat cu o încântătoare toaletă de dimineaţă: purta o 
vestă de pichet alb şi-un pantalon de aceeaşi culoare. 
Deasupra acestui costum - prea primăvăratic pentru orele 
şase dimineaţa - aruncase un pardesiu de alpaga. Stătea la 
fereastră şi-şi fuma foarte liniştit trabucul, când brecul intră 
în curtea hotelului. 

Desigur că marchizul don Inigo de los Montes nu era un 
om din lumea bună, dar imita foarte bine comportarea 
acestora. El acordă şi mai puţină atenţie decât James O'B 
servitorilor domnului baron de Manerve, dar se arătă foarte 
interesat de cai, care, trebuie s-o spunem, meritau privirea 
unui cunoscător. 

Baccarat, în haina sa de piele, cu cizmele răsfrânte, 
semăna aşa de bine cu-n tânăr grăjdar, încât baronul n-ar fi 
recunoscut-o, dacă - aşa cum reieşise din discuţia avută în 
ajun cu contele Artoff - el n-ar fi ştiut de relaţiile ei cu 
tânărul rus. Baccarat nu se temea că va atrage atenţia 
marchizului don Inigo de los Montes, chiar în cazul în care 
acesta ar fi fost un complice de-al lui sir Williams şi nu un 
adversar. 

În timp ce acesta urca în trăsură, ea cobori scăriţa, 
aruncând, în fugă, o privire cercetătoare. 

Marchizul urcă în trăsură, domnul James O'B... făcu 
prezentările după toate regulile, iar brecul luă drumul 
către pădurea Vincennes. 

De-a lungul celor trei luni de prietenie cu contele Artoff, 
lui Baccarat îi făcu plăcere să înveţe limba rusă; o vorbea 
destul de bine. 

Ca atare, în timp ce echipajul alerga în trap către 
pădurea Vincennes, ea îi spuse foarte încet, în această 
limbă contelui: 

— Cred că Sarah a avut dreptate. 

Contele tresări. 

— Cred că l-am recunoscut pe acest pretins marchiz cu 
ten bronzat. 


— Adevărat? făcu contele. 

— Da, este un bărbat blond, căruia i s-a vopsit părul 
pentru a deveni brunet. 

— Eşti sigură? 

— Aştept să-l aud vorbind. 

— Ce presupui? 

— Îţi voi spune imediat. 

Brecul continua să alerge, ajunse în piaţa Bastiliei, apoi 
în foburgul Saint-Antoine şi ieşi la barieră. Nemaifiind 
pavaj, zgomotul roţilor pe nisipul fin şi bine bătut nu era 
atât de mare ca Baccarat să nu poată trage bine cu urechea 
la conversaţia dintre marchiz şi martorii săi. 

— Domnule marchiz, spunea, domnul de Manerve, vreţi 
să-mi permiteţi o întrebare de rutină: această afacere se 
poate aranja? 

— Nu, domnule baron, răspunse brazilianul cu-n accent 
meridional foarte pronunţat. 

— Nu mă îndoiam, spuse martorul surâzând, n-a fost din 
partea mea decât o simplă formalitate. 

Marchizul se înclină şi începură să vorbească despre 
altceva. 

Baccarat suflă la urechea contelui: 

— Vocea sa este de nerecunoscut; vorbeşte exact 
franceza pe care o folosesc spaniolii... totuşi aş jura că este 
el. 

— Cine? întrebă contele. 

— Complicele, răspunse Baccarat, prietenul blestemat al 
lui sir Williams, acel viconte de Cambolh căruia i-am pierdut 
urma de câteva zile. 

— Ar fi prea tare, spuse contele. 

— În aceasta constă forţa lui sir Williams. 

— Dar, atunci, ce rost are acest duel? 

— Mă aştept la o nouă combinaţie... spuse Baccarat, 
omul acesta este un geniu al infernului. 

În timp ce vorbeau, brecul pătrunse pe o alee a pădurii, 
iar domnul de Manerve, indicând nişte urme pe nisipul aleii, 


spuse: 

— Hotărât că avem ghinion, cred c-am ajuns ultimii la 
întâlnire şi că va trebui să-mi concediez vizitiul. 

Într-adevăr, vicontele Andrea şi martorii săi ajunseră 
înaintea trăsurii care-l aducea pe marchizul don Inigo de 
los Montes. 

Capitolul XCVII. 

Vicontele Andrea adormise ca un prunc până la orele 
cinci dimineaţa. 

Domnul Armand de Kergaz, intrând în camera fratelui 
său, îl găsi complet îmbrăcat, întins pe patul său de 
campanie. Avea mâinile împreunate şi faţa trăda liniştea 
celor care au renunţat la bunurile lumeşti pentru a se 
refugia în credinţă. Domnul de Kergaz fu obligat să-l 
scuture pentru a-l trezi din somn. 

În ajun, contele îşi adusese soţia la Paris, folosind ca 
pretext că vor merge duminică la Saint-Roch, unde un preot 
străin ţinea predici foarte frumoase. 

Jeanne, care-i dăduse cuvântul lui Andrea, se prefăcu a 
nu înţelege că un motiv mai grav îl obliga pe soţul ei să fie 
sâmbătă seara la Paris. 

Toate preparativele necesare duelului fuseseră puse la 
punct în ajun, de domnul de Kergaz. Fernand Rocher 
trebuia să vină să-l ia la ora indicată; el alesese o pereche 
de pistoale de mare precizie şi uşor de mânuit; aranjase de 
asemenea ca scumpul său Andrea să se exerseze timp de o 
oră sau două, trăgând într-o placă din grădină. 

Andrea se arătase foarte calm în tot cursul zilei; se 
întreţinuse cu fratele său asupra unor opere de caritate, pe 
care contele i le lăsase spre rezolvare. Nu scoase nici un 
cuvânt cu privire la întâlnirea de a doua zi. Ca de obicei, 
seara urcase în umila mansardă şi se culcase devreme. 

Intrând în camera lui la cinci dimineaţa, Armand îl găsi, 
deci, dormind. Deschizând ochii, Andrea îi surâse. 

— Aveam un vis minunat, spuse el. 

— Adevărat? făcu contele cu-n ton afectuos. Ce visai? 


— Visam, răspunse Andrea, că eram în Bretagne, la 
Kerloven, în vechiul castel al copilăriei noastre. Dumnezeu 
mă iertase şi eram fericit alături de tine şi de doamna de 
Kergaz. Eu, asasinul şi blestematul, sfârşisem prin a mă 
bucura de compasiunea tuturor, mă simţeam uşurat şi 
găseam că viaţa este frumoasă. 

Contele fu cuprins de o neaşteptată emoție. 

— Sărmane frate, murmură el, te poţi, oare, îndoi de 
infinita bunătate a Domnului? Nu crezi că te-a iertat de 
mult? 

— Nu încă, răspunse Andrea. 

Armand îşi spuse: 

— Cine ştie dacă peste o oră va mai fi în viaţă? 

Şi contele de Kergaz, omul cinstit şi curajos, care n-a 
tremurat niciodată pentru propria-i viaţă, începu din 
adâncul inimii să implore cerul pentru salvarea fratelui său. 

— Ştii că este deja cinci şi jumătate? spuse el tare. 

— Deja! exclamă Andrea şi se ridică în picioare, 
surâzând aşa cum trebuie să fi surâs martirii când se 
îndreptau spre locul supliciului. Dar acest surâs resemnat 
fu ultima concesie pe care vicontele Andrea o făcea rolului 
său de pocăit ipocrit. 

Acest bandit care făcea penitenţă mai păstra, unele 
gesturi care trădau educaţia din copilărie. Ştia că se 
născuse nobil şi era mândru de acest lucru. Făţarnicul ştia 
să se poarte ca un gentilom. Mergând să dueleze, îşi aminti 
de tradiţiile galante ale nobilimii franceze din zilele de 
luptă. Spinarea aplecată deveni dreaptă, obrazul palid şi 
suferind se animă, privirea mohorâtă şi coborâtă către 
pământ scânteie într-un fulger de orgoliu. 

Andrea, blestematul copleşit de remuşcări, omul cu 
obiceiuri ascetice, a cărui comportare dovedea o detaşare 
completă de lucrurile lumeşti, dispăruse pentru a face loc 
vicontelui Andrea care fusese celebru prin duelurile sale, 
prin caii de rasă, prin aventurile sale pasionale. Abandonă 
redingota lungă cu aspect clerical şi pălăria cu boruri largi. 


Când cobori în biroul lui Armand, unde acesta se dusese 
să-l aştepte, purta un pantalon gri, strâns pe picior şi o 
pălărie elegantă, fabricată pe strada Vivienne. Mâna sa, 
îngrijit înmănuşată în galben, ţinea un baston din corn de 
bivol. 

Domnul Armand de Kergaz remarcă această schimbare 
şi nu fu deloc uimit. 

Câteva minute mai târziu, sosi şi domnul Fernand 
Rocher. 

— Suntem gata? întrebă el, strângând mâna omului a 
cărui implacabilă ură îl urmărise atâta timp... 

— Fără îndoială, răspunse contele, luând sub braţ cutia 
cu pistoale. 

Coborâră. În curte, la picioarele scării, aştepta caleaşca 
închisă a lui Armand cu caii înhămaţi. 

Când să urce în trăsură, contele ridică privirea către 
ferestrele camerei doamnei de Kergaz, unde draperiile 
erau lăsate. 

— Sărmana Jeanne, murmură el emoţionat aplecându-se 
la urechea lui Andrea, ea doarme şi nu-şi poate închipui 
cauza matinalei noastre plecări. 

— Sărmana contesă! răspunse vicontele cu o voce la fel 
de emoţionată, care-i aminti lui Armand că fratele său o 
iubeşte pe Jeanne. 

În acelaşi timp Andrea îşi zicea, privindu-şi fratele cu 
coada ochiului: 

— Biet frate, totdeauna cinstit şi naiv... nu ştie că Jeanne 
şi-a petrecut noaptea rugându-se plângând în hohote la 
gândul că mă bat pentru ea. O, virtute! gândi sceleratul, 
hotărât că nu vei domni în lumea asta. 

Plecară. 

Domnul viconte Andrea, şi martorii săi ajunseră primii la 
întâlnire şi urmele pe care domnul de Manerve le 
recunoscuse pe alee erau ale trăsurii lor. De altfel, 
marchizul don Inigo de los Montes ajunse după cinci minute 


şi nu întârziase, pentru că nu era încă ora şapte, oră 
stabilită pentru întâlnire. 

De la locul său, falsul lacheu, adică Baccarat, observă că 
Armand, Andrea şi Fernand se opriseră la picioarele unui 
copac, trăsura lor rămânând ceva mai departe. 

Transformarea vicontelui Andrea, din sfânt în cavaler- 
gentilom, o miră. 

— Va fi un duel serios? se întrebă ea. 

Marchizul don Înigo de los Montes cobori din trăsură şi 
se apropie împreună cu martorii săi de Andrea, Armand şi 
Fernand. 

Cei şase tineri se salutară. 

În acest timp, contele Artoff, care-şi îndeplinea cu 
conştiinciozitate rolul de vizitiu, trase trăsura sub un arbore 
mare, cam la treizeci de paşi de locul duelului. 

— De aici, îi spuse el lui Baccarat, putem vedea tot... 

— Prietene, şopti tânăra femeie, don Inigo nu este altul 
decât pretinsul viconte de Cambolh. Dacă va trage asupra 
lui Armand... 

— Eşti nebună, răspunse tânărul rus; este imposibil... 
Sigur că această întâlnire nu este decât o nouă intrigă de-a 
lui sir Williams, dar să n-ai teamă pentru viaţa lui Armand. 

— Să te audă cerul! 

— Cum poţi crede, măcar un moment, că acest om, care 
îşi pregăteşte de atâta timp răzbunarea, se va mulţumi cu-n 
vulgar accident mortal? 

— Este adevărat, spuse Baccarat, sir Williams trebuie să 
viseze la ceva mai frumos. 

După ce adversarii se salutară, se retraseră la o anumită 
distanţă, lăsând martorii singuri. 

— Domnilor, spuse Fernand Rocher, care voia să-l 
scutească pe Armand de-a fixa cu voce tare condiţiile 
întâlnirii, se pare - chiar după mărturisirea lui don Inigo - 
că vicontele Andrea este cel ofensat. Are, deci, dreptul la 
alegerea armei şi a optat pentru pistol. 

Domnul de Manerve se înclină. 


— Motivul duelului, urmă Fernand, pe care noi nu-l 
cunoaştem, este extrem de serios, dacă dăm crezare celor 
doi adversari. 

— Într-adevăr, foarte serios, spuse baronul. 

— În consecinţă, nici lupta nu trebuie să fie mai puţin 
serioasă. 

— Domnule, spuse baronul de Manerve cu o curtoazie 
care friza impertinenţa, niciodată n-am considerat altfel un 
duel. 

Fernand se înclină. 

— Atunci, spuse el, iată condiţiile pe care le consider cele 
mai rezonabile. 

— Să auzim, spuse baronul de Manerve. 

— Adversarii se vor aşeza la o distanţă de patruzeci de 
paşi, având în fiecare mână câte un pistol, deci două focuri 
de tras. 

Domnul de Manerve răspunse: 

— Nu am nici o obiecţiune. 

— Acum, urmă Fernand, dacă sunteţi de acord, sorții vor 
decide dacă domnul viconte Andra şi don Inigo de los 
Montes se vor folosi fiecare de armele lui sau dacă vor avea 
în mână pistoalele adversarului. 

— Şi această condiţie mi se pare convenabilă, spuse 
baronul. 

— Permiteţi-mi, observă Fernand. În cazul nostru, un om 
care trage bine cu pistolul - şi vicontele Andrea este un 
ochitor de mâna întâi - are întotdeauna un incontestabil 
avantaj în a se servi de armele care-i sunt familiare. El 
poate, deci, cere să încerce această şansă. 

— Cum doriţi, răspunse domnul de Manerve, căruia totul 
îi era indiferent şi soarta lui don Inigo nu-l interesa mai 
mult, decât aceea a vicontelui Andrea. 

Fernand scoase din buzunar un ludovic. 

— "Ţin, spuse el, ca fiecare din aceşti domni să-şi 
folosească propriile arme. 

— lar eu doresc invers, spuse baronul. 


Fernand aruncă moneda în aer. 

— Faţă, spuse baronul. 

Moneda căzu şi arătă coroana. 

Fernand câştigase. 

— Domnul viconte Andrea, spuse el, se va folosi de 
pistoalele sale. 

După această tragere la sorţi, Fernand şi baronul luară 
cele două cutii şi încărcară metodic, cu mare atenţie, 
fiecare armă a adversarului. 

În acest timp, Armand şi fratele său făcură câţiva paşi 
împreună. 

O teribilă emoție strângea inima contelui de Kergaz; era 
cuprins de cele mai funeste presimţiri şi numai demnitatea 
sa de martor şi sângele de soldat care curgea prin venele 
sale îl ajutau să-şi domine spaima şi-l obligau să rămână 
calm, rece, stăpân pe sine. 

Andrea îl luă afectuos de braţ. 

— Vino, îi spuse el, aş vrea să-ţi spun câteva cuvinte. 

Făcură trei, patru paşi sub copaci, în direcţia în care 
contele Artoff îşi trăsese brecul. 

Andrea era mai calm decât dimineaţă; s-ar putea crede 
că tocmai senzaţia de pericol îi dădea această impasibilitate 
a oamenilor care ştiu să înfrunte moartea. 

— Scumpe Armand, îi spuse el, poate voi muri peste zece 
minute. 

— Taci, murmură contele. 

— Nu vreau să mor, continuă Andrea, fără să obţin de la 
tine o promisiune. 

— Te poţi, oare, îndoi că dorinţele tale vor fi sacre pentru 
mine? spuse Armand cu o voce emoţionantă. 

— Jură-mi, spuse Andrea, că, dacă voi muri, vei îndeplini 
ceea ce-ţi cer. 

— Îţi jur. 

— Fără să mă întrebi pentru ce? 

— Fie. 


— Ei bine, reluă Andrea, jură-mi că vei merge în 
Bretagne, la Kerloven, şi că vei petrece acolo două luni; că 
vei pleca astă-seară, cel mai târziu mâine. 

— Dar... bâlbâi Armand. 

— Taci! spuse Andrea, mi-ai promis că nu mă vei întreba 
pentru ce doresc să mergi la Kerloven. 

Atunci Andrea scoase din buzunar o scrisoare sigilată, 
fără adresă. 

— Când vei fi la Kerloven, spuse el, vei deschide 
scrisoarea şi vei afla tot. 

Armand luă scrisoarea şi o puse în buzunar. 

— Dacă nu voi fi ucis, continuă Andrea, mi-o vei da 
înapoi. 

— Şi nu voi merge la Kerloven? 

— Ba da. 

— Şi nu voi afla...? 

— Poate... mai târziu. 

Această conversaţie rapidă fu întreruptă de Fernand 
Rocher. Pistoalele erau încărcate; ora solemnă sosise! 

De pe „capră”, pe jumătate ascunşi de o ramură a 
copacului, contele Artoff şi Baccarat urmăreau atenţi scena. 
Nu putură auzi conversaţia dintre Andrea şi fratele său, dar 
văzură scrisoarea pe care primul o dăduse celui de-al 
doilea. 

— Ce țesătură de mistere şi infamii trebuie să fie aici! 
şopti Baccarat la urechea contelui. Una din două: sau don 
Inigo este Cambolh reînviat, şi atunci la această oră se 
joacă o perfidă comedie, din care va ieşi păcălit domnul de 
Kergaz, sau este un adversar serios, şi atunci pentru ce se 
bate sir Williams? 

Inima lui Baccarat bătea violent, când văzu martorii 
dând pistoalele celor doi combatanți. 

— Dumnezeule! repetă ea, dacă-l vor ucide pe 
Armand...? 

Cuvintele micii evreice adormite îi ţârâiau la ureche ca 
un oracol funebru (ne amintim, desigur, că Sarah 


„povestise” uciderea lui Armand de către don Inigo). 

Când cei doi adversari se aşezară la patruzeci de paşi 
unul de altul, se nimeri ca sir Williams să se afle la câţiva 
metri de brec şi, în consecinţă, de contele Artoff. 

Fernand Rocher şi Armand se depărtară de el la o 
distanţă aproape egală. 

— Uite-te, îi spuse contele lui Baccarat, supoziţia ta este 
neverosimilă. Este imposibil ca un glonte să devieze cu 
cincizeci de paşi. 

Baccarat era palidă şi tremura toată. 

Contele îşi descheie pe jumătate redingota de vizitiu şi 
arătă o pereche de pistoale. 

— Şi eu sunt înarmat, spuse el. 

— Ce vrei să faci? 

— Sper că nu voi face nimic. 

— Totuşi... 

— Ascultă... voi avea privirea fixată asupra domnului de 


— Dacă i se va întâmpla ceva, dacă don Inigo, trăgând, 
contele va cădea, îl voi ucide pe sir Williams, chiar dacă va 
trebui să dau explicaţii acestor domni şi să-l demasc pe don 
Inigo. 

Baccarat strânse convulsiv mâna prietenului său. 

— Mi-e frică... spuse ea. 

Sir Williams şi don Inigo se aşezaseră faţă în faţă şi se 
măsurau, aşteptând semnalul. 

Cel care-l dădu fu Fernand Rocher, în baza dreptului său 
de martor al celui ofensat. Bătu de trei ori din palme: 

— Înaintaţi, domnilor! spuse el. 

Sir Williams şi don Inigo înaintară încet. Trecu un minut, 
pentru ca fiecare să facă trei paşi. 

Baccarat avea impresia că nu mai are nici o picătură de 
sânge în vine. 

Don Inigo trase primul. 


Baccarat închise ochii văzând fulgerul care precede 
detunătura, iar contele Artoff duse mâna la crosa pistolului. 

Dar glontele şuieră, şi nici sir Williams, care continua să 
înainteze, nici contele de Kergaz, care rămăsese nemişcat 
la distanţă, nu căzură. Glontele se pierdu printre arbori. 

Baccarat respiră violent timp de o secundă, apoi fu 
cuprinsă din nou de spaimă, văzând al doilea fulger... 

Marchizul don Inigo de los Montes mai făcuse trei paşi şi 
trăsese a doua oară. 

Armand rămase în picioare, iar sir Williams continua să 
înainteze. Nici al doilea glonte nu-l atinsese. 

Atunci marchizul aruncă ultimul său pistol, se opri, îşi 
încrucişa liniştit braţele pe piept, părând că aşteaptă 
moartea. 

Capitolul XCVIII. 

Martorii trăiră un moment de teroare. 

Vicontele Andrea continua să înainteze. Mergea încet, cu 
paşi egali, ca şi cum ar fi vrut să-şi facă adversarul să simtă 
întreaga tortură a agoniei; pe măsură ce distanţa care-i 
despărţea se micşora, inimile martorilor fremătau de 
emoție. 

Marchizul don Inigo de los Montes strigă cu o voce 
energică, în franceza sa cu accent spaniol: 

— Trageţi odată! domnule, trageţi...! 

Andrea mai făcu un pas, încă unul, şi ţeava pistolului 
atinse pieptul marchizului. 

— Asta nu mai este duel, murmură baronul de Manerve, 
este asasinat. 

Cu toate acestea, era dreptul vicontelui Andrea de a-şi 
ucide adversarul. Dar nu trase. Şi-n timp ce martorii se 
apropiau în grabă, îşi ridică pistolul şi îi spuse marchizului: 

— Domnule, viaţa dumneavoastră îmi aparţine. 

— Atunci luaţi-o domnule, răspunse marchizul devenind 
foarte palid. 

— Nu, spuse Andrea, vă iert... cu o condiţie. 


— Domnule, strigă marchizul cu o furie febrilă, aveţi 
dreptul să mă ucideţi, dar nu să mă umiliţi. Nu am nevoie 
de iertarea dumneavoastră. Nu-mi voi cere scuze. 

— Domnule, replică Andrea, nu trebuie să cereţi scuze; 
renunţ la dreptul de a vă ucide cu o condiţie uşor de 
acceptat. 

— Care este condiţia? 

— Că nu veţi vorbi niciodată despre cauza duelului 
nostru şi că niciodată acest motiv nu se va afla. 

— Vă promit. 

Andrea ridică cele două pistoale şi trase în aer. 

— Onoarea este satisfăcută, spuse el, şi-l consider pe 
domnul marchiz don Inigo de los Montes un gentilom 
perfect. 

Domnul de Kergaz, care trăise un secol în cinci minute, 
se aruncă în braţele vicontelui. 

— Ai un suflet mare şi nobil, îi spuse el, şi ştii să ierţi. 

— Aş vrea, răspunse Andrea, cu o voce stinsă, astfel încât 
numai contele îl putea auzi, ca şi Dumnezeu să mă ierte. 

În acelaşi timp, domnul de Manerve îi zicea domnului 
James O'B... 

— Iată cum se termină întotdeauna aceste afaceri; ele îi 
fac pe martori ridicoli, iar adversarii pleacă braţ la braţ. Am 
făcut o plimbare matinală, pentru a căpăta poftă de 
mâncare. 

Şi baronul îşi aprinse un trabuc, bombănind, ca omul 
dezolat că a fost silit să se trezească la cinci dimineaţa. 

Don Inigo şi Andrea se salutară rece şi se îndepărtară 
unul de altul. 

— Totuşi, nu-şi strâng mâna, observă domnul James 
O'B... 

— Eşti nebun, scumpule? N-ar mai lipsi decât să 
ciocnească imediat câte-un pahar. 

Domnul de Manerve se îndreptă către brec şi urcă 
primul, fără să aştepte mulţumirile marchizului don Inigo. 


Acesta îl luase de braţ pe cel de-al doilea martor şi vorbea 
cu el. 

Armand, Fernand Rocher şi Andrea urcaseră în trăsură, 
părăsind locul duelului. 

Contele Artoff întorcea brecul, în timp ce Baccarat îi 
spunea: 

— Este evident că toate acestea fac parte dintr-o 
comedie. Dacă don Inigo ar fi fost un adversar serios, cu 
siguranţă că sir Williams - care trage excelent cu pistolul — 
l-ar fi doborât ca pe un porumbel. 

— Sunt de aceeaşi părere, spuse contele. 

— Deci, trebuie să găsim cheia enigmei. 

— Fii liniştită. 

— Dacă aş fi sigură, spuse Baccarat cu-n freamăt de 
mânie în voce, că acest pretins marchiz şi falsul viconte de 
Cambolh sunt una şi aceeaşi persoană, l-aş fi demascat 
imediat pe sir Williams. 

— Este foarte greu să avem certitudinea. 

— Dar nu şi imposibil. 

Şi Baccarat, în mintea căreia se născu o nouă idee, 
adăugă: 

— Mi-ar trebui opt zile, timp în care sir Williams să nu 
pună la cale cine ştie ce nouă infamie, şi i-aş avea la mână 
pe amândoi. 

Brecul plecă. După douăzeci de minute, îl depuse pe 
marchizul don Inigo la poarta hotelului Meurice, iar după 
puţin timp pe domnul James O'B... în strada Port-Mahon. 

Atunci, rămas singur cu vizitiul şi cu lacheul său, baronul 
o privi pe Baccarat, care se întorsese pe jumătate spre el. 

— Ei bine, îi spuse el, aţi văzut? 

— Totul. 

— Sunteţi satisfăcută? 

— Fără îndoială. 

— Scumpa mea prietenă, spuse baronul, să mă ferească 
Dumnezeu să nu-mi ţin cuvântul pe care l-am dat contelui, 


dar tare aş vrea să ştiu de ce aţi vrut să asistați la acest 
Circ. 

— Circ este cuvântul potrivit, observă Baccarat. 

— Dar trebuie să fiţi de acord, observă domnul de 
Manerve, că am dreptul să presupun că sunteţi îndrăgostită 
de don Inigo. 

— Puteţi presupune, domnule baron, spuse ea rece. 

Apoi adăugă: 

— Apropo, sunteţi amabil să-mi faceţi un serviciu? 

— Şi două, dacă doriţi. 

— Contele vă va lăsa la intrarea străzii Saint-Lazare. Veţi 
merge până la vechea mea prietenă, doamna de Saint- 
Alphonse, şi veţi afla dacă mai este la Paris. 

— Este... am văzut-o eu ieri. 

— De minune! 

— Şi ce să-i spun? 

— Că domnul conte o invită astăzi la dejun. Apoi îi 
spuneţi că, dacă are nevoie de dumneavoastră astă seară, îi 
staţi la dispoziţie. 

— Cu plăcere. 

— Bineînţeles, încheie Baccarat, că veţi fi la fel de discret 
asupra acestei probleme, aşa cum trebuie să fiţi cu privire 
la celelalte evenimente ale acestei dimineţi. 

— Bineînţeles. 

Brecul ajuns în acest moment în colţul străzii Chaussee- 
d'Antin. 

Baronul de Manerve cobori şi, în timp ce o lua pe strada 
Saint-Lazare, contele şi Baccarat se întoarseră în strada 
Pepiniere. 

O oră mai târziu, tânăra femeie şi prietenul ei îşi 
reluaseră ţinuta obişnuită. Servitorul o anunţă pe doamna 
Saint-Alphonse. 

Baccarat se retrase la primul etaj al casei, iar contele o 
primi pe doamna de Saint-Alphonse în salon. 

— Scumpă doamnă, îi spuse acesta sărutându-i galant 
mâna, v-ar face plăcere să primiţi o sută de mii de franci? 


— Oricând, scumpe prietene, răspunse tânăra femeie 
râzând. Aveţi intenţia să mi le oferiţi? 

— S-ar putea... 

Doamna de Saint-Alphonse îl învălui pe tânărul rus cu 
privirea sigură şi pătrunzătoare a acelor femei care au 
puterea să citească în adâncul sufletului bărbaţilor. 

— Haideţi, spuse ea, să nu glumim, scumpul meu conte. 

— Nu glumesc, scumpă prietenă. 

— Dacă-mi oferiţi o sută de mii de franci, aveţi desigur 
mare nevoie de mine. 

— Într-adevăr, spuse contele. 

— Cunosc onorariile, să vedem ce-mi cereţi. 

— Scumpă prietenă, îmi închipui că vă aduceţi aminte de 
Baccarat. 

— Fără îndoială, şi ştiu de asemenea - cel puţin întreg 
Parisul pretinde - că aţi sechestrat-o şi aţi trimis-o într-unul 
din castelele dumneavoastră din Crimeea sau pe marginea 
Nevei. 

— Nu-i adevărat. 

— Cum! Baccarat este la Paris? 

— Bineînţeles, răspunse o voce clară. 

O uşă se deschise şi Baccarat se arătă în prag. 

— Scumpa mea, spuse ea, contele a rostit doar 
introducerea. Eu îţi voi spune cum se poate câştiga o sută 
de mii de franci. 

Baccarat îi făcu semn doamnei de Saint-Alphonse să se 
aşeze pe un divan şi veni lângă ea. 

— Poţi câştiga foarte uşor o sută de mii de franci, repetă 
ea. 

— Sunt gata. 

— Ai dreptate, căci contele Artoff, pe care-l vezi aici, este 
un prieten deosebit. 

— Cum aşa? 

— Tu ştii că el este strâns legat de prinţul tău. 

— Sunt prieteni intimi. 


— Închipuie-ţi, urmă Baccarat, că prinţul ar putea deveni 
gelos din cauza contelui. 

— Nu înţeleg... 

— Contele a aflat că micul baron de R..., un tânăr 
încântător din toate punctele de vedere, a deveniți în 
absenţa sărmanului prinţ, omul cel mai fericit din lume. 

Doamna de Saint-Alphonse tresări şi o privi pe Baccarat 
neliniştită. 

— Contele, urmă aceasta, şi-a pus în cap să deschidă 
ochii prinţului. Dar eu m-am gândit că ai putea cumpăra 
tăcerea contelui. 

— Cum? 

— Primind o sută de mii de franci, pentru a ne face un 
Mic serviciu. 

Un surâs fin arcui buzele tinerei femei. 

— Înţeleg, spuse ea, aţi atârnat deasupra capului mea 
sabia lui Damocles. 

— Exact. 

— Şi cum să evit căderea săbiei? 

— Foarte simplu şi foarte complicat în acelaşi timp, 
spuse Baccarat. Îţi voi povesti totul fără martori. 

Baccarat o luă de mână pe doamna de Saint-Alphonse şi 
o conduse într-un mic budoar, vecin cu salonul în care îl 
lăsase pe contele de Artoff. 

În aceeaşi seară, domnul de Man€rve se întoarse acasă 
către ora nouă, pentru a se îmbrăca, când cameristul îi 
aduse cartea de vizită a doamnei de Saint-Alphonse. 

— Doamna doreşte să vă vadă imediat, îi spuse el. 

— Pofteşte-o, îi spuse baronul. 

Doamna de Saint-Alphonse intră cu un aer misterios, se 
aranjă grațios în fotoliul pe care i-l oferise domnul de 
Manerve şi, în timp ce-i dădea mânuţa s-o sărute, îi spuse: 

— Scumpul meu baron, precum ştiţi, am luat masa la 
contele Artoff. 


— Şi? 


— M-am întâlnit cu Baccarat, care mi-a spus că nu-i 
refuzaţi nimic. 

— Sigur că nu. 

— În consecinţă, îmi închipui că nu-mi veţi refuza nici 
mie nimic? 

— Nimic din ceea ce-mi veţi cere în numele lui Baccarat. 

— Asta şi vreau să spun. 

— Despre ce este vorba? întrebă baronul, aşezându-se 
picior peste picior. 

— lată: as vrea să daţi un bal. 

— Un bal! Eu? 

— Da. Un bal pentru băieţi. Sau o seară de joc de cărţi, 
dacă preferaţi. Aveţi un apartament delicios; petrecerea va 
fi încântătoare. 

— În caz că veţi participa şi dumneavoastră, spuse 
galant domnul de Manerve. 

— Veţi invita doamnele pe care vi le voi indica. 

— Foarte bine. Şi bărbaţii? 

— Pe cine vreţi, numai să se găsească printre ei singurul 
pe care doresc să-l întâlnesc la dumneavoastră. 

— Cum se numeşte? 

— Marchizul don Inigo de los Montes, un brazilian. 

— La dracu! exclamă domnul de Manerve. Nu mă 
îndoiam. Baccarat asta este un întreg mister. 

— Să ştiţi că ea contează pe discreţia dumneavoastră. 

Baronul se înclină. Apoi se aşeză la birou şi luă o pană. 

— Care este ziua pe care o preferaţi? întrebă el. 

— Mâine. 

— Este prea devreme pentru invitaţii mei. 

— Nu-i nimic. Veţi găsi întotdeauna mai multă lume 
decât vă trebuie. 

Baronul acceptă şi începu să scrie: „Scumpul meu 
marchiz, Din moment ce duelul de azi-dimineaţă a avut un 
deznodământ fericit, permiteţi-mi să vă fac o confidenţă. 
leri seară am făcut un pariu cu o doamnă care mă iubeşte 
puţin. lată despre ce pariu este vorba. Această doamnă - ca 


toate cele care intră la operă prin uşa portarului - este 
superstiţioasă şi şi-a păstrat obiceiul de a face pasienţe. Ieri 
seară i-a ieşit în cărţi că veţi fi ucis azi-dimineaţă. 

Eu am susţinut contrariul, iar ea mi-a spus: 

— Pariez pe o sută de ludovici că marchizul va fi ucis.>> 

— Accept pariul, am răspuns eu, dar, dacă voi câştiga, 
veţi da un bal la mine, plăcere pe care mi-o refuzaţi de la 
începutul iernii, pretextând că toate prietenele 
dumneavoastră sunt frumoase.>> 

Frumoasa vrăjitoare a pierdut pariul şi, deci, trebuie să 
plătească. Se va dansa la mine, mâine seară, şi aţi fi foarte 
amabil dacă aţi veni şi dumneavoastră. 

Baronul de Manerve.” 

Baronul citi scrisoarea doamnei de Saint-Alphonse. 

— Sunteţi plin de spirit, spuse ea. La revedere, pe mâine 
dimineaţă. Este necesar să vă văd înaintea balului. 

Şi doamna de Saint-Alphonse plecă. 

Capitolul XCIX. 

L-am lăsat pe vicontele Andrea urcând în trăsură cu 
martorii săi. 

Din pădurea Vincennes până în strada Culture-Sainte- 
Catherine drumul era scurt şi se parcurgea în câteva 
minute. Când trăsura contelui intră în curte, Jeanne stătea 
la fereastră, cu privirea aţintită pe poarta mare, cu urechea 
ciulită la zgomotele străzii, palpitând la fiecare uruit de 
trăsură. 

Vicontele Andrea nu se înşelase. Sărmana femeie îşi 
petrecuse noaptea în rugăciuni, implorând cerul să 
păstreze viaţa omului care se bătea pentru ea. 

În momentul intrării trăsurii în curte, Andrea îşi arătă 
capul la portieră. Jeanne îl văzu şi scoase un strigăt de 
bucurie... Era în viaţă! 

Apoi se retrase brusc de la fereastră şi căzu în fotoliu, 
fără putere şi fără voce. Începu să se gândească că, dacă 
scumpul ei soţ fusese martor la acest duel, ar putea ghici şi 
motivul lui. Dar temerile doamnei de Kergaz nu erau 


justificate. Aşezat pe scaunul din faţă al trăsurii, deci, cu 
spatele către faţada casei, domnul Armand de Kergaz nu-şi 
observă soţia. Şi nici nu auzise strigătul ei, fiindcă vorbea 
cu Fernand. 

Acesta îşi găsi cabrioleta în curte, strânse mâna lui 
Andrea şi contelui şi îi părăsi. 

În timp ce urcau scările, Andrâa îi spuse încet lui 
Armand: 

— Înapoiază-mi scrisoarea. 

— Aşa vrei? întrebă contele. 

— Da. 

— Şi nu voi afla... 

— Ba da... Mai târziu... la Kerloven. 

— Mai vrei, deci, să mergem la Kerloven? 

— Sigur că da. 

— Fie... Când vrei să plecăm? 

— Astă seară sau, cel mai târziu, mâine. 

— Mister! murmură contele pentru sine. 

O oră mai târziu intra în camera soţiei sale, pe care o 
găsi calmă şi surâzătoare, şi îi spuse: 

— Scumpa mea Jeanne, dacă-ţi voi cere un serviciu, mi-l 
faci? 

— Ingratule! spuse ea, mai întrebi? 

— Aş vrea să fac un voiaj cu tine şi cu Andrea. 

— Plecăm, spuse Jeanne. 

— Vom merge în Bretagne, în vechiul nostru castel de la 
Kerloven. 

— Ce bucurie! strigă tânăra femeie, să petrec acolo o 
lună, pe marginea mării, cu scumpul meu Armand. Când 
vrei să plecăm? 

— Şi mâine, dacă e posibil. 

— Sigur, voi fi gata. 

Şi Jeanne, care înţelese că Andrea voia s-o îndepărteze 
de marchiz, căci aflase sfârşitul inofensiv al duelului, nu 
puse nici o întrebare soţului ei şi începu pregătirile de 
plecare. 


Armand se întoarse la Andrea. 

— Jeanne este de acord să plecăm, spuse el. 

— Foarte bine! aprobă Andrea, uşurat de o greutate 
enormă. 

Contele se încruntă. Fu cuprins de o bănuială, dar 
Andrea avea cuvântul lui, şi nu-l întrebă nimic. 

— Dumnezeule! aş vrea să fiu de-acum la Kerloven. 

Capitolul C. 

În aceeaşi zi, la orele nouă seara, în timp ce doamna de 
Saint-Alphonse ajungea la baronul de Manerve, o trăsură 
de piaţă intra în curtea hotelului Meurice. 

Un om cu părul roşu cobori oferind braţul unei 
englezoaice slabe. 

— Mă numesc sir Arthur Collins şi aş vrea să-l văd pe 
don Inigo de los Montes, pe care l-am cunoscut în Elveţia... 

— Este în camera lui, i se răspunse. 

Englezul îşi lăsă prietena în curtea hotelului şi urcă în 
camera lui don Inigo. 

Sir Arthur fu introdus de negrul galonat în fumoarul 
marchizului; după ce-l concediară pe negru, cei doi complici 
se priviră şi începură să râdă. 

— la spune, zise sir Arthur, ţi-a fost frică azi-dimineaţă? 

— Da, unchiule, dar numai un moment. 

— Ai crezut că te voi ucide? 

— Crede-mă, unul ceva mai prost decât mine şi-ar fi 
povestit toată viaţa în timpul unui minut. 

— Şi tu ce ţi-ai zis? 

— Că ştiu prea multe secrete, cunoscute doar de tine, că 
poate ai găsit altă combinaţie şi că-n acest caz, ar fi cea mai 
bună ocazie să mă trimiţi la strămoşi. 

— Adevărul este, spuse sir Arthur, cu-n calm care-i făcu 
lui Rocambole pielea de găină, că m-am gândit un 
moment... dar ce vrei? Am o slăbiciune pentru tine. 

— Îţi mulţumesc. 

— Şi pe mine m-a pierdut întotdeauna sensibilitatea. 


— Asta înseamnă, murmură Rocambole, că n-ai găsit 
încă mijlocul de a mă înlocui. 

— Nu, nu, spuse sir Arthur, îţi jur că numai din 
sensibilitate am renunţat. 

— Pe cuvântul meu! replică falsul marchiz râzând, 
trebuie să-ţi fac şi eu o mărturisire. 

— Să aud. 

— Vei vedea astfel că sunt şi mai sincer. 

— Ascult, spuse sir Arthur, lăsându-se în speteaza 
fotoliului, într-o atitudine nepăsătoare. 

— Închipuie-ţi, unchiule, că am avut aceeaşi idee ca şi 
tine. 

— Cum! Ai vrut să mă ucizi? 

— Drace! ştii doar că trag astfel cu pistolul, încât nu 
ratez un as la cincizeci de paşi... şi apoi aveam pe suflet 
povestea cu lovitura de cuţit... înţelegi, nu? 

— Dar, nefericitule, observă sir Arthur fără cea mai mică 
iritare, dacă aş fi murit, tu ce-ai fi devenit? 

— Exact asta m-am întrebat şi eu, şi vezi că eşti încă pe 
lumea asta. 

— Văd! suntem demni unul de celălalt, nepoate. 

— Da, unchiule, avem suflet, sensibilitate... 

— Şi, mai ales, judecăm corect. Tu ai înţeles că ai încă 
nevoie de mine şi eu am înţeles că încă nu te pot înlocui. 

După acest mişcător schimb de cuvinte, îşi strânseră 
mâinile cu căldură, apoi faţa surâzândă a lui sir Arthur 
deveni serioasă. 

— Acum, spuse el, să lăsăm glumele şi balivernele, am 
venit să-mi iau adio. 

— Pleci? 

— Mâine dimineaţă. 

— Unde mergi? 

— În Bretagne, la Kerloven, în vechiul castel seniorial pe 
care am intenţia să-l restaurez, după căsătoria mea cu 
contesa Jeanne de Kergaz. 


Sir Arthur pronunţă aceste cuvinte cu-n superb sânge 
rece. 

— Eu ce trebuie să fac? 

— Să mai rămâi la Paris trei zile. 

— Şi apoi? 

— Apoi vei pleca la Saint-Malo, unde vei aştepta 
instrucţiunile mele. 

— Foarte bine, dar ce voi face în cele trei zile? 

— Vei exersa în fiecare dimineaţă câte trei ore, ca să 
înveţi la perfecţie lovitura de o mie de franci. 

— O cunosc. 

— Nu ştii niciodată prea bine o lovitură de sabie, care-ţi 
poate aduce un milion. 

— Este adevărat. Şi apoi? 

— Te vei ocupa în acelaşi timp de Baccarat. 

— Ai găsit o combinaţie? 

— O minunată combinaţie. 

— Care? 

— Întâi, continuă sir Arthur, mă interesează mica Sarah. 

— Evreica? 

— Da, îmi place foarte mult copila, îi vreau binele şi 
vreau să-i aranjez viaţa. 

— Cum vei face? 

— O vei răpi. 

— Ia te uită... exclamă Rocambole, a cărei privire 
scânteia. 

Această privire nu-i scăpă lui sir Arthur. 

— Frumosule, îi spuse el, dacă-ţi trece prin cap să fii 
necuviincios cu mine, nu vei căpăta milionul. 

— Asta-i tot? 

— Nu. În plus, o să te şi ucid. 

— Voi fi înţelept, spuse Rocambole; dar după ce o voi 
răpi, unde s-o duc? 

— Am un plan foarte bine întocmit, răspunse sir 
Williams. lată-l: am reînnoit la Le Hâvre relaţii foarte 
strânse cu-n vechi prieten din Londra, un strălucit hoţ de 


buzunare, care a lucrat cândva sub conducerea mea. Ne- 
am reîntâlnit în port; am ştiut imediat cine este, în timp ce 
el nu m-a recunoscut. Au fost de-ajuns două cuvinte, pentru 
a mă saluta respectuos, ca un soldat pe fostul lui căpitan. 
Puşlamaua face afaceri destul de bune. Are o navă de 
comerţ, pe care o comandă chiar el; acasă, într-un mic port 
din Scoţia, se bucură de toată consideraţia; şi-a condus aşa 
de bine barca, încât trece drept cel mai cinstit om din lume. 

— Ca şi tine, spuse Rocambole cu impertinenţă. 

— Ca şi mine, spuse sir Williams, fără să pară jignit de 
comparaţie. John Bird a rămas profund devotat fostului său 
căpitan şi va face pentru mine tot ce-i voi cere. 

— Unchiule, îl întrerupse Rocambole, am impresia că-mi 
dai amănunte inutile. Care este scopul? 

— Am meditat multă vreme asupra soartei pe care o va 
avea Baccarat, urmă sir Williams, şi am ales pentru ea o 
combinaţie destul de frumoasă. 

— Nu mai spune! 

— Vreau s-o trimit în insulele Marquises. 

— La dracu! 

— Vreau să-i ofer această frumoasă alternativă: fie de a 
deveni soţia unui antropofag, fie de a fi mâncată de el. Este 
o fată frumoasă. Sigur că, dacă şeful sălbaticilor nu-i va 
pune pe cap jumătate din coroana lui, o va servi bine friptă 
la o mare sărbătoare a sălbaticilor, când este lună plină, de 
exemplu. 

— Asta este o idee, spuse Rocambole. 

— Te cred. 

— Dar cum se poate executa? 

— Cu ajutorul prietenului meu John Bird. El încarcă la Le 
Hâvre diverse mărfuri pe care le duce în Australia. 
Echipajul îi este la fel de devotat, pe cât îmi este el mie. De 
alaltăieri se află la Paris şi ieri l-am văzut. 

— L-ai şi văzut? 

— Da. Şi cum ştiam că nu trebuie să-ţi încarce creierul cu 
prea multe noţiuni, n-am vrut să-ţi vorbesc mai devreme. 


— John Bird consimte s-o ducă pe Baccarat? 

— Sigur! O va depune pe o plajă pustie, unde o vor găsi 
canibalii. Îl cred chiar capabil - fiindcă se pricepe de 
minune la comerţ - s-o vândă pe un preţ bun vreunui 
sălbatic. 

— Totul este foarte bine, unchiule; cum vom face însă s-o 
încredinţăm pe Baccarat lui John Bird? 

— Asta te priveşte. Îţi voi trasa totuşi drumul pe care 
trebuie să-l urmezi. De acum în trei zile o vei răpi pe micuța 
evreică. 

— Bun. Şi apoi? 

— Odată răpită, o vei încredința văduvei Fipart. 

— Asta este o idee minunată. Mama, observă Rocambole, 
este exact femeia care ne trebuie pentru astfel de treburi. 

— Văduva Fipart va păzi micuța, iar o scrisoare anonimă 
o va avertiza pe Baccarat că fetiţa, răpită de un negru... e 
vorba de negrul tău... 

— Venture? 

— Da. Recapitulez: scrisoarea va anunţa că fetiţa răpită 
de un negru este în drum spre Le Hâvre. Misiva va adăuga 
că negrul se va îndrepta către o navă englezească, numită 
Fowler, care va pleca în Oceania. Înţelegi, deci, că-n orice 
caz Baccarat va pleca la Le Hâvre. Dar aici va afla că vasul 
a ridicat ancora. 

— Şi apoi? făcu Rocambole, care nu mai înţelegea nimic 
din planul lui sir Williams. 

— La Le Hâvre va afla că Fowler va face escală la Saint- 
Malo, unde va rămâne trei sau patru zile. Atunci ea va lua 
nişte cai de poştă şi va călători pe uscat spre Saint-Malo. 
Aici ea va găsi vasul Fowler în radă. Se va duce la bord şi 
atunci va fi rândul lui John Bird să acţioneze. 

— Toată combinaţia asta este greu de executat, 
murmură Rocambole. 

— Dacă n-o scoţi la cap în mod onorabil, replică sir 
Williams cu accentul său calm şi poruncitor în acelaşi timp, 


pretinzând să fie ascultat orbeşte, atunci e sigur că nu eşti 
demn de milionul pe care ţi l-am pregătit. 

Aceste cuvinte avură efectul unei lovituri de pinten. 

— Foarte bine, spuse Rocambole, vei fi mulţumit; pleacă 
liniştit, mă ocup eu de toate. Am doar o obiecţie, dacă-mi 
permiţi. 

— Spune. 

— De ce trebuie s-o ducem pe Baccarat până la Saint- 
Malo? 

— "Tocmai asta e partea poetică a combinației. Dacă 
Baccarat ar fi târâtă în Oceania de un ticălos oarecare, ar fi 
o răzbunare cum se vede în fiecare zi şi pe care ea n-ar 
aprecia-o suficient, în timp ce eu vreau ca ea să ştie exact 
cine o trimite să se prefacă în friptură. 

— Ar putea să i-o spună John Bird. 

— Nu, i-o voi spune chiar eu. 

— Unde? 

— La bordul vasului Fowler. 

— Cum? 

— Kerloven este la o leghe de Saint-Malo. Tu ştii bine că 
acum Baccarat are o încredere absolută în mine, o 
încredere fără margini. 

— Şi ce trebuie să fac cu micuța evreică? 

— O vei ruga pe văduva. Fipart s-o păzească cu cea mai 
mare atenţie. 

— Ea va rămâne la Paris? 

— Da, până la întoarcerea mea. 

— Şi-n trei zile te voi ajunge? 

— Tu te vei îmbarca cu John Bird şi cu Venture la Le 
Hâvre şi vei veni la Saint-Malo. Aici îţi voi aranja o nouă 
discuţie între patru ochi, care va fi întreruptă de Armand... 

— Înţeleg. 

— Pricepi foarte bine ce se întâmplă după aceea nu mă 
mai priveşte. Armand se va hotări să te pedepsească şi tu-ţi 
vei aminti că o lovitură de sabie bine aplicată poate aduce 
în timp şi-n spaţiu un milion de franci. 


— Superb! Superb! strigă Rocambole, cu admiraţie. 

— Mâine dimineaţă, încheie sir Williams, te vei urca pe 
cal şi vei merge până în pădurea Vincennes, unde vei vedea 
la intrarea castelului cârciuma cu firma: La întâlnirea 
vânătorilor. Vei intra şi-l vei găsi pe John Bird; îl vei 
recunoaşte după aspectul său britanic, are un păr roşu ca 
morcovul şi-un abdomen respectabil; pentru mai multă 
siguranţă, îl vei întreba dacă-l cunoaşte pe căpitanul 
Williams. Când veţi fi siguri amândoi de identitatea celuilalt, 
vă veţi înţelege asupra a ceea ce aveţi de făcut. Ela primit 
de la mine instrucţiuni amănunțite. 

Spunând aceste cuvinte, sir Arthur Collins se ridică, îşi 
încheie haina albastră, îşi puse pălăria pe păru-i blond şi 
era gata să iasă, după ce întinsese mâna lui Rocambole, 
când apăru pretinsul valet negru, purtând o tavă de argint 
pe care se găsea o scrisoare. 

Era invitaţia baronului de Manerve adresată marchizului 
don Inigo de los Montes. 

Marchizul rupse sigiliul, citi scrisoarea şi o întinse 
vizitatorului său. 

— Foarte bine! spuse sir Williams, nu văd nici un 
inconvenient ca să te amuzi. De altfel este foarte bine să 
mergi în lume, în felul ăsta nu eşti confundat cu-n 
răufăcător obişnuit. 

După ce plasă această glumă, sir Williams plecă. 

În timp ce invitaţia baronului de Manârve îi ajungea lui 
don Inigo, bruna doamnă de Saint-Alphonse se întorcea în 
strada Pepiniere. 

Baccarat şi contele o aşteptau. 

— Ei, întrebă prima, baronul va da balul? 

— Fără îndoială. 

— Când? 

— Mâine. 

— Acest baron, râse Baccarat, ţine cu orice preţ să-mi fie 
agreabil. 


— lar eu, spuse doamna de Saint-Alphonse, vin să 
primesc instrucţiunile. 

Baccarat tresări şi păru uşor stingherită. 

— Este destul de greu de explicat, scumpa mea. 

— Aiurea! făcu doamna de Saint-Alphonse, înţeleg şi din 
jumătăţi de cuvinte. 

— Întâi, trebuie să-ţi spun cine este acest don Inigo. 

— Foarte bine. 

— Sau, cel puţin, ceea ce bănuim noi că este. Când vei şti 
toate astea, vei înţelege. 

— Ascult. 

— Don Inigo de los Montes este un marchiz de comedie. 

— Cum sunt atâţia, spuse tânăra femeie, arătându-şi 
dinţii albi într-un zâmbet larg. 

— Este foarte brunet la păr, măsliniu la faţă, totul 
dovedind origine-ai transoceanică. 

— Nu l-am văzut niciodată. 

— Dar, continuă Baccarat, s-ar putea foarte bine ca, 
înainte de a fi brunet, să fi fost blond. S-au mai văzut cazuri 
de-astea. De altfel, dacă nu mă înşel, acest marchiz don 
Inigo de los Montes se numea înainte astfel. 

— Asta este mai greu de constatat. 

— Ştiu. 

— Totuşi... cu timpul... 

— Dacă el şi omul pe care-l bănuiesc sunt aceeaşi 
persoană, reluă Baccarat, trebuie să aibă un semn 
particular. 

— Unde? 

— Pe piept, în partea stângă. 

— Ce semn? 

— Cicatricea unei lovituri de pumnal. 

— Aha?! 

— Rana trebuie să fie abia vindecată. 

— Cam cât de veche este? 

— Cam de trei luni. 

— Atunci se poate constata uşor. 


Doamna de Saint-Alphonse o privi semnificativ pe 
Baccarat. 

— Ai, deci, un mare interes să descoperi adevărata 
identitate a acestui om? întrebă ea interesată. 

— Foarte mare. 

— Îl iubeşti? 

— Doamne fereşte! făcu Baccarat cu-n gest de dezgust. 

— Scumpă prietenă, spuse contele de Artoff pentru a 
pune capăt conversaţiei, fiindcă doamna de Saint-Alphonse 
a înţeles perfect misiunea pe care i-o dăm, vreau s-o 
lămuresc mai bine, adăugând câteva cuvinte: don Inigo - 
dacă este omul care credem noi - este un mizerabil care ne- 
a jefuit şi care încearcă să ne asasineze. 

Doamna de Saint-Alphonse tremură. 

— Dar, adăugă contele, nu trebuie să aveţi nici o teamă. 
Dacă este el, îl vom reduce imediat la neputinţă. 

— Şi dacă nu este el? 

— Nimeni pe lume nu va şti că l-am bănuit pe marchizul 
don Inigo de las Montes. 

— Dar în primul caz va trebui să-l trădez. 

— Şi-n felul acesta veţi demasca un ticălos, spuse contele 
Artoff. 

— Şi dacă mă ucide? 

— Nu vă temeţi de nimic, vă vom proteja; şi apoi 
remarcaţi, continuă contele, că nu faceţi altceva decât să 
comiteţi o mică indiscreţie, care vă va fi plătită cu o sută de 
mii de franci. 

— Asta este adevărat, spuse doamna de Saint-Alphonse, 
căreia cuvintele „o sută de mii de franci” îi risipiră ultimele 
ezitări. La revedere. Poimâine veţi şti totul sau îmi voi 
pierde renumele. 

Doamna de Saint-Alphonse plecă. 

— Cred, murmură Baccarat, plină de încredere în viitor, 
că voi sfârşi prin a-l avea în mână pe sir Williams. 

Capitolul CI. 


La douăzeci şi patru de ore după balul dat de domnul 
baron de Manerve - bal ale cărui întâmplări sunt 
neînsemnate, cu excepţia uneia singure, pe care cititorii 
noştri o bănuiesc - doamna Charmet citi următoarea 
scrisoare, trimisă pe adresa contelui Artoff, dar pe care 
tânărul rus i-a trimis-o fireşte, imediat. 

„Scumpa mea Baccarat, Prietena ta, doamna de Saint- 
Alphonse, se grăbeşte să ia pana şi să-ţi scrie cu mânuţa ei 
albă, privitor la protejatul tău, marchizul don Inigo de los 
Montes. 

Cu tot aerul său sălbatic, brazilianul este blând ca un 
miel. 

Închipuie-ţi, scumpa mea, că acest simpatic Manârve l-a 
îmbibat aşa de bine cu şampanie, încât, devenit excesiv de 
sentimental, tânărul fiu al tropicelor a căzut la picioarele 
mele într-o sală de joc pustie, foarte îndrăgostit şi beat ca 
un muşchetar. 

Este atât de beat, că la ora actuală mai doarme încă pe o 
canapea. Dacă acest băiat n-are tutore, trebuie neapărat 
să-i găsim unul. 

Prietena ta, de Saint-Alphonse. 

PS; 

— Apropo, cu proprii mei ochi am obţinut informaţiile pe 
care le doreşti. În partea dreaptă a pieptului, marchizul are 
o foarte frumoasă cicatrice triunghiulară, ale cărei buze 
roşii sunt abia închise. Şi cum dormea de nu l-ai fi trezit nici 
cu tunul, mi-am muiat batista într-o picătură de parfum şi- 
am putut să constat că coama lui neagră este, de fapt, de- 
un blond splendid. Este un marchiz prost vopsit. 

Aştept noi instrucţiuni. Ce trebuie să fac?” 

Când această scrisoare ajunse la doamna Charmet, 
tânăra femeie era singură. O citi cu atenţie şi murmură: 

— Acum ultima mea îndoială s-a risipit, marchizul don 
Inigo de los Montes şi vicontele de Cambolh sunt una şi 
aceeaşi persoană. 

Baccarat sună. Apăru bătrâna guvernantă. 


— Marguerite, îi spuse ea, cheamă-mi trăsura. les astă 
seară şi nu voi reveni decât mâine. Îţi încredinţez fetiţa, să 
ai mare grijă. 

— Doamna poate să fie liniştită, spuse femeia. 

Baccarat alergă la contele Artoff. 

Tânărul rus se aştepta la această vizită, de când primise 
scrisoarea, doamnei de Saint-Alphonse. 

— Iată! spuse Baccarat, întinzându-i scrisoarea. 

Contele o citi. 

— Acest om, spuse el, este cu siguranţă vicontele de 
Cambolh. Ce-i de făcut? 

— Exact asta trebuie să decidem. 

Baccarat rămase un moment gânditoare. 

— Prietene, strigă ea deodată, ştii că domnul de Kergaz, 
soţia sa şi ticălosul sir Williams au plecat ieri dimineaţă. 

— Mi-ai spus. 

— Care este rostul acestei plecări neaşteptate? Nu ştiu, 
dar sunt convinsă că este vorba de o nouă maşinaţie de-a lui 
sir Williams. Cred, deci, că trebuie să ne grăbim. 

— Ai dreptate, spuse contele. 

— Prin urmare acest om, pretinsul marchiz, trebuie să se 
afle în mâinile noastre chiar astăzi, astă seară... ca sub 
ameninţarea morţii, să mărturisească infamia lui sir 
Williams şi atunci îl vom ierta, îi vom dărui viaţa. 

— Ceea ce spui este logic, observă contele, dar greu de 
executat. 

— De ce? 

— În primul rând, pentru că acest om trebuie să fie 
permanent neîncrezător. 

— Şi el şi sir Williams au încredere în mine. 

— Apoi, pentru că este întotdeauna periculos să ataci un 
om în plin Paris, într-o casă cu locatari. Comisarul de poliţie 
ar putea considera foarte grav aşa ceva. 

— Aici ai dreptate. 

— În fine, continuă contele, cine-ţi spune că va vorbi 
chiar sub ameninţarea morţii? 


— Va trebui să o facă, sau îl vom ucide fără 
menajamente. 

Baccarat medita. 

— Ascultă, spuse ea; doamna de Saint-Alphonse are o 
mică vilă la două leghe de Paris, pe malul Marnei la Saint 
Maurice. Este izolată de orice locuinţă şi la unsprezece 
seara te poţi crede în pustiu. Acolo trebuie să acţionăm. 

— Prefer acolo decât în strada Saint-Lazare. 

Baccarat luă o pană şi-i scrise doamnei de Saint- 
Alphonse. 

„Scumpă prietenă, Vino imediat la contele Artoff, vei 
primi instrucţiuni amănunțite. 

Arde imediat scrisoarea şi ai încredere în mine. 

Baccarat”. 

O oră mai târziu, doamna de Saint-Alphonse sosi. 

— Scumpa mea, îi spuse Baccarat, ce-ai făcut cu 
brazilianul tău prost vopsit? 

— A plecat de la mine după prânz. 

— Când trebuie să-l vezi din nou? 

— Astă seară. 

— La ce oră? 

— Între zece şi unsprezece. 

— Foarte bine! Vila ta de la Saint Maurice îţi mai 
aparţine? 

— Bineînţeles. 

— Ai face bine să dormi acolo. 

— Ce idee...! 

— Pentru astă seară voi fi camerista ta, continuă 
Baccarat. 

— Tu? 

— Da! Vei vedea că mă voi achita foarte bine de obligaţii. 

— Dar... brazilianul? 

— Îi vei scrie... va veni acolo. 

— Fie, spuse doamna de Saint-Alphonse. 

— Eu, adăugă contele care tăcuse până atunci, voi fi 
vizitiul dumneavoastră. 


— Cum doriţi. Îi voi scrie brazilianului... Dar ce să-i 
scriu? 

— Aşteaptă, îţi voi dicta. 

Doamna de Saint-Alphonse se aşeză la o masă şi aşteptă. 

Baccarat îi dictă: „Scumpe marchiz, O biată femeie - în 
situaţia mea - suferă deseori tiranii multiple. 

Prima care mă năpăstuieşte se numeşte prinţul K... 

Prinţul este gelos, chiar când se află la distanţă; a plasat 
în jurul meu o duzină de spioni, care au găsit prea lungă 
unica vizită pe care mi-aţi făcut-o. Printre numeroşii săi 
amici, se numără şi contele Artoff, pe care nu l-am mai 
văzut de trei luni şi care mi-a scris, cerându-mi să bem 
împreună o ceaşcă de ceai astă seară. 

Cred că înţelegeţi că mă grăbesc să părăsesc casa din 
oraş şi să mă retrag în cea de la ţară. 

Plec astă seară la orele opt, împreună cu camerista mea, 
care-mi va aduce de mâncare de la cabaretul vecin. 

Dacă vă atrage o plimbare pe malul apei, veniţi la Saint 
Maurice, către ora când trebuia să fiţi la mine în strada 
Saint-Lazare”. 

— Acum, spuse Baccarat, semnează şi lasă scrisoarea 
portarului tău. Când va veni don Înigo, o să i-o dea. 

— Scumpa mea, observă contele, care ascultase lectura 
pe care doamna de Saint-Alphonse o făcuse cu glas tare 
după ce scrisese, nu ţi-e teamă că don Inigo, ajungând la 
doamna de Saint-Alphonse pe la zece sau unsprezece seara, 
va renunţa să mai meargă la Saint Maurice? 

— Nu, spuse Baccarat. 

— Totuşi, ora e înaintată. 

— Dragul meu, încheie discuţia Baccarat, scrisoarea este 
destul de rece ca să nu lase să se bănuiască vreo cursă. Don 
Inigo nu va vedea decât chemarea la o întâlnire şi se va 
duce. 

Argumentul părea just, contele se înclină. 

Capitolul CII. 


Să ne ocupăm acum de marchizul don Inigo de los 
Montes. 

L-am văzut pentru ultima oară, în urmă cu două zile, la 
hotelul Maurice, discutând între patru ochi cu sir Williams. 
Ne amintim că sir Williams îşi luase ziua bună de la 
Rocambole, dându-i dispoziţii şi recomandându-i să meargă 
călare a doua zi dimineaţa în pădurea Vincennes, unde 
urma să-l găsească pe John Bird într-o cârciumă. 

Marchizul don Inigo de los Montes execută cu 
promptitudine ordinele şefului său: se urcă dis-de- 
dimineaţă pe cal şi se îndreptă spre pădurea Vincennes. 
Găsi fără greutate cârciuma indicată, aruncă frâiele 
negrului său, care-l însoţise, şi intră în unica sală a 
cârciumii, unde trona maiestuos o fostă vivandieră, redată 
de mult vieţii civile şi pe care gustul pronunţat pentru 
vechea carieră o împinsele să se stabilească în apropierea 
fortului Vincennes Doi soldaţi beau într-un colţ; privirea 
cercetătoare a marchizului căută degeaba... Nu se vedea 
nici urmă de englez. 

— Puşlamaua să-şi fi bătut joc de sir Williams? 

Pretextând căldura, setea şi nevoia de odihnă, se aşeză 
la o masă şi ceru să i se aducă bere. 

Neobişnuită cu persoane aşa de elegante, cârciumăreasa 
se pierdu în plecăciuni şi se grăbi să-l servească pe 
frumosul gentilom. 

Rocambole goli câteva halbe de bere, aşteptă o oră şi nu 
văzu pe nimeni venind. Totuşi, continuă să aştepte... 

În sfârşit, într-un târziu, un bărbat apăru în pragul 
cârciumii. Acesta corespundea semnalmentelor pe care sir 
Williams le dăduse lui Rocambole. Era destul de gras, mic 
de statură, cu umeri pătraţi, cu mâini şi picioare enorme. Ar 
fi putut ucide un taur cu o lovitură de pumn, iar o lovitură 
de picior ar fi fost suficientă să lanseze o corabie la apă. O 
bluză şi o şapcă de marinar îi trădau de la distanţă profesia. 
Aruncă o privire piezişă spre negrul care ţinea caii în faţa 


casei, apoi către marchiz, care era ocupat cu fumatul şi cu 
golirea ultimei halbe de bere. 

Englezul intră; cu-n accent britanic foarte pronunţat, 
ceru să i se servească un gin. 

— Am o bere excelentă, îi răspunse cârciumăreasa. 

— Într-adevăr, excelentă, spuse marchizul. 

Aceste cuvinte fură suficiente pentru a risipi 
nehotărârea englezului. 

— Berea e fadă. Dar un bun englez, cum este John Bird, 
nu poate muri de sete. 

Numele de John Bird, dibaci pronunţat, îl convinseseră 
pe Rocambole că acesta era omul lui. 

— Ceea ce spuneţi dumneavoastră, spuse el privindu-l pe 
noul venit, coincide cu vorbele unui bun prieten de-al meu, 
căpitanul Williams. 

— Îl cunosc, spuse John Bird. 

El puse halba de bere pe masa marchizului. 

— Vorbiţi engleza? întrebă el. 

— Da! răspunse marchizul. 

Cârciuma era goală. Cârciumăreasa plecase şi se 
aşezase la soare, prea departe de cei doi clienţi, pentru a 
putea auzi conversaţia lor. De altfel, ei vorbeau în engleză, 
limbă pe care cu siguranţă că fosta vivandieră n-o 
înţelegea. 

— Vă cer iertare, domnule, spuse John Bird, dacă v-am 
făcut să aşteptaţi. 

— Într-adevăr... spuse Rocambole. 

— La intrarea în pădure, am fost însă oprit de un om pe 
care nu l-am văzut de doi ani... Cred că observați că mai 
sunt încă emoţionat. 

— Cine era? 

— Un om căruia îi datorez mai mult decât viaţa. 

— Aşa! 

— Închipuiţi-vă, continuă John Bird, este o poveste 
întreagă... din acelea pe care le găseşti doar în cărţi. 


Rocambole nu părea curios să ştie cine este acest om, 
dar John Bird continuă, cu calmul pe care îl au englezii în 
tot ceea ce fac. 

— Sunt doi oameni pe lumea asta cărora le sunt devotat 
cu trup şi suflet: celui despre care vă vorbesc şi căpitanului 
Williams. 

Aceste vorbe stârniră interesul lui Rocambole. 

— Acum chiar că începe să mă intereseze, îşi spuse 
acesta. la să vedem cine poate fi acela care şi-a asigurat 
devotamentul acestui tip. 

— Trebuie să vă spun, tânărul meu prieten, reluă 
familiar John Bird, golindu-şi paharul, că nu sunt 
sentimental de felul meu şi că viaţa unui om nu face pentru 
mine nici cât o ceapă degerată. Am fost corsar, am făcut 
comerţ cu negrii, am servit sub ordinele lui sir Williams la 
Londra şi nu cred să fi plâns decât de trei ori în viaţă. 

— Ei şi? făcu Rocambole, care găsea preambulul puţin 
cam lung. 

— Ei bine, am impresia că eram gata să plâng de bucurie 
văzându-l pe conte. 

— Este chiar conte? 

— Este un conte adevărat! Când mi-a strâns mâna, am 
crezut că am să mă sufoc de emoție. 

— Şi când îmi veţi povesti cum v-a salvat viaţa contele? 
întrebă Rocambole. 

— Chiar acum, pe scurt. 

— Să auzim, suspină marchizul. 

Şi-n sinea lui îşi spuse: 

— Trebuie să recunosc că-n cele mai neinteresante 
povestiri există amănunte care-ţi pot folosi. 

— Eram la Amsterdam, acum doi ani, continuă John Bird, 
şi încărcăm marfă pentru India. De şase luni navigam 
împreună cu o frumoasă portugheză, cu părul negru şi ochi 
albaştri. O iubeam cum iubeşte peştele apa. L-aş fi 
strangulat şi pe dracu dacă ar fi îndrăznit să se uite la ea. 
Trebuie să vă spun că era cât pe-aci s-o pierd... micuța ar fi 


ars ca o torţă vie, dacă domnul conte nu mi-ar fi venit în 
ajutor. 

— Dar ce i s-a întâmplat? 

— Debarcând la Amsterdam, i-am închiriat un frumos 
apartament într-o casă elegantă din port. Într-o noapte, în 
timp ce dormeam la bordul vasului, ancorat la chei, m-a 
trezit secundul şi mi-a zis: „Vino să vezi un incendiu pe 
pământ!” M-am ridicat, am urcat pe punte şi am privit... Mii 
de draci! ardea chiar casa Piguitei... M-am aruncat într-o 
barcă, am ajuns pe chei, am alergat... un brâu de flăcări 
înconjura casa... Sus, la o fereastră, o femeie despletită 
striga după ajutor... Era Piguita. Chiar în acea secundă, un 
tânăr străbătu mulţimea se aventură pe o scară care 
începuse să ardă, pătrunse în casă, trecu printre planşeuri 
prăbuşite, văzu de douăzeci de ori moartea în câteva 
secunde şi o salvă pe Piguita, aducând-o leşinată. 

— Ei bine, spuse John Bird, omului care mi-a salvat 
singura femeie pe care am iubit-o i-aş da sângele meu, 
picătură cu picătură, dacă mi-ar cere-o. Când mi-a strâns 
mâna, am plâns de bucurie, ca un copil... Fii atent, termină 
englezul, dacă sir Williams mi-ar cere vasul, cu tot ce am, aş 
fi în stare să i le dau; dar dacă domnul conte mi-ar cere să-l 
ucid pe căpitanul Williams, aş face-o fără să clipesc. 

— Şi cum se numeşte acest conte?! întrebă Rocambole. 

— Este rus. 

— Rocambole tresări. 

— Cum se numeşte? insistă el. 

— Contele Artoff, răspunse John Bird. 

La auzul acestui nume, Rocambole tremură şi crezu, un 
moment, că întreg eşafodajul răzbunării lui sir Williams se 
va prăbuşi ca un castel din cărţi de joc. 

Capitolul CIII. 

După ce pronunţase numele contelui Artoff, John Bird 
dădu pe gât halba. Nu remarcase tulburarea lui Rocambole, 
care devenise alb ca varul şi continuă cu volubilitate: 


— Dar nu despre asta este vorba, am venit să vă văd 
pentru alt motiv, despre care mi-a vorbit ieri căpitanul 
Williams. 

— Ai dreptate, spuse falsul marchiz, regăsindu-şi sângele 
rece. 

Am venit pentru a primi ordinele dumneavoastră. 

— Foarte bine. 

— Se pare că este vorba să răpim întâi o fetiţă? 

— Da. 

— Şi apoi să conducem o frumoasă doamnă la sălbatici? 

— Exact. 

În timp ce-i răspundea lui John Bird, Rocambole făcea 
raţionamentul următor: 

— Este evident că John Bird ţine să treacă drept cel mai 
cinstit om din lume în ochii contelui Artoff. Nu trebuie, deci, 
să mă tem că va divulga combinaţia; dar, pe de altă parte, 
dacă John Bird o vede pe Baccarat cu contele, totul este 
pierdut. Hotărât lucru, unchiul are ghinion la joc; găseşte 
întotdeauna buturuga mică, care să răstoarne carul mare al 
combinațiilor lui. N-are noroc! 

— La ce vă gândiţi, domnule? întrebă John Bird, care 
observă că Rocambole devenise visător. 

— M-am gândit la mijlocul cel mai sigur de a răpi fetiţa, 
răspunse el. 

Rocambole continuă să-şi spună: 

— Odată micuța răpită, dacă Baccarat va alerga după 
Fowler va fi cu siguranţă însoţită de conte, şi dacă John Bird 
şi contele ajung faţă în faţă, suntem pierduţi. Trebuie să mă 
hotărăsc pe loc. 

Apoi spuse tare: 

— Răpirea este foarte greu de executat scumpul meu 
John Bird. 

— Aiurea! făcu englezul, un marinar ca mine, care a fost 
şi hoţ de buzunare, l-ar răpi şi pe dracu... Încredeţi-vă în 
mine... Numai că... 

— Ce?... întrebă Rocambole. 


— Trebuie să cunosc exact locurile şi obiceiurile casei în 
care vom opera. 

— Să fiţi astă-seară, la orele opt, în strada Sena, colţ cu 
strada Mazarin, răspunse Rocambole. Voi veni cu noi 
informaţii şi vom alcătui un plan. 

Rocambole se ridică, aruncă cinci franci pe masă şi 
întinse mâna lui John Bird. 

— La revedere, îi spuse el, ne vedem deseară. 

De când englezul îi mărturisise devotamentul său faţă de 
contele Artoff, Rocambole stătea pe ghimpi; John Bird îi 
spusese că l-a întâlnit pe conte. Fără îndoială că-l întâlnise 
în pădurea Vincennes. Ori soarta, care are uneori 
combinaţii perfide, putea - dacă el ar fi ieşit împreună cu 
John Bird din cârciumă - să-i pună faţă în faţă cu contele. 
Tocmai o astfel de întâlnire voia s-o evite cu orice preţ 
domnul marchiz don Inigo de los Montes. 

— Pe deseară! repetă el. 

Sări vioi în şa şi se grăbi să iasă din pădure în galop, 
lăsându-l pe jupân John Bird să plece liniştit, cu pasul 
omului cinstit, căruia totul îi surâde în viaţă. 

Timp de douăzeci de minute, marchizul don Inigo de los 
Montes, întoarse pe toate feţele ideea îngrozitoare că, dacă 
John Bird ar fi aflat că micuța pe care trebuia să o răpească 
şi femeia pe care trebuie să o predea canibalilor erau 
protejatele contelui, nu numai că ar fi renunţat să execute 
ordinele lui sir Williams, dar probabil că l-ar fi trădat. 

Numai că omul se obişnuieşte foarte repede cu pericolul. 
După ce au trecut douăzeci de minute, intrând călare în 
curtea hotelului Maurice, marchizul era pe jumătate liniştit. 

— Fleacuri! îşi spuse el, să răpim totuşi copilul. Dacă 
recunoaşterea trebuie să aibă loc, ea nu poate avea loc 
decât la bordul lui Fowler, şi cel mai simplu este să aranjăm 
ca domnul conte de Artoff să nu poată fi lângă Baccarat. 

Această ultimă reflecţie trezi deodată o nouă idee în 
mintea lui Rocambole. 


— La dracu! îşi spuse el, la nevoie îl voi ucide în duel pe 
domnul conte! Lovitura de o mie de franci n-a fost inventată 
degeaba. 

Întors acasă, domnul marchiz don Inigo de los Montes se 
închise în cameră cu negrul său şi-i spuse: 

— Cumetre Venture, nu am nevoie de tine astăzi. Ai să 
mergi în strada Flandre şi ai s-o găseşti pe văduva Fipart, 
pe care, de altfel, o cunoşti. Venture se înclină. 

— Ai s-o anunţi că-i vom încredința în curând o mică 
pensionară şi-i vei indica să se prezinte în strada Buci, la 
doamna Charmet, o femeie caritabilă şi pioasă, pentru a-i 
cere un ajutor. Bineînţeles că nu-şi va spune adevăratul 
nume şi va indica o altă adresă decâta ei. 

— Ei, nu! exclamă Venture. 

— Cu aceeaşi ocazie, continuă falsul marchiz, va lua 
informaţii cu privire la topografia interioară a casei, despre 
obiceiurile doamnei Charmet şi ale servitorilor săi, şi va 
încerca să afle unde se culcă de obicei o tânără evreică, 
numită Sarah, care-i place foarte mult şefului. 

— Foarte bine, replică Venture. Deseară, la şapte, 
domnul va avea toate informaţiile pe care le doreşte. 

Venture plecă. 

Seara, exact la ora indicată, reveni. 

— Ei bine, întrebă Rocambole care tocmai se pregătea să 
plece, ce noutăţi ai? 

Venture se aşeză cu familiaritatea valetului care este, în 
acelaşi timp, complicele stăpânului: 

— Doamna Fipart, spuse el, a fost astăzi în strada Buci. 

— Aşa? 

— Doamna Charmet nu era acasă. 

— Cine a primit-o? 

— O bătrână servitoare numită Marguerite, pe care 
stăpâna sa a pus-o să dea pomeni în lipsa ei. Mama Fipart a 
povestit o istorie atrăgătoare, a obţinut zece franci... şi 
planul exact al casei. Casa are în faţă o curte, ale cărei 
ziduri nu sunt prea înalte. Se intră printr-un vestibul mare. 


În dreapta, sunt bucătăriile şi oficiul; în stânga - un salon, 
îşi în fund - o cameră unde doarme doamna Charmet. 
Micuța doarme lângă ea. Sau, cel puţin, aşa se poate 
deduce, văzând două paturi în aceeaşi cameră. 

— Cum a reuşit să pătrundă în camera de culcare? 
întrebă Rocambole mirat. 

— Foarte natural, urmând-o pe bătrâna servitoare, când 
s-a dus să ia cei zece franci din camera stăpânei. 

— Asta-i tot? 

— Nu... Mai există unele amănunte. 

— Să le auzim. 

— Doamna Charmet lipseşte des seara, se întoarce între 
zece şi unsprezece, uneori chiar la miezul nopţii. Lângă ea 
trăiesc micuța evreică, servitoarea numită Marguerite şi un 
bătrân camerist. 

— Are, totuşi, o trăsură? 

— Da, cel puţin o trăsură. Dar vizitiul se întoarce în 
fiecare seară la el acasă, bătrânul camerist doarme la 
mansardă, Marguerite are camera ei în stânga bucătăriei, 
camera fiind legată de cea a stăpânei printr-un culoar. 

— Văd că mama are în continuare ochi buni şi picioare 
bune. Sărmana bătrână, mi-era teamă să nu fi îmbătrânit. 
Venture scoase din buzunar un mic pachet învelit cu 

grijă în hârtie. 

— Ce este asta? 

— O surpriză pe care v-a pregătit-o mama Fipart. 

Zicând această, desfăcu pachetul. 

— Aici sunt mulajele broaştelor. În felul acesta nu vom 
sparge nici o uşă. 

— Perfect! strigă Rocambole, mama a avut întotdeauna 
un cap grozav. 

Apoi îi spuse lui Venture. 

— Ai să mergi în foburgul Saint-Antoine, în colţul străzii 
Lappe. Ştii unde? 

— La lăcătuş... 

— Exact. 


— Dracu ştie dacă o să mă recunoască în pielea asta 
neagră. 

— Ai să-i spui cuvântul de ordine şi-ţi va face două chei 
după mulaje. 

— Am uitat să vă spun că prima este de la poarta pentru 
trăsuri şi a doua de la uşa casei. Este tot ce avem... Dar 
odată ajunşi în vestibul... 

— Vom sparge celelalte uşi, spuse rece Rocambole. Astă 
seară te vei duce s-o vezi pe marna Fipart, adăugă el. 
Trebuie să se învârtească mâine în jurul casei şi să încerce 
să afle la ce oră va ieşi doamna Charmet în cursul serii. 

— Foarte bine, răspunse Venture plecând. 

Domnul marchiz don Inigo de los Montes ieşi pe jos din 
hotelul Meurice, opri prima trăsură de piaţă care trecea şi 
ajunse cu ea în strada Senei. Aici, pentru mai multă 
siguranţă, plăti vizitiul şi-l concedie. 

De această dată, John Bird nu mai întârzie la întâlnire. 
Ajunse chiar puţin înaintea orei opt şi marchizul îl găsi 
plimbându-se în sus şi în jos pe strada Mazarin. 

Dar Rocambole, în scurtul traiect pe care-l parcurse, îşi 
adresase un discurs lung şi plin de sens, care-i modificase în 
mod substanţial planurile. 

— Este evident, îşi spuse el, că atunci când sir Williams 
mi-a ordonat s-o răpesc pe Sarah cu ajutorul lui John Bird, 
el nu ştie cât îi este de îndatorat acesta contelui Artoff. Ori, 
dacă John Bird ne ajută să dăm lovitura, va şti nu numai 
locul unde a acţionat, ci va şti destul de multe pentru a ne 
suci gâtul, dacă tânărul rus, aflând adevărul, i-o va ordona. 
Am o idee care va merita elogiile lui sir Williams. O voi răpi 
pe micuță numai cu Venture, fără să cer la început ajutorul 
lui John Bird. Avem, mulajele broaştelor şi vom alege o oră 
când Baccarat va fi plecată. Dacă este nevoie, vom suci 
gâtul celor doi servitori. Totul este simplu ca bună ziua şi 
ne-am face de râs meseria, dacă am folosi trei oameni 
pentru o asemenea bagatelă. Dar dacă ne putem lipsi foarte 
bine de serviciile lui John Bird pentru răpirea fetiţei, avem 


neapărat nevoie de ajutorul lui pentru a o trimite pe 
Baccarat sălbaticilor. Asta înseamnă că trebuie suprimat cu 
orice preţ contele Artoff. 

Şi Rocambole se gândi la mijloacele de a se debarasa cât 
mai repede de tânărul rus sau cel puţin de a-l separa 
pentru moment de Baccarat. 

Era mai puţin uşor decât crezuse în prima clipă şi, pe 
măsură ce reflecta, discipolul lui sir Williams îşi dădea 
seama că trebuie să renunţe la proiectul pe care-l 
concepuse la început, de a-l ucide pe conte în duel. Un duel 
cu contele însemna să atragă asupra lui atenţia întregului 
Paris, la numai trei zile după povestea cu Andrea. Renunţă 
deci la această soluţie. 

— Dacă această nefericită afacere Van-Hop n-ar fi dat 
greş, gândi el, am fi putut conta şi pe acest excelent maior 
Carden... Dar poate că ar consimţi... în caz că-i va conveni 
preţul...! 

Rocambole se opri la această idee, dar încă nu era 
hotărât în momentul în care trăsura ajunse la intrarea 
străzii Mazarin. 

Aici se găsi faţă în faţă cu John Bird, care sosise înaintea 
lui la întâlnire. 

Fără nici un fel de introducere, tânărul nostru îl luă pe 
englez de braţ şi-l duse spre chei. 

Noaptea era întunecoasă, cheiul pustiu, bătea un vânt 
rece. Rotindu-şi privirea de jur-împrejur, Rocambole se 
convinsese că nu era nimeni în apropiere. 

— Suntem gata? întrebă John Bird. 

— Nu încă. 

— Aţi obţinut informaţiile? 

— Nu. 

— De ce nu? 

— Pentru că putem reuşi lovitura fără să producem prea 
mult zgomot. 

— Cum aşa? 

— Copila iese uneori singură. 


— Aşa. 

— Mi-am postat negrul într-un loc propice. Dacă nu va 
reuşi, atunci vom ataca locuinţa. 

— Aşa mai merge! spuse John Bird, care nu bănui nici un 
moment neîncrederea interlocutorului său. 

— În orice caz, reluă fostul preşedinte al „Valeţilor de 
Cupă”, să fiţi mâine seară, la orele unsprezece, pe bulevard, 
colţ cu strada Helder. Dacă negrul meu n-a reuşit să dea 
lovitura singur, ne veţi ajuta. 

John Bird strânse mâna lui Rocambole. 

— Pe mâine, spuse el, sunt foarte mulţumit că lucrez 
pentru căpitan... 

John Bird plecă. 

Rămas singur, domnul marchiz don Inigo de los Montes 
se refugie pentru moment sub arcadele palatului Mazarin, 
căci începuse să plouă puţin; aşteptând cu răbdare să 
treacă o trăsură goală, îşi reluă gândurile cu privire la 
contele Artoff, a cărui suprimare i se părea acum strict 
necesară. 

— Maiorul Carden, îşi spuse el, nu-l va ucide pe contele 
Artoff fără douăzeci de mii de franci avans şi încă o dată pe 
atâta - după. Este prea scump. Şi apoi, cine ştie dacă 
acceptă? De altfel, bugetul de care dispun este prea mic 
pentru a-mi lua singur sarcina de a-l greva cu o cheltuială 
de patruzeci de mii de franci. Sir Williams ar fi în stare să- 
mi scadă suma din câştigul meu... în timp ce Venture... 
Venture îi va plasa un cuţit în spate, la un colţ de stradă, şi 
va fi mulţumit cu o mie de franci. Aşa este mai înţelept. 

Hotărându-se definitiv pentru această combinaţie, 
banditul strigă o trăsură care trecea goală, se întoarse la 
hotel, îşi puse în ordine toaleta şi plecă la baronul de 
Manerve, care dădea un bal special pentru el. 

Ştim care au fost consecinţele acestui bal. 

A doua zi spre prânz, când domnul marchiz don Înigo de 
los Montes se reîntoarse acasă, îl găsi pe Venture, foarte 
neliniştit cu privire la soarta lui. 


— Fii liniştit, îi spuse el, râzând; fiind un străin bogat, m- 
am rătăcit ieri seară pe strada Saint-Lazare şi o 
încântătoare doamnă, puţin cam uşuratică, mi-a arătat alt 
drum decât cel bun. 

Marchizul îşi puse haina de casă şi-i privi pe Venture cu- 
n aer întrebător. 

— Ei bine? 

— Am văzut-o pe mama Fipart. 

— Are noutăţi? 

— De dimineaţă se învârte în împrejurimile străzii Buci, 
aşteptând plecarea doamnei Charmet. 

— Şi? 

— Voi hoinări şi eu pe acolo către orele două. 

— Spune-mi, făcu deodată Rocambole, vezi vreun 
inconvenient să dai o lovitură de cuţit cuiva care mă 
jenează... pentru un preţ bun? 

— Asta depinde. 

— Dacă sunt rezonabil? 

— În afaceri, spuse cu răceală Venture, cuvântul 
rezonabil nu este o cifră; el echivalează cu o recompensă 
cinstită, oferită celui care ar aduce un portofel umflat cu 
bilete de bancă şi căruia i s-ar da cinci franci. 

— Puşlamaua are pretenţii... gândi Rocambole. Trebuie 
să mă tocmesc. 

Şi Rocambole începu să discute preţul vieţii contelui 
Artoff, care în acelaşi moment se gândea, împreună cu 
Baccarat, cum să şteargă din lista celor vii pe marchizul 
don Inigo de los Montes. 

Capitolul CIV. 

Rocambole îşi privi rece interlocutorul, aşteptând ca 
acesta să formuleze cifra pretențiilor sale. 

— Timpurile sunt grele, murmură cumâătrul Venture; 
niciodată prefectul de poliţie n-a fost mal bine servit şi mai 
bine informat. 

— Foarte bine, spuse Rocambole, şiretlicul ăsta îl cunosc; 
să trecem la altul. 


— Astăzi, urmă Venture, pentru un da, pentru un nu, te 
aruncă în închisoare şi te trimite la ocnă pe tot restul 
zilelor. Nu pot încerca o lovitură de acest gen, pentru mai 
puţin de o mie de scuzi. 

— Asta era suma pe care mă gândeam să ţi-o ofer. 

Rocambole îşi muşcă imediat buzele. 

— Am vorbit prea repede! gândi el. 

— Dar, se grăbi să adauge cumătrul Venture, este de la 
sine înţeles că numai dacă este vorba de un om fără situaţie 
socială, te poţi hotări să-l faci să dispară la preţul ăsta. 

— Ei bine, să mai adăugăm o mie de franci pentru cel de 
care vorbim. 

— Cum îl cheamă? 

— Contele Artoff. 

— A! Nu! strigă Venture, nu-mi voi face de râs 
meseria!... Contele Artoff valorează cel puţin zece mii de 
franci. 

— Fie, spuse Rocambole, îţi voi da zece mii de franci. 
Cinci mii înainte, cinci mii - după. 

Venture întinse mâna. 

— Dă-i încoace, spuse el. Voi executa misiunea ori când 
vei dori... 

— O secundă! observă Rocambole, pentru asta ai destul 
timp înaintea ta. Trebuie să rezolvăm problemele mai 
presante. Întâi să răpim fetiţa şi apoi vom vedea. 

— Cunosc oarecum obiceiurile contelui Artoff, reluă 
Venture. Se întoarce acasă către miezul nopţii şi fumează 
două-trei trabucuri în grădină. Aş putea pătrunde chiar 
astă-seară, dacă doriţi... Dă-mi cei cinci mii de franci... 

— Dumnezeule! murmură Rocambole, dacă este aşa, îţi 
voi da cei cinci mii de franci. 

— Îl cunosc pe vizitiul contelui, urmă Venture. M-am 
împrietenit cu el când eram în serviciul doamnei Malassis. 
Trebuie să scap de negreala care mă acoperă şi voi intra la 
conte ca la mine acasă. 


Rocambole trase un sertar, scoase cinci bilete de o mie 
de franci şi le întinse complicelui său. Acesta le luă, le puse 
în buzunar şi suspină: 

— Sărmanul conte!... să mori aşa de tânăr! 

Pendula din fumoar bătea ora două. Venture, care 
tresări, spuse: 

— Să vedem ce face doamna Fipart. 

Imediat Venture plecă. 

Rocambole aşteptă răbdător, întoarcerea lui. După un 
ceas, Venture reapăru. 

— Totul este gata, spuse el. 

— Cum aşa? 

— Doamna Charmet a plecat de-acasă, lăsând-o pe mica 
evreică şi anunțând că nu se mai întoarce astă seară 
acasă... 

— E minunat! 

— Am cele două chei. Către ora zece seara, strada Buci 
este pustie. Putem acţiona fără riscul de a fi surprinşi. 

— lată o oră care-mi convine, spuse Rocambole. Am 
întâlnire la ora unsprezece. 

— Întâlnire de dragoste? 

— Trebuie să-ţi ocupi timpul. 

— Astă seară am de vorbit cu contele, spuse rece 
Venture. 

Către orele douăsprezece, în austera casă a doamnei 
Charmet domnea o linişte totală. 

Ştim că Baccarat plecase la contele Artoff, anunțând că 
nu se va întoarce în această noapte şi recomandând 
bătrânilor servitori să vegheze cu atenţie asupra micii 
evreice. 

În jurul orei opt, Sarah, care începuse să înveţe 
principiile religiei catolice, urmând să fie în curând 
botezată, îşi făcuse deja rugăciunea şi se culcase în pătuţul 
cu perdele de muselin alb, pe care Baccarat îl aşezase 
alături de al ei. Copila adormise imediat şi, odată cu somnul 


ei, se stinsese încântătoarea gălăgie, pe care numai copiii 
ştiu s-o răspândească în casă. 

Cei doi bătrâni servitori nu întârziară s-o imite pe Sarah. 
Bărbatul urcase în camera pe care o ocupa la al doilea etaj 
şi a cărei unică fereastră dădea într-o curte interioară. 

Marguerite, care dormea de obicei într-o cameră vecină 
cu cea a stăpânei sale, se culcă şi ea, nu înainte de a se 
asigura că cele două uşi - cea dinspre stradă şi cea dinspre 
curte - erau închise de două ori. 

Când Baccarat se întorcea înainte de culoarea 
servitorilor, aceştia nu se mulţumeau să închidă cu cheia 
poarta trăsurilor, ci trăgeau şi două zăvoare mari fixate la 
extremităţi. Dar când Baccarat lipsea, dat fiind că avea 
cheile şi se întorcea uneori în mijlocul nopţii, zăvoarele nu 
erau trase. De altfel, strada Buci era o stradă foarte liniştită 
şi locuitorii ei nu-şi aminteau de când nu se mai comisese 
vreun furt. Doamna Charmet nu avea valori mari în casă şi 
aparenţa modestă a locuinţei servea ca pază contra 
răufăcătorilor. 

Totuşi, în această noapte, către orele zece, trei persoane, 
trei umbre tăcute care se străduiau parcă să-şi înăbuşe 
zgomotul paşilor, lunecau de-a lungul trotuarului. Cele trei 
umbre mergând încet, cu precauţie, se opriră la câţiva paşi 
de casă, explorară rapid faţada, pentru a se asigura că nu 
mai arde nici o lumină. Ca şi în ajun, era un timp închis; 
cădea o ploaie măruntă şi strada era pustie. Cela trei 
umbre ajunseră la poarta trăsurilor. 

— Lăcătuşul m-a asigurat, spuse una dintre ele în şoaptă, 
că cu această cheie voi intra ca la mine acasă. 

— Să vedem, spuse a doua umbră. 

Cheia intră uşor, se întoarse în broască şi poarta, cedând 
unei uşoare presiuni, se deschise fără zgomot. 

Cele trei umbre intrară în curte şi închiseră poarta în 
urma lor. 

— Trage verigile, spuse don Inigo. 


— Aai dreptate, murmură în surdină vocea spartă a 
mamei Fipart. 

— Aşa! adăugă Venture. 

Şi închise cele două verigi cu aceeaşi precauţie cu care 
deschisese poarta. 

Cei trei ezitară un moment, înainte de a se îndrepta spre 
casă. 

— Mamă, spuse falsul marchiz, adresându-se bătrânei, 
eşti sigură de informaţiile tale? 

— Foarte sigură! 

— Ea este plecată? 

— Da. 

— Poţi să mergi cu ochii închişi în camera micuţei? 
întrebă don Inigo. 

— Cu ochii închişi, este cuvântul potrivit. 

— Atunci să mergem! 

Şi Rocambole, care avea în mână cea de a doua cheie, se 
îndreptă către casă. 

Lăcătuşul îşi făcuse treaba foarte conştiincios: nici a 
doua cheie nu scârţâi mai tare decât prima, când fu 
întoarsă în broască. 

— Încântător, murmură Rocambole, intri aici ea la tine 
acasă. 

— Şi această doamnă, adăugă mama Fipart, e foarte 
drăguță că n-are un câine de pază. Am oroare de javre... 

Şi zicând acestea, făcu gestul pitoresc al celui muşcat, de 
pulpă. 

Închiseră în urma lor uşa de la intrare şi se găsiră în 
întunericul cel mai adânc. 

— Mamă, spuse atunci Rocambole, fiindcă cunoşti atât 
de bine locurile, cred că este inutil să aprinzi felinarul pe 
care l-ai adus. 

— Acum, da; dar când vom fi în camera micuţei... ea 
trebuie să se fi culcat... va trebui s-o îmbrăcăm... 

— Aşa este. Totuşi, aş fi de părere să sucim întâi gâtul 
bătrânelului, murmură Venture. 


— O crimă inutilă! răspunse marchizul. Până în prezent 
n-a mişcat şi pot paria că, dacă nu facem zgomot, nici nu se 
va trezi... 

— Camera lui este la mansardă, murmură bătrâna nu va 
auzi Nimic... 

— Dar femeia? 

— Cu ea trebuie început. Veniţi, vă voi conduce. 

Mama Fipart îl luă pe Rocambole de mână şi, mergând în 
vârful picioarelor, îl conduse cu-n pas sigur către 
extremitatea vestibulului, de unde începea culoarul care 
ducea întâi la camera lui Marguerite şi apoi la cea a lui 
Baccarat. 

Marguerite avea somnul greu. Dormea de-o oră şi, nu 
auzise deschizându-se uşa. 

Cu tot întunericul, văduva Fipart se descurca foarte bine 
şi ajunsese deja la patul servitoarei, când Rocambole lovi un 
scaun. 

Zgomotul o trezi pe Marguerite. 

— Cine-i? întrebă ea, ridicându-se din pat. Tu eşti Sarah? 

Marguerite credea că fetiţa avea nevoie de ceva. 

Deodată, mâinile uscate şi nervoase ale văduvei Fipart 
înconjurară gâtul sărmanei femei şi o strânseră atât de 
tare, încât îi fu imposibil să scoată un strigăt. În acelaşi 
timp, o voce îi şoptea la ureche: 

— Taci! sau te omor... 

Credincioasa servitoare încercă să se zbată, să strige, în 
speranţa că va fi auzită... Văduva Fipart prevăzuse totul. Ea 
strânse şi mai tare, iar Rocambole, care avea pregătită o 
batistă, se grăbi să-i pună un căluş în gură Margueritei. 
Totul abia dacă dură un minut. În acelaşi timp, cumătrul 
Venture, care venise după ei, aprinse felinarul dat de 
văduva Fipart. 

Marguerite, îngrozită, cu căluş în gură şi imobilizată sub 
genunchiul lui Rocambole, izbuti să vadă la lumina 
felinarului: negrul, bătrâna şi bărbatul care-şi ascundea 
faţa cu gulerul mantiei. 


— Prietenă, râse văduva Fipart cu-n ton coborât şi 
dulceag, mă recunoşti? 

Marguerite o privi cu-n aer uimit şi recunoscu 
cerşetoarea căreia îi dăduse pomană două zile la rând. 

— Noi nu suntem hoţi, reluă văduva Fipart, sau cel puţin 
astăzi n-avem timp... Noi vă rugăm numai să staţi liniştită. 
Dacă vă vine vreo idee, s-ar putea s-o păţiţi. 

Luă un cearceaf, îl învârti ca să semene cu o frânghie şi 
se servi de el pentru a o lega fedeleş pe bătrână, care 
încerca în zadar să opună rezistenţă. 

Odată ce Marguerite era legată şi cu căluş în gură, trei 
sferturi din treabă erau împlinite. 

Văduva Fipart deschisese uşa care lega camera 
servitoarei de cea a stăpânei şi, ţinând felinarul în mână, 
intra singură. 

Lumina felinarului fu suficientă pentru a trezi fetiţa. 
Deschise ochii, aruncă o privire uimită în jurul ei şi nu 
distinse de la început trăsăturile hidoase ale văduvei Fipart. 
Obişnuită s-o vadă pe Baccarat intrând deseori în mijlocul 
nopţii, crezu că este ea. 

— Dumneavoastră sunteţi, doamnă? întrebă ea cu o voce 
cristalină. 

— Vin din partea doamnei... sst! nu face zgomot, 
răspunse bătrâna, încercând să-şi îndulcească vocea. 

Abia desluşi oribila creatură, că micuța, speriată, se 
dădu înapoi până la marginea patului. 

În aceeaşi clipă, Venture îşi arătă faţa neagră în pragul 
uşii. La această apariţie, mai sinistră decât prima, fetiţa 
îngheţă de groază, încercă să strige, dar gătlejul crispat 
refuză să scoată vreun sunet; ar fi vrut să fugă... dar 
spaima o imobiliza în pat. 

— Mamă, spuse Rocambole, dă-mi felinarul şi grăbeşte- 
te! 

Văduva saltimbancului Nicolo profită de secunda de 
uimire a fetiţei, pentru a-i aplica acelaşi tratament ca lui 
Marguerite. Cu două-trei mişcări, înainte de a scoate vreun 


strigăt sau de a se putea zbate, gingaşa creatură se trezi 
legată, cu căluş în gură, în puterea răpitorilor ei. 

— Dificultatea începe de-abia acum, spuse Rocambole, 
când va trebui să transportăm copilul... s-o ducem cu 
trăsura nu este comod, căci vizitiul ne-ar putea trăda; dacă 
o luăm în spate, am fi arestaţi după zece paşi. 

Dar aceste obstacole nu erau o piedică pentru văduva 
Fipart; scoase un cuţit de sub rochia soioasă, apăsă vârful 
acestuia pe gâtul fetei şi-i spuse cu brutalitate: 

— Dacă nu vei face tot ce ţi se spune, te voi ucide ca pe- 
un câine. 

Privirea-i buimăcită şi rugătoare a sărmanei micuţe 
părea să inspire milă. 

Atunci, fără să-i scoată căluşul, văduva îi desfăcu 
legăturile şi adăugă: 

— Ai să te îmbraci repede şi ai să ne urmezi... Dacă faci 
vreun pas ca să scapi, domnul acesta negru te va ucide. 

Zicând aceste cuvinte, văduva îi dădu cuțitul lui Venture. 

Dinţii fetiţei clânţăneau de spaimă şi nu-şi putea lua 
privirea îngrozită de la cuțitul pe care negrul îl mânuia în 
aşa fel, încât lama să lucească în raza felinarului. Copila 
făcu tot ce i se ceru; se lăsă îmbrăcată din cap până-n 
picioare şi acoperită cu-n şal; apoi mama Fipart o luă de 
braţ şi o trase după ea. 

— Vino! îi spuse ea, scoţându-i căluşul, care s-ar fi putut 
observa pe stradă. 

Copila, înnebunită de groază, nu scoase nici un strigăt şi 
o urmă fără rezistenţă. 

În acest timp, Marguerite încerca în zadar, în patul ei, să 
se dezlege, şi să-şi scoată căluşul. 

Bătrânul servitor nu auzise nimic... 

Răpitorii părăsiră casa cu prada lor, fără să facă mai 
mult zgomot ca la venire. 

Copila, auzind în spatele ei paşii înfiorătorului negru 
înarmat cu-n cuţit, fu docilă şi nu se gândi nici un moment 
să strige după ajutor. 


Grupul merse împreună până la chei. 

Aici, Rocambole se opri şi îi spuse încet pretinsului 
negru: 

— Însoţeşte copila până la Villette şi apoi... 

— Ştiu, zise Venture, strada Pepiniere, afacerea de zece 
mii de franci... 

— Exact. 

— Pregăteşte-mi banii... totul va fi gata mâine... spuse 
negrul. 

— Mâine plec în Bretagne, răspunse Rocambole. La 
orele opt dimineaţa voi fi pe drum şi sunt foarte încântat să 
părăsesc atât de repede Parisul. 

— De ce? 

— Am răpit fetiţa pentru a-i face plăcere şefului... dar am 
o presimţire ciudată. 

— Aiurea! făcu Venture. 

— Mi-e frică să nu ne poarte ghinion... Poveştile cu femei 
strică întotdeauna afacerile serioase... 

După ce spuse acestea, Rocambole îl părăsi pe Venture, 
pentru a se duce la întâlnirea pe care o avea cu John Bird. 

Capitolul CV. 

Părăsind-o pe văduva Fipart (în timp ce aceasta, 
escortată de Venture, o târa după ea pe mica evreică), 
domnul marchiz don Inigo de los Montes parcurse pe jos 
bulevardul şi-l găsi pe John Bird la colţul cu strada Mazarin, 
aşa cum conveniseră în ajun. 

— Scumpe domn John Bird, îi spuse el direct, lovitura s-a 
dat, negrul meu a răpit copila. 

— Fără mine? întrebă John Bird. 

— Fără. 

— Treaba era, deci, uşoară. 

— Destul de uşoară, din moment ce s-a rezolvat. 

— O voi vedea? 

— Da, mâine. 

— Sunt curios să văd dacă fostul meu căpitan are gustul 
la fel de rafinat ca altădată. 


— Glumeţule! râse Rocambole. 

Îl luă familiar de braţ pe John Bird şi îi spuse vesel: 

— Ascultă, merg în strada Saint-Lazare; însoţeşte-mă 
până acolo, vom vorbi despre tânăra doamnă pe care 
trebuie s-o duci canibalilor. 

— Fie, răspunse John Bird. 

— Să mergem. 

— Ia spune-mi, întrebă John Bird deodată, această 
doamnă l-a iubit pe căpitan? 

— Nu. 

— Atunci a iubit-o el? 

— Nici atât. 

— Pe cuvânt de onoare, bodogăni englezul, în cazul 
acesta nu înţeleg o asemenea răzbunare. 

— Este un secret. 

Rocambole pronunţă acest cuvânt cu-n aer foarte 
solemn. 

— Este frumoasă? 

— Superbă. 

— Atunci, spuse banditul cu-n râs cinic, va place şi 
echipajului. 

— Poate chiar şi dumneavoastră. 

— A, nu! exclamă John Bird melancolic. De când o iubesc 
pe Piguita, nu m-am mai uitat la altă femeie. 

John Bird suspină. 

— Pe cinstea mea, gândi Rocambole, punând mâna pe 
soneria de la poarta doamnei de Saint-Alphonse, iată un om 
care ne va strangula, pe mine şi pe sir Williams, şi o va 
purta pe Baccarat în triumf, la primul semn al contelui 
Artoff. 

Rocambole vru să se despartă de John Bird, dar o 
presimţire îl opri. 

— Poate că adorata mea nu este acasă, spuse el. 
Aşteaptă-mă o secundă. 

Portăreasa îi dădu scrisoarea dictată de Baccarat, prin 
care doamna de Saint-Alphonse îl anunţă pe don Inigo că 


pleacă la Saint-Maurice. 

— Ia te uită! exclamă Rocambole, după ce citi scrisoarea, 
femeile nu se îndoiesc de nimic. Să crezi că un bărbat va 
face trei leghe prin vânt şi ploaie, pentru a merge la o 
întâlnire, asta-i chiar înfumurare! 

Şi Rocambole se întoarse către John Bird foarte puţin 
decis asupra a ceea ce trebuia să facă. 

— Saint-Maurice este foarte departe, gândi el; pe de altă 
parte, mâine dimineaţă plec şi probabil că după ce îl voi 
ucide pe simpaticul conte de Kergaz, nu voi mai putea 
apărea aşa repede la Paris; în consecinţă, dacă nu merg 
astă seară la Saint-Maurice, n-am s-o mai văd pe delicioasa 
doamnă de Saint-Alphonse. 

— N-aţi găsit pe nimeni? întrebă John Bird. 

— Nu, şi sunt foarte încurcat. V-aş ruga chiar să-mi daţi 
un sfat. Îmi place foarte mult o femeie încântătoare. 

— Aşa?! 

— După cum ştiţi, mâine voi părăsi Parisul pentru multă 
vreme. 

— Şi ea este plecată? 

— Nu chiar. În loc să mă aştepte în strada Saint-Lazare, 
mă aşteaptă la trei leghe de Paris, la Saint-Maurice... 

— Ei bine, mergeţi la Saint-Maurice... 

— Este departe... şi cu ploaia asta... 

— În trăsură n-o să vă udaţi. 

— Nu, dar când plouă şi sunt singur, mă plictisesc de 
moarte. 

— Vreţi să vă însoțesc? 

— Bună idee! 

— N-am altă treabă, spuse John Bird, deoarece am lăsat- 
o pe Piguita la Le Hâvre. 

— Dacă, din întâmplare, doamna de Saint-Alphonse îmi 
întinde o cursă? gândi Rocambole... ea mă crede bogat... 
Este mai prudent să iei pe cineva cu tine. 

Exact în clipele acestor reflecţii, trecu o trăsură de piaţă, 
iar vizitiul, văzând doi oameni pe jos, în ploaie, le oferi 


serviciile sale. 

— Îţi dau un ludovic, spuse Rocambole vizitiului, pentru 
ca să mergi într-o oră la Saint-Maurice şi să te întorci cu 
domnul la Paris. 

— Urcaţi, domnii mei, răspunse vizitiul. Rocambole şi 
John Bird se instalară în trăsură, care plecă în viteză şi 
ajunse la barieră în douăzeci de minute. 

— Aşa da! strigă John Bird, încântat de această 
rapiditate, caii francezi merg la fel de bine ca ai noştri. 

Într-adevăr, Rocambole remarcase că pentru nişte cai de 
trăsură, aceştia erau cam prea rapizi. 

Vizitiul nu pocnea din bici, nu striga şi totuşi ei alergau 
de parcă erau cai de curse... 

Se nelinişti puţin... o vagă bănuială îi trecu prin minte. 

— Ce-ar fi, gândi el, să fie amestecată Baccarat în toate 
astea?... Pe vremuri, Baccarat şi doamna de Saint-Alphonse 
erau prietene. 

Timp de o secundă, marchizul don Inigo de los Montes 
dori să se întoarcă din drum. Dar, gândindu-se mai bine, îşi 
dădu seama că prudenţa sa era exagerată. Cum s-ar putea 
admite că acest vizitiu, care trecuse din întâmplare prin 
strada Saint-Lazare, putea să aibă ceva de a face cu singura 
fiinţă de care se temea Rocambole? 

— Cu siguranţă, gândi el, astă seară, sunt cam ţicnit. 

Trăsura continua să alerge. În timp ce trecea prin Bercy, 
vizitiul se întoarse pe scaunul său şi se aplecă spre 
interiorul trăsurii. 

— Vă rog să mă scuzaţi domnilor, spuse el, mi-aţi spus să 
vă duc la Saint-Maurice, dar nu mi-aţi indicat strada şi 
numărul. 

Cuvintele vizitiului îi demonstrară lui Rocambole 
absurditatea bănuielilor sale. 

— Nu ştiu cum se numeşte strada, răspunse el, cu atât 
mai puţin ce număr are casa. Ştiu însă că este o casă izolată 
la marginea apei. 

— Cui îi aparţine? 


— Doamnei de Saint-Alphonse. 

— Nu este o doamnă care locuieşte la Paris? 

— Ba da. 

— Atunci, spuse vizitiul, cred că vom găsi casa, căci am 
mai condus şi alţi domni care mi-au spus acest nume. 

Vizitiul traversă sătucul Saint-Maurice, ajunse la 
marginea apei, ezită puţin şi, în sfârşit, se opri în faţa porţii 
unei case frumoase, cu faţada chiar pe malul râului. Cu 
toată ploaia, noaptea nu era foarte întunecată şi ceața avea 
o oarecare transparenţă, care-i permise lui Rocambole, de 
când pusese piciorul pe pământ, să examineze locul unde se 
găsea. Casa era mică, dar avea eleganța unei vile 
englezeşti. Era albă, cu un singur etaj, înconjurată de 
copaci stufoşi şi n-o despărţea de Marne, la sud, decât un 
mal de doi metri lungime. La nordul casei se afla o grădină 
frumoasă. 

În spatele unor perdele, la o fereastră a primului etaj, 
Rocambole zări strălucind o lumină discretă. Această 
fereastră era singura luminată. Poarta grădinii era 
întredeschisă, dovadă sigură că cineva era aşteptat. 
Grădina era pustie. În toată casa nu se auzea nici un 
zgomot. 

— Aveţi noroc! şopti John Bird, întinzând mâna în 
direcţia ferestrei luminate. Am impresia că sunteţi 
aşteptat... şi mă voi întoarce singur. 

— Faceţi-mi o favoare, răspunse Rocambole, pe care 
presimţirea nu-l părăsise. 

— Care? 

— Aşteptaţi-mă aici zece minute. 

— De ce? 

— Nu ştiu, dar am impresia că mi se va întâmpla ceva 
rău. Dacă strig, veţi veni, nu-i aşa? 

— Bineînţeles. 

— Sunteţi înarmat? 

John Bird făcu cu ochiul. 


— Am în buzunar, spuse el, doi prieteni puţin vorbăreţi, 
doar foarte credincioşi. Când este nevoie, fac şi zgomot. 

— Eu am un pumnal, care nu mă părăseşte niciodată, 
spuse Rocambole... Dacă nu apar în zece minute, continuă 
el, şi nici nu strig, puteţi pleca. 

— Foarte bine! Când ne revedem? 

— În opt zile... în Bretagne... la bordul lui Fowler. 

— Foarte bine! Noroc! 

John Bird strânse mâna lui Rocambole şi rămase în faţa 
porţii, la trei paşi de trăsura de piaţă al cărei vizitiu se 
aşezase nepăsător pe capră, gata să adoarmă dacă mai era 
mult de aşteptat. 

Rocambole traversă grădina şi găsi şi uşa casei 
întredeschisă. 

Scara nu era luminată. Totuşi era gata să se aventureze 
în întuneric, când o mână o apucă pe a sa şi-l trase 
încetişor: 

— Urmaţi-mă, i se şopti la ureche. 

Vocea îl făcu pe Rocambole să tresară. Nu era a doamnei 
de Saint-Alphonse şi totuşi i se păru că o auzise cândva. Cu 
toate acestea, se lăsă condus. 

Urcă o scară, traversă un salonaş cufundat în întuneric, 
apoi o uşă se deschise înaintea lui. Camera era luminată şi o 
putu vedea pe doamna de Saint-Alphonse întinsă nepăsător 
pe o canapea. În acelaşi timp, mânuţa care-l ţinea îi dădu 
drumul şi misterioasa conducătoare dispăru, închizând uşa 
în urma lui. 

Rocambole nu avusese posibilitatea să-i vadă faţa. 

— Este camerista mea, îi spuse doamna de Saint- 
Alphonse, surâzând. 

Apoi îi arătă locul de lângă ea, pentru a se aşeza. 

— Vă mulţumesc foarte mult! spuse ea. Este un gest 
cavaleresc din partea dumneavoastră, de a veni pe o 
asemenea vreme. Ce oribilă ploaie! 

— Nu e nimic cavaleresc în a face ce-ţi ordonă inima. Nu 
v-am găsit la Paris şi m-aţi aşteptat aici. Cum să nu fi venit? 


Don Inigo - care renunţase să mai joace comedie cu John 
Bird - regăsi alături de doamna de Saint-Alphonse 
minunatul accent jumătate spaniol, jumătate american, care 
trăda originea-i braziliană. 

Frumoasa gazdă îl privea cu o atenţie, pe care el o crezu 
provenind din curiozitate. 

Dar deodată ea spuse: 

— Dacă n-aţi fi brunet, aproape măsliniu la faţă... 

Se opri şi continuă să-l privească. 

— Dacă n-aţi avea barba şi părul de-un negru ca de 
cărbune... 

Tăcu din nou şi continuă să-l fixeze. 

— Ei bine!... făcu el descumpănit de acest examen. 

— Aş jura... 

— Ce-aţi jura, frumoasă doamnă? 

— Dumnezeule! reluă ea, semănaţi - chiar brunet! - ca 
două picături de apă cu-n bărbat blond, pe care l-am 
cunoscut. 

Rocambole tresări. 

— Şi cine este acest bărbat blond? întrebă el, încă 
surâzător. 

— Un suedez, vicontele de Cambolh. 

— Nu-l cunosc... 

Pronunţă atât de convins aceste cuvinte, încât nici un 
judecător de instrucţie nu s-ar fi îndoit de buna lui credinţă. 

— A părăsit Parisul de trei luni... spuse doamna de Saint- 
Alphonse. 

— lar eu am venit la Paris de cincisprezece zile. 

— Nu se ştie ce s-a întâmplat cu el. 

— Cu atât mai rău! 

— De ce? 

— Pentru că aş fi vrut să-l cunosc pe acest bărbat care- 
mi seamănă, spuse don Inigo de los Montes. 

— Camerista mea cunoaşte povestea mai bine decât 
mine, continuă doamna de Saint-Alphonse. 

— Ce poveste? 


— Cea a vicontelui de Cambolh. 

Marchizul se gândi la vocea pe care o auzise înainte şi 
care nu-i era necunoscută. Crezu că doamna de Saint- 
Alphonse avea o cameristă, care fusese în slujba vreunei 
femei pe care o cunoscuse pe vremea când se numea 
vicontele de Cambolh. 

— Există, deci, o poveste a acestui viconte?... Cum îl 
cheamă... 

— Cambolh. 

— Şi care-i povestea? 

— Se pare, reluă doamna de Saint-Alphonse, că acest 
viconte de Cambolh era un aventurier, un mizerabil... 

Rocambole nici nu clipi. 

— Totuşi mergea în lume, era primit în cele mai bune 
case din foburgul Saint-Honore, mai ales la marchiza Van- 
Hop. 

Numele acesta, căzut neglijent de pe buzele doamnei de 
Saint-Alphonse, îl lăsă pe marchiz perplex. Pentru ce îi 
spunea toate astea? 

— Aşa?! făcu don Inigo, care păli sub stratul cafeniu 
care-i acoperea obrazul. 

— A fost lovit cu pumnalul. Aici, preciza doamna de 
Saint-Alphonse, indicând cu degetul locul unde don Inigo 
avea cicatricea rămasă de pe urma loviturii primite de la sir 
Williams. 

Rocambole începu să se simtă stânjenit. 

— Scumpă prietenă, spuse el, de ce îmi vorbiţi de acest 
viconte de Cambolh? 

— Pentru că îi semănaţi. 

— El era blond şi eu sunt brunet; deci asemănarea nu 
este completă. 

— Camerista mea pretinde altceva. 

— Ce? 

— Veţi vedea. 

Şi doamna de Saint-Alphonse sună. 


Uşa se deschise; se arătă o subretă drăguță, înaltă şi 
zveltă. Întâi, don Inigo îi aruncă o privire uimită şi n-o 
recunoscu. Dar ea se apropie de el, îl privi fix şi îi spuse cu o 
voce batjocoritoare. 

— Bună seara, domnule de Cambolh... 

Dintr-o dată, Rocambole simţi un fior străbătându-l 
până-n măduva oaselor... O recunoscuse pe Baccarat. 

— M-au prins!... gândi el. M-a recunoscut. Având un 
stilet asupra lui şi găsindu-se în faţa a două femei 
neînarmate, domnul marchiz don Inigo de los Montes se 
gândi că singura soluţie ar fi s-o ucidă pe Baccarat... 

Dar în spatele ei, înainte ca pumnalul să iasă la lumină, 
se deschise o uşă. În pragul uşii apăru un nou personaj. 

Era contele Artoff. 

Contele ţinea în fiecare mână câte un pistol. 

În primul moment, Rocambole vru să strige, să-l cheme 
pe John Bird în ajutor... Dar îşi aminti că John Bird îi era 
credincios contelui şi că a-i pune pe amândoi faţă în faţă 
însemna să se condamne fără drept de apel, să-şi distrugă 
singura şansă de scăpare şi să dea pe faţă ultimul secret al 
lui sir Williams. 

— Dacă mor, gândi el, ştiu cel puţin că voi fi răzbunat... 
contele va cădea sub pumnalul lui Venture, iar Baccarat va 
ajunge la canibali... 

Capitolul CVI. 

De nenumărate ori Rocambole dovedise că era un om de 
acţiune de o rară energie, capabil de hotărâri rapide. Ne 
amintim rezistenţa pe care o opusese cu sânge rece şi 
încăpățânare lui Leon Rolland şi contelui Armand de Kergaz 
la Bougival. Atunci nu era decât un copil şi totuşi dăduse 
dovada de eroism. Adult, ticălosul Rocambole era un bărbat 
abil, plin de experienţă, un scelerat care-şi cunoştea de 
mult timp meseria judecând la rece, dintr-o singură privire, 
situaţiile cele mai disperate. În zece secunde, Rocambole 
analiză situaţia în care se găsea. 


— Este evident, gândi el, că am căzut într-o cursă, că 
doamna de Saint-Alphonse nu m-a onorat cu prietenia ei 
decât pentru a se asigura că am o cicatrice de pumnal în 
dreapta inimii şi că părul meu este vopsit. Acestea fiind 
faptele, n-are nici un rost să mint în privinţa identităţii mele 
şi ca să mă salvez va fi probabil necesar să spun totul... cu 
atât mai rău pentru sir Williams! Voi spune totul în ceea ce-l 
priveşte, dar nu voi sufla nici un cuvânt despre Venture şi 
John Bird. Vom avea, poate, norocul ca primul să-l ucidă pe 
conte, iar celălalt s-o răpească pe Baccarat. Atunci... totul 
este salvat! 

Rocambole judecă totul în zece secunde, în timp ce 
contele şi Baccarat se aşezară în faţa lui. 

— Domnule viconte de Cambolh, spuse Baccarat cu-n ton 
rece, faceţi-ne plăcerea de-a renunţa la acest accent 
meridional, care dăunează rapidităţii exprimării 
dumneavoastră. Nu avem timp de pierdut. 

Rocambole se înclină. 

— Fiindcă mă cunoaşteţi atât de bine, spuse el, în cea 
mai curată franceză, nu aş fi în stare să vă refuz. 

Vorbea calm, avea un surâs în colţul gurii şi examina cu 
curiozitate pistoalele contelui. 

— Domnule de Cambolh, reluă Baccarat, ultima dată 
când am avut onoarea de a ne întâlni era - cred - în 
bulevardul lord Byron, la doamna Dai-Natha Van-Hop... 

— Într-adevăr... 

Rocambole nu mai surâdea. 

— Fără îndoială că nu vă mai amintiţi exact evenimentele 
acestei întâlniri... 

— Ştiu, răspunse cu neruşinare, că eram amantul lui Dai- 
Natha, pe care am găsit-o moartă şi că am primit o lovitură 
de pumnal. 

— Minţiţi! spuse Baccarat cu-n ton sec. Nu aţi fost 
niciodată amantul lui Dai-Natha. 

— De unde ştiţi? 


— Nu sunteţi de altfel nici fiul bătrânei femei care v-a 
luat de la spitalul Beaujou. 

— Sigur că nu. 

— După cum nu sunteţi nici viconte de Cambolh, nici 
gentilom suedez. Un adevărat gentilom nu-şi schimbă nici 
numele, nici naționalitatea, nu se asociază cu bandiți de 
teapa Valeţilor de Cupă; nu devine complicele unui 
mizerabil ca sir Williams. 

— Pe legea mea! strigă Rocambole, fiindcă sunteţi atât 
de bine informaţi, îmi permit să întreb ce aşteptaţi de la 
mine? 

— Am să vă spun imediat, replică Baccarat. 

Tânăra femeie era calmă, rece, solemnă ca un judecător 
care pronunţă o sentinţă. 

— Aici, reluă ea, sunteţi în întregime la discreţia noastră. 
Casa este complet izolată, este miezul nopţii, oră când nu se 
găseşte nimeni pe câmp şi chiar dacă aţi striga, nu are cine 
să vină în ajutorul dumneavoastră. 

— Vreţi, deci, să mă ucideţi? 

— S-ar putea... dar dacă aţi vorbi... 

— Ce trebuie să spun? 

— Adevărul asupra lui sir Williams. Dacă ne veţi trăda 
secretele lui sir Williams, poate vă vom salva viaţa. 

— Numai „poate“? 

Şi Rocambole avu un râs batjocoritor, plin de siguranţă. 

— Totul depinde de mărturisirile dumneavoastră. 

— Ce vreţi să vă spun, dacă nu că sir Williams, cum îl 
numiţi, adică domnul viconte Andrea, m-a rănit cu o lovitură 
de pumnal. Aceasta este o dovadă că între noi n-a existat 
nici o complicitate. 

Baccarat se întoarse către contele Artoff. 

— Domnule conte, îi spuse ea, văd că acest om nu va 
spune nimic. Cel mai simplu lucru ar fi să-l lichidăm pe loc. 

— Cum doriţi, spuse rece contele, care armă un pistol şi-l 
îndreptă spre Rocambole. 

Acesta înţelese că nu mai are mult de trăit. 


— O secundă! Voi vorbi. 

Contele cobori pistolul. 

— Să auzim! spuse Baccarat. 

— Sunt gata să răspund la orice întrebare. 

— Sir Williams era complicele dumneavoastră? 

— Da. 

— Nu era el şeful Valeţilor de Cupă? 

— Ba da. 

— Veţi repeta aceste cuvinte în faţa contelui de Kergaz? 
întrebă Baccarat. 

— Da, dar contele lipseşte din Paris. A plecat cu sir 
Williams în Bretagne. 

— Veţi lua o pană, ordonă Baccarat şi veţi scrie după 
dictarea mea. 

Cel care era mai tare nu era Rocambole; se resemnă să 
asculte şi se aşeză docil înaintea unei mese. 

„Astăzi, în ultima zi a vieţii mele...” 

— Cum? strigă Rocambole, care sări de pe scaun. 

— Scrieţi mai departe! 

„În momentul în care îmi pun capăt zilelor”, - continuă 
să dicteze tânăra femeie, în timp ce contele Artoff ridica 
pistolul la înălţimea frunţii lui Rocambole - „copleşit de 
remuşcări, dorind să atenuez gravitatea crimelor prin 
mărturisiri complete, vreau să denunţ pe omul care m-a 
constrâns timp îndelungat să merg împreună cu el pe 
drumul crimei”. 

— Ia te uită! gândi Rocambole, care-şi regăsi prezenţa 
de spirit, această femeie are un stil excelent. 

Baccarat continuă. 

„Declar că este un mizerabil, ascuns în spatele unui văl 
de ipocrizie, că a fost sfătuitorul meu, conducătorul meu, 
capul care a gândit toate crimele pe care trebuia să le 
execut eu. Ela provocat încercarea de asasinare a lui 
Fernand Rocher de către Leon Rolland cu ajutorul lui 
Turquoise, şi a marchizei Van-Hop de către soţul ei, ca 
urmare a unei înfiorătoare intrigi ţesută cu migală”. 


Baccarat îl constrânse pe Rocambole să scrie povestea 
lui Fernand şi cea a doamnei Van-Hop în cele mai mici 
amănunte. 

— Şi acum, semnează! 

Rocambole semnă. 

Atunci Baccarat se întoarse către conte: 

— Poate că dacă domnul de Kergaz va lua cunoştinţă de 
aceste memorii, va deschide, în sfârşit, ochii... 

— Probabil, spuse Rocambole. De altfel, voi confirma 
totul prin viu grai. 

— Greşiţi, răspunse Baccarat. 

— De ce? 

— Pentru că veţi muri. 

Rocambole scoase un strigăt, păli şi încercă să ia 
paginile pe care le scrisese; dar Baccarat le apucă cu o 
mişcare sigură şi le dădu contelui, care, cu pistolul în mână, 
era inabordabil. 

Rocambole înţelese că este pierdut, că prin semnarea 
mărturisirilor îşi semnase sentinţa de moarte. 

— Aţi fost imprudent, reluă Baccarat rece. Dacă nu aţi fi 
scris mărturisirile, ne-aţi fi fost indispensabil pentru a-l 
demasca pe sir Williams. Acum ne ajunge declaraţia dată. 

— Ei nu! spuse Rocambole care încerca să câştige timp 
şi privea pe furiş în jurul lui, căutând un mijloc de scăpare. 
Sunteţi prea grăbită, scumpă doamnă Baccarat, anunţându- 
mi soarta care mă aşteaptă. 

Spunând acestea, surâse triumfător. 

— Aveţi să ne mai spuneţi ceva interesant? întrebă 
Baccarat curioasă. 

— Un secret destul de important pentru a-mi salva viaţa, 
răspunse Rocambole, sigur pe el. 

— Putem discuta. Să auzim! 

— O secundă, spuse Rocambole, care nu-şi pierdea 
sângele rece. 

— Domnule, îi spuse brusc contele, este ora unu 
dimineaţa şi n-avem timp de pierdut. Dacă aveţi cu 


adevărat ceva important să ne spuneţi şi dacă sunteţi de 
părere că secretul dumneavoastră ne poate face să vă 
cruţăm viaţa, grăbiţi-vă. 

— Domnule conte, răspunse Rocambole cu cel mai mare 
calm, consider secretul meu atât de scump încât vi-l voi 
vinde. 

— Cu preţul vieţii? 

— A, nu! nu este destul. Puteţi să mă ucideţi, dar nu mă 
puteţi forţa să vorbesc. 

— Adevărat! Vă vom ucide. 

— "Totuşi, continuă banditul, sunt convins că după 
moartea mea, când furtuna care pluteşte deasupra capului 
celui pe care îl protejaţi va izbucni, vă veţi căi că aţi refuzat 
propunerea mea. 

Aceste cuvinte o făcură pe Baccarat să tresară. Crezu că 
o nouă prăpastie fusese săpată în drumul lui Fernand 
Rocher, în care ar putea cădea cu uşurinţă. 

— O secundă, spuse ea, ce preţ poate avea secretul 
dumneavoastră, din moment ce veţi muri? 

— Drace! replică Rocambole, sunteţi oameni prea cinstiţi 
pentru a mă ucide după ce vă voi spune totul. Secretul meu 
valorează o sută de mii de franci. 

Omul care punea condiţii băneşti în momentul în care 
alţii ar fi cerut îndurare în genunchi era, într-adevăr, de-o 
îndrăzneală fără margini. Dar, cu minunata-i luciditate, 
banditul făcuse deja acest raţionament, deloc lipsit de 
logică: 

— De fapt, nu au nimic împotriva mea, ci a lui sir 
Williams. Când vor şti ultimul meu cuvânt despre acesta, nu 
mă vor ucide. Dar odată pronunţat acest ultim cuvânt, 
posibilitatea de a mai lua patruzeci de mii de franci rentă 
din succesiunea contelui de Kergaz este pierdută. Este, 
deci, prudent să strâng bani albi pentru zile negre. O sută 
de mii de franci nu sunt de aruncat şi-mi vor permite să 
trăiesc convenabil în America, câteva luni. 


După cum se vede, totul era destul de bine gândit. În 
timp ce contele şi Baccarat se gândeau şi păreau că 
reflectează, Rocambole îşi mai spuse: 

— Sigur că mai rămân două riscuri agreabile: primul - 
de a mă retrage din această cursă cu o sută de mii de 
franci; al doilea - să-l văd pe conte asasinat la rândul lui şi 
pe Baccarat răpită de John Bird, căruia i-am dat instrucţiuni 
amănunțite. În acest caz, n-am pierdut nimic şi, dacă moare 
contele Artoff, voi pleca liniştit în Bretagne, pentru a 
administra sărmanului Armand de Kergaz lovitura de o mie 
de franci. 

— Ei bine! ăsta este ultimul dumneavoastră cuvânt? 
întrebă contele. 

— Da... 

— Deci vreţi să muriţi? 

— Prefer să mor decât să trădez un secret atât de 
important fără nici un avantaj, spuse Rocambole sigur pe el. 

— Şi vreţi o sută de mii de franci? 

— Vreau o sută de mii de franci, repetă Rocambole, din 
ce în ce mai convins că tânărul rus nu-l va ucide. 

— Şi dacă secretul dumneavoastră nu are importanţa pe 
care i-o acordaţi? întrebă acesta. 

— Din moment ce mă veţi ucide, spuse liniştit 
Rocambole, veţi lua bonul de pe cadavrul meu. 

— Fie, spuse contele. 


Se apropie de masă şi semnă un bon de o sută de mii de 
franci plătibili la domnii Rothschild, la Paris sau la Londra, 
şi îl întinse lui Rocambole. 

Acesta îl luă şi-l băgă în buzunar. 

Apoi se aşeză cu cel mai mare calm lângă doamna de 
Saint-Alphonse, care asista mută şi terorizată la această 
scenă stranie. 

— Înainte de a vorbi, permiteţi-mi să mă aşez, spuse el, 
sunt puţin obosit. 

— Aşezaţi-vă, dar grăbiţi-vă, spuse Baccarat, pe care 
acest imperturbabil aplomb începuse s-o enerveze. 

— Trebuie să vă spun de la început că secretul meu se 
referă la domnul conte Armand de Kergaz 

— Aşa?! făcu contele. 

— Vă interesează persoana lui? 

— Foarte mult. 

— Contele nu mai are multe zile de trăit. 

Baccarat tresări. 

— Minunatul său frate, continuă Rocambole, are o idee 
destul de frumoasă: de a-l ucide, de a se căsători apoi cu 
văduva lui şi de a-i moşteni astfel averea. 

Baccarat şi tânărul rus se priviră semnificativ. 

— Vedeţi, spuse tânăra femeie, am ghicit. 

— Aţi ghicit şi mijloacele de executare? întrebă 
Rocambole cu insolenţă. 

— Nu. 

— Contele va fi ucis în duel... în castelul său din 
Kerloven... de către un băiat care exersează de trei luni o 
lovitură secretă de sabie. 

Baccarat tremură. 

— Sir Williams este la Kerloven, aşteptând ucigaşul, şi îi 
va aranja o întâlnire cu victima în camera doamnei de 
Kergaz. Ucigaşul va trece drept un adorator îndrăzneţ... 
înţelegeţi? 

— Poate că nu mai este nici un minut de pierdut, strigă 
Baccarat. Care este numele ucigaşului? 


— Cum? râse Rocambole, încă nu l-aţi ghicit?... Eu sunt. 

— Cum? exclamă Baccarat. 

Spaima dispăruse de pe obrazul ei, iar buzele i se 
arcuiră într-un hohot de râs. 

— Atunci, spuse ea, domnul Armand de Kergaz nu 
trebuie să se teamă de nimic. 

— Nu, fiindcă pentru o sută de mii de franci... 

— Scuzaţi-mă, domnule, îl întrerupse contele de Artoff 
cu-n ton glacial, sunt de acord că secretul dumneavoastră 
valorează o sută de mii de franci. 

— Nu-i aşa? 

— Sunt un om de onoare, domnule, şi vă rog să-mi 
indicaţi... 

— Pe cine să indic? 

— Persoana căreia doriţi să-i lăsaţi această sumă. Îi va fi 
plătită la prezentare. 

— O voi ridica chiar eu, domnule conte, spuse 
Rocambole. 

— Imposibil. 

— De ce? 

— Pentru că, spuse Baccarat, care ghicise gândul 
contelui, morţii nu au nevoie de nimic. 

— Morţii?... bâlbâi Rocambole, pălind. 

— Domnule, continuă tânărul rus, v-aţi înşelat crezând 
că, odată trădat secretul, vă vom cruța viaţa. Acum nu mai 
avem nevoie de dumneavoastră şi cel mai sigur mijloc de a-l 
apăra pe domnul de Kergaz de orice pericol este de a ne 
debarasa de spadasinul care trebuia să-l ucidă. 

Rocambole începu să tremure. 

— Aveţi moştenitori? întrebă contele. 

— Dar, strigă Rocambole, la care instinctul de 
conservare se manifestă spontan şi energic, nu vreau să 
mor!... Nu vreau... 

— Nu mişcaţi, spuse el, mai aveţi încă două minute... 
Numiţi-mi persoana căreia îi lăsaţi suta de mii de franci. 


În acelaşi timp, contele bătu în parchet cu piciorul şi 
Rocambole, care fu cuprins de teroarea morţii, văzu 
apărând doi oameni cu frânghii şi cu-n obiect de-a cărui 
formă nu-şi putea da seama. Erau fără îndoială 
instrumentele sfârşitului său, a cărui oră sunase. 

Capitolul CVII. 

Cei doi oameni pe care Rocambole îi văzu apărând aveau 
o fizionomie destul de originală pentru a merita să fie 
descrisă. 

Erau foarte înalţi şi feţele lor, cu trăsături aplatizate, 
semănau cu tipul rasial asiatic. 

Cei doi oameni, de statură herculeană, fuseseră aleşi de 
contele Artoff dintre numeroşii ţărani aduşi la Paris de pe 
vastele sale domenii. Ei nu cunoşteau decât limba lor 
maternă şi nu aveau altă grijă în strada Pepiniere decât de 
a îngriji splendizii armăsari născuţi pe malurile Donului şi 
care stârneau pe Champs-Elysees admiraţia cunoscătorilor 
francezi. 

Ei nu vorbeau decât cu stăpânul lor şi nu-l ascultau 
decât pe acesta. Obişnuiţi cu o supunere totală, devotați 
până la fanatism, erau în stare să-şi dea viaţa la un singur 
semnal al tânărului lor boier. Pentru ei, contele Artoff 
constituia legea supremă, singurul suveran pe care-l 
recunoşteau... 

Văzându-i, Rocambole înţelese că este pierdut. Deveni 
îngrozitor de palid şi un tremur îi trecu prin tot corpul, 
când văzu desfăcându-se obiectul misterios pe care unul 
dintre cazaci îl ţinea în mână. 

Obiectul era un sac mare din iută. Era evident că tânărul 
rus se hotărâse să-i aplice pedeapsa orientală, care constă 
în a arunca condamnatul în apă, după ce a fost cusut într-un 
sac. 

Contele îl privi. 

— Domnule, îi spuse el, cu acel calm glacial pe care-l 
păstrase de la începutul scenei, vă repet, minutele 


dumneavoastră sunt numărate şi vă rog să nu le pierdeţi în 
discuţii inutile. 

— Domnule... se bâlbâi Rocambole, pe care spaimele 
morţii îl cuprindeau din ce în ce. 

— Veţi muri, spuse contele. Sunteţi condamnat de 
propriile dumneavoastră mărturisiri. Dar am plătit aceste 
mărturisiri cu o sută de mii de franci şi vă rog să-mi indicaţi 
persoana care vă va moşteni. Suma îi va fi plătită în 
întregime. 

Rocambole continua să tacă cu încăpățânare. În acest 
moment, Baccarat se ridică, îl trase pe conte într-un colţ al 
camerei şi-i spuse 

— Nu duceţi până la capăt această teribilă tragedie. Nu-l 
ucideţi. Poate că spaima îi va smulge o ultimă mărturisire. 

— Doamnă, răspunse contele, azi dimineaţă mi-aţi 
acordat puteri depline şi sunt hotărât să le folosesc. 

— Cum?! 

— leşiţi, continuă el, luaţi cu dumneavoastră această 
femeie pe jumătate leşinată şi lăsaţi-mă să acţionez. 

— Nu-l ucideţi, repetă Baccarat cu o voce plină de 
spaimă, nu vreau să-l ucideţi. 

— Plecaţi... se uită la dumneavoastră! 

Baccarat crezu totuşi că tânărul rus îl va ierta pe 
Rocambole. Până acum ea se arătase atât de hotărâtă, 
cerând moartea vinovatului, pentru că spera să obţină de la 
el o mărturisire completă, şi pentru că ghicea instinctiv că 
nu spusese totul, dar în ultimul moment, iată, îi lipsea 
curajul, nu-şi putea mânji mâinile cu sânge omenesc, nu 
putea să permită să se comită o crimă. 

— Vă rog să ieşiţi imediat, doamnă! spuse contele cu-n 
ton autoritar: 

Baccarat crezu că acest ordin avea drept scop să 
crească spaima condamnatului, pentru a-l împinge la noi 
mărturisiri; ea o luă pe doamna de Saint-Alphonse de mână 
şi o scoase afară din budoar. Contele încuie uşa de două ori, 
astfel ca nimeni să nu mai poată intra. 


Apoi se întoarse către cazaci şi le făcu un semn. 

La acest semn, unul din ei dezlegă legăturile care 
închideau sacul. 

— Domnule, repetă contele, dacă vreţi să dispuneţi de 
cei o sută de mii de franci, indicaţi-mi moştenitorul. 

De această dată, Rocambole ridică privirea. În ultimul 
moment, în ultimul minut al existenţei sale, marchizul don 
Inigo de los Montes avu una din acele sublime inspiraţii 
care-l făceau demn de profesorul său, sir Williams. Pe 
pragul morţii, care părea inevitabilă pentru el, îşi regăsise 
speranţa de a trăi. 

— Domnule conte, spuse el, încep să înţeleg pedeapsa ce 
mi-o pregătiţi. Voi pieri înecat? 

— Marna este adâncă, răspunse contele, şi cu siguranţă 
că aţi folosit şi dumneavoastră înecul pentru a asasina pe 
cineva. 

Rocambole tresări şi-şi aminti de nefericitul Ghinion, pe 
care-l aruncase cu cinci ani înainte în Sena. Totuşi replică: 

— Nu mă voi umili pentru a vă cere îndurare, dar sper că 
veţi accepta să n-am alt moştenitor decât hazardul. 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Mă veţi arunca în apă, nu-i aşa? 

— În viaţă şi închis în acest sac. 

— Foarte oriental, ripostă Rocambole. Dar Marna nu are 
adâncimea Bosforului şi probabil că voi fi pescuit cândva. 

Contele păru să reflecteze. 

— Probabil, spuse el. 

— Deci, cel care mă va pescui va găsi în buzunarul meu 
bonul de o sută de mii de franci. Ei, bine domnule conte, 
dacă sunteţi cu adevărat gentilom, nu veţi face nici o 
opoziţie la bancherul dumneavoastră şi bonul va fi plătit. 

— Foarte bine, spuse contele. 

— De altfel, continuă Rocambole, am şansa ca, odată 
corpul regăsit, având în buzunar acest bon de o sută de mii 
de franci semnat de dumneavoastră, veţi fi acuzat de 
moartea mea. 


— Vă înşelaţi, răspunse contele, nu prea se obişnuieşte 
să dai o sută de mii de franci celui pe care vrei să-l ucizi şi, 
chiar în acest caz, îi reiei cadavrului bonul pe care i l-ai dat 
când trăia. 

Rocambole îşi muşcă buzele şi nu răspunse. 

El nu se mai gândea la suta de mii de franci. Toate 
gândurile sale erau concentrate asupra unui îndrăzneţ plan 
de scăpare, care începuse să încolţească în mintea lui. 

Avea o singură spaimă. Se temea să nu fie legat înainte 
de a-l închide în sac. Contele păru să meargă în 
întâmpinarea acestei spaime secrete. 

— Domnule, îi spuse el, sângele rece de care daţi dovadă 
în pragul eternității îmi dovedeşte că sunteţi un temerar. Or, 
cât de criminal ar fi, un om curajos are dreptul la unele 
menajamente. 

Rocambole surâse. 

— Sunteţi prea bun, spuse el, cu-n ton batjocoritor. 

— Sunteţi condamnat, reluă contele, la moarte prin înec, 
închis într-un sac şi asupra acestui punct nu revenim. Dar 
veţi putea muri liber. 

— Nu înţeleg. 

— Există condamnaţi care sunt băgaţi în sac strâns 
legaţi, alţii sunt lăsaţi să intre liberi în sac. 

— Sper că voi fi din aceştia, domnule. 

— Vreţi să intraţi în sac fără rezistenţă. În acest caz, 
oamenii a căror atingere pare să vă provoace scârbă nu vor 
pune mâna pe dumneavoastră decât în ultimul moment. 

— Sigur... 

Rocambole reuşi cu greu să-şi ascundă bucuria, când 
pronunţă acest cuvânt. 

Contele făcu un semn cazacilor, apoi le spuse câteva 
cuvinte în limba rusă. Atunci, cel care-l ţinea pe Rocambole, 
îi dădu drumul. Celălalt lăsă sacul să cadă rotunjit şi căscat. 

Rocambole asista la toate preparativele cu-n aer 
indiferent, fără măcar să clipească. 


— Domnule, îi spuse contele emoţionat, nu credeţi în 
Dumnezeu? Nici măcar în momentul când mergeţi să 
apăreţi în faţa lui, nu vă gândiţi să faceţi o rugăciune? 

— Aveţi dreptate. 

Se aşeză în genunchi şi părea că se roagă. Apoi se ridică, 
salută în felul gladiatorilor antici şi se aşeză cu picioarele 
strânse în mijlocul sacului. 

Contele făcu un ultim gest, cazacii apucară marginile 
sacului, le ridicară şi le legară solid deasupra capului lui 
Rocambole. Unul dintre ei deschise fereastra. Aceasta era 
chiar deasupra râului. Jos, zece paşi dedesubt, Marna 
curgea adâncă şi leneşă. 

Cazacul apucă sacul de mijloc, îl ridică deasupra capului, 
îl balansa şi-l aruncă pe fereastră. Se auzi un zgomot surd, 
un clipocit în apă şi apoi nimic. 

— S-a terminat, murmură contele Artoff, care deschise 
imediat uşa budoarului. 

Baccarat alergă, privi de jur împrejur, văzu fereastra 
deschisă, înţelese totul şi scoase un strigăt de spaimă şi 
durere. 

— Nu m-ai ascultat, spuse ea cu o voce în care se simţea 
reproşul. 

— Doamnă, răspunse contele, cu o voce gravă, dacă n-aş 
fi şters acest om din rândul celor vii, cine ştie câte vieţi 
nobile am fi avut de plâns mai târziu. lartă-mă... era 
necesar. 

O oră mai târziu Baccarat, îngrozită de crima pe care nu 
avusese puterea s-o împiedice, ajunse în strada Buci, în 
timp ce contele Artoff şi doamna de Saint-Alphonse îşi 
continuau drumul, îndreptându-se spre strada Pepiniere. 

Credincioasă obiceiurilor, în loc să sune, se folosi de 
cheie pentru a intra în curte şi se îndreptă către uşa de 
intrare a casei. Spre marea ei mirare, Baccarat găsi uşa 
întredeschisă. Luând-o pe mica evreică, Rocambole, 
Venture şi văduva Fipart uitaseră s-o închidă. Tânăra femeie 
fu cuprinsă de o presimţire sinistră. 


Intră în vestibul pe dibuite, se îndreptă spre culoar şi o 
strigă pe Marguerite. 

Aceasta nu răspundea. Totuşi bătrâna servitoare avea 
somnul atât de uşor, încât îşi auzea stăpâna de cum intra în 
curte. 

— Marguerite! strigă din nou tânăra femeie, speriată de- 
a binelea. 

Trase cu urechea şi păru că aude gemete înăbuşite, 
sunete nearticulate. O sudoare rece acoperi fruntea lui 
Baccarat. 

— Ce s-o fi întâmplat, Dumnezeule? gândi ea. Intră pe 
culoar cu o îndrăzneală care dovedea tăria caracterul ei. 
Merse până în camera lui Marguerite. La uşă auzi, mai 
distinct, gemetele. 

— Deschide! îi strigă ea Margueritei. 

Dar aceasta nu deschise şi continua să geamă, fără să 
poată articula nici un cuvânt. 

Baccarat căută cu mâna cheia, care stătea întotdeauna 
în broască, dar n-o găsi. Văduva Fipart găsise nostim să 
încuie uşa şi să ia cheia. 

Baccarat îşi sprijini umărul stâng de uşă şi împingând-o 
cu puterea ei puţin obişnuită, o sparse şi pătrunse în 
cameră. Ca şi coridorul, camera era cufundată în întuneric. 

Baccarat merse drept către pat, o strigă din nou pe 
Marguerite, care continua să geamă, o pipăi cu ambele 
mâini şi, în sfârşit, se convinse că bătrâna servitoare era 
legată şi cu un căluş în gură. 

Îi smulse căluşul şi strigă. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Au răpit fetiţa, răspunse Marguerite cu vocea 
întretăiată de hohote de plâns. M-au strangulat, m-au 
înăbuşit sub pături şi m-au legat... au luat-o pe Sarah, au 
ameninţat-o că o vor ucide dacă strigă şi nu-i urmează... şi 
au dus-o cu ei. 

— Dar cine? Cine sunt? întrebă Baccarat, înnebunită de 
disperare. 


— O femeie bătrână... un tânăr elegant... şi un negru... 

Acest ultim cuvânt o făcu dintr-o dată pe Baccarat să 
înţeleagă. 

— Aşa! murmură ea, negrul lui don Inigo... mizerabilul a 
murit fără să fi spus tot. 

Baccarat se înşela. 

Domnul marchiz don Inigo de los Montes, numit în mod 
obişnuit Rocambole, nu era mort şi vom vedea imediat cum 
s-a putut realiza misterioasa sa speranţă de scăpare, 
apărută în clipa când intrase fără rezistenţă în sacul care 
trebuia să-i servească drept giulgiu. 

lată raţionamentul pe care şi-l făcuse Rocambole, în timp 
ce contele îl grăbea să-i indice moştenitorul. 

— Am asupra mea un pumnal cu lama subţire şi ascuţită. 
Sacul este larg şi-mi va permite să mă mişc, dacă nu-mi vor 
lega mâinile... Mă vor arunca în apă; dar în acest punct 
Marna este adâncă şi voi ajunge viu la fund. Înot ca un 
peşte şi pot să rămân până la două minute în apă... Dacă 
reuşesc să apuc pumnalul, şi ajuns la fundul apei pot să 
despic sacul şi să ies, sunt salvat. 

Poate că acest raţionament era temerar, poate că 
speranţa era îndrăzneață, chiar nebunească... Dar 
Rocambole urma să moară, şi-n ochii unui condamnat, 
speranţa de-a trăi ia proporţii măreţe. 

Deci Rocambole se lăsă băgat în sac; dar în timp ce 
legau gura sacului deasupra capului său, ridică încet - cu o 
mişcare imperceptibilă - mâna dreaptă, care până atunci 
atârnase de-a lungul corpului, o vâri sub vestă, apucă 
mânerul stiletului şi-l strânse cu putere, rămânând cu restul 
corpului nemişcat. 

Zece secunde mai târziu, cădea în apă; după trei 
secunde, atingea fundul râului, căzând pe un strat de nămol 
care-i atenuă căderea. 

Altul şi-ar fi pierdut cunoştinţa numai datorită apei reci 
ca gheaţa, dar Rocambole avea o fire energică, în care 
instinctul de conservare domina totul. 


Avea braţul liber, aşa că înfundă pumnalul în sac şi pânza 
se sfâşie de la un cap la altul, permițându-i să scoată întâi 
braţele şi apoi să-şi degajeze picioarele. 

Toată povestea dură abia un minut. Cu o lovitură de 
picior îşi făcu vânt în sus, scoase capul la suprafaţă, respiră 
o gură de aer şi intră din nou sub apă: se temea să nu stea 
cineva la fereastră şi să-l poată vedea. Ne amintim însă că 
intrarea lui Baccarat distrase atenţia contelui. 

Cu altă ocazie, la Bougival, Rocambole dovedise că este 
un excelent înotător. Scotea capul la suprafaţă timp de o 
secundă pentru a respira şi apoi continua să înoate sub apă, 
apărând la o sută de metri în aval, pe trei sferturi epuizat, 
dar trăind, susţinut de rara sa energie. 

O salcie care-şi muia rădăcinile în apă îi servi ca sprijin. 
Se agăţă de ramurile ei, urcă malul şi se aşeză. 

După ce văzuse moartea cu ochii, bucuria de a trăi 
domină pentru moment orice alt sentiment, chiar şi cel al 
prudenţei. Nici nu observă că din veşmintele sale apa 
curgea şiroaie, că frigul nopţii devenise ger; nu se gândea 
c-ar fi fost suficient să treacă câteva ore şi ar putea muri 
datorită unei aprinderi de plămâni... Nu se gândi nici la 
posibilitatea ca tânărul rus să-l fi văzut ieşind din apă. 

Dar această bucurie, această fericire, de-a respira aerul 
de care ar fi putut să fie lipsit, fu de scurtă durată. Sângele 
rece care-l ajuta în momentele cruciale ale vieţii îşi 
recapătă drepturile. 

— Repede! îşi spuse el, s-o ştergem... 

Începu să meargă de-a lungul malului, printre sălcii, 
oprindu-se la cel mai mic zgomot, fiindu-i teamă să nu fie 
auzit sau observat din vilă. Din când în când se întorcea şi 
arunca o privire către vilă. Luminile se stingeau pe întreaga 
faţadă. Cineva închisese fereastra prin care fusese aruncat 
în apă. 

Când se opri din fugă, privind din nou în direcţia vilei, 
văzu strălucind de cealaltă parte a casei o lumină roşiatică. 


— Bine! îşi spuse el, caii sunt la trăsură, călăii pleacă. Să- 
i lăsăm să treacă. 

Se aruncă la pământ şi aşteptă, tremurând de frig. 

Imediat se auzi uruitul unei trăsuri şi tropăitul mai 
multor cai. Drumul trecea la o sută de metri de marginea 
râului. Rocambole, nemişcat, văzu apărând lanternele 
cupeului, apoi trăsura trecu repede, ca un fulger. 

— Au plecat... Acum, la drum! îşi spuse el, ridicându-se. 

Şi începu să fugă de-a lungul malului în aval. 

Capitolul CVIII. 

La aproximativ un sfert de leghe de locul unde ieşise 
Rocambole din apă, exista o cârciumă, loc de întâlnire al 
barcagiilor, docherilor şi ţăranilor puşi pe chef. Rocambole 
îşi amintea perfect de această cârciumă, numită Obrazul 
roşu, ţinută de-un vechi reparator de bărci, taica Jean. 

Rocambole fugea către hanul Obrazul roşu. O lumină 
slabă, străbătând hârtia pusă în locul geamului la unica 
fereastră a cârciumii, îi dovedea că taica Jean nu se culcase. 

Rocambole bătu la uşă. 

Un mârâit de câine, urmat de-o înjurătură, fu primul 
răspuns pe care-l primi. Apoi se auziră paşi grei, uşa se 
deschise şi taica Obraz roşu, cum îl numeau chefliii după 
numele, cârciumii, se găsi faţă în faţă cu-n elegant domn din 
Paris, ud şi murdar ca o javră. 

Dintr-o privire, Rocambole - care intră imediat în 
cârciumă - se convinse de izolarea completă în care trăia 
cârciumarul. La vederea unui client aşa de bine îmbrăcat, 
taica Obraz roşu îl salută până la pământ. 

— Prietene, îi spuse repede Rocambole, care nu se gândi 
să-şi reia accentul spaniol, trebuie să-mi dai nişte haine 
uscate. Vezi că sunt ud leoarcă. 

Spunând aceste cuvinte, el aruncă un ludovic pe masa 
murdară a cârciumii. Apoi adăugă: 

— Am ieşit din apă. 

— Aţi făcut din greşeală o baie? 

— Nu. Am fost obligat s-o fac. 


Rocambole luă un aer misterios. 

— Pe aici pe-aproape, spuse el, pe marginea apei, se află 
casa unei doamne tinere şi frumoase, care mă primeşte în 
fiecare seară. Soţul ei m-a surprins! 

— Şi v-a aruncat în apă? 

— Desigur. 

Cârciumarul începu să râdă, apoi, în timp ce Rocambole 
îşi scotea hainele ude, scoase din cui o bluză de marinar, un 
pantalon vechi şi o pereche de espadrile. 

— lată, spuse el, asta este tot ce pot să vă ofer. Nu-i prea 
grozav. 

— Aiurea! făcu Rocambole cu-n ton vesel, va fi suficient 
ca să ajung la Paris. Îmi voi găsi trăsura în apropiere de 
Charenton. 

Cârciumarul aprinse un foc în sobă şi dădu tânărului o 
cuvertură în care acesta se înfăşură înainte de a îmbrăca 
hainele uscate. 

— Păstrează hainele! spuse Rocambole, după ce luase 
din buzunare punga, ceasul, portofelul şi faimosul bon de o 
sută de mii de franci, ai să le usuci, iar eu voi trimite valetul 
să le ia. 

Comandă un pahar de rachiu, îl dădu pe gât, aruncă un 
al doilea ludovic pe masă şi plecă în fugă. 

— Am picioare bune, îşi spuse el, poate că găsesc şi o 
trăsură la barieră. 

Rocambole ajunse la barieră şi găsi o trăsură de piaţă. 
Se urcă în ea şi îi spuse vizitiului să meargă în strada 
Flandre. 

— Să mergem la mama Fipart, îşi spuse el; în momentele 
grele trebuie să te refugiezi în sânul familiei. Ea mă va 
adăposti până mâine. 

Câteva ore mai devreme, văduva Fipart se întorsese 
acasă, urmată de Venture, care o conducea pe mica evreică. 
Copila, pe jumătate moartă de spaimă, făcuse tot ceea cei 
se ceruse. Ajunsă acasă, văduva Fipart o bătuse pentru că 
plângea în tăcere, dar ea nu îndrăznise să protesteze. 


Când sosi Rocambole, mama Fipart, pe jumătate 
îmbătată de rachiul băut, dormea adânc în patul în care fiul 
ei adoptiv petrecuse trei luni înaintea noii sale 
metamorfoze. Cum lăsase cheia în uşă, Rocambole intră 
fără s-o trezească. 

Sarah adormise şi ea, zdrobită de oboseală, de spaimă şi 
de emoție. Rocambole o găsi culcată pe canapeaua stricată, 
pe care se întindea de obicei văduva Fipart, pe vremea 
când el ocupa singurul pat din mansardă. 

Rocambole o trezi pe văduva Fipart. 

Aceasta făcu ochii mari şi-şi privi de două ori fiul adoptiv 
până să-l recunoască, atât era de schimbat de noua 
deghizare. În sfârşit, sări din pat. 

— Mamă, îi spuse Rocambole, ai să închizi uşa de două 
ori şi ai să-mi cedezi patul. Dacă bate cineva, nu deschizi. 

— Ce ţi s-a întâmplat? 

— Nimic, doar că am murit. 

— Ai murit? întrebă ea mirată. 

— M-au înecat. 

Şi Rocambole povesti bătrânei, care se trezi pe loc, 
întreaga poveste din fir a păr. 

Totuşi, ca om prudent, nu crezu necesar să sufle nici un 
cuvânt despre bonul de o sută de mii de franci. 

După ce-şi termină povestea, Rocambole o privi pe 
văduva Fipart. 

— Înţelegi, spuse el, că pentru toţi oamenii ăştia trebuie 
să par înecat de-a binelea! Este mai prudent să nu mă arăt 
la hotelul Meurice şi să plec mâine dimineaţă, ca să-l ajung 
pe căpitan; tu trebuie însă să hoinăreşti pe ici, pe colo şi să 
încerci să afli dacă domnul conte Artoff n-a petrecut un 
neplăcut sfert de oră. 

Rocambole se aruncă îmbrăcat pe patul bătrânei şi, 
extenuat, adormi imediat. 

La nouă dimineaţa mai dormea, când văduva veni şi-l 
trezi. 

— Cred că domnul conte a murit. 


— Cum? făcu Rocambole, care se dădu imediat jos din 
pat. 

— La orele opt dimineaţa mă aflam în poarta hotelului 
Meurice. 

— Şi? 

— Am luat cheia cu mine, de frică să nu se scoale micuța 
şi s-o şteargă. 

Rocambole aruncă o privire spre canapea. 

Sarah continua să doarmă. 

— l-am văzut trecând: Pe Venture şi englez. Aveau un 
aer mulţumit şi-şi frecau mâinile. 

— Aşa! 

— M-am gândit că lovitura a reuşit. 

— Probabil, spuse Rocambole. Atunci... la revedere, 
mamă. Plec. 

Rocambole se ridică şi părăsi mansarda mamei Fipart. O 
oră mai târziu, se prezentă la bancherul contelui Artoff, 
care nu avusese cum să afle de asasinarea tânărului rus, îşi 
prezentă bonul de o sută de mii de franci şi luă - la cererea 
sa - poliţe pentru această sumă, plătibile la Londra şi New- 
York. 

După încă o oră, se îndreptă către gară şi plecă spre 
Bretagne, convins că domnul conte Artoff era mort şi că 
John Bird, căruia îi dăduse în ajun instrucţiuni amănunțite, 
o va răpi pe Baccarat. El pleca să-l întâlnească pe Sir 
Williams. 

Capitolul CIX. 

Trecuseră opt zile de când domnul Armand de Kergaz cu 
soţia şi vicontele Andrea sosiseră la Kerloven. Duminică 
fuseseră la slujba din sat. 

Cel puţin în aparenţă, existenţa acestor trei oameni 
decurgea foarte calm, în acest bătrân castel, de pe nobilul 
şi liniştitul pământ al Bretaniei. 

Domnul viconte Andrea, omul sfânt, încovoiat sub 
remuşcări, dar a cărui privire căuta neîncetat cerul, ducea 
la Kerloven o viaţă singuratică, aproape ca un sălbatic. Se 


trezea foarte devreme, pleca uneori pe jos, alteori călare, 
apărea rar la micul dejun şi putea fi văzut cu regularitate 
doar la ora prânzului. 

Atât Armand cât şi soţia sa respectau această 
comportare curioasă şi-l lăsau să trăiască după voia lui. 
Totuşi, domnul de Kergaz ar fi dorit să aibă cu elo 
explicaţie, dar o amâna de pe o zi pe alta, din slăbiciune, 
căci Andrea părea că doreşte cu orice preţ s-o evite. Era de 
presupus că această explicaţie s-ar fi referit la împrejurările 
misterioase ale duelului pe care Andrea îl avusese cu don 
Inigo de los Montes şi care părea să fi hotărât brusca lor 
plecare de la Paris la Kerloven. 

— Când vom fi în Bretagne, îi spusese Andrea în ziua 
duelului, vei afla totul. 

Erau de opt zile la Kerloven şi Andrea nu părea dispus 
să-şi dezlege limba. 

Domnul Armand de Kergaz hotărî că discuţia trebuie să 
aibă loc. Într-o dimineaţă, către orele cinci, Andrea 
încălecă, gata să-şi facă cursa matinală pe coasta spre 
Saint-Malo - oraş unde-i dăduse întâlnire lui Rocambole —, 
când Armand se arătă în curte. 

— Tu eşti, Armand? spuse Andrea, surprins de a-şi vedea 
fratele ieşind atât de devreme. 

— Da, dragul meu. 

— Mi se pare că te-ai trezit mai devreme ca de obicei, 
spuse Andrea. 

— Am vrut să te văd. 

— Aşa? 

— Pleci totdeauna înainte de a mă trezi, continuă 
Armand cu-n tot afectuos, şi-ţi petreci ziua prin pădure. 
Când te întorci, Jeanne este împreună cu noi şi n-am putut 
să te văd între patru ochi. 

— Vrei să-mi vorbeşti despre vreo taină, dragul meu? 
întrebă Andrea. 

Un surâs indulgent şi afectuos, în acelaşi timp, apăru pe 
buzele contelui: 


— Ai memoria scurtă. 

Andrea îşi privi fratele şi mimă uimirea. 

— Ascultă, reluă domnul Armand de Kergaz, sunt hotărât 
să pun capăt acestei situaţii. 

— Ce vrei să spui? 

Armand îl luă drăgăstos de braţ şi-l conduse spre parc, 
pentru a face o plimbare. 

— Deci nu-ţi mai aminteşti de întâlnirea ta cu don Inigo 
de los Montes? întrebă el. 

Andrea păru tulburat. 

— Nu-ţi aminteşti nici de promisiunea care mi-ai făcut-o 
de a-mi spune totul când vom fi aici? 

— Scumpe frate... spuse vicontele Andrea cu-n ton 
rugător, uită promisiunea pe care ţi-am făcut-o. 

— Nici gând. 

— Te implor... 

— Nu, afirmă hotărât domnul Armand de Kergaz, mi-ai 
promis... Vreau să ştiu tot. 

— Dumnezeule! făcu Andrea, ridicând privirea spre cer. 

Domnul Armand de Kergaz se încruntă; o paloare 
nervoasă îi acoperi fruntea. 

— Vreau să ştiu totul, repetă el îndărătnic, căci am 
impresia că încep să înţeleg... 

Andrea tăcea. 

— Atunci îţi spun eu despre ce este vorba, urmă domnul 
de Kergaz. Te-ai bătut pentru mine... 

— Frate! 

— Acest mizerabil don Inigo de los Montes a insultat-o pe 
doamna de Kergaz, strigă Armand nestăpânit. 

— Taci, Armand! 

Andrea dădu senzaţia că este cuprins de o mare agitaţie. 

— Şi apoi, continuă domnul de Kergaz, fiindu-ţi teamă că 
va îndrăzni să continue acţiunea criminală... 

— Armand! 

— Tu mi-ai cerut să plecăm de la Paris la Kerloven! Este 
adevărat tot ce spun? Este adevărat? 


Andrea nu răspunse. 

— Iubitul meu frate, iubitul meu Andrea, murmură 
Armand, răspunde-mi... 'Te rog în genunchi. 

Nici un sunet nu ieşi din gătlejul crispat al lui Andrea, 
buzele sale nu articulară vreun răspuns, doar îşi mişcă 
capul de sus în jos. Semnul era afirmativ. 

— Deci nu m-am înşelat! strigă domnul de Kergaz, 
strângând mâna fratelui său. 

Dori să ştie totul în cele mai mici amănunte; şi trebui să 
le smulgă unul câte unul cu-n efort de neînchipuit, să 
învingă nenumărate reticenţe, pentru ca piosul Andrea, 
gardian credincios al onoarei familiei, să consimtă să i le 
dea. 

Armand asculta tremurând de mânie; se îngrozea la 
gândul că s-ar fi putut foarte bine să nu-l fi trimis pe Andrea 
să doarmă la „Ciuboţica Cucului” în noaptea odioasei 
tentative a marchizului de los Montes. O ură grea izbucni în 
inima nobilă a contelui, un fulger de mânie se aprinse. 

— Ce ticălos, murmură el. Îl voi ucide... cu mâna mea! 

— Iubitul meu frate, spuse ipocritul viconte Andrea, 
trebuie să ştii întotdeauna să ierţi. 

— Să ierţi?! exclamă Andrea cu mânie, să-l iert pe acest 
mizerabil pe care l-am primit sub acoperişul meu, căruia i- 
am deschis casa, pe care l-am tratat ca pe un prieten, ca pe 
o rudă şi care a îndrăznit s-o jignească pe cea mai nobilă 
dintre femei...? 

— Domnul e bun... şieliartă... 

După acest răspuns evanghelic, Andrea ridică privirea 
spre cer şi suspină adânc. 

Domnul de Kergaz era prada unei vii agitaţii. Deodată 
întinse mâna fratelui său: 

— Ai avut dreptate să mă aduci aici la Kerloven. 

— Sigur! 

— Dacă aş fi rămas la Paris şi aş fi aflat... l-aş fi ucis! 

— Frate, murmură Andrea, pe care domnul de Kergaz îl 
văzu pălind, vrei să-mi faci o promisiune? 


— Vorbeşte! 

— Prima oară l-am pedepsit... Jură-mi că, dacă va 
reîncepe, mă vei lăsa să acţionez! Jură-mi! 

— Să reînceapă?! 

— Am citit în privirea lui că acest om este capabil de 
orice... O iubeşte pe contesă cu acea pasiune violentă şi 
tenace a băştinaşilor din ţara lui; va muri înainte de a 
renunţa la speranţa-i vinovată. Cine ştie dacă nu va îndrăzni 
chiar să vină aici? 

— Cum? strigă domnul de Kergaz, roşu de mânie, vrea 
deci să-l ucid ca pe-un câine? 

— Linişteşte-te! 

— Eşti nebun, Andrea, de trei ori nebun, să te gândeşti 
că te voi lăsa în viitor să-l pedepseşti. Eu sunt cel insultat, 
eu îl voi pedepsi... 

Vorbind şi plimbându-se, domnul viconte Andrea 
revenise în curtea castelului, unde-l aştepta calul înşeuat. 

— La revedere, frate, îi spuse el lui Armand, linişteşte- 
te... Domnul să ne păzească! 

Şi omul sfânt îl lăsă pe Armand de Kergaz întunecat şi, 
visător, căci vedea apărând un nor pe cerul fericirii sale, 
nor ce putea purta mari furtuni. 

Capitolul CX. 

Vicontele Andrea sări în şa şi călări pe drumul care 
ducea de-a lungul falezei, spre Saint-Malo. 

— Să mergem, gândi el, cred că scumpul meu frate este 
suficient de montat, pentru a fi furios... Să apară 
Rocambole şi este de-ajuns... Astăzi, chiar noaptea asta, 
trebuie să fi ajuns la Saint-Malo şi vreau să-i mijlocesc mica 
întrevedere cu Armand. 

Blestematul îşi continuă liniştit plimbarea. O oră mai 
târziu era la porţile oraşului. Descălecă şi rugă o ţărancă 
să-i arate drumul. 

— Mi-am dat întâlnire cu Rocambole aici, îşi spuse el, dar 
în ce loc din oraş? N-am putut să-i precizez. Va trebui să 
hoinăresc la întâmplare şi să vizitez toate tavernele. 


Dar Andrea se înşelă. Cum intră în oraş, privirile îi fură 
atrase de un tânăr care venea către el, învârtind un baston 
de meseriaş între degete şi fluierând o arie de vals în genul 
îndrăzneţ şi batjocoritor al copiilor Parisului. Părea să aibă 
douăzeci şi patru sau douăzeci şi cinci de ani; avea o barbă 
blondă, părul puţin cam lung, purta o şapcă şi o bluză albă. 
Legătura de lanţuri pe care o purta pe spate îi dădea aerul 
unui meseriaş care făcea înconjurul Franţei în căutare de 
lucru. Tânărul îşi scoase şapca în faţa călăreţului cu o 
familiaritate respectuoasă şi-i spuse: 

— Scuzaţi-mă, domnule, acesta este drumul care duce la 
Vannes? 

Andrea îl recunoscu pe Rocambole. Locul în care 
pietonul şi călăreţul se întâlniră era liniştit, aproape pustiu. 
— Putem vorbi aici, îi spuse foarte încet Rocambole lui 

Andrea în engleză. 

— Eşti foarte punctual, fiule, răspunse Andrea, şi ai făcut 
foarte bine că ai revenit la culoarea ta normală. Dacă iubitul 
meu frate, Armand, ne-ar întâlni, nu te-ar recunoaşte. 

Rocambole surâse: 

— Ştii de unde vin? 

— De la Paris. 

— Nu, de pe cealaltă lume. 

— Eşti nebun? 

— Deloc. 

— Totuşi, n-ai figura unui înviat. 

— Dar sunt. 

Şi Rocambole adăugă: 

— Vino! Să ieşim din oraş; voi da impresia că te însoțesc 
şi-ţi voi povesti tot. 

Andrea trase frâul şi, după zece minute, pietonul şi 
călăreţul mergeau pe-un drum săpat în stâncă pe marginea 
mării şi puteau vorbi liniştiţi. 

— Ce poveşti spui? 

— Adevărul. 

— De unde vii? 


— De pe fundul Marnei. 

— Era să te îneci? 

— Adică m-au înecat. 

— Cine? 

— Baccarat şi contele Artoff. 

Sir Williams păli îngrozitor şi-şi privi neliniştit 
complicele. 

— Din fericire, reluă Rocambole, am scăpat convenabil... 
dar puţin a lipsit să nu mai văd niciodată plajele de peste 
ocean. 

Şi Rocambole îi povesti lui Sir Williams evenimentele, pe 
care noi le cunoaştem deja. 

— Înţelegi, continuă Rocambole, că, din momentul în 
care am fost aproape sigur de moartea contelui şi, deci, nu 
m-am mai temut de John Bird, m-am grăbit să plec. 

— Deci, întrebă sir Williams, tu crezi că la ora asta 
contele este mort? 

— Sunt convins. Venture este un om sigur. 

— Dacă este aşa, spuse Andrea, John Bird ne va 
debarasa de Baccarat. 

— Sigur. 

— N-are nici o importanţă! spuse sir Williams, trebuie să 
ne grăbim. Astă seară vei veni la Kerloven. 

— Contele este prevenit? 

— Fără îndoială. Vrea să te ucidă... este nebun de furie... 
îmi închipui că ţi-ai adus alifia necesară, pentru a-ţi înnegri 
pielea, părul şi barba şi a redeveni don Inigo? 

— Bineînţeles. 

— Atunci, pe deseară. 

Sir Williams întinse mâna către faleză. 

— Vezi această potecă? întrebă el. Mergi drept înainte. 
Primul castel pe care-l vei vedea după două ore de mers va 
fi Kerloven. Te aştept astă-seară la orele opt, la marginea 
parcului... Totul va fi gata... şi-ţi voi da indicaţiile necesare. 

— Voi fi punctual. 

Se întoarseră către oraş şi se despărţiră. 


Rocambole se pierdu pe străduţele periferiei. Sir 
Williams se duse să hoinărească prin port, după ce îşi lăsase 
calul la han. 

Rocambole convenise cu Venture ca acesta să-i scrie 
vicontelui Andrea, la Saint-Malo, post restant, imediat ce-l 
va ucide pe conte. Sir Williams se îndreptă deci spre poştă 
şi întrebă dacă nu aveau nimic pentru el. Impiegatul îi 
întinse o scrisoare. 

Sir Williams o deschise şi citi următoarele rânduri, care 
nu erau semnate: „Le Hâvre, Rusia este înfrântă; Anglia 
este triumfătoare. 

Fowler a încărcat azi dimineaţă, la Le Hâvre, marfă cu 
destinaţia insulele Marquises. Ura pentru sălbatici! 

Vasul Fowler va ancora trei zile în rada Saint-Malo. 
Persoanele care se interesează de încărcătura pentru 
canibali sunt rugate să vină la bord înainte de ridicarea 
ancorei”. 

— Într-adevăr, prea multă fericire, murmură sir Williams. 
Contele este mort, Baccarat este în mâna lui John Bird. Voi 
merge să-i spun la revedere. 

Şi râsul său de demon îi arcui buzele subţiri şi palide. 

La ora indicată, Rocambole sosi punctual. Cu 
perspicacitatea-i obişnuită găsi, fără să întrebe, drumul 
spre Kerloven, recunoscu vechiul castel după descrierea pe 
care i-o făcuse sir Williams şi alunecă de-a lungul zidului ce 
împrejmuia parcul. Aici se ghemui într-o groapă şi aşteptă. 

Rocambole redevenise don Inigo de los Montes, adică 
barba şi părul erau de-un negru de cărbune, tenul era 
colorat ca al unui mulatru. Îşi schimbase costumul: în locul 
bluzei albe de meseriaş, complicele lui sir Williams îşi 
pusese o vestă bretonă, albastră ca azurul, pantalon de 
pânză gri şi o pălărie cu boruri largi. 

Deghizarea trebuia să-i dovedească Jeannei arzătoarea 
lui dorinţă de a o revedea. 

Totuşi, domnul marchiz don Inigo de los Montes, 
deghizându-se în cioban breton, nu-şi părăsise prudenţa 


obişnuită. Nemulțumit de a avea în mână un baston gros şi 
noduros, îşi înfundă în buzunarele largi ale pantalonilor o 
pereche de pistoale. 

— Nu ştii ce ţi se poate întâmpla, îşi spuse el. Dacă 
domnul conte, în loc să-mi facă onoarea de a se bate cu 
mine, va încerca să mă ucidă pur şi simplu, aş putea avea 
nevoie de aceşti doi prieteni. De altfel, scopul va fi atins şi 
sunt convins că unchiul nu va găsi nimic de obiectat. 

În depărtare se auzea marea; era singurul zgomot care 
ajungea la urechile banditului. Rocambole aşteptă mai mult 
de o oră. 

— Unchiul nu se jenează de mine, gândi el; mă face să 
aştept cât vrea. 

Dar, în acelaşi moment, ca şi cum baronetul sir Williams 
ar fi vrut să arate că acest reproş, nu era îndreptăţit, se 
auzi tropotul unui cal. Ridicând capul, Rocambole observă 
un bărbat călare, care mergea în buiestrul liniştit al calului 
pe drumeagul întins de-a lungul parcului; trebuia să fie sir 
Williams. Rocambole se ridică pe jumătate, Andrea îşi struni 
calul şi se îndreptă către el. 

Sir Williams descălecă, îşi legă calul de-un copac şi se 
aşeză lângă Rocambole. 

— Eşti punctual. 

— Nu ca tine, unchiule. 

— Puşlama! Asta din cauză că am avut foarte multe de 
făcut, spuse sir Williams. 

— Foarte bine. Este pregătit totul? 

— Va merge ca pe roate, dacă vei şti cum să procedezi... 
ascultă bine: vei urmări această potecă... acolo... 

Şi degetul lui sir Williams indică drumul pe unde venise. 

— Bine. Şi apoi? 

— Drumul trece prin parc şi ajunge în grădină, continuă 
sir Williams. Grădina nu este despărțită de parc decât de un 
gard închis cu o poartă. Tu eşti agil, vei sări gardul. 

— Minunat! 


— Este ora nouă, deci nu vei ajunge înainte de. zece... La 
Kerloven, servitorii locuiesc într-un corp de clădire 
îndepărtat şi se culcă devreme. În curte există un câine 
mare de pază, dar nu este niciodată dezlegat înainte de ora 
unsprezece. Armand, care lucrează seara într-un mic 
pavilion, pe care-l vei vedea în stânga grădinii, are grijă să 
dea drumul câinelui. În Bretagne se doarme cu cheia în uşă 
şi cu uşile deschise. 

— Nevinovat ţinut! făcu Rocambole cu admiraţie. 

— O scară, care are zece trepte, duce din grădină la 
primul etaj. Vei urca cele zece trepte şi te vei găsi în faţa 
unei uşi cu geamuri care dă în marele salon. Această uşă nu 
este niciodată încuiată. 

— Aşa, întrerupse Rocambole, deci se intră în această 
clădire ca la tine acasă. 

— Absolut. 

Şi sir Williams îşi continuă descrierea: 

— Lângă marele salon este o altă cameră, care îi place 
foarte mult doamnei de Kergaz şi care dă în camera ei de 
culcare. Este o sală mobilată în stejar vechi din timpul lui 
Henric al II-lea, ai cărei pereţi sunt acoperiţi cu portrete de 
familie; deasupra căminului se află o foarte frumoasă 
panoplie. 

— Ia te uită, observă Rocambole, vom avea uneltele la 
îndemână. 

— Cu siguranţă. Jeanne lucrează seara în această sală. 
Brodează şi aşteaptă ca soţul ei să urce din pavilionul unde 
lucrează până la orele unsprezece şi să vină s-o caute. Vei 
traversa primul salon în vârful picioarelor şi vei ciocăni de 
două ori la uşa sălii gotice. Jeanne, convinsă că este 
Armand, îţi va spune să intri. Atunci vei reîncepe scena de 
la vila din Chatou... Fii sigur că de data aceasta va scoate 
un strigăt destul de puternic ca s-o poată auzi Armand, şi 
nu eu voi fi cel care va veni în ajutorul ei, ci el. 

Sir Williams începu să râdă. 

— Tu unde vei fi? întrebă Rocambole. 


— Eu voi fi obligat să merg la Vannes. Trecând prin 
Saint-Malo, am găsit mijlocul de a fi invitat la o mare 
vânătoare, care începe mâine în zori în împrejurimile 
oraşului Vannes şi plec de astă seară ca să dorm acolo. 
După cum vezi, port un costum de vânătoare. 

— Deci nu vei fi la castel când se va întâmpla catastrofa? 
întrebă Rocambole. 

— Nu. 

— Ce voi face, după ce-l voi ucide pe conte? 

— Vei fugi. 

— Unde? 

— La Saint-Malo, să mă ajungi din urmă. 

— Unde? 

— La bordul lui Fowler. 

Sir Williams, luminând cu trabucul său scrisoarea pe 
care o primise de dimineaţă, i-o arătă lui Rocambole. 

— Bravo! strigă acesta, suntem deci învingători pe toată 
linia. 

— Asta înseamnă, făcu sir Williams râzând, că dacă tu-l 
expediezi în cer pe sărmanul Armand, vom deveni cei mai 
fericiţi şi cinstiţi oameni din lume. 'Te sfătuiesc ca, odată 
jertfa terminată, dacă servitorii nu te opresc, să te arunci în 
primul pârâu, ca să redevii blond. 

— Şi dacă mă opresc servitorii? 

— Ei şi, ce-o să ţi se întâmple? Tu te-ai bătut loial în 
duel... şi asta-i tot. 

— Ai dreptate. 

— La revedere... Mult noroc şi... pe mâine, la bordul lui 
Fowler, care te va duce în Anglia. Îi vom ura împreună drum 
bun sărmanei Baccarat. 

— La revedere! Pe mâine! 

Sir Williams încălecă. 

— Unchiule, spuse Rocambole, aş vrea să-ţi mai spun un 
cuvânt. 

— Ce vrei? 


— Eşti sigur că, devenind văduvă, Jeanne se va mărita cu 
tine? 

— Dumnezeule! îl voi plânge aşa de bine pe soţul ei, voi fi 
atât de îndurerat, o voi înconjura cu atâta grijă şi dragoste, 
încât se va crede obligată să mă facă fericit şi să asigure un 
protector fiului ei. Aceeaşi poveste ca a tatălui meu! 
murmură sir Williams, pentru el. Hotărât lucru, Kergazii nu 
a noroc cu noi. 

Sir Williams dădu pinteni calului şi plecă. 

— Ce om! exclamă Rocambole cu admiraţie. 

Rocambole se îndreptă spre grădină, traversând parcul. 
Cu toată întunecimea nopţii, cu toate obstacolele drumului, 
mergea cu siguranţa caracteristică sălbaticilor. 

Unei fete pe care o întâlni şi care-l întrebă unde merge, 
îi răspunse cu neruşinare: 

— La treburile mele! 

Şi trecu mai departe, nepăsător. 

Fiecare din indicaţiile lui sir Williams îi erau gravate în 
memorie şi ajunse fără cea mai mică ezitare la gardul care 
despărţea parcul de grădină. 

Sir Williams avusese dreptate să se bizuie pe agilitatea 
lui. Rocambole nici nu încercă să caute o spărtură în gard. 

O salcie plantată în grădină avea ramurile atârnate 
deasupra gardului. Rocambole execută o săritură, apucă cu 
ambele mâini cea mai joasă dintre ramuri, se servi de 
aceasta ca de o coardă de gimnastică şi se lansă deasupra 
gardului cu o uşurinţă care i-ar fi adus elogii chiar din 
partea saltimbancului Nicole, tatăl său adoptiv. 

După ce sări gardul, Rocambole se găsi în grădină şi se 
orientă dintr-o privire. Fațada de sud a castelului era în faţa 
lui. La mezanin nici o fereastră nu era luminată, dar se 
vedea lumină de la două ferestre situate la primul etaj, în 
dreapta parcului. Rocambole distinse perfect peronul, 
remarcă luminile şi nu se îndoi nici o secundă că ferestrele 
nu sunt ale sălii gotice, unde în fiecare seară doamna 
contesă de Kergaz îşi aşteaptă soţul. 


În stânga gardului, într-un colţ al grădinii, Rocambole 
observă pavilionul în care-şi stabilise camera de lucru 
domnul de Kergaz. O lumină slabă traversa oblonul şi se 
proiecta în desene fantastice pe un tufiş de caprifoi, care 
înconjura pavilionul. 

— Trebuie să ştiu la ce poate lucra acest filantrop, îşi 
spuse Rocambole. 

Începu să alunece târâş, printre arbuşti, reţinându-şi 
răsuflarea, înăbuşind orice zgomot şi, ajungând în dreptul 
oblonului întredeschis, aruncă o privire în interiorul 
pavilionului. 

Interiorul era un drăguţ salonaş de vară, acoperit cu 
perdele de doc, mobilat în alb şi cu pereţii acoperiţi de 
rafturi încărcate cu cărţi. În mijlocul camerei, contele era 
aşezat în faţa unei mese pe care se afla o bucată de argilă; 
degetele sale o modelau. 

În momentele de odihnă pe care i le lăsa administrarea 
imensei sale averi şi misiunea filantropică pe care şi-o 
impusese, domnul conte de Kergaz redevenea Armand 
sculptorul, artistul inspirat pe care l-am cunoscut cândva la 
Roma, trăind din munca sa şi pe care soarta venise să-l 
caute în mijlocul unui bal mascat pentru a-l face milionar. 

Total absorbit de munca lui, domnul de Kergaz era în 
acest moment izolat de restul lumii. Nici nu auzi zgomotul 
făcut de Rocambole, care lovi o piatră când se aplecase 
asupra oblonului. 

— Ia te uite! gândi cinicul bandit, domnul este artist. Ce 
păcat că societatea va trebui să se lipsească de el! 

Se retrase cu aceleaşi precauţiuni. 

— Pe naiba! îşi spuse el plecând, există pe lume destui 
artişti de genul ăsta; unul mai mult, unul mai puţin... ce 
contează? 

— Se îndreptă spre peron; străbătu cele zece trepte, cu 
paşi de lup. 

Cerul era acoperit, dar o rază de lună, alunecând printre 
nori, dădea nopţii o oarecare transparenţă, care permitea 


să distingi destul de clar fiecare obiect. 

Toate informaţiile date de sir Williams lui Rocambole 
erau de o minunată exactitate; uşa cu geamuri care 
permitea comunicarea între marele salon şi peron nu era 
încuiată. Rocambole nu trebui decât s-o împingă, pentru a 
pătrunde în interiorul castelului. O rază de lumină, trecând 
pe sub uşă, îi indică unde se afla sala gotică. Merse pe 
vârful picioarelor până la această uşă şi ciocăni discret de 
două ori. 

— Intră, spuse o voce de femeie. 

Rocambole deschise uşa şi se opri în prag... 

Aproape de cămin, Rocambole o zări pe contesă aşezată 
în faţa unei broderii, cu spatele către uşă. 

Una din ferestrele care dădea în grădină era 
întredeschisă. 

Deasupra căminului, cum foarte bine spusese sir 
Williams, se găsea panoplia: o frumoasă colecţie de trofee, 
de puşti de vânătoare, de săbii de luptă, de spade din toate 
epocile, aproape toate având o importanţă istorică, fiind 
folosite de conții de Kergaz din generaţie în generaţie şi 
amintind fapte glorioase. 

— Iată uneltele, îşi spuse Rocambole. 

Făcu un pas înainte în sala gotică. 

— Tu eşti, Armand? întrebă Jeanne, întorcându-se pe 
jumătate, convinsă că intrase soţul ei. 

Îl privi pe noul venit pe a cărui faţă cădea lumina unei 
lămpi, aşezată pe cămin. 

Jeanne scoase un strigăt neaşteptat... un strigăt strident 
şi teribil, un strigăt de groază, care străbătu spaţiul până în 
cămăruţa în care domnul conte de Kergaz îşi lucra liniştit 
statuia. Strigătul îl făcu să sară ca un leu care aude 
răgetele alarmate ale leoaicei. 

În bărbatul îmbrăcat în costumul breton al regiunii 
Vannes, Jeanne îl recunoscu pe marchizul don Înigo de los 
Montes. 


Acesta alergă către ea, se aruncă în genunchi şi, 
credincios rolului său, strigă: 

— Jeanne, iubito, iartă-mă!... dar am învins toate 
obstacolele, am înfruntat toate pericolele... pentru a ajunge 
la tine. Jeanne... nu mă goni... nu mă respinge... 

Nu apucă să termine. Un om sări ca un fulger în mijlocul 
salonului; acest om se repezi către el cu violenta mânie a 
tigrului care sare asupra inamicului... 

Era Armand! 

Capitolul CXI. 

Domnul marchiz don Inigo de los Montes se aştepta la 
această agresiune şi, în timp ce contele îl înhăţă cu 
brutalitate şi-l obligă să se ridice, mâna îi alunecă în 
buzunarul pantalonilor, gata să scoată pistolul, dacă 
Armand ar fi făcut vreun pas către panoplie, pentru a apuca 
o puşcă sau o sabie. 

Dar contele nu avea nevoie de alte arme, îi era suficientă 
forţa sa herculeană. 

— Mizerabile! strigă el, zgâlţâindu-l pe Rocambole, 
mizerabile! 

Vocea lui Armand era răguşită de furie: 

— 'Te voi ucide ca pe-un câine, strigă el. 

Mâna sa începu să-l strângă pe pretinsul marchiz de gât. 

— Ajutor! Mă omoară!... asasinul! strigă acesta cu 
jumătate de voce. 

Cuvântul asasin îl dezmetici pe domnul de Kergaz. Mâna 
sa crispată dădu drumul gâtului lui Rocambole. Făcu un pas 
înapoi, îi aruncă o privire plină de ură şi dispreţ şi-l spuse: 

— Ai dreptate... deşi ai intrat noaptea în casa mea, ca un 
răufăcător, deşi ai venit să mă insulţi... nu trebuie să te ucid 
fără apărare... Ţine, mizerabile! 

Cu o mână îl lovi pe Rocambole peste faţă şi cu cealaltă 
scoase două săbii din panoplie. 

Doamna de Kergaz scoase un nou strigăt, strigăt de 
spaimă şi teroare apoi căzu pe parchet leşinată. 


Zgomote, paşi începură să se audă în castel, uşile se 
deschiseră; servitorii, deşteptaţi în grabă, alergau. Ei 
văzură doi oameni stând faţă în faţă, măsurându-se din 
priviri, cu câte o sabie în mână. 

— Retrageţi-vă! ordonă domnul de Kergaz, cu o voce 
tunătoare, ocupaţi-vă mai bine de doamna, transportaţi-o în 
camera ei, îngrijiţi-o... 

Adresându-se lui don Înigo, strigă: 

— În grădină! Mizerabile! Vino în grădină! Nu vreau ca 
sângele tău să-mi păteze casa... ar dezonora-o pentru 
totdeauna... 

Domnul de Kergaz îl trase pe Rocambole în grădină, 
până aproape de pavilion, şi-i strigă: 

— În gardă! 

Rocambole, emoţionat pentru moment, îşi regăsise pe 
drumul dintre castel şi grădină sângele rece şi, cu mintea 
lui cinică şi depravată, se gândi: 

— Sărmane prost! Palma pe care am primit-o e ultima pe 
care ai dat-o în viaţa ta... 

După ce pronunţase dinainte discursul funebru al 
domnului de Kergaz, complicele lui sir Williams luă poziţia 
de luptă a spadasinilor. 

EI se baza pe lovitura italiană, acea lovitură secretă şi 
neloială pe care i-o demonstrase cu răbdare, timp de două 
luni, antrenorul de scrimă din strada Rochechouart: 
lovitura de o mie de franci, cum o numea sir Williams. 

— Torţe! Aduceţi torţe! strigă Armand oamenilor care nu 
erau ocupați cu îngrijirea contesei. 

Servitorii contelui, majoritatea foşti şuanil, crescuţi în 
tradiţiile cavalereşti ale strămoşilor, n-ar fi îndrăznit să-l 
împiedice pe tânărul lor stăpân să se răfuiască cu sabia în 
mână, împotriva celui care îl insultase. 

Cine era acest adversar, apărut deodată în mijlocul 
nopţii? Ce insultă provoca mânia stăpânului lor împotriva 
acestui om? Pentru ce se luptau? Nimeni nu puse asemenea 
întrebări. 


Contele de Kergaz ceruse să se aducă torţe pentru a 
lumina locul luptei; deci aduseră torţe. 

Un grandios spectacol se oferi privirilor celor de faţă. În 
mijlocul nopţii, sub ferestrele acestui vechi castel cu 
zidurile invadate de iederă, a cărui construcţie veche 
amintea timpurile eroice, doi bretoni bătrâni cu capetele 
descoperite ţineau câte o torţă pentru a lumina lupta 
contelui de Kergaz. 

Între ei, alţi doi oameni, contele şi adversarul său se 
măsurau din priviri, gata să încrucişeze săbiile pe care le 
agitau în mână. La oarecare distanţă, alţi servitori, 
îngenuncheaseră plini de credinţă şi se rugau pentru 
tânărul lor stăpân. 

— Copiii mei! strigă atunci domnul de Kergaz, dacă mi se 
va întâmpla o nenorocire... dacă acest om mă va ucide, 
lăsaţi-l să plece, dar vegheaţi asupra contesei. 

După ce pronunţase aceste cuvinte, domnul conte 
Armand de Kergaz începu lupta cu violenţă. 

Capitolul CXII. 

În timp ce Rocambole şi domnul de Kergaz îşi încrucişau 
săbiile, domnul viconte Andrea călărea în buiestrul liniştit al 
calului breton pe poteca desfăşurată de-a lungul falezei 
până la Saint-Malo, de unde venise dimineaţa. Întorcând 
capul, putea să vadă sau, mai curând, să ghicească, prin 
întunericul care începea să cadă, atât vechiul donjon al 
Kergazilor unde, la această oră, ultimul adult din rasa lor 
urma să cadă sub loviturile unui spadasin, cât şi rada 
portului, unde fără îndoială era ancorat vasul în care 
teribila sa inamică era redusă la neputinţă. 

Un surâs mândru, surâsul îngerului decăzut care acum 
triumfă, apăru pe buzele lui sir Williams. 

— O! răzbunare! murmură el, în fine, cred că eşti a 
mea...! 

Pe mare, în depărtare, cam la o leghe de port, privirea 
pătrunzătoare a lui sir Williams zări o flacără care părea să 


iasă din valuri mişcându-se pe suprafaţa lor. La vederea 
acestei flăcări, tresări de bucurie. 

— Este semnalul convenit cu John Bird, gândi el. Este 
vasul Fowler, care a ancorat acolo... între noi doi, Baccarat! 
De această dată nu-mi vei scăpa. Nici tu, nici Armand! 

Se îndreptă imediat către port. Avea intenţia de a se 
arunca în prima barcă pe care ar fi găsit-o, pentru a ajunge 
la bordul lui Fowler; dar în timp ce căuta o barcă, un om îl 
acostă, făcându-l să scoată un strigăt de surpriză. 

Era John Bird, căpitanul englez, învăluit într-o haină de 
ploaie, dând impresia că pândeşte sosirea lui sir Williams. 

— Vă aşteptam, domnule căpitan, îi spuse el bătându-l pe 
umăr. 

— Tu eşti... făcu sir Williams. 

— Am venit să vă caut. 

— Foarte bine! 

— Sunteţi aşteptat la bord. 

Sir Williams tremura de plăcere. 

— E foarte drăguță, micuța doamnă, continuă John Bird. 

— Găseşti? 

— Sălbaticii o vor proclama regină. 

— Prefer s-o mănânce friptă, răspunse cinic vicontele 
Andrea. 

— Nu veniţi să vă luaţi rămas bun? 

— Sigur... Ai o barcă? 

— Bineînţeles, spuse John Bird. 

Englezul îl luă familiar de braţ şi-l conduse la barcă, 
poftindu-l în ea. Patru mateloţi stăteau aplecaţi pe lopeţi şi 
aşteptau doar semnalul. 

— Vâsliţi! comandă John Bird, imediat ce sir Williams se 
aşezase pe banca din spate. 

Barca aluneca pe creasta valurilor ca un pescăruş spre 
largul mării, unde se vedeau luminile vasului; marea era 
liniştită şi barca acostă vasul la tribord în mai puţin de 
douăzeci de minute. 


În timpul drumului, sir Williams şi John Bird rămaseră 
tăcuţi. Primul se gândea, fără îndoială, că la această oră 
Armand era întins însângerat la pământ, în mijlocul 
servitorilor consternaţi, alături de soţia sa înnebunită de 
durere. Se gândea de asemenea că, în câteva ore, vasul 
Fowler va ridica ancora şi o va duce departe de Europa, 
pentru a o arunca în mijlocul hoardei de sălbatici, a 
canibalilor Oceaniei, pe femeia care îndrăznise să se 
măsoare cu el şi să-l înfrunte atâta timp. Omul care trăia 
numai pentru răzbunare, acest om, care fusese atât de 
puternic cât timp soarta i-a fost vitregă, dar pe care 
niciodată o înfrângere nu reuşise să-l zdrobească, acest om, 
văzând că opera sa părea încununată de succes, îşi pierdu 
sângele rece, energia şi se simţea pradă unei misterioase 
slăbiciuni. Era frânt de beţia succesului. 

— Veniţi, domnule căpitan, îi spuse John Bird, bătându-l 
din nou pe umeri în momentul în care barca atingea scara 
de la tribord, veniţi s-o vedeţi pe doamna Baccarat. 

Acest nume îl smulse pe sir Williams din gândurile sale. Îl 
urmă pe John Bird şi se urcă pe punte. 

Puntea vasului era pustie. Abia puteai vedea ici şi colo, 
tăcuţi ca nişte fantome, oamenii din cartul de noapte. 
Niciunul nu-l salută pe John Bird şi nu păru să-i acorde 
atenţie nici lui, nici însoţitorului său. 

— Frumoasa noastră prizonieră este în cabina 
căpitanului, spuse John Bird, întorcându-se spre sir 
Williams, care-l urma. 

— Să mergem,! spuse acesta, vreau s-o văd. 

John Bird îl conduse pe sir Williams în cabina 
căpitanului. 

Nebun de bucurie, sir Williams se opri în prag şi o zări 
pe Baccarat culcată pe o mică sofa, părând adormită. 

— Energică femeie, gândi sir Williams, doarme ca în 
patul ei şi sunt sigur că nu visează canibali. 

Dar în acest moment, ca şi cum ar fi vrut să-i dezmintă 
gândurile, Baccarat deschise ochii pe jumătate, lăsă un 


zâmbet să-i alunece pe buze şi-l privi pe sir Williams. 

— Dumneavoastră sunteţi, domnule viconte? 

— Nu mai sunt domnul viconte, scumpa mea prietenă, 
răspunse el cu-n hohot de râs sardonic, te înşeli, sunt sir 
Williams. 

— Ştiu, răspunse rece Baccarat. 

Privindu-l la rândul ei dispreţuitor, adăugă: 

— Ştiu că vicontele Andrea, pocăitul, nu există; că sub 
masca de ipocrizie pe care şi-a făcut-o, implacabilul sir 
Williams îşi urmăreşte pas cu pas răzbunarea. 

— Ai o gură de aur, scumpă prietenă, rânji sir Williams. 

— Ştiu, continuă Baccarat la fel de liniştită, că acest 
monstru, nebun de furie că a eşuat din cauza mea, în toate 
combinaţiile lui, mi-a jurat o ură de moarte... 

— Nu te înşeli... 

Îi aruncă o privire de reptilă. 

— Ştiu, de asemenea, că a pus să fie răpită o copilă, pe 
care o aveam sub protecţia mea şi pentru care simte o 
pasiune odioasă. 

— Este frumuşică, micuța... comentă sir Williams, care 
nu-şi mai lua nici o precauţie de a ascunde ceva, văduva 
Fipart are grijă de educarea ei. 

— Vă înşelaţi, domnule căpitan, spuse John Bird, fetiţa 
nu mai este la Paris. 

— Dar unde este? 

— Aici, la bord. 

Baccarat, a cărei privire era fixată asupra lui sir 
Williams, îl văzu pălind de emoție. 

— Aha! spuse ea cu-n ton batjocoritor, a avut dreptate 
cel care a observat că orice cuirasă are partea ei slabă. 
Sunteţi un om pentru care legile şi lucrurile cele mai sfinte 
nu sunt decât prejudecăţi, dispreţuiţi familia, viaţa 
omenească nu are pentru dumneavoastră nici un preţ şi 
mergeţi drept la ţintă fără să vă temeţi de obstacole, fără să 
întâlniți vreo dificultate; dar dificultatea a apărut deodată 


prin această fetiţă, la vederea căreia inima dumneavoastră 
de bronz a slăbit... 

— Aşa! strigă sir Williams cu-n hohot de râs, dacă micuța 
este aici, în loc să asculţi morala doamnei Baccarat, de ce 
nu mergi mai bine să mi-o aduci, John Bird? 

— Mă duc, răspunse căpitanul. 

Plecă, lăsându-l pe sir Williams faţă în faţă cu Baccarat, 
care era la fel de liniştită. 

— Micuţo, spuse monstrul, care-şi aruncă, în sfârşit, 
masca, ai fost foarte abilă în afacerea Fernand şi în acea a 
marchizei Van-Hop. M-ai costat cinci milioane. 

Baccarat surâse. 

— Şi n-a lipsit mult să-mi zbori creierii, adăugă sir 
Williams. 

— Trebuia s-o fac. 

— Sigur c-ai fi făcut-o, reluă el pe-un ton batjocoritor, 
dacă ai fi putut ghici soarta pe care ţi-o pregătesc. 

— Ce soartă? 

— Nu-ţi închipui...? 

— Vag... 

Dar Baccarat nu pierdu nimic din liniştea feţii şi a 
tonului. 

— Ei bine, atunci îţi voi spune: Eşti la bordul unei nave 
care se numeşte Fowler, al cărei căpitan este un prieten de- 
al meu. Vasul va pleca în Oceania şi are ca misiune să te 
depună într-o insulă cu sălbatici, unde frumoşii tăi umeri se 
vor înfăţişa fermecător pe masa unui antropofag. 

Sir Williams începu să râdă. Se aştepta s-o vadă pe 
Baccarat scoțând un strigăt de groază, să înceapă să 
tremure, să cadă în genunchi şi să implore iertarea. Dar 
Baccarat se mulţumi să surâdă. 

— Vă înşelaţi, spuse ea, nu eu voi fi dusă în Oceania, ci 
dumneavoastră. 

În momentul în care pronunţă aceste cuvinte, uşa 
cabinei se deschise şi lăsă să intre un om a cărei vedere îl 
făcu pe sir Williams să pălească şi să se dea un pas înapoi. 


Acest om îi spuse: 

— Pariez, domnule baronet, că m-aţi crezut mort... 
asasinat de un pretins negru, numit Venture. 

Omul care apăruse în faţa lui sir Williams era contele 
Artoff. 

Capitolul CXIII. 

Să explicăm cum era în viaţă contele Artoff - pe care 
Rocambole şi sir Williams îl credeau mort - şi cum ajunsese 
la bordul vasului Fowler. 

Pentru aceasta trebuie să ne reîntoarcem la Paris şi să 
reluăm povestea din acel moment când, după ce-o dusese 
pe văduva Fipart împreună cu prada ei până la Villette, 
Venture se îndrepta către casa contelui Artoff. 

Fostul intendent al doamnei Malassis nu se lăudase; fiind 
în relaţii de băutură cu vizitiul contelui, intrase de 
nenumărate ori în casă şi o cunoştea perfect. Ştia unde 
doarme contele şi îi cunoştea obiceiurile. Aceste amănunte 
erau pentru Venture jaloanele drumului care trebuia să-l 
ducă la succes. 

Cel mai dificil era să pătrundă în casă la această oră 
târzie. Plecând de la văduva Fipart, Venture recunoscu 
imediat această dificultate. Ea nu putea fi evitată - la prima 
vedere - decât cu o condiţie. Condiţia era ca Venture să se 
spele de culoarea sa neagră, să-şi regăsească aspectul de 
altădată, să pretindă că a rămas fără slujbă şi fără locuinţă 
şi să-i ceară găzduire vechiului său prieten, vizitiul contelui 
Artoff. 

Venture se gândi un moment la această soluţie; dar, 
reflectând, respinse proiectul. 

— În primul rând, îşi spuse el, pentru a redeveni alb, îmi 
trebuie cel puţin o oră ca să mă frec cu tot felul de acizi. 
Deci n-aş avea timp s-o fac. În al doilea rând, este mult mai 
bine să rămân negru. Aş putea fi văzut intrând sau ieşind. 
Odată lovitura dată, m-aş descurca mai bine, fiindcă 
niciodată în Franţa un alb nu a fost luat drept negru. 
Trebuie să renunţ la combinaţia cu vizitiul. 


Venture îşi continuă drumul forţându-şi memoria pentru 
a-şi reaminti în amănunt topografia exactă a casei. 

— Să recapitulăm, îşi zise el: grajdurile sunt în curte, în 
dreapta peronului. Şoproanele de trăsuri sunt în stânga. 
Dacă reuşesc să pătrund în curte, mă voi ghemui într-o 
trăsură, până ce se va întoarce contele, care desigur mai 
este la club. Există o uşă care desparte grajdurile de 
şoproane. Odată rândaşii culcaţi, voi intra în grajd şi voi 
putea să ajung cu uşurinţă la scăriţa prin care contele 
coboară în fiecare dimineaţă în grajd, pentru aşi privi caii. 

Ajunse în apropierea casei, fără să fi rezolvat încă 
problema şi să fi găsit mijlocul de a trece prin faţa lojii 
portarului sub ochii numerogşilor servitori, care locuiau pe 
vastul domeniu al contelui. 

— N-are importanţă! îşi spuse el, să hotărâm şi să 
aşteptăm... Poate vom găsi o ocazie fericită... 

Împrejurimile clădirii erau liniştite, strada era aproape 
pustie. Faţada fiind foarte puţin luminată, Venture înţelese 
că domnul conte nu era acasă. Într-adevăr, la acea oră, 
Baccarat şi contele Artoff îl aşteptau pe imprudentul 
Rocambole în vila doamnei de Saint-Alphonse. Venture 
începu să se plimbe în sus şi-n jos. 

— În orice caz, îşi spuse el, ceea ce se amână nu este 
încă pierdut; dacă nu intru azi, voi reveni mâine. 

Către miezul nopţii, la intrarea străzii, în direcţia trecerii 
de cale ferată, se văzură lanternele unei trăsuri. 

— Soseşte, probabil, contele, gândi asasinul. 

Se ascunse cât mai repede în umbra unei porţi şi când 
trăsura trecu lângă el, aruncă o privire în interior. Cupeul 
era gol, dar el aparţinea cu siguranţă contelui, căci se 
oprise înaintea porţii pe care portarul - care adormise fără 
îndoială în fotoliul său - întârzie s-o deschidă. 

Trăsura era un simplu cupeu, condusă de un singur 
vizitiu. 

Era acelaşi cupeu care-l luase pe Rocambole împreună 
cu John Bird din strada Saint-Lazare, îi condusese la Saint- 


Meurice şi-l adusese înapoi la Paris pe John Bird, care 
coborâse pe bulevard. 

— Poarta! strigă vizitiul. 

Într-o clipită, Venture se hotărâse. Merse până la 
trăsură, alunecă pe burtă între roţi, apucă osia din spate cu 
ambele mâini îşi trecu picioarele prin osia din faţă şi rămase 
suspendat între pământ şi fundul trăsurii. 

Trezit din somn, portarul deschise poarta, iar cupeul 
intră în curte. 

Venture rămase în şopron, culcat sub trăsură, nemişcat, 
timp de o oră; vizitiul putea să fi uitat ceva şi să se întoarcă. 
Observase înainte ca lanternele să fi fost stinse, că faetonul 
contelui era la locul lui, în timp ce caleaşca lipsea. Se gândi 
că tânărul rus îşi petrecea seara cu Baccarat şi că mersese 
s-o conducă acasă. 

Rândaşii mai umblau prin grajd, şi mai trecu o oră 
înainte ca Venture să îndrăznească să iasă din 
ascunzătoarea sa. 

O poartă, pe care Venture o cunoştea foarte bine, făcea 
ca grajdurile să comunice cu şoproanele şi nu era niciodată 
încuiată. Poarta servea în zilele de ploaie, la trecerea cailor 
din grajd în şopron, pentru a fi înhămaţi într-un loc 
acoperit. 

Venture pătrunse în grajd şi se îndreptă fără zgomot 
spre scăriţa contelui. Scara era cufundată în întuneric. 
Venture se opri pe prima treaptă şi trase cu urechea. O 
tăcere adâncă domnea în clădire. 

— În acest moment, gândi el, risc să fiu întâlnit doar de 
camerist, care-şi aşteaptă cu răbdare stăpânul; dar 
probabil că doarme într-un fotoliu. Dacă nu doarme şi mă 
va întâlni, îi voi sări de gât înainte de a avea timp să strige. 
Îl strangulez şi-l vâr într-un dulap sau în spatele vreunei uşi. 

Venture urcă scara fără să facă mai mult zgomot decât o 
pisică. Urcă până la primul etaj şi se opri un moment, 
pentru a-şi recapitula planul şi a se orienta. Îşi aminti atunci 


că scara comunică printr-un culoar cu cabinetul de lucru al 
contelui. 

Într-o zi, când tânărul rus lipsea şi servitorii erau liberi, 
cu excepţia vizitiului, acesta crezu că trebuie să facă 
prietenului său Venture onorurile casei şi să-i arate totul, de 
sus până jos. 

Pe măsura ce înainta, particularităţile casei reapăreau 
net în memoria fostului intendent al doamnei Malassis. 
Căută pe dibuite culoarul, îl găsi şi începu să meargă cu pas 
sigur. 

După ce făcu zece paşi, Venture observă o lumină 
strălucind în depărtare. Această lumină îl ajută să înainteze 
şi ajunse astfel la o uşă cu vitralii. Uşa dădea în cabinetul de 
toaletă. Venture îşi dădu seama că lumina pe care o văzuse 
provenea de la o lampă cu glob de alabastru, care de obicei 
ardea toată noaptea. Cabinetul de toaletă era pustiu. 

Venture împinse îndrăzneţ uşa, care se deschise fără 
zgomot. 

Intră înăuntru şi remarcă un dulap mare, tăiat în 
grosimea zidului, care despărţea cabinetul de camera de 
culcare, folosind pentru păstrarea hainelor. 

O draperie grea era trasă peste veşminte. 

— Iată unde am să mă ascund, îşi spuse el; dar cât 
aştept, să facem o inspecţie. 

Deschise cu precauţie uşa camerei de culcare, unde 
domnea întunericul cel mai adânc, şi luă cu el mica lampă 
de alabastru. 

Camera contelui era mică, elegant tapisată cu o stofă gri, 
lucioasă, şi conţinea un pat foarte mare. 

— Este mai bine pentru mine, gândi el, să aştept ca 
domnul să se întindă în pat. Îl voi ucide fără cel mai mic 
zgomot şi, înainte de a pleca, voi controla sertarele. Cine 
ştie? Poate voi găsi un portofel destul de gros. 

Venture părăsi camera de culoare, puse la loc lampa de 
alabastru pe căminul din cabinetul de toaletă şi se ghemui 
sub draperia care acoperea hainele, după ce scosese din 


buzunare o pereche de pistoale şi un cuţit catalan subţire şi 
ascuţit. 

— Cuţitul, îşi spuse el, este un prieten tăcut şi discret cu 
care poţi face treabă bună fără zgomot; dar pistoalele au 
meritul lor; pălăvrăgesc când trebuie şi-i înspăimântă pe 
fricoşi. Cuţitul este pentru conte, îmi păstrez pistoalele 
pentru oamenii lui, în cazul când voi avea nevoie să-mi 
acopăr retragerea. 

Venture aşteptă mult timp, cel puţin o oră. Clădirea 
părea pustie, atât era de tăcută. 

— Unde întârzie contele, se întrebă el, încât îşi permite 
să mă facă să aştept? 

În sfârşit, zgomotul unei trăsuri hurui în depărtare, apoi 
Venture auzi poarta mare care se deschidea şi inima începu 
să-i bată de emoție şi nerăbdare. 

— Ilată-l! 

Era, într-adevăr, contele Artoff, care revenea de la Saint- 
Maurice, aducând-o cu el şi pe doamna de Saint-Alphonse. 

Venture, nemişcat în ascunzătoarea sa, auzi imediat 
răsunând pasul sigur al contelui. Apoi uşa, care dădea din 
salon în camera de culcare, se deschise. 

În acelaşi timp, se petrecu un lucru neobişnuit, care-i 
atrase atenţia. În momentul în care contele intră luminat de 
camerist, o rază de lumină îl izbi în ochi pe Venture şi se 
putu convinge că există o mică deschizătură în lemnăria 
care despărţea dulapul de camera de culcare a contelui. 

Îşi lipi ochiul de deschizătură şi-l zări distinct pe tânărul 
rus. Contele, puţin palid, cu aerul trist şi sever, dădea mâna 
unei tinere femei, şi mai palidă, şi mai tristă. Nu era 
Baccarat, cum crezuse la început Venture, când auzise 
foşnetul rochiei de mătase; era doamna de Saint-Alphonse. 

— Ei, na! gândi Venture, care tresări profund când o zări 
pe doamna de Saint-Alphonse, chiar doamna la care 
onorabilul meu stăpân, marchizul don Înigo de los Montes, 
s-a dus astă seară! Ce vrea să însemne asta? 


Venture, încremenit de nelinişte, aştepta ca un cuvânt 
să-i explice prezenţa tinerei femei la contelui Artoff. 

Doamna de Saint-Alphonse se lăsă greu pe un scaun, 
cuprinsă de o oboseală plină de descurajare. 

— Este îngrozitor, spuse ea. 

— Scumpă prietenă, răspunse rece contele, trebuia 
procedat astfel. 

— Vai! 

— Sunteţi convins că acest om era un mizerabil? 

— Sigur. 

— Dacă aş fi acţionat altfel, cine ştie câte nenorociri ar 
mai fi adus... 

— Dar, întrerupse doamna de Saint-Alphonse, trebuia 
neapărat ucis? 

— Da! 

— De cine naiba vorbesc? gândi Venture, care începu să 
tremure pentru Rocambole. 

— Acest don Inigo, acest fals marchiz, acest asasin, 
continuă contele, a mărturisit că trebuia să plece în 
Bretagne, pentru a ucide pe fratele acestui infernal sir 
Williams. 

La auzul acestor cuvinte, o sudoare rece acoperi fruntea 
lui Venture. 

— Dumnezeule! murmură el, suntem pierduţi, şi 
Rocambole şi eu. L-au ucis, după ce l-au obligat să spună 
tot. Cei zece mii de franci ai mei nu mai există. 

Venture continuă să asculte. 

— Există unele momente, spuse contele, când bărbatul 
trebuie să se arate necruţător acolo unde femeia cere 
iertare. Baccarat, care voia să-l salveze, a înţeles până la 
urmă că a lăsa în viaţă acest om, care putea să ne mai scape 
o dată, însemna să compromiţi multe vieţi nobile şi 
preţioase. 

— Este înfiorător! suspină doamna de Saint-Alphonse, 
tremurând toată. 


— Ştiu bine că veţi păstra întotdeauna secretul acestei 
tragice aventuri... 

— Sigur, o crimă la care am fost complice... 

— Fără s-o doresc. 

— Domnule conte, adăugă ea, mi-aţi promis o sută de mii 
de franci pentru a juca un rol teribil, pe care nu l-am 
înţeles... 

— Iată banii, spuse contele, trăgând un sertar şi scoțând 
un portofel pe care-l întinse tinerei femei, este tot ce am 
astăzi în casă. 

Doamna de Saint-Alphonse respinse mâna contelui. 

— Nu-i vreau; aceşti bani îmi vor aduce ghinion! 

— Luaţi-i... 

— Niciodată! 

— Vizitiul meu vă va conduce acasă, spuse contele. 
Spuneţi-i să vă ducă întâi la biserica Notre-Dame-de- 
Lorette şi, dacă nu vreţi aceşti bani, aruncaţi-i în cutia 
milelor. 

— Aveţi dreptate, spuse ea. Nu sunt decât o păcătoasă şi 
până acum n-am prea avut inimă, dar de azi vreau să fiu 
dezinteresată... De pe urma morţii unui mizerabil, moarte 
de care sunt vinovată, vor profita cel puţin nefericiţii. 

Ea luă portofelul şi se ridică. 

Contele îi oferi mâna, o conduse, până la scară şi dădu 
ordin să se aducă trăsura. 

În acest timp, Venture reflecta; când contele reintră în 
dormitor şi se pregăti de culcare, asasinul se hotărî. 

Capitolul CXIV. 

lată care era rezultatul reflecţiilor lui Venture; falsul 
negru se gândise aşa: 

— Este evident că Rocambole este mort, că a trădat 
secretul lui sir Williams, că Baccarat şi contele Artoff au luat 
măsurile necesare pentru a-l salva pe domnul de Kergaz şi 
a-l smulge din ghearele fratelui său. Dacă-l voi ucide pe 
acest tânăr boier, nu voi preveni nici o catastrofă şi voi lucra 
gratuit. Dacă această frumoasă doamnă n-ar fi luat cu ea 


suta de mii de franci... era cu totul altceva: aş fi dat lovitura 
pe contul meu. Contele nici nu-şi dă seama că încântătoarea 
doamnă de Saint-Alphonse i-a salvat viaţa, vrând să facă o 
faptă bună. 

În timp ce Venture monologa astfel în ascunzătoarea sa, 
tânărul rus îşi sună cameristul, pentru a veni să-l dezbrace. 
În acelaşi moment în care auzi soneria, un zgomot se 
auzi deasupra capului lui Venture; ridicând ochii, zări o altă 
gaură prin care pătrundea o rază de lumină. Pe aici trecea 

cordonul soneriei. 

— Asta este bine de ştiut. 

Şi continuă să stea liniştit sub perdea. 

Cameristul intră, îşi dezbrăcă stăpânul, pătrunse în 
cabinetul de toaletă, luă de aici mica lampă cu globul de 
alabastru, o puse pe măsuţa de noapte a contelui şi se 
retrase. 

Contele luă o carte şi începu să citească, pentru a 
îndepărta din faţa ochilor negrele viziuni care-l urmăreau 
de când credea că avea o crimă pe conştiinţă. 

În acest timp Venture, care ca orice hoţ prudent, avea 
întotdeauna asupra lui un şperaclu şi un cleşte, scoase din 
buzunar acest ultim instrument, se ridică până la firul 
soneriei, îl apucă delicat şi-l tăie. 

— Contele poate să sune mult şi bine, îşi spuse el, 
cameristul nu va auzi nimic. 

Venture rămase încă vreo câteva minute în 
ascunzătoare; apoi ieşi cu curaj şi traversă cabinetul de 
toaletă cu pas sigur. 

— Tu eşti, Germain? întrebă contele. 

Venture împinse uşa camerei de culcare şi contele, uimit, 
văzu intrând un negru care avea un pistol în mână şi punea 
în acelaşi timp un deget pe buze. 

— Domnule conte, spuse el, nu sunaţi, nu vreau să vă fac 
nici un râu... dar trebuie să mă ascultați. 

Contele se ridică din pat, mirat de această neaşteptată 
apariţie, fără să dea însă vreun semn de spaimă. 


— Cine sunteţi şi ce doriţi? întrebă el. 

Negrul puse pistolul pe cămin; apoi veni şi se aşeză în 
faţa tânărului rus. 

— Domnule conte, îi spuse el, sunteţi prea nobil pentru a 
nu vă respecta cuvântul pe care l-aţi da unui hoţ sau unui 
asasin, nu-i aşa? 

— Fără îndoială. Şi? replică contele, intrigat de tonul 
misterios al acestui om care părea ieşit din pământ. 

— Sunt un hoţ şi era să devin un asasin, continuă 
Venture. Totuşi, trebuie să-mi daţi cuvântul de onoare că mă 
veţi asculta până la capăt, fără să vă chemaţi oamenii, fără 
să mă goniţi... Ceea ce vreau să vă dezvălui este de o 
gravitate excepţională. 

— Vorbiţi, spuse contele; vă jur că vă voi asculta până la 
capăt. 

— Domnule conte, urmă atunci Venture, am intrat acum 
două ore la dumneavoastră, agăţat sub o trăsură... am 
intrat cu două pistoale şi un pumnal. 

— Voiaţi să mă ucideţi? 

— Da. 

Un surâs mândru apăru pe buzele contelui. 

— Servitorii mei sunt nepricepuţi, spuse el. Dar ghicesc 
ce mi-a salvat viaţa... 

— Se poate. 

— V-aţi ascuns... aici...? 

Şi contele indică cu degetul cabinetul de toaletă. 

— Desigur. 

— M-aţi văzut dând o sută de mii de franci, m-aţi auzit 
spunând că este singura sumă pe care o am în casă şi... 

Venture plecă privirea. 

— Nu este asta, domnule conte. 

— Dar ce? 

— Am venit aici să vă ucid... mi-am zis că, cu aceeaşi 
ocazie... 

— Foarte bine, înţeleg... 

— Eu am onorarii fixe, urmă Venture. 


— Adevărat? întrebă contele. Deci n-aţi venit numai 
pentru a mă jefui? 

— Mi s-au dat cinci mii de franci ca să vă ucid şi trebuie 
să mai primesc încă cinci după aceea. 

— Ia te uită! spuse surâzând contele, aş fi curios să 
cunosc numele caraghiosului care preţuieşte viaţa mea 
numai la zece mii de franci. 

— Sigur, spuse Venture, că era pentru o bagatelă şi că 
este injurios pentru Excelenţa Voastră... Dar ce vreţi? 
Vremurile sunt grele. 

— Foarte bine, aprobă contele, surâzând în continuare, 
acum am înţeles. Vi s-a plătit moartea mea cu zece mii de 
franci. Aţi contat pe generozitatea mea şi aveţi dreptate. 
Veţi primi douăzeci de mii de franci şi veţi putea pleca 
liniştit. 

— Domnul conte este un adevărat gentilom, spuse 
Venture, înclinându-se. Dar nu numai pentru asta mi-am 
permis să mă prezint înaintea lui. 

— Atunci pentru ce? 

Din ce în ce mai mirat, contele îşi privi cu atenţie straniul 
vizitator. 

— Domnule conte, reluă Venture, nu am nevoie decât de 
o baie şi de câteva frecţii cu acizi, pentru a redeveni la fel 
de alb ca dumneavoastră. 

— Cum, nu sunteţi negru? 

— Ce dracu? zise Venture, imprimând fizionomiei sale 
disprețul pe care l-ar avea un stăpân de plantaţii pentru un 
negru. Sunt un negru de circumstanţă, tot aşa cum domnul 
marchiz don Inigo de los Montes era un brazilian de ocazie. 

— Sunteţi deci în serviciul lui? 

— Eram. 

— Şi el... 

— Este cel care mi-a dat cei cinci mii de franci şi mi-a 
promis alţi cinci, răspunse Venture. 

— Atunci, spuse rece contele, aţi făcut bine că v-aţi 
schimbat hotărârea, căci n-aţi fi fost niciodată plătit. 


— Ştiu. 

— Marchizul a murit. 

— Am înţeles aceasta din conversaţia Excelenței Voastre, 
răspunse respectuos Venture. 

— Aţi auzit...? 

— Tot. 

— Ei bine, reluă contele, explicaţi-mi acum ce doriţi? 

— Mi-aţi promis douăzeci de mii de franci. 

— Îi veţi avea. 

— Mi-aţi promis să mă ascultați. 

— Vedeţi că vă ascult. 

— Atunci voi continua. Domnul marchiz de los Montes, 
pe care-l cheamă, de fapt, altfel... 

— Ştiu... 

— Dar poate nu ştiţi tot. Ei bine, don Inigo sau 
Rocambole, cum doriţi, avea un mare interes să vă ucidă. 
Sunt convins că, dacă excelența voastră ar bănui pericolul 
care pândeşte acum o persoană, care îi este dragă, ar plăti 
scump secretul meu. 

Contele tresări. 

— De cine vorbiţi? 

— Vreau să am cuvântul Excelenței Voastre că mă va lăsa 
să ies liber de aici. Am consimţit pentru douăzeci de mii de 
franci să vă las viaţa, dar preţuiesc mult mai scump secretul 
meu. lotuşi, pot numi persoana... doamna Charmet. 

— Baccarat! exclamă contele. 

— Da. 

— O pândeşte un pericol? 

— Foarte mare. 

— Îl puteţi preveni? 

— Fără îndoială. 

— Ei bine, spuse contele, vorbiţi! Cât vreţi? Dar vorbiţi 
odată... 

Venture cunoştea sufletul omenesc şi înţelese că tânărul 
rus o iubea nebuneşte pe Baccarat. 


— Nu vreau să fiu viclean cu dumneavoastră, domnule 
conte; un pericol mai rău decât moartea o pândeşte pe 
doamna Baccarat. Secretul meu valorează o sută de mii de 
franci; faceţi-mi şase mii de livre rentă şi sunt al 
dumneavoastră. În acest caz, vă voi preda, cu aceeaşi 
ocazie, omul care vă urmăreşte fără să vă poată atinge şi 
căruia Rocambole nu-i este decât braţul. 

— Sir Williams? 

— Da. 

Contele întinse mâna şi arătă o masă pe care se găseau 
foi de hârtie şi cerneală. 

— Ştiţi foarte bine, spuse el, că-n afară de câţiva ludovici 
rătăciţi prin buzunare, nu am bani la mine. Apropiaţi masa, 
vă voi da un bon pentru bancherul meu. 

Venture ascultă şi apropie masa. Dar, în acest moment, 
se auzi un zgomot în anticameră, uşa se deschise şi o 
femeie palidă intră grăbită. 

Era Baccarat. 

La început, Baccarat nu-l observă pe negru, ea îl zărise 
numai pe conte şi alergă către el. 

— Au intrat astă-noapte la mine acasă, spuse ea. Au 
răpit-o pe Sarah, au legat servitoarea... 

Pronunţând aceste cuvinte, Baccarat întoarse capul, îl 
văzu pe Venture şi scoase un strigăt! Bătrâna Marguerite îi 
spuse că printre răpitori era şi-un negru. 

La cuvintele lui Baccarat, contele sări din pat, îşi puse în 
grabă o haină de casă şi, luându-i mâini-le, îi spuse: 

— Nu te teme, acest om... 

— Acest om, spuse Venture, este unul din cei care au 
răpit-o pe Sarah. 

Şi cum Baccarat scoase un nou strigăt, Venture continuă 
liniştit adresându-se tinerei femei: 

— Nu vă temeţi, doamnă, mâine copila va fi la 
dumneavoastră, teafără şi nevătămată. 

Venture apropie, în sfârşit, masa cerută de conte. 


— Domnule asasin, spuse acesta cu curtoazie, privindu-l 
pe Venture, altul ar rupe târgul pe care l-a făcut cu 
dumneavoastră; doamna este aici şi cred că lângă mine se 
află în siguranţă. Dar fiţi liniştit, contele Artoff îşi ţine 
cuvântul. 

Venture surâse. 

— Domnule conte, răspunse el, prezenţa doamnei aici nu 
îndepărtează pericolul teribil care o ameninţă. Dacă n-aş 
vorbi, dacă n-aş pronunţa un nume... 

— Ce ziceţi?! 

— Cine este acest om? exclamară unul după altul contele 
şi Baccarat. 

Venture tăcu. 

— Acest om, îi explică contele lui Baccarat a intrat aici cu 
intenţia de a câştiga zece mii de franci ucigându-mă şi a 
ieşit îmbogăţit cu o sută douăzeci de mii de franci. 

În câteva cuvinte, contele îi rezumă lui Baccarat situaţia. 

— Doamnă, spuse Venture, când contele îşi termină 
povestirea, vă repet, este de-ajuns să pronunţ un nume, să-l 
pun pe domnul conte în raport cu-n om pe care doar eu îl 
cunosc la Paris, pentru a vi-l preda pe sir Williams cu 
mâinile şi picioarele legate. 

Baccarat tăcu. Contele Artoff luă o pană, scrise două 
rânduri pe care le semnă şi-i dădu hârtia lui Venture: „Bon 
pentru suma de o sută douăzeci de mii de franci, plătibil la 
domnul de Rotschild, strada Laffitte. 

Contele Artoftf.” 

Venture luă bonul şi, după ce-l puse în buzunar, privi 
spre Baccarat şi zise: 

— Nu ştiu ce-aţi făcut, pentru a vă atrage ura feroce pe 
care o nutreşte sir Williams faţă de dumneavoastră, dar iată 
ce vi s-ar fi întâmplat, dacă nu m-aş fi grăbit, să devin 
virtuos spre sfârşitul vieţii şi să trăiesc cinstit cu şase mii de 
livre rentă. Un om care-l ascultă orbeşte pe sir Williams, 
care are sub ordinele sale indivizi îndrăzneţi şi devotați, un 
om care a făcut în viaţa lui toate meseriile, de la comerţul 


de negri până la asasinatul pe marginea Tamisei, un hoţ de 
buzunare care este şi pirat pe deasupra, v-ar fi răpit, v-ar fi 
condus la Le Hâvre şi v-ar fi îmbarcat pe vasul lui, la bordul 
căruia este suveran absolut... 

Baccarat avu un gest de uimire şi de spaimă. 

— Omul acesta, continuă Venture, v-ar fi dus în Australia 
şi v-ar fi părăsit pe o plajă locuită de canibali. 

Ascultând ultimele cuvinte, contele simţi că se cutremură 
de oroare. Dar Venture continuă: 

— Există în lumea asta doi oameni cărora acest bărbat le 
este devotat; s-ar lăsa ucis pentru sir Williams dar l-ar tăia 
în bucățele pe acelaşi sir Williams şi l-ar fierbe în ulei, dacă 
celălalt i-ar ordona. 

Şi contele şi Baccarat ascultau povestirea, uimiţi peste 
măsură. 

— Cealaltă persoană, în numele căreia răpitorul 
dumneavoastră, doamnă, l-ar sacrifica pe sir Williams, 
sunteţi dumneavoastră domnule conte. 

Contelui îi scăpă un strigăt de uimire. 

— Eu?! 

— Chiar dumneavoastră. 

— Dar cine este acest om? Cum se numeşte? 

— Acestui om i-aţi salvat, în timpul unui incendiu, 
singura femeie pe care o iubeşte. 

— Un căpitan englez? 

— Da, se numeşte John Bird şi merg să-l caut. Într-o oră 
va fi aici. 

Nici contele, nici Baccarat nu-şi reveneau din uimirea 
provocată de aceste stranii revelații. 

— Domnule conte, încheie Venture, puneţi-mi la 
dispoziţie una din trăsurile dumneavoastră, pentru a nu 
pierde timp. 

Contele deschise uşa şi strigă. 

Apăru cameristul. 

— Să se înhame imediat un cal la cupeu, ordonă contele. 


Zece minute mai târziu Venture părăsea locuinţa 
contelui din strada Pepiniere şi se îndrepta spre strada 
Michodiere, la un hotel unde locuia John Bird. Căpitanul 
dormea adânc, când intră Venture. 

— Sunteţi gata să răpiți pe mica doamnă? întrebă fostul 
intendent al doamnei Malassis. 

— Sigur. 

— Adevărat? 

— Nu-i pot refuza nimic căpitanului meu. 

— Aiurea! Dacă aţi şti cine este această doamnă, poate 
că... 

— Ce? 

— Această doamnă, spuse Venture, este iubita contelui 
Artoff. 

John Bird scoase un strigăt. 

— Să auzim, întrebă Venture râzând, ce părere ai? 

— Cred că-i voi suci gâtul căpitanului, strigă John Bird, 
pentru a-l pedepsi că mi-a propus o asemenea treabă. 

— Aiurea! repetă Venture, contele Artoff aştepta mai 
mult de la dumneata. 

— Şi... ce aşteaptă? 

— Să-l duceţi pe sir Williams la canibali, în locul lui 
Baccarat. Acesta este numele doamnei. 

— Foarte bine, răspunse flegmatic englezul. Nu-i pot 
refuza nimic contelui Artoff. 

Plecară împreună cu trăsura, dar se opriră mai întâi la 
hotel Meurice, unde Venture avea de luat câteva 
mărunţişuri. 

Fidelul servitor se gândi înţelept că, deoarece stăpânul 
său era mort, ar face bine să se constituie legatarul său 
universal. Urcă deci în apartamentul domnului marchiz don 
Inigo de los Montes, forţă sertarele, luă toţi banii pe care-i 
găsi şi-l ajunse pe John Bird, care-l aştepta în stradă. 

În acest moment, văduva Fipart, care se învârtea în 
împrejurimile hotelului Meurice, îi zări şi trase concluzia - 
cam superficială - că Artoff era mort. 


De la hotelul Meurice cei doi bandiți se îndreptară spre 
strada Pepiniere. 

Înţelegem acum tot ce s-a întâmplat. O oră după 
plecarea lui Rocambole, Venture şi John Bird s-au prezentat 
acasă la văduva Fipart şi au luat-o pe Sarah fără nici o 
greutate; mama adoptivă a lui Rocambole crezu, fireşte, că 
ei acţionează din ordinul lui sir Williams. În aceeaşi seară, 
contele şi Baccarat plecară la Le Hâvre, împreună cu John 
Bird şi cu micuța evreică, îmbarcându-se apoi la bordul lui 
Fowler. 

Văduva Fipart păstrase secretul fiului său, astfel încât 
nici Baccarat, nici contele şi nici John Bird nu s-au gândit o 
clipă măcar că Rocambole mai trăieşte... 

În ceea ce-l priveşte pe Venture, acesta ridică cei o sută 
douăzeci de mii de franci şi plecă la Londra. Din raţiuni 
doar de el cunoscute, avea mai multă încredere în rentele 
engleze, aşa că se ducea să-şi plaseze banii în Anglia. 

Capitolul CXV. 

L-am lăsat pe contele Armand de Kergaz şi pe 
Rocambole cu săbiile în mână, luminaţi de torţele ţinute de 
servitorii castelului. 

Cei doi adversari se atacau cu furie şi, la început, 
violenţa contelui fu atât de mare, încât Rocambole nu reuşi 
să folosească imediat lovitura secretă. Timp de aproximativ 
două minute nu putu decât să pareze teribilele lovituri ale 
contelui de Kergaz. 

Armand era un spadasin de mâna întâi şi elevul lui sir 
Williams înţelese că-l aşteaptă o încercare foarte grea. 
Totuşi extrema agilitate a lui Rocambole, care ştia să se 
retragă, fanda cu uşurinţă, avea mişcări bruşte ale corpului, 
părea să-i dea un oarecare avantaj. În plus, puşlamaua îşi 
păstrase perfect sângele rece, în timp ce domnul de Kergaz, 
exasperat, îşi pierduse calmul. 

Rocambole adoptă sistemul cel mai înţelept în asemenea 
cazuri. Opunea o rezistenţă pasivă atacurilor violente ale 
adversarului său, aşteptând ca acesta să facă o greşeală, 


căutând să descopere ocazia care să-i permită folosirea 
teribilei lovituri de o mie de franci. 

Pe nesimţite, locul luptei se mutase. Armand îl împingea 
cu vigoare pe pretinsul marchiz, iar acesta se retrăgea 
apărându-se, fandând permanent. De câteva ori se 
retrăsese cu o asemenea viteză, încât domnul de Kergaz 
tresări de furie, temându-se ca adversarul să nu încerce să 
scape. 

— Laşule! strigă el, în momentul în care Rocambole făcu 
un salt înapoi în loc să fandeze metodic cu un singur pas, 
laşule! Vrei să fugi...! 

Contele atacă imprudent şi se descoperi. 

Rocambole eschivă lovitura sărind într-o parte şi folosi 
imediat faimoasa lovitură; dar domnul de Kergaz reveni 
brusc în gardă şi lovitura fu parată, aşa cum numai 
profesorul care-l învățase pe Rocambole ar fi reuşit. 

— Trădătorule, strigă Armand, foloseşti lovitura italiană! 
Din fericire, o cunosc. 

Domnul de Kergaz continuă să atace, presându-l pe 
Rocambole, zăpăcit şi consternat de a-şi vedea secretul 
cunoscut de adversar; contele îl împinse până la zidul care 
despărţea parcul de grădină şi aici, cum nu mai avea unde 
se retrage, pierzându-şi încetul cu încetul şi calmul şi 
prezenţa de spirit din momentul în care lovitura îi fusese 
parată, fu lovit în piept şi țintuit într-un copac. 

Rocambole scoase un strigăt, scăpă sabia din mână şi 
căzu scăldat în sânge. 

Vederea adversarului său căzut la pământ şi sângerând 
abundent dintr-o rană adâncă stinse mânia lui Armand. 
Aruncă sabia, se aplecă asupra lui Rocambole, îi legă rana 
cu batista şi dădu ordin ca rănitul să fie transportat imediat 
într-o clădire de lângă castel. 

După câteva minute, Rocambole, rănit şi leşinat, era 
culcat sub acoperişul casei în care - cu o oră înainte - 
venise să aducă doliul. Un valet plecă în galop pentru a 
aduce un medic, iar contele de Kergaz, uitând insulta, se 


instală la căpătâiul omului care fusese instrumentul celui 
mai crud duşman al său. 

Când îşi reveni, Rocambole îl văzu pe contele de Kergaz 
la doi paşi de patul său şi înţelese imediat ce se întâmplase. 
Lângă conte se găsea un om îmbrăcat în negru şi cu cravată 
albă, pe care Rocambole îl consideră a fi medic; ambii 
vorbeau în şoaptă. Totuşi, rănitul reuşi să audă ce spuneau: 

— Deci, rana este gravă, doctore? întrebă domnul de 
Kergaz. 

— Foarte gravă. 

— Ar putea muri? 

— Mă tem că da. 

Frica îl cuprinse pe Rocambole. Nu voia să moară. 

Contele se apropie de pat, îl văzu pe rănit cu ochii 
deschişi şi făcu un semn imperceptibil medicului. 

Fără îndoială, semnul îi recomanda să tacă. 

Doctorul se apropie la rândul lui de pat, luă pulsul 
falsului marchiz şi apoi îl trase din nou pe domnul de 
Kergaz lângă o fereastră, reluând discuţia cu el atât de 
încet, încât rănitul nu mai auzea nimic. 

— Fulgere şi tunete! gândi Rocambole, care simţi 
cuprinzându-l o mânie teribilă împotriva lui sir Williams, 
dacă trebuie să mor, cel puţin voi muri răzbunat. Îl voi 
demasca pe acest om, în care am avut o încredere atât de 
oarbă, încât aş fi mers şi-n iad. 

Din acest moment spaima morţii şi exasperarea 
cuprinseră pe rănit şi atinseră proporţii extraordinare. 
Simţi o ură feroce împotriva lui sir Williams. 

Tocmai atunci contele de Kergaz se apropie de el şi-l 
întrebă cu bunătate: 

— Cum vă simţiţi, domnule? 

— Domnule conte, răspunse el, aş vrea să rămânem 
singuri timp de o oră; aş dori să vă încredinţez cât mai 
repede un secret pe care nu vreau să-l duc în mormânt. 

Contele făcu un semn doctorului, care ieşi, şi rămase 
singur la căpătâiul rănitului. Apoi îl privi pe marchizul don 


Inigo de los Montes: 

— Vorbiţi, domnule, spuse el, vă ascult. 

— Domnule conte, spuse atunci falsul marchiz, l-am auzit 
înainte pe medicul dumneavoastră afirmând că voi muri din 
cauza rănii, şi n-aş vrea să mor fără să aflaţi cine sunt şi 
care este motivul adevărat al purtării mele. 

Contele avu un gest de uimire. 

— Nu mă numesc don Inigo de los Montes, nu sunt nici 
marchiz şi nici brazilian, deşi am reuşit să înşel încrederea 
prietenului dumneavoastră, domnul Urbain de Mortonnet 
din Le Hâvre. 

— Atunci, cine sunteţi? întrebă contele. 

— Am fost instrumentul, braţul drept, agentul activ al 
unui om pe care-l voi numi deocamdată: sir Arthur Collins. 

Armand tresări. 

— Cred că am auzit pronunţându-se acest nume, spuse 
contele de Kergaz. 

— Eu sunt cel care, sub numele de vicontele de Cambolh, 
m-am luptat cu Fernand Rocher. 

— Dumneavoastră? 

— Cu ajutorul lui sir Arthur Collins, l-am transportat în 
strada Moncey, în fosta casă a lui Baccarat, unde a fost 
primit de Turquoise. Ştiţi dumneavoastră, domnule conte, 
cine este acest sir Arthur Collins? 

Contele îl privea nedumerit pe rănit. 

— Este omul care voia să-l ruineze pe domnul Fernand 
Rocher, să-l dezonoreze, aruncând în braţele soţiei sale pe 
tânărul conte de Château-Mailly. 

— Domnule, îl întrerupse Armand, care nu cunoştea 
această poveste, căci din ordinul lui Baccarat toţi i-o 
ascunseră, nu pot crede... 

— Aşteptaţi, reluă Rocambole. Într-o zi, mai bine zis într- 
o noapte, un alt om pe care-l cunoaşteţi, Leon Rolland, 
condus de mine, pătrunse în camera lui Turquoise, pe care 
o iubea, şi-l găsi aici pe Fernand Rocher. Când intră, 
Turquoise stinse lumânările. Leon nu-l recunoscu pe 


Fernand şi se aruncă asupra lui cu-n cuţit. Din fericire 
pentru ei, o femeie care ne urmărea pe amândoi - pe sir 
Arthur Collins şi pe mine - apăru cu o torţă în mână. 

— Baccarat, nu-i aşa? exclamă contele. 

— Da, făcu Rocambole semn din cap. Planul abil 
conceput de sir Arthur Collins se prăbuşi şi acesta abia avu 
timp să fugă. 

— Dar cine este acest sir Arthur Collins, de care-mi 
vorbiţi? strigă domnul de Kergaz. 

— Aşteptaţi, domnule conte. Sir Arthur plănuise vaste 
combinaţii, la care m-a asociat. Eram instrumentul lui. Într- 
o zi se gândi să-l facă pe marchizul Van-Hop să-şi ucidă 
soţia într-un acces de gelozie furioasă, pentru ca astfel 
marchizul să se poată căsători cu verişoara sa, indianca 
Dai-Natha. 

— Cum! spuse contele, tânăra femeie pe care au găsit-o 
moartă în casa ei din Champs-Elys6es? 

— Lângă un tânăr, scăldat în sânge, dar încă respirând. 

— Da... se zicea că este amantul ei, pe care îl asasinase. 

— Eroare, domnule conte! tânărul eram eu, iar mâna 
care m-a lovit era cea a lui sir Arthur Collins. 

Atunci Rocambole, căruia moartea părea să-i dea un 
răgaz pentru a-şi duce până la capăt mărturisirile, povesti 
totul despre drama pe care noi o cunoaştem şi căreia 
Baccarat îi grăbise deznodământul. 

Rănitul continua să-l numească pe Andrea, sir Arthur 
Collins. O vagă bănuială începu totuşi să-l cuprindă pe 
conte, o licărire încă nesigură apăru, în mintea lui. 

— Dar, în fine, domnule, spuse contele, cu nerăbdare, 
cine este sir Arthur Collins şi de unde vine? 

— Vă voi spune imediat. Permiteţi-mi să continui. Când 
sir Arthur Collins a văzut că primele două combinaţii au 
eşuat, a încercat o a treia. Aceasta vă interesează de 
aproape, domnule conte, după cum veţi vedea imediat. 
Având sau nu dreptate, sir Arthur şi-a închipuit că, dacă 


doamna contesă de Kergaz ar deveni văduvă, s-ar 
remărita... 

Contele Kergaz tresări şi licărirea din mintea lui începu 
să crească. 

— Domnule conte, urmă Rocambole, sir Arthur Collins 
voia să se căsătorească cu văduva dumneavoastră şi m-a 
însărcinat să vă ucid. 

Armand scoase un strigăt. 

— Niciodată, urmă rănitul, n-am fost îndrăgostit de 
doamna de Kergaz; niciodată n-aş fi ridicat privirea asupra 
ei. 

— Dar atunci, duelul cu fratele Andrea?... murmură 
Armand cu o voce tremurată. 

— Domnule conte, priviţi-mă bine, spuse Rocambole, nu 
mă recunoaşteţi? 

— Nu. 

— Vă amintiţi de Bougival? 

Armand tresări. 

— De noaptea aceea când mi-aţi apăsat un pumnal pe 
gât? 

Aceste cuvinte fură ca o rază de lumină pentru Armand. 

— Rocambole! strigă el. 

— Eu conduceam trăsura în ziua când l-aţi găsit pe 
fratele dumneavoastră Andrea pe drumul spre castelul 
Magny, extenuat, aproape muribund. 

Şi cum domnul de Kergaz lăsă să-i scape un gest de 
surpriză, Rocambole adăugă: 

— Sir Arthur Collins se numea altădată sir Williams; pe 
sir Williams îl cunoaşteţi de acum, este domnul viconte 
Andrea. 

— Vai! făcu Armand cu o voce înăbuşită. 

— El este cel care m-a trimis să învăţ timp de trei luni 
această lovitură italiană pe care aţi parat-o; el este cel care 
acum două ore - de la marginea parcului - mi-a indicat 
drumul spre castel. 

— Ticălosul! murmură domnul de Kergaz copleşit. 


Abia atunci îşi aminti că Baccarat venise într-o seară să-i 
spună: „Andrea este un trădător!” şi că el o respinsese, 
spunându-i: „Andrea este un sfânt!”. Vălul care acoperise 
ochii domnului Kergaz cădea, în sfârşit, şi acum putea 
înţelege opera răbdătoare de răzbunare, concepută de 
geniul lui sir Williams. 

— Domnule conte, continuă Rocambole, dacă vă mai 
îndoiţi, aş putea să vă mai două o dovadă zdrobitoare. 

— Vorbiţi, spuse contele. 

— Această dovadă, adăugă Rocambole, vreau să v-o 
vând. 

Armand îl privi încremenit. 

— Nu căinţa mi-a dictat mărturisirile, ci răzbunarea, în 
clipa morţii îl urăsc pe omul în care aveam atâta încredere 
şi nu vreau să mor singur... înţelegeţi? 

— Şi? întrebă contele. 

— În acest moment, pe Baccarat o paşte un pericol, mai 
cumplit decât moartea. Dacă vorbesc, o veţi salva din 
mâinile lui sir Williams; dacă tac, este pierdută. 

— Vorbiţi atunci! exclamă contele nerăbdător. Ce vreţi în 
schimb? 

— Cuvântul dumneavoastră de onoare: dacă medicul s-a 
înşelat şi rana mea nu este mortală, mă veţi ierta şi nu mă 
veţi da pe mâna Justiţiei. 

— Pe cuvântul meu de gentilom, domnule, răspunse 
contele grav, vă jur că veţi ieşi liber de aici. 

— Şi, adăugă Rocambole, care se gândea totdeauna la 
viitor, chiar şi-n faţa morţii, îmi veţi da o sută de mii de 
franci şi un paşaport pentru Anglia. 

— Fie. Vorbiţi! 

Rocambole îşi făcuse imediat socoteala că, dacă se va 
însănătoşi, va avea suta de mii de franci a lui Armand, la 
care, adăugându-se suta de mii de franci a contelui Artoff, 
şi-ar fi asigurat o rentă de zece mii de franci. Nu vedea deci 
nici un inconvenient ca să trădeze ultimul secret al lui sir 
Williams, aşa că-i spuse lui Armand tot ce ştia despre 


proiectele de răzbunare ale lui Andrea împotriva lui 
Baccarat, aflată în acel moment la bordul lui Fowler. 

Această ultimă destăinuire îl făcu pe domnul Armand de 
Kergaz să sară în sus şi să-şi recapete întreaga energie. 

— Un cal! strigă el, trăgând violent de cordonul unei 
sonerii, să se pună şaua pe-un cal. 

Zece minute mai târziu, Armand şi patru servitori 
galopau pe drumul spre Saint-Malo. 

— Foarte bine! gândi Rocambole, vei petrece un plăcut 
sfert de oră, sir Williams... şi nu voi muri singur! 

Capitolul CXVI. 

Să ne întoarcem la bordul vasului Fowler. 

Apariţia contelui, pe care sir Williams îl credea căzut de 
cinci zile sub pumnalul lui Venture, răsturnă toate ideile 
baronetului. Neîntrecutul său sânge rece cu care privise în 
faţă cele mai critice situaţii, fără să pălească, se spulberă. 
Se uita perplex la Baccarat şi întreaga lui atitudine dovedea 
o spaimă imposibil de descris. 

Arătând ca un om lovit de trăsnet, sir Williams nu se 
gândi să fugă, să folosească pumnalul care nu-l părăsea 
niciodată sau să se repeadă asupra lui Baccarat şi să se 
răzbune, ştrangulând-o. Dacă şi-ar fi păstrat sângele rece, 
sir Williams ar fi ales cu siguranţă una din aceste trei 
soluţii, dar nu mai avea curaj, îşi pierduse capul şi, ca toţi 
marii sceleraţi, în faţa unui pericol inevitabil deveni laş. 

— Domnul viconte Andrea - spuse Baccarat încet, cu o 
voce calmă, fermă, care părea să fie a destinului, atât era 
de solemnă —, ora pedepsei a sunat pentru dumneavoastră, 
teribilă şi de neînlăturat. 

Şi cum aceste cuvinte dădură impresia că-l smulg pe sir 
Williams din starea sa de prostraţie, trezind în el un rest de 
îndrăzneală şi energie, contele Artoff îl prinse cu-n braţ 
nervos, îi apăsă un pumnal pe gât şi-l reduse la neputinţă. 

— Ajutor!... John Bird!... fidelul meu John Bird!... urlă sir 
Williams cu o voce înăbuşită, fără să poată să facă uz de 
pumnalul său, scos pe jumătate din teacă. 


Dar contele Artoff avea forţa herculeană a raselor 
nordice; îl răsturnă pe sir Williams, îi apăsă un genunchi pe 
piept şi-l menţinu nemişcat sub el. 

Atunci Baccarat continuă: 

— V-am spus mai înainte, domnule viconte Andrea, 
pasiunea dumneavoastră pentru Sarah a fost piatra de care 
a trebuit să vă poticniţi. Pentru a o răpi pe Sarah, aţi avut 
nevoie de John Bird şi de complicele dumneavoastră 
Rocambole. Acesta l-a trimis pe Venture, fostul intendent al 
doamnei Malassis, să-l ucidă pe conte, dar Venture v-a 
trădat... 

Sir Williams spumega de furie. 

— John Bird, urmă Baccarat, a fost un mizerabil ca şi 
dumneavoastră; dar el are o inimă recunoscătoare, ela 
iubit şi, cum contele i-a salvat femeia iubită, n-a ezitat să-l 
servească pe conte şi să vă trădeze. Înţelegeţi? 

Sir Williams blestema sub genunchiul contelui, care-i 
spuse: 

— Degeaba strigi, mizerabile, nimeni nu va veni în 
ajutorul tău, nimeni nu te va ajuta, nimeni nu va avea milă 
de tine, căci nici tu n-ai avut milă de nimeni... Sir Williams, 
sir Arthur, Andrea, indiferent câte nume ai, îţi repet: ora 
pedepsei a sunat pentru tine. 

Sir Williams înţelese că este pierdut, că nimeni nu-i va 
veni în ajutor. 

— Iertare! murmură el. 

— M-aţi fi iertat, întrebă Baccarat, dacă aş fi fost - aşa 
cum sunteţi acum - în puterea celui pe care îl credeaţi 
devotat? 

Cu toate că era redus la neputinţă, un acces de furie îl 
cuprinse pe sir Williams: 

— Nu! strigă el, nu te-aş fi iertat! 

— Ei bine, reluă Baccarat, dacă numai eu aş fi fost 
urmărită, dacă numai eu m-aş plânge de comportarea 
voastră, poate v-aş ierta... 


O licărire de speranţă apăru în privirea lui sir Williams. 
Furia-i trecuse pentru un moment şi o mare spaimă îi luă 
locul. 

Speranţa fu însă de scurtă durată. 

Baccarat continuă: 

— Sir Williams, nu eu sunt cea care vă condamnă şi nici 
măcar contele Artoff; sunt toţi cei pe care i-aţi urmărit de 
atâta timp cu ura voastră neînduplecată. Iată judecătorii. 

Cum pronunţă aceste cuvinte, se auzi un zgomot 
puternic în spatele contelui care, continuând să-l ţină 
imobilizat pe sir Williams, îl obligă să se întoarcă şi să 
privească... 

Unul din pereţii care despărţeau cabinele începu să 
lunece pe nişte, şanţuri invizibile, descoperind o cameră 
asemănătoare cu cea în care se găseau cele trei persoane. 

lată ce zări privirea înspăimântată a lui sir Williams. 

Camera, care nu era altceva decât ceea ce se numeşte 
pe vapor careul ofiţerilor, fusese tapisată cu negru. Pe o 
banchetă acoperită cu postav de aceeaşi culoare, stăteau 
şase persoane, de asemenea îmbrăcate în negru. 

Prima era marchizul Van-Hop. 

La dreapta marchizului, se găsea tânărul conte de 
Château-Mailly, iar la stânga lui - domnul Fernand Rocher. 

Se mai găsea un al patrulea personaj, care stătea între 
două femei sau, mai bine zis, între o femeie şi o fetiţă... Era 
Leon Rolland. Femeia râdea şi plângea în acelaşi timp, 
având toate simptomele nebuniei: era Turquoise. Fetiţa 
vărsa lacrimi tăcute şi părea să înţeleagă dinainte teribila 
scenă care urma să aibă loc: era Sarah. 

— Sir Williams, spuse atunci Baccarat, victimele 
dumneavoastră au devenit judecătorii dumneavoastră; ele 
s-au transformat într-un tribunal şi vă vor pronunţa 
sentinţa. 

— Iertare! strigă sir Williams, pe care spaima morţii îl 
făcu dintr-o dată laş şi umil. 


Baccarat privi atunci tribunalul şi spuse cu o voce 
puternică: 

— Dacă se găseşte cineva care vrea să-l ierte pe acest 
om, să ridice mâna. 

O singură mână se ridică. Era cea a micii evreice. 

— Sir Williams, spuse Baccarat, copila pe care aţi vrut s- 
o dezonoraţi v-a salvat viaţa. Nu veţi muri. 

Un răcnet de bucurie scăpă din pieptul monstrului. 

— Dar, adăugă Baccarat, trebuie să fiţi pedepsit şi am 
prevăzut şi cazul în care viaţa vă va fi răscumpărată de 
ruga unei inocente. 

Baccarat luă şi ea loc pe banca acoperită de postav 
negru. 

Atunci fu rândul contelui să vorbească 

— Suntem aici în largul mării, spuse el; omul care 
comandă această navă este rege la bordul ei, marinarii îl 
ascultă orbeşte şi dorinţa lui este lege pentru ei. Singur aţi 
descoperit această pedeapsă. Vasul Fowler vă va lăsa peste 
trei luni pe o plajă pustie din insulele Marquises sau din 
Australia; dar cum sunteţi, într-adevăr, geniul răului, cum în 
acest domeniu resursele vă sunt infinite, aţi putea scăpa şi 
aţi putea reveni în Europa, punând la cale alte furturi, jafuri 
sau crime; cum este necesar să zdrobeşti dinţii şi unghiile 
bestiei sălbatice căreia îi laşi viaţa şi cum nu trebuie să ne 
mai fie teamă, veţi fi redus la neputinţa unui bătrân. 

După ce pronunţă aceste cuvinte, contele Artoff scoase o 
exclamaţie în limba lui şi uşa cabinei se deschise din nou. 
Mizerabilul văzu apărând doi oameni, pe care-i văzuse şi 
Rocambole cu câteva zile înainte. Cei doi cazaci nu 
înțelegeau nici un cuvânt, din limba franceză şi-l considerau 
pe conte ca un stăpân absolut, ale cărui dorinţe trebuie 
imediat executate. 

Unul dintre ei avea în mână un pistol. 

Celălalt era înarmat cu-n instrument care-l făcu pe sir 
Williams să tremure, mai rău decât arma de foc pe care o 


zărise. Acest instrument era un brici. La ce misterioasă 
pedeapsă fusese condamnat omul căruia i se dăruise viaţa? 

Cei doi oameni îl apucară pe sir Williams. 

Contele se aşeză, la rândul lui, pe bancheta unde se afla 
şi straniul tribunal, şi reluă: 

— Sir Williams, aţi fost frumos, aţi avut privirea 
fermecătoare şi, sub autoritatea acestei priviri, femeile se 
simțeau tulburate până-n adâncul inimii, iar bandiții 
recrutaţi aveau în dumneavoastră, o încredere oarbă. Aţi 
avut elocinţa zeflemitoare a spiritului malefic, aţi blestemat 
surâzând, aţi pronunţat sentinţe de moarte cu-n ton 
batjocoritor. De acum încolo nu veţi mai putea scoate decât 
sunete nearticulate şi oricine vă va privi va avea un 
sentiment de oroare. 

Contele tocmai ridica mâna pentru a face semn celor doi 
cazaci, semn care echivala cu ordinul de executare a 
misterioasei şi teribilei pedepse la care fusese condamnat 
sir Williams, când John Bird năvăli în cabină, strigând: 

— Grăbiţi-vă! Vin! 

— Cine? întrebă Baccarat. 

— Nu ştiu, răspunse John Bird. Dar o barcă se îndreaptă 
către vas în plină viteză. În barcă sunt cinci oameni 
înarmaţi, purtând torţe. Un matelot breton, care s-a uitat la 
ei cu o lunetă, pretinde că sunt îmbrăcaţi ca ţăranii din 
Vannes. 

— Este contele Kergaz! strigă Baccarat. 

Acest nume renăscu în sir Williams instinctul de feroce 
răzbunare care-l condusese neîncetat. 

— Nu! strigă el, nu poate fi Armand. Armand este mort. 

Cuvintele lui fură ca o lovitură de trăsnet pentru 
asistenţă şi tânărul rus uită să facă semnalul convenit. 

Sir Williams îşi regăsi pentr-un moment energia de fiară 
sălbatică. Dacă ar fi fost în mâinile contelui Artoff şi ale lui 
Baccarat, probabil c-ar fi putut scăpa, atât de mare a fost 
mirarea provocată de cuvintele lui: „Armand este mort...!” 


Dar cazacii nu ştiau franceză şi continuau să-l ţină strâns pe 
prizonier, aşteptând ca stăpânul lor să le facă un semn. 

— Da, repetă sir Williams cu-n ton straniu în care se 
simţea întreaga sa ură, la ora asta Armand este mort, 
omorât de-o lovitură de sabie, lovit de Rocambole, care a 
scăpat din fundul Marnei şi pe care l-am lăsat acum două 
ore, sărind gardul parcului din Kerloven, pentru a-l ucide 
pe Armand de Kergaz!... Acum, mutilaţi-mă, desfiguraţi-mă, 
nu mai are importanţă! Omul pe care-l urăsc, aşa cum 
tenebrele detestă lumina, nu este decât un cadavru! 

— Mizerabile! strigă Baccarat, dacă ai spus adevărul, nu 
mutilarea te aşteaptă, ci moartea! 

Ea ieşi din cabină şi urcă pe punte. 

Aici, smulse luneta din mâinile marinarului şi o îndreptă 
către barcă. 

Deodată, scoase un strigăt de bucurie. 

Ambarcaţiunea, luminată de un felinar pus în faţă, era la 
câţiva metri de vas şi Baccarat îl zări pe Armand. 

— Salvat... salvat! murmură ea. 

Ea cobori din nou în cabină şi-i strigă lui sir Williams: 

— Te-ai înşelat, banditule! Armand n-a murit... este în 
barcă... soseşte... Dar va ajunge prea târziu pentru a 
implora iertarea ta... 

Când Baccarat termină aceste cuvinte, contele Artoff 
făcu un gest. La acest gest, peretele care despărţea cele 
două cabine lunecă din nou, astfel încât sir Williams şi călăii 
săi fură separați de restul asistenţei; căci judecătorii care 
condamnă nu trebuie să asiste la execuţie. 

Chiar în acest moment, domnul de Kergaz sări pe puntea 
vasului Fowler cu pistolul în mână, hotărât ca, împreună cu, 
oamenii săi, s-o scape pe Baccarat din mâinile lui sir 
Williams şi-ale lui John Bird. Dar rămase încremenit, căci 
prima persoană pe care o zări fu chiar ea. 

Baccarat era liberă. 

Începând să înţeleagă, Armand strigă: 

— Andrea... unde este nemernicul! 


— Chiar în acest moment, spuse Baccarat, este pedepsit. 
Veniţi, adăugă ea. 

Îl conduse în interiorul vasului şi-l invită în sala în care se 
mai găseau cei care-l condamnaseră pe sir Williams. 

Toţi ascultau fremătând, fără să vadă nimic, căci - cum 
spusesem - peretele care se închisese îi separa de sir 
Williams şi călăii săi. 

Armand de Kergaz, palid, cu fruntea scăldată într-o 
sudoare rece, auzea urletele înfiorătoare, care păreau 
emise mai curând de un animal sălbatic decât de un gâtlej 
omenesc. 

Fără îndoială că avea loc o luptă atroce între sir Williams 
şi călăii săi. 

Mila şi, poate, acea voce misterioasă a sângelui, pe care 
contele o mai urmase de două ori, îi invadară din nou inima. 

— Este, totuşi, fratele meu!... murmură contele de 
Kergaz, privind-o pe Baccarat. 

Dar în aceeaşi clipă urletele se stinseră pe neaşteptate, 
apoi se auzi detunătura unei arme de foc. 

— A murit! strigă Armand. 

— Nu, răspunse Baccarat, dar priviţi. 

Peretele alunecă din nou şi domnul de Kergaz dădu 
înapoi la vederea hidoasei fiinţe pe care o avea în faţa lui... 

Nu mai era frumosul, seducătorul sir Williams cu 
privirea fermecătoare; era o creatură oribilă, al cărei obraz 
nu era decât o plagă violacee, cu privirea stinsă, cu fruntea 
calcinată şi căreia îi ţâşnea un val de sânge din gură. 
Pistolul care fusese încărcat numai cu pulbere servise 
pentru obţinerea acestui înspăimântător rezultat. Cu briciul 
fusese tăiată limba omului a cărui infernală elocinţă 
antrenase spre crimă pe aproape toţi cei cărora li se 
adresase. 

Când zorii zilei apărură pe mare, în timp ce Baccarat şi 
prietenii ei se îndreptau spre țărm într-o barcă, vasul 
Fowler ridica ancora, ducând spre pământurile Australiei 
pe sir Williams, mutilatul. 


— EPILOG - 

Capitolul 1. 

Trecuse aproximativ o lună de când Fowler ridicase 
ancora, plecând în direcţia Australiei. 

Într-o seară, la căderea nopţii, o trăsură de piaţă se opri 
în faţa casei prietenului nostru, Leon Rolland. 

Atelierul era închis, iar Leon urcase în apartamentul lui. 
De şase luni, - din ziua fatală şi fericită totodată, când 
Fernand Rocher şi Leon se întâlniseră la Turgquoise - calmul 
şi mulţumirea reveniseră în modesta locuinţă a frumoasei şi 
virtuoasei Cerise. 

Trăsura se opri la poartă şi o femeie voalată, îmbrăcată 
în negru, cobori. 

În casă, doamna Rolland, aşezată pe o canapea joasă, îşi 
ţinea copilul pe genunchi şi se juca cu buclele-i blonde. 

Leon se uita cu dragoste la această încântătoare joacă a 
mamei cu copilul. Cerise gâdila copilul şi râdea cu el. Într- 
un colţ, bunica moţăia. 

— Mi se pare c-a trecut mult timp de când sora ta n-a 
mai venit să ne vadă, spuse deodată Leon. 

— Este adevărat, răspunse Cerise. Aproape întotdeauna 
merg eu s-o văd... Sărmana Baccarat, adăugă ea, de câteva 
zile este foarte tristă. Niciodată n-a arătat aşa. 

— Ce are? întrebă Leon mirat. 

— Nu ştiu, murmură Cerise, dar sigur că nu dragostea ei 
pentru Fernand poate s-o mai mâhnească. 

În timp ce vorbea, se auzi soneria, după care mica lor 
servitoare anunţă: 

— Doamna Charmet. 

Cerise şi Leon se ridicară grăbiţi. 

— Bine că te văd, dragă Louise, strigă doamna Rolland, 
punând copilul pe canapea şi alergând spre Baccarat. 

Baccarat o sărută pe frunte pe Cerise. 

— Bună seara, surioară, spuse ea c-o voce emoţionată, 
care-i făcu pe soţii Rolland să tresară. 


Baccarat era palidă, tristă, slăbită, până şi frumuseţea ei 
părea alterată. 

— Scumpă surioară, reluă ea, ai crezut că v-am uitat. 
Dar ce vrei? Am avut multe probleme de rezolvat, 
nenumărate încurcături de descurcat... 

Cerise şi Leon erau impresionați de vocea tristă şi 
voalată a lui Baccarat. 

— Louise, murmură Cerise, ne ascunzi o nouă supărare 
şi asta-ţi face rău. 

— Dar, îţi jur... 

— Taci! în vocea ta se simt lacrimile, spuse Cerise 
hotărâtă. 

— Surioară, răspunse Baccarat strângând-o la piept, ştii 
pentru ce sunt tristă? Pentru că vă voi părăsi. 

— Să ne părăseşti?! izbucniră amândoi din tot sufletul. 

— Da, spuse Baccarat. 

— Să ne părăseşti! repetă Cerise înspăimântată. Dar 
unde te duci, Dumnezeule? 

— Unde mergi? întrebă Leon la rândul lui. 

Baccarat le făcu semn să stea jos, se aşeză şi ea pe un 
scaun în faţa lor, le luă mâinile şi începu sa vorbească: 

— Copiii mei, atâta timp cât geniul răului vă urmărea cu 
ura lui, am rămas aici pentru a vă apăra, pentru a veghea 
asupra voastră în orice minut. 

— Este adevărat! Ne-ai salvat, ai fost îngerul nostru 
păzitor. 

— Acum, continuă Baccarat, nu mai aveţi nevoie de 
mine, în casa voastră a revenit fericirea, de ce să vă 
întristeze faţa melancolică a unei femei pentru care de- 
acum încolo orice iluzie este moartă? 

— Unde pleci? strigă Cerise. 

— Departe de Paris, undeva în Bretagne, la marginea 
mării. 

— În Bretagne! exclamă Cerise, mirată. 

— Da, spuse Baccarat; am cumpărat o căsuţă ca de 
sihastru, într-o vâlcea, la câţiva paşi de mare. Am nevoie de 


singurătate şi voi pleca să trăiesc acolo. 

— Dar, murmură Cerise, de ce nu rămâi să trăieşti cu 
noi? 

— Parisul mă apasă şi mă plictiseşte! spuse ea cu 
tristeţe. 

Şi apoi adăugă: 

— Dacă bărbatul tău este de treabă, îţi va permite să mă 
însoţeşti, să vii să asişti la instalarea mea. Vom lua şi copilul. 
Aerul curat îi va face bine. 

— Sunt de acord! exclamă Leon, care simţea lacrimi în 
ochi, la gândul că Baccarat va părăsi Parisul. 

— Ei bine, răspunse doamna Charmet, atunci fă-ţi mâine 
dimineaţa pregătirile, vom pleca mâine seară. 

Cele două surori petrecură o oră împreună, vorbind şi 
privindu-se trist. 

Cerise ghicea că o nouă furtună cuprinsese inima lui 
Baccarat, că era torturată de-o durere nouă şi nu îndrăznea 
să-i pună întrebări. 

Baccarat simţea, în afara propriei ei suferinţe, o spaimă 
de nedefinit. 1 se părea că vine pentru ultima dată în casa 
surorii ei. 

Leon Rolland înţelese că Baccarat voia să rămână 
singură cu Cerise; când bătrâna ieşi din cameră, mergând 
să culce copilul, care adormise, el cobori în atelier. 

— Louise, Louise, murmură tânăra femeie, când rămase 
singură cu Baccarat, sunt sigură că-mi ascunzi ceva... N-ai 
părăsi Parisul dacă n-ai... 

Baccarat îşi puse frumoasa ei mână pe buzele roşii ale 
surorii ei. 

— Taci, spuse ea, părăsesc Parisul pentru că misiunea pe 
care mi-am impus-o a fost îndeplinită. L-am demascat şi l- 
am redus la neputinţă pe nemernicul Andrea, mi-am atins 
scopul, lupta s-a sfârşit, nu mai caut decât liniştea. 

Vocea lui Baccarat era emoţionată şi, reţinându-şi un 
hohot de plâns, adăugă: 


— Am iubit, am suferit... într-o zi am ajuns la căinţă pe 
drumul dragostei. Cândva m-am crezut destul de puternică 
pentru a renunţa la cele lumeşti, pentru a duce în mijlocul 
lumii o viaţă ascetică, pentru a trece neîncetat - ca o umilă 
soră de caritate - prin faţa casei celor pe care i-am iubit, 
fără ca inima să-mi bată mai tare... M-am înşelat. 

— Dumnezeule! Deci îl mai iubeşti? 

Un surâs trist apăru pe buzele lui Baccarat. 

— Nu, spuse ea, nu-l mai iubesc... dar sunt totuşi femeie. 

Cerise nu înţelese aceste cuvinte, dar după mărturisirea 
făcută, Baccarat se ridică brusc, o îmbrăţişa pe Cerise şi îi 
spuse: 

— Nu-mi pune întrebări. Nu mă întreba nimic... Lia 
revedere, pe mâine!... Mai târziu... într-o zi... îţi voi povesti 
totul. 

Baccarat plecă, după ce Cerise îi promise că a doua zi va 
fi gata de plecare. 

leşind de la sora ei, Baccarat urcă într-o trăsură de piaţă 
şi-i spuse vizitiului: 

— Duceţi-mă în strada Pepiniere. Voia să-l vadă pe 
contele Artoff. 

Cu două ore mai devreme, tânărul rus îi scrisese lui 
Baccarat o scrisoare concepută în aceşti termeni: „Scumpă 
prietenă, Un trăsnet a căzut azi dimineaţă sub forma unui 
plic sigilat, purtând un timbru din Petersburg. Treburi 
urgente mă cheamă în ţară. 

Să părăsesc imediat Parisul sau să-mi amân plecarea? 

Veniţi astă seară să beţi o ceaşcă de ceai cu mine, 
Contele Artoff”. 

Scrisoarea o emoţionă pe Baccarat. Contele era pentru 
ea un camarad, un prieten devotat, un confident, omul care 
o urmase necondiţionat în lupta împotriva lui sir Williams. 
Plecarea contelui era pentru ea ca o lovitură de trăsnet şi 
aceasta putea fi cauza hotărârii ei neaşteptate, de-a părăsi 
Parisul şi de-a merge să se îngroape de vie în pustiurile 
coastei bretane. 


Când ajunse în strada Pepiniere, contele Artoff nu era 
acasă. 

— Domnul conte a plecat de acasă, îi spuse cameristul, 
dar a rugat-o pe doamna să-l aştepte în salon. 

Baccarat se aşeză într-un fotoliu şi aşteptă, aşa cum îi 
ceruse contele. Dar plimbându-şi privirea distrată şi 
înlăcrimată asupra obiectelor care o înconjurau şi care-i 
trezeau mii de amintiri, aşteptarea se transformă într-un 
vis. 

În acest salon, ale cărui ferestre dădeau în grădină, 
petrecuse ore încântătoare împreună cu el... 

— Dumnezeule! îşi şopti Baccarat, de ce femeia trebuie 
să fie întotdeauna slabă? Am iubit, am suferit, m-am 
refugiat în credinţă... Timp de patru ani am vrut să-mi 
smulg din inimă pasiunea vinovată şi fără speranţă care mă 
cuprinsese. Într-o zi m-am crezut salvată... Ce nefericită şi 
nebună am fost! 

Trecu o oră şi contele nu se întoarse. Poate că niciodată 
Baccarat nu-l aşteptase pe Fernand Rocher cu atâta emoție. 
În sfârşit, se auziră paşi, uşa salonului se deschise şi tânăra 
femeie, uimită, îl văzu intrând nu pe contele Artoff, ci pe 
Armand de Kergaz. Contele era urmat, de marchizul Van- 
Hop. 

— Domnilor, întrebă Baccarat mirată de sosirea acestor 
domni, nu l-aţi văzut pe contele Artoff? 

— Este la mine acasă, răspunse domnul Van-Hop, şi-şi ia 
rămas bun de la marchiză. 

Aceste cuvinte pătrunseră ca o lovitură de pumnal în 
inima lui Baccarat. 

Armand se aşeză lângă Baccarat, îi luă mâna şi-i spuse: 

— De când marchizul şi cu mine ştim ce vă datorăm, 
dumneavoastră şi contelui Artoff, ne-am interesat cu 
ardoare de fericirea acestui nobil bărbat şi de aceea am 
venit să discutăm cu dumneavoastră. 

Baccarat tresări. 

— Contele Artoff, urmă Armand, vrea să se căsătorească. 


Baccarat deveni palidă şi simţi un tremur cuprinzându-i 
întregul corp. 

— Noi credem, reluă domnul de Kergaz, că fericirea lui 
depinde de această căsătorie şi că numai dumneavoastră vă 
puteţi opune. 

— Doamnă, adăugă marchizul Van-Hop, domnul de 
Kergaz şi cu mine cunoaştem femeia cu care vrea să se 
însoare contele Artoff. O considerăm demnă de a-i purta 
numele şi-i vom fi martori la căsătorie. 

— Se va căsători în Franţa? întrebă Baccarat. 

— Da... 

— Înainte de plecare? 

— Probabil. Vă repet că doar dumneavoastră puteţi 
împiedica această căsătorie şi, cunoscând ascendentul pe 
care-l aveţi asupra contelui, am venit să vă implorăm să n-o 
faceţi. 

— V-o jur, răspunse Baccarat. 

— Foarte bine! La revedere, doamnă. 

— Cum, făcu Baccarat uimită, plecaţi? 

— Vom reveni într-o oră, răspunse marchizul Van-Hop. 
Ne ocupăm de căsătoria contelui Artoff şi trebuie să 
alergăm acum la doamna de Kergaz. 

După ce spuseră aceste cuvinte, contele de Kergaz şi 
marchizul Van-Hop plecară, lăsând-o pe Baccarat 
încremenită de durere. 

Cine era femeia cu care urma să se căsătorească contele 
Artoff? 

Capitolul II. 

În timp ce la Paris avea loc scena pe care am descris-o 
mai înainte, un tânăr, încă slăbit şi-a cărui paloare trăda 
lungi suferinţe, se plimba la braţul unui servitor în parcul 
castelului Kerloven. 

Era marchizul don Inigo de los Montes sau, mai curând, 
vechea noastră cunoştinţă: Rocambole. Domnul de Kergaz 
se dovedise faţă de el, ca de obicei, sclav al cuvântului dat 
şi-un suflet nobil, de o infinită delicateţe. 


Din ziua în care fusese grav rănit, sub acoperişul său, 
Rocambole nu mai era pentru conte un inamic, ci unul din 
membrii marii familii umane căreia Armand îi dedicase 
sufletul şi averea lui. 

Rănitul, a cărui viaţă atârnă mult timp de un fir de păr, 
se bucură de cele mai atente îngrijiri. Şi, cum tinereţea are 
totdeauna vitalitate şi luptă cu încăpățânare împotriva 
morţii, Rocambole reveni încetul cu încetul la viaţă. 

Fireşte, domnul de Kergaz hotărâse să nu rămână cu 
soţia lui, sub acelaşi acoperiş, alături de acela care venise 
cu intenţia de a semăna aici dezonoarea şi doliul. El se 
întoarse deci la Paris, împreună cu Jeanne şi copilul lor, 
lăsând rănitul cu un servitor de încredere şi un medic. 

Timp de trei săptămâni, Rocambole nu părăsi patul. 
Totuşi rana se închise puţin câte puţin, puterile îi reveniră 
şi, într-o seară, medicul îi permise bolnavului să se ridice. 
Rocambole cobori în parc cu bucuria unui copil alintat, 
sprijinindu-se de braţul servitorului, căci mersul său era 
încă şovăitor. 

Erau atunci primele zile ale lui septembrie; seara era 
caldă, parfumată şi aerul pe care-l respira rănitul îi umplea 
plăcut plămânii, dându-i certitudinea că este în afara 
oricărui pericol şi că nu era departe vremea când va putea 
părăsi castelul Kerloven. Ori, pentru Rocambole, a părăsi 
castelul nu însemna, oare, a reveni la libertate, ba, mai mult 
- la viaţa elegantă pe care o dusese câtva timp, graţie 
protecţiei lui sir Williams? Contele Artoff îi semnase un bon 
de-o sută de mii de franci, Armand de Kergaz îi promisese 
aceeaşi sumă; amândoi erau oameni de onoare şi 
puşlamalele de tipul lui Rocambole nu se îndoiesc niciodată 
de cuvântul oamenilor cinstiţi. 

În timp ce se plimba sprijinit de braţul servitorului, 
Rocambole se gândea cum să-şi reconstruiască pe baze noi 
averea zdruncinată şi-şi adresă următorul discurs: 

— Să recapitulăm conturile şi să facem bilanţul. L-am 
slugărit timp de un an pe sir Williams şi combinaţiile lui. 


Combinaţiile au eşuat; m-am ales cu o lovitură de pumnal şi 
o lovitură de sabie şi, dacă n-am murit, probabil că viaţa îmi 
este legată bine de corp şi acolo, sus, mă iubeşte cineva. 
Asta este pasivul. Acum să vedem activul: contele Artoff a 
vrut să mă înece şi mi-a dat o sută de mii de franci; contele 
Armand de Kergaz mi-a promis aceeaşi sumă; aşa încât, ca 
să se răzbune că am vrut să-i ucid sau am pus să fie ucişi, 
aceşti domni cotizează ca să-mi constituie o rentă de zece 
mii de livre; un activ care depăşeşte de departe pasivul. Un 
singur lucru mă nelinişteşte... Ce-i cu sir Williams? 

Rocambole rămase pe gânduri. Nu ştia, într-adevăr, 
nimic de soarta fostului său şef. 

A doua zi după teribila noapte în care sir Williams fusese 
mutilat la bordul vasului Fowler, Armand revenise la 
Kerloven, dar păstrase tăcerea atât faţă de doamna 
contesă, cât şi de Rocambole, căruia se mulţumise să-i 
spună: 

— Baccarat este salvată! Veţi primi o sută de mii de 
franci. 

În ziua următoare, contele şi contesa de Kergaz au 
plecat. 

Rocambole nu se temea de nimic altceva decât de 
reapariţia vicontelui Andrea, care - după cum îşi dădea bine 
seama - nu i-ar fi iertat a doua trădare. 

— Sper, gândi el, că filantropul de Armand n-a făcut 
prostia să-l ierte! 

Acest gând îi dădea fiori lui Rocambole. Dacă sir Williams 
era mort, Rocambole putea să respire, să iubească viaţa, 
plin de speranţă, cu zece mii de livre rentă, fără să mai 
datoreze ceva, cuiva. Dacă sir Williams scăpase din mâinile 
lui Baccarat şi ale contelui Artoff, singurii adversari serioşi 
pe care-i avusese, pentru Rocambole totul redevenea 
nesigur, supus întâmplării... 

— Trebuie să fiu sigur, gândi el. 

Se hotări să-l tragă de limbă pe servitorul care-l îngrijea. 


— Prietene, îi spuse el, te bucuri de toată încrederea 
domnului de Kergaz? 

— Da, domnule. Cunosc treburile casei aşa cum le 
cunosc pe ale mele. 

— Aşa! 

Şi Rocambole luă atitudinea umilă şi tristă a unui mare 
vinovat care se câieşte. 

— Atunci ştii pentru ce m-am bătut? 

— Da, domnule. 

— Şi... mă dispreţuieşti? 

— Adevărul este, domnule, răspunse bătrânul servitor 
cu-o sinceritate de tip bretan, că, dacă domnul conte nu mi- 
ar fi ordonat, în loc să vă îngrijesc... 

— M-ai fi ucis, nu-i aşa? 

— Da, domnule. 

— Ei bine, continuă Rocambole, îţi mulţumesc pentru 
mărturisire. Ea îmi dovedeşte că eşti devotat contelui şi că 
ai putea să-i dai un sfat bun. 

— Sigur! 

— Roagă-l atunci să nu aibă nici o încredere în fratele 
său, vicontele Andrea. 

Surâsul care alunecă pe buzele bretonului nu-i scăpă lui 
Rocambole. 

— Domnul conte, spuse acesta, ştie la ce să se aştepte şi, 
de altfel, domnul Andrea nu mai este periculos. 

— Aşa! 

— Am fost împreună cu domnul de Kergaz la bordul 
vasului Fowler. 

— Şi... vicontele Andrea? 

— A primit ce merita. 

O imensă speranţă cuprinse sufletul lui Rocambole. 

— A murit, nu-i aşa? 

— Nu... 

Rocambole tremură de frică, pe măsura speranţei 
dinainte. 

— Este în drum spre Australia. 


— Ia te uită! gândi elevul lui sir Williams, l-au încredinţat 
lui John Bird, pentru a-l duce la sălbatici, în locul lui 
Baccarat. Asta-i legea talionului, aplicată dinainte. Aş fi 
preferat să fie mort. 

Rocambole se gândi că sir Williams scăpase din pericole 
mai mari şi că putea foarte bine ca, în timpul călătoriei, să 
facă pace cu John Bird. 

Ca şi cum ar fi ghicit gândurile lui Rocambole, servitorul 
adăugă: 

— De altfel, dacă domnul Andrea ar reveni vreodată din 
Australia, nu şi-ar putea povesti amintirile de călătorie. 

— De ce? 

— Ca să povesteşti, îţi trebuie limbă, şi... 

Rocambole tresări. 

— A lui a fost tăiată, completă bretonul. 

Apoi îi povesti domnului marchiz don Inigo de los 
Montes, care-l asculta încântat, chinurile pe care le suferise 
sir Williams, redus de acum încolo la neputinţă. 

— Foarte bine! gândi Rocambole, acum sunt convins că 
viitorul îmi aparţine. 

În acest moment, fură ajunşi de doctorul care-l îngrijea. 

— Domnule doctor, îl întrebă Rocambole, cum mă găsiţi? 

— Mult mai bine. 

— Credeţi că voi putea să părăsesc curând castelul şi să 
mă întorc la Paris? 

— Când doriţi. 

— Fără teama vreunei recăderi? 

— Fără nici un pericol. 

— Chiar mâine? 

— Sigur. 

— Să mă grăbesc să încasez cele două sute de mii de 
franci, gândi Rocambole. 

— Domnule, îi spuse servitorul, la plecare, domnul conte 
mi-a dat pentru dumneavoastră o scrisoare, recomandându- 
mi să v-o dau în ajunul părăsirii castelului. 

— Mâine plec, mi-o puteţi da... 


Servitorul avea scrisoarea asupra lui, o scoase din 
buzunar şi-o întinse lui Rocambole. 

Din discreţie, doctorul se retrase câţiva paşi. 

Rocambole luă plicul şi-l deschise. 

Scrisoarea cuprindea aceste câteva cuvinte: „Domnule, 
Am fost şi voi rămâne totdeauna credincios cuvântului dat. 
Scrisoarea aceasta vă va fi înmânată în cazul în care vă veţi 
însănătoşi şi veţi fi în stare să părăsiţi castelul Kerloven. Am 
cumpărat ultimul dumneavoastră secret cu o sută de mii de 
franci şi suma vă va fi plătită la prezentarea bonului 
alăturat, fie la Paris la bancherul meu, fie la Saint-Malo la 
domnul M. L.... armator. 

Omul care v-a atras permanent pe drumul crimei este 
despărţit pentru totdeauna de dumneavoastră. Nu-l veţi 
mai întâlni în calea dumneavoastră. 

Căiţi-vă, domnule, sunteţi tânăr, inteligent, la adăpost de 
nevoile materiale şi dacă iertarea celor pe care i-aţi insultat 
vă va ajuta să reveniţi pe drumul binelui, fiţi sigur că vă vom 
ierta. 

Armand de Kergaz”. 

Scrisoarea îl impresionă pe Rocambole. 

— Pe cuvântul meu, gândi el, iată într-adevăr un 
gentilom şi doar la mare anaghie m-aş mai lăsa convins să-i 
fac vreun rău. 

Rocambole se întoarse în castel şi-şi începu pregătirile 
de plecare. 

Hazardul a vrut ca, timp de o lună, Rocambole să ocupe 
aceeaşi cameră în care locuise Andrea. 

Aşezându-se în pat, Rocambole, pe care de câteva zile 
nu-l mai veghea nimeni şi care, în consecinţă, îşi petrecea 
nopţile singur, fu urmărit de un gând şi de o amintire. 

— Îmi amintesc, îşi spuse el, că acum patru sau cinci luni, 
într-o seară, pe când pregăteam nenorocita afacere Van- 
Hop, l-am surprins pe sir Williams scriind ceva într-un 
carneţel sau mai curând zgâriind nişte cifre, al cărui 
ansamblu avea, probabil, o semnificaţie. Metoda pe care o 


foloseam pentru corespondenţa dintre noi era cifrul 
întrebuințat şi pentru a pune la punct documentele 
„Clubului Valeţilor de Cupă”. 

În acea seară l-am întrebat: 

— Ce faci aici? 

— Îmi scriu proiectele pentru viitor. Dacă vreodată voi 
muri, vei fi moştenitorul meu şi acest carneţel va constitui 
averea ta. 

Şi s-a grăbit să ascundă carneţelul în buzunar. 

— Fără doar şi poate că sir Williams era un om de geniu. 
Ah! Dacă aş avea notițele lui sir Williams! 

Rocambole continuă: 

— Din două una: sau sir Williams purta carneţelul 
totdeauna asupra lui, ceea ce este puţin probabil, căci 
asemenea lucruri sunt prea preţioase ca să rişti să le pierzi; 
sau carneţelul este aici... Nu poate fi în altă parte, căci sir 
Williams a părăsit castelul, convins că se va reîntoarce a 
doua zi, pentru a asista la funerariile fratelui său. Mi s-a 
spus că aceasta este camera în care locuia. Un asemenea 
carneţel nu este un lucru pe care-l laşi într-un sertar sau pe 
masă. Dacă este aici, este ascuns, şi încă ascuns cum numai 
hoţii ştiu să ascundă. Să vedem! 

Stând întins, în pat, Rocambole adăugă raţionamentului 
său această reflecţie cu adevărat filosofică: 

— Un avar se gândeşte totdeauna noaptea la îngroparea 
averii sale. Deci dacă sir Williams şi-a ascuns carneţelul, l-a 
ascuns noaptea... stătea, probabil, chiar unde stau eu... Să 
caut deci cu privirea, în jurul meu, şi să mă gândesc în ce 
colţ al camerei aş ascunde un tezaur... 

Rocambole examină atent fiecare mobilă şi fiecare 
colţişor al camerei. Deodată privirea i se opri şi rămase 
fixată asupra unui vechi portret de familie, agăţat pe perete 
între două ferestre. 

Rocambole sări din pat; cu toate că era încă slăbit, 
speranţa îi dădea puteri. 


Urcă pe un scaun, apucă portretul şi-l luă din cui. Tabloul 
nu acoperea nici o ascunzătoare făcută în perete, constată 
Rocambole, ciocănind zidul cu pumnul. 

Totuşi portretul îl fascina. Îl întoarse, controlându-l bine, 
şi descoperi că mai există o a doua pânză, suprapusă. 
Pipăind, dădu peste un fel de umflătură, provocată de-un 
obiect plasat între cele două pânze, având forma unei cărţi 
sau a unui portofel. 

Rocambole era un băiat grijuliu, care făcea totul 
metodic, fiind de părere că o stricăciune inutilă, chiar la un 
inamic, era o acţiune de prost gust şi lipsită de inteligenţă. 

Luă deci un briceag şi cu precauţiunea unui restaurator 
de tablouri sau a unui amator de pictură care ar fi avut în 
mână un Rubens sau un Veronese, desfăcu a doua pânză, 
într-un colţ al ramei; apoi sustrase cu delicateţe corpul 
străin care producea asperitatea; fremătă de bucurie, 
recunoscând coperta roşie a carneţelului lui sir Williams. 

— Pe legea mea! murmură el, prea mult noroc! O să mi 
se întâmple ceva rău din prima zi... 

Rocambole puse portretul la loc. După aceea, febril, 
începu să răsfoiască carneţelul. 

Pe măsură ce descifra scrisul misterios, fruntea tânărului 
bandit părea că se luminează, privirea-i scânteia. Citi până 
la orele trei dimineaţa, căci, cu toată obişnuinţa pe care o 
avea, se încurcă deseori în dificultăţile cifrului. 

Când termină, suflă în lumânare spunându-şi: 

— Trebuie să plec fie în Anglia, fie în Germania, ca lumea 
să mă uite. Când voi reveni, pot să mă consider bogat! sunt 
ambițios şi vreau să ajung mai sus decât sărmanul sir 
Williams, eu, care am plecat de la zero. 

Ajungând la Paris, trase modest la mama Fipart, care-l 
primi cu mari demonstraţii de prietenie. Chiar în ziua sosirii 
se prezentă la bancherul domnului de Kergaz şi încasă 
suma de o sută de mii de franci. 

Capitolul III. 

Să revenim la Baccarat. 


După ce domnul de Kergaz şi marchizul Van-Hop 
plecară, sărmana femeie se simţi zdrobită. Pentru prima 
oară începu să citească în adâncul sufletului ei şi observă cu 
uimire că dragostea pe care o dăruise lui Fernand Rocher, 
dragoste care fusese cauza pocăinţei ei, pălise încetul cu 
încetul pe măsură ce devotamentul ei creştea, stingându-se 
în ziua în care-l smulsese din cursa periculoasă pe care i-o 
întinsese sir Williams. 

Dar abia murise această dragoste, că o alta se născuse. 
De multe ori poţi vedea cum un lăstar creşte în locul 
arborelui dezrădăcinat. 

Contele Artoff intrase, la ea într-o zi, cu încântătoarea 
îndrăzneală a tinereţii, şi ieşise respectuos, devotat, 
acceptând condiţiile pe care i le pusese femeia care credea 
că nu mai poate iubi. Timp de şase luni Baccarat crezuse 
că-l iubeşte pe tânărul rus că pe un frate mai mic, dar, pe 
nesimţite, acest sentiment se transformase. În ajun, îşi 
mărturisise că începuse să-l iubească ca pe un bărbat... 

Aşa cum altădată avusese nişte sentimente oribile, când 
aflase că Fernand se însoară cu domnişoara Beaupreau, aşa 
simţea acum că moare, gândindu-se la viitoarea căsătorie a 
contelui Artoff. 

Era cufundată în gândurile ei; când se auziră paşii 
contelui în camera vecină, Baccarat păli şi, când uşa se 
deschise, nu avu putere nici măcar să se ridice. 

Contele era singur. Se îndreptă grăbit spre Baccarat, îi 
sărută mâna şi rămase în picioare în faţa ei, în loc să se 
aşeze, aşa cum făcea de obicei. 

Baccarat reuşise deja să-şi domine emoția şi redevenise 
calmă. Avu chiar curajul de a-l privi cu surâsul ei trist, de a-l 
ameninţa cu degetul, spunându-i ironic: 

— I-ai făcut curte marchizei Van-Hop... 

— Doamnă, răspunse contele, am fost s-o consult pe 
marchiză cu privire la cel mai important pas din viaţa mea. 
Surâsul dispăru de pe buzele lui Baccarat şi inima îşi 

acceleră bătăile. 


— Doamnă, continuă contele, am venit acum un an în 
Franţa cu presimţirea că voi întâlni o femeie bună şi nobilă, 
inteligentă şi puternică, căreia i-aş putea da numele meu... 
Presimţirea nu m-a înşelat. 

— Domnule conte, răspunse Baccarat emoţionată, soţia 
ta va fi mândră şi fericită, căci ai un suflet nobil. 

— Crezi? întrebă el, crezi că va fi fericită? 

— Sunt sigură...! 

Baccarat pronunţă aceste cuvinte care-i frângeau inima 
cu-n curaj demn de un erou. 

— Crezi, urmă tânărul rus, că femeia cu care îmi voi 
petrece întreaga viaţă va sfârşi prin a mă iubi? 

Baccarat încă nu înţelegea sensul întrebărilor lui. 

— Sunt convinsă, spuse ea. 

— Chiar dacă mai există o altă dragoste în inima ei? 

Baccarat tresări. 

— În acest caz, ea nu se va căsători, spuse ea. 

Observă paloarea contelui, care reluă: 

— Doamnă, femeia pe care o iubesc, pe care o venerez 
ca pe-o sfântă, care aş fi mândru să se numească contesa 
Artoff, a fost greu încercată de viaţă, a iubit, a suferit. 

Cuvintele acestea fură pentru Baccarat ca lumina unui 
fulger care străpunge, deodată o noapte întunecoasă. 

— A iubit? 

— Da, doamnă. 

— A suferit? 

— Ca o martiră. 

— Dar a iubit atât şi a suferit atât, încât inima ei să nu se 
mai poată deschide unei noi dragoste? 

— Mi-e teamă... 

— Şi totuşi... 

Contele ezită şi Baccarat începu să tremure. 

— Voi îngenunchea în faţa ei, voi duce mâinile ei la 
buzele mele, îi voi spune că fiecare oră şi fiecare minut al 
vieţii mele îi vor fi consacrate... îi voi... 


Şi contele îngenunche înaintea lui Baccarat şi-i luă 
mâinile. 

Abia acum ea înţelese totul şi scoase un strigăt. 

— Dumneavoastră sunteţi iertată, doamnă, sunteţi 
purificată de trecut şi noi am venit să vă spunem că vă 
credem demnă de a purta numele care vi se oferă. 

Baccarat scoase un strigăt înăbuşit şi căzu leşinată în 
braţele contelui Artoff. 

Opt zile mai târziu, într-o dimineaţă, o trăsură de poştă 
la care erau înhămaţi patru cai irlandezi ieşi ca un fulger 
din curtea unei case de pe strada Pepiniere. Trăsura, pe al 
cărui scaun exterior stăteau doi lachei îmbrăcaţi în blănuri, 
ducea un tânăr bărbat şi o tânără femeie, aşezaţi unul 
lângă altul... Erau contele şi contesa Artoff. 

Aproape la aceeaşi oră, un alt tânăr părăsea Parisul pe 
un alt drum, al Angliei. 

Era Rocambole. 

Mergea la Londra, ducând cu el cei două sute de mii de 
franci şi carneţelul lui sir Williams, moştenire prețioasă, pe 
care-o vom vedea cândva fructificată în mâinile lui. 


SFÂRŞIT