Emile Zola — Bestia Umana

Emile Zola 


Emile Zola 


BESTIA UMANĂ 


Intrând în odaie Roubaud puse pe masă pâânea de-o livră, 
pateul şi sticla cu vin alb. Dar azi de dimineaţă, înainte ca să 
fi plecat după treburi, bătrâna Victoria acoperise, de bună 
seamă, focul din sobă eu un strat de ce-nuşe astfel că acum 
căldura era înnăbuşitoare, Subşeful de gară deschise o 
fereastră şi se rezimă în cadrul ei. 

Era în fundătura Amsterdamului, în ultima clădire de pe 
dreapta, o clădire înaltă în care Compania de Vest 
adăpostea pe unii dintre slujbaşii săi. Fereastra de la al 
eincilea, din unghiul acoperişului rotund, dădea spre gară, 
spre tranşeea aceea largă ce străpungea cartierul Europei. 

— O desfăşurare bruscă a orizontului, sporită şi mai mult, 
parcă, în după-amiaza zilei, de cerul plumburiu al jumătăţii 
lunii februarie, un cenuşiu umed, călduţ, străpuns de soare. 

În faţă, sub colbuiala. Razelor, casele din strada Romei se 
înecau, se ştergeau. La stânga, şoproanele haleloi acoperite 
scoteau în evidenţă tindele mari, eu geamli” afumat. 

— Cel din faţă imens, despărţit prin clădirea poştei şi a 
carmangeriei de celelalte mai mici, din Argen-teul Versailles 
şi Ceinture; pe când podul Europei, la dreapta străpungea 
cu steaua-i de fier tranşeea pe care o vedeai apărând şi 
dispărând iarăşi până-n dreptul tunelului din Batignoilles. 
Iar aci, sub fereastră, ocupând vastul câmp, trei linii duble 
eare ieşeau de sub pod, se ramificau, se îndepărtau ca un 
evantai, ale cărui părţi de metal, înmulţite, nenumărate, se 
pierd sub şoproane. Cele trei posturi de acar, de dinaintea 
arcurilor, vădeau grădinițele veştede. In negura confuză a 


vagoanelor şi maşinilor de pe linii un semnal mare, roşu, 
puncta lumina palidă a zilei. 

O clipă Roubaud urmări priveliştea, comparând-o cu gara 
sa din Havre, gândindu-se ia Havre. Ori de câte ori 
petrecea la Paris o zi şi se întorcea la bătrâna Victoria, 
gândul la profesiunea sa îl stăpânea din nou. Sub şopronul 
cu linii mari sosirea unui tren din Mantes însufleţise 
persoanele. Urmări din ochi maşina de manevră, o maşină- 
tender, micuță, cu trei roţi scunde, împerecheate. Maşina 
desfăcea trenul, cu sprinteneală, luând şi Im-pingând - 
vagoanele pe liniile moarte, O altă maşină, a-eeasta 
puternică, maşină de expres, eu două roţi enorme, staţiona 
singură, lăsa în drumu-i un fum &ros, negru, ce urca drept 
şi agale în atmosfera calmă. Dar luarea-amânte a 
slujbaşului fu atrasă în întregime de trenui de la trei şi 
douăzeci şi cinci, pentru Caen, umplut cu călători, ce-şi 
aştepta maşina. Omul nu o zărea dincolo de podul Europei; 
o auzea numai cum îşi reclamă drumul prin şuierături 
înfundate, asemeni unei fiinţe cuprinse de nerăbdare. Un 
ordin fu strigat; ea răspuns printr-ua semnal scurt că a 
înţeles. Pe urmă, înainte de a porni, tăcu o clipă, supapele 
se deschiseră, aburii ţâşniră în lături cu un şuier asurzitor. 
Roubaud văzu revărsându-se în jurul podului albeaţa aceea 
care se îmbulzea, neaslâm-părată asemeni unei volbure de 
zăpadă, prin schelăria de fier. Un erâmp'ei din spaţiu era 
înălbit, pe când fumăria îngroşată a celeilalte maşini, îşi 
întindea zăbranicul tot mju mult. În urmă se îrmăbuşeau 
sunete prelungite de goarnă, strigăte de comandă, 
învârtituri de manivelă. Se produse un zgomot distinct: 
văzu mai departe, în fund, un tren de Versailles care se 
încrucişa cu un tren de Auteil, unul ureând, celălalt 
coborând. 

Roubaud se pregătea să plece de la fereastră. Un glas îi 
rosti numele. Se plecă şi zări dedesubt, pe terasa de la al 
patrulea, pe un tânăr de vreo ireizeci de ani, pe Henri 
Dauvergne, eonductor-şei. Locuia tot aci, cu tatii său, subşei 


la liniile mari, şi cu surorile Clara şi Sofia, două blonde între 
optsprezece şi douăzeci îe ani, adorabile, ducâod casă cu 
cei şase mii de fra,ei câştigaţi de ambii bărbaţi, duciad-o 
într-o permanentă bu”ă-dispo-zi$ie. O auzeai pe cea mare 
cum râdea, pe când cea mi- i cută cânta în timp ce 
păsărelele cfintr-o colivie se luau ia întrecere cu trihirife lor. 

— Hei, d-ie Roubaud, sunteţi ia Parisvaaăzicfi? 

A da, afacerea eu subprefectul. 

Rezimându-se iar te coate, subşeful de gară lămuri că a 
fost nevoit să plece din Havre chiar azi de dimineaţă, cu 
expresul de şase şi patruzeci. Un ordin al şefului exploatării 
1-a chemat la Paris; primise observaţii. Era bucuros însă că 
nu şi-a pierdut locul. 

— Dar doamna? Întrebă Henri. 

Doamna a ţinut şi ea să vină, pentru cumpărături. Soţul o 
aştepta aci, rn camera a cărei cheie le-o dădea bătrâna 
Victoria, de câte ori veneau, şi unde le plăcea să mănânee> 
liniştiţi, singuri, în timp ce harnica femeie stătea jos la 
postul ei de curăţenie. În ziua aceea mâncase-râ a 
pâinişoară la Mantes, voind întâi să se descotorosească de 
curse. Dar acum au bătut ceasurile trei şi omul era lihnit de 
foame. 

Ca să fie politicos, Henri mai puse o întrebare: 

— Şi dormiţi la Paris? 

Nu, nu! Se vor întoarce împreună la Havre, în astă seară, 
eu expresul de şase şi treizeci. Ei, da, vacanţă! Nu te 
clinteşti din loc decât pentru a-ţi face treburile. 

— Şi repede, Ia cuib! 

Slujbaşii se priviră un moment, dând din cap. Nu se mai 
auzeau însă; un pian îndrăcit izbucnise în note sonore. 
Desigur că surorile cfnta-u împreună, râzând cu hohote şi 
întărâtând păsărelele. Tânărul, care se auzea şi el, salută şi 
se depărta; subşeful, rămase o clipă singur, cu ochi spre 
terasa de unde pornea toată izbucnirea aceea tinerească. 
Apoi, ridieându-şi privirile, zări maşina care-şi închisese 
supapele şi pe care acarul q îndreptă spre trenul de Caen. 


Ultimele învălătucâri 8e aburi alburii se pierdeau printre 
norii de fum negru care pă-tou cerul. Se întoarce şt el în 
cameră. 

Dinaintea, cucului care arăta orele trei şi douăzeci, R- 
oubaud nu-şi putu stăpâni Q mişcare de deznădejde. Pentru 
ce dracu o fi întârziat Severfna atâfc? CSnă intra într-un 
magazin nu se mai clintea de acolo, (c) a s-ă-şi în-şeâe 
foamea ce-i tortura stomacul, se gândi să se aşeze ta masă. 
ÎR”pgrpa spaţioasa, eu denă ferestre, servind totodată de 
dormitor, de sufragerie şi bucătărie, cu mobila-i de nuc, cu 
patul acoperit do un macat roşu, cu bufetul cu poliţe, cu 
masa rotundă şi cu dulapal normand, îi era cunoscută. 
Scoase din bufet şervete, farfurii, furculiţe, cuțite, două 
pahare. Totul ora de o curăţenie foarte mare şi se amuza cu 
treburile astea ale menajului de parcă s-ar fi jucat de-a 
prânzul. 

— Încântat de albeaţa lenjeriei, îndrăgostit. De nevastă-sa, 
râzând el însuşi de râsul zburdalnic pe care ea se va porni 
când va deschide uşa. Dar după ce puse. Într-o farfurie 
pateul şi după ce aşeză alături sticla cu vin alb, el se 
îngrijora şi căută ceva din ochi. Pe urmă, repede, scoase din 
buzunar două pachete uitate, o cutioară cu sardele şi o 
bucată de şvaiţer. 

Orele trei şi jumătate sunară. Roubaud umbla în lung şi-n 
lat trăgând cu urechea spre scară la cel mai neînsemnat 
zgomot. În aşteptarea-i plicticoasă, trecu pe dinaintea o- 
glinzii; se opri, se privi. Nu îmbătrânea de loc; se a-propia 
de patruzeci de ani fără ca păru-i creţ şi roşcovan să îşi 
spălăcească culoarea. Barba, pe care o purta mare, era şi 
ea stufoasă şi aurie. Mijlociu de statură, iav neobişnuit de 
vânjos, el era mulţumit de sine, de capu-i întrucâtva turtit, 
de fruntea joasă, de ceafa groasă, de ehipu-i dolofan şi 
stacojiu, luminat de ochi mari şi vioi. Sprâncenele-i se 
îmbinau întunecându-i fruntea. lar pentru că se însurase cu 
o femeie mai tânără cu cincisprezece ani decât el, ochirile 
repetate în oglindă îl linişteau. 


Se auzi un zgomot de paşi. Roubaud întredeschise, 
repede, uşa. Era însă o vânzătoare de gazete, din gară, 
care se întorcea acasă. Omul plecă de la uşă şi se uită la o 
cutie de scoici, de pe bufet. Cunoştea foarte bine cutia asta. 

— Un dar al Severinei către bătrâna Victoria, doica ei. lar 
lucruşorul acesta fu deajuns: toată povestea căsniciei lui 
Roubaud începu să se depene. Trei ani, aproape. Născut în 
Midi, Plassans, dintr-un tată căruţaş, liberat din armată cU 
galoanele de sergent-major, vreme îndelungată factor-mixt 
la gara din Mantes, el trecuse ca factor-şef la aceea din 
Barentin; aci şi-a cunoscut nevestica atunci când ea venise 
din Doinville să ia trenul, însoţită de d-ra Bertha, fiica 
prezidentului Grandmorin. Severina Aubry nu era decât 
odrasla unui grădinar mort fn serviciul Grandmorinilor; 
prezidentul, naşul şi tutorele ei, o răsfăţa, însă, în aşa fel, 
făcând-o tovarăşa fiicei lui, trimiţându-le pe amândouă la un 
pensionat din Rouen, şi era înzestrată ea însăşi cu o astfel 
de'distincţie nativă încât multă vreme Roubaud se 
mărginise să o dorească de departe cu patima unui 
muncitor subţiat pentru o bijuterie delicată pe care o 
socotea de preţ. Acesta <Ta singurul roman al existenţei 
sale. Ar fi luat-o de nevastă, fără ca ea să aibe un gologan, 
din plăcerea de-a o avea, şi când se hazarda, în sfârşit, 
întruchiparea visului depăşi toate aşteptările: în afară de 
Severina şi de o zestre de zece mii de franci. 

— Preşedintele, azi în retragere, membru în Consiliul de 
administraţie al Companiei de Vest, îl luă sub protecţia sa. 
De a doua zi după nuntă, era transferat ca subşef la gara 
din Havre. Avea, nu-i vorbă, în sprijinul său notele de bun 
funcţionar, solid la post, punctual, cinstit, mărginit dar 
dintr-o bucată. 

— Însuşiri excelente care puteau să explice satis-facerea 
promptă a cererii sale şi repeziciunea înaintării Prefera, cu 
toate astea, să creadă că datorează-“ totul ne-K>i sale. O 
adora. 


După ce deschise cutia cu sardele, Roubaud îşi pierdu 
definitiv răbdarea. Întâlnirea fusese fixată pentru orele trei. 
Unde o fi? Doar n-o să-i spună că pentru a cumpăra o 
pereche de ghete şi şase cămăşi a avut nevoie de o zi. Şi 
cum trecea din nou pe dinaintea oglinzii, el îşi zări 
sprâncenele zbârliteşi fruntea brăzdată de o linie” aspră. 
Niciodată n-o bănuia pe Severina la Havre. La Paris îi 
treceau prin minte tot felul de primejdii, de viclenii, de 
greşeli. Un val de sânge i se urca la creier, pumnii de fost 
om de echipă se strângeau ca pe vremea când un pingea 
vagoane. Redevenea bruta inconştientă de forţa. şi ar fi 
zdrobit-o într-o pornire de furie nebună. 

Severina deschise uşa; se ivi, frgedă, veselă. 

— latfi-mă... Ai crezut că, poate, m-am pierdut... 

În desfăşurarea celor douăzeci şi cinci de ani ai ei, părea 
înaltă, subţirică şi zveltă; grasă, totuşi, cu oase mici. La 
prima ochire, nu era nicidecum frumoasă; avea chipul 
prelung, gura puternică, luminată de dinţi su-f>rrbi. Dar, 
privită mai mult, ea cucerea prin farmecul, prin ciudăţenia 
ochilor ei mari, albaştri, care străluceau sub părul des şi 
negru. 

Deoarece bărbatul, fără a-i răspunde, continua s-o 
examtgteae cu privirea tulbure, clipitoare, pe care i-o 
cunoştea îndeajuns femeia adăugă: 

Oh, şi am alergat. Închipuieş! E-ţi. Cu neputinţă să găseşti 
un omnibus Dar pentru că nu vreau să cheltuiesc, am întins- 
o pe jos... la uite ce cald mi-e. 

— Haide, zise el violent, n-o să mă faci să cred că vii de la 
Bon Marche. 

Dar, zbenguinda-se ca un copii, ea îi sări de gtt a-perindu-i 
gura cu mânuţa ei durdulie. 

Kăule, răule, taci i... Ştii bine că te iubesc. 

O atare sinceritate se desprindea din făptura ei toată, el o 
simţea tot aşa de curată, de dreaptă, îneât o strân-se eu 
înflăcărare în braţe. Bănuielile lut sfârşeau totdeauna Ia fel. 
Ea se lăsa molatecă, plăcându-i să fie giugiulită. Bărbatul o 


acoperea cu sărutări pe care femeia nu le înapoia; şi într- 
aceasta sălăşuia temerea lui ascunsă! în femeiuşcă pasivă 
nu se trezea niciodată amanta. 

— Aşadar, ai golit Mon-Marche-ui? 

— O, da! Să-ţi povestesc... Dar, în primul rând, să mâncăm. 
Mi-e aşa foame! Stai, am un cadou mi cuţ. Darul meu 
mititel. 

Ea îi râdea, foarte aproape, în faţă. Băgase mma dreaptă 
în poşeta undo avea un obiect pe care nu-l scotea. 

— Zi iute: darul meu. 

El râdea, de asemeni cu bunătate. Se hotări: 

— Hei, darul meu. 

Îi cumpărase un cuţitaş în locul altuia pe care elîl 
pierduse şi după care se lânguia de cincisprezece zile. Se 
minuna acum şi găsea că-i superb cuțitul nou-nouţ cu 
mâner de flideş şi lamă sclipitoare. Vroia să-l încerce. Ea se 
bucura de bucuria lui; şi, tot glumind, ceru un gologan 
pentru ca prietenia dintre ei să nu se strica. 

— Să mâncăm, să mâncăffi, repetă femeia. Nu. Nu, te rog, 
nu închide încă î Mi-e aşa cald 1 

Se duse după el la fereastră şi rămase acolo câteva clipe, 
rezemată de umărul îui. Privind vasta întindere a gării. 
Deocamdată, fumăria se risipâse, discul de aramă ti al 
soarelui cobora înnegurat pe după casele din strada Romei. 
Jos, o locomotivă de manevră ducea trenul de Man-tes care 
avea să plece la orele patru şi douăzeci şi cinci, îl împinse 
dealungul peronului, sub şopron unde fu des-perediâat. În 
fund, în hangarul Ceinturei, ciocniri de tampoane anunțau 
împerecherea altor vagoane. Şi singură, pe linii, cu 
mecanicul şi fochistul, negri de praf, o locomotivă greoaie 
stătea ţeapănă, obosită, şi asudată parcă, fără alt abur 
decât o dâră subţire ieşind dânâr-o supapă. Aştepta să i se 
deschidă calea pentru a se re-irstoarce la Depoul din 
Batignoltes. Un semnal roşu se ivi şi se şterse. Porni. 

— Sunt nostime Dauvergnele astea! Spuse Roubaud 
plecând de la fereastră. Le auzi cum ciocănesc la pian...? 


Adineauri l-am văzut pe Henri care ţi-a trimis compli 
mente. 

— La masă, la masă 1 exclamă Severina. 

Şi se năpusti asupra sardelelor. 

— Devorându-le. Oh, pâinişoara de ia Mantes era departe! 
Parisul o ameţea. Vibra de fericirea de a fi cutreierat 
trotuarele, cumpărăturile de la Bon Carche o încălzeau. 
Dintr-o singură dată, în fiecare primăvară, îşi cheltuia toate 
economiile făcute în timpul iernii, preferind să cumpere 
orice, spunând că realiza astfel foloase. De aceea nu se 
astâmpăra. Gonfuză oarecum, ruşinată întrueitva, mărturisi 
că a cheltuit mat mult de trei sute de franci. 

— Pe naiba, spuse Roubaud, eşti cam risipitoare pentru 
nevasta unui sttbşef t. Dar n-avea-i altceva mai bun de luat 
decât şase cămăşi şi o pereche de ghete? 

— Oh, dragul meu, ocazii eu care nu te mai întâlneşti! 

O mătase cu dungi, delicioasă t pălărie de-un gust - un vis! 
Jupoane gata cu volane brodate! Şi toate astea pe lutru de 
nimic; la Havre aş fi plătit încă o dată atât. (c) să mi le 
trimită şi ai să vezi! 

Ridc. I şi el căci ora nostimă în bucuria şi buimăceala „i. Şi 
apoi era aşa de plăcut prânzul ăsta In doi, împrovizat în 
odaia unde se aflau numai ei, mult mai bine ca la 
restaurant. Ea, care de obicei bea apă, se lăsa antrenată şi 
if”*ea în neştire paharul eu vin alb. Outia cu sardele era 
sftrşită; atacară pateul eu frumosul cuţit nou-nowf. Fu o 
straşnic. 

— Dar tu ce ai făcut? Întrebă ea. Mă pui să flecăresc şi nu- 
mi spui cum s-a terminat afacerea cu subpre fectul. 

EI îi povesti în amănunte felul în care 1-a primit şeful 
exploatării. Oh, o scărmăneală în lege! El se apărase, 
rostise adevărul adevărat, arătase cum calicul de 
subprefect s-a încăpățânat să se urce cu clinele într-un 
vagon de-a întâia pe câtă vreme era unul de-a doua 
rezervat pentru vânători şi pentru animalele lor, şi cearta 
care a urmat şi cuvintele care s-au schimbat. În definitiv, 


şeful îi dădea dreptate că a vrut să impună respectarea 
regulamentului. Greu era însă că îi ameninţase pe 
subprefect. „N-o să fiţi voi totdeauna stăpâni!”. Îl bănuia 
lumea că e republican. Discuţiile rostite la deschiderea 
sesiunii din 1896 şi teama de viitoarele alegeri generale, 
făceau situaţia guvernului critică. De aceea Roubaud ar fi 
fost mutat cu siguranţă dacă nu avea protecţia 
prezidentului Grandmorin. Aşa şi totuşi a fost nevoit să 
iscălească o scrisoare de scuze în urma poveţelor acestuia. 

Severina îl întrerupse strigând: 

— Hei, n-am avut dreptate să-i soriu şi să-l vizi tăm astăzi 
de dimineaţă înainte de a te duce să-ţi pri meşti 
scărmăneală? Eram sigură că el o să ne scoată din 
încurcătură. 

— Da, ţine mult la tine - grăi Roubaud - şi se bucură de 
mare trecere la Companie... Vezi ce înseam nă să fii un bun 
slujbaş? Nu mi-a precupeţit elogiile î nu prea multă 
iniţiativă, dar purtare, supunere, curaj, în sfârşit totul! Hai, 
draga mea dacă nu mi-ai fi fost nevastă şi dacă Grandmorin 
nu m-ar fi apărat, eram pierdut: mă trimiteau ca să mă 
pedepsească, cine ştie în ce staţie înfundată. 

Ea privea fix în gol; murmură de parcă şi-ar fi vorbit sieşi: 

— Da, nici vorbă, e om cu trecere. 

Urmă o pauză; ea rămase cu ochii mari, deschişi, pierduţi 
departe. Nu mai mâncă. Retrăia, desigur, zilele copilăriei ei, 
acolo în castelul din Doinville, la patru leghe de Rouen. Nu 
şi-a cunoscut niciodată mama. Când tatăl său, grădinarul 
Aubry, muri, fata intra în al treisprezecelea an; prezidentul 
care era văduv o ţinu lângă flică-sa Bertha, sub îngrijirea 
surorii lui, d-na Bonnehot], soţia unui fabricant, de asemeni 
văduvă. Castelul era astăzi al ei. Bertha, mai mare decât 
Severina cu doi ani, măritată la şase luni. După ea, îl luase 
de D. De Laches-naye, consilier la curtea din Rouen, un 
omuleţ uscat şi galben. Anul trecut prezidentul era tot în 
fruntea acestei curţi. Pe urmă se retrase după o carieră 
splendidă. Născut în 1804, substitut la Digne în 1830, apoi 


Ea Fontai-nebleau, pe urmă la Paris, pe urmă procuror la 
Troyes, avocat general la Rennes şi după aceea prim- 
prezident la Rouen. Multimilionar, făcea parte de la 1855 
din Consiliul general şi a fost numit comandor al Legiunei 
de o-noare în chiar ziua retragerii. Şi, oricât se pierde cu 
mintea în trecut, Severina îl revedea aşa cum era şi a-cum, 
îndesat şi solid, cu părul stufos, cu barba tăiată „curt, cu 
mustăţile rase, cu o figură pătrată. Ochii albaştrii şi nasul 
mare dădeau chipului lui o notă aspră. Se purta sever şi-i 
făcea pe toţi să tremure în juru-i. 

Roubaud fu nevoit să ridice tonul, repetând pentru a doua 
oară: 

— Hei, ' la ce te gândeşti? 

Ea tresări, se scutură puţin, surprinsă parcă şi în-l 
ricoşată. 

— A, la nimic. 

— Nu mai mănânci, te-ai săturat? 

— Ba da... Poftim. 

Severina goli paharul cu vin alb şi dădu gata felia de pateu 
din farfurie. Dar se îiitâmplă un accident isprăviseră plinea 
şi nu mai aveau nici un dumicat pentru brinză. Urmară 
strigăte, râsete - când, răscolind odaia, descoperiră în 
bufetul mamei Victoria o bucată de pâine rece. Cu toate că 
referastra era deschisă, căldura continua să domnească în 
odaie, iar tânăra femeie, aşezată cu 'P Itele la sobă, nu se 
răcorea de loc - mai îmbujorată şi mai înfierbânlată de 
neprevăzutul dejunului zglobiu din camera aceasta. 
Roubaud obținuse de la Grandmorin încă un avantaj pentru 
mama Victoria. Fată sedusă, cu un prunc mort, doică a 
Severinei şi mai târziu nevasta unui focMst din serviciul 
Sompaniei, o ducea ca vai de lume la Parts, trăind de pe 
urma cusutului, cu bărbatul ei care ai încă totul. 

— Oând întâlnirea cu fiica ei de lapte reînodă legăturile 
vechi fătând ca şi ea să fie ocrotită de prezident; astăzi î se 
oferea un post de closetieră la cabinetele de lux pentru 
dame, ceea ce e mai bine. Compania nu-i dădea decât o 


sută de franci pe an, dar ea eâştiga a-proape o mie patru 
sute cu bacşişurile, fără a mai socoti adăpostul, camera 
asta, plus încălzitul. În sfârşit, o situaţie cât se poate de 
bună. lar Roubaud calcula că daă Pccqueux soţul, câştigă 
două mii opt sute de franci pe an, ca fochist, socotind 
primele şi salariul de bază, căsnicia ar fi înglobat mai mult 
de patru mii de franci, adică încă odată cât avea el ca 
subşef de gară la Havre. 

— Nu-i vorbă, încheia Roubaud, nu orice femeie ar vrea să 
fie la closete. Dar nu e ruşine să munceşti. 

Totuşi foamea lor fusese potolită; nu mai mâneau decât 
agale, tăind brânza în bucăţi mici pentru a se desfăta cât 
mai mull. Lâiieezeau şi cuvintele lor. 

— A, da, exciamă el, am uitat să te întreb... De ce nu l-ai 
ascultat pe prezident să te duci pentru dou-ătrei zile la 
Doânvilles? 

Mintea lui, bine dispusă prin digestie, re-îajgheba | vizita 
făcută de dimineaţă, lângă gară, la palatul din str. ] du 
Roeher; se revăzu în cabinetul sever şi larg, îl auzea] parcă 
pe prezident spunându-le că va pleca inâine lai Doinville. 
Apoi, ca şi cum ar fi fost fulgerat de un gând, prezidentul 
făeu propunerea să plece chiar astă seară,; eu ei, cu 
expresul de şase şi treizeci, şi s-o ducă apoi pej protejata lui 
acolo, la surioara care o dorea de vreme în-j delungată. Dar 
femeia invocă tot felul de motive o împiedicau, spunea ea. 

— Ştii că eu, continuă Roubaud, nu vedeam Binale rău ÎB 
călătoria aceasta. Ai fi putut să rămâi acolo p&iăj joi; îmi 
purtam eu de grijă*. Nu-i aşa? În situaţia” de acum avem 
nevoie de sprijinul lor. Nu e tocmai dibacii să-i refuzi când 
ei vot să fie amabili; ca atât mai mulţi eu câr se pare eâ 
refuzul tău i-a eosiat... De aceea te-ami tot îndemnat să 
primeşti până eând ÎU m-ai tras de haină, 

Atund am zis ca tine, &r fără să prieep... AL? 

„o n-ai vrut? 

Severina clipi din pleoape şi scbiţă an gest de 

— Pot oare să te las singur cuc? 


— Nu-i un motiv... De când ne-am luat, în trei ani, te-ai 
dus de două ori la Doin viile şi ai stat câte o sfiptămână. 
Nimic nu te împiedică să mergi încă odată. 

Stinghereala femeii sporea; întoarse capul. 

— La Qrma-urmei. 

— Ce? N-o să mă sileşti la lu cruri care nu-mi fac plăcere. 

Roubaud deschise braţele ca pentru a declară că el nu o 
sileşte la nimic. Reluă totuşi: 

— Stai, tu-mi ascunzi ceva... Te-o fi primit rău, ultima oară 
d-na Bonnehon... ' 

O, nu, d-na Bonnehon o primise totdeauna cât se jK>ate 
de bine. Era aşa de plăcută doamna asta înaltă, viguroasă, 
cu părul blond, splendid, frumoasă încă în ciuda celor 
cincizeci şi cinci de ani ai ei! De când era văduvă şi chiar de 
pe vremea când îi trăia bărbatul se spunea că inima îi 
fusese deseori ocupată. Era adorată la Do în viile căci 
făcuse din castel'un loc de plăceri unde I. I dădeau întâlnire 
toată societatea din Rouen şi în spe-< i; il magistratura. D- 
na Bonnehon avusese numeroşi prie-Icnl în magistratură. 

— Atunci, ia spune, te-or fi primit rece Lachesruye. 

Nici vorbă, de la căsătoria cu D. De Lachesnaye, i HI iha 
încetase de a fi pentru ea ceea ce fusese odată. Nu era 
nicidecum bună Bertha sărmana, aşa de neînsemnată, cu 
nasu-i roşcovan. La Rouen doamnele îi lăudase-rfi foarte 
mult distincţia. De aceea un soţ ca alei, urât, „spru, avar 
părea mai degrabă făcut să influenţeze asu-l>i. I nevestei 
sale şi s-o facă rea. Dar nu, Bertha se ară-f.um trebuia faţă 
de fosta ei tovarăşă: nu i se putea aduce nici o dojana. 

— Poate că prezidentul nu-ţi e pe plac? 

Srverina care până atunci răspundea agale, cu voce 
poinlită fu cuprinsă de ciudă. 

— El? Oe idee! * 

Şi continuă enervată în crâmpeie de fraze. 

Abia îi vedea acolo. Ei îşi rezervase, în parc, u, i-ivilion a 
cărui uşe răspundea într-o uliţă dosnică. leşea, mira, fără 
să-l ştie nimeni. La ăpept vorbind, sora 'lui nu ştia niciodată 


dnd vine. Ei lu” (c) trişară* la sosea în timpul nopţii la 
Doinville, trăia zile de-a rândul în pavilion, fără să-1 ştie 
nimeni. Oh, el nu te stânjenea acolo nicidecum! 

— Iţi vorbesc deoarece tu mi-ai povestit de două zeci de 
ori că pe când erai copilă ci îţi inspira teamă. 

— Ei, teamă! Exagerezi ca de obicei. 

— Desigur, nu râdea niciodată. Îl privea pe om fix, cu ochii 
lui bul bucăţi, încât omul lăsa repede capul în jos. Am văzut 
oameni care se încurcau, care nu puteau să-i spună un 
cuvânt, într-atât le impunea faima lui de asprime şi în 
ţelepciune... Dar pe mine nu m-a certat niciodată, am simţit 
totdeauna că avea o slăbiciuneNpentru mine... 

Din nou glasul ei se încetina, ochii i se pierdeau în gol. 

— Mi-aduc aminte... Când eram fetiţă şi mă ju cam cu 
prietene pe alei, dacă el se ivea fugeau cu toa tele, fugea 
până şi copila lui Bertha care se temea tot deauna să nu 
facă ceva. Eu, însă, îl aşteptam liniştită. 

El trecea şi văzându-mă acolo, zâmbitoare, cu botişorul 
sus, mă ciupea de obraji... Mai târziu, la şaptesprezece ani, 
când Bertha vroia să capete de la el ceva, mă trimi tea pe 
mine întotdeauna. Vorbeam, nu plecam jos privi rile şi 
simţeam că ale lui mă înţeapă sub piele ca nişte ace. Dar îmi 
băteam joo de ele; eram aşa de sigură că o să-mi facă voia! 
Oh, da, mi-aduc aminte, mi-aduc aminte! Nu e un stufiş în 
parc, nu e un gang, nu e o cameră din castel pe care să nu 
le pot vedea şi > cu oehii închişi. 

Tăcu; pleoapele-i erau închise; iar pe chipu-i încălzit şi 
dolofan părea că trece fiorul întâmplărilor de altădată, al 
întâmplărilor pe care nu le spunea. Stătu astfel o clipă, 
frământând uşor buzele ca într-un tic involuntar ce-i 
schimonosea durerea un colţ al gurii. 

— Ela fost desigur foarte cumsecade cu tine, re luă 
Roubaud aprinzându-şi pipa. Nu numai că te-a cres cut ca 
pe o domnişoară, dar a administrat cu multă chib zuinţă 
bruma ta de avere şi, când ne-arn luat, a rotunjit 


considerabil suma... Unde mai pui c-o să-ţi lase ceva) a 
spus asta în faţa mea. 

— Da, murmură Severâna, casa de la Oroix-deMaufras, 
proprietatea aceea pe care drumul de fier a tâiat-o. Familia 
petrecea uneori şi opt zile acolo., Nu pun însă baze pe ea; 
Lachesnaye-i s-or fi făcut luntre şi punte să nu-mi lase 
nimic. Şi apoi sunt mai mulţumită să n-am nimic, nimic! 

Ea rostise cuvintele din urmă cu atâta însufleţire încât el 
se miră, scoase pipa din gură şi-o privi cu ochi mari. 

— Ai haz! Se dă ca sigur că prezidentul are mi lioane - şi 
ar fi rău oare ea el s-o pună pe fiica-i adop tivă în 
testament? Nimeni nu s-ar mira şi ne-ar prinde eât se poate 
de bine. 

Pe urmă un gând care-i trecu prin minte îl făcu să râdă. 

— Doar n-o să-ţi fie frică să treci drept fiica lui... 

Căci ştii că prezidentul, cu tot aerul ţeapăn pe oare şi-l 
dă, e în gura multora. Se zice că şi când trăia nevasta se 
cam dădea la bone. In sfârşit, un berbant care şi azi se- 
aruncă la femei... Ei, Doamne, te pomeneşti că-i fi fiica lui! 

Severina se ridicase, repede, cu obrajii îmbujoraţi, eu 
clipiri sporioase din ochi, sub povara greoaie a părului ei 
negru. 

— Fiica lui, fiica lui?... Nu vreau să glumeşti, în- 

(, elegi? Pot să fiu fiica Jui? Îi seamăn oare eu?... Haide, 
ajunge, să vorbim altceva. Nu vreau să mă duc la Doinville. 
Fiindcă n-am plăcere, fiindcă vreau să mă întorc cu Hne la 
Havre. 

EI clătină din cap şi o domoli cu o mişcare. Bine, bine, dacă 
nu are poftă! Soţul zâmbea; n-o văzuse niciodată într-atât 
de aprinsă. Nici vorbă, vinul alb era cauza. In dorinţa de-a 
se face iertat, el luă din nou cuțitul minu-nându-se şi 
ştergându-l iarăşi; iar ca să arate că taie ca un brici îşi tăie 
unghiile. 

— Patru şi-un sfert, murmură Severina în picioare m faţa 
cpasului. Mai am eâteva curse... Trebuie să ne gânălm şi la 
tren. 


Dar ca pentru a se linişti, înainte de a face puţină ordina în 
odaie, Severina se aşeză la fereastră. Lăsă şi ' 1 cuțitul şi 
pipa, se depărta de masă, veni lângă ea şi-o aprinse pe la 
spate, încet. O înlănţuise astfel, cu bărbia răzemată pe 
umărul ei, cu capul lângă al oi. Niciunul nici altul nu se 
mişcau: priveau. 

Dedesubtul lor, în continuu, locomotivele de manevră se 
duceau şi veneau; abia le auzeai cum lucrează, ca nişte 
gospodine sprintene şi prudente, cu roţile înnă-busite, cu 
şuierul discret. Una trecu pierzându-se sub podul Europei, 
ducând la remiză vagoanele unui tren de Trouville. lar 
dincolo de pod atinse o locomotivă venită singură din 
Depou, ca o călătoare singuratecă, cu alămurile şi oţelurile 
sclipitoare, fragedă şi gătită de drum. A-ceasta se oprise 
cerând acarului, prin două bufnituri scurte, cale deschisă, 
iar acarul o trimise după trenul ei format la peronul de sub 
şopronul cu linii duble. Era trenul de patru şi douăzeci şi 
cinci, pentru Dieppe. Un val de pasageri se-mbulzeau; 
cărucioarele cu bagaje huruiau pe peron. Cerul se 
posomorise înspre Batingnolles; o pulbere crepusculară, 
înnecând fațadele, părea că se lasă peste evantaiul şinelor 
de fier, pe când în negura aceasta, departe, se încrucişau 
într-una plecările şi sosirile. Deasupra marilor şoproane şi-a 
Parisului înegrit, se învălătuceau trâmbe de fum 

— Nu, nu, lasă-mă, murmură Severina. 

Puţin câte puţin, fără a rosti un cuvânt, el o cuprinse într-o 
îmbrăţişare mai strânsă, aţiţat de căldura trupului tânăr. 
Femeia îl ameţea cu mireasma cărnii ei şi îl întărită şi mai 
mult în timp ce-şi strângea coapsele pentru a se desprinde. 
Cu o smucitură o luă de la fereastră şi închise geamul. 

Gura lui dăduse peste gura ei, îi strivea buzele, 9 trăgea 
către pat. 

— Nu, nu suntem la noi, repetă ea. Te rog, „nu aici în 
cameră străină! 

Ea însăşi era ca ameţită, îngreuiată de hrană şi de vin, 
încălxită de goana prin Paris. Încăperea prea caldă, masa 


pe care zăcea dezordinea prânzuhli neprevăzut, călătoria - 
totul o înfiecbânta şi o înfiora. Şi totuşi femeia refuza, se 
împotrivea, chircită pe marginea patului într-o răzvrătire 
sperioasl de a cărei cauză nu şi-at fi putut da seama. 

— Nu, nu, nu vreau. 

EI, cu smgele în clocote, îşi stăpânea mâinile grele: 
Tremura, şi ar fi zdrobit-o. 

— Proasto, eine-o să ştie? Facem patul la loc. 

De obicei ea se dădea cu o calmă supunere, la ei, la Havre, 
după dejun, când el era de serviciu noaptea. Se dădea, 
pare-se, fără plăcere pentru ea, dar arăta o moliciune 
fericită, o afectuoasă consimţire pentru a-i fi pe plac. lar pe 
el îl înfâerbânta în momentul acesta faptul că o simte aşa 
cum niciodată nu mai fusese: aprinsă, vibrândă de pasiune. 
Reflexul negru al părului ei umbrea ochii calmi de merişor, 
iar gura-i sângera în ovalul blând al figurii. Bărbatul avea 
dinainte-i o femeie pe care n-o cunoştea. De ce se 
împotrivea dare? 

— Spune, de ce? Avem timp îndeajuns. 

Atunci, în prada unei inexplicabile îngrijorări, Y. Bătându- 
se aiurită ca şi cum nu s-ar fi cunoscut nici pe sine, femeia 
scoate un geamăt de durere adevărată care-i făcu pe om să 
se astâmpere. 

— Nu, nu, te implor, lasă-mă... Nu ştiu, mă îrmănirmai 
gândul că în momentul acesta... Nu, n-ar fi bâne. 

Amândoi căzuseră pe marginea patului. El îşi trecu mâna 
pe chip ca pentru a potoli jarul din obraji. Vâzân-du-l 
cuminţit, ea, drăguță, se plecă şi îl sărută pe faţă vrând să-i 
arate că-l iubea ca înainte. Statură astfel eâte-va clipe fără 
să îşi vorbească, pentru a-şi veni în fire. El apucase mina 
stingă şi se juea cu un inel veehiî, de aur, un şarpe de aur 
eu-n eăpşGE de rubine, pe care femeia îl purta pe acelaşi 
deget cu verigheta. Îl ştia acolo diniot-deansa 

— Şarpele meu micuţ, glăsui Severina cu glas involuntar, 
ea-n vis, erezând că el se uită la inel şi simțind nevoia 


poruncitoare de a vorbi. Mi j-a dăruit la Croi îi de Maufras 
când am împlinit şaisprezece ani. Ff. 

— Nih. luf/ridW-ă mirat, capul. 

— Cine? Prezidentul? 

Când ochii soţului se fixa,„-” într-ai ei, femeia tresări brusc. 

Simţi un fior îngfteţândii-i obrajii. Vru să răspundă şi nu 
găsi nimic, gftuită de un fel de parstftzâe. 

— Păi, urmă el, mi-ai spus întotdeauna că mamă-ta îţi 
lăsase inelul. 

Putea şi-n clipa asta să-ndrepte vorba scăpată într-un 
moment de uitare de sine. I-ar fi fost deajuns să râdă, să 
facă nebunii. Dar ea se încăpăţână, inconştientă, ne mai 
fiind stăpână pe sine. 

— Dragul meu, nu ţi-am spus niciodată că mi-ar fi lăsat 
mama inelul. 

Roubaud o fixă brusc. Se îngălbeni. 

— Cum? Nu mi-ai spus niciodată?... Dar mi-ai istorisit de 
douăzeci de ori!... Nu e nici o nenorocire că ţi-a dat un inel 
prezidentul. El ţi-a mai dat şi altele... 

Dar de oe mi-ai ascuns adevărul? De ce m-ai minţit 
spunându-mi că e de la mamă-ta? 

— N-am vorbit de mama, dragul meu, te înşeli. 

Încăpăţânarea ei era prostească. Îşi dădea seama că se 
pierde, că el îi citeşte limpede-n suflet. Ar fi vrut să înghită 
înapoi vorbele, nil mai avea răgaz. Vedea cum trăsăturile lui 
se descompun. Mărturisirea ţâşnea fără vrere din întreaga-i 
făptură. lar el, groaznie, revenit deodată stacojiu de parcă 
sângele ar fi năvălit din artere, îi apucase mâinile şi-o 
privea de aproape pentru a urmări mai lesne, în rătăcirea 
sperioasă a ochilor ei, ceea ce femeia nu glăsuia. 

— Pentru numele Domnului', îngână el, pentru nu mele 
Domnului! 

Ei îi fu frică, îşi plecă faţa vrând să şi-o ascundă, sub braţ, 
bănuind lovitura de pumn. Un fapt mic, miti-tel, 
neînsemnat, uitarea unei minciuni în legătură cu i-nejul, 
trădase din câteva cuvinte schimbate, adevărul, Lui i-a fost 


deajuns un minut. Îi trânti în neştire doi pumni. În trei ani 
nici nu o atinsese, şi o zdrobea acum, orbit şi îmbătat, într-o 
pornire de brută, de om cu mâini greoaie care au împins 
altădată vagoane. 

— Dumnezeul tău de târfă! Te-ai culcat cu el...! 

Te-ai culcat cu el! Te-ai culcat cu el! 

Se înfuria tot mai mult repetând cuvintele acestea şi 
prăvălea pumnii de fiecare dată ca pentru a-i împlânta în 
carnea ei. 

— Gu un hodorog de bătrân, Dumnezeul tău, târ fă! Te-ai 
culcat cu el!... Te-ai culcat cu el! 

Vocea îi era sugrumată din pricina mâniei, şi mai mult 
şuiera cuvintele decât le pronunţa. Abia atunci auzi „Il că, 
îndoită sub lovituri, ea rostea: nu. Femeia nu gă-s (|; i alt 
mijloc de apărare; tăgăduia ca el să n-o ucidă. lar strigătul 
ei, încăpăţânarea ei în a minţi, îl înebuniră cu totul. 

— Spune că te-ai culcat cu el. 

— Nu! Nu! 

O prinsese din nou, o ţinea şi-o împiedica să cadă eii faţa în 
aşternut. 

— Biată fiinţă ce vrea să se ascundă. 

O silea să-l privească. 

— Spune că te-ai culcat cu el. 

Dar, îunecând printre mâinile lui, femeia vru să fu-X& spre 
uşă. Dintr-o săritură el o ajunse cu pumnul ridicat; şi, 
îndârjit, c-o lovitură, acolo, lângă masă, o do-borf. Se 
năpusti asupra ei şi-o apucă de păr pentru a 

1 ini uila podea. Rămaseră astfel o clipă jos, faţă-n faţă, 
fără a se mişca. Şi, în liniştea groaznică, se auzi larma 

(I relor Dauvergue care cântau şi râdeau şi al căror pian i. 
Va din întâmplare, dedesubt, destulă gălăgie pentru a 
înnăbuşi bufniturile luptei. Glara cânta bucăţi de exerciMu 
iar Sofia o întovărăşea. 

— Spune că te-ai culcat cu el. 

Ea nu mai cuteza să spună nu, şi nu răspunse. 


— Dumnezeul tău, mărturiseşte că te-ai culcat cu ol, >-! 
De nu. 

— 'Te spintec! 

Ar fi ucis-o; ea citea asta limpede în privirile lui. Zflrise în 
cădere, cuțitul nou pe masă; văzu iarăşi strălucirea lamei şi 
i se păru că bărbatul întinde braţul. La- 

'ilatea, sila de ea, de tot, o năpădiră. Simţea nevoia dei 
lirşj. 

— Ei, da, e adevărat, lasă-mă să mă duc. 

Atunci fu grozăvie. Mărturisirea pe care el o cerea cu uâl.|] 
violenţă îl izbise în plină faţă ca ceva imposibil i monstruos. 
Niciodată nu şi-ar fi închipuit parcă o ata-rr nenorocire. Îl 
dădu pumni în cap, o lovi de un picior „I mesei. Ea se 
zbătea; el o trase de păr prin cameră, prăvâălind scaunele. 
De câte ori ea făcea o sforţare să se ridice, el 9 arunca 
iarăşi pe duşumea, cu un pumn. Şi lotul. 

— Gâfâind, cu dinţii încleştaţi, într-o furie sălbatică, 
prostească. Masa smucită era cât pe-aci să răstoarne fi 
soba. Pe un colţ al bufetului rămase păr şi sânge. După ce 
îşi mai veniră în fire, buimăciţi de groază, sătui de a lovi şi 
de a fi lovită, se târâră până aproape de pat, ea îot pe jos, 
deşelată, el ghemuit, ţinând-o încă bine. Răsu-flară. Jos, 
muzica urmă, râsctele, sonore, tinereşti, hohoteau. 

Cu o smucitură Roubaud o urcă pe Severina şi o înghesui 
în stinghia patului. Pe urmă, în genunchi, peste ea, abia 
putu vorbi. N-o mai bătea, o chinuia cu întrebările din 
nevoia nepotolită de a şti. 

— Vasăzică, te-ai culcat cu el, târfă. Spune, spune că te-ai 
culcat cu moşneagul... Şi la ce vârstă, ai? De mică, de mică, 
nu-i aşa! 

Brusc, ea izbucnise In lacrimi; suspinele o împiedicau să 
răspundă. 

— Dumnezeul tău, nu vrei să-mi spui? Nu-i aşa, n-aveai 
nici zece ani când îi făceai plăceri bătrânunii? De aceea te 
creştea în răsfăţ - pentru porcăriile loâ'f-Dtimnezeul tău, 
spune, că iar încep! 


Ea plângea, nu putea să scoată un cuvânt. El ridică braţul 
şi-i mai dădu o palmă. Pentru că nu căpătă vreun răspuns, o 
plesni dr> trei ori şi de trei ori repetă întrebarea: 

— La ce vârstă te-ai culcat cu el, târfă! Spune! Hai. 

— Spune odată! 

De ce să se opună? Viaţa fugea din ea. Cu degete-tp-i 
butucănoase de fost lucrător, el i-ar fi smuls şi inima din 
piept. Şi interogatoriul continuă: ea spunea to-'tul. 
Cuprinsă într-atâta de ruşine şi teamă îneât abia îi puteai 
auzi vorbele. lar el, măcinat de gelozia-i cruntă, se 
îndărătnicea în a suferi şi mai mult: nu ştia niciodată 
deajuns, o silea să revină asupra amănuntelor, să 
pre-”Sizeze faptele. Urmărea spovedania, cu urechea 
lâng&t buzele nenorocitei, cu pumnul ridicat, gata să o 
lovească dacă femeia n-ar fi urmat. 

Defila din nou trecutul de la Doim iile: copilăria şi 
tinereţea. 

— A întâmplat în fundul marelui parc? I”a cotitura 
vreunui coridor din castel? Şi-a pus oare prezidentul ochii 
pe ea de când a murit grădinarul şi de eând a păstrat-o şi a 
crescut-o lângă copila lui 7 Prostia Fnce-pase -cu sigurenţft 
în zilele cânţi celelalte fetiţe fugeau în toiul jocului, Ja 
apariţia bătrânului, şi tind ea, zâm-ltiloare, cu botişoru-n 
aer, aştepta să fie ciupită de obraji. lar mai târziu, dacă ea 
îndrăznea să-i vorbească deschis, dacă obținea de la el totul 
- nu era oare pentru că -”? Imtea stăpână? Oh, infectul 
bătrân care se lăsa giUijjr. I-lii ca un bunic, care o privea pe 
fetiţă cum creşte şph ochii lui, pipăind-o, pângărind-o puţin 
câte, puţin, ceas !Il ceas, fără să aibe răbdarea ca ea să fie 
coaptă! Roubaud gâfâia. 

— Ei, şi la ce vârstă, repetă, la ce vtrstâ? 

— La şaisprezece ani şi jumătate. 

— Minţi. 

Să mintă! Doamne, dar pentru ce? Ea înaltă d'ui umeri, 
cuprinsă de nepăsare şi de-o silă imensă. 

— Dar unde s-a întâmplat pentru întâia oară? 


— La Croix-de-Maufras. 

El şovăi o clipă; buzele-i se frământau; o lucire iiic îi 
împăienjenea ochii, -! Dar vreau să-mi spui ce ţi-a făcut. 
Femeia nu răspunde. lar pentru că el o ameninţa u pumnul: 

— N-ai să mă crezi. 

— Spune... Cum, n-a putut nimic? 

Ka răspunse printr-un semn din cap. Da, chiar aşa. 

I ttuoci Roubaud se încăpăţână să stăruiască, vru >4 

UMoaacâă întâmplarea, până la capăt, cobori la cuvinte 
crud. Li întrebări ruşinoase. Ea nu mai descleşta dinţii, 
continua să spună prin semne da sau nu. Poate că dupăic 
ca va mărturisi totul, se vor simţi şi unul şi altul uşu- I. Ii. 
Dar el suferea cu atât mai mult în urma amănuntelor, cu cât 
ea credea că ele constituie o uşurare. Legăiun normale, 
complecte, l-ar fi hărțuit pe Roubaud cu o vi/iune mai puţin 
crâncenă De. Sfrâul nimicea totui, N. I “i rkutcea ta carnea 
lui cuţitele otrăvite ale gelnzii Aiiiui > (i'.pR. N isc. De acum 
nu va mai trăi liniştit, va i mereu imagioea seârnavă. 

— Ah, Dumnezeul tău... Dumnezeul tău!... RHitc, nu, nu! 
E prea mult! Nu se poate! Ajx>i deodată, o zgudui. 

— 8ar, Dumnezeul tău de târfă, de ce te-ai orikilat eu 
mine?... E o mârşăvie eâ m-ai înşelat astfel... Sunt hoaţe la 
închisoare care n-au atâtea pe conştiinţă... IVasăzică, îţi era 
silă de mine, vasăzieă nu mă iubeai?... Spune, de ce m-ai 
luat? 

Ea schiţă o mişcare confuză. Parcă mai ştia în momentul 
acesta? S-a măritat cu el, fericită că scapă de celălalt. Sunt 
atâtea lucruri pe care n-ai vrea să le faci şi pe care le faci 
deoarece sunt altele şi mai nesuferite. Nu, nu-l iubea; iar 
ceea ce se ferea să îi spună era că, ifărâă întâm'plarea cu 
prezidentul. 

— Nu ar fi primit niciodată să îi fie nevastă. 

— El, nu-i aşa? El ţinea să te gospodărească. A dat peste 
un nătărău... Hm, vroia să îţi facă un rost şi treaba să 
urmeze. Şi-a urmat, nu? Atunci când te-ai dus de două ori 
acolo? D-aia te lua? 


Femeia mărturisi printr-un QOU semn. 

— Şi tot de aceea, te poftea şi acum? Ar fi eontinuat 
porcăriile şi, dacă nu te voi gâtui, o să continue. 

Mâinile lui chircite se-ntindeau s-o apuce de gât. Daide 
data asta ea se revoltă. 

— Lasă-mă, eşti nedrept. Nu am fost eu aceea care n-am 
vrut să merg? Adu-ţi aminte că tu mă trimiteai şi că a 
trebuit să mă supăr. Vezi bine că eu nu mai vroiam. Se 
isprăvise. Niciodată, niciodată, nu aş fi vrut. 

Roubaud simţi că femeia rosteşte adevărul, dar a- ceasta 
nu-l uşura deloc. Durerea groaznică, fierul care îi rămânea 
în piept, cele ce -se petrecuseră între ea şi bătrân, erau 
ireparabile. Fără să o slăbească, se apropiase de chipul ei, 
fascinat, mânat parcă de dorinţa de a regăsi în sângele 
vinişoarelor-ei albastre, tot ce-i mărturisise. Şi omul 
murmură, obsedat, aiurit: 

— La Croix-de-Maufras, în încăperea roşie... O cunosc, 
fereastra dă spre drumul de fier, patul e-n faţă. 

Şi acolo, în camera aceea... Înţeleg de ce el spunea că-ţi 
lasă casa. Ai binemeritat-o. Putea să-ţi îngrijească golo ganii 
şi să te înzestreze; se cuvenea... Un judecător, un om cu 
multe milioane, aşa de respectat, aşa de învă tat, aşa de 
bine pus! Să-ţi pierzi mintea, nu alia. Şi, ia spune, nu era 
tată) tău? 

Severina făcu o sforţare. Se ridică, îl împinse cu o putere 
neobişnuită pentru slăbiciunea ei de biet suflet învins. 
Protestă cu vigoare. 

— Nu, asta nu! Altminteri, tot ce vrei. Bate—-mă, omoară- 
mă! Dar nu spune aşa! Minţi! 

Roubaud îi ţinuse o mână într-ale lui. 

— Dar ce, tu ştii ceva.'- Tocmai că te-ndoieşti. 

Şi când femeia îşi trase nuna, el simţi inelul, şarpele mic 
de aur cu capul de rubin, uitat la ea în deget, ti smulse şi-i 
fărâmă cu tocul într-o nouă pornire. Se p, imbă apoi de la 
un capăt ia altul al încăperii, tăcut şi aiurit. 


Prăbuşită pe marginea patului, ea îl urmărea ea ochii 
mari. lar liniştea penibilă, dură. 

Mânia lui Roubaud nu se domolea câtuşi de puţin. Di 
Fndată ce ea părea că se risipeşte puţin, se accentua 
repede, asemenea beţiei, în unde mari ce-] prindeau în v 
iitef. Nu se mai stăpânea, străpungea golul, în prada 
violenţei care îl chinuia. Nu simţea decât nevoia de-a face 
pe plac bestiei ce urla în adâncul făplurei lui. O trebuinţa 
fizică, imediată, ca o poftă de răzbunare, îi raă-in. | hupul şi 
nu-i va mai da pace până n-o va împăca. 

Fără să se oprească, îşi bătu tâmplele cu pumnii >i-n/ina 
cu o voce trudită: 

— Ce să fac? Ce să fac? 

Deoarece n-o omorâse pe femeie înainte, n-o va m II omori 
acum. Laşitatea de a o lăsa în viaţă îl îndirja, oflcl ora 
laşitate la mijloc, laşitate pentru că ţinea încă ia pielei târfei 
lui pe care nu o gâtuise. Totuşi nu putea s-o mai ţie. S-o 
izgonească, s-o alunge în stradă, să n-o mai vadă? Un nou 
val de suferinţă îl cuprinse, o greață fără margini punea 
stăpânire pe el la gândul că n-o să procedeze nici astfel. 
Dar atunci, cum? Să primească ruşinea de-a pleca înapoi la 
Havre, cu femeia, şi să continue a ui) aceiaşi acoperiş cu ea 
ca şi cfâid nimie nu se-n-iMiip/. Tir? Nu, nu, ni. Li bine 
moartea pentru amândoi, chiar acum! FE] 'zgudui o atare 
obidă îneât strigi mai tare, liurit: 

— Ce să fac? Ce să fac? 

De pe patul pe care rămăsese, Severina îl urmărea mereu 
cu ochii ei mari. În calma afecţiune camaradereas- 

! eS pe care i-o nutrea, femeii îi era milă de durerea f-ără 
de margini care îl zbuciuma. l-ar fi iertat vorbele grele -şi 
loviturile dacă spovedania ei l-ar ff tulburat mai puţin. Ea, 
molatecă şi supusă, ea care de plăpândă se îneo-voiase în 
faţa poftelor unui bătrân, care mai târziu s-a lăsat măritată 
doar din dorinţa de-a aranja lucrurile, nu pricepea rostul 
unei atari porniri de gelozie pentru greşeli trecute de care 
ea se caia; şi, fără viciu, cu carnea încă nedeşteptată, în 


semi-Inconştienţa ei de copilă blân-dă, casta mai presus de 
orice, se uita la bărbatul ei care se învârtea de colo până 
colo, furios, aşa cum s-ar fi uitat la un lup sau la cine ştie ce 
lighioană. După fiecare întoarcere el se regăsea dinaintea 
ei lângă pat. Iar ea îl aştepta. Cuteză să-i vorbească. 

— Dragul meu, ascultă-mă. ' 

Roubaud n-o auzea. Pornea în capătul celălalt al încăperii, 
ca un pai în bătaia furtunii. 

— Ce să fac? Ce să fac? 

În sfârşit, ea îl apucă de mână şi-l ţinu un minut. 

— Dragul meu, haide, n-am refuzat eu să mă duc? ]... 
Niciodată nu m-aş fi dus, niciodată? Pe tine te iubesc. 

Şi se făcea drăgăstoasă,. Îl atrăgea, ridica buzele s-o. 
Sărute. Dar, căzut lângă ea, ei o respinse cu o mişcare de 
groază. 

— Hm, târfă, acum ai vrea... Adineauri n-ai vrut, nu aveai 
nevoie de mine... Şi acum ai vrea să mă iei cu binele no? 
Când ţii un om sub mină cu asta, îl ţii zdravăn. Dar mi-ar fi 
scârbă să merg cu tine f Da! 

Sunt sigur că mi-ai otrăvi sângele. 

Se-nfiora. Gându] s-o aibe, imaginea trupurilor lor 
prăbuşite pe pjt, îl străpunse ca o văpaie. Şi-n noapte* 
tulbure a cărnii, în adâneui dorinţei lui care sângera,; 
pângărită, se înălţă deodată necesitatea morţii. 

— Ca să nu erăp eu mergând iarăşi cu tine, tvcl bule să-l 
răpim în primul rând pe celălalt... Trebuie 1 să! Răjpun, să- 
J răpus f! 

Glasul i se urea; repetă cuvântul, tare, sporit, ca şi cum 
cuvântul acesta, adfueâmhj-i o dezlegare, îl liniştea. Nu mai 
vorbi, merse-neet până la masă şi privi eu-fmtl 2 eâmi lamă 
srflpea. O” im gest maşma-l îl fnefeise şi 36 

II puse în buzunar. Stătea în loc, pe gânduri, cu mâinile 
milfibăninde, cu privirea departe. Două mari cute îi iau 
fruntea. Se duse la fereastră şi se plantă acolo, In răcoarea 
amurgului. Dinapoia lui, femeia se sculase, i U|tdnsă iar de 
teamă; ne-ndrăznind să-l întrebe căutând rhicească ce 


anume se petrecea în craniul lui, A. Ştepridlcată şi ea, cu 
faţa spre întinderea boitei. 

În noaptea ce începea să cadă, casele se îmbrăcau jti 
negru, întinderea imensă a gării Se acoperea de o neviorie. 
Mai cu seamă către Batingnolles traşeea pro-i era parcă 
înecată în cenuşe; începea să se şteargă.', u ia podului 
Europei. Înspre Paris un ultim reflex lei ofilea geamlâcurile 
marilor hale acoperite, în timp dedesubt umbrele se lăsau 
compacte. Licăriră seanţei i aprinse becurile de gaz pe 
peroane. O lumină alba acolo: era lanterna de la maşina 
trenului pentru 1'„l>l>c, tixit de călători, cu perdelele trase, 
aşteptând ! i-mii. [lu] de plecare al sebşefului de serviciu. Se 
produ-rfl încurcături: semnalul roşu al acarului închidea 
lliiiu în. Timp ce o locomotivă mică venea să-şi ia vagoa-iii 
drum de-o manevră greşită. Trenuri se UIMII ml r-iina în 
umbra tot mai deasă, prin inlănţui-cie linii, printre şirurile 
de vagoane încremenite care iau pe liniile moarte. Plecă 
unul spre Argenteuâl, llluj spre Saint-Germain; sosi unul, 
imens, de -la Cher-> niiialole, fluierăturile, goarnele, se 
înmulţeau. ! protUCindeni, una câte una, ţâşneau lumini 
roşii, verzi, /j. Illii'iu-; dlx> era o confuzie la ora aceasta 
tulbure din-ifllUfjj şi noapte, şi se părea că totu] se va 
zdrobi, şi. (lingea, se desprindea cu aceeaşi mişcare do- 
HIIMI. I, insinuantă, vagă în cadrul asfinţitului. Dar lumina. 
I acarului te |terse, trenul pentru Dieppe fluieră, pIWC în 
mişcare. Din ceru] palid începură a cădea stropi '/. ! ploaie. 
Noaptea va fi jilavă. 

Ciad lUnjbaud se întoarse, avea chipul mahmur 1iH'.Il. 
II fi năpădit umbrele uopţii. Se botărâse. F” ii zilei ce Btitca 
şi apună, se uită la ceasul de cuei!i ll glas tare: 

Cinci şi douăzeci. 

Severitta oare nu îndrăznea să-l întiebe. Îi urmă-iin-ţi c-u 
priviri fngrijate. Îi _259? Zu scotocind ta şi scoțând hârtie, o 
sticlă cu cerneală, un toc. 

— Na! Scrie! 

— Gui? 


— G să-i scrii lui... Aşează-te! 

Şi, cum ea se depărta instinctiv de scaun, fără sâ*şi dea 
încă seama ce o să-i ceară, el o trase şi-o aşeză la masă cu 
atâta putere îneât ea rămase pe loc. 

— Scrie. „Plecaţi astă seară cu expresul de şase, treizeci şi 
nu vă opriţi decât la Rouen”. 

Ea ţinea tocul dar mâna-i tremura, frica îi era sporită şi 
mai mult de necunoscutul săpat în faţa ei prin cele două 
rânduri. Îndrăzni să ridice, imploratoare, capul. 

— Dragul meu, ce vrei să faci?... Spune-mi, te rog... 

El repetă poruncitor, ne-nduplecat: 

— Scrie, scrie. 

Pe urmă cu ochii pironiţi într-ai ei, fără mânie, fără cuvinte 
grele, dar cu o încăpățânare a cărei greutate o nimicea:; 

— Ai să vezi ce-o să fac... Şi, înţelegi tu, ceea ce o să fac, 
vreau să fac împreună cu tine... În felul acesta vom rămâne 
unul lângă altul, legaţi strâns între noi. 

O îngrozea. Femeia se scutură din nou. 

— Nu, nu, vreau să ştiu. Nu scriu până nu-mi spui. 

Atunci, îneetând a-i vorbi, el îi luă mâna, o mână plăpândă 
de copil, şi-o strânse în pumnul lui de fier ca într-o 
menghină, gata să i-o zdrobească. Infiltra crâncen în car 
nea ei voinţa lui. Femeia scoase un strigăt. Totul se frângea, 
totul se prăbuşea în ea. 

— In ignoranţa şi în blândeţea ei, nu putea decât să se 
supună. Instrument al dragostei şi instrument al morţii. ! 

— Scrie, scrie. 

Şi ea scrise, scrise greu cu biata-i mână îndurerată. 

— Bravo, frumos, glăsui el după ce luă scrisoarea. 

Acum aranjează puţin aci şi pregăteşte totul. Viu să te iau. 
Era cât se poate de calm. Potrivi dinaintea oglinzii nodul 
de la cravată, îşi puse pălăria şi plecă. Ea îl auzi cum încuie 

uşa de două ori şi cum ia cheia. Noaptea cobora tot mai 
mult. Ea rămase o clipă-n lor, cu urechea aten-28 t& la 
toate zvonurile de afară. Alături, la vânzătoarea de gazete, 
era un seâncet continuu, înnăbuşit: fără îndoială, vreun 


căţeluş uitat. Jo, la Dauvergne, pianul amuţise. Se auzea 
acum un zgomot vesel de tacâmuri gospodinele făceau 
treabă la bucătărie, Clara preparând o tocană de berbec, 
Sofia curăţind o salată. lar Severina le auzea cum rând, 
nimicită în obida nopţii care cădea. 

Jka şase şi un sfert locomotiva expresului de Havre lunecă 
de sub podul Europei, trimisă şi fixată la garnitura ei. Din 
cauza îmbulzelii, trenul n-a putut fi adăpostit sub şopronul 
cu linii duble. Aştepta acolo, sub cerul liber, lângă peronul 
eare se prelungea în bezna unui cer de cerneală. Se auziră 
ordine răspicate ca să se adaoge un vagon. Neclintită, 
locomotiva expresului ţâşnea'printr-o supapă o trâmbă 
uriaşă de aburi care se învălătucea în noapte, presărând cu 
lacrimi albe doliul nemărginit al bolţii. 

La şase şi douăzeci Roubaud şi Severina veniră. Ea dăduse 
cheia mamei Victoria trecând pe dinaintea close-telor din 
sala de aşteptare; iar el o trăgea cu aerul grăbit ii 
Mrbatulul întârziat din pricina nevestei. El, nerăbdător 
ţâfii.) s, cu pălăria dată pe ceafă, ea cu faţa acoperită, 
şovăielnică, frântă parcă de oboseală. O puzderie de căiă- 
tori se înşira pe peron. Se amestecară-n mulţime şi o luară 
de-a lungul vagoanelor căutând cu privirea cu compar- 
miiPiit gol de-a întâia. Peronul se însufleţea, hamalii răs- 
Minuu în furgonul din faţa cărucioarelor cu bagaje, un 
supraveghetor se îndeletnicea cu instalarea unei 
numeroase familii, subşeful de serviciu, cu lanterna de 
semnal în mână, arunca o ochire asupra garniturii. 

Roubaud găsise, în sfârşit, un compartiment gol şi vrojJa s- 
o urce pe Severina - când fu zărit de şeful gării, fi. 
Vandorpe, care se plimba pe-acolo cu ajutorul său de Lii 
liniile duble, d. Dauvergne, amândoi cu mâinile la spa- 
f<urmărind manevrarea vagonului ce se adăuga la 
garnitura. Schimbări saluturi şi fu nevoie să se oprească 
pentru a sta de vorbă. 

Discutară întâi despre afacerea cu subprefectul, a-faoere 
eare se sfârşise cu bine. Fu apoi vorba de-un aeci-dent „are 


se întâmplase azi de dimineaţă la Havre şi pe telegraful îl 
transmisese: unei locomotive, Lisona, oare era pusă joia şi 
sâmbăta la expresii] de şase şi trei-zeci. 1 se rupsese un 
resort tocmai când trenul intra îa gară; iar repararea ei 
avea să-i înţepenească acolo doua zile încheiate, pe 
mecanicul Jaques Lantier, un oageeta-ţean aliui Roubaud,. 
Şi pe fochistul Pecqueux. Omul babei Victoria, în picioare, 
lingă uşa oonapgrtinaantujui, Se-veri na stătea în aşteptare 
pe-câod bărbatul oi afecta faţă de domnii aceia multă 
bunăvoie, ridieând tonul, râzând. Dsjr se produse o 
zguduitura; trenul fu dat în urmă eu câţiva metri; 
locomotiva împinse spre primele vagoane, vagonul caro 
fusese adăugat, nr. 293, eu-n cupeu rezervat. Henri 
Dauvergne care însoțea trejiui, în calitate de cO. Iductor- 
şef, recunoseând”o pe Severina sub voaJeta ei, o ferise de a 
fi strivită de uşa larg deschisă, pe urmă, sar/îndu-se, 
zkabâad foarte ţmHtieae, o lămuri că sns-zi-su] cupeu era 
destinat unuia dinii? Administratorii Companiei care îi 
ceruse cu o jumătate oră înainte de plecarea trenului, fia 
râse-neet, nervos, fără pricină, iar ei so duse după ireburi, 
foarte îneântat; îşi spusese de multa ori că ea ar fi o 
gospodină foarte plăcută. 

Ceasul arăta şase şi douăzeci şi şapte. Mai erau trei 
minute. Roubaud care pândea de 3a distanţa uşile sălilor de 
aşteptare, în vreme ce discuta cu şeful gării, îl lăsă brusc pe 
acesta şi se îndreptă spre Severina. Dar vagonui se 
depărtase, astfel că fu nevoit să meargă câtăva paşi până în 
compartimentul gol. Şi, cu spateâe-otors, o ghiontea pe 
femeie şi-o împinse cu-n pumn pe când, la supunerea ei, ea. 
Se uita instinctiv înapoi să vadă care-i cauza. Sosise un 
călător întârziat cu o pătură sub braţ, cu gulerul paltonului 
ridicat, cu marginea pălăriei cob”-rHă pe sprâncene aşa de 
mult incit nu vedeai din chipul său, în lumina pâlpâitoare a 
lămpilor, decât un erimpei de barbă albă. Totuşi d. 
Vandorpe şi d. Dauvergne îna-iiHară în ciuda vizibilei 
dortnţi a călătorului de a nu fi văzut, îl urmară iar el nu-i 


salută decât în faţa cupeului rezervat în care se urcă 
grabnic. Era el. Trenjiirind, Se-vorina căzuse pe-o 
banchetă. Bărbatul îi frâagea braţul ca te cleşte, înfiorat de 
anume dorinţi gâfâiror acum când era sigur de satisfacerea 
poftelor Jul. 

PesJe un minut avea să bată jumătate de ora. U, se 
încapă) îmt şi întindă gazetele de s&arlL. Oţi- ' ra călători se 
plimbau încă dealunguJ peronului pentru Isprăvi ţigările. 
Se urcară: din ambele capete ale tre-eului auzeai cum 
paznicii închid uşile. lar Roubaud care avusese surpriza 
neplăcuta dea zări în compartimentul „cesta pe care îl 
credea gol o formă întunecată într-un ungher, tăcută, 
nemişcată, nici vorbă o femeie în doliu, nu-şi putu stăpâni o 
exclamaţie de ciudă când uşa fu deschisă din nou şi când un 
paznic făcu vânt înăuntru unei perechi, un bărbat dolofan 
cu consoarta-i la felt care se prăbuşiră gâfâind pe banchete. 

Trenul era pe punctul de a porni. Ploaia, foarte măruntă; 
reîncepuse, învăluind întinderea, vastă şi întunecata, 
străpunsă neincetat de trenuri. Nu zăreai decât geamurile 
lor luminate - un lanţ de ferestruici în mişcare. Mijiră lumini 
verzi; câteva lanterne pâlpâiau pe pă-mânt. Şi nimic 
altceva, nimic decât imensitatea neagră *Jin care ţâşneau 
şoproanele cu linii duble. Totul era cufundat în negură. 
Erau înnăbuşâte până şi zgomotele. Nu se mai auzea 
duduitul locomotivei care îşi slolxwea supape! * zvârlmd 
trâmbe de aburi. 

Subşefiil de serviciu, ridică lanterna pentru ca me canicul 
să ceară drum deschis. Două fluierături - S, co lo, lingă 
postul acarului, lumina roşie dispăru, ta” de ilta. Albă. In 
picioare, la uşa furgonului, cândi. Ştepta ordinul de plecare. 
Îl transmise. M* lujeri iarăşi, prelung, şi deschise 
regulatorul sm notiva. Porneau. Întâi mişcarea fu nesimţită. 
*if' fiul se clătină. Luneca sub podul Europei şi se înfundă 
spr< > tunelul din Batignolles. Nu mai vedeai din el, sân- 
gertnde ca nişte răni deschise, decât cele trei lumini de hi 
urmă. 


— Trâuogbiu) roşu. Câteva clipe încă putu fi urmărit în 
dâra mohorâtă a nopţii. Acum gonea departe. Ni? Mi-l mai 
putea opri. Dispăru. 

F*a Croii-tie-Maufrus, î,tr-e. Grădina pe care drumul de 
fier a tăâat-o în de”â, casa e aşezată pe-un dfefb *ş. 1 fie 
aproape de Imis îricât toate trenările care uree o; ia-r o 
căJâtorie e d*ajuns pentru a ţi se î,fâpări ,!i31 

În minte; cei care trec cu mare iuţeală o euaosc aşezată-n 
acelaşi loc, totdeauna închisă, lăsată parcă în părăsire, cu 
oboanele înverzite de răpăitul ploilor dinspre vest. E pustie 
şi pare a spori şi mai mult singurătatea a-cestui colţ 
pierdut, despărţit pe-o întindere de-o leghe în lung şi r. Ut 
de orice făptură timonă. 

Singură casa cancoirerului e aeoio, la oji-ul drumului pe 
care-] taie linia, drum ce duce la Doinville, la capătul 
distanţei de cinci kilometri. Scundă, eu pereţii crăpaţi, cu 
jgheaburile acoperişului roase de muşchi, ea e copleşită de 
singurătate şi jale în mijlocul unei grădini cu legume, 
împrejmuită de un gard viu. În grădină se află şi un puț, tot 
aşa de înalt ea şi casa. 

În seara aceea, pe-o vreme mohorâtă un călător care se 
dăduse jos la Barentin dintr-un tren de Havre, mergea 
întins pe drumul ce ducea la Groix-de-Maufras. Ţinutul nu e 
decât un şir neîntrerupt de vâlcele şi coaste, un soi de 
ondulări de teren. Linia ferată ferece rând ps rând pe 
dâmburi şi prin văi. De ambele margini ale drumului 
accidentele de teren, continue, eu urcuşuri şi co-borâşuri, 
îngreunează mersul. Senzaţia de mare singurătate sporeşte 
astfel; terenurile sterpe, alburii, rămân necultivate; 
mănunchiuri de copaci acopăr dealurile pe când de-a lungul 
văilor înguste se preling pârâiaşe adumbrite de sălcii. Alte 
dâmburi cretoase sunt complect sterpe, coastele se înşiruie 
pustii, în liniştea şi părăsirea morţii. lar călătorul, tânăr, 
voinic, grăbea pasul ca pentru a scăpa de tristeţea 
amurgului acesta mocnit pe întinderea dezolată. 

În grădina cantonierului o fată scotea apă din fân-tână. 


— O fată de vreo optsprezece ani, blondă, bine făcută, cu 
gura cărnoasă cu ochii mari, verzui, cu fruntea îngustă sub 
povara părului abundent. Nu era nicidecum frumoasă; avea 
şolduri solide şi braţe vânjoase ca de flăcău. De îndată ce îl 
zări pe călător, coborând pe potecă, lăsă găleata şi alergă la 
poarta din gardul de ostreţe. 

— Hei, Jaques! Exclamă ea. 

Omul ridicase capul. Părea să fie de vreo douăzeci şi şase 
de ani, era înalt de statură şi foarte oacheş. 

— Plăcău bine făcut, cu chipul rotund şi regulat, cu fălci 
prea puternice însă. Părul, ţepos ca şi mustăţile, şi tot aşa 
de des şi negru ea ele, îi sporea şi mai mult paloarea chipu- 
32 

Im Lai fi luat un domn de lume după obrajii-i fini, bf”e 
dacă n-ai fi descoperit urmele neşterse ale meşteşugului, 
petele de grăsime care îi îngălbeneau mâinile, mâni totuşi 
mici şi subţiri. Bună seara, Flora, zise el simplu. 

Dar ochii lui mari şi negri erau tulburaţi parcă de fum. 
Pleoapele îi clipiră, ochii i se feriră-n lături, stânjeniţi brusc, 
o stânjeneală vecină cu suferinţa. Făcu instinctiv mişcarea 
de-a se da înapoi. 

Ea, nemişcată, eu privirile aţintite spre el, obsertrosărirea 
involuntară pe care el căuta să şi-o stă-plnească ori de eâte 
ori se afla în faţa unei femei. Fata i serioasă şi tristă. Apoi 
pentru că, în dorinţa de i-şl ascunde încurcătura, el o 
întreba dacă mamă-sa e i, cu toate e-o ştia pe bătrâna 
suferindă, în nepu-tlnţfl de a ieşi. 

— Ea nu-i răspunse decât c-un semn din Mp, îi făcu loc să 
intre fără a o atinge şi se întoarse la pui. Tăcută, dreaptă, 
mândră. 

Jacques străbătu repede grădiniţa şi intră în casă. In 
prima încăpere, o bucătărie largă, unde ai casei mân-cuu şi 
trăiau, tuşa Fazia. 

— După cum îi spunea din copilărie - stătea singură lângă 
mamă, pe un scaun cu picioarele învelite într-un şal cald. 
Era o vară i L. llălui lui, una din familia Lantier. Fusese naşa 


lui şi Liluat lângă ea până băiatul împlinise şase ani şi, când 
tatii vi marna lui pierzându-se, el a rămas la Plassans unde 
urmă apoi cursurile şcolii de Arte şi Meserii. Flă-inl ii păstra 
o vie recunoştinţă şi spunea că ei îi datorează rostul ce-şi 
făcuse în lume. Când ajunse mecaniG clasa 1 la '„iipania de 
Vest, după doi ani petrecuţi la Căile ferate ! ini OrJeans, îşi 
găsi naşa, remăritată cu un cantonier, MIMM, trăind cu cele 
două fiice ale ei din întâia căsătorie, In văgăuna de la Oroix- 
de-Maufras. Astăzi, deşi în 

1 de abia patruzeci şi cinci de ani, frumoasa mătu-da 
altădată, aşa de puternică şi de bine făcuta, iiii.'. 1 să aibe 
şaizeci, şi era slăbită, ofilită, scuturată „in una d” junghiuri. 

Ea scoase un strigăt de bucurie. 

— Cum tu eşti, Jacques?... O, băiatul mamei, ce im ni nul 

El o sărută şi-i spuse că are, pe negândite, două zâle 
concediu. Lisona, maşina lui, ajungând azi de dimineaţă la 
Havre, suferise un accdâent, iar pentru că reparația va 
dura cel puţin o zi, n-o să intre în serviciu decât mââne 
seară la expresul de şase patruzeci. A ţinut să vină s-o mai 
vadă. Se va culca aci; n-o să se ducă la Barentin decât cu 
trenul de şapte şi douăzeci şi şase de dimineaţă. Strângea 
acum în mâinâle lui bietele mâini uscate ale ba-trânei şi-i 
spunea că 1-a îngrijorat foarte mult ultima ei scrisoare. 

— A, da, băiatul mamei, nu mai merge, nu mai merge 
deloc... Ce bun eşti că ai ghicit că mi-e dor de tine? Ştiam, 
însă, că ai multe pe cap şi nu cutezam să te chem. Bine că ai 
venit. Am atât de multe pe suflet! 

Se opri. Zvârli o privire de teamă spre fereastră. În 
arrâurgirea zilei, dincolo de linia ferată, bărbatul ei Misard 
şedea într-un post de cantonament. 

— Una din acele colibe de seânduri ridicate Ia intervale de 
cinci kilometri sau şase şi legate prin aparate telegrafice 
pentru a garanta bunul mers al trenurilor. 

Ca şi cum omul ar fi putut-o auzi, ea cobori înfrigurată 
vocea: 

— Sunt sigur că el mă otrăveşte! 


Jaques tresări uimit la auzul acestei mărturisiri, iar ochii 
săi, de asemenea întorşi la fereastră, fură din nou umbriţi 
de o tulburare ciudată, de fumuriul care pălea strălucirea 
lor neagră. 

— Hei, ce gânduri şi pe d-ta mătuşă Fazia? Mur mură el. 
Pare aşa de cumsecade şt de pipernicit! 

Trecu un tren spre Havre. Misard ieşi din colibă ca să 
închidă linia. Pe când urca panta pentru a pune în semnal 
roşu, Jaques îl privi. Un omuleţ amărât, cu păr şi barbă 
rară, spălăcită, cu figura brăzdată. Domol, umilit, 
respectuos cu şefii. Se întoarse apoi în coliba de seânduri ca 
să treaeâ pe tablou ora treceri şi să apese pe cei doi butoni 
electrici. 

— Unul care lăsa liber postului precedent, altul care 
anunţa trenul, postului următor. 

— Nu, tu nu îl cunoşti, reliiă mătuşa Fazâa. Iţi spun că el 
îmi dă cine ştie ce spurcăciune... Eu care eram aşa de 
Voinică îneât l-aş fi răpus, şi el un ciot ăe om. Un ] fleac, el 
mă răpune! 

Ea se înflăcăra şi, cuprinsă de o duşmănie innăbu- | fj 
temătoare, îşi golea inima, fericită în sfârşât că lata de 
cineva. Cum de i-a dat în gând să se marii* 

MI acesta care nu avea un gologan, care era,.,it ea mai 
în vârstă cu cinci ani decât el, cu doua 

1 Î. Un.” de şase ani, alta de opt? Au să fie în curând zece 
le când făcuse pozna - şi de atunci nu a trecut an fără 
părerr de râu: o viaţă de mizerie, un pustiu în una asta 
îngheţată a Nordului, unde dârdâia tot *ne-unde nu avea 
nici măcar o vecină cu care să vorBl muncise pe linie iar 
acum eâştiga o mie două sufranei pe an la canion; ea 
avusese, din capul locului ii. 1 cincizeci de franci pentru 
ridicatul şi cobori tul bai. Sarcină pe care o îndeplinea acum 
Flora. Într-atâta uimi şi prezentul şi viitorul; nici o altă 
speranţă; siânţa de a trăi şi-a crăpa aci, în văgăună, la o mic 
de [italic de alte vietăţi. Dar ea nu povestea mângâierile de 


If re HO bucura, înainte de cădea bolnavă, atunci când 
bărHi era la muncă şi când ea rămânea să păzească baMii. 
I, cu fotele; căci se bucura pe vremea aceea, de la 

RnuOQ L.. | Havre, pe toată linia, de o atât de mare faimă 
de li Micii” frumoasă îneât inspectorii de la drumul de fier 

1 ibltâau pe la dânsa: au fost şi certuri în jurul ei şi se luau 
tfl întrecere şi picherii din alt serviciu. Bărbatul nu li 
Idecurn o piedică; respectuos cu toată lumea, se stre- 

1”! 11; Î. Plecând şi întoreându-se fără a vedea nimic. 

Plăcerile se sfârşiscră; ea rămânea încremenită săplAnifnl, 
luni de-a rândul, în scaunul acela, în singurătate, nul cum 
trupul i se (opeşte ceas cu ceas, din ce îr. Ce mult. 

Da, da, repeţi ea, s-a pus pe capul meu şio sSmăuuă,A. 
Şn pipernicit cum e. 

Ihi Junii ii o făcu să arunce afară aceiaşi privire îniii Postu] 
din faţă îl vestea pe Mâsard că trece un „n nitprt Cui.; iar 
acu] aparatului de canton, pus în i I|l K't; ijfmj', Inase în 
sensul direcţiune! Omul olidrnăitul şi ieşi să anunţe trenul 
prin două sunete ir fnaml. In momentul acela Flora veni şi 
lăsă bariera. 

R/i trenul, un expres tăinuit de o curbă, care se-a? 

— Lun '/jjomot tot mai sporit. Trecu într-p licărilulj, 'f- 
rt'zguduind ampninţând să prăvale căruţa, în iureş de 
furtună. Flora se-ntorcea la legumele ei în. Vreme ce 
Misard, după ce închisese linia de sus, în urma trenului, se 
ducea să dea drumul liniei de jos stingând semnalul roşu; 
un nou zbârnâit, însoţit de mişcarea altui ac, îl vestise că 
trenul de acum cinci minute, trecuse dincolo de postul 
următor. Se întoarse, înştiinţa ambele posturi, făcu 
însemnările în tablou. Atât. Muncă întotdeauna la fel, pe 
care o făcea douăsprezece ore* la rând, trăind acoio, 
mâncând acolo fără a citi trei rânduri dintr-un ziar, fără a 
părea că în craniu-i turtit se zbate o idee, măcar. Jacques 
care altădată făcea haz cu naşa lui pe seama inspectorilor 
zăpăciţi de ea, nu se putu reţine să nu zâm-bească zieând: 

— Poate c-o fi gelos. 


Dar Fazia dădu din umeri în semn de milă pe când bieţii ei 
ochi se înseninau fără vrere. 

— Vai, băiatul mamei, ce tot spui tu?... El - gelos? El nu s-a 
sinchisit niciodată de vreme ce nu dă dea nimic din 
buzunar. 

Pe urmă, străbătută de un fior: 

— Rt Nu, nu, lui nu-i păsa. Lui nu-i pasă decât de bani... 
Dacă suntem supăraţi, vezi tu, e numai pentru că n-am vrut 
să-i dau averea moştenită de la tată-meu, a-nul trecut. Şi de 
atunci, după cum mă ameninţase, s-a abătut nenorocirea 
peste mine, căci am căzut bolnavă... N-am mai scăpat de 
boală, de atunci, da, tocmai de a-tunci. 

Flăcăul înţelese şi, întrueât credea că femeia e urmărită 
de închipuiri negre, căută s-o abată de la gândurile ei. Ea 
însă, clătina din cap vrând să arate că-i ferm convinsă. De 
aceea el îi spuse la urmă: 

— Bine, dacă vrei să se curme cearta, nimic mai simplu... 
Dă-i banii. 

(c) u o sforţare neobişnuită ea sări în picioare. Şi 
însufleţită şi aprigă: 

— Banii mei? Niciodată! Mai bine să crap... Hehei, ei sunt 
ascunşi, sunt ascunşi, sunt ascunşi bine! Poate să-ntoarcă 
totul pe dos; nu dă de ei... Şi el, nemernicul, a întors casa! 
L-am auzit cum bătea noaptea-n pereţi. 

Caută, caută! Numai când îl vedeam cum îşi bagă na sul 
prin tot locul, mă bucuram şi mă linişteam... Să verine o să 
crape întâi; el sau eu? Mă păzesc, nu mai duc la gură nimic 
din ce atinge el. Şi dacă o să dau or-ini popii - ei bine! Tot n- 
o să pună mina pe banii mei' M să-i ia el, mai bine îi las 
îngropaţi în pământ. Căzu iarăşi pe scaun, istovită, zguduită 
de alt sule goarnă. Misard semnală, din pragul cantonului, 
icum, un tren care mergea spre Havre. Cu toată încapă- 
Unurea de-a nu-i da moştenirea, femeia se temea de el, 1 
nlc şi, tot mai mult. lar trenul anunţat, omnibusul pieli n 
Paris la 12,45, venea de departe cu un huruit Il auziră cum 


iese din tunel, cum străbate întinde-Apui trecu, în duduit de 
roţi, cu iuţeala năpraznică ui uragan. 

Cu ochii îndreptaţi spre ferastra, Jaques privise pe-! in. * 
geamurilor pătrate dinapoia cărora se-arătau iri (!<! 
călători. Vroi să alunge gândurile negre ale Lii'i şi reluă 
glumind: 

Nă. Şiro, te plângi că nu vezi o pisică în văgăuna ta uite, ce 
de lume! [.1 iieepul femeia nu-nţelese. 

Lume? Unde?... A, da... Oamenii care trec. Iţi Poarte 
mulţumesc Nu-i cunoşti, nu poţi vorbi cu ei. Kl rldea înainte. 
— Dar pe mine nu mă cunoşti? Nu mă vezi cum multe ori? 

— Pe tine da, e drept; şi ştiu ceasul la care trece lii ic 
pândesc. Dar tu fugi, fugi! Ieri ai făcut un ! -MUiiu inâna. 
Eu însă nu pot răspunde... Nu, nu, asta mi iM. E.mma că 
vezi lumea. 

Totuşi mulţimea cărată de trenuri în sus şi-n jos,. Ilnie, pa 
dinaintea ei, în liniştea pustietăţii ei, o îndura. Privirile i Be- 
ndropţau spre linia ferată-n noapte. Când II; iiiil (! Ri şi 
umbla de colo până colo, prin faţa ba-! steguleţu] în mână, 
nu o cuprindeau astfel de în I>M vis” iu< ileite o ameţeau 
acum când stătea pironita pe toaUB ţ] clnd nu mai avea în 
minte decât vrăj-mâtyhi dintre ea şi bărbat. I se părea fără 
rost să trăias-! i, în văgăună, fără un, suflet căruia să i se- 
ncredin- clnd, zi şi noapte, mereu, mereu, se perinda aân 
rostogolirea de trenuri care zguduiau casa, fugind 
vertiginos. Nici vorbă că treceau tot felul de făpturi, nu 
numai francezi, dar şi străini, oameni din cele mai 
depărtate locuri, deoareco nimeni nu mai putea ră-mâne 
acum la vatra lui şi deoarece, cum se spunea, toate 
popoarele se vor contopi într-unui, în curând. Da, a-cesta 
era progresul: toţi fraţii, gonind laolaltă, într-acolo spre 
ţinutul Belşugului. Şi-neerca să-i numere, socotind atâţia de 
vagon; erau prea mulţi şi nu putea duce la capăt 
numărătoarea. Uneori i se părea că recunoaşte chipuri: 
uite, pe domnul cela cu barbă blondă, nici vorbă un englez 
care pleca în fiecare săptămână de la Paris, pe cuconiţa 


aceea brună care trecea regulat miercurea şi sâmbăta. Dar 
fulgerul îi ducea, nu ora tocmai sigură eli-a văzut, chipurile 
se abureau, se contopeau, toate, fel, unul într-altul. Şuvoiul 
se scurgea fără să lase nimic în urmă. lar ceea ce o întrista 
şi mai mult, sub rostogolirea continuă, sub atâta fericire şi 
atâta bănet, purtat de colo până colo, ara gândul că norodul 
acela grăbit habar n-avea că ea este aci, în pericol de 
mcarte, şi că atunci omul o va răpune într-o seară, cândva, 
trenurile au să se încrucişeze înainte pe lângă stârvul ei. 
Fără “ă bănuiască crima din casa singuratică. 

Fazia rămăsese cu ochii spre fereastră. Rezuma a-poi cele 
ce-o frământau. 

— Hm, o straşnică născocire, n-ai ce zice. Cu cât mergi mai 
repede, cu atât eşti mai deştept. Dar fiare le rămân tot fiare 
şi poţi să născoceşti şi mai bune ma sini: fiare au sa fie 
întotdeauna. 

Jaques dădu, iar din cap în semn că era de aceiaşi părere. 
Se uita la Flora care deschidea bariera dinaintea unei 
căruţe încărcată cu doi mari bolovani de piatră. Drumul nu 
ducea decât la carierele din Becourt şi era frecventat aşa 
de rar îneât noaptea bariera era lăsată. Numai din când în 
eând fata se vedea nevoită s-o ridice. Vă-zând-o, vorbind 
familiar cu pietrarul, un băieţandru oacheş, exclamă: 

— Hei, dar Cabuche o fi bolnav? Văd că vâru-su, uiSg 
mână caii... Săracul Cabuche... Îl mai vezi. Din i în când, 
năşico? Ra ridică mâinile fără a răspunde, ofiând din grea. 

O Wr. Ima care se întâmplase toamna trecută o zguduise 
mult: fiica ei, cea mai mică, Luiseta, băgată servitoare li '1 
na Bonnehan, la Doinviâle, fugise într-o noapte dei, 
zăpăcită, frântă de lovituri, pentru a muri la prietenul ei 
bun, Cabuche, în casa acestuia din pădure. Se răs-bfndiseră 
zvonuri cu privire la violenţa prezidentului ulmorin; nimeni 
insă nu îndrăznea să le rostească [las tare. Nici chiar 
bătrânei, cu toate că ştia cum ui lucrurile, nu-i plăcea să 
vorbească în privinţa 

Totuşi spuse acum: 


— Nu, nu. Nu mai vine: s-a sălbătăcit ca un lup... 

Il Luiseta era aşa de mititică, de albă, de cuminte! 

Inea mult la mine şi m-ar fi îngrijit, pe când Flora, Doamne 
iurtă-mă, nu mă plâng, dar ea e de bună seaiMi într-o parte, 
nu face decât după capul ei, se dă li fund elteva ceasuri, şi-i 
trufaşă şi arţăgoasă!... E oi'ii'i,ojale. 

Jaques o asculta şI-l urmărea din ochi pe cărăuşul ipi 
trecea peste linii, acum. Dar roţile se împotmoliră astfel că 
băiatul se văzu nevoit să pocnească ui timp ce Flora striga 
ca să îndemne caii. Acu să vie un tren. 

— Şi gata! Murmură tână-! ui face piftie totul! 

lu351? Nu e pericol, glăsui mătuşa Fazia. Flora e nnl. Lifl d 
(< multe ori, dar îşi cunoaşte rostul, e cu ochii 

'inii. Slavă Domnului, de cinci ani n-a mai fost o 
nenorocire. Odată a fost tăiat un om. Noi n-am ui decâi cu o 
vacă. Era cât pe-aci să deraeze trenul. 

1 l-am găsit trupul ici şi capul colo, lângă un I Cu Flora 
poţi să dormi liniştit, pe-o ureche. 

Ciriuşul trecuse, Auzeai roţile scârţâind pe potecă. 

Hâtri întoarse la preocuparea ei de totdeauna, la '!!' ăţli 
altora şi a ei. 

Dar till, eşti bine-acum? Ţi-aduci aminte betei' ! -i-oiii], i noi 
şi pe care doctorul nu le 

II cJlpi tngrljat. 

M; i -il111 foarte bine. Năşico. Pfci? S-a dus durerea 
aceea care-ţi sfredelea-n lu|i; | urechi, s-au dns şi 
fierbinţelile şi pornirile de irrte făceau să te ascunzi ea o 
fiară în vizuină? 

Pe măsură ce ea vorbea el se tulbura şi mai mult, ou prins 
de o aşa stingherire incit curmă vorba, brusc 

— Te rog să crezi că mă simt foarte bine... N mai am 
NIMIC, NIMIC. 

— Mă bucur, băiatul mamei... Suferințele tale n-au să mă 
tămăduiaseă pe mine. Şi apoi la anii tăi trebuie să fii 
sănătos. Hei, sănătatea e mai bună deeât orice E foarte 
frumos din partea ta că venişi să mă vezi când ai fi putut să- 


ţi petreci vremea altfel. Nu-i aşa c-o să cinez] cu noi şi că pe 
urmă o să te culei în patul, lângă odaia Florei? 

Un sunet de goarnă îi curmă încă-odată vorba. 

Se înnoptase. Întoreându-se amândoi spre fereastră, abia 
mai putură să-l zărească pe Misard stând de vorbă cu 
cineva. Erau ceasurile şase, astfel că dădea serviciul în 
primirea înlocuitorului său, paznicul de noapte. Î4 vea să 
fie, în sfârşit, liber, după douăsprezece ore petre-cute-n 
cabina care nu era înzestrată deeât cu o măsuţă, sub 
tabloul cu aparate; cu un scăunel şi cu o sobă a cărei 
căldură, prea tnre, îl sile aşa ţină mai tot timpul uşa 
deschisă. 

— Uite, o să vină, murmură mătuşa Fazia cuprin să iar de 
frică. 

Trenul care fusese anunţat sosea greoi şi lung, eu un 
duduit din ce în ce mai răspicat. Iar tânărul se văzu nevoit 
să se plece pentru a fi auzit de bolnavă, mişcat de halul în 
care ea se afla şi dornic s-o liniştească. 

RAscultă, năşico, dacă el are într-adevăr yânduri rele faţă 
de d-ta, apoi cred c-ar fi bine să ştie că m-ames-tec şi eu... 
De ce nu-mi dai mie în păstrare mia de franci? 

En se răzvrăti iarăşi. 

-— Mia mea de franci? Nici lui, nici ţie... Ţi-am spus; mai 
bine mor! 

În momentul acela trenul trecea vijelios de parcă ar fi 
măturat totul în calea lui. Căsuţa se cutremură, învăluită 
într-un vârtej. Trenul acela care mergea la Havre era foarte 
încărcat căci a doua zi avea loc o sărbătoare acolo: lansarea 
unui vas. Prin geamurile ilumina 

! 

Mi, în ciuda vitezei, viziunea compartimentelor pli-i 
şirurilor de capete strânse la rând, fiecare cu profilul său. 
Se perindau şi dispăreau. Ce de lume! Şi multă, nmiiii, fără 
sfârşit, în rostogolitul vagoanelor, în şuieră-mi 
locomotivelor, în zbârnâitul telegrafului şi în sunetul iţelor! 
Era parcă un trup enorm, un uriaş lungit de-a ! 1 zisul 


pământului, cu capul la Paris, cu vertebrele tl< Il lungul 
linie, cu picioarele şi mâinile la Havre şi în ! Lilic oraşe de 
popas. Şi totul trecea mecanic şi trium-! ><! drumul 
viitorului, cu precizie matematică, du-u ignoranță voluntară 
a tot ce mai rămânea din om pnsiune şi eterna crimă. 

[i ti îi intră în casă Flora. Aprinse lampa, o lampă htli.'i ni 
petrol, fără abajur. Aşeză masa. Nu rosti nicio 

NirltA Abia o privire spre Jaques. Tânărul se întoarse cu F. 
Ii i piv fereastră. Pe cuptor o ciorbă cu varză se ţinea liiM-i 
I'1OI; Lo turna, tocmai când veni şi Misard. El nu „N. [i.] 
nici o mirare când îl văzu pe tânăr. Poate că-l ză- ii.'. Miiui 
când a sosit. O strângere de mină. Trei cu- 

1) i atât, Jacques repetă povestea cu mecanismul rupt, N 
venise de-a o îmbrăţişa pe naşă-sa şi de-a ii ud. Misnrd se 
mărginea să moţăie din cap în semn 

IM. Icrasta foarte firesc, luă loe la masă şi-ncepu să agale, 
fără vorbă. Fazia care păzise de ! dimiii m care fierbea 
ciorba eu varză, primi o fari'. Ii omul ridieându-se să-i dea 
apa de leac, o cană ludul căreia se aflau cuie ruginite, ea n- 
o atinse. Pi 

Irit, umil, zgâlţâit mereu de tuşa haină, el părea că n& în 
seamă privirile sperioase cu care femeia îi i orice mişcare. 
Când oa ceru sarea, omul îi spuse 

M „ sfi-ipară rău că mănlncă atâta pentru că mâncarea 

I Ii aduse solniţa pe care femeia o tnlntule de orice, 
spunea ea. Vorbiră deslmpul rare era călduţ de câteva zile 
încoace şi despre i! la Maromme. Jaques încetul are simple 
păreri deoarece el li oriin niiii. 

— La fărfma ceea de om cu priviri şterse. Stfltură Ia sfat 
mai mult de o oră. Flora ieşise pen-Upfi, în două rtndurt, la 
un semnal de goarnă. Tre-lle iicii'. Ui, zgflţflâu paharele de 
pe masă; niciunul lua, tnsl, în scamă. 

Un nou sunet de goarnă se auzi şi, de data aceasta, Flora 
nu se mai întoarse în casă. O lăsă pe mamă-sa împreună cu 
cei doi bărbaţi la o sticlă de rachiu de cidru. Mai statură 
laolaltă tustrei încă o jumătate de ceas. A-poi Misard care 


îşi oprise o clipă ochii iscoditiri într-un colţ al odăii, îşi luă 
şapca şi ieşi c-un simplu bună seara. Pescuia pe ascuns în 
pârâiaşcle din împrejurimi unde se aflau ţipari minunaţi, şi 
nu se culca niciodată înainte de a cerceta undiţele. 

De îndată ce el plecă, Fazia se uită ţintă la finul eL 

— Ai văzut cum scotocea cu ochii colo în colţ? I-a dat în 
gând c-aş putea să pitesc banii după oala cu Uilt, Hei, îl 
cunosc şi sunt sigură că la noapte o să mute ulcica din loc 
ca să vadă. 

' O treceau nădugşeli şi-un tremur îi ascutura mădularele. 

— Uite cum mă apucă! M-o fi îndopat cu ceva, mi-e gura 
pungă de parcă aş fi înghiţit bani ruginiţi. Dar mi-e 
Dumnezeu martor că n-a luat nimic din mâna lui! Mi-e rău 
în seara asta; mai bine să mă culc. Cu bine băiatul mamei; 
dacă pleci la şapte şi douăzeci şi şase dimineaţa, o să fie 
prea devreme pentru mine. Te mai întorci, nu e aşa? Şi să 
nădăjduim că o să-mi treacă. 

EI îi dădu sprijin să meargă în odăiţa unde ea se culcă şi 
adormi, frântă. Flăcăul rămase singur, nehotărât, 
întrebându-se dacă n-ar fi bine să se întindă şi el în fânul 
care-l aştepta în patul, dar nu erau decât ceasurile opt fără 
zece minute; mai avea timp să doarmă. leşi, la rân-du:-i, 
lăsând lampa să clipocească în casa goală şi moho-râtă, zgăl 
(ÎKifă din and în r-înd de huruitul brusc al unui tren. 

Jaques fu surprins afară de zăpuşala din atmosferă. Nici 
vorbă c-o să plouă din nou. Ocoli grădiniţa. Se gândi pe 
urmă să meargă spre Doinville, drumul într-acolo fiind 
mai” puţin greu. Dar casa singuratică, aşezată în pantă, 
dincolo de linie, îl atrase. Cunoştea bine casa asta pe care o 
privea cu prilejul fiecărei călătorii, în duduitul locomotivei. 
Nu văzuse niciodată deschise nici uşile, nici ferestrele ei. 
Tot ce ştia era că ea aparţine prezidentului Grandmorin. O 
dorinţă rie-nfrântă îl îndemna în astă aaai-i dea târeoale, 
vrând să afle mai mult. 

Jaques rămase pironit multă vreme în drum, lânilaj. Se 
dădea înapoi, se înălța, căutând să-şi dea sea- 


* 'asa era stăpânită de-o tristeţe lugubră, în pustnicia i 
lumina sângerie a nopţii. Era gata să se îndepărteu un fior 
în trup. 

— Când zări o spărtură în grilaj. 

lii fă ar fi fricos dacă nu va intra, îl făcu să treacă pn 
spărtură. Inima îi bătea. Dar deodată, pe când merU> ' 
'!'!.1 lungul unei sere părăginite, vederea unei um- 

'rr ghemuite la uşă îl opri. 

Cum, tu aici? Exclamă el uimit recunoscând-o 1”! ! lora. Ce 
cauţi? 

So-a ratase şi ea uimită. Spuse pe urmă, calm: 

— Nu vezi că i-au frânghii?... Au lăsat o mul-||ini rare ar 
putrezi pe degeaba. Atunci, eu, pentru că B) totdeauna 
nevoie, am venit să le iau. 

Fu ti -adevăr, cu o pereche de foarfeci mari în mână, *i pe 
pământ, ea desprindea frânghiile şi tăia nodu-Ind ele erau 
tari. 

Dftr Stăplnu] nu se mai întoarce? Întrebă tânărul. Începu 
să râdă. Lir lic, de când cu afacerea Luiseta, preşedintele as 
să vină la Croix-dp-Maufras. De aceea pot 

H-l inii şi ou frânghiile. 

El tăcu o clipă, tulburat de amintirea tragicei în-llinptlrl 
evocate de ea. 

Crezi oare că Luiseta a spus, adevărul, crezi că i s-o aibe şi 
că ea s-a rănit pe când se zvârcolea? Flora puso capăt 
râsului; strigă cu îndârjirei 

Luiseta n-a minţit niciodată; nu minte nici Ca-Cbh 

Cabuehe <! prietenul meu... T1lfpl 

Pottfl 61 o fi acuma şi amorezul tău. Nu, im, ml-pste 
prieten: n-am nici un amorez; 

Ul. 

Lli. Liia'iil ti'Ufuşă '. Ipni cu păr des, blond, care îl în-! 
fruntea; |1 (tiu întreaga ei făptură, puternică şi prindea o 
voinţă sălbatică. În ţinut cir-multe zvonuri cu privire la ea. 
Isprăvi de bravuâtfi urnită dintr-odată din faţa unui tren; un 
vaprăvălea singur la vale, dinspre Barentin, of 11 lins In doi 


paşi de un expres. lar devezile acestea de putere stârneau 
mirare, o făceau dorită de bărbaţi cu atât mai mult cu eât 
se credea la prima vedere, că e lesne s-o ai - hoinară pe 
câmpii ori de câte ori era liberă, scotocind văgăunile, 
culcându-se prin gropi, cu ochii la cer, mută şi nemişcată. 
Dar cei care se încumetaseră, nu au mai încercat a doua 
oară. Pentru că îi plăcea să se scalde ceasuri întregi, 
dezbrăcată, într-un pârâu vecin, băieţi de seama ei se 
strângeau acolo şi eăs-cau ochii. Ea însă, 1-a înşfăcat pe 
unul, fără să-şi dea măcar osteneala de a pune cămaşa pe 
ea şi 1-a surchidit în-tr-atâta încât nimeni n-o mai pândi. Se 
mai vorbea apoi de întâmplarea cu un acar din capătul 
celălalt al tunclu-” lui: anul, Ozil,. Un flăcău de vreo treizeci 
de ani, foarte de treabă, pe care ea se pare că îl încurajase 
o clipă şi care, încercând să o aibe într-o seară, închipuindu- 
şi că ea se lasă de bună voie, era să fie cât pe aci doborât c- 
ua ciomag. Era fecioară şi bătăioasă, dispreţuia bărbaţii, în 
aşa chip că oamenii se încredinţaseră că-i scrântită la 
minte. 

Auzind-o spunând că nu vrea să ştie de ibovnici, Jaques 
glumi iar: 

— Va să zică n-a mers nunta cu Ozil? Auzisem că te 
întâlneai pe furiş cu el în fiecare zi, în tunel. 

Ea dădu din umeri. 

— Nuntă, pe dracu! Îmi place tunelul. Îmi place să gonesc 
doi kilometri jumătate în beznă, în primejdie, să te 
ciopârţească trenul dacă nu deschizi ochii. Să le-auzi acolo 
cum mugesc... Dar Ozil mi-a bătut capul. Nu a- „Pam nevoie 
de el. 

— Vei fi având altul. 

— Nu ştiu... Zău că nu ştiu! 

Pe urmă, fără să ridice capul, preocupată parcă de lucrul 
ei: 

— Dar tu nu ai ibovnică? 

La rândul său Jaques deveni serios. Privi în lături, departe, 
în noaptea. Răspunse tăios: 


— Nu. 

— Mi s-a spus, urmă ea, că nu poţi să suferi fe meile. Şi pe 
urmă nu te cunosc numai de ieri, de-alaitâieri, aşa că ştiu că 
n-ai să le poţi spune niciodată un cuvânt plăcut... De ce? 

Bl lăcea. Ea lăsă nodul cu care se trudea, şi-l privi. 

— Vasăzică, nu ţi-e dragă decât locomotiva? Ştii (Hri C- 
9ŞU se spune, în glumă. Se spune că o freci totdeauna şi o 
lustruieşti de parcă mângăâierile tale ar fi doar i... îţi 
vorbesc aşa, că-ţi sunt prietenă. El o privea acum, în lumina 
palidă a unui cer pl-i amintea de ea de pe când era mică, 
violentă, fl, dur sărindu-i de gât îndată ce el venea, stăpâni- 
Mil<- > patimă de fetiţă sălbatică. Pe urmă, pierzând-o 
Hltorl din vedere, o regăsise de fiecare dată tot mai ma- 
iitmpinându-l cu aceiaşi săritură de gât, stingherin-lu I ilin 
ce în ce mai mult cu văpaia ochilor ei mari şi vi era azi 
femeie, superbă, atrăgătoare şi desigur lubea din tinereţea 
ei. Începu să-i bată inima şi a-ţi; i că ol este acela pe care 
fata îl aştepta. Min-!' i < tulbura, îl năpădeau fiorii, şi vru să 
fugă. Tot-ili iiiii. 1 dorinţa îl zăpăcise făcându-l să vadă roşu. 

Fi'- faci acolo? Glăsui ea. Aşează-te! 

D |OVita din nou. Pe urmă picioarele î se muiară <1t> 
nevoia dc-a încerca iar dragostea şi se lăM I'njjrt fjil.'i, pe 
mormanul de funii. Nu mai vorbea. Gatl n ic. Cal. Acum 
flecărea ea, trufaşa, tăcuta, flei i cl. 1 şi aprinsă. 

M.ini. La făcut rău că s-a măritat. O s-opăku nu mă 
sinchisesc pentru că am grijile me-a? Pe urmă, mama mă 
trimite la culcare de vreau să mă amestec... Să se descurce 
atun-l Eu trăiesc fărfi grijă. O să mă gândesc la altele ifrzin. 
Ştii, fce-am văzut azi do dimineaţă pe loco-lInd ai (renii, uite 
de col, din tufişari, unde „M Dar iu nu l<% uiţi nldodatl., 
Lasă c-o să-ţi spun ml gândesc WI, dar rtu anim; mai târziu 
când o să toni buni. 

Drumul foarfecilor. El, tot tăcut, îi cu- 

' n IM mll. Va în voia lui. Dar când Jacques îi mflnil* L.. 1 
buzei” lui înflăcărate, ea avu un tresărit 


1', de liiHontă. Războinica se trezea într-nsa, la pânân 
apropierea masculului. Nu, nu. Lasă-mă, nu vreau... Fii 
cuminte, să. Voi, bărbaţii nu vă gândiţi decât la un lucru. 

Oh, dacă ţi-aş spune ce mi-a istorisit Luiseta în ziua când a 
murit la Cabuche... Pe urmă eu ştiam ce poate prezidentul 
pentru că mai văzusem porcării, aci, când el venea cu fete... 
E una pe care n-o bănuieşte nimeni şi pe care a măritat-o 
el... 

— Jaques n-o asculta, n-o auzea. O primesc brutal de 
mijloc şi-i strivea gura cu gura lui. Ea scoase un țipăt uşor, 
mai mult un geamăt, aşa de profund şi de blând încât 
ţâşnea din el mărturisirea patimei multă vreme înnăbuşită. 
Dar ea se zbătea, se împotrivea, dintr-un instinct de luptă. ÎI 
dorea şi nu i se lăsa, din nevoia de a fi cucerită. Fără vorbe, 
piept la piept, se trudeau amân-doi căutând să se răstoarne. 
Se păru o clipă că ea va fi mai tare şi l-ar fi trântit, poate, 
dacă el n-ar fi apucat-o de gât. Bluza fu sfâşiată, sânii 
zbucniră, tari şi umflaţi, în toiul încăerării, albi ca laptele în 
umbra nopţii. Se prăbuşi pe spate, se dădu învinsă. 

Atunci el se opri, gâfâihd, şi-o privi, în loc s-o pose-tieze... 
Părea că-l cuprinde o furie, o pornire de cruzime ce-l 
făcea să caute din ochi, o armă o piatră, ceva în sfârşil cu 
care s-o ucidă. Privirile-i întâlniră foarfecele care scil-peau 
printre sfori; le înşfăca şi le-ar fi împlântat în grumazul 
acela gol, între sânii albi cu sfârcuri trandafirii/Dar un fior îl 
făcu să îşi revină în fire, le zvârli şi fugi zăpăcit, pe când ea, 
cu pleoapele închise, credea că el ru e mai vrea acum 
deoarece i se împotrivise. 

Jaques fugea în noaptea melancolică. Urcă în goa-î nă 
poteca, pe-o coastă, şi căzu în fundul unei vâlcele. Bugârii, 
rostogoliţi sub paşii săi, îl speriară; porni iarăşi; în goană 
prin mărăcini şj ocoli la dreapta pe-un platou; sterp. Se 
poticni deodată în sârmele drumului de fier;! Sosea un tren, 
mugind, azvârlind seanţei la început, bui-i mac, nu-şi dădea 
seama. A, da, trecea lumea în val continuu, pe când el 
gâfâia aci. Porni, se caţără, cobori mai departe. Şi umbla în 


neştire, umbla mereu - când zări deodată, în faţa sa, 
deschizătura rotundă, botul înnegrit „1 tunelului. Un tren 
se înfunda înăuntru, urlând şi şm lerând. 

Jaques se prăbuşi cu picioarele frânte, lingă margU Rea 
liniei. Izbucni în gemete convulsive, lungit pe pin] 

CU faţa în bălării. Doamne, boala de care se credea lecuit, 
revenise? A vrut s-o uci-! L. [lă! Să ucidă o femeie, da, o 
femeie! Aşa cum trezirea pubertăţii, visează să aibe o 
femeie, el iiJAi îtnicise în gândul de a ucide una. Nu încăpea 
a-lrc, a pus mfna pe foarfece pentru a le împlânta în eea, de 
îndată ce-a văzut-o în grumazul acela.db, şi nu doar fiindcă 
ea se împotrivea. Nu. Nulin pUcere. Doamne, pe ea, pe 
Flora pe care o vă-i resclnd, pe copila sălbatică de care se 
simţea iubit iui căldură. Degetele-i ţepene scurmară 
pământul, i sfâşiari gttlejul în geamăt do cruntă 
deznălniţări să se liniştească. Ar fi vrut să-şi i Ce era într- 
nsul deosebit de alţii? Acolo, la 

(îi ici era tânăr, se întrebase de multe ori. Mai, Gerveza, L-; 
i născut, e drept, foarte de tânără, la ani şi jumătate; dar el 
era al doilea, căci iii baplinise patrusprezece ani când a 
|xInm (> mai târziu, nu 

— 11fii- '!<!!” UIIIU unr-i mume aşa de tânără şi ni. liun 
ci, a frumosului Lantier -care, Im R. lin o făcuse de multe 
ori pe Geri pliugj I|'n.it<' că aveau şi fraţii lui vreun CUSUP 
nu îl mărturiseaţi, cel mare, mai ales, care se i Cic pictor şi 
pe care lumea îl socotea ţicnit. 

Ni nu ora în toate ale lui; mulţi avuseseră câta liihn. | 
Uneori simţea şi el meteahna asta ereditară: iiiilnrd|,i 
trup; dar se produceau în făptura Sa hllibru, nu fel do 
spărturi, de gău-ri un mai era stăpân pe 

MC SUpui i tndtrjite. Nu bea; mi păhăruţ da rachiu la gură 
căci băgase de 

I ii liu mintea. Îl muncea gânaltora, ale părinţilor şi ale bu- 

' Uuseră, ale geaeraţittor de beţivi care îi o- '!1Ic. 


MI. IICJ ildljoi'ii, iii'iutşi; ii, tind huruitul unui tren lin 
[„dineul plmtotului, uşor la început, sporind pe urmă clipă 
cu clipă îl făcu să tresară. Era expresul d<? Havre care 
plecase din Paris la şase şi treizeci şi care trecea pe-aci la 
nouă şi douăzeci şi cinci; un tren pe care Jaques îl conducea 
din două în două zile. 

Văzu la început cum botul negru al tunelului se luminează 
asemeni gurei unui cuptor. Pe urmă se ivi locomotiva cu 
lanterna a cărei văpaie străpunse câmpul. Apariţia a fost 
fulgerătoare: se perindară numaidecât vagoanele ale căror 
ferestruici puternic luminate descoperiră compartimentele 
pline cu călători. Totul defila a-meţitor de iute încât ochiul 
se îndoia de imaginile prinse în goană. Dar Jaques zări, 
limpede, într un sfert de cM-pilă, prin geamurile aprinse ale 
unui cupau, un bărbat ţinând un altul trântit peste 
banchetă şi împjântându-i un cuţit în gâtlej, pe clnd o 
mog']deaţă neag'-ă, poate că a trei fiinţe. 

— Poate că un strat de bagaje, apăsa cu toată greutatea 
peste picioarele cbircite ale victimei. T-'enul j ftigea acum, 
se pierdea înspre Groix-de-Maufras, ne mai j trădând în 
beznă docât cele trei lumini de la urmă, triunghiul roşu. 

Pironit în loc, flăcăul urmărea din ochi trenul al că- rai 
huruit se stingea în liniştea câmpiei. Văzuse bine? Şovăia 
acum ne mai cutezând să afirme realitatea vizm-nii arătată 
şi atinsă într-o licărire de fulger. Nici o trăl satură a ambilor 
actori ai dramei nu-i rămăsese în minte. Mormanul cenuşiu 
părea să fie o pătură de drum căzută peste corpul victimei. 
Şi totuşi, i s-a părut că distinge, sub o răvăşire de păr, un 
chip subţire, palid. Dar totul se contopea, se împrăştia ca 
într-un vis. Nu fusese, desigur, decât doar o părere. Şi-1 
îngheţa şi i se părea aşa de neobişnuit totul, încât îşi spuse 
în cele din urmă că a fost în prada unei aiureli din pricina 
groaznicei crize prin care trecuse. 

Aproape încă un ceas Jaques merse, cu capul greu de 
gânduri încâlcite. Porni către Groix-de-Maufras. Apoi eând 
se văzu în faţa casei cantonierului îşi spuse că n-o să infe 


înăuntru, c-o să se culce sub un şopron. Dar o dâră de 
lumină se prelingea sub uşă. O împinse fără să-şi dea 
seamu. O privelişte îl opri în prag. 

Ud se afla în ungher, dăduse la o parte ulcica ni patru 
labe, cu o lanternă aprinsă lângă el, ciocăM. [.11 degetul 
pereţii. Zgomotul uşii îl făcu să se scoai > iiimtnterl nu se 
tulbură nicidecum; spuse cu tonul firesc: 

— la, căutam chibriturile. $1, după ce puse la loc ulcica, 
adăugă: venjt după felinar, că adineauri, eând m-am !'fM, 
am zărit unul întins pe linie... De bună seamă-i 

IM 

Surprins la început că-l prinde pe Misard, căutând 

Iviiinl mătuşei Fazia, ceea oe schimbă deodată în siin iuţ/i 
îndoiala lui cu privire la învinuirile bătrânei. - f... |il. În 
zguduit aşa de mult după aceea, de vestea des- 

(„i'„ni unui cadavru, încât uită din minte drama care 
fişU Mi aci, în căsuţa pierdută. Scena din cupeu, 

1 „încă scurtă a unui om înjunghiind aH om, se ferea 
lică'iro de fulgere. 

Un Om pe linie! Unde! Întrebă el îngălbenin-Misard fu i” 
cale să spună că venea cu doi peşti n undiţi şt ci* a avut 
întâi grijă să-i a-M aoati şI să-i ascundă. Dar ce motiv avea 
să se spo-! ! iului? Schâţă/ un gest în silă şi răspunsei Oolo, 
la vroo cinci sute de metri... E nevoie de ” vezicee. 

Auzi în momentul acela, deasupra capului, surd. Tresări. 

Nu e nimic, spuse bătrânul, se mişcă Flora. Nanii auzi într. 
Ul. 

— Văr un târşiit de picioare goa-L-t aşteptat, probabil, lai 
acum trăgea cu prin uşa fntredi 

Merg i OU 1 Eşt] i>, 'ur c-a murit? 

Panii. O să vedem acum, cu nv. Il “Il accident, nu e aşa? 

!' poiilf. Vrettn golan care s-a aruncat în faţa ui i călător 
care a sărit din vagon. 

AgilM nu avna astâmpăr. 

Halde, hai, repede. 


Niciodată nu îl frământase atât de mult dorinţa de-a 
vodca, de-a şti. Când ajunse acolo, când fu pe cale să se 
lovească de un morman negru, lungit lingă şina din 
margine, rămase pironit, străbătut din tălpi şi până-n 
creştet de un fior. Plin de ciudă că nu vede limpede, se 
întoarce înjurând spre bă f rinul rămas la vreo trezeci de 
paşi în urmă. 

— Hai odată! Ce dracu! Mişcă-te. [) acă mai e în viaţă am 
putea să-l scăpăm. 

Necunoscutul, care căzuse desigur din vreun vagon, era 
lungit pe burtă cu faţa la pământ, numai la cincizeci de 
centimetri de linie. Nu i se vedea decât părul stufos şi alb. 
Picioarele-i erau răschirate. Braţul drept zăcea în lături de 
parcă ar fi fost smuls, pe când cel sting era îndoit pe piept. 
Era bine îmbrăcat cu o manta albastră, cu ghete elegante, 
cu rufărie fină. Pe trup nu se afla nici un semn de strivire; 
grumazul îi era însă înecat în sângele care murdărise şi 
gulerul cămăşii. 

— Un burghez căruia i s-a venit de hac, reluă Mi sard, 
liniştit după ce privi câteva clipe. 

Apoi, întoreându-se spre Jaques care stătea nemişcat, 
aiurit: 

— Nu trebuie atins, nu-i voie... Rămâi aici, de pază, iar eu 
o să dau fuga la Barentin să-l înştiinţez pe şefiri gării. 

Ridică felinarul şi se uită la stâlpul kilometric. Da, tocmai 
la stâlpul 153. 

Lăsă jos felinarul. Ungă cadavru, şi se depărta cu paşi 
tărăgănaţi. 

Rămas singur, Jaqucs fu cuprins de dorinţa de a vedea 
rana mortului. Îl oprea însă teama că dacă ar atinge capul 
se va cunoaşte. Socotea că Misard nu se poate întoarce cu 
şeful gării decât peste trei ore. Şi lăsa minutele să treacă şi 
se gândea Ia Misard, care e aşa de slăbănog, de încet şi de 
calm, şi care îndrăznea şi el să ţi-cidă cu cea mai mare 
linişte, prin otravă. Va să zică, e u-şor să omori? loată 
lumea omoară. Îşi făcu imputări. (Jindul de-a vedea rana îl 


străpungea ca vârful unui ac. Să vadă cum s-a produs şi ce 
a curs, să vadă gaura roşie! N-o să ştie nimeni dacă va 
mişca uşor. Capul. Un zgomot încet îl făcu să tresară. 

Mura stătea alături, privind şi ea. Accidentele o |. lu, de 
dte ori se zvonea că o vită a fost fărâmată, că 

I l'ost dopârţit de tren, ea nu lipsea. Acum se îmi venise să 
vadă mortul. Nu şovăi. Se plecă, ri-fl lun lerna şi cu cealaltă 
mână întoarse capul victimei. 

Vezi-! i de treabă, nu e voie, murmură Jaques. 

D.ir ou dădu din umeri. Capul cadavrului era acum lumina 
gălbuie a felinarului, un cap de bătrân, cu nacu ochi 
albaştri, holbaţi. Sub bărbie se căsca i,, SG căsca fioros, o 
tăietură profundă care tăiase gâS lag& sffrtecată, de parcă 
cuțitul ar fi fost răsucif fngole umplea partea dreaptă a 
pieptului. În stân-m butoniera mantalei, o rozetă de 
comandor părea o l”' sâng (. > închegat. Flora scoase un 
strigăt de mirare. 

/T'i, dar ăsta e bătrânul! Aplecat lfngă ea, Jaques repetă 
inconştient: „- E bâtrlnul... 

'rânul (îtjindmorin... Preşedintele. Nriî. Ită In chipul palid, 
rti. Ţrura crispată, iM>1tl Itoll '! '.1 capul care începea să 
îngheţe. % 

De acu n n şi-şi mai bată joc de fete fmurmu-i F><! Hună 
sramă că din cauza vreunuia î s-a tras.,. 111,1 Uuiseta! Bine 
i-a făcut porcului 

ŞI liniştea se întinse între ei. Flora aşezase lanter]”M, ţi 
Îndrepta spre Jaques priviri galeşe, în timp ce ilr-ipArp't de 
fată prin cadavru, nu se mai clintea, aiu- >it parcă de ceea 
ce văzuse. Erau desigur orele unS (> auzi un zgomot de 
voci: se întorcea băfcrânul cu 

Nu vii să te culci? L1 tresări, păru că e o djpă în prada 
unui zbucium. 

Eu greutate: Nu, nui 

Bl nu făcu nici o mişcare îar braţele ei de fată voi-|,! 
L>ălibarunde4 trădau multă mâbnire. Ca pentru jii; i 
T/npotrivirea din seara aceea, se a“ata umi- ! din nou: 


— Va să zică n-o să te văd? 

— Nu, nu 

Glasurile se apropiau. Ea se depărta şi se pierdu în 
negură, oftând adine. 

Şeful gării sosi în eurând, cu Misard şi eu doi oameni de 
echipă. Sonstată şi el identitatea i era chiar preşedintele 
Grandmorin pe care-l cunoştea pentru că îl văzuse 
coborând în staţie la el ori de câte ori bătrânul se ducea 
la“ sora lui, la Doinviile, d-na Bonnehon. Trupul putea să 
rămână unde căzuse i îl acoperi doar c-o manta pe care-o 
adusese unul din oameni. Un slujbaş se urcase la Barentin 
în trenul de unsprezece pentru a-l înştiinţa pe procurorul 
imperial din Rouen. Dar nu se putea conta pe acesta până 
la orele cinci sau şase de dimineaţă, căci procurorul trebuia 
să aducă cu sine pe judecătorul de instrucţie, pe grefierul 
tribunalului şi pe medie. De aceea, şeful gării organiza un 
serviciu de pază la căpătâiul mortului. 

Înainte de a se hotărî să meargă să se întindă sub vreun 
şopron din staţia Barentin, de unde nu va pleca spre Havre 
decât la şapte şi douăzeci, Jaques rămase locului, multă 
vreme neclintit. Şi apoi gândul c-o să vină judecătorul îl 
tulbura de parcă s-ar fi simţit complice. Să spună ce a văzut 
în goana trenului? Întâi se hotări să vorbească deoarece n- 
avea, în definitiv, ce s-ascundă. Dealtminteri, nici vorbă, era 
dator. Pe urmă se întrebă: la ce bun? N-o să aducă nici un 
fapt decisiv, n-o să poată da nici o lămurire asupra 
asasinului. Ar fi o prostie să intre în bucluc, să-şi piardă 
vremea fără folos. Nu, nu, nu va vo” bi! Şi pier? '!". N 
pătrunzător se lăsa din văzduhul fumuriu pentru jalea 
pustiului cu dâm-bui-i sterpe. Mai trecuseră trenuri, mai 
sosea unul înspre Paris, un şir nesfârşit de vagoane se 
încrucişau toate, în goana lor mocani că, fugeau spre ţinta 
îndepărtată, spre viitor, atingând cât pe-aci capul pe 
jtimătate retezat al omului doborât de alt om. 

III 


A doua zi, într-o duminică, băteau orele cinci dii, li toate 
clopotele din Havre când Roubaud comb şopronul gării 
pentru a-şi lua serviciul în priEra încă întuneric; dar vântul 
care bătea dinspre porise şi alunga negura înecând 
dealurile care se ' Ic la Saint-Adresse la fortul Tourneville, 
în timp ileasupra largului, mijea o geană de lumină, 

! Ic cer pe bolta căruia sclipeau cele din urmă; steopron 
becurile de gaz ardeau mereu, spălăcita il. 1 rece a orei 
formau oamenii de serHIl ordinale subşefului de noapte. 
Uşile sălilor nu rl un.1 deschise, persoanele se întindeau 
pustii. 

! di' ii”., de deasupra sălilor de aştepta tul [. UKI (] i/ăzQse 
pe nevasta casierului, d-na Lebleu, niiiir. Ciii. 1 în culoarul 
central spre care dădeau lolujbaşilor, | >' ăptămâni de zile 
cUCoana asta nl. I o pfndeasră pe d-ra (îuichon desIM, [. 1 
n-pdjiiţn ffl se fine cu şeful gării, d. DaDtutltrnintori, tiu 
observase niciodată cel mai mic 

Umbră, nici un şoptit. Se întoarse şi în ui casă fără să se 
aleagă cu altceva 

II. Nea că o zărise la alde Roubaud, în cele trei 

IM i ni trebuii bărbatului pentru a deschide şi uşa pe 
femele, tn picioare, în sala de mâncare, pe i îmbrăcată, 
pieptănată şi încălţată, ea < stătea în pat pini ta acele nouă. 
De aceea i.1,1.Il,ih: n Lebleu spună amâniiii In ajun nu se 
culcaseră până n-a ii rlln Purta, la unsprezece şi cinci, 
arzând de c In chestia cu subprefectul. 

Nimic din atitudinea soţilor 

II figuri liniştite; şi în zau'cclic. Il până la miezul nopţii; nici 
„un lor care se culcaseră, de nă, numaideeft, trudiţi. Nici 
vorbă, nu le mersese ilimlutPi iii. | nu S-ar fi sculat cu 
noaptea în lui jos cu colegul său Moulin, care fusese de 
serviciu noaptea. Îşi luă slujba în primire pe când Moulin, 
vorbea, se mai plimba puţin şi-l punea la curent cu 
mărunţişurile întâmplate în ajun: nişte derbedei au fost 
prinşi când- voiau să se furişeze în sala de bagaje; trei 


oameni din echipă fuseseră pedepsiţi pentru indisciplină, un 
cârl, 'g de vagon se rupsese pe când se | forma trenul de 
Montivilliers. Roubaud îl asculta în tăcere, cu chipul calm; 
era doar cam livid, desigur din pricina oboselii pe care o 
trădau şi privirile. 

Mergând de-a lungul peronului, cei doi oameni a-junseră 
în capătul halei acoperite, acolo unde se afla pe j dreapta o 
remiză în care staţionau vagoanele de schimb, i adică 
acelea care, sosite în ajun, alcătuiau trenurile pentru a 
doua zi. Roubaud ridica fruntea, iar privirea i se fixă asupra 
unui vagon de-a întâia, cu un cupeu, vagon care pu”ta 
numărul 293. 

— Când colegul strigă: 

— A, da, uitasem... 

Chipul palid al lui Roubaud se coloră şi nu-şi putu reţine o 
mişcare. 

— Uitasem, spuse Moulin. Vagonul ăsta nu tre buie să 
plece: să nu-l pui la expresul de azi, de şase fta-j truzeci. 

Urmă o pauză scurtă, *mai înainte ca Roubau. 

Întrebe cu glas firesc: 

— Dar pentru ce? 

— Pentru că aro un cupeu reţinut pentru expresul de astă- 
seară. Nu ştii cine poate să vină în timpul zilei] aşa că 
trebuie păstrat. 

E] se uită ţintă şi răspunse: 

— Wici vorbă. 

Dar îl stăpâni alt gând; se necăji deodată. 

— E o porcărie f la uite cum mătură ticăloşii ăia. 

Vagonul n-a mai fost curăţit, parcă de optzile. 

— Hei, giăsui Moulin, când trenurile vin după un sprezece 
nici gând pe oameni să mai tragă cu mătura. 

Abia de catadicsesc să dea, aşa, o raită. Alaltăseară l-au; 
uitat pe-o bancă pe un călător adormit care nu s-a trezit; 
evit ieri dimineaţă. 

Xşi înnâbu. Şi un căscat şi spuse că merge la culcare. Dar 
când să plece, îşi aminti ceva. 


Iu slai, s-a isprăvit încurcătura d-tale cu sub-il? 

D; i, da, a mers bine, sunt mulţumit. Cu. Ttât mai bine... 
Nu uita că 293 nu pleacă, ji. | ce rămase singur pe peron, 
Roubaud se înagale spre trenul de MontivfHiers care 
aştepta. For fură deschise. Călătorii apărură; câţiva vână- 
niili lor, două-trei familii de negustori profitând ă, într-un 
cuvânt, puţină lume. Sunau orele? Şase. Roubaud ieşi din 
hala acoperită, nurii, iar arară înălţă capul şi răsuflă văzând 
că, fu vil pfcla se ridii tndu K fnapoi tn hală, găsi echipa 
îndeâetnii în formarea expresului de şase patruzeci. I se 
imenil vor să împingă şi vagonul 293. Izbucni fi. I, un 
umblaţi cu vagonul 1 L&saţi-l unde e? 

Orhlpd îl lamuri că nu mişcă vagonul decăfc loc altuia de la 
spateDar el nu auzea, a-l 

Nrjhinliiil rfr/icului, nu s-a spus să nu vă a-! de 

|. N, ni iflrşlt, se opri furios şi începu sa I. Limita şi nu poţi 
întoarce un vagon., gura 'ii şopronul ei vechi, cu clădirile 
dără-k1, if. | Insuficient! Şi nedemnă de Havre. 0 lulj<xn', 
-1; mi şliu ăe ce Compania n-a dă-ij din ' (lii|),; i ii priveau 
miraţi că vorbeşte bicei atfl <io cumpătat. Îşi Liniştit şi 1) î 
(os, continui Ilr (ip (, ii Dalwdle, !> lui gării, cobora de li 
raport. Era un bărbat îmbrăcat, cu aere de negus-” 
iltmintorl habar n-avea de gara pentru n|., i iii. Ii inuji cu 
mişcarea basinurilor, cu tihni, în continue legături cu 
marele lin lunic. Î întreagă. Astăzi întârziase tn doui rfnduri 
uşa biroului, fără să-l găsească. Pe masă, poşta nu era 
deschisă. Ochii sub-şefului zăriră în teancul de scrisori o 
depeşă. Ca şi cum i-ar fi țintuit eeva în loc, nu se mai 
mâşcase din uşă, zvâr-iind spre masă priviri cercetătoare. 

În sfârşit, la ceasurile opt şl zece, d. Dabadie apăru. 
Subşeful se aşeză în tăcere pentru a-l lăsa să deschidă 
depeşa. Dar şeful nu se grăbea deloc. Vroia să se arate 
amabil cu subalternul său pe care îl stima. 

— Hm, desigur, la Paris a mers bine? 

— Da, mulţumesc, d-le. 


D. Dabadie deschise în sfârşit telegrama; dar n-o citi; 
zâmbea. 

— Ne pare foarte bine că te-avem printre noi. 

— Şi mie, d-le că rămân împreună cu d-voastră. 

Iar când d. Dabadie se hotărî să parcurgă cu privirea 
depeşa, Roubaud, GU furntea asudată, îl urmări. Dar 
emoția la care se aştepta, nu se produse; şeful isprăvi în 
linişte lectura telegramei şi-o zvârli pe birou; nici vorbă, un 
simplu amănunt de serviciu. Mai schimbă câteva cuvinte 
iflupă care şeful îl concedie cu o mişcare. Tocmai atunci a- 
futoarele, unul de Ia basinuri, altul de la mica viteză, ve-niră 
la raport. Aduceau încă o tplo”ramă remisă lor de-un 
slujbaş pe peron. 

— Poţi să te retragi, spuse d. Dabadie văzându-l pe 

Roubaud înţepenit în uşă. 

Dar acesta întârzia, cu ochii mari şi vioi; şi nu se depărta 
până când bucata do hârtie nu a fost aruncată pe masă, cu 
acelaşi gest indiferent. Hoinări o clipă sub marchiză, 
zăpăcit, asurzit. Orologiul arăta opt şi trezeci şi cinci nu mai 
pleca altă garnitură până la omnibusul de nouă şi cincizeci. 
De obicei îşi întrebuința ora asta de răgaz pentru a da o 
raită prin gară. Merse câteva minute fără să-şi dea seama 
încotro îl duc paşii. Apoi, ridicând capul şi văzând că se află 
dinaintea vagonului 293 se întoarse brusc şi apucă spre 
Depoul maşinilor cu toate că n-avea ce să cauto în direcţia 
aceea. Soarele se înălța acum pe boltă. O pulbere de aur se 
cernea din văzduhul pal. Nu-l mai bucura dimineaţa 
frumoasă; grăbea paşii, părând foariuţind să ucidă obsesia 
aşteptării sale. Deodată1 îl opri locului un glas: 

Buni ziua, d-le Roubaud!... Pe nevastă-mea izut-o? 

Prcqueux, fochistul, un lungan de patruzeci şi lăbââiog, 
cioiănos, cu faţa tăbăcită de foc şi „ălăciţi sub fruntea joasă 
şi gura lată, râMi ii.nl chefliului. 

Cum? Dumneata aci? Zise Roubaud oprindu-se inii da, iii 
cu maşina; uitasem. Nu pleci de- 


1,1. Nu e aşa 7 llm, douăzeci şi patru de ore de iu, bună 
afacere! 

Da, puse. Hălali ameţit încă de un chef din ajun. Dfi fel 
'linii un sal din apropiere de Rouen, el inii Companie, ca 
lucrător A. Justor. Pe urmă, ini, fiându-i lehamite de atelier a 
ţinut să ! A. Ajungă mecanic. Atunci se însurase lin sal < u 
el. Dar anii treceau, ră” IU va in. li ajunge mecanic 
niciodată, II pin 1. Il IM lui rea, cu patima beţiei şi a 
femeilor. Dai itati pâriă acum, de douăzeci de ori, dacă 1 
bu< 111,1 d< protecţia prezidentului Grandmorin şi ni nu. 
< obişnuiau cu metehnele lui răscum-i'iin bunăvoie, i prin 
experierita-i de lucrător bă-l Ulos decil la beţie căci atunci 
se schim-iiii. | capabila de toate. 

Dil |>' n NICI n jţi va/ut-o? Întrebă el ,i;: In Oi Hii. Ir im 
11| în neştire. 

Mi văzut-o, glăsui subşeful. Am !” - Pecqueux, ai o femeie 
HI |. | mii eşti credincios. 

Tare. I'i ' ponte Dai ea singura mă îndeamnă să idflvar, Mai 
mare cu doi ani decât el, greoaie i eu lopata, Victoria îi 
strecura în buzunare franci noi nouţi ca el să guste 
plăcerile afară. Niciodată ea nu suferise prea mult de pe 
urma infidelităţilor lui, iar acum viaţa lui era aranjată: avea 
două neveste] câte una la fiecare capăt de linie, pe nevastă- 
sa legitimă de la Paris, pentru nopţile când se culca acolo şi 
alta ia Havre pentru ceasurile de răgaz dintre un tren şi 
altul. Foarte economă, trăind cum putea, Victoria care ştia 
totul şi-l trata ca o mamă, repeta cu dragă voie că nu vrea 
să-l lase de ruşine în faţa celeilalte. De aceea, ori de câte 
Gri el pleca, avea grijă să-i fie rufăria curată căci ţinea să n- 
o învinuiască cealaltă că nu-l ţine pe bărbatul lor, 1 curat. 

— N-are a face, reluă Roubaud, nu e frumos din partea d- 
tale. Nevastă-mca, care ţine la doica ei, o să td certe; 

Dar se opri văzând că iese din hangarul lângă cârd se 
aflau, o femeie slăbănoagă şi înaltă, Filomena Sauvag-j nat, 
sora şefului de depou, nevasta de-a doua pe cari Pecqueux o 
avea la Havre de un an. De bună seamă ca stătuseră 


amândoi de vorbă sub hangar şi că Pecgueux, ieşise ca să-l 
strige pe subşef. Ea încă tânără, deşi avea treizeci şi doi de 
ani, înaltă, ciolănoasă, cu pieptul stafii dit, cu trupul mistuit 
de dorinţi permanente, avea capul lunguieţ şi ochii aprinşi 
de iapă slabă, neastâmpărată. Era învinuită că bea. Toţi 
oamenii din gară se perindaseră îr| căscioara pe care 
fratele! ei o avea lângă depoul maşinilo şi pe care ea o ţinea 
într-un hal de murdărie nespusă,] Frato-său, un catâr foarte 
dârz în ce priveşte disciplinai foarte stimat de şefi, avusese 
cele mai ma'i neplăcer| din cauza ei; ba a fost ameninţat 
chiar cu darea afară. 

Întâlnirea ei cu Pecqueusx era dintre cele mai nimeţ rite; 
ea, săturată în sfârşit, în braţele secăturei; el, schim bându- 
şi nevasta prea grasă cu aceasta prea slabă. Sin gură 
Severina, care ţinea la Victoria, se certase cu Filo mena pe 
ca*”e o ocolea din mândrie şi căreia nu-i mai da bună ziua. 

— Mai pe urmă, Pecqueux! Spuse Filomena înfc pată. Mă 
duc deoarece d. Roubaud vrea să-ţi facă mora lă în numele 
cucoanei dumnealui. 

El râdea înainte cu gura la urechi. 

— Mai star, domnul glumeşte. 

— Nn, nu! Trebuie să duc două ouă d-nei L“ibieu, n 
făgăduit. 

Knstis.' numele acesta într-adins ştiind Să între i ii-r ihii şj 
iwyasts subşefului mocneşie 2 dârză 

; rei'ăcându-se <ă ss are bine cu cea dintâi 'lii<.1 în 
necaz celeilalte. Dar se opri pe loc, cu- 

* 1 i culme, auzindu-l pe fochist întrebând: ce e cu 

11 subprefectul. 

I aranjat, sunteţi mulţumit, nu-i aşa? Da, foarte mulţumit. 
'„ <iic-UN 'lipi din ochi CU un aer şiret. 

Un”, nu se pulea şi vă temeţi... Când ai proptiţi etan ce 
vreau să zic... Şi nevastă-mea ii i pcunoştinţă. 

I ful curmă aluzia la prezidentul Grandmorin, „1 deodată ' 
mi pleci până deseară? 

Iraţii Lisonei şi o să fie gata;; 


1 pi pe mecanicul meu care îşi dă aere. Îl L. Anficr K de fel 
de pe unde sunteţi şi nii Il pun !iinl. Li. [. Era cu gândul aiu- 
i.in u |,. Mliil, mecanicul. T. Desigur de departe. Lâună ziua, 
bună seara, n îiuâlnit aci căci el e maitânăr decâtn L.I 
Plassans niciodată. Astă toam- >III im iu nevestei înele, a 
dus un coel dfn Dieppe... Un flăcău de îşlilu...,!.-:> 
il,>l”arta brusc. 

[i lunii, < (JIII-IIK vi, i diii d cr maiei'lflii !ilciit. Miiiii, eu 
mersul ei înni marchiză, băteau orele n lumi, lângă 
mesagerii, părând că ii. I, |”- urmă se întoarse tot aşa de >, 
gara era calmă, pustie, iar eli/; in, fără de rost, Nu-şi mai 
lua ochii de (a i şi cinci. De obicei nu şe urca în s-a înfundă 
nUl drăguţa m”., II. Pt AL.,. 


Le). 

<ft M,! „'!'Vic/">. 
Iţii, 

* făcut să !' ibJou 

II 

Sini „(Hi; Ni '„'„i< 10/; 
II. [., LI Phi 


:u,; if]u, lic. 1 -' 'lin 

“"i de treaba 

La noua şi douăzeci Roubaud cobori iar în ma”chi-j ză. 
Supraveghea formarea omriibusului pentru nouă cin-] 
cizeci şi, fără să vrea, gesticula tot mai mult, se frămânuUtțj 
pe loc, întorcea mereu capul inspectând peronul de la ua] 
capăt la altul. Nu se întâmpla nimic; mâinile-i tremurau. 

Pe urmă, brusc, pe când scotocea cu privirile gara, auzi 
lingă el vocea unui slujbaş de la telegraf spunând gâfâât: 

— D-le Roubaud, nu ştiţi undc-oi” fi domnul şef şi j domnul 
comisar de serviciu?... Am două telegrame! Pentru 
dumnealor şi îi caut de zece minute... 

Se întoarse într-o astfel de înţepenire a întregii sate 
făpturi încât nici un muşchi al feţei nu se clinti. OchâL. i se 
pironiră asupra celor două depeşi din mâna slujba-*, şuâui. 


După emoția care-l stăpânea pe acesta, ghicea D. I acum s- 
a sfârşit: catastrofa s-a întâinplat. 

— Domnul Dabadie a trecut adineauri, spuse el u%| niştit. 

Şi niciodată nu se Simţise aşa de rece, cu judecat] aşa de 
limpede, gata de apărare. Acum era sigur de sinef 

— Stai, reluă el, uite-l pe d. Dabadie că soseşte, într- 
adevăr, şeful gării venea spre ei. De eiina îşi aruncă ochii pe 
telegramă scoase o exclamaţie: 

— Hei, s-a întâmplat un asasinat pe linie... Îmâj 
telegrafiază inspectorul din Rouen. 

— Cum? Întrebă Roubaud. Un asasinat în rându-q râie 
personalului nostru? 

— NU, nu, a fost ucis un călător, într-un cupeu. 

Corpul a fost aruncat lingă ieşirea din tunelul de la 

Malauiiay îa stâlpul 153... Iar victima e unul din admi 
nistratorii noştri, prezidentul Grandmorân. 

La rândul său, subşeful exclamă: 

— Prezidentul? Vai, săraca nevasiă-mea o să fiej tare 
mâhnifă! 

Strigătul era aşa de întemeiat, de compătimitor, 1”-câ! Ţi. 
Dabadie se opri o clipă. 

Adevărat, îl cunoaşteţi, un om cumsecade, nu ej aşa? 

Pe urmă, uittndu-se în cealaltă depeşă, adresat! 

Irului de serviciu. 

LIM o fi de Ia judecătorul de instrucţie. Nici ni!. I>ai 
formalităţi... Şi nu-i decât nouă şi ctouăi Inci; d. Qauehe 
desigur n-a venit încă... Să se du- „ Ir cinova la cafeneaua 
comerţului. O să-l găsească '<!. (<! cinci minute d. Cauche 
sosea, chemat de un 'iijui. Fost ofiţer, socotindu-se în slujbă 
ca la un ddodaffi la gară înainte de zece, dădea întorcea 
feriţi Ea cafenea. Drama aceasta, unoattinţa lui filtre două 
partide de pichet, îl la iirvpni, căd afacerile care îi cădeau în 
mână i neînsemnate. Dar depeşa venea chiar, de instrucţie 
din Rouen; iar dacă o pri-ire de la descoperirea cadavru-uni 
faptului că judecătorul telegrafiase la inului de jjură ca să 
afle în ce împrejur '! ituna; pe urmă, informat asupra 


numă-ivnni şi asupra aceluia al vagonu-llill de... 'vi'ni 
ordinul să inspec-itl mai ora încă la Havre. lul Cauchr de.1 
II fost deranjat, nici vor-! Hlmbl In 1 ititudine de extremă 
impor-ipoh cu gravitatea excepţională a cazului, <': > el 
îngrijorai deodată să nu-i scape 

1 unii n-o mai fi aici, c-o fi 

1. Dimineaţă 

Licl ii lii ni ea] m. 

Nu, vii 1 Era mcupeu reţinut peni] o Mil> remt/ă. 

Rl irul! i cu şeful gării pe irfl 11 niJui, dl. Dabadie a făi 
nuspectat. Dacă rămâneau ilato la raport. /; li.-; ni d. 
Cauche. 

Fn cupeu. Şi în clipa urmă- 

11,1 Nnfpa”ră ]V fi înjunghiat un por”! Fini rin gi-on/fl 
trrc. U printre asistenţi; gâturile se întinseră. D. Dabadie, 
unul 'dintre cei dintâi care a vr să vadă, se caţără pe scară, 
în vreme ce Roubaud, peii tru a face la fel cu lumea, 
întindea şi el gâtul. 

Înlăuntru, cupeul nu trăda nici o dezordine. Gei murile 
rămăseseră închise, ftotul părea normal. IDOE o duhoare 
năvălea prin uşa deschisă pe când, pe o per ni un lac de 
sânge negru se închegase, un lac aşa de fund şi de mare 
încât o dâră ţâşnise ca dintr-un izvor îrt] tinzându-se pe jos. 
Stropii se răspândiseră pe pereţi. Î nimic altceva, nimic 
decât sângele acela greţos. 

Domnul Dabadie se înfurie. 

— Unde sunt oamenii care au făcut inspecţie i searl 9 Să-i 
aducă încoace. 

D. Cauehe lua note din vagon, cu creionul, raport. Îl chemă 
pe Roubaud cu care stătea de vorbă dM multe ori, 
plimbându-se de-a lungul peronului şi mând în ceasurile 
când n-aveau ce face. 

— Domnulo Roubaud, urcaţi-vă, vă rog; daţi-mi | mină de 
ajutor. 

Iar după ce Roubaud sări peste balta de sânge d<| jos ea 
să nu calce în ea: 


— Uitaţi-vă sub perna cealaltă; poate c-o fi < zut eeva. 

Ridică perna şi căuta cu mâini prevăzătoare, cu prţj vâri 
curioase; 

— Nu e nimic. 

Dar o pată de pe postavul spătarului îi atrase ţia şi o 
semnală comisarului. N-o fi urma însângerată unui deget? 
Nu, căzură de acord că era numai o stropij tură. Mulțimea 
adunată se-apropiasepentru a urmări xamenul, adulmecând 
crima, înghestuită la spatele şeâului gării care se oprise cu 
dezgust de om subţire, treapta scării. 

Deodată, acesta îşi aminti ceva: 

— A, da, erai şi dumneata în tren, d-le Roubaudj nu-i 
aşa?... le-ai întors aseară cu expresul... Ai pu' tea să ne dai 
unele lămuriri! 

Da, '! adevărat exclamă comisarul. N-aţi obserwjti 

' 'lipe, Roubaud rămase mut. Se plecase l” 

'la examinând podeaua. |). [i, i ridică numaideeât şi 
răspunse cu giasu-i natuUi i îngroşat? 

Ni, desigur, o să vă spun... Era şi nevastăMII 1). 1 (ştiu ar 
putea să figureze în rai rod că o bine să vină şi dânsa 
pentru a va-uirlle mele cu ale ei. 

Nul Caiiehc cestea foarte întemeiate, iar i-nise li faţa 
locului se oferi să plece i Koiibaud. Porni cu paşi mari. 
Urmară câteva i! [„tiu< Filomena sosise după fochist şi-l 
urlln IM hi, înciudată eă el se însărcinează cu n D.u zărind-o 
pid-na Lebleu care se grăbea bietele picioare umflate, se 
repezi înaintea ii. | Ridlcură amândouă mâinlle către cer, 
seoaătarfl intrigate la culme de descopeilil, i,. 1 ii. Fioroase. 
Gu toate că nu se ştia „i ILiirrulp în jurul lor tot fei IU, intri. 
Nul murmurul vocilor, Filome-po cuvlni.1- ni.tc că d-na 
Roubaud îl văzuse fflen tficere oând Pecqueux se ivi însol* 
uitaţi vii la VJL! Murmură d-na Lebleu. Nici i umii sobşef, cu 
mutra ei de prinui ii şi a/i, în zori, tot aşa; pieptănată şii !. N 
H plecat în vizită. 

I mărunți. Nu şovăia. [inea ! ' pi „In nulull-I il. | dosigur 
aflând numele 


IIIUIIIl|liliailânye, spus Filomena, ml lor a fost 
omorât, s-au nunti lijlocul mulţimii, Ungă uşa deschisă i 
Ciiiicho şl Roubaud coborâră. Acesta înlio. ! ift, draga mea, 
că ieri de dimineaţă ne-am dus la d, Grandmorin îndată ce 
am ajuns 4a Paris j Ceasurile erau cam unsprezece şi un 
sfert, nu-i aşa 2 O privea fix. Femeia repetă cu glas supus 1 

— Da, unsprezece şi-un sfert. 

Dar ochii ei se pironiseră asupra pernei înegrităâ sânge; 
avu un spasm: din gâtlej năpădiră suspine. Iar ful gării 
interveni mişcat: 

— Doamnă, dacă nu puteţi îndura priveliştea ] înţelegem 
durerea d-voastră... 

— Oh, numai două cuvinte, întrerupse comis; 

Pe urmă doamna va fi condusă în apartamentul d-] 

Roubaud se grăbi să urmeze. 

— Şi atunci, după ce am vorbit de una şi de. 

D. Grandmorin, ne-a comunicat că o să plece ad' la 
Doinville, la sora dumisale. Parcă îl văd cum la birou. Eu aci 
şi nevasta mea, colo... Nu-i aşa, mea, ne-a spuscăosă 
plece a doua zi... 

— Da, a doua zi. 

D. Cauchc, care continua să ia note la repeze înălţă capul. 

— Cum a doua zi! Dar el nu a plecat seara? 

— Aşteptaţi, vă rog! Spuse subşeful. De cum a zât că 
plecăm seara, i-a dat şi lui xn gând să ia ex eu noi odată în 
cazul când nevastă-mea ar avea b voinţa să-l 
întovărăşească până la Doinville ca să steateva zile la sora 
dumnealui, unde mai fusese dealtminij 

Dar nevastă-mea care avea treabă aci, a refuzat... 1 aşa că 
ai refuzat? 

— Da, am refuzat. 

— Şi, ce să spun, a fost foarte politicos... S-a teresat de 
mine, ne-a petrecut până la uşă... Nu-i (draga mea? 

— Da, până la uşă. 

— Seara, noi am plecai... Înainte de a lua loc 
compartiment am stat de vorbă cu d. Vandorpe, şefu] râi. 


Dar n-am văzut nimic. Eram foarte plictisit deoa ce ne 
credeam singuri şi când colo se afla într-un colţ' cucoană pe 
care la început ŢI-O văzusem; ba, în ultiri moment, s-au mai 
urcat alte două persoane, o căsnicie 

Până la Rouen n-am văzut, de asemeni, nimic dec bk... De 
aceea la Rouen eând ne-am dat jos ca să 


liini picioarele, mare nea fost mirarea noasMlu Ip< (|. 
Grandmorin, la al treilea sau al paifon de; il nostru, în 
picioare, la uşa unui cuMI d Iff Cârandmorin, aţi plecat? 
Hei, ne-a spus iclcgramă... Trenul a fluerat, ne-am urcat 
mpartfmept unde, în treacăt fie zis, n-am 

| pi rumeni. Tovarăşii noştri de drum oprindu-se 

— Iv mi ne-a supărat... Asta e totul; draga 

—> 

D. 1.1 1,lilotul! 

Roi trtCU prin mulţime. Misterul inspiră fririlţi 1. ! câlă ca 
un sloi. Dacă fusese singur, ni, 11 şi 1.1 aruncat pe călător 
din cupeu, do aci, înainte de o nouă oprire a trenului? 

Mljlneul tăcerii sc-auzi vocea răutăcioasă a Fi- 

1 foarte 1 urios, nliinlii se vizat, Roubaud o privi dând din 
cap MII li vrut să spună că i se pare şi lui foarte ', murmură 
d. Ga. Uche. I'. Înrdinar, repetă d. Dabadie. Ud urmă: 

Ctcn ce iarăşi ştiu e că expresul a mers între entin ea 
viteză reglementară şi că n-am obikK'ohi. Şmiit. Spun 
aceasta pentru că, fiind iea, lăsasem geamul, pentru a fuma 
o ţigaNftl af.iR. I şi puteam să-mi dau seama de mersul Mii, 
Barenfcin, zărindu-l pe peron pe D. Ui gfrfl, urmaşul meu 
acolo, l-am strigai 

Imbm trei cuvinte; în timp ce, urca pe scara, el ', nuna... 
Nu-i aşa, draga mea? Puteţi să-l d, Hrssiere; vă va spune. 

Wlna. Buimăcită şi palidă, cu mâhnirea pe chiti i încă 
odată declaraţia soţului. 

„0 'ispună.: LOtIMi lua o întorsătură tot mai misterioasă. 

M4 r<>%, glăsui comisarul, sânte (i sigur eă n-a 


1 r> urce în cupeu la Rouen, după ce v-aţi 'i (i'iandmoria? 

Evident, Roubaud nu prevăzuse această întrebară] căci, 
pentru prima dată, se tulbură, neavând probabili pregătit 
dinainte răspunsul. Se uită la nevastă-sa, şovâindd 

— O, nu, nu cred... Se închideau uşile, fluierasej abia am 
avut vreme s-ajungem la vagonul nostru... Şa apoi cupeul 
era rezervat, nimeni nu putea să se urce... 1 

Dar ochii albaştri ai nevestei lui se rotunjeau, de-l veneau 
aşa de mari încât el se îngrozi de tonul sigur cui caro 
vorbea. 

— La urma urmei, nu ştiu. Da, se poate să se fij urcat 
cineva. Era o îndrăzneală... 

Şi, cu cât vorbea mai mult, cu atât glasul îi rcde-] venea 
hotărât. 

— Ştiţi din cauza serbărilor din Havre era multăj lume. Am 
fost siliţi să apărăm compartimentul noşti de călători din a 
doua, ba chiar şi din a treia... Pe urH mă, gara e foarte slab 
luminată, nu se vedea nimic; lumea se împingea, striga, în 
dârdora plecării. Da, d se poate ca vreunul, neştiind unde 
să se aşeze, sau ehia? Profitând de îmbulzeală, să se fi vârât 
în cupeu. 

Şi, întrerupându-se: 

— Nu-i adevărat, draga mea, că aşa se va fi întâm-i plat? 

Severina, zdrobită, cu batista la ochii storşi, repetă| 

— Desigur că aşa s-a întâmplat. 

Din momentul acela, urma era aflată; şi, fără sâj 
vorbească, comisarul şi şeful gării se priviră în semu de 
înţelegere. Un freamăt trecu prân mulţimea care ghl cea că 
ancheta e terminată. Nevoia de a face comentarii o stăpâni; 
circulară tot felul de supoziţii; fiecare avea ceva de spus. 

Agitându-se între d-na Lebleu şi Filomena, Pecqueu” îl 
zări în momentul acela pe mecanicul său, Jacques Lan-i tier, 
care coborâse dintr-un tren şi care, nemișcat, privea de la 
distanţă mulţimea. 

— Ce e? Întrebă el. 


Ştia bine ce este, dar asculta eu urechea distra* ştirea 
asasinatului şi propunerile care se făceau. 

— Lasă că ştiu, spuse el cu glas tare curmând vor4 ba 
fochistului. Tocmai eram acolo, la ieşirea din tunel. 

9, ffi mi se pare că am văzut ceva în momen-M lumii a 
trecut. 

I iM,. (i, i cleveni generală; fu înconjurat de toţi. Iar i, cel 
dintâi mişcat, zguduit, mirat de cele ce 

Pentru oe a vorbit după ce-şi făgăduise cateică? Îl 
îndemnau la tăcere atâtea motive! Şi i! sit din gură, 
inconştiente, i nul se apropie repede. < '! o! Ge ai văzut? 

Il> privirea împietrită a Severinei, Jacques spu- <.'i/ut: 
cupeul luminat, trecând în noapte cu iur, şi profilurile a doi 
Inşi, unul trântit, altul 

II în mână. Roubaud stătea lângă nevastă-sa, Iml pironind 
asupra lui ochi mari, iscoditori. 

Ira. Întrebă comisarul, l-ai recunoaşte pe 

MI, nu cred. 1,1 manta sau bluză? Putea spune. Gândiţi-vă, 
un tren cu o viteză rlo kilometri! 

' IUL. LYirfi să vrea, schimbă o privire cu Rou-iu tăria să 
rostească: it, ar fi trebuit să ai ochi, nu glumă. 

N, uv a face, încheie d. Gauche, depoziţia e îml) li> Lantler 
şi d-voastră, d-le Roubaud, daţi-mi iu nu „act pentru a vă 
cita. 

Grupul de curioşi se împrăştiară puţin iul gării porni iarăşi 
să activeze. Roui'bl, alergi '. Pil' omnibusul de nouă şi einil. 
[i. Uii se ş] urcaseră, li strânsese lui Jac- 

! (obicei; iar acesta, rămas '1 noi hebleu, a lui Pecniomoni'l 
n<*rg*au şuşotind, se-crezu piuă la scara funcţionarâo+ „L-l 
f. fiiinfl, reţinut totuşi lângă ea de il împreună un fluierai 
subţire. Dădea Roubaud sem-M. I răspunse prântr-un 
şuierat pre-iiil de noul şi cincizeci se mişcă, porni re-n în 
curând fu pulberea aurie a soarelui. 

M în ziua aceea, în a doua săptămlnă a Junii martiej d. 
Denizet, judecătorul de instrucţie, chemase din nou la j 


cabinetul său din Rouen câţiva martori de seamă ai afa-' 
corii Grandmorân. 

De trei săptămâni cazul acesta stârnise foarte multl 
zgoinot. Răscolise Rouen-ul, pasiona Parisul, iar gazetele] 
din opoziţie, în campania violentă ce o duceau împotriva! 
Imperiului, făcuseră dintr-nsul calul lor de bătaie, A- 
propierea alegerilor generale care preocupau întreaga] 
viaţă politici aţl|a lupta. Au fost ia Cameră şedinţe fur-j 
tanoase; aceea în care a fost disputată cu îndârjire vali-i 
darea a doi deputaţi ataşaţi pe lângă persoana împăratu-] 
lui; aceea în care a fost atacată gestiunea financiară ai 
prefectului Senei, redamându-se alegerea unui Consiliul 
municipal. lar afacerea Grandmorin sosea tocmai la timpi 
pentru a continua agitația; versiunile cele mai extraor-f 
dinare circulau, ziarele erau pline în fiecare dimineaţă cu 
ipoteze noi, injurioase pentru guvern. Pe de o part' dădea a 
înţelege că victima, un obişnuit al Tuillerii! Fost magistrat, 
comandor al Legiunei de onoare, mij nar, se dedase celor 
mai josnice desfrâuri; pe de altă P Te, instrucţia neajungând 
până atunci la nici un rezultat” poliţia şi magistratura 
începeau să fie atacate do corm plicitate şi se făcea haz pe 
seama asasinului legendar Dacă era mult adevăr în aceste 
atacuri, ele nu cras, puţin pătimaşe. 

De aceea d. Denizet simeţa toată greutatea răspunj derii 
ee-] apăsa. De altminteri cazul îl pasiona şi pe dân-sul cu 
atât mai mujt cu cât avoa ambiţii' şi pentru eăj aştepta de 
multă vreme o afacere ca aceasta spre scoate în evidenţă 
marile-i însuşiri de perspicacitate energie cu care se credea 
înzestrat. Fiul acestui mard crescător normand, îşi făcuse 
dreptul la Caen şi nu intra-] se decât foarte târzâu în 
magistratură, unde originea-i ţărănească, agravată printr- 
un faliment al părintelui, i-a îngreuiat avansarea. Susţinut 
la Bernay, la Dieppe, Ui Havre, i-au trebuit zece ani ca să 
ajungăprocuror impe-] rial în Pont-Audemer. Trimis apoi la 
Rouen, ca substi-j tuf, ajunsese la vlrsta de cincizeci de ani 


şi ceva, judeca-j tor. Fără avere, hărțuit de nevoi care nu 
puteau să fie] 

Jubele-] resurse, trăia în acea dependenţă nurii rău 
plătită, acceptată numai de mediocri 1. Inteligenţele se 
macină aşteptând să se vândă. 

I o inteligentă scăpărătoare, era cinstit, H de profesiunea 
sa, ameţit de atotputernicia prol făcea, în cabinetul 
judecătoresc, stăpân i!” libertatea altora. Pasiunea nu-i era 
tempera- 

; t] pândea o aşa de arzătoare dorinţă i Icural şi mutai la 
Paris îneât, după ce se lăsase i prima 'i de instrucţie de 
dragostea-i pentru ain. liiita acum CU extremă prudenţă, 
temându-se ii de băltoacele fn care i s-ar fi putut îneca a 
arâiăm că d. Denizet fusese prevenit i începutul anchetei, 
un prieten i-a dat sfatul hi I'. IM., Li ministrul justiţiei. Acolo 
vorbise creţarul general d. Camy-Lamotte, persoimd toată 
latitudinea asupra personau numirile şi în strânse legături 
cu ml frumos, pornii de asemeni de la ui) tltut, doi ajuns 
deputat şi mare ofiţer al r prin relaţiile: ale şi prin nevastă. 
Afireşte, la cunoştinţă: procurorul im- 

(ngrijorai de drama sălbatică a cărei lir. F.o un xeiii, 
magistrat, a referii cazul minis- „ie.it, la rându-i, dându-1 în 
seama tutui, u coincidenţă: d. Camy-Lamotte era un olal 
prezidentului Grandmorân, rnai tânăr ani decât acesta şi 
rămas pe un picior de aşa tenie îneât îi cunoştea până şi 
viciile. De aceea 

Ic immoartea tragici a prietenului său cu pro 

— Lie şi-i arătă d-lui Denizet dorinţa arzătoare ii să fie 
prins. Totuşi nu ascunsese că Tuillerindispuse de zgomotui 
disproporționat al aface- 

(imandă mult tact. Într-un cuvânt, judecătorul nr face bân 
e să nu se grăbească şi să nu înnir, fără o prealabilă 
încuviinţare. Ba s-a li Rouen cu siguranţa că secretarul 
general dorşi el afacerea, lansase câţiva agenţi pe irului 
Nici vorbă că vroiau să cunoască adevărul 

] I riiinni mai lesne, dacă va fi nevo'e. 


Totuşi trecură zile după zile şi d. Denizet, în ciudB 
străduinţelor sale de a-şi păstra calmul, se irita de p tele 
presei. Două-trei arestări făcute se dovediră neînte meiate. 
Dar, deodată, trezi întrânsul o-bănuială pe care mai avusese 
în primele ore ale instrucției: culpabilita tea probabilă a 
soţilor Roubaud. Testamentul, plin dispoziţii ciudate, 
conţinea una prin care Severina era in| stituită legatara 
casei din locul denumit Groix-de-Maufraa] De acum, mobilul 
crimei, zadarnic căutat, era găsit: ţii Roubaud, cunoscând 
dispoziţia, l-au asasinat pe bine-i făcător pentru a intra 
imediat în posesia moştenirii. A-l ceasta îl frământa cu atât 
mai mult cu cât d, Camy-La-T motte îi vorbise într-un anume 
chip despre d-na jl baud pe care ar fi cunoseut-o de mult, 
pe când era fatfl la preşedinte. Dar câte dificultăţi, câte 
imposibilităţi maj teriale şi morale! De când începuse 
cercetările în aceşf sens, s-a lovit la fiecare pas de fapte 
care îi derutau cor cepţia privitoare la anchete duse după 
tipic. 

D. Denizet mai avea o pistă pe care n-o pierdea dii vedere 
şi care i-a fost furnizată chiar de Roubaud: aceea a omului 
care, în învălmăşeala plecării, se va fi urcat Im cupeu. 
Acesta era asasinul tainic, misterios despre catM ziarele din 
opoziţie făceau mult haz. Dar pista nu pă-] rea să ducă la 
vreun rezultat bun, când, la Interogatori u, luat 
eantonierului Misard, judecătorul află pe neaşteptat” 
întâmplarea dramatică a lui Cabuche şi a Luisetei, copilf 
care, violată de prezident, îşi dăduse sufletul la bunul 
prieten. Fu pentru d. Denizet revelaţia: clasicul act d.4 
acuzare i se formula pe de-a-ntregui în cap. Stăpâned toate 
elementele: amenințările cu moartea rostite de piei fcrar la 
adresa d-lui Grandmorin, antecedente jalnice, * bi-ul 
invocat stângaci şi cu neputinţă de a fi dovedit. Iţ taină, într- 
un moment de energică inspiraţie, îl smuls în ajun pe 
Cabuche din easa acestuia, din inima pădurii unde a găsit 
şi-au pantalon pătat de sânge. Şi, eăutâne S-alunge 
convingerea care îl năpădea, făgăduindu-şi să nu piardă din 


vedere nici ipoteza în privinţa soţilor Roubaudi - 
judecătorul se bucura la gândul că el singur a avui nasul 
aşa de fin îneât dăduse de urma adevăratului crii minai. Su 
scopul de a-şi forma convingerea deplină ch”j 

Ibinetul său mai mulţi martori care mat Uitaţi, de 
altminteri, şi-n ziua ce a urmat ii judecătorului de instrucţie 
se afla pe straLfC, în clădirea veche, dărăpănată, lipită de ui 
lui palat al ducilor de Normandia, transfori | în Palat al 
Justiţiei. Încăperea, mare şi tristă, trter, en luminată aşa de 
spălăcit încât iarna prinzi lampa do la trei după amiază. 

Ubaud veniseră de la unu şi jumătate măfu se prut ni orele 
două. Veneau din HalU fi UI timp să mănânce într-un birt 
de al pe-o banchetă, nemişcată, „i el, cu mâlnile la spate, se 
plimba încet pe n torcea, însă, privirile li se n i tăinuită 
flutura atunci ca o urnim mute, Cu toate că ar fi trebuit să-l 
bu-i i de la Croix-de-Maufras re->r căci familia 
prezidentului, fiica > do atltea danii străine care a-totală, 
vorbea c-o să atace Influenţată de sohi IAIA Indfrjltl 
îndeosebi faţă ele fosta ei prie-i căreia arunca bănuieli 
foarte <'!, “îndul unei încercări la care nu mi. Num, ii 
muncea pe Roubaud; scrisoarea ustfl-f; 1. 1 lrimis-o din 
îndemnul preziden-l” Iltru a-l determina să plece, scrisoa- 
i/. Ul când acesta n-ar fi distrus-o şi i putea fi lesne 
recunoscută. Din fericire, nimic nou încă nu survem'se şi 
probabil că !csi.” ruptă. 

IftIfl rlouii şi apăru şi Jacques. El venea din ui ii fntfmplnă 
repede, eu mâna întinsă şi i d 1. [, ii fost şi d-ta deranjat... 
Hm, e plie- 

'n.11 i! ><! Scvilina pe bancă, nemişcată, Jacques ipli- 
imâni încoace, din două-n două zile, rl ajungea la Havre, 
subşeful îl copleşea cu atenţii. Ba, odată Jacques a fost 
nevoit să primească a lua masa cu ei. Şi alături de tânăra 
femeie se simţi fulgerat de fiorul de altă dată, într-o 
tulburare sporindă. Va fi îndemnat s-o răpună? Inima îi 
bătea, mâinilo îi ardeau văzând linia albă a gâtului prin 


deschizătura corsajului. De aceea era ferm hotărât s-o 
ocolească cu orice preţ. 

— Dar, reluă Roubaud ce se spune la Paris de afacerea 
asta? Nimic nou, nu-j aşa? Da, da, nu se ştie nil mic şi nici n- 
o să se ştie... Haide, vino de-i dă bună, ziua nevesti-mi. 

Îl trase/şi Jacques fu nevoit să se apropie, s-o să-] Iute pe 
Severina care schiţă un zâmbet stingherit, de copil speriat. 
Flăcăul câută să vorbească despre lucruri indiferente, 
urmărit de privirile soţului şi ale femeii care nu-l slăbeau 
de parcă ar fi vrut să citească dincolo de gândurile lui, în 
tainiţa unde el însuşi şovăia să coboare. Pentru ce se arăta 
aşa de rece? Pentru ce părea că-i j ocoleşte? Pe acest singur 
martor de care se temeau, ei ar fi vrut să-l câştige, să şi-l 
apropie aşa de strâns încât i el să nu mai aibă curajul de-a 
vorbi contra lor. Subşeful reveni torturat: 

— Aşadar, nu bânuieşti de ce ne-o fi citat iarăşi? 

— Poate că o fi ceva nou? 

Jacques făcu o mişcare de indiferenţă. 

— Era un zvon mai adineauri, la gară, când am 1 venit. Se 
vorbea despre o arestare. 

Soții Roubaud se arătară foarte miraţi, foarte-n-curcaţi. O 
aresfare? Cum? Nimeni nu le suflase un cuvin ţel! O 
arestare făcută sau o arestare ce se va face? Îl copleşeau cu 
întrebări, însă el nu ştia mai mult. 

În momentul acela, în culoar, un zgomot de paşi trezi 
luarea-aminte a Severinei. 

— Vine Bertha cu bărbatul ei, murmură ca. Erau într- 
adevăr, Lachesnaye-i, Trecură înţepaţi pe] dinaintea soţilor 
Roubaud. Femeia nu avu nici măcar i> privire pentru 
vechea ei camaradă. Un uşier îi introduse grabnic în 
cabinetul judecătorului. 

— Hm, trebuie să ne înarmăm de acum cu răbdare, spuse 
Roubaud. O să aşteptăm două ceasuri, cu sâgurau-ţi... Ia 
loc! 

Isc Jângă Severina, în stânga, şi-l poftea pe dlâturca de 
dânsa, în partea dreaptă. Jaeques mai oHpl In picioare. Pe 


urmă, pentru că ea îl priflalfl şi cu blândeţe, se lăsă pe 
banchetă. Femeia ni. Ii plăpândă între ei, doi; o simţea 
drăgăstoasă 

Iar căldura uşoară ce se desprindea din făptura încet, 
încet. 

Cabinetul domnului Denizet interogatoriile erau [nstrucţia 
prilejui. Se materialul unui 

Oi i! străduinţj pentru urmăriii i L. I plecarea din Paris. D. 
Vandorpe, şeful gă-— 

' declaraţii privitoare la plecarea expresului de 

'igonul 293 ataşat în ultimul moment; schimbate cu 
Roubaud. Conductoirogai asupra celor petrecute, la 
minute, n-a putut să a- >lii Roubaud vorbind lingă 

I s-au întors la locurile lor. 

Uid irân.', ('.! din vagon mina plnă la căutarea căi (ui 
soţilor Roudomnul e se urcaseră în uji, burglu ii din Pctit- 
Cauronne, declară că 

'1'0. IMri'. Ui aţipit îndată, iar în ce prila II. [;! [, tnutl în 
colţul ei, ea dispăruse ca in -i roii găsltă cu nici un chip. 

'!i intrară, d. Denâzet recitea la bi- una dintre primele 
de|>iy. Ilii pe care grede la dosar. 

„Lui 

IM lată politicos cu d-na L.icliesnaye căci,: r. (rir monden: 
frecventa societatea din I. Prin împrejurimi. 

I: d-nă, luaţi loc. 

I. Lii Il scaun tinerei femei, o blondă. Ilipatică şi urâtă în 
haânele-î de. 1 deeft <i politefe rece fa (a de Ă. De Lac-l 
iMbăncg şi acesta; căei pipernicitul ili>r de curte la vârsta 
de trei-inif, datorită influenţei soeniluisău şi serviciilor pe 
care tată] său, de asemeni magistra le făcuse altădată 
comisiilor mixte, reprezenta în ochif d-lui Denizet 
magistratura bogată, mediocritatea: al înainta repede prin 
înrudirea şi prin avutul său; în! Im| ce el, sărman, fără 
protecţie, era nevoit să încovoaie terna şiră a solicitatorului 
sub bolovanul întruna prălit al avansării. 


Nu-i părea râu că-] va putea face să simtă în acesl cabinet 
atotputernicia sa. Puterea absolută pe care o ” vea asupra 
libertăţii tuturor, într-atât încât să schimb cu un cuvânt un 
martor într-un prevenit şi să procede ze la arestarea lui 
imediată. 

— Dacă i-ar veni pofta. 

— Doamnă, urmă el, mă veţi ierta că sunt m să vă mai 
chinuiesc cu povestea aceasta dureroasă. 

Că şi d-voastră doriţi la fel cu noi, să se facă lumină, j 
criminalul să-şi ispăşească păcatul. 

Făcu un semn grefierului, un băiat înalt şi paljj 
Interogatoriul începu. 

De la primele întrebări puse soţiei sale, d-3 de hesnaye 
care se aşezase, văzând că nu-l roagă nimer, căuta să i se 
substituie. Îşi dădu pe faţă mâhnirea resimțea eu privire la 
testamentul socrului său. Va în lege oare cineva aceasta? 
Donaţii atât de însemnate şi numeroase, care atingeau 
aproape jumătate din avere, „ avere de trei milioane şapte 
sute de mii de franci. Cui? Unor fiinţe necunoscute. Unor 
femei din toate < sale sociale. Printre ele era şi o 
vânzătoare de violete c barita sub o poartă din str. Du 
Rocher. 

Era revoltător. Abia aştepta să se isprăvească struirea 
crimei pentru a căuta să atace un testament de imoral. 

Pe când se trecea astfei cu tirea, cu dinţii strâns 
provincialul pătimaş şi încăpățânat, înfundat în zgi d. 
Denizet îl privea eu ochi mari, limpezi, ascunşi pe ji mătate, 
iar gura-i fină exprima dispreţ şi invidie pentr neputinciosul 
care nu se mulțumea cu două milioane pe oare-l va vedea 
desigur într-o zi înveşmânat în pura averii*. 

— Ifred că ar fi în zadar, domnul meu, zise elî sfkşit. 
Testamentul nu poate fi atacat decât în cazul eâi, m 
iiipăşeşte jumătate din avere, cee” du-se către grefieri ijtă, 
Laurent, cred că nu te-ai apucat al rina? 

R,il” ii rlspunM cu zâmbetuj celui care a priceput: 

IM. Fâr. Sit, reîncepu D. De L.achesnaye din ce în ce 


II. l-red vk nu vă închipuiţi c-o să las Croix-deRoubauiilor, 
Un asemenea dar fiicei unei slugi? 

Şi apoi e dovedit că sunt şi îmi l> 'luă firul interogatoriului 
t ideţl mir adevăr? 

Di un 'il. Ic'i ştiau de testament se înţelege că 

!<! oi ludul nostru părinte să moară... De el djn urină cnre 
i-au vorbit. În sfârşit ml destul de suspecte. 

I. Mjal fn noua sa ipoteză, judecătorul se '."'IMIII. Î, 1” 
vechea d-voas- 

'. IM menea crimă? ! [il Il; îmiff, ea aruncă o privire soţu- 
mărise: domnul meu, zise ea în sfârşit, fiinţa despre tinete 
foarte rele, de când era copilă, uzaţi că s-a purtat rău la 
Doinville? 

IU, domnule, tatăl meu n-ar fi ţinut-o nici tf acesta de 
revoltă se trăda pudoarea iifl, care n-ar avea să-şi 
reproşeze nici o în tonsidera o glorie aceea de a fi una/>mai 
desSvfrşlte din Rouen, salutată şi 'tit ii. Icni vi'd'li, urmă ea, 
acolo unde sunt apucături ifirţit, domnule, multe lucruri 
care îmi !'putinţa mi -se par acum naturale. 

Hit/i din nou un gest de nerăbdare. Idwum calea aceea.1 
(uiJivăm puţân, zise el. Oameni cura id un om de seama 
tatălui dv., peni rp tru a-l moşteni mai curând. Voi jfei într-o 
altă parte i me asupra grabei de a avea bani” “de a se 
bucura de Nu, mobilul nu e de ajuns, va tnBksă găsim aâtui. 
Şi jiu este niciunul. D-voastră nu-”Kduceţi nimic... Apoi, 
restabilind faptele, nu găsiţi Imposibilităţi mat'er Je? 
Nimeni n-a văzut pe vreunul din Roubauzi urcânj du-se în 
cupeu; un funcţionar crede chiar că i-a văzin înapoindu-se' 
în compartimentul lor. Ar trebui să ad-< mitem un du-te 
vino din vagonul lor în acela al) dintelui, de care îi 
despărţeau alte trei vagoane, aceast (in câteva minute şi în 
viteza trenului. E cu putinţă? Aa consultat în privinţa asta 
mecanici, conductori. Toţi mi-af spus că numai o maro 
experienţă poate da atâta sânge ce şi atâta energie... 
Femeia nu putea în nici un bărbatul s-ar fi expus prea mult 


fără dânsa; şi, penti ce? Ca să ucidă un protector care-i 
scosese dintr-o mar” încurcătură. Nu, nu, hotărât, ipoteza 
nu stă în picioai trebuie să căutăm aiurea... A, da, unul care 
să se urcat la Rouen dându-se apoi jos la prima staţie, care | 
fi pronunţat cuvinte de ameninţare la adresa victimei. 

Ajungea la noul său sistem şi era pe cale să vgl bească mai 
mult decât se cuvenea, când uşa se întredjj chiso, iar capul 
uşierului apăru în deschizătură. 

Înainte ca acesta să scoată o vorbă, o mână înrn] nuşată 
deschise complect uşa şi o doamnă blondă înrrj Purta un 
doliu foarte elegant şi era încă frumoasă, de trecută de 
cincizeci de ani. 

— Eu sunt, domnule judecător. Să mă iertaţi că A întâmat. 
Drumurile sunt improprii; cele trei leghe de 

Doinville la Rouen s-au transformat azi în şase. 

— Cum v-aţi mai simţit doamnă, de duminică coace? 

— Foarte bine... Dar d-voastră? V-a trecut spa ma trasă de 
pe urma vizitiului meu? Mi-a povestit era aproape să vă 
răstoarne la doi kilometri de castel. 

— Oh, o simplă zguduitură; am şi uitat-o,. HaM loc, şi, cum 
am spus şi adineauri d-nei de Lachesnaj iertaţi-mă ră 
redeştept durerea d”-voastră cu afaceri aceasta. 

— Doamne! Dacă e nevoie”ţ|jpună ziua, Berth] 

Bună ziua, Laehesnaye! 

M.i Donnehon, sora victimei. Îşi săruţi ! mâna bărbatului 
acesteia. Văduvă de Ia de ani, a unui industriaş, care-i 
lăsase II Ui, bogală ea însăşi, având drepturi egal” n său pe 
domeniul Doin viile, după o exis-plină, Y. Lcc-se, ca 
întâmplări amoroase, dar de franca, în aparenţă, îneât 
rămăsese! Ii roucnnaize, îi ora plăcută magistratura 1 Mc] 
|1 cânfi do ani, primea la castel lumea iceea a Palatului pe 
care trăsurile ic/ucci, într-o sărbătoare continuă..., i |Ni 
(o0l/sr; ivoa o dragoste maternă pentru hlni, fiul unui 
consilier de la curte, D. Li pi/uni fnaintarea fiului şi-l 
copleşea pe cu iffnjiiini. De asemenea îşi mai păs-Icn de 


rinrreţe, lot un consilier eeii-i-r. 1 gloria literară a curţii din 
ipff fine erau înc5 câfate. Ani de-a mume la Doinville. A-ini, 
continua să vină îa mntfsmele nti-i mai niiiron, Rn fsi M.Ii 
pâslra raa-e o ameninţa ş! MII </in urmă, la d-na Le-< 

'r,o brună (naltă, în vârstă de ini, in/r-adevâr foarte bine 
făcută, i se înghesuie. Era singura melancolie. 

Loamnă, dacă mai îmi permiteţi, ! i, glăstlj 4 Denizet. Ii/ni- 
[/fyficliesnoye era terminat; ibinetul atât de rece şi de trist, 
li ni mot/ern Crefierul, calm, se pregăti i no-t VWbil de o 
telegramă pe car” 

II li primii O şi prin care era chemat 

Hilile. IV ani găsit nici o urmă a terr. /cumva? 

Fonrt* (Ifg'tjată, îneepu pe im tofl 

Amical * 

— N-am scris nimic fratelui meu; îl aşteptam, ştiam 4 că 
trebuie să vină, dar nu fusese fixată nici o dată. Da obicei el 
pica astfel, pe negândâte, şi mai întotdeauna cu un tren de 
seară. Deoarece locuia într-un pavilion izolat din parc, nici 
nu-l auzeam când venea. Închiria o trăsură la Barentin şi 
nu se arăta decât a doua zi diminenţaj Sau mai târziu, în 
cursul zilei, ca un vecin care îţi vinasj în vizită. Dacă de data 
aceasta îl aşteptam e pentru că, a-] vea să-mi aducă suma 
de zece mii de franci, renta unef| socoteli pe care o aveam 
între noi. Desigur că avea baniff asupra lui. lată de ce am 
crezut mereu că a fost ucişi numai pentru a fi jefuit. 

Judecătorul făcu o mică pauză; apoi privind-o dreptH - Ce 
credeţi despre d-na Roubaud şi despre soţul ei? ]j Ea -schiţă 
un gest de protestare. 

— A, nu d-le Denizet, să nu cumva să-i bănuit şti pe 
oamenii aceştia care sunt de treabă. Severina era o nH ţâţa 
bună, dulce, supusă, încântătoare, ceea ce nu e un cusur, 
cred. Deoarece ţii atât să repet, apoi te asigur cm atât ea 
cât şi bărbatul ei nu sunt capabili de o faptă rea. 

Judecătorul făcu un semn de aprobare din cap: erţ 
triumfător; aruncă o privire d-nei de Laehesanye. Ceasta, 
înţepată, interveni 


— Mătuşica, nu ţi se pare că vorbeşti cu multă i şurinţă? 

Atunci d-na Bonnehon îi dădu drumul cu sincerii, tca-i 
obişnuită: 

— Lasă-mă Bertha; în privinţa asta n-o să ne înţ< 

legem niciodată. Era veselă, îi plăcea să râdă, şi-ave multă 
dreptate. Ştiu foarte bine ce gândiţi, tu cu bat băţul tău. 
Numai interesul ar putea să vă întunece jud=< cată într- 
atâta încât să vă mai mire darul făcut de i tău sărmanei 
Severina... O crescuse, o înzestrase, ei foarte firesc să o 
pună şi în testament. Ce naiba, nu socotea ca pe copila 
lui?... Vai draga mea, banul Vi lorează aşa puţin pe lângă 
fericire! 

Fiind dintotdeauna foarte bogată, ea se jrăta da o 
dezinteresare completă. Ba, dintr-un rafinament de M meie 
frumoasă şi adorată, afecta că singurele rostii] ta sunt 
iubirea şi frumuseţea. 

D. H Koubaud e acela care a vorbit despre depeşă, mye. 
Dacă nu a fost la mijloc nici o lun tu] nu putea să-i spună c-a 
primit una. (ii Houbaud? 

I' I[.!-s. Lamă d. Denizet înfierbântându-86, se prea 

! !cit chiar prezidentul povestea cu depeşa „!<! familiei 
Roubaud plecarea sa. După pri iţilor, el nu urma să plece 
decât a doua 

”Kli'i cu ei tot în trenul acela, avea re In cazul când nu 
vroia să le 

' pe curo, do altfel, n-o cunoaştem !' nu duce la nâciun 
rel'ăeu. Jar când continuă, judecătorul n; M arătă plin de 
precauţiuni. 

Irdez acum un subiect cât se poate < (f*& nu-mi luaţi în 
nume de rău înn. Ii mult ca mine nu respectă memoCirculau 
versiuni. 

— Nu-i aşa? 

Avut amante. 

' MI începu să zâmbească în nemărginilomn, la vârsta 
lui?... Fratele meu 


Ic multă vreme şi nu m-am socotit nidoii'pi.1 ! |. Ui în 
nume de rău ceea ce el găsea rm. Irc cum i-a plăcut fără să 
mă amesv ia (ii. Ceea ce ştiu e că-şi păstra dem- 

— Îs piuă la capăt un om -de lume bună. 

I loca ia că în faţa ei se vorbea despre a- 

"""1J Hfin, plecase ochii, în timp ce D. De Laeigherit, se 
plantase dinaintea feresil i dacă stăruiesc, glăsui d. Denizet 
pnveslc cu o servitoare. 

— Tânără la i in! (i. 1. Dar, scumpe domn, aceasta i 
paisprezece ani avusese raporturi rui să cxpoateze moartea 
ei îm-iH II K o josnicie şi-o să vă spun. 

Fără îndoială că era de bună credinţă. Deşi ştia cej preţ să 
pună pe firea prezidentului, se simţea nevoită să 1 apere 
demnitatea familiei. Dealtminteri, în nenorocita po-1 veste 
cu Luiseta/dacă îl credea capabil pe bătrân să soi lege de 
fată, era în aceeaşi măsură convinsă şi de desj frânarea 
precoce a acesteia. 

— Închipuiţi-vă o copilă, aşa de mică, aşa de delicată, 
blondă şi trandafirie ca un îngeraş, şi blândă, aşa dj blândă 
ca o mironosiţă... Ei bine, nu avea nici paisprezece ani când 
ajunsese prietena de inimă a unei brute, un pietrar cu 
numele Cabuche, care făcuse puşcărie cinci ani pentru că, a 
ucis un om într-o cârciumă. Erau deseori împreună, 
hoinărind prin pădure, ţinându-se de mână. 

— Ea aşa de micuță, el mătăhălos şi bestial. În sfârşât, un] 
desfrlu de neînchipuit. Natural, n-am cunoscut astea decât 
pe urmă. O luasem pe Luâseta la mine, mai mult din miiă, 
pentru a face o faptă bună. Ai ei, Misarzii, pe care îi ştiam 
nevoiaşi, s-au păzit să-mi spună c-o băteau p,„ copilă fără a o 
putea opri să alerge Ia Cabuche al ei da îndată ce avea 
prilejul... Şi atunci se întâmplă accidentul. Fratele meu nu 
avea la Doinville servitori anumiţi. Menajul pavilionului 
lăturalnic, în care el stătea era făcut de Luiseta şi de o altă 
femeie. Într-o dimineaţă ea dispăru. Sunt sigură că plănuise 
fuga şi că, poate, aman-” tul o aştepta. Dar partea tragică a 
fost aceea că pestd cinci zile se răspândi zvonul morţii 


Luisetei, zvon încă” cat cu amănunte în privinţa unui viol 
încercat de frateld meu în împrejurări aşa de monstruoase 
încât copila a fu git năucă k Cabuche şi a murit. 

— Se zice - de-o con gestie cerebrală. Ce se întâmplase 
într-adevăr? Au circu lat atâtea versiuni încât e greu de 
spus. Întrucât mă pri veste cred că Luiseta a sucombat din 
cauza vreunei ne-* socotinţe, a nopţilor pe afară, a 
vagabondărilor prin băl-j toace... Scumpe domn, nu-i aşa, n- 
o s-o arunci în sarcina fratelui meu pe copilita asta. E odios, 
este cu neputinţă. 

D. Donizet ascultase cu luare-amintc, fără sa aprobe, fără 
să dezaprobe, D-nei Bonnehon îi fu greu sa sfâr-şească; pe 
urmă, hetărânch-i-se: nine, la urma urmei nu garantez că 
fratele.'sfi glumească cu ea. Îi plăcea tinereţea, >i mb 
înfăţişarea-i rigidă. In sfârşât, să zi-o. 

L acestor cuvinte. Lachesnaye-i schiţară o I. Iifrc pudică, 
nti, tanti ] i in. Lin umori; de ce să mintă înaintea >,.1 
giugiulit-o, poate. Nu-i o crimă face să admit, e că născo-i 
pietrar. Luiseta va fi fost cu minciu-ro a lăţit lucrurile 
pentru a-l face poa-i mers într-atât cu povestea în-inai 
spus, şi-a închipuit pe bună i nmorftfl metresa... Individul 
era în-ninc. | prin toate cârcâumiâe II mână o să-l spintece 

Lunci, o întrerupse i irl? 

În cap... în i avut dtfstule necazuri cu ea.; i îl punea la 
adăpost de în incepu să priceapă ce anume ra îngrijorată. 
Preferă să nu se mlichinihil |; i rândul ei. Judecătorul se nu 
vroia să mai abuzeze de dureroasa Uri în urma ordinului 
său, grefierul citi itfl do 2 fi. Semnat de martori. Intero- 
orectitudine desăvârşită şi era atât de lamice şi 
compromiţătoare, îneât i tocul ta iiiână, aruncă o privire 
bine-aljdu] şi uscifâvul acela, la care pin/i iiiunei. 

' Uonnehon s“rânse mâna judecătorului, ! i”i nul. Nii-i 
aşa? Ştii că eşti aşteptat întotdeauna la Doinville... Şi îţi 
mulţumesc, eşti unul d cei mai noi prieteni ai mei. 

Zâmbetul îi era melancolic. Nepoata ei, care ie$l cea 
dintâi, salută cu răceală. 


Când fu singur d. Denizet respiră un minut, mase puţin în 
picioare, pe gânduri. Pentru el afacerea venea limpede; 
fusese desigur violenţă din partea Grandmorin a cărui 
reputaţie era cunoscută. Lucrul ac ta va face ca instrucţia 
să fie delicată îşi făgădui dubleze prudenţa până ce va primi 
avizul pe care-l aste ta de la minister. Triumfa însă; îl avea 
în mână pe vinovj 

După ce se aşeză dinaintea biroului, sună după uşi| 

— Să intre d. Jacques Lantier, Pe banca din coridor soţii 
Roubaud aşteptau reu, cu chipurile posomorite, ca adormiţi 
în răbdarea îi întreruptă din când în când de-un tic nervos. 
Vocea nşm rului care-l striga pe Jacques, îi făcu să tresară. 
Îl tf măriră cu ochii mari până ce tânărul dispăru pe ul 
cabinetul judecătorului. 

Apoi reeăzură în somnolenţa lor, mai palizi, tăcuţi. 

Afacerea aceasta care dura de trei săptămâni, ] stingherea 
pe Jacques de parcă lucrurile s-ar fi întoarce în contra sa, 
cu toate că n-avea dreptul să dă. Nu avea nimic să-şi 
reproşeze, nici măcar că păstr tăcere; şi totuşi nu intra la 
judecător decât eu teama 1 novatuiui a cărui crimă ar putea 
„fi aflată; se temea nu spuie prea mult la interogator; şi se 
supreveghea eii ten ţie. 

Ar fi putut să ucidă şi el. Nu i se citea oare în ochi? Nimic 
nu-i erau mai neplăcute decât citaţii justiţiei... La primirea 
lor îl cuprindea un fel de fuf că-i amestecat în afaceri care 
nu-l privesc. 

De altfel astăzi judecătorul nu-i ceru decât semn] mentele 
criminalului. Jacques fiind singurul martor? Scena 
asasinatului, putea să dea informaţii precise. E] nu ieşea din 
prima depoziţie; repetă că scena rădfl şese pentru ei o 
părere de-o clipă, o imagine atât de gifl fără formă, 
abstractă, în amintire. 

Iln Il un om sufrumârrdu-l pe altul, şi atâta o lumătate de 
oră judecătorul îl cercetă i criminalului. Era mic? Înalt? 
Avea barHU scuri? Ce fel de îmbrăcăminte purta? 

Llburat, nu dădea decât răspunsuri vagi. 


' Hi It, întrebă deodată d. Denizet, privin- '1. I' îţil-ar arfitâ 
cineva 1-af recunoaşdin ochi, cuprins de frică, în fata n 
rranful Conştiinţa îi era 

II ( 

1 i recunosc?... Da. Poate. 

Ia 'le o complicitate inconştientă. Î] arun-nj] său evaziv 
astea n-aş îndrăzni să afirm. Gân- 

"ii p7” r?E ont”ec? De kilomefn ga 

'scurajare, d. Denizet vroi să-] trea-fnsă 5e răzgândi. '1. 

I „lin nou pe uşier: II |n d-1 şi d-na Roubaud.) '! Jacques 
din uşă. Ochii lor se umplură irbâsi' oare? Avea să fie 
confruntat cu M. III], 1 lor dispărea, simţindu-l acolo. Dă- 
inisurj cu %/las cam tremurat. Dar ju-illcovn decât să repete 
primul întero-Ill. Li'câl să răspundă cu aceleaşi fraze, fără 
să-l privească măcar. | Denizel se întoarse spre Severina. 

Pic comisarului de serviciu, ni că- 'l' 'liiun, că un bărbat 
s-ar fi urcat la 

' punea trenu] în mişcare ii insă. De ce îi reamintea toate 
astea? 

S-o facă să se dezmintă singură? 

' M'i/v bir ba tu] care se amestecă pru- 

|u mea să se fi arătat aşa de a- 

— Pardon... Pe când emiteai d-ta posibilita” faptului, 
doamna a spus: 

— Da, aşa s-a întâmplat, Doamnă, aş dori să ştiu dacă aveţi 
motivele d-voas. Tră vorbiţi astfel. 

Ea îşi înfrânse tulburarea, convinsă că dacă n apără va 
sfârşi prin a face mărturisiri. Nu putea să 

— O, nu, domnule, n-am avut nici un motivă am spus 
aceasta fiindcă e greu să-ţi explici luerur altfel. 

— Atunci, nu l-aţi văzut şi nu ne puteţi spune mic asupra 
lui? 

— Nu, domnule, nimic! 

D-l Denizet părea că părăseşte acest punct al strucţiei. 
Reveni însă imediat asupra lui, adresându-sej Roubaud: 


— Dar d-ta, cum se face că nu l-ai văzut dacă urcat într- 
adevăr, căci rezultă din depoziţia d-tale vorbeai chiar cu 
victima când a fluierat trenul de pleca 

Stăruinţa aceasta îl îngrijora în cele din urmă subşeful de 
gară. Ce să facă? Să se încăpăţâneze în ve. Nţia cu individul 
urcat în tren, sau să renunţe la Dacă existau probe în 
contra lui, ipoteza asasinului cunoscut nu merita să fie 
susţinută, ba i-ar fi putut; grava situaţia. Se făcu că nu 
înţelege întrebarea şi punse cu explicaţii tărăgănate şi 
confuze. 

— E trist că memoria vă ajută aşa de puţin, fe] ne-aţi fi 
putut veni în ajutor pentru a pune capăt ţj nuielilor care s- 
au întins asupra multora, glăsui d. 

Nizet. 

Tonul magistratului i se păru de aşa natură Roubaud, îneât 
simţi nevoia să se dezvinovăţească. Şi vedea parcă 
descoperit. 

— Vedeţi, e un caz de conştiinţă. Înţelegeţi, a e ta, nimic 
mai natural. Dacă v-aş spune că sunt siguri l-am văzut... 

Judecătorul schiţă un gest de triumf, erezân;, <: „cest 
început de loialitate se datora abilității sale. Spi] că 
cunoaşte din experienţă teama ciudată pe care olpar 

I 'leclara ceea ce ştiu; şi se lăudă că-i fără de voia lor. Cum 
era? Mic, mare? Cam de talill, nu, mult mai înalt. Ce] puţin 
aşa am acAd era o simplă impresie., nu l-am 

M când alerga spre compartimentul 

1 !< (| IVni/cl şi întoreându-se spre 

Intri iii]!”! n. 1 H vizuf CU euţilui în mină era ii ii, 
Roubaud? 

Irul, rare începea să şi piardă răbdarea, căci ipo trenul de 
cinci, ridică ochii, îl exaşi când nu-l mai văzuse nicioil 
găseşte, scurt, puternic, cu un profil i, poate în vis. 

IIIII. 1 ol, nu era mai înalt, avea aproape uni, iul I|K gară 
protestă, iu, ii înalt, poate chiar cu un cap. 

Cu ochii larg deschişi, aţintiţi aMIII ncenstă privire, în care 
citea o uimire ud se agită ca pentru a scăpa de propo eFnd 


nevasta lui, urmărea împieiiilor de memorie imprimat pe 
ehiMr rA iccsla se mirase întâi de asemănarea îiminal. Apoi 
căpătă siguranţa că allitli.1 cum se zvonise; acum părea 
emoţioiperâre, prostit, neştiind ce să facă. 

Perechea asta vra fi pierdută. Ochii lui iţiră cu ai lui; se 
priviră amândoi pân& 

1111ui. Se făcu tăcere... 

Iu eşti de aceeaşi părere? L-ai văile pentru că era aplecat 
în luptă ou, i Dcnizet, 

|| privea fi Bl pe amândoi. Nu se gândise să (înfruntarea 
lor. Dar din instinct sim-i <-'i adevărul pluteşte fa aer. 
Încrederea în pista Cabuche îi fu zguduită. Să fi avut soţii I- 
ac hesnaye dreptate? Să fie oare funcţionarul onest cu ţia 
lui atât de blândă, vinovatul, împotriva aparențele 

— Individul avea barba ca a d-tale? Întrebă el 

Roubaud. 

— Barbă ca a mea? Nu, n-avea barbă de loc, cât îmi pare. 

Jacques înţelese că va fi întrebat la fel. Ce | spune? Căci ar 
fi putut jura că omul avea barbă. 

De fapt, oamenii aceştia nu-l interesau deloc; c ce să nu 
rostească adevărul? Dar când întoarse privir de Ia soţ, 
întâlni ochii femeii şi citi în ei o rugăminte a de arzătoare, o 
implorare a întregii ei fiinţe, îneât fu m cal. Li cuprinse 
şovăiala de mai înainte: o iubea oar Să fie ea aceea pe care 
ar putea-o iubi, cum se iubeş fără dorinţa de a o distruge? 
Şi în clipa aceea minte se întunecă şi nu mai regăsi în 
Roubaud pe criminal. 

Viziunea redeveni vagă, îl cuprinse îndoiala şi fi regretat 
dacă ar mai fi spus un cuvânt. 

D. Denizet puse din nou întrebarea: 

— Individul avea barbă ca domnul Roubaud? 

Şi el răspunse cu bună credinţă: 

— Domnule judecător, credeţi-mă, nu pot să 

Lucrurile s-au petrecut prea iute. Nu ştiu nimic, vreau să 
afirm nimic. 


Dar d. Denizet stărui căci vroia să sfârşească cu nuielile ce 
planau asupra soţilor Roubaud. Îl sili pe sujj şef, îl sili pe 
mecanic şi obţinu de la cel dintâi semna mente cu totul 
opuse de ale sale, iar de la cel de-al dl îca răspunsuni 
evazive, care întăreau spusele subşea îui de gară. Şi 
judecătorul revenea la vechea lui e< gere; era pe calea cea 
bună, portretul criminalului care martorul îl descria, era 
atât de exact că adăugă fiecare trăsături câte puţin la 
siguranţa primei supoziţj Soții bănuiţi pe nedrept, vor face 
să cadă mai eurând vinovatului. 

— Intraţi aici, zise el după ce semnară interogat] râul, 
intioducându-i într-o cameră alăturată; vă chema. 

[în să-i fâe; idus arestatul şi îmbuna dispoziţie încât 
declară grefierului! Ii, îl avem în mina. 

IrUriS doi jandarmi aducând cu li' douăzeci şi cinci, 
treizeci de ii judeoitortilui, jandarmii ieşiră şi-l 

In. Liiiril în mijlocul odăii. 

I ! I* flata prinsa în cursă. Era un ! flăiii lâniii nii';' 4, eu 
pumni enornai, blond, cu o n o barba foarte rară, clteva 
tulee 

Ihlpul lui masâv, fruntea îngustă, trădau violt, lăpântt de 
senzaţia imediată, dar ipuiiric oarba în gura-i largă şi în 
nasul 

IM. Ins. 

I< brutul i scos din viziuna lui, smuls din ni (Uun lucru pe 
care nu-l înţelegea, 

;! Prevenitului, acel aer haiducesc pa 

MNCfit II dă omului cel mai cinstit. Se însera, 

& şi el se afundă în umbră, când u- 

O I mipă mare a cărei lumină vie îi lumină 

II dttcoperit, rămase nemişcat. N ' i Il (iuți asupra lui ochii 
cu pleoapele greii înţelegere tacită, prima încercare a! >! 
de lupta sălbatică, lupta şireteniilor, a Dh In uri lor morale. 
Omul acesta era vinovatul, împotrivă, nu mai avea dec.it 
dreptul de 

MI, rima. 


I ml începu, răspicat: va crimă eşti acuzat? U; L.R; ţil 
sugrumat de furie, mormăi i -a spus, dar îmi închipui. Au 
mai fost 

H pe D. Fârandmorin? Ii f-unoşteam prea bine! 

— O fată Luâseta, amanta d-tale, a intrat ca sluB la d-na 
Bonnehon? 

I Un acces de furie îl zgudui pe pietrar. Vedea ! 

— Mii de draci! Cele ce se spun sunt mim ruşinate. Luiseta 
n-a fost amanta mea. 

Judecătorul îl privi curios, cum se înfurie. ÎH când o 
paranteză în interogatoriul său: '"” 

— Eşti foarte violent şi ai fost condamnat la ] ani 
închisoare, pentru că, ai ucis un om la o ceartă. 

Oabuche lăsă capul în jos. Condamnarea aceasta ruşinea 
lui. Murmură: 

— Ela dat întâi... N-am făcut decât patru ani fost grațiat 
cuunan. 

— Aşadar, pretinzi că Luiseţa n-a fost amanta d-j 

Vlăjganul strânse pumnii din nou, apoi răsp cu vocea 
întretăiată: 

— Dar înţelegeţi că era o copilă, n-avea nic] sprezece ani 
când m-am întors de acolo... Pe ai toată lumea mă ocolea, 
m-ar fi gonit cu pietre, ni ea se apropia de mine, îmi vorbea, 
era drăguță. | cât de drăguță... Şi ne-am împrietenit. Ne 
plimba mândoi ţinându-ne de mână. Era aşa de bine pe 
atu4 

Se înţelege că se mărea şi că mă gândeam deseori li 

Nu pot să zic nu, o iubeam ca un nebun. Mă iubj ca foarte 
mult şi s-ar fi sfârşit cu siguranţă, cum 2 dacă nu mi-ar fi 
fost smulsă şi dată în slujbă Ja Doi; la doamna aceea... Apoi 
într-o seară, pe când mă i ceam de la carieră, o găsii 
dinaintea uşii mele pe 1 tate nebună, atât de zdrobită încât 
ardea ca în friguri îndrăznise să se întoarcă la părinţii ei, şi 
venea să ră la mine... Oh! Mii de draci, porcul? Trebuia sj 
duc să-] omor pe loc 


Judecătorul îşi muşcă buzele-i subţiri, uimit dej centul 
sincer al omului acesta. Hotărât, trebuia să jj cu cărţile 
acoperite, avea de-a face cu o putere mai W îeeât se 
aşteptase. 

M povestea pe care d-ta şi fata a (i in-ii.'. INII. 1 oi (oată 
viaţa d-lui Cârandmorm îl li U-II ilor voastre., i Il... Ihii mân 
(i, cu mâinile tremurânde, piecodl eu?... Alţii mint şi noi ili> 
minciuni? 

Lire pr nevinovatul... Am luat 

MU im MI nard, omul care s-a căsătorit eu ile s; î-l 
confrunt cu d-ta dacă 

!. |c, i atunci ce crede el despre povestea i l>ine de seamă 
la răspunsuri. Avem I. li face mai bine să rosteşti adenuită 
cu care-i speria pe inculpaţi, IM mic şi nu avea martori. | MI 
rulajul să spui că n-ai strigat peste toţi |MIILuVi'l 
(irundraorin? 

Un spus-o şi încă din toată. Inima. H II în -MI palmele! 

| i' opri deodată surprins. Se aşteptase impjotă Ouna, 
prevenitul mărturisea că 'i mai era şi asta? Crezând că 1-a 

1 ătorul făcu o pauză, apoi, pri- „iii, fi întrebă brusc: ui în 
noaptea de 14 spre 15 februarie? 

Lilcat pe la şase... Eram cam bolnav 

I mi; i făcui binele, de a dure o încărl. I Doinville. 

„nul ci-laie a fost văzut tjrecând pe aco-mbut, <! A 
răspuns că s-a despărţit de că nu te-a mai văzut. Dovedeş- 
ul. Al |; i şase. 

Ni prost, nu vă pot dovedi, Locuiesa i de la marginea 
păduril. An, fost „sa, at! Ia 

Atunci d r>o spuntreii ai 


Ce. 

F” a de' 

— Ai 

S d' a* splcarp u obsedată '*', ' greş, !',!' luor ''„usc,a, 
'acques „ăsta? 

B 


Pe sotii 


! 

Cât ezita să răspundă 

— Haide spune, li recunoşti? 

— Oh, d-le judecător, vă repet, a fost o simplă rere, tm 
individ de care m-am izbât în treacăt. Fără l doială, acesta e 
înalt ca şi el, e blond, şi n-are barbă/' 

— In sfârşit, îl recunoşti? 

Subşeful era cuprins de cutremurul unei lupte j terne 
Instinctul de conservare birui, însă. 

— N-aş putea să afirm, dar are multă asemănaj foarte 
multă asemănare. 

De data aceasta Cabuche începu să înjure. La uri| urmei îl 
plictiseau cu povestea aceasta, şi cum nu simţea vinovat, 
vroia să plece. Iar sub năvala sângej care i se urca la cap, 
bătu cu pumnii în masă, dever atât de furios îneât jandarmii 
chemaţi în grabă, îl se seră din cameră. În faţa acestei 
violenţe a fiarei ataca care se aruncă drept înainte, 
judecătorul jubila. Convingerea sa era formată şi n-o mai 
ascundea. 

— Aţi băgat de seamă ochii lui? Eu îi recurg după ochi... O, 
dar cu el stăm bine. E al nostru! 

Soții Roubaud se priveau ţintă. Erau scăpaţi justiţia punea 
mâna pe vinovat. Rămaseră întrucM buimăciţi cu conştiinţa 
încărcată de rolul pe care jurările îi îndemnau să-l joace. 
Dar bucuria de a fi în M rând liberi le risipea îngrijorarea; 
se priveau zâmbit<] aşteptând ca judecătorul să-i 
concedieze pe toţi ta când uşierul aduse acestuia o 
scrisoare. 

D. Denizet se aşezase din nou la biroul său sprl 

O citi cu atenţie, uitând eu desăvârşire de cei trei martM 

Era o scrisoare de la minister prin care era rugat să nfl 
aştepte înainte de a duce mai departe instrucţia. 

Şi ceea ce citea îi potoli oarecum bucuria căci fq 

1 $e întunecă. La un moment dat, ridică uşor capul-j privi 
pieziş la soţii Roubaud ca şi când una din fr” H scrisorii i-ar 
fi reamintit de ei. Aceştia îşi reveniră <M 


KSe simțeau din nou prizonieri; de 

'are? Să se fi găsit la Paris cele trei linii ii ini; ici care-i 
umplea de teamă? Seve- 

“Wti.1 biiii.' pe d. Camy-Lamotte, căci îl văzuse linte i ştia 
să el fusese pus să facă ori mini O părere de rău nebună îl 
chându] cj nu şi trimisese nevasta la i pe Ungă secretarul 
general al ii). 1 I! Il urma zvonurilor de niihii soţi nu-l mai 
liulccător, simțind cum îi năpădeşte 

''ură ce faţa acestuia se întuneca, din i strica tot ce 
lucrase în ziua aceea. 

'i1;”iă scrisoarea şi rămase un moment lui li cei trei 
martori. Apoi, resemnându-se, ijlas tare: bine, vom vedea... 
Puteţi pleca. 

I martorii ieşeau, nu se putu abiine deii > Lpunct grav, 
care-i distrugea ancheta, cu u> nvomanda să nu mai facă 
nimic înainte de il. Ilul. 1. Nn 'l în mai rămfi puţin, am să-ţi 
mai pun o uluud; p opriră pecoridor. Uşile erau desi mi 
piueuu ieşi: ceva îi reţinea, teama de i cabinetul 
judecătorului, neputinţa in. Mile de a auz] de le Jacques ce 
îl ml Siplimbau de colo până colo, cu şi se treziră din nou pe 
banca, pe '] Lii cot, atâtea ore. Când sosi mecanilidiiu jjrooi. 

Lii. Liii să mergem ia gară împreună... Ei, i”. N irăpii! 
Inuuroat, temându-se. Să io! Îndreptaţi către el. 

— Nu mai ştie nici judecătorul... Ia, bâjbâie, Jacques în 
cele din urmă. Acum m-a întrebat dacă i dat doi inşi 
lovitura. lar pentru că, vorbisem la Hal de o mogâldeaţă 
neagră aplecată pe genunchii bătrâniţ m-a cercetat în 
direcţia asta. Pare a crede că nu altceva decât pledul. A 
trimis să-l aducă şi am fost sa mă pronunţ. Doamne, poate 
că era pledul. 

Soții Roubaud tremurau, Justiţia era pe urma uri cuvânt 
din gura flăcăului putea să-i piardă. Erauj guri că în cele din 
urmă el va vorbi. Şi toţi trei i”l tăcuţi din palatul justiţiei. 

Pe drum, subşeful zice; 

— Camarade, soţia mea va trebui să plece pent zi la Paris, 
cu nişte treburi. Vrei să fii atât de bu4 s-o însoţeşti dacă va 


fi nevoie? 

Exact la unsprezece şi un sfert postul de la Europei 
semnală prin două sunete reglementare de nă expresul de 
Havre care ieşea din tunelul Batignolj şi îri curând plăcile 
mişcătoare fură zgâlţâite, trenul ! tră în gară eu un şuierat 
scurt, scârţâind, fumegând, m iat de-o ploaie repede al 
cărei răpăit continua din Rouil 

Oamenii de serviciu nu dăduseră încă uşile înj turi când 
una se deschise, iar Severina sări sprintenT peron înainte 
ca trenul să se oprească. Vagonul ei. | găsea la coadă aşa că 
fu nevoită să o ia repede, peni a ajunge la maşină, prin 
mulţimea coborâtă din comf timente prin îmbulzeala de 
copii şi pachete. Jacques acolo, pe platformă, în aşteptarea 
momentului de-a tra în Depou, în vreme ce Pecqueux 
ştergea cu o ci alămurile. 

— Va să zică ne-am înţeles, rosti ea înălţata vârful 
picioarelor. Voi fi la ceasurile trei în str. Garl net şi-o să fiţi 
aşa de bun să m” prezentaţi ş”H d-voastră pentru a-i 
mulţumi. 

Era pretextul plănuit de Roubaud; să-i mulţujru şefului de 
depou din Batignolles în urma unui %'iciu adus. În felul 
acesta ea va fi lăsată în paza 1 

Inii uli mai mult l4- ij buni, leoarcă de apă, is-fii vântul, (i 
privea cu ochi 

II I putuse refuza pe bărbat fudul de a se găsi singur cu.1 
o doreşte. 

IMI! 

Scverirm păiii str, Amsterdam, n.I. llă cu mulţumire că 
piaţa Havre, se gândi o c]i- 

1 ar face mai bine să dejuneze unsprezece şi douăzeci şi 
cinci; '<|. 

— I colţui străzii Saint-Lazare unlptură. Apoi, mâncând 
agale, căzu ia- 

' 0 hărţuiau de câteva săptămâni. 

I Y. Ilr după interogatoriu din Rouen, II primejdioasă, o 
trimisese să fauiiolto, nula minister, ci acasă la 


' Iu Rocher unde el ocupa un palat, alăidmorin. 

Lulburaţi de o nouă îngrijorare; a-ijân gară că d-na Lebleu 
şi Filo-lundenl cum Compania îl va concedia 11 II |n'ct; dar 
şi mai gravera faptul itde-a dreptul, nu a spus nu, ceea lUltă 
greutate. Se impunea, prin u l'. Irâs ca să pledeze cauza a- 
Mill; R. ImA pentru a cere ocrotirea pu-i. L altădată pe 
aceea a prezidentului, i !! Crea aceasta, care va sluji cel 
puţin 1 IM, era mult mai imperioasă nevoia i. 1 de,i!. Li, 
nevoia cere-3 Tace pe orknidecât să orhcoâinscă în neObin' 
1... un,„lio se afla în coiful străzii ipo!”; Sevcrina fu nevoită să 
treacă pe dinaintea palatului Grandmorin, pustiu şi mu, 
perdelele trase. Îşi aduse aminte de ultima ei vizită; direa 
se înălța, amenințătoare, în faţa ei. lar pentr] a oarecare 
distanţă întoarse instinctiv capul, îl ză trotuarul celălalt pe 
judecătorul de instrucţie din Rfl pe d. Denizet, care urca de 
asemeni strada. Se opri îni murită. Nu cumva a văzut-o 
privind cu coada ochi clădirea? Dar el mergea domol. 
Femeia îl lăsă să if înainte şi-l urmă stăpânită de-o mare 
tulburare. Dari odată primi o lovitură în inimă când îl văzu 
sunânj colţul străzii Neapole, la d. Gamy-Lamotte. 

Spaima o cuprinsese. Pentru nimic în lume r fi cutezat 
acum să intre. Se întoarse, apucă pe str. Burg, cobori până 
la podul Europei. Abia acolo se în siguranţă. Se întoarse mai 
târziu, Iarăşi, în strj Rocher, ca la moarte, grăbindu-şi 
mersul şi temânc că nu va mai găsi pe nimeni. 

Când apăsă pe butonul soneriei o nouă spaiij îngheţă. Dar 
un valet o şi introducea în anticameră pă ce-i luase numele. 
Iar prin uşile întredeschise, foarte limpede convorbirea 
însufleţită a două voci. Dată încercă o surpriză; valetul o 
chema şi o introdij Desigur că judecătorul nu ieşise. Îl 
bănuia acolo, as după vreo uşă. 

Severina fu gâtuită, când intră, de atmosfera] dă, şi nu-l 
văzu decât pe d. Camy-Lamotte care oj vea cum se apropie. 
Printr-o violentă reacţie, femeii simţi deodată stăpână pe ea 
însăşi, în vârtejul primf ei, foarte liniştită, foarte 
prevăzătoare: 


— Domnule, zise ea, vă rog să mă iertaţi căi avut 
îndrăzneala să-mi aduc aminte de bunăv/d-voastră. 
Cunoaşteţi pierderea de neiertat care m-| viţ şi, în 
deznădejdea în oare mă aflu acum, mi-s găduit să mă 
gândesc la d-voastră pentru a ne i pentru a ne acorda o 
parte din ocrotirea prieteni d-voastră, ocrotitorul meu atât 
de regretat. 

Continuă, văzând că e datoare să precizeze: 

— Îmi permit să reîmprospătez amintirile d-” tră 
spunârkhj-vă ca am avut cinstea să vă văd la viile. Oh, erau, 
pe-atunci, vremuri frumoase!... | s-au abătut necazurile şi 
nu vă am îeeât pe <2-voa 

Loi n. Durnele celui pe care l-am mm i I|l iubit, duceţi Ja 
capăt fapta lăl 

O privea ŞI toate bănuielile îi erau p.U. I de naturală, de 
îneântătoar”, > rugăminţile ei. Biletul descorllile lui 
(irjindmorin, cele două rânkrot cu siguranţă de la ea căci 
lentul; iar adineauri, null con vi Nu şi-a întrerupt Iinrul 
dorii pentru i şi confirma i o crt'.'uli'i în !i. Uc câud o vedoa 
dibltndă? 

Privind o sever: doninnă. Îmi amintesc perfect, nu 

*.1 Im do folos dacă îmi va fi cu putinţă. 

Icat, Sevcrina îi istorisi cum băril cu destituirea. 1] 
pizmuiau din 

I n înaltei protecţii de care se bui/i îl socoteau lipsit de 
apărare <, | răpună. 

Ilurmărea chiar şi tremuratul imijădu întâia lovitură: illv, 
de ce să-l concedieze Gompa-h.'i ' Doar n-o fi având vreun 
motiv 

' Iul. 

E monstruos, ne bănuiesc că l-am torul nostru din cauza 
nenorocitului no-a fost greu să dovedim nevinoifltnas o 
umbră din aceste groazniii-me desigur de scandal. 

Ui prins, dezarmat de hotărârea şi ritataa tonului ei. Apoi, 
după ce 


liirp, mediocră, începu s-o găseasltilauri de seducătoare 
cu supunerea o- 

| ui. N.ivaUi părului negru. Şi se gândea 

I Oranifinotin, cuprins de o geloasă adr babacul ăla mai în 
vârstă cu zece ani decât el, astfel de creaturi? 

Dar Severina, cu avântul femeii care îşi cunoa” puterile, 
făcu greşeala să mai adauge: 

— Oameni ca noi nu ucid pentru bani. Ar fi t buit alt motiv 
- şi nu era niciunul. 

EI o privi şi văzu cum îi tremură colţul gurii, ea era. Din 
momentul acela, convingerea sa fu întării Ea însăşi „înţelese 
că s-a trădat. Conversaţia con tini dar de-acum încolo nu 
mai aveau ce-şi spune. El af scrisoarea şi ea era aceea care 
o scrisese. Aceasta din chiar pauzele lor. 

— Doamnă, reluă el în sfârşit, nu mă dau în să intervin pe 
lângă Companie, dacă într-adevăr sânM demnă de interes. 
Tocmai că-l aştept astă seară pe şij exploatării pentru altă 
afacere... Decât, aş avea r câteva note. Uite, scrieţi-mi 
numele, vârsta, situaţia] ţului d-voastră, în sfârşit tot ce mă 
poate edifica. 

Şi împinse în faţa ei o mescioară, înceând s-o jfl vească 
pentru a nu o speria prea mult. Femeia tresărM el vroia o 
pagină scrisă de ea ca să o compare cu sj soarea. Severina 
căută o clipă, deznădăjduită, un text, hotărâtă să nu serie 
deloc. Pe urmă îşi luă ma: la ce bun de vreme ce el ştia? Ar 
fi avut or câteva rânduri ale ei. Fără să trădeze vreo urmă 
de burare, cu aerul cel mai simplu din lume, scrise ee-i< 
rea el, în timp ce dinapoia ei, el îi recunoştea per| scrisul, 
mai mare, mai puţin tremurat ca-n bilet. Îr pea să i se pară 
nespus de bravă femeiuşcă aceasta. 

— Aşa, doamnă, daţi-mi mie însemnarea, mă voi] forma, 
voi face cum va fi mai bine. 

V - Vă sunt foarte recunoscătoare, d-le. Nu-i că veţi face să 
fie menţinut soţul meu, că pot să st tesc afacerea ca şi 
aranjată? 


— A, nu, nu-mi iau nici un angajament... E voie să văd, să 
mă gândesc. 

Într-adevăr, şovăia, nu ştia ce atitudine să ia de perechea 
aceasta. 

— Oh, d-le, gândiţi-vă la zbuciumarea noastră. 

Mă lăsaţi să plec până nu-mi veţi fi dat o asigura: 

— Vai, doamna mea, Nu pot nimic. Mai aştepta 

O conducea spre uşă. lar ea mergea, deznădâăjdţ i <l<- 
mult iiicâi fi venea să mărturiarc, împinsă de nevoia 
imediată de i limpide ce arr do gând cu ei. Pentru 

M nădejdea că o să găsească o scă- 

— Doream să vă rog pentru un sfat în testament... Sunteţi 
de părere I. Un moştenirea? 

' parii istrii, răspunse el prunprejurări. 

Ni o sforţare: dân suflet, nu mă lăsaţi să pol...': nutresc 
vreo speranţă. 

În !. L.ipmil. 1 ea-1 apucase mâinile. El se 

IM ii privea cu orhl frumoşi, aşa de înflăral i când. Poate că 
voi avea ceva ii îngrijorată ca la venirE. Ni ii. Oamy- 
Lamotte deschise uşa în-nrli' (1 Denizet aştepta. Iar acesta, 
eai lamă: 

MI, s-a făcut o greşeală că au fost 

Femeia nu se gândeşte, nici vorbărbatul de o concediere. 
Nu a li aspect. 

I puse d. Camy-Lamotte, stăruiţi în a-1 iuche? 

I nătă uimit. 

Orbă 1.,. Totul este împotriva lui. Dovezile; esânt, aş 
îndrăzni să afirm, niciuna. Am cercetat dacă nu a-l. Unic în 
cupon, aţa cum îmi dă-i noastră. Aceasta nir fi concordat, 
pare-niiiil mecanic, unul care a văzut în trea-uliil; 'In, 
înlerogat de mine cu iscusinţă, prima i d<”“claraţie, ba a 
recunos-i. IT mormanul negru de care îmi orbi, Cabuche e 
vinovatul, cu i icfl nu îl avem pe el, nu mai avem 

N 

Până atunci secretarul general aşteptase pentru aduce la 
cunoştinţă dovada scrisă pe care o avea; acum când 


convingerea sa era formată, era mult mai ţin grăbit să 
restabilească adevărul. La ce bun să i neze calea falsă a 
instrucției dacă drumul adevărat ar dus la încurcături şi 
mai mari? 

— Doamne, reluă el cu zâmbetu-i de-om obo] vreau să-mi 
închipui că sunteţi pe o cale adevărată.] 

V-am chemat numai pentru a studia cu d-voastră cât< 
puncte grave. Afacerea aceasta e neobişnuită şi iată ] a luat 
acum o întorsătură politică. Vă daţi seama, nij aşa? Ne vom 
vedea, prin urmare siliţi să procedăm oameni de guvern... 
Ia spuneţi cu toată sincerităţi din cele ce aţi constatat până 
acum, fata aceea, amaj lui Cabuehe, a fost violată, nu? 

— Hm, mi se pare şi mie că prezidentul o adus în halul 
acela, iar asta va reieşi cu siguranţă în cui dezbaterilor 
procesului. 

D. Gamy-Lamotte se mărgini să clatine din Calculă în 
minte rezultatele celuilalt proces, al so Roubaud. Nu, 
hotărât afacerea cu Roubauzii. Adevj culpabili, era şi mai 
murdară. 

— Mă încred în d-voastră, zise el în sfârşit d| 

Denizet, Sunt, într-adevăr, prezumţiuni puternice potriva 
pietrarului. Dar, vai, ce jalnică e întreag facere şi cât de 
mult noroi ar stârni... Ştiu bine că ji ţia trebuie să rămână 
indiferentă în faţa consecinţă şi că, planând deasupra 
intereselor. 

Nu termină; încheie cu un gest, pe când judeci rul, tăcut la 
rându-i, aştepta mahmur ordinele pe care simţea venind. 

— În sfârşit, ar fi caz de clasare... Fă d-ta în] fel Jncât să 
fie clasat procesul. 

— Pardon, domnule, declară, d. Denizet, eu 1 mai sunt 
stăpân pe afacere; e legată de conştiinţa mea.] 

Numaidecât d. Camy-Lamotte zâmbi cu aerul ac blazat şi 
politicos care părea a-şi bate joc de toate. 

— Nu încape îndoială. De aceea mă adresez ştiinţei d- 
voastră. Vă las să hotărâți ceea ce conştiinţa] va dicta, cu 
siguranţă că veţi. Eântări echitabil & mii 


*' it'iu doctrinelor curate şi a moralei 11.BU !'! lice apel la 
d-voastră detât !.1 om cumsecade. 

Urmărim de multă vreme strădu iţi îngădui S. Ivă spun că 
va vom '!< iinl. Li, (v,. Va jVj o vacantă. 

1 iM”. Lri Cum adică? Dacă se achita de 

1iV.1 fi latisfăeută imediat ambiția? 

Ttc pricepu iigă: 'Ci'ii-U; c mimai chesm lunecat pe panta 
în- 

11 ' in-tiiuţr/. 

— Ii aţi fost pus pe 

1 „i. Cui, |>entru 15 August curent, il'lu pr<>a devreme, la 
orele trei fără '',! T, la întllnirea ce-şi dăduse cu 

I ' „> mansarda unei mari clădiri, într-o 

1 ' nrc. I decât seara ca să se culce; ba lAmână lipsea, 
nopţile pe care le pe- 

1 xpreşul de seară şi cel de dimiloluşi, devreme, udat de 
ploaie, sfâr- 

||. I se trânti pe pat. Severina ar fi 

1 I tot aştepte, dacă încăerarea din 

I krii vecine - un bărbat care-şi bătea li deşteptat. Se spălă 
şi se îmbrăcă 

' femeie jos, pe trotuar. 

II aţi venit? Exclamă ea când îl văzu tcaml să nu fi înţeles 
greşit... 

'itepte răspunsul, ridieându-şi ochii la 

11 „' locuiţi aci? 

Locuiesc, vin în treacăt, răspunse el. Să amj Bl nu fi plecat 
şeful. 1 ajunserl la căsuţa în care acesta după Depou, nu-l 
mai găsiră; um-> în hangar; pretutindeni li se pe la patru şi 
jumătate, la atelierele I doretU să fie siguri câ-l1 vor găsi. ! -i 
venim. Declară Severina. ! i i.N. I'. l afară, în tovărăşia lui 
Jacques i 1 „I furv sântrţ. 1 liber îmi daţi voie să ' 

E] nu putea să refuze şi, de altminteri, ea exe asupra lui 
un farmec tot mai mare şi aşa de puterr cât mahmureala în 
care îşi propusese să se închid! Dinadinsul, se evapora sub 
privirile ei. 


— Nici vorbă, nu vă las, răspunse el cu tonul! 

Mai moale. Dar mai avem de pierdut mai mult de 1 

Nu vreţi să intraţi într-o cafenea? 

— O, nu, nu, nu vreau să mă închid. Mai] merg la braţul d- 
voastră, pe străzi, oriunde. 

Merseră câteva minute, fără să îşi vorbească, j mulţimea 
trecătorilor care umpleau cartierul acela lat. Uneori erau 
nevoiţi să coboare de pe trotuar; şâj băteau şoseaua, 
făcându-şi loc printre trăsuri. Af pomeniră în faţa squarului 
Batmgpolles care era aR. Pustiu, în epoca aceea a anului, 
Gerul, spălat de de dimineaţă era albastru; iar sub razele 
călduţe martie, liliacul înmugurea. 

— Intrăm? Întrebă Severina. Lumea asta surzeşte. 

Se aşezară pe o bancă, într-un colţ singuraticj 

— S-a făcut foarte frumos astăzi, reluă caf o pauză. 

— Da, răspunse el, şi a ieşit soarele. 

Dar gândul lor nu era la ceea ce vorbeau. 

Fugea de femei, se gândi la întâmplările care l-au j piat de 
aceasta. Ea stătea lângă el, îl atingea, ar să dea buzna în 
viaţa lui şi el trecea prin surpriz tinue. De când cu ultimul 
interogatoriu din se mai îndoia: femeia aceasta a fost 
părtaşe la criif la Groix-de-Maufras. Cum? In urma căror 
îfnpre. Fa Minată de ce patimă sau de ce interes! 

— E de mirare, spuse iar el, că se poate în martie, ca vara. 

— Oh, zise ea, de cum dă soarele se şi cunoaB 

Iar la rându-i femeia se gândea că flăcăul trebui să fie 
prea nătâng oa să nu fi bănuţ vina lor. 

— Azi de dimineaţă, adăugă ea, fusese frifl 

Havre. 

Pe lângă toată ploaia care ne-a udat, el. 

I avu o inspiraţie brus-ui. I, căci daca ar fi discutat, nu ar... 
i i face bine şi c&, vorb/nd, ii privi. Fără ocoluri, din su- 
credeţi vinovată? Pironi* privirii* într-ale ei. ! -l cu glasul lot 
aşa de coborât şi i şi mai umil mâna. Mi sunt vinovată, L. 1 
mi pentru a-] convinge ci numai i <trebuie să fie nevinovată 
în |. li mă veţi mai mâhni cu băi tir foricită văzând cum el 


îşi co-le ri, aăânc. Mărturisirea îi unise. L v|l ni. li mâhni, mă 
credeţi, nu-i aşa? lun. Se el zâmbind. 

A vorbească de-a dreptul des-toiiznicâ? Mai târziu, dacă va 
itf f> A totul. 

T*H Nfnl prietenul d-voastră şi că nu 

|l dr mine, murmură eî la urechea nâlc <l voastră... 
Înţelegeţi? Sunt al 

I nu daţi şi mâna cealaltă s-o încâl-'i!; ine V Idă Inmea. 
Ta, buciiroMj d e salvaM, Nu-i era i de aceasta; iar dacăi 
tndM CUitl să facă să-l păcălească. M ni|i les, suntem 
prieteni fără ca IM/III meu, să vadă... Acum la-privi atâta c- 
o să-ţi strici ochii. 'le ci delicate prinse îiâtr-ale 

Ea se desprinse repede. Şi, ridicată, în faţa băi pe care el 
rămăsese aşezat 

— E o copilărie! Fii cuminte că vine lumea. 

Se auziră cinci bătăi la un orologiu de prin ap piere. 

— Vai, doamne, excâamă Severi na, orele cinci| eu am 
întâlnire în str. Du Rocher. 

Bucuria se duse. O năpădea iarăşi grija necunj eutuiui, 
amintindu-şi oă încă nu era salvată. 

— Pe eurând, la tren. 

— Da, pe eurând. 

Când Severi na aiun<e iarăşi în cabinetul sever str. Du 
Rocher, în faţa d-lui Camy-Lamotte, gâfâindj inima bătândti- 
i acesta o contemplă o clipă, izbit de traordinara sforţare pe 
care o făcea să pară liniştită, ţ tărât, îi era simpatică 
criminala aceasta delicată, cu „d| de merişor. 

— Ei, bine, doamnă... 

Şi se opri pentru a se mai bucura câteva clipe' îngrijorarea 
ei. 

— Doamnă, l-am văzut pe şeful exploatării şilpar obţinut 
ea soţul d-voastră să nu fie concediat... An rea e aranjată. 

Atunci ea se clătină sub vălul de bucurie preal prinsă care 
o năpădi Ochii î se umpluseră de laerinB nu spunea nimic: 
zâmbea, atâta tot. 


El repetă, stăruind asupra frazei pentru'a-i dattă 
semnificaţia: 

— Afacerea e aranjată. Vă puteţi întoarce lirj ţâţa la Havre. 

Ea înţelegea bine: el vroia să spună că nu vo] arestaţi, că 
erau graţiaţi. Nu numai slujba păstrată i groaznica dramă 
uitată, îngropată. 

— Decât, reluă el căutând să devină „iarăşi ţineţi minte şi 
purlaţi-vă bine. 

Dar el vroia să-i aibe la mână, pe soţie şi pe bat. Făcu o 
aluzie la scrisoare. 

— "Ţineţi minte că dosarul rămâne pe loc şi cea mai 
măruntă greşeală, afacerea poate fi 

Mai cu seamă recomandă soţului d-tale să nu se mag 
mestece în politică. În privinţa asta noi vom fi fără 

IM. [i ]. Lui hi, mi s,i vorbit de-o ceartă eu 'lui în ! iri-11,i'l 
trece drept republican; nesu-HIH „Şa f Să fio cuminte căci 
altminteri ii ! picioare, zorită acum să iasă şi să dea ni 1. IIC 
o sufoca. 

'. Vă vom asculta, vom fi la ordinul dumi>u (tnrl şi oriunde, 
numai să porunciţi! 

„nu voi abuza, doamnă, nu abuzez, i... ii 1.- Şase, Jacques 
şi Pecqueux se urcară; i liindcrul de locomotivă. 

'Jloco; nu mai aveau decât cinci, i< pleca, mirat că n-o vede 
pe Seila călătorilor. Era sigur că ea n-o să de a veni la el. In 
sfârşit femeia veni Se înălţă pe vârfuri, bucuroasă, griji, 
iată-mĂ. Fi radă, fericit că o vede. O, e bine. I mai mult şi 
spuse mai în şoapsânt mulţumită, sunt foarte mulţumi-ii. Iro 
noroc... Tot ce doream, i lotul şi fu cât se poate de mulţumit, 
ir porni în fugă, ea se întoarse şi adăui.l nu mi fărâmi 
ciolanele. Il;: |. 

— I' v<; sel: nu ţi fie toarnă! 

Nchidoau. Severina abia avu vreme inipir... la semnalul 
conductorului-şef, regulatorul. Plecarea. Aceiaşi ple-fii;: î < 
' din februarie, la aceeaşi oră, în, în acelaşi zgomot, aceeaşi 
fti-im <T. I fncă lumină, un amurg clar (“ii eapul în uşă, 
Severina privea. 


VI 

Trecu o lună. Liniştea se întinsese iarăşi în loci pe care 
familia Roubaud o avea la etajul întâi al | deasupra sălilor 
de aşteptare. Sub acoperişul lor, su vecinilor de pe coridor, 
în rândurile mărunţilor sluji supuşi unei existenţe de 
orologiu prin uniformitatea lor reglementare, viaţa 
reîncepuse a se scurge cu m< tonia de mai înainte. Părea 
că nu s-a întâmplat rqg nici violent, nici neobişnuit. 

Zgomotoasa şi scandaloasa afacere Grandmorin cepea a fi 
treptat uitată şi era pe punctul de a fi sată din pricina 
neputinței în care se părea că e jus în a-1 descoperi pe 
culpabil. După o prevenţie de cincisprezece zile, 
judecătorul Denizet dăduse o ordoi ta de neurmărire în ce îl 
privea pe Gabuche, ordon motivată de faptul că nu existau 
împotriva lui dd suficiente; iar o legendă a poliţiei, o 
legendă romart era pe cale să se formeze: aceea cu privire 
la un ” necunoscut, eu neputinţă de a fi prins, la un avent] 
al crimei, prezent în tot locul şi în acelaşi timp, cârd vinovat 
de toate răutăţile şi care dispărea ca o ua de îndată ce se 
iveau agenţii. Rareori făcea spirit* seama legendarului 
asasin presa din opoziţie - în] bântată acum de apropierea 
alegerilor. Afacerea nu preocupa mulţimea. Nu se mai vorbi 
despre ea. 

Ceea ce adusese linişte complectă în casa fard Roubaud a 
fost aplanarea fericită a celeilalte discj atacarea 
testamentului Grandmorin. In urma sfat] d-nei Bonnehon, 
Lachesnaye-i consimţiseră în celej urmă să nu se lege de 
testament, temându-se de stj rea unui scandal şi nesiguri de 
bunul rezultat al prod lui. Puşi în posesia moştenirii lor, soţii 
Roubaud erai (c) săptămână proprietari ai casei şi gradinei 
de la Ci de-Maufras, evaluate la patruzeci de mii de franci 
se hotărâră numaideeât să vândă casa asta pângărită 1 
sânge şi desfrâu, casă care-i tortura ca un vis rău a care n- 
ar fi cutezat să înopteze de groaza umbrelor! Trecut şi s-o 
vândă în bloc cu mobilele ei, aşa cil afla, fără să o repare, 
fără măcar s-o curețe de pra” pentru că la o licitaţie 


publică ar fi pierdut prea m i erau rari cumpărătorii care să 
se fţ> ropa acolo, se hotărâră să spânzure pe 

II înştiinţare ce putea fi citită cu înlesnim ulm. Apelul scris 
cu litere mari, implorarea >! iilaiiya tristeţe! Obloanelor 
închise i>al.1rii. Întrucât Roubaud refuza- !. Ir In trecăt 
pentru a lua ainir-o după amiază, acolo, Sefamlliol Misard 
cheile cu rugămintea tn IM ni < im! S-ar fi prezentati 
puteau să se aşeze acolo în i afla în dulapuri până şi rufărie. 

'j i|”'i iiiilii-i de-acum nimic, soţii Rouurgă timpul, în 
aşteptarea tihnită a zilei liii şi odată casa tot se va vinde, vor 
lua li mulţumiţi. 

(vaşi somnolenţă a cuprins şi celelnvecinate cu a 
Roubauzilor. Culoarul 

'a Îndeobşte cu atâta străşnicie, de asel l'ilomena venea în 
vizită la d-na Lein urm tirul vocii lor. Surprinse amin* 

' 1, IL pe care a luaseră lucrurile, nu mai ilri'l decât cu o 
dispreţuitoare îngădupontru a-i păstra locul, nevastă-sa 

(! blestemăţii la Paris; în orice caz 

'ulii acum şi nu se va putea descotorosi de I. U pentru că 
nevasta casierului avea 

— L-inii oi nu vor mai cuteza să-i dispute un dispreţ 
nesfârşit, trecând înţepată pe 

Ic dea bună ziua; şi aceasta aşa de puno chiar şi po 
Fllomena care îşi rări ce mai inull: o găsea prea mândră, nu 

I Te iluşi <1 na IM-bleu, ca să aibă ce face, lihiiioa dintre d- 
ra Guichon şi şeful cft altminteri, tot degeaba, nu-i ii iiiiui i 
rfimânea însă, dureros, îngrijorăiii In. Din -ala de mâncare, 
un loc spre car” 

! ji să se îndrepte fără să nu simtă o noini uândura de 
stejar din partea stângă r< II clintiseră şi-o puseseră apoi la 
loc 

După ce-au tăinuit acolo ceasul şi cele zece mii de îA de la 
Grandmorin, în afară de vreo trei sute de fp aur găsiţi într- 
un portmoneu al acestuia. Soții Roui nu au luat din 
buzunarele prezidentului ceasul şi ! decât pentru a face să 
se creadă că a fost vorba de 1 El nu era un hoţ: mai 


degrabă ar fi crăpat de foF precum spunea, decât să pună 
mâna pe o centimă ol vândă ceasornicul. Banii bătrânului 
care-i pângărâse) meia şi pe care el 1-a pedepsit, banii 
aceia pătaţi def roi şi de sânge. 

— Nu, nu, nu puteau fi atinşi de Uâi cumsecade. Nu se 
gândea la casa din Croix-de-Matj pe care o primise în dar: îi 
inspiră oroare doar a scotocit buzunarele victimei. 

Totuşi nu a avut tăria să dea foc hârtiilor de bl şi să arunce 
într-o seară, în mare, ceasul şi portmcT Dacă, o elementară 
prudenţă îl sfătuia la asta, un inşi tainic protesta întrânsul 
împotriva disti-ugerii. Era stal de un respect inconştient; 
niciodată nu ar fi cuteza facă praf o atare sumă. Întâi, în 
prima noapte o sub pernă căci nu găsise alt loc mai sigur. In 
zilelg mătoare s-a trudit să găsească ascunzători, îi schiml 
fiecare dimineaţă locul, frământat de cel mai neîi nat 
zgomot, obsedat de teama unei percheziţii judiţ Pe urmă, 
ajuns la capătul vicleniilor, sătul de a tot tr<] ra, i-a fost 
lene să mai schimbe locul banilor şi al lui ascungşi în ajun 
sub seândura podelei. 

— Iar pentru nimic în lume, n-ar mai fi scotocit acolo: era 
că o văgăună a spaimei şi a morţii, unde stăteau la ' spectre. 
Se ferea în mers, să pună măcar piciorul pe dura podelei; 
avea o senzaţie neplăcută. Iar stinghd la asta era cu atât 
mai bizară cu cât nu sufereau || de pe urma cuţitului, a 
frumosului cuţit pe care-V] parase femeia şi pe care soţul îl 
Implantase în amantului. Spălat bine, cuțitul zăcea în fundul 
dulap, iar din când în când baba Simona îl într tăind pâinea 
la masă. 

De altminteri, în tihna în care trăia, Roubaud trodusese o 
altă pricină de nelinişte, din ce în mare, silindu-l pe 
Jaegues să-i viziteze, Angrenajul! | viciului îl aducea de trei 
ori pe săptămână pe îa Havre; de dimineaţa până seara la 
şase-douăwri: 

Eoe şi cinci seara până dimineaţa 1 ir In prima luni, după 
călătoria Seveiiăţânase. 


Iniurudc, nu se poate să nu iei o gus-drncu, ai fost drăguţ 
cu nevastă-mea; i iu interval <!”' o lună Jacques primise ! ' 
pan uuji-nit de pauzele mari, nii între <'l şi nevastă sa, când 
mâncau. 

Iru avind alături un musafir... 

Orbea, glumeai poţi mal des, Nu ne deranjezi nicidecum. 

— Riiul Jacques, după ce se spăili.in!, w întâlni cu subşeful 
care hoinărea it v; si, cu toată ora târzie, plictisit de-a 

'ta merse cu flăcăul până în gară şi 

Si vi TI na, trează însă, citea. Luară ' pahar, şi jucară cărţi 
până târziu. 

Lunurile de luni şi serile de joi şi de li'. Nuite. Gând 
tovarăşul absenta îni acela care-l pândea pentru a-l 
iii'ilrări. Se posomora tot mai mult; li iilcvăr decât lângă 
noul său priei >i în HM de asemeni cu bunăvoie, cu aiiiiii 
ml îl vedea intrând. Lăsa totul deo-nrtea; vorbea, râdea. 

Făcut că ai venit! Auzisem expre-iH alunei la d-ta. 

Era o sărbătoare. Femeia îi cunoş- 'lucea -ea însăşi ca să-i 
caute ouă pofteşti luni. Vom avea prăjituri. 

I luna despărţirea dintre Roubauzi spou-B. 

MI.”, iul mai bine, singură-n pat, căutând să contacta cu 
bărbatul în vreme ce ait, de brutal la începutul căsniciei o 
osteneală de-a o reţine. De bună iimnrca divorţului acesta 
contribuia şi în i prin prezenţa sa din obsesia chiPe 
Roubaud totuşi nu îl frământau mustrările, fusese frică 
numai de urmăriri, înainte de clasarea ai cerii; iar grija lui 
cea mare era, îndeosebi, să nu îşi dă locul. Acum nu-i părea 
rău de nimic. Cu toate poate, dacă ar mai fi trebuit să facă 
ce a făcut, nu o mai băga pe femeie căci femeile se sperie 
îndată. 

Într-o seară simţi deşteptându-se iar într-nsul lozia 
sălbatică de altădată. Îl căutase pe Jacques la pou şi-l 
aducea să bea împreună un pahar cu lichior, când se întâlni 
pe scară cu Henri Dauvergne, condu rul şef. Acesta păru 
tulburat şi spuse că a fost la < Roubaud pentru un comision 


cu care-l însărcinaseră rorile. Adevărul era că de câtva 
timp se ţinea dup verina cu speranţa că o va cuce”. 

Subşeful îşi apostrofă nevasta, din uşă, cu violei* 

— Pentru ce a mai venit ăla? Ştii că mă plictiseş' 

— Dar, dragul meu, pentru un model de brrie... 

— Broderie, să mă slăbească! Mă crezi aşa de îneât să nu 
înţeleg ce caută aici?... Îţi spun, bagă; seamă. 

Se repezi la ea cu pumnii încleştaţi. Femeia se ti se înapoi 
albă ca varul, uimită de izbucnirea asta înlpar diferenţa 
calmă în care ei trăiau. Dar el se domoli şi< adresă 
tovarăşului său; ! 

— E nostim cu golanii ăştia care cad în câte o ce 
închipuindu-şi că femeia o să se arunce îndată de gâj| lor, 
iar bărbatul, foarte încântat, o să închidă ochii! ! mine mă 
îndârjcsc... Te rog să crezi că dacă s-ar întâr pla una ca asta 
mi-aş gâtui nevasta, aşa, numaidecât! 

Nu-l mai prind pe domnişorul ăsta că-i fac de petrecarj,. 
Nu-i aşa? le dezgustă. 

Jacques, foarte stingherit de scena întâmplată, ştia ce să 
facă. Era pentru el mânia asta exagerată? I dădea bărbatul 
un avertiment? Se linişti când acestw luă cu glas bine 
dispus: 

— Prostie, când ştiu bine că tu însuţi l-ai alunga, uşă. 
Haide, dă-ne pahare şi ciocneşte cu noi. 

Li bătea pe Jacques pe umeri, iar Severina, recM 

I. nu | imul, surâdea amândurora. Băură după aceea eu 
ii>. Ilciii un ceas plăcut. 

'Tul acesta o apropie Roubaud pe nevastă de fără să arate 
că se gândeşte la niscaiva urma geloziei deveni cauza unei 
intimi-' isc, a unei tainice pasiuni, comentată prin ţre 
lacques şi Severina; căci el, eând o ! compătimi c-a fost 
brutalizată, în timp ni înecaţi în lacrimi, i se plângea cât de 
ne-i în căsnicie. Din momentul acesta avură un. Între el 
singuri; se înțelegeau la m somn. De fiecare dată eând el 
venea, o II Lii daci are vreun motiv de tristeţe. Ea-i Ici, eu o 
clipire. Pe urmă mâinile li se cău-palele bărbatului, se 


hazardară în strângeri ilrrurisindu-ţi cu degetele calde 
interesul L.. Ideau celor mai neînsemnate fapte din i iivoau 
decât rareori norocul de-a se întâlni fără ca Roubaud să se 
afle de faţă. Îl gă-aci, între ei, în sala de mâneare, melan-i 
nimic ca să scape de el, nu le venea Inttlnească undeva, în 
vreun ungher al gă-nn o dragoste senină, piietenească, pe 
ienea într-o foarte mică măsură; o pri-< viăo mână le era 
deocamdată deajuns. 

FEând Jacques şopti Severinei la ureche f/in în joia 
următoare, la miezul nopţii, du-icvoltă şi-şi trase mâna. Era 
săptămâna ceea în care bărbatul făcea de serviciu. > mare 
tulburare pusese stăpânire pe ea la lin casă şi de a se 
întâlni cu flacul aces-In întunericul gării. Era ameţită şi 
încer-lor neştiutoare a căror inimă bate; nu > |n rugă vreo 
cincisprezece zile până eând dorea fierbinte, dorea din 
capul locuim, i urnă. lunie începea, nopţile deveneau le mai 
tempera suflul mării. De trei i ! Jacques în speranţa că o să 
vină, mă-! 1 seara asta femeia a spus, nu; dar fiftrfi do lună, 
cerul era înnourat, nu scli-cum tătea, în picioare, în umbră, 
Jacques o văzu, în sfârşit, sosind, îmbrăcată în negru, cuJ 
paşi înăbuşiţi. Era aşa de întuneric încât ea ar fi trec (tm) 
fără să-l recunoască, dacă el nu o prindea în braţe dân] du- 
i o sărutare. Ea scoase înspăimântată, o exclamat, Pe urmă, 
zâmbitoare, îşi apăsă buzele pe ale lui. Atât” a fost tot: 
femeia n-a vrut în ruptul capului să se aşe” ze sub vreunul 
dintre şoproanele dimprejur. MerşeriS vorbiră în şoaptă, 
strânşi unul într-altul. Era acolo o îaM tindere vastă, 
ocupată de Depou şi de dependinţele lua întreg terenul 
dintre str. Verde şi str. Francois-Mazelin] îmbâcsit cu linii de 
garaj, cu rezervoare, cu pompe, cclădiri de tot felul, cu cele 
două mari remize pentru lofl comotive de o palmă de 
grădină, cu şandramale în cartB se aflau instalate 
atelierele, cu corpul de gardă unde dorl meau fochiştii şi 
mecanicii. Un ceas întreg gustară sin* gurătatea 
fermecătoare, descărcându-şi inimile, spunân] du-şi cuvinte 
dragi adunate de aşa de multă vreme.] H o însoţi pe urmă 


până în strada Verde, gurile li se îrffl preunară iarăşi. Se 
despărţiră. 

La aceeaşi oră, în biroul subşefilor, Roubaud înc pea să 
moţăie în fotoliul de piele, vechi, în care se dica de douăzeci 
de ori pe noapte la cel. Mai neînser nat zgomot. 

De două ori pe lună, joia şi sâmbăta, Severina întâlnea cu 
Jacques;: ar într-o noapte, când ea îi spuse bărbatu-său e 
înarmat cu revolver, se îngrijorară, drept vorbind, însă, 
Roubaud nu se abătea niciodat până la Depou. Totuşi faptul 
dădu preumblărilor lor umbră de primejdie care le sporea 
farmecul. Găsiser un ungher admirabil: se afla dinapoia 
casei lui Sauvag nat un fel de potecă printre mormane 
enorme de cât buni, iar în capătul ei era o magazie mică 
pentru unelt în care o movilă de saci goliţi ar fi oferit un 
culcuş moaj Ic. Dar într-o sâmbătă când o răpăială bruscă 
de ploaj îi sili să se refugieze acolo, ea se încăpăţână să 
rămâr în picioare dându-şi doar buzele pentru sărutări 
nesfi” site. lar când, mistuit de patimi, el se străduia să o 
atra gă. Femeia se împotrivea şi plângea repctând de fiecarj 
dată acela motiv. De ce căuta el s-o mâhnească? I părea aşa 
de frumos să se iubească fără pângărirea se xelor! 
Murdărită la şaisprezece ani de desfrâul bătrânuj 

I 

Ros spectru o urmărea, siluită mai târbrutale ale 
bărbatului, păstrase o candoare 

Irginitate, stinghereala încântătoare a patiignorfi. Ceea ee 
o atrăgea spre Jacques era lUpuneraa de a mi bâjbâi cu 
mâinile pe cor- 'tă ce ea i lo prindea într-ale ei. Femeia 
prima oară, dar nu se da tocmai pentru că li ofensat 
dragostea: să fio numaidecât a atvmtm celorlalţi doi? 

Loaptc <f<- Iulie, pentru a ajunge la Havre la 

Ind, ora reglementară, Jacques fu î Llsona ca şi cum 
căldura înăbugşitoall întovărăşea de la Rouen, pe stânga, 
pergj,, fn valea Senei cu străfulgerări orbitoare, „înd în 
când îngrijorarea îl năpădea căci în ă se întâlnească iarăşi 
cu Severina. Se împiedice furtuna. De aceea, când ajunse 


itc de izbucnirea ploii se înciuda pe călăRoloau vagoanele 
mai iute. 

Afla, de serviciu, pe peron. L>! Îşi spuse el râzând. Da ştiu 
că te gră-! Illi UIT. FEJai, somn uşor. Mulţumesc. 

R,„ri) iies, după ce dezmembra trenul, fluieră şi ' '><'pou. 
Canaturile imensei uşi erau deschise, udă în hangarul cu 
două linii, cu o lungime ' >i'i”/oci de metri, hangar în care 
puteau să în-! I” nmotive. 

' apucă să stingă cazanul, numaidecât. Il<* foame, vreau 
să mă duc să ronţăi uni 1) tale nu? 

Nu răspunse. Cu toată graba; nu vroia să do Usona până 
ce focul n-o fi vărsat cu toni, golit. Un scrupul, o obişnuinţă 
de bun la <are nu şe abătea niciodată. Când avea „i plis<;i 
până nu-i făcea inspecţie şi n-o ştergea are doftoreşti un 
animal, iubit. 

Iso în clocote, în groapă. Abia atunei i<- repede. 

Formidabil îi curmă vorba. 

— Drace! Spuse fochistul. 

Mecanicul schiţă un gest de deznădejde. Se sf totul, cu 
atât mai mult cu cât acum o ploaie diluvia păia pe hangar. 
Răpăitul ameninţa să facă ţăndări lâcul acoperişului. 
Desigur că acolo sus ferestrele a ciuruite căci cădeau pe 
Lisona stropi mari. Vântul lea furios prin uşile deschise şi-ai 
fi zis că întreag drama va fi luată pe sus. 

Pecqueux îşi isprăvise treaba. 

— Mâine o să vedem mai bine. Nu-i nevoie gătim prea 
mult. 

Şi, revenind la ceea ce-l frământa: 

— Trebuie să mănânc. Plouă prea îndrăcit c“H mă pot 
duce la culcare acu... 

Într-adevăr, cantina era lângă Depou, pe când Ccfl pania 
închiriase tocmai în str. Francois-Baveline o cfl cu pături 
pentru mecanicii şi fochiştii care rămâneg” H Havre în 
timpul nopţii. Pe un astfel de potop, ploaia te fi muiat la 
oase, până acolo. 


Jacques fu nevoit să pornească în. Urma lui P<fl queux 
care luase coşuleţul şefului dintr-un aşa zis spfl de 
amabilitate. La drept vorbind, ştia că în coşuleţ se jfl află 
două bucăţi de vițel rece şi o sticlă abia început” B tocmai 
bunătăţile astea îi făceau zâmbre. Ploaia se înB ţea; o 
bubuitură de tunet zguduise din nou hangarul. 

Dar, înainte de-a intra în cantină, Jacques vroij se curețe. 
Era întotdeauna, acolo, într-o încăpere, apă afl dă în 
hârdaie. Scoase un săpun din coş şi îşi spălă mâjfl le şi faţa, 
negre de drum; iar pentru că obişnuia să ţfl la dânsul şi un 
vestmânt de schimb, putu să se b” curat din creştet până în 
tălpi aşa cum făcea, dealtmint” B din cochetărie, în fiecare 
seară de întâlnire, când ajurj la Havre. Pecqueux aştepta în 
cantină după ce îşi ” abia vârful nasului şi al deştelor. 

Santina consta numai dintr-o săliţă goală, zugrăj tă în 
galben, unde nu se aflau decât un cuptor pentru calzi tul 
merindelor şi o masă bătută în pământ, acopea cu o foaie de 
zinc în loc de pânză. Două bănci complet mobilierul. 
Oamenii erau datori să îşi aducă hrana şi mj| cau pe hârtte 
înfigând briceagul în bucate. Încăperea t luminată de o 
fereastră largă. 

1 !”!i !> poaie! Oxlacă Jaoques aşezându-se la t'zase pe o 
bancă în faţa mesei, minei? Nn. Dragă, mântuieşte-mi tu 
plinea şi carnea daNu ini este foame. 

“H „|.<! lase rugai, celălalt se aruncă pe vițel şi biela (| 
loveau deseori astfel de chilipiruri căci a plină, lrecqueux 
reluă du- 

1 i P Ra de ploaie, de vreme ce am ajuns aici. 
meu. 

I |nnni pe râs. Nu ascundea nimic; vorbise desprain 
Filomena Sauvagnat pentru ca Jacques !l iniit văzându-l 
când spăla putina în nopţile când i „Pentru că Filomena 
stătea la frate-său, în-1.1 parter, lângă bucătărie, el nu avea 
de fă-i ii să ciocănească în oblon; femeia deschidea II Tot pe- 


acolo se spune că săriseră toana. Acum însă ea trăia eu 
fochistul şi H ' ' I"'liistul o mulțumea. 

Ii, dumnezeului ei de ploaie! Înjură înă-vflzând că potopul 
se dezlănţuie, după oi, ni mai multă îndârjire. 

le ţinea în vârful briceagului ultima bu-iii', râse iarăşi ca 
un copil, pomeneşti că îi fi având vreo treabă astă-sea-nni 
fie zis, nu” i aşa că nu se poate spune că din str. Francois- 
Mă/cline? I depărta repede de fereastră, i să spui? 

1, 1 Din primăvară şi până acum n-ai mai dat pre ziuă, la 
ceasurile două-tre, dimineaţa. Le. TlUninteri. 

Inimă c-o fi ştiind ceva; poate că surprin- 

1!!!i'uluire. În fiecare dormitor paturile erau aşeleifchi; 
acela al fochistului aproape de alu era deci de mirare ca 
acesta să fi băgat i ! i.' de seamă viaţa neregulată a şefului 
său, care fusese fe te cumpănit până atunci. 

— Mă doare capul, spuse la întâmplare meeank simt bine 
hoinărind noaptea. 

Dar fochistul sări. 

— Ei nu, treaba d-tale; eşti liber să faci ce vrei, 

Am spus aşa în glumă. Dacă s-o întâmpla să-ţi fie uri 

În vreo zi, nu sta pe gânduri, adresează-te mie şi sunt gâM 
ta să te servesc. 

Fără să se lămurească mai limpede, îşi îngădui sifl d fH 

Fără să se lămurească mai limpede, îşi îngădui sa mâna şi 
să j-o strângă zdravăn ca pentru a-şi arăta votamentul. Pe 
urmă strânse şi aruncă hârtia în care şese înfăşurată 
carnea; băgă sticla la loc, în coş. Iar p tru că ploaia se 
încăpăţâna, deşi tunetele încetaseră: 

— O şterg; te las cu ale d-tale. 

— Hm, spuse Jacques, de vreme, ce tot plouă o mă întind 
pe patul de campanie. 

Era, lângă Depou, o sală unde oamenii veneau să 
odihnească, îmbrăcaţi, atunci când n-aveau de aşteptat 
Havre, decât trei-patru ceasuri. Într-adevăr, cum îl vă pe 
fochist că dispare în ciuruitul de afară, apucând sp casa lui 
Sauvagnat, se îndreptă şi el în goană, către corp de gardă. 


Nu se culcă; rămas în pragul uşii, înăbuşit zăpuşeală care 
domnea acolo. În fund, un mecanic, în pe spate, horcăia cu 
gura larg deschisă. 

Mai trecură câteva minute. Jacques nu se resem „e 
încăpăţâna să nutrească o umbră de speranţă. Potoj ăsta 
neghiob îi sporea şi mai mult dorinţa de a se du pe dată la 
locul de întâlnire, de a avea, cel puţin, satisfă ţia că a fost el 
acolo, dacă Severâna nu va veni. Porni, cele din urmă, prin 
ploaie, ajunse la colţul preferat, că pe poteca neagră, 
printre mormanele de cărbuni. Pentru că stropii, bâciuindu- 
i faţa, îl orbeau, merse pft la şopronul cu unelte unde se 
adăpostise cu ea, od” se părea c-o să fie mai puţin singur. 

LIV 

Jacques se înfunda în beznă, când două braţe re îl 
înlănţuiră şi buze calde îl sărutară. Severina era 

— Doamne, cum, ai venit? 

— Da, am văzut că se pregăteşte furtuna şi am fl fuga 
înainte de a începe să plouă... De ce-ai întârzi” 

Ofta eu gâas mâhnât. Niciodată el n-o văzuse aşa noule. 
Severina se furişă pe sacii goi, pe culcuşul molatec mgher. 
Şi, căzut lingă ea, fără ca braţele să li se fi 

I l'âcut, Jacques îi simţi picioarele prinse într-ale sale. 

Nu puteau să se vadă; răsuflările îi învăluiau ca într-un 

IM ii ]. Neştiutori de totul din jurul lor. 

Iar în chemare arzătoare a sărutării tutuirea urca uzele 
lor asemeni patimei inimii lor. 

— Tu jnă aşteptai? 

— Da, te aşteptam, te aşteptam. 

Şi îndată, din prima clipă, aproape fără vorbe, ea ea care-l 
atrase, eare-1 sili să o înlănţuiască. Nu prenici ea aceasta. 
Când Jacques venise, ea pierduse lea c-o să-l mai vadă; şi o 
năpădise acum bucuria imărginiiă de a-l avea, dorinţa 
bruscă şi neînfrânta de li a lui. Era aşa pentru că aşa 
trebuia să fie. Ploaia se ii ic; i pe acoperişul şopronului: 
ultimul tren pentru care intra în gară, trecu, huruind şi 
fluierând, cu-u-înd pământul. 


Când Jacques îşi veni în fire, ascultă cu mirare im cade 
ploaia. Unde era? Şi, deoarece regăsi pe pă-coada uriui 
ciocan peste care dăduse în momentul; e aşezase, fu 
inundat de o fericire nespusă. Va să ||i rt, s-a întâmplat? A 
avut-o pe Severina şi nu a luat aii pentru a-i zdrobi capul. 
Ea era a lui, fără lup-l, f/ira să-l năpădească dorinţa 
instinctivă de a o zvârli pate, moartă, ca pe o pradă răpită 
altora? Nu-l mai tuia setea de a răzbuna ofense foarte 
vechi, duşmănia fi din mascul în mascul, de la cea dintâi 
amăgire din liiri de caverne. Nu, posedarea acesteia era de 
un far-puternie; ea îl vindecase pentru că o vedea altfel, ită, 
în slăbiciunea ei, acoperită de sângele unui om ir-o chiurasă 
îngrozitoare. Ea îl domina pe el, pe el nu cutezase să 
omoare niciodată. Ou recunoştinţă ioşată, cu dorinţa de a se 
contopi întrânsa, Jacques nişo iarăşi în braţe. 

Severina se dădea, la rându-i, nespus de fericită, II luare 
într-o luptă al cărei rost nu-l mai înţelegea, c se împotrivise 
atâta vreme? 

Oh, dragul meu, ia-mă, păstrează-mă, nu vreau Hi'< ii ce 
vrei tu. 

— Nu, nu, iubito, tu eşti stăpâna mea; nu vreau <8ecât să 
te iubesc şi să te ascult. 

Se scurseră câteva ceasuri. Ploaia încetase de multă 
vreme; gara era învăluită în linişte. Se ţineau încă 
îmbrăţişaţi, când o detunătură de armă îi făcu să sară în 
picioare. Ziua era pe aproape; o pată albă înălbea cerul 
dincolo de îmbucătura Senei. Ce însemna focul de armă? [i 
vedeau în imprudenţa lor, în nebunia de a fi întârziat aşa de 
mult, pe bărbat urmărindu-i cu focuri de revolver. 

— Nu ieşi! Stai să văd. 

Jacqgties înainta, cu băgare de seamă, până la uşă. Iar 
acolo, în întunericul compact încă, auzi tropăituri de paşi; 
recunoscu vocea lui Roubaud care dădea ghes paznicilor 
strigând că hoţii erau trei la număr şi eă-i văzuse eu ochii 
săi furând cărbuni. De câteva săptămâni inooace nu era 
noapte fără ca el să nu aibe haleuinatii ide astea. Acum, sub 


stăpânirea unei spaime, trăsese la întâmplare un foc, în 
beznă. 

— Iuite, iute! Să nu rămânem aci! Murmură tânărul. Au să 
inspecteze şopronul... Fugi! 

Într-o nouă pornire de patimă se îmbrăţişară, înă-buşindu- 
se în strângeri şi în sărutări. Pe urmă Severi-na se furişă de- 
a lungul Depoului, ocrotită de umbra zidului, în timp ce el 
se pierdu printre grămezile de cărbuni, într-adevăr, era şi 
timpul căci Roubaud vroia să caute şi în şopron. Se jura că 
tâlharii or fi acolo. Feli-narole paznicilor se bălăbăneau pe 
deasupra pământului. Urmă o ceartă. Apoi se înapoiară cu 
toţii spre gară. Necăjiţi de urmărirea zadarnică. 

Şi când, liniştit, în sfârşit. 

— Se hotări să meargă la culcare, în str. Francois- 
Mazeline. Jacqups se poticni de-| Pecoueux eare-şi notrivea 
straiele morfolind câteva îxm j uraturi 

— Ce s-a întâmnlat. Bătrâne? 

— Eh. Dumnezeu] lor. Nu-mi mni vorbi! 1 do adineauri l-au 
sculat din somn d* Sauvngnat. 

Air/H cu soră-sa şi a venit în că'najp. Am şters-o pe fe 
reastră. la stai! Auzi? 

Strigăte, suspine de femeie bătută, ajungeau pânăj la ei; 
vocea groasă a unui bărbat mormăia înjurături. 

— Auzi? Îi dă trânteală. Poate să aibă ea mult şi bine 
treizeci şi doi de ani, că el tot o bate cu bieiul ca pc-o fetiţă, 
când o prinde cu şoalda. Mofturi, ce-mi p'.'i; e frate-său! 

— Dar, zise Jacques, eu credeam că îi dă voie cu 

'I ta şi că nu se supără decât când o vede cu altul. 

— Nu ştii ce să mai crezi. Uneori se face eă nu mă vi'de. Pe 
urmă, înţelegi, altă dată o ciomăgeşte... Cu fonte astea ţine 
la soră-sa. E sora lui şi mai degrabă s-ap lipsi de orice decât 
să se despartă de ea. Dar vrea s-o iiniinţească... La dracu- 
ncolo; cred că astăzi e în dreplu! Ei să facă precum o taie 
capul. 

Strigătele se domoleau în tânguiri. Cei doi bărbaţi porniră. 
Peste zece minute dormeau alături, în dormitorul mic, 


vopsit cu galben, mobilat doar cu patru paturi, *-ii patru 
scaune şi o masă, şi unde nu se afla d”oât un lighean de 
Zinc. 

De-atunci, în fiecare noapte când se întâlneau. Jac-giii's şi 
Severim gustară negrăite clipe de fericire. Nu au fui 
ocrotiţi de furtună, întotdeauna îi stingheriră ceruri o. 
Iclate, răsărituri de lună strălucitoare. Dar la întâni-rlle 
acelea se strecurau prin razele de umbră, căutau un-K'lii're 
întunecate. Şi avură astfel, în august şi în sept” mnopţi 
adorabile. Nu le displăcură nici primele înţepături din 
octombrie. Ea venea îmbrăcată mai grosora 1111'. Lsnrată 
într-o manta în care încăpea şi el ne iumă-f. lie Totuşi, din 
prima seară, el avusese o poftă: *: -o flibă la ea acasă, în 
încăocerea strimtă, acolo unde ea i sei ni-i altfel, mai 
atrăgătoare, cu zâmbetu-i domn] de rnirf? Hezl cinstită: 
doar ea se împotrivise mereu, nu ntât fir teama spionaiului 
de pe culoar, cât dintr-un ultim MTiinul de virtute: apărarea 
patului connigal. Dar în-lr o luni, în plină zi. Nentru că el 
urma să ia masa a-fojo şi pentru că soţul întârzinse, ţinut de 
scful gării el ii II o glumă şi o trânti ne nat într-o nornire de 
îndrăzi lă nebunească, de cpr” fâVeau haz împreună: se 
pierel 11i-fi amândoi în 238? Rtei Tir itunci ea nu se mai 
împotrivi 'i ol urca acolo după ce bătea miezul nontii. Ioia şi 
sâm-r 

1 In înfruntau fioroase primejdii; nu cutezau să se mişte, rl 
auză vecinilor; gustară plăceri noi” De multe ori iprieiu de 
aventuri nocturne, o nevoie de a fi slofeozi, asemenea 
animalelor scăpate din ocol, îi împinge” efară în 
singurătatea neagră a nopţilor îngheţate. Se iu-] bira şi în 
decembrie, pe-uri ger năpraznic. 

De patru luni Jaeques şi Severâna trăiau astfel, stă] pâniţi 
de-o patimă crescând. 

Roubaud se îngrăşase şi mai mult de astă vară; pe măsură 
ce nevasta îşi recăpăta vioiciunea, frăgezimea da la 
douăzeci de ani, el îmbătrânea, părea mai mohorât. Îrt 


patru luni, după cum spunea ea, Roubaud se schimbasfif 
enorm. Avea şi acum cordiale strângeri de mână, pentru 
facgues; lpoftea, nu era fericit decât când îl avea la ma să. 
Numai că plăcerea asta nu îi mai ajungea, ieşea da multe 
ori, îndată ce mânca, îl lăsa câtcodată pe tovarăşul său cu 
femeia, pretextând că se înăbuşe în casă şi cjţ merge să mai 
ia puţin aer. Adevărul e că acum frecventa o cafenea unde 
se întâlnea cu d. Cabuche, comi-] sarul gării. Dădea peste 
cap păhăruţe cu rom; dar îl cu prinsese pofta de a juca, 
poftă care se schimbase în pa timă. Nu se înviora, nu uita 
de toate decât când se afk eu cărţile în mână, cufundat în 
nesfârşite partide de pichet. D. Cabuche, un pasionat 
jucător, hotărâse ca partidele să se facă pe bani; pontau pe 
sume mari; de atunc Roubaud fusese cucerit de 
înflăcărarea patimei de câştig patimă care-l ameţeşte pe 
om până la a-l face să-şi rişta dintr-odată situaţia, viaţa. 
Până acum serviciul nu su-L ferise, îşi făcea vânt de îndată 
ce era liber şi nu se îmm poia decât spre ziuă, la ceasurile 
două sau trei, în non” tile când nu era de gardă. Nevasta nu 
se plângea deloc, îi făcea doar mustrări că se întoarce cu 
toane, căci efl avea un ghinion extraordinar; începuse să se 
îndaton-ze] într-o seară avu loc o ceartă între Severina şi 
Rou-] baud. Fără să îl urască încă, nu mai putea să-i su 
deeât cu greutate. Dar ceea ce o supăra mai mult, ': ee] ce 
nu îndura fără cârtire, era stingherirea materială îţi care o 
puneau permanentele lui pierderi. De când bana din casă 
luau drumul cafenelei, ea nu ştia de multe ori cum să 
plătească spălătoreasă. În seara asta ajunseră ta harţă 
tocmai pe chestia cumpărării unei perechi de ghei te de 
care avea nevoie. El, pe punctul de a ieşi, negăsâ] etttitiul 
„te masă pentru a-şi tăia e bucată de pâme, lua 

Iţlţul cel mare, arma, care se afla într-un sertar al butului. 
Ea îl urmărea eu privirea pe când el refuza să-i 
incisprezece franci pentru ghete, pentru că nu a-pentru că 
nu ştia de unde să îiia; ea repeta cu în-l|ju'ttânare cererea, 
îl silea să stăruie în refuz, să îşi iasă In fire; şi deodată îi 


arătă cu degetul locul din podea unde au spectrele, îi spuse 
că acolo sunt bani şi că îi fiosc. El se îngălbeni, dădu drumul 
cuţitului, înapoi. 

Alte ciondăneli se iscară cu privire la Croix-de-mifras. 
Pentru ce nu vindeau casa? Şi se învinuiau re-că nu fac 
nimic din ceea ce ar fi trebuit să facă 1111 tia grăbi 
vânzarea. El refuza cu violenţă să se ocu-i timp ce ea, în 
cele câteva daţi când a scris lui Mi-I, nu primise decât 
răspunsuri vagi: nu se prezentase hi' i un cumpărător, 
fructele căzuseră, legumele nu se i nefiind udate. Puţin câte 
puţin, tihna în care se luiinidase menajul, după criză, se 
tulbura. Toţi germenii Mulţii, banii ascunşi, amantul 
introdus, se dezvoltaseră, R despărţeau acum, îi îndârjeau 
pe unul în contra-celui-lili [ar în frământarea sporită, viaţa 
devenea un infern, nealtminteri. Ca printr-o contra lovitură 
fatală, to-liil Hr> răscolea în preajma căsniciei Roubaud. O 
noul mă de clevetiri şi certuri sufla pe condor. Filomena li 
rupsese violent cu d-na Lebleu, în urma unei calom-: 
ieesteia din urmă care o învinuia că i-ar fi vîndut 1 tfftină 
bolnavă. Dar adevăratul motiv al rupturii stâ-i itr-o 
reapro'piere a Filomenei de Severina. Pecqueu” Mnd peste 
aceasta, într-o noapte, în braţele lui Jacques, EI înăbuşit 
mândria de altădată şi s-a arătat binelloare cu amanta 
fochistului; iar Filomena, foarte mă-'iă de relaţiile *cu o 
damă care era, nici vorbă, fru-pţea şi distincţia gării, s-a 
pornit împotriva nevestei ului - zgrlpţuroaica bătrână 
spunea ea, îi făcu Lebleu mult sânge rău strigând 
pretutindeni acum uinţa de la stradă se cuvenea familiei 
Roubaud sjl '1 era o mişelie fără pereche dacă nu li se 
dăSituaţia i, prin urmare, a fi cu atât mai critică pentru. Ne- 
casierului, cu cât încăpăţânarea ei de a o pân“ ipe 

I 

<fl-ra Guichon ca s-o prindă eu şeful gării, era de 
asemenea pe cala să-i pricinuiască neplăceri serioase: nu-] 
surprindea, însă avusese nenorocirea să fie ea surprinsă 
trăgând cu urechea la uşi. Scos din fire că e spionat astfel, 


d-l Dabadie spusese lui Moulin că, dacă Roubaud va mai 
reclama odată locuinţa, el e gata să contrasemneze 
scrisoarea. Moulin, nu prea palavragiu de felul său, re- 
petând euiva asta, ştirea făcu ocolul culoarului, de la un cap 
la altul i într-atât erau de învăpăiate patimile. 

În vârtejul acestor frământări, Severina nu avea ! decât o 
zi bună, vinerea. Născocise cu îndrăzneală, dini octombrie, 
un pretext, primul care-i venise în minte, 9” durere la 
genunchi, care necesită îngrijirea unui spe-” cialist; şi în 
fiecare vineri pornea cu expresul de şase? Patruzeci, 
dimineaţa, condus de Jacques, petrece” cui Jacques la 
Paris, ziua, şi se întorcea apoi cu expresul de şase şi 
treizeci. La început se crezuse obligată să dea. Soţului său 
ştiri privind genunchiul; mergea mai răujB pe urmă văzând 
că el nici nu o ascultă măcar, nu-i mw vorbi nimic. Uneori îl 
privea, se întrebă dacă ştie. Gum ! era cu putinţă ea gelosul 
ăsta sălbatic, omul ăsta carejB ucisese orbit de sânge, într-o 
pornire neroadă, să-i îngă-] duie un amant? Femeia nu 
putea crede; socotea maH degrabă că s-a prostit. 

În primele zile din decembrie, într-o noapte în-B gheţată, 
Severina îşi aşteptă bărbatul până târziu. A M doua zi, într- 
o vineri, înainte de a se lumina, urma să ia ] expresul; iar în 
serile astea îşi făcea de obicei toaleta ct| îngrijire şi îşi 
pregătea rochiile ca să se poată îmbrac îndată ce va sări din 
pat. În sfârşit se culcă şi adormi] la orele unu. Roubaud nu 
se întorsese. În două rându-până acum, el nu veni decât la 
ziuă, robit tot mai mul patimei sale, nemaiputându-se 
smulge de cafeneaua cărei săliţă din fund se schimba puţin 
câte puţin într-adevărat tripou; se juca acum pe sume 
foarte mari, Bucuroasă, în definitiv, că se culcă singură, 
legănată în aşteptarea zilei următoare, femeia dormea 
adânc, în căldura îmbietoare a rufăriei. 

Dar sunau ceasurile trei când un zgomot ciudat o, 
deşteptă. Întâi nu-şi dădu seama, socoti că visează şi a-! 
Dormi din nou. Erau zgomote înăbuşite, pârâituri de ] fi fost 
forţată o uşă. Un troznet mai tare o făcu să se ridice în 


capul oaselor, Şi-o cutremură teama! Cineva, Bwlgur, 
smucea broasca de la uşa dinspre culoar. Vre- 

'io de un minut nu îndrăzni să se mişte, ascultând, ca 

Muluri în urechi. Pe urmă avu curaj să se ridice şi sjfr” vid. 
I ce e; merse încet, cu picioarele goale întredeschise 

Jin, cuprinsă de un atare fior încât era palidă cu totul 

|i chircită în cămăşuţa ei; iar spectacolul pe care îl zări 
ifragerie o ţintui de uimire şi spaimă. 

Roubaud, lungit pe burtă, sprijinindu-se în coate, mulsese 
scândura cu un cleşte. O lumină, pusă lângă el” lumina 
proiectându-i umbra enormă până în tavan. 

[ 

Severina scoase, fără să vrea, un strigăt. Roubaud, 
păimântat, se întoarse. Un moment nu o recunoscu, i 
(wpăru fără îndoială un spectru văzând-o albă toată, cu JII 
iviri îngrozite. 

— Ce faci acolo? Întrebă ea. 

Atunci, înțelegând, evitând să răspundă, el nu scoa-decât 
un mormăit. O privea, stingherit de prezenţa ei, unic s-o 
trimită iarăşi în pat. Dar nu găsea nici un cu-”l potrivit şi i 
se părea bună de luat la palme - goa-dârdâindă. 

— Va să zică, aşa urmă ea, nu-mi cumperi ghete, Il H-i bani 
pentru tine pentru că ai pierdut... 

Asta îl îndârji deodată. Iar avea să-i încurce viaţa, pună de- 
a curmezişul plăcerii lui, femeia asta pe i o mai vroia şi al 
cărei apropiere nu mai era pen-i ci decât o povară? De 
vreme ce. El petrecea aiurea, Il mai avea nevoie de ea. 
Scotoci mai departe şi nu luă IM îl portmoneul în care se 
aflau cei trei sute de franci „ nur. lar după ce bătu cu talpa 
şipca la loc, îi aruncă n faţă printre dinţi: 

— Mi-e silă de tine, fac ce poftesc. Eu te întreb să faci 
peste câteva ceasuri la Paris? 

Apoi, dând furios din umeri, se întoarse la cafenea, ii 
luminarea pe scânduri. 

Severina o luă şi se duse în pat, îngheţată până în şi o ţinu 
aprinsă, neputând să adoarmă, aşteptând x i >resuluitot 


mai nerăbdătoare, cu ochii larg desMu mai încăpea 
îndoială; o treptată dezorganizare, ca o infiltraţie a crimei, 
îi ruina pe bărbat şi frângea orice legături nâtre ei. 
Roubaud ştia. 

VH în vinerea aceea călătorii care urmau să ia la Havre j 
expresul de şase şi patruzeci, scoaseră un strigat de mi- 
rare dnd se treziră: zăpada căzuse de pe la miezul nop-l ţii 
în fulgi atât de mari. 

— Incit se aşternuse pe straa igM Sratur de trezed de 
cenţimentri Jacques şi Pecqueuz. M la vederea zăpezii 
mormăiră înciudaţi, şi aşteptau acum M la postul lor, cu 
ochii în depărtări, semnalul. 

Mecanicul murmură: 

— Să mă ia dracul dacă văd vreun se (tm) „2? *; 

— De-am putea să răzbim măcar! Zise fochistul. 

Roubaud se afla pe peron cu felinarul în mina; ve- ! nişe la 
ora exactă ca să-şi ia postul în primire ! Dmcmăd fl în când 
pleoapele i se închideau de oboseala, dar eonti-l 

” fiffiaSrt întrebă daca nu ştie ceva m prrviu-| ţa stării în 
care se afla linia, se apropie de el şi îi stnn-| 

86 “u primise nici o telegramă. G]Jând Severina coborf.1 
învălutiă într-o mantie largă, o conduse el singur la ! 
Smpartimentul de clasa I-a. Desigur „observase whim, | hui 
de priviri calde dintre ce, doi iubiţi, dar nu şe sin-fchisi siriei 
măcar nu-i spuse nevestei că era o impru- 1 ntâ' să 
nornească pe-o vreme ca aceea. |] Sosiră Slâtorii încărcaţi 
ou pachete "1 în ciuda frigului ce domnea. Zăpada de 
pe ghete nu. 'Topi Storii închideau cu grijă uşile, 
baricadmdu-se ! înPcâteva minute peronul rămase gol, 
“uficient IuM 

RoubiurrSă lanterna Şi dădu semnalul. Şeful conducător 
fluieră, iar Jacques răspunse, după ce a des-chis regulatorul 
şi a pus în mers micul volan de pornire. Trenul se puse în 
mişcare. Subşeful unţ câteva mi-nute cu privirea trenul 
care se îndepărta, pălmuit de fur-tună. 


— Ei, bagă de seamă! Spuse Jacques lui Pecquoux, azi nu-i 
glumă. 

Observase eă tovarăşul pica de oboseală. Desigur, minarea 
câtorva nopţi de chef. 

— O, nici o primejdie! Bâigui fochistul. 

leşind de pe peron, cei doi bărbaţi se treziră, îri mijlocul 
zăpezii. Vântul sufla de la răsărit, locomotiva avea astfel 
vântul dinapoi, iar dinainte era bicuită de Viscol. In loc să se 
lumineze, linia se pierdea la două-lrei sute de metri într-un 
fel de ceaţă fumurie prin care toate se întrezăreau ca într- 
un vis. Şi ceea ce mărea mal Biult temerea mecanicului, 
începând cu primul canton, iau semnalele roşii care-i 
închideau drumul. 

Înainta cu multă băgare de seamă, fără să poată micşora 
totuşi viteza; vântul îi opunea o rezistenţă e-normă şi orice 
întârziere ar fi însemnat o primejdie. Până [ii staţia 
Harfleur, Lisona îşi urmă drumul în chip obişnuit. Linţoliul 
de omăt ce se aşternuse nu-l preocupa pe Jacques căci 
stratul n-avea mai mult de şaizeci de centimetri înălţime; 
măturătoarea de zăpadă avea un metru. Îl frământa o 
singură grijă, aceea de păstra vite-a. Era încredinţat că 
meritul unui adevărat mecanic i instă în a merge regulat, cu 
cea mai mare presiune po-kihilă, fără să se împiedice. 

Dealtfel, cusurul lui cel mai mare era încăpăţânarea de a 
nu ţine seamă de semnale, sigur că va putea s-o o-proască 
pe Lisona oricând. Dar în clipa aceasta, în mijlocul 
primejdiei în care se afla, gândul că Severina e cu el, că , 
răspunzător de viaţa ei scumpă, îi întări voinţa. 

În picioare, pe platforma care lega locomotiva de tender, 
în ciuda hurducăturilor, Jacques se pleca spre dreapta să 
vadă mai bine. Prin fereastra aburită a adăpostului nu 
deosebea nimic; şi stătea cu faţa expusă pălmuiţilor 
vântului, cu pielea străpunsă de miile de ace nlr gerului, 
înţepături care îl usturau ca tăieturile de brici. 

Din când în când se retrăgea să-şi tragă răsufla-rea; atunci 
îşi ridica ochelarii, şi-i ştergea şi se întorT rej din nou la 


postul de observaţie, în plin urgan, cu o-rhli aţitinţi în 
aşteptarea focurilor roşii, atât de absor-fcif de voinţa sa 
îneât avu în două rânduri halucinaţia că 

Vede două scântei sângerânde în faţa pânzei care tremufl 
ra în dreptul ochilor lui. 

Deodată, prin întuneric, avu senzaţia că foci nu mai este la 
post. Un singur felinar lumina nivelul al pei, pentru ca 
mecanicul să nu fie orbit de nici o mină. Observă că pe 
cadranul manometrului acul albaaB tru scobora vertiginos. 
Focul se stingea. Fochistul se luni gise pe ladă, învins de 
somn. 

— Noctambul afurisit! Strigă Jacques furios, zgâlfl ţâindu. 
-l. 

Pecqueux se ridică şi-şi ceru iertare mormăind va 
neînțeles. De abia. Se ţinea pe picioare; dar puterei 
obişnuinţei îl readuse îndată la locul său, cu ciocanul it 
mână, spărgând cărbuni şi întinzându-i pe grătar; at trase 
puţin cu mătura. Şi, în vreme ce uşa cuptorul! Rămase 
deschisă. 

— În urma trenului se vedeau reflea de lumină asemenea 
unei cozi de cometă, care ar fi foc zăpezii, căzând în lung şi 
în lat ca o ploaie de îuţ| 

După Harfleur, urmă rampa de trei leghe ca* duce până la 
Saint Romain, cea mai puternică pe loat linia 

Mecanicul reîncepu să manevreze cu atenţie, aşteţ: tându- 
se la o lovitură puternică în dreptul coastei acea teia, 
primejdioasă chiar pe vreme bună. Cu mâna pe v (j lanul de 
schimb privea cum fug stâlpii de telegraf, căi tând să-şi dea 
astfel seama de viteza ce scădea într-unj] Deschise uşa cu 
vârful piciorului, fochistul înţelese aţâţă şi mai mult focul. 
Uşa cuptorului se roşi aruncâni pe picioarele lor licăriri 
violete. Dar nu simțeau căldurj înăbuşitoare, din pricina 
aerului îngheţat care-i încot jura. La un semn al şefului său. 
Fochistul mări focul Acul manometrului se ridică iute la 
zece atmosfere. la sona prindea toată viteza de care era în 
stare. 


— N-o să mai urce, leneşa! Glăsui Jacques printrţ dinţi, el 
care nu avea obiceiul să vorbească pe drum. 

Totuşi Lisona, care străbătuse rampa teribilă, înol pu să 
meargă mai în voie, iar Jacques putu respira gl moment. 
Din Saint-Romain la Bolbec linia se înălţă foart|] uşor; fără 
îndoială, totul va merge bine până la “B celălalt al 
platoului. 

Trecură prin Bolbec şi apoi prin Yvetot, fără 

( 

Iute, Dar la Motteville, Jacques îl interpelă pe subşefuji nu- 
i putu da lămuriri precise asupra liniei. Nu ve-,„iv încă nici 
un tren; o singură depeşă 1-a vestit că om-'nlbusul din Paris 
era blocat la Rouen, în siguranţă. Iar L. Lsona porni, 
coborând greoaie şi obosită cele trei leghe ilcpantă lină 
care duc la Barentin. Acum ziua se anun-|. I. Gălbuie, în 
sfârşit, la popasul din Barentin, şeful gării, D. Icre, se 
apropie de locomotivă pentru a-l înştiinţa 1”. Facques că au 
fost semnalate straturi mari de omăt în spre Croix-de- 
Maufras. 

— Gred că încă se poate trece, mai adăugă el. Dari> să ai 
de furcă. 

Voiajorii începeau să se mire de popasul acesta I>n-lungit 
în liniştea staţiei îngropate în zăpadă. Gâteva [trestre fură 
cobori te, câteva capete se iviră. O doamnă foarte voinică, 
împreună cu două fete blonde, încântătoa-IV, fiicele ei 
desigur, toate trei erau probabil, engle-loaice; iar mai 
departe o femeie tânără, brună, foarte fru-moasă, pe care 
un domn în vârstă se trudea s-o aducă în ! >mpartiment, în 
timp ee doi bărbaţi, un tânăr şi-un bă-trân, îşi vorbeau de la 
un vaşon la altul, cu bustul scos po jumătate afară. Dar, 
privind înapoi, Jacques o zări HI mai pe Severâna care 
privea de asemeni îngrijorată. 

— Haide, dă-i drumul, încheia şeful gării. Spe riem în 
zadar lumea. 

Dădu semnalul. Conductorul-şef fluieră şi, încă odată, 
Lisona se clinti din loc după ce răspunse cu un „lrigat lung 


şi jalnic. 

Jacques îşi dădu scama numaidecât că linia se Ilimbă. Intră 
în ţinutul frămânfcat, printre coastele şi vfllle care se 
întindeau până la Malaunay, accidentând te-frnul. 

Locomotiva îşi pierdea tot mai mult din viteză. Intrase 
acum între două straturi mari de omăt. Oprirea „' produse 
încet, fără zguduiri. Nu se mai clinti. Zăpa-) ţinea încleştată. 

— S-a dus, mormăi Jacques. Dumnezeul, dumnelui ei! 

Mai rămase la post câteva clipe, cu mâna pe volan Jfăcând 
o _ ultimă sforţare cu nădejdea că va da obstaoolu în lături. 

Pe urmă închise regulatorul şi înjură mai cri mai furios. 

Gonductbrul-şef se plecase în uşa furgonului sfl iar 
Pecqueux întoreându-se îi strigă: 

— S-a dus, ne-am împotmolit. 

Conductorul sări repede în omătul în care se m funda până 
la genunchi. Se apropiară şi se sfătuiră m trei. 

— Să încercăm să o despotmolim, zise în cele di urmă 
mecanicul. Din fericire, avem lopeţi, cheamă-l p< 
conductorul d-tale de la urmă şi noi patru vom să 
desţepenim roţile. 

Făcură semn conductorului de la urmă care, sifl se şi el din 
furgon. Îşi făcu anevoie drum prin omă!' oprirea în plin 
câmp, în singurătatea aceea albă, zgomaB limpede al 
glasurilor care discutau în privinţa cel trebuiau făcute, 
slujbaşul care îşi croia drumul dqfl lungul garniturii, stârni 
îngrijorarea călătorilor. GeanM se coborâră. Auzeau 
strigăte, întrebări, era o confuaB vagă încă, dar tot mai 
mult sporindă. 

— Unde suntem? De ce s-a oprit? Ce te?... Doamne, o fi 
vreo nenorocire? 

Conductorul se simţi dator să liniştească luni când înainta, 
doamna englezoaică, al cărei chip roş era încadrat de 
chipurile îneântătoare ale fiicelor ei, întrebă cu un 
pronunţat accent străin: 

— Domnule, nu e pericol? 


— Nu, nu, doamnă răspunse el. Puţină zăpasS atâta tot. 
Pornim imediat. 

Şi geamul se ridică în ciripitul copilelor - muzfl aceea de 
silabe englezeşti, aşa de plăcute pe buze ţH Râdeau 
amândouă, bine dispuse. 

Dar, ceva mai încolo, domnul în vârstă îl chemă m 
conductor în timp ce tânăra-i soţie îşi afişa la spatele M 
frumosu-i căpşor smead. 

— Cum de nu au fost luate măsuri? E de nesiM rit... Vin 
din Londra, am treburi la Paris acum, de dflineaţă şi vă 
înştiinţez că voi face responsabilă Contmia de orice 
întârziere. 

— Domnule, asigură slujbaşul, în cel mult trei miiic vom 
porni. 

Frigul era năpraznic, zăpada năvălea înăuntru, ca- 

|M de dispărură, ferestrele fură trase. Doar două fet re au 
rămas cobori te; şi, rezemaţi în coate, despări prin trei 
compartimente, doi călători vorbeau: un ican de vreo 
patruzeci de ani şi un tânăr din HaBfc foarte interesaţi 
amândoi de lucrările pentru desză- 

' Dc/ire. 

— In Americaj domnule, toată lumea coboară şi 

I |*ii ir mina pe lopeţi. 

O, nu e nimic, ne-am mai înzăpezit de două ori 'Mm! 
Trecut. Ocupațiile mele mă cheamă la Paris în fie- 

R. Li'- săptămână. 

— Şi pe mine cam la trei săptămâni odată, d-lc. 

— Cum, din New-York. 

Jacques muncea înainte. Zărind-o pe Severina la întâiului 
vagon în care ea se urca totdeauna pentru I II! Mai aproape 
de el, o imploră din ochi iar ea, înţele-Blnil, se retrase 
pentru a nu rămâne în bătaia vântului ii biciuia obrajii. Din 
momentul acela, gândindu-se În ca, el munci mai cu spor. 
Dar băga de seamă că priopririi, înpotmolirea în zăpadă, nu 
se datora roţi- 


1 icestea străpungeau straturile cele mai groase; pieUlii.1 
se datora cenuşarului care rostogolea zăpada grămă- 

' în mormane enorme. Şi-i veni o idee. 

— Trebuie să deşurubăm cenuşarul. 

La început conductorul-şef se împotrivi. Mecanicul ' nb 
ordinele lui; nu vroia să-l autorizeze a se atinge notivă. Pe 
urmă se lăsă convins. H „jfPacă îţi iei răspunderea, fie! 

[) e aproape o oră trenul stătea în pană iar îngrijo-i 
ălătorilor sporise. Din minut în minut o fereastră; ra, un 
glas întreba de ce nu pleacă. Panică, strgărimi, într-o criză 
tot mai accentuată. 

— Nu, nu, am despotmolit îndeajuns, declară Jac- 

|! I< (ircaţi-vă, mă ocup eu de rest. 

Era din nou la postu-i, cu Pecqueux, iar când ambii lori se 
urcară în furgoanele lor, răsuci robinetul. 

13] 

Tâşnetul de abur arzător topi troienii care încă mai as-< 
tupau linia. Dădu pe urmă, locomotiva înapoi. Merse îrw 
cet, de-a-ndărăţele, vreo trei sute de metri pentru a-şf] lua 
avânt. Şi, dând drumul presiunii, depăşind chiar pre-j 
siunea îngăduită, se izbi în zidul care astupa linia, a-runcă 
înainte locomotiva cu toată puterea ei, cu toată, greutatea 
trenului pe care îl trăgea. Dar nu putu să răzj bească încă, 
se opri, fumegând, vibrând de puterea cioc-] niturii. Jacques 
repetă manevra încă de două ori şi dej fiecare dată Lisona 
se poticni zadarnic. Izbuti, totuşi j printr-o sforţare 
supremă, încordându-şi muşchii metalici.] 

— Straşnică vită! Mormăi Pecqueux. 

Jacques era orbit de zăpadă; scoase ochelarii şi-ij şterse. 
Dar deodată îşi aduse aminte de-un şanţ adânoj care se afla 
la vreo trei sute de metri de Groix-de-Mau-] fras: era în 
bătia vântului şi desigur că omătul se va fi] strâns acolo în 
grămezi mari; avu încredințarea că acol”] se va împotmoli 
cu totul. Se plecă. Departe, după ultima] cotitură şanţul se 
ivi, în linie directă, ca un mormânt pre-1 lung, plin cu 
zăpadă. 


Lisona înainta. Trebui în cele din urmă să intre tjfl şanţ. La 
dreapta şi la stânga parapetele erauânecate; Ifl nia nu se 
mai zărea deloc. Dădu buzna, se rostogoli vreol cincizeci de 
metri cu răsuflarea gâfâitoare şi din ce îi mai domoală. 
Zăpada pe care o înfrunta forma o piedi-1 în calea ei, 
clocotea şi se înăţa ca un val răzvrătit ce a-l meninţa s-o 
înghită. Maşina păru o clipă năpădită, învin-1 să. Dar cu o 
nouă sforţare se descătuşa, înainta încă treizeci de metri. 
Era sfârşitul, era zguduitura agoniei” mormanele de omăt 
necădeau, acopereau roţile, pieseli mecanismului erau 
năpădite, legate una de alta de lanţuri! De gheaţă. lar 
Lisona se opri definitiv, dându-şi duhul] pa — Ni s-a 
înfundat, glăsui Jacques. Mă aşteptam, 

Vru să dea locomotiva îndată înapoi pentru a J”H încerca 
o manevră. Dar acum Lisona nu se clinti. 

Situaţia devenea de data asta cu adevărat cri Conductorul 
de la urmă alergă să pună semnalele avea să ocrotească 
trenul în coadă, în timp ce mea* şuiera aiurit. Dar zăpada 
înăbuşea aerul, sunetul se pierdea, nu putea ajunge nici 
măcar până la Barentin. C facă? 

Ft 

li” Hc iti! 

Btt 

Nu era decât patru; nu vor izbuti niciodată să desnoloască 
garnitura. Ar fi fost nevoie de o echipă. Se une să alerge 
după ajutoare. Iar partea şi mai grara că panica îi 
cuprinsese iarăşi pe căJători. 

O uşă se deschise, frumoasa doamnă brună sări vA- 

1 crezând că se întâmplase un accident. Bărbatul ei, 

' >rul în vârstă care o urmă, striga: 

— O să-i scriu ministrului. E o ruşine! 

Bocete de femei, voci înfuriatel de bărbaţi răzbeau 
vagoanele ale căror geamuri se lăsau violent. Numai două 
mici englezoaice se distrau, zâmbitoare şi linişân timp ce 
conductorul-şef căuta să liniştească lucea mică îl întrebă în 
franţuzeşte cu un uşor zâl) rit an ic; 


Aşadar, domnule, ne oprim aci? Mai mulţi bărbaţi 
coborâseră înfruntând omătul în ufundau până la brâu. 
Americanul se întâlni din i <u tânărul din Havre pe când 
înaintau către locomotica să vadă ce este. (Mă ti nară din 
cap. 

— O să stăm patru-cinci ore până când o vor scoate niri. 

Pe puţin, şi încă ar fi nevoie de vreo douăzeci lucrători. 

Jacques îl hotărâse pe conducătorul-şef să-l trimită 
conducătorul de la urmă la Barentin după ajutoare, | ci şi 
nici Pecqueux nu puteau să părăsească locoSlujbaşul se 
depărta; îl pierdură în curând din ve- <, la capătul tranşeii. 
Avea de făcut patru kilometri ' că nu se va întoarce înainte 
de ceasurile două. 

Ifi lajduit, Jacgiies lăsă o clipă postul şi dădu fuga ml vagon 
unde o zărea pe Severâna care lăsase 

Să nu vă fie frică, zise el repede. Să nu vă fie ul de nimic. 

Ea răspunse te fel, fără a-1 tutui, temându-se să nuită de 
cineva”? 

Nu mi-e frică. Dar v-ara dus grija. Uvintele lor sunau aşa 
de mângâietor îneât se niştiţi şi-şi zâmbiră. Dar când se 
întoarse, Ja”- 

Ques dădu surprins, cu privirea de Flora şi Misard urmat 
de alţi doi inşi pe care nu-i recunoscu la început. Ei auziseră 
semnalul de alarmă şi Misard care nu era de serviciu venise 
repede împreună cu cei doi tovarăşi ai săi pe care tocmai îi 
cinstea cu vin alb, pietrarul Ca-buehe care nu avea de lucru 
din pricina zăpezii, şi acarul Ozil, venit din Malaunay prin 
tunel pentru a face curte Florei pe care o urmărea mereu 
deşi avea pini întotdeauna de o primire rea. Ea, fată 
vagabondă, voil nică şi curajoasă ca un flăcău, îi însoţise din 
cttriozitahPentru ea şi pentru tatăl ei era un eveniment de 
seamăn o întâmplare extraordinară, trenul acesta care se 
opreafl în faţa casei lor. De cinci ani de când stăteau aci câl- 
f” trenuri nu au văzut trecând cu viteză fulgerătoare, UI 
fiecare oră din zi şi noapte, pe vreme bună şi pe furtună! 
Toate păreau minate de vântul care le aduce”B niciodată 


nu-şi domolise mersul vreunul; le privea cuf”H fug, cum se 
pierd, cum dispar înainte de a le fi puţi”B prinde de veste. 
Şi iată că, în mijlocul troienelor, uifl tren se oprea în faţa 
uşii lor '. Ordinea firească era perj vertită, cercetau lumea 
asta necunoscută pe care un accident o aruncă pe linie, o 
eontemplau cu ochi mari ””M sălbatici care dau buzna pe- 
o coastă unde au naufragia (tm) niscai europeni. Uşile 
deschise care arătau femei înf”H surate în blăni, bărbaţi 
strânşi în paltoane groase, tot crul acesta confortabil năruit 
pe întinderea de gheată, îi înmărmurea de uimire. 

Dar Flora o recunoscu pe Severina. Ea care pândea de 
fiecare dată trenul lui Jacques observase în ultimei<M 
săptămâni prezenţa femeii în expresul de vineri dirninfi” M 
ţa cu atât mai mult cu cât aceasta scotea capul în uşfl 
pentru a-şi privi în treacăt proprietatea de la Groix-d”- 
Maufras. Ochii Florei se întunecară văzând-o pe Severina 
vorbind cu mecanicul pe şoptite. 

— A, doamna Roubaud! Strigă Misard care o re-cunoscu 
şi-şi luă îndată aerul de supunere. Ce ghinion Dar nu puteţi 
să rămâneţi aci, trebuie să veniţi la 

După ce strânse mâna cantonierului, Jacques îi spri] jini 
invitaţia. 

— Are dreptate... Poate că o să zăbovim câteva iri, aşa că 
aţi îngheţa de frig. 

Severina se împotrivi căci era îmbrăcată bine - !a ea. Pe 
urmă cei trei sute de metri prin zăpadă O. Periau. Atunci 
Flora, care o privea ţintă cu ochii lari, se apropie, glăsuând: 

— Poftiţi, doamnă, că vă duc eu. 

Şi, mai înainte ce aceasta să fi acceptat, o cuprinse h 
Ţaţele ei viguroase de flăcău şi o luă pe sus ca pe-uniii. 
După aceea o depuse dincolo de linie, într-un loc in. Li 
bătătorit unde piciorul nu se mai înfunda. Călătorii 

' porniră pe râs, miraţi. Ce băieţoi! Dacă ar fi fost doi- 

i ''ece ca ea despotmolitul n-ar mai fi cerut două ore. 

Totuşi propunerea lui Misard, casa cantonierului puteau să 
se refugieze, să dea de căldură şi poa- 


1 i de pâino şi vin, făcu ocolul vagoanelor. Panica se când 
pricepură că nu e vorba de nici un perii mediat; decât că 
situaţia nu era mai puţin jalnică. 

Ilcătuiră două tabere: aceia'care, din deznădejde, nui să 
plece din vagoane şi care se lungeau pe bănci, iraţi în 
pături, de parcă s-ar fi gătit de moarte; şi 

'are preferau să se hazardeze prin omăt cu nădeji vor da 
de mai bine, dornici îndeosebi să scape işmarttl trenului 
împotmolit şi îngheţat. Se formă up: negustorul în vârstă cu 
tânăra-i soţie, doamna u cele două fiice, tânărul din Havre, 
americanul 

M ti ţi vreo doisprezece inşi erau gata de drum. 

Jacques a încredinţat-o în şoaptă, pe Severina, să 

; ă, jurându-se că-i va aduce veşti de îndată ce-i vaii 
putinţă. Şi, pentru că Flora îi privea mereu cu posomoriţi, el 
îi vorbi fetei domol ca un prieten 

Aşadar, ne-am înţeles, tu o să conduci pe ia şi pe domni... 
Eu rămân cu Misard şi cu cei-“H” Ne vom aşeza la lucru şi 
vom căuta să facem ce 1 Vi” Li putea. 

— Deocamdată. 

Fntr-adevăr, numaidecât, Cabuche, Ozil şi Misard i mâna 
pe lopeţi, alături de Pecqueux şi de conducere începuseră 
să arunce zăpadă. Flora a vrut s-o ia pe Severina iarăşi în 
braţe, dar ! ! împotrivi ţinând să meargă ca şi ceilalţi. Cei 

Trei sute de metri fură foarte anevoioşi mai cu; i în şanţ se 
înfunda până la mijloc; în două rândv nevoie să se dea 
ajutoare corpolentei doamne engleza care se înecase pe 
jumătate. Fiicele ei râdeau, i tate, într-una. Tânăra soţie a 
domnului bătrân lum fu silită să primească mâna tânărului 
din Havre, în vrej me ce bărbatul ei tuna şi fulgera, cu 
americanul, în COM tra Franţei. Ajunseră, în “sfârşit, şi 
Flora îi introdu călători în bucătărie unde nu putea să le 
dea nic car câte un scaun de fiecare căci ei erau în num; 
vreo douăzeci. Tot ce născoci fu să caute scânduri şi *! 
improvizeze două bănci cu ajutorul scaunelor pe c; avea. 
Arunca după aceea o buturugă în vatră şi schi” un gest de 


parcă ar fi spus eă mai mult nu au dreptul să-i ceară. Nu 
scoase atunci un cuvânt; rămase în picâoa-l re privind 
lumea aceea cu ochii ei mari, verzui, cu aerulţ sălbatic şi 
cutezător, de sălbatică blondă. Doar două chi] puri îi' erau 
cunoscute căci le zărise de luni de zile “H 4es la uşi; chipul 
americanului şi al tânărului din HH ne. Celelalte fiinţe i se 
păreau de o rasă deosebită JH “cuitori ai unui tărâm 
necunoscut, căzuţi ca din CQH aducând la ea, în bucătăria 
ei, vestminte, moravu I idei pe care nu şi le-ar fi închipuit 
niciodată. Do: * engleză declară tinerei soţii a negustorului 
că se du îndii, la fiul ei mai mare, funcţionar înalt, iar 
acensta făcea haz de nenorocul ce-l are acum când, pentru 
întţH oară, a avut capriciul să-l însoţească la Londra pe aH 
ţul ei, care mergea acolo de două ori pe an. Se tângu”H cu 
toţii gândindu-se că s-au împotmolit în pustiul ta; va fi 
nevoie să mănânce, să doarmă şi, doamne, vor face? Flora 
care îi asculta, întâlnind privirea rinei, îi făcsemn pentru a o 
îndemna să treacă în odi de alături. 

— Mamă, vesti fata intrând acolo, e aici d-na baud... Vrei 
să-i spui ceva? 

Fazia stătea întinsă, cu faţa gălbejită, cu picioar umflate, 
întratât de bolnavă îneât nu 3e mai da jos pat de 
cincisprezece zile; şi în eamera săracă, und sobă de tuci 
întreținea o căldură înăbuşitoare, îşi tre orele adulmecmd 
ideea fixă a încăpăţânării ei, d i de huruitul trenurilor care 
treceau cu viteză a-ntţltoare. 

— Hm, doamna Roubaud, murmură ea. Bine, nuc! 

Flora îi povesti întâmplarea, îi vorbi de lumea pe ] adusese 
şi care era acolo. Dar nimic nu o mai aBine, bine! Repetă 
ea” cu voce obosită. Dar îşi aduse aminte de ceva, ridică un 
moment şi zise: 

— Dacă doamna vrea să-şi vadă casa, ştii că cheint agăţate 
lângă dulap. 

Dar Severina refuza. Un fior o cuprinse la gândul hto. 
Ircerii la Croix-de-Maufras, prin zăpadă, în lumina Mlliuie a 


zilei. Nu, nu, nu avea ce să vadă, prefera să i aci, la căldură, 
în aşteptare. 

Staţi aici, doamnă, reluă Flora. E mai bine deii lincolo. Şi 
pe urmă n-avem pâine îndeajuns pentru < menii, pe când 
pentru d-voastră, dacă o să vă fie vom găsi o bucată. 

Severina mulţumi şi se aşeză lângă sobă preferând, levir, 
să stea cu bolnava în odaie, aici, unde năi că Jacques îşi va 
face timp s-o găsească. Treculă ceasuri. Se lăsă învinsă de 
căldură şi moţăia ce vorbise de una şi de alta, cârid Flora, 
care era ia în bucătărie mereu, deschise iarăşi uşa spunând 
ea-i aspră: 

— Intră, că e aici! 

Era Jacques, Venise cu veşti bune. Omul trimis la în s-a 
întors eu o echipă de vreo treizeci de solcare administraţia 
îi minase la punctele amenini vederea accidentelor. 
Munceau acum de zor cu năcoape şi cu lopeţi, Decât că 
treaba va ţine mult, aşa n ni să poată porni înainte de a se 
înnopta. 

În sfârşit, nu vă aflaţi la un loc prea rău; a-ibdare, adăugă 
el. Nu-i aşa, tuşă Fazia. CSn-o s-o d-na Roubaud înfometată. 

La vederea flăcăului ei Fazâa s-a trudit să se scoa-ipul 
oaselor şi, însufleţită, voioasă, 51 privea, îl tlt. |. 6ândelel 
se apropie de pat 

De btmă seamă, de bună seamă! Declară ea. 

O, flăcăul mamei, aşadar pe tine t”-a înglodat zăpada!” Şi 
vita asta care nu mă vesteşte! 

Se întoarse spre fiica ei şi o apostrofă: 

— Cel puţin cată de fii bine crescută, du-te acolf la domni 
şi la cucoane şi îngrijeşte de ei ca să nu spurijţ 
administraţiei că noi suntem sălbatici! 

Flora se pironise între Jacques şi Severina. Părd| că şovăie 
o clipă, întrebându-se dacă nu e mai bim > rămână pe loc în 
ciuda mamei ei. Dar în cazul ăsta nsă vadă nimic. Prezenţa 
ei îi va împiedica pe ceilalţi doi să se trădeze. leşi în tăcere, 
învălundu-i într-o priviră lungă. 


— Cum, tuşă Fazia, eşti tot în pat, deci nu e g< mă? Reluă 
Jacques rnâhnit. 

Ea îl trase aproape, îl sili să şadă pe marginea saltelei şi, 
fără să ia seama la tânăra femeie care, din dis-i creţie, se 
depărtase, dădu frâu liber inimii, cu voce cv>-borâtă: > 

— Da, da, nu e glumă! E o minune că mă mai gă şesti încă 
în viaţă. N-am vrut să-ţi scriu pentru că lu cruri de astea nu 
se scriu... Era cât pe aci să mă duci dar acum mi-e mai bine 
şi am nădejde c-o să scap şi de data asta. 

EI o privea, speriat de progresele bolii, ne mai gai sind 
întrânsa nimic din făptura frumoasă şi voinica de altădată. 

— Aşadar, tot crampe şi amețeli, mătuşă Fazia? 

Dar pa ii strângea mâna şi urmă coborând tot mal mult 
glasul: 

— Închipuieşte-ţi că l-am prins. Ştii că nu pu team să aflu 
în ce fel îmi dădea otrava. Nu beam, nu mâneam nimic pe 
care el punea mâna şi cu toate astea] în fiecare seară, 
aveam văpăi în pântec... Ei bine, e$ îmi punea otrava în 
sare! L-am văzut într-o seară. 

Şi eu care puneam sare în toate ca să le curăţ! 

Jacques, pe care posedarea Severinei părea a-l fij 
vindecat, se gândea uneori la povestea asta cu otrava] cum 
te gândeşti la un vis rău, cu îndoieli. Strânse milă gâietor 
mâinilo bolnavei şi vru s-o liniştească. 

— Haide, e eu putinţă oare? Ca să spui at>a ceva trebuie 
să fii într-adevăr sigură... Şi pe urmă ţin”j tai 

De prea mult timp! O fi mai degrabă o boală pe care 
doctorii n-o cunosc. 

— O boală, gemu ea, o boală pe care mi-a vârât-o rne, da... 
Gu doctorii ai dreptate: au venit doi ca- 

'' n-au priceput nimic şi care n-au căzut la învoială. Nu i 
să-i mai văd pe corbii ăştia pe aici... Înţelegi, îmi i otrava în 
sare. Îţi jur că l-am văzut! Pentru mia de franci, mia de 
franci lăsată de la tata. Crede că m-o răpune, o să dea peste 
ei. Dar să poftească, tennii sunt într-un loc unde n-o să dea 


peste ei nimeni şl niciodată... Pot să mă duc, sunt pe pace, 
n-o să puie nimeni mâna pe banii mei! 

— Tuşă Fazia, eu în locul d-tale aş da de veste 

Jandarmilor dacă aş fi sigur cum spui. 

Ea făcu o mişcare de neplăcere. 

— Aş, nu jandarmii. E treaba noastră; treaba lui i.l mea. 
Eu ştiu că el vrea să mă dea gata şi eu nuisă mă dea gata. 
Nu-i aşa, n-am deeât să mă pă- 

'/'; r, să nu mai fiu proastă cum am fost cu sarea? Hm, ar 
crede? Un amărăât, o fărâmă de om pe care poţi 

— 1 bagi în buzunar şi care îi dă de hac unei femei voicura 
eram eu. 

Jacques se gândea că boala hărţuia mintea ei cu în-rhipuiri 
negre; iar pentru a o abate, căuta să glumească, na începu 
deodată să tremure sub pătură. 

— Uite-1 şopti eA. Li simt când se apropie, într-adevăr, 
peste câteva clipe, Misard intră. 

— M-am gândit că doamna ar vrea, poate, să se ască de 
prilej şi să arunce o privire proprietăţii ilumneaei. M-am 
repezit încoace. Dacă doamna vrea însoțesc. 

Şi, pentru că tânăra femeie refuza dân nou, el urmă glas 
tânguitor: 

— Doamna s-o fi mirat de fructe. Erau toate cu 

;i şi nu făceau să cheltuieşti cu drumul. S-a porii il. Aşa, 
un vârit care a făcut stricăciuni. Vai, e păcat < A tloamna nu 
poate să vândă! A venit un domn care 

1 erut să SG repare. Dar eu sunt la porunca doamnei 
lamna poate să fie pe pace cât îi ţin eu locul. Pe urmă ţinu 
cu orice preţ să-i ofere pâine şi pere, Din grădina lui - pere 
care nu era viermănoase. Ea primi. 

În trecerea prin bucătărie, Misard îi vestise pe cM lători că 
lucrările pentru despotmolire continuau da i mai era zăbavă 
de patru sau cinei ore. Sunase prânzul şi se porniră noi 
tânguieli deoarece lumea era înfom Flora declară că n-o să 
albe pâine pentru toţi musaj”B irii. Avea îndeajuns vân şi 


adusese din pivniţă zece lvtrl pe care Li înşiră pe masă. Dar 
nu erau pahare; vor ttl nevoiţi să b”a în grupe. 

— Doamna englezoaică cu <3"| 'două fiice. 

— In-nmil Hătrâr ru tânăra-i soţie. Aceastti c altminteri, 
găsea în iânărul din Havre un slujitor ””” născocitor, care 
îngrijea să nu-i lisească nimic. Di şi se întoarse eu mere şi 
cu o pâine găsită în beci/”” ra se supără, spuse că pâinea e 
pentru mama ei bolna” Dar tânărul tăie pâinea şi-o împărţi 
doamnolor i! cu tânăra femeie care îi zâmbea măgulită 

— 'Te mai întorci acolo? Îl întrebă Misard pe Ta ques. 

— Da, da, răspunse acesta, viu după d-ta. 

Misard, se duse închizând după el uşa. lar Faz apucându-l 
pe tânăr de mână, îi mai murmură la urech 

— Dacă o să mă prăpădesc să vezi ce mutră ai” ” iaca 
atunci când n-o găsi chilipirul. Mă bucur! ”“" cândmă 
gândesc. Aş pleca mulţumită din lumen - “t chiar şi acum. 

— Mătuşă Fazia. Dar n-o să rămână pierdută avţ rea d- 
tale? N-o să rămână pentru totdeauna acolo v” e? Dece n- 
o laşi fetei d-tale. 

— Florei? Ca să i-o smulgă el? Nu, nu. Şi ” ţăâe, flăcăul 
mamei, pentru că şi tu eşti nătâng: o să a parte şi el... N-o 
las nimănui pe nămânbhii ă“ta pe a m-am întâlnit cu elpar 

Se Istovea. Jacques o culcă la loc, o linişti săr” d-o şi 
făgădxrindu-i că va mai veni în curând să rApoi pentru ră 
bătrâna părea că aţipise, el se aţj”H 'de Severina care 
stătea şi acum lângă sobă: ridică un d get, zâmbind. 
Sfătuind-o să fie prevăzătoare: şi, cu mişcare şăgalnică, ea 
îşi dădu capul ne spate oferânfM buzele iar el se plecă şi îşi 
lipi gura de *gura ei într-o rutare profundă şi discretă. Ochii 
lui se închiseră; 

Eau răsuflarea. Dar când i-au redeschis, biumăcifl, Flora 
care deschisese uşa, se afla pironită în faţa lor, pri-l u-i. 

— Doamna nu mai are nevoie de pâine? Întrebă ea i Il 
vocea răguşită. 

Severina, confuză, zăpăcită, îngână câteya cuvinte. 

— Nu, mulţumesc. 


Jacques fixă un moment asupra Florei ochi de jăŞovăia, 
buzele-i tremurau de parcă ar fi vrut să cască; pe urmă, 
schiţând un gest ameninţător, pletn urma sa uşa a fost 
trântită cu violenţa. 

Sunară orele trei, pe urmă patra. Timpul se scuranevoie 
într-o nimicire de plictiseală şi iritaţie spoi. Umbrele nopţii 
se întindeau. 

— Livide peste câmilbă. Până şi cele două mici englezoaice 
începuseră tingă de enervare. Într-un colţ nostima doamnă 
brun. | adormise cu capul pe umărul tânărului din Havre. 

Dar lucrările de despotmplire erau gata şi, în timp 

'hipa de soldaţi care eliberaseră locomotiva curăța în faţa 
ei, mecanicul şi fochistul se urcară la post. 

Văzând că nu mai ninge, Jacques recăpătase încreAcarul 
Ozil îi spuse că dincolo de tunel, spre Maiy, straturile de 
zăpadă erau mai puţin groase. Îl 

'ă din nou. 

— Aşadar, ai venit prin tunel, pe jos, ai putut să şi să ieşi în 
voie? 

— Precum vă spun! O să răzbiţi, garantez eu. 

Cabuche care muncise cu râvnă se retrăgea acum, 
făţişarea lui sfioasă şi sălbatică, accentuată şi mai inult în 
urma încurcăturilor cu justiţia. Jacques îl chemă. 

Îâei, camarade, ia dă-ne lopeţile acelea ale noas-de lingă 
parapet. La caz de nevoie au să ne prindă 

lar eând pietrarul îi făcu şi acest serviciu, el îi 

O viguros mâna pentru a-i arăta că-l stimează vă- 

1 I bun de muncă. 

— Eşti un om de ispravă! 

Dovada aceasta de prietenie îl mişcă la eulme pe he. 

— Mulţumesc, spuse el gâtuindu-şi lacrimile. 

Misard care se avea iarăşi bine cu el, după ce el pârâse 
înaintea judecătorului, aprobă din cap cu un zâro bet prefid 
pe buze. 

Jacques fluieră după ce Pecqueux dădu drum burilor. 
Conductorii erau la postul lor. Misard, Ozil 4 Cabuche se 


urcară pe scara vagonului din faţă. !! leşi încet, încet, din 
şanţ printre soldaţii înarmaţi i peţi şi înşiraţi pe dreapta şi 
pe stânga de-a lungul mi lului. Trenul se opri după aceea în 
dreptul casei cam tonierului pentru a-i lua pe călători. 

Flora stătea afară. Ozil şi Cabuche se opriră HH ea în 
vreme ce Misard se zorea acum salutând pe doasS nele şi pe 
domnii care ieşeau de la el şi încasând bafl şuri. Lumea 
scăpa în sfârşit! Dar prea mult aştept prada frigului, a 
foamei şi a istovelii. Doamna engleze că îşi târi fetele, 
adormite pe jumătate, iar tânărul Havre se urcă în acelaşi 
compartiment cu nostima meie brună, foarte îndatoritor şi 
gata să-l servească soţ. O clipă se ivi la fereastra odăii 
mătuşa Fazia. Riozitatea o scosese din aşternut şi-o târâse 
la geam, „chii ei mari, înfundaţi, de bolnavă, priveau 
mulţimea ta necunoscută pe care ea nu avea s-o mai vadă 
nic dată, adusă de furtună şi luată de furtună. 

Severina ieşea cea din urmă. Întoarse capul zâmbi lui 
Jacques care o urmărea -din ochi. lar Flora re îi pândea se 
îngălbeni şi mai mult văzând schimb' lor de calme alintări. 
Cu o mişcare bruscă se apropii Ozil pe care până atunci îl 
respinsese, se apropie c; când ar fi simţit acum, în 
vrăjmăşia ei, nevoie do bărbat. 

Conductorul-şef dădu semnalul, Lisona,, Hiat* cu un 
fluierat plângător iar Jacques porni oprindu-se data asta 
abia la Rouen. Era orele şase, noapt* temuse, din 
tărâmurile negre şi întinderea albă: doaj reflex palid, de o 
melancolie sfâşietoare, stărui-mânt luminând dezolarea 
ținutului acesta pustii' colo, în lucirea puhavă, casa de la 
Croix-de-Maufra! T ridica în pantă, mai şubrezită şi mai 
întunecoasă, mijlociii zăpezii, cu firma: „De vânzare” pe 
faţada chişă. 

Vin 

La Paris trenul nu intră în gară decât scara la zece eci. 
Poposise douăzeci de minute la Rouen pentru filatorilor 
putinţa să mănânce; iar Severina s-a gră trimită o depeşă 
soţului său înstiinţându-l că nu întoarce la Havre decât cu 


expresul de a doua zi Va avea de stat cu Jacques o noapte 
întreagă, cea l>e care o vor petrece împreună, într-o 
cameră, liii, fără teamă de a fi deranjaţi. 

Gând au plecat din Mantes, lui Pecqueux i-a venit idee. 
Nevastă-sa, mama Victoria, se afla la spital, de 

'i "ile, din cauză că îşi scrântise în urma unei căderi, ui; iar 
pentru că el avea în oraş alt culcuş, cel pu- i se lăuda, 
găsise nimerit să ofere d-nei Roubaud lor; ea se va simţi 
acolo mult mai bine decât în hotel de prin apropiere şi va 
putea să rămână ca i ei, până a doua zi seara. Jacques îşi 
dăduse înttl seama de latura practică a aranjamentului, cu 
atât mit cu cât nu ştia unde să o ducă pe femeie Şi. 

Pron, în îmbulzeala călătorilor care coborau, cârrd apropie 
de locomotivă, o sfătui să primească din itodată şi cheia pe 
care fochistul î-o predase. Dar ăia, refuza, stingherită de 
zâmbetul şugubăţ al aces- 

'are, desigur, cunoştea totul. 

— Nu, nu, am pe verişoara mea. Ea o să-mi pună: ijos şi o 
să dorm acolo. 

Haide, prmiiţi spuse în cele din urmă Pecqueux n-i de 
chefliu. Patul e moale, şi e mare că pot să i în el şi patru. 

Facques o privea cu atâta stăruinţă îneât ea primi El se 
plecase şi îi şoptise: Vu351? 'Teaptă-mă. 

'rina avea de urcat, numai o porţiune a străzii l< dam şi 
de făcut un ocol la răspântie; zăpada luatât de tare îneât fu 
nevoită să meargă cu muliuţii. Avu norocul să găsească 
locuinţa deschisă, urcă pe scară fără să o vadă măcar 
portăreasa ii ufundată într-o partidă de domino cu o vecila 
al patrulea deschise uşa şi-o încuie aşa de uşor îneât de 
bună-searnă, nici un vecin nu putea s-o bănuiască acolo. 
Totuşi, trecând pe podeaua de la al treilea auzise foarte 
limpede râsete, cântece la Dauvergni: nici vorbă, una din 
micile petreceri ale celor două surori care făceau muzică, 
odată pe săptămână, cu prietenele lor. Şi acum, după ce 
Severina închise uşa, răzbătea încă, prin duşumea, voioşia 
însufleţită a tinereţii. Bezna i se! Păru o clipă desăvârşită; şi 


Severina tresări când în întuneric cucul începu să sune 
orele unsprezece cu bătăi apăsate pe care le cunoştea. Pe 
urmă ochii i se obişnui-ră; căută chibriturile pe bufet, într- 
un colţ unde îşi aducea aminte că le. Mai văzuse. Dar se 
trudi mai mult până. Să dea de-o luminare; găsi în sfârşit, 
un capăt într-un! Sertar; o aprinse; încăperea se lumină; 
aruncă o privire” fricoasă şi fugară ca pentru a se convinge 
că e cu adevărat singură. Recunoştea fiecare lucru, masa 
rotundă j unde mâncase cu bărbatu-său, patul cu macat 
roşu ” marginea căruia el o doborâse eu un pumn. Nimic 
nil; se sehâmbasejn odaie de zece luni de când nu mai 
venise. 

De ce întârzia Jacques? Trecură alte zece minute. ] Un 
râcâit uşor, un zgomot” de unghii scormonesc în uşă. O 
îngrijoră. Pe urmă îşi veni în fire şi alergă să deschi-M dă. 
Era el, cu o sticlă de malaga şi cu o bucată de plă-] cânta. 

Năpădită de râs, într-o pornire de dragoste, ea ti sări de 
gât. 

— Oh, tu eşti, micule? Ţi-ai adus aminte şi de tnt-] ne? Dar 
el o opri repede. 

— Sst! Sst! 

Atunci ea cobori glasul crezându-l urmărit de por-M 
tăreasă. Nu, Jacques avusese noroc. 

— Să nu facem zgomot, vrei? Să vorbim încelM 

Ea răspunse strângându-l cu patimă în braţe şi a-H 
eoperindu-i chipul cu sărutări tăcute. Jocul de-a taina <H 
amuza. 

— Da, da, să vezi; n-o să ne audă nimeni; vomA ca doi 
şoricei împreună. 

Şi puse masa, cu tot felul de precauţiuni. 

— DouM farfurii, două pahare, două cuțite. 

— Oprându-se gata sB pufnească în râs ori de câte ori un 
obiect, aşezat pred repede, zornăia. 

O urmărea la fel de amuzat, reluă în şoaptă.” 

— M-am gândit că poate ţi-o fi foame. 

— Cum să nu: sunt lihnită. S-a mâncat aşa de prost 


]]I Rouen. 

— la spune-mi, să mă duc şi să caut un pui? 

— A, nu n-ai să te mai poţi urca... Lasă că ajunjiăeinta. 

Se aşezară unul lângă altul, pe acelaşi scaun aproape, iar 
plăcinta fu împărţită şi mâncată cu o voioşie de îndrăgostiţi, 
Ea se plângea că-i e sete şi bău, unul după „liui, două 
pahare eu malaga care îi urcară sângele în Obraji. Soba se 
înroşea la spatele lor şi-i dogorea. Dar pentru că el săruta 
ceafa Severinei, prea zgomotos, ea îl bpri la rându-i: 

— Sst! Ssti li făcu semn s-asculte; şi în liniştea din odaie, 
auziră hreând iarăşi, de la Dauvergni, un duduit ritmat de 
mu-domnişoarele puneau la cale o serată dansantă. A-llluri, 
vânzătoarea de gazete arunca în canalul din co-lldor apă cu 
clăbuci din ligheanul în care se spălase. E uşa, dansul de jos 
înceta un minut şi nu se mai' afară, sub fereastră, în 
înăbuşirea omătului, decât im huruit; plecarea unui tren ce 
părea că se tânguieşte. Un tren pentru Auteuil, murmură 
Jacques. Do-ace fără zece. Urmă, cu o voce mângâietoare, 
uşoară ca un su- 

— Haide, draga mea, facem nani, nu vrei? 

Ea nu răspunse, cuprinsă iarăşi de amintirile din ut, 
retrăind fără să vrea ceasurile pe care ie trăise u soţul ei. 
Nu era acesta oare dejunul de altădată 

' se continua cu plăcinta mâncată la aceeaşi masă, mijlocul 
aceloraşi zgomote? O aţâţare creseândă se prindea din 
lucruri, amintirile o năpădeau, niciodată o frământase o aşa 
de mare dorinţă de a spune amânau totul, de a se da toată. 

— Drăguţa mea, nu vrei să facem nani? Repetă 'lues. 

Ea se înfiora simțind buzele tânărului strivindu-i-le le ei, ca 
şi cum încă odată el ar fi vrut să-i închidă rturisirea. Şi 
tăcută, ea se ridică, se dezbrăcă în pFipă, se întinse sub 
pătură fără a-şi mai ridica fustele care; se târau pe 
duşumea. Nici el nu aranja nimic: masa rămase cu toată 
debandada tacâmurilor pe ea, în timp cai luminarea 
pâlpâia, gata să se stingă. Şi, când la rândur său, 
dezbrăcat, el se culcă, o bruscă înlănţuire, o posesiu-j ne 


năvalnică îi înăbuşi pe amândoi. În aerul puhav alj camerei, 
pe când muzica continua jos, nu fu nici un stri-] gât, nici un 
„zgomot, nimic decât un tresărit buimac, ufl! Spasm 
puternic până la nesimţire. 

Jacques nu mai recunoştea acum în Severina fe-j meia de 
la primele întâlniri, aşa de blândă, de moale, cu ochii 
albaştri, limpezi. 

Când redeschiseră ochii, el, cel dinţii, se miră. 

— Hei, dar s-a stins luminarea. 

EI făcu o mişcare de parcă ar fi vrut să spună că nu-i pasă. 
Pe urmă, râzând înăbuşit: 

— Am fost cuminte, nu? 

— Da. Da, nimeni n-a auzit. Ca doi şoricei ade-j văraţi! 

Nu-şi mai vorbiră. Camera era cufundată în beznă; abia se 
distingeau ochiurile pale ale celor două fe-' restre; şi HU se 
răsfrângea pe tavan decât o rază din sobă, o pată sângerie, 
rotundă. O priveau amândoi cu ochii larg deschişi. Muzica 
încetase, uşile se închideau, casa] cădea în pacea grea a 
somnului. Jos, trenul de Caen care j sosise, zgudui 
tampoanele al căror ciocnet înăbuşit răzbătea anevoie ca de 
departe. 

Stând lângă Jacques, Severina se simţi în curând ia-j raşi 
năpădită de patimă. Şi odată cu dorinţa se trezi în] ea 
nevoia spovedaniei. De săptămâni de zile o chinuia fj Pata 
rotundă din tavana se mărea, părea că se întinde! Ca o pată 
de sânge. Oochii i se buimăceau privind-o, lu-] crurile din 
jurul patului căpătau glas, istoriseau povestea.! Ce bine ar fi 
să nu mai ascundă nimic, să se contopeasci| în el...! 

— Tu nu ştii, dragul meu... 

Jacques nu pierdea, de asemenea, din ochi, pat sângerată 
din tavan. Înţelegea ce anume vrea să-i spunll femeia. 

— Tu nu ştii, dragul meu: bărbatul meu bănuieşte cil eu, 
mă culc cu tine. 

Wt In ultimul moment, fără să fi vrut, se urcase pe buzele 
ei, în loc de spovedanie, amintirea nopţii din ajun, dela IR. 
Ivre. 


— Cum, crezi? Murmură el neîncrezător. Pare aşa 
cumsecade! Mi-a strâns mâna şi azi de dimineaţă. 

— 'Te asigur că ştie totul. Nici vorbă că în momen tul ăsta 
el şi-o fi spunând că suntem aşa cum suntem, u- nul într- 
altul, iubindu-ne. Am dovezi. 

Tăcu; îl strânse şi mai mult. 

— Oh, îl urăsc, îl urăsc! 

Jacques fu surprins. El nu avea nimic în contra lui 
Houbaud. Îl găsea foarte îndatoritor. 

— Ei, dar de ce? Întrebă el. Nu ne încurcă deloc 

Ea nu răspunse nimic; repetă: 

— Îl urăsc... E un chin când îl simt alăturea de mine. Oh, 
dacă aş putea, cum aş fugi şi-aş rămâne cu tine! 

Rândul său, mişcat de această pornire înflăeăra-o strânse 
şi mai mult la piept. Dar, din nou, ghemuită lângă el, ea 
spuse blând: 

— Dar, dragul meu, tu nu ştii... 

Era njărturisirea care o îmboldea, fatal, inevitabil. 

— Dragul meu, tu nu ştii... 

T 

Atunci fără să vrea, îi vorbi şi el. 

— Ba da, ba da, ştiu. !- Nu, poate bănuieşti dar n-ai de 
unde şti. 

— Ştiu că a făcut-o pentru moştenire. Ea schiţă o mişcare 
şi râse nervos, involutar. 

— A, da, moştenirea! 

Şi, încet, aşa de încet, încât o gânganie atingând linurile ar 
fi zumzăit mai tare, ea îşi povesti copilăria 

Vecută la prezidentul Grandmorin, vru să mintă, să 
amintească legăturile cu acesta, apoi cedă necesităţii i fi 
sinceră şi găsi o uşurare, o plăcere aproape în 

Iară totul. 

— Închipuieşte-ţi, era aci, în camera aceasta, în i uarie cea 
trecut, ştii când cu încurcătura cu subpreul. Mâncasem 
foarte veseli, aşa cum am mâncat adi- iuri, aci, la masă. 
Fireşte, el nu ştia nimic, nu îi isto-i; em povestea... Şiiată că 


dintr-un inel, un cadou de. Mit, din nimic, nu ştiu cum, 
pricepu totul... Oh, dragul meu, nu-ţi poţi închipui cum s-a 
purtat cu minell Tremura, iar el îi simţea minutele 
înfingându-se M carnea lui. 

— Gu un pumn m-a trântit jos. Apoi m-a trafl de păr... Şi 
pe urmă a „ridicat piciorul gata să mă zdrtB bească. Nu, nu, 
cât voi trăi o să-mi aduc aminte... 

Ploua cu loviturile, doamne! Dar dacă, ţi-aş repeta toa4 te 
întrebările ce mi le-a pus, în sfârşit ce m-a silit să-] spun! 
Vezi tu, sunt foarte sinceră mărturisindu-ţi ce sfl întâmplat, 
când nimic. 

— Nu-i aşa? 

— Nu mă sileşi ţi le spun. Ei bine, nu voi cuteza niciodată 
să repet nici pe departe întrebările mârşave la care m-a silit 
să q”M pund. Altminteri, cu siguranţă, m-ar fi ucis. Nici 
vorB bă, mă iubea şi va fi fost mâhnit la culme aflând 1 a 
aflat; am credinţa că aş fi procedat mai cinstit dacB îl 
înştiinţam înainte de nuntă. Dar trebuie să înţ Erau lucruri 
uitate, de demult. Numai un sălbatic P”H te să-şi piardă 
într-atât mintea de gelozie... Tu, dnjH gul meu, n-ai să mă 
mai iubeşti acum când ştii? 

— Să nu te iubesc? Pentru ce?... Nu-mi-“”H de trecutul 
tău. Sunt shestiuni care nu mă privess i -ti femeia lui 
Roubaud şi puteai prea bine să tii şia ! lalt. 

Urmă o pauză. Amândoi se strângeau, gata să înăbuşe. El 
îi simţi gâtul rotund, încordat şi tare, pe „d-il său. 

— Vezi, tu ai fost amanta bătrânului acela. Nu ziH e 
nostim. 

Dar ea se târi de-a lungul lui, până la gură, înfl nând cu o 
sărutare: 

— Pe tine te iubesc, pe nimeni altul nu l-am iul”H 

Oh, ceilalţi, dacă ai şti! Cu ei, vezi tu, n-am ştiut ţ”H 
dragostea, pe când tu, dragul meu, mă faci aşa de “Mcită! 

Îl aprindea cu mângâierile ei, oferindu-se, vrtân”H 
apueându-l cu mâini buimace. lar pentru a nu ceda îndt”H 
el el, oare era mistuit de patimă ca şi ea. O opri vij”H 


— Nu, nu, mai stai, îndată... Şi, atunci, cu oH trânul? 

Încet, de tot, într-o zguduire a întregii sale fă” “H ea 
declară: 

— Da, l-am omorât noi! 

Fiorul dorinţei se merdea în celălalt fior, al morţii, lămase 
un moment surocată de senzaţia ameţelii. A-|>oi, înfundată 
din nou în grumazul amantului, cu acelaşi suflu uşor: 

M-a silit să îi scriu prezidentului să piece cu i'xpresui, cu 
noi, şi să nu se arate decât la Rouen... Eu tremuram într-un 
colţ. Aiurită, cu gândul la nenorocirea ! i ivea să se 
întâmple. $j era în faţa mea o femeie în negru care nu 
vorbea nimic şi oare mă îngrozea Nici n-o wiloam dar îmi 
închipuiam că citeşte limpede în mintea noastră, că ştie 
foarte bine ce aveam de gând. Aşa au trecut două ore de la 
Paris la Rouen N-am suflat un nivânt, nu m-am clintit, înehi/ 
înd ochii pentru a lăsa să M creadă că dorm. 

— Dar de. Vreme ce nu eraţi în acelaşi eomparticum l-aţi 
ucis? 

— Aşteaptă, ai să vezi. Aşa plănuise bărbatuârept că dacă 
a reuşit e că 1-a ajutat întâmplaRouen popasul era de zece 
minute. Ne-am dat iar el m-a silit să merg până la cupeu! 
Prezidentului CM -ierul unor oameni care îşi dezmorţesc 
picioarele. Şi urolo s-a prefăcut că e foarte mirat văzându-l 
în uşă de parcă nu l-ar fi ştiut în tren. Pe peron era 
îmbulzeală, lumea lua cu asalt vagoanele de a doua din 
cauza unei itoH ce avea loc la Havre a doua zi Când uşile au 
închise ne-a rugat chiar prezidentul să ne urcăm IA el Eu 
am îngânat ceva. Am vorbit de valiză; dar el lia, spunea că 
de bună seamă, n-o să ne-o fure ni-că ne vom putea 
întoarce în compartimentul nos-iiil. La Barentin, deoarece 
el se dă jos acolo. O clipă solul meu, îngrijorat, păru că vrea 
să plece după valiză. Tu momentul acela conductorul 
fluieră. Se hotărî, mă (mpinse în cupeu şi se urcă şi el, 
închizând uşa şi fe-ra. Cum de nu ne-a văzut nimeni? Nici 
acum nu-mi l”i! Da seama. Oamenii se îmbulzeau, slujbaşii 
îşi pierl. Ut capul; în sfârşit nu s-a găsit nici un martor care 


fi văzut limpede. Şi trenul plecă încet. Încet, din gară. 
Câteva clipe tăcu, retrăind în gând scena. 

— Oh, primul moment în cupeul acela, când aaF simţit 
locul fugind sub noi! Eram buimacă, nu n gândit la început 
decât la valiga noastră: cum să o 1 şi dacă o vom lăsa acolo 
n-aTe să ne trădeze? Înc să mă liniştesc spunându-mi că 
bărbatul meu va da în; poi, că nu se va întâmpla nimic. Dar 
din felul cum de vorbă cu prezidentul înţelesei că era 
hotărât pe plin. Totuşi era liniştit, vorbea chiar cu bunăvoie, 
a”ru-i firesc. Îl va ucide, cu siguranţă, la un kilometru acolo, 
poate la doi, în locul pe care şi-l fixase şi p eu nu-l ştiam. 
Eram într-un ungher, urmă ea. Între şi prezidentul care se 
afla în celălalt ungher, stătea b batul meu. Discutau despre 
viitoarele alegeri. Din I în când îl vedeam pe soţul meu 
plecându-se şi aru o ochire afară ca pentru a-şi da seama 
unde eram, c prins parcă de nerăbdare... Îi urmăream de 
fiecare ta privirea şi îmi dădeam seama şi eu de drumul sl 
bătut. Trenul gonea cu toată viteza. Deodată sclij câteva 
lumini. Ne aflam la Maromme, la două leghe mătate de 
Rouen. Mai aveam Malaunay şi apoi Bar tin. Unde o să se 
întâmple nenorocirea? Nu-mi dădeam seama de timp şi nici 
de depărtare, când, c colo de Malaunay, am înţeles deodată: 
se va întâm în tunel, la un kilometru de acolo... Mă întorsei 
s bărbatul meu: ochii noştri se întâlniră: da, în tunel, R. [e 
două minute... Pe urmă locomotiva şuieră prel git: intram în 
tunel. lar când trenul se înfundă, ce hărmălaie sub bolta 
joasă. 

Tremură, se întrerupse pentru a spune cu schimbat, 
aproape vesel: 

— E nătâng lucru. 

— Nu-i aşa, dragul meu? 

Să simţi fiori în oase? Cu toate astea, mi-e cald aci”H tine, 
şi mă simt aşa de mulţumită... Şi pe urmă. Şifl nu maie nici 
o teamă: afacerea e clasată, pe Un; guvernul are interes ca 
şi noi să lase toate baltă. Oii, am priceput, sunt liniştită. 

Apoi, adăugă, râzând într-adevăr; 


— Întrucât te priveşte, poţi să te lauzi că n“H tras o 
spaimă în lege... Ia spune-mi, am fost curio”H tot timpul: 
ce-ai văzut? 

— Ceea ce i-am spus judecătorului, nimic 

Un om care înjunghia alt om... Voi eraţi aşa de drăguţi ni 
mine încât începusem a bănui. Ba, o clipă, l-am recuit pe 
bărbatu-tău... Totuşi, mult mai târziu, am pe deplin 
siguranţa... 

Ea îl întrerupse cu voioşie: 

— Da, în grădiniţă, în ziua când am spus nu - îţi mai aduci 
aminte? 

— Când am fost singuri la Paris pentru întâia oară. Ciudat! 
Îţi spuneam că nu am fost noi 

M ştiam foarte bine că înţelegi dimpotrivă. Nu-i aşa, era 

' M şi cum ţi-aş fi povestit totul?... Oh, dragul meu, ni am 
gândit de multe ori de atunci şi am credinţa că 

'din ziua aceea te iubesc. Şi reluă: 

— Trenul gonea pe sub tunel. E foarte lung tuii' Iul. Rămâi 
trei minute sub el. Mi s-a părut însă că 

K mlsem un ceas... Prezidentul nu mai vorbea, din cau- 

i huruitului asurzitor al fierăriei. lar bărbatul meu, în 
ultimul moment părea că şovăieşte, căci nu se clintea deloc. 
Vedeam numai cum, sub lumina jucăuşe a lămi rochile i se 
învineţesc... O să aştepte să ieşim iafâşi în plin câmp? 
Întâmplarea era pentru mine aşa de L. li. Dă, de 
neînlăturabilă, încât nu aveam decât o dorin- 

: să nu mai îndur povara aşteptării, să isprăvim. De onu-l 
omora, de vreme ce aşa trebuie? Aş fi pus mâna 

!”! i uţit eu însămi, într-atât mă chinuia teama şi sufeream 

Bl mă privi. Mi-era, de bună seamă, întipărită hotări- 

1... 1 pe chip. Şi deodată el se năpusti şi îlprinse deu-',ii 
pe prezidentul care se întorsese spre uşă. Acesta, it, se 
smuci, întinse braţul spre butonul de alarmă ora chiar 
deasupra sa. Îl atinse, dar celălalt îl trânti |* bancă aşa de 
tare încât îl frânse parcă în două. Din căscată de groază 
bâiguia strigăte încâlcite, înăbultr de zgomot; îl auzeam 


însă, limpede pe bărbatul meu, i. |>'tând: Porcule! Porcule! 
Porcule! Cu o voce îndâr- 

'uierătbare. Dar hărmălaia se domoli, trenul ieşea mei, 
câmpia se ivi cu pomii negri care se perinRămăsesem în 
colţul meu, ţeapănă, lipită de ui băncii, cât mai departe. 
Câtă vreme a ţinut lup-| ia câteva clipe. Dar mi se părea că 
nu se mai şfarca toţi călătorii ascultau acum strigătele, că 
pomii deau. Bărbatul meu, care ţinea cuțitul întins, nu 

Putea să lovească, fiind alungat cu picioarele şi zgâlţâit de 
zdruncinătura trenului. Era să cadă - şi trenul alerga, 'ne 
ducea cu toată viteza, în timp ce locomotiva fluiera 
apropiindu-se de Croix-de-Maufras... Atunci, fără să îmi fi 
dat pe urmă seama cum s-a întâmplat, mă năpustii peste 
picioarele bătrânului care se zvârcolea. Da, m-amj trântit 
peste el ca un pachet, strivindu-i picioarele, cu toată povara 
mea; nu le mai mişcă. Şi n-am văzut nimi<jtlv însă am simţit 
totul; zvâcnitura cuţitului în gâtlej. Zgu-j duitura trupului, 
moartea care a venit după trei horcăi-jj turi... Oh, fiorul cela 
al agoniei, pe care îl mai simt i şi acum! 

Nerăbdător, Jacques vru s-o întrebe ceva. Dar a-' cum ea 
se grăbea să isprăvească. 

— Nu, aşteaptă... Când m-am ridicat, treceam cuj toată 
iuţeala pe lângă Groix-de-Maufras. Am zărit faţa-l da casei 
şi apoi postul cantonierului. Încă patru kilo-l metri, cinci 
minute cel mult, până la Barentin. Corpul! Era ghemuit pe 
banchetă, sângele curgea baltă. Iar băr-1 batul meu, în 
picioare, uluit, legănat de zduncinăturilel trenului, privea, 
ştergându-şi cuțitul cu batista. Asta al idurat un minut fără 
ca niciunul dintre noi să facil vreo mişcare pentru a ne 
salva... Dacă ţineam corpul! Acolo, dacă rămâneam acolo, 
va fi totul descoperit, desi-l gur, la Barentin. Dar el vârâse 
cuțitul în buzunar, pă-rea că-şi vine în fire. L-am văzut 
scotocind cadavrul, luând ceasul, banii, tot ce găsea; şi 
deschizând uş trudi să arunce trupul pe linie, fără să-l 
apuce zdra-”j vân, de teamă să nu se murdărească. „Haide, 
ajută mă: împinge şi tu!” Nici nu încercai, nu îmi mai sim? 


Mădularele. „Dumnezeul tău, nu vrei să împingi eu mM - 
ne!” Capul bătrânului atârna pe scară în timp ce ti rămânea 
în vagon. Şi trenul alerga... În sfârşit, îm mai tare, cadavrul 
se bălăbăni şi dispăru în huruitul roţilor. „Eh, porcul, s-a 
isprăvit cu el!” Pe urmă ghe-] mui pătura şi-o aruncă. 
Numai rămăsesem decât noi. 

— L în picioare, cu băltoaca de sânge pe banca pe care nu 
cutezam să ne aşezăm... Uşa se bălăbănea mereu, dată în 
lături şi, 'la început, zdrobită, aiurită, nu înţelesei ni-l mic 
văzându-l pe bărbatul meu cum coboară şi cum dis” 1 

*S2 are, >are. Curând, se întoarse. „Haide, mişcă-te, 
dumnezeul Compartimentul nostru e gol; să ne ducem 
acolo”, gol compartimentul nostru? Nu cumva rămăsese In 
vreun ungher femeia îmbrăcată în negru, aceea care nu 
vorbea, al cărei chip nu se vedea?... „Mişcă-te, câidenute 
arunc pe linie ca pe celălalt!”. Mă îmbrâncea, grosolan şi 
nebun. Mă pomenii pe scară, cu mâinile chircite pe minerul 
de alamă. El coborâse în urma mea ichise uşa. „Mişcă-te, 
mişcă-te!” Dar eu nu îndrăz-l neam, ameţită de viteză, 
biciuită de vânt. Părul mi se despleti, mi se părea că 
degetele mele ţepene au să scapi ! minerul. „Hai, 
dumnezeul tău!”. La capătul vagonu-l lui, când am fost 
nevoită să fac un salt pentru a ajunge I pe scara cealaltă şi 
să apuc celălalt mâner, mă oprii, lip-l şiră de curaj. 
Niciodată nu aş fi cutezat. „Hai, dumnezeul 1 tău!”. El era în 
spatele meu, mă îmbrâncea: am închis I ochii şi nu ştiu cum 
am mers mai departe, ca o vită care I şl-a înfipt ghearele şi 
care nu vrea să cadă. De asemeni | rum de nu ne-a văzut 
nimeni? Am trecut pe lângă trei Il vagoane dintre care unul 
clasa a doua înţesat până la cel I din urmă loc. Parcă am în 
faţa ochilor şi acum capetele ate la rând, sub lumina lămpii; 
cred că le-aşi recu-M'âşte dacă le-aş mai întâlni într-o zi. 
„Mişcă-te, dum-tii'/eul tău! Mişcă-te, dumenezul tău!”. Şi nu 
mai ştiu nimic: luminile de la Barentin se apropiau, 
locomotiva Iluieră, mi s-a părut că sunt tarata, ridicată de 
păr. Băr-l'. lţul meu mă îrnbrânci, deschise pe deasupra 


mea uşa I fi mă aruncă în compartiment. Eram leşinată pe 
jumăta-!înd ne-arn oprit; şi l-am auzit chimbând eâteva cu- 
te cu şeful gării din Barentin. Pe urmă, după ce a I>lecat 
trenul, a căzut şi el pe bancă, istovit. Până la Ha-iu am mai 
deschis gura. Oh, îl urăsc, îl urăsc, vezi in, pentru toate 
grozăviile astea pe care m-a făcut să! E nufăr, iar pe tine te 
iubesc, dragul meu, căci mi-ai da* 1111; i fericire! 

Dar Jacques, pecare ea îl tulburase şi care ardea In tel, o 
reţinu. 

— Mai stai, nu, nu... Şi te-ai trântit pe picioarele lui, şi l-ai 
simţit murind? 

Se redeştepta în el necunoscutul, o undă sălbatică 

15'S îl năpădea, îi ameţea capul cu o viziune roşie. Era g 
pânit iarăşi de curiozitatea crimei. 

— Şi atunci, ai simţit cum se împlântă cuțitul? 

— Da, o zvâcnitură. 

— Aşa o zvâcnitură... Şi pe urmă un tresărit, 

— Da, trei zvârcoliri. 

— Zvârcoliri care îl înţepeneau, nu-i aşa? 

— Da, întâia foarte puternică, iar ceielalte do mai slabe. 

— Şi a murit. Şi ţie cum ţi s-a părut când l-ai sil ţiţ cum 
moare, aşa, dintr-o lovitură de cuţit? 

— A, eu, nu ştiu! 

— Nu ştii? Pentru ce minţi? Spune-mi, spune-j drept, ce-ai 
simţit?... Durere?! 

— Nu, nu durere! 

— Plăcere. 

— Aş, nu plăcere! 

— Dar ce, dragostea mea! Spune-mi totul, te i -f, Dacă ai 
ştii. Spune-mi, ce se simte atunci? 

— Doamne, nu se poate spune! E groa nic, te ia şi te duce, 
aşa departe! Am trăit în minutul cela mai mult decât în 
toată viaţa. 

Cu dinţii încleştaţi, îngăimând, Jacques o prin acum în 
braţe; îl înlăţui şi Severina. Se posedară găsii iarăşi 
dragostea în profunzimea morţii, în voluptal. Reroasă a 


bestiilor care se spintecă. Nu se mai au cit răsuflarea lor. 
Lumina sângerie dispăruse de pe t van; focul din sobă era 
stins astfel că odaia înce-se răcească din cauza gerului de 
afară. 

Jacques care o ţinea pe Severina în braţe sjfl cum ea cade 
toropită deodată de un somn imperiu ! ! Jătoria, zăbava la 
Misarzi, noaptea aceasta agitată, ! borau. Severina îngână 
un bună-seara copilăros şi. Dormi. Ceasul suna orele trei. 

Jacques o mai ţinu încă vreo oră pe braţul şi care, încet- 
îneet, îi amorţea. El nu putea închide Nu mai distingea 
acum nimic din camera înecată beznă. În ciuda oboselii 
doborâtoare, îl ţinea _ treaz > tivitate cerebrală, 
tumultoasă; măcina continuu crâmpeie de id<îi. lar ceea ce 
se desfăşura astfel, < gularitate mecanică, în timp ce ochii 
aţintiţi se umplil;”' 

I iiumbră, era crima în toate amănuntele. Mereu ea re-a, 
aceeaşi, năpăditoare, uluitoare. Cuţitul intra în cu o 
zvâcnitură, corpul sezbătea de trei ori, viaţa urgea într-un 
val de sânge călduţ, an val roşu pe îl simţea parcă pe mâini. 
De douăzeci, de treizeci ori, cuțitul intră şi corpul se zbătu. 
Oh, să dea şi el tură de auţit ca aceea, să-şi potolească dorul 
în-irtat, să ştie ce simţi atunci, să guste minutul acela '] 
trăieşti mai mult decât oricând! 

Jacques numără bătăile ori de eâte ori suna cea-l'atru, 
cinci, şase. Aştepta ziua, nădăjduia că zorile ir goni visul 
rău. De aceea se întorcea acum spre fe-ă, privind 
geamurile. Dar nu se zărea prin ele de-lucirea vagă a 
omătului. La cinci fără un sfert, cu Intârziere de patruzeci 
de minute numai, auzise sosind I din Havre, ceea ce 
dovedea că circulaţia s-a resta-Şi abia la şapte văzu o 
paloare lăptoasă albind fele. In sfârşit odaia se lumină. 
Soba, dulapul, bufetul cură. Tot nu putea să închidă 
pleoapele; dimpotri-chii i se enervau din dorinţa de a vedea 
limpede, i, înainte de a se fi luminat bine, ghicise mai mult 
nit zărise, colo pe masă, cuțitul de caro s-a slujit acând a 
tăiat plăcinta. 


Pentru a nu-l mai vedea, Jacques se întoarse spre ina. Ea 
dormea, foarte calmă, cu o răsuflare de jhpil, frântă de 
oboseală. Păru-i negru, despletit, forma ină sumbră; iar sub 
bărbie, între bucle, se zărea izul ei, de o delicateţă de lapte, 
palid, trandafiriu, privi ca şi cum* n-ar fi cunoscut-o până 
atunci. Totuşi ntlora, îi ducea pretutindeni imaginea într-o 
dorinţă ic multe ori îl îngrijora, i-o ducea chiar când con- 
locomotiva; şi într-o aşa măsură îneât într-o zi y livzise ca 
dintr-un vis în momentul când trecea prin-<> staţie în plină 
viteză şi în ciuda semnalelor. Dar a grumazului acela alb îl 
obseda printr-o fascina-bruscă, neînlăturabilă; şi, în sine, cu 
o spaimă con-încă, simţea sporind nevoia poruncitoare de a 
lua Hilul de pe masă şi de a-1 înfunda apoi, până în pră-în 
carnea femeii. Luptând, vroind să se smulgă din 

Această hărţuâală, îşi pierdea clipă eu clipă voinţa. Totul se 
înnegura. Mâinile-i revoltate, victorioase se desprin-l seră 
din încordare. Şi pricepu aşa de bine că nu mal. Era stăpân 
pe ele şi că ele îşi vor da, brutal, satisfacţie, I Jncât îşi puse 
la încercare ultimele puteri şi sări din pat”] roptogolindu-se 
jos ca un ten beat. Se ridică şi fu cât pe 1 aci să cadă iarăşi 
căci î se împleticiră picioarele printre j fustele rămase pe 
podea. Şovăia. Îşi căuta hainele cu ges-] turi rătăcite, cu 
singurul gând de a se îmbrăca repede, de 1 a lua cuțitul şi 
de a ucide în stradă altă femeie. Dorin-l ţa” îl chinuia prea 
tare, trebuia să ucidă una. Tremura în I friguri; se îmbrăcă 
în sfârşit, îşi luă cuțitul, ascunzându-l I în mânecă, sigur că 
va omori o femeie, eea dintâi pe care ova întâlni pe trotuar, 
când un foşnet de rufărie, un susj pin prelungit, îl opri, îl 
pironi lângă masă, buimac. Severina se deşteptase. 

— Dragul meu, unde pleci? 

El nu răspunse, n-o privea, nădăjduind că ea doarmă din 
nou. 

— Dragul meu, unde pleci? 

— Nicăieri, îngăimă el, o afacere de serviciu. 

Dormi, mă întorc. 


Ea mai îngâna câteva cuvinte, prinsă iarăşi de LH 
ropeală, cu ochii închişi. 

— Oh, şi mi-e somn, mi-e somn... Dragul meufl hai, sărută- 
mă. 

Dar el nu se clintea, ştiind că dacă s-ar înto cu cuțitul în 
mână, dacă ar vedea-o iarăşi de apro aşa de fină, de 
drăgălaşe în golicunea şi-n dezord ei, voinţa l-ar fi trădat 
complet. Fără să vrei bral s-ar ridica şi-ar împlânta cuțitul 
în gâtul ei. 

— Dragul meu, hai, sărută-mă... 

Vocea i se stinse; adormi din nou cu un murmi”B de 
mângâiere. Iar el deschise, năucit, uşa; fugi. 

Erau orele opt când Jacques se pomeni pe trotU”M rul 
străzii Ansterdam. Zăpada nu fusese curățată încSfl abia se 
auzea tropăitul rarilor trecători Zări numai o femeie 
bătrârtă, dar ea apucă pe strada Londrei n-o urmări Câţiva 
oameni trecură pe lângă el: cobo”M spre piaţa Havre 
strângând cuțitul al cărui vârf disp; mâneca hainei. 
Deoarece o fetiţă de paisprezece ani fea dintr-o clădire din 
faţă, Jacques traversă şoseaua, |d”r nu ajunse dincolo decât 
când ea intrase într-o bru-de alături. Se întoarse brusc şi se 
luă după altă femeie care în sens opus. 

_ Jacques apucă, în urma ei, spre gară. Aceasta, foar- 

||i vioaie, mergea cu paşi mărunți, sonori; şi era nostimă, 
pn vârstă de cel mult douăzeci, de ani, grăsună, blondă. 

— Ţu ochi frumoşi şi veseli care râdeau în faţa vieţii. Ea 'in 
băgă de seamă că o urmăreşte un bărbat şi probabil 

Itn grăbită căci urcă sprintenă peronul şi intră în sala tu 
mare pe care o străbătu aproape în goană, repezin- 

|u se la ghişeu. lar pentru că ea cerea un bilet de cla- 

' tntâia pentru Auteuil, Jacques îşi luă şi el unul, o uririn 
sălile de aşteptare, pe peron, până în compartitul unde se 
instala alături de ea. Trenul porni îndată. 

— Am vreme, se gândea el, o voi ucide sub tunel. 

Dar, în faţa lor, o doamnă bătrână, singura care se e, o 
recunoscu pe cea tânără. 


— A, d-voastră? Dar încotro aşa devreme? 

Cealaltă izbucni în râs, cu un gest de comică dezjde. 

— Poftim de fă ceva fără să te vadă lumea! Nă- 

'TjrJuiesc însă că nu mă veţi trăda... Mâine e ziua soraeu şi, 
de îndată ce ela plecat după treburi, am i la Auteuil la un 
horticultor unde el a văzut o or-ire i-a plăcut nespus... O 
surpriză, înţelegeţi. Amna bătrână dădea din cap cu o 
bunăvoință linşată. 

— Dar mititicăi. Îi merge bine? 

— Mititica? Oh, o plăcere... Am Î7iţărcat-o acum opt S-o 
vedeţi cum îşi mănâneă supa... E un scandal, !iilrm cu toţii 
cât se poate de bine. 

Râdea cu poftă arătându-şi, prin sângeriul buzelor, albi. 
lar Jacques care se aşezase la dreapta ei, cu 

'i ml cuţitului în mână, îşi spunea că va lovi cu multă lire. 
N-avea decât să ridice braţul şi să facă un ocoli a da în plin. 
Dar sub tunelul din Batignalles îl opri gândul că au să-l 
împiedice panglicile de la pălăria ei. 

— E un nod care o să mă încurce, îşi zise el. Vreau să fiu 
sigur. 

Sele două femei continuau să vorbească, voioasa 

— Aşadar, văd că sunteţi fericită. 

— Fericită? Oii, dacă aş putea spune... Trăiesd ca-n vis... 
Acum doi ani eu nu eram nimic. Vă adu ceţi aminte că nu 
era nici un dram de plăcere la mătuşa mea; şi nici un 
gologan zestre! Când el venea, eu tremuram, într-atât îl 
iubeam. Era aşa de frumos şi bo gat... Şiacumealmeu,e 
soţul meu şi avem un beb] luş amândoi! Este prea mult! 

Urmărind nodul panglici Jacques observase că de] desubt, 
prins de-o dantelă neagră purta uri medalion d<* aur; şi 
calculă: 

— O voi apuca de gât cu mâna stingă şi voi da în lături 
medalionul răstumându-i capul pe ceafă c am grumazul gol. 

Trenul se oprea şi pornea din minut în minut. So 
succedaseră tuneluri scurte, la CJpurcelles, la Neuilly. 

— Aţi fost la mare în vara asta? Reluă doamn; bătrână. 


— Da, în Bretania, şase săptămâni, într-o vagă un paradis. 
Apoi am petrecut luna septembrie în Pottou, la socru-meu 
care posedă acolo păduri întinse. 

— Şi nu vă duceţi la Midi, în iarnă? 

— Ba da, vom pleca pe 15 la Cannes... (Saşa e r4H ţinută. 
Un crâmpei de grădină delicioasă, cu mareakfl faţă. Am 
trimis acolo pe cineva care pregăteşte tott”H pentru a ne 
primi. Nu suntem friguroşi niciunul şi nici altul; dar e aşa de 
bun soarele... Pe urmă, în martie ne vom întoarce. La anul 
vom rămâne la Pari”H 

Peste doi ani, când mititica va fi mai mare, vom că! 

Iarăşi. O ducem într-o sărbătoare continuă! 

O năpădea atâta fericire incit, codind expansiunii, se 
întoarse spre Jacques, spre necunoscutul de lângă q”H 
zâmbindu-i. În mişcarea făcută nodul se desfăcu, 
medalionul se dădu în lături, iar gâtul se ivi, rumen, cu o 
gropiţă poleită de umbră. 

Degetele lui Jacques se crispaseră pe mânerul eu”l ţâţului 
în vreme ce lua o hotărâre irevocabilă. 

| 

— Acolo, în locul acela, o să lovesc. Da, acum, sub tunel, 
înainte de Passy. 

Dar în staţia Trocadero se urcă un slujbaş care, cucându- 
1, începu să-i vorbească desur tiuni de iciu, un furt de 
cărbuni săvârşit de un mecanic şi ilc un fochist. Şi, din 
momentul acela, totul se înceţoşa; nu putu să restabilească 
faptele, nici mai târziu, exact. 

Ui oţele continuaseră. Poate că n eu ambele femei piuă la 
Auteuil, dar nu îşi aducea aminte cum şi când |i'lc au 
coborât. El însuşi se pomenise m neştire pe malul Senei. 
Ceea ce ştia precis era că a aruncat, de pe mal, i uţitul care- 
i rămăsese în mânecă. Pe urmă nu-şi mai ']. Yflu seama de 
nimic. Probabil că a mers ceasuri de-a Irfndul pe străzi, prin 
pieţe, la întâmplare. Oameni şi loni nţe se perindau pe 
dinaintea lui. 


Probabil că a intrai undeva, într-o sală plină de lume, să 
mănânce căci vedea limpede şi acum farfurii albe. Mai 
stăruia în mintea sa şi un afiş roşu la o prăvălii' închisă. Şi 
totul se cufunda apoi într-o prăpastie nr; igră, în golul unde 
nu era nici timp, nici spaţiu, unde fi zăcea ţeapăn, poate ăe 
veacuri. 

Când îşi veni în fire, Jacques se afla în cămăruţa ! lin str. 
Cardinet, de-a curmezişul patului, îmbrăcat. In-slinctul îl 
readuse acolo ca pe un câine ologit care se ti-! spre cuşca 
lui. Nu-şi amintea, dealtminteri, nici 1 mi7 s-a urcat pe 
scară, nici cum a adormit. Se trezea ilmlr-un somn de 
plumb, speriat că îşi vine deodată în fire, ca după un leşin 
adânc. Poate că dormise trei eea-Riiri, trei zile. Şi deodată îi 
reveni memoria: noaptea pe-lp rută cu Severina, 
mărturisirea crimei, plecarea lui ca o fi; ira în căutarea 
prăzii. Apoi gândul că tânăra femeie îl uştopta, îl făcu să 
sară din pat. Îşi privi ceasul şi văzu.1 era orele patru; cu 
capul aiurit, liniştit ca după o cruntă încăierare, se grăbi să 
se întoarcă la popasul din Ntr. Amsterdam. 

Severina dormise adânc până la amiază. Apoi, tre-*indu- 
se, mirată eă nu-l mai vede acolo, aprinsese iar f icul; şi, 
îmbrăcată, linnită de foame, se hotărâse, pe la două să 
coboare la un restaurant din apropiere pentru „ iiiânca. La 
sosirea lui Jacques ea se întorsese după ce t mai făcut 
câteva curse. 

— Vai, dragul meu, ce îngrijorată eram 

Şi ea se agăţase de gâlul lui şi-l privea de api ţintă în ochi. 

— Dar ce s-a întâmplat? 

EI, istovit, îngheţat, o liniştea, cu glasul potolii 

— Nimic, ia, o corvoadă. Când te apucă, nu-s. 

Dau drumul. 

Coborând glasul ea se făcu mică, alintătoare. 

— Dacă ai şti ce-mi venise în minte. Oh, i| gând rău care m- 
a necăjit... Îmi spuneam că, poate, dt pă ce ţi-am istorisit, n- 
o să mal vrei să şti de mine. Şi-at crezut c-ai plecat şi că n-o 
să te mai văd niciodată 


Lacrimile o podideau; izbucni în suspine strânjH du-1 
nebuneşte în braţe. 

— Vai, dragul meu, dacă ai şti ce nevoie am drăguţ, cu 
mine... lubeşte-mă, iubeşte-mă mult ţ că, vezi tu, numai 
dragostea ta mă face să uit... Acum când ţi-am spus toate 
nenorocirile mele. 

— Nu-i aşa? Nu trebuie să mă părăseşti, oh, te implor'. 

Jacques era copleşit de aceeaşi înduioşare. O c tindere 
imperioasă îl muia puţin cât puţin. Îngână 

— Nu, nu, te iubesc, nu te teme. 

Şi, năpădit, plânge şi el, răpus de fatalitatea gro nicului 
blestem care-l stăpânea iarăşi şi de care nu se i lecui 
nicieând. 

— Iubeşte-mă, iubeşte-mă şi tu, mult, cât poţi, ofl am tot 
atâta nevoie ca şi tine 1 

Ea nu se înfiora, vru doar să ştie. 

— Ai necazuri, trebuie să mi le spui. 

— Nu, nu necazuri, lucruri care nu există, triaH care mă 
fac nespus de nenorocit şi despre care n” “H nu ştiu cum 
să vorbesc. 

Se îmbrăţişară, contopind groaznica melancoliii amarului 
lor. Era o suferinţă infinită, fără putini uitare, fără iertare. 

— Haide, spuse Jacques desprinzându-se, tretafl să ne 
gândim la plecare... Diseară ai să fila Hav! 

| 

Mohorâtă, cu privirile duse departe, Severina ii după o 
pauză: 

— Oh, dacă as fi liberă, dacă bărbatul meu nu ar fi acolo... 
Ce repede am uita! 

E] schiţă un gest violent şi reflectă cu glas tare 

— Totuşi nu-l putem omori. 

Ea îl privi iar el tresări, uimit că rostise ceea ce trecuse 
niciodată prin gând. De vreme ce el vroia să binare. 

— De ce nu l-ar omori oare pe omul ăsta care încurca? lar 
când el se despărţi de femeie pentru a 1 ifja la Depou, ea îl 
cuprinse din nou cu braţele şi I-1 opleşi în sărutări. 


Oh, dragul, meu, iubeşte-mă. Te voi iubi şi mai şi mai 
mult... Du-te, o să fim fericiţi. 

La Havre, în zilele următoare, Jacques şi Severina „tară cu 
multă prudenţă. Erau îngrijoraţi. Acum.”oubuad ştia totul, 
nu-i va pândi pentru a-i sur-şi a se răzbuna? De aceea, în 
prima lună, se vă-i u multă băgare de seamă, totdeauna în 
grabă. Totuşi Roubaud lipsea din ce în ce mai mult. Poa-i nu 
dispărea decât pentru a se întoarce fără veste i prinde pe 
amândoi braţe în braţe. Dar temerea a-a nu se îufăptuia. 
Dimpotrivă lipsurile lui se pre-! ii aşa de mult îneât nu mai 
stătea deloc în casă; da îndată ce era liber şi nu se întorcea 
deeât în utul când serviciul îl reclama. Multă vreme, în hao- 
i, păstrase o punctualitate de slujbaş model, icum începeau 
să se producă abateri. De duoă ori lt subşef, Moulin, a fost 
nevoit şă-l aştepte o oră; dimineaţă, aflând că el nu se 
prezintă la dato-l dus şi i-a ţinut, ca un om cumsecade, 
locul pen-i | scuti de pedeapsă. Şi întreg serviciul lui Rou- 
muepea să se resimtă astfel de-o destrămare len-! iii, el nu 
mai era omul activ care expedia sau primi tren numai după 
ce examina totul cu ochii săi, liiinând cele mai mărunte 
fapte în raportul către ii, aspru cu alţii ca şi cu sine. 
Noaptea adormea greu în fotoliul cel maro din biroul său. 
Totul ml gea şi aşa, însă, prin puterea obişnuinţei. 

— Cu exc” H unei tamponări din cauza neglijenţei sale: un 
tr” H călători pornit pe o linie de garaj. Colegii îşi dădea” H 
te povestind că el o duce tot într-un chef. 

Adevărul era că Roubaud îşi petrecea în pi”H viaţa la 
primul etaj al cafenelei Comerţului, în săliţa dl fund 
transformată încet, încet în tripou. Se spu veneau acolo, în 
fiecare noapte, femei; dar, la drept t] bând, nu ai fi găsit 
decât una: amanta unui capi: retragere, în vârstă de 
patruzeci de ani cel puţin, |H sex, jucătoare înverşunată. 
Subşeful nu îşi satisfăceiH colo decât patima jocului, trezită 
în ela doua zi crimă, la întâmpâare, după o partidă de 
pichet, spo transformată într-o poruncitoare obişnuinţă. Ea 
îl pânise într-atâta încât alungase din masculul brutal ta 


după femeie. Nu îl torturau remuşcările cu nevoi tării, dar 
în frământările care îi destrămau casnici vârtejul existenţei 
sale distruse, a găsit mângâierea, ţirea fericirii egoiste pe 
care o putea gusta singur; şi se îneca acum în adâneul 
acestei patimi care îl nizează complet. 

În noaptea când Koubaud a venit sa ia cei trei s de franci 
în aur de sub podea, a vrut să-i plătească d ria d-lui Gauche, 
comisarul gării, în urma câtorva r” tate pierderi. Acesta, 
vechiul jucător, poseda un r” eare-l făcea temut. 
Dealtminteri, el spunea că nu jo decât din plăcere, funcţia 
de reprezentant al ordinii lindu-l să păstreze aparențele 
fostului militar. Răn” burlac şi îşi petrecea viaţa la cafenea; 
scrupulele nu-l împiedicau totuşi să bată cărţile seara 
întreag” să adune toţi banii celorlalţi. Circulaseră anumite 
” nuri, era învinuit de atari neglijenţe în serviciu 'mf” 
spunea că va fi îndepărtat din slujbă. Dar lucmr” tărăgănau 
şi la drept vorbind era foarte neînsemnat p tul sau. De eei 
s-ar fi pretins mai multă sârguinţă? El se mărginea doar să- 
şi facă un moment apartj” gară unde îl salutaţi tofi. 

După trei săptămâni Houbaud datora iarăşi * 

Caucbe alttvreo pxtra sate de frânei. Spunea că m 
eâpâtată d” aevastă-sa le 

'] 

I 

' irca; dar adăuga râzând că ea păstra eheiâe ] ceea ce 
explica încetineala cu care îşi plătea de joc. Apoi, într-o 
dimineaţă când era singur, r$-(îndura şi luă din 
ascunzătoare un bilet de o mi” nd. Tremura din toate 
mădularele; nu încercase o imoţie nici în noaptea când a 
luat monedele de aur. Or îi încrâncena carnea gândindu-se 
la banii aceştia iţi pe care îşi făgăduise să nu-i atingă eu nici 
cţ. S-a jurat altădată că mai degrabă moare de foa-r acum îi 
atingea fără să îşi poată da scama cum s-au risipit 
scrupulele, trep'tat-treptat, desigur, în a lentă a crimei. I se 
păru că simte în văgăună moale şi duhnitor care-l umplu de 
groază. Puse şipca Ia loc, reînoind jurământul că mai 


degrabă srurta mâna decât să mai umble acolo. Nevasta nu- 
1 Răsuflă uşurat şi bău un pahar de apă ca să-şi iu fire. 
Acum se bucura la gândul că îşi va plăti da-şi vă va avea cu 
ce să joace. 

Se scurseră câteva săptămâni şi banii lui Roubaud npeau. 
Nu doar că el juca pe sume mari, dar Î3 urmâ-ghinion aşa 
de stăruitor, de îndrăcit, încât micila rtii-ri de zi cu zi, 
adunate la un loc înglobau same iilcrabile. Pe la sfârşitul 
lunii se pomeni fără un go-iii, datorând pe cuvânt câţiva 
napoleoni, cătrănit că poato pune mâna pe o carte. Totuşi 
luptă şi fu aci să cadă bolnav, la pat. lar într-o scară, când ia 
adormise devreme, el ridică seândura, înfrânt, copleşit de o 
atare tristeţe încât ochii i se umplulacrimi. De ce să se mai 
împotrivească? N-ar B „sufere zadarnic căci îşi da seama că 
va lua de nate bancnotele, una câte una, până la ultima. 
Doua zi dimineaţa Severina observă, din întâm-i', o 
zgârrietură la un capăt al şâpcii. Se cobori şi conunole 
urme. De bună seamă, bărbatul ei continua iu bani. 

L'p urmă, seara, pe când mâncau amândoi, în tăcere, de 
tocană, se enervă din nou văzâââdu-i că trage.ir cu coada 
ochiului spre ungherul podelei. Tu ai început iarăşi, nu? Îî 
întrebă deodată. Mălţă capul, uimit. 

Ui 

— Gu ce? 

— Haide, nu mai face pe sâântul, mă înţelegi foa te bine... 
Ascultă: nu vreau să mai umbli acolo penti că ei sunt la fel ai 
mei ca şi ai tăi, şi pentru că mă în bolnăveşte gândul că tu 
te atingi de ei 

De obicei el ocolea hărţuielile. Viaţa laolaltă, mai era decât 
contactul silit dintre d, ouă fiinţe legate u de alta. Treceau 
zile în şir fără să schimbe un cuvi umblând unul pe lângă 
altul ca doi străini, nepăsători pustnici. De aceea el se 
mărgini să dea din umeri, rei zând orice lămurire. 

Dar ea era. Foarte întărâtată, vroia să isprăveas cu chestia 
banilor ascunşi acolo şi care o făceau să s fere din ziua 
crimei. 


— Vreau să-mi răspunzi! îndrăzneşte despune că n-ai 
umblat la ei. 

— Ce te priveşte? 

— Mă priveşte, cum nu! Mi-a fost frică şi azi xi-şH putut să 
rămân în casă. Ori de câte ori dai târcoale p am câte trei 
nopţi visuri groaznice... Dar să nu mai vil bim. Fii 
cumsecade şi nu mă sili să vorbesc. 

El o contemplă stăruitor, apoi răspunse greoi - 

— Ce zor aitu că umblu, de vreme ce nu ti lese pe. Tine.E 
treaba mea şi mă priveşte. 

— Oh, nu te mai pricep. Erai cu toate aste, ui om cinstit. N- 
ai fi luat un gologan de la nimeni... Lat ce-ai făcut s-ar mai 
putea ierta căci erai nebun aşa mă înnebuniseşi şi pe mine, 
Dar banii, banii ăst; legiuiţi care nu trebuiau să mai existe 
pentru tine care îi furi, gologan cu gologan, pentru poftele 
t; Ce se petrece, dar, cum te-ai coborât aşa de jos? 

El o ascultă şi, într-un moment de luciditai miră singur că 
a ajuns la furt. 

— Când ţi-e urât acasă, mormăi el, te duci să treci în altă 
parte. De vreme ce nu mă mai iubeşti! - 

— Oh, nu, nu te maiiubesc 1 

[ii o privi, dădu un pumn în masă şi sângele îi văii în obraji. 

— Atunci slăbeşte-mă I Ce, eu te împiedic să treci? le 
judec oare? Sunt multe lucruri pe care 

I instit, în locul meu, le-ar face şi po care eu nu le tntâi şi 
întâi, ar trebui să te dau cu un picior afară. 

Nnă, poate, n-aş mai fura. 

Ea se îngălbeni. Se gândea ea însăşi, de multe ori, a atunci 
când un om, un gelos, e hărțuit de un chin lă-iilric aşa de 
mult încât îl îngăduie nevestei un amant, '!unul unei 
gangrene morale care progresează nimicicare ucide 
celelalte scrupule, care fărâmiţează în-i” i; i conştiinţă. Dar 
ea se împotrivea, nu vroia să se lă răspunzătoare. Şi 
Îngăimă: 

— Nu-ţi dau voie să te atingi de bani. 


EI terminase masa. Liniştit, îşi îndoi şervetul, apoi p>' 
ridică spunând posac: 

— Atunci, dacă vrei, să împărţim! 

Se şi cobora ca pentru a ridica şipca. Ea se repezi 1|) înd 
piciorul pe seândură. 

— Nu, nu! Ştii bine că mai degrabă aş muri. Să nu desfaci. 
Nu, nu în faţa mea! 

În seara aceea Severina urma să se întâlnească cu 

Iiii-ques în spatele gării de mărfuri. Când se întoarse dul>i 
miezul nopţii îi reveni în minte scena din timpul se- 

: se zăvori în odaie. Roubaud era de serviciu; prin 

Urmare, nu avea de ce se teme că va veni, la culcare în 
hori. Dar, cu pătura până la bărbie, cu lampa micşorată, Hm 
putu să adoarmă. De ce refuzase să împartă banii? 

I o mai tulbura aşa de mult revolta cinstei ei la gânlul de a 
se folosi de bani. N-a primit oare moştenirea de roix-de- 
Maufras? Tot aşa ar fi putut să ia şi banii 

Iarăşi se înfiora. Nu, niciodată | Bani. 

— Ar fi luat; oca ce n-ar fi cutezat să atingă erau banii 
aceştia 

! De la un mort, banii nelegiuiţi ai crimei. Se linişti 

IOU şi reflectă; nu i-ar fi luat pentru a-i cheltui Dimvă, i-ar 
fi tăinuit aiurea, în vreun loc cunoscut „doar i unde să zacă 
pentru vecie. Şi-ar fi smuls cel pulţlii jumătate de sumă din 
mâinile soţului ei. Când pendul în bătu orele trei îi păru 
nespus de rău că a refuzat îm-ala. Se înfiripă în mintea ei 
un gând; să se ridice, irobăiască sub duşumea şi să ia totul 
pentru ca el i mai găsească nimic. Dar o străbătu un atare 
fior nu vru nici să se mai gândească, să ia totul, să păs-lotul, 
fără ca el să cuteze a se plânge măcar! Iar planu! Punea tot 
mai multă stăpâflâre pe ea. Nu vroia şi totuşi sări din pat 
neputând îace altfel. Ridică fitilul lămpii şi trecu în 
sufragerie. 

Din momentul acela Sevcrina au mai tremură. Spaima o 
părăsise. Procedă calm, cu mişcări încete şi precise de 
somnambulă. Cauta vătraiul care slujea pentru ridicatul 


seândurei. CÂTid gaura se ivi, apropie lampa dfeă “u vedea 
bine înăuntru. Dar groaza o pironi în loc: gaura era goală. 
Desigur că pe când ea dădea fuga la întâlnire, Roubaud se 
urcase şi operase înaintea ei, cu aceeaşi dorinţă; să ia totul, 
să păstreze totul. Femeia îngenunchie; nu zărea în fund 
decât ceasul şi lanţul al cărui aur lucea în praf. Îndârijirea o 
ţintui un moment acolo, ţeapănă, pe jumătate goală, repet 
înd cu glas tnro de douăzeci de ori: 

— Hoţul! Hoţul! Hoţul! 

Apoi, cu o mişcare furioasă, luă ceasul, bătu cu talpa şipca 
la loc şi se întoarse la culcare punând lampa f>e măsuţa de 
noapte. După ce se încălzi în aşternut privi ceasul pe care îl 
ţinea strâns în pumn; îl întoarse, îl examina îndelung. O 
interesau cele două iniţiale ale prezidentului încrucişate pe 
capac. Citi înlăuntru numărul 2516. 

— Numărul fabricaţiei. Era un obiect foarte periculos căci 
justiţia cunoştea cifra. Dar, înciudată că n-a putut smulge 
decât atât, nu îi mai era teamă. Puse ceasul sub căpătâi, 
stinse lampa şi adormi. 

A doua zi, Jacques, care avea concediu, urmă să aştepte 
până ce Roubaud o să plece, ca de obicei, la cafeneaua 
Comerţului pentru a se urca şi a dejuna cu ea. Şi în ziua 
aceea pe când mâncau, tremurând încă, ea ti vorbi despre 
bani, îi istorisi cum a găsit ascunzătoarea goală. Ciuda 
împotriva bărbatului nu se domolea; scote” în continuu 
acelaşi strigăt: ' 

— Hoţul! Hoţul Hoţul! 

Apoi aduse ceasul şi vru să-l dea cu orice chip lai Jacques, 
deşi acesta se împotrivea. 

— Dragul meu, înţelege, n-o să-l caute nimeni În tine. 
Dacă-i păstrez, o să mi-l ia tot el. Şi, vexi. Tu, mai degrabă 
m-aş lăsa sfâşiată... Nu, a avui de ajuns. Nu vroiam banii. 
Mă îngrozeau, nu aş fi cheltuit aâciodbti un im 

Gologan. Dar n-avea nici el dreptul să SP foTospască de 
Oh, îi urăsc! 


Plângea şi stăruia aşa de rugător încât în cele tânărul îl 
băgă în buzunarul hainei. Trecu o clipă, Jacques o ţinea pe 
Severina pe ge-pe jumătate dezbrăcată încă. Ea se sprijinea 
de umărul lui, înlănţuindu-i cu un braţ gâtul, într-o mân- 
gâiere lenevoasă, când Roubaud, care avea o cheie anume, 
intră. Cu o săritură bruscă ea fu în picioare. Dar flagrantul - 
delict nu putea fi tăgăduit. Bărbatul se oprise huimac în loc, 
în vreme ce amantul încremenise. Atunci „'a nu se mai 
ţneurcă în explicaţii; înainta spre el rt'pe-tând înciudată: 

— Hoţule! Hoţule! Hoţule! 

Un moment Roubaud şovăi. Apoi dând din umeri intri în 
cameră şi luă un carnet de serviciu pe care îl uitase. Dar ea 
îl urmărea, îl copleşea. 

— Ai umblat, îndrăzneşte să spui că n-ai umblat...! 

Si ai luat totul, boţule! Hoţule! Hoţule! 

EL trecu prin sufragerie fără a scoate un cuvânt. Doar la 
uşă se întoarse şi o învălui într-o privire întunecată. 

— Haide, stăbeşte-mă! 

Plecă fără să trântească uşa în urma sa. Părea că nu 
văzuse nimic, că nu făcea aluzie la amantul de faţă. 

După o pauză Severina se îndreptă spre Jacques. 

— Ce zici? 

Acesta, care nu suflase încă o vorbă, se ridică. 

— S-a isprăvit cu el. 

Amândoi căzură de acord. Surpriza amantului, tolerat 
după amantul asasinat, se transforma în dezgust, jwntru 
soţul complice. Când un orn ajunge în balul ăsta, t căzut în 
mocirlă şi se poate rostogoli până la fund: 

Din ziua aceea Severina şi Jacques avură liberta-Udeplină. 
Se folosiră de ea fără să se mai sinchiseas-”'5 de Roubaud. 
Dar acum când bărbatul nu le mai Inspi-r*i temeriâi 
îngrijora spionajul d-nei Lebleu, vecina ca >< b] totdeauna 
la pândă. De bună seamă că ea bănuise >wa. Qrieât şi-ar fi 
înrtăbuşit paşii când venea, Jaeques 

'! toMeauna cum uşa din faţă se deschide uşor şi cana prt, 
CTăpătur”, un ochi îi urmărea. Oaestiunea dea 


L. de nesuferit şi nu mai cuteza să vină sus; căci când risca, 
ştia bine, o ureche se lipea de broască, încât nu mai puteau 
să se sărute sau să vorbească în voie. Şi atunci Severina, 
îndârjită de obstacolul nou pus în calea patimei ei, reîncepu 
împotriva soţilor Lebleu vechea-i campani pe chestia 
locuinţei. Era bine cunoscut că subşeâul o o-cupase 
dintotderama. Dar nu o mai tentau priveliştea superbă, 
ferestrele ce dădeau spre curtea de plecare şl spre 
înăţimile din Ingouville. Unicul rost al dorinţei sale, pe care 
o mărturisise, era că locuinţa avea încă o in,. Trare, o Uşă 
ee dădea spre o scară de serviciu. Jacques” ar îi putut să 
vină şi să plece pe acolo iara ea doamna Lebleu sa-i fi 
bănuit măcar vizitele. În sfârşit, ar fi liber. 

Lupta fu crâncenă. Chestiunea aceasta, care pasionase tot 
coridorul, se redeşteptă, se învenina ceas u ceas. 
Ameninţată, d-na Lebleu se apăra cu disperare, sigură că va 
muri dacă ar fi fost închisă în bezna locuin-<| ţei de dinapoi, 
tristă ca o celulă. Cum sa trăiască în văgăuna aceea, ea, 
obişnuită cu odaia aşa de luminată, des-(ehisă spre 
orizontul vast, înveselită de continua mişcaral a călătorilor; 
din păcate, acestea nu erau, decât consideraţii 
sentimentale. 

— Şi era nevoită să recunoască şi ei că ţine pe nedrept 
locuinţa fostului subşei, predecesorul lui Roubaud; acesta, 
burlac, i-o cedase din galanteriei ba exista, probabil, şi o 
scrisoare a bărbatului ei care SM obliga să o înapoieze dacă 
un nou subşei ar fi reclamat-o. ] Deoarece nu se dăduse 
încă peste scrisoare, îi tăgădui! Existenţa. Pe măsură ce 
cauza i se periclita, devenea mai! Violentă, mai agresivă. Un 
moment s-a încercat să o pu,„fnă de partea sa, 
compromiţând-o pe nevasta lui Mouiia, celălalt subşef, care 
văzuse, spunea ea, bărbaţi şaru”g tând-o pe d-na Roubaud 
pe scară; dar Moulin s-a mâniiil căci nevasta lui, o fiinţă 
blândă şi micuță pe care n-4 întâlneai niciodată, se jura 
plângând că nu văzuse auzise nimic. Vreme de opt zile 
furtuna clevetelii sufli de la un cap la altul al coridorului. 


Dar vina cea mari' % d-nei Lebleu, aceea eare avea să-i 
aducă înfrânv era de a fi sâeâit-o mereu pe d-ra Guichoncu 
încă nate spionări; era o mânâe, ideea fixă că aceasta !!. 
Nea în fiecare noapte cu şeful gării, nevoia de a surprinde, 
cu atât mai ascuţită cu cât o spiona de doi ani fără să fi aflat 
absolut nimic. Şi era totuşi sigură că ei „: culcau împreună. 
De aceea d-ra Guiehon, furioasă că nu poate să vină şi nici 
să iasă fără a fi pândită, cerea şi ea acum ca vecina să fie 
evacuată: cel puţin, le-ar fi despărţit o locuinţă, n-ar mai fi 
avut-o în faţa sa, n-ar mai fi fost silită să treacă pe lângă uşa 
ei. De bună seamă că d. Dabadie şeful gării, dezinteresat 
până acum în luptă, lu, i tot mai mult ofensiva împotriva 
soţilor Lebleu; ceea era un semn rău. 

Alte hărţuieli complicară situaţia. Filomena care 1 ivlucea 
acum ouă proaspete Severinei, se arătă foarte în-l n'pată 
ori de câte ori se întâlnea eu d-na Lebleu; iar pen-l tiu că 
aceasta lăsa în continuu uşa deschisă, se schimbau | 
întotdeauna, în treacăt, cuvinte'neplăcute între cele două 
I.moi Intimitatea dintre Severina şi Filomena ajungând LL. 1 
confidenţe, ultima începu să facă servicii lui Jacques I] ><! 
lângă amantă când eu nu cuteza să se urce. Venea cu ouă, 
potrivea întâlnirile, spunea de ce ela fost nevoit să I fie 
prevăzător în ajun, arăta când a venit la ea şi câta!niut! 
do vorbă. Uneori, când îl oprea vreo piedică, Jac-”i'iis 
rămânea cu plăcere în căsuţa lui Sauvagnat, şeful 1 
IVpoului. Venea cu fochistul Pecqueux ca şi cum, din ne-ii de 
a uita, se temea să stea singur o seară întreagă. Chiar 
atunci când Pecqueux se pierdea prin cârciumile 
marinarilor, el tot sel ducea la Filomena, îi da instrucţiuni, 
se aşeza acolo şi nu mai pleca. Puțin câte puţin, imestecată 
în tainele dragostei acesteia, Filomena se înduioşa căci nu 
cunoscuse până atunci decât amanți bru-Mâinile mici, 
purtările lustruite ale flăcăului acesta ura aşa de trist şi 
care părea aşa de blând, î se pă-bimătăţi din care ea nu 
muşcase până atunci, într-o noapte când îi întâlnise pe 


amanți la spatele niţei, îi petrecu în. Umbră până la remiza 
în care eundeau de obicei. 

— Dumneavoastră sunteţi aşa de bună! Lasă că, eme ce 
locuinţa e a d-voastră, am s-o scot eu de păr. Dar Jacques 
nu era pentru scandal. 

Nu, nu, are grijă d. Dabadie. Mai bine să aş- 

— Până într-o lună, declară Severi na, o să mă cula în 
odaia ei şi o să ne putem vedea la orice oră. 

Deşi era întuneric, Filomena simţise cum ea strân-gea cu 
patimă braţul amantului, încălzită de nădejdea a-ceasta. Îi 
lăsă şi se întoarse la ea. Dar tăinuită în beznă, la treizeci de 
paşi, se opri, se întoarse. Faptul că-i ştia împreună o 
tulbura. Nu era totuşi geloasă, dar simţea înnăbuşâl nevoia 
de a iubi şi de a fiiubită la fel. 

Jacques se întuneca din zi în zi mai mult. În două rânduri, 
puţind s-o vadă pe Severina, inventase pretexte, iar dacă 
zăbovea uneori la Sauvagant. Era numai ca să o ocolească. 
Cu toate astea o iubea mereu cu o pornire ce creştea tot 
mai mult. Dar, în braţele ei fiind, îl cuprindea iarăşi 
groaznică, o aşa ameţeală, încât se descleşta repede, 
îngheţat buimăcit că nu mai e stăpân pe sin? Că simte 
bestia dintr-însul gata să muşte iar. 

Severina îl simţise şi ea schimbat şi se frământa socotind 
ea el era tulburat din pricina ei, de când cunoş:: tea taina. 

Cu toate astea întâlnirile lor continuau afară, în aşteptarea 
vremii eând se vor putea vedea liniştiţi la ei, în noua 
locuinţă căpătată. larna era pe ducă, luna februarie era 
călduţă. Îşi prelungea plimbările, hoân-ăreau ceasuri la 
rând pe locurile gării*, căci el evita să se o-preaseă iar când 
ea i se agăța de umeri, când era silit să stea şi s-o posedeze 
căuta să rămână în întuneric de teama de a nu lovi dacă ar 
fi zărit vreun locşor al corpului ei gol: câtă vreme n-o vedea, 
se va împotrivi, poate, pornirii criminale. La Paris unde o 
însoțea în fiecare vineri,) lăsa perdelele spunând că lumina 
i-ar fi stânjenit plăeeţj rea. Ea făcea acum călătoria 
săptămânală fără să-i ma, dea lămuriri soţului. Pentru 


vecini se slujea de pretextul cel vechi: durerea la genunchi; 
de asemenei meii spunea că se ducea s-o vadă pe doica ei, 
pe bătrâna Victc ria, a cărei convalescenţă la spital, dura. 
Amândoi se bu” curau în ziua aceea, el foarte atent pentru 
bunul mers locomotivei, ea veselă că-l vede mai puţin 
mohorât, îi cântată de drum cu toate că începea să 
cunoască cele ma neînsemnate coaste, cele mai mărunte 
pilcuri de copaci De la Havre la Motteville erau livezi, 
câmpii netede, 

17(c) ate de garduri vii şi plantate cu meri; iar pe urmă, 
până ia Rouen, ţinutul se întindea pustiu. După Rouen se 
desfăşura Sena. O străbăteau la Sottevillc, la Oisel, la Pont- 
de l-'Ache; apoi, de-a lungul şesurilor vaste, ea reapărea 
inir-una, desfăşurată larg. De la Gaillon nu o mai părăseau; 
curgea pe stânga, zăgăzuită între maluri joase, străjuită de 
plopi şi sălcii. Era, se pare tovarăşa prietenoasă a călătoriei. 
O mai străbăteau de trei ori înainte de sosire... Şi se 
perindau: Mantes cu clopotniţa-i printre arberi, Triel cu 
petele albe ale carierelor ei de ghips, Poişsy pe care tăiau 
prin mijloc, cele două ziduri verzi ale pădurii Saint-Germai,, 
colinele din Colombes, încărcate cu liliac, în sfârşit 
vecinătatea, Parisul bănuit, zărit de la podul Asnieres, Arcul 
de Triumf, depărtat, deasupra construcţiilor leproase, 
străjuite de hornuri de uzine. Locomotiva se înfunda sub 
Batignoles, se oprea în gara gălăgioasă; şi, până seara, îşi 
aparţineau, erau liberi. La întoarcere se înnopta, ea 
închidea ochii, retrăia lerieirea. Dar şi dimineaţa şi seara 
ori de câte ori trecea pe la Croix-de-Maufras, întindea capul 
arunca o ochire furişă, fără să se arate, sigur că o va găsi 
acolo, în faţa barierei, pe Flora care stătea ţeapănă şi 
întindea stegu-leţul învăluind trenul în văpaia privirii ei. De 
eând fata ii văzuse, în ziua cu zăpadă, sărutându-se, 
Jacques o înştiinţase pe Severkia să se ferească de ea. 
Cunoştea pasiunea fetei izvorâtă dintr-o energie virilă, 
dintr-o ciudă nepotolită şi ucigătoare. Pe de altă parte ea o 
fi cunos-când, desigur, multe lucruri, căci Jacques îşi aducea 


a-wiinte de o aluzie a ei privitoare la legăturile 
prezidentului cu a domnişoară pe care nimeni n-o bănuia şi 
pe care el o măritase. Dacă şt” aceasta, ghicise, cu 
siguranţă, crima: fără îndoială eă va vorbi, va scrie, se va 
răzbuna f>rintr-un denunţ. Dar se scurseseră zile şi 
săptămâni, nu >;,„> întâropla nimic nou, şi n-o vedea deeât 
la postul ei, ţeapănă cu steguleţul în mână. Simţea de 
departe văpaia „ihilor ei aprinşiEl îi vedea, în ciuda 
fumăriei, îl învăluia, it întovărăşea în fulgerul vitezei, în 
huruitul roţilor. O descoperea întotdeauna pe cealaltă, pe 
rivala pe „are o ştia acum prezentă în fiecare vineri. 
Cealaltă a-k) i-i înălța capul, din nevoia poruncitoare de a 
vedea: era !.'rită, privile lor se încrucişau asemeni unor 
săbii. Fio” ra părea că creşte, iar Jacques o vedea, cu 
fiecare călătorie, tot mai înaltă, şi era îngrijorat că ea nu 
face nimic. Se întreba ce amime o fi mocnind fata asta 
întunecată a cărei neclintită apariţie nu putea s-o evite. 

De asemenei Severina şi Jacques era stingheriţi şi de un 
slujbaş, de Henri Dauvergne, eonductorul-şef. El conducea 
tocmai trenul de vineri şi se arăta excesiv da amabil cu 
tânăra femeie. Observând legătura ei cu mecanicul, îşi 
spunea că poate îi va veni şi lui rândul. Hi plecare din 
Havre, în dimineţile când era de serviciu. Rouabaud rânjea, 
într-atât de bătătoare la ochi deveneau atenţiile lui Henri; 
acesta rezerva un compartiment pentru ea unde o aşeza. 
Ba, într-o zi, bărbatul care conţinut să vorbească în linişte 
cu Jacques îi arătă, clipind rochi, manevra tânărului de 
parcă l-ar fi întrebat dacă tea lerează aşa ceva. De 
altminteri, când se certau, el îşi învinuia grosolan femeia că 
se culcă cu amândoi. Ea se gân4 dise la un moment dat că 
Jacques credea la fel şi că da aici provenea tristeţea lui. 
Într-o pornire de lacrimi esj s-a jurat că e nevinovată şi i-a 
spus s-o ucidă când o va prinde că nu-i credincioasă. 
Jacques, foarte palid, gluj mise atunci, sărutând-o şi 
răspunzând că o ştia cinstiţi şi că nădăjduia să nu facă 
moarte de omDar primele seri din martie fură chinuitoare 


văzură nevoiii să curme întâlnirile: var călătoriile la Pal ris, 
cele cTt*? Va ore ci? Libertate, căutate aşa de dei nu maia) 
tSs,„g> Min S”>,„eriM; i. E; ra într-însa o nevoie to! U marB îc 
al nv”a pe Jocou” alai, numai, al ei, de cu el ziMe şi nopţile 
t'. Ră C! Pprijă. Vrăjmăşia împi bărbatului ci sporea; ikt.it 
prezenţa omului ăsta o ca într-o ciudă bolnăvicioasă, 
nesuferită. Devenea sfl bâtica, îl învinuia că i-a stricat 
existenţa aţa de mult era eu neputinţă să mai trăiască 
alăturea deel. Nu era i pricina? Dacă se alesese praful din 
căsnicia lor, d, ea avea un amant, nu era vina lui? Liniştea 
greoaie care îl vedea cufundat, privirile nepăsătoare cu 
care îi întâmpina mâinile, spatele iui rotund, pântecu-i 
balon toată grăsimea aceea mohorâtă care aducea cu ferici 
o scoteau din fire, o făceau să sufere. Nu se mai gi decât să 
pună capăt vieţii de până acum, să plece, să reînceapă să 
trăiască aiurea. Oh, să remceapă, să şteargă trecutul, să 
înceapă iarăşi viaţa de mai înainte, să fie cum era la 
cincispreze ani, să iubească, să fie iubită şt să trăiască aşa 
cum visa pe atunci! Mângăie opt zile de-a rândul proiectul 
de a fugi; se va duce cu Jacques, se vot „scunde în Belgia, îşi 
vor înjgheba o gospodărie sârguin-cioasă. Dar nu-i 
împărtăşi gândul acesta î surveniseră piedici, şubrezenia 
situaţiei, permanenta nelinişte în care se aflau, şi mai cu 
seamă sila de a-i lăsa bărbatului averea, I>unii, casa de la 
Croix-de-Maufras. Decât să plece, lăsând din mână un 
gologan măcar, mai bine ar fi murit. Într-o zi când el veni 
sus, palid, spunând că în trecere prin faţa unei locomotive a 
fost lovit de un tampon la cot, ea se gândi că dacă el murea, 
ea ar fi fost liberă. Îl privea ţin-1;”i cu ochii mari: de ce nu 
murea odată de vreme ce ea nu-l mai iubea şi de vreme ce 
acum stătea în calea tu-luror? 

De atunci visul Severinei se schimbă. Roubaud va muri 
într-un accident şi ea o să plece cu Jacques în A-merica. 
Erau căsătoriţi, vânduseră casa de la Croix-de-Miufras, 
aveau avere. Nu se mai temeau de nimic. Se expatriau, 
numai pentru a renaşte unul în braţele celuilalt. 


Într-o seară, pe la jumătatea lui martie, Jacques nind să o 
vadă îi spuse că A. Adus din Paris, cu trenul, pe un fost 
tovarăş al său de acolo care se ducea la New- '> irk să 
exploateze o invenţie noyă, o maşină pentru fa bricat 
nasturi; şi deoarece îi trebuia un asociat, un me ii ic, i-a 
propus chiar lui tovărăşia. Oh, o afacere splen didă care nu 
ar necesita decât un capital de vrea treizeci de mii de franci 
şi de pe urma căreia ar fi câştigat, poate, câteva milioane. 
Istorisea” acestea, aşa ca să vorbească, a- 

' lungind de altminteri că, bineînţeles, a refuzat oferta, 

(uşi era întrucâtva mâhnit căci e greu să dai cu piul 
norocului când îţi iese în cale. 

Severina îl ascultă în picioare, cu privirile duse. 

Oare visul ei pe punctul de a se înfăptui? 

Oh, murmură ea în sfârşit, am pleca mâine chiar... 

Înălţă, mirat, capul. „ 

Cum, am pleca? Da, dacă el ar fi mort. 

Nu rostise numele lui Roubaud; făcu numai o ir care din 
bărbie. Dar el înţelese şi schiţă im gest vag pentru a spune 
că, îin nefericire, acesta nu era mort. 

— Am pleca, reluă ea eu glasul încet şi apăsstf am fi aşa de 
fericiţi acolo ţ Aş avea treizeci de mii franci vânzând 
proprietatea; şi am mai avea şi cu c$Ş ne facem un rost. Oh, 
ar fi bine, aşa de bâne 

Adăugă în şoaptă; 

— Departe de orice amintire, eu zile ferici iată noastră! 

El era năpădit de o mare moliciune; manile 1< 
împreunară, se strânseră instinctiv şi nâei unul nici nu mai 
vorbea, cufundaţi amândoi în aceeaşi ăd Pe urmă vorbi tot 
ea: 

— Ar trebui să-l vezi numaideeât pe prieten înainte de 
plecare şi să-l rog” să nu-şlia nici un tii fără să-ţi dea de 
veste. 

Bl se miră din nou. 

Tefl 

— Dar pentru ce 1 


— Hei, cine ştie? Alaltăieri o întir/iere de o ofl cu 
locomotiva, şi eram libera. Dimineaţa eşti 

— Na-i aşa? Iar seara eşti sâârşii. 

EI o privea ţintă: ea repetă: 1 - Oh, dacă ar muri 1 

— Doar nu vrei să-l omor? Întrebă el în” zâmbeaseâ. 

Ea spuse de trei ori: nu; dar ochii ei spune; ochii ei de 
femeie drăgăstoasă, pradă a cruzimii „si. Deoarece 
Roubaud omorâse un om, de ce n-ar fi el omorât? Gândul se 
înfigea într-însa ca o co ea un sfârşit necesar. Să-1 ucidă şi 
să dispară, nlm; simplu. Dacă el va muri, se va sfârşi cu 
totul, ea tea să înceapă o viaţă nouă. Nu mai vedea alt 
„Jământ eu putinţă, hotărârea sa era categorică în ee, cu Q 
uşoară tresărire, continua şi spună nu, curajul violenţei 
sale. 

EI, rezemat de bufet, se tot prefăcea că i Zări cuțitul care 
zăcea acolo. 

— Dacă vrei să-l omor trebuie să-roi dai 

Am şi ceasul şi o să-mi fac astfel vw* mkmuzeu. 

Râdea mai cu poftă. Ea răspund, cu gravitat” s Ia cuțitul. 

După ce el îl puse în buzunar, ca |M-nlni a duoe |IMMUI 
până la capăt, o sărută. 

— Şi acum, bună seara. Mă duc îndată să-mi 1 prietenul şi 
să-i spun să aştepte... Sâmbătă, dacă ploua, vino în spatele 
casei lui Sauvagnat. Ce zid, n înţeles? Dar fii pe pace, nu 
vom face moarte de a, ca să râdem. 

Totuşi, cu toată ora târzie, Jacques cobori spre port „ntru 
a-l găsi la hotelul unde avea să doarmă, pe cama-care pleca 
o doua zi. Îi vorbi despre o eventuală nire, ceru 
cincisprezece zile răgaz pentru a-i da L. Unsul definitiv. Pe 
urmă pornind spre gară, pe stră-lunecate, se gândi la 
demersul său şi se miră. Era. Deci, să-l omoare pe 
Roubaud? Nu, de bună ima, nu luase nici o hotărâre. Îi veni 
însă în gând a-ea Severinei, strângerea arzătoare a mâinii 
ei, prii-a ei fixă care spunea da când gura spunea nu. Evi-n 
ea vroia ca el să-l răpună pe celălalt. Fu cuprins n mare 
tulburare. (Ge să facă? 


Se întoarse în str. Francois-Mă/. Eline, se culcă ală-de 
Pecqueux, care sforăia, dar nu putu să doarmă. 1 vrea, 
creicru-i plămădea ideea crimei, canavaua lrame c; rrr se 
făurea şi ale cărei îndepărtate con-e Io urmărea. Căuta, 
discuta motivele pentru şi ' !,. La urmă, după calculele 
făcute liniştit, rece, toate ui pentru. Nu era Roubaud oare 
singura piedică în fericirii sale? Dacă el murea, Jacques s-ar 
însura verina pe care o adora, nu s-ar mai fi ascuns, ar ist a 
lui toată şi pentru totdeauna. Pe urmă ar fi a-lwhni. 

— O avere. S-ar fi lăsat de meseria-i grea, ar ii la rândul 
său, patron în America, despre care ! camarazi vorbind ca 
despre o ţară unde me->rceau aurul cu lopata. Viaţa sa 
nouă s-ar fi acolo ca un vis: o femeie care îl iubea păti- 
inilioane eâştigate degrabă, viaţa largă, ambiţii fără |t I]); 
ini. Tot ce-ar fi vrut lar pentru a înfăptui acest B, numai un 
gest: suprimarea unui om, a bestiei, a plantei care-ţi 
încurcă mersul şi pe care o striveşti. Nici măcar nu era 
interesant omul ăsta îngrăşat, îngreuiat acum, cufundat în 
patima stupidă pentru joo în care i sa irosea energia de 
altădată. De ce l-ar fi cruțat? A şovăi însemna să fii nerod şi 
laş. 

După ce luă hotărârea aceasta, şi pentru că băteau orele 
trei noaptea, Jacques încercă să adoarmă. Era pa cale să 
aţipească, dar o tresărire profundă îl făcu să saj ridice în 
capuloaselor. Să-l ucidă pe omul acela? DoanM ne, „dar 
avea dreptul? Când o muscă îl sâcâia, o strivea ci” o palmă. 
Într-o zi, când o pisică i se încurcase printre] picioare, i-a 
frânt oasele cu o lovitură - e drept, fări să vrea. Dar pe 
omul ăsta, pe aproapele lui? Fu nevoi să reflecteze iar 
pentru a-şi dovedi dreptul la crimă, dreptul celor tari, 
stânjeniţi de cei slabi şi pe care îi ră” pun. În momentul 
acesta era el cel iubit de femeia luia, de femeia care şi ea 
vroia să fie liberă pentru mărita cu el şi a-i aduce bunurile 
sale. Nu avea d cut alta decât să înlăture piedica. Puțin câte 
puţin druM tul său i se păru absolut, simţi renăseând într- 
însul hoj tararea-i întreagă: va alege de a doua zi locul şi 


ora şi va pune la cale fapta. Mijlocul cel mai bun ar fi fosty 
desigur, să-l înjunghie pe Roubaud noaptea, în gas timpul 
vreunuia din rondurile lui, aşa ca să se c că hoţii, surprinşi l- 
au ueis. Acolo, pe du)3lă mormaneld de cărbuni, cunoştea 
un loc bun, dacă ar fi putut să-l atragă. În ciuda sforţării de 
a adormi, pregătea scena, poziţia unde s-ar fi aşezat, felul 
în care ar fi pentru a-l da gata; şi, înnăb'uşită, ne-nfrântă, 
în tin se pierdea în cele mai neînsemnate detalii, îl cuprinjji 
iar sila, îl scutura o împotrivire lăuntrică. Nu, nu, n lovi! 
Fapta i se părea monstruoasă, cu neputinţă răzvrătea într- 
însul omul civilizat, puterea educaţiei. Î ceta şi 
nezdruncinabila schelărie a ideilor transmise, trebuia să 
ucidă, a supt porunca asta odată cu laptol generaţiilor; 
mintea-i subţiată, înzestrată cu ser; respingea cu grozăvie 
crima de îndată ce începea gete. Da, să ucidă clin nevoie, 
mânat de pornirea în tului. Dar să ucidă cu bună ştiinţă, din 
calcul şi di teres - nu, niciodată, niciodată nu ar putea! 

În zori eând Jacques izbuti să aţipească, luptu coi 

Să se dea într-însul, mistiutoare, înnăbuşită. Zilele 
următoare au fost cele mai crunte din viaţa sa. O evi* ta pe 
Severina, îi trimisese vorbă să nu vină la întâlni-rea de 
sâmbătă, temându-se de ochii ei. 

— Dar luni fu nevoit s-o vadă; şi precum se temea, ochii ei 
albaştri, blânzi şi profunzi îl umplură de îngrijorare. Ea nu-i 
vorbi despre chestiunea care îi frământa, nu schiţă nici o 
mişcare* mi rosti un cuvânt pentru a-l îndemna. Decât că 
ochii ei nu erau plini decât cu ea, îl scurtau, îl implorau. 

Când se despărţi, o îmbrăţişa, cu putere ca pentru a-i da 
de înţeles, că era hotărât. lar când, a treia zi, se văzură din 
nou, Jacques avea paloarea confuză şi privi-şovăelnică a 
laşului care se dă înapoi dinaintea unui lecesar. Ea izbucni 
în suspine, fără să spună un cu-t, plângând la gâtul lui, 
foarte nenorocită, iar el, zbu-liumat, se acoperea singur eu 
dispreţ. Situaţia trebuia să-vârşită. 

— Joi vrei, acolo? Întrebă ea în şoaptă. 

— Da, joi, o să te aştept. 


În joia aceea noaplea era foarte întunecată: un cep fără 
stele opac şi greu, încărcat de negurii mării. Ga de obicei, 
ajuns cel dinţii la spatele casei lui Sauvagnat, Jacques pândi 
sosirea Severinei. Dar întunericul era aşa de mare şi ea 
venea cu paşi aşa de uşori, încât el tresări, „tins de ea, fără 
s-o fi zărit. Severina i se aruncă în In-aţo, îngrijorată că-l 
simte tremurând. 

— Te-ani speriat? Murmură ea 

— Nu, nu, te aşteptam... Să mergem, nu ne poa le vedea 
nimeni. 

Şi, cu braţele înlănţuite pe după mijloc, se plimi, bură un 
timp. Spre depou felinarele erau rare; în câteva 

[locuri mai înfundate lipseau cu totul, în timp ce, către 

K. Iră, se aflau nenumărate. Îndrăgostiţii nu-şi vorbeau 

(><! utru că, strânşi unul într-altul, îşi înțelegeau 
gânduriMu se gândeau deeât la un singur lucru, nu mai 
putea 

' i împreună fără a fi obsedaţi de el. Zbuciumul stăle ce să 
îşi piardă vremea vorbind când era nevoie 

I „Ir fapte? Femeia se înălţă să-l mângâie şi simţi cuțitul 

În buzunarul pantalonilor lui. Deci, se hotărâse? 

Jar gândurile o năpădeau, buzele i se deschiseră în abia 
distincte. 

ZA 

| 

— Adineauri a venit sus; nu ştiam pentru ce... 

Pe urmă l-am văzut că-şi ia revolverul pe care îl uita se... 
De bună seamă c-o să dea o raită. 

După douăzeci de paşi spuse şi el: 

— Nişte tâlhari au luat ieri noapte plumb de aci... 

O să vină în curând, e sigur. 

Ea se înfiora; amândoi redeveniră muţi: merseră. Înainte 
cu paşi domoli. A cuprinse o îndoială: oare buzunarul îi era 
umflat de cuţit? În două rânduri îl sărută ea să-şi poată da 
şi mai bine seama. Pe urmă, deoarece frecându-se de pulpa 
lui, rămânea tot nesigură, lăsa mâna să-i lunece şi, 


sărutându-l iarăşi, pipăi. Era cuțitul. Dar el, înțelegând, o 
strân”e brusc îa piept şi îngână la urechea oi! 

O să vină şi-o să fii liberă. 

Crima era hotărâtă; li se păru că nu mai merg, că o forţă 
străină îi mână, lungiţi, pe suprafaţa pământului. Se opriră 
lângă o grămăjoară de cărbuni, neclintiţi, cu ochii şi 
urechile la pândă, într-o încordare a întregii lo* fiinţe. Acum 
şopteau: 

— N-ai auzit, acolo, un strigăt care cheamă în ajutor? 

— Nu, un vagon. 

— Dar ia uite, acolo, la stânga, cineva merge. Î scârţâit 
nisipul. 

Trecură câteva minute. Deodată ea îl strânse mal tare. 

— Uite-1. 

— Unde? Nu văd nimic. 

— A ocolit şopronul de la mica viteză şi vine drept spre noi. 
Priveşte, umbra lui se întinde pe zidul alb. 

— Crezi? Aşadar e singur? 

— Da, singur, singur, Şi, în momentul acesta hotărâtor, ea 
se aruncă, buimăcită, la gâtul lui şi-şi lipi gura aprinsă de 
gura lui. 

Cu un gest sigur el deschide cuțitul. Dar scoasa repede , 
înjurătură înnăbuşită. 

— Dumnezeul lui! Scapă iar; pleacă 1 într-adevăr. După ce 
se apropiase la cincizei paşi de el, umbra se întoarse la 
stânga şi se deţaărl mersul regulat al paznicului de noapte 
care nu se îngrijeşte de nimic Jm Atunci ea îl împinse: 

— După el, du-te 

Şi porniră amâadoij. El înainte, oa pe urmele ]ui, se 
furişară, se strecurară pe urma omului, evitând zgomotul 
La colţul atelierelor de reparaţii 11 pierdură o elipă din 
vedere; apoi, traversând o linie de garaj, îl regăsiră la vreo 
douăzeci de paşi. Fură nevoiţi să se adăpostească pe după 
cele mai neînsemnate colţuri de zid: un singur pas greşit şi 
ar fi fost trădaţi. 


— O să ne scape, mormăi el. Dacă ajunge la postul 
acarului - s-a dus. 

Ea repeta într-ana. 

— După el, după el 

— O să ne scape, o să ne scape, spuse el furios văzi”d eă 
umbra trece dincolo de postul acarului. S-a dus. 

Bar ea îşi înfipse mâna în braţul lui şi-l opri în loc. 

— Uite-1, se întoarce. 

Itr-adevăr, Roubaud se întorcea. Făcuse un ocol apta şi 
acum cobora. Poate că avusese vag pre-iţirea criminalilor 
porniţi pe urma sa. Totuşi continua meargă cu paşi liniştiţi, 
ea un paznic conştiincios, care ă arunce o privire peste tot. 

Opriţi brusc din goana lor, Jaeques şi Severina nu mai 
clinteau. Întâmplarea îi fixase chiar lângă un morman de 
cărbuni. Se răzemară, se strânseră, eu şira spinării lipită de 
zidul negru, buimăciţi, pierduţi în întuneric. Nu mai suflau. 

Şi Jaeques îl vedea pe Roubaud cum vine drept. Spreei. 
Abia treizeci de metri îi despărţeau; fiecare pas micşora 
depărtarea. Încă douăzeci de paşi, încă zece; l-ap fi avut în 
faţă, ar fi ridicat braţul şi ar fi îniipt cuțitul în „>, regata iui 
răsucind de la dreapta la stânga pentru a hmăbuşi strigătul 
Clipele î se păreau nesfârşite, un val <f<- fânduri năpădea 
golul din capul său, pierduse, rostul inipului. Se perindară 
în mintea sa, dân nou, toate motivele eareS aduseseră aici; 
revază limpede crima, cauzele v urmiolfe încă efnei paşi 
Hotărârea sa rămânea neclintită. Vr”a să ueiâă, ştia îe ce 
ucide. 

Eter îa dei paşi, la tro pas, se eăseă o pFăpastie. Totul se 
prăbuşi în el. Nu, nu, nu va ucide, nu poate să ucidă astfel 
un om care nu se poate apăra. Din calcul nu va săvârşi 
niciodată o crimă; trebuia instinctul care muş-eă, saltul ce 
se aruncă asupra prăzii, foamea sau paşi nea care o sfâşie. 
Simţea că n-are drept să ucidă, şi oficii se trudea, nu 
ajungea la credinţa că poate să şi-l asume. 

Roubaud trecu liniştit. Îi atinse cu cotul pe amânj doi. 
Respirația i-ar fi dat de gol; ei rămaseră însă fără suflare. 


Braţul nu se ridică, nu implanta cuțitul. Nirn”H nu 
zdruncină bezna, nici măcar un fior. Roubaud aju”H şese 
departe, la zece paşi. Nemişcaţi, ţintuiţi lângă mor rnanul 
negru, Jacques şi Severina rămâneau buima” ” | speriaţi de 
omul acela singur, dezarmat, care îi atinsese'”H treacăt. 

Jacques oftă, înnăbuşit de ciudă şi de ruşine. 

— Nu pot! Nupot. 

Vru s-o cuprindă pe Severina, să se sprijine ţ|”H ea, din 
nevoia de a îi scuzat, mângâiat. Ea se depărta fă”H să 
vorbească o vorbă. Jacques întinse mâinile, dar simjH fusta 
ei lunecându-i printre degete. O urmări o clip” H în zadar, 
căci dispariţia ei îl tulburase. Aşadar, era s”“H parată de 
slăbiciunea lui? Îl dispreţuia? Din spirit 'j”H prevedere, nu 
se luă după ea. Dar când se pomeni si” H gur, pe întinderea 
vastă a gării, punctată de Iun gălbui, îl cuprinse o 
deznădejde cruntă şi se grăbi să'”“H pentru a se duce să-şi 
înfunde capul în pernă. 

Peste zece zile, pe la sfârşitul lui martie, soţii baud 
triumfară în sfârşit în conflictul cu soţii Leble Administraţia 
recunoscuse dreapta lor cerere, sprijir. De d. Dabadie; cu 
atât mai mult cu cât faimoasa scrisoa prin care casierul se 
obliga să cedeze locuinţa în carfl când un nou siibşef ar fi 
reclamat-o, fusese regăsită d-ra Guichon cu prilejul căutării 
unor vechi conturi arhivele gării. Şi, numaidecât, 
exasperată de înfri d-na Lebleu vorbi despre mutare; de 
vreme ce lume vroia ca ea să moară, mai bine să sfârşească 
fără a bovi. Trei zile mutarea aceasta memorabilă pasiona e 
loarul. Până şi micuța d-nă Moulin, aşa de ştearsă. <l” 
sperioasa, pe care n-o vedeai niciodată nici intrând. leşind, 
se hazarda ducând masa de lucru a Severinei im tr-o 
locuinţă în alta. Filomena îndeosebi, aţâţă discordia, venind 
acolo cea dintâi, ajutând, făcând pachetele, împingi nd 
mobilele, năpădind locuinţa din faţă înainte ca locatara să fi 
plecat; şi tot ea fu aceea care o izgoni în ha-i ibabura celor 
două rânduri de mobile, amestecate, încurcate, în vâlvora 
mutării. Depunea atâta sârguinţă pentru !1. Icques şi pentru 


tot ce îi era lui drag, încât Pecqueux, mirat, cuprins de 
bănuieli, o întrebase, cu mutra lui bat-IDCoritoare de 
beţivan hain, dacă nu cumva se culcă a-cum cu mecanicul 
lui şi-o vestise că în ziua când îi va prinde le va veni de hac 
la amândoi. Dragostea ei pentru flăcău sporise; devenea 
servitoarea lor, a lui şi a aman-loi lui, în speranţa că, 
punându-se între ei, îl va avea în-trucâtva şi al său. După ce 
ea duse ultimul scaun, uşile l'ură trântite. Apoi zărind un 
scăunel uitat de casieriţă, lilomena deschise iarăşi uşa şi îl 
aruncă pe coridor. Se '>l'ârşise. 

Încet-încet, viaţa reintră în făgaşu-i obişnuit. Pe ' ind d-na 
Lebleu, ţintuită de reumatisme în fotoliul său, murea de 
plictiseală cu lacrimi mari în ochi, ne mai vă-y. Înd decât 
zincul marchizei care-i astupa orizontul, Se-Vcrina lucra la 
nesfârşitul ei pled, aşezată Kngă o fereastră din faţă. Avea 
sub ea frăi-nântarea veselă a curţii, 'imanenta înşimiro de 
pietoni şi trăsuri; primăvara timpurie înverzea mugurii 
copacilor de pe marginea trotuarelor; iar dincolo coastele 
depărtate din Ingouville îşi depărtau pantele punctate de 
petele albicioase ale căsuţelor de ţară. Dar ea se mira că o 
bucură aşa de puţin Înfăptuirea visului de-a fi aci, în 
locuinţa asta plăcută, de a avea în faţa sa spaţiul, lumina, 
soarele. Ba atunci când femeia ei de serviciu, mama Simon, 
bombănea furioasă că nu-şi mai găseşte deprinderile. 
Severina se în-regretând vizuina de altădată, căci aşa o 
numea, murdăria se vedea mai puţin. Roubaud era de a-ieni 
indiferent. Părea că nici nu bagă în seamă sehim-ea 
cuibului: de multe ori se înşela chiar pomenin-e că bagă 
cheia cea nouă în broasca veche. De alt-ilori lipsea din ce în 
ce mai mult. Decăderea conti-i Totuşi într-un rând, păru că 
se însufleţeşte luat de entul ideilor politice; nu doar că 
ideile lui erau foarie limpezi, foarte aprinse; dar îi rămăsese 
la inimă ii fu cerea eu subprefectul de pe urma căreia era 
să-şi p postul. De ciad imperiul, zdruncinat în urma aleg 
generale, trecea printr-o criză teribilă, el se bucura !, 
repeta eâ ăştia n-au să fie întotdeauna stăpâni. Un tisment 


prietenesc al d-lui Dabadie, înştiinţat de AM Guiehon în faţa 
căreia fuseseră rostite aceste re” H ţionare cuvinte, avu 
dealtminteri da-rul să-l potoâe”H 

Intre Jaeques şi Severina stângherirea sporist siua eând se 
puteau întâlni k orice oră. Ruşinat de. “fl ciunea sa, el o 
găsea de fiecare dată mai mohorâtă. ”H navă de zadarnică 
încordare. Buzele nu li se mai c”H Căci se saturaseră de 
această jumătate de fericire; vroiau întreagă, vroiau să 
plece, să trăiască deparţM viaţă nouă. 

Într-o seară Jacques o găsi pe Severina în lac“ H iar când 
ea îl zări, nu conteni, suspină şi mai tare qgfl ţâţă de gâtul 
lui. Ea mai pâânsese şi altădată dar el ol molea eu o 
îmbrăţişare, în timp ce acum o simţea şi *M dtznădăjuită cu 
cit o strângea mai aprins. Fu zbuciumi îi luă capul în mâint. 
Şi, privind-o de aproape, în ““T ochilor ei năpădiţi de 
lacrimi, spuse, pricepând „a se zbuciuma astfel, pentru eă 
era femeie, pentru c c-utexa să facă ea ceea ce ar fi trebuit 
să facă el: 

— Lartă-mă, ai răbdare... Îţi jur, în eurând, î: ee vor putea. 

Ea îşi lipi numaideeât gura de gura lui ea per jurămtntu] şi 
se sărutară mult, mult. 

Mătuşa Fazia murise joi seara la nouă *,ă eonvutehine; iar 
Misard eăută zadarnic să-i îr pleoapele, căci ochii ei se 
încăpăţmau să rămâaă „hişi, capul îi înţepenise, plecat pe 
umăr, ca j,ivi în. Odaie, iar bjtizele îi erau întinse ca într-” 
ironie. O singură candeiă ardea pe o masă lângă Şi 
treaurile care treceau într-una de la ceasurile I, ptină 
viteză, neştâind nimic de moarta aceasta ea ăva mai 
safruBciftap” 

Scape de Flora, moartea la Doânviile. 

Desigur că nu se putea livf, şi avea astfel două ore î M felie 
de pââne, simţinduinunâe la locul lor. Porniri dese ncovoiat, 
tuse îl întrerupeau şi, 

5, 9gmd „” 

L! N aPa „face, o rosese pe femeia -un rod carii stejarul, 
iar j'utincâoasă, pe când el mai 


'unche, căutând sub pat o (<- pregătită pentru spălătură. 
I-i mai punea şoricioaică în Proasta nu se ferea în direcţii 
*”] [i <, IL. Înfundat acum de-a binelea — **—aSta 8 3, se 
întoarse şi şterse eu sa f” 

Kra mândru şi se bucura ca de o ihiţise |JO partea cealaltă 
ceea ce înghită pe gură. În momentul re cutremură într- 
atâta căsuţa uinţa, el se întoarse, tresărind i ăsta cu 
mulţimea lui de li lâcerea greoaie, întâlnea ochii laj | 
>ăreau că-i urmăresc fiecare Iul/urile, gurii ei zâmbeau. 
Misard, cuprins de furie. Auzea tă! Desigur că nu va lila cu 
când ea nu mai ora, el va in 

K. S-a, de mu“ lin 7 

— Fin. Urma ulai „loarteiie poi spunea: ca-nua de franci 
3ple iin 'irmă r fi fost mai bine să-i fi dat de buna votc? Ntiţi 
de toată bata, a de cap. Odlii moartei îi ur-rotutmdeni. 
Caută! Caută! C”prinse eu pHcamera aceasta în care nu 
îndrăznise să scotocească cât timp trăise ea. Întâi dulapul. 
Scotoci prin rafturile! cu rufe, scutură sertarele să vadă 
dacă nu găseşte vre ascunzătoare. Nimic. Alergă la măsuţa 
de noapte, scpas marmora, o întoarse pe dos; în zadar. În 
spatele oglinzii' de la cămin, o oglindă mică de bâlci, ţintuită 
în două cuie; trecu o linie subţire, dar nu scoase altceva 
deci un strat de praf negru. 

Caută! Caută Atunci, ca să scape de ochii moar tei, se 
aruncă la pământ, pipăind şi bătând podeaua pumnul să 
vadă dacă nu e vreun loc gol; găsi câteva că rămizi urnite 
din loc şi le smulse cu totul. Nimic şi ia nimic. Când se ridică 
dădu iar de ochii ei, se întoars şi vru să-i privească, dar 
buzele moartei schiţau mere acelaşi zâmbet. Fără îndoială 
îşi bătea joc de el. 

Caută, caută! Fu cuprins de friguri, se apropie ea stăpânit, 
de o bănuială, de o idee care-i îngălbenea mai mult faţa 
palidă. De ce crezuse că nu va lua m; li franci cu dânsa? Şi 
îndrăzni s-o descopere, s-o dezbrjH ce r'ăutând-o prin 
toate cutele mădularelor ei, de vrenM ce îi tot spunea să 
caute. Răscoli patul, îşi vâri braţul până la umăr în saltea, 


dar nu găsi nimic. Caută, caută fl Şi capul căzut în 
neorânduială pe perne îl privea moron cu ochi batjocoritori. 

Flora se întoarse de la Doinville, pe când MisaiB căuta să 
îndrepte patul. 

— S-a botărât wtitni poimâine, sâmbătă, la unsp”H 7.eC. 
C, zise !- 

Vorbea despre înmormântare. Dintr-o privire înţfl lege la 
ce muncă se dedase Misard în lipsa ei. Avu un gest de 
indiferenţă dispreţuitoare: 

— Nu mai căuta că n-ai să-i găseşti. 

Îşi închipui că şi ea îl sfidează şi înainta spre eu dinţii 
strânşi: 

Ţi i-a dat ţie, ştii unde sunt? 

Ideea că mama ei ar fi putut da cuiva, fie chiar fiicei sale, 
mia aceea o făcu să ridice din umeri. 

Pe dracu daţi. Daţi pârnânhilui. Da ! 1 pe aici, poţi să-i cauţi 

Şi coi un gest larg arătă toată casa, grădina cu ftana. 
Linia Cerată, întreg satul. 

— Da, pe aici, în vreo gaură unde nimeni n-o să dea peste 
ei. 

Apoi, pe eând el, scos din fire, pipăia pereţii fără !ui se mai 
ascundă de dânsa, fata, în picioare dinaintea ferestrei, 
urma cu jumătate de glas: 

— O, eât este de frumoasă noaptea! Am mers re pede, 
stelele luminează ca ziua. Mâine o s-avem o vreme 
minunată! 

În colţul mesei, candela ardea mereu cu o flacără mare. 
Trecu un tren şi zgudui toată casa. 

Flora era hotărâtă să rănrână toată noaptea aici şi slutea 
pe gânduri. La început vederea moartei o scotea din ideea 
fixă care o persecutase tot impui drumului la 

Doinville. Era ceva care-i adormea suferinţa. De ce nu-i 
produsese moartea mamei sale mai multă mâhnire? Şi de 
ce nu plânsese până acum? Cu toate acestea o iubise, iiesi 
era sălbatică şi cutreera toată ziua câmpiile, când nu 

1; i serviciu. În timpul unei crize, care a ucis-o pe bă- 


1 iă, se aşezase de douăzeci de ori pe patul ei, rugând-o 
heme un medic; căci se îndoia de lovitura lui Misard, 

'. Ilăjduia că frica îl va reţine. Dar nu obținuse niciodată 

|df ît refuzuri îndârjite. Din partea bolnavei, care avea, 
inindria să nu primească ajutor de la nimeni, sigură del 
triumful ! ei: căci lua banii cu dânsa. 

Atunci fata plecă şi hoinărea ca să uite. Probabil asta-i 
închisese inima; când cineva are o supărare prea mare nu 
mai este loc pentru alta; matnâ-sa se du-M”. C, o vedea în 
faţa ei. Distrusă, palidă si, cu toate sfo? 

— Ţflrile, nu putea să fie mai tristă decât era. Să cheme 
darmii, să-l denunțe pe Misard. 

— La ee bun? şi încet. 

— Cu toate că privirea îi era aţintită asupra ei, încetă de a 
o mai vedea, ne mai auzind decât liecerea trenurilor, care ei 
îi ţineau loc de ceasornic. De câteva minute, din depărtare, 
se auzea aprounui omnibus care venea de la Paris. Când 
loco-liva trecu pe dinaintea ferestrei ei, se făr-u în casă o 
lină ca de incendiu. 

— Unu şi optsprezece minute, gândi ea. Încă şapta 

În dimineaţa aceasta la opt şi şaisprezece, vor trece. 

De luni de zile o obseda trecerea aceasta. Ştia să 

I vâneri dimineaţa expresul, condus de Jaeques, o 
transporta pe Severina la Paris; şi nu mai trăia decât în 
ehinuri-i le geloziei; să-i pândească, să-i vadă, să-şi spună că 
aveaj să se iubească amândoi în voie. 

Oh! Trenul acesta care fugea, senzaţia nesul de a nu te 
putea agăța de ultimul vagon să te ia te ducă cul. 

I se părea, că roatele lui îi sfâşkinima. Suferi tata încât 
într-o seară se ascunsese să scrie justiţiei, 4”| dacă femeia 
aceea ar fi fost arestată, s-ar isprvi; care văzuse odată 
murdăriile ei cu preşedintele. Gi morin, credea că spunând 
asta judecătorilor au s-o|H Ghidă. Stătea însă mereu cu 
tocul în mână şi nu ştia 4”H să întoarcă fraza. 

Şi oare justiţia îi va da ascultare? Poate că flfl băga-o pe ea 
în închisoare cum l-au băgat pe Cabuc”H Nu! Vroia să se 


răzbune şi se va răzbuna, singură. 1*0 era un gând d>._ 
răzbunare ca acela de care auzise 1|”H bjndu-se, gândul de 
a face răul spre a şi-l vindeca pe 1 său; ei o nevoie dea 
sfârşi, de a răsturna totul, ca şi i-ar fi lovit un trăsnet. Era 
foarte mândră, mai îruni< şi mai voinică decât cealaltă, 
convinsă de dreptul ei Ia bire; şi când pornea singură pe 
câmpiile acestei tar lupi, cu greaua-i podoabă de păr blon, 
ar fi vrut prindă pe cealaltă într-un colţ de pădure ca să-şi 
înc socotelile ca doi luptători inamici. Nici un bărbat 
atinsese; îi bătea şi, cu puterea oi, ieşea întotdeauna 
vingătoare. 

De o săptămână i se înfipsese în cap gândul sjj” moare ca 
să nu mai treacă, să nu se mai ducă împri m la locul de 
îrttâânâre. Nu mai judeca şi se supunea ujfl instinct sălbatic 
de a distruge. 

CSnef i se împtfnta un spin în came şi l-ar fc” deget cu tot. 

Să-i ueâdă, să-i ucidă la prima ocazie când voi ce; şi 
pentruastasă răstoarne trenul, să p,„ie un ” de-alungul 
liniei, să smintească din Ioc (c) şină -sfârşit, să sparg”, 
sădistrugă totul EI va fi desigur în. Toeomoth'â, p” care 
călătorea întotdeauna în S”"|, pentnv u-i fi mai apraape, 
na va scăpa. 

Tm re restul călătorilor, nu se gândea la Bl Nu unic pentru 
dânsa. Îi cunoştea oare? 

Şi catastrofa asta, cu sacrificarea atftor vieţi, era ngura ei 
preocupare, stropită de atâta sânge omenesc să-şi poată 
scălda în el inima ei enormă, umflată i lacrimi. 

Totuşi, în dimineaţa de vineri, stătea încă slabă şi „irită 
neştâind ce şină să scoată din loc. Dar în seaea nemaifiind 
de serviciu, îi veni în gând să treacă luneî până la 
bifurcarea din Dioppe. Era plimbarea favorită. Îi plăcea să 
umble pe sub tunelul acesta şi să >'ifi deasupra capului ei 
duduitul trenului cu fanarul bâtor de lumină; de fiecare 
dată scăpa neatinsă şi ii primejdia de a fi stââcită o atrăgea 
mereu aeoi” tunde leşea totdeauna biruitoare. 


Dar în seara aceea, după ce scăpase de sub suprarea 
paznicului şi înaintase până în mijlocul tune-]lui, ţinând-o pe 
stânga ca să fie sigură că nu va îi i de trenurile care veneau 
pe dreapta, * avu nesoco-ă se întoarcă pentru a urmări 
trenul care mergea favre; şi când se întoarse, făcu un pas 
greşit şi nu ia în care parte dispăruse lumina cea roşie. Cu 
tot linjiil ci, se opri zăpăcită de zgomotul roatelor, cu mâi- 
îngheţate şi părul vil voi, de un suflu de groază, a-(Jacă ar fi 
trecut alt tren i se părea că n-ar mai ştii ine sau pleacă, ar 
alerga când ia dreapta, când KIa şi ar fi fără îndoială tăiată. 
Făcu o sforţare ca gândurile, dar deodată groaza o făcu să 
por-întâmpâare drept înaintea ei într-un galop fu-i. Nu, nu! 
Nu! Vroia să moară înainte de a-i ucide doi! Picioarele i se 
împleticeau între şine, alu-ţi alerga, cădea. Era nebunia 
tunelului, pereţii pa apropie unul de altul s-o strivească, iar 
bolta isună de zgomofe închipuite, de ameninţări, d, 
puternice. Întorcea capul la fiecare pas, şi î că simte pe gât 
respiraţia arzătoare a unei lo- >uă ori avu impresia că se 
înşeală şi că va fi” în partea spre care aleargă; schimbă diŞi 
galopa, galopa, când zări în depărtare drept în faţa ei, un 
ochi roşu care se mărea, se mărea. 

Ochiul devenea o gură mistuitoare de cuptor. Orbită, sări 
fără să-şi dea seama spre stânga, şi trenul trecu asemenea 
unui fulger atingând-o numai cu un vânt 6 rjelie. După cinci 
minute ieşea din tunel zdravănă, tinsă. 

Erau ceasurile nouă; peste câteva minute expres' de Paris 
va fi aici. Fata continua să se plimbe până urcarea de la 
Dieppe, cercetând linia cam la 20 de rae pentru a se 
încredința dacă vreo împrejurare n-ar put să-i vină într- 
ajutor. Pe linie se afla tocmai un tren marfă pe. Care 
prietenul ei, Ozil, îl legase; şi conce deodată un plan; să 
împiedice pur şi simpul pe acar schimbe macazul pe linia 
Havre, aşa ca expresul să ciocnească de trenul de marfă. 
Nutrea o prietenie pent Ozil, din ziua când el tăbărâse 
asupra ei, beat de dorinţl şi când era cât pe aci să-i crape 


capul cu un ciomag. Da atunci îl vizita din când în când, 
trecând prin tunel, ca capră scăpată de pe munte. 

Fost militar, foarte slab şi nu prea vorbăreţ, Oz n-avea să-şi 
impute nici o neglijenţă. Zi şi noapte era ochii deschişi. 
Numai sălbatica aceasta, tare ca un băiaf care îl bătuse, îi 
răscolea tot sângele numai cu un al degetului ei cel mic. 

Cu toate că avea cu patrusprezece ani mai mul cât D. Însa, 
îşi jurase s-o aibă, aşteptând, fiind politicos, ! vreme ce cu 
violenţa nu izbutise. Aşa că şi în noapti ceasta îl chemă în 
întuneric, îi ieşi înainte uitând Ea îl'ameţea atrăgându-l 
spre sat şi povestindu-i luii'im încurcate. 

— Spunea că mama ei este bolnavă şi de va muri ol mai 
rămâne nici un ceas la Croix-de-Maufras. Urechci ei auzea 
din depărtare duduitul expresului, care pâri; sca Maluanay- 
ul şi se apropia în toată viteza. Când simţi, se întoarse dar 
nu se. Gândea la aparatul cel mm locomotiva intrând spre 
linia dinspre Dieppe, dădea s'm” gură semnalul de oprire; şi 
mecanicul avusese timpul | oprească la câţiva paşi de trenul 
de marfă. Ozil ” un strigăt de om asupra căruia s-ar fi 
năruit casa şi a-lorgă la postul său, pe când ea urmărea, 
ţeapănă, prin întuneric manevra necesitată de accident. 
După două zile, acarul venea să-şi ia rămas bun, nebănuind 
nimic şi ru-gând-o să vie la el când o va pierde pe mamă-sa. 

Deci lovitura dăduse greş, trebuia să găsească alt-'va. 
Evocarea acelei amintiri, împrăştie norul de vidare din ochii 
Florei; şi zări din nou moarta luminată de flacăra galbenă a 
candelei. Maică-sa” nu mai era. Trebuia oare să se ducă 
după Ozil, care o va face poate fericită? Întreaga ei fiinţă se 
răzvrătea. 

Nu, nu! Dacă era într-atât de nevrednică încât să nu poată 
curma viaţa celorlalţi doi, chiar prefera să bală drumurile, 
să se bage servitoare, decât să aparţină unui I om pe care 
nu-l iubea. Şi ajungându-i la ureche un suin !! Neobişnuit, 
înţelese că Misard răscolea pământul din bucătărie cu un 
târnăcop. Se încăpăţâna să găsească comoara, şi ar fi fost în 
stare să răstoarne întreaga casă. Totuşi n-ar fi vrut să 


rămână nici cu el. Oe să fă-l ră? Pereţii se cutremurau şi pe 
chipul moartei trecu un | reflex ea de văpaie, însângerându- 
i ochii deschişi şi ric-lusurile ironice ale gurii. Era ultimul 
omnibus care venea 'Ic la Paris eu maşina lui grea. 

1 Flora întoarse capul şi privi la stelele care luceau în 
liniştea nopţii primăvăratice. 

— 'Trei şi zece. Încă cinci ore şi au să treacă. Suferințele ei 
vor începe din nou. Să-i vadă astfel, I In fiecare săptămână 
aiergând după cuibul lor de dragoste, Li, ta era mai presus 
de puterile ei. 

Acum când era sigură că nu-l va avea niciodată pe i ques 
doar pentru dânsa, prefera să nu mai fie nimic. 

Amera în care veghea, o umplea de doliu, făcând-o să lă 
nevoia unei nimiciri complete. Dacă nu mai era nilu-ni care 
s-o iubească, toţi ceilalţi puteau să se ducă 

I deodată. Soră-sa era moartă, mamă-sa era moartă, 
draiea ei era moartă; ce să mai facă? Să fie singură aici, 
aiurea, pe când ceilalţi vor fi împreună? Nu, nu 

I Mai bine să se răstoarne lumea, iar moartea care pluteşi 
le în camera aceasta să-şi fluture aripile deasupra liniei 

Iy să măture totul! 

Hotărâtă să-şi pună în aplicare planul, se gândi ia 

I îf un „bosil 

I'ftMre mama. Şi se surprinse spunând cu glas ţaro? 

— Cu zece minute înainte, are să fie bine. 

Într-adevăr, în zece minute, ar avea destul timp. Dacă nu 
va fi semnalat nici un tren cu zece minute înaintea 
expresului, va putea să se apuce de lucru. 

Odată lucrul pus la calo, neliniştea o părăsi şi reveni 
calmă. 

Pe la cinci se iviră zorii: 0 dimineaţă răcoroasă şi limpede. 
Gu toată răceala, ea deschise larg fereastra, şi dimineaţa 
minunaţi intră în camera lugubră, plină de fum şi de miros 
de mort. Soarele mijea încă, în dosul linei împrejmuită de 
arbori; dar părea că inundă dru-nurile în veselia ce 
cuprinde pământul odată cu fiecare rimăvară. 


Nu se înşelase În ajun; va fi o dimineaţa frumoasă, ia din 
acele dimineţi pline de tinereţe şi sănătate când ţi-e plăcut 
să trăieşti în locurile acestea pustii, printre coastele 
întretăiate de văi înguste. 

"8 * c*n<” îi întoarse ochii în odaie fu surprinsă vă- 
zând candela aproape stinsă, pălind lumina zilei abia cu o 
licărire slabă. 

Moarta părea că priveşte acum linia ferată, unde honurile 
se încrucişau mereu, fără să bage în seamă lumina de lângă 
corpul ei nemişcat. 

Odată cu zorii zilei, Flora îşi luă serviciul în primire. 

Şi nu părăsi odaia decât pentru omnibusul care venea de 
la Paris la şase şi douăsprezece minute. La şase Masară îşi 
înlocuia de asemeni camaradul care făcuse slujba îe noapte. 
La chemarea lui din trompetă, ea veni să se aşeze în faţa 
barierei cu drapelul în mână. 

Un moment urmări trenul cu ochii. * 

—>:5 - încă două ceasuri, gândi ea cu glas tare.: 

Maică-sa nu mai avea nevoie de nimeni. De aici încolo 
Flora simţea o silă nespusă de a mai intra m odaie. Se 
sfâr&ise, a sărutat-o şi acum putea fi săpână pe existenţa ei 
şi a altora. 

De ebieei, între trenuri, ea dispărea; dar în dimineaţa 
aceasta un interes o reţinea la postai ei, aproape de 
barieră, pe o bancă de seândură, eare s: e găsea la 
marginea Uniei. Soarele se urca la orizont. Flora nu se 
mişca, scăldată în lumină în mirosul etmpului, larg pătruns 
de seva lui april. 

Se interesă o clipă de Misard, care se afla în coliba lui de 
scânduri, la capătul celălalt al liniei. Era foarte a-gitată; 
intra ieşea, manevra cu o mână nervoasă aparatele 
aruncând mereu priviri spre casă, de parcă spiritul său ar fi 
fost acolo. Era în frigurile aşteptării, absorbită, eu faţa mută 
şi nemişcată, cu ochii aţintiţi la capătul liniei, spre Barentin. 
Şi aici, în sărbătoarea primăverii, avea să se săvârşească o 


sălbăticie a cărei viziune i se fixa înaintea ochilor Minutele 
se scurgeau, unele după altele Flora nu se mişca. 

În sfârşit când, la şapte cincizeci şi cinci, Misard a-nunţă 
omnibusul de Havre, pe linia care urcă, ea se seu lă, închise 
bariera şi se aşeză înaintea liniei cu steagul în mână. În 
depărtare trenul se pierdea, după ce zguduise pământul şi 
intra în tunel unde zgomotul încetă. Dacă în zece minute nu 
va fi semnalat nici un tren de marfă va alerga să scoată din 
loc o şină. Bra foarte calmă, dar îşi simţea inima strânsă sub 
greutatea faptei. 

De altfel gândul eă Jacques şi Severina se apropiau, că vor 
trece pe dinaintea ei îndreptându-se spre cuibul lor de 
dragoste - dacă nu-i va opri - era de a-juns ca s-o 
întărească în hotărârea ei, fără să mai stea o clipă la 
îndoială; era irevocabilul; laba lupoaicei care-ţi rupe 
coastele în fvigă. În egoismul răzbunării sale nu vedea 
altceva decât trupurile lor mutilate, fără să-i mai pese de 
restul lumii necunoscute, care defila de ani de zile pe 
dinaintea ochilor ei. Poate că în faţa sângelui şi a morţilor, 
soarele acesta care-i făcea rău, se va ascunde, încă două 
minute, încă unul şi se va duce. Auzi un zgomot surd 
dinspre Becourt. O căruţă fără îndoială. Căruţaşul va cerc 
să-i dea drumul, ea va trebui să-i deschidă bariera, să stea 
de vorbă: lovitura va da iar greş. Şi avu o pornire de ciudă 
furioasă, şi plecă, părăsind postul, căruţa şi pe căruţaşul 
care se va descurca sin” gmcum va putea. 

Dar se auzi pocnetul unui bici în liniştea dimineţii] o voce 
şi strigăte vesele 5 - Ei, Flora! 

A Cahuehe. „Rămase îngheţată pe loc, în faţa baCe 
dumnezeu? Mai dormi încă pe soari lute, că vreau să trec 
înaintea expresului, îi zise el. 

În sufletul ei se nărui ceva. Lovitura dăduse greş i.ir cei 
doi vor ajunge la locul fericirii lor, fără să fie împiedicaţi sau 
să-i poată zdrobi. 

Şi, pe eând deschidea încet bariera veche, pe jumătate 
putredă, căută furioasă o piedică pe care s-o a-runce de-a 


lungul drumului. 

Ra atât de deznădăjduită că s-ar fi aruncat ea în-că ar fi 
fost sigură că are oase destul de tari, ca, i poată răsturna 
trenul. 

Privirile îi căzură asupra căruţei încărcată cu două blocuri 
de piatră, atât de mari că abia le urneau din loc vinci cai 
vânjoşi. Blocurile acestea deşteptară în sufletul oi dorinţa 
nebună de a le lua şi de a le aşterne de-a lungul drumului. 
Bariera era larg deschisă; cele cinci a-nimale asudate, 
aşteptau gâfâind. 

— Se ai în dimineaţa asta? Întrebă Cabuche. Aitră foarte 
ciudată. 

Atunci Flora vorbi! - 

— Mama a murit aseară. 

Căruţaşul scoase un strigăt de prietenească părere rău. 
Puse biciul deoparte şi-i strânse mâinile. 

— O biata mea Flora! Trebuia să te aştepţi de mult; lotuşi 
trist! Vreau s-o văd, ne-am fi înţeles desigur, ducă nu se 
întâmpla nenorocirea. 

O însoţi încetişor spre casă. În prag (Sabuche aruncă o 
privire spre caii săi. Fata îl linişti în câteva cuvinte. 

— N-avea nici o grijă, expresul e departe. 

'; Minţea. Urechea ei obişnuită simţea din cutremurul 
disub picioare că expresul părăsea staţia Barentin. Încă 
rinei minute şi va fi aici. Pe când pietrarul stătea în picioare 
în odaia moartei şi se gândea foarte mişcat, la I miseta, fata 
rămase dinaintea ferestrei ascultând gâfâitul maşinii, care 
se apropia tot mai mult, Deodată ty aduse aminte de 
Misard, care avea s-o vadă şi să împiedice catastrofa, dar 
inima-i stătu în loc când se întoarse şi nu-l văzu 1” postul 
său. F] găsi pe după casă, răscolim! Tot pământu| de la 
marginea fânlânii. Nu putea ţine piepj ispitei cace-1 
îndemna să caute, să caute. 

Întâmplarea însă îi venea într-ajutor. Unu] dintr” cai 
începu să necheze, pe când maşina care se apropâj gâfâia 
tare, ca o fiinţă grăbită ce ajunge la destinaţie. 


— Mă duc să-i potolesc, zise Flora către Cabuche. Nu-ţi fie 
frică. 

Alergă şi prinzând primul cal de frâu îl trase cu toată 
puterea ei de luptătoare. 

Oaii se înţepeniră; greaua lor sarcină se clătină un 
moment fără să se răstoarne; dar, ca şi eând s-ar fi 
transformat ea singură într-un animal de transport, trase 
ruta pe linie. Acum se aflau de-a latul şinei pe când expresul 
era la o sută de metri depărtare. Atunci, pentru a înţepeni 
povara, de teamă să nu se urnească, strânşi! Hăţurile cu o 
sm-ueitură bruscă, într-o sforţare supraomenească. Ea, 
care crease în jurul său legende, care oprâs” un vagon 
pornit la vale, care împinsese din faţa unui tren (c) căruţă, 
ea ţinea azi în frâu, cu pumnu-i de fiei cinei cai încordaţi 
care nechezau la apropierea prime] diei. 

Totul ţinu abia zece secunde, într-o groază cie na descris. 
Cele două blocuri de piatră păreao că închid ori contul. Cu 
alămurile-i luminoase, cu oţelurile-i sirâJu-citoare, maşina 
luneca, sosea cu mersu-i lin, fulgerător, sub pulberea de aur 
a dimineţii. Inevitabilul era în faţfi, nimic pe lume nu mai 
putea să abată ciocnirea. Şi încor* darea ţinea. 

Întors dintr-o săritură la post, Misard urlă, cu bra ţele în 
lături, agitând pumnii în dorinţa nesăbuită de * prevesti şi a 
opri trenulCsbuehe ieşi din casă auzind zgomotul roţilor şi 
al nechezaturilor şi se năpusti şi H, păenind! A cai. Dar 
Flora, eare sărise în lături îl opri, ca ea „ H salva. El credea 
eâ ea n-a avut putere să 41 că vitele şi eă ele (c) Unseră. Şi 
se învinuia, se b”-eea cu râgâituri de groază şi deznădejde, 
pe când ea, neclintită, mărită, cu pleoapele holbate, 
arzătoare, privea. In chiar momentul când botul maşinii 
avea să se lovească ile blocuri, când nu-i mai rămânea poate 
o distanţă de un metru, Flora îl văzu clar pe Jaegques cu 
mâna pe mala. El se întoarse şi privirile se încrucişară într- 
un imp care îi păru fetei nespus de lung. 

În dimineaţa aceea Jaeques i-a zâmbit Severinei când 
venise la Havre, pe peron, pentru a lua, ca în fiecare. 


Săptămână, expresul. De ce să-i întunece el viaţa. Cu gân- 
duri negre? De ce să nu se folosească de zilele fericite, când 
ele se iveau? Şi era hotărât să guste măcar plăcerea acestei 
zile, făcând planuri, visând să dejuneze cai femeia la 
restaurant. De aceea, când ea îi aruncă o privire 
dezamăgită pentru că nu era nici un vagon de-a întâia în 
cap şi pentru că era nevoită să ia loc departe de el, la c 
oadâ, Jaegques _g consolă zâmbindu-i cu multă bunăvoie. Au 
să, i. lungă tot în acelaşi timp şi se vor despăgubi apoi de di 
inul despărțirii. Ba, după ce se plecă pentru a o vedea cum 
se urcă într-un compartiment, la capătul celălalt, el împinse 
buna-i dispoziţie până la a glumi cu conduetorul->cf Henri 
Dauvergne pe care îl ştia îndrăgostit.do ea. Săp-Ifunâna 
trecută i se păruse că acesta se întrecea cu firea şi că 
Severina îl încuraja din nevoia de a petrece. ROUT baud 
avea dreptate; în cele din urmă ea o să se culce şi iu tânărul 
ăsta, nu din dragoste ci numai din dorinţa de a gusta 
plăceri noi. lar Jaeques îl întreba acum pe Henri cui i-a 
trimis, în ajun, ascuns după ulm, sărutări, ceea ca ii făcu pe 
Pecqueux să râdă cu mult haz. 

De la Havre Ia Barentin expresul a mers cu viteza 
reglementară, fără vreun incident; cel dinţii care, din 
cabina sa, la ieşirea din şanţ semnalase căruţa de-a 
curmezişul liniei, a fost Henri. Furgonul din cap era înţesat 
de Itugaje căci trenul, foarte încărcat, aducea numeroşi cari 
care debarcaseră în ajun dinlr-un paquebot. 

Surpriza conductorului fu de aşa natură îneât 
rămaocamdată paralizat. După câteva clipe trenul ieşea 
tunel iar locomotiva slobozea un strigăt. Henri se hotări să 
fragă semnalul d? Alarmă al cărui capăt atâma Ungă ei. 

În momentul acela suprem, Jacques era dus mintea aiurea. 
Se gândea la lucruri confuze şi îndepărtate; însăşi icoana 
Severinei era înceţoşată acum. Sun tul strident al clopotului 
şi răcnetul lui Pecqueux îl tre: 

Şi, palid, Jacques văzu totul, înţelese totul; căruţ; aşezată 
de-a curmezişul, locomotiva tumultuoasă, ciocnirea 


groaznică. Nenorocirea era inevitabilă. Întoarse vi< lent 
manivela, închise regulatorul şi strânse frâna. Lisona nu se 
supunea, continua să meargă, prea puţin d molită. Şuiera, 
se încorda sub frână şi gonea, gonea reu. Înnebunit de 
spaimă, Pecqueux sări. Jacques ră se ţeapăn la postul său. 
Şi, fumegând, şuierând, mugin Lisona se ciocni cu povara 
enormă a celor treispn vagoane pe care le târa după ea. 

Atunci, la douăzeci de metri de ei, la capătul de li nie în 
care spaima îi ţintui, Mişard şi Cabuche cu braţele în aer, 
Flora cu ochii năuci, văzură următoarea scenă îngrozitoare: 
trenul se ridică iar şapte vagoane se îneâ] <'-cară şi se 
prăbuşiră cu un troznet furios, într-o năruire de 
sfărâmături. Primele trei erau făcute praf, celelalte patru 
nu formau decât un morman de acoperişuri des-, fundate, 
de roţi schilodite, de uşi, de lanţuri, de tampoii ne într-o 
puzderie de geamuri sparte. Şi, îndeoseh auzit răbufnirea 
locomotivei în pietroaie; un trozno fundat sfârşit cu un 
strigăt de agonie. Lisona, găuri zăcea la stânga, peste 
căruţă, în timp ce! pietroaiele rau sfârteeate în lături, ea 
după o explozie. Dintre cinci cai, patru, striviţi, târâţi, îşi 
dăduseră duhul. 5 vagoane de la urmă rămăseseră 
nevătămate, fără „ clinti măcar de pe linie. 

Dar se înălţau strigăte, chemări ale căror cuse pierdeau în 
urletele nearticulate de vită. 

— Ajutor! Vai, Doamne, mor 1 ajutor! Ajutor 

În tumultul acela asurzitor, în fumul orbitor, uşile 
vagoanelor rămase nevătămate s-au deschis. Călătoi 
îmbulziră afară. Gădeâu pe linie, se ridicau, sfe” în”! MI- 
zeau, îşi făceau loc eu pumnii, cu picioarele. Femei, bărbaţi, 
răcnind, se pierdură departe. 

Călcată, cu părul despletit şi cu rochia în zdrenţe, perina 
scăpase în cele din urmă din îmbulzeală: dar ea nu fugea, 
ea venea spre locomotivă, ctnd deodu întâlni cu Pecqueux 
faţă în faţă. 

— Jacques, Jacques! A scăpat, nu-i aşa? 


SI Fochistul care, ca prin minune, nu îşi vâtâraase nici un 
ciolan, alerga şi el spre locomotivă, cu inima străpunsă de 
remuşcări la gândul că mecanicul său o fi printre 
sfărâmături. Călătoriseră atâta împreuna, împărtăşiseră 
laolaltă atâtea greutăţi. 

— Am sărit, îngăimă el, nu ştiu nimic, nimio., Să alergăm! 

Se loviră de Flora care îi privea. Ea nu se clintise din locul 
în care o ţintuise groaza actului săvârşit, a masacrului pus 
la cale de ea. Se sfârşise totul acum; şi tata se simţea 
uşurată ea de o mare povară şi nu încerca nici o milă 
pentru nenorocirea făcută altora, nenorocire pe care n-o 
vedea. Când o zări, însă, pe Severina, ochii i se holbară şi 
umbra unei crâncene suferinţe îi învineţi chipul pal. Cum 
femeia asta trăia când el, de bună seamă, murise? Un 
răcnet îi ieşi din gătlej, îşi frământă mâi-nilo şi porni în 
goană, în neştire. 

— Jacqueaă, vai, Jacques. E aici, a fost aruncat ipoi, l-am 
văzut. Jacques, Jacques! 

Lisona mugea eeva mai stins, într-o tânguială răguşită 
care slăbea treptat. Se auzea acum, mai tare, mai sfâşietor, 
urletul celor răniţi. Decât că fumul rămânea gros acoperind 
într-o pulbere deasă mormanul de sfărâmătuiri din care se 
înălţau strigătele acelea torturate şi înfricoşate, (c) e să 
faci? Cum să începi? Cum să ajungi până la nenorociţii 
aceştia? 

— Jacques! Striga mereu Flora. Da, s-a uitat 1* mine şi a 
fost aruncat colo, sub tender. Alergaţi! A-jutaţi-mă! 

Gabuche şi Misard îl ridicaseră pe Henri, conduc-inrul-şef 
care, în ultimul moment, sărise de asemeni din tren. Îşi 
scrintise piciorul. Îi aşezară pe pământ, Ungă zaplaz, de 
unde, năucit, privea în jurul său fără să pară că-i suferind. 

— Cabuche, haide, ajută-mă! Îţi spun că Jacques e 
dedesubt, colo! 

Pietrarul nu auzea; alerga la alţi răniţi; ridica o femeie 
tânără ale cărei picioare atârnau, frânte din şolduri. Dar la 
chemarea-Florei alergă Severina. 


— Jacques, Jacques! Unde e? It” ajut eu. 

— Bâne, ajută-mă! 

Li se întâlniră mâinile pe o roată sfărâmată. Dar rle-getele 
delicate ale uneia nu izbuteau să facă mare lu-cru, pe când 
cealaltă, cu braţul ei voinic, înlătura obstacolul. 

— Băgaţi de seamă! Spuse Pecqueux, apuetndu-”“e şi el de 
lucru. 

Cu o mişcare bruscă o oprise pe Severina în nv>-mentul 
când ea era să calce peste un braţ tăiat din u-măr, îmbrăcat 
într-o mânecă de pânză albastră. Femeia se scutură de 
groază. Totuşi nu recunoştea mâneca: era un braţ 
necunoscut, smuls dintr-un corp care va fi găsite nici vorbă, 
în altă parte. 

Opera de salvare a muribunzilor şi de căutare a morţilor, 
deveni plină de griji şi de primejdii căci focul din locomotivă 
se întinsese la obiectele de lemn; fu nevoie, ' pentru a 
stinge începutul acesta de incendiu, de pământ î aruncat cu 
lopeţile. În timp ce se da fuga la Barentin după ajutoare, iar 
o depeşă era expediată la Rouen, desi potmolirea era 
organizată cât mai activ posibil, toate bra-j ţelc munceau 
curajoase. Mulţi dintre fugari se întoarseră, ruşinaţi de 
spaima care îi cuprinsese. Dar lucrul înainta cu foarte multe 
precauţiuni, fiecare sfărâmătură necesita griji de teamă de 
a nu da ultima lovitură neferici] ţilor îngropaţi acolo, în 
cazul când s-ar mai fi surpai ceva peste ei. Din grămadă, 
ţintuiţi până la piept, strânşi „a în menghine şi urâând, 
răsăreau răniţi, ici şi COICK, Fu nevoie de un sfert de ceas 
de muncă pentru a-l libera i” unul care era alb ca hârtia şi 
care spunea că nu are nimic. Că nu-l doare nimic; dar când 
îl scoaseră se văzu că ct im fiu mai avea picioare; îşi dădu 
sfirşitu! Numaidceât, fără „.! Fi ştiut Sau să fi simţit, în 
aiureala spaimei, că era pritilat. O familie fu scoasă dintr-un 
vagert de a doua! 

Lii'âl şi mama erau răniţi la genunchi, bunica avea un br. 
*t rupt; dar nici ei nu simțeau vreo durere; gemeau şi IM 
strigau copila, o bă-lăioară de trei ani numai, care îh 


j>ăruse în momentul coicnirii şi care fu găsită ncvătă-mi. 
Ită, cu chipul vesel, sub o frântură de acoperiş. O altă 'i'tiţă. 

— Aceasta, însă, plină de sţnge, cu mânuţeie-i strivii.1 
aşezată deoparte până ce îi vor fi ffăsâţi părinţii - "i. | 
singură, străină şi aşa de aiurită - - încât nu scotea:'uvânt; 
doar faţa i se schimonosea de-o frică fără gini de îndată ce 
se apropia cineva. Uşile nu puteau fi deschise deoarece 
broaştele fuseseră stââeite, astfel că im mai puteai să intri 
în rom partinic n te decât prin fe-! treâe sparte. Patru 
cadavre se aflau de pe acum înşi-Mito la rând, pe marginea 
liniei. Vreo zece răniţi, zăceau întinşi pe jos, lingă morţi, 
fără un medic oare să îi pan-*/e, fără un ajutor Şi 
despotmollrea începuse abia; sub flt-care dărâmătură - o 
nouă victimă. 

— Vă spun că Jacques e aici, dedesubt! Repetă hora 
uşurându-se prin acest strigăt încăpățânat pe care)! Scotea 
fără rost ca o tânguire a deznădeirlâi ei. Auziţi, MU/. Iţi, 
strigă! 

Tenderul se afla prins sub vagoanele care, încăler. Ttc 
unele peste altele, se prăbuşiră pe urmă peste el; 

|i tntr-actevăr, îndată ce maşina hârâia ceva mai slab, 
auzea o voce groasă mugind printre sfărâmături. Pt iii. 
Tiură ce lucrul înainta, strigătul. Glasului acela în 
agolevenea mai tare şi aşa de îndurerat încât muncitorii, i 
IK' mai putând să îndure, plângeau şi răcneau ei înşişi. 

P urmă, când îl traseră afară pe nenorocit, mugetul de 
miferânţă încetă. Omul murise. 

Nu. Nu el, zise Fâora. Ele mai la fund, e mai cu br-aţele-i 
voinice, ridica roţi, ie arunca deo-'rânge* tălaia de pe 
acoperişuri, sfarma uşile, srovrt-' apetele d-c la“ țari. Şi de 
îndată -ce da peste un mort ît, îi 'e&ema f” ceilaU? Nevrând 
să zăbovească 

Acum erau doisprezece morţi şi peste treizeci dţ răniţi. 
Începeau să descătuşeze tenderul; iar din vren vreme Flora 
s.e. oprea, îşi vâra capul printre scândurilu rupte, printre 


fiarele îndoite, scotocind înfrigurată <u privirea, doar-doar 
îl va zări pe mecanic. Deodată se un strigăt puternic: 

— Îl văd, e aici, jos... Uite, braţul lui ou vesta albastră... 
Nu se mişcă, nu suflă... 

Se ridică şi înjură ca un bărbat: 

— Hai, dumnezeul vostru, grăbiţi-vă, scoateţi-l! 

Ajutată de ceilalţi, dădu în lături roţile care îl ocrotiseră pe 
flăcău de o strivire sigură şi tot ea îl cuprinşi” în braţe. 

— Jacques, Jacques! Uite că răsuflă, trăi. 

Doamne, trăâeşte. Ştiam bine, l-am văzut căzând era aici! 

Severina o urmă buimăcită. II aşeză iângă zăpla/, alături 
de Henri care, uluit, privea mereu fără să pară că înţelege 
unde este şi ce se petrece în jurul său. Pec-] queux se 
apropie şi rămase în picioare, lângă mecanic.) încremenit 
că-l vede în aşa hal, pe când cele două femei 
îngenunchiate, una la dreapta, alta la. Stânga, sprijineau 
capul nefericitului, urmărind cu încodare w-osăriril” 
chipului lui. 

În sfârşit, Jacques deschise pieoapeie. Pnviriie-i burate se 
îndreptară spre ele, rând pe rând, fără să le re-eunoască 
parcă. Dar nu-i păsa de ele căci ochii săi întâl-niră, la câţiva 
metri de acolo, locomotiva care îşi d sufletul; se speriară la 
început, apoi se înţepeniră paniţe de o emoție din ce în ce 
mai mare. O recun pe Lisona, şi refăcea totul în minte: cele 
două blocuri de-a curmezişul liniei, ciocnirea groaznică, 
năruire,: pi care o simţise totodată în ea şi în el. El 
rămăsese în via”j ta, în timp ce eu ea s-a sfârşit. 

Ajutoarele sosiră, în sfârşit, după vreo două ore tn 
ciocnire, vagoanele au fost toate aruncate pe stânga că 
despotmolirea liniei se putea face în câteva ceasuri. Un tren 
de trei vagoane, condus de o locomotivă-pUot, şese din 
Rouen pe şeful de cabinet al prefectului, pe pro curor şi 
câţiva ingineri şi mediei ai companiei, un i de persoane 
buimace şi grăbite, pe eând şeful de gar 

La Barentin, d. Bessieere, sosise, cu o echipă la faţa 
locului. O agitaţie, o enervare extraordinară domnea în 


colţul acesta de ţară - aşa de pustiu şi tăcut de obicei. 
Călătorii scăpaţi teferi simțeau, în frenezia panicei lor, 
nevoia arzătoare de a se mişca: unii cercetau vagoanele, 
îngroziţi la gândul de a se urca în vreunul; alţii se şi 
îngrijeau unde o să mănânce, unde o să se culce; şi cereau 
cu toţii un birou de telegraf, iar unii porneau pe jos la 
Barentin cu depeşi. In timp ce autorităţile, ajutate de 
administraţie, începeau ancheta, medicii procedau în grabă 
la pansarea răniților. Mulţi zăceau leşinaţi, în băltoacele de 
sânge. Alţii se tânguiau cu glasul slab. Erau în Lli'ital 
cincisprezece morţi şi treizeci şi doi de călători grav răniţi. 
Până ce identitatea lor va fi fost stabilită, morţii fuseseră 
înşiraţi de-a lungul zăplazului, cu faţa în sus. Numai un 
substitut mititel, un tânăr blond şi trandafiriu, foarte zelos, 
se ocupa de ei scotocindu-le buzunarele pentru a-i eticheta 
pe fiecare cu un nume şi cu o adresă, după hârtii, hărţi, 
scrisori. Totuşi în jurul său se forma un rcrc de privitori 
căci, deşi nu era nici o locuinţă pe rază de aproape o leghe, 
se strânseră vreo treizeci de bărbaţi, fi'mei, copii care. 
Încurcau treburile în loc să fie de vreun ajutor. 

Jacques continua să fie în nesimţire şi Severina se isezase, 
rugătoare, în calea unui medic care îl examina pe tânăr fără 
să descopere vreo rană vizibilă; se temea, Insă, de leziuni 
interne, căci buzele lui Jacques erau pă-t. lţe de mici dâre 
de sânge. Neputând încă să se pronunţe, făţui să-l 
transporte pe rănit de acolo şi să-l aşeze cât mai repede 
într-un pat. 

La atingerea mâinilor Jacques deschise ochii din nou, cu o 
uşoară exclamaţie de durere; iar acum o recunoscu pe 
Severina şi îngână: 

— la-mă, ia-mă de aici! 

Flora se aplecase. Dar întoreând capul, Jacques O II 
cunoscu şi pe ea. Privirile-i exprimară 6 teamă de copil; se 
tăvăli spre Severina într-o pornire de ură ci, 1-ffrnază. 

— La-mă repede, repedelpar 


Atunci ea îl întrebă, tutuindu-1l de asemeni căci singură cu 
el: fata nu mai conta. 

— Vrei ia Croix-de-Maufras?... Dacă nu te sup acolo în iii, 
o să fim ca la noi. 

Şi şi primi, continuând să tremure, cu ochii la ceala tă. 

— Oriunde vrei, dar repede! 

Flora se înălbise, fulgerată do privirea aceea de uri şt de 
spaimă 

Prin urmare, cu toată jertfirea utâtor necunoscuţi j| 
nevinovaţi, nu a izbutit să-i ucidă; femeia scăpa fără r,ia o 
zgârietură; ci de asemeni se va întrema; iar Flora at făcuse 
altceva decât să-i apropie şi mai mult, să-i bag| în clădirea 
pustie Ea îi văzu, cu gândul, aşezaţi acolo ! mântui vindecat, 
convalescent, amanta răsplătită pentru vegherile ei prin 
continue mmgââeri, prelungind amândoi, feriţi de lume, în 
libertate dtesăvârşită, luna de miere a catastrofei. O 
străbătu un fior de” gheată: se uită la morţi: îi ucisese fără 
nici un folos. 

În momentul acesta, în ochirea îndreptată spre toi cui 
crimei, Flora băgă de seamă că Misard şi Cabui lu-erau 
cercetaţi de nişte domni; iusfâţia, desigur. Inti văr, 
procurorul imperial şi şeful de cabinet al prefei tu lui 
căutau să afle cum de ajunsese căruţa pietrarului îe-a 
curmezişul liniei. Misard susţinea că el nu-şi păr! Şişe 
postul, dar altă lămurire nu putea da; nu ştia, U drept 
vorbind, nimic, tntrucât îl privea pe Cabuche. 

— L îndruga, buimăcit încă, o lungă şi confuză poveste: 
făcut greşeala să lase slobozi caii, vroind să o vadă moartă; 
caii au luat-o razna, iar fata n-a putut „ă-i opn-că. Se 
încurca, reîncepea istorisirea de la capăt şi nu I. Butea să se 
facă înţeles. 

O sălbatică nevoie de libertate puse iar în misirafl sângele 
îngheţat al Florei Vroia să fie liberă pe ea V liberă să 
gândească şi să ia o hotărâre. De ce să m: tepte să i se bată 
capul cu tot felul de întrebări, să nil fie şi arestată? Căci. În 
afară de crimă, era la mijim o abatere de serviciu; o vor 


face răspunzătoare rămânea ţintuită în loc, câtă vreme va 
rămâne şi. Larcţu 

Severina se rugase atâta de Peequeux încât acesta ăcuse, 
în sfârşit, rost de o brancardă; şi veni cu un camarad pentru 
a lua rănitul. Medicul o convinsese de semeni pe femeie 
să-l primească la ea şi pe Henri, con-ictorul-şef care nu 
părea să sufere decâl deo emoţâe; rebrală. Va fi transportat 
după mecanic. 

Şi, pe când se pleca spre Jacqucs să îi desfacă gulerul care 
îl stânjenea, Severina îi sărută ochii deschişi, pentru a-i da 
curaj sa suporte transportul. 

— Nu-ţi fie frică, o să fim fericiţi. Zâmbind, o sărută şi eî. 
Iar scena aceasta fu pentru Flora sfâşierea supremă. 1 se 
părea că sângele îi curgea acum în valuri dintr-o rană fără 
tămăduire. Când îl luară, ea începu să fugă. Dar când trecu 
pe dinaintea căsuţei zări, prin geam, odaia mortuară cu 
pâlpâirea candelei care ardea în plină zi alături de trupul 
mamei. În timpul accidentului moarta rămăsese singură, cu 
capul pe jumătate întors, cu ochii deschişi, cu buzele 
crispate, <ăe parcă ar li privit cum se ciocneşte şi cum 
moare lumea aceea necunoscută. 

Flora porni mai departe, în fugă ocoli cotul pe care îl făcea 
drumul de la Doinville şi pe urmă se năpusti la stânga. 
Printre mărăcini. Cunoştea fiecare colţişor din ţinut şi va şti 
cum să se ferească de jandarmi dacă o vor pune în urmărire 
De aceea îşi curmă dintr-o dată goana; marse înainte, încet, 
spre o văgăună de deasupra tunelului. Ridică privirile şi 
văzu că soarele era la amiază. Când fu în văgăună, se 
întinse pe piatra tare şt rămase nemişcată, pe gânduri, cu 
mâinile înodate la ceafă. Abia atunei se produse un gol 
groaznic întrânsa; mădularele îi erau amorţite treptat de 
senzaţia morţii. Nu o chinuia remuş-earea că a ucis 
zadarnic atâta lume căci ar fi trebuit să o sforţare pentru a 
realiza grozăvia şi părerea de iu. Dar era acurn sigură că 
Jacques o văzuse cum a ţinut caii în loc; şi înţelesese din 
zguduirea lui eâ el avea wntru ea teama pe care o ai în faţa 


monştrilor. Niciodată n-o s-o uite. O să-şi pună capăt vieţii şi 
ea. Nu maia nici o nădejde; simţea şi mal puternic nevoia 
asia de când era aici. Numai oboseala, o sleire a întregii 
sale făpturi, o împiedica să se ridice pentru a căuta o armă 
şi a muri. Şi totuşi, dincolo de amorţeala care o cuprindea, 
stăruia încă drafostea de viaţă, nevoia de a fi fericită, ultima 
dorinţă de a fi fericită şi ea, acum, când lăsa celo lalţi doi 
norocul de a trăi împreună, nestingheriţi. De să nu aştepte 
venirea nopţii şi să nu alerge la Ozil rara o adora şi care ar 
fi ştiut s-o apere? Gândurile i se învălmăşiră şi adormi - 
somn adânc, fără vise. 

Când Flora s-a trezit era noapte deplină. Bâjbâi a-morţită, 
în juru-i, şi-şi aminti de toate simțind stânca pleşuvă pe care 
era culcată. Şi o străpunse ca un fulger necesitatea 
neînlăturabilă: trebuia să moară. 

Se ridică şi ieşi din scorbură. Ştia încotro să apuce. Privind 
stelele calculă că or fi aproape nouă ore. Când ajunse la 
linia ferată un tren trecu în plină viteză pe linie, la vale; se 
bucură; aşadar şina aceasta fusese curăţită pe când 
cealaltă era, de bună seamă, încă împiedicată. Porni înainte 
în tăcerea ținutului sălbatic. Nu se grăbea; nu mai era nici 
un tren înainte de expresul de Paris cară va trece abia la 
nouă şi douăzeci şi cinci; şi mergea înainte, de-a lungul 
şanţului, în bezna deasă, foarte liniştită de parcă ar fi făcut 
o plimbare obişnuită. Dar, înainte, da a ajunge la tunel, sări 
peste şanţ şi merse pe linie, hoinară, în întâmpinarea 
expresului. Se furişă pentru a nu fi văzută de paznic aşa 
cum făcea totdeauna când se ducea în vizită la Ozil. Merse 
în tunel, înainte, tot înainte. 

Dar Flora se miră căci i se părea că merge, aşa de ceasuri. 
Gât de depărtată e moartea pe care o dorea Picioarele îi 
erau trudite; va fi, dar, nevoită să se aşeze Jos ş s-o aştepte, 
culcată de-a curmezişul liniei? A-ceasta i se părea însă 
nedemn căci simţea nevoia de a merge până la capăt, de a 
muri dreaptă, dintr-un iustine,, de fecioară şi luptătoare. Şi 
se simţi pătrunsă de o nouă energie, de un nou avânt dea 


porni înainte, când zări departe, foarte departe, farul 
expresului. 

— Ca o steluţă sclipitoare şi unică pe fondul cerului de 
cerneală. Trenul nu ajunsese încă sub boltă, nici un zgomot 
mix îl vestea, ra decât lumina aceea străpungătoare şi vioaie 
ce te mărea treptat-treptat. Dreaptă ca o statuie, 
legănându-se picioarele-i dârze, fata înainta acum întins, 
fără să a-rge însă, ca în întâmpinarea unei prietene pe care 
ar fi „ut s-o scutească de o bucată de drum. Dar trenul in- 
rase în tunel; huruitul groaznic se apropia cutremurând 
pământul, în timp ce steaua' devenise un ochi enorm care 
creştea mereu ţâşnind ca dintr-o orbită de beznă. Atunci, 
sub stăpânirea unui simţământ nelămurit, îşi goli 
buzunarele fără să se oprească din marşu-i încăpățânat şi e- 
roic; aşeză la marginea liniei o batistă, câteva chei, nişte 
sfoară, două cuțite; ba îşi scoase tulpanul înodat după gât, 
îşi desfăcu şi bluza. Ochiul se schimbă într-un jar, într-un 
bot de cuptor ce răbufnea incendiu. Şi ea mergea înainte, 
se îndrepta spre cuptor, fascinată ca o insectă de noapte pe 
care o atrage lumina. Iar în momentul ciocnirii groaznice 
fata se înălţă şi mai mult ca şi cum scuturată printr-o ultimă 
răzvrătire de luptătoare, ar fi vrut să răpună colosul. Lovi 
cu capul farul care se stinse. 

Abia peste un ceas a fost ridicat cadavrul Florei. 

— Mecanicul văzuse foarte bine figura aceea pală 
mergând ţintă înspre locomotivă; iar când, deodată, 
felinarul -se stinse, când trenul rămase cufundat în beznă, 
el s-a înfiorat simțind vecinătatea morţii. La ieşirea din 
tunel se strădui să-l vestească, din mers, pe paznic, de 
accident. Dar nu putu să spună decât la Barentiri că cineva 
se a-runcase în faţa trenului: cu siguranţă că era o femeie; 
părul, amestecat cu bucăţi de craniu, rămăsese încă lipit de 
felinarul spart. lar când oamenii, trimişi în căutarea 
cadavrului, îl găsiră, fură cutremurat! Văzându-l aşa de alb 
- o albeaţă de marmoră. Zăcea pe linie, cu capul sfărâmat, 
eu mădularele nevătămate, pe jumătate goale, admirabilă 


în curăţenia şi vigoarea ei. Oamenii o înfăsu-rară tăcuţi. Au 
recunoscut-o. Îşi pusese, desigur, capăt vieţii, de teama 
răspunderii care apăsa asupra ei. 

La miezul nopţii cadavrul Florei se odihnea în căsuţă lângă 
cadavrul mamei. Fusese întinsă pe pământ o baitqa şi 
fusese aprinsă între amândouă o candelă. Fazia, cu capul 
tot înclinat, cu râsul groaznic al gurii, eripate, părea eă se 
uită la fata cu ochii mari, holbaţi, în timp ce, în toiul 
profundei linişti se auzea bocănitul încordat al lui Misard 
care se apucase iarăşi să scotocească. Şi, la intervale 
reglementare, trenurile treceau, se încrucişau pe cele două 
rânduri de linii, circulaţia fiind restabilită. Treceau 
avântate, cu atotputernicia lor mecanică, indiferent, 
necunoscând dramele şi crimele din preajma lor. Ce 
însemnau necunoscuţi căzuţi în drum, striviţi sub roţi? 
Morţii au fost luaţi, sângele a fost spălat, iar ele porneau din 
nou. Departe, într-acolo, spre viitor. 

„Y'tu 

XI 

Era în odaia cea mare de la Croix-de-Maufras, camera 
tapisată cu damasc roşu şi ale cărei ferestre înalte dădeau 
către linia ferată, aflată la câţiva metri. Dir pat - un pat 
vechi cu stâlpi sculptați - se vedeau tr când trenurile. De 
doi ani de zile nu se ridicase nici ur obiect, nu se schimbase 
nici o mobilă. 

În camera aceasta îl adusese Severina pe Jacques, rănit şi 
leşinat, pe când Henri Danvergne fu instalat îi tr-altă 
cameră, mai mică. Pentru dânsa îşi opri o odăiţă învecinată 
cu a lui Jacques. 

Îa două ore instalarea era terminată. Casa rămăsese 
aranjată şi se găsea în sertare până şi rufăria necesară. Un 
şorţ legat peste rochie o transforma pe Severina în 
infirmieră. Lui Roubaud îi dădu o telegramă prin care îi 
spunea în câteva cuvinte că ea va fi nevoită să întâr-zie 
câteva zile pentru a-5 îngriji pe răniții adăpostiţi în casa ei. 
Chiar de a doua zi doctorul îi spuse despre Jacques că în 


câteva zile el va putea fi pus pe picioare; era un adevărat 
miracol, după dezordinea internă ce se produsese, îi 
recomanda totuşi îngrijiri serioase şi linişti completă. 

Când bolnavul deschise ochii Severina, care-l 
supraveghea ca pe un copil, îl rugă să o asculte în toate. 
Fiind prea slab încă, el răspunse printr-un semn eu capul. 
Jac-ques era foarte lucid; Camera roşie în care la vârsta < 
şaisprezece ani şi jumătate, Severina cedase violențele! 
Preşedintelui Grandmorin. Era chiar patul în care dur mea 
acum, erau ferestrele prin eare se vedea trecmv” 

1, era casa pe care o văzuse de atâtea ori în treacăt dtfr 
goana locomotivei. Îşi reamintea de tristeţea pe care o 
încerca de fiecare dată când o vedea stând |Ktocul acosta 
ca o nenorocire a existenţei lui. 

Astăzi, când sta culcat în camera aceasta, părea a înţelege 
că va muri. 

Imediat ce fu în stare s-o înţeleagă, Severlna îi şopti 
ureche, în timp ce îi îndrepta plapuma: 

— Fii liniştit, ţi-am golit buzunarele, am luat ceali 

El o privi cu ochii larg deschişi, l'ăcând o sforţare 
memorie. 

— Ceasul. Da, ceasul. 

— S-ar fi putut să fii buzunărit şi le-am ascuns pe toate la 
mine. Nu te teme. 

Jacques îi mulţumi cu o strângere de mână. Întor-când 
capul, zări pe masă cuțitul găsit în buzunarul său. Era un 
cuţit ca toate celelalte şi nu avea de ce să fie ascuns. 

A doua zi Jacques se simţi mai bine şi începu să 
nădăjduiaseă iar că nu va muri. 

Avu o plăcere nespusă reeunoscându-l pe Cabuche, care 
n-o părăsise pe Severina un moment de când cu accidentul. 
Pietrarul era cuprins de o nevoie nebună de a se devota: îşi 
lăsa lucrul şi venea în fiecare zi să ajute la treburile mai 
grele ale gospodăriei, ca un câine credincios. După cum 
spunea el, Severina era o femeie de ispravă, cu toate că era 


micuță. Putea să facă ceva pentru dânsa care făcea atâta 
pentru alţii. 

Şi cei doi îndrăgostiţi se obişnuiseră eu el, se tu-tuiau. Se 
sărutau chiar în pre/. Onţa lui, în vreme ce Cabuche căuta 
să-şi subţieze pe cM putea trupul său marc, când străbătea 
odaia. 

Câteodată Jacques &e mira de lipsa îndelungată a 
Severinei. In prima zi ascultând de sfatul medicului, ea ii 
ascunsese prezenta lui Henri, ştiind că de necesară îi era 
ideea unei singurătăţi de&ăvâFŞite. /- Suntem singuri... Nu 
q aşa? 

— Da, drăguţul meu, singuri de tot... Dormi liNumai că 
dispărea mereu, îar de a doua zi auzi şoapte la parter. Apoi, 
în ziua următoare, era o veselie netăgăduită; râsete limpezi, 
două voci tinere, care nu ma pridideau. 

— Ge e? Ce s-a întâmplat?... Aşadar, nu suntem singuri? 

— Ei bine nu, drăguţul meu. Jos, chiar sub ca mera ta, e un 
rănit pe care am fost nevoită să-l aduo aici. 

— Henri, ştii, conductorul-şef 

— Henri... hm! 

— În dimineaţa asta i-au sosit surorile. Pe ele le auzi 
râzând - râd de toate nimicurile. Lui îi merge mai bine şi ele 
vor pleca probabil astă seară, din pricina ta tâlui lor, care 
are nevoie de îngrijire. Henri va mai rămâne două, trei zile 
până se va însănătoşi deplin... Închipuieşte-ţi că a sărit şi nu 
şi-a frânt nimic; numai că rămăsese ca idiot; dar acum a 
trecut şi asta. 

Jacques tăcu şi o privi atât de lung, încât ea adăugă: 

— Inţelegei, daca n-ar fi fost şi el, s-ar fi putui vorbi pe 
socoteala noastră... Pe când, dacă nu sunt sin gură cu tine, 
bărbatul meu n-are nimic de zis; am un pretext bun dea 
rămâne aici. Înţelegi? 

— Da, da, foarte bine. 

Şi până seara auzi râsul micelor Dauvergne, de care îşi 
amintea că îl mai auzise la Paris, venind din etajul de jos, în 
camera în care i se destăinuise Severina. A-poi se făcu 


tăcere; nu se mai auzea decât pasul uş< Severinei trecând 
de la el la celălalt rănit. Poarta de jo$] se închise, şi casa 
reintră într-o linişte desăvârşită. De două ori, i-a fost sete şi 
a bătut cu scaunul în pod> s-o cheme. Când ea reapăru era 
foarte zâmbitoare şi îi spuse că nu mai termină fiindcă 
trebuia să pună mereu comprese de apă rece pe capul lui 
Henri. 

A patra zi Jacques se putu aşeza într-un fotoliu, lângă 
fereastră, aplecându-se puţin, zărea grădina îngustă, 
împrejmuită de un zid scund, acoperit cu măcieşi. Şi îşi 
reaminti de noaptea când se urcase să se uite, peste zid; 
vedea locul destul de larg, de partea cealaltă a casei, ', 

par îprejmuit numai de un gard, gardul acela pe care îl 
şase lovindu-se de Flora, care sta pe pragul serei ruinate. 
Ah, noaptea aceea îngrozitoare I Flora, cu talia ei înaltă şi 
fină de luptătoare blondă, ochii arzători, aţintiţi în ai lui, îl 
stăpânea - şi amânai revenea din ce în ce mai puternică. La 
început nu deschisese gura să vorbească, despre: ident şi 
nimeni dimprejurul său nu vorbea. Dar, trep-fiecare 
amănunt se redeştepta în mintea lui, recon-ituia totul, nu se 
mai gândea decât la asta, astfel că acum, aşezat în faţa 
ferestrei, singura lui preocupare era să caute urmele 
catastrofei, şi pe actorii care au jucat rolurile principale. De 
ce n-o mai vedea pe ea la postul eî cu steagul în mână? 

'Nu îndrăznea să întrebe; i-ar fi mărit răul pe care îl 
provoca această casă populată parcă numai de spectre. M 
Totuşi, într-o dimineaţă, pe când Cabuche ajuta Se-verinei, 
se hotări să-l întrebe: 

— Ge-i cu Flora, o fi bolnavă? 

Pietrarul nu înţelesese un semn al Severinei şi crezu 
nimerit să vorbească: 

— Săraca Flora, a murit! 

Jacques începu să tremure şi ceru să i se spună to- „* 

[i povestiră sinuciderea fetei: cum s-a aruncat înaintea 
trenului, sub tunel. Înmormântarea mamei a fost umânată 
până seara, să poată fi îngropată împreună cu fata. 


Şi cum dormeau amândouă în micul cimitir din Doin viile, 
unde s-au întâlnit cu micuța Lui seta, care a-junsese acolo 
pătată de sânge şi noroi. Trei fiinţe umile, dintre acelea 
care se poticnesc şi cad în drum, ca măturate de vântul 
puternic al trenurilor fugare. 

— Moarte, Dumnezeule! Biata mătuşă Fazia şi Flora şi 
Luiseta! 

La numele acesteia din urmă, Cabuche, care ajuta 
Severinei să potrivească patul, ridică instinctiv ochii spre 
dânsa, rămânea serioasă; îl privi cu multă bunătate. 

EI fu mişcat, îi atinse fără de voie mâna, pe când potrivea 
pernele şi simţi că so îneacă. I-a răspuns lui Jacques care îl 
întrebase cu vocea sugrumată: 

— A fost învinuită că a pus la cale accidentul? 

— O, nu, nu... Numai că a fost din vina ei, bine înţeles. 

Povesti în fraze întretăiate ce ştia. El nu văzuse, nimic, căci 
era în casă când au luat caii avânt şi au tras, căruţa pe linie. 
De aceea el avea remuşcări; domnii de la justiţie i-au spus 
că un bun căruţaş nu-şi părăseşte nici un moment caii; dacă 
nu i-ar fi părăsit, catastrofa nu se întâmpla. Ancheta 
stabilise că era o simplă neglijenţă din partea Florei; şi cum 
ea s-a pedepsit singură, ancheta se oprise aici. Misard 
aruncase toată vina asupra moartei rare ora o încăpăţânată 
şi care nu-l asculta deloc. Dea! T'f Compania nu putu să 
constate decât perfecta lui corectitudine în dimineaţa aceea 
şi, până să se însoare din nou, îi îngădui să ia ca păzitoare 
de barieră pe o bă-trână din vecinătate, pe femeia Ducloux, 
o fostă servitoar de han care trăia din câştigurile necinstite 
de odinioară. Când Cabuche ieşi din odaie, Jacques o opri 
pe Se-verina cu privirea. Era foarte palid. 

— Tu ştii că Flora a tras caii pe linie ca să îm piedice 
trecerea trenului 7 

Severina se îngălbeni. 

Ce tot spui. Drăguţule! Ai călduri, trebuie să te culci. 

—, i*u, nu e aiureală. Mă au? I? Am văzut-o cum te văd. 
Ţinea can -si cârtita în loc, cu aratul ei puternic. 


— Doamne, Doamne! Mi-e frică. E oribil, n-o să mai pot 
dormi... 

— Drace, urmă el. E limpede, a încercat să ne nmoare pe 
amândoi odată cu mulţimea. De mult mă iubea şi era 
geloasă... Cu capul ei sucit a făcut atâtefl eiime dintr-o 
singură lovitură. A vărsat attta sânge. 

Ah, ticăloasa! 

Ochii-i se măreau, un tic nervos făcea să-i tremu re buzele; 
tăcu şi se priviră lung. Apoi, smuigându-sc din plasa 
viziunilor negre care i se perindau pe dinaintea a chilof, 
vorbi iar cu jumătate de glas: 

— A.şailar, e moartă, de aceea mă urmateşu*. 13t 

Eând mi-am venit în fire, mi se paie mereu ei e aici. Chiar 
în dimineaţa asta mi-am întors capul, crezând-o la eăpâtâiul 
meu... Ea e moartă şi noi trâim. Numai de nu s-ar răzbuna 
acum 1 

Severina se cutremură. 

— Taci odată! Ai să mă înebuneşti. 

Şi ieşi. Jacques o auzi alergând la celălalt rănit. 

Rămas singur, el se apucă din nou să privească spre căsuţa 
cantonierului, cu fântâna ci mare şi cu baraca de scânduri 
în care Misard părea că moţăie, îndeplinindu-şi slujba 
mecanic. Lucrurile acestea ii absorbeau ore întregi, ca o 
problemă pe care n-o putea rezolva şi do care de-indea 
salvarea lui. 

Nu se sătura să-l privească pe Misard, pe fiinţa a-a palidă 
şi lingavă, zguduit întotdeauna de o tuse, îndurătoare, pe 
Misard care şi-a otrăvit nevasta şi a s din fire pe fata aceea 
voinică, chinuită de patimă. 

De ani de zile n-a avut alt gând în cap, ziua şi noaptea, 
decât să sune din goarnă de câte ori i se semnaia sosirea 
unui tren, apoi, după plecarea trenului şi după ce linia era 
închisă, să apese un buton pentru a-l anunţa postului ce 
urmează şi să apese un altul pentru a declara linia liberă, 
postului dinainte: acestea erau semne cu desăvârşire 
mecanice, care i-au intrat în trup, în decursul vieţii lui 


tânguitoare. Analfabet, mărginit, nu citea niciodată, stătea 
aşa cu mâiniie bălăbănindu-i-se, cu ochii pierduţi în vag, în 
mijlocul aparatelor sale. Închis mai întotdeauna în baracă, 
nu avea alte plăceri doctt prânzul pe care şi-l prelungea 
cât mai mult. După aceea recădea în somnolenţă, cu 
creierul sterp, gata să a-doarmă în picioare. Noaptea, de 
teamă să nu amorţească de atâta şedere, se scula şi se 
plimbe cu picioarele moi, ca an om beat. Şi aşa se încinse 
lupta între el şi nevastă, pentru mia de franci pe care o s-o 
aibă după moartea bătrânei. Ideea aceasta îl va urmări 
desigur Juni de-a yindul după moartea nevestei, pe omul 
ăsta pustnic şi cu „lintea greoaie. 

Când suna din goarnă, când manevra semnalele, ve-ghiind 
ca un automat pentru viaţa altora, se gânctea la otravă; iar 
când aştepta cu braţele întinse de-a lungul trupului, tot la 
ea se gândea. Nimic alta, o va ucide, va căuta şi, în final, tot 
el va rămâne cu banii. 

Jacques era mirat că îl găseşte şi acum la fel. Lumea 
omora, deci, fără milă, iar viaţa rămânea aceeaşi După 
frigurile scotocirii, Misard îşi recapătă calmul. 

În fond tot nevastă-sa triumfase, căci el a răscolii toată 
casa fără de vreun folos. 

Avea mereu înaintea privirilor ochii mari ai moartei, 
zâmbetu-i îngrozitor de pe buzele care repetau: „Caută! 
Caută!” 

Şi el căuta fără o clipă de răgaz; se trudea să găsească 
locul în care era tăinuită comoara; cuprins de un fel de 
insomnie cerebrală, făcea totul sub imboldul ideii sale fixe. 
După ce sufla din goarnă, odată-pentru trenurile care 
plecau şi de două ori pentru cele care veneau, continua să 
caute. Şi bătrâna Ducloux, care păzea acum bariera, îşi da 
toate silinţele nădăjduind c-o să fie luată da nevastă. 

Îi da mii de îngrijiri şi se întrecea cu firea văzând că el nu 
doarme. 

Într-o noapte, Jacques, care începuse să se plimbe prin 
odaie, văzu, când se apropie de fereastră, un felinar purtat 


de colo până colo, la Misard: desigur că acesta căuta 
mereu. Dar în noaptea următoare, pe când convalescentul 
şedea din nou la pândă, îl văzu pe Cabuche stând sub 
fereastra camerei în care dormea Severina. Şi descoperirea 
aceasta în loc să-1 întărite, îl umplu de milă şi tristeţe: încă 
un nenorocit, animalul acesta mare, în” fipt acolo ca un 
câine nebun şi credincios. Într-adevăr Severina, atât de 
micuță şi nu tocmai frumoasă dacă o pri-eai de aproape, 
avea un farmec irezistibil, cu părul ei negru şi cu ochii de 
merişor, pentru a-i ademeni până şi pe sălbaticii, pe uriaşii 
mărginiţi, cărora le exalta simţurile într-atâta încât ei îşi 
petreceau nopţile sub fereastra ei ca nişte copilaşi. 

Îşi reamintea unele întâmplări: graba pietrarului de a o 
ajuta, privirile de servilism ce i le arunca. Du. Cu siguranţă, 
Cabuche o iubea, o dorea. Şi a doua zl. Su praveghindu-l, îl 
văzu cum ridică pe furiş un ac di 

Căzut din cocul ei, pe când ea fă<r'“a patul, şi-l ascunse în 
aumnul său mare. 

Jacques se gândi la zbuciumul lui, la tot ce sufe-ise dorind- 
o şi la tulburarea care îl cuprindea odată cu svenirea 
sănătăţii. 

Mai trecură două zile şi, spre sfârşitul săptămânii, răniții 
îşi puteau relua lucrul după cum prevăzuse me-ilicui. 

Într-o dimineaţă, pe când mecanicul era la fereastră, pe 
fochistul Pecqueux trecând pe o locomotivă nouă şi 
salutându-l cu mâna, ca şi când l-ar fi chemat. 

Dar el n-avea nici o grabă, o redeşteptare de patimă îl 
ţinea țintuit locului, un fel de aşteptare sfioasă a celor ce 
vor urma. În aceeaşi zi auzi în parter, din nou, râsete de 
copile şi o veselie ca pe pension în recreaţie şi recunoscu 
glasurile surorilor Dauvergne. 

Nu-i spuse nimic Severinei care, de altfel, nu avusese! 
vreme să stea cinci minute lângă el. 

Seara toată casa reintră într-o linişte ca de raor-mânt. Şi, 
când o prinse în odaia lui, o privi ţintă şi o întrebă: 

— Aşadar, au venit surorile să-l ia? 


*3 Ea răspunse scurt: 

— Da 

— Şi acum suntem singuri, cu desăvârşire singuri? 

— Da, singuri de tot. Mâine va trebui să ne des părţim, eu 
mă întorc la Havre S-a isprăvit cu şederea în pustiul acesta. 

El o privea mereu, surâzător şi întrucâtva încurcat. 
Deodată se hotări: 

— Îţi pare rău că a plecat, nu-i aşa? 

lar când ea tresări, vrând să protesteze, el o opri. 

— Te rog să nu crezi că-ţi caut ceartă. Vezi bine că nu sunt 
gelos. Într-o zi mi-ai spus că pot să te ucid dacă îmi vei fi 
necredincioasă, şi nu e aşa că n-am aerul unui iubit care 
vrea să-şi ucidă iubita? Într-adevăr, nu te mişcai de iângă el. 
Era cu neputinţă să te am lângă mine un minut. Voi spune şi 
eu ca bărbatul tău, că te vei cul ca într-o seară ou bărbatul 
acesta, numai pentru a mai schimba. 

Ea nu îl contrazise, ci repetai 

— Pentru a schimba, pentru a schimba. Apoi într-un elan 
de sinceritate: 

— Ei bine ascultă, e adevrat. Noi ne puter destăinui totul, 
sunt destule lucruri care ne leagă., luni de zile mă urmărea 
omul acesta. Ştia că sunt a ta şi-şi închipuia că n-ar pierde 
nimic dacă aş fi şi a lui. 

Iar când ne-am regăsit jos, mi-a repetat din nou că mă 
iubeşte la nebunie, atât de pătruns de recunoştinţă pen tru 
îngrijirile ce i le-am dat, cu atâta dragoste, încât am vrut un 
moment să-l iubesc: şi eu, să schimb, să încep să gust ceva 
mai bun, mai dulce. Poate fără plăcere, dar care m-ar fi 
liniştit. 

Ea se întrerupse şi şovăi înainte de a urma. 

— Căci drumul dinaintea noastră e închis, nu vom merge 
mai departe. Visul nostru de plecare, nădejdea aceea de a fi 
bogaţi şi fericiţi acolo, în America, toată această fericire 
care stătea în puterea ta, acum e impo sibilă, fiindcă tu n-ai 
putut... O, nu te dojenesc: poat<- eă-i mai bine aşa; dar 


vreau să te fac să înţelegi, că de tine nu mai am nimic de 
aşteptat: mâinp va fi ca ieri; aceleaşi necazuri, aceleaşi griji. 

Jacques o lăsă să vorbească, n-o întrebă nimic; dar văxând- 
o că tace: 

— Şi de aceea te-ai culcat cu celălalt? 

Severina făcu câţiva paşi prin cameră, apoi stl în toarse 
către el şi ridică din umeri. 

— Nu, nu m-am culcat cu el. le rog să mă crezi, fiindcă nu 
mai avem de ce să ne minţim unul pe altul. 

Nu. N-am putut să fac aşa ceva, după cum n-ai putut “â 
faci nici tu afacerea cealaltă. Eşti mirat că o femeie mi s-a 
putut da unui bărbat, când mintea o împiedica? De obicei 
nu prea stăm mult pe gânduri când era vorU fiu drăguță cu 
bărbatul meu sau cu tine: ei bine, de data asta n-am putut. 
Mi-a sărutat numai jnâinile, nici măcar buzele, ţi-c jur. Mă 
aşteaptă la Paris, mai târziu; îl ve doarn atât de nenorocit 
că n-am vrut să-i răpesc oţ'1l ranţă 

Avea dreptate. Jacques d credea, vedea bine că mi minte. 

Şi fu cuprins din nou de teamă, dorinţa tulbur; i îtnce în ce 
mai mult, la gwidul că era singur cu? S în chiş aici, departe 
de lume. Vroia să scape do oa 

— Dar celălalt, mai c încă unul. Cabucrk1 

Severi na tresări din nou. 

— Ai băgat şi tu de seamă? Da, c adevărat, mai e şi acesta. 
Mă întreb ce au toţi aceştia cu mine? Asta nu mi-a spus 
niciodată nimic. Dar îl văd că-şi frânge braţele când ne 
sărutăm Mă aude tutuindu-te şi plânge prin colţuri. Şi apoi 
îmi fură toate cele, mănuşi, batiste, pe care le duce în 
vizuina lui ca pe nişte moaşte. Dnar n-o să-ţi închipui că aş fi 
în stare să mă dau acestui sal batic. E prea uriaş, mi-ar fi 
frici de el. De altfel nu-mi cere nimic. Nu, nu, animalele 
astea mari, când sunt sfioase, mor de iubire fără să ceară 
ceva. Ai putea să mă laşi o lună în paza lui, te asigur că nu 
mă va atinge cum n-a atins-o pe Luiseta, de asta pot 
garanta 


La amintirea aceasta privirile lor se înfilniră şi se făcu 
tăcere Trecutul le reamintea întâlnirea la judecâ-torui de 
instrucţie, la Rouen, apoi prima lor călătorie la Paris şi 
dragostea lor la Havre şi tot ce a urmat, bine şi rău. Era 
atât de aDre,; ->nr” *r> *) ffwft acesta ti simţea ros i>ira 
ţia ca Idă 

— Nu, nu, cu atât mai puţin cu asta deeit cu celă lalt. Cu 
nimeni, mă auzi, fiindcă n-aş putea. Vrei să ştii de ce? O 
simt în cazul ăsta şi sunt sigură că nu mă înşel - fiindcă tu ai 
pus stăpânire pe toată fiinţa mea. 

Găsesc alt cuvânt, mai nimerit: dA. Ai pus siăpânire im -<: 
pune pe un lucru pe care îl muţi de coli ina k> pe cartiîliei 
cu tânt înaintea ta n-am fost b n. -ii. Sunta ta şi voi rămâne 
a ta, chiar dacă n-ai dori tiei tu nici eu... N-aş putea să 
lămuresc asta. De cci-slţi mi-e frică, mi-e sila: pe când lu ni 
făcut 'lin asta.1 ievătală plăcere, o feru-iie dumnezeiasca. 
Nu te iu-decât pe tine, nu le pot iubi deoâl pe tine ' întinse 
braţele să-l atragi spre dânsa, “ă-i puie ca-umărul <'i. Să-şi 
unească RUfa eu a lui. Dar el îi [. Se mâinile, e striiipea 
pierdut, ingro/iT. Căci simţea n se redeşteaotă în ei vechea 
obsesie Urechile-i “u-” simţea loviturile -ltciocan sie crizei 
dv odinioară. Eâtova timp n-o putea iubi ziua gqau la lumina 
vreu-iei luminări, de teamă să nu înelnme. Jscâ vă/. Înd-o. 
lar 

Lângă ei era o lampă care le lumina chipurile, şi dacă 
tremura devenind furios, era probabil pentru că-i zărea 
rotunjimea albă a gâtului prin rochia de casă întredeschisă. 

Rugătoare şi înfierbântată, Severina urma: 

— Existenţa noastră poate fi încurcată, prea puţin îmi 
pasă. Chiar dacă n-aş mai auzi de tine, dacă vechile 
neplăceri ar reîncepe, h-am altceva de făcut de-cât să-mi 
târăsc viaţa şi să sufăr cu tine. Ne vom întoarce la Havre fie 
ce-o fi, numai să te am lângă mine... Sunt trei nopţi de când 
nu dorm, chinuită. În camera mea de alături, de dorinţa de 
a veni lângă tine. Îmi păreai atât de trist, erai atât de bolnav 
că nu îndrăzneam. Dar, te rog, lasă-mă să rămân cu tine în 


seara asta. Ai să vezi ce frumos o să fie, am să mă fac mică 
de tot ca să nu te supăr. Şi apoi gândeşte-te că e ultima 
noapte... In casa asta suntem la capătul pământului. 
Ascultă, nici o respiraţie, nici un suflet. Nimeni nu poate 
veni, suntem singuri, atât de singuri, că nimeni n-ar şti dacă 
o să murim unul în braţele celuilalt. 

În furia dorinţei de a o avea, exaltat de mingâieri-le ei, 
Jacques, neavând arme, îşi răsucea degetele ca pentru a o 
sugruma: ea cedă obiceiului ce-l avea şi stinse lampa. Apoi 
se culcară, fu una dintre cele mai arzătoare nopţi de 
dragoste, cea mai bună, singura în care se simţiră uniţi. 
Dispărând unul într-altul. Zdrobiţi de atâta fericire, aproape 
ne mai simţindu-şi trupurile, ei nu ador-miră, ci rămaseră 
uniţi într-o îmbrăţişare. Şi întocmai ca în noaptea 
destăinuirilor, la Paris, în odaia mamei Victoria, el o asculta 
tăcut pe când ea-i şoptea la „fprhr> cuvinte fără sfârşit 

Poate că în seara aceasta a simţit moartea plutind 
deasupra capului ei. Până atunci surâdea inconştientă în 
braţele iubitului, când el o ameninţa cu moartea, dar a-eum 
simţise fiorul rece şi o teamă inexplicabilă o făcea să se 
lipsească tot mai mult de pieptul lui bărbătesc pentru a o 
ocroti. Respirația uşoară era ca un dar al întregii sale fiinţe. 

— Ah, drăguţul meu, dacă ai fi putut, ce fericiţi am fi fost 
acolo! Nu, nu-ţi mai cer să faci ceea ce iw., /U, dar regret 
atâta visul nostru! Adineauri mi-a fost frică. Nu ştiu, mi se 
pare că mă ameninţa ceva, 

Copilărie desigur: mă întorc mereu, ca şi când în spatele 
meu ar fi cineva care stă gata să mă lovească... Şi nu te am 
decât pe tine, scumpul meu, ca să mă aperi. Toată bucuria 
mea depinde de tine, Iu eşti acuma singurul meu scop în 
viaţă. 

El o strânse mai tare, fără să răspundă nimic, pu-nând în 
strângerea aceasta tot ce nu putea spune: emoția, dorinţa 
lui de a-i fi sincer, dragostea puternică pe care nu încetase 
să i-o inspire. Şi vroise s-o omoare chiar în seara aceasta, 


căci dacă ea '>'i -at fi întors să stingă lumina, ar fi 
sugrumat-o.... 

— Igjuranţă. Nu se va lecui niciodată, crizele-i reveneau, 
fără nici un motiv şi fără să-şi poată lămuri cauza lor. De ce 
„ "mai în seara aceasta, când o regăsea credincioasă şi 
pătimaşe? Să fie oare pentru că o iubea până la dorinţa de 
a o distruge, în egoismul feroce al mascului? S-0 aibă 
moartă ca pământul 7 

Spune-mi, dragule, de ce să-mi fie frică, cu->şti tu ceva 
care m-ar putea ameninţa? 

— Nu, nu, fii liniştită, nu te ameninţă nimic. 

— Câteodată tremur, din tot trupul. E în spatele eu o 
primejdie -pe care n-o văd, dar o simt mereu. 

De ce să-mi fie frică? 

Nu, nu !!' fi” teamă, te iubesc şi nu voi lăsa pe nimeni să-ţi 
facă vieun rău... Uite, cât de bine E. Să fii unulv într-altul! 
Târmă o tăcere delicioasă. 

— Ah. Scumpul meu, urmă ea pe şoptite, noapte pă 
noapte, toate la fel cu asta, fără Mirşit, unde vom fi aşa, 
făcând numai unul. Vom vinde casa asta şi vom pleca în 
America la prietenul tău care te aşteaptă mere-o. Toată ziua 
mă voi ocupa să aranjez viaţa noastră acolo noaptea vom 
face ca şi acum. Voi fi a ta şi vom rmi unul în braţele 
celuilalt. Dar tu nu poţi, ştiu. 

Că îţi vorbesc nu e pentru a te necăii, dar fiindcă îmi e să 
vorbesc aşa, fără să vreau. 

O hotărâre bruscă pătrunse în mintea lui Jacques: 

1 omoare pe Roubaud ca să n-o omoare pe ea. De data 
asta ca şi în alte daţi se crezu stăpân pe voinţa şa. 

— N-am putut să fac până acum, dar o să pot de i încolo. 
Nu ţi-am făgăduit? Îi şopti el. 

Ea se spuse fără convingere. 

— Nu, nu-mi făgădui, te rog. Suntem boltm'î atunci când 
îţi lipseşte curajul. Şi apoi o îngrozitor, nu tre buie, nu! 

— Ba da, ştii bine că trebuie şi tocmai de aceea voi avea 
puterea. Vroiam să-ţi vorbesc şi vom vorbi acum pentru că 


suntem singuri şi liniştiţi. 

Ea începu să se şi resemneze, oftând şi cu bătăile inimii 
atât de puternice, încât le simţea aproape de inima lui 

— O, Doamne, atâta vreme cât asta nu trebuia să se 
întâmple o doream din tot sufletul. Dar acum când lu crul 
începe să devină serios, nu mai vreau să trăiesc. 

Şi amândoi tăcură sub greutatea acestei hotărâri. În jurul 
lor simțeau pustiiri ținutului acela fioros. Le era _ peste 
măsură de cald: cu mădularele molatece, înlănţuite, se 
pierdeau unul într-altul. 

Apoi el începu s-o sărute pe gât, sub bărbie, iar ea începu 
să şoptească: 

— Ar trebui să vie aici. Da, aş putea să-! Chem printr-un 
pretext oarecare. Nu ştiu care. Vom „vedea mat târziu. 
Atunci, nu e aşa? Ai să-l pmdeşti ascuns şi lucrurile vor 
merge de la sine, eăci suntem siguri că nu vom fi deranjaţi 
de nimeni aici. 

Supus, pjimbându-şi buzele de hbărbie la gâU el se 
mărgini să răspundă ! 

— Du. Da 

Dar ea, foarte pricepuţi, cântărea fiecare amănunt şi pe 
măsură CP olanul se dezvolta în mintea ei, îl şi -discuta 

— Numai că am h prea prăjii, dacă nu am lua mâstifi de 
pază, scumpa mea. Aş prefera să rămânem în şi tuaţia în 
eare suntem. Decât să fim arestaţi chiar & -doua 

'i. Eu aro citit uşa ceva, nu-mi mai aduc aroini*1 turie, într- 
un roman mi se pare: ar fi mai bine să facew “ă m ereadi că 
*! vorba d* o sinucidere. E atât de eiodufc şi î>tnneeat de la 
o vreiw tecoaer că teptul n, Vi mira p> n+meni. A venit aiei 
pentru a se sinucide. Oe* treh'He să potrivim luerurâte în 
aşa fel ea kWa sw*”: kler'i să fie cu putinţă... 

— Fără îndoială. 

Ea căuta ceva; oarecum sugrumată, căci <*1 tt prin- 
grumazul şi-o sărută cu patimă. 

— Ce spui? Ceva care să ascundă orice urmă. ljupă 

? Ea îî vom aşeza amândoi pe linia ferată. Înţelegi...? 


Vom pune gâtul pe o şină, astfel ca primul tren care fa 
trece să-l decapiteze. Vor putea să caute apoi mult şi bine, 
nu vor găsi nici gaură, nimic!... Ce spui, e bine 

— Da, e foarte bine. 

Amândoi se înfierbântau, ea era veselă şi aproape fe-cită 
că el are imaginaţie. La o dezmierdare a lui, fu aprinsă de 
înfiorare. 

— Nu, lasă-mă, aşteaptă puţin. Căci, dragule, mă idesc că 
nu merge astfel. Dacă rămâi aici, sinuciderea părea 
curioasă. Trebuie să pleci. Auzi? Mâine vei ple-în aşa fel ca 
să fii văzut de Cabuehe, de Misard, iar plecarea ta să fie 
dovedită. Vei lua trenul spre Baren-i, apoi te vei cobori la 
Rouen; iar când se va lăsa noap-vei reveni, îţi voi da drumul 
pe din dos. Nu sunt de-cât patru leghe şi vei putea fi înapoi 
în mai puţin de trei ceasuri. De data aceasta totul e aranjat. 
Dacă vrei tu, făcui. 

— Da, vreau, s-a făcut. 

Acum se gândea şi el fără s-o mai sărute, nemişcat. Nnă o 
tăcere, pe când rămaseră aşa unul în braţele celuilalt. Apoi, 
încet, încet, senzaţia trupurilor reveni şi se îăbuşeau în 
îmbrăţişări, când ea se opri deodată. 

— Dar pretextul pentru a-l face să vie? N-o să iată lua 
trenul în orice caz decât după opt când iese de serviciu şi va 
fi aici la zece - asta e şi mai bine... la stai! Cumpărătorul 
casei de care mi-a vorbit Misard şi care trebuie să vie s-o 
vadă poimâinc dimineaţă ti voi telegrafia bărbatului meu 
mâine dimineaţă că prezenţa lui aici e necesară. Va fi aici 
mâine seară. Tu vei j>le-ca după amiază şi vei fi înapoi 
înainte de venirea lui. Va fi noapte, nu e lună, aşa că nu vom 
fi supăraţi de nimic... Totul se potriveşte de minune. 

— Da, de minune. 

Şi de data aceasta. Înnebuniţi de entuziasm, se m-dnâ 
adormiră în sfârşit, în pirtere* tăcerii, ţinându-se încă 
îmbrăţişaţi, zorii zilei începeau să se arate. El dormi până la 
zece, un somn greu fără vise, şi când sa deşteptă, era ferm 
hotărât, ea se sculase şi se îmbrăca în odaia cealaltă, (c) 


ploaie de soare pătrunse prin fereastră, incendiind 
perdelele roşii de pe pereţi, tot acel roşu care umplea 
odaia; pe când casa fu zguduită de trecerea unui tren. 
Orbit, el privi soarele şi tot roşul acela din eameră şi-şi 
reaminti ceva 5 era hotărât, în noaptea viitoare eând 
soarele va apune, el va ucide. Lucrurile se petre-cură în 
ziua aceea după dorinţa Severinei şi a lui Jacques. Ea rugă 
pe Misard să ducă la Doinville telegrama adresată 
bărbatului său şi pe la trei, în prezenţa lui Ga-buche, 
Jacques îşi făcu pregătirile de plecare. Iar pe când se ducea 
la Barentin să ia trenul pietrarul îl urmă fericit că găseşte în 
apropierea iubitului ceva din femeia pe care o dorea. 

La Rouen, unde ajunse la cinci fără douăzeci, Jacques 
trase la un han pe care îl ţinea una din compatrioatele sale. 
A doua zi dimineaţa spuse că se duce să-şi vadă prietenii 
înainte de a se întoarce la Paris pentru a-şi relua serviciul. 
Dar se simţea foarte obosit şi se retrase de pe la şase să se 
culce în camera lui de la parter, cu o fereastră ee da într-o 
străduţă pustie. După zece minut* era în drum spre Croix- 
de-Maufras, după ce închisese bineînţeles fereastra pe 
unde ieşise în aşa fel ca să se poată întoarce tot pe acolo. 

La nouă şi un sfert Jacques se afla în faţa casei pustii 
înfiptă la marginea drumului de fier. Noaptea era foarte 
întunecoasă şi nici o lumina nu pătrundea prin obloanele 
închise. Şi simţi în suflet acea tristeţe prevestitoare de 
nenorociri pe care nu le poţi ocoli. Aruncă aşa cum fuseseră 
înţeleşi trei pietricele în geam, apoi trecu în dosul casei 
unde o uşă se deschise încet. După ce o închise în urrria lui, 
urcă scara pipăind pe lângă zid. Dar când ajunse în camera 
scăldată în lumină şi văzu patul desfăcut, hainele Severinei 
aruncate prin odaie, şi când o văzu pe ea dezbrăcăcată, cu 
părul despletit răspândit în ju-rti gâtului, rămase uimit 
locului. 

— Cum, te-ai culcat? 

— Desigur, e mai bine aşa... O idee care mi-a cut prin caP 
Înţelegi, când îl voi auzi bâţmd'ş) voi teşi să-1 deschid uşa, 


nu va bănui nimie. Am să-i spiM că ara fost apucată de 
dureri de cap. Asta îmi va îmgădui spun că n-am părăsit 
deloc odaia, mâme când îl vor găsi pe linie. 

Dar Jacques tremura, pierdut. 

— Nu, nu, îmbracă-te. Trebuie să fii în picioare, nu poţi sta 
aşa. 

Ea zâmbi mirată. 

— De ce, dragul meu? Nu te îngriji, nu mi-e frig deloc. 
Uite, vezi dacă nu ard! 

Ou un gest drăgătos se agăţă de gâtul lui, cu bra-ţele-i 
goale, descoperindu-şi gâtul minunat. Şi fiindcă el din ce în 
ce mai enervat, ea se prefăcu supusă. 

— Nu te supăra, am să mă înfund în pat. Să nucţi lai fie 
teamă că răcesc. 

Şi câad fu învelită cu cearşaful până la bărbie, el se mai 
linişti. Severina îi povesti calmă cum şi-a aranjat totul în 
minte. 

— De îndată ce o să aud bătând în uşe mă. Voi du ce să-i 
deschid. Întâi mă gmdeam să-l las să vie până aici unde-] 
vei aştepta tu, dar am socotit ca va fi greu să-l transportăm 
şi apoi aici e parchet, pe când jos e ciment şi se spală mai 
degrabă, dacă va fi pătat. Dezbrăcândumă mi-am adus 
aminte de un roman în care am citit că om s-a dezbrăcat în 
pielea goală pentru a-l ucide pe 

? Lâlalt. Înţelegei, aşa înlături orice urmă. Ce zici. Dacă 

— Am dezbrăca şi noi? 

EI o privi speriat. Dar ea avea aceeaşi figură dulaceiaşi 
ochi de copil preocupat numai de bunul mers lucrurilor. 
Toate acestea se petreceau în capul ei. Jac-ies fu pătruns 
până la oase de dezgust. 

— Nu, nu!... Ca sălbaticii. De ce să nu-i mâneam 

; >i inima? Se vede că-l urăşti grozav. 

Chipul Severinei se întunecă deodată. Întrebarea aceasta 
o arunca din vârtejul pregătirilor de bună gos podină, în 
acţiunea dezgustătoare a crimei. Ochii i se um plură de 
lacrimi. 


— Am suferit prea mult de eâteva luni încoace, nu-l mai 
pot iubi. Mi-am zis de o sută de ori: mai bine să se întâmple 
orice decât să mai stau cu omul ăsta o săptămână. Ai 
dreptate, e îngrozitor să ajungem aici. Tre buie numai să 
doreşti fericirea cum o dorim noi. In sfârşit, vom scobori 
fără lumină. Vei sta în dosul uşii şi când voi intra cu el, vei 
face ce vei vrea. Eu, dacă mă ames tec, e ca să te ajut, ca tu 
să nu te simţi îngrijorat că eşti singur. 

El se oprise lângă masă văzând cuțitul, arma care mai 
slujise şi soţului şi pe care femeia o pusese acolo, la i-veală 
pentru a fi lovit la rândul său şi el. 

— Nu-i aşa, dragul meu, că nu te îndemn eu? Mai este 
vreme; du-te dacă nu poți. 

Dar. Cu o pornire violentă, el se încăpăţână. 

— Ce, crezi că sunt laş? De data asta s-a ispră viţ, am 
jurat. 

În momentul acela casa fu zguduită de huruitul u-nui tren 
care trecea ca fulgerul. 

— Asta e trenul lui. S-a dat jos la Barentin şi va fi aici peste 
o jumătate de ceas. 

Şi nici Jacques, nici Severina nu-şi mai vorbiră. 

Severina, în patul în care s-a iubit în orele arzătoare şi 
negre ale nopţii trecute, nu se mişca. Sta cu capul pe pernă 
urmărindu-l din ochi. 

Mai trecu un tren, un tren de marfă, nesfârşit da lung. Şi 
rezemată în cot ea aştepta ea zguduitura aceasta de uragan 
să se piardă departe, în adâncul câmpiei adormite. 

— Mai e un sfert de oră, spuse Jacques cu glas tare. A 
trecut de pădurea din Becqurt şi e la jumătatea drumului. 
Oh, lung maie.. 

Dar când se întoarse şi porni spre fereastră o găsi pe 
Severina în cămaşă, lângă pat, în picioare. 

— Dacă am cobori cu lampa? Întrebă ea. Am mai vedea 
locul, te-ai aşeza la pândă, ţi-a. Ş arăta cum o să des chii 
uşa şi ce mişcare am de fâeut. 

El tremură, şovăia. 


— Nu, lampa nu! 

| 

— Fii pe pare. Pp urma o ascundem. I! Nmw* să 

7-locul acum. 

— Nu, nu, du-te la loc! 

Ea nu se supunea; dimpotrivă venea spre el cu ibetul 
neînfrânt şi despotic al femeii care se ştie atot-îternâcă prin 
patimă. Când ea o să-l cuprindă în braţe, o să cedeze şi-o 
să facă tot ce ea va vrea. 

— Haida-de, dragul eu, ce ai? S-ar zice căe fri că de mine. 
Abâa mă apropii şi tu parcă mă ocoleşti. Dacă ai şti acum ce 
nevoie am să mă reazăm de tine, să simt că eşti aici, că noi 
suntem înţeleşi pentru totdeauna, pen tru totdeauna, auzi 
tu! 

Ea îl împinsese lingă masă şi el nu mai putea să fugă; o 
privea în lumina vie a lămpii. Niciodată nu o văzuse astfel, 
cu cămaşa deschisă, pieptănată cu păru) sus îneât îi era 
gâtul gol, îi erau sânii goi. Se înnăbuşea. Îşi aduse aminte 
că cuțitul era acolo pe masă, dinapoia sa; îl simţea, nu avea 
decât să întindă mâna. 

Cu o sforţare el mai izbuti să îngâne: 

— Te rog hai, culeă-te! 

Dar ea nu se înşela: pofta îl făcea pe el să dârdâie. 

— Sărută-mă, dragul meu, cât mai avem un minut încă... 
Ştii că el o să fie aici. Dacă va fi mers repede o să fk> dintr- 
un moment într-altul; poate să bată., Ia” pentru că nu vrei 
să coborâm, ţine minte atunci: eu, o să deschid; tu vei fi 
după uşă; să nu aştepţi: trădată, oh, îndată, să isprăvim. Ie 
iubesc atâta şi vom fi aşa de fe riciţi! Îmbrăţişează-mă, tare 
tare, îmbrăţişoază-mă ca şi um m-ai răpune, ca să nu mai 
rămână nimic clin mine în afară de tine! 

9 Jacques, fără să se întoarcă, bâjbâia cu mâna dreaptă ia 
spate; iuase cuțitul. Şi rămăsp o cKpi. A”ttel. Eu pumnul 
încleştat pe prăsele. 

— Îmbrăţişează-mă, îmbrăţişfrazâ-mă... 


Ea îşi răsturna chipul supus, cu o patimă rugătoare, Îşi 
descoperea gâtul gol. Iar ei, văzând carnea albă ridică 
braţul înarmat cu cuțitul. Dar ea zărise sclipirea lame*, se 
aruncă în lături, buimacă tje graa-ză şi de teamă. 

— Jacques, Jacques... Doamne, de ce, de ce? 

Gu dinţii încleştaţi el nu scotea o vorbă, o urmărea. 

O luptă scurtă o aduse pe femeie în apropiere de pat. 

Se da înapoi, rătăcită, fără să se apere, cu cămaşa smulsă. 

— De ce, ' doamne, de ce? 

Iar e] dobori braţul şi arma pironi în gâtlej întrebarea 
femeii. Lovind, el răsucise cuțitul din îndemnul groaznic al 
mânii; aceeaşi lovitură ca pentru prezidentul Grandmorin, 
în acelaşi loc, cu aceeaşi îndârjire. A strigat ea? Jacques nu 
ştiu nici când. 

În clipa aceea trecea expresul de Paris cu atâta violenţă şi 
aşa de repede îneât podeaua se cutremură; iar ea murise 
ca trăsnită în toiul vijeliei. 

Cabuche, în noaptea aceea ca şi alte nopţi, sărise gardul şi 
dădea târcoale pe sub fereastra Severinei. Ştia că Roubaud 
e aşteptat şi nu-l mira lumina care se strecura prin 
crăpătura unui oblon. 

Dar omul care dăduse buzna afară, goana de fiară a 
acestuia pe câmp, departe, îl pironiră în loc, mirat. Şi 
pietrarul nu mai avea vreme să se ia după fugar; rămăsese 
înspăimântat, plin de grijă şi şovăială, în faţa uşii căscate. 
Ce se întâmplase oace? Să intre? 

În sfârşit, Cabuche se hotări, porni pe dibuite. În faţa uşii 
de la cameră, lăsată şi ea deschisă, se opri iar. 

1 se păru că vede lângă pat un teanc de fuste. Fără în 
doială, Severina era dezbrăcată. O strigă în şoaptă, cu prins 
de tulburare, cu vinele zvâcnindu-i. Zări pe urmă sângele, 
pricepu şi se năpusti cu un răcnet care ieşea din inima lui 
sfâşiată. Doamne, ea era omorâtă, aruncată acolo în 
goliciunea-i jalnică I se păru că ea mai geme încă şi îl 
cuprinse o aşa deznădejde, o aşa de dureroasă ruşine 
văzând-o complet goală. Îneât o apucă frăţeşte în braţe, o 


ridică şi o aşeză pe patul cu al cărui cearşaf o înveli. Dar în 
strângerea aceea, unica îmbrăţişare a lor, el îşi um pluse cu 
sângele ei mâinile, pieptul. Curgea sângele de pa el. Şi în 
momentul acela văzu că Roubaud şi Misard erau în faţa lui. 
Intraseră şi ei găsind uşile date în lături. Băr batul sosea cu 
întârziere deoarece stătuse de vorbă cantonierul care 1-a 
însoţit apoi urmân'du-şi convorbi Se uitau amândoi năuciţi 
la Gabuehe ale cărui iruini eran înroşite, ca de casap. 

— Aceeaşi lovitură ca pentru prezident, spuse Misard 
după ce se uită la rană. 

Roubaud dădu din cap, fără a răspunde, fără a-şi putea lua 
ochii de la Severina, de la masca pe care era întipărită 
groaza, la chipul cu păr negru, ridicat pe frunte, cu ochii 
albaştri, holbaţi poşte măsură, care întrebaţii de ce? 

XII 

Peste trei luni, într-o noapte calmă de iunâe, Jae-ques 
conducea expresul de Havre, plecat din Paris la şase şi 
treizeci. Noua-i locomotivă, cu nr. 608 pe care <S deflorase 
el, după cum îi plăcea să spună şi pe care începea s-o 
cunoască, era îndărătnică şi năzdrăvană ca a-cele iepe 
ţinere care trebuiesc îmblânzite prin uzură înainte de a se 
resemna la ham. De multe ori 0 înjura şt regreta Lisona, 
stând în continuu cu mina pe manivela. Dar în noaptea 
aceea cerul era aşa de calm îneât el sa simţea pornit spre 
îngăduinţă şi o lăsă întrucâtva în voâa - fericit el însuşi că 
poate respira din adâncul plămâni-lor. Nici când nu se 
simţise mai bine, mai fără de mustrări, uşurat, pătruns de o 
mare tihnă. 

EI care nu vorbea niciodată la drum glumi cu Pec-care-i 
fusese lăsat ea fochist. 

Hei, ce e? Faci nişte ochi de parcă ai fi băut apă. 

Într-adevăr, Pecqueux părea, ca niciodată, foarte posac. 
Răspunse îmbufnat: 

— Trebuie să deschizi ochii dacă vrei să vezi bine, Jacques 
îl privi cu bănuială, ca omul a cărui conştiinţă nu e curată. 
Săptăinâna trecută se lăsase prins în 


Braţe de amanta camaradului său, de acea teribilă File 
menă care de multă vreme se freca pe lângă el ca o biată 
pisică îndrăgostită. Şi nu a fost la el decât o clipă de 
curiozitate senzuală; cedă mai mult dorinţei* de a face o 
experienţă: era lecuit pe deplin acum când îşi potolise 
groaznica sete? O s-o poată avea pe aceasta fără săi 
împlânte un cuţit în gâtlej? O avusese în două rânduri şi 
nimic, nici o stânjenire, nici un fior. Bucuria-i nespusă, aeru- 
i tihnit, bine dispus, veneau desigur, fără să-şi dea seama, 
de la constatarea că nu mai era decât un om ca toţi 
oamenii. 

Pecqueux deschise cuptorul ca să arunce cărbuni; îl opri 
însă. 

— Nu, nu, n-o îmbuiba prea mult că merge bine. 

Fochistul mormăi: 

— Ba pe dracu... O secătură, o scârnăvie... Şi când mă 
gândesc la ailaltă care era aşa de cuminte!... Asta nu merită 
nici un picior în. 

Ca să nu se supere, Jacques tăcu. Îşi dădea, însă seama că 
vechea gospodărie în trei se dusese odată cu moartea 
Lisonei. Acum se certau pentru un fleac, pentru o piuliţă 
prea strânsă, pentru o lopată de cărbuni. Şi-şi făgăduia să 
fie prudent cu Filomena căci nu vroia să a-ijungă la un 
război pe faţă, între el şi fochist, pe platforma asta 
mişcătoare şi îngustă care-i ţinea. Câtă vreme Pecqueux, 
din recunoştinţa că nu e îmboldit, că poate să facă mici 
afaceri, era câinele lui supus şi devotat până la a se lua de 
gât cu lumea, trăiseră ca fraţii, liniştiţi în vârtejul 
pericolului zilnic, neavând nevoie de cuvinte pentru a se 
înţelege. Dar acum, hărţuindu-se în continuu, traiul între ei 
devenea un iad. De altminteri săptămâna trecută Compania 
fusese nevoită să despartă pe mecanicul şi pe fochistul de la 
expresul de Oherbourg, deoarece, burzuliţi din cauza unei 
femei, cel dintâi îl persecuta pe al doilea care mi-i mai da 
ascultare: se luau la trântă, în toată regula, pe drum, uitând 
cu totul de călătorii rostogoliţi cu toată viteza în urma lor. 


Pecqueux mai deschise cuptorul de două ori şi Rvârli 
cărbunii înir-adins pentru a căuta pricină; dai Jacques se 
prefăcu că nu bagă în seamă. Era aşa de plăS26 cută 
adiere* vintuâul în noaptea calmă de iulie! Tm tmsprezeca 
şi cinci, eând expresul ajunse la Havre, cal doi oameni 
curăţiră locomotiva cu bună învoială, ca alti-dată. 

Dar când ieşiră din depou pentru a merge să am culce în 
str. Francois-Mazeline o voce îi strigă i 

Hei, vă este de grabă? Poftiţi încoace niţel! 

Era Filomena care, din pragul casei fratelui ei, nici vorbă 
că-l pândise pe Jacgnes. 

Se simţi înciudată zârindu-l pe Pecqueux; şi nu s-” hotărât 
să-i poftească pe amândoi decât pentru a putea măcar să 
stea de vorbă cu noul ei prieten, chit e-o şi îndure prezenţa 
celui vechi. 

— La slăbeşte-ne! Mormăi Pecqueux. Nu ne mal bate 
capul: ne e somn. 

— Foarte bine! Spuse Filomena cu bună voie. Da* domnul 
Jacques nu e ca tine şi dumnealui o să vie să guste un 
păhăruţ... Nu e aşa d-le Jacques? 

Mecanicul era pe cale să refuze din prevedere, când 
deodată fochistul primi, vroind să-l pândească şi să s” 
încredinţeze dacă are dreptate în bănuielile lui. Intrară în 
bucătărie şi se aşezară la masa pe care ea pusese pahare şi- 
o sticlă cu rachiu. Filomena spuse în şoaptă: 

— Să nu facem gălăgie prea mare pentru că frate-meu 
doarme acolo şi lui nu-i place să aduc lume. 

* 

Apoi, când îl servi, adăugă deodată i - Ia staţi, ştiţi că 
baborniţa de Lebleu a dat ortul jx>pii de dimineaţă? Hei, eu 
supsesem: au s-o omoar” dacă ar băga-o în locuinţa din 
fund, o puşcărie adevărată. Şi s-a canonit patru luni văzând 
numai tabla în faţa ochilor... Dar ceea ce a răpus-o, de 
îndată ee nu s-a mai clintit din fotoliu, a fost că nu mai 
putea să-i pândească, aşa cum avea obicei pe d-ra 


Ghuâchon şi pe d. Dabadie. Da, s-a înciudai eă n-a putut să-i 
prindă şi a murit. 


Filomena se opri, dăduse pe glt o duşcă de raohâu. Şi râse 

— Nici vorbă că ei se culcă împreună. Atât că sunt şireţi... 
Dar mi se pare că totuşi d-na Moulin î-a văzut într-o seară. 
Dinspre partea ei nu e însă nici o primej die: ea e prea 
bleaga şi, apoi, bărbatul ei, subşeful., Se întrerupse din nou 

— Ia staţi săptămâna viitoare se judecă la Rouen afacerea 
Roubaud. 

Până atunci, Jacques şi Pecqueux au ascultat-o fără să 
scoată nici un cuvânt. Fochistului i se părea prea flecară; 
niciodată nu vorbise cu el atât; şi n-o slăbea din ochi, 
înfierbântat din ce în ce mai mult de gelozie. 

— Da, răspunse mecanicul cu multă linişte, am pri mit 
citaţia. 

Filomena se îndesă, fericită eă-1 atinge cu cotul. 

— Sunt şi eu martoră... Vai, d-le Jacques, când m-a 
întrebat despre d-ta, căci ştii că au vrut să ştie adevărul 
adevărat în privinţa legăturilor d-tale cu biata femeie, da, 
eând m-a întrebat, i-am spus judecătorului 1 „Păi, domnule, 
el o adora, e eu neputinţă să-i fi făcui vreun nău! A Nu-i 
aşa? Vă văzusem împreună şi eram în drept să vorbesc. 

— Oh, spuse tânărul făcând un semn de nepăsare. 

— Nu eram îngrijorat, puteam să arăt ceas cu ceas cura 
mi-am petrecut timpul... Dacă Compania m-a ţinute că nu 
avea să-mi facă nici o mustrare. 

Urmă o pauză; tustrei băură agale. 

— Să te înfiori, nu alta! Reluă Filomena. Ge fiară 

Cabuche acela care a fost arestat şi care era plin de 
sângele bietei femei! Trebuie să fie prostiţi bărbaţii ca să 
omoare o femeie pe care au râvnit-o Ga şi cum ar câştiga 
ceva când femeia nu mai e pe lume... Şi, vezi d-ta, n-o să uit 
niciodată când d. Gauche 1-a arestat colo pe peron şi pe d. 
Roubaud. Eram de faţă. Ştii că asta s-a petrecut „lup âă opt 
zile numai când d. Roubaud, a doua zi după în- 


mormântarea nevestei lui, venise ca de obicei la serviciu. 
Atunei d. GQauche 1-a bătut pe umăr şi i-a spus că are ordin 
să-l ducă la închisoare. Închipuieşte-ţi, ei care nu se 
depărtau, care jucau împreună nopţi de-a rândul! Dar dacă 
eşti comisar -! nu-i aşa? 

— Îl duci şi pe tă-tucu-tău şi pe mamă-ta la ghilotină, 
pentru că aşa cere meseria. D-ului Cauehe nu-i pasă! L-am 
zărit după aceea la cafeneaua Comerţului cum băl ea cărţile 
fără să se mai sinchisească de prietenul lui 1 

Pecqueux, cu dinţii încleştaţi, lovi cu-n pumn în masă. 

— Dumnezeul lui, dacă aş fi fost eu în locul încor noratului 
ăla de Roubaud!... Te culcai cu muierea lui d-ta şi altul o 
omoară. Şi acum îl trimit pe dânsul la ju raţi... Păi să nu 
crapi de ciudă? 

Dar, blegule, exclamă Filomena, de vreme ce e acuzat că 
1-a împins pe celălalt să-l descotorosească de nevastă 
pentru nişte chestii de bani sau mai ştiu eu pentru ce? Se 
pare că a fost găsit la Gabuche ceasul prezidentului 
Grandmorin; vă aduceţi aminte că domnul ăla a fost 
asasinat în vagon acum un an şi jumătate. Şi a-tunci s-a 
făcut o legătură între omorul ăla şi omorul de acum câteva 
zile i o poveste întreagă. Nu pot să vă lămuresc cum, dar 
scria la gazetă; două coloane-n cap. 

Jacques se arăta distrat şi părea eă nici n-ascultă. Urmură 

— La ce bun să ne batem capul? (c) e ne priveşte...? 

Dacă justiţia nu ştie ce are de făcut, n-o să ştim noi. 

Apoi adăugă, cu ochii duşi departe, cu obrajii năpădiţi de 
paloare: 

— Din toate astea nu e decât femeia... Oh, săraca îeie! 

— Eu, încheie Pecgueux cu violenţă, eu care am a de 
nevastă, dacă cineva s-ar încumeta s-o atingă. 

— Aş strânge de gât pe amândoi. Pe urmă n-au decât să-mi 
ie capul, îmi este tot una. 

Urmă o pauză. Filomena care umplea încă odată paharele, 
se prefăcu că înălţă din umeri, nepăsătoare. Dar în fond era 
tulburată şi-l pândea pe furiş. El se neglija foarte mult, 


umbla murdar şi în zdronţe, de când mama Victoria rămasă 
fără puteri în urma fracturii fusese nevoită să lase postul şi 
să intre într-un azii. Nu mai era acolo, ea, îngăduitoare şi 
maternă, pentru a-i strecura monede albicioase şi pentru a- 
1 eârpi nevroind ca aceea din Havre să o acuze că n-are 
grijă de bărbatul lor. Sedusă de înfăţişarea delicată şi 
curată a lui Jacques,!'ik>mena făcea pe desgustata. 

— Pe femeia ta din Paris ai sugruma-o? Întrebă ivi 
înţepată. Nu te teme că n-are să ţi-o ia nimeni? 

— Pe ea sau pe alta! '! mormăi el. 

Dar ea ciocni, cu un aer glumeţ. 

— Haide, în sănătatea ta! Şi adu-mi rufeie să pun să ţi le 
spele şi să ţi le cârpească; nu faci nimănui cinste în halul 
ăsta... În sănătatea d-tale, d-le Jacques 

Ca şi când s-ar fi trezit dintr-un vis, Jacques tresări, în 
absenţa totală de remuşcări, în uşurarea, în bună dispoziţia 
în care trăia din ziua crimei. Severina îl înduioşa uneori 
până la lacrimi pe omul blând din el. Şi ciocni, spunând 
repede pentru a-şi masca tulburarea. 

— Ştiţi c-o să avem război? 

— Nu se poate! Exclamă Severina. Cu câne? 

— Cu prusacii... Da, din cauza unui prinţ de la ei care vrea 
să fie rege în Spania. lerl. La Cameră, n-a fost vorba decât 
de asta. 

Atunci ea se arătă dezolata. 

— Hei, o să fie lată! Până acum ne-am bătut ca pul cu 
alegerile, cu plebiscitul şi cu aţâţările lor la Pa ris... la 
spune-mi, dacă se bat au să ia pe toţi oamenii? 

— O, noi ăştia suntem la adăpost, nu se poate dezor ganiza 
drumul de. Fier... Deeât că au să ne îmbulzească din pricina 
trupelor şi a aprovizionărilor !. In sfârşit, daca 

— O întâmpla, o să trebuiască să ne facem datoria. 

Şi, spunând acestea, se ridică vă/. Înd că ea sfârşise prin a- 
şi vâri un picior între pulpolp lui, iar Pecqueux observase 
manevra. Lui Pecgueusx îi năvăli sărigele în obraji. 


— Haide la culcare, e vremea. 

— Da, mai bine, mormăi fochistul. 

Înşfăcase braţul Filomenei şi îl strângea amarnic. Ea îşi 
stăpâni un strigăt de durere; se mărgini să şoptească la 
urechea mecanicului pe când celălalt dădea, înciudat, peste 
cap, restul din păhăruţ: 

— Păreşte-te, e ca o fiară când se îmbată. 

Dar se auzi pe scară tropăitul unor paşi grei; ea se 
înspăimântă: 

— Frate-meu!... Fugiţi, repede, repede! 

Cei doi bărbaţi nu erau nici la douăzeci de paşi de casă 
când auziră plesnituri de palme însoţite de răcnete. Ea 
primea o lecţie feroce ca o fetiţă prinsă cu nasul într-un 
borcan cu dulceaţă. Mecanicul se opri, gata să-i sară în 
ajutor. Dar îl ţinu fochistul. 

— Ce, ce te priveşte pe d-ta?... Dumnezeul ei de târfă, i-ar 
face bine să o omoare! 

Jacques şi Pecqueux se culcau în str. Francois-Ma-zeline 
fără să schimbe un cuvânt între ei. În cămăruţa îngustă 
paturile lor se atingeau aproape; şi rămaseră treji multă 
vreme, cu ochii deschişi, ascultând unul răsuflarea celuilalt. 

Într-o zi de luni urmau să înceapă la Rouen dezbaterile 
procesului Roubaud. Afacerea însemna un triumf pentru 
judecătorul de instrucţie Denizet, căci nu-i erau precupeţite 
elogiile, în lumea judiciară, pentru modul în care 
descurcase afacerea aceasta complicată şi obscură; o 
capodoperă de fină analiză, de adevărată creaţie. M In 
primul rând, îndată ce s-a deplasat Ia faţa locului, la Oroix- 
de-Maufras, după câteva ore de la asasinarea Severinei, d, 
Denizet îl arestase pe Gabuche. Totul îl desemna pe acesta: 
sângele de care el era plin, depoziţiile copleşitoare făcute 
de Roubaud şi Misard cară arătaseră cum l-au găsit, singur, 
buimăcit, cu cadavrul în braţe. Interogat, constrâns să 
spună cum şi de ce se a-fla în odaia aceea, pietrarul 
îngăimase o braşoavă pe eare judecătorul a ascultat-o cu 
înălţări din umeri, într-atât i se păru de naivă şi clasică. Se 


aştepta la povestea aceasta, totdeauna aceeaşi, a asasinului 
imaginar, a culpabilului inventat despre care adevăratul 
culpabil spunea că 1- auzit fugind pe câmpia întunecată. 
Dealtminteri, când f întrebat ce căuta în preajma casei, la 
ora aceea, Cabuche se tulbură, refuză să răspundă, iar în 
cele din urmă declară că se plimba. Era o copilărie să crezi 
versiunea pri vitoare la necunoscutul misterios care ucide, 
fuge şi lasă toate uşile deschise fără să fi scotocit prin 
lucruri, făr să fi luat o batistă măcar. De unde venise? 
Pentru ce ucis? Totuşi, din capul locului, cunoscând legătura 
ditv tre victimă şi Jaeques, judecătorul se interesă cum îşi în 
trebuinţase acesta timpul; dar pe lângă că acuzatul, chia 
mărturisise că 1-a însoţit pe Jaeques la Barentin, hăngi din 
Rouen se jura pe toţi dumnezeii că tânărul, eule 
numaidecât după cină, nu ieşise din cameră decât a do zi pe 
la şapte dimineaţa. Şi apoi un amant nu-şi omoa fără motiv 
amanta adorată cu care n-a avut nicioda vreo hărţuială. Ar 
fi absurd. Nu, nu, nu era deeât un a: sin cu putinţă, un 
asasin evident fostul puşcăriaş ga acolo, cu. Mâinile 
înroşite, cu cuțitul la picioarele sa bruta care îndruga 
justiţiei palavre. 

Dar ajuns la acest punct, în ciuda convingerii sale, în ciuda 
flerului său care, spunea d-sa, îl informa vcbine decât 
dovezile, d. Denizet trecu printr-o clipă du încurcătură. Gu 
prilejul primei percheziţii făcută la coliba prevenitului, în 
pădurea Becourt, nu se găsise soktt nimic. Flirtul „netmttnd 
fi stabilit, trebuia găsită o altă motivare crimei. Brusc, la un 
I itorâtt, Misard îl puse pe drumul adevărat povestind că-l 
văzuse pe Ca-buche, într-o noapte, sărind zidul proprietăţii 
pentru a se uita prin fereastra odăii la d-na Roubaud care 
se culca. Cercetat şi el, Jacques spuse cu mult calm ce ştia; 
adoraţia mută a pietrarului, dorinţa arzătoare cu care a- 
cesta se ţinea totdeauna după fustele ei, gata să o 
servească. 

Nu mai încăpea astfel nici o îndoială: doar o patimă 
bestială îl îndemnase; şi totul se reconstitui, foarte limpede: 


omul intrând prin uşa a cărei cheie o avea, poate, lăsând-o 
chiar deschisă în tulburarea lui, apoi lupta care se sfârşise 
cu crima şi, însfârşit, violul întrerupt numai de sosirea 
soţului. Totuşi se mai ivea o obiecţi* căci era ciudat ca omul 
ăsta, cunoscând venirea bărba-ilui, să fi ales tocmai ceasul 
când putea să fie surprins; ar, după oarecare chibzuiri, 
împrejurarea se întorcea în intra prevenitului şi-l dobora 
cu totul, dedueându-se eâ şi a săvârşit fapta sub imboldul 
unei patimi supreme, inebunit de gândul că dacă nu s-ar fi 
folosit d” elipele înd Severina era singură încă, în easa 
izolată, nu ar mai avut-o nicicând, întrucât ea urma să plece 
a doua zi. Din momentul acesta convingerea Judecătorului 
fu completă, nezdrancinată. 

Hărţuit de interogatorii, încurcat în plasa meşteşugită a 
întrebărilor, nepăsător de cursele care î se întindeau, (C) 
abuche se îndărătnicea în prima-i versiune. Trecea pe drum 
şi respira aerul proaspăt al nopţii când cineva 1-a lovit din 
fugă - şi dintr-o astfel de fugă, în în tuneric, îneât nici nu 
putea să spună încotro apucase. A-tunci, cuprins de grijă, 
aruneând o ochire asupra casei, zărise uşa dată în lături. 
Iar în cele din urmă s-a bazat-dat să se ducă acolo şi a găsit- 
o pe moartă, caldă încă, privindu-l cu ochii ei mari aşa de 
bine îneât crezând-o î” viaţă, a pus-o pe pat şi s-a umplut de 
sânge. Nu ştia decât atât, nu spunea decât asta, nu schimba 
nici un amănunt părând că se cramponează într-o poveste 
ticluită de mai înainte. 

Când judecătorul căuta să-l scoată dintr-ale lui ss speria, 
făcea ca omul mărginit care nu mai pricepe. Cana d 
Denizet. Îl interogase întâia oară în privinţa patimei pentru 
victimă, el se roşise ca un băieţandru căruia-i im-putezl 
prima dragoste; şi a tăgăduit, şi s-a apărat că ar fi nutrit 
gânduri să se culce cu doamna aceea, ca de ua lucru în 
acelaşi timp tainic şi delicat ascuns în adâncul i-nimii lui şi 
pe eare nu îl va destăinui nimănui. Nu, nu, el n-o iubea, n-o 
vroia, nu i-ar fi pricinuit niciodată ceea ce, acum când ea 
era moartă, i se părea o profanare. Da” ineâpăţânarea de a 


nu recunoaşte un fapt pe care numeroşi martori îi afirmau, 
se întorcea în contra lui. Fireşte, după versiunea acuzaţiei, 
el avea interes să ascundă pati-nv. 

— Il arzătoare pentru nefericita aceea pe care avea să 

O tmoare spre a-şi potoli văpaia. Şi când judecătorul, 
ar'âjr-înd toate dovezile, vrând să-i. Smulgă mărturisirea 

— O lovitură hotărâtoare i-a aruncat în faţă crima '„ini. E] 
se porni pe un potop de protestări nebune. U'idă ea să o 
aibe? El care o respecta ca pe „Jandarmii, chemaţii 
fuseseră nevoiţi să-l înşfacă i re el ameninţa că va veni de 
hac dughenei aces-'!ti'mate. Într-un cuvânt, un ticălos 
dintre cei naaii. ”, “ireţi dar trădat de însăşi violenţa lui. 
Instrucţia se afla în stadiul acesta: prevenitul se m-! '!-!. 

— Tnga, ori de câte ori venea vorba despre omor, că C.I 
vină e celălalt, fugarul misterios - când d. Denizet făcu ! 
iescoperire care transformă cazul, care îi mări importa-iţa. 
După cum spunea singur, avea fler; de aceea, prin-tr-un 
presentiment, vru să mai facă o percheziţie în ea-liba lui 
Cabuche; şi descoperi aeolo, după bârnă, o ascunzătoare în 
care se găseau batiste şi mănuşi de femeie su& care era un 
ceas de aur pe care cu multă bucurie ti 

2U recunoscu numaidecât: era ceasul prezidentului 
Grand-inorin, atât de căutat altă dată un ceas mare, cu 
două Iniţiale înlănţuite şi cu cifre de fabricaţie înlăuntrul 
capacului î 2 516. A fost pentru el ca o licărire de fulger; se 
ilumina totul, trecutul se lega de prezent, faptele pe care le 
împreuna îl îneântau prin logica lor. Dar consecinţele aveau 
să-l ducă atât de departe încât, fără A. Vorbi deocamdată 
de ceas, îl interogă pe Oabuche în privinţa !mănuşilor şi 
batistelor. Acesta avu o clipă, pe buze mărturisirea: da, o 
adora, da, o dorea, încât se simţea îndemnat să sărute 
rochiile pe care ea le purtase, să adune, să fure tot ce cădea 
în urma ei, crâmpeie de şnur, agrafe, ace. Apoi o ruşine, o 
pudoare imperioasă, îl făcură să tacă. lar când judecătorul, 
hotărându-se, îi puse sub ochi ceasul, el privi aiurit. 


— Îşi amintea destul de bine: avusese surpriza să găsească 
ceasul acesta legat în colţul u-nei batiste pe care o luase de 
sub o pernă şi o dusese la elea pe o pradă. Pe urmă i-a 
rămas acolo bătândti-şi în zadar capul cum să facă s-o 
înapoieze. Dar la ce bun să îndruge toate acestea? Ar fi 
trebuit să mărturisească şi celelalte furturi: cârpele care 
miroseau frumos şi de care s-ar fi ruşinat atât de mult. 
Dealtminteri, tot nu era crezut. Şi apoi el însuşi nu mai 
înţelegea nimic, totul se învălătucea în ţeasta-i de om 
simplu. Nici măcar nu se mai înfuria de învinuirea de crimă; 
stătea năuc şi repeta de fiecare dată că nu ştie nimic. Nu 
ştia ce e cu mănuşile şi batistele. Nu ştia ce-i cu ceasul. Îi 
băteau capul. Să-1 lase în pace şi să-l ducă la ghilotină 
dacă poftesc. 

A doua zi d. Denâăzet îl aresta pe Roubaud. Lansase 
mandatul, tare pe atotputinţa sa, într-una din acele clipe de 
inspiraţie când era sigur pe darul pătrunderii sale, înainte 
de a avea împotriva subşefului dovezi suficiente. Cu toate 
obscurităţile afacerii, bănuia în omul acesta pi-votui, 
sorgintea chestiunii. Roubaud era un laş care, în diuă 
rânduri, neîndrăznind să ucidă chiar el, se slujise de braţul 
lui Cabuche, fiara aceasta violentă. Prima oară, nerăbdător 
să-l moştenească pe prezidentul Grandmorin al cărui 
testament îl ştia, şi cunoscând deasemeni vrăjmăşia 
pietrarului împotriva acestuia, îl împinsese ia 

Rouen în cupeu după ce i-a pus cuțitul în mână. Apoi după 
ce şi-au împărţit cei zece mii de franci, complicii nu s-ar mai 
fi văzut poate niciodată dacă crima nu av fi atras după sine 
cealaltă crimă. Şi aici judecătorul arătase acea profunzime 
în psihologia criminală pentru cară era lăudat atâta: căci el 
declara astăzi că nu a încetat nici un moment să-l 
supravegheze pe Cabuche şi că a fost convins că primul 
asasin va aduce în chip matematic pa a! Doilea. 

Optsprezece luni au fost de ajuns: gospodăria soţilor 
Koubaud se irosise, bărbatul mâncase la joc cei cinci ni ii de 
franci, femeia îşi luase un amant. Nici vorbă, ea refuza să 


vândă casare la Croix-de-Maufras, de teamă ca ei să au 
risipească banii; poate că în neîncetateele ioţ certuri ea îl 
ameninţase cu denunţarea. In orice caa numeroase 
mărturisiri dovedeau vrăjmăşia dintre cei doi soţi; şi apoi 
consecinţa îndepărtată A. Primei crime s” produsese i (c€) 
abuche reapărea cu poftele-î de brută, soţul îi punea iarăşi, 
din umbră, cuțitul în mână pentru a-şi asigura definitiv 
stăpânirea casei blestemate care mai costase o viaţă 
omenească. Acesta era adevărul, adevărul curat; totul 
ducea la stabilirea luii ceasul găsit la pietra* şi, îndeosebi, 
ambele cadavre lovite la fel în gât, de aceeaşi mână şi cu 
aceeaşi armă; cuțitul găsit în cameră. 'Io-Juşi asupra aeestui 
ultim punct acuzaţia emitea o îndoială î rana prezidentului 
părea a fi fost făcută cu o lamă mai mica şi mai tăioasă. 

RoUbaud răspunse la început prin da şi nu, cu aerul 
somnoros şi greoi pe care îl avea acum. Se părea că 
arestarea nu îl uimeşte; în lenta descompunere a fiinţei sale 
îi era deopotrivă orice. Pentru a-l face să vorbească I se 
dăduse un paznic cu care juca de dimineaţa şi până seara, 
cărţi; era eât se poate de mulţumit... De altminteri el 
rămânea convins de culpabilitatea lui Cabuche 1 numai el 
putea să fie asasinul. Interogat în privinţa lui 

'i!! mfacques, înălţase râzând din umori, srâtind rt'el 
ştia de legăturile mecanicului cu Severtna. Dar rtrt Denizet, 
după ce-l încercase, începu “â şi -JIVAMIU. Temui 
împingâridu-l, împroşrindu-i cu învinulict de plicitate, 
străduindu-se să-i smulgă mărturisirea. <! Venise foarte 
prevăzător. Ce tot i so spunea? N'i e pietrarul îl ucisese pe 
prezident, aşa cum a ucis Severina; şi totuşi în ambele daţi, 
de vină ers el trucât celălalt lovise din îndemnul lui 
Întâmplare i-oeasta complicată îl năucea, îl umplea de 
neîncredere: de bună seamă i se întindea o cursă, era 
minţit pentru a fi silit să mărturisească primul omor. 
Confrunat cu Ca-buche, declară că nu-l cunoaşte. Dar când 
a spus că l-a găsit pătat de sânge, gata să violeze victima, 
pietrarul se înfurie şi o scenă violentă, nespus de confuză, 


încâăci şi mai mult lucrurile. Trecuseră trei zile; judecătorul 
înteţea interogatoriile, fiind convins că ambii complici s-au 
Cnţeles să joace dinaintea sa comedia adversităţii lor. O- 
bosit, Roubaud se hotărî să nu mai răspundă, când deodată, 
într-o clipă de nerăbdare, vrând să pună capăt a-facerii, 
cedând unei nevoi care mocnea într-însul de luni de zile, 
mărturisi adevărul, nimic decât adevărul, tot a-devărul. 

În ziua aceea d. Denizet, aşezat la birou, umbrindu-şi ochii 
cu pleoapele-i greoaie, în timp ce buzele-i mobile se 
subţiau, se istovea de o oră în viclenii savante cu prevenitul 
acesta năpădit de o grăsime gălbuie pe care îl socotea, sub 
învelişul gros, foarte şiret. Şi îşi dădu cu gân-dul că e pe 
urma lui, că îl înconjoară din toate părţile, că 1-a prins, în 
sfârşit, în cursă, eând celălalt cu pornirea, omului căruia îi e 
lehamite de toate, strigă că s-a săturat, că mai bine 
mărturiseşte decât să i se bată într-u-ndj capul. De vreme 
ce îl socoteau vinovat, să fie acuzat cal puţin pentru fapte 
adevărate. Dar pe măsură ce povestea, despre femeia-i 
pângărită de tmără de către Grandtoorin, 3e îndârjârea sa 
când a aflat de aceste murdării şi cum îl omorâse şi de ce i-a 
luat eei zece mii de franci, ftfeoapele judecătorului se 
ridicau într-o încruntare d” îndoială, In timp ce 
neîncrederea, neîncrederea profesională, îi destindea gura 
într-o strâmbătură ironică Zâm-bea de-a binelea când 
acuzatul tăcu. 

— Haide, Roubaud, crezi că ai de-a face cu copii... Susţii că 
erai gelos şi că într-o pornire de gelozie ai o-morât? 

— Nici vorbă. 

— Şi admițând ceea ce povesteşti, te-ai fi însurat fără să 
ştii nimic despre legăturile nevestei d-tale cu prezidentul!... 
E cu putinţă? Dimpotrivă, totul ar dovedi, în cazul d-tale că 
a fost la mijloc o afacere oferită, discutată, primită. i se dă 
o fată crescută ca o domnişoară din lumea bună, ţi se dă 
zestre, protectorul ei devine şi protectorul d-tale, habar nu 
ai că îi lasă prin testament o easă de ţară - şi pretinzi că nu 
bănuia nimic, absolut nimic. Haida, de, ştiai totul, altminteri 


căsătoria d-tale nu se mai explică... De altminteri, constarea 
unui simplu fapt e de-ajuns pentru a te da de gol. D-ta nu 
eşti gelos; îndrăzneşte de spune că eşti gelos. 

— Spun adevărul, am ucis într-o pornire de gelozie. 

— Atunci, după ce l-ai omorât pe prezident pentru legături 
de demult şi vagi, lămureşte-mi cum de ai putut să-i îngădui 
nevestei d-tale un amant, da, pe Jacques 

Lantier, pe vlăjganul acela? Toată lumea mi-a vorbit despre 
legătura aceasta, nici chiar d-ta nu mi-ai ascuns-o... îi lăsai 
în voie. Pentru ce? 

Greoi, cu ochii tulburi, Roubaud privea în gol fără să 
găsească o explicaţie. Îngăimă în cele din urmă: 

— Nu ştiu. E-am ucis pe celălalt, nu l-am ucis pe ăsta. 

— Nu-mi mai spune că eşti un gelos care se răz bună şi nu 
te sfătuiesc să îndrugi povestea asta domi”iloi furaţi, căci 
au să dea din umeri... Grede-mă, schiAibă 

Istemul; singur adevărul te-ar mai salva. 'par 

lpar 

Judecătorul sesiza fondul afacerii cu toată pasiunea 
profesiei. Niciodată, spunea el, nu pătrunsese aşa de a-dâne 
natura omenească. Dovezile, de altminteri, nu-i mai lipseau. 
De acum instrucţia avea o temelie solidă, certitudinea 
ţâşnea uluitoare ca lumina soarelui. 

Far ceea ce spori şi mai mult gloria d-lui Denizet, a fost 
împrejurarea că a contopit ambele afaceri într-una singură 
după ce reconstitutse toate detaliile, răbdător, în taina cea 
mai mare. 

De când cu succesul zgomotos al plebiscitului, ţara era 
euprinsă de frământările acelea oare preced şi anunţă 
marile catastrofe. Era în societatea acestui sfârşit de 
imperiu, în politică, în presă mai cu seamă, o continuă 
îngrijorare, o exaltare în vârtejul căreia msâşi bucuria 
căpăta o violenţă bolnavă. De aceea când, după asasinarea 
u-nei femei în casa izoâată de la Groix-de-Maufras, se află 
prin ce lovitură de geniu dezmormântase judecătorul de 
instrucţie din Rouen vechea afacere Grandmorin şi eum o 


legase de noua crimă, a fost o explozie de triumf în ziarele 
oficioase. Din când în când, într-adevăr mai apăreau în foile 
opoziţioniste glume pe seama asasinului legendar, pe seama 
acelei născociri a poliţiei scoasă Ia iveală pentru a tăinui 
josniciile anumitor mari personaje compromise. lac 
răspunsul avea să fie hotărâtor: asasinul şi complicele lui 
erau prinşi, memoria prezidentului Grandmorân o să iasă 
neîntinată. Polemieile reîncepură, emoția spori din zi în zi la 
Rouen şi la Paris. 

Chemat în Capitală, d. Denizet se prezentă în str. Du 
Riocher la domiciliul personal al secretarului general, d. 
C”tmy-Lamotte. Îl găsi în picioare, în cabinet, cu chipul 
slăbit, obosit mai degrabă; căei se topea, năpădit de 
tristeţe, în scepticismul său, ca şi eând ar fi presimţit sub 
strălucirea aceea de apoteoză prăbuşirea apropiată a re- 
mului pe care îl slujea. De două ziâe era prada unei luj*- 
lâuntrice neştiind încă ce întrebuințare să dea scrisorii 
Severânei, scrisoare pe care o păstrase şi care ar fi 
dărâmat întreg eşafodajul acuzaţiei întărind cu o dovadă 
indiscutabilă spusele lui Roubaud. Nimeni n-o cunoştea! Ar 
fi putut s-o nimicească. Dar împăratul îi spusese în ajun că 
ţine ca, de data asta, justiţia să-şi urmeze cursul, la adăpost 
de orice înrâurire, chiar dacă guvernul său ar fi avut să 
sufere. 

D. Denizet se arătă din capul locului triumfător. 

— Ei bine, presimţirea nu m-a înşelat; Cabuche e acela 
care 1-a atacat pe prezident... Sunt însă de acord că şi 
cealaltă urmă conţinea un dram de adevăr şi sim ţeam eu 
însumi că afacerea cu Roubaud nu era curată... 

Îi avem acum pe amândoi. 

D. Oamy-Lamotte îl privea ţintă cu ochii săi şterşi. 

— Aşadar, toate faptele din dosarul oare mi s-a tri mis sunt 
dovedite, iar convingerea d-tale e categorică? 

— Nu mai încape nici o îndoială... Totul se înlăn-ţuieşte şi 
nu-mi aduc aminte de vreo altă afacere în care, în ciuda 


aparentelor complicaţii, crima să fi Urmat un drum mai 
logic, mai lesne de văzut dinainte. 

— Dar Roubaud protestează, el recunoaşte prima crimă, 
înşiră o poveste cu femeia lui deflorată, cu el în nebunit de 
gelozie şi omorând într-o criză de îndârjire oarbă. Foile din 
opoziţie istorisesc toate acestea. 

— Oh, ele povesteso acestea ca pe nişte baliverne; nici 
chiar ele nu cred. Gelos Roubaud acesta care înles nea 
întâlnirile nevestei cu un amant? Oh, n-are decât să repete 
în plină şedinţă povestea asta; nu va izbuti să stârnească 
scandalul pe care îl urmăreşte... Şi dacă ar mai aduce vreo 
dovadă; nu aduce însă nimic. Tot vor beşte despre 
scrisoarea pe care pretinde că ar fi puş-o pe nevastă s-o 
scrie şi care ar fi trebuit să se găseasţă în hârtiile victimei... 
D-voastră, d-le secretar general care aţi aranjat hârtiile, aţi 
fi găsit-o nu? 

D. Camy-Lamotte nu spunse nimic. Într-adevăr, scandalul 
ar fi fost înmormântat, în sfârşit, cu sistemul 1 judecătorului; 
nu l-ar crede pe Roubaud, nimeni, memoria prezidentului 
ar fi reabilitată, imperiul ar beneficia de zgomotoasa 
reabilitare a uneia din creaturile sale. 

— Nu-i aşa, repetă d. Denizet, că n-aţi găsit scri soarea? 

D. Gamy-Lamotte ridică din nou ochii spre el; şi, liniştit, 
stăpân singur pe situaţie, răspunse! 

— N-am găsit absolut nimic. 

Apoi, zâmbitor, foarte politicos, îl copleşi pe judecător cu 
elogii. 

— Numai d-voastră aţi văzut limpede; e într-ade văr 
admirabil... Şi, din moment ce adevărul vorbeşte, nu-l mai 
poate opri nimic s nici interese de persoană şi nici chiar 
raţiunea de stat... Aveţi grijă ca afacerea să-şi urmeze 
cursul, indiferent de consecinţe. 

În mai puţin de o săptămână d. Denâzet termină 
instrucţia. Defilară din nou în cabinetul judecătorului 
personalul gării din Havre, d. Dabadie, Moulin şi ceilalţi, 


care dădură amănunte dezastruoase în privinţa purtării lui 
Roubaud. 

Dar noul proces stârnise îndeosebi pasiuni vii în sânul 
familiei Grandmorin şi în direcţia asta, deşi A. Denizet 
găsea încă un sprijin puternic, fu nevoit să lupte pentru a 
salvgarda integritatea instrucţiunii sale. Soții Laehesnaye 
jubilau căci, îndârijiţi de cedarea casei de la (c) roix-de- 
Maufras, afirmaseră într-una culpabilitatea lui Roubaud. De 
aceea în întorsătura afacerii nu vedeau decât prilejul de a 
ataca testamentul; şi deoarece nu exista decât un mijloc de 
a obţine revocarea legatului, acceptau în parte aserţiunea 
lui Roubaud eu privire la femeia complice care 1-a ajutat să 
comită crima, dar nu pentru a se răzbuna de o infamie 
imaginară ci pentru a fura, astfel că judecătorul intră în 
conflict cu ei, cu Bertha mai cu seamă. Avu loc în privinţa 
asta, în cabinetul său, o scenă foarte agitată între 
Lnehesnaye-i şi d-na Bonnehon. Aceasta, favorabilă altă 
dată soţilor Roubaud, fusese nevoită să se lepede de bărbat, 
dar continua s-d apere p” femeie printr-un fel de tandră 
complicitate, îngăduitoare faţă de conflictele amoroase şi 
zguduită de romantismul tragâc al afacerii. Fu categorică în 
ce priveşte mobilul material. Nu-i era ruşine nepoatei ei să 
revină în chestiunea moştenirii? 

Când ziua faimosului proces veni, zvonul despre un 
apropiat război, fierberea care cuprindea Franţa întreagă, 
înnăbuşiră mult răsunetul dezbaterilor. Totuşi Rouenul 
trecut prin trei zile de aprindere; lumea se îmbulzea la uşile 
sălii, locurile rezervate erau luate cu asalt de cucoanele din 
oraş. Niciodată fostul palat al dueilo* din Normandia nu 
văzuse, de la amenajarea lui în palat al justiţiei, atâta 
afluenţă. Femeile se înălţau să vadă p” masă ceasul lui 
Grandmorin, eămaşa pătată de sânge a Severinei şi cuțitul 
cu care au fost săvârşite ambele crime. Apărătorul lui 
Sabuche, un avocat venit din Paris, era de asemeni privit eu 
interes. Pe băncile juraţilor stă-steau înşiraţi doisprezece 
rouennezi strânşi în redingota negre, reci şi gravi. lar când 


turtea intră se produce o atare înghesuială în rândurile 
publicului încât prezidentul ameninţă îndată că va evacua 
sala. 

În sfârşit dezbaterile erau deschise, juraţii depuseră 
jurământul şi strigarea martorilor agită din nou mulţimea 
curioasă „. La numele d-nei Bonnehon şi al d-lui de 
Lachesnaye capetele se clătinară; dar mai cu seamă Jac- 
ques pasiona cucoanele. 

De altfel de când acuzaţii se aflau acolo, fiecare între doi 
jandarmi, privirile nu mai erau luate de ei; s, făceau tot 
felul de aprecieri. Se cădea de acord că au mutre sălbatice 
de bandiți. Iar interogatoriile întăriră această rea impresie; 
ba unele răspunsuri stârniră murmur” violente. 

La toate întrebările prezidentului Oabuche răspunse că nu 
ştie nimic: nu ştia cum de a ajuns ceasul la el, mu ştia de ce 
1-a lăsat pe adevăratul asasin să fugă. Toi aşa, Roubaud se 
crampona în ceea ee acuzarea numea sistem! Povesti cum 
şi de ce îl omorâse pe Grandmoririj tăgădui orice amestec 
în asasinarea nevestei salej dar în* şira toate astea în fraze 
sacadate, aproape fără sens, cu pierderi subite de memorie, 
cu ochii aşa de tulburi, cu vocea aşa de încâlcită încât se 
părea că uneori caută şi Inventează detalii. lar pentru că 
prezidentul îl îmbol* dea şi îi demonstra absurdităţile 
istorisirii lui Roubuact 'dădu în cele din urmă din umeri şi 
refuză să mai răspundă: la ce bun să spună adevărul dacă 
minciuna a-yea crezare? Această atitudine de dispreţ 
agresiv faţă 'de justiţie, îi făcu cel mai mare rău. În ziua 
aceea mai fură ascultați câţiva martori fără însemnătate. 
Găldura 'devenise aşa de mare pe la orele cinci încât două 
doamne leşinaseră, A doua zi interesul era stârnit de 
audierea anumitor martori. D-na Bonnehon obţinu un 
adevărat succes de distincţie şi de tact. Au fost ascultați cu 
interes funcţionarii Companie, d. Vandorpe, d. Bessiere, d. 
Dabadie, d. (c) auehe, mai cu seamă, acesta din urmă foarte 
prolix; Henri Dauvergne, interogat asupra Severinei, se 
arătă foarte discret, dădu de înţeles că o iubise şi că, ştiind- 


o a altuia, se retrăsese în chip cavaleresc. De aceea când 
acest altul, Jacques Lantier, fu în sfârşit introdus, un 
murmur se produse în mulţime, lumea se ridică să-l vadă 
mai bine şi chiar juraţii îl priviră cu luare aminte. Jacques, 
foarte liniştit, se sprijinise în ambele mââni de bara 
martorilor, cu gestul profesional care îi era familiar când 
conducea locomotiva. Această citare, care ar fi trebuit să-l 
tulbure profund, îl lăsa într-o atare limpezime de spirit de 
parcă afacerea nu l-ar fi privit. Va depune ca un străin, ca 
un nevinovat: de când cu crima nu-l trecuse nici un fior; 
nici la bară, aici, nu avea remuşcări, scrupule. Se uitase 
îndată, cu ochii limpezi, la Roubaud şi Oa-touche. 

Pe cel dinţii îl ştia vinovat; îi adresă un semn ui 1 şor cu- 
capul, un salut discret fără să-1 dea prin minte ca azi în 
ochii tuturor el fusese amantul nevestei lui. Zâmbi pe urmă 
celui de-al doilea, nevinovatului al cărui loc a* fi trebuit să-l 
ocupe pe banca acuzaților. Şi, cu multă uşurinţă, răspunse 
prin fraze scurte, categorice, la întrebările prezidentului. 

A treia şedinţă fu ocupată în întregime de rechizitoriul 
procurorului imperial şi de pledoariile avocaţilor. La început 
prezidentul făcuse un rezumat al afacerii şi* afectând o 
absolută imparţialitate, agravase capetele d” acuzare. Pe 
urmă se păru că procurorul imperial nu pune la contribuţie 
toate mijloacele sale s avea de obicei un mai mare dar de 
sonvângere şi o elocvenţă mai puţin goală. Se atribui 
aceasta căldurii care era într-adevăr copleşitoare. 
Dimpotrivă, apărătorul lui Sabuche, a-vocatul din Paris, 
stârni multă plăcere, dar fără să convingă. Apărătorul lui 
Roubaud, un membru distins al baroului din Rouen, se 
achită de asemeni cum putu mai bine pledând o cauză 
ingrată. Obosit, procurorul nici nu mai replică. Iar când 
juriul trecu în sala de deliberare, nu erau decât oi'ele şase; 
lumina zilei pătrundea îneă prin cele zeee ferestre, o rază 
învăpăia armele oraşelor din Normandia cu care sunt 
decorate postamentele. Un zvon de glasuri urcă sub anticul 
plafon aurit. Dar se făcu o tăcere religioasă de îndată ce 


juriul şi curtea reapărură. Verdictul: cei doi inşi au fost 
condamnaţi la muncă silnică pe viaţă. Surpriza fu nespusă: 
mulţimea se risipi gălăgioasă şi au fost auzite câteva 
fluierături, ca la teatru. 

La ieşirea din palat Jacques fu ajuns de Filomena care 
rămăsese ca martoră: şi ea nu-l mai slăbi, ţinându-1” 
îndemnându-l să petreacă noaptea aceea cu ella Rouen. El 
nu era de serviciu decât a doua zi, astfel că primi să cineze 
cu ea la hanul de lingă gară, unde pretindea că dormise în 
noaptea crimei; dar nu se va culca deoarece a-vea absolută 
nevoie să se întoarcă la Paris eu trenul dfl douăsprezece şi 
cincizeci. 

— Închipuieşte-ţi, povesti femeia mergând cu el la braţ 
spre han, aş jura că am văzut adineauri pe unul pe care îl 
cunoşteam. Da, pe Pecqueux care îmi spusese alaltăieri că 
n-o să-şi strice picioarele la Rouen pentru proces. M-am 
întors un moment şi omul, pe care nu l-am zărit decât din 
spate, s-a furişat în mulţimejJacques o întrerupse înălţând 
din umeri. 

— Pecqueux e la Paris şi o fi chefuind, mulţumit de răgazul 
pe care-l ase de pe urma concediului meu. 

— Se poate... Oricum, să ne păzim căci el e cea mai 
îndrăcită mârţoagă când se înfurie. 

Ea se strânse în el şi adăugă arătând cu coada ochiului 
înapoi: 

— Dar ăla care ne urmăreşte, îl cunoşti? 

— Da, nu te teme... O fi vrând să ne întrebe eeva. 

Era Misard care se ţinea, într-adevăr, după ei, la distanţă, 
din str. Evreilor. Depusese şi el cu voce somnoroasă şi 
rămăsese, dând târcoale pe lângă Jacques, fără să se 
hotărască a-i pune o întrebare care îi stătea, vădit, pe buze. 
Când perechea dispăru în han; intră şi el şi ceru un pahar 
cu vin. 

— A, d-ta, Misard? Strigă mecanicul. Hei, cum o duci cu 
nevasta cea nouă? 


— Bine, bine, mormăi cantonierul. Ticăloasa, m-a păcălit. 
Ţi-am spus eu asta când am fost aici. 

Jacques făcea mare haz de povestea aceea. Fosta 
servitoare, Doucloux, pe care Misard a luat-o pentru a păzi 
bariera, a înţeles numaidecât, când 1-a văzut scotocind prin 
toate ungherele, că el căuta o comoară tăinuită de 
răposata; şi a avut un gând năstruşnic pentru a-l face să o 
ia de nevastă: i-a dat de înţeles, prin ocoluri, prin chirotiri, 
de râs, că a găsit-o ea. Ha început el era cât p-aci s-o 
gâtuie; pe urmă, gândindu-se că i-ar scăpa din nou mia de 
franci dacă ar suprima-o ea pe cealaltă înainte de a avea 
banii, a devonit foarte drăgăstos, foarte 

Binevoitor; Sar ea li respingea, nu vroia nâd măcar ca el 
să o atingă î MI, nu, când o să fie nevasta lui o să aib+ lotuli 
şi pe ea şi banii. Iar el s-a însurat şi ea 1-a luaf In râs 
tratându-l de nătărău pentru că a crezut-o. Partea nostimă 
era eă, pusă la curent, molipsindu-se de patima lui, căuta şi 
ea acum cu el, la fel de înverşunată. Cău-îau, căutau! 

— Aşadar, tot nimic? Întrebă Jacques în batjocu ră. Ea nu 
te ajută? 

Misard îl privi ţintă; grăi după aceea 1 !- D-ta ştii unde 
sunt; spune-mi. Dar mecanicul se supără. 

— Nu ştiu nimic, mătuşa Fazia nu mi-a dat ni mic; doar n-o 
să spui că, poate i-am furat... 

— Oh, ştiu că ea nu ţi-a dat nimic... Dar ia uite, sunt 
bolnav. Dacă ştii unde sunt, spune-mi locul. 

— Fa lasă-mă în pace! Eu nu am obiceiul să vor besc prea 
mult. Poate că o fi în cutia cu sare. 

— În cutia cu sare. Da, adevărat... E acolo, sub* dulap, o 
ascunzătoare în care nu am cotrobăit. 

— Plăti în grabă vinul şi alergă la gară să vadă dacă nu mai 
poate să ia trenul de şapte şi zece. A colo, în căsuţa 
povârnită, va căuta mereu. 

Seara, după cină, până la trenul de douăsprezece şi 
cincizeci, Filomena ţinu să-l ducă pe Jacques pe ulițele 
negre la câmp, afară. Era năduf, o noapte de iulie 


dogoritoare şi fără lună. In două rânduri, părându-i-se că 
aude paşi în urma lor, ea întorsese capul fără să zărească 
pe nimeni într-atât era de deasă bezna. Noaptea aceasta 
ză-buşitoare îl făcea şi pe el să sufere enorm. Simţise 
adineauri la masă, ori de câte ori îl atinsese femeia asta, 
stânjeneala de altă dată. Desigur că din pricina oboselii îşi a 
întărâtării provocată de căldură. Acum îngrijorarea patimii 
renăştea în el mai vie, plină de o spaimă mocnită, ffotuşi era 
tămăduit, experienţa era făcută deoarece o mai avusese de 
câteva ori. Aţiţarea-i deveni de aşa natură îneât de teama 
unei crize s-ar fi smuls din braţele ei dată umbra care ia 
învăluit nu l-ar fi liniştit; căci niciodată, chiar în eele mai 
crâncene porniri ale metehnei lui, nu ar fi lovit fără să vadă. 
Şi deodată, pe când treceau pe lângă un şanţ, pe un drum 
pustiu, şi când ea îl atrase lungindu-se jos, îndemnul 
monstruos puse iarăşi stă-pânire pe el, fu cuprins de furie, 
căută în iarbă o armă, o piatră pentru a-i zdrobi capul. Gu o 
tresărire se ridică şi fugi năucit, iar în urma sa auzi glasul 
unui bărbat, înjurături, bătaie. 

— A, târfă, am aşteptat până la capăt, am vrut să fiu sigur! 

— Nu e adevărat, lasă-mă! 

— Aşa, ai, nu e adevărat? Poate să fugă ei că ştiu este şi o 
să-mi cadă în mână! Na, târfa, na! Mai spune că nu-i 
adevărat! 

Jacques galopa în noapte, nu pentru a fugi de Pee-queux 
pe care îl recunoscuse, ci fugea de el însuşi, zăpăcit de 
durere. 

Cum, o crimă nu era de ajuns, nu îl potolise sân-gele 
Severinei aşa cura a crezut şi azi de dimineaţă? Povestea 
reîncepea | Alta şi alta şi apoi mereu alta! 

Se scurseră câteva zile. Jacques îşi reluase serviciul în 
primire, ferându-se de camarazi, căzut iarăşi în. Sfiala-i 
sălbătăcită de altădată. Războiul fusese declarat după 
furtunoase şedinţe la Gameră, şi-a avut loc şi o încăie rare 
de avantapost, se spunea, norocoasă. De o săptămână 
transporturile de trupe „ovârşeau de oboseală personalul 


drumului de fier. Serviciile erau dezorganizate fără a mai 
socoti că au fost rechiziţionaţi cei mai buni mecanici, pentru 
a se accelera concentrarea corpurilor de armată. 

Aşa se face că, într-o seară, la Havre, în loc de expresul 
său obişnuit, Jacques avu să conducă un tren enorm, opt 
sprezece vagoane înţesate de soldaţi. , 

În seara aceea Pecquex veni 1” Depou beat turtă. RA doua 
zi după ce a prins-o pe Filomena cu Jacques el se urca pe 
locomotiva 608, ca fochist, cu acesta; şi de a-tunci nu făcea 
nici o aluzie, era posac, părea că nu cutează să se uite în 
ochii şefului. Dar acesta îl simţea răzvrătit tot mai mult, 
refuzând să asculte, bombănind când îi dădea vreun ordin. 
In cele din urmă nu-şi mai vorbeau deloc. 

Trenul care urma să plece pe la orele şase porni cu 
întârziere. Era noapte deplină când soldaţii fură îmbarcaţi 
ca nişte berbeci în vagoane de animale. 

Noaptea va fi foarte posomorită; nici o adiere nu răcorea 
atmosfera dogoritoare; iar vântul vitezei, totdeauna aşa de 
răcoros, părea călduţ. Jacques spori presiunea pentru a 
străbate urcuşul cel mare de la Harfleur la Sain-Romain. Ou 
toată truda pe care o depunea de săp-tămâni de zile nu 
ajunsese încă stăpân pe locomotiva 608 ale cărei capricii îl 
surprindeau. Îndeosebi în noaptea a-eeea o simţea 
îndărătnică, nebunatică, gata să-şi piardă eumpătui din 
câţiva bulgări de cărbuni în plus. De aceea, eu mâna pe 
eârmă, el supraveghea focul, tot mai mult îngrijorat de 
mutrele fochistului. Lămpiţa care lumina nivelul apei lăsa 
platforma într-o penumbră pe care uşa „uptorului încins o 
făcea violetă. Nu-l vedea bine pe Pec-queux şi avusese la 
picioare, în două rânduri, senzaţia u-Rei frecături ca şi cum 
nişte degete s-ar fi încercat să-l apuce. Dar aceasta nu era, 
desigur, decât o stângăcie a beţivanului căci îl auzea 
mormăind, spărgând cărbuni cu lovituri exagerate de 
ciocan, lovindu-le cu lopata. În fiecare clipă deschidea uşa 
cuptorului şi arunca, m cantităţi nesăbuite, combustibilul. 

— Ajunge! Strgă Jacques. 


Celălalt se făcu că nu pricepe şi. Continuă să'arunce lopată 
după lopată; iar pentru că mecanicul îl apucă de braţ, el se 
întoarse, ameninţător, având în sfârşit prilejul de ceartă pe 
care îl căuta în furia sporită a beţiei. 

— Nu pune rnâna că te lovesc... Îmi place să merg iute! 

Trenul se rostogolea acum cu toată viteza pe platoul dintre 
Bolbec şi Motteville. 

— Jacques închisese cu piciorul uşa. Apoi, manevrând 
injectorul, stăpânindu-sc: încă: 

— E prea mare focul... Culcă-te dacă eşti tur mentat, 
Pecqueux deschise uşa din nou şi se încăpăţână să mai pună 
cărbuni ca şi cum ar fi vrut să pleznească maşina. lar 
Jacques apleeându-se pentru a astupa grătarul, fochistul îl 
înşfăca rapid şi încercă să-l arunce pe linie. 

— Ticălosule, va să zică aşa?... Ai fi spus pe urmă că am 
căzut din greşeală? 

Se rezemase de o margine a tenderului şi lupta continuă 
între ei pe puntea îngustă, zgâlţâită puternic. Cu dinţii 
încleştaţi, ei nu îşi mai vorbeau, se trudeau să se arunce, 
unu] pe altul, prin deschizătura apărată numai de un drug 
de fier. Dar nu era uşor şi locomotiva mistuitoare gonea; 
gonea mereu. Barentin fu lăsat în urmă, iar trenul se 
înfundă în tunelul de la Malaunay. Ei se ţineau încleştaţi 
încă, tăvăliţi în cărbuni, lovindu-se cu capul de recipientul 
de apă, ferindu-se de uşa înroşită a cuptorului care le 
dogorea picioarele ori de câte ori 1” întindeau, într-acolo. 

Un moment, lui Jacques îi veni în minte că dacă s-ar putea 
ridica, ar închide atunci regulatorul şi-ar striga după ajutor 
pentru a fi scăpat de nebunul acesta furios, îndârijit de beţie 
şi gelozie. Se simţea istovit şi s” trudea să-l arunce de pe 
locomotivă. Când, cu o supremă sforţare, bâjbâi cu mâna, 
celălalt pricepu, se înţepeni în şale şi îl luă pe sus ca pe-un 
copil. 

— Aha, vrei să opreşti., Aha, mi-ai luat femeia- 

Du-te 1 


F' Locomotiva se resotogolea mereu, mereu; trenul ieşise 
din tunel şi îşi continua cursa de-a lungul câmpiei goale şi 
mohorâte. Staţia Malaunay fu lăsată în urmă cu atâta 
repeziciune încât subşeful, pe peron, în picioare, nici nu-i 
văzu pe cei doi inşi gata să se răpună. 

<3u o ultimă încordare, Pecqueux îl aruncă pe Jac-ques; 
iar acesta, simțind golul sub el, se agăţă năucit de gâtul lui 
şi aşa de strâns încât îl târî după sine. Două răcnete se 
contopiră şi se pierdură. Amândoi, căzuţi, împreună, taraţi 
sub roţi, fură tăiaţi, ciopârţiţi, strânşi într-o fioroasă 
îmbrăţişare, ei care trăiseră atâta timp ca fraţii. Au fost 
găsiţi fără cap, fără picioare, două trunchiuri însângerate 
care încă se strângeau ca pentru a se înni buşi. 

Iar locomotiva, rămasă fără cârmaci, se rostogole mereu, 
mereu... In sfârşit, îndărătnica, zvânturatiea Io eomotivă 
putea să dea dovada forţei sale, ca o iapă neîr blânzită 
scăpată de sub supravegherea paznicului şi car fuge pe 
câmpia pustie. Bazinul era plin cu apă, cărbunii cu care 
cuptorul era înţesat se încingeau şi, în prir (jumătate de 
oră, presiunea se urcă nebuneşte, viteza de veni 
înfiorătoare. Desigur că conductorul-şef, răpus de oboseală, 
adormise. Soldaţii se înveseliră de cursa asta şi cântară mai 
tare ca înainte. Staţia Maromme fu lăsată fulgerător, în 
urmă. Nu se mai auzea fluieratul locomotivei în vecinătatea 
semnalelor, la trecerea prin gări. 

La Rouen locomotiva ar fi trebuit să ia apă; şi gara îngheţă 
când văzu, într-un vârtej de fum şi flăcări, trenul nebun, 
locomotiva fără mecanic şi fără fochist vagoanele de 
animale umplute cu ostaşi care urlau re-frenuri patriotice. 
Se duceau la război şi mergeau cât rnai iute acolo, pe 
malurile Rinului. Slujbaşii rămăseseră năuciţi, agitând 
braţele. Îndată strigătul fu general: trenul a-cesta 
deşuchiat, lăsat în voia lui, n-o să poată trece cu bine prin 
gara Sotteville, care era barată întotdeauna de vagoane şi 
locomotive ea toate marile Depouri. Şi slujbaşii se năpustiră 
la telegraf, înştiinţară. Un tren de marfă care ocupa acolo 


linia abia a putut să fie băgat sub (c) remiză. Huruitul 
monstrului scăpat se auzea de departe. Se năpustise în cele 
două tuneluri de lângă Rouen şi sosea în galopu-i furios ca o 
putere extraordinară şi ne-mfrântă ce nu mai poate fi oprită 
de nimic. Iar gara Sot-teville fu lăsată în urmă şi trenul se 
strecură printre piedici, se cufundă în bezna în care puţin 
eâte puţin huruitul său amuţi. 

Dar acum toate aparatele telegrafice de pe linie ţăcăneau, 
toate inimile băteau aflându-se despre trenul-fantomă care 
fusese văzut trecând prin Rouen şi prin Sot-teville. Teama 
era nespusă; un expres care se găsea înainte va fi cu 
siguranţă ajuns. lar el, ca un mistreţ într-un codru îşi urma 
cursa fără să ţină seama nici de luminile roşii, nici de 
petarde. Fu cât pe-aei să se ciocnească la Oisse] de o 
locomotivă pilot; înspăimântă pe cei de la Pont-de-l'Arche 
căci viteza-i nu părea că se domoleşte. Dispărut din nou, 
gonea, gonea în noaptea neagră, nu se ştie unde, departe. 

Ce contează victimile pe care locomotiva le zdrobeşte în 
cale! Nu înainta ea către viitor, fără să-i pese de sângele 
vărsat? Fără mecanici, prin negurile nopţii, ca o fiară oarbă 
şi surdă ce a fost slobozită spre moarte, ea mergea, 
mergea, încărcată cu această carne de tun. Cu a-ceşti 
soldaţi deja năuciţi de oboseală şi beţi, care cântau. 


SFÂRŞIT