Emile Zola — Pamantul

EMILE ZOLA 


PĂMÂNTUL 


Partea întâi 


|n dirmneața aceea, cu o traistă albastră legată peste pântec, 
țnăndu-i gura deschisă cu mâna stângă, Jean scotea din ea cu 
dreapta, la hecare trei paşi, câte un pumn de grâu pe care îl 
azvărlea cu o mişcare rotită. Încălțările grosolane i se afundau în 
pământul graz şi-i duceau cu ele, în legănarea cadențată a trupului 
său, în acest tirnp, la fiecare azvărltură, printre serrunțele bălae, 
aflate într-un zbor necontenit, se vedeau cum strălucesc cele două 
galoane roşii ale unui veston de ordonanță, aproape ferferiţă. Păgea 
singuratic, mereu înainte, cu o întățigare măreață, şi, în urma lui, 
acoperind boabele de grâu, se rostogolea domol o grapă trasă de dou 
cai pe care îi îndemna un căruțag cu lungi și regulate lovituri de bici 
ce plesneau pe deasupra urectular lor, 

Petecul de pământ, de numai cincizeci de ari, situat în locul 


EMILE ZOLA 


PĂMÂNTUL 


Partea întâi 


În dimineaţa aceea, cu o traistă albastră legată peste 
pântec, ţinându-i gura deschisă cu mâna stângă, Jean 
scotea din ea cu dreapta, la fiecare trei paşi, câte un pumn 
de grâu pe care îl azvârlea cu o mişcare rotită. Încălţările 
grosolane i se afundau în pământul gras şi-i duceau cu ele, 
în legănarea cadenţată a trupului său; în acest timp, la 
fiecare azvârlitură, printre seminţele bălaie, aflate într-un 
zbor necontenit, se vedeau cum strălucesc cele două 
galoane roşii ale unui veston de ordonanţă, aproape 
ferfeniţă. Păşea singuratic, mereu înainte, cu o înfăţişare 
măreaţă; şi, în urma lui, acoperind boabele de grâu, se 
rostogolea domol o grapă trasă de doi cai pe care îi 
îndemna un căruţaş cu lungi şi regulate lovituri de bici ce 
plesneau pe deasupra urechilor lor. 


Petecul de pământ, de numai cincizeci de ari, situat în 
locul numit Cornailles, era atât de puţin important, că 
domnul Hourdequin, stăpânul de la Borderie, nu voise să 
trimită pe el semănătoarea mecanică, ce lucra în altă parte. 
Urcând pe ogor de la miazăzi la miazănoapte, Jean avea 
mereu în faţă, la doi kilometri, clădirile fermei. Ajuns la 
capătul ogorului, îşi ridica ochii şi privea fără să vadă ceva, 
răsuflând o clipă. 

Erau ziduri scunde, o pată cafenie de ardezii vechi, 
pierdută în pragul ținutului Beauce, a cărui câmpie se 
întindea până către Chartres. Sub cerul imens, un cer 
întunecat, de sfârşit de octombrie, zece leghe de culturi îşi 
desfăşurau în acest anotimp pământurile goale, galbene şi 
înţelenite, mari pătrate de arătură, care alternau cu loturi 
verzi de lucernă şi trifoi; totul fără nicio colină, fără nici un 
singur copac, cât vezi cu ochii, totul confundându-se, 
coborând în spatele liniei orizontului, pură şi rotundă ca pe 
mare. În partea dinspre apus, doar o pădurice mărginea 
cerul cu o panglică roşcată. În mijloc, un drum, drumul de 
la Châteaudun la Orleans, de o albeaţă ca de cretă, alerga 
în linie dreaptă pe o distanţă de patru leghe, desfăşurând 
geometrica defilare a stâlpilor de telegraf. Şi nimic altceva, 
decât trei sau patru mori de lemn stând pe picioarele lor de 
cherestea, cu aripile încremenite. Câteva sate păreau 
ostroave de piatră, o clopotniţă, în depărtare, ţâşnea dintr-o 
adâncitură a terenului, fără ca biserica să se vadă, în linele 
ondulaţii ale acestui pământ al grâului. 

Dar Jean se întoarse şi porni iar, de la miazănoapte spre 
miazăzi, cu aceeaşi legănare, ţinând traista cu mâna stângă 
şi biciuind aerul cu zborul neîncetat al seminţei. Acum avea 
în faţă, foarte aproape, tăind câmpia aidoma unui şanţ, 
strâmta vâlcea a râului Aigre, dincolo de care reîncepea 
întinderea necuprinsă a ținutului Beauce, până la Orleans. 
Păşunile şi umbrarele nu se ghiceau decât după o linie de 
plopi înalţi, ale căror vârfuri îngălbenite depăşeau vâlceaua 
la nivelul malurilor, asemenea unor tufişuri scunde. Din 


sătucul Rognes, clădit pe pantă, se vedeau numai câteva 
acoperişuri, la picioarele bisericii, care îşi înălța în văzduh 
clopotniţa din pietre cenuşii, locuită de câteva familii de 
corbi foarte bătrâni. Şi, în partea dinspre răsărit, dincolo de 
valea râului Loir, unde, la două leghe, se ascundea 
localitatea  Cloyes, capitala cantonului, se  profilau 
îndepărtatele coline Perche, liliachii în lumina ca de ardezie 
a zilei. Ne aflăm în străvechiul Dunois, devenit astăzi 
arondismentul Châteaudun, între Perche şi Beauce, şi 
anume chiar la marginea acestuia, în acel loc unde 
pământurile mai puţin fertile făcuseră să i se dea numele de 
Beauce păduchiosul. Când Jean ajunse la capătul ogorului 
se opri din nou, aruncă o privire în jos, în lungul pârâului 
Aigre, zglobiu şi limpede printre ierburi şi urmând drumul 
spre Cloyes, străbătut în sâmbăta aceea de cariolele 
ţăranilor porniţi la piaţă. Apoi se întoarse. 

Şi mereu-mereu, cu acelaşi pas şi cu aceeaşi mişcare se 
ducea spre miazănoapte, se întorcea spre miazăzi, învăluit 
în pulberea vie a grâului; în timp ce, în urma lui, grapa, în 
pocnetele biciului, îngropa seminţele, cu acelaşi mers domol 
şi parcă chibzuit. Ploile lungi întârziaseră semănăturile de 
toamnă; pământul fusese gunoit în august şi ţarinile erau 
pregătite de multă vreme, cu grijă, curățate de buruieni, 
numai bune să li se dea din nou grâu, după trifoiul şi ovăzul 
asolamentului trienal. De aceea, teama de gerurile 
apropiate, care amenințau să vină după aceste potopuri, îi 
făcea pe ţărani să se grăbească. Vremea se răcise pe 
neaşteptate, fără să adie un fir de vânt, văzduhul luase 
culoarea  funinginii, răspândind o lumină egală şi 
posomorâtă peste acest ocean de pământ neclintit. Se 
semăna în toate părţile: mai era un semănător în stânga, la 
trei sute de metri, un altul mai departe, spre dreapta; şi 
alţii, şi iar alţii se afundau în pământ, în perspectiva 
înclinată a terenurilor netede din faţa lui. Mici siluete 
negre, simple liniuţe din ce în ce mai subţiri, care se 
pierdeau în depărtare. Şi toţi aveau mişcarea rotită, zborul 


seminţei, pe care îl desluşeai ca pe o undă de viaţă în jurul 
lor. Câmpia era într-o continuă frământare până departe, în 
zare, unde semănătorii, răspândiţi pretutindeni, nu se mai 
vedeau. 

Jean cobora pentru ultima dată, când zări, venind dinspre 
Rognes, o vacă mare, roşcată şi albă, pe care o fetişcană, 
aproape o copilă, o ducea de funie. Ţărăncuţa şi vita 
înaintau pe cărarea ce şerpuia de-a lungul vâlcelei, la 
marginea platoului; isprăvise semănatul grâului urcând 
panta, când un zgomot de fugă, răsunând printre nişte 
strigăte sugrumate, îl făcu din nou să ridice capul, tocmai 
când îşi dezlega traista ca să plece. Era vaca înfuriată, 
gonind printr-un ogor de lucernă, urmată de fata care se 
istovea încercând s-o oprească. lemându-se de o 
nenorocire, strigă: 

— Las-o! 

Fata nu-l asculta, gâfâia, îşi blestema vita, cu vocea 
mânioasă şi înspăimântată: 

— Coliche, stai, Coliche!... Ah, animal nenorocit!... Ah, 
jigodie afurisită! 

Alergând şi săltând pe cât îi îngăduia lungimea micilor ei 
picioare, până acum se putuse ţine după ea. Dar se poticni, 
căzu o dată, se ridică o clipă, ca să cadă iar, ceva mai 
departe; şi atunci, înnebunind de-a binelea, vita începu s-o 
târască. Fata urla. Trupul ei lăsa o dâră în lucernă. 

— Las-o odată, pentru numele lui Dumnezeu! continuă 
Jean să strige. Las-o odată! 

Şi striga aceste cuvinte inconştient, dintr-o mare spaimă; 
începând, la rândul lui, să alerge, izbuti, în sfârşit, să 
înţeleagă: funia trebuie să se fi înnodat în jurul încheieturii 
mâinii fetei şi să se fi strâns mereu, la fiece nouă sforţare. 
Din fericire, tâind-o de-a curmezişul unui ogor, Jean se ivi 
atât de brusc în faţa vacii, că aceasta, înfricoşată, prostită, 
se opri în loc. Dezlegă repede funia, aşeză fata pe iarbă. 

— Nu ţi-ai rupt nimic? 


Dar ea nu era câtuşi de puţin leşinată. Se sculă în 
picioare, se pipăi, îşi ridică fustele până la coapse, în linişte, 
ca să-şi vadă genunchii care-i ardeau, gâfâind încă atât de 
tare, că abia putea să vorbească. 

— Uite, aici, asta mă doare... Dar, pot s-o mişc, n-am 
nimic... O, mi-a fost teamă! Pe drum, clocoteam, nu alta! 

Şi cercetându-şi încheietura aproape strivită, înconjurată 
de un cerc roşu, o umezea cu salivă, lipindu-şi buzele de ea, 
adăugând cu un suspin adânc, uşurată, împăcată: 

— Coliche nu e deloc rea. Numai că, de azi-dimineaţă, ne- 
a făcut să turbăm, nu alta, pentru că-i e de goană... O duc la 
taur, la Borderie. 

— La Borderie, repetă Jean. Se potriveşte de minune, 
acolo mă întorc şi eu, te însoțesc. 

Continua s-o tutuiască, socotind-o un copil, atât era de 
subţire încă la cei paisprezece ani ai ei. Cu bărbia ridicată, 
fata îl privea serioasă pe vlăjganul ăsta de băiat şaten, cu 
părul tuns scurt, cu faţa plină şi trăsătură regulate, care, la 
cei douăzeci şi nouă de ani ai lui, îl făceau să pară un om 
bătrân în ochii ei. 

— A, te cunosc, dumneata eşti Caporal, tâmplarul care a 
rămas ca argat la domnul Hourdequin. 

Auzind această poreclă pe care i-o dăduseră ţăranii, 
tânărul zâmbi; şi, la rândul lui, o privi lung, uimit să 
descopere în ea aproape o femeie, cu sânii mici şi tari în 
formare, cu obrazul prelung, cu ochi negri deosebit de 
adânci, cu buze groase, carne fragedă şi trandafirie de 
fruct care se pârguieşte. Îmbrăcată într-o fustă cenuşie şi o 
bluză pe deasupra, din lână neagră, cu capul împodobit cu 
o bonetă rotundă, ea avea pielea grozav de oacheşă, pârlită 
şi aurită de soare. 

— Dar tu eşti mezina lui taica Mouche! strigă el. Nu te 
recunoscusem... Nu-i aşa că sora ta era iubita lui Buteau, 
astă-primăvară, când muncea cu mine la Borderie? 

Ea răspunse simplu: 


— Da, eu sunt Franqoise... Şi soră-mea este Lise, care a 
trăit cu vărul Buteau, şi acum e grea, în luna a şasea.. Ela 
şters-o, e pe la Orgeres, la ferma Chamade. 

— Prin urmare, aşa, încheie Jean. l-am văzut împreună. 

Şi rămaseră o clipă tăcuţi, faţă în faţă, el râzând - pentru 
că îi surprinsese într-o seară pe cei doi îndrăgostiţi în dosul 
unei căpiţe - ea, udându-şi mereu încheietura amorţită, de 
parcă umezeala buzelor i-ar fi domolit usturimea; în timp ce 
vaca, liniştită, smulgea smocuri de lucernă dintr-un câmp 
vecin. Căruţaşul cu grapa lui plecaseră, făcând un ocol 
pentru a ieşi la drum. Se auzea croncănitul a doi corbi care 
se roteau într-un zbor continuu în jurul clopotniţei. Cele trei 
dangăte de clopot, vestind slujba de amiază, răsunară în 
văzduhul încremenit. 

— Cum, e amiază! strigă Jean. Să ne grăbim! Apoi, 
zărind-o pe Coliche pe un ogor: 

— Ei, vaca ta face stricăciuni! Dacă are s-o vadă... 
Aşteaptă, tu, ticăloaso, că vin să te satur! 

— Nu, las-o în pace, spuse Frangoise oprindu-l. Ogorul 
ăsta e al nostru. Pe locul nostru m-a trântit nărăvaşa asta! 
Tot malul e al familiei noastre, până la Rognes. Noi avem 
de-aici, în jos; pe urmă, alături, e locul unchiului Fouan; şi, 
dincolo, al mătuşii mele, La Grande. 

Arătând loturile cu câte o mişcare a mâinii, fata scosese 
vaca pe potecă. Şi numai după ce ajunse s-o ţină iar de 
funie, se gândi să-i mulţumească tânărului. 

— Îţi sunt nespus de recunoscătoare! Să ştii că-ţi 
mulţumesc, îţi mulţumesc din toată inima. 

Începuseră să meargă, urmau drumul îngust ce şerpuia 
de-a lungul vâlcelei, înainte de a se afunda în pământuri. 
Ultimul dangăt de clopot al slujbei de amiază îşi luase 
zborul, numai corbii croncăneau întruna. Şi, în urma vacii 
care trăgea de funie, niciunul nici altul nu mai vorbeau, 
cufundaţi în acea tăcere a ţăranilor ce străbat leghe întregi 
alături fără să schimbe un cuvânt. Aruncară o privire în 
dreapta, către o semănătoare mecanică ai cărei cai se 


întorceau în brazdă în apropierea lor; omul le strigă: „Bună 
ziua!” şi ei răspunseră: „Bună ziua!” cu aceeaşi voce 
serioasă. În jos, spre stânga, pe toată lungimea drumului 
spre Cloyes, treceau mereu cariole, căci piaţa nu se deschid 
dea decât la ora unu. Se hurducăiau crâncen pe cele două 
roţi ale lor, asemenea unor insecte în veşnică mişcare, şi, 
oricât le micşora depărtarea, în ele se desluşea singurul 
punct alb al bonetei femeilor. 

— Uite-l pe unchiul Fouan cu mătuşa Rose. Acolo, jos, se 
duc la notar, spuse Franqoise, cu ochii pe o căruţă, mare cât 
o coajă de nucă, alergând la mai bine de doi kilometri. 

Avea agerimea ochiului de marinar, acea vedere lungă a 
oamenilor de la câmpie, exersată pe amănunte, în stare să 
recunoască un om sau un animal în mica pată mişcătoare a 
siluetei lor. 

— A, da, am auzit vorbindu-se! reluă Jean. Prin urmare, e 
lucru hotărât, bătrânul îşi împarte avutul între fata şi cei doi 
băieţi ai lui? 

— Hotărât, au cu toţii întâlnire, astăzi, la domnul 
Baillehache. 

Şi Franqoise privea neîncetat cum se depărtează cariola. 

— Nouă puţin ne pasă, treaba asta nu ne ţine nici de cald, 
nici de rece... Doar că la mijloc e şi Buteau. Soră-mea se 
gândeşte că poate o ia de nevastă, după ce-o să-şi 
primească partea lui. 

Jean începu să râdă. 

— Afurisitul de Buteau, am fost camarazi... Eh, nu-l costă 
nimic să ducă fetele de nas! Când le simte lipsa, le ia cu de- 
a sila, dacă nu vor de bunăvoie. 

— Nici vorbă că e un porc! declară Franqoise cu 
convingere. Nu-i faci unei verişoare porcăria s-o părăseşti, 
cu burta la gură. 

Dar, deodată, cuprinsă de mânie: 

— Ia stai, Coliche! te învăţ eu minte!... Uite-o că iar 
începe, turbează, lighioana, când o apucă! 


LLA 
! 


Cu o smucitură puternică, adusese vaca înapoi. În acel 
loc, drumul părăsea marginea platoului. Cariola dispăru, şi 
amândoi continuară să meargă pe câmpie, nemaiavând în 
faţă, la dreapta şi la stânga lor, decât întinderea fără de 
sfârşit a culturilor. Printre petecele de arătură şi fânețele 
anume semănate pentru nutreţ, poteca mergea pe un 
pământ fără niciun tufiş, ajungând drept la ferma pe care ai 
fi crezut că poţi s-o atingi cu mâna, şi care se tot trăgea 
îndărăt sub cerui de cenuşă. Se cufundaseră din nou în 
tăcere, nu mai deschideau gura, ca învăluiţi în gravitatea 
gânditoare a ținutului Beauce, atât de trist şi atât de mănos. 

Când ajunseră, curtea mare, pătrată, de la Borderie, 
închisă din trei părţi de clădirile staulelor, ale stânelor de oi 
şi ale hambarelor, era goală. Dar, numaidecât, în pragul 
bucătăriei se arătă o tânără femeie scundă, cu o înfăţişare 
înfiptă şi plăcută. 

— Cum, Jean, nu mănânci pe ziua asta? 

— La masă mă duc, doamnă Jacqueline. 

De când fiica lui Cognet, cantonierul din Rognes, 
Cognette, cum era numită de pe vremea când avea 
doisprezece ani şi spăla vasele fermei, fusese ridicată la 
onorurile de stăpână peste slugi, îi silea pe toţi, cu 
despotism, s-o trateze ca pe o doamnă. 

— A, tu eşti, Franqoise! reluă ea. Vii pentru taur... Ei, 
bine, ai de aşteptat! Văcarul a plecat la Cloyes, cu domnul 
Hourdequin. Dar se întoarce curând, ar fi trebuit să fie aici. 

Şi, cum Jean se hotări să intre în bucătărie, îl prinse de 
mijloc, frecându-se zâmbitoare de el, fără să-i pese că e 
văzută, ca o amantă lacomă care nu se mulţumeşte numai 
cu stăpânul. 

Rămasă singură, Frangoise începu să aştepte răbdătoare, 
stând pe o bancă de piatră, în faţa gropii de bălegar care se 
întindea pe o treime din curte. Privea fără niciun gând cum 
un cârd de găini ciugulesc şi îşi încălzesc picioarele în 
culcuşul larg şi jos, pe care aerul rece îl făcea să fumege, 
scoțând un uşor abur albastru. Peste o jumătate de ceas, 


când Jean reapăru, isprăvind de mâncat o felie de pâine cu 
unt, ea nu se clintise din loc. Acesta se aşeză alături de fată, 
şi cum vaca nu stătea locului, bătându-se cu coada şi 
mugind, până la urmă îi zise: 

— E cât se poate de rău că văcarul nu se întoarce. 

Fata ridică din umeri. Nimic n-o zorea. Apoi, după o nouă 
tăcere: 

— Prin urmare, Caporal, dumneata te numeşti Jean, şi 
atâta tot? 

— Ba nu, Jean Macquari. 

— Nu eşti din părţile noastre? 

— Nu, sunt provensal, din Plassans, un oraş, acolo, spre 
miazăzi. 

Ea ridicase ochii ca să-i cerceteze cu atenţie, uimită că 
cineva putea fi de atât de departe. 

— După Solferino, continuă el, acum un an şi jumătate m- 
am întors din Italia, lăsat la vatră, şi un camarad de-al meu 
m-a adus aici... Şi pentru că vechea mea meserie de 
tâmplar nu mi se mai potrivea, anumite împrejurări m-au 
făcut să rămân la fermă. 

— Aha! zise ea cu simpli rate, fără a-şi lua ochii mari şi 
negri de la el. 

Dar în aceeaşi clipă. Coliche mugi prelung, ca înnebunită; 
şi o răsuflare aspră veni dinspre grajdul vitelor a cărui uşă 
era închisă. 

— Ia te uită, strigă Jean, ticălosul ăsta de Cesar a auzit- 
01... Ascultă cum îi vorbeşte dinăuntru... Ei, îşi cunoaşte 
meseria, nu e chip să aduci una în curte fără să n-o simtă, şi 
ştie ce vrem de la el... 

Pe urmă, întrerupându-se: 

— Să ştii că văcarul o fi fost nevoit să rămână cu domnul 
Hourdequin... Dacă vrei, îţi aduc eu taurul. O să ne 
descurcăm noi amândoi. 

— Da, ai dreptate, spuse Franqoise ridicându-se. 

Jean deschidea uşa grajdului, când întrebă din nou: 

— Şi vaca, trebuie legată? 


— Legată, da de unde! nici pomeneală!... E pregătită, nici 
măcar n-o să se clintească. 

Deschizându-se uşa, în grajd se văzură, puse pe două 
rânduri şi lăsând o cărare la mijloc, cele treizeci de vaci ale 
fermei, unele culcate pe aşternutul de paie, altele 
mestecând sfeclele roşii din iesle; şi, din ungherul unde se 
afla, unul dintre tauri, un olandez negru bălţat cu alb, 
întindea capul, în aşteptarea muncii ce-o avea de făcut. 

Cum fu dezlegat, Cesar ieşi încet. Dar se opri 
numaidecât, ca surprins de aerul de afară şi de lumina 
amiezii; şi rămase o clipă nemişcat, înţepenit pe picioare, 
fluturându-şi coada nervos, cu gâtul umflat, cu botul întins 
şi adulmecând. Fără să se clintească, Coliche îşi întorcea 
spre el ochii mari, ficşi, mugind mai domol. Atunci el înaintă, 
se lipi de ea, îşi aşeză capul pe şoldul ei, cu o apăsare scurtă 
şi aspră. Serioşi, cu mâinile bălăbănind, Jean şi Franqoise 
aşteptau. 

Vaca, o cotentină de o statură impozantă, era mai înaltă şi 
mai voinică decât el, care aparţinea unei rase mai puţin 
robuste. Taurul îşi dădu seama, vru să se mai salte. 

— E prea micuţ, spuse Franqoise. 

— Da, puţin, spuse şi Jean. Dar asta nu înseamnă nimic, 
va izbuti curând. 

Fata clătină din cap; şi, cum Cesar bâjbâia întruna, 
istovindu-se, Francoise se hotărî. 

— Nu, trebuie ajutat... Dacă merge râu, totul va fi 
pierdut, n-o să prindă. 

Cu sânge rece şi băgare de seamă, ca pentru o treabă 
serioasă, ea înaintă puţin. Grija pe care o punea în ceea ce 
făcea îi întuneca negrul ochilor, îi întredeschidea buzele 
roşii pe chipul neclintit. Ridică braţul cu o mişcare 
energică... 

Retrăgându-şi palma, Frangoise rămăsese cu braţul în 
jos, spunând: 

— S-a făcut. 


— Şi temeinic! răspunse Jean cu un soi de convingere 
amestecată cu mulţumirea adevăratului lucrător pentru 
lucrul rapid şi bine făcut. 

Nu se gândea să trântească una dintre acele glume 
deşucheate, cu care băieţii de la fermă se înveseleau 
împreună cu fetele, când acestea îşi aduceau vacile aici. 
Copila aceasta părea să socoată lucrul atât de simplu şi de 
necesar, că, judecând cinstit, chiar că nu avea pentru ce să 
râdă. Asta era natura. 

Dar, peste o clipă, Jacqueline apăru din nou în uşă; şi, cu 
un gângurit care lui îi era familiar, spuse veselă: 

— Iubitul tău nu are ochi, în privinţa asta! 

Cum Jean izbucni într-un hohot de râs zgomotos, 
Francoise se făcu dintr-odată roşie. Încurcată, vrând să-şi 
ascundă tulburarea, pe când Cesar intra singur în grajd, iar 
Coliche se apuca să pască un smoc de ovăz crescut în 
groapa de bălegar, ea se scotoci prin buzunare, scoase într- 
un târziu batista şi îi dezlegă colţul unde ţinea. cei patru 
franci, preţul împerecherii: 

— Poftim, iote banii! spuse. Bună seara. 

Plecă împreună cu vaca, şi Jean, luându-şi traista, o urmă, 
spunându-i Jacguelinei că se duce pe ogorul de la Poteau, 
după cum îi poruncise să se ducă, tot astăzi, domnul 
Hourdeguin. 

— Bine! răspunse ea. Grapa trebuie să fi şi ajuns acolo. 

Apoi, văzând cum tânărul o ajunge din urmă pe ţărăncuţă 
şi se îndepărtează unul după altul, pe poteca îngustă, le mai 
strigă iar, cu glasul ei cald de femeie poznaşă: 

— Nu e nicio primejdie, nu-i aşa? dacă vă rătăciţi 
amândoi! Micuța cunoaşte calea cea bună. 

În urma lor, curtea fermei rămase iarăşi pustie. De data 
aceasta, niciunul nici celălalt nu râsese. Mergeau agale, şi 
singurul zgomot era al încălţărilor lor ce se izbeau de 
pietre. El nu-i vedea decât ceafa de copilă, pe care se 
ondulau mici şuviţe de păr negru sub boneta rotundă, în 
sfârşit, după vreo cincizeci de paşi: 


— N-are dreptate să se ia de altele din pricina bărbaţilor, 
spuse Franqcoise încet. Aş fi putut să-i răspund... 

Şi, întorcându-se spre tânăr, privindu-l cu un aer 
răutăcios: 

— E adevărat, nu-i aşa? că-l face pe domnul Hourdegquin 
să se poarte, ca şi cum ar fi nevastă-sa... Pesemne că 
dumneata ştii câte ceva, nu-i aşa? 

EI se tulbură, luă o mutră prostească: 

— Apoi, de! face ce-i place, o priveşte. 

Întorcându-i spatele, Frangoise dădu iar drumul la pas. 

— Da, e adevărat... Glumesc şi eu, pentru că dumneata ai 
putea să fii aproape tatăl meu, şi treaba asta n-are nicio 
importanţă... Dar, vezi dumneata, de când Buteau i-a făcut 
porcăria aceea surorii mele, m-am jurat să-mi tai mai 
degrabă mâinile şi picioarele decât să am un iubit. 

Jean clătină din cap, şi nu mai vorbiră. Micul ogor de la 
Poteau se afla în capătul potecii, la jumătatea drumului 
către Rognes. Când ajunse acolo, tânărul se opri. Grapa îl 
aştepta, un sac cu sămânță era descărcat pe o brazdă. Îşi 
umplu traista, spunând: 

— Atunci, la revedere! 

— La revedere! răspunse Frangoise. Şi, încă o dată, 
mulţumesc! 

Dar, cuprins de o temere, tânărul îşi îndreptă spatele şi 
strigă: 

— Ia spune, dacă Coliche începe iar... Vrei să te însoțesc 
până la tine acasă? 

Cum ajunsese destul de departe, fata se întoarse, şi 
glasul ei liniştit şi puternic sfâşie adânca tăcere a câmpiei: 

— Nu, nu, de prisos, nu e nicio primejdie! are sacul plin! 

Cu traista legată peste pântec, Jean pornise să coboare 
petecul de arătură, cu necurmata mişcare a azvârlirii 
grâului; şi îşi ridica ochii, se uita după Frangoise cum 
descreşte printre culturi, cum se face tot mai mică în urma 
nepăsătoarei vaci, care îşi legăna trupul voinic. Când urcă, 
nu putu s-o mai vadă; dar, la întoarcere, o văzu iar, tot mai 


micşorată şi atât de firavă, cu mijlocul ei subţire, cu boneta 
albă, că semăna cu o floare de păpădie. În trei rânduri tot 
descrescu astfel; apoi, când o căută, ea pesemne cotise prin 
faţa bisericii. 

Bătu de ora două, cerui rămânea cenuşiu, surd şi rece; 
straturi-straturi de cenuşă fină păreau să fi ascuns soarele 
pentru mai multe luni de zile, până la primăvară. În această 
tristeţe, o pată mai străvezie lumina norii, către Orleans, ca 
şi cum, în partea aceea, soarele ar fi strălucit pe undeva, la 
distanţă de mai multe leghe. Şi în scobitura aceea palidă se 
desluşea clopotniţa din Rognes, în timp ce satul cobora, 
ascunzându-se în cuta nevăzută a vâlcelei Aigre. Dar către 
Chartres, la miazănoapte, linia netedă a orizontului îşi 
păstra claritatea ei de dâră de cerneală care taie în două un 
desen, între uniformitatea pământoasă a cerului vast şi 
desfăşurarea fără de hotare a meleagului Beauce. După- 
amiază, numărul semănătorilor părea să fi crescut. Acum, 
fiecare parcelă a micii culturi avea propriul ei semănător, 
aceştia se înmulţeau neîncetat, mişunau ca negrele furnici 
harnice, ieşite la aer pentru vreo treabă importantă, 
înverşunându-se într-o muncă excesivă, gigantică faţă de 
micimea lor; şi cu toate acestea se desluşea, până şi la cei 
mai îndepărtați, mişcarea îndârjită, mereu aceeaşi, cu o 
încăpățânare de insectă în luptă cu imensitatea pământului, 
învingători, până la urmă, ai imensităţii şi ai vieţii. 

Până la căderea nopţii, Jean semănă întruna. După ogorul 
din Poteau, pe cel din Rigoles şi apoi pe cel din Quatre- 
Chemins. Se ducea, se întorcea cu paşi mari, ritmaţi în 
arătură; şi grâul din traistă se isprăvea, în urma lui sămânţa 
fecunda pământul. 


II 


Casa maestrului Baillehache, notar în Cloyes, se afla pe 


strada Grouaise, pe stânga, cum te duci la Châteaudun: o 
căsuţă albă, cu un singur etaj, în colţul căreia atârna 
frânghia singurului felinar ce lumina această largă stradă 
pietruită, pustie peste săptămână, însufleţită sâmbăta de 
valul ţăranilor veniţi la piaţă. Cele două tăblițe de notar se 
vedeau strălucind de departe, pe linia cretoasă a 
construcţiilor scunde; şi, în spatele lor, o strâmtă grădină 
cobora până la Loir. 

În sâmbăta aceea, în camera care era folosită drept birou 
de notar şi care dădea spre stradă, la dreapta vestibulului, 
micul secretar, un ştrengar de cincisprezece ani, plăpând şi 
palid, ridicase una dintre perdelele de muselină ca să 
privească cum trece lumea. Ceilalţi doi secretari, unul, 
bătrân, pântecos şi murdar, altul, mai tânăr, numai piele şi 
oase, foarte bolnav de fiere, scriau la o masă dublă de brad 
înnegrit, care alcătuia tot mobilierul, împreună cu şapte sau 
opt scaune şi o sobă de fontă, unde se făcea focul numai în 
decembrie, chiar şi atunci când ningea încă de la 
sărbătoarea  Tuturor-Sfinţilor.  Stelajele, ale căror 
despărţituri erau înţesate, mapele de carton verzui, rupte 
pe la colţuri, gemând de dosare galbene, otrăveau 
încăperea cu un miros de cerneală stricată şi de vechi 
hârţoage mâncate de praf. 

Şi în acest timp, aşezaţi unul lângă altul, doi ţărani, 
bărbatul şi nevasta, aşteptau într-o nemişcare şi cu o 
răbdare pline de respect. Atâtea hârtii şi mai ales aceşti 
domni scriind atât de repede, aceste peniţe scârţâind pe 
rând îi făceau serioşi, îi sileau să frământe în mintea lor 
gânduri despre bani şi procese. Femeia, de treizeci şi patru 
de ani, foarte oacheşă, cu un chip plăcut, stricat de un nas 
mare, îşi încrucişase mâinile-i uscate, de om care roboteşte, 
peste bluza de postav negru tivit cu catifea; şi, cu ochii ei 
negri, cerceta prin colţuri, visând în chip vădit la toate 
titlurile de proprietate care dormeau aici; în vreme ce 


bărbatul, cu cinci ani mai în vârstă, roşcovan şi nepăsător, 
într-un pantalon negru şi o bluză lungă, de pânză albastră, 
nou-nouţă, îşi ţinea pe genunchi pălăria de fetru rotundă, 
fără ca umbra vreunui gând să-i însufleţească faţa lată, ca 
de argilă coaptă, bărbierită cu grijă, găurită de doi ochi 
mari, de un albastru ca faianţa şi de o fixitate de bou care 
se odihneşte. 

Dar se deschise o uşă, şi maestrul Baillehache, care 
tocmai prânzise împreună cu cumnatul său, fermierul 
Hourdequin, apăru, foarte roşu, proaspăt încă la cei 
cincizeci şi cinci de ani ai săi, cu buzele groase, cu 
pleoapele trase spre colţuri, ale căror zbârcituri făceau tot 
timpul să-i râdă privirea. Purta lornion şi avea mania de a 
se trage mereu de lungile fire încărunţite ale favoriţilor. 

— A, dumneata eşti, Delhomme, spuse el. Aşadar, moş 
Fauan s-a hotărât să facă partajul? 

Răspunse femeia: 

— Da, domnule Baillehache... Avem întâlnire cu toţii, ca 
să cădem la înţelegere şi să ne spuneţi cum se face. 

— Bine, bine, Fanny, o să vedem... Nu e decât ora unu, 
trebuie să-i aşteptăm şi pe ceilalţi. 

Şi notarul mai stătu încă o clipă de vorbă, întrebând de 
preţul grâului, aflat în scădere de două luni, arătându-i lui 
Delhomme consideraţia prietenească datorată unui ţăran 
care are douăzeci de hectare, un argat şi trei vaci. După 
aceea, intră în cabinetul său. 

Secretarii nu ridicaseră capul, exagerând scârţăitul 
peniţelor; şi, din nou, cei doi Delhomme începură să 
aştepte, nemişcaţi. Avusese noroc această Fanny că fusese 
luată în căsătorie de un om cinstit şi bogat, fără ca măcar să 
fi rămas însărcinată, ea care, în ceea ce o privea, nu 
nădăjduia din partea lui moş Fouan decât vreo trei hectare. 
De altfel, bărbatului ei nu-i păru câtuşi de puţin rău, pentru 
că n-ar fi putut găsi o gospodină mai inteligentă, nici mai 
energică, astfel că se lăsa condus de ea în toate treburile, 
căci avea firea mărginită, dar era atât de aşezat, atât de 


drept, că adeseori în Rognes era chemat să judece anumite 
pricini. 

În acel moment, micul secretar care privea pe stradă îşi 
înăbuşi între degete un hohot de râs, murmurând către 
vecinul lui, bătrânul pântecos şi foarte murdar; 

— A, iată-l pe Jesus-Christ! 

Fanny se aplecase cu vioiciune spre urechea bărbatului 
ei. 

— Ştii, lasă-mă pe mine să potrivesc lucrurile... Îi iubesc 
nespus pe tata şi pe mama, dar nu vreau să ne fure; şi să nu 
ne încredem în Buteau şi în secătura asta de Hyacinthe. 

Vorbea de cei doi fraţi ai ei, îl zărise pe fereastră venind 
pe cel mai mare, pe Hyacinthe, cunoscut de toată lumea sub 
numele de Jesus-Christ: un trântor şi un beţivan care, de la 
întoarcerea din armată, după ce făcuse campaniile din 
Africa, se pornise să umble creanga, refuzând orice fel de 
muncă, trăind din braconaj şi furtişaguri, de parcă ar fi 
jefuit un popor înfricoşat de beduini. 

Intră un zdrahon voinic, în toată puterea musculoasă a 
celor patruzeci de ani ai săi, cu părul creţ, cu barba tăiată 
ascuţit, lungă şi neîngrijită, cu un obraz de Crist răvăşit, un 
Crist beţivan, siluitor de fecioare şi tâlhar de drumul mare. 
De dimineaţă se şi cherchelise la Cloyes, avea pantalonii 
murdari de noroi, bluza plină de pete, o şapcă zdrenţuită 
dată mult pe ceafă; şi fuma o ţigară de foi de zece centime, 
jilavă şi neagră, care împuţea aerul. Cu toate acestea, în 
adâncul ochilor săi umezi sălăşluia zeflemeaua deloc 
răutăcioasă, sufletul deschis al unei puşlamale cumsecade. 

— Ce, tata şi mama n-au ajuns încă aici? întrebă el. 

Şi, cum secretarul uscăţiv, îngălbenit de boala de fiere, îi 
răspunse mânios printr-un semn negativ făcut cu capul, el 
rămase o vreme cu ochii pironiţi de perete, în timp ce ţigara 
de foi îi fumega singură în mână. Nu se uitase deloc la sora 
şi la cumnatul lui, care, şi ei, la rândul lor, păreau să nu-l fi 
văzut intrând. Pe urmă, fără să mai adauge vreun cuvânt, 
ieşi, se duse să aştepte pe trotuar. 


— Ah, Jesus-Christ, ah, Jesus-Christ! repetă ca un 
bărzăune micul secretar, întorcând nasul spre stradă, cu 
chipul din ce în ce mai înveselit de porecla care-i învia în 
amintire întâmplări hazlii. 

Dar nu se scurseră decât cinci minute şi familia Fouan 
sosi, în sfârşit, dai bătrâni cu mişcări domoale şi precaute. 
Tatăl, foarte robust odinioară, astăzi în vârstă de şaptezeci 
de ani, se descărnase şi se micşorase într-o muncă atât de 
aspră, într-o patimă pentru pământ atât de aprigă, încât 
trupul i se încovoiase, parcă pentru a se reîntoarce spre 
acest pământ atât de intens dorit şi stăpânit. Totuşi, cu 
excepţia picioarelor, era încă viguros, arăta bine, cu micii 
lui favoriţi albi, în formă de labă de iepure, cu lungul nas al 
familiei, care-i ascuţea faţa uscăţivă, alcătuită din suprafeţe 
de piele tăiate de mari zbârcituri. Şi, în umbra lui, fără să se 
îndepărteze de el nici măcar cu un pas, mama, mai scundă, 
părând să fi rămas grasă, cu pântecele mărit de un început 
de dropică, cu chipul de culoarea ovăzului, găurit de nişte 
ochi rotunzi, de o gură rotundă, pe care o infinitate de 
zbârcituri o strângeau aidoma pungilor avarului. Mărginită, 
redusă în căsnicie la un rol de animal supus şi harnic, ea 
tremurase întotdeauna în faţa autorităţii despotice a 
bărbatului. 

— A, voi eraţi! strigă Fanny ridicându-se. 

Delhomme se sculase şi el de pe scaun. Şi, în spatele 
bătrânilor, apăru Jesus-Christ clătinându-se, fără să scoată 
un cuvânt. Strivi capătul ţigării de foi, ca s-o stingă, apoi 
vâri chiştocul puturos într-un buzunar al bluzei. 

— Iată-ne şi aici, zise Fouan. Nu lipseşte decât Buteau... 
Niciodată la vreme, niciodată ca toţi ceilalţi, ticălosul! 

— L-am văzut în piaţă, declară Jesus-Christ cu o voce 
răguşită de rachiu. O să vină şi el. 

Buteau, mezinul, de douăzeci şi şapte de ani, datora 
această poreclă apucăturilor lui, aflat într-o continuă 
răzvrătire, încăpăţânându-se în ideile lui, care nu erau ale 
nimănui. Chiar de copil, nu se putuse înţelege cu părinţii; şi, 


mai târziu, după ce trăsese la sorţi un număr bun, care îl 
scăpase de armată, fugise de la ei. ca să se tocmească, mai 
întâi la Borderie, apoi la Chamade. 

Dar, pe când tatăl continua să bombăne, el intră sprinten 
şi vesel. La el, marele nas al neamului Fouan se turtise, în 
timp ce, în partea de jos a figurii, maxilarele înaintau sub 
formă de puternice fălci de carnasier. Tâmplele îi erau 
înclinate, toată partea de sus a capului i se îngusta, şi în 
dosul râsului vesel al ochilor lui cenugşii se bănuia viclenia şi 
violenţa. Moştenise de la tatăl său dorinţa brutală, 
încăpăţânarea de a stăpâni, sporită de zgârcenia meschină 
a mamei. La fiecare ceartă, când cei doi bătrâni îl 
copleşeau, cu învinuiri, le răspundea: „Nu trebuia să mă 
faceţi aşa!” 

— Ia ascultați, sunt cinci leghe de la Chamade până la 
Cloyes, răspunse el la mormăielile lor de nemulţumire. Şi- 
apoi ce? am ajuns odată cu voi... Aveţi de gând să mai 
bodogăniţi mult? 

Acum toţi se certau, strigau cu  glasurile, lor 
pătrunzătoare şi amenințătoare, obişnuite să zbiere pe 
afară, discutau aprins despre treburile lor, de parcă ar fi 
fost la ei acasă. Deranjaţi, secretarii le aruncau priviri 
piezişe, când, adus de zgomot, intră notarul, deschizând din 
nou uşa cabinetului. 

— Sunteţi cu toţii aici? Hai, intraţi! 

Cabinetul dădea spre grădină, o mică fâşie de pământ 
care cobora până la Loir, de unde se zăreau, până hăt, 
departe, plopii desfrunziţi. Aici, împodobind şemineul, se 
afla o pendulă de marmură neagră, aşezată între maldăre 
de dosare; şi nimic altceva decât biroul de acaju, o 
cartotecă şi câteva scaune. 

Domnul Baillehache se instală numaidecât la acel birou, 
ca la tribunal; în timp ce ţăranii, intraţi unul după altul, 
şovăiau, se uitau pieziş la scaune, neştiind unde şi cum să se 
aşeze. 

— Ei, aşezaţi-vă odată! 


Atunci, împinşi de ceilalţi, Fouan şi Rose se pomeniră în 
primul rând, pe două scaune; Fanny şi Delhomme se treziră 
în spate, unul lângă altul; pe când Buteau se retrase într-un 
colţ şi se rezemă de perete, şi singur Hyacinthe rămase în 
picioare, în faţa ferestrei, unde astupa lumina zilei cu 
umerii săi largi. Dar notarul, nerăbdător, îl interpelă cu 
familiaritate: 

— Hai, aşază-te, Jesus-Christ! 

Şi trebui să intre primul în subiect. 

— Aşadar, moş Fouan, te-ai hotărât să-ţi împărţi avutul, 
din timpul vieţii, între cei doi băieţi şi fiica dumitale? 

Bătrânul nu răspunse nimic, ceilalţi rămaseră nemişcaţi, 
se lăsă o lungă tăcere. De altfel, notarul, obişnuit cu aceste 
zăboviri, nu se grăbea nici el. Funcţia de notar se moştenea 
în familie de două sute cincizeci de ani, cei din neamul 
Baillehache, originari din moşi-strămoşi din Beauce, se 
succedaseră din tată în fiu la Cloyes, împrumutând de la 
clientela lor ţărănească încetineala de gândire, vicleana 
neîncredere care îneca în lungi tăceri şi vorbe de prisos cea 
mai neînsemnată discuţie. Deschisese un briceag şi îşi tăia 
unghiile. 

— Nu-i aşa? trebuie să cred că te-ai hotărât, repetă el în 
cele din urmă, cu ochii pironiţi asupra bătrânului. 

Acesta se întoarse, îi cuprinse pe toţi dintr-o privire, 
înainte de a vorbi, căutându-şi cuvintele: 

— Da, s-ar putea, domnule Baillehache... Vă vorbisem pe 
vremea secerişului, şi mi-aţi spus să mă gândesc mai bine la 
treaba asta; şi m-am tot gândit, şi văd că n-am încotro, că 
tot aici o să ajung. 

Lămuri pentru ce, în fraze sacadate, întrerupte de 
nenumărate incidente. Dar ceea ce nu spunea, ceea ce 
răbufnea din tulburarea înăbuşită în gâtlejul lui, era 
tristeţea fără de sfârşit, ura mocnită, sfâşierea întregului 
său trup de a se despărţi de bunurile atât de aprig râvnite 
înainte de moartea tatălui său, cultivate mai târziu cu o 
patimă nemaipomenită, sporite apoi bucată cu bucată, cu 


preţul celei mai dezgustătoare zgârcenii. Cutare parcelă 
reprezenta luni întregi de pâine cu brânză, ierni fără foc, 
veri de muncă arzătoare, fără altă răsplată decât câteva 
înghiţituri de apă. lubise pământul ca pe o femeie care te 
ucide şi pentru care eşti în stare sa ucizi. Nici nevastă, nici 
copii, nimeni, nimic omenesc: pământul! Şi iată că 
îmbătrânise, trebuia s-o cedeze fiilor săi pe această iubită, 
aşa cum tatăl său i-o cedase lui pe a sa, turbat de propria-i 
neputinţă. 

— Vedeţi dumneavoastră, domnule Baillehache, trebuie 
să te supui în faţa sorții, picioarele nu mă mai ţin, braţele 
nu-mi sunt deloc mai zdravene, şi, o, Doamne! pământul 
suferă... Ar fi putut să mai meargă aşa, dacă m-aş fi înţeles 
cu Copiii... 

Aruncă o privire iute către Buteau şi Jesus-Christ, care 
nu se clintiră, cu ochii în depărtare, parcă la o sută de leghe 
de ceea ce spunea el. 

— Şi-apoi ce, vreţi să aduc lume străină, să-i aduc pe alţii, 
care să ne jefuiască? Nu, slugile costă prea scump, îţi 
mănâncă toată agoniseala în ziua de astăzi... Eu nu mai am 
deloc putere. În anotimpul ăsta, iacă, din nouăsprezece 
setiereil! câte am, ei bine, am avut putere să cultiv abia un 
sfert, atâta cât să ajungă de mâncare, grâu pentru noi şi 
nutreţ pentru cele două vaci... Şi mi se frânge inima când 
mă uit cum se strică pământul ăsta bun. Da, vreau mai bine 
să-i dau, decât să văd un asemenea prăpăd. 

Glasul i se sugruma, făcu un gest larg, de durere şi de 
resemnare. Alături de el, supusă, copleşită de peste o 
jumătate de veac de ascultare şi de trudă, nevastă-sa 
asculta. 

— Acum câteva zile, continuă el, pe când pregătea 
brânză, Rose a căzut cu nasul în ea. Pe mine nimic nu mă 
zdrobeşte mai mult, decât să vin în cariolă la piaţă... Şi apoi, 
pământul, nimeni nu-l ia cu sine, când se duce. Trebuie dat, 
trebuie dat... În sfârşit, noi am muncit destul, vrem să 
crăpăm liniştiţi... Nu-i aşa, Rose? 


— Chiar aşa, bunul Dumnezeu mi-e martor! spuse 
bătrâna. 

Se înstăpâni o nouă tăcere, foarte lungă. Notarul îşi 
termina de tăiat unghiile. În cele din urmă aşeză briceagul 
pe birou spunând: 

— Da, sunt gânduri înțelepte, adesea eşti silit să rezolvi 
lucrurile printr-o donaţie... Sunt dator să adaug că ea duce 
la o economie în familii, pentru că drepturile de moştenire 
sunt mai mari decât renunţarea la bunuri... 

Cu toate că afecta indiferența, Buteau nu putu să-şi 
înăbuşe acest strigăt: 

— Vasăzică, e adevărat, domnule Baillehache? 

— Fără nicio îndoială. Poţi să câştigi câteva sute de franci. 

Ceilalţi se tulburară, până şi chipul lui Delhomme se 
lumină, pe când tatăl şi mama împărtăşeau la rândul lor 
aceeaşi mulţumire. Era un lucru stabilit, treaba era ca şi 
încheiată, de vreme ce costa puţin. 

— Îmi rămâne să prezint observaţiile de procedură, 
adăugă notarul. Mulţi oameni de bun simţ condamnă 
renunţarea la bunuri, pe care o privesc ca imorală, 
acuzând-o de distrugerea legăturilor de familie... Într- 
adevăr, se pot cita fapte deplorabile, copiii de multe ori se 
poartă foarte urât, după ce părinţii s-au despuiat... 

Cei doi băieţi şi fata îl ascultau cu gura căscată, cu dese 
clipiri din pleoape şi cu un tremur al obrajilor. 

— Tata să-şi păstreze tot, dacă are asemenea temeri! 
întrerupse tăios Fanny, grozav de supărată. 

— Noi ne-am făcut întotdeauna datoria, spuse Buteau. 

— Şi nu ne temem de muncă, declară Jesus-Christ. 

Domnul Baillehache îi domoli cu un gest. 

— Lăsaţi-mă să sfârşesc! Ştiu că voi sunteţi copii buni, 
muncitori cinstiţi; şi, cu unii ca voi, desigur, nu e nicio 
primejdie ca părinţii voştri să se căiască într-o zi. 

Nu punea în spusele lui niciun fel de ironie, repeta doar 
fraza prietenească pe care cei douăzeci şi cinci de ani de 
obişnuinţă profesională i-o rotunjeau mereu pe buze. Dar 


mama, părând că n-ar fi înţeles prea bine, îşi plimba 
privirile ochilor mici şi oblici de la fiică-sa la cei doi băieţi. Îi 
crescuse pe toţi trei fără dragoste, într-o răceală de 
gospodină care îşi mustră copiii că mănâncă prea mult din 
ceea ce economiseşte ea. Îi purta pică celui mai mic pentru 
că părăsise casa când, în sfârşit, ajunsese şi el să câştige; 
cât despre fată, nu putuse niciodată să se înţeleagă cu ea, 
era supărată că se ciocnise cu propriul ei sânge, o fată 
voinică şi  harnică, la care inteligenţa tatălui se 
transformase în orgoliu; şi privirea ei nu se îmblânzea decât 
atunci când se oprea asupra băiatului cel mare, acest 
potlogar care nu avea nimic nici din ea, nici din bărbatul ei, 
această buruiană crescută nu se ştie de unde şi poate că 
tocmai de aceea îi găsea scuze şi îl prefera. 

La rândul lui, şi Fouan îşi privise copiii, unul după altul, 
cu o ascunsă nelinişte, gândindu-se la ce vor face din avutul 
lui. Trândăvia beţivanului îl îngrijora mult mai puţin decât 
dorinţa nemăsurată de posesiune a celorlalţi doi. Clătină 
din capul tremurător: la ce bun să-şi facă sânge rău, de 
vreme ce trebuia! 

— Acum, pentru că partajul este hotărât, reluă notarul, a 
venit vremea să aranjăm condiţiile. Sunteţi de acord cu 
renta pe care trebuie să le-o daţi? 

Dintr-odată, rămaseră cu toţii nemişcaţi şi amuţiră. 
Chipurile lor argăsite căpătaseră o expresie rigidă, 
gravitatea de nepătruns a diplomaților care abordează 
estimarea unui imperiu. Apoi se cercetară cu coada 
ochiului, dar nimeni nu vorbi încă. Tatăl fu acela care, din 
nou, lămuri lucrurile. 

— Nu, domnule Baillehache, n-am stat de vorbă între noi, 
am aşteptat să fim cu toţii laolaltă, aici... Dar e cât se poate 
de limpede, nu-i aşa? Am nouăsprezece setiere, sau nouă 
hectare şi jumătate, cum se spune în ziua de astăzi. Şi, dacă 
le arendam, făceau, vasăzică, nouă sute cincizeci de franci, 
cu câte o sută de franci hectarul... 

Cel mai puţin răbdător dintre ei, Buteau sări de pe scaun. 


— Cum, cu o sută de franci hectarul! îţi baţi joc de noi, 
tată? 

Şi o primă discuţie se porni asupra, cifrelor. Exista o 
setieră de viță-de-vie: pe asta, da, ar fi arendat-o cu 
cincizeci de franci. Dar nu-i aşa că niciodată n-ar fi obţinut 
acelaşi preţ pentru cele douăsprezece setiere de pământ 
arabil şi mai cu seamă pentru cele şase setiere de păşuni 
naturale, cele de pe malul râului Aigre, al cărui fân nu făcea 
doi bani? Ba nici chiar pământul arabil nu era tocmai bun, 
mai ales un capăt, cel care se întindea de-a lungul platoului, 
căci stratul gras se tot subţia pe măsură ce se apropia de 
vâlcea. 

— Haide, tată, spuse Fanny cu un aer de dojană, nu se 
cuvine să ne tragi pe sfoară. 

— Preţuieşte o sută de franci hectarul, repeta bătrânul cu 
încăpățânare bătându-se cu palma peste coapsă. Mâine îl 
arendez cu o sută de franci, dacă vreau... Şi cât ar preţui 
după voi? Spuneţi, hai, să văd cât preţuieşte? 

— Preţuieşte şaizeci de franci, spuse Buteau. 

Scos din fire, Fouan îşi susţinea preţul, lăudându-şi din 
cale afară pământul, un pământ atât de bun, care dădea 
singur grâul, când Delhomme, tăcut până acum, declară cu 
o vădită onestitate: 

— Preţuieşte optzeci de franci, nicio centimă mai mult, 
nicio centimă mai puţin. 

Pe neaşteptate bătrânul se linişti, 

— Bine! punem optzeci, vreau să fac un sacrificiu pentru 
copiii mei. 

Dar Rose, care îl trăsese de un colţ al bluzei, dădu 
drumul unui singur cuvânt, răzvrătirea zgârceniei sale: 

— Nu, nu! 

Jesus-Christ stătuse nepăsător. Pământul nu-i mai era la 
inimă după cei cinci ani petrecuţi în Africa. Nu ardea decât 
de o singură dorinţă, să-şi aibă partea lui, pentru a face rost 
de bani. De aceea continua, să se legene cu un aer 
zeflemitor şi superior. 


— Am zis optzeci, strigă Fouan, sunt optzeci! N-am avut 
niciodată decât un singur cuvânt: mă jur în faţa lui 
Dumnezeu!... Nouă hectare şi jumătate, fac şapte sute 
şaizeci de franci, şi, rotunjind socoteala, opt sute... Ei, bine, 
pensia va fi de opt sute de franci, aşa e drept! 

Buteau izbucni într-un hohot de râs furtunos, în timp ce 
Fanny protesta printr-o clătinare a capului, ca uluită. Şi 
domnul Baillehache, care, de la începutul discuţiei, se tot 
uita în grădină, cu ochi melancolici, se reîntoarse către 
clienţi, păru că-i ascultă trăgându-se de favoriţi cu gestul 
său maniac, toropit de digestia de după prânzul pe care îl 
mâncase. 

Totuşi, de data aceasta, bătrânul avea dreptate: aşa era 
drept. Dar copiii, înfierbântaţi, duşi de patima de a încheia 
târgul la cel mai ieftin preţ cu putinţă, se arătau îngrozitori, 
se tocmeau, se jurau cu reaua-credinţă a ţăranilor care 
cumpără un porc. 

— Opt sute de franci! rânjea Buteau. Pesemne că ai de 
gând să trăieşti ca burghezii?... Ah, opt sute de franci, când 
se poate trăi bine din patru! Zi, mai degrabă, că vrei să 
crăpi de indigestie! 

Fouan încă nu se înfuria. Socotea tocmeala un lucru 
obişnuit, făcea cu simplitate faţă acestei dezlânţuiri 
prevăzute, se însufleţea la rândul lui, mergând fără înconjur 
până la capătul pretențiilor sale. 

— Şi asta nu e tot, staţi o clipă... Ne păstrăm până la 
moarte casa şi grădina, bineînţeles... Apoi, pentru că n-o să 
mai adunăm nicio recoltă, pentru că n-o să mai avem cele 
două vaci, vrem şi un butoi de vin pe an, o sută de legături 
de vreascuri şi zece litri de lapte pe săptămână, o duzină de 
ouă şi trei bucăţi de brânză. 

— Vai, tată! gemu îndurerată şi încremenită Fanny, vai, 
tată! 

Cât despre Buteau, el nu mai discuta. Se ridicase dintr- 
un salt, umbla de colo-colo cu paşi repezi; îşi pusese chiar şi 
şapca pe cap, ca să plece. La rândul lui, Jesus-Christ îşi 


părăsi scaunul, neliniştit la gândul că toate aceste baliverne 
puteau să dea peste cap împărţeala. Singur Delhomme 
rămânea nemişcat, cu un deget sprijinit de nas, într-o 
atitudine de profundă cugetare şi de mare plictiseală. 

Atunci, domnul Baillehache simţi nevoia să grăbească 
puţin lucrurile. Îşi alungă moţăiala şi, răscolindu-şi favoriţii 
cu o mână mai energică: 

— Doar ştiţi, prieteni, că vinul, vreascurile, precum şi 
brânză şi ouăle se dau de obicei... 

Dar fu întrerupt de o răpăială de fraze acre. 

— Parcă noi ne bem vinul? noi îl vindem! 

— Să stai ca un trântor şi să te încălzeşti, e lucru uşor, 
mai ales când copiii se spetesc! 

Notarul, care auzise multe la viaţa lui, continuă cu sânge 
rece: 

— Astea-s lucruri care nu trebuie spuse... Ei drace! Jesus- 
Christ, aşază-te odată! Stai în lumină, e enervant!... Prin 
urmare, v-aţi înţeles cu toţii, nu-i aşa? Veţi da redevenţele în 
natură, ca să nu ajungeţi să fiţi arătaţi cu degetul... Deci, nu 
rămâne decât cifra rentei de discutat... 

Delhomme făcu, în sfârşit, semn că avea de vorbit. 
Fiecare îşi reluă locul şi, urmărit cu atenţie de ceilalţi, 
spuse domol: 

— lertaţi-mă, mie mi se pare drept ceea ce vrea tata. 1 s- 
ar putea număra opt sute de franci, pentru că cu opt sute 
de franci şi-ar închiria avutul... Atât că noi nu socotim aşa. 
El nu ne închiriază pământul, ci ni-l dăruie, şi socoteala e să 
ştim de cât au nevoie, el şi mama, ca să trăiască... Da, nu 
mai mult, de cât au nevoie ca să trăiască. 

— Într-adevăr, întări notarul, aceasta este de obicei baza 
de la care se porneşte. 

Şi o altă ceartă se prelungi la nesfârşit. Viaţa celor doi 
bătrâni fu scotocită, desfăşurată, discutată, nevoie cu 
nevoie. Se cântăriră pâinea, legumele, carnea; se evaluă 
îmbrăcămintea, împuţinându-se pânza şi lâna; se cobori 
chiar până la micile plăceri, la tutunul fumat de bătrân, ale 


cărui douăzeci de centime zilnice, după interminabile 
imputări fură stabilite la zece centime. Atâta timp cât nu 
mai muncea, trebuia să ştie să se mulţumească şi cu mai 
puţin. Cât despre mamă, la fel şi ea, nu putea să se dezbare 
de obiceiul cafelei? Precum şi câinele lor, un bătrân câine 
de doisprezece ani, care mânca mult, fără niciun folos: de 
multă vreme s-ar fi cuvenit să i se tragă un glonte. Când 
socoteala se termină, o luară de la capăt, căutară ceea ce 
încă se mai putea suprima, două cămăşi, şase batiste pe an, 
o centimă care fusese pusă la socoteală pe zi pentru zahăr. 
Şi tăind întruna, epuizând economiile infime, se ajunse 
astfel la o sumă de cinci sute cincizeci de franci, ceea ce îi 
frământa, îi scotea din sărite pe copii, căci ei se înverşunară 
să nu depăşească cinci sute de franci, cifră rotundă. 

Între timp, Fanny obosi. Nu era o fiică rea, ci mai miloasă 
decât bărbaţii, neavând încă deloc inima şi pielea înăsprite 
de aspra existenţă în aer liber. De aceea, vorbea, gândind 
că trebuie să se sfârşească, resemnată să facă concesii. La 
rândul lui, Jesus-Christ ridica din umeri, grozav de generos 
în privinţa banilor, năpădit chiar de o înduioşare de beţiv, 
gata să dăruie o sumă în completare din partea lui, pe care, 
de altfel, n-ar fi plătit-o niciodată. 

— Haide, întrebă fiica, e bine cinci sute cincizeci? 

—  Negreşit, negreşit! răspunse el. Trebuie să se 
dedulcească niţel cu traiul şi bătrânii! 

Mama  îndreptă către primul ei născut o privire 
surâzătoare şi umezită de dragoste; în vreme ce tatăl 
continua războirea cu mezinul. Nu cedase decât pas cu pas, 
luptându-se pentru fiece reducere, încăpăţânându-se 
asupra anumitor cifre. Dar, sub îndărătnicia nepăsătoare 
ce-o arăta, din adâncul lui creştea mânia în faţa turbării 
acestei cărni, care era a sa, de a se îndopa din propria-i 
carne, de a-i suge sângele, cât încă mai era în viaţă. Uita cu 
totul că îl mâncase la fel pe tatăl său. Cu mâinile cuprinse 
de un tremur, mârâi: 


— Ah, sămânță rea! Şi unde mai pui că i-ai crescut, ca să- 
ţi ia pâinea de la gură!... Sunt scârbit, pe cuvântul meu de 
cinste, mi-ar place mai degrabă să putrezească în pământ... 
Prin urmare, nu e chip să fiţi şi voi oameni cumsecade, nu 
vreţi să daţi decât cinci sute cincizeci? 

Era gata să încuviinţeze, când nevasta îl trase din nou de 
bluză, şoptindu-i: 

— Nulnu! 

— Asta nu e tot. zise Buteau după o clipă de şovăială, şi 
banii din economiile dumitale?... Dacă ai bani, nu-i aşa? se- 
nţelege că n-ai nevoie să-i primeşti pe-ai noştri. 

Îl privea ţintă pe tatăl său, păstrându-şi această lovitură 
pentru sfârşit. Bătrânul deveni dintr-odată palid. 

— Ce bani? întrebă el. 

— Banii puşi cu dobândă, banii ale căror titluri le ascunzi. 

Buteau, care doar bănuia comoara, voia astfel să se 
convingă. Într-o anumită seară păruse că-l vede pe tatăl său 
luând, din dosul unei oglinzi, un mic sul de hârtie. A doua zi 
şi în zilele următoare se aşezase la pândă; dar nimic nu mai 
reapăruse, nu rămânea decât locul gol. 

Din palid cum era, Fouan deveni dintr-odată foarte roşu, 
sub valul mâniei care până la urmă făcu explozie. Se ridică 
şi, însoţindu-şi cuvintele cu un gest furios, strigă: 

— Ah, pentru numele lui Dumnezeu! acum, vasăzică, îmi 
scotociţi şi prin buzunare! N-am nicio centimă, niciun bânuţ 
pus cu dobândă. M-aţi costat prea mult, ticăloşilor!... Şi ce 
vă priveşte pe voi, nu sunt eu stăpânul, tatăl? 

Părea că devine mai mare în această redeşteptare a 
propriei autorităţi. De-a lungul anilor, toţi, nevasta şi copiii, 
tremuraseră de teama lui, sub despotismul aspru al şefului 
familiei ţărăneşti. Se înşelau, dacă-l credeau sfârşit. 

— O, tată, vru să rânjească Buteau. 

— Taci, pentru Dumnezeu! continuă bătrânul cu mâna 
mereu ridicată, taci, sau te pocnesc! 

Mezinul se bâlbâi, se făcu mic de tot pe scaunul său. 
Simţise vântul palmei, era din nou cuprins de spaimele 


copilăriei, când sălta cotul ca să se pună la adăpost. 

— Şi ţie, Hyacinthe, să nu-ţi vină să râzi! şi tu, Fanny, lasă 
ochii în jos!... După cum e adevărat că soarele ne 
luminează, tot aşa de adevărat am să vă fac să jucaţi! 

Stătea singur în picioare şi ameninţător. Mama tremura, 
de parcă s-ar fi temut să n-o ajungă pe ea scatoalcele 
rătăcite. Copiii nu se mai clinteau, nu mai răsuflau, supuşi şi 
îmblânziţi. 

— Pricepeţi un lucru, şi anume că vreau ca renta să fie de 
şase sute de franci... Altminteri, îmi vând pământul, îl pun 
cu o rentă viageră. Da, ca să mănânc tot, ca să nu puneţi voi 
mâna pe nicio leţcaie după moartea mea... Îmi daţi cele 
şase sute de franci? 

— Dar, tată, murmură Fanny, noi îţi dăm tot ce ne ceri. 

— Şase sute de franci, e bine, spuse Delhomme. 

— Eu, declară Jesus-Christ, vreau ce vor toţi. 

Cu dinţii încleştaţi de ură, Buteau părea să consimtă prin 
tăcere. Şi Fouan îi domina încă, plimbându-şi peste ei 
privirile aspre, de stăpân autoritar. Îmblânzindu-se până la 
urmă, spuse: 

— Vasăzică, aşa va fi, suntem înţeleşi. 

Fără să se mişte, prins iarăşi de somn, domnul 
Baillehache auzise sfârşitul ciondănelii. Redeschise ochii, 
conchise calm. 

— Pentru că aţi ajuns la înţelegere, haide, e de-ajuns... 
Acuma, întrucât cunosc condiţiile, trebuie să întocmesc 
actul... În ceea ce vă priveşte, faceţi măsurătorile, împărţiţi, 
şi spuneţi-i arpentorului să-mi trimită o notă din care să 
reiasă specificarea loturilor. După ce le veţi fi tras la sorţi, 
nu vom mai avea decât să înscriem, după fiecare nume, 
numărul tras, şi să iscălim. 

Îşi părăsise fotoliul, pentru a-i face să plece. Dar ei nu se 
clintiră încă, nehotărâţi, chibzuind. Asta era oare totul? nu 
uitaseră nimic, nu făcuseră o afacere proastă, asupra căreia 
poate că mai era vreme să revină? 


Bătu de ora trei, erau aproape două ceasuri de când se 
aflau aici. 

— Duceţi-vă, le spuse în sfârşit notarul. Mai aşteaptă şi 
alţii. 

Fură nevoiţi să se hotărască, el îi împinse în birou, unde, 
într-adevăr, câţiva ţărani nemişcaţi, ţintuiţi pe scaune, 
aşteptau răbdători; în timp ce micul secretar urmărea de la 
fereastră o încăierare de câini, iar ceilalţi doi, morocănoşi, 
scârţâiau necontenit cu peniţele pe coaiele de hârtie 
timbrată. 

Afară, întreaga familie rămase o clipă nemişcată ta 
mijlocul străzii. 

— Dacă vreţi, reluă tatăl, arpentorul vine poimâine, luni. 

Acceptară cu toţii printr-un semn din cap, coborâră 
strada Grouaise la câţiva paşi unii de alţii. 

Pe urmă, cum bătrânul Fouan şi Rase cotiră pe stradă 
Temple, către biserică, Fanny şi Delhomme se îndepărtară 
pe strada Grande. Buteau se oprise în piaţa Saint-Lubin, 
întrebându-se mereu dacă tatăl său avea sau nu bani 
ascunşi. Şi, rămas singur, Jesus-Christ, după ce îşi aprinse 
din nou chiştocul de ţigară, intră bălăbănindu-se în 
cafeneaua „Bunul plugar”. 


III 


Casa familiei Fouan era prima din Rognes, cum vii pe 
drumul de la Cloyes către Bazochesle-Doyen, care 
traversează satul. Şi luni de dimineaţă, la ora şapte, 
bătrânul tocmai ieşea, ca să se ducă la întâlnirea hotărâtă 
în faţa bisericii, când o zări, în uşa vecină, pe sora sa, La 
Grande, de mult sculată, în ciuda celor optzeci de ani ai ei. 


Neamul Fouan încolţise şi crescuse aici, vreme de secole, 
ca o vegetaţie îndărătnică şi viguroasă. Vechi şerbi pe 
domeniul Rognes-Bouqueval, din care nu mai rămăsese 
niciun vestigiu, în afară de câteva pietre acoperite de 
pământ dintr-un castel distrus, ei îşi căpătaseră libertatea 
sub Filip cel Frumos; şi din acel moment deveniseră 
proprietarii unui pogon, poate două, cumpărate de la 
seniorul aflat în încurcătură, plătite cu sudoare şi sânge cu 
de zece ori preţul lor. Apoi începuseră lunga bătălie, o 
bătălie de patru sute de ani, ca să apere şi să rotunjească 
acest avut, într-o îndârjire pătimaşă, pe care taţii o lăsau 
moştenire fiilor; bucăţi de pământ pierdute şi 
răscumpărate, o proprietate neînsemnată, fără încetare 
pusă în discuţie, moşteniri strivite de asemenea impozite 
încât părea că nu va mai rămâne nimic din ele, fânețe şi 
petece de ogoare mărite totuşi puţin câte puţin de nevoia 
de a poseda, de o perseverenţă încetul cu încetul 
victorioasă. Generaţii întregi muriră aici, lungi vieţi 
omeneşti îngrăşară pământul; dar când Revoluţia din '89 îşi 
consfinţi drepturile, Fouan-ul de atunci, Joseph-Casimir, 
poseda douăzeci şi unu de pogoane, cucerite în patru secole 
din vechiul domeniu seniorial. 

În '93, acest Joseph-Casimir avea douăzeci şi şapte de 
ani; şi, în ziua când ceea ce mai rămânea din domeniu fu 
declarat bun naţional şi vândut în loturi la licitaţie, el dori 
cu ardoare să cumpere câteva hectare. Ruinaţi, pâini de 
datorii, cei din familia Rognes-Bouqueval, după ce lăsaseră 
ultimul turn al castelului să se prăbuşească, renunţaseră de 
multă vreme, în favoarea creditorilor, şi la arendele 
domeniului Borderie, ale cărui trei sferturi din terenurile 
cultivabile rămâneau pârloage. Exista mai cu seamă, alături 
de una dintre parcelele sale, un petec de pământ la care 
ţăranul râvnea cu nestăpânita dorinţă a neamului său. Dar 
recoltele erau slabe, nu avea decât - într-o oală veche, 
ascunsă după cuptor - o sută de scuzi economisiţi; şi, pe de 
altă parte, dacă-i trecuse o clipă prin minte să se 


împrumute de la un cămătar din Cloyes, o neliniştită 
prudenţă îl ţinuse pe loc: bunurile nobililor îl înspăimântau: 
cine ştie dacă mai târziu nu şi le vor lua înapoi? Astfel că, 
împărţit între dorinţa şi neîncrederea sa, cunoscu durerea 
de a vedea domeniul Borderie cumpărat la licitaţie, bucată 
cu bucată, la a cincea parte din valoarea lui, de un burghez 
din Châteaudun, Isidore Hourdequin, fost funcţionar care 
percepea impozitul pe sare. 

Îmbătrânind, Joseph-Casimir Fouan îşi împărţi cele 
douăzeci şi unu de pogoane - câte şapte pentru fiecare - 
între fiica cea mare, prima născută, Marianne, şi cei doi fii, 
Louis şi Michel; o fiică mai mică, Laure, trimisă să înveţe 
croitoria şi stabilită la Châteaudun, fu despăgubită cu o 
sumă de bani. Dar căsătoriile rupseră această egalitate. În 
timp ce Marianne Fouan, numită La Grande, se mărită cu 
un vecin, Antoine Pechard, care avea în jur de optsprezece 
pogoane, Michel Fouan, zis Mouche, se îndrăgosti de o 
fetişcană al cărei tată nu avea să-i lase decât două pogoane 
de vie. În ceea ce-l priveşte pe Louis Fouan, căsătorit cu 
Rose Maliverne, moştenitoare a douăsprezece pogoane, el 
adună astfel cele nouă hectare şi jumătate, pe care trebuia, 
la rândul lui, să le împartă între cei trei copii ai săi. 

În familia lor, La Grande era respectată şi temută, nu 
pentru bătrâneţea, ci pentru averea ei. Încă foarte dreaptă, 
foarte înaltă, uscăţivă şi viguroasă, cu oase mari, ea avea 
capul descărnat, ca de pasăre de pradă, pe un gât lung şi 
veştejit de culoarea sângelui. La ea, nasul familiei se 
încovoia într-un teribil cioc; avea ochi rotunzi şi ficşi, niciun 
fir de păr, sub basmaua galbenă ce obişnuia s-o poarte, dar 
toţi dinţii, şi nişte fălci care puteau să sfarme şi pietrele. 
Mergea cu bastonul ridicat, nu ieşea niciodată din curte 
fără băţul ei de mărăcine, de care se folosea numai ca să 
dea în animale şi în lume. Rămasă de timpuriu văduvă, cu o 
fată, ea o alungase de acasă pentru că netrebnica se 
încăpăţânase să se mărite, împotriva voinţei sale, cu un 
băiat sărac, Vincent Bouterone; şi cu toate că această fiică 


şi bărbatul ei muriseră de sărăcie, lăsându-i o nepoată şi un 
nepot, Palmyre şi Hilarion, acum în puterea vârstei şi ei - 
fata de treizeci şi doi de ani, băiatul de douăzeci şi patru - 
ea tot n-o iertase, îi lăsa să crape de foame, fără să vrea săi 
se aducă aminte de existenţa lor. După moartea bărbatului, 
îndruma ea însăşi cultivarea pământurilor, avea trei vaci, un 
porc şi un argat, pe care îl hrănea jgheabul comun, 
ascultată de toţi cu o umilinţă plină de spaimă. 

Văzând-o în uşă, Fouan se apropiase din respect. Era cu 
zece ani mai mare decât el, şi avea pentru asprimea pentru 
zgârcenia, pentru încăpăţânarea ei de a poseda şi de a trăi 
respectul şi admiraţia întregului sat. 

— La Grande, tocmai voiam să-ţi dau vestea, spuse el. M- 
am hotărât, mă duc pentru împărţeală, acolo, sus. 

Ea nu-i răspunse, strânse în mână bastonul pe care îl 
răsucea în aer. 

— Alaltăieri seară am vrut să-ţi cer sfatul; dar am bătut şi 
nu mi-a răspuns nimeni. 

Atunci, ea izbucni cu vocea-i acră. 

— Nătărăule!... Sfatul ţi l-am dat! Trebuie să fii prost şi 
fricos ca să te lipseşti de averea ta, cât timp te ţii pe 
picioare. Pe mine poate să mă înjunghie, că spun tot nu, şi 
sub cuţit... Să vezi în mâna altora ce e al tău, să te dai 
singur afară din casă pentru nemernicii ăştia de copii, asta, 
nu! asta, nu! 

— Dar, obiectă Fouan, când nu mai poţi să munceşti, când 
pământul suferă... 

— Ei bine, să sufere!... Decât să las din mână un singur 
setier de pământ, mai degrabă mă duc în fiecare dimineaţă 
să mă uit cum îl năpădesc ciulinii! 

Îşi îndreptă trupul, luând înfăţişarea ei sălbatică de 
bătrân vultur jumulit de pene. Apoi, bătându-i cu bastonul 
pe umăr, ca pentru a face să pătrundă mai bine în el 
vorbele sale; 

— Ascultă, ţine minte ce-ţi spun... Când tu n-o să maiai 
nimic şi ei or să aibă tot, copiii or să te azvârle pe gârlă, ai 


să ajungi să umbli cu desaga, ca un coate-goale... Şi nu te 
sfătuiesc să baţi atunci la uşa mea, pentru că destul te-am 
prevenit, şi va fi cu atât mai rău Vrei să ştii ce-am să fac, ai? 
vrei să ştii? 

El aştepta, fără revoltă, cu supunerea-i de frate mai mic: 
ea intră în casă şi închise din nou, cu violenţă, uşa după ea, 
strigând: 

— Aşa am să fac... Crapă afară! 

O clipă, Fouan râmase nemişcat în faţa acelei uşi închise. 
Pe urmă, făcu un gest de hotărâre resemnată, sui cărarea 
care ducea în piaţa bisericii. Acolo se găsea vechea casă 
părintească a neamului Fouan, pe care fratele său Michel, 
zis Mouche, o primise odinioară, când se făcuse partajul; pe 
când casa locuită de el şi aflată în josul drumului, provenea 
din zestrea soţiei sale, Rose. Văduv de multă vreme, 
Mouche trăia singur cu cele două fete ale lui, Lise şi 
Frangoise, într-o acreală de om fără noroc, încă ruşinat de 
căsătoria cu o femeie săracă, învinuindu-şi fratele şi sora, 
după patruzeci de ani, că-l furaseră când se trăseseră 
loturile la sorţi; şi povestea mereu tărăşenia, cum pe fundul 
pălăriei i se lăsase lotul cel mai prost, ceea ce părea să se fi 
transformat în adevăr odată cu scurgerea vremii, pentru că 
se arăta atât de chibzuit şi de domol la muncă, încât, de 
când o avea în stăpânire, partea îşi pierduse jumătate din 
rodnicie. Omul face pământul, cum se spune în Beauce. 

În dimineaţa aceea, Mouche stătea şi el în uşă, la pândă, 
când fratele lui apăru în marginea pieţei. Împărţeala de 
acum îi stârnea interesul, răscolindu-i vechea pizmă, mai 
ales că nu avea nimic de câştigat. Dar pentru a părea de o 
totală indiferenţă, întoarse şi el spatele şi închise repede 
uşa. 

Fouan îi zărise de îndată pe Delhomme şi pe Jesus-Christ, 
aşteptând la douăzeci de metri unul de celălalt. Se îndreptă 
către cel dintâi, al doilea se apropie de ei. Fără să-şi 
vorbească, toţi trei începură să se uite, aţintindu-şi ochii 


scormonitori, pe cărarea care şerpuia pe marginea 
platoului. 

— Iote-l, spuse, în sfârşit, Jesus-Christ. 

Era Grosbois, arpentorul oficial, un ţăran din Magnolles, 
un sătuc vecin. Ştiinţa lui de a scrie şi de a citi îl pierduse. 
Chemat de la Orgires până la Beaugency ca să măsoare 
pământuri, îşi lăsa soţia să se îngrijească de propriu-i avut, 
şi, în alergăturile lui căpătase într-o asemenea măsură 
darul beţiei, că nu se mai trezea niciodată. Vornic şi foarte 
Zzglobiu pentru cei cincizeci de ani ai săi, avea o faţă lată, 
roşie, acoperită toată de muguraşi liliachii; şi cu toate că 
era foarte de dimineaţă, în ziua aceea era grozav de 
cherchelit, după un chef făcut în ajun la nişte podgoreni din 
Montigny, ca urmare a unui partaj între moştenitori. Dar 
asta nu avea importanţă. Cu cât era mai beat, cu atât vedea 
mai limpede: nicio greşeală de măsurătoare, nicio adunare 
greşită! Era ascultat şi respectat, pentru că avea faima de 
om tare rău de gură. 

— Ei, suntem gata? spuse el. Să mergem! 

Un ştrengar de doisprezece ani, murdar şi zdrenţăros, a 
urma, purtând lanţul sub un braţ, piciorul pentru măsurat 
şi jaloanele pe un umăr şi, balansându-l în mâna rămasă 
liberă, echerul, într-un toc vechi de carton crăpat. 

Porniră cu toţii la drum, fără să-i aştepte pe Buteau, 
pentru că îl zăreau stând în picioare nemişcat în faţa unei 
fâşii de pământ, cea mai întinsă a moştenirii, în locul numit 
Comailles. Această fâşie, având în jurul a două hectare, era 
chiar vecină cu ogorul unde Coliche o târâse pe Franqoise 
cu câteva zile înainte. Şi Buteau, socotind că este de prisos 
să meargă mai departe, se oprise acolo, absorbit. Când 
ceilalţi ajunseră în preajmă-i, îl văzură cum se apleacă, cum 
ia în mână un pumn de pământ, şi cum îl lasă apoi să curgă 
încet, vrând parcă să-i cântărească şi să-i miroase. 

— Uite, reluă Grosbois, scoțând din buzunar un carnet 
unsuros, am şi ridicat un mic plan precis al fiecărei parcele, 
aşa cum mi-ai cerut dumneata, moş Fouan. Acum e vorba să 


împărţim totul în trei loturi; şi treaba asta, copii, mergem s- 
o facem împreună... Ei, spuneţi-mi, cum o înţelegeţi voi? 

Ziua înaintase, un vânt îngheţat împingea pe cerul palid 
stoluri neîntrerupte de nori mari; şi, jos, biciuită, se 
întindea câmpia Beauce, de o tristeţe posomorâtă. De altfel, 
niciunul dintre ei nu părea să simtă această răsuflare a 
largului, care le umfla bluzele, ameninţa să le smulgă 
pălăriile de pe cap. Îmbrăcaţi de sărbătoare, datorită 
însemnătăţii împrejurării, cei cinci nu mai vorbeau. La 
marginea acestei câmpii, în mijlocul întinderii fără hotar, 
aveau chipul gânditor şi înţepenit, visarea marinarilor care 
trăiesc singuri, pe uriaşele spaţii. Această Beauce netedă, 
fertilă, dând o recoltă îmbelşugată, dar cerând un efort 
continuu, l-a făcut pe ţăran nepăsător şi chibzuit, fără altă 
dragoste decât pământul. 

— Trebuie împărţit totul în trei, spuse în cele din urmă 
Buteau. 

Grosbois scutură din cap şi se stârni discuţia. Câştigat 
pentru progres de legăturile sale cu marile ferme, îşi 
îngăduia uneori să se opună clienţilor stăpâni ai unor mici 
proprietăţi, declarându-se împotriva îmbucătăţirii 
exagerate. Oare deplasările şi cărăuşiile nu deveneau 
ruinătoare, cu petecele de pământ mari cât nişte batiste? se 
numeau oare terenuri cultivate aceste grădiniţe unde nu 
puteai ameliora asolamentele, nici folosi maşinile? Nu, 
singurul lucru raţional era să măreşti, şi nicidecum să tai în 
bucățele un ogor, aidoma unei plăcinte, un adevărat 
asasinat! Dacă unul se mulțumea cu pământuri de arătură, 
altul cultiva fâneţuri: în sfârşit, se putea ajunge la 
egalizarea loturilor şi sorții aveau să hotărască. 

Buteau, a cărui tinereţe încă râdea cu plăcere, îl luă pe 
un ton de glumă. 

— Şi dacă eu nu am decât fâneaţă, ce-o să mănânc? poate 
iarbă!... Nu, nu, vreau din toate, fân pentru vacă şi pentru 
cal, grâu şi viță-de-vie pentru mine. 


Ascultându-l, Fouan încuviinţă cu un semn. Din tată în fiu, 
ei aşa împărţiseră; şi, după aceea, cumpărările, căsătoriile 
rotunjeau din nou loturile. 

Bogat cu cele douăzeci şi cinci de hectare ale sale, 
Delhomme avea vederi mai largi; dar se arăta împăciuitor, 
nu venise, în numele nevestei sale, decât ca să nu fie furat 
la măsurători. Şi, în ce-l priveşte pe Jesus-Christ, el se 
depărtase de ceilalţi, urmărind un stol de ciocârlii, cu 
mâinile pline de pietre. Când una dintre ele, împiedicată de 
vânt, rămânea două clipe în aer, nemişcată, cu aripile 
fremătătoare, el o dobora cu o iscusinţă de sălbatic. Trei 
căzură, le puse însângerate în buzunar. 

— Haide, am flecărit destul, împarte-ni-l în trei! spuse cu 
veselie Buteau, tutuindu-l pe arpentor; şi nu în şase, că-mi 
pare că-n dimineaţa asta vezi deodată şi Chartres şi 
Orleans! 

Ofensat, Grosbois se îndreptă, foarte demn. 

— Micuţule, dă-ţi osteneala să fii la fel de ghiftuit ca mine 
şi să ţii ochiul deschis... Cine-i descurcăreţul care vrea să ia 
echerul în locul meu? 

Cum nimeni nu îndrăzni să primească provocarea, ei se 
bucură, îl chemă cu asprime pe ştrengarul care privea uimit 
de admiraţie vânătoarea lui Jesus-Christ; şi echerul se şi 
afla aşezat pe piciorul lui, se înfigeau jaloanele, când modul 
de împărţire a ogorului stârni o nouă ciorovăială. 
Arpentorul, susţinut de Fouan şi Delhomme, voia să-i 
împartă în trei fâşii paralele cu râul Aigre; în timp ce 
Buteau pretindea ca fâşiile să cadă perpendicular pe 
vâlcea, pe motiv că stratul arabil se subţia din ce în ce, pe 
măsură ce urci, panta. În felul acesta, fiecare îşi va avea 
partea din capătul mai sărăcăcios; pe când, în cealaltă 
situaţie, cel de-al treilea lot va fi în întregime de calitate 
inferioară. Dar Fouan se supără, jura că dedesubt pământul 
era peste tot acelaşi, îşi aducea aminte că vechea 
împărţeală între el, Mouche şi La Grande se făcuse în 
direcţia pe care o arăta el; şi dovada era că cele două 


hectare ale lui Mouche se întindeau de-a lungul acestui al 
treilea lot. Stând deoparte, Delhomme făcu o remarcă, 
decisivă: admițând chiar că lotul ar fi fost mai puţin bun, 
proprietarul va fi avantajat în ziua când se va construi 
drumul care trebuia să treacă peste câmp, prin acest loc. 

— A, da, strigă Buteau, vestitul drum direct de la Rognes 
la Châteaudun, peste Borderie! lată o treabă pe care aveţi 
s-o aşteptaţi cam multă vreme. 

Apoi, pentru că, în ciuda insistenţei lui, nu era luat în 
consideraţie, se mulţumi să protesteze, scrâşnind din dinţi. 

Se apropiase până şi Jesus-Christ, toţi priveau absorbiți 
cum trasează Grosbois liniile partajului; şi-i supravegheau 
cu un ochi ager, de parcă l-ar fi bănuit că vrea să înşele cu 
un centimetru în favoarea vreuneia dintre părţi. În trei 
rânduri, Delhomme se apropie, ca să-şi pună ochiul în 
deschizătura echerului, pentru a fi sigur că firul întretăia 
bine jalonul. Jesus-Christ îl înjura pe trepăduş pentru că 
întindea rău lanţul. Dar mai ales Buteau urmărea operaţia 
pas cu pas, numărând metrii, refăcând calculele, în felul 
său, cu buzele tremurătoare. Şi în dorinţa lui de a stăpâni, 
în bucuria ce-o încerca de a muşca în sfârşit din pământ, 
creştea amărăciunea, furia surdă de a nu-l putea păstra pe 
tot. Era atât de frumos acest ogor, aceste două hectare 
dintr-o singură bucată! Ceruse cu tărie împărţirea pentru 
ca nimeni să nu-l aibă, de vreme ce nu-l putea avea el; şi, 
acum, acest masacru îl ducea la disperare. 

Bălăngănindu-şi braţele, Fouan se uitase cum i se 
îmbucătăţea avutul fără să scoată o vorbă. 

— S-a făcut, zise Grosbois. Haide, în asta sau în celelalte 
nu se va găsi nici măcar o livră în plus! 

Pe platou mai erau încă patru hectare de pământ bun de 
alătură, dar împărţite în zece petece având fiecare mai 
puţin de un pogon; ba una dintre parcele nu număr decât 
doisprezece ari, şi când arpentorul întrebă rânjind dacă 
trebuia de asemenea s-o taie în bucăţi, discuţia reîncepu. 


Buteau făcuse gestul său instinctiv, se aplecase, luase un 
pumn de pământ şi-i apropiase de gură, ca pentru a-l gusta. 
Pe urmă, cu o încrețire prostească a nasului, păru să-i 
declare cel mai bun din toate; şi, lăsându-i să curgă 
încetişor printre degete, spuse că era bine să i se lase lui 
parcela; altminteri, cerea împărţirea. Enervaţi, refuzând, 
Delhomme şi Jesus-Christ voiră deopotrivă partea lor. Da, 
da! patru ari de fiecare, aşa era drept. Şi li se împărţi toate 
ogoarele, fură siguri în felul acesta că niciunul dintre cei 
trei nu putea să aibă ceva ce nu aveau şi ceilalţi doi. 

— Să mergem la vie, zise Fouan. 

Dar, cum se îndreptau spre biserică, bătrânul, aruncă o 
ultimă privire către imensa câmpie, se opri o clipă asupra 
îndepărtatelor construcţii de la Borderie. Şi într-un strigăt 
de mâhnire fără margini, făcând aluzie la ocazia scăpată 
odinioară, când a fost vorba de bunurile naţionale: 

— Ah, dacă tata ar fi vrut, aveai să măsori tot ce vezi aici, 
Grosbois! 

Cei doi fii şi ginerele se întoarseră cu o mişcare bruscă, şi 
urmă o nouă oprire, o domoală aruncătură de ochi peste 
cele două sute de hectare ale fermei, risipite în faţa lor. 

— Aş, mormăi Buteau reluându-şi mersul, ne place nouă 
să ne fudulim cu povestea asta! Nu se cuvine ca burghezii 
să ne mănânce întotdeauna! 

Bătu de ora zece. Grăbiră pasul, căci vântul slăbise, un 
nor mare şi negru se scutură într-o primă răpăială. Cele 
câteva vii din Rognes se aflau dincolo de biserică, pe coasta 
care cobora până la vâlceaua Aigre. Pe vremuri, în acest loc 
se înălța castelul cu parcul său; şi nu trecuse mai mult de o 
jumătate de secol de când ţăranii, încurajați de rodul bogat 
al podgoriilor de la Montigny, în apropiere de Cloyes, se 
hotărâseră să planteze vii pe această coastă, îndemnați de 
expunerea către miazăzi şi de înclinarea ei povârnită. Vinul 
fu slab, dar plăcut acrişor, amintind delicatele vinuri de 
Orleans. De altfel, fiecare locuitor făcea abia câteva butoaie 


de vin; cel mai bogat, Delhomme, avea şase pogoane de vie; 
şi în tot ţinutul se cultivau numai cereale şi plante furajere. 

Trecură prin spatele bisericii, merseră de-a lungul 
vechiului prezbiteriu; apoi coborâră printre puieţii firavi, 
aşezaţi ca pe o tablă de şah. Pe când străbăteau un teren 
pietros, acoperit de arbuşti, o voce ascuţită, urcând dintr-o 
groapă, strigă: 

— Tată, plouă, îmi scot gâştele! 

Era Fricoasa, fiica lui Jesus-Christ, o ştrengăriţă de 
doisprezece ani, slabă şi vioaie ca o creangă de ilică, cu 
părul blond şi încâlcit. Gura mare i se strâmba spre stânga, 
ochii verzi aveau o fixitate obraznică, astfel că ai fi putut s-o 
iei drept un băiat, îmbrăcată, în loc de rochie, într-o veche 
bluză a tatălui ei, strânsă în jurul mijlocului cu o sfoară. Şi 
dacă toată lumea o numea Fricoasa, deşi purta frumosul 
nume de Olympe, aceasta i se trăgea de la faptul că Jesus- 
Christ, care răcnea la ea de dimineaţa până seara, nu putea 
să-i spună un cuvânt fără să adauge: „Aşteaptă, tu, 
aşteaptă, că-ţi dau de cheltuială, fricoasă îngălată!” 

Avusese acest copil sălbatic de la o femeie de stradă, 
culeasă de pe marginea unui şanţ, după un bâlci, şi pe care 
o adăpostise în vizuina lui, iscând un mare scandal în 
Rognes. În cei aproape trei ani, o dusese numai în certuri; 
pe urmă, într-o seară, la vremea secerişului, prostituata 
plecase, aşa cum venise, luată de un alt bărbat. Abia 
înţărcat, copilul crescuse voinic, printre buruieni; şi după ce 
porni pe picioare, fata începu să fiarbă mâncarea tatălui, de 
care se temea şi-i adora. Dar adevărata ei pasiune erau 
gâştele. La început, nu avusese decât două, un gâscan şi o 
gâscă, furate de mici din dosul gardului unei ferme. După 
în momentul acesta avea douăzeci de lighioane pe care le 
hrănea din furtişaguri. 

Când apăru Fricoasa, cu mutra ei obraznică de capră, - 
mânând în faţă gâştele cu băţul, Jesus-Christ se înfurie. 


— Ştii ce, întoarce-te să pui mâncarea la fiert, sau să te 
fereşti din calea mea! Şi pe urmă, fricoasă îngălată ce eşti, 
vezi de încuie casa bine, să nu intre hoţii! 

Buteau rânji, Deftionane şi ceilalţi nu putură nici ei să-şi 
înăbuşe râsul, într-atât li se părea de caraghios acest gând 
al lui Jesus-Christ - de a fi prădat. Trebuia să-i vezi casa, o 
veche pivniţă, trei pereţi găsiţi în pământ, o adevărată 
vizuină de vulpe, între surpări de pietre, sub un pâlc de tei 
bătrâni. Era tot ce rămânea din castel; şi când braconierul, 
după o ceartă cu tatăl lui, se retrăsese în acest colţ pietros 
care aparţinea comunei, trebuise să construiască din pietre 
simple - ca să închidă pivniţa - un al patrulea perete, în 
care lăsase două deschizături, o fereastră şi uşă. Mărăcinii 
crescuseră, un mare măcieş ascundea fereastra. Prin 
împrejurimi, această locuinţă era numită Castelul. 

Se porni o nouă răpăială de ploaie. Din fericire, pogonul 
de vie se afla în vecinătate, şi împărţirea în trei loturi fu 
repede dusă la capăt, fără să stârnească proteste. Nu mai 
rămâneau de partajat decât trei hectare de fâneaţă, jos, la 
marginea vâlcelei Aigre: dar, în acel moment, ploaia deveni 
atât de violentă, căzu un asemenea potop, că arpentorul, 
trecând pe dinaintea porţii unei proprietăţi, le propuse să 
intre. 

— Hei, dacă ne-am adăposti un minut la domnul Charles? 

Fouan se oprise, şovăitor, plin de respect pentru 
cumnatul lui şi sora sa, care, după ce făcuseră avere, trăiau 
retraşi în această proprietate de burghezi. 

— Nu, nu, murmură el, iau masa de prânz la ora 
douăsprezece, îi deranjăm. 

Dar domnul Charles apăru în susul peronului, sub 
marchiză, să se uite cum plouă; şi, recunoscându-i, îi 
chemă. 

— Intraţi, haide, intraţi! 

Apoi, pentru că toţi erau uzi leoarcă, le strigă să facă un 
ocol şi să intre în bucătărie, unde îi întâmpină. Era un 
bărbat frumos de şaizeci şi cinci de ani, bărbierit, cu 


pleoapele grele căzute peste nişte ochi stinşi, cu un chip 
demn şi galben, de magistrat retras din serviciu. Îmbrăcat 
într-un halat de molton gros, albastru, avea papuci îmblăniţi 
şi o tichie eclesiastică, pe care o purta cu demnitate, ca un 
om împăcat cu sine, a cărui viaţă se petrecuse în funcţii 
gingaşe, îndeplinite cu autoritate. 

Când Laure Fouan, pe atunci croitoreasă la Châteaudun, 
se măritase cu Charles Badeuil, acesta ţinea o biată cafenea 
în strada Angouleme. De acolo, perechea de tineri 
căsătoriţi, ambiţioşi, munciţi de dorinţa de a face grabnic 
avere, plecase la Chartres. Dar la început nu le izbutise 
nimic, totul mergea spre ruină în mâinile lor; îşi încercară 
zadarnic norocul cu un cabaret, cu un restaurant, până şi 
cu o prăvălie de peşte sărat; şi îşi pierdură orice speranţă 
văzându-se cu numai zece centime în buzunar, când domnul 
Charles, foarte întreprinzător de felul lui, avu inspiraţia să 
cumpere una dintre casele publice de pe strada Juifs, 
ajunsă la faliment total, din cauza personalului defectuos şi 
a murdăriei notorii. Dintr-o singură privire, judecase 
situaţia, nevoile oraşului Chartres, golul ce trebuia umplut 
într-o capitală de departament lipsită de un stabiliment 
onorabil, unde încrederea şi confortul se cădea să fie la 
înălţimea progresului modem. Ca urmare, încă din al doilea 
an, numărul 19, restaurat, împodobit cu perdele şi oglinzi, 
înzestrat cu un personal ales cu gust, se făcu într-un mod 
atât de avantajos cunoscut, că trebui să ridice la şase 
numărul femeilor. Domnii ofiţeri, domnii funcţionari, în 
sfârşit toată societatea, nu se mai duseră în altă parte. Şi 
acest succes se menţinu graţie braţului de oţel al domnului 
Charles, administrării sale părinteşti şi energice; în timp ce 
doamna Charles se arăta extraordinar de activă, cu ochiul 
atent pretutindeni, nelăsând nimic să se piardă, ştiind să 
îngăduie totul atunci când era necesar, micile furtişaguri 
ale clienţilor bogaţi. 

În mai puţin de douăzeci şi cinci de ani cei doi Badeuil 
economisiră trei sute de mii de franci; şi se gândiră să-şi 


satisfacă visul vieţii lor, o bătrâneţe idilică în mijlocul 
naturii, cu arbori, cu flori, cu păsări. Dar ceea ce îi mai 
reţinu încă doi ani, fu faptul că nu găsiră un cumpărător 
pentru numărul 19, la preţul ridicat cerut de ei. Să nu-i 
doară inima pentru un stabiliment ridicat de ei înşişi, din tot 
ce aveau mai bun, care aducea un venit mai mare decât o 
fermă, şi care urma să fie lăsat pe nişte mâini necunoscute, 
ducându-l, poate, la decădere? Curând după sosirea în 
Chartres, domnul Charles avusese o fată, Estelle, pe care o 
duse la călugărițele visitandine, în Châteaudun, când se 
instală în strada Juifs. Era un pension pios, de o moralitate 
rigidă, unde îşi lăsă fiica până la optsprezece ani, pentru a-i 
desăvârşi puritatea sufletească, trimiţând-o să-şi petreacă 
vacanţele departe, fără să aibă habar de meseria ce-l 
îmbogăţea. Şi n-o retrase decât în ziua când o mărită cu un 
tânăr funcţionar de accize, Hector Vaucogne, un băiat 
drăguţ, care îşi strica frumoasele însuşiri printr-o 
nemaipomenită trândăvie. Şi Estelle atingea cel de-al 
treizecilea an, avea o fetiţă de şapte ani, Elodie, când, 
informată în sfârşit, aflând că tatăl ei voia să-şi cedeze 
comerţul, veni din proprie iniţiativă să-i ceară s-o aleagă pe 
ea. De ce să se înstrăineze afacerea, când era atât de sigură 
şi de rentabilă? Totul fu pus la punct, cei doi Vaucogne 
reluară stabilimentul, şi bătrânii Badeuil avură, din primele 
luni, satisfacția înduioşătoare de a constata că fiica lor, 
crescută totuşi în alte idei, se vădea o adevărată stăpână, 
ceea ce compensa în chip fericit moliciunea ginerelui lor, 
lipsit de simţ administrativ. Se retrăseseră de cinci ani la 
Rognes, de unde vegheau asupra nepoatei lor. Elodie, pe 
care o trimiseseră, când îi venise şi ei vremea, la pensionul 
din Châteaudun, la călugărițele visitandine, pentru a fi 
crescută în spirit religios, după cele mai severe principii ale 
moralei. 

Când domnul Charles intră în bucătărie, unde o tânără 
femeie de serviciu bătea o omletă, supraveghind în acelaşi 
timp o tigaie în care se prăjeau mai multe ciocârlii săltând 


în unt, cu toţii, până şi bătrânul Fouan şi Delhomme, se 
descoperiră şi părură nemaipomenit de măguliţi să strângă 
mâna ce li se întindea. 

— Ah, Doamne! spuse Grosbois pentru a-i face pe plac, ce 
încântătoare proprietate aveţi aici, domnule Charles. Şi 
când te gândeşti că aţi plătit-o cu nimica toată! Da, da, 
sunteţi cu adevărat un om descurcăreţ! 

Celălalt se umflă în pene. 

— O ocazie, un chilipir. Asta ne-a plăcut, şi apoi, doamna 
Charles ţinea neapărat să-şi sfârşească zilele în ţinutul ei 
natal... Eu întotdeauna m-am înclinat în faţa treburilor 
sufleteşti. 

Roseblanche, cum se numea proprietatea, era scrânteala 
unui burghez din Cloyes, care cheltuise aici aproape 
cincizeci de mii de franci, când o apoplexie îl omorâse 
fulgerător înainte ca tencuielile să se fi uscat. Foarte 
cochetă, aşezată la jumătatea coastei, casa era înconjurata 
de o grădină de trei hectare, care cobora până la Aigre. În 
fundul acestui colţ de lume pierdut, la marginea tristei 
Beauce, niciun cumpărător nu se prezentase, şi domnul 
Charles o luase cu douăzeci de mii de franci. Aici îşi 
satisfăcea în linişte toate plăcerile - păstrăvi şi anghile 
superbe pescuite în râu, colecţii de trandafiri şi de garoafe 
cultivate cu dragoste, păsări, în sfârşit, o mare colivie plină 
de specii cântătoare din pădurile noastre, de care nimeni 
altul decât el nu se îngrijea. Îmbătrânită şi duioasă, căsnicia 
lor îşi mânca aici renta de douăsprezece mii de franci, într-o 
fericire absolută, pe care o socotea drept răsplata legitimă 
a celor treizeci de ani de muncă. 

— Nu-i aşa? adăugă domnul Charles, cel puţin aici se ştie 
cine suntem noi. 

— Fără îndoială, toată lumea vă cunoaşte, răspunse 
arpentorul. Pentru dumneavoastră, vorbesc banii 
dumneavoastră. 

Şi toţi ceilalţi încuviinţară. 

— Bineînţeles, bineînţeles. 


Atunci, domnul Charles îi ceru servitoarei să aducă nişte 
pahare. Cobori el însuşi să ia două sticle cu vin din pivniţă. 
Cu nasul întors spre tigaia unde se prăjeau ciocârliile, toţi 
adulmecau plăcuta mireasmă. Şi băură cu un aer grav, 
delectându-se, 

— Ei, drăcie! Asta nu e din regiune!... Straşnic! 

— Încă unul... În sănătatea dumitale! 

— În sănătatea dumneavoastră! 

Când îşi puneau iar paharele pe masă apăru doamna 
Charles, o femeie de şaizeci şi doi de ani, cu o înfăţişare 
respectabilă, cu părul alb ca zăpada, pieptănat cu cărare la 
mijloc, având expresia greoaie şi nasul neamului Fouan, dar 
de o paloare trandafirie, de o linişte şi de o blândeţe de 
mânăstire, o carne de bătrână călugăriţi care şi-a petrecut 
viaţa la umbră. Şi, strângându-se lângă ea, nepoata ei, 
Elodie, aflată într-o vacanţă de două zile la Rognes, o 
urmărea, cu buimăceala timidităţii ei stângace. Clorotică, 
prea deşirată pentru cei doisprezece ani ai săi, era de-o 
urâţenie molatică şi puhavă, avea părul rar şi decolorat de 
sângele-i subţiat, şi, de altfel, era atât de constrânsă de 
educaţia ei de fecioară nevinovată, încât se imbecilizase. 

— Ia te uită, voi sunteţi? spuse doamna Charles 
strângând mâinile fratelui său şi ale nepoților, cu o mână 
înceată şi demnă, ca să marcheze distanţele. 

Şi, întorcându-se, fără să se mai ocupe de aceşti oameni: 

— Intră, intră, domnule Patoir... Animalul este aici. 

Era veterinarul din Cloyes, un omuleţ scund şi gros, 
sanguin, violet, cu un cap de militar şi cu mustăţi puternice. 
Sosise în cabrioleta lui plină de noroi, sub răpăiala ploii. 

— Această biată micuță, continuă ea, trăgând din 
cuptorul călduţ un coş unde agoniza o pisică bătrână, 
această biată micuță a fost cuprinsă ieri de un tremur, şi de- 
aceea ţi-am scris... Vai, nu e tânără, are, aproape 
cincisprezece ani... Da, am avut-o zece ani la Chartres; şi 
anul trecut, cum fiică-mea a fost nevoită să scape de ea, am 


adus-o aici, pentru că făcea murdărie, prin toate colţurile 
prăvăliei. 

Prăvălia era un cuvânt pentru Elodie, căreia i se povestea 
că părinţii ei ţineau o cofetărie, şi că erau atât de hărţuiţi cu 
treburile că n-o puteau primi acolo. De altfel, ţăranii nici 
măcar nu zâmbiră, deoarece cuvântul circula în Rognes, 
unde se spunea că „ferma lui Hourdequin nu preţuia cât 
prăvălia domnului Charles”. Şi se uitau cu ochii holbaţi la 
pisica bătrână, galbenă, jigărită de boală, chelboasă, 
vrednică de plâns, pisica bătrână care torsese în toate 
paturile din strada Juifs, pisica mângâiată, gâdilată de 
mâinile grase a cinci sau şase generaţii de; femei. Timp atât 
de îndelungat fusese alintată ca pisică favorită, obişnuită a 
salonului şi a camerelor închise, lingând rămăşiţele de 
pomadă, bând apa din paharele de toaletă, fiind martoră la 
cele ce se petreceau ca o visătoare mută, văzând totul cu 
pupilele subţiate în cercurile lor de aur! 

— Te rog, domnule Patoir, încheie doamna Charles, 
vindec-o! 

Veterinarul căsca ochii, cu o strâmbătură a nasului şi a 
gurii, cu o tulburare a întregii sale mutre de buldog 
cumsecade şi brutal. Şi strigă: 

— Cum, pentru asta m-aţi deranjat?... Bineînţeles că am 
să v-o vindec! Atârnaţi-i un pietroi de gât şi azvârliţi-o în 
apă. 

Elodie izbucni în lacrimi, doamna Charles se sufoca de 
indignare. 

— Dar pisicuţa dumneavoastră pute! Trebuie păstrată o 
asemenea grozăvenie ca să îmbolnăvească de ciumă toată 
casa?... Azvârliţi-o în apă! 

Cu toate acestea, în faţa mâniei bătrânei doamne, el se 
aşeză până la urmă la masă unde scrise o reţetă 
bombănind. 

— Ce-i drept, dacă vă amuză să vă infectați de ciumă... 
Mie, de vreme ce mă plătiţi, ce-mi pasă?... Poftim! vârâţi-i 
pe bot câte o lingură din asta, din oră în oră, şi iată un 


medicament pentru două spălaturi, una astă-seară, alta 
mâine. 

De la o vreme, domnul Charles începuse să-şi piardă 
răbdarea, văzând cu mâhnire cum se înnegreau ciocârliile, 
în timp ce servitoarea, istovită de cât bătuse omleta, aştepta 
cu braţele atârnând moi. De aceea îi dădu cu vioiciune lui 
Patoir cei şase franci pentru consultaţie, grăbindu-i 
totodată pe ceilalţi să-şi golească paharele. 

— Trebuie să prânzim... Ei, ce plăcere să vă revăd! Nu 
mai plouă. 

leşiră cu un aer de părere de rău, şi veterinarul, urcând 
în vechea lui droagă hodorogită, repetă: 

— O pisică, hm, care nu face nici cât sfoara cu care o 
azvârli în apă!... Mă rog, când eşti bogat! 

— Banii de la târfe se cheltuiesc aşa cum se câştigă, rânji 
Jesus-Christ. 

Dar toţi, până şi Buteau, pe care o surdă invidie îl făcuse 
să pălească, protestară cu clătinări din cap; şi Delhomme, 
omul cel înţelept, declară: 

— Ce contează, când nu eşti nici leneş, nici prost, de 
vreme ce ai ştiut să pui deoparte o rentă de douăsprezece 
mii de livre. 

Veterinarul dăduse bici calului, ceilalţi coborâră către 
Aigre, pe potecile transformate în şuvoaie de apă. Ajungeau 
la cele trei hectare de fâneaţă care urmau să fie împărţite, 
când ploaia reîncepu, cu o violenţă de potop. 

Dar de data aceasta se încăpăţânară, mureau de foame, 
dar voiau să isprăvească. O singură discuţie îi făcu să 
zăbovească, în legătură cu cel de-al treilea lot, lipsit de 
arbori, pe când o pădurice era împărţită între ceilalţi doi. 
Totul păru însă orânduit şi acceptat. Arpentorul le făgădui 
să trimită notele la notar, ca să poată întocmi actul; şi 
hotărâră să amâne pentru duminica viitoare tragerea la 
sorţi a loturilor, operaţie care urma să aibă loc la tatăl lor, la 
ora zece. 


Pe când intrau în Rognes, Jesus-Christ trase deodată o 
înjurătură. 

— Aşteaptă, tu, aşteaptă tu, că-ţi dau de cheltuială, 
fricoasă îngălată! 

Pe marginea acoperită cu iarbă a drumului, Fricoasa îşi 
plimba fără grabă gâştele, sub revărsarea ploii. În fruntea 
cârdului muiat de apă şi nespus de bucuros păşea gâscanul; 
şi când el îşi întorcea spre dreapta ciocul mare şi galben, 
toate celelalte ciocuri mari şi galbene porneau spre 
dreapta. Dar copila se sperie, urcă în goană să se 
îngrijească de mâncare, urmată de ceata gâturilor lungi, ce 
se ţineau după gâtul întins al gâscanului. 


IV 


Duminica următoare era întâi noiembrie, ziua Tuturor- 
Sfinţilor; şi abia bătea de ora nouă, când abatele Godard, 
preotul din Bazoches-le-Doyen, care îşi luase sarcina de a 
deservi şi vechea parohie Rognes, apăru în vârful pantei ce 
cobora spre micul pod de pe Aigre. De o mai mare 
importanţă odinioară, dar redus la o populaţie de abia trei 
sute de locuitori, Rognes nu avea preot de mulţi ani şi nici 
nu părea să se preocupe să aibă, astfel încât consiliul 
municipal găzduise paznicul câmpenesc în casa parohială 
pe jumătate dărâmată. 

În fiecare duminică abatele Godard făcea deci pe picioare 
cei trei kilometri ce despărţeau Bazoches-le-Doyen de 
Rognes. Gros şi scurt, cu ceafa roşie, cu gâtul atât de umflat 
că-i părea capul împins în spate, se silea să facă această 
mişcare din motive de igienă. Dar în duminica aceasta, 
dându-şi seama că e în întârziere, sufla îngrozitor, cu gura 
larg deschisă pe chipul apoplectic, în care grăsimea îi 


înecase nasul mic şi cârn şi ochii mici, cenuşii; şi, sub cerul 
vânăt, încărcat de zăpadă, în ciuda frigului timpuriu ce 
urma după ploile torențiale ale săptămânii, preotul îşi 
ducea tricornul în mână, balansându-l, şi, pe capul 
descoperit, i se zbârlea părul des, roşcat, care începea să 
încărunţească. 

Drumul cobora abrupt, şi pe malul stâng al lui Aigre, 
înainte de podul de piatră, nu se aflau decât câteva case, un 
soi de cartier mărginaş pe oare abatele îl străbătu cu pasul 
lui furtunos. Nu aruncă nici măcar o privire în sus sau în 
jos, spre râul domol şi limpede, ale cărui cotituri se 
desfăşurau printre fânețe, pe sub pâlcuri de sălcii şi plopi. 
Dar pe malul drept începea sătul, un dublu şir de faţade 
mărginind drumul, în timp ce altele suiau costişa, clădite la 
întâmplare; şi imediat după pod se aflau primăria şi şcoala, 
un vechi hambar înălţat cu un cat şi văruit. Abatele şovăi o 
clipă, întinse capul spre vestibulul gol. Apoi, se răsuci, păru 
să scruteze dintr-o ochire două prăvălii, în faţă: una, cu o 
vitrină curată, împodobită cu borcane, având deasupra o 
mică firmă din lemn galben, pe care se putea citi, în litere 
verzi: „Macqueron, băcan”; cealaltă, cu uşa ornată simplu 
cu o ramură de ilică, expunea în negru pe zidul grosolan 
tencuit aceste cuvinte: „Tutun, la Lengaigne”. Şi, aflându-se 
între ele, tocmai se hotăra s-o apuce pe o ulicioară 
povârnită, o scurtătură greu de urcat care ducea până în 
faţa bisericii, când vederea unui ţăran îl opri. 

— A, dumneata eşti, moş Fouan... Sunt grăbit, voiam să 
trec să te văd... la spune, ce facem? Nu se poate ca fiul 
dumitale Buteau s-o lase pe Lise în situaţia ei, cu pântecul 
care se îngroaşe şi sare în ochi... E fiica Fecioarei Maria, e o 
ruşine, o ruşine! 

Bătrânul îl asculta, cu o înfăţişare de respect politicos. 

— Păi, domnule abate, ce vreţi să fac eu în treaba asta, 
dacă Buteau se încăpăţânează?... Şi pe urmă, băiatul are şi 
el dreptate, nu se cade, la anii lui, să se însoare, cu nimic. 

— Dar are un copil! 


— Bineînţeles... Numai că încă nu s-a născut copilul. Poţi 
să ştii?... locmai aici e aici, un copil nu-ţi dă câtuşi de puţin 
ghes, când n-ai de vinde să-i pui o cămaşă pe spinare! 

Spunea aceste lucruri cu înţelepciune, ca un bătrân 
cunoscător al vieţii. Apoi, cu acelaşi glas măsurat, adăugă: 

— De altfel, poate că totul o să se sfârşească cu bine... 
Da, îmi împart avutul, or să se tragă loturile la sorţi îndată 
după liturghie... Şi când îşi va avea partea, Buteau, aşa 
cred eu, se va însura cu verişoara lui. 

— Bine! spuse preotul. Mi-e de-ajuns, mă bizui pe 
dumneata, moş Fouan. 

Dar un dangăt de clopot îi reteză cuvântul, şi întrebă 
speriat: 

— Ea doua bătaie, nu-i aşa? 

— Nu, domnule abate, e a treia. 

— Ah, fir-ar să fie! uite că dobitocul ăsta de Becu trage 
clopotul fără să mă aştepte. 

În biserică, în dreapta tindei, un bărbat, atârnat de o 
frânghie, trăgea de ea fără încetare. 

Înjură, urcă furtunos poteca. Sus, fu cât pe-aci să aibă un 
atac, gâtlejul îi bubuia ca foalele unei fierării. 

Clopotul continuă să bată, în timp ce corbii pe care îi 
stârnise zburau croncănind în vârful clopotniţei; o săgeată 
din secolul al cincisprezecelea, dovedind vechea importanţă 
a satului Rognes. În faţa uşii larg deschise aştepta o ceată 
de ţărani, în mijlocul cărora cârciumarul Lengaigne, liber- 
cugetător, îşi fuma pipa; şi, ceva mai departe, rezemat de 
zidul cimitirului, primarul, fermierul Hourdequin, un bărbat 
chipeş, cu trăsături energice, stătea de vorbă cu adjunctul 
său, băcanul Macqueron. După ce preotul trecu, salutându- 
i, îl urmară cu toţii, în afară de Lengaigne, care se făcu că 
întoarce spatele, sugându-şi pipa. 

— Ajunge, Becu! spuse abatele scos din fire. Ţi-am 
poruncit de nu ştiu câte ori să mă aştepţi, înainte de a suna 
a treia oară. 


Pândarul, care era clopotar, căzu în picioare, speriat că 
nu fusese ascultător. Era un omuleţ de cincizeci de ani, un 
cap pătrat şi tăbăcit de bătrân militar, cu mustăţi şi ţăcălie 
cenuşii, cu gâtul ţeapăn, de parcă ar fi fost veşnic sugrumat 
de nişte gulere prea strâmte. Beat turtă, el făcu drepţi, fără 
să-şi îngăduie dezvinovăţiri. 

De altfel, preotul străbătu naosul, aruncând o privire 
asupra băncilor. Era puţină lume. În stânga nu-l văzu 
deocamdată decât pe Delhomme, venit în calitate de 
consilier municipal. În dreapta, pe partea femeilor, acestea 
erau cel mult o duzină: o recunoscu pe Coelina Macqueron, 
uscată, nervoasă şi arogantă; pe Flore Lengaigne, o mamă 
voinică, plângăcioasă, molatică şi blândă; pe nevasta lui 
Becu, lungă, oacheşă, cumplit de murdară. Dar ceea ce-l 
înfurie de-a binelea fu comportarea fiicelor Fecioarei, din 
prima bancă. Acolo se afla Frangoise, între două dintre 
prietenele ei, fiica lui Macqueron, Berthe, o brunetă 
chipeşă, educată ca o domnişoară la Cloyes, şi fiica lui 
Lengaigne, Suzanne, o blondă pocită, obraznică, pe care 
părinţii se pregăteau s-o dea ca ucenică la o croitoreasă din 
Châteaudun. Toate trei râdeau într-un chip necuviincios. Şi, 
alături, grasă şi rotundă, cu o înfăţişare veselă, biata Lise îşi 
expunea pântecele scandalos, în faţa altarului. 

În sfârşit, pe când abatele Godard intra în sacristie, 
privirea îi căzu pe Delphin şi pe Nenesse, care se jucau de-a 
împinselea pregătind vasele cu apă pentru liturghie. Primul, 
fiul lui Becu, în vârstă de unsprezece ani, era un ştrengar 
pârlit de soare şi încă de pe acum viguros, iubitor al 
pământului, care părăsise şcoala pentru arătură; pe când 
Ernest, fiul cel mai mare al lui Delhomme, un blond subţirel 
şi leneş, de aceeaşi vârstă, avea întotdeauna o oglindă în 
buzunar. 

— Ce-i cu voi, puşlamalelor! strigă preotul. Vă credeţi în 
grajd? 

Şi, întorcându-se spre un tânăr înalt, slab, al cărui chip 
palid era acoperit de mai multe fire de păr galben şi care îşi 


aranja cărţile pe scândura unui dulap: 

— Zău aşa, domnule Legueu, i-ai putea face şi dumneata 
să stea liniştiţi când nu sunt eu aici! 

Era învățătorul, un fiu de ţăran, care hrănise duşmănia 
clasei sale odată cu învăţătura. Îşi violenta elevii, îi trata ca 
pe nişte brute şi-şi ascundea ideile avansate sub rigiditatea 
sa corectă faţă de preot şi de primar. Cânta bine în strană, 
avea grijă şi de cărţile sfinte; dar refuzase categoric să bată 
clopotul, în ciuda obiceiului, o astfel de îndeletnicire fiind 
nedemnă de un om liber. 

— Eu nu menţin ordinea în biserică, răspunse acesta sec. 
A, la mine, ce i-aş mai pălmui! 

Şi pentru că abatele, fără să răspundă, îşi îmbrăca în 
mare grabă veşmântul alb şi etola, continuă: 

— O slujbă scurtă, nu-i aşa? 

— Fără îndoială, şi repede!... Trebuie să fiu la Bazoches 
înainte de ora zece şi jumătate, pentru slujba cea mare: 

Lequeu, care luase o veche carte de rugăciuni din dulap, 
o închise şi se duse să o pună pe altar. 

— Să ne grăbim, să ne grăbim, repeta preotul, zorindu-i 
pe Delphin şi Nenesse. 

Asudând şi suflând greu, cu potirul în mână, reintră în 
biserică, începu liturghia ajutat de cei doi băieţandri care, 
pe furiş, aruncau priviri de-o făţărnicie poznaşă. Era o 
biserică cu o singură navă, boltă rotundă, lambriuri de 
stejar, ameninţată de ruină, ca urmare a înverşunării 
consiliului municipal de a refuza orice credit: apa ploilor se 
strecura de-a curmezişul plăcilor de ardezie sparte ale 
acoperişului, se zăreau mari pete care indicau gradul 
înaintat de putrezire a lemnului; şi, în altarul închis de o 
portiţă zăbrelită, o scurgere verzuie, în aer, mânca fresca 
absidei, tăia în două chipul unui Tată Etern adorat de câţiva 
îngeri. 

Când preotul se întoarse spre credincioşi, cu braţele 
deschise, se linişti puţin văzând că mai venise lume, 
primarul, adjunctul său, câţiva consilieri municipali, 


bătrânul Fouan, Clou, potcovarul care ţinea isonul din 
trombon la slujbele cântate. Cu o înfăţişare demnă, Lequeu 
rămăsese în primul rând de bănci. În fund, beat şi gata să 
cadă pe jos, Becu păstra o înţepeneală de ţăruş. Şi, în 
partea femeilor mai ales, băncile se înţesau, veniseră Fanny, 
Rose, la Grande şi multe altele; astfel că fiicele Fecioarei 
fuseseră nevoite să se strângă, acum într-o atitudine 
exemplară, cu nasul vârât în cărţile de rugăciuni. Dar 
preotul se simţi cu adevărat măgulit zărindu-i pe domnul şi 
pe doamna Charles împreună cu nepoata lor Elodie - 
domnul în redingotă de postav negru, doamna, în rochie de 
mătase verde, amândoi gravi şi bogaţi, dând un bun 
exemplu. 

Cu toate acestea, îşi grăbea liturghia, înghiţea latina, 
înghesuia ritul. Când ajunse la predică, fără să urce în 
amvon, aşezat pe un scaun, în mijlocul altarului, se bâlbâi, 
se pierdu, renunţă să mai găsească şirul, elocvenţa era 
partea sa slabă, cuvintele nu-i veneau, scotea nişte sunete - 

He! he! - fără a izbuti vreodată să-şi ducă frazele până la 

capăt; fapt care explica de ce monseniorul episcop îl lăsa 
uitat de douăzeci şi cinci de ani în mica parohie din 
Bazoches-le-Doyen. Şi restul fu dat peste cap, clopotele 
preamăririi sunară ca nişte semnale electrice cuprinse de 
nebunie. Îşi dădu credincioşii afară din biserică cu un Ite, 
missa esti?! în plesnet de bici. 

Biserica abia se golise când abatele Godard reapăru cu 
tricornul pus strâmb în graba sa. În faţa uşii se oprise o 
ceată de femei. Coelina, Flore, nevasta lui Becu, nespus de 
supărate că fuseseră astfel mânate în galop. Aşadar le 
dispreţuia, de vreme ce nu le dăruia mai mult într-o zi de 
mare sărbătoare ca asta? 

— La spuneţi, domnule paroh, întrebă Coelina cu vocea ei 
acră, oprindu-l, ne purtaţi vreo pică de vă descotorosiţi aşa 
de noi, ca de-o grămadă de zdrenţe? 

— A, păi de! răspunse el, mă aşteaptă ai mei... Nu pot să 
fiu la Bazoches şi la Rognes în acelaşi timp... Luaţi-vă un 


paroh al vostru, dacă doriţi liturghii lungi. 


Era eterna ceartă dintre Rognes şi abate, locuitorii 
pretinzând consideraţie, el ţinându-se în limitele stricte ale 
datoriei sale, pentru o comună care refuza să repare 
biserica şi unde, de altfel, veşnicele scandaluri îl 
descurajau. Arătându-le pe fiicele Fecioarei, care tocmai 
plecau împreună, abatele continuă: 

— Şi-apoi, e oare decent să faci slujbe cu un tineret lipsit 
de orice respect faţă de poruncile lui Dumnezeu? 

— Nădăjduiesc că nu ziceţi de fata mea? întrebă Coelina 
scrâşnind din dinţi. 

— Nici de a mea, bineînţeles? adaugă Flore. 

Atunci, scos din sărite, el se înfurie. 

— Zic de cine trebuie zis... Doar sare în ochi. O vedeţi pe 
cea cu haine albe? Nu am procesiune aici, fără să fie una 
însărcinată... Asta-i, voi îl scoateţi din răbdări pe însuşi 
bunul Dumnezeu! 

Le părăsi, şi nevasta lui Becu, mută până atunci, fu 
nevoită să facă pace între cele două mame care, aţâţate, îşi 
aruncau fiicele în cap; dar o făcea cu nişte insinuări atât de 
veninoase că mărea şi mai mult gâlceavă. Berthe, da, da! 
are să se vadă cum va ajunge, cu corsajele de catifea şi cu 
pianul ei! Şi Suzanne, grozavă idee s-o trimiţi la croitoreasa 
din Châteaudun, ca să-şi facă de cap! 

Liber, în sfârşit, abatele Godard îşi lua avânt, când se 
pomeni în faţa familiei Charles. Chipul îi înflori într-un 
zâmbet larg şi prietenos, îşi repezi tricornul într-un salut 
larg. Domnul, maiestuos, salută, doamna făcu frumoasa ei 
reverență. Dar era scris ca parohul încă să nu plece, căci nu 
ajunse la capătul pieţii când îl opri o nouă întâlnire. Era o 
femeie voinică, de treizeci de ani, care părea mai degrabă 
de cincizeci, cu părul rar, faţa lată, moale, galbenă de 
tărâţe; şi, zdrobită, istovită de munci prea grele, se clătina 
sub o sarcină de vreascuri. 


— Palmyre, întrebă el, de ce n-ai venit la liturghie în ziua 
Tuturor-Sfinţilor? E foarte rău. 

Ea scoase un geamăt. 

— Bineînţeles, domnule paroh, dar cum puteam să vin?... 
Fratelui meu îi e frig, degerăm în casă. Şi atunci m-am dus 
să adun astea, de pe lângă gardurile de mărăcini. 

— Prin urmare, La Grande e la fel de severă? 

— A, da! mai degrabă ar crăpa decât să ne azvârle o 
pâine sau o bucată de lemn. 

Şi cu glasul ei de jelanie spuse din nou povestea lor, cum 
bunica îi alunga, cum fusese nevoită să locuiască împreună 
cu fratele său într-un vechi grajd părăsit. Sărmanul 
Hilarion, cu picioarele strâmbe, cu gura răsucită de o buză 
de iepure, era - fără nicio răutate - în ciuda celor douăzeci 
şi patru de ani ai săi, atât de prostănac că nimeni nu voia 
să-l primească la muncă. Deci ea trudea pentru el până se 
deşela, avea, faţă de acest infirm atenţii pasionate, o 
afecţiune curajoasă de mamă. 

Ascultând-o, chipul greoi şi jilav al abatelui Godard se 
transfigura de o bunătate încântătoare, micii lui ochi furioşi 
se înfrumuseţau de milă, gura lui mare devenea de o 
gingăşie dureroasă. Cumplitul bombănitor, mânat mereu de 
un vânt de violenţă, avea slăbiciune pentru oamenii necăjiţi, 
le dăruia tot, banii, rufăria, îmbrăcămintea, astfel că nu se 
afla, în Beauce, un alt preot cu o sutană mai roasă şi mai 
cârpită ca a lui. 

Se scotoci cu un aer neliniştit, îi strecură Palmyrei o 
monedă de cinci franci. 

— “Ţine! ascunde-o, n-am şi pentru ceilalţi... Şi va trebui 
să vorbesc din nou cu La Grande, pentru că e atât de rea... 

De data aceasta o luă la fugă. Din fericire, tocmai când se 
înăbuşea, urcând iar costişa, de cealaltă parte a râului 
Aigre, măcelarul din Bazoches-le-Doyen, care se întorcea 
acasă, îl luă în cariola sa; şi pieri pe întinderea câmpiei, 
zgâlţâit, cu silueta dănţuitoare a tricornului pe cerul vânăt. 


Între timp, piaţa bisericii se golise, Fouan şi Rose 
coborâră spre casă, unde îl găsiră pe Grosbois. Cu puţin 
înainte de ora zece, Delhomme şi Jesus-Christ sosiră şi ei; 
dar îl aşteptară zadarnic pe Buteau până la amiază, 
niciodată acest trăsnit blestemat nu putea fi punctual. Fără 
îndoială că se oprise în drum, ca să mănânce pe undeva. 
Vrură să nu ţină seama de el; pe urmă, teama surdă ce le-o 
inspira cu încăpăţânarea lui îi hotărî să tragă loturile la 
sorţi după masa de prânz, tocmai pe la ora două. Grosbois, 
care primi din partea bătrânilor Fouan o bucată de slănină 
şi un pahar de vin, isprăvi toată sticla, începu alta şi căzu în 
starea lui de beţie obişnuită. 

La ora două, nici urmă de Buteau. Atunci, Jesus-Christ, în 
nevoia de băutură care moleşea satul în această zi de 
sărbătoare, trecu prin faţa cârciumii lui Macqueron, 
întinzând gâtul; şi-i prinse bine, căci uşa se deschise brusc. 
În ea se ivi Bcu şi strigă: 

— Fă-te-ncoace, turmă proastă, că-ţi plătesc o jumate de 
vin! 

Devenise tot mai ţeapăn, tot mai demn, pe măsură ce se 
îmbăta. O fraternitate de vechi militar beţiv, o tainică 
afecţiune îl apropia de braconier; dar se ferea să-i 
recunoască atunci când era în exerciţiul funcţiunii, cu 
plăcuţa pe braţ, mereu pe punctul de a-l prinde în flagrant 
delict, zbătându-se între datorie şi inimă. La cârciumă, de 
cum se îmbăta, îl cinstea ca pe un frate. 

— Ce zici, vrei să jucăm un pichet? Şi, pentru numele lui 
Dumnezeu, dacă nu ne dau pace beduinii, le tăiem urechile! 

Se aşezară la o masă şi începură să joace cărţi strigând 
din răsputeri, în timp ce litrii de vin se succedau unul după 
altul. 

Macqueron stătea într-un colţ, îndesat, cu faţa sa mare, 
mustăcioasă, şi tăia frunză la câini. După ce ajunsese la 
venituri frumoase speculând asupra modestelor vinuri de 
Montigny, se lenevise, vâna, pescuia, făcea pe burghezul; şi 
umbla foarte murdar, îmbrăcat în zdrenţe, în timp ce fiica 


sa Berthe îşi târâia în jurul lui rochiile de mătase. Dacă 
nevasta i-ar fi dat ascultare, ar fi închis prăvălia şi băcănia 
şi cârciuma, pentru că devenea vanitos, cu ambiţii confuze, 
încă inconştiente; dar ea era de o lăcomie feroce la câştig, 
şi el, neocupându-se cu nimic, o lăsa să toarne jumătăţile de 
vin, pentru a-şi necăji vecinul, pe Lengaigne, care ţinea 
debitul de tutun şi, de asemenea, dădea şi el băutură. Era o 
veche rivalitate, niciodată stinsă, mereu gata să ia foc. 

Erau, totuşi, şi săptămâni când se trăia în pace; şi, chiar 
atunci intră Lehgaigne cu fiul său Victor, un băiat mare, 
stângaci, care trebuia curând să tragă la sorţi pentru 
armată. Foarte înalt, ţeapăn, având un căpşor de cucuvaie 
pe nişte umeri largi, osoşi, el cultiva pământul, în timp ce 
nevastă-sa cântărea tutunul şi cobora în pivniţă. Ce-l făcea 
să-şi dea importanţă era faptul că bărbierea şi tundea tot 
sătul, o meserie adusă de la regiment, pe care o exercita la 
el, în mijlocul consumatorilor, sau chiar la domiciliu, după 
voia clienţilor. 

— Ei bine, barba astă e pentru azi, cumetre? întrebă el 
din uşă. 

— Aoleo! aşa-i, ţi-am spus să vii, strigă Maequeron. Pe 
onoarea mea, numaidecât, dacă doreşti. 

Desprinse un vechi lighenaş de bărbierit, luă un săpun şi 
apă călduţă, pe când celălalt trăgea din buzunar un brici 
mare ca un cuţit de bucătărie, pe care se apucă să-i treacă 
peste o fâşie de piele fixată într-un toc. Dar din băcănia 
alăturată se auzi o voce stridentă. 

— Ia ascultați, striga Coelina, v-aţi apucat să vă faceţi 
murdăriile voastre peste mese?... A, nu, la mine în prăvălie 
nu vreau să se găsească fire de păr în pahare! 

Era un atac la curăţenia cârciumii vecine, unde se mânca 
mai mult păr decât se bea vin adevărat, spunea ea. 

— Vinde-ţi sarea, şi piperul şi lasă-ne în pace! răspunse 
Macqueron jignit de această ieşire în faţa lumii. 

Jesus-Christ şi Becu rânjiră. Afurisită, muierea! Şi-i 
comandară o nouă sticlă, pe care ea o aduse, furioasă, fără 


o vorbă. Ei băteau cărţile, le azvârleau pe masă cu violenţă, 
de parcă ar fi vrut să se ucidă. Atu, atu şi atu! 

Lengaigne îşi şi săpunise clientul şi îl ţinea de nas, când 
uşa fu împinsă de Lequeu, învățătorul. 

— Bună seară, la toată lumea! 

Rămase în picioare şi mut în faţa sobei, ca să-şi 
încălzească spatele, pe când tânărul Victor, în spatele 
jucătorilor, urmărea absorbit jocul. 

— Fiindcă veni vorba, reluă Macqueron, profitând de o 
clipă când Lengaigne îi ştergea pe umăr spuma adunată pe 
brici, adineauri, înainte de liturghie, domnul Hourdequin 
mi-a vorbit iar de drum... Trebuie luată neapărat o 
hotărâre. 

Era vorba de faimosul drum direct de la Rognes la 
Châteaudun, care urma să scurteze distanţa cu aproximativ 
două leghe, deoarece căruțele erau nevoite să treacă prin 
Cloyes. Bineînţeles, ferma avea mare interes în realizarea 
acestui nou drum, şi primarul, pentru a pune în mişcare 
consiliul municipal, se bizuia mult pe adjunctul său, 
interesat şi el într-o rezolvare promptă. Era vorba, efectiv, 
să se lege drumul la şoseaua de jos, pentru a înlesni 
căruţelor intrarea spre biserică, unde nu te căţărai decât 
pe potecile caprelor. Or, traseul proiectat urma de-a dreptul 
străduţa sugrumată între cele două cârciumi, o lărgea, 
uşurând panta; şi terenurile băcanului, aflate din clipa 
aceea la margine, având un acces uşor, îşi înzeceau 
valoarea. 

— Da, urmă el, se pare că guvernul, ca să ne ajute, 
aşteaptă să votăm... Nu-i aşa, tu ştii ceva? 

Lengaigne, care era consilier municipal, dar nu avea nici 
măcar o bucăţică de grădină în spatele casei, răspunse: 

— Pe mine mă doare-n cot! Ce-mi pasă mie de drumul 
tău? 

Şi dând atacul asupra celuilalt obraz, căruia îi râcâia 
pielea de parcă o dădea pe râzătoare, se năpusti împotriva 
fermei. A, burghezii ăştia de astăzi, erau şi mai răi decât 


seniorii de altădată: da, ei păstraseră totul, la împărţeală, şi 
nu făceau legi decât pentru ei, nu trăiau decât din mizeria 
bietei lumi! Ceilalţi îl ascultau, stânjeniţi şi fericiţi, în 
realitate, de ceea ce cuteza să spună - ura seculară, 
neostoită, a ţăranului împotriva proprietarilor de pământ. 

— E bine că suntem între noi, murmură Macqueron, 
aruncând o privire neliniştită spre învăţător. Eu sunt alături 
de guvern... Aşa, deputatul nostru, domnul de Chedeville, 
de care se zice că este prietenul împăratului... 

Deodată, Lengaigne îşi agită furios briciul. 

— Nostim individ şi ăla!... Oare un bogătaş ca el, care 
stăpâneşte peste cinci sute de hectare în părţile dinspre 
Orgeres, nu trebuia să vă dăruiască acest drum, în loc să 
caute să-i facă pe socoteala comunei?... Scârboasă 
mârţoagă! 

Dar băcanul, de data aceasta înspăimântat, protestă. 

— Nu, nu, e un om cinstit şi deloc trufaş... Fără el n-ai fi 
avut debitul de tutun. Ce-ai zice dacă ţi l-ar lua? 

Domolit dintr-odată, Lengaigne se apucă să-i râcâie 
barba. Mersese prea departe, turba de mânie: avea 
dreptate nevastă-sa când spunea că părerile lui îi vor juca o 
festă urâtă. Dar în momentul acela se auzi o ceartă care 
izbucni între Becu şi Jesus-Christ. Cel dintâi avea o beţie 
rea, bătăioasă, pe când celălalt, dimpotrivă, din straşnicul 
potlogar ce era cât încă nu pusese nimic în gură, se 
înduioşa tot mai mult după fiecare pahar de vin, devenea de 
o blândeţe şi de o cumsecădenie de apostol beţivan. La 
aceasta, trebuie adăugată radicala lor deosebire de păreri: 
braconierul era republican, un roşu, după cum se spunea, 
care se lăuda că la Cloyes, în '48, le făcuse pe burgheze să 
danseze rigodonul; pândarul, un bonapartist crâncen, îl 
ridica în slăvi pe împărat, pe care pretindea că îl cunoscuse. 

— Îţi jur că da! Mâncasem împreună o salată de scrumbii 
sărate. Şi-atunci el mi-a zis: „Niciun cuvânt, eu sunt 
împăratul”... L-am recunoscut, datorită chipului lui de pe 
monedele de cinci franci. 


— Se poate!... Oricum e o canalie care-şi bate nevasta şi 
n-a iubit-o niciodată pe maică-sa! 

— Taci, pentru numele lui Dumnezeu, ori îţi fac mutra 
Zob! 

Trebuiră să smulgă din mâinile lui Becu sticla pe care o 
flutura în aer, în timp ce Jesus-Christ, cu ochii umeziţi, 
aştepta lovitura, într-o resemnare surâzătoare. Şi începură 
din nou să joace, frăţeşte. Atu, atu şi atu! 

Macqueron, pe care îl tulbura indiferența afectată a 
învățătorului, până la urmă îl întrebă: 

— Şi dumneavoastră, domnule Lequeu, ce părere aveţi? 

Lequeu, care îşi încălzea mâinile lungi, albe ca varul, la 
burlanul sobei, zâmbi acru, cu superioritatea omului silit de 
poziţia sa să tacă. 

— Eu nu zic nimic, treaba asta nu mă priveşte. 

În acel moment, Macqueron se duse să-şi vâre faţa într- 
un vas de pământ plin cu apă, şi, suflând mereu pe nas şi 
ştergându-se: 

— Ei bine, ascultați aici, eu vreau să fac un lucru... Da, pe 
onoarea mea, dacă se votează drumul, îmi dau terenul pe 
degeaba. 

Această declaraţie îi încremeni pe ceilalţi. Până şi Jesus- 
Christ şi Becu, în ciuda beţiei lor, ridicară capul. Urmă o 
clipă de tăcere, îl priveau de parcă ar fi înnebunit dintr- 
odată; şi el, încurajat de efectul produs, cu mâinile 
tremurând totuşi de treaba la care se înhăma, adăugă: 

— Ar fi o bună jumătate de pogon... Porc să fie cine nu se 
ţine de cuvânt! S-a jurat! 

Lengaigne plecă împreună cu fiul său Victor, scos din 
sărite şi bolnav de această largheţe a vecinului; puţin îi 
păsa lui de pământ, şterpelise destul de la lume! Cu tot 
frigul de afară, Macqueron îşi luă puşca din cui şi ieşi să 
vadă dacă mai dă peste un iepure zărit în ajun la capătul 
viei. Nu rămaseră decât Lequeu, care îşi petrecea acolo 
duminicile, fără să bea nimic, şi cei doi jucători, îndâriiţi, cu 


nasul vârât în cărţi. Ceasurile se scurgeau, alţi ţărani veniră 
şi plecară. 

Pe la ora cinci, o mână brutală împinse uşa, şi Buteau îşi 
făcu apariţia, urmat de Jean. De cum îl văzu pe Jesus-Christ, 
îi strigă; 

— Aş fi făcut prinsoare pe un franc... Îţi baţi joc de 
popor? le aşteptăm. 

Dar beţivanul, bălos şi înveselit, îi răspunse: 

— Ei, poznaş afurisit, eu te aştept pe tine... de azi- 
dimineaţă ne faci să ne pierdem vremea, aşteptându-te. 

Buteau se oprise la Borderie, unde Jacqueline, pe care de 
când avea cincisprezece ani o răsturna în fân, îl oprise să 
mănânce pâine prăjită, împreună cu Jean. Cum fermierul 
Hourdequin, după ce ieşise de la liturghie, plecase să 
prânzească la Cloyes, petrecuseră până târziu, şi cei doi 
tineri soseau abia acum, nemaivoind să se despartă. 

Între timp, Becu răcnea că plătea el cele cinci sticle, dar 
mai aveau o partidă de continuat; Jesus-Christ însă, după ce 
se dezlipi cu mare greutate de pe scaun, îşi urmă fratele, cu 
ochii umeziţi de placere. 

— Aşteaptă aici, îi spuse Buteau lui Jean, şi vino să mă 
cauţi peste o jumătate de ceas... Ştii că astă-seară mănânci 
cu mine la tata. 

Când cei doi fraţi intrară în sală, la familia Fouan se aflau 
toţi ceilalţi. Tatăl, în picioare, îşi pleca fruntea. Mama, 
aşezată lângă masa din mijlocul încăperii, împletea cu 
mâinile ei maşinale. În faţa ei, Grosbois băuse şi mâncase 
atât de mult, încât aţipise, cu ochii pe jumătate deschişi; în 
timp ce, mai încolo, pe două scaune joase, Fanny şi 
Delhomme aşteptau răbdători. Şi - lucruri rare în această 
cameră afumată, cu sărmane mobile vechi, cu câteva 
ustensile tocite de cât au fost curățate - o foaie de hârtie 
albă, o călimară şi o pană erau aşezate pe masă, alături de 
pălăria arpentorului, o pălărie neagră bătând în roşcat, 
monumentală, pe care o căra cu sine, pe ploaie şi pe soare, 
de zece ani. Se lăsa noaptea, strâmta fereastră dădea o 


ultimă licărire murdară, în care pălăria căpăta o importanţă 
deosebită, cu borurile netede şi forma ei de urnă. 

Dar Grosbois, mereu atent la treburile sale, cu toate că 
era beat, se trezi din somn bâiguind: 

— Prin urmare, gata... Vă spuneam că actul e pregătit. 
Am trecut ieri pe la domnul Baillehache şi mi l-a arătat. 
Atâta doar că numerele loturilor au rămas în alb, după 
numele voastre... Deci, să le tragem la sorţi, şi notarul nu va 
mai avea decât să le înscrie, pentru a putea, sâmbătă, să 
semnaţi actul la el. 

Se scutură, ridică glasul. 

— Haide, vă pregătesc biletele. 

Cu o mişcare bruscă, toţi copiii se apropiară, fără a căuta 
să-şi ascundă neîncrederea. Îl supravegheau, studiindu-i 
cele mai neînsemnate gesturi, ca pe ale unui scamator, în 
stare să facă să le dispară partea. Mai întâi, cu degetele 
sale groase şi tremurătoare de alcoolic, Grosbois tâiase 
foaia de hârtie în trei; apoi, acum, pe fiecare bucată, scria o 
cifră, 1, 2, 3, foarte apăsată, enormă; şi, peste umerii lui, 
toţi urmăreau pana, chiar tatăl şi mama clătinau din cap, 
mulţumiţi să observe că nu era cu putinţă nicio înşelătorie. 
Biletele fură împăturite încet şi aruncate în pălărie. 

Se aşternu o linişte solemnă. 

După două minute nesfârşite, Grosbois zise: 

— Trebuie totuşi să vă hotărâți... Cine începe? 

Nimeni nu se clinti. Noaptea creştea, pălăria părea că se 
măreşte în această umbră. 

— Vreţi după vârstă? propuse arpentorul. Tu, Jesus- 
Christ; eşti cel mai mare. 

Jesus-Christ, băiat cumsecade, înaintă; dar îşi pierdu 
echilibrul, era cât pe-aci să cadă. Îşi vârî pumnul în pălărie 
cu un efort atât de mare, de parcă ar fi trebuit să scoată o 
bucată de stâncă. Când avu biletul în mână, fu nevoit să se 
apropie de fereastră. 

— Doi! strigă el, găsind fără îndoială această cifră nespus 
de veselă, căci se înăbuşea de râs. 


— Tu, Fanny! chemă Grosbois. 

Când Fanny ajunse cu mâna la fundul pălăriei, nu se 
grăbi deloc. Studia biletele, le schimba, le cântărea şi pe 
unul şi pe celălalt. 

— Nu e voie să alegi, zise cu înverşunare Buteau, pe care 
furia îl sugruma şi care se îngălbenise la numărul tras de 
fratele său. 

— Ia te uită! şi pentru ce nu? răspunse ea. Nu mă uit, aşa 
că pot foarte bine să pipăi. 

— Haide, murmură tatăl, sunt tot un drac, nu e unul mai 
greu decât altul. 

Se hotări, în sfârşit, alergă la fereastră. 

— Unu. 

— Ei bine, Buteau îl are pe trei, reluă Fouan. Trage, 
băiete! 

În noaptea care creştea mereu, nu se putea vedea cum se 
descompune chipul mezinului. Glasul lui se sparse de furie. 

— Niciodată! 

— Cum?! 

— Vă-nchipuiţi cumva că primesc, nici pomeneală!... Al 
treilea lot, nu-i aşa? cel mai prost! V-am spus de atâtea ori 
că voiam să împărţim altfel. Nu, nu, vă bateţi joc de mine!... 
Şi pe urmă, ce, credeţi că nu văd limpede manevrele 
voastre? parcă ce, nu se cuvenea să tragă primul cel mai 
Mic?... Nu, nu, n-am să trag, pentru că aici e cu păcăleală! 

Tatăl şi mama se uitau la el cum se frământă, pocnindu-şi 
palmele şi pumnii. 

— Bietul meu copil, îţi pierzi minţile, spuse Rose. 

— O, mamă, ştiu bine că voi nu m-aţi iubit niciodată! Aţi 
jupuit pielea de pe mine ca să i-o daţi fratelui meu... Cu toţii 
aţi fi în stare să mă mâncaţi... 

Fouan îl întrerupse cu asprime. 

— Destul cu prostiile, hei!... Vrei să tragi? 

— Vreau s-o luăm de la început. 

Dar stârni un protest general. Jesus-Christ şi Fanny îşi 
strângeau biletele, de parcă ar fi încercat cineva să le 


smulgă din mâinile lor. Delhomme declară că tragerea 
avusese loc în chip cinstit, şi Grosbois, foarte supărat, spuse 
că el pleacă, dacă i se pune la îndoială buna credinţă. 

— Atunci vreau ca tata să adauge la partea mea o mie de 
franci din banii pe care-i ţine în ascunzătoare. 

O clipă zăpăcit, bătrânul se bâlbâi. Apoi, îşi reveni, se 
avântă, înspăimântător. 

— Ce tot spui? Vrei neapărat, vasăzică, să mă ucizi, 
ticălos îndrăcit! Şi dacă mi s-ar dărâma casa, tot nu s-ar 
găsi un singur gologan. la biletul, pentru numele lui 
Dumnezeu, sau n-o să te alegi cu nimic! 

Buteau, cu obrazul împietrit de încăpățânare, nu se trase 
îndărăt din faţa pumnului ridicat al tatălui. 

— Nu! 

Tăcerea se aşternu din nou. apăsătoare. Acum, enorma 
pălărie stânjenea, ţinând lucrurile pe loc, cu acel unic bilet 
pe fundul ei, pe care nimeni nu voia să-i atingă. Ca să 
sfârşească odată, arpentorul îl sfătui pe bătrân să-i tragă el. 
Şi bătrânul, grav, îl trase, se duse să-l citească în faţa 
ferestrei, de parcă nu l-ar fi cunoscut dinainte. 

— Trei!... Tu ai al treilea lot, înţelegi? Actul e gata, 
bineînţeles că domnul Baillehache n-o să schimbe nimic, 
pentru că ce s-a făcut nu se mai ia de la cap... Şi, cum ai să 
dormi aici, îţi rămâne toată noaptea ca să te gândeşti... 
Haide, s-a sfârşit, să nu mai vorbim de asta. 

Pierdut în întuneric, Buteau nu răspunse, Ceilalţi 
aprobară zgomotos, în timp ce mama se pregătea să 
aprindă o lumânare ca să pună masa. 

În acel moment, Jean, care venea să-şi întâlnească fostul 
camarad, zări două umbre înlănţuite, pândind din strada 
pustie şi neagră ceea ce se petrecea la familia Fouan. Din 
cerul de culoarea ardeziei, fulgii de zăpadă începeau să 
zboare cu o sprinteneală de puf. 

— O, domnule Jean, spuse o voce plăcută, ne-ai speriat! 

Şi o recunoscu pe Frangoise, acoperită cu o glugă, cu faţa 
prelungă şi buzele cărnoase. Stătea lipită de sora sa Lise, o 


ţinea cu un braţ de mijloc. Cele două surori se iubeau 
fierbinte, le întâlneai întotdeauna astfel, pe una agăţată de 
gâtul celeilalte. Mai în vârstă, cu o înfăţişare plăcută, în 
ciuda trăsăturilor mari şi a începutului de buhăială a 
întregii sale făpturi, Lise rămânea bine dispusă în 
nenorocirea ei. 

— Aşadar, spionaţi? întrebă el cu veselie. 

— Păi, răspunse ea, mă interesează ce se petrece acolo, 
înăuntru... Să ştim dacă asta-l va hotări pe Buteau! 

Cu un gest mângâietor, Frangoise îşi trecuse celălalt braţ. 
peste pântecele umflat al surorii sale. 

— Dacă e cu putinţă, porcul!... Când o să aibă pământ, 
poate că-şi va dori o fată mai bogată. 

Dar Jean le dădu speranţă: partajul trebuie să se fi 
terminat, restul se va aranja. Pe urmă, când le împărtăşi 
faptul că urma să mănânce la bătrâni, Frangoise mai spuse: 

— A, bine! o să vă vedem curând, venim şi noi la 
şezătoare. 

Se uită după ele cum se pierd în noapte. Zăpada cădea 
mai deasă, veşmintele lor contopite se împodobeau cu un 
puf alb şi delicat. 


V 


După cină, încă de la ora şapte, bătrânii Fouan, Buteau 
şi Jean intraseră în grajd lângă cele două vaci pe care Rose 
urma să le vândă. Legate în partea din fund, dinaintea 
ieslei, animalele încălzeau grajdul cu mirosul puternic al 
trupurilor şi al aşternuturilor lor; pe când bucătăria, cu cei 
trei tăciuni prăpădiţi ai cinei, începuse imediat să îngheţe 
sub gerul timpuriu al lui noiembrie. De aceea, aici, pe 
pământul bătătorit, la căldură, se simțeau bine, iarna, când 


se adunau la şezătoare, fără altă osteneală decât aceea de a 
transporta o măsuţă rotundă şi vreo douăsprezece scaune 
vechi. Fiecare vecin aducea câte o lumânare, când îi venea 
rândul; umbre mari dănţuiau de-a lungul pereţilor goi, 
înnegriţi de praf, până la pânzele păianjenilor de pe 
scheletul de lemn; şi simțeau în spate răsuflările călduţe ale 
vacilor care rumegau culcate. 

La Grande sosi prima, cu o împletitură. Ea nu aducea 
niciodată lumânare, profitând de vârsta ei înaintată, atât de 
temută, că fratele său nu îndrăznea să-i aducă aminte care 
este obiceiul. Ocupă de îndată cel mai bun loc, îşi apropie 
sfeşnicul, îl păstră numai pentru ea, din pricina ochilor 
slabi. Îşi pusese alături de scaun bastonul de care nu se 
despărţea niciodată. Firişoare scânteietoare de zăpadă se 
prinseseră de perii aspri care-i acopereau capul de pasăre 
descărnată. 

— Ninge? întrebă Rose. 

— Ninge, răspunse ea scurt. 

Şi îşi văzu de împletitură, strângându-şi buzele subţiri, 
zgârcită la vorbă, după ce azvârli asupra lui Jean şi a lui 
Buteau o uitătură străpungătoare. 

După ea, apărură şi ceilalţi: mai întâi Fanny, însoţită de 
fiul ei Nenesse, pentru că Delhomme nu venea niciodată la 
astfel de şezători; şi, aproape în acelaşi timp, Lise şi 
Frangoise, scuturându-şi printre hohote de râs zăpada ce le 
acoperise. Dar vederea lui Buteau o făcu să roşească uşor 
pe cea dintâi. El o privea liniştit. 

— O duci bine, Lise, de când nu te-am mai văzut? 

— N-o duc rău, mulţumesc. 

— Ei, atunci mă bucur! 

Între timp, Palmyre se strecurase pe furiş pe poarta 
întredeschisă; şi tocmai se aşeza cât mai departe cu putinţă 
de bunica sa, înspăimântătoarea La Grande, când gălăgia 
din drum o făcu să se ridice. Răzbăteau bâiguieli mânioase, 
hohote de plâns, de râs şi huiduieli. 

— Ah, împieliţaţii de copii, sunt tot după el! strigă ea. 


Cu o mişcare bruscă deschise uşa; şi, căpătând dintr- 
odată îndrăzneală, cu mârâieli de leoaică, îl scăpă pe fratele 
său Hilarion de glumele nesărate ale Fricoasei, ale lui 
Delphin şi Nenesse. Acesta din urmă li se alăturase 
celorlalţi doi care urlau fugind după copilul beteag. Suflând 
din greu, buimăcit, Hilarion intră bălăbănindu-se pe 
picioarele răsucite. De pe buza lui de iepure se scurgea un 
fir de salivă, bâiguia fără să poată spune ce se întâmplase, 
avea o înfăţişare de om bătrân la cei douăzeci şi patru de 
ani ai săi, o sluţenie de cretin. Devenise cumplit de rău, 
turba de mânie că nu putea să-i înşface din goană şi să-i 
plesnească pe ştrengarii care-l fugăreau. Tot el fusese bătut 
cu bulgări de zăpadă şi de data asta. 

— O, că mincinos mai e! spuse Fricoasa făcând pe 
nevinovata. M-a muşcat de deget, uite! 

Deodată, Hilarion, cu vorbele încâlcite în gâtlej, păru că 
se înăbuşe; în timp ce Palmyre îl liniştea, ştergându-i 
obrazul cu batista şi spunându-i „mititelule!” 

— Haide, gata! spuse în cele din urmă Fouan. Şi tu, nu 
trebuie să-i laşi să se ţină după tine. Aşază-l măcar pe 
scaun, ca să stea liniştit!... Şi voi, liota de-aici, tăceţi din 
gură! Că vă iau de urechi şi vă duc la părinţii voştri! 

Dar, cum beteagul continua să bâiguie, vrând să aibă el 
dreptate, La Grande, ai cărei ochi scăpărau, apucă bastonul 
şi trase o lovitură atât de puternică în masă, că toată lumea 
sări în sus. Înspăimântaţi, Palmyre şi Hilarion se gârboviră 
şi rămaseră încremeniţi. 

Şi veghea începu. Aşezate în jurul unicei lumânări, 
femeile împleteau, torceau sau făceau altceva, fără ca 
măcar să-şi privească lucrul. În spatele lor, bărbaţii fumau 
alene, schimbând rareori câte o vorbă, în timp ce, înghesuiți 
într-un ungher, copiii se îmbrânceau şi se ciupeau, 
înăbuşindu-şi hohotele de râs. 

Uneori se spuneau poveşti: aceea cu porcul negru, care 
păzea o comoară, ţinând o cheie roşie în gură; sau pe cea 
cu dihania din Orleans, care avea chip de om, aripi de liliac, 


părul lung până la pământ, două coarne, două boturi, unul 
ca să înhaţe, altul ca să ucidă; şi acest monstru mâncase un 
drumeţ din Rouen, din care nu mai rămăseseră decât 
pălăria şi  ghetele. Alteori porneau să povestească 
întâmplări fără sfârşit despre lupi - lupii lacomi, care secole 
de-a rândul pustiiseră regiunea Beauce. Pe vremuri, când 
Beauce, astăzi goală şi pleşuvă, îşi mai păstra din pădurile 
de odinioară câteva pâlcuri de arbori, haite fără număr de 
lupi, mânaţi de foame, ieşeau iarna să se azvârle asupra 
turmelor. Erau devoraţi şi femeile şi copiii. Şi bătrânii 
acestui meleag îşi aduceau aminte că în timpul marilor 
zăpezi lupii intrau până şi în oraşe: la Cloyes îi auzeai 
urlând în piaţa Saint-Georges; la Rognes răsuflau pe sub 
uşile prost închise ale grajdurilor şi ale stânelor. Apoi, urma 
mereu şi mereu aceleaşi întâmplări: cum morarul, încolţit 
de cinci lupi mari, îi pusese pe fugă aprinzând un chibrit; 
întâmplarea cu fetiţa, urmărită de o lupoaică la galop pe o 
distanţă de două leghe, şi care nu fusese mâncată decât în 
faţa uşii, unde se prăbuşise la pământ; şi altele şi mereu 
altele, legende cu vârcolaci, cu oameni preschimbaţi în 
fiare, care săreau pe umerii trecătorilor întârziaţi, silindu-i 
să fugă până cădeau morţi. 

Dar ceea ce le îngheţa, în jurul luminii slabe a lumânării, 
pe copilele venite la şezătoare, ceea ce, la plecare, le făcea 
s-o ia la sănătoasa, pierdute, scrutând întunericul, erau 
crimele încălzitorilor, ale faimoasei bande de la Orgeres, 
care şi după şaizeci de ani înfiora tot ţinutul. Aceştia erau 
sute, oameni care băteau drumurile, cerşetori, dezertori, 
falşi negustori ambulanți, bărbaţi, copii, femei, trăind din 
jafuri, din omoruri şi din desfrâu. Se trăgeau din bandele 
înarmate şi disciplinate ale vechilor tâlhari de drumul mare, 
care se folosiseră de tulburările Revoluţiei, făcând în toată 
regula asediul caselor izolate, unde intrau „ca bomba”, 
dărâmând porţile cu ajutorul berbecilor. Cum se lăsa 
noaptea, ieşeau ca lupii din pădurea Dourdan, din 
mărăcinişurile de la Conie, din vizuinile ascunse în pădurea 


unde se adăposteau; şi spaima cădea odată cu întunericul 
asupra fermelor din Beauce, de la Etampes la Châteaudun, 
de la Chartres la Orleans. Dintre atrocitățile lor legendare, 
pe buzele locuitorilor din Rognes cel mai des revenea jaful 
de la ferma din Millouard. la distanţă de numai câteva 
leghe, în cantonul Orgeres. Frumosul-Frangois, celebrul 
căpitan, urmaşul lui Floare-de-Spin, îi avea în noaptea 
aceea cu el pe Rouge-d'Aureau, locotenentul său, pe 
Marele-Dragon, pe Breton-fund-uscat, pe Ochean, pe Fără- 
deget şi încă alţi cincizeci, toţi cu feţele înnegrite. Mai întâi, 
izbindu-i cu baioneta, îi aruncară în pivniţă pe toţi oamenii 
de la fermă, slujitoare, căruţaşi, cioban; după aceea „îl 
încălziră” pe fermier, moş Fousset, pe care îl ţinuseră 
deoparte. După ce îi lungiră picioarele deasupra jăraticului 
din vatră, îi aprinseră cu mănunchiuri de paie barba şi tot 
părul de pe trup; pe urmă. se întoarseră iar la picioare, pe 
care i le crestară cu vârful unui cuţit, pentru ca flacăra să 
pătrundă mai bine. În sfârşit, când bătrânul se hotărî să le 
spună unde îşi ţinea banii, îi dădură drumul şi luară cu eio 
pradă însemnată. Fousset, care avusese puterea să se 
târască până la o casă vecină, nu muri decât mai târziu. Şi 
povestirea se încheia, întotdeauna, cu procesul şi cu 
executarea, la Chartres, a bandei încălzitorilor, pe care 
Chiorul-din-Jouy o vânduse: un proces. monstru, a cărui 
instrucţie durase un an şi jumătate şi în timpul căreia 
şaizeci şi patru de acuzaţi muriră în temniţă din cauza 
ciumei provocate de propria lor murdărie; un proces care 
deferi curţii cu juri o sută cincisprezece acuzaţi dintre care 
treizeci şi trei de recidivişti, în care se puseră juriului şapte 
mii opt sute de întrebări, care ajunse la douăzeci şi trei de 
condamnări la moarte. În noaptea execuţiei, împărţindu-şi 
boarfele condamnaților, pe eşafodul roşu de sânge, călăii 
din Chartres şi din Dreux se luară la bătaie. 

Venind vorba de un asasinat ce se petrecuse prin părţile 
dinspre Janville, Fouan povesti încă o dată grozăviile de la 
ferma din Millouard; şi tocmai ajunsese la plângerea 


alcătuită în temniţă de însuşi Rouge-d'Auneau, când nişte 
zgomote ciudate pe stradă, paşi, îmbrânceli, înjurături 
speriară femeile. Galbene la chip, ele ciuleau urechile, cu 
spaima că vor vedea o ceată de bărbaţi negri intrând „ca 
bomba”. Curajos, Buteau se duse să deschidă uşa. 

— Cine-i acolo? 

Şi-i zări pe Becu şi pe Jesus-Christ, care, certându-se cu 
Macqueron, părăsiseră cârciuma, luând cu ei cărţile şi o 
lumânare, ca să sfârşească partida într-alt loc. Erau atât de 
beţi, şi celor dinăuntru le fusese atât de spaimă, că 
izbucniră cu toţii în râs. 

— Hai, intraţi, şi fiţi cuminţi, spuse Rose zâmbind spre 
marele potlogar care era băiatul ei. Copiii îţi sunt aici, ai să- 
i iei cu tine. 

Jesus-Christ şi Becu se aşezară pe pământ, aproape de 
vaci, puseră lumânarea între ei şi continuară jocul: atu, atu 
şi atu! Dar acum vorbeau despre altceva, de băieţii din ţinut 
care trebuiau să tragă la sorţi, Victor Lengaigne şi alţi trei. 
Femeile deveniseră grave, tristeţea le îngreuna cuvintele. 

— Nu e lucru plăcut, reluă Rose, nu, nu, nu e lucru plăcut 
pentru nimeni. 

— Ah, războiul, murmură Fouan, el aduce mult rău! 
înseamnă moartea agriculturii... Da, când pleacă băieţii, se 
duc cele mai bune braţe, de asta îţi dai seama la muncă; şi 
când se întorc, ei bine, vin schimbaţi, nu le mai stă inima la 
plug... Mai bine ar veni holera decât războiul! 

Fanny se opri din împletit. 

— Eu, declară ea, nu vreau ca Nenesse să plece... 
Domnul Baillehache ne-a desluşit o maşinărie, cum s-ar zice 
o loterie: se adună mai mulţi inşi, fiecare îi numără lui în 
mână o anumită sumă de bani, şi cei ce ies la sorţi sunt 
răscumpăraţi. 

— Pentru asta trebuie să fii bogat, spuse tăios La Grande. 

Dar Becu, între două levate, prinsese un cuvânt din zbor. 

— Războiul, ehei, el face adevărații oameni!... Cine n-a 
fost acolo nu poate să ştie. Nu înseamnă decât atâta, să cari 


ghionţi... He, acolo, la tuciurii... 

Şi clipi din ochiul stâng, pe când Jesus-Christ rânji cu un 
aer de înţelegere. Amândoi făcuseră campaniile din Africa, 
pândarul încă din primii ani ai cuceririi, celălalt mai târziu, 
cu prilejul ultimelor revolte. Şi, cu toată deosebirea de 
epoci, aveau amintiri comune, urechi de beduini tăiate şi 
înşirate ca mătăniile, beduine cu pielea unsă cu untdelemn, 
înghesuite pe după gardurile de mărăcini. Jesus-Christ mai 
ales repeta o istorie care umfla de un râs enorm pântecele 
ţăranilor: o ditamai iapă de femeie, galbenă ca o lămâie, 
silită de ei să o ia la fugă în pielea goală. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, reluă Becu vorbind către 
Fanny, vrei prin urmare ca Nenesse să rămână ca o fată?... 
Ce-o să ţi-l trimit eu pe Delphin la regiment! 

Copiii se opriseră din joacă, Delphin îşi înălța capul 
rotund şi serios de flăcăiaş, care de pe acum simţea 
mireasma pământului. 

— Nu! declară el ritos, încăpățânat. 

— Hai, ce spui? am să le fac să înveţi ce înseamnă curajul, 
francez netrebnic ce, eşti! 

— Nu vreau să plec, vreau să rămân acasă. 

Pândarul ridica mâna, când Buteau îl opri. 

— Lasă copilul în pace!... Are dreptate. E vreo nevoie de 
el? Sunt atâţia alţii... Cum adică, să vii pe lume, ca după aia 
să-ţi părăseşti bârlogul tău, ca să te duci acolo, să te 
ciopârţească, din pricina unor istorii de care te doare-n cot. 
Eu n-am părăsit niciodată ţinutul, şi n-o duc deloc mai rău 
din pricina asta. 

Într-adevăr, el trăsese la sorţi un număr bun, era un 
adevărat pământean, legat de glie, care în afară de Orleans 
şi de Chartres nu cunoştea nimic şi nu văzuse nimic altceva 
dincolo de netedul orizont al meleagului Beauce. Şi părea 
nespus de mândru că el crescuse astfel în pământul lui, cu 
încăpăţânarea mărginită şi îndărătnică a unui copac. Se 
ridicase în picioare, femeile îl priveau. 


— Când se întorc din armată, toţi sunt atât de slabi! 
îndrăzni să murmure Lise. 

— Şi dumneata, Caporal, întrebă bătrâna Rose, ai fost 
plecat departe? 

Jean fuma fără să scoată o vorbă, ca un băiat chibzuit 
care preferă să asculte. Îşi scoase încet pipa din gură. 

— Da, destul de departe... Dar nu chiar în Crimeea. 
Trebuia să plec, când a fost luat Sevastopolul... Dar, mai 
târziu, în Italia... 

— Şi ce este Italia? 

Întrebarea păru să-i surprindă, şovăi, îşi scormoni 
amintirile. 

— Păi Italia e tot ca la noi. Sunt ogoare, sunt păduri şi 
râuri... Pretutindeni e acelaşi lucru. 

— Şi v-aţi bătut? 

— A, da, ne-am bătut, desigur! 

Începuse iar să tragă din pipă, nu se grăbea, şi 
Frangoise, care îşi ridicase ochii, rămase cu gura 
întredeschisă, aşteptând o poveste. De altfel, interesul 
tuturor fusese stârnit, însăşi La Grande trase o nouă 
lovitură cu bastonul peste masă, pentru a-l face să tacă pe 
Hilarion care scâncea, căci Fricoasa, născocind alt joc, îi 
înfigea pe ascuns un ac în braţ. 

— La Solferino a fost o încăierare pe cinste, şi ploua, o, 
cum mai ploua... Nu aveam o palmă de loc uscat, apa îmi 
intra pe la spate şi se scurgea în încălţăminte... Pot spune, 
fără să mint, că am fost udaţi leoarcă! 

Aşteptau încă, dar el nu adăugă nimic, nu văzuse decât 
asta din bătălie. După un minut de tăcere, reluă cumpătat: 

— Ei, Doamne, războiul nu e atât de greu pe cât se 
crede... Cazi la sorţi, nu-i aşa? şi eşti obligat să-ţi faci 
datoria. Eu am părăsit armata, pentru că îmi place mai mult 
altceva. Însă poate avea şi lucruri bune pentru cine-i scârbit 
de meseria lui şi turbează când duşmanul vine să ne sâcâie 
în Franţa. 


— Cu toate astea-i un lucru murdar! încheie moş Fouan. 
Fiecare ar trebui să-şi apere căminul, şi atâta tot. 

Din nou se înstăpâni tăcerea. Era tot mai cald, o căldură 
umedă şi vie, accentuată de puternicul miros al aşternutului 
de paie. Una dintre vaci, ridicându-se în picioare, se bălega; 
şi se auzi zgomotul uşor şi ritmic al balegilor care cădeau.. 
Din bezna scheletului de lemn al grajdului cobora ţârâitul 
melancolic al unui greier; în timp ce, de-a lungul pereţilor, 
degetele rapide ale femeilor, grăbind lucrul cu andrelele, 
semănau cu nişte picioare de păianjeni uriaşi; care alergau 
prin întuneric. 

Dar Palmyre, apucând mucările ca să ia mucul lumânării, 
îl tăie atât de jos, că lumânarea se stinse. Se auziră strigăte, 
fetele râdeau, copiii înfigeau acul într-o bucă de-a lui 
Hilarion; şi lucrurile s-ar fi încurcat, dacă lumânarea lui 
Jesus-Christ şi a lui Becu, toropiţi de somn peste cărţile lor. 
n-ar fi slujit la reaprinderea celeilalte, în ciuda feştilei lungi, 
crescută ca o ciupercă roşie. Dându-şi seama de stângăcia 
ei, Palmyre tremura ca un copil înspăimântat că va fi bătut 
cu biciul. 

— Haide, spuse Fouan, cine ne zice din asta, ca să sfârşim 
cu bine şezătoarea?... Caporal, dumneata trebuie să citeşti 
foarte bine tipăritura. 

Şi se duse să caute o cărticică pătată de grăsime, una 
dintre acele cărţi de propagandă bonapartistă, cu care 
imperiul inundase satele ţării. Căzută aici din bocceaua 
unui negustor ambulant, aceasta constituia un atac violent 
la adresa vechiului regim, era o istorie dramatizată a 
ţăranului, de dinainte şi de după Revoluţie, sub acest titlu 
de baladă: Nenorocirile şi izbânda lui Jacques Bonhomme. 

Jean luase cartea şi, fără să se lase rugat, începu 
numaidecât să citească, cu o voce ştearsă şi bâlbâită de 
şcolar care nu ţine seama de punctuație. Ceilalţi îl ascultau 
cu evlavie. 

Mai întâi era vorba de galii liberi, reduşi la sclavie de 
romani, apoi cuceriţi de franci, care, din sclavi, îi făcură 


şerbi, statornicind feudalitatea. Şi îndelungul martiriu 
începu, martiriul lui Jacques Bonhomme, al celui ce 
lucrează pământul, exploatat, exterminat de-a lungul 
secolelor. În timp ce populaţia oraşelor se răscula, 
întemeind comuna, obţinând dreptul de cetăţeni liberi, 
ţăranul izolat, deposedat de tot şi de el însuşi, nu ajungea 
decât mai târziu să se elibereze, să-şi cumpere cu proprii 
bani libertatea de a fi om; şi ce libertate iluzorie, 
proprietarul acela  împovărat, sufocat de impozite 
ruinătoare, care-l sângerau, cu proprietatea mereu pusă 
sub semnul întrebării, îngreunată de atâtea îndatoriri, că 
nu-i lăsa drept hrană decât pietrele! Atunci o îngrozitoare 
numărătoare începea, aceea a taxelor care-l distrugeau pe 
nenorocit. Nimeni nu putea întocmi lista exactă şi completă, 
mişunau, suflau în acelaşi timp dinspre rege, episcop şi 
senior. Trei carnivori care devorau acelaşi trup: regele avea 
censul şi birul, episcopul avea dijma, seniorul supunea totul 
la impozite, scotea bani din tot. Nimic nu mai era al 
ţăranului, nici pământul, nici focul, nici măcar aerul pe 
care-l respira. Trebuia să plătească, veşnic să plătească, 
pentru viaţa sa, pentru moartea sa, pentru contractele, 
turmele, negoţul, plăcerile sale. Plătea ca să aducă pe 
terenurile sale apa de ploaie din şanţuri, plătea pentru 
pulberea de pe drumuri pe care picioarele oilor sale o 
ridicau în văzduh - vara, pe vremea marilor secete. Cel ce 
nu era în stare să plătească, îşi dăruia trupul şi timpul, era 
la cheremul oricui, nevoit să are, să secere, să cosească, să 
lucreze via, să curețe şanţurile castelului, să construiască şi 
să întreţină drumurile. Şi dările în natură; şi folosirea 
obligatorie a bunurilor seniorului, moara, cuptorul, teascul, 
unde rămânea un sfert din recolte; şi dreptul seniorului de 
supraveghere şi pază care dăinuia în bani, chiar şi după 
dărâmarea donjoanelor; şi dreptul de culcuş, de pradă şi 
întreţinere a trupelor, care, la trecerea regelui sau a 
seniorului, golea cocioabele, şterpelea saltelele de paie şi 
învelitoarele, alunga locuitorul din cuibul lui, pe lângă că-i 


smulgea uşile şi ferestrele; dacă nu se cărăbănea destul de 
repede. Dar impozitul cel mai urât, cel a cărui amintire 
mârâia încă în adâncul cătunelor, era odioasa gabelă, cu 
hambarele de sare, cu familiile impuse la o cantitate fixă de 
sare pe care erau nevoite oricum s-o cumpere de la rege, 
toată această nedreaptă încasare de impozite, a cărei 
samavolnicie stârnea şi însângera Franţa. 

— Taică-meu, întrerupse Fouan, a văzut cum sarea se 
vindea cu nouăzeci de centime livra... Hei, erau vremuri 
grele! 

Jesus-Christ râdea în barbă. Vru să stăruie asupra 
drepturilor deocheate, despre care cărticica se mulțumea 
să facă doar o aluzie pudică. 

— Ia ascultă, şi dreptul primei nopţi? Pe onoarea mea, 
seniorul se strecura în patul miresei şi, în prima noapte... 

Îl siliră să tacă din gură, toate fetele, până şi Lise, cu 
pântecul ei umflat, se înroşiseră; iar Fricoasa şi cei doi 
ştrengari, aplecând capotele, îşi vârau pumnii în gură, ca să 
nu izbucnească în râs. Uluit, Hilarion nu pierdea niciun 
cuvânt, de parcă ar fi înţeles. 

Jean continuă. Acum ajunsese la justiţie, la acea triplă 
justiţie, a regelui, a episcopului şi a seniorului, care sfârteca 
sărmana lume truditoare pe glie. Exista dreptul cutumiar, 
exista dreptul scris şi, mai presus de toate, exista bunul 
plac, dreptatea celui mai tare. Nicio garanţie, nicio scăpare, 
atotputernicia săbiei. Chiar şi în secolele următoare, când 
omenia se ridică împotriva acestor practici, funcţiile publice 
fură cumpărate, justiţia fu vândută. Şi era mai rău când se 
făcea recrutarea la armată, acest impozit de sânge, care 
multă vreme nu i-a lovit decât pe cei mai amărâţi de la sate: 
fugeau în păduri, erau aduşi în lanţuri, bătuţi cu patul 
puştii, erau înrolați de parcă ar fi fost duşi la ocnă. Calea 
spre gradele militare le era închisa. Un ultim născut de viţă 
nobilă negocia un regiment, ca pe o marfă a sa pe care o 
plătise, scotea gradele inferioare la licitaţie, împingea restul 
turmei umane la moarte. Veneau, apoi, în sfârşit, drepturile 


de vânătoare, acele drepturi de hulubărie şi de iepurărie, 
care, până în zilele noastre, deşi suprimate, au lăsat un 
sâmbure de duşmănie în sufletul ţăranului. Vânătoarea este 
turbarea moştenită, este străvechiul privilegiu feudal care îi 
permitea seniorului să vâneze oriunde şi să-i pedepsească 
cu moartea pe bădăranul care avea curajul să vâneze pe 
pământul lui; este animalul liber, pasărea liberă Vârâte în 
cuşcă sub cerul nesfârşit pentru plăcerea unui singur om; 
sunt câmpurile împrejmuite pe căpitănii, pe care vânatul le 
distrugea, fără a-i fi îngăduit proprietarului să doboare o 
vrabie. 

— Asta se înţelege, murmură Becu, care se lăuda că 
trage în braconieri ca în iepuri. 

Dar Jesus-Christ ciulise urechea, auzind de vânătoare, şi 
fluieră batjocoritor. Vânatul era al celui ce ştia să-i ucidă. 

— O, Doamne! spuse Rose cu simplitate, scoțând un lung 
suspin. 

Toţi erau trişti, această lectură le apăsa încetul cu încetul 
umerii cu povara unei istorii despre strigoi. Nu întotdeauna 
pricepeau, şi asta le sporea tulburarea. De vreme ce aşa se 
petrecuseră lucrurile odinioară, se prea poate ca ele să se 
repete. 

„Hai, sărmane Jacques Bonhomme, începu iar să 
citească Jean cu glasul lui de şcolar, dă-ţi sudoarea, dă-ţi 
sângele, nu ai ajuns la capătul necazurilor tale...” 

Calvarul ţăranului, într-adevăr, se desfăşura mai departe. 
Îndurase din partea tuturor, a oamenilor, a forţelor naturii, 
din partea lui însuşi. Pe vremea feudalităţii, când nobilii 
porneau după jaf, era vânat, hăituit, luat ca pradă. Fiecare 
război personal dintre senior şi senior îl ruina, atunci când 
nu-l ucidea: îi ardea coliba, îi distrugea ogorul. Mai târziu, 
veniseră marile companii, cel mai cumplit flagel care a 
devastat satele noastre, acele bande de aventurieri aflate în 
solda cui le plătea, când alături, când împotriva Franţei, 
însemnându-şi trecerea cu fier şi foc, lăsând în urma lor 
pământul gol. Dacă oraşele rezistau, datorită zidurilor lor, 


satele erau măturate în această nebunie a uciderii, care pe 
atunci sufla de la un capăt la celălalt al unui întreg secol. Au 
existat secole roşii, secole în care pe netedele noastre 
şesuri, cum se spunea, n-au încetat o clipă să urle de durere 
femeile pângărite, copiii striviţi, bărbaţii spânzurați. Apoi, 
când războiul înceta o vreme, perceptorii regelui se 
pricepeau destul să chinuie fără încetare sărmana lume 
căci numărul şi povara dărilor nu însemnau nimic pe lângă 
încasarea ciudată şi brutală, birul greu şi gabela puse cu 
străşnicie, taxele repartizate după bunul plac al nedreptăţii, 
cerute imperios de cetele înarmate, care încasau banii 
fiscului aşa cum se percepe o contribuţie de război; astfel 
încât aproape nimic din aceşti bani nu ajungea în casele de 
bani ale satului, pentru că erau furaţi pe drum, împuţinaţi 
de fiecare dintre mâinile prădalnice prin care treceau. Apoi, 
venea foametea. Neghioaba tiranie a legilor, ţinând pe loc 
negoţul, împiedicând libera vânzare a grânelor, provoca la 
fiecare zece ani nemaipomenite lipsuri, în ani cu soare prea 
arzător sau cu ploi lungi, părând pedepse dumnezeieşti. O 
vijelie care umfla râurile, o primăvară lipsită de apă, cel mai 
Mic nor, cea mai mică rază de soare, compromiţând 
recoltele, răpuneau mii de oameni: cumplite lovituri ale 
foametei,  bruşte scumpiri ale tuturor lucrurilor, 
înfricoşătoare mizerii, în timpul cărora oamenii păşteau 
iarba şanţurilor, ca animalele. Şi, inevitabil, după războaie, 
după lipsuri izbucneau epidemiile, îi ucideau pe cei cruţaţi 
de sabie şi de foamete. Era o putreziciune veşnic reînnoită 
de ignoranță şi de murdărie, ciuma neagră, Marea-Moarte, 
căreia i se vede scheletul uriaş dominând timpurile 
străvechi, tăind cu coasa poporul trist şi palid al câmpiilor. 
Atunci, când suferea prea mult, Jacques Bonhomme se 
răzvrătea. Avea în urma lui secole de spaimă şi de 
resemnare, umerii întăriţi de lovituri, inima atât de zdrobită 
că nu-şi mai simţea josnicia. Putea să fie bătut îndelung, să 
fie înfometat, să i se fure tot, fără să iasă din prudenţa lui, 
din acea îndobitocire în care frământa gânduri încâlcite, 


necunoscute nici de el însuşi; şi asta până la ultima 
nedreptate, până la ultima suferinţă, care-l făcea dintr- 
odată să sară în beregata stăpânilor, ca un animal domestic 
prea mult bătut şi întărâtat. Mereu, din secol în secol, 
aceeaşi exasperare izbucnea, răzmeriţa înarma plugarii cu 
furci şi coase, când nu le mai rămânea decât să moară. Au 
fost bagauziii!=: creştini ai Galiei, ciobănaşii'*+ din vremea 
Cruciadelor, iar mai târziu, crănţănitoriii5* şi desculţii!S: 
care se năpusteau asupra nobililor şi a ostaşilor regelui. Şi 
vreme de încă patru sute de ani, strigătul de durere şi de 
mânie al nenumăraţilor Jacques, trecând încă de-a 
curmezişul ogoarelor devastate, va face să tremure stăpânii 
în fundul castelelor. Dacă se mai înfuriau o dată, ei, care 
sunt o mulţime, dacă îşi cereau, în sfârşit, partea lor de 
stăpânire? Şi vechea nălucă aleargă în galop, diavoli 
mătăhăloşi pe jumătate goi, în zdrenţe, cu mintea 
întunecată de brutalitate şi de dorinţe, ruinând şi 
exterminând, cum au fost ruinaţi şi exterminați ei înşişi, 
violând la rândul lor nevestele altora! 

— „Domoleşte-ţi furiile, om al ogoarelor, continuă Jean cu 
înfăţişarea lui blândă şi sârguincioasă, căci ora izbânzii tale 
va bate curând pe cadranul istoriei...” 

Buteau înălţă brusc, ca de obicei, din umeri: bună treabă 
să te răzvrăteşti, da, ca să te înhaţe jandarmii! Cu toţii, de 
altfel, de când cărticica începuse să povestească revoltele 
strămoşilor lor, ascultau cu ochii plecaţi, fără a îndrăzni să 
facă un gest, neîncrezători, cu toate că erau între ei. Erau 
lucruri despre care nu trebuia să vorbeşti cu glas tare, 
nimeni nu se cuvenea să ştie ce gândeşti în sinea ta. Cum 
Jesus-Christ voise să întrerupă lectura, ca să strige că în 
curând el va răsuci multora gâtul, Becu declară cu violenţă 
că toţi republicanii sunt nişte porci; şi trebui ca Fouan să le 
impună tăcere, solemn, cu o gravitate tristă, de om bătrân 
care ştia multe, dar nu vrea să spună nimic. Şi, pe când 
celelalte femei se făceau că se interesează numai de 


împletiturile lor, la Grande lăsă să-i scape această cugetare: 
„Ce ai, păstrează”, fără a părea că se referă la lectură. 

Numai Franqoise, cu lucrul căzut pe genunchi, se uita la 
Caporal, uimită că citea fără greşeală şi de atât de multă 
vreme. 

— Ah, Doamne, ah, Doamne! repeta Rose? suspinând tot 
mai tare. 

Dar tonul cărţii se schimba, devenea liric, şi frazele 
celebrau Revoluţia. Acum Jacques Bonhomme triumfa, în 
apoteoza lui '89. După luarea Bastiliei, în timp ce ţăranii 
dădeau foc castelelor, noaptea de 4 august legalizase 
cuceririle secolelor, recunoscând libertatea umană şi 
legalitatea civilă. „Într-o singură noapte plugarul devenise 
egalul seniorului care, în virtutea titlurilor sale de nobleţe, 
îi bea sudoarea şi îi mânca roadele muncii.” Abolirea 
calităţii de serv, a tuturor privilegiilor nobleţei, a justiţiei 
eclesiastice şi senioriale; răscumpărarea cu bani a vechilor 
drepturi, egalitatea impozitelor; admiterea tuturor 
cetăţenilor în toate funcţiile civile şi militare. Şi lista 
continua, suferinţele acestei vieţi păreau să dispară una 
după alta, erau osanalele unei noi vârste de aur care 
începea pentru plugar, şi îl linguşea pe o pagină întreagă, 
numindu-l regele şi hrănitorul lumii. Numai el avea 
importanţă, trebuia să îngenunchezi în faţa sfântului plug. 
Mai departe, ororile anului '93 erau stigmatizate în termeni 
arzători, şi cartea făcea un elogiu exagerat lui Napoleon, 
copilul Revoluţiei, care ştiuse „s-o scoată de pe făgaşurile 
corupţiei pentru a face fericirea campaniilor”. 

— Asta-i adevărat! aruncă Beau, în timp ce Jean întorcea 
ultima pagină. 

— Da, e adevărat, spuse moş Fouan. Erau vremuri bune 
totuşi, în tinereţea mea... Eu ăsta care vă vorbesc l-am 
văzut pe Napoleon o dată, la Chartres. Aveam douăzeci de 
ani... Erai liber, aveai pământ, părea să fie tare bine! Îmi 
aduc aminte cum într-o zi taică-meu spunea că semăna de- 
un ban şi ajungea bogătan... Pe urmă i-am avut pe Ludovic 


al XVIII-lea, pe Carol al X-lea, Ludovic-Filip. Încă mergea, 
mâncai, nu te puteai plânge... Şi iată-l pe Napoleon al III- 
lea, astăzi, şi tot n-o duceam prea rău până anul trecut... 
Numai că... 

Vru să păstreze urmarea pentru sine, dar cuvintele îi 
scăpară de pe buze. 

— Numai că am câştigat ceva, eu şi Rose, cu libertatea şi 
egalitatea lor?... Suntem oare mai graşi, după ce ne-am 
istovit vreme de cincizeci de ani? 

Şi, în câteva cuvinte domoale şi anevoioase, rezumă fără 
să-şi dea seama toată povestea: pământul atâta timp 
cultivat pentru senior, sub ameninţarea ciomagului şi într-o 
goliciune de sclav care nu are nimic al lui, nici măcar 
propria sa piele; pământul fecundat de strădania lui, iubit 
cu patimă şi dorit în această intimitate caldă de fiecare 
clipă, ca pe femeia altuia, pe care o îngrijeşti, pe care o 
strângi în braţe şi pe care nu poţi s-o ai; pământul, după 
secole de chinuri ale senzualităţii, obţinut, în sfârşit, 
cucerit, devenit bunul lui, bucuria lui, unica sursă a vieţii 
lui. Şi această dorinţă seculară, această posesiune amânată 
neîncetat, explica dragostea pentru ogorul său, patima 
pentru pământ, pentru cât mai mult pământ cu putinţă, 
pentru bulgărele de pământ gras pe care îl atingi, pe care îl 
cântăreşti în căuşul mâinii. Şi de câte ori, totuşi, era 
nepăsător şi nerecunoscător acest pământ! Degeaba îl 
iubeai fierbinte, că el nu se încălzea, nu producea un 
grăunte în plus. De ploile prea puternice putrezeau 
seminţele, izbiturile grindinii distrugeau grâul de tânăr, o 
furtună cu trăsnete culca tulpinile la pământ, două luni de 
secetă slăbeau spicele; şi mai erau insectele care rod totul, 
gerurile ucigătoare, bolile la vite, lepra buruienilor care 
ataca solul: toate erau pricină de ruină, lupta se dădea zi de 
zi, la voia întâmplării, neştiutoare, într-o continuă stare de 
alarmă. Desigur, el nu se cruţase, bătându-şi pumnii de 
ciudă, văzând cu turbare că munca nu-i era de-ajuns. Îşi 
secase puterea muşchilor, se dăruise cu totul pământului, 


care, după ce că abia îl hrănise, îl lăsa tot nevoiaş, tot 
nesătul, copleşit de ruşinea neputinței senile, şi trecea în 
mâna altui bărbat în putere, fără milă de bietele lui oase, pe 
care abia le aştepta. 

— Şi iată, şi iată! continua tatăl. Când eşti tânăr, te 
speteşti; şi când ajungi cu atâta greutate să faci faţă 
nevoilor, eşti bătrân, trebuie să pleci... Nu-i aşa, Rose? 

Mama clătină din capul tremurător. O, Doamne, da, 
muncise şi ea din răsputeri, mai mult decât un bărbat, 
fireşte! Trezită înaintea tuturor, punea mâncarea la fiert, 
mătura, deretica, îşi frângea şalele cu mii de treburi, vacile, 
porcul, covata, şi se culca întotdeauna cea de pe urmă! 
Robustă trebuie să mai fi fost, de nu dăduse ortul popii. Şi 
aceasta era singura ei răsplată că trăise: nu aduni - decât 
zbârcituri, şi încă te poţi socoti fericit când, după ce ai 
împărţit banul în patru, te-ai culcat fără să aprinzi lumina şi 
te-ai mulţumit cu pâine şi apă, ai agonisit atâta cât să nu 
mori de foame la anii bătrâneţii. 

— Cu toate astea, reluă Fouan, nu trebuie să ne plângem. 
Am auzit vorbindu-se că sunt meleaguri unde pământul te 
sileşte la un trai de câine. Aşa, în Perche, bunăoară, nu sunt 
decât pietre... În Beauce, pământul e încă bun, nu-ţi cere 
decât să-i munceşti bine şi fără încetare... Numai că, 
uneori, lucrurile se încurcă. Devine dintr-odată mai puţin 
rodnic, locurile de unde ai scos douăzeci de hectolitri, nu-ţi 
mai dau astăzi decât cincisprezece... Şi preţul hectolitrului 
scade după un an, se spune că a sosit grâu de la sălbatici, 
începe ceva rău, o criză cum zic ei... Parcă necazul se 
sfârşeşte vreodată? Sufragiul lor universal nu-ţi pune carne 
în oală - nu-i aşa? Impozitul funciar ne zdrobeşte cu povara 
lui, ne iau mereu copiii pentru război... Ei, degeaba faci 
revoluţii, ce mi-e baba Rada, ce mi-e Rada baba, că ţăranul 
tot ţăran rămâne. 

Om metodic, Jean aştepta să-şi reînceapă lectura. Cum 
liniştea se aşternu iar, citi molcom: 


— „Fericitule plugar, nu-ţi părăsi satul pentru oraş, unde 
eşti silit să cumperi totul, laptele, carnea şi legumele, unde 
vei cheltui întotdeauna mai mult decât trebuie, datorită 
împrejurărilor. Oare în sat nu te bucuri de aer şi soare, de o 
muncă sănătoasă, de bucurii cinstite? Viaţa pe ogoare nu-şi 
are nicăieri egal. tu deţii adevărata fericire, departe de 
falsa strălucire; şi dovada este că muncitorii oraşelor vin să 
se distreze la ţară, ba chiar şi burghezii nu au decât un vis, 
să se retragă în preajma ta, să culeagă flori, să mănânce 
fructe din pomi, să facă tumbe pe iarbă. Spune-ţi ţie însuţi, 
Jacques Bonhomme, că banul e o himeră. Dacă ai pace în 
inimă, eşti om bogat.” 

Vocea i se schimbase, trebui să-şi înăbuşe o emoție de 
băiat mare, sensibil, crescut în oraşe, şi ale cărui idei de 
fericire câmpenească îi înduioşau sufletul. Ceilalţi rămaseră 
posomorâţi, femeile aplecate peste andrelele lor, bărbaţii 
ghemuiţi, cu feţele înăsprite. Oare cartea îşi bătea joc de ei? 
Singur banul era bun, şi ei crăpau de mizerie. Apoi, pentru 
că tăcerea aceea plină de suferinţă şi de ură îi stânjenea, 
tânărul îşi îngădui o observaţie înţeleaptă. 

— "Totuşi poate că lucrurile ar merge mai bine cu 
învăţătură... Dacă omul era atât de nefericit altădată, era 
pentru că nu ştia. Astăzi ştie câte ceva, şi îi merge mai puţin 
rău, desigur. Şi va trebui să ştie totul, să aibă şcoli unde să 
înveţe cum se lucrează pământul... 

Dar Fouan îl întrerupse răstindu-se, ca un bătrân îndâriit 
în rutină. 

— la mai lasă-ne în pace cu ştiinţa voastră! Cu cât ştii mai 
multe, cu atât îţi merge mai prost, pentru că îţi spun eu că 
acum cincizeci de ani pământul producea mai mult! Se 
supără dacă e sâcâit, şi nu dă decât ce vrea el, parşivul! Şi, 
uite, dacă nici domnul Hourdegquin n-a mai cheltuit bani, 
numai el ştie câţi, să-i îndoape cu invenţii noi... Nu, nu, 
hotărât lucru, ţăranul tot ţăran rămâne! 

Bătea ora zece, şi la aceste cuvinte care puneau capăt 
discuţiei cu asprimea unei lovituri de secure, Rose plecă să 


aducă o oală cu castane lăsată în cenuşa caldă a bucătăriei, 
ospăţul obişnuit în seara Tuturor-sfinţilor. Ba veni şi cu doi 
litri de vin alb, pentru ca sărbătorirea să fie desăvârşită. 
Din acel moment poveştile fură date uitării, începu veselia, 
unghiile şi dinţii se puseră pe treabă, să scoată din coji 
castanele fierbinţi. Încă fumegânde. La Grande îşi vâri 
numaidecât partea ei în buzunar, pentru că ea nu mânca 
atât de repede. Becu şi Jesus-Christ le înghiţeau fără să le 
mai curețe, azvârlindu-le de departe în fundul gurii; în timp 
ce Palmyre, căpătându-şi îndrăzneala, le curăța cu cea mai 
mare grijă, şi apoi îl îndopa pe Hilarion, ca pe o orătanie. Pe 
când copiii „făceau vărsare de sânge”. Fricoasa înţepa 
castana cu un dinte, apoi o storcea ca să-i scoată o ţâşnitură 
subţire, pe care Delphin şi Nenesse o lingeau îndată. Era 
nespus de bună. Lise şi Franqoise se hotărâră să facă şi ele 
la fel. Fu luat mucul de la lumânare pentru ultima oară, se 
închinară paharele pentru bună prietenie a tuturor celor de 
faţă. Căldura crescuse, un abur roşcat se ridica din 
umezeala aşternutului de paie, greierele cânta mai tare, 
ascuns în bezna adâncă şi mişcătoare a grinzilor; şi, pentru 
ca vacile să-şi aibă şi ele partea lor de ospăț, li se dădeau 
cojile, pe care acestea le zdrobeau cu un zgomot răsunător, 
regulat şi plăcut. 

La zece şi jumătate începură să plece. Mai întâi Fanny, 
luându-l şi pe Nenesse. Apoi Jesus-Christ şi Becu ieşiră 
certându-se, prinşi iar de beţie în frigul de afară; şi-i auzeai 
pe Fricoasa şi pe Delphin, sprijinindu-şi fiecare tatăl, 
împingându-l, căutând să-i ţină pe drumul drept, ca pe un 
animal îndărătnic, care nu mai ştie unde-i e grajdul. La fiece 
izbitură a uşii, o adiere îngheţată venea de pe drumul alb 
de zăpadă. Dar la Grande nu se grăbea defel, îşi lega 
batista în jurul gâtului, îşi punea mănuşile. Nu aruncă nici 
măcar o privire spre Palmyre şi Hilarion, care o luară din 
loc cu teamă, scuturaţi de fiori, în zdrenţele lor. În cele din 
urmă plecă şi ea, intră în casă, alături, cu zgomotul surd al 


uşii cu canaturi închise cu putere. Şi nu rămaseră decât 
Franqoise şi Lise. 

— Ascultă, Caporal, întrebă Fouan, le însoţeşti dumneata 
când te întorci la fermă, nu-i aşa? Îţi e-n drum. 

Jean încuviinţă cu un semn, pe când cele două fete îşi 
acopereau capul cu broboada. 

Buteau se ridicase şi umbla de la un capăt la celălalt al 
grajdului, cu faţa aspră, cu pasul neliniştit, pe gânduri. Nu 
mai scosese un cuvânt de când se citise cartea, pătruns 
parcă de ceea ce se spunea în ea, de poveştile legate de 
pământul cu atâta greutate cucerit. De ce să nu-l aibă pe 
tot? o împărţeală i se părea de neîndurat. Şi mai erau şi alte 
lucruri încă, gânduri încâlcite, care se zbăteau în mintea lui 
greoaie, furie, mândrie, încăpăţânarea de a nu reveni 
asupra celor odată spuse, dorinţa exasperată a bărbatului 
care vrea şi în acelaşi timp nu vrea, în teama lui de a fi tras 
pe sfoară. Dintr-odată se hotări. 

— Mă duc sus, să mă culc, rămâneţi cu bine! 

— Cum aşa, rămâneţi cu bine? 

— Da, plec iar la Chamade, până-n ziuă... Rămâneţi cu 
bine, dacă nu ne mai vedem. 

Tatăl şi mama, unul lângă altul, se înfipseseră în faţa lui. 

— Ei bine, şi partea ta, întrebă Fouan, o primeşti? 

Buteau merse până la uşă; apoi, întorcându-se către ei: 

— Nu! 

Tot trupul bătrânului ţăran se cutremură. Se ridică pe 
vârfuri, avu o ultimă scăpărare a vechii sale autorităţi. 

— Bine, eşti un fiu rău... Am să le dau părţile lor, lui frate- 
tău şi soră-tii şi am să le-o închiriez pe-a ta, şi când o fi să 
mor, am să hotărăsc cine-o s-o stăpânească... Tu n-o să te 
alegi cu nimic, pleacă! 

Buteau rămase nemişcat, în poziţia lui înţepenită. Atunci, 
Rose, la rândul ei, încercă să-i înduioşeze. 

— Dar te iubim la fel ca pe ceilalţi, neghiobule!... Tu 
huleşti pântecul ce te-a purtat. Primeşte! 

— Nu! 


Şi dispăru, urcă să se culce. 

Afară, Lise şi Frangoise, încă uluite de această scenă, 
făcură câţiva paşi în tăcere. Se cuprinseseră iar pe după 
mijloc, se confundau, negre amândouă, în albăstrimea 
noptatic zăpezii. Dar Jean, care le urma, tăcut şi el, le auzi 
îndată plângând. Vru să le dea curaj. 

— Haide, are să se mai gândească, mâine are să! spună 
da. 

— Ah, dumneata nu-l cunoşti, izbucni Lise. Se lasă mai 
degrabă tăiat în bucăţi decât să se înduplece... Nu, nu, s-a 
sfârşit! 

Apoi, cu o voce disperată: 

— Şi ce-am să fac eu cu copilul lui? 

— Păi, de născut tot o să-l naşti, murmură Frangoise. 

Aceste cuvinte le făcură să râdă. Dar erau prea necăjite, 
începură din nou să plângă. 

După ce le lăsă la poarta lor, Jean îşi continuă drumul de- 
a curmezişul câmpiei. Ninsoarea încetase, cerul redevenise 
viu şi clar, ciuruit de stele, un cer imens şi îngheţat, din care 
cobora o lumină albastră, cu limpezime de cristal; şi 
întreaga Beauce se întindea la nesfârşit, albă toată, netedă 
şi încremenită ca o mare de gheaţă. Nicio adiere nu venea 
dinspre orizontul îndepărtat, nu auzea decât cadenţa 
încălţărilor sale greoaie pe pământul întărit. Era o linişte 
adâncă, pacea atotstăpânitoare a frigului. Tot ce citise i se 
învârtea în cap, îşi scoase şapca pentru a se răcori, îl durea 
după urechi, simţea nevoia de a nu se mai gândi la nimic. 
Amintirea acelei fete însărcinate şi a soră-sii îl chinuia 
neîncetat. Încălţările lui greoaie bocăneau întruna. O stea 
căzătoare se desprinse, străbătu cerul într-un zbor 
înflăcărat, tăcut. 

Colo jos, ferma Borderie dispărea, umflând abia ca o 
uşoară cocoaşă întinderea albă; şi, de îndată ce-o apucă pe 
scurtătură, îşi aminti de ogorul pe care îl însămânţase în 
acest loc, cu câteva zile înainte: privi spre stânga, îl 
recunoscu sub giulgiul ce-l acoperea. Stratul de zăpadă era 


subţire, de-o sprinteneală şi de-o puritate de hermină, 
desenând muchiile brazdelor, îngăduind să se bănuiască 
mădularele amorţite ale pământului. Cum trebuiau să 
doarmă seminţele! cât de plăcută le era odihna în aceste 
pântece îngheţate, până în dimineaţa caldă când soarele 
primăverii le va redeştepta la viaţă! 


Partea a doua 


E.ra ora patru, abia se lumina de ziuă - o zi trandafirie, 
una dintre primele ale lunii mai. Sub cerul care pălea, 
clădirile de la Borderie dormitau încă, în semiîntuneric, trei 
şiruri de clădiri lungi aşezate pe trei laturi ale uriaşei curţi 
pătrate, stână oilor în fund, hambarul în dreapta, grajdul 
vacilor, al cailor şi casa de locuit în stânga. Completând a 
patra latură, poarta de căruţe era închisă, zăvorâtă cu un 
drug de fier. Şi, peste groapa de bălegar, un singur cocoş 
mare, galben, cânta deşteptarea, cu pătrunzătorul lui glas 
de trâmbiţă. Îi răspunse un al doilea cocoş, apoi al treilea. 
Chemarea se repetă, se răspândi din fermă în fermă, de la 
un capăt la altul al ținutului Beauce. 

În noaptea aceea, Hourdequin venise, ca în aproape toate 
nopţile, la Jacqueline în cameră, o cămăruţă de slujnică pe 
care o lăsase s-o împodobească cu hârtie înflorată, cu 
perdele de bumbac subţire şi cu mobilier de acaju. Cu toate 
că puterea îi creştea neîncetat, ea se izbise de un refuz 
categoric de fiecare dată când încercase să împartă, cu el 
camera defunctei lui neveste, camera conjugală, pe care el 
o apăra dintr-un sentiment de ultim respect. Ea se simţea 
foarte jignită, înţelegea bine că nu va fi adevărata stăpână 


atâta vreme cât nu se va culca în vechiul pat de stejar, 
îmbrăcat în stambă roşie. 

În zorii zilei, Jacqueline se trezi şi stătea pe spate, cu 
ochii mari deschişi, pe când, alături de ea, ferm ierul sforăia 
încă. Ochii ei negri visau în căldura aţâţătoare a patului. un 
fior îi scutura goliciunea de fată nostimă şi zveltă. 

Cu toate acestea, şovăia; se hotări, până la urmă, şi trecu 
peste stăpânul ei, cu cămaşa suflecată, atât de uşoară şi de 
mlădioasă, că nici n-o simţi; şi, fără niciun zgomot, cu 
mâinile înfierbântate de o bruscă dorinţă, îşi puse o fustă. 
Dar izbi un scaun, Hourdeguin deschise ochii. 

— Ia te uită, te îmbraci!... Unde pleci? 

— Mă tem pentru pâine, mă duc să văd... 

Hourdequin adormi la loc, mormăind, uimit de pretext, cu 
mintea într-un zbucium nedesluşit sub povara somnului. Ce 
idee caraghioasă! pâinea nu avea nevoie de ea la această 
oră. Şi deodată se trezi, împuns de ascuţişul unei bănuieli. 
Nemaivăzând-o acolo, zăpăcit, îşi plimbă privirea nesigură 
de jur împrejurul camerei de slujnică, unde se aflau papucii, 
pipa şi briciul lui de bărbierit. Iar i s-or fi aprins călcâiele 
ticăloasei după vreun argat! Îi trebuiră două minute pentru 
a redeveni stăpân pe sine, îşi reaminti întreaga istorie. 

Tatăl lui, Isidore Hourdegquin, era descendentul unei 
străvechi familii ţărăneşti din Cloyes, rafinată şi intrată în 
rândul burgheziei din secolul al XVI-lea. Toţi avuseseră 
slujbe în administraţia care percepea impozitul pe sare: 
unul, vânzător de seminţe la Chartres; un altul, controlor la 
Châteaudun; şi Isidore, orfan de mic, poseda şaizeci de mii 
de franci, când, la douăzeci şi şase de ani, lipsit de slujba lui 
de către Revoluţie, avu ideea să facă avere cu furtişagurile 
acelor tâlhari de republicani, care puneau în vânzare 
bunurile naţionale. Cunoştea ca nimeni altul regiunea, 
adulmecă, evaluă, plăti treizeci de mii de franci, abia a 
cincea parte din valoarea lor reală, pe cele o sută şi 
cincizeci de hectare de la Borderie, tot ce mai rămânea din 
străvechiul domeniu al neamului Rognes-Bougqueval. Niciun 


ţăran nu îndrăznise să-şi primejduiască banii; singuri 
burghezii, avocaţii şi oamenii finanţelor profitară de pe 
urma măsurii revoluţionare. De altfel, era o simplă. 
speculație, căci Isidore nu avea de gând să se ocupe de 
fermă, ci s-o revândă la preţul ei când vor lua sfârşit 
tulburările, îndulcindu-şi în felul acesta banii. Dar veni 
Directoratul şi deprecierea proprietăţii continua: nu putu 
să vândă cu beneficiul visat. Ţinea pământul, îi deveni 
prizonier, până într-atât că, îndărătnic, nevoind să piardă 
nimic din el, avu ideea să-l valorifice singur, nădăjduind 
astfel să facă, în sfârşit, avere. Tot prin acea vreme se 
căsători cu fiica unui fermier vecin, care-i aduse cincizeci 
de hectare; în consecinţă, ajunse la două sute, şi aşa se făcu 
că acest burghez, ieşit de trei secole din trunchiul țărănesc, 
se reîntoarse la cultura câmpului, dar la marea cultură, la 
aristocrația solului, care înlocuia vechea atotputernicie 
feudală. 

Alexandre Hourdequin, unicul său fiu, era născut în 1804. 
Începuse execrabile studii la colegiul din Châteaudun. 
Pământul îl pasiona, prefera să se întoarcă şi să-şi ajute 
tatăl, spulberând un nou vis al acestuia din urmă, care, în 
faţa îmbogăţirii lente, ar fi vrut să vândă tot şi să-şi lanseze 
fiul în vreo profesiune liberă. Tânărul împlinise douăzeci şi 
şapte de ani, când, murindu-i tatăl, ajunse stăpân la 
Borderie. Era pentru noile metode; când vru să se însoare, 
primul lui gând fu să caute nu bunuri materiale, ci bani, 
pentru că, după părerea lui, vinovată trebuia să fie lipsa de 
capital că ferma nu mergea bine; şi găsi zestrea dorită, o 
sumă de cincizeci de mii de franci, pe care i-o aduse sora 
notarului Baillehache, o domnişoară răscoaptă, mai mare cu 
cinci ani decât el, cumplit de urâtă, dar blândă. Şi, între el 
şi cele două sute de hectare ale sale se angajă o luptă 
îndelungată, la început prudentă, înteţită puţin câte puţin 
din pricina unor greşeli de calcul, o luptă de fiece anotimp, 
de fiece zi, care, fără să-i îmbogăţească, îi permisese să 
ducă o viaţă îndestulată de om trupeş şi sanguin, hotărât să 


nu-şi amâne niciodată dorinţele. După câţiva ani, lucrurile 
erau încă destul de încurcate. Soţia îi dăruise doi copii: un 
băiat, care intrase în armată din ură faţă de cultura 
câmpului şi care fusese făcut căpitan, după Solferino; o 
fată, delicată şi fermecătoare, marea lui dragoste, 
moştenitoarea fermei Borderie, pentru că fiul ingrat alerga 
numai după aventuri. Mai întâi, în plin seceriş, îşi pierdu 
soţia. În toamna următoare, îi murea fiica. A fost o lovitură 
cumplită! Căpitanul nu se arăta mai mult de o dată pe an, 
tatăl se pomeni dintr-odată singur, cu viitorul lipsit de sens, 
fără imboldul că de acum înainte mai munceşte pentru 
familia lui. Dar cu toate că rana îi sângera în adâncuri, el 
rămase în picioare, violent şi autoritar. Se îndârjea în faţa 
ţăranilor care îşi băteau joc de maşinile lui, şi doreau ruina 
acestui burghez destul de cutezător pentru a le încerca 
meseria. Şi, de altfel, ce putea să facă? Era din ce în ce mai 
mult prizonierul pământului: munca adunată, capitalul 
angajat îl îngrădeau neîncetat, cu fiece zi care trecea, fără 
altă ieşire cu putinţă în viitor, decât aceea de a scăpa de un 
dezastru. 

Cu umerii lui pătraţi, cu faţa lată şi viu colorată, păstrând 
doar mâinile mici din rafinamentul burghez, Hourdequin 
fusese întotdeauna un mascul despotic pentru servitoarele 
sale. Chiar şi pe vremea când trăia soţia sa le înhăţa pe 
toate; şi o făcea într-un chip firesc, fără nicio altă urmare, 
ca un lucru ce i se cuvenea. Dacă fetele de ţăran. sărace 
care se duc să coasă scapă uneori cu fuga, niciuna dintre 
cele care se angajează la fermă nu ocolesc bărbatul, 
servitorii sau stăpânul. Trăia încă doamna Hourdequin, 
când Jagqueline fu primită la Borderie, din milă: moş 
Cognet, un bătrân beţiv, o stâlcea în bătăi, şi era atât de 
jalnică, atât de slabă, că-i vedeai oasele prin zdrenţele de 
pe ea. Pe deasupra, era de o asemenea urâţenie, se spunea, 
că o huiduiau copiii. Nu i-ai fi dat cincisprezece ani, deşi pe 
atunci avea aproape optsprezece. O ajuta pe slujnică, era 
folosită la muncile cele mai de jos. la spălatul vaselor, la 


treburile din curte, la îngrijitul vitelor, ceea ce sfârşea prin 
a o umple toată de noroi, murdărie care îi făcea plăcere. 
Totuşi, după moartea stăpânei, păru să devină ceva mai 
curată. 'Ioţi argaţii o răsturnau în paie: niciun bărbat nu 
venea la fermă fără să-i treacă peste pântece: şi, într-o zi 
când îl însoțea în pivniţă, stăpânul, dispreţuitor până atunci, 
vru la rândul lui să guste din această pocitanie prost 
îngrijită; dar ea se apără cu furie. Îl zgârie, îl muşcă, încât 
fu nevoit s-o lase în pace. De atunci, norocul îi surâse. 
Rezistă timp de şase luni, se dăruia apoi, dezvelindu-şi 
încetul cu încetul trupul. Din curte, sărise în bucătărie, ca 
slujnică titulară; după aceea, angajă o copilă ca s-o ajute; 
după aceea - doamnă pe de-a-ntregul - avu o femeie ca s-o 
servească. Acum, din fosta fetiţă murdară ieşise la iveală o 
fată oacheşă, cu o înfăţişare delicată şi plăcută, cu 
grumazul tare, membrele elastice şi viguroase de falsă 
slăbănoagă. Se arăta de o cochetărie cheltuitoare, se scălda 
în parfumuri, păstrând în acelaşi timp un fond de murdărie. 
Bărbaţii din Rognes, ţăranii din împrejurimi nu rămâneau 
mai puţin uluiţi de aventură: Dumnezeule, era oare cu 
putinţă ca un bogătaş să se fi îndrăgostit de-o asemenea 
femeie firavă, nici frumoasă, nici grasă, de Cognette, în 
sfârşit, fiica lui Cognet, a acelui beţivan pe care îl vedeai de 
douăzeci de ani cum sparge pietrele pentru drumuri! Ah, 
falnic socru! straşnică târfă! Şi ţăranii nu înțelegeau nici 
măcar că această târfă era răzbunarea lor, revanşa satului 
împotriva fermei, a prăpăditului de _ truditor al gliei 
împotriva burghezului îmbogăţit, devenit mare proprietar. 
Aflat în criza celor cincizeci şi cinci de ani ai săi, 
Hourdequin se înhăita cu ea, îndrăgostit de-a binelea, 
având o nevoie fizică de Jacqueline, cum ai nevoie de pâine 
şi de apă. Când voia să fie drăguță, ea-l înlănţuia cu alintări 
de pisică, îl ghiftuia cu o neruşinare lipsită de scrupule, fără 
scârbă, aşa cum nici prostituatele n-ar îndrăzni: şi pentru 
una dintre aceste ore, el se umilea, o ruga să rămână, după 
unele certuri, după unele îngrozitoare răzvrătiri ale voinţei 


când ameninţa că o azvârle afară, cu zdravene lovituri de 
cizmă. 

O cârpise chiar în ajun, după o scenă pe care i-o făcuse, 
vrând să se culce în patul unde murise soţia lui; şi toată 
noaptea ea se ţinuse departe de el, îl lovise cu palma când 
voise să se apropie; căci, dacă ea continua să se dăruie cu 
încântare băieţilor de la fermă, pe el îl supunea la regim, îl 
silea la abstinenţă, ca să-i sporească vigoarea. Şi, în 
dimineaţa aceea, în acea cameră jilavă, în acel pat desfăcut, 
unde încă îi simţea mirosul în nări, el fu cuprins de furie şi 
de dorinţă. Bănuia de multă vreme neîncetatele ei trădări. 
Se ridică dintr-un salt, spuse cu voce tare: 

— Ah, ticăloaso, dacă te prind! 

Se îmbrăcă repede şi cobori. 

Jacqueline ieşise trecând prin casa mută, abia luminată 
de revărsarea zorilor. Pe când traversa curtea, vru o clipă 
să dea înapoi, zărindu-l pe cioban, bătrânul Soulas, gata 
sculat. Dar dorinţa îi era atât de vie, că trecu înainte. Atâta 
pagubă!  Ocoli grajdul celor cincisprezece cai, unde 
dormeau patru căruţaşi ai fermei, merse în fundul curţii, 
spre chiţimia ce-i servea de culcuş lui Jean: o mână de paie, 
o învelitoare, niciun cearceaf. Şi, strângându-l în braţe prin 
somn, închizându-i gura cu un sărut, fremătând, gâfâind, îi 
spuse cu voce înfundată: 

— Eu sunt, prostule! Nu te speria... Repede, repede, să 
ne grăbim! 

Dar el se înspăimântă, nu vru defel acolo, în culcuşul lui, 
temându-se de o surpriză. Scara podului pentru fân era 
aproape, urcară, lăsând trapa deschisă, şi se rostogoliră în 
mijlocul fânului. 

— Oh, prostule, prostule! repeta Jacqueline parcă 
leşinând, cu gânguritul ei din gâtlej, pe care-l simţea 
urcând dinspre deşertul pântecului. 

Erau aproape doi ani de când Jean Macquart se afla la 
fermă. leşind din armată, ajunsese la Bazoches-le-Doyen, cu 
un camarad, tâmplar ca şi ei, şi începuse să lucreze la tatăl 


acestuia din urmă, un mic antreprenor din sat, care avea 
doi sau trei muncitori; dar nu-i mai era inima la lucru, cei 
şapte ani de armată îl anchilozaseră, îl devoraseră, îl 
dezgustaseră de fierăstrău şi de rindea, până într-atât că 
părea un alt om. Cândva, la Plassans, se războia zdravăn cu 
lemnul, fără uşurinţă la învăţătură, ştiind doar să citească, 
să scrie şi să socotească, foarte chibzuit totuşi, foarte 
muncitor, voind să-şi creeze o situaţie independentă, în 
afara teribilei sale familii. Bătrânul Macquart îl ţinea din 
scurt ca pe o fată, îi sufla de sub nas iubitele, se ducea în 
fiecare sâmbătă la uşa atelierului ca să-i fure leafa. Iată de 
ce, când loviturile şi oboseala îi uciseră mama, urmă 
exemplul surorii sale Gervaise, care o ştersese la Paris cu 
un amant fugi la rândul lui, pentru a nu-l hrăni pe trântorul 
de taică-su. Şi, acum, nu se mai recunoştea, nu pentru că ar 
fi devenit şi el leneş, dar regimentul îi deschisese capul: 
politica, de exemplu, care îl plictisea altădată, azi îl 
preocupa, îl făcea să se gândească la egalitate şi 
fraternitate. Apoi, erau obişnuinţele de-a hoinări, gărzile 
aspre şi  trândave, viaţa somnolentă din cazărmi. 
Învălmăşeala sălbatică a războiului. Şi uneltele îi cădeau din 
mână, visa la campania lui din Italia, şi îl toropea o mare 
nevoie de odihnă, dorinţa vie de a se întinde în iarbă şi dea 
uita de sine. 

Într-o dimineaţă, patronul îl aduse la Borderie pentru 
nişte reparaţii. Acolo avea o lună întreagă de lucru, de pus 
parchet în câteva camere, de întărit ferestre şi uşi, câte 
puţin peste tot. Fericit, el lungi lucrul şase săptămâni. 
Tocmai atunci patronul muri, şi fiul acestuia, care se 
însurase, plecă să se stabilească în regiunea soţiei sale. 
Rămas la Borderie, unde se descoperea mereu câte ceva 
din lemn de înlocuit, tâmplarul se apucă să lucreze pe 
contul lui; după aceea, cum începea secerişul, dădu o mână 
de ajutor, rămase încă şase săptămâni; astfel că, văzându-l 
atât de priceput în ale culturii câmpului, fermierul sfârşi 
prin a-l păstra de tot. În mai puţin de un an, fostul muncitor 


deveni un bun lucrător de fermă, cără, ara, semăna, cosea, 
în această pace a pământului, unde nădăjduia să-şi satisfacă 
nevoia de linişte. Încetase deci să mai tragă cu fierăstrăul şi 
rindeaua! Şi părea născut pentru câmpuri, cu încetineala 
lui înţeleaptă, eu dragostea lui pentru munca aşezată, cu 
temperamentul lui de bou de plug pe care-l avea de la 
mama sa. Fu încântat la început, îi plăcu nespus câmpia pe 
care ţăranii n-o văd, îi plăcu datorită unor rămăşiţe de 
lecturi sentimentale, unor idei de simplitate, de virtute, de 
fericire desăvârşită, aşa cum se găsesc în povestioarele 
morale pentru copii. 

La drept vorbind, o altă pricină îl făcea să-i placă la 
fermă. Pe vremea când repara uşile, Cognette venise să se 
întindă printre aşchii. Şi ea, într-adevăr, îl ademeni, sedusă 
de membrele puternice ale acestui băiat voinic, al cărui 
chip regulat şi masiv prevestea un mascul viguros. El cedă, 
apoi o luă de la cap, de teamă să nu treacă drept un 
nătărău, sâcâit de altfel la rândul lui de-această desfrânată, 
care ştia cum se aţâţă bărbaţii. De fapt, cinstea lui 
înnăscută protesta. Era lucru urât să umble cu ibovnica 
domnului Hourdequin, căruia îi purta recunoştinţă. Fără 
îndoială că îşi găsea şi scuze: nu era soţia stăpânului, o 
folosea ca pe o târfă; şi, pentru că ea îl înşela prin toate 
ungherele, măcar să se bucure el, decât s-o lase altora. Dar 
aceste scuze nu împiedicau să-i sporească sentimentul de 
jenă, în măsura în care îl vedea pe fermier cum se 
îndrăgosteşte tot mai mult. Bineînţeles că totul avea să 
sfârşească urât. 

Jean şi Jacqueline îşi înăbuşeau răsuflarea, în fân, când 
el, cu urechea rămasă la pândă, auzi cum trosneşte lemnul 
scării. Dintr-un salt, fu în picioare; şi, riscând să-şi rupă 
gâtul, sări prin deschizătura ce folosea la azvârlitul 
nutreţului în pod. Într-adevăr, capul lui Hourdequin apărea 
în cealaltă parte, la nivelul trapei. Dintr-o singură privire, 
văzu umbra bărbatului care fugea, pântecul femeii, 
picioarele dezvelite. Îl cuprinse o asemenea turbare, că nu-i 


trecu prin minte să coboare pentru a-l recunoaşte pe 
ibovnic, ci, cu o palmă care ar fi putut ucide un bou, o trânti 
la pământ pe Jacqueline, care tocmai se ridica în genunchi. 

— Ah, târfă! 

Ea urlă, negă ceea ce era în afară de orice îndoială într- 
un strigăt de mânie. 

— Nu-i adevărat! 

El se stăpâni să piseze cu călcâiul acel pântec pe care îl 
văzuse, acea goliciune de animal în călduri. 

— L-am văzut!... Spune că e adevărat, sau te omor! 

— Nu, nu, nu, nu-i adevărat! 

Apoi, când în sfârşii se ridică în picioare şi îşi trase fusta, 
ea deveni obraznică, provocatoare, hotărâtă să-şi pună în 
joc atotputernicia. 

— Şi de altfel ce-ţi pasă ţie? Sunt eu soţia ta?... Pentru că 
nu vrei să mă culc în patul tău, sunt liberă să mă culc unde- 
mi place. 

Scoase gânguritul ei de porumbiţă, ca o batjocură 
aţâţătoare. 

— Hai, mişcă-te de-aici, ca să pot cobori... Plec diseară. 

— Imediat. 

— Nu, diseară... Îţi las timp de gândire. 

El rămase tremurând, scos din sărite, neştiind pe cine să- 
şi verse mânia. Dacă nu mai avea curajul s-o arunce pe ea 
numaidecât în stradă, cu câtă bucurie l-ar fi azvârlit afară 
pe ibovnic! Dar, acum, de unde să-i mai ia? Urcase de-a 
dreptul în podul pentru fân, călăuzit de uşile deschise, fără 
să privească paturile; şi când se dădu jos, cei patru plugari 
din grajd se îmbrăcau, ca şi Jean, în fundul chiţimiei lui. 
Care din cinci? putea fi unul, putea fi altul, şi puteau fi toţi 
cinci laolaltă. Spera totuşi că omul se va trăda, îşi dădu 
poruncile pentru dimineaţa aceea, nu trimise pe nimeni la 
câmp, nu ieşi nici el, strângea pumnii, se învârtea prin 
fermă, cu uitături piezişe şi cu dorinţa de a ucide pe cineva. 

După gustarea de la ora şapte, această scrutare iritată a 
stăpânului făcu să tremure toată casa. Se aflau, la Borderie, 


cinci oameni pentru cinci pluguri, trei îmblătitori, doi văcari 
sau oameni de curte, un cioban şi un mic porcar, în total 
doisprezece slujitori, fără s-o pună la socoteală pe slujnică. 
Mai întâi, în bucătărie, o apostrofă pe aceasta din urmă 
pentru că nu pusese la locul lor, sub tavan, lopăţelele de 
scos pâinea. După aceea, dădu târcoale prin cele două 
hambare, cel pentru ovăz şi cel pentru grâu, acesta din 
urmă imens, înalt cât o biserică, cu uşi de câte cinci metri, 
şi căută gâlceavă îmblătitorilor, ale căror îmblăciuri, zicea 
el, prea tocau paiele. De aici, străbătu grajdul vacilor, 
turbând de mânie că găseşte cele treizeci de vaci în stare 
bună, cărarea din mijloc spălată, jgheaburile de adăpat 
curate. Nu ştia cu ce cuvânt să se năpustească asupra 
văcarilor, când, afară, aruncând o privire asupra 
rezervoarelor, pe care tot ei le aveau în grijă, văzu că o 
ţeavă de scurgere era astupată de nişte cuiburi de vrăbii ca 
la toate fermele din Beauce, se aduna şi aici cu mare grijă 
apa de ploaie ce se scurgea de pe acoperişuri, cu ajutorul 
unui sistem complicat de burlane. Şi-i întrebă cu brutalitate 
dacă aveau de gând să lase vrăbiile să-i facă să crape de 
sete. Dar furtuna se dezlănţui, în sfârşit, asupra căruţaşilor. 
Deşi cei cincisprezece cai din grajd aveau aşternuturile 
proaspăt schimbate, începu să zbiere că era lucru 
dezgustător să-i lase într-un asemenea putregai. Pe urmă, 
ruşinat de propria-i nedreptate, şi scos din ce în ce mai mult 
din ţâţâni, pe când cerceta, în cele patru colţuri ale clădirii, 
cele patru şoproane unde se adunau uneltele, fu încântat să 
vadă un plug ale cărui coarne erau frânte. Atunci, se porni 
să tune şi să fulgere. Oare cei cinci ticăloşi se înveseleau 
anume distrugându-i bunurile? Le va face socoteala la toţi 
cinci, da! la toţi cinci, pentru a na mâhni pe vreunul dintre 
ei. Şi în timp ce-i ocăra, ochii lui de flacără le scrutau 
chipul, aşteptând o paloare, o tresărire, care să i-l dea în 
vileag pe trădător. Niciunul nu se clinti, şi-i părăsi făcând un 
gest larg, de adâncă disperare. 


Când isprăvea controlul în stână oilor, lui Hourdequin îi 
trecu prin minte să-i întrebe şi pe ciobanul Soulas. Acest 
bătrân de şaizeci şi cinci de ani lucra la fermă de o jumătate 
de secol, şi nu pusese nimic deoparte, pentru că-i risipise 
tot nevasta, beţivă şi rea de muscă, pe care avusese până la 
urmă bucuria s-o vâre în pământ. Tremura, la anii lui, să nu 
fie cât de curând dat afară. Poate că-l va ajuta stăpânul; dar 
cine ştia dacă stăpânii nu vor muri înaintea lui? i-ar fi dat ei 
vreodată bani pentru tutun şi pentru un strop de băutură? 
De altfel, îşi făcuse o duşmancă din Jacqueline, pe care nu 
putea s-o sufere, şi o ura cu ura slujitorului bătrân şi gelos, 
revoltat de norocul rapid al acestei ultime venite. Acum, 
când ea îi dădea porunci, gândul că o văzuse îmbrăcată în 
zdrenţe, şi plină de balegile cailor, îl scotea din fire. Nici 
vorbă că ea l-ar fi dat afară, dacă i-ar fi stat în putere; şi 
asta îl silea să fie prevăzător, voia să-şi păstreze locul, evita 
orice conflict, cu toate că era sigur de sprijinul stăpânului. 

Aflată în fundul curţii, stâna oilor ocupa toată construcţia, 
un culoar de optzeci de metri, unde cele opt sute de oi ale 
fermei nu erau separate decât de nişte împrejmuiri din 
nuiele împletite: aici, oile-mame, în diferite cete; acolo, 
mieii; mai departe, berbecii. La două luni, se castrau 
masculii, care urmau să fie duşi la vânzare; în timp ce 
femelele erau păstrate, pentru a se reîmprospăta ceata de 
fătătoare, din care anual se vindeau cele mai bătrâne; şi 
berbecii le fecundau pe cele tinere, la termene fixe, nişte 
dishleys încrucişaţi cu merinos, superbi cu aerul lor timp şi 
blând, cu capul grosolan, împodobit cu un nas mare şi 
rotund de bărbat pătimaş. Când intrai în stână, îţi tăia 
răsuflarea un miros puternic, duhoarea de amoniac a 
aşternutului de paie vechi peste care se puneau paie 
proaspete timp de trei luni. De-a lungul pereţilor, nişte 
cârlige ajutau la înălţarea grătarelor de iesle, pe măsură ce 
stratul de bălegar urca. Cu toate acestea intra şi aer 
proaspăt prin ferestrele largi, iar pardoseala podului 
pentru fân, de deasupra, era făcută din dulapi mobili, care 


se trăgeau într-o parte, când scădea provizia de furaje. De 
altfel, se spunea că această căldură vie, acest aşternut în 
fermentație, moale şi cald, ajuta la frumoasa dezvoltare a 
oilor. 

Pe când deschidea una dintre uşi, Hourdeguin o zări pe 
Jacqueline fugind pe alta. Se gândise şi ea la Soulas, 
neliniştită, sigură că fusese văzută cu Jean; dar bătrânul 
rămăsese nepăsător, fără să pară că înţelege de ce este 
prietenoasă, împotriva obiceiului ei. Şi vederea tinerei 
femei ieşind din stână, unde nu intra niciodată, făcu să 
crească îndoiala fermierului. 

— Ei bine, moş Soulas, întrebă el, nimic nou în dimineaţa 
asta? 

Foarte înalt, foarte slab, cu o faţă prelungă, brăzdată de 
zbârcituri, parcă cioplită grosolan într-un ciot de stejar, 
ciobanul răspunse domol: 

— Nu, domnule Hourdeguin, nimic, atâta doar că vin cei 
ce tund oile şi ar vrea să se apuce repede de treabă, 

Stăpânul mai stătu de vorbă o vreme, ca să nu lase 
impresia că-l interoghează. Mieii care erau alăptaţi acolo de 
la primele, geruri din preajma sărbătorii Tuturor-Sfinţilor, 
urmau sa iasă curând, pe la mijlocul lui mai, de îndată ce 
puteau fi duşi în trifoişti. Vacile însă nu vor fi mânate la im 
aş decât după seceriş. Această Beauce atât de uscată şi 
lipsită de păşuni naturale dădea totuşi carne bună; şi numai 
datorită obişnuinţei şi a lenei creşterea vitelor de povară 
rămăsese necunoscută. Ba, mai mult, fiece fermă nu 
îngrăşa decât cinci sau şase porci, pentru consumul ei. 

Cu mâna fierbinte, Hourdequin mângâie oile care 
fătaseră de curând, şi stăteau cu capul ridicat, cu ochii 
blânzi şi limpezi; pe când droaia de miei, închişi mai încolo, 
se bulucea behăind în leasa de nuiele. 

— Şi spui, moş Soulas, că n-ai văzut nimic în dimineaţa 
asta? întrebă el din nou privindu-l drept în ochi. 

Bătrânul văzuse, dar la ce bun să vorbească? Răposata 
lui nevastă, o stricată şi o beţivană, îl învățase ce înseamnă 


desfrânarea femeilor şi neghiobia bărbaţilor. Se putea 
foarte bine ca această Cognette, chiar dacă ar fi pârât-o, să 
rămână tot ea mai tare, şi atunci se va năpusti asupra lui, ca 
să se descotorosească de un martor stânjenitor. 

— Nimic, n-am văzut nimic! repetă el cu ochii spălăciţi, cu 
obrazul nemişcat. 

Pe când traversa din nou curtea, Hourdequin observă că 
Jacqueline era acolo, nervoasă, cu urechea ciulită, 
îngrijorată de ceea ce se vorbea în stână. Se prefăcea că se 
ocupă de orătăniile sale, cele şase sute de vietăţi, găini, 
rațe, porumbei, care zburau, măcăiau, râcâiau în gropi de 
bălegar, într-o necontenită hărmălaie; şi când micul porcar 
răsturnă o găleată de apă pe care o ducea la porci, ea îşi 
descărca puţin nervii pe el trăgându-i câteva palme. Dar 
aruncând o privire asupra fermierului, se linişti: nu ştia 
nimic, bătrânul îşi muşcase limba. Obrăznicia ei crescu. 

Astfel, la masa de la amiază se arătă de o veselie 
provocatoare. Cum nu începuseră muncile grele, nu se luau 
încă decât patru mese, gura de lapte de la ora şapte, felia 
de pâine prăjită la amiază, pâinea şi brânză de la ora patru, 
supa şi slănina seara. Se mânca în bucătărie, o imensă 
încăpere unde se afla o masă lungă, străjuită de două bănci. 
Progresul nu era reprezentat aici decât printr-o maşină de 
gătit din fontă, care ocupa un colţ al uriaşei vetre. În fund, 
se deschidea gura neagră a cuptorului; şi cratiţele 
străluceau, vechi ustensile se aliniau într-o ordine 
desăvârşită, de-a lungul pereţilor afumaţi. Cum slujnica, o 
fată voinică şi urâtă, copsese în dimineaţa aceea, o plăcută 
mireasmă de pâine caldă urca din covata rămasă 
descoperită. 

— Ce astăzi ai stomacul astupat? îl întrebă fără nicio 
ruşine Jacqueline pe Hourdeguin care intra cel din urmă, 

De la moartea soţiei şi a fiicei sale, ca să nu mănânce 
singur, el se aşeza la masa slujitorilor, ca pe vremuri; şi lua 
loc într-un capăt al mesei, pe un scaun, în timp ce slujnica- 


stăpână făcea la fel, în celălalt capăt. Erau paisprezece, 
femeia servea. 

Când fermierul se aşeză fără să răspundă, Cognette îi 
spuse să aibă grijă de pâine. Erau felii de pâine prăjită, 
sfărâmate apoi într-un castron, stropite cu vin şi îndulcite 
cu miericică, vechiul cuvânt care desemnează melasa în 
Beauce. Şi cerând să se mai aducă iar câte o lingură, ea 
părea că vrea să-i răsplătească pe bărbaţi, azvârlea glume 
care îi făceau să izbucnească în hohote de râs. Fiecare din 
frazele ei era cu două înţelesuri, amintea mereu că în seara 
aceea va pleca: te luai, te despărţeai, şi cel ce nu mai are 
nimic, regretă că nu şi-a mai înmuiat încă o dată degetul în 
sos. Ciobanul mânca domol, cu înfăţişarea lui buimacă, în 
timp ce stăpânul, tăcut, părea de asemenea că nu pricepe. 
Ca să nu se dea de gol, Jean se vedea silit să râdă odată cu 
ceilalţi, în ciuda necazului lui; căci, în toată povestea asta, 
nu se socotea deloc un om cinstit. 

După ce mâncară, Hourdeguin îşi dădu poruncile pentru 
după-amiază. Afară, nu erau decât câteva munci mărunte 
de terminat: de întors ovăzul, de-ncheiat aratul pârloagelor, 
aşteptându-se începutul cositului de lucernă şi de trifoi. Şi 
păstră doi oameni, pe Jean şi încă unul, care să golească 
podul de fân. Şi el însuşi, acum istovit, cu urechile 
zvâcnindu-i sub reacţia sângelui, cumplit de nefericit, 
începu să se învârte de colo până colo, fără să ştie cu ce 
îndeletnicire să-şi omoare tristeţea. Oamenii care tundeau 
oile se aşezaseră sub una dintre şuri, într-un colţ al curţii. 
Se duse şi se postă în faţa lor, să caşte gura la ei. 

Erau cinci, nişte bărbaţi uscăţivi şi gălbejiţi, aşezaţi pe 
vine, cu marile lor foarfeci de oţel lucitor. Ciobanul, care 
aducea oile cu toate cele patru picioare legate, asemenea 
unor burdufuri, le rânduia pe pământul bătătorit al şurii, 
unde ele nu mai puteau decât să ridice capul, behăind. Şi, 
când unul dintre meseriaşi apuca vreuna, aceasta amuţea, 
se lăsa în voia lui, umflată de grosimea blănii, pe care 
usucul şi praful o acopereau cu un strat negru. Apoi, sub 


vârful rapid al foarfecii, animalul ieşea din blană, ca o mână 
goală dintr-o mănuşă întunecată, trandafirie toată şi 
strălucitoare în zăpada aurită a lânii interioare. Strânsă 
între genunchii unui ins descărnat, o oaie-mamă, aşezată pe 
spate, cu coapsele depărtate, cu capul înălţat şi drept, îşi 
arăta pântecele, cu  albeaţa-i ascunsă, cu pielea 
fremătătoare a unei persoane dezbrăcate. Oamenii care 
tundeau câştigau cincisprezece centime de oaie, şi un bun 
lucrător putea să tundă douăzeci de oi pe zi. 

Preocupat, Hordeguin se gândea că lână scăzuse la 
patruzeci de centime livra; şi trebuia să se grăbească s-o 
vândă, ca să nu se usuce prea mult, pierzând din greutate. 
Anul trecut, dalacul decimase turmele din Beauce. Totul 
mergea din rău în mai rău, se apropia ruina, falimentul 
pământului, de când preţul grâului scădea din lună în lună. 
Şi, prins din nou de preocupările lui de agricultor, simțind 
că se înăbuşe în curte, părăsi ferma, plecă să arunce o 
privire peste câmpuri. Aşa sfârşeau întotdeauna certurile 
sale cu Cognette: după ce tuna şi fulgera şi strângea din 
pumni, dădea înapoi, chinuit de o suferinţă pe care o 
domolea singură vederea grâului şi a ovăzului unduindu-şi 
verdeaţa la nesfârşit. 

Ah, cum ajunsese el până la urmă să iubească această 
țarină! şi cu o patimă în care nu intra numai aspra 
zgârcenie a ţăranului, ci cu o patimă sentimentală, aproape 
intelectuală, pentru că o simţea mama firească, mama care- 
i dăruise viaţa, trupul, şi în care avea să se întoarcă. La 
început, când era foarte tânăr - ridicându-se din ea - ura 
faţă de colegiu, dorinţa de a-şi arde cărţile nu-i veniseră 
decât din obişnuinţa libertăţii, a frumoaselor escapade de-a 
curmezişul ogoarelor, a îmbătărilor de aer curat în cele 
patru zări ale câmpiei. Mai târziu, când luase locul tatălui 
său, o iubise ca un îndrăgostit, dragostea i se pârguise, de 
parcă ar fi luat-o din clipa aceea în căsătorie legitimă, 
pentru a o fecunda. Şi această dragoste creştea necontenit, 
pe măsură ce-i dăruia timpul, banii, întreaga lui viaţă, 


aidoma unei neveste bune şi fertile, căreia îi trecea cu 
vederea capriciile, până şi trădările. Se mânia adesea, când 
ea se arăta răuvoitoare, când, prea uscată sau uscată sau 
prea umedă, îi mânca seminţele, fără să-i dea recolte: apoi, 
avea îndoieli, ajungea să se învinuiască de neputinţă sau de 
nepricepere: greşeala trebuia să fie a lui, dacă ea nu-i 
făcuse un copil. Din această vreme începuse să fie 
preocupat de noile metode, să se lanseze în inovaţii, cu 
părere de rău că fusese leneş la colegiu şi că nu urmase 
cursurile uneia dintre acele şcoli de agricultură, de care 
tatăl său şi el însuşi îşi bătuseră joc. Câte încercări fără 
folos, câte experienţe neizbutite, şi maşinile pe care 
slujitorii le stricau, şi îngrăşămintele chimice care înşelau 
comerţul! Îşi irosise avutul, ferma Borderie îi aducea abia 
cât să poată mânca o bucată de pâine, aşteptând să-i dea 
gata criza agricolă. Asta însă nu avea nicio importanţă, 
rămânea prizonierul gliei, aici îşi va îngropa oasele, după ce 
o păstrase, ca pe o nevastă, până la capăt. 

În ziua aceea, de îndată ce ajunse afară, îşi aduse aminte 
de fiul lui, căpitanul. Ce bună treabă ar fi făcut amândoi! 
Dar îndepărtă amintirea acelui nerod care prefera să 
târască o sabie. Nu mai avea copil, va muri singur. Apoi, îi 
veniră în minte vecinii, alde Coquart, mai cu seamă, nişte 
proprietari care îşi cultivau singuri ferma de la Saint-Juste, 
tatăl, mama, trei fii şi două fiice, cărora nu le mergea defel 
mai bine. La Chamade, fermierul Robiquet, ajuns la capătul 
contractului de arendă, nu mai îngrăşa pământul, lăsa totul 
să se distrugă. Aşa era, nespus de rău pretutindeni, trebuie 
să te speteşti muncind şi să nu crâcneşti. Încetul cu încetul, 
de altfel, o dulceaţă alinătoare urca din întinsele petece 
verzi de-a lungul cărora înainta. Câteva ploi uşoare, în 
aprilie, dăduseră un frumos imbold nutreţurilor. Trifoiştile 
roşii-stacojii îl încântară, uită de toate. Acum, o tăia peste 
arături, ca să arunce o privire la munca plugarilor: 
pământul i se lipea de tălpi, îl simţea gras, fertil, dornic 
parcă să-i ţină ca într-o îmbrăţişare; şi iar îl lua eu totul în 


stăpânire, îşi regăsea bărbăţia de la treizeci de ani, puterea 
şi bucuria. Mai erau alte femei ca ea? Şi oare avea vreo 
importanţă această Cognette, ea sau alta, farfuria din oare 
mănâncă toţi şi de care trebuie să fii mulţumit când e destul 
de curată? O scuză atât de convingătoare a nevoii lui laşe 
de această ticăloasă până la urmă îl înveseli. Merse trei 
ceasuri, glumi cu o fată, slujnică la alde Coguart, care se 
întorcea de la Cloyes pe un măgar, ţinându-şi picioarele 
ridicate. 

Când Hourdequin intră la Borderie, o zări pe Jacqueline 
în curte luându-şi bun-rămas de la pisicile fermei. Avea 
întotdeauna o  droaie, douăsprezece, cincisprezece, 
douăzeci, nu se ştia bine câte; pentru că pisicile îşi făceau 
mendrele prin ascunzişurile necunoscute din paie, şi 
apăreau cu nişte cozi de câte cinci sau şase pisoi. După 
aceea, se apropie de cuştile Empereur şi Massacre, cei doi 
câini ai ciobanului; dar câinii mârâiră, n-o puteau suferi. 

În ciuda bunului-rămas luat de la animale, cina se 
desfăşură ca în toate zilele. Stăpânul mânca, flecărea, ca de 
obicei. Pe urmă, cum ziua se încheia, nu mai fu vorba de 
plecarea nimănui. Se duseră cu toţii la culcare, bezna 
învălui ferma tăcută. 

Şi chiar în acea noapte Jacqueline se culcă în camera 
răposatei doamne Hourdegquin. Era frumoasă camera, cu 
pătul ei mare, în fundul alcovului tapisat cu roşu. Avea un 
şifonier, o măsuţă rotundă cu un picior, un fotoliu Voltaire: 
şi, dominând un mic birou de acaju, înrămate şi sub sticlă, 
străluceau medaliile obţinute de fermier la concursurile 
agricole. Când Cognette, în cămaşă, urcă în patul conjugal, 
se întinse pe el, îşi desfăcu braţele şi coapsele, ca să-i 
cuprindă pe tot, râzând cu râsul ei de turturică. 

A doua zi, cum ea îi sărea lui Jean în spinare, acesta o 
respinse. De vreme ce treburile deveneau serioase, nu se 
cuvenea, hotărât lucru, şi nu mai voia. 


II 


Într-o seară, la câteva zile după aceste întâmplări, Jean 
se întorcea pe jos de la Cloyes, când, la doi kilometri înainte 
de Rognes, aspectul unei cariole ţărăneşti care mergea în 
faţa lui îl uimi. Părea goală, nimeni nu mai stătea pe 
banchetă, şi calul, lăsat în voia lui, se îndrepta în dorul lelii 
spre grajd, ca un animal care cunoaşte drumul. Şi tânărul îl 
prinse repede din urmă. Îl opri, se ridică pe vârfuri ca să 
privească în căruţă: în fundul ei se afla un om, un bătrân de 
şaizeci de ani, gros, scurt, căzut pe spate, şi cu faţa atât de 
roşie, încât părea neagră. 

Uimirea lui Jean fu atât de mare, că începu să vorbească 
cu glas tare. 

— Hei, omule!... Oaie doarme? să fi băut?... Ei, dar ăsta-i 
bătrânul Mouche, tatăl celor două de-acolo!... Pentru 
numele lui Dumnezeu, cred că a crăpat! Ei, ce mai treabă! 

Fulgerat de un atac de apoplexie, Mouche încă mai 
respira, scurt şi anevoios. Şi, după ce-l întinse, ridicându-i 
capul cât mai sus, Jean se aşeză pe bancheta cariolei şi 
dădu bici calului, ducând muribundul în mare trap, de 
teamă să nu moară în mâinile lui. 

Când ajunse în piaţa bisericii, tocmai o zări pe Frangoise 
stând în faţa uşii. La rândul ei, văzându-l pe acest tânăr în 
cariola lor şi mânându-le calul, fata încremeni. 

— Ce s-a-ntâmplat? întrebă ea. 

— Tată-tău nu se simte bine. 

— Unde-i? 

— Aici, uită-te! 

Ea se sui pe roată şi privi. O clipă, ramase ca prostită, 
fără să pară că pricepe ceva în faţa acelei măşti bătând în 
violet, a cărei jumătate se contractase, de parcă ar fi fost 
trasă cu violenţă de jos în sus. Se lăsa noaptea, un nor 


mare, arămiu, colorând cerul în galben, lumina muribundul 
cu o sclipire de incendiu. 

Apoi, deodată, fata izbucni în hohote de plâns, o luă la 
fugă şi dispăru, ca s-o înştiinţeze pe sora ei. 

— Lise! Lise!... Ah, Doamne! 

Rămas singur, Jean şovăi. Nu putea totuşi să-l lase pe 
bătrân în fundul cariolei. Terenul din jurul casei se adâncea 
cu trei trepte în partea dinspre piaţă; şi o coborâre în acea 
groapă întunecată nu i se părea câtuşi de puţin lesnicioasă. 
Apoi, băgă de seamă că în partea dinspre drum, la stânga, 
se deschidea o poartă spre curte, la acelaşi nivel. Destul de 
mare, curtea aceasta era împrejmuită cu un gard viu; apa 
roşcată a unei bălți ocupa două treimi din ea; şi o jumătate 
de pogon de grădină de legume şi pomi fructiferi o încheia. 
Dădu drumul calului, care intră de bunăvoie şi se opri în 
faţa grajdului, nu departe de staulul unde se aflau cele două 
vaci. 

Ţipând şi plângând, Frangoise şi Lise veniră în goană. 
Aceasta din urmă, surprinsă tocmai când îi dădea pruncului 
să sugă - căci născuse de patru luni - în buimăceala ei îl 
uitase în braţe; şi el urla, ca şi maică-sa. Franqoise se sui iar 
pe o roată, Lise se căţără pe alta, văicărelile lor deveniră 
sfâşietoare; pe când bătrânul Mouche, în fundul cariolei, 
abia răsufla, cu şuierături greoaie, 

— Tată, răspunde, vorbeşte!... Ce-ai păţit, ne spui? ce-ai 
păţit, Dumnezeule!... Te doare ceva la cap, de nu poţi vorbi 
nimic?... Tată, tată, spune, răspunde! 

— Coborâţi, e mai bine să-i scoatem de acolo, le atrase 
atenţia Jean cu înţelepciune. 

Ele nu-i erau de niciun ajutor, doar se smiorcăiau tot mai 
tare. Din fericire, până la urmă se arătă o vecină, Frimat, 
atrasă de zgomot. Era o bătrână înaltă, uscată, osoasă, care 
îşi veghea de doi ani bărbatul paralizat, şi care îl ţinea în 
viaţă cultivând ea însăşi, cu o încăpățânare de vită de 
povară, singurul lor pogon de pământ. Nu se tulbură, păru 
că scoate întâmplarea firească; şi dădu bărbăteşte o mână 


de ajutor. Jean îl apucă pe Mouche de umeri, îl trase, până 
ce bătrâna Frimat izbuti să-l prindă de picioare. Pe urmă îl 
duseră din drum, intrară cu el în casă. 

— Unde-l punem? întrebă bătrâna. 

Cele două fete, care veneau după ei, buimăcite, nu ştiau. 
Tatăl lor locuia sus, într-o cămăruţă lipită de hambar; şi nu 
era cu putinţă să-i urce până acolo. Jos, dincolo de 
bucătărie, se afla camera cea mare, cu două paturi, pe care 
le-o lăsase lor. În bucătărie se făcuse întuneric beznă, 
tânărul şi bătrâna aşteptau, cu braţele amorţite, 
neîndrăznind să se mişte, de teamă că răstoarnă vreo 
mobilă. 

— Haide, trebuie să vă hotărâți odată! 

Franqoise aprinse, în sfârşit, o lumânare. Şi în acel 
moment intră nevasta pândarului, a lui Becu, fără îndoială 
înştiinţată de propriul ei miros, de acea tainică putere, care, 
într-o clipă, face ca o noutate să colinde de la un capăt la 
celălalt al unui sat. 

— Vai de mine! ce are bietul om?... A! văd eu, i s-a întors 
sângele în trup... Aşezaţi-l iute pe un scaun. 

Dar bătrâna Frimat fu de părere contrară. Cum să aşezi 
un om care nu se putea ţine pe scaun? Cel mai bun lucru 
era să-i întindă pe patul uneia dintre fete. Şi cearta începea 
să se întărite, când apăru Fanny cu Nenesse: auzise de 
întâmplare pe când cumpăra fidea de la Macqueron, şi 
venea să vadă despre ce e vorba, mişcată de năpasta ce se 
abătuse peste verişoarele sale. 

— Poate că e bine să-i aşezaţi, declară ea, ca să curgă 
sângele. 

Şi Mouche fu îngrămădit pe un scaun, aproape de masa 
pe care ardea lumânarea. Bărbia îi căzu în piept, braţele şi 
picioarele îi atârnau moi. Ochiul stâng i se deschisese, în 
contracția jumătăţii de faţă, şi pe la colţul gurii strâmbate 
şuiera din ce în ce mai tare. Urmară câteva momente de 
tăcere, moartea dădea buzna în încăperea jilavă, peste 


pământul bătătorit de pe jos, peste pereţii igrasioşi, peste 
hornul mare şi negru. 

Jean aştepta încă stingherit, pe când cele două fete şi 
cele trei femei, cu mâinile bălăbănite, se uitau cu luare- 
aminte la bătrân. 

— Mai bine m-aş duce să chem doctorul, îndrăzni tânărul. 

Nevasta lui Becu clătină din cap, niciuna dintre celelalte 
nu răspunse: dacă nu se va întâmpla nimic, pentru ce să 
cheltuiască banii pe vizită? şi dacă acesta era sfârşitul, va 
putea medicul să mai facă ceva? 

— Bună ar fi iarba de vătămătură, spuse bătrâna Frânat. 

— Eu, murmură Fanny, am rachiu camforat. 

— E bun şi ăsta, declară nevasta lui Becu. 

Buimăcite acum, Lise şi Francoise ascultau, nu se 
hotărau la nimic, una legănându-l pe Jules, pruncul ei, alta 
cu mâinile ocupate cu o ceaşcă plină cu apă, pe care tatăl ei 
nu mai voise s-o bea. Şi văzând aceasta, Fanny îl îmbrânci 
pe Nenesse, care stătea ca prostit înaintea chipului 
strâmbat al muribundului. 

— Dă fuga pân” la noi acasă şi spune-le să-ţi dea sticluţa 
cu rachiu camforat, care e în stânga, în dulap... Auzi? în 
dulap, în partea stângă... Şi treci pe la bunicul Fouan, treci 
pe la mătuşă-ta La Grande, spune-le că unchiul Mouche se 
simte foarte rău... Du-te, du-te repede! 

Când ştrengarul dispăru dintr-un salt, femeile continuară 
să dezbată cazul. Nevasta lui Becu cunoştea un domn care 
se vindecase pentru că fusese gâdilat pe tălpi piciorului 
vreme de trei ceasuri. Bătrâna Frânat, aducându-şi aminte 
că-i rămăsese nişte floare de tei, din cea cumpărată pe zece 
centime iarna trecută pentru bărbatul său, se duse s-o 
aducă; şi pe când ea se întorcea cu punguţa, iar Lise 
aprindea focul, după ce-i pusese copilul în braţe lui 
Franqoise, Nenesse apăru. 

— Bunicul Fouan se culcase... La Grande a spus aşa, că 
dacă unchiul Mouche n-ar fi băut prea mult, nu i-ar fi atât 
de rău de la inimă.. 


Dar Fanny cercetă cu atenţie sticla pe care i-o adusese 
băiatul şi începu să strige: 

— Nătărăule, din partea stângă ţi-am spus... Tu-mi aduci 
apă de colonie. 

— E bună şi ea, repetă nevasta lui Becu. 

Îl siliră pe bătrân să bea o ceaşcă de ceai, vârându-i 
lingura printre dinţii strânşi. După aceea îi fricţionară capul 
cu apă de colonie. Şi nu-i mergea mai bine, era 
deznădăjduitor. Faţa i se înnegrise şi mai mult, trebuiră să-i 
ridice, pentru ca se prăvălise de pe scaun, stătea gata să 
cadă pe jos. 

— O, murmură Nenesse, întorcându-se spre uşă, nu ştiu 
cu ce-o să plouă... Cerul e de-o culoare ciudată. 

— Da, zise Jean, am văzut cum creşte un nor tare urât. 

Şi, revenind la ideea lui: 

— Dar n-are nicio importanţă, dacă vreţi, mă duc după 
doctor. 

Lise şi Frangoise se priveau, neliniştite. În sfârşit, cea de- 
a doua se hotări, cu generozitatea tinereţii sale. 

— Da, da, Caporal, du-te la Cloyes şi caută-l pe domnul 
Finet... Să nu se spună că nu facem tot ce trebuie făcut. 

Din pricina zăpăcelii, calul nici nu fusese deshămat, şi 
Jean nu avu decât să sară în cariolă. Se auzi zgomotul de 
fiare vechi, goana hurducăită a roţilor. Atunci, bătrâna 
Firmat vorbi de preot: dar, cu un gest, celelalte spuseră că 
şi aşa aveau destulă bătaie de cap. Şi, cum Nenesse fu 
propus să facă pe jos cei trei kilometri până la Bazochesle- 
Doyen, maică-sa se supără: nici vorbă să-i lase să alerge pe 
o noapte atât de amenințătoare, sub cerul acela 
înspăimântător de culoarea ruginii. De altfel, cum bătrânul 
nu mai pricepea, nici nu mai răspundea nimic, ar îi 
însemnat să deranjeze preotul pentru un pietroi. 

Bătu ora zece la ceasul cu cuc din lemn pictat. Rămaseră 
surprinse: erau acolo de peste două ore, fără ca lucrurile să 
se îmbunătăţească cu ceva! Şi niciuna nu pomenea de 
plecare, ţinută pe loc de priveliştea ce i se oferea, vrând să 


vadă totul, până la capăt. Pe covată erau o pâine de zece 
livre şi un cuţit. Îmboldite de foame, cu toată spaima lor, 
întâi fetele îşi tăiară maşinal câteva felii, pe care le mâncau 
goale: fără să-şi dea seama; apoi, cele trei femei făcură la 
fel, pâinea se micşora, mereu tăia vreuna câte un coltuc din 
ea şi mesteca. Nu aprinseseră altă lumânare, nu se 
îngrijeau nici măcar să-i ia mucul celei care ardea; şi nu era 
deloc veselă această bucătărie întunecată şi pustie de ţăran 
sărac, cu horcăitul de agonie al trupului făcut grămadă 
lângă masă. 

Deodată, la o jumătate de oră după plecarea lui Jean, 
Mouche se rostogoli şi se întinse la pământ. Nu mai răsufla, 
murise. 

— Ce spuneam eu? aţi vrut să plece după doctor le atrase 
atenţia cu voce acră nevasta lui Beau. 

Francoise şi Lise izbucniră din nou în lacrimi. Dintr-o 
pornire instinctivă se aruncară una de gâtul celeilalte, în 
dragostea lor de surori iubitoare. Şi, cu vorbele întretăiate, 
repetau întruna: 

— Doamne, nu mai suntem decât noi două... S-a sfârşit, 
nu mai suntem decât noi două... Ce-o să se aleagă de noi, 
Doamne? 

Dar mortul nu putea fi lăsat pe podea. Într-o clipă, 
bătrâna Frimat şi nevasta lui Becu făcură cele de trebuinţă. 
Cum nu îndrăzneau să transporte trupul, traseră salteaua 
de pe unul dintre paturi şi-i întinseră pe Mouche peste ea, 
acoperindu-i cu un cearşaf până la bărbie. Între timp, 
Fanny, aprinzând lumânările altor două sfeşnice, le aşeză pe 
podea, în stânga şi în dreapta capului. Era bine, 
deocamdată numai că ochiul stâng, închis de trei ori prin 
apăsare cu degetul, se îndărătnicea să se redeschidă şi 
părea că priveşte lumea, de pe acest chip descompus şi 
violent, care contrasta cu albeaţa pânzei. 

Lise izbutise să-i culce pe Jules, şi priveghiul începu. În 
două rânduri, Fanny şi nevasta lui Becu spuseră că pleacă, 
întrucât bătrâna Frimat se oferi să-şi petreacă noaptea cu 


fetele: şi nu plecau defel; continuau să stea de vorbă cu 
voce scăzută, aruncând priviri piezişe spre mort pe când 
Nenesse, care pusese stăpânire pe sticla cu apă de colonie, 
o golea, inundându-şi mâinile şi părul. 

Bătu miezul nopţii, nevasta lui Becu ridică vocea. 

— Şi domnul Finet, ce să mai vorbim! Cu el ai tot răgazul 
să mori... Îţi trebuie mai mult de două ceasuri ca să-i aduci 
din Cloyes! 

Uşa dinspre curte rămăsese deschisă, o puternică 
răbufnire pătrunse în bucătărie, stinse lumânările din 
dreapta şi din stânga mortului. Asta le băgă pe toate în 
sperieţi, şi, pe când ele aprindeau iarăşi lumânările, 
răbufnirea furtunii se întoarse, mai înspăimântătoare, în 
timp ce un urlet prelungit suia, creştea din adâncurile 
negre ale câmpiei. Ai fi zis că era galopul unei armate 
devastatoare ce se apropia în trosnetul crengilor, în 
geamătul câmpurilor sfârtecate. Femeile alergară pe prag, 
văzură un nor de aramă; cum zboară şi se răsuceşte pe 
cerul vânăt. Şi, pe neaşteptate, pârâi o salvă de muschete, o 
ploaie de gloanţe usturătoare, săltăreţe se-abătu la 
picioarele lor. 

Atunci un strigăt li se desprinse de pe buze, un strigăt de 
jale şi nenorocire. 

— Grindina! grindina! 

Înmărmurite, revoltate şi albe ca varul la vederea 
prăpădului, ele priveau. Totul ţinu doar zece minute. Nu se 
auzeau tunete; dar uriaşe fulgere albăstrii, neîntrerupte, 
păreau să alerge la nivelul solului, în nesfârşite brazde de 
fosfor; şi noaptea nu mai era atât de neagră, boabele de 
grindină o luminau cu dârele lor pale, nenumărate, căzând 
ca nişte ţâşnituri de sticlă. Zgomotul devenea asurzitor, ca 
un tir de mitralieră, ca un tren năpustit cu cea mai mare 
viteză pe un pod de metal, duruind fără sfârşit. Vântul sufla 
cu furie, gloanţele oblice sfârtecau totul, se îngrămădeau, 
acoperind pământul cu o pătură albă. 


— Dumnezeule, grindina!... Ah, ce nenorocire!... Priviţi, 
adevărate ouă de găină! 

Nu îndrăzneau să se aventureze în curte şi să adune 
câteva boabe. Violenţa uraganului creştea mereu, toate 
geamurile de la fereastră se sparseră; şi forţa dobândită de 
grindină era atât de mare, că una dintre boabe sparse un 
urcior, în timp ce altele se rostogoleau până la salteaua 
mortului. 

— Nu intră cinci la livră, spuse nevasta lui Becu, 
cântărindu-le în mână. 

Fanny şi bătrâna Frimat făcură un gest de disperare. 

— A prăpădit tot, e un măcel! 

Se sfârşise. Se auzea galopul dezastrului cum se 
îndepărtează repede, şi se lăsă o linişte de mormânt. 
Îndărătul norilor groşi, cerul se făcuse negru ca cerneala. O 
ploaie măruntă, deasă, cădea fără zgomot. Pe pământ, nu se 
distingea decât stratul gros de boabe de grindină, ca o faţă 
înălbită de masă, care avea un fel de lumină proprie, 
paloarea milioanelor de candele, la nesfârşit. 

Repezindu-se afară, Nenesse se întoarse cu un adevărat 
sloi de gheaţă, mare cât pumnul lui, de o formă neregulată, 
dantelat; şi bătrâna Frimat, care nu-şi mai găsea locul, nu 
putu rezista dorinţei de a pleca să vadă ce s-a întâmplat la 
ea. 

— Mă duc să-mi iau felinarul, trebuie să ştiu cât de mare 
e stricăciunea. 

Fanny se stăpâni şi rămase încă vreo câteva minute, Nu 
înceta să se jeluiască! Ah, ce nenorocire! Grindina făcuse 
prăpăd în legume şi în pomii fructiferi! Grâul, ovăzul, 
secara nu erau prea înalte, ca să fi avut mult de suferit. Dar 
viile, ah, viile! Şi, din uşă, scruta cu ochii noaptea 
întunecoasă, de nepătruns, tremura de înfrigurarea 
nesiguranţei, încercând să evalueze răul, exagerând, 
crezând că vede câmpia mitraliată, cu sângele curgându-i 
din răni. 


— Ştiţi ce, fetelor, spuse ea până la urmă, iau cu 
împrumut de la voi un felinar şi dau o fugă pân” la viile 
noastre. 

Aprinse unul dintre cele două felinare şi dispăru cu 
Nenesse. 

Neavând pământ, de fapt nevestei lui Becu puţin îi păsa. 
Ea suspina, implora cerul dintr-o obişnuinţă a văicărelii. 
Totuşi, curiozitatea o mâna mereu spre uşă; şi un viu 
interes o proţăpi acolo, când deodată băgă de seamă că 
satul se înstela de puncte luminoase. Printr-un spaţiu liber 
al curţii, dintre grajd şi şură, ochiul putea să vadă întregul 
Rognes. Căderea grindinii trezise, fără îndoială, toţi ţăranii, 
fiecare era cuprins de acelaşi neastâmpăr de a seduce să-şi 
vadă holda, fiind prea îngrijorat ca să aştepte până la ziuă. 
Şi felinarele ieşeau unul câte unul, se înmulţeau, alergau şi 
dănţuiau. Şi nevasta lui Becu, cunoscând aşezarea tuturor 
caselor, dădea câte un nume fiecărui felinar. 

— Uite, ăsta se aprinde la La Grande, şi ăsta iese de la 
alde Fouan, şi acolo, jos, e Macqueron, şi, alături, 
Lengaingne... Dumnezeule mare! biata lume, ţi se frânge 
inima... Ah, fie ce-o fi, mă duc într-acolo... 

Lise şi Franqoise rămaseră singure, lângă trupul tatălui 
lor. Ploaia continua să şiroiască, mici răbufniri îmbibate de 
apă atingeau pământul, făceau să picure lumânările Ar fi 
trebuit să închidă uşa, dar niciuna, nici cealaltă nu se 
gândeau la asta, prinse şi ele şi zdruncinate de prăpădul de 
afară - cu tot doliul din casă. Aşadar, nu era de ajuns să ai 
moartea în casa ta? Bunul Dumnezeu sfărâma tot, nici 
măcar nu ştiai dacă îţi rămâne o bucată de pâine să 
mănânci. 

— Bietul tata, murmură Franqoise. ce sânge rău şi-ar fi 
făcut!... Mai bine că nu vede nimic. 

Şi cum soră-sa lua cel de-al doilea felinar: 

— Unde pleci? 

— Mă gândesc la mazăre şi la fasole... Mă întorc repede. 


Sub ploaia torențială, Lise traversă curtea, intră în 
grădina de zarzavaturi. În afară de Franqoise, nu mai era 
nimeni în preajma bătrânului. Ea stătea încă pe prag, foarte 
tulburată de mişcarea legănată a felinarului. 1 se păru că 
aude plânsete, lacrimi. Inima nu-i mai bătea. 

— Ei, ce e? strigă ea. Ce s-a întâmplat? 

Niciun glas nu răspundea, felinarul se ducea şi venea, tot 
mai repede, ca înnebunit. 

— Spune, ce-i cu fasolea, e distrusă?... Şi mazărea are 
ceva?... Dumnezeule! şi fructele, şi salatele? 

Dar o exclamaţie de durere, auzită desluşit, o hotărî. Îşi 
ridică fustele, o luă la fugă prin ploaia torențială spre sora 
ei. Şi mortul, părăsit, rămase în bucătăria goală, înţepenit 
sub cearşaful lui, între două lumânări fumegânde şi triste. 
Ochiul stâng, cu îndărătnicie deschis, se uita la grinzile 
vechi ale tavanului. 

Ah, ce pustiire întrista acest colţ de pământ! ce bocet 
urca din dezastrul întrezărit la razele de lumină 
tremurătoare ale felinarelor! Lise şi Franqoise plimbau 
felinarul, atât de udat de ploaie, că geamurile abia luminau; 
şi-i apropiau de brazde, distingeau cu greu, în cercul îngust 
de lumină, fasolea şi mazărea retezate din picioare, salatele 
făcut zob, ciopârţite, fără să te mai gândeşti că măcar 
frunzele s-ar putea folosi. Dar mai ales pomii avuseseră de 
suferit: crengile subţiri, fructele păreau tăiate de cuțite; 
înseşi trunchiurile, rănite, îşi pierdeau seva prin rupturile 
scoarţei. Şi, ceva mai departe, în vii, era şi mai rău, 
felinarele mişunau, săltau, se mâniau în mijlocul gemetelor 
şi al înjurăturilor. Butaşii de viţă păreau seceraţi, ciorchinii 
în floare acopereau pământul, cu cioturi de haraci şi joarde 
cu frunze; nu numai recolta acelui an era pierdută, dar 
butaşii, despuiaţi, aveau să se usuce şi să moară. Nimănui 
nu-i păsa de ploaie, un câine urla a moarte, femeile 
izbucneau în lacrimi, ca pe marginea unei gropi. În ciuda 
rivalităţii dintre ei, Macgueron şi Lengaigne se luminau 
reciproc, treceau de la unul la altul, scoțând nişte „Doamne 


LLA 


Dumnezeule pe măsură ce se strecurau printre 
stricăciuni, acea viziune scurtă şi ştearsă, înghițită în 
spatele lor de întuneric. Deşi nu mai avea pământ, bătrânul 
Fouan tot voia să vadă, şi se mânia. Încetul cu încetul se 
mâniau toţi: era cu putinţă să pierzi într-un sfert de ceas 
rodul unui an de muncă? Ce făcuseră ei ca să fie astfel 
pedepsiţi? Niciun fel de apărare, nici de dreptate, 
prăpăduri fără rost, toane care ucideau lumea. Deodată, ca 
turbată, La Grande adună câteva pietre, le azvârli în 
văzduh ca pentru a străpunge cerul care nu se zărea. Şi 
răcni: 

— Porcule sfânt de-acolo, de sus! Nu poţi să ne laşi în 
pace? 

Părăsit pe saltea, în bucătărie, Mouche privea tavanul cu 
ochiul lui fix, când două trăsuri se opriră în faţa uşii. În 
sfârşit, Jean îl aducea pe domnul Finet, după ce îl aşteptase 
aproape trei ore, acasă la el; şi se întorcea în cariolă, pe 
când doctorul îşi luase cabrioleta. 

Înalt şi subţire, cu faţa veştejită de ambiţii moarte, acesta 
din urmă intră cu violenţă. De fapt, avea oroare de această 
clientelă ţărănească, reproşându-i propria lui situaţie 
modestă. 

— Ce, nu e nimeni?... Se simte mai bine? 

Apoi, zărind trupul: 

— Nu, prea târziu!... 'Ţi-am spus clar că nu vreau să vin. 
Mereu aceeaşi poveste, mă cheamă după ce oamenii au 
murit. 

Faptul că fusese deranjat degeaba, în puterea nopţii, îl 
enerva; şi, cum Lise şi Francoise tocmai intrau, îşi ieşi cu 
totul din fire când înţelese că aşteptaseră două ceasuri 
înainte de a trimite să-i cheme. 

— Voi l-aţi omorât, zău aşa!... Nu-i o prostie? apă de 
colonie şi ceai de tei pentru apoplexie!... Şi acum, nimeni 
lângă el! Bineînţeles că nu e pe cale de a se însănătoşi... 

— Dar, domnule, se bâlbâi Lise, scăldată în lacrimi, din 
pricina grindinii. 


Interesat, domnul Finet se domoli. Măi, să fie! aşadar 
bătuse grindina? Silit să trăiască alături de ţărani, ajunsese 
până la urmă să aibă pasiunile lor. Jean se apropie şi el; şi 
amândoi se mirau, scoteau exclamaţii de uimire, pentru că 
pe ei nu-i izbise niciun bob de grindină când veniseră de la 
Cloyes. Unii cruţaţi, alţii devastaţi, şi la distanţă de numai 
câţiva kilometri! Zău, ce ghinion să te afli în partea rea! 
După aceea, cum Fanny aducea felinarul, urmată de 
nevasta lui Becu şi de bătrâna Frimat, toate trei înecate de 
plâns şi neistovite în a da amănunte despre grozăviile pe 
care le văzuseră, doctorul declară cu gravitate: 

— E o nenorocire, o mare nenorocire... Nu exista 
nenorocire mai mare pentru câmp... 

Un zgomot surd, un fel de clocotire, îl întrerupse, venea 
dinspre mortul uitat între cele două lumânări. Tăcură cu 
toţii, femeile îşi făcură cruce. 


III 


Trecu o lună. Numit tutore al lui Francoise, care intra în 
al cincisprezecelea an, bătrânul Fouan le hotări, pe ea şi pe 
sora ei Lise, cu zece ani mai mare, să-şi închirieze 
pământurile vărului Delhomme - în afară de o bucată de 
fâneaţă - pentru că le-ar fi cultivat şi întreţinut mulţumitor. 
Acum, când cele două fete rămâneau singure, fără tată sau 
frate în casă, ar fi trebuit să-şi ia un argat, ceea ce era 
ruinător, din cauza preţului în creştere al mâinii de lucru. 
De altfel, Delhomme le făcea un simplu serviciu, făgăduind 
să anuleze contractul, de îndată ce căsătoria uneia dintre 
ele ar fi dus la necesitatea împărţirii moştenirii. 

După ce îi lăsară vărului şi calul, devenit nefolositor 
pentru ele, Lise şi Franqoise îşi păstrară totuşi cele două 


vaci, Coliche şi Blanchette, precum şi măgarul, Ged&on. Îşi 
păstrau chiar şi jumătate de pogon de grădină, pe care cea 
mai mare se obliga s-o întreţină, în timp ce mezina avea 
grijă de animale. Fără îndoială, era destul de mult de lucru 
aici: dar ele nu erau bolnave, slavă Domnului, aveau s-o 
scoată la capăt. 

Primele săptămâni fură nespus de grele, căci trebuiau să 
dreagă stricăciunile grindinii, să sape, să răsădească 
legumele; şi toate acestea îl îmboldiră pe Jean să le dea o 
mână de ajutor. Un fel de legătură se stabilise între el şi 
cele două fete de când le adusese tatăl muribund. A doua zi 
după înmormântare veni să le întrebe ce mai fac. Reveni, 
apoi, să stea de vorbă, din ce în ce mai familiar şi 
îndatoritor, până când într-o după-amiază luă hârleţul din 
mâna Lisei, ca să isprăvească el de săpat un răzor. De 
atunci, ca prieten, folosi pentru ele ceasurile când nu avea 
treabă la fermă. Era de-al casei, de-al acestei bătrâne case 
patrimoniale a neamului Fouan, clădită de un strămoş, 
acum trei veacuri, şi pe care întreaga familie o cinstea cu 
un fel de cult. Când Mouche, în timpul vieţii, se plângea că 
se alesese cu cel mai prost lot, la împărţeală, şi îşi învinuia 
de furt soră şi fratele, aceştia răspundeau: „Şi casa? nu are 
casa?” 

Sărmana casă peticită, povârnită, crăpată şi clătinându- 
se, reparată peste tot cu capete de scânduri şi cu tencuială! 
Trebuie să fi fost clădită din piatră şi pământ: mai târziu, i 
se refăcuseră două ziduri cu mortar; în sfârşit, pe la 
începutul secolului, se  resemnaseră să-i înlocuiască 
acoperişul de paie cu unul de mici ardezii, astăzi putrezite. 
Şi în acest fel, casa rezistase şi rezista încă, vârâtă cu un 
metru în pământ, cum se clădeau toate casele pe vremuri, 
desigur ca să fie mai cald. De aici venea şi neajunsul că în 
timpul marilor furtuni o îneca apă; şi, oricât de bine se 
mătura pământul bătătorit al acestei pivnițe, întotdeauna 
rămânea noroi prin colţuri. Dar era mai cu seamă prost 
aşezată. Întoarsă cu spatele către miazănoapte, spre 


imensa Beauce, de unde suflau cumplitele vânturi ale iernii; 
spre partea aceea, în bucătărie, nu se deschidea decât o 
ferestruică îngustă, acoperită cu un oblon, la nivelul 
drumului; în timp ce, pe altă latură, cea dinspre miazăzi, se 
aflau uşa şi ferestrele. Ai fi zis că o una dintre cocioabele de 
pescari, de pe ţărmul oceanului, care nu are nicio 
deschizătură către valuri. Tot bătând în ea, vânturile din 
Beauce o făcuseră să se aplece în faţă: se încovoia, arăta ca 
acele femei foarte bătrâne cu şalele frânte. 

Curând, Jean ajunse să cunoască cele mai mici unghere. 
Dădu o mână de ajutor la curăţenia camerei defunctului, 
aşezată în colţul dinspre hambar, despărțită de el numai 
printr-un perete de scânduri şi în care nu era decât o ladă 
veche, acoperită cu paie, servind de pat, un scaun şi o 
masă. Jos, el nu trecea niciodată dincolo de bucătărie, evita 
să le urmeze pe cele două surori în camera lor, a cărei uşă, 
veşnic deschisă, lăsa să se vadă firida cu două paturi, 
şifonierul mare de nuc, o masă rotundă sculptată, superbă, 
fără îndoială o epavă a castelului, furată odinioară Mai era 
şi o altă odaie în spatele acesteia, dar atât de umedă, că 
tatăl preferase să se culce sus; nu-i venea să pună nici 
cartofii în ea, pentru că încolţeau numaidecât. Dar se trăia 
bine în bucătărie. În această imensă încăpere afumată, 
unde, de trei veacuri, se succedau generaţiile neamului 
Fouan. Simţeai în ea muncile îndelungate, porţiile mici de 
mâncare, strădania neîncetată a unei familii care izbutea 
doar să nu crape de foame, se deşela trudind din greu, fără 
să albă cinci centime mai mult în decembrie decât în 
ianuarie, O uşă, care se deschidea la acelaşi nivel spre 
grajd, punea vacile în rând cu lumea; şi chiar şi când 
această uşă era închisă, tot puteai să le supraveghezi 
printr-un geam fixat în perete. Era, apoi, grajdul unde 
Godeon stătea singur, apoi o şură şi o magazie pentru 
lemne: astfel că nu erai nevoit să ieşi afară, puteai să umbli 
peste tot. Afară, ploaia întreținea băltoaca, singura apă 
pentru animale şi udatul grădinii. În fiece dimineaţă trebuia 


să cobori la fântână, pe dram, în jos, ca să aduci apă de 
băut. 

Jean se complăcea aici, fără să se întrebe ce-l aducea în 
acest loc. Bucurându-se din adâncul făpturii sale rotunde, 
Lise îl întâmpină cu căldură. Totuşi, cei douăzeci şi cinci de 
ani ai ei începeau s-o îmbătrânească, se urâţea, mai ales 
după ce născuse. Dar avea braţe zdravene şi puternice, 
punea atâta inimă când era vorba de muncă, strigând, 
râzând, că înveselea ochii. Jean se purta cu ea ca şi cu o 
femeie, nu o tutuia, pe când, dimpotrivă, continua s-o 
tutuiască pe Franqoise, ai cărei cincisprezece ani îl făceau 
s-o socotească o copilă. Aceasta din urmă, pe care aerul 
proaspăt şi munca grea nu avuseseră când s-o urâţească, îşi 
păstra frumos chipul său prelung, cu fruntea mică şi 
încăpăţânată, cu ochii negri şi tăcuţi, cu gura cărnoasă, 
umbrită de un puf timpuriu; şi, oricât ar fi fost socotită o 
copilă, era totodată şi femeie, nu trebuia, după cum spunea 
sora ei, s-o gâdili prea mult pentru a-i face un copil. Lise o 
crescuse din clipa când murise mama lor: de aici venea şi 
marea lor dragoste, activă şi zgomotoasă din partea celei 
mari, pasionată şi reţinută la mezină. Această micuță 
Franqoise avea faima unei câăpoase. Nedreptatea o scotea 
din fire. Când spunea: „Asta-i a mea, asta-i a ta!” nu şi-ar fi 
luat vorba înapoi, nici dacă o tăiai în bucăţi; şi, mai presus 
de orice, dacă o iubea atât de fierbinte pe Lise, o tăcea 
pentru că avea nevoie de această iubire. De altfel, era 
cuminte, foarte înţeleaptă, fără gânduri urâte, ci doar 
zbuciumată de sângele-i tânăr, ceea ce o făcea molatică, 
puţin lacomă şi trândavă. Într-a zi începu şi ea să-i tutuiască 
pe Jean, ca pe un prieten mult mai în vârstă şi cumsecade, 
care o făcea să se înveselească, o necăjea uneori, minţind 
anume, susţinând lucruri neadevărate, ca să se distreze 
văzând-o cum se îneacă de mânie. 

Într-o duminică după-amiază, pe o vreme arzătoare de 
Iunie, Lise lucra în grădina de legume, plivea mazărea; şi îl 
lăsase sub un prun pe Jules, care adormise. Soarele o 


dogorea, bătând-o în creştet, răsufla anevoie, frântă în 
două, smulgând buruienile, când un glas se înălţă din 
spatele gardului de mărăcini. 

— Cum, nu te odihneşti, nici măcar duminica? 

Recunoscând glasul, ea se îndreptă, cu braţele roşii, cu 
faţa congestionată, dar zâmbitoare. 

— Păi nici duminica, nici în timpul săptămânii treaba nu. 
se face singură! 

Era Jean. Merse de-a lungul gardului, intră în curte. 

— Hai, gata, îţi termin eu treaba! 

Dar ea nu primi, avea să sfârşească numaidecât; şi-apoi, 
dacă nu plivea, ar fi lucrat, altceva: putea să nu facă nimic? 
Degeaba se scula de la patru dimineaţa, că seara cosea încă 
la lumânare, niciodată nu isprăvea treaba. 

Ca să n-o supere, el se trase la umbra prunului vecin, 
având grijă să nu se aşeze peste Jules. O privea, frântă iar 
din mijloc, cu şoldurile în sus, târându-şi fusta care se ridica 
şi-i descoperea pulpele groase, în timp ce, cu capul apropiat 
de pământ, mişca braţele, fără să-i pese de năvala sângelui 
care îi umfla gâtul. 

— Noroc, spuse el, că eşti bine clădită! 

Cuprinsă de-o oarecare mândrie, ea râse cu plăcere. 
Râdea şi el, admirând-o sincer, găsind-o puternică şi 
curajoasă ca un băiat. Nicio dorinţă necinstită nu-l îmboldea 
văzându-i şoldurile ridicate, pulpele întinse ale acestei 
femei în patru labe, asudată, mirosind ca un animal în 
munci. Se gândea doar că având asemenea membre, poţi 
lucra cât şapte! Bineînţeles că, într-o căsnicie, o nevastă 
clădită astfel, preţuia tot atâta cât şi bărbatul ei. 

O asociaţie de idei se produse, desigur, în mintea lui, şi 
fără să vrea scăpă o noutate, pe care îşi făgăduise s-o ţină-n 
secret. 

— L-am văzut alaltăieri pe Buteau. 

Lise se ridică, încet, în picioare. Dar nu avu răgaz să-i 
întrebe nimic. Frangoise, care-i recunoscuse glasul lui Jean 


şi tocmai venea din lăptăria ei din fundul grajdului cu 
braţele goale şi albe de lapte, se mânie. 

— L-ai văzut... Ah, porcul! 

Era o antipatie crescând, nu mai putea să audă 
pomenindu-se numele vărului lor fără să fie zguduită de 
una dintre revoltele ei cinstite, de parcă ar fi avut de 
răzbunat o pagubă personală. 

— Sigur că e un porc, declară Lise liniştită; dar nu 
câştigăm nimic dacă o spunem acum. 

Îşi pusese mâinile în şolduri, întrebă cu seriozitate: 

— Ei, ce mai zice Buteau? 

— Nimic, răspunse Jean stânjenit, nemulţumit că-l luase 
gura pe dinainte. Am vorbit de treburile lui, de faptul că 
taică-su spune peste tot că-l va dezmoşteni; şi el zice că are 
timp să aştepte, că bătrânul este sănătos, şi că de altfel 
puţin îi pasă. 

— Ştie oare că Jesus-Christ şi Fanny au semnat totuşi 
actul, şi că şi-a luat fiecare partea în stăpânire? 

— Da, ştie, şi mai ştie că moş Fouan i-a închiriat lui 
Delhomme partea pe care el, Buteau, n-a vrut-o; ştie că 
domnul Baillehache s-a înfuriat atât de tare, încât s-a jurat 
că altădată nu mai lasă pe nimeni să tragă loturile la sorţi, 
până nu semnează actele... Da, da, ştie că totul s-a sfârşit. 

— A, şi nu spune nimic? 

— Nu, nu spune nimic. 

Lise se aplecă în tăcere, merse o clipă, smulgând 
buruienile, nemaiarătând din ea decât rotunjimea umflată a 
spatelui: după aceea întoarse gâtul şi, cu capul în jos, 
adăugă: 

— Vrei să ştii ceva. Caporal? ei bine, dacă-i aşa, pot să-l 
ţin şi singură pe Jules. 

Jean, care până atunci îi dăduse speranţe, clătină din cap. 

— Într-adevăr, cred că ai dreptate. 

Şi aruncă o privire spre Jules, de care uitase. Înfăşurat în 
scutece, ţâncul dormea, cu obrăjorul nemişcat, scăldat de 
lumină. Tocmai ăsta era necazul, copilul! Altfel, pentru ce 


nu s-ar fi însurat cu Lise, de vreme ce era liberă? Acest 
gând îi venea acolo şi dintr-odată, privind-o cum munceşte. 
Poate că o iubea, că plăcerea de a o vedea îl tot atrăgea 
spre casa ei. Rămase totuşi surprins, pentru că n-o dorise, 
nici măcar nu se hârjonise cu ea, cum se hârjonea cu 
Franqoise, de exemplu. Şi tocmai ridicând capul, o zări pe 
aceasta din urmă, stând dreaptă şi furioasă la soare, cu 
ochii atât de strălucitori de patimă, atât de nostimi, că simţi 
cum se înveseleşte, în tulburarea propriei sale descoperiri. 

Dar se auzi un sunet de trompeta, un straniu semnal de 
chemare; şi, părăsindu-şi mazărea, Lise strigă: 

— Auzi! Lambourdieu!... Vreau să-i comand o pălărie de 
soare. 

De cealaltă parte a gardului, pe drum, apăru un omuleţ 
scund, sunând din trompetă şi mergând înaintea unei 
căruţe mari şi lungi, trasă de un cal cenuşiu. Era 
Lambourdieu, un negustor din Cloyes, care îşi adăugase 
încetul cu încetul, la comerţul lui de noutăţi, tricotajele, 
merceria, cizmăria, chiar şi unele articole de fierărie, un 
întreg bazar pe care îl plimba din sat în sat, pe o rază de 
când sau şase leghe. "Ţăranii sfârşeau prin a-i cumpăra tot, 
de la tingiri până la podoabele de nuntă. Căruţa lui se 
deschidea şi se lăsa în jos, desfăşurându-i rândurile-i de 
sertare, o expunere de adevărat magazin. 

După ce Lambourdieu îşi notă comanda pentru pălăria de 
soare, adăugă: 

— Şi până atunci nu vrei nişte batice frumoase? 

Şi trase dintr-o cutie, făcu să plesnească în soare câteva 
batice roşii cu frunze de păducel aurite, strălucitoare. 

— Ei? trei franci, o nimica toată... Cinci franci pe două! 

Luându-le în mâini pe deasupra gardului de mărăcini, pe 
care se uscau scutecele lui Jules, Lise şi Franqoise le 
pipăiau, le râvneau. Dar erau fete cu judecată, nu aveau 
nevoie de ele: la ce bun să cheltuiască banii? Şi le dădeau 
înapoi, când Jean se hotări deodată că vrea să se însoare cu 


Lise, în ciuda faptului că are un copil. Şi, ca să grăbească 
lucrurile, îi strigă: 

— Nu, nu, păstrează-l, ţi-l fac cadou!... A! mă superi, în 
semn de prietenie, nici vorbă! 

Nu vorbise şi câtre Franqoise, şi cum aceasta ţinea 
mereu întinsă spre negustor mâna cu baticul ei, o observă, 
simţi o zvâcnire de amărăciune în inimă, crezând că o vede 
pălind, cu gura suferindă. 

— Dar şi tu, prostuţo, păstrează-l! E dorinţa mea, nu mai 
face pe încăpăţânata! 

Nehotărâte, cele două surori se apărau şi râdeau. Dar 
Lambourdieu şi întinsese mâna peste gard, ca sa ia cei cinci 
franci. Şi porni iar, în spatele lui calul urni lunga căruţă, 
melodia răguşită a trompetei se stinse la cotitura drumului. 

Jean avusese de gând să grăbească de îndată lucrurile pe 
lângă Lise, destăinuindu-i-se. Dar îl opri o întâmplare. 
Grajdul era fără îndoială prost închis, căci tocmai atunci 
zări măgarul, pe Gedeon, în mijlocul grădinii, păscând cu 
vioiciune un răsad de morcovi. De altfel, acest măgar, un 
măgar înalt, viguros, de culoare roşcată, cu o cruce mare, 
cenuşie, pe spinare, era un animal poznaş, plin de răutate: 
ridica foarte bine zăvoarele cu gura, intra să caute pâine în 
bucătărie; şi din felul cum mişca din lungile-i urechi, când 
era mustrat pentru relele lui apucături, simţeai că 
înţelegea. Când se văzu descoperit, luă o înfăţişare 
nepăsătoare şi cumsecade; pe urmă, ameninţat cu glasul, 
alungat cu gestul, o luă la fugă: dar, în loc să se întoarcă în 
curte, tropăi printre răzoare până în fundul grădinii. Atunci, 
începu o adevărată urmărire; şi, când Frangoise izbuti în 
sfârşit să-i prindă, el se ghemui, îşi vâri gâtul şi picioarele 
sub timp, ca să atârne mai greu şi să înainteze cât mai 
încet. Totul era în zadar, şi loviturile de picior, şi vorbele 
blânde. Trebui să intervină Jean, să-i împingă din spate cu 
braţele lui de bărbat; căci, de când se afla sub poruncile a 
două femei, Gedeon nutrea cel mai adânc dispreţ faţă de 
ele. Jules se trezise din pricina zgomotului şi urla. Prilejul 


fusese pierdut, tânărul fu nevoit să plece în ziua aceea fără 
să fi putut vorbi. 

Se scurseră opt zile, o mare timiditate îl cuprinsese pe 
Jean, care, acum, nu mai avea curaj. Nu pentru că i se 
părea o afacere proastă: reflectând, îşi dăduse dimpotrivă 
mai bine seama de avantaje. Şi de o parte şi de alta, nu era 
decât de câştigat. Dacă el era sărac lipit, ea avea 
încurcătura eu ţâncul: acest fapt punea părţile pe picior de 
egalitate: şi nu făcea niciun calcul murdar, se gândea atât la 
fericirea ei. cât şi la a lui. Apoi, silindu-l să părăsească 
ferma, căsătoria îl scăpa de Jacqueline. cu care se întâlnea 
din nou, din slăbiciunea plăcerii. Prin urmare, era ferm 
hotărât, şi aştepta prilejul să se destăinuie, căutându-şi 
cuvintele, ca un băiat pe care însăşi viaţa la regiment îl 
făcuse fricos faţă de femei. 

În sfârşit, într-o zi, pe la ora patru, Jean o şterse de la 
fermă, decis să-i vorbească. Era ora când Frangoise îşi 
mâna vacile la păscutul de seară; şi o alesese anume, ca să 
rămână singur cu Lise. Dar o întâmplare potrivnică îi 
zădărnici intenţia de la bun început: instalată ca o vecină 
îndatoritoare, bătrâna Frimat tocmai o ajuta pe tânără 
femeie să scurgă leşia, în bucătărie. În ajun, cele două 
surori muiaseră rufele. Încă de dimineaţă, apa cu cenuşă, 
înmiresmată cu rădăcini de stânjenel, clocotea într-o 
căldare agăţată în cârlige deasupra unui foc iute din lemn 
de plop. Şi, cu braţele goale, cu fusta suflecată şi înarmată 
cu o oală de pământ galbenă, Lise lua din această apă şi 
uda rufele cu care umpluse albia: dedesubt cearşafuri, apoi 
diferite cârpe, cămăşile şi, deasupra, alte cearşafuri. 
Bătrâna Frimat nu-i era de cine ştie ce ajutor; dar stătea de 
vorbă cu ea, mulţumindu-se, la fiecare cinci minute, să ia şi 
să răstoarne în căldare găleata care primea, sub hârdău, 
continua scursură de leşie. 

Jean aşteptă răbdător, trăgând nădejde că se va duce 
acasă: Dar bătrâna nu pleca, vorbea de sărmanul ei bărbat, 
paraliticul, care nu mai mişca decât o mână. Era un mare 


necaz. Niciodată nu fuseseră bogaţi: numai că, pe vremea 
când putea încă să muncească, el închiria pământuri pe 
care le punea în valoare; pe când acum, ea abia izbutea să 
lucreze singură unicul lor pogon; şi se spetea, nu alta, 
aduna balegile de cal de pe drumuri pentru îngrăşatul 
pământului - neavând animale -, îşi îngrijea salatele, 
fasolea, mazărea. pas cu pas, stropea până şi cei trei pruni 
şi cei doi caişi ai ei, şi ajungea să scoată un câştig destul de 
bun din acest pogon, astfel încât în fiecare sâmbătă se 
ducea la piaţa din Cloyes, încovoindu-se sub greutatea a 
două coşuri uriaşe, fără să punem la socoteală legumele 
mari, pe care i le căra un vecin cu cariola. Rareori se 
întorcea acasă fără două sau trei monede de câte cinci 
franci, mai ales în anotimpul fructelor. Dar veşnicul ei necaz 
era lipsa de bălegar: nici balegile de cal, nici ceea ce 
strângea măturând după câţiva iepuri de casă şi după cele 
câteva găini pe care le creştea nu-i ajungeau. Folosise tot ce 
făceau ea şi bătrânul ei, acest îngrăşământ uman atât de 
disprețuit, care, chiar şi la ţară, stârneşte dezgustul. Era 
cunoscută, era luată în râs, i se spunea mătuşa Caca, şi 
această poreclă îi dăuna în piaţă. Orăşencele îşi întorseseră 
privirile, cu greață şi oroare, de la morcovii şi de la verzele 
ei minunate. În ciuda nespusei ei dureri, acest lucru o 
scotea din fire. 

— Hai, spune-mi, dumneata, Caporal, e lucru înţelept?... 
Oare nu e îngăduit să foloseşti tot ce bunul Dumnezeu ne-a 
lăsat la îndemână? Şi pe urmă, zău dacă balegile animalelor 
sunt mai curate!... Nu, din invidie, îmi poartă pică toţi din 
Rognes, pentru că legumele cresc mai mari la mine... 
Spune, Caporal, pe dumneata te dezgustă treaba asta? 

Stânjenit, Jean răspunse: 

— Păi, nu mă îmbie prea mult... Nu se obişnuieşte aşa 
ceva, poate că nu-i decât o închipuire. 

Sinceritatea lui o mâhni profund pe bătrână. Cu toate că 
nu era bârfitoare, nu-şi putu înfrâna ciuda, 


— Prin urmare, te-au şi întors împotriva mea... A. dacă ai 
şti cât sunt de răi, dacă ai bănui ce zic de dumneata! 

Şi dădu drumul trăncănelilor celor din Rognes despre 
tânăr. La început nu-l putuseră suferi pentru că era 
muncitor, pentru că tăia cu fierăstrăul şi trăgea lemnul la 
rindea, în loc să lucreze pământul. După aceea, când luase 
plugul de coarne, îl învinuiseră că venise să mănânce 
pâinea altora, într-un ţinut care nu era al lui. Şi oare se ştia 
de unde venea? Nu făcuse vreo fărădelege acasă la el, nu 
mai îndrăznea să se întoarcă acolo? Şi-i iscodiseră 
legăturile cu Cognette, se spunea că într-o bună seară ei 
amândoi îi vor da o băutură otrăvitoare lui moş Hourdegairt 
ea să-i prade. 

— O, ticăloşii! murmură Jean, alb ca varul de indignare. 

Lise, care scotea o oală cu leşie clocotită din căldare, 
izbucni în râs la numele Cognette, pe care ea însăşi îl rostea 
din când în când, numai ca să-i ia peste picior. 

— Şi pentru că am început, e bine să merg piuă ta capăt, 
urmă bătrâna Frimat. Ei bine, nu e grozăvenie care să nu 
se spună, de când vii pe aici... Săptămâna trecută, nu-i aşa? 
le-ai dăruit şi ei şi celeilalte câte un batic, cu care au fost 
văzute duminică la liturghie... E o mare mârşăvie, lumea 
zice că te culci cu amândouă! 

O clipă, tremurând, dar hotărât, Jean se ridică şi spuse: 

— Ascultă, măicuţă, am să răspund în faţa dumitale, nu 
mă simt deloc stânjenit... Da, am s-o cer pe Lise de nevastă, 
dacă vrea să se mărite cu mine... înţelegi. Lise? te cer de 
nevastă, şi dacă spui da, mă faci fericit. 

Ea tocmai îşi deşerta oala în albie. Dar nu se grăbi, 
termină de udat cu migală rufele; pe urmă, cu braţele goale 
şi jilave de abur, deveni gravă, îl privi drept în faţă. 

— Aşadar, vorbeşti serios? 

— Foarte serios. 

Nu părea câtuşi de puţin surprinsă. Era un lucru firesc. 
Numai că nu spunea nici da, nici ba, se gândea desigur la 
ceva care o încurca. 


— N-ar trebui să spui nu, din pricina Cognettei, reluă el, 
pentru că Cognette... 

Ea îl întrerupse cu un gest, ştia bine că nu astea, glumele 
de la fermă, aveau importanţă. 

— Şi mai e faptul că eu nu aduc decât braţele mele, pe 
când dumneata ai casa asta şi nişte pământ. 

Ea făcu din nou un gest pentru a spune că în situaţia ei, 
cu un copil, gândea ca şi el că lucrurile se compensau. 

— Nu, nu, asta nu e tot, declară ea în cele din urmă. Vezi 
că mai e şi Buteau... 

— Numai că el nu vrea. 

— Bineînţeles, dragoste nu mai e, pentru că el s-a purtat 
prea urât. Cu toate astea, trebuie să mă sfătuiesc cu 
Buteau. 

Jean chibzui o clipă. Apoi, zise cu prudenţă: 

— Cum vrei... Eşti obligată, din cauza copilului. 

Şi bătrâna Frimat, care, cu seriozitate, golea şi ea 
găleata de scursură în căldare, credea că trebuie să 
încuviinţeze propunerea lui Jean, arătându-se cât mai 
binevoitoare cu el, un băiat cinstit, defel încăpățânat, defel 
grosolan, când, afară, se auzi cum Frangoise se întorcea cu 
cele două vaci. 

— Ascultă, Lise, strigă ea, vino să vezi... Coliche şi-a 
vătămat piciorul. 

leşiră cu toţii, şi Lise, văzând cum şchioapătă vita, cu 
piciorul stâng din faţă lovit, însângerat, fu cuprinsă brusc 
de mânie, de una dintre acele izbucniri ursuze cu care o 
hărţuia pe sora ei, când aceasta era mică şi făcea vreo 
boacănă. 

— Încă o neghiobie de-a ta, ai?... Pesemne ai adormit în 
iarbă, ca şi data trecută. 

— Ba nu, mă jur... Nu ştiu ce-a putut să facă. O legasem 
de ţăruş, şi-o fi prins piciorul în funie. 

— Taci din gură, mincinoaso!... Într-o zi ai să omori vaca 
asta a mea! 


Ochii negri ai lui Franqoise scăpărară. Era foarte palidă, 
bâigui revoltată: 

— Vaca ta, vaca ta... Ai fi putut să zici vaca noastră. 

— Cum, vaca noastră? tu ai vacă, mucoaso?! 

— Da, jumătate din tot ce este aici e al meu, am dreptul 
să iau şi să stric jumătate, dacă am chef! 

Şi, una în faţa celeilalte, cele două surori se priviră ţintă, 
ameninţător, cu duşmănie. În îndelungata lor afecţiune, era 
prima ceartă dureroasă, sub lovitura de bici a lui „al tău” şi 
„al meu”, una iritată de răzvrătirea mezinei, cealaltă 
îndârjită şi violentă în faţa nedreptăţii. Cea mare dădu 
înapoi, intră în bucătărie, ca să n-o cârpească pe cea mică. 
Şi, când aceasta din urmă, după ce îşi mână vacile în grajd, 
reapăru şi se duse la covată ca să-şi taie o felie de pâine, se 
făcu linişte. 

Totuşi, Lise se domolise. Acum o sâcâia faptul că o vede 
pe sora ei ţeapănă şi bosumflată. Îi vorbi cea dintâi, vru să 
încheie totul printr-o veste neprevăzută. 

— Ştii ceva? Jean vrea să mă mărit cu el. Îmi cere mâna. 

Mâncând în picioare, lângă fereastră, Frangoise rămase 
nepăsătoare, nici măcar nu se întoarse. 

— Şi ce mă priveşte pe mine? 

— 'Te priveşte, pentru că o să-ţi fie cumnat şi vreau să ştiu 
dacă-ţi place. 

Ea ridică din umeri. 

— La ce bun să-mi placă? el sau Buteau, de vreme ce nu 
mă culc eu cu el!... Numai că, vrei să ţi-o spun? aicinue 
lucru curat. 

Şi ieşi să-şi termine de mâncat pâinea, în curte. 

Stingherit, Jean se făcu că râde, ca de vorba de duh a 
unui copil răsfăţat; pe când bătrâna Frimat declară că, în 
tinereţea ei, o obrăznicătură ca asta ar fi fost biciuită până 
la sânge. Cât despre Lise, serioasă, ea rămase un timp 
mută, preocupată numai de leşia ei. Şi apoi, încheie: 

— Ei bine, rămânem aici, Caporal... Nu-ţi spun nu, nuci 
spun nici da... E vremea cositului, am să mă văd cu ai 


noştri, am să-i întreb, am să ştiu pe ce mă bizui. Şio să 
hotărâm ceva... E bine aşa? 

— E bine! 

El întinse mâna şi-o scutură pe a ei, întinsă în acelaşi 
timp. Din toată făptura ei, îmbibată de abur cald, se 
răspândea un miros de gospodină harnică, un miros de 
cenuşă înmiresmată cu stânjenei. 


IV 


Jean conducea din ajun secerătoarea mecanică, în cele 
câteva pogoane de fâneaţă de pe malul lui Aigre, care 
ţineau de ferma Borderie. Din zori până noaptea auzise 
pocnetul regulat al cuţitelor; şi, în dimineaţa aceasta tocmai 
sfârşea, ultimele brazde de iarbă cădeau, se aliniau în 
spatele roţilor, într-un strat de tulpiniţe subţiri, de un verde 
fraged. Cum ferma nu avea maşină de întors fânul, i se 
îngăduise să angajeze două fete, pe Palmyre, care muncea 
din răsputeri, şi pe Frangoise, care se lăsase angajată dintr- 
un capriciu, înveselită de această muncă. Venind de la cinci 
dimineaţa, cu furcile lor lungi întinseseră amândouă 
grămezile - iarba pe jumătate uscată şi pusă morman din 
seara trecută, ca să fie apărată de rouă nopţii. Soarele se 
ridicase pe un cer arzător şi curat, răcorit de o uşoară 
adiere. O vreme minunată ca să faci fânul bun. 

După masa de prânz, când Jean se întoarse cu cele două 
fete, fânul de pe primul pogon era făcut, îl pipăi, îl simţi 
uscat şi sfărâmicios. 

— Ascultaţi, le strigă el. Îl mai întoarcem o dată, şi 
diseară începem clăile. 

Îmbrăcată într-o rochie de pânză cenuşie, Frangoise îşi 
înnodase pe cap o basma albastră, din care o latură o bătea 


peste ceafă, în timp ce două colţuri îi fluturau în voie peste 
obraji, ocrotindu-i faţa de văpaia soarelui. Şi, cu o legănare 
a furcii, prindea iarba şi o azvârlea în vântul care o purta ca 
pe o pulbere bălaie. Firele de iarbă zburau, din ele se 
desprindea o mireasmă pătrunzătoare şi puternică, 
mireasma ierburilor tăiate, a florilor ofilite. Îi era nespus de 
cald, pe când înainta sub acest zbor neîncetat, care o 
înveselea. 

— Ah, micuţo, spuse Palmyre cu vocea ei plângăcioasă, se 
vede că eşti tânără... Mâine ai să-ţi simţi braţele. 

Dar nu erau singure, întregul Rognes cosea şi întorcea 
iarba în fânețele din preajma lor. Încă dinainte de a se 
lumina de ziuă, Delhomme se afla acolo, pentru că iarba 
umedă de rouă e fragedă când o tai, ca o franzeluţă cu 
lapte, şi se întăreşte pe măsură ce soarele o dogoreşte; şi o 
auzea bine, rezistentă acum şi şuierătoare sub tăişul coasei, 
al cărei zbor se ducea şi se întorcea, fără întrerupere, la 
capătul braţelor lui goale. Foarte aproape de el, mărginind 
fâneaţa fermei, erau două parcele, una aparţinându-i lui 
Macqueron, cealaltă lui Lengaigne. În cea dintâi, Berthe, 
îmbrăcată ca o domnişoară într-o rochie cu volane, şi 
purtând pe cap o pălărie de paie, le însoţise din amuzament 
pe fetele care întorceau fânul; şi, acum, istovită, stătea 
rezemată de furcă, la umbra unei sălcii. În cealaltă, Victor, 
care cosea pentru tatăl lui, tocmai se aşezase şi, cu nicovala 
între genunchi, bătea coasa. În uriaşa tăcere fremătătoare 
a văzduhului, de cinci minute nu se mai desluşea decât 
acest ciocănit asiduu, micile lovituri apăsate ale ciocanului 
pe fier. 

Frangoise se apropie de Berthe. 

— Ce, ai obosit? 

— Puțin, aşa e la început. Când nu eşti obişnuită! 

Începură să flecărească, aduseră vorba de Suzanne, sora 
lui Victor, pe care familia Lengaigne o trimisese la un atelier 
de croitorie din Châteaudun, şi care, după şase luni, fugise 
la Chartres, ca să-şi trăiască viaţa. Se spunea că o ştersese 


cu un secretar de notar, toate fetele din Rognes şuşoteau 
numai despre asta, doreau să afle amănunte. A-şi trăi viaţa, 
însemnau orgii cu sirop de coacăze şi apă de Seltz, în 
mijlocul unei sumedenii de bărbaţi, dintre care duzine 
întregi trec unul după altul peste tine, în odăiţele din dosul 
prăvăliilor unor negustori de vin. 

— Da, draga mea, aşa e... Ah, primeşte bani! 

Mai tânără, Franqoise deschise ochii ca năucită. 

— Asta cred şi eu, distracţie! rosti ea în cele din urmă. 
Dar dacă ea nu se întoarce acasă, atunci înseamnă că alde 
Lengaigne rămân singuri, pentru că Victor a ieşit la sorţi. 

Berthe, care moştenea duşmănia tatălui ei, ridică din 
umeri; puţin îi păsa de Lengaigne! nu simţea decât o 
singură părere de rău, aceea că micuța nu rămăsese să-şi 
facă tumbele acasă la el, pentru a-i atrage muşterii la 
debitul de tutun. Parcă n-o şi iubise un bătrân de patruzeci 
de ani, un unchi al ei, înainte de a pleca la Châteaudun, 
într-o zi când curăţau morcovi împreună? Şi, coborând 
vocea, Berthe povesti în amănunt cum se petrecuseră 
lucrurile. Frântă în două, Francoise râdea să se înăbuşe, 
atăt i se părea de caraghios. 

— Ha, ha, ha! ce prostie să faci asemenea lucruri! 

Începu iar să lucreze, se îndepărtă, ridicând cu furca 
iarba cosită, scuturând-o în soare. Se auzea mereu sunetul 
persistent al ciocanului care bătea fierul coasei. Şi, peste 
câteva minute, cum se apropiase de tânărul aşezat pe 
pământ, intră cu el în vorbă. 

— Vasăzică, pleci militar? 

— O, în octombrie... Am timp, nu e nicio grabă. 

Cu toate că-şi înfrâna dorinţa de a-l întreba despre sora 
sa, începu să vorbească despre ea fără să-şi dea seama. 

— E adevărat ce se vorbeşte, că Suzanne e la Chartres? 

— Aşa se pare... Dacă-i place ei! 

Deodată, văzând că în depărtare se iveşte Lequeu, 
învățătorul, care părea să vină ca din întâmplare, hoinărind, 
Victor continuă: 


— Ei, iote-l pe unul bun pentru fata lui Macqueron... Ce 
spuneam eu? Se opreşte, îşi vâră nasul în părul ei... Hai, 
hai, căpăţână jegoasă de prostănac, poţi s-o adulmeci, tot n- 
ai să te alegi decât cu mirosul! 

Franqoise se prăpădea de râs, în timp ce Victor se 
năpustea asupra Berthei. din duşmănie de familie. Fără 
îndoială că nu era cine ştie ce de capul învățătorului, un 
turbat care pâălmuia copiii, un făţarnic căruia nimeni nu-i 
cunoştea părerile, capabil să se gudure ca un câine pe 
lângă fată, ca să pună mâna pe scuzii tatălui. Dar nici 
Berthe nu era câtuşi de puţin catolică, în ciuda aerelor ei de 
domnişoară crescută la oraş. Da, degeaba purta fuste cu 
volane, corsaje de catifea şi îşi umfla dosul cu prosoape, că 
el tot nu arăta mai bine, ci dimpotrivă; dar fata ştia o 
sumedenie de tertipuri - înveţi mult mai multe când îţi faci 
educaţia la pensionul din Cloyes, decât dacă rămâi acasă să 
păzeşti vacile. Nu e nicio primejdie ca asta să se aleagă 
curând cu vreun copil: îi place mai mult să-şi ruineze 
singură sănătatea! 

— Cum aşa? întrebă Frangoise care nu înţelegea nimic. 

El făcu o mişcare cu mâna, ea deveni serioasă şi spuse 
fără jenă: 

— Aşa-i că ea-ţi azvârle mereu vorbe urâte şi că se 
repede la tine?! 

Victor începuse iar să-şi bată coasa. În vacarmul stârnit, 
făcea haz, izbind cu ciocanul după fiecare frază. 

— Apoi, tu ştii, că Nu-i-a-crescut... 

— Cum? 

— E vorba de Berthe, bineînţeles!... Nu-i-a-crescut e 
numele pe care i-l dau băieţii, din pricină că ei nu i-a 
crescut... 

— Ce? 

— Ştii tu ce... peste tot... Acolo e ca un copil, la fel de 
netedă ca-n palmă! 

— Ia taci, mincinosule! 

— Dacă-ţi spun! 


— Ai văzut tu? 

— Nu, nu eu, alţii. 

— Cine, alţii? 

— A, nişte băieţi care s-au jurat unor băieţi pe care-i 
cunosc. 

— Şi unde au văzut ei? Cum? 

— Păi, cum se vede, când îţi vâri nasul unde nu-ţi fierbe 
oala sau când tragi cu ochiul printr-o crăpătură. Aşa că 
ştiu... Chiar dacă nu s-au culcat cu ea, sunt unele 
împrejurări şi locuri unde te sufleci, nu-i aşa? 

— Bineînţeles, dacă s-au dus s-o pândească! 

— Mă rog, n-are a face! se pare că e ca o sperietoare, de- 
o sluţenie nemaipomenită, când e goală! aidoma celei mai 
urâte dintre vrăbiuţele urâte şi fără pene, care deschid 
ciocul în cuiburi, o, dar urâtă, urâtă, să te sperii, nu alta! 

Deodată, Frangqoise fu scuturată de un nou acces de 
veselie, până într-atât i se părea de hazoasă ideea acelei 
vrăbiuţe fără pene. Şi nu se domoli, nu continuă să întoarcă 
fânul decât după ce o zări pe drum pe sora ei Lise, care 
cobora în fâneaţă. Apropiindu-se de Jean, aceasta îi spuse 
că se duce din nou la unchiu-său, în legătură cu Buteau. De 
trei zile se înţelesesem asupra acestei încercări, şi Lise îi 
făgădui să treacă iar pe la el pentru a-i comunica răspunsul. 
Când Lise se îndepărtă, Victor bătea întruna cu ciocanul, şi, 
în neclintirea imensului cer limpede, Frangcoise, Palmyre şi 
celelalte femei azvârleau iarba, încă o dată şi încă o dată, în 
vreme ce Lequeu, foarte îndatoritor, îi dădea o lecţie 
Berthei, înfigând furca, ridicând-o şi apoi coborând-o, cu 
rigiditatea unui soldat la instrucţie. În depărtare, cosaşii 
înaintau, fără nicio oprire, cu aceeaşi mişcare ritmică, cu 
trunchiul legănat din şale, cu coasa mereu avântată şi 
adusă înapoi. Delhomme se opri o clipă şi rămase drept, în 
picioare, foarte înalt printre ceilalţi. Scosese din teacă - un 
corn de vacă umplut cu apă şi atârnat la brâu - gresia 
neagră şi îşi ascuţea coasa, cu o mişcare prelungă şi rapidă. 


Apoi, spinarea i se frânse din nou, se auzi fierul ascuţit 
înfigându-se în fân cu un şuierat mai viu. 

Lise ajunsese acasă la bătrânii Fouan. La început se temu 
că n-o să găsească pe nimeni, într-atât părea de pustie 
locuinţa. Rose se descotorosise de cele două vaci, bătrânul 
se dusese să-şi vândă calul, nu erau nici animale, nici vreun 
semn de muncă, nimic altceva care să mişte în golul dintre 
clădiri şi ogradă. Totuşi, uşa se deschise; şi, intrând în 
încăperea mută şi neagră, în ciuda veseliei de afară, Lise îl 
găsi acolo pe moş Fouan, în picioare, pe cale să isprăvească 
de mâncat o bucată de pâine cu brânză, pe când nevastă-sa, 
stând jos. fără nicio treabă, se uita la el. 

— Bună ziua, mătuşă... Îţi merge după pofta inimii? 

— Da, răspunse bătrâna cu chipul luminat, mulţumită de 
această vizită. Acum, când trăim ca domnii, nu faci, de 
dimineaţa până seara, decât să te bucuri de vremea 
frumoasă. 

Lise căută să fie la fel de binevoitoare şi cu unchiul. 

— Şi, din câte văd, ai poftă de mâncare? 

— O, zise el, asta nu înseamnă că mi-e foame... Dar dacă 
ici o îmbucătură îţi mai omori vremea, trece ziua mai 
repede. 

Avea o înfăţişare atât de morocănoasă, că Rose o luă de la 
capăt cu exclamaţiile despre fericirea lor de oameni care nu 
mai muncesc. Într-adevăr! meritaseră asta, a dat 
Dumnezeu să-i vadă pe alţii trudind din greu, pe când ei se 
bucurau de rentele lor. Să te scoli târziu, să tai frunză la 
câini, să nu-ţi pese de căldură şi de frig, să nu ai nicio grijă, 
ah, e cu totul altceva, te simţi ca în paradis, nu alta! Până şi 
bătrânul, ca deşteptat din somn, stimulat de ea, îi întărea 
spusele. Şi dincolo de bucuria silită, dincolo de fierbinţeala 
vorbelor, se simţea profunda plictiseală, chinul trândăviei 
care îi tortura pe aceşti doi moşnegi, de când braţele lor, 
rămase dintr-odată nemişcate, se stricau de atâta odihnă, 
aidoma unor maşini bătrâne, aruncate la fiare vechi. 

În sfârşit, Lise căută să le spună pentru ce venise la ei. 


— Unchiule, am auzit că deunăzi te-ai întâlnit cu Buteau. 

— Buteau e un afurisit! strigă Fouan, înfuriindu-se brusc, 
şi fără să-i lase timp să sfârşească. Crezi că dacă nu se 
încăpăţână ca un catâr, aş fi avut necazul ăsta cu Fanny? 

Era prima neînțelegere dintre el şi copiii lui, pe care o 
ascundea, şi a cărei amărăciune o lăsa acum să-i scape, 
încredinţându-i lui Delhomme partea lui Buteau, sperase să 
i-o închirieze cu optzeci de franci hectarul, pe când 
Delhomme înţelegea să-i dea pur şi simplu o pensie dublă, 
două sute de franci pentru partea sa şi două sute pentru a 
celuilalt. Aşa era drept, bătrânul turba de mânie că fusese 
păgubit. 

— Ce necaz? întrebă Lise. Oare nu-ţi plătesc alde 
Delhomme? 

— O, ba da, răspunse Rose. Din trei în trei luni, la ora 
douăsprezece, banii sunt aici, pe masă... Numai că se poate 
plăti în fel şi chip, nu-i aşa? şi moşul, care e supărăcios, vrea 
măcar puţină bunăcuviinţă... Fanny vine la noi cu o mutră, 
de parcă s-ar duce la portărel, ca şi cum i s-ar fi vârât mâna 
în buzunar. 

— Da, adăugă bătrânul, ei plătesc şi atâta tot. Dar eu 
găsesc că nu e câtuşi de puţin destul. Mai trebuiesc unele 
atenţii... Cu bani se achită ei? lată-ne creditori, şi nimic mai 
mult... Şi nici măcar nu avem dreptate să ne plângem. Dacă 
ar plăti toţi! 

Se întrerupse, domni o tăcere stânjenitoare. Această 
aluzie la Jesus-Christ, care nu le dăduse o centimă, pentru 
că îşi bea partea, pe care o ipoteca bucată cu bucată, o 
mâhnea profund pe mama dispusă întotdeauna să-i apere 
pe potlogarul scump inimii sale. Tremurând la gândul că 
vede dată în vileag această nouă rană, se grăbi să spună: 

— Nu-ţi face sânge rău pentru nişte fleacuri!... Odată ce 
suntem fericiţi, îţi mai pasă de altceva? Când ai destul, ai 
destul! 

Niciodată nu-i ţinuse piept astfel. Bătrânul se uită fix la 
ea. 


— Vorbeşti prea mult, bătrâne!... Vreau să fiu fericit, dar 
nu mă las bătut la cap! 

Şi ea se făcu iar mică, ghemuită şi nemişcată pe scaunul 
ei, în timp ce el îşi sfârşea pâinea, mestecând îndelung 
ultima îmbucătură, ca să prelungească pauza. Trista 
încăpere aţipea. 

— Atunci, putu să continue Lise, aş dori să ştiu ce are de 
gând şi facă Buteau cu mine şi cu copilul lui... Nu l-am 
sâcâit deloc, e vremea să se hotărască. 

Cei doi bătrâni nu suflară niciun cuvânt îl întrebă direct 
pe tată. 

— Când l-ai văzut trebuie să-ţi fi vorbit de mine... Ce ţi-a 
spus? 

— Nimic, nici măcar n-a deschis gura... Şi, într-adevăr, nu 
e nimic de spus! Preotul mă tot pisează să dreg lucrurile, ca 
şi cum ar fi ceva de dres, câtă vreme băiatul nu vrea să-şi 
primească partea! 

Plină de îndoieli, Lise chibzuia. 

— Crezi că o va primi într-o zi? 

— S-ar putea. 

— Şi crezi că o să mă ia de nevastă? 

— Ar fi cu putinţă. 

— Atunci mă sfătuieşti să-i aştept? 

— Păi, după cum te ţin puterile, fiecare face cum simte. 

Ea tăcu, nevrând să vorbească de propunerea lui Jean, 
neştiind în ce fel să obţină un răspuns definitiv. Apoi, făcu o 
ultimă încercare. 

— Înţelegi, sunt ca şi bolnavă, că nu ştiu la ce să mă 
aştept. Trebuie să ştiu dacă e da sau ba... Unchiule, dacă te- 
ai duce să-i întrebi pe Buteau, te-aş ruga mult! 

Fouan ridică din umeri. 

— Mai întâi, că n-am să mai vorbesc niciodată cu acest 
afurisit... Şi, pe urmă, fata mea, cât să te mai muştruluiesc? 
pentru ce să-l faci să zică nu pe încăpăţânatul ăsta, care 
spune întotdeauna nu? Lasă-i libertatea să spună da, într-o 
bună zi, dacă aşa-i va cere interesul. 


— Bineînţeles, încheie simplu Rose, devenind iar ecoul 
bărbatului. 

Şi Lise nu izbuti să scoată de la ei nimic mai desluşit. Îi 
părăsi, închise din nou uşa încăperii, care recăzu în 
toropeala dinainte; şi casa păru iarăşi goală. 

În fâneaţă, pe malul lui Aigre, Jean şi cele două fete 
începură prima claie. Frangoise o ridica. Stând pe o 
grămăjoară, în centru, ea rânduia şi aranja în cerc palele de 
fân aduse de tânăr şi de Palmyre. Şi, încetul cu încetul, 
aceasta se mărea, se înălța, cu fata mereu în mijloc, 
punându-şi pale de iarbă sub picioare, în adâncitura unde 
stătea, pe măsură ce zidul, de jur-împrejurul ei, îi cuprindea 
genunchii. Claia începea să capete obişnuita înfăţişare. Se 
şi ridicase de doi metri; Palmyre şi Jean erau nevoiţi să 
întindă mâinile cu furcile; şi treaba nu se făcea fără 
zgomotoase hohote de râs, pricinuite de bucuria ce ţi-o dă 
aerul liber şi de prostiile ce se strigau în proaspăta 
mireasmă a fânului. Francoise mai ales, cu basmaua 
alunecată de pe conci, cu capul descoperit în soare, părul 
fluturând, cu fire de iarbă încurcate în el, se veselea ca o 
preafericită, deasupra acelei grămezi mişcătoare, în care se 
scălda până la coapse. Braţele ei goale se afundau, fiecare 
pală de fân azvârlită o acoperea cu o ploaie de rămurele, 
dispărea cu totul, se prefăcea că naufragiază în vâltori. 

— Aoleu, mă înţeapă ceva! 

— Unde? 

— Dedesubt... aici sus. 

— E un păianjen, ţine-te bine, strânge picioarele. 

Şi se strâmbau de râs, cât îi ţinea gura şi aruncând vorbe 
fără perdea. 

În depărtare, Delhomme îşi pierdea liniştea, întorcea o 
clipă capul, fără a înceta să-şi avânte şi să-şi aducă la loc 
coasa. Ah, ştrengăriţă asta, nici vorbă că munceşte cu spor 
de se veseleşte aşa! Azi, fetele se răsfaţă, nu muncesc decât 
în joacă. Şi continuă să culce brazdele de iarbă cu zvâcniri 
apăsate de coasă, lăsând în urmă golul dârei cosite. Soarele 


cobora în zare, cosaşii lărgeau fără încetare spărturile 
făcute. Deşi nu mai bătea coasa, Victor nu se grăbea câtuşi 
de puţin; şi, cum Fricoasa tocmai trecea cu gâştele, el o luă 
la picior pe furiş, alergă să-i iasă în cale, la adăpostul unui 
şir des de sălcii care tiveau malul. 

— Bun! strigă Jean, se duce să-şi ascută unealta. Tocila îl 
aşteaptă acolo. 

Auzind această aluzie, Franqoise izbucni din nou. 

— E prea bătrân pentru ea. 

— Prea bătrân!... la ascultă tu, dacă n-o ascut împreună. 

Şi, cu un şuierat din buze, începu să imite zgomotul făcut 
de piatră când trece peste tăişul lamei, atât de bine că până 
şi Palmyre care se ţinea cu mâinile de pântece, de parcă ar 
fi răsucit-o colicii, spuse: 

— Ce are astăzi Jean? e plin de haz! 

Palele de iarbă erau azvârlite mereu mai sus, şi claia se 
înălța. Glumeau pe seama lui Lequeu şi a Berthei, care în 
cele din urmă se aşezaseră. S-ar putea foarte bine ca Nu-i- 
a-crescut să se lase zgândărită de la distanţă cu un pai; şi 
după aceea învățătorul putea să vâre în cuptor, doar nu 
pentru el se cocea plăcinta. 

— E murdar! repetă Palmyre, care nu ştia să râdă şi se 
înăbuşea. 

Atunci, Jean o tachina. 

— Parcă dumneata ai ajuns la vârsta de treizeci şi doi de 
ani fără să fi văzut dosul frunzei! 

— Eu, niciodată! 

— Cum, niciun băiat n-a dobândit-o? Nu ai iubiţi? 

— Nu, nu. 

Devenise toată palidă, foarte serioasă, cu prelungul ei 
chip de fată trăită în sărăcie, ofilit de pe acuma şi buimăcit 
de greutatea muncii, pe care nu mai avea decât nişte ochi 
de câine blând, de un devotament curat şi profund. Poate 
că-şi reînvia jalnica ei viaţă, fără o prietenie, fără o 
dragoste, o existenţă de vită de povară mânată, seara, 
moartă de somn, cu lovituri de bici, la grajd; şi se opri, 


rămase în picioare, cu pumnii strânşi pe coada furcii, cu 
ochii pierduţi în depărtare, peste această câmpie pe care 
nici măcar n-o văzuse vreodată. 

Urmă o clipă de tăcere. Franqoise asculta, stând 
nemişcată în vârful clăii, pe când Jean, suflând greu şi el, 
continua să vorbească în zeflemea, neîncumetându-se încă 
să spună daravera pe care o avea pe buze. Dar se hotări, îi 
dădu drumul. 

— E o minciună, ce se povesteşte, că te culci cu fratele 
dumitale? 

Din alb ca varul, chipul Palmyrei se împurpură de un val 
de sânge care îi readuse tinereţea. Se bâlbâi, surprinsă, 
supărată, negăsind cuvântul de dezminţire dorit. 

— O, răutăcioşii... dacă e de crezut... 

Şi Franqoise şi Jean, cuprinşi de o veselie zgomotoasă, 
începură să vorbească pe rând, s-o hărţuiască, s-o 
zăpăcească. Păi în grajdul ruinat unde locuiau ea şi fratele 
ei nu era nicio posibilitate să se mişte, fără să cadă unul 
peste celălalt. Saltelele lor de paie se atingeau pe pământ şi 
desigur că, noaptea, se mai şi încurcau. 

— Haide, e adevărat, spune că-i adevărat... De altfel, e 
lucru ştiut. 

Dreaptă, buimăcită, Palmyre se înfurie dureros. 

— Şi dac-ar fi adevărat, ce vă priveşte pe voi?... Atâta 
bucurie are şi bietul copil. Sunt sora lui, aş putea foarte 
bine să fiu nevasta lui, pentru că toate fetele îl bruftuiesc. 

Două lacrimi îi curseră pe obraji făcând această 
mărturisire, în sfâşierea sentimentelor ei materne pentru 
infirm, mergând până la incest. După ce-i făcea rost de 
pâine, mai putea, seara, să-i dăruie şi ceea ce altele îi 
refuzau, un ospăț care nu-i costa nimic; şi, în străfundurile 
mintii lor întunecate de făpturi aproape de pământ, de 
paria a căror dragoste nu era voită de nimeni, nici n-ar fi 
ştiut să spună cum se petrecuseră lucrurile: o apropiere 
instinctivă fără un consimţământ dinainte pândi! el 
zbuciumat şi bestial, ea pasivă şi bună la toate, cedând apoi 


şi unul şi altul plăcerii de a le fi mai cald în acea 
dărăpănătură în care dârdâiau. 

— Are dreptate, ce ne priveşte pe noi? reluă Jean cu 
înfăţişarea lui de om cumsecade, impresionat că o vede atât 
de tulburată. Îi priveşte pe ei, nu fac rău nimănui. 

De altfel, cu totul altceva le atrase atenţia. Jesus-Christ 
cobora din Castel, străvechea pivniţă unde locuia în mijlocul 
mărăcinilor, la jumătatea coastei; şi din susul drumului o 
striga din răsputeri pe Fricoasa, înjurând, zbierând că 
stricata de fiică-sa dispăruse iar de două ceasuri, fără să se 
îngrijească de supa pentru seară. 

— Fiică-ta, îi strigă Jean, e sub sălcii, se uită la lună cu 
Victor. 

Jesus-Christ îşi ridică amândoi pumnii către cer. 

— Fir-ar ea să fie de ticăloasă care mă face de râs!... Mă 
duc să-mi iau biciul. 

Şi urcă panta în goană. Era un bici mare, de căruţaş, pe 
care îl ţinea atârnat după uşă, în stânga, pentru asemenea 
prilejuri. 

Dar pesemne că Fricoasa auzise. Sub frunze urmă un 
prelung freamăt, un zgomot de fugă; şi, după două minute, 
reapăru Victor, cu un pas nepăsător. Îşi cercetă coasa şi, în 
sfârşit, se apucă iarăşi de lucru. Şi, când Jean, de departe, îl 
întrebă dacă îl durea burta, el răspunse: 

— Da! 

Claia era aproape gata, înaltă de patru metri, trainică, 
rotunjită în formă de ştiubei. Cu braţele lungi şi slabe, 
Palmyre azvârlea ultimele pale de fân. şi Frangoise, stând 
dreaptă în vârf, apăru deodată mărită pe cerul spălăcit, în 
lumina roşcată a soarelui gata şa apună. Abia mai răsufla, 
tremura toată din pricina efortului, era scăldată de 
sudoare, cu părul lipit de piele, şi atât de deşelată că i se 
descheiase bluza pe grumazul tânăr şi robust, iar fusta, cu 
agrafele desfăcute, îi aluneca de pe şolduri. 

— Valeu, ce sus e!... îmi vine ameţeală. 


Şi râdea înfiorată, şovăind, nemaiavând curaj să coboare, 
întinzând un picior pe care îl trăgea repede înapoi. 

— Nu, o prea sus. Du-te după o scară. 

— Dar, prostuţo, spuse Jean, aşază-te pe claie şi dă-ţi 
drumul în jos! 

— Nu, nu, mi-e frică, nu pot! 

Şi urmară strigăte, vorbe de încurajare, glume fără 
perdea. Nu pe burtă, că se umflă! Pe fund, dar numai dacă 
nu are degerături! Şi el, de acolo, de jos, se întărâtă, cu 
privirile ridicate spre această fată căreia îi zărea picioarele, 
scos încetul cu încetul din fire că o vede atât de sus, fără s-o 
poată atinge, cuprins fără să-şi dea seama de dorinţa 
bărbătească de a o prinde şi de ao reţine. 

— Când îţi spun că nu-ţi rupi nimic!... Dă-ţi drumul, ai să 
cazi în braţele mele. 

— Nu, nu! 

Se postase în faţa clăii, îşi deschidea larg braţele, îi 
oferea pieptul să se arunce peste el. Şi când ea, hotărându- 
se, închizând ochii, se lăsă la vale, căderea îi fu atât de 
rapidă, pe panta alunecoasă a fânului, că-l răsturnă la 
pământ şi-i încălecă totodată coastele cu amândouă 
coapsele. Cu fustele ridicate, se înăbuşea de râs, bâiguia că 
nu păţise nimic. Dar simţind-o fierbinte şi asudată pe 
obrazul lui, el o strânsese în braţe. Şi mireasma acră de 
fecioară, şi parfumul violent de fân cosit din aer îl ameţeau, 
îi încordau toţi muşchii, într-o bruscă turbare a dorinţei. Şi 
mai era ceva, o pasiune neluată în seamă pentru această 
copilă, şi care ţâşnea dintr-odată, o iubire din inimă şi din 
carne, venită de departe, sporită cu jocurile şi râsetele lor 
tinereşti, îndemnându-l să dorească s-o aibe, acolo, în iarbă. 

— O, Jean, ajunge, mă striveşti! 

Ea râdea întruna, crezând că el se joacă. Şi el, întâlnind 
ochii rotunzi ai Palmyrei, tresări şi se ridică, tremurând, cu 
înfăţişarea pierdută a unui beţiv care, văzând groapa larg 
deschisă, se trezeşte. Cum aşa? nu pe Lise o voia, ci pe 
această ştrengăriţă! Niciodată imaginea apropierii carnale 


de Lise nu făcuse să-i bată astfel inima; în timp ce tot 
sângele începea să-i fiarbă numai la gândul de a o strânge 
în braţe pe Frangoise. Acum ştia pentru ce îi făcea atâta 
plăcere să se ducă în vizită şi să le fie de folos celor două 
surori. Dar copila era atât de tânără! era disperat şi 
ruşinat. 

Lise tocmai venea de la bătrânii Fouan. Pe drum, 
chibzuise lucrurile. L-ar fi iubit mai mult pe Buteau, pentru 
că, totuşi, era tatăl copilului ei. Bătrânii aveau dreptate, la 
ce bun să se frământe? În ziua când Buteau îi spunea nu, îl 
avea aici pe Jean care îi spunea da. 

Intră în vorbă cu acesta din urmă şi, numaidecât: 

— Niciun răspuns, unchiul nu ştie nimic... Să aşteptăm. 

Tulburat, încă fremătând, Jean se uita la ea, fără să 
înţeleagă. Apoi îşi aduse aminte: căsătoria, ţâncul, 
consimţământul lui Buteau, toată această afacere pe care, 
cu două ceasuri mai înainte, o socotea avantajoasă şi pentru 
ea, şi pentru el. Se grăbi să-i spună: 

— Da, da, să aşteptăm, e mai bine aşa. 

Se lăsa noaptea, o stea se şi ivise strălucitoare în adâncul 
cerului violet. Nu se desluşeau, în amurgul crescând, decât 
rotunzimile neclare ale primelor clăi, care umflau 
întinderea tunsă a fâneţelor. Dar, în încremenirea 
văzduhului. miresmele pământului cald se înălţau mai 
puternice şi zgomotele se auzeau mai vii, prelungite, de o 
limpezime muzicală. Erau voci de bărbaţi şi de femei, râsete 
pierdute, fornăitul unui animal, izbitura unei unelte; în 
vreme ce, îndârjindu-se într-un capăt al fâneţei, cosaşii 
înaintau mereu, fără odihnă; şi şuieratul coaselor urca 
neîncetat, larg, regulat, din această muncă pe sfârşite care 
nu se mai vedea. 


Se scurseseră doi ani în această viaţă activă şi monotonă 
de la ţară; şi satul Rognes cunoscuse, odată cu întoarcerea 
fatală a anotimpurilor, eternul mers al lucrurilor, aceleaşi 
munci, acelaşi somn. 

În partea de jos a satului, pe drum, în colţul dinspre 
şcoală, se afla o fântână cu apă limpede, unde toate femeile 
coborau să-şi ia apă pentru masă, întrucât pe lângă case nu 
existau decât nişte băltoace pentru adăpatul vitelor şi 
udatul grădinilor. Seara, la ora şase, aici funcţiona gazeta 
consătenilor; cele mai neînsemnate evenimente îşi găseau 
ecoul aici, se făceau comentarii fără sfârşit despre cei ce 
mâncaseră carne, despre fata cutăruia, însărcinată de la 
întâmpinarea Domnului; şi, în cei doi ani, aceleaşi 
trăncăneli evoluaseră odată cu anotimpurile, revenind şi 
repetându-se, întotdeauna copii născuţi înainte de vreme, 
bărbaţi morţi de beţi, femei bătute, multă muncă pentru şi 
mai multă mizerie. Se petrecuseră atâtea lucruri, şi nu se 
petrecuse nimic! 

Bătrânii Fouan, a căror renunțare la bunurile lor stârnise 
un viu interes cândva, îşi duceau viaţa de azi pe mâine, atât 
de liniştiţi, că fuseseră daţi uitării. Chestiunea rămăsese tot 
ca la început, Buteau se încăpăţână şi n-o lua de nevastă pe 
fata cea mare a lui Moucho, care îi creştea ţâncul. Apoi, 
Jean, pe care îl învinuiau că se culcă cu Lise: poate că nu se 
culca deloc; dar, atunci, pentru ce continua să tot vină în 
casa celor două surori? Părea lucru necurat. Şi, în unele 
zile, ora de la fântână ar fi trecut în lâncezeală fără 
rivalitatea dintre Coelina Macqueron şi Flore Lengaigne, pe 
care nevasta lui Becu le aţâţă pe una împotriva celeilalte, 
sub pretext că vrea să le împace. Pe urmă, într-o deplină 
linişte, explodară două evenimente importante, apropiatele 
alegeri şi chestiunea faimosului drum de la Rognes la 
Châteaudun, care făcură să se înteţească pălăvrăgeala. 
Ulcioarele pline cu apă rămâneau aşezate în linie, femeile 


nu mai plecau. Într-o sâmbătă seara, puţin lipsi să se ia la 
bătaie. 

Or, tocmai a doua zi, domnul de Chedeville, deputat al 
cărui mandat expira, dejuna la Borderie, la Hourdequin. Îşi 
făcea turneul electoral, şi îl menaja pe acesta din urmă, 
foarte influent printre ţăranii cantonului, deşi era sigur că 
va fi reales, în calitatea sa de candidat oficial. Se dusese 
odată la Compiegne, tot ţinutul îl numea „prietenul 
împăratului” şi asta era de ajuns: aşa i se spunea întruna, 
de parcă s-ar fi culcat în fiece seară la Tuileries. Acest domn 
de Chedeville, mare crai la vremea lui, floarea domniei lui 
Ludovic-Filip, păstra în adâncul inimii unele sentimente 
orleaniste. Se ruinase cu femeile, nu mai avea decât ferma 
de la Chamade, pe lângă Orgeres, unde nu-i călcau 
picioarele decât în perioada alegerilor, nemulţumit pe 
deasupra de arendele care scădeau, cucerit, în amurgul 
vieţii, de ideea practică de a-şi redobândi, în afaceri, avutul, 
înalt, încă elegant, cu bustul strâns în cingătoare şi părul 
cănit, începuse a se cuminţi, cu toate că ochii-i scăpătau ca 
jăratecul la trecerea ultimei dintre fuste; şi pregătea, 
spunea el, importante discursuri asupra problemelor 
agricole. 

În ajun, Hourdequin avusese o ceartă violentă cu 
Jacqueline, care voia să ia parte la dejun. 

— Deputatul tău, deputatul tău! crezi că am să ţi-l 
mănânc? Atunci ce, ţi-e ruşine de mine? 

Dar el se ţinuse tare, nu se aşezară decât două tacâmuri, 
şi ea rămase îmbufnată, cu tot aerul galant al domnului de 
Chedeville, care, zărind-o, înţelese totul, şi îşi întorcea 
mereu ochii către bucătărie, unde Jacqueline plecase să se 
închidă cu demnitate. 

Masa se apropia de sfârşit, cu un păstrăv de Aigre după o 
omletă şi nişte porumbei fripţi. 

— Ceea ce ne omoară, spune domnul de Chedeville, este 
această libertate comercială, de care împăratul s-a 
entuziasmat. Fără îndoială că lucrurile au mers bine după 


tratatele din 1861, s-a strigat că e un miracol. Dar, astăzi, 
adevăratele efecte se fac simţite, vedeţi cum toate preţurile 
scad. Eu sunt pentru protecţie, trebuie să fim protejaţi 
împotriva străinilor. 

Răsturnat pe scaun şi fără să mai mănânce, Hourdeguin, 
cu ochii posomorâţi, vorbea domol. 

— Grâul, care e optsprezece franci hectolitrul, îl costă 
şaisprezece pe producător. Dacă mai continuă să scadă, 
urmează ruina... Şi se spune că în fiecare an America îşi 
măreşte exporturile de cereale. Ne ameninţă o adevărată 
inundare a pieţii. Şi atunci, ce se va alege de noi?... lată, eu 
am fost întotdeauna pentru progres, pentru ştiinţă, pentru 
libertate. Ei bine, sunt zdruncinat, pe cuvântul meu de 
onoare! Da, într-adevăr, o să ajungem să crăpăm de foame, 
dacă nu vom fi protejaţi! 

Se întoarse la aripa lui de porumbel, şi continuă: 

— Ştiţi că rivalul dumneavoastră, domnul Rochefontaine, 
proprietarul Atelierelor de construcţie din Châteaudun, 
este un liber-schimbist înfocat? 

Şi discutară o vreme despre acest industriaş cu o mie 
două sute de muncitori, un bărbat voinic, inteligent şi activ, 
foarte bogat de-altminteri, gata întotdeauna să slujească 
imperiul, dar atât de jignit că nu a putut să obţină sprijinul 
prefectului, încât se încăpăţânase să devină candidat 
independent. Nu avea nici cea mai mică şansă, alegătorii de 
la ţară - de vreme ce nu era de-al lor - îl socoteau un inamic 
public. 

— Zău! reluă domnul de Chedeville, el nu cere decât un 
lucru, şi anume, ca pâinea să fie la un preţ scăzut, pentru a- 
şi plăti muncitorii mai puţin. 

Fermierul, care voia să-şi toarne un pahar de Bordeaux, 
puse sticla pe masă. 

— Aici e nenorocirea! strigă el. De o parte, noi, ţăranii, 
care avem nevoie să ne vindem grâul la un preţ avantajos. 
De altă parte, industria, care forţează ieftinirea, ca să scadă 


salariile. E un război îndârjit, şi aţi putea să-mi spuneţi cum 
se va sfârşi? 

Într-adevăr, era înspăimântătoarea problemă a zilelor 
noastre,  antagonismul care zguduia corpul social. 
Chestiunea depăşea cu mult aptitudinile fostului crai, care 
se mulțumea să clatine din cap, făcând un gest evaziv. 

Umplându-şi paharul,  Hourdequin îl goli dintr-o 
înghiţitură. 

— Treaba e fără ieşire... Dacă ţăranul îşi vinde bine 
grâul, muncitorul moare de foame; dacă muncitorul are ce 
să mănânce, crapă ţăranul de foame... Şi-atunci, mai ştiu şi 
eu? o să ne devorăm unii pe alţii! 

Apoi, stârnit, cu amândouă coatele pe masă, începu să-şi 
uşureze cu violenţă sufletul; şi tainicul lui dispreţ faţă de 
acest proprietar care nu cultiva, nici nu ştia nimic despre 
pământul de pe urma căruia trăia, se simţea într-o anumită 
vibraţie ironică a glasului său. 

— Mi-aţi cerut fapte pentru discursurile 
dumneavoastră... Ei bine, mai întâi, e vina dumneavoastră 
dacă Chamade se distruge. Robiquet, fermierul pe care-l 
aveţi acolo, se lasă pe tânjală, pentru că-i expiră contractul 
de închiriere şi bănuieşte intenţia dumneavoastră de a-i 
mări preţul. Nimeni nu vă vede niciodată, îşi bat joc de 
dumneavoastră şi vă fură, nimic mai firesc... Pe urmă, în 
legătură cu ruinarea dumneavoastră, există un motiv mai 
simplu: acela că ne ruinăm cu toţii, că Beauce sărăceşte, da, 
fertila Beauce, grânarul, mama noastră! 

Nu se opri aici. De exemplu, în tinereţea lui, Perche, de 
pe cealaltă parte a râului Loir, era un ţinut sărac, cu o 
cultură slabă, aproape fără grâu, ai cărei locuitori veneau 
să se tocmească cu ziua la secerat în Cloyes, Châteaudun, 
Bonneval; şi, astăzi, datorită urcării constante a mâinii de 
lucru, iată că Perche prosperă, în curând o va birui pe 
Beauce; fără să punem la socoteală că se îmbogăţea cu 
creşterea vitelor, târgurile din Mondoubleau, din Saint- 
Calais şi din Courtalain aprovizionau regiunea de şes cu cai, 


boi şi porci. Pe când Beauce nu trăia decât de pe urma oilor. 
Acum vreo doi ani, când dalacul le decimase, Beauce 
trecuse printr-o cumplită criză, astfel că, dacă flagelul mai 
continua, ar fi pierit de-a binelea. 

Şi începu să-şi povestească lupta, istoria, cei treizeci de 
ani de bătălie cu pământul, din care ieşea tot mai sărac, 
întotdeauna îi lipsiseră capitalurile, nu putuse ameliora 
anumite pământuri aşa cum ar fi vrut, doar îngrăşarea lor 
cu marnă, era mai puţin costisitoare, şi nimeni altul nu se 
preocupa de ea. Aceeaşi poveste cu bălegarul, nu se folosea 
decât bălegarul de fermă, care era prea puţin: toţi vecinii îl 
luau peste picior văzându-l că foloseşte îngrăşăminte 
chimice, a căror calitate proastă dădea adesea dreptate 
zeflemiştilor. În ciuda propriilor sale idei asupra 
asolamentelor, fusese nevoit să-i adopte pe cel obişnuit în 
ţinut, asolamentul trienal, fără ogoare lăsate în pârloagă, de 
când căpătau răspândire fânețele artificiale şi cultura 
plantelor ce se plivesc. O singură maşină, maşina de 
treierat, începea să fie acceptată. Era amorţirea ucigătoare, 
inevitabilă, în rutină; şi dacă el, om progresist, inteligent, se 
lăsa copleşit, ce se va întâmpla cu micii proprietari, capete 
pătrate, ostili înnoirilor? Un ţăran ar muri mai degrabă de 
foame, decât să ia din câmpul lui un pumn de pământ şi să-i 
ducă la analiza unui chimist, care i-ar spune că are prea 
mult sau prea puţin din îngrăşământul necesar pentru ca o 
anumită cultură să aibă succes. De veacuri ţăranul tot lua 
de la pământ, fără să se gândească vreodată să-i şi dea, fără 
să cunoască decât bălegarul celor două vaci şi al calului 
său, cu care era zgârcit; pe urmă, restul mergea la voia 
întâmplării, sămânţa se arunca în orice fel de teren, 
încolţind la întâmplare, şi Cerul era înjurat dacă nu 
încolţea. În ziua când, instruit, în sfârşit, se va decide 
pentru o cultură raţională şi ştiinţifică, producţia se va 
dubla. Dar, până atunci, neştiutor, încăpățânat, fără un ban 
în buzunar, ţăranul va ucide pământul. Şi în felul acesta, 
Beauce, străvechiul grânar al Franţei, Beauce cea netedă şi 


fără apă, care nu avea decât grâul ei, se stingea încetul cu 
încetul sleindu-şi puterile, istovită să i se tot ia sânge din 
cele patra vine ale sale şi să hrănească un popor neghiob. 

— Ah, totul se duce de râpă! strigă el cu brutalitate. Da, 
asta vor vedea copiii noştri, falimentul pământului... Ştiţi 
bine că ţăranii noştri, care altădată strângeau ban cu ban 
ca să cumpere un petec de pământ, râvnit ani şi ani, 
cumpără azi valori financiare spaniole, portugheze, până şi 
mexicane? N-ar pune la bătaie nici măcar o sută de franci 
ca să-şi amelioreze un hectar! Nu mai au încredere, părinţii 
se întorc la vechile lor obiceiuri, ca nişte animale zdrobite 
de oboseală, fetele şi băieţii nu visează decât să-şi 
părăsească vacile, să se curețe ca de murdărie de aratul 
ogorului şi s-o şteargă la oraş... Dar cel mai rău lucru este 
că învăţătura, ştiţi dumneavoastră. Învățătura care trebuia 
să salveze totul, accelerează această emigrare, această 
depopulare a satelor, dând copiilor o neghioabă vanitate şi 
gustul falsei prosperităţi... Cei din Rognes, iată, au un 
învăţător, pe acest Legqueu, un zdrahon fugit de la plug, 
sfâşiat de ură împotriva pământului pe care a fost nevoit să- 
i cultive. Ei bine, cum vreţi dumneavoastră să determine el 
elevii să-şi iubească propria lor condiţie, când zilnic îi 
tratează drept sălbatici, brute, şi-i trimite înapoi la 
bălegarul părintesc, cu disprețul unui ştiutor de carte?... 
Soluţia, o, Doamne, soluţia este, cu siguranţă, să ai alte 
şcoli, un învăţământ practic, cursuri progresive de 
agricultură... lată, domnule deputat, un fapt pe care vi-l 
semnalez. Insistaţi acolo sus, poate că salvarea este în şcoli, 
dacă mai e vreme. 

Distrat, foarte strâmtorat de această grămadă violentă de 
argumente, domnul de Chedeville se grăbi să răspundă: 

— Fără îndoială, fără îndoială. 

Şi cum servitoarea aducea desertul, brânză grasă şi 
fructe, lăsând larg deschisă uşa bucătăriei, el zări profilul 
nostim al Jacquelinei, se aplecă, închise ochii pe jumătate, 
se frământă pentru a atrage atenţia îndatoritoarei 


persoane; apoi reluă cu glasul lui subţire şi melodios de 
vechi cuceritor: 

— Dar nu vorbiţi şi de mica proprietate? 

Exprima ideile obişnuite: mica proprietate creată în '89, 
ocrotită de Cod, chemată să regenereze agricultura; în 
sfârşit, toată lumea proprietară, fiecare punându-şi la 
contribuţie inteligenţa şi forţa pentru a-şi cultiva parcela. 

— Lăsaţi-mă în pace! declară Hourdequin. Mai întâi, că 
mica proprietate exista dinainte de '89 şi, într-o oarecare 
măsură, aproape la fel de mare. Apoi. sunt atâtea de spus, 
şi de bine de rău, despre îmbucătăţirea pământului. 

Şi din nou, cu coatele pe masă, mâncând cireşe, cărora ie 
scuipa sâmburii, intră în amănunte. În Beauce, mica 
proprietate, sub formă de moştenire mai mică de douăzeci 
de hectare, reprezenta optzeci la sută. De câtăva vreme, 
aproape toţi lucrătorii cu ziua, toţi cei ce se tocmeau pe la 
ferme cumpărau parcele de pământ, loturi din marile 
domenii dezmembrate, pe care le cultivau în timpul lor 
liber. Acest lucru era, fără îndoială, nemaipomenit de bun, 
deoarece lucrătorul se afla din acea clipă legat de pământ. 
Şi se mai putea adăuga, în favoarea micii proprietăţi, faptul 
că ea îi făcea pe oameni mai demni, mai mândri, mai 
instruiți. În sfârşit, ea producea, proporţional, mai mult, şi 
de o calitate mai bună, pentru că proprietarul îşi dădea 
toată silinţa. Dar, pe de altă parte, câte neajunsuri! Mai 
întâi, această superioritate se datora unei munci excesive, 
tatăl, mama, copiii munceau până la extenuare. Apoi, 
îmbucătăţirea, mărind numărul de transporturi, strica 
drumurile, făcea să crească cheltuielile de producţie, fără a 
mai pune la socoteală timpul pierdut. Cât despre folosirea 
maşinilor, se părea că este imposibilă la parcelele prea mici, 
care aveau încă neajunsul că necesitau un asolament 
trienal, interzis, fără îndoială, categoric de ştiinţă, întrucât 
era ilogic să pretinzi două culturi de cereale, una după alta, 
ovăz şi grâu. Pe scurt, îmbucătăţirea exagerată părea să 
devină de-a dreptul primejdioasă, căci după ce fusese 


favorizată legal, după Revoluţie, de teama reconstituirii 
marilor domenii, se trecuse la înlesnirea schimburilor, 
degrevându-le de impozite. 

— Ascultaţi, continuă el, lupta se încinge şi se agravează 
între marea şi mica proprietate... Unii, ca mine, sunt pentru 
marea proprietate, pentru că ea pare să meargă în chiar 
sensul ştiinţei şi al progresului, cu folosirea pe o scară din 
ce în ce mai mare a maşinilor, cu o tot mai intensă rulare a 
capitalurilor... Alţii, dimpotrivă, nu cred decât în efortul 
individual, şi sunt pentru mica proprietate, visând la nu ştiu 
ce cultură pe scară mică, fiecare să-şi producă bălegarul 
necesar şi să-şi îngrijească sfertul său de pogon, triindu-şi 
seminţele una câte una, dându-le pământul de care au 
nevoie, şi apoi crescându-şi fiece plantă în parte sub 
clopot... Care dintre cele două va învinge? La naiba, n-am 
nicio îndoială î Sunt convins, aşa cum vă spuneam, că în 
jurul meu, an de an se ruinează şi se dezmembrează ferme 
mari, în mâinile bandelor negre, şi că mica proprietate 
câştigă în mod cert teren. Cunosc, de-altminteri, la Rognes, 
un exemplu foarte curios, o femeie bătrână care din mai 
puţin de un pogon scoate, pentru ea şi bărbatul ei, o 
adevărată bunăstare, ba chiar şi profituri: da, mătuşa Caca, 
după cum a fost poreclită, pentru că nu se dă înapoi să-şi 
golească propria-i oală de noapte şi pe cea a bătrânului în 
grădina de zarzavaturi, pare-se, după metoda chinezilor. 
Dar asta nu e decât grădinărie, nu văd cerealele crescând 
în brazde ca napii; şi dacă ţăranul, ca s-o scoată la capăt, 
trebuie să producă de toate, ce se va alege atunci de 
beauceronii noştri, cu grâul lor nemaipomenit, într-o 
Beauce tăiată ca o tablă de şah?... în sfârşit, cine va trăi, o 
să vadă al cui va fi viitorul, al marii sau al micii... 

Se întrerupse, strigând: 

— Şi cafeaua, o bem astăzi? 

Pe urmă, aprinzându-şi pipa, conchise: 

— Afară de cazul când vor fi ucise curând atât una cât şi 
cealaltă; şi acest lucru e pe cale să se întâmple... Vreau să 


spun, domnule deputat, că agricultura agonizează, că 
moare, dacă nu-i vine nimeni în ajutor. Toate o strivesc, 
impozitele, concurenţa străină, scumpirea neîncetată a 
mâinii de lucru, mişcarea banului care merge către 
industrie şi către valorile financiare. Ah, desigur, nimeni nu 
e zgârcit cu făgăduielile, toţi le împart cu dărnicie, prefecţii, 
miniştrii, împăratul! Şi, după aceea, drumul se acoperă cu 
praf, nu vine nimic... Vreţi să ştiţi adevărul adevărat? Astăzi 
un cultivator care rezistă mănâncă fie banii lui, fie pe ai 
altora. Eu am câţiva bănuţi paşi deoparte, asta-i bine. Dar 
cunosc atâţia care împrumută cu şase la sută, în timp ce 
pământul le dă numai trei! Prăbuşirea te aşteaptă, fără 
nicio îndoială, la capăt. Un ţăran care cere cu împrumut 
este un om terminat, trebuie să-şi dea până şi cămaşa de pe 
el. Chiar săptămâna trecută unul dintre vecinii mei a fost 
izgonit, tatăl, mama şi patru copii au fost azvârliţi în drum, 
după ce oamenii legii i-au mâncat vitele, pământul şi casa... 
Şi sunt ani şi ani de zile de când ni se promite înfiinţarea 
unui credit agricol cu dobânzi rezonabile. Da, uite-aşa ne 
tot păcălesc!... Şi asta-i dezgustă până şi pe cei mai buni 
muncitori, şi iată de ce stau şi se gândesc înainte de a face 
un copil. Mulţumesc, o gură în plus, un muritor de foame 
căruia i-ar părea rău că s-a născut! Când nu e pâine pentru 
toţi, nu se mai fac copii, şi națiunea piere. 

Pe deplin reconfortat, domnul de Chedeville schiţă un 
zâmbet neliniştit, murmurând: 

— Nu vedeţi deloc lucrurile în roz. 

— E adevărat, sunt zile când îmi vine să las totul baltă, 
răspunse vesel Hourdegquin. Şi iată, au trecut treizeci de ani 
de când ţin necazurile!... Nu ştiu din ce cauză m-am 
încăpățânat, ar fi trebuit să vând imediat ferma şi să mă 
apuc de altceva. Obişnuinţa, fără îndoială, şi apoi, speranţa 
că situaţia se va schimba, şi apoi, pasiunea, de ce să n-o 
spun? Acest ticălos de pământ, când pune mâna pe tine, nu- 
ţi mai dă drumul... lată, priviţi pe această mobilă, e poate o 
prostie, dar sunt consolat când o văd. 


Cu mâna întinsă, arătă o cupă de argint, apărată 
împotriva muştelor de o bucată de muselină, premiul de 
onoare câştigat la un concurs agricol. Aceste concursuri, 
unde el triumfa, constituiau stimulentul vanităţii şi una 
dintre cauzele îndărătniciei sale. 

În ciuda evidentei plictiseli a interlocutorului, zăbovea să- 
şi bea cafeaua; şi îşi turna coniac în ceaşcă, pentru a treia 
oară, când, scoţându-şi ceasul, se ridică tresărind. 

— Ei, drăcie! e ora două, şi eu care aveam o şedinţă ia 
consiliul municipal!... Da, e vorba de un drum. Noi 
consimţim să plătim jumătate din cheltuieli, dar pentru 
restul vrem să obţinem o subvenție de la stat. 

Fericit, descătuşat, domnul Chădeville îşi părăsise 
scaunul. 

— Ştiţi, pot să vă fiu de folos, am să vă obţin eu 
subvenţia... Pentru că sunteţi grăbit, vreţi să vă duc la 
Rognes în cabrioleta mea? 

— Perfect! 

Şi Hourdequin ieşi să dea poruncă să se pregătească 
trăsura rămasă în mijlocul curţii. Când se întoarse, nu-l mai 
găsi pe deputat, în cele din urmă îl zări în bucătărie. Acesta 
împinsese uşa după el şi stătea surâzător în faţa Jagquelinei 
înseninată toată, complimentând-o de. atât de aproape 
încât puţin lipsea ca feţele lor să se atingă: se adulmecaseră 
amândoi, se înţeleseseră, şi şi-o spuneau cu o privire 
limpede. 

După ce domnul de Chedeville se urcă în cabrioletă, 
Cognette îl opri o clipă pe Hourdequin pentru a-i şopti la 
ureche: 

— Vezi? e mai drăguţ decât tine, el nu găseşte că sunt 
bună de ascuns! 

Pe drum, în timp ce trăsura duruia printre lanurile de 
grâu, fermierul reveni la pământ, la eterna lui preocupare. 

Acum prezenta note scrise, cifre, căci, de câţiva ani, ţinea 
o adevărată contabilitate. În Beauce, nu mai făceau aşa 
ceva nici trei inşi, şi micii proprietari, ţăranii ridicau din 


umeri, fără ca măcar să înţeleagă. Totuşi, singură 
contabilitatea stabilea situaţia, arăta ce produse aduceau 
profit şi care erau în pierdere; în plus, dădea preţul de cost 
şi. În consecinţă, pe cel de vânzare. La el, fiecare slujitor, 
fiecare vită, fiecare cultură, chiar şi fiecare unealtă îşi avea 
pagina sa, cele două coloane ale sale, Pasivul şi Activul, în 
asemenea măsură, că era permanent informat asupra 
rezultatului - bun sau rău - al operaţiunilor. 

— Cel puţin, spuse, Hourdeguin, cu râsul lui jovial, ştiu în 
ce fel mă ruinez. 

Dar se întrerupse, ca să înjure printre dinţi. De câteva 
minute, pe măsură ce cabrioleta înainta, se străduia să 
înţeleagă o scenă care se petrecea în depărtare, la 
marginea drumului. Cu toate că era duminică, trimisese 
acolo o maşină mecanică, un sistem nou, cumpărată de 
curând, pentru a întoarce o anumită cantitate de lucernă 
care începea să se bată. Şi servitorul, neîncrezător, fără să- 
şi recunoască stăpânul, în acea trăsură necunoscută, 
continua să-şi bată joc de maşina mecanică, împreună cu 
trei ţărani opriţi în drum. 

— Vezi, spunea el, uite ce mai rablă!... Şi asta rupe iarba, 
o otrăveşte. Pe cuvântul meu, trei oi au şi murit. 

Ţăranii rânjeau, se uitau la maşina de întors fânul ca la 
un animal plin de haz şi răutăcios. Unul dintre ei declară: 

— Toate astea sunt născociri ale diavolului împotriva 
bietei lumi... Ce or să se facă femeile noastre, dacă ne 
lipsim de ele la fân? 

— Eh, puţin le pasă stăpânilor! reluă servitorul izbind cu 
piciorul în maşină. Dii, hârcă! 

Hourdequin auzise. Abia stăpânindu-se, îşi scoase bustul 
din trăsură şi strigă: 

— Întoarce-te la fermă. Zephyrin şi cere să ţi se facă 
plata! 

Servitorul rămase ca prostit, cei trei ţărani plecară 
râzând  insultător, azvârlind cu glas tare cuvinte 
batjocoritoare. 


— Iată! spuse Hourdequin lăsându-se să cadă iar pe 
banchetă. Aţi văzut... S-ar părea că utilajele noastre 
perfecţionate le ard mâinile... Mă consideră burghez, 
depun la ferma mea mai puţină muncă decât la altele, pe 
motiv că am de unde să plătesc mai scump; şi sunt susținuți 
de ceilalţi fermieri, vecinii mei, care mă acuză că învăţ 
ţinutul să lucreze prost, furioşi că, zic ei, în curând n-or să 
mai găsească oameni ca să-şi facă muncile ca-n vremurile 
bune. 

Cabrioleta intra în Rognes pe drumul dinspre Bazoehes- 
le-Doyen, când deputatul îl zări pe abatele Godard care 
ieşea de la Macqueron, unde dejunase în duminica aceea, 
după liturghie. Îl cuprinse din nou grija pentru realegerea 
sa, întrebă: 

— Şi spiritul religios, prin satele noastre? 

— A, un obicei, nimic serios! răspunse cu nepăsare 
Hourdequin. 

Ceru să oprească trăsura în faţa cârciumii lui Macqueron, 
rămas în uşă cu abatele; şi îşi prezentă adjunctul, îmbrăcat 
într-un vechi palton pătat de grăsime. Dar Coelina, foarte 
curată în rochia ei de indian, venind în goană, o împingea 
înainte pe fiica lor Berthe, mândria familiei, îmbrăcată ca o 
domnişoară, într-o rochie de mătase cu dunguliţe violete. 
Între timp, satul, care părea mort, cuprins parcă de lene în 
această frumoasă duminică, se deştepta în surpriza vitezei 
ieşite din comun. Ţăranii ieşeau unul câte unul, câţiva copii 
se arătau de după fustele mamelor. La Lengaigne mai ales 
era o adevărată harababură, el îşi întindea capul, cu briciul 
în mână, nevastă-sa întârzia să cântărească tutun de 
douăzeci de centime ca să-şi lipească faţa de geamuri, 
amândoi jigniţi, furioşi că-i văd pe aceşti domni coborând la 
uşa rivalului lor. Şi, încetul cu încetul, oamenii se apropiau, 
se formau grupuri, în Rognes se şi cunoştea de la un capăt 
la celălalt importantul eveniment. 

— Domnule deputat, repeta Macqueron îmbujorat la chip 
şi tulburat, este într-adevăr o onoare... 


Dar domnul de Chedeville nu-l asculta, răpit de 
înfăţişarea plăcută a Berthei, ai cărei ochi limpezi, cu 
uşoare cercuri albăstrii, îl priveau cu îndrăzneală. Maică-sa 
îi spunea vârsta, povestea unde îşi făcuse studiile, şi ea 
însăşi, surâzătoare, salutându-l, îl invita pe domnul să intre, 
dacă binevoieşte. 

— Cum de nu, draga mea copilă! strigă el. 

În această vreme, abatele Godard, care pusese stăpânire 
pe Hourdequin, îl ruga încă o dată să determine consiliul 
municipal să voteze fondurile, pentru ca Rognes să aibă în 
sfârşit un preot al lui. Revenea la fiecare şase luni asupra 
acestui lucru, spunea şi motivele: propria-i oboseală, 
neîncetatele sale certuri cu satul, fără să mai pună la 
socoteală interesul cultului. 

— Nu-mi spuneţi nu! adăugă el cu vioiciune văzând că 
fermierul face un gest evaziv. Vorbiţi din nou, aştept 
răspunsul. 

Şi, în clipa când domnul de Chedeville voia s-o urmeze pe 
Berthe, el se grăbi, îl opri, cu înfăţişarea lui, de om 
încăpățânat şi cumsecade. 

— lertaţi-mă, domnule deputat. Biata biserică de-aici este 
într-o asemenea stare!... Vreau să v-o arăt, trebuie să-mi 
obţineţi fonduri pentru reparaţii. Pe mine nu mă ascultă 
câtuşi de puţin... Veniţi, veniţi, vă rog. 

Foarte plictisit, craiul bătrân îi ţinea piept, când 
Hourdeguin, aflând de la Macqueron că mai mulţi consilieri 
municipali se aflau la primărie, unde îl aşteptau de o 
jumătate de oră, îi spuse fără să se sfiască: 

— Aşa e, duceţi-vă să vedeţi biserica... Omorâţi-vă 
vremea până sfârşesc eu, şi mă duceţi îndărăt acasă. 

Domnul de Chedeville fu nevoit să-i urmeze pe abate. 
Grupurile se măriseră, mai mulţi ţărani porniră pe urmele 
sale. Prindeau curaj, toţi se gândeau să-i ceară câte ceva. 

Când urcară, Hourdequin şi Macqueron găsiră, în faţă, în 
sala primăriei, trei consilieri, pe Delhomme şi alţi doi. Sala, 
o încăpere mare, spoită cu var, nu avea alte mobile decât o 


masă lungă de lemn alb şi douăsprezece scaune de pai; 
între cele două ferestre, deschise spre drum, stătea sigilat 
un dulap, unde se păstrau arhivele, amestecate cu 
documente administrative desperecheate; şi, împrejurul 
pereţilor, pe nişte scânduri, se aflau stivuite mai multe 
găleți de pânză pentru incendiu, darul unui burghez căruia 
nu ştiau unde să-i găsească loc, şi care rămânea stânjenitor 
şi inutil, pentru că nu aveau pompă. 

— Domnilor, spuse politicos Hourdeguin, vă cer iertare, l- 
am avut la masă pe domnul de Chedeville. 

Nimeni nu clinti, nu se ştia dacă primeau această scuză. 
Pe fereastră, îl văzuseră pe deputat sosind, şi apropiatele 
alegeri îi frământau: dar pentru atâta lucru nu avea rost să 
vorbeşti prea repede. 

— Ei, drăcie! declară fermierul, dacă nu suntem decât 
cinci, nu putem lua nicio decizie. 

Din fericire, intră Lengaigne. La început, fusese hotărât 
să nu se ducă la consiliu, întrucât problema drumului nu-l 
interesa; şi chiar nădăjduia că absenţa sa va împiedica 
votul. După aceea, cum sosirea domnului de Chedeville îi 
stârnise, îi tortura curiozitatea, decisese să urce, ca să afle 
ce se întâmplă. 

— Bun! iată-ne şase, putem vota, strigă primarul. 

Şi pentru că Lequeu, care făcea pe secretarul, apăru, 
roşu şi morocănos, cu registrul dezbaterilor sub braţ, nimic 
nu mai împiedica deschiderea şedinţei. Dar Delhomme 
începuse să vorbească încet cu vecinul său, Clou, 
potcovarul, o matahală de om, ofilit şi negru. Cum ceilalţi îi 
ascultau, ei tăcură. Cu toate acestea se desluşise un nume, 
cel al candidatului independent, domnul Rochefontaine; şi 
atunci cu toţii, după ce se iscodiră din ochi, se năpustiră cu 
un cuvânt, cu un rânjet, cu o simplă strâmbătură, asupra 
acestui candidat câtuşi de puţin cunoscut. Ei erau de partea 
ordinii, pentru menţinerea lucrurilor, supunerea faţă de 
autorităţile care asigurau vânzarea. Oare acel domn se 
credea mai puternic decât guvernul? putea oare să facă 


grâul să urce la treizeci de franci hectolitrul? Era o trufaşă 
îndrăzneală să trimiţi prospecte, să făgăduieşte mai mult 
unt decât pâine, când nu ţii la nimic şi la nimeni. Ajungeau 
până la a-l socoti un aventurier, un om necinstit, care 
străbate satele numai ca să le fure voturile, ca şi cum le-ar 
fi furat gologanii. Hourdequin, care ar fi putut să le explice 
că domnul Rochefontaine, liber-schimbist, avea de fapt idei 
aidoma celor ale împăratului, îl lăsa dinadins pe Macgueron 
să-şi expună zelul bonapartist, şi pe Delhomme să se 
manifeste cu bunul său simţ de om mărginit; pe când 
Lengaigne, a cărui situaţie de funcţionar îi închidea gura, îşi 
înghiţea - mormăind de nemulţumire într-un colţ - ideile 
sale vag republicane. Cu toate că domnul de Chedeville nu 
fusese numit nici măcar o dată, tot ceea ce se spunea îl 
desemna pe el, era ca un fel de plecăciune în faţa titlului 
său de candidat oficial. 

— Haideţi, domnilor, reluă primarul, să începem. 

Se aşezase în faţa mesei, pe fotoliul său de preşedinte, un 
scaun cu spătarul mai lat, înzestrat cu braţe. Singur 
adjunctul luă loc alături de el. Cei patru consilieri rămaseră 
doi în picioare, doi rezemaţi de pervazul unei ferestre. 

Dar Lequeu îi înmânase primarului o foaie de hârtie şi-i 
vorbea la ureche; apoi, ieşi cu demnitate. 

— Domnilor, apuse Hourdequin, iată o scrisoare pe care 
ne-o adresează învățătorul. 

I se dădu citire. Era o cerere de mărire a salariului, cu 
treizeci de franci pe an, întemeiată pe activitatea ce o 
depunea. Toate chipurile se întunecaseră, se arătau zgârciţi 
cu banii comunei, de parcă fiecare dintre ei ar fi trebuit să-i 
scoată din propriul buzunar, mai ales când era vorba de 
şcoală. Nici măcar nu se discută, fu refuzată categoric. 

— Bun! îi vom spune să mai aştepte. E prea grăbit, acest 
tânăr... Şi, acum, să discutăm problema drumului. 

— Iertaţi-mă, domnule primar, întrerupse Macqueron, 
voiam să spun un cuvânt în legătură cu parohia... 


Surprins, Hourdequin înţelese atunci pentru ce abatele 
Godard luase masa la cârciumar. Ce ambiţie îl împingea 
oare pe acesta să se facă astfel remarcat? De altfel, 
propunerea lui avu aceeaşi soartă ca şi cererea 
învățătorului. Degeaba evaluase el că erau destul de bogaţi 
pentru a-şi plăti un preot, că nu era deloc onorabil să se 
mulţumească cu rămăşiţele de la Bazoches-le-Doyen: toţi 
ridicau din umeri, întrebau dacă liturghia va fi mai bună. 
Nu, nu! trebuia reparat prezbiteriul, un preot numai al lor 
ar costa prea mult; şi o jumătate de oră luată de la altul, 
duminica, era de ajuns. 

Ofensat de iniţiativa adjunctului său, primarul conchise: 

— Nu e cazul, consiliul a şi judecat... Şi acum, să trecem 
la drumul nostru, trebuie să sfârşim... Delhomme, fii bun şi 
cheamă-l pe domnul Lequeu. Crede oare, dobitocul, că stăm 
până diseară să-i discutăm scrisoarea? 

Lequeu, care aştepta pe scară, intră cu un aer grav; şi, 
cum nu i se aduse la cunoştinţă rezultatul cererii, rămase 
înţepat, neliniştit, doldora de surde ocări: ah, ţăranii ăştia, 
ce seminţie josnică! Fu nevoit să ia din dulap planul 
drumului şi să-i întindă pe masă. 

Consiliul cunoştea bine acest plan. De câţiva ani tot 
lâncezea acolo. Dar asta nu-i făcu să se apropie mai puţin 
de el cu toţii, se sprijiniră în coate, meditară o dată mai 
mult. Primarul enumera avantajele pentru Rognes: o pantă 
dulce îngăduia trăsurilor să urce până la biserică; apoi, 
două leghe economisite, faţă de actualul drum spre 
Châteaudun care trecea prin Cloyes; şi comuna nu va avea 
decât trei kilometri în sarcina ei, pentru că vecinii lor din 
Blanviile şi votaseră celălalt tronson, până la racordarea cu 
şoseaua de la Chăteaudun la Orlans. Îl ascultau cu toţii, 
ochii rămâneau însă pironiţi pe hârtie, fără ca vreo gură să 
se deschidă. Ceea ce împiedicase reuşita proiectului era 
înainte de orice problema exproprierilor. Fiecare vedea aici 
o avere, era preocupat să ştie dacă se ajungea, la vreun 
petec de pământ de-al lui, dacă-l vindea comunei cu o sută 


de franci prăjina. Şi, dacă nu avea pământ atins de drum, 
atunci pentru ce să voteze îmbogățirea altora? Îşi bătea joc 
de panta mai dulce, de drumul mai scurt! Calul lui va trage 
mai mult, şi atâta tot! 

De aceea, Hourdegquin nu avea nevoie să-i îndemne la 
vorbă pentru a le cunoaşte părerea. El nu dorea atât de 
intens acest drum decât pentru că trecea prin faţa fermei şi 
făcea legătura cu mai multe dintre loturile sale. La fel, 
Macqueron şi Delhomme, ale căror terenuri s-ar fi aflat la 
marginea drumului, îi împingeau la vot. Ei erau trei, dar 
nici Clou, nici celălalt consilier nu erau interesaţi în 
problemă; cât despre Lengaigne, se opunea cu violenţă 
proiectului, în primul rând pentru că el personal nu avea 
nimic de câştigat de aici, în al doilea rând, era disperat că 
rivalul său, adjunctul, ar fi câştigat ceva. Dacă Clou şi 
celălalt - nesigur - votau împotrivă, ar fi fost trei contra 
trei. Hourdequin se nelinişti. În sfârşit, discuţia începu. 

— La ce foloseşte? la ce foloseşte? repeta Lengaigne. 
Pentru că şi acum avem un drum! Din plăcerea de a cheltui 
banii, de a lua din buzunarul lui Jean, ca să-i vârâm în 
buzunarul lui Pierre... Şi unde mai pui că tu ai făgăduit să-ţi 
dai gratis terenul. 

Era o viclenie la adresa lui Macqgueron. Dar acesta, 
regretându-şi amar accesul de generozitate, minţi cu 
francheţe. 

— Eu n-am făgăduit nimic... Cine ţi-a spus una ca asta? 

— Cine? chiar tu, - pentru numele lui Dumnezeul!... Şi 
faţă de lume! Uite, domnul Legqueu era de faţă, poate 
vorbi!... Nu-i aşa, domnule Lequeu? 

Învățătorul, pe care aşteptarea răspunsului la cererea sa 
îl făcea să turbeze, avu un gest de brutal dispreţ. Ce-l 
priveau pe el poveştile lor ticăloase! 

— Şi, zău! continuă Lengaigne, dacă nu mai există cinste 
pe pământ, mai bine să trăim în păduri!... Nu, nu, eu nu 
vreau drumul vostru! O straşnică hoţie! 


Văzând că lucrurile se încurcă, primarul se grăbi să 
intervină. 

— Toate astea nu sunt altceva decât vorbe goale. Nu ne 
lăsăm  târâţi în certuri particulare... Trebuie să ne 
călăuzească interesul public, interesul comun. 

— Bineînţeles, declară cu înţelepciune Delhomme. Noul 
drum aduce mari foloase întregii comune... Numai că 
trebuie s-o ştim. Prefectul ne tot spune: „Votaţi o sumă de 
bani şi o să vedem pe urmă ce va putea face guvernul 
pentru voi”. Şi, dacă n-o să facă nimic, la ce bun să ne 
pierdem vremea votând? 

Atunci, Hourdeguin socoti că e momentul să arunce 
marea veste, pe care o ţinea în rezervă. 

— Fiindcă veni vorba, domnilor, vă anunţ că domnul de 
Chedeville se angajează să obţină din partea guvernului 
subvenţia de o jumătate din cheltuieli... Ştiţi că este 
prietenul împăratului. Nu va avea decât să-i vorbească 
despre noi, la desert. 

Până şi Lengaigne fu impresionat, toate chipurile 
căpătaseră o expresie cucernică, de parcă ar fi luat sfânta 
cuminecătură. Şi realegerea deputatului era oricum 
asigurată: prietenul împăratului era cel bun, cel care se afla 
la originea slujbelor şi a banilor, omul cunoscut, onorabil, 
puternic, stăpânul! De altfel nu se văzură decât aprobări 
din cap la adresa lui. Lucrurile acestea mergeau de la sine, 
pentru ce să mai fie spuse? 

Totuşi, Hourdeguin rămânea îngrijorat de muţenia lui 
Clou. Se ridică, aruncă o privire afară; şi, zărindu-l pe 
pândar, îi porunci acestuia să plece după moş Loiseau şi să-i 
aducă, viu sau mort. Acest Loiseau era un bătrân ţăran 
surd, unchiul lui Macqueron, pe care izbutise să-i numească 
membru al consiliului, unde nu venea niciodată, pentru că, 
spunea el, îl ameţea de cap. Fiul lui lucra la Borderie, era 
întru totul devotat primarului. Şi, de îndată ce apăru, 
buimăcit, acesta se mulţumi să-i strige, la ureche, că era 
pentru drum. Şi acum fiecare îşi scria stângaci buletinul, cu 


nasul în hârtie, cu braţele întinse, ca să nu poată citi şi 
altcineva. Apoi, se trecu la vot pentru aprobarea jumătăţii 
din cheltuieli, într-o cutiuţă din lemn alb, asemănătoare cu 
cutia milelor de la biserică. Majoritatea impunătoare, şase 
voturi pentru, unul singur contra, al lui Lengaigne. 
Dobitocul de Clou votase bine. Şi şedinţa fu ridicată, după 
ce fiecare semnă în registru deliberarea, pe care 
învățătorul o pregătise dinainte, lăsând în alb rezultatul 
votului. 'Toţi plecau greoi, fără un salut, fără o strângere de 
mână, împrăştiindu-se pe scară. 

— A, era să uit, îi spuse Hourdegquin lui Lequeu care încă 
aştepta, cererea dumitale de mărire a salariului a fost 
respinsă... Consiliul găseşte că şi aşa se cheltuie prea mult 
pentru şcoală. 

— 'Turmă de brute! strigă tânărul, verde de furie, când 
rămase singur. Duceţi-vă să trăiţi cu porcii voştri! 

Şedinţa ţinuse două ore, şi Hourdeguin îl găsi în faţă 
primăriei pe domnul de Chedeville, care tocmai se întorcea 
din turneul său prin sat. Mai întâi, preotul nu-l iertase cu 
niciuna dintre nevoile bisericii: acoperişul, găurit, vitraliile 
sparte, pereţii goi. Apoi, când scăpă, în sfârşit, din sacristia 
care trebuia vopsită din nou, locuitorii, prinzând dintr-odată 
curaj, începură să şi-i dispute, să-i ia fiecare cu sine, având 
să-i prezinte o reclamaţie, să obţină o favoare. Unul îl 
târâse până la balta comună, care nu mai era curățată din 
lipsă de bani; altul voia o spălătorie acoperită pe malul lui 
Aigre, într-un loc indicat de el; un al treilea cerea lărgirea 
drumului în faţa porţii sale, ca să-şi poată întoarce căruţa; 
până şi o bătrână, care, după ce-l împinse pe deputat până 
la ea în casă, îi arătă picioarele umflate şi-i întrebă dacă, la 
Paris, nu cunoştea un leac. Buimăcit, gâfâind, el zâmbea, 
făcea pe blajinul, făgăduia întruna. Ah, ce om cumsecade, 
deloc trufaş cu biata lume! 

— Ei bine, plecăm? întrebă Hourdegquin. Sunt aşteptat la 
fermă. 


Dar tocmai atunci, Coelina şi fiica ei Berthe ieşeau din 
nou în goană pe uşă, rugându-l pe domnul de Chedeville să 
intre o clipă; şi acesta n-ar fi avut nimic împotrivă, ar fi 
răsuflat, în sfârşit, uşurat să regăsească nostimii ochi 
limpezi şi mâhniţi ai tinerei fete. 

— Nu, nu! reluă fermierul, nu avem timp, altădată! 

Şi îl sili, distrat, să se urce în cabrioletă; în timp ce, la o 
întrebare a preotului rămas acolo, răspundea că membrii 
consiliului lăsaseră în aceeaşi stare problema parohiei. 
Vizitiul dădu bici calului, trăsura pomi din mijlocul satului 
familiar şi încântat. Singur, furios, abatele făcu din nou, cu 
piciorul, cei trei kilometri de la Rognes la Bazoches-le- 
Doyen. 

Cincisprezece zile mai târziu, domnul de Chedeville era 
numit cu o mare majoritate; şi, încă de la sfârşitul lui 
august, îşi ţinu făgăduiala, subvenţia era acordată comunei, 
pentru deschiderea noului drum. Lucrările începură de 
îndată în seara primei lovituri de hârleţ, Coelina, uscată şi 
neagră, se afla la fântână, o asculta pe nevasta lui Becu, 
care, deşirată, cu mâinile împreunate sub şorţ, vorbea 
întruna. De o săptămână, fântâna era revoluţionată de 
marea afacere a drumului: nu se vorbea decât despre banii 
daţi unora, despre turbarea defăimătoare a altora. Şi, în 
fiece zi, nevasta lui Becu o ţinea pe Coelina la curent cu ce 
spunea Flore Lengaigne; nu ca să le învrăjbească, 
bineînţeles, ci, dimpotrivă, ca să le facă să se lămurească 
între ele, pentru că era cea mai bună cale de a se înţelege. 
Stând drepte, cu braţele atârnând, femeile îşi uitau 
ulcioarele pline lângă picioare. 

— Zău, a spus că treaba asta era pusă la cale de primar şi 
de ajutorul lui, numai ca să fure de pe urma pământurilor. 
Şi a mai spus că bărbatul tău are două cuvinte de cinste... 

În acel moment, Fiore ieşea din casă, cu ulciorul în mână. 
Când ajunse la ele, voinică, molatică, Coelina, punându-şi 
mâinile în şold, izbucni pe loc în cuvinte murdare, şi, în 
onestitatea ei îndărătnică, începu s-o facă cu ou şi cu oţet, 


azvârlindu-i în obraz pe stricata de fiică-sa, învinuind-o pe 
ea însăşi că se tăvăleşte cu muşteriii; şi cealaltă, târşâindu- 
şi papucii, plângăreaţă, se mulțumea să repete: 

— Iote târâtura! iote târâtura! 

Nevasta lui Becu se repezi între ele, vru să le silească să 
se îmbrăţişeze, şi nu lipsi mult să le facă să se ia de conci. 
După aceea, aruncă o noutate: 

— Ia spuneţi, pentru că veni vorba, ştiţi că fetele lui 
Mouche au să ia cinci sute de franci? 

— Nu se poate! 

Şi, deodată, cearta fu dată uitării, toate se apropiară, 
printre ulcioarele împrăştiate. Bineînţeles! acolo jos, la 
Cornailles, drumul trecea de-a lungul țarinei surorilor 
Mouche, pe care o micşorau cu două sute cincizeci de 
metri: la douăzeci de franci metrul, făcea tocmai cinci sute 
de franci; şi terenul de pe margine dobândea, pe deasupra, 
o valoare şi mai mare. Era un adevărat noroc. 

— Şi atunci, spuse Flore, înseamnă că Lise devine o 
partidă serioasă, cu tot ţâncul ei... Prostănacul ăla de 
Caporal a simţit, vezi bine, de s-a încăpățânat... 

— Doar dacă, adăugă Coelina, dacă Buteau nu-i ia locul... 
Şi partea lui câştigă frumos, cu drumul ăsta. 

Nevasta lui Becu se întoarse şi le făcu semn cu cotul. 

— St! Tăceţi! 

Era Lise, care venea veselă legănându-şi ulciorul. Şi 
acelaşi du-te-vino reîncepu în faţa fântânii. 


VI 


Pentru că scăpaseră de Blanchette, care se îngrăşase 


prea mult şi nici nu mai făta, Lise şi Franqoise avuseseră 
ideea să se ducă în sâmbăta aceea la târgul din Cloyes şi să 


cumpere altă vacă. Jean se oferi să le conducă, într-o cariolă 
a fermei. Îşi luase liberă după-amiaza, şi stăpânul îi 
îngăduise să folosească trăsura, ţinând seama de zvonurile 
care circulau despre logodna dintre tânăr şi fata cea mare a 
lui Mouche. Într-adevăr, căsătoria era hotărâtă; cel puţin, 
Jean făgăduise să facă o încercare, săptămâna viitoare, de a 
discuta chestiunea cu Buteau. Unul din doi, trebuia să se 
sfârşească. 

Plecară, aşadar, pe la ora unu, el pe bancheta din faţă cu 
Lise, Franqoise, singură, pe cealaltă. Din când în când se 
întorcea şi-i zâmbea acesteia din urmă, ai cărei genunchi, 
lipiţi de şalele lui, îl încălzeau. Era un mare păcat că avea 
cu cincisprezece ani mai puţin decât el; şi, dacă se resemna 
s-o ia de nevastă pe cea mare, după multă chibzuială şi 
multe amânări, pesemne că în realitate o făcea cu gândul 
de a trăi, ca o rubedenie, aproape de mezină Şi-apoi, te laşi 
dus, faci atâtea lucruri fără să ştii de ce. când ţi-ai spus într- 
o zi c-o să le faci! 

La intrarea în Cloyes, puse piedica mecanică, dădu 
drumul calului pe panta abruptă a cimitirului; şi, pe când 
ajungea în goană la încrucişarea străzii Grande cu strada 
Grouaise, pentru a trage la nanul „Micul Plugar”, observă 
deodată spatele unui bărbat, care tocmai o apuca pe 
aceasta din urmă stradă. 

— La te uită! aş zice că e Buteau. 

— E chiar el, declară Lise. Nici vorbă, că se duce la 
domnul Baillehache... O fi vrând să-şi ia partea în primire? 

Jean pocni din bici râzând. 

— Nu se ştie, e atât de şmecher! 

Buteau nu păruse să-i fi văzut, cu toate că-i recunoscuse 
de departe. Mergea adus de spate; şi amândoi se uitau la el 
cum se îndepărtează, gândindu-se, fără s-o spună, că acum 
s-ar putea lămuri lucrurile. În curtea hanului „Micul 
plugar”, Frangoise, care rămăsese tăcută, cobori prima, pe 
o roată a cariolei. Curtea era de pe acum plină de căruţe cu 


caii scoşi din hamuri, sprijinite în hulube, şi un zumzet de 
activitate tulbura clădirile vechi ale hanului. 

— Ei, mergem? întrebă Jean, când se întoarse de la 
grajdul unde îşi dusese calul. 

— Bineînţeles, chiar acum. 

Cu toate acestea, când ieşiră afară, în loc s-o ia de-a 
dreptul pe strada Temple către târgul de vite, care se ţinea 
în piaţa Saint-George, tânărul şi cele două fete se opriră, 
căscară gura pe toată strada Grande, printre negustorii de 
legume şi fructe, instalaţi pe amândouă laturile. El avea pe 
cap o şapcă de mătase şi îşi pusese o bluză mare, albastră, 
peste un pantalon de postav negru; ele, îmbrăcate tot de 
sărbătoare, cu părul strâns în bonetele mici şi rotunde, 
purtau straie asemănătoare, bluză dintr-o țesătură de lână 
închisă la culoare, pe o fustă gri-fer, acoperită de un şorţ 
mare, din stambă, cu dunguliţe trandafirii; şi nu-şi dădeau 
braţul, ci mergeau unul după altul, mişcându-şi mâinile 
încoace şi încolo, printre înghiontirile mulţimii. Era o 
înghesuială de slujnice, de târgoveţe, prin faţa ţărăncilor 
lăsate pe vine, care, venind fiecare cu unul sau două coşuri, 
le aşezaseră, deschise, de-a dreptul pe pământ. O 
recunoscură pe bătrâna Frimat, cu încheieturile mâinilor 
rupte de greutate, având de toate în cele două coşuri ale ei 
peste măsură de pline, salată, fasole, prune, chiar şi trei 
iepuri vii. Alături de ea, un bătrân tocmai descărcase o 
cariolă de cartofi, pe care îi vindea cu baniţa. Două femei, 
mama şi fiica, aceasta din urmă fiind Norine, muncitoare 
binecunoscută ca rea de muscă, rânduiau pe o masă 
şchioapă scrumbii sărate, heringi afumaţi, o scursură de pe 
fundul butoaielor a căror saramură concentrată înţepa 
gâtlejul, şi strada Grande, atât de pustie peste săptămână, 
cu toate frumoasele sale magazine, farmacia, dughenele cu 
marchitănii, mai ales cu Noutăţile pariziene, bazarul 
Lambourdieu, nu mai era îndeajuns de largă în fiece 
sâmbătă, având prăvăliile ticsite, fiind ea însăşi blocată de 
năvala negustorilor. 


Urmate de Jean, Lise şi Francoise îşi croiră astfel drum 
până la târgul de păsări din strada Beaudonniere. Aici, 
fermele trimeseseră uriaşe coşuri cu grilaje de şipci, unde 
cântau cocoşi şi de unde ieşeau gâturi încremenite de rațe. 
Pui de găină tăiaţi şi jumuliţi de pene se aliniau în lăzi, pe 
nişte paturi adânci. Apoi, erau ţărănci, care îşi aduseseră 
fiecare cele patru sau cinci livre de unt, câteva duzine de 
ouă, brânzeturile, mari şi fără grăsime, mici şi grase, unele 
coapte, altele cenuşii la culoare. Multe veniseră cu două 
perechi de găini legate de picioare. Multe Iemei se 
tocmeau, un mare transport de ouă aduna lumea grămadă 
în faţa unui han, „La întâlnirea găinarilor”. Şi, printre 
bărbaţii care descărcau ouăle, se afla şi Palmyre; căci, 
sâmbăta, când nu avea de lucru la Rognes, ea se angaja la 
Cloyes, unde căra poveri ce-i frângeau şalele. 

— Iat-o pe una care-şi câştigă pâinea! le atrase atenţia 
Jean. 

Mulțimea sporea întruna. Soseau încă multe căruţe pe 
drumul dinspre Mondoubleau. Defilau în trap mic peste 
pod. La dreapta şi la stânga se desfăşura râul Loir, cu 
meandrele sale molatice, curgând la nivelul fâneţelor, 
mărginit în stânga de grădinile oraşului, ai căror lilieci şi 
salcâmi galbeni îşi lăsau ramurile să spânzure peste apă. În 
susul lui se afla o moară pentru măcinat scoarţa de copac, 
care ticăia sonor, şi o mare moară de grâu, o construcţia 
uriaşă ale cărei suflătoare înălbeau acoperişurile cu un val 
continuu de făină. 

— Ei bine, reluă Jean, mergem într-acolo? 

— Da, da. 

Şi se întoarseră pe strada Grande, se opriră în piaţa 
Saint-Lubin, în faţa primăriei, unde era târgul de grâu, 
Lengaigne, care adusese patru saci, era şi el aici, în 
picioare, cu mâinile în buzunare. În mijlocul unui cerc de 
ţărani, acuţi, cu nasul în pământ, Hourdeguin vorbea 
făcând gesturi furioase. Sperase într-o creştere; dar până şi 
preţul le optsprezece franci ceda, erau temeri de o scădere, 


până la urmă, cu douăzeci şi cinci de centime. Trecu 
Macqueron, ţinând-o de braţ pe fiică-sa Berthe, el în 
paltonul său curăţat, ea într-o rochie de muselină şi cu un 
buchet de trandafiri şi mărgăritare la pălărie. 

Pe când Lise şi Francoise, după ce se învârtiseră pe 
strada Temple, mergeau de-a lungul bisericii Saint-Geoges, 
lângă care se instalaseră negustorii de bâlci, de mărunţişuri 
şi marchitanii, de stofe la preturi reduse, scoaseră o 
exclamaţie. 

— O, mătuşa Rose! 

Într-adevăr, era bătrâna Fouan, a cărei fiică Fanny, 
venind în locul lui Delhomme să vândă nişte ovăz, o luase cu 
ea în căruţă, pur şi simplu ca s-o distreze. Amândouă 
aşteptau, postate în faţa dughenei pe roate a unui tocilar, 
căreia bătrâna îi dăduse foarfecele. De treizeci de ani tot 
ascuţea. 

— Ia te uită, voi sunteţi! 

Răsucindu-se şi zărindu-l pe Jean, Fanny adăugă: 

— Şi aţi plecat la plimbare? 

Dar când aflară că verişoarele veneau să cumpere altă 
vacă în locul Blanchettei, ele se arătară interesate, le 
însoţiră, întrucât ovăzul fusese vândut. Lăsat deoparte, 
tânărul le urma pe cele patru femei, care mergeau una 
lângă alta, într-un rând spaţiat; şi astfel intrară în piaţa 
Saint-Georges. 

Această piaţă, un imens pătrat, se întindea în spatele 
bisericii, care o domina cu vechea ei clopotniţă din piatră. 
cu orologiu. Alei de tei stufoşi închideau cele patru laturi, 
din care două erau apărate de lanţuri fixate în borne, iar 
celelalte două erau prevăzute cu lungi bare de lemn unde 
se legau vitele. În această parte a pieţii, care dădea spre 
grădini, creştea iarba, încât te-ai fi crezut într-o pajişte; pe 
când partea opusă, prelungită de două drumuri, mărginită 
de cârciumi, „La Sfântul Gheorghe”, „La rădăcină”, „La 
bunii secerători”, era călcată în picioare, întărită, înălbită 
de praful ridicat în aer de răsuflările vântului. 


Însoţite de ceilalţi, Lise şi Frangoise străbătură cu mare 
greutate careul central, unde staţiona mulţimea. Prin masa 
de bluze, confuză şi de toate nuanțele de albastru, de la 
albastrul viu al pânzei noi, până la albastrul şters al 
pânzelor decolorate de zeci de spălări, nu se vedeau decât 
petele rotunde şi albe ale micilor bonete. Câteva doamne îşi 
plimbau mătasea strălucitoare a umbrelelor. Se auzeau 
râsete, strigăte repezite, care se pierdeau în uriaşul 
murmur viu, întrerupte uneori de nechezături de cai şi 
mugete de vaci. Un măgar începu să ragă din răsputeri. 

— Pe aici, spuse Lise întorcând capul. 

Caii erau în fund, legaţi la bară, neacoperiţi şi 
fremătători, fără să aibă decât o frânghie înnodată la gât şi 
la coadă. În stânga, vacile erau aproape toate libere, ţinute, 
simplu, cu mâna de vânzătorii care le mutau din loc ca să le 
arate mai bine. Grupuri de oameni se opreau, le priveau: 
aici nu se râdea, nu se vorbea deloc. 

Cele patru femei rămaseră de îndată pe gânduri în faţa 
unei vaci albe tărcată cu negru, o cotentină, pe care o 
familie, bărbatul şi nevasta, tocmai venea s-o vândă; ea, 
înainte, foarte oacheşă, cu un aer încăpățânat, ţinând vita; 
el, în urmă, neclintit şi morocănos. Avu loc un examen calm, 
amănunţit, de cinci minute; dar nu schimbară nicio vorbă, 
nicio privire; şi plecară, chiar se postară în faţa unei a doua 
vaci, la douăzeci de paşi mai departe. Enormă, neagră, 
toată, aceasta era prezentată cu o nuieluşă de alun deo 
fată tânără, aproape o copilă, plăcută la înfăţişare. Apoi, 
urmară încă şapte sau opt opriri; la fel de lungi, la fel de 
tăcute, de la un capăt la altul al şirului de vite de vânzare. 
Şi, în sfârşit, cele patru femei se întoarseră în faţa primei 
vaci, unde, din nou, se adânciră în contemplaţie. 

De data aceasta, însă, treaba fu mult mai serioasă. Se 
rânduiseră într-o singură linie, scormoneau cotentina sub 
piele, cu o privire ageră şi neclintită. De altfel, nici 
vânzătoarea nu zicea nimic, stătea cu ochii aiurea, de parcă 
nu le-ar fi văzut revenind şi aliniindu-se în faţa vacii. 


Totuşi, Fanny se aplecă, îi strecură Lisei un cuvânt şoptit. 
Bătrâna Fouan şi Francoise îşi comunicară o observaţie în 
acelaşi fel, la ureche. Pe urmă, rămaseră iar tăcute şi 
neclintite, cercetarea continua. 

— Cât? întrebă deodată Lise. 

— Patruzeci de pistoli, răspunse ţăranca. 

Ele se făcură că o iau la fugă; şi, cum îl căutau pe Jean, 
avură surpriza să-l vadă în spatele lor împreună cu Buteau, 
discutând amândoi ca nişte vechi prieteni. Venit de la 
Chamade să cumpere un purceluş, Buteau era aici, tocmai 
se tocmea pentru unul. Ţinuţi într-un ţarc volant, în dosul 
căruţei în care fuseseră aduşi, porcii se muşca şi grohăiau 
de-ţi spărgeau urechile. 

— Vrei douăzeci de franci? îl întrebă Buteau pe vânzător. 

— Nu, treizeci! 

— La naiba! freacă-te cu ei pe cap! 

Şi, zglobiu, foarte vesel, veni către femei, râzând bucuros 
la vederea mamei sale, a surorii şi a celor două verişoare, 
ca şi cum nu s-ar fi despărţit decât ieri de ele. De altfel, şi 
ele îşi păstrează calmul, fără să pară că îşi aduc aminte de 
cei doi ani de certuri şi vrajbă. Singură mama, căreia i se 
spusese de prima întâlnire, din strada Grouaise, îl privea cu 
ochii ei migdalaţi, căutând să ghicească pentru ce se dusese 
la notar. Dar nu găsea nimic. Nici el, nici ea nu pomeniră 
nimic despre asta. 

— Şi, vasăzică aşa, verişoară, reluă el, cumperi o vacă?... 
Mi-a spus Jean... Ei, uite, e una aici, o, cea mai bună din tot 
târgul, o vită adevărată! 

Arăta tocmai spre cotentina bălţată cu alb şi negru. 

— Patruzeci de pistoli, mulţumesc! murmură Frangoise. 

— Patruzeci de pistoli pentru tine, micuţo! spuse el, 
trăgându-i o palmă peste spate, în glumă. 

Dar ea se supără, îi întoarse palma, cu o înfăţişare 
furioasă şi răzbunătoare. 

— Ia să mă laşi în pace, ştii? Eu nu mă joc cu bărbaţii. 


El se înveseli şi mai mult, se întoarse către Lise, care 
stătea deoparte serioasă, puţin palidă. 

— Şi tu, vrei să mă amestec? Fac prinsoare că o iau cu 
treizeci de pistoli... Te prinzi pe cinci franci? 

— Da, cum să nu vreau... Dacă doreşti să încerci... 

Rose şi Fanny aprobau din cap, pentru că îl ştiau băiat 
crâncen la târguială, îndărătnic, obraznic, mincinos, hoţ, 
vânzând lucrurile cu de trei ori preţul lor şi obţinând totul 
pe nimic. Femeile îl lăsară deci să înainteze împreună cu 
Jean, pe când ele se traseră mai în spate, ca să nu pară că 
sunt împreună. 

Mulțimea creştea în partea unde se aflau vitele, grupurile 
părăseau centrul însorit al pieţei, se duceau sub alei. Era un 
du-te-vino continuu, albastrul bluzelor se închidea în umbra 
teilor, pete mişcătoare de frunze înverzeau feţele colorate. 
De altfel, nimeni nu cumpăra încă, nicio vânzare nu avusese 
loc, cu toate că târgul se deschisese de o oră. Se adunau, se 
iscodeau. Dar, pe deasupra capetelor, în vântul călduţ, trecu 
un vuiet. Erau doi cai, legaţi unul de altul, care se ridicau în 
doua picioare şi se muşcau, nechezând furioşi şi râcâind 
caldarâmul cu copitele. Lumea se înspăimântă, femeile o 
luară la fugă; în timp ce, însoţite de înjurături, puternice 
lovituri de bici, care pocneau ca împuşcăturile, readuceau 
liniştea. Şi, jos, pe pământ, în golul lăsat de panică, se abătu 
o ceată de porumbei, păşind repede, ciugulind ovăzul din 
balegi. 

— Ei bine, măicuţă, pe cât o vinzi? o întrebă Buteau pe 
ţărancă. 

Observându-le manevra, aceasta repetă liniştită: 

— Patruzeci de pistoli. 

La început, el lua lucrurile în glumă, făcu haz, se adresă 
bărbatului, rămas mereu deoparte şi mut. 

— Spune, bătrâne, îţi intră şi nevasta în preţul asta? 

Dar, tot zeflemisind, el cerceta îndeaproape vaca, o găsea 
aşa cum trebuia să fie, bună de lapte, cu capul uscăţiv, cu 
coarne fine şi ochi mari, cu pântecele cam prea brăzdat de 


vine groase, cu membrele mai degrabă subţiri, coada mică, 
pornită foarte de sus. Se aplecă, se încredința de lungimea 
ugerului şi de elasticitatea ţâţelor, plasate în unghiuri 
drepte şi bine găurite. După aceea, rezemându-şi o mână 
de vită, începu tocmeala, pipăind maşinal oasele crupei. 

— Patruzeci de pistoli, ai? ca să glumeşti... Vrei treizeci 
de pistoli? 

Şi mâna lui se încredința de tăria şi de buna aşezare a 
oaselor. Mâna cobori pe urmă, se strecură între coapse, în 
locul unde pielea goală, de o frumoasă culoare şofrănie, 
indica un belşug de lapte. 

— Treizeci de pistoli, merge? 

— Nu, patruzeci, răspunse ţăranca. 

El întoarse spatele, reveni, şi ea se hotări să vorbească. 

— E o vită bună, zău, în totului tot. Împlineşte doi ani la 
Sfânta Treime şi o să fete peste cincisprezece zile... Nici 
vorbă c-o să fii mulţumit de ea., 

— Treizeci de pistoli, repetă el. 

Şi, cum el se îndepărta, aruncând o privire rapidă către 
bărbatul său, ea strigă: 

— Hai, ca să plec... O vrei cu treizeci şi cinci, acum, pe 
loc? 

El se oprise, găsea cusururi vacii. Nu era bine clădită, îi 
lipsea din şale, în sfârşit, un animal care suferise de ceva şi 
pe care trebuia să-i hrăneşti doi ani degeaba. Apoi, prejos 
tinse că fusese rănită la picior, ceea ce nu era adevărat. 
Minţea din plăcerea de a minţi, cu o rea credinţă făţişă, 
sperând s-o enerveze şi s-o zăpăcească pe vânzătoare. Dar 
ea ridica din umeri. 

— Treizeci de pistoli. 

— Nu, treizeci şi cinci. 

Îl lăsă să plece. El se duse la femei, le spuse că era pe 
calea cea bună şi că se ducea să tocmească alta. Şi grupul 
se postă în faţa marii vaci negre, pe care fata drăguță o 
ţinea de funie. Aceasta nu preţuia, într-adevăr, decât trei 


sute de franci. El păru să n-o găsească prea scumpă, se lăsă 
cuprins de admiraţie şi, brusc, se întoarse la cea dintâi. 

— Vasăzică, mă duc să-mi dau banii în altă parte? 

— Păi! dacă s-ar putea, dar nu se poate... Trebuie mai 
mult curaj din partea dumitale. 

Şi aplecându-se, luând ugerul cu toată mâna: 

— Uite, cât e de frumuşel! 

EI nu fu de acord, spuse din nou: 

— Treizeci de pistoli. 

— Nu, treizeci şi cinci. 

Dintr-odată, totul păru stricat. Buteau apucase braţul lui 
Jean, ca să arate că el părăsea afacerea. Femeile se 
apropiară de ei, emoţionate, găsind că vaca preţuia cei trei 
sute cincizeci de franci. Mai ales Franqoise, căreia îi plăcea 
mult, spunea să încheie târgul la preţul acesta. Dar Buteau 
se enervă: cum, să se lase astfel păcălit? Şi, timp de 
aproape o oră, se ţinu tare, cu toată spaima verişoarelor, 
care tremurau de fiecare dată când vreun cumpărător se 
oprea în faţa vitei. Nici el n-o slăbea cu coada ochiului; dar 
aşa era jocul, trebuia multă cutezanţă. Desigur că nimeni 
nu şi-ar fi scos atât de repede banii din buzunar: voia să 
vadă dacă se va găsi vreun nerod care să plătească mai 
mult de trei sute de franci. Şi, într-adevăr, banii nu ieşeau 
defel, cu toate că târgul se apropia de sfârşit. 

Acum, pe drum, erau încercaţi mai mulţi cai. Unul, cu 
desăvârşire alb, iritat de strigătul gutural al unui bărbat, 
care îl ţinea de frânghie şi alerga în preajma lui; în timp ce 
Patoir, veterinarul, puhav şi roşu, postat cu cumpărătorul în 
marginea pieţei, ţinând amândouă mâinile în buzunare, 
privea şi dădea sfaturi cu glas tare. Cârciumile zumzăiau de 
un continuu val de băutori, care intrau, ieşeau, intrau din 
nou, în discuţiile fără sfârşit ale tocmelilor. Înghesuiala şi 
gălăgia erau în toi, de nu te mai puteai înţelege: un vițel, 
despărţit de maică-sa, zbiera întruna; câţiva câini, grifoni 
negri, barbeţi mari, galbeni, fugeau prin mulţime 
schelălăind, cu vreun picior strivit; apoi când se lăsa câte-o 


bruscă tăcere, nu se mai auzea decât un stol de corbi, 
deranjaţi de zgomot, rotindu-se, croncănind din vârful 
clopotniţei. Şi, dominând mirosul vitelor, o violentă 
mireasmă de corn ars, o duhoare ieşea din potcovăria 
vecină, unde ţăranii profitau de târg pentru a-şi potcovi 
animalele. 

— Ei? treizeci! repetă Buteau fără să se dea bătut, 
apropiindu-se iar de ţărancă. 

— Nu, treizeci şi cinci! 

Şi, pentru că era de faţă şi un alt cumpărător, care se 
tocmea la rândul lui, el apucă vaca de fălci, i le deschise cu 
forţa, ca să-i vadă dinţii. Apoi, îi dădu drumul, strâmbând 
din nas. Tocmai atunci vita începu să se balege, moale; el 
urmări cu ochii căderea balegilor şi strâmbătură i se 
accentuă. Cumpărătorul, un ins gălbejit, impresionat, plecă. 

— N-o mai iau, zise Buteau. E sperioasă. 

De data aceasta, vânzătoarea făcu greşeala de a-şi ieşi 
din ţâţâni; şi el nici nu voia altceva, ea îl ocări, el îi răspunse 
cu un val de măscări. Oamenii se înghesuiau, râdeau. În 
spatele femeii, bărbatul nici acuma nu se clintea. Până la 
urmă o atinse pe cot, şi, deodată, ea strigă: 

— O iei cu treizeci şi doi de pistoli? 

— Nu, treizeci! 

Se îndepărtă iar, ea îl chemă cu o voce ştrangulată. 

— Ei bine, ticălos afurisit, ia-o!... Dar, pentru numele lui 
Dumnezeu, dacă ar fi s-o iau de la început, mi-ar place mult 
să-ţi cârpesc una peste mutră! 

Îşi ieşise din pepeni, tremura de mânie. El râdea în 
hohote, îi făcea complimente, se oferea să se culce cu ea, 
pentru rest. 

Lise se apropiase numaidecât. Trase ţăranca deoparte, îi 
dădu cele trei sute de franci, după un trunchi de copac. 
Franqoise luă de îndată vaca în primire, dar fu nevoie ca 
Jean s-o împingă de la spate, pentru că nu voia să se 
urnească. Băteau pasul pe loc de două ceasuri, Rose şi 
Fanny aşteptaseră deznodământul mute, fără să se 


plictisească. În sfârşit, pe când plecau, îl căutară pe Buteau, 
care dispăruse, şi îl găsiră bătându-se pe burtă cu 
negustorul de porci. Îşi lua purceluşul cu douăzeci de 
franci; şi, pentru a plăti, numără mai întâi banii în buzunar, 
nu scoase decât suma exactă, o numără iar în pumnul pe 
jumătate închis. Fu o întreagă problemă după aceea, când 
vru să vâre porcul într-un sac, pe care îl adusese sub bluză. 
Pânza răscoaptă crăpă, picioarele animalului ieşiră afară, 
precum şi râtul. Şi-l puse aşa pe umăr, îl luă cu sine 
zbătându-se, smiorcăindu-se, guiţând din răsputeri. 

— Ia ascultă, Lise, şi cei cinci franci ai mei? ceru el. Am 
câştigat. 

Ea i-i dădu, în glumă, crezând că n-o să-i ia defel. Dar el îi 
luă frumugşel, îi făcu să dispară. Se îndreptau cu toţii, agale, 
către „Bunul plugar”. 

Era sfârşitul târgului. Banii străluceau în soare, sunau pe 
mesele negustorilor de vin. În ultimul minut, totul se făcea 
în mare grabă. În colţul pieţei Saint-Georges nu rămâneau 
decât câteva vite nevândute. Încetul cu încetul, mulţimea se 
revărsase spre strada Grande, unde negustorii de fructe şi 
legume eliberau calea, luându-şi coşurile goale. La fel, şi în 
piaţa de păsări nu mai era nimic altceva, decât paie şi pene. 
Şi unele cariole se şi pregăteau de plecare, se puneau 
hamurile prin curţile hanurilor, se dezlegau dârlogii cailor 
prinşi în inele pe trotuare. Spre toate drumurile, în toate 
părţile alergau roţi. bluze albastre se umflau de vânt, în 
hurducăielile caldarâmului. 

Lengaigne pleca astfel, în trapul căluţului său negru, 
după ce îşi folosise osteneala cumpărând o seceră. 
Macqueron şi fiica sa Berthe zăboveau încă prin dughene. 
Cât despre bătrâna Frimat, ea se întorcea acasă pe picioare 
şi împovărată ca la plecare, pentru că ducea coşurile pline 
cu balegile culese de pe drum. La farmacistul de pe strada 
Grande, printre poleieli, Palmyre, sleită de puteri dar stând 
în picioare, aştepta să i se pregătească o loţiune pentru 
fratele ei, bolnav de o săptămână: vreun medicament 


dubios care îi mânca un franc, din cei doi atât de greu 
câştigaţi. Dar ceea ce le făcu să grăbească pasul hoinar pe 
fiicele lui Mouche şi grupul lor, fu vederea lui Jesus-Christ, 
beat criţă, mergând pe toată lăţimea străzii. Era de crezut 
că se împrumutase în ziua aceea, ipotecându-şi ultima 
bucată de pământ. Râdea de unul singur, piesele de câte 
cinci franci sunau în buzunarele lui mari. 

Cum soseau, în sfârşit, la „Bunul plugar”, Buteau spuse 
simplu, cu un aer vesel: 

— Prin urmare, voi plecaţi?... Ascultă, Lise, ce-ar fi să 
rămâi cu soră-ta, ca să mâncăm ceva? 

Ea fu uimită, şi cum se întorcea spre Jean, el adăugă: 

— Poate să rămână şi Jean, mi-ar face plăcere. 

Rose şi Fanny schimbară o privire. Fără îndoială, tânărul 
avea ceva de gând. Chipul lui nu spunea în continuare 
nimic. Ce contează! lucrurile nu trebuiau zgândărite. 

— Aşa e, spuse Fanny, rămâneţi... Eu plec, cu mama. 
Suntem aşteptate. 

Frangoise, care nu lăsase vaca din mână, declară tăios: 

— Şi eu plec. 

Şi se încăpăţână. La han s-ar fi enervat, voia să-şi ducă 
vaca numaidecât acasă. Trebuiră să-i facă pe voie, până 
într-atât devenea de supărătoare. După ce înhămară, vaca 
fu legată în spatele căruţei, şi cele trei femei urcară. 

Abia atunci, Rose, care aştepta o destăinuire din partea 
băiatului ei, se încumetă să-i întrebe: 

— Nu ai să-i spui nimic lui taică-tu? 

— Nu, nimic, răspunse Buteau. 

Îl privi în ochi, stărui. 

— Vasăzică nu e nimic nou? 

— Dacă va fi ceva nou, o să ştiţi, când va fi bine de ştiut. 

Fanny îşi atinse calul care porni la pas, în timp ce vaca, în 
spate, se lăsa trasă, lungind gâtul. Şi Lise rămase singură, 
între Buteau şi Jean. 

Pe la ora şase, toţi trei se aşezară la masă într-o sală a 
hanului, deschisă spre cafenea. Buteau, fără ca ceilalţi să 


ştie dacă el face cinste, se dusese la bucătărie să comande o 
omletă şi un iepure. În acest timp, Lise îl îmboldise pe Jean 
să lămurească lucrurile, ca să sfârşească odată şi să 
preîntâmpine o capcană. Dar se terminase omleta, erau la 
mâncarea de iepure cu sos de vin alb, şi tânărul, stânjenit, 
tot nu făcea nimic. De altfel, nici celălalt nu părea câtuşi de 
puţin să se gândească la asta. Mânca zgomotos, râdea, cu 
gura până la urechi, izbea pe sub masă cu genunchiul când 
în verişoară, când în camaradul lui, în semn de prietenie. 
După aceea, se discută mai serios, de Rognes, de noul 
drum; şi, chiar dacă nu se pronunţă niciun cuvânt despre 
despăgubirea de cinci sute de franci, despre creşterea 
valorii terenurilor, asta trăgea în acel moment cel mai greu 
la cântar din tot ce spuneau. Buteau repetă câteva glume, 
ciocni paharul; în timp ce, vizibil, prin ochii lui cenuşii, 
trecea gândul unei bune afaceri, acel al treilea lot devenit 
avantajos, această fată bătrână doritoare de măritiş, al 
cărei pământ, alături de al său, căpătase aproape o valoare 
îndoită. 

— Ce naiba! strigă el, nu luăm câte o cafea? 

— Trei cafele! ceru Jean. 

Şi se scurse o oră în sorbituri scurte, în golirea 
gărăfioarei de rachiu, fără ca Buteau să se fi pronunţat. Se 
avânta, se trăgea îndărăt, tărăgăna lucrurile, de parcă ar fi 
tocmit încă vaca. De fapt, era hotărât, dar, oricum, trebuia 
să vadă. Deodată, se întoarse către Lise şi îi spuse: 

— De ce n-ai adus copilul? 

Ea începu să. râdă, înțelegând că de data aceasta 
lucrurile se aranjaseră; şi-i dădu o palmă, se mulţumi să 
răspundă, felicită, îngăduitoare: 

— Ah, împeliţatul ăsta de Buteau! 

Asta fu tot. Făcea şi el haz. Căsătoria era hotărâtă. 

Stânjenit până acum, Jean se înveselea odată cu ei, 
uşurat. Ba chiar şi vorbi într-un târziu, spuse tot. 

— Ştii că faci bine dacă te întorci la ea, aveam de gând 
să-ţi iau locul. 


— Da, mi s-a povestit... O, eram liniştit, pesemne că mi-aţi 
fi dat de veste! 

— Ei, bineînţeles... În plus, îi e mai bine cu tine. din 
pricina copilului. Asta ne-am spus-o mereu, nu-i aşa. Lise? 

— Mereu, e adevărul adevărat! 

Emoţia se citea pe feţele tuturor; fraternizau între ei, mai 
ales Jean, fără gelozie, uimit că el însuşi contribuise la 
această căsătorie; şi ceru să se aducă bere. Buteau strigase 
că, la naiba! voi mai bea câte ceva. Cu coastele pe masă, cu 
Lise între ei, discutau acum despre ultimele ploi care 
culcaseră grânele la pământ. 

Dar, în cafenea, nu departe de ei, Jesus-Christ, stând la 
masă cu un ţăran bătrân, beat ca şi el, făcea un tărăboi de 
groază. De altfel, toţi cei în bluze, care beau, fumau, 
scuipau, în aburii roşcaţi ai lămpilor, nu puteau vorbi fără sa 
strige; şi totuşi, glasul lui le domina pe celelalte, strident, 
asurzitor. Jucă „chouine”, cearta izbucnise la ultima bătaie 
de cărţi, între el şi însoţitorul său, care îşi păstra câştigul cu 
un aer de calmă îndărătnicie. Cu toate acestea, părea să nu 
aibă dreptate. Şi nu se mai sfârşea. Furios, Jesus-Christ 
începuse să răcnească atât de tare, că interveni patronul. 
Atunci, el se ridică, merse din masă în masă, cu o 
înverşunare de beţiv, arătându-şi cărţile, pentru a ie supune 
părerii celorlalţi consumatori. Îi plictisea de moarte pe toţi. 
Şi începu iar să strige, se întoarse la bătrân, care, tare pe 
poziţia sa nedreaptă, îi asculta cu stoicism înjurăturile. 

— Laşule, trântorule! ia ieşi puţin afară, să te snopesc în 
bătaie! 

Apoi, brusc, Jesus-Christ se aşeză din nou pe scaun în 
faţa celuilalt; şi, liniştit: 

— Eu ştiu un joc... Trebuie să pariezi, ei? vrei? 

Scosese un pumn de monede de câte cinci franci, vreo 
cincisprezece-douăzeci, şi le rândui într-un singur teanc în 
faţa lui. 

— Iote ce-i aici... Pune tot pe-atât. 


Interesat, bătrânul scoase punga, fără o vorbă, ridică un 
teanc de bani egal. 

— Acum, iau una din grămada ta, şi fii atent! 

Apucă moneda, şi-o puse cu seriozitate pe limbă, ca pe o 
bucată de azimă, apoi, dintr-odată, o înghiţi. 

— E rândul tău, ia şi tu din grămada mea... Şi cine 
mănâncă mai multe, le ia pe toate. Asta-i jocul! 

Holbând ochii, bătrânul acceptă, făcu să dispară o primă 
piesă cu greu. Dar Jesus-Christ, tot strigând că el nu avea 
nevoie să se grăbească, înghiţea scuzii ca prunele uscate. 
La cea de a cincea se auzi un freamăt în cafenea, se făcu un 
cerc, împietrit de admiraţie: Ah, ticălosul, ce hulpav e, de 
vâră aşa monedele în pipotă! Bătrânul înghiţea cea de-a 
patra piesă, când se răsturnă pe spate, vânăt la faţă, 
înăbuşindu-se, horcăind; şi. o clipă, îl crezură mort. Jesus- 
Christ se ridicase, foarte la largul său, cu un aer mucalit: 
după socoteala lui, avea zece în stomac, ceea ce însemna că 
până una alta smulsese un câştig de treizeci de franci. 

Neliniştit, temându-se să nu fie compromis, dacă bătrânul 
nu mai scăpa, Buteau părăsise masa; şi, cum se uita la 
pereţi cu privirea goala, fără să vorbească de plată, deşi el 
făcuse invitaţia, Jean achită nota. Asta sfârşi prin a-l face şi 
mai prietenos pe semeţul tânăr. În curte, după ce înhămă, 
îşi luă camaradul de umeri. 

— Ştii, vreau să vii şi tu. Nunta o să fie peste trei 
săptămâni... Am fost la hotar, am semnat actul, toate 
hârtiile vor fi gata. 

Şi, ajutând-o pe Lise să se urce în căruţa lui: 

— Hai, sus! să te duc îndărăt!... Am să trec prin Rognes, 
n-o să ocolesc prea mult. 

Jean se întoarse singur în căruţa lui. Socotea acest lucru 
normal, îi urmă. Cloyes dormea, recăzut în pacea sa 
moartă, luminat de stelele galbene ale felinarelor de stradă; 
şi, din îmbulzeala târgului, nu se mai auzea decât pasul 
întârziat şi poticnit al unui ţăran beat. Apoi, drumul se 
întinse negru. În cele din urmă zări totuşi cealaltă căruţă, 


cea care ducea perechea. Era mai bine aşa, era foarte bine. 
Şi fluiera cu putere, răcorit de noapte, liber şi simțind o 
mare bucurie. 


VII 


Era din nou vremea cositului, sub un cer albastru şi 
fierbinte, răcorit de adierile vântului; şi căsătoria fusese 
hotărâtă pentru ziua de Saint-Jean, care în anul acela cădea 
într-o sâmbătă. 

Bătrânii Fouan stăruiseră pe lângă Buteau să înceapă 
invitaţiile cu La Grande, cea mai vârstnică persoană a 
familiei. Ei i se cuvenea multă consideraţie, ca unei regine 
bogate şi temute. Şi, într-o seară, Buteau se duse la ea cu 
Lise, gătiţi amândoi de sărbătoare, ca s-o roage să ia parte 
la nuntă, la ceremonie, apoi la masa care urma să aibă loc 
la mireasă. 

La Grande tricota, singură în bucătărie; şi, fără să 
încetinească jocul andrelelor, îi privi fix, îi lăsă să-şi spună 
intenţiile, să repete de trei ori aceleaşi fraze. În sfârşit, cu 
vocea ei ascuţită: 

— La nuntă, a, nu, bineînţeles!... Ce să fac eu la nuntă?... 
E bună pentru cine se distrează. 

Văzuseră cum faţa ei de pergament se colorează la 
gândul acestei petreceri care n-o va costa nimic; erau siguri 
că va primi; dar obiceiul cerea să se lase mult rugată. 

— Mătuşă, hai, zău! nu se poate fără dumneata. 

— Nu, nu, nu e de mine.. Am eu timp, ameucucesămă 
gătesc? E totuşi cheltuială.. Se poate trăi şi fără să mergi la 
nuntă. 

Trebuiră să repete de zece ori invitaţia, şi în cele din 
urmă ea spuse, cu înfăţişarea ei ursuză: 


— Bine, pentru că mă siliţi, am să viu. Dar să ştiţi că o fac 
numai de hatârul vostru. 

Şi, văzându-i că nu pleacă, în ea se dădu o luptă, pentru 
că de obicei, în această împrejurare, se oferea un pahar cu 
vin. Se decise, cobori în pivniţă, unde era o sticlă începută. 
Avea, pentru asemenea împrejurări, o rămăşiţă de vin 
oţeţit, pe care ea nu putea să-i bea, atât era de acru, şi pe 
care îl numea „alungă-ţânţarul”. Umplu două pahare, îşi 
privi nepotul şi nepoata cu un ochi atât de rotund, că 
aceştia se văzură nevoiţi să le golească fără nicio 
strâmbătură, ca să n-o supere. O părăsiră cu gâtlejul în 
flăcări. 

Tot în aceeaşi seară, Buteau şi Lise se duseră la 
Roseblanche, la familia Charles. Dar, acolo, căzură peste o 
întâmplare tragică. 

Domnul Charles se afla în grădină, foarte agitat. Fără 
îndoială că fusese prins de o violentă emoție, pe când 
curăța un trandafir agăţător, pentru că ţinea foarfecă în 
mână, şi scara era încă sprijinită de zid. Se înfrână totuşi, şi 
îi invită în salon, unde Elodie broda cu înfăţişarea ei 
modestă. 

— A, vă căsătoriţi peste opt zile! E foarte bine, copii... 
Dar noi n-o să putem veni, doamna Charles e plecată la 
Chartres, şi rămâne acolo două săptămâni. 

Îşi ridică pleoapele grele, ca să arunce o privire spre 
tânără fată. 

— Da, în momentele de aglomeraţie, când sunt marile 
bâlciuri, doamna Charles se duce să-i dea o mână de ajutor 
fiicei sale... Doar ştiţi, comerţul e comerţ, sunt unele zile 
când se striveşte lumea în prăvălie. Estelle degeaba a prins 
bine mişcarea, maică-sa îi este de mare ajutor, cu atât mai 
mult cu cât, hotărât lucru, ginerele nostru Vaucogne nu 
face mai nimic... Şi-apoi, doamna Charles este fericită să 
revadă casa. Ce vreţi? am lăsat acolo treizeci de ani din 
viaţa noastră, şi asta contează! 


Se înduioşa, ochii i se umezeau, melancolici, pironiţi 
acolo, departe, în trecut. Şi era adevărat, soţia lui avea 
deseori nostalgia căsuţei de pe strada Juifs, din străfundul 
singurătăţii sale burgheze, atât de gingaşă, atât de 
înstărită, plină de flori, de păsări şi de soare. Închizând 
pleoapele, ea regăsea bătrânul Chartres, coborând pe 
colină, din piaţa catedralei până la malurile râului Eure. 
Ajungea, o apuca pe strada Pie, pe strada Porte-Cendreuse; 
apoi, pe strada Ecuyers, ca s-o taie mai drept, cobora Colina 
Pied-Plat; şi, după ultima treaptă, la numărul nouăsprezece, 
făcând colţul străzii Juifs cu strada Planche-aux-Carpes, 
casa îi apărea, cu faţada ei albă, cu obloanele ei verzi, 
întotdeauna închise. Cele două străzi erau jalnice, aici 
văzuse timp de treizeci de ani cocioabele şi populaţia 
dezgustătoare, rigola din mijloc ducând la vale ape negre. 
Dar câte săptămâni, câte luni trăite în casa ei, la umbră, 
fără să-i treacă măcar pragul! Stătea acolo, mândră de 
divanele şi de oglinzile din salon, de aşternuturile şi 
mobilele de acaju din camere, de tot acest lux, de această 
severitate în confortabil, creaţia lor, opera lor, căreia îi 
datorau avutul. O slăbiciune melancolică o cuprindea 
aducându-şi aminte de anumite colţuri intime, de parfumul 
persistent al apelor de toaletă, de mireasma specială a 
întregii case, pe care o păstrase în piele ca pe un regret: Şi 
aştepta perioadele de lucru intens, şi pleca întinerită, 
veselă, după ce primea de la nepoata ei două sărutări 
zgomotoase, pe care făgăduia să i le transmită mamei, chiar 
în acea seară, la cofetărie. 

— Ah, ne pare râu, ne pare rău! repeta Buteau, cu 
adevărat mâhnit la gândul că familia Charles n-o să vină. 
Dar dacă verişoara i-ar scrie mătuşii noastre să se întoarcă? 

Elodie, care mergea pe cincisprezece ani, îşi ridică faţa 
de fecioară buhăită şi lipsită de vigoare, cu păr rar, cu 
sânge atât de sărac, încât aerul tare de la ţară părea s-o 
anemieze şi mai mult, 


— O, nu, murmură ea, bunica mi-a atras atenţia că va 
avea treabă mai mult de două săptămâni, cu bomboanele. 
Şi chiar trebuie să-mi aducă un sac, dacă sunt cuminte. 

Era o minciună pioasă. După fiecare drum i se aduceau 
zaharicale, pe care ea le credea fabricate la părinţii ei. 

— Ei bine, propuse, în sfârşit, Lise, vino fără ea, unchiule, 
vino cu micuța. 

Dar domnul Charles nu mai asculta, cuprins iar de 
agitația dinainte. Se apropia de fereastră, părea să 
pândească pe cineva, îşi reţinea în gâtlej furia gata să 
izbucnească. Şi, nemaiputându-se stăpâni, expedie fata cu 
un cuvânt. 

— Draga mea, du-te să te joci puţin. 

Apoi, după ce copila plecă, obişnuită să iasă astfel, când 
persoanele în vârstă aveau ceva de vorbit, se postă în 
mijlocul camerei, îşi încrucişă braţele la piept, pradă unei 
indignări care făcea să-i tremure faţa cinstită, grasă şi 
galbenă, de magistrat la pensie. 

— E de crezut aşa ceva! aţi mai văzut vreodată o 
asemenea ticăloşie!... Pe când îmi curăţăm trandafirul, urc 
pe ultima treaptă, mă aplec în partea cealaltă, maşinal, şi ce 
credeţi că văd?... Pe Honorine, da, bona mea Honorine, cu 
un bărbat, unul în braţele altuia, ea cu ochii în sus, făcându- 
şi mendrele... Ah, porcii, porcii! lângă zidul meu! 

Se înăbuşea, începu să meargă prin cameră, cu gesturi 
nobile de blestem. 

— O aştept ca s-o arunc pe uşă afară, netrebnica, 
mizerabila!... Nu reuşim să ţinem niciuna! Toate rămân 
însărcinate. După şase luni, e lucru sigur, devin imposibile 
într-o familie onestă, cu burţile lor... Şi pe asta, pe care o 
găsesc la lucru, şi cu râvnă! Hotărât, e sfârşitul lumii, 
desfrâul nu mai are limite! 

Năuciţi, Buteau şi Lise îi împărtăşiră indignarea, din 
respect. 

— Sigur, nu e cinstit, o, nu e cinstit! 

Dar, din nou, el se opri în faţa lor. 


— Şi imaginaţi-v-o pe Elodie urcând pe scară şi 
descoperind asta! Ea, atât de nevinovată, care nu ştie 
absolut nimic, căreia îi supraveghem până şi gândurile!... 
Mă cutremur, pe cuvânt de onoare!... Ce lovitură pentru 
doamna Charles, dacă ar fi fost aici! 

Chiar în acel moment, aruncând o privire pe fereastră, el 
zări copila, care, împinsă de curiozitate, tocmai punea 
piciorul pe prima treaptă a scării. Se repezi, îi strigă cu 
vocea sugrumată de spaimă, de parcă ar fi văzut-o pe 
marginea unei prăpăstii. 

— Elodie! Elodie! dă-te jos, pleacă de acolo, pentru 
numele lui Dumnezeu! 

Picioarele i se înmuiară, se trânti într-un fotoliu, 
continuând să se plângă de destrăbălarea servitoarelor. 
Parcă n-o prinsese pe una, în fundul coteţului, arătându-i 
micuţei cum era făcut dosul găinilor! Avea de pe acum 
destulă bătaie de cap, când ieşeau din casă, s-o ferească de 
grosolăniile ţăranilor şi de cinismul animalelor: îl cuprindea 
deznădejdea, dacă trebuia să găsească, până şi în propria 
lui casă, un focar de imoralitate. 

— Iat-o că se întoarce, spuse el deodată. O să vedeţi. 

Sună, şi o primi pe Honorine cu severitate, stânci jos, 
redobândindu-şi printr-un efort calmul demn. 

— Domnişoară, fă-ţi cufărul şi pleacă imediat. Am să-ţi 
plătesc cele opt zile. 

Plăpândă, slăbănoagă, având o înfăţişare sărmană şi 
ruşinoasă, servitoarea vru să se explice, să bolborosească 
nişte scuze. 

— De prisos, tot ce pot să fac e să nu te dau pe mâna 
autorităţilor, pentru atentat la bunele moravuri. 

Atunci, ea se revoltă. 

— Ascultă, asta-i pentru că am uitat să-ţi plătim taxa! 

El se ridică drept, foarte înalt, şi o alungă cu un gest 
suveran, întinzând degetul spre uşă. Apoi, după ce ea plecă, 
se uşură cu brutalitate. 


— Ce părere aveţi despre târfă asta care-mi dezonora 
casa! 

— Aşa-i, e una dintre alea, da, una patentată! repetară cu 
amabilitate Lise şi Buteau. 

Şi acesta din urmă reluă: 

— Nu-i aşa? ne-am înţeles, unchiule, vii cu micuța? 

Domnul Charles încă fremăta. Cu un pas neliniştit, se 
dusese să se privească în oglindă; şi se întoarse mulţumit de 
sine. 

— Unde? A, da, la căsătoria voastră... E foarte bine, copii, 
că vă căsătoriţi... Contaţi pe mine, am să vin; dar nu vă 
promit s-o aduc şi pe Elodie, pentru că, ştiţi voi, la nuntă 
oamenii îşi dau drumul... Ha, ticăloasa, mi ţi-am aruncat-o 
pe uşă afară! Fiindcă nu îngădui femeilor să mă 
plictisească!... La revedere, contaţi pe mine. 

Cei doi Delhomme, la care Buteau şi Lise se duseră după 
aceea, acceptară, după refuzul şi insistenţele obişnuite. Din 
familie, nu mai rămânea de invitat decât Jesus-Christ. Dar, 
într-adevăr, acesta devenea insuportabil, se certa cu toţi, 
născocea şotiile cele mai murdare, ca să-i discrediteze pe ai 
săi; şi hotărâră să-i ocolească, tremurând de teamă ca el să 
nu se răzbune prin cine ştie ce mârşăvie. 

Rognes era în aşteptare, această căsătorie amânată atâta 
vreme constitui un eveniment. Hourdequin, primarul, îşi 
dădu toată osteneala; dar, rugat să ia parte la ospăţul de 
seara, fu nevoit să-şi ceară scuze, silit, într-adevăr, în ziua 
aceea, să se ducă şi sa doarmă la Chartres, din cauza unui 
proces; şi făgădui că va veni doamna Jacqueline, dacă vor 
avea politeţea s-o invite. Se gândiseră o clipă să-i poftească 
şi pe abatele Godard, ca să aibă lume bună. Dar, de la 
primele cuvinte, preotul se supără, pentru că fixaseră 
ceremonia în ziua de Saint-Jean. Avea o slujbă mare, o 
sfeştanie, la Bazoches-le-Doyen: cum voiau să fie la Rognes, 
dimineaţa? Atunci, femeile, Lise, Rose, Fanny, insistară; nu 
suflară un cuvânt de invitaţie, până la urmă el cedă; şi veni 


la amiază, grozav de furios, şi le făcu o slujbă într-un ritm 
turbat, de care ele rămaseră adânc jignite. 

De altfel, după multe discuţii, hotărâseră ca nunta să se 
facă foarte simplu, în familie, din pricina situaţiei miresei, 
cu copilul ei care în curând avea să împlinească trei ani. Se 
duseseră, totuşi, la cofetarul din Cloyes să comande o 
plăcintă umplută şi desertul, resemnându-se să cheltuie cât 
mai mult cu acest desert, ca să arate că ştiu să risipească 
banii, atunci când se iveşte prilejul: era compus, aidoma 
celui de la nunta fetei celei mari a bătrânilor Coquart, 
fermierii din Saint-Juste, dintr-un tort etajat, două creme, 
patru farfurii de dulciuri şi pesmeciori. Acasă aveau o supă 
grasă, cârnaţi de porc, patru pui de găină făcuţi sote, patru 
iepuri gătiţi cu sos de vin alb, carne de vacă şi de vițel fript. 
Şi toate astea pentru un ospăț de vreo cincisprezece 
persoane, nu se ştia încă numărul exact. Dacă rămânea 
ceva de seara, vor mânca şi a doua zi. 

Cerul, puţin acoperit dimineaţa, se luminase, şi ziua se 
sfârşea într-o căldură şi o limpezime fericite. Se aşezase 
masa în mijlocul marii bucătării, lângă vatra şi maşina de 
gătit unde se frigea carnea, unde clocoteau sosurile. 
Focurile încălzeau în asemenea măsură încăperea, că 
deschiseseră larg cele două ferestre şi uşa, pe care intra 
plăcuta mireasmă pătrunzătoare a fânului proaspăt cosit. 

Din ajun, surorile Mouche erau ajutate de Rose şi de 
Fanny. La ora trei se produse o agitaţie, când apăru trăsura 
cofetarului, care scoase în pragul uşilor femeile din sat. 
Desertul fu aşezat numaidecât pe masă, ca să fie văzut. Şi 
tocmai atunci sosea La Grande, mai devreme; se aşeză, îşi 
strânse bastonul între genunchi, şi nu-şi mai ridică ochii 
aspri de pe mâncare. Dacă era îngăduit să se facă atâta 
cheltuială! Ea nu gustase nimic, de dimineaţă, ca să poată 
înfuleca mai mult, seara. 

Bărbaţii, Buteau, Jean care fusese martor, bătrânul 
Fouan, Delhomme însoţit de fiul lui, Nenesse, toţi în 
redingotă şi pantaloni negri, cu pălării înalte de mătase, pe 


care nu le mai părăseau, jucau dopul?:, în curte. Domnul 
Charles veni, singur, după ce o dusese, în ajun, pe Elodie la 
pensionul ei din Châteaudun; şi, fără să ia parte la el, se 
interesă de joc, emise unele reflecţii judicioase. 

Dar, la ora şase, când totul era pregătit, trebuiră s-o 
aştepte pe Jacqueline. Femeile îşi lăsau în jos fustele, pe 
care le suflecaseră prinzându-le cu ace de gămălie, ca să nu 
le murdărească la maşina de gătit. Lise era îmbrăcată în 
albastru, Frangoise în roz, nişte mătăsuri de o culoare vie, 
demodate, pe care Lambourdieu le vânduse la un preţ 
îndoit, dându-le drept ultima noutate din Paris. Mama 
Fouan îşi scosese rochia de poplin violet pe care şi-o plimba 
de patruzeci de ani pe la toate nunțile din regiune, şi Fanny, 
înveşmântată în verde, îşi pusese toate bijuteriile, lanţul şi 
ceasul, o broşă, câteva inele, cerceii. În fiece minut, una 
dintre femei ieşea în drum, dădea o fugă până la colţul 
bisericii, ca să vadă dacă doamna de la fermă nu venea. 
Carnea se ardea, supa grasă, pe care făcuseră greşeala să o 
servească, se răcea în farfurii. În sfârşit, se auzi un strigăt. 

— Iat-o! iat-o! 

Şi cabrioleta apăru. Jacqueline sări sprintenă din ea. Era 
fermecătoare, având gustul, de fată nostimă, de a se 
îmbrăca într-un simplu creton alb cu picăţele roşii; şi nicio 
bijuterie, carnea ei era goală, doar nişte briliante la urechi, 
un cadou al lui Hourdequin, care revoluţionase fermele 
dimprejur. Dar se mirară cu toţii că nu-l trimise îndărăt pe 
servitorul care o adusese, după ce îl ajutaseră să tragă 
trăsura sub şopron. Era unul pe nume Tron, un soi de uriaş, 
cu pielea albă, cu părul roşu, cu înfăţişare de copilandru. 
Venea din Perche. era la Borderie de două săptămâni, ca 
rândaş. 

— "Tron rămâne aici, să ştiţi, spuse ea veselă. Mă va duce 
înapoi. 

În Beauce, nu erau deloc iubiţi cei din Perche, pe care îi 
acuzau de falsitate şi de viclenie. Se priviră unii pe alţii: 
aşadar, animalul ăsta uriaş era noul amant al Cognettei? 


Buteau, foarte gentil, foarte poznaş, de dimineaţă, 
răspunse: 

— Bineînţeles că rămâne! E de ajuns să fie cu dumneata. 

Cum Lise le spuse să înceapă, se aşezară la masă 
înghesuindu-se, vorbind tare. Lipseau trei scaune, cineva 
dădu fuga după două taburete cu paiele scoase, peste care 
puseră o scândură. Lingurile porniră numaidecât să 
izbească tare în fundul farfuriilor. Supa era rece, acoperită 
de ochiuri de grăsime, care se sleiau. Dar n-avea nicio 
importanţă, bătrânul Fouan spuse că se va încălzi în burta 
lor, ceea ce produse o furtună de râsete. Şi urmă un 
masacru, o puzderie de înghiţituri: puii de găină, iepurii, 
cărnurile defilară, dispărură într-un îngrozitor zgomot de 
fălci. Foarte cumpătaţi acasă la ei, erau în stare să crape de 
indigestie la alţii. La Grande nu vorbea defel, ca să 
mănânce mai mult, grăbindu-se, măcinând întruna; şi era 
înfiorător cât de mult putea să înfulece acest corp slab şi 
uscat de octogenară, fără ca măcar să se umfle. Stabiliseră 
ca, din cuviinţă, Franqoise şi Fanny să servească la masă, 
pentru ca mireasa să nu se ridice deloc; dar aceasta nu 
putea să stea locului, îşi părăsea scaunul în fiece clipă, îşi 
sufleca mânecile, foarte atentă să toarne un sos sau să 
scoată din frigare o friptură. Curând, de altfel, toată masa 
se îndeletnici cu asta, mereu era câte cineva în picioare să 
taie pâine, să încerce să apuce o farfurie. Buteau, care avea 
grijă de vin, nu mai prididea; avusese ideea, ca să nu piardă 
timpul astupând şi destupând sticlele, să aşeze pur şi 
simplu lângă el un butoi cu cepul scos; numai că nu avea 
răgaz să mănânce, şi trebui ca Jean să-i schimbe, să umple 
la rândul lui clondirele. Bine instalat, Delhomme declară cu 
aerul său înţelept că era nevoie de lichid, ca să nu te 
înăbuşi. Când se aduse plăcinta, mare cât o roată de plug, 
urmă un moment de reculegere, piroştile cu carne 
impresionau; şi domnul Charles împinse politeţea până la a 
se jura pe cinstea sa că niciodată nu văzuse una mai 


frumoasă la Chartres. Deodată, bătrânul Fouan, foarte în 
formă, mai spuse una. 

— Ia ascultați, dacă ţi-o pui pe fund, asta vindecă 
degerăturile! 

Masa se strâmbă de râs, mai ales Jacqueline, care avea 
lacrimi în ochi. Bâiguia, adăuga alte lucruri, ce se pierdeau 
printre hohotele de râs. 

Mirii erau aşezaţi faţă în faţă, Buteau între mamă-sa şi La 
Grande, Lise între moş Fouan şi domnul Charles; şi ceilalţi 
convivi, după bunul lor plac, Jacqueline alături de Tron, 
care o sorbea din ochii lui dulci şi stupizi, Jean aproape de 
Frangcoise, despărţit de ea numai de micul Jules, asupra 
căruia amândoi făgăduiseră să vegheze; dar, îndată după 
plăcintă, făcu o puternică indigestie, şi mireasa fu nevoită 
să ducă copilul la culcare. Şi astfel Jean şi Frangoise 
ajunseră să mănânce unul lângă altul. Ea era foarte agitată, 
roşie toată de la marele foc din vatră, vlăguită de oboseală 
şi totuşi surescitată. El, plin de atenţii, voia să se ridice de la 
masă în locul ei; dar ea fugea, îi ţinea mai ales piept lui 
Buteau, care, glumeţ până la a fi sâcâitor când era gentil, o 
asalta de la începutul mesei. O ciupea când trecea prin 
preajmă-i, ea îi trăgea o palmă, furioasă; apoi, se ridica iar, 
sub un anumit pretext, ca atrasă, ca să fie din nou ciupită şi 
să-i bată. Se plângea că avea şoldurile învineţite. 

— Stai locului! repeta Jean. 

— A, nu! striga ea, nu trebuie să creadă că e şi bărbatul 
meu, dacă este al Lisei. 

Când se lăsă întunericul, aprinseră şase lumânări. 
Mâncau de trei ceasuri, când, în sfârşit, către ora zece, se 
ajunse la desert. De atunci începură să bea cafea, nu o 
ceşcuţă, două, ci cu ceaşca mare, plină mereu. Glumele se 
înmulţiră: cafeaua dădea putere, era nemaipomenită mai 
ales pentru bărbaţii care dormeau prea mult; şi, de fiecare 
dată când mesenii căsătoriţi luau câte o înghiţitură, ceilalţi 
izbucneau în hohote de râs. 


— Bineînţeles că ai dreptate să bei, îi spuse Fanny lui 
Delhomme râzând, ieşind din obişnuinţa ei rezervă. 

El se înroşi, căută să se scuze invocând cu temeinicie 
prea multa lui muncă, pe rând fiul lor Nenesse râdea cu 
gura până la urechi, printre nenumăratele strigăte şi bătăi 
cu palmele peste coapse, pricinuite de această confidenţă 
conjugală. De altfel, ştrengarul mâncase atât de mult, că 
stătea să crape. Dispăru, şi nu-l mai găsiră decât la plecare, 
culcat lângă cele două vaci. 

Din nou, La Grande ţinu cel mai bine. La miezul nopţii se 
înverşuna asupra pesmeciorilor, cu disperarea mută că nu 
poate să-i termine. Fuseseră şterse blidele de cremă, 
măturate fărămiturile tortului. Şi, în delăsarea beţiei 
crescânde, cu agrafele corsajelor desfăcute, cu cataramele 
pantalonilor slăbite, îşi schimbau locurile, vorbeau în 
grupuri mici de jur-împrejurul mesei, unsă cu sos, pătată de 
vin. Încercările de cântece nu izbutiseră, singură bătrâna 
Rose, cu chipul pierdut, continua să fredoneze un cântec 
ştrengăresc din secolul trecut, un refren din tinereţea ei, 
bătând tactul cu clătinăturile capului. Erau prea puţini 
pentru a dansa, bărbaţii preferau să golească sticlele cu 
rachiu, fumând din pipele pe care le izbeau de faţa de masă 
ca să scuture scrumul. Într-un colţ, Fanny şi Delhomme 
socoteau cu o aproximaţie de cinci centime, în faţa lui Jean 
şi a lui Tron, care urma să fie situaţia bănească a noilor 
căsătoriţi şi ce speranţe aveau: socoteala se prelungi la 
nesfârşit, fiecare centimetru de pământ era prețuit, 
cunoşteau toate averile din Rognes, până la sumele 
reprezentate de lenjerie. La celălalt capăt, Jacqueline 
pusese mâna pe domnul Charles, pe care îl contempla cu un 
surâs invincibil, cu ochii ei nostimi şi perverşi aprinşi de 
curiozitate, îi punea întrebări. 

— Şi e drăguţ Chartres? se petrece bine acolo? 

Şi el îi răspundea printr-un elogiu, făcând „turul 
oraşului”, al liniei promenadelor străjuite de bătrâni arbori, 
care înalţă în Chartres un brâu de umbrare. În partea de 


jos mai ales, de-a lungul râului Eure, bulevardele erau 
nespus de răcoroase, vara. Apoi, avea catedrala, şi lungea 
vorba despre catedrală, ca un om bine informat şi 
respectuos faţă de religie. Da, unul dintre cele mai 
frumoase monumente, devenit prea mare pentru această 
epocă de răi creştini, aproape întotdeauna goală, în mijlocul 
pieţei pustii, pe care numai umbrele femeilor habotnice o 
traversau peste săptămână; şi el simţise această tristeţe de 
uriaşă ruină, într-o duminică, pe când intrase, în treacăt, la 
vecernie: dârdâia de frig, nu se vedea clar, din pricina 
vitraliilor, şi fusese nevoit să se obişnuiască cu întunericul, 
înainte de a distinge cele două pensioane de fetiţe, pierdute 
în ea ca un pumn de furnici, cântând sub bolți cu o voce 
ascuţită, ca de fluier. Ah, într-adevăr, te doare să vezi 
părăsite astfel bisericile, pentru cabareturi. 

Tulburată, Jacqueline continua să-i privească ţintă, 
zâmbind cum numai ea ştia. În cele din urmă, murmură: 

— Dar, ia spuneţi, femeile, în Chartres... 

El înţelese, deveni foarte serios, cu toate acestea îşi 
descărcă inima, în exuberanţa beţiei generale. Îmbujorată, 
scuturată de mici râsete, ea se împingea în el, ca pentru a 
pătrunde în misterul galopului din toate serile al bărbaţilor. 
Dar nu era ce credea ea, îi povestea despre munca aspră, 
căci vinul îl făcea melancolic şi patern. Apoi, se însufleţi, 
când ea le spuse că se amuzase odată trecând prin faţa 
casei din Châteaudun, la colţul dintre străzile Davignon şi 
Loiseau, ca să vadă o căsuţă şubredă, cu obloanele închise 
şi pe jumătate putrezite. În spatele ei, într-o grădină prost 
întreţinută, un mare glob de sticlă cositorită reflecta faţada; 
în timp ce, pe dinaintea lucarnei din vârf, transformată în 
hulubărie, zburau mai mulţi porumbei, uguind la soare. În 
ziua aceea, câţiva copii se jucau pe scara uşii, şi se auzeau 
comenzile, pe deasupra zidului, de la cazarma de cavalerie 
vecină. El o întrerupea, se înfuria. Da, da! cunoştea locul, cu 
nişte femei dezgustătoare şi istovite, fără să aibă măcar 
oglinzi la intrare. Aceste cocioabe dezonorau meseria. 


— Dar ce vreţi să se facă într-o subprefectură? spuse în 
sfârşit el, calmat, cedând unei filosofii îngăduitoare de om 
superior. 

Era ora unu dinspre ziuă, se vorbea de plecarea la 
culcare. De vreme ce au avut un copil împreună, e inutil - 

Nu-i aşa? - să facă nazuri, când e vorba să se vâre în 
aşternut. Era ca şi cum farsele, praful de scărpinat, patul 
deşurubat, jucăriile care ţipă când le apeşi, toate acestea, 
n-ar fi fost pentru ei decât ca muştarul după cină. Cel mai 
bine era să tragă încă o duşcă şi să-şi spună bună seara. 

În acest moment, Lise şi Fanny scoaseră un țipăt. Pe 
fereastra deschisă, fusese azvârlită cu dărnicie nişte 
murdărie, o grămadă de scârnă adunată de lângă gardul de 
mărăcini; şi rochiile doamnelor fură pierdute, împroşcate 
de sus ocină jos. Cine era porcul care făcuse una ca asta? 
Alergară, priviră în piaţă, pe drum, pe după zid. Nimeni. De 
altfel căzură cu toţii de acord: era Jesus-Christ, care se 
răzbuna pentru că nu fusese invitat. 

Bătrânii Fouan şi familia Delhomme plecară, domnul 
Charles de asemenea. La Grande dădea ocol mesei, căutând 
să vadă dacă nu mai rămăsese ceva; şi se hotări, după ce-i 
spusese lui Jean că familia Buteau va crăpa pe paie. Pe 
drum, în timp ce, beţi criţă, ceilalţi se împiedicau de pietre, 
se auzi pasul ei sigur şi energic îndepărtându-se, cu micile 
lovituri regulate ale bastonului. 

Pe când Tron pregătea cabrioleta pentru doamna 
Jacqueline, aceasta, cu piciorul pe scara trăsurii, se 
întoarse. 

— Mergi cu noi, Jean?... Nu, nu-i aşa? 

Tânărul, care se pregătea să se urce, îşi schimbă părerea, 
fericit să i-o lase tovarăşului său. O privi cum se strânge 
lângă trupul mare al noului ei amant, nu se putu stăpâni să 
nu râdă, după ce trăsura dispăruse. El se va duce pe jos, şi 
se aşeză o clipă pe banca de piatră, din curte, lângă 
Franqoise, care se aşezase dinainte, ameţită de căldură şi 
oboseală, aşteptând să plece toată lumea. Cei doi Buteau se 


şi duseseră în camera lor, iar ea făgăduise să închidă peste 
tot, înainte de a se culca. 

— Ah, ce bine e aici! suspină fata, după cinci minute lungi 
de tăcere. 

Şi tăcerea reîncepu, într-o pace suverană. Noaptea era 
ciuruită de stele, răcoroasă, fermecătoare. Mireasma 
fânului se împrăştia, urca atât de puternică din fânețele de 
pe malul lui Aigre că îmbălsăma văzduhul ca un parfum de 
floare sălbatică. 

— Da, e bine, repetă în cele din urmă Jean. Îţi linişteşte 
inima. 

Ea nu răspunse, şi lui i se păru că doarme. Alunecă, se 
rezemă de umărul lui. Şi el rămase încă o oră, gândindu-se 
la lucruri nedesluşite. Îl năpădiră unele gânduri rele, apoi 
se risipiră. Era prea tânără, i se părea că, aşteptând, ea 
însăşi va îmbătrâni şi se va apropia de el. 

— Ascultă, Franqoise, trebuie să te culci. Poţi să te 
îmbolnăveşti. 

Ea se deşteptă tresărind. 

— Ia te uită! aşa-i, e mai bine în pat... La revedere; Jean. 

— La revedere, Franqoise. 


Partea a treia 


În sfârşit, Buteau îşi luase partea, acel pământ râvnit cu 
atâta înflăcărare, pe care-l refuzase timp de peste doi ani şi 
jumătate, într-o turbare alcătuită din dorinţă, pizmă şi 
îndărătnicie! Nici el singur nu ştia de ce se încăpăţânase 
atâta, când de fapt ardea să semneze actul, temându-se să 
nu fie tras pe sfoară, neputându-se consola că nu pune 
mâna pe toată moştenirea, cele douăzeci şi nouă de 
pogoane, astăzi desfigurate şi risipite. De când acceptase, 
trăia sentimentul unei mari pasiuni satisfăcute, bucuria 
brutală a posesiunii; şi un lucru îi dubla această bucurie, 
gândul că sora şi fratele lui fuseseră prădaţi, că lotul lui 
valora mai mult, acum, când noul drum îl mărginea. Nu-i 
mai întâlnea fără să rânjească, răutăcios, făcând cu ochiul şi 
spunând: 

— Până la urmă, i-am băgat în cofă! 

Şi asta nu era tot. Triumfa şi în privinţa căsătoriei, 
amânată atât de multă vreme, a celor două hectare aduse 
de Lise, alături de pământul lui; căci gândul împărţirii 
obligatorii între cele două surori nu-i trecea prin minte; 
sau, cel puţin, îl împingea către o epocă atât de îndepărtată, 
încât nădăjduia să găsească până atunci o posibilitate de a 


se eschiva. Punând la socoteală şi partea lui Frangoise, avea 
opt pogoane de pământ arabil, patru de grâu şi în jurul a 
două şi jumătate de vie; şi le va păstra, i se va smulge mai 
degrabă o mână, niciodată, mai cu seamă, nu va scăpa din 
gheare parcela de la Cornailles, de pe marginea drumului, 
care acum măsura aproape trei hectare. Nici sora, nici 
fratele lui nu aveau una asemănătoare, vorbea despre ea 
umflându-şi obrajii, pocnind de mândrie. 

Se scurse un an, şi acest prim an de stăpânire fu pentru 
Buteau o mare plăcere. În nicio vreme, când lucrase pentru 
alţii, nu scormonise pământul arându-l atât de adânc: era al 
lui, voia să-i pătrundă, să-i fecundeze până în pântece. 
Seara, se întorcea istovit, cu plugul al cărui brăzdar 
strălucea ca argintul. În martie îşi grăpă grâul, în aprilie, 
ovăzul, înmulţindu-şi grijile, dăruindu-li-se cu totul. Când 
pământurile nu mai cereau muncă, se întorcea la ele să le 
vadă, ca un îndrăgostit. Le dădea ocol, se apleca şi lua cu 
mişcarea lui obişnuită un pumn, un bulgăr de pământ gras, 
pe care îi plăcea să-i strivească, să-i lase să-i curgă printre 
degete, fericit mai cu seamă dacă nu-l simţea nici prea 
uscat, nici prea umed, adulmecând pâinea bună care 
creştea în el. 

Astfel, Beauce îşi desfăşura verdeaţa în faţa lui, din 
noiembrie până în iulie, din clipa când vârfurile verzi se 
ivesc şi până când se îngălbenesc înaltele tulpini. Dorea s-o 
aibă sub ochi, fără să iasă din casă, şi îşi destupase 
fereastra de la bucătărie, cea din spate, care dădea spre 
câmpie; şi se aşeza acolo, vedea zece leghe din ţinut, o 
imensă întindere, necuprinsă, goală-goluţă, sub rotunzimea 
cerului. Niciun copac, nimic decât stâlpii de telegraf de pe 
drumul de la Châteaudun la Orleans, înşirându-se în linie 
dreaptă până se pierdeau din vedere. La început, pe marile 
pătrate de pământ oacheş, la nivelul solului, nu zări decât o 
umbră verzuie, abia desluşită. Apoi, acest verde-palid se 
accentua, se văzură nişte pulpane de catifea verde, de o 
culoare aproape uniformă. Apoi, tulpinile începură să 


crească şi să se îndesească, fiecare plantă îşi căpătă nuanţa 
ei, distingea de departe verdele-gălbui al grâului, verdele- 
albăstriu al ovăzului, verdele-cenuşiu al secarei, petece de 
pământ la nesfârşit, aşezate în toate felurile, printre plăcile 
roşii ale trifoiurilor furajere. Era vremea când Beauce e 
frumoasă şi tânără, înveşmântată astfel de primăvară, 
netedă şi proaspătă pentru ochi, în monotonia ei. Tulpinile 
crescură încă, şi se arătă marea, marea de cereale, 
fremătândă, adâncă, fără pietre de hotar. Dimineaţa, pe 
timp frumos, îşi lua zborul o pâclă trandafirie. Pe măsură ce 
soarele urca în văzduhul limpede, se pornea o adiere cu 
largi răsuflări regulate, brăzdând câmpurile cu o tălăzuire, 
care pornea dintr-o zare, se prelungea, ca să moară în 
cealaltă zare. O legănare făcea culorile să pălească, ape de 
aur vechi se scurgeau de-a lungul grânelor, ovăzul se 
învineţea, pe când secara tremurătoare căpăta reflexe 
liliachii. O unduire venea după alta, fără încetare, eternul 
flux bătea sub vântul pornit din larg. Când se lăsa seara, 
fațadele îndepărtate ale caselor, viu luminate, păreau nişte 
văluri albe, clopotniţe ţâşnite în sus împlântau catarge în 
spinările unor ridicături de pământ. Se lăsa frig, întunericul 
mărea acea senzaţie umedă şi murmurătoare de larg de 
mare, o pădure îndepărtată dispărea, ca pata pierdută a 
unui continent. 

Pe timp urât, Buteau o privi la fel, pe această Beauce 
deschisă la picioarele lui, aşa cum pescarul priveşte de pe 
țărm marea tulburată, unde furtuna îi fură pâinea. Văzu o 
violentă vijelie, un nor negru care o plumbuia cu sclipire 
vânătă, fulgere roşii care ardeau pe vârful ierburilor, în 
strălucirile de trăsnet. Văzu o trombă de apă venind de la o 
depărtare de mai bine de şase leghe, la început un nor 
subţire şi arămiu, răsucit ca o frânghie, după aceea o masă 
urlătoare gonind într-un galop de dihanie, după aceea, în 
spate, pântecele sfâşiat al recoltelor, o dâră largă de trei 
kilometri, călcată în picioare, spartă, nimicită. Petecele lui 
de pământ nu suferiseră, plângea dezastrul altora, cu unele 


rânjete de bucurie lăuntrică. Şi, pe măsură ce grâul se 
ridica, sporea şi plăcerea lui. De pe acum ostrovul cenuşiu 
al unui sat dispăruse la orizont, dincolo de nivelul în 
creştere al vegetației. Nu rămâneau decât acoperiturile de 
la Borderie, care fură, la rândul lor, înecate. O moară 
rămânea stingheră, cu aripile sale, aidoma unei epave. 
Pretutindeni grâu, o mare de grâu, copleşitoare, năvalnică, 
acoperind pământul cu imensitatea ei verde. 

— Ah, Doamne! spunea el în fiece seară când se aşeza la 
masă, dacă vara nu va fi prea uscată, o să avem pâine 
berechet! 

Familia Buteau se instalase. Tinerii căsătoriţi luaseră 
marea cameră de jos, şi Frangoise se mulțumea, deasupra 
lor, cu vechea cămăruţă a bătrânului Mouche, spălată, 
mobilată cu un pat de campanie, un vechi scrin, o masă şi 
două scaune. Ea se ocupa de vaci, îşi ducea viaţa de 
altădată. Şi totuşi, în această pace dormita o pricină de 
neînțelegere, problema partajului dintre cele două surori, 
lăsată în suspensie. A doua zi după căsătoria celei mari, 
bătrânul Fouan, care era tutorele mezinei, insistase ca 
acest partaj să şi aibă loc, pentru a se evita orice supărare 
mai târziu. Dar Buteau protestase. La ce bun? Franqoise 
era prea tânără, nu avea nevoie de pământul ei. Şi oare se 
schimbase ceva? trăia la soră-sa ca şi înainte, era hrănită, 
era îmbrăcată; la urma urmei, nu avea, bineînţeles, de ce să 
se plângă. La toate aceste argumente, bătrânul clătina din 
cap: nu se ştie niciodată ce avea să se întâmple, cel mai 
cuminte lucru era să se pună în bună regulă; şi însăşi 
tânără fată insista, voia să-şi cunoască partea, chiar dacă pe 
urmă o lăsa în seama cumnatului său. Între timp, însă, 
acesta o cucerise, cu bruscheţea lui copilăroasă, îndărătnic 
şi zeflemitor. Nu se mai vorbea despre asta, el făcea 
pretutindeni paradă de bucuria de a trăi astfel, amabil, în 
familie. 

— Trebuie bună înţelegere, nu cunosc altceva! 


Într-adevăr, după primele zece luni, nu izbucnise încă 
niciun fel de ceartă între cele două surori, nici în 
gospodărie, dar, încetul cu încetul, lucrurile se stricară. 
Totul începu de la micile răutăţi. Se bosumflau, ajungeau la 
cuvinte aspre; şi, pe dedesubt, fermentul lui „al tău” şi „al 
meu” îşi continua acţiunea de distrugere, striga puţin câte 
puţin prietenia. 

Desigur, Lise şi Frangoise nu se mai adorau cu marea lor 
afecţiune de altădată. Acum nimeni nu le mai întâlnea 
strânse cu braţele de după mijloc, înfăşurate în acelaşi şal, 
plimbându-se pe înserat. Fuseseră ca şi despărțite, o 
răceală creştea între ele. De când era un bărbat acolo, lui 
Frangoise îi părea că i se luase sora. Ea care, înainte, 
împărțea totul cu Lise, nu împărțea şi acest bărbat; şi el 
devenise astfel lucrul străin, obstacolul, care-i închidea 
inima unde ea trăia singură. Pleca fără să-şi sărute sora mai 
mare, când o săruta Buteau, supărată de parcă i-ar fi băut 
cineva din pahar. În privinţa proprietăţii îşi păstra ideile ei 
de copil, punând o extraordinară pasiune: „asta e a mea”, 
„asta e a ta”; şi, pentru că sora ei era de acum încolo a 
altcuiva, o lăsa să fie, dar voia ceea ce era al ei, jumătate 
din pământ şi din casă. 

În această furie a fetei, mai era şi o altă cauză, pe care 
nici Franqoise însăşi n-ar fi ştiut s-o spună. Până atunci, 
îngheţată de văduvia bătrânului Mouche, casa, în care nu se 
mai iubeau, nu avusese pentru ea niciun suflu tulburător. Şi 
iată că venise un mascul să locuiască în ea, un mascul 
brutal, obişnuit să răstoarne fetele prin şanţuri, şi ale cărui 
glume  scuturau pereţii despărțitori, gâfâiau printre 
spărturile lambriurilor. Învăţând de la vite, ea ştia tot, era 
dezgustată şi exasperată. Ziua, prefera să plece, ca să-i lase 
să-şi facă mendrele în toată voia. Seara, dacă începeau să 
râdă părăsind masa, le striga să aştepte cel puţin până 
isprăvea ea cu vasele. Şi fugea în camera ei, închizând uşile 
cu violenţă, bâiguind ocări: Desfrânaţi! Desfrânaţi! printre 
dinţii strânşi. Orice s-ar fi întâmplat, credea că încă aude tot 


ce se petrece jos. Cu capul înfundat în pernă, cu cearşaful 
tras până peste ochi, ardea de încordare, cu auzul şi văzul 
chinuite de halucinaţii, suferind de răzvrătirile pubertăţii. 

Cel mai rău era că Buteau, văzând-o atât de preocupată 
de aceste treburi, o lua în râs, şi făcea haz. Ei bine; ce-i? ce- 
o să spună când va ajunge şi ea aici? La fel râdea şi Lise, 
negăsind în asta niciun rău. Şi atunci el îşi exprima propria 
părerea despre acest fleac: pentru că bunul Dumnezeu îi 
dăruise fiecărui om această plăcere care nu costa nimic, era 
îngăduit să ţi-o oferi de câte ori poţi, până te saturi; dar 
fără copil, ah, aşa ceva, nu, nu mai trebuia! Se făceau prea 
mulţi, fără căsătorie, din prostie. Aşa era Jules, o surpriză 
neplăcută totuşi, pe care fusese nevoit să-l accepte. Dar, 
când eşti căsătorit, lucrul devine serios, s-ar lăsa mai 
degrabă tăiat ca un pisoi, decât s-o ia de la cap cu altul. 
Mulţumesc! să aibă încă o gură în casă, unde pâinea şi aşa 
se ducea atât de repede! Şi deschidea ochii, se păzea 
împreună cu nevasta, atât de grasă, căţeaua, că hăpăia 
totul dintr-odată, zicea el, adăugând că ara straşnic şi nu 
semăna nimic. Grâu, ah, grâu, atât cât putea să rodească 
pântecul umflat al țarinei! dar ţânci, se sfârşise, niciodată! 

Şi, în mijlocul acestor necurmate amănunte, al acestor 
împerecheri doar la un pas de ea şi pe care le simţea, 
tulburarea lui Francoise creştea. Cei doi susțineau că i se 
schimba caracterul, avea într-adevăr toane inexplicabile, cu 
salturi continue, era veselă, apoi tristă, apoi ursuză şi 
răutăcioasă. Dimineaţa, îl urmărea pe Buteau cu o privire 
neagră, când, fără nicio jenă, el străbătea bucătăria, pe 
jumătate gol. Izbucniseră certuri între ea şi sora ei, pentru 
lucruri de nimic, pentru o ceaşcă spartă: oare ceaşca nu era 
şi a ei, măcar pe jumătate? oare nu putea să spargă 
jumătate din tot, dacă asta îi făcea plăcere? Discuţiile 
asupra acestor probleme de proprietate deveneau tot mai 
înverşunate, făcându-le să-şi poarte pică zile în şir. 

Tot pe vremea aceea, Buteau se lăsă el însuşi pradă unei 
dispoziţii respingătoare. Pământul suferea de o cumplită 


secetă, nicio picătură de apă nu căzuse de şase săptămâni; 
şi el se întorcea cu pumnii strânşi, bolnav că vede recoltele 
compromise, secara pipernicită, ovăzul fără vlagă lot grâul 
pârjolit înainte de a-i creşte bobul. Suferea cu adevărat, ca 
înseşi grânele, cu stomacul strâns, cu membrele prinse de 
cârcei, micşorat, uscat de nelinişte şi furie. Şi, într-o 
dimineaţă, se încaieră pentru prima dată cu Frangoise. Era 
cald, rămăsese cu cămaşa desfăcută, cu pantalonii 
descheiaţi, gata să-i cadă de pe şolduri, după ce se spălase 
la fântână; şi, cum se aşeza să-şi mănânce supa, Franqoise, 
care îl servea, se întoarse o clipă în spatele lui. În sfârşit, 
roşie toată, izbucni. 

— Hai, încheie-ţi cămaşa, e dezgustător. 

Prost dispus, el se înfurie. 

— La naiba! m-ai puricat peste tot?... Nu te uita, dacă nu- 
ţi place... Mori de poftă să ştii cum e, mucoaso, de 
pomeneşti întruna despre asta? 

Ea se înroşi mai tare, începu să bâiguie, în timp ce Lise 
avu proasta inspiraţie să adauge: 

— Are dreptate, ne cam plictiseşti... Pleacă, dacă nu 
suntem liberi să facem ce vrem la noi acasă. 

— Bine, am să plec, spuse cu înverşunare Frangoise, care 
ieşi trântind uşa. 

Dar, a doua zi, Buteau devenise iar amabil, împăciuitor şi 
mucalit. Peste noapte, cerul se acoperise, căzuse timp de 
douăsprezece ore o ploaie măruntă, căâlduţă, pătrunzătoare, 
una dintre acele ploi de vară care înviorează câmpia; şi el 
deschisese fereastra spre holde, stătea acolo din zori tot 
plivind apa, radios, cu mâinile în buzunare, şi repetând: 

— Iote-ne şi boieri, de vreme ce bunul Dumnezeu 
lucrează pentru noi... Ah, fir-ar să fie! zilele pe care le 
petreci aşa, făcând pe trântorul, sunt mai de preţ decât 
zilele când te istoveşti fără niciun folos. 

Domoală, blândă, nesfârşită, ploaia curgea întruna; şi el 
asculta întreaga Beauce cum bea, această Beauce fără 
râuri şi fără izvoare, atât de însetată. Era un murmur uriaş, 


un zgomot de gâtlej universal, în care îşi avea bunăstarea. 
Totul se îmbiba, se scălda, totul se înverzea din nou sub 
ploaie. Grâul îşi recăpăta iar tânăra-i sănătate, robust şi 
drept, purtându-şi în sus spicul, care începea să se umfle, 
enorm, doldora de făină. Şi el, ca şi pământul, ca şi grâul, 
bea prin toţi porii lui, destins, răcorit, tămăduit, venind 
mereu să se posteze în faţa ferestrei, ca să strige: 

— Daţi zor, daţi zor! Cad numai monede de câte cinci 
franci! 

Deodată, auzi cum cineva deschide uşa, se întoarse şi avu 
surpriza să-i recunoască pe bătrânul Fouan. 

— Ia te uită, tata!... Vii de la vânătoare de broaşte? 

După ce se necăjise cu o mare umbrelă albastră, bătrânul 
intră, lăsându-şi galenţii pe prag. 

— Udă grozav stropitoarea, spuse el simplu. Era şi 
nevoie. 

De un an, de când partajul era definitiv încheiat, semnat, 
înregistrat, nu mai avea decât o singură îndeletnicire, aceea 
de a se duce să-şi revadă vechile petece de pământ. Era 
întâlnit mereu hoinărind în jurul lor, interesându-se, trist 
sau vesel, după starea recoltelor, urlând împotriva copiilor, 
pentru că lucrurile nu mai erau ca înainte, pentru a era 
vina lor dacă nimic nu mergea. Această ploaie îl însufleţea şi 
pe el. 

— Şi atunci, reluă Buteau, trecând pe-aici, ai intrat să ne 
vezi? 

Mută până atunci, Franqoise înaintă şi, cu o voce 
limpede, spuse: 

— Nu, eu l-am rugat pe unchiul să vină. 

Stând în picioare lângă masă şi curăţind nişte mazăre, 
Lise îşi lăsă treaba, aşteptă, cu braţele în jos, cu faţa 
deodată înăsprită. Buteau, care la început strânsese din 
pumni, îşi reluă înfăţişarea lui veselă, hotărât să nu se 
înfurie. 

— Da, explică domol bătrânul, copila a vorbit cu mine, 
ieri... Vedeţi şi voi că aveam dreptate când am vrut să 


orânduiesc treburile imediat. Fiecare cu partea lui, nimeni 
nu se învrăjbeşte din asta: ba, dimpotrivă, asta pune capăt 
certurilor... Şi, acum, trebuie s-o isprăvim. E dreptul ei, nu-i 
aşa? să fie stăpână pe ce i se cuvine... Eu mă simt vrednic 
de mustrare... Şi, atunci, să hotărâm o zi şi să mergem cu 
toţii la domnul Baillehache. 

Dar Lise nu se mai putut stăpâni. 

— De ce nu ne dă pe mâna jandarmilor? Să le spună c-o 
prădăm, zău aşa!... Să spun şi eu lumii că e o făptură greu 
de înţeles, pe care nu ştii cum s-o mai iei? 

Frangqoise vru să răspundă pe acelaşi ton, când Buteau, 
care o apucase pe la spate, ca şi cum s-ar fi jucat cu ea, 
strigă: 

— Iote ce prostii!... Se sâcâie, dar se iubesc în acelaşi 
timp, nu-i aşa? Bună treabă, să nu se înţeleagă surorile 
între ele! 

Tânără se eliberase dintr-o smucitură, şi cearta era gata 
să reînceapă, când scoase o exclamaţie de bucurie, văzând 
că uşa se deschide din nou. 

— Jean!... Ah, ce ud eşti! ca un câine lăţos! 

Într-adevăr, venind în pas alergător de la fermă, cum 
venea adesea, Jean nu-şi pusese decât un sac peste umeri, 
ca să se apere de ploaie; şi era înmuiat, ud leoarcă, ieşeau 
aburi din el şi râdea singur, ca un copil. Pe când se scutura, 
Buteau, reîntors la fereastră, se descreţea din ce în ce mai 
mult în faţa ploii încăpăţânate. 

— O, cade, cade, e o binefacere!... Nu, zău, că-ţi vine să 
râzi! cum mai cade! 

Apoi, revenind: 

— Soseşti la vreme. Astea două tocmai se mâncau... 
Frangoise vrea împărţeala, ca să ne părăsească. 

— Cum, ştrengăriţă asta? strigă Jean, încremenit. 

Dorinţa lui devenise o puternică pasiune, ascunsă; şi nu 
avea altă mulţumire decât s-o vadă în această casă, unde 
era primit ca prieten. Ar fi cerut-o de douăzeci de ori în 
căsătorie, dacă nu s-ar fi găsit atât de bătrân pentru ea, 


care era atât de tânără: avea să aştepte zadarnic, diferenţa 
de cincisprezece ani tot nu se umplea. Nimeni nu părea să 
bănuie faptul că ar fi putut să se gândească la ea, nici ea 
însăşi, nici sora, nici cumnatul ei. De aceea acesta din urmă 
îl primea atât de prietenos, fără să se teamă de urmări. 

— Ştrengăriţă ah, ăsta-i cuvântul, spuse el ridicând 
părinteşte din umeri. 

Dar, neînduplecată, cu ochii în pământ, Frangoise se 
încăpăţână. 

— Vreau partea mea. 

— Ar fi cel mai înţelept lucru, murmură bătrânul Fouan. 

Atunci, Jean o prinse uşor de încheietura mâinilor şi 
aşeză pe genunchii lui; şi o privea astfel, cu mâinile 
fremătătoare simţindu-i pielea, îi vorbea cu glasul lui blând 
care se schimba pe măsură ce o ruga să rămână. Unde avea 
să plece? printre străini, la stăpâni, în Câoyes sau la 
Châuteaudun? Nu era oare mai bine în casa asta, unde 
crescuse, în mijlocul unor oameni care o iubeau? Ea îl 
asculta şi se înduioşa la rândul ei; căci, dacă nici prin minte 
nu-i trecea să vadă în el un iubit, i se supunea cu plăcere 
din obişnuinţă, mai mult din prietenie şi puţin de teamă, 
găsindu-l foarte serios. 

— Vreau partea mea, repetă ea mişcată, atâta doar, nu 
zic că am să plec. 

— Ei, proasto! interveni Buteau, ce-ţi pasă de partea ta, 
dacă rămâi aici? Ai tot, ca şi soră-ta, ca şi mine: de ce vrei 
jumătate?... Nu, că-ţi vine să mori de râs!... Ascultă aici la 
mine. Partajul se va face în ziua când ai să te măriţi. 

Aţintiţi asupra ei, ochii lui Jean tremurară, de parcă i s-ar 
fi strâns inima. 

— Înţelegi? în ziua când te măriţi. 

Obosită, ea nu răspundea. 

— Şi acum, micuța mea Francoise, du-te şi îmbrăţişeaz-o 
pe sora ta. Aşa e bine. 

Lise nu devenise încă rea, în voioşia ei zumzăitoare de 
cumătră grasă; şi izbucni în plâns când Frangoise i se 


atârnă de gât. Încântat că amânase afacerea, Buteau striga 
că, la naiba! trebuiau să bea o duşcă. Aduse cinci pahare, 
destupă o sticlă, se întoarse după o a doua. Faţa tăbăcită de 
soare a bătrânului Fouan se colorase, pe când îi lămurea pe 
ceilalţi că el era pentru datorie. Băură cu toţii, femeile 
împreună cu bărbaţii, în sănătatea fiecăruia şi a tuturor. 

— E bun, vinul! striga Buteau punându-şi apăsat paharul 
la loc. Ei bine, puteţi să spuneţi orice vreţi, dar tot nu 
preţuieşte cât apa asta care cade:.. Priviţi-o, iacă-t-o iar, 
iacă-t-o mereu! Ah, ce multă e! 

Şi toţi, grămadă în faţa ferestrei, încântați, într-un soi de 
extaz religios, priveau cum şiroieşte ploaia călduţă, 
domoală, fără sfârşit, de parcă ar fi văzut, sub această apă 
binefăcătoare, cum cresc grânele înalte şi verzi. 


II 


Într-una dintre zilele acelei veri, bătrâna Rose, care 
leşinase de câteva ori şi ale cărei picioare n-o mai ţineau, o 
chemă pe nepoata sa Palmyre să spele prin casă. Fouan 
ieşise să hoinărească, după obicei, în jurul culturilor; şi, pe 
când nenorocita, în genunchi, leoarcă de apă, se istovea 
frecând, cealaltă o urma pas cu pas, rumegând amândouă 
aceleaşi poveşti. 

În primul rând, vorbiră de marele necaz al Palmyrei, al 
cărei frate Hilarion începuse s-o bată. Da, acest prostănac, 
acest schilod devenise rău; şi, cum nu-şi cunoştea puterea, 
având pumni în stare să sfărâme pietrele, ea se temea 
mereu să nu fie ucisă, când îl lua la rost. Dar, în nesfârşită 
dragoste ce i-o purta, ea nu voia să se amestece nimeni, lua 
la goană lumea venită să-i domolească. Săptămâna trecută, 
avusese loc un scandal de care întregul Rognes încă vorbea, 


o asemenea ceartă cu bătaie, că alergaseră vecinii şi-i 
găsiseră peste ea dedându-se la mârşăvii. 

— Ia spune, fata mea, întrebă Rose ca să-i stârnească 
destăinuirile, e adevărat că necioplitul voia să te siluiască? 

Oprindu-se din treabă, chircită în zdrenţele ei ude, 
Palmyre se înfurie, fără să răspundă. 

— Şi asta-i priveşte pe alţii? ce treabă aveau ei să intre şi 
să spioneze în casa noastră?... Noi nu furăm de la nimeni. 

— De! reluă bătrâna, dar dacă vă culcaţi unul cu altul, 
după cum se vorbeşte, e foarte rău. 

O clipă, nefericita rămase mută, cu obrazul chinuit, cu 
ochii rătăciţi în depărtare; pe urmă, frântă iar în două, 
bâigui, tăind fiecare frază cu mişcarea de du-te-vino a 
braţelor ei slabe. 

— A, foarte rău, parcă poţi să ştii?... M-a întrebat şi 
preotul ca să-mi spună c-o să ajungem în infern. Niciodată 
bietul de el... Un neprihănit, domnule paroh, i-am răspuns, 
un băiat care nu ştie mai multe decât un ţânc de trei 
săptămâni; şi care ar fi murit, dacă nu-l hrăneam eu, şi care 
n-a avut niciodată fericirea să fie ce e!... Cât despre mine, 
nu-i aşa? e treaba mea. Când o să mă strângă de gât, într- 
una dintre furiile care îl apucă în clipele alea, o să văd eu 
dacă bunul Dumnezeu vrea să mă ierte. 

Rose, care cunoştea de multă vreme adevărul, văzând că 
nu află niciun amănunt nou, încheie cu un aer înţelept: 

— Când lucrurile stau într-un fel, nu stau în altul... 
Oricum, asta, pe care o duci tu, nu e viaţă, fata mea. 

Şi porni să se tânguie, că toată lumea are necazuri. Aşa, 
ea şi bărbatul ei, îndură atâtea mizerii, de când au avut 
inima bună să se lipsească de tot pentru copiii lor. Din acel 
moment, nu se mai opri. Era eternul ei subiect de 
văicăreală. 

— Doamne! atenţiile s-au sfârşit, ca să fie date cu totul 
uitării. Când copiii sunt porci, sunt porci... Măcar să-mi 
plătească renta... 


Explică, pentru a douăzecea oară, că singur Delhomme 
aducea cei cincizeci de franci pe trimestru, o, la minut! 
Buteau, veşnic în întârziere, căuta să se zgârcească: aşa că, 
deşi termenul trecuse de zece zile, ea încă îl aştepta, 
făgăduise că vine chiar astă-seară să-i achite. Cât despre 
Jesus-Christ, lucrurile erau mai simple, el nu dădea nimic, 
niciodată nu văzuseră culoarea banilor lui. Si, chiar azi- 
dimineaţă, nu avusese neobrăzarea s-o trimită pe Fricoasa, 
care începuse să smiorcăie şi să ceară un împrumut de cinci 
franci, ca să-i facă fiertură tatălui ei, bolnav? A, cunoştea ea 
boala lui: o beţie straşnică! Şi o luase la goană pe 
nemernica asta, punându-i în vedere să-i spună lui taică-su 
că dacă nu-i aduce astă-seară cei cincizeci de franci, ca 
fratele lui Buteau, are să-i trimită portărelul. 

— Numai ca să-i sperii, pentru că, bietul băiat, cu toate 
astea, nu e rău, adăugă Rose, care şi pornise să se 
înduioşeze, în preferința ei pentru primul născut. 

Când se lăsă noaptea şi Fouan se întorsese pentru cină, 
ea o luă de la început, pe când el mânca, stând cu capul în 
jos, mut. Doamne, era cu putinţă una ca asta, ca din cele 
şase sute de franci ale lor să se aleagă numai cu două sute 
de la Delhomme, abia cu cincizeci de la Buteau şi cu absolut 
nimic de la Jesus-Christ, ceea ce făcea exact jumătate din 
rentă! Şi ticăloşii semnaseră la notar, era scris şi depus la 
justiţie! Puțin le păsa lor de justiţie! 

Palmyre care, pe întuneric, termina de şters pardoseala 
de piatră a bucătăriei, răspundea cu aceeaşi frază la fiecare 
plângere, ca un refren al mizeriei. 

— A, nici vorbă, fiecare îşi are necazurile lui, o să crăpăm 
de ele! 

Rose se gândi în sfârşit să aprindă lumânarea, când intră 
La Grande, cu împletitura. În acele zile lungi, şezători nu se 
ţineau; dar, ca să nu mai consume un capăt de lumânare, 
venea să-şi petreacă seara la fratele ei, înainte de a se duce 
să se culce pe dibuite. Se aşeză numaidecât, şi Palmyre, 


care avea încă de frecat oalele şi cratiţele, nu mai suflă, 
încremenită că-şi vede bunica. 

— Dacă ai nevoie de apă caldă, fata mea, reluă Rose, 
începe o legătură de vreascuri. 

Se stăpâni o clipă, căută să vorbească de altceva; căci, 
faţă de La Grande, bătrânii Fouan evitau să se plângă, 
ştiind că-i făceau plăcere când se văicăreau în gura mare, 
că şi-o făcuseră cu mâna lor. Dar se lăsă târâtă de mânie. 

— Ce mai, poţi pune toată legătura, dacă şi asta s-o numi 
legătură de vreascuri! Nişte rămurele uscate, nişte 
crâmpeie de uluci!... Zău, se vede treaba că Fanny îşi 
greblează magazia, de ne trimite asemenea putregaiuri! 

Rămas la masă, în faţa unui pahar, Fouan ieşi atunci din 
tăcerea în care părea că vrea să se închidă. Se înfurie. 

— La naiba! ai isprăvit cu legătura ta de vreascuri? E o 
mârşăvie, ştim bine!... Atunci, ce să mai zic eu de porcăria 
asta de poşircă pe care Delhomme mi-o dă drept vin? 

Ridică paharul, îl privi în lumina lumânării. 

— Ce-o fi putut să bage în el? Nu e nici măcar spălătură 
de butoi... Şi să mai spui că e om cinstit! Ceilalţi doi or să ne 
lase să pierim de sete, fără să ne aducă o sticlă cu apă din 
râu. 

În sfârşit, se hotărt să-şi bea vinul dintr-o înghiţitură. Dar 
scuipă cu violenţă. 

— Ah, otrava! poate mi-l dă dinadins ca să mă facă să 
plesnesc pe loc. 

Din această clipă, Fouan şi Rose se lăsară în voia 
duşmăniei, fără a mai păstra vreo măsură. Inimile lor adânc 
rănite se alinau, îşi alternau litaniile cu cârtelile, fiecare îşi 
spunea păsul, pe rând. Mai întâi, că din cei zece litri de 
lapte pe săptămână nu primeau nici măcar şase; şi-apoi, era 
botezat în lege, ce să mai vorbim. La fel şi cu ouăle, e lucru 
sigur că erau anume comandate găinilor, pentru că altele, 
atât de mici, nu s-ar fi găsit nici la piaţa din Cloyes: da, o 
adevărată raritate, şi le erau date cu atâta rea-voinţă, că 
aveau timp să se strice pe drum. Cât despre brânză, ah, 


brânză! Rose se răsucea de dureri de burtă, de fiece dată 
când mânca din ea. Dădu fuga să aducă o bucată, ţinu 
neapărat ca Palmyre s-o guste. Ei, nu-i aşa că era o 
grozăvenie? nu cerea răzbunare? Nu-i mai lipsea decât 
făină, poate şi nişte ipsos. Dar şi Fouan începu să se plângă 
că era silit să nu mai fumeze tutun decât de douăzeci de 
centime pe zi; şi, numaidecât, Rose îşi regretă cafeaua, pe 
care nu şi-o mai putea îngădui; şi, după aceea, amândoi pe 
rând îi acuzară de moartea bătrânului lor câine schilod, pe 
care se hotărâseră să-i înece în ajun, pentru că, acum, îi 
costa prea mult. 

— Le-am dat tot, striga bătrânul, şi ticăloşii îşi bat joc de 
mine!... Ah, o să murim cu zile, că turbăm, nu alta, văzându- 
ne în ce mizerie ne zbatem! 

Se opriră, în sfârşit, iar La Grande, care nu-şi descreţise 
buzele, îi privi şi pe unul şi pe celălalt, cu ochii ei de pasăre 
rea. 

— Aşa vă trebuie, spuse ea. 

Dar, chiar în clipa aceea, intră Buteau. Terminându-şi 
treaba, Palmyre se folosi de acest prilej ca s-o ia la 
sănătoasa, cu cele şaptezeci şi cinci de centime pe care 
Rose i le puse în palmă. Şi Buteau, în picioare, în mijlocul 
încăperii, rămase nemişcat, învăluit în acea tăcere prudentă 
a ţăranului care niciodată nu vrea să vorbească primul. Se 
scurseră două minute. Tatăl se văzu nevoit să înceapă el. 

— Vasăzică, te hotărăşti, e foarte bine... De zece zile te 
laşi aşteptat. 

Celălalt se legăna pe picioare. 

— Când poţi, poţi. Fiecare ştie cum îşi coace pâinea. 

— O fi, dar după socoteala asta, dacă întârzii mereu, 
până-ţi mănânci tu pâinea, noi ăştilalţi putem crăpa... Ai 
semnat, trebuie să plăteşti în ziua şi la ceasul stabilit. 

Văzând că tatăl se supără, Buteau o dădu pe glumă. 

— Atunci, dacă vin prea târziu, plec îndărăt... Prin 
urmare, nu e deloc bine că plătesc? Sunt unii cărora puţin 
le pasă. 


Această aluzie la Jesus-Christ o nelinişti pe Rose, care îşi 
îngădui să-şi tragă bărbatul de haină. El îşi înfrână o 
mişcare de furie, reluă: 

— Bine, dă-mi cei cincizeci de franci, am pregătit 
chitanţa. 

Fără să se grăbească, Buteau se scotoci prin buzunare. 
Aruncase spre La Grande o ocheadă nemulțumită, stânjenit 
de prezenţa ei. Lăsându-şi împletitura deoparte, aceasta îl 
privea cu ochii ficşi, aşteptând să vadă banii. Tatăl şi mama, 
la rândul lor, se apropiară, fără să mai scape din priviri 
mâna băiatului. Şi, sub aceste trei perechi de ochi, larg 
deschişi, Buteau se resemna să scoată o primă monedă de 
cinci franci. 

— Una, spuse el, punând-o pe masă. 

Celelalte urmară, cu o încetineală crescândă. Continua să 
le numere tare, cu un glas care slăbea. După cea de-a 
cincea, se opri, căuta tot mai adânc până găsi încă una, apoi 
strigă cu un glas îmbărbătat, foarte puternic: 

— Şi şase! 

Bătrânii Fouan aşteptau mai departe, dar nu mai veni 
NIMIC. 

— Cum, şase? spuse în cele din urmă tatăl. Trebuiesc 
zece... Îţi baţi joc de noi? Trimestrul trecut, patruzeci de 
franci, şi, acum, treizeci! 

Buteau începu numaidecât să se văicărească. Ah, nimic 
nu mergea bine! Grâul căzuse iar la pământ, ovăzul era 
pipernicit. Până şi calului i se umfla pântecul, aşa că fusese 
nevoit să aducă de două ori veterinarul. În sfârşit, era ca şi 
ruinat, nu ştia cum s-o mai scoată la capăt. 

— Nu mă priveşte, repeta mânios bătrânul. Numără-mi 
cei cincizeci de franci, sau te dau în judecată. 

Cu toate acestea se domoli, gândindu-se să nu accepte 
cele şase monede decât ca aconto; şi vorbi de refacerea 
chitanţei. 

— Atunci, ai să-mi dai douăzeci de franci săptămâna 
viitoare... Scriu aşa pe hârtie.. 


Dar, cu o mână iute, Buteau luă imediat banii de pe masă. 

— Nu, nu, nu aşa!... Vreau să fiu achitat. Lasă chitanţa 
cum e, altminteri, plec... A, zău, că n-ar merita osteneala să 
mă despuiaţi, dacă vă mai rămân dator. 

Şi urmă un lucru îngrozitor, tatăl şi fiul se îndârijiră, 
repetând fără să obosească aceleaşi cuvinte, unul scos din 
minţi că nu pusese mâna numaidecât pe bani, celălalt 
strângându-l în pumn, hotărât să nu-i dea decât făcând 
schimb pe schimb. Pentru a doua oară, mama fu silită să-şi 
tragă bărbatul de haină, şi acesta dădu iar înapoi. 

— "Ţine, hoţ afurisit, iată-ţi hârtia! Ar trebui să ţi-o vâr cu 
pumnul pe beregată... Dă-mi banii. 

Schimbul avu loc, de la pumn la pumn; şi, scena fiind 
jucată, Buteau izbucni în râs. Plecă, amabil, satisfăcut, 
urând seară bună tuturor. Fouan se aşezase la masă, cu un 
aer epuizat. Atunci, înainte de a-şi relua împletitura, La 
Grande ridică din umeri, îi azvârli cu violenţă aceste două 
cuvinte: 

— Vită încălţată! 

Tăcură cu toţii, când, uşa se redeschise şi intră Jesus- 
Christ. Prevenit de Fricoasa că fratele său plătea, seara, îl 
pândise pe drum, îi aşteptase plecarea pentru a se prezenta 
la rândul lui. Cu faţa blândă, era doar înmuiat de o rămăşiţă 
de beţie din ajun. Chiar de pe prag, ochii îi căzură drept 
peste monezile de câte cinci franci, pe care Fouan avusese 
imprudenţa să le pună pe masă. 

— A, e Hyacinthe! strigă Rose, fericită că-l vede. 

— Da, eu sunt... Sănătate tuturor! 

Şi înaintă, fără să-şi ia ochii de la monezile albe, 
strălucitoare ca nişte lune, în lumina lumânării. Întorcând 
capul, tatăl îi urmări privirea, zări banii, şi tresări brusc, 
neliniştit. Puse repede o farfurie deasupra lor, ca să-i 
ascundă. Prea târziu! 

„Vită încălţată, gândi el, supărat de propria-i neglijenţă. 
La Grande are dreptate.” 

Apoi, cu glas tare, brutal: 


— Bine faci că vii să ne plăteşti, altminteri, la fel de 
adevărat cum lumânarea asta ne luminează, mâine îţi trimit 
portărelul. 

— Da, mi-a spus Fricoasa, gemu Jesus-Christ grozav de 
umil, şi m-am ostenit, pentru că, nu-i aşa? voi nu puteţi să- 
mi vreţi moartea... Să plătesc, Doamne, cu ce să plătesc, 
când nici pâine nu am, să-mi ajungă?... Am vândut tot, o, nu 
glumesc, veniţi să vedeţi cu ochii voştri, dacă credeţi că 
glumesc! Nici cearşafuri pe paturi, nici mobile, nici nimic... 
Şi, pe deasupra, sunt bolnav. 

Un rânjet de neîncredere îl întrerupse. Continuă fără să 
audă: 

— Poate că nu par câtuşi de puţin, dar asta nu înseamnă 
că nu am ceva rău în sac. Luşesc, simt că mă duc... Şi, când 
ai fiertură, mai treacă-meargă! Dar, când nu ai fiertură, 
mori, nu? ăsta-i adevărul... Bineînţeles că v-aş fi plătit, dacă 
aveam bani. Spuneţi-mi voi unde sunt, ca să vă dau din ei, şi 
să-mi pun şi mie o oală de supă. Iote, sunt cincisprezece zile 
de când n-am mai văzut carne. 

Rose începea să se emoţioneze, pe când Fouan se mânia 
mai tare. 

— Ţi-ai băut tot, trântorule, derbedeule, cu atât mai rău 
pentru tine! Nişte pământuri atât de bune, care erau în 
familia noastră de ani şi ani, le-ai pus amanet! Da, sunt 
destule luni, de când, tu şi dezmăţata de fiică-ta o ţineţi tot 
într-o petrecere, şi dacă acum nu mai aveţi nimic, puteţi să 
crăpaţi! 

Jesus-Christ nu mai şovăi, hohoti de plâns. 

— Ce-mi spui, nu sunt vorbele unui tată. Trebuie să fii 
denaturat ca să-ţi renegi fiul... Eu am inimă bună, din 
pricina asta o să pier... Dacă n-aţi fi avut bani! dar pentru 
că-i aveţi, să nu vă faceţi pomană cu fiul vostru?... Mă duc 
să cerşesc pe la alţii, o să fie o treabă grozavă, a, da, o 
treabă grozavă! 

Şi la fiece frază, strecurată printre lacrimi, arunca spre 
farfurie o privire piezişă, care îl făcea pe bătrân să tremure. 


După aceea, prefăcându-se că se înăbuşe, nu mai scoase 
decât nişte strigăte asurzitoare de om căruia i se taie 
beregata. 

Tulburată, biruită de lacrimile lui, Rose întinse mâinile 
rugătoare către Fouan. 

— Ascultă, bărbate... 

Dar, agitându-se, încă refuzând, acesta din urmă o 
întrerupse. 

— Nu, nu, îşi bate joc de noi... Vrei să taci odată, 
dobitocule? Are vreun rost să urli aşa? Or să dea buzna 
vecinii, ne îmbolnăveşti pe toţi. 

Ceea ce nu făcu decât să înteţească urletele beţivului, 
care zbieră: 

— N-am apucat să vă spun... Portărelul vine mâine să-mi 
pună sechestrul. Da, pentru un bilet pe care i l-am semnat 
lui Lambourdieu... Nu sunt decât un porc, vă dezonorez, 
trebuie să pun capăt la toate. A, porc! tot ce merit, e să trag 
o duşcă bună din Aigre, până ce mă satur... Dacă aveam 
măcar treizeci de franci! 

Sleit de puteri, zdrobit de această scenă, Fouan tresări 
auzind cifra de treizeci de franci. Dădu la o parte farfuria. 
La ce bun? de vreme ce ticălosul îi vedea şi îi număra prin 
grosimea faianţei. 

— Vrei tot, pentru numele lui Dumnezeu, aşa se 
cuvine?... Haide, prea ne pisezi, ia jumătate din ei şi cară- 
te, să nu te mai văd în ochi! 

Vindecat pe neaşteptate, Jesus-Christ păru să chibzuiască 
în sine, apoi declară: 

— Cincisprezece franci, nu, sunt prea puţini, nu mă pot 
scăpa de dandana... Să punem douăzeci, şi vă las în pace. 

Îndată ce avu în palmă cele patru monezi de câte cinci 
franci, îi înveseli pe toţi, povestindu-le festa pe care i-o 
jucase lui Becu, cu nişte false undiţe de fund, puse în partea 
rezervată a râului Aigre, în aşa fel că, vrând să le scoată, 
pândarul căzuse în apă. Şi plecă, în sfârşit, după ce îşi oferi 
un pahar din vinul prost al lui Delhomme, pe care îl numi 


ticălos murdar, pentru că îndrăznea să-i dea asemenea 
doctorie unui tată. 

— Cu toate astea, e cumsecade, spune Rose, îndată ce el 
închisese uşa. 

La Grande se ridicase în picioare, strângându-şi 
împletitura, gata de plecare. Îşi privi fix cumnata, apoi 
fratele; şi ieşi, la rândul ei, după ce le strigă, pradă unei 
furii multă vreme înăbuşită: 

— Niciun ban, vite încălţate! să nu-mi cereţi niciun ban; 
niciodată, niciodată! 

Afară, îl întâlni pe Buteau, care se întorcea de la 
Macqueron, mirat că-l văzuse intrând acolo pe Jesus-Christ, 
nespus de vesel, cu buzunarul sunând de scuzi. Bănuise, 
vag, ce se întâmplase. 

— Ei, da, ticălosul ăsta mare duce în buzunar banii tăi! 
Ah, ce o să mai tragă la măsea cu ei, şi-o să râdă de tine! 

Scos din fire, Buteau bătu cu amândoi pumnii în uşa 
bătrânilor Fouan. Dacă nu i-ar fi deschis, ar fi spart-o. Cei 
doi tocmai se culcau, mama îşi scosese boneta şi rochia, era 
în cămaşă, cu părul cenuşiu căzut pe tâmple. Şi, când se 
hotărâră să-i deschidă, Buteau se aruncă între ei, strigând 
cu un glas strangulat: 

— Banii mei! banii mei! 

Ei se speriară, se traseră într-o parte, zăpăciţi, fără să 
priceapă despre ce e vorba. 

— Credeţi că am de gând să mă omor cu zile, pentru 
mârţoaga de frate-meu? El nu dă nimic, şi să-i ajut eu să se 
lăfăie!... A, nula, nu! 

Fouan vru să nege, dar celălalt îi tăie cu brutalitate 
vorba. 

— Cum? îndrăzneşti să minţi!... Îţi spun că banii mei sunt 
la el. l-am simţit, i-am auzit cum sună în buzunarul lui, 
pungaşul! Banii mei pentru care am asudat, banii mei pe 
care o să-i bea!... Dacă nu e adevărat, arată-mi-i, hai! Da, 
dacă le ai la dumneata, arată-mi monezile... Le cunosc, le 
ştiu bine. Arată-mi monezile. 


Şi se încăpăţână, repetă de nenumărate ori această frază 
care-i aţâţă mânia. Începu să bată cu pumnul în masă, 
cerând monezile, atunci, pe loc, jurându-se că nu le ia, ci 
vrea numai să le vadă. Apoi, cum bătrânii se bâlbâiau 
tremurând, izbucni furios. 

— Sunt la el, e clar!... Să mă trăsnească Dumnezeu dacă 
vă mai aduc un ban! Pentru voi, mi-aş fi dat şi sângele din 
vine; dar ca să întreţin puşlamaua asta, a, mai degrabă îmi 
tai braţele! 

Dar, până la urmă, se supără şi tatăl. 

— Destul, ai înţeles? Ce te privesc pe tine treburile 
noastre? Banii tăi sunt ai mei, şi sunt liber să fac ce-mi 
place cu ei. 

— Cum, ce spui? reluă Buteau, repezindu-se spre el, 
palid, cu pumnii strânşi. Vasăzică vrei să spun tot ce am pe 
suflet... Ei bine, găsesc că e un lucru prea murdar, da, 
murdar, să storci bani de la copiii dumitale, când ai 
bineînţeles din ce să trăieşti!... O, poţi să spui nu, oricât 
vrei! Ai bani la ciorap, ştiu bine! 

Încremenit, bătrânul se zbătea neputincios, cu glasul 
spart, cu braţele istovite, nemaigăsindu-şi autoritatea de 
odinioară ca să-i alunge. 

— Nu, nu, niciun gologan... Şi pleacă de-aici! 

— De-ar fi să caut! de-ar fi să caut! repeta Buteau 
apucându-se să şi deschidă sertarele şi să bată în pereţi. 

Atunci, îngrozită, temându-se de o bătaie între tată, şi fiu, 
Rose se agăţă de un umăr al acestuia din urmă, bâiguind: 

— Nenorocitule, vrei să ne ucizi? 

Buteau se întoarse brusc, o apucă de încheieturile 
mâinilor, şi-i strigă în obraz, fără să se uite la sărmanul ei 
cap cenuşiu, slăbit şi istovit: 

— Dumneata eşti de vină! Dumneata i-ai dat banii lui 
Hyacinthe... Niciodată nu m-ai iubit, eşti o bătrână 
ticăloasă! 

Şi o împinse cu atâta putere, că ea se duse cât colo, şi 
căzu leşinată lângă perete. Apucase să mai scoată un 


geamăt surd. El o privi o clipă, chircită, jos, ca o zdreanţă; 
apoi plecă, nespus de furios, trântind uşa cu putere şi 
înjurând: 

— Dumnezeii dumnezeilor! 

A doua zi, Rose nu fu în stare să se mai dea jos din pat. Îl 
chemară pe doctorul Finet, care reveni de trei ori, fără s-o 
poată ajuta. La cea de-a treia vizită, găsind-o în agonie, îl 
luă deoparte pe Fouan şi, pentru a-i face un serviciu, se 
oferi să scrie numaidecât şi să-i lase autorizaţia de 
înmormântare: astfel îl va scuti de un drum, folosea acest 
procedeu pentru cătunele îndepărtate. Totuşi, ea mai trăi 
încă treizeci şi şase de ceasuri. Întrebat, bătrânul răspunse 
că din cauza vârstei şi a muncii, că-i venise vremea - atunci 
când bătrâna muri. Dar în Rognes se ştia întreaga poveste, 
toţi ziceau că fusese băgată în sperieţi. Veni foarte multă 
lume la înmormântare. Buteau şi restul familiei se 
comportară nespus de bine. 

Şi, după ce fu astupată groapa, la cimitir, bătrânul Fouan 
intră singur în casa unde trăiseră şi suferiseră amândoi 
vreme de cincizeci de ani. Mâncă în picioare o bucată de 
pâine cu brânză. Apoi, rătăci prin clădirile şi de-a lungul 
grădinii pustii, nemaiştiind cum să-şi alunge amărăciunea. 
Nemaiavând nimic de făcut, ieşi afară, şi urcă platoul, spre 
vechile lui pământuri, ca să vadă cum creşte grâul. 


III 


Timp de un an, Fouan trăi astfel, liniştit în casa pustie. 
Era tot timpul găsit în picioare, umblând de colo până colo, 
cu mâinile tremurătoare, şi nefăcând nimic. Rămânea 
ceasuri întregi în faţa adăpătoarelor mucegăite din grajd, 
se întorcea ca să se posteze în uşa hambarului gol, ca țintuit 


locului de o adâncă reverie, îşi căuta câte puţin de lucru 
prin grădină; dar puterile îi slăbeau, se încovoia tot mai 
mult către pământul care părea să-i cheme la el; şi, în două 
rânduri, oamenii îi veniră în ajutor, căci fusese găsit cu 
nasul căzut între răsadurile de salată. 

De când îi dăduse cei douăzeci de franci lui Jesus-Christ, 
singur Delhomme îi plătea renta, căci Buteau se încăpăţână 
să nu-i mai aducă un sfanţ, declarând că prefera să meargă 
la judecată, decât să vadă cum i se scurg banii în buzunarul 
destrăbălatului de frate-su. Într-adevăr, acesta din urmă 
mai smulgea încă, din când în când, câte o pomană silită de 
la tatăl pe care îl zdrobeau scenele lui cu lacrimi. 

Şi atunci Delhomme, văzând în ce părăsire se zbătea 
tatăl, exploatat, bolnav de singurătate, avu ideea să-i ia la 
el. De ce nu-şi vindea casa şi nu venea să locuiască la fiică- 
sa? Lui nu-i va lipsi nimic, iar ei nu-i vor mai plăti renta de 
două sute de franci. A doua zi, Buteau, aflând de această 
ofertă, alergă şi-i făcu una la fel, odată cu o întreagă paradă 
despre îndatoririle lui de fiu. Bani, ca să-i risipească, nu! 
dar atâta vreme cât era vorba de tatăl lui rămas singur, 
acesta putea să vină, va mânca şi va dormi după cum îie 
placul. De fapt, trebuie să se fi gândit că soră-sa nu-l 
atrăgea pe bătrân decât făcându-şi calculul de a pune mâna 
pe bănuiţii bani ţinuţi la ciorap. Cu toate acestea, el însuşi 
începea să se îndoiască de existenţa acestor bani 
adulmecaţi în zadar. Şi era foarte împărţit, îşi oferea 
acoperişul din orgoliu, socotind că tatăl va refuza, dar 
suferind totodată la gândul că va primi poate ospitalitatea 
familiei Delhomme. De altfel, Fouan arătă o mare silă, 
aproape teamă, şi faţă de una şi faţă de cealaltă dintre cele 
două propuneri. Nu, nu! era mai bună pâinea uscată în casa 
lui, decât friptura în casele altora, era mai puţin amară. 
Trăise aici, va muri aici. 

Lucrurile merseră aşa până la jumătatea lui iulie, la 
Sfântul Henri, care era sărbătoarea patronală a satului 
Rognes. Un bal câmpenesc sub prelate de pânză se instala 


de obicei în pajiştile lui Aigre; şi avea, pe marginea 
drumului, în faţa primăriei, trei barăci, un tir, un vânzător 
ambulant care vindea de toate, până şi panglici, şi un fel de 
ruletă unde se câştigau acadele. Or, în ziua aceea, domnul 
Baillehache, care dejuna la Borderie, coborând să stea de 
vorbă cu Delhomme, acesta îl rugă să-i însoţească până la 
moş Fouan, pentru a-l convinge. De când murise Rose, 
notarul îl sfătuia şi el pe bătrân să se retragă lângă fiica sa 
şi să vândă casa inutilă, prea mare acum. Valora cel puţin 
trei mii de franci, îi propunea chiar să-şi păstreze banii şi 
să-i plătească renta, sub formă de mici sume, pe măsura 
neînsemnatelor lui nevoi. 

Îl găsiră pe bătrân cuprins de obişnuita lui spaimă, 
tropăind la întâmplare, buimăcit în faţa unei grămezi de 
lemne, pe care voia s-o taie, fără a avea însă forţa necesară, 
în dimineaţa aceea, bietele lui mâini tremurau mai mult ca 
de obicei, pentru că fusese supus, în ajun, unui atac dur din 
partea lui Jesus-Christ, care, vrând să facă rost de douăzeci 
de franci, pentru sărbătoarea de a doua zi, venise să-şi 
joace marele lui joc, zbierând ca un smintit, târându-se pe 
pământ, amenințând că-şi străpunge inima cu un cuţit, adus 
anume în mânecă. Şi îi dăduse cei douăzeci de franci, după 
cum îi mărturisi de îndată notarului, cu un aer de spaimă. 

— Spuneţi, dumneavoastră aţi fi făcut altfel? Eu nu mai 
pot, nu mai pot! 

Atunci, domnul Baillehache profită de împrejurare. 

— Nu e de suportat, o să-ţi dai sufletul aici. La vârsta 
dumitale, e imprudent să trăieşti singur; şi, dacă nu vrei să 
ţi se mănânce banii, trebuie s-o asculţi pe fiica dumitale, să 
vinzi şi să te duci la ea. 

— Ah, e şi sfatul dumneavoastră, murmură Fouan. 

Aruncă o privire piezişă spre Delhomme, care se 
prefăcea că nu se amestecă. Dar, când acesta observă 
privirea bănuitoare a bătrânului, vorbi. 

— Ştii, tată, nu zic nimic, pentru că dumneata crezi, 
poate, că am vreun interes să te iau la mine... La naiba, nu! 


o să fie mare deranj... Numai că, nu-i aşa? mă mâhneşte să 
văd că o duci atât de rău, când ai putea trăi după plac. 

— Bine, bine, răspunse bătrânul, trebuie să mă mai 
gândesc... în ziua când o să mă hotărăsc, am să mă pricep 
să spun. 

Şi nici ginerele, nici notarul nu putură să scoată mai mult 
de la el. Se plângea că e bruftuluit, autoritatea lui puţin 
câte puţin moartă se refugia în această încăpățânare de om 
bătrân, contrară propriei sale bunăstări. În afară de 
nedesluşita sa spaimă la gândul de a nu mai avea casă, el, 
care acum suferea atât de mult că rămăsese fără pământ, 
spunea nu, pentru că toţi voiau să-i facă să spună da. Prin 
urmare, ticăloşii ăştia aveau ceva de câştigat de aici? O să 
spună da, când va avea el chef. 

În ajun, cum J6sus-Christ, încântat, avusese slăbiciunea 
să-i arate Fricoasei cele patru monezi de câte cinci franci, 
nu adormise decât ţinându-le în pumnul închis; căci, ultima 
dată, nemernica îi şterpelise tina de sub căpătâi, profitând 
de faptul că venise cherchelit, ca să pretindă că trebuie s-o 
fi pierdut el. Când se trezi, trecu printr-o mare spaimă, căci 
monezile îi căzuseră din pumn, în timpul somnului; dar le 
găsi sub el, calde toate, şi îl cuprinse o imensă bucurie, 
salivând de pe acum la gândul că o să le facă praf la 
Lengaigne: era zi de sărbătoare, ar fi un porc dacă s-ar 
întoarce acasă cu vreun ban! Degeaba toată dimineaţa se 
dădu Fricoasa bine pe lângă el ca să-i dăruie una, una mică- 
mititică, zicea ea. O respingea, nici măcar nu-i fu 
recunoscător pentru omleta, din nişte ouă furate, pe care i- 
o puse pe masă. Nu! nu era destul că-şi iubea mult tatăl, 
banii erau făcuţi pentru bărbaţi. Atunci, se îmbrăcă 
mânioasă, îşi puse rochia de poplin albastru, un cadou de 
pe vremea zaiafeturilor, spunând că se duce şi ea să se 
distreze. Şi nu ajunse la douăzeci de metri de uşă, când se 
întoarse, strigând: 

— Tată, tată, priveşte! 


Ţinând mâna ridicată, îi arăta, în vârful degetelor subţiri, 
o frumoasă monedă de cinci franci, strălucitoare ca soarele. 

El crezu că i-o şterpelise, se căută prin buzunare, 
îngălbenindu-se. Dar cei douăzeci de franci erau la locul lor, 
pesemne că ticăloasa făcuse vreo negustorie cu gâştele ei; 
şi învârteala fetei i se păru nostimă, rânji părinteşte, lăsând- 
o s-o ia la sănătoasa. 

Jesus-Christ nu era sever decât într-o privinţă, morala. 
De aceea, o jumătate de oră mai târziu, îl cuprinse o mare 
furie. Pleca, la rândul lui, tocmai închidea uşa, când un 
ţăran gătit de sărbătoare, trecând în jos, pe drum, îi strigă 
de departe. 

— Jesus-Christ, hei. Jesus-Christ! 

— Ce-i? 

— Fiică-ta e pe spate. 

— Şi? 

— Şi are pe unul... 

— Unde? 

— Acolo, în groapă, la marginea ogorului lui Guillaume. 

Şi el îşi ridică amândoi pumnii spre cer, ca turbat. 

— Bine, mulţumesc! îmi iau biciul!... Ah, dumnezeii ei de 
târâtură care mă face de ruşine! 

Intră în casă, să-şi desprindă, de după uşă, din stânga, 
marele bici de căruţaş de care nu se folosea decât în 
asemenea împrejurări; şi plecă, ţinând biciul sub braţ, 
aplecându-se, furişându-se de-a lungul tufişurilor, ca la 
vânătoare, vrând să cadă asupra îndrăgostiţilor fără să fie 
văzut. 

Dar, când ieşi la loc deschis, la cotitura drumului, 
Nenesse, care pândea din vârful unei grămezi de pietre, îl 
zări. Cu Fricoasa era Delphin. şi fiecare îşi avea de altfel 
rândul, unul ca sentinelă înaintară, pe când celălalt se 
distra. 

— E prăpăd! strigă Nenesse; iote-l pe Jesus-Christ! 

Văzuse biciul, o luase la sănătoasa ca un iepure, de-a 
curmezişul câmpului. 


În groapa acoperită cu iarbă, dintr-o scuturătură, 
Fricoasa îl azvârlise cât colo pe Delphin! Ah, urâtă treabă, 
taică-su! Şi avu totuşi prezenţa de spirit să-i dea băiatului 
moneda de cinci franci. 

— Ascunde-o în cămaşa ta, şi mi-o dai mai târziu... 
Repede, fugi cât poţi, fir-ar să fie! 

Jesus-Christ venea ca un uragan, zguduind pământul în 
goana lui, învârtindu-şi biciul uriaş, ale cărui pocnete 
răsunau ca nişte împuşcături. 

— Ah, târâtură! ah, târfă, te fac eu să joci! 

În turbarea lui, când îl recunoscu pe fiul pândarului, îl 
lăsă în pace, pe când acesta, încurcat în pantaloni, se 
strecura în patru labe printre mărăcini. Stânjenită, cu fusta 
în sus, ea nu mai putea să nege. Dintr-o lovitură, care-i 
şfichiui coapsele, o ridică în picioare, o trase afară din 
groapă. Şi vânătoarea începu. 

— “Ţine, lepădătură!... Ţine, vezi dacă asta te satură! 

Fără să scoată un cuvânt şi obişnuită cu asemenea curse, 
Fricoasa alerga cu salturi de capră. Tactica obişnuită a 
tatălui era s-o ducă astfel acasă, unde o încuia. De aceea, ea 
încerca s-o ia spre câmpie, sperând să-i istovească. De data 
aceasta fu cât pe-aci să reuşească, datorită unei întâlniri. 
De o vreme, domnul Charles şi Elodie, pe care o ducea la 
serbare, erau acolo, opriţi, postați în mijlocul drumului. 
Văzuseră tot, micuța cu ochii holbaţi de-o uluire nevinovată, 
el roşu de ruşine, plesnind de indignare burgheză. Şi cel 
mai rău lucru fu că această Fricoasă neruşinată, 
recunoscându-l, vru să se pună sub protecţia lui. O 
respinse, dar biciul se apropia; şi, ca să-i evite, începu să se 
rotească împrejurul unchiului şi al verişoarei, în timp ce 
tatăl, cu înjurături şi cuvinte de cazarmă, îi reproşa 
purtarea, rotindu-se şi el, pocnind din bici în aer, cu toată 
puterea braţelor. Închis în acest groaznic cerc, zăpăcit, 
aiurit domnul Charles se resemnă de nevoie să-i ascundă 
faţa lui Elodie în jiletca sa. Şi îşi pierdea capul până într- 
atât, că deveni el însuşi grosolan. 


— Nu vrei să ne laşi odată în pace, văgăună murdară! 
Dar cine m-a pricopsit cu familia asta, în bordelul ăsta de 
sat! 

Alungată, Fricoasa se simţi pierdută. O lovitură de bici, 
care o înfăşură pe la subţiori, o făcu să se învârte ca un 
titirez; alta, o dădu peste cap, smulgându-i o şuviţă de păr. 
De atunci, readusă pe drumul cel bun, ea nu mai avu decât 
gândul să intre iar în vizuină, cât mai repede cu putinţă: 
Sări gardurile, trecu peste gropi, tăie viile de-a curmezişul, 
fără teamă că se înţeapă în haraci. Dar picioarele ei mici nu 
puteau lupta, loviturile plouau peste umerii rotunzi, peste 
şalele încă fremătătoare, peste toată această carne de fetiţă 
precoce, căreia de altfel nici nu-i păsa, care la urma urmei 
găsea că e nostim să fie gâdilată atât de tare. Aşa se făcu, 
deci, că râdea, cu un râs nervos, când intră dintr-o săritură 
şi se refugie într-un colţ, unde marele bici n-o mai atingea. 

— Dă-mi cei cinci franci, spuse tatăl. Asta, ca să te 
pedepsesc. 

Ea se jură că-i pierduse în timpul fugii. Dar el rânji 
neîncrezător şi începu s-o caute. Cum nu găsea nimic, se 
supără din nou. 

— Aşa? i-ai dat-o drăguţului tău... Dumnezeii tăi de vită! 
le faci cheful, şi-i mai şi plăteşti! 

Şi plecă, scos din fire, încuind-o, strigându-i că va rămâne 
acolo singură până a doua zi, pentru că el credea că nu se 
va întoarce curând. 

Fricoasa îşi cercetă, pe la spate, corpul vărgat numai de 
două sau trei vânătăi, se pieptănă, se îmbrăcă din nou. Pe 
urmă, liniştită, desfăcu încuietoarea, treabă pentru care 
dobândise o anume îndemânare; apoi, o luă la sănătoasa, 
fără ca măcar să aibă grijă să închidă uşa: ei bine, hoţii, 
dacă veneau, vor fi mai degrabă ei furaţi! Ştia unde să-i 
găsească pe Nenesse şi pe Delphin, într-o pădurice de pe 
malul lui Aigre. Într-adevăr, o aşteptau acolo; şi fu rândul 
vărului Nenesse. El avea trei franci, celălalt treizeci de 
centime. Când Delphin îi dădu moneda, ea, fată bună, hotări 


să mănânce totul împreună cu ei. Veniră la serbare, le dădu 
nişte pricomigdale, după ce îşi cumpără o fundă mare de 
satin roşu, pe care şi-o prinse în păr. 

Între timp, J6sus-Christ ajungea la Lengaigne, când se 
întâlni cu Becu, care îşi pusese placa lustruită peste o bluză 
nouă. Îl apostrofă cu violenţă. 

— la ascultă, aşa-ţi faci tu rondul!... Ştii unde l-am găsit 
pe Delphin al tău? 

— Unde? 

— Cu fiică-mea... Îi scriu prefectului să te dea afară, tată 
de porc, porc tu însuţi! 

Deodată, Becu se supără. 

— Pe fiică-ta n-o văd decât cu tălpile-n sus... A, ea l-a 
destrăbălat pe Delphin! Să mă trăsnească Dumnezeu dacă 
n-o dau pe mâna jandarmilor! 

— Încearcă numai, tâlharule! 

Nas în nas, cei doi bărbaţi se mâncau reciproc. Şi, dintr- 
odată, se produse o destindere, furia le scăzu. 

— Trebuie să ne lămurim, hai să intrăm şi să bem un 
pahar, spuse Jesus-Christ. 

— N-am un gologan, zise Becu. 

Atunci, foarte vesel, celălalt scoase o primă monedă de 
cinci franci, o aruncă în sus, şi-o puse peste ochi. 

— Ei? s-o facem praf, moş Veselie!... Hai, intră, maţ 
bătrân! E rândul meu, tu plăteşti destul de des. 

Intrară la Lengaigne rânjind de plăcere, îndemnându-se 
cu câte o zdravănă palmă prietenească. În anul acela, 
Lengaigne avusese o idee: pentru că proprietarul balului 
câmpenesc refuzase să-şi mai ridice baraca, dezgustat că 
nu-şi scosese cheltuielile anul trecut, cârciumarul se 
grăbise să instaleze un bal în hambarul lui, alăturat 
prăvăliei, şi a cărui poartă de căruţe se deschidea în drum; 
spărsese chiar peretele despărțitor şi acum cele două săli 
comunicau. Şi cum această idee atrăgea la el clientela din 
întregul sat, rivalul lui, Macqueron, turba, vizavi, că nu avea 
pe nimeni. 


— Doi litri repede, fiecare cu al lui! răcni Jesus-Christ. 

Dar, pe când Flore îl servea, zăpăcită, radioasă de atâta 
lume, el văzu că întrerupsese lectura unei scrisori pe care 
Lengaigne o făcea cu voce tare, stând în picioare în mijlocul 
unui grup de ţărani. Întrebat, acesta răspunse cu 
importanţă că era o scrisoare de la fiul său Victor, scrisă de 
la regiment. 

— Măi, măi, ştrengarul! spuse Becu interesat. Şi ce zice? 
Ia-o de la început. 

Atunci Lengaigne luă lectura de la început. 

— „Dragii mei părinţi, vă scriu ca să vă spun că acum ne 
aflăm la Lille, în Flandra, de o lună fără şapte zile. Ţinutul n- 
ar fi rău, ci doar vinul e scump, pentru că trebuie să pui jos 
până la optzeci de centime pe litru...” 

Şi scrisoarea, în cele patru pagini de scris sârguincios, nu 
conţinea nimic altceva. Acelaşi amănunt revenea la infinit, 
în fraze lungi. Toţi, de altfel, protestau de fiecare dată în 
legătură cu preţul vinului: unde s-a mai pomenit ţinut ca 
ăsta, nenorocită garnizoană! În ultimele rânduri apărea o 
tentativă de înşelăciune, doisprezece franci ceruţi pentru 
înlocuirea unei perechi de pantofi pierduţi. 

— Măi, măi, ştrengarul! repeta pândarul. Pentru numele 
lui Dumnezeu, iată-l bărbat! 

După cei doi litri, Jesus-Christ ceru alţi doi, cu vin 
înfundat, de câte un franc; plătea fiece rând, pentru a uimi, 
ciocănind cu banii în masă, revoluţionând cârciuma; şi, când 
prima piesă de cinci franci fu băută, o scoase pe a doua, şi-o 
înşurubă din nou în ochi, strigă că şi atunci când nu mai 
avea, el tot mai avea. După-amiaza se scurse astfel, în 
înghesuiala băutorilor care intrau şi ieşeau, într-o beţie 
crescândă. Toţi, atât de posomorâţi şi de chibzuiţi peste 
săptămână, acum răcneau, băteau cu pumnii în masă, 
scuipau cu violenţă. Unul înalt şi slab avu chef să se 
bărbierească şi Lengaigne îl aşeză numaidecât printre 
ceilalţi, îi râcâi pielea atât de straşnic, că se auzea briciul 
peste şorici, de parcă ar fi fost opărit un porc. Un al doilea îi 


luă lotul, fu o întreagă distracţie. Şi limbile îşi dădeau 
drumul, îl luau în zeflemea pe Macqueron, care nu 
îndrăznea să mai iasă. Nu era oare vina lui, a acestui 
adjunct de primar prăpădit, că balul nu voise să mai vină? 
Lucrurile se aranjează. Dar bineînţeles că el ţinea mai mult 
să voteze nişte drumuri, ca să i se plătească de trei ori 
valoarea terenurilor pe care le dona. Această aluzie ridică o 
furtună de râsete. Zdrahoana de Flore, pentru care ziua 
aceea fu un adevărat triumf, alerga la uşă ca să izbucnească 
într-o veselie insultătoare, de fiecare dată când zărea 
trecând, prin spatele geamurilor din faţă, chipul înverzit al 
Coelinei. 

— Nişte ţigări de foi, doamnă Lengaigne! comandă Jesus- 
Christ cu glas tunător. Din cele scumpe! de zece centime! 

Cum se lăsase noaptea şi se aprindeau lămpile de petrol, 
intră nevasta lui Becu să-şi caute bărbatul. Dar începuse o 
teribilă partidă de cărţi. 

— Zici că vii? E trecut de opt. Trebuie să mâncăm odată. 

EI o privi ţintă, cu un aer maiestuos de beţivan. 

— Cară-te de-aici! 

Atunci, Jesus-Christ izbucni. 

— Doamnă Becu, te invit... Ai? să tragem un chiolhan în 
trei... Auzi, patroană! tot ce ai mai bun, jambon, iepure, 
desert... Şi să n-ai teamă. Apropie-te un pic, să vezi... 
Atenţie! 

Se prefăcu că se caută îndelung prin buzunare. Apoi, 
deodată, îşi scoase cea de a treia monedă, pe care o ţinu în 
aer. 

— Cucu, a! uite-o! 

Se strâmbară de râs, un grăsan fu cât pe-aci să se sufoce. 
Ticălosul de Jesus-Christ era totodată mare hazliu. Şi unii se 
apucară să-i pipăie în glumă, de sus până jos, ca şi cum ar fi 
avut scuzi în carne, ca să-i scoată în acest fel, până când nu 
le-ar fi trecut setea. 

— Ascultă, doamnă Becu, repetă el a zecea oară, dacă 
Becu vrea, ne culcăm împreună... S-a făcut? 


Ea era foarte murdară, neştiind, spunea, dacă va rămâne 
la sărbătorire; şi râdea, vicleană, neagră, de o slăbiciune 
ruginită de andrea veche; în timp ce zdrahonul o ciupea 
mereu de coapsele goale pe sub masă. Beat mort, 
bărbatului îi curgeau balele, rânjea, răcnea că stricatei n-o 
să i se pară prea mulţi doi. 

Bătu de ora zece, balul începu. Prin uşa de comunicaţie 
se vedeau arzând cele patru lămpi, legate de grinzi cu nişte 
sârme. Clou, potcovarul, se afla acolo, cu trombonul lui, 
precum şi nepotul unui frânghier din Bazoches-le-Doyen, 
care cânta la vioară. Intrarea era liberă, se plăteau zece 
centime pentru fiecare dans. Pământul bătut al hambarului 
fusese stropit, ca să nu se ridice praful. Când instrumentele 
tăceau, de afară se auzeau detunăturile tirului, seci şi 
regulate. Şi drumul, atât de întunecat de obicei, era 
incendiat de reflectoarele celorlalte două barăci, cea cu 
jucăriile sclipind de poleială, cea unde se afla ruleta 
împodobită cu oglinzi şi tapisată cu roşu ca o capelă. 

— Ei, iote-mi fetiţa! strigă Jesus-Christ, cu ochii umeziţi. 

Era Fricoasa, într-adevăr, care îşi făcea intrarea la bal, 
urmată de Delphin şi de Nenesse; şi tatăl nu părea surprins 
că o vede acolo, deşi o încuiase în casă. Pe lângă funda roşie 
care-i strălucea în păr, avea la gât un şirag grosolan dintr-o 
imitație de coral, mărgele din ceară de sigiliu, sângerând pe 
pielea ei brună. Toţi trei, de altfel, sătui de atâta hoinăreală 
prin faţa barăcilor, erau buimăciţi şi cuprinşi de o indigestie 
de dulciuri. Delphin, în bluză, avea capul gol, un cap rotund 
şi neîngrijit de mic sălbatic, care nu se simţea bine decât în 
aer liber. Nenesse, chinuit de pe acuma de o nevoie de 
eleganţă citadină, era îmbrăcat într-un costum cumpărat de 
la Lambourdieu, una dintre acele teci cusute la grămadă în 
casele de confecţii inferioare, din Paris; şi purta o pălărie 
melon, din ură faţă de satul său, pe care îl dispreţuia. 

— Fetiţa? chemă Jesus-Christ. Fetiţa, vino să guşti de- 
aici... Ei? e ceva grozav! 


O sili să bea din paharul lui, în timp ce nevasta lui Becu îl 
întreba cu severitate pe Delphin: 

— Ce-ai făcut cu şapca? 

— Am pierdut-o. 

— Ai pierdut-o... Vino aici să te cârpesc! 

Dar interveni Bâcu, rânjitor şi încântat la amintirea 
ştrengăriilor precoce ale fiului său. 

— Lasă-l în pace! iote-l cum creşte... Şi, puşlamalelor, vă 
distraţi împreună?... Ah, ticălosul! ah, ticălosul! 

— Duceţi-vă să dansaţi, conchise patern Jesus-Christ. Şi, 
fiţi cuminţi! 

— Sunt beţi ca nişte porci, spuse Nenesse cu o înfăţişare 
scârbită, intrând în sala de bal. 

Fricoasa începu să râdă. 

— Ei, te cred! pe asta mă şi bizuiam... De aceea sunt 
drăguţi! 

Balul se însufleţea, nu se auzea decât trombonul lui Clou, 
detunând şi acoperind cântarea piţigăiată a micuţei viori. 
Pământul bătut, stropit din belşug, se transforma în noroi 
sub tălpile greoaie; şi, curând, din toate fustele vânturate, 
din hainele bărbăteşti şi bluzele care se umezeau, la 
subţiori, de mari pete de sudoare, se ridica un violent miros 
de ţap, intensificând acreala fumegătoare a lămpilor. Dar, 
între două cadriluri, un lucru produse tulburare, intrarea 
Berthei, fiica lui Macqueron, îmbrăcată într-o toaletă de 
mătase subţire, aidoma celor purtate de domnişoarele 
perceptorului la Cloyes, în ziua de Sfântul Lubin. Cum aşa, 
părinţii ei îşi îngăduiseră să vină aici, sau, mai degrabă, 
venise ea, fără ştirea lor? Şi băgară cu toţii de seamă că 
dansa numai şi numai cu fiul rotarului, pe care tatăl ei o 
oprise să-i vadă, din pricina unei duşmănii de familie. Se 
spunea în bătaie de joc: pare-se că n-o mai distra să-şi 
strice sănătatea de una singură! 

Cu toate că era beat criţă, peste puţină vreme Jesus- 
Christ zări capul murdar al lui Legqueu, proţăpit în uşa 


dintre încăperi, privind-o pe Berthe cum saltă în braţele 
curtezanului. Nu-şi mai putu ţine vorba. 

— Ia spuneţi, domnule Legqueu, nu dansaţi cu amoreza 
dumneavoastră? 

— Cine anume, amoreza mea? întrebă învățătorul cu faţa 
verde de venin. 

— Dar frumogşii ochi ca tăciunii de-acolo! 

Furios că fusese descoperit, Lequeu întoarse spatele, 
rămase nemişcat, într-una dintre acele tăceri de om 
superior în care se închidea, din prudenţă şi dispreţ. Şi, 
cum Lengaigne se apropiase, Jesus-Christ îl înhăţă. Ai? şi-ar 
fi lăsat afacerile pe mâna acestui mâzgălitor de cerneală! I- 
ar da lui cineva fete bogate! Nu era mare scofală că nu i-a 
crescut e atât de elegantă, pentru că ea nu avea păr decât 
în creştet; şi, stârnit de-a binelea, susţinu lucrul ca şi cum |- 
ar fi văzut. Aşa se vorbea de la Cloyes până la Châteaudun, 
tinerii făceau mare haz. Nimic, pe cuvânt de onoare! locul e 
la fel de gol ca o bărbie de preot. Şi atunci toţi, uluiţi de 
fenomen, se ridicară pe vârfuri ca să se uite la Berthe, 
urmărind-o cu o uşoară strâmbătură de silă, de fiecare dată 
când dansul o aducea în apropierea lor, foarte albă în 
zborul fustelor ei. 

— Pungaş, bătrân, reluă Jesus-Christ. care se porni să-i 
tutuiască pe Lengaigne, nu e ca fiică-ta! 

Cu un aer de vanitate, acesta răspunse: 

— A, fără îndoială! 

Acum Suzanne era la Paris, în înalta societate, zice-se. Se 
arăta discret, vorbea de un loc bun. Dar ţăranii intrau fără 
încetare, şi un fermier cerându-i veşti despre Victor, scoase 
din nou scrisoarea. „Dragii mei părinţi, vă scriu ca să vă 
spun că acum ne aflăm la Lille, în Flandra...” Toţi o ascultau, 
câţiva oameni care-o mai auziseră de cinci sau şase ori se 
apropiau iar. Costa optzeci de centime litrul! Da, optzeci de 
centime! 

— Urât ţinut, repetă Becu. 


În clipa aceea apăru Jean. Se duse de îndată să-şi arunce 
privirile prin sala de bal, ca şi cum ar fi căutat pe cineva. 
Apoi se întoarse, dezamăgit, neliniştit. De două luni, nu 
îndrăznea să mai facă vizite atât de dese la Buteau, pentru 
că-l simţea rece faţă de el, aproape ostil. Fără îndoială, nu-şi 
ascunsese bine ceea ce simţea pentru Franqoise, acea 
prietenie crescândă care îl înfierbântă acum, şi camaradul 
lui băgase de seamă. Şi pesemne că-i displăcea, îi încurca 
socotelile. 

— Bună seara, spuse Jean apropiindu-se de masa unde 
Fouan şi Delhomme beau o sticlă de bere. 

— Vrei să faci ca noi, Caporal? oferi politicos Delhomme. 

Jean acceptă; şi, când ciocni: 

— E ciudat că Buteau n-a venit. 

— Uite-l că tocmai intră! spuse Fouan. 

Într-adevăr, Buteau intra, dar singur. Făcu încet 
înconjurul cârciumii, strânse câteva mâini; pe urmă, când 
ajunse lângă masa tatălui şi a cumnatului său, rămase în. 
picioare, refuzând să se aşeze, nevoind să ia nimic., 

— Lise şi Franqoise nu dansează? sfârşi prin a întreba 
Jean, al cărui glas tremura. 

Buteau îl privi ţintă, cu ochii lui mici şi aspri. 

— Franqoise s-a culcat, aşa e mai bine pentru tinerele 
fete. 

Dar o scenă, nu departe de ei, le reteză vorba, stârnindu- 
le interesul. Jesus-Christ se luase în colţ cu Flore. Îi cerea 
un litru de rom ca să facă vinars cu zahăr, şi ea refuza să i-l 
aducă. 

— Nu, nimic, eşti destul de beat. 

— Ai? ce-mi îndrugă asta?... Crezi, poate, afurisito, că n- 
am să-ţi plătesc? Vrei să cumpăr toată baraca ta? Ia te uită! 
n-am decât să-mi suflu nasul, priveşte aici! 

Ascunsese în pumn cea de-a patra monedă de cinci 
franci, îşi apucă nasul cu două degete, suflă năprasnic, şi 
făcu de parcă ar fi tras moneda din el, pe care-o plimbă 
după aceea ca pe o lădiţă de moaşte. 


— Iote ce scot eu de-aici, când am guturai! 

Nenumărate aclamații zguduiră pereţii, şi Flore, dându- 
se bătută, aduse litrul de rom şi zahărul. Mai trebui şi o 
salatieră. Şi puşlamaua de Jesus-Christ puse atunci 
stăpânire pe sala întreagă, agitând punciul, cu coatele 
ridicate, cu faţa roşie luminată de flăcările care până la 
urmă supraîncălzeau aerul, pâclă opacă a lămpilor şi a 
pipelor. Dar, scos din sărite la vederea banilor, Buteau 
izbucni deodată. 

— Porcule, nu ţi-e ruşine să bei aşa banii furaţi de la tatăl 
nostru! 

Celălalt îl luă peste picior. 

— A, tu vorbeşti, mezinule!... Pesemne că eşti flămând, de 
înşiri asemenea gugumănii! 

— Zic că eşti o târâtură, că ai să sfârşeşti la ocnă... În 
primul rând, tu ai făcut-o pe mama să moară de inimă rea... 

Beţivanul învârti cu lingura, dezlănţui o furtună de flăcări 
în salatieră, înăbuşindu-se de râs. 

— Bun, bun, zi mai departe... Eu, fără îndoială, dacă nu 
cumva tu. 

— Şi mai spun că pentru mâncăi de soiul tău, nu merită 
să crească grâul... Când te gândeşti că pământul nostru, da, 
tot pământul pe care bătrânii noştri au avut atâta grijă să 
ni-l lase, tu l-ai pus amanet, l-ai dat pe mâna altora!... 
Mişelule, ce ai făcut cu pământul? 

Dintr-odată, Jesus-Christ se însufleţi. Punciul i se stingea, 
se aşeză mai bine, se răsturnă pe scaun, văzând că toţi 
băutorii tăceau, şi ascultau, ca să-şi facă o părere. 

— Pământul, răcni el, dar pământul îşi bate joc de tine! 
Tu eşti robul lui, îţi ia bucuria, puterile, viaţa, nerodule! şi 
nici măcar nu te face mai bogat!... Pe când eu, care-l 
dispreţuiesc, care stau cu braţele încrucişate, care mă 
mulţumesc să dau în el cu piciorul, ei bine, eu, vezi şi tu, 
sunt rentier, mă cinstesc!... Ah, nătăfleţule! 

Ţăranii râdeau mereu, în timp ce Buteau surprins de 
violenţa acestui atac, se mulţumi să bâiguie: 


— Un pierde-vară, bun de nimic, care nu munceşte şi face 
pe grozavul! 

— Pământul, ce mai glumă! continuă Jesus-Christ stârnit. 
Zău, eşti un om ruginit, dacă-ţi stă gândul numai la gluma 
asta... Există oare pământul? e al meu, e altău, nu eal 
nimănui. Nu era el al bătrânului? şi n-a trebuit să-i taie ca 
să ni-l dea nouă? şi tu n-o să-i tai, pentru copiii tăi?... Şi- 
apoi, ce? el se duce, vine, creşte; scade, scade mai cu 
seamă; şi te crezi un mare domn, cu cele şase pogoane ale 
tale, când tata avea nouăsprezece... Pe mine m-a dezgustat, 
era prea puţin, am halit tot... Şi-apoi, mie îmi plac 
plasamentele sigure, şi pământul, vezi tu, mezinule, devine 
îndoielnic! N-am să azvârl niciun gologan în plus, miros 
afacerea necurată, o catastrofă urâtă care-o să vă curețe pe 
toţi... Falimentul! nişte nătărăi cu toţii! 

O tăcere de moarte se lasă încetul cu încetul în cârciumă. 
Nimeni nu mai râdea, feţele neliniştite ale ţăranilor se 
întorceau către acest drac împieliţat, care arunca în beţia 
lui talmeş-balmeşul opiniilor sale, ideile fostului soldat în 
Africa, ale muncitorului de la oraş, ale politicii negustorilor 
de vin. Cel ce supravieţuia era omul de la '48, comunistul 
umanitar, rămas în genunchi în faţa lui '89. 

— Libertate, egalitate, fraternitate! Trebuie să ne 
întoarcem la revoluţie! Am fost furaţi la împărţeală, 
burghezii au luat totul, şi, la naiba! vor fi siliţi să dea 
înapoi... Este vreun om mai prejos decât altul? e drept, de 
pildă, ca tot pământul să-i aibă neisprăvitul ăsta de la 
Borderie, şi eu nimic?... Vreau drepturile mele, vreau 
partea mea, toată lumea va avea partea ei. 

Prea beat ca să mai apere autoritatea, Becu aproba fără 
să înţeleagă. Dar, cu o licărire de bun simţ, avu unele 
rezerve. 

— Aşa e, aşa €... Cu toate astea, regele e rege. Ce-i al 
meu nu-ialtău. 

Se auzi un murmur de încuviinţare, şi Buteau îşi luă 
revanşa. 


— Nu-l ascultați, e bun de omorât! 

Izbucniră din nou râsete, şi Jesus-Christ îşi pierdu orice 
măsură, se ridică în picioare, izbind cu pumnii în masă. 

— Aşteaptă pân” la viitoarea... Da, am să vin să stau de 
vorbă cu tine, poltron afurisit! Azi faci pe deşteptul, pentru 
că eşti cu primarul, cu adjunctul lui, cu deputatul tău de trei 
parale! Ai? îi lingi cizmele ăluia, eşti destul de prost să crezi 
că e cel mai tare şi că te ajută să-ţi vinzi grâul. Ei bine, eu 
care n-am nimic de vânzare, vă am pe toţi la fund, pe tine, 
primarul, adjunctul lui, deputatul, şi jandarmii!... Mâine, va 
fi rândul nostru să fim cei mai tari, şi n-o să fiu numai eu, 
vom.fi aici toţi oamenii săraci, care s-au săturat să tot crape 
de foame, şi veţi fi aici şi voi ăştia, da! voi, ăştia, când o să vi 
se urască să tot hrăniţi burghezii, fără ca măcar să aveţi 
pâine pe masă!... Nimiciţi proprietarii! o să le frângem 
gâtul, pământul are să fie al cui o să pună mâna pe el! Auzi, 
mezinule, îţi iau pământul, şi fac ceva pe el! 

— Vino, hai, te ucid cu un glonţ, ca pe-un câine! strigă 
Buteau, atât de scos din ţâţâni, că plecă trântind uşa. 

După ce ascultase cu o înfăţişare prostească, plecase şi 
Legueu, ca un funcţionar care nu putea să se mai 
compromită multă vreme. Cu nasul în halba de bere, Fouan 
şi Delhomme nu suflau o vorbă, ruşinaţi, ştiind că, dacă 
interveneau, beţivanul avea să strige şi mai tare. La mesele 
vecine, ţăranii începeau să se supere: cum aşa? bunurile lor 
nu erau ale lor, vor veni alţii să le ia? şi bombăneau, voiau 
să se repeadă la „impărţitor” şi să-i azvârle afară în pumni, 
când Jean se ridică. El nu-l părăsise o clipă din ochi, 
nepierzând niciuna dintre vorbele lui, cu faţa serioasă, de 
parcă ar fi drămuit ce era drept, în toate aceste lucruri care 
îl revoltau. 

— Jesus-Christ, spuse el liniştit, ai face mai bine dacă ai 
tăcea... Astea nu sunt lucruri de vorbit, şi dacă întâmplător 
ai dreptate, nu eşti defel iscusit, pentru că-ţi faci singur rău. 

Acest băiat atât de stăpânit, această remarcă atât de 
înţeleaptă, îl domoliră dintr-odată pe Jesus-Christ. Căzu iar 


pe scaun declarând că, la urma urmei, lui puţin îi păsa. Şi o 
luă de la capăt cu glumele: o strânse în braţe pe nevasta lui 
Becu, al cărei bărbat dormea cu capul pe masă, obosit; 
isprăvi punciul, bând direct din salatieră. În fumăria densă, 
hohotele de râs răsunau din nou. 

În fundul hambarului, se dansa mereu, Clou umfla 
acompaniamentele trombonului, al cărui tunet acoperea 
cântecul piţigăiat al micii viori. Sudoarea curgea de pe 
trupuri, îşi adăuga acrimea la putoarea fumegătoare a 
lămpilor. Nu se mai vedea decât funda roşie a Fricoasei, 
care se învârtea în braţele lui Nenesse şi ale lui Delphin, pe 
rând. Şi Berthe era încă acolo, credincioasă curtezanului ei, 
dansând numai cu el. Într-un colţ, câţiva tineri pe care îi 
refuzase rânjeau: păi, dacă netotul ăsta nu ţinea la ce-i 
lipsea ei, avea dreptate să-i păstreze, pentru că ştiau pe 
alţii care, cu toţi banii fetei, ar fi aşteptat să-i crească, 
desigur, ca s-o poată lua de nevastă. 

— Haideţi la culcare, le spuse Fouan lui Jean şi 
Belhomme. 

Pe urmă, afară, după ce Jean îi părăsi, bătrânul merse în 
tăcere, având aerul că meditează asupra lucrurilor auzite; 
şi, brusc, de parcă acele lucruri l-ar fi hotărât, se întoarse 
către ginerele său. 

— Mă duc să vând prăpădita aia de casă şi vin să stau la 
voi. Gata... Rămâi cu bine! 

Porni singur, cu pas domol. Dar inima îi era grea, 
picioarele i se împiedicau pe drumul negru, o tristeţe 
apăsătoare îl făcea să se împleticească, aidoma unui om 
băut. Nu mai avea pământ, şi în curând nu va mai avea nici 
casă. Îi părea că i se tăiau vechile grinzi, că i se fura 
acoperişul de ardezie de deasupra capului. De acum încolo 
nu mai avea nici măcar o piatră pe care să pună capul, 
pribegea pe câmpuri ca un sărman, noaptea şi ziua, fără 
încetare; şi, când va ploua, ploaia rece, ploaia fără de sfârşit 
va cădea peste el. 


IV 


Soarele imens de august urca de la ora cinci dimineaţa 
la orizont, şi ţinutul Beauce îşi desfăşura grânele coapte, 
sub cerul de văpaie. După ultimele ploi torențiale ale verii, 
fata de masă a câmpului verde. În continuă creştere, se 
îngălbenise puţin câte puţin. Acum era o mare bălaie, 
incendiată, care părea să reflecte văpăile văzduhului, o 
mare care-şi rostogolea talazurile de foc la cea mai mică 
răsuflare. Nimic altceva decât grâu, fără să se vadă măcar o 
casă, ori un arbore - nemărginirea grâului! Uneori, de atâta 
căldură, o linişte ca de plumb adormea spicele, o mireasmă 
de  fecunditate fumega şi se împrăştia din pământ. 
Germinaţiile luau sfârşit, se simţea sămânţa plină ţâşnind 
din matricea comună, în grăunţe călduţe şi grele. Şi, în faţa 
acestei câmpii, a acestui seceriş gigantic, o nelinişte îşi 
făcea loc, aceea că omul, cu trupul lui de insectă, atât de 
mic în această imensitate, nu-i va vedea niciodată capătul. 

La  Borderie, terminând secara de o săptămână, 
Hourdequin începuse grâul. Secerătoarea mecanică i se 
stricase de anul trecut: şi, disperat de reaua-voinţă a 
slujitorilor, ajungând să se îndoiască el însuşi de eficacitatea 
maşinilor, încă de la înălţare fusese nevoit să se asigure de 
o ceată de secerători. Conform obiceiului, îi tocmise în 
Perche, la Mondoubleau: şeful, un bărbat înalt şi slab, alţi 
cinci secerători, şase culegătoare, patru femei şi două fete. 
O căruţă îi adusese la Cloyes, unde plecase să-i ia trăsura 
fermei. Toată această lume se culca în stâna goală în 
vremea aceea, claie peste grămadă pe paie, fetele, femeile, 
bărbaţii, pe jumătate goi, din pricina zăpuşelii. 

Era vremea când Jacqueline avea cea mai mare bătaie de 
cap. Sculatul şi culcatul în fiece zi le hotăra munca: erai 
zgâlţâit de la ora trei dimineaţa, te întorceai la culcuşul de 
paie către ora zece seara. Şi ea trebuia să fie prima în 


picioare, pentru supa de la ora patru, chiar dacă se culcase 
ultima, după ce servise masa cea mare de la ora nouă - 
slănină, carne de vacă, varză. Între aceste două mese, mai 
avea altele trei, pâinea şi brânză la gustarea de dimineaţă, 
a doua supă de amiază, bucata de pâine cu lapte la 
gustarea de după-amiază: cu toate, cinci mese copioase, 
stropite cu cidru şi cu vin, căci secerătorii, care muncesc 
din greu, sunt pretenţioşi. Dar ea râdea, ca biciuită, avea 
muşchi de oţel, în supleţea ei de pisică; şi această rezistenţă 
la oboseală era cu atât mai surprinzătoare cu cât îl ucidea 
cu dragostea pe Tron, bruta aceea mătăhăloasă de văcar, a 
cărui carne tânără de colos îi stârnea o foame năprasnică. 
Făcuse din el câinele ei, îl lua cu sine în hambare, în podul 
cu fân, în stână, acum când ciobanul, de care se temea că o 
spionează, se culca afară, cu oile. Aveau loc, noaptea mai 
ales, adevărate chiolhanuri de mascul, din care ea ieşea 
elastică şi mlădioasă, zbârnâind de hărnicie. Hourdequin nu 
vedea nimic, nu ştia nimic. Era în febra secerişului, o febră 
specială, marea criză anuală a pasiunii faţă de pământ, un 
continuu tremur interior, cu capul în flăcări, cu inima 
bătând cumplit, cu carnea zguduită, în faţa spicelor coapte 
care cădeau. 

Nopțile erau atât de fierbinţi, în anul acesta, că Jean. 
uneori, nici nu putea să şi le petreacă în chiţimia unde se 
culca, alături de grajd. leşea afară, prefera să se întindă, 
gata îmbrăcat, pe pavajul din curte. Şi nu-l izgonea numai 
căldura vie şi de nesuportat a cailor, duhoarea ieslei; ci şi 
insomnia, imaginea continuă a lui Franqoise, ideea fixă că 
ea venea, că el o cuprindea, o devora dintr-o îmbrăţişare. 
Acum, când, ocupată în altă parte, Jacqueline îl lăsa liniştit, 
prietenia lui pentru această ştrengăriţă se transforma într-o 
dorinţă turbată. În suferinţa lui din timpul somnului pe 
sponci, de zeci de ori se jurase că se va duce a doua zi şi o 
va lua în braţe; apoi, când se trezea, după ce îşi cufunda 
capul într-o găleată cu apă rece, găsea lucrul dezgustător, 
era prea bătrân pentru ea; şi chinul reîncepea în noaptea 


următoare. Când veniră secerătorii, recunoscu printre ei o 
femeie, măritată cu unul dintre cosaşi, şi pe care o 
răsturnase, copilă încă, acum doi ani. Într-o noapte, se simţi 
atât de torturat, că, strecurându-se în stână, o trase dintre 
bărbat şi un frate, care sforăiau cu gura deschisă. Ea 
acceptă, fără să se apere. Avu loc o înfulecare mută, în 
bezna încinsă, pe pământul bătut, care, deşi fusese greblat, 
păstrase de la iernatul oilor un miros de amoniac atât de 
pătrunzător, că-i lăcrimau ochii. Şi, de douăzeci de zile, 
revenea în fiece noapte. 

Încă din a doua săptămână a lunii august, munca înaintă. 
Cosaşii începuseră cu petecele din nord, coborând spre cele 
care mărgineau valea râului Aigre; şi, mănunchi cu 
mănunchi, uriaşa întindere cădea, fiece lovitură de coasă 
muşca, făcea o tăietură rotundă. Insectele subţiri, înecate în 
această muncă gigantică, ieşeau victorioase. În urma 
mersului lor domol, în linie, pământul tuns apărea din nou, 
miriştile aspre, de-a curmezişul cărora băteau pasul 
culegătoarele frânte de mijloc. Era vremea când imensa 
singurătate tristă a câmpiei Beauce se înveselea cel mai 
mult, populată de atâta lume, însufleţită de continua 
mişcare a lucrătorilor, a căruţelor şi a cailor. Cât vedeai cu 
ochii, nenumărate cete înaintau cu aceeaşi mişcare oblică şi 
cu aceeaşi balansare a braţelor, unele atât de apropiate, ca 
se auzea şuieratul fierului, altele ca nişte dâre negre, 
aidoma furnicilor - până în zare. Şi nenumărate spărturi se 
deschideau în toate sensurile, ca într-o stofă mâncată, ce se 
rupea peste tot. În această activitate de furnicar, Beauce îşi 
pierdea, bucată cu bucată, mantia de bogăţie, această unică 
podoabă a verii sale, care o lăsa dintr-odată mâhnită şi 
goală. 

În ultima vreme, căldura fu copleşitoare, într-o zi mai ales 
când Jean căra snopii, în preajma lanului lui Buteau, dintr-o 
sfoară de pământ al fermei, unde trebuia să ridice o imensă 
claie, înaltă de opt metri şi lungă de trei mii de şchioape. 
Paiele se frângeau de arşiţă, şi peste grâul rămas încă în 


picioare, nemişcat, văzduhul ardea: ai fi zis că lua singur foc 
de la o flacără vizibilă, în vibrația soarelui. Şi nicio 
răcoreală de frunziş, nimic decât umbra scurtă a oamenilor, 
pe pământ. Lac de sudoare sub acest foc al cerului, Jean 
încărca şi descărca mereu căruţa, de dimineaţa, fără să 
scoată o vorbă, aruncând doar câte o privire, la fiecare 
drum, spre petecul de pământ, unde, în urma lui Buteau 
care cosea, Franqoise aduna, îndoită de mijloc. 

Buteau fusese nevoit s-o tocmească pe Palmyre, ca să le 
ajute. Frangoise nu dovedea munca, şi nu se putea bizui pe 
Lise, care era însărcinată în luna a opta. Această sarcină îl 
scotea din minţi. El, care lua atâtea măsuri de precauţie! 
cum ajunsese acolo ticălosul de copil? O hărţuia pe nevastă- 
sa, o acuza că făcuse anume, se văicărea ceasuri întregi, de 
parcă un nevoiaş, un animal pribeag se strecurase în casa 
lui, ca să-i mănânce tot; şi, după opt luni, ajunsese să nu se 
uite la pântecele Lisei fără să-i ocărască: pântec nefericit! 
mai prost ca o gâscă! ruina casei! Ea venise de dimineaţă să 
ajute la adunat; dar o izgonise, înfuriat de încetineala ei 
stângace. Trebuia să vină îndărăt şi să aducă gustarea de la 
ora patru. 

— Fir-ar să fie! spuse Buteau, care se încăpăţână să 
sfârşească o postaţă, mi-e spatele fiert şi limba ca o aşchie. 

Se îndreptă din mijloc, cu picioarele goale în încălţările 
grosolane, îmbrăcat doar într-o cămaşă şi o pereche de 
pantaloni din pânză, şi cămaşa descheiată, pe jumătate 
scoasă din pantaloni, lăsa să i se vadă, până la buric, părul 
transpirat de pe piept. 

— Trebuie să mai beau! 

Şi se duse să ia sticla cu cidru de sub haina unde o 
adăpostise. Pe urmă, după ce trase două înghiţituri din 
băutura călduţă, îşi aduse aminte de fată. 

— Ţie nu-ţi e sete? 

— Ba da. 

Frangoise luă sticla, bău îndelung, fără scârbă; şi, pe 
când se dădea pe spate, cu şalele ca frânte, cu pieptul 


întins, amenințând să rupă pânza subţire, el o privea. Şiroia 
şi ea de transpiraţie, în rochia de indian pe jumătate 
descheiată, cu bluza descopciată în partea de sus, dându-i 
la iveală carnea albă. Sub basmaua albastră, cu care îşi 
acoperise capul şi ceafa, pe faţa mută, aprinsă de căldură, 
ochii ei păreau foarte mari. 

Fără să spună o vorbă, el se întoarse la muncă, şi începu 
iar să se rotească pe şolduri, culcând la pământ brazda de 
grâu cosit la fiece mişcare a coasei, în scrâşnetul fierului 
care îi cadenţa înaintarea; şi, din nou aplecată, ea venea pe 
urma lui, cu mâna dreaptă înarmată cu o seceră, folosind-o 
pe aceasta ca să adune dintre scaieţi braţul de spice, pe 
care apoi, cu regularitate, din trei în trei paşi, le punea în 
mănunchiuri. Când se îndrepta din şale, doar cât timp îi 
trebuia să-şi şteargă fruntea cu dosul mâinii, şi o vedea 
prea departe, în urmă, cu spatele ridicat, cu capul aproape 
atingând pământul, limba lui părea să se usuce şi mai mult, 
şi, cu un glas răguşit, striga: 

— Leneşo, trebuie să bag de seamă să nu tai frunză la 
câini! 

În lanul vecin, unde după trei zile grâul cosit se uscase, 
Palmyre îl lega în snopi; şi, pe ea n-o supraveghea; căci, 
lucru deloc obişnuit, o tocmise la suta de snopi, pe motiv că 
nu mai era destul de voinică, era de pe acum prea bătrână, 
prea istovită, şi că ar fi ieşit în pierdere dacă i-ar fi dat un 
franc şi jumătate, ca femeilor tinere. Ba chiar fusese nevoie 
să-i roage, şi nu se hotărâse s-o tocmească, decât înşelând- 
O, cu aerul resemnat al unui creştin care consimte să facă o 
faptă bună. Nenorocita, ridica trei-patru mănunchiuri de 
grâu, adică atâta cât puteau cuprinde braţele ei slabe; apoi, 
cu o legătură gata pregătită, înnoda cu putere snopul. 
Această legare, această treabă atât de grea, pe care 
bărbaţii şi-o păstrau de obicei pentru ei, o istovea, pieptul îi 
era zdrobit de încărcăturile ce le ducea mereu, braţele i se 
frângeau tot strângând asemenea grămezi şi tot trăgând de 
legăturile de paie. Dimineaţa adusese o sticlă, pe care se 


repezea, din oră în oră, s-o umple dintr-o băltoacă din 
vecinătate, clocită şi împuţită, şi bea cu lăcomie, cu toată 
diareea ce o vlăguia de la începutul căldurilor, ruinându-şi 
sănătatea din pricina neîncetatei munci peste puterile sale. 

Dar albastrul cerului pălise, într-o paloare de boltă 
încălzită până la alb; şi, din soarele întărâtat, cădea jăratic. 
Era după masa de prânz, la ceasul greu, apăsător al 
odihnei. Delhomme şi ceata lui, care se îndeletniciseră, în 
apropiere, cu aşezarea snopilor în scârtăţi - patru jos, unul 
deasupra, ca acoperiş - dispăruseră de o vreme, se 
culcaseră într-o adâncitură a terenului. Încă o clipă îl zăriră 
stând în picioare pe bătrânul Fouan, care locuia la ginerele 
său de cincisprezece zile, de când îşi vânduse casa; dar, 
pesemne că se culcase şi el, căci nu se mai văzu. Şi în 
orizontul gol, pe fondul scânteietor al miriştilor, nu mai 
rămase decât, în depărtare, silueta uscăţivă a bătrânei La 
Grande, cercetând o claie înaltă pe care oamenii ei o 
începuseră, în mijlocul mulţimii mărunte pe jumătate 
desfăcute a scârtăţilor. Părea un arbore împietrit de ani, 
care nu mai avea de ce să se teamă de soare, stând 
dreaptă, fără o picătură de sudoare pe ea, teribilă şi 
mâniată pe aceşti oameni care dormeau. 

— Ah, la naiba, îmi pute pielea! spuse Buteau. 

Şi, întorcându-se către Frangoise: 

— Dormim, ai? 

Căută din ochi puţină umbră, dar nu găsi. Soarele aflat în 
cumpăna cerului bătea peste tot, fără ca vreun tufiş să le 
ofere adăpost prin apropiere. În cele din urmă, băgă de 
seamă că la capătul lanului, într-un soi de adâncitură, grâul 
încă necosit proiecta o dungă cenuşie. 

— Ei, Palmyre, strigă el, nu faci şi tu ca noi? 

La cincisprezece paşi în spate, Palmyre răspunse cu o 
voce stinsă, care ajunse asemenea unei răsuflări: 

— Nu, nu, n-am timp. 

Pe câmpia încinsă nu mai muncea decât ea. Dacă seara 
nu-i aducea francul şi jumătate, Hilarion avea s-o ia la 


bătaie; căci, nu numai că o ucidea cu poftele lui de brută, ci 
acum o şi fura ca să se cherchelească cu rachiu. Dar 
ultimele ei puteri o înşelară. Trupu-i plat, fără piept şi fund, 
netezit ca o scândură de lucru, pârâia, gata să se rupă, cu 
fiecare nou snop strâns şi legat. Şi, cu obrazul de culoare 
cenuşie, mâncat ca un ban vechi, bătrână ca de şaizeci de 
ani, la treizeci şi cinci, ea lăsa soarele arzător să-i soarbă 
viaţa, în efortul disperat al vitei de povară, care va cădea şi 
va muri. 

Unul lângă altul, Buteau şi Frangoise se culcaseră. Acum, 
când stăteau nemişcaţi, tăcuţi, cu ochii închişi, fumegau de 
sudoare. Deodată îi cuprinse un somn de plumb, dormiră un 
ceas; şi sudoarea nu înceta, curgea pe membrele lor, în 
aerul încremenit şi greu, ca de cuptor. Când Franqoise 
deschise ochii, îl văzu pe Buteau, întors pe o parte, uitându- 
se la ea cu o privire galbenă. Închise pleoapele, făcându-se 
că adoarme iar. Ştia bine că o dorea - fără ca deocamdată 
el să-i fi spus ceva - de când o văzuse crescând şi era o 
adevărată femeie. Această idee o tulbura: oare va îndrăzni, 
porcul, pe care în fiece noapte îl auzea drăgostindu-se cu 
sora ei? Niciodată această apropiere nechezătoare ca de 
cai n-o enervase într-atât. Oare va îndrăzni? şi îl aştepta, 
dorindu-l fără să-şi dea seama, hotărâtă, dacă o va atinge, 
să-i sugrume. 

Deodată, pe când ea strângea din ochi, Buteau o înşfăcă. 

— Porcule, porcule! bâiguia fata respingându-l. 

— Proasto, lasă-mă!... Îţi spun că dorm toţi, nimeni nu se 
uită. 

În clipa aceea, capul livid şi muribund al Palmyrei apăru 
pe deasupra grâului, întorcându-se din pricina zgomotului. 
Dar ea nu avea nicio importanţă, nici măcar cât o vacă ce ar 
fi întins botul spre ei. Şi, într-adevăr, se întoarse la snopi, 
indiferentă. Se auzi iarăşi pârâitul şalelor ei la fiece efort. 

— Proasto, înfruptă-te şi tu! Lise n-o să ştie nimic. 

La numele surorii sale, Francoise, care slăbea, învinsă, se 
încordă mai mult. Şi, din clipa aceea, nu mai dădu înapoi, 


lovindu-l cu amândoi pumnii, azvârlind din picioarele goale, 
pe care el izbutise să i le descopere până la şolduri. Oare 
era al ei acest bărbat? dorea ea rămăşiţele de la alta? 

— Du-te cu soră-mea, porcule! deşal-o pe ea, dacă-i 
place, fă-i câte-o odraslă în fiece seară! 

Sub lovituri, Buteau începea să se supere, bombănea, 
credea că ea se teme numai de urmări. 

— Proasta naibii, dacă-ţi jur că o să am grijă, că nu-ţi fac 
copil! 

Îl izbi cu piciorul în partea de jos a pântecelui, şi el fu silit 
să-i dea drumul, o împinse cu atâta brutalitate că fata îşi 
înăbuşi un strigăt de durere. 

Era timpul ca jocul să se termine, căci, ridicându-se în 
picioare, Buteau o zări pe Lise care se întorcea, aducând 
gustarea. Se duse în întâmpinarea ei, o ţinu pe loc o vreme, 
pentru ca Franqoise să-şi poată potrivi fustele. Gândul că 
avea să dea totul în vileag îl făcea să-i pară rău că n-o 
doborâse cu o lovitură de călcâi. Dar ea nu vorbi, se 
mulţumi să se aşeze între mănunchiurile de grâu, cu un aer 
încăpățânat şi obraznic. Şi, când Buteau începu din nou să 
cosească, rămase pe loc, leneşă, ca o prinţesă. 

— Ce ai? o întrebă Lise, lungită şi ea, istovită de drum, nu 
munceşti? 

— Nu, n-am chef, răspunse Franqoise furioasă. 

Atunci, neîndrăznind s-o ia la rost, Buteau se repezi la 
nevastă-sa. Ce tot făcea acolo, întinsă ca o scroafă, îşi 
încălzea burta la soare? A, ceva frumos, ţinea un straşnic 
dovleac la copt! Auzind acest cuvânt, Lise se înveseli, 
fiindcă îşi păstrase voioşia de cumătră grasă: poate că într- 
adevăr îl cocea, pentru că îl creştea pe micuţ; şi, sub cerul 
de flacără, îşi rotunjea pântecele enorm, care părea 
umflătura unei seminţe ridicate din pământul fecund. Dar el 
nu râdea. O sili, cu brutalitate, să se scoale, voi ca ea să 
încerce să-i ajute. Stingherită de greutatea care îi cădea pe 
coapse, Lise fu nevoită să îngenuncheze, începu să adune 


spicele cu o mişcare oblică, gâfâitoare şi hidoasă, cu 
pântecele deplasat, aruncat în partea dreaptă. 

— Pentru că tot nu faci nimic, îi spuse surorii sale, du-te 
măcar acasă... Pregăteşte supa. 

Fără să scoată o vorbă, Franqoise se îndepărtă. În 
căldura încă înăbuşitoare, Beauce îşi reluase activitatea, 
micile puncte negre ale cetelor reapăreau, mişunând, la 
nesfârşit. Delhomme îşi termina scârtăţile cu cei doi 
slujitori; pe când La Grande privea cum i se înalţă claia, 
sprijinită în baston, gata oricând să dea cu el peste faţa 
leneşilor. Fouan se duse să tragă cu ochiul într-o parte, 
reveni să se uite atent la munca ginerelui său, rătăci după 
aceea cu pasul lui greoi de bătrân care îşi aduce aminte şi 
simte păreri de rău. Şi Frangoise, cu capul vuind, aflată încă 
sub impresia celor întâmplate, mergea pe noul drum, când 
un glas o strigă: 

— Pe aici! vino încoace! 

Era Jean, aproape ascuns pe după snopii, pe care, de 
dimineaţă, îi tot căra din locurile vecine. Îşi descărca tocmai 
căruţa, cei doi cai aşteptau nemişcaţi în soare. Marea claie 
nu trebuia să se ridice decât a doua zi, şi el făcuse doar 
nişte grămezi, trei soiuri de pereţi, între care se găsea un 
fel de cameră, o groapă de paie adâncă şi discretă. 

— Hai, vino! eu sunt! 

Inconştient, Francoise se supuse acestei chemări. Nu avu 
nici măcar prevederea de a privi îndărăt. Dacă se întorcea, 
l-ar fi zărit pe Buteau înălțându-se pe vârfuri, surprins că o 
vede părăsind drumul. 

La început, Jean glumi. 

— Eşti atât de mândră, de treci fără să dai bună ziua 
prietenilor! 

— Păi, răspunse ea, dacă tu te ascunzi şi nu te văd! 

După aceea, el se plânse de urâta primire pe care i-o 
făcea acum familia Buteau. Dar ei nu-i stătea capul la asta, 
tăcea, nu scotea decât cuvinte scurte. Se lăsase şi ea să 
cadă peste paie, în fundul gropii, ca frântă de oboseală. Un 


singur lucru o umplea, îi rămăsese în carne, material, viu: 
atacul acelui bărbat, acolo, la marginea câmpului, mâinile 
lui calde a căror menghină o simţea încă în coapse, mirosul 
lui care o urmărea, apropierea lui de mascul pe care o 
aştepta mereu, răsuflarea tăiată, într-o nelinişte de dorinţă 
înfrântă. Închidea ochii, se înăbuşea. 

Atunci, Jean nu mai vorbi. Văzând-o astfel, răsturnată, 
lăsându-se în voia lui, sângele din vine începu să-i bată 
năvalnic. Nu prevăzuse această întâlnire, se înfrâna, fiind 
de părere că era rău să abuzeze de această copilă. Dar 
bătăile inimii îl asurzeau, o dorise atât de mult! şi imaginea 
posesiunii îl scotea din minţi, ca în nopţile lui de surescitare, 
fie culcă lângă ea, la început se mulţumi cu o mână, apoi cu 
amândouă mâinile ei, pe care le strângea să le frângă, fără 
a îndrăzni măcar să le ducă la gură. Ea nu şi le trase, 
deschise ochii înceţoşaţi, cu pleoapele grele, îl privi, fără să 
zâmbească, fără să se ruşineze, cu chipul nervos alungit. Şi 
tocmai această privire mută, aproape dureroasă, îl făcu 
dintr-odată brutal. Se repezi, o prinse, ca şi celălalt. 

— Nu, nu, bâlbâi ea, te rog... e murdar... 

Dar nu se apără deloc. Nu scoase decât un strigăt de 
durere. Părea că pământul fugea sub ea; şi în această 
ameţeală, nu mai ştia: revenea celălalt? regăsea aceeaşi 
asprime, aceeaşi acreală a masculului, fumegând de munca 
intensă în soare. Atât de mare fu confuzia că, în negrul 
incendiat al pleoapelor închise cu încăpățânare, îi scăpară 
câteva cuvinte bâiguite, involuntare. 

— Fără copil... 

Franqoise redeschise ochii, fără o vorbă, fără o mişcare, 
buimăcită. Ce, se şi terminase, nu simţise niciun fel de 
bucurie! Nu-i rămânea decât o durere. Şi gândul îi zbură 
din nou la celălalt, în regretul inconştient al dorinţei 
înşelate. Jean, aşezat lângă ea, o supăra. Pentru ce îi 
cedase? Nu-l iubea pe acest bătrân! El stătu, ca şi ea, 
nemişcat, uluit de întâmplare. În sfârşit, făcu un gest de 
nemulţumire, căută să-i spună ceva şi nu găsi nimic. 


Stânjenit şi mai mult, încercă s-o sărute; dar ea se trase 
înapoi, nu voia s-o mai atingă. 

— Trebuie să plec, murmură el. Tu, mai rămâi. 

Ea nu răspunse nimic, rămase cu privirea în sus, pierdută 
în văzduh. 

— Nu-i aşa? stai cinci minute, să nu te vadă cineva 
apărând odată cu mine. 

Atunci, ea se hotări să-şi deschidă buzele. 

— E bine, pleacă! 

Şi asta fu tot, el pocni din bici, înjură caii, se duse lângă 
căruţă, cu un pas obosit, cu capul aplecat. 

Buteau se mira, totuşi, că o pierduse pe Franqoise pe 
după snopi, şi când îl văzu pe Jean îndepărtându-se, avu o 
bănuială. Fără să-i spună ceva Lisei, plecă, îndoit de spate, 
ca un vânător şiret. Apoi, dintr-un avânt, căzu chiar în 
mijlocul paielor, în fundul gropii. În toropeala care o 
înţepenea, stând cu ochii înceţoşaţi mereu în văzduh, cu 
picioarele dezvelite, Franqoise nu se clintise. Nu avea cum 
să nege, şi nici nu încercă. 

— A, stricato! a, târâtură! cu pungaşul ăla te culci, şi mie 
îmi tragi cu picioarele în pântec!... La naiba, o să vedem 
noi! 

O şi înşfăcase, ea citi limpede pe faţa lui congestionată că 
voia să profite de ocazie. Pentru ce nu şi el, acuma, când 
celălalt trecuse pe aici? De îndată ce simţi iar arsura 
mâinilor lui, o cuprinse din nou revolta ca şi prima oară. Era 
de faţă, şi nu-l mai regreta, nu-l mai voia, fără să aibă ea 
însăşi conştiinţa salturilor propriei voințe, într-un protest 
răzbunător şi gelos al întregii făpturi. 

— Vrei să mă laşi, porcule!... Te muşc! 

Pentru a doua oară, Buteau trebui să renunţe. Dar se 
bâlbâia de furie, turbând la gândul că ea gustase din 
plăcere fără el. 

— Ah, bănuiam eu că voi vă dezmăţaţi împreună!... 
Trebuia să-i dau afară de multă vreme... Dumnezeii cui te 
face să-ţi tăbăceşti pielea cu mojicul ăsta ticălos! 


Şi valul de murdării continuă, azvârli toate cuvintele 
spurcate, vorbi atât de fără perdea, că o făcea să se simtă 
din nou ruşinos de goală. La fel de înfuriată, ţeapănă şi 
palidă, ea se prefăcea nespus de calmă. Îi răspundea cu 
voce tăioasă la fiece murdărie: 

— Ce te priveşte pe tine?... Dacă-mi place, nu sunt 
liberă? 

— Ei, bine, eu unul te azvârl pe uşă afară! Da, imediat ce 
ne întoarcem... Mă duc la Lise să-i spun totul, cum te-am 
găsit cu cămaşa peste cap! şi ai să pleci să te îndopi în altă 
parte, dacă aşa-ţi place. 

Acum, o împingea în faţa lui, o aducea îndărăt spre lanul 
unde îl aştepta nevasta. 

— Spune-i Lisei... Am să plec, dacă vreau. 

— Dacă vrei, a, asta o s-o vedem noi! Cu lovituri de picior 
în fund! 

Ca s-o taie mai scurt, o sili să traverseze locul numit 
Cornailles, rămas până acum neîmpărţit între ea şi sora ei, 
acel petec a cărui împărţire o tot amânase; şi, dintr-odată, 
Buteau înţelese, un gând ascuţit i se înfipse în creier: 
văzuse, într-o străfulgerare - dacă o izgonea - parcela 
tăiată în două, jumătate luată de ea şi dată, pesemne, 
curtezanului. Acest gând îl îngheţă, îl făcu să-i piară pe loc 
dorinţa exasperată. Nu, era o prostie, nu trebuia să pierzi 
totul pentru că o fată te-a lăsat mofluz! Prilejuri pentru 
asemenea treburi se mai găsesc; pe când pământul, dacă-l 
ai, esenţial e să-i păstrezi. 

Nu mai sufla un cuvânt, înainta cu pas domol, neştiind 
cum să-şi stăpânească furia înainte de a ajunge la nevastă. 
În sfârşit, se hotări: 

— Mie nu-mi plac oamenii răi, şi pentru că te arăţi 
dezgustată de mine, de-aia mă supăr... De-altminteri, nu ţin 
deloc s-o amărăsc pe nevastă-mea, în situaţia ei... 

Frangoise crezu că-i era teamă să nu-l trădeze şi ea Lisei. 

— De un lucru poţi să fii sigur: dacă vorbeşti, vorbesc. 


— O, nu mă tem de asta, reluă el, cu o liniştită obrăznicie. 
Am să-i spun că minţi, şi te răzbuni pentru că te-am prins 
asupra faptului. 

Pe urmă, cum ajungeau, încheie cu voce repezită: 

— Atunci, să rămână între noi... Trebuie să ne vedem ca 
să mai vorbim despre asta. 

Lise începea, totuşi, să se mire, neînţelegând cum se 
făcea că Frangoise venea astfel cu Buteau. El povesti că 
trântoriţa se dusese să stea bosumflată, acolo, în dosul unei 
clăi. De altfel, un strigăt răguşit îi întrerupse, şi totul fu dat 
uitării. 

— Ce-i? cine-a strigat? 

Era un strigăt înspăimântător, un lung suspin urlat, 
asemănător plânsului de moarte al unui animal ucis. Crescu 
şi se stinse, în văpaia neîndurătoare a soarelui. 

— Ai, ce e asta? pesemne un cal şi-a frânt oasele! 

Se întoarseră şi o văzură pe Palmyre încă în picioare, în 
miriştea vecină, printre mănunchiurile de grâu. Cu braţele 
ei slabe strângea la piept, un ultim snop, pe care se 
străduia să-i lega Dar scoase un nou strigăt de agonie, mai 
sfâşietor, de o cumplită suferinţă; şi, azvârlind totul, 
răsucindu-se în jurul ei însăşi, se prăbuşi în grâu, fulgerată 
de soarele care o ardea de douăsprezece ore. 

Lise şi Franqoise dădură fuga, Buteau le urmă, cu pasul 
mai puţin grăbit; în timp ce, din lanurile dimprejur, toată 
lumea alerga, familia Delhomme, Fouan care hoinărea prin 
preajmă, La Grande care azvârlea pietrele cu vârful 
bastonului. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Palmyre are un atac. 

— Am văzut-o căzând, de-acolo. 

— Ah, Dumnezeule! 

Şi toţi, împrejurul ei, în spaima misterioasă care îi 
cuprinde pe ţărani în faţa bolii, o priveau, fără să aibă curaj 
să se apropie. Ea stătea lungită, cu faţa spre cer, cu braţele 
în cruce, crucificată parcă pe acest pământ care o vlăguise 


atât de repede cu munca lui aspră, şi care o ucidea. 
Pesemne i se rupsese vreun vas, căci din gură îi curgea un 
firişor de sânge. Dar mai cu seamă se ducea de epuizare, 
din cauza nenumăratelor munci făcute ca un animal sleit de 
puteri, atât de slabă în mijlocul miriştii, atât de redusă la 
nimic, că nu mai era decât o zdreanţă, fără carne, fără sex, 
dându-şi ultima şi neînsemnata ei suflare în bogata rodnicie 
a secerişului. 

Între timp, La Grande, bunica ei care o renegase şi nu-i 
vorbea niciodată, înaintă. 

— Cred că a murit. 

Şi o împinse cu bastonul. Trupul fetei cu ochii deschişi şi 
goi în lumina strălucitoare, cu gura de asemenea deschisă 
în bătaia vântului, nu se mişcă. Pe bărbie, firul de sânge se 
închega. Şi, după ce se aplecă, bunica adăugă: 

— Bineînţeles că a murit... E mai bine aşa, decât să fie o 
povară pentru alţii. 

Uluiţi, toţi ceilalţi stăteau nemişcaţi. Oare puteau s-o 
atingă, fără să trimită pe cineva după primar? La început 
vorbeau cu glas şoptit, apoi începură să strige, ca să se 
înţeleagă. 

— Mă duc să-mi iau scara, de-acolo, de pe claie, spuse în 
cele din urmă Delhomme. O s-o folosim ca năsălie... Un 
mort nu trebuie lăsat deloc pe pământ, nu e bine. 

Dar când se întoarse cu scara şi vru să ia câţiva snopi ca 
să facă un pat pentru cadavru, Buteau începu să 
bombănească. 

— O să-ţi dăm grâul înapoi. 

— La naiba! aşa şi socot. 

Puțin ruşinată de cărpănoşenia lui, Lise adăugă două 
mănunchiuri drept pernă, şi trupul Palmyrei fu aşezat acolo, 
în timp ce Franqoise, într-un soi de vis, buimăcită de 
această moarte care cădea în momentul primei sale relaţii 
cu un bărbat, nu putea să-şi desprindă ochii de pe cadavru, 
nespus de tristă, uimită mai ales că fata asta a putut fi 
vreodată femeie. Rămase de veghe cu Fouan, aşteptând 


plecarea; şi bătrânul nu vorbea nimic, părea să cugete că 
cei ce se duc sunt foarte fericiţi. 

Când soarele asfinţi, în momentul plecării spre casă, 
veniră doi oameni să ia năsălia. Povara nu era grea, nu 
trebuiau să fie schimbaţi. Cu toate acestea, şi alţii îi însoţiră, 
se alcătui un adevărat cortegiu. O tăiară de-a curmezişul 
câmpului, pentru a evita şerpuirea drumului. Pe snopi, 
trupul înţepenea, şi unele spice, de dincolo de cap, cădeau 
şi se legănau, la scuturăturile cadenţate ale paşilor. Acum, 
pe cer nu rămânea decât căldura adunată în timpul zilei, o 
căldură roşcată, apăsătoare, în văzduhul albastru. La 
orizont, de cealaltă parte a văii râului Loir, soarele, înecat 
într-un abur, nu mai întindea peste Beauce decât o pânză 
de raze galbene, la nivelul solului. Totul părea să bată în 
acest galben, în această poleire a frumoaselor seri de 
seceriş. Grânele încă rămase în picioare purtau jerbe de 
flacără roşie; miriştile îşi zbârleau tulpinile retezate de un 
roşu-închis lucitor; şi, din toate părţile, la nesfârşit, 
deformând această mare blondă, clăile se încreţeau ca 
valurile, păreau să crească fără de măsură, strălucitoare 
într-o parte, negre în alta, azvârlind umbre care se 
alungeau până în depărtările pierdute ale câmpiei. Se lăsă 
o linişte imensă, nu se mai auzi decât, în înaltul cerului, un 
cântec de ciocârlie. Printre lucrătorii istoviţi, care păşeau 
cu o resemnare de turmă, cu capul plecat, nimeni nu 
vorbea. Şi nu se auzea decât slabul zgomot al scării, sub 
legănarea moartei, transmis în grâul copt. 

În seara aceea, Hourdequin îşi încheie socotelile băneşti 
cu secerătorii care isprăviseră treaba tocmită. Bărbaţii luau 
câte o sută douăzeci de franci, femeile şaizeci, pentru luna 
de muncă. Era un an bun, fără prea mult grâu culcat la 
pământ în care să se ştirbească fierul coasei, fără o vijelie în 
timpul cositului. Aşa încât, în strigătele vesele ale celorlalţi, 
şeful secerătorilor, însoţit de ceata lui, îi prezentă snopul - 
crucea de spice împletite - Jacquelinei, care era socotită 
stăpâna casei; şi „petrecerea”, tradiționala masă de adio, fu 


nespus de veselă: se mâncară trei ciozvârte de berbec şi 
cinci iepuri, se ciocniră paharele până atât de târziu, că se 
culcară cu toţii morţi de beţi. Pe Jacqueline, cherchelită şi 
ea, Hourdequin fu cât pe-aci s-o găsească de gâtul lui Tron. 
Ameţit, Jean plecase să se azvârle pe paiele din chiţimia lui. 
În ciuda oboselii, nu putu să adoarmă, imaginea lui 
Francoise îi apărea mereu în faţă şi îl tulbura. Îl uluia şi 
aproape îl înfuria, pentru că avusese atât de puţină plăcere 
cu această fată, după ce o dorise atâtea nopţi! Din clipa 
aceea se simţise complet gol, îşi jurase să n-o mai ia de la 
capăt. Şi iată că abia culcat, o vedea iar cum se înalţă, o 
dorea iar, într-o turbare de evocare carnală; actul renăştea 
acolo, jos, acel act căruia nu-i simţise gustul şi ale cărui 
amănunte, până şi cele mai neînsemnate, acum îi biciuiau 
carnea. Cum s-o revadă, unde s-o strângă în braţe a doua 
zi, în zilele următoare, mereu? Un fâşâit îl făcu să tresară, o 
femeie se strecura lângă el; era femeia din Perche, 
culegătoarea, mirată că nu vine el la ea, în această ultimă 
noapte. La început, o respinse; pe urmă, o înăbuşi într-o 
îmbrăţişare; şi i se părea că este cu cealaltă, că pe eao 
frânge astfel, cu braţele încleştate, până ce o vede cum 
leşină. 

La aceeaşi oră. trezindu-se brusc, Franqoise se ridică, 
deschise lucarna odăii sale, ca să respire mai bine. Visase că 
se bătea cineva, că nişte câini rodeau uşa, jos. De îndată ce 
aerul o răcori cât de cât, îi veniră în minte cei doi bărbaţi, 
unul care o voia, celălalt care o avusese; şi neputând să se 
gândească mai departe, totul se întorcea simplu în ea, fără 
să judece sau să ia vreo hotărâre. Dar îşi aţinti urechea, 
aşadar nu visase? În depărtare, pe malul râului Aigre urla 
un câine. Apoi, îşi aduse aminte: era Hilarion, care, de la 
asfinţit, urla lângă cadavrul Palmyrei. Oamenii încercaseră 
să-i alunge, dar se ţinuse scai, muşcase, nevoind să 
părăsească acele rămăşiţe, pe sora, pe femeia, tot ce era al 
lui; şi urla fără oprire, cu un glas care străbătea prelung în 
noapte. 


Tulburată, Francoise îl ascultă multă vreme. 


V 


— Numai de n-ar făta Coliche în acelaşi timp cu mine! 
repeta Lise în fiece dimineaţă. 

Şi, târându-şi enormul pântec, Lise uita să mai plece din 
staul, privind cu un ochi neliniştit vaca, al cărei pântec, şi el, 
se îngroşase peste măsură. Niciodată o vită nu se umflase 
atâta, ajungând la o rotunjime de butoi, pe picioarele 
devenite prea subţiri. Cele nouă luni se împlineau chiar în 
ziua de Saint-Fiacre, pentru că Frangoise avusese grijă să 
noteze data când o dusese la taur. Din nefericire, în privinţa 
socotelilor, tocmai Lise nu era sigură cu câteva zile. Copilul 
acesta îşi făcuse loc într-un chip atât de ciudat, fără să-i fi 
dorit, că nu putea să ştie. Dar va cădea fără îndoială în 
preajma Sfântului Fiacre, poate în ajun, poate a doua zi. Şi 
spunea mereu, profund mâhnită: 

— Numai de n-ar făta Coliche în acelaşi timp cu mine! Ar 
ieşi o mare dandana! Ah, Doamne, asta ar fi culmea! 

O răsfăţau mult pe Coliche, care era de zece ani în casa 
lor. Ajunsese până la urmă să fie socotită drept o persoană 
din familie. Cei doi Buteau se refugiau în preajmă-i, iarna 
nu aveau altă căldură decât calda aburire a coastelor ei. Şi 
ea însăşi se arăta foarte prietenoasă, mai ales faţă de 
Frangoise. O lingea cu limba-i aspră, până ce aproape o 
făcea să sângereze, îi prindea, cu vârful dinţilor, câte o 
bucată de fustă, ca s-o atragă şi s-o păstreze numai pentru 
sine. Şi, pe măsură ce i se apropia ziua, îi purtau tot mai 
mult de grijă: nutreţuri calde, plimbări în cele mai potrivite 
momente ale zilei, o supraveghere de fiece oră. Şi nu numai 
pentru că o iubeau, mai erau şi cei cincizeci de pistoli pe 


care îl reprezenta, laptele, untul, brânză, o adevărată 
avere, care se putea pierde, dacă o pierdeau pe ea. 

Se scurseră două săptămâni de la seceriş. Franqoise îşi 
reluase viaţa obişnuită în gospodărie, ca şi cum nimic nu s- 
ar fi întâmplat între ea şi Buteau. Părea să fi uitat, ea însăşi 
evita să se gândească la aceste lucruri care o tulburau. 
Întâlnit şi avertizat de ea, Jean nu mai dăduse pe la ei. O 
aştepta pe după clăi, o ruga fierbinte să se furişeze şi să se 
întâlnească, seara, cu el, prin gropile pe care i le indica. Dar 
fata refuza, înfricoşată, ascunzându-şi răceala sub o mare 
prudenţă. Mai târziu, când va fi mai puţină nevoie de ea în 
casă. Şi, într-o seară, când o surprinsese coborând la 
Macqueron ca să cumpere nişte zahăr, ea se încăpăţână să 
nu-l urmeze în dosul bisericii, îi vorbi tot timpul de La 
Coliche, de oasele care începeau să i se desfacă, de şezutul 
care i se deschidea, semne sigure după care el însuşi 
declară că de acum încolo nu putea să mai dureze mult. 

Şi iată că, chiar în ajun de Sfântul Fiacre, seara, după 
cină, pe Lise o cuprinseră nişte dureri năprasnice, pe când 
se afla în staul împreună cu soră-sa, şi o privea pe Coliche, 
care, cu coapsele depărtate de umflătura pântecelui, 
suferea şi ea, mugind încetişor. 

— Când spuneam eu! strigă ea, furioasă. Ah, asta e 
culmea! 

Frântă de mijloc, ţinându-şi pântecele cu amândouă 
mâinile, lovindu-l ca să-l pedepsească, Lise bombănea, îi 
vorbea: oare nu voia să-i dea pace? putea foarte bine să mai 
aştepte! Părea că un fel de muşte o pişcau sub coaste, şi 
durerile îi porneau din şale ca să-i coboare până în 
genunchi. Nu voia să se lungească pe pat, bătea din 
picioare şi spunea mereu că vrea ca fătul să se întoarcă la 
locul lui. 

Pe la ora zece, după ce îl culcaseră pe micul Jules, 
Buteau, plictisit să vadă că nu se întâmplă nimic, hotărât să 
doarmă, le lăsă pe Lise şi pe Frangoise în staul, lângă 
Coliche, ale cărei suferinţe creşteau. Amândouă începeau 


să se neliniştească, lucrurile nu înaintau deloc, deşi, în 
privinţa oaselor, muncile păreau terminate. Calea era 
deschisă, pentru ce nu ieşea viţelul? Mângâiau vita, o 
încurajau, îi aduceau dulciuri, zahăr, pe care ea le refuza, 
stând cu capul în jos, cu crupa agitată de scuturături 
adânci. La miezul nopţii, Lise, care până atunci se tot 
zvârcolise, se simţi dintr-odată uşurată: pentru ea, nu era 
încă decât o falsă alarmă, nişte dureri înşelătoare; dar fu 
convinsă că-şi întorsese fătul la locul lui, aşa cum ar fi 
reprimat o nevoie. Şi, toată noaptea, ea şi sora ei o 
vegheară pe Coliche. Îngrijind-o, încălzind mai multe cârpe, 
pe care i le puneau fierbinţi pe piele; pe când cealaltă vacă, 
Rougette, ultima cumpărată de la târgul din Cloyes, mirată 
de lumânarea aprinsă, le urmărea cu marii ei ochi albăstrii, 
somnoroşi. 

La răsăritul soarelui, văzând că tot nu se întâmpla nimic, 
Frangoise se gândi să dea o fugă până la vecina lor, bătrâna 
Frimat. Aceasta era renumită pentru cunoştinţele «i, 
ajutase atâtea vaci, că toată lumea alerga bucuroasă la ea 
în cazurile dificile, ca să scape de vizita veterinarului. Cum 
sosi, bătrâna strâmbă din nas. 

— Nu-mi place cum arată, murmură ea. De când e aşa? 

— Păi de douăsprezece ceasuri. 

Bătrâna femeie continuă să dea ocol pe la spatele vacii, 
îşi vâri nasul peste tot, cu mici clătinări din cap, făcând 
mutre posace, care le speriau pe celelalte două. 

— Cu toate astea, conchise ea, iote că vine casa... lrebuie 
să mai aşteptăm, să vedem. 

Şi toată dimineaţa şi-o petrecură privind cum se măreşte 
casa - punga pe care apele o umflă şi o împing în afară. O 
examinau, o măsurau, o apreciau: o casă totuşi ca oricare 
alta, deşi creştea foarte mare. Dar, de la ora nouă, muncile 
se opriră din nou, casa atârna, vrednică de milă, clătinându- 
se într-o balansare regulată, din pricina freamătului 
convulsiv al vacii, a cărei stare se înrăutăţea văzând cu 
ochii. 


Când se întoarse de la câmp ca să mănânce, Buteau se 
sperie la rândul lui, spuse că trebuie să plece cineva după 
Patoir, tremurând tot la gândul banilor ce-l vor costa. 

— Un veterinar! spuse cu acreală bătrâna Primat, ca să 
ţi-o omoare, ai? A lui moş Saucisse i-a crăpat sub nas... Nu, 
auzi tu, am să sparg casa să-ţi scot eu viţelul! 

— Dar, îi atrase Francoise atenţia, domnul Patoir nu 
îngăduie să fie spartă. Spune că ajută viţelul de care e 
plină. 

Bătrâna Primat ridică din umeri scoasă din sărite. Patoir 
o un nătărău! Şi cu foarfecă sparse dintr-odată punga. 
Apele şiroiră cu zgomot de stăvilar, toţi se traseră deoparte, 
prea târziu, împroşcaţi. O clipă, Coliche răsuflă mai în voie, 
bătrâna femeie triumfă. Îşi unsese mâna dreaptă cu unt, o 
introduse, se strădui să recunoască poziţia viţelului; şi 
scotoci prin lăuntru, fără grabă. Lise şi Frangoise o priveau 
cum tot caută, cu pleoapele bătând de nelinişte. Până şi 
Buteau, care nu se mai întorsese la câmp, aştepta nemişcat 
şi ţinându-şi răsuflarea. 

— Îi simt picioarele, murmură ea, dar capul nu e aici... 
Nu e deloc bine, când nu-i găseşti capul... 

Fu nevoită să-şi scoată mâna. Scuturată de o durere 
violentă, Coliche împingea atât de puternic, că apărură 
picioarele. Asta era, cei doi Buteau scoaseră un suspin de 
uşurare: credeau că şi ţin o parte din vițel, văzându-i 
picioarele; şi, de atunci, un singur gând îi munci, să tragă, 
pentru a-l avea numaidecât, ca şi cum s-ar fi temut că intră 
la loc şi nu mai iese niciodată. 

— Ar fi bine să n-o hărţuiţi, spuse cu înţelepciune bătrâna 
Frimat. Până la urmă tot o să iasă. 

Franqoise era de aceeaşi părere. Dar Buteau se agita, 
venea în fiece clipă să atingă picioarele, necăjindu-se că nu 
se lungeau. Deodată, luă o frânghie, pe care o legă în jurul 
lor, într-un nod zdravăn, ajutat de Lise, la fel de 
fremătătoare ca şi el; şi, cum tocmai intră nevasta lui Becu, 
adusă de propriul miros, începură să tragă, agăţaţi cu toţii 


de frânghie, Buteau primul, apoi bătrâna Frimat, nevasta 
lui Becu, Franqoise, până şi Lise, chircită, cu pântecul 
umflat. 

— Hei, rup! striga Buteau, toţi odată!... Ah, răutăciosul, 
nu s-a mişcat nici cu un deget, e lipit acolo înăuntru!... Hai, 
odată, hai odată, ticălosule! 

Asudate, gâfâind, femeile repetau: 

— Hei, rup!... Hai odată, ticălosule! 

Dar se produse o catastrofă. Veche, aproape putrezită, 
frânghia se rupse, şi toţi se rostogoliră în paie strigând şi 
înjurând. 

— Nu e nimic, nu s-a întâmplat nimic rău! declară Lise 
care se dusese de-a dura până la zid şi pe care se grăbeau 
cu toţii s-o ridice. 

Cu toate acestea, de cum fu pusă pe picioare, simţi că 
ameţeşte, trebui să se aşeze. După un sfert de oră se ţinea 
de pântece, durerile din ajun o cuprindeau iar, profunde, la 
intervale regulate. Şi ea care credea că intrase la loc! Ce 
ghinion, că nu mergea mai repede cu vaca, şi ea, acum, e 
apucată din nou, în asemenea hal, că e gata s-o prindă din 
urmă! Nu poţi să-ţi ocoleşti soarta, era scris ca amândouă 
să nască odată. Răsufla din rărunchi, o ceartă izbucni între 
ea şi bărbatul ei. Dar, pentru numele lui Dumnezeu, de ce 
trăsese de frânghie? ce o privea pe ea! Îi răspunse cu un 
potop de ocări, atât de cumplit suferea: porc! desfrânat! 

— "Toate astea, remarcă bătrâna Frimat, sunt vorbe 
goale, nu duc la nimic. 

Şi nevasta lui Becu adăugă: 

— Alină, totuşi. 

Din fericire, îl trimiseseră pe micul Jules la vărul 
Delhomme, ca să scape de el. Era ora trei, aşteptară până 
la şapte. Nu se întâmplă nimic, toată casa era un infern: de 
o parte, Lise, care se încăpăţână pe un scaun vechi, 
zvârcolindu-se şi gemând; de cealaltă, Coliche, care scotea 
un geamăt neîntrerupt, fremătând şi asudând, într-o stare 
din ce în ce mai gravă. Cea de a doua vacă, Rougette, 


începuse să mugească de spaimă. Atunci, Frangoise îşi 
pierdu capul, şi Buteau, înjurând, răcnind, vru să tragă din 
nou. Mai chemară doi vecini, traseră toţi şase - de parcă ar 
fi vrut să smulgă din rădăcini un stejar - cu o frânghie nouă, 
care de data aceasta nu se rupea. Dar, zdruncinată, Coliche 
căzu pe o parte şi rămase în paie, lungită, suflând greu, 
jalnic. 

— N-o să-i avem, ticălosul! declară Buteau lac de 
transpiraţie, şi-o să moară cu el, pramatia! 

Frangoise îşi împreună mâinile, rugătoare. 

— O, du-te după domnul Patoir!... Să coste cât o costa, 
du-te după domnul Patoir! 

Buteau se întunecă. După o ultimă luptă cu sine, fără să-i 
răspundă un cuvânt, scoase cariola. 

Bătrâna Frimat, care se făcea că nu-i mai pasă de vacă. 
de când se vorbea din nou de veterinar, se îngrijea acum de 
Lise. Era iscusită şi în naşteri, toate vecinele îi treceau prin 
mâini. Şi părea îngândurată, nu-i ascunse temerile sale 
nevestei lui Becu, care îl chemă înapoi pe Buteau, tocmai 
când înhăma caii. 

— Ascultă... Nevastă-ta suferă prea mult. Dacă ai aduce 
şi un doctor? 

El rămase mut, cu ochii măriţi. Ce însemnează asta? Încă 
una care vrea să fie cocolită! Fără îndoială că n-o să 
plătească la toată lumea. 

— Nu, nu! strigă Lise între două spasme. Cu mine o să 
meargă bine! N-avem bani de aruncat pe fereastră. 

Buteau se grăbi să dea bici la cal, şi cariola se pierdu pe 
drumul către Cloyes, în noaptea care se lăsa. 

După două ore, când Patoir sosi, în sfârşit, găi totul în 
aceeaşi situaţie, Coliche horcăind pe o coastă, şi Lise 
zvârcolindu-se ca un vierme, aproape căzută de pe scaun. 
De douăzeci şi patru de ore lucrurile erau neschimbate. 

— Ei, pentru care din ele? întrebă veterinarul, om glumeţ 
de felul lui. 

Şi, imediat, tutuind-o pe Lise: 


— Hai, borţoaso, dacă n-am venit pentru tine, fă-mi 
plăcerea şi vâră-te în pat. Ai nevoie. 

Ea nu răspunse, nu plecă. El se şi apucase să cerceteze 
vaca. 

— La naiba, vita voastră e într-o stare jalnică. 
Întotdeauna mă chemaţi prea târziu... Şi aţi tras, se vede. 
Nu-i aşa, aţi fi fost gata s-o rupeţi în două, decât să 
aşteptaţi, nepricepuţi afurisiţi! 

Toţi îl ascultau, cu mutre pleoştite, cu o înfăţişare 
respectuoasă şi disperată; şi numai bătrâna FPrimat 
strângea din buze, cu profund dispreţ. Veterinarul îşi 
scoase paltonul, îşi suflecă mânecile, împinse picioarele 
viţelului, după ce le legă cu o sfoară, ca să le aibă la 
îndemână; apoi, vâri mâna dreaptă. 

— Bineînţeles! reluă după o clipă, e chiar aşa cum 
credeam: capul îi e întors spre stânga, puteaţi să trageţi 
până mâine, n-ar fi ieşit niciodată... Şi, ştiţi ceva, copii? s-a 
zis cu viţelul vostru. Nu am de gând să-mi tai degetele în 
dinţii lui de lapte, ca să-i întorc. De altfel, nici nu l-aş scoate 
viu, şi aş omori-o şi pe maică-sa. 

Frangoise izbucni în plâns. 

— Vă rog, domnule Patoir. scăpaţi-ne vaca... Pe biata 
Coliche care mă iubeşte... 

Şi Lise, verde la faţă de o durere violentă, şi Buteau, 
sănătos şi atât de neîndurător faţă de necazurile altora, 
plângeau, se înduioşau în aceeaşi rugăminte. 

— Scăpaţi-ne vaca, vaca noastră cea bătrână, care ne dă 
un lapte atât de bun, de ani şi ani de zile... Scăpaţi-o, 
domnule Patoir... 

— Dar, să ne înţelegem bine, voi fi nevoit să tai viţelul în 
bucăţi. 

— A, viţelul, puţin ne pasă de viţel!... Scăpaţi-ne vaca, 
domnule Patoir, scăpaţi-o! 

Atunci, veterinarul, care îşi adusese un şorţ mare, 
albastru, ceru un pantalon de pânză; şi, dezbrăcându-se la 
piele într-un ungher, pe după Rougette, trase pe el numai 


pantalonii, apoi îşi legă şorţul peste şolduri. Când apăru din 
nou, cu mutra lui de buldog, gras şi scurt în acest costum 
uşor, Coliche, fără îndoială uimită, înălţă capul, se opri din 
gemete. Dar nimeni nu zâmbi, până într-atât aşteptarea le 
strângea inimile. 

— Aprindeţi nişte lumânări! 

Ceru să se aşeze patru pe pământ, şi se întinse pe burtă 
în paie, la spatele vacii, care nu putea să se mai ridice. 
Rămase o clipă întins pe jos, cu nasul între coapsele vitei. Pe 
urmă, se decise să tragă de sfoară, ca să aducă la loc 
picioarele, pe care le cercetă cu atenţie. Avea lângă el o 
cutiuţă lungă, şi se ridică într-un cot, scoase din ea un 
bisturiu, când un geamăt răguşit îl miră şi îl făcu să se 
aşeze în capul oaselor. 

— Cum, borţoaso, eşti tot aici?... Îmi ziceam eu: nue 
vaca! 

Era Lise, prinsă de durerile cele mari, care se zvârcolea, 
cu coastele ca smulse din trup. 

— Dar pentru numele lui Dumnezeu, du-te şi fă-ţi treaba 
la tine în casă şi lasă-mă pe mine s-o fac pe a mea aici! Mă 
deranjează, mă călcă pe nervi, pe cuvânt de onoare, să te 
aud cum te zvârcoleşti în spatele meu... Haide, nu aveţi pic 
de bun simţ? duceţi-o voi! 

Bătrâna Frimat şi nevasta lui Becu se hotărâră s-o apuce 
fiecare pe Lise de câte un braţ şi să o ducă în camera ei. Ea 
se lăsă în voia lor, nu mai avea putere să se opună. Dar, pe 
când treceau prin bucătărie, unde ardea o lumânare 
stingheră, le ceru totuşi să lase toate uşile deschise, 
gândindu-se că aşa ar fi mai puţin departe. Bătrâna Frimat 
îi şi pregătise patul muncilor, după obiceiul de la ţară: un 
simplu cearşaf aruncat în mijlocul camerei, peste un 
mănunchi de paie, şi trei scaune răsturnate. Lise se chirci, 
se frânse, sprijinindu-se cu spatele de un scaun, cu piciorul 
drept peste al doilea, cu cel stâng peste al treilea. Nici 
măcar nu se dezbrăcase, picioarele i se propteau în pantofii 
vechi, ciorapii albaştri îi erau ridicaţi până la genunchi; şi 


fusta, azvârlită peste piept, îi descoperea pântecele 
monstruos, coapsele grase, foarte albe. 

Buteau şi Franqoise rămăseseră în staul să-i lumineze lui 
Patoir, stând amândoi pe vine, apropiind fiecare câte o 
lumânare, în timp ce veterinarul, lungit din nou, făcea cu 
bisturiul o tăietură în jurul nucii genunchiului stâng al 
viţelului. Desprinse pielea, trase de umărul care se jupui şi 
se smulse. Dar, îngălbenindu-se, gata să leşine, Franqoise 
azvârli lumânarea şi o luă la fugă strigând: 

— Sărmana, bătrâna mea Coliche... Nu vreau să văd aşa 
ceva! 

Patoir se supără, cu atât mai mult cu cât trebui să se 
ridice, ca să stingă un început de incendiu, stârnit în paie 
de căderea lumânării. 

— Dumnezeii ei de ştrengăriţă! are nervi de prinţesă!... 
Ne-ar fi afumat ca pe jamboane. 

Alergând mereu, Frangoise se prăbuşi pe un scaun din 
camera unde năştea soră-sa, a cărei caznă uimitoare n-o 
emoţiona, ca şi cum ar fi fost vorba de un lucru natural şi 
obişnuit, după cel văzut mai înainte. Cu un gest, alungă 
acea viziune de cărnuri tăiate de vii; şi povesti bâlbâindu-se 
ce i se făcea vacii. 

— Nu pot să îngădui aşa ceva, trebuie să mă întorc în 
staul, spuse deodată Lise, care, în ciuda durerilor, se ridică, 
vrând să părăsească cele trei scaune. 

Dar, înfuriindu-se, bătrâna Frimat şi nevasta lui Becu o 
ţinură pe loc. 

— A, aşa! fă bine şi stai liniştită! Ce-i fi având, în trup? 

Şi bătrâna Frimat adăugă: 

— Bun! uite că ţi se sparge şi ţie casa! 

Într-adevăr, apele porniseră într-o ţâşnit ură bruscă, pe 
care paiele, sub cearşaf, o sorbiră numaidecât; şi ultimele 
munci începură. 

— Uite, reluă nevasta lui Becu, ca să te linişteşti, mă duc 
la ei şi-ţi aduc veşti. 


Din clipa aceea, o ţinu într-o goană din cameră până la 
staul; ba chiar, ca să scutească din drum, strigă noutăţile 
din mijlocul bucătăriei. Veterinarul îşi continua ciopârţirea. 
pe aşternutul de paie plin de sânge şi de mucozităţi, o 
treabă anevoioasă şi murdară, din care ieşea mânjit 
groaznic de sus până jos. 

— Merge bine, Lise, striga nevasta lui Becu. Împinge fără 
teamă. A scos celălalt picior. Şi, acum, îi smulge capul... I-a 
smuls capul, phii, ce mai cap!... Şi, gata, după asta, a venit 
şi trupul. 

Lise întâmpină fiecare frază a operaţiei cu câte un suspin 
sfâşietor; şi nu se ştia dacă suferea din pricina ei sau a 
viţelului. Dar, deodată, Buteau aduse capul, vrând să i-l 
arate. Scoaseră cu toţii o singură exclamaţie. 

— O, ce vițel frumos! 

Fără să-şi înceteze muncile, împingând mai tare. cu 
muşchii întinşi, cu coapsele umflate, Lise păru căzută pradă 
unei disperări de nemângâiat. 

— Dumnezeule, ce nenorocire!... O, Doamne, ce vițel 
frumos!... Ce nenorocire, un vițel atât de frumos, un vițel 
atât de frumos, frumos cum nu s-a mai văzut! 

Se tânguia de asemenea şi Francoise, şi părerile de rău 
ale tuturor deveniră atât de agresive, atât de pline de 
subinţelesuri duşmănoase, încât Patoir se supără. Alergă, se 
opri totuşi în uşă, din decenţă. 

— Ia ascultați, v-am prevenit... M-aţi rugat să vă scap 
vaca... Doar vă cunosc, ticăloşilor! Cred că n-o să vă duceţi 
peste tot să spuneţi că v-am ucis viţelul, nu? 

— Bineînţeles, bineînţeles, murmură Buteau întorcându- 
se cu el în staul. Cu toate astea dumneavoastră l-aţi tăiat. 

Pe jos, între cele trei scaune ale ei, Lise era cuprinsă de o 
agitaţie, care îi cobora de la coaste, pe sub piele, pentru a 
se transforma, la baza coapselor, într-o continuă deschidere 
a cărnii. Şi Francoise, care până acum nu mai văzuse, în 
jalea ei rămase deodată înmărmurită... 

— Încă puţină răbdare, declară bătrâna Frimat. 


Se lăsase în genunchi, aşteptând cu nerăbdare copilul, 
pregătită să-i primească. Dar acesta făcea nazuri, cum 
zicea nevasta lui Becu. Şi atunci, Francoise se smulse din 
fascinația ei, o cuprinse numaidecât spaima, se apropie şi 
luă mâna surorii sale, compătimind-o, după ce întoarse 
ochii. 

— Biata mea Lise, lasă! te chinui atâta. 

— O, da! o, da! şi nimeni nu mă plânge... Dacă m-ar fi 
plâns cineva... Aoleu, iar începe! 

Putea să ţină aşa multă vreme, când nişte exclamaţii 
veniră dinspre staul. Era Patoir, care, mirat că o vede pe 
Coliche agitându-se şi mugind iar, bănuise prezenţa unui al 
doilea vițel; şi, într-adevăr, cufundând din nou mâna, 
trăsese unul, de data aceasta fără nicio dificultate, aşa cum 
ar fi scos o batistă din buzunar. Bucuria lui de om grosolan 
şi glumeţ fu atât de mare, că uită de buna-cuviinţă, şi dădu 
fuga în camera unde năştea Lise, cu viţelul în braţe, urmat 
de Buteau, care de asemenea glumea. 

— Hai, borţoasa mea, ai mai vrut unul... lote-l! 

Şi se prăpădea de râs, complet gol sub şorţul lui, cu 
braţele, faţa, tot corpul mânjit de balegă, cu viţelul încă 
umed, părând beat, cu capul prea greu şi uimit. 

Văzându-l, în mijlocul aplauzelor generale, pe Lise o 
cuprinse un acces de râs nebunesc, irezistibil, fără sfârşit. 

— O, ce drăguţ el o, cât mă face să râd, prostuţul!... Au, 
cum mă mai doare! cum mă taie!... Nu, nu, nu mă faceţi să 
râd, că-mi dau duhul! 

Hohote de râs hârâiau în adâncul pieptului ei gras... 

Dar momentul culminant fu atins când veterinarul, 
punând viţelul în faţa lui, vru să-şi şteargă cu dosul mâinii 
sudoarea care-i şiroia pe frunte. Se mânji tare cu o 
rămăşiţă de balegă, şi toţi se zvârcoliră hohotind, Lise se 
înăbuşea, pufnea în râs cu nişte strigăte ascuţite de găină 
care ouă. 

— Mor, isprăviţi odată! Ce om al naibii şi plin de haz, care 
mă face să râd de plesneşte pielea pe mine!... Ah, Doamne! 


ah, Doamne! 

Deodată, pruncul scânci, în timp ce mama, scuturată ca 
un burduf a cărui piele se dezumflă, râdea din ce în ce mai 
tare. El ţipa la un capăt, ca râdea la celălalt. Şi Buteau se 
plesnea peste coapse, nevasta lui Becu se ţinea de coaste, 
Patoir izbucnea în note sonore, Francoise însăşi, căreia 
soră-sa îi strivise mâna în ultimul efort, se simţea în sfârşit 
uşurată de dorinţa ei înăbuşită de a râde... 

— O fată! declară bătrâna Frimat. 

— Nu, nu, spuse Lise, nu vreau, vreau băiat! 

— Atunci, să mai vârâm o dată aţa-n ac, frumoasa mea, şi 
ai să faci mâine un băiat. 

Râsetele se porniră şi mai şi, de să le vină rău. Apoi, 
pentru ca viţelul rămăsese în faţa ei, lăuza, care până la 
urmă se liniştise, scăpă acest cuvânt de părere de rău: 

— Celălalt era atât de frumos... Totuşi, am fi avut doi! 

Patoir plecă, după ce îi dădu vacii trei litri de vin îndulcit. 
În cameră, bătrâna Frimat e dezbrăcă şi o culcă pe Lise, în 
timp ce nevasta lui Becu, ajutată de Frangoise, căra paiele 
şi mătură. În zece minute, totul era în ordine şi, fără 
scâncetele continue ale pruncului căruia i se făcea baie cu 
apă călduţă, n-ai fi bănuit că acolo avuse loc o naştere. Dar, 
înfăşat, culcat în leagănul lui, încetul cu încetul copilul tăcu; 
şi mama, zdrobită acum, se cufundă într-un somn de plumb, 
cu faţa congestionată, aproape neagră, între cearşafurile 
groase de pânză cenuşie-cafenie. 

Pe la ora unsprezece, după plecarea celor două vecine, 
Frangoise îi spuse lui Buteau că ar face bine să se urce în 
podul pentru fân, ca să se odihnească. Ea îşi aşternuse jos o 
saltea, pentru noapte, pe care voia să se întindă, astfel încât 
să nu-şi părăsească sora. El nu-i răspunse nimic, îşi aprinse 
pe tăcute pipa. Se făcuse linişte deplină, nu se auzea decât 
respiraţia puternică a Lisei adormită. Apoi, pe când 
Frangoise îngenunchea pe. salteaua ei, chiar lângă piciorul 
patului, într-un ungher întunecat, Buteau, mereu tăcut, veni 
brusc s-o răstoarne pe da spate. Ea se întoarse, pricepu 


imediat, după chipul lui contractat şi roşu. Îl apuca iar, nu-l 
părăsise gândul nebunesc; şi era nevoită să creadă că, în 
acelaşi timp, îl muncea straşnic, dacă o râvnea astfel, 
alături de nevasta lui, după nişte lucruri câtuşi de puţin 
îmbietoare. Îl respinse, îl răsturnă. Era o luptă surdă, 
gâfâitoare. 

El rânjea, cu glasul sugrumat. 

— Hai, ce te sperie?... Sunt bun pentru amândouă. 

O cunoştea bine, ştia că nu va ţipa. Şi, într-adevăr, ea îi 
ţinea piept fără sa scoată o vorbă, prea mândră ca s-o strige 
pe soră-sa, nevoind să amestece pe nimeni în treburile ei, 
nici măcar pe Lise. El o sufoca, era pe punctul de ao 
învinge. 

— Are să fie atât de bine. Pentru că trăim împreună, nu 
ne vom părăsi niciodată. 

Dar îşi înăbuşi un strigăt de durere. Tiptil, ea îi înfipsese 
unghiile în gât; şi atunci el se înfurie, făcu aluzie la Jean. 

— Dacă tu crezi că ai să te măriţi cu derbedeul tău... 
Niciodată, câtă vreme nu eşti majoră! 

De data aceasta, cum o violenta cu toată mâna, îi trase o 
asemenea lovitură de picior între pulpe, că el scoase un 
urlet. Dintr-un salt, se ridicase în picioare, înfricoşat, 
uitându-se către pat. Nevasta dormea mai departe, cu 
aceeaşi respiraţie liniştită. Plecă totuşi, făcând un gest de 
cumplită ameninţare. 

Când Frangoise se întinse pe saltea, rămase cu ochii 
deschişi în marea linişte a camerei. Nu voia, niciodată nu-i 
va îngădui, chiar dacă ea însăşi ar dori. Şi se mira că nu-i 
trecuse încă prin minte gândul că ar putea să se mărite cu 
Jean. 


VI 


Jean era ocupat de doua zile pe locurile lui Hourdequin 
din apropiere de Rognes, şi unde acesta instalase o batoză 
cu aburi, închiriată de la un maşinist din Châteaudun, care 
o plimba de la Bonneval până la Cloyes. Cu căruţa şi cei doi 
cai, tânărul aducea snopii din clăile din preajmă, apoi 
transporta grâul la fermă; în timp ce maşina, suflând de 
dimineaţa până seara, făcea să zboare în soare o pulbere 
blondă, umplea câmpia de un huruit uriaş şi continuu. 

Bolnav, Jean îşi spărgea capul căutând o modalitate de a 
o putea recăpăta pe Frangoise. Se şi împlinise o lună de 
când o ţinuse în braţe, chiar aici, în acest grâu pe care îl 
treiera; şi ea se eschiva tot timpul, temătoare. Îşi pierdea 
speranţa că va mai reîncepe vreodată. Era o dorinţă 
crescândă, o pasiune copleşitoare. Mânându-şi mereu 
animalele, se întreba de ce nu se ducea deschis la alde 
Buteau ca s-o ceară pe Franqoise în căsătorie. Nimic 
deocamdată nu-l supărase cu ei pe faţă şi definitiv. Le striga 
întotdeauna un „bună ziua” în treacăt. Şi, de îndată ce 
gândul căsătoriei îi trecuse prin minte, ca singurul mijloc de 
a recăpăta fata, îşi închipui că aceasta era datoria lui, că ar 
fi un om necinstit dacă nu ar lua-o în căsătorie. 

Cu toate acestea, a doua zi dimineaţa, când Jean se 
întoarse la maşină, îl prinse teama. Niciodată n-ar fi 
îndrăznit să facă încercarea, dacă nu i-ar fi văzut pe Buteau 
şi pe Franqoise plecând împreună la câmp. Se gândea că 
Lise se arătase întotdeauna de partea lui, că de ea nu avea 
să-i fie teamă prea mult; şi pomi într-o clipă, după ce îşi lăsă 
caii în seama unui camarad. 

— Ia te uită, dumneata eşti, Jean! strigă Lise, care se 
refăcuse cu voinicie după naştere. Nu te mai vede omul. Ce 
se întâmplă cu dumneata? 

El îşi ceru scuze. Pe urmă, în pripă, cu brutalitatea 
oamenilor timizi, atacă chestiunea; şi, la început, Lise crezu 
că chiar ei îi făcea o declaraţie, deoarece îi aducea aminte 


că o iubise, că ar fi dorit bucuros s-o ia de nevastă. Dar, 
imediat, adăugă: 

— Şi iată pentru ce vreau să mă însor cu Frangoise, dacă- 
mi este dată. 

Ea îl privi atât de surprinsă, că Jean începu să se bâlbâie. 

— O, ştiu, asta nu se face aşa... |ineam numai să-ţi 
vorbesc. 

— Păi, răspunse ea în cele din urmă, sunt uimită, pentru 
că nu mă aşteptam deloc, din pricina vârstei dumitale!... 
înainte de orice, trebuie să ştii ce gândeşte Franqoise. 

El venise hotărât să spună tot, sperând să facă necesară 
căsătoria. Dar un scrupul îl opri în ultimul moment. Dacă 
Franqoise nu i se destâinuise surorii sale, dacă nimeni nu 
ştia nimic, avea el dreptul să vorbească cel dintâi? Acest 
lucru îl făcu să-şi piardă curajul, se ruşină, din cauza celor 
treizeci şi trei de ani ai săi. 

— Desigur, murmură el, am să stau de vorbă eu ea, n-am 
s-o silesc. 

De altfel, după ce îi trecuse uimirea, Lise îl privea cu 
aerul ei înveselit; şi acest lucru, fără îndoială, nu-i 
displăcea. Ba chiar se arătă pe de-a-ntregul îndatoritoare. 

— Va fi cum o să dorească ea, Jean... Eu nu sunt de 
părerea lui Buteau, care o găseşte prea tânără. Merge pe 
optsprezece ani, e clădită să ia doi bărbaţi în loc de unul... 
Şi apoi, degeaba ne iubim noi ca surorile, nu-i aşa? acum că 
a devenit femeie, mi-ar plăcea mai mult să am în locul ei o 
servitoare căreia să-i  poruncesc... Dacă zice da, 
căsătoreşte-te cu ea. Eşti om cumsecade, şi cei mai bătrâni 
cocoşi sunt de multe ori şi cei mai buni. 

Era un strigăt care îi scăpa, acea dezbinare lentă, 
crescând neîncetat între ea şi sora mezină, acea duşmănie 
agravată de micile jigniri de fiece zi, un tainic ferment de 
gelozie şi de ură ce le copleşea de când se afla un bărbat în 
casă cu ele, cu dorinţele şi cu poftele lui de mascul. 

Fericit, Jean o sărută zgomotos pe fiecare obraz, când ea 
adăugă: 


— “Tocmai ne botezăm fetiţa, şi astă-seară vine toată 
familia la cină... Te invit şi pe dumneata, cere-i-o lui moş 
Fouan, care-i e tutore, dacă te vrea şi Francoise. 

— Am înţeles! strigă el. Pe diseară! 

Şi, cu paşi mari, îşi ajunse caii, îi îndemnă toată ziua, 
făcând să-i cânte biciul, ale cărui pocnete porneau ca nişte 
împuşcături în dimineaţa unei sărbători. 

Familia Buteau, într-adevăr, îşi boteza copilul, după 
destule amânări. În primul rând, Lise ţinuse să fie pe de-a- 
ntregul restabilită, dorind să mănânce la ospăț. Pe urmă, 
împinsă de ambiţie, se încăpăţânase să-i aibă pe soţii 
Charles de naş şi naşă; şi aceştia, acceptară până la urmă, 
dar acum trebuiau s-o aştepte pe doamna Charles, care 
plecase la Chartres ca să dea o mână de ajutor în 
stabilimentul fiicei sale: era vremea  bâlciului din 
septembrie, casa clin strada Juifs nu se mai golea. De altfel, 
aşa cum Lise îi spusese lui Jean, totul trebuia să se petreacă 
doar în familie: Fouan, La Grande şi cei doi Delhomme, în 
afară de naş şi naşă. 

Dar, în ultima clipă, se iviră mari dificultăţi cu abatele 
Godard, a cărui mânie pe satul Rognes nu se mai domolea. 
Se străduise să-şi suporte cu multă răbdare necazul - cei 
şase kilometri care îl costau fiece slujbă - pretenţiile 
sâcâitoare ale unui sat fără o adevărată religie, atâta timp 
cât nădăjduise că până la urmă consiliul municipal îşi va 
dărui luxul unei parohii. La limita resemnării, el nu se putea 
amăgi şi mai mult, consiliul respingea în fiecare an 
reparația prezbiteriului, primarul Hourdequin declara 
mereu bugetul prea încărcat, singur adjunctul de primar 
Macqueron menaja preoţii, din nişte ascunse intenţii 
ambiţioase. Şi, nemaiavând de acum înainte nicio măsură 
de păstrat, abatele se purta aspru cu satul Rognes, nu-i 
acorda din cult decât strictul necesar, fără răsfăţul vreunei 
rugăciuni în plus, al lumânărilor şi tămâii arse de plăcere. 
Şi o ducea în necontenite certuri cu femeile. În iunie, mai cu 
seamă, se iscase o adevărată bătaie, în legătură cu prima 


comuniune. Cinci copii, două fete şi trei băieţi, urmau 
catehismul pe care îl ţinea duminica, după slujbă; şi, cum ar 
fi trebuit să se întoarcă pentru a-i spovedi, ceruse să vină 
copiii după el, la Bazoches-le-Doyen. De aici, o primă 
revoltă a femeilor: mulţumesc! trei sferturi de leghe pentru 
dus, tot atâta pentru întors! oare ştia ce se poate întâmpla, 
când nişte băieţi şi nişte fete aleargă împreună? Apoi, 
furtuna izbucni, groaznică, atunci când refuză pe faţă să 
celebreze la Rognes ceremonia, marea liturghie şi celelalte. 
Înţelegea s-o celebreze în parohia lui, cei cinci copii fiind 
liberi să vină acolo, dacă doreau. La fântână, timp de 
cincisprezece zile, femeile spumegară de furie: cum aşa! Îi 
boteza, îi căsătorea, îi înmormânta la ei, şi nu voia să-i 
împărtăşească după cuviinţă! El se înverşună, nu făcu decât 
o slujbă scurtă, se descotorosi de cei cinci copii, fără să 
adauge o floare, o rugăciune de bucurie; ba chiar brutaliză 
femeile, când, jignite până la lacrimi de această solemnitate 
rasolită astfel, îl rugară fierbinte să cânte vecernia. Pentru 
nimic în lume! le dădea ce li se cuvine, ar fi avut şi slujbă 
mare şi vecernie, în sfârşit, totul, la Bazoches, dacă mintea 
lor proastă nu le-ar fi îndemnat să se revolte împotriva lui 
Dumnezeu. După cearta aceasta, o ruptură era inevitabilă 
între abatele Godard şi Rognes, cea mai mică ciocnire putea 
să ducă la o catastrofă. 

Când Lise se duse la preot, pentru botezul fetiţei, el vru 
să-i fixeze duminică, după slujbă, dar ea îl rugă să vină 
marţi, la ora două, pentru că naşa nu se întorcea de la 
Chartres decât în ziua aceea, în cursul dimineţii; şi 
consimţi, cerându-i să fie punctuali, fiind hotărât, striga el, 
să nu aştepte nici măcar o secundă. 

Marţi, la ora două fix, abatele Godard era în biserică, cu 
răsuflarea tăiată de alergătură, ud leoarcă de o ploaie 
căzută pe neaşteptate. Nu venise încă nimeni. Nu era decât 
Hilarion, la intrarea în naos, care tocmai elibera un colţ al 
baptisteriului, plin de vechi lespezi sparte, zăcând de când 
lumea acolo, la vedere. De la moartea surorii sale, infirmul 


trăia din mila altora, şi preotul, care îi strecura din când în 
când câte o monedă de un franc, se gândi se să-i folosească 
la această curăţenie, hotărâtă de zeci de ori şi mereu 
amânată. Timp de câteva minute, se interesă de munca lui. 
Apoi, avu o primă tresărire de furie. 

— Ah, îşi bat joc de mine? S-a şi făcut ora doua şi zece! 

Pe când se uita în cealaltă parte a pieţii, spre casa familiei 
Buteau, mută, parcă adormită, îl zări pe pândar care 
aştepta sub pridvor, fumând din pipă. 

— Sună odată, Becu! strigă el. Ca să vină mai repede, 
trântorii! 

Beat criţă, ca de obicei, Becu se agăţă de funia clopotului. 
Preotul se dusese să-şi pună stiharul alb. Încă de duminică 
pregătise actul pe registru, şi socotea să termine în grabă 
ceremonia singur, fără ajutorul copiilor din cor, care îl 
scoteau din fire. Când totul fu pregătit, îşi pierdu din nou 
răbdarea. Se scurseseră alte zece minute, clopotul continua 
să bată, cu îndărătnicie, exasperant, în marea linişte a 
satului pustiu. 

— Ce or fi făcând? oare trebuie să-i aduc aici de urechi? 

În sfârşit, o văzu ieşind de la familia Buteau pe La 
Grande, care mergea cu aerul ei de bătrână regină 
răutăcioasă, la fel de ţeapănă şi de uscată ca un scaiete, în 
pofida celor optzeci şi cinci de ani ai săi. O mare nelinişte 
tulbura întreaga familie: toţi invitaţii erau acolo, în afară de 
naşă, pe care o aşteptau zadarnic de dimineaţa; şi domnul 
Charles, încurcat, repeta la nesfârşit că era lucru curios, că 
în ajun, pe seară, primise încă o scrisoare, că, nici vorbă, 
doamna Charles, reţinută poate la Cloyes, urma să sosească 
dintr-o clipă în alta. Îngrijorată, ştiind că preotul nu voia 
deloc să aştepte, Lise avusese în cele din urmă ideea s-o 
trimită pe La Grande ca să-i înduplece să mai aibă răbdare. 

— Cum aşa? o întrebă el de departe, botezul e astăzi sau 
mâine?... Credeţi oare că bunul Dumnezeu e la cheremul 
vostru? 


— Vine îndată, domnule paroh, vine îndată, răspunse 
bătrâna femeie, cu calmul ei nepăsător. 

Tocmai atunci, Hilarion scotea ultimele rămăşiţe de 
lespezi, şi trecu ţinând pe pântece o piatră enormă. Se 
bălăbănea pe picioarele lui strâmbe, dar nu se încovoia, 
având o rezistenţă de stâncă, o putere musculară în stare 
să care un bou. Buza de iepure îi saliva, fără ca vreo 
picătură de sudoare să-i umezească pielea tare. 

Scos din ţâţâni de calmul bătrânei, abatele Godard se 
năpusti asupra ei. 

— Pentru că suntem între noi, spune-mi, La Grande, e 
oare milostiv din partea dumitale, care eşti atât de bogată, 
când nu ai decât un nepot, să-i laşi să cerşească pe 
drumuri? 

Ea îi răspunse cu asprime: 

— Maică-sa nu m-a ascultat, copilul nu-mi e nimic. 

— Ei bine, eu ţi-am tot spus, şi îţi repet că ai să ajungi în 
infern, dacă eşti rea la inimă... Alaltăieri, fără ceea ce i-am 
dat eu, ar fi murit de foame, şi astăzi am fost silit să 
scornesc ceva de lucru pentru el. 

La cuvântul infern, La Grande schiţase un uşor zâmbet. 
După cum spunea ea însăşi, ştia prea bine că infernul era 
pe acest pământ, pentru lumea săracă. Dar vederea lui 
Hilarion cărând lespezile o făcu să reflecteze, mai mult 
decât amenințările preotului. Era surprinsă, niciodată nu l- 
ar fi crezut atât de puternic, cu picioarele lui înfăşurate. 

— Dacă vrea de lucru, relua ea în sfârşit, poate că totuşi o 
să i se găsească. 

— Locul lui e la dumneata, ia-i, La Grande! 

— O să vedem, să vină mâine. 

Hilarion, care înţelesese, începu să tremure atât de tare, 
că era cât pe-aci să-şi strivească picioarele când azvârli 
afară ultima bucată de lespede. Şi, îndepărtându-se, aruncă 
o privire furişată spre bunica lui, o privire de animal bătut, 
înspăimântat şi supus. 


Trecu încă o jumătate de oră. Istovit de cât sunase, Becu 
trăgea din nou din pipă. Şi, mută, imperturbabilă, La 
Grande rămânea acolo, de parcă prezenţa ei ar fi fost 
suficientă pentru politeţea ce i-o datorau preotului; pe când 
acesta, a cărui exasperare creştea, se ducea în fiece clipă să 
arunce, din uşa bisericii, de-a curmezişul pieţii pustii, o 
privire sclipitoare spre casa familiei Buteau. 

— Hai, sună, Becu! strigă el deodată. Dacă în trei minute 
nu sunt aici, eu o şterg! 

Şi în rafala înnebunită a clopotului, care făcu să zboare şi 
să croncăne corbii centenari, se văzură cei doi Buteau 
împreună cu ceilalţi ieşind unul câte unul, apoi traversând 
piaţa. Lise era consternată, naşa nu mai sosea. Hotărâră să 
se ducă încet către biserică, nădăjduind că va veni şi ea. Nu 
aveau de mers nicio sută de metri, abatele Godard îi luă 
numaidecât la zor. 

— Spuneţi-mi dacă vreţi să vă bateţi joc de mine! Sunt 
îngăduitor cu voi, şi iată un ceas de când aştept!... Să ne 
grăbim, să ne grăbim! 

Şi îi împingea către baptisteriu, pe mama care ducea 
nou-născutul, pe tată, pe bunicul Fouan, pe unchiul 
Delhomme, pe mătuşa Fanny, până şi pe domnul Charles, 
foarte demn ca naş, în redingota lui neagră. 

— Domnule paroh, întrebă Buteau cu o umilinţă 
exagerată din care răzbătea batjocura, dacă în bunătatea 
dumneavoastră aţi mai aştepta puţin? 

— Pe cine să aştept? 

— Pe naşă, domnule paroh. 

Abatele Godard deveni atât de roşu, că te-ai fi temut să 
nu-l lovească damblaua. Se înăbuşea, bâiguia: 

— Luaţi-vă alta! 

Toţi se uitară unul la altul, Delhomme şi Fanny scuturară 
din cap, Fouan declară: 

— Asta nu se poate, ar fi o prostie. 

— Mii de scuze, domnule paroh, spuse domnul Charles 
care crezu că trebuie să explice lucrurile ca un om cu 


educaţie aleasă. E vina noastră, fără să fie... Soţia mea 
tocmai mi-a scris că se întoarce în dimineaţa asta. E plecată 
la Chartres. 

Abatele Godard tresări, scos din fire, pierzând de data 
aceasta orice măsură. 

— La Chartres, la Chartres... Îmi pare rău pentru 
dumneavoastră că sunteţi aici, domnule Charles. Dar nu 
mai poate continua aşa, nu, nu! n-am să tolerez mai mult... 

Şi izbucni: 

— Nu ştiţi ce ocară să-i mai aduceţi lui Dumnezeu în 
persoana mea, primesc câte o palmă de câte ori vin la 
Rognes... Ei bine, v-am ameninţat destul, astăzi plec şi nu 
mă mai întorc. Spune ţi-i primarului vostru să caute un 
preot şi plătiţi-l, dacă-l vreţi!... Eu am să vorbesc cu 
monseniorul, am să-i spun cine sunteţi, sunt sigur că are să 
mă aprobe... Da, o să vedem noi cine va fi pedepsit. O să 
trăiţi fără preot, ca nişte animale... 

Îl ascultau toţi, curioşi, cu totala indiferenţă, în fond, a 
oamenilor practici care nu se mai temeau de mânia şi de 
pedeapsa Dumnezeului lui. La ce bun să tremure, şi să se 
umilească, să cumpere iertarea, de vreme ce acum ideea de 
diavol îi făcea să râdă, şi încetaseră să mai creadă că vântul, 
grindina, tunetul se află în mâinile unui stăpân răzbunător? 
Însemna bineînţeles timp pierdut, era mai important să fii 
respectuos faţă de jandarmii stăpânirii, care erau cei mai 
puternici. 

Abatele Codard îl văzu pe Buteau batjocoritor, pe La 
Grande dispreţuitoare, până şi pe Delhomme şi Fouan 
foarte reci, sub condescendenţa seriozităţii lor; şi acest 
popor care îi scăpa din mână grăbea ruptura. 

— Ştiu bine că vacile voastre au mai multă cucernicie 
decât voi... Adio, şi înmuiaţi-l în baltă, ca să-i botezați pe 
copilul vostru de sălbatici! 

Se duse în goană să-şi azvârle stiharul alb, traversă iar 
biserica şi plecă, aidoma unei vijelii, încât cei care veniseră 


la botez, lăsaţi astfel în culmea disperării, uluiţi, cu ochii 
holbaţi, nu avură vreme să mai adauge nicio vorbă. 

Dar lucrul cel mai rău fu că în clipa aceea, când abatele 
Godard cobora pe noua stradă a lui Macqueron, se văzu 
sosind pe drum cariola în care se aflau doamna Charles şi 
Elodie. Cea dintâi spuse că se oprise la Châteaudun, dorind 
s-o îmbrăţişeze pe scumpa fetiţă, şi că-i făgăduise s-o ia cu 
sine într-o scurtă vacanţă, de două zile. Se arătă profund 
mâhnită de întârziere, nici măcar nu-şi prelungise drumul 
până la Roseblanche ca să-şi lase cufărul. 

— Trebuie să fugă cineva după preot, spuse Lise. Numai 
câinii nu se botează. 

Buteau o luă la goană, şi îl auziră coborând, la rândul lui, 
în galop, strada lui Macqueron. Dar abatele Godard era cu 
mult înainte, tatăl trecu podul, sui costişa, nu-l zări decât pe 
creastă, la cotitura drumului. 

— Domnule paroh! domnule paroh! 

În cele din urmă, acesta se întoarse şi aşteptă. 

— Ce-i? 

— Naşa e aici... Botezul nu se refuză nimănui. 

O clipă, abatele rămase nemişcat. Apoi, nici măcar furios, 
începu să coboare iar costişa, în urma ţăranului; şi astfel 
intrară din nou în biserică, fără să fi schimbat un cuvânt. 
Ceremonia fu rasolită, preotul întoarse cu susul în jos 
Credo-ul naşului şi al naşei, mirui copilul, dădu cu sarea, 
turnă apa cu violenţă. Îi puse numaidecât să şi semneze în 
registru. 

— Domnule paroh, spuse doamna Charles, am o cutie cu 
bomboane pentru dumneavoastră, dar e în cufăr. 

El făcu un gest de mulţumire şi plecă, după ce repetă, 
întorcându-se către toţi: 

— Şi de data asta, adio! 

Având respiraţia tăiată din pricină că fuseseră mânaţi 
într-o asemenea goană, familia Buteau şi ceilalţi se uitau 
după el cum dispare la colţul pieţii, în neagra fluturare a 
sutanei. Tot satul se afla pe câmp, nu erau de faţă decât trei 


copii, cu ochii după dulciuri. În marea linişte, se auzea 
huruitul îndepărtat al batozei cu aburi, care nu mai înceta. 

Când intrară în casă la familia Buteau, lângă poarta în 
faţa căreia stătea cariola cu cufărul, căzură de acord să bea 
câte o duşcă, apoi să rovină, la ospăț, seara. Nu era decât 
ora patru, ce ar fi făcut ei toţi până la şapte? Şi când 
paharele şi cei doi litri se rânduiră pe masa din bucătărie, 
doamna Charles vru neapărat să dea jos cufărul, ca să-şi 
împartă darurile. Îl deschise, trase rochiţa, şi boneta, carp 
soseau puţin cam târziu, scoase pe urmă cele şase cutii de 
bomboane pe care i le dădu lăuzei. 

— Astea vin de la cofetăria mamei? întrebă Elodie, 
văzându-le. 

Doamna Charles rămase o secundă încurcată. Apoi, 
liniştită: 

— Nu, micuţo, mama ta nu are această specialitate. 

Şi, întorcându-se către Lise: 

— Ştii, m-am gândit la tine şi pentru nişte albituri... 
Albituri vechi, nu există nimic mai folositor într-o căsnicie... 
Le-am cerut de la fiică-mea, i-am golit fundul dulapului. 

Auzind cuvântul albituri, toată familia se apropiase. 
Frangoise, La Grande, cei doi Delhommo, până şi Fouan; şi, 
stând în cerc împrejurul cufărului, o priveau pe bătrâna 
doamnă cum despachetează un întreg maldăr de cârpe, 
albe de atâta spălat, răspândind, în ciuda spălării, un miros 
persistent de mosc. Apărură mai întâi câteva cearşafuri de 
pânză subţire zdrenţuite, pe urmă nişte cămăşi femeieşti 
rupte, cărora, în chip vizibil, li se smulsese dantela. 

Doamna Charles despăturea, scutura, explica. 

— Păi, cearşafurile nu sunt noi. Au cel puţin cinci ani de 
când sunt folosite şi, cu timpul, frecarea corpului uzează... 
Vedeţi, au o gaură mare în mijloc; dar marginile sunt încă 
bune, se pot croi de-aici o mulţime de lucruri. 

Toţi îşi apropiară nasul, şi pipăiau clătinând aprobator din 
cap, mai ales femeile, La Grande şi Fanny, ale căror buze 
țuguiate exprimau surda invidie. În ce-l privea pe Buteau, 


acesta râdea fără zgomot, abia stăpânindu-şi, din cuviinţă, 
nişte glume pipărate; pe când Fouan şi Delhomme, grozav 
de serioşi, arătau tot respectul cuvenit albiturilor, 
adevărata bogăţie - după pământ. 

— Cât despre cămăşi, continuă doamna Charles 
desfăcându-le şi pe ele, priviţi-le! nu sunt deloc uzate... A, 
sfâşieturile nu lipsesc, e un adevărat masacru; şi, cum nu 
poţi să le cârpeşti mereu, pentru că le-ar îngroşa prea mult 
şi n-ar mai arăta frumoase, am preferat să le aruncăm la 
rufele vechi... Dar tu, Lise, poţi foarte bine să le foloseşti. 

— Ba chiar am să le port! strigă ţăranca. Mie nu-mi pasă 
câtuşi de puţin că port cămaşa cârpită. 

— Şi eu, declară Buteau cu aerul lui răutăcios, cu o 
clipire din pleoape, eu am să fiu tare mulţumit dacă-mi faci 
nişte batiste din ele. 

De data asta se veseleau pe faţă, când micuța Elodie, 
care urmărise din ochi fiecare cearşaf, fiecare cămaşă, 
strigă: 

— O, ce miros ciudat, ce pătrunzător!... Ioate astea sunt 
rufele mamei? 

Doamna Charles nu avu nicio şovăială. 

— Bineînţeles, draga mea... Adică, e  rufăria 
domnişoarelor din magazinul ei. Nu trebuie să lipsească în 
comerţ! 

De îndată ce Lise, ajutată de Frangoise, făcu să dispară 
totul în dulap, închinară, în sfârşit, băură în sănătatea fetiţei 
botezate, căreia naşa îi spusese Laure, după numele ei. Pe 
urmă, o uitară un timp, stătură de vorbă şi îl ascultară pe 
domnul Charles, aşezat pe cufăr, cum o chestionează pe 
doamna Charles, fără a mai aştepta să fie singur cu ea, în 
nerăbdarea lui de a şti cum mergeau treburile acolo. Se 
înflăcăra încă, visa mereu această casă, cu atâta energie 
fondată odinioară, atât de regretată de atunci. Veştile nu 
erau bune. Desigur, fiica lor Estelle avea autoritate şi minte; 
dar, hotărât lucru, ginerele lor Vaucogne, acest Achile 
molâu, nu o ajuta. Îşi petrecea zilele fumând din pipă, lăsa 


totul să se îngăleze, să se strice: astfel, perdelele din 
camere aveau pete, oglinda din micul salon roşu era 
crăpată, pretutindeni oalele de apă şi lighenele se 
ştirbiseră, fără ca el să intervină măcar; şi braţul unui 
bărbat era atât de necesar, pentru a face să fie respectat 
mobilierul casei! La fiece stricăciune de care afla astfel, 
domnul Charles scotea un suspin, braţele îi cădeau, 
paloarea îi sporea. O ultimă plângere, murmurată cu voce 
mai înceată, îl dădu gata. 

— În sfârşit, urcă el însuşi cu cea de la cinci, o grăsană... 

— Ce tot spui acolo? 

— O, sunt sigură, i-am văzut. 

Tremurând, domnul Charles strânse pumnii, într-un elan 
de indignare exasperată. 

— Mizerabilul! să-şi istovească personalul, să-şi mănânce 
stabilimentul!... Ah, e sfârşitul sfârşitului! 

Cu un gest, doamna Charles îl sili să tacă, deoarece 
Elodie se întorcea din curte, unde se dusese să vadă găinile. 
Mai deşertară o sticlă, cufărul fu urcat la loc în cariola pe 
care familia Charles o urmă pe jos, până acasă. Şi fiecare, în 
aşteptarea ospăţului, plecă să arunce o privire prin curtea 
lui. 

Rămânând singur, Buteau, nemulţumit de această după- 
amiază pierdută, îşi scoase haina şi se apucă să bată snopii, 
în colţul pietruit al curţii; pentru că avea nevoie de un sac 
de grâu. Dar se plictisi repede să bată de unul singur, îi 
lipsea, ca să se încălzească, dubla cadență a îmblăciurilor, 
izbind unul după altul; şi o chemă pe Frangoise, care îl ajuta 
deseori la această muncă, fiind puternică, având braţele la 
fel de vânjoase ca ale unui flăcău. Cu toată încetineala şi 
oboseala acestei bătăi primitive, el refuzase întotdeauna să 
cumpere o treierătoare cu cai, spunând, ca toţi micii 
proprietari, că prefera să bată de azi pe mâine, după 
nevoie. 

— Ei, Franqcoise, vii şi tu? 


Lise, care făcea o tocană de vițel cu morcovi, şi care îi 
ceruse surorii sale să supravegheze o şiră de porc pusă la 
frigare, vru s-o împiedice pe aceasta să-i dea ascultare. Dar 
Buteau, prost dispus, ameninţă că le bate pe amândouă. 

— Dumnezeii voştri de muieri! vă îndes cratiţele pe 
beregată!... Trebuie să câştig şi pâine, pentru că voi tocaţi 
casa ca să-i ghiftuiţi pe alţii! 

Frangoise, care se şi îmbrăcase într-o zdreanţă, de teamă 
că-şi pătează îmbrăcămintea, fu nevoită să-l urmeze. Apucă 
un îmblăciu, cu mâner lung şi cu lopăţică de corn, ale cărui 
inele de piele erau legate unele de altele. Era al ei, lustruit 
de atâta frecare, prevăzut cu o sfoară legată strâns, ca să 
nu alunece. Cu amândouă mâinile, îl făcu să zboare 
deasupra capului, şi îl abătu peste snop, astfel că lopăţică 
izbi în toată lungimea ei, cu o lovitură seacă. Şi nu se mai 
opri, îl ridica foarte sus îl îndoia ca pe o balama, şi apoi îl 
abătea, într-o mişcare mecanică şi ritmată de fierar; pe 
când Buteau, în faţa ei, bătea la fel, în contratimp. Curând 
se înfierbântară, ritmul se acceleră, nu se vedeau decât 
aceste bucăţi de lemn zburătoare, săltând de fiecare dată şi 
răsucindu-se lângă grumazul lor, într-un continuu fâlfâit de 
păsări legate de picioare. 

După zece minute, Buteau scoase un strigăt slab. 
Îmblăciurile se opriră, şi el întoarse snopul. Apoi, 
îmblăciurile porniră din nou. După alte zece minute, ceru o 
nouă oprire, răsfiră snopul. De şase ori trebui să-i treacă 
astfel pe sub lopăţele, până ce toate boabele fură desprinse 
din spice, şi legă paiele. Snopii urmară unul după altul. 
Vreme de două ceasuri nu se auzi în casă decât toc-tocul 
regulat al îmblăciurilor, care domina în depărtare huruitul 
prelungit al batozei cu abur. 

Acum, fetei îi năvălise sângele în obraji, încheieturile 
mâinilor i se umflaseră, toată pielea îi ardea şi răspândea în 
jurul ei un fel de undă de văpaie, care tremura, vizibil, în 
aer. O răsuflare puternică ieşea de pe buzele-i deschise. 
Bucăţele de paie i se agăţaseră în şuviţele fluturânde ale 


părului. Şi, la fiece lovitură, când ridica îmblăciul, 
genunchiul drept îi întindea fasta, şoldul şi sânul i se 
umflau, parcă vrând să crape pânza, o întreagă linie se 
desena ferm, goliciunea. Însăşi a trupului ei de fată robustă. 
Un nasture de la bluză i se desfăcu. Buteau îi văzu carnea 
albă sub linia bronzată de soare a gâtului, o ridicătură de 
carne pe care în vâr ti tur a continuă a braţului o făcea să 
iasă în afara, în jocul vânjos al muşchilor de la umăr. El 
parca să se aţâţe tot mai mult, ca de jocul şalelor unei 
muieri, vrednică la treabă; şi îmblăciurile se abăteau 
întruna, boabele de grâu săreau, cădeau ca grindina, sub 
toc-tocul gâfâitor al cuplului de îmblătitori. 

La ora şapte fără un şfert, în amurgul zilei, Fouan şi cei 
doi Delhomme se prezentară. 

— Trebuie să isprăvim, le strigă Buteau, fără să se 
oprească. Haide, aici, Frangqoise! 

Ea nu se lăsa, izbea mai cu sete, în furia muncii şi a 
zgomotului. Şi astfel îi găsi Jean, care sosea la rândul lui, 
având îngăduinţa să ia masa de seară pe aiurea. Îl încercă o 
bruscă gelozie, îi privi de parcă i-ar fi surprins împreună, 
făcând pereche în această muncă zeloasă, înţeleşi să 
lovească bine, în cel mai potrivit loc, scăldaţi amândoi de 
sudoare, atât de înfierbântaţi, atât de traşi la faţa, că i-ai fi 
crezut mai degrabă pe cale de a sădi un prunc decât de a 
bale grâul. Poate că şi Frangoise, care punea atâta râvnă, 
avu aceeaşi senzaţie, pentru că se opri scurt, stânjenită. 
Întorcându-se atunci, Buteau rămase o clipă încremenit de 
uimire şi furie. 

— Tu ce vii să faci aici? 

Dar Lise tocmai cobora să-i întâmpine pe Fouan şi pe cei 
doi Delhomme. Se apropie împreună cu ei şi strigă cu aerul 
ei vesel: 

— Ia te uită! într-adevăr, nu ţi-am spus... L-am întâlnit 
azi-dimineaţă, şi l-am poftit la masă. 

Obrazul aprins al bărbatului deveni atât de 
înspăimântător, încât ea adăugă, voind să se scuze: 


— Mă bate gândul, moş Fouan, că are să-ţi facă o cerere. 

— Ce fel de cerere? spuse bătrânul. 

Jean se înroşi şi se bâlbăi, foarte necăjit că lucrurile 
porneau în acest fel, atât de repede, în faţa tuturor. 
Dealtminteri, Buteau îl întrerupse cu violenţă, privirea 
zâmbi toace pe care nevastă-sa o îndrepta spre Franqoise 
fiindu-i de ajuns pentru a se lămuri. 

— Ce, îţi baţi joc de noi? Ea nu e de nasul tău, pocitanie! 

Această primire brutală îl sili pe Jean să-şi capete curajul. 
Îi întoarse spatele, se adresă bătrânului. 

— Lucrurile, moş Fouan, sunt foarte simple... Pentru că 
dumneata eşti tutorele fetei, trebuie să ţi-o cer dumitale, 
nu-i aşa?... Dacă ea mă vrea, o vreau şi eu. O cer în 
căsătorie. 

Frangqoise, care încă ţinea îmblăciul, de uimire îl scăpă 
din mână. Trebuia totuşi să se aştepte la una ca asta; dar 
nici prin minte nu i-ar fi trecut că Jean va îndrăzni s-o ceară 
aşa, imediat. De ce nu vorbise cu ea mai întâi? Asta o făcea 
să se frământe, n-ar fi putut să spună dacă tremura de 
speranţă sau de teamă. Şi. vibrând toată din cauza muncii, 
cu pieptul răvăşit în bluza descheiată, stătea între cei doi 
bărbaţi, fierbinte de o asemenea năvală a sângelui, că 
simțeau cum dogoreala ajunge până la ei. 

Buteau nu-i lăsă lui Fouan timp să răspundă. Reluă, cu o 
furie crescândă: 

— Ce? ai neobrăzarea!... Un bătrân de treizeci şi trei de 
ani să se însoare cu o fetişcană de optsprezece! Numai 
cincisprezece ani diferenţă! Oare nu e dezgustător? Vrei, o 
puicuţă pentru pielea ta murdară! 

Jean începea să se supere. 

— Ce-ţi pasă ţie, dacă eu o vreau şi ea mă vrea! 

Şi se întoarse către Franqoise, pentru a-şi spune şi ea 
cuvântul. Dar fata rămânea buimacă, înţepenită, fără a avea 
aerul că pricepe. Nu putea să spună „nu“, cu toate acestea 
nu spuse „da”. Buteau, de altfel, o privea de parcă voia s-o 
ucidă, să-i înfunde un eventual „da” pe gât. Dacă se mărita, 


o pierdea, pierdea şi pământul. Gândul brusc al acestei 
urmări sfârşi prin a-l face să turbeze. 

— Hei, tată, hei, Delhomme, pe voi nu vă scârbeşte să 
ajungă copila asta pe mâinile unui ticălos bătrân, care nici 
măcar nu e din partea locului, care vine nu se ştie de pe 
unde, după ce şi-a rostogolit pretutindeni cocoaşa?... Un 
neisprăvit de tâmplar, care s-a făcut ţăran, pentru că, fără 
îndoială, avea de ascuns cine ştie ce treabă josnică! 

Izbucnise toată ura lui împotriva lucrătorului de la oraş. 

— Ei, şi? dacă eu o vreau şi ea mă vrea! repeta Jean, care 
se stăpânea şi care îşi făgăduise s-o lase, din amabilitate, pe 
ea, cea dintâi, să povestească despre cele petrecute între 
ei. Hai, Franqoise, vorbeşte şi tu. 

— E adevărat! strigă Lise, care ardea de dorinţă să-şi 
mărite sora, ca să scape de ea; ce ai tu de zis, dacă ei s-au 
înţeles? Ea nu are nevoie de consimţământul tău, e prea 
bună că nu te trimite la plimbare... La urma urmei, ne 
plictiseşti! 

Şi Buteau văzu că lucrurile mergeau spre rezolvare, dacă 
tânăra vorbea. Se temea mai cu seamă de faptul că, 
legătura dintre ei fiind cunoscută, căsătoria putea fi privită 
drept convenabilă. Tocmai atunci, La Grande intra în curte, 
urmată de cei doi Charles, care se întorceau cu Elodie. Şi îi 
chemă cu un gest, fără să ştie încă ce va zice. Apoi, cu faţa 
umflată, găsi, şi ameninţându-şi cu pumnul nevasta şi 
cumnata, se întoarse şi răcni: 

— Dumnezeii voştri de vaci!... Da, amândouă, nişte vaci, 
nişte târâturi!... Vreţi să ştiţi? eu mă culc cu ele amândouă! 
şi de-aia îşi bat joc de mine!... Cu amândouă, vă zic, 
putorile! 

Uluiţi, cei doi Charles primiră cuvintele din zbor, drept în 
faţă. Doamna Charles se precipită, ca pentru a o acoperi cu 
propriul ei trup pe Elodie, care asculta; pe urmă, 
împingând-o spre grădina de zarzavaturi, strigă şi ea din 
răsputeri: 


— Vino să vezi salatele, vino să vezi verzele... O, ce verze 
frumoase! 

Buteau continua, născocea amănunte, povestea că, atunci 
când una îşi primea raţia, venea cealaltă la rând; şi azvârlea 
toate acestea în termeni cruzi, un val de murdărie ducea 
cuvintele ticăloase care nu se pot spune. De-a dreptul 
uimită de brusca lui izbucnire, Lise se mulțumea să ridice 
din umeri, repetând: 

— E nebun, Doamne, nu se poate! e nebun! 

— Spune-i că minte! stângă Jean către Franqoise. 

— Bineînţeles că minte! spuse fata cu o înfăţişare liniştită. 

— A, mint! reluă Buteau, a, nu e adevărat că, la seceriş, ai 
vrut în claie!... Dar vă arăt eu acum la amândouă, 
stricatelor ce sunteţi! 

Această îndrăzneală turbată îl paraliza, îl zăpăcea pe 
Jean. Mai putea el acum să explice că o avusese pe 
Franqoise? i se părea necuviincios, mai ales că ea nu-l ajuta. 
Ceilalţi, de altfel, cei doi Delhomme, Fouan, La Grande erau 
rezervaţi. Nu păreau deloc surprinşi, se gândeau, evident, 
că, dacă zdrahonul se culca cu amândouă, era liber să facă 
orice voia cu ele. Când ai drepturi, tragi foloase. 

Din clipa aceea, Buteau se simţi victorios, în puterea 
neîndoielnică a posesiunii lui. Se întoarse către Jean. 

— Şi tu, vagabondule, îndrăzneşte să mai vii altădată să 
mă plictiseşti în familia mea... Până una alta, cărăbăneşte-te 
numaidecât de-aici... Ce? nu vrei... Aşteaptă, aşteaptă! 

Apucă îmblăciul, începu să-i învârtească lopăţica, şi Jean 
nu avu timp decât să înşface şi el celălalt îmblăciu, al lui 
Franqoise, ca să se apere. Se auziră ţipete, ceilalţi vrură să 
se azvârle între ei; dar erau atât de înspăimântători, că se 
traseră îndărăt. Mânerele lungi făceau posibile lovituri la 
câţiva metri, curtea era ca măturată. Rămaseră ei singuri, 
în mijloc, la distanţă unul de altul, lărgind cercul cu 
vârtelniţele lor. Nu scoteau nicio vorbă, scrâşneau din dinţi. 
Nu se auzeau decât pocniturile seci ale bucăţilor de lemn, 
la fiecare parare. 


Buteau repezise prima lovitură, şi Jean, încă aplecat, s-ar 
fi ales cu capul spart, dacă nu s-ar fi azvârlit, dintr-un salt, 
îndărăt. Numaidecât, încordându-şi brusc muşchii, el ridică 
şi abătu îmblăciul, ca un bătăuş care zdrobeşte grâul. Dar şi 
celălalt tocmai izbea, şi cele două lopăţele de corn se 
întâlniră, se îndoiră pe curele, într-un zbor nebun de păsări 
rănite. De trei ori se produse aceeaşi ciocnire. Nu se 
vedeau decât aceste ciomege, în aer, cum se răsucesc şi 
şuieră la capătul mânerelor, gata în fiece clipă să izbească 
şi să sfărâme ţestele pe care le amenințau. 

Delhomme şi Fouan se repeziră, totuşi, pe când femeile 
începură să strige. Jean se rostogolise în paie, luat cu 
viclenie de Buteau, care, cu o plesnitură ca de bici, la 
nivelul pământului, din fericire slabă, îl atinsese peste 
picioare. Se ridică degrabă, îşi învârti îmblăciul cu o 
turbare ce-i înzecea durerea. Lopăţica descrise un cerc 
larg, izbi în dreapta, pe când celălalt o aştepta în stânga. 
Doar câteva degete mai încolo, şi-i săreau creierii. Nu se 
alese decât cu o ureche atinsă uşor. Lovitura, venind pieziş, 
căzu în plin peste braţ, care se frânse dintr-odată. Osul 
scoase un zgomot ca de sticlă când se sparge. 

— Ah, criminalul! urlă Buteau, m-a omorât! 

Speriat, cu ochii înroşiţi de sânge, Jean azvârli arma. 

Apoi, o clipă, îi privi pe toţi, ca buimăcit de lucrurile care 
se petrecuseră atât de repede; şi plecă, şchiopătând, cu un 
gest de furioasă disperare. 

Când dădu coltul casei, spre câmpie, o zări pe Fricoasa, 
care asistase la bătaie, peste gardul grădinii. Râdea încă, 
venise acolo să dea târcoale în preajma acelui botez, la care 
nici tatăl ei, nici ea nu fuseseră invitaţi. Ce haz are să facă 
Jesus-Christ de mica sărbătoririle în familie, de laba frântă 
a fratelui său! Se zvârcolea ca gâdilată, gata să cadă pe 
spate, atât de mult se distra. 

— Ah, Caporal, ce lovitură! striga. Osul a făcut poc! Nimic 
mai caraghios! 


El nu răspunse, îşi încetini mersul având o înfăţişare 
deznădăjduită. Ea îl urmă, îşi fluieră gâştele scoase la 
păscut, pentru a avea motiv să stea şi să asculte pe după 
ziduri. Maşinal, el se întoarse spre batoza care mergea încă 
în ziua pe sfârşite. Se gândea că totul se terminase, că nu 
va putea să-i mai revadă pe cei doi Buteau, că niciodată nu 
i-o vor da pe Franqoise. Era o prostie! Zece minute fuseseră 
de ajuns: o ceartă pe care el n-o căutase, o lovitură atât de 
nenorocită, chiar în momentul când lucrurile începuseră să 
meargă! şi niciodată, niciodată nu vor mai merge de acum 
încolo! Pe fondul înserării, huruitul maşinii se prelungea ca 
un nesfârşit plâns de disperare. 

Dar avu loc o întâlnire. Gâştele Fricoasei, pe care aceasta 
tocmai le întorcea, se aflară, la colţul unei răspântii, faţă în 
faţă cu gâştele lui moş Saucisse, care coborau singure în 
sat. Cei doi gâscani, din frunte, se opriră brusc, lăsându-se 
pe o labă, cu marile lor ciocuri galbene îndreptate unul 
către celălalt; şi, toate odată, ciocurile fiecărei cete urmară 
ciocul căpeteniei lor, în timp ce trupurile se aplecau pe 
aceeaşi parte. O clipă, fu o încremenire totală, ai fi zis o 
recunoaştere a armelor, două patrule schimbând cuvântul 
de ordine. Apoi, cu ochiul rotund şi satisfăcut, unul dintre 
gâscani îşi continuă drumul drept înainte, celălalt o luă la 
stânga; în timp ce fiecare ceată porni după al său, mergând 
la treburile lor, într-o legănare uniformă. 


Partea a patra 


Din luna mai, după tunderea şi vânzarea mioarelor, 
ciobanul Soulas scosese oile de la Borderie, aproape patru 
sute de capete, pe care le mâna singur, cu micul porcar 
Auguste şi cei doi câini, Empereur şi Massacre, nişte 
animale înspăimântătoare; Până în august, turma păştea în 
pârloage, în trifoişti şi lucerne sau chiar în ţelinile de pe 
marginea drumurilor; şi numai de trei săptămâni, de a doua 
zi după seceriş, le ţinea, în sfârşit, în ţarc, pe mirişti, sub 
ultimele raze arzătoare ale soarelui de septembrie. 

Era perioada cea mai urâtă, când întreaga Beauce, 
despuiată, dezolată, îşi desfăşura câmpiile goale, fără un 
mănunchi de verdeață. Arşiţele verii, lipsa totală de apă 
uscaseră pământul care crăpa; şi întreaga vegetaţie 
dispărea, nu mai rămânea decât grămada ierburilor 
moarte, zbârlirea aspră a miriştilor, ale căror pătrate, la 
nesfârşit, măreau golul pustiit şi mohorât al câmpiei, de 
parcă un incendiu ar fi trecut de la un capăt la celălalt al 
orizontului. O sclipire gălbuie părea să fi rămas la nivelul 
solului, o lumină tulbure, o palidă fulgerare de furtună: 
totul părea galben, de un galben groaznic de trist, 
pământul ars, cioturile de tulpiniţe retezate, drumurile de 


ţară deformate, stâlcite de roţi. La cea mai mică bătaie de 
vânt, nori de pulbere se ridicau acoperind povârnişurile şi 
gardurile cu cenuşa lor. Şi cerul albastru, soarele 
strălucitor nu erau decât o tristeţe în plus deasupra acestei 
dezolări. 

Chiar în ziua aceea se pornise un vânt mare, cu bruşte şi 
fierbinţi răsuflări, care aduceau în goană nori groşi; şi, când 
soarele ieşea dintre ei, avea o muşcătură de fier înroşit, 
ardea pielea. De dimineaţa, Soulas aştepta apa, pentru el şi 
pentru animale, ce trebuia să i se aducă de la fermă; căci 
miriştea unde se afla era la nord de Rognes, departe de 
orice baltă. În ţarc, între lesele de nuiele mobile, fixate cu 
pari bătuţi în pământ, oile, culcate, răsuflau scurt şi greu; 
pe când cei doi câini, lungiţi afară din ţarc, gâfâiau şi ei, cu 
limba atârnând. Ca să aibă puţină umbră, ciobanul se 
aşezase lângă baraca pe două roţi, pe care o împingea la 
fiecare mutare a ţarcului, un coteţ strâmt ce-i servea de 
pat, de dulap şi de cameră. Dar la amiază soarele bătea 
vertical, şi el se ridică în picioare, privind în depărtare să 
vadă dacă Auguste sa întorcea de la fermă, unde îl trimisese 
să afle de ce nu mai sosea butoiul cu apă, în sfârşit, micul 
porcar reapăru, strigând: 

— Vine îndată, n-au avut cal azi-dimineaţă. 

— Şi cum, ticăloşiile, n-ai luat o sticlă de apă pentru noi? 

— A, nu, nu mi-a dat prin cap... Eu am băut. 

Soulas repezi pumnul strâns, şi ştrengarul nu evită 
lovitura decât sărind într-o parte. Înjurând, bătrânul se 
hotări să mănânce fără să mai bea, cu toate că se usca de 
sete. La porunca lui, Auguste, temător, scoase din baracă 
nişte pâine de opt zile, câteva nuci vechi şi o bucată de 
brânză uscată; şi amândoi se apucară să înfulece, pândiţi de 
câinii care veniră să se aşeze în faţa lor, hăpăind din când în 
când câte o coajă, atât de uscată, că trosnea între fălcile lor 
ca un os. În ciuda celor şaptezeci de ani ai lui, ciobanul 
lucra cu gingiile la fel de repede ca puştiul cu dinţii. Era 
încă drept, rezistent şi noduros ca un ciomag de mărăcine, 


cu obrazul adânc scobit, aidoma unui trunchi de copac, sub 
încâlceala părului decolorat, asemănător cu pământul. Şi 
porcarul îşi primi totuşi palma, o scatoalcă zdravănă, care îi 
dădu de-a dura în baracă, în momentul când, fără să se măi 
ferească, strângea rămăşiţele de pâine şi de brânză. 

— Ţine, şorici pârlit, bea de-aici, până-ţi vine apa! 

Până la ora două nu se arătă nimeni. Arşiţa crescuse, 
insuportabilă în marea linişte ce se lăsă dintr-odată. Pe 
urmă, din pământul transformat în pulbere, vântul ridica pe 
loc vârtejuri subţiri, un soi de trâmbe de fum orbitoare, 
înăbuşitoare, mărind până la disperare chinul setei. 

Ciobanul care aştepta răbdător, stoic, fără să se 
văicărească, scoase în sfârşit un mormăit de satisfacţie. 

— Uf, a dat Dumnezeu! 

Într-adevăr, două căruţe, abia cât pumnul de mari, se 
arătau în zarea câmpiei; şi, în prima, condusă de Jean, 
Soulas desluşise foarte bine butoiul cu apă; pe când cea de- 
a doua, condusă de Tron, era încărcată cu saci de grâu, şi 
se ducea la moara al cărei schelet de lemn se vedea la cinci 
sute de metri. Această din urmă căruţă se opri în drum, şi 
Tron îl însoţi pe celălalt până la ţarc, de-a curmezişul 
miriştii, sub pretextul de a-i da o mână de ajutor: de fapt ca 
să hoinărească şi să flecărească o vreme. 

— Pesemne au vrut să ne facă pe toţi să pierim de sete! 
strigă ciobanul. 

Şi oile, care, şi ele, adulmecaseră butoiul cu apă, se 
ridicară în picioare cu larmă, strivindu-se în lesele de 
nuiele, şi întindeau capetele, behăind tânguitor. 

— Răbdare! răspunse Jean, de-aici o să vă şi îmbătaţi. 

Aşezară numaidecât adăpătoarea, o umplură cu ajutorul 
unui jgheab de lemn; şi cum era o spărtură pe dedesubt, se 
năpustiră câinii, care lipăiră pe săturate; în timp ce 
bătrânul cioban şi micul porcar, fără să mai aştepte, 
începură să bea cu lăcomie chiar din jgheab. Turma 
întreagă defila, nu se auzea decât şiroitul acestei ape 
binefăcătoare,  gâlgâiturile  gâtlejurilor care  înghiţeau, 


fericiţi cu toţii, animale şi oameni, că se împroşcau, că se 
udau. 

— Şi acum, spuse pe urmă Soulas înviorat, dacă sunteţi 
buni, daţi-mi o mână de ajutor să mut ţarcul. 

Jean şi Tron se arătară gata să-i ajute. Ţarcul călătorea 
pe imensele mirişti, nu rămânea decât cel mult două sau 
trei zile în acelaşi loc? exact timpul necesar pentru oi să 
tundă buruienile; şi acest sistem avea pe deasupra 
avantajul de a gunoi pământurile, bucată cu bucată. În timp 
ce ciobanul, ajutat de câinii lui, păzea turma, cei doi bărbaţi 
şi micul porcar smulseră parii, transportară lesele de nuiele 
la cincizeci de paşi; şi, din nou, le fixară într-un uriaş pătrat, 
unde animalele veniră singure să se adăpostească, înainte 
de a fi complet închis. 

În ciuda vârstei înaintate, Soulas îşi şi împingea baraca, 
aducând-o lângă ţarc. După aceea, vorbind de Jean, 
întrebă: 

— Ce-o fi având? S-ar zice că l-a îngropat pe bunul 
Dumnezeu în pământ. 

Şi, cum tânărul clătina cu tristeţe din cap, bolnav de când 
credea că o pierduse pe Franqoise, bătrânul adăugă: 

— Ai? o fi vreo muiere, acolo, jos... Ah, afurisitele, trebuie 
să le răsuceşti gâtul la toate! 

Cu mădularele lui de colos, cu aerul nevinovat de 
ştrengar chipeş, Tron începu să râdă. 

— Aşa vorbeşti când nu mai poţi. 

— Nu mai pot, nu mai pot, repetă ciobanul dispreţuitor, 
oare am încercat cu tine?... Şi, ştii tu, băiete, că e una cu 
care ai face bine să nu mai poţi, c-o să dai de bucluc, la 
sigur! 

Această aluzie la legăturile lui cu doamna Jacqueline îl 
făcu pe servitor să se înroşească până la urechi. Într-o 
dimineaţă, Soulas îi surprinsese împreună, în fundul 
hambarului, după sacii cu ovăz. Şi în duşmănia lui faţă de 
această fostă spălătoreasă de vase, răutăcioasă astăzi cu 
vechii ei tovarăşi, se decisese, în sfârşit, să-i deschidă ochii 


stăpânului; dar, de la primul cuvânt, acesta se uitase la el cu 
un aer atât de înspăimântător, că amuţise iar, şi se hotărâse 
să nu mai vorbească decât în ziua când Cognette îl va 
scoate din pepeni, punând să fie alungat; astfel încât o 
duceau pe picior de război, el temându-se că va fi dat afară 
ca un bătrân animal neputincios, ea aşteptând să fie destul 
de puternică pentru a-i cere acest lucru lui Hourdegquin, 
care ţinea la ciobanul lui. În întreaga Beauce nu exista un 
cioban care ştia mai bine să-şi facă turma să pască, fără 
pagubă sau pierdere, tunzând câmpul de la un capăt la 
celălalt, nelăsând niciun fir de iarbă. 

Prins de o mâncărime de limbă care deşartă uneori inima 
oamenilor singuratici, bătrânul continuă: 

— Hei, dacă stricata mea de femeie, până a crăpat, nu mi- 
ar fi băut toţi banii de la ciorap, îndată ce-i câştigăm, m-aş fi 
cărăbănit de bună voie de la fermă, ca să nu mai văd atâtea 
măscări!... Cognette asta, e una care a muncit nu numai cu 
mâinile, şi nu e bineînţeles meritul ei, ci al pielii ei, că a 
ajuns la situaţia ce-o are! Când te gândeşti că stăpânul îi 
îngăduie să se culce în patul răposatei lui, şi că pân” la urmă 
l-a adus să mănânce singur cu ea, ca şi cum i-ar fi nevastă 
adevărată! Trebuie să ne aşteptăm, nu peste multă vreme, 
să ne azvârle pe toţi afară, şi pe el, pe deasupra!... O 
destrăbălată care s-a târât cu cel din urmă dintre porci! 

La fiecare frază, Tron strângea tot mai mult din pumni. 
Era cuprins de o furie ascunsă, pe care forţa lui de uriaş o 
făcea înspăimântătoare. 

— Destul, auzi? strigă el. De-ai mai fi bărbat, te-aş fi şi 
pocnit... E mai cinstită în degetul ei cel mic decât tine în tot 
hoitul tău bătrân. 

Dar  Soulas, mucalit, ridicase din umeri în faţa 
amenințării. El care nu râdea niciodată, începu să râdă 
aspru şi ruginit, ca scârţâitul unui scripete scos din uz. 

— Hai, lasă, nătăfleţule! eşti tot atât de prost pe cât este 
ea de şireată! Ah, are să-ţi arate sub sticlă fecioria ei!... 
Când îţi spun că tot ţinutul a trecut peste ea! Eu mă plimb, 


n-am decât să privesc, şi văd fără să vreau ce fac fetele 
astea! Dar pe ea am văzut-o de multe ori, nu, e prea de 
tot!... Ascultă, avea doar paisprezece ani, în grajd, cu moş 
Mathias, un cocoşat care a murit; mai târziu, într-o zi când 
frământa pâine, chiar în copaie, cu un trepăduş, micul 
porcar Guillaume, acum soldat; şi cu toţi argaţii care au 
trecut pe-aici, şi în toate ungherele, pe paie, peste saci, pe 
jos... De-altminteri, nu e nevoie să cauţi atât de departe. 
Dacă vrei să afli, e unul pe care l-am zărit într-o dimineaţă, 
în podul pentru fân cosând cu temei! 

Dete drumul unui nou râs, şi privirea piezişă ce i-o 
aruncă lui Jean îl stânjeni mult pe acesta din urmă, care 
tăcea rotunjindu-şi spinarea pe când începuse să se 
vorbească de Jacqueline. 

— Să văd pe vreunul că încearcă s-o atingă acum! mârâi 
Tron, scuturat de o furie de câine căruia i se ia un os. Pe 
ăla-l fac să-i treacă pofta de pâine! 

Soulas îl privi cu atenţie o clipă, surprins de această 
gelozie de brută. Apoi, căzând iar în buimăceala lungilor lui 
tăceri, conchise cu glasul lui tăios: 

— Asta te priveşte, fiule! 

După ce Tron plecă la căruţa pe care o ducea la moară, 
Jean mai rămase încă vreo câteva minute cu ciobanul, ca să- 
i ajute să bată cu maiul câţiva pari; şi, văzându-l atât de 
tăcut şi de abătut, până la urmă acesta îl întrebă mustrător: 

— Cred, măcar, că nu Cognette ţi-a întors inima pe dos. 

Tânărul răspunse că nu, printr-o scuturătură energică 
din cap. 

— Şi-atunci, e alta?... Care alta, că nu v-am văzut 
niciodată împreună? 

Jean îl privi pe moş Soulas, spunându-şi că în asemenea 
chestiuni bătrânii pot da uneori un sfat bun. Şi nu rezistă 
nevoii de a se destăinui, îi povesti totul, cum o avusese pe 
Frangcoise, şi pentru ce îşi pierduse speranţa de a o mai 
revedea, după ce se bătuse cu Buteau. Ba chiar, o clipă, se 
temuse ca acesta să nu-l dea în judecată, pentru braţul 


rupt, care îl punea în imposibilitate de a face orice fel de 
muncă, deşi în parte i se şi dresese. Dar, fără îndoială că 
Buteau chibzuise că nu e bine niciodată să laşi justiţia să-şi 
vâre nasul în treburile tale. 

— Şi, vasăzică, Frangoise a fost a ta? întrebă ciobanul. 

— O singură dată, da! 

Bătrânul rămase un timp grav, se gândi, apoi îşi dădu cu 
părerea. 

— Trebuie să te duci şi să-i spui lui moş Fouan. Poate că 
ţi-o dă. 

Jean se miră, pentru că el nu se gândise la acest demers 
atât de simplu. arcul era instalat, plecă, hotărând ca, chiar 
în acea seară, să se ducă la bătrân. Şi, pe când el se 
îndepărta, în urma căruţei goale, Soulas îşi reluă veşnica lui 
pândă, siluetă slabă şi dreaptă, tăind cu o dungă cenuşie 
linia turtită a câmpiei. Micul porcar se aşezase între cei doi 
câini la umbra barăcii pe roţi. Deodată vântul stătu, furtuna 
se prelinsese spre răsărit; şi se făcu o căldură înăbuşitoare, 
soarele pârjolea din cerui de un albastru pur. 

Seara, întrerupându-şi lucrul cu un ceas mai devreme, 
Jean plecă să-i întâlnească pe moş Fouan, la familia 
Delhomme, înainte de cină. Pe când cobora costişa, îi zări 
pe aceştia în vie, unde dezveleau ciorchinii, smulgând 
frunzele: câteva ploi îi udaseră pe la sfârşitul lunii trecute, 
strugurii se coceau prost, trebuiau să profite de ultimele 
zile însorite. Şi, cum bătrânul nu era cu ei, tânărul grăbi 
pasul, în speranţa că va vorbi între patru ochi cu el, ceea 
ce-i convenea. Casa familiei Delhomme se afla la celălalt 
capăt al satului Rognes, după pod, o mică fermă care se 
mărise de puţină vreme cu hambare şi şuri, trei corpuri de 
clădiri neregulate, închizând o curte destul de mare, 
măturată în fiece dimineaţă şi cu grămezile de bălegar 
parcă puse la linie. 

— Bună ziua, moş Fouan! strigă Jean din drum, ridicând 
vocea. 


Bătrânul stătea pe scaun în curte, cu un băț între 
picioare şi capul plecat. Cu toate acestea, la cea de-a doua 
chemare, îşi ridică ochii, şi până la urmă îl recunoscu pe cel 
care îi vorbea. 

— A, dumneata eşti, Caporal! Nu treci pe-aici? 

Şi îl întâmpină atât de firesc, fără duşmănie, că tânărul 
intră. Dar nu îndrăzni de la început să-i vorbească despre 
ceea ce îl interesa, tot curajul îi pierise la gândul că va 
trebui să povestească fără niciun ocoliş cum o avusese pe 
Franqoise. Vorbiră despre vremea frumoasă, despre cât 
bine aducea viilor. Încă opt zile de soare, şi vinul va fi bun. 
După aceea, tânărul vru să-i facă o plăcere. 

— Eşti un adevărat boier, nu există niciun proprietar în 
ţinut atât de fericit ca dumneata. 

— Da, nici vorbă. 

— A, când ai nişte copii ca ai dumitale, pentru că nicăieri 
nu se găsesc alţii mai buni! 

— Da, da... Numai că, ştii, fiecare îşi are firea lui. 

Se posomori şi mai mult. De când locuia la Delhomme, 

Buteau nu-i mai plătea renta, spunând că nu voia ca de 
banii lui să profite soră-sa. Jesus-Christ nu-i dăduse 
niciodată un ban, şi în ce-l priveşte pe Delhomme, pentru că 
îl hrănea şi-i adăpostea pe socru, încetase orice plată. Dar 
nu de lipsa banilor de buzunar suferea bătrânul cu atât mai 
mult cu cât primea de la domnul Baillehache cei o sută 
cincizeci de franci pe an, din vânzarea casei, adică 
doisprezece franci şi cincizeci pe lună. Cu ei, putea să-şi 
plătească micile lui plăceri, tutunul de zece centime în 
fiecare dimineaţă, păhărelul de băutură la Lengaigne, 
ceaşca de cafea la Macqueron; căci Fanny, foarte 
econoamă, nu scotea cafea şi rachiu din dulap decât când 
era cineva bolnav. Şi, orice s-ar fi întâmplat, cu toate că 
avea din ce să se distreze pe aiurea şi nu-i lipsea nimic, nu 
se simţea bine aici şi nu trăia acum decât într-o continuă 
amărăciune. 


— A, păi da, reluă Jean, fără să-şi dea seama că punea 
degetul pe o rană sângerândă, când eşti la alţii, nu mai eşti 
la tine. 

— Aşa e, da, aşa e! repetă Fouan cu un glas mârâitor. 

Şi, ridicându-se, ca simțind nevoia să se revolte: 

— Hai să bem o duşcă... Am pesemne dreptul să-i dau un 
pahar unui prieten! 

Dar, chiar de pe prag, îl prinse o teamă. 

—  Şterge-te pe picioare, Caporal, pentru că, vezi 
dumneata, fac o sumedenie de mofturi cu curăţenia. 

Jean intră cu stângăcie, dorind să-şi deşerte sufletul 
înainte de întoarcerea stăpânilor. Rămase surprins de 
perfecta ordine din bucătărie: obiectele de aramă 
străluceau, niciun fir de praf nu acoperea mobilele, 
pardoseala se tocise de atâta spălătură. Era curată şi 
răcoroasă, de parcă nici n-ar fi fost locuită. Lângă focul 
acoperit de cenuşă, o supă de varză din ajun stătea caldă. 

— În sănătatea dumitale! spuse bătrânul, care scosese 
din bufet o sticlă începută şi două pahare. 

Mâna lui tremura întrucâtva când îşi bău paharul, 
temându-se de ceea ce săvârşeşte. Îl puse jos ca un bărbat 
care a riscat totul şi adăugă pe neaşteptate: 

— Dacă ţi-aş spune că Fanny nu-mi vorbeşte de alaltăieri, 
pentru că am scuipat... Ai? am scuipat! parcă nu toată 
lumea scuipă? Eu scuip, bineînţeles, când vreau... Nu, nu la 
urma urmelor, e mai bine să te cărăbăneşti, decât să fii 
sâcâit aşa, mereu! 

Şi, tunându-şi un alt pahar, fericit că-şi găsise un 
confident la care să se plângă, fără a-i îngădui să arunce un 
cuvânt, se alina. Nu era vorba decât de plângeri mărunte, 
furia unui bătrân căruia nu i se îngăduiau defel metehnele, 
pe care voiau să-i subjuge prea riguros altor obiceiuri decât 
ale sale. Dar faţă de unele acte de violenţă, de nişte purtări 
urâte, el nu ar fi fost mai sensibil. O observaţie făcută pe un 
ton prea ridicat i se părea la fel de gravă ca o palmă; şi, în 
privinţa aceasta, şi fiica lui dovedea o sensibilitate 


exagerată, una dintre vanităţile ei suspicioase de ţărancă 
cinstită, care se supăra, stătea bosumflată după cel mai 
neînsemnat cuvânt rău înţeles; astfel că relaţiile dintre ea şi 
tatăl ei deveneau pe zi ce trecea tot mai dificile. Ea care, 
altădată, pe vremea partajului, se arătase desigur cea mai 
bună, acum se înăcrea, ajungea la o adevărată persecuție, 
se ţinea mereu după moşneag, ştergând, măturând, 
hărţuindu-l pentru ce făcea şi pentru ce nu făcea. Nimic 
grav, şi totuşi o neîncetată tortură, din pricina căreia până 
la urmă izbucnea în plâns, singur, prin unghere. 

— Trebuie să laşi de la tine, repeta Jean la fiecare 
plângere. Cu puţină stăruinţă, întotdeauna ajungi la 
înţelegere. 

Dar Fouan, care tocmai aprindea o lumânare, se 
înfierbântă, se înfuria. 

— Nu, nu, m-am săturat!... Ah, de-aş fi ştiut ce mă 
aşteaptă aici! Mai bine să fi crăpat în ziua când mi-am 
vândut casa... Numai că se înşală, dacă cred că or să mă 
poată ţine. Mai bine mă duc să sparg pietre pe drum. 

Se înecă, trebui să se aşeze, şi tânărul se folosi de prilej 
pentru a vorbi, în sfârşit. 

— Ascultă, moş Fouan, voiam să ne întâlnim amândoi, din 
pricina aceea, ştii dumneata. Mi-a părut nespus de rău, am 
fost silit să mă apăr, nu-i aşa? pentru că el m-a atacat... Fără 
îndoială că eram înţeles cu Francoise, şi acum numai 
dumneata poţi să aranjezi lucrurile... Ai să te duci la Buteau 
să-i explici totul... 

Bătrânul devenise grav. Îşi mişca bărbia, stingherit că 
trebuie să dea un răspuns, când întoarcerea celor doi 
Delhomme îl scoaseră din încurcătură. Aceştia nu părură 
surprinşi că îl găsesc pe Jean la ei, îi făcură obişnuita bună 
primire. Dar, de la prima uitătură, Fanny văzuse sticla şi 
cele două pahare pe masă. Le luă, se duse după o cârpă. 
Apoi, fără să-i privească, îi spuse tăios, ea care nu-i 
adresase bătrânului niciun cuvânt de patruzeci şi opt de 
ore: 


— Tată, ştii bine că nu vreau asta. 

Fouan se ridică, tremurând, înfuriat de observaţia făcută 
de faţă cu un străin. 

— Ce? pentru numele lui Dumnezeu, nu sunt liber să-i 
dau un pahar unui prieten?... Încuie-ţi vinul! am să beau 
apă. 

Acum ea se simţi groaznic de jignită pentru că fusese 
astfel învinuită de zgârcenie. Îi răspunse, îngălbenindu-se 
toată: 

— Poţi să bei şi casa, să şi plesneşti, dacă-ţi face plăcere... 
Ce nu vreau, nu vreau să-mi mânjeşti masa cu paharele 
dumitale care picură şi fac cercuri, ca la cârciumă. 

În ochii tatălui se iviseră lacrimi. Rosti un ultim cuvânt. 

— Ceva mai puţină curăţenie şi ceva mai multă inimă, aşa 
s-ar cuveni, fata mea! 

Şi, pe când ea ştergea cu putere masa, el se aşeză în faţa 
ferestrei, uitându-se în noaptea ce se lăsase, de-a binelea, 
cuprins de o deznădejde pe care încerca s-o ascundă. 

Ferindu-se să se amestece, de fapt, prin tăcerea lui, 
Delhomme aprobase purtarea hotărâtă şi chibzuită a 
nevestei. Nu vru să-i lase pe Jean să plece fără să fi băut 
încă o duşcă, în pahare pe care le aduse pe nişte farfurii. Şi, 
coborând vocea, Fanny se scuză cu grijă. 

— Habar n-ai ce bătaie de cap îţi dau oamenii bătrâni! Au 
atâtea apucături ciudate, obiceiuri proaste, şi mai degrabă 
ar crăpa, decât să se, îndrepte. Tata nu e răutăcios, nu mai 
are putere. Zău că aş vrea mai bine să am patru vaci de 
strunit, decât un bătrân de păzit. 

Jean şi Delhomme o aprobau din cap. Dar fu întreruptă 
de intrarea bruscă a lui Nenesse, îmbrăcat ca un tânăr de 
la oraş, în sacou şi pantaloni fantezi, cumpăraţi de gata de 
la Lambourdieu, şi purtând pe cap o pălăriuţă tare de fetru. 
Cu gâtul lung, ceafa rasă, se clătina cu un aer dubios de 
prostituată, cu ochii lui albaştri, cu faţa netedă şi drăguță, li 
fusese întotdeauna scârbă de pământ, pleca de-a doua zi la 
Chartres, unde urma să slujească la un proprietar de 


restaurant care ţinea un local de baluri. Multă vreme, 
părinţii se împotriviseră la această dezertare de la cultura 
câmpului; dar în cele din urmă mama, linguşită, îl hotărâse 
pe tata. Şi, de dimineaţa, Nenesse chefuia, de despărţire, 
cu prietenii din sat. 

O clipă, băiatul păru contrariat că dădea acolo peste un 
străin. Apoi, luându-şi inima în dinţi: 

— Ascultă, mamă, vreau să le plătesc cina la Maegqueron. 
Mi-ar trebui nişte bani. 

Fanny se uită la el ţintă, cu gura deschisă pentru a 
refuza. Dar era atât de vanitoasă, că prezenţa lui Jean o 
reţinu. Desigur că fiul lor putea să cheltuiască douăzeci de 
franci fără să-i deranjeze! Şi dispăru, ţeapănă şi mută. 

— Mai eşti cu cineva? îl întrebă tatăl pe Nenesse. 

Zărise o umbră la uşă. Se apropie, şi recunoscându-l pe 
băiatul rămas afară: 

— Ia te uită, e Delphin!... Hai intră, viteazule! 

Delphin îşi făcu curaj, salutând, cerându-şi scuze. Era în 
pantaloni de purtare şi în bluză albastră, încălţat cu pantofii 
lui grosolani de lucru, fără cravată, cu pielea arsă de munca 
în soarele puternic. 

— Şi tu, reluă Delhomme, care îl stima foarte mult, pleci 
şi tu la Chartres într-una dintre zilele viitoare? 

Delphin holbă ochii; apoi, furtunos: 

— A, pentru numele lui Dumnezeu, nu! Aş plesni în oraşul 
lor! 

Tatăl aruncă fiului său o. privire piezişe, pe când celălalt 
continuă, venind în ajutorul prietenului: 

— Pentru Nenesse e bine să meargă acolo, el care e 
îmbrăcat elegant şi cântă la trompetă. 

Delhomme zâmbi, căci talentul fiului său la trompetă îl 
umplea de mândrie. Fanny, de altfel, se întorcea cu mâna 
plină de monede de câte doi franci, şi numără zece, 
îndelung, în palma lui Nenesse, nişte monede foarte albe 
pentru că stătuseră sub o grămadă de grâu. Nu se mai 
încredea în dulapul ei, îşi ascundea astfel banii, punând 


sume mici prin toate ungherele casei, în grâu, în cărbuni, în 
nisip; atât de bine că, atunci când plătea ceva, banii erau 
când de o culoare, când de alta, albi, negri sau galbeni. 

— E bine şi atât, spuse Nenesse drept mulţumire. Vii, 
Delphin? 

Şi cei doi ştrengari o şterseră, li se auzeau râsetele 
îndepărtându-se. 

Jean îşi goli paharul, văzându-l pe moş Fouan - care nici 
nu se întorsese cât timp ţinuse această scenă - cum 
părăseşte fereastra şi iese în curte. Îşi luă rămas bun, îl găsi 
pe bătrân stând afară, în noaptea neagră. 

— Ascultă, moş Fouan, vrei să te duci la Buteau ca să mi-o 
dea pe Franqgoise?... Dumneata eşti stăpânul, n-ai decât să 
vorbeşti. 

Din întuneric, bătrânul repeta cu o voce sacadată: 

— Nu pot... nu pot... 

Apoi izbucni, mărturisi se sfârşise cu familia Delhomme, 
se va duce, de mâine, să stea la Buteau care se oferise să-i 
primească. Dacă fiul o să-i bată, va pătimi mai puţin decât 
dacă ar fi ucis de răutăţile fiicei. 

Scos din fire de această nouă piedică, Jean, în sfârşit, 
vorbi. 

— Trebuie să-ţi spun, moş Fouan, că ne-am culcat, 
Francoise şi cu mine. 

Bătrânul ţăran scoase o uşoară exclamaţie. 

— A! 

Pe urmă, după ce se gândi: 

— Şi fata e însărcinată? 

Jean, sigur că nu putea să fie, răspunse: 

— S-ar putea. 

— Atunci, n-ai decât să aştepţi... Dacă e însărcinată, o să 
se vadă. 

În acel moment, Fanny apăru în uşă, chemându-l pe tatăl 
ei pentru supă. Dar acesta se întoarse şi răcni: 

— Poţi să-ţi torni undeva supa! Mă duc să dorm. 

Şi urcă să se culce, cu burta goală, ca turbat. 


Jean apucă din nou drumul către fermă, cu pasul rar şi 
atât de necăjit, că se pomeni pe platou, fără să-şi fi dat 
seama pe unde merge. Noaptea, de un albastru închis, 
ciuruită de stele, era apăsătoare şi fierbinte. În văzduhul 
încremenit, se simţea din nou apropierea, trecerea în 
depărtare a vreunei furtuni, din care nu se zăreau, către 
răsărit, decât reflexele unor fulgere. Şi, cum tocmai înălţă 
capul, văzu, în stânga, sute de ochi fosforescenţi arzând 
asemenea unor lumânări şi întorcându-se spre el, la 
zgomotul paşilor lui. Erau oile din ţarcul de-a lungul căruia 
mergea. 

Se auzi glasul domol al lui moş Soulas. 

— Ce s-aude, băiete? 

Câinii, întinşi pe pământ, simțind un om al fermei, nu se 
clintiră. Izgonit de căldură din baraca pe roţi, micul porcar 
dormea într-o brazdă. Şi ciobanul stătea în picioare, singur, 
în mijlocul câmpiei tunse, pierdute în noapte. 

— Ei bine, băiete, s-a făcut? 

Fără ca măcar să se oprească, Jean răspunse: 

— A zis că, dacă fata e însărcinată, o să se vadă. 

Trecuse întrucâtva de ţarc, atunci când acest răspuns al 
bătrânului îl prinse din urmă, grav, în imensa linişte: 

— Aşa e, trebuie să aştepţi. 

Şi îşi continuă drumul. Ţinutul Beauce se întindea la 
nesfârşit, adâncit într-un somn de plumb. Se simțeau 
tristeţea mută, miriştile arse, pământul jecmănit şi copt, cu 
miros de părlit, cu cântecul greierilor care pârâiau ca jarul 
în cenuşă. Singure umbrele clăilor deformau această 
goliciune posomorâtă. La fiece douăzeci de secunde, 
fulgerele trăgeau pe linia orizontului câte o linie violentă, 
rapidă şi tristă. 


II 


De a doua zi, Fouan se instală la familia Buteau. 
Mutarea lui nu stingheri pe nimeni: două legături cu boartfe, 
pe care bătrânul ţinu să şi le transporte singur, şi pentru 
care făcu două drumuri. Degeaba cei doi Delhomme 
încercară să provoace o explicaţie. Plecă, fără să le 
răspundă un cuvânt. 

La familia Buteau i se dădu marea încăpere de la parter, 
din spatele bucătăriei, unde, până atunci, nu se ţinuseră 
decât proviziile de cartofi şi de sfeclă roşie pentru vaci. Cel 
mai rău lucru era că o ferestruică, plasată la doi metri, nu-i 
dădea decât o lumină slabă, ca de pivniţă. Şi pardoseala din 
pământ bătut, grămezile de legume, rămăşiţele aruncate 
prin colţuri întreţineau o umezeală care se scurgea în 
lacrimi galbene pe ipsosul nevăruit al pereţilor. De altfel, 
lăsară totul pe loc, nu eliberară decât un ungher, ca să 
aşeze un pat de fier, un scaun şi o masă de lemn negeluit. 
Bătrânul păru încântat. 

lar Buteau triumfă. De când Fouan stătea la familia 
Delhomme, turba de gelozie, pentru că ştia ce se vorbea în 
Rognes: bineînţeles că nu-i strâmtora pe alde Delhomme să- 
şi hrănească tatăl; pe când alde Buteau, păi ăştia n-aveau 
de unde! Şi, o vreme, la început, îl îndemnă să mănânce, 
numai ca să-l îngraşe, cu scopul de a dovedi că nu se murea 
de foame în casa lui. Şi apoi, era acea rentă de o sută şi 
cincizeci de franci, provenită din vânzarea casei, pe care 
tatăl o va lăsa sigur aceluia dintre copii care l-ar fi îngrijit. 
Pe de altă parte, nemaiavându-l în sarcina lui, Delhomme va 
începe fără îndoială să-şi plătească iar partea din renta 
anuală, două sute de franci, ceea ce într-adevăr şi făcu. 
Buteau conta pe aceste două sute de franci. Calculase totul, 
îşi spusese că se va bucura de glorie de a trece drept un fiu 
bun, fără să scoată un ban din punga lui, şi cu speranţa dea 
fi răsplătit mai târziu; fără a mai vorbi despre banii de la 
ciorap pe care bănuia mereu că-i are bătrânul, deşi nu 
ajunsese niciodată să fie sigur de existenţa lor. 


Această perioadă fu pentru Fouan o adevărată lună de 
miere. Era sărbătorit, arătat vecinilor: ei, ce chip înfloritor! 
avea înfăţişarea unui om prăpădit? Micuţii Laure şi Jules, 
încurcându-i-se toată ziua printre picioare, puneau 
stăpânire pe el, îl ungeau la inimă. Dar era mai ales fericit 
că se reîntorcea la deprinderile lui de om bătrân, că era mai 
liber, în mai marea delăsare a casei. Oricât de bună 
gospodină era, şi curată, Lise nu avea rafinamentele, nici 
susceptibilităţile fiicei sale Fanny, şi bătrânul putea să 
scuipe peste tot, să iasă, să intre iar, după plac, să mănânce 
oricând, cu acea obişnuinţă a ţăranului care nu trece pe 
lângă pâine fără să-şi taie o felie, după voia ceasurilor de 
muncă. Trei luni se scurseră astfel, era în decembrie, geruri 
cumplite îi îngheţau apa din ulciorul pus la piciorul patului; 
dar nu se plângea, dezgheţurile îi udau camera făcând să 
şiroiască pereţii, ea sub o ploaie puternică, el găsea că e 
firesc, trăise în această asprime. Numai să-şi aibă tutunul, 
cafeaua, şi să nu-l sâcâie nimeni, zicea el, şi se simţea 
fericit. 

Lucrurile începură să se strice într-o dimineaţă cu soare 
strălucitor, când, intrând în camera lui să-şi caute pipa, 
Fouan dădu acolo peste Buteau care, crezându-l plecat, 
tocmai o răsturna pe Franqoise peste cartofi. Fata, care se 
apăra voiniceşte, fără să scoată o vorbă, se ridică, părăsi 
încăperea, luând cu ea cele câteva sfecle roşii pentru vaci, 
după care venise; şi bătrânul, rămas singur în faţa fiului 
său, se înfurie: 

— Porcule, cu copila asta, lângă nevastă-ta!... Şi ea nu 
voia, am văzut-o cum se zbătea! 

Dar Buteau, încă suflând greu, cu sângele în faţă, nu-i 
primi dojana. 

— De ce-ţi vâri nasul unde nu-ţi fierbe oala? Inchide ochii, 
tacă-ţi gura, că dai de bucluc! 

De când născuse Lise şi se bătuse cu Jean, Buteau 
turbase iar din pricina fetei. Aşteptase să i se vindece braţul 
rupt, şi acum se năpustea asupra ei prin toate ungherele 


casei, sigur că dacă o avea odată, pe urmă va fi a lui atâta 
cât voia. Nu era ăsta cel mai buh mod de a-i amâna 
măritişul, de a păstra şi fata şi pământul? Aceste două 
patimi ajungeau să se confunde, încăpăţânarea de a nu 
scăpa din mână nimic din ce avea, furioasa posedare a 
acestui câmp, rutul nesatisfăcut al masculului, aţâţat de 
rezistenţă. Nevastă-sa devenea enormă, un morman greu 
de urnit; şi alăpta, o avea întotdeauna pe Laure atârnată de 
sâni; pe când celeilalte, micuţei cumnate, îi mirosea frumos 
carnea tânără, pieptul tot atât de elastic şi de tare ca 
ugerul unei juncuţe. De altfel, nu le dispreţuia nici pe una, 
nici pe cealaltă: le dorea pe amândouă, una molatică şi alta 
zglobie, fiecare plăcută în felul ei. Era destul de bun cocoş 
pentru două găini, visa o viaţă de paşă, îngrijit, dezmierdat, 
îmbuibat de plăcere. De ce nu s-ar căsători cu amândouă, 
dacă ele ar consimţi? Un straşnic mijloc de a strânge 
prietenia, şi de a scăpa de această împărţeală a bunurilor, 
de care se înspăimânta, ca şi. cum ar fi fost ameninţat căi 
se retează o mână. 

Şi, de aici, în staul, în bucătărie, pretutindeni, de îndată 
ce erau singuri, atacul şi apărarea bruşte, Buteau 
năpustindu-se, Franqoise pocnindu-l. Şi întotdeauna aceeaşi 
scenă scurtă şi exasperată: el strecurându-şi mâna, ea, cu 
dinţii încleştaţi, cu privirea neagră, silindu-l să-i dea 
drumul, cu o zdravănă lovitură de pumn între picioare, în 
plin. Şi niciun cuvânt, nimic altceva decât răsuflarea lor 
aprinsă, o respiraţie înfundată, zgomotul slab al luptei: el 
înăbuşea un strigăt de durere, ea îşi trăgea rochia şi pleca 
şchiopătând, cu vintrele ca smulse şi îndurerate, cu 
senzaţia că-n ele păstrează cele cinci degete 
străpungătoare. Şi asta, când Lise se afla în camera 
alăturată, ba chiar în aceeaşi cameră, întoarsă cu spatele 
pentru a aranja rufele într-un dulap, de parcă prezenţa 
nevestei l-ar fi aţâţat, sigur de tăcerea mândră şi 
încăpăţânată a copilei. 


Cu toate acestea, de când moş Fouan îi văzuse peste 
cartofi, izbucniră certurile. Se dusese să-i spună pe şleau 
Lisei, pentru ca ea să-şi împiedice bărbatul s-o ia de la 
capăt; şi, după ce-i strigase să-şi vadă de treburile lui, 
aceasta se supărase pe sora mai mică; cu atât mai rău 
pentru ea, dacă sâcâia bărbaţii! deoarece, câţi bărbaţi, 
atâţia porci, trebuie să se aştepte la una ca asta! Seara, 
totuşi, îi făcuse lui Buteau un asemenea tămbălău că, a 
doua zi, ea ieşise din camera lor cu un ochi pe jumătate 
închis şi negru de o lovitură de pumn, rătăcită în timpul 
explicaţiei. Din acel moment, furiile nu mai încetară, se 
întindeau de la unii la alţii; erau întotdeauna doi care se 
mâncau între ei, bărbatul şi nevasta, sau cumnata şi 
cumnatul, sau sora şi sora, atunci când nu se devorau 
câteşitrei împreună. 

Şi ura lentă, inconştientă, se adânci între Lise şi 
Franqoise. Buna afecţiune de odinioară ajunsese la o 
duşmănie fără cauză aparentă, care le făcea să se 
ciocnească de dimineaţa până seara. De fapt, unica pricină 
era bărbatul, acest Buteau, căzut între ele ca un ferment 
destructiv. În agitația care o scotea din minţi, Francoise ar fi 
căzut de mult, dacă voinţa ei nu s-ar fi ţinut tare împotriva 
nevoii de a-i îngădui, de fiece dată când o atingea. Se 
pedepsea cu asprime, încăpăţânată în ideea simplă a 
dreptăţii, de a nu da nimic de la ea, de a nu lua nimic de la 
alţii; şi se înfuria pentru că se simţea geloasă, pentru că o 
ura pe sora ei, care îl avea pe acest bărbat, în apropierea 
căruia ea însăşi ar fi murit de dorinţă, mai degrabă decât 
să-i împartă. Când o hărţuia, indecent, cu pântecele înainte, 
ea scuipa mânioasă pe goliciunea lui bărbătească, îl 
trimitea la nevastă cu acest scuipat: era o uşurare a 
dorinţei înfrânate, de parcă ar fi fost ea scuipată în obraz 
de soră-sa, în disprețul dureros al plăcerii negustate. Pe 
când Lise, nu era deloc geloasă, fiind sigură că Buteau se 
lăudase strigând că se folosea de amândouă; nu pentru că 
nu-l credea în stare de aşa ceva; dar era convinsă că 


micuța, cu mândria ei, nu-i va ceda. Şi o duşmănea numai 
pentru că refuzurile ei transformau casa într-un adevărat 
infern. Pe cât se îngrăşa, pe atât se domolea în propria-i 
grăsime, mulţumită de viaţă, având voioşia unui egoism 
rapace, atrăgând spre ea veselia din preajmă. Era cu 
putinţă să se certe în asemenea hal, să-şi amărască 
existenţa, când aveau totul pentru a fi fericiţi? Ah, ticăloasa 
de puştoaică, numai caracterul ei afurisit era singura 
pricină a necazurilor lor. 

În fiece seară, când se culca, îi striga lui Buteau: 

— Mi-e soră, dar să nu înceapă iar să te aţâţe, c-o dau pe 
uşă afară! 

EI se făcea că nu pricepe. 

— Ar fi grozav! tot satul ne-ar cădea pe cap... Dumnezeii 
lor de muieri! chiar eu v-aş arunca în baltă ca să vă 
dezmorţiţi şi să vă înţelegeţi! 

Trecură încă două luni, şi Lise, agitată, scoasă din sărite, 
găsea că nimic nu-i mai tihneşte, după cum ea însăşi 
spunea. În zilele când Frangoise respingea un nou atac al 
bărbatului, îl ghicea după o înrăutăţire a proastei lui 
dispoziţii; atât de bine, că trăia acum cu spaima acestor 
eşecuri ale lui Buteau, îngrijorată când el se ţinea pe ascuns 
după fusta surorii ei, sigură că avea să-i vadă apărând 
brutal, spărgând totul, torturând casa. Erau nişte zile 
cumplite, şi ea nu i le ierta câtuşi de puţin acelei proaste 
încăpăţânate care nu făcea nimic pentru a drege lucrurile. 

Într-o zi, mai ales, a fost îngrozitor. Buteau, care 
coborâse în pivniţă cu Franqcoise, să scoată nişte cidru, urcă 
atât de prost dispus, atât de furios, că pentru uni fleac, 
pentru supa care era prea caldă, dădu cu farfuria de 
perete, apoi plecă, răsturnând-o la pământ pe Lise cu o 
palmă care ar fi putut ucide un bou. 

Aceasta se ridică, plângând, sângerând, cu obrazul 
umflat. Şi se năpusti asupra surorii sale strigând: 

— Târâtură! fă-i odată pe voie!... M-am săturat, plec de- 
acasă, dacă te încăpăţânezi, ca să mă bată pe mine! 


Frangoise o ascultă, uimită, palidă. 

— Îţi spun, în faţa lui Dumnezeu care mă aude, că vreau 
mai mult să fie aşa!... Poate că ne-ar lăsa în pace! 

Căzuse pe un scaun, plângea cu mici sughiţuri; şi toată 
făptura-i grasă care se topea, vorbea de părăsirea ei, de 
unica-i dorinţă de a fi fericită, chiar şi cu preţul unei 
împărţeli. De vreme ce îşi păstra partea, n-ar fi lipsit-o de 
nimic. Oamenii îşi făceau gânduri prosteşti, pentru că asta 
nu era ca pâinea care se consumă când e mâncată. Nu ar fi 
trebuit să se înţeleagă, să se apropie unii de alţii pentru a 
ajunge la o bună armonie, în sfârşit, să trăiască în familie? 

— Ascultă, de ce nu vrei? 

Revoltată, ca sugrumată, Frangoise nu găsi decât acest 
strigăt de mânie: 

— Eşti mai dezgustătoare decât el! 

Şi plecă de lângă ea hohotind de plâns, în staul, unde 
Coliche o privi cu ochii ei mari, posomorâţi. Ceea ce o 
indigna, nu era lucrul în sine, ci acest rol de complezenţă, 
nunta îngăduită, pacea căsniciei. Dacă ar fi avut bărbatul ei, 
niciodată ea n-ar fi cedat vreun capăt din el, nici atâtica de 
mare. Duşmănia împotriva surorii sale se transformă în 
dispreţ, se jură să moară mai degrabă, decât să consimtă de 
acum încolo. 

Dar, din acea zi, viaţa deveni mult mai grea, Frangoise 
ajunse ţapul ispăşitor, vita care era bătută. Coborâse la 
rolul de slujnică, zdrobită de munci grele, hărţuită, lovită. 
Lise nu-i îngăduia nicio oră de hoinăreală, o făcea să sară 
din pat înaintea zorilor, o ţinea atât de târziu, noaptea, că 
nenorocita adormea, uneori, fără a mai avea putere să se 
dezbrace. Buteau o martiriza, pe ascuns, cu mici intimităţi, 
palme peste şale, pişcături pe coapse, tot soiul de mângâieri 
feroce, care o lăsau însângerată,. cu ochii în lacrimi, 
neclintită în încăpăţânarea ei de a tăcea. El rânjea, se 
bucura întrucâtva, când o vedea sfârşită, înăbuşindu-şi 
strigătul cărnii rănite. Trupul fetei era învineţit, dungat de 
zgârieturi şi de lovituri. În faţa surorii sale mai ales îşi 


punea la încercare curajul şi nici măcar nu tresărea, pentru 
a nega fapte, ca şi cum nu ar fi fost adevărat că acele 
degete de bărbat îi cercetau pielea. Cu toate acestea, nu-şi 
stăpânea întotdeauna revolta muşchilor, răspundea şi ea cu 
câte o palmă, dată din fugă; şi, atunci, aveau loc adevărate 
bătăi, Buteau o cârpea zdravăn, pe când Lise, sub pretext 
că-i desparte, îi pocnea din răsputeri pe amândoi cu 
sabotul. Mica Laure şi fratele ei Jules urlau cât îi ţinea gura. 
Toţi câinii din împrejurimi lătrau, Vecinii îi plângeau de milă, 
Ah, sărmana copilă, era statornică, de vreme ce rămânea 
într-un asemenea infern! 

Într-adevăr, întregul Rognes era uimit. Pentru ce 
Francoise nu fugea? Cei răutăcioşi dădeau din cap: nu era 
încă majoră, trebuia să mai aştepte optsprezece luni; şi - să 
fugă, să se pună ea însăşi într-o situaţie proastă, fără să-şi 
poată lua cu sine bunurile, păi de! avea dreptate să se 
gândească de două ori la treaba asta. Măcar dacă moş 
Fouan, tutorele ei, ar fi susţinut-o! Dar până şi el era în 
încurcătură, la fiul său. Teama de urmări îl silea să stea 
cuminte. De altfel, copila îl oprea să se ocupe de treburile 
ei, într-o bravură şi o mândrie sălbatică de fată care nu se 
bizuie decât pe propriile-i puteri. 

De acum înainte, toate certurile sfârşeau cu aceleaşi 
insulte: 

— Cară-te de-aici! cară-te de-aici! 

— Da, asta vreţi voi... Altădată eram tare proastă, voiam 
să plec... Dar acum, puteţi să mă şi ucideţi, că tot rămân. 
Îmi aştept partea, vreau pământul şi casa, şi-o să le am, da, 
o să am tot! 

În primele luni, spaima lui Buteau era că Frangoise 
rămăsese însărcinată cu Jean. De când îi surprinsese, în 
claie, număra zilele, o supraveghea cu o privire piezişă, 
îngrijorat de pântecele ei; pentru că naşterea unui copil ar 
fi stricat totul, făcând necesară căsătoria. Ea, liniştită, ştia 
bine că nu putea fi grea. Dar când băgă de seamă că 
Buteau arăta interes faţă de mijlocul ei, se înveseli, începu 


dinadins să-şi poarte pântecul înainte, pentru a-l face să 
creadă că se îngroaşă. Acum, de câte ori o prindea, îl simţea 
cum o pipăie acolo, cum i-l măsoară cu degetele lui groase; 
şi până la urmă îi spuse, cu un aer de sfidare: 

— Uite, e unul! creşte! 

Ba chiar într-o dimineaţă împături nişte cârpe şi le legă 
peste el. Seara, erau cât pe aci să se masacreze. Şi o apucă 
o spaimă cumplită sub privirile de ucigaş pe care i le 
azvârlea: nici vorbă că de-ar fi avut un copil adevărat, bruta 
i-ar fi tras câţiva pumni, ca să-i omoare. Puse capăt 
glumelor, îşi micşoră, la loc, pântecele. De altfel, îl surprinse 
în camera ei, cu nasul în rufe, ca să-şi dea seama cum 
stăteau lucrurile. 

— Hai, fă unul! îi spuse el, batjocoritor. 

Şi ea îi răspunse, palidă, furioasă: 

— Dacă nu fac, e pentru că nu vreau! 

Într-adevăr, i se refuza cu îndărătnicie lui Jean. Buteau 
nu triumfă mai puţin zgomotos. Şi se năpusti asupra 
amorezului: grozav bărbat, mare procopseală! era, vasăzică 
putred, de nu putea să facă un copil? Ştia să frângă braţul 
unui om, prin viclenie; dar nu era în stare să împuieze o 
fată, atât era de lipsit de vână! De atunci, o hărţui pe 
Frangoise cu aluzii, o acoperi pe ea însăşi cu batjocuri. 

Când Jean află cum vorbea Buteau despre el, declară că 
are să-i rupă mutra; şi o aştepta mereu, cu nerăbdare, pe 
Francoise, o ruga fierbinte să i se supună; are să vadă dacă 
nu-i făcea un copil, şi încă unul mare! Acum, dorinţa lui era 
dublată de furie. Dar, de fiece dată, ea găsea un nou 
pretext, în plictiseala ce o resimțea la gândul de a o lua de 
la capăt cu bărbatul ăsta. Nu-i era urât, pur şi simplu nu-l 
dorea; şi pesemne că într-adevăr nu-l dorea deloc, de 
vreme ce nu se pierdea şi nu se lăsa în voia lui, când îi 
cădea în braţe, în dosul unui gard, încă mânioasă şi roşie 
după un atac de-al lui Buteau. Ah, porcul! Nu vorbea decât 
despre acest porc, pătimaşă, aţâţată, domolită dintr-odată, 
în clipa când acesta voia să profite şi s-o aibă. Nu, nu, o 


făcea să se ruşineze! Într-o zi, scoasă din sărite, îl amână 
pentru mai târziu, pentru seara căsătoriei. Era prima dată 
că i se făgăduia, deoarece până atunci evitase să-i dea un 
răspuns limpede, când el o cerea de nevastă. Din clipa 
aceea, fu ca şi stabilit: o va lua în căsătorie, dar după ce va 
deveni majoră, imediat ce va fi stăpână pe bunurile ei şi va 
putea să ceară socoteală. Buna ei judecată îl izbi, o sfătui să 
aibă răbdare, încetă s-o mai necăjească, în afară de 
momentele când îl apuca vreo nestăvilită poftă de râs. 
Uşurată, liniştită de neclarul acestei scadenţe îndepărtate, 
ea se mulțumea să-i prindă amândouă mâinile, ca să-i 
împiedice, privindu-l cu frumoşii ei ochi rugători, cu aerul 
unei femei sensibile, care nu dorea să rişte să aibă un copil 
decât de la bărbatul ei. 

Între timp, Buteau, sigur că fata nu era însărcinată, se 
văzu cuprins de altă spaimă, aceea de a nu deveni, dacă se 
răzgândea în privinţa lui Jean. Continua să-i desfidă, şi 
tremura, căci i se spunea de peste tot că acesta se jura s-o 
iacă. Şi o supraveghea, de dimineaţă până seara, 
pretinzând să ştie cum îşi folosea fiece minut, o înrobea, sub 
ameninţarea biciului, ca pe un animal domestic de a cărui 
putere te temi; şi aceasta era o nouă tortură, fată îi simţea 
veşnic pe cumnat şi pe soră cum se ţin după fustele ei, nu 
putea să se ducă până la groapa de bălegar pentru vreo 
nevoie, fără să vadă un ochi care o spiona. Noaptea, o 
încuiau în cameră; ba chiar, într-o seară, după o ceartă, 
găsise un lacăt ferecându-i oblonul lucarnei. Apoi, pentru că 
izbutea totuşi să scape, la întoarcere avea parte de scene 
oribile, interogatorii, uneori de cercetări minuţioase, 
bărbatul apucând-o de umeri, în timp ce nevasta o dezbrăca 
pe jumătate, ca să vadă. Se apropiase iar de Jean, ajunsese 
să-i dea din nou întâlniri, fericită să-i sfideze pe ceilalţi. 
Poate că i-ar fi cedat până la urmă, dacă l-ar fi avut acolo, 
lângă ea. În orice caz, sfârşi prin a i se făgădui, îi jură, pe ce 
avea mai sfânt, că Buteau minţea când se lăuda că se culcă 
cu amândouă surorile, vrând să facă pe cocoşul şi să forţeze 


să se petreacă lucruri care nu se petrecuseră. Chinuit de-o 
îndoială, găsind de fapt chestiunea posibilă şi naturală, Jean 
păru să-i dea crezare. Şi, la despărţire, se îmbrăţişară, 
foarte buni prieteni, astfel că, începând din acea zi, ea şi-i 
luă drept confident şi sfătuitor, dându-şi silinţa să-i vadă la 
cea mai mică alarmă, nepunând în joc nimic fără aprobarea 
lui. El n-o mai atingea deloc, se purta cu ea ca şi cu un 
camarad cu care ai interese comune. 

Acum, de fiecare dată când Frangoise alerga să se vadă 
cu Jean pe după un zid, discuţia era aceeaşi. Îşi descheia cu 
violenţă copcile de la bluză sau îşi ridica poalele fustei. 

— Ia te uită! porcul ăla m-a ciupit iar, 

Jean constata, rămânea calm şi hotărât. 

— Are să le plătească pe toate, trebuie să le arăţi 
vecinelor... Mai cu seamă, nu te răzbuna iar. Dreptatea va fi 
de partea noastră, când vom avea dreptul. 

— Şi soră-mea îl ajuta, ştii! Ieri, când m-a doborât, ea nu 
s-a clintit, în loc să-i azvârle pe la spate o găleată cu apă 
rece! 

— Soră-ta are s-o sfârşească rău cu ticălosul ăsta... Totul 
e bine. Dacă tu nu vrei, el nu poate, e de la sine înţeles; cât 
despre celelalte, ce ne pasă nouă... Să fie clar, s-a zis cu el! 

Deşi căuta cât putea să nu se amestece, moş Fouan era 
de faţă la toate certurile. Dacă tăcea, îl silea să fie de partea 
lor: dacă ieşea afară, cădea din nou la întoarcere peste o 
familie dezbinată, unde adesea prezenţa lui era de ajuns să 
reaprindă furiile. Până atunci, nu suferise aievea, fizic; dar 
începură din clipa aceea privaţiunile, pâinea măsurată, 
cafeaua şi tutunul suprimate. Nu-l mai îndopau cu mâncare 
ca în primele zile, fiecare felie de pâine tăiată prea groasă îi 
atrăgea cuvinte aspre: sac fără fund! muncă deloc, 
ghiftuială din belşug! Era pândit, furat în fiece trimestru, 
când se duce la Cloyes să încaseze renta ce i-o făcuse 
domnul Baillehache asupra celor trei mii de franci de pe 
casă. Frangoise ajunsese să şterpelească bani de la sora ei, 
ca să-i cumpere tutun, pentru că şi pe ea o lăsau fără un 


ban. În sfârşit, bătrânul se simţea cumplit de rău în camera 
umedă în care dormea, de când spărsese un ochi de geam 
din ferestruică, şi locul fusese înfundat cu un mănunchi de 
paie, ca să nu se mai cheltuiască bani pentru alt geam. Ah, 
ce copii nemernici, toţi sunt la fel! Bombănea de dimineaţa 
până seara, regreta din suflet că plecase de la alde 
Delhomme, disperat de a fi nimerit din rău în şi mai rău. 
Dar ascundea acest regret, nu-l mărturisea decât prin 
cuvinte scăpate fără voie, ştiind că Fanny spusese: „Iata va 
veni. să ne ceară în genunchi să-i primim îndărăt!” Şi se 
terminase, vorba asta îi rămânea pentru totdeauna, ca un 
drug îndărătnic, de-a curmezişul inimii. Va muri mai 
degrabă de foame şi de furie la Buteau, decât să se întoarcă 
iar, umilindu-se, la Delhomme. 

Într-o zi, când Fouan se întorcea pe jos de la Cloyes, după 
ce îşi încasase renta de la notar, şi când tocmai se aşezase 
în fundul unei gropi, Jesus-Christ, care hoinărea prin 
preajmă, cercetând nişte culcuşuri de iepuri, îl zări nespus 
de absorbit, grozav de ocupat cu număratul unor monezi de 
câte cinci franci, în batistă. Se lăsă numaidecât pe vine, se 
târi, ajunse deasupra tatălui său, fără niciun zgomot; şi, 
acolo, lungit pe pământ, avu surpriza să-i vadă înnodând cu 
grijă o sumă mare de bani, poate chiar optzeci de franci; 
ochii lui pâlpâiră, un râs înăbuşit îi descoperi dinţii de lup. 
Numaidecât îi trecu prin minte vechea bănuială că are bani 
la ciorap. Fără îndoială că bătrânul avea titluri de rentă 
ascunse, din care încasa anumite cupoane, în fiece 
trimestru, profitând de vizita la domnul Baillehache. Primul 
gând al lui Jesus-Christ fu să înceapă să se văicărească şi 
să-i smulgă douăzeci de franci. Pe urmă, părându-i-se 
meschin, un alt plan i se înfiripă în cap, se îndepărtă la fel 
de tiptil cum se apropiase, cu o alunecare mlădioasă de 
şopârlă; astfel că Fouan, urcând iar pe drum, nu avu nici 
cea mai mică bănuială când îl întâlni la o sută de paşi mai 
departe, cu înfăţişarea dezinteresată a unui om uşuratic, 
care, şi el, se întorcea în Rognes. Sfârşiră drumul împreună, 


stătură de vorbă, tatăl se năpusti inevitabil asupra celor doi 
Buteau, nişte oameni cu inima de piatră, pe care îi acuza 
că-l lasă să moară de foame; şi fiul, cumsecade, cu ochii 
umeziţi, îi propuse să-i scape de aceste canalii, luându-l, la 
rândul lui, acasă la el. Şi de ce nu? în casa lui nu-l va necăji 
nimeni, se vor distra de dimineaţa până seara. Fricoasa 
făcea mâncare pentru doi, are să facă pentru trei. O 
mâncare grozavă, când ai bani! 

Uimit de propunere, cuprins de o vagă nelinişte, Fouan 
refuză. Nu, nu, la vârsta lui nu se cădea să înceapă să 
alerge de la unul la altul şi să-şi schimbe obiceiurile în 
fiecare an. 

— Mă rog, tată, te poftesc din toată inima, mai gândeşte- 
te... Uite, să ţii bine minte că nu eşti lăsat pe drumuri. Vino 
la Castel, când ai să te saturi de secăturile alea! 

Şi Jesus-Christ îl părăsi, nedumerit, intrigat, întrebându- 
se pe ce putea bătrânul să-şi cheltuie rentele, pentru că, 
precis, avea rente. De patru ori pe an, câte o asemenea 
grămadă de monezi de cinci franci, făceau sigur cel puţin 
trei sute de franci. Şi dacă nu-i mânca, atunci îi punea 
deoparte? Trebuia să vadă. Aşadar, avea un nemaipomenit 
„ciorap”! 

În ziua aceea - o zi plăcută şi umedă de noiembrie - când 
moş Fouan intră în casă, Buteau vru să-i jefuiască de cei 
treizeci şi şapte de franci şi cincizeci de centime, pe care îi 
primea din trei în trei luni, după vânzarea casei. Se 
înţeleseseră, de altfel, ca bătrânul să-i lase în seama lui, ca 
şi pe cei două sute de franci anuali de la Delhomme. Dar, de 
data aceasta, o monedă de cinci franci se rătăcise printre 
cele pe care le înnodase în batistă; şi, când îşi întoarse 
buzunarele pe dos şi nu scoase decât treizeci şi doi de 
franci şi cincizeci de centime, fiul se înfurie, îl făcu şarlatan, 
îl învinui că prăpădise cei cinci franci pe băutură şi alte 
grozăvenii. Încremenit, cu mâna pe batistă, cu spaima 
surdă de a nu fi cercetat, tatăl bâiguia nişte explicaţii, se 
jura pe toţi dumnezeii că trebuie să-i fi pierdut, când îşi 


suflase nasul. Încă o dată, casa fu întoarsă pe dos până 
seara. 

Buteau era cât se poate de prost dispus pentru că, venind 
cu boroana acasă, îi zărise pe Jean şi Franqoise furişându-se 
pe după un zid. Plecând sub pretextul de a aduna iarbă 
pentru vaci, fata nu se mai întorcea, căci îi era teamă de 
scena care o aştepta. Se şi lăsase noaptea, şi Buteau, furios, 
ieşea din minut în minut în curte, se ducea până în drum, să 
vadă dacă stricata asta nu se mai întorcea odată de la 
mascul. Înjura cât putea de tare, azvârlea vorbe murdare, 
fără să-i vadă pe moş Fouan, care, după ceartă, se aşezase 
pe banca de piatră, liniştindu-se, respirând dulceaţa 
călduţă, ce făcea din acest noiembrie însorit o lună de 
primăvară. 

Un zgomot de saboţi urcă panta, Frangcoise apăru, frântă 
în două, cu umerii încărcaţi de o enormă grămadă de iarbă 
pe care o legase într-o pânză veche. Sufla greu, asuda, pe 
jumătate ascunsă sub maldăr. 

— Ah, dumnezeii tăi de târfă! strigă Buteau, dacă tu crezi 
că-ţi baţi joc de mine, şi pleci de două ceasuri ca să te dea 
craidonul tău la rindea, când e atâta treabă aici! 

Şi o trânti peste maldărul de iarbă care-i căzuse, se 
năpusti la ea, chiar în clipa când Lise ieşea din casă, la 
rândul ei, ca s-o ocărască. 

— Ei, trântoriţo, vino-ncoace, să-ţi trag un picior în 
fund!... N-ai pic de ruşine! 

Dar Buteau o şi apucase cu toată mâna. Întotdeauna 
turbarea lui se transforma într-o bruscă dorinţă. În timp ce 
o dobora pe iarbă, grohăia, ca sugrumat, cu faţa învineţită 
şi umflată de sânge. 

— Căţea afurisită, de data asta trebuie să ajung şi eu... 
Dar, dumnezeii mă-sii, ajung după altul! 

Şi începu o luptă furioasă. Moş Fouan nu desluşea decât 
cu mare greutate, în noapte. Dar o văzu, totuşi, pe Lise, în 
picioare, cum se uita; pe când bărbatul ei, repezindu-se, 
azvârlit cât colo în fiece secundă, se istovea în zadar... 


Frangoise, cu o ultimă scuturătură, izbuti să se elibereze, 
horcăind, bâiguind. 

— Porcule! porcule! porcule!... N-ai putut, n-a fost... 
niciodată n-ai să ajungi, niciodată! 

Cu o palmă, Lise îi închise gura, pe când moş Fouan, care 
părăsise banca de piatră, revoltat, interveni, învârtind 
bastonul. 

— 'Ticăloşi mârşavi, amândoi! vreţi s-o lăsaţi odată-n 
pace!... V-ajunge, nu? 

Câteva lumini apărură la vecini, începeau să se 
neliniştească de acest masacru, şi Buteau se grăbi să-i 
împingă pe tatăl său şi pe Frangoise în fundul bucătăriei, 
unde o lumânare îi lumina pe Laure şi Jules înspăimântați, 
ascunşi într-un ungher. Intră şi Lise, uluită şi amuţită de 
când bătrânul ieşise din umbră. Acesta din urmă continua, 
adresându-i-se ei: 

— Tu eşti cea mai dezgustătoare şi cea mai proastă... le 
uitai, am văzut. 

Buteau izbi din răsputeri cu pumnul în marginea mesei. 

— Linişte! s-a terminat... Pe primul care nu tace, îl 
cârpesc. 

— Şi dacă eu nu vreau să tac, întrebă Fouan, cu glasul 
tremurător, mă cârpeşti? 

— Pe dumneata şi pe oricine... Mă superi! 

Curajoasă, Frangoise se aşeză între ei. 

— Te rog, unchiule, să nu te amesteci... Ai văzut bine că 
sunt destul de mare ca să mă apăr. 

Dar bătrânul o dădu la o parte. 

— Lasă, nu te priveşte pe tine... E treaba mea. 

Şi, ridicând bastonul: 

— A, mă cârpeşti, banditule!... Rămâne de văzut dacă nu 
te-nvăţ eu pe tine minte. 

Cu o mână rapidă, Buteau îi smulse bastonul pe care îl 
aruncă sub dulap; şi, batjocoritor, cu ochii răi, i se proţăpi 
dinainte, îi vorbi în obraz. 


— Vrei să mă laşi în pace, ai? Dacă socoţi că-ţi îngădui 
aerele astea, a, nu! la uită-te niţel la mine, ca să ştii cum mă 
cheamă! 

Amândoi, obraz în obraz, tăcură o clipă, înspăimântători, 
căutând să se subjuge unul pe altul dintr-o privire. De la 
împărţirea bunurilor, fiul se lăţise, devenise un pătrat pe 
picioare, cu fălci care îi ieşeau tot mai mult în afară, din 
capul lui de buldog, cu ţeasta îngustă şi teşită; pe când 
tatăl, vlăguit de cei şaizeci de ani de trudă, tot mai uscat, 
adus de mijloc, nu-şi mai păstrase din faţa acum micşorată 
decât nasul imens. 

— Cum te cheamă? repetă Fouan; ştiu prea bine, doar eu 
te-am făcut. 

Buteau rânji. 

— Nu trebuia să mă faci... A, da! aşa e, fiecare la rândul 
lui. Am sânge ca al dumitale, nu-mi place să fiu sâcâit. Şi, 
încă o dată, lasă-mă în pace, sau e de rău! 

— Pentru tine, bineînţeles... Eu niciodată nu i-am vorbit 
aşa tatălui meu. 

— Ia te uită! de necrezut!... Pe tatăl dumitale l-ai fi ucis, 
dacă nu murea singur! 

— Minţi, porcule!... Şi, pe Domnul Dumnezeul meu! te fac 
numaidecât să-ţi înghiţi vorbele! 

Pentru a doua oară, Frangoise căută să se aşeze între ei. 
Însăşi Lise făcu o încercare, disperată de această nouă 
belea. Dar cei doi bărbaţi le îmbrânciră, ca să se apropie şi 
să-şi sufle violenţa odată cu răsuflarea, sânge contra sânge, 
în ciocnirea brutalei autorităţi pe care tatăl o transmisese 
fiului. 

Fouan vru să se facă mai mare, încercând să-şi 
regăsească vechea lui atotputernicie de cap de familie. 
Timp de o jumătate de secol toţi tremuraseră în faţa lui, 
nevasta, copiii, animalele, atunci când deţinea avutul 
împreună eu puterea. 

— Spune că ai minţit, porcule, spune că ai minţit, sau te 
fac să joci, aşa cum e adevărat că lumânarea asta ne 


luminează. 

Ridicând mâna, îl ameninţa, cu gestul cu care, altădată, îi 
făcea pe toţi să intre în pământ. 

— Spune că ai minţit! 

Buteau, care, la mişcarea palmei, în tinereţea lui, înălța 
cotul şi se ascundea sub el, clănţănind din dinţi, se mulţumi 
acum să ridice din umeri, cu un aer de batjocură 
insultătoare. 

— Dacă crezi că mă sperii!... Chestiile astea au fost bune 
când erai dumneata stăpânul. 

— Sunt stăpânul, tatăl. 

— Haidea-de, bătrân glumeţ, nu eşti nimic... Ah, nu vrei 
să mă laşi în pace! 

Şi, văzând că mâna tremurătoare a bătrânului coboară ca 
să-i lovească, o prinse din zbor, o ţinu, o strivi în pumnul lui 
puternic. 

— Căpăţânos, afurisit ce eşti, trebuie să ne certăm ca să- 
ţi intre în scăfârlie că acuma puţin îmi pasă de dumneata!... 
Eşti oare bun de ceva? Mă coşti bani, asta-i tot!... Când ţi-ai 
trăit traiul şi ţi-ai dat pământul pe mâna altora, îţi înghiţi 
tutunul, fără să-i plictiseşti prea mult! 

Îl zgâlţâia pe tatăl său, apăsând pe cuvinte; apoi, cu o 
ultimă zgâlţâitură, îi făcu vânt, că se duse, dârdâind, 
poticnindu-se, să cadă de-a-ndărătelea pe un scaun, lângă 
fereastră. Şi bătrânul rămase acolo, pierzându-şi răsuflarea 
o clipă, învins, în umilinţa vechii lui autorităţi moarte. Se 
sfârşise, el nu mai conta, după ce se despuiase. 

O adâncă tăcere se înstăpâni, toţi rămăseseră cu mâinile 
moi. Copiii nu mai răsuflau, de teama bătăii. Apoi, treburile 
fură reluate, de parcă nu se întâmplase nimic. 

— Şi iarba? întrebă Lise, ai lăsat-o în curte? 

— Mă duc s-o pun la uscat, răspunse Franqoise, 

După ce se întoarse şi mâncară, Buteau, incorigibil, îşi 
cufundă mâna în răscroiala bluzei ei deschise, ca să prindă 
un purice, care o pişcă, zicea ea. Acest lucru n-o mai 
supăra, ba chiar îl luă peste picior, 


— Nu, nu, e într-un loc unde o să te muşte! 

Fouan nu se clintise, stătea ţeapăn şi mut în colţul lui de 
umbră. Două lacrimi mari îi alunecau pe obraji îşi aducea 
aminte de seara când o rupsese cu familia Delhomme; şi 
acea seară reîncepea, aceeaşi ruşine de a nu mai fi 
stăpânul, aceeaşi mânie care îl făcea să se încăpăţâneze şi 
să nu mănânce, îl chemaseră de trei ori, nu vru să-şi 
primească porţia de supă. Se ridică brusc şi dispăru în 
camera lui. A doua zi, dis-de-dimineaţă, părăsi familia 
Buteau şi se instală la Jesus-Christ. 


III 


esus-Christ era poarte vânturos, necurmate vântuituri 
suflau în casa lui şi o mențineau veselă. Nu, ei drăcie! nu te 
plictiseai la ticălosul ăsta, pentru că el nu slobozea unul fără 
să-i însoţească de o glumă. Renega sunetele sfioase, 
înăbuşite pe furiş, pârâind cu o îngrijorare stângace; nu 
avea decât detunături cinstite, de tăria şi amploarea 
loviturilor de tun; şi într-o mişcare dezinvoltă şi fanfaroană, 
o striga pe fiica sa, cu vocea grăbită şi poruncitoare, cu 
aerul sever. 

— Fricoaso, vino repede, pentru Dumnezeu! 

Ea dădea fuga, lovitura pornea ca un proiectil în gol, atât 
de vibrantă, că fata sărea. 

— Aleargă după ea! şi strânge-o-n dinţi, să vezi dacă are 
noduri! 

În alte dăţi, când fata venea, îi dădea mâna. 

— Trage, cârpă ce eşti! ca să trosnească! 

Şi, după ce explozia avea loc, cu vuietul şi clocotul unei 
mine prea îndopate: 

— Ah, a fost tare, oricum, mulţumesc! 


Sau îşi lipea de obraz o puşcă imaginară, ochea îndelung; 
pe urmă, după ce arma se descărca: 

— Du-te şi ia-o şi ad-o-ncoace, trântoriţo! 

Fricoasa îşi pierdea răsuflarea, cădea pe spate de atâta 
râs. Era o veselie mereu înnoită şi sporită: degeaba 
cunoştea ea jocul, şi aştepta tunetul final, o cucerea totuşi 
în comicul vivace al zgomotului său. O, tata ăsta, e atât de 
poznaş! Când vorbea de un chiriaş care nu plătea la termen 
şi-i azvârlea afară; când se răsucea surprins, saluta cu 
seriozitate, ca şi cum masa i-ar fi zis bună ziua; când dădea 
câte un buchet, pentru domnul paroh, pentru domnul 
primar şi pentru doamne. Ai fi crezut că mucalitul scotea 
din pântec orice voia, o adevărată cutie muzicală; atât de 
bine, că la „Bunul plugar”, în Cloyes, se puneau pariuri: „Îţi 
plătesc un pahar, dacă faci şase”, şi el făcea şase, câştiga de 
fiece dată. Asta îi aducea glorie, Fricoasa era mândră, se 
înveselea, strâîmbându-se dinainte de râs, ori de câte ori 
sălta coapsa, într-o neîntreruptă admiraţie pentru el, în 
spaima şi afecțiunea ce i le inspira. 

Şi, în seara instalării lui moş Fouan la Castel - cum era 
numită străvechea pivniţă unde se adăpostise braconierul - 
după prima masă pe care fata o servise tatălui şi bunicului, 
rămânând în picioare, în spatele lor, ca o servitoare plină de 
respect, veselia răsună, aşadar, foarte tare. Bătrânul 
scosese cinci franci, o aromă plăcută se răspândea din 
fasolea oloagă şi din viţelul cu ceapă, pe care micuța le 
gătea de să te lingi pe degete. Pe când aducea fasolea, era 
cât pe-aci să spargă farfuria, prăpădindu-se de râs. Înainte 
de a se aşeza, Jesus-Christ dădu trei, regulate şi pocnind 
sec. 

— Tunul sărbătoririi!... Ca să spunem că poate începe! 

Apoi, reculegându-se, o dădu pe a patra, solitară, enormă 
şi injurioasă. 

— Pentru mârţoagele Buteau! să le astupe botul! 

Fouan, posomorât de la sosirea sa acolo, deodată rânji. 


Aprobă cu o clătinare a capului. Astea îl făceau să se 
simtă bine, şi el fusese socotit un poznaş, la vremea sa; şi, în 
casa lui, copiii crescuseră fără griji în mijlocul 
bombardamentului patern. Îşi puse coatele pe masă, se lăsă 
invadat de o stare plăcută, în faţa acestui mare diavol de 
Jesus-Christ, care îl privea lung, cu ochii umezi, cu aerul lui 
de secătură cumsecade. 

— Ah, pentru numele lui Dumnezeu, tată, o s-o ducem 
huzurind! Ai să vezi ce dibaci sunt, mă însărcinez să-ţi 
descreţesc fruntea!... Când ai să mănânci pământ odată cu 
cârtiţele, îţi va mai folosi că ţi-ai refuzat traiul bun? 

Zdruncinat în sobrietatea întregii sale vieţi, simțind 
nevoia să se amăgească, Fouan sfârşi prin a spune la fel. 

— Sigur că era mai bine să înfulec tot, decât să las ceva la 
alţii... În sănătatea ta, băiete! 

Fricoasa servea viţelul cu ceapă. Se făcu tăcere, şi Jesus- 
Christ, pentru a nu lăsa conversaţia să lâncezească, lansă 
un prolonjeu, care străbătu paiele scaunului cu modulaţia 
cântătoare a unui strigăt omenesc. Se întoarse degrabă 
spre fiica sa, serios şi întrebător: 

— Ce spui tu? 

Ea nu spusese nimic, trebui să se aşeze, ţinându-se de 
burtă. Dar ce o dădu gata, după vițel şi brânză, fu 
vioiciunea tatălui şi a fiului, care se apucaseră să fumeze şi 
să golească litrul de rachiu, pus pe masă. Nu mai vorbeau, li 
se încleiase gura, erau beţi turtă. 

Încet, săltând coapsa, J&sus-Christ bubui, apoi se uită 
spre uşă, strigând: 

— Intră! 

Atunci, Fouan, necâăjit la urma urmei că nu lua şi el parte, 
îşi regăsi tinereţea, bubuind la rândul lui şi răspunzând: 

— lote-mă! 

Amândoi se izbiră în mâini, nas în nas, lăsând bale şi 
veselindu-se. Era bună. Şi asta fu prea mult pentru 
Fricoasa, care alunecase pe jos, scuturată de un râs nebun, 
până într-atâta că, în scuturăturile ei, lăsă şi ea să-i scape 


una, dar uşoară, delicată şi muzicală, ca un sunet de fluier, 
pe lângă notele de orgă ale celor doi bărbaţi. 

Indignat, scârbit, Jesus-Christ se ridicase, cu braţul întins 
într-un gest de autoritate tragică. 

— leşi afară, scroafo!... leşi afară, putoareo!... Pentru 
numele lui Dumnezeu, te învăţ eu să-ţi respecţi tatăl şi 
bunicul! 

Niciodată nu-i îngăduise această familiaritate. Trebuia să 
ai vârsta cuvenită! Şi izgonea aerul cu mâna, prefăcându-se 
că e asfixiat de această mică răsuflare de flaut: ale lui, zicea 
el, nu lăsau decât o mireasmă de colb. Apoi, cum vinovata, 
roşie ca focul, necăjită de propria-i uitare, nega şi se zbătea 
ca să nu iasă, o azvârli afară cu un brânci. 

— Ticăloasă fără pereche, să-ţi scuturi fustele!... N-ai să 
intri în casă decât peste un ceas, după ce te aeriseşti. 

Din ziua aceea începu o adevărată viaţă lipsită de griji şi 
plină de distracţii. 1 se dădu bătrânului camera fiicei - una 
dintre despărţiturile vechii pivnițe, tăiată în două de un 
perete de scânduri; şi fata, amabilă, trebui să se retragă în 
fund, într-o cavitate a stâncii, care forma un fel de cameră 
din dos, şi din care se deschideau, spunea legenda, imense 
subterane, astupate acum de prăbuşiri. Lucrul cel mai rău 
era că acest Castel, această vizuină de vulpe, se îngropa tot 
mai mult în fiece iarnă, pe timpul marilor ploi, a căror 
şiroire pe panta abruptă a costişei rostogolea nenumărate 
pietre; dărăpănătura însăşi ar fi pornit la vale, fundaţiile 
străvechi, cârpiturile din pietre, dacă teii seculari, înfipţi 
deasupra, n-ar fi ţinut totul cu groasele lor rădăcini. Dar 
cum venea primăvara, era un ungher de o răcoare 
încântătoare, o grotă dispărută sub tufişuri de măceşi şi 
păducel. Răsura ce ascundea fereastra se înstela de flori 
roşii, până şi uşa avea o draperie de caprifoi sălbatic, care, 
pentru a intra, trebuia dată cu mâna la o parte, ca o 
perdea. 

Fără îndoială, Fricoasa nu avea în toate serile de gătit 
fasole oloagă şi vițel cu ceapă. Asta nu se întâmpla decât 


atunci când i se storcea moşului câte o monedă albă, şi 
Jesus-Christ, fără să fie reţinut, nu-l forţa, îl lua cu 
mâncarea bună şi la sentiment pentru a-l jupui. Chefuiau în 
primele zile ale lunii, îndată ce primea cei şaisprezece 
franci din pensia de la Delhomme; urmau, apoi, nişte 
sărbătoriri fără oprelişti, în fiece trimestru, când notarul îi 
plătea renta de treizeci şi şapte de franci şi cincizeci de 
centime. La început, nu dădea la iveală decât monede de 
cincizeci de centime, vrând să ţină cât mai mult, 
încăpățânat în vechea lui avariţie; şi, puţin câte puţin, se 
lăsa pe mâinile marelui pungaş de fiu-său, măgulit, amăgit 
de poveştile lui extraordinare, uneori mişcat până la 
lacrimi, aşa că-i dădea şi câte doi şi câte trei franci, 
devenind el însuşi un găman, spunându-şi că lucrul cel mai 
important era să mănânce totul cu inimă bună, pentru că, 
mai devreme sau mai târziu, avea să fie mâncat. De altfel, 
trebuie să-i dăm dreptate lui Jesus-Christ: el împărțea tot ce 
avea cu bătrânul, şi măcar îi înveselea, dacă îi şi fura. La 
început, având burta plină, acesta închise ochii în 
chestiunea banilor la ciorap, necăutând deloc să ştie: tatăl 
lui era liber să se bucure după plac, nu putea să-i ceară mai 
mult, din moment ce plătea petrecerile. Şi nu începea să 
viseze la hanii întrevăzuţi, ascunşi pe undeva, decât în cea 
de-a doua jumătate a lunii, când buzunarele bătrânului 
rămâneau goale. Nu mai ieşea din ele niciun gologan. O 
bombănea pe Fricoasa, care punea la masă numai mâncare 
de cartofi fără unt, strângea cureaua, gândindu-se că, în 
definitiv, era o prostie s-o duci în lipsuri numai ca să doseşti 
banii, şi că într-o bună zi, la urma urmei, comoara trebuia 
dezgropată şi cheltuită! 

Cu toate acestea, în serile de mizerie, când îşi întindea 
mădularele de mârţoagă, reacţiona împotriva acestei 
plictiseli, era exuberant şi impetuos, de parcă ar fi cinat de 
minune, readucând veselia cu o salvă de artilerie grea. 

— Astea-s din napi, Fricoaso, şi din unt, fir-ar să fie! 


Fouan nu se plictisea deloc, nici chiar în acele 
supărătoare sfârşituri de lună; pentru că fata şi tatăl se 
zbăteau să umple oala; şi, până la urmă, lăsându-se târât, 
ajungea şi bătrânul să ia parte la treaba asta. În prima zi 
când o văzuse pe Fricoasa aducând o găină, pescuită cu 
undiţa, de cealaltă parte a unui zid, se supărase. După 
aceea, fata îl făcuse să se topească de râs, a doua oară, într- 
o dimineaţă când se ascunsese printre frunzele unui copac, 
lăsând să atârne, în mijlocul unui cârd de rațe pornite la 
plimbare, un cârlig de undiţă cu o bucăţică de carne în vârf, 
şi un răţoi se repezise deodată, înghițind tot, şi carnea, şi 
cârligul şi sfoara; şi dispăruse în sus, tras brusc, sufocat, 
fără să măcăie o dată. Nu era deloc un lucru gingaş, 
desigur; dar orătăniile care trăiesc afară - nu-i aşa? - 
trebuie să fie ale cui pune mâna pe ele, şi atâta timp cât nu 
furi bani, o, Doamne! eşti om cinstit. De atunci, se interesă 
de furtişagurile acestei ticăloase, nişte istorii de necrezut, 
un sac cu mere pe care stăpânul o ajutase să-l care, vacile 
de pe păşuni mulse de lapte într-o sticlă, până la rufa 
spălătoreselor umplută cu pietre şi lăsată pe fundul râului 
Aigre, unde se întorcea noaptea să se bage în apă şi s-o 
scoată. Nu se vedea decât ea pe drum, gâştele erau un 
permanent pretext de a bate împrejurimile, pândind 
ceasuri în şir vreo ocazie, de pe marginea unui şanţ, cu 
aerul adormit al unei păzitoare care şi-a scos cârdul la 
păscut; ba chiar se folosea de gâştele ei, ca de nişte 
adevăraţi câini, pentru că gâscanul sâsâia şi o avertiza 
îndată ce vreun nepoftit ameninţa să o surprindă. Acum 
avea optsprezece ani, şi nu părea mai mare ca la 
doisprezece, încă suplă şi zveltă ca o mlădiţă de plop, cu 
capul său de capră, cu ochii verzi, aşezaţi puţin pieziş, cu 
gura mare, strâmbată spre stânga. Sub vechile bluze ale 
tatălui, pieptul mic de copil i se întărise fără să crească un 
adevărat băiat, care nu îşi iubea decât păsările, care îşi 
râdea de bărbaţi, ceea ce n-o împiedica, atunci când se 
bătea în joacă cu vreun ştrengar, să sfârşească jocul pe 


spate, pur şi simplu, fiindcă pentru asta era făcut şi pentru 
că nu avea defel urmări. Avea şansa să rămână la 
vagabonzii de vârsta ei, ar fi fost un lucru cu totul murdar 
dacă bărbaţii aşezaţi, bătrânii, găsind-o prea slabă, n-ar fi 
lăsat-o în pace. În sfârşit, după cum spunea bunicul, amuzat 
şi cucerit, pe lângă că şterpelea mult şi era puţin lipsită de 
cuviinţă, era totuşi o fată nostimă, mai puţin răutăcioasă 
decât s-ar fi crezut. 

Dar Fouan se înveselea mai ales urmându-i pe Jesus- 
Christ în umbletele lui de hoinar peste câmpurile cultivate, 
în adâncul oricărui ţăran, chiar şi al celui mai cinstit, se 
ascunde un braconier; şi îl interesau laţurile întinse, 
undiţele de fund aşezate, născocirile de sălbatic, războiul 
plin de vicleşuguri, continua lupta cu pândarul şi cu 
jandarmii. De îndată ce pălăriile cu galoane şi centiroanele 
galbene părăseau drumul, strecurându-se pe deasupra 
lanurilor de grâu, tatăl şi fiul, culcaţi pe un taluz, păreau să 
doarmă; apoi, deodată, mergând în patru labe de-a lungul 
şanţului, fiul se ducea să ridice dichisurile, pe când tatăl, cu 
înfăţişarea lui nevinovată de bătrân cumsecade, continua să 
supravegheze centiroanele şi pălăriile care descreşteau. În 
Aigre erau păstrăvi minunaţi, care se vindeau cu doi franci 
sau doi franci şi jumătate la un negustor din Châteaudun; 
cel mai rău era că trebuia să-i pândeşti ceasuri întregi, 
culcat pe burtă în iarbă, atât erau de şireţi. Adeseori 
ajungeau până la Loir ale cărui adâncuri nămoloase 
hrăneau frumoase anghile. Când nu se prindea nimic în 
undiţe, Jesus-Christ închipuia un pescuit lesnicios, care 
consta din a prăda, noaptea, vârşele cu peşte ale 
gospodariilor ce locuiau pe malul râului. Aceasta, de altfel, 
nu era decât o distracţie, toată febra pasiunii manifestându- 
se la vânătoare. Distrugerile pe care le făcea se întindeau 
pe mai multe leghe; şi nu dispreţuia nimic, prepeliţele după 
potârnichi, chiar şi graurii după ciocârlii. Rareori folosea 
puşca, a cărei detunătură se aude până departe, la şes. 
Nicio generaţie de pui de potârniche nu creştea în lucerne 


şi trifoişti fără ca el s-o fi cunoscut, atât de bine ştia locul şi 
ora când puişorii, greoi de somn, umezi de rouă, se lăsau 
prinşi cu mâna. Avea nuiele unse cu clei pentru potârnichi şi 
prepeliţe, dădea cu pietre în norii groşi de grauri, ce 
păreau că sunt aduşi de marile vânturi ale toamnei. De 
douăzeci de ani de când nimicea astfel vânatul ținutului, nu 
se mai vedea niciun iepure de casă, printre tufişurile de pe 
malurile râului Aigre, ceea ce îi înfuria pe vânători. Şi doar 
iepurii de câmp, de altfel destul de rari, îi scăpau, fugind 
nestingheriţi în câmpie, unde era periculos să-i urmăreşti. 
O, el visa la cei câţiva iepuri de la Borderie, risca să înfunde 
puşcăria pentru a da peste cap vreunul din când în când cu 
o împuşcătură. Când îl vedea luându-şi puşca, Fouan nu-l 
însoțea: era curată prostie, nici vorbă că până la urmă avea 
să fie prins. 

Cum era de aşteptat, asta se şi întâmplă. Trebuie spus că 
fermierul Hourdequin, scos din sărite de distrugerea 
vânatului de pe domeniul său, îi dădea cele mai severe 
ordine lui Becu; şi acesta, supărându-se că nu înhăţase 
niciodată pe nimeni, dormea într-o claie, ca să poată vedea 
mai bine. Or, într-o dimineaţă, în zori, o împuşcătură, a 
cărei flacără îi trecu peste faţă, îl făcu să sară din somn. Era 
Jesus-Christ, care aşezat la pândă în dosul grămezii de paie, 
tocmai ucisese un iepure de la mică distanţă. 

— Ah, fir-ar să fie, tu eşti! strigă pândarul, punând mâna 
pe puşca pe care celălalt o rezemase de claie, pentru a 
ridica iepurele. Ah, ticălosule, trebuia să-mi dau seama! 

La cârciumă beau frăţeşte; dar pe câmp nu se puteau 
întâlni fără primejdie, unul mereu pe punctul de a-l înhăţa 
pe altul, şi acesta hotări să-i rupă botul celuilalt. 

— Ei bine, da, eu sunt, şi te trimit la dracu!... Dă-mi 
puşca. 

Becu se necăjise de captura lui. De obicei, o lua de bună 
voie la dreapta, când îl zărea pe Jesus-Christ la stânga. La 
ce bun să intre într-o poveste urâtă cu un prieten? Dar de 
data asta se afla la post, era imposibil să închidă ochii. Şi, 


de altfel, se cuvine să fii politicos, cel puţin atunci când eşti 
prins asupra faptului. 

— Puşca, neisprăvitule! o iau, şi mă duc s-o depun la 
primărie... Şi nu te clinti din loc, nu face pe şmecherul cu 
mine, că-ţi vâr celălalt cartuş în maţe! 

Dezarmat, furios, Jesus-Christ şovăi să-i sară la beregată. 
După aceea, când îl văzu îndreptându-se către sat, porni pe 
urmele lui, ţinându-şi iepurele, care se legăna la capătul 
braţului său. Şi unul şi celălalt merseră un kilometru fără 
să-şi vorbească, aruncându-şi priviri sângeroase. Un 
masacru, în fiece minut, părea inevitabil; şi, cu toate 
acestea, amândoi erau nespus de necăjiţi. Ce întâlnire 
neplăcută! 

Cum ajungeau în spatele bisericii, la doi paşi de Castel, 
braconierul făcu o ultimă sforţare. 

— Ascultă, bătrâne, nu mai face pe prostul... Intră în casă 
să bem un pahar. 

— Nu, trebuie să închei proces-verbal, răspunse pândarul 
pe un ton aspru. 

Şi se încăpăţână, ca un vechi militar care nu cunoştea 
decât consemnul. Se oprise totuşi, şi, cum celălalt îi apucase 
braţul ca să-i ia cu sine, până la urmă spuse: 

— Dar dacă ai cerneală şi toc... La tine sau în altă parte, 
puţin îmi pasă, numai să se facă hârtia. 

Când Becu ajunse la Jesus-Christ, soarele răsărea, şi moş 
Fouan, care îşi şi fuma pipa în uşă, pricepu despre ce e 
vorba şi se îngrijoră; cu atât mai mult cu cât lucrurile 
continuau să rămână foarte grave: scotociră după cerneală 
şi un vechi toc ruginit, pândarul începu să-şi caute frazele 
cu un aer de teribilă încordare, cu coatele depărtate. Dar în 
acelaşi timp, la un cuvânt al tatălui, Fricoasa pusese pe 
masă trei pahare şi o sticlă; şi, de la al cincilea rând, Becu, 
istovit, nemaiputând dovedi cu expunerea complicată a 
faptelor, acceptă un pahar cu vin. Şi, încetul cu încetul, 
situaţia se destinse. Apăru a doua sticlă, apoi a treia. După 
două ceasuri, cei trei bărbaţi îşi vorbeau furtunos şi cu 


prietenie obraz în obraz: erau morţi de beţi, uitaseră cu 
totul afacerea de dimineaţă. 

— Încornorat afurisit, strigă Jesus-Christ, ştii că eu mă 
culc cu nevastă-ta. 

Era adevărat. De la petrecere o răsturna pe nevasta 
acestuia prin colţuri, făcând-o bătrână, fără delicateţe. Dar 
Becu, căruia îi cădea rău vinul, se supără. Dacă tolera acest 
lucru la trezie, îl rănea când era beat. Flutură în aer o sticlă 
goală, răcni: 

— Dumnezeii tăi de porc! 

Sticla se făcu ţăndări de zid, fără să-i lovească pe Jesus- 
Christ, căruia îi curgeau balele, şi zâmbea dulce şi pierdut. 
Ca să-l potolească pe încornorat, deciseră să rămână cu 
toţii, să mănânce numaidecât iepurele. Când Fricoasa gătea 
vânatul în sos de vin, plăcuta mireasmă se răspândea până 
la celălalt capăt al satului Rognes. Avu loc o petrecere pe 
cinste, care ţinu toată ziua. Erau încă la masă, tot sugând 
oasele, când se lăsă noaptea. Aprinseră două lumânări şi 
continuară. Fouan descoperi trei monede de câte un franc 
şi o trimise pe micuță să cumpere un litru de coniac. Lumea 
din sat dormea, pe când ei degustau mereu. Şi Jesus-Christ, 
a cărui mână bâjbâia căutând neîncetat un foc, dădu peste 
procesul-verbal început, rămas pe un colţ al mesei, pătat de 
vin şi de sos. 

— Ah, aşa e, trebuie să-l închei! bâigui el, cu pântecul 
scuturat de un râs de beţiv. 

Se uita la hârtie, plănuia o glumă, ceva prin care să-şi 
arate tot disprețul faţă de scripte şi lege. Deodată săltă 
coapsa, strecură bine hârtia, trase una deasupra, groasă şi 
grea, din cele despre care spunea că mortierul era sleit de 
puteri. 

— Iote-l semnat! 

Toţi, până şi Becu, se prăpădiră de râs. A, nu s-au plictisit 
în acea noapte la Castel! 

Cam pe vremea aceea Jesus-Christ îşi făcu un prieten. 
Într-o seară, pe când se ascundea într-o groapă, ca să lase 


jandarmii să treacă, dădu în fundul ei peste un ins, care 
ocupase dinainte locul, prea puţin doritor să fie văzut; şi 
stătură de vorbă. Era un tip cumsecade, Leroi, zis Canon, 
un lucrător dulgher care părăsise Parisul de doi ani, ca 
urmare a unor necazuri, şi care prefera să trăiască la ţară, 
vânturându-se din sat în sat, stând opt zile aici, opt zile mai 
departe, umblând dintr-o fermă în alta să-şi ofere serviciile, 
când patronii nu aveau nevoie de el. Acum, de lucru nu se 
mai găsea, cerea de pomană de-a lungul drumurilor, trăia 
din legume şi fructe de furat, fericit când i se îngăduia să 
doarmă într-o claie. Ce-i drept, nu era deloc făcut să inspire 
încredere, după cum arăta, în zdrenţe, foarte murdar, 
foarte urât, pustiit de mizerie şi de vicii, cu obrazul atât de 
slab şi de palid, acoperit cu o barbă rară, că femeile numai 
ce-l vedeau şi încuiau uşile. Mai rău era că ţinea nişte 
discursuri îngrozitoare, vorbea de tăierea gâtului celor 
bogaţi, de o petrecere pe săturate, într-o bună dimineaţă, 
cu femeile şi vinul altora: ameninţări zvârlite cu un glas 
sumbru, cu pumnii strânşi, teorii revoluţionare învăţate în 
foburgurile pariziene, revendicări sociale curgând în fraze 
înflăcărate, al căror val îi încremenea şi-i speria pe ţărani. 
De doi ani, oamenii de la ferme îl vedeau sosind aşa, la 
sfârşitul zilei, cerând o mână de paie pe care să doarmă; se 
aşeza în preajma focului, le îngheţa tuturor sângele cu 
vorbele înspăimântătoare pe care le rostea; apoi, a doua zi, 
dispărea, ca să reapară opt zile mai târziu, la aceeaşi oră 
tristă a crepusculului, cu aceleaşi profeţii de distrugere şi 
moarte. Şi aveau pentru ce să-i respingă de peste tot, pe 
viitor, într-atâta năluca acestui om dubios străbătând satele 
lăsa spaimă şi furie în urma ei, 

Jesus-Christ şi Canon se înţeleseseră pe loc. 

— Ah, Doamne, strigă cel dintâi, ce rău îmi pare că-n '48 
nu le-am luat sânge la toţi, în Cloycs... Haide, bătrâne, se 
cade să bem un litru de vin. 

Îl duse la Castel, îl culcă seara alături de el, privindu-l cu 
tot respectul când vorbea, într-atât îl simţea de superior 


sieşi, ştiind atâtea lucruri, având atâtea idei pentru a 
schimba dintr-o lovitură societatea. Peste două zile, Canon 
plecă. Reveni peste două săptămâni, reapăru în faptul zilei. 
Şi, de atunci, venea din când în când la Castel, mânca, 
sforăia, ca la el acasă, jurându-se de fiecare dată că 
burghezii vor fi curăţaţi până în trei luni. Într-o noapte când 
tatăl era plecat la o pândă, vru s-o răstoarne pe fiică; dar, 
indignată, roşie de ruşine, Fricoasa îl zgârie şi îl muşcă atât 
de tare, că fu nevoit s-o lase în pace. Drept cine o lua acest 
bătrân? El o socoti o mare proastă. 

Nici Fouan nu-l iubea defel pe Canon, învinuindu-l că e un 
trântor şi că vrea nişte lucruri pentru care va sfârşi pe 
eşafod. Când acest tâlhar era la ei, bătrânul se întrista 
grozav, până într-atât că prefera să-şi fumeze pipa afară. De 
altfel, viaţa i se strica din nou, nu mai chefuia deloc bucuros 
la fiul lui, de când o încurcătură cu totul supărătoare îi 
învrăjbea. Până atunci,  Jesus-Christ nu-şi vânduse 
pământurile din lotul lui. bucată cu bucată, decât fratelui 
său Buteau şi cumnatului Delhomme: şi, de fiece dată, 
Fouan, a cărui semnătură era necesară, i-o dăduse fără să 
zică nimic, de vreme ce bunul rămânea în familie. Dar iată 
că era vorba de un ultim petec de pământ, în contul căruia 
braconierul se împrumutase, un petec pe care cămătarul 
intenţiona să-i scoată la licitaţie, pentru că nu primea niciun 
ban din dobânda convenită. Consultat, domnul Baillehache 
spusese că trebuia să-i vândă el însuşi, şi cât mai degrabă, 
dacă nu voia să fie înghiţit de cheltuieli. Nenorocirea era că 
Buteau şi Delhomme refuzau să-i cumpere, furioşi că tatăl 
se lăsa să-i mănânce pielea licheaua de fiu mai mare, 
hotărâți să nu se ocupe de nimic, câtă vreme avea să 
trăiască acolo. Şi ogorul urma să fie vândut prin puterea 
justiţiei, hârtia timbrată mergea repede, era prima bucată 
de pământ care ieşea din familie. Bătrânul nu mai dormea. 
Acest pământ, pe care tatăl lui, bunicul lui îl râvniseră cu 
atâta patimă şi îl câştigaseră cu atâtea sudori! acest pământ 
stăpânit, păzit cu gelozie ca pe propria nevastă! să-i vadă 


cum se fărâmiţează la procese, cum îşi pierde valoarea, 
cum trece în mâinile altuia, ale unui vecin, la jumătate din 
preţul lui! Tremura de mânie, îşi simţea inima atât de 
sfâşiată, că izbucnea în plâns ca un copil. Ah, porcul ăsta de 
Jesus-Christ! 

Avură loc scene îngrozitoare între tată şi fiu. Acesta din 
urmă nu răspundea nimic, îl lăsa pe celălalt să se istovească 
în reproşuri şi gemete, ridicat în picioare, tragic, urlându-şi 
suferinţa. 

— Da, eşti un ucigaş, e ca şi cum ai lua un cuţit, auzi tu? 
şi mi-ai tăia o bucată de carne... Un ogor atât de bun, cum 
nu e altul mai bun! un ogor pe care creşte orice, n-ai de 
făcut altceva decât să sufli peste el!... Nici vorbă că eşti un 
pierde-vară şi un om josnic, de nu-ţi sfărâmi mutra mai 
degrabă decât să-i laşi pe mâna altuia... Dumnezeii 
dumnezeilor, pe mâna altuia! numai la gândul ăsta mi se 
urcă sângele la cap! Tu nu ai nicio picătură de sânge în tine, 
haimana beţivă!... Şi tot necazul vine de-acolo că ai băut 
pământul, ticălos afurisit, şi chefliu, şi desfrânat şi porc! 

Apoi, când tatăl se înăbuşea şi cădea de oboseală, fiul 
răspundea liniştit: 

— E o prostie, bătrâne, să te zbuciumi aşa! Trage-mi 
câteva, dacă asta te uşurează; dar dumneata nu eşti deloc 
înţelept, a, nu!... Ei bine, ce! pământul nu se mănâncă! 
Dacă ţi l-ar servi pe farfurie, ai face o mutră caraghioasă. 
M-am împrumutat pe el, pentru că aşa e felul meu, să scot 
din el monezile de cinci franci. Şi-apoi ce dacă-l vindem, că 
doar şi patronul meu lisus Cristos a fost vândut; şi, dacă 
mai primim câţiva scuzi, o să-i bem, iote adevărata 
înţelepciune!... O, Doamne, e destulă vreme, când mori, să 
ai pământul tău! 

Dar în ce se înțelegeau tatăl şi fiul, era în ura faţă de 
portărel, domnul Vimeux, un mic portărel jerpelit, căruia i 
se dădeau corvezile refuzate de confrații lui din Cioyes, şi 
care se primejdui într-o seară să vină şi să depună la Castel 
o notificare de judecată. Vimeux era o bucăţică de om 


nespus de murdar, un pachet de barbă galbenă, din care nu 
ieşeau decât un nas roşu şi nişte ochi urduroşi. Îmbrăcat 
întotdeauna ca un domn, cu pălărie, redingotă, pantalon 
negru, oribile din pricina uzurii şi a petelor, el era celebru 
în canton pentru groaznicele bătăi pe care le primea de la 
ţărani, de fiece dată când, departe de orice ajutor, era 
obligat să întocmească acte împotriva lor. Circulau tot felul 
de legende, ciomege frânte de umerii lui, băi făcute de 
nevoie în fundul băltoacelor, o fugăreală de doi kilometri 
însoţită de lovituri de furcă, o bătaie la fund, cu izmenele 
date în jos, administrată de o mamă împreună cu fiica sa. 

Jesus-Christ tocmai se întorcea acasă cu puşca; şi moş 
Fouan, care fuma din pipă, stând pe un trunchi de copac, îi 
spuse, cu un mârâit de furie: 

— Uite ce ruşine ne aduci, derbedeule! 

— Stai să vezi! murmură braconierul, scrâşnind din dinţi. 

Dar, zărindu-l cu puşca, Vimeux se oprise brusc, la 
treizeci de paşi. loată mizerabila lui persoană, neagră, 
murdară şi corectă, tremura de spaimă. 

— Domnule Jesus-Christ, spuse el cu o voce slabă, 
piţigăiată, vin pentru daravera aceea, ştii... Şi pun asta aici. 
Seara bună! 

Depusese hârtia timbrată pe o piatră, o şi luă la 
sănătoasa de-a-ndărătelea, cât putea de repede, când 
celălalt strigă: 

— Dumnezeii tăi de spârcuitor de cerneală, trebuie să te 
înveţi să fii politicos!... Fă bine şi vino să-mi aduci hârtia! 

Şi, cum nenorocitul, țintuit locului, buimăcit, nu cuteza 
nici să înainteze, nici să se tragă înapoi cu un singur pas, H 
luă la ochi. 

— Îţi trimit un plumb, dacă nu te grăbeşti... Haide, ia-ţi 
hârtia, şi vino... Mai aproape, mai aproape, vino mai 
aproape, fricos nenorocit, că trag! 

Îngheţat, alb ca varul, portărelul şovăia pe scurtele lui 
picioare. Îl implora cu privirea pe moş Fouan. Acesta trăgea 
mai departe liniştit din pipă, în ura crâncenă faţă de 


cheltuielile de judecată şi a omului care le închipuia în ochii 
ţăranilor. 

— A, în sfârşit, iată-ne ajuns, nu e rău. Dă-mi hârtia! Nu, 
nu cu vârful degetelor, ca şi cum mi-ai da-o cu de-a sila. 
Politicos, pentru numele lui Dumnezeu! şi din toată inima... 
Aşa! eşti drăguţ. 

Paralizat de rânjetele acestui mare ticălos, clipind des- 
des, sub ameninţarea glumei, Vimeux aştepta lovitura de 
pumn sau de palmă, pe care o simţea venind. 

— Acum, întoarce-te. 

Pricepu, nu se clinti. 

— Întoarce-te sau te întorc eu! 

Văzu bine că trebuia să se resemneze. Vrednic de plâns, 
se întoarse, îşi prezentă el însuşi sărmanul şi micul lui dos 
de pisoi jigărit. Şi celălalt, luându-şi avânt, îi repezi un 
picior în locul cel mai bun, atât de tare, că-l trimise la patru 
paşi, unde căzu în nas. Şi, ridicându-se cu greutate, 
portărelul o luă la galop, pierdut, când auzi acest strigăt: 

— Atenţie! trag! 

Jesus-Christ duse puşca la umăr. Numai că se mulţumi să 
salte coapsa, şi, poc! trase una, de o asemenea sonoritate 
că, băgat în sperieţi de bubuitură, Vimeux se trânti iar la 
pământ. De data asta, pălăria lui neagră se rostogolise 
printre pietre. Se repezi după ea, o ridică, o luă la fugă şi 
mai repede. În urma lui, împuşcăturile continuau, poc! poc! 
fără oprire, o adevărată salvă, în mijlocul hohotelor 
nestăpânite de râs, care sfârşeau prin a-l îndobitoci. Lansat 
pe pantă, ca o insectă săritoare, portărelul şi ajunsese la o 
sută de paşi, când ecourile vâlcelei începură să repete 
canonada lui Jesus-Christ. Toată câmpia era plină, şi când o 
dădu pe cea din urmă, formidabilă, micşorat la dimensiunile 
unei furnici, portărelul dispăru în Rognes. Adusă în goană 
de zgomot, Fricoasa se ţinea de burtă, pe jos, cotcodăcind 
ca o găină. Moş Fouan îşi scosese pipa din gură, ca să râdă 
mai în voie. Ah, diavolul ăsta de Jesus-Christ! ce terchea- 
berchea! cu toate astea, mare glumeţ mai era! 


Săptămâna următoare, trebui totuşi ca bătrânul să-şi 
pună semnătura pentru vânzarea pământului. Domnul 
Baillehache avea un cumpărător, şi cel mai înţelept lucru 
era să-i urmeze sfatul. Se hotărâse deci ca tatăl şi fiul să 
meargă la Cloyes în a treia sâmbătă din septembrie, în ajun 
de Sfântul Lubin, una dintre cele două sărbători ale 
oraşului. Şi, tatăl, care, din iulie, avea de încasat de la 
perceptor renta din titlurile ascunse, socotea să se 
folosească de acest drum, rătăcindu-se de fiul lui în 
învălmăşeala sărbătoririi. Aveau să se ducă şi să vină 
îndărăt împreună, cu trăsura propriilor lor pantofi. 

La intrarea în Cloyes, pe când aşteptau să treacă un tren, 
stând în picioare în faţa barierei închise a pasajului de nivel, 
Fouan şi Jesus-Christ se întâlniră cu Buteau şi Lise, care 
veneau în cariolă. Imediat izbucni cearta între cei doi fraţi, 
se acoperiră de ocări până se deschise bariera; şi chiar 
când ajunse dincolo şi cobori panta, dus de calul său, 
Buteau se întoarse, cu bluza umflată de vânt, să mai strige 
nişte lucruri care nu se pot spune. 

— Cară-te de-aici, trântorule, eu ţi-l hrănesc pe taică-tu! 
răcni Jesus-Christ din răsputeri, făcând o portavoce din 
amândouă mâinile. 

În strada Grouaise, la domnul Baillehache, Fouan trecu 
printr-un moment neplăcut; cu atât mai mult cu cât biroul 
notarului era invadat, toată lumea folosind ziua de târg, şi 
fu nevoit să aştepte aproape două ceasuri. Asta îi aducea 
aminte de sâmbăta când venise să hotărască partajul: 
bineînţeles că, în sâmbăta aceea, ar fi făcut mai bine să se 
ducă şi să se spânzure. Când notarul îi primi, în sfârşit, şi 
când trebui să semneze, bătrânul îşi căută ochelarii, şi-i 
şterse; dar ochii lui plini de lacrimi îi înceţoşau, mâna îi 
tremura, astfel că fu obligat să-şi apese degetul pe hârtie, la 
locul cuvenit, pentru a-şi pune numele, într-o pată de 
cerneală. Îi venise atât de greu, că asuda, năucit, dârdâind, 
privind în jurul lui, ca după o operaţie, când ţi s-a tăiat 
piciorul şi-i cauţi. Domnul Baillehache îl dojenea cu 


severitate pe Jesus-Christ; şi-i dădu afară ţinându-le o 
disertaţie asupra legii: renunţarea la bunuri era imorală, se 
va ajunge în mod sigur la mărirea drepturilor, pentru a-l 
împiedica să înlocuiască moştenirea. 

Afară, pe strada Grande, în uşa cârciumii „La bunul 
plugar”, Fouan îl părăsi pe Jesus-Christ, în zarva târgului; 
şi, de altfel, acesta, râzând în sine, păru înţelegător, 
neavând nicio îndoială despre ce treabă era vorba. Într- 
adevăr, bătrânul se furişă imediat pe strada Beaudonniere, 
unde locuia domnul Hardy, perceptorul, într-o căsuţă 
veselă, aşezată între curte şi grădină. Era un bărbat voinic, 
rumen şi jovial, cu barba neagră bine pieptănată, temut de 
ţăranii care-l învinuiau că-i năuceşte cu poveşti. Îi primea 
într-un birou strâmt, o încăpere tăiată în două de o 
balustradă, el de o parte, ei de cealaltă. Deseori, stăteau 
acolo câte o duzină, în picioare, strânşi, înghesuiți. 
Deocamdată, nu venise decât Buteau. 

Niciodată Buteau nu-şi plătea contribuţiile pe loc. Când 
primea hârtia, în martie, avea de ce să fie prost dispus opt 
zile. Purica furios impozitul funciar, taxa personală, taxa 
imobiliară, impozitul pe uşi şi ferestre; dar marile furii îl 
apucau din cauza centimelor adiţionale, care urcau de la an 
la an, spunea el. Apoi, aştepta să primească o somaţie fără 
cheltuială. Asta îi dădea posibilitatea să câştige o 
săptămână. După aceea plătea a douăsprezecea parte în 
fiecare lună când se ducea la târg; şi în fiecare lună 
reîncepea aceeaşi, tortură, în ajun cădea bolnav, îşi ducea 
banii cum şi-ar fi dus gâtul la tăiere. Ah, afurisită cârmuire, 
iată cine fura lumea! 

— Ei, tu erai! spuse vesel domnul Hardy. E bine că ai 
venit, tocmai voiam să te amendez. 

— Asta mai lipsea! bombăni Buteau. Şi aflaţi că nu vă 
plătesc cei şase franci cu care mi-aţi crescut impozitul 
funciar... Nu, nu, nu e drept! 

Perceptorul începu să râdă. 


— Ba da, asta mi-o cânţi în fiece lună! i-am mai explicat 
că venitul tău a trebuit să crească cu plantațiile pe care le- 
ai făcut pe vechea păşune de la Aigre. Noi, aceştia, ne 
bazăm pe asta! 

Dar Buteau se zbătu cu violenţă. A, da, să-i crească 
venitul! Era ca şi păşunea, altădată de şaptezeci de ari, 
care nu mai avea decât şaizeci şi opt, de când râul, 
mutându-şi albia, îi mâncase doi ari: ei bine, el plătea în 
continuare pentru şaptezeci, şi asta era dreptate? Domnul 
Hardy îi răspunse liniştit că nu-l priveau chestiunile 
cadastrale, că trebuia să aştepte refacerea cadastrului. Şi 
sub pretext că reia explicaţiile, îl potopi cu cifre, cu termeni 
tehnici din care celălalt nu pricepea o iotă. După aceea, cu 
aerul lui zeflemitor, conchise: 

— În definitiv, nu plăti, mie puţin în pasă! Am să-ţi trimit 
portărelul. 

Speriat, buimăcit, Buteau îşi înghiţi mânia. Când nu eşti 
cel mai tare, trebuie să cedezi; şi la duşmănia lui seculară 
se mai adăuga, sporind-o, şi spaima împotriva acestei puteri 
ascunse şi complicate pe care o simţea deasupra lui, 
administraţia, tribunalele, aceşti trântori de burghezi, cum 
le zicea. Încet, îşi scoase punga. Degetele groase îi 
tremurau, primise destui bani la piaţă, şi pipăia fiece 
gologan înainte de a-l pune în faţa sa. De trei ori îşi făcu 
socotelile, în gând, şi i se frângea inima dinainte că are de 
dat o grămadă atât de mare de bani. În sfârşit, cu ochii 
tulburi, se uita la perceptor cum încasează suma, când 
apăru moş Fouan. 

Bătrânul nu recunoscuse spatele fiului său, şi rămase 
încremenit când acesta se întoarse. 

— Cum o mai duceţi, domnule Hardy? bâigui el; treceam 
pe-aici, şi m-am gândit să vă dau bună ziua... Aproape că nu 
ne mai vedem... 

Buteau nu se lăsă păcălit. Salută şi plecă cu un aer 
grăbit; şi, după cinci minute, intră din nou ca pentru a cere 
o informaţie pe care o uitare; chiar în clipa când 


perceptorul, plătind cupoanele, aşeza în faţa bătrânului 
banii pe un trimestru, şaptezeci şi cinci de franci, în 
monede de câte cinci franci. Ochiul lui Buteau scăpără, dar 
se feri să-şi privească tatăl, prefăcându-se că nu-l vede cum 
îşi aruncă batista peste monede, cum le înhaţă apoi cu o 
repeziciune de erete, şi le face să dispară în adâncul 
buzunarului. De data aceasta, ieşiră împreună, Fouan 
foarte încurcat, aruncând spre fiu nişte priviri piezişe, 
Buteau, bine dispus, cuprins de o bruscă afecţiune. Nu-l 
mai scăpă din mână, voia să-i ducă îndărăt în cariola lui; şi îl 
întovărăşi până la „Bunul plugar”. 

Jesus-Christ era acolo cu micul Sabot, din Brinqueville, 
un podgorean, alt poznaş renumit, care vântuia şi el de 
învârtea aripile la mori. Aşadar, întâlnindu-se amândoi, 
puseseră prinsoare pe zece litri, pentru cine stingea mai 
multe lumânări. Aţâţaţi, scuturaţi de hohote puternice de 
râs, prietenii îi însoţiseră în sala din fund. Se făcuse cerc în 
jurul lor, unul funcţiona în dreapta, altul în stânga, 
stingându-şi fiecare lumânarea la fiece lovitură. Cu toate 
acestea, Sabot era la zece şi Jesus-Christ la nouă, pentru 
că-i lipsise o dată suflul. Se arăta foarte jignit, era în joc 
reputaţia lui. Haidea-de! Oare se lăsa Rognes bătut de 
Brinqueville? Şi suflă cum niciodată răsuflare de forjă nu 
mai suflase: nouă! zece! unsprezece! douăsprezece! 
Toboşarul din Cloyes, care aprindea iar lumânarea, fu el 
însuşi luat de val. Cu mare efort, Sabot ajungea la zece, 
golit, turtit, când Jesus-Christ, triumfător, dădu încă două, 
strigându-i toboşarului să le aprindă, pe acestea, pentru 
buchet. 'Toboşarul le aprinse, ele arseră galben, cu o 
frumoasă flacără galbenă, de culoarea aurului, care se 
ridică aidoma unui soare în plină strălucire. 

— Ah, afurisitul ăsta de Jesus-Christ! a lui e medalia! 

Prietenii răcneau, făceau haz, să-şi rupă fălcile. Îl 
admirau şi-i invidiau de fapt, căci trebuie totuşi să fii bine 
clădit, ca să ai atâtea şi să le dai drumul după voie. Băură 


cei zece litri - asta dură două ceasuri - fără să vorbească de 
altceva. 

Pe când fratele lui se îmbrăca, Buteau îi trase o palmă 
prietenească peste fund; şi pacea părea să se fi încheiat, cu 
prilejul acestei victorii care bucura nespus familia. Întinerit, 
moş Fouan povestea o ispravă din copilăria lui de pe 
vremea când cazacii erau în Beauce: da, un cazac care 
adormise cu gura deschisă, pe malul râului Aigre, şi în 
mutra căruia dăduse una de-l colbuise până la păr. Cum 
târgul se încheia, plecară cu toţii beţi criţă. 

Şi astfel se ajunse că Buteau îi aduse îndărăt, în cariola 
sa, pe Fouan şi Jesus-Christ. Se arătă drăguță şi Lise, căreia 
bărbatul îi vorbire în şoaptă. Nu se mai mâncau, îşi răsfăţau 
tatăl. Dar fratele cel mare, a cărui beţie trecea, reflecta în 
sine: de vreme ce mezinul era atât de amabil, însemna că 
ticălosul descoperise secretul, la perceptor? A, nu, stai aşa! 
Dacă până acum, el, licheaua, avusese delicateţea să 
respecte banii de la ciorap, bineînţeles că n-ar face prostia 
de a-i lăsa să ajungă pe mâinile altora. Va pune o bună 
rânduială în treaba asta, cu blândeţe, fără să se înfurie, 
acum, pentru că familia se împăcase. 

Când ajunseră în Rognes, şi bătrânul vru să coboare, 
amândoi băieţii se repeziră, întrecându-se în respect şi 
drăgălăşenie. 

— Tată, reazimă-te de mine. 

— Tată, dă-mi mâna. 

Îl luară, îl depuseră în drum. Şi el, între amândoi, rămase 
uluit, izbit în inimă de o certitudine, nemaiavând de acum 
încolo nicio îndoială. 

— De ce mă iubiţi voi atât de mult? 

Atenţiile lor îl înfricoşau. I-ar fi plăcut mai mult să fie ca 
de obicei, lipsiţi de respect. Ah, nefericită soartă! va avea 
destule necazuri, acum, când îl ştiau cu bani! Se întoarse 
foarte mâhnit la Castel. 

Şi tocmai atunci Canon, care nu mai apăruse de două 
luni, era acolo, aşezat pe o piatră, în aşteptarea lui Jesus- 


Christ. De cum îl zări, îi strigă: 

— Ascultă, fiică-ta e în pădurea Pouillard, cu unul... 

Tatălui îi năvăli deodată sângele în faţă, puţin lipsi să 
crape de indignare. 

— Mă dezonorează, târâtură! 

Şi, desprinzând biciul mare de căruţaş din dosul uşii, o 
luă la vale pe costişa pietroasă, până la pădurice. Dar, în 
asemenea împrejurări, gâştele o păzeau pe Fricoasa 
aidoma unor câini credincioşi. Gâscanul îl mirosi 
numaidecât, pe tatăl, fetei, şi înaintă urmat de tot cârdul. 
Cu aripile ridicate, cu gâtul întins, el sâsâia, într-o continuă 
şi stridentă ameninţare, în timp ce gâştele, desfăşurate în. 
linie de bătaie, întindeau nişte gâturi identice, cu marile lor 
ciocuri galbene deschise, gata să muşte. Biciul pocni, şi se 
auzi o fugă de animal, pe sub frunze. Avertizată, Fricoasa o 
ştersese. 

Când puse biciul la loc, Jesus-Christ, părea copleşit de o 
mare tristeţe filosofică. Poate că dezmăţul încăpățânat al 
fiicei sale îl silea să-i fie milă de pasiunile omeneşti. Poate că 
era pur şi simplu adus cu picioarele pe pământ după 
triumful din Cloyes. Clătină din capul lui imberb de 
crucificat pungaş şi beţivan, şi-i spuse lui Canon: 

— Ascultă, vrei să ştii? toate astea nu fac nici cât o 
vântuitură! 

Şi, săltându-şi coapsa deasupra vâlcelei înecate de 
umbră, dădu una, dispreţuitoare şi puternică, de parcă ar fi 
vrut să nimicească pământul. 


IV 


Era în primele zile de octombrie, începuse culesul viilor. 
Inimoasa săptămână de chefuri, când familiile dezbinate se 


împăcau, de obicei, în jurul ulcelelor de vin nou. Timp de 
opt zile Rognes mirosea a struguri; se mânca atâta, că 
femeile îşi suflecau poalele şi bărbaţii îşi aranjau pantalonii 
pe după orice gard; şi îndrăgostiţii, mânjiţi, se sărutau cu 
toată gura în vii. Aşa ajungeau bărbaţii să se îmbete şi 
fetele să rămână grele. 

De a doua zi după întoarcerea de la Cloyes, Jesus-Christ 
începu să caute „ciorapul”; căci bătrânul nu-şi ţinea 
probabil asupra lui banii şi titlurile, trebuia să le fi pitit în 
vreo ascunzătoare. Dar degeaba încerca Fricoasa să-şi 
ajute tatăl, răsturnară casa cu susul în jos fără să găsească 
ceva, la început, cu toată răutatea şi nasul lor fin de 
braconieri; şi doar în săptămâna următoare, când 
braconierul dădu jos de pe o scândură, în mod cu totul 
întâmplător, o oală veche şi spartă, care nu mai folosea la 
nimic, descoperi în ea, sub câţiva pumni de linte, un pachet 
de hârtii, înfăşurate cu grijă într-o pânză gumată, dintr-o 
căptuşeală de pălărie. De altminteri, niciun scud. Banii, fără 
îndoială, dormeau în altă parte: o grămadă straşnică, 
pentru că de cinci ani moşul nu cheltuise nimic. Acestea 
erau titlurile, avea o rentă de trei sute de franci, cu cinci la 
sută. Pe când le număra, le adulmeca, Jesus-Christ 
descoperi o altă foaie, o hârtie timbrată, acoperită de o 
scriitură mare, a cărei lectură îl năuci. Ah, Doamne, iată 
unde se duceau banii! 

O poveste de necrezut! La cincisprezece zile după ce îşi 
împărţise bunurile la notar, Fouan căzuse bolnav, până într- 
atât îl durea inima că nu mai avea nimic al lui, nici măcar 
cât să semene o mână de grâu. Nu, nu putea să trăiască 
astfel, n-ar mai fi fost el însuşi! Şi aşa făcuse prostia, o 
adevărată prostie de bătrân pătimaş care îşi dă ultimii bani 
pentru a se întoarce în taină la târfă care îl înşală. El, un om 
şiret la vremea lui, să se lase îmbrobodit de un prieten, moş 
Saucisse! Trebuie să-i fi stăpânit puternic această furioasă 
dorinţă de a poseda, pe care o păstrează în oase, ca pe o 
turbare, toţi bătrânii, istoviţi să tot însămânţeze țarina; îl 


stăpânea atât de puternic, că semnase o hârtie cu moş 
Saucisse, prin care acesta îi ceda, după moarte, un pogon 
de pământ, cu condiţia să primească şaptezeci şi cinci de 
centime în fiece dimineaţă, cât timp trăia. Un asemenea 
târg, când tu ai şaptezeci şi şase de ani, şi când vânzătorul 
are cu zece ani mai puţin! Adevărul era că acesta din urmă 
comisese ticăloşia de a cădea la pat în vremea aceea: tuşea, 
îşi dădea duhul, astfel încât celălalt, îndobitocit de dorinţa 
lui, se credea cel şmecher dintre ei amândoi, grăbea 
încheierea bunei afaceri. Nu are importanţă, asta 
dovedeşte că, atunci când arzi pentru o fată sau pentru un 
ogor, ai face mai bine să te culci decât să semnezi nişte 
treburi; pentru că de cinci ani durau cele şaptezeci şi cinci 
de centime date în fiece dimineaţă; şi cu cât îl scăpa din 
mâini, cu atât mai mult turba după pământ, cu atât mai 
mult îl voia. Şi unde mai pui că toţi credeau că se 
descotorosise de toate plictiselile lungii sale vieţi de trudă, 
că nu mai avea decât să moară liniştit, privindu-i pe ceilalţi 
cum îşi dăruie viaţa pământului neproductiv, pe când Fouan 
se întorsese să fie lichidat de el! Ah, oamenii nu sunt defel 
înţelepţi, iar bătrânii mai puţin decât tinerii! 

Jesus-Christ se gândi o clipă să ia tot, şi actul nelegalizat, 
şi titlurile. Dar nu-l lăsa inima: după o asemenea lovitură, 
trebuia să spele putina. Astea nu erau ca banii, pe care îi 
şterpeleşti, aşteptând să se adune iar. Şi, furios, puse 
hârtiile la loc sub linte, pe fundul oalei. Exasperarea lui era 
atât de mare. că nu fu în stare să-şi ţină gura. Chiar de a 
doua zi, întregul Rognes cunoscu afacerea lui moş Saucisse, 
cele şaptezeci şi cinci de centime pe zi pentru un pogon de 
pământ mediocru, care nu valora desigur nici trei mii de 
franci; în cinci ani de zile, se şi ajunsese la o mie patru sute 
de franci, şi dacă bătrânul ticălos mai trăia încă cinci ani, ar 
fi rămas şi cu ogorul şi cu banii. Iloată lumea îşi bătea joc de 
moş Fouan. Numai că, după ce nu se uitase nimeni la el pe 
drum, de când nu mai avea decât pielea ce-o târa sub soare, 


fu din nou salutat şi luat în consideraţie, când se află că e 
rentier şi proprietar. 

Familia, mai ales, păru răscolită. Fanny, care se purta 
foarte rece cu tatăl ei, supărată că se retrăsese la pramatia 
de frate-său mai mare, în loc să se stabilească din nou la ea, 
îi aduse nişte albituri, câteva cămăşi vechi de-ale lui 
Delhomme. Dar acesta se purtă cu toată asprimea, făcu 
aluzie la cuvântul de pe urma căruia sângera mereu: „lata 
va veni să ne roage în genunchi ca să-i primim iar!” şi o 
primi cu: „Văd că tu vii în genunchi ca să mă recâştigi!” pe 
care ea îl păstră în adâncul inimii. La întoarcere, plânse de 
ruşine şi de mânie, ea a cărei sensibilitate de ţărancă 
mândră se jignea şi dintr-o privire. Cinstită, harnică, 
bogată, ajunsese să se certe cu toată lumea. Delhomme 
trebui să promită că, pe viitor, va duce el banii cuveniţi din 
renta tatălui; pentru că, în ceea ce o privea, Fanny se jura 
că nu-i va mai adresa niciodată cuvântul. 

Cât despre Buteau, acesta îi uimi pe toţi, într-o bună zi 
când veni la Castel, numai cu scopul, zicea, de a face o 
scurtă vizită bătrânului. Rânjind, Jesus-Christ aduse sticla, 
de rachiu, şi ciocniră cu toţii. Dar baţjocura lui se 
transformă în uluire, când îşi văzu fratele cum scoate zece 
monede de câte cinci franci, cum apoi le aliniază pe masă, 
spunând: 

— Tată, trebuie totuşi să ne lamurim socotelile... lată-ţi 
renta pe ultimul trimestru. 

Ah, dumnezeii lui de netrebnic! el care nu-i mai dădea un 
ban tatălui său de ani de zile, venea acum să-i 
îmbrobodească, arătându-i din nou culoarea banilor lui! De 
altfel, îndepărtă numaidecât braţele bătrânului care se 
apropia de ele, şi adună monedele. 

— Atenţie! am vrut să arăt că-i am... [i-i păstrez eu, ştii 
unde te aşteaptă. 

Jesus-Christ începea să deschidă ochii şi să se supere. 

— Ascultă! dacă vrei să-i iei pe tata... 

Dar Buteau luă lucrurile cu veselie. 


— Ce, eşti gelos? Şi dacă l-am ţine pe tata, eu o 
săptămână şi tu o săptămână, n-ar fi ceva firesc? Ai, ce-ar fi 
dacă te-ai rupe în două, tată?... În sănătatea dumitale, şi te 
aştept! 

La plecare, îi pofti să vină a doua zi la culesul viei lui. Se 
vor îndopa cu struguri, cât îi va ţine burta. În sfârşit, se 
arătă atât de drăguţ, încât ceilalţi doi îl socotiră o straşnică 
secătură, oricum, dar hazliu, cu condiţia să nu te laşi păcălit 
de el. Îl însoţiră o bucată de drum, de plăcere. 

Chiar la poalele costişei se întâlniră cu domnul şi cu 
doamna Charles, care se întorceau împreună cu Elodie, pe 
proprietatea lor, Roseblanche, după o plimbare făcută de-a 
lungul râului Aigre. Toţi trei erau în doliu după doamna 
Estelle - cum era numită mama copilei - moartă în luna 
iulie, şi moartă de multă trudă, căci de fiece dată când 
bunica revenea de la Chartres, spunea deschis că biata sa 
fiică se ucidea, istovindu-se din greu să susţină buna 
reputaţie a stabilimentului de pe strada Juifs, de care 
puturosul ei de bărbat se ocupa din ce în ce mai puţin. Şi 
prin ce emoție a trecut domnul Charles la înmormântare, 
unde nu cutezase defel s-o ia şi pe Elodie, căreia nu se 
deciseseră să-i comunice vestea decât după ce mama ei 
dormea de trei zile în pământ! Ce strângere de inimă 
avusese el, în dimineaţa când, după atâţia ani, revăzuse 
numărul 19, la colţul străzii Planche-aux-Carpes, acel 
număr 19 spoit în galben, cu obloane verzi, mereu închise, 
opera vieţii sale, în sfârşit, astăzi îmbrăcat în draperii 
negre, cu mica uşă deschisă, cu trecerea barată de sicriul 
aşezat între patru lumânări! Cel mai mult îl mişcă modul în 
care participă cartierul la durerea lui. Ceremonia se 
desfăşură, într-adevăr, foarte bine. Când sicriul fu scos şi 
apăru pe. trotuar, toate vecinele îşi făcură cruce. Merseră 
la biserică într-o totală reculegere. Cele cinci femei ale 
casei erau acolo, în rochii de culoare închisă, cu chipuri 
cuviincioase, acesta era cuvântul care alergă seara prin 
Chartres. Una dintre ele chiar plânse la cimitir. În sfârşit, în 


privinţa aceasta, domnul Charles fu pe deplin satisfăcut. 
Dar cât de mult suferi, a doua zi, când stătu de vorbă cu 
ginerele său, Hector Vaucogne, şi când vizită casa! Îşi şi 
pierduse strălucirea, se simţea că lipseşte acolo mâna unui 
bărbat, că au loc tot felul de abateri, pe care, pe vremea lui, 
el nu le-ar fi tolerat în ruptul capului. Constată, totuşi, cu 
plăcere, că frumoasa comportare în convoi a celor cinci 
femei le făcuse atât de avantajos cunoscute în oraş, încât 
stabilimentul nu se mai goli toată săptămâna. Părăsind 
numărul 19, cu mintea chinuită de nelinişti, nu-i ascunse 
deloc lui Hector părerea lui; acum, când sărmana Estelle nu 
mai era aici ca să ţină cârma, el avea obligaţia să se 
îndrepte, să pună serios umărul la treabă, dacă nu voia să 
risipească averea fiicei sale. 

Buteau îi rugă imediat să vină şi ei la culesul viei. Dar 
aceştia  refuzară, din pricina doliului. Aveau chipuri 
melancolice, mişcări domoale. Primiră doar să vină şi să 
guste vinul nou. 

— Şi ca s-o mai înveselim pe această sărmană copilă, 
declară doamna Charles. Are atât de puţine distracţii aici, 
de când am retras-o de la pension! Ce vreţi? nu poate 
rămâne mereu acolo. 

Elodie asculta cu ochii plecaţi, cu obrajii năpădiţi de 
roşeaţă, fără motiv. Devenise foarte înaltă, foarte subţire, de 
o paloare de crin care creşte la umbră. 

— Şi ce aveţi de gând să faceţi cu copila asta mare? 
întrebă Buteau. 

Fata roşi mai mult, când bunica răspunse: 

— Păi nu prea ştim... Are să se gândească ea, noi îi dăm 
toată libertatea. 

Dar Fouan, luându-l pe domnul Charles deoparte, îl 
întrebă, de parcă ar fi fost interesat: 

— Merge comerţul? 

Mâhnit, acesta ridică din umeri. 

— Aiurea! m-am întâlnit chiar azi-dimineaţă cu cineva din 
Chartres. Din cauza asta suntem atât de necăjiţi... O casă 


terminată! Au loc bătăi pe coridoare, clienţii nici măcar nu 
mai plătesc, atât de rea e supravegherea! 

Încrucişă braţele, respiră cu putere, ca să se uşureze de 
ceea ce mai ales îl sugruma, o nouă pagubă căreia de 
dimineaţă nu-i digerase enormitatea. 

— Şi n-o să mă credeţi că acum mizerabilul se duce la 
cafenea!... La cafenea! la cafenea! când ai una în casa ta! 

— La naiba! spuse cu un aer convins Jesus-Christ, care 
asculta. 

Tăcură, căci doamna Charles şi Elodie se apropiau 
împreună cu Buteau. Acum, toţi trei vorbeau despre 
defunctă, tânără arăta cât de întristată era, că nu o putuse 
îmbrăţişa pe sărmana sa mamă. Cu expresia ei nevinovată, 
adăugă: 

— Dar se pare că nenorocirea a fost atât de bruscă, şi că 
se muncea atât de mult la cofetărie... 

— Da, pentru botezuri, se grăbi să spună doamna 
Charles, clipind des din ochii întorşi spre ceilalţi. 

De altfel, niciunul nu zâmbise, toţi erau de acord, printr-o 
uşoară mişcare a bărbiei. Şi copila, plecându-şi privirea pe 
un inel din degetul ei, îl sărută plângând. 

— Iată tot ce am de la ea... Bunica i l-a scos din deget, ca 
să-i pună într-al meu... L-a purtat douăzeci de ani, eu am 
să-i păstrez toată viaţa. 

Era o veche verighetă de aur, una dintre acele bijuterii 
de o lucrătură mediocră, atât de purtată, că ornamentele 
din linii încrucişate aproape dispărură. Se simţea că mâna 
pe care se tocise astfel, nu se dădea înapoi de la nicio 
treabă, mereu activă, în mocirlele de spălat, în paturile de 
refăcut, frecând, ştergând, lustruind, vârându-se peste tot. 
Şi inelul acesta povestea atâtea lucruri, îşi lăsase din aur pe 
fundul atâtor afaceri, încât bărbaţii îl priveau fix, cu nările 
dilatate, fără un cuvânt. 

— Când îl vei fi tocit tot atâta cât mama ta, spuse domnul 
Charles, sugrumat de o bruscă emoție, vei putea să te 


odihneşti... Dacă el ar vorbi, te-ar învăţa cum se câştigă 
banii, prin bună rânduială şi muncă. 

Înlăcrimată, Elodie îşi lipise din nou buzele de bijuterie. 

— Ştii, reluă doamna Charles, vreau să te foloseşti de 
această verighetă, când o să te mărităm. 

Dar, la acest din urmă cuvânt, la ideea măritişului, în 
înduioşarea ei, fata se cutremură atât de tare, se simţi atât 
de ruşinată, încât se aruncă, pierdută, la pieptul bunicii, ca 
să-şi ascundă faţa. Aceasta, o linişti zâmbind. 

— Haide, nu-ţi fie ruşine, iepuraşul meu... Trebuie să te 
obişnuieşti, aici nu e deloc vorba de lucruri urâte. Nu aş 
spune, desigur, lucruri urâte în prezenţa ta... Vărul tău 
Buteau întreba mai adineauri ce o să facem cu tine. O să 
începem prin a te mărita... Hai, hai, uită-te la noi, nu te 
freca de şalul meu. Ai să-ţi înroşeşti pielea. 

Apoi, încet de tot, către ceilalţi, cu im aer de profundă 
satisfacţie. 

— Ei, nu-i aşa că-i bine crescută? nu ştie absolut nimic! 

— Ah, dacă n-ar fi acest înger, conchise domnul Charles, 
am avea într-adevăr prea multe supărări, din cauza celor ce 
v-am spus... Pe lângă asta, trandafirii şi garoafele mele au 
avut mult de suferit anul acesta, şi nu ştiu ce ser întâmplă în 
coteţ, că toate păsările îmi sunt bolnave. Singur pescuitul 
mă mai alină, am prins, ieri, un păstrăv de trei livre... Nu-i 
aşa? trăieşti la ţară, ca să fii fericit. 

Se despărţiră. Familia Charles îşi repetă promisiunea de 
a veni să guste vinul nou. Fouan, Buteau şi Jesus-Christ 
făcură câţiva paşi în tăcere, apoi bătrânul le rezumă 
părerea. 

— Ce mai! o să fie un băftos tânărul care o să ia fata 
odată cu casa! 

Toboşarul din Rognes făcuse strigarea pentru culesul 
viilor; şi, de luni dimineaţa, tot ţinutul fu în picioare, căci 
fiece locuitor avea via lui, în aceeaşi zi nicio familie n-ar fi 
pierdut prilejul să se ducă la treabă pe malul râului Aigre. 
Dar, ceea ce emoţionase peste măsură satul, era faptul că, 


în ajun, la căderea nopţii, preotul, un preot pe care comuna 
îşi îngăduia, în sfârşit, luxul de a-l avea, coborâse în faţa 
bisericii. Cum se şi făcuse prea întuneric, nu-l văzuseră 
bine. Şi limbile nu se mai opreau, cu atât mai mult cu cât 
povestea merita, desigur, osteneala. 

După cearta lui cu satul, luni întregi abatele Godard se 
încăpăţânase să nu mai pună piciorul în Rognes. Boteza, 
spovedea, cununa pe cei ce veneau să-i caute la Bazochesle- 
Doyen; cât despre morţi, aceştia s-ar fi uscat, fără îndoială, 
aşteptându-l; dar chestiunea va rămâne nelămurită, pentru 
că nimeni nu găsise de cuviinţă să moară în timpul acestei 
mari gâlcevi. El făcuse cunoscut monseniorului că prefera 
mai degrabă să se lase sfârtecat decât să-i aducă pe bunul 
Dumnezeu într-un ţinut al mârşăviei, unde era atât de rău 
primit, unde toţi erau destrăbălaţi şi beţivi, toţi erau 
blestemaţi de când nu se mai temeau de diavol; şi 
monseniorul, susţinându-l pe faţă, lăsă lucrurile să se 
desfăşoare, aşteptând pocăinţa acestei turme rătăcite. 
Aşadar, Rognes era fără preot: fără slujbă, fără nimic, în 
sălbăticie. La început a fost o oarecare uimire; dar, de fapt, 
pe cinstea mea! nu era mai rău ca înainte. Se obişnuiau, nu 
ploua, nici nu bătea vântul mai mult, fără a mai pune la 
socoteală că primăria făcea astfel mari economii. Şi, pentru 
că un preot nu era absolut trebuincios, pentru că 
experienţa dovedea că nu se pierdea nimic din recolte şi că 
nu se murea mai degrabă, cu atât mai mult merita să te 
lipseşti în continuare de el. Mulţi se arătau de această 
părere, nu numai capetele răutăcioase ca Lengaigne, ci 
până şi oameni cu bun simţ, care ştiau să calculeze, cum ar 
fi Delhomme. Numai că erau şi mulţi care se supărau 
pentru că nu aveau preot. Nu se punea câtuşi de puţin 
problema că ar fi fost mai credincioşi decât ceilalţi: un 
Dumnezeu de distracţie, care încetase să-i mai facă să 
tremure - puţin le păsa lor de el! Dar fără preot, asta ar fi 
putut să însemneze că erau prea săraci sau prea zgârciţi ca 
să-şi plătească unul; în sfârşit, ar fi fost mai prejos decât 


toţi, nişte oameni de nimic, care n-ar cheltui fără folos nici 
cincizeci de centime. Cei din Magnolles, care nu erau decât 
două sute optzeci şi trei, cu zece mai puţini decât în 
Rognes, hrăneau un preot, cu care le dădeau în cap 
vecinilor lor, cu un fel de râs atât de provocător, că totul 
avea să se sfârşească, fără îndoială, cu palme. Şi apoi, 
femeile aveau obiceiuri, niciuna n-ar fi consimţit desigur să 
se mărite sau să fie îngropată fără preot. Până şi bărbaţii se 
duceau adesea la biserică, la marile sărbători, pentru că 
toată lumea se ducea. Pe scurt, întotdeauna fuseseră preoţi, 
şi chiar dacă puţin le păsa de el, unul era necesar. 
Bineînţeles, i se încredinţă consiliului municipal această 
chestiune. Primarul, Hourdeguin, care, fără a o practica, 
susţinea religia din principiu autoritar, comise greşeala 
politică de a nu fi de partea nimănui, dintr-o intenţie 
împăciuitoare. Comuna era săracă, la ce bun s-o înglodezi 
în cheltuielile, mari pentru ea, reclamate de reparația 
prezbiteriului? Cu atât mai mult cu cât spera să-i aducă 
înapoi pe abatele Godard. Or, se întâmplă ca tocmai 
Macqueron, adjunctul, odinioară duşmanul sutanei, să se 
pună în fruntea nemulţumiţilor, umiliţi că nu au un preot al 
lor. Acest Macqueron nutrise probabil de atunci ideea de a-l 
răsturna pe primar, ca să-i ia locul; şi se spunea, de altfel, 
că devenise agentul domnului Rochefontaine, industriaşul 
din Châteaudun, care, la următoarele alegeri, avea să se 
ridice iarăşi împotriva domnului de Chedeville. Cum tocmai 
avea mari necazuri la fermă, Hourdeguin, obosit, nu se 
interesa de şedinţe, şi îl lăsa pe adjunct să acţioneze; astfel 
încât, consiliul, câştigat de acesta, votă fondurile necesare 
trecerii de la comună la parohie. De când aranjase să i se 
plătească terenul expropriat - pe vremea noului drum - 
după ce făgăduise că îl cedează gratuit, consilierii îl 
socoteau potlogar, dar îi arătau o mare consideraţie. Singur 
Lengaigne protestă împotriva votului care dădea ţinutul pe 
mâna iezuiţilor. Mârâia şi Becu, pentru că fusese expulzat 
din prezbiteriu şi din grădină, şi acuma era obligat să 


locuiască într-o cocioabă. Timp de o lună lucrătorii refăcură 
tencuielile, puseră geamurile, înlocuiră ardeziile putrezite, 
şi astfel, în sfârşit, putu un preot să se instaleze, din ajun, în 
căsuţa proaspăt văruită. 

Din zori, căruțele plecară spre costişă, încărcate fiecare 
cu patru sau cinci butoaie mari, desfundate la un capăt, 
„gurile căscate”, după cum erau numite. În ele se aşezară 
femei şi fete, cu panerele; pe când bărbaţii mergeau pe jos, 
dând bice animalelor. Înaintau unii după alţii, în şir, şi 
vorbeau, de la căruţă la căruţă, printre strigăte şi râsete. 

Mai precis, căruţa familiei Lengaigne; venea după cea a 
familiei Macqueron, aşa că Flore şi Coelina, care nu-şi 
vorbeau de şase luni de zile, se împăcară, datorită acestei 
împrejurări. Prima o avea cu ea pe nevasta lui Beau, 
cealaltă, pe fiica sa, Berthe. Discuţia ajunse numaidecât la 
preot. Scandate de pasul cailor, frazele porneau în zbor, în 
aerul răcoros al dimineţii. 

— Eu lam văzut când dădea ajutor să i se coboare 
cufărul. 

— AI... Cum e? 

— Păi, era întuneric... Mi s-a părut foarte înalt, foarte 
slab. cu o faţă prelungă, care nu se mai termină, şi nu prea 
vânjos... Să aibă vreo treizeci de ani. Pare om blând. 

— Şi, din câte se spune, vine din Auvergne, din munţii în 
care stai sub zăpadă două treimi din an. 

— Ce mizerie! atunci are să-i placă la noi! 

— Nici vorbă!... Şi ştii că-l cheamă Madeleine. 

— Nu, Madeline. 

— Madeline, Madeleine, tot nu e nume de bărbat. 

— Se prea poate să vină şi să ne facă o vizită în vii. 
Macqueron a făgăduit să-i aducă. 

— A, fir-ar să fie, trebuie să-i pândim! 

Căruţele se opreau la poalele costişei, de-a lungul 
drumului care urma cursul râului Aigre. Şi, în fiece petec de 
vie, între rândurile de haraci, femeile se aflau la lucru, 
înaintând frânte în două, cu coapsele în sus, tăind cu 


cosorul ciorchinii cu care îşi umpleau panerele. Cât despre 
bărbaţi, aveau destule de făcut, să deşerte panerele în 
coşurile de spate, şi să coboare ca să deşerte coşurile în 
butoaie. De îndată ce se umpleau butoaiele unei căruţe, 
acestea erau pornite pentru a fi descărcate în putină, apoi 
reveneau la încărcare. 

Roua căzuse atât de deasă, în dimineaţa aceea, că toate 
rochiile se umeziră numaidecât. Din fericire, era o vreme 
minunată, soarele le zvântă. Nu mai plouase de trei 
săptămâni; strugurele de la care nu se mai aştepta nimic, 
din pricina verii umede, se copsese şi se îndulcise dintr- 
odată; şi de aceea soarele frumos, atât de cald pentru acest 
anotimp, îi înveselea pe toţi, de rânjeau, răcneau, azvârlind 
vorbe deşucheate, care le făceau pe fete să se strâmbe de 
râs. 

— Asta-i Coelina! îi spuse Flore nevestei lui Becu, 
ridicându-se în picioare şi privind către Macqueron, în via 
vecină, care era atât de mândră de Berthe a ei, de culoarea 
ei de domnişoară!... Ilote-o pe fetiţă că s-a gălbejit şi s-a 
uscat al dracului de rău. 

— Păi, declară nevasta lui Becu, când nu-ţi măriţi deloc 
fetele! Nu fac bine că n-o dau după băiatul notarului... Şi, 
altminteri, din ce se vorbeşte, aia îşi ucide firea cu 
năravurile ei rele. 

Se apucă iar să taie ciorchinii, frângându-se din mijloc. Pe 
urmă, legănându-şi spatele: 

— Asta nu-l împiedică pe învăţător să se învârtească 
mereu în jurul ei. 

— Vezi bine! strigă Flore; Lequeu ăsta era să adune 
destui bani dând cu nasul în balegă... Uite-l că tocmai vine 
să le ajute! Drăguţă pocitanie! 

Dar tăcură. Întors de la armată de numai cincisprezece 
zile, Victor le lua panerele şi le deşerta în coşul lui Delphin, 
pe care năpârca de Lengaigne îl tocmise pentru culesul de 
vie, pe motiv că e nevoie de prezenţa sa la prăvălie. Şi 
Delphin, care nu părăsise niciodată satul Rognes, simţindu- 


se legat de pământ ca un tânăr stejar, căsca gura de mirare 
în faţa lui Victor, mândru şi mucalit, încântat că-l uimeşte, 
atât de schimbat că nimeni nu-l mai recunoştea, cu mustăţi 
şi barbişon, cu aerul lui că-şi bate joc de lume, sub boneta 
militară, pe care încă o purta. Numai că ştrengarul se înşela 
crezând că stârneşte invidia celuilalt: degeaba îi povestea 
isprăvi de garnizoană, minciuni despre chefuri, despre fete 
şi vin, căci ţăranul clătina din cap, uluit de fapt, în fond 
câtuşi de puţin tentat. Nu, nu, costa prea scump să-şi lase 
colţişorul lui! Până acum el şi refuzase de două ori să plece 
şi să facă avere la Chartres, într-un restaurant, cu Nenesse. 

— Dar, olog afurisit, când o să fii şi tu soldat! 

— O, soldat!... Ei, poate că am să trag la sorţi un număr 
bun! 

Plin de dispreţ, Victor nu putu să-i scoată din ale lui. Ce 
fricos fără pereche, când era clădit ca un cazac! 
Pălăvrăgind, deşerta mereu panerele în coş, fără ca 
ticălosul să se îndoaie sub greutate. Şi, în glumă, fanfaron, 
arătând-o pe Berthe cu un semn, adăugă: 

— Ia spune, i-au apărut, de când am plecat eu? 

Delphin se scutură cu un râs puternic, pentru că fata lui 
Macqueron rămânea marele prilej de glumă între tineri. 

— A, nu ştiu... Poate să-i fi apărut, în primăvară... 

Delphin izbucni deodată într-un râs atât de năprasnic, că 
era cât pe-aci să i se răstoarne coşul din spate; şi îl dădu 
jos, îl deşertă pe gura unui butoi, în timp ce încă se sufoca 
de râs. 

În via lui Macqueron, Berthe făcea mai departe pe 
domnişoara, se folosea de nişte mici foarfeci, în loc de cosor, 
se temea de ghimpi şi de viespi, era disperată că pantofii ei 
fini, uzi de rouă, nu se mai zvântau. Şi îngăduia 
amabilităţile lui Legqueu, pe care nu putea să-i sufere, 
flatată totuşi de curtea singurului bărbat instruit. În cele 
din urmă, Lequeu îşi scoase batista vrând să-şi şteargă 
pantofii. Dar o apariţie neaşteptată puse stăpânire pe ei. 


— Dumnezeule, murmură Berthe, are o rochie!... Mi s-a 
spus că a venit aseară, în acelaşi timp cu preotul. 

Era Suzanne, fiica lui Lengaigne, care se hotărâse dintr- 
odată să reapară în satul natal, după trei ani de existenţă 
nebunatică la Paris, Sosită în ajun, dormise dimineaţa până 
târziu, lăsându-i pe mama şi pe fratele ei să plece la cules, 
făgăduindu-şi să-i întâlnească acolo mai târziu, să cadă 
printre ţăranii aflaţi la muncă în strălucirea toaletei sale, ca 
să-i zdrobească. Impresia, într-adevăr, era extraordinară, 
căci îşi pusese o rochie de mătase albastră, al cărei albastru 
puternic ucidea albastrul cerului. Sub soarele viu care o 
îmbăia, detaşându-se în aerul liber, în mijlocul verde-galben 
al frunzelor de viţă, era cu adevărat bogată, un 
nemaipomenit triumf. Începuse numaidecât să vorbească şi 
să râdă foarte tare, nebună după ciorchinii pe care îi ridica 
în aer pentru a-i face să coboare în gură, glumind cu 
Delphin şi cu fratele ei Victor - acesta părând să fie tare 
mândru de ea - minunându-le pe nevasta lui Becu şi pe 
maică-sa, care, admirând-o, stătea cu mâinile ca înţepenite 
şi cu ochii umeziţi. De altfel, această admiraţie era 
împărtăşită şi de culegătorii din viile vecine: munca se 
oprise, toţi o priveau lung, ezitând s-o recunoască, atât de 
mult crescuse şi se făcuse de frumoasă. O pocitanie 
altădată, o fată grozav de nostimă acum, nici vorbă datorită 
felului cum îşi aducea micul păr blond peste mutrişoara ei. 
Şi un mare respect se înfiripa ca urmare a acestei curioase 
cercetări, văzând-o atât de scump înţolită, grasă, cu o 
figură veselă şi prosperă. 

Cu faţa înecată de un val de venin, cu buzele ţuguiate, 
Coelina, aşezată între fiica sa Berthe şi Lequeu, îşi uită şi ea 
de sine. 

— Iote una grozavă! Flore povesteşte oricui vrea s-o 
asculte că fiică-sa are acolo servitori şi trăsuri. Poate să fie 
prea adevărat, pentru că trebuie să câştigi serios ca să-ţi 
pui atâtea pe trup. 


— O, fleacuri, spuse Legqueu, care căuta să se arate 
amabil, se ştie cum îşi câştigă ea banii. 

— Ce contează cum îi câştigă ele, reluă cu amărăciune 
Coelina, de vreme ce-i au! 

Dar în clipa aceea, Suzanne, care o zărise pe Berthe, şi 
care recunoştea în ea pe una dintre vechile ei tovarăşe 
dintre fiicele Fecioarei, se apropie, foarte drăguță. 

— Bună ziua, cum o duci? 

O privea insistent, îi remarcă obrazul veşted. Şi, deodată, 
luând o atitudine provocatoare în carnea ei de lapte, repetă 
râzând: 

— O duci bine, nu-i aşa? 

— Foarte bine, îţi mulţumesc, răspunse Berthe stânjenită, 
învinsă. 

În ziua aceea familia Lengaigne repurta victoria, era o 
adevărată palmă pentru familia Macqueron. Scoasă din fire, 
Coeline compara urâţenia galbenă a fiicei sale, zbârcită de 
pe acum, cu frumoasa înfăţişare a fiicei celorlalţi, proaspătă 
şi trandafirie. Oare era drept să fie aşa? o petrecăreaţă 
peste care nenumărați bărbaţi treceau de dimineaţa până 
seara, şi care nu se istovea deloc! o tinereţe virtuoasă, la fel 
de prăpădită pentru că se culca singură ca o femeie 
îmbătrânită după trei naşteri! Nu, cuminţenia nu era 
răsplătită, nu merita grija de a rămâne cinstită acasă la 
părinţi! 

În sfârşit, toţi culegătorii o sărbătoriră pe Suzanne. Ea 
îmbrăţişă copiii care  crescuseră, emoţionă bătrânii 
aducându-le aminte lucruri din trecut. Chiar dacă se ştie ce 
se ştie, se poate să nu-ţi pese de lume când ai făcut avere. 
Şi ea avea încă inima atât de bună, că nu-şi dispreţuia 
părinţii şi venea să-şi revadă prietenii, acum când era 
bogată. 

La ora unsprezece, toţi se aşezară, se mâncă pâine şi 
brânză. Nu pentru că le-ar fi fost foame, căci se îndopau cu 
struguri din zori, gâtlejul li se năclăise de zahăr, burta li se 
umflase şi se rotunjise ca o butie; şi ce mai fierbea înăuntrul 


ei, era ca după un purgativ: în fiece clipă, câte o fată era 
nevoită să se furişeze pe după vreo claie. Râdeau cu toţii, 
bineînţeles, bărbaţii se ridicau şi scoteau câte un oh-oh! ca 
s-o călăuzească. Pe scurt, mare veselie, ceva sănătos, 
odihnitor. 

Şi isprăveau de mâncat pâinea şi brânză, când 
Macqueron apăru pe drumul de jos, cu abatele Madeline. O 
uitară de îndată pe Suzanne, nimeni nu mai avea ochi decât 
pentru preot. Sincer spus, impresia nu-i fu deloc favorabilă: 
o înfăţişare de adevărată prăjină, trist de parcă l-ar fi 
coborât pe bunul Dumnezeu în pământ. Cu toate acestea, 
saluta în faţa fiecărei vii, spunea fiecăruia câte o vorbă 
plăcută, şi până la urmă îl găsiră politicos, foarte blând, în 
sfârşit, nu prea vânjos. Vor putea face din el ce vor voi! 
treburile vor merge mai bine decât cu acel cusurgiu 
nenorocit de abate Godard, în spatele lui, începeau să se 
veselească. Ajunsese în susul costişei, rămase nemişcat, să 
privească imensitatea dreaptă şi cenuşie a câmpiei Beauce, 
cuprins de un soi de spaimă, de o melancolie disperată, 
care-i umezeau ochii mari şi limpezi de muntean, obişnuit 
cu orizonturile strâmta ale strungilor din Auvergne. 

Tocmai acolo se afla via familiei Buteau. Lise şi Franqoise 
tăiau ciorchinii, şi Jesus-Christ, neuitând să-i aducă pe tatăl 
lui, era de pe acum ghiftuit de strugurii pe care îi tot 
înfuleca, prefăcându-se că deşartă panerele în coşuri. Şi 
aceştia fierbeau atât de zdravăn în măruntaiele lui, îl 
umflau cu atât de mult gaz, că-i ieşea ca vântul prin toate 
deschizăturile. Şi cum prezenţa unui preot îl stimula, se 
purtă necuviincios. 

— Ticălos şi prost crescut! îi strigă Buteau. Aşteaptă 
măcar să plece domnul preot! 

Dar Jesus-Christ nu primi dojana. Răspunse ca un om 
care ştia să se poarte, când voia: 

— Nu e în onoarea dumnealui, ci pentru plăcerea mea. 

Moş Fouan luase un loc pe pământ, cum zicea, obosit, 
bucuros de vremea frumoasă şi de frumuseţea culesului de 


vie. Rânji pe furiş, răutăcios, observând-o pe La Grande - a 
cărei vie era vecină - că vine să-i dea bună ziua: de când 
aflase de rente, începuse şi ea să-i ia în seamă. După aceea, 
făcând un salt, îl părăsi, văzându-l de departe pe nepotul ei 
Hilarion cum profită cu lăcomie de absenţa sa şi se îmbuibă 
cu struguri; şi se năpusti asupra lui cu lovituri de baston: un 
porc la troacă, nu alta, care strică mai mult decât câştigă! 

— Ilote una, mătuşa asta, care o să facă mare plăcere 
când o să crape! zise Buteau, aşezându-se o clipă lângă 
tatăl lui, ca să-i măgulească. Dacă se cade să profiţi de un 
băiat sărac cu duhul, pentru că e vânjos şi prost ca un 
măgar! 

Pe urmă, atacă familia Delhomme, care se afla mai jos, pe 
marginea drumului. Aveau cea mai frumoasă vie, aproape 
două hectare dintr-o singură bucată, unde tocmai erau la 
lucru zece inşi. Foarte bine îngrijită, viţa lor de vie dădea 
struguri cum nu aduna niciun alt vecin; şi erau atât de 
mândri, că aveau aerul să culeagă pe ascuns, fără a se 
înveseli măcar de durerile bruşte, care sileau fetele s-o ia la 
goană. Fără îndoială că şi-ar fi rupt picioarele urcând să-şi 
salute tatăl, dar păreau să nu ştie că este aici. 
Neîndemânaticul ăsta de Delhomme, un mare prostănac, cu 
mutra lui de om harnic şi drept! şi pisăloaga asta de Fanny, 
întotdeauna gata să se supere pentru o vântuitură, care 
pretinde să fie adorată ca o icoană fără să ia măcar în 
seamă ticăloşiile făcute de ea altora! 

— Tată, adevărul e, continuă Buteau, că eu te iubesc, pe 
când frate-meu şi soră-mea... Dumneata ştii cât de grea mi- 
e inima că ne-am despărţit pentru nişte fleacuri. 

Şi aruncă iar vina pe Franqoise, căreia Jean îi sucise 
capul. Dar acum ea stătea liniştită. Dacă făcea o mişcare, 
era hotărât să-i răcorească sângele în fundul bălții. 

— Ascultă, tată, trebuie să încerci... De ce nu te întorci la 
mine? 

Din prudenţă, Fouan rămase mut. Se aştepta la 
propunerea pe care mezinul, în sfârşit, i-o făcea; şi dorea să 


nu răspundă nici „da”, nici „nu”, pentru că niciodată nu se 
ştia. Şi, după ce se asigură că fratele său era la celălalt 
capăt al viei, Buteau continuă: 

— Nu-i aşa? locul dumitale nu e câtuşi de puţin la golanul 
ăla de Jesus-Christ. O să te găsim ucis acolo, într-una dintre 
zile... Şi apoi, poftim! eu am să te hrănesc, am să te culc, 
am să-ţi plătesc şi pensia. 

Tatăl clipea din ochi, uimit. Cum nu scotea niciun cuvânt, 
fiul vru să-i copleşească. 

— Şi tabieturile dumitale, cafeaua, pâăhărelul cu băutură, 
douăzeci de centime pentru tutun, mă rog, toate plăcerile. 

Era prea mult, Fouan începu să se teamă. Fără îndoială, 
lucrurile se încurcau la Jesus-Christ. Dar dacă necazurile 
reîncepeau la Buteau? 

— O să văd, se mulţumi el să spună, ridicându-se, ca să 
pună capăt discuţiei. 

Culesul continuă până la căderea nopţii. Căruţele nu 
încetau să ducă butoaiele pline şi să le aducă iar goale. În 
viile aurite de soarele în asfinţit, sub uriaşul cer trandafiriu, 
acel du-te-vino al panerelor şi al coşurilor se accentua, în 
ameţeala atâtor struguri căraţi. Şi Berthe avu un accident, 
o prinseră asemenea crampe, că nu mai fu în stare nici 
măcar s-o ia la fugă: maică-sa şi Lequeu trebuiră să-i facă 
un meterez din trupurile lor, în timp ce ea se cuibărea 
printre haraci. O zăriră din via vecină. Victor şi Delphin 
voiau să-i ducă hârtie; dar Flore şi nevasta lui Becu îi 
opriră, pentru că existau nişte limite pe care numai prost- 
crescuţii le-ar depăşi. În sfârşit, începură să plece spre 
casă. Familia Delhomme pornise cea dintâi, La Grande îl 
silea pe Hilarion să tragă împreună cu calul, familiile 
Lengaigne şi Macqueron fraternizau, în semibeţia care le 
înduioşa rivalitatea. Se observă mai cu seamă schimbul de 
amabilităţi dintre abatele Madeline şi Suzanne: o credea 
fără îndoială o doamnă, văzând-o cel mai bine îmbrăcată; 
până într-atât că mergeau unul lângă altul, el plin de 
atenţii, ea făcând pe mieroasa, întrebând la ce oră va fi 


slujba, duminică. În urma lor venea J6sus-Christ, care, 
pornit contra sutanei, îşi relua batjocura lui dezgustătoare, 
într-o glumă încăpăţânată de beţiv. La fiecare cinci paşi, 
sălta coapsa şi lăsa una. Ticăloasa îşi muşca buzele să nu 
râdă, preotul se făcea că nu aude; şi, foarte serioşi, însoţiţi 
de această muzică, continuau să schimbe idei pioase, în 
urma convoiului rostogolitor al culesului. 

Când, în sfârşit, ajungeau în Rognes, Buteau şi Fouan, 
ruşinaţi, căutară să-i impună tăcere lui Jesus-Christ. Dar el 
îi dădea mereu înainte, repetând că domnul paroh nu avea 
dreptate să se formalizeze. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, când vă spun că nue 
pentru alţii! E numai şi numai pentru mine! 

Săptămâna următoare fură invitaţi să guste vinul la 
Buteau. Familia Charles, Fouan, Jesus-Christ, alţi patru sau 
cinci trebuiau să vină la ora şapte să mănânce o ciozvârtă 
de berbec, nuci şi brânză, un adevărat ospăț. Ziua, Buteau 
trăsese vinul în şase butoaie, care fuseseră umplute prin 
caneaua putinei. Dar vecinii erau mai puţin avansați: unul, 
încă având de cules, storcea de dimineaţa, complet gol, un 
al doilea, înarmat cu o prăjină, supraveghea fermentația, îşi 
înfunda pălăria pe cap, în clocotirile mustului; un al treilea, 
care avea un teasc, strângea drojdia, se descotorosea de ea 
în curte, punând-o într-o grămadă fumegătoare. Şi aşa era 
la fiece casă, şi din toate aceste putini bolborositoare, 
teascuri şiroitoare, butoaie care dădeau pe dinafară, din 
întregul Rognes se răspândea sufletul vinului, al cărui miros 
puternic ar fi fost de ajuns să îmbete lumea. 

În ziua aceea, când să plece de la Castel, Fouan avu o 
presimţire care îl făcu să-şi ia titlurile din oala cu linte. Era 
mai bine să le ascundă asupra sa, pentru că i se păruse că-i 
vede pe Jesus-Christ şi pe Fricoasa privind în sus, cu nişte 
ochi ciudaţi. Porniră toţi trei devreme, şi ajunseră la Buteau 
în acelaşi timp cu familia Charles. 

Luna plină era atât de mare şi curată, că strălucea ca un 
adevărat soare şi, intrând în curte, Fouan observă că, în 


şură, măgarul Gedeon avea capul vârât într-un mic hârdău. 
Nu se miră deloc văzându-l liber, căci ticălosul, plin de 
răutate, trăgea foarte bine zăvorul cu gura; dar, intrigându- 
| hârdăul, bătrânul se apropie, recunoscu un hârdău din 
pivniţă, lăsat plin cu vin din teasc, pentru a se sfârşi de 
umplut butoaiele. Bată-l Dumnezeu să-i bată pe Gedeon - îl 
golea! 

— Hei, Buteau, vino repede!... Măgarul tău face o 
ispravă! 

Buteau apăru în pragul bucătăriei. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Ilote-l, a băut tot! 

În mijlocul acestor strigăte, calm, Gedeon isprăvea de 
supt lichidul. E posibil să fi degustat aşa vreun sfert de oră, 
pentru că micul hârdău conţinea uşor douăzeci de litri. Şi 
sorbise tot, pântecele lui se rotunjise ca un burduf, stătea 
gata să plesnească; şi, când înălţă capul, i se văzu botul 
şiroind de vin, nasul de beţivan, şi o dungă roşie, sub ochi, 
arătând că-l afundase până acolo. 

— Ah, afurisitul! răcni Buteau alergând. Asta-i unul dintre 
renghiurile lui! Nici că se află ticălos cu apucături mai rele! 

Când era mustrat pentru apucăturile lui rele, de obicei 
Gedeon lua o înfăţişare nepăsătoare, cu urechile întinse şi 
piezişe. De data, aceasta, ameţit, pierzându-şi tot respectul, 
zbieră îndrăzneţ, îşi legănă dindărătul, pentru a-şi exprima 
plăcerea lipsită de remuşcări a dezmăţului; şi, când 
stăpânul îl îmbrânci, se poticni. 

Fouan trebui să-i proptească cu umărul. 

— Porcul afurisit, e beat turtă! 

— Beat ca un măgar, e cazul să zici, remarcă Jesus- 
Christ, care îl contempla cu un ochi de admiraţie fraternă. 
Un hârdău dintr-odată, ce mai gâtlej! 

Buteau nu râdea defel, şi nici Lise şi Frangoise, care 
alergaseră la zgomot. Mai întâi, pierduse vinul; apoi, nu era 
vorba atât de pierdere, cât de ruşinea ce le-o producea 
purtarea urâtă a măgarului în faţa familiei Charles. Aceştia 


şi începuseră să-şi subţieze buzele, din cauza nepoatei lor, 
Elodie. Ca să pună vârf necazului, întâmplarea vru ca 
Berthe şi Suzanne, care se plimbau împreună, să-i 
întâlnească pe abatele Madeline chiar în faţa porţii; şi se 
opriseră toţi trei, aşteptând. Frumoasă ispravă, acum, de 
faţă cu toată această lume bună, care avea ochii aţintiţi 
spre ei! 

— Împinge-l, tată, spuse Buteau, în şoaptă. Trebuie să-i 
ducem repede în grajd. 

Fouan împinse. Dar Gedeon, fericit, simțindu-se bine, 
refuza să părăsească locul, fără răutate, ca un beţivan, 
băiat bun, cu ochiul umed şi glumeţ, cu gura băloasă, 
rânjită de râs. Se lăsa tot mai greu, se clătina pe picioarele 
îndepărtate, revenea la loc după fiece scuturătură, 
pesemne considerând gluma grozav de reuşită. Şi, când se 
amestecă Buteau, împingând şi el, nu mai ţinu mult: 
măgarul se rostogoli la pământ, apoi se întoarse pe spate, şi 
începu să ragă atât de tare, că părea să-şi bată joc de toate 
persoanele care îl priveau. 

— Ah, hoit mârşav! derbedeule! te învăţ eu să faci pe 
bolnavul! urlă Buteau, repezindu-se la el şi izbindu-l cu 
călcâiul. 

Milos, Jesus-Christ interveni. 

— Haide, haide... E beat, şi degeaba îi ceri să fie cuminte. 
Bineînţeles că nu te înţelege, mai bine ajută-l să-şi găsească 
mai uşor bârlogul. 

Cei doi Charles se ţineau la distanţă, absolut scandalizaţi 
de acest animal extravagant şi lipsit de purtări frumoase; 
pe când Elodie, roşie ca focul, de parcă ar fi suportat un 
spectacol indecent, întorcea capul. La poartă, tăcut, grupul 
format din preot, Suzanne şi Berthe protesta prin 
atitudinea lui. Soseau vecinii, începeau să-i ia, cu glas tare, 
în zeflemea. Lise şi Frangoise stăteau gata să plângă de 
ruşine. 

Cu toate acestea, stăpânindu-şi mânia, Buteau, ajutat de 
Fouan şi de Jesus-Christ, se străduia să-i pună iar pe 


Gedeon pe picioare. Nu era o treabă lesnicioasă, căci 
chefliul cântărea cât cei cinci sute de mii de diavoli, cu 
hârdăul care i se rostogolea prin pântece. Cum îl ridicau de 
la un capăt, se prăbuşea de la celălalt. Toţi trei se istoveau 
proptindu-l, sprijinindu-l cu genunchii şi cu coatele. În 
sfârşit, îl înfipseseră pe cele patru picioare, îl siliseră chiar 
să înainteze câţiva paşi, când, făcând o bruscă reverență 
îndărăt, se răsturnă din nou. Şi, pentru a-l duce la grajd, 
trebuia traversată toată curtea. Niciodată nu vor ajunge 
acolo. Cum să facă? 

—  Dumnezeii dumnezeilor! înjurau cei trei bărbaţi, 
privindu-l din toate părţile, fără să ştie cum să-i mai apuce. 

Jesus-Christ avu ideea să-i rezeme de zidul şurii; de 
acolo, vor face ocolul, urmând zidul casei, până la grajd. La 
început, merse, deşi măgarul se zdrelea de tencuială. Din 
nenorocire, această frecătură îi deveni, fără îndoială, de 
nesuportat. Deodată, scăpând din mâinile care îl ţineau ca 
lipit de perete, azvârli din picioare, începu să sară. 

Tatăl fusese cât pe-aci să se prăbuşească, cei doi fraţi 
strigau: 

— Opriţi-l! opriţi-l! 

Şi, sub albeaţa strălucitoare a lunii, Gedeon fu zărit 
străbătând curtea, într-un zigzag frenetic, cu cele două 
mari urechi ale lui ridicate. Prea i se agitase pântecele, îi 
era rău. Greaţa îl opri pe loc, totul se clătina. Vru să 
pornească din nou, dar căzu pe picioarele înţepenite. Gâtul 
i se alungea, o hulă teribilă îi agita coastele. Şi într-un 
tangaj de beţivan care se uşurează, împingându-şi capul 
înainte la fiece! sforţare, vărsa ca un om. 

Un râs enorm izbucnise la poartă, printre ţărani adunaţi 
grămadă, în timp ce abatele Madeline, slab de stomac, se 
îngălbenea, între Suzanne şi Berthe, care îl luară de acolo, 
exprimându-şi, în vorbe, indignarea. Dar atitudinea 
ofensată a familiei Charles grăia mai ales cât era de 
contrară expunerea unui măgar într-o asemenea stare 
bunelor moravuri, chiar şi simplei politeţi ce se datora 


trecătorilor. Pierdută, izbucnind în plâns, Elodie se 
aruncase de gâtul bunicii, întrebând dacă avea să moară. Şi 
degeaba strigase domnul Charles: „Destul! destul!” cu 
vechea lui voce imperioasă de patron ascultat, ticălosul 
continua, curtea era plină de furioase ţâşniri de ecluză, un 
adevărat pârâu roşu care se scurgea în balta de alături. Pe 
urmă alunecă, se întinse cât era de lung în ea, cu coapsele 
deschise, atât de puţin cuviincios, cum niciodată un beţivan, 
întins de-a curmezişul drumului, n-a dezgustat astfel 
oamenii. Ai fi zis că mizerabilul făcea anume, pentru a 
arunca dezonoarea asupra stăpânilor lui. Era prea mult. 
Acoperindu-şi ochii cu mâinile, Lise şi Franqoise o luară la 
fugă, se ascunseră în fundul casei. 

— Destul! duceţi-l de-aici! 

Într-adevăr, nu se putea lua o altă hotărâre, căci Gedeon, 
devenit mai moale decât o cârpă, îngreunat de somn, 
adormea. Buteau alergă să caute o targă, şase oameni îl 
ajutară să încarce măgarul pe ea. Şi îl cărară, cu picioarele 
la voia întâmplării, cu capul bălăngănindu-se, sforăind de pe 
acum atât de puternic, încât părea că zbiară şi că încă îşi 
bate joc de lume. 

Desigur, această aventură strică la început ospăţul. 
Curând îşi reveniră, până la urmă chiar sărbătoriră cu atâta 
generozitate vinul nou, că pe la ora unsprezece erau toţi ca 
măgarul. În fiece clipă ieşea câte unul în curte, pentru o 
treabă. 

Moş Fouan era nespus de vesel. Poate că, totuşi, făcea 
bine să reintre în pensiune la mezinul lui, pentru că, anul 
acesta, vinul va fi bun aici. Fusese nevoit să părăsească şi el 
sala, gândul i se învârtea prin cap, în noaptea întunecoasă, 
când îi auzi pe Buteau şi Lise, ieşiţi în urma lui, ciuciţi unul 
lângă altul, de-a lungul gardului de mărăcini, certându-se, 
deoarece bărbatul o învinuia pe nevastă că nu se arăta 
destul de drăguță cu tatăl lui. Curcă afurisită! trebuia 
îmbrobodit, ca să-i recâştige şi să-i pună mâna pe banii de 
la ciorap. Trezit din beţie, îngheţat, bătrânul făcu un gest, 


se asigură că nu i se şterpeliseră hârtiile din buzunar; şi, 
când se îmbrăţişară cu toţii la plecare, când se întoarse la 
Castel, era pe deplin hotărât să nu se mute deloc. Dar chiar 
în noaptea aceea avu o vedenie care îl îngheţă: Fricoasa, în 
cămaşă, de-a  curmezişul camerei, dând târcoale, 
scotocindu-i prin pantaloni, prin bluză, uitându-i-se până şi 
în pantofi. Fără îndoială, Jesus-Christ, nemaigăsind hârtiile 
care îşi luaseră zborul din oala cu linte, o trimisese pe fiică- 
sa să le caute şi să pună mâna pe ele, după cum zicea 
Buteau. 

Deodată, Fouan nu putu să mai rămână în pat, până într- 
atât ceea ce văzuse îi muncea creierul. Se ridică, deschise 
fereastra. Noaptea era albită de lună, mirosul vinului urca 
din Rognes, amestecat cu cel al lucrurilor care de opt zile 
erau călcate de-a lungul zidurilor, tot acel buchet violent al 
culesului de vie. Ce se va întâmpla cu el? unde să se ducă? 
Nu se va mai despărţi de bieţii lui bani, şi-i va coase pe 
piele. Apoi, cum vântul îi sufla mirosul în faţă, îşi aduse 
aminte de Gedeon: grozav de bine clădit este un măgar; îşi 
făcea cheful de zece ori mai mult decât omul, fără să crape. 
Nu are nicio importanţă! furat la fiul cel mic, furat la fiul cel 
mare, nu mai avea de ales. Cel mai bine era să rămână la 
Castel şi să ţină ochiul deschis, în aşteptare. Toate 
bătrânele lui oase tremurau. 


V 


Se scurseră câteva luni, trecu iarna, apoi primăvara, şi 
mersul obişnuit al satului Rognes continua, trebuiau ani şi 
ani pentru ca lucrurile să pară că au fost rânduite, în 
această posacă viaţă de muncă, luată neîncetat de la capăt. 
În luna iulie, sub arşiţa copleşitoare a soarelui, apropiatele 


alegeri puseră totuşi din nou sătul în mişcare. De data 
aceasta era ţinută în secret o treabă foarte importantă. Se 
discuta, se aştepta turneul candidaţilor. 

Şi tocmai în duminica în care era anunţată venirea 
domnului Rochefontaine, industriaşul din Câteaudun, o 
teribilă scenă izbucni dimineaţa, la Buteau acasă, între Lise 
şi Francoise. Exemplul dovedi că, deşi lucrurile păreau să 
nu ajungă acolo, mergeau totuşi în direcţia aceea; căci 
ultima legătură care le unea pe cele două surori, mereu 
gata să se rupă, reînnodată mereu, se subţiase până într- 
atâta de uzura certurilor zilnice, că se rupse brusc, pentru 
a nu se mai reface niciodată, şi datorită unei prostii, lipsită 
de orice însemnătate. 

În dimineaţa aceea, întorcându-se cu vacile, Franqoise se 
oprise o clipă să stea de vorbă cu Jean, pe care îl întâlnise în 
faţa bisericii. Trebuie spus că ea plănuia astfel o provocare, 
chiar în faţa casei, cu unicul scop de a-i întărită pe cei doi 
Buteau. Şi când intră în casă, Lise îi strigă: 

— Ştii, când vrei să te vezi cu bărbaţii tăi, caută să nu-i 
aduci sub fereastră! 

Buteau era de faţă, ascuţea un cosor şi asculta. 

— Bărbaţii mei, repetă Frangoise, îi văd prea mult aici; şi 
e unul, care, dacă aş fi vrut eu, nu sub fereastră, ci în patul 
tău m-ar fi dus, porcul! 

Această aluzie la Buteau o scoase din sărite pe Lise. De 
multă vreme, nu avea decât o dorinţă, aceea de a o zvârli 
afară din casă pe sora sa, ca să trăiască liniştită în propria-i 
gospodărie, chiar dacă i-ar fi dat jumătate din avere. Acesta 
era şi motivul pentru care îşi lăsa bărbatul s-o bată, el fiind 
de părere contrară, hotărât să ducă viclenia până la capăt, 
fără să-şi piardă speranţa de a se culca într-o zi cu fata, 
atâta timp cât şi ea şi el aveau ceea ce le trebuia pentru 
asta. Şi Lise se supăra că nu mai e deloc stăpâna, cuprinsă 
acum de o gelozie aparte, dispusă să-i lase s-o răstoarne pe 
sora mai mică, numai ca să nu se sfârşească odată, căci 
turba de mânie văzându-l cum se aprinde lângă această 


stricată, căreia începuse să-i urască tinereţea, pieptul mic şi 
tare, pielea albă de pe braţe, sub mânecile suflecate. I-ar fi 
dat ajutor, ar fi vrut ca el să strice totul, ar fi tăbărât ea 
însăşi asupra soră-sii, suferind nu din pricina împărţelii, ci 
în rivalitatea lor crescândă, otrăvită, din pricină că soră-sa 
arăta mai bine decât ea şi pesemne oferea mai mulţi 
plăcere. 

— Târâtură, urlă ea, tu-l aţâţi!... Dacă nu te agăţai mereu 
de el, n-ar alerga aşa după dosul tău murdar de 
vagaboandă! Frumoasă treabă! 

Frangoise se îngălbeni toată, într-atât o revolta această 
minciună. Îi răspunse calm, într-o rece mânie: 

— Bine, destul... Aşteaptă cincisprezece zile, şi n-o să te 
mai stânjenesc, dacă asta îmi ceri. Da, peste cincisprezece 
zile împlinesc douăzeci şi unu de ani, şi plec. 

— A, vrei să fii majoră, a, vasăzică asta ai urmărit, de ne- 
ai făcut atâtea necazuri!... Ei bine, ticăloaso, nu peste 
cincisprezece zile, ci acum, pe loc, ai să pleci... Haide, cară- 
te! 

— Numaidecât... E nevoie de cineva la Macgueron. Are 
să mă primească bine... Bună seara! 

Şi Frangoise plecă; lucrurile n-au fost mai complicate, 
nimic altceva nu s-a petrecut între ele. Azvârlind cosorul pe 
care îl ascuţea, Buteau se repezise să domolească lucrurile 
cu o pereche de palme şi să le împace încă o dată. Dar 
venea prea târziu; nu putu, în enervarea lui, decât să-i 
tragă un pumn zdravăn nevestei, al cărei nas se umplu de 
sânge. Dumnezeii voştri de muieri! tocmai de ce se temea 
mai mult, ce căuta el să împiedice de atâta vreme! copila 
luându-şi zborul - era începutul unui şir de întâmplări 
neplăcute! Şi vedea totul fugind, totul pierind în grabă în 
faţa lui, fata, pământul. 

— Mă duc imediat la Macqgueron, zbieră el. Trebuie să 
vină îndărăt, chiar dacă e nevoie s-o aduc cu lovituri de 
picior în fund! 


În duminica aceea, la Macqueron era mare agitaţie, căci 
se aştepta unul dintre candidaţi, domnul Rochefontaine, 
stăpânul Atelierelor de construcţii din Châteaudun. În 
timpul ultimei legislaturi, domnul de Chedeville nu plăcuse, 
după unii pentru că îşi afişase prieteniile orleaniste, după 
alţii pentru că provocase scandal la Tuilleries datorită unei 
poveşti de amor cu tânără soţie a unui aprod de la Cameră, 
nebună după el, în ciuda vârstei sale. Indiferent ce s-a 
întâmplat, prefectul retrăsese protecţia sa deputatului al 
cărui mandat expira, pentru a i-o acorda domnului 
Rochefontaine, vechiul candidat al opoziţiei, căruia un 
ministru îi vizitase atelierele de curând, şi care scrisese o 
broşură asupra liberului-schimb, foarte apreciată de 
împărat. Iritat de această părăsire, domnul de Chedeville îşi 
menținea candidatura, având nevoie de mandatul de 
deputat pentru a învârti nişte afaceri, nemaimulţumindu-se 
cu arendele de la Chamade, ipotecate, pe jumătate distruse. 
Astfel că, printr-o aventură neobişnuită, situaţia se 
inversase, marele proprietar devenea candidatul 
independent, pe când marele industriaş ajunsese 
candidatul oficial. 

Deşi era primar în Rognes, Hourdeguin îi rămânea 
credincios domnului de Chedeville; şi se hotărâse să nu ţină 
câtuşi de puţin seama de ordinele administraţiei, dispus să 
lupte pe faţă, dacă-l scoteau din ţâţâni. Mai întâi, credea că 
e cinstit să nu se învârtească aidoma unei sfârleze, la cea 
mai mică suflare a prefectului; după aceea, între 
protecţionist şi liber-schimbist, ajunsese să creadă că 
interesele sale merg alături de primul, în dezastrul crizei 
agricole. De câtăva vreme, hachiţele Jacquelinei îi dădeau 
bătăi de cap, la care se adăugau grijile fermei, 
împiedicându-i să se ocupe de primărie, lăsând pe seama 
adjunctului Macgueron să rezolve treburile curente. Şi, 
când interesul ce-l purta alegerilor îl sili iar să prezideze 
consiliul, rămase uimit simţindu-l rebel, de o răceală ostilă. 


Era tainica muncă a lui Macqueron, condusă cu o 
prudenţă de sălbatic, şi care, în sfârşit, dădea roade. În 
acest ţăran, devenit bogat, ajuns leneş, molatic, murdar şi 
neîngrijit, în răgazurile lui de domn care murea de 
plictiseală, încolţise încetul cu încetul ambiția de a fi primar, 
unicul amuzament, de acum încolo, al existenţei sale. Şi îl 
subminase pe  Hourdequin, exploatând via duşmănie, 
înnăscută în inimile tuturor locuitorilor din Rognes, 
împotriva seniorilor de odinioară, împotriva fiilor de 
burghezi care posedau pământul astăzi. Bineînţeles că el 
avusese pământul pe degeaba! un adevărat furt din timpul 
Revoluţiei! niciun pericol ca vreun individ sărman să se 
bucure de asemenea noroc, acesta se îndrepta întotdeauna 
către cei mişei, care oboseau tot umplându-şi buzunarele! 
Fără a mai pune la socoteală că se petreceau nişte lucruri 
frumoase la Borderie. Era o ruşine această Cognette, pe 
care stăpânul se ducea, pentru că aşa îi plăcea lui, s-o 
adune de pe saltelele de paie ale servitorilor! Toate acestea 
se trezeau, circulau în cuvinte deşănţate prin ţinut, măreau 
revoltele, chiar şi printre cei ce şi-ar fi răsturnat sau vândut 
propria fiică, dacă asta ar fi meritat osteneala. Aşa că toţi 
consilierii municipali sfârşeau prin a spune că un burghez 
trebuie să rămână să fure şi să se destrăbăleze cu 
burghezii; în timp ce, pentru a conduce bine o comună de 
ţărani, trebuia un primar ţăran. 

Tocmai de aceea, o primă rezistenţă în legătură cu 
alegerile îl uimi pe Hourdequin. Pe când vorbea despre 
domnul de Chedeville, toate chipurile deveniră ca de piatră. 
Când îl văzuse că-i rămâne credincios candidatului în 
dizgrație, Macqueron îs i spusese că stăpânea adevăratul 
teren de bătălie, o excelentă ocazie de a-l înlătura. Şi îl 
sprijini pe candidatul prefectului, domnul Rochefontaine, 
strigând că toţi oamenii disciplinaţi trebuiau să susţină 
guvernul. Această profesiune de credinţă era suficientă, 
fără a fi nevoie să-i îndoctrineze pe membrii consiliului; 
căci, în teama de a fi măturaţi, erau întotdeauna de partea 


minerului, hotărâți să se dăruie celui mai tare, stăpânului, 
pentru ca nimic să nu se schimbe şi grâul să se vândă cu 
preţ bun. Delhomme, cinstitul, omul drept, a cărui părere 
era aceasta, ti atrase după sine pe Clou şi pe alţii. Şi, ceea 
ce  desăvârşi compromiterea lui Hourdeguin, singur 
Lengaigne era cu el. scos din minţi de importanţa căpătată 
de Macqueron. Se adăugă şi calomnia, fermierul fu acuzat 
că este „un roşu”, unul dintre acei netrebnici care voiau 
republica, pentru a-l extermina pe ţăran: până într-atât că 
abatele Madeline, speriat, crezând că-şi datorează parohia 
adjunctului, îi recomandă el însuşi pe domnul 
Rochefontaine, în ciuda tainicei protecţii a monseniorului 
câştigată de domnul de Chedeville. Dar o ultimă lovitură îl 
zdruncină pe primar, se zvoni că, atunci când se deschisese 
faimosul drum direct de la Rognes la Châteaudun, vârâse în 
buzunar jumătate din subvenţia votată. În ce fel? nu se 
dădea nicio explicaţie, chestiunea rămânea misterioasă şi 
oribilă. Când era întrebat în această privinţă, Macqueron 
lua înfăţişarea speriată, îndurerată şi discretă a omului 
căruia o anumită cuviinţă îi închidea gura: el, pur şi simplu, 
născocise totul. În sfârşit, comuna era tulburată, consiliul 
municipal împărţit în două, de o parte adjunctul şi toţi 
consilierii, în afară de Lengaigne, de cealaltă parte 
primarul, care abia atunci înţelese gravitatea situaţiei. 

De cincisprezece zile, făcând anume un drum la 
Châteaudun, Macqueron se şi umilise în faţa domnului 
Rochefontaine. Îl rugase stăruitor să nu se oprească la 
altcineva decât la el, dacă binevoia să vină la Rognes. Şi 
acesta era motivul pentru care, în duminica aceea, după 
masă, cârciumarul nu înceta să tot iasă în drum, pândindu- 
şi candidatul. Lui Delhomme, Clou şi altor consilieri 
municipali, care deşertau un litru, le spusese să aştepte 
răbdători. Moş Fouan şi Becu erau şi ei acolo, ca să facă o 
partidă, după cum Lequeu, învățătorul, se încăpăţână în 
lectura unui ziar cu care venise, prefăcându-se că nu bea 
niciodată nimic. Dar doi consumatori îl îngrijorau pe 


adjunct, Jesus-Christ şi prietenul său Canon, lucrătorul care 
colinda drumurile, aşezaţi nas în nas, mucaliţi, dinaintea 
unei sticle de rachiu. Le arunca priviri piezişe, căuta în 
zadar să-i dea afară, căci bandiții, împotriva obiceiului lor, 
nici măcar nu strigau: nu aveau decât aerul că puţin le pasă 
de lume. Sună de ora trei, şi domnul Rochefontaine, care 
făgăduise să fie în Rognes pe la ora două, încă nu sosise. 

— Coelina, o întrebă neliniştit Macqueron pe nevasta sa, 
adineauri ai adus sus vinul de Bordeaux, ca să ofer un 
pahar? 

Coelina, care servea la mese, făcu un gest mâhnit de 
uitare; şi se repezi el însuşi spre pivniţă. În încăperea de 
alături, unde era merceria, şi a cărei uşă rămânea veşnic 
deschisă, Berthe, cu mişcări elegante de domnişoară de 
magazin, arăta nişte panglici roz la trei ţărance; pe când 
Frangoise, care şi intrase în slujbă, ştergea mobilele, deşi 
era duminică. Adjunctul, pe care îl umfla o nevoie de 
autoritate, o primise numaidecât pe aceasta din urmă, 
măgulit că se pusese sub proiecția lui. Nevasta sa tocmai 
căuta pe cineva care s-o ajute. Avea s-o hrănească pe copilă, 
să-i dea adăpost, câtja vreme nu se va împăca cu familia 
Buteau, la care ea se jura că mai degrabă îşi face seama, 
decât să se întoarcă, fie şi cu sila. 

Deodată, un landou cu doi perşeroni!8* superbi se opri în 
faţa uşii. Şi domnul Rochefontaine, care era singur în el, 
cobori, uimit şi ofensat că nu-l aştepta nimeni. Ezita să intre 
în cârciumă când Macqueron urcă din pivniţă, cu câte o 
sticlă în fiece mână. Se simţi ruşinat, îl cuprinse o adevărată 
disperare, pentru că nu ştia cum să se descotorosească de 
sticle, astfel că bâigui: 

— O, domnule, ce ghinion!... de la ora două tot aştept, 
fără să mă mişc de-aici, şi când am coborât pentru un 
minut... Da, în onoarea dumneavoastră... Vreţi să beţi un 
pahar, domnule deputat? 

Domnul Rochefontaine, care nu era încă decât candidat, 
şi căruia tulburarea bietului om trebuia să-i fi mers la inimă, 


păru să se supere şi mai mult. Era un bărbat voinic, de 
numai treizeci şi opt de ani, cu părul tuns scurt, cu barba 
tăiată în unghiuri drepte, cu o ţinută corectă, fără a fi 
căutată. Avea o răceală aspră, o voce tăioasă, autoritară, şi 
totul în el arăta obişnuinţa de a porunci, supunerea în care 
îşi ţinea cei o mie două sute de muncitori din uzina sa. Şi 
părea decis să-i strunească pe aceşti ţărani cu biciul. 

Coelina şi Berthe se repeziseră, aceasta din urmă cu 
privirea strălucitoare de  obrăznicie, sub pleoapele 
învineţite. 

— Binevoiţi să intraţi, domnule, faceţi-ne această cinste. 

Dar, dintr-o privire, domnul o cercetase, o cântărise, o 
judecase în profunzime. Întră totuşi, rămase în picioare, 
refuzând să aşeze. 

— Iată-i; pe prietenii noştri din consiliu, reluă 
Macqueron, care îşi venea în fire. Sunt nespus de bucuroşi 
să vă cunoască, nu-i aşa, domnilor? nespus de bucuroşi! 

Delhomme, Clon, toţi ceilalţi, se ridicaseră, uimiţi de 
ţinuta înţepenită a domnului Rochefontaine. Şi într-o 
deplină tăcere ascultară lucrurile pe care acesta se oprise 
să le spună, teoriile sale comune cu ale împăratului, ideile 
sale de progres mai cu seamă, ce trebuiau să înlocuiască, în 
favoarea administraţiei, pe vechiul candidat, cu opinii 
condamnate; după aceea, se apucă să promită drumuri, căi 
ferate, canale, da, un canal de-a curmezişul regiunii 
Beauce, ca să-i astâmpere, în sfârşit, setea ce-o ardea de 
secole! Ţăranii căscau gura, uluiţi. Oare, despre ce vorbea? 
despre apă pe câmpuri, acum! Acesta continuă şi încheie 
ameninţându-i cu asprimile autorităţii şi cu duşmănia 
anotimpurilor pe cei ce vor vota împotrivă. Toţi se uitară 
unii la alţii. lată unul care-i scutura şi cu care era bine să fii 
prieten! 

— Fără îndoială, fără îndoială, repeta Macqueron, la fiece 
frază a candidatului, puţin neliniştit totuşi de asprimea lui. 

Dar Becu aproba, cu dese mişcări din cap, această 
cuvântare militară; şi bătrânul Fouan, cu ochii holbaţi, 


părea să spună că ăsta era un bărbat; până şi Lequeu, atât 
de indiferent de obicei, se înroşise ca focul, fără să se ştie, 
ce-i drept, dacă îi făcea plăcere sau dacă îl înfuria. Nu se 
aflau acolo decât cei doi netrebnici, Jesus-Christ şi prietenul 
lui Canon, plini de un evident dispreţ, atât de superiori, de 
altfel, care se mulţumeau să rânjească şi să ridice din 
umeri. 

Îndată ce isprăvi de vorbit, domnul Rochefontaine se 
îndreptă spre uşă. Adjunctul scoase un strigăt jalnic. 

— Cum, domnule, nu ne faceţi onoarea să beţi un pahar? 

— Nu, mulţumesc, am şi întârziat... Sunt aşteptat la 
Magnolles, la Bazoches, în zeci de locuri. Bună seara! 

Berthe nici măcar nu-l mai conduse; şi, întorcându-se în 
mercerie, spuse către Franqoise: 

— lată un om necioplit! Eu una l-aş alege tot pe celălalt, 
pe bătrân! 

Domnul Rochefontaine tocmai se urca în landou, când 
nişte pocnete de bici îl făcură să întoarcă repede capul. Era 
Hourdequin, care sosea în cabrioleta sa modestă, condusă 
de Jean. Fermierul nu aflase de vizita industriaşului la 
Rognes decât întâmplător, pentru că unul dintre căruţaşii 
lui se întâlnise cu landoul pe drum; şi dădea zor, ca să vadă 
primejdia în faţă, cu atât mai mult cu cât, de opt zile, insista 
pe lângă domnul de Chedeville să facă act de prezenţă, fără 
a izbuti să-i smulgă de lângă vreo fustă, desigur, poate 
delicioasa soţie a aprodului. 

— Ia te uită, dumneavoastră sunteţi! strigă el vesel către 
domnul Rochefontaine. Nu ştiam că aţi şi început campania. 

Cele două trăsuri se aşezaseră roată lângă roată. 
Niciunul, nici altul nu coborâră, şi stătură de vorbă câteva 
minute, după ce se aplecaseră să-şi strângă mâna. Se 
cunoşteau, dejunaseră din când în când împreună cu 
primarul din Châteaudun. 

— Aşadar, sunteţi împotriva mea? întrebă deodată 
domnul Rochefontaine, cu asprimea sa. 


Hourdequin, care, datorită situaţiei sale de primar, avea 
de gând să nu acţioneze prea deschis, rămase o clipă 
descumpănit, văzând că acest diavol de om avea o poliţie 
atât de bine pusă la punct. Dar nici el nu era lipsit de 
francheţe, şi-i răspunse pe un ton vesel, pentru a da 
explicaţiei o întorsătură prietenească: 

— Eu nu sunt împotriva nimănui, sunt pentru mine... 
Omul meu e cel ce mă protejează. Când te gândeşti că grâul 
a coborât la şaisprezece franci, exact cât mă costă să-i 
produc! E mai bine să nu te atingi de nicio unealtă şi să 
crăpi! 

Celălalt se înflăcără numaidecât. 

— A, da, protecţia, nu-i aşa? suprataxa, un drept de 
prohibiţie asupra grâului străin, pentru ca grâul francez să- 
şi dubleze preţul! în sfârşit, Franţa înfometată, pâinea de 
patru livre cu un franc, moartea celor săraci!... Cum, 
dumneavoastră, un om al progresului, îndrăzniţi să vă 
întoarceţi la aceste monstruozităţi? 

— Un om al progresului, un om al progresului, repetă 
Hourdeqguin cu aerul lui vesel, fără îndoială sunt unul dintre 
aceştia; dar mă costă atât de scump, că peste puţin timp n- 
am să mai pot plăti acest lux... Maşinile, îngrăşămintele 
chimice, toate metodele noi, vedeţi dumneavoastră, sunt 
foarte frumoase, foarte bine gândite, şi nu au decât un 
cusur, acela de a te ruina după cea mai sănătoasă logică. 

— Pentru că sunteţi un nerăbdător, pentru că pretindeţi 
de la ştiinţă rezultate imediate, complete, pentru că 
descurajaţi dibuirile necesare, până la a vă îndoi de 
adevărurile câştigate şi a cădea în negarea a tot! 

— Foarte posibil. N-oi fi făcut decât nişte experienţe. Ştiţi 
ce? dispuneţi să fiu decorat pentru astea, şi să continue alţii 
mai vrednici! 

Hourdeguin izbucni într-un hohot de râs la propria sa 
glumă, pe care o socotea  concludentă. Domnul 
Rochefontaine reluă cu vioiciune: 

— Aşadar, vreţi ca muncitorul să moară de foame? 


— Scuzaţi, vreau ca ţăranul să trăiască. 

— Dar eu, care dau de lucru la o mie două sute de 
muncitori, nu pot totuşi sa le ridic salariile, fără să ajung la 
faliment... Dacă grâul ar fi treizeci de franci, l-aş vedea 
pierind ca muştele. 

— Ei bine, şi eu n-am oare niciun slujitor? Când grâul se 
vinde cu şaisprezece franci, noi ne strângem cureaua, 
există nişte bieţi nefericiţi care crapă în fundul tuturor 
şanţurilor prin satele noastre. 

După aceea, continuând să râdă, adăugă: 

— Păi, fiecare predică pentru sfântul lui!... Dacă eu nu vă 
vând pâinea scump, ajunge pământul Franţei la faliment, şi 
dacă vi-o vând scump, atunci industria îşi închide porţile. 
Mâna de lucru a dumneavoastră creşte, produsele 
manufacturate se scumpesc, uneltele mele, veşmintele, şi 
alte o sută de lucruri de care am nevoie... Ah, frumoasă 
încurcătură, care până la urmă ne va da peste cap pe toţi! 

Amândoi, cultivatorul şi industriaşul, protecţionistul şi 
liber-schimbistul se priveau fix, unul cu rânjetul naivităţii 
sale făţarnice, altul cu îndrăzneala făţişă a duşmăniei sale. 
Era starea de război modernă, bătălia economică actuală, 
pe terenul luptei pentru viaţa. 

— Vom sili ţăranul să-i hrănească pe muncitor, spuse 
domnul Rochefontaine. 

— Daţi-vă osteneala, repetă Hourdeguin, ca ţăranul să 
mănânce mai întâi. 

Şi sări, în sfârşit, din cabrioletă, şi celălalt aruncă un 
nume de sat vizitiului, când Macqueron - necăjit că-şi vede 
prietenii din consiliu, ieşiţi în prag şi auzind totul - strigă să 
poftească împreună să bea un pahar; dar, din nou, 
candidatul refuză, nu strânse nicio mână, se răsturnă în 
fundul landoului, care porni, în trapul sonor al celor doi 
perşeroni voinici. 

La celălalt colţ al drumului, Lengaigne, stând în picioare 
lângă uşă şi ascuţindu-şi un brici, văzuse toată scena. 


Izbucni într-un râs insultător, şi-şi dădu drumul, cât putu de 
tare, la adresa vecinului: 

— Pupă-mă-n fund şi zi mulţumesc! 

Cât despre Hourdequin, el intrase şi acceptase un pahar, 
îndată ce legă calul la unul dintre obloane, Jean îşi urmă 
stăpânul. Franqcoise, care îl chemă cu un mic semn în 
mercerie, îi spuse de plecarea sa, îi povesti toată daravera; 
şi el fu atât de mişcat, se temea atât de mult să n-o 
compromită în ochii lumii, că se întoarse şi se aşeză pe o 
bancă din cârciumă, după ce îi murmură doar că trebuiau 
să se revadă, pentru a se înţelege. 

— Ah, pentru numele lui Dumnezeu, nu vă e totuşi scârbă 
să votaţi pentru tinerelul ăsta! strigă Hourdequin punându- 
şi paharul pe masă. 

Explicaţia avută cu domnul Rochefontaine îl decisese 
pentru lupta deschisă, chiar dacă va fi fost înfrânt. Şi nu-l 
mai cruța, îl compara cu domnul de Chedeville, un om atât 
de cumsecade, deloc mândru, bucuros întotdeauna să facă 
un serviciu, un adevărat nobil al vechii Franţe, în sfârşit! pe 
când acest mare scorţos, acest milionar la modă astăzi - 
nu? - privea oamenii de la înălţimea măreției lui, ajungând 
până la a refuza să guste vinul ținutului, de teamă, fără 
îndoială, să nu fie otrăvit! Haide, haide, asta nu era cu 
putinţă! Nimeni nu schimbă un cal teafăr pe unul chior! 

— Ia spuneţi, ce vină-i aduceţi domnului de Chedeville? 
de atâţia ani de când vă este deputat, întotdeauna s-a 
ocupat de treburile voastre... Şi-l părăsiţi pentru un individ 
pe care l-aţi considerat un pungaş, la ultimele alegeri, când 
guvernul îl combătea! Aduceţi-vă aminte, ce dracu! 

Macqueron, nevrând să se angajeze direct, se făcea că o 
ajută pe nevastă-sa la servit. Toţi ţăranii ascultaseră, cu 
chipurile încremenite, fără ca vreo cută să le dea în vileag 
gândurile tainice. Delhomme răspunse: 

— Când nu cunoşti lumea! 

— Dar acum îl cunoaşteţi ce fel de pasăre este! L-aţi auzit 
spunând că vrea grâul ieftin, că va vota să vină grâul străin 


ca să-i nimicească pe al nostru. V-am mai explicat asta, e 
adevărata ruină. Şi, dacă sunteţi atât de proşti să-i mai daţi 
crezare, când vă face asemenea făgăduieli! Da, da, votaţi-l, 
ca să-şi bată joc de voi mai târziu! 

Un zâmbet nedefinit se ivi pe obrazul înăsprit al lui 
Delhomme. Toată viclenia adormită în adâncul acestei 
inteligenţe drepte şi mărginite apăru în câteva fraze 
domoale. 

— El spune ce spune, noi credem ce credem... El sau 
altul, o, Doamne!... N-aveam decât un gând, vedeţi 
dumneavoastră, şi anume, guvernul să fie puternic, ca să 
facă să meargă treburile; şi-apoi, nu-i aşa? ca să nu ne 
înşelăm, chipurile, deloc, cel mai bine e să-i trimitem 
guvernului deputatul pe care-l cere... Nouă ne e de-ajuns 
ca acest domn din Châteaudun să fie prietenul împăratului. 

După această ultimă lovitură, Hourdegquin rămase ca 
năucit. Şi, altădată, domnul de Chedeville era prietenul 
împăratului! Ah, neam de şerbi, întotdeauna al stăpânului 
care îl biciuie şi îl hrăneşte, aflat şi azi în înjosirea şi 
egoismul moştenite, nevăzând nimic, neştiind nimic dincolo 
de pâinea zilnică! 

— Ei bine, Dumnezeu mi-e martor, vă jur că în ziua când 
acest Rochefontaine va fi numit, eu îmi azvârl demisia! Ce 
sunt eu, marionetă, ca să spun când că e albă, cândcăe 
neagră!... Dacă tâlharii ăştia de republicani erau la 
Tuilleries, voi aţi fi cu ei, pe cuvântul meu! 

Ochii lui Macqueron scăpărară. În sfârşit, se făcuse, 
primarul tocmai îşi semnase căderea; căci numai 
angajamentul pe care şi-i luase ar fi fost de ajuns, datorită 
impopularităţii sale, să determine ţinutul să voteze 
împotriva domnului de Chedeville. 

Dar, în clipa aceea, Jesus-Christ, uitat în colţul său cu 
prietenul lui Canon, începu să facă haz atât de tare, că toţi 
ochii se întoarseră spre el. Cu coatele aşezate pe marginea 
mesei, cu bărbia în mâini, repeta cât îl ţinea gura, cu 
rânjete de dispreţ, uitându-se la ţăranii adunaţi acolo: 


— Grămadă de nătărăi! grămadă de nătărăi! 

Şi tocmai pe acest cuvânt intră Buteau. Ochiul lui atent, 
care încă din uşă o descoperise pe Franqoise în mercerie, îl 
recunoscu numaidecât şi pe Jean, aşezat lângă perete, 
ascultând, aşteptându-şi stăpânul. Bun, fata şi ibovnicul 
erau acolo, aveau să vadă, ei! 

— Ia te uită, iote-l pe frate-meu, cel mai nătărău dintre 
toţi! răcni Jesus-Christ. 

Se auziră mormăieli amenințătoare, oamenii spuneau să 
fie azvârlit afară bădăranul, când Leroi, zis Canon, se 
amestecă în vorbă, cu glasul lui dogit de locuitor al 
foburgurilor, care combătuse la toate reuniunile socialiste 
din Paris. 

— Tacă-ţi fleanca, micuţule! Ei nu sunt atât de proşti pe 
cât par... la ascultați, voi, ţăranilor, ce aţi zice dacă s-ar lipi, 
în faţă, pe uşa primăriei, un afiş pe care ar fi tipărit, cu 
litere mari: „Comuna revoluţionară din Paris: întâi, toate 
impozitele sunt deşănţate; al doilea, serviciul militar 
desfiinţat”... Ai, ce-aţi zice, ţărănoilor? 

Efectul fu atât de extraordinar, încât Delhomme, Fouan, 
Clou, Becu rămaseră cu gurile căscate, cu ochii măriţi. 
Lequeu lăsă ziarul; Hourdequin, care pleca, se întoarse; 
Buteau, uitând de Frangoise, se aşeză pe un colţ de masă. 
Şi îl priveau cu toţii pe acest zdrenţăros, pe acest colindător 
de drumuri, spaima satelor, trăind ca o haimana şi din 
pomeni silite. Săptămâna trecută fusese alungat de la 
Borderie, unde se ivise ca o nălucă, la sfârşitul zilei. De 
aceea dormea acum la golanul de Jesus-Christ, de unde 
avea să dispară poate mâine. 

— Văd că asta vă scarpină totuşi unde vă mănâncă mai 
mult, reluă el cu veselie. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, da! mărturisi Buteau. 
Când te gândeşti că eu mi-am dus chiar ieri banii la 
perceptor! Nu sfârşeşti niciodată cu dările, ne jupoaie 
pielea de pe trup! 


— Să nu-ţi mai vezi copiii plecând, ah, Doamne! strigă 
Delhomme. Eu care plătesc ca să-i scutesc pe Nenesse, ştiu 
cât mă costă treaba asta. 

— Fără să puneţi la socoteală, adăugă Fouan, că dacă nu 
puteţi plăti, vi-i ia şi vi-i omoară. 

Canon dădea din cap, triumfător şi râzând. 

— Vezi bine, îi spuse lui Jesus-Christ, că nu sunt chiar atât 
de proşti, ţărănoii! 

Apoi, întorcându-se: 

— Ni se strigă că sunteţi conservatori, că nu vă 
amestecați... Conservatori cu interesele voastre, da, nu-i 
aşa? Vă veţi amesteca şi veţi ajuta la tot ce vă aduce câştig. 
A? ca să vă păstraţi banii şi copiii aţi fi în stare de nişte 
lucruri!... Altminteri, aţi fi cei mai mari neghiobi! 

Nimeni nu mai bea, o nelinişte începea să apară pe feţele 
lor greoaie. El continuă, mucalit, amuzându-se dinainte de 
efectul ce avea să-i producă. 

— Şi de aceea sunt atât de liniştit, eu, care vă cunosc, de 
când mă tot alungaţi cu pietre de la uşile voastre... Cum 
zicea şi acest mare domn, voi veţi fi alături de noi, roşii, cei 
ce vrem să împărţim totul, când vom fi la Tuilleries. 

— A, asta, nu! strigară în acelaşi timp Buteau, Delhomme 
şi alţii. 

Hourdegquin, care ascultase cu atenţie, ridică din umeri. 

— Îţi baţi gura de pomană, viteazule! 

Dar Canon zâmbea mereu, cu frumoasa încredere a unui 
credincios. Răsturnat, cu spatele lipit de perete, îşi freca de 
el când un umăr, când pe celălalt, într-o uşoară legănare de 
mângâiere inconştientă. Şi explica chestiunea, această 
revoluţie a cărei vestire din, fermă în fermă, misterioasă, 
rău înţeleasă, înfiora stăpânii şi slugile. Mai întâi, tovarăşii 
din Paris vor pâine mâna pe putere: aceasta va avea loc, 
poate, în mod firesc, cu mai puţină lume împuşcată decât s- 
ar crede, toată şandramaua se va prăbuşi de la sine, atât 
era de putredă. După aceea, când vor fi stăpâni absoluţi, 
chiar de seara, vor desfiinţa renta, vor lua în stăpânire 


marile averi, astfel ca totalitatea banilor, precum şi uneltele 
de muncă, să fie înapoiate naţiunii; şi vor organica o nouă 
societate, o vastă casă financiară, industrială şi comercială, 
o repartiție logică a muncii şi a bunăstării. La ţară, va fi încă 
şi mai simplu. Se va începe cu exproprierea posesorilor de 
teren, se va lua pământul... 

— Încercaţi numai! îl întrerupse din nou Hourdeguin; veţi 
fi întâmpinați cu furcile, niciun mic proprietar nu vă va 
îngădui să-i luaţi un singur pumn de pământ. 

— Am spus eu oare că vor avea necazuri cei săraci? 
răspunse Canon, zeflemitor. Ar însemna să fim grozav de 
prostănaci, ca să ne certâăm cu cei mici... Nu, nu, va fi 
respectat în primul rând pământul bieţilor oameni care se 
spetesc muncind să-şi înmulțească cele câteva pogoane ale 
lor... Dar, ce se va lua, sunt cele două sute de hectare ale 
marilor domni de teapa dumitale, care fac să curgă 
năduşeala de pe slugi ca să le câştige lor bani... Ah, la 
naiba! nu cred că vecinii dumitale vor alerga cu furcile să te 
apere! Vor fi prea mulţumiţi! 

Macqueron izbucnise într-un râs zgomotos, ca luând 
lucrurile în glumă, şi toţi făcură la fel; şi fermierul, pălind, 
simţi vechea duşmănie: acest coate-goale avea dreptate, nu 
era unul printre ţăranii de aici, fie şi cel mai cinstit, care n- 
ar fi ajutat să fie despuiat de Borderie! 

— Alunei, întrebă cu seriozitate Buteau, eu care am în jur 
de zece setiere de pământ, le voi păstra, mi le vor lăsa? 

— Bineînţeles, prietene... Atâta doar, e lucru sigur, că, 
mai târziu, când vei vedea rezultatele obţinute alături, în 
fermele naţiunii, vei veni, fără să fii rugat, să-ţi alături acolo 
bucata dumitale... O agricultură în mare, cu bani mulţi, cu 
maşini, şi încă alte lucruri, tot ce are ştiinţa mai bun. Eu nu 
mă pricep; dar trebuie să auzi ce spun în privinţa asta nişte 
oameni, la Paris, care explică foarte clar că s-a zis cu 
această agricultură, dacă nu vă hotărâți s-o practicaţi 
astfel!... Da, chiar dumneata îţi vei da pământul. 


Buteau făcu un gest de profundă neîncredere, 
nemaiînţelegând, liniştit totuşi, pentru că lui nu i se cerea 
nimic; în timp ce, devenind din nou curios, de când omul 
începuse să se încurce în această mare agricultură 
naţională, Hourdeguin îşi aplecase iar urechea răbdătoare. 
Ceilalţi aşteptau sfârşitul, ca la spectacol. De două ori 
Lequeu, al cărui obraz alb ea varul se împurpurase, 
deschisese gura, ca să se amestece în vorbă; şi, de fiece 
dată, om prudent, îşi muşcase limba. 

— Dar partea mea! strigă pe neaşteptate Jesus-Christ. 
Fiecare trebuie să-şi aibă partea lui. Libertate, egalitate, 
fraternitate! 

Dintr-odată, Canon se supără, şi ridică mâna de parcă ar 
fi vrut să-şi pălmuiască prietenul. 

— Fă bine şi lasă-mă în pace eu libertatea, egalitatea şi 
fraternitatea ta!... Foloseşte la ceva să fii liber? frumoasă 
glumă! Vrei oare ca burghezii să ne aibă mereu în 
buzunarul lor? Nu, nu, trebuie obligat poporul să fie fericit, 
chiar dacă nu vrea!... Tu ai consimţi oare să fii egalul, 
fratele portărelului? Dar, animal ticălos, tocmai pentru că 
au înghiţit asemenea tâmpenii, republicanii tăi de la '48 au 
eşuat în josnicele lor treburi! 

Surprins, Jesus-Christ declară că el era pentru marea 
revoluţie. 

— Mă superi, taci din gură!... ce mai? '89, '93! muzică şi 
atâta tot! o frumoasă minciună cu care ne sparg urechile! 
Contează oare această gogoaşă, pe lângă ce rămâne de 
făcut? Se va vedea, atunci când poporul va deveni stăpânul, 
şi lucrurile nu se vor tărăgăna deloc, totul pârâie, îţi 
făgăduiesc că secolul nostru, cum se zice, se va sfârşi, într- 
un chip mult mai grozav decât celălalt. O nemaipomenită 
curăţenie, o furtună cum niciodată n-a mai fost! 

Toţi se cutremurară, şi însuşi beţivanul de Jesus-Christ se 
trase îndărăt, speriat, scârbit, de vreme ce nu mai erau 
fraţi. Interesat până aici, Jean făcu şi el un gest de revoltă. 


Dar Canon se ridicase în picioare, cu ochii scăpărători, cu 
obrazul scăldat de un extaz profetic. 

— Şi trebuie să vină, e inevitabil, cum s-ar spune despre o 
piatră care a fost azvârlită în sus şi care e obligatoriu să 
cadă... Şi aici nu mai sunt poveşti cu popi, lucruri de pe 
cealaltă lume, dreptul, justiţia care n-au fost văzute 
niciodată, nu mai mult decât a fost văzut bunul Dumnezeu! 
Nu, nu va fi decât nevoia ce o avem cu toţii de a fi fericiţi... 
Ei, indivizilor, spuneţi că ne vom înţelege ca fiecăruia să i se 
dea până peste cap, cu cea mai puţină muncă posibilă! 
Maşinile vor lucra pentru noi, ziua, o simplă supraveghere, 
nu va fi decât de patru ore; poate vom ajunge chiar să stăm 
cu braţele de-a binelea încrucişate. Şi peste tot numai 
bucurii, toate nevoile cultivate şi satisfăcute, da! carne, vin, 
femei, de trei ori mai mult decât azi, pentru că vom trăi mai 
bine. Nu vor mai fi săraci, nu vor mai fi bolnavi, nu vor mai 
fi bătrâni, datorită organizării mai bune, a vieţii mai puţin 
aspre, a spitalelor bune, a azilelor de bătrâni. Un paradis! 
toată ştiinţa pusă în slujba huzurelii! În sfârşit, adevărata 
plăcere de a trăi! 

Entuziasmat, Buteau izbi cu pumnul în masă, răcnind: 

— S-a zis cu impozitul! s-a zis cu tragerea la sorţi! s-a zis 
cu toate necazurile! nimic altceva decât bucurie!... Semnez! 

— Bineînţeles, declară Delhomme cu înţelepciune. Ar 
trebui să fii duşmanul trupului tău, să nu semnezi. 

Fouan încuviinţă, ca şi Macqueron, Clou şi alţii. Uluit, 
zdruncinat în ideile sale oficiale, Becu îl întrebă în şoaptă, 
pe Hourdequin dacă nu trebuia băgat la zdup acest tâlhar, 
care-l ataca pe împărat. Dar fermierul îl linişti cu o ridicare 
din umeri. A, da, fericirea! era visată de ştiinţă, după ce 
fusese visată de dreptate: era poate mai logic, oricum, dar 
nu va veni începând de mâine. Şi plecă din nou, îl chemă pe 
Jean care stătea în continuare de vorbă, când deodată 
Lequeu nu mai rezistă nevoii de a. interveni, care îl 
înăbuşea, ca o mânie greu stăpânită. 


— Asta dacă nu cumva, aruncă el cu vocea lui acră, veţi fi 
ucişi cu toţii înainte de aceste frumoase trebuii... Ucişi de 
foame sau ucişi cu gloanţe de jandarmi, dacă foamea vă 
face periculoşi... 

Îl priviră, nu pricepeau. 

— E de la sine înţeles că, dacă grâul continuă să vină din 
America, peste cincizeci de ani nu va mai exista nici un 
singur ţăran în Franţa... Oare pământul nostru va putea să 
lupte cu cel de acolo? Abia vom începe noi să încercăm aici 
adevărata agricultură, că vom fi inundaţi de grâne... Am 
citit o carte care-o spune pe larg, voi veţi fi cei curăţaţi! 

Dar, în pornirea lui violentă, avu neaşteptata conştiinţă a 
tuturor acelor chipuri speriate, întoarse spre el. Şi nici 
măcar nu-şi mai sfârşi fraza, puse punct printr-un gest 
furios, apoi se prefăcu imediat că se cufundă iar în lectura 
ziarului. 

— 'Tocmai din cauza grâului din America, declară Canon, 
veţi fi curăţaţi într-adevăr, atâta timp cât poporul nu va 
pune stăpânire pe marile proprietăţi. 

— Şi eu, conchise Hourdegquin, vă repet că nu trebuie 
deloc ca acest grâu să intre... Şi n-aveţi decât să votaţi 
pentru domnul Rochefontaine, dacă v-aţi săturat de mine la 
primărie şi dacă vreţi grâul cu cincisprezece franci. 

Urcă în cabrioletă, urmat de Jean. Apoi, când acesta din 
urmă dădea bici calului - după ce schimbase o privire de 
înţelegere cu Frangoise - îi spuse stăpânului său, care îl 
aprobă cu o clătinare din cap: 

— N-ar trebui să ne gândim prea mult la chiţibuşurile 
astea, că ne pierdem minţile. 

În faţa cârciumii, Macqueron vorbea în şoaptă, dai 
aprins, cu Delhomme, în timp ce Canon, reluându-şi 
înfăţişarea sa de om căruia puţin îi pasă de lume, îşi sfârşea 
coniacul bătându-şi joc de Jesus-Christ buimăcit, pe care îl 
numea „domnişoara Nouăzeci-şi-trei”. Dar Buteau, ieşind 
din reverie, îşi dădu seama deodată că Jean plecase, şi 
rămase surprins când o văzu acolo pe Franqoise, în uşa 


sălii, unde se postase împreună cu Berthe, ca să asculte. Se 
înfurie că-şi pierduse vremea cu politica, deşi avea nişte 
treburi importante. Mârşăvia asta de politică îţi rămâne 
până la urmă la inimă. Avu, într-un colţ, o lungă explicaţie 
cu Coelina, care în cele din urmă izbuti să-i împiedice să 
facă pe loc un scandal; era mai bine ca Franqoise să 
întoarcă de bună voie, după ce se va linişti; şi plecă la 
rândul lui, amenințând că va veni s-o ia cu funia şi cu 
ciomagul, dacă ea n-o va hotărî. 

În duminica următoare, domnul Rochefontaine fu ales 
deputat şi, cum Hourdequin îşi trimisese demisia la prefect, 
Macqueron deveni, în sfârşit, primar, crăpând de 
nemaipomenitul său triumf. 

În aceeaşi seară, Lengaigne, turbat de mânie, fu surprins 
cum tocmai îşi trăgea pantalonii în uşa rivalului victorios. Şi 
răcni: 

— Fac unde-mi place, acuma când porcii guvernează! 


VI 


Săptămână trecu, Franqoise se încăpăţână să nu se 
întoarcă la soră-sa, şi o scenă oribilă avu loc pe drum: 
Buteau, care o trăgea de păr, fu nevoit să-i dea drumul, 
pentru că îl muşcase cumplit de degetul mare; astfel încât 
Macqueron se sperie, şi o dădu el însuşi afară din casă pe 
fată, declarându-i că, în calitatea lui de reprezentant al 
autorităţii, nu putea s-o încurajeze mai mult în revolta sa. 

Dar tocmai atunci trecea La Grande, şi o luă la ea pe 
Francoise. În vârstă de optzeci şi opt de ani, aceasta nu era 
preocupată de propria-i moarte decât pentru a lăsa 
moştenitorilor, odată cu averea, necazul procesului fără 
sfârşit: o extraordinară complicaţie a unui testament 


încurcat din plăcere, prin care, sub pretextul de a nu 
nedreptăţi pe nimeni, îi obliga pe toţi să se devoreze; o idee 
a ei - pentru că nu putea să-şi ia cu sine bunurile - dea 
pleca de pe lume cel puţin cu consolarea că ele vor otrăvi 
viaţa celorlalţi. Căci nu cunoştea o distracţie mai mare, 
decât aceea de a-şi vedea familia sfâşiindu-se. Şi se grăbi s- 
o primească pe nepoată în casa ei, ezitând o clipă din 
pricina zgârceniei, hotărându-se de îndată la gândul de a 
profita de multă muncă pe pâine puţină. Şi într-adevăr, încă 
de seara, o puse să spele scara şi bucătăria. Apoi, când se 
prezentă Buteau, îl primi în picioare, cu pliscul ei rău de 
bătrână pasăre de pradă; şi acesta, care la Macqueron 
spunea că va sparge tot, începu să tremure, să bâiguie, 
paralizat de speranţa moştenirii, neîndrăznind să între în 
luptă cu teribila La Grande. 

— Am nevoie de Frangoise, o păstrez, pentru că nu-i 
place la voi... De altfel, iat-o majoră, o să-i daţi socoteală. Va 
trebui să discutăm. 

Buteau plecă, furios, înspăimântat de necazurile pe care 
le simţea apropiindu-se. 

Opt zile mai târziu, într-adevăr, pe la mijlocul lui august, 
Frangoise împlini douăzeci şi unu de ani. Acum, era propria 
sa stăpână. Dar nu izbutise nimic altceva decât să-şi 
schimbe nenorocirea, pentru că tremura şi în faţa mătuşii, 
şi se spetea muncind în acea casă rece de femeie zgârcită, 
unde totul trebuia să strălucească în chip natural, fără să se 
folosească săpunul sau peria: apa curată şi braţele erau de 
ajuns. Într-o zi, pentru că, uitând unde se află, dăduse grâu 
găinilor, era cât pe-aci să se aleagă cu capul spart dintr-o 
lovitură de baston. Se povestea că, preocupată să-şi cruţe 
caii, La Grande îl înhăma la plug pe nepotul ei, Hilarion; şi, 
chiar dacă aceasta putea fi o născocire, adevărul era că-l 
trata ca pe un animal, bătându-i, ucigându-l cu munca, 
abuzând de forţa lui de brută, până îl lăsa lat, mort de 
oboseală, şi atât de prost hrănit, cu coji şi resturi de 
mâncare, ca porcul, că băiatul era mereu lihnit de foame, în 


umilirea lui înfricoşată. Când Franqgoise pricepu că ea 
completa perechea la ham, nu mai avu decât o dorinţă, 
aceea de a părăsi casa. Şi aşa se întâmplă că, dintr-odată, 
se gândi la măritiş. 

Dorea, pur şi simplu, să sfârşească toate necazurile. Şi 
decât să se împace cu Lise, mai degrabă şi-ar fi pus capăt 
vieţii, înverşunându-se într-una dintre acele idei de 
dreptate, care o copleşeau încă de când era copil. Cauza ei 
era singura dreaptă, se dispreţuia pentru că răbdase atât 
de multă vreme: şi rămânea mută în legătură cu Buteau, nu 
vorbea eu asprime decât despre soră-sa, fără de care ar fi 
putut continua să locuiască împreună. Astăzi, când totul era 
sfărâmat, definitiv, trăia cu singurul gând de a i se înapoia 
avutul, partea ei de moştenire. Gând care o frământa de 
dimineaţa până seara, şi se înfuria pentru că trebuiau 
făcute nişte formalităţi, din care nu se mai putea ieşi. Cum? 
ăsta e a mea, asta ea ta, şi nu se isprăvea în trei minute! 

Oare pentru că se înţeleseseră s-o jefuiască? Bănuia 
toată familia, ajungea să-şi spună că numai un bărbat, un 
soţ, o va scoate din această situaţie. Fără îndoială, Jean nu 
avea avere, şi era cu cincisprezece ani mai în vârstă ca ea. 
Dar niciun alt tânăr n-o cerea, poate niciunul n-ar fi riscat, 
din cauza poveştilor de la Buteau, pe care nimeni nu voia 
să-i aibă împotriva sa, atât de temut era în Rognes. Şi-apoi, 
ce? ea fusese odată cu Jean; lucrul acesta nu mai însemna 
nimic, pentru că nu avusese urmare; însă era un om blând 
şi cinstit. Mai bine el, de vreme ce nu iubea pe altul, şi lua 
unul, nu are importanţă pe cine, pentru a o apăra şi pentru 
a-l face pe Buteau să turbeze. Şi va avea un bărbat alei. 

Jean îi păstrase o mare prietenie în inimă. Dorinţa lui de 
a o avea se domolise, şi încă mult, pentru că o dorise atâta 
vreme. Dar se purta cu ea la fel de amabil, socotindu-se ca 
şi bărbatul ei, pentru că îşi făcuseră promisiuni. Avusese 
răbdare până la majoratul fetei, fără a căuta să-i schimbe 
intenţia de a aştepta, ba chiar împiedicând-o să întoarcă 
lucrurile împotriva ei, la soră-sa. Acum, ea putea să ofere 


mai multe motive decât erau necesare pentru a-i avea de 
partea sa pe oamenii cumsecade. De aceea, deşi condamna 
modul brutal în care plecase, îi repeta că dreptatea era de 
partea ei. În sfârşit, când ea ar dori să-i vorbească despre 
celelalte, - el era pregătit. 

Căsătoria fu hotărâtă astfel, într-o seară când se 
întâlniseră în dosul grajdului bătrânei. O barieră veche, 
putredă, se deschidea acolo, spre o fundătură, şi amândoi 
rămaseră alături, el în afară, ea înăuntru, cu pârâiaşul de 
scursură curgându-le printre picioare. 

— Ştii, Caporal, spuse ea cea dintâi, privindu-l în ochi, 
dacă te mai interesează, acum m-ar interesa şi pe mine. 

O privi şi el ţintă, şi îi răspunse cu un glas domol: 

— Nu ţi-am mai vorbit, ca să nu crezi cumva că ţi-aş râvni 
averea... Cu toate astea, tu ai dreptate, e momentul. 

Urmară câteva clipe de tăcere. El îşi pusese mâna peste 
cea a fetei, rezemată de barieră. După aceea, reluă: 

— Şi nu trebuie să te gândeşti la Cognette ori să te 
necăjeşti din pricina poveştilor care au fost... lată, sunt cel 
puţin trei ani de când n-am mai atins-o. 

— La fel zic şi eu, declară ea, nu vreau deloc să te 
necăjeşti gândindu-te la Buteau... Porcul guiţă peste tot că 
m-a avut. Poate crezi şi tu că-i aşa? 

— Toată lumea din ţinut crede, murmură el ca să 
ocolească răspunsul. 

Apoi, cum ea îl privea mereu: 

— Da, am crezut... Şi, într-adevăr, înţelegeam, pentru că-l 
cunosc pe individ, nu puteai face altceva decât să treci şi 
prin asta. 

— O, a încercat, destul mi-a frământat trupul! Dar dacă-ţi 
jur că niciodată n-a ajuns unde a vrut, mă crezi? 

— 'Te cred. 

Ca să-i dovedească mulţumirea, Jean îi luă în cele din 
urmă mână, i-o ţinu strânsă într-a lui, sprijinindu-şi braţul 
de barieră. Observând că scursura grajdului îi uda pantofii, 
îndepărtase picioarele. 


— Păreai că rămâi la el de bună voie, putea să te bucure 
că punea mâna pe tine... 

Fata se simţi stânjenită, privirea ei atât de limpede şi 
cinstită coborâse. 

— Cu atât mai mult cu cât pe mine mă respingeai, îţi 
aduci aminte? Dar n-are nicio importanţă, copilul pe care 
turbam de necaz că nu ţi l-am făcut, e mai bine că rămâne 
să ţi-l fac de acum încolo. Aşa e totuşi mai cinstit. 

Se întrerupse, îi atrase atenţia că stătea în pârâiaş. 

— la seama, te uzi. 

Ea îşi îndepărtă, la rândul ei, picioarele şi conchise: 

— Atunci, suntem înţeleşi. 

— Suntem înţeleşi, fixează data pe care o doreşti. 

Şi nici măcar nu se sărutară, îşi strânseră mâinile peste 
barieră, ca doi buni prieteni. Apoi, fiecare plecă în drumul 
lui. 

Seara, când Franqoise îşi dădu în vileag voinţa de a se 
mărita cu Jean, explicându-i că îi trebuia un bărbat care s-o 
ajute să intre în posesia bunurilor, La Grande nu răspunse 
nimic la început. Rămăsese dreaptă, cu ochii rotunjiţi; 
calcula pierderea, câştigul, bucuria pe care o va avea; şi 
abia a doua zi încuviinţă căsătoria. Pe salteaua ei de paie, 
meditase toată noaptea asupra acestei chestiuni, căci 
aproape nu mai dormea, rămânea cu pleoapele deschise 
până la ziuă, punând la cale cele mai neplăcute lucruri 
pentru familie. Această căsătorie îi apăruse plină de 
asemenea consecinţe pentru toată lumea, că arsese 
cuprinsă de o adevărată fierbinţeală de tinereţe. De pe 
acum prevedea cele mai mici necazuri, le complica, le făcea 
mortale. Astfel încât îi declară nepoatei că, din prietenie, 
voia să ia totul asupra sa. Îi spuse acest cuvânt, întărindu-l 
cu o teribilă fluturare de baston: pentru că o lăsaseră în 
voia sorții, ea îi va ţine loc de mamă; şi vor vedea ei! 

În primul rând, La Grande îi ceru fratelui ei Fouan să se 
prezinte în faţa sa, ca să dea seama de socotelile tutelei. 
Dar bătrânul nu fu în stare să dea nici o singură explicaţie. 


Dacă îl numiseră tutore, nu era din vina lui; şi, la urma 
urmelor, pentru că domnul Baillehache făcuse totul, trebuia 
să se adreseze domnului Baillehache. De altfel, imediat ce 
înţelese că lucra împotriva familiei. Buteau, el îşi exageră 
năuceala. Vârsta şi conştiinţa propriei slăbiciuni îi luau 
minţile, îl făceau laş, la discreţia tuturor. Şi pentru ce s-ar 
certa cu alde Buteau? De două ori până acum fusese cât pe- 
aci să se întoarcă la ei, după nişte nopţi de fiori, tremurând 
din pricină că-i văzuse pe Jesus-Christ şi pe Fricoasa dând 
târcoale prin camera lui, înfundându-şi braţele goale până 
sub căpătâiul de paie, ca să-i şterpelească hârtiile. 
Bineînţeles că până la urmă îl vor ucide la Castel, dacă n-o 
va lua la sănătoasa, într-o seară. Neputând să scoată nimic 
de la el, La Grande îl dădu afară băgându-l în sperieţi, 
strigându-i că va ajunge pe mâinile justiţiei, dacă s-a atins 
de partea copilei. Delhomme, pe care îl înspăimântă după 
aceea, ca membru al consiliului de familie, se întoarse acasă 
bolnav, încât Fanny, venind în goană după el, spuse că 
preferau să plătească mai degrabă din punga lor, decât să 
aibă procese. Lucrurile mergeau, începea să fie amuzant. 
Era vorba să ştie dacă trebuia mai întâi să pornească 
afacerea partajului de bunuri sau să încheie numaidecât 
căsătoria. La Grande chibzui două nopţi, apoi se pronunţă 
pentru căsătorie, imediat: Franqoise măritată cu Jean, 
cerându-şi partea, ajutată de bărbatul ei - toate acestea vor 
spori necazurile familiei Buteau. Şi grăbi lucrurile, îşi regăsi 
picioarele de tânără fată, se ocupă de hârtiile nepoatei, 
ceru să-i fie încredințate cele ale lui Jean, aranjă totul la 
primărie şi la biserică, împinse patima până la a le 
împrumuta banii necesari, în schimbul unei hârtii semnate 
de amândoi, şi în care suma fu dublată, pentru dobândă. 
Ceea ce îi sfâşia inima erau paharele de vin, oferite prin 
forţa împrejurărilor, în timpul pregătirilor; dar avea oţetul 
ei acrit, „alungă-ţânţarul” ei, atât de imposibil de băut că 
toţi se arătau nespus de rezervaţi. Hotări că nu va avea loc 
niciun fel de ospăț, din cauza certurilor din familie: slujba şi 


o duşcă de „alungă- ţânţarul”, simplu, pentru a închina 
întru fericirea mirilor. Invitaţi, cei doi Charles îşi cerură 
iertare, pretextând grijile provocate de ginerele lor 
Vaucogne. Neliniştit, Fouan se culcă, spunând că era bolnav. 
Şi, dintre neamuri, nu veni decât Delhomme, care ţinu să fie 
unul dintre martorii miresei, pentru a dovedi de câtă stimă 
se bucură în ochii săi un om cumsecade ca Jean. Din partea 
lui, acesta nu-şi aduse decât martorii, pe stăpânul său, 
Hourdequin, şi pe unul dintre argaţii de la fermă. Rognes 
era cu susul în jos, această nuntă atât de grabnic pusă la 
cale, presărată de atâtea bătăi, fu pândită pe după fiecare 
uşă. La primărie, în faţa fostului primar, Macqueron, plin de 
importanţă, exageră formalităţile. La biserică avu loc un 
incident neplăcut, abatele Madeline leşină în timp ce oficia 
slujba. Nu-i mergea bine, regreta munţii lui, de când trăia 
în neteda Beauce, mâhnit de indiferența religioasă a noilor 
săi enoriaşi, atât de zdruncinat de bârfelile şi certurile 
continue ale femeilor, că nici măcar nu îndrăznea să le 
amenințe cu infernul. Simţindu-l slab, ele profitau până la a- 
| tiraniza în treburile de cult. Şi totuşi, Coelina, Flore, toate 
celelalte, se arătară nespus de înduioşate de cel ce căzuse 
în nas peste altar, şi declarară că acesta era un semn de 
moarte apropiată pentru miri. 

Se stabilise ca Franqoise să locuiască în continuare la 
bătrână, atâta timp cât partajul nu era încheiat, căci ea, cu 
voinţa ei de fată încăpăţânată, decisese că va căpăta casa. 
La ce bun să se mute cu chirie în altă parte, pentru 
cincisprezece zile? Jean, care, în aşteptare, urma să rămână 
căruţaş la fermă, va veni pur şi simplu la ea în fiece seară. 
Noaptea lor de nuntă fu destul de proastă şi tristă, deşi nu 
le păru deloc rău că sunt în sfârşit împreună. Pe rând o 
prindea în braţe, ea începu să plângă atât de tare, că părea 
să se înăbuşe; şi cu toate acestea nu-i făcuse niciun rău, 
dimpotrivă, se purtase cât se poate de drăguţ cu ea. 
Culmea era că printre hohotele de plâns, îi răspundea că nu 
avea nimic împotriva lui, că plângea fără să se poată opri şi 


fără ca măcar să ştie pentru ce. Desigur că o asemenea 
poveste nu era câtuşi de puţin, menită să înfierbânte un 
bărbat. Degeaba căută după aceea s-o cuprindă din nou, s-o 
păstreze în braţe, nu simţiră nicio bucurie, mai puţină încă 
decât în claie, prima dată.. Asemenea lucruri, după cum 
explica el, dacă nu se petreceau numaidecât, îşi pierdeau 
gustul. De altfel, în ciuda acestei strâmtorări, a acestui soi 
de stinghereală care le mânjea inima şi unuia şi celuilalt, se 
înţeleseră foarte bine, îşi încheiară noaptea, neputând să 
doarmă, sfătuindu-se în ce fel să pornească lucrurile, după 
ce vor avea casa şi pământul. 

Chiar de a doua zi, Franqoise pretinse partajul. Dar La 
Grande nu mai era atât de grăbită: mai întâi, voia să-şi 
prelungească plăcerea, făcând sânge rău familiei cu o 
mulţime de înţepături; pe urmă, se pricepuse prea bine să 
profite de copilă şi de bărbatul ei - care în fiece seară îşi 
plătea cu câte două ceasuri de muncă chiria camerei - 
pentru a se nelinişti văzându-i că vor s-o părăsească şi să se 
instaleze la casa lor. Cu toate acestea, fu nevoită să se ducă 
la cei doi Buteau şi să-i întrebe cum înțelegeau ei 
împărţeala. În numele fetei, La Grande cerea casa, jumătate 
din pământul de arătură, jumătate din cel de fâneaţă, şi 
dădea jumătate din vie, un pogon, cât socotea că valorează, 
cu aproximaţie, casa. Aşa era drept şi cuminte, într-un 
cuvânt, căci această reglementare prin bună înţelegere i-ar 
scuti să aducă chestiunea în faţa justiţiei, care punea 
întotdeauna mâna pe prea mult. Buteau, pe care intrarea 
bătrânei îl tulburase, silit cum era s-o respecte, datorită 
banilor ei, nu vru să asculte mai mult. leşi cu violenţă, de 
teamă că, uitându-şi interesul, o cârpeşte. Şi Lise, rămasă 
singură, cu urechile roşii de năvala sângelui, bâigui 
furioasă: 

— Casa, vrea casa dezmăţata asta, pârlita asta, care s-a 
măritat fără măcar să vină să mă vadă!... Ei bine, mătuşă, 
spune-i că în ziua când o să aibă casa, eu trebuie să fi 
crăpat. 


La Grande rămase liniştită. 

— Bine, bine, fata mea, nu e nevoie să-ţi faci sânge rău... 
Vrei şi tu casa, e dreptul tău. O să vedem. 

Şi, timp de trei zile, călători astfel între cele două surori, 
ducând de la una la alta invectivele pe care şi le adresau, 
scoţându-le din minţi în asemenea hal, că amândouă fură 
cât pe-aci să cadă la pat. Fără să se lase, ea le arăta cât de 
mult le iubea şi câtă recunoştinţă îi datorau nepoatele, 
pentru că se resemnase la această meserie de câine. În 
sfârşit, căzură de acord să împartă pământul, dar casa şi 
mobilierul, precum şi vitele, urmau să fie vândute pe cale 
judecătorească, pentru că nu puteau ajunge la înţelegere. 
Fiecare dintre cele două surori se jura să răscumpere casa 
indiferent la ce preţ, chiar dacă-şi va da şi ultima cămaşă. 

Grosbois veni deci să măsoare bunurile şi să le împartă în 
două loturi. Erau un hectar de fâneaţă, altul de vie, două de 
arătură; şi acestea din urmă, mai ales, se aflau în locul 
numit Cornailles, pe care Buteau, după căsătoria sa, se 
înverşuna să nu le scape din mână, pentru că se învecinau 
cu ogorul pe care îl avea el însuşi de la tatăl său, ceea ce 
alcătuia o curea de trei hectare, cât nu avea niciun alt ţăran 
din Rognes. Şi ce turbare îl cuprinse când îl văzu pe 
Grosbois instalându-şi echerul şi înfigând jaloanele! La 
Grande era acolo, supraveghind, Jean preferase să nu fie de 
faţă, temându-se să nu se işte vreo bătaie. Şi se porni o 
discuţie, pentru că Buteau voia ca linia să fie trasă paralel 
cu valea râului Aigre, astfel ca propriul lui pământ să 
rămână unit cu lotul de acum, oricare ar fi; pe când mătuşa 
pretindea ca diviziunea să se facă perpendicular, cu 
singurul scop de a-l necăji. Îl birui, el strânse pumnii 
sugrumat de o furie greu stăpânită. 

— Şi, la naiba! dacă nimeresc primul lot, am să fiu tăiat în 
două, îl voi avea pe ăsta într-o parte şi ogorul meu în 
cealaltă? 

— Păi, dragul meu, depinde de tine să tragi lotul care îţi 
convine! 


De o lună de zile mânia lui Buteau nu se mai domolea. În 
primul rând, fata îi scăpa; era bolnav de dorinţă înăbuşită, 
de când nu-i mai prindea carnea în mâna plină, cu speranţa 
încăpăţânată de a o avea pe ea toată, într-o bună. zi; şi, 
după căsătorie, gândul că celălalt o ţinea în patul lui, 
desfătându-se cât poftea cu ea, ajunsese să-i aprindă 
sângele în trup. Apoi, acum, era pământul pe care celălalt i- 
| smulgea din braţe pentru a-l stăpâni şi pe el. Mai bine i-ar 
reteza o mână. Fata încă mai putea fi regăsită; dar 
pământul, un pământ pe care îl socotea ca şi al lui, pe care. 
se jurase să nu-l dea niciodată înapoi! Vedea roşu în faţa 
ochilor, căuta modalităţi, îşi imagina nedesluşit violenţe, 
asasinate, pe care numai spaima de jandarmi îl împiedica să 
le săvârşească. 

În sfârşit, avu loc o întâlnire la domnul Baillehache, unde 
Buteau şi Lise se aflară pentru prima oară faţă în faţă cu 
Frangoise şi Jean, pe care La Grande îi însoţise din plăcere, 
sub pretextul de a împiedica lucrurile să ia o întorsătură 
urâtă. Intrară toţi cinci, ţepeni, tăcuţi, în birou. 

Cei doi Buteau se aşezară la dreapta, Jean, la stânga, 
rămase în picioare, în spatele nevestei sale, ca pentru a 
arăta că el nu se amesteca defel, că o împuternicea pe ea. 
Şi mătuşa luă loc în mijloc, uscată şi înaltă, întorcându-şi 
ochii rotunzi şi nasul de pasăre de pradă când spre unii, 
când spre alţii, satisfăcuta Cele două surori nici măcar nu 
păruseră să se cunoască, fără un cuvânt, fără o privire, cu 
faţa dură. Doar bărbaţii schimbară între ei o uitătură 
rapidă, strălucitoare şi adâncă, aidoma unei lovituri de 
cuţit. 

— Prieteni, spuse domnul Baillehache, pe care aceste, 
atitudini devorante îl lăsau rece, să sfârşim înainte de toate 
partajul pământurilor, asupra căruia sunteţi de acord. 

De data aceasta, le ceru mai întâi semnăturile. Actul era 
pregătit, doar specificarea loturilor rămânea în alb, după 
nume; şi toţi trebuiră să semneze înainte de a fi tras la 


sorţi, operaţie la care îi puse numaidecât, pentru a evita 
orice fel de neplăcere. 

Cum Franqoise scosese numărul doi, Lise fu nevoită să ia 
numărul unu, şi faţa lui Buteau deveni neagră, sub valul de 
sânge ce-i umflă vinele. Niciodată cu noroc! parcela lui 
tăiată în două! această stricată de mezină şi masculul ei, 
înfipţi, cu partea lor, între bucata lui de pământ din stânga 
şi cea din dreapta. 

— Dumnezeii dumnezeilor! înjură el printre dinţi. Porc 
afurisit, nu Dumnezeu! 

Notarul îl rugă să aibă răbdare până ajunge în stradă. 

— E vorba că ne taie în două, acolo, sus, pe câmp, atrase 
atenţia. Lise, fără să se întoarcă spre soră-sa. Poate s-ar 
învoi să facă un schimb. Ne-ar conveni, şi nu păgubeşte pe 
nimeni. 

— Nu! spuse Franqoise tăios. 

La Grande aprobă cu un semn din cap: purta ghinion, 
dacă desfăceai ce făcuseră sorții. Şi această lovitură 
răutăcioasă a destinului o înveselea, pe când Jean rămânea 
neclintit în spatele ne vestii, atât de hotărât să se ţină 
deoparte, că obrazul lui nu exprima nimic. 

— Hai, reluă notarul, poate ne dăm osteneala să sfârşim, 
să nu ne mai pierdem vremea. 

Într-o comună înţelegere, cele două surori îl aleseseră să 
efectueze licitaţia casei, a mobilierului şi a vitelor. Vânzarea 
prin afişare se stabili pentru a doua duminică a lunii: va 
avea loc în biroul lui, şi caietul de sarcini conţinea 
menţiunea că beneficiarul avea dreptul să intre în 
stăpânirea bunurilor în chiar ziua adjudecării, în sfârşit, 
după vânzare, notarul va proceda la diverse reglementări 
de cheltuieli între co-moştenitoare. Toate acestea au fost 
acceptate, fără nicio discuţie. 

Dar, în acel moment, Fouan, care aştepta în calitate de 
tutore, fu introdus de un secretar, care îl împiedică pe 
Jesus-Christ să intre, atât era de beat ticălosul. Cu toate că 
Franqoise devenise majoră de o lună, socotelile tutelei nu 


erau încă încheiate, ceea ce complica lucrurile; şi era 
necesar să se încheie, pentru a-l elibera pe bătrân de 
răspundere. Se uita şi la unii şi la alţii, cu ochii mici holbaţi; 
tremura, în teama lui crescândă de a fi compromis şi de a se 
vedea târât în faţa justiţiei. 

Notarul dădu citire listei de socoteli. Toţi îl ascultau 
clipind des, neliniştiţi pentru că nu întotdeauna pricepeau, 
temându-se dacă ar fi scos vreun cuvânt, ca nenorocirea să 
nu li se tragă tocmai din acel cuvânt. 

— Aveţi reclamaţii de făcut? întrebă domnul Baillehache, 
după ce sfârşi. 

Rămaseră năuciţi. Ce reclamaţii? Poate uitau unele 
lucruri, le pierdeau din vedere. 

— Iertare, spuse deodată La Grande, dar asta nu e nici 
pe departe socoteala nepoatei mele Franqgoise! şi cred că 
fratele meu îşi leagă ochii dinadins, ca să nu vadă ci a fost 
furată! 

Fouan bâigui: 

— Ai? ce?... Nu i-am luat un ban, mă jur în faţa lui 
Dumnezeu! 

— Spun că Franqoise, după căsătoria soră-sii, peste 
puţină vreme se împlinesc cinci ani de atunci, a rămas în 
gospodărie ca servitoare, şi că i se datorează simbrie. 

La această lovitură neprevăzută, Buteau sări de pe 
scaun. La rândul ei, şi Lise simţi că se sufocă. 

— Simbrie!... Cum? unei surori!... Ei bine, asta ar fi o 
porcărie! 

Domnul Baillehache trebui să le impună tăcere, afirmând 
că minora avea desigur dreptul să ceară simbrie, dacă voia. 

— Da, vreau, spuse Franqoise. Vreau tot ce e-al meu. 

— Şi atunci, ce a mâncat? strigă Buteau scos din sărite. 
Nu-i lipsea carnea şi pâinea. Puteţi s-o pipăiţi, nu e grasă 
pentru că a lins pereţii, trântoriţa! 

— Şi rufăria, şi rochiile? continuă furioasă Lise. Şi 
spălatul? că-n două zile îţi murdărea o cămaşă, atât de mult 
asuda. 


Ofensată, Franqoise răspunse: 

— Asudam atât de mult pentru că munceam din greu, 

— Sudoarea se usucă, nu murdăreşte, adăugă La Grande. 

Domnul Baillehache interveni din nou. Şi le spuse că era 
o socoteală de făcut, simbriile pe de o parte, hrana şi 
întreţinerea pe de alta. Luase o pană, încerca să facă 
socoteala, după indicaţiile lor. Dar fu îngrozitor. Susţinută 
de La Grande, Franqoise avea pretenţii mari, îşi aprecia 
munca foarte scump, enumera tot ce făcea în casă, şi vacile, 
şi gospodăria, şi vasele, şi munca la câmp, unde cumnatul ei 
o folosea ca pe un bărbat. Din partea lor, cei doi Buteau, 
exasperaţi, îngroşau nota cheltuielilor, socoteau mesele, 
minţeau în legătură cu îmbrăcămintea, cereau până la ban 
darurile oferite în zilele de sărbătoare. Cu toate acestea, în 
ciuda străşniciei lor, ajunseră să fie datori o sută optzeci şi 
şase de franci. Rămaseră cu mâinile tremurătoare, cu ochii 
aprinşi, căutând încă ce puteau să mai scadă. 

Era gata să accepte cifra, când Buteau strigă: 

— O clipă! şi doctorul, când i s-a oprit sângele... A venit 
de două ori. Asta face şase franci. 

La Grande nu vru să se cadă de acord asupra acestei 
victorii a celorlalţi, şi îl înghesui pe Fouan, cerându-i să-şi 
aducă aminte zilele pe care copila le muncise la fermă, 
odinioară, când el locuia în casa lor. Era cinci sau şase zile 
cu câte un franc şi jumătate? Franqoise striga şase, Lise 
cinci, cu violenţă, de parcă s-ar fi bătut cu pietre. Şi 
bătrânul, pierdut, îi dădea dreptate uneia, îi dădea dreptate 
celeilalte, izbindu-se cu amândoi pumnii peste frunte. 
Frangoise câştigă, cifra totală era de o sută optzeci şi nouă 
de franci. 

— Ei, de data asta, e tot? întrebă notarul. 

Pe scaunul lui, Buteau părea zdrobit, turtit de această 
socoteală care creştea mereu, nemailuptând, crezându-se 
la capătul nenorocirii. Cu voce îndurerată, murmură: 

— Dacă vrea cămaşa de pe mine, mi-o scot. 


Dar La Grande păstra o ultimă lovitură, teribilă, ceva 
important şi simplu, uitat de toată lumea. 

— la ascultați, şi cei cinci sute de franci, despăgubirea 
pentru drumul de-acolo, de sus? 

Dintr-un salt, Buteau ţâşni în picioare, cu ochii scoşi din 
orbite, cu gura căscată. Nu era nimic de spus, nicio discuţie 
cu putinţă: primise banii, trebuia să înapoieze jumătate din 
ei. O clipă, căută; apoi, negăsind nicio scăpare, în nebunia 
care urca şi-i zbuciuma ţeasta, se repezi deodată asupra lui 
Jean. 

— Târâtură ticăloasă, care ai ucis buna noastră prietenie! 
Fără tine, am trăi şi astăzi în familie, uniţi şi iubitori. 

Foarte rezervat în tăcerea lui, Jean fu nevoit să ia poziţie 
de apărare. 

— Nu mă atinge, că te cârpesc! 

Frangoise şi Lise se ridicaseră cu vioiciune, înfigându-se 
fiecare în faţa bărbatului ei, cu chipurile covârşite de ura 
care încetul cu încetul crescuse în ele, cu unghiile în sfârşit 
scoase, gata să se sfâşie. Şi o bătălie generală, pe care nici 
La Grande, nici Fouan nu păreau dispuşi s-o împiedice, ar fi 
făcut cu siguranţă să fie smulse bonete şi şuviţe de păr, 
dacă notarul n-ar fi ieşit din calmul lui profesional. 

— Dar, la naiba, aşteptaţi să ajungeţi în stradă! E 
enervant să nu cădeţi de acord fără să vă luaţi la bătaie. 

Şi, când toţi, deşi fremătători, se liniştiră, adăugă: 

— Aţi căzut de acord, nu-i aşa?... Ei bine, am să închei 
socotelile tutelei, le veţi iscăli, apoi vom proceda la 
vânzarea casei, pentru a isprăvi... Acum, plecaţi, şi fiţi 
oameni cuminţi, uneori prostiile costă scump! 

Acest cuvânt îi calmă. Dar, pe când ieşeau, Jesus-Christ, 
care îl aşteptase pe tatăl său, insultă toată familia, zbierând 
că era o mare ruşine să amestece un biet bătrân în aceste 
poveşti murdare, ca să-i jefuiască, bineînţeles; şi, înduioşat 
de beţie, îl duse acasă cum îl adusese, pe paiele unei căruţe 
împrumutate de la un vecin. Cei doi Buteau o luară într-o 


parte, La Grande îi împinse pe Jean şi Franqoise la „Bunul 
plugar”, unde le ceru să-i plătească o cafea. Strălucea. 

— Ce-am mai putut râde! conchise ea, punându-şi 
rămăşiţa de zahăr în buzunar. 

Tot în aceeaşi zi, La Grande mai avu o idee. Intrând în 
Rognes, alergă să se înţeleagă cu moş Saucisse, unul dintre 
foştii ei ibovnici, zice-se. Cum cei doi Buteau juraseră că vor 
creşte preţul casei, împotriva lui Francoise, până la a-şi da 
şi pielea de pe ei, La Grande îşi spusese că, dacă bătrânul 
ţăran îl creştea şi el pentru sine, poate că aceştia nu-l vor 
suspecta şi i-o vor lăsa lui; pentru că era vecinul lor, putea 
dori să se extindă. Acesta primi numaidecât, în schimbul 
unui dar. Astfel că, în cea dea două duminică a lunii, la 
licitaţie, lucrurile se petrecură aşa cum prevăzuse bătrâna. 
Din nou, în biroul maestrului Baillehache, familia Buteau 
stătea de o parte, Franqoise şi Jean de cealaltă, cu La 
Grande; era şi lume multă străină, câţiva ţărani, veniţi cu 
gândul nedesluşit de a cumpăra, dacă se putea pe mai 
nimic. Dar în patru sau cinci licitaţii, aruncate cu o voce 
tăioasă de Lise şi Franqoise, casa urcă la trei mii cinci sute 
de franci, cât valora. La trei mii opt sute, Franqoise se opri. 
Şi moş Saucisse intră în scenă, căpătă patru mii, scoase 
încă cinci sute de franci. Buimaci, cei doi Buteau se uitau 
unul la altul: nu mai era posibil; gândul la toţi aceşti bani îi 
îngheţa. Cu toate acestea, Lise se lăsă târâtă până la cinci 
mii. Şi fu zdrobită, când bătrânul ţăran săltă dintr-odată la 
cinci mii două sute. Se sfârşise, casa îi fu adjudecată lui, la 
când mii două sute de franci. Cei doi Buteau rânjiră, 
această mare sumă va fi bună de încasat, de vreme ce şi ei - 
Frangoise şi bădăranul ei ticălos - erau bătuţi. 

Totuşi, când Lise, la întoarcerea în Rogrres, intră în 
această străveche locuinţă, unde se născuse, unde trăise, 
începu să plângă în hohote. La fel şi Buteau, se simţi atât de 
sugrumat, cu pieptul atât de sfâşiat, că sfârşi prin a-şi 
descărca năduful asupra ei, jurându-se că el şi-ar fi dat 
până la ultimul fir de păr de pe corp; dar aceste femei cu 


inima de piatră nu ţi-ar deschide punga, precum coapsele, 
decât la chef. Minţea, pentru că el o oprise: şi se luară la 
bătaie. Ah, sărmana, vechea casă părintească a neamului 
Fouan - clădită acum trei veacuri de un strămoş -, care 
astăzi se clatină, şi e crăpată, turtită, peticită pe toate 
părţile, cu nasul căzut înainte sub răsuflarea puternicelor 
vânturi din Beauce! Se spunea că familia locuia de trei sute 
de ani, că ajunsese s-o iubească şi s-o ţină în cinste ca pe o 
adevărată relicvă, astfel că atârna greu la moşteniri! Cu o 
palmă, Buteau o trânti la pământ pe Lise, care se ridică şi fu 
cât pe-aci să-i frângă piciorul cu o lovitură de călcâi. 

A doua zi seara, urmă altceva, izbi trăsnetul. Cum moş 
Saucisse se dusese, de dimineaţă, să facă declaraţia de 
simulare, întregul Rognes află, de la amiază, că el 
cumpărase casa pentru Frangoise, cu permisiunea lui Jean 
şi nu numai casa, ei şi mobilierul, pe G&d&on şi Coliche. În 
familia Buteau izbucni un urlet de durere şi disperare, de 
parcă ar fi intrat trăsnetul peste ei. Căzuţi la pământ, 
bărbatul şi femeia plângeau, răcneau, în disperarea 
sălbatică de a nu fi fost ei cei mai tari, de a fi fost jucaţi de 
această copilă stricată. Ce-i scotea din minţi era mai ales 
faptul că-şi dădeau seama cât va râde tot satul de ei, pentru 
că dovediseră atât de puţină viclenie. Pentru numele lui 
Dumnezeu, să fii dat, aşa, de-a dura, să te laşi aruncat pe 
uşă afară din casa ta, într-o singură clipă! A, nu, lasă, or să 
vadă ei! 

Când La Grande se prezentă, în aceeaşi seară, în numele 
nepoatei sale, ca să se înţeleagă politicos cu Buteau asupra 
zilei când urma să se mute, acesta o dădu afară, pierzându- 
şi toată prudenţa, răspunzându-i cu un singur cuvânt. 

— Rahat! 

Ea plecă nespus de mulţumită, îi strigă doar că-i va 
trimite portărelul. Şi chiar a doua zi, într-adevăr, palid şi 
neliniştit, mai demn de plâns ca de obicei, Vimeux urcă 
strada, bătu cu prudenţă, pândit de cumetrele, din casele 
vecine. Nu i se răspunse, trebui să bată mai tare, îndrăzni 


să strige, lămurind că venise cu somaţia care îi obliga să 
părăsească locuinţa. Atunci, fereastra hambarului se 
deschise, o voce răcni cuvântul, acelaşi, singurul. 

— Rahat! 

Şi o oală plină cu acel lucru fu deşertată. Mânjit din 
creştet până-n tălpi, Vimeux plecă de unde venise cu 
somaţia. Întregul Rognes râse iar, ţinându-se cu mâinile de 
burtă. 

Dar, imediat, La Grande îl luă cu sine pe Jean la 
Châteaudun, la avocat. Acesta le spuse că erau necesare cel 
puţin cinci zile, înainte de a se ajunge la evacuare: 
procedura introdusă, ordonanța dată de preşedinte, 
ridicarea de la grefă a ordonanţei, în sfârşit, evacuarea, 
pentru care portărelul trebuia să ceară ajutorul 
jandarmilor, dacă era necesar. La Grande stărui să se 
câştige o zi, şi când se întoarse la Rognes, cum era într-o 
marţi, anunţă peste tot că, sâmbătă seara, familia Buteau va 
fi aruncată în stradă cu lovituri de sabie, ca tâlharii, dacă 
până atunci nu va părăsi casa de bunăvoie.. 

Când vestea i se aduse la cunoştinţă lui Buteau, acesta 
făcu un gest de groaznică ameninţare. Porni să strige către 
cine voia să priceapă că nu va ieşi viu, că jandarmii vor fi 
obligaţi să dărâme zidurile, înainte de a-l scoate afară din 
casă. Şi nimeni în ţinut nu ştia dacă făcea pe nebunul sau 
dacă devenise cu adevărat, într-atâta furia lui atingea 
extravaganţa. Trecea pe drumuri, în galopul calului, stând 
în picioare, în partea din faţă a căruţei, fără să răspundă, 
fără să strige „păzea!”; fusese întâlnit până şi noaptea, când 
într-un loc când în altul, întorcându-se nu se ştia de unde, 
pesemne de la dracu. Apropiindu-se de el, un om se alesese 
cu o straşnică lovitură de bici. Semăna groaza, curând tot 
satul se află într-o continuă alarmă. Într-o dimineaţă, 
oamenii băgară de seamă că se baricadase în casă; şi nişte 
strigăte înspăimântătoare se ridicau din dosul uşilor 
închise, nişte urlete, printre care se recunoşteau vocile 
Lisei şi ale celor doi copii. Vecinii se alarmară, ţinură sfat, 


un ţăran bătrân hotări să se jertfească punând o scară la 
una dintre ferestre, ca să se urce şi să vadă. Dar fereastra 
se deschise, Buteau răsturnă scara şi bătrânul era cât pe- 
aci să se aleagă cu picioarele rupte. Ce, nu era liber la el în 
casă? Arăta pumnii, zbiera că le jupoaie pielea la toţi, dacă 
îl mai deranjează. Lucrul cel mai rău fu că se arătă şi Lise, 
cu cei doi ţânci, azvârlind ocări, învinuind lumea că-şi vâră 
nasul unde nu-i fierbe oala. Nimeni nu mai îndrăzni să se 
amestece. Dar temerile crescură la fiece nou scandal, 
veneau să asculte fremătători grozăviile care se auzeau din 
stradă. Cei răutăcioşi credeau că avea el vreun gând. Alţii 
se jurau că ar fi căpiat şi că totul se va sfârşi cu o 
nenorocire. Niciodată nu s-a ştiut precis. 

Vineri, în ajunul zilei când se aştepta evacuarea, o scenă 
mai ales îi emoţionă pe toţi. Întâlnindu-şi tatăl în preajma 
bisericii, Buteau începu să plângă ca un copil şi îngenunche 
pe pământ în faţa lui, cerându-i iertare pentru că fusese 
uşuratic, altădată. Era poate bine că-l bătuse nenorocirea, îl 
imploră să vină îndărăt şi să locuiască la ei, părea convins 
că numai această întoarcere ar putea să-i readucă norocul. 
Enervat de ceea ce-i zbiera, uluit de aparenta lui pocăință, 
Fouan îi promise că va primi într-o zi, când toate necazurile 
familiei se vor fi terminat. 

Sosi, în sfârşit, ziua de sâmbătă. Agitaţia lui Buteau 
crescuse, înhăma şi deshăma de dimineaţa până seara, fără 
niciun rost, şi oamenii o luau la fugă din faţa acelor goane 
turbate în căruţă, care uimeau prin inutilitatea lor. 
Sâmbătă, la ora opt, înhămă încă o dată; dar nu ieşi deloc, 
se proţăpi în poartă, chemând vecinii care treceau, rânjind, 
hohotind de plâns, urlându-şi necazul în termeni cruzi. Ai? 
era cât se poate de vesel să ai necazuri de pe urma unei 
mucoase stricate pe care ai avut-o de târâială vreme de 
cinci ani! Da, o târfă! la fel şi nevastă-sa! două 
nemaipomenite târfe cele două surori, care se luau la bătaie 
ca să aibă întâietate în faţa lui! Revenea la această 
minciună, cu amănunte josnice, ca să se răzbune. Cum 


ieşise şi Lise, începu o ceartă cumplită, o cârpi în faţa lumii, 
o trimise îndărăt potolită şi uşurată, fiind şi el mulţumit că 
lovise zdravăn. Şi rămânea în poartă, să pândească justiţia, 
bătându-şi joc de ea şi ocărând-o: oare justiţia voia să fie 
azvârlită în drum? N-o mai aştepta, triumfa. 

Abia pe la ora patru apăru Vimeux cu doi jandarmi. 
Buteau se făcu alb la faţă, închise repede poarta. Poate că 
niciodată nu crezuse că vor merge până la capăt. Casa se 
cufundă într-o linişte de moarte; insolent de data aceasta, 
sub protecţia forţei armate, Vimeux bătu cu amândoi 
pumnii. Nimeni nu răspundea. Fu nevoie să se amestece 
jandarmii, care zguduiră bătrâna poartă cu patul puştii. O 
coadă imensă de bărbaţi, femei şi copii îi urmase, întregul 
Rognes se afla acolo, aşteptând asediul anunţat. Şi, 
deodată, poarta se redeschise, îl zăriră pe Buteau în căruţă, 
biciuindu-şi calul, ieşind în goană şi repezindu-se drept în 
mulţime. Urla cât îl ţinea gura, în mijlocul strigătelor de 
spaimă: 

— Mă duc să mă înec! mă duc să mă înec! 

Era un om terminat, spunea că vrea s-o sfârşească, să se 
arunce în Aigre, cu căruţă, cu cal, cu tot! 

— Hei, păzea! mă duc să mă înec! 

Spaima risipise curioşii dinaintea loviturilor de bici şi a 
goanei nebune a cariolei. Dar, pe când o lua la vale pe 
costişă, să-i rupă roţile, mai mulţi oameni se repeziră să-i 
oprească. Căpăţânosul ăsta afurisit ar fi fost în stare să facă 
saltul, numai ca să-i necăjească pe ceilalţi. Îl ajunseră din 
urmă, se luptară cu el, apucară calul de căpăstru, se suiră 
în căruţă. Când îl aduseră îndărăt, nu mai scotea un cuvânt, 
cu dinţii încleştaţi, cu tot corpul înţepenit, lăsa să se 
împlinească destinul, în protestul mut al turbării sale 
neputincioase. 

În clipa aceea, La Grande îi aducea pe Franqoise şi pe 
Jean să-şi ia casa în stăpânire. Şi Buteau se mulţumi să-i 
privească în faţă, cu privirea neagră care însoțea acum 
sfârşitul nenorocirii sale. Dar era rândul Lisei să strige, să 


se zbată ca o nebună. Jandarmii îi spuneau mereu să-şi facă 
bagajele şi să se cărăbănească. Trebuia să se supună, de 
vreme ce bărbatul ei era atât de laş încât n-o apăra, 
luptându-se. Cu pumnii în şolduri, se năpusti asupra lui. 

— Neisprăvitule, îi laşi să ne azvârle în stradă! N-ai inimă 
în tine, de nu-i cârpeşti pe porcii ăştia!... Cară-te de-aici, 
laşule, nu mai eşti bărbat! 

Cum îi striga aceste lucruri în obraz, exasperată de 
nemişcarea lui, până la urmă Buteau o împinse atât de tare, 
că ea începu să urle. Dar nu ieşi deloc din tăcerea lui, doar 
o învălui în privirea-i neagră. 

— Hai, femeie, să ne grăbim, spuse Vimeux triumfător. 
Nu plecăm de-aici decât după ce înmânaţi cheile noilor 
proprietari. 

Din clipa aceea, Lise începu să se mute cu furie. De trei 
zile, ea şi Buteau căraseră destule lucruri, uneltele, marile 
ustensile, la vecina lor, bătrâna Frimat; şi explicându-i că se 
aşteptau totuşi la evacuare ajunseseră la învoială cu 
bătrâna femeie, care, pentru a le da timp să se reîntoarcă, 
le închiria casa, prea mare pentru ea, oprindu-şi doar 
camera bărbatului ei paralitic. Cum mobilierul fusese 
vândut odată cu casa, şi animalele de asemenea, nu-i 
rămânea Lisei decât să-şi aducă rufăria, saltelele, alte 
lucruri mărunte. 'lotul zbură pe uşă şi pe ferestre, până în 
mijlocul curţii, în timp ce amândoi copiii plângeau, crezând 
că le sosise ziua de pe urmă, Daure agăţată de fustele ei, 
Jules căzut pe jos, tăvălindu-se peste lucruri. Pentru că 
Buteau n-o ajuta defel, jandarmii, oameni cumsecade, se 
apucară să încarce boccelele în căruţă. 

Dar totul se încurcă şi mai mult când Lise îi văzu pe 
Franqoise şi pe Jean, care aşteptau, în spatele mătuşii La 
Grande. Se repezi la ei, dădu drumul valului adunat de ură. 

— Ah, stricato, ai venit cu stricatul tău... Ei bine, vezi 
necazul nostru, e ca şi cum ne-ai bea sângele!... Hoaţo, 
hoaţo, hoaţo! 


Se înăbuşea cu acest cuvânt, se întorcea să i-l azvârle 
surorii sale, de fiecare dată când aducea în curte un nou 
obiect. Aceasta, albă ca varul la chip, cu buzele subţiate, cu 
ochii  scăpărători, nu-i răspundea; şi se făcea că 
supraveghează cu o atenţie jignitoare, urmărind din ochi 
lucrurile, ca să vadă dacă nu-i şterpelea nimic. La un 
moment dat, recunoscu un scăunel de bucătărie, cuprins în 
vânzare. 

— Ăsta-i al meu, spuse cu o voce aspră. 

— Al tău? atunci, du-te şi ia-ţi-l! răspunse cealaltă 
azvârlind scăunelul, care începu să plutească în baltă. 

Casa era liberă. Buteau prinse calul de frâu, Lise îşi luă 
cei doi copii, ultimele sale două pachete, Jules pe braţul 
drept, Laure pe braţul stâng; apoi, cum părăsea, în sfârşit, 
vechea locuinţă, se apropie de Frangoise şi o scuipă în 
obraz. 

— Na, ăsta-i pentru tine! 

Imediat, soră-sa o scuipă şi ea. 

— Şi ăsta-i pentru tine! 

Şi în acest bun rămas de ură otrăvită, Lise şi Francoise se 
şterseră încet, fără să se slăbească din priviri, despărțite 
pentru totdeauna, nemaiavând altă legătură decât revolta 
vrăjmaşă a propriului lor sânge. 

În sfârşit, deschizând iar gura, Buteau zbieră cuvântul de 
plecare, făcând un gest de ameninţare spre casă. 

— Pe curând, ne vom întoarce! 

La Grande îi urmă, ca să vadă până la capăt, hotărâtă de 
altfel, acum când aceştia erau la pământ, să se întoarcă 
împotriva celorlalţi, care o părăseau atât de repede şi pe 
care îi şi socotea prea fericiţi. Grupurile de oameni zăboviră 
multă vreme pe loc, vorbind în şoaptă. Frangoise şi Jean 
intraseră în casa goală. 

Când cei doi Buteau îşi desfăceau boarfele la bătrâna 
Frimat, rămaseră uimiţi văzând că apare moş Fouan, care îi 
întrebă, sufocat, buimăcit, aruncându-şi mereu privirile în 
urmă, de parcă cine ştie ce răufăcător ar fi venit după el: 


— E vreun loc şi pentru mine, aici? Vin să mă culc. 

O mare spaimă îl făcea să alerge, plecând în goană de la 
Castel. Nu se mai putea trezi noaptea, fără ca Fricoasa să-şi 
plimbe prin camera lui jigărita ei goliciune de băiat, 
căutând hârtiile, pe care izbutise în cele din urmă să le 
ascundă afară, în fundul unei găuri în stâncă, astupată cu 
pământ. Jesus-Christ o trimitea pe această stricată, datorită 
sprintenelii, supleţei ei, a felului cum, desculţă, se strecura 
peste tot, printre scaune, pe sub pat, aidoma unei şopârle; 
şi pe ea o pasiona această vânătoare, era convinsă că 
bătrânul îşi lua hârtiile asupra lui când se îmbrăca, se 
mânia că nu descoperă locul unde le ascundea, înainte de 
culcare; pentru că, sigur, nu avea nimic în pat, unde îşi 
strecura braţul subţire, cerceta cu mâna dibace, căreia 
bunicul abia dacă-i bănuia uşoara atingere. Dar iată că în 
ziua aceea, după ce mâncară de prânz, fusese cuprins de o 
slăbiciune, ameţise, căzuse lângă masă. Şi, revenindu-şi din 
leşin, încă atât de istovit că nu-şi deschidea ochii, 
regăsindu-se tot pe pământ, în acelaşi loc, îl tulburase 
faptul că-i simţise pe Jesus-Christ şi pe Fricoasa cum îl 
dezbracă. În loc să-i dea o mână de ajutor, ticăloşii nu aveau 
decât un singur gând, să profite repede de ocazie, să-i 
cerceteze. Ea, mai cu seamă, era de o brutalitate furioasă, 
nici măcar nu scormonea mai încet, căuta în haină, în 
pantaloni, şi, vai! se uita până la piele, prin toate 
adânciturile, ca să se încredinţeze că nu-şi dosise pe acolo 
comoara. Îl întorcea cu amândouă mâinile, îi dădea 
membrele la o parte, îl scotocea ca pe o pungă veche şi 
goală. Nimic! Atunci, unde îşi avea ascunzătoarea? Trebuia 
deschis el însuşi, ca să vadă şi înăuntrul lui! îl cuprinsese o 
asemenea spaimă să nu fie asasinat, la cea mai mică 
mişcare, că bătrânul continuă să facă pe leşinatul, cu 
pleoapele închise, cu picioarele şi braţele ca moarte. Numai 
după ce îl lăsară în pace, o luă la fugă, hotărât să nu mai 
doarmă la Castel. 

— Ei, aveţi un colţ şi pentru mine? întrebă el din nou. 


Buteau părea înviorat de întoarcerea neprevăzută a 
tatălui. Banii veneau spre el. 

— Bineînţeles, bătrâne! O să ne mai strângem! Ne porţi 
noroc... Ah, Doamne, aş fi bogat, dacă nu ar fi vorba decât 
să am inima bună. 

Frangoise şi Jean intraseră încet în casa goală. Se lăsa 
noaptea, o ultimă şi tristă strălucire le lumina camerele 
tăcute. Toate erau nespus de vechi, sub acest acoperiş 
părintesc care adăpostise munca şi sărăcia timp de trei 
veacuri; şi ceva grav părea că stăruie aici, ca în umbra 
vechilor biserici ale satului. Uşile rămăseseră deschise, o 
furtună părea să fi suflat pe sub grinzi, scaunele zăceau 
răsturnate la pământ, în dezordine, în debandada mutării. 
Ai fi zis că e o casă moartă. 

Şi, cu paşi mici, Francoise îi dădea ocol, se uita peste tot. 
Impresii confuze, vagi amintiri se trezeau în ea. Aici, în locul 
acesta, se jucase când era copil. Aici, în bucătărie, lângă 
masă se prăpădise tatăl ei. În cameră, dinaintea patului fără 
saltea, îşi aduse aminte de Lise şi de Buteau, de serile când 
se iubeau atât de zgomotos, că-i auzea prin tavan. Oare şi 
de acum încolo aveau s-o tortureze? Simţea bine că Buteau 
era mereu prezent. Aici o strânsese într-o seară, şi ea îl 
muşcase. Aici de asemenea, aici, de asemenea. În toate 
ungherele regăsea visuri care o tulburau. 

Când, după aceea, Franqoise se întoarse, rămase 
surprinsă că-l vede pe Jean. Ce căuta oare acest străin în 
casa lor? Avea înfăţişarea unui om stingherit, părea venit în 
vizită, nu cuteza să atingă nimic. O puternică impresie de 
singurătate o mâhnea adânc, fu disperată că nu se simte 
mai veselă pentru victoria ei. Crezuse că va intra aici 
strigând de bucurie, triumfând în urma surorii sale. Şi casa 
nu-i făcea nicio plăcere, avea inima sfâşiată de nelinişte. De 
vină era, poate, această zi atât de tristă care asfinţea. Până 
la urmă, şi ea şi bărbatul ei se pomeniră în noaptea 
întunecoasă, dând mereu târcoale dintr-o încăpere în alta, 
fără să fi avut măcar curajul de a aprinde o lumânare. 


Dar un zgomot îi readuse în bucătărie, şi se înveseliră 
recunoscându-l pe Gedeon, care, intrând ca de obicei, 
scormonea prin bufetul rămas deschis. Bătrâna Coliche 
mugea, alături, în fundul staulului. 

Atunci, luând-o pe Frangoise în braţe, Jean o sărută cu 
blândeţe, ca pentru a spune că aveau să fie totuşi fericiţi. 


Partea a cincea 


Înaintea arăturilor de iarnă, Beauce, cât vedeai cu ochii, 
se acoperea cu bălegar, sub cerurile palide de septembrie. 
De dimineaţa până seara, o cărăuşie lentă se pornea pe 
drumurile de ţară - nenumărate căruţe încărcate ţeapăn cu 
paie vechi, consumate, care fumegau, scoțând un abur gros, 
de parcă ar fi transportat căldura pământului. Pretutindeni, 
peste câmp, se umflau micile grămezi, marea furtunoasă şi 
suitoare a aşternuturilor din staule şi grajduri; în timp ce pe 
câteva ogoare erau împrăştiate grămezile, al căror val 
răspândit umbrea în depărtare solul de o murdărie 
negricioasă. Încolţirea viitoarei primăveri curgea odată cu 
această fermentație a îngrăşămintelor lichide: materia 
descompusă se întorcea din nou în matricea comună, 
moartea urma să refacă viaţa; şi o mireasmă se ridica de la 
un capăt la altul al imensei câmpii, mireasma puternică a 
balegilor, doicile pâinii oamenilor. 

Într-o după-amiază, Jean ducea spre bucata lui de 
pământ din Comailles o zdravănă căruţă de bălegar. De o 
lună de zile, el şi Franqoise se instalaseră în casă, şi 
existenţa lor intrase în ritmul activ şi monoton de la ţară. 
Când ajunse, îl zări pe Buteau în ogorul alăturat, cu furca în 


mână, îndeletnicindu-se cu risipirea grămezilor aduse 
săptămâna trecută. Cei doi bărbaţi schimbară o privire 
piezişă. Se întâlneau deseori, se vedeau nevoiţi să lucreze 
unul lângă altul, pentru că erau vecini; şi suferea mai ales 
Buteau, căci partea cumnatei sale, smulsă din cele trei 
hectare ale lui, îi lăsa o fâşie în stânga şi o fâşie în dreapta, 
obligându-l la nenumărate ocoluri. Nu schimbau niciodată 
vreun cuvânt. Probabil că în ziua când va izbucni o ceartă, 
vor ajunge să se măcelărească. 

Jean începuse să descarce bălegarul din căruţă. Urcat în 
ea, o golea cu furca, înfundat până la şolduri, când, pe 
drum, trecu Hourdequin, în plimbarea lui de la amiază. 
Fermierul îi păstrase o frumoasă amintire slujitorului. Se 
opri, îl întrebă de vorbă: cu o înfăţişare îmbătrânită, cu faţa 
pustiită de necazuri, cele de la fermă şi încă altele. 

— Jean, de ce n-ai încercat fosfaţii? 

Şi, fără să-i aştepte răspunsul, continuă să vorbească 
multă vreme, parcă vrând să uite ceva. În aceste grămezi 
de bălegar, în aceste îngrăşăminte stătea adevărata 
problemă a bunei agriculturi. El le încercase pe toate, 
străbătuse această criză, această nebunie a gunoiului de 
grajd care îi înfierbântă uneori pe agricultori. Experiențele 
sale urmaseră una după alta, buruienile, frunzele, drojdia 
de struguri, turtele de napi şi de rapiţă; după aceea, oasele 
pisate, carnea fiartă şi măcinată, sângele uscat, transformat 
în praf; şi necazul lui era că nu putea încerca sângele lichid, 
pentru că nu avea niciun abator prin preajmă. Acum folosea 
răzuielile de pe drumuri, din şanţuri, cenuşa şi zgura 
furnalelor, mai ales deşeurile de lână, pentru care plătise 
maturatul într-o pestă varie din Châteaudun. Principiul lui 
era că tot ce vine din pământ e bun de trimis iarăşi în 
pământ. Săpase imense gropi de compost în spatele fermei, 
grămădise în ele murdăriile întregului ţinut, ceea ce lopata 
aduna la noroc, mortăciunile, putreziciunile de la picioarele 
stâlpilor şi din apele stătute. Erau aur. 

— Cu fosfaţii, reluă el, am obţinut uneori rezultate bune. 


— Suntem atât de furaţi! răspunse Jean. 

— A, desigur, dacă ai să cumperi de la voiajorii 
întâmplători, care bat micile târguri de ţară... În fiecare 
târg ar trebui să se afle un chimist expert, însărcinat cu 
analiza îngrăşămintelor chimice, căci e atât de greu să te 
fereşti de înşelătorii... Viitorul le aparţine, dar noi vom pieri 
cu toţii, înainte de a sosi viitorul. Trebuie să ai curajul de a 
pătimii pentru alţii. 

Mirosul iute al bălegarului răscolit de Jean îl înviorase 
întrucâtva. Îl iubea, îl respira cu o plăcere de mascul, ca pe 
însăşi mireasma fecundării țarinei. 

— Fără îndoială, continuă el după o clipă de tăcere, nu 
există încă nimic mai bun ca bălegarul de fermă. Numai că 
niciodată nu e destul. Şi apoi, cei mai mulţi îl strică, nu ştiu 
nici să-i pregătească, nici să-i folosească... la te uită, se 
vede cât de colo, ăsta a fost ars de soare. Dumneata nu-l 
acoperi. 

Şi se porni împotriva rutinei, când Jean îi mărturisi că 
păstrase vechea groapă a familiei Buteau, din faţa staulului. 
De câţiva ani, el înălța pe diverşii buşteni de pe fundul 
gropii nişte paturi de pământ şi de iarbă. Mai mult, 
instalase un sistem de ţevi ca să aducă acolo şi apa de la 
spălatul vaselor, urina vitelor şi a oamenilor, toate scursorile 
fermei; şi, de două ori pe săptămână, stropea bălegarul cu 
pompa de urină. În sfârşit, ajunsese să folosească preţioasa 
materie scoasă din latrine. 

— Da, pe legea mea, e o mare prostie să pierzi darurile 
bunului Dumnezeu! Multă vreme am fost şi eu ca ţăranii 
noştri, aveam unele idei gingaşe în privinţa asta. Dar m-a 
convertit bătrâna Caca... O cunoşti pe bătrâna Caca, vecina 
dumitale? Ei bine, ea singură e aproape de adevăr, varza la 
piciorul căreia şi-a golit oala este regina verzelor, şi ca 
mărime şi ca gust. N-ai ce să faci, toate ies de aici. 

Jean izbucni în râs, sări din căruţa pe care o descărcase 
şi începu să despartă bălegarul în mici grămezi. 


Hourdequin îl urma, prin aburul călduţ care-i îneca pe 
amândoi. 

— Când te gândeşti că numai golirea latrinelor din Paris 
ar putea fertiliza treizeci de mii de hectare! Calculul a fost 
făcut. Şi se pierde, abia se foloseşte o mică parte sub formă 
de îngrăşământ... Ei, treizeci de mii de hectare! Să-l vezi 
aici, să vezi întreaga Beauce acoperită şi grâul cum creşte! 

Cu un gest larg îmbrăţişase vastitatea, imensa, neteda 
Beauce. Şi în pasiunea lui vedea Parisul, Parisul întreg 
slobozindu-şi vrana  haznalelor, fluviul fertilizator al 
îngrăşămintelor umane. Şănţuleţe se umpleau pretutindeni, 
straturile de îngrăşăminte se aşterneau pe fiece arătură, 
marea excrementelor creştea în plin soare, sub largile 
răsuflări care-i înviorau mireasma. Marele oraş dădea 
îndărăt timpurilor viaţa pe care o primise. Solul sorbea 
încetul cu încetul această fecunditate, şi. din țarina 
ghiftuită, fertilizată, pâinea albă creştea, se revărsa în 
recolte gigantice de grâu. 

— Atunci, poate că mai degrabă ar trebui o luntre! spuse 
Jean, pe care această idee nouă a irigării câmpiilor cu apele 
scoase din latrine îl amuza şi îl dezgusta. 

Dar, tocmai atunci, o voce îl făcu să întoarcă repede 
capul. Cu uimire o recunoscu pe Lise lângă cariola ei, oprită 
pe marginea drumului, strigând din răsputeri la Buteau: 

— Ascultă, mă duc la Cloyes, după domnul Finet... Taică- 
tu a rămas ţeapăn în camera lui. Cred că o să crape... Du-te 
şi tu să-i vezi. 

Şi, fără să mai aştepte răspunsul, dădu bici calului, porni 
iar, micşorându-se şi parcă dansând în depărtare, pe 
drumul drept. 

Fără să se grăbească, Buteau isprăvi de împrăştiat 
ultimele grămezi. Bombănea. Tatăl său bolnav, iată un mare 
necaz! Poate că nu era decât o prefăcătorie de-a lui, ca să 
fie cocoloşit. Pe urmă, gândul că trebuia totuşi să fie ceva 
serios, de vreme ce nevastă-sa luase asupra ei plata 
medicului. Îl decise să-şi îmbrace haina. 


— Ăsta îşi cântăreşte bălegarul! murmură Hourdeguin 
interesat de îngrăşământul din ogorul vecin. La ţăranul 
zgârcit, pământ zgârcit... Şi un ţărănoi ticălos, în care ai 
face bine să nu ai încredere, după poveştile dumitale cu el... 
Cum vrei să meargă treaba, când sunt atâtea târâturi şi 
atâţia netrebnici pe pământ? S-a săturat şi pământul de noi, 
zău aşa! 

Şi porni spre Borderie, cuprins de tristeţe, în chiar clipa 
când Buteau intra în Rognes, cu pasul lui greoi. Şi, rămas 
singur, Jean îşi termină lucrul, descărcând la fiece zece 
metri câteva furci de bălegar, care răspândea de două ori 
mai mulţi vapori amoniacali. Alte grămezi fumegau în 
depărtare, înecând orizontul într-o fină pâăclă albăstrie. 
Întreaga Beauce avea să rămână călduţă şi mirositoare 
până vor da gerurile. 

Familia Buteau stătea tot la bătrâna Frimat, unde ocupa 
toată casa, mai puţin camera de la parter, din dos, pe care 
şi-o păstrase pentru ea şi pentru bărbatul ei paralitic. Erau 
foarte strâmtoraţi aici, cel mai rău le părea însă că nu mai 
aveau grădină de zarzavat; căci, e de la sine înţeles, 
bătrâna şi-o păstra pe a ei, acel colţ care îi ajungea să-i 
hrănească şi să-i răsfeţe pe infirm. Asta i-ar fi silit să se 
mute, căutându-şi o aşezare mai largă, dacă n-ar fi băgat de 
seamă că vecinătatea lor o scotea din sărite pe Franqoise. 
Un singur zid despărțitor separa cele două moşteniri. Şi se 
făceau că vorbesc foarte tare, ca să fie auziţi, că se instalau 
provizoriu aici, că se vor întoarce, nici vorbă, alături, la casa 
lor, din prima zi. Prin urmare, era de prisos - nu-i aşa? - să- 
şi mai ia pe cap grija unei noi mutări. Pentru ce şi cum se 
vor întoarce? nu lămureau câtuşi de puţin, şi această 
obrăznicie, această convingere smintită, bazată pe nişte 
lucruri necunoscute, o scoteau din sărite pe Frangoise, 
întunecându-i bucuria de a fi rămas stăpâna casei; fără a 
mai pune la socoteală faptul că sora sa Lise proptea deseori 
o scară de zid, ca să-i strige cele mai ruşinoase lucruri. De 
la încheierea definitivă a socotelilor, la domnul Baillehache, 


aceasta se credea furată, nu înceta cu acuzaţiile cele măi 
mârşave, azvârlite dintr-o curte în alta. 

Când Buteau ajunse, în sfârşit, îl găsi pe moş Fouan întins 
pe pat, în cotlonul ce-l ocupa în spatele bucătăriei, sub 
scara podului pentru fân. Cei doi copii se uitau la el, Jules, 
acum băiat mare, de opt ani, Laura de trei, jucându-se pe 
jos, făcând pârâiaşe cu ulciorul bătrânului pe care îl goleau 
de apă. 

— Ei bine, ce-i? întrebă Buteau rămânând în picioare 
dinaintea patului. 

Fouan îşi recăpătase cunoştinţa. Ochii lui larg deschişi se 
întoarseră cu greutate, priviră fix; dar nu mişcă şi capul, 
care părea împietrit. 

— Ascultă, tată, avem prea multă treabă, lasă prostiile!... 
Nu trebuie să mori astăzi. 

Şi, cum Laure şi Jules se apucaseră să spargă ulciorul, le 
trase o pereche de palme, drept care ei începură să urle. 
Bătrânul nu-şi reînchisese pleoapele, privea mereu, cu 
pupilele mărite şi nemişcate. Nu era nimic de făcut, în cazul 
acesta, pentru că nu se mai zbuciuma. Va vedea ce o să 
spună medicul. Îi păru rău că părăsise ogorul, ca să-şi 
omoare vremea, se apucă să spargă nişte lemne în faţa uşii. 

De altfel, aproape imediat, Lise îl aduse pe domnul Finet, 
care îl examină îndelung pe bolnav, în timp ce ea şi bărbatul 
ei aşteptau, cu chipuri neliniştite. Moartea bătrânului i-ar fi 
uşurat, dacă râul avea să-i ucidă dintr-odată; dar, acum, 
putea să ţină multă vreme, şi pesemne va cere mare 
cheltuială: şi, dacă plesnea înainte ca ei să pună mâna pe 
banii de la ciorap, Fanny şi Jesus-Christ vor veni, desigur, 
să-i bată la cap. Până la urmă, tăcerea medicului îi tulbură. 
Când acesta se aşeză, pe un scaun, în bucătărie, ca să scrie 
o reţetă, se încumetară să-i întrebe. 

— Şi e lucru serios?... Poate să ţină aşa opt zile, ai? 
Doamne, ce mult e! ce scriţi acolo? 

Domnul Finet nu răspundea, obişnuit cu astfel de 
întrebări ale ţăranilor pe care boala îi răvăşea, luând 


hotărârea înţeleaptă de a-i trata ca pe cai, fără să intre în 
vorbă cu ei. Avea o mare practică a cazurilor frecvente, îi 
scăpa îndeobşte de belea, mai bine decât ar fi izbutit un om 
cu mai multă ştiinţă. Dar mediocritatea la care îi acuza că-l 
reduseseră, îl făcea să se poarte aspru cu ei, ceea ce le 
mărea respectul faţă de el, în ciuda permanentei îndoieli ce 
o aveau asupra eficacităţii poţiunilor sale. Oare făceau tot 
atâta bine, pe cât costau de scump? 

— Şi, reluă Buteau înspăimântat în faţa paginii scrise, 
credeţi că are să-i meargă mai bine cu toate astea? 

Medicul se mulţumi să ridice din umeri. Se întorsese 
lângă bolnav, interesat, constatând cu uimire puţină febră, 
după acest caz uşor de congestie cerebrală. Cu ochii pe 
ceas, îi numără din nou bătăile pulsului, fără a încerca 
măcar să obţină vreo indicație din partea bătrânului, care îl 
privea cu aerul buimac. Şi, pe când plecă, spuse simplu: 

— E o treabă de trei săptămâni... Am să trec iar pe-aici, 
mâine. Nu vă miraţi dacă o să bată câmpii la noapte. 

Trei săptămâni! Cei doi Buteau nu pricepuseră decât 
asta, şi rămaseră încremeniţi. Cât bănet, dacă vor primi în 
fiece seară o asemenea listă de medicamente! Lucrul cel 
mai rău era că Buteau trebui la rândul lui să se urce în 
cariolă şi să alerge la farmacistul din Cloyes. Era într-o 
sâmbătă; întorcându-se acasă după ce îşi vânduse 
legumele, bătrâna Frimat o găsi pe Lise singură, atât de 
necăjită, că se învârtea de colo până colo, fără să-şi 
găsească locul; şi căzu şi bătrâna pradă disperării, aflând 
tărăşenia: niciodată nu avusese noroc, măcar ar fi profitat şi 
ea de medic pentru bătrânul ei, pe degeaba, dacă s-ar fi 
întâmplat în altă zi. Vestea se şi răspândise în Rognes, căci o 
văzură pe Fricoasa alergând, fără ruşine; şi nu vru în ruptul 
capului să plece, înainte de a pune mâna pe bunicul ei, 
după care se întoarse la Jesus-Christ să-i spună că, sigur, nu 
murise. În urma acestei destrăbălate apăru numaidecât La 
Grande, trimisă, neîndoielnic, de Fanny; se postă în faţa 
patului fratelui ei, îşi făcu o părere cu un ochi rece, ca al 


anghilelor din Aigre; după aceea plecă, strâmbând din nas, 
şi având aerul că-i pare rău că lovitura aceasta nu-l dăduse 
gata. De atunci, familia nu se mai osteni. Pentru ce ar face- 
O, când putea pune prinsoare pe orice că va scăpa teafăr? 

Până la miezul nopţii casa rămase răsturnată cu susul în 
jos. Buteau se întorsese într-o groaznică stare sufletească. 
Avea cataplasme cu muştar pentru picioare, o poţiune de 
luat din oră în oră. un purgativ pentru a doua zi dimineaţa, 
în caz că totul mergea bine. Bătrâna Frimat îl ajuta cu 
plăcere; dar, la ora zece, căzând de somn şi puţin 
interesată, se culcă. Buteau. care dorea să facă la fel, o luă 
la rost pe Lise. Ce le păsa lor? Nici vorbă că dacă se uitau la 
bătrân, acesta nu se simţea deloc mai bine. Acum bătea 
câmpii. Vorbea cât putea de tare despre lucruri fără nicio 
noimă, pesemne se credea pe ogoare, unde muncea din 
greu, ca în zilele îndepărtate când era în puterea vârstei. 
Şi, stânjenită de aceste istorii de demult bâiguite cu voce 
slabă, de parcă tatăl şi fusese înmormântat şi acum învia, 
Lisa se ducea după bărbatul ei, care începuse să se 
dezbrace, când se gândi să pună în rânduială veşmintele 
bolnavului, rămase pe un scaun. Le scutură cu grijă, după 
ce căută îndelung prin buzunarele unde nu descoperi decât 
un cuţit prost şi nişte sfoară. Pe urmă, în timp ce le agăța în 
fundul unui dulap, zări, chiar în mijlocul unei scânduri, 
aşezat să-i sară oricui în ochi. un pacheţel cu hârtii. Simţi 
un cârcel la inimă: comoara! comoara atât de pândită de o 
lună de zile. căutată în cele mai neaşteptate unghere, şi 
care apărea aici, pe faţă. sub mână! Oare bătrânul voise să-i 
schimbe locul de ascunzătoare, când boala îl trântise la 
pământ? 

— Buteau! Buteau! chemă cu vocea atât de gâtuită, că el 
dădu buzna în cămaşă, crezând că taică-su se prăpădea. 

La început, îşi pierdu şi el răsuflarea. După aceea, o 
veselie nebună îi cuprinse pe amândoi, se prinseră de 
mâini, săriră unul în faţa altuia, aidoma caprelor, uitând de 
bolnavul care, cu ochii închişi de data aceasta, cu capul 


înfundat în pernă, depăna fără de sfârşit capetele firului 
rupt al delirului. Ara. 

— Eh, pe-aici, mârţoagă, nu vrei!... Nu s-a înmuiat, 
pentru numele lui Dumnezeu, e de piatră!... Braţele s-au 
frânt, trebuie să cumpărăm altele... Hăis, cea, ticălosule! 

— St! murmură Lise, care se răsucise tresărind. 

— Aiurea! răspunse Buteau, crezi că-şi dă seama de 
ceva? Nu-l auzi cum spune numai prostii? 

Se aşezară lângă pat, cu picioarele îndoite, atât de 
năprasnică era scuturătura veseliei lor. 

— De altfel, reluă ea, nimeni nu ne poate învinui că l-am 
scotocit, pentru că Dumnezeu mi-e martor că nu mă 
gândeam deloc la banii lui! Mi-au sărit singuri în palmă... 
Vino să vezi! 

El se şi apucase să despăturească hârtiile, aduna cu glas 
tare. 

— Două sute treizeci, şi cu şaptezeci, trei sute în cap... 
Aşa e, data trecută, la perceptor, socotisem bine 
cincisprezece monede de cinci frânei, pe trimestru... Asta 
înseamnă cinci la sută. Ai? e plăcut că nişte hârtiuţe atât de 
urâte sunt de fapt bani, la fel de trainici ca şi cei adevăraţi! 

Dar Lise îl sili din nou să tacă, speriată de un rânjet brusc 
al bătrânului, care se credea pesemne la marea recoltă, cea 
din vremea lui Carol al X-lea, care nu putuse fi depozitată, 
pentru că nu mai era loc. 

— E atâta! e atâta!... Parcă-i o glumă, atât e de multă!... 
Ei drăcie, când e să fie, este! 

Şi râsul lui sugrumat părea un horcăit, bucuria pesemne- 
i era doar lăuntrică, pentru că nimic nu se ivi pe faţa 
neclintită. 

— Îi trec prin minte gânduri prosteşti, spuse Buteau 
ridicând din umeri. 

Urmară câteva clipe de tăcere, timp în care amândoi se 
uitau la hârtii, chibzuind. 

— Ei, ce facem? murmură Lise într-un târziu, trebuiesc 
date îndărăt, ai? 


Dar el, cu un gest energic, refuză. 

— O, ba da, ba da, trebuiesc date îndărăt... Are să le 
caute, să strige, o să ne facă un asemenea tărăboi, 
împreună cu ceilalţi porci din familie! 

Se întrerupse pentru a treia oară, uluită că-l aude pe 
bătrân plângând. Era o mizerie, o disperare imensă, hohote 
de plâns venind din toată viaţa sa, şi fără să se ştie de ce, 
pentru că doar repeta cu vocea din ce în ce mai dogită: 

— S-a terminat... s-a terminat... s-a terminat... 

— Şi tu crezi, reluă cu violenţă Buteau, că am să las 
hârtiile la acest moşneag care a căpiat!... Ca să le rupă sau 
să le pună pe foc, a, nu, nici gând! 

— Asta e foarte adevărat, murmură ea. 

— Atunci, gata, să ne culcăm... Dacă întreabă de ele, ştiu 
ce să-i răspund, e treaba mea. Şi ceilalţi, să nu mă bată la 
cap! 

Şi se culcară, după ce, la rândul lor, ascunseră hârtiile 
sub placa de marmură a unui scrin vechi, ceea ce li se 
părea mult mai sigur decât în fundul unui sertar încuiat cu 
cheia. Lăsat singur, fără nicio lumânare, de teama focului, 
tatăl, în delirul lui, continuă să vorbească şi să hohotească 
de plâns toată noaptea. 

A doua zi, domnul Finet îl găsi mai liniştit, mai bine decât 
se aştepta. Ah, aceşti bătrâni cai de plug duc o viaţă tare 
aspră! Febra, de care se temuse, părea să fi trecut. Îi 
prescrise fier, chinină, medicamente din belşug, a căror 
scumpete îi înspăimântă din nou pe cei doi soţi, şi, pe când 
pleca, avu o scurtă lămurire cu bătrâna Frimat, care îl 
pândise. 

— Dar, dragă femeie, ţi-am mai spus că bărbatul dumitale 
sau acest pietroi, e acelaşi lucru... Eu nu pot face sa meargă 
pietrele, ce naiba!... Ştii care va fi sfârşitul, nu-i aşa? şi cu 
cât mai repede, cu atât mai bine, şi pentru el şi pentru 
dumneata. 

Şi dădu bici calului, pe când ea se lăsă peste pietroi, 
izbucnind în lacrimi. Desigur, acum era prea târziu, se 


gândise la bărbatul ei după douăzeci de ani; şi puterile îi 
scădeau odată cu vârsta, tremura că în curând nu va mai 
putea să-şi cultive colţul de pământ; dar, asta nu are nicio 
importanţă! ceea ce îi răscolea inima era gândul de a-l 
pierde pe bătrânul infirm, care îi devenise ca un copil, pe 
care îl muta din loc, îl schimba, îl răsfăţa cu dulciuri. Braţul 
bun, de care se folosea încă, îi înţepenea şi el, astfel că 
acum trebuia să-i pună şi pipa în gură. 

După opt zile, domnul Finet rămase mirat văzându-l pe 
Fouan în picioare, nu prea sigur pe ele, dar înverşunându- 
se să meargă, pentru că, zicea el, ceea ce te împiedică să 
mori e faptul că nu vrei. Şi Buteau, rânjea în spatele 
medicului, pentru că îi suprimase reţetele, de la a doua, 
declarând că leacul cel mai sigur era să lase răul să se 
mănânce el însuşi. Cu toate acestea, în ziua de târg, Lise 
avu slăbiciunea de a-i aduce o loţiune prescrisă în ajun; şi, 
cum doctorul venea luni, pentru ultima dată, Buteau îi 
povesti că bătrânul se simţea rău. 

— Nu ştiu ce-or fi pus în sticla dumneavoastră, că l-au 
îmbolnăvit mai rău. 

În seara aceea Fouan se hotărî să vorbească. De când 
începuse să se ridice, umbla prin casă cu un aer neliniștit, 
cu mintea rătăcită, fără să-şi mai aducă aminte unde putuse 
să ascundă hârtiile. Cotrobăia, scotocea peste tot, făcea 
nemaipomenite eforturi de memorie. Pe urmă, îi reveni o 
vagă amintire: poate că nu le ascunsese, poate că 
rămăseseră acolo, pe scândură. Dar, cum? dacă se înşela, 
dacă nimeni nu le luase, să atragă el însuşi atenţia asupra 
lor, mărturisind existenţa acestor bani, atât de greu adunaţi 
altădată, şi apoi ascunşi cu atâta grijă? Încă două zile se 
luptă, se zbătu între furia ce-l cuprindea în faţa acestei 
bruşte dispariţii şi nevoia ce o simţea de a nu deschide 
gura. Faptele se lămureau totuşi, îşi amintea că în 
dimineaţa atacului pusese pachetul în acest loc, aşteptând 
prilejul să-i strecoare în crăpătura unei grinzi din tavan, pe 


care o descoperise stând în pat şi privind în sus. Şi, prădat, 
chinuit, el îşi dădu drumul. 

Mâncaseră supa de seară. Lise aşeza farfuriile, şi Buteau, 
batjocoritor, care îşi urmărea tatăl cu ochii încă din ziua 
când se ridicase din pat şi se aştepta la treaba asta, se 
balansa pe scaun, zicându-şi că avea să se petreacă acum, 
pe loc, pentru că îl vedea grozav de agitat şi nenorocit. Într- 
adevăr, bătrânul, ale cărui picioare moi se împleticeau 
străbătând cu încăpățânare camera, se proţăpi dintr-odată 
dinaintea lui. 

— Hârtiile? întrebă el cu un glas răguşit, care se 
sugruma. 

Buteau clipi din pleoape, cu un aer profund surprins, de 
parcă n-ar fi priceput. 

— Ai? ce spui?... Hârtiile, care hârtii? 

— Banii mei! mârâi bătrânul, teribil, îndreptându-şi 
pieptul şi ridicându-i. 

— Banii dumitale, vasăzică acum ai bani?... Şi te jurai 
atât de tare că te-am costat prea scump, că nu ţi-a rămas o 
centimă... A. şmecher afurisit, ai bani! 

Se balansa întruna, rânjea, grozav de vesel, bucuros de 
mirosul lui de odinioară, căci el fusese primul care simţise 
„ciorapul”. 

Fouan tremura din toate mădularele. 

— Dă-mi-i înapoi. 

— Să ţi-i dau înapoi? dar îi am, dar ştiu măcar unde-cţi 
sunt banii? 

— Tu mi i-ai furat, dă-mi-i înapoi, pentru numele lui 
Dumnezeu! sau te fac cu forţa să-i scoţi! 

Şi, în ciuda vârstei sale, îl apucă de umeri şi-i zgâlţăi. 
Atunci, fiul se ridică, îl împinse la rândul lui, fără să-i 
îmbrâncească, numai ca să-i zbiere din răsputeri în obraz: 

— Da, îi am şi-i păstrez... Ţi-i păstrez, mă pricepi, vită 
bătrână, a cărei căpăţână a luat-o razna!... Şi, într-adevăr, 
era şi vremea să-ţi iau hârtiile astea, pe care dumneata 


începuseşi să le rupi... Nu-i aşa. Lise, că începuse să le 
rupă? 

— O, tot aşa de sigur cum trăiesc! Când nu mai ştii ce 
faci! 

Înmărmurit, Fouan se sperie de această poveste. Oare 
înnebunise, de nu-şi mai amintea nimic? Dacă vrusese să 
distrugă hârtiile, ca un copil care se joacă cu figurile de pe 
ele, însemna că făcea pe el şi că devenea bun de omorât? 
Cu pieptul sfâşiat, nu mai avea nici curaj, nici putere. 
Bâiguia plângând: 

— Zici că mi le dai înapoi? 

— Nu! 

— Dă-mi-le înapoi, pentru că mă simt mai bine. 

— Nu, nu! Ca să te ştergi cu ele ori să-ţi aprinzi pipa, 
mulţumesc. 

Şi, de atunci, cei doi Buteau refuzară cu îndărătnicie să 
se lepede de titluri. De altfel vorbeau deschis, povesteau o 
întreagă dramă, cum ajunseseră tocmai la vreme ca şi le 
smulgă din mâinile bolnavului, în clipa când le rupea, într-o 
seară, chiar îi arătară bătrânei Frimat semnul rupturii. Cine 
ar putea să le poarte pică pentru că împiedicaseră o 
asemenea nenorocire, ruperea banilor, care ar fi fost 
pierduţi pentru toată lumea. Şi toţi ceilalţi îi aprobau cu 
voce tare, deşi, în fond, îi bănuiau de minciună. Jesus- 
Christ, mai ales, nu-şi domolea furia: să spui că acest 
„ciorap”, de negăsit la el, trebuise de la bun început să fie 
descoperit la alţii! şi într-o zi îl ţinuse în mână, şi fusese atât 
de prost încât îl cruţase! Adevărat, nu merita să trec drept 
o lichea! Şi îşi jura să-i ceară socoteală fratelui său, după ce 
tatăl lor va crăpa. Fanny, de asemenea, spunea că trebuia 
făcută socoteala. lar cei doi Buteau erau împotrivă, cel 
puţin, bineînţeles, cât timp bătrânul nu-şi recăpăta banii şi 
nu dispunea de ei. 

La rândul lui, Fouan se târa din uşă în uşă, povestea 
pretutindeni tărăşenia. Îndată ce putea să oprească un 
trecător, i se jeluia de soarta lui mizerabilă. Şi aşa se 


întâmplă că într-o dimineaţă intră şi în curtea vecină, la 
nepoata sa. 

Frangoise îi ajuta lui Jean să încarce o căruţă cu bălegar. 
Pe când el, stând în fundul gropii, o golea cu furca, ea, sus, 
în căruţă, primea grămezile, le apăsa cu călcâiele, ca să 
încapă cât mai multe. 

În picioare, dinaintea lor, bătrânul, aplecat pe baston, îşi 
începuse văicăreala. 

— Ai? e tare supărător că mi-au luat banii şi nu vor să mi- 
i dea înapoi!... Voi, în locul meu, ce-aţi face? 

Frangoise îl lăsă să repete de trei ori acelaşi lucru. Era 
foarte enervată că venise să flecărească astfel, îl primea 
rece, dorind să evite orice prilej de ceartă cu alde Buteau. 

— Ştii, unchiule, spuse ea în cele din urmă, asta nu ne 
priveşte, noi suntem prea bucuroşi că am scăpat din 
infernul acela! 

Şi, întorcându-i spatele, continuă să apese în căruţă, 
îngropată în bălegar până la coapse, acoperită aproape 
complet când bărbatul îi azvârlea furcile una după alta. 
Atunci dispărea în mijlocul aburului cald, simțindu-se bine şi 
la largul ei, în sufocarea acelei gropi răscolite. 

— Că nu sunt nebun, se vede, nu-i aşa? continuă Fouan, 
fără să pară că o auzise. Ar trebui să-mi dea înapoi banii 
mei... Voi m-aţi crede în stare să-i distrug? 

Nici Franqoise, nici Jean nu suflară un cuvânt. 

— Ar trebui să fiu nebun, ai? şi nu sunt nebun... Voi aţi 
putea să depuneţi mărturie. 

Frangqoise se ridică brusc, în vârful căruţei încărcate; şi 
părea foarte mare, sănătoasă şi robustă, ca şi cum ar fi 
crescut de acolo, şi acea mireasmă de fecunditate ar fi ieşit 
din ea. Cu mâinile în şolduri, cu pieptul rotund, era acum o 
adevărată femeie. 

— O, nu, a, nu, unchiule, destul! 'Ţi-am spus să nu ne 
amesteci în toate caliciile astea... Şi, ascultă! pentru că am 
ajuns aici, poate că ai face bine să nu mai vii să ne vezi. 

— Vasăzică mă iei la goană? întrebă bătrânul tremurând. 


Jean socoti că trebuie să intervină. 

— Nu, e vorba că nu vrem ceartă. Ne-am alege cu trei 
zile de înjurături, dacă ai fi văzut aici... Fiecare cu liniştea 
lui, nu-i aşa? 

Fouan rămase nemişcat, privindu-i când pe unul, când pe 
altul cu sărmanii lui ochi spălăciţi. După aceea, plecă. 

— Bine! dacă am nevoie de ajutor, va trebui să mă duc în 
altă parte decât la voi. 

Şi îl lăsară să plece, simţindu-şi inima grea, pentru că 
încă nu erau câtuşi de puţin oameni tăi; dar, ce să facă? pe 
el nu l-ar fi ajutat cu nimic, şi ei cu siguranţă şi-ar fi pierdut 
pofta de mâncare şi somnul; În timp ce bărbatul se duse să- 
şi ia biciul, femeia, grijulie, strânse cu lopata balegile căzute 
şi le azvârli în căruţă. 

A doua zi, o scenă violentă izbucni între Fouan şi Buteau. 
De altfel, în fiece zi explicaţia asupra titlurilor era luată de 
la capăt, unul repeta veşnicul său: „Dă-mi-le înapoi!” cu 
înverşunarea ideii fixe, celălalt refuza cu: „Lasă-mă-n 
pace!” mereu acelaşi. Dar, încetul cu încetul, lucrurile se 
stricau, mai ales de când bătrânul începuse, să caute locul 
unde fiul lui ar fi putut să ascundă „ciorapul”, îi venise 
rândul să scotocească toată casa, să cerceteze scândurile 
dulapurilor, să ciocănească pereţii pentru a auzi dacă sună 
a gol. Privirile lui rătăceau neîncetat de la un colţ la altul, în 
unica-i preocupare; şi de îndată ce rămânea singur, îi 
îndepărta pe copii, îşi relua cotrobăielile, cu pasiunea unui 
ştrengar care sare la slujnică imediat ce părinţii pleacă de 
acasă. Or, în ziua aceea, cum Buteau se întoarse pe 
neaşteptate, îl zări pe Fouan la pământ, întins pe burtă cât 
era de lung, şi cu nasul sub scrin, tocmai căutând vreo 
ascunzătoare pe acolo. Asta îl scoase din sărite, pentru că 
tatăl său era pe aproape: ceea ce căută dedesubt, era 
deasupra, ascuns şi ca pecetluit de marea greutate a 
marmurei. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, bătrân ţicnit! Iote că faci 
şi pe şarpele!... Fă bine şi te ridică! 


Îl trase de picioare, îl aşeză dintr-odată în capul oaselor. 

— A, s-a isprăvit cu scrutatul prin toate găurile? M-am 
săturat să-mi simt casa puricată prin toate crăpăturile! 

Necăjit că fusese prins, Fouan se uită la el, şi spuse din 
nou, ca turbat de furie; 

— Dă-mi-le înapoi! 

— Lasă-mă-n pace! îi răcni Buteau în obraz. 

— Atunci, eu plec, îndur prea mult aici. 

— Bine, cară-te, călătorie sprâncenată! şi dacă vii 
îndărăt, la naiba, înseamnă că n-ai inimă! 

Îl apucă de braţ şi îl azvârli afară. 


II 


F'ouan cobori costişa. Furia i se domolise dintr-odată, se 
opri, jos, în drum, năucit că se găseşte afară, fără să ştie 
unde să se ducă. Bătu de ora trei la biserică, un vânt umed 
îngheţa după-amiaza cenuşie de toamnă; dârdâia, pentru că 
nu-şi luase nici măcar pălăria, atât de repede se 
petrecuseră lucrurile. Din fericire, avea bastonul. Un 
moment, urcă spre Cloyes; apoi, se întrebă unde se ducea 
în partea aceea, se întoarse în Rognes, cu pasul cu care se 
târa de obicei. În dreptul lui Macqueron se gândi să bea un 
pahar; dar se scotoci prin buzunare, nu avea niciun ban, îi 
fu ruşine să se arate, de teamă să nu se şi afle povestea. 
Tocmai i se păru că, stând în uşă, Lengaigne îl privea pieziş, 
aşa cum priveşti desculţii de drumul mare. De după geamul 
uneia dintre ferestrele şcolii, Lequeu nu-l salută. Era de la 
sine înţeles, cădea iar în disprețul tuturor, acum când nu 
mai avea nimic, despuiat din nou, şi, de data aceasta, până 
la piele. 


Când ajunse la Aigre, Fouan se sprijini o clipă de 
parapetul podului. Gândul la noaptea care avea să se lase 
curând îl sâcâia. Unde să se culce? Nici măcar un acoperiş. 
Câinele familiei Becu, pe care îl văzu trecând, îi stârni 
invidia, căci acest animal măcar îşi ştia culcuşul de paie 
unde dormea. El şi-i căuta încurcat, simțind că-l cuprinde 
somnul pe măsură ce i se domolea supărarea. Pleoapele i se 
închiseseră, căuta să-şi aducă aminte locurile adăpostite, 
apărate de frig. Era ca într-un coşmar, tot ţinutul i se 
perinda prin faţa ochilor, gol, măturat de rafale de vânt. Dar 
se scutură, se trezi, într-o bruscă tresărire a puterii. Nu 
trebuia să dispere în asemenea măsură. Nu va fi lăsat să 
crape afară un om de vârsta lui. 

Maşinal, trecu podul şi se trezi în faţa micii ferme a 
familiei  Delhomme. Când îşi dădu seama, schimbă 
numaidecât direcţia, o luă prin spatele casei, pentru a nu fi 
cumva văzut. Acolo, făcu o nouă pauză, se strecură pe lângă 
zidul staulului, unde o auzi vorbind pe Fanny, fiica sa. Se 
gândise oare să se întoarcă la ea? Nici el n-ar fi putut să 
spună, picioarele, singure, îl duseseră acolo. Revedea 
interiorul locuinţei, de parcă ar fi intrat înăuntru, bucătăria 
la stânga, camera lui la primul cat, în capătul podului 
pentru fân. Emoţia îi reteza picioarele, ar fi căzut, dacă nu 
se sprijinea de zid. Rămase multă vreme nemişcat, cu şira 
bătrânei sale spinări proptită de casă. În staul, Fanny 
vorbea mereu, fără a-i putea desluşi cuvintele: poate că 
acesta era puternicul zgomot înăbuşit care îi mişca inima. 
Dar pesemne certa vreo slujnică, vocea ei se ridica, o auzi, 
tăioasă şi aspră, spunând fără cuvinte grosolane, nişte 
lucruri atât de jignitoare acelei nenorocite, că plângea în 
hohote. Şi suferea şi el, emoția îi pierise, stătea ţeapăn, 
fiind sigur că dacă ar fi deschis poarta, fiica sa l-ar fi primit 
cu această voce răutăcioasă. Şi-o imagina repetând: „Iata 
va veni să ne roage în genunchi ca să-i primim înapoi!” 
fraze care tăiaseră toate legăturile dintre ei, pentru 
totdeauna, ca o lovitură de secure. Nu, nu, mai degrabă va 


muri de foame, mai degrabă va dormi în dosul unui gard, 
decât s-o vadă triumfând, cu aerul ei mândru de femeie fără 
cusur. Îşi dezlipi spinarea de zid, se îndepărtă cu greutate. 

Ca să nu se întoarcă pe drum, Fouan, care se credea 
pândit de toată lumea, urcă iar pe malul drept al râului 
Aigre, după pod şi curând se află în mijlocul viilor. Gândul 
lui era s-o apuce astfel spre câmp, ocolind satul. Dar trebuia 
să treacă pe lângă Castel, unde picioarele de asemenea 
păreau să-i aducă din nou, cu acel instinct al bătrânelor vite 
de povară care se reîntorc în grajdurile unde-şi au ovăzul. 
Urcuşul îi tăie respiraţia, se aşeză deoparte, suflând greu, 
reflectând. Fără îndoială că dacă i-ar fi spus lui Jesus-Christ: 
„Mă duc să mă plâng în faţa justiţiei, ajută-mă împotriva lui 
Buteau”, ticălosul l-ar fi primit cu adevărate salve de tun: şi 
i-ar fi oferit o straşnică petrecere, seara. Din colţul unde se 
afla, chiar mirosea un chiolhan, vreo beţie care ţinea de 
dimineaţa. Îmbiat, cu stomacul gol, se apropie, recunoscu 
glasul lui Canon, simţi mireasma de fasole oloagă înăbuşită, 
pe care Fricoasa o gătea atât de minunat, când tatăl voia să 
serbeze vreo apariţie a camaradului. Pentru ce n-ar fi intrat 
să chefuiască cu cei doi potlogari, pe care îi auzea zbierând 
în fumul pipelor, la căldurică, şi atât de ghiftuiţi că-i 
pizmuia? O neaşteptată detunătură a lui Jesus-Christ îi 
merse la inimă, întinse mâna spre uşă, când râsul ascuţit al 
Fricoasei îl paraliza. Acum Fricoasa îl înspăimânta, o tot 
vedea jigărită, în cămaşă, aruncându-se asupra lui cu 
goliciunea ei de şopârlă, scotocindu-l, devorându-l. Şi, 
atunci, la ce îi folosea, dacă tatăl îl ajuta să-şi recapete 
hârtiile? fiica va fi acolo ca să şi de sub piele. Deodată, uşa 
se deschise, netrebnica ieşi să arunce o privire afară, 
presimţind pe cineva. Abia avu timp să se repeadă în 
spatele unor tufişuri, se ascunse, desluşindu-i ochii verzi, 
strălucitori, în noaptea care se lăsa. 

Când Fouan ajunse la loc neted, pe platou, simţi un fel de 
uşurare, scăpat de ceilalţi, bucuros că se vede singur şi că 
poate să crape. Multă vreme rătăci la întâmplare. Se făcuse 


noapte, vântul îngheţat îl biciuia. Uneori, la anumite 
răbufniri mai puternice, trebuia să întoarcă spatele, cu 
răsuflarea tăiată, cu părul rar şi alb zbârlit pe capul gol. 
Bătu de ora şase, toată lumea din Rognes mânca; şi el 
simţea o slăbiciune în picioare care îi încetinea mersul. 
Între două rafale de vânt, porni să cadă un ropot de ploaie, 
deasă, şfichiuitoare. Fu udat, merse mai departe, primi alte 
două ropote de ploaie. Şi, fără să ştie cum, se trezi în piaţa 
bisericii, în faţa vechii case patrimoniale a familiei Buteau. 

Nu! aici nu putea să se adăpostească, şi «te aici fusese 
alungat. Ploaia creştea în intensitate, atât de cumplită, că-l 
invadă laşitatea. Se apropiase de uşa familiei Buteau, 
pândind, de alături, bucătăria, de unde ieşea o mireasmă de 
supă de varză. Tot bietul lui trup se reîntorcea aici supus, 
împins de nevoia fizică de a mânca, de a sta la căldură. Dar, 
în zgomotul fălcilor, câteva cuvinte schimbate îl opriră. 

— Şi tata, dacă nu se mai întoarce deloc? 

— Lasă, e prea mândru, ca să nu se întoarcă îndărăt când 
i-o fi foame. 

Fouan se îndepărtă, cu teama de a nu fi văzut de cineva 
lângă această uşă, ca un câine bătut care se întoarce la 
mâncarea lui. Se înăbuşea de ruşine, îl cuprindea sălbatica 
hotărâre de a se lăsa să moară într-un ungher. Se va vedea 
dacă era mâncău! Cobori iar costişa, se prăbuşi la capătul 
unei bârne, în faţa potcovăriei lui Clou. Picioarele nu puteau 
să-l mai ducă, rămase acolo, în bezna şi pustiul drumului, 
căci şezătorile începuseră, vremea urâtă închisese casele, 
niciun suflet nu părea să mai trăiască în ele. Acum, ropotele 
domoliseră vântul, ploaia şiroia dreaptă, neîntreruptă, cu o 
violenţă de potop. Nu avea destulă putere să se ridice şi să- 
şi caute un adăpost. Cu bastonul între genunchi, cu ţeasta 
capului spălată de apă, rămânea nemişcat, prostit de atâta 
mizerie. Nici măcar nu se gândea, aşa era: când nu ai nici 
copii, nici casă, nimic, îţi chiorăie maţele şi te culci afară. 
Bătu de ora nouă, apoi de ora zece. Ploaia continua, 
înmuindu-i bătrânele oase. Dar apărură nişte felinare, se 


îndepărtară în goană: ieşea lumea de la şezătoare, şi avu 
încă o tresărire, recunoscând-o pe La Grande care se 
întorcea acasă de la Delhomme, unde îşi economisea 
lumânarea. Se ridică, făcând o sforţare de-i trosniră 
membrele, o urmă de la distanţă, nu ajunse destul de 
repede ca să intre în acelaşi timp cu ea. În faţa uşii închise, 
bătrânul şovăi, cu inima cât un purice. În sfârşit, bătu, era 
din cale afară de nenorocit. 

Trebuie spus că pica rău, pentru că La Grande se afla 
într-o dispoziţie groaznică, după o întâmplare nenorocită 
care o supărase, săptămâna trecută. Într-o seară când era 
numai ea şi nepotul ei Hilarion, îi dăduse prin cap să-i pună 
să spargă nişte lemne, ca să mai profite şi cu această muncă 
de pe urma băiatului, înainte de a-l trimite la culcuşul lui de 
paie; şi, cum acesta lucra încet, ea rămânea în preajmă-i, în 
fundul magaziei, ca să-i acopere cu ocări. Până atunci, în 
umilirea lui înspăimântată, acest necioplit cretin şi diform, 
cu muşchi de taur, o lăsase pe bunică să abuzeze de 
puterile lui, fără a cuteza să-şi ridice ochii spre ea. De 
câteva zile totuşi, ar fi trebuit să nu se mai încreadă în el. 
pentru că fremăta la corvezile prea grele, sângele aprins îi 
înţepenea membrele. Vrând să-l stimuleze, avu 
nechibzuinţa de a-l lovi peste ceafă cu vârful bastonului. 
Hilarion lăsă toporul din mână şi o privi. lritată de această 
revoltă, îl plesni peste coaste, peste coapse, peste tot, când, 
deodată, el se năpusti asupra ei. Şi se crezu răsturnată, 
călcată în picioare, strânsă de gât; dar nu, el postise prea 
mult după moartea surorii sale Palmyre, mâna i se 
transforma într-o furie de animal, neavând conştiinţa 
legăturilor de rudenie, a vârstei, ci numai a sexului. Bruta o 
viola, pe această bătrână de optzeci şi nouă de ani, cu 
corpul de ciomag uscat. Dar, încă puternică, de necucerit, 
bătrâna nu-l lăsă, izbuti să apuce toporul şi-i crăpă capul 
dintr-o lovitură. La strigătele ei, vecinii alergară, le povesti 
întâmplarea, dădu amănunte: o clipă mai mult şi ar fi supus- 
o, ticălosul ar fi ajuns. Hilarion nu muri decât a doua zi. 


Venise judecătorul; apoi, avusese loc înmormântarea; în 
sfârşit, tot soiul de necazuri, de care ea fusese din fericire 
scutită, foarte calmă, dar jignită de ingratitudinea lumii şi 
ferm hotărâtă să nu mai facă niciodată vreun serviciu celor 
din familie. 

Fouan trebui să bată de trei ori, atât de fricos, că La 
Grande nu-l auzea defel. Până la urmă se întoarse şi 
catadicsi să întrebe: 

— Cine-i acolo? 

— Eu. 

— Cine, tu? 

— Eu, fratele tău. 

Fără îndoială, ea îi recunoscuse vocea imediat, şi nu se 
grăbea, din plăcerea de a-l sili să vorbească. După câteva 
clipe de tăcere, întrebă din nou: 

— Şi ce vrei? 

Fouan tremura, nu îndrăznea să răspundă. Atunci, cu 
brutalitate, ea deschise; dar, cum el voia să intre, îi bară uşa 
cu braţele uscate, îl lăsă în stradă, sub bătaia ploii, a cărei 
şiroire tristă nu încetase. 

— Ştiu ce vrei tu. Mi s-a spus la şezătoare... Da, ai făcut 
prostia să te laşi mâncat şi mai mult, nici măcar n-ai ştiut 
să-ţi păzeşti banii în ascunzătoare, şi vrei să te adun eu de 
pe drumuri, ai? 

Apoi, văzându-l că se scuza, bâiguia explicaţii, se înfurie. 

— Dacă nu te-aş fi prevenit! Dar, ţi-am spus de atâtea ori 
că trebuie să fii prost şi laş ca să te lipseşti de pământul 
tău!... E cu atât mai bine dacă te văd aşa cum ţi-am prezis, 
alungat de netrebnicii tăi de copii, bătând drumurile 
noaptea ca un cerşetor care nu are nici măcar o piatră a lui 
ca să doarmă! 

Cu mâinile întinse, el plângea, căuta s-o dea la o parte. 
Ea se ţinea bine, îşi golea inima până la capăt. 

— Nu, nu! du-te şi cere un pat la cei care te-au jefuit. Eu 
nu-ţi sunt datoare cu nimic. Şi aşa familia are să mă învinuie 


că mă amestec în treburile ei... De altminteri, asta nu e tot, 
ţi-ai dat bunurile, n-am să te iert niciodată... 

Şi, luând o atitudine mândră, cu gâtul ei veşted şi cu ochii 
rotunzi de pasăre de pradă, îi trânti uşa în obraz, cu 
violenţă. 

— Aşa-ţi trebuie, crăpi afară! 

Fouan rămase ţeapăn, nemişcat în faţa acelei uşi 
nemiloase, pe când, în spatele lui, ploaia îşi continua 
monotona cădere. În cele din urmă se întoarse, se cufundă 
în noaptea de cerneală, care scălda acea cădere lentă şi 
îngheţată din cer. 

Unde s-a dus? Niciodată nu şi-a mai amintit bine. 
Picioarele îi alunecau în băltoace, mâinile îi pipăiau ca să nu 
se izbească de ziduri şi de arbori. Nu mai gândea, nu mai 
ştia. acest colţ al satului căruia îi cunoştea fiecare piatră era 
aidoma unui loc îndepărtat, necunoscut, groaznic, unde se 
simţea străin şi pierdut, incapabil să se călăuzească. O luă 
spre stânga. Îi fu teamă de gropi, reveni la dreapta, se opri 
tremurând, ameninţat din toate părţile. Şi, întâlnind un 
gard de uluci, merse de-a lungul lui până lângă o portiţă, 
care se deschise. Pământul îi fugi de sub picioare, se 
rostogoli într-o groapă. Acolo era bine, ploaia nu pătrundea, 
era cald: dar un grohăit îi atrase atenţia, se afla împreună 
cu un porc, care deranjat, crezând că era vorba de 
mâncare, se şi apucase să-i împingă cu râtul în coaste. 
Începu o luptă, era atât de istovit, că teama de a fi sfâşiat îl 
sili să iasă. Şi, neputând să meargă mai departe, se culcă 
lângă poartă, chircit, făcut ghem. pentru ca ieşitura 
acoperişului să-l ferească de apă. Nenumărate picături 
continuară totuşi să-i ude picioarele, adierile vântului îi 
îngheţau veşmintele înmuiate de pe corp. Invidia soarta 
porcului, s-ar fi întors la el, dacă nu l-ar fi auzit, în spatele 
lui, mâncând din lemnul porţii cu clefăituri lacome. 

În zori, Fouan ieşi din somnolenţa dureroasă în care se 
chinuise. Ruşinea îl prindea iar, ruşinea de a se spune că 
povestea lui circula prin ţinut, că toată lumea îl ştia pe 


drumuri, ca un om sărman. Când nu mai ai nimic, nu ai nici 
dreptate, nici la milă nu te aştepţi. Se strecură de-a lungul 
gardurilor de mărăcini, cu teama că vede vreo fereastră 
deschizându-se, că-l recunoaşte vreo femeie sculată dis-de- 
dimineaţă. Ploaia cădea Iară încetare, o apucă spre câmpie, 
se ascunse într-o claie. Şi toată ziua şi-o petrecu furişându- 
se astfel, din adăpost în adăpost, într-o asemenea spaimă, 
că, după două ceasuri, crezându-se descoperit, îşi schimba 
ascunzătoarea. Acum, singurul gând care i se zbătea în 
minte era acela de a şti dacă mai avea mult până să moară. 
Suferea mai puţin de frig, îl chinuia mai a ies foamea, fără 
îndoială că avea să moară de foame. Încă o noapte, poate 
încă o zi. Atâta timp cât era lumină, nu voia să cedeze, 
dorea mai degrabă să se sfârşească aşa, decât să se 
reîntoarcă la alde Buteau. Dar o spaimă năprasnică îl 
cuprinse când se lăsă amurgul, groaza de a o lua de la 
capăt, încă o noapte sub acest potop înverşunat. Frigul îl 
pătrundea până la oase, foamea îl muşca de pântec, 
neîndurătoare. Când cerul deveni negru, se simţi ca înecat, 
ca târât de beznele şiroitoare; capul nu-i mai comanda, 
picioarele îi mergeau singure, animalul din el îl ducea cu 
sine; şi aşa se întâmplă că, fără să fi vrut, se trezi din nou în 
bucătăria familiei Buteau, căreia îi deschisese uşa. 

Buteau şi Lise tocmai isprăveau supa de varză din ajun. 
Auzind zgomot, el întorsese capul şi îl privea pe Fouan, 
tăcut, aburind în veşmintele ude. Trecu multă vreme până 
când îi spuse, cu un rânjet: 

— Ştiam eu că nu te lasă inima! 

Prostit, îngheţat, bătrânul nu deschise buzele, nu rosti 
niciun cuvânt. 

— Haide, nevastă, dă-i repede haleală, pentru că foamea-l 
aduce înapoi. 

Lise se şi ridicase şi adusese un castron cu supă. Dar 
Fouan luă castronul şi se duse să se aşeze deoparte, pe un 
scăunel, ca şi cum n-ar fi vrut să stea la masă cu copiii săi; 
şi, lacom, înghiţea lingurile pline. Tot corpul îi tremura de 


violenţa foamei. Buteau sfârşea fără grabă de mâncat, 
balansându-se pe scaun, tăindu-şi de departe bucăţi de 
brânză, pe care le mânca din vârful cuţitului. Lăcomia 
bătrânului îl preocupa, îi urmărea lingura cu ochii, îl lua 
peste picior: 

— Ascultă, mi se pare că plimbarea asta pe răcoare ţi-a 
deschis pofta de mâncare. Dar nu trebuie să ţi-o faci în fiece 
zi, pentru că dau de prea mare cheltuială ca să te hrănesc. 

Tatăl înghiţea, înghiţea, scoțând un zgomot răguşit din 
gâtlej, dar nicio vorbă. Şi fiul continuă. 

— Ah, poznaş afurisit care doarme prin străini! le 
pomeneşti că s-a dus la târfe... Ele te-au înfometat aşa, nu? 

Tot niciun răspuns, aceeaşi înverşunare a tăcerii, nimic 
altceva decât sorbirea violentă din lingură a mâncării pe 
care o înghiţea. 

— Ei, cu dumneata vorbesc, strigă Buteau, ai putea să-mi 
faci plăcerea şi să răspunzi. 

Fouan nici măcar nu-şi ridică de pe supă ochii aţintiţi şi 
tulburi. Părea că nu aude. nu vede, izolat la multe leghe 
depărtare, ca şi cum, revenind să mănânce, pântecele îi era 
aici, dar inima nu-i mâi era. Acum râcâia straşnic fundul 
castronului cu lingura, ca să nu piardă nimic din porţia cei 
se dăduse. 

Înduioşată de această foame năprasnică, Lise îşi îngădui 
să intervină. 

— Dă-i pace, de vreme ce vrea să facă pe mortul. 

— Să nu înceapă iar să-şi bată joc de mine! reluă furios 
Buteau. O dată, treacă. Dar, n-auzi, câpos afurisit? povestea 
de astăzi să-ţi fie de învăţătură. Dacă mă mai plictiseşti 
mult, te las să crăpi de foame în drum! 

Terminând, Fouan îşi părăsi cu greutate scaunul; şi, tot 
mut, în tăcerea de mormânt care părea să sporească, 
întoarse spatele, se târi sub scară, până la patul lui, unde se 
azvârli îmbrăcat. Somnul îl prinse fulgerător, adormi pe loc, 
fără să sufle, sub o strivire de plumb. Venind să-i vadă, Lise 
se întoarse la bărbat să-i spună că nu putea să fie mort. Dar 


Buteau, după ce se deranja şi el ducându-se să se uite, 
ridică din umeri. Aiurea, mort! parcă aşa se moare! 
Pesemne că vânturase mult, de ajunsese în halul ăsta. A 
doua zi dimineaţa, când intrară să arunce o privire, 
bătrânul nu se clintise: şi seara încă dormea, şi nu se trezi 
decât în dimineaţa celei de a doua nopţi, după ce zăcu 
treizeci şi şase de ceasuri. 

— Ia te uită, te-ai trezit! spuse Buteau rânjind. Şi eu care 
credeam c-o s-o ţii aşa mereu, că n-o să mai mănânci pâine! 

Bătrânul nu se uită la el, nu-i răspunse şi ieşi să se aşeze 
pe marginea drumului, ca să ia aer. 

Şi Fouan se încăpăţână. Părea să fi uitat de titlurile pe 
care nu voia să i le dea; cel puţin nu mai vorbea de ele, nu 
le mai căuta, poate nemaiinteresându-l, în orice caz 
resemnat; dar ruptura cu cei doi Buteau era totală, 
rămânea cufundat în tăcerea lui, ca despărţit şi ascuns de 
ei. Nicicum, în nicio împrejurare, pentru nicio nevoie, nu le 
mai adresa cuvântul. Viaţa continua în comun, se culca 
acolo, mânca acolo. Îi vedea, se lovea de ei de dimineaţa 
până seara; şi nicio privire, niciun cuvânt, părea orb şi mut, 
plimbarea târâtoare a unei umbre printre cei vii. Când nu 
se mai preocupară de el, fără să scoată o vorbă, îl lăsară în 
încăpăţânarea lui. Buteau, chiar şi Lise, încetară deopotrivă 
să-i mai vorbească, suportându-l în preajma lor ca pe o 
mobilă care îşi schimba locul, ajungând până la urmă să 
piardă conştiinţa clară a prezenţei sale. Calul şi cele două 
vaci aveau mai mare importanţă. 

Din toată casa, Fouan nu mai avea decât un prieten, pe 
micul Jules, care împlinea nouă ani. Pe când Laure, de 
numai patru ani, îl privea cu ochii nemiloşi ai familiei, şi se 
smulgea din braţele lui, făţarnică, ranchiunoasă, de parcă 
ar fi condamnat această gură inutilă, Jules se bucura să stea 
între genunchii bătrânului. Şi rămânea ultimul fir care îi 
lega de viaţa celorlalţi, slujea drept sol, atunci când 
necesitatea unui „da” sau „nu” devenea absolută. Maică-sa 
îl trimitea, şi el aducea răspunsul, pentru că bunicul ieşea 


numai pentru el din tăcerea lui. Mai mult, în părăsirea în 
care cădea, copilul, aidoma unei mici gospodine, îl ajuta să- 
şi facă patul dimineaţa, îşi lua sarcina să-i aducă porţia de 
supă. pe care o mânca lângă fereastră, pe genunchi, 
nevoind deloc să-şi reia locul la masă. Apoi, se jucau 
împreună. Fouan se simţea fericit să-i ia pe Jules de mână, 
să meargă multă vreme, drept înaintea lor; şi, în acele zile, 
se uşură de tot ce aduna în el. şi spunea, şi spunea, mai să- 
şi ameţească tovarăşul, acum nemaivorbind decât cu 
greutate, pentru că îşi pierduse uzajul limbii, de când 
încetase s-o mai folosească. Dar atât bătrânul care bâiguia, 
cât şi copilul căruia nu-i stătea mintea decât la cuiburi şi 
mure, se înțelegeau foarte bine la vorbă, ceasuri întregi. Îi 
arăta cum se pun rămurelele date prin clei pentru prins 
păsările, îi făcea vreo minusculă colivie, ca să închidă 
greierii în ea. Această gingaşă mână de copil cuibărită într- 
a sa, pe drumurile goale ale unui ţinut unde nu mai avea 
nici pământ, nici familie, era tot ce-l mai îmbărbăta, tot ceea 
ce îl făcea să mai îndrăgească puţin viaţa. 

De altfel, Fouan era şters din rândurile celor vii, Buteau 
acţiona în locul lui, încasa şi semna, pe motiv că moşneagul 
îşi pierduse minţile. Renta de o sută cincizeci de franci, 
provenită din vânzarea casei, îi era plătită fără înconjur de 
domnul Baillehache. Nu avusese decât un necaz, cu 
Delhomme, care refuzase să numere cele două sute de 
franci din pensie în alte mâini decât ale tatălui; şi 
Delhomme ceruse să fie şi acesta de faţă; dar nu întorsese 
el bine spatele, că Buteau îi şi umflase banii. Cu totul, 
făceau trei sute cincizeci de franci, la care, spunea el cu 
voce de văicăreală, trebuia să adauge tot pe atât şi chiar 
mai mult, fără să-i ajungă pentru hrana bătrânului. 
Niciodată nu aducea vorba despre titluri: totul era lăsat 
deoparte, se va vedea mai târziu. În ce priveşte dobânzile, 
acestea erau plătite mai departe, după obiceiul bătrânului, 
ca să se menţină înţelegerea făcută cu moş Saucisse, 
şaptezeci şi cinci de centime în fiece dimineaţă, pentru 


cumpărarea pe viaţă a unui pogon de pământ. Striga că nu 
se putea lăsa acest contract, că în el erau angajaţi prea 
mulţi bani. lotuşi, se zvoni că moş Saucisse, terorizat, 
ameninţat cu bătaia, consimţise să-i rupă, şi să-i dea 
jumătate din sumele primite, o mie de franci, din două; şi, 
dacă bătrânul pungaş păstra tăcere, o făcea dintr-o 
mândrie de şarlatan care nu voia să se afle că fusese, la 
rândul lui, tras pe sfoară. Perspicacitatea lui Buteau îl 
prevenea că moş Fouan va muri primul: presupunând că i-ai 
fi dat un bobârnac, desigur că nu s-ar fi mai sculat. 

Se scurse un an, şi Fouan, stingându-se în fiece zi, o 
ducea totuşi. Nu mai era bătrânul ţăran curăţel, cu obrazul 
bine bărbierit, cu favoriţii îngrijiţi, purtând bluze noi şi 
pantaloni negri. Pe chipul subţiat, descărnat, nu-i rămânea 
decât nasul mare şi osos, care se lungea spre pământ. Puţin 
câte puţin în fiece an, se gârbovise tot mai mult, şi acum 
mergea frânt din şale, nemairămânând decât să facă, în 
curând, rostogolirea finală, ca să se prăvălească în groapă. 
Se târâia pe două bastoane, invadat de o barbă albă, lungă 
şi murdară, îmbrăcat în veşmintele găurite ale fiului său, 
atât de rău ţinut, că era respingător la soare, ca acei 
bătrâni vagabonzi în zdrenţe, din faţa cărora te tragi 
deoparte. Şi în adâncul acestei decăderi, singur animalul 
persista, animalul uman, numai din instinctul de a trăi. Se 
azvârlea cu lăcomie asupra supei, niciodată mulţumit, 
şterpelind până. şi tartinele lui Jules, dacă micuțul nu şi le 
ascundea. Şi îl înfometau, ajungând până la a nu-l mai hrăni 
suficient, pe motiv că putea, să crape. Buteau îl acuza că se 
stricase la Castel, în tovărăşia lui Jesus-Christ, ceea ce era 
adevărat; căci acest bătrân ţăran cumpătat, sănătos la trup, 
care trăia cu pâine şi apă, se obişnuise acolo să chefuiască, 
desprinsese gustul cărnii şi al rachiului, pentru că viciile se 
capătă repede, chiar dacă fiul este acela care îşi strică 
părintele. Lise fusese nevoită să încuie vinul, văzându-l că 
dispare. În zilele când se punea oala cu supă la foc, micuța 
Laure rămânea în preajma ei, la pândă. De când bătrânul 


rămăsese dator pentru o ceaşcă de cafea la Lengaigne, şi 
acestuia şi lui Macqueron li se pusese în vedere că nu li se 
va plăti, dacă îi vor mai da ceva pe datorie. Îşi păstra 
necontenit marea sa tăcere tragică, dar uneori, când nu i se 
umplea blidul, când se lua vinul fără să i se dea partea, îşi 
aţintea îndelung asupra lui Buteau nişte ochi supăraţi, în 
turbarea neputincioasă a poftei sale. 

— Da, da, uită-te la mine, spunea Buteau, dacă crezi că 
eu hrănesc nişte animale care nu sunt bune de nimic! Dacă- 
ţi place carnea, câştigă-ţi-o, mâncău ticălos!... Ai, nu ţi-e 
ruşine să te destrăbălezi aşa, la vârsta dumitale. 

Fouan, care nu se întorsese la familia Delhomme dintr-o 
mândră încăpățânare, ofensat de cuvântul pe care îl rostise 
fiica sa, ajunsese să rabde totul de la familia Buteau, 
vorbele urâte, până şi bruftuluielile. Nu se mai gândea la 
ceilalţi copii; se lăsase în voia celor de aici, cuprins de o 
asemenea istovire, că nici prin minte nu-i trecea să plece de 
la ei: n-o să-i fie mai bine în altă parte, la ce bun? Când se 
întâlnea cu el, Fanny trecea ţeapănă mai departe, fiindcă se 
jurase să nu vorbească niciodată prima. Jesus-Christ, cel 
mai bun copil al lui, după ce-i păstrase pică pentru felul 
murdar în care părăsise Castelul, se distrase într-o seară 
îmbătându-l groaznic la Lengaigne, după care îl adusese 
într-un hal fără de hal până în faţa uşii: o poveste 
înspăimântătoare, toată casa fusese întoarsă pe dos, Lise 
trebuise să spele bucătăria, Buteau se jurase că altădată îl 
va culca peste bălegar; aşa că bătrânul, temător, nu mai 
avea acum încredere în fiul cel mare, tocmai bine ca să-şi 
facă curaj şi să-i refuze băutura. Deseori o vedea pe 
Fricoasa cu gâştele, când se aşeza afară, pe marginea 
drumului. Aceasta se oprea, îl studia cu ochii ei mici, stătea 
o clipă de vorbă cu el, în timp ce păsările, în spate, o 
aşteptau, ridicate într-un picior, cu gâtul nemişcat. Dar, într- 
o dimineaţă, bătrânul băgă de seamă că-i furase o batistă; 
şi, de atunci, când o zărea de departe, îşi agita bastoanele 
ca s-o alunge. Ea făcea haz, se distra asmuţând gâştele 


asupra lui, şi n-o lua la sănătoasa decât atunci când vreun 
trecător o ameninţa că-i trage câteva scatoalce, dacă nu-l 
lasă pe bunicul ei în pace. 

Totuşi, până atunci, Fouan putuse să meargă, şi aceasta 
era o mângâiere, pentru că se interesa încă de pământ, 
urca mereu să-şi revadă fostele sale loturi, din acea 
deprindere a bătrânilor pătimaşi care îşi vizitează iubitele 
de altădată. Rătăcea greoi pe drumuri, cu mersul lui domol 
de om bătrân; se oprea la marginea unui ogor, rămânea 
ceasuri întregi proptit în bastoane; după aceea, se târâia în 
faţa altui ogor, îşi uita din nou de sine, nemişcat, asemenea 
unui arbore înfipt acolo, uscat de bătrâneţe. Ochii lui goi nu 
mai distingeau clar nici grâul, nici ovăzul, nici secara. Totul 
se amesteca, şi numai unele amintiri nedesluşite se 
desprindeau din trecut: locul acesta, îi adusese, în cutare 
an, atâţia hectolitri. Ajunsese să încurce până şi datele, 
cifrele. Nu-i rămânea decât o senzaţie goală, persistentă: 
pământul, pământul pe care îl dorise atât, îl stăpânise atât, 
pământul căruia, vreme de şaizeci de ani, îi dăruise totul, 
membrele, inima, viaţa, pământul ingrat, trecut în mâinile 
altui bărbat, şi care continua să producă fără să-i păstreze 
partea! O imensă tristeţe îl cuprindea la gândul că 
pământul nu-l mai cunoştea, că nu-i păstrase nimic din el, 
niciun ban, nicio îmbucătură de pâine, că va trebui să 
moară, să putrezească în el, nepăsătorul, care îşi va reface 
tinereţea din bătrânele sale oase. Într-adevăr, ca să ajungă 
aici, gol şi infirm, nu prea merita să se chinuie, să se 
spetească muncind! Când hoinărea astfel de jur-împrejurul 
fostelor sale pământuri, se lăsa să cadă pe pat, cuprins de o 
asemenea oboseală, că nici măcar nu i se mai auzea 
răsuflarea. 

Dar această ultimă dorinţă de viaţă îi pierea odată cu 
picioarele. Curând îi fu atât de greu să meargă, că nu se 
mai îndepărta deloc de sat. În zilele frumoase avea trei sau 
patru opriri preferate: bârnele din faţa potcovăriei lui Clou. 
podul de peste Aigre, o bancă de piatră din apropierea 


şcolii: şi se plimba domol de la unele la altele, trebuindu-i 
un ceas ca să străbată două sute de metri, trăgându-şi 
saboţii ca pe nişte căruţe grele, deşelat, sleit de puteri, în 
legănarea frântă a mijlocului. Deseori, îşi uita de sine câte o 
după-amiază întreagă stând la, capătul vreunei bârne, 
chircit, sorbind lumina soarelui. O năuceală îl făcea să 
rămână nemişcat, cu ochii deschişi. Treceau oameni care 
nu-l salutau, pentru că devenea un simplu obiect. Îl obosea 
până şi pipa. Înceta să mai fumeze, atât de greu îl apăsa pe 
gingii, fără a mai pune la socoteală că anevoioasa muncă de 
a o umple şi aprinde îl epuiza. Singura lui dorinţă era să 
rămână pe loc, îngheţat, dârdâind de îndată ce se mişca, 
sub arzătorul soare al amiezii. După ce-i fuseseră ucise 
voinţa şi autoritatea, aceasta era cea mai. de jos decădere - 
un bătrân animal suferind, în părăsirea lui - mizeria de a fi 
trăit o existenţă omenească. De altfel, nu se plângea câtuşi 
de puţin, obişnuit cu gândul că e un cal sfârşit, care a slujit 
şi e dat la o parte, când îşi mănâncă degeaba ovăzul. Un 
bătrân nu mai e de niciun folos. În schimb costă bani. El 
însuşi dorise sfârşitul tatălui său. Dacă şi copiii săi îl doreau 
pe al lui, nu era nici mirat, nici amărât. Aşa trebuia să fie. 

Când un vecin îl întreba: 

— Ei, moş Fouan, mai poţi să mergi? 

— Ah, mormăia el, e cumplit de greu să crăpi, şi nu voinţa 
lipseşte! 

Şi rostea adevărul, în stoicismul lui de ţăran care acceptă 
moartea, care o doreşte, de când nu mai are nimic, şi 
pământul pune iar stăpânire pe el. 

Îl aştepta încă o durere. Ademenit de micuța Laure, Tules 
se uita la el cu scârbă. Când îl vedea cu bunicul, fetiţa părea 
geloasă. Bătrânul îi plictisea! era mai plăcut să se joace 
împreună. Şi dacă fratele n-o urma, se agăța de umerii lui, îl 
lua cu sine. Şi-apoi, se făcea atât de drăguță, că băiatul îşi 
uita slujba de gospodină binevoitoare. Încetul cu încetul, îl 
captivă cu totul, ca o adevărată femeie care îşi dăduse 
silinţa pentru această cucerire. 


Într-o seară, Fouan se dusese să-i aştepte pe Jules în faţa 
şcolii, atât de obosit încât se gândise la copil ca să poată sui 
costişa. Dar Laure ieşi odată cu fratele ei; şi, pe când 
bătrânul cu mâna tremurătoare căuta mâna copilului, ea 
izbucni într-un râs răutăcios. 

— Iote-l că iar te plictiseşte, dă-i drumul! 

Apoi, întorcându-se spre ceilalţi ştrengari: 

— Nu-i aşa? e tont, dacă se lasă plictisit! 

Şi, în mijlocul huiduielilor, Jules se înroşi. Vru să facă pe 
bărbatul, se trase îndărăt dintr-un salt, strigând cuvântul 
surorii sale către bătrânul lui tovarăş de plimbări: 

— Mă plictiseşti! 

Înmărmurit, cu ochii împăienjeniţi de lacrimi, Fouan se 
poticni, ca şi cum ar fi fugit pământul de sub el, odată cu 
această mânuţă care se retrăgea din faţa lui. Hohotele de 
râs se înmulţeau, şi Laure îl sili pe Jules să danseze în jurul 
bătrânului, să cânte o veselă melodie copilărească: 

— O să cadă, n-o să cadă... pâinea veche-o să şi-o roadă, 
adunată din vreo ladă... 

Gata în fiece clipă să leşine, Fouan se chinui aproape 
două ceasuri ca să se întoarcă singur acasă, atât de greu şi 
fără de putere îşi târâia picioarele. Şi acesta însemnă 
sfârşitul, copilul încetă să-i mai aducă supa şi să-i facă patul, 
a cărui saltea de paie nu mai fu întoarsă nicio dată pe lună. 
Nu-l mai avu nici măcar pe acest copil cu care să vorbească, 
se cufundă într-o tăcere absolută, singurătatea lui crescu, 
deveni completă. Niciodată un cuvânt, despre nimic, cu 
nimeni. 


III 


Arăturile de iarnă se apropiau de sfârşit, şi, în acea 
după-amiază de februarie, mohorâtă şi rece, Jean sosi cu 
plugul la întinsul lui ogor din Cornailles, unde îi rămăseseră 
de făcut două bune ceasuri de muncă. Voia să semene un 
capăt al ogorului cu grâu, o anumită varietate scoțiană, 
într-o încercare pornită la sfatul fostului său stăpân 
Hourdequin, care îi punea chiar la dispoziţie câţiva 
hectolitri de sămânță. 

Jean cobori piedica la roată în locul unde se oprise în ajun 
din arat; şi, înfigând brăzdarul să muşte din pământ, cu 
mâinile pe coarnele plugului, azvârli calului îndemnul aspru 
cu care îi dădea curaj. 

— Dii, dii! haide! 

Ploile puternice de după marile arşiţe întăriseră până în 
adâncuri argila solului, încât brăzdarul şi cuțitul plugului 
desprindeau cu greutate fâşia de pământ pe care o tăiau, 
arând ca în fier. Se auzea bulgărele greoi scrâşnind pe 
cormana ce-l răsturna, îngropând adânc bălegarul, al cărui 
strat răspândit acoperea tot câmpul. Uneori, vreun 
obstacol, vreo piatră producea o scuturătură. 

— Dii, dii! haide! 

Şi, cu mâinile întinse, Jean veghea alinierea perfectă a 
brazdei, atât de dreaptă, că părea trasă cu sfoara; în timp 
ce calul, cu capul aplecat, cu picioarele înfipte în brazdă, 
trăgea la ham cu mersul uniform şi continuu. Când plugul 
se îngreuna, Jean îi desprindea bucăţile de noroi şi 
buruienile, cu o mişcare a ambilor pumni; după aceea 
aluneca iar, lăsând în urma lui pământul mişcător şi parcă 
viu, răscolit, gras, aşa cum este el până în măruntaie. 

Când duse brazda până la capăt, întoarse şi începu alta. 
Curând, simţi un fel de ameţeală de la tot acest pământ 
mişcat din loc, care răspândea o mireasmă puternică, 
mireasma ungherelor umede unde fermentează germenii. 
Mersul greoi, fixitatea privirii ajungeau să-i obosească. 
Niciodată nu avea să devină un adevărat ţăran. El nu era 


născut pe acest pământ, rămânea vechiul lucrător al 
oraşelor, soldatul care făcuse campania din Italia; şi vedea 
şi simţea ceea ce ţăranii nu văd şi nu simt - marea pace 
tristă a câmpiei, răsuflarea puternică a pământului sub 
soare şi ploaie. Întotdeauna nutrise gândul de a se retrage 
la ţară. Dai ce prostie să-şi imagineze că, din ziua când va 
arunca puşca şi rindeaua, plugul va putea să mulţumească 
setea lui de-linişte! Dacă pământul era paşnic, bun cu cei 
ce-l iubesc, satele lipite pe el aidoma cuiburilor de paraziți, 
insectele umane care trăiau din carnea lui ajungeau să-i 
necinstească şi să-i otrăvească apropierea. Nu-şi amintea să 
fi avut vreodată de suferit mai mult decât de la sosirea sa; 
acum îndepărtată, la Borderie. 

Jean trebui să ridice puţin de coamele plugului ca să-i 
uşureze. O oarecare deviere a brazdei îl necăji întrucâtva, 
întoarse, căută să-şi dea mai mult silinţa, îndemnându-şi 
calul. 

— Dii, dii! haide! 

Da, câte neplăceri, în aceşti zece ani! Mai întâi, lunga 
aşteptare după Franqoise; apoi, războiul cu familia Buteau. 
Nicio zi nu trecuse fără lucruri urâte. Şi acum, când o avea 
pe Franqoise, după doi ani de la căsătorie, putea să se 
creadă cu adevărat fericit? Dacă el o iubea încă, ghicise 
lesne că ea nu-l iubea, că nu-l va iubi niciodată, cum ar fi 
dorit el, din toată inima şi din tot sufletul. Trăiau amândoi în 
bună înţelegere, familia prospera, muncea, economisea. 
Dar nu era deloc aşa, în pat, când o strângea în braţe, el 
simţea departe, rece, gândindu-se la altceva. Era 
însărcinată în cinci luni, avea în pântec unul dintre acei 
copii făcuţi fără plăcere, care nu aduc decât necazuri 
mamei lor. Această sarcină nici măcar nu-i apropiase. Îl 
chinuia mai cu seamă o impresie din ce în ce mai 
întemeiată, încercată în seara când intraseră în casa lor, 
impresia că rămânea un străin pentru nevasta lui: un 
bărbat dintr-un alt meleag, crescut în altă parte, nu se ştia 
unde, un bărbat care nu gândea aidoma celor din Rognes, 


care-i părea clădit în alt fel, fără legătură posibilă cu ea, 
deşi o lăsase grea. După căsătorie, pornită împotriva celor 
doi Buteau, Franqoise adusese, într-o sâmbătă, de la Cloyes 
o foaie de hârtie timbrată, ca să-i lase totul, prin testament, 
soţului ei, deoarece i se explicase că pământul şi casa vor 
reveni surorii sale, dacă ea murea fără să aibă copil, doar 
banii şi mobilierul intrând în posesiune comună; pe urmă, 
fără să-i dea nicio explicaţie asupra cauzei, părea să se fi 
răzgândit, foaia stătea şi astăzi, albă, în scrin; şi resimţise o 
mare şi tainică mâhnire, deşi fusese părtaş, dar el vedea 
aici o lipsă de dragoste. De altfel, acum, când copilul urma 
să se nască, ce rost ar mai fi avut testamentul? Nu se 
simţea câtuşi de puţin necăjit de fiece dată când deschidea 
scrinul şi dădea cu ochii de hârtia timbrată, devenită inutilă. 

Jean se opri, lăsă calul să răsufle. În aerul îngheţat, îi 
trecea şi lui ameţeala. Cu un ochi leneş, privi orizontul gol, 
câmpia uriaşă, unde alte atelaje, foarte departe, se 
pierdeau sub cenuşiul cerului. Cu uimire îl recunoscu pe 
moş Fouan, care venea din Rognes pe drumul nou, lăsându- 
se iar târât de vreo amintire, de nevoia de a revedea un colţ 
de ogor. Apoi, plecându-şi capul, rămase o clipă absorbit de 
priveliştea brazdei deschise, de țarina spintecată sub 
picioarele sale: era galbenă şi puternică în adâncuri, 
bulgărele întors scosese la lumină un fel de carne întinerită, 
în timp ce, dedesubt, bălegarul se afunda într-un pat de 
grasă fecundare; şi reflecţiile lui deveneau confuze, gândul 
bizar că trebuie să scormoneşti aşa pământul ca să mănânci 
pâine, neplăcerea ce o încerca pentru că nu se simţea iubit 
de Frangoise, altele mai nedesluşite, despre ce creştea 
acolo, despre copilul lui care avea să se nască în curând, 
despre toată munca ce se depunea, fără să fii adeseori mai 
fericit. Apucă iarăşi coarnele plugului şi azvârli strigătul lui 
gutural. 

— Dii, dii! haide! 

Jean isprăvea de arat, când Delhomme, care se întorcea 
pe jos de la o fermă vecină, se opri la marginea ogorului. 


— Ascultă, Caporal, ai aflat vestea?... Se pare că vom 
avea război. 

Dădu drumul plugului, se îndreptă din şale, uluit, 
tulburat de lovitura pe care o primea în inimă. 

— Război, cum aşa? 

— Păi cu prusacii, din câte mi s-a spus... Scrie în ziare. 

Cu ochii ficşi, Jean revedea Italia, bătăliile de acolo, 
masacrul din care fusese atât de fericit să scape fără o 
rană. Cu câtă ardoare năzuia pe vremea aceea să trăiască 
liniştit, în colţul lui! şi iată că numai acest cuvânt, strigat din 
drum de un trecător, numai gândul războiului îi aprindea 
tot sângele din trup! 

— Păi, dacă prusacii ne sâcâie... Nu-i poţi lăsa să-şi bată 
joc de noi. 

Dar Delhomme nu era de această părere. Clătină din cap, 
declară că el va însemna sfârşitul ogoarelor, dacă vor fi 
văzuţi din nou cazacii pe aici, ca după Napoleon. Bătălia nu 
aducea nimic bun: era mai bine să se înţeleagă. 

— Ce spun, e pentru alţii... Eu am depus nişte bani la 
domnul Baillehache. Orice s-ar întâmpla, Nenesse, care 
trage mâine la sorţi, n-o să plece. 

— Bineînţeles, conchise Jean liniştit. Ca şi mine, care nu 
le mai datorez nimic, şi acum sunt şi însurat - puţin îmi pasă 
că se bat!... Ah, cu prusacii! Ei bine, or să le tragă o 
chelfăneală, şi asta-i tot! 

— Bună seara, Caporal! 

— Bună seara! 

Delhome porni iar, se opri mai departe ca să strige din 
nou vestea, o strigă mai departe pentru a treia oară; şi 
ameninţarea războiului apropiat zbură peste Beauce, în 
imensa tristeţe a cerului de cenuşă. 

Terminând de arat, Jean se gândi să dea o fugă până la 
Borderie pentru sămânţa făgăduită. Deshămă, lăsă plugul 
la capătul ogorului şi încălecă pe cal. Pe când se îndepărta, 
îşi aduse aminte de moş Fouan, îl căută din ochi şi nu-l mai 


găsi. Desigur că bătrânul se adăpostise de frig în dosul 
vreunei clăi de paie rămase pe locul familiei Buteau. 

La Borderie, după ce legă animalul, Jean strigă degeaba; 
toată lumea pesemne era afară, la lucru; şi intrat în 
bucătăria pustie, bătea cu pumnul în masă, când auzi, în 
sfârşit, vocea Jacquelinei urcând din pivniţă, unde se afla 
lăptăria. Coborai în ea printr-o trapă, care se deschidea 
chiar la picioarele scării, atât de rău plasată, că teama de 
accidente era permanentă. 

— Ei, cine-i? 

Se chircise pe prima treaptă a micii scări înţepenite, şi ea 
îl recunoscu de jos. 

— Ia te uită, Caporal! 

O vedea şi el, în semiîntunericul lăptăriei, luminată de o 
ferestruică. Lucra acolo, în mijlocul blidelor, al vaselor de 
unde zerul se scurgea picătură cu picătură într-un jgheab 
de piatră; şi avea mânecile suflecate până la subţiori, şi 
braţele-i goale erau albe de smântână. 

— Hai, coboară... Ţi-e teamă de mine? 

Îl tutuia ca altădată, râdea cu înfăţişarea ei de fată 
ademenitoare. Dar el, stânjenit, nu se mişca. 

— Am venit pentru sămânţa pe care mi-a promis-o 
stăpânul. 

— A, da, ştiu... Aşteaptă, vin eu sus. 

Şti, când ajunse în plină lumină, o găsi proaspătă, 
mirosind plăcut a lapte, cu braţele goale şi albe. Îl privea cu 
ochii ei nostimi şi vicleni şi într-un târziu îl întrebă, ca în 
glumă: 

— Cum, nu mă săruţi?... Nu însemnează că dacă cineva s- 
a însurat trebuie să fie nepoliticos. 

O sărută, prefăcându-se că o sărută cu mare zgomot pe 
amândoi obrajii, ca să se creadă că o făcea numai din bună 
prietenie. Dar ea îl tulbura, anumite amintiri îi urcau prin 
tot corpul, într-un mic fior. Cu soţia sa, pe care o iubea atât 
de mult, nu simţise aşa ceva niciodată. 


— Haide, vino, reluă Jacqueline. Mergem să-ţi arăt 
sămânţa... Închipuie-ţi că până şi slujnica s-a dus la târg. 

Traversă curtea, intră în hambarul de grâu, dădu la o 
parte o grămadă de saci; şi sămânţa era acolo, lângă 
perete, într-o movilă susţinută de câteva scânduri. Urmând- 
O, Jean simţi că se sufocă puţin la gândul că se afla astfel 
singur cu ea, în fundul acestui colţ pierdut. Se prefăcu 
numaidecât că se interesează de sămânță, o frumoasă 
varietate scoțiană. 

— O, cât e de mare! 

Dar, scoțând un gungurit din gâtlej, ea îl aduse repede la 
subiectul care o interesa. 

— Nevastă-ta e grea, v-aţi îmbuibat, ai?... la spune, cu ea- 
ţi merge bine? e tot aşa de plăcută ca mine? 

El se făcu roşu ca focul, ea se distra, încântată că-l 
tulbura astfel. Apoi, venindu-i deodată un gând în minte, 
păru că se posomorăşte. 

— Ştii, eu am avut destule necazuri. E o fericire că totul a 
trecut şi am scăpat cu bine. 

Într-adevăr, într-o seară, Hourdeguin se pomenise la 
Broderie cu fiul său Leon, căpitanul, care nu se mal arătase 
pe acolo de ani şi ani; şi, din prima zi, acesta din urmă, venit 
ca să afle, se lămuri când observă că Jacqueline ocupa 
camera mamei sale. O clipă, ea tremură de teamă, pentru 
că, mânată de ambiţie, năzuia să fie luată în căsătorie şi să 
moştenească ferma. Dar căpitanul săvârşi greşeala de a 
recurge la vechiul truc: vru să-şi scape tatăl, făcând în aşa 
fel încât să fie surprins de acesta culcându-se cu ea. Era 
prea simplu, Jacqueline făcu paradă de o virtute sălbatică, 
începu să ţipe, izbucni în lacrimi, îi declară lui Hourdeguin 
că pleacă, pentru că nu mai era respectată în casă. Avu loc 
o scenă cumplită între cei doi bărbaţi, fiul încercă să-i 
deschidă ochii tatălui, ceea ce sfârşi prin a strica lucrurile. 
După două ore pleca, strigând din prag că prefera să piardă 
tot, şi că, dacă se va întoarce acasă vreodată, va fi ca s-o 
dea afară pe această târfă cu lovituri de cizmă. 


Greşeala Jacquelinei, în triumful ei, fusese aceea de a 
crede că putea să rişte totul. Îi puse în vedere lui 
Hourdequin că după asemenea jigniri, de care bârfea tot 
ţinutul, se vedea silită să-i părăsească, dacă n-o lua de 
nevastă. Chiar începu să-şi facă bagajul. Dar fermierul, încă 
răvăşit de ruptura cu fiul său, cu atât mai furios cu cât, în 
taină, nu-şi dădea dreptate şi inima îi sângera, îi trase o 
pereche zdravănă de palme; şi ea nu mai vorbi de plecare, 
înţelese că prea se grăbise. De altfel, acum era stăpâna 
absolută, se culca pe faţă în camera conjugală, mânca 
separat cu stăpânul, poruncea, făcea plăţile, ţinea cheile de 
la casa de bani, atât de despotică, încât Hourdequin îi cerea 
părerea asupra hotărârilor pe care urma să le ia. El 
asfinţea, tot mai îmbătrânit, ea trăgea speranţă să-i biruie 
ultimele revolte, să ajungă la căsătorie, când va fi sfârşit să-i 
consume. Până atunci, cum el jurase să-şi dezmoştenească 
fiul, în izbucnirea furiei, Jacqueline lucra să-i hotărască la 
un testament în favoarea ei; şi se şi credea proprietara 
fermei, căci îi smulsese promisiunea, într-o seară, în pat. 

— Sunt atâţia ani de când mă ostenesc să-l distrez, 
conchise ea, şi tu înţelegi că n-o fac pentru ochii lui frumoşi. 

Jean nu izbuti să-şi stăpânească un hohot de râs. 'Iot 
vorbind, cu un gest maşinal ea îşi afundase braţele goale în 
grâu; şi le retrăgea, şi le afunda iar, pudrându-şi pielea cu o 
pulbere fină şi dulce. Privindu-i jocul, el scăpă cu glas tare o 
reflecţie pe care apoi o regretă. 

— Şi cu Tron îţi merge bine? 

Jacqueline nu păru jignită, îi vorbi deschis, ca unui vechi 
prieten. 

— Ah, îl iubesc mult pe prostănacul ăsta voinic, dar nu e 
deloc cuminte, zău!... Şi e gelos! Da, îmi face nişte scene, 
nu mă trece decât stăpânului, şi nici măcar lui! Cred că vine 
noaptea să asculte dacă dormim. 

Jean se înveseli din nou. Dar ea nu râdea, având o teamă 
ascunsă faţă de acest colos, despre care spunea că e viclean 
şi făţarnic, ca toţi perşeronii. O ameninţase că o va strânge 


de gât, dacă îl înşală. Şi nu se mai ducea cu el decât 
tremurând de spaimă, eu toată plăcerea ce o simţea pentru 
membrele lui mari, ea atât de firavă, că ar fi putut s-o 
strivească între degetul mare şi celelalte patru ale mâinii 
lui. 

Apoi, avu o amuzantă ridicare din umeri, ca pentru a 
spune că îi devorase ea şi pe alţii. Şi reluă, zâmbitoare: 

— Ştii, Caporal, era mai bine cu tine, ne înţelegeam atât 
de minunat! 

Fără a-l slăbi din ochii ei nostimi, se apucă să răscolească 
grâul. Cucerit din nou, el uită de plecarea de la fermă, de 
căsătorie, de copilul care urma să i se nască. Îi prinse 
încheieturile mâinilor, pe sub sămânță; urcă de-a lungul 
braţelor ei, catifelate de făină, până la pieptul de copil, pe 
care excesul de bărbat părea să-i fi întărit; şi ea tocmai asta 
voia - de cum îl zărise, deasupra trapei - o reizbucnire a 
afecțiunii lui de altădată, în răutăcioasa plăcere de a i-l răpi 
altei femei, o femeie legitimă. O şi cuprinsese, răsturnând-o 
pe movila de grâu, ca leşinată, gunguritoare, când o mutră 
prelungă şi urâtă, aceea a ciobanului Soulas, apăru din 
dosul sacilor, tuşind întruna şi scuipând. Dintr-un salt, 
Jacqueline se ridicase, în timp ce Jean, cu răsuflarea tăiată, 
bâiguia: 

— Ei bine, aşa fac, mă întorc să iau cinci hectolitri... O, e 
mare, mare sămânță! 

Furioasă, privind spinarea ciobanului care nu pleca, ea 
murmură printre dinţi: 

— E prea de tot, la urma urmei! Chiar şi când mă cred 
singură, ăsta-i aici, să mă sâcâie. Am să ţi-l fac eu să fie dat 
afară! 

Domolit, Jean se grăbi să părăsească hambarul şi îşi 
dezlegă calul, în curte, cu toate semnele făcute de 
Jacqueline, care l-ar fi ascuns până şi în camera conjugală, 
decât să nu-şi satisfacă dorinţa. Dar, doritor să scape, el îi 
spuse din nou că va reveni a doua zi. Pleca pe jos, ţinându-şi 


animalul de frâu, când Soulas, ieşit ca să-i aştepte, îi spuse 
la poartă: 

— Vasăzică s-a sfârşit cu cinstea, de vreme ce şi tu te 
întorci la ea?... Atunci fă-i binele de-i pune în vedere să-şi 
închidă pliscul, dacă nu vrea să-i deschid eu pe-al meu. Ah, 
are să iasă cu gâlceavă, ai să vezi! 

Dar Jean trecu mai departe, cu un gest brutal, ne vrând 
să se amestece mai mult. Se simţea foarte ruşinat, era 
mânios de neizbândă. El care credea că o iubeşte pe 
Frangoise, nu avusese niciodată în preajma ei asemenea 
izbucniri de dorinţă. Oare o iubea mai mult pe Jacqueline? 
această femeie stricată îi lăsase foc sub piele? Tot trecutul 
se redeştepta, furia îi spori, când îşi dădu seama că se va 
reîntoarce s-o vadă, în ciuda propriei lui revolte. Şi, 
fremătător, încălecă pe cal şi porni la galop, ca să ajungă 
mai degrabă în Rognes. 

Tot în după-amiaza aceea, Francoise se gândi să se ducă 
şi să cosească un maldăr de lucernă pentru vaci. De obicei 
ea făcea această muncă, şi se hotări socotind că-şi va găsi 
bărbatul acolo, sus, la arat; pentru că nu-i plăcea câtuşi de 
puţin să se aventureze singură acolo, de teamă să nu dea 
ochii cu alde Buteau, care, turbând că nu mai era toată 
parcela a lor, căutau mereu pricină de ceartă. Luă coasa, 
calul o să aducă maldărul de iarbă. Dar ajungând la 
Cornailles, avu surpriza să nu-l zărească deloc pe Jean, pe 
care de altfel nici nu-l anunţase: plugul era acolo, el unde 
putea să fie? Şi ceea ce până la urmă o tulbură din cale 
afară, fu faptul că-i recunoscu pe Buteau şi Lise, stând în 
faţa ogorului şi agitând cu furie braţele. Fără îndoială că se 
opriră la întoarcerea din vreun sat vecin, gătiţi, cu mâinile 
goale. O clipă fu gata s-o ia la sănătoasa. Apoi, se revoltă de 
propria-i spaimă, era stăpână să se ducă la țarina ei; şi 
continuă să se apropie, cu coasa pe umăr. 

Adevărul era că, de câte ori Franqoise îl întâlnea astfel pe 
Buteau, mai ales singur, rămânea ca răvăşită. De doi ani nu- 
i mai vorbise. Dar nu putea să-i vadă, fără să simtă o 


furnicătură prin tot corpul. Poate că era furia, şi poate că 
era altceva. În nenumărate rânduri, întorcându-se tot pe 
acest drum de la locul cu lucernă, îl zărise la fel în faţa ei. El 
întorcea capul, de două-trei ori, ca s-o privească cu ochii lui 
cenuşii, pătaţi cu galben. O străbătea un scurt fior, grăbea 
pasul fără să vrea, pe când el şi-i încetinea pe-al său; şi 
trecea pe lângă el, ochii li se încrucişau o secundă. După 
aceea, se tulbura simţindu-l în spate, se încordă, nu mai ştia 
să meargă. La ultima lor întâlnire, se zăpăcise atât de tare, 
că se împiedicase şi se întinsese la pământ cât era de lunga, 
stânjenită de pântecul ei de femeie însărcinată, vrând să 
sară de pe drum în lucerna. El izbucnise în râs. 

Seara, când Buteau îi povesti cu răutate Lisei despre 
tumba surorii sale, amândoi îşi aruncară câte o privire în 
care licărea acelaşi gând: dacă netrebnica s-ar fi omorât 
împreună cu copilul, soţul n-ar fi rămas cu nimic, pământul 
şi casa s-ar fi reîntors la ei. Ştiau de la La Girande de 
întâmplarea cu testamentul amânat, devenit inutil de când 
cu sarcina. Dar nu avuseseră niciodată noroc, nu era nicio 
primejdie ca soarta să-i scape de mamă şi de copil! Şi, 
culcându-se, reveniră la acelaşi subiect, numai ca să 
flecărească, pentru că discutând despre moartea oamenilor 
ţiu însemnează că-i şi ucizi. O presupunere - că Franqoise 
iar fi murit fără moştenitor - şi cum s-ar fi aranjat totul, ce 
dreptate a bunului Dumnezeu! Otrăvită de ura ei, Lise jură 
până la urmă că soră-sa nu mai era soră-sa, că i-ar pune 
capul pe butuc, şi numai dacă n-ar fi fost vorba decât să se 
reîntoarcă la ei acasă, de unde târâtura îi azvârlise într-un 
chip atât de dezgustător. Buteau nu se arăta lacom, declara 
că ar fi fost plăcut şi numai să vadă copilul crăpând înainte 
de a se naşte. Pe el, mai cu seamă această sarcină îl iritase: 
un copil însemna sfârşitul speranţei lui încăpăţânate, 
pierderea definitivă a avutului. Şi, cum te aşezau în pat 
amândoi, pe când sufla în lumânare, ea izbucni într-un râs 
ciudat, spunând că de vreme ce ţâncii nu au venit, pot să 
nici nu mai vină. Câteva clipe, în întuneric domni tăcerea, 


apoi Buteau o întrebă pentru ce-i spunea asta. Lipită de el, 
cu gura la urechea lui, Lise îi făcu o mărturisire: luna 
trecută avusese neplăcerea să constate că fusese din nou 
prinsă greşit, aşa că, fără să-i mai spună lui, o ştersese la 
bătrâna Sapin, o vrăjitoare din Magniolles. Iar însărcinată, 
mulţumesc! ce bine ar mai fi primit-o el. Cu o undrea, foarte 
simplu, bătrâna Sapin o scăpase. El o asculta, fără să 
aprobe, fără să dezaprobe, şi nu-şi dădu mulţumirea în 
vileag decât prin felul zeflemitor în care îşi exprimă gândul 
că va trebui să procure andreaua pentru Franqoise. Se 
înveseli şi ea, îl cuprinse cu amândouă braţele şi-i şopti că 
bătrâna Sapin o învățase un lucru, zău, un lucru atât de 
grozav! Hei, care? Ei bine; un bărbat putea să desfacă ceea 
ce făcuse alt bărbat: nu avea decât să posede femeia, 
trăgându-i trei semne de cruce peste pântece şi rostind un 
Ave pe dos. Micuţul, dacă avea unul, se va duce ca un vânt. 
Buteau se opri din râs, simulară că se îndoiesc, dar 
străvechea credulitate intrată în oasele seminţiei lor îi făcu 
să se scuture de un fior, căci nimeni nu trecea cu vederea 
faptul că bătrâna din Magnolles schimbase o vacă în 
nevăstuică şi înviase un mort. Aşa trebuia să fie, pentru că 
aşa spunea ea. În cele din urmă, foarte alintătoare, Lise 
dori să încerce cu ea şi acel Ave pe dos şi acele trei semne 
de cruce, vrând să-şi dea seama dacă ea nu va simţi nimic! 
Nu, nimic! Asta, pentru că undreaua fusese de ajuns. La 
Franqoise ar fi avut efect distrugător! El făcu haz: oare va 
putea? Haida de! pentru ce nu, când a şi avut-o? Niciodată! 
Acum, se apăra, în timp ce nevasta, devenită geloasă, îi 
înfigea degetele în came. Adormiră unul în braţele celuilalt. 

Din acel moment începu să-i chinuie gândul la copilul 
care creştea, care le-ar fi răpit pentru totdeauna casa şi 
pământul; şi n-o mai întâlneau pe sora cea mică fără ca 
privirea lor să nu alunece imediat peste pântecul ei. Când o 
văzură venind pe drum, o măsurară din ochi, constatând cu 
uluire că sarcina se mărea şi că în curând nu va mai fi 
vreme. 


— Pentru numele lui Dumnezeu! răcni Buteau 
întorcându-se spre țarina pe care o cerceta, tâlharul ne-a 
furat un picior zdravăn de arătură... Nu poate zice nu, iote 
semnul de hotar! 

Ascunzându-şi spaima Frangoise continuase să se apropie 
eu acelaşi pas liniştit. Şi înţelese din ce cauză făceau acele 
gesturi furioase plugul lui Jean trebuie să fi tăiat din 
parcela lor. Acolo se iscau nenumărate pricini de ceartă, nu 
trecea o lună fără ca vreo problemă de coproprietate să nu- 
i arunce pe unii asupra altora. Ioate acestea nu puteau 
sfârşi decât prin bătăi şi procese. 

— Tu pricepi, continuă el ridicând glasul, aţi intrat la noi, 
am să vă fac s-o luaţi din loc. 

Dar, fără să întoarcă măcar capul, tânără femeie 
pătrunsese în câmpul de lucernă. 

— Cu tine vorbeşte, strigă Lise scoasă din sărite. Vino să 
vezi semnul, dacă crezi că noi minţim... Trebuie să dai 
socoteală de pagubă. 

Şi, în faţa tăcerii, dispreţului prefăcut al surorii sale, îşi 
pierdu orice măsură, se repezi spre ea cu pumnii strânşi. 

— Ascultă, tu îţi baţi joc de noi?... Sunt sora ta mai mare, 
îmi datorezi respect. Mă pricep să te fac să-ţi ceri în 
genunchi iertare pentru toate porcăriile pe care mi le-ai 
făcut. 

Stătea în faţa ei, turbată de ură, orbită de sânge. 

— În genunchi, în genunchi, stricato! 

Mereu mută, Francoise, la fel ca în seara izgonirii, o 
scuipă în obraz. Şi Lise începu să urle, când Buteau 
interveni, dând-o la o parte cu violenţă, 

— Lasă, e treaba mea. 

A, da, ea îl lăsa! Putea foarte bine s-o răsucească şi să-i 
frângă şira spinării ca unui copac rău; putea foarte bine s-o 
facă haleală pentru câini, să se slujească de ea ca de o 
târfă: nu avea să-i împiedice, mai degrabă îl va ajuta! Şi, din 
acel moment, stând dreaptă, se aşeză la pândă, veghind să 
nu-l deranjeze nimeni, în niciun fel. De jur-împrejurul lor, 


sub cerul posomorât, câmpia se întindea uriaşă şi cenuşie, 
fără niciun suflet omenesc. 

— Dă-i drumul, nu e nimeni! 

Buteau porni spre Franqoise, şi aceasta, văzându-l cu faţa 
cruntă, cu braţele încordate, crezu că venea s-o bată. Nu 
dăduse drumul coasei din mâini, dar tremura; de altfel, el i- 
o şi apucase de mâner; i-o smulse, o azvârli în lucernă. Ca 
să scape, ea nu mai avu decât să se dea înapoi, trecu astfel 
în câmpul vecin, se îndreptă spre claia ce se afla în preajmă, 
ca şi cum ar fi sperat să-şi facă din ea un zid de apărare. El 
nu se grăbea deloc, părea de asemenea s-o împingă într- 
acolo, deschizându-şi puţin câte puţin braţele, cu faţa 
destinsă într-un râs fără zgomot care îi descoperea gingiile. 
Şi, dintr-odată, pricepu că nu voia s-o bată. Nu! voia 
altceva, lucrul pe care i-l refuzase atât de multă vreme. Şi 
începu să tremure dinainte, când simţi cum o părăsesc 
puterile, pe ea, făptura curajoasă, care izbea zdravăn pe 
vremuri, jurându-i că niciodată nu va ajunge unde ţintea. 
Totuşi, nu mai era o copilă, împlinise douăzeci şi trei de ani 
la Sfântul Martin, era acum o femeie în toată puterea 
cuvântului, cu gura încă roşie şi cu ochii mari, asemenea 
unor scuzi. Încerca o senzaţie de fierbinţeală şi moliciune, 
membrele păreau să-i amorţească. 

Silind-o mereu să se retragă, Buteau vorbi în sfârşit, cu 
glasul coborât şi aprins: 

— “Tu ştii bine că între noi nu s-a terminat, că te vreau şi 
că te voi avea! 

Izbutise s-o lipească de claie, o apucă de umeri şi o 
răsturnă. Dar, în aceeaşi clipă, ea se zbătu, înnebunită, 
deprinsă cu îndelunga-i rezistenţă. El o ţinea, ferindu-se de 
loviturile picioarelor ei. 

— Pentru că acum eşti borţoasă, vită nărăvaşă, ce ai de 
pierdut?... N-am să-ţi fac încă unul, haide, fii sigură! 

Ea izbucni în lacrimi, avu un fel de criză, nu se mai apăra, 
stătea cu braţele răsucite, cu picioarele agitate de 
scuturături nervoase; şi el nu izbutea, era azvârlit deoparte, 


la fiecare nouă tentativă. Mânia îl făcu brutal, se întoarse 
către nevastă. 

— Dumnezeii tăi de trântoriţă, stai şi te uiţi!... Ajută-mă. 

Lise rămăsese dreaptă, nemişcată, proţăpită la zece 
metri, scrutând cu ochii depărtările orizontului, apoi şi-i 
întoarse spre ceilalţi doi, fără ca vreo cută de pe faţă să i se 
mişte. La chemarea bărbatului, nu şovăi câtuşi de puţin... 
De după claie apăru capul palid al bătrânului Fouan, 
adăpostit acolo de frig. Văzuse tot, şi fără îndoială că-i fu 
teamă, pentru că se înfundă iarăşi în paie. 

Buteau se ridicase şi Lise îl privea fix. Ea nu avusese 
decât o preocupare, să se asigure dacă face lucrurile bine; 
şi, punând atâta inimă, uitase tot, şi semnele de cruce şi 
acel Ave pe dos. Acum era uluită, scoasă din sărite. Aşadar, 
din plăcere făcuse el ce făcuse? 

Dar Frangoise nu-i lăsă timp să se lămurească. O clipă, 
rămăsese pe pământ, ca ucisă de violenţa acestei bucurii a 
dragostei pe care n-o cunoştea. Adevărul ieşea brusc la 
iveală: Îl iubea pe Buteau, niciodată n-a iubit şi nu va iubi 
niciodată pe altul. Descoperirea o umplu de ruşine, o înfurie 
împotriva ei însăşi, în răzvrătirea tuturor ideilor sale de 
justiţie. Un bărbat care nu era al ei, bărbatul surorii sale pe 
care o ura, singurul bărbat pe care na putea să-i aibă fără 
să fie o ticăloasă! Şi-l lăsase, şi-i strânsese atât de tare, 
încât acum el ştia că este a lui! 

Dintr-un salt se ridică, rătăcită, palidă, scuipându-şi toată 
supărarea în cuvinte întretăiate. 

— Porci! lepădături... Da, amândoi nişte lepădături, nişte 
porci!... M-aţi nenorocit. Alţii, şi pentru mai puţin, au ajuns 
la ghilotină... Am să vă spun lui Jean, porci mârşavi! Lui o 
să-i dăţi socoteală. 

Buteau ridică din umeri, batjocoritor, mulţumit că, în 
sfârşit izbutise. 

— Ia lasă-te! mureai de dorinţă, te-am simţit dansând... O 
s-o luăm de la capăt. 


Această glumă o scoase din sărite pe Lise, şi toată furia 
care urca în ea împotriva bărbatului se revărsă asupra 
mezinei. 

— Aşa e, târfo, te-am văzut! Tu l-ai strâns, tu l-ai silit... 
Când ziceam eu că tot necazul îmi venea de la tine! 
Îndrăzneşte să mai spui că nu mi-ai ademenit bărbatul, da, 
chiar de a doua zi după nuntă, când încă-ţi ştergeam mucii 
de la nas! 

Gelozia ei izbucnea, stranie după îngăduinţele de până 
atunci, o gelozie care ţinea nu atât de act, cât de jumătatea 
luată de sora ei în viaţă. Dacă această fată de un sânge cu 
ea nu s-ar fi născut, ar mai fi fost nevoie să se împartă totul? 
Nu putea s-o sufere pentru că era mai tânără, mai 
proaspătă, mai dorită. 

— Minţi! strigă Franqoise. Ştii bine că minţi! 

— A, mint! Parcă nu tu îi dădeai ghes, şi te ţineai după el 
până şi-n pivniţă. 

— Eu! eu! şi, adineauri, tot eu?... Tu m-ai ţinut, vaco! Da, 
erai în stare să-mi frângi piciorul! Şi, eu, una, nu pricep, ori 
eşti dezgustătoare, ori ai vrut să mă omori, ticăloaso! 

Lise îi răspunse printr-o palmă, trasă din zbor. Această 
brutalitate o scoase din minţi pe Frangoise care se năpusti 
asupra ei. Cu mâinile înfipte în buzunare, Buteau rânjea, 
fără să intervină, ca un cocoş îngâmfat pentru care se bat 
două găini. Şi bătaia continuă, furioasă, mârşavă, cu 
bonetele smulse, cu cărnurile învineţite, fiecare căutând cu 
degetele locul unde putea să atingă viaţa celeilalte. Se 
înghesuiseră una pe alta, ajunseseră în lucernă. Dar Lise 
scoase un urlet, Frangoise îi înfigea unghiile în gât; şi văzu 
roşu în faţa ochilor, îi veni deodată gândul, înverşunat, de a- 
şi ucide sora. În stânga ei, zărise coasa, căzută cu minerul 
de-a curmezişul unei tufe de scaieţi, cu vârful în sus. Ca 
într-o fulgerare, o împinse pe Frangoise din toate puterile. 
Poticnindu-se, nefericita se răsuci şi se prăbuşi pe stânga, 
scoțând un strigăt cumplit. Coasa îi pătrunsese în deşertul 
pântecelui. 


— Doamne! Dumnezeule! bâigui Buteau. 

Şi asta fu tot. O secundă fusese de ajuns, ireparabilul se 
săvârşise. Uluită că vede realizându-se atât de repede ceea 
ce voise, Lise se uita la rochia tăiată care se păta de un val 
de sânge. Să fi pătruns oare fierul până la micuţ, de curgea 
atât de tare? De după claie, chipul palid al bătrânului Fouan 
se alungea din nou. Văzuse lovitura, ochii lui înceţoşaţi 
clipeau. 

Francoise nu mai mişca, şi Buteau care se apropia, nu 
cuteză s-o atingă. Trecând, o răsuflare a vântului îl îngheţă 
până la oase, îi zbârli părul, într-un fior de spaimă. 

— E moartă, s-o ştergem, Dumnezeule! 

O apucă de mână pe Lise şi porniră ca din puşcă în lungul 
drumului pustiu. Cerul jos şi sumbru părea să le cadă peste 
creştet; în spate, propria lor goană făcea un zgomot ca de 
mulţime năpustită să-i urmărească; şi alergau pe câmpia 
deşartă şi netedă, el umflat în bluza lui, ea ciufulită, cu 
boneta în mână, amândoi repetând aceleaşi cuvinte, 
mârâind ca nişte fiare hăituite: 

— E moartă, Dumnezeule! S-o ştergem. Dumnezeule! 

Paşii li se lungeau, nu mai articulau, ci grohăiau nişte 
sunete involuntare, care le cadenţau fuga, o smiorcăială din 
care încă se distingea: 

— E moartă, Dumnezeule!... E moartă, Dumnezeule! E 
moartă, Dumnezeule! 

Dispărură. 

Peste câteva minute, când se întoarse, în trapul calului, 
pe Jean îl cuprinse o mare durere. 

— Ce-i? ce s-a întâmplat? 

Frangcoise, care redeschisese pleoapele, nu se mişcă 
totuşi. Îl privi multă vreme cu ochii îndureraţi; şi nu-i 
răspunse nimic, părând de pe acum foarte departe de el şi 
gândindu-se la ceva. 

— Eşti rănită, plină de sânge, răspunde, te rog! 

Se întoarse către moş Fouan, care se apropia. 

— Dumneata ai fost de faţă, ce s-a întâmplat? 


Atunci, Franqoise vorbi cu o voce stinsă. 

— Venisem pentru iarbă... am căzut în coasă... Ah, s-a 
sfârşit! 

Privirea ei o căutase pe a lui Fouan, lui îi spusese aceste 
lucruri, lucrurile pe care familia singură trebuia să le ştie. 
În năuceala sa, bărbatul păru să priceapă, şi repetă: 

— Aşa e, a căzut, s-a rănit... Eram aici, am văzut-o. 

Jean trebui să dea o fugă până în Rognes, ca să aducă o 
targă. Pe drum, ea îşi pierdu din nou cunoştinţa. Credea că 
n-o va duce vie până acasă. 


IV 


A doua zi, o duminică, tinerii din Rognes se duceau la 
Cloyes pentru a trage la sorţi; şi, în amurg, pe când La 
Grande şi bătrâna Frimat, venite degrabă, o dezbrăcau, 
apoi o culcau pe Frangoise cu nesfârşite precauţii, toba 
bătea în jos, pe drum, un adevărat dangăt de clopot pentru 
biata lume, pe fondul tristei înserări. 

Jean, care îşi pierduse capul, tocmai plecase după 
doctorul Finet, când se întâlni, lângă biserică, cu 
veterinarul. Patoir, venit pentru calul lui moş Saucisse. Îl sili 
cu violenţă să intre şi să vadă rănita, în ciuda refuzului 
acestuia. Dar, în faţa înspăimântătoarei răni, veterinarul nu 
vru să se amestece: la ce bun? nu mai era nimic de făcut. Şi 
când, două ceasuri mai târziu, Jean îl aduse pe domnul 
Finet, acesta avu acelaşi gest. Nimic de făcut, doar 
stupefiante ca să-i aline agonia. Sarcina de cinci luni 
complica şi mai mult cazul, se simţea copilul agitându-se, 
murind de moartea mamei, a pântecelui străpuns în 
fecunditatea lui. După ce încercase un pansament, înainte 
de plecare, doctorul, făgăduind că va reveni a doua zi, 


declară că sărmana femeie nu va apuca zorile. Şi, cu toate 
acestea, le apucă, încă o ducea, când, pe la ora nouă, toba 
se porni iar să bată pentru a aduna recruţii în faţa şcolii. 

Toată noaptea cerul se lichefiase în apă, un adevărat 
potop pe care Jean îl ascultase şiroind, aşezat în fundul 
camerei, năucit, cu ochii scăldaţi în lacrimi mari. Acum 
auzea bătaia tobei, atenuată ca de un zăbranic, în 
dimineaţa umedă şi călduţă. Ploaia nu mai cădea, cerul 
rămăsese de un cenuşiu ca plumbul. 

Toba răsună multă vreme. Era un toboşar nou, un nepot 
al lui Macqueron, întors din stagiu, care bătea de parcă ar fi 
condus un regiment în foc. Întregul Rognes era 
revoluţionat, pentru că veştile care circulau de câteva zile, 
ameninţarea unui război apropiat agravau, anul acesta, 
emoția întotdeauna atât de vie a tragerii la sorţi. 
Mulţumesc! să plece ca să le spargă prusacii capul! Nouă 
băieţi din ţinut urmau să tragă la sorţi, ceea ce nu se mai 
văzuse, poate, niciodată. Şi, printre aceştia, erau şi Nenesse 
şi Delphin, nedespărţiţi altădată, despărțiți acum, pentru că 
cel dintâi lucra la Chartres, la un proprietar de restaurant, 
în ajun, când Nenesse venise să doarmă la ferma părinţilor 
săi, Delphin abia dacă îl mai recunoscuse, atât de mult se 
schimbase: un adevărat domn, cu baston, pălărie de 
mătase, cravată de un albastru cum e cerul, strânsă într-un 
inel; şi se îmbrăca la un anumit croitor, îşi bătea joc de 
costumele lui Lambourdieu. Dimpotrivă, celălalt se 
îngrăşase, avea membrele amorţite de frig, capul copt de 
soare, era în plină putere, ca o plantă a solului. De altfel, îşi 
reînnodaseră numaidecât prietenia. După ce petrecuseră 
împreună o parte din noapte, sosiră braţ la braţ dinaintea 
şcolii, la chemarea tobei, al cărei duruit înverşunat, 
obsedant, nu mai înceta. 

Unii părinţi erau de faţă. Delhomme şi Fanny, încântați de 
distincţia lui Nenesse, ţinuseră să-i vadă plecând; şi de 
altminteri nu aveau nicio teamă, pentru că se asiguraseră în 
privinţa lui. Cât despre Becu, care îşi lustruise tăbliţa de 


pândar, ameninţa s-o cârpească pe nevastă-sa, pentru că 
plângea: cum aşa, Delphin nu era bun să-şi slujească 
patria? Băiatului puţin îl păsa, fiind sigur, zicea el, că-i va 
cădea la sorţi un număr bun. Când cei nouă se adunară - 
pentru asta fusese nevoie de un ceas întreg - Lequeu le 
înmână drapelul. Se discută o vreme, ca să se ştie cine va 
avea onoarea să-i poarte. De obicei, îi revenea celui mai 
mare, celui mai viguros, astfel că până la urmă căzură cu 
toţii de acord asupra lui Delphin. El păru foarte tulburat, 
căci în adâncul lui era un timid, în ciuda pumnilor săi mari, 
neliniştit de lucrurile pe care nu le mai folosise. lată o 
maşinărie lungă, greu de dus în braţe! şi numai dacă nu i-ar 
purta ghinion! 

Pe cele două laturi ale străzii, fiecare în sala propriei 
cârciumi, Flore şi Coelina trăgeau o ultimă măturătură, 
pentru seară. Posac, Macqueron privea din pragul uşii, 
când Lengaigne apăru şi el în prag, rânjind. Trebuie spus că 
acesta din urmă triumfa; căci, alaltăieri, perceptorii regiei 
descoperiseră patru butoaie cu vin, ascunse într-o magazie 
de rivalul lui, şi această întâmplare îl silise să-şi trimită 
demisia din funcţia de primar; şi nimeni nu se îndoia că 
hârtia  denunţului, fără semnătură, fusese scrisă de 
Lengaigne. Spre marele lui necaz, Macqueron mai turba şi 
din altă pricină: fiica sa Berthe se compromisese într-un 
asemenea hal cu fiul rotarului, de care el nici nu voise să 
audă, că fusese nevoit să consimtă, în sfârşit, să i-o dea de 
soţie. De opt zile, la fântână, femeile nu pălăvrăgeau decât 
despre căsătoria fetei şi despre procesul tatălui. Amenda 
era sigură, poate că va face şi puşcărie. Şi, faţă de râsul 
insultător al vecinului, Macqgueron preferă să se întoarcă 
înăuntru, stingherit că şi lumea începea să râdă. 

Dar Delphin apucase drapelul, toba pornise iar să bată; şi 
Nenesse dădu drumul la pas, ceilalţi şapte îl urmară. Era im 
mic pluton care se scurgea pe drumul neted. Ţâncii se luară 
în goană după ei, câţiva părinţi, cei doi Delhomme, Becu şi 
alţii merseră până la marginea satului. Descotorosită de 


bărbat, nevasta lui Becu urcă degrabă, se strecură pe furiş 
în biserică; apoi, când se văzu singură acolo, ea, care nu era 
credincioasă, se prăbuşi în genunchi plângând, rugându-l 
pe Dumnezeu cel milostiv să păstreze un număr bun şi 
pentru fiul ei. Timp de peste un ceas îşi bolborosi această 
rugă aprinsă. În depărtare, spre Cloyes, silueta drapelului 
se ştersese încetul cu încetul, răpăielile tobei se pierduseră 
până la urmă în înaltul văzduhului. 

Abia pe la ora zece apăru din nou doctorul Finet şi păru 
grozav de mirat găsind-o pe Frangoise încă vie, el care 
crezuse că nu va mai avea decât să scrie autorizaţia de 
înmormântare. Examină rana, clătină din cap, preocupat de 
întâmplarea ce i se povestise, neexistând de altfel nicio 
bănuială. I se povesti încă o dată: cum naiba de căzuse aşa, 
deodată, nefericita, în vârful unei coase? Plecă iar, revoltat 
de asemenea stângăcie, necăjit că trebuia să vină încă o 
dată pentru a constata decesul. Dar Jean rămăsese 
întunecat, cu ochii aţintiţi pe Franqoise, care închidea 
pleoapele, mută, de câte ori simţea privirea întrebătoare a 
bărbatului. El bănuia o minciună, ceva ce ea-i ascundea. În 
zori, el dispăruse o clipă, se dusese în goană până acolo, 
sus, la ogorul cu lucernă, vrând să vadă; şi nu văzuse nimic 
clar, nişte urme de paşi şterse de potopul de azi-noapte, un 
loc mai bătătorit, desigur locul unde ea căzuse. După 
plecarea medicului, se aşeză din nou la căpătâiul 
muribundei, rămânând numai el cu ea, pentru că bătrâna 
Frimat se dusese să mănânce, iar La Grande plecase să 
arunce o privire pe la casa ei. 

— Spune, suferi? 

Ea strânse pleoapele, nu răspunse. 

— Spune, nu-mi ascunzi nimic? 

Fără mica răsuflare anevoioasă a pieptului, ai fi şi crezut- 
o moartă. Din ajun zăcea pe spate, nemişcată şi tăcută, în 
febra dogoritoare care o ardea, voinţa părea să se 
încordeze în străfundurile ei şi să reziste delirului, până 
într-atâta se temea să vorbească. Întotdeauna avusese un 


caracter ciudat, un cap afurisit, după cum i se spunea, 
capul neamului Fouan, care nu făcea nimic după exemplul 
altora şi avea idei care uimeau lumea. Poate că se supunea 
unui profund sentiment al familiei, mai puternic decât ura şi 
nevoia de răzbunate. La ce bun, de vreme ce tot murea? 
Erau unele lucruri care se vor înmormânta cu ea, în bucata 
de pământ unde vor fi împinşi cu toţii, lucruri pe care nu 
trebuia niciodată, cu niciun preţ, să le dezvăluie în faţa unui 
străin; şi străinul era Jean, acest băiat pe care nu-l putuse 
iubi cu dragoste, căruia îi purta copilul, fără să-i nască, de 
parcă ar fi fost pedepsită că-l concepuse. 

Totuşi, după ce o adusese acasă în agonie, Jean se gândea 
la testament. Toată noaptea îi revenise gândul că, dacă ea 
va muri astfel, el nu va avea decât jumătate din mobilier şi 
din bani, o sută douăzeci şi şapte de franci, aflaţi în scrin. O 
iubea mult, şi-ar fi dat din carnea lui ca s-o păstreze; dar 
supărarea lui sporea şi la gândul că putea pierde odată cu 
ea şi pământul, şi casa. Cu toate acestea, până atunci nu 
îndrăznise câtuşi de puţin să-i deschidă gura: era un lucru 
atât de dificil, şi apoi fusese mereu lume în preajmă. Până la 
urmă, văzând că nu ştia mai nimic nici despre felul cum se 
produsese accidentul, se hotări, aduse vorba despre 
cealaltă chestiune. 

— Poate că ai unele treburi de rânduit. 

Ţeapănă, Franqoise nu păru să-i audă. Nimic nu trecu 
peste ochii ei închişi, peste chipul nemişcat. 

— Ştii, din pricina surorii tale, dacă ţi s-ar întâmpla vreo 
nenorocire... Avem hârtia, aici, în scrin. 

Aduse hârtia timbrată, continuă cu un glas care se 
tulbura tot mai mult. 

— Nu doreşti să te ajut eu? Vreau să ştiu dacă mai ai 
putere să scrii... Eu, unul, n-am niciun interes. O fac numai 
la gândul că nu vrei să laşi nimic unor oameni care ţi-au 
făcut atât de mult rău. 

Pe pleoapele ei se ivi un freamăt uşor, ceea ce-i dovedi că- 
l auzea. Şi, atunci, refuza? Rămase uluit, fără să înţeleagă. 


Poate că nici ea însăşi n-ar fi putut spune pentru ce făcea 
aşa pe moarta, înainte de a fi ţintuită între patru scânduri. 
Pământul, casa nu erau ale acestui om, care îi trecuse prin 
viaţă din întâmplare, ca un trecător. Nu-i datora nimic, 
copilul pleca odată cu ea. Cu ce drept să iasă avutul din 
familie? Gândul ei naiv şi încăpățânat de justiţie se opunea: 
asta e a mea, asta e a ta, ne despărţim, adio! Da, aşa 
stăteau lucrurile, şi mai erau încă şi alte lucruri, mai 
confuze, sora ei Lise pierdută undeva, într-o depărtare, şi 
Buteau, el singur prezent, iubit în ciuda loviturilor, dorit, 
iertat. 

Dar Jean se enervă, cucerit şi otrăvit şi el de patima 
pământului. O ridică, se strădui s-o aşeze în capul oaselor, 
încercă să-i pună un toc între degete. 

— Cum, se poate una ca asta?... Îi iubeşti mai mult decât 
pe mine, ticăloşii ăştia vor avea tot! 

Atunci, Frangoise deschise, în sfârşit, pleoapele, şi 
privirea pe care o îndreptă spre el îl zdruncină. Ştia că va 
muri, în ochii ei mari, mult mai măriţi acum, se citea o 
imensă disperare. Pentru ce o chinuie? Nu putea, nu voia! 
Nu-i scăpă decât un singur strigăt surd, de durere. Apoi, 
căzu la loc, pleoapele i se închiseră din nou, capul îi rămase 
nemişcat pe pernă. 

Jean fusese cuprins de o asemenea tulburare, se simţise 
atât de ruşinat de brutalitatea lui, că rămăsese cu hârtia 
timbrată în mână când se întoarse La Grande. Ea pricepu, îl 
luă deoparte vrând să afle dacă avea un testament. 
Bâlbâindu-şi minciuna, el declară că, într-adevăr, ascundea 
hârtia, ca să n-o sâcâie pe Frangoise. Bătrâna păru să-i 
aprobe, continua să fie alături de cei doi Buteau, prevăzând 
destule nelegiuiri, dacă aceştia din urmă erau moştenitorii. 
Şi, după ce se aşeză lângă masă, ea se apucă să 
împletească, adăugând cu voce tare: 

— Bineînţeles, eu n-am să nedreptăţesc pe nimeni... 
Hârtia e în regulă, de atâta vreme. O, fiecare îşi are partea 
lui, m-aş simţi prea nenorocită dacă l-aş părtini pe 


vreunul... Sunteţi cu toţii în ea, copii. O să vină, o să vină 
într-o zi! 

Aceste vorbe le spunea zi de zi tuturor membrilor 
familiei, şi le repeta, din obişnuinţă, şi lângă acest pat de 
moarte. Şi un râs interior o gâdila de fiece dată, la gândul 
faimosului testament care avea să-i facă pe toţi să se sfâşie 
între ei, după ce ea va fi plecat. Nu introdusese în elo 
clauză fără a strecura sub ea posibilitatea unui proces. 

— Ah, dacă omul şi-ar putea lua avutul cu sine! conchise 
ea. Dar pentru că nu-l ia, trebuie să se înfrupte alţii din el. 

Bătrâna Frimat veni din nou să se aşeze în cealaltă parte 
a mesei, faţă în faţă cu La Grande. Împletea şi ea. Şi 
ceasurile după-amiezii se scurseră unul după altul, cele 
două bătrâne vorbeau liniştit, în timp ce Jean, neputând sta 
locului, umbla, ieşea, se întorcea, într-o groaznică 
aşteptare. Medicul spusese că nu mai era nimic de făcut, şi 
nu-i făcea nimic. 

Din capul locului, bătrânei Frimat îi păru rău că nu se 
trimisese după meşterul Sourdeau, un vraci din Bazoches, 
deopotrivă de bun şi pentru răni. Zicea câteva vorbe şi le 
închidea, doar sufla deasupra lor. 

— Un om straşnic! declară La Grande, devenind 
respectuoasă. El le-a pus la loc iadeşul celor din familia 
Lorillon... S-a-ntâmplat să-i cadă iadeşul lui moş Lorillon. Şi 
din pricina asta se încovoia, îl apăsa pe burtă, aşa că se 
prăpădea de sfârşeală. Şi, din nenorocire, uite că şi bătrâna 
Lorillon e prinsă de acelaşi rău afurisit, care trece de la 
unul la altul, după cum ştii. Până la urmă, iată-i pe toţi 
ciupiţi, fiica, ginerele, cei trei copii... Pe cuvântul meu, că ar 
fi crăpat din asta, dacă nu-l chemau pe meşterul Sourdeau, 
care l-a pus la loc, frecându-le burta cu un pieptene de 
baga. 

Cealaltă bătrână apăsa fiecare amănunt cu o mişcare a 
bărbiei: era lucru cunoscut, în afară de orice discuţie. Ea 
însăşi invocă un alt fapt: 


— Tot meşterul Sourdeau a vindecat-o pe fata lui Budin 
de fierbinţeală, tăind în două un porumbel viu şi punându-i-l 
pe cap. 

Se întoarse către Jean, care stătea buimăcit în faţa 
patului. 

— Eu, în locul dumitale, l-aş chema. Poate că nu e prea 
târziu. 

Dar el făcu o mişcare furioasă. Corupt de orgoliul 
oraşelor, nu credea câtuşi de puţin în aceste lucruri. Şi cele 
două femei continuară multă vreme, îşi împărtăşiră unele 
leacuri, pătrunjel sub saltea contra durerilor de şale, trei 
ghinde de stejar în buzunar ca să vindece umflăturile, un 
pahar de apă limpezită de lună şi băută pe nemâncate ca să 
alunge vânt urile. 

— Ia ascultă, reluă brusc bătrâna Frimat, dacă nu trimiţi 
după meşterul Sourdeau, ai putea totuşi să-i chemi pe 
domnul paroh. 

Jean făcu aceeaşi mişcare furioasă, şi La Grande strânse 
din buze. 

— Ce-ţi trece prin minte! Ce să caute aici domnul, 
parohi? 

— Cum, ce să caute!... Aduce împărtăşania, şi uneori ăsta 
nu-i un lucru rău! 

La Grande ridică din umeri, ca pentru a spune că nu era 
de aceeaşi părere. Fiecare la locul său; împărtăşania la ea, 
oamenii la casa lor. 

De altfel, remarcă ea după o tăcere, parohul n-o să vină, 
e bolnav... Nevasta lui Becu mi-a spus mai adineauri că 
pleca miercuri cu trăsura, pentru că medicul i-a zis că are 
să crape negreşit la Rognes, dacă nu se duce de-aici. 

Într-adevăr, de doi ani şi jumătate de când slujea în 
această parohie, abatele  Madeline slăbea  întruna. 
Nostalgia, disperata părere de rău după munţii lui din 
Auvergne îl măcinaseră puţin câte puţin în fiecare zi, în faţa 
acestei netede Beauce a cărei desfăşurare la infinit îi îneca 
inima de tristeţe. Niciun arbore, nicio stâncă, doar bălți cu 


apă sălcie, în locul apelor vii, care, acolo, sus, curgeau în 
cascade. Îi slăbiseră ochii, se descărnase tot mai mult, se 
spunea că s-ar fi îmbolnăvit de piept şi măcar de-ar fi găsit 
vreo mângâiere pe lângă enoriaşele lui! Dar, plecând din 
fosta parohie atât de credincioasă, acest nou ţinut stricat de 
necredinţă, având respect numai pentru practicile 
exterioare, îi tulbura neliniştita sfiiciune a sufletului. 
Femeile îl ameţeau cu strigătele şi certurile lor, abuzau de 
slăbiciunea lui până la a conduce cultul în locul său, fapt 
care îl uluia, pe el omul plin de scrupule, mereu 
înspăimântat că păcătuieşte fără să vrea. 1 se rezervase e 
ultimă lovitură: în ziua de Crăciun, una dintre fiicele 
Fecioarei fusese apucată de durerile naşterii în biserică. Şi, 
după acest scandal, începuse să  lâncezească, se 
resemnaseră cu toţii să-i ducă îndărăt, în Auvergne, 
muribund. 

— Şi iote-ne iar fără preot! spuse bătrâna Frimat. Cine 
ştie dacă abatele Godard vrea să mai vină? 

— Ah, ursuzul! izbucni La Grande, o să crape de inimă 
rea. 

Dar, cum tocmai atunci intră Fanny, tăcură. Din toată 
familia, ea singură venise, încă din ajun; şi acum venea din 
nou, ca să afle noutăţi. Cu mâna tremurătoare, Jean se 
mulţumi să i-o arate pe Frangoise. Domni o linişte 
înduioşătoare. Pe urmă, coborând vocea, Fanny vru să afle 
dacă bolnava întrebase de sora ei. Nu, nu deschisese gura, 
ca şi cum Lisa n-ar fi existat. Era lucru de mirare, pentru că 
degeaba mai erau învrăjbite, moartea e moarte: când să te 
împaci, dacă nu înainte de plecare? 

La Grande era de părere că în privinţa asta trebuia 
întrebată Franqoise. Se ridică, se aplecă asupra ei. 

— Spune, draga mea, şi Lise? 

Muribunda nu se clinti. Pleoapele ei închise nu avură 
decât o tresărire abia vizibilă. 

— Poate că aşteaptă să trimiţi după ea. Mă duc. 


Atunci, tot fără să deschidă ochii, Franqoise spuse „nu“, 
întorcându-şi uşor capul pe pernă. Jean ceru să i se 
respecte voinţa. Cele trei femei se aşezară la loc. Gândul că 
Lise nu venea din proprie iniţiativă, acum le mira. Destul de 
des existau încăpăţânări în familii. 

— Ah, avem parte de atâtea necazuri! reluă Fanny 
suspinând. Aşa, de azi-dimineaţă eu nu mai trăiesc, din 
pricina tragerilor la sorţi; şi nu e deloc cuminte din partea 
mea, doar ştiu bine că Nenesse n-o să plece. 

— Da, da, murmură bătrâna Frimat, cu toate astea, îţi 
pierzi liniştea. 

Muribunda fusese din nou dată uitării. Vorbeau despre 
noroc, de băieţii care vor pleca, de băieţii care nu vor pleca. 
Era ora trei, şi-i aşteptau să vină cât de curând, pe la ora 
cinci de pe acum unele informaţii începuseră să circule, 
sosite de la Cloyes, nu se ştie cum, prin acel soi de telegraf 
aerian care zboară din sat în sat. Fiul lui Briquet avea 
numărul 13; nicio şansă! Al lui Couillot nimerise 206, un 
număr bun, desigur! Dar nu se aflase nimic despre ceilalţi, 
ştirile erau contradictorii, ceea ce făcea emoția de 
nesuportat. Nimic despre Delphin, nimic despre Nenesse. 

— Ah, simt că-mi plesneşte inima, e o prostie! repetă 
Fanny. 

O strigară pe nevasta lui Becu, care tocmai trecea. Se 
întorsese iar de la biserică, rătăcea ca un trup fără suflet; şi 
spaima îi devenea atât de puternică, încât nici nu se opri să 
stea de vorbă. 

— Nu-mi pot găsi locul, mă duc în calea lor. 

În faţa ferestrei, cu privirile pierdute afară, Jean nu le 
asculta. De dimineaţă băgase de seamă, în mai multe 
rânduri, că bătrânul Fouan se târâia, în cele două bastoane, 
prin jurul casei. Deodată îl văzu iar, cu faţa lipită de un 
geam, căutând să distingă ce se petrece în cameră; şi când 
deschise fereastra, bătrânul rămase încremenit, întrebă, 
bâlbâindu-se, cum îi merge. Foarte rău, se apropia sfârşitul. 
Atunci bătrânul întinse capul, o privi pe Franqoise atât de 


lung, încât părea că nu mai putea să se smulgă de acolo. 
Zărindu-l, Fanny şi La Grande reveniră la părerea lor de a 
se trimite după Lise. Fiecare trebuia să-şi lase mândria la o 
parte, lucrurile nu puteau să se termine astfel. Dar, când 
vrură să-i dea această însărcinare, bătrânul, înspăimântat, 
dârdâind, o luă din loc. Bombănea, sfârteca vorbele între 
gingiile lui îngroşate de tăcere. 

— Nu, nu... peste putinţă, peste putinţă... 

Jean fu izbit de spaima lui, femeile făcură un gest de 
renunțare. La urma urmelor, treaba asta le privea pe cele 
două surori, nimeni nu le va sili să facă pace între ele. Şi, 
cum în acest moment se desluşi un zgomot, la început slab, 
asemenea zumzetului unei muşte mari, pe urmă din ce în ce 
mai tare rostogolindu-se ca o furtună printre arbori, Fanny 
tresări. 

— Ai? toba... Iat-o, bună seara! 

Şi dispăru, fără ca măcar să-şi îmbrăţişeze verişoara 
pentru ultima dată. 

La Grande şi bătrâna Frimat ieşiră în uşă, ca să vadă. Nu 
rămaseră decât Frangoise şi Jean: ea în încăpăţânarea 
nemişcării şi tăcerii sale, înțelegând poate totul, vrând să 
moară ca un animal ascuns în vizuina lui; el, stând în 
picioare în faţa ferestrei deschise, frământat de 
nesiguranţă, covârşit de o durere care părea să-i vină de la 
oameni şi lucruri, din toată imensa câmpie. Ah, răpăitul ăsta 
al tobei - cum creştea, cum răsuna în fiinţa lui, răpăitul 
tobei ale cărui neîncetate rostogoliri amestecau în doliul de 
astăzi amintirile de altădată, cazarmele, luptele, viaţa de 
câine a bieţilor inşi fără nevastă, fără copii pe care să-i 
iubească! 

De cum apăru drapelul în depărtare, pe drumul drept, 
întristat de asfinţit, o droaie de ştrengari o luă la goană în 
calea recruţilor, o ceată de părinţi se adună la intrarea 
satului. Cei nouă şi toboşarul erau gata îmbătaţi, răcneau 
un cântec în melancolia serii, împodobiţi cu panglici 
tricolore, cei mai mulţi purtând numărul, prins cu ace, la 


palane. Când ajunseră la marginea satului, se porniră să 
zbiere şi mai tare, şi, fanfaroni, intrară în el cu paşi de 
cuceritori. 

Tot Delphin ţinea drapelul. Dar îl aducea înapoi pe umăr, 
ca pe o zdreanţă stânjenitoare căreia nu-i mai înţelegea 
rostul. Abătut, posomorât, el nu cânta, nu-şi ţinea numărul 
prins în ace la şapcă. De cum îl zări, maică-sa se repezi, 
tremurătoare, riscând să fie răsturnată de ceata în marş. 

— Ei, cum e? 

Furios, Delphin o azvârli într-o parte, fără să-şi 
încetinească pasul. 

— Mă stânjeneşti! 

Becu înaintase şi el, la fel de sugrumat ca nevastă-sa. 
Auzind cuvântul fiului, nu întrebă mai mult; şi, cum mamă 
hohotea de plâns, îşi dădu toată osteneala să-şi înghită 
propriile lacrimi, în ciuda lăudăroşenie! sale patriotice. 

— Ce vrei să-i faci? e luat! 

Şi, rămaşi în urmă pe drumul pustiu, amândoi veniră 
îndărăt cu greu, bărbatul amintindu-şi viaţa aspră de 
soldat, nevasta întorcându-şi mânia împotriva bunului 
Dumnezeu, pe care se dusese să-i roage de două ori şi n-o 
ascultase. 

Nenesse purta la pălărie un superb 214, pictat ţipător în 
roşu şi albastru. Era unul dintre cele mai mari numere, şi se 
mândrea de norocul lui, fluturându-şi bastonul, conducând 
inima! sălbatică a celorlalţi, bătând măsura. Când văzu 
numărul, în loc să se bucure, lui Fanny îi scăpă un strigăt de 
adâncă părere de rău: ah, dacă ar fi ştiut, n-ar fi mai plătit 
mia de franci la loteria domnului Baillehache. Dar, 
numaidecât, şi ea şi Delhomme îşi îmbrăţişară fiul, ca şi cum 
ar fi scăpat dintr-o mare primejdie. 

— la daţi-mi drumul, strigă el, e enervant! 

În elanul ei brutal, ceata îşi continua marşul, de-a lungul 
satului revoluţionar. Şi părinţii nu mai riscau, siguri că vor fi 
trimişi la naiba. Toţi aceşti diavoli de băieţi se întorceau atât 
de bădărani, şi cei ce plecau, şi cei ce nu plecau. De altfel, 


cu ochii ieşiţi din cap, ameţiţi că zbieraseră tot atâta cât 
băuseră, n-ar fi ştiut să pună nimic. Un tip mic şi glumeţ 
care cânta pe nas ca trompeta, tocmai trăsese un număr 
prost; pe când alţii doi, palizi, cu ochii încercănaţi, erau cu 
siguranţă printre cei buni. Toba turbată din fruntea lor i-ar 
fi dus până în fundul râului Aigre, unde s-ar fi rostogolit cu 
toţii. 

În sfârşit, în faţa primăriei, Delphin restitui drapelul. 

— Ah, Doamne, m-am săturat de unealta asta nenorocită 
care mi-a purtat ghinion. 

Apucă braţul lui Nenesse şi-i luă cu sine, pe când ceilalţi 
invadară cârciuma lui Lengaigne, în mijlocul părinţilor şi al 
prietenilor, care în sfârşit ajunseră să afle. Macgueron 
apăru în uşă, zdrobit de marea sumă de bani ce avea s-o 
încaseze rivalul său. 

— Vino, repetă Delphin cu glas tăios. Te duc să-ţi arăt 
ceva vesel. 

Nenesse îl urmă. Avea destul timp să se întoarcă la 
băutură. Afurisita de tobă nu le mai spărgea urechile, era 
odihnitor să meargă astfel pe drumul pustiu, înnegrit puţin 
câte puţin de beznă. Şi, pentru că prietenul lui tăcea, 
cufundat în nişte gânduri care puteau să nu fie vesele, 
Nenesse se apucă să-i vorbească de o afacere straşnică. 
Ducându-se, alaltăieri, la Chartres, să se distreze în strada 
Juifs, aflase că Vaucogne, ginerele celor doi Charles, voia să 
vândă casa. Treaba nu putea să mai meargă, cu un 
asemenea neisprăvit, pe care îl devorau propriile-i femei. 
Dar ce casă ar repune pe picioare, ce unt ar mai bate în ea 
un tânăr defel leneş, defel prost, cu braţe puternice şi la 
curent cu mersul negoţului! Chestiunea cădea cu atât mai 
bine cu cât el, la restaurant, se ocupa de bal, unde era atent 
la decenţa fetelor, trebuia să vadă tot! Şi lovitura era să-i 
înspăimânte pe cei doi Charles, să le prezinte numărul 19 la 
un pas de a fi desfiinţat de poliţie, atât de murdare lucruri 
se petreceau acolo, şi să-i obţină el pe nimica toată. Nu? era 


mult mai rentabil decât să cultivi pământul, va fi imediat un 
domn! 

Delphin, care asculta confuz, absorbit, tresări brusc, 
când celălalt îi trase o lovitură şmecherească între coaste. 

— Cine are noroc, are noroc, murmură el. Tu eşti făcut 
să-i dai temei de mândrie mamei tale. 

Şi căzu iar în tăcerea lui, pe când Nenesse, ca un băiat 
destoinic, se şi apucă să-i lămurească îmbunătățirile pe care 
avea de gând să le aducă la numărul 19, dacă părinţii i-ar fi 
dat avansurile băneşti necesare. Era cam tânăr, dar îşi 
dădea seama de adevărata sa vocaţie. Tocmai atunci o zări 
pe Fricoasa strecurându-se prin preajma lor în bezna 
drumului, alergând la întâlnire cu vreun drăguţ; şi, ca să-şi 
arate dezinvoltura lui cu fetele, în clipa când trecu, îi trase 
o scatoalcă straşnică. La început, Fricoasa îi întoarse 
lovitura; după aceea, recunoscându-i, pe el şi pe prietenul 
lui: 

— Ia te uită! voi sunteţi... Cât aţi mai crescut! 

Râdea, amintindu-şi de jocurile lor de altădată. Ea se 
schimbase cel mai puţin, pentru că rămăsese acelaşi copil 
obraznic, în ciuda celor douăzeci şi unu de ani ai ei, tot 
naivă şi subţire ca o mlădiţă de plop şi cu pieptul de fetiţă, 
întâlnirea o amuza, îi sărută pe amândoi. 

— Suntem tot prieteni, nu-i aşa? 

Şi ar fi vrut desigur, dacă voiau şi ei, numai pentru 
bucuria întâlnirii, cum ciocneşti un pahar când te revezi cu 
cineva. 

— Ascultă, spuse Nenesse în glumă, poate că am să 
cumpăr dugheana familiei Charles. Vii să lucrezi acolo? 

Deodată, ea încetă să mai râdă, îşi pierdu răsuflarea, 
izbucni în lacrimi. Beznele drumului părură s-o înghită, 
dispăru, bâiguind într-o disperare de copil. 

— O, eşti un porc, eşti un porc! Nu te mai iubesc! 

Delphin rămăsese mut, şi porni mai departe cu hotărâre. 

— Ia vino, vreau să-ţi arăt ceva nostim. 


Şi grăbi pasul, părăsi drumul, ca să ajungă, pe lângă vii, 
la casa unde comuna îl instalase pe paznicul de câmp, de 
când prezbiteriul fusese înapoiat preotului. Acolo locuia, 
împreună cu tatăl său. Îşi introduse tovarăşul în bucătărie, 
unde aprinse o lumânare, bucuros că părinţii nu se 
întorseseră încă. 

— Să bem o duşcă, declară el, aşezând pe masă două 
pahare şi un litru. 

Apoi, după ce bău, pocni din limbă şi adăugă: 

— Vreau să-ţi spun că ei se înşală crezând că or să mă 
înhaţe, cu numărul lor prost... Când a murit unchiul nostru 
Michel şi am fost silit să mă duc şi să stau trei zile la 
Orleans, am crezut că o să crăp, atât de bolnav m-am simţit 
pentru că nu mai eram la casa noastră. Ai? ţi se pare că 
asta-i o prostie, dar ce vrei? e mai tare ca mine, eu sunt ca 
un copac care se usucă atunci când e smuls... Şi ei vor să 
mă ia, să mă ducă la dracu, în nişte locuri pe care nici 
măcar nu le cunosc. Asta, nu! asta, nu! 

Nenesse, care deseori îl auzise vorbind astfel, ridică din 
umeri. 

— Aşa zice omul, şi pe urmă tot pleacă... Mai sunt şi 
jandarmii. 

Fără să răspundă, Delphin se întorsese şi apucase cu 
mâna stângă, lângă zid, un mic topor care folosea la tăiatul 
surcelelor. După aceea, liniştit, îşi puse arătătorul mâinii 
drepte pe marginea mesei; şi, dintr-o lovitură scurtă, 
degetul sări. 

— Iote ce aveam să-ţi arăt... vreau ca tu să poţi spune şi 
altora dacă un laş ar face la fel. 

— Dumnezeii tăi de nepriceput, strigă Nenesse răvăşit, 
merită să te schilodeşti! Nu mai eşti bărbat. 

— Puțin îmi pasă!... Să vină jandarmii! Sunt sigur că nu 
mai plec. 

Şi îşi luă degetul tăiat, îl azvârli în foc, printre butucii 
care ardeau. Apoi, după ce îşi scutură mâna înroşită toată, o 


înfăşură zdravăn în batista pe care o strânse cu o sfoară, ca 
să oprească sângele. 

— Asta nu trebuie să ne împiedice să terminăm sticla, 
până plecăm să ne întâlnim cu ceilalţi... în sănătatea ta! 

— În sănătatea ta! 

La Lengaigne, în sala cârciumii, nu se mai puteau vedea, 
nu se mai puteau înţelege, de atâta fum şi gălăgie, în afară 
de tinerii care tocmai trăseseră la sorţi, mai erau mulţi alţii: 
Jesus-Christ şi prietenul său Canon, care îşi dădeau 
osteneala să-i îmbete pe moş Fouan, aşezaţi toţi trei în jurul 
unui litru de rachiu; Becu, moft de beat, dat gata de 
ghinionul fiului său, doborât de somn pe masă; Delhomme şi 
Clou care jucau pichet; fără să-l mai punem la socoteală pe 
Lequeu, care, cu nasul într-o carte, se făcea că citeşte, în 
ciuda zgomotului. O ceartă între femei aprinsese şi mai 
mult spiritele. Flore se dusese la fântână să aducă un ulcior 
cu apă proaspătă, o întâlnise acolo pe Coelina, care se 
repezise cu unghiile la ea, acuzând-o că e plătită de 
funcţionarii de acciză să-şi vândă vecinii. Ajunşi la faţa 
locului, Macqueron şi Lengaigne se luaseră şi ei în colţi; 
primul se jura că va face în aşa fel încât celălalt să fie prins 
când îşi umezea tutunul, al doilea rânjea, aruncându-i 
demisia în cap, şi toată lumea se amestecase, din plăcerea 
de a strânge pumnii şi de a striga tare, astfel că o clipă te-ai 
fi putut teme de un masacru general. Se sfârşise, dar mai 
rămânea o mânie mocnită, o nevoie de bătaie. 

Mai întâi, fu cât pe-aci să izbucnească între Victor, fiul 
casei, şi recruți. Având stagiul făcut, el se lăuda în faţa 
acestor puştani, zbiera mai tare decât ei, îi împingea la 
pariuri neghioabe, să toarne de sus, direct în gât, un litru 
de vin până se goleşte, sau, mai mult, să tragă pe nas vinul 
dintr-un pahar plin, fără ca vreo picătură să treacă prin 
gură. Deodată, venind vorba de familia Macqueron şi 
apropiata căsătorie a fiicei lor Berthe, mezinul Couillot. O 
luă în râs pe Nu-i-a-crescut, făcu pe glumeţul reluând 
vechile pozne. Ei! trebuia întrebat bărbatul, a doua zi: i-a 


crescut, da ori ba? Se vorbea de atât de multă vreme 
despre asta, că la urma urmei trebuiau să ştie! 

Şi rămaseră uimiţi de brusca mânie a lui Victor care, 
altădată, era cel mai înverşunat în a spune că nu i-a crescut. 

— Hai, gata, i-a crescut! 

Un strigăt prelung întâmpină această afirmaţie. Deci o 
văzuse, se culcase cu ea? Dar el se apără cu hotărâre. Poţi 
foarte bine să vezi şi fără să atingi. Se convinsese într-o zi 
când îl chinuia gândul să lămurească lucrurile. În ce fel? nu 
privea pe nimeni. 

— I-a crescut, pe cuvântul meu! 

Şi urmă ceva îngrozitor, când mezinul Couillot, foarte 
beat, se înverşună să strige că nu i-a crescut, fără să ştie, 
numai ca să nu cedeze. Victor urla că şi el spusese aşa, şi 
dacă fiu mai spunea la fel, n-o făcea deloc pentru a susţine 
familia Macqueron, acele canalii murdare! Ci pentru că 
adevărul este adevăr. Şi se aruncă asupra recrutului, 
ceilalţi trebuiră să i-l smulgă din mâini. 

— Spune că i-a crescut, pentru Dumnezeu! sau te 
sfărâm! 

De altfel, multă lume păstra o îndoială. Nimeni nu-şi 
explica întărâtarea fiului lui Lengaigne, pentru că de obicei 
era aspru cu femeile, îşi renega în public sora, ale cărei 
chefuri scârboase, zice-se, o vârâseră în spital. Stricata asta 
de Suzanne! ar face bine să nu mai vină să-i otrăvească cu 
prezenţa ei! 

Flore urcă iar cu vin, dar degeaba se ciocniră din nou 
paharele, înjurăturile şi palmele pluteau în aer. Niciunul nu 
ar fi părăsit locul, pentru a se duce să mănânce. Când bei, 
nu ţi-e foame. Recruţii intonară un cântec patriotic, 
acompaniaţi de asemenea lovituri de pumn în mese, încât 
cele trei lămpi de petrol pâlpâiau scuipându-şi fumul 
înţepător. Se înăbuşeau cu toţii. Delhomme şi Clou se 
hotărâră să deschidă fereastra din spatele lor. Şi chiar în 
clipa aceea Buteau intră şi se strecură într-un colţ. Nu avea 
obişnuitul lui aer provocator, îşi plimba ochii mici. tulburi, 


privea oamenii unul după altul. Fără îndoială, venea după 
noutăţi, împins de nevoia de a şti, nemaiputând să stea 
acasă, unde trăia închis din ajun. Prezenţa lui Jesus-Christ 
şi a lui Canon păru să-i impresioneze, într-atâta încât nu le 
căută ceartă pentru că îl îmbătaseră pe moş Fouan. Şi 
multă vreme îl scrută pe Delhomme. Dar îl. preocupa mai 
ales Becu, adormit, pe care nu-l trezea îngrozitorul scandal. 
Dormea, sau făcea pe şiretul? Îl împinse cu cotul, se mai 
linişti observând că de-a lungul mânecii acestuia se scurgea 
un fir de salivă. Atunci, toată atenţia i se concentră asupra 
învățătorului, al cărui chip îl izbea în mod deosebit. Ce se 
întâmpla de nu avea figura sa din toate zilele? 

Într-adevăr, Lequeu, deşi părea să se izoleze în lectură, 
era scuturat de tresăriri violente. Cu cântecele lor, cu 
bucuria lor neghioabă, recruţii îl scoteau din fire. 

— Brute ticăloase! murmură el încă stăpânindu-se. 

De câteva luni, situaţia sa în comună se înrăutăţea. 
Fusese întotdeauna aspru şi grosolan cu copiii, pe care, cu 
o palmă, îi trimitea în bălegarul părintesc. Dar aceste mânii 
se agravau, avusese o poveste urâtă cu o fetiţă, căreia îi 
despicase urechea lovind-o cu linia. Mai mulţi părinţi 
scriseseră cerând să fie înlocuit. Şi, pe deasupra, căsătoria 
Berthei Macqueron tocmai îi distrugea vechi speranţe, 
calcule de demult, pe care crezuse că e gata să le ducă la 
bun sfârşit. Ah, ţăranii ăştia, rasa asta murdară care refuza 
să-i dea fetele, şi avea să-i lase fără pâine pentru urechea 
unei puştoaice! 

Deodată, ca şi cum s-ar fi aflat în mijlocul clasei, izbi cu 
cartea în propria-i mână deschisă, şi strigă către recruți: 

— Puţină linişte, pentru numele lui Dumnezeu!... Vi se 
pare într-adevăr nostim să plecaţi ca să vă frângă prusacii 
gâturile? 

Toţi se mirară, îşi întoarseră ochii spre el. Fără îndoială, 
nu, nu era nostim! loţi se arătară de acord, Delhomme 
spuse din nou că fiecare trebuia să-şi apere ogorul. Dacă 
prusacii ar veni în Beauce, s-ar convinge că beauceronii nu 


sunt nişte laşi. Dar, să se ducă şi să se bată pentru ogoarele 
altora, asta, nu! nu era nostim! 

Tocmai atunci, urmat de Nenesse, sosi Delphin, foarte 
roşu, cu ochii arzând de febră. Auzi, se aşeză la masă lângă 
camarazii lui strigând: 

— Aşa e, să vină prusacii, şi să vezi ce-o să-i mai ucidem! 

Oamenii observară batista legată cu sfoară în jurul 
pumnului, îl întrebară ce s-a întâmplat. Nimic, o tăietură. 
Cu celălalt pumn zgudui violent masa, comandă un litru de 
vin. 

Canon şi Jesus-Christ se uitau la băieţi fără mânie, cu un 
aer de milă superioară. Judecau şi ei că trebuia să fii tânăr 
şi de o rară neghiobie. Până la urmă, chiar şi Canon se 
înduioşă, în ideea sa de-a organiza fericirea viitoare. Vorbi 
cât putu de tare, cu bărbia între mâini. 

— Războiul, a, pe dracu! e vremea să fim noi stăpânii... 
Cunoaşteţi planul meu. Fără serviciu militar, fără impozit... 
Fiecăruia satisfacerea completă a dorințelor, pentru cât mai 
puţină muncă cu putinţă... Şi va veni, se apropie ziua când 
vă veţi păstra banii şi copiii, dacă sunteţi cu noi. 

Jesus-Christ aproba, în timp ce Lequeu, 
nemaistăpânindu-se, izbucni. 

— A, da, potlogar afurisit, paradisul vostru terestru, 
modul vostru de a sili lumea să fie fericită împotriva voinţei 
sale! Ce mai balivernă! Se poate una ca asta la noi? nu 
suntem noi de pe acuma prea putrezi? Ar trebui să vină 
întâi nişte sălbatici ca să ne curețe! 

De data asta, uimirea fu atât de vie, că se făcu o linişte 
desăvârşită. Cum aşa? vorbea şi acest făţarnic, acest 
pişăcios, care nu arătase nimănui culoarea părerii sale, şi 
care, de frica mai-marilor lui, o lua la sănătoasa ori de câte 
ori era nevoie să se arate bărbat! Ascultau cu toţii, mai ales 
Buteau, neliniştit, aşteptând să audă ce va spune, ca şi cum 
aceste lucruri ar fi putut avea vreo legătură cu treburile lui. 
Fereastra deschisă risipise fumul, pătrundea blândeţea 
umedă a nopţii, în depărtare se simţea imensa, neagra pace 


a câmpiei adormite. Şi învățătorul, umflat de reţinerea-i 
fricoasă de zece ani, bătându-şi joc de toate la această oră, 
în furia vieţii sale compromise, se uşură, în sfârşit, de ura 
care îl sufoca. 

— Credeţi că oamenii de-aici sunt mai proşti decât viţeii 
lor, de le spuneţi că or să le cadă ciocârliile gata fripte în 
plisc... Dar înainte de a vă organiza voi maşinăria, pământul 
va plesni, totul se va duce naibii. 

Sub duritatea acestui atac, Canon, care nu-şi găsise încă 
naşul, se clătină vizibil. Vru să reia poveştile lui cu domnii 
de la Paris, cu tot pământul la stat, cu marea agricultură 
ştiinţifică. Dar celălalt îi tăie vorba. 

— Cunosc, prostii... Când veţi voi să încercaţi agricultura 
voastră, de mult timp câmpiile Franţei vor fi dispărut, 
înecate sub grâul Americii... lată, această cărţulie pe care o 
citeam, tocmai dă amănunte despre toate astea! Ah, 
Doamne, ţăranii noştri pot să se culce, lumânarea s-a stins! 

Şi, cu glasul cu care ar fi ţinut o lecţie elevilor, vorbi 
despre grâul de acolo. Câmpii imense, mari cât nişte regate, 
unde Beauce s-ar fi pierdut, asemenea unui simplu bulgăre 
uscat; pământuri atât de fertile, că, în loc să le îngraşi cu 
bălegar, trebuie să le ameliorezi cu o recoltă pregătitoare, 
ceea ce nu le împiedica să rodească de două ori pe an; 
ferme de treizeci de mii de hectare, împărţite în secţiuni, 
subîmpărţite în loturi, fiecare secţiune având un 
supraveghetor, fiecare lot. un şef de echipă, prevăzute cm 
barăci pentru oameni, animale, unelte şi bucătării; 
batalioane agricole angajate primăvara, organizate ca o 
armată în campanie, trăind în aer liber, cazate, hrănite, 
spălate, îngrijite medical, concediate toamna; brazde lungi 
de mai mulţi kilometri de arat şi de semănat, mări de spice 
de doborât, cărora nu li se vedeau țărmurile, omul pur şi 
simplu însărcinat cu supravegherea; toată munca făcută de 
maşini, pluguri duble armate cu discuri tăâietoare, 
semănătoare şi plivitoare, secerătoare-legătoare, 
treierătoare locomobile cu ridicător de paie şi dispozitiv de 


pus grâul în saci: ţărani care sunt mecanici, un pluton de 
muncitori urmând pe cal fiece maşină, veşnic gata să 
coboare ca să strângă o piuliţă, să schimbe un bulon, să 
făurească o piesă; în sfârşit, pământul devenit o bancă, 
exploatată de financiari, pământul jupuit metodic, tuns 
bine, dând puterii materiale şi impersonale a ştiinţei de 
zece ori mai mult decât îi contesta dragostei şi braţului 
omenesc. 

— Şi voi speraţi să luptaţi cu uneltele voastre de două 
parale, continuă el, voi care nu ştiţi nimic, care nu vreţi 
nimic, care clociţi în rutina voastră!... Aiurea! veţi intra 
până la genunchi în grâul de acolo, şi el va creşte, 
vapoarele vor aduce mereu mai mult! Aşteptaţi puţin, şi veţi 
intra până la brâu, până la umeri, apoi până la gură, apoi 
până peste cap! Un fluviu, un torent, o revărsare în care 
veţi crăpa cu toţii! 

Ţăranii holbau ochii, cuprinşi de panică, gândindu-se la 
această inundație cu grâu străin. Şi sufereau de pe acum. 
oare aveau să fie înecaţi şi luaţi de valuri, aşa cui» 
prevestea ticălosul? Asta vedeau ei în faţa ochilor, întregul 
Rognes, toate ogoarele lor, întreaga Beauce era înghițită. 

— Nu, nu, niciodată! strigă Delhomme sugrumat. 
Guvernul ne va apăra. 

— Halal guvern, n-am ce zice! reluă Lequeu cu dispreţ. 
Să-şi poarte lui însuşi de grijă!... Culmea este că l-aţi ales 
pe domnul Rochefontaine. Cel puţin, stăpânul de la 
Borderie era consecvent în ideile lui, dorindu-l pe domnul 
de Chedeville... De altfel, ori unul, ori altul, sunt tot nişte 
căzături. Nicio Cameră nu va avea curajul să voteze o 
suprataxă suficient de mare, sprijinul guvernului nu vă 
poate salva, sunteţi distruşi, şi bună seara! 

Atunci se iscă o mare zarvă, toţi vorbeau în acelaşi timp. 
Oare nu e cu putinţă să se împiedice intrarea acestui grâu 
blestemat? Vasele vor fi scufundate în porturi, se vor duce 
să-i întâmpine cu împuşcături pe cei ce-l aduceau. Glasurile 
deveneau tremurătoare, ar fi ridicat braţele, plângând, 


rugându-se să fie scăpaţi de această abundență, de această 
pâine ieftină care ameninţă toată ţara. Şi, rânjind, 
învățătorul le răspundea că aşa ceva nu se mai văzuse 
niciodată: odinioară, singura spaimă era foametea, oamenii 
se temuseră întotdeauna că nu vor avea suficient grâu, şi 
era de-a dreptul ridicol să ajungă să se înspăimânte că vor 
avea prea mult. Se îmbăta de propriile-i vorbe, domina 
protestele mânioase. 

— Sunteţi o seminţie sfârşită, dragostea neghioabă de 
pământ v-a mâncat fripţi, de! de petecul de pământ căruia i- 
aţi rămas sclavi, care v-a slăbit mintea, pentru care sunteţi 
gata să faceţi crime. lată, sunt veacuri de când vă tot 
căsătoriţi cu pământul şi de când el vă tot înşală... Priviţi la 
America, cultivatorul este stăpânul pământului. Nimic nu-l 
leagă de el, nici familie, nici amintiri. Cum sărăceşte un 
ogor, pleacă mai departe. Află că la trei sute de leghe s-a fi 
descoperit câmpii mai mănoase, îşi strânge cortul, se 
instalează acolo. La urma urmei, el porunceşte şi se face 
ascultat, datorită maşinilor. E liber, se îmbogăţeşte, pe când 
voi sunteţi nişte prizonieri şi crăpaţi de mizerie. 

Buteau pălea. Vorbind de crime, Lequeu se uitase la el. 
Căută să-şi păstreze cumpătul. 

— Suntem aşa cum suntem. La ce foloseşte să ne 
supărăm, dacă chiar dumneavoastră spuneţi că asta n-o să 
schimbe nimic. 

Delhomme aprobă, toţi începură să râdă, Lengaigne, 
Clou, Fouan, însuşi Delphin şi recruţii, pe care scena îi 
înveselea, sperând că totul se va sfârşi cu palme. Jigniţi că-l 
văd pe spârcuitorul de cerneală, cum îl numeau, strigând 
mai tare decât ei. Canon şi Jesus-Christ se prefăcură, la 
rândul lor, că râd. Erau gata să treacă de partea ţăranilor. 

— E o prostie să te superi, declară Canon ridicând din 
umeri. Trebuie organizare. 

Lequeu făcu un gest violent. 

— Ei bine, v-o spun în încheiere... Eu sunt de părere să le 
dăm pe toate dracului! 


Cu faţa lividă, le mai aruncă, de parcă ar fi vrut să-i 
doboare: 

— Fricoşi afurisiţi, da! ţăranii, toţi ţăranii!... Când te 
gândeşti că voi sunteţi cei mai numeroşi, şi că vă lăsaţi 
mâncaţi de burghezie şi de orăşeni! Doamne-Dumnezeule, 
nu regret decât un singur lucru, faptul că am o mamă şi un 
tată ţărani! Poate că din cauza aceasta mă dezgustaţi şi mai 
mult... căci, nimic de zis, voi aţi fi stăpânii. Numai că, iată, 
nu vă înţelegeţi defel între voi, sunteţi izolaţi, bănuitori, 
neştiutori: puneţi atâta mişelie în joc, ca să vă sfâşiaţi între 
voi... Ai? ce ascundeţi în apa voastră liniştită? Oare sunteţi 
ca bălțile stătute? le crezi adânci, şi nu poţi îneca nicio 
pisică în ele. Să fii forţa mocnită, forţa căreia îi aştepţi 
viitorul şi să stai de lemn Tăânase!... Şi ceea ce te scoate mai 
mult din sărite e faptul că aţi încetat să mai credeţi în 
preoţi. Dacă nu există Dumnezeu, atunci ce vă 
stinghereşte? Atâta timp cât teama de infern v-a ţinut pe 
loc, e de înţeles că aţi rămas pe brânci; dar acum, daţi-i 
drumul! prădaţi totul, ardeţi totul!... Şi, aşteptând 
momentul, lucrul cel mai uşor şi mai nostim e să faceţi 
grevă. Aveţi cu toţii bani, vă veţi încăpăţână atâta vreme cât 
va trebui. Nu cultivați decât pentru nevoile voastre, nu mai 
duceţi nimic la piaţă, niciun sac cu grâu, nicio baniţă cu 
cartofi. Ce-or să mai crape cei din Paris! Doamne, ce mai 
curăţenie! 

Ai fi zis că pe fereastra deschisă intra un val de frig, venit 
de departe, din adâncurile negre. Lămpile cu gaz pâlpâiau 
foarte tare. Nimeni nu-l mai întrerupea pe acest furios, în 
ciuda urâtelor complimente pe care le adresa fiecăruia. 

Sfârşi urlând, izbind cu cartea de o masă, ale cărei 
pahare sunară. 

— Vă spun asta, dar sunt liniştit... Degeaba sunteţi 
fricoşi, voi sunteţi cei ce vor da cu toate de pământ, când va 
veni ceasul. Adesea s-a întâmplat aşa, şi se va mai întâmpla 
încă. Aşteptaţi ca mizeria şi foamea să vă arunce asupra 
oraşelor, ca pe nişte lupi... Şi grâul acesta care este adus, 


poate că tocmai.. a e prilejul. Când va fi prea mult, nu va fi 
de ajuns, vor apărea din nou lipsurile. Întotdeauna oamenii 
se revoltă şi se ucid pentru grâu... Da, da, oraşe arse şi rase 
de pe faţa pământului, sate pustiite, ogoare necultivate, 
năpădite de mărăcini şi de sânge, de râuri de sânge, pentru 
a putea da din nou pâine oamenilor ce se vor naşte după 
noi! 

Lequeu deschisese uşa cu violenţă. Dispăru. După el, în 
stupefacţia generală, se ridică un strigăt. A, tâlharul, ar fi 
trebuit să fie înjunghiat! Un om atât de liniştit până acum! 
fără îndoială că-şi pierdea minţile. Ieşit din calmul lui 
obişnuit, Delhomme declară că-i va scrie prefectului; şi 
ceilalţi îl încurajară. Dar mai ales Jesus-Christ şi prietenul 
lui Canon păreau scoşi din fire, primul, cu anul '89 al lui, cu 
deviza lui umanitară de libertate, egalitate, fraternitate, cel 
de-al doilea, cu organizarea sa socială, autoritară şi 
ştiinţifică. Erau galbeni la faţă, disperaţi că nu putuseră să 
găsească un cuvânt de răspuns, indignându-se mai tare 
decât ţăranii, strigând că un particular de-o asemenea 
teapă trebuia ghilotinat. În faţa sângelui pe care acest 
furios îl ceruse, a fluviului de sânge căruia îi dădea drumul 
cu o mişcare pe pământ, Buteau se ridicase cutremurat, cu 
capul agitat de scuturături nervoase, inconştiente, de parcă 
l-ar fi aprobat. Apoi se strecură de-a lungul peretelui, cu 
privirea piezişă, ca să vadă dacă nu e urmărit, şi, la rândul 
lui, dispăru. 

Numaidecât, recruţii îşi reluară petrecerea. Vociferau, 
voiau ca Flore să le prăjească nişte cârnaţi, când Nenesse îi 
îmbrânci, arătându-li-l pe Delphin care căzuse leşinat, cu 
capul pe masă. Bietul băiat era de-o albeaţă de rufă. 
Alunecându-i de pe mâna rănită, batista i se păta cu 
rotocoale roşii. Şi începură să urle la urechea lui Becu, încă 
adormit; şi, în sfârşit, acesta se trezi, se uită la pumnul 
mutilat al băiatului. Înţelese, fără îndoială, pentru că apucă 
o sticlă, ca să-i dea gata, zbiera el. După aceea, când îl luă 


de acolo, clătinându-se, îl auziră afară cum, printre 
înjurături, izbucnegşte în lacrimi. 

Aflând la cină de accidentul lui Franqoise, Hourdeguin 
veni în seara aceea la Rognes să afle noutăţi, din prietenie 
pentru Jean. Plecă pe jos, fumându-şi pipa în noaptea 
neagră şi frământându-şi amărăciunile în liniştea imensă, 
cobori şi costişa, înainte de a intra în casa fostului său 
slujitor, liniştit întrucâtva, doritor să prelungească diurnul. 
Dar dând ajunse jos, glasul lui Lequeu, pe care fereastra 
deschisă a cârciumii părea să-i sufle către beznele câmpiei, 
îl ţintui locului, o clipă, în umbră. Apoi, când se hotări să 
urce iar, glasul îl urmă; şi, chiar şi acum, în faţa casei lui 
Jean, îl auzea, subţiat şi parcă ascuţit de distanţă, mereu la 
fel de clar, ca un vârf tăios de cuţit. 

Afară, nu departe de uşă, Jean stătea sprijinit cu spatele 
de zid. Nu putuse să mai rămână lângă patul soţiei sale, se 
înăbuşea, suferea prea mult. 

— Ei bine, bietul meu băiat, întrebă Hourdeguin, cum 
stau lucrurile la voi? 

Nefericitul făcu un gest de om zdrobit. 

— Ah, domnule, e pe moarte! 

Şi niciunul nici altul nu spuseră mai mult, se lăsă din nou 
imensa linişte, în timp ce glasul lui Lequeu creştea mereu, 
îndărătnic, vibrând. 

După câteva minute, fermierul care asculta fără să vrea, 
lăsă să-i scape aceste cuvinte mânioase: 

— Ai, îl auzi pe ăla cum zbiară! E tare caraghios ce spune 
el, când eşti trist! 

Auzindu-i glasul înspăimântător, toate amărăciunile îi 
reveneau, lângă această femeie în agonie. Pământul pe care 
îl iubea atât de mult, cu o pasiune sentimentală, aproape 
intelectuală, îi dădea lovitura de graţie, după ultimele 
recolte. Norocul i se spulberase, curând ferma Borderie nu- 
i va da nici măcar ce să mănânce. Nimic nu ajutase acolo, 
nici energia, nici culturile noi, îngrăşămintele, maşinile, îşi 
explica dezastrul prin lipsa lui de capitaluri; dar se îndoia, 


pentru că ruina era generală, familia Robiquet urma să fie 
expulzată de la Chamade, căreia nu-i plătise arenda şi, 
familia Coquart era silită să-şi vândă ferma Saint-Juste. Şi 
niciun mijloc de a sparge închisoarea, niciodată nu se 
simţise mai mult prizonierul pământului, banii învestiţi, 
munca depusă îl legaseră zi de zi cu un lanţ tot mai scurt. 
Se apropia catastrofa, care va pune capăt antagonismului 
secular dintre mica şi marea proprietate, ucigându-le pe 
amândouă. Era începutul vremurilor prevestite, grâul sub 
şaisprezece franci, grâul vândut în pierdere, falimentul 
pământului, adus de nişte cauze sociale, desigur mai 
puternice decât voinţa oamenilor. 

Şi deodată, sângerând în înfrângerea sa, Hourdequin îl 
aprobă pe Lequeu. 

— Dumnezeule, are dreptate!... Să se distrugă totul, să 
crăpăm cu toţii, să crească peste tot mărăcinii, pentru că 
seminţia e sfârşită şi pământul secătuit! 

Făcând aluzie la Jacqueline, adăugă: 

— Eu, din fericire, am în măruntaie un alt rău, de care o 
să crăp mai înainte. 

Dar înăuntru se auziră La Grande şi bătrâna Frimat 
umblând, şuşotind. La acest zgomot uşor, Jean se tulbură. 
Intră în casă prea târziu. Frangoise murise, poate de multă 
vreme. Nu mai deschisese ochii, nu-şi mai descleştase gura. 
La Grande îşi dăduse pur şi simplu seama că nu mai 
trăieşte, atingând-o. Nespus de albă, cu faţa suptă şi 
încăpăţânată, părea că doarme. Stând în picioare lângă pat, 
Jean o privea, buimăcit de gânduri confuze - încurcătura în 
care se afla, surpriza că nu vrusese să-i facă testament, 
senzaţia că ceva se rupea şi se sfârşea în existenţa sa. 

În acel moment, cum Hourdeqguin, după ce salutase în 
tăcere, tocmai pleca, încă mai posomorât, zări, pe drum, o 
umbră desprinzându-se de la fereastră şi luând-o la goană 
prin beznă. Se gândi că ar putea fi vreun câine vagabond. 
Era Buteau care, urcat să pândească moartea, alerga s-o 
vestească pe Lise. 


V 


A doua zi dimineaţa, când abia se pusese în coşciug 
trupul bietei Franqoise şi sicriul fusese aşezat în mijlocul 
camerei, pe două scaune, Jean avu o bruscă tresărire de 
indignată uimire, văzându-i intrând, unul după altul, pe Lise 
şi Buteau. Primul lui gest fu să le alunge pe aceste rude 
lipsite de inimă care nu veniseră s-o sărute pe muribundă şi 
care se arătau, în sfârşit, imediat ce se bătuse în cuie 
capacul peste ea, ca eliberaţi de spaima de a se regăsi în 
faţa ei. Dar membrii prezenţi ai familiei, Fanny, La Grande îl 
opriră: cearta în preajma unui mort nu aducea noroc; şi- 
apoi, ce? Lise nu putea fi împiedicată să-şi răscumpere 
duşmănia, de vreme ce luase hotărârea să vegheze 
rămăşiţele pământeşti ale surorii sale. 

Şi cei doi Buteau, care contaseră pe respectul datorat 
sicriului, se aşezară. Nu spuseseră că vor lua casa în 
stăpânire; dar asta făceau, într-un chip natural, de parcă 
treaba mergea de la sine, acum, când Frangoise nu mai era 
acolo. Cu siguranţă că mai era de faţă, dar pregătită pentru 
marea plecare, cu nimic mai stingheritoare decât o mobilă. 
După ce se aşezase un moment, Lise uită de sine până într- 
atât încât deschise dulapurile ca să se încredinţeze că 
obiectele nu se mişcaseră de la locul lor, în timpul absenței 
sale. Buteau se şi apucase să umble prin grajd şi prin staul, 
ca un om priceput care aruncă o privire de stăpân. Seara, şi 
unul şi celălalt păreau definitiv întorşi acasă, şi doar sicriul 
îi mai supăra acum, în camera al cărei mijloc îl ocupa. De 
altfel, nu trebuiau să mai aibă răbdare decât o noapte: 
mâine, devreme, podeaua va fi, în sfârşit, liberă. 

Jean umbla de colo până colo, în mijlocul familiei, cu un 
aer pierdut, neştiind ce să facă cu mâinile. La început, casa, 
mobilierul, trupul moartei îi păruseră ale sale. Dar, pe 
măsură ce orele se scurgeau, toate se îndepărtau de 


persoana lui, păreau să treacă la ceilalţi. Când se lăsă 
noaptea, nimeni nu-i mai adresa vreun cuvânt, el nu mai era 
decât un intrus tolerat. Niciodată nu cunoscuse 
apăsătoarea senzaţie de a fi un străin, de a nu avea pe 
nimeni din ai săi printre aceşti oameni, aliaţi cu toţii, 
înţeleşi cu toţii când era vorba să-i îndepărteze. Până şi 
sărmana lui nevastă moartă încetă să-i mai aparţină, din 
clipa când spuse că vrea să stea de veghe lângă trupul ei, şi 
Fanny încercă să-i alunge, sub pretext că e prea multă 
lume. Se încăpăţânase totuşi, chiar se gândise să ia banii 
din scrin, cei o sută şi şaizeci şi şapte de franci, pentru a fi 
sigur că nu-şi vor lua zborul. De cum sosise, deschizând 
sertarul, probabil că Lise îi văzuse, precum şi foaia de 
hârtie timbrată, pentru că începuse să şuşotească cu 
vioiciune cu La Grande; şi de atunci se aşeză din nou, la 
largul ei, sigură că nu exista niciun testament. Banii nu vor 
fi, totuşi, ai ei. Temându-se de ziua de mâine, Jean îşi 
spunea că-i va avea măcar pe ei. Apoi, îşi petrecuse noaptea 
pe un scaun. 

A doua zi, înmormântarea avu loc devreme, la ora nouă; 
şi abatele Madeline, care pleca seara, izbuti să mai facă 
slujba şi să meargă până la groapă; dar îşi pierdu 
cunoştinţa şi trebuiră să-i ducă de acolo. Veniseră familia 
Charles, precum şi Delhomme şi Nenesse. Avu loc o 
înmormântare cuviincioasă, fără nimic prea mult. Jean 
plângea. Buteau îşi ştergea ochii. În ultima clipă, Lise 
declarase că i se înmuiau picioarele, că niciodată nu va avea 
puterea să însoţească trupul sărmanei sale surori. 
Rămăsese deci singură acasă, în timp ce La Grande, Fanny, 
bătrâna Frimat, nevasta lui Becu şi alte vecine urmau alaiul. 
Şi, la întoarcere, toată această lume, zăbovind dinadins în 
piaţa bisericii, fu în sfârşit de faţă la scena prevăzută, 
aşteptată din ajun. 

Până atunci, cei doi bărbaţi, Jean şi Buteau, evitaseră să 
se privească, de teama unei bătăi care s-ar fi iscat peste 
cadavrul abia răcit al răposatei. Acum se îndreptau 


amândoi spre casă, cu acelaşi pas hotărât; şi se uitau pieziş 
unul la altul. Se va vedea. De la prima aruncătură de ochi, 
Jean înţelese de ce Lise nu mersese cu alaiul. Vrusese să 
rămână singură pentru a face mutarea, măcar în mare. Un 
ceas îi fusese de ajuns să azvârle legăturile peste zidul 
bătrânei Frimat, să care cu roaba ce se putea sparge. Cu un 
ghiont, îi adusese în curte pe Laure şi Jules, care se şi 
luaseră la bătaie acolo, în timp ce moş Fouan, împins şi el 
de Lise, sufla greu pe banca de piatră. Casa era recucerită. 

— Unde te duci? întrebă deodată Buteau, oprindu-l pe 
Jean în faţa uşii. 

— Mă întorc la mine acasă. 

— La tine! unde, adică, la tine?... Nu mai e aici. Aici, noi 
suntem la noi acasă. 

Lise se năpustise; şi, cu mâinile în şolduri, striga mai 
pornită, mai insultătoare decât bărbatul ei. 

— Ai? ce? ce vrea putregaiul ăsta?... De atâta vreme o tot 
otrăvea pe biata mea soră, dovadă că, altminteri, n-ar fi 
murit în accident, şi că şi-a arătat voinţa nelăsându-i nimic 
din averea ei... Cârpeşte-l, Buteau! Să nu intre, ne-ar 
îmbolnăvi! 

Sufocat ie asprimea acestui atac, Jean căuta încă să le 
ţină piept. 

— Ştiu că vi se cuvin casa şi pământul. Dar eu am 
jumătate din mobilier şi animale... 

— Jumătate, ai neruşinarea! reluă Lise, întrerupându-l. 
Peşte scârbos, ai îndrăzni să iei jumătate din ceva, tu care 
n-ai venit nici măcar cu pieptenul şi care n-ai intrat aici 
decât cu cămaşa de pe tine. Vasăzică, femeile trebuie să-ţi 
aducă profit, frumoasă meserie de porc! 

Buteau o sprijinea şi, cu un gest care mătura pragul. 

— Are dreptate, cară-te... Aveai vesta şi nădragii, du-te 
cu ele, nu ţi le oprim. 

Familia, mai ales femeile, Fanny şi La Grande, oprite la 
treizeci de metri, păreau să încuviinţeze prin tăcerea lor. 
Atunci, pălind sub insultă, lovit în inimă de această acuzaţie 


de îngrozitor calcul, Jean se supără, strigă la fel de tai e ca 
şi ei. 

— A, vasăzică aşa, vreţi gălăgie!... Ei bine, o s-o aveţi. Mai 
întâi, intru în casă, sunt la mine, atâta timp cât partajul nu 
s-a făcut... Şi, pe urmă, am să mă duc la domnul 
Baillehache, care va pune sigiliile şi mă va numi păzitorul! 
lor... Eu sunt la mine, voi trebuie să vă căraţi. 

Se apropiase atât de cumplit, încât Lise se dădu lao 
parte din uşă. Dar Buteau sări asupra lui, se încinse o luptă, 
cei doi bărbaţi se rostogoliră în mijlocul bucătăriei. Şi 
cearta continuă înăuntru, rămânea de văzut cine va fi 
aruncat afară, soţul sau sora şi cumnatul. 

— Arătaţi-mi hârtia care vă face stăpâni. 

— Hârtia, ne ştergem undeva cu ea! E de ajuns că avem 
dreptul. 

— Atunci, veniţi cu portărelul, aduceţi jandarmii, cum am 
făcut şi noi. 

— Portărelul şi jandarmii, îi trimitem la plimbare! Numai 
puşlamalele au nevoie de ei. Când eşti cinstit, îţi rezolvi 
treburile singur. 

Jean se retrăsese în spatele mesei, cu dorinţa furioasă de 
a fi cel mai puternic, nu voia să părăsească această locuinţă 
unde-i agonizase nevasta, unde i se părea că-şi găsise 
fericirea vieţii. Furios şi el, la gândul de a nu scăpa din 
mâini locul cucerit, Buteau îşi dădea seama că era cazul să 
pună capăt. Reluă: 

— Şi-apoi, asta nu e totul, prea ne sâcâi! 

Se repezise peste masă, căzu iar asupra celuilalt. Dar 
acesta apucă un scaun şi, împingându-i-l de-a curmezişul 
picioarelor, îl făcu să se rostogolească; şi tocmai se refugia 
în camera vecină, ca să se baricadeze acolo, când nevasta 
îşi aduse dintr-odată aminte de bani, cei o sută douăzeci şi 
şapte de franci, zăriţi în sertarul scrinului. Crezând că fuge 
să-i ia, îl depăşi, deschise sertarul şi scoase un urlet de 
durere. 

— Banii! blestematul a furat banii azi-noapte. 


Şi, din clipa aceea, având de apărat buzunarul, Jean fu 
pierdut. Începu să strige că banii îi aparţineau, că voia să 
facă socotelile şi că, fără îndoială, ei îi mai erau datori. Dar 
femeia şi bărbatul nu-l ascultau, femeia se năpustise, izbea 
mai tare ca bărbatul. Cu un brânci puternic fu scos din 
cameră, adus iar în bucătărie, unde se învălmăşiră toţi trei 
într-o grămadă confuză, care sărea înapoi la colţurile 
mobilelor. Cu câteva lovituri de picior, scăpă de Lise. Dar ea 
reveni, îi înfipse unghiile în ceafă, în timp ce Buteau, 
luându-şi avânt, izbindu-l cu capul aidoma unui berbec, îl 
trimise să se întindă afară, în drum. 

Rămaseră pe loc, astupară uşa cu trupurile lor, strigând: 

— Hoţule care ne-ai furat banii!... Hoţule! hoţule! hoţule! 

După ce se adună de pe jos, Jean le răspunse, într-o 
bâiguială de suferinţă şi furie. 

— Bine, am să mă duc la judecător, la Châteaudun, şi el 
mă va aduce îndărăt, în casa mea, am să vă dau în judecată, 
pentru despăgubiri... La revedere! 

Făcu un ultim gest de ameninţare, dispăru, urcând spre 
câmpie. Văzându-i că se bat, familia îşi luase tălpăşiţa cu 
prudenţă, de teama unor posibile procese. 

Şi cei doi Buteau scoaseră un strigăt sălbatic de victorie. 
În sfârşit, îl aruncaseră în stradă pe străin, pe uzurpator! Şi 
se întorseseră în casă, aşa cum bine spuseseră că se vor 
întoarce! Casa! casa! la gândul că se aflau din nou în 
vechea casă părintească, clădită odinioară de un strămoş, 
se simţiră cuprinşi de un acces de nebunie veselă, începură 
să alerge prin camere, urlând să se înăbuşe, din plăcerea 
de a urla în casa lor. Veniră în goană şi copiii, Laure şi Jules, 
se porniră să bată toba într-o tigaie veche. Singur moş 
Fouan, rămas pe banca de piatră, îi privea cum mişună, cu 
ochii lui tulburi, fără să râdă. 

Deodată, Buteau se opri. 

— La dracu! a luat-o în sus, numai să nu se fi dus să facă 
vreun rău pământului. 


Era absurd, dar acest strigăt pătimaş îl întorsese pe dos. 
Gândul la pământ îi revenea, într-o neliniştită cutremurare 
de bucurie. Ah, pământul îi era la inimă mult mai mult decât 
casa! acea bucată de pământ de sus, care umplea golul 
dintre cele două fâşii, restabilindu-i parcela de trei hectare, 
atât de frumoasă, încât nici însuşi Delhomme nu avea una 
asemănătoare! Toată carnea de pe el începuse să tremure 
de bucurie, ca la întoarcerea unei femei dorite, pe care ai 
crezut-o pierdută. O nevoie imediată de a o revedea - în 
teama lui smintită că putea să i-o fure celălalt - îi luă 
minţile. Plecă în goană, mârâind că ar suferi prea mult, 
atâta timp cât nu ar şti. 

Într-adevăr, Jean urcase pe câmp, vrând să ocolească 
satul; şi, din obişnuinţă, apucă drumul spre Borderie. Când 
Buteau îl zări, tocmai mergea de-a lungul ogorului din 
Cornailles; dar nu se opri, nu aruncă, acestei bucăţi de 
pământ atât de disputate, decât o privire neîncrezătoare şi 
tristă, de parcă ar fi acuzat-o că i-a purtat nenoroc; căci o 
amintire îi umezea ochii; aceea a zilei când stătuse pentru 
prima oară de vorbă cu Frangoise: nu aici, în Cornailles, o 
târâse La Coliche prin lucernă, pe vremea când era încă o 
puştoaică? Se îndepărtă cu pasul domol, cu fruntea 
aplecată, şi Buteau, care îl pândea, neîncrezător, bănuindu-l 
de gânduri rele, putu la rândul lui să se apropie de ogor. 
Stând neclintit în picioare, îl contemplă îndelung: era tot 
aici, nu părea că ar suferi de ceva, nimeni nu-i făcuse niciun 
rău. Îi creştea inima, îndreptându-se spre el, la gândul că 
era al lui, pentru totdeauna. Se chirci, luă cu amândouă 
mâinile un bulgăre de pământ, îl fărâmiţă, îl adulmecă, îl 
lăsă să-i curgă printre degete, scăldându-şi-le în el. Era cu 
adevărat pământul lui, şi se întoarse acasă, cântând încet, 
ca îmbătat pentru că-l respirase. 

Între timp, Jean mergea cu ochii pierduţi, fără să ştie 
unde îl duceau picioarele. Vrusese mai întâi să alerge la 
Cloyes, la domnul Baillehache, ca să-i ajute să reintre în 
casă. Pe urmă, furia i se calmase. Dacă intra astăzi, mâine 


trebuia să iasă. Atunci, de ce să nu-şi înghită pe loc marea 
supărare, de vreme ce lucrurile se petrecuseră? De altfel, 
ticăloşii aveau dreptate; sărac venise, sărac pleca. Dar ce-i 
frângea mai ales inima, ce-l hotăra să se resemneze era 
faptul de a-şi spune că voinţa soţiei sale pe patul de moarte 
fusese probabil ca lucrurile să ajungă unde au ajuns, de 
vreme ce nu-i lăsase moştenire avutul ei. Părăâsi deci 
intenţia de a acţiona imediat; şi când, în legănarea 
mersului, furia i se aprindea din nou, nu-i lipsea mult până 
să jure că-i va târi pe cei doi Buteau în faţa judecății, pentru 
a-i sili să-i dea partea, jumătate din tot ce intra în posesia 
comună. Să vadă ei dacă o să se lase despuiat ca un fricos! 

Ridicându-şi ochii, Jean rămase mirat văzându-se în faţa 
fermei Borderie. Un raţionament interior, de care nu fusese 
decât pe jumătate conştient, îl aducea la fermă ca la un 
refugiu. Şi, într-adevăr, dacă nu voia să părăsească ţinutul, 
nu aici era locul unde ar fi găsit mijloacele de a rămâne, 
casă şi muncă? Hourdeguin îl preţuise întotdeauna, nu avea 
nici cea mai mică îndoială că va fi primit de îndată. 

Dar, de departe, imaginea Cognettei, înnebunită, 
traversând curtea, îl nelinişti. Bătea de ora unsprezece, 
nimerea peste o groaznică nenorocire. Coborând dimineaţa 
înaintea servitoarei, tânără femeie găsise, la piciorul scării, 
trapa pivniţei deschisă, acea trapă atât de prost plasată; şi 
Hourdequin se afla în fundul pivniţei, mort, cu şalele frânte 
de muchia unei trepte. Ea strigase, oamenii veniseră în 
grabă, spaima întorcea pe dos toată ferma. Acum, trupul 
fermierului zăcea pe o saltea din sufragerie, pe când 
Jacqueline, în bucătărie, era disperată, cu faţa descompusă, 
fără o lacrimă. 

De îndată ce Jean intră, ea îi vorbi, se uşură cu o voce 
sugrumată. 

— Ştiam eu ce spun când voiam să se schimbe locul 
aceste găuri!... Dar cine o fi lăsat-o deschisă? Sunt sigură 
că aseară, când m-am urcat eu, era închisă... De azi- 
dimineaţă stau aici şi-mi frământ mintea. 


— Stăpânul a coborât înaintea ta? întrebă Jean, pe care 
accidentul îl năucea. 

— Da, abia mijea de ziuă... Eu dormeam, Mi s-a părut că 
un glas îl chema de jos. Cred că am visat;.. Deseori se scula. 
aşa, cobora întotdeauna fără lumină, ca să-i prindă pe 
argaţi dis-de-dimineaţă... N-o fi văzut gaura, o fi căzut. Dar 
cine, cine a lăsat trapa deschisă? Ah, am să mor! 

Jean, care se simţea cuprins în treacăt de o bănuială, o 
îndepărtă numaidecât. Jacqueline nu avea niciun interes în 
această moarte, disperarea ei era sinceră. 

— Mare nenorocire, murmură el. 

— Ah, da, mare nenorocire, foarte mare nenorocire 
pentru mine. 

Se prăbuşi pe un scaun, copleşită, ca şi cum zidurile s-ar 
fi năruit în jurul ei. Stăpânul despre care îşi făcuse 
socoteala să-l ia până la urmă de bărbat! stăpânul care-i 
jurase că-i lasă tot prin testament! Şi el murise, fără să aibă 
a semneze ceva. Şi nu avea nici măcar vreo garanţie, fiul se 
va reîntoarce, o va azvârli afară cu lovituri de cizmă, aşa 
cum făgăduise. Nimic! doar câteva bijuterii şi albituri - doar 
ce avea pe ea! Un dezastru nimicitor! 

Dar ceea ce Jacqueline nu spunea, pentru că nu se mai 
gândea la asta, era izgonirea ciobanului Soulas, pe care o 
obținuse în ajun. Îl învinuia că era prea bătrân, că nu mai 
face faţă, mânioasă, că-l descoperă mereu pe urmele sale, 
spionând-o. Şi, cu toate că nu era de aceeaşi părere cu ea, 
Hourdequin cedase, într-atât i se supunea acum, subjugat, 
ajuns să-i cumpere nopţile fericite printr-o ascultare de 
sclav. Concediat cu vorbe frumoase şi promisiuni, Soulas se 
uita ţintă la stăpân, cu ochii săi fără strălucire. Pe urmă, 
domol începu să-şi verse focul pe femeia stricată, pricina 
nenorocirii lui: perindarea bărbaţilor, Tron după atâţia alţii, 
şi povestea acestuia din urmă, coniţa obraznică, neruşinată, 
cu buna ştiinţă a tuturor; astfel că, în tot ţinutul, se spunea 
că stăpânului îi plac resturile lăsate de servitor. Degeaba 
fermierul, tulburat, căuta să-i întrerupă, pentru că ţinea la 


neştiinţa sa, nu voia să mai afle, înspăimântat că va fi nevoit 
s-o alunge: bătrânul mersese până la capăt, fără să treacă 
cu vederea vreuna dintre dăţile când îi surprinsese, 
metodic, cu inima încetul cu încetul uşurată, golită de 
îndelunga sa ură. Jacqueline nu ştia de această pâră, pentru 
că Hourdeaquin o luase la goană peste câmpuri de teamă 
să n-o sugrume, dacă dădea ochii cu ea; apoi, la întoarcere, 
îl dăduse pur şi simplu afară pe Tron, pe motiv că ţinea 
curtea într-o stare de murdărie îngrozitoare. Atunci, ea 
avusese, desigur, o bănuială; dar nu se primejduise să-i 
apere pe văcar, obţinu doar ca el să doarmă acolo în 
noaptea aceea, socotind că va aranja lucrurile a doua zi, ca 
să-i păstreze. Şi acum totul rămânea tulbure, sub lovitura 
sorții care îi distrugea cei zece ani de calcule amănunțite. 

Jean era singur cu ea în bucătărie, când apăru Tron. 
Jacqueline nu-l mai văzuse din ajun, ceilalţi servitori 
rătăceau prin fermă, fără rost, neliniştiţi. Când îl zări pe 
percheron - acest animal mare cu carne de copil - ea dădu 
un țipăt, observând doar felul pieziş în care intra. 

— Tu ai deschis trapa! 

Deodată ea înţelese totul, pe când el era alb ca varul, cu 
ochii holbaţi şi buzele tremurătoare: 

— Tu ai deschis trapa şi tu l-ai chemat, ca să se 
prăvălească în ea! 

Uluit de această scenă, Jean se trăsese înapoi. De altfel, 
niciunul dintre cei doi nu părea să-i mai ştie acolo, în 
violenţa pasiunilor care îi răvăşeau. Cu glasul înăbuşit, cu 
fruntea în jos, Tron mărturisea. 

— Da, eu... Mă dăduse afară, nu te-aş mai fi văzut, n-aş fi 
putut îndura... şi, pe urmă, m-am gândit că dacă moare, 
vom fi liberi să rămânem împreună. 

Ea îl asculta, înţepenită, într-o tensiune nervoasă care o 
ţinea dreaptă. Cu mormăituri de satisfacţie, el dădea la 
iveală ceea ce se rostogolise în adâncul ţestei lui tari, 
gelozia umilă şi feroce a servitorului împotriva stăpânului 


ascultat, un plan făţarnic de crimă, ca să-şi asigure 
posesiunea acestei femei pe care o voia numai pentru el. 

— Odată treaba făcută, am crezut că ai să fii mulţumită... 
Nu ţi-am spus nimic, pentru că nu voiam să te sperii... Şi- 
acum, când el nu mai e, am venit să te iau ca să ne ducem şi 
să ne căsătorim. 

Cu voce brutală, Jacqueline izbucni. 

— 'Ţu! dar nu te iubesc, nu te vreau!... A, l-ai omorât ca să 
pui mâna pe mine! Pesemne că eşti şi mai prost decât te 
credeam. O asemenea neghiobie, înainte ca el să mă ia de 
nevastă şi să facă testamentul!... M-ai distrus, mi-ai luat 
pâinea de la gură. Mie mi-ai frânt oasele, auzi tu, brută, 
pricepi?... Şi crezi că am să te urmez! Ascultă, uită-te în 
ochii mei, îţi baţi joc de mine? 

El o asculta, la rândul lui, cu gura căscată, încremenit de 
această primire neaşteptată. 

— Pentru că am glumit, pentru că ne-am distrat 
împreună, îţi închipui că ai să mă plictiseşti mereu... Să ne 
căsătorim, a, nu! a, nu! am să aleg unul mai şmecher, când 
o să am poftă de un bărbat... Haide, cară-te, mă 
îmbolnăveşti!... Nu te iubesc, nu te vreau. Cară-te! 

Tron era scuturat de furie. Cum, adică, să fi ucis 
degeaba? Era a lui, o va înşfăca de gât şi o va duce cu sine. 

— Eşti o otreapă mândră, bombăni el. Asta nu înseamnă 
că n-ai să vii. Altfel, îţi fac de petrecanie şi ţie, ca şi celuilalt. 

Cognette înaintă spre el, cu pumnii strânşi. 

— Încearcă şi ai să vezi! 

El era puternic, voinic şi mare, pe când ea era slabă, cu 
mijlocul subţire, cu corpul delicat de fată frumoasă. Dar el 
dădu înapoi, atât îi păru de înspăimântătoare, cu dinţii gata 
să muşte, cu privirile ascuţite, strălucind ca nişte lame de 
cuţit. 

— S-a sfârşit, cară-te!... Decât să merg cu tine, mai bine 
să nu mai văd niciodată bărbat... Cară-te, cară-te, cară-te! 

Şi Tron se cără de-a-ndărătelea, într-o retragere de 
animal carnivor şi laş, care cedează fricii, şi lasă, cu 


viclenie, răzbunarea pentru mai târziu. Se uită la ea şi mai 
spuse: 

— Moartă sau vie, tot a mea ai să fii! 

Când el ieşi din fermă, Jacqueline scoase un suspin de 
uşurare! Apoi, întorcându-se, fremătătoare, nu se miră 
defel că-l vede pe Jean, strigă într-un avânt de sinceritate: 

— A, ticălosul, ce-aş mai pune să-i înhaţe jandarmii, dacă 
nu mi-ar fi teamă că mă iau şi pe mine! 

Jean rămase ca de gheaţă. O reacţie nervoasă se 
producea, de altfel, la tânără femeie: se sufocă, îi căzu în 
braţe. Hohotind de plâns, spunând întruna că era nefericită, 
o! nefericită, tare nefericită! Lacrimile îi curgeau fără 
încetare, voia să fie deplânsă, să fie iubită, se agăța de Jean, 
ca şi cum ar fi dorit ca acesta s-o ia cu sine şi s-o păstreze. 
Şi el începea să nu mai suporte sâcâiala, când cumnatul 
mortului, notarul Baillehache, pe care un argat de la fermă 
se dusese să-i anunţe, sări din cabrioletă în curte. Atunci 
Jacqueline alergă înaintea lui; făcând paradă de disperarea 
ei. 

Jean, care o ştersese din bucătărie, se regăsi în câmpia 
netedă, sub cerul ploios de martie. Dar nu vedea nimic, 
zdruncinat de această poveste, al cărei fior se adăuga la 
amărăciunea nenorocirii lui. Avea prea mult ghinion, 
egoismul îl făcea să grăbească pasul, cu toată mila ce o 
simţea pentru soarta fostului său stăpân Hourdequin. Nu 
era deloc sarcina lui să-i divulge pe Cognette şi pe ibovnicul 
ei, justiţia nu avea decât să deschidă ochii. De două ori se 
întoarse, crezând că fusese strigat, ca şi cum s-ar fi simţit 
complice. Numai în dreptul primelor case din Rognes 
răsuflă uşurat; acum îşi spunea că fermierul fusese ucis de 
propriul lui păcat, se gândea la acest mare adevăr că, fără 
femei, bărbaţii ar fi mult mai fericiţi. Aducându-şi aminte de 
Frangoise, îl sugrumă o puternică emoție. 

Când se revăzu în faţa satului, Jean îşi aminti că se 
dusese la fermă să ceară de lucru. Deodată se tulbură, 
începu să se întrebe la ce uşă ar putea să mai bată acum, şi 


îi veni în gând că, de câteva zile, soţii Charles aveau nevoie 
de un grădinar. De ce nu s-ar duce el să-şi ofere serviciile? 
Făcea cât de cât parte din familie, poate că asta ar fio 
recomandare. O luă numaidecât spre Roseblanche. 

Era ora unu, familia Charles termina prânzul, când 
servitoarea îl introduse. Elodie tocmai turna cafeaua, şi 
domnul Charles, aşezându-şi vărul la masă, dori ca acesta 
să servească o ceaşcă. Primi, cu toate că nu mâncase nimic 
din ajun: avea stomacul prea strâns, şi îl va dezmorţi puţin. 
Dar când se văzu la masă cu aceşti burghezi, nu mai 
îndrăzni să ceară locul de grădinar. Poate că totuşi va găsi o 
cale ocolită să-i spună. Doamna Charles începuse să 
deplângă moartea sărmanei Frangoise, şi el se înduioşă. 
Fără îndoială, familia credea că venise să-şi ia rămas bun. 

Apoi, când servitoarea îi anunţă pe cei doi Delhomme, 
tatăl şi fiul, Jean fu dat uitării. 

— Pofteşte-i înăuntru şi mai adu două ceşti. 

Încă de dimineaţă era vorba de o mare afacere pentru 
familia Charles. La ieşirea din cimitir, Nenesse îi însoţise 
până la Roseblanche; şi, în timp ce doamna Charles intra în 
casă cu Elodie, îl reţinuse pe domnul Charles, se prezentase 
deschis drept un cumpărător al numărului 19, dacă ar fi 
ajuns la învoială. După părerea lui, casa, pe care o 
cunoştea, va fi vândută la un preţ de nimic; Vaucogne nu va 
lua pe ea nici măcar cinci mii de franci, până într-atât o 
lăsase în paragină; totul trebuia schimbat, mobilierul era 
decolorat, personalul ales fără gust, şi de o calitate atât de 
proastă, că până şi soldaţii se duceau pe aiurea! Timp de 
aproape douăzeci de minute depreciase astfel stabilimentul, 
ameţindu-şi unchiul, uluindu-l cu înţelegerea de care dădea 
dovadă a chestiunii, cu ştiinţa sa de a negustori, cu darurile 
extraordinare ce le vădea la vârsta lui fragedă. A, 
şmecherul! iată un tip care avea ochi şi mână! Şi Nenesse îi 
spusese că va reveni după masa de prânz împreună cu tatăl 
lui, ca să discute serios. 


Intrând în casă, domnul Charles stătu de vorbă cu 
doamna Charles, care, la rândul ei, se minună să găsească 
atâtea calităţi la acest băiat. Dacă ar fi avut şi ginerele lor 
Vaudogne măcar jumătate din capacităţile lui! Trebuia jucat 
strâns pentru a nu fi vârâţi în cofă de tânăr. Era vorba să 
salvele de la dezastru zestrea nepoatei lor Elodie. Totuşi, cu 
toată temerea, aveau o simpatie de neînvins, o dorinţă de a 
vedea numărul 19, chiar cu pierdere, în mâinile 
îndemânatice şi viguroase ale unui patron care i-ar reda 
strălucirea. Aşa că, atunci când intrară cei doi Delhomme, îi 
întâmpinară foarte prietenos. 

— Serviţi o cafea, nu?... Elodie, oferă zahăr. 

Jean îşi retrăsese scaunul, toţi se găseau aşezaţi în jurul 
mesei. Proaspăt bărbierit, cu faţa rumenă şi nemişcată, 
Delhomme nu scotea o vorbă, rămânând într-o rezervă 
diplomatică; în timp ce Nenesse, în mare ţinută, cu pantofi 
de lac, jiletcă cu rozete aurii, cravată mov, zâmbitor, 
seducător, părea foarte la largul lui. Când Elodie, înroşindu- 
se, îi oferi zaharniţa, o privi, căută o vorbă curtenitoare. 

— Sunt foarte mari, verişoară, bucăţile tale de zahăr. 

Ea se înroşi mai tare, nu ştiu ce să răspundă, până într- 
atât vorba unui băiat amabil o tulbura în nevinovăția ei. 

Dimineaţa, viclean, Nenesse nu abordase decât jumătate 
din afacere. De la înmormântare, unde o zărise pe Elodie, 
planul lui se mărise dintr-odată: nu numai că va obţine 
numărul 19, dar o voia şi pe tânără fată. Operația era 
simplă. Mai întâi, că nu ar fi avut nimic de scos din pungă, 
nu o va lua decât cu casa drept zestre; pe urmă, dacă acum 
fata nu-i aducea decât o zestre compromisă, mai târziu va 
moşteni de la familia Charles o adevărată avere. De aceea, 
îl adusese şi pe tatăl său, hotărât s-o ceară imediat în 
căsătorie. 

Un moment se vorbi despre vreme care era într-adevăr 
blândă pentru acest anotimp. Perii şi înfloriseră, dar floarea 
lor va ţine? 'Terminară de băut cafeaua, discuţia începu să 
lâncezească. 


— Micuța mea, spuse deodată domnul Charles către 
Elodie, ar trebui să te duci şi să faci o plimbare prin 
grădină. 

Voia s-o îndepărteze, deoarece se grăbea să-şi descarce 
inima faţă de cei doi Delhomme. 

— Ilartă-mă, unchiule, întrerupse Nenesse, ce ar fi dacă ai 
avea bunătatea să-i îngădui verişoarei să rămână cu noi... 
Am să vă vorbesc despre ceva care o interesează; şi, nu-i 
aşa? e mai bine să închei afacerile dintr-odată, decât să le 
iei de două ori de la început. 

Şi, ridicându-se, făcu cererea, ca un tânăr binecrescut. 

— Vreau să vă spun că aş fi foarte fericit s-o iau în 
căsătorie pe verişoara mea, dacă vă învoiţi şi dacă se 
învoieşte şi ea. 

Uimirea fu mare. Dar mai ales Elodie păru atât de 
tulburată, încât, părăsindu-şi scaunul, se aruncă de gâtul 
doamnei Charles, într-o buimăceală de pudoare care îi 
înroşea urechile; şi bunica se străduia s-o liniştească. 

— Haide, haide, iepuraşule, e prea mult, fii înţelegătoare 
Nu te mănâncă nimeni, fiindcă eşti cerută în căsătorie... 
Vărul tău n-a spus nimic rău, uită-te la el, nu fi prostuţă. 

Nicio vorbă bună n-o putu hotări să-şi arate din nou faţa. 

— Doamne, dragul meu, declară în sfârşit domnul 
Charles, nu mă aşteptam la cererea ta. Poate că ar fi fost 
mai bine să-mi spui întâi mie, pentru că vezi cât de sensibilă 
este draga de ea... Dar, orice s-ar întâmpla, fii sigur că te 
stimez, fiindcă-mi pari om cumsecade şi muncitor. 

Delhomme, căruia nicio cută nu i se mişcase până atunci, 
spuse un cuvânt: 

— Bineînţeles! 

Şi, socotind că trebuie să fie şi el politicos, Jean adăugă: 

— A, da, chiar aşa! 

Domnul Charles se regăsea, şi se şi gândise că Nenesse, 
tânăr, activ, fiu unic de ţărani bogaţi, nu era o partidă rea. 
Nepoata sa nu va găsi altul mai bun. Şi, după ce schimbă o 
privire cu doamna Charles, continuă: 


— O priveşte pe copilă. Noi niciodată n-o s-o silim în 
această chestiune, va fi aşa cum va dori ea. 

Atunci, curtenitor, Nenesse îşi reînnoi cererea: 

— Dragă verişoară, dacă vrei să-mi faci onoarea şi 
plăcerea... 

Ea ţinea mai departe faţa îngropată în sânul bunicii sale, 
dar nu-l lăsă să termine, acceptă cu un semn energic din 
cap, repetat de trei ori, apăsându-şi mai tare capul, le 
dădea fără îndoială curaj să-şi ţină ochii astupaţi. Toţi 
amuţiră, uimiţi de graba cu care spusese „dar”. Oare îl 
iubea pe acest băiat, pe care îl văzuse atât de puţin? sau la 
mijloc era faptul că îşi dorea unul, nu avea importanţă pe 
cine, numai să fie băiat frumos? 

Doamna Charles îi sărută părul surâzând, repetând: 

— Sărmană scumpă! sărmană scumpă! 

— Ei bine, reluă domnul Charles, pentru că ei îi conving, 
şi nouă ne convine. 

Dar se întunecă la un gând. Pleoapele lui grele recăzură, 
făcu un gest de regret. 

— Fără îndoială, dragul meu, lăsăm baltă cealaltă 
chestiune, chestiunea pe care mi-ai propus-o azi-dimineaţă. 

Nenesse se mira. 

— Dar de ce? 

— Cum adică, de ce? Pentru că... vezi... înţelegi, 
desigur!... Am ţinut-o până la douăzeci de ani la maicile 
visitandine ca să... În sfârşit, e imposibil! 

Clipea din ochi, strâmba din gură, vrând să se facă 
înţeles, temându-se să nu spună prea mult. Micuța, acolo, în 
strada Juifs! o domnişoară atât de bine crescută! de o 
puritate atât de desăvârşită, crescută într-o totală neştiinţă! 

— A, îmi pare rău, declară cu hotărâre Nenesse, asta nu 
mă mai aranjează... Mă însor, ca să mă statornicesc, o vreau 
pe verişoara mea şi casa. 

— Cofetăria! strigă doamna Charles. 

Şi, odată rostit acest cuvânt, discuţia îl acapară, îl repetă 
de zece ori. Cofetăria, haida de! e lucru bine chibzuit? 


Tânărul şi tatăl său se înverşunau s-o ceară ca zestre, 
spuneau că nu se putea fi scăpată din mână, pentru că era 
adevărata avere a viitoarei tinere căsătorite; şi îl luau 
martor pe Jean, care îi aproba clătinând din cap. Până la 
urmă, ajunseră să strige cu toţii, pierzându-şi firea, făcând 
precizări, dând amănunte pe şleau, când un incident 
neaşteptat îi făcu să tacă. 

Elodie, încet, îşi eliberase în sfârşit capul, şi se ridică cu 
înfăţişarea ei de crin mare crescut la. umbră, cu paloarea-i 
delicată de fecioară clorotică, cu ochii goi, cu părul incolor. 
Se uită la ei, le spuse liniştit: 

— Vărul meu are dreptate, nu putem s-o lăsăm. 

Buimăcită, doamna Charles, bâiguia: 

— Dar, iepuraşule, dacă ai şti... 

— Ştiu... De multă vreme Victorine mi-a spus totul, 
Victorine, servitoarea pe care aţi dat-o afară din cauza 
bărbaţilor. Ştiu, am chibzuit, şi vă jur că nu putem s-o 
lăsăm. 

Uluirea îi ţintuise pe cei doi Charles. Ochii li se holbaseră, 
se uitau la ea într-o deplină prosteală. Cum aşa! cunoştea 
numărul 19, ştia ce se făcea, ce se câştiga acolo, în sfârşit, 
meseria, şi vorbea cu atâta seninătate! Ah, nevinovăția 
stinge totul fără să roşească! 

— Nu putem s-o lăsăm, repetă ea. E prea bună, aduce 
prea mult... Şi apoi, o casă făcută de voi, unde aţi muncit 
atât de mult, poate oare să iasă din familie? 

Domnul Charles era răscolit. În uimirea lui, urca o emoție 
de nedescris, care îi pleca din inimă şi îl strângea de gât. Se 
ridicase clătinându-se, se sprijini de doamna - Charles, în 
picioare şi ea, sufocată, tremurând. Amândoi credeau că e 
vorba de un sacrificiu, refuzau cu voce înnebunită. 

— O, scumpo! o, scumpo!... Nu, nu, scumpo!... 

Dar, cu ochii umeziţi, Elodie sărută vechea verighetă a 
mamei sale pe care o purta în deget, acea verighetă uzată 
acolo, de muncă. 


— Da, da, lăsaţi-mă să-mi duc gândul până la capăt..? 
Vreau să fiu ca mama. Ce a făcut ea, pot să fac şieu.Nueo 
treabă ruşinoasă, pentru că voi înşivă aţi făcut-o... Îmi place 
mult, vă asigur. Şi o să vedeţi dacă-mi voi ajuta vărul, dacă 
noi doi vom ridica iar şi fără întârziere casa! Trebuie să 
meargă, nu mă cunoaşteţi! 

Şi totul fu cucerit, cei doi Charles vărsau şiroaie de 
lacrimi. Emoţia îi îneca, plângeau în hohote ca nişte copii. 
Fără îndoială că n-o crescuseră în această idee; dar ce să 
facă, când sângele vorbeşte?  Recunoşteau strigătul 
vocaţiei., Absolut aceeaşi poveste ca şi cu Estelle: şi pe eao 
închiseseră la călugărițele visitandine, crescând-o în 
neştiind pătrunsă de cele mai rigide principii ale moralei; 
ceea ce n-o împiedicase să devină o patroană cu calităţi 
deosebite. Educaţia nu însemna nimic, inteligenţa hotăra 
totul., Dar marea emoție a celor doi Charles, lacrimile care 
dădeau pe dinafară din ei fără să le poată opri, mai veneau 
şi de la gândul glorios că numărul 19, opera lor, carnea lor, 
urma să fie scăpat de ruină. Cu frumoasa flacără a tinereţii, 
Elodie şi Ne&nesse vor continua seminţia lor. Şi o şi vedeau 
restaurată, reintrată în grațiile publicului, strălucind, pe 
scurt, aşa cum strălucea peste Chartres în cele mai 
frumoase zile ale domniei lor. 

Când se simţi în stare să vorbească, domnul Charles îşi 
atrase nepoata în braţe. 

— Tatăl tău ne-a pricinuit atâtea necazuri, tu ni le alini pe 
toate, îngerul meu! 

Doamna Charles o strângea şi ea, nu mai constituiri decât 
un grup, plânsul li se confunda. 

— Prin urmare, ne-am înţeles? întrebă Nenesse, care voi 
o făgăduială. 

— Da, ne-am înţeles. 

Delhomme strălucea, ca un tată încântat că îşi căpătuise 
fiul, într-un chip nesperat. În prudenţa lui, se frământă, îşi 
exprimă punctul de vedere. 


— A, hotărât! dacă în ce vă priveşte n-o să vă pară 
niciodată rău, nici nouă n-o să ne pară deloc... Nu e nevoie 
să le dorim noroc copiilor. Când ai câştig, ai şi noroc. 

Cu această concluzie se aşezară iar, ca să discute, în 
linişte, amănuntele. 

Dar Jean înţelese că-i stânjenea. În mijlocul acestei 
efuziuni era el însuşi încurcat de propria sa persoană, şi ar 
fi plecat mai degrabă dacă ar fi ştiut cum să iasă. Până la 
urmă îl luă pe domnul Charles deoparte, îi vorbi despre 
locul de grădinar. Faţa demnă a domnului Charles deveni 
severă: o slujbă la el pentru o rudă, niciodată! Nu te alegi 
cu nimic bun de pe urma unei rude, nu poţi s-o baţi. De 
altfel, locul era făgăduit din ajun. Şi Jean plecă, în timp ce 
Elodie, cu vocea-i candidă de fecioară spunea că dacă 
tăticul ei va continua să le dea bătaie de cap, îşi lua 
însărcinarea să-i pună la punct. 

Afară, Jean merse cu pasul încetinit, neştiind unde să mai 
bată pentru a găsi de lucru. Din cei o sută douăzeci şi şapte 
de franci, el şi apucase să cheltuiască cu înmormântarea 
nevestei sale, cu cruce şi cu împrejmuirea la cimitir. Îi mai 
rămânea abia jumătate din sumă, se va descurca bine trei 
săptămâni, pe urmă, o să mai vadă. Greutățile nu-l speriau, 
singura lui grijă era să nu părăsească satul Rognes, din 
cauza procesului. Sună ora trei, apoi patru, apoi cinci. Bătu 
multă vreme câmpia, cu capul plin de gânduri confuze, care 
îi fugeau la Borderie, îi fugeau la familia Charles. Aceeaşi 
poveste peste tot, banii şi femela, toţi mureau şi toţi trăiau 
pentru asta. Nimic de mirare, atunci, dacă tot răul i se 
trăgea şi lui de aici. Slăbiciunea îi tăie picioarele, îşi aduse 
aminte că nu mâncase încă, se întoarse spre sat, hotărât să 
se instaleze la Lengaigne. care închiria camere. Dar, pe 
când traversa piaţa bisericii, vederea casei de unde-fusese 
alungat azi-dimineaţă îi aprinse plin nou sângele. De ce le- 
ar lăsa acestor canalii cele doua perechi de pantaloni şi 
redingota? Erau ale lui, le voia, chiar dacă va trebui să 
reînceapă bătaia. 


Se lăsa noaptea, Jean îl desluşi cu greu pe moş Fouan, 
aşezat pe banca de piatră. Ajunse în faţa uşii de la bucătăria 
unde ardea o lumânare, când Buteau îl recunoscu şi se 
repezi să-i închidă calea. 

— La naiba! iar tu... Ce vrei? 

— Vreau cele două perechi de pantaloni şi redingota. 

Izbucni o ceartă cumplită. Jean se încăpăţână, cerea să 
cotrobăie prin dulapuri; în timp ce Buteau, care pusese 
mâna pe un cosor, jura că-i taie beregata dacă trece pragul. 

— Hai, trebuie să-i dăm zdrenţele! Tu n-o să le porţi, e un 
om putred! 

Cei doi bărbaţi tăcură. Jean aşteptă. Dar, în spatele lui, pe 
banca de piatră, moş Fouan visa, cu mintea absorbită, 
bâiguind cu o voce îngroşată: 

— Cară-te odată! ăştia te înjunghie, cum au înjunghiat-o 
pe micuța! 

Rămaseră cu toţii înmărmuriţi. Jean înţelese totul, şi 
moartea lui Franqoise şi muta ei încăpățânare. Avusese şi 
până atunci o bănuială, nu se mai îndoia că-şi scăpase 
familia de la ghilotină. Spaima îi ridica părul măciucă, şi nu 
se simţi în stare să scoată niciun strigăt, să facă nicio 
mişcare când primi, drept în obraz, pantalonii şi redingota 
pe care Lise i-i azvârlea pe uşa deschisă. 

— Na, ia-ţi scârboşeniile!... Put atât de tare, că ne-ar fi 
îmbolnăvit de ciumă. 

Le adună de pe jos şi plecă. Şi când se văzu pe drum, 
după ce ieşise din curte, ameninţă cu pumnul spre casă, 
strigând un singur cuvânt, care străpunse liniştea. 

— Asasinilor! 

Apoi, dispăru în noapte. 

Buteau rămase încremenit, căci auzise fraza bombănită 
în vis de moş Fouan, şi cuvântul lui Jean îl lovise în plin, 
asemenea unui glonţ. Cum aşa? aveau să se amestece 
jandarmii, acum când credea toată afacerea înmormântată 
odată cu Frangoise? De când o văzuse coborând în pământ, 
azi-dimineaţă, respira în voie, şi iată că bătrânul ştia tot! 


Făcea oare pe prostul, ca să-i spioneze? Asta îl băgă în 
sperieţi pe Buteau, intră în casă atât de înspăimântat, încât 
lăsă jumătate din farfuria de supă. Pusă la curent, începând 
să dârdâie, Lise nu mai mâncă nici ea. 

Amândoi socoteau drept o sărbătoare această primă 
noapte petrecută în casa recucerită. Dar fu îngrozitoare, 
noaptea nenorocirii. Îi culcaseră pe Laure şi Jules pe o 
saltea, în faţa scrinului, aşteptând să-i instaleze în altă 
parte; şi copiii încă nu dormeau, când ei înşişi se aşezaseră 
în pat, suflând în lumânare. Dar le era peste putinţă să 
închidă ochii, se zvârcoleau ca pe un grătar fierbinte, până 
la urmă începură să vorbească în şoaptă. Ah, şi acest 
moşneag, care trăgea atât de greu la cântar, după ce 
dăduse în mintea copiilor! o adevărată povară, care îi costa 
de-i spetea! Nici nu-ţi puteai închipui câtă pâine înghiţea, 
cât era de lacom - înfigea degetele în came, îşi vărsa vinul 
pe barbă - cât era de murdar, că ţi se întorceau maţele pe 
dos numai văzându-l. Pe deasupra, acum mergea tot timpul 
descheiat la pantaloni, îl prinseseră pe când voia să se 
despoaie în faţa unor fetiţe: o apucătură de animal bătrân, 
terminat, un sfârşit dezgustător pentru un om care nu 
fusese mai porc decât altul la vremea sa. Într-adevăr, era 
bun să-i ucizi cu o lovitură de târnăcop, pentru că nu se mai 
hotăra să moară singur! 

— Şi când te gândeşti că dacă sufli peste el, ar cădea 
imediat! murmură Buteau. Şi trăieşte, îşi dă toată osteneala 
să ne chinuie! Ticăloşii ăştia bătrâni cu cât fac mai puţin, cu 
cât câştigă mai puţin, cu atât se încăpăţânează mai mult!... 
Asta n-o să crape niciodată. 

Aşezată pe spate, Lise spuse la rândul ei: 

— E rău că s-a întors aici... Stă prea bine, şi-o să mai stea 
încă o bună bucată de vreme... Eu, dacă ar fi să mă rog 
bunului Dumnezeu, i-aş cere să nu-l lase nici măcar o 
noapte să doarmă în casă. 

Niciunul nici celălalt nu aduceau vorba despre adevărata 
lor grijă - gândul că moşul ştia tot şi că putea să-i vândă, 


Chiar şi fără să vrea. Asta ar fi fost culmea. Ca să le fie o 
cheltuială, să-i încurce, să-i împiedice să se bucure în voie 
de titlurile de rentă furate - îl suportaseră destul. Dar ca să- 
i pună, cu o vorbă, în primejdia de a li se tăia căpăţână, a, 
nu! asta depăşea orice. Era momentul să facă ordine. 

— Mă duc să văd dacă doarme, spuse deodată Lise. 

Aprinse din nou lumânarea, se asigură că Laure şi Jules 
dormeau adânc, apoi, în cămaşă, se strecură în camera cu 
sfeclă, unde puseseră iar patul de fier al bătrânului. Când 
reveni o treceau fiorii, îi îngheţaseră picioarele pe 
pardoseală şi se vâri din nou în aşternut, se strânse lângă 
bărbatul ei, care o prinse în braţe ca s-o încălzească. 

— Ei? 

— Ei, doarme cu gura deschisă ca un crap, pentru că se 
înăbuşă. 

O vreme domni liniştea, dar degeaba tăceau, în 
îmbrăţişarea lor îşi auzeau gândurile bătând sub piele. Era 
atât de uşor să-i dai gata pe acest bătrân care se înăbuşea 
mereu: un flecuşteţ în gât, o batistă, poate numai degetele, 
şi ei s-ar fi eliberat. Ar fi chiar un adevărat serviciu pe care i 
l-ar face. Nu era mai bine să doarmă liniştit în cimitir, decât 
să fie o povară pentru alţii şi pentru sine? 

Buteau o strângea mai departe pe Lise în braţe. Acum 
ardeau amândoi, de parcă o dorinţă le-ar fi aprins sângele 
din vine. Deodată o lăsă, sări la rândul lui cu picioarele 
goale pe pardoseală. 

— Mă duc să văd şi eu. 

Dispăru cu lumânarea în mână, pe când ea asculta, 
ţinându-şi răsuflarea, cu ochii mari deschişi în beznă. Dar 
minutele se scurgeau, niciun zgomot nu-i venea din 
încăperea de alături. În cele din urmă îl auzi întorcându-se 
fără lumânare, cu lipăitul slab al picioarelor, atât de 
tulburat, că nu-şi putea opri hârâitul respirației. Şi înaintă 
până lângă pat, pipăi ca s-o găsească, îi suflă în ureche. 

— Vino şi tu, n-am curaj singur. 


Cu braţele întinse, de teamă să nu se izbească, Lise îl 
urmă pe Buteau. Nu mai simțeau frigul, propria cămaşă îi 
stânjenea. Lumânarea era jos, într-un colţ al camerei 
bătrânului. Dar lumina destul ca să-i distingă, lungit pe 
spate, cu capul alunecat de pe pernă. Era atât de ţeapăn, 
numai piele şi os, că, fără sforăitul anevoios care îi ieşea din 
gura larg deschisă, l-ai fi crezut mort. Îi lipseau dinţii, în 
locul lor avea o gaură neagră, unde păreau să intre bubele, 
o gaură asupra căreia se aplecară amândoi, ca pentru a 
vedea dacă în adâncul ei mai rămânea viaţă. Priviră multă 
vreme, stând unul lângă altul, atingându-se cu şoldurile. 
Dar braţele li se înmuiau, era foarte uşor şi atât de greu 
totuşi să iei, indiferent ce, şi să astupi gaura. Plecară, se 
întoarseră la loc. Limba uscată n-ar fi putut să rostească un 
cuvânt, singuri ochii lor îşi vorbeau. Dintr-o privire, ea îi 
arătase perna: hai odată! ce mai aştepta? Şi lui i se zbăteau 
pleoapele, o împingea pe ea în locul său. Scoasă din minţi, 
Lise apucă brusc perna şi astupă cu ea faţa tatălui. 

— Ticălos fără vlagă! întotdeauna femeile trebuie să 
înceapă! 

Atunci, Buteau se năpusti, se lăsă cu toată greutatea 
trupului, pe când ea, urcându-se în pat, se aşeza, îşi 
cufunda crupa goală de iapă hidropică. Şi ca turbaţi, şi unul 
şi altul apăsau cu pumnii, cu umerii, cu coapsele. 
Moşneagul avusese o scuturătură violentă, picioarele i se 
întinseseră cu zgomote de arcuri rupte. S-ar fi zis că sărea, 
ca un peşte aruncat pe iarbă. Dar nu dură mult. Îl ţineau 
prea strâns, curând îl simţiră cum se teşeşte sub ei, cum se 
golea de viaţă. O lungă înfiorare, o ultimă tresărire, apoi 
nimic, ceva la fel de moale ca o cârpă. 

— Cred că s-a făcut, mormăi Buteau gâfâind. 

Stând tot aşezată grămadă, Lise nu mai dansa, se trăgea 
doar într-o parte să vadă dacă niciun freamăt de viaţă nu-i 
mai răspundea prin piele. 

— S-a făcut, nu se mai zbate nimic. 


Se lăsă să alunece, cu cămaşa ridicându-i-se pe coapse, şi 
luă perna. Dar scoaseră un grohăit de groază. 

— Doamne-Dumnezeule! e negru tot, suntem pierduţi! 

Într-adevăr, nu se poate spune că bătrânul ajunsese 
singur în halul în care arăta. În turbarea lor de a-l pisa, îi 
înfundaseră nasul în gură; şi era violet, de-a dreptul negru. 
O clipă, simţiră cum li se clatină pământul sub picioare: 
auzeau galopul jandarmilor, lanţurile puşcăriei, cuțitul 
ghilotinei. Treaba prost făcută îi umplea de o 
înspăimântătoare părere de rău. Cum să-i mai dreagă ei 
acum? Degeaba l-ar spăla pe faţă cu săpun, niciodată nu va 
deveni iar alb. Şi însăşi groaza că-l vedeau de culoarea 
funinginii le dădu ideea. 

— Dacă l-am arde, murmură Lise. 

Uşurat, Buteau respiră cu putere. 

— Aşa-i, o să spunem c-a luat singur foc. 

După aceea, aducându-şi aminte de titlurile de rentă, 
pocni din palme, tot chipul i se lumină într-un râs 
triumfător. 

— Ah, la dracu! merge, îi facem să creadă că s-a aprins 
odată cu hârtiile... Nicio socoteală de dat. 

Alergă numaidecât să ia lumânarea. Dar Lise, temându- 
se să pună foc, nu-l lăsă din capul locului să se apropie de 
pat. Într-un colţ, în spatele grămezii de sfeclă se aflau 
câteva legături de paie; şi luă una, o aprinse şi începu să 
pârlească părul şi barba moşneagului, foarte lungă şi toată 
albă. Grăsimea mirosea, pârâia, se împrăștia cu flăcărui 
galbene. Deodată se traseră repede înapoi, uluiţi, de parcă 
o mână rece i-ar fi tras de păr. În cumplita suferinţă a 
arderii, moşneagul, prost înăbuşit, deschisese ochii, şi 
această mască atroce, neagră, cu nasul rupt, cu barba 
pârjolită, îi privea. Avea o îngrozitoare expresie de durere şi 
ură. Apoi, toată faţa se destinse, muri. 

leşit din minţi, Buteau scoase un răcnet de furie, când 
deodată auzi izbucnind nişte hohote de plâns la uşă. Erau 
cei doi copii, Laure şi Jules, în cămaşă, treziţi de zgomot, 


atraşi de lumina puternică din camera deschisă. Văzuseră, 
urlau de spaimă. 

— Fir-aţi voi să fiţi de păduchi! strigă Buteau repezindu- 
se la ei, dacă trăncăniţi vă strâng de gât... Iote, ca să ţineţi 
minte! 

Cu o pereche de palme îi aruncă la pământ. Fără o 
lacrimă, copiii se ridicară, fugiră să se ghemuiască pe 
saltea, unde rămaseră nemişcaţi. 

Şi, vrând să isprăvească, Buteau aprinse salteaua de 
paie, cu toată împotrivirea nevestei. Din fericire, încăperea 
era atât de umedă, încât paiele ardeau domol. leşea un fum 
gros; pe jumătate asfixiaţi, deschiseră ferestruica. Pe urmă, 
flăcările se înteţiră, crescură până la tavan. Moşneagul 
pârâia în mijlocul lor şi mirosul insuportabil creştea - 
mirosul de carne coaptă. Bătrâna casă ar fi ars toată ca o 
claie, dacă paiele n-ar fi început iar să fumege datorită 
clocotirii trupului. Pe stinghiile patului de fier nu se mai afla 
decât cadavrul pe jumătate ars, desfigurat, de 
nerecunoscut. Un colţ al saltelei de paie rămăsese neatins, 
un capăt al cearşafului încă atârna. 

— S-o ştergem, spuse Lise, care, în ciuda puternicei 
călduri, dârdâia din nou. 

—  Aşteaptă, răspunse Buteau, trebuie să aranjăm 
lucrurile. 

Puse un scaun la căpătâi, după care răsturnă lumânarea 
bătrânului, pentru a face să se creadă că aceasta căzuse 
peste salteaua de paie. Avu chiar abilitatea să ardă nişte 
hârtie pe pământ. Se va găsi cenuşa, va povesti că în ajun 
bătrânul descoperise şi păstrase la el titlurile de rentă. 

— S-a făcut, în pat! 

Buteau şi Lise o luară la fugă, se izbiră unul de altul, se 
aruncară în pat. Dar cearşafurile se răciseră, se prinseră 
într-o violentă înlănţuire, ca să se încălzească. Se lumina de 
ziuă şi ei tot nu dormeau. Nu vorbeau nimic, tresăreau 
întruna şi îşi auzeau inima bătând să le spargă pieptul. Uşa 
camerei vecine, rămasă deschisă, îi deranja; şi gândul de a 


o închide îi neliniştea şi mai mult. Aţipiră, fără să-şi dea 
drumul din braţe. 

Dimineaţa, la ţipetele disperate ale celor doi Buteau, 
vecinii dădură buzna. Bătrâna Frimat şi celelalte femei 
văzură lumânarea răsturnată, salteaua de paie pe jumătate 
distrusă, hârtiile prefăcute în cenuşă. Toate strigau că era 
de aşteptat să se întâmple într-o zi, că ele preziseseră acest 
lucru de o sută de ori, din pricina acestui bătrân căzut în 
mintea copiilor. Şi ce noroc avuseseră că n-a ars şi casa 
odată cu el! 


VI 


Peste două zile, în chiar dimineaţa când moş Fouan 
trebuia să fie înmormântat, obosit după o noapte de 
insomnie, Jean se trezi foarte târziu, în cămăruţa pe care o 
ocupa la Lengaigne. Nu se dusese încă la Châteaudun 
pentru proces, singura pricină care îl împiedica să 
părăsească satul Rognes; în fiece seară amâna treaba 
pentru a doua zi, şovăind tot mai mult, pe măsură furia i se 
domolea; şi o ultimă luptă îl ţinuse treaz, agitat, neştiind ce 
hotărâre să ia. 

Buteau ăştia sunt nişte brute ucigaşe, nişte asasini, 
cărora orice om cinstit ar trebui să facă în aşa fel încât să îi 
se taie capul! De cum aflase vestea morţii bătrânului, Jean 
şi înţelesese cumplita faptă. Ticăloşii, zău că-l pârjoliseră de 
viu, ca să-i împiedice să vorbească! Frangoise, Fouan: 
omorând-o pe ea, fuseseră siliţi să-i omoare şi pe ei. Acum, 
cine venea la rând? Şi se gândea că era rândul lui: ştiau că 
el le cunoştea secretul, cu siguranţă că-i vor trimite un 
plumb, într-un colţ de pădure, dacă se va încăpăţână să 
trăiască în ţinut. Atunci, de ce să nu-i denunțe imediat? Se 


hotăra, de îndată ce se va scula, se va duce să le 
povestească jandarmilor tărăşenia. Apoi, şovăiala punea din 
nou stăpânire pe el, neîncrederea în această mare afacere 
unde va fi martor, teama că va suferi tot atâta cât şi 
vinovaţii. La ce bun să-şi mai facă gânduri? Fără îndoială că 
nu se dovedea deloc viteaz, dar îşi aducea o scuză, îşi 
repeta că, dacă tăcea, asculta de ultima dorinţă a răposatei 
Frangqoise. De zeci de ori, în timpul nopţii, aci vru, aci nu 
mai vru, bolnav de această datorie în faţa căreia dădea 
înapoi. 

Pe la ora nouă Jean sări din şa, îşi cufundă capul într-un 
lighean cu apă rece. Deodată luă o hotărâre: nu va vorbi 
nimic, nu va face nici măcar proces pentru a obţine 
jumătate din mobilier. Fără îndoială, ar fi fost mai mare 
daraua decât ocaua. Mândria îi restabilea cutezanţa, 
mulţumit că nu făcea deloc parte dintre aceşti netrebnici, 
că era străin. Puteau foarte bine să se mănânce între ei; ce 
uşurare ar fi fost să se înghită unii pe alţii, toată familia! 
Suferinţa, dezgustul celor zece ani petrecuţi în Rognes îi 
urcau din piept într-un val de furie. Şi mai zicea că era atât 
de bucuros în ziua când părăsise armata, după războiul din 
Italia, cu gândul să nu mai fie un soldăţoi scandalagiu, un 
ucigaş de oameni! Şi de atunci trăise atâtea întâmplări 
urâte, în mijlocul unor sălbatici. De la căsătorie fusese 
mereu necâjit; dar iată-i că acum furau şi asasinau. 
Adevăraţi lupi sloboziţi peste şesul atât de întins şi de 
paşnic! Nu, nu, era destul, aceste animale cumplite îl 
scârbeau de câmpie! Pentru ce ar pune să fie hăituită o 
pereche, femelă şi mascul, când ar fi trebuit distrus tot 
clanul? Prefera să plece. 

În acest moment, un ziar pe care Jean îl adusese în ajun, 
de la cârciumă, îi căzu sub ochi. Îl interesase un articol 
despre apropiatul război, acele zvonuri despre război care 
circulau şi înspăimântau lumea de câteva zile; şi, ceea ce nu 
cunoştea încă în adâncul lui, această veste îi trezise 
subconştientul - o flacără prost stinsă, renăscută, se 


aprinse dintr-odată. Ultima şovăială în privinţa plecării, 
gândul că habar nu avea unde să se ducă, dispăru, măturat 
ca de o puternică rafală de vânt. Uite, aşa! se va duce să se 
bată, se va înrola iar. Îşi făcuse datoria; dar, ce? când nu 
mai ai meserie, când viaţa te necăjeşte şi când îţi vine să 
turbezi că eşti sâcâit de duşmani, cel mai bine e să-i loveşti 
pe ei. O alinare, o sumbră bucurie îl puneau în mişcare. 

Se îmbrăcă, fluierând tare melodia trompetelor care îi 
ducea la luptă în Italia. Oamenii erau prea ticăloşi, îl uşura 
speranţa de a-i distruge pe prusaci; şi, pentru că nu-şi 
găsise pacea în acest colţ unde familiile îşi beau sângele, 
era mai bine să se întoarcă la masacru; cu cât va ucide mai 
mulţi, cu atât pământul va fi mai roşu, şi cu atât se va simţi 
mai răzbunat de viaţa odioasă de durere şi mizerie pe care 
i-o făcuseră oamenii. 

Când cobori, Jean mâncă două ouă şi o bucată de slănină 
servite de Flore. După aceea, chemându-l pe Lengaigne, îl 
puse să-i facă socoteala. 

— Pleci, Caporal? 

— Da. 

— Pleci, dar te întorci? 

— Nu. 

Mirat, cârciumarul îl privea, ţinându-şi pentru sine 
gândurile. Atunci, nătăfleţul ăsta mare renunţă la dreptul 
său? 

— Şi acum, ce ai de gând? Poate te faci din nou tâmplar? 

— Nu, soldat. 

Cu ochii rotunjiţi o clipă de uluire, Lengaigne nu putu să- 
şi reţină râsul dispreţuitor. Ah, neghiobul! 

Jean o şi apucase pe drumul către Cloyes, când o ultimă 
înduioşare îl opri şi îl sili să urce din nou costişa. Nu voia să 
părăsească satul Rognes fără să-şi ia rămas bun de la 
mormântul soţiei sale. Apoi, mai era şi altceva, dorinţa de a 
revedea încă o dată cum se desfăşoară câmpia imensă, 
trista Beauce, care îl făcuse până la urmă s-o iubească în 
lungile lui ceasuri singuratice de muncă. 


În dosul bisericii se deschidea cimitirul, împrejmuit cu un 
mic zid pe jumătate distrus, atât de scund că, dintre 
morminte, privirea alerga liberă de la un capăt la altul al 
orizontului. Soarele palid de martie înălbea cerul, acoperit 
cu vapori de o fineţe de mătase albă, abia înviorată cu puţin 
albastru; şi, sub această blândă lumină, amorţită de frigul 
iernii, întreaga Beauce părea să se trezească din nou, 
aidoma somnoroaselor care nu mai dorm câtuşi de puţin, 
dar caută să nu se mişte, ca să se bucure de trândăveala 
lor.  Depărtările se  înecau, câmpia părea lărgită, 
desfăşurându-şi pătratele de pe acum înverzite de grâu, de 
ovăz şi de secară de toamnă; în timp ce, pe ogoarele 
rămase goale, începuse  semănatul de primăvară. 
Pretutindeni, printre bulgării de pământ gras, înaintau 
oamenii cu mişcarea, cu zborul continuu al seminţei. Se 
vedea bine, aurie, ca o pulbere vie scăpând din pumnul 
celor mai apropiaţi semănători. Apoi semănătorii se 
micşorau, se pierdeau în zare, şi-i învăluia ca într-o undă, 
nici ea nu mai părea, acolo, în depărtare, decât vibrația 
însăşi a luminii. La distanţă de câteva leghe, în cele patru 
puncte ale întinderii fără de hotar, viaţa viitoarei veri se 
revărsa în soare. 

Jean rămase în picioare dinaintea mormântului sărmanei 
Frangoise. Era în mijlocul unui rând, şi groapa lui moş 
Fouan, deschisă, aştepta alături. Bişag de buruieni invadau 
cimitirul, niciodată consiliul municipal nu se resemnase să 
voteze cincizeci de franci pentru pândar ca să le curețe. 
câteva cruci, vei te va rame putreziseră pe loc; unele pietre 
ruginite rezistau; dar farmecul acestui colţ singuratic era 
însăşi părăsirea sa, liniştea adâncă tulburată doar de 
croncăniturile corbilor foarte bătrâni care se roteau în 
vârful clopotniţei. Acolo toţi dormeau la capătul lumii, în 
umilinţă şi uitare a toate. Şi, pătruns de această pace a 
morţii, Jean se interesa de imensa Beauce, de semănăturile 
care o umpleau de freamătul vieţii, când clopotul se porni 


să bată - Domol, trei lovituri, apoi altele două, apoi un 
dangăt. Ridicau trupul lui Fouan şi porneau cu el. 

Groparul, un şontorog, veni târându-şi piciorul să arunce 
o privire la groapă. 

— E prea mică, remarcă Jean oprindu-se emoţionat, 
doritor să vadă. 

— Aiurea! răspunse şchiopul, prăjania l-a micşorat. 

În ajun, cei doi Buteau tremuraseră până la vizita 
doctorului Finet. Dar singura preocupare a doctorului era 
să semneze repede autorizaţia de înmormântare, ca să 
scutească alergăturile. Veni, privi, se mânie pe prostia 
familiilor care lasă lumânarea pe seama bătrânilor a căror 
minte o ia razna; şi, dacă simţi vreo bănuială, avu prudenţa 
să n-o exprime. Dumnezeule! moşneagul ăsta s-a 
încăpățânat să trăiască până a fost niţel prăjit! Văzuse 
atâtea, că asta nu mai conta deloc. În indiferența lui, 
alcătuită din ură şi dispreţ, se mulțumea să ridice din 
umeri: murdară seminţie ţăranii ăştia! 

Uşuraţi, cei doi Buteau nu mai avură de susţinut decât 
şocul familiei, prevăzut, aşteptat cu curaj. De cum se arătă 
La Grande, izbucniră în lacrimi, ca să păstreze aparențele. 
Ea îi cerceta surprinsă, judecând prea puţin viclean faptul 
de a plânge atât de tare; de altfel, nu venise cu atâta grabă 
decât ca să se distreze, căci nu avea nimic de reclamat din 
moştenire. Primejdia începu atunci când apărură Fanny şi 
Delhomme. Acesta din urmă tocmai fusese numit primar în 
locul lui Macqueron, ceea ce o umplea pe nevasta sa deo 
asemenea mândrie, că plesnea în propria-i piele. Fanny îşi 
păstrase jurământul, tatăl său murise, fără să se fi împăcat 
cu el; şi rana susceptibilităţii ei sângera mereu, atât de 
mult, că rămase cu ochii de piatră în faţa cadavrului. Dar se 
auzi izbucnirea unui hohot de plâns, Jesus-Christ sosea 
mort de beat. Udă trupul cu lacrimile lui, mugi că asta era o 
lovitură după care el nu avea să-şi mai revină. 

Între timp, în bucătărie Lise pregătise pahare şi vin; şi 
începură să discute. Se atacă imediat problema rentei de o 


sută cincizeci de franci provenită de la casă; pentru că 
înţelegerea fusese să-i rămână aceluia dintre copii care va fi 
avut grijă de bătrân în ultimele sale zile. Numai că - erau şi 
banii de la ciorap. Atunci Buteau le spuse i povestea lui, 
cum bătrânul îşi luase titlurile de sub mari mura scrinului şi 
cum probabil că uitându-se la ele din plăcere, noaptea, îşi 
dăduse foc la păr; găsiseră până şi cenuşa hârtiilor: atâta 
lume putea să depună mărturie, bătrâna Frimat, nevasta lui 
Becu şi alţii. 'Toţi îl priveau în timp ce povestea fără să se 
tulbure, bătându-se cu pumnii în piept, luându-şi martoră 
lumina zilei. Fără îndoială că familia ştia, dar lui puţin îi 
păsa, să nu-l sâcâie şi să păstreze el banii. De altfel, cu 
francheţea ei de femeie mândră, Fanny îşi vărsă năduful 
făcându-i asasini şi hoţi: da, îl pârjoliseră pe bătrân, îl 
furaseră, asta sărea în ochi. Cei, doi Buteau răspunseră 
violent, cu insulte, cu acuzaţii îngrozitoare. A, voiau să le 
facă rău! şi supa otrăvită de care bătrânul fusese cât pe-aci 
să crape la fiică-sa? Aveau şi ei multe de spus despre alţii, 
dacă şi alţii spuneau ceva despre ei. Jesus-Christ începuse 
iar să plângă, să urle de tristeţe, aflând că erau posibile 
asemenea nelegiuiri. Pentru numele lui Dumnezeu, bietul 
lui tată! avusese, într-adevăr, nişte copii atât de ticăloşi 
încât să-şi frigă părintele! La Grande arunca unele cuvinte, 
care aţâţă cearta când ceilalţi îşi pierdeau suflul. Atunci, 
neliniştit de această scenă, Delhomme se duse să închidă 
uşile şi ferestrele. De acum încolo avea de apărat situaţia sa 
oficială, şi de altfel întotdeauna fusese pentru soluţii 
rezonabile. De asemenea, până la urmă declară că astfel de 
lucruri nu erau de spus. N-ar fi avut nimic de câştigat dacă 
îi auzeau vecinii. Mergând în faţa justiţiei, cei buni ar pierde 
poate mai mult decât cei răi. Toţi tăcură: avea dreptate, n- 
ar fi avut niciun folos dacă îşi spălau rufele murdare 
dinaintea judecătorilor. Buteau îi înspăimânta, banditul era 
într-adevăr capabil să-i ruineze. Şi, pe lângă crima 
acceptată, mai era tăcerea voită, păstrată în jurul omorului 
şi al furtului, acea complicitate a ţăranilor cu revoltaţii 


câmpiilor, cu braconierii, cu ucigaşii pândarilor, de care se 
tem şi pe care nu-i vând. 

La Grande rămase să bea cafeaua priveghiului, ceilalţi 
plecară, nepoliticoşi, cum se pleacă de la nişte oameni pe 
care îi dispreţuieşti. Dar cei doi Buteau râdeau, de vreme 
ce păstrau banii, cu siguranţa că din acest moment nu vor 
mai fi bătuţi la cap. Lise îşi regăsi vocea dinainte, şi Buteau 
voi să facă lucrurile cum se cuvine, comandă sicriul, dădu o 
fugă până la cimitir să se asigure de locul unde se săpa 
groapa. Trebuie spus că în Rognes ţăranilor care nu se 
putuseră suferi în timpul vieţii nu le plăcea să doarmă unul 
lângă altul după ce mureau. Se păstrează rândurile, aşa că 
totul este după bunul plac al norocului. De asemenea, când 
întâmplarea face ca doi duşmani să moară unul după altul, 
faptul pricinuieşte mari greutăţi autorităţilor, căci familia 
celui de-al doilea spune că mai degrabă îşi păstrează mortul 
decât să-i îngroape lângă celălalt. Într-adevăr, pe vremea 
când fusese primar, Macqueron abuzase de situaţia sa şi îşi 
cumpărase un teren în afară de rând; nenorocirea era că 
acest teren îl atingea pe cel în care se găsea tatăl lui 
Lengaigne, unde Lengaigne însuşi îşi păstrase locul; şi, de 
atunci, acestuia din urmă nu-i mai trecea supărarea, lunga 
sa luptă cu rivalul se îndârjea tot mai mult, gândul că 
rămăşiţele sale vor putrezi alături de ale acestui ticălos îi 
stricau restul vieţii. Din acelaşi sentiment se supără şi 
Buteau, de cum cercetă terenul care îi revenea tatălui său. 
Acesta ar fi avut-o la stânga pe Frangoise, ceea ce era bine; 
numai că nenorocul vru ca pe rândul superior, chiar în faţă, 
să se găsească mormântul defunctei lui moş Saucisse, 
alături de care bărbatul ei îşi păstrase un colţ; astfel că 
pungaşul de moş Saucisse, când va crăpa, în sfârşit, va avea 
picioarele pe craniul lui moş Fouan. Se putea îndura, fie şi 
măcar un minut, această idee? Doi bătrâni care se 
dispreţuiau, de când cu povestea murdară a rentei viagere, 
şi cel mai netrebnic dintre ei, cel care îl vârâse în cofă pe 
celălalt, să-i danseze pe cap în eternitate! Dar, la naiba! 


dacă familia ar fi avut inima să tolereze una ca asta, oasele 
lui moş Fouan s-ar fi întors, între cele patru scânduri, 
împotriva celor ale lui moş Saucisse! Fierbând de indignare, 
Buteau cobori să facă scandal la primărie, căzu asupra lui 
Delhomme pentru a-l sili, acum că era stăpânul, să 
desemneze un alt teren. Apoi, pentru că cumnatul lui refuza 
să încalce uzanţa, invocând exemplul deplorabil al lui 
Macqueron şi Lengaigne, îl făcu mişel, vândut, zbieră din 
mijlocul drumului că numai el ora fiu bun, pentru că 
celorlalţi din familie nici nu le păsa să ştie dacă tatăl lor va fi 
sau nu la largul lui în pământ. Asmuţea satul, se întoarse 
mânios. 

Delhomme se izbise de o încurcătură şi mai gravă. 
Abatele Madeline plecase alaltăieri, şi din nou satul Rognes 
rămăsese fără preot. Încercarea de a hrăni unul stabil - 
acest lux costisitor al unei parohii - reuşise de fapt atât de 
prost, încât consiliul municipal se pronunţase pentru 
suprimarea creditului şi întoarcerea la vechea stare, 
biserica să fie pur şi simplu deservită de preotul din 
Bazoches-le-Doyen. Dar, cu toate că monseniorul îl sfătuise, 
abatele Godard jura să nu-l mai aducă niciodată pe bunul 
Dumnezeu acolo, scos din fire de plecarea colegului său, 
acuzându-i pe locuitori că aproape îl omorâseră pe acest 
biet om, cu unicul scop de a-l sili pe el să se întoarcă. Se şi 
apucase să strige peste tot că, duminica viitoare, Becu 
putea să sune slujba până la vecernie, când moartea 
neaşteptată a lui Fouan complică situaţia, devenită brusc 
foarte încordată. O înmormântare nu e ca o liturghie, nu se 
lasă pentru mai târziu. Mulţumit, în fond, de întâmplare, 
şiret în bunul lui simţ, Delhomme socoti că e cazul să se 
ducă în persoană la Bazoches, la preot. De îndată ce acesta 
din urmă îl zări, tâmplele i se umflară, faţa i se înnegri, îl 
respinse cu un gest, fără să-i lase să deschidă gura. Nu, nu, 
nu! mai degrabă îşi va pierde parohia! Şi, când înţelese că e 
vorba de o înmormântare, se bâlbâi de furie. A, păgânii 
ăştia mureau înadins! a, credeau că în acest fel îl obligau să 


cedeze: ei bine, se vor băga singuri în pământ! ei, drăcie, 
nu-i va ajuta chiar el să urce la cer! Delhomme aşteptă calm 
să treacă acest prim val; apoi, îşi spuse părerea, aghiazma 
nu se refuza decât câinilor, un om mort nu putea rămâne în 
braţele familiei; în sfârşit, scoase în evidenţă motivele 
personale, mortul era socrul lui, socrul primarului din 
Rognes. lată, ceremonia va avea loc a doua zi, la ora zece. 
Nu, nu, nu! Abatele Godard se zbătea, se înăbuşea, şi 
ţăranul - nădăjduind că noaptea îi va fi un bun sfătuitor - 
trebui să-i părăsească fără a-l fi înduplecat. 

— Îţi spun că nu! îi aruncă pentru ultima oară preotul, 
din uşă. Nu puneţi să tragă clopotul... Nu, de o mie deori 
nu! 

A doua zi, Becu primi din partea primarului poruncă să 
tragă clopotul la ora zece. O să vedem. La familia Buteau 
totul era pregătit, punerea în coşciug avusese loc din ajun, 
sub ochiul deprins al bătrânei La Grande. Camera şi fusese 
spălată, nimic nu mai rămânea din incendiu, decât 
moşneagul între cele patru scânduri ale sale. Şi clopotul 
bătea, când familia, adunată în faţa casei pentru a ridica 
trupul, îl văzu sosind pe abatele Godard prin strada lui 
Macqueron, nemaiputând răsufla de cât alergase, atât de 
roşu şi de furios, că-şi legăna tricornul cu o mână violentă, 
având capul descoperit de teama unui atac. Nu se uită la 
nimeni, se năpusti în biserică, reapăru numaidecât în 
stiharul alb, urmat de doi copii din cor, dintre care unul 
ținea crucea şi celălalt agheasmatarul. Aruncă, la 
repezeală, o bâlbâială rapidă asupra trupului; şi, fără să-i 
pese dacă cei ce purtau sicriul îl urmează sau nu, se 
întoarse în biserică unde începu slujba în rafale. Clou şi 
trombonul lui, precum şi cei doi cantori, îl urmau năuciţi. 
Aşezată în primul rând stătea familia, Buteau şi Lise, Fanny 
şi Delhomme, Jesus-Christ, La Grande. Domnul Charles, 
care onora cortegiul cu prezenţa sa, adusese scuzele 
doamnei Charles, plecată de două zile la Chartres cu Elodie 
şi Nenesse. Cât despre Fricoasa, când să vină, constatase 


că-i lipseau trei gâşte şi plecase în căutarea lor. În spatele 
Lisei, copiii, Laure şi Jules, nu se clinteau, foarte cuminţi, cu 
braţele încrucişate, cu ochii negri şi larg deschişi. Şi, pe 
celelalte bănci, se înghesuie o mulţime de cunoştinţe, mai 
ales femei, bătrâna Frimat, nevasta lui Becu, Coelina, Flore, 
în sfârşit, o asistenţă de care într-adevăr aveau de ce să fie 
mândri. Înainte de cuvântare, când preotul se întoarse spre 
credincioşi, îşi deschise braţele înspăimântător, ca pentru a- 
i pălmui. Beat mort, Becu suna întruna. 

Pe scurt, a fost o slujbă cuviincioasă, deşi ţinută prea 
repede. Nu se supărară, zâmbeau de mânia abatelui, pe 
care o iertau; căci era firesc să se simtă nefericit de 
înfrângerea sa, pe când ei toţi se veseleau de victoria 
satului Rognes. O mulţumire zeflemitoare înflorea feţele, 
pentru că avuseseră ultimul cuvânt în disputa cu bunul 
Dumnezeu. Îl siliseră să-i aducă îndărăt pe bunul său 
Dumnezeu, de care, de fapt, puţin le păsa. 

Odată terminată slujba, sfeştocul trecu din mână în 
mână, apoi cortegiul se formă din nou: crucea, cantorii, 
Clou şi trombonul lui, preotul sufocându-se degrabă, trupul 
purtat de patru ţărani, familia, apoi şirul mulţimii. Becu 
începuse din nou să sune atât de puternic, încât corbii din 
clopotniţă îşi luară zborul, cu croncănituri disperate. 
Intrară imediat în cimitir, nu aveau decât de dat colţul 
bisericii. Cântecele şi muzica izbucniră mai sonore, în 
liniştea imensă, sub soarele ascuns de vapori, care încălzea 
pacea tremurătoare a buruienilor. Şi astfel, scăldat de aerul 
curat, sicriul apăru deodată, atât de mic, că pe toţi îi izbi. 
Rămas pe loc, Jean se înfioră. A, sărmanul bătrân, atât de 
slăbit de vârstă, atât de redus de mizeria vieţii, la largul lui 
în această cutie de jucării, o cutiuţă de nimic! Nu va ocupa 
mult loc, nu va încurca prea mult acest pământ, imensul 
pământ, a cărui unică pasiune îl arsese până îi topise 
muşchii. Trupul ajunsese la marginea gropii căscate, 
privirea lui Jean, urmărindu-l, trecu mai departe, dincolo de 
zid, de la un capăt la altul al câmpiei Beauce; şi, în 


desfăşurarea arăturilor, îi regăsea pe semănători, la 
nesfârşit, cu gestul lor continuu, unduirea plină de viaţă a 
seminţei care ploua peste brazdele deschise. 

Când îl zăriră pe Jean, cei doi Buteau schimbară o privire 
neliniştită. Oare ticălosul venise să-i aştepte aici ca să le 
facă scandal? Atâta vreme cât îl vor simţi în Rognes, nu vor 
dormi liniştiţi. Copilul din cor care ţinea crucea o pusese la 
marginea gropii, în timp ce abatele Godard recita grăbit 
ultimele rugăciuni, stând în picioare, lângă sicriul aşezat pe 
iarbă. Dar atenţia adunării fu distrasă văzându-i pe 
Macqueron şi Lengaigne, ajunşi târziu, privind cu 
încăpățânare spre câmpie. Atunci, se întoarseră cu toţii în 
acea parte, captivaţi de fumul gros care se răsucea spre 
cer. Trebuia să fie la Borderie, s-ar fi spus că erau clăile 
care ardeau în spatele fermei. 

— Ego sum... azvârli furios preotul. 

Feţele se întoarseră spre el, ochii se aţintiră din nou pe 
trup; şi singur domnul Charles continuă cu glas scăzut o 
discuţie începută cu Delhomme. De dimineaţă primise o 
scrisoare de la doamna Charles, era încântat. Abia ajunsa la 
Chartres, Elodie se arăta uimitoare, la fel de energică şi 
descurcăreaţă ca şi Nenesse. Îl păcălise pe taică-su, casa 
era a ei. Talent, ce mai! ochi şi mână! Şi domnul Charles se 
înduioşa gândindu-se la bătrâneţea sa de acum încolo 
fericită, în proprietatea de la Roseblanche, unde colecţiile 
de trandafiri şi: garoafe nu crescuseră niciodată mai bine, 
unde păsările din colivie, vindecate, îşi reluau cântecele, a 
căror dulceaţă îi mişca sufletul. 

— Amen! spuse foarte tare copilul din cor care purta 
agheasmatarul. 

Imediat, abatele Godard începu cu vocea-i mânioasă: De 
profundis clamavi ad te, Domine!:..... 

Şi continuă, în timp ce Jesus-Christ, care o luase deoparte 
pe Fanny, se întorcea cu violenţa împotriva familiei Buteau. 

— Dacă n-aş fi fost atât de beat alaltăieri... Dar eo 
prostie să ne lăsăm furaţi aşa. 


— Ce-i drept, de furat suntem furaţi, murmură Fanny. 

— Pentru că, urmă el, ticăloşii ăştia au titlurile... Şi de 
multă vreme se bucură de ele, s-au înţeles cu moş Saucisse, 
ştiu bine... La naiba! să nu-i dăm în judecată? 

Ea se depărtă, refuză cu vioiciune. 

— Nu, nu, eu nu! îmi ajung necazurile mele... Dacă vrei 
tu. 

Jesus-Christ făcu, la rândul lui, un gest de teamă şi 
delăsare. Din moment ce nu putea s-o pună pe soră-sa 
înainte, nu era atât de sigur de propriile-i raporturi eu 
justiţia. 

— O, eu, lumea îşi închipuie nişte lucruri... N-are 
importanţă, când eşti cinstit, răsplata îţi este că mergi cu 
fruntea sus. 

La Grande, care îl asculta, îl privi cum se îndreaptă, cu 
aerul demn al omului de treabă. Întotdeauna îl acuzase că e 
un simplu nătăfleţ, în sărăcia-i lucie. I se făcea milă că el, 
ditamai namila, nu se ducea să spargă totul la fratele lui ca 
să-şi ia partea. Şi, ca să-şi bată joc de el şi de Fanny, îşi 
repetă obişnuita promisiune, fără nicio schimbare, ca şi 
cum lucrul ar fi căzut din cer. 

— A, bineînţeles, eu n-am să nedreptăţesc pe nimeni. 
Hârtia e în regulă, de atâta vreme. Fiecare îşi are partea 
lui, n-aş muri liniştită dacă l-aş părtini pe vreunul. Hyacinte 
e trecut, şi tu Fanny... Am nouăzeci de ani. O să vină, o să 
vină într-o zi! 

Dar nu credea niciun cuvânt, hotărâtă să nu termine 
niciodată, în încăpăţânarea ei de a poseda. Îi va îngropa pe 
toţi. Încă unul pe care îl vedea plecând, fratele ei. Ceea ce 
se făcea aici, acest mort adus, această groapă deschisă, 
această ultimă ceremonie, părea să fie pentru vecini, nu 
pentru ea. Înaltă şi slabă, cu bastonul sub braţ, rămânea 
înfiptă între morminte, fără nicio emoție, cu simpla 
curiozitate a plictiselii morţii care îi ajungea pe alţii. 

Preotul bolborosea ultimul verset al unui psalm. 


— Et ipse redimet Israel ex omnibus iniquitatibus 
ejusi0!. 

Luă sfeştocul din agheasmatar, îl scutură peste sicriu, 
ridicând glasul. 

— Requiescat în pacei1!!. 

— Amen, răspunseră cei doi copii din cor. 

Şi coşciugul fu coborât. Groparul îi legase funiile, doi 
oameni ajungeau, nu era mai greu decât trupul unui 
copilaş. Apoi, începu din nou perindarea, din nou sfeştocul 
trecu din mână în mână, fiecare îl agita în cruce, peste 
groapă. 

Jean, care se apropiase, îl primi din mâna domnului 
Charles şi ochii îi coborâră în adâncul gropii. Era buimăcit 
de cât privise, imensa Beauce, semănătorii care afundau 
pâinea viitoare, de la un capăt la altul al câmpiei, până la 
aburii luminoşi ai orizontului, unde siluetele lor se pierdeau. 
Distinse totuşi în pământ sicriul, încă şi mai micşorat, cu 
capacul îngust de brad, de culoarea blondă a grâului; şi 
bulgări de pământ gras curgeau acoperindu-i pe jumătate, 
nu mai vedea decât o pată palidă, ca un pumn din grâul pe 
care semănătorii îl aruncau, acolo, departe, în brazde. Agită 
sfeştocul, i-l trecu lui Jesus-Christ. 

— Domnule paroh! domnule paroh! strigă discret 
Delhomme. 

Începu să alerge după abatele Godard, care - odată 
sfârşită ceremonia - plecase cu pasul lui de furtună, 
uitându-i pe cei doi copii din cor. 

— Ce mai e? întrebă preotul. 

— Ţin să vă mulţumesc pentru bunăvoința 
dumneavoastră... Atunci, duminică, vom suna pentru 
liturghie la ora nouă, ca de obicei, nu-i aşa? 

Apoi, cum preotul îl privea ţintă, fără să răspundă, se 
grăbi să adauge: 

— Avem o sărmană femeie foarte greu bolnavă, şi 
singură, fără niciun ban... Rosalie, reparatoarea de scaune 


împletite, o cunoaşteţi... l-am trimis fiertură, dar nu pot 
face totul. 

Faţa abatelui Godard se destinsese, un fior de emoţionată 
milostenie îi îndepărtase violenţa. Se scotoci cu disperare, 
nu găsi decât treizeci şi cinci de centime. 

—  Împrumută-mi cinci franci, ţi-i dau duminică... Pe 
duminică! 

Şi plecă, sufocat de o nouă grabă. Bineînţeles, bunul 
Dumnezeu pe care îl silea să li-l aducă înapoi îi va trimite să 
se prăjească în infern pe toţi aceşti blestemaţi din Rognes; 
numai că, de, nu era un motiv să-i lase să sufere prea mult 
în această viaţă. 

Când Delhomme se întoarse alături de ceilalţi, nimeri 
într-o ceartă îngrozitoare. Mai întâi, adunarea fusese 
captivată şi urmărise cu ochii lopeţile de pământ pe care 
groparul le arunca peste sicriu. Dar cum întâmplarea îi 
aşezase pe Macgueron şi Lengaigne cot lângă cot pe 
marginea gropii, acesta din urmă îl apostrofase fără 
înconjur pe primul, în legătură cu chestiunea locurilor din 
cimitir. Şi familia, care se pregătea să plece, rămase, se 
înflăcără curând şi ea în bătălia pe care încărcăturile 
lopeţilor o însoțeau cu lovituri profunde şi regulate. 

— N-aveai dreptul, striga Lengaigne, ce dacă eşti primar, 
trebuia să urmezi rândul; şi numai ca să mă superi ai venit 
să te lipeşti lângă tata?... Dar, la naiba, încă n-ai ajuns 
acolo! 

Macqueron răspunse: 

— Fă bine şi lasă-mă în pace!... Am plătit, sunt la la mine. 
Şi am să vin, n-o să mă împiedice un porc murdar ca tine. 

Se  împinseseră amândoi, se găseau în dreptul 
concesiunilor lor, cele câteva picioare de pământ unde 
aveau să doarmă. 

— Dar, mişel afurisit, nu le supără deloc gândul că vom fi 
aici, cu osemintele vecine, ca doi prieteni adevăraţi? Mie, 
îmi aprinde, sângele... După ce ne-am mâncat toată viaţa, 


să facem pace tocmai aici, unul lungit lângă altul, liniştiţi!... 
Asta, nu! asta, nu! nicio împăcare, niciodată! 

— Uite că puţin îmi pasă! Prea te-am ţinut undeva, ca să 
mă neliniştesc ştiind că putrezeşti prin împrejurimi. 

Acest dispreţ reuşi să-i exaspereze pe Lengaigne. Bâigui 
că, dacă va crăpa ultimul, mai degrabă va veni noaptea să-i 
dezgroape oasele lui Macqueron. Şi celălalt răspundea, 
rânjind, că voia s-o vadă şi pe asta, când se amestecară 
femeile. Slabă şi neagră, furioasă, Coelina se împotrivi 
bărbatului ei. 

— N-ai dreptate, ţi-am spus că în privinţa asta eşti lipsit 
de inimă... Dacă te încăpăţânezi, ai să rămâi singur în 
groapa ta. Eu mă duc în altă parte, nu vreau să fiu otrăvită 
de târâtură asta. 

Cu bărbia o arătă pe Flore, care, moale, smiorcăită, nu se 
lăsă mai prejos. 

— Rămâne de ştiut care o s-o strice pe cealaltă... Nu-ţi 
face sânge rău, frumoaso! N-am poftă ca hoitul tău să-i 
îmbolnăvească pe al meu. 

Nevasta lui Becu şi bătrâna Filmat interveniră ca să-i 
despartă. 

— Haide, haide, repeta cea dintâi, pentru că sunteţi 
deplin înţeleşi, pentru că n-o să fiţi împreună!... Fiecare cu 
vrerea lui, eşti liber să-ţi alegi prietenii. 

Bătrâna Frimat o aprobă. 

— Bineînţeles, lucru sigur... Aşa, când o să moară 
bătrânul meu, mai bine mi-l păstrez decât să-i las să fie pus 
lângă moş Couillot, cu care a avut necazuri, pe vremuri. 

Lacrimile îi înecaseră ochii, la gândul că paraliticul ei nu 
va apuca să încheie săptămâna. În ajun, vrând să-i culce, se 
răsturnase cu el; şi, fără îndoială, curând după moartea lui 
îl va urma şi ea. 

Dar deodată Lengaigne se luă de Delhomme: 

— Ia ascultă, tu care eşti om drept, trebuie să-i sileşti s-o 
şteargă de aici şi să-i trimiţi la coadă, cu ceilalţi. 


Macqueron ridică din umeri, şi Delhomme confirmă că, 
de vreme ce omul plătise, terenul îi aparţinea. Nu avea rost 
s-o ia de la capăt, asta-i tot. Atunci, Buteau, care se străduia 
să rămână calm, se supără. Familia se ţinea într-o oarecare 
rezervă, loviturile surde ale bulgărilor de pământ continuau 
peste sicriul bătrânului. Dar revolta lui era prea puternică 
şi, arătându-i pe Delhomme cu mâna, îi strigă lui 
Lengaigne. 

— Aiurea! dacă tu crezi ea ăsta înţelege sentimentul! 
doar l-a înmormântat pe socru-său lângă un hoţ! 

Se produse scandal, familia lua parte la el, Fanny îşi 
domolea bărbatul spunând că adevărata greşeală fusese - 

atunci când o pierduseră pe mama lor Rose - că nu 
cumpăraseră, lângă ea, şi un teren pentru tată; în timp ce 
Jesus-Christ şi La Grande îl făceau albie de porci pe 
Delhomme, revoltați şi ei de vecinătatea cu moş Saucisse, 
ca de o faptă neomenească de care nu putea fi nicicum 
iertat. Domnul Charles era şi el de această părere, dar cu 
măsură. 

Ajungeau să nu se mai înţeleagă între ei, când Buteau le 
domină glasurile, zbierând: 

— Da, or să li se întoarcă oasele în pământ şi or să se 
mănânce! 

Dintr-odată, rudele, prietenii, cunoştinţele, toţi fuseseră 
de acord. Sigur că aşa era, cum bine spusese: or să li se 
întoarcă oasele în pământ. Până la urmă, membrii familiei 
Fouan or să se devoreze între ei acolo; Lengaigne şi 
Macqueron or să se certe acolo ca putreziciuni; femeile, 
Coelina, Flore şi nevasta lui Becu or să se otrăvească acolo, 
cu limbile şi cu ghearele lor; nu vor dormi unii cu alţii, nici 
în. mormânt, dacă nu se putuseră suferi în viaţă. Şi, în 
cimitirul acesta însorit, sub tihna buruienilor, se dădea, din 
sicriu în sicriu, între bătrânii morţi o sălbatică bătălie, fără 
armistițiu, aceeaşi bătălie care, printre morminte, îi izbea 
pe aceşti vii. 


Dar un strigăt al lui Jean îi despărţi, îi făcu să întoarcă 
toţi capetele. 

— Arde la Borderie! 

Acum, îndoiala nu mai era cu putinţă, flăcările treceau 
prin acoperişuri, tremurătoare şi palide în lumina zilei. Un 
nor gros de fum o lua încet spre miazănoapte. Şi tocmai o 
zăriră pe Fricoasa care alerga în galop dinspre fermă. 
Căutându-şi gâştele, observase primele scântei, se distrase 
cu spectacolul, până în momentul când dorinţa de a povesti 
întâmplarea înaintea altora o făcu s-o ia la goană. Sări micul 
zid, încălecându-l, şi, cu vocea ei ascuţită de fetiţă, strigă: 

— O, cum mai arde!... Târâtură aia mare de Tron s-a- 
ntors de-a pus foc; şi în trei locuri, în hambar, în grajd, în 
bucătărie. A fost prins când aprindea paiele, l-au snopit 
căruţaşii în bătăi... Uite aşa s-au copt caii, vacile, oile. Nu, 
trebuia să-i auzi zbierând! niciodată n-am auzit zbierete 
mai mari! 

Ochii ei verzi străluceau, izbucni în râs. 

— Şi Cognette, ce să vezi! Ştiţi că ea căzuse bolnavă după 
moartea stăpânului. Şi fusese uitată în pat... Începuse să se 
prăjească, n-a avut vreme decât să scape în cămaşa de pe 
ea. Ah, ce drăguță era, cum se căra peste câmp, cu popicele 
goale! Ţopăia, îşi arăta dindărătul şi dinaintea, oamenii 
strigau: huo! huo! ca s-o gonească, pentru că n-o iubeau 
deloc... Un bătrân spunea: „lote-o că pleacă aşa cum a 
venit, cu o cămaşă peste dos!” 

Un nou acces de veselie o făcu să se răsucească. 

— Hai, veniţi, e tare hazliu... Eu mă întorc. 

Şi sări, îşi reluă goana nebună spre ferma Borderie în 
flăcări. 

Domnul Charles, Delhomme, Macgueron, aproape toţi 
ţăranii o urmară; pe când femeile, având-o pe La Grande în 
frunte, părăseau de asemenea cimitirul, înaintau pe drum, 
ca să vadă mai bine. Buteau şi Lise rămăseseră, şi aceasta 
din urmă îl opri pe Lengaigne, dornică - fără a părea să fie 
- să-i întrebe despre Jean: oare îşi găsise de lucru, dacă 


locuia în ţinut?. Când cârciumarul răspunse că Jean pleca 
să se înroleze din nou, Lise şi Buteau, uşuraţi de o mare 
greutate, răstiră acelaşi cuvânt. 

— lote dobitocul! 

Se isprăvise, aveau să reînceapă să trăiască liniştiţi. 
Aruncară o privire spre groapa lui Fouan, pe care groparul 
o termina de umplut. Şi, cum cei doi copii zăboveau privind, 
mama îi chemă. 

— Jules, Laure, haidem!... Şi fiţi cuminţi, ascultați, că, de 
nu, omul va veni să vă ia ca să vă bage şi pe voi în pământ. 

Cei doi Buteau plecară împingând în faţa lor copiii, care 
ştiau şi care păreau foarte cuminţi, cu ochii lor mari, negri, 
muţi şi adânci. 

Nu mai rămăseseră în cimitir decât Jean şi Jesus-Christ. 
Dispreţuind spectacolul, acesta din urmă se mulțumea să 
urmărească de departe incendiul. Înfipt între două 
morminte, stătea ţeapăn, privirile i se înecau într-o visare, 
întreaga sa figură de crucificat beţiv exprima melancolia 
finală a întregii filosofii. Poate se gândea că existenţa se 
duce ca un fum. Şi, cum gândurile serioase îl aţâţau 
întotdeauna din cale afară, în cele din urmă îşi săltă coapsa, 
inconştient, în neclaritatea visării sale. Lăsă una, lăsă două, 
lăsă trei. 

— La naiba! spuse Becu, mort de beat, traversând 
cimitirul că să se ducă la foc. 

Pe când trecea, a patra îl atinse atât de aproape, încât 
crezu că simte tunetul în obraz. Şi, îndepărtându-se, îi 
strigă prietenului: 

— Dacă o tot ţii cu vântul ăsta, o să plouă! 

Dintr-un imbold, Jesus-Christ se pipăi. 

— Hm! aşa €... Ai dreptate. 

Şi cu picioarele grele, depărtate, dispăru în grabă pe 
după zid. 

Jean era singur. În depărtare, de la ferma Borderie, 
mistuită, nu mai urcau decât vălătuci de fum roşcaţi, 
învolburaţi, care azvârleau umbre de nori de-a curmezişul 


arăturilor, peste semănătorii împrăştiaţi. Şi, încet, îşi 
întoarse privirile la picioarele sale, se uită la cele două 
movile de pământ proaspăt, sub care dormeau Franqoise şi 
bătrânul Fouan. Furiile de azi-dimineaţă, dezgustul faţă de 
oameni şi lucruri piereau, într-o adâncă alinare. În ciuda 
propriei sale voințe, poate din pricina soarelui călduţ, se 
simţea invadat de blândeţe şi speranţă. 

Ei, da! stăpânul lui, Hourdegquin, îşi făcuse atâta sânge 
rău cu noile invenţii, nu scosese mare lucru de la maşini, de 
la îngrăşăminte, din toată această ştiinţă, încă atât de prost 
folosită. Apoi, venise Cognette să-i dea gata; dormea şi el în 
cimitir; şi nimic nu mai rămânea din ferma a cărei cenuşă o 
împrăştia vântul. Ce importanţă avea! Zidurile puteau să 
ardă, dar nimeni nu va arde pământul. Pământul, grânarul 
va fi întotdeauna aici, să-i hrănească pe cei care îl 
însămânţau. Avea spaţiul şi timpul de partea lui, dădea 
totuşi grâu, aşteptând să se afle cum să fie făcut să dea mai 
mult. 

Era ca în acele prevestiri de revoluţie, ca în tulburările ce 
se anunțau. Pământul, se spunea, va trece în alte mâini, 
recoltele ţărilor de dincolo vor veni să le zdrobească pe ale 
noastre, pe ogoarele noastre nu vor mai creşte decât 
mărăcini. Ei şi, parcă i se poate face vreun rău pământului? 
El va aparţine totuşi cuiva, care va fi silit să-i cultive, ca să 
nu moară de foame. Dacă buruienile vor creşte ani de-a 
rândul pe el, aceasta îl va odihni, va deveni iar tânăr şi 
fecund. Pământul nu se amestecă în certurile noastre de 
insecte furioase, nu se ocupă mai mult de noi decât de 
furnicile harnice, veşnic la muncă. 

Mai erau şi durerea, sângele, lacrimile, tot ceea ce suferi 
şi tot ceea ce te revoltă, Franqoise ucisă, Fouan ucis, 
ticăloşii triumfători, pleava sângeroasă şi împuţită a satului 
necinstind şi măcinând pământul. Numai că, ce ştim noi? 
Aşa cum îngheţul care pârleşte recoltele, grindina care le 
distruge, trăsnetul care le culcă la pământ sunt poate 
necesare, e posibil să trebuiască sânge şi lacrimi pentru ca 


lumea să meargă înainte. Cât cântăreşte nenorocirea 
noastră în mărea mişcare a stelelor şi a soarelui? Bine îşi 
mai bate joc de noi. bunul Dumnezeu! Nu ne agonisim 
pâinea decât printr-o îndârjită luptă de fiecare zi. Şi singură 
glia rămâne nemuritoare, mama de unde ieşim şi unde ne 
întoarcem, ea, cea pe care o iubim până la crimă, ea, care 
întruna dă naştere vieţii pentru scopul său neştiut, eu toate 
nelegiuirile şi nimicnicia noastră. 

Multă vreme această visare confuză, prost formulată se 
învârti în capul lui Jean. O trompetă sună departe, trompeta 
pompierilor din Bazoches-le-Doyen care soseau în pas 
alergător - prea târziu. Şi, deodată, la această chemare, se 
îndrepta. Era războiul, care trecea prin fum, cu caii, 
tunurile, strigătele sale de masacru. Emoţia îl sugruma! A, 
la naiba! pentru că nu mai era în stare să muncească, va 
apăra bătrânul pământ al Franţei! 

Pe când pleca, îşi plimbă pentru ultima dată privirile de la 
cele două morminte, fără iarbă pe ele, la arâăturile 
nesfârşite ale câmpiei Beauce, pe care semănătorii o 
umpleau cu mişcarea lor neîncetată, Morți, seminţe, şi 
pâinea creştea din pământ. 


Sfârşit 


11 Setier - veche unitate de măsură agrară franceză, echivalând cu un pogon 
(aprox.). 

12). Plecaţi, slujba s-a terminat (lat.). 

E Ţărani din Galia răsculați, zdrobiţi, din porunca lui Domițian, de către 
Maximian, în apropiere de confluenţa Marnei cu Sena, în anul 285. 


AS, Ţărani francezi răsculați în 1214, 1251 - pe vremea şederii lui Ludovic al 
IX-lea în Siria - şi în 1320. Răscoala lor din 1251 a fost înecată în sânge din 
porunca reginei Blanche de Castille, mama lui Ludovic al IX-lea. 


15% Nume dat ţăranilor francezi răsculați din pricina mizeriei şi a impozitelor 
insuportabile în anii 1594 (în Limousin), 1624 (în Quercy) şi 1637. 


ră Ţărani normanzi răsculați din aceleaşi motive în august - noiembrie 1639. 


AZ Joc constând din a dobori cu piatra un dop pe care au fost puse mai multe 
monede. 


18) Rasă de cai din ţinutul Perche. 

194 Din adâncuri te-am chemat, pe tine, Doamne (lat.). 

110. Şi însuşi Israel îşi va răscumpăra o parte din nedreptăţile lui (lat.). 
UL Odihnească-se în pace (lat.).