Liviu Rebreanu — Ion

LIVIU REBREANU 


LIVIU REBREANU 


1on 


CUPRINS: 
GLASUL PĂMÂNTULUI. 
Capitolul 1. 
ÎNCEPUTUL 4 
Capitolul II. 
ZVÂRCOLIREA 38 
Capitolul III. 
IUBIREA 71 
Capitolul IV NOAPTEA 109 
Capitolul V. 
RUŞINEA 161 
Capitolul VI. 
NUNTA 199 
GLASUL IUBIRII. 
Capitolul VII. 
VASILE 254 
Capitolul VIII. 
COPILUL. 286 
Capitolul IX. 
SĂRUTAREA 322 
Capitolul X. 
ŞTREANGUL 359 
Capitolul XI. 
BLESTEMUL 380 
Capitolul XII. 
GEORGE 421 
Capitolul XIII. 
SFÂRŞITUL 453 


GLASUL PĂMÂNTULUI. 

Capitolul 1. 

ÎNCEPUTUL. 

Din şoseaua ce vine de la Cârlibaba, întovărăşind Someşul 
când în dreapta, când în stânga, până la Cluj şi chiar mai 
departe, se desprinde un drum alb mai sus de Armadia, 
trece râul peste podul bătrân de lemn, acoperit cu şindrilă 
mucegăită, spintecă satul Jidoviţa şi aleargă spre Bistriţa, 
unde se pierde în cealaltă şosea naţională care coboară din 
Bucovina prin trecătoarea Bârgăului. 

Lăsând Jidoviţa, drumul urcă întâi anevoie până ce-şi face 
loc printre dealurile strâmtorate, pe urmă însă înaintează 
vesel, neted, mai ascunzându-se printre fagii tineri ai 
Pădurii Domneşti, mai poposind puţin la Cişmeaua Mortului, 
unde picură veşnic apă de izvor răcoritoare, apoi coteşte 
brusc pe sub Râpele Dracului, ca să dea buzna în Pripasul 
pitit într-o scrântitură de coline. 

La marginea satului te întâmpină din stânga o cruce 
strâmbă pe care e răstignit un Hristos cu faţa spălăcită de 
ploi şi cu o cununiţă de flori veştede agăţată de picioare. 
Suflă o adiere uşoară şi Hristos îşi tremură jalnic trupul de 
tinichea ruginită pe lemnul mâncat de carii şi înnegrit de 
vremuri. 

Satul parcă e mort. Zăpuşeala ce pluteşte în văzduh ţese o 
tăcere năbuşitoare. Doar în răstimpuri fâşâie alene frunzele 
adormite prin copaci. Un fuior de fum albăstriu se opinteşte 
să se înalțe dintre crengile pomilor, se bălăbăneşte ca o 
matahală ameţită şi se prăvale peste grădinile prăfuite, 
învăluindu-le într-o ceaţă cenuşie. 

În mijlocul drumului picoteşte câinele învățătorului 
Zaharia Herdelea, cu ochi întredeschişi, suflând greu. O 
pisică albă ca laptele vine în vârful picioarelor, ferindu-se să 
nu-şi murdărească lăbuţele prin praful uliţei, zăreşte 
câinele, stă puţin pe gânduri, apoi iuţeşte paşii şi se 
furişează în livada îngrădită cu nuiele, peste drum. 


Casa învățătorului este cea dintâi, tăiată adânc în coasta 
unei coline, încinsă cu un pridvor, cu uşa spre uliţă şi cu 
două ferestre care se uită tocmai în inima satului, 
cercetătoare şi dojenitoare. Pe prichiciul pridvorului, în 
dreptul uşii, unde se spală dimineaţa învățătorul, iar după- 
amiază, când a isprăvit treburile casei, dna Herdelea, 
străjuieşte o ulcică verzuie de lut. În ogradă, între doi meri 
tineri, e întinsă veşnic frânghia pe care acuma atârnă nişte 
cămăşi femeieşti de stambă. În umbra cămăşilor, în nisipul 
fierbinte se scaldă câteva găini, păzite de un cocoş mic cu 
creasta însângerată. 

Drumul trece peste Pârâul Doamnei, lăsând în stânga casa 
lui Alexandru Pop-Glanetaşu. Uşa e închisă cu zăvorul; 
coperişul de paie parcă e un cap de balaur; pereţii văruiţi 
de curând de-abia se văd prin spărturile gardului. 

Pe urmă vine casa lui Macedon Cercetaşu, pe urmă casa 
primarului Florea Tancu, pe urmă altele... Într-o curte mare 
rumegă, culcate, două vaci ungureşti, iar o babă şade pe 
prispă, ca o scoabă, prăjindu-se la soare, nemişcată, parc-ar 
fi de lemn... 

Căldura picură mereu din cer, îţi usucă podul gurii, te 
sugrumă, în dreapta şi în stânga casele privesc sfioase din 
dosul gardurilor vii, acoperindu-şi feţele sub streşinile 
ştirbite de ploi şi de vite. 

Un dulău lăţos, cu limba spânzurată, se apropie în trap 
leneş, fără ţintă. Din şanţ, dintre buruienile cărunţite de 
colb, se repede un căţel murdar, cu coada în vânt. Lăţosul 
nu-l ia în seamă, ca şi când i-ar fi lene să se oprească. 
Numai când celălalt se încăpăţânează să-l miroase, îi arată 
nişte colţi amemnţători, urmându-şi însă calea cu 
demnitatea cuvenită. Căţelul se opreşte nedumerit, se uită 
puţin în urma dulăului, apoi se întoarce în buruieni unde se 
aude îndată un ronţăit căznit şi flămând... 

De-abia la cârciuma lui Avrum începe să se simtă că satul 
trăieşte. Pe prispă doi ţărani îngânduraţi oftează rar cu o 


sticlă de rachiu la mijloc. Din depărtare pătrund până aci 
sunete de viori şi chiuituri... 

Duminică. Satul e la horă. Şi hora e pe uliţa din dos, la 
Todosia, văduva lui Maxim Oprea. 

Casa văduvei vine chiar peste drum de bisericuţa bătrână, 
pleoştită şi dărăpănată. Văduvia-i sărăcie lucie. Femeia a 
dat din rău în mai rău. Ce agoniseşte un cap de bărbat într- 
o viaţă întreagă, o muiere nepricepută prăpădeşte într-un 
an de zile, şi mai puţin. Când a împreunat Maxim mâinile pe 
piept, în ogradă erau clăi de fân, în cele două grajduri nu 
mai încăpeau vitele, în şură şi sub şopron n-aveau loc 
carele. Se vedea de departe belşugul. Acuma ograda-i goală 
bătătură, iar în grajduri rage a pustiu o închipuire de vacă 
stearpă şi veşnic flămândă. 

Hora e în toi... Locul geme de oameni... Nucii bătrâni de 
lângă şură ţin umbră. Doar câteva pete albe de raze 
răzbesc printre frunze gâdilând feţele aprinse de veselie. 
Zăduful aţâţă sângele lumii. Peste Măgura Cocorilor atârnă 
soarele îngălbenit de necaz că mai are o postată bună până 
la asfinţit. 

Cei trei lăutari cântă lângă şopron să-şi rupă arcuşurile. 
Briceag, cu piciorul pe o buturugă, cu cotul stâng pe 
genunchi, cu obrazul culcat pe vioară, cu ochii închişi, îşi 
sfârâie degetele pe strune şi cântecul saltă aprig, înfocat. 
Holbea e chior şi are un picior mai scurt, iar la vioară numai 
trei coarde, dar secondează cu aceeaşi patimă cu care 
Găvan, un ţigan urât şi negru ca un harap, apasă cu arcul 
pe strunele gordunii. Din când în când Briceag se opreşte 
să-şi acordeze vioara. Holbea şi Găvan atunci îşi îndoiesc 
meşteşugul ca să păstreze măsura. Apoi Briceag reîncepe 
mai aprins, strâmbându-se uneori la Holbea, alteori la 
Găvan, cu deosebire când schimbă melodia. 

De tropotele jucătorilor se hurducă pământul. Zecile de 
perechi bat someşana cu atâta pasiune că potcoavele 
flăcăilor scăpără scântei, poalele fetelor se bolbocesc, iar 
colbul de pe jos se învâltoreşte, se aşază în straturi groase 


pe feţele brăzdate de sudoare, luminate de oboseală şi de 
mulţumire. Cu cât Briceag înteţeşte cântecul, cu atât flăcăii 
se îndârjesc, îşi înfloresc jocul, trec fetele pe sub mână, le 
dau drumul să se învârtească singure, ţopăie pe loc 
ridicând tălpile, îşi ciocnesc zgomotos călcâiele, îşi plesnesc 
tureacii cizmelor cu palmele năduşite... Glasurile se îneacă 
în norul de praf ce-i îmbrăţişează pe toţi... Numai arar 
vreunul mai ţanţoş începe o chiuitură, în tactul zvăpăiat al 
jocului, cu ochii pe dos, cu gâtul răguşit. Dar după două-trei 
versuri o sfârşeşte într-un iuit aspru, istovit. Apoi jocul 
urmează tăcut, din ce în ce parcă mai sălbatic. Flăcăii îşi 
încolăcesc braţele mereu mai strâns pe după mijlocul 
fetelor... Sânii acestora tremură sub iile albe şi ating din 
când în când pieptul flăcăilor, tulburându-le ochii şi inima. 
Nu schimbă nici o vorbă. Nici nu se privesc. Doar pe buze 
fâlfâie zâmbete plăcute şi fugare. 

Învârtita ţine de vreun ceas, fără întrerupere, şi tinerii nu 
se mai satură. De două ori Briceag, cu cârcel în degete, a 
încercat să se oprească şi, de amândouă orile, flăcăii s-au 
năpustit la el urlând desperaţi, cu priviri amenințătoare sau 
rugătoare: 

— Zi, ţigane! Mai zi, cioară! 

Toate perechile se îmbulzesc în jurul lăutarilor, se 
ciocnesc, se izbesc cu coatele goale. Câţiva băieţandri, 
îngăduiţi de curând la horă, ameţiţi de atâta învârteală, se 
clatină de ici-colo, abia mai ţinându-se în picioare, spre 
marea ruşine a fetelor cu care joacă. Vreo trei perechi s-au 
retras în şură, mai la larg, unde însă praful se urcă până-n 
căpriori, des de să-l tai cu cuțitul... 

La câţiva paşi de pâlcul jucătorilor stau fetele care au 
rămas nepoftite, privind cu jind, şoptindu-şi uneori cine ştie 
ce şi izbucnind în râsete silite. La urechi şi în cosiţe au şi ele 
bucheţele de vâzdoage pestriţe şi în mână câte un 
mănunchi mai mărişor pe care să-l dăruiască flăcăului 
cutare să-l pună în pălărie. Printre fete se mai rătăceşte şi 
câte o nevastă tânără, cu năframă de mătase în cap, gata să 


intre în horă dacă s-ar întâmpla să-i vie chef bărbatului ei să 
joace. Mai la o parte mamele şi babele, grămadă, forfotesc 
despre necazuri şi-şi admiră odraslele. Copii neastâmpăraţi 
aleargă printre femei şi chiar prin horă, fură florile fetelor 
şi fac haz când victimele îi ocărăsc sau se înfurie. Câţiva mai 
îndrăciţi se lasă pe vine aproape de jucători, uitându-se cu 
mare băgare de seamă la poalele fetelor, iar când poalele 
zboară mai tare, dezvelind picioarele goale mai sus de 
genunchi, se întreabă repede: 

— Ai văzut? 

— Văzut. Da tu? 

— Şieu. 

Şi apoi continuă să pândească poalele până ce vreo babă 
indignată îi ia la goană, ceea ce nu-i opreşte ca peste câtva 
tâmp să reînceapă... 

Bărbaţii se ţin mai pe departe, pe lângă casă, pe la poartă, 
grupuri-grupuri, vorbind de treburile obşteşti, aruncând 
numai rareori câte-o privire spre tineretul dimprejurul 
lăutarilor. 

Primarul, cu mustăţi albe răsucite tinereşte, cu nişte ochi 
albaştri mari şi blajini, caută să-şi păstreze demnitatea 
apăsând vorbele şi însoţindu-le cu gesturi energice, în 
mijlocul câtorva bătrâni fruntaşi. Ştefan Hotnog, un chiabur 
cu burta umflată ce şi-o mângâie întruna parcă ar avea 
junghiuri, găseşte fel de fel de clenciuri primarului, numai 
ca să arate celorlalţi că lui de nimeni nu-i pasă. Între dânşii 
Trifon Tătaru, mititel, cu părul gălbui şi glasul subţire, se 
uită când la unul, când la altul, înfricoşat parcă să nu se 
încaiere, fiindcă amândoi îi sunt rude - cam de departe, nici 
vorbă. Pe de lături, ca un câine la uşa bucătăriei, trage cu 
urechea şi Alexandru Glanetaşu, dornic să se amestece în 
vorbă, sfiindu-se totuşi să se vâre între bogătaşi. 

Pe prispă stăpâneşte Simion Butunoiu, care acum vreo 
douăzeci de ani a fost învăţător în sat, iar azi mănâncă o 
pensie de cinci zloți pe lună şi munceşte la pământ mai 
abitir ca un flăcău. Împrejurul lui s-au adunat Macedon 


Cercetaşu cu straja Cosma Ciocănaş, cu Simion Lungu, cu 
Toader Burlacu, cu Ştefan Ilina şi cu alţii, ascultând cu 
evlavie palavrele dascălului, auzite şi răsauzite. Din când în 
când Simion Butunoiu strănută atât de zgomotos că toate 
femeile se întorc spăimântate, sau se porneşte pe tusa lui 
obişnuită cu care de multe ori scoală noaptea tot satul din 
somn. Macedon aşteaptă cuviincios până ce isprăveşte 
dascălul cu tusea, apoi ia din fereastră o sticlă cu rachiu, 
închină foarte ceremonios, trage o duşcă zdravănă şi trece 
băutura bătrânului care mormăie scurt „să ne ţie 
Dumnezeu pe toţii şi pune gârliciul la gură. Sticla pe urmă 
umblă din mână în mână. Macedon e cam cherchelit şi 
comandă milităreşte tuturor să bea: 

— Forverţ, Simioane! Vaităr, Cosma! Vaităr, vaităr! 

A făcut oastea doisprezece ani, i-a fost dragă foc şi, când e 
beat, ş-acuma numai în comenzi nemţeşti se ceartă cu 
nevastă-sa. Altminteri însă are o inimă de ceară şi în 
douăzeci şi opt de ani nu şi-a bătut muierea niciodată; mai 
curând Floarea s-a întâmplat să-l muştruluiască. 

Sticla ajunge la 'TIoader Burlacu goală. 

— Goală, ai? Râde Macedon încântat. Goală? Halt! Hap- 
tac! Unde eşti, căprar de zi? Forverţ! 

Un copil de vreo zece ani sare drept în picioare pe prispă 
şi strigă râzând: 

— Hir! 

— Nu râde la front, măgarule! Se răsteşte Macedon. Na 
sticla şi dă fuga la cantină la Avrum, să-ţi mai dea o porţie 
pentru mine! Înţeles, căprar? 

Căprarul însă refuză ordinul, răspunzând: 

— A zis jupânul că nu-ţi mai dă fără bani, bade 
Macedoane, nici să nu mă mai trimiţi, că-i degeaba... 

Macedon îşi saltă puţin mustaţa, încruntă din sprâncene 
privind aspru la copil, apoi se aşază pe prispă clătinând din 
cap şi oftând: 

— Ehei, unde-i vremea când eram eu strajameşter! Atunci 
să fi poftit jupânul să nu-mi dea, că-i arătam eu supunere... 


Mai boscorodeşte ceva, pe urmă încetează şi se uită ursuz 
la nevastă-sa care are bani, dar nu-i dă, şi care tăifăsuieşte 
cu alte femei fără să se sinchisească de comenzile lui... 

Tocmai atunci se târăşte pe poartă, printre picioarele 
oamenilor, Savista, oloaga satului. E vară cu fata cea mai 
frumoasă din Pripas, cu Florica, şi ceva neam cu nevasta lui 
Trifon Tătaru. Are picioarele încârcite din naştere, iar 
braţele lungi şi osoase ca nişte căngi anume spre a-şi târî 
schilozenia, şi o gură enormă cu buzele alburii de sub care 
se întind gingiile îmbăiate, cu colţi de dinţi galbeni, rari şi 
lungi. Trifon Tătaru o ţine pe lângă casă, să-i vadă de copii. 
Când e vremea bună Savista şade în poartă, se ciorovăieşte 
cu toţi copiii din sat şi primeşte pomana trecătorilor 
miloşi... Soseşte cu gălăgie mare. Gâgâie ceva cu glasul ei 
aspru, speriat. N-o bagă în seamă nimeni. Doar Trifon face 
un semn nevestei, care se apropie, repede, supărată: 

— Da acasă nu puteai sta, măi femeie? Zău, parcă te 
mănâncă tălpile... Laşi tu ograda pustie pe vremea asta... Şi 
nici barem slugile nu-s la îndemână... Ce vrei? Ai? Spune ce 
vrei, Savista? 

Oloaga a făcut două ceasuri din Uliţa cea mare, unde 
stătea Trifon, până aici. Începe să bâlbâie foarte grăbită şi 
cu importanţă, însoţindu-şi sforţările cu nişte gesturi 
desperate. 

— Ce face? Zice Maria lui Trifon, care se sileşte să 
ghicească ce spune. S-a bătut Vasile Baciu... Cu Avrum? Cu 
Floarea Căruntu? Ei ş-apoi? Ce-ţi pasă ţie, femeia lui 
Dumnezeu? Şi pentru asta ai venit tu atâta cale? Vai de 
mine, că eşti mai rea ca copiii cei fără minte... Uite ce ţi-ai 
făcut poalele! Şi numai azi te-am primenit... Of, bată-te... 

Savista bombăne ceva ce ar vrea să însemne că ei nu-i 
pasă de poale, şi pe urmă se porneşte deodată pe un râs 
prostesc de bucurie. 

— Cum ai zis? Cine-i beat? Vasile Baciu... Parcă azi s-a 
îmbătat întâi... 


Maria o lasă ruşinată şi se întoarce între femei. Oloaga se 
târâie în mijlocul fetelor, se frământă să-şi facă loc şi 
priveşte apoi cu mare plăcere la horă. Are douăzeci şi cinci 
de ani şi tremură de fericire când aude lăutarii ori când 
vede vreo petrecere... 

Savista n-are parte să se desfete multă vreme. Până să se 
aşeze bine, până să se certe cu fetele pentru un loc mai 
bun, jocul încetează. Briceag, asudat şi istovit, încheie 
învârtita cu o apăsare zdravănă de arcuş, încât îi şi 
plesneşte o strună la vioară. Ion, feciorul Glanetaşului, 
ţinând de mijloc pe Ana lui Vasile Baciu, se repede la 
lăutari, rugându-l: 

— Mai zi, mă Briceag... numai un pic, auzi? Un picuţ de 
tot, ţigane! 

Alţi flăcăi strigă poruncitor: 

— Trage, ţigane! Ce te codeşti? De ce te plătim, cioara 
dracului? 

Briceag aruncă o privire dispreţuitoare spre cei ce-l 
ocărăsc, lui Ion însă îi răspunde convingător, arătându-i 
vioara: 

— Nu mai pot, lonică... Zău, nu mai pot... Crede-mă! Mi-au 
amorţit degetele... Pe urmă şi struna mi s-a rupt... 

— Un pic, omule, nu-nţelegi? Stăruie flăcăul. 

Ţiganul însă se înfune brusc, întoarce spatele, trânteşte 
vioara în braţele lui Holbea şi începe să blesteme cătrănit: 

— Fire-ar ale dracului toate ceterele din lume; plesnire-ar 
acolo unde-o fi cine m-a învăţat să ţin arcuşul... Că io-i spun 
cu frumosul că nu pot şi el mă omoară să mai zic... Dare-ar 
Dumnezeu să trăsnească toate jocurile cu pe cine le-a 
născocit... 

Ion ascultă câteva clipe mirat cum înjură Briceag. Apoi 
deodată se aprinde ca focul şi izbucneşte răguşit: 

— Ho, cioară, fi-ţi-ar neamul de râs, ho! Şi închide pliscul 
că te pocnesc de-ţi sar măselele tocmai în curtea bisericii! 

Briceag a mai păţit-o cu lon; tace. Numai după ce flăcăul 
se îndepărtează bodogănind, începe iar să se necăjească cu 


ceilalţi lăutari, pe ţigăneşte. 

Flăcăii îmbrăţişează pe fete, mulţumindu-le pentru joc. 
Fetele se zbat în braţele lor şi şoptesc cu sfială şi cu 
plăcere: 

— Mulţumim... 

Ion strânge la piept pe Ana cu mai multă gingăşie, dar şi 
mai prelung. 

— Dă-mi drumul, Ionică! Murmură fata uşor, cu mulţumire 
în glas. 

— Să vii, Anuță... ştii tu unde! Zice Ion domol. 

Ana nu răspunde, privirea ei însă luceşte de bucurie. Se 
smuceşte să scape din îmbrăţişare, şoptind întruna moale: 

— Dă-mi drumul, lonică... zău, dă-mi drumul! 

Flăcăul o trage mai aproape, cu un zâmbet aprins, o apucă 
cu o mână de ţâţe şi i le strânge ca pe două mere, încât Ana 
sâsâie de durere. 

— Să nu cumva să nu vii! Repetă Ion înfigând în ochii ei o 
privire poruncitoare şi lacomă. 

Ana fuge glonţ la fete, îmbujorată, şi scuturându-şi poalele 
de praf. Apoi, potolindu-şi sufletul, spune Margaretei lui 
Cosma Ciocănaş, o fiinţă ursuză, voinică, cu picioare cât 
doniţele, cu braţe bărbăteşti şi cu o faţă osoasă roşcată: 

— Şi Ionică... mereu... zău aşa... 

Dar, încurcându-se, schimbă repede vorba: 

— Vai de mine ce căldură... toată m-am făcut o apăraie... 
Margareta nu jucase şi-i era necaz pe fetele care au avut 
noroc. Nu răspunse nimic Anei, ci urmă să privească cu jind 

la ceata flăcăilor care închinau cu rachiu sau aprindeau 
ţigări; părea îngnjorată să nu se întâmple s-o poftească la 
joc cineva şi să nu bage de seamă... 

Ion urmări din ochi pe Ana câteva clipe. Avea ceva straniu 
în privire, parcă nedumerire şi un vicleşug neprefăcut. Tot 
atunci zări mai alături şi pe Florica, fata vădanei lui Maxim 
Oprea, cu care se ţinuse până acum, puţin posomorâtă, dar 
mai frumoasă ca oricând. Flăcăul clipi aspru, ca şi când ar fi 
vrut să-şi alunge un gând din creieri, şi strigă la un băieţel: 


— Aduseşi, bre? 

— Adus, bade Ionică, făcu copilul cu importanţă. Am dat-o 
lelii Zenobia, s-o ţie... 

Şi, în vreme ce Ion se duse spre grupul unde era mamă-sa, 
băieţelul urmă: 

— L-a făcut tare jupânul, bade, ş-a pus zece bucățele de 
zahăr, de zice că-i mai bun ca mierea... 

Zenobia, cu sticla de rachiu în mână, se plângea Todosei, 
vădanei, de un afunsit de junghi care o tăia prin şale de 
câteva zile şi nu-i mai trecea. 

— Ia dă glaja ceea, mamă! Zise Ion scurt şi înghiţi îndată o 
duşcă zdravănă. Da dumneata bei oleacă? 

— Lasă-mă pe mine în plata lui Dumnezeu că doar nu-s 
însărcinată, răspunse Zenobia luând totuşi sticla şi trăgând 
o gură. Aoleu, da ştiu că-i bun... Vezi numai, dragul mamii, 
să nu bei mult, că ţi se urcă la cap şi cine ştie ce poznă te-o 
mai îndemna să faci... Omul la beţie să-l ferească 
Dumnezeu... 

Ion îi luă sticla şi întoarse spatele fără să-i mai asculte 
sfaturile. 

Copilul rămăsese pironit locului, cu ochii pofticioşi la 
rachiu. Când se îndepărtă flăcăul, avu parcă o supărare. 
Dar îi trecu repede şi, şterpelind într-o clipire un struţ de 
flori din mâna Margaretei, o zbughi ca săgeata, urmat de 
blestemele aprige ale fetei care aştepta mereu s-o cheme 
cineva la joc... 

Ion trecu încet pârleazul de lângă grajd, întorcând capul 
spre Ana care nu-l scăpa deloc din ochi şi care, peste câteva 
clipe, îl urmă cu paşi grăbiţi, roşie ca focul de ruşine, 
închipuindu-şi că toată lumea o pândeşte. 

În dosul şurii era o livadă mărişoară, presărată cu pomi, 
tăiată în două de o cărare ce cobora până la Gârla Popii şi 
se oprea chiar în spatele cârciumii lui Avrum. Fânul cosit de 
curând, adunat în câteva clăiţe proptite cu pari, umplea 
văzduhul cu un miros îmbătător. lon merse pe cărare doi- 
trei paşi, apoi coti în stânga şi se aşeză sub un nuc bătrân şi 


scorburos, pe o rădăcină încovoiată ca un jilţ. Fata sosi 
tremurând de emoție, dar cu o strălucire bucuroasă în ochi. 

— Aici erai? Murmură Ana aşezându-se fără să se uite la 
dânsul. 

— Că parcă-i mai bine aici, făcu flăcăul încet; apoi îndată 
ridică sticla: Să trâim, Anuţa! 

— Să trăieşti, loane! Răspunse ea privind neliniştită spre 
cărare, pe unde treceau mereu oameni, care la cârciumă, 
care înapoi. 

— Bea şi tu, Anuță, că pentru tine l-am luat şi l-am făcut 
dulce ca gura ta! 

— Despre mine poate să sece rachiul, zise fata mai 
potolită. Mi-e silă şi când îi simt mirosul, că taica nu mai 
lasă să treacă nici o ziulică fără băutură şi fără beţie... Nu 
ştiu, zău, ce s-o mai alege de noi. 

— Apoi aşa bea omul la supărare, zise Ion, adăugând pe 
urmă cu alt glas: Bea, Anuță... Mi-a căşunat şi mie aşa o 
dată... 

Ana îşi înmuie buzele în rachiu, se strâmbă şi dădu repede 
sticla înapoi, tuşind şi râzând: 

— A, vai de mine... nu pot... parcă-i otravă... 

— Ba-i bun, zise Ion ducând iarăşi sticla la gură. 

Tăcură amândoi un răstimp, fără să se pnvească. Apoi 
flăcăul îşi trecu braţul pe după mijlocul ei şi oftă: 

— Hei, Anuță, mult aleanu-i în inima mea! 

Faţa Anei, lunguiaţă, arsă de soare, cu o întipărire de 
suferinţe, se posomori. 

— Ce îndur eu, să ferească Dumnezeu pe toată lumea, 
gemu dânsa. Că tata şi-a pus în gând să mă mărite cu 
George a Iomii şi o ţine morţiş cu George. Şi, Doamne, greu 
îţi mai vine să taci şi să înghiţi când nu ţi-i drag omul... 

Ion se uită lung la buzele ei subţiri care se mişcau uşor 
dezvelindu-i dinţii cu strunguliţe, albi ca laptele, şi gingiile 
trandafirii de deasupra. Ştia dânsul că Vasile Baciu e într-o 
ureche şi că, de o apucă hăis, apoi hăis o ţine să ştie de bine 


că dă cu carul prin toate şanţurile. Dar tocmai aceasta îl 
întărâta şi pe el. 

Nu-i fusese dragă Ana şi nici acum nu-şi dădea seama bine 
dacă i-e dragă, iubise pe Florica şi, de câte ori o vedea sau 
îşi amintea de ea, simţea că tot o mai iubeşte. Purta în suflet 
râsul ei cald, buzele ei pline şi umede, obrajii ei fragezi ca 
piersica, ochii ei albaştri ca cerul de primăvară. Dar Florica 
era mai săracă decât dânsul, iar Ana avea locuri şi case şi 
vite multe... 

Îi asculta glasul plângător şi-l cuprindea mila, în acelaşi 
timp însă se gândea la Florica. Apoi deodată tresări, o 
strânse la piept şi, fără să rostească vreo vorbă, o sărută 
lung pe buze. Fata cuprinse cu braţele gâtul lui Ion, 
moleşită şi aprinsă, şi inima-i bătea atât de năvalnic, încât el 
o auzea. 

— Noroc, noroc, Ioane! Strigă un glas aspru pe cărare. 

Flăcăul ridică ochii furios şi văzu pe Ilie Onu care, 
întorcându-se de la cârciumă cu o sticlă de rachiu, râdea 
gros şi baţjocoritor. 

— Du-te-n... Doamne iartă-mă, bufni Ion încruntat. 

Ilie Onu ajunse la şură şi se făcu nevăzut. Era frate de 
cruce cu George al Tlomii şi unde putea să-i facă rău lui Ion, 
îi făcea, fiindcă odată, la o nuntă, îl umpluse de sânge ca să- 
| îmblânzească. 

Ion începu să suduie şi să se cătrănească, dar întâlnind 
ochii căprui, înlăcrimaţi de fericire şi de teamă ai Anei, se 
potoli... 

Ilie aducea rachiul pentru George care se silea din 
răsputeri să înveţe pe Briceag un cântec nou ce-l auzise de 
la lăutarii din Bistriţa la un chef al doctorului Filipoiu, la 
berăria cea mare din Armadia. Briceag, cu ochii ţintă la 
buzele flăcăului, care fluiera melodia, ţârâia nesigur cu 
arcuşul pe strune; Holbea, credincios, încerca şi el să 
secondeze. George se umfla, închidea puţin ochii şi fluiera 
din ce în ce mai aprig, căci împrejurul lor se adunase un 
pâlc de flăcăi care-l priveau cu admiraţie. 


— Ei, acu ai înţeles? Zise George oprindu-se în mijlocul 
cântecului. 

— Las că l-am prins, mormăi Briceag pornind să tragă cu 
mai multă încredere. 

— Am sosit, George, strigă Ilie întinzând sticla. 

— Iute te-ai întors, vorbi celalt bând şi trecând îndată 
rachiul lui Ilie ca el să poată reîncepe dăscălirea lăutarilor. 

— Nouă nu ne dai un păhărel, vere? Se linguşi Holbea, 
zgândărindu-l cu arcuşul. 

— Să vă dau, cioroilor, fire-aţi ai naibii! Râse George foarte 
mulţumit că au să vadă toţi cum cinsteşte el pe ţigani. 

— Beţi-o toată, zise apoi către Găvan când vru să-i 
înapoieze sticla. 

Dar atunci sări Ilie ca un cocoş: 

— la lăsaţi, bre, să mai bem şi noi, că cioarele astea o să 
plesnească de atâta holircă... 

Urmă o ciorovăială lungă între Ilie şi ţiganii care nu mai 
voiau să renunţe la băutură şi era cât pe-aci să se încingă o 
bătaie, deoarece Ilie, aprinzându-se, se repezea mereu cu 
piciorul să spargă gorduna. 

Deodată toată lumea se întoarse spre uliţă. Toţi bărbaţii 
scoaseră pălăriile, iar cei de pe prispă se sculară în 
picioare... Venea preotul Belciug împreună cu doamna 
Maria Herdelea, soţia învățătorului, cu domnişoara Laura şi 
cu Titu. Primarul şi fruntaşii satului ieşiră în poartă întru 
întâmpinarea domnilor. 

— Petreceţi, petreceţi? Zise preotul cu un zâmbet 
binevoitor. 

— Apoi ce să facem, domnule părinte, răspunse primarul 
cu pălăria în mână. Dumnezeu de aceea a lăsat sărbătorile, 
să se mai veselească şi prostimea. 

— Negreşit, negreşit, murmură Belciug lărgindu-şi 
zâmbetul. 

— Da de ce nu poftiţi şi dumneavoastră să vedeţi 
petrecerea noastră? Reluă Florea Iancu cu un glas foarte 
blajin, punându-şi pălăna în cap. 


Ţăranii de asemenea se acoperiră unul câte unul, în vreme 
ce preotul şopti câteva cuvinte doamnei Herdelea, care 
răspunse răspicat, dându-şi capul pe spate cu mândrie: 

— Da, putem privi puţin şi noi... Mie chiar îmi plac 
petrecerile poporului... 

Maria Herdelea era fată de ţăran de pe la Monor, dar 
pentru că umblase totdeauna în straie nemţeşti şi mai ales 
că s-a măritat cu un învăţător, se simţea mult deasupra 
norodului şi avea o milă cam dispreţuitoare pentru tot ce e 
țărănesc. 

— Poftim mai aproape! Făcu atunci primarul, bucuros, 
dând la o parte pe ţăranii care se îmbulzeau: ia faceţi loc, 
măi oameni! Daţi-vă la o parte! 

Vreo câţiva fruntaşi se grăbiră să dea ajutor primarului 
strigând: 

— La o parte! La o parte! 

Belciug intră încetinel în ogradă şi se opri aproape de 
poartă. Babele cucernice se repeziră numaidecât să-i 
sărute mâna. 

— Lăsaţi, lăsaţi! Murmură preotul, întinzând însă dosul 
palmei spre sărutare cu o mulţumire ce-i înviora faţa 
tăbăcită de slăbiciune. 

Flăcăii, obosiţi şi cu gândul la joc, rămăseseră tot 
împrejurul lăutarilor. Numai George, totdeauna silitor să-şi 
arate isteţimea, se vâri printre bătrâni, îmbulzindu-se să 
ajungă cât mai aproape de popa şi familia învățătorului. Ilie 
se ţinea şi aici după dânsul ca un căţel. 

Titu Herdelea, un tânăr de vreo douăzeci şi trei de ani, în 
haine curăţele şi sărăcuţe, cu o cravată albastră-azurie la 
gulerul înalt şi ţeapăn, ras de mustăţi şi lung cât un par, 
cum văzu pe George, îi întinse prieteneşte mâna îmbrăcată 
în mănuşi de aţă cenuşie: 

— Noroc, George! Nu mai jucaţi? locmai ne abăturăm şi 
noi să vă vedem... 

— Cum nu, domnişorule! Numai să se hodinească o ţâră 
ţiganii, c-au zis atâta de-a amorţit şi sufletul dintr-înşii, 


spuse flăcăul cu glas îndulcit. Apoi, apropiindu-se mai bine, 
adăugă: Da dumneata nu vrei să joci cu noi, domnişorule? 

Titu râse şi se uită la Laura, care zâmbi încurcată. 

— Eu? Nu, George. Altă dată. Acuma nu se poate. 

Dar flăcăul stărui: 

— Îţi dau eu o fată, domnişorule, de să te lingi pe buze. 
Uşoară ca pana şi frumoasă ca o domnişoară... Dar trebuie 
să joace şi domnişoara Laura... 

Sora lui Titu se făcu deodată serioasă şi se agăţă 
înfricoşată de braţul mamei sale, murmurând: 

— O, auzi, ce idee! Mă mir că nu vi-i. 

Preotul vorbea cu primarul şi cu ceilalţi ţărani despre 
mersul vremii, toţi fiind înţeleşi că ar fi bine să mai dea 
Dumnezeu o gură de ploaie, să se mai înmoaie pământul, 
căci altfel rămâne porumbul nesăpat de-al doilea... George 
însă se ţinea scai de Titu şi Laura, spre marea indignare a 
doamnei Herdelea care n-ar fi îngăduit nici în ruptul 
capului ca fata ei să se amestece printre ţărani. 

Ca să schimbe vorba, fiindcă se mai strângeau şi alţi 
oameni să asculte stăruința flăcăului, zâmbind puţin 
batjocoritor, Titu se uită deodată împrejur, ca şi când şi-ar fi 
adus aminte ceva, şi apoi întrebă: 

— Oare lon unde-i? 

George, deşi ştia că, dintre toţi feciorii satului, domnişorul 
cu lon e mai prieten, se simţi aproape jignit auzind acum 
întrebarea. De aceea răspunse cam în silă: 

— Pe-aici trebuie să fie şi dânsul... 

Dar Ilie Onu, de la spate, se amestecă iute-n vorbă: 

— Ba e-n grădină, sub nuc, cu Ana... 

— Unde? Făcu George întorcându-se brusc la el, parcă i-ar 
fi tras o palmă. 

— Acolo, unde zic, încheie Ilie scurt, rânjind mulţumit. 

George puse nasul în pământ şi tăcu. Nimeni nu mai 
deschise gura, iar Titu, bucuros că a scăpat uşor de invitaţia 
la dans, se apropie şi el de Belciug care începuse să 


povestească oamenilor cum i-au scos doctorii cei mari un 
rinichi în spitalul de la Cluj. 

Vorbele lui Ilie loviseră pe George drept în suflet. Ana lui 
Vasile Baciu îi era făgăduită lui de nevastă. Ea fată cu stare, 
el fecior de bocotan - se potriveau. Părinţii lor erau înţeleşi 
mai demult, iar Ana îi plăcea. Nu zicea că-i cine ştie ce 
frumoasă, dar nici el nu pica. Era greoi, spătos şi umeros ca 
un taur: umbla legănat şi cu genunchii înmuiaţi. 

Fierbea. Se gândea mereu să-şi croiască drum până în 
grădină, s-o vadă cum şade ochi în ochi cu Ion. Dar mereu 
îşi lua seama, zicându-şi că poate mai mult ar strica decât 
ar folosi, dacă cumva nu s-ar isca şi o bătaie, căci lon e 
arţăgos ca un lup nemâncat. De va şti fata că el ştie, mai 
rău se va înrăi. Mai bine să-i lase în pace. O lingură de 
isteţime face uneori mai mult decât un car de putere. 

Dar Ion, ce vrea Ion? De ce caută să-i învârtească el capul 
fetei? Îşi aruncă ochii, fără să vrea, spre Florica vădanei lui 
Maxim. Stătea tot aşa de pleoştită ca şi dânsul. Se vedea că 
şi ea ştia şi o băteau aceleaşi gânduri... Asta îi mai potoli 
supărarea. Când nu eşti singur, suferinţa se uşurează. Oftă 
o dată din băierile inimii şi-şi trase pălăria pe ochi, zicându- 
Şi: 

— De-amu am să joc numai cu Florica... Cel puţin să 
plesnească fierea şi într-însul! 

Lăutarii îşi potriveau zgomotos instrumentele pentru a da 
de ştire tuturor, şi mai ales celor răzleţiţi prin grădină, că 
începe jocul. Flăcăii băteau nerăbdători din călcâie, scoteau 
câte-un chiot de veselie şi-şi aruncau pnvirile din ce în ce 
mai des printre fetele care aşteptau cu inima strânsă să fie 
poftite la horă. 

În clipele acelea sosi, de pe uliţă, Vasile Baciu, lălăind un 
cântec de beţie, cu pălăria într-o ureche, cu ochii înroşiţi şi 
tulburaţi de băutură. Se clătina uşor în mers şi dădea 
întruna din mâini parcă s-ar sfădi cu un duşman închipuit. 
Când zări grupul cu domnii în mijloc, se opri puţin, 


înţepenindu-se gânditor, apoi se duse glonţ la preotul 
Belciug şi-i zise: 

— Eu, domnule părinte, spun drept, îs mare păcătos... 
Maaare! 'S beţiv şi stricat, cum nu se mai pomeneşte în 
şapte sate, zău cruce! Aşa-s eu, ce mai calea-valea! Ce-i 
drept nu-i păcat, aşa-i, domnule părinte? Că de supărare 
beau dacă beau, aşa-i? Şi beau pentru că beau dintr-al 
meu... 

Preotul îşi curmase povestirea şi luase o înfăţişare gravă, 
măsurând foarte aspru pe Vasile Baciu. Țăranul însă avea 
acum un zâmbet bun pe buze şi vorbea aplecat ca la 
spovedanie, parcă n-ar fi vrut să ştie de nimeni şi de mmic 
în lume: 

— S amărât rău, domnule părinte, crede-mă! Poate că nu 
mă crezi? De-aceea beau şi iar beau şi iar! Uite-aşa! Ai să 
zici dumneata: da de ce eşti amărât, beţivule? Apoi cum să 
nu fiu, domnule părinte? Că o fată am şi eu şi nu-mi place 
deloc fata pe care o am. Nu-mi place, auzi? Că nu vrea să 
mă asculte. Şi tare mă doare inima şi tare-s supărat că nu 
vrea să se uite în gura mea. Am dreptate ori n-am, spune 
dumneata! 

Belciug nu suferea mirosul de rachiu, căci era bolnâvicios, 
iar Vasile mereu îi duhnea în nas şi râgâia. Purtarea 
ţăranului îl indigna însă mai ales pentru că-i ştirbea 
autoritatea în faţa poporului. Doamna Herdelea asculta 
foarte serioasă, cu capul sus, cu buzele strânse pungă şi 
privea mânioasă la oamenii care se îmbulzeau împrejurul 
lor, curioşi, râzând pe înfundate de Baciu. Lui Titu, 
dimpotrivă, îi plăceau îngăimările beţivului şi nu ştia cum 
să-l zgândăre, fără să bage popa de seamă. 

Belciug îşi înghiţi mânia şi căută să-l potolească cu o 
dojană blândă: 

— Rău faci, Vasile, că nu te sfieşti măcar de tineretul care 
te vede mereu pe două cărări. Omul de treabă nu se ţine 
toată ziulica numai să îmbogăţească pe jidovi şi să-şi 
otrăvească trupul cu hâlbăriile lor drăceşti... Aşa, Vasile! 


Baciu luă deodată o înfăţişare solemnă, se dădu doi paşi 
înapoi şi răspunse cu o mustrare caraghioasă în glas: 

— Vai de mine, domnule părinte? Dar cui i-am făcut vreun 
rău? Băut-am eu banii cuiva, ori averea cuiva? Că beau, 
beau... Da beau din munca şi din sudoarea mea... Atunci de 
ce să mă năpăstuieşti? Ce ţi-am greşit eu dumitale, spune 
drept! 

Primarul găsi cu cale să se amestece, îl luă de braţ şi vru 
să-l dea la o parte, mulcomindu-l: 

— Bine, bine, măi Vasile, aşa-i cum zici... Dar lasă pe 
dumnealor în pace, că dumnealor au venit să vadă jocul, nu 
să audă prostule tale... 

Apoi, întorcându-se spre flăcăi, strigă poruncitor: 

— Da voi ce faceţi, măi feciori? Jucaţi ori nu jucaţi? 

Atunci însă Vasile Baciu zări pe George, care stătea 
posomorât, ca un copac cu măduva uscată, şi îndată îl 
apucă de mână şi-l târi în faţa preotului: 

— Uite-l, domnule părinte! Îl vezi? Asta-i ginerele meu 
care mi-i drag! Cu dânsul ai să-mi cununi dumneata fata, 
măcar de-aş şti că are să crape inima dintr-însa! 

— Bine, bade Vasile, lasă că... făcu George ruşinat, râzând 
silit. 

Omul se încăpăţâna însă din ce în ce şi începu să 
răcnească: 

— Nu vreau să te las, ai înţeles? Mie-mi trebuie ginere 
cumsecade, nu fleandră... lo-ţi dau fata, iar tu să ai bici, să-i 
scoţi din cap gărgăunul... Eu nu vreau să ştiu de alde calici 
ţanţoşi care umblă să-i împuieze capul. Eu nu vreau şi nu 
vreau, şi dacă nu vreau, îi pun gâtul pe tăietor şi numai una- 
i trag cu barda, măcar să ştiu că mă duc pe urmă la 
spânzurătoare. Aşa-i, măi George? 

— Aşa, aşa, murmură flăcăul, vrând să-l astâmpere. 

Vasile se uită împrejur triumfător şi scuipă ascuţit tocmai 
între picioarele primarului. Apoi, ca şi când şi-ar fi adus 
aminte de ceva, porni spre grupul fetelor, trăgând pe 
George după dânsul şi strigând în gura mare: 


— Anuţo! Anuţo! Unde eşti tu, fata tatii? 

George roşi, parcă l-ar fi băgat într-un cuptor încins. O 
mânie amestecată cu ruşine îi cuprinse sufletul. Şi deodată 
îi zise încet, să nu-l audă şi alţi oameni: 

— Las-o pe Anuţa, că-i cu Ion a Glanetaşului în grădină, 
sub nuc... 

Baciu tresări înţepat. Scoase un țipăt scurt şi se îndreptă 
cu paşi mari spre colţul şurii, unde tocmai se ivea Ana, 
tremurând de spaimă, căci îi auzise glasul. Țăranul o văzu, 
se opri în mijlocul ogrăzii, unde ajunsese, îşi răşchiră 
picioarele, îşi trânti mâinile în şolduri şi îşi împinse burta în 
afară, privind săgetător pe Ana. Stătu aşa câteva clipe, apoi 
izbucni: 

— Bine, Anuţo, aşa ne-a fost vorba? 

Şi se repezi spre ea cu pumnul ridicat, gata s-o izbească. O 
femeie ţipă desperată: 

— Tulai! Săriţi c-o omoară! 

Până să ajungă însă la fată, Vasile zări pe Ion, sosind tot de 
după şură, şi numaidecât uită pe Ana şi se întoarse 
ameninţător spre flăcău. Văzându-l cum vine drept la el, Ion 
avu o tresărise uşoară, dar îşi urmă calea, liniştit, ca şi când 
n-ar înţelege mmic, cu o privire nepăsătoare către Baciu. 

— Ce ţi-am spus eu ţie, sărântocule, ai? Urlă, apropiindu- 
se mereu, Vasile Baciu, pe care liniştea lui Ion îl întărâta 
mai rău. 

Flăcăul primi ocara ca o lovitură de cuţit. O scăpărare 
furioasă îi ţâşni din ochii negri, lucitori ca două mărgele vii. 
Răspunse cu o voce puţin tremurătoare, dar batjocoritoare: 

— Ce-s eu, sluga dumitale, să-mi porunceşti? 

— Am să-ţi poruncesc, tâlharule, şi dacă nu asculţi de 
vorbă, am să te umplu de sânge! Răcni ţăranul aprins de 
mânie până în măduva oaselor, aruncându-se la el. 

Acum Ion se opri, încleştă pumnii şi strigă înăbuşit, parcă 
ar fi căutat să se stăpânească: 

— Să nu dai, bade Vasile, că... Să nu dai! Să nu dai! 


Câţiva bărbaţi şi flăcăi se zvârliră la Vasile, ostoindu-l. Ion 
stătea neclintit, ca un lemn, doar inima îi sfărâma coastele 
ca un ciocan înfierbântat. Dintru-ntâi se gândise să-l lase în 
plata Domnului, că-i beat şi e tatăl Anuţei. Dar când l-a 
suduit şi s-a apropiat să-l lovească şi-a pierdut cumpătul. Îi 
clocotea tot sângele şi parcă aştepta înadins să-l atingă 
barem cu un deget, ca să-l poată apoi sfârteca în bucățele, 
mai ales că la spatele lui văzuse pe George care privea 
dispreţuitor şi mulţumit. Baciu se zvârcolea în braţele 
oamenilor, răcnind neîncetat: 

— Lăsaţi-măăă! Lăsaţi-mă să-i scot blohotăile! Trebuie să-i 
beau sângele, altminten plesnesc! Lăsaţi-mă! 

Ţăranii însă îl duseră, aproape pe sus, până la poartă, în 
vreme ce el nu mai contenea şi se smucea din răsputeri: 

— Ce are hoţul cu fata mea? Ce are! Uuuh! Lasă-mă, 
Nistore! Tfff! 

Ion schimba feţe-feţe. Genunchii îi tremurau, iar în cerul 
gurii simţea o uscăciune parcă i s-ar fi aprins sufletul. Fiece 
vorbă îl împungea drept în inimă, cu deosebire fiindcă 
auzea tot satul. Mereu îi fulgera să se repeadă şi cu un 
pumn zdravăn să-i înăbuşe în gât ocările. Deodată cu 
gândul acesta însă îi răsărea în minte şi Anuţa, oprindu-l pe 
loc. Se uită după ea, dar în învălmăşeală fata o ştersese 
acasă plângând. Femeile şi fetele se împrăştiară care 
încotro, ca un cârd de galiţe speriate de uliu, şi priveau din 
uliţă şi de prin ogrăzile vecine, aşteptând în fiece minut să 
înceapă bătaia. Profitând de încăierare, preotul plecă, 
spunând scandalizat doamnei Herdelea: 

— Asemenea destrăbălaţi trebuiesc daţi pe mâna 
jandarmilor să le înmoaie ciolanele. Numai aşa s-ar face 
oameni de omenie... Păcat că lon nu l-a scuturat puţin... Ar 
fi meritat... 

Învăţătoarea clătină din cap în culmea indignării, îşi ridică 
uşor rochia, să nu măture praful uliţei, şi porni repede 
împreună cu Belciug şi cu Laura. Titu rămase mai în urmă. 


Îi părea rău că nu poate vedea cum se isprăveşte cearta şi, 
mergând, întorcea mereu capul. 

Hora se sparse. 'Ţiganii se retrăseseră spăimântaţi în şură; 
Găvan îşi rezemase gorduna într-un colţ, hotărât s-o apere 
cu orice preţ, să nu i-o spargă bătăuşii. Flăcăii se adunară 
împrejurul lui Ion, aţâţându-l: 

— Ce te-ai lăsat, Ionică, să te ocărască? Trebuia să-i tragi 
măcar vreo două scatoalce, să te pomenească! 

Alţii, câţiva prieteni de-ai lui George, stăteau mai deoparte 
rânjind. Mai târzior veni între ei şi George, urmat de Ilie 
Onu, care nu-l slăbea, ca o umbră credincioasă. 

— Uite cum se strică toată veselia din pricina...! Zise 
George, supărat puţin, cu o privire spre feciorul 
Glanetaşului. 

Ion însă nu vedea, nu auzea. Ruşinea îl ţintuise locului. Se 
uita mereu după grămada de oameni între care se zbătea 
Vasile Baciu, mereu muncit de pornirea de a-l zdrobi. 

George mai schimbă câteva cuvinte cu tovarăşii lui, apoi 
strigă lăutarului cu glas mândru: 

— Hai, ţigane, la Avrum! Ce mai stăm aici de pomană? 

Glasul acesta zbârnâi ca o trâmbiţă în urechile lui Ion. Din 
doi paşi fu lângă Briceag şi-i porunci scurt: 

— Hai! 

Ţiganul stătea încurcat, uitându-se când la unul, când la 
altul, neştnnd pe care să-l asculte. 

— Apoi stai, Ioane. 

— Făcu George, tot trufaş - că eu l-am arvunit! 

Ion, parcă nici nu l-ar fi auzit, repetă mai aspru: 

— Hai! 

În ochii lui ardea atâta mânie că Briceag strânse din umeri 
spre George, puse vioara la obraz şi începu îndată un 
cântec de veselie. Prietenii lui Ion porniră să chiuie şi să 
pocnească din degete, în semn de izbândă, apoi să tropăie 
de răsuna bătătura. Ion o luă înainte spre poartă, iar ceilalţi 
după el, fluierând şi chiuind. Lăutarii îi urmară cântând; 
Găvan, cu gorduna agăţată de-a umăr, sufla greu ca un 


gâscan îndopat. În uliţă ceata poposi o clipă, tropăind 
furtunos pe loc spre marea admiraţie a fetelor care se uitau 
din porţile ogrăzilor. Pe urmă porniră cu toţii în stânga, 
chiuind în tactul cântecului, întovărăşiţi de o droaie de 
copii. 

George rămase cu ai lui lângă şură, furios, dar 
neîndrăznind să se împotrivească. Îi era necaz mai cu 
seamă că el dăduse arvună ţiganilor şi tot el avea să le 
plătească restul până la patru zloți. Adevărat că banii îi 
strângea de la flăcăi, câte douăzeci de creiţari de căciulă, 
dar până să-i adune trebuia să se sfădească cu mai toţi şi 
să-şi bată capul, căci Briceag nu mai vrea să aştepte, de 
când a păţit-o o dată de-a rămas neplătit. Însărcinarea 
aceasta îi plăcea, nici vorbă, fiindcă i se părea că-l înalţă 
deasupra tuturor. Acum însă, văzând că flăcăii ţin totuşi 
partea lui lon, se simţea umilit, mai ales că aceasta venea 
după ce aflase că lon umbla serios după Ana... Se uitase cu 
jind cum au plecat toţi cu lăutarii şi avusese o clipă gândul 
să se amestece şi el între ei şi să se arate că nu-i supărat. 
Dar îşi dăduse seama că s-ar cobori prea mult în ochii 
tovarăşilor lui. Drept răzbunare şi mângâiere, după ce 
ceilalţi cotiră spre Uliţa cea mare, zise zâmbind: 

— Eu nu mai dau ţiganilor nici un creiţar. Să le dea Ion, că 
Glanetaşu are destui. 

Flăcăii însă nu pricepură batjocura lui. Erau plouaţi c-au 
rămas bătuţi şi fără lăutari. Ilie Onu rupse tăcerea: 

— Noi ce mai păzim aici? S-a înserat, toată lumea a 
plecat... Hai şi noi la crâşmă! 

Nu mai zise nimeni nimic. Se cărăbăniră încet, prin 
grădină, peste Gârla Popii, să ajungă cel puţin mai curând 
la Avrum... 

Todosia, în pragul tinzii, aşteptă până ce rămase ograda 
goală şi apoi se închină, murmurând: 

— Mulţumescu-ţi ţie, Doamne, că nu i-ai încăierat, că mai 
dădeam şi de poznă cu jandarmii! 


Lângă prispă, aproape de poartă, Savista-oloaga şedea 
ghemuită, ca moartă de răcnetele oamenilor, ferindu-se să 
nu fie călcată în picioare. Todosia nici n-o zări până când 
merse să închidă poarta. 

— Da tu n-ai plecat, Savistă? Bine că nu te-au strivit... Acu 
du-te şi tu, draga lelii, du-te, că ai o postată bună până 
acasă şi uite-acuşica se înnoptează... 

Savistă nici nu mai sufla de groază. Îşi suflecă poalele, îşi 
prinse-n brâu zadiile şi se târi cât putu mai repede până-n 
uliţă şi apoi o apucă mai încetişor pe marginea şanţului spre 
casă. 

Cârciuma nu era mai răsărită ca alte case din sat, doar că 
avea acopenşul de ţiglă şi spre uliţă, în două ferestruici, 
apărate cu reţea de sârmă, sticle de băuturi colorate, 
borcănele de bomboane pestriţe şi diferite mărfuri căutate 
de ţărani. Odaia din faţă era mai mare, podită şi mobilată 
numai cu câteva mese lungi şi de două ori atâtea bănci de 
brad, pe care slujnica le freca cu nisip şi le spăla în fiecare 
vineri de se făceau albe ca varul pentru duminicile când 
sătenii veneau să-şi înece necazurile în băutură. Într-un 
colţ, lângă tejgheaua adăpostită într-o cuşcă de leaturi, 
Avrum împreună cu fiul său Aizic se învârteau îngrijoraţi 
printre şiragurile de sticle şi în jurul unui butoi uriaş de 
rachiu. Din când în când Aizic se cobora, cu lumânarea 
aprinsă, în pivniţa de sub cuşcă, unde se odihneau alte 
butoaie şi damigene cu rachiu, şi chiar cu vin şi cu bere 
pentru feţele spălate care, dacă aveau poftă să petreacă, se 
retrăgeau în fund, în odaia cârciumarului, spre a fi mai 
feriţi de ochii norodului... 

Îndată ce s-a stricat hora, bărbaţii au început să se 
îndrepte, mai singuratici, mai în grupuri, spre Avrum. Când 
sosi George cu prietenii lui, prispa gemea de oameni care 
dezbăteau întâmplarea de la joc, unii luând partea lui 
Baciu, alţii lui Ion. Flăcăii intrară de-a dreptul în crâşmă. 
Mesele şi băncile erau oprite înadins pentru dânşii, ca să 


poată petrece mai în tihnă. Se aşezară tăcuţi. Se simțeau 
înfrânți. 

Avrum ieşi repede din cuşcă, cu două sticle de rachiu pe 
care le puse pe masă, în faţa lui George, întrebând: 

— Cine plăteşte? 

— Lasă că plătim noi, jupâne! Răspunse Ilie Onu întinzând 
mâna după o sticlă. 

— Dacă-i vorba să scot banii de la tine, apoi slabă nădejde, 
zise Cârciumarul uitându-se pe rând la toţi, ca şi când ar 
fivrut să le citească pe faţă ce au în pungă. Pe obrazul tău 
nu dau eu nici o duşcă de apă chioară... Ei, cine plăteşte? 
Vreau să ştiu. Ori duc rachiul şi-l torn înapoi în butoi... 

George scormoni din buzunarul laibărului o pungă soioasă 
şi numără gologanii cuveniţi fără să deschidă gura. Avrum îi 
strânse cu băgare de seamă şi plecă spre cuşcă zornăindu-i 
în pumni. Ilie însă nu se putu răbda să nu-i strige mândru, 
parcă el ar fi cheltuit: 

— Ai văzut, jupâne? Altă dată apoi să nu mai cârteşti! 

Un flăcău, aprins brusc de mirosul băuturii, izbi cu pumnul 
în masă şi începu să chiuie de dârdâiau geamurile. Ceilalţi 
se dezmorţiră ca şi când le-ar fi turnat în suflet o undă de 
bucurie. În câteva clipe toată cârciuma se încinse de 
strigătele lor năstruşnice. 

Când chiuiau mai cu foc, se auziră pe uliţă alte chiote de 
veselie, mai furtunoase şi mai sălbatice. Un răstimp cele 
două grupuri părea că s-au luat la întrecere care să se 
înăbuşe. Cei de-afară însă cu cât se apropiau, cu atât vuiau 
mai cuprinzător. lar când năpădiră în crâşmă amuţiră de tot 
pe oamenii lui George. De altfel, în curând conteniră şi noii- 
sosiți împreună cu lăutarii, osteniţi de sforţări, chiotele 
prefăcându-se într-un zgomot asurzitor de chemări 
răguşite, de porunci mânioase, de ţipete nerăbdătoare, din 
care numai uneori se înţelegea mai lămurit: 

— Jupâne, o cupă, da dulce! 

— Hai mai iute, Avrume! 

— Unde te ascunzi, tartane, fi-ţi-ar neamul de ocară! 


Feciorii nu mai încăpeau pe bănci. Ţiganii se îndesară la 
masa lui lon, afară de Găvan care trebui să stea în picioare, 
în colţ, lângă gordună. O sumedenie de sticle şi pahare 
răsări pe mese. Mirosul de rachiu se frământa cu fumul 
greu de tutun şi cu zăpuşeala acră de sudori. Toată lumea 
vorbea de-a valma, închinând, strigând, lălăind. Toate gurile 
înjurau de Dumnezeu, de soare şi de lună pe lăutari sau pe 
Avrum, sau pe Dumnezeu însuşi. 

Între timp se înnoptase şi odaia nu mai era luminată decât 
de o lampă funinginită, spânzurată de o grindă din tavan. În 
lumina galbenă-bolnavă şi tremurătoare oamenii păreau 
mai beţi de cum erau aievea, ochii luceau mai sălbatic, iar 
braţele goale, ciolănoase, cu muşchii umflaţi ca nişte şerpi 
flămânzi, se ridicau mereu peste capetele tulburate, 
amenințând ori prevestind o primejdie. Glasurile se 
îngroşau şi răguşeau din ce în ce, vorbele deveneau mai 
grosolane şi sudălmile mai mânioase. Feţele asudate clipeau 
care roşii-pară, care galbene-verzui, iar din gălăgia 
ameţitoare se înălţau, stăpânitoare, râsete zvăpăiate, câte 
un râgâit larg, urlete prelungi... 

Simion Lungu, beat leucă, rezemat de un colţ de masă, îşi 
înjura nevasta care stătea lângă el, în picioare, cu un 
copilaş la ţâţă. Femeia îl trăgea întruna de mânecă, 
zicându-i cu glas monoton, fără să se sinchisească de 
ocările lui: 

— Hai, Simioane, hai zău acasă, că mâine trebuie să te 
scoli cu noaptea-n cap să te duci după lemne, că nu maiam 
nici cu ce aţâţa focul... Hai, hai, zău! 

Simion se plângea comesenilor care nu-l ascultau, înjura, 
bea, până ce în cele din urmă femeia îşi făcu loc alături de 
dânsul, astupând gura copiluluicu sfârcul pieptului, râzând 
şi trăgând zadarnic cu ochiul spre un flăcău pe care 
băutura îl posomorâse. 

Toţi flăcăii închinau, pe rând, cu lăutarii care cântau din ce 
în ce mai cu suflet doine de beţie, tărăgănate şi lăbărţate ca 
nişte femei dezmăţate. Briceag se ameţise bine de băutură, 


dar arcuşul lui trăgea parcă mai frumos, pe când Holbea, 
mai trăsnit, seconda atât de fals că lui însuşi îi era ruşine. 
Numai Găvan rămăsese treaz, întâi ca să-şi poată păzi 
gorduna, apoi fiindcă era un beţiv fără pereche, în stare să 
sugă o vadră de spirt fără măcar să clipească. 

Ion se simţea atât de amărât că nici rachiul nu-i ticnea. 
Ruşinea ce i-o făcuse Vasile Baciu i se aşezase pe inimă ca o 
piatră de moară. Se silea să nu se mai gândească la ce-a 
păţit şi totuşi mintea îi era otrăvită numai de ocară. O 
dorinţă grozavă îl cuprindea din ce în ce mai stăruitor în 
mrejele ei: să lovească, să spargă, să se descarce ca să se 
răcorească. Se uita în răstimpuri cu coada ochiului spre 
cealaltă masă, unde George, înviorat, închina mereu şi 
dăndănea, cu glasul gros şi neplăcut, un cântec domnesc, 
cu ochii fulgerători, cu o trufie provocatoare pe faţă. 
Privindu-l aşa, hoţeşte, Ion simţi deodată ca şi când i-ar 
cădea o pânză de pe ochi. Îşi aminti că Ilie Onu l-a văzut în 
grădină, îmbrăţişându-se cu Ana. Acum Ilie şedea lângă 
George. Ilie trebuie să-i fi dat de veste, iar George a asmuţit 
pe Baciu. Şi, fiindcă nu s-a putut răfui cu Baciu, i se înfipse 
în creier gândul că trebuie să se răfuiască cu George, 
îndată ce-i veni hotărârea aceasta, începu să-l chinuiască. 
Se frământa şi suferea pentru că nu ştia cum să înceapă. 

Atunci pică în cârciumă Titu Herdelea. Intrarea lui curmă 
o clipă gălăgia. 

— Bună seara! Rosti Titu puţin încurcat, căci toate privirile 
se întorseseră spre dânsul. 

— Bună seara! Răsună aproape în cor răspunsul tuturor, 
după care zgomotul îşi reluă stăpânirea mai avan ca 
înainte. 

Titu venise mai ales împins de cunozitate. Avea o 
presimţire că cearta de la horă nu va rămâne fără urmări şi 
nu s-a putut stăpâni să nu treacă pe la Avrum, să vadă ce se 
mai petrece? La cină familia Herdelea dezbătuse amănunţit 
întâmplarea şi cu toţii căzuseră de partea lui Ion, şi pentru 
că li-era vecin, şi pentru că feciorul Glanetaşului era mai 


deştept decât toţi flăcăii din Pripas. Discuţia o încheiase 
Titu, declarând grav: 

— Bine-ar face să-i tragă o sfântă de bătaie! 

Dar n-a spus cui să-i tragă şi mmeni din casă nu l-a mai 
întrebat, căci se făcuse târziu şi pe toţi îi cuprinsese 
somnul, iar învățătorul chiar adormise îmbrăcat în timpul 
convorbirii. După ce s-a culcat toată familia, Titu s-a aşezat 
să lucreze, pentru tatăl său, la nişte registre de înscriere. A 
lucrat ce-a lucrat, pe urmă nu şi-a mai putut opri 
nerăbdarea. Şi, cum tutunul îi era pe isprăvite, şi-a luat 
pălăria şi s-a dus glonţ la cârciumă. 

Dădu mâna cu Avrum, cum obişnuia totdeauna când lua 
ceva pe datorie, ceru un tutun, îi spuse să-l treacă la cont şi 
apoi, ca să mai poată zăbovi, vorbi cine ştie ce cu ovreiul, 
trăgând cu ochiul spre mesele flăcăilor. Îl rodea să întrebe 
ce s-a mai întâmplat, dar se sfia. Ce-ar zice oamenii să afle 
că el se interesează de hârjonelile praşcăilor? În sfârşit 
porni mângâindu-se cu gândul că nu se poate să fi fost nici 
o încăierare de seamă, altfel n-ar fi toţi împreună. 

Trecând pe lângă masa lui Ion, zâmbi prieteneşte. Flăcăul 
se sculă în picioare şi-i zise respectuos, întinzându-i un 
pahar de rachiu: 

— Fă bine, domnişorule, şi închină cu noi un păhăruţ! 

Titu se codi puţin, mai mult de ochii lumii, căci prilejul i se 
păru bun să afle câte ceva. Aşteptă deci să stăruiască şi 
ceilalţi, şi atunci luă paharul şi-l ridică în sus în semn că 
vrea să închine. Ion strigă deodată poruncitor să se facă 
tăcere, şi toate glasurile se stinseră într-o clipire. 
Domnişorul însă acuma se zăpăci, nefiind meşter în 
hiritisirile lungi şi ceremonioase care plac ţăranilor. 

— Să trăieşti, Ioane! Să trăiţi cu toţii şi... noroc! Zise 
dânsul, după o pauză, cu vocea răguşită uşor de emoție. 

Bău şi dădu înapoi paharul, abia stăpânindu-şi un fior de 
greață. Ion îi răspunse cu o închinare foarte iscusită, dar 
acoperită de gălăgia care reîncepuse. Titu îi întinse mâna: 

— Noapte bună, Ionică, şi mulţumesc! 


— Mulţumim noi de cinste, domnişorule! Făcu flăcăul 
petrecându-l până afară. 

În faţa cârciumii, pe prispă şi în uliţă, pâlcuri-pâlcuri de 
oameni închinau, povesteau sau se sfădeau. Fete mai 
curioase şi copii mai neostoiţi căscau gura pe la ferestrele 
dinspre grădină, lipindu-şi nasul de geamuri. Macedon 
Cercetaşu, mort de beat, comanda milităreşte, tolănit în 
marginea şanţului, de vuia satul. 

— Ai văzut ce mi-a făcut badea Vasile, domnişorule? Zise 
Ion încetinel, să nu-l audă şi alţii. 

— Da, şi-ţi spun drept, m-am mirat cum ai putut sta aşa, cu 
mâinile în sân, răspunse Titu clătinând din cap. 

— Ce puteam face, domnişorule? Şopti Ion scrâşnind 
dinţii. Dacă-i plesneam, poate-l omoram şi înfundam 
temniţele... Ş-apoi, vezi dumneata, nu-i de vină cine face, ci 
de vină-i cine-l pune să facă! 

Titu se apropie să nu piardă cumva vreo şoaptă. lar fiindcă 
Ion tăcu, îl scormoni: 

— Zău, mă? Adică tu crezi că l-a pus cineva? 

— L-a pus, pot să jur pe sfânta cruce... Dumneata nu ştii că 
vrea să dea pe Ana după George a lui Iloma Bulbuc. 

— Aa? După George? 

— Vezi bine c-aşa. Doar mereu o spune în gura mare, s- 
audă toţi câinii... Apoi amu vezi şi dumneata cine-i de vină... 

Titu, ca să-l întărâte, îl mulcomi: 

— Bine, dar poate că George nu l-o fi îndemnat să... 

Ion, cătrănit, îl întrerupse: 

— Vai de mine, domnişorule, cum poţi grăi aşa? Că doar eu 
ştiu bine că George nu mă suferă ca sarea-n ochi... Nu ştii 
dumneata cum umblă dânsul după Ana, şi încă de când? 
Anuţa nu-l vrea, că nu-i place, şi-apoi el cată să se răzbune 
pe mine... 

Titu tăcu un răstimp, se gândi şi pe urmă vorbi rar: 

— Rău, foarte rău că George umblă cu d-astea... 

— Crezi dumneata că mă las eu astă-seară până nu-l 
muştruluiesc? Poate numai de m-ar trăsni Dumnezeu din 


senin... Altminteri în cearşaf o să-l ducă de-aici... 

Glasul flăcăului se sugrumase de furie. Titu se spăimântă 
şi-i zise foarte încet şi sincer: 

— Astâmpără-te, loane, să nu dai de vreo poznă! 

— Să ştiu că zece ani nu scap din temniţă şi tot nu mă las 
până nu-i văd sângele! Murmură Ion, aprins ca un balaur, 
încleştând pumnii şi cutremurându-se... 

Titu ştia acum sigur că va fi scandal mare şi nici nu se mai 
duse acasă. Trebuia să vadă bătaia, să aibă ce povesti 
mâine familiei şi poate chiar prietenilor din Armadia. Merse 
deci încet, plimbându-se, până la gura Uliţei din dos, se 
întoarse iar înapoi, trecu prin faţa cârciumii până spre casa 
lui Simion Butunoi, nevrând să se depărteze prea mult ca să 
poată sosi grabnic la faţa locului când va începe 
încăierarea. 

Făcu plimbarea aceasta de zece ori, de douăzeci de ori, şi 
tot degeaba... Ion, oricât era de hotărât, nu îndrăznea să se 
agaţe tam-nisam de oameni. Îi trebuia o pricină cât de mică, 
şi n-o găsea, căci George petrecea între tovarăşii săi şi nici 
nu se uita spre masa lui, parc-ar fi bănuit că-i caută 
gâlceava. 

Buba se sparse de-abia pe-aproape de miezul nopţii. 
Lăutarii, vrând să plece, căci erau tocmai din Luşca şi aveau 
de mers vreo două ceasuri, se sculară cerând plata de la 
George, care parcă tocmai aşteptase clipa aceasta ca să se 
răzbune. Se răsti la Briceag cu pumnii: 

— Ce, mă, cioară, mie-mi ceri bani? Mie mi-ai zis? 

— Nu m-ai tocmit tu? Se zborşi ţiganul presimţind că va 
rămâne neplătit. 

— Plătească-ţi cui i-ai zis şi are bani, că eu nu plătesc! 

— Apoi n-ai strâns tu banii de la feciori? 

— N-am strâns, încheie George mândru şi baţjocoritor, 
punând sticla la gură şi trăgând o duşcă zdravănă. 

În răstimp Ion se sculase şi se apropiase de masa lui 
George. 

— Plăteşte! Sâsâi dânsul încurcat. 


— Eu, mă! Eu? Strigă celalt sărind în picioare, încurajat de 
liniştea lui lon pe care o lua drept slăbiciune. 

— Tu! 

— Da crezi tu că io-s cârpa voastră, mă? Răcni George tot 
mai dârz şi amemnţător. Şi încă mai sare la mine! Şi încă 
cine? 

Nu mai putu urma, căci Ion îl izbi cu amândoi pumnii, 
peste masă, drept în obraji. În cealaltă clipă se repezi şi 
George, dar Ion îl lovi a doua oară mai ţeapăn... Pe urmă se 
încăierară. George mugea ca un taur şi-l apucă de 
cheotoarea cămăşii, sucind-o aşa încât vinele lui Ion se 
umflau, iar faţa i se roşea din ce în ce mai tare. Cu toate 
acestea Ion îl lovea aprig când în cap, când în burtă, încât 
pumnii i se umplură de sângele ce curgea şiroi din nasul lui 
George, stropindu-le hainele. 

În cârciumă toată lumea se adunase ciopor în jurul lor, 
strigând: 

— Nu-i lăsaţi! Săriţi! 

Dar nu sărea nimeni, ca şi când toţi ar fi vrut să vadă întâi 
care-i mai tare? Numai Avrum, înfricoşat să nu-i 
prăpădească sticlele şi paharele sau să-i spargă geamurile, 
se năpusti la dânşii cu un curaj nebănuit, nu ca să-i 
despartă, ci silindu-se din răsputeri să-i împingă spre uşa 
de la uliţă. Lampa începu să fumege mai greu, gata să se 
stingă în vălmăşeală. Jertfind câteva smocuri din barba-i 
roşcovană şi primind bucuros o droaie de pumni, Avrum 
izbuti, în cele din urmă, să-i scoată afară. După bătăuşi 
năpădiră toţi oamenii în uliţă, încât în câteva clipe odaia se 
goli. Ovreiul, fericit c-a scăpat fără pagube, închise repede 
uşa şi trase drugul de fier, să nu se întâmple cumva să se 
mai reîntoarcă muşterii. 

Rostogolindu-se în uliţă, cei doi se descleştară. Ion se 
repezi la gardul cârciumarului, smulse un par şi, mai 
înainte să-l poată opri cineva, croi pe George peste spinare, 
încât acesta căzu grămadă, gemând prelung: 

— Valeu! M-a omorât tâlharul! 


Gura, mustăţile, barba, cămaşa lui George erau vopsite de 
sânge, dar numai lovitura de par îl biruise. Mai bolborosi 
câteva sudălmi, încercând să se ridice din şanţul în care se 
prăvălise, durerea însă îl copleşi curând, parcă i s-ar fi rupt 
şira spinării. Rămase încârcit în buruienile murdare, 
înconjurat de unii flăcăi ce săriseră să-l ajute. Nişte femei 
porniră să ţipe, bărbaţii înjurau, iar copilaşul lui Simion 
Lungu, speriat de gălăgia care se înteţea mereu, scăpând 
sfârcul ţâţei din gură, începu să zbiere. Ilie Onu se căznea 
să rupă un lătunoi dintr-un gard de peste drum ca să crape 
capul lui Ion, urlând furios: 

— Aesta-i ucigaş, oameni buni, aesta-i hoţ! 

Ion era mulţumit acuma şi răcorit, şi nu se mai sinchisea 
de nimic. Stătea sprijinit în par, ciobăneşte, privind 
triumfător şi ameninţător, dacă cumva ar mai îndrăzni 
cineva să-l supere. 

Smucind la lătunoi, Ilie îşi astâmpără mânia şi apoi 
împreună cu alţi flăcăi luară pe braţe pe George şi-l duseră 
acasă, suduind care de care mai năprasnic. În urma lor 
mergeau o mulţime de femei spăimântate şi câţiva copii 
întârziaţi pe uliţă... 

Pe cer se ivise o jumătate de lună luminoasă şi rece, 
argintând şoseaua şi vârfurile pomilor... 

Ceilalţi flăcăi se strânseră în jurul lui Ion, privindu-l cu 
respect şi aruncându-i câte o vorbă glumeaţă prin care 
voiau să-i arate prietenia şi admiraţia. Ar mai fi avut poftă 
de petrecere, dar ţiganii o şterseseră în vremea bătăii, iar 
în uşa lui Avrum zadarnic bătură, căci nu se deschise. Mai 
povestiră un răstimp în faţa crâşmei, pe urmă se 
împrăştiară, unii pe-acasă, alţii pe la drăguţe... Ion zvârli 
parul în grădina ovreiului şi porni spre casă, agale, 
mulţumit, ca după o ispravă bine făcută. Trecea pe 
dinaintea casei lui Vasile Baciu, a treia de la cârciumă. Se 
opri gândindu-se să intre la Ana. Se simţea doar acum 
răzbunat şi mai vrednic. Dar îşi zise că fata poate nu ştie ce 
vitejie a săvârşit dânsul adineaori, iar să-i spună el, nu i se 


părea potrivit. Mai bine să afle ea de la alţii şi să-l dorească 
mai mult. Se uită însă lung la casa nouă, ascunsă în umbra 
celor trei meri bătrâni din grădiniţă, la ferestrele negre ca 
nişte ochi somnoroşi, la ograda largă, la grajdurile 
adormite, la poarta de scânduri cu stâlpi înalţi, şi îl cuprinse 
o bucurie ca şi cum acuma toate acestea ar fi ale lui. 

În dosul portiţei Ana pândea cu inima cât un purice. Auzise 
larma de la Avrum şi se strecurase afară, bănuind că Ion, de 
supărare, trebuie să fi stârnit vreo poznă. Îi tremura 
sufletul să nu i se întâmple ceva. Ar fi ieşit în uliţă, dar îi era 
frică să nu scârţâie portiţa şi să se trezească tatăl său, care 
sforăia pe prispă de când îl aduseseră acasă oamenii de la 
horă. Văzu apoi cum îl duceau pe George şi-şi făcu cruce, 
mulţumită că cel zdrobit nu era Ion. Acum îl aştepta pe el, 
mişcată de mândrie şi parcă simțind cum îicreşte în inimă 
iubirea stăpânitoare, iubirea care pecetluieşte soarta 
oamenilor. Simţirea aceasta o înfiora şi în aceeaşi vreme îi 
apnndea toate tainiţele sufletului... Pe urmă îl auzi 
apropiindu-se. Pe urmă îl văzu oprindu-se. Vru să-l cheme 
ca să se arunce în braţele lui vânjoase şi ocrotitoare, şi 
totuşi nu se putu clinti. Pe urmă când el nu se urni, se 
înfricoşă, îşi frânse mâinile şi şopti drăgăstoasă, rugătoare, 
cu buzele uscate şi atât de încet că singură nu-şi auzi 
glasul: 

— Ionică! Ionică! Ionică! 

Ion însă îşi reluă calea, fluierând şi păşind mai apăsat. 
Cizmele lui bocăneau pe uliţa colbuită, iar uneori 
potcoavele zăngăneau izbind vreo piatră... 

Când ajunse aproape de casă, Ion se pomeni din urmă cu 
nişte paşi foarte grăbiţi. Era Titu care alerga gâfâind. Nu 
avusese norocul să vadă bătaia şi era nemângâiat. Se 
plictisise plimbându-se de colo până colo, mereu prin faţa 
cârciumii şi, în cele din urmă, ca să-i treacă mai uşor 
vremea, se duse până la răscrucea din celalt capăt al 
satului. 


Acolo a auzit zgomotul încăierăm. Şi-a iuţit paşii cât a 
putut, dar până să sosească la Avrum se mulcomise tot şi n- 
a mai găsit ţipenie de om. 

— Ei, ce-a fost, loane? Întrebă dânsul frecându-şi mâimle. 

— Nimic, murmură flăcăul liniştit. M-am răcont oleacă... 
Mai mult nu putu smulge dintr-însul Titu, oricât îl descusu. 
Se despărţiră zicându-şi în acelaşi timp: 

— Noapte bună! 

Cocoşii porneau să vestească miezul nopţii... 

Capitolul II. 

ZVÂRCOLIREA. 

O lumină cenuşie, tulbure privea pe ferestre când se trezi 
Glanetaşu. Din depărtare se auzi un cucungu slab, pierdut 
şi răguşit. Peste o clipă altul, mai aproape, răspunse subţire 
şi tăios. Pe urmă altele, din ce în ce mai apropiate şi mai 
ţanţoşe, până ce o bătaie surdă din aripi, în tindă, urmată 
de un cântec de cocoş, poruncitor, gros, sfârşindu-se într-un 
cârâit vesel, cutremură toată căsuţa, încât Glanetaşu tresări 
de spaimă şi-şi făcu cruce. 

— Bată-te Dumnezeu, cocoş nebun! Murmură bătrânul 
mai zvârcohndu-se puţin în pat până să se dezmeticească 
bine. 

— Dormi, muiere? Întrebă apoi, atingând cu cotul pe Ze- 
nobia. 

— Ba, răspunse femeia repede cu glasul limpede. 

Tăcură amândoi, scărpinându-se şi icnind bătrâneşte. 

— Da câte ceasuri să fie, hai? Căscă iar bărbatul, într-un 
târziu. 

— Hai, scoală că-i vremea de sculat, mormăi Zenobia mai 
ursuză acum şi urnindu-se din aşternut. 

— Oare? Se miră Glanetaşu pocnindu-şi alene oasele. 

— Scoală, zău, măi bărbate, până mă duc să trezesc pe 
Ion, că el ştiu că n-are să se trezească singur, c-a jucat toată 
ziua şi a mai stat şi pe la Avrum până târziu... Scoală, 
scoală, să te duci la lucru, să nu ne apuce prânzul lenevind, 
că-i mai mare ruşinea! 


Bătrânul se scărpină iar în cap, în barbă, pe piept, căscă 
prelung cu poftă, se mai uită spre ferestre şi apoi murmură 
întrebător: 

— Oare lună-i ori ziuă? 

În clipa aceea, în tindă, cocoşul răspunse mai aspru şi mai 
poruncitor: 

— Cucunguuu! 

— Apoi n-auzi că-i ziuă? Făcu Zenobia care se dăduse jos 
din pat şi-şi lega zadiile, bolborosind rugăciuni. 

Glanetaşu se ridică întâi pe jumătate, se mai gândi şi în 
sfârşit sări din culcuş, silindu-se să fie spnnten ca să-şi 
alunge moleşala din ciolane. 

— Aprinde lampa, zise apoi căutând el însuşi chibriturile în 
firida hornului, dar negăsindu-le se necăji şi se răsti la 
femeie: Da unde dracu le-ai mai pus iar? 

Zenobia însă nu răspunse. Se închină larg de mai multe 
ori, bâiguind sfârşitul rugăciunilor şi, numai după ce 
isprăvi, strigă la Glanetaşu, funoasă: 

— O, trăsni-te-ar să te trăsnească, om nebun şi fără 
Dumnezeu, că nu mai poate omul de tine nici să-şi zică 
ocinaşele! 

leşi trântind şi blestemând. În tindă găinile se ciocăneau şi 
cârâiau nerăbdătoare, iar când Zenobia deschise uşa spre 
ogradă, năvăliră afară parc-ar fi scăpat din temniţă. Femeia 
le aruncă câţiva pumni de porumb, afurisind mereu pe 
Glanetaşu şi numărând în gând găinile care se zbăteau să 
înghită cât mai repede şi cât mai multe grăunţe, în vreme 
ce cocoşul, veşnic neîncrezător cu Zenobia şi îngăduitor 
faţă de consoartele sale, apuca doar din când în când câte 
un bob. Găinile bătrâne se ghemuiau sfioase când stăpâna 
se apropia şi le căuta de ou, pe rând, spre marele necaz al 
cocoşului, care zbârlea creasta ameninţător, se ferea 
călcând ţanţoş şicotcodăcea clocotind de indignare... 

Apoi când galiţele se împrăştiară, Zenobia se sui în podeţul 
cu fân şi strigă din capul scării: 


— Ionică! Măi Ionică! Scoală, dragul mamii, să te duci să 
dobori iarba ceea, să nu ne pomenim c-o ploaie, să ne-o 
prăpădească! 

— Bine, bine, las că mă scol! Mormăiflăcăul somnoros. 
Zenobia nu-l mai cicăli. Ştia bine că băiatul, când e vorba de 
muncă, nu se codeşte şi nu leneveşte ca Glanetaşu. 

Ion dormea toată vara în podul cu fân de deasupra 
grajdului. Astfel nu mai deştepta din somn pe bătrâni când 
venea el noaptea de pe uliţe, ş-apoi mai auzea mereu şi pe 
Dumana, singura lor văcuţă, ronţăind sau rumegând, sau 
suflând aspru pe nări, pe când alegea fânul din ogrinjii ce-i 
punea dânsul seara în iesle. 

Îşi birui repede lenea somnoroasă, se târî până la gura 
podului şi cobori în ogradă. 

Satul dormea. Numai câte un cocoş întârziat mai vestea 
ici-colo zorile. O ceaţă uşoară, străvezie plutea peste 
coperişurile ţuguiate. Dealurile hotarului parcă se legănau, 
tremurându-şi porumbiştile multe, lanurile puţine de grâu 
şi de ovăz, în vreme ce vârfurile împădurite, negre şi 
nemişcate vegheau odihna satului, ca nişte capete de uriaşi 
îngropaţi în pământ până-n gât. 

O adiere de vânt, răcoritoare, pătrunse până-n sufletul 
flăcăului, alungându-i cele din urmă rămăşiţe de somn din 
oase. Îşi roti privirile prin ogradă, scărpinându-se în ceafă, 
ca şi când s-ar fi gândit de ce să se apuce. Zenobia, ieşind 
iar din casă, se minună: 

— Vai de mine, băiete, mi se pare că te-ai culcat în cămaşa 
de sărbători? 

Ion se zăpăci de părere de rău, în vreme ce bătrâna urmă 
mai jalnic: 

— Ferfeniţă ai făcut toate înfloriturile şi mărgeluţele, şi ai 
înnegrit-o de nu ştiu zău cum am s-o scot din boală! Ba ai 
mai umplut-o şi de sânge... Cu cine te-ai bătut? 

Flăcăul se uită cu băgare de seamă şi de-abia atunci văzu 
că pieptul şi poalele cămăşii erau pătate de sânge. 


— Cu George a lui Bulbuc, mormăi, drept răspuns, şi intră 
în tindă. Îşi lepădă cămaşa, se îmbrăcă în hainele de lucru, 
încălţă opincile şi pe urmă se spălă pe obraji în Pârâul 
Doamnei care se vărsa chiar lângă casa lor în Gârla Popii. 

Era gata de drum. Zenobia îi pusese în traistă un codru de 
pâine de mălai, nişte brânză şi ceapă, toate învelite într-o 
pânzătură curată. Luând de sub grindă tocul şi gresia, 
flăcăul întrebă pe Glanetaşu care se tot sucea şi se-nvârtea 
căutând cine ştie ce: 

— Dumneata te duci la notar la lucru? 

— M-oi duce, că m-am tocmit de alaltăieri, de când a 
umblat după oameni prin sat... 

— Apoi bine... Numai să nu bei banii că trebuie să-i 
strângem. Ca mâine ai să vezi că începe să umble iar din 
casă în casă subprimarul cu straja după bir, adăugă Ion 
foarte aşezat. 

— Acu lasă că doar nici eu nu-s copil, făcu Glanetaşu. 

— Mi-ai pus de mâncare, mamă? Întrebă iar flăcăul, 
cântărind traista. 

— Ţi-am pus, şi la prânz oi veni şi ţi-oi mai aduce, răspunse 
Zenobia suflând din răsputeriân tăciunii din vatră care 
fâşâiau, afumau şi nu se apnndeau deloc. 

— Să vii nesmintit să întorci dumneata pologul, să nu mă 
mai întârzii eu şi cu asta, altfel nu isprăvesc cu cositul, că 
delniţa-i măricică, murmură Ion închinându-se şi ieşind. 

— Umblă sănătos! 

În tindă flăcăul îşi luă coasa din cui, agăţă traista în coasă 
şi coasa pe umăr, şi porni. Trecu repede pe dinaintea casei 
învățătorului Herdelea, care dormea dusă, în vreme ce 
găinile în coteţul de lângă gard săreau, cârâiau şi se 
sfădeau. Merse pe şoseaua răvenită de rouă până unde se 
desparte drumul cel vechi, apoi coti în dreapta şi sui încet 
pe o cărare lină, printre porumbişti care mai late, care mai 
înguste, despărțite de răzoare crescute cu iarbă grasă. 
Păşea grăbit să ajungă mai curând, să apuce a cosi o bucată 


cât mai zdravănă înainte de răsăritul soarelui, căci iarba 
umedă se taie mai bine şi mai lesne. 

Hotarul era încă pustiu. Doar pe Simion Lungu îl găsi 
cosind de zor în livada ce o ţinea cu arendă de la Avrum, 
lângă o holdă de ovăz a lui Vasile Baciu. Trecând, îi strigă în 
loc de bineţe: 

— Harnic, harnic! 

Simion mai trase câteva brazde, pe urmă se opri să-şi as- 
cută coasa şi răspunse lui lon, care se depărtase de-a 
binelea, încât nici nu-l mai auzi: 

— Apoi ce să facem? Muncim, că de-aceea ne-a lăsat 
Dumnezeu pe lume... 

Mai urcă Ion vreun sfert de ceas. Locul era tocmai în inima 
hotarului; o fâşie lungă şi îngustă, de vreo trei care de fân. 
Atâta rămăsese din livada de douăsprezece care ce mersese 
până-n Uliţa din dos şi care fusese zestrea Zenobiei. Încetul 
cu încetul Glanetaşu îl tot ciopârţise... Îi cam plăcuse 
bătrânului rachiul, iar munca nu prea îl îndemnase. În 
tinereţea lui a fost mare cântăreţ din fluier, de i se dusese 
vestea până prin Bucovina. Zicea atât de frumos din trişcă, 
parc-ar fi fost clarinet. De aceea l-a şi poreclit lumea 
„Glanetaşu”. Fusese baâiat curâţel şi isteţ, dar sărac iască şi 
lenevitor de n-avea pereche. Fugea de munca grea. Se 
zicea că în viaţa lui n-a tras o brazdă cumsecade, adâncă şi 
cât trebuie de lată, că nici nu ştia ţine bine coarnele 
plugului; coasa iarăşi îl dobora repede şi-i stătea în mână ca 
un băț. l-au plăcut mai mult lucrurile muiereşti: săpatul, 
pologul, căratul, semănatul. Dar şi mai bucuros trândăvea 
prin ogrăzile domnilor, pe la notar, pe la preot, pe la 
învăţător şi chiar pe la ovreu din Armadia şi din Jidoviţa. 
Niciodată nu i-au crescut bătături în palmă de muncă, nici 
nu i s-a plămădit pământul în piele... Norocul lui a fost 
Zenobia, o femeie ca un bărbat. Fără de ea câinii l-ar fi 
mâncat. S-a măritat cu dânsul fără voia părinţilor, care-i 
ziceau că din frumuseţe nu se face porumb şi din isteţime 
mămăligă. Singură la părinţi şi din oameni cu stare, ar fi 


putut lua fruntea satului. Ea însă l-a vrut pe Glanetaşu şi 
părinţii, ca să nu-i iasă din voie, în cele din urmă au dat-o şi 
au înzestrat-o cu patru table de porumb şi două de fâneaţă, 
trecându-i şi casa din capul satului cu grădina dimprejur. 
Când s-au mutat tinerii în casa unde stătuse bătrânii până 
şi-au clădit-o pe cea de peste drum de-a popii, au găsit până 
şi oalele pe foc, iar în ogradă o pereche de boi şi două vaci, 
o droaie de găini şi vreo cinci rațe... Gospodărie deplină, 
numai Glanetaşu să fi fost bărbat, s-o îngrijească. 

Ganetaşu însă nici după ce s-a însurat nu şi-a schimbat 
năravurile. Zenobia l-a lăsat cât l-a lăsat, pe urmă, văzând 
că nu-i nici o nădejde, s-a făcut ea bărbat şi a dus casa. Era 
harnică, alergătoare, strângătoare. Dacă n-a dus-o mai 
bine, n-a fost vina ei. Unde nu-i cap, nu-i spor. Din zi în zi s- 
au înglodat tot mai rău. O datorie naşte pe alta. Ca să 
astupe o gaură, stârneau o spărtură cât o şură. Azi se duce 
pe apa sâmbetei o limbă de porumbişte, mâine o livadă 
întreagă... Mare noroc că Dumnezeu nu le-a hărăzit decât 
un singur copil. Dac-ar fi venit mai mulţi poate c-ar fi ajuns 
de minunea lumii... 

Când au murit pănnţii Zenobiei, Glanetaşu stătea tocmai în 
două porumbişti ciopârţite şi în două vaci sterpe. Moartea 
bătrânilor iar i-a mai ridicat puţin deasupra nevoilor: vreo 
zece capete de vite, vreo cinci locuri bunişoare şi casa cea 
nouă... Aceasta au şi vândut-o îndată lui Iftode Condratu, ca 
să se mai uşureze de datorii. 

Măcar acum de-ar fi pus umărul Glanetaşu... Dar nu l-a 
pus. S-a lăsat de fluier şi s-a apucat de beţie. Cât e Armadia 
de mare, toate crâşmele le bătea. În loc să muncească la 
coasă ori la plug pe pământul lui, umbla pe la ovreu din 
Jidoviţa, să facă bani, iar banii să-i bea. Nu se îmbăta însă 
niciodată rău şi era blând la beţie; râdea întruna şi 
povestea fel de fel de minciuni, de-ţi era mai mare dragul 
de el... Aşa apoi, în câţiva ani, iar s-a încuscrit cu sărăcia. În 
zadar se jura Zenobia pe toţi sfinţii din calendar, după 
fiecare ciopârţire de moşie, că mai curând se spânzură 


decât să mai vândă o palmă de loc. Picau hârţoagele de 
judecată şi trebuia să dea de bunăvoie, dacă nu vrea să vină 
cu toba să-i facă haram şi puţinul din care-şi mai târau 
viaţa. 

Când s-a ridicat Ion, stăteau numai în trei petice de 
pământ: fâneaţa, spre care se grăbea acuma, şi două 
porumbişti, dincolo de şosea, tocmai în hotarul satului 
Sărăcuţa. Ce-ar fi trebuit să fie Glanetaşu, a fost feciorul. 
Era iute şi harnic, ca mă-sa. Unde punea el mâna, punea şi 
Dumnezeu mila. lar pământul îi era drag ca ochii din cap. 
Nici o brazdă de moşie nu s-a mai înstrăinat de când s-a 
făcut dânsul stâlpul casei. În schimb, cum necum, în doi-trei 
ani a plătit şi datoriile ce le aveau la „Someşana” din 
Armadia, încât a putut aţâţa focul cu cărţuliile verzi şi roşii 
care pricinuiseră Zenobiei atâtea zile fripte... 

Flăcăul sosi încălzit de drum. Se opri în marginea delniţei, 
pe răzorul ce-o despărţea de altă fâneaţă, tot aşa de lungă 
şi de lată, pe care Toma Bulbuc o cumpărase acum vreo 
zece ani de la Glanetaşu. Cu o privire setoasă, lon cuprinse 
tot locul, cântărin-du-l. Simţea o plăcere atât de mare 
văzându-şi pământul, încât îi venea să cadă în genunchi şi 
să-l îmbrăţişeze. I se părea mai frumos, pentru că era al lui. 
Iarba deasă, grasă, presărată cu trifoi, unduia ostenită de 
răcoarea dimineţii. Nu se putu stăpâni. Rupse un smoc de 
fire şi le mototoli pătimaş în palme. 

Se aşeză pe răzor, înţepeni nicovala în pământ, potrivi 
tăişul coasei şi apoi începu a-l bate cu ciocanul, rar, apăsat, 
cu ochii ţintă la oţelul argintiu. 

Când isprăvi, se sculă, scoase de la brâu gresia, o înmuie 
bine în apa din toc şi apoi mângâie ascuţişul coasei cu 
gresia, schimbând mereu degetele mâinii stângi. Pe urmă, 
cu un pumn de iarbă, şterse toată coasa. În clipa aceea 
privirea i se odihnea pe delniţa lui Toma Bulbuc, cosită, cu 
fânul adunat în căpiţe care stăteau încremenite ici-colo, ca 
nişte mormoloci speriaţi. Pământul negru-gălbui părea un 
obraz mare ras de curând... Pnvindu-l, Ion oftă şi murmură: 


— Locul nostru, săracul! 

Se gândi puţin de unde să înceapă şi hotări să pornească 
brazda de la capătul dinspre sat, cu faţa către răsărit, să-l 
vadă soarele când se va înălța de după dealurile Vărărei. 
Încercă întâi coasa în colţ, făcându-şi loc, apoi croi brazda 
în latul locului ca să se usuce mai deodată şi mai repede. 

Când ajunse la marginea delniţei, se opri să mai 
netezească coasa cu gresia. Acuma stătea cu faţa spre satul 
care, sub o ceaţă străvezie, tremura uşor, se întindea şi se 
strângea, ca şi când s-ar feri de îmbrăţişarea răcoroasă a 
dimineţii. Vedea casa lor peste drum de a învățătorului 
Herdelea, chiar în capul satului dinspre Jidoviţa, despărțite 
prin Uliţa Mare ce coboară până la Avrum, suie iar până pe 
la preotul Belciug, mai merge drept o bucată şi apoi urcă 
dealul, grăbindu-se spre Sărăcuţa. Lângă casa nouă a lui 
Vasile Baciu porneşte Uliţa din dos care face un ocol mare 
ca să treacă prin faţa bisericii şi să se arunce iar în Uliţa 
Mare, dincolo de grădina popii, printre bordeiele ţigănimii. 
Fundătura pleacă din Uliţa din dos, de lângă biserică, se 
adânceşte mereu între dealuri şi, la Ştefan Ilina, se despică 
în două. Un braţ mai scurt o ia la stânga, numai printre 
vreo trei-patru căsuțe, apoi se face drum de car, se caţără 
pe coastă şi se pierde în câmp; cellalt însă merge înainte, cu 
casele tot mai rare, pe urmă, mereu pe lângă Pârâul 
Dracului, din ce în ce mai şerpuit, până ce intră în Pădurea 
Fulgerată... 

Satul părea mititel să-l cuprinzi tot într-un pumn şi să-l pui 
în traistă, ca o jucăne pentru copii. Hotarul însă se întindea 
atât de mare, încât Ion nu se mai sătura privindu-l, ca o 
slugă credincioasă pe un stăpân falnic şi neîndurător. 

Din şosea şi de la marginea satului începea coasta lină cu 
sute de parcele, unele galbene, altele verzi, altele cenuşii, 
învălmăşite şi încurcate, ţintuite ici-colo cu câte un păr sau 
măr pădureţ. Urcă încet până la pădurea Vărărei, din care 
de-abia se vedea de aici o dungă liliachie, coborând din ce 
în ce mai groasă şi mai întunecată spre Jidoviţa, până se 


pleşuveşte şi se schimbă în lanuri de grâu şi de porumb... 
Dincolo de Pârâul Dracului se înalţă Zăhata, mai piezişă, 
mai îngustă, cu multe cânepişti, adumbrită toată de 
Pădurea Fulgerată care merge până la Păuniş şi până la 
Săscuţa, dar fără să treacă peste şosea. Peste drum, în 
zare, albăstreşte Pădurea Spânzuratului, unde se zice c-ar 
fi fost spânzurători pe vremea revoluţiei, dar care ţine de 
satul Săscuţa. Măgura Cocorilor însă e a pripăsenilor. Mai 
poartă şi azi în vârf o căciulă zdravănă de pădure, dar 
trupul i-e lăzuit, arat şi semănat. Tocmai la picioarele 
Măgurii se înşiră casele din Uliţa Mare... Apoi vin Lazurile, 
de la Pârâul Doamnei până la hotarul Sărăcuţei şi până la 
Pădurea Domnească ce se coboară pe ţărmul Someşului 
între Jidoviţa şi Armadia... 

Sub sărutarea zorilor tot pământul, crestat în mii de 
frânturi, după toanele şi nevoile atâtor suflete moarte şi vii, 
părea că respiră şi trăieşte. Porumbiştile, holdele de grâu şi 
de ovăz, cânepiştile, grădinile, casele, pădurile, toate 
zumzeau, şuşoteau, fâşâiau, vorbind un grai aspru, 
înţelegându-se între ele şi bucurându-se de lumina ce se 
aprindea din ce în ce mai biruitoare şi roditoare. Glasul 
pământului pătrundea năvalnic în sufletul flăcăului, ca o 
chemare, copleşindu-l. Se simţea mic şi slab, cât un vierme 
pe care-l calci în picioare, sau ca o frunză pe care vântul o 
vâltoreşte cum îi place. Suspină prelung, umilit şi înfricoşat 
în faţa uriaşului: 

— Cât pământ, Doamne! 

În acelaşi timp însă iarba tăiată şi udă parcă începea săi 
se zvârcolească sub picioare. Un fir îl înţepa în gleznă, din 
sus de opincă. Brazda culcată îl privea neputinciosă, biruită, 
umplându-i inima deodată cu o mândrie de stăpân. Şi atunci 
se văzu crescând din ce în ce mai mare. Vâjâiturile stranii 
păreau nişte cântece de închinare. Sprijinit în coasă, pieptul 
i se umflă, spinarea i se îndreptă, iar ochii i se aprinseră 
într-o lucire de izbândă. Se simţea atât de puternic încât să 
domnească peste tot cuprinsul. 


Totuşi în fundul inimii lui rodea ca un cariu părerea de rău 
că din atâta hotar el nu stăpâneşte decât două-trei 
crâmpeie, pe când toată fiinţa lui arde de dorul de a avea 
pământ mult, cât mai mult... 

Iubirea pământului l-a stăpânit de mic copil. Veşnic a 
pizmuit pe cei bogaţi şi veşnic s-a înarmat într-o hotărâre 
pătimaşă: trebuie să aibă pământ mult, trebuie! De pe 
atunci pământul i-a fost mai drag ca o mamă... 

Când a umblat la şcoala din sat a fost cel mai iubit elev al 
învățătorului Herdelea, care mereu i-a bătut capul 
Glanetaşului să dea pe Ion la şcoala cea mare din Armadia, 
să-l facă domn. Glanetaşu s-a şi învoit până în cele din 
urmă, mai ales că toată treaba n-avea să-l coste multe 
parale. Doar cărţile, pe care le putea lua vechi, şi taxa de 
înscriere, vreo trei zloți. Ba Herdelea a alergat şi s-a zbătut 
până ce l-au iertat şi de cei trei zloți, fiindcă băiatul era 
silitor şi cuminte. De gazdă n-avea nevoie. Copilul putea 
merge la şcoală în fiecare dimineaţă, să-şi ducă merinde 
pentru amiază, iar seara să se întoarcă acasă; din Pripas 
până în Armadia e o plimbare de o jumătate de ceas... După 
două luni de învăţătură însă lon n-a mai vrut să se ducă la 
şcoala cea mare. De ce să-şi sfarme capul cu atâta carte? 
Cât îi trebuie lui, ştie. Şi apoi i-e mai drag să păzească 
vacile pe câmpul pleşuv, să ţie coarnele plugului, să 
cosească, să fie veşnic însoţit cu pământul... Şi Glanetaşu, 
pe cât de greu l-a dat la liceu, tot atât de lesne s-a împăcat 
să nu mai urmeze; doar de cei câţiva zloți aruncaţi pe cărţi 
îi părea rău. Mai bine să-i fi băut decât să-i fi băgat în alte 
bazaconii nefolositoare. Ion însă nu s-a despărţit de tot nici 
de ele. Le-a păstrat şi-n sărbători le-a citit şi răscitit până li 
s-au ferfeniţit foile. lar mai târziu mereu cerea învățătorului 
ba cărţi de poveşti, ba câte o gazetă veche, să se desfete... 

Acuma lon cosea din răsputeri. Brazdele se prăvăleau, 
drepte, grele, mirositoare. Când răsări soarele, roşu şi 
somnoros, lon simţea o amorţeală uşoară în şale şi degetele 
parcă i se încleştau pe codoriştea coasei. Se îndrepta din 


spinare la capătul brazdelor, ştergea tăişul cu şomoioage de 
iarbă moale, îl atingea cu gresia, răsufla greu şi iar se aşeza 
pe lucru. Oboseala îl întărâta ca o patimă. Munca îi era 
dragă, oricât ar fi fost de aspră, ca o râvnă ispititoare. 

Soarele urca mereu pe cer, culegând, cu razele-i calde, 
stropii de rouă de pe câmpuri, înviorând din ce în ce 
văzduhul. Pretutindeni pe hotar oamenii, ca nişte gândaci 
albi, se trudeau în sforţări vajnice spre a stoarce roadele 
pământului. Flăcăului îl curgea sudoarea pe obraji, pe 
piept, pe spate, Iar câte un strop de pe frunte i se prelingea 
prin sprâncene şi, căzând, se frământa în humă, înfrăţind, 
parcă, mai puternic omul cu lutul. Îl dureau picioarele din 
genunchi, spinarea îl ardea şi braţele îl atârnau ca nişte 
poveri de plumb. 

Înspre prânzul cel mic, oprindu-se să-şi şteargă sudorile 
care-i ţâşneau acum din sângele încins de dogoarea 
soarelui, iar se uită în vale, spre sat. Deodată faţa i se 
însenină de bucurie. Pe cărare suia încet Ana, cu un coş pe 
care-l muta mereu dintr-o mână în cealaltă. 

— Uuu, mă Anuţoooo! Strigă Ion, uitând într-o clipire 
osteneala şi fierbinţeala. 

Fata, cam departe, ridică fruntea, îl văzu şi răspunse cu 
glas subţire ca o aţă: 

— Uuu, mă lonicăăă! 

Ion îi ieşi înainte la capătul dinspre cărare al locului. 
Obrajii Anei erau îmbujoraţi de căldură şi umezi de 
năduşeală. Puse coşul jos şi zise încet: 

— Duc de mâncare tatii... A ieşit cu doi oameni să taie 
iarba din deal. 

Ion o privea şi, fără să vrea, se gândea: „Cât e de slăbuţă 
şi de urâţică! Cum să-ţi fie dragă?” 

Fata însă, cu ochii în pământ, vorbi dojenitoare şi cu im- 
putare în glas: 

— N-ai venit aseară... Şi te-am aşteptat până după miezul 
nopții. 


— Am fost necăjit rău, Anuţo, ştii bine... Ai văzut doar ce 
ruşine mi-a făcut badea Vasile? 

— Parcă tu nu-l ştii pe dânsul cum e la beţie? Apoi, după o 
tăcere scurtă, adăugă: 

— Şi te-ai răzbunat pe George... 

— Că George-i cu vicleşugul, ehe! Făcu repede Ion cu o 
luare atât de stranie în căutătură încât Ana se cutremură. 

Mai stătură câteva clipe, fără să mai vorbească şi chiar 
fără să se privească. Pe urmă fata, zăpăcită, îşi luă coşul, 
zicând: 

— Acu mă duc, că m-o fi aşteptând tata... 

— Du-te, du-te, zise Ion simplu. 

Ana porni pe cărare la deal. După câţiva paşi mai întoarse 
capul, cu un zâmbet blând pe buze, care însă pe Ion îl făcu 
să se gândească iarăşi mai ursuz: Tare-i slăbuţă şi urâţică, 
săraca de ea!” 

Rămase cu ochii pe urmele ei până ce dispăru la o 
cotitură. Şi văzând-o cum se legăna în mers, ca o trestie 
bolnăvicioasă, fără vlagă, slăbănoagă, avu o tresărire şi o 
părere de rău: „Uite pentru cine rabd ocări şi sudălmi!” 

Încremeni aşa un răstimp. Dar deodată îşi reveni, scutură 
din cap, ca şi când s-ar încăpăţâna să-şi lepede o slăbiciune, 
şi-şi zise aspru: „Mă moleşesc ca o babă neroadă. Parcă n- 
aş mai fi în stare să mă scutur de calicie... Las că-i bună 
Anuţa! Aş fi o nătăfleaţă să dau cu piciorul norocului pentru 
nişte vorbe...” 

Dădu să se întoarcă la coasă, când un glas plăcut răsună la 
spatele lui: 

— Leneveşti, leneveşti? 

Îi pieri din suflet toată frământarea văzând pe Florica, cu 
faţa rumenă, plină şi zâmbitoare, apropiindu-se sprintenă 
ca o ispită. Bâlbâi zăpăcit de mulţumire: 

— M-am odihnit oleacă... A trecut pe aici Ana lui Vasile 
Baciu şi... Îşi curmă glasul brusc, întâlnind întnstarea ce 
răsănse în ochii fetei. Îi păru rău că n-a tăcut şi vru s-o 


dreagă, făcând un pas ca să schimbe vorba. Florica însă nu- 
i mai dădu răgaz să înceapă şi-i zise cu imputare: 

— Am văzut... Cum să nu vă fivăzut... Că doar nu-s oarbă... 
Umbli după ea ca armăsarul după iepe... Mă mircă nu ţi-e 
ruşine... 

Ion încercă să râdă. Nu izbuti, dar răspunse cald, mângi- 
ind-o din ochi: 

— Nu vezi tu cum e lumea azi, Florico? Vai de sufletul 
meu... Crede-mă! În inima mea însă tot tu ai rămas 
crăiasă... 

Ochii fetei se umplură de lacrimi îngăimând: 

— Te faci de râsul lumii ca s-o iei pe ea... 

Flăcăul tăcu. Apoi oftă. Clocotea. Fără să mai scoată o 
vorbă, o luă în braţe, o strânse s-o înăbugşe şi o sărută pe 
gură cu o patimă sălbatică. Fata se zvârcolea, dar cu fiece 
mişcare se lipea mai tare de pieptul lui şi, printre sărutări, 
murmura: 

— Ionică... lasă-mă... le văd oamenii... Lasă-mă... le văd... 
oamenii... 

— Aşa munceşti tu, dragul mamii? Strigă în clipa aceea 
Zenobia care venea cu mâncarea, grăbită şi supărată. 

Tinerii se despărţiră îndată. Florica, roşie foc de ruşine, 
de-abia putu îngâna câteva vorbe şi se făcu nevăzută 
printre delniţe. Ion însă, ca să-şi ascundă zăpăceala, se răsti 
la mă-sa: 

— Că şi dumneata, zău, vii c-o falcă-n cer şi cu una-n 
pământ, parcă eu aş sta toată ziua cu mâinile-n sân! Mai 
bine veneai mai devreme, că vezi bine că soarele-i într- 
amiezi şi pologul s-a uscat ca hârtia... 

Ana ajunse în deal gâfâind. 

Vasile Baciu împreună cu doi lucrători coseau din 
răsputeri, schimbând doar din când în când câte-o vorbă. 

— Ai venit? Întrebă Vasile cam morocănos, văzând pe Ana. 

Ar fi vrut să mai fi întârziat cu mâncarea, să poată oame- 
nii să lucreze mai mult până-n prânz, că tot îi plătea destul 
de scump. 


Era un bărbat silitor Vasile Baciu când se găsea în toane 
bune. A avut o viaţă grea şi plină de trudă, dar s-a ţinut 
totdeauna printre fruntaşi. Părinţii nu i-au dat decât sufletul 
dintr-însul. S-a însurat cu o fată bogată şi urâtă, dar a iubit- 
o ca ochii din cap, căci ea îi întruchipa pământurile, casa, 
vitele, toată averea care-l ridicase deasupra nevoilor. 
Bogăția îi deschisese mai mare dragostea de muncă. Râvna 
de a agonisi îi puse stăpânire pe suflet. Îi era frică mereu că 
un trăsnet din senin îi va zdrobi toată truda vieţii. Trei copii, 
cei dintâi, îi muriseră înainte de a împlini un an de zile. Ana 
a fost al patrulea. În urma ei au mai venit doi, dar fără zile... 
Vasile Baciu nădăjduia mereu un băiat. În cele din urmă a 
sosit, dar încăpăţânându-se să intre în lumea necazurilor cu 
picioarele înainte, a stârnit numai jale şi nenorocire. Moaşa 
satului, care era chiar mama femeii, a încercat toate 
descântecele şi buruienile. Zadarnic. O săptămână 
încheiată casa a tremurat de gemete şi vaiete. Atunci Vasile 
s-a repezit de a chemat pe doctorul Filipoiu din Armadia. 
Cum a văzut-o, doctorul s-a crucit şi, după ce i-a ocărât pe 
toţi pentru că nu I-au înştiinţat mai devreme, le-a spus că 
acuma e prea târziu, că femeia a început să se învineţească, 
apoi că numai Dumnezeu face minuni şi că ar fi trebuit s-o 
ducă la spital, în Bistriţa, să-i scoată copilul prin burtă. 
Baciu i-a plătit un zlot de argint şi l-a întors acasă cu căruţa. 
Până să vie dânsul, femeia şi-a dat sufletul. Copilul a mai 
mişcat într-însa vreo două ceasuri, încât moaşa era cât pe- 
aci să-l înţepe cu un ac, să nu se întâmple cumva să-l 
îngroape de viu, să se facă moroi şi să vie din cealaltă lume 
să spăimânte oamenii... Împreună cu nevasta, Vasile Baciu a 
înmormântat o parte din sufletul său propriu. Îi slăbi pofta 
de muncă, parcă n-ar mai avea pentru cine să se 
ostenească. Îi rămăsese o mângâiere în Ana, care semăna 
cu mă-sa, dar în acelaşi timp o şi ura, fiindcă din pricina 
unui copil s-a tras moartea femeii ce-i fusese reazemul 
vieţii. Căută să-şi înece jalea în rachiu. Şi, deoarece când 
era beat uita tot, se îmbăta din ce în ce mai des. Inima i se 


înăcrise ca o pungă de piele arsă. Ce agonisea acuma dădea 
pe băutură. Se făcea zi cu zi mai dârz. Numai moşia îi mai 
era dragă ca odinioară. Îl durea gândindu-se că va trebui s- 
o ciopârţească spre a potrivi zestre Anei la măritiş. Se 
frământa deseori să găsească vreun chip de a nu da nimic 
cât va trăi dânsul. George al Tomii Bulbuc i se părea 
singurul care ar putea lua fata, aşteptând zestrea până la 
moartea lui. Ana nu se împotrivea pe faţă. Asta îl cătrănea 
mai rău. În Ion simţea un vrăjmaş. Cum a fost dânsul în 
tinereţe, aşa e feciorul Glanetaşului azi. Îi vrea averea. De 
aceea fierbea de ură chiar numai văzându-l. Şi ura i se 
revărsa asupra Anei mai aprigă, pentru că ea era mai 
aproape de sufletul lui... 

Îi aruncă pe sub sprâncene câteva priviri mânioase, apoi, 
ascuţindu-şi coasa, o întrebă peste umăr: 

— Dar cu cine te-ai oprit pe coastă? 

— Cu Ion, răspunse fata fără înconjur. 

— Mhm, cu Ion, mormăi Vasile Baciu. Apoi vezi bine c- 
aşa... Se vede că degeaba îţi spun eu ţie, ca un părinte, că 
tu faci tot cum te taie capul... Bine, draga tatii, bine... Bine 
că ştiu. Că dacă-i vorba pe aşa, apoi eu ţi-s popa... 

Vorbind se înfurie din ce în ce mai tare şi se porni pe ocări 
şi sudălmi. Coasa însă n-o lăsa din mână; ba parcă trăgea 
brazdele mai zdravăn. Cei doi lucrători, vrând-nevrând, 
trebuiau să urmeze pilda lui, căci el mergea în frunte. Astfel 
omul se răvenea înjurând, dar în aceeaşi vreme nu îngăduia 
pe muncitori să lenevească. 

Ana scotea oalele din coş, în umbra unui măr pădureţ la 
marginea fâneţei... Vorbele grele ce o plesneau în faţa 
oamenilor o chinuiau. Răbda totuşi cu inima împăcată, 
zicându-şi că suferă pentru Ion. Cu gândul acesta în minte, 
se aşeză lângă coş şi întoarse privirea în vale, unde ştia că 
munceşte el. Îl zări tot acolo, dar parcă nu mai era singur... 
O zgudui un fior. Clipi de câteva ori, ca şi când i s-ar fi lăsat 
o ceaţă pe ochi. Vedea însă bine. Ion strângea în braţe o 
femeie. Pe ea n-a sărutat-o, iar pe cealaltă o îmbrăţişează. 


Tot sângele i se adună în obraji şi, parc-ar fi avut un ochean, 
atât de bine văzu acum pe Florica. O durere mare i se 
sfredelea în piept şi ochii nu şi-i mai putea smulge de la 
dânşii. Auzea ca prin vis amemnţările tatălui ei: 

— Mai bine te tai eu în bucățele decât s-ajungi bătaia de 
joc a Glanetaşilor... Barem să ştiu că eu te-am făcut, eu te- 
am omorât... 

Glasul lui însă nu-i pătrundea în suflet, căci sufletul ei se 
împietrise de amărăciune. Se simţea neputincioasă şi 
părăsită. Îmbrăţişarea celor doi i se părea nesfârşită, îi 
sorbea toată lumina ochilor. Doar buzele subţiri, înălbite, 
mai puteau murmura, tremurând de durere: 

— Nu mă iubeşte... Tot nu mă iubeşte... Of, Doamne, 
Doamne! 

Satul fierbea. Cearta de la horă şi mai ales bătălia de la 
cârciumă treceau din casă în casă, din ce în ce mai umflate. 
Dis-de-dimineaţă Toma Bulbuc a sculat din pat pe preotul 

Belciug şi i s-a plâns că Ion i-a schilodit feciorul. Popa s-a 
indignat, fiindcă Toma era un stâlp darnic al bisericii, şi i-a 
făgăduit că duminica viitoare are să dojenească pe bătăuşul 
Glanetaşului de pe amvon, ca să-l înveţe omenie. Toma, 
foarte mulţumit cu răspunsul, a povestit tuturor oamenilor 
ce i-a întâlnit, cum s-a supărat preotul şi ce i-a spus, apoi a 
ieşit la lucru împreună cu George care, în afară de o dungă 
vânătă pe spinare, lată de vreo palmă, era bun teafăr, ca şi 
când nici n-ar fi păţit nimic. 

Femeile mai cu seamă, care unde se zăreau, născoceau 
amănunte noi. Multe se jurau c-au fost de faţă şi au văzut 
cum a crăpat ţeasta lui George, când l-a izbit Ion cu 
lătunoiul, cum i s-au împrăştiat creierii prin colbul uliţei... 
Altele ştiau că feciorul Tomii trage să moară, iar câteva mai 
îndrăzneţe strigau c-a murit încă de azi-noapte şi că Toma 
s-a dus la popa pentru înmormântare... 

În familia învățătorului Herdelea nu s-a vorbit toată ziua 
decât despre întâmplările grozave de ieri. Titu, care de 


obicei nu se cărăbănea din pat până pe la amiazi, acuma s-a 
sculat pe la nouă şi numaidecât a aruncat întrebarea: 

— Aţi auzit ce bătaie a fost azi-noapte? 

Toţi ştiau. Herdelea, fiindcă se culca totdeauna odată cu 
găinile, se scula veşnic cu noaptea-n cap, ieşea în ogradă şi 
schimba noutăţi cu toţi trecătorii. Vestea cea mare o aflase 
de la Macedon Cercetaşu, care în toate lunile îşi găsea de 
lucru pe-acasă spre a-şi putea vindeca oboseala beţiei de 
duminică. 

— Eu tocmai m-am nimerit pe-acolo când s-a întâmplat... 
zise Titu mistenos trăgându-şi ghetele. 

Laura şi Ghighi, mezina famihei, tăbărâră pe el, să le 
povestească tot, din fir în păr. Chiar şi doamna Herdelea îşi 
ascuţi urechile de lângă sobă, unde se ostenea cu gătirea 
bucatelor pentru amiazi. Titu însă se închise, ca un sfinx, în 
faţa tuturor stăruinţelor. 

— Staţi, staţi! Striga întruna îmbrăcându-se cu o iuţeală 
militărească. Întâi să-mi cumpăr un tutun, pe urmă vă 
spun... 

Se simţea atât de mândru, parcă el însuşi ar fi fost eroul 
sau cel puţin victima bătăliei. Deşi ar fi putut să ticluiască 
un şirag de amănunte, care de care mai cumplite şi mai 
mincinoase, îl rodea totuşi ambiția acuma să se 
documenteze înainte de-a vorbi. De-aceea pretextul 
tutunului, Avrum, izvorul cel mai autentic, îi va împrumuta 
toate ştirile. 

Cârciumarul însă se posomori ca o zi de ploaie când Titu 
vru să-l descoase. N-a văzut nimic, nu ştie nimic... Îi era 
frică să nu aibă urmări bătaia, în care să fie amestecat şi 
dânsul, riscând poate chiar să i se închidă prăvălia. Poate să 
vie jandarmii sau vreo judecată... cine ştie? Tăcerea 
negustorului e totdeauna de aur... 

Norocul lui Titu a fost c-a întâlnit pe Dumitru Moarcăş, un 
client credincios al cârciumii, de la care a aflat atâta încât 
să poată înfiori o povestire mai senzaţională. Astfel a 


împuiat apoi urechile mamei şi surorilor sale cu amănunte 
până la prânz. 

Toată familia Herdelea era cu trup şi suflet de partea lui 
Ion. Ziceau că bine a făcut dacă a zgâlţâit puţin pe butoiul 
cela de George. De ce să-şi bată joc de un băiat cumsecade 
ca Ion? Părtinirea nu era cu totul dezinteresată. Învățătorul 
făcuse o clacă iarna trecută, să-i aducă satul lemne de foc. 
Au lipsit tocmai bogătaşii, în frunte cu Toma Bulbuc. De 
atunci familia n-avea la inimă nici pe tată şi nici pe fiu. 
Herdelea chiar a spus odată, de faţă cu mai mulţi ţărani: 
„Las că-mi pică ei în mână, şi oma şi ceilalţi... Şi am să-i joc 
şi eu cum se cuvine...” 

Când sleiră de-a binelea toată întâmplarea cu bătaia, Titu 
simţi îndemnul să ducă vestea mai departe. Frământă bine 
în cap hotărârea, iar la prânz, după ce mâncă zdravăn şi 
bău câteva pahare de apă, strigă încântat: 

— Să vedeţi ce-o să se mai mire cei din Armadia şi din 
Jidoviţa! Se sculă de la masă înaintea tuturor, se îmbrăcă 
tacticos în hainele cele mai bune, se ferchezui ca o păpuşă 
şi plecă bombănind cu o nemulţumire prefăcută: 

— Mă duc să mă mai plimb, că am să putrezesc de atâta 
plictiseală... 

O luă spre Jidoviţa, agale, fluierând din vârful buzelor şi 
învârtind între degete un baston de trestie. 

Titu era mândria familiei Herdelea. Avea douăzeci şi trei 
de ani şi era înalt, cam deşirat, cu o faţă lătăreaţă, ochi 
albaştri spălăciţi şi o frunte largă. Mustăţile nu-i prea 
creşteau şi de aceea le rădea, zicând că se poartă după 
moda anglo-americană. Toată casa jura că tânăr mai 
deştept ca dânsul nu se pomeneşte în împrejurime. De altfel 
în şcoală a învăţat binişor. A început-o sub mâna tatălui său 
care l-a şi scos „eminent”. Când a trecut la liceul din 
Armadia, a mers puţin mai anevoie; prin clasa a treia se 
plângea că-l persecută profesorii, ceea ce pe Herdelea l-a 
făcut să-l mute la liceul unguresc din Bistriţa. „Las că-i bine 
să înveţe şi ungureşte - a zis învățătorul - că-n ziua de azi 


nu faci nimic dacă nu rupi limba stăpânirii.” Dar nici aici nu 
s-a prea înţeles cu profesorii, încât după ce a terminat clasa 
a şasea, familia s-a învoit să urmeze la liceul săsesc. „Cu 
limba nemţească - a zis iar învățătorul - poţi umbla toată 
lumea.” Taxele de înscriere însă fiind prea mari şi Herdelea 
neavând banii trebuincioşi în septembrie, Titu a rămas să 
studieze acasă ultimele două clase. Pe urmă, când a sosit 
vremea examenelor, băgând de seamă că taxele pentru 
particulari sunt şi mai urcate şi, nimerindu-se ca Herdelea 
să aibă acuma mai puţini bănişori, Titu, după o ciorovăială 
violentă, a renunţat la şcoală, mai ales că şi el se cam 
săturase de atâta buchiseală searbădă. Într-un sfat de 
familie următor apoi, a triumfat părerea fetelor: Titu să se 
facă notar comunal. Hotărârea aceasta însă a întristat 
adânc pe doamna Herdelea, care veşnic visase pe Titu preot 
în Monor, satul ei de baştină, căci băiatul semăna mult cu 
ea, având o voce prea frumoasă... Până să plece însă Titu la 
cursul de notari, s-au înăspirt condiţiile de primire; i se ceru 
bacalaureatul. Herdelea atunci a propus să urmeze şcoala 
normală şi să vie învăţător în Pripas, în locul lui; până ar ieşi 
băiatul, el tocmai ar împlini anii de pensie. Dar Titu avea 
groază de dăscălie. Mai curând salahor, decât dascăl... Şi 
împotrivirea lui a fost atât de înverşunată, încât nimeni n-a 
mai îndrăznit să-i pomenească de dăscălie. Cu toate acestea 
nici degeaba nu se putea să stea. Era doar om în toată firea. 
Cum să trândăvească? L-ar lua lumea la ochi... Deci 
Herdelea, fiind prieten bun cu notarul din Salva, l-a convins 
să ia pe Titu ca ajutor şi practicant, dându-i casă, masă şi 
ceva de buzunar. Titu s-a dus, a stat trei luni, a lucrat mai 
nimic, s-a plictisit mult şi pe urmă a venit iar acasă. În 
zadar, nu-i plăcea notariatul şi pace. Şi chiar de i-ar plăcea, 
ce perspective ar avea într-o carieră, fără diplomă? Ar 
însemna să rămână toată viaţa practicant, un fel de jălbar 
nenorocit, batjocura satelor. Tocmai el, care era plin de 
ambiţii, care simţea că poate şi trebuie să ajungă cineva în 
lume... Citea cu patimă versuri, romane. Mai ales de când s- 


a lăsat de şcoală, a citit tot ce i-a căzut în mână. Şi, tot 
citind, a început şi el să scrie. Întâi mai pe furiş, pe urmă 
mai pe faţă şi în sfârşit cu tot dinadinsul. lar când, într-o 
bună zi, Familia i-a publicat o poezie de trei strofe, s-a 
hotărât definitiv, dar în taină: va fi poet. Surorile lui îl 
priveau ca pe un bărbat însemnat, iar părinţii, deşi în sinea 
lor nu prea înțelegeau cum va mânca şi ce va îmbrăca Titu 
din poezii, împărtăşeau părerea fetelor. Domnii din Armadia 
şi cu deosebire doamnele şi domnişoarele au citit cu mirare 
şi invidie numele băiatului învățătorului din Pripas sub o 
poezie tipărită. În curând tot judeţul l-a consacrat poet. Şi 
Titu citea şi scria mereu până noaptea târziu; stingea 
lampa, aştepta prin întuneric inspiraţia, înjgheba câte un 
vers în cap, aprindea repede lumina, îl eterniza pe hârtie... 
Herdelea cam mormăia uneori că prăpădeşte prea mult 
petrol, dar Titu, vrăjit de muza lui, nici nu voia să audă 
asemenea imputări pământeşti... 

Apropiindu-se acum de Jidoviţa, se gândea unde să se 
ducă? Să se oprească în Jidoviţa sau să treacă în Armadia? 
Inima îl îndemna şi ici şi dincolo. În Armadia era fata 
profesorului de matematici, Valentin Dragu, domnişoara 
Lucreția, micuță, oacheşă, visătoare. O iubea de vreo trei 
ani. O iubire foarte eterică, alcătuită numai din rare priviri 
cu înţeles, din suspine dese, din câte-o strângere de mână 
mai vie, din cărţi poştale ilustrate şi mai ales din declaraţii 
timide, exprimate în limbajul florilor, al mărcilor sau al 
culorilor. De câte orise abătea prin Armadia, şi se abătea 
mai în toate zilele, Titu făcea ce făcea şi întâlnea pe 
Lucreția. Atunci roşeau amândoi, vorbeau despre mersul 
vremii, se priveau şi apoi tăceau. „lăcerea spune mai mult 
decât toate frazele”, îşi zicea Titu. De altfel Lucreția a fost 
una din cauzele de căpetenie ale chemării lui poetice. 
Versurile din Familia preamăreau tocmai frumuseţea 
ochilor ei verzi... 

Dar şi în Jidoviţa avea pe nevasta învățătorului Lang. 
Învățătorul era ovreu, iar nevastă-sa unguroaică. Veniseră 


de curând la şcoala statului şi nu ştiau o boabă româneşte. 
Ovreii din Jidoviţa s-au apucat prea târziu să practice 
patriotismul cel nou şi rupeau atât de prost limba 
oficialităţii încât nici ungurii cei mai binevoitori nu-i puteau 
înţelege. Soții Lang deci au fost bucuroşi când au cunoscut 
pe Titu, singurul om cu care puteau vorbi mai ca lumea. 
Bărbatul era beţiv şi petrecea mai în toate nopţile prin 
cârciumile din Jidoviţa sau prin cele din Armadia. Femeia, 
drăguță, cochetă, se plictisea grozav. Oamenii povesteau c- 
ar fi avut câteva aventuri de dragoste prin Maramureş, 
unde a trăit înainte de a sosi în Jidoviţa. Lui Titu mai ales 
din pricina aceasta îi plăcea şi umbla s-o cucerească. Deşi 
ofta după Lucreția, râvnea mult şi o iubire pasionată. Dar 
nu prea ştia cum trebuie cucerită o femeie şi de aceea îi era 
frică să nu se facă de râs în faţa unguroaicei. Cât a dorit 
dânsul şi n-a fost în stare să cucerească nici măcar o fată 
din Pripas, cu toate că i se scurgeau ochii după unele. 
Simţea însă că doamna Lang îl simpatiza şi aceasta îi dădea 
imbold să stăruiască. 

Ajunse aproape de Jidoviţa. Pe drum ghetele i se 
prăfuiseră; se opri şi le şterse cu o batistă murdară, adusă 
înadins pentru treaba aceasta. Îi plăcea să se înfăţişeze 
totdeauna curat, cu atât mai mult când bănuia că are să 
întâlnească pe cine-i era drag. Scoase din buzunar o 
oglindă, îşi potrivi bufanţii lavalierei, îşi netezi frizura şi-şi 
picură pe piept puţin parfum ca să nu miroase a sudoare. În 
vremea când se aranja luă hotărârea definitivă: va rămâne 
în Jidoviţa. 

Soții Lang stăteau în casa hahamului, în fund. Din curte 
intrai în tindă, apoi venea în stânga şi în dreapta câte o 
odaie. Cea din stânga îl interesa mai mult pe Titu. Acolo era 
dormitorul. 

Bătu la tindă. Nu răspunse nimeni. „le pomeneşti că n-o fi 
acasă”, se gândi Titu apăsând clanţa. 

Uşa se deschise. Intră încetişor. Tinda era cam 
întunecoasă, în dreapta, uşa odăii care slujea de sufragerie, 


salon şi birou era dată la perete. Înăuntru nimeni. Avu o 
tresărire de bucurie gândindu-se că găseşte acasă numai 
pe doamna Lang, care obişnuia să stea după-amiezi trântită 
pe pat, citind romane de dragoste, visătoare ca o cadână 
din panorame. Se apropie de uşa dormitorului în vârful 
picioarelor şi ciocăni uşor. Nici un răspuns. „O fi dormind”, 
îşizise Titu, cu mintea aprinsă brusc de o droaie de 
speranţe şi planuri, bătând iarăşi maitare. 

— Cine-i? Murmură un glas somnoros, răguşit şi gros. 

— Eu, eu, răspunse tânărul, nemulţumit, recunoscând 
vocea soţului. 

— A, tu eşti, Titule? Intră, dragă! Urmă glasul dinăuntru 
mai înviorat puţin. 

Titu intră amărât. Într-o clipire i se suplberaseră toate 
închipuirile: că va găsi pe iubita lui cu somnul în gene, că va 
profita de ocazie şi o va săruta pe ochi, să-i fure visurile, pe 
buze, să-i soarbă gândurile... şi poate chiar mai mult. 

— Eşti singur? Întrebă dânsul rotindu-şi ochii prin odaie. 

— Singur, dragul meu, gângavi învățătorul, căscând. 
Nevastă-mea s-a dus în plimbare până-n Armadia, să 
cumpere nu ştiu ce... Sunt obosit, dragă prietene, de nici 
nu-ţi închipui. Azi-noapte am făcut un chef monstru cu 
solgăbirăul, cu popa din Runc, cu doctorul Filipoiu, cu 
profesorul Oancea şi încă câţiva care au venit mai pe la 
spartul târgului de nici nu mi-i mai amintesc. Tocmai pe la 
şapte dimineaţa ne-am despărţit, la berăria Rahova, după 
ce cutreierasem vreo cinci cârciumi... În sfârşit ceva 
colosal! Şi mi-e un somn! 

Ascultându-i, Titu se posomori de tot. lată cine are parte 
de o comoară de femeie ca Rozica! Îl cântări cu dispreţ. 
Lang avea nişte mustăţi ungureşti, un nas gros, ochii vii 
negri şi un păr creţ negru tăciune. Acuma însă era atât de 
tăbăcit la faţă, că părea cu zece ani mai bătrân, deşi încă nu 
împli nise treizeci. De necaz, Titu pierduse şi plăcerea de a-i 
mai povesti bătăiia. 


— Atunci te las, zise, dându-i mâna. Îmi pare rău că n-am 
găsit pe nevastă-ta... Transmite-i complimentele mele! 

— Da, da, căscă Lang. Mă, i-ascultă, bei un coniac? 

— Nu, nu, mormăi Titu ursuz, ieşind. Sunt grăbit... 
Trebuie să mă duc şi prin Armadia... 

— Bine, dragă, cum vrei, vorbi învățătorul; luă o sticlă de 
pe mescioara de noapte, bău o duşcă ţeapănă, îşi trase 
plapuma peste cap şi începu îndată să sforăie ca o dihanie. 

În uliţă Titu se răzgândi. Ce să se mai ostenească prin 
Armadia? Cum e pornit azi pe ghinion e în stare să nu 
întâlnească nici pe doamna Lang, nici pe Lucreția Dragu. 
Iar asta iar mohori sufletul pentru o săptămână încheiată... 
Dar nici acasă nu voia să se întoarcă. Ce să facă, ce să facă? 

Era tocmai în faţa cancelairei comunale. Soarele ardea să 
topească zidurile. Fierbinţeala îl chinuia. Urcă repede în 
cancelarie, să mai stea de vorbă cu notarul Stoessel. Dar 
găsi numai pe practicantul Hornstein, un flăcăiandru slăbuţ, 
sfrijit, cu ochelari, cu o tremurătură nervoasă din cap, care 
făcea sforţări eroice să vorbească ungureşte. „N-am noroc, 
degeabai, îşi zise Titu, aşezându-se la biroul notarului, 
răspunzând numai din vârful buzelor la salutarea 
practicantului pe care nu-l putea suferi, cu toate că nu-i 
greşise nimic. 

Aici cel puţin avea gazete şi putea să citească până se va 
mai însera şi se va mai potoli zăpuşeala. Ziarele îl pasionau, 
de altfel ca şi pe bătrânul Herdelea. Lor însă nu le mai 
venea niciunul, căci nu le ajungeau banii să plătească 
abonamentele. Au ţinut acum câţiva ani Gazeta 
Transilvaniei. Herdelea îşi rupsese de la gură şi achitase un 
sfert de an, primind-o apoi un an încheiat şi punând pe foc 
toate somaţiile cu care îl asalta admimstraţia, că „la caz 
contrar vom înceta trimiterea foaiei”. Pe urmă Titu a 
descoperit ceva mai bun: să ceară abonamente de probă de 
la ziarele unguregşti. Câte o săptămână, două primea 
jurnalul gratis. Când nu mai venea, se adresa altuia pentru 
abonamente de probă. Astfel, în schimbul unei cărţi poştale, 


au avut ziare aproape un an de zile. După ce le-au încercat 
pe toate, au vrut ei s-o ia de la început, dar zadarnic; cărţile 
lor poştale au rămas fără răspuns. Încât acum erau nevoiţi 
să împrumute gazeta preotului Belciug, care plătea regulat 
abonamentul, dar numai spre a dovedi că e bun român, căci 
el n-avea vreme să citească minciunile ziarelor. Titu, 
umblând mai în fiece zi prin Jidoviţa, o lua de la cancelarie 
şi nici n-o mai dădea popii. Şi notarul ţinea vreo trei ziare 
ungureşti, de asemenea fără a le citi, dar păstrându-le 
pentru aţâţatul focului, aşa că Titu nu le putea duce acasă, 
ci doar să le soarbă în cancelarie. 

Scufundându-se în gazete, Titu îşi uită curând necazul. Citi 
până se întunecă, iar înainte de a pleca, simțindu-se 
înviorat, povesti totuşi întâmplările din Pripas, ba încă, spre 
marea fericire a practicantului, i le povesti pe ungureşte... 

Când se îngâna ziua cu noaptea, familia Herdelea se afla în 
păr în pridvor, ca totdeauna în zilele frumoase de vară. 

Herdelea, în vacanţă, pierdea vremea mai curăţind câte un 
pom prin grădina din spatele casei, mai plivind câte o 
buruiană, iar după masă se odihnea un ceas, două în 
stupină, alintat de zumzetul harnic al albinelor. Doamna 
Herdelea robotea toată ziua cu bucătăna. N-ar fi îngăduit 
fetelor pentru nimica-n lume să se apropie de cuptor. Doar 
spălatul vaselor şi căratul apei cădeau în sarcina Ghighiţei, 
pe când curăţenia casei rămânea în stăpânirea Laurei, care, 
fiind fată mare, avea ambiția să potrivească toate astfel 
încât să se observe pretutindeni gustul ei delicat... 
Treburile se isprăveau însă până pe înserat. Urma odihna în 
pridvor, unde femeile, brodând sau croşetând, vorbeau şi 
râdeau, în vreme ce Herdelea, cu pipa-n gură, răsfoia câte- 
o carte. Satul întreg şi jumătate din hotar se întindeau în 
faţa lor ca o hartă mare cu reliefuri în culori. Oamenii care 
se întorceau de la câmp sau mergeau spre Jidoviţa, 
trăsurile care umblau între Armadia şi Bistriţa defilau pe 
dinaintea lor, ofe-rindu-le prilejuri mereu noi de vorbă. Apoi 
când venea întu-nericul, fetele, în frunte cu mama lor, 


începeau să cânte romanțe vechi româneşti cu nişte voci 
simpatice de sopran, acompaniate uneori de basul 
învățătorului... 

Doamna Herdelea era cântăreaţă înflăcărată şi o femeie 
foarte evlavioasă. Toată ziua, ţinând tigăile de coadă şi 
amestecând în oale, lălăia cântece sau rugăciuni, iar 
duminica, fiindcă n-avea răgaz să meargă la biserică, cânta 
singură, acasă, toată liturghia. De altfel a avut o tinereţe 
glorioasă. Fată de ţărani săraci, rămasă de mică orfană de 
tată, a ajuns sub oblăduirea unchiului ei, Simion Munteanu, 
învăţător pe vremuri în Monor. De la unchiul ei i s-a tras tot 
norocul în viaţă. Munteanu a fost un dascăl harnic şi un 
român înfocat. Ca să ferească de ungurizare târguşorul, 
reşedinţă de vară a unei familii de conți, a muncit din 
răsputeri. Din „irozii” de Crăciun ela făcut un fel de teatru 
religios, cu costume, cu cântece şi cu dialoguri. Maria 
Drujan întruchipa pe îngerul Domnului, îmbrăcată în alb. Îi 
şedea foarte bine şi s-a distins prin râvna şi isteţimea cu 
care îndemna pe cei Trei Crai de la răsănt să se închine în 
faţa Mântuitorului ce se naşte în fiecare an. 

Spre fericirea Mariei, învățătorul Munteanu nu s-a 
mulţumit numai cu „irozii”. Încurajat de buna primire, a 
organizat mai pe urmă reprezentații de teatru, recrutând 
dintre fetele şi flăcăii mai deştepţi pe interpreţii operelor lui 
Alecsandri, care atunci începeau să pătrundă mai bine şi în 
Ardeal. S-a dus vestea acestor reprezentații în tot ţinutul 
Someşului. Oamemi veneau din toate satele să vadă şi să 
audă teatru românesc, dornic de-a se însufleţi. Şi diletanţii 
lui Simion Munteanu jucau cu atâta inimă încât uimeau 
lumea. Sufletul lor însă era tânăra şi drăgălaşa Maria 
Drujan care, în scurtă vreme, a cucent admiraţia tuturor, 
fiind cea mai isteaţă. În Piatra din casă şi mai cu seamă în 
Rusaliile a cules succese neuitate. La un banchet, după 
reprezentarea Rusaliilor, protopopul din Şoimuş, om foarte 
învăţat şi umblat prin lume, a ţinut un toast în care, 
slăvindu-i însuşirile artistice, a proclamat-o, în aplauzele 


tuturor, primadonă diletantă. Maria a plâns de bucurie, deşi 
n-a înţeles ce înseamnă porecla ce i-a hărăzit-o. În urma 
cuvântării, protopopul a încercat să ciupească puţină curte 
primadonei, dar zadarnic... 

Azi dăscăliţa îşi aminteşte cu lacrimi în ochi de vremurile 
acelea de aur. Cum au pierit, parcă nici n-ar fi fost! Atunci a 
învăţat ea cântecele pe care acuma le învaţă de la ea fetele 
ei. Atunci! Treizeci de ani au trecut de-atunci... După 
Rusaliile a cunoscut pe Zaharia Herdelea, învăţător cu mult 
viitor în Lechinţa, s-a măritat, a avut nouă copii, i-au murit 
şase, toţi după ce i-a scos din nevoi, a muncit ca o roabă, a 
uitat toate veseliile şi petrecerile şi a îmbătrânit. Din 
frumuseţea ei de odinioară n-au mai rămas decât urme şi 
amintiri. Şi cântecele, sărmanele, scrise de mâna ei într-un 
caiet mare, ca să nu le uite. Mângâierea o găseşte acuma în 
credinţa în Dumnezeu, fierbinte şi neclintită, şi în bucuria 
că-şi vede copiii mari, gata să-şi ia zborul în viaţă... 

Noaptea se înălța din ascunzişuri, sugrumând cele din 
urmă zvârcoliri de lumină. Peste sat albăstreau valuri de 
fum, iar hotarul respira greu, învăluit într-o boare uşoară. 
Zgomotele se desluşeau din ce în ce mai limpede. Se 
auzeau câinii cum îşi răspundeau lătrând, chemările scurte 
pe țarină sau din casele îndepărtate, şoaptele oamenilor ce 
soseau de la lucru pe şoseaua albă, răscolind colbul cu paşii 
lor grei şi osteniţi, scârţâitul carelor goale întovărăşite de 
ţărani sleiţi de muncă şi urmate de câini cu botul în pământ 
şi cu coada în vânt, mirosind şanţurile şi gardurile... 
Ajungând la crucea din capul satului, trecătorii îşi curmau 
vorbele, se închinau descoperindu-se şi apoi dădeau „bună 
seara” familiei Herdelea care cânta neobosită. Toţi sătenii 
ascultau cu drag cântecele. Copiii se opreau pe podul de 
peste Pârâul Doamnei, căscau gura câte-o bucată de vreme 
şi pe urmă porneau în goană... 

Erau pe la strofa a treia, când Ghighi şopti misterios: 

— Uite pe Ioma Bulbuc şi pe George! 


Laura şi bătrânul Herdelea încetară brusc cântecul, 
curioşi să vadă victima bătăliei de-aseară. Doamna 
Herdelea însă nu voia să-şi piardă seriozitatea pentru un 
lucru de nimic şi continuă singură toată strofa următoare. 
Totuşi, când Toma şi feciorul se opriră la poartă, intrând în 
vorbă, îşi domoli şi ea glasul, biruită de cunozitate, lălăind 
doar melodia ca să poată auzi ce spun pncinaşii. 

Toma ar fi putut cobori de pe hotar de-a dreptul acasă. A 
vrut însă înadins să treacă pe-aici, să povestească şi 
învățătorului pozna. Se aprinse repede şi începu să-şi laude 
feciorul şi să ocărască pe Ion. În cele din urmă puse pe 
George să-şi ndice cămaşa, să arate domnilor vânătaia din 
spinare. 

— Sudui, măi 'loma, sudui şi nu te temi de Dumnezeu, care 
vede şi aude toate! Strigă atunci Zenobia, de peste drum, 
din mijlocul ogrăzn. 

Țăranul, speriat de gura Glanetăşiţei, se potoli îndată. Nu 
mai răspunse nimic, ci îşi luă doar rămas bun de la 
Herdelea şi plecă plouat şi grăbit, urmat de George. 
Zenobia îl petrecu în afurisenii până ce îl pierdu din ochi. Pe 
urmă ieşi în uliţă, se apropie până pe pod. 

— Nu se mai satură, mânca-l-ar peştii Dunării de zgârcit şi 
afumat! Îmi ponegreşte băiatul parcă i-ar fi prăpădit 
averea, şi nu alta! 

Familia învățătorului râse cu mare poftă de păţania lui 
Toma, iar Herdelea răspunse zâmbind femeii: 

— Ehei, Zenobio, crezi tu că cei bogaţi vor să ştie de 
necazurile altora? 

— Da să-i ardă focul, că prea-s cărnoşi la suflet... Din tindă 
l-am auzit cum se îmbăla şi n-am mai putut răbda, zău aşa... 

Mai sporovăi puţin, verzi şi uscate, apoi fugi acasă 
aducându-şi aminte c-a lăsat mâncarea în clocot şi o fi dat în 
foc... 

— 'Ţeapăn l-a pocnit şi Ion, zise învățătorul după un 
răstimp. 


— Cum nu, dacă l-a lovit cu un lătunoi! Sări Ghighi, vrând 
să le povestească iar toată întâmplarea. 

Dăscăliţa însă începu Hora Griviței mulcomind astfel zelul 
fetei. Dar nici asta n-avu parte s-o cânte până la sfârşit, căci 
în curând veni Belciug cu Vasile Baciu. Popa fusese la câmp 
să supravegheze munca la o livadă a bisencii. Îi era cald şi 
mai ales îl chinuia o sete cumplită. Ghighi îi aduse cât ai 
bate din palme un pahar de apă. 

Vorbiră, fireşte, despre bătaia de azi-noapte care 
aprinsese tot satul. Preotul fierbea de indignare. 

— De mult tot aud că feciorul Glanetaşului s-a făcut un 
becisnic, dar tot n-am crezut. Isprava de acum însă le-a pus 
vârf la toate. Trebuie să se isprăvească odată în sat cu 
bătăuşii, altminteri mâine-poimâine ne-om pomeni că au 
început să omoare oameni! 

Toţi tăcură, pătrunşi de revolta lui. Numai Ghighi întrebă, 
copilăreşte: 

— Dar dacă nu se ştie care-i de vină? 

— Cum nu se ştie, domnişoară? Se miră Belciug. Crezi 
dumneata că poate să fie George vinovat? 

— Eu cred, răspunse fata hotărât. 

Popa zâmbi acru, dezvelindu-şi dinţii până la gingii. 

— Eu însă, cu voia dumitale, nu cred, zise apoi puţin 
batjocoritor. Doamna Herdelea, nemulțumită că vede pe 
Vasile Baciu împreună cu preotul, după necuviinţele de la 
horă, interveni, uitându-se peste capul lui Belciug: 

— În orice caz, Ion e băiat cumsecade. E muncitor, e 
harnic, e săritor, e isteţ. Omul mai greşeşte, că doar de- 
aceea-i om. Nu trebuie să osândim aşa uşor. 

Preotul zâmbi iar, mai acru şi încurcat, negăsind repede 
un răspuns potnvit. 

— Amu m-aş amesteca şi eu, ca omul prost, de! Începu 
Vasile Baciu ştergându-şi gura cu mânecile cămăşii. 

Dar dăscăliţa îi tăie vorba aspru: 

— Ba tu n-ai ce să te amesteci, Vasile! Slavă Domnului, m- 
am întâmplat şi eu la horă, ieri, tocmai cu părintele, când ai 


venit beat ca un porc şi te-ai agăţat de Ion din senin! Mă 
mir numai că părintele te mai rabdă pe lângă dumnealui, în 
loc să se ferească de tine ca de ciumă! 

Baciu înghiţi în sec, se uită la Belciug, apoi la învăţător, 
apoi la domnişoare, zăpăcit, se scărpină în cap şi murmură: 

— De... cam aşa.-i... 

Între timp preotul îşi regăsise încrederea şi acuma zise, cu 
un surâs care pe doamna Herdelea o supăra: 

— Fireşte, nici Vasile nu-i uşă de bisencă... Nu, nu... Dar 
omul beat e neom şi-i mai ierţi fărădelegile... 

— Da Ion n-a fost beat aseară? Întrerupse Ghighi. 

— Nu te mai tot amesteca şi tu în vorbele oamenilor, o 
dojeni Herdelea care, deşi se duşmănea într-ascuns cu 
popa, nu voia să ajungă la ceartă ca să nu dea pildă rea 
sătenilor. 

— Mai cu seamă - urmă Belciug, fără a ţine seama de 
vorbele fetei. 

— Că dânsul avea şi oarecare temei să dea o lecţie 
bătăuşului... 

— Umblă mereu să sucească minţile Anuţei, că doar-doar 
m-o face să i-o dau, vorbi ţăranul pnnzând iar curaj. 

— Ş-adică de ce nu i-ai da-o? Zise dăscăliţa, aprinzându- 
se. De ce? Crezi c-ai face rău? 

— Nu i-aş da-o să ştiu de bine că... făcu Vasile cu un glas 
înăbuşit, cu ochii înflăcăraţi deodată de îndărătnicie. 

— Apoi vezi c-aşa sunteţi voi, proştii... Uite-aşa, nătângi şi 
căpcăuni! Adică pentru că tu ai câteva petice de pământ, 
nu-ţi mai încapi în piele de fudulie? În loc să iai un fecior 
care ştii că n-are să-ţi hărtăpănească ce-i dai, tu te gândeşti 
numai la avere. Parcă cu averea ai să te îngropi... Duceţi-vă, 
să nu vă mai aud nici de nume! 

Doamna Herdelea se necăjea totdeauna repede. Acuma 
însă simţea că, de va mai întinde vorba, vor ajunge la sfadă. 
Deci se sculă şi intră în casă. 

— Femeile judecă foarte uşor, zise Belciug, mâhnit de cu- 
vintele dăscăliţei, care i se părea că-l priveau pe dânsul. 


Viaţa e totuşi mult mai complicată. Fiecare îşi ştie 
necazurile lui şi le potriveşte cum crede mai bine... 

Pe uliţă venea încet Ion, cu o pală de fân proaspăt agăţată 
în coasă. Când îl zări, preotul îngălbeni. Se sili să se 
stăpânească, dar când flăcăul murmură respectuos „bună 
seara”, mânia îi porni limba: 

— Să-ţifie ruşine, loane, de cele ce faci! Ruşine să-ţi fie! 
Ion se opri uluit şi de-abia după un răstimp putu răspunde: 

— De ce, domnule părinte? 

— Fiindcă eşti un stricat şi-un bătăuş ş-un om de nimic! 
Asta eşti! Ar trebui să dai pilde celorlalţi feciori, că te ţii mai 
deştept ca toţi, dar umbli numai după blestemăţii... Mai 
mare ruşinea! 

Flăcăului îi pieri toată oboseala din oase. Sângele îi năvăli 
în obraz. Vru să răspundă cu o sudalmă, dar îşi muşcă 
buzele şi-şi urmă apoi calea zicând nepăsător doar atâta: 

— Bine, bine... Noapte bună! 

— Obraznic! Sâsâi Belciug mai îndârjit. Las c-am să-ţi dau 
eu o lecţie să n-o uiţi aşa curând! 

— Şi tu eşti prea aspru cu el, părinte, observă Herdelea 
împăciuitor. 

Blândeţea învățătorului însă îl înfurie mai rău. 

— Sunteţi voi îngăduitori cu dânsul şi pentru mine! De- 
aceea şi-a luat nasul la purtare! 

Belciug plecă fierbând, fără a-şi mai lua rămas bun. 
Apărarea lui lon de către familia Herdelea i se părea o 
jignire personală. De altfel, din ziua când a intrat 
învățătorul în sat, a cam simţit el că umblă să-i sape şi să-i 
ştirbească autoritatea. A înghiţit multe răutăţi mărunte 
numai să nu zică lumea că doi surtucari români nu pot trăi 
într-un sat nedezbinaţi. Dar acuma s-a lămurit deplin. 
Acuma şi-au dat arama pe faţă. Ei totdeauna apără pe cei 
care-i osândeşte dânsul. „Dacă-i aşa, aşa să fie, îşi zise, 
păşind foarte grăbit, încât Vasile Baciu de-abia se ţinea 
alături de el. Eu însă n-am să-mi schimb părerile de dragul 
numănui!” 


Baciu îi pofti noapte bună. Nici nu-l auzi. Mânia îl rodea. 
Când ajunse acasă nu se mai gândea la Ion. Era furios pe 
Herdelea. 

După ce plecă Belciug, învățătorul murmură printre dinţi: 
— Uite cum se burzuluieşte ponihosul, bată-l Dumnezeu! 
Dar pe urmă, gândindu-se mai bine, îi păru rău c-a ajuns la 

ciorovăială cu popa, care e un suflet acru, în stare să se 
răzbune când nici nu visezi. Până acuma se mai folosea cu 
câte ceva de la Belciug: ba trăsura pentru balurile din 
Armadia, la care trebuia să-şi ducă fetele, ba „împrumută- 
mi vreo doi zloți, frate Ioane, până la leafă”, ba câte altele... 
Om cu om trăieşte. Cearta făţişă i-ar despărţi ca un zid... Se 
hotări deci să caute să îndrepte lucrurile... Mai întâi trebuie 
să potolească pornirea dăscăliţei împotriva preotului. Apoi 
are să se facă a nici nu-şi aduce aminte de ce s-a întâmplat 
şi să continue a vorbi cu Belciug, când se vor întâlni. Astfel 
cel puţin aparențele prieteniei fiind salvate, popa nu va 
putea face mmic pe faţă şi toate se vor întoarce în bine... 

Doamna Herdelea cu fetele, încălzind bucatele pentru cină 
şi aşternând masa, făceau pe Belciug cu ou şi cu oţet. Aci îl 
ocărau, aci râdeau de barba lui ţepoasă, bătută parcă în 
cuie, sau de redingota lui unsuroasă şi tocită pe care, după 
cum spunea el însuşi, n-a schimbat-o de şapte ani încheiaţi. 
În cele din urmă toate trei se sileau să-i găsească o poreclă 
caraghioasă potnvită. 

Învățătorul le ascultă un răstimp clătinând din cap 
nemulţumit, apoi îşi luă inima-n dinţi şi zise: 

— Când se amestecă femeile în vorbele bărbaţilor, nici 
dracu nu te mai descurcă... 

Toate trei se repeziră pline de indignare. Se încinse o 
dezbatere straşnică în care nici Herdelea nu mai avu răgaz 
să deschidă gura... În toiul neînţelegeri pică şi Titu de la 
Jidoviţa. 

— Ce-i, ce-i? Întrebă dânsul aruncându-şi pălăria pe pat şi 
trântindu-se obosit pe un scaun lângă masa pusă. Am 
asudat ca un cal... Groaznică zăpuşeală! 


Ca întotdeauna, bucurându-se de un prestigiu deosebit în 
sânul famihei, fu poftit zgomotos să-şi spună părerea în 
chestia Belciug. Ascultă cu mare senozitate amândouă 
părţile şi, la sfârşit, dădu dreptate tuturor: 

— Bine-aţi făcut, că i-aţi mai tăiat puţin din nas. A început 
să se cam obrăznicească. În privinţa asta nu mai încape 
discuţie. Dar iarăşi nu trebuie să ajungem la cuțite. Nu-i 
frumos şi nu se cuvine. Nu uitaţi că aveţi nevoie de trăsura 
popii pentru balul din octombrie! Dacă rămânem certaţi, 
cum mai mergem la bal? Ori poate doriţi să mergem pe jos? 
Bine v-ar şedea, în toalete de bal, cu pantofi albi şi pe jos! 

Titu râse cu superioritate. Numai Ghighi nu se dădu 
învinsă: 

— Ce ne pasă? Luăm trăsura notarului şi gata! 

— Eşti tu sigură că notarul ne-o dă? Răpunse Titu, 
hotărâtor. Ş-apoi chiar dacă ne-ar da-o, nu uita că a 
notarului e stricată şi nici n-are arcuri. Ne-am face de 
minunea lumii trăgând în Armadia, la bal, într-o hodoroagă 
de căruţă ca a notarului! 

Judecata lui Titu mulţumi pe toţi şi în curând afacerea cu 
popa se stinse... 

După cină ieşiră iar în pridvor. Luna tocmai se ivea 
mândră şi rece de după un deal, întinzând o pânză albă de 
lumină peste sat. Stelele licăreau sfioase pe cerul vânăt- 
închis. Cântecele reîncepură, întâi fricoase, apoi tot mai 
răsunătoare. 

Ion al Glanetaşului veni în capul gol şi se înfipse în poartă, 
să audă mai bine cum horesc domnii. 

Într-o pauză, Laura, amintindu-şi de isprăvile flăcăului, 
murmură: 

— Spune, loane, adevărat, ţi-e dragă ţie Anuţa? Ion şovăi, 
zâmbi încurcat: 

— De, domnişoară, mi-e dragă... Adică de ce să nu-mi fie 
dragă? 

Laura vru să-i spuie că Ana e mai urâţică decât Florica, 
dar se răzgândi şi tăcu. 


— Bine zice el, adăugă Herdelea. Ana-i fată foarte bună... 

— Păcat numai că are tată ticălos, observă dăscăliţa. 

— Aşa-i, doamnă, mormăi flăcăul. Dar mie nu-mi pasă de 
tat-său... Cu tat-său am eu să mă însor? 

Pe uliţă trecu o caleaşcă elegantă, în goana cailor. 

— Cine-o fi? Şopti Ghighi visătoare. 

Tăceau acum toţi. În Gârla Popii, peste drum, orăcăiau 
broaştele. Câinele stătea lungit în mijlocul uliţei. Din sat 
porni un cântec vesel de fluier, atât de vesel încât lumina 
albă parcă tremura de plăcere... Deodată Ion oftă lung şi, 
îmbrăţişând cu o iubire pătimaşă pământurile adormite, 
îngână ca şi când ar fivorbit cu sufletul său: 

— Ce să fac? Trebuie s-o iau pe Ana! Trebuie! 

Capitolul III. 

IUBIREA. 

Belciug rămăsese văduv din primul an al preoţiei. Îşi iubise 
mult nevasta şi pierderea ei i-a înăcrit sufletul. Era 
bolnăvicios şi atât de jigărit că, văzându-l, te întrebai: cum 
de-şi mai poate ţinea viaţa? Când apoi a zăcut câteva luni la 
spitalul din Cluj, unde medicii i-au scos un rinichi, toată 
lumea i-a pus cruce. Şi totuşi, slab, galben, prăpădit cum 
era, hrănindu-se mai mult cu lapte şi ouă, trăia şi se 
înverşuna parcă şi-ar fi pus în gând să îgroape el tot satul. 
Văduvia şi străşnicia i-au dobândit faima de sfânt. Veneau la 
dânsul oameni şi din al cincilea judeţ, să le citească sau să-i 
spovedească. Ţăranii îl respectau mai ales pentru că, de 
când i-a murit preoteasa, nimeni nu l-a simţit umblând după 
femei. Alţi popi, chiar mai bătrâni ca dânsul, îşi luau ţiitoare 
tinere, care să le îndulcească văduvia. Belciug, pentru a-i 
găti de mâncare şi a-i deretica prin casă, avea pe baba 
Rodovica, atât de vestită ca evlavioasă încât ea frământa 
întotdeauna prescurile; încolo două slugi la vite şi în 
ogradă... 

Dar preotul mai era şi o fire încăpăţânată. Orice 
contrazicere îl întărâta şi chiar îl chinuia. Zile şi uneori 
săptămâni întregi îl rodea un cuvânt sau o privire 


neplăcută. Dacă doreai să-ţi facă vreun bine, trebuia să-i 
ceri să-ţi facă rău. 

Acuma Herdelenii şi Ion nu-l lăsau să se odihnească. Se 
înfuria în sine când pe învăţătoare, când pe feciorul 
Glanetaşului. Dacă familia Herdelea n-ar fi luat partea lui 
Ion, s-ar fi potolit singur. Bătăile între flăcăi fac doar parte 
din programul multor duminici şi sărbători. Aşa însă 
întâmplarea lua în ochii lui o înfăţişare provocatoare. Se 
simţea obligat să se apere. Îi părea rău că dascălul nu se 
arăta supărat după ciocnirea de deunăzi. Aceasta îl silea să- 
şi ascundă şi el mânia. 

Rămânea totuşi hotărât să pedepsească pe Ion, 
mângâindu-se că o parte se va răsfrânge, măcar indirect, 
asupra învățătorului... 

Miercuri seara, când, ca de obicei, flăcăii s-au strâns în 
faţa cârciumii să mai stea de vorbă, s-a făcut pace între Ion 
şi George, încât şi-au dat mâna. Pentru un fleac de bătaie 
nu se poate să fie supăraţi nişte oameni de treabă. A doua zi 
Toma, îndemnat de George, s-a dus iar la Belciug să-l roage 
frumos să ierte pe al Glanetaşului. 

Aceasta a pus vârf la toate. Până acum mai şovăise, căci 
încă nu probozise nominal pe nimeni în biserică. Totdeauna 
vorbea, povăţuia, ameninţa sau dojenea de pe amvon numai 
în general. Intervenţia împăciuitoare a lui Toma însă l-a 
hotărât definitiv. 

Şi astfel duminica următoare, rezemat cu cotul de un 
sfeşnic împărătesc, cum avea dânsul obiceiul să predice, 
după ce povăţui pe oameni să mai dăruiască din când în 
când câte ceva pentru biserica cea nouă ale cărei lucrări 
vor începe în curând, vorbi de cei ce stârnesc vrajba între 
săteni, ispitiţi şi mânaţi de Necuratul. Apoi, oprindu-se 
puţin, dădu ca pildă de învrăjbire pe feciorul Glanetaşului. 
Toată lumea întoarse capul, ca la comandă, spre Ion care se 
făcu galben, puse ochii în pământ, tremurând de ruşine, 
simțind privirile celorlalţi cum îl sfredeleau, neîndrăznind 
nici măcar să se mişte pe loc. Popa urmă din ce în ce mai 


aspru, numindu-l capul tuturor relelor din sat, pomeni 
despre bătaia de la Avrum şi de altele mai de demult şi, cu 
ochii ridicaţi spre tavanul bisencii de lemn, îl ameninţa cu 
mânia lui Dumnezeu aici şi dincolo de moarte. 

Dojana preotului îl şfichiuia ca un bici de foc. Numai 
ticăloşii sunt astfel loviţi în faţa lumii întregi. Dar el de ce e 
ticălos? Pentru că nu se lasă călcat în picioare, pentru că 
vrea să fie în rândul oamenilor? Îi ardeau obrajii şi tot 
sufletul de ruşine şi de necaz... Aşteptă un prilej, când 
isprăvi popa predica, ieşi afară, se duse glonţ acasă, se luă 
la harţă cu tatăl său, pentru cine ştie ce, şi pe urmă porni, 
fierbând, spre Jidoviţa, unde intră de-a dreptul în cârciuma 
Zimălei. Bău toată ziua. Cel puţin dacă popa l-a făcut 
netrebnic în biserică, să fie cu adevărat netrebnic. Se 
plânse de necinstea ce-a îndurat-o tuturor ţăranilor de prin 
împrejurimi care se adunau dumimca în Jidoviţa, singurul 
sat ovreiesc din toată ţara, aşezat la o încrucişare de 
drumuri, având o fabrică de spirt şi în fiecare casă câte o 
crâşmă. Mai spre seară, când rachiul îi amorţi de tot 
simţirea, se lăudă că n-are să se lase până nu va lua pe Ana 
de nevastă, numai ca să-i arate el popii că, dacă-i la 
adicătelea, nu-i pasă lui de nimeni în lume. În cele din urmă 
se luă la harţă cu un flăcău din Parva, care, fiind treaz, îl 
bătu măr. 

A doua zi, dezmeticindu-se din beţie şi din aiureala 
probozeniei, îi păru rău că şi-a cheltuit bănişorii prin 
Jidoviţa şi că s-a jeluit străinilor de ce i s-a întâmplat. Îşi zise 
că bine i-a făcut popa, pentru că într-adevăr e vinovat. 
Adică ce vrea dânsul? Să se însoare cu o fată care nu i-e 
dragă, oricât caută să se prefacă, numai pentru că are 
avere? Îşi aminti de Florica. Ce bunătate de fată. Şi 
frumoasă... Şi cât a iubit-o până ce nu'i-a trăsnit prin minte 
gândul să ia pe Ana! Pe Florica i-ar da-o vădana lui Maxim 
Oprea cu amândouă mâimle, ar fi mulţumit, ar avea copii, s- 
ar trudi împreună şi poate c-ar agonisi mai mult decât 
luând-o pe cealaltă... 


Se puse pe muncă mai vârtos, ca şi când s-ar fi hotărât să 
se însoare cu fata 'lodosiei. Seara era frânt de oboseală şi 
totuşi se simţea mai zdravăn ca până acuma, mai pornit să 
înfrunte viaţa. Gândurile însă îl frământau mereu. Îşi zicea 
din ce în ce mai des că, robotind oricât, nu va ajunge 
niciodată să aibă şi el ceva. Vasăzică va trebui să fie veşnic 
slugă pe la alţii, să muncească spre a îmbogăţi pe alţii? 
Toată isteţimea lui nu plăteşte o ceapă degerată, dacă n-are 
şi el pământ, mult, mult... Mâine-poimâine îl vor copleşi 
poate copiii. Cu ce-i va hrăni şi mai cu seamă ce le va lăsa 
după moarte? Nici barem cât va avea el, căci el tot rămânea 
cu trei locşoare, bune, rele, cum sunt... Şi-l vor blestema 
copiii precum blestemă şi el, în clipele de deznădejde, pe 
tatăl său, pentru că a irosit pământul ce l-a avut, şi pe 
mamă-sa, pentru că nu i s-a împotrivit. 

Umbla pe uliţă cu ochii în jos şi parcă nu mai îndrăznea să 
se uite în faţa oamenilor. Îşi închipuia că ar întâmpina 
numai priviri compătimitoare, care l-ar necâji, sau 
batjocoritoare, care l-ar înfuna. Zenobia, trăgând cu 
urechea pe ici şi pe dincolo, ca toate femeile, auzea şi-i 
spunea că lumea vorbeşte c-ar fi mai bine să se astâmpere 
cu Ana, care nu-i de nasul lui. Vorbele acestea îl mâniau şi-l 
încăpăţânau întâi, apoi îl moleşeau. Uneori se gândea că 
numai de la George pornesc zvonurile rele. Într-o seară a 
alergat ca un nebun să-l bată. Dacă-l întâlnea poate că-l 
omora. l-a rămas însă în inimă un fel de sfială faţă de 
feciorul lui Toma Bulbuc. Îl ocolea ca să nu dea ochii cu 
dânsul. Î se părea că George are o bucurie ascunsă în 
privire, pentru că din pricina lui a fost umilit. Cu cât vorbele 
lui erau mai bune şi mai blânde, cu atât îl aţâţau mai tare. 

Nu se mai ducea seara pe la Ana, cum obişnuia înainte de 
poznă. Când a aflat însă că în schimb George a început să 
dea târcoale fetei, l-a cuprins o mânie mare, a trântit şi a 
suduit toată ziua, s-a certat cumplit cu Glanetaşu şi era cât 
pe-aci să-l snopească pentru că l-a făcut fără noroc, iar pe 
urmă a băut singur, tăcut şi posomorât, o cupă de rachiu, la 


Avrum, pe prispă. Îi venea să turbeze gândindu-se că 
pământurile lui Vasile Baciu vor înmulţi averea lui George, 
iar el va rămâne tot calic, mai rău chiar decât o slugă... 

Se întâlnea cu Ana uneori, dar nu-i vorbea. Îi dădea bineţe 
ca oricine. Fata avea un surâs dureros pe buze... Poate că 
nici ea nu-l mai vrea! Poate că dragostea ei a fost numai o 
închipuire a lui? Mai ales că acum, de la o vreme încoace, 
Vasile Baciu prea îl îmbulzea cu prietenia, ceea ce putea 
însemna că nu-i mai pasă de dânsul... 

Apoi, într-o sâmbătă seara, a stat primprejurul cârciumii, 
cu flăcăii, până pe la miezul nopţii. Era foarte vesel; singur 
nu-şi dădea seama de ce. Cânta din frunză, iar ceilalţi 
chiuiau şi tropăiau. Dintre zecile de glasuri, lon parcă 
auzea numai pe al lui George, aspru şi răguşit, ca de cocoş 
bătrân. În întunericul cenuşiu îl vedea ca ziua, burduhos, 
ţopăind greoi, printre ceilalţi... 1 se păru atât de caraghios, 
încât îl umfla râsul... Când s-au despărţit, l-a pândit unde se 
duce? George a trecut prin faţa casei lui Baciu, s-a uitat 
puţin, a fluierat scurt ca şi când ar fi întrebat ceva, apoi, 
neprimind răspuns, şi-a urmat calea în mers legănat şi 
leneş... Inima lui Ion zvâcni sălbatic de bucurie. Suspină 
uşurat şi se hotări să intre la Ana, să-i mulţumească şi să-i 
ceară iertare. Totuşi trecu pe dinaintea casei fără să se 
oprească. O luă pe uliţa din dos, grăbit, înfierbântat de 
bucurie, şi intră încetişor în ograda văduvei lui Maxim. Doi 
câini ciobăneşti, cât nişte viței, hămăiră de două ori, îl 
recunoscură şi se gudurară la picioarele lui. Se apropie 
tiptil de fereastră, plecându-se ca să nu-l vadă cineva 
dinăuntru, şi bătu cu degetul în geam de trei ori, uşor, ca o 
arătare. Pe urmă se aşeză pe prispă şi aşteptă. Un câine 
veni lângă dânsul, îi linse mâinile noduroase, îşi culcă pe 
genunchii lui capul. Gândurile flăcăului erau atât de 
încâlcite că nici nu mai încerca să le limpezească. Numai 
bucuria îi tremura în immă, mereu vie şi stăpânitoare... 
Apoi, uşa tinzii se deschise fără zgomot. Florica ieşi, în 
cămaşă, liniştită, ca o nălucă blândă. 


— Tu eşti, lonică? Şopti ea foarte domol, fără mirare în 
glas. 

— Eu, eu, mormăi Ion. 

Fata se ghemui pe prispă. Răcoarea nopţii îi cutremura 
carnea. Se lipi de flăcău, murmurând cald: 

— Presimţeam că ai să vii... le-am aşteptat... 

Lui lon vorbele acestea i se păreau prefăcute. Cum a ştiut 
ea că are să vie, când nici el însuşi n-a ştiut? Totuşi se 
pomeni cuprinzându-i mijlocul şi sărutându-i obrajii. 
Căldura trupului ei îl îmbăta. Simţea că începe să-i 
clocotească sângele, o strânse năvalnic în braţe şi-i zise 
deodată, cu glas răgugşit, ca şi când o mână duşmană i s-ar fi 
încleştat în beregată: 

— Florico, ascultă, să ştii că te iau de nevastă măcar de-ar 
fi orice! 

Fata tresări de mulţumire. Lucirea ochilor ei străbătea 
întunencul nopţii şi se înfigea în sufletul lui. 

Îmbrăţişând-o, Ion îi simţea sânii cum se striveau pe 
pieptul lui. Îi găsi buzele şi i le crâmpoţi în sărutări... 

Probozirea lui Ion în biserică a dezlănţuit un potop de 
mânie în casa Herdelea împotnva preotului. Chiar învăţă- 
torul, cât era el de împăciuitor, nu s-a sfiit să declare în mai 
multe rânduri, în familie: 

— Popă-i ăsta? Ăsta-i porc, nu popă! Şi încă porc de câine! 
— Pămătuful! A strigat dăscăliţa văzând pe fereastră cum 
trecea Belciug pe uliţă, posac, cu nişte fire de paie în barba 
încâlcită, plin de praf, murdar, asudat şi dezmăţat ca un vi- 

zitiu nesimţitor. 

Fetele au găsit porecla aceasta atât de minunată că, de- 
atunci încolo, de câte ori vorbeau de dânsul, numai „pămă- 
tuful” îi ziceau, prăpădindu-se fireşte de râs. 

Totuşi Herdelea se ferea să nu ajungă indignarea lor până 
la urechile preotului. Râvna lui era să fie bine cu toată lu- 
mea, să nu jignească pe nimeni şi astfel să se strecoare mai 
lesne prin viaţa aceasta plină de dureri. Soarta îi hărăzise 
atâtea necazuri că avea nevoie de bunăvoința tuturor... 


Se afla acum de vreo cincisprezece ani în Pripas, la şcoa-la 
statului. A ajuns aici printr-o favoare deosebită a inspec- 
torului Cernatony, care îl iubea ca un frate. În Feldioara, 
unde fusese mai înainte învăţător comunal, avusese o 
stupărie vestită în tot judeţul. Inspectorul, şi mai ales 
nevasta şi copiii lui erau mari iubitori de miere curată. 
Herdelea, simțind slăbiciunea aceasta a lui Cernatony, de 
câte ori se ducea prin Bistriţa, niciodată nu uita să se 
înfiinţeze la doamna inspectoare cu o lădiţă de faguri ca 
zăpada. Drept mulţumire, Cernatony, când s-a ivit locul din 
Pripas, l-a întrebat prieteneşte: „Vrei să fu învăţător de 
stat?” Herdelea nu mai avusese parte de o cinste atât de 
mare. Inspectorul, în faţa căruia tremura toată dăscălimea, 
îi oferea o înainta-re! Cu toate acestea nu se putea hotări 
să-i dea îndată un răspuns lămurit. Chestiunea era prea 
senoasă. La şcoala statuluise cerea limba ungurească pe 
care el o rupea greu de tot. Nu-i vorbă, s-a mai îndreptat 
dânsul, făcând „supli-ci” şi „lăcrămaţii” ţăranilor din 
Feldioara - pricina unor buclucuri de tristă amintire cu 
notarul - dar îşi dădea sea-ma că ungureasca lui nu 
ajungea. Apoi a trece la stat însemna într-un fel o dezertare 
la vrăjmaş. Românul care trebuie să înveţe pe copiii români 
să vorbească numai ungureşte, nu mai e român, ci renegat 
sadea... În cumpăna cealaltă însă apăsau socoteli tot aşa de 
însemnate. La co-mună leafa lui era pe sfert din cât îi oferea 
statul. Adevărat că el mai câştiga binişor din jalbele 
oamenilor, fiindcă lucra mai ieftin, mai repede şi chiar mai 
bine ca notarul, dar veniturile acestea atârnau de un fir de 
păr; o intervenţie energică din partea notarului putea să i le 
taie scurt şi pen-tru totdeauna. Pe urmă, la comună, n-avea 
nici drepturi la pensie şi nici înaintări în leafă, cum ar avea 
la stat, unde inspectorul îi mai făgăduia să-i socotească şi 
anii ce-i ser-vise până atunci, adică vreo şaptesprezece... S- 
a frământat şi s-a gândit mult Herdelea, s-a sfătuit şi s-a 
certat cu dăs-căliţa, care-l zorea să se grăbească, să nu 
scape prilejul de a se mai scutura puţin de sărăcie. Când 


şovăirea îl rodea mai aprig, s-a pomenit cu o scrisoare de la 
inspectorul Cer-natony. O păstrează şi azi, ca un document 
de nepreţuită valoare. Scrisoarea aceasta l-a decis. lată ce-i 
scria inspec-torul: „lubite Herdelea, doresc să am răspunsul 
precis, în trei zile. Ţin mult să te numesc pe dumneata la 
Pripas. Sa-lutări cordiale. 

— Cernatonyi. 

În Pripas, la început, a dus-o parcă mai greu ca în Fel- 
dioara. Când s-a înfiinţat aici şcoala statului, comuna s-a 
însărcinat să dea un local potnvit şi o grădină pentru pomi- 
cultură. Cu vremea statul promitea să clădească o şcoală 
nouă, în care să aibă un apartament cumsecade învățătorul. 
Deocamdată însă Herdelea a fost nevoit să cheltuiască din 
buzunarul lui spre a se repara o casă ţărănească în care să 
se poată adăposti mai omeneşte. După un an, ţăra-nul, şiret, 
văzându-şi bordeiul schimbat într-o căsuţă arătoasă, a 
desfăcut contractul de închiriere şi s-a mutat el într-însa. 
Învățătorul a trebuit să risipească alţi bani, cu altă casă, 
unde a păţit la fel... Atunci, fiindcă statul nici nu se mai 
gândea la şcoala cea nouă, Herdelea a luat o hotărâre 
mare. Pentru grădină de pomicultură comuna oferise un loc 
de-al bisencii, în marginea satului. Cu învoirea lui Bel-ciug, 
învățătorul s-a apucat de şi-a zidit o casă proprie pe locul 
bisencii. Pe atunci erau prieteni foarte buni. Preotul l-a 
asigurat că grădina va rămâne proprietatea lui Herdelea ca 
o donaţie din partea comunei şi a bisericii pentru râvna lui 
întru lumânarea copiilor din Pripas. Nici prin gând nu i-a 
trecut învățătorului să-i ceară vreun înscris. Vorba unui 
prieten e mai sfântă ca orice hârţoagă. Mai târziu i-a cerut, 
dar preotul a început să se codească. 

— Este vreme, frate Zaharie, îi zicea cu un zâmbet ciudat, 
în care Herdelea citea o ameninţare ascunsă. 

Cu cât se răceau legăturile între dânşii, cu atât învățătorul 
simţea mai mult ameninţarea. Şi, parcă înadins, împotriva 
sforţărilor lui de-a ocoli o primejdie, neînțelegerile lor spo- 


reau zi cu zi. Îşi mai vorbeau, căci Herdelea îi înghiţea toate 
toanele, dar sufletele lor se depărtau mereu. 

Învățătorul se gândea cu groază, mai ales din pricina 
casei, la clipa când ruptura va veni totuşi odată. Era sigur 
că atunci Belciug va face tot ce-i va sta în putinţă să-l scoată 
din casa lui, clădită din munca lui, singura avere agonisită 
în atâţia ani de zbuciumări. Şi aceasta tocmai acum când fe- 
tele au ajuns ca azi-mâine să le ajute Dumnezeu să se mări- 
te şi când toată zestrea şi nădejdea lor era căsuţa aceasta. 
Căci, fără nimica, oricât ar fi ele sărăcuţele de frumoase şi 
de isteţe, anevoie se va găsi cineva să le ia „în vremurile 
acestea materialiste” - cum zicea Laura cu multă dreptate. 

Primejdia o simţea bine toată familia şi tocmai din prici-na 
aceasta ura împotriva preotului creştea fără voia lor, din ce 
în ce mai puternică, aţâţată parcă de mâna soartei. Cu cât îi 
revoltau mai mult isprăvile lui Belciug, cu atât îşi adu-ceau 
mai des aminte de atârnarea lor de dânsul şi cu atât 
aceasta îi înfuria mai avan pe toţi. Atunci apoi dăscăliţa cu 
fetele tăbărau asupra învățătorului cu imputări şi cu jelanii 
amare. Îndeosebi doamna Herdelea era mare meşteră în a 
zugrăvi nenorocirile ce s-ar abate asupra familiei dacă „pă- 
mătuful” i-ar pofti afară din casa ridicată cu bănişorii rupţi 
de la gura copiilor, sau dacă într-o bună zi Herdelea ar în- 
chide ochii şi i-ar lăsa pe drumuri, mai ales că toate nopţile 
tuşeşte ca un buhai şi a început să slăbească de s-a făcut ca 
un ogar... Şi, cum prevestirile ei negre găseau răsunet în 
inimile fetelor, se înecau veşnic în lacrimi multe care pe 
învăţător îl înduioşau, iar pe Titu îl enervau, fiindcă el mai 
totdeauna atunci avea inspiraţii poetice şi se vâita că nu 
poate „lucra” de atâta gălăgie fără rost... 

Tocmai în vremea aceasta, când frământările se înăs- 
preau, a picat un peţitor în casa Herdelea. Era aşteptat şi 
totuşi a stârnit o ceartă care mai-mai să se încheie cu 
scandal. 

Vara trecută, prin iulie, la băile din Sângeorz, cu prilejul 
unui bal săptămânal, unde se dusese întovărăşită de Titu, 


Laura a cunoscut un student în teologie, pe George Pintea. 
Tânărul mai avea un an până să iasă preot şi a îndrăgit pe 
Laura foarte mult. Prin şaptezeci şi nouă de scrisori şi cărţi 
poştale ce i le-a trimis pe urmă, şi-a dezvăluit încetul cu 
încetul pasiunea pe care i-a aprins-o frumuseţea, blânde- 
ţea, cultura aleasă şi celelalte calităţi, descoperite de dânsul 
dintr-o singură ochire, dar aşa de numeroase că i-a trebuit 
mai bine de un an de zile şi atâta hârtie până să le înşire pe 
toate. După întâile scrisori, Laura a stat la îndoială: să-i 
răspundă ori să nu-i răspundă? Inima ei se întâmpla să fie 
tocmai liberă. Un elev de la liceul din Armadia, care-i făcu- 
se curte vreo doi ani şi începuse s-o intereseze, a plecat 
îndată ce şi-a luat bacalaureatul, fără să-i mai scrie un rând, 
silind-o să-l smulgă din suflet, deşi cu durere. Îndoie-lile i le- 
a risipit Titu cu o povaţă înţeleaptă: poate să-i scrie, dar cu 
multă băgare de seamă. Astfel a trimis Laura teolo-gului 
George Pintea douăzeci de scrisori şi douăzeci şi trei de 
cărţi poştale ilustrate, în care s-a dedat la puţin senti- 
mentalism cochet, fără însă a-i făgădui, nici măcar prin o 
aluzie, iubirea ei. Căci Laura, deşi abia de nouăsprezece 
ani, avea despre amor idei prea serioase şi nu putea admite 
că, după o cunoştinţă de câteva ceasuri, ea să iubească 
aievea pe cineva, oricine ar fi, „lubirea e un lucru gingaş - 
zicea ea melancolic - şi se sfarmă dacă o atingi cu 
îndemnuri grăbite.” De Pintea îşi aducea aminte mai ales că 
e cu vreo două degete mai scund ca dânsa, care avea 
oroare de bărbaţii mici. Apoi, în vreme ce teologul o 
bombarda cu scrisori, a făcut cunoştinţa unui tânăr înalt, 
sfios, delicat şi frumos, student în medicină, Aurel 
Ungureanu. S-au văzut întâia oară la balul studenţilor, în 
Armadia; în vacanţa Crăciunului a venit în Pripas de patru 
ori, în vacanţa Paştilor de zece ori, iar acuma, în vacanţa 
mare, aproape în fiecare zi. Din întâlnirile dese apoi s-a 
înfiripat o iubire cu atât mai prețioasă pentru Laura, cu cât 
Aurel se mulţumise numai să-i strângă mâna ceva mai 
puternic şi să-i apese pe degetul mijlociu ceea ce, în 


limbajul îndrăgostiţilor, voia să zică „te iubesc din fundul 
inimii”. 

Îndată ce iubirea pentru Aurel Ungureanu s-a limpezit în 
sufletul Laurei, scrisorile stăruitoare ale lui Pintea au 
început s-o plictisească. I se părea că îi pătează dragostea 
pe care dorea s-o păstreze neprihănită numai 
medicinistului. Spre a-i da o dovadă deosebită de 
sinceritate, i-a mărturisit la Paşti că Pintea îi bate capul cu 
răvaşele de iubire. Aurel cunoştea bine pe Pintea de prin 
liceu, s-a zăpăcit şi a zis tulburat: 

— Pintea, mă rog, e un băiat tare cumsecade... tare... 
tare... Laura a înţeles cât trebuie să-l doară descoperirea 
aceasta şi nici nu i-a mai pomenit de dânsul, iar când Aurel 
o întreba, răspundea cu o indiferenţă zdrobitoare, din care 
să poată citi că inima ei este numai a lui în vecii vecilor... 

Bătrânii însă nu cinsteau deloc sentimentele Laurei. 
Văzând scrisorile din ce în ce mai aprinse ale teologului, 
întâi se gândiră şi apoi spuseră pe faţă că omul care scrie 
cum scrie Pintea trebuie să fie foarte bun. Li-era drag, fără 
să-l fi văzut vreodată, şi simpatia lor pentru el creştea cu 
cât se înflăcăra pasiunea lui în scrisorile către Laura. 

— Bine ar fi de-ar fi ceva serios, ofta din ce în ce mai des 
dăscăliţa. 

— Ei, Doamne, unde-i norocul s-o ia un fecior aşa de 
seamă! Adăuga învățătorul cu un plescăit de limbă, semn de 
mare mulţumire. 

Pe Laura o revoltau gândurile bătrânilor, mai ales că 
veneau totdeauna după tânguiri îndelungate despre 
sărăcie, despre nesiguranța cu casa, despre greutăţile 
vieţii, fără număr, despre vremile materialiste... Când 
ajungeau la „vremile materialiste”, fata se supăra mai rău, 
simțindu-se lovită cu propriile ei arme. Plângea, blestema, 
se închidea în salon şi, mângâindu-se că suferă pentru 
Aurel, îl îndrăgea şi mai mult. Ghighi, care adora pe soră-sa, 
rămânea să ţină piept părinţilor, sleia toate argumentele 
împotriva teologului, până ce sfârşea şi ea în lacrimi. Atunci 


Laura o chema să mai bocească puţin împreună, să-şi bată 
joc de scrisorile lui Pintea şi apoi să se răcorească vorbind 
despre Aurel... 

Scrisoarea a optzecea a lui Pintea însă, sosită la câteva zile 
după ce Belciug dojenise pe Ion în bisencă, era adresată 
bătrânilor şi cerea pentru totdeauna mâna drăgălaşei lor 
Laura, cu adaosul că, în cazul unui răspuns favorabil, îşi va 
lua voie să vină în persoană spre a auzi cuvântul fericirii din 
gura ei şi a lor. Senzaţia cea mare se afla totuşi în post- 
scriptum, unde spunea: „Cred de prisos să vă amintesc că 
chestiunile materiale îmi sunt cu totul străine şi indiferente. 
Prea Sfinţia sa episcopul mi-a şi desemnat o parohie bună în 
Sătmar, aşa încât vom fi la adăpost de grijile vieţii de toate 
zilele.” Aceasta însemna, nici mai mult, nici mai puţin, că 
Pintea doreşte să ia pe Laura fără zestre. 

— În sfârşit, te-a bătut norocul! Strigă Herdelea fericit. 
Vestea asta merită o băutură. Ce zici, nevestică? 

— Să dea Dumnezeu să fie într-un ceas bun! Lacrimă 
dăscăliţa, mestecând mişcată în tocana ce se perpelea pe 
foc. 

Învățătorul scormoni îndată o sticlă, o clăti cu apă şi plecă 
mândru la Avrum după rachiu, dar şi pentru a-i împărtăşi 
bucuria cea mare. 

Pe Laura scrisoarea a uimit-o atât de cumplit că, până cea 
ieşit Herdelea, n-a putut scoate nici o vorbă. Când însă s-a 
dezmeticit, i s-a părut că vede deodată pe Aurel privind-o 
trist şi cu imputare. Ochii i s-au umplut de lacrimi şi a 
strigat îndurerată: 

— Nu mă mărit! Nici să nu vă gândiţi că am să-mi leg viaţa 
de un... 

Ghighi, care aştepta doar să deschidă Laura focul, a sărit 
numaidecât să lămurească dăscăliţei că măritişul acesta ar 
fi o nenorocire nemaipomenită, pentru că Laura urăâşte pe 
Pintea, pentru că Pintea e mai mic decât Laura... 

Doamna Herdelea se uită la ele mirată. Dar când a înţeles, 
a izbucnit ca o leoaică: 


— Apoi credeţi voi că are să vă lase cineva să daţi cu 
piciorul norocului? Că vouă vă arde de nebunii şi de 
blestemaţii, în loc să vă mai gândiţi şi la greutăţile cu care 
ne zbatem... Mâine-poimâine e şi nebuna cealaltă de 
măritat... D-apoi zestre de unde credeţi să luaţi? 

— Ei, parcă toată lumea-i ca Pintea, să se uite numai la 
zestre! Zise repede Ghighi. 

— Mă mir că nu vi-i ruşine să minţiţi cu atâta sfruntare... 
Apoi da, carul vostru e într-o roată, puteţi umbla după cai 
verzi pe pereţi... Vă închipuiţi că oamenii de treabă se uită 
la sindrofiile şi la luxurile voastre... Alta ar fi sărit cu 
amândouă mâinile, ticăloaso, şi ar mulţumi lui Dumnezeu că 
i-a trimis acasă norocul! Tu umbli după mofturi şi dracu... 
Obraznico şi neruşinato! 

— Poţi să mă ocărăşti cât vrei, dar nu mă mărit! Repetă 
Laura cu o linişte tristă de martiră, care pe maică-sa o 
înfuria şi mai rău. 

În odaia de alături Titu, smulgându-şi mereu părul pentru 
a stoarce din creion o rimă, răcni deodată desperat: 

— Aveţi să mă-nnebuniţi cu atâtea ţipete! Am ajuns să nu 
mai pot lucra nici ziua, nici noaptea... Îmi zdrobiţi viitorul 
cu gălăgia! 

Când se întoarse Herdelea de la Avrum, care-l felicitase şi 
se însărcinase să vestească tuturor că domnişoara Laura se 
mărită, auzi din uliţă cearta. 

— Uite ce fată ne-a dat Dumnezeu! Uite şi bucură-te şi 
mănânc-o friptă! Îl întâmpină dăscăliţa. Dumneaei nu vrea 
să se mărite cu un biet popă, auzi? Domnişoarei îi trebuie 
doftori, baroni, poate chiar un împărat! 

Laura nu spusese că nu-i trebuie popă, dar doamna 
Herdelea îi ghicise gândul. În sufletul ei fata îşi zisese de 
multe ori că între un doctor şi un popă e o deosebire ca 
între cer şi pământ, cerul fiind doctorul, iar popa fiind 
pământul. Părerea aceasta a avut-o înainte de a cunoaşte 
pe Aurel, iar acuma devenise convingere. 


Cearta se înăspri aşa de rău, că Titu fu nevoit să renunţe 
la munca poetică şi să asculte discuţia din ce în ce mai 
aprinsă. Bătrânii dovedeau fetelor că Aurel Ungureanu e o 
puşlama care-şi pierde vremea făcând curte Laurei, fără să- 
i treacă măcar prin minte s-o ia de nevastă; şi chiar de ar fi 
om de treabă şi ar avea gânduri serioase, tot nu le-ar putea 
înfăptui decât peste vreo cinci ani, când va termina studiile, 
dacă le va termina, şi încă şi atunci va pretinde ceva zestre, 
iar de nu-i vor putea da nimic, îi va întoarce spatele repede- 
repede. Pintea însă e om chibzuit, cu cariera deschisă, fără 
pretenţii, sincer şi cinstit, dispus s-o ia chiar fără cămaşă, 
fiindcă o iubeşte aievea. Dacă Laura se va codi şi va scăpa 
ocazia norocoasă, va îmbătrâni fată mare ca şi 
dommşoarele Bocu din Armadia, care au împlinit cincizeci 
de ani şi tot mai aşteaptă vreun nebun să le peţească, deşi 
ele au la spate miişoare multe. De altfel Laura are vârsta 
cea mai frumoasă. Fata, după ce trece de douăzeci de ani, 
începe a se veşteji şi a se urâţi. Învățătura şi frumuseţea nu- 
ţi folosesc nimic, dacă n-ai minte să prinzi norocul când îţi 
pică... Laura, spnjinită viguros de Ghighi, desena în culorile 
cele mai negre pe Pintea, blestema minutul în care l-a 
cunoscut, plângea şi iar declara c-ar trebui să fie smintită 
să-şi îngroape tinereţile alături de o stârpitură de om pe 
care-l urăşte tocmai fiindcă a avut obrăznicia s-o ceară în 
căsătorie. Se închina şi se jura că mai bine moartea decât 
Pintea. De măritat mai are destulă vreme, căci azi fetele nu 
se mai mărită ca altădată, înainte de a fi deschis bine ochii 
în lume. Ea însă nu vrea să se mărite niciodată, are oroare 
de bărbaţi şi nici pentru Aurel nu simte, la urma urmelor, 
decât o simpatie nevinovată şi nici prin gând nu-i trece să 
fie vreodată soţia lui... 

Titu, deşi rugat în mai multe rânduri să-şi spună părerea, 
tăcea ca un filosof. Pe la miezul nopţii însă, văzând că 
dezbaterea nu s-ar mai isprăvi niciodată, interveni cu o 
amânare: 


— Destul acuma! Haidem la culcare! V-aţi certat destul, 
mai lăsaţi şi pe mâine! 

Totuşi sfada, ca o lumină ce moare, mai pâlpâi, când mai 
moale, când mai puternică, până când Herdelea, înfuriat 
deodată peste măsură, ridică pumnul la Ghighi, răcnind: 

— Marş, neruşinatelor! Marş, netrebnicelor... 

Titu opri căderea pumnului, luă blând pe fete de spate şi le 
petrecu în salon, unde era patul lor, mângâindu-le că 
dreptatea este de partea lor şi că bătrânii nu pricep 
năzuinţele idealiste. Pe urmă se întoarse şi spuse grav 
părinţilor: 

— Aveţi dreptate, ce mai calea-valea, şi v-aţi gândit foarte 
bine... Ei, dar ce vreţi? Sunt tinere şi fără minte... Parcă 
ştiu ele ce vorbesc? Parcă ştiu ele ce-s greutăţile vieţii? 

Vremea se posomorâse. Toamna bătea la uşă, stăruitor. 
Hotarul se pleşuvea mereu. Ici-colo, se mai înălţau clăiţe de 
fân sau stoguri de paie, pe care însă ţăranii se grăbeau să le 
care acasă. Plugurile spintecau, din ce în ce mai dese, 
ogoarele istovite. Petele arate, negre şi lucioase, păreau 
nişte rănidesehise pe un trup îmbătrânit. 

Cu cât trecea vremea, cu atât neliniştea sporea în sufletul 
lui Ion. Muncea ca şi când şi-ar fi pus în gând să se 
îmbogăţească într-o clipă, să scape de orice grijă şi mai ales 
de orice râvnă. Se înfuria însă că rodul muncii lui de-abia se 
vedea. După o roboteală de o vară întreagă pe la alţii, 
rămânând chiar în urmă cu pământurile lui, s-a ales cu vreo 
sută de zloți. Urmând aşa nu va face nici un pas înainte. 

Zvârcolirile acestea îi aduceau totdeauna aminte pe Ana şi 
pe Vasile Baciu, şi-l întărâtau. Se simţea înfrânt şi 
neputincios, iar simţământul acesta îi aprindea sângele şi-i 
umplea creierii de planuri şi hotărâri care de care mai 
năzdrăvane. Totuşi nu mai îndrăznea să se apropie de casa 
lui Vasile Baciu şi nici să schimbe vreo vorbă cu Ana. În 
schimb se ducea mai în fiecare seară pe la Florica. Ochii ei 
albaştri îi mulcomeau zbuciumarea. Râdea însă când îşi 
amintea de făgăduinţa lui că o va lua de nevastă. Cum s-o ia 


dacă toată zestrea ei e un purcel jigărit şi câteva bulendre 
vechi? Dragostea nu ajunge în viaţă... Dragostea e numai 
adaosul. Altceva trebuie să fie temelia. Şi îndată ce zicea 
aşa, se pomenea cu gândurile după Ana... 

În curând Zenobia află că Florica, împreună cu maică-sa, 
au umplut satul că Ion a cerut-o de nevastă. Dacă ar fi lovit- 
o cineva cu parul în cap, tot parcă nu s-ar fi supărat atât de 
rău. Veni acasă galbenă şi se răsti la Ion din poartă: 

— Tot la sărăcie tragi, dragul mamii, tot? Altă mireasă, 
afară de Florica vădanei lui Maxim, n-ai găsit câtu-i satul de 
mare? Da ce mă mai mir, dragul mamii, ce mă mai mir?! 

Flăcăul înţelese îndată şi se înfurie, dar nu de cele ce 
răspândea Florica, ci de mânia Zenobiei: 

— Nu-s eu destul de cătrănit, mă mai amărăşti şi 
dumneata? Zenobia însă nu-l slăbi până ce peste câteva 
clipe Ion, scos din fire, se repezi la ea s-o lovească. 
Glanetaşu sări în ajutorul femeii, ostoindu-l: 

— Ionică, taci mulcom, las-o! 

Ion se opri, dar apoi, în vreme ce Zenobia ieşi în uliţă să se 
vaite şi să afurisească, începu să se sfădească cu tatăl său: 

— De ce mi-ai mâncat şi mi-ai băut pământurile, 
hodorogule? Glanetaşu, cu nişte ochi foarte trişti, răspunse 
jalnic: 

— Acu ce să-ţi mai fac, omule, şi ce să-ţi dau, dacă n-am? 
Sufletul din oase să ţi-l dau? Iacă, ţi-l dau! 

Auzindu-l, lon răcnişimaiproclet: 

— Mai bine să nu mă fi făcut, decât să fiu batjocura oa- 
menilor! 

În ziua aceea, spre seară, flăcăul întâlni pe Ana, pe drumul 
cel vechi dinspre Jidoviţa. Primprejur nici ţipenie de om. El 
a oprit-o şi a luat-o de mână, iar ea a început îndată să 
plângă cu hohote şi să-i impute că a părăsit-o. Ion vru s-o 
liniştească, dar nu-i putu spune decât: 

— Lasă, Anuță, fii liniştită, că noi tot împreună... 
Împreună... Împreună... 


Mai stătură un minut, tăcuţi, şi se despărţiră. Pe când însă 
fata se depărta cu aceeaşi deznădejde în suflet, Ion simţea o 
înviorare mare. Lacrimile Anei i-au încolţit în inimă o 
încredere nouă. Îşi urmă calea mai sprinten şi atât de 
mulţumit că-i venea mereu să râdă şi-şi zicea: 

— De-acuma nu-mi pasă de nimic! 

Încă nu ştia ce va face, dar încrederea îi creştea întruna, 
schimbându-i parcă toată fiinţa. 

Din clipa aceea se simţi alt om, mai puternic, mai 
îndrăzneţ, gata să înfrunte toată lumea. Era vesel, glumea 
tam-nisam, râdea, încât Zenobia, speriată că l-a fermecat 
cineva, era cât pe-aici să-i descânte de întors. 

De-a doua seară se pregăti să meargă la Ana. Auzi însă că 
după atâtea săptămâni de când dânsul nici nu se mai uită la 
fată, George a început să se apropie iar de Vasile Baciu. Ion 
se hotărî să mai aştepte. Încrederea în sine îi dădea puterea 
să pândească liniştit. În câteva seri văzu într-adevăr pe 
George intrând în casă. Dar lampa rămânea aprinsă, ceea 
ce însemna că mai mult cu Baciu sta de vorbă decât cu 
fata... Aceasta îi sporea nădejdea. Nu mai era grăbit deloc... 
Cât va aştepta el, va aştepta şiAna... 

Trecea deseori, parcă înadins, pe lângă pământurile lui 
Vasile Baciu. Le cântărea din ochi, se uita dacă sunt bine 
lucrate şi se supăra când vedea că nu sunt toate cum 
trebuie. Se simţea stăpânul lor şi-şi făcea planurile cum va 
ara fâneaţa cutare, iar cutare porumbişte cum va semăna-o 
cu trifoi... 

Într-o dimineaţă mohorâtă ieşi cu plugul să-şi ogorească şi 
el o porumbişte pe care la primăvară socotea s-o semene cu 
grâu. Vremea de ogorât era cam târzie. Dar el, având o 
singură vacă, trebuia totdeauna să aştepte până isprăvesc 
alţii, ca să mai poată împrumuta o vită să-şi muncească 
pământul. 

Porumbiştea era îngustă, tot o rămăşiţă dintr-o tablă mai 
mărişoară, din care Glanetaşu vânduse odinioară jumătate 
lui Dumitru Moarcăş, de unde apoi a încăput în seama lui 


Simion Lungu. De altfel şi acuma cele două delniţe erau 
despărțite numai printr-o brazdă mai adâncă şi mai lată. 

Ion opri vitele cu plugul, pregătindu-se de muncă. Ochii lui 
însă rătăceau mereu pe partea lui Simion Lungu, care 
odinioară a fost a lor. De jur împrejur câmpul era pustiu. 

— Măcar o brazdă să-mi iau înapoi din pământul meu! Se 
gândi deodată flăcăul, cu obrajii aprinşi de o poftă 
nestăpânită. 

Apoi repede înfipse plugul dincolo de hat, în peticul 
vecinului, şi pornisă curme o nouă despărţitura. Lutul 
gălbui scârţăia, se răsturna lucios, în bulgări aspri. lon 
strângea dârz coarnele plugului, apăsa fierul adânc în 
trupul pământului şi, cu pălăria pe ceafă şi cu fruntea 
umedă de sudoare şi de înfrigurare, îndemna blând şi 
stăruitor vacile care trăgeau din răsputeri, încovoindu-şi 
spinarea. 

După ce croi un hat nou şi sfârşi de arat câteva brazde din 
delniţa lui Simion, astupând hotarul cel vechi, flăcăul 
respiră adânc şi uşurat. De acuma nu mai trebuia să se 
teamă. Inima îi tremura de bucurie că şi-a mărit averea. 
Trei-patru brazde nu e mult, nici nu se bagă de seamă. 

Pe la prânzişor dădu drumul vitelor să mai pască ce-or 
găsi pe ogoarele dimprejur, iar el se aşeză să îmbuce din 
merindea ce şi-o adusese, în tihnă, mulţumit şi cu gândul 
numai la brazdele noi... Când să isprăvească mâncarea, 
văzu pe Simion Lungu venind şi dânsul ca să-şi ogorească 
locul. Ion tresări. 

— Are să bage de seamă, îşi zise cu un zâmbet neliniştit. 
Într-adevăr, Simion văzu că delniţa i s-a îngustat şi îndată 
începu să înjure, deocamdată însă fără a se uita încoace, ca 
şi când n-ar fi luat în seamă pe lon. Flăcăul de asemenea se 
făcu că nu-l aude şi strângea cu mare grijă firimitunle de 
pâine în pânzătură, scuturându-le şi pnvindu-le îndelung 
parcă cine ştie ce adâncit ar fi în gânduri. Numai când simţi 
că Simion vine spre dânsul cu biciul în mână, răcnind şi 
suduindu-l de-a dreptul, numai atunci înfăşură repede 


rămăşiţele de mâncare, le vâri în traistă şi se sculă în 
picioare. 

Harţa se încinse iute. Ion se jura pe toţi sfinţii că a brăz- 
dat hatul numai pentru că nu se mai cunoaşte bine, dar că l- 
a tras în acelaşi loc. Simion, ocărându-l, îl duse între 
delniţe, îi arătă că a intrat înadins cu plugul în pământul lui, 
îl sili să măsoare cu pasul, împreună, lăţimea locurilor şi, 
din două în două vorbe, îi striga: 

— Jumătate delniţa mi-ai furat-o, tâlharule! 

Ion, văzând că nu-l răzbeşte cu vorba, începu să înjure şi 
apoi, ca să rămână deasupra, se năpusti la Simion cu 
pumnii. 

Se bătură ca orbeţii vreo jumătate de ceas, sfâşiindu-şi 
cămăşile şi zgâriindu-şi obrajii. Fiindcă nu era nimeni să-i 
despartă, numai osteneala îi mulcomi. Pe urmă se apucară 
amândoi de lucru, înjurându-se întruna, toată ziua. Simion 
Lungu se jură pe copiii lui că-l va trage în judecată şi nu se 
va lăsa până ce nu-l va vedea în temniţă, chiar de-ar şti că-şi 
cheltuieşte şi opincile, ca să-l înveţe să mai intre altă dată în 
locurile oamenilor de treabă. Ion însă scuipă cu dis-preţ, 
strigând că lui nici de Dumnezeu din cer nu-i pasă... 

În fiecare seară famiha Herdelea dezbătea acuma în toate 
amănuntele scrisoarea a optzecea. Învățătorul voia să 
răspundă lui Pintea numaidecât, fata însă stăruia s-o lase în 
pace măcar până luni, căci duminică îi vin prietenele din 
Armadia şi nu vrea să fie supărată. Dar până luni mai sunt 
atâtea zile - nu se poate întârzia răspunsul într-o chestie 
aşa de mare. Ş-apoi ce au a face prietenele ei cu răspunsul 
lui Pintea? Dimpotrivă, ar trebui să fie mândră că are un 
peţitor de seamă şi în curând se va mărita... Aceasta 
exaspera pe Laura atât de rău, încât ameninţa că, dacă vor 
sufla o singură vorbă fetelor despre obrăznicia lui Pintea, 
ea imediat se va arunca într-o fântână... Amenințarea ei 
însă revolta peste fire pe doamna Herdelea, care o ocăra pe 
urmă două ceasuri, fără întrerupere, doamna Herdelea 


fiind neîntrecută în născocirea şi înlănţuirea celor mai 
variate dojeniri materne... 

Totuşi Laura rămase biruitoare. După atâtea lupte 
frământate în lacrimi, duminica mult aşteptată sosi, 
duminica de care îşi atârnase soarta... 

Fetele făcuseră pregătiri uriaşe. Toată sâmbăta au muncit: 
trei feluri de prăjituri, apoi cozonaci, apoi au fiert laptele ca 
să fie mai gros până mâine şi să aibă spumă mai multă, apoi 
au scuturat casa şi au schimbat aranjamentul mobilei în 
salonul-dormitor... Seara Laura a călcat rochia ei şi pe a 
Ghighiţei, vărsând în acelaşi timp lacrimi îmbelşugate, căci 
bătrânii nici măcar acuma n-au lăsat-o în pace cu Pintea. 

Duminica dimineaţa însă au avut o bucurie. Ploaia, care le 
speriase toată săptămâna, încetase peste noapte. Un vânt 
aspru zbicise frumos şoseaua, iar spre amiazi soarele 
tomnatic scoase capul dintre nouri împrăştiind căldură şi 
voioşie. 

Până după-prânz Laura şi Ghighi fierbeau de emoție. 
Mereu aşezau câte ceva, ba în salon, ba în celelalte două 
odăi, şi Laura întreba din când în când, îngrijorată, pe 
Ghighi: 

— Ce crezi tu, micuţo dragă, o să vie? 

— Am o presimţire sigură că vine, răspundea Ghighi foarte 
serioasă. 

Laura o sărută cu mulţumire, căci era vorba de Aurel. 

Sindrofiile se ţineau în fiecare duminica, pe rând, la câte 
una din fetele „inteligenţiei satelor dimprejur, bune 
prietene, care alcătuiau un cerc deosebit şi pentru care 
întâlnirile acestea, împreună cu balul din octombrie şi 
serata dansantă din februarie, organizate de profesorii şi 
elevii liceului din Armadia, erau distracţiile cele mai înalte. 
De obicei nu erau pofiiţi cavaleri. Totuşi gazda avea 
îngăduinţa tacită de a chema pe tânărul care-i făcea curte 
mai stăruitor, pricinuind astfel o surpriză plăcută tuturor. 
Laura spuse lui Aurel încă de duminica trecută că sindrofia 
viitoare va fi la ea şi că-l aşteaptă, iar el îi făgăduise că va 


veni negreşit; deoarece însă de atunci nu l-a mai văzut din 
pricina ploilor, era îngrijorată c-o fi uitat şi nu va veni, ceea 
ce ar putea stârni printre fete vorbe felurite şi neplăcute... 

Pe la trei după prânz, Laura şi Ghighi se aşezară în cerdac 
în aşteptarea musafirilor. Mai ales Laura tremura de grijă 
din pricina lui Aurel. Ar fi dorit din suflet să sosească el 
înaintea fetelor ca să poată vorbi mai în tihnă câteva clipe. 
Simţea nevoia să-i comunice obrăznicia lui Pintea şi să-i 
ceară o povaţă. Răspunsul lui îi va pecetlui soarta. Un 
cuvânt al lui îi va da puterea să reziste tuturor ispitelor... 

Peste vreun ceas fetele din Armadia se iviră la cotitura de 
lângă Râpele-Dracului. Veneau pe jos, ca întotdeauna, 
râzând şi tândălind. Laura şi Ghighi le ieşiră înainte, se 
îmbrăţişară furtunos, parcă nu s-ar fi văzut de ani de zile, 
se luară de braţ şi sosiră ciripind în curte. Herdelea, care 
citea între pomi o gazetă veche, se cobori galant şi le primi 
cu glume bătrâneşti, încât toate izbucniră în râsete 
zgomotoase. În pridvor dăscăliţa boscorodea rugăciuni 
dintr-o carte ruptă şi soioasă, rămasă din vremurile ei de 
glorie. Toate fetele îi sărutară mâna, iar ea le sărută pe 
obraz, dar fără să se scoale, fără să zâmbească şi fără să 
răspundă întrebărilor obişnuite. Doamna Herdelea nu 
vedea cu ochi buni sindrofiile, întâi pentru că în tinereţea ei 
n-a pomenit asemenea lucruri neserioase, şi apoi pentru că 
se cheltuiau bani scumpi pe mofturi nefolositoare. 

În salon fetele defilară în faţa oglinzii dintre ferestre, 
potnvindu-şi care o buclă răzvrătită, care o sprânceană pe 
care anina un fir de pudră, care o panglicuţă la rochie. Erau 
cam obosite de drum, dar gura nu le stătea o clipă. Vorbeau 
toate în acelaşi timp, fredonau, râdeau... Când se mai 
potoliră, Ghighi dispăru să vadă de cafeaua cu lapte şi de 
prăjituri, după cum se înţelesese mai dinainte cu Laura. 

Pe sofaua din colţ, locul de onoare în casă, şedea Elvira, 
fiica doctorului Filipoiu din Armadia, care era privită între 
toate drept cea mai de frunte şi cu care Laura era cea mai 
intimă. 


— Dar poetul nostru? Întrebă Elvira cu o uşoară 
tremurare în voce, căci iubea în taină pe Titu şi suferea 
fiindcă Titu n-o lua în seamă şi făcea curte Lucreţiei Dragu. 

— Nu-i acasă, Elvirică dragă, răspunse Laura cu o părere 
de rău din care se vedea că ea îi cunoaşte şi-i împărtăşeşte 
suferinţa. Ştii, el lucrează foarte neregulat, iar când îi vine 
inspiraţia are nevoie de linişte absolută, altfel e nenorocit. 
Aşa a plecat şi acuma pe drumul cel vechi, spunându-ne că 
a prins o idee minunată pe care trebuie neapărat s-o scrie... 
Dacă veneaţi pe-acolo, poate că-l întâlneaţi... 

— Ce rău îmi pare că n-am venit pe drumul cel vechi! Oftă 
Elvira melancolică... Am fi văzut pe poetul nostru lucrând! 

— Ei, vedeţi? Nu v-am spus eu că-i mai frumos pe-acolo? Îi 
impută Margareta Bobescu, fata unui funcţionar de la 
Banca Aurora, o brună înaltă, mlădioasă, drăguță, cu 
sprâncenele înnegrite, foarte pudrată şi cu buzele vopsite 
roşu-foc. Pentru că se sulemenea şi umbla cu rochii de 
mătase, toată Armadia zicea că-i lipseşte o doagă. 

Fetele profesorului de limba română Spătaru erau mai 
urâţele, dar foarte bune şi simpatice. Elena, mai în vârstă, 
dar micuță ca un copil, foarte blondă şi cu părul buclat, se 
tânguia şi se ruşina veşnic că e o stârpitură. Sora sa mai 
tânără, Alexandrina, era însă înăltuţă, cu buzele cărnoase şi 
nasul gros, cu mişcări băieţeşti şi vestită de mâncăcioasă. 

Când intră Ghighi cu tava încărcată, Alexandrina se repezi 
ca un tigru şi înghiţi o prăjitură, mormăind apoi cu gura 
plină: 

— Sunt lată de foame! 

— Drina, nu ţi-e ruşine? O dojeni Elena căreia îi plăcea să 
treacă drept cea mai serioasă dintre toate prietenele. 

— Las-o, Lenica, te rog din suflet! Interveni Laura. Mai ia, 
Alexandrina, dacă vrei să-mi faci plăcere! Că doar pentru 
voi le-am făcut! 

În curând toate se pomeniră cu ceştile în mână, sorbind cu 
poftă din cafeaua cu lapte şi îmbucând din prăjiturile 
gustoase. Ciripirile însă nu încetau o clipă, fiecare căutând 


îndeosebi să povestească ceva spiritual ca să facă pe 
celelalte să râdă. Numai Silvia Varga tăcea parcă i-ar fi fost 
scumpă vorba. Dar ea aşa era totdeauna, cam mândră, 
fiindcă toată lumea ştia că are zestre mare... 

Cu o repeziciune uimitoare convorbirea aluneca de la un 
subiect la altul. În câteva minute trecură în revistă tot ce s-a 
întâmplat mai de seamă în Armadia de la ultima lor întâlnire 
până azi. Bârfiră pe fetele şi tinerii care nu erau din cercul 
lor, stăruind mai mult asupra Lucreţiei Dragu, căreia îi 
imputau că e prea cochetă şi că a început să îmbătrânească 
şi să se ofilească; numai în privinţa vârstei ei s-au încins 
controverse mai îndelungate, Elvira susţinând că trebuie să 
aibă vreo treizeci de ani, iar Silvia Varga, care era în 
legături mai puţin încordate cu ea, declarând că n-are mai 
mult de douăzeci şi doi. Laura întindea înadins discuţia 
despre Lucreția, spre a face pe placul Elvirei. 

Toată vremea însă Laura ardea de nerăbdare. Aurel nu 
mai venea. Ce-o fi păţit? S-o fi supărat poate? Fel de fel de 
întrebări o chinuiau. Îşi găsea sieşi vini închipuite cu care |- 
o fi mâhnit, apoi iar îl mustra în gând pe el pentru că nu se 
ţine de cuvânt... Trimise pe Ghighi de câteva ori în curte, să 
vadă dacă nu se apropie, dar într-ascuns, să nu bage de 
seamă invitatele. Se cutremura când soră-sa, întorcându-se 
îi făcea un mic „nu” din cap. În cele din urmă fetele i-au 
simţit neliniştea şi Elvira, în temeiul intimităţii lor, a 
întrebat-o chiar, în taină: 

— N-ai invitat pe Aurel? 

— Ba da... Îl aşteptam, dar nu mai ştiu... Oh! Şopti Laura 
cu ochii înlăcrimaţi, şi Elvira îi răspunse cu o privire plină 
de mângâiere şi compătimire. 

Mai târziu Laura începu să iasă ea însăşi în cerdac, să se 
uite cu inima strânsă spre Jidoviţa, de unde trebuia să 
sosească Aurel. Dăscăliţa, din ce în ce mai ursuză, mereu o 
cicălea că „nu mai pleacă nebunele astea?” 

În sfârşit fetele se porniră să vorbească despre literatură, 
ceea ce însemna că au sleit toate subiectele mai de seamă. 


Ghighi, care ştia pe dinafară toate poeziile lui Eminescu şi 
pe ale lui Coşbuc, se oferi să declame fiecăreia câte o strofă 
care i se potnveşte mai bine. În vreme ce Ghighi stârnea 
veselia tuturor, Laura ieşi iar în pridvor. Simţea cum o 
năpădesc lacrimile şi trebui să facă o sforţare grea să se 
stăpânească. Îşi rezemă braţul de un stâlp al cerdacului şi- 
şi culcă pe braţ capul tulburat de gânduri dureroase. Stând 
aşa pierdută, auzi deodată un glas timid, puţin cântat, care- 
i străpunse imma. Îşi aruncă ochii în ogradă. Se înfioră de 
emoție. Pe o bancă, sub pomi, alături de Herdelea, şedea 
Aurel. Într-o clipire fata fu lângă ei. 

— Erai aici şi nici nu ne-ai dat de ştire, domnule 
Ungureanu! Îi zise întinzându-i mâna cu o imputare 
cochetă. Toate fetele te aşteptau... Nu eşti deloc drăguţ şi 
sunt supărată pe dumneata... 

Aurel se sculă zăpăcit de sfială, roşindu-se şi bâlbâind: 

— Am stat puţin de vorbă cu domnul învăţător. 

Laura avu o tresănre. Ce-ar fi, dacă tatăl ei i-ar fi spus 
ceva de Pintea? Se uită cercetătoare la Herdelea care 
zâmbea şiret, la Aurel care se muta de pe un picior pe altul, 
mereu mai încurcat, cu un surâs silit şi caraghios... „l-a 
spus!” îşi zise ea încruntându-se o clipă la Herdelea. Dar 
apoi îşi adăugă: „Nu-mi mai pasă! Bine c-a venit! Am să-i 
explic eu!” Şi înfăşură pe Aurel într-o privire caldă, 
drăgăstoasă, chemându-l: 

— Acuma vino, nu mai întârzia! Eşti aşteptat! 

Aurel Ungureanu era un tânăr de vreo douăzeci şi trei de 
ani, băiatul unui ţăran înstărit din Teaca, cu faţa osoasă, cu 
părul negru foarte aspru, cu nişte mâini mari şi palme 
veşnic umede, cu mişcări stângace parcă s-ar teme să nu 
facă vreo gafă, căutând să se arate bine crescut, îmbrăcat 
bine, dar hainele stând pe el parcă ar fi de căpătat. Îşi 
petrecea toate vacanţele prin Armadia, unde mamele 
ambiţioase încercau să-l arvunească pe seama fetelor lor 
pentru când va ieşi doctor... 


Toată sindrofia îl primi cu însufleţire, iar Ghighi îi aduse 
îndată cafeaua cu lapte ce i-o păstrase, având grijă să-i 
pună smântână de două degete, deoarece Laura observase 
că-i place mult. 

De altfel studentul venea cu o veste mare: data „balului 
din octombrie” a fost amânată pentru mijlocul lui 
noiembrie, din pricină că lăutarii erau angajaţi până 
atuncea în alte părţi. 

— Chiar azi am trimis invitaţiile cu poşta... Toată ziua am 
scris adrese, de aceea am şi întârziat... Mă gândisem să 
aduc chiar eu invitaţia dumneavoastră - adăuga către 
Laura - dar pe urmă mi-am zis că-i mai potrivit să vie prin 
poştă... mai oficial... 

— Mai bine făceai dacă o aduceai... Cel puţin am fi văzut 
programul! 

Aurel, ca „aranjor”, le destăinui toate amănuntele 
programului pe care fetele le găsiră minunate. Ca să fie 
drăguţ, medicinistul profită de ocazie şi le ceru să-i rezerve 
fiecare câte o tură de vals, cel mai puţin. Propunerea 
produse mare emoție. Elvira hotări: 

— Eu zic aşa: întâia tură să ţi-o dea Laura... Tu vrei, Laura 
dragă? 

— Dacă credeţi voi? Se roşi Laura bucuroasă. 

— De asemenea şi cadrilul al doilea... 

Când auzide cadrilul al doilea, adică al îndrăgostiţilor, 
Laura se îmbătă de fericire şi răspunse doar cu o înclinare 
din cap plecăciunii studentului... Elvira împarţi tuturor cu 
dreptate câte o tură, iar fetele, în semn de mulţumire, îi 
opriră ei cadrilul întâi, cu condiţia să aibă vizavi pe Laura... 

— Acum e vremea să plecăm, căci se înserează! Curmă 
Elena planurile ce se înşirau nesfârşite asupra toaletelor, 
dansurilor, cavalerilor... 

Se urniră deodată cu toţii. Laura le mai zise să nu se 
grăbească, dar numai cu jumătate gura. Nădejdea ei era 
drumul cel vechi, unde va putea rămâne în patru ochi cu 
Aurel. 


— Să nu mergeţi departe că acugşi se întunecă! Strigă 
Herdelea după Laura şi Ghighi care porniseră să-şi 
întovărăşească prietenele. 

O luară pe drumul cel vechi, care e mai cu cotituri bine- 
venite pentru perechile îndrăgostite, dornice de 
singurătate. Laura rămase mai în urmă cu Aurel, iar 
celelalte, ghicindu-i dorinţa, căutau să se depărteze cât mai 
mult. 

Mergeau alături, cu paşi leneşi, vorbind de lucruri indife- 
rente, în care doar câte o vorbă fricoasă amesteca ceva din 
simţirile lor. Studentul îşi imputa că, după o curte 
sârguincioasă de aproape un an, n-a fost în stare măcar s-o 
sărute o dată. 

Sfiala aceasta îl scădea în ochii săi proprii, zicându-şi că 
numai nerozii pot să fie atât de lipsiţi de mândrie 
bărbătească. Laura, mai ales de când cu scrisoarea ultimă a 
lui Pintea, avea nevoie de o dovadă a iubirii lui, care să-i 
umple inima şi să-i limpezească aşteptările... Cu toate 
acestea n-aveau curajul să-şi deschidă sufletele. Aurel îi 
explica deosebirea dintre grâul de toamnă şi cel de 
primăvară şi ea îl asculta strălucitoare de mulţumire. 

Celelalte fete le-o luaseră înainte cu vreo sută de paşi, 
gălăgioase, vesele de răsunau câmpurile. Apoi veni o 
cotitură bruscă şi mai lungă, care le acoperi. „Acu-i acu 
îmbărbăta Aurel frecându-şi mâinile. 

— Iată-ne singuri... singuri! Murmură Laura oprindu-se 
parcă fără să vrea. Uite ce splendid e apusul soarelui! Cum 
vopseşte nourii, ca într-o baie de sânge... 

— Da... minunat... €... e... bâlbâi tânărul apropiindu-se de 
ea. 

Se uitară un răstimp la soarele roşu din care nu se mai 
vedea decât o geană furioasă. Priveau cu atâta încredere ca 
şi când de lumina aceasta ar atârna toată fericirea. Laura, 
copleşită de emoție, îşi lăsă capul pe umărul lui, cu buzele 
umede întredeschide într-o aşteptare dureroasă, cu pieptul 
frământat. Şi Aurel, tulburat deodată, atinse cu buzele 


LLA 


se 


obrazul ei îmbujorat, repede, aproape speriat. Se 
despărţiră însă îndată, parcă apropierea i-ar fi îngrozit pe 
amândoi. Se opriră o clipă ruşinaţi şi apoi porniră iar 
înainte, tăcuţi, mai nemângâiaţi şi mai nedumeriţi. 

La cotitura drumului dădură peste Titu, înconjurat de 
toate fetele, necăjit, strigând întruna: 

— Lăsaţi-mă în pace, vă rog! Vă rog! Am de lucru... N-am 
vreme de prostii! 

Ceata îşi urmă calea, lăsând pe Titu în marginea şanţului, 
aşezat pe o lespede de piatră, cu ochii când spre cer, când 
spre Pădurea Domnească din faţă. Fetele întorceau mereu 
capul să vadă cum face Titu poeziile. 

Acuma Aurel întindea paşii ca şi când i-ar fi fost ruşine să 
mai rămână în urmă. Aceeaşi sfială se încuibase şi în 
sufletul Laurei, care însă se îngrozea la gândul că vor 
ajunge la Jidoviţa, se vor despărţi şi ea va fi nevoită să se 
întoarcă acasă tot atât de îndoită... Sărutarea, în loc să le 
împrumute îndrăzneală, coborâse un zid de neînțelegere 
între dânşii. 

În apropiere de Jidoviţa, ca din senin, Laura îi zise: 

— Ştii că Pintea mi-a cerut mâna? 

— Mi-a spus domnul Herdelea, răspunse studentul încet. 

— Oh! Ai ştiut şi totuşi ai tăcut toată vremea, făcu Laura 
spăimântată de ceva ce-i zguduia inima din temehi. 

Dar Aurel urmă, mai încet şi mai şovăitor: 

— Pintea e un băiat foarte bun, foarte... foarte... 

Voia să mai adauge cine ştie ce, întâlnind însă ochii fetei se 
încurcă şi murmură de câteva ori „foarte... foarte...” Laura 
auzise prea bine, înţelesese aprobarea lui: şi totuşi nu 
putea crede. Se uita la el căutând măcar în ochii lui, în 
înfăţişarea lui, ceea ce aşteptase ea. Împrejurul ei simţea 
cum se îngroaşă înşelăciunea din ce în ce mai limpede. Şi 
apoi deodată tot sufletul i se cutremură parcă i s-ar fi rupt 
rădăcinile... Mergea tăcută, împovărată de gânduri 
amarnice, fără să mai simtă pământul sub picioare. Apoi se 
opri şi, cu glas tremurat, îi zise pentru ultima oară: 


— Vasăzică crezi că...? 

Tânărul plecă ochii în pământ, ruşinat, şi răspunse ca un 
vinovat: 

— Cred că... 

Titu plecase de-acasă, numai pentru a nu se întâlni cu 
„gâştele” care-l plictiseau cumplit fiindcă toate îl iubeau mai 
mult sau mai puţin şi-i cereau poezii. Minţise că i-a venit o 
idee. Se hotărâse numai să se ducă în Armadia, să mai vadă 
puţin pe Lucreția şi să ofteze alături de ea. Îşi zicea deseori 
că iubirea aceasta îl înalţă şi-i dă noi avânturi. Gândindu-se 
însă la Lucreția, s-a pomenit într-adevăr cu o inspiraţie şi s- 
a oprit s-o toarne într-o formă poetică şi apoi s-o ducă 
plocon nepreţuit alesei immii lui. S-a muncit vreo două 
ceasuri, în zadar. Ideea se zvârcolea în sufletul lui, dar nu 
izbutea să se înfăptuiască pe hârtie. De zece ori i s-a părut 
c-a prins-o şi mereu se împrăştia când se cobora în vârful 
creionului... Sosirea gâştelor apoi i-a spulberat din creion 
tot ce începuse să se cristalizeze, aşa că trebui să-şi 
înceteze curând sforţările. Porni spre Jidoviţa agale, 
mohorât, cu gândul să-şi aducă surorile acasă, dacă s-ar 
întâmpla să nu le însoţească Aurel, cum obişnuia. 

Deodată, între nişte tufe de alun, aproape de drum, zări o 
siluetă albă. Necazul i se stinse ca prin farmec. Trebuie să 
fie doamna Lang, îşi zise dânsul, căci numai ei îi place să 
iasă din sat, în după-amiezile frumoase, ca să citească 
ceasuri întregi romane senzaţionale ungureşti, trântită pe 
un pardesiu vechi de-al soţuluiei. 

— O, dac-ar fi ea, în amurgul acesta blând, în singurătatea 
aceasta ameţitoare! Declamă dânsul patetic, aprinzându-şi 
închipuirea şi grăbindu-şi mersul. 

Ceea ce îl împiedicase totdeauna să-i facă o declaraţie 
categorică a fost o lipsă de ocazii, îngrozitoare. De şapte 
luni, de când o cunoştea, nu i-a putut vorbi între patru ochi 
decât tocmai de două ori, şi încă şi atunci numai la 
repezeală, fără să aibă vreme să-şi deschidă imma. 
Niciodată n-a nimerit-o acasă singură, niciodată n-a avut 


norocul s-o însoţească singură măcar până în Armadia, 
niciodată n-a găsit-o singură, deşi ea îi spunea că are 
obiceiul să hoinărească pe câmp, cu câte o carte în mână - 
ceea ce era chiar adevărat, căci surorile lui o întâlniseră de 
mai multe ori. Ghinionul acesta îl înfuria cu deosebire de 
când notarul Stoessel îi destăinuise că doamna Lang spune 
tuturor că „Litu e un tânăr foarte simpatic şi bine crescut”. 

Apropiindu-se şi văzând că era într-adevăr ea, Titu se 
repezi cu faţa strălucitoare de bucurie. 

— Te căutam, îi zise domol, strângându-i lung mâna. 

— Te aşteptam, răspunse ea privindu-l galeş. 

Roza Lang era o femeie nostimă, cu obrajii de păpuşă, cu 
născiorul obraznic, cu nişte ochi visători şi leneşi, cu forme 
mlădioase şi plinuţe, asemenea unei fete de douăzeci de 
ani. Se credea fiinţa cea mai nefericită din lume alături de 
Lang pe care-l dispreţuia, fiindcă era ovreu şi beţiv. 

Resemnată, ca o eroină din romanele ce le citea cu pasi- 
une, trăia fără nici o ţintă lămurită, mângâindu-se doar cu 
gândul că şi-a greşit de la început viaţa, când s-a măritat cu 
un bărbat nedemn de ea. Dorea însă o iubire mare prin 
care să se răzbune de toate decepţiile; şi deoarece nu-i 
ieşise în cale niciuna mare, se mulțumea chiar cu iubiri mai 
mărunte şi mai variate. Acuma se gândea deseori la Titu. 
Stângăciile lui i se păreau poetice şi o transportau în 
vremea dinainte de a cunoaşte pe Lang. Îi era drag 
văzându-l cum o soarbe din ochi, simțind cum îi tremură 
buzele când îi sărută mâna... 

Se priviră un răstimp, ea stând întinsă pe o rână, rezemată 
într-un cot, cu cartea deschisă dinainte, el în picioare, cu 
pălăria în mână, tulburat, cu patima pânditoare în ochi. 
Cele din urmă raze ale zilei mângâiau obrajii femeii, 
îmbujorând-o. 

— Nu-ţi place să stai lângă mine, colea? Îi zise Roza, 
arătându-i un colţ din haina pe care se tolănea. 

Titu se aşeză repede, zăpăcit de emoție, murmurând: 

— Nici nu-ţi închipuieşti cât mă faci de fericit! 


— O, o, nu cumva ţi-ai pus în gând să mă ucizi cu o 
mărturisire? Zâmbi ea de-abia mişcându-şi buzele pline, 
foarte roşu, dintre care albeau dinţii mici şi lucioşi. 

Tânărul rămase cu privirea aninată de buzele ei 
ademenitoare şi şopti pierdut: 

— Mi-eşti dragă... Te iubesc... 

Apoi cu o mişcare bruscă, biruitoare, îi luă capul în mâini 
şi-i sărută buzele prelung, sălbatic, ca şi când ar vrea să-i 
soarbă dintr-o dată tot sufletul. Iar femeia îi dădu gura cu 
ochii închişi, întinzând puţin gâtul alb, decoltat. Stătură 
câteva clipe astfel, pe urmă Titu îşi trecu braţul pe după 
mijlocul ei şi o strânse vijelios la piept. Roza însă se 
dezmetici degrabă, se desprinse uşor din înlănţuirea lui 
pătimaşă şi, potrivindu-şi părul ce i se prăvălise pe umeri, îi 
zise cu o imputare dulce: 

— Ei, dar ştii că eşti îndrăzneţ de tot, micule? Nu te 
credeam aşa de îndrăzneţ... 

Titu simţi un val de sfială cupnnzându-i inima, dar pasi- 
unea îi descleştă limba: 

— Te iubesc nebuneşte! De când te-am văzut întâia dată te 
port în suflet ca pe o comoară nepreţuită. Şi niciodată n-am 
avut prilejul să ţi-o spun. Şi niciodată n-ai vrut să vezi cât de 
mult te iubesc... 

Femeia îl ascultă un minut încântată. Mărturisirea lui 
stângace şi teatrală în acelaşi timp îi dădea nişte fiori 
feciorelnici. L-ar fi ascultat astfel o zi întreagă, dar îi era 
teamă că nu-l va mai putea stăpâni. Se sculă deci în 
picioare, vorbindu-i cu aceeaşi căldură patetică: 

— Am văzut şi te-am înţeles de mult. Totuşi, trebuie să fii 
cuminte... cuminte, cuminte! Auzi? Altminteri nu te iubesc 
deloc... 

Îl ameninţă drăguţ cu degetul, iar el îi apucă amândouă 
mâinile şi le acoperi de sărutări. 

— Acum trebuie să mă duc acasă, căci vezi ce târziu e, 
urmă Roza ferindu-se mereu de stăruinţele lui. 


Se însera. Întunericul cobora atât de grăbit, parcă de te-ai 
fi uitat mai bine, l-ai fi văzut cum se îngroaşă... Titu ridică 
pardesiul, îl scutură şi întovărăşi pe doamna Lang până la 
marginea satului. 

— Ce-ai zice dacă te-ai pomeni, într-o bună noapte, pe 
neaşteptate, cu mine în casă? Întrebă dânsul la despărţire, 
liniştit, strângându-i braţul. 

— Mi-ar face plăcere şi... ţi-aş da un ceai cu rom mult, 
răspunse femeia râzând. Numai dacă bărbatul meu nu s-ar 
împotrivi... 

— Dar dacă Lang n-ar fi acasă? Stărui Titu înfigându-şi 
privirea lacomă în ochii ei. 

— O, atunci... atunci ar trebui să fii foarte cuminte, altfel 
m-ai supăra! Murmură Roza cu un zâmbet ispititor şi supus. 
Titu se întoarse acasă pe drumul cel nou, foarte mulţumit 
de ziua de azi, întinzând paşii ca să ajungă din urmă pe 
surorile sale şi mai ales fiind înfometat de moarte. Pe la 

Cişmeaua Mortului însă întâlni pe Ion, care venea din 
Jidoviţa, singur, gânditor, în mers şovăitor. 

— Da ce-i, Ioane, de tândăleşti aşa? Îi strigă Titu voios. Ai 
băut ceva, ori nu ţi-s toţi boii acasă? 

— Apoi, domnişorule, îmi chibzuiesc şi eu necazurile cum 
pot, răspunse Ion scoțând pălăria şi încercând să 
zâmbească, fără a izbuti. 

Cerul era senin-sticlă. Câteva stele mari clipeau aprig 
luptând cu întunencul care năvălea zadarnic să le stingă, 
căci mereu se apnndeau mai multe, ca nişte scântei 
împrăştiate de un vânt năprasnic. Din urmă Pădurea 
Domnească vâjâia înăbuşit, parcă şi-ar fi stăpânit mânia, iar 
în faţă şoseaua cenuşie fugea pnntre şanţurile negre, 
pierzându-se repede pe după cotiturile de dealuri... 

— Aşa, se vede c-ai auzit şi tu? Zise Titu deodată. Apoi 
tocmai voiam să-ţi spun, că eu am aflat de ieri, de la un 
prieten care-i scriitor la judecătorie în Armadia... E 
adevărat, Ioane! Simion Lungu te-a pârât că l-ai bătut şi că 
i-ai sfeterisit nu ştiu câţi stânjeni din porumbiştea... 


— Da dă-l dracului cu tot neamul lui! Întrerupse flăcăul 
nepăsător, scuipând ascuţit, în semn de dispreţ. 

— Ce să-l drăcuieşti, loane, că nu-i de glumă! Reluă Titu 
întărâtat puţin de nepăsarea lui. E lucru foarte serios şi 
poate să te bage şi-n temniţă! Că Simion ca Simion... cu el 
te-aifi învoit tu omeneşte. Dar s-a pus şi popa pe capul tău, 
auzi? E foc pe tine, nu alta! Zice că nu te iartă până nu te 
vede la răcoare... El i-a făcut pâra lui Simion şi s-a pus 
martor... Nu ştiu ce are cu tine... 

Ion scuipă iar, îşi trase pălăna pe ochi şi tăcu. Auzise şi el 
ceva din toate acestea. I-au intrat pe-o ureche şi i-au ieşit 
pe cealaltă. I se păreau fleacuri faţă de cele ce se dospeau 
acuma în sufletul lui. Bătaia cu Simion nu stârnise în sat 
mare vâlvă, căci Simion era o fire arţăgoasă, gata veşnic să 
ia de piept pe oricine. Pe urmă încăierările din pricina 
pământurilor erau mai dese chiar decât certurile flăcăilor la 
horă. Doar amestecul preotului dăduse puţin de vorbă pe la 
cârciumă... lon însă era atât de pătruns de încrederea 
mereu nelămurită ce i-o deşteptaseră lacrimile Anei, încât 
parcă veşnic umbla prin nouri. Simţea totuşi nevoia unui 
imbold care să-i limpezească gândurile şi să-i îndrumeze 
faptele. Avea răbdarea să-l aştepte nepripit, convins că 
trebuie să vie de undeva. Şi fiindcă de câte ori îşi sfărâma 
mintea singur să-şi găsească drumul, se izbea parcă numai 
de porţi zăvorâte - căuta să nici nu se mai gândească la 
ceea ce va trebui să se întâmple. Acuma tocmai începuse să- 
| împresoare bănuiehle şi să-l înfune. 

— Lasă-i, domnişorule, că de data asta nici capul nu mă 
doare, făcu dânsul, ca şi când vorbele lui Titu i-ar fi crestat 
limba. 

Titu, crezând că flăcăul se sfieşte să zică ceva rău despre 
Belciug, urmă mai aprins: 

— De ce să-i laşi, Ionică? Ori ţi-e frică de popa? 

— Ba nu mi-e frică nici de Dumnezeu, dacă mi-i sufletul 
curat, domnişorule! 


— Nici să nu-ţi fie, că om mai urâcios ca Belciug nu se află 
sub soare! Câinos la suflet şiviclean ca dracul... A început să 
mă scârbească de când am văzut că-şi pune mintea cu 
flăcăii şi-şi vâră nasul în sfezile voastre... 

Într-adevăr, până deunăzi, Titu, singur din toată familia, 
părtinise pe preotul Belciug. Chiar când părinţii lui se mai 
ciorovăiau cu dânsul, prietenia lor rămânea neatinsă. Popa 
îl lua cu trăsura ori de câte ori se ducea în Armadia sau la 
Bistriţa şi trăgeau câte un pui de chef, ocărând împreună 
pe unguri, căci Belciug era mare naţionalist, deşi nu se prea 
arăta a fi, de frică să nu-şi piardă ajutorul de la stat, fără de 
care n-ar mai fi putut trăi în rândul oamenilor... 
Înverşunarea lui împotriva lui Ion însă zdruncinase 
dragostea lui Titu. Mai întâi i se părea nedreaptă şi 
nedreptatea totdeauna îl revolta, afară dacă nu pornea de 
la dânsul. Pe urmă Ion îi era tot atât de drag pe cât îi fusese 
Belciug. Mândria flăcăului, isteţimea şi stăruința lui de a 
împlini ceea ce îşi punea în gând, voinţa lui încăpăţânată îi 
plăcea tocmai pentru că toate acestea lui îi lipseau, măcar 
că ar fi dorit mult să le aibă. Se hotărâse chiar să spună 
preotului că e nedrept cu Ion, dar niciodată nu găsise 
momentul potrivit şi mai ales curajul trebuincios. Acuma, 
faţă cu flăcăul, îşi vărsa toată nemulţumirea pe care ar fi 
vrut s-o trântească lui Belciug. Îl mira însă şi-l încurca 
înfăţişarea lui Ion care-l asculta parcă ar fi fost vorba de 
altcineva. În cele din urmă Titu îşi curmă indignarea 
şiântrebă iscoditor: 

— Mi se pare mie că alte necazuri te mănâncă pe tine, mai 
mari? 

Ion se opri, îşi încrucişă braţele pe piept şi-l privi lung. Titu 
vedea cum îi scapără ochii în întuneric, ca la pisici. 

— Altele, domnişorule, bine zici, răspunse scurt şi apăsat. 

— Şi nu-mi spui mie? Se supără Titu. Să ştii, loane, că m-ai 
supărat! Zău m-ai supărat... 

Flăcăul îşi îndreptă sumanul pe umeri ca şi când nu s-ar fi 
putut hotărî să vorbească. Titu însă, muncit de gândul că 


are să descopere cine ştie ce taină mare, îi dădu ghes 
nerăbdător: 

— Hai, spune ce te doare! lute! Hai! 

Stăteau în mijlocul şoselei, sub Râpile Dracului. Dinspre 
Pripas se apropia o caleaşcă în trap grăbit. Se dădură 
amândoi la o parte, iar Ion îşi ridică pălăria, zicând „bună 
seara” necunoscuţilor din trăsură. Apoi, când uruitul roţilor 
se potoli, spuse foarte rar: 

— Trebuie să iau pe fata lui Vasile Baciu, domnişorule! 

Titu râse cu o voioşie decepţionată: 

— Asta ţi-i supărarea? Fugi d-aici, Ioane, că râd şi curcile 
de tine! 

— Asta-i, domnişorule, şi-i mare! Că badea Vasile nu mi-o 
dă şi, dacă nu mi-o dă de bunăvoie, e râu de tot! 

— Nu înţeleg de ce te agăţi tu de fata asta? E slăbuţă şi 
urâţică... Eu unul n-aş lua-o nici să mi-o cântărească în aur! 

— Aşa-i, aşa-i, dar fără dânsa nu mai scap de sărăcie până- 
i Prut şi Siret! 

— Aaa! Făcu Titu după o pauză ce voia să tălmăcească 
gravitatea situaţiei. Aşa da, adevărat! E greu! 

— Aşa-i? Zise Ion mulţumit că şi domnişorul îi înţelege 
acum necazul. Învaţă-mă dumneata ce să fac şi cum să fac, 
că eşti om învăţat! 

Titu, în realitate, nu prea înţelegea nici încăpăţânarea lui 
Ion de-a lua pe Ana, şi nici pe a lui Vasile Baciu de anu i-o 
da. El vedea în amândoi nişte ţărani deopotrivă de treabă, 
între care nu e nici o deosebire. Dacă Ion n-are avere, în 
schimb e mai dezgheţat şi mai harnic, ceea ce face uneori 
cât o moşie. Deoarece însă rolurile de povăţuitor îl 
măguleau, se sili să găsească un sfat bun care să-l ridice în 
ochii flăcăului. 

— Dacă nu vrea el să ţi-o dea de bunăvoie, trebuie să-l 
sileşti! Zise Titu după un răstimp de gândire, nehotărât 
puţin, ca şi când ar fi vrut să vadă cum îi va primi lon 
vorbele. 


Flăcăul tresări. 1 se păru că în minte i s-a deschis deodată 
o dâră luminoasă care îi arăta lămurit calea. Oftă prelung, 
parcă i-ar fi căzut o povară uriaşă de pe inimă. Ridică 
privirea cercetător, ca un hoţ prins cu ocaua. Mulţumirea îl 
strângea de gât încât nu putu rosti nici un cuvânt. 

— Poţi să-l sileşti? Ai cum să-l sileşti? Întrebă Titu, 
neînţelegând tăcerea lui. 

— Pot, domnişorule! Izbucni Ion aspru, cu ameninţare în 
glas. 

Porniră apoi iar la drum, dar nu mai schimbară nici o 
vorbă până la poarta învățătorului. Flăcăul nu mai simţea 
nici o nevoie de palavre zadarnice, când acuma ştia limpede 
ce trebuie să facă. Acuma îl rodea numai nerăbdarea să 
isprăvească mai curând, să-şi împlinească scopul. Titu tăcea 
fiindcă nu era sigur dacă povaţa lui a fost folositoare, mai 
ales după răspunsul dârz care-i răsuna mereu în ureche. 

— Mulţumesc, domnişorule, că mi-ai deschis capul, zise 
Ion despărţindu-se. 

În casa Herdelea ardea lampa. Lumina unei ferestre se 
revărsa toată asupra flăcăului, care avea pe faţă o hotărâre 
strălucitoare. Văzându-l, Titu simţi un fior de spaimă. 

— la seama, loane, să nu dai cu oiştea-n gard! Murmură 
dânsul zâmbind zăpăcit. 

— De-acu lasă pe mine, domnişorule, că-mi ştiu eu dato- 
ria! Răspunse Ion cu o bucurie atât de largă că se pierdea 
într-un rânjet prostesc. 

Titu intră în casă cam uluit de izbucnirea lui Ion. Deşi nu 
pricepea ce s-a putut urni în sufletul lui deodată, bănuia 
totuşi că a dezlănţuit o pornire atât de sălbatică încât îl 
cutremura. Cum dădu însă de lumină şi cum mirosi 
mâncarea, uită pe Ion şi-i reveni în gând Roza Lang. Astfel 
se însenină iar şi, frecându-şi mâinile, zise cu o mândrie 
prin care voia să dea a înţelege tuturor că a pus la cale un 
lucru mare: 

— Foarte drăguță nevasta lui Lang! E o plăcere să stai de 
vorbă cu ea! 


Herdelea aprobă în tăcere, căci şi lui îi plăcea Rozica, cu 
toate că dragostea i-o arăta numai prin glume piperate, 
spuse într-o ungurească foarte stricată, care pe femeie o 
înveseleau totdeauna. Dăscăliţa însă bufni morocănoasă: 

— Repede vă mai speriaţi şi voi de toate zdrenţele... Dacă 
şi aia-i drăguță, apoi ce să mai zici de mama pădurii? Cum 
poate să fie drăguță o femeie care-iatât de proastă că nici 
măcar nu ştie româneşte? 

Doamna Herdelea avea un dispreţ adânc pentru femeile 
care nu fac copii. Pe Roza Lang însă era şi mai furioasă, 
pentru că, de câte ori se întâlneau, voia s-o silească să 
vorbească ungureşte, mirându-se mereu cum se poate să 
nu ştie ungureşte soţia unui învăţător de stat. Dăscăliţa n-ar 
fi mărturisit în ruptul capului că nu ştie, ci spunea cu 
mândrie că nu vorbeşte fiindcă îi sunt urâţi ca dracul 
ungurii şi limba lor. 

Laura şi Ghighi se întorseseră acasă singure. Ungureanu 
nu se mai oferise, ca altă dată, să le însoţească. Din Jidoviţa 
până în Pripas, Laura a plâns desperată, fără să scoată o 
vorbă. Ghighi însă, bănuind pricina lacrimilor surorii sale, a 
ocărât toată vremea pe Aurel, găsindu-i mai multe cusururi 
chiar decât înşişi bătrânii când erau mai porniţi. Ocările ei 
şi oboseala drumului au potolit puţin durerea Laurei. Îndată 
ce a ajuns acasă, s-a retras în salon ca să nu bage de seamă 
părinţii că a plâns. Oricât se silea să se stăpânească, nu-şi 
putea opri lacrimile. Simţea întruna ca şi când o casă 
întreagă s-ar fi prăbuşit peste ea şi nu e în stare să se ridice 
dintre dărâmături. Când Ghighi veni s-o cheme la masă, 
minţi c-o doare capul. Ar fi murit de ruşine să fi fost acuma 
nevoită să se uite în ochii oamenilor care i-ar fi ghicit îndată 
supărarea. 

După cină Herdelea, aducându-şi iar aminte de scrisoarea 
lui Pintea, deschise uşa odăii unde Laura îşi frământa 
nenorocirea, şi-i zise din prag: 

— Da cu omul cela ce facem, domnişoară? Tu, care ştii 
atâtea etichete, nu crezi că-i vremea să-i răspundem? 


Întrebarea se înfipse în inima fetei ca într-o rană 
proaspătă. Lacrimile o podidiră mai furtunos, în vreme ce 
buzele el murmurau cu resemnare: 

— Scrie-i, scrie-i, fire-ar al dracului! Cine te opreşte să-i 
scrii? De-acuma mi-e totuna... 

Ghighi se repezi numaidecât, adăugând: 

— A spus ea vreodată să nu-i răspunzi? Da ce, crezi că ea-i 
proastă să lase pasărea din mână pe cea din gard? Ori aţi fi 
vrut să nu mai vorbească cu nimeni pentru că a cerut-o 
domnul Pintea? Aşa sunteţi dumneavoastră, căutaţi cearta 
cu lumânarea şi pe urmă mai ziceţi că alţii se ceartă. 

— Bravo, bravo! Strigă Titu, triumfător. Asta-mi place! În 
sfârşit, bine c-aţi venit tot la vorba mea... Dacă m-aţi fi 
ascultat de la început, azi Laura ar fi fost mireasă... 

Laura plângea cu hohote. Ghighi alergă la ea s-o mângâie, 
după ce mai întâi închise iar uşa. Bociră amândouă un 
răstimp, apoi Ghighi se reculese şi vorbi, alintând-o: 

— Lasă-l încolo, Laura dragă, nu-ţi mai face sânge rău 
pentru un netrebnic! Merită un stricat ca el să-l plângă o 
fiinţă gingaşă şi distinsă ca tine? Vezi, eu am avut o 
presimţire sigură că-i un ticălos... Ştii, ţi-am spus şi astă- 
vară, la sindrofia de la Elvira! De altfel şi Alexandrina mi-a 
povestit chiar azi, că fata popii din Vărarea, ştii, toanta ceea 
de Vica, i-a făcut farmece şi că acuma prostănacul de 
Ungureanu se duce mereu-mereu pe la ea, ba că popa, 
beţivul, l-a şi pus să jure în biserică şi cu mâna pe 
Evanghelie, că îndată ce va ieşi doctor va lua pe Vica! 
Acuma vezi şi tu cât e de murdar şi de nevrednic de iubirea 
ta, Laura dragă! 

Bătrânii erau mulţumiţi c-a dat Dumnezeu şi i-au venit 
Laurei gândurile cele bune. Dăscăliţa, mişcată, se apucă să 
spele vasele, bolborosind o rugăciune ce o ştia dânsa, încă 
din tinereţe, anume pentru asemenea ocazii fericite. 
Herdelea însă scoase din buzunar scrisoarea a optzecea a 
lui Pintea şi o citi din nou, cine ştie a câta oară, cu multă 
băgare de seamă. Clătină apoi din cap, îngândurat, vrând 


să învedereze nevestei şi lui Titu că nu-i uşor să ticluieşti un 
răspuns cum se cuvine, cinstit şi drept şi frumos, unei 
asemenea scrisori. Se aşeză la masa de scris, lucrată de el 
însuşi acum vreo douăzeci de ani, aprinse o lumânare, puse 
scrisoarea lui Pintea lângă călimară, îşi atârnă după urechi 
nişte ochelari pe care nu-i întrebuința decât în momentele 
cele mai solemne, căci vedea mai bine fără ei, stătu cu 
fruntea încreţită ca să-şi adune gândurile şi apoi începu să 
aştearnă pe hârtie, bătrâneşte: „Mult stimate şi iubite fiule 
George! Află că rândurile tale multă bucurie ne-au pricinuit, 
văzând într-însele gândurile tale bune şi prea vrednice. Şi 
mai află că Laura este doritoare de-a te vedea în casa 
noastră cât mai grabnic...” 

Capitolul IV. 

NOAPTEA. 

De când a văzut că Ion se înstrăinează de Ana din ce în ce 
mai rău, George Bulbuc a început într-adevăr să meargă 
mai în fiecare seară pe la Vasile Baciu. Fata îi era acum mai 
dragă. Gălăgia ce se făcuse în jurul ei, din pncina lui Ion, i 
se părea c-a înfrumuseţat-o şi i-a ridicat preţul. Ştia bine că 
Ana nu se va înmuia cu una, cu două, dar nădăjduia că, 
până în cele din urmă, îi va birui împotrivirea. 

Căci acuma numai de ea atârna. Cel puţin aşa credea el. 
Feciorul Glanetaşului are alte necazuri pe cap decât să-l 
mai bată gândurile cu Ana. După pozna cu Vasile Baciu, 
după dojana din biserică, după bătaia cu Simion Lungu ce- 
ar mai putea aştepta Ion? Dovadă că nimic este faptul că 
nici nu se mai arată pe la Ana. La horă nu mai joacă cu ea. 
În sat umblă vorba că se va însura în câşlegi cu Florica... 
Vasăzică din partea aceasta calea lui George e slobodă... 
Numai Ana să se dea pe brazdă... Dar Ana îl ocolea, avea 
ochii veşnic roşu de plâns ascuns. Asta înseamnă că în inima 
ei nu s-a zdruncinat iubirea pentru Ion. S-a gândit George 
şi s-a răzgândit. Pe urmă s-a sfătuit cu maică-sa, o femeie 
uscată, cu nasul ascuţit şi ochii mici căzuţi în fundul capului, 
care vedea în toate lucrurile neplăcute vrăjitorii şi farmece. 


Ea l-a învăţat să se ducă la ghicitorul din Măgura, să-i 
dezlege pe Ana. George s-a dus, ghicitorul i-a descântat... 
Zadarnic. Atunci a început să se necăjească. 
Neînduplecarea fetei îi jignea mai ales mândria. Se credea 
cel dintâi flăcău din sat şi suferea când cineva nu i-o 
recunoştea. Din pricina aceasta a avut atâtea ciocniri cu lon 
care pretutindeni i-o lua înainte, pe care mai toţi flăcău îl 
priveau ca pe un fel de vătaf al lor. În sinea lui simţea şi el 
că al Glanetaşului are ceva de-l întrece în faţa oamenilor. N- 
o mărturisea însă nimănui şi se supăra când i-o spuneau 
alţii. Adică de ce-ar fi mai breaz Ion ca dânsul? Carte ştie şi 
el; e chiar abonat la Foaia Poporului. Prost nu e, voinic este, 
deşi nu e bătăuş. Adevărat că are o fire blândă, dar când se 
mânie e în stare să facă şi moarte de om. Ion e mai 
sprinten, mai osos, mai şiret, adevărat, dar el e mai aşezat, 
mai cumpănit, ca omul care are ce pierde. Toma Bulbuc e 
cel mai bogat ţăran din Pripas, mai cu stare decât însuşi 
popa Belciug, iar George e singur la părinţi. Harnic şi 
muncitor şi strângător este cum nu se găseşte al doilea. Din 
munca lui a adunat banii cu care a cumpărat iarna trecută 
cel din urmă petic de pământ al lui Dumitru Moarcăş... 
Vasile Baciu îl primea totdeauna voios, îl poftea să şadă, îl 
cinstea cu rachiu „îndulcit de fata mea”. George zâmbea şi 
se uita cu coada ochiului la Ana, care mereu îşi făcea de 
lucru pe lângă vatră şi de-abia răspundea la vorbele lui. 
Dintru-ntâi a crezut că sfiiciunea ei este prefăcătoria 
obişnuită a fetelor faţă de flăcăi, mai ales când le văd şi 
părinţii. Curând a trebuit să înţeleagă că Ana tot nu-l vrea 
pe el şi că tot după Ion oftează. Atunci a plecat înjurând-o în 
gând şi hotărât s-o lase în plata Domnului. Mintea însă îi 
rămânea tot la ea şi a doua seară pornea iar glonţ la Vasile 
Baciu, să se necăjească iar prinzând-o cum suspină şi 
lăcrimează după celalt. Se încăpăţâna din zi în zi. Se simţea 
jignit de răceala ei şi începea s-o iubească aievea. De unde 
până acum voise s-o ia numai pentru că era fata lui Baciu şi 
fiindcă părinţii lor i-au sortit unul altuia, azi o râvnea cu 


patimă şi i se părea frumoasă ruptă din soare. Nu 
îndrăznea să spovedească nimănui ce-l durea. I-ar fi fost 
ruşine să afle cineva că el nu e în stare să-i dobândească 
dragostea. Aceasta l-ar fi înjosit în faţa lumii, înălţând în 
aceeaşi vreme pe lon. Se mustra chiar că a ascultat pe 
maică-sa de şi-a bătut picioarele degeaba pe la ghicitor. l-ar 
fi venit mai bine dacă ar fi băgat de seamă Vasile Baciu ce 
se petrecea în inima Anei. Dar bătrânul nu putea bănui 
nimic. El ştia doar atâta că fata lui trebuie să se mărite cu 
George, pentru că lui aşa i s-a năzărit. Cu cât îl primea el 
mai bine, cu atât credea că va merge mai uşor. George se 
chinuia că, pe când satul fierbea că merge la Ana, el era 
nevoit să petreacă toate serile ascultând palavrele lui Vasile 
despre războiul din Bosnia unde povestea c-ar fi făcut 
atâtea vitejii de l-a pupat însuşi împăratul. Ar fi fost de o 
mie de ori mai bucuros să se fi putut învoi cu fata spre a se 
întâlni pe furiş, căci asta ar fi fost o dovadă de dragoste. 
Ana însă ofta de câte ori tatăl ei se jura ca la iarnă vor face 
nunta, măcar de-ar plesni fierea în dezmăţatul Glanetaşului. 
De altfel Ana, de când a văzut pe Ion îmbrăţişându-se cu 
Florica şi mai ales de când i-a ajuns la urechi că a şi cerut-o, 
trăia într-o frământare cu atât mai dureroasă cu cât trebuia 
s-o tăinuiască. Era o fire tăcută şi oropsită, menită parcă să 
cunoască numai suferinţa în viaţă. A crescut singură, lipsită 
de o dragoste părintească mângâietoare. Mama a lăsat-o 
fără aripi. Îşi aducea aminte doar ca prin vis de ogoirile ei 
blânde pe care nu le-a mai întâlnit niciodată. Tatăl ei o 
iubea, dar cu o iubire plină de toane. Vorbe bune a auzit 
prea puţine de la dânsul; bătăi însă a suferit nenumărate, 
mai pe dreptate, dar mai mult din senin. Prietenie cu alte 
fete nu putea lega. Sufletul ei căuta o dragoste sfioasă şi 
adâncă. Zburdălnicia o întrista. Chiar peste veselia ei plutea 
totdeauna o umbră de melancolie... În Ion al Glanetaşului 
apoi descoperise deodată tot ceea ce-i dorea inima. Întâia 
oară, acum câteva luni, când au stat de vorbă mai îndelung, 
s-a simţit ademenită. De atunci îşi zicea mereu că fără de el 


ar trebui să moară. Era singurul om în ale cărui cuvinte 
tremurau mângâierile râvnite în fundul inimii ei. Nu 
mărturisea, dar nici nu ascundea tatălui ei iubirea ce-o 
cuprinsese şi de care nu putea să se despartă nici moartă. 
Sudălmile şi amemnţările lui, ca şi revenirea lui George, n-o 
speriau deloc şi nici nu-i clinteau hotărârea. În gând căuta 
veşnic prilejuri să întâlnească pe Ion, să-l întrebe, să-l 
roage, să-i cadă în genunchi ca să n-o ocolească. Nu 
înţelegea purtarea lui, pe care-l ştia atât de încăpățânat şi 
de bun. Depărtarea şi lipsa lui însă îi sfâşiau inima. Îşi zicea 
uneori că poate fuge de dânsa, că poate n-o mai iubeşte... 
Atunci îşi pierdea brusc toate nădejdile şi o cuprindeau 
gânduri de moarte. Mai ales după întâlnirea cu Ion, pe 
drumul cel vechi, când el n-a găsit nimic să-i spună, când n- 
a luat-o în braţe, deşi fuseseră singuri - gândurile negre 
începură s-o stăpânească mai des. Joia, ducându-se la 
bâlciul săptămânal în Armadia, cu ouă, păsări, brânză, 
lăptării, trecând în zorii zilei pe cărarea de lângă Someş, 
dincolo de Jidoviţa, se oprea acuma mereu în dreptul 
stăvilarului şi privea lung vălmăşagul apelor adânci care 
parcă o chemau. Ce să mai aştepte în viaţă, dacă ce i-e drag 
o părăseşte? Ropotele valurilor care se zvârcoleau năvalnic, 
în clocote mugitoare, o învăluiau cu zgomote asurzitoare, 
stingându-i toate dorurile şi năzuinţele. Se clătina pe 
picioare. Simţea că dacă s-ar pleca puţin, ar aluneca în gura 
morţii unde, într-o clipire, s-ar sfârşi toate suferinţele... 

Totuşi într-un colţişoral sufletului ei, chiar în mijlocul 
chinurilor celor mai crâncene, mai simţea pâlpâirea unei 
fărâme de nădejde care o îndemna să creadă că încă nu e 
totul pierdut. Grăuntele de speranţă care nu părăseşte pe 
om până nu-şi dă ultima suflare, care mai licăreşte în ochii 
muribundului chiar când inima a încetat de-a mai bate şi 
când trupul a îngheţat pentru totdeauna - îi dădea şi ei 
puterea să mai aştepte şi să stăruiască... 

Şi astfel, într-o noapte, după ce plecă George şi după ce 
tatăl ei stinse lampa şi se culcă, Ana, plânsă şi frântă, ieşi în 


ogradă, cum mai ieşise de atâtea ori zadarnic de când Ion 
nu se mai abătea pe la dânsa, cu scânteierea de nădejde în 
inimă că poate cine ştie? 

Noaptea era neagră şi mohorâtă, noapte de toamnă, tristă 
şi năbuşitoare. Nouri groşi, plumburii, măturau crestele 
dealurilor care împrejmuiau Pripasul, învolburându-se în 
văzduh, înnegrindu-se şi limpezindu-se ca nişte balauri 
năprasnici porniţi parcă să înghită dintr-o sorbire satul ce 
dormea adânc şi mut. Pomii prin grădini dârdâiau 
cutremuraţi de frig, cu nişte glasuri plângătoare şi ostenite. 

Fata, desculţă, strângându-şi pe piept năframa, păşi 
sprinten spre poartă, zgâlţâită de o frică neînţeleasă şi de 
frigul care o pătrundea la os. Deschise vraniţa cu mare 
băgare de seamă, ca să nu scârţâie, şi vru să iasă în uliţă. 
Se opri însă deodată, trăsnită de spaimă. O mogâldeaţă 
neagră stătea rezemată de stâlpul porţii. O clipă Ana n-avu 
măcar puterea să deschidă gura. Apoi, reculegându-se, 
întrebă în şoaptă: 

— Cine-i aici? 

— Eu, răspunse un glas gros, împrăştiindu-se în întuneric 
pe nişte aripi nevăzute. 

— Ionică? Murmură Ana într-o izbucnire de fericire, 
agăţându-se de dânsul şi repetând printre lacrimi: Ionică! 
Ionică! 

— Am aşteptat să plece George, răsună iarăşi glasul lui lon 
cu o tremurare de părere de rău. De câte ori am tot 
aşteptat aşa, iar tu, Ana... 

Se întrerupse ca şi când i s-ar fi înfipt un cuţit în beregată. 

— Hai în casă, Ionică, scânci fata, trăgându-l de mâneca 
sumanului. Pe urmă, aducându-şi aminte de tatăl său, care 
ar scula tot satul în tălpi să ştie că i-a adus pe Ion în casă, 
adăugă mai plângătoare: Ori barem în ogradă... pe prispă... 
Vino! 

Ion nu intră. Atâta voise: să-l vadă ea şi să ştie hotărât că 
n-a părăsit-o. Aşa îşi chibzuise dânsul calea pentru a sili pe 
Baciu să i-o dea. Ca să izbutească, trebuie s-o ia domol. 


Altfel i se primejduiau planurile... Acuma ştia bine cum are 
să-l silească. Numai să nu-şi piardă răbdarea. Graba strică 
treaba. Fără dibăcie şi şiretenie nu ajungi la mal niciodată. 

Îi zise repede, scurt: „noapte bună” şi se pierdu în beznă 
înainte ca Ana să mai fi putut răspunde. Dar paşii i se mai 
auziră pe uliţă, leopăind rar prin noroi, îndepărtându-se din 
ce în ce până ce se stinseră de tot. Buzele fetei bâlbâiră 
rugătoare în singurătatea ce o învăluia: 

— Ionică! Ionică! 

Rămase totuşi cu o mulţumire mare în suflet. S-a întors la 
ea, vasăzică o iubeşte! Poate că niciodată n-a avut visuri mai 
frumoase ca în noaptea aceasta... 

De a doua zi, Ana parcă ar fi fost alta. Faţa i se îmbujoră de 
o încredere senină. Umbla mai sprintenă, muncea mai cu 
drag şi simţea o nevoie ciudată de a arăta lumii întregi că e 
fericită. 

George, observând îndată schimbarea, s-a bucurat mai 
întâi crezând că s-a dat pe brazdă. Ana nu mai ofta şi nu 
mai lăcrima. Părea însă grozav de nerăbdătoare şi stătea ca 
pe nişte spini, parcă de-abia ar fi aşteptat să-l vadă urnindu- 
se... Gândindu-se mai bine, George îşi zise pe urmă că 
trebuie să fie ceva la mijloc. Şi gândindu-se iar, îi fulgeră 
prin minte: 

— Ion! 

Vru să-l îndepărteze şi nu mai putu. În urechi îi vâjâia ca o 
bătaie de ciocăne: 

— Ion! Ion! Ion! 

Când, a doua zi, straja îi aduse citaţia, Ion strânse din 
umeri nepăsător, întrebă în ce zi e judecata, căci nu 
pricepea scirsul unguresc, şi o dădu Zenobiei s-o pună bine, 
după grindă, ca să nu uite sorocul. Numai o clipă şi-a zis: 
„adică tot e adevărat?” şi pe urmă nici nu s-a mai gândit la 
Simion Lungu, cum de altfel nu se gândise nici până acuma. 
Seara se duse iar la Ana. Şi de-aci încolo mereu... 

Glanetaşu s-a speriat de citaţie şi l-a cicălit destul să dea 
fuga la domnul învăţător, să se roage să-l povăţuiască cum 


şi ce să facă. Herdelea era doar tot atât de vestit că ştie 
legile mai bine ca orice avocat, pe cât era de prețuit pentru 
că nici un doctor nu trăgea măselele mai repede şi fără 
durere ca dânsul. Altădată Ion alerga cu toate fleacurile să-i 
ceară sfaturi sau să se înţeleagă măcar cu domnişorul Titu; 
de ce nu s-ar duce acuma când e vorba de judecată şi când 
se ştie că judecătorii nu glumesc? Vorbele bătrânului însă 
nu s-au lipit de dânsul. Gândurile lui acuma erau toate şi 
mereu la Ana. Până ce nu va fi silit pe Vasile Baciu să i-o dea 
de nevastă, împreună cu toată moşia, nu mai voia să audă 
NIMIC... 

Ziua judecății cădea într-o joi. Fiind bâlci în Armadia, lon a 
plecat laolaltă cu păirnţii săi, care duceau două mierţe de 
porumb, să le vândă, ca să mai plătească din dări, deoarece 
primarul începuse a umbla prin sat, întovărăşit de 
practicantul notarului, luând zăloage de la cei ce erau 
rămaşi în urmă. 

Zâmbea un soare bătrânesc de toamnă, învăluind hotarele 
într-o lumină galbenă potolită, care încălzea tocmai cum îi 
place omului mai bine. Sub îmbrăţişarea blândă a razelor 
pământul amorţit parcă respira iar mai zdravăn, copacii îşi 
răsfirau mai tihniţi frunzele arămii... Şoseaua uruia 
neîncetat de căruțele care se întreceau s-ajungă mai 
curând la bâlci. Pripăsenii, mergând mai toţi pe jos, cu saci 
sau desagi în spinare, păşeau voiniceşte şi vorbeau tare de 
răsunau râpile şi pădurile. În Jidoviţa cârciumarii botezau 
rachiul, pregătindu-se pentru după-amiază când oamenii, la 
întoarcere, se vor opri cu toţii să închine câte un pahar de 
mulţumire c-au vândut sau cumpărat ce au putut... 

Armadia începe îndată la câteva sute de paşi dincolo de 
podul de peste Someş. Un orăşel lunguieţ, împrăştiat pe 
ţărmul râului până la poalele dealurilor, urcându-se chiar şi 
pe coastă cu casele. De departe străluceşte mândră biserica 
cu două turnuri şi clădirea liceului românesc, podoabele 
cele mai de seamă ale Armadiei şi ale întregului ţinut. 


Dealtfel tot târguşorul e trei-patru străzi care se întâlnesc 
într-o piaţa largă, în faţa bisericii. 


Glanetaşu, cu Zenobia şi cu Ion, o apucă pe lângă Someş, 
fiindcă-i calea mai scurtă, şi ies lângă şcoala primară 
românească în strada Liceului. În dreptul judecătoriei, care 
se află peste drum de o bisericuţă veche catolică, lon se 
opreşte şi trece desagii cu porumb în spinarea mamei sale. 
Îşi dau întâlnire în piaţă şi apoi bătrânii pornesc înainte, iar 
feciorul rămâne pe trotuarul de lespezi lucii, scuturându-şi 
hainele de perii ce-i luase de pe desagi. 

Judecătoria era o clădire mare, posacă, galbenă, cu un etaj 
şi cu ferestrele zăbrelite; în faţa ei, afară, lângă poartă, se 
aflau două bănci de scânduri, pe care se odihneau pricinaşii 
până le venea rândul, căci funcţionarn, copleşiţi de lucru, 
nu-i sufereau înăuntru, pe coridor sau în sala de aşteptare. 

Ion sosise prea devreme. Până la nouă, când se deschidea 
cancelaria, trebui să aştepte pe-afară, în tovărăşia altor 
ţărani, de prin sate îndepărtate, veniţi ca şi dânsul. locmai 
târziu îşi aduse aminte de Simion Lungu şi-l căută din ochi, 
fără să-l găsească. 

Când în sfârşit un aprod ungur, foarte roşu la faţă şi cu o 
mustață pomădată şi răsucită, începu să strige pe 
împricinaţi, se opri în faţa porţii trăsura preotului Belciug. 
Pe capră, lângă vizitiu, şedea ţanţoş Simion. „Mhm! Îşi zise 
Ion batjocoritor. Îl aduce popa cu brişca!” 

Belciug cobori încet, spuse vizitiului să poposească la 
gazda lui pe Uliţa Comorilor, unde trăgea totdeauna, şi apoi 
intră pe poartă, ferindu-se de femeile care se îmbulzeau să-i 
sărute mâna. Simion rămase pe trotuar, încurcat puţin, 
aruncând o privire pe furiş spre Ion, care şedea pe bancă, 
de vorbă cu un moşneag din Vărarea. Sosirea lui Simion îi 
stânjeni parcă pe toţi dintru-nceput. O ţărancă gureşă, 
aşezată lângă poartă, pe un fedeleş gol, rupse tăcerea, 
întrebându-i deodată: 

— Oi fi având şi dumneata vreun necaz pe-aici, măi bade? 
Simion se uită la Ion şi răspunse cam ruşinat: 

— Apoi am, vezi bine că am. Cine n-are? 


Iară tăcură câteva clipe. Dar pe urmă, încetul cu încetul, 
îşi reveniră cu toţii şi Simion povesti din fir în păr ce a păţit 
cu Ion, care tăgăduia aprig tot. Se amestecară toţi în vorbă, 
unii dând dreptate unuia, alţii celuilalt. Ciorovăiala însă îi 
apropia mereu. Simion de altfel nu cerea decât brazdele pe 
care i le tăgăduia flăcăul, căci de bătut s-au bătut în parte. 
În cele din urmă ascultară sfatul moşneagului din Vărarea: 
Ion să-i dea înapoi două brazde şi Simion să-şi retragă 
jalba. Spuse aprodului că s-au împăcat şi îl rugară să le 
îngăduie să înştiinţeze şi pe domnul părinte că nu mai vor 
să meargă la judecată. Aprodul îl bătu pe umăr şi le făcu 
semn să-l urmeze. Intrară în gang. În dreapta şi în stânga 
erau birourile cărţilor funduare. Inima lui lon bătu mai 
repede. Aci are el să vie cu Ana şi cu Vasile Baciu, să-i scrie 
toate pământurile pe numele lui... Urcară apoi pe o scară 
veche, foarte roasă. În odaia de aşteptare dădură peste 
Belciug, care se plimba de ici-colo, cu pălăria în mână, cu 
faţa mai palidă ca de obicei. Aprodul, arătându-i pe cei doi 
ţărani, îi zise rânjind mulţumit: 

— S-au împăcat... Nu trebuie judecată... 

Preotul se opri brusc, ca şi când glasul aprodului l-ar fi 
speriat. Văzând însă pe Simion împreună cu Ion, înţelese şi 
se înfurie. Se băgase în cearta dintre dânşii într-o clipă de 
necaz prostesc, crezând că izbind pe feciorul Glanetaşului 
are să simtă lovitura şi familia Herdelea. Aşa se grăbise de 
scrisese pâra lui Simion, susţinând-o şi prin mărturia lui de 
preot. Peste câteva zile însă, potolindu-şi supărarea, i-a 
părut rău că s-a amestecat. Nu se cuvine ca un preot să-şi 
năpăstuiască credincioşii, târându-i în faţa judecătorilor 
unguri. Ar fi fost mulţumit dacă s-ar fi putut împăca 
lucrurile, fără să mai ajungă prin Armadia, dar şi fără să 
iasă dânsul micşorat, căci din gură tuna şi fulgera mereu 
împotriva lui Ion. Fiindcă, în asemenea împrejurări, 
pricinaşii n-au îndrăznit să se învoiască acasă, Belciug a 
venit cam în silă la judecată, muncit de gândul cum ar putea 
potrivi toate aşa încât să rămână cu faţa curată. Îşi făcuse, 


plictisindu-se în sala de aşteptare, o cuvântare bine simțită 
prin care să apeleze la inima judecătorului pentru a 
dobândi iertarea vinovatului, dacă făgăduieşte să se 
îndrepte... Atunci a picat aprodul cu împăcarea, 
răsturnându-i deodată toate intenţiile. 1 se păru că ţăranii s- 
au întovărăşit ca să-şi bată joc de dânsul. 

— Piei din ochii mei, măgarule! Se răsti la Simion, indig- 
nat. M-ai adus până aici ca acuma să mă faci de râs înaintea 
oamenilor? Las că ştiu eu ce poamă eşti şi tu! Am să te învăţ 
eu minte şi pe tine, becisnicule! 

Simion se făcu mic de tot şi mormăi foarte încet, să nu-l 
audă popa, dar totuşi să-şi poată zice că n-a tăcut: 

— Apoi nu te-am adus eu, domnule părinte, că dumneata 
m-ai adus! 

Câţiva ţărani, care-şi aşteptau rândul, se adunară ciopor 
într-un colţ, spăimântaţi. Numai o babă, neputându-se 
stăpâni, bolborosi: 

— Mai rar popă ca acesta... În loc să împace oamenii, îi 
învrăjbeşte... 

Pe Ion îndârjirea preotului îl ului. În gând îi răsări deodată 
întrebarea: „Ce-o fi având cu mine?” O presimţire urâtă 
începea să i se încuibeze în immă. Pleoştit se apropie de 
fereastra ce dădea în curtea judecătoriei. Se rezemă de 
perete şi se uită din ce în ce mai zăpăcit împrejur. În antreu 
se coborâse o tăcere grea, între-tăiată numai de paşii 
preotului care îşi reluase plimbarea de ici-colo, mai nervos, 
aruncând deseori priviri zdrobitoare spre Simion Lungu. 
Când Belciug obosi şi se opri, se auziră din sala de judecată 
întrebări grăbite, într-o românească pocită, rostite de un 
glas aspru şi urmate de răspunsuri umile, înfricoşate... 

O teamă stranie cuprinse pe Ion încetul cu încetul. Simţea 
o ameninţare de care nu se putea feri. Se mira cum de nu s- 
a sinchisit el deloc până acuma de afacerea aceasta? De ce 
nu s-a împăcat mai dinainte, când ar fi fost atât de uşor? Îi 
părea foarte rău că n-a cerut cel puţin învățătorului să-l 
lumineze ce să spună şi cum să răspundă... Se întoarse şi-şi 


aruncă ochii afară. Curtea era strâmtă, pardosită cu piatră 
şi împrejmuită cu un gard de scânduri foarte înalt. În fund o 
casă joasă, cenuşie, posomorâtă, cu ferestrele zăbrelite cu 
drugi groşi de fier... Ion tresări. Asta era temniţa. Un fior 
de groază îi furnică sufletul... În curte trei ţărani tăiau 
lemne sub privegherea unui paznic în uniformă urâtă, cu 
puşca la umăr. Ţăranii hâţâiau ferăstrăul alene şi 
nepăsători, pe când paznicul nu-i scăpa din ochi şi doar 
uneori îşi îndrepta cureaua de la armă, mândru şi porun- 
citor. „Vasăzică aici...? Se gândi flăcăul, curmându-şi însă 
firul gândirii, cuprins de îngnjorare. 

Alt aprod, bătrân, leneş, cu ochelari, îi introduse înăuntru. 
La biroul din mijloc, cu spatele la fereastra dinspre stradă, 
stătea un domn gros, cu o chelie ascunsă puţin sub nişte 
fire rare de păr lung, cu ochii încruntaţi, având dinainte, pe 
masă, o cruce de metal. Belciug, cu o înfăţişare solemnă, se 
aşeză îndată în stânga, lângă perete, pe un scaun. La alt 
birou, un domn sfrijit şi gălbejit, cu mustăţi cărămizii şi cu o 
cărare aleasă foarte îngrijit, răsfoia într-un teanc de acte, 
scoase câteva hârtii şi le puse ceremonios pe masa 
judecătorului. Aerul era apăsat şi atât de vrăjmaş, încât cei 
doi ţărani se uitară repede unul la altul, îngroziţi, gata 
parcă s-o tulească în orice clipă. 

Deodată însă întrebările judecătorului porniră 
nerăbdătoare. Cum te cheamă? De câţi ani eşti? Ion simţi 
de-acum foarte limpede cum îl învăluie primejdia. De-acum 
s-a isprăvit... Nu mai e nici o scăpare... Când Simion 
răspunse, fără să se uite la Belciug, că s-au împăcat afară şi 
că-şi retrage jalba, mai avu o scânteiere de nădejde. Dar se 
stinse îndată. Judecătorul nici nu lăsă pe Simion să 
isprăvească, sări în picioare şi începu să răcnească: 

— Atunci de ce mai veniţi pe-aici, ticăloşilor, să mă 
încurcaţi? O să vă bag la răcoare pe amândoi, o să vă... 

Atunci Belciug se ndică de pe scaun şi se apropie, zicând 
cu sfială: 

— Pardon... Două cuvinte... 


Judecătorul mai rău se întărâtă. Începu să dăscălească şi 
pe Belciug că de ce nu explică boilor c-aici e judecătorie 
unde oamenii au de lucru, nu să-şi piardă vremea cu 
fleacuri... Preotul roşi şi rosti câteva vorbe pe ungureşte. 
Deşi ştia binişor ungureşte, avea oroare să vorbească mai 
ales în faţa autorităţilor, vrând astfel să dovedească tuturor 
că românul nu renunţă niciodată la drepturile lui. 
Judecătorul, care îl cunoştea, se zăpăci auzindu-l vorbind 
ungureşte şi deodată se îndulci. Îl pofiti să ia loc, îşi trase 
scaunul mai aproape de dânsul şi-l ascultă cu mare luare- 
aminte. Belciug vorbi mult. Era în joc prestigiul lui faţă de 
ţărani, care merita jertfirea trecătoare a unui principiu. 

Ion şi Simion nu mai înțelegeau nimic; doar privirile 
judecătorului, care îi fulgerau în răstimpuri, le spuneau că e 
vorba de ei şi că nu e bine. Când încetă preotul, judecătorul 
se sculă iar şi numaidecât se răsti la Ion: 

— Vasăzică tu eşti spaima satului, câine ticălos! Bine. 
Foarte bine. Te dezvăţăm noi de nebunii, fii pe pace! Ai să 
vii să stai două săptămâni la răcoare, ca să-ţi treacă pofta 
de bătăi! Mişelule şi netrebnicule! 

Ion îngălbeni; apoi tot sângele i se urcă în obraz. Rosti, cu 
fruntea sus, cu ochii aprinşi: 

— Apoi să ne iertaţi, domnule jude, nu-i aşa... Că eu n-am 
bătut pe nime-n lume, domnule jude... 

— Să taci, ticălosule! Nici o vorbă, că pe loc te pun în 
lanţuri! Şi acuma ieşi afară! Marş! 

Flăcăul ieşi clătinându-se, fără să mai vadă cum Belciug dă 
mâna judecătorului care-i zâmbeşte prietenos... 

În aceeaşi joi, după-amiază, pe când Herdelea, profitând 
de vremea frumoasă şi călduţă, sforăia închis în stupină, iar 
dăscăliţa cu fetele alegeau fasole pentru mâncarea de seară 
şi vorbeau de Pintea, mirându-se că au trecut zece zile de la 
răspunsul lor fără ca el să mai fi dat vreun semn de viaţă - o 
căruţă se opri în faţa casei şi, în vreme ce caii îşi scuturau 
clopoţeii de la gât, un glas strigă pătrunzător: 

— Domnule-nvâăţător! Domnule-nvăţător! 


Ghighi, recunoscând glasul, se repezi afară, aruncând 
vorba: 

— E drăguţa tatii! 

În vârful căruţei era cocoţată o săsoaică bătrâioară şi 
roşcovană, cu o faţă veşnic râzătoare, care de patruzeci de 
ani, în fiecare joi se ducea în Armadia, la târg, cu căruţa 
plină de pâine de vânzare. Herdelea o cunoştea încă de pe 
vremea când fusese elev la liceu. Toată casa o iubea şi o 
poreclise „drăguţa tatii”, fiindcă pe cât îmbătrânea cu atât 
se hârjonea mai mult cu domnul învăţător, în amintirea 
tinereţilor de odinioară. 

— Fii bună, domnişoară, vino de ia scrisoarea asta pe care 
mi-a dat-o domnul Bălan de la poştă pentru dumneavoastră! 
Zise săsoaică cu ochii zâmbitori. Că mi-e greu să mă mai 
cobor de-aci şi caii-s nebunatici... 

Ghighi alergă, curioasă, la căruţă. Drăguţa, întinzându-i 
scrisoarea, întrebă în şagă, lungind vorbele săseşte: 

— Da domnu-nvăţător nu-i acasă? 

— Tata doarme, drăguță! Murmură Ghighi cu ochii la 
scrisoarea care era o telegramă, şi apoi fugind într-un suflet 
în casă, tocmai din cerdac adăugă: Mulţumim, drăguță! 

— N-aveţi pentru ce, n-aveţi pentru ce! Vorbi săsoaica 
singură, mângâind cu biciul şoldurile cailor care porniră 
îndată la pas. 

Telegrama stârni o emoție mare în toată casa. Doamna 
Herdelea îndeosebi privea toate depeşele drept nişte 
cobitoare de rău. Numai două a primit de când e măritată, 
şi amândouă au fost fatale: una le vestise, în trei cuvinte 
reci, moartea surorii ei celei mai dragi, prăpădită într-un 
spital din Cluj în urma unei operaţii, iar a doua le-a adus 
ştirea îmbolnăvirii singurului ei frate pe care, până ce a 
ajuns ea la Monor, l-a găsit pe catafalc... Astfel, acuma se 
uitau toate trei înspăimântate la fiţuică, întrebându-se de la 
cine o fi şi ce o fi cuprinzând, închipuindu-şi numai veşti 
sinistre şi neîndrăznind să o desfacă. 


— Eu o rup şi, ce o fi să fie! Strigă în cele din urmă Ghighi. 
Cum îşi aruncă însă ochii în telegramă, cum izbucni voioasă: 

— E de la Pintea! Vine Pintea! Mi-am zis eu că de lael 
trebuie să fie, dar n-am vrut să vă spun, ca să fie mai mare 
surpriza! Adăugă apoi, învârtindu-se prin odaie în paşi de 
vals şi fâlfâind hârtia în aer. 

— Ia s-o văd şi eu! Zise Laura, revenindu-şi în fire, cu 
glasul tremurat de emoție. Şi cum Ghighi nu se mai 
astâmpăra, sfârşi mai apăsat: Ei, dă-o-ncoace, nebuno, nu 
mă mai necâji! 

Laura citi rar şi solemn: „Fericit nespus, sosesc sâmbătă - 
George”. 

Dăscăliţa, cu ochii înlăcrimaţi de bucurie, o citi de 
asemenea şi descoperi, într-un colţ, un adaos, cu creionul: 
„Multe gratulări - Bălan”. 

— Uite, ne gratulează bietul Bălan! Murmură ea plângând 
de-a binelea. 

Bălan era singurul funcţionar român de la poşta din 
Armadia, prieten bun cu Herdelea. Ştiind că Pintea ceruse 
mâna Laurei şi trecându-i prin mână telegrama, nu l-a lăsat 
inima să nu fie cel dintâi care trimite familiei întregi 
felicitările cuvenite. 

— Ce om bun, sărmanul Bălan, observă Ghighi, luând 
hârtia prețioasă. Dacă nu era el, cine ştie când ne venea, că 
jidovii ceia de la cancelarie ţin toate scrisorile cu zilele... Şi 
cum a găsit el tocmai pe drăguţa tatii! 

Cuprinsă de un nou fior de bucune, Ghighi o tuli să scoale 
pe Herdelea, să-i comunice şi lui vestea cea mare. Bătu cu 
pumnii în uşa stupinei, tropăind şi din picioare, şi strigând: 

— Tată! Iată! Vine Pintea! Vine... 

Deodată se opri şi, ţipând ca din gură de şarpe, porni în 
goana mare spre casă, dând din mâini, ca o desperată, căci 
sărind nebuneşte pe lângă stupină, stârnise duşmănia unei 
albine care, mânioasă cum sunt ele în preajma somnului de 
iarnă, s-a repezit la Ghighi şi i-a înfipt acul drept în colţul 
gurii. 


Speriate de ţipetele ei, dăscăliţa şi Laura îi ieşiră înainte 
ostoind-o. Herdelea, cu somnul în gene, se ivi în uşa 
stupanei, mormăind: 

— Da ce-i? Ce s-a întâmplat? Ce zbiară aia aşa? 

După întâia durere şi spaimă, Ghighi plânse mai ales de 
frică să nu se umfle şi să nu mai poată merge la serata 
dansantă, care pica tocmai acuma duminică. Numai 
Herdelea o linişti, asigurând-o că-i trece negreşit până 
duminică încât poate să fie chiar regina balului. 

Învățătorul studie apoi telegrama, cu ochelarii pe nas, de- 
abia ascunzându-şi fericirea. 

— Ei, prea bine... Să poftească şi avem să-l primim cum se 
cuvine! Zise dânsul în cele din urmă, împăturind frumos 
telegrama şi punând-o în buzunar, ca să se poată făli cu ea 
la toţi cunoscuţii. 

Până seara au adus pe tapet toate treburile ce le stârnise 
sosirea peţitorului. Unde va trage Pintea? lată o problemă 
gravă. Ei nu-l pot găzdui, fiind mulţi şi neavând decât trei 
odăâiţe. Dar, chiar dacă ar avea mai multe, n-ar şedea bine 
unui logodnic să petreacă nopţile în casa logodnicei. Va 
trebui deci să doarmă în Armadia. Masa însă poate s-o ia 
aici, precum poate să stea toată ziua, să se obişnuiască mai 
bine cu Laura. Fireşte, toate acestea înseamnă cheltuială 
grea. Ce are a face? O dată se mărită o fată... Vor tăia 
câteva găini, neapărat. Dar nici carnea de vacă nu poate să 
lipsească, deşi s-a cam scumpit. În orice caz, nici o masă nu 
se poate fără carne. De prăjitun vor îngriji fetele, căci Laura 
e meşteră mare... Bine ar fi dacă ar şti la ce oră va sosi 
sâmbătă? Înainte sau după prânz? Poate că s-ar putea ghici 
din telegramă? Nu se poate. Destul de rău că n-a precizat, 
ca să ştie cum să orânduiască masa... Duminică, fireşte, vor 
merge împreună la serata dansantă. Cine ştie de nu vine 
chiar înadins ca să meargă şi la bal împreună cu Laura, să 
se mândrească în faţa lumii cu aşa logodnică frumuşică. 
Laura roşi până în vârful urechilor şi se întrebă ce vor zice 
fetele când vor afla că se logodeşte? Desigur că foarte 


multe vor invidia-o. Probabil însă că se cam ştie în Armadia, 
căci nu se poate ca tata să nu fi bătut toba... 

— Să ştii că din pncina balului vine tocmai sâmbătă! Strigă 
Ghighi, muncită numai de gândul seratei şi ţinând la obraz 
o batistă muiată în apă rece. Eu imediat am ghicit! Atât mai 
bine! Cel puţin avem un cavaler sigur! Am să dansez până- 
mi fac pantofii ferfeniţă! Numai să nu mi se umfle sărăcia 
asta de înţepătură! 

Regretau toţi că nu era şi Titu acasă, ale cărui sfaturi în 
privinţa primirii lui Pintea ar fi fost foarte folositoare. Titu 
însă, de o vreme încoace, mai mult stătea prin Jidoviţa decât 
pe-acasă. 

Deocamdată se înţeleseră ca Herdelea să meargă mâine 
până-n ziuă, întovărăşit de Ghighi, spre a face 
cumpărăturile trebuincioase. În acest scop învățătorul avea, 
mai întâi, să ia un avans din leafa lunii următoare, ca să 
aibă cu ce ţine piept cheltuielilor; apoi să vorbească cu 
măcelarul Ştrul din Jidoviţa, de la care luau pe datorie, să 
nu le facă pocinogul să-i lase fără de carne de vită. 

Titu, sosind, ca de obicei, tocmai la masă, exclamă iar: 
„Foarte drăguță femeie doamna Lang”, ceea ce însemna că 
a întâlnit-o şi era mulţumit. Apoi cercetă telegrama cu 
mutra unui om care o aşteptase, aprobă cu mici rezerve 
planurile de primire, găsind însă şi prilejul de-a mai pomeni 
de câteva ori de Rozica, cu nişte ochi atât de strălucitori 
parcă mereu i-ar fi venit să povestească tuturor că e iubit 
de o femeie fermecătoare şi că mâine-poimâine va fi un 
adevărat erou de roman sentimental. 

Când să se ndice de la cină, se auzi o bătaie sfioasă în uşă. 

— Da cine-o mai fi aşa de târziu? Zise Herdelea adăugând 
tare: Intră! 

Glanetaşu se strecură în odaie ca şi când l-ar fi urmărit 
cineva de-aproape. Mărturisi, mereu încurcându-se, ce-a 
păţit lon azi-dimineaţă la judecătorie şi rugă pe Herdelea 
să-i înveţe cum să scape bietul băiat de temniţă. Vestea 
căzu ca o bombă; indignarea umplu îndată toată casa. Dar 


Ion? De ce nu vine el? Bătrânul se zăpăci. l-e ruşine că n-a 
venit înainte de proces, cum l-a îndemnat dânsul şi cum ar fi 
fost bine de poate nici nu păţea ce-a păţit. Se vede însă că 
Ion are ce are, că parcă nu-i sunt toţi boii acasă... Toată 
familia ceru pe Ion. 

În curând Glanetaşu se reîntoarse cu Ion şi cu Zenobia. 
Flăcăul povesti cu de-amănuntul tot ce s-a întâmplat, 
întrerupt deseori de Zenobia care afurisea cu gura plină şi 
pe popa, şi pe Simion, şi pe judecător. 

— Pămătuful! Strigă dăscăliţa la sfârşit, fierbând de 
revoltă. După o tăcere de compătimire însă Ion întrebă cu 
lăcomie: 

— Acu ce-i de făcut, domnule învăţător? 

— Apoi am să-ţi fac o plângere tocmai către ministrul 
justiţiei, ca să afle şi cei mari cum se poartă cu oamenii 
domnu de pe-aici... Am să-ţi fac, Ioane! Numai să-ţi vie întâi 
sentinţa, peste câteva zile, să vedem ce spun într-însa 
dumnealor! 

Zenobia, drept mulţumire, îşi făcu o sumedenie de cruci, 
căzu în genunchi şi bătu la repezeală vreo zece mătănii, 
stârnind hazul tuturor. Plecară apoi toţi trei blagoslovind pe 
Herdelea pentru că îi scapă dintr-o pacoste atât de grea. 

— I-aş fi putut face jalba şi acuma - zise învățătorul după 
ce rămaseră singun - dar vă trebuie trăsura lui Belciug la 
bal... 

— Perfect ai chibzuit! Murmură Titu, zâmbind mulţumit, 
cu gândurile la Rozica... 

Pintea sosi spre seară, pe o vreme ploioasă, într-o brişcă 
galbenă, trasă de doi căluşei iuți şi grăsuni. 

Ghighi, care mai mult stătuse pe-afară decât în casă, toată 
ziua, cu ochii pe şosea, zări trăsura de departe şi, deşi nu 
cunoştea pe Pintea, ghici că el trebuie să fie şi dădu alarma 
cu însufleţire: 

— Vine! Iute, iute! 

Întreaga familie apăru în uşa casei. Herdelea şopti Laurei 
să iasă mai în faţă, să vadă omul că-l aşteaptă cu drag. 


Pintea, sub umbrela pe care ploaia de toamnă dărăbăânea 
fără cruţare, scoase pălăria ceremonios, dând din cap cu un 
surâs triumfător. 

— Uite ce tânăr simpatic! Murmură dăscăliţa silind pe 
Laura să roşească. 

Trăsura se opri o clipă în uliţă, înaintea casei. 

— Hai, Titule, deschide poarta! Strigă Herdelea. 

Titu se repezi în capul gol şi brişca intră în ogradă, după 
ce Pintea cobori şi veni spre pridvor, ridicând mai sus 
umbrela şi ferindu-se să nu calce în noroi. Toţi îl 
întâmpinară în cor: 

— Bine-ai sosit! 

— Bine v-am găsit! Bine v-am găsit! Repetă dânsul intrând 
în cerdac şi scuturându-şi umbrela peste parmaclâc. M-a 
făcut leoarcă ploaia asta... Din Lechinţa până aici n-a stat 
nici un minut... Dar bine c-am ajuns... 

Herdelea îl îmbrăţişă şi-l sărută pe amândoi obrajii, ceea 
ce nu se obişnuia decât între neamuri. Pintea sărută mâna 
doamnei Herdelea care, fiind foarte mişcată şi voind să se 
stăpânească, avea o înfăţişare rece, zicându-i „Bună ziua, 
domnule!” Laura îi întinse grațios mâna, cu un surâs cochet 
prin care căuta să-l încătuşeze mai mult; el vru să-i spună 
ceva drăgălaş, dar, neîndrăznind s-o tutuiască, precum 
făcuse în scrisori, se mulţumi să-i sărute mai lung mâna şi 
apoi, spre a-şi ascunde zăpăceala, trecu la Ghighi căreia îi 
zise galant: 

— Mi-a vorbit atâta despre dumneata... sora dumitale... 
Încât te-am cunoscut imediat... 

Titu dădu o mână de ajutor vizitiului să deshame caii. 
Deoarece ei n-aveau şură sau şopron, îl sfătui să acopere 
brişca cu o pătură, iar caii să-i bage în grajd unde se mai 
găseşte puţin fân; dacă va mai trebui, vor cere de la vecini, 
că anul acesta este nutreţ din belşug... Ploaia îl udă până la 
piele, ceea ce nu-l împiedică să strângă bărbăteşte mâna lui 
Pintea care, împreună cu ceilalţi, zăboveau tot în cerdac. 


— Credeam că nici n-ai să mai vii pe ploaia asta scârboasă! 
Ei, dar ce mai staţi aici în umezeală? Haidem în casă! 
Leapădă-ţi şi tu, George, macferlanul şi umbrela, că uite 
cum curge apa din ele! 

Îl duseră în salonaş. Întrebările nu mai conteneau: când ai 
plecat, unde ai poposit, ce-ai păţit pe drum? Şi copleşindu-l 
cu întrebări, încât el abia biruia cu răspunsurile, toţi îl 
cântăreau din ochi cu o curiozitate pe care nici măcar nu 
încercau s-o ascundă. 

Era de vreo douăzeci şi cinci de ani, cu o înfăţişare 
plăcută, cu nişte ochi negri cam mici şi neastâmpăraţi şi cu 
o mustăcioară cărbune, îngrijită. Părul aspru, pieptănat în 
sus, era retezat drept, ca o perie. Cu mişcările iuți şi 
îmbrăcat într-o redingotă puţin prea lungă, sub care purta 
o vestă încheiată în nasturi deşi până la gulerul alb şi tare 
ce-i cuprindea gâtul scurt, n-avea mai nimic preoţesc nici în 
ţinută şi nici în vorbă. 

Vedea cum îl examinează toată familia şi aceasta îl încurca, 
dar totuşi povestea mereu, căutând vorbele cele mai alese 
şi aruncând deseori ochii la Laura, care stătea lângă el, îl 
privea tăcută şi se roşea ca sfecla când întâlnea căutăturile 
triumfătoare ale bătrânilor. 

Pintea vorbi mai cu seamă despre părinţii lui, pe care-i 
iubea mult. Tatăl său era preot în Lechinţa, iar Lechinţa era 
un orăşel cam cât Armadia, însă împestriţat cu toate 
neamurile şi fără culoarea românească de aici. Herdelea îşi 
aduse aminte că a umblat şi dânsul prin Lechinţa, acum 
vreo optsprezece ani, la o „reuniune” de învăţători, 
împreună cu Titu, care pe atunci era un băieţandru de vreo 
cinci anişori. Îşi aminti chiar că cunoscuse şi pe tatăl lui 
George, care la banchetul de adio a ţinut o cuvântare 
înflăcărată... Pe urmă Pintea mai spuse că are mulţi fraţi şi 
surori, care aproape toţi sunt gospodăriţi şi răspândiţi prin 
toate colţurile pământului românesc. Acuma i-a venit rândul 
lui să-şi întemeieze fericirea... Zicând aceasta se uită cu mai 
multă îndrăzneală la Laura care se topi de ruşine şi se sculă 


repede, făcându-se că trebuie să caute ceva pe la oglindă, 
unde, privindu-se puţin, îşi potrivi părul la tâmple. 

— Ei, fetelor. 

— Interveni iar Herdelea, frecându-şi zgomotos mâimle. 

— la să ne aduceţi voi ceva să mai dezmorţim oleacă pe 
George, că văd că-i rebegit rău de ploaie şi de frig... Cred 
că bei şi tu, ginere, un şnaps fain de tot, ştii, românesc, de- 
al nostru? 

Fetele ieşiră ca nişte sfârleze, bucuroase că pot să-şi 
comunice la repezeală impresiile. Aşezând pe o tavă 
păhăruţele şi sticla cu rachiu fiert şi îndulcit, Laura întrebă 
cu inima strânsă: 

— Ce zici, Ghighiţo? Cum ţi se pare? 

— O, dar ştii că-i foarte drăguţ, se jură Ghighi din toată 
inima. Zău, Laura, e de o sută de ori mai simpatic ca 
Ungureanu... Mă şi mir cum nu ţi-a plăcut ţie până acuma? 
Nu vezi că-i elegant, nu ca teologii ceilalţi care se plimbă 
veşnic cu umbrela subţioară... Parcă nici n-ar fi teolog, 
parcă ar fi cel puţin inginer! 

— Adevărat? Stărui Laura strălucitoare... Nu-i prea mic? 

— Ce mic? Se cruci cealaltă. E doar tocmai cât tine de 
înalt... Adică de unde până unde vrei să fie negreşit ca 
prăjina de Ungureanu? Ş-apoi n-ai văzut ce brişcă superbă 
are? Asta-ţi spune cât de colo că-s oameni bogaţi şi 
vrednici! 

— Mie totuşi mi se pare că-i prea mic, reveni Laura care 
dorea să audă cât mai multe laude spre a se convinge pe 
deplin şi pentru a-şi risipi toate îndoielile ce-i mai necăjeau 
uneori sufletul. 

— Lasă, nu mai cârti! Aveţi să fiţi o pereche încântătoare! 
Sfârşi Ghighi cu însufleţire. 

Pintea bău puţin ca să nu-şi închipuie oamenii că poate-i 
beţiv. În schimb limba i se dezlegă din ce în ce. Era vorbăreţ 
din fire şi-i plăcea şi lui însuşi cum povesteşte. Şi astfel, 
după ce se mai obişnui puţin şi-şi învinse sfiala, începu iar 
despre rudele lui, apoi despre cunoscuţii şi prietenii 


comuni, pe urmă despre el însuşi, despre viaţa lui în liceu, 
la seminar... Numai despre Laura nu scoase nici un cuvânt. 
De altminteri toţi găsiră că aşa se cuvine, căci chestia asta, 
fiind serioasă, nu trebuie adusă în discuţie decât cu băgare 
de seamă şi în momentul oportun... 

Când Pintea conteni, fetele aruncară pe masă balul de 
mâine seară şi până la cină avură vreme să-l macine. 
Fireşte că George venise înadins ca să nu lipsească de la 
faimoasa petrecere din Armadia. Nici Laura şi nici Ghighi 
nu voiră să-i spună în ruptul capului în ce fel de toalete vor 
apărea, ca să-i poată face mâine o surpnză cu atât mai mare 
când le va vedea... Pintea, galant, îşi oferi brişca lui spre a 
merge cu toţii împreună, iar Herdelea se pregăti să 
primească, mulţumit că scapă uşor de grija trăsuni pentru 
mâine. Laura refuză consternată: ce ar zice armadienii de 
aşa ceva? Apoi nici n-ar încăpea toţi într-o singură trăsură, 
căci pe ele trebuie să le întovărăşească cel puţin Titu şi să-şi 
ducă o sumedenie de cutii cu rochii, neputând pleca de 
acasă îmbrăcate ca să ajungă acolo într-un hal fără hal. Şi 
în sfârşit ele s-au înţeles să tragă la Elvira Filipoiu unde 
trebuie să se gătească... Primi însă bucuroasă ca Pintea să 
vie să le ia de la Filipoiu şi să se ducă împreună la bal... 

Cum tânărul nu se pronunţase încă unde are de gând să 
petreacă noaptea şi ca să nu-şi închipuie c-ar putea fi 
găzduit aici, Titu, îndemnat de dăscăliţă, prinse un prilej şi-l 
sfătui să tragă în Armadia la Augustin, un cărăuş foarte 
cumsecade, care are casă bună şi n-o să-i ceară nici un ban 
când îi va spune că-i trimis de Herdelea. Pintea nu se 
gândise la aceasta, se zăpăci puţin şi rugă pe Titu să-l 
însoţească făgăduindu-i în schimb să-l trimită acasă cu 
brişca. Titu, fireşte, se învoi, mai ales în nădejdea că poate 
va avea norocul să zărească în trecere pe Roza Lang. 

La masă Pintea de-abia mâncă, iar Laura ciuguli şi mai 
puţin ca de obicei din bunătăţile ce le căra Ghighi, care era 
supărată că tocmai cei pentru care le-au gătit fac atâtea 
mofturi de ţi-e şi necaz. 


Târziu de tot, tânărul se urni totuşi să plece. Dacă ar fi fost 
după el, nici n-ar mai fi plecat, ci ar fi stat de vorbă până 
dimineaţa... Herdelea îi lumină calea cu lampa, în vreme ce 
femeile îi strigară de mai multe ori să nu uite că mâine la 
prânz e aşteptat. De altfel, cum ploaia încetase şi cerul se 
răzbunase puţin, probabil să avem mâine o zi minunată... 

Fetele, care dormeau în salon, într-un pat, ciripiră şi se 
sfătuiră până după miezul nopţii. Laura lăcrimă de câteva 
ori câte puţin, iar când se gândi la cadrilul al doilea şi la 
primele tururi, plânse de-a binelea. Ghighi însă lăuda din 
răsputeri pe Pintea, spunând că întruneşte toate calităţile 
unui bărbat ideal; şi printre picături nu uita să-şi bată joc 
de Ungureanu, de stângăciile lui comice, de mâinile lui 
veşnic umede, de încrederea lui ridicolă, şi era foarte 
mulţumită când izbutea să facă şi pe Laura să râdă. 

Totuşi, în noaptea aceea Laura a visat numai pe Aurel, 
care părea că o iubeşte nebuneşte şi voia să se împuşte din 
pricina lui Pintea, cu care părea că dansează cadrilul al 
doilea, fericită, invidiată de toate fetele, pe când Pintea 
stătea bosumflat într-un colţ, ca o arătare urâtă... 

Duminică, după ce clopotele sunară ieşirea din biserică, 
Titu se repezi la preotul Belciug să-i ceară trăsura pentru 
deseară. Intrând în ogradă, inima i se strânse puţin. Nu mai 
întâlnise de mult pe Belciug, căci acuma toată vremea şi-o 
omora alergând după Roza Lang. Ştia însă foarte bine că 
popa întorcea capul când trecea prin faţa casei lor, ca să nu 
salute, şi că, întâlnindu-se deunăzi prin Armadia cu 
Herdelea, s-a făcut a nu-l vedea... Niciodată până acuma 
răceala între preot şi învăţător nu fusese atât de făţişă, 
încât Titu se temea puţin să nu se fi întins şi asupra lui 
supărarea popii. 

Belciug abia sosise acasă, însoţit de câţiva sfetnici de-ai 
bisericii, care, înghițind în sec, îl priveau cum mânca şi 
aşteptau să isprăvească spre a lua o înţelegere în privinţa 
clădirii noii biserici. Preotul era în toane deosebit de bune şi 
primi pe Titu cu o adevărată explozie de prietenie. 


— Noroc, poete! Are să mi se surpe hornul de când n-ai 
mai fost pe la mine... Ce mai veste-poveste prin ţara 
muzelor? Ce vânt bun te aduce? 

Poezia era una din pasiunile preotului, în amintirea 
vremurilor când şi el mâzgălise versuri spre a-şi uşura 
inima, demult, înainte de a intra în seminar, de dragul unor 
ochi albaştri şi mângâioşi. 

— Aş vrea să-ţi spun câteva vorbe, părinte, zise Titu, uluit 
de primirea prea călduroasă, cu un glas care arăta că ar 
dori o întrevedere fără martori. 

Belciug dădu afară pe sfetnici: 

— Haideţi, plecaţi acasă că acum n-am vreme de voi! Veniţi 
după-amiazi, pe la vecernie! 

Când rămaseră singuri, popa îi turnă un pahar de vin. 

— Ei, să trăieşti şi să te văd cât Coşbuc de mare! Ură 
Belciug, ciocnind şi golind paharul dintr-o duşcă. 

Titu voise să aducă vorba mai pe departe, dar din pricina 
amabilităţii preotului, se pomeni că-i zice prosteşte: 

— Ne-ar trebui brişca dumitale pentru deseară... Ştii că-i 
balul deseară... Dumneata tot nu te duci, iar noi... 

După toanele bune ale preotului, Titu s-ar fi aşteptat să-l 
întrerupă scurt şi să-i spună „ai zis”, ca altădată. Cum însă 
Belciug tăcea şi se întuneca, tânărul se opri singur, 
încurcat, cu o privire nedumerită... Trecu un răstimp greu 
până ce popa, cu ochii în farfuria goală şi jucându-se cu 
furculiţa, începu rar, gânditor: 

— Am să v-o dau, fireşte, dar numai pentru dumneata... 
Pentru dumneata, înţelegi? Căci pentru părinţii dumitale n- 
aş da-o, mai bine s-o ardă focul... Uite aşa! [i-o spun verde: 
n-aş da-o... Acum dumneata eşti băiat deştept şi mă vei 
pricepe fără multe explicaţii. Când a venit tatăl dumitale 
aici m-am bucurat din inimă, ştiţi prea bine, şi am făcut ce- 
am putut ca să-i fiu de folos. N-aş fi crezut niciodată că-mi 
va fi potrivnic, ca să nu zic vrăjmaş pe faţă. Să nu creadă 
dânsul că eu sunt prost. Am simţit de mult că mă sapă şi am 


tăcut. Dar toate au o margine... toate... Când am deschis 
ochii, m-am speriat de ce-am văzut... 

Nu ridică deloc privirea din farfurie. Numai cu ţăranii era 
mai îndrăzneţ. Încolo se sfia când spunea cuiva în faţă 
lucruri neplăcute... Titu stătea pe ghimpi. Cuvintele 
preotului i se păreau nedrepte şi jignitoare. Se gândi o clipă 
să-i trântească o obrăznicie şi să sfârşească. Dar aceasta ar 
fi însemnat să rămână fără trăsură. 

— Acuma nu mai lua în seamă şi dumneata toate 
mărunţişurile, zise dânsul în cele din urmă, văzând că 
Belciug a încetat. 

Într-adevăr, preotul părea că-şi sleise toată mustrarea. 
Răspunse cu alt glas: 

— Dar ştii că n-am vizitiu? Omul meu trebuie să meargă de 
noapte la moară în Dumitriţa, că morile de apă din Jidoviţa 
măcină scump şi prost, pe când în Dumitriţa e o moară de 
foc care face o făină ca aurul... 

— Nu-i nimic, am să mân eu caii! Vorbi Titu, gândindu-se 
că va lua pe Ion al Glanetaşului ca vizitiu, fireşte fără să afle 
popa. 

— Numai să băgaţi de seamă să nu vă răstoarne că-s 
hodiniţi şi buieştrii... Petrecere bună! 

Trecând spre casă, Titu înştiinţă pe lon că-lia ca vizitiu 
deseară. Venind, îşi pregătise o cunună de înflorituri pentru 
a povesti ce-a păţit la popa. Dar n-a mai putut spune nimic 
deoarece sosise Pintea. 

După masă lucrurile erau potrivite aşa fel ca Laura să 
rămână între patru ochi cu Pintea, spre a-şi putea descărca 
sufletele... Stătură împreună, singuri, aproape un ceas şi 
totuşi nu vorbiră deloc de iubire, ci numai de nimicuri 
neînsemnate, făcând pauze mari şi roşind copilăreşte când 
li se întâlneau privirile furişe... Fiecare îşi zicea în sine că ar 
trebui să înceapă celălalt şi în sfârşit se mângâiară că se vor 
lămuri mai bine deseară, la bal, unde în potopul de lume şi 
de muzică le va veni mai lesne să-şi deschidă inimile. 


Herdelea, parc-ar fi simţit că tinerii au pierdut vremea 
degeaba, făcu ce făcu şi prinse pe Pintea într-o convorbire 
serioasă de numai câteva minute, dar de-ajuns ca să-i spună 
tot ce trebuie să spună un socru cumsecade unui ginere 
cinstit. Când îi declară limpede că nu poate să dea Laurei 
nici un ban zestre, tânărul s-a ruşinat şi s-a emoţionat, iar 
când bătrânul a adăugat că fata va avea totuşi un trusou 
modest şi cele ce-i trebuiesc în casă, Pintea a protestat că n- 
are nevoie de nici o aţă, că Laura e cea mai mândră 
comoară din lume şi că de altfel la logodnă nădăjduieşte să 
vină cu părinţii săi, care vor îndrăgi pe Laura desigur tot 
aşa cum o iubeşte el. 

— M-am crezut dator să-ţi arăt situaţia din vreme cum 
este, ca să n-avem pe urmă neînţelegeri, încheie Herdelea 
mulţumit, bătându-l pe umăr. 

Spre seară Pintea a plecat în Armadia, la gazdă, să lase 
răgaz fetelor să se pregătească în tihnă de bal... 

Trăsura popii se umplu de cutii, de legături, de 
geamantane, parc-ar fi pornit tocmai în Siberia. Titu trebui 
să se cocoţeze pe capră, lângă Ion; fetele însele de-abia se 
vedeau dintre bagaje. Herdelea dăduse lui Titu bani de 
cheltuială, dar îi spuse de nenumărate ori să nu fie mână 
spartă, să-i ţie legaţi cu şapte aţe, căci nu se poate şti cât va 
mai sta Pintea pe-aici şi fiecare gologan e numărat; să 
plătească peste taxa de intrare cel mai mult cincizeci de 
creiţari, ca să salveze onoarea familiei, să fie trecuţi în 
Gazeta Transilvaniei printre „suprasolvenţi”, dar să nu se 
întindă la chef... 

— Dumnezeu să v-ajute! Murmură dăscăliţa, cu lacrimi în 
ochi, văzând brişca urnindu-se. 

Tocmai când să intre în Armadia îşi aduse aminte Laura c-a 
uitat să-şi ia evantaiul. Se opriră, se sfătuiră. Erau cât p-aici 
să se întoarcă înapoi, căci evantaiul avea un preţ deosebit 
din pricina diferitelor iscălituride la diferitele baluri, 
alcătuind un adevărat trofeu... Titu o povăţui să împrumute 
unul de la Elvira. Laura se linişti numai gândindu-se că 


întoarcerea ar fi un semn rău, spuse însă de mai multe ori 
că întâmplarea aceasta nenorocită i-a stricat toată seara. 

Fetele, împreună cu Elvira, ajutate de două servitoare, 
supravegheate de însăşi doamna Filipoiu, o femeie foarte 
grasă, neagră şi zăcută de vărsat, dar bună ca pâinea caldă, 
se gătiră mai bine de două ceasuri şi se făcură ca nişte 
păpuşi. 

— Pun rămăşag că voi o să fiţi reginele balului, le spuse 
doamna Filipoiu, mângâindu-le cu privirea, în vreme ce ele 
îşi ştergeau pudra de pe sprâncene. 

Titu venise îmbrăcat de-acasă: jachetă neagră, cam 
purtată, vestă foarte deschisă, cravată albă, înăsprită, 
mănuşi albe de atârnat în buzunar ca să se vadă că are... 
Plictisit de aşteptare, puse pe o servitoare să-i mai calce 
dunga pantalonilor care se boţiseră în trăsură, iar el se 
aşeză şi-şi lustrui ghetele ca oglinda. 

Când veni Pintea, fetele erau zâne. Se făcură prezentări 
ceremonioase. Doamna Filipoiu felicită pe Pintea pentru 
norocul de-a fi găsit o fiinţă atât de drăgălaşă ca Laura, iar 
Elvira şopti fetelor, încântată: „Foarte drăguţ şi simpatic”. 
Titu rezolvă problema trăsurilor: fetele cu doamna Filipoiu 
vor merge în brişca popii, iar el cu Pintea în cealaltă şi vor 
sosi deodată la liceu unde, în sala de gimnastică, avea loc 
serata... 

Intrarea principală a liceului era luminată cu două rânduri 
de felinare. Pe scările de piatră aştepta, întru întâmpinarea 
invitaţilor, o întreagă armată de „aranjori” cu câte o fundă 
tricoloră în piept. Vreo zece se repeziră la trăsură, ajutând 
fetelor să coboare şi oferindu-şi braţul cârligat. 

— E târziu? Nu, da, aş... S-a început? Câteva minute... De 
mult? Foarte reuşit... Păcat! Se auzi în grupul fetelor 
înconjurate de aranjori. 

Pintea păşi în urma domnişoarelor, strângând câteva mâini 
cunoscute, iar Titu rămase să dea ordine vizitiilor. Îndeosebi 
lui Ion, căruia nu-i plătea nimic pentru osteneală, îi spuse să 
vie şi el să vadă petrecerea mai târziu, ca să fie la îndemână 


când o fi de plecat. Poate c-o să-l cinstească şi cu o sticlă de 
bere, dacă cumva n-o fi prea scumpă, căci în asemenea 
împrejurări restauratorul face nişte hoţii nemaipomenite. 
Să intre însă prin grădina liceului şi să aştepte la uşa din 
dos, de unde se vede bine în sala de gimnastică... 

Titu cunoştea pe toţi aranjorii care erau recrutaţi dintre 
profesorii mai tineri, studenţii universitari întârziaţi pe- 
acasă şi elevii mai spălaţi din clasele superioare. Aurel 
Ungureanu se afla printre dânşii, dar se ascunsese când au 
trecut fetele. Pintea cu domnişoarele şi cu doamna Filipoiu 
îi aşteptau în bufetul instalat alături de sala de dans. Aici, la 
o masă de lângă uşă, bătrânul şi mărunţelul profesor de 
desen şi caligrafie Romaşcu îndeplinea funcțiunea de 
casier... Titu se duse drept la Romaşcu, care însă îi strânse 
mâna murmurând zâmbitor: 

— S-a achitat... Domnul Pintea... Titu protestă, fireşte, 
numai de formă: 

— Cum se poate una ca asta? Îmi pare rău, dragă George, 
zău aşa! Atunci, domnule profesor, uite o coroană din 
partea mea! 

— Ca suprasolvire? 

— Da! Făcu Titu cu mândrie. 

— Cele mai calde mulţumm! Răspunse profesorul-casier 
însemnându-i numele într-un caiet liniat special de dânsul 
cu difente cerneluri. 

Marea sală de gimnastică era transformată în sală de 
spectacol, împodobită cu ghirlande de brad, la care 
lucraseră o săptămână întreagă, după-amiaza, toţi elevii 
liceului. În fund se înălța scena improvizată din catedre 
suprapuse, cu culise de scoarţe şi covoare pestriţe, restul 
încăperii fiind ocupat de mai multe rânduri de scaune, 
adunate de pe la domnii din oraş cu condiţia să le fie 
înapoiate îndată după sfârşitul seratei. Scaunele erau 
rezervate numai pentru doamne, căci domnii, în afară de 
câţiva mai bătrâni, stăteau în picioare pe lângă pereţi, 
luându-şi însărcinarea de-a îngroşa ropotele de aplauze ce 


porneau din celalt fund al sălii unde se înşirau elevii din 
cursul superior, puşi acolo să-şi manifesteze admiraţia şi 
însufleţirea. 

Aranjorii aşezară pe domnişoare în rândul întâi, pe locurile 
cele mai bune, păstrate înadins pentru ele în schimbul unor 
surâsuri graţioase. Titu cu Pintea rămaseră mai pe lângă 
uşă. 

Spectacolul începuse... Acuma un elev lung şi slab 
declama o anecdotă țigănească, strâmbându-se întruna, 
repezindu-se încoace şi încolo pe scenă, schimbând mereu 
glasul şi stârnind râsete zgomotoase în fund şi zâmbete 
discrete pe scaune. 

Programul de altfel era încărcat şi variat; mai urmară vreo 
zece declamaţii, recitări şi dialoguri, toate gustate cu 
cuvenita plăcere naţională. Apoi veni conferinţa unui 
profesor de literatură, întretăiată, mai ales în partea a 
doua, de foarte dese căscaturi ascunse cu multă discreţie. 
Conferenţiarul fu răsplătit totuşi cu o furtună de aplauze 
bucuroase care parcă însemnau „bine că s-a isprăvit”... 

Toată lumea răsuflă mai uşurată. Într-o clipă bufetul se 
umplu cu publicul care ieşea spre a îngădui elevilor să 
transforme sala de spectacol în sală de dans, strângând 
scaunele şi aşezându-le de-a lungul pereţilor, să stropească 
puţin duşumelele cu leşie rece şi să împrăştie pe jos sacâz 
ca să nu se facă lunecuşuri să-şi frângă picioarele vreun 
dansator prea pasionat. 

Titu avusese grijă să oprească masa cea mai bună în bufet. 
Toate tovarăşele de sindrofie se adunară aici, patronate de 
doamna Filipoiu. În jurul lor roiau aranjorn şi alţi cavaleri 
de seamă. În mijlocul interesului însă stătea Pintea pe care 
Titu îl prezenta cu mândrie tuturor: 

— Cumnatul meu în spe! 

Dealtfel mai toată Armadia ştia că fata lui Herdelea se 
mărită; chiar şi împrejurimile. Învățătorul se lăudase la 
berăria Griviţa şi vestea s-a împrăştiat ca fulgerul. Mai ales 
fetele erau curioase şi examinau pe furiş pe Pintea, să vadă 


cum se înfăţişează cel ce va fi soţul prietenei lor. Şi toate 
găseau prilejul să şoptească Laurei: „Foarte drăguţ!” Se 
încinse apoi o ciripeală generală. Toţi slăveau spectacolul şi 
pe interpreţi, îşi angajau cadrilurile şi „romana” şi de-abia 
aşteptau să înceapă dansul... 

După ce îşi făcu datona aici, Titu trecu la altă masă unde 
şedea Lucreția Dragu împreună cu părinţii ei, amândoi 
graşi ca nişte butoaie. Conferenţiarul de adineaori, tânărul 
profesor de literatură Ştefan Oprea, şi un student în drept 
se învârteau în faţa fetei, înclinându-se din când în când şi 
copleşind-o cu complimente. Titu salută pe bătrâni 
cuviincios şi familiar, apoi îşi trase un scaun lângă Lucreția, 
căreia îi sărută mâna, fără a uita să i-o strângă puţin, ca 
omul cu drepturi câştigate. Fata se roşi, iar ceilalţi doi 
curtezani îngălbeniră văzând îndrăzneala poetului. Ei 
stăteau în picioare de un sfert de ceas. 

— Luaţi loc, domnilor, dacă vă face plăcere! Zise drăgălaş 
Lucreția, cu ochii la conferenţiarul încurcat. 

Începu un duel de aluzii şi înţepături între cavaleri, spre 
spaima doamnei Dragu care avea groază de orice discuţii 
ce nu le înţelegea. Oprea şi Titu, deşi prieteni, se 
vrăjmăşeau în ascuns, fiindcă profesorul strâmba din nas 
asupra poeziilor lui Titu, iar poetul spunea în gura mare 
pretutindeni că Oprea nu se pncepe în literatură nici cât 
straja de noapte din Pripas. Acum Titu se repezi mai întâi 
asupra conferinţei profesorului, căutând să-l doboare în 
faţa Lucreţiei. Lupta însă rămase nehotărâtă: zâmbiră toţi 
când Titu imită stângăciile rivalului său, dar totuşi nimeni 
nu-l aprobă, nici măcar printr-o vorbă. Atunci poetul se 
agăţă de fracul conferenţiarului, cu mai mult noroc, căci toţi 
izbucmră într-un hohot de râs la care trebui să ia parte 
chiar Oprea spre a nu arăta că i-e necaz. În tot balul, 
profesorul singur era în frac; şi-l comandase înadins şi, în 
sufletul lui, se fălea şi se simţea supenor tuturor purtându.-l. 
Ceilalţi domni veniseră care în jachetă, care în redingotă, 
cei mai mulţi în sacouri negre, unu chiar în haine de stradă 


deschise... Cu toată biruinţa lui Titu, atât părinţii cât şi 
Lucreția nu încetară de-a dovedi o atenţie deosebită 
profesorului care putea fi un ginere minunat, mai ales că 
fata bate balurile cam de mulţi ani şi zadarnic. Titu însuşi 
băgase de seamă sforţările Lucreţiei de a înlănţui pe Oprea 
încă din vara trecută, dar nu se alarmase. El mai întâi nu se 
socotea printre candidaţii serioşi. În ochii lui, Lucreția era o 
fată drăguță, cu care poţi sta de vorbă făcând exerciţii şi 
declaraţii de dragoste şi căreia, în cele din urmă, ajungi să-i 
furi o sărutare nevinovată. Dacă n-ar fi fost ea, s-ar fi găsit 
alta, tot atât de melancolică şi de visătoare, care să-i inspire 
poemele de amor romantic. Mai cu seamă de când 
nădăjduia de la Roza Lang o iubire mai pământească, 
Lucreția coborâse pe planul al doilea în inima lui. Dacă n-o 
părăsise încă de tot, era numai pentru a exaspera pe Oprea. 

Într-o clipă când conferenţiarul se adânci cu Dragu în 
nişte dezbateri asupra lefurilor profesorilor, care nici gând 
să se mărească, Titu se plecă mai aproape de Lucreția şi-i 
şopti: 

— Cred că am cadrilul al doilea? 

— O, de-abia acuma te trezeşti să mi-l ceri? Dar l-am dat 
de mult! 

— Da... Credeam că nici nu mai e nevoie să ţi-l cer... Ştiai 
prea bine că sunt totdeauna al dumitale... Bine. Nu face 
nimic. Cine e fericitul, dacă nu-s indiscret? 

— El, murmură fata arătând pe Oprea. 

— Mhm, se întunecă Titu. Foarte bine. Mi l-ai preferat. Să 
ţii minte! Dar cadrilul întâi? 

— Cu plăcere... 

Titu mai bolborosi ceva, apoi se sculă plictisit, aproape 
jignit, şi se depărtă. Lucreția însă rămase cu inima cât un 
purice. Minţise şi tremura să nu se răzbune minciuna. 
Refuzase lui Titu cadrilul al doilea pentru că voia să-l dea lui 
Oprea, care nu îndrăznea să i-l ceară. Se frământă câteva 
minute, apoi deodată întrebă: 

— Domnule Oprea, ai vizavi pentru al doilea? 


— Vizavi aş găsi, dar n-am pereche, domnişoară! Zise 
profesorul şovăind. 

— Nici eu, mărturisi Lucreția plecând ochii cu o sfială 
ispititoare. 

Se făcu. El i-l ceru, iar ea i-l dădu... 

Zgomotul de pahare şi de glasuri încrucişate, mirosul 
amestecat de sudori, de băutură şi de parfum ieftin, 
zăpuşeala care creştea repede şi înroşea feţele, silind pe 
domnişoare să treacă deseori în dosul unui paravan japonez 
ca să-şi şteargă cu pudră luciul de grăsime de pe nas, toate 
fură stăpânite deodată de sunetele pasionate ale unei 
someşane sprintene, pornită din arcuşurile tarafului de 
lăutari, în sala devenită acuma de dans. Muzica aprinse 
inimile tineretului. Toate picioarele se mişcau pe loc 
nerăbdătoare. 

— Goghi! Goghi! 'Trecu din gură în gură ca un suspin de 
uşurare. Era numele ţiganului din Bistriţa care avea cel mai 
vestit taraf de lăutari din judeţ, care fusese angajat spre a 
mări splendoarea petrecerii şi din pricina căruia se 
amânase până acuma balul. 

Perechile de dansatori intrau rând pe rând în sala de dans, 
urmate de mamele credincioase ce-şi luau locurile de pază 
şi admiraţie pe scaunele aşezate lângă pereţi. Aici muzica 
umplea aerul, iar luminiţele candelabrului din mijlocul 
tavanului tremurau şi picurau stearină, obligând pe cavaleri 
să ocolească locul primejdios. 

Laura dansa cu Pintea care, nefiind dansator încercat, 
greşea adeseori paşii, ceea ce pe Laura o ruşina şi-i 
amintea pe Aurel cel neîntrecut. De câte ori se încurca, 
Pintea îi cerea iertare şi-i strângea mâna, iar fata, drept 
răspuns, zâmbea cu resemnare îngerească şi întorcea capul 
după celelalte perechi. Aproape toate domnişoarele erau în 
costume naţionale, ca şi Laura, dând o înfăţişare mai caldă 
şi pitorească seratei. 

Titu nici nu mai avea chef să intre în sala de dans, atât de 
mult îl plictisea cadrilul al doilea. Ca să-şi uite necazul, se 


încurcă la taifas cu silvicultorul Madarasy, un ungur 
cumsecade, nelipsit de la serbările româneşti, vorbind şi 
chiar citind bine româneşte. Era un admirator al talentului 
lui Titu şi de aceea se întreţineau deseori despre literatură, 
ajutaţi de numeroase pahare, căci ungurului îi plăcea mult 
vinul acrişor, spunând veşnic că vinul şi literatura merg 
mână-n mână. La masa lor se opri mai pe urmă şi 
solgăbirăul Vasile Chițu care, deşi român, venea numai în 
calitate de reprezentant al autorităţii statului spre a se 
încredința că, sub pretextul balului, nu se pune cumva la 
cale vreo aţâţare împotriva Ungariei sau vreo manifestaţie 
antipatriotică. Vorbea puţin şi se arăta posomorât parcă l-ar 
fi durut dinţii. Românii îl dispreţuiau, dar numai în ascuns, 
şi-i ziceau „renegatul”. 

Veselia creştea în rândurile dansatorilor. Câţiva mai 
înfocaţi se făcură în curând leoarcă de sudori, încât 
trebuiră să se retragă într-o odaie mai dosnică, să se 
răcorească puţin şi să-şi schimbe gulerele. În schimb, 
domnişoarele parcă aveau şapte suflete, nu oboseau deloc 
şi zâmbeau întruna şi din ce în ce mai ademenitor. 

Dându-şi seama că toţi ochii o urmăresc, Laura dansa 
aproape numai cu Pintea. Doar câtorva profesori şi 
studenţi, care nu i-au făcut curte niciodată, le-a acordat 
câte o tură, câte una singură, aruncând însă lui Pintea nişte 
priviri din care să înţeleagă că toţi o plictisesc, afară de 
dânsul. Când, la ultima figură a cadrilului, s-a pomenit faţă- 
n faţă cu Aurel Ungureanu, i-a răspuns foarte rece, 
ascunzându-şi cu dibăcie emoția. De altfel Aurel, poate 
înadins ca s-o ispitească, a dansat cu Ghighi mai mult ca de 
obicei. Fireşte, Pintea nu s-a clintit toată seara din preajma 
Laurei, iar când ea dansa cu alţii, n-o scăpa din ochi o clipă. 
Tocmai la cadrilul al doilea a început s-o tutuiască şi să-i 
spună şi din gură ceea ce-i scrisese de atâtea ori: că o 
iubeşte cum nimeni în lume n-a mai iubit o femeie şi că are 
ambiția s-o facă cea mai fericită fiinţă de pe globul 
pământesc. Laura îl asculta întâi foarte mişcată, neobişnuită 


cu declaraţii atât de făţişe. Pe urmă însă i s-a deschis şi ei 
graiul, încât au stabilit pe îndelete să facă negreşit logodna 
luna viitoare, când să vie şi părinţii lui George... 

În cele din urmă, întărâtat de păhărelele de vin şi cu 
gândul să se răzbune pe gâsca proastă care l-a jignit atât 
de adânc în amorul propnu, Titu se urni şi se amestecă 
printre dansatori. Dar, în loc să danseze, se ţinu toată seara 
pe urmele Lucreţiei, şoptindu-i crâmpeie de versuri cu 
aluzii înţepătoare, făcând-o cochetă şi necredincioasă, şi în 
sfârşit căutând să-i tulbure idila sentimentală cu Oprea. 
Fata îi răspundea mai mult prin surâsuri lucitoare şi doar 
de vreo două ori murmură, râzând fără nici un rost şi cu o 
drăgălăşie cuprinzătoare: „Mai ştii?” 

Pe la ora două după miezul nopţii urmă pauza cea mare. 
Lumea tăbări în bufet. Mesele se încărcaseră cu mâncării şi 
băuturi. Dansatorii se răcoreau asaltând butoaiele cu bere. 
Goghi avea grijă să nu scadă însufleţirea. Romanţele cele 
mai noi şi mai frumoase mergeau drept în inimile 
înfierbântate. Arcuşul lui părea fermecat. Cântând trecea 
de la o masă la alta, ciocnea câte un pahar ici-colo, arunca 
priviri galeşe domnişoarelor, ca orice lăutar răsfăţat. 

De-abia acuma îşi aduse aminte Titu de Ion şi-l găsi la uşa 
dinspre grădină, cu ochii plini de mirare şi de plăcere. îi 
aduse o sticlă cu bere şi o halcă de friptură. 

— Ei, ce maizici, Ionică? Îl întrebă în fugă, fiind grăbit să 
nu întrerupă tachinarea Lucreţiei. 

— Tare-s mândre petrecerile dumneavoastră, 
domnişorule! Zise flăcăul cu privirea aprinsă. 

Cel dintâi vals, după pauză, pricinui lui Titu o mare 
satisfacţie. Profesorul Oprea, dansând cu Lucreția, uită de 
candelabrul cel mare şi trecu prin zona primejdioasă. O 
ploaie de stearină se scutură în spatele îndrăgostiţilor. 
Toată lumea făcu haz de păţania aceasta, iar Titu se grăbi 
să şoptească necredincioasei: 

— Vezi? Pedeapsa lui Dumnezeu pentru cadrilul al doilea! 
Zorile pnveau pe ferestrele sălii şi balul nici gând să se 


sfârşească. Tinerii nu se mai săturau şi bisau furtunos toate 
dansurile, înverşunându-se chiar să nu lase pe domnişoare 
să plece acasă... 

În dosul uşii dinspre grădină, Ion, cotoşmanit în suman, nu 
simţea nici frig, nici somn privind petrecerea domnilor. 
Mesele încărcate, muzica, frumuseţea domnişoarelor, 
râsetele, chiar şi sudorile dansatorilor îl mângâiau şi-l 
întărâtau neîncetat. Văzând feţele vesele i se părea că toţi 
oamenii aceştia duc o viaţă fără nici o grijă, fără necazuri şi 
fără supărări. Îi pizmuia amintindu-şi zbuciumările şi 
chinurile lui. „Bine le mai merge domnilor!” îşi zicea cu o 
părere de rău dureroasă. 

Dacă ar fi învăţat carte, poate că ar fi şi el printre 
dansatori, vesel, fără gânduri grele, fără trudă în oase! 
Dacă ar fi ascultat pe Herdelea... Apoi toată dragostea lui 
zbura iar acasă, alintând pământurile fără de care viaţa lui 
întreagă n-ar mai avea nici un rost. „Ioate astea nu plătesc 
cât o ceapă degerată”, se gândi dânsul în cele din urmă, cu 
ochii mari răsfrângând mereu petrecerea domnească, dar 
văzând de-acuma numai pământul aspru şi totuşi 
ademenitor, ca o ţărancă voinică şi frumoasă a cărei 
îmbrăţişare îţi zdrobeşte oasele... 

Tot satul cinstea mai mult pe Ion şi-l compătimea de când 
s-a aflat ce-a păţit la judecătorie. Unii ocărau pe Belciug, 
alţii huiduiau pe Simion Lungu care însă se apăra din 
răsputeri că n-are nici o vină şi nici nu mai îndrăznea să 
sufle o vorbă despre brazdele împricinate. Doar Vasile 
Baciu, şi numai la beţie, striga: „Uite cine umbla să ia pe 
Anuţa mea!” Când era treaz însă, lua şi el partea lui Ion şi 
odată, întâlnindu-l pe uliţă, i-a spus cu glasul înduioşat: 

— Lasă, măi băiete, că temniţele-s pentru oameni, nu 
pentru draci! 

Osânda totuşi răscolea toate planurile flăcăului, clătinân- 
du-i încrederea. I se părea că, dacă va sta închis şi departe 
două săptămâni, va pierde şi pe Ana, şi mai ales 
pământurile ei pe care începuse să le privească întocmai ca 


şi când ar fi ale lui. Avea o presimţire ciudată că Vasile 
Baciu va face ce va face şiva aduce, în lipsa lui, pe George în 
casă. Şi atunci toate nădejdile lui s-ar împrăştia în vânt şi ar 
rămâne tot aşa de becisnic ca până acuma, silit să 
îndrăgească veşnic numai pământul altora. 

Cum zilele treceau şi sentinţa nu mai venea, neliniştea lui 
creştea. Îşi închipuia că întârzierea poate să însemne şi o 
agravare a pedepsei. Dacă pe câteva vorbe ale popii s-a 
pomenit cu două săptămâni de temniţă, de ce nu s-ar 
aştepta şi la mai rău? Cu toate acestea n-avea nici o ură 
împotriva preotului şi nici chiar împotriva judecătorului. Îşi 
zicea că e la mijloc bătaia soartei lui nenorocite. Totuşi, în 
lovitura aceasta, avea şi mulţumirea că barem s-a ales de-a 
binelea cu brazdele lui Simion. 

Se ducea la Ana mereu, din ce în ce mai îngrijorat să n-o 
piardă. Blândeţea fetei începea să-l neliniştească, bănuind 
într-însa o şiretenie. De altfel tărăgănările ei, când îi cerea 
să-l bage-n casă ori să petreacă noaptea cu el în şură sau în 
podul cu fân, îl făcuseră să se îndoiască de ea. Apoi într-o 
seară, vorbind de păţania lui şi când ea plânse şi-l rugă să 
se ostoiască şi mai bine să stea în temniţă decât să se pună 
împotriva celor mari, Ion se înfune parcă l-ar fi lovit cu 
măciuca-n cap. Era sigur că fata se boceşte din vicleşug, 
umblând să se scape de dânsul... Nu-i mai spuse nimic, dar 
se hotări să nu se dea bătut, orice ar fi să se întâmple... 

Cum îi sosi sentinţa, cum fugi cu ea la Herdelea. 

— Să mă înveţi, domnule învăţător, şi să nu mă laşi, că 
pacostea asta mă omoară! Zise dânsul mohorât. 

— la nu mai umbla cu copilării, loane, ca doar bărbat eşti, 
nu pleavă! Răspunse învățătorul jumătate în glumă, 
jumătate în serios, înţelegându-i îngrijorarea. 

— Dumneata nu ştii ce ştiu eu, domnule învăţător, 
altminteri ai zice tot ca mine! Murmură flăcăul clătinând 
din cap. 

Herdelea citi hârtia mormăind până la sfârşit, apoi, ca şi 
când n-ar fi pătruns-o îndeajuns, o mai citi o dată. 


— Hm! Făcu dânsul ridicând ochii spre flăcău. Eu zic să-i 
dai dracului pe toţi, Ionică, şi să te mulţumeşti cu pedeapsa! 
Adică ce-o să fie dacă-i sta şi tu la răcoare două săptămâni? 
Altfel te pomeneşti că păţim şi mai rău! 

Învățătorul se temea acuma să se mai amestece. Dac-ar fi 
fost după sufletul lui, s-ar fi dus cu Ion şi până la împăratul. 
S-a gândit însă bine şi şi-a dat seama că orice armă are 
două tăişuri. Judecătorul împărțea dreptatea după cum i se 
năzărea; se credea mare cunoscător de oameni şi tălmăcea 
legile astfel încât să se potrivească cu dorinţele lui. 
Herdelea ar fi fost fericit să-l poată plesni puţin, mai ales că 
faţă de dânsul ungurul se arăta mândru şi uneori chiar 
dispreţuitor. Dar îl ştia răzbunător şi aceasta îi domolea 
pornirea. Când ar afla judecătorul că el a făcut plângerea, 
nu s-ar lăsa până nu l-ar zdrobi... Pe urmă ar trebui să 
încurce şi pe Belciug în bucluc. Nici vorbă, felul cum 
preotul se poartă cu dânsul în vremea din urmă l-ar 
îndreptăţi să-i tragă o săpuneală bună, să-l înveţe minte. Şi 
totuşi ce-ar folosi el dintr-o ruptură zgomotoasă cu Belciug? 

Încercă să lămurească flăcăului toate primejdiile. Sfaturile 
lui paşnice însă mai mult întărâtau pe Ion care se bătea 
mereu cu pumnii în piept: 

— Iau eu toate răspunderile! Mai bine să mă spânzure 
decât să mă calce aşa în picioare! 

Hotărârea flăcăului înmuie împotrivirea învățătorului. 
Toată seara se tocmiră. Cu cât Herdelea şovăia mai tare, cu 
atât Ion stăruia mai aprig, parcă în joc ar fi fost însăşi viaţa 
lui. 

Dăscăliţa şi fetele împărtăşeau pe deplin scrupulele 
învățătorului şi îndemnau din când în când pe Ion să se 
astâmpere sau, în orice caz, să se ducă la notar să-i facă 
„lăcrămaţia”. În cele din urmă îşi dădu părerea şi Titu: 

— Şi eu cred că mai bine ar fi să-i lăsaţi în plata Domnului, 
că de temniţă, orice ai face, tot nu scapi, asta-i sfânt. Dar 
dacă nu vrea şi nu vrea, nu văd de ce nu i-ai face 
plângerea? Eu zic să i-o faci fără grijă... Şi ca să nu-ţi 


cunoască scrisul, pune pe Laura să o copieze, şi gata! 
Foarte simplu! 

Părerea lui fu adoptată de toţi şi Herdelea capitulă: 

— Adevărat, cine poate să cunoască scrisul Laurei? 

Se aşeză şi făcu o jalbă amănunţită şi simțită, în care 
judecătorul şi preotul se întovărăşeau spre a năpăstui pe un 
biet ţăran nevinovat. Când o citi pe româneşte lui Ion, toţi 
se înduioşară. Laura o transcrise îndată cu oarecare 
emoție. Herdelea avu grijă s-o pună tot pe ea să scrie şi 
adresa pe plicul mare: ministrului de justiţie... 

— Uite, Ionică! Mâine dimineaţă o dai recomandată la 
poşta din Armadia, şi să fie într-un ceas bun! Zise 
învățătorul mişcat. 

Ion era uluit de mulţumire; puse pe masă trei zloți şi nu 
vru să iasă din casă până ce Herdelea nu-i primi. 

— Nici nu ştii dumneata ce bine mi-ai făcut, murmură 
flăcăul sărutând mâna învățătorului. 

— Bine că i-ai făcut-o, zise Titu după ce plecă Ion. Adică de 
ce să-şi bată joc de el toţi măgarii? 

Peste vreo două săptămâni, în amurg, silvicultorul 
Madarasy cu solgăbirăul Chiţu şi cu şeful percepţiei din 
Armadia, într-o căruţă uşoară, se opriră în faţa casei 
învățătorului. Fuseseră la vânătoare de iepuri în hotarul 
Pripasului, alergaseră toată ziua şi nu izbutiseră să tragă 
măcar un foc de puşcă. Se întorceau pleoştiţi, zgribuliţi de 
frig şi de umezeală; doi câini tremurau lângă căruţă, cu 
urechile dăbălate, fără să se sinchisească de dulăul 
învățătorului care, cu labele pe gard, hămăia din ogradă, 
furios că nu-l bagă în seamă nimeni. Ca să-şi alunge necazul 
şi să nu intre în orăşel ziua şi cu genţile goale, vânătorii 
nenorocoşi hotărâseră să poposească la Jidoviţa, la 
cârciuma lui Neumann, să se dezmorţească cu câteva litre 
de vin fiert şi chiar să-şi potolească foamea înainte de-a 
ajunge acasă. 

Ştiind că, dacă vor fi singuri, vor continua a vorbi numai 
de vânătoare, făcându-şi imputări plicticoase reciproce, se 


gândiră să poftească atât pe Herdelea cât şi pe Titu cu care 
erau toţi în legături prieteneşti. Învățătorul ar fi fost bun 
bucuros să iasă să se mai distreze puţin, dar nu îndrăznea 
să se mişte fără consimţământul doamnei Herdelea, care 
găsea nedemn din partea unui om bătrân şi cu necazuri să 
se aşeze la beţie cu toţi fluşturaticii Armadiei. Titu poate 
face ce pofteşte, că-i tânăr şi fără răspundere... Trebui să 
coboare din căruţă Madarasy, să stăruiască din răsputeri 
până să o înduplece, dar cu condiţia, repetată energic de 
mai multe ori, să nu cumva să întârzie peste vremea cinei... 

La cârciuma lui Neumann găsiră o societate numeroasă şi 
veselă: profesorul de greceşte Maiereanu, un chefliu şi 
jumătate, cu creştetul pleşuv şi cu o barbă mare atinsă de 
cărunţeală, popa Belciug, profesorul Spătaru, tatăl 
prietenelor bune ale fetelor lui Herdelea, doctorul Filipoiu, 
avocatul Paul Damian şi popa din Vărarea, cel mai straşnic 
beţiv de pe valea Someşului, care era aici de ieri de la 
amiazi şi nici gând n-avea să se urnească. 

Titu îşi dădu seama că aici are să se încingă o petrecere 
care nu se va isprăvi nici până mâine dimineaţă. Şi deodată 
îi răsări în minte doamna Lang şi inima începu să-i bată 
furtunos. Trebuie să aducă la chef şi pe Lang. Dacă 
izbuteşte, îi surâde fericirea. Pe Lang, când dă de băutură, 
nu-l clinteşti nici cu şase boi, mai ales când băutura e pe 
gratis... Într-o clipă se şi hotărî: se va duce să-l poftească. 
Lang e simpatic la beţie şi n-o să-l dea nimeni afară. 

Până să fiarbă vinul, şi în vreme ce ceilalţise întinseră la 
vorbă, Titu ieşi, fără palton, ca să nu se creadă că vrea s-o 
şteargă de tot. 

Dădu buzna în casa soţilor Lang care nu ştiau cum să mai 
omoare timpul. Bărbatul clipocea pe un scaun, iar Roza 
şedea la gura sobei cu privirile pierdute în jocul flăcărilor 
tremurătoare. Femeia se sculă repede, cu obrajii îmbujoraţi 
de căldura focului, şi-l întâmpină înviorată: 

— Cât eşti de drăguţ că vii să ne mai scuturi din plictiseala 
asta otrăvitoare! 


Când auzi Lang despre ce e vorba, sări deodată fericit: 

— Uite prietenul adevărat care nu-şi uită niciodată 
prietenii! Strigă dânsul luându-şi îndată paltonul şi pălăria, 
gata de plecare. 

Titu schimbă o privire cu Roza, care începu să se plângă 
că i-e frică să rămână singură, că să nu mai meargă 
nicăieri, mai bine le pregăteşte aici câte un ceai... Lang nici 
n-o asculta. 

— Vino, dragă, nu te potrivi toanelor femeieşti! Mormăi el 
către Titu care încerca să liniştească pe Roza. 

Fiindcă tânărul mai zăbovea, Lang o porni înainte. În 
aceeaşi clipă Titu sărută puternic mâna Rozei şi şopti puţin 
răguşit: 

— Ai să te superi dacă viu să te văd mai târziu? 

Femeia nu răspunse. Ochii ei însă străluceau ca o 
chemare... 

Lang, ca beţiv reputat, fu primit cu o explozie de bucurie. | 
se oferi un scaun lângă perceptorul din Armadia, să poată 
tăifăsui împreună ungureşte. 

Între timp ceilalţi înconjuraseră pe crâşmăriţa tinerică, 
durdulie şi sprintenă, asaltând-o cu complimente 
ştrengăreşti pe care ea le asculta zâmbind neobosită în 
dreapta şi în stânga, spre a mulţumi tuturor pentru atâta 
cinste. Cârciumarul închidea ochii şi urechile, fiind vorba de 
bunul mers al afacerii, şi doar în răstimpuri se strecura în 
odaia unde petreceau domnii şi numai ca să vadă să fie 
toate în ordine. În cele din urmă însă îşi vâri capul pe uşă şi, 
făcând un semn soţiei sale, vorbi mieros mugşteriilor: 

— Mă rog dumneavoastră... fierbe vinul în clocot... e 
nevoie de muiere... 

După ce ieşi crâşmănţa, popa din Vărarea începu să lălăie 
cântece bisericeşti spre marea indignare a lui Belciug care 
nu putea îngădui asemenea fărădelege din partea unui 
preot. De aici se porni o discuţie serioasă căreia nu-i puse 
capăt decât revenirea cârciumăresei, cu o tocană uriaşă, şi 
a cârciumarului, cu un ceaun de vin fiert. 


Într-o clipă toate sticlele goale şi rămăşiţele de mâncări 
fură date la o parte; numai popa din Vărarea nu se îndură 
să se despartă de sticla lui de vin roşu, încât trebui să i-o 
smulgă din mâini doctorul Filipoiu. 

Se ospătară zdravăn... Cu cât foamea se potolea, cu atât 
paharele se goleau mai des şi limbile turuiau mai slobode. 
Veselia creştea mereu. Vremea trecea ca părerea. Când îşi 
aduse aminte Herdelea de făgăduinţa că până la cină va fi 
negreşit acasă, era târziu de-a binelea: aruncă o privire 
întrebătoare lui Titu care-i răspunse printr-un zâmbet 
complice. 

— Acuma e prea târziu, ce să mă mai supăr degeaba! Se 
mângâie bătrânul sorbind alene din pahar. 

Deodată profesorul Spătaru, mititel şi cu cioc blond, în 
culmea unei înflăcărări mult stăpânite, se porni să cânte 
Deşteap-tă-te, române. Solgăbirăul Chițu păli şi-şi muşcă 
buzele. Văzând însă că mai toţi ţin hangul profesorului, se 
ridică în picioare şi curmă cântecul, zicând: 

— Nu pot permite, domnilor, să faceţi şi aici politică! 
Spătaru, înţepat, sări şi el în picioare şi se răsti la Chiţu cu 
nişte ochi fulgerători de mânie şi de băutură: 

— Iar eu nu-ţi permit dumitale să fii obraznic, domnule! 
Aici nu suntem în cancelaria dumitale renegată, ai înţeles? 
Acolo să te răţoieşti dumneata, nu aici, între oameni 
cumsecade! De altfel, dacă nu-ţi place, uite colo-i uşa! 

— Domnule profesor - se înfune solgăbirăul - nu uita, te 
TOg, cu cine vorbeşti! 

— Cu un renegat vorbesc, ştiu prea bine! Mi-ai fost elev, 
dar mi-i ruşine că mi-ai fost, că n-ai obraz nici cât o ciobotă! 

Chiţu, clocotind, dădu să plece. Câţiva împăciuitori, cu 
Herdelea în frunte, se repeziră şi-l opriră, în vreme ce 
Spătaru răcnea biruitor: 

— Lăsaţi-l să se ducă dracului! Aici nu ne trebuiesc 
renegaţi! Solgăbirăul, fireşte, rămase, dar murmurând 
dispreţuitor: 

— Are noroc că-i beat, altfel... 


Silvicultorul Madarasy, îngăduitor, zise blând luiChiţu: 

— De ce să nu cânte, prietene, dacă aşa le place? 
Exagerezi. 

— Eu nu pot admite nicăieri agitaţiile şoviniste, se indignă 
solgăbirăul. Conştiinţa mea nu m-ar ierta, căci astea-s 
agitaţii! 

— Aş, agitaţii, mormăi silvicultorul. Mai dă-le încolo de 
agitaţii! Parcă statul are să se prăbuşească din pricina unui 
cântec... Îmi pare rău că nu-l ştiu, că l-aş cânta şi eu, iată! 

— Ascultă-l, domnule, şi ruşinează-te! Răcni Spătaru. 
Dumnealui e ungur, iar dumneata ai obrazul să te numeşti 
român! Pfui! Domnule, dă-mi voie să te pup! Eşti un om 
admirabil! Adăugă apoi repezindu-se la Madarasy şi 
sărutându-l zgomotos. Ştiam noi bine că renegaţii poartă 
vina tuturor persecuțiilor noastre... Renegaţii, jidanii şi 
ceilalţi ticăloşi! 

Discuţia se aprindea din ce în ce, făgăduind să nu se 
isprăvească niciodată, spre bucuria lui Lang care simţea că 
astfel cheful va ţine până-n dalba ziuă. Titu tăcea mereu, 
frământat de nerăbdare, pândind clipa priincioasă când să 
se facă nevăzut. Spătaru îşi puse în cap să convingă cu 
orice preţ pe Chițu că e mişel împreună cu toţi cei de teapa 
lui şi începu să-i înşire nedreptăţile şi mizeriile pe care le 
suferă românii în Ungaria. 

— Suntem mai oropsiţi ca robii din vechime! Întrerupea 
deseori Belciug foarte grav şi posomorât. 

Avocatul Damian, spân, cu ochii foarte mari şi foarte 
albaştri, completa pe Spătaru adresându-se mai ales 
silvicultorului Madarasy, care aproba din cap cu o figură 
potrivită împrejurărilor. Din când în când se întorcea spre 
colţul perceptorului, căutând să-i explice şi lui pe 
ungureşte; dar îndată ce perceptorul voia să-l contrazică, 
se reîntorcea la Madarasy în româneşte. 

Solgăbirăul nu era tare în replici şi, la toate dovezile 
profesorului, răspundea cu un zâmbet de superioritate: 


— Născociri tendenţioase! Daţi-mi argumente serioase, nu 
flecării iredentiste! 

Maiereanu se chercheli repede şi se simţi obligat să 
contrazică pe toţi. Respingea cu mândrie învinuirile lui 
Spătaru şi combătea vehement pe solgăbirău, căutând să 
arate ambelor tabere că iredentismul românesc nu există 
decât în închipuirea şoviniştilor. Fiindcă ceilalţi nu-l lăsau 
niciodată să-şi isprăvească cuvântările, Maiereanu se roşea, 
bufnea şi ridica ochii în tavan de supărare. 

— Vrem să fim liberi şi independenţi, domnilor! Urlă 
Spătaru în cele din urmă. Vrem să ne unim cu fraţii noştri 
de pretutindeni! 

Damian dovedi îndată perceptorului, cu date din istoria 
tuturor popoarelor, că dorinţa de unire cu fraţii de acelaşi 
sânge e o pornire firească pe care n-o poate împiedica nici 
o putere omenească, iar Madarasy, însufleţit deodată de 
băutură, se ridică şi strigă: 

— Eu admit, domnilor! Fraţii să fie fraţi! Dreptatea să 
triumfe! Solgăbirăul Chițu, desperat, se sculă iar să plece. 
Îşi îmbrăcă încet paltonul şi se duse până la uşă, mormăind 
furios şi aşteptând să sară cineva să-l oprească. Negăsindu- 
se însă acuma nimeni să-l cheme înapoi, se întoarse singur, 
mai cu seamă că-iveniân minte un răspuns zdrobitor: 

— Dacă n-ar fi libertate în ţara asta, aţi putea 
dumneavoastră vorbi astfel şi încă în faţa mea? Răcni 
dânsul scoţându-şi haina şi aşezându-se iar la loc. 

Spătaru, Damian şi chiar doctorul Filipoiu, care de obicei 
tăcea ca mutul la beţie, îi răspunseră deodată, cu aceeaşi 
vorbă: 

— Renegatule, să taci! 

Atunci însă interveni Maiereanu, declarând sentenţios, că 
nu îngăduie nimănui să terorizeze pe Chițu şi adăugând că 
el, ca cetăţean cinstit, nu vrea să audă de himere şoviniste. 
Popa din Vărarea, beat-leucă, cu capul pe masă, bolborosi: 

— Eu nu vreau nimic... Nu vreau... Jos! Nu vreau! 


Herdelea vorbea încet, ungureşte, cu perceptorul şi 
dezaproba cu un zâmbet încurcat pe Spătaru, deşi în 
sufletul lui admira îndrăzneala cu care profesorul ocărăşte 
pe solgăbirău şi pe unguri. Perceptorul, secondat de Lang, 
explica lui Herdelea cu multe argumente că nicăieri nu sunt 
românii mai fericiţi ca în ţara ungurească, iar învățătorul 
asculta cu acelaşi zâmbet nedumerit, înfricoşat să nu intre 
cumva şi el în gura luiSpătaru. 

Pe la miezul nopţii Belciug refuză să mai bea, spunând că a 
doua zi trebuie să slujească în biserică şi deci, după regulile 
canonice, are nevoie de reculegere trupească şi sufletească. 
Se stârni o furtună de protestări, iar popa din Vărarea dădu 
îndată de duşcă un pahar, spre a-i servi drept pildă, şi zise 
că ceea ce face Belciug e un dogmatism nevrednic de 
vremurile noastre moderne. 

Vijelia fu mulcomită de întrebarea bruscă, pusă de 
Madarasy: 

— Dar poetul nostru? 

Atunci băgară de seamă toţi că Titu hpseşte. Chemată, 
crâşmănţa îi lămuri, trăgând şiret cu ochiul, că domnişorul 
a şters-o mai bine de două ceasuri. Herdelea simţi un fior 
de spaimă. Se temea că Titu va fi plecat acasă şi, gândindu- 
se la scandalul pe care i-l va face dăscăliţa, îşi ticlui un plan 
cum s-o tulească şi el mai repede. Lang însă răspunse 
silvicultorului, chpind înţelegător: 

— Ei, ce vreţi, tinereţea, sânge fierbinte! Cine ştie în ce 
braţe se odihneşte acuma poetul nostru! 

Vâlvătaia chefului izbucni mai neastâmpărată, mai 
ameţitoare... 

Titu stătuse pe ghimpi. Îl rodea o emoție ca în preajma 
unui examen greu. Îşi zicea mereu „în sfârşit” şi i se părea 
că fiece minut de întârziere e o pierdere (reparabilă. Băuse 
numai atâta cât să-i întărească îndrăzneala şi cu gândul 
mereu să dispară neobservat de nimeni. Cârciumăreasa, 
care-l simpatiza fiindcă-i făcea complimente, îi dădu o mână 


de ajutor, scoţându-i pe furiş paltonul din odaia unde 
chefuiau domnii. 

Până în uliţă a avut o clipă de teamă: ce-ar fi dacă s-ar 
strica petrecerea din cauza discuţiilor şi s-ar pomeni cu 
Lang? Vântul aspru, care bătea dinspre Someş, îi alungă 
însă din minte orice grijă şi-i vrăji în suflet odăiţa caldă, 
împodobită cu chipul alb al femen dorite. 

Satul dormea într-o beznă adâncă. Numai în fereastra 
casei lui Lang licărea o închipuire de lumină, de-abia 
strecurată prin perdelele lăsate. 

Titu se apropie cu paşi de lup. Uşa tinzii nu era încuiată. 
Trase mai tare din ţigara aprinsă spre a dibui mai uşor 
odaia din stânga şi ca să nu se împiedice de ceva prin 
întuneric. Avu însă grija să învârtească de două ori, foarte 
încet, cheia în broasca antreului. Apoi deschise ca un hoţ 
uşa dormitorului şi se furişă în vârful picioarelor. 

Pe noptiera de lângă patul larg, lampa, cu abajurul de 
hârtie roşie, cu flacăra scăzută, lumina slab odaia. Abajurul 
stătea strâmb, ca o pălărie pe capul unui beţiv, aşa încât 
aproape toată lumina cădea asupra patului dându-i o 
înfăţişare pompoasă şi trandafirie. În pat, Roza Lang, cu 
spatele spre uşă, dormea uşor, parcă somnul ar fi surprins-o 
într-o aşteptare plăcută. Părul ei, desprins, se împrăştiase 
pe perna moale, numai câteva şuviţe se odihneau pe 
spinarea-i albă şi plină. Umerii cămăşii alunecaseră până 
aproape de mijloc, iar poalele i se urcaseră mai sus de 
şoldurile rotunde. Braţul stâng, întins leneş, îşi rezema 
degetele subţiri pe dunga patului. Picioarele goale, 
răzvrătite, erau unul ascuns până-n genunchi, iar celalt 
îndoit puţin şi aruncat peste plapuma mototolită. 

Titu privi zăpăcit corpul femeii şi ochii i se opriră pe 
şoldurile care parcă-l îndemnau să le îmbrăţişeze. Nu mai 
ştia ce să facă. Carnea i se înfăţişa în toată ademenirea ei, 
tulburându-i simţurile. Goliciunea îl chema şi în acelaşi timp 
îl şi înspăimânta. Mai mult în neştire îşi lepădă paltonul. Îşi 
simţea sângele clocotind. Inima îi bătea în piept ca un 


ciocan vrăjmaş, încât se temea ca nu cumva bătăile acestea 
s-o deştepte pe Roza din somn. Se bucura c-a găsit-o 
dormind şi apoi îndată îşi zicea că ar fi fost poate mai bine 
s-o fi nimerit trează şi îmbrăcată. 

Căldura din odaie îl înăbuşea... Se apropie tiptil de pat, se 
plecă şi-şi lipi gura pe ceafa catifelată a femeii, printre 
şuviţele de păr care miroseau îmbătător. Carnea se înfioră 
puţin sub buzele lui tremurătoare. Atingerea corpului însă îi 
aprinse deodată toate simţurile. Nu mai văzu decât carnea 
trandafirie şi ispititoare. Fără să-şi mai dea seama, palmele 
lui mângâiau pătimaş braţele, şoldurile, picioarele femeii, 
iar buzele lui nu se mai săturau sărutând. Roza se trezi 
alene, ca şi când ar fi aşteptat sărutările, se întoarse 
încetişor spre dânsul cu ochii pe jumătate închişi şi şopti 
galeş: 

— Ai venit, micule? Mi-eşti drag... te... 

Titu îi închise repede buzele, apoi îi acoperi obrajii cu 
sărutări, iar ea îi cuprinse gâtul cu braţele care parcă-l 
frigeau. Tânărul o săruta neîncetat, bâlbâind vorbe fără şir, 
şi doar ca prin vis vedea privirile moi ale femeii, buzele ei 
roşii şi umede ce se întindeau spre gura lui, mereu însetate. 
Corpul Rozei se răsuci şi se lipi de Titu care, simţindu-i 
căldura, îl încolăci cu amândouă braţele şi-l strânse sălbatic 
parcă să-i sfărâme oasele. Sânii plini, cu sfârcurile roze, îi 
ardeau pieptul. În îmbrăţişarea aprinsă femeia se zvârcolea 
gemând cu ochii închişi... 

Pe urmă Titu sări jos din pat ruşinat, neîndrăznind să se 
uite la Roza care stătea nemişcată, cu faţa în sus, cu braţele 
moarte, cu pieptul umflat. 1 se părea acuma că în odaie e 
lumină ca ziua şi lumina parcă-l înfricoşa. Se gândi că 
femeia are să creadă că-i un bădăran râu crescut pentru că 
s-a urcat în pat cu ghetele. Apoi îşi aduse aminte de Lang şi 
îndată îi năvăliră în minte sumedenie de scene cumplite în 
care bărbatul înşelat lua înfăţişarea unui cavaler 
răzbunător din vremurile eroice. Dădu să-şi ia paltonul, 
hotărât să plece înapoi la cârciumă, ca să fie feriţi de orice 


întâmplare. Roza însă îi surpnnse gestul şi, sculându-se 
repede, îi zise cu o imputare dulce: 

— Cum, micule drag? Vrei să pleci? Ţi s-a şi urât cu mine? 

— Mi-e să nu se întâmple să plece Lang, murmură Titu 
fără să o privească în ochi. 

— O, ce copil eşti, drăguţule! Dar Lang nici nu se gândeşte 
să vie până mâine la amiază. Nu lasă el un chef pentru 
nimic în lume şi cu atât mai puţin pentru sărmana nevastă- 
sa. În privinţa aceasta poţi fi absolut sigur... Şi chiar 
presupunând imposibilul, dacă ar veni, ar veni beat. Ei, şi 
atunci noi trecem în cealaltă odaie, pe canapea, iar pe 
dânsul îl lăsăm să sforăie aici ca un nemernic... Pe urmă, în 
zori, ai vreme să pleci şi tu... 

Femeia vorbea cu o mulţumire copilărească. Sfiala lui Titu 
îi aţâţa poftele. Tânărul stângaci, uluit de iubire, era pentru 
ea ceva fermecător. Şi cum Titu tăcea mai zăpăcit, Roza se 
ridică în genunchi şi-l chemă drăgălaş, întinzând braţele 
goale: 

— Vino, sărută-mă, puiule mic şi drag! 

Titu o privi printre gene. Prin cămaşa subţire formele 
femeii se întrezăreau mai ademenitoare. Patima îi goni într- 
o clipă toate şovăielile. Din doi paşi o luă în braţe şi o 
dobori. Roza însă îi alunecă din mâini şi se ascunse sub 
plapumă de nu i se mai vedea decât vârful nasului. Scoase 
limba ştrengăreşte şi apoi îi porunci cochet: 

— Ori te dezbraci, ori dacă nu... mmic! 

Tânărului îi trecu prin creien, ca o străfulgerare, că rufele 
lui nu sunt tocmai potrivite pentru aventuri galante. Dar 
sângele îi fierbea în vine... 

Adormiră târziu, îmbrăţişaţi... Îi trezi însă pe urmă un 
ciocănit aspru în geam. Titu tresări îngrozit, sigur că a sosit 
ceasul răfuielii. Într-un minut încercă nenumărate hotărâri: 
ce să zică ori să facă, cum să se apere, mai bine să fugă, sau 
să se ascundă... Vru să se dea jos din pat, dar Roza îl opri 
liniştită, punându-i mâna pe gură ca să nu răspundă şi 
şoptindu-i: 


— Stai frumos! Nu mişca! N-avea frică! 

În şira spinării, Titu simţea totuşi o furnicare rece. 
Ciocănitul în geam se repetă mai ameninţător. Îi răspunse 
glasul Rozei, mai mult prefăcut decât supărat: 

— Cine-i? 

— Eu, eu, dragă, nu te supăra! Mormăi afară vocea lui 
Lang, răguşită de băutură. Rozica dragă, noi mergem în 
Armadia, auzi tu? Ne ducem toată banda... Iu să ai grijă 
mâine dimineaţă, dacă cumva nu viu până-n vremea şcoalei, 
să dai drumul copiilor, auzi? Ei, noapte bună, Rozico! Somn 
Uşor! 

Paşii bărbatului se îndepărtară şovăitori. Titu îşi aruncă 
ochii la ceasornicul de pe noptieră. Era trei şi jumătate. 
Femeia se lipi lângă dânsul, îl sărută lung şi-izise: 

— Mai avem un ceas, două până să pleci... Dar nu mai 
dormim... Aşa-i, urâtule? 

Din clipa când a pus jalba la poştă în Armadia, Ion s-a 
simţit iar liniştit, parcă ar fi scăpat de toate grijile. Se ducea 
seara pe la Ana şi pândea neîncetat prilejul când să-şi 
izbândească planul care-i fierbea în minte şi-i umplea 
sufletul de nădejdi bune. 

Ştia bine că George nu încetează de-a merge pe la Vasile 
Baciu. Deseori a trebuit să aştepte până-l vedea plecând şi 
apoi până se culca Baciu şi stingea lumina, ca să poată ieşi 
afară Ana. Dar nu-i mai păsa de nimeni şi de nimic, atât era 
de sigur de biruinţă. Numai prilejul să-i sosească... 

Sufletul Anei se scălda într-o bucurie nemărginită. Uitase 
toate suferinţele şi îndoielile ce i le pricinuise Ion. Vedea 
numai că acum vine mereu şi-l aştepta mereu mai 
drăgăstoasă. Stăruinţele flăcăului erau dovada unei iubiri 
stăpânite şi reizbucnite care o umplea de mândrie. De cum 
se însera o cuprindea nerăbdarea şi, gătind cina sau 
aşezând prin casă, inima ei îl simţea întruna pe-afară, dosit 
după vreo claie, sub un gard, în vreun şanţ, tăcut şi 
neclintit. Îi era milă de dânsul şi ochii ise umezeau de 
lacrimi. Îşi ascundea însă fericirea faţă de tatăl ei, zâmbind 


mult, arătându-se voioasă. Când pica George, îl primea fără 
sfială ca pe un vrăjmaş de care nu mai ţi-e teamă. Se uita 
drept în ochii lui iscoditori, zăpăcindu-l şi prostindu-l. 
Mulţumirea sufletească parcă deşteptase într-însa dibăciile 
femeii care iubeşte şi-şi apără dragostea. 

Din zi în zi George pricepea mai lămurit că Ion i se pune 
de-a curmezişul. De aceea se încăpăţâna mai rău. Voia să-i 
prindă şi-şi zicea că atunci se va potoli. leşind din ograda lui 
Vasile Baciu, se uita în toate părţile să-l descopere. Şi 
fiindcă vremea trecea tot mai chinuitoare, se hotări să 
sfârşească cu orice preţ... Peste vreo săptămână se făcu că 
coteşte pe Uliţa din dos, dar se întoarse ca un hoţ şi se 
aşeză la pândă. Atunci văzu pe Ion intrând... 

Siguranţa nu-l mulcomi decât o clipă. Făţărnicia Anei îl 
biciuia. Se gândi întâi să-i întoarcă spatele. Gândul acesta 
însă fu repede strivit de dorinţa ce i se învâltora mai 
puternică în suflet, de-a rămâne în preajma fetei, de a mai 
nădăjdui. De-acuma începu să meargă şi mai des pe la 
Baciu, iar când nu se ducea, dădea târcoale casei, privind 
cum se apropie celalt, holbând ochii să vadă cum se sărută 
sau se îmbrăţişează în poartă, necăjindu-se chiar că nu le 
aude vorbele... 

Ion însă vorbea puţin. Prin tăcere urmărea să deştepte 
mai multă iubire în imma Anei, să se facă mai dorit. Voia să-l 
cheme ea tot mai înăuntru. Astfel ajunsese din uliţă în 
poartă, apoi în ogradă, pe urmă pe prispă... Acuma mai 
trebuia să pătrundă în casă. Fata privea apropierile acestea 
ca nişte izbânzi ale ei asupra lui şi simţea în fiecare seară 
tot mai nebună o pornire de a se topi în braţele flăcăului, de 
a-i da dovada întreagă a iubirii. Deseori îi zicea cu sfială 
feciorelnică în glas: 

— De ce nu vii în casă, Ionică? 

Flăcăul însă îi închidea gura veşnic cu întrebarea plinmă 
de imputare: 

— Dar tatăl tău? 


În sfârşit se apropia Crăciunul. O iarnă urâcioasă se 
zbătea să coboare pe pământ, dar parcă nu avea încă 
destulă putere. Văzduhul cernea mereu fulgi leneşi care se 
topeau până să ajungă jos şi se prăpădeau în băltoacele de 
noroi. lon sosea totuşi în toate nopţile, nesmintit. Apoi, într- 
o seară răscolită de zăpadă măruntă, veni mai devreme 
puţin. Casa zăcea în întunenc, neagră ca un bivol adormit. 
Intră în ogradă şi se aşeză pe prispă, mai închis şi mai 
hotărât ca altă dată. Aşteptă fără nici un gând în minte. 
Doar inima îi bătea mai aspru, muncită poate de o 
presimţire. Primprejur tăcerea era aşa de mare că flăcăul 
auzea cum cad în noroi fulgii şi chiar cum se ciocnesc în 
văzduh ca nişte fâlfâiri de aripi mici. Într-un târziu uşa tinzii 
se deschise scârţâind şi Ana se ascunse repede în sumanul 
lui, zicându-i îndată rugătoare şi alinătoare: 

— Astă-seară trebuie să vii în casă, Ionică! Nu te las până 
nu vii. lata doarme dus. A venit beat din Jidoviţa şi acu 
sforăie de hurducă pereţii! 

Ion îi cuprinse mijlocul şi-i mângâie sânii peste cămaşa 
lungă. Apoi se sculă fără o vorbă şi porni după ea. În tindă 
se opriră. Fata trase zăvorul, pe urmă îl luă de mână şi-l 
duse în casă. 

În odaie era parcă mai întuneric. Numai ferestrele se 
desluşeau puţin ca nişte găuri cenuşn. Ion cunoştea 
încăperea. Auzea din pat sforăitul înecăcios al lui Baciu atât 
de aproape că i se părea prefăcut. Un junghi rece îi 
cutremura imma. Ştia că, de s-ar trezi bătrânul şi l-ar simţi 
aici, ar fi în stare să-i crape capul fără vorbă cu securea de 
sub pat al cărei tăiş parcă-l zărea lucind ameninţător. 

Stătură câteva clipe nemişcaţi, ascultând horcăielile. Îşi 
auzeau bătăile immilor, îndurerate de încordare. Sforăitul 
se încurcă deodată într-o tuse groasă. Vasile Baciu se urni 
în aşternut ca şi când ar fi dat să se scoale. Ion îngheţă. 
Fata îi strânse mâna cu desperare. Bătrânul însă se învârţi 
puţin, se întoarse iar cu faţa în sus şi sforăitul reîncepu, mai 
năprasnic. 


Ana dormea pe cuptor, după horn, într-un culcuş de 
velinţe, ţoale, perne, cearşafuri aruncate de-a valma. În 
vatră, sub o spuză groasă, sâsâiau câţiva buşteni verzi de 
arin... Fata se înălţă în vârful picioarelor până la urechea 
flăcăului şi-i şopti, strângându-i mereu mâna: 

— Lasă-ţi sumanul pe prichici... Să nu faci zgomot că ne 
omoară pe amândoi! 

Oasele lui Ion pârâiră urcându-se în culcuş. 

O luă în braţe, iar ea tremura ca zgâlţâită de friguri. Apoi 
Ana începu să-i şoptească imputări multe, să se jelească şi 
să-l roage să fie cuminte. Ion o asculta liniştit, trăgând însă 
mereu cu urechea spre patul lui Vasile Baciu, care era cu 
picioarele tocmai lângă capul lor. Îi era frică să nu-l 
trezească şoaptele ei şi-i astupă gura cu o sărutare. 

Apoi, cu o mişcare bruscă, îi ridică până-n brâu cămaşa. 
Picioarele fetei erau fierbinţi şi strânse. Îşi încolăci braţele 
în jurul gâtului lui, îl strânse cu o putere nebănuită, parc-ar 
fi vrut să-l sugrume, şi-i lihăi în ureche, plângătoare, dar 
fără împotrivire: 

— Ionică... ce vrei să faci... ce faci? Nu... Nu... 

O podidiră lacnmile şi plânse cu sughiţuri, bolborosind 
întruna vorbe rugătoare, în vreme ce Ion o ostoia sărutând- 
O: 

— Taci... taci... taci... 

Gemetele Anei însă se înţesau tot mai nestăvihte, până ce 
se sfârşiră într-un țipăt scurt, surd, care o spăimântă într- 
atâta că-şi încleştă dinţii în buzele flăcăului, zvârcolindu-se. 

Ţipătul fetei se înfipse ca o suliță în întunericul casei şi 
zbârnâi mai prelung în urechile lui Vasile Baciu care, deşi 
strivit de băutură, se deşteptă, ascultă cu mintea încâlcită 
şi, auzind oftările înăbuşite în lacrimi, mormăi nedument: 

— Ce faceţi voi acolo? 

Glasul tulbure îngheţă sângele în vinele îndrăgostiţilor. 
Ana îşi amuţi brusc suspinele, pierzându-se în braţele 
flăcăului. 


Trecu astfel un minut. Baciu asculta, jumătate treaz, 
jumătate prin somn. Apoi cotrobăi cu mâna pe laviţa de la 
capul patului, ca şi când ar fi căutat chibritunle. Creiem lui 
obosiţi de beţie parcă bănuiau ce se petrece pe cuptor şi 
într-o clipă făcu o mişcare să se scoale, să vadă şi să-i 
oprească. Dar în acelaşi timp îi trecu prin gând că trebuie 
să fie George şi deci poate să-l lase în pace. Gândul acesta îl 
prăvăli într-un somn mai liniştit. Totuşi bâigui prosteşte 
până să-l copleşească toropeala: 

— Apoi... ia seama... nu... vezi bine... ruşine... porcăna... 
asta... 

Îndrăgostiţii nu mai suflară nici o şoaptă. Stăteau 
îmbrăţişaţi şi neclintiţi ca şi când s-ar fi unit pentru 
totdeauna. În curând sărutările lor fură iar înghiţite de 
sforăitunle din pat... 

Ion se cobori de pe cuptor când cântau cocoşii a doua oară 
şi Ana îl însoţi până la poartă. Frigul părea mai vrăjmaş, iar 
întunencul mai posomorât. 

— Tare mă tem să nu fi rămas grea! Murmură fata cu dinţii 
dârdâind şi glasul ei domol se împrăştie în tăcerea nopţii ca 
un strigăt puternic. 

Flăcăul trebui să-şi muşte buzele ca să nu izbucnească de 
bucurie. O ciupi uşor de obraz şi apoi porni mulţumit, 
lăsând-o în poartă. 

Fulgii de zăpadă, mai leneşi, picurau blând, i se aşezau 
frumos pe păr, pe umeri, pe obraji; îi simţea topindu-se pe 
braţe ca nişte sărutări reci şi amenințătoare. În clipa când 
nu mai auzi paşii flăcăului, Ana văzu deodată că din şanţul 
celalt se ridică un om şi porneşte întins spre ea. 

— George! George! Murmură fata fugind îngrozită în casă. 
Vraniţa se închise în urma ei trosnind ca o descărcare de 
armă ucigătoare. 

George, ascuns acolo de când s-a întunecat, văzuse pe Ion 
intrând şi l-a aşteptat până a ieşit. Cuvintele Anei le-a auzit 
limpede, parcă i le-ar fi spus chiar lui. Carnea îi tremura de 
scârbă, iar în sufletul lui se frământa un gol care-l durea. 


Picioarele-i erau de plumb şi totuşi nu simţea cum le târa. 
Se pironi în mijlocul uliţei, cu faţa spre căsuţa turtită de 
povara întunencului. Stătu aşa, uluit şi pierdut, ca un stâlp 
de piatră. Umezeala îl pătrunsese la os. Se dezmetici. 
Scuipă larg, dispreţuitor şi apoi rosti cu o uşurare mare: 

— Scroafă! 

Capitolul V. 

RUŞINEA. 

Săptămâna dinaintea Crăciunului, în toate dimineţile, satul 
clocotea de guiţări deznădăjduite. Porcii îngrăşaţi se 
prefăceau în muşchi şi cârnaţi, meniţi să mai 
înzdrăvenească puţin pe oamenii jigăriţi de postul care 
parcă nu se mai sfârşea. Cu cât se apropiau sărbătorile, cu 
atât ţăranii le doreau mai tare, lingându-şi buzele mai 
dinainte în vederea ospăţurilor obişnuite şi atât de mult 
aşteptate. Căci în vremea postului mare numai popa şi 
învățătorul mâncau de dulce: Belciug fiindcă avea stomacul 
afurisit, iar Herdelea fiindcă el nu voia să dea ascultare 
minciunilor popeşti... 

În alţi ani, pe vremea aceasta, Ion, auzind guiţările, se 
simţea mai nenorocit ca oricând şi se înfuria văzând că, în 
tot satul, numai Glanetaşu şi ţiganii nu sunt în stare să facă 
bojotaia cuvenită, ba încă unii ţigani se sileau şi izbuteau să 
ajungă în rândul oamenilor şi să taie barem câte un mascur. 
Atunci îşi blestema viaţa care l-a sortit să rămână de 
ruşinea satului. Acuma, cu toate că Glanetaşu, singurul 
meşter al satului în căsăpirea neamului râmătorilor, avea să 
primească tot în natură plata pentru tăierea porcilor, spre a 
putea aduna cărnăriile de sărbători, flăcăul totuşi nu-şi mai 
pierdu firea. Faţa lui osoasă parcă strălucea. Ba chiar într-o 
seară, când Zenobia începu jelaniile, o curmă împăciuitor: 

— Nu face nimic... În curând vom avea şi noi de toate... 

Herdelea făcea ce făcea şi în fiecare an ucidea câte doi 
porci, întâi pentru că lui îi plăceau foarte mult cârnaţii şi 
îndeobşte porcăria, şi al doilea pentru că altminteri ar fi 
trebuit să cumpere din târg untura pentru casă, ceea ce ar 


fi însemnat o cheltuială peste puterile pungu lui dăscăleşti. 
Dar în ăst-an bojotaia avea o importanţă şi mai mare din 
pricina logodnei Laurei, care urma să se serbeze negreşit în 
ianuarie şi cu care prilej proviziile de porc erau menite să 
aibă un rol fruntaş, mai ales că luau parte şi pănnţii lui 
Pintea, în faţa cărora familia Herdelea voia să se arate la 
înălţime. 

Porcii învățătorului, cumpăraţi în dricul verii şi îngrăşaţi cu 
porumb, de-abia se mai mişcau în coteţ, încât tăierea îi 
mântuia de o moarte păgubaşă, năbugşirea în propria lor 
grăsime, după cum spuse Glanetaşu inspectându-i cu două- 
trei zile înainte de termenul fatal. 

În zorii zilei meşterul măcelar se înfiinţă însoţit de Ion şi 
de Zenobia. Casa Herdelea era în picioare, dar fetele 
stăteau ascunse în salon, cu capul în perne şi cu degetele în 
urechi ca să nu audă horcăielile animalelor osândite. 

Glanetaşu îşi ascuţi cuțitul de junghiat cu multă îngrijire, 
împărțind rolurile tuturor: Ion va lua porcul de urechi, îl va 
trânti jos pe o rână şi-i va ţine capul, Herdelea şi Titu vor 
imobiliza picioarele dinapoi, Zenobia va ajuta la picioarele 
dinainte, iar dăscăliţa va strânge sângele în lighean... Totuşi 
lucrurile n-au mers tocmai strună, cum ar fi dorit măcelarul 
satului. Porcii, auzind ascuţirea uneltelor, începură să 
grohăie nehniştiţi, parc-ar fi simţit primejdia. Degeaba 
deschise învățătorul uşa coteţului; dobitoacele nu voiau să 
iasă în ruptul capului. Ion trebui să apuce pe unul de urechi 
şi să-l tragă afară cu multă caznă. Doamna Herdelea, prea 
miloasă, nu putu ţine ligheanul unde trebuia, încât sângele 
se scurse mai mult pe de lături, făcând o pată mare roşie în 
zăpada proaspătă. Guiţatul porcului însă se îngroşa mereu, 
schimbându-se în horcăitun lungi şi din ce în ce mai rare, 
până când cei ce-l ţineau simţiră că nu mai clinteşte. 
Glanetaşu îşi şterse cuțitul şi mâinile însângerate în părul 
ucisului, iar Zenobia, pipăindu-i spinarea, declară că slănina 
e mai groasă de şapte degete... În vremea aceasta celălalt 
porc grohăia atât de speriat că în clipa când Ion deschise 


portiţa coteţului, năvăli afară cu toată iuţeala îngăduită de 
grăsimea-i prețioasă, căutând să scape de moarte prin fugă. 
Cuţitul Glanetaşului fu astfel nevoit să-i curme viaţa tocmai 
lângă poarta dinspre uliţă. 

Bojotaia se făcu chiar în ogradă. Paiele trebuincioase le 
împrumutase Macedon Cercetaşu. Porcii fură pârjoliţi 
amândoi deodată. Flăcările se înălţau vesele în vreme ce 
Glanetaşu le plimba de ici până colo pe trupurile victimelor. 
Ceilalţi stăteau în jurul focului, încălzindu-şi mâimle, 
preţăluind mereu valoarea porcilor, mai aruncând uneori 
câte o glumă şi trăgând în răstimpuri câte o duşcă de 
rachiu dintr-o ploscă plină. Mai târziu coborâră în curte şi 
domnişoarele, compătimiră mult pe sărmanele dobitoace, 
şi-şi primiră porţiile din urechile rumenite pe care le 
mâncară la faţa locului, potrivit obiceiului ce rămăsese din 
copilărie la toate bojotăile. 

Munca mai grea de-abia de-acuma începea cu spintecarea, 
împărţirea cărnii şi a slăninii, spălatul maţelor, facerea 
cârnaţilor... Avură toţi de lucru toată ziua şi mai rămânea 
pe mâine topirea unturii şi alte mărunţişuri. Totuşi 
dăscăliţa, alegând cărnurile, a găsit vreme să repeadă o 
tocană grasă şi piperată şi chiar să răstoarne o mămăhguţa 
lângă ea, spre încântarea stomacului lui Herdelea, cam 
prea încărcat de rachiu. Cu toate stăruinţele învățătorului, 
familia Glanetaşu nu se înduplecă nici măcar să guste din 
bunătatea de mâncare. 

— Am ţinut postul atâtea săptămâni... n-o să ne spurcăm 
acuma, cu câteva zile înainte de sfintele sărbători, că doar 
nu suntem copii şi n-om plesni, se lămuri Zenobia 
înghiţindu-şi saliva de poftă. 

Seara, după ce Glanetaşu şi Zenobia plecară, iar Herdelea 
adormise îmbrăcat şi pe când dăscăliţa făcea planuri cu 
fetele pentru a doua zi în salon, Ion, cu limba dezlegată de 
băutură, povesti luilitu cum stă cu Ana. 

Domnişorul îl ascultă foarte satisfăcut, îi ceru amănunte şi, 
în cele din urmă, îl puse să jure că i-a spus tot. 


— Şi crezi c-a rămas însărcinată? Întrebă Titu cu ochii 
strălucitori de curiozitate. 

— Cum o vrea Dumnezeu, domnişorule, răspunse flăcăul. 
Şi de n-a rămas până acuma, mai are vreme să rămâie! 
Adăugă apoi cu un râs larg care-i dezvelea gingiile roşii şi-i 
întipărea pe faţă atâta răutate şi încăpățânare, încât Titu se 
înfricoşă şi murmură dojenitor: 

— Al dracului mai eşti, măi loane! 

Chiar în ajunul Crăciunului sosi o scrisoare de la părinţii 
lui Pintea prin care se fixa data logodnei pentru a doua 
duminică după Bobotează. Astfel sărbătorile fură în casa 
Herdelea mai vesele decât de obicei. Învățătorul se 
aprovizionase din belşug cu rachiu, dăscăliţa făcuse nişte 
cozonaci ca aurul, Laura cu Ghighi pregătiră trei feluri de 
prăjituri ca să ajungă şi pentru a treia zi de Crăciun când se 
vor aduna în Pripas prietenele lor, două oale uriaşe vechi, 
legate cu sârmă, pline de sarmale, forfoteau pe cuptor, în 
sfârşit ca în toate bunele gospodării româneşti cu prilejul 
Crăciunului, aşa că puteau veni colindătorii şi musafirii. 

Cel dintâi s-a înfiinţat Ion, cântând o colindă frumoasă sub 
fereastra luminată şi pe urmă mai cântând una în casă, 
după ce fu cinstit cu băutură şi câţiva gologani, cum e 
datina. Pe când era feciorul Glanetaşului înăuntru, un cârd 
de fete începu afară Lerui Doamne. Herdelea le pofiti în 
casă, dar fetele fugiră ruşinate, mai ales aflând că-i şi Ion 
acolo. Toată seara colindătorii se ţinură apoi lanţ spre 
înduioşarea dăscăliţei care, în asemenea împrejurări sfinte, 
îşi aducea totdeauna aminte de tinereţea ei şi lăcrima. 

Mai târziu sosiră şi soţii Lang care, în urma invitaţiei lui 
Titu, veniră să vadă cum se serbează ajunul Crăciunului 
românesc. În reahtate Titu, acuma muncit numai de dorul 
femeii iubite, îi poftise pe amândoi ca să se poată întâlni cu 
ea, iar Lang primise cu bucurie, şi îndată, presimţind că e 
rost de băutură multă şi gratuită. Sosirea acestor musafiri 
tulbură mulţumirea doamnei Herdelea, bosumflată că Titu i- 
a adus în casă nişte jidani să-i pângărească sărbătorile, 


oricât se silise tânărul să-i explice că soţii Lang, deşi el e 
evreu, nu sunt jidani, deoarece nu ţin legea jidovească, ba 
chiar nici o lege. Profitând de supărarea mamei sale, Titu 
propuse oaspeţilor să-i plimbe puţin ca să audă cum răsună 
de colinzi tot satul. Lang, dedulcindu-se la rachiu, fireşte, se 
codi, spre bucuria vajnicului îndrăgostit care astfel putu 
pleca singur cu Roza. Au hoinărit vreun ceas prin locurile 
cele mai întunecoase, fără să simtă frigul sau să se 
împiedice de zăpada răbdătoare. 

După miezul nopţii i-a venit inima la loc şi dăscăliţei în 
clipa când s-au pomenit cu corul studenţilor liceului din 
Armadia, sosit înadins să cânte trei colinzi „părinţilor celor 
mai drăgălaşe domnişoare dimprejur”, cum a spus 
îndrăzneţ, într-o cuvântare patetică şi cu paharul plin în 
mână, un elev care diviniza în taină pe Ghighi. 

Veselia luă proporţii atât de mari încât, mai târziu, uitând 
neînțelegerile ce-i despărţeau de Belciug, se cărăbăniră cu 
toţii să-i facă o surpriză cu o colindă bătrânească pe care 
doamna Herdelea o ştia din copilăne şi pe care pe-aici 
nimeni n-o cunoştea. Preotul, care juca durac cu câţiva 
ţărani fruntaşi, încântat de colindătorii neaşteptaţi şi 
distinşi, îi primi cu o bucurie rară, puse la bătaie o 
damigeană de vin, nu-i mai lăsă să plece până dimineaţa, iar 
în cele din urmă îşi îngădui chiar câteva glume lumeşti cu 
Roza Lang, spre indignarea lui Titu îngălbenit de gelozie... 

Dar sărbătorile trecură ca părerea şi logodna Laurei bătu 
la uşă. Vremea fiind scurtă, toţi se aşternură pe muncă, să 
se prezinte cumsecade în faţa mirelui şi a cuscrilor. 
Logodnica trebuia să-şi isprăvească o rochie nouă, foarte 
simplă şi frumoasă, în care o să cunoască pe viitorii ei socri. 
Ghighi nu voia nici ea să apară ca o slujnică şi-şi transformă 
o rochiţă, făcând-o aproape nouă. Însăşi doamna Herdelea 
consimţi ca fetele să-i lucreze o rochie modernă, deşi ea era 
vrăjmaşa luxului şi se încăpăţâna să se îmbrace în haine de 
acum zece ani şi păstrate bine, fiindcă le purta cu multă 
simţire. Herdelea alerga mereu prin Armadia, după 


cumpărăturile trebuincioase, mai fericit poate decât toţi, 
povestind oricui îl asculta ce noroc are fata lui, lăudând 
până-n cer pe Pintea, pe Laura, pe toată lumea... Numai 
Titu nu se interesa de nimic, umblând veşnic pe urmele 
Rozei Lang, încât prin Jidoviţa şi prin Armadia începea să se 
şoptească ici-colo că nu poate fi lucru curat între feciorul 
dascălului din Pripas şi nevasta noului învăţător din Jidoviţa. 

Serile reîncepură discuţiile în casa Herdelea, uneori mai 
potolite, alteori mai aprinse. Pricina era tot Pintea, dar 
acum sub forma zestrei. Adevărat că George nu cerea nici 
un ban şi nici altfel de zestre. Herdelea se fălea chiar că 
„omul vrea pe Laura şi numai pe Laura”. Totuşi fetele 
adăugau că fără zestre nu înseamnă fără trusou şi că în 
trusou intră şi cele cuvenite pentru începutul tinerei 
gospodării, deoarece n-ar fi demn să-i pretindă omului până 
şi scaunul pe care să se aşeze în casa lui. Ba chiar buna- 
cuviinţă spune că tatăl miresei e dator să plătească 
neînsemnata taxă de hirotonisire a ginerelui. Bătrânii însă 
repetau mereu că orice lux e primejdios la temelia unei 
căsnicii noi, că şi aşa sunt destule cheltuieli cu logodna şi cu 
nunta, şi mai ales să nu uite că mai rămâne în casă o fată de 
măritat... Argumentele fetelor, fiind stropite cu lacrimi, 
avură darul să convingă pe Herdelea care, amanetându-şi 
leafa şi dobândind girul notarului Stoessel, împrumută o 
mie cinci sute de zloți de la Banca Someşană spre a putea 
ţine piept dorințelor Laurei. 

Logodna se făcu fără mare ceremonie şi fără invitaţi. 
Numai Elvira Filipoiu şi domnişoarele Spătaru, cele mai 
bune prietene ale Laurei, fuseseră poftite în mod 
excepţional. Încolo nici un străin, deşi Titu stăruise din 
răsputeri să cheme şi pe soţii Lang. 

George împreună cu părinţii au sosit după-amiază. 
Bătrânul Pintea avea o înfăţişare impunătoare. Înalt şi 
spătos, se ţinea drept ca bradul, cu toate că se apropia de 
şaptezeci, şi faţa-i era rumenă, părând chiar aprinsă alături 
de albeaţa mustăţilor ce se îmbinau cu o barbă stufoasă de 


apostol. În ochii albaştri cuminţi blândeţea se împerechea 
cu sclipiri de voinţă şi hotărâre. Părul mare, nins şi zbârlit, 
părea o coroană de zăpadă potrivită pe fruntea lată şi puţin 
brăzdată. Era preot din vremea veche, păstor harnic, dar şi 
gata să pedepsească oile neascultătoare. Alături de dânsul 
preoteasa făcea impresia unui copil oropsit. Mică, ajungând 
de-abia până la inima bătrânului, cu pielea obrajilor 
scorojită de mii de zbârcituri, cu ochii căprui veşnic 
speriaţi, cu părul lins, de o culoare nehotărâtă, femeia se 
văieta întruna, avea sumedenie de junghiuri şi vorbea cu 
glas tremurat şi înfricoşat, privind des spre stăpânul ei, ca 
şi când mereu ar fi vrut să-i implore îngăduinţa de-a 
deschide şi ea gura. 

În duminica logodnei, pe la prânz, se nimeri să pice, 
nechemată, şi mama lui Herdelea, o ţărancă îndoită de 
spate, cu faţa roşcovană şi zâmbitoare, cu nişte ochi vii şi 
cam vicleni. Neîndurându-se să plătească zece creiţan unei 
căruţe de ocazie, a călătorit pe jos din Zagra până aici, cu 
desagii în spinare, încărcaţi cu ce găsise mai bun prin casă 
pentru nepoţii ei. Când află că Laura se mărită, o sărută de 
nenumărate ori şi plânse cu mare poftă, compătimind pe 
sărmana nepoată care începe atât de curând necazurile 
vieţii. Îşi aduse aminte de „moşul” ei, care s-a prăpădit 
acum trei ani căzând din vârful unei clăi de fân pe o grapă 
de fier şi rupându-şi şira spinării, şi care, Dumnezeu să-l 
ierte, în fiecare zi o snopea în bătăi, încât de multe ori îi 
venise să-şi ia lumea-n cap de groaza lui. Numai de n-ar da 
şi Laura peste un asemenea bărbat, c-ar fi vai ş-amar de 
sufletul ei... Laura râse de temerile bunicii, dar doamna 
Herdelea se necăji de atâta prostie. De altfel ea nu se prea 
împăca cu soacra fiindcă aceasta, ori de câte ori se întâmpla 
vreo ceartă, ţinea partea învățătorului, ba-l mai şi îndemna 
să bea „că doar o viaţă are omul”... Din toată familia, bunica 
mai bine se înţelegea cu Ghighi căreia îi povesti iarăşi cum 
s-a făcut domn Zaharia, fugind de acasă numai cu o traistă 
de prune uscate şi înscriindu-se singur la şcoala cea mare 


din Armadia... După ce sosiră musafirii, bătrâna trecu la 
bucătărie; se simţea mai în largul ei acolo împreună cu 
vizitiul lui Pintea şi cu Zenobia, care venise să dea o mână 
de ajutor dăscăliţei... 

Belciug se oferise să schimbe el inelele logodiţilor şi să 
citească rugăciunea potrivită. Doamna Herdelea, în clipa 
solemnă, avu un zâmbet de fericire pe buze, dar lacrimile îi 
curgeau şiroaie. Învățătorul era atât de mişcat, că trebui să 
dea peste cap un pahar de vin ca nu cumva să-l podidească 
plânsul, în toată casa numai Titu stătea ursuz cu gândurile 
la Rozica. 

George Pintea sorbea din ochi pe Laura. Când s-au 
sărutat, după schimbarea verighetelor, s-au roşit amândoi 
aşa de tare că toată lumea a râs de dânşii. 

Logodna se încheie cu o masă împărătească. Popa Belciug 
ţinu o cuvântare mâncătoare pentru fericirea tinerilor, 
urându-le copii mulţi şi viaţă lungă. George îi răspunse 
printr-o declaraţie de iubire pe care preotul se grăbi a o 
transmite Laurei. Astfel solemnitatea făcu loc jovialităţii 
cuvenite. În atmosfera caldă George, cu ochii înflăcăraţi, 
plimbându-se prin casă cu mâinile la spate, începu să-şi 
desfăşoare planurile de viitor, despre apostolatul ce-l are de 
îndeplinit în satul de la marginea românismului, unde 
primejdiile sunt mai mari, datoriile mai multe, munca mai 
grea... Povesti cum în Vireag, comuna din Sătmar, unde este 
numit el să păstorească, românii nici nu ştiu româneşte, 
încât sunt siliţi să spună pe ungureşte că sunt români... 
Rostul lui e deci să întoarcă oile rătăcite, să răspândească 
graiul românesc, să întărească mândria naţională a celor 
şovăitori. Se poate o chemare mai frumoasă pentru un 
cărturar conştiincios? Totuşi sarcina e atât de apăsătoare, 
că n-ar fi îndrăznit să şi-o ia fără o tovarăşă de viaţă ca 
Laura, ea însăşi o româncă entuziastă. Împreună vor munci 
mai cu drag şi cu mai multă încredere în izbândă... Vorbind, 
însufleţirea îi îmbujora faţa, părea că se înalţă. Însăşi Laura, 
căreia îi rămăsese în fundul inimii teama că viitorul ei soţ e 


prea scund, îl vedea acuma mult mai mare ca ea, asemenea 
unui cuceritor de suflete... 

La început bătrânul Pintea fuse mai rezervat şi se adâncise 
într-o dispută teologică cu Belciug, ca să aibă răgaz să 
studieze în acest timp pe viitoarea soţie a fiului său, precum 
şi restul famihei Herdelea. Privirea lui se întâlnea din când 
în când cu a lui George, care parcă-i zicea mereu: „Ei, aşa-i 
că-s oameni foarte de treabă!” încetul cu încetul apoi se 
încălzi şi el, iar mai târziu, venind vorba de copiii lui, îşi 
dădu drumul de-a binelea. Vorba o aduse preoteasa Profira, 
care se împrieteni repede cu doamna Herdelea şi i se jelui 
că a îmbătrânit şi s-a trecut atât de mult pentru că a făcut 
treisprezece copii; dăscăliţa o compătimi îndelung şi se făli, 
la rândul său, că şi ea a născut nouă, dar bunul Dumnezeu 
nu s-a milostivit să-i lase în viaţă decât pe cei trei care se 
văd. 

— Mie-mi pare rău că-mi lipseşte unul singur ca să avem 
duzina completă! Interveni aci bătrânul Pintea râzând 
jovial, cu ochii închişi. Noi, ce-i drept, ne-am silit cât am 
putut, am tras şi peste douăsprezece, dar tot degeaba, 
urmă dânsul vesel, uitându-se mândru şi pe rând la toată 
lumea, parcă ar fi aşteptat să se bucure toţi de mulţumirea 
lui; întâlnind însă privirea lui Belciug, care zâmbea iertător, 
îşi aminti că un preot nu se cuvine să se piardă în glume 
uşurele, deveni deodată serios şi adăugă mângâindu-şi 
barba: Unsprezece trăiesc, doi am îngropat... Domnul a dat, 
Domnul a luat, fie-i numele binecuvântat! 

Adaosul răci puţin atmosfera, încât Herdelea, spre a o 
reînsufleţi, se apropie cu scaunul de Pintea şi-izise încântat: 

— Ai fost voinic de tot, cuscrule! Hehehe! 

Cuvântul „cuscrule” căzu neplăcut pentru bătrânul Pintea, 
dar deoarece i se deşteptase pofta de taifas, continuă fără a 
se uita la Herdelea: 

— Unsprezece ne trăiesc din mila lui Dumnezeu... Şi toţi 
mari, toţi zdraveni, toţi bine, cu ajutorul lui Dumnezeu... 
lată, ăsta e al nouălea, şi arătă pe George care vorbea în 


şoaptă cu Laura, fiindcă lăudăroşiile moşneagului îi erau 
cunoscute şi puţin plăcute. Am ajuns de nici nu mai putem 
ţine socoteala nepoților... Adică stai oleacă... Alexandru 
trei, Profira trei, fac şase, Ştefan patru, Ludovica doi, iaca 
doisprezece... Întâia duzină-i gata! 

Apoi cu gesturi ca şi când ar predica de pe amvon şi cu o 
înfăţişare ce nu îngăduia întreruperi, îşi înşiră toate 
odraslele, găsind pentru fiecare câte o laudă bine simțită. 
Alexandru, cel mai mare, e profesor în România, la hceul 
din Giurgiu; s-a însurat acolo cu fata unui arendaş bogat, cu 
un nume grecesc, dar altfel om cumsecade. Stă foarte bine 
Alexandru, a luat zestre o moşie de câteva sute de pogoane 
şi crede că în curând o să ajungă directorul liceului, ceea ce 
ar şi merita, fiind un adevărat savant. Al doilea fecior, 
Ştefan, s-a înstrăinat puţin; ţine o nemţoaică din Posen pe 
care a cunoscut-o la Berlin pe când studia ştiinţele tehnice. 
Altfel ea e femeie de neam, profesoară la un liceu de fete, 
iar el e inginer la uzinele Skoda. Au patru copilaşi, frumoşi 
şi cuminţi cum nu s-a mai pomenit! Păcat numai că 
nemţoaica nu ştie boabă româneşte şi, din nenorocire, nici 
copiii. În fiecare vară vin cu toţii de petrec câte o 
săptămână în Lechinţa, pe când Alexandru n-a mai fost pe- 
acasă de vreo zece ani. Pe urmă, după vârstă, între băieţi, 
vine Liviu, care-i numai de treizeci şi doi de ani şi e căpitan 
de stat-major, acuma la comandamentul corpului de armată 
din Graz, dar are speranţe multe să-l mute în curând la 
Sibiu, mai aproape de acasă. Strălucit băiat şi cu viitor de 
aur. A terminat întâiul şcoala de război, iar toamna aceasta 
şi-a trecut cu distincţie examenul de ofiţer superior în 
statul-major. O singură meteahnă are: i-e groază de 
însurătoare. Nu ştiu cui să semene, căci în neamul Pintea 
toţi sunt drăgăstoşi. Poate că preoteasa, care în viaţa ei n-a 
ridicat ochii asupra altui bărbat, măcar că a fost în tinereţe 
ca o floare... Fireşte că în famihe se află un medic. Este 
Virgil, stabilit la Sibiu, având o clientelă straşnică, de-l 
invidiază până şi străinii. Fiind un român înfocat şi făcând 


orice sacrificii pentru cauza naţională, e foarte bine văzut în 
cercurile politice româneşti conducătoare şi n-ar fi de 
mirare să ajungă ca mâine deputat în Camera din 
Budapesta... Cel mai potolit dintre toţi este Ionel, contabil 
la o bancă mare din Cernăuţi, strângător, harnic, pnceput în 
socoteli, menit să devină milionar sau cel puţin director de 
bancă... Acuma vine la rând George, băiat bun şi el, mai 
ales că s-a dedicat carierei părinteşti. Când va închide ochii 
bătrânul, George va continua să păstorească turma 
credincioşilor din Lechinţa... Mai rămân doi feciori, Marcu 
şi Vasile. Cel dintâi e zvăpăiat de tot cu naționalismul; ela 
fost, anul trecut, conducătorul grevei studenţilor români din 
Budapesta, pentru că un profesor a încercat să-i oprească 
de-a vorbi româneşte. Vasile acuma îşi termină liceul la 
Blaj... Dar fetele! Cea dintâi, botezată Profira, după numele 
preotesei, e măritată tocmai în Basarabia, lângă Chişinău. A 
întâlnit-o un boiernaş basarabean la Giurgiu, pe când ea 
era la Alexandru, şi într-o bună zi primim vestea că „dragi 
părinţi, mi-am găsit fericirea, m-am logodit cu...” atâta-i 
norocul de călător! Pe cea de-a doua, pe Ludovica, a luat-o 
avocatul Victor Grozea din Cluj şi are doi copii, un băiat şi o 
fetiţă. Şi în sfârşit Eugenia, mezina, o frumuseţe rară, e 
nevasta deputatului Gogu Ionescu din România. Se zice c-a 
înnebunit saloanele Bucureştilor, toată lumea o răsfaţă. 
Adevărat că e şi tânără de tot, mai mică decât George, deşi 
acum se împhnesc trei ani de la cununia ei... 

Pomelnicul copiilor iubiţi stoarse lacrimi preotesei, fiindcă 
sunt atât de împrăştiaţi în lumea mare şi n-a avut noroc să-i 
mai vadă măcar o dată împreună, deşi poate mâine- 
poimâine va închide ochii pentru totdeauna, prăpădită şi 
arsă cum este de povara anilor. Pintea îi curmă jelania cu 
un gest falnic: 

— Lasă, babă, fii liniştită şi ai răbdare! Mai avem oleacă şi 
apoi putem sărbători nunta noastră de aur, dac-o vrea şi 
Dumnezeu... Atunci o să-i strângem pe toţi, cu căţel şi 


purcel din toate colţurile... Ca să se împlinească voia 
dumitale! 

Gura bătrânului acuma torăia întruna, încât Herdelea de- 
abia a putut schimba cu dânsul, între patru ochi, vorbele 
serioase cuvenite, declarându-i că Laura n-are zestre, dar 
în schimb are inimă şi... Pintea îl întrerupse nemulţumit: 

— Eu am un principiu: nu mă amestec în căsătoriile 
copiilor. Fiecare să doarmă cum îşi aşterne. Treaba lor e să 
fie cu ochii în patru... 

Nici învățătorul nu fu prea mulţumit cu răspunsul 
cuscrului, dar îl înghiţi surâzând ca şi când ar fi auzit o 
glumă bună. 

Se învoiră ca ziua cununiei s-o stabilească Pintea, prin 
scrisoare, după ce se vor fi înştiinţat toate neamurile. 
Deocamdată rămase hotărât doar atâta: că nunta vor face-o 
în Armadia, pentru a-i putea da solemmtatea cuvenită. 

Famiha Pintea plecă noaptea târziu spre Lechinţa cu 
trăsura. Cum ieşiră din sat, bătrânul începu să dăscălească 
pe George că s-a pripit, că nu-i place ce a văzut aici, că se 
bagă într-o ceată de calici care mai umblă să-şi ascundă 
mizeria prin sforăială în vorbe ca şi în fapte, că în sfârşit să 
ia bine seama până ce nu-i prea târziu... George se 
scandaliză că un tată poate vorbi astfel despre nişte oameni 
aşa de simpatici care ca mâine îi vor fi rude. Căci nu va 
renunţa la Laura pentru toate comorile lumii. Înţelege că 
bătrânul ar fi fost mai bucuros să-l însoare cu vreo strâmbă 
bogată şi că-l doare o noră fără zestre. Dar orice încercări 
de a-l opri, mai ales după ce s-au şi logodit, sunt absolut 
zadarnice. Şi decât să-i terfelească mireasa, mai bine să-i 
vorbească de altceva. Bătrânul, cotropit de oboseală şi de 
somn, a capitulat repede, urmând pilda preotesei care, 
legănându-se în hurducăturile trăsurii, dormita uşor cu 
gura căscată şi cu ochii înlăcnmaţi... 

În casa Herdelea însă, lumina nu se stinse până spre 
dimineaţă. O bucurie mare stăpânea toată familia. De-abia 
acum îşi dădeau seama de norocul Laurei. Învățătorul înşiră 


triumfător şi de mai multe ori toate neamurile lui George, 
întrebând mereu pe Laura dacă n-a avut el dreptate când a 
stăruit să-şi alunge gărgăunii din cap şi să fie cuminte? Pe 
faţa logodnicei se întipănse, ca o mască, un surâs de 
fericire. Făgădui surorii sale că o va lua cu dânsa să o mai 
scoată prin lume, căci nu se ştie de unde sare norocul 
omului şi mai ales al unei fete. lată, ea, dacă nu se ducea 
atunci la Sângeorz, n-ar intra azi într-o familie atât de mare 
şi de distinsă. Doamna Herdelea tăcea, zdrobită de emoție, 
cu ochii umezi, strângând buzele pungă ca să n-o 
podidească plânsul, iar Ghighi, una-două, se repezea la 
Laura şi o acoperea de sărutări... Titu nu lua parte la 
bucuria generală. El tocmai acuma frământa în minte o 
poezie în care voia să cânte iubirea herculeană. 

— Norocul Laurei poate să fie şi norocul tău, Titule! Îi zise 
Herdelea căutând să-l dezmorţească. 

— Aş! Norocul meu sunt eu însumi! Răspunse tânărul cu 
emfază. 

— Bine, bine, nu zic ba, urmă învățătorul. Mă gândesc însă 
că acuma, cu atâtea rude mari în lume, ţi-ar fi mai uşor şi 
ţie să treci în România, cum a trecut Coşbuc, să te apuci 
mai serios de ispravă... 

— Las că mai este vreme, mormăi Titu scurt, dornic să 
schimbe vorba. 

Herdelea însă se supără şi-i impută că-şi pierde timpul cu 
fleacuri în loc să-şi croiască un rost în viaţă, că trebuie să 
muncească dacă vrea să răzbească... Văzând că discuţia se 
îngroaşă, Titu se dezbrăcă şi se culcă foarte amărât că nici 
chiar tatăl său nu-i respectă năzuinţele, hotărât ca a doua zi 
să se întâlnească negreşit cu Rozica, singura fiinţă în lume 
care-l înţelege aievea. 

Numai mama lui Herdelea era îngrijorată şi plângea că 
Laura, sărăcuţa de ea, e pe cale să se înstrăineze, în loc să 
se fi măritat mai pe aproape, cu vreun flăcău bogat, poate 
chiar din Pripas... 


Spre sfârşitul câşlegilor se răspândi zvonul în sat că Ana 
lui Vasile Baciu ar fi însărcinată. Nimem nu ştia de unde a 
pornit vorba şi mulţi nu credeau. Vestea însă umbla din casă 
în casă, în şoaptă, ca un tâlhar. Femeile o înfloreau, o 
dichiseau cu voluptate. Când trecea Ana pe uliţă, 
nenumărate perechi de ochi o pândeau de după toate 
gardurile şi din toate ferestrele, în taină, măsurându-i 
mijlocul, pipăindu-i burta, cercetându-i mersul. Şi cele mai 
şirete spuneau celor proaste: 

— Nu vezi, leliţă, cum umblă să-şi ascundă păcatul, cum se 
strânge în bete ca într-un chimir? 

Şi cele mai păcătoase o bârfeau mai stăruitor, ca omul 
care nu poate avea odihnă din pricina paiului din ochiul 
aproapelui. 

Ana, de altfel, din noaptea aceea, trăia cu frica în sân. Se 
mira că George tace, când ea era sigură că el ştie tot. În 
fiece minut se aştepta să i se dea în vileag păcatul şi 
aşteptarea aceasta era mai chinuitoare ca însăşi conştiinţa 
greşelii. De atunci încoace George n-a mai călcat pragul 
casei lui Baciu, deşi faţă de Ana se purta parcă nu s-ar fi 
întâmplat nimic. Vasile Baciu nu pricepea de ce nu mai vine 
George şi, într-o seară, s-a sfătuit şi s-a chibzuit cu fata cum 
să afle pricina schimbării lui? Atunci, din încurcătura ei, din 
gălbenirea obrajilor ei, din bâlbâielile ei speriate, ţăranul şi- 
a adus aminte ca prin vis... şi faţa i s-a luminat. Bănui 
pricina. Apoi când, în câteva nopţi, simţi că Ana iese afară 
pe furiş şi rămâne în frig câte-un ceas, două, se linişti pe 
deplin. Înţelegea tot şi era mulţumit. Păţania fetei aducea 
apa tocmai la moara lui. Îi părea chiar bine că a păcătuit, că 
aşa George va trebui să o ia mai repede, iar el va scăpa de o 
grijă, îşi zicea că flăcăul acum vine într-ascuns, dar curând 
va trebui să vie în peţit. De aceea, întâlnindu-l, îi arăta mai 
multă prietenie ca în trecut, îi făcea cu ochiul spre a-i arăta 
că ştie şi nu-i supărat, şi-l cinstea ca pe un ginere gata, ceea 
ce pe George îl zăpăcea... 


Fata însă aştepta nopţile cu nerăbdare din ce în ce mai 
mare. Zilele scurte de iarnă i se păreau nesfârşite şi, îndată 
ce se însera, îşi pierdea cumpătul, se roşea la fiece vorbă a 
tatălui ei, îşi făcea mereu de lucru pe-afară ca să asculte de 
n-a sosit cumva lon, cu frica în inimă că poate n-o să mai 
vie, şi nu ştia cum să aştearnă patul mai repede, să se culce 
bătrânul şi să stingă lampa. Şi flăcăul se înfiinţa nesmintit, 
veşnic spre miezul nopţii, scârţâind puţin portiţa ca să-i dea 
de ştire... În casă însă n-a mai intrat niciodată. Ana a 
pregătit, chiar de-a doua zi, un culcuş moale într-un stog de 
paie din grădiniţă. Peste o săptămână s-au mutat în podul 
grajdului, unde erau mai adăpostiţi de orice pnmejdie. 

Pe la Crăciun, Ana a ştiut sigur că a rămas grea şi, într-o 
îmbrăţişare pătimaşă, printre vorbe de iubire, şopti lui lon 
că de acuma viaţa ei atârnă de voinţa lui. Flăcăul nu zise 
mmic, dar de atunci nu mai veni în fiecare noapte. 

Zvârcolindu-se fără somn pe cuptor, fata îl aştepta totuşi 
mereu, îşi ascuţea urechile să audă scârţâitul portiţei, îi 
ţiuiau creierii de încordare şi nu putea închide ochii până 
dimineaţa. A doua zi căuta şi-i găsea ea singură scuze, iar 
apoi, când după mai multe nopţi chinuite Ion catadicsea să 
se arate, ea nici nu îndrăznea să-l mustre, de teamă că nu 
va mai veni deloc. Se simţea o jucărie în mâinile lui şi totuşi 
nu-i trecea prin gând să-l învinuiască. De altfel, îşi zicea, în 
iubire nici nu poate fi vorba de vină. Ei doi sunt sortiţi unul 
altuia. Ce s-a întâmplat era scris să se întâmple. Cu toate 
acestea îi era ruşine de lume încât de-abia cuteza să iasă 
din ogradă. Lumina zilei îi ardea obrajii. Când avea 
trebuinţă să meargă pe uliţă, umbla cu ochii în pământ, să 
nu fie nevoită să întâlnească privirile oamenilor, îşi 
închipuia că ruşinea ei trebuia să rânjească de pe toate 
coperişurile caselor. Atunci se întreba spăimântată, cum are 
să se sfârşească nenorocirea aceasta? De ce nu mai 
încearcă lon s-o ceară de nevastă, s-o scape din ghearele 
grijilor? Poate că mărturisind tot, tatăl ei s-ar înmuia, dacă 
cumva n-ar omori-0... Sau Ion lasă înadins să treacă 


vremea, s-o arate satul cu degetul? Bănuiala că Ion ar fi în 
stare să-şi bată joc de sufletul ei o îngrozea mai mult decât 
mânia bătrânului... 

Flăcăul lipsi o săptămână încheiată, iar pe urmă când veni 
nu mai vru să se suie în podul cu fân. Aminti Anei că, într-o 
noapte, Vasile Baciu a ieşit de a dat vitelor nutreţ şi era cât 
pe-aci să-i descopere. Fata n-avu curajul să mai stăruie, dar 
îi spuse cu glasul tremurat de lacrimi să vie mai des, ca şi 
înainte, şi să facă ceva, ce-o crede dânsul de bine, pentru că 
în curând nu-şi va mai putea ascunde sarcina... lon mormăi 
cine ştie ce, şi din noaptea aceea nu se mai arătă pe la Ana. 

Trecu o săptămână, două, cinci... Fata află că Ion s-a dus 
să taie la pădure în munţii Bârgăului, împreună cu alţi 
bărbaţi, îşi dădu seama că e pierdută, că de-acum numai de 
la Dumnezeu mai poate nădăjdui scăpare. Se prăpădea 
plângând amarnic, ca şi când ar fi avut nevoie de toate 
lacrimile din lume ca să-i înece durerea ei cea mare... Faţai 
se îngălbeni şi se împestriţă cu nişte pete pământii. Păcatul 
nu se mai putea tăinui şi răfuiala se apropia. 

Deoarece câşlegile erau pe sfârşite, iar George nici habar 
să vină să ceară fata, Vasile Baciu începu să se 
posomorască. Adică să fi vrut flăcăul să-şi bată joc de Ana şi 
s-o lase pe urmă de râsul satului? Dacă ar fi aşa, atunci... 
Nu putea să se gândească ce-ar fi atunci, căci îl cuprindea 
mânia şi i se întuneca mintea. De câteva ori se hotări să 
meargă la loma, să se înţeleagă împreună omeneşte. Dar 
totdeauna, când să iasă pe poartă, simţea că-i crapă obrajii. 
Cum să se ducă el să-şi îmbie fata, ca un cerşetor? Intra la 
Avrum, se îmbăta şi ocăra pe George, vorbind singur în 
fundul sticlei de rachiu. 

În sfârşit nu mai erau decât cinci-şase zile până să intre în 
postul cel mare. Ana începea să aibă amețeli şi uneori chiar 
vărsături. Şorţul i se rotunjea văzând cu ochii... Vasile Baciu 
îi vedea suferinţele şi o compătimea. Îi fu frică să nu se 
prăpădească fata şi, înainte de a chema pe doctorul Filipoiu 
din Armadia, care e scump şi nici nu se uită la om până nu-i 


ia banul din mână, aduse pe baba Firoana, meşteră mare în 
descântece şi moaşă vestită în toate satele dimprejur. 
Firoana, zbârcită la faţă, dar sprintenă la suflet, schimbă 
numai două şoapte cu Ana, o pipăi uşor pe pântece şi apoi 
spuse verde ţăranului: 

— Mare mirare să nu fie băiat, măi Vasile! Numai să-i ajute 
Dumnezeu să-l poarte sănătoasă... 

Fata se ghemui pe vatră, ca un câine vinovat, cu ochii în 
pământ, aşteptând s-o omoare. Vasile Baciu însă nu rosti 
nici o vorbă. Stătu toată seara cu cotul pe colţul mesei, cu 
privirea îngheţată, oftând des ca un bolnav de moarte. 

Ghiţă Pop, singurul copist român de la judecătoria din 
Armadia, unul din pretendenţii dăscăliţei de pe vremea 
când jucau împreună teatru în Monor, stând într-o zi la un 
pahar de bere cu Herdelea, cu care era prieten din 
copilărie, îi spuse că e zarvă mare la judecătorie din pricina 
anchetei orânduite de ministrul justiţiei, în urma plângerii 
lui lon Pop-Glanetaşu din Pripas. Judecătorul turbează şi 
aşteaptă dintr-o clipă într-alta sosirea unei comisiuni de la 
tribunalul din Bistriţa, trimisă să cerceteze şi să raporteze 
fără întârziere. 'Toţi se întreabă cine i-o fi făcut pozna asta 
judecătorului? 

— Să-ţi închipui, dragă Zaharie, ce cap are şeful! Sfârşi 
zâmbind copistul. Nu că i-ar fi frică. Fiindcă vorba ceea: 
corb la corb nu scoate ochii. Dar ruşinea pe el să se 
pomenească cu asemenea bobârnac. Cred că mai bucuros 
ar fi fost să-i fi tras cineva două palme în piaţa bisericii, 
decât să păţească una ca asta. S-a şi jurat însă că nu se 
mulcomeşte până nu află cine a îndemnat pe ţăran să facă 
jalba şi cine i-a făcut-o, şi până nu-i bagă în puşcărie pe toţi! 

Herdelea simţi o săgeată prin inimă auzind vestea şi mai 
ales ameninţarea judecătorului. De frică se gândi un 
moment să mărturisească copistului că el e autorul 
plângerii şi să-l întrebe cum să se apere de s-ar întâmpla să- 
| descopere în cele din urmă? Dar îşi luă seama repede. 
Oricât de prieten i-ar fi Ghiţă Pop, tot s-ar putea să scape o 


vorbă pe undeva, chiar fără voie, şi să-l nenorocească. Apoi, 
curând, ştiindu-se la adăpost, o mândrie pruncioasă îi 
umplu pieptul, care parcă-i zicea: „Uite ce ai fost în stare să 
faci tu, Zaharia Herdelea! Vezi ce putere ai? Să mai 
poftească cineva să te înfrunte!” Râse deci şi el, îşi frecă 
mâinile şi zise copistului, trăgând cu ochiul: 

— Lasă-l că bine-i face, fie vorba-ntre noi! Să-l mai zgâlţâie 
niţel şi pe dumnealui, că prea se fuduleşte de parc-ar fi 
frate cu sfântul Petru! 

Cum ajunse acasă, strigă pe Ion şi-i povesti ce-a auzit, 
având grijă să-i reamintească foarte grav că, orice l-ar 
întreba comisiunea, el să spună sus şi tare că jalba i-a scris- 
o un domn de la Bistriţa pe care nici nu ştie cum îl cheamă. 
După ce flăcăul se jură şi se închină că va face întocmai, 
Herdelea declară cu multă demnitate că în sfârşit a sosit şi 
ceasul dreptăţii. Se credea în sufletul lui răzbunătorul 
nedreptăţilor... Laura şi Ghighi împărtăşeau mândria 
tatălui lor, mai cu seamă pentru că judecătorul n-avea buna- 
cuviinţă nici să le salute, când le întâlnea, deşi le cunoştea 
foarte bine. Dăscăliţa însă ar fi fost mai bucuroasă să vadă 
la răcoare şi pe popa Belciug, pe care nu-l putea suferi 
oricât căuta dânsul s-o linguşească; pe cine a scos ea de la 
inimă, scos rămâne în vecii vecilor. 

— Fii pe pace, nevastă, îi zise Herdelea trufaş, că nu scapă 
nici sfinţia sa cu mâna goală din comedia asta! Are să 
mănânce şi el ruşinea cu lingura, n-ai grijă! 

Niciodată n-a sălăşluit atâta mândrie în casa Herdelea ca 
în zilele acestea. Viitorul se întrezărea trandafiriu. Din toate 
părţile nădejdile bune surâdeau. 

Laura, de când se logodise, trecuse printr-o schimbare 
mare. Serioasă fusese ea întotdeauna, dar acuma parcă 
seriozitatea îi şedea mai bine. De unde până atunci nu se 
potrivise deloc în păreri cu mama ei, azi vorbeau ca două 
tovarăşe şi nu se sfia s-o întrebe mereu, ba cum se găteşte 
cutare mâncare, ba cum se croiesc pantalonii bărbăteşti, ba 
cum se fac murăturile... Era hotărâtă să fie o gospodină 


desăvârşită, să vadă Pintea că, deşi ea n-a avut zestre, are 
în schimb atâtea alte calităţi preţioase încât se poate lua la 
întrecere cu orice domnişoară din Ardeal. Mai ales se 
gândea că va iubi foarte mult pe George, ca astfel să-l 
răsplătească pentru dezinteresarea lui care, pe lângă că-i 
face cinste, e o floare aşa de rară în lumea asta materialistă. 
Dar îndată ce voia să-şi închipuie cum îl va iubi, se izbea de 
nedumerire. Nu că i-ar mai fi păsat de Aurel Ungureanu. 
Laşitatea lui o scârbea, îndeosebi de când auzise din gura 
viitorului ei socru pomelmcul neamurilor distinse care, era 
sigură, o vor primi cu braţele deschise. Totuşi se întreba în 
sufletul ei dacă tocmai schimbarea aceasta bruscă nu eo 
dovadă de egoism interesat din partea ei? 

La urma urmelor Aurel i-a fost drag. Îşi amintea cu câtă 
tremurare de inimă îi dorea vizitele, cum i se întipărea în 
minte fiece vorbă a lui, cu ce plăcere dansau împreună la 
toate petrecerile... Amintirile o zăpăceau. Dacă asta n-a fost 
iubire, atunci ce-i iubirea? Adevărat că pe urmă el s-a 
purtat urât neavând nici o tresărire de indignare când a 
aflat că Pintea i-a cerut mâna, ceea ce însemnează că, 
pentru el, iubirea ei a fost o jucărie fără preţ, o simplă 
trecere de vreme. Poate însă că şi ea a fost vinovată, că n-a 
făcut cu el decât exerciţii de cochetărie... Dar Pintea? Se 
roşeşte gândindu-se la sărutarea lui de logodnă, la 
strângerile de mână, la vorbele lui de dragoste şoptite cu o 
înflăcărare stângace. Toate nu stârnesc nimic în inima ei, 
afară de o sfială aproape dureroasă... Până acuma câteva 
săptămâni avusese convingerea că iubirea e ceva foarte 
poetic, eteric şi romantic, ceva scăldat în serenade, oftări 
ascunse şi visări la lună; crezuse că cel care va iubi-o aievea 
va răpi-o într-o noapte fără stele. Iar azi e în pragul 
cununiei şi, în loc de fraze pompoase, mintea ei frământă 
numai bucătărie, gospodărie, proză şi, printre acestea, 
dorinţa vagă de-a vedea pe George mare, frumos şi bun... 
Lucrând la trusou, rămânea deseori cu mâinile în poală şi 
cu ochii în gol, aşteptând parcă un răspuns care nu putea 


veni. Pintea îi scria în fiecare zi şi ea primea scrisorile cu o 
strângere de inimă din ce în ce mai mare. Îi era frică de 
clipa în care vor înceta închipuirile ce o îngrijorau. 

Acuma ar fi avut nevoie de un duhovnic sufletesc care să-i 
înţeleagă tulburarea şi să i-o aline. Mama ei însă n-ar fi 
îngăduit în ruptul capului asemenea zbuciumări. Dacă ea, 
care se credea o martiră a căsniciei, nu şi-a pus niciodată 
întrebări păcătoase, cum ar putea să-şi pună Laura care a 
dat peste un om de seamă, nu cum a fost Zaharia Herdelea. 
Aşa ceva ar fi o fărădelege nemaipomenită... Ghighi iarăşi 
nu era în stare să-i pătrundă gândurile. Era prea 
copilăroasă pentru nişte lucruri atât de serioase. Laura 
încercă să se sfătuiască cu ea, dar răspunsurile ei naive şi 
zgomotoase nu-i risipeau şovăirile. Cu prietenele ei, oricât 
ar fi fost de intimă, tot nu îndrăznea să-şi deschidă inima 
până în fund. Numai Titu ar fi liniştit-o, dar el parcă nici nu 
vrea să ştie de fericirea ei. Niciodată, de când soarta ei e 
aproape să se hotărască, n-a căutat să-i uşureze îndoiala... 
El părea înstrăinat de năzuinţele ei, ca şi când ar trăi în altă 
lume... 

Într-adevăr, Titu, căzut în mrejele iubirii pătimaşe, nu mai 
trăia decât pentru Roza Lang. După câteva întâlniri, femeia 
îi cucerise toate gândurile şi toate simţurile. Ea îl preocupa 
ziua-noaptea, tulburându-l, chinuindu-l şi fericindu-l. Restul 
lumii, pentru dânsul, parcă nici nu mai exista. Nu trecea o 
zi fără să se ducă prin Jidoviţa, să se facă luntre şi punte 
barem s-o vadă, să-i culeagă un zâmbet cu înţeles sau o 
privire drăgăstoasă cu care să-şi mângâie dorinţele până se 
va ivi clipa nepreţuită când s-o poată strânge iar în braţe. 
Nimic nu-l mai interesa afară de Roza, nici chiar lecturile 
lui, căci în fiecare frază, printre toate rândurile îi răsărea 
mereu ea şi numai ea, ademenitoare şi stârnindu-i noi pofte. 
Ceasuri întregi îşi tortura creierii să cizeleze câte-un vers 
sau măcar vreo imagine în care s-o nemurească pe ea... 
Doamna Lang de altfel se simţea măgulită că a deşteptat o 
iubire atât de puternică în inima tânărului fără trecut şi-i 


răspundea cu cochetării veşnic noi. Isteţimea ei instinctivă 
născocea cu uşurinţă prilejurile de întâlnire şi de 
îmbrăţişare. Pasiunea aceasta o înviora şi o înfrumuseţa. 
Trebuia să facă sforţări să se stăpânească şi să nu-şi piardă 
capul cu totul. Prudenţa femeii însă trezea o gelozie 
furtunoasă la Titu, căruia îi părea rău de orice privire 
aruncată altuia, de orice vorbă schimbată cu altcineva, iar 
mai târziu începu să-l doară şi gândul că Roza trăieşte într- 
o casă cu Lang şi că chiar se culcă în acelaşi pat. Îi umbla 
prin minte s-o despartă de soţul ei şi s-o ia de nevastă, într- 
un moment de însufleţire îi spuse şi ei ce-a hotărât, şi ea îi 
mulţumi cu un uragan de sărutări. Îndată îşi dădură seama 
amândoi că, de vreme ce el n-are nici un câştig, ea n-ar 
putea trăi nici o zi fără Lang. Atunci Titu îi făgădui că o va 
duce cu el în România, când va fi să plece. Deocamdată însă 
nu se mai gândea serios să se arunce în vârtejul 
necunoscutului. 

După dibuirile începutului se întâlneau mai ales acasă la 
ea, în timpul când Lang era la şcoală. Titu se obişnui curând 
şi nu-i mai fu frică să nu-i prindă bărbatul. Îşi întocmi chiar 
o replică straşnică pentru orice eventualitate: „Domnule, ne 
iubim, şi te urâm! Slobod eşti să iei orice hotărâre!” 

Cuvintele acestea i se păreau şi demne, şi eroice. Din 
nenorocire, n-avea nevoie de ajutorul lor. Lang era mai orb 
ca toţi bărbaţii şi nici nu visa măcar să-i bânuiască. De 
multe ori, în pauze, repezindu-se acasă să mai tragă o 
duşcă de rachiu ca să-şi întărească energiile pedagogice, 
găsea pe Titu între patru ochi cu Roza. Nu se mira şi nu se 
supăra, ci zicea veşnic foarte senin: 

— Aici eşti, amice? Eşti drăguţ că mai ţii de urât nevestei 
mele, că eu n-o prea răsfăţ. Ce vrei, am îmbătrânit... 
Doregşti un păhărel? 

Titu nu se mai ducea nici prin Armadia. De la serata 
dansantă nu vorbise mai mult de două ori cu Lucreția 
Dragu. De când putea strânge în braţe pe Rozica, nu mai 
zicea că are nevoie de iubiri vaporoase. „Oacheşa cu ochii 


verzi”, cum o preamărise el odinioară în poezie, nu-l mai 
inspira câtuşi de puţin. I se părea o mică ipocrită 
încrezută... De altfel nu mai simţea nici o trebuinţă să 
povestească nimănui cum a cucent iubirea Rozei. Pasiunea 
adevărată merge mână în mână cu discreţia. 

Herdelea, încurajat că una din fete şi-a găsit norocul 
urmând sfaturile lui înțelepte, se frământa acuma să 
asigure şi viitorul băiatului. Astfel nu scăpa nici o ocazie de 
a reaminti lui Titu că vremurile sunt grele, că omul trebuie 
să-şi croiască un drum în viaţă, că anii trec ca vântul şi cel 
ce n-a muncit n-are la bătrâneţe, şi în sfârşit c-ar fi bine să 
se gândească şi el la ziua de mâine. Titu se înfuria 
înțelegând, căci orice asigurare de viitor însemna o 
despărţire de Rozica. Dar iarăşi nu putea stărui să se 
eternizeze în lenevie şi deci răspundea morocănos: 

— Am zis că eu nu vreau? Găsiţi-mi o slujbă, orice ar fi, şi 
iată că mă duc! Dacă nu sunteţi în stare să înţelegeţi 
talentul meu, am să mă fac chiar şi măturător de stradă, ca 
să vă scăpaţi de mine şi să nu-mi mai bateţi capul că sunt 
trântor şi nimic mai mult! 

Supărarea lui îi mâhnea pe toţi din casă. Fetele săreau şi-i 
luau apărarea. Dăscăliţa, înduioşată, făcea semne indignate 
lui Herdelea să-l lase în pace, pe când învățătorul, încurcat, 
se scărpina în ceafă şi, vrând s-o dreagă, îl jignea mai rău. 

Vizitele prea dese la doamna Lang începură cu vremea să 
bată la ochi ovreimii din Jidoviţa. Fetele hahamului Cahan, 
bătrâne şi înăcrite, neavând altă treabă şi fiind vecine cu 
Lang, se apucară să pândească de câte ori vine Titu, să se 
uite la ceas când intră şi când iese. Şi, deoarece Roza făcea 
pe mândra faţă de ele şi le privea de sus, răspândiră vorba 
că între unguroaica lui Lang şi feciorul dascălului din Pripas 
nu poate fi lucru curat. De atunci încolo ochii care 
urmăreau paşii luilitu se înmulţiră, iar ştirea că Rozica 
pune coarne lui Lang se întinse, trecu şi în Armadia 
stârnind senzaţie printre învăţătom de acolo, şi în sfârşit 
ajunse la urechile lui Herdelea. Bătrânul nu era împotriva 


unor astfel de pierderi de vreme, dar punând în legătură 
nervozitatea şi nepăsările lui Titu cu zvonul acesta, se temu 
să nu izbucnească cumva vreun scandal care să pericliteze 
viitorul băiatului şi se puse deci cu tot dinadinsul să-i 
găsească mai curând barem un loc de subnotar undeva, ca 
să-l îndepărteze din braţele iubini primejdioase. Mai ales că 
aproape în acelaşi timp, dar pe alte căi, vestea sosi şi la 
cunoştinţa fetelor şi a doamnei Herdelea care nu ştia cum 
să blesteme mai avan pe ticăloasa ce nu se sfieşte a-şi pune 
mintea cu un copil. 

Astfel toată famiha se bucură când învățătorul, într-o 
seară, vesti că a întâlnit în Armadia pe notarul din 
Gargalău, care tocmai are mare nevoie de un ajutor 
priceput şi ar primi cu plăcere pe Titu, plătindu-i o leafă 
foarte bună. Titu îngălbeni. 

— Gargalău? Zise dânsul cu glas stins, măsurând în gând 
depărtarea dintre Jidoviţa şi locul surghiunului. 

— Gargalău... Nu e departe, răspunse bătrânul, parcă ar fi 
ghicit rostul întrebării. Al şaptelea sat de la Armadia... 
Notarul e un om de ispravă. Aveţi să vă înţelegeţi ca fraţii. 
Şi pe urmă acolo poţi strânge şi bani, căci nu vei avea nici o 
cheltuială, încât să poţi pleca mai târziu unde te îndeamnă 
inima... Nu-i vorba să te împotmoleşti în Gargalău. E ceva 
provizoriu... 

Herdelea vorbea atât de blând că Titu nu găsi putinţa să 
se supere. Dar, fiindcă voia să se sfătuiască mai întâi cu 
Rozica, răspunse în doi peri: 

— Bine, bine... Acum să mă mai gândesc şi eu puţin, o zi, 
două... Că doar nu arde... 

Roza Lang, simțind că lumea forfoteşte, îl povăţui să se 
ducă, dar îl puse să jure că nu o va înşela şi că va veni cât 
mai des posibil. În schimb îi făgădui şi ea că va merge să-l 
vadă, fiindcă de acum nu mai poate trăi fără iubirea lui, deşi 
trebuie să fie cu ochii în patru, căci o lume întreagă umblă 
să-i sfâşie inima... 


În joia când Herdelea văzu iar în Armadia pe Friedman şi-l 
încunoştiinţa că săptămâna viitoare Titu poate pleca la post, 
pe la amiază se întâlni, prin faţa liceului, nas în nas cu 
judecătorul, care tocmai ieşea de la slujbă. Învățătorul 
salută respectuos, dar băgă de seamă că ungurul încruntă 
din sprâncene fără măcar să mişte din cap. După ce se 
depărtă câţiva paşi, judecătorul îl strigă înapoi şi-l întrebă 
brusc, privindu-l aspru şi iscoditor: 

— Ascultă, domnule Herdelea, dumneata ai făcut unui 
ţăran din Pripas o plângere, la minister, împotnva mea? 

Învățătorul şovăi o clipă şi pe urmă răspunse bâlbâind cu 
limba de plumb, abia găsind cuvintele ungureşti în minte: 

— Eu! Oo, cum vă închipuiţi una ca asta? Eu care... 
respectul legilor... 

— Foarte bine, mormăi judecătorul întorcându-i spatele cu 
dispreţ. 

Întâlnirea aceasta îi înfipse un cui în immă. Vasăzică 
ungurul bănuieşte, poate chiar ştie sigur, că el e autorul 
reclamaţiei? Până acasă întoarse şi suci toate urmările posi- 
bile ale nenorocitei întâlniri. Dar cum să fi aflat ungurul? 
Sau poate chiar el însuşi o fi scăpat undeva vreo vorbă 
trădătoare? Cu neputinţă n-ar fi, căci între prieteni cam are 
şi el obiceiul să spuie vrute şi nevrute. Apoi fusese destul de 
nerod să se încreadă că l-a pocnit atât de urât încât parcă-l 
şi vedea destituit, de nu şi întemnițat... Dacă însă se 
dovedeşte acum aievea că ela făcut jalba, atunci ungurul e 
în stare să-şi împlinească ameninţarea. Vorbele de deunăzi 
ale copistului îi răsunau în urechi iarăşi, parcă mai 
înfricoşătoare. 

Acasă tocmai sosise scnsoarea lui Pintea care hotăra 
cununia pentru Dumimca 'lomii. Se sili să se bucure, ca şi 
ceilalţi, dar inima îi rămase mohorâtă. Găsi un pretext şi se 
repezi peste drum, la Glanetaşu, să reamintească lui Ion că, 
dacă va sufla vreun cuvânt, va fi foarte rău pentru amândoi. 
Flăcăul i se păru cam nepăsător, deşi s-a jurat iarăşi că mai 
bine să-l taie în bucăţi decât să vândă tocmai pe domnul 


învăţător care i-a făcut numai bine. Jurămintele lui totuşi 
nu-l liniştiră. Din toată purtarea lui lon parcă citea şi mai 
lămurit primejdia. 

Sufletul i se umplu de o îngrijorare dureroasă. Familiei 
însă nu se îndura să-i mărturisească nimic. De ce să le 
tulbure bucuria? La urma urmelor poate frica îl face să 
exagereze, poate că conştiinţa vinovăţiei îşi bate joc de 
dânsul... Un strop de nădejde îi picura în inimă, pornind o 
luptă vajnică cu presimţinle rele. 

Vasile Baciu se zvârcoli toată noaptea ca pe jăratic. Baba 
Firoana parcă-i urnise în creieri toate gândurile care acuma 
nu-şi mai regăseau locurile. Stinse lampa brusc ca şi când i- 
ar fi fost ruşine de lumină. Pnn întunenc putea geme mai 
slobod. Patul i se părea de fier, oricât îndrepta paiele sub 
cearşaf ca un bolnav ostenit de zăcere. După cuptor, Ana, 
cu respiraţia suptă, îşi ascuţea auzul, întocmai ca în 
noaptea când se frânsese întâia oară în braţele lui Ion, 
pândind somnul tatălui ei şi aşteptând, la fiece mişcare, s-o 
înhaţe de picioare, s-o tragă jos din culcuş şi s-o 
zdrobească... 

Spre ziuă, fata aţipi puţin. Când se trezi, speriată, în casă 
pătrunseseră zorile albe de iarnă şi bătrânul nu se mai 
vedea. 

În sufletul ei groaza se măsura cu părerea de rău. Barem 
de-ar fi bătut-o, ar fi scăpat de adăstarea aceasta mai 
chinuitoare ca orice durere. Lacrimile şi vaietele i-ar fi 
uşurat suferinţa trupească, în vreme ce astfel o piatră de 
moară îi turteşte încetul cu încetul imma, vrând să stoarcă 
un răspuns la întrebarea: ce vrea să facă tata? Ea de mult 
îşi închipuia că bătrânul ştie cu cine a păcătuit şi se minuna 
mereu că tace. Uneori se gândea că înadins aşteaptă până 
se va întoarce Ion de la munte. Dar acuma flăcăul era iar 
acasă şi Vasile Baciu se nătângea în tăcere. 

Două zile spălase şi fiersese în tindă rufele murdare; azi 
avea de gând să le laie şi să le limpezească în Gârla Popii ce 
curge în dosul casei, la capătul grădinii. Se încălţă cu opin- 


cile, îşi suflecă poalele şi zadiile, şi porni cu toporul 
subsuoară, să spargă gheaţa şi să-şi potrivească locul. În 
grădină zăpada râdea, albă şi sticlitoare, ca obrazul unei 
fecioare neprihănite. Anei parcă-i era milă s-o calce cu 
opincile greoaie şi să strice pojghiţa de fulgi proaspeţi care 
suspinau dureros sub paşii ei. Din câteva lovituri de topor 
desfundă o gaură rotundă în gheaţa groasă de-o palmă şi 
căptuşită cu omăt. Apa zbucni afară în bolbociri mânioase, 
ca şi când s-ar fi căznit să se smulgă de sub apăsarea 
învelitoarei de gheaţă, înmuind şi mânjind fără cruţare 
zăpada de primprejur... Apoi fata se duse şi se întoarse, 
având subsuoară un coş de rufe ude de leşie, peste rufe 
scaunul de lăut şi maiul, iar într-o mână aducând o oală cu 
apă fierbinte în care să-şi dezmorţească degetele când o va 
fi răzbit gerul. 

Îşi împărţise treburile aşa încât să se poată întoarce de 
mai multe ori în casă cu bucăţile lăute şi limpezite, să vadă 
dacă a venit bătrânul. Bătea zdravăn cu maiul rufa aşezată 
pe scaunul lung şi cu picioare scurte, ca să iasă mai întâi 
leşia, apoi o dădea în gârlă. O bătea iar şi iar o dădea prin 
apă, până ce rămânea ca zăpada de curată; pe urmă o 
storcea bine, o scutura şi o punea la o parte... Gerul îi 
dârdâia carnea şi oasele. Oboseala o istovea din ce în ce. Nu 
simţea însă nimic. Apa fierbinte se răci în oală, uitată. În 
schimb capul îi duduia de aceeaşi întrebare aprinsă: „Ce va 
face?” Şi cu cât se înteţea, cu atât lua parcă mai multe 
înţelesuri: „Ce va face tatăl ei, ce va face Ion, ce va face 
lumea...” 

I se statornicise în creieri siguranţa că Baciu s-a dus la 
Ion... şi acuma ghicea mereu, ba că va fi bine, ba că va fi 
rău... În răstimpuri totuşi, fără să-şi dea seama, se oprea 
din lucru, trudită de povara ce-o purta sub immă. Deseori 
privirea i se scălda pierdută în apa care se zbătea la 
picioarele ei, când ispititoare ca nişte şoapte de dragoste, 
când amenințătoare ca un duşman însetat de răzbunare. 
Dar gânduri de moarte nu se mai puteau apropia de sufletul 


ei. Ba, aducându-şi aminte cum era cât pe-aici să-şi facă 
seama astă-vară, umblând pe lângă Someş, se mira ce 
nesocotită a fost şi repede se îndrepta din şale, respira 
adânc şi-şi mângâia pântecele rotund, în neştire, cu mâinile 
crăpate şi roşite de îngheţ... 

Vasile Baciu plecase în faptul zilei, brusc, după o noapte 
întreagă chinuită de şovăiri şi chibzuiri. Mintea lui, 
neobişnuită cu frământarea gândurilor, clocotise neîncetat 
ca o oală plină şi descopentă, uitată pe un jăratic mare. O 
ruşine ameţitoare îi strângea inima, nu pentru că fata a 
rămas însărcinată, ci pentru că George nu vine s-o ia... dacă 
a pângărit-o. Ruşinea îl înfuria însă când îşi zicea că, 
deoarece flăcăul nu se grăbeşte să fie om de treabă, va 
trebui să se ducă dânsul să se înţeleagă cu Toma, să nu se 
întâmple să nască Ana şi pe urmă să înghită toţi ruşinea cu 
pumnii. Dar adică de ce n-ar veni George, precum se 
cuvine? Bine, poate că nu se învoieşte cu zgârcitul de tată- 
său în privinţa zestrei... Dar de ce nu trece măcar să-i spuie 
lui că uite aşa şi aşa, că doar nu e peste nouă mări şi nouă 
ţări? Ori poate n-o fi dânsul tatăl copilului? Gândul acesta 
se îmbrâncea uneori în mintea lui, îi zdruncina tot sufletul. 
Atunci se zvârcolea în pat, sufla ca un balaur, suduia pnntre 
dinţi şi era gata-gata să apuce de gât pe Ana şi s-o strângă 
până îi va stoarce ei dezminţirea. Se potolea însă 
alungându-şi din cap asemenea închipuire şi zicându-şi 
convins că George trebuie să-şi facă datoria şi, spre a se 
convinge deplin, încerca să-şi reamintească amănunte din 
purtarea flăcăului, de pe vremea când el îi făgăduia 
negreşit pe Ana şi-i zicea „măi ginere”; mai ales se căznea 
să retrăiască noaptea aceea când, deşi doborât de rachiu, 
parcă a auzit gemetele fetei amestecate cu o forăială aspră 
şi înfundată, căci atunci trebuie să se fi întâmplat pozna... 
Se înşela singur silindu-şi în urechi închipuirea unor şoapte 
groase care n-ar putea fi decât ale lui George şi care-i 
înlesneau sarcina şi-i mulcomeau zvârcolirile inimii. 


În toată frământarea lui nu era nici o ură împotriva Anei. 
Nici nu se gândea măcar s-o ia în seamă serios. O ştia 
supusă şi n-o învinuia. Îi era necaz doar c-a fost atât de 
proastă şi s-a dat lui George înainte de-a o fi cerut. Era însă 
sigur că a făcut-o în credinţa de-a asculta porunca lui, care 
mereu i-a bătut capul cu feciorul Tomii. Cum să-i găsească 
vreo vină când ea habar n-are ce-i lumea, când ar fi fost în 
stare să se mărite cu lon al Glanetaşului, dacă nu i-ar fi 
tăiat-o dânsul? 

În sfârşit, fiindcă trebuia să hotărască ceva, îşi zise că dis- 
de-dimineaţă se va abate pe la Toma, să zvârle o vorbă în 
treacăt, aşa ca din întâmplare, să ştiricească gândurile lui şi 
pe-ale flăcăului. 

Cum s-a luminat de ziuă a pornit spre Toma ca să-l 
nimerească negreşit acasă, leşind pe poartă se gândi că 
trebuie să lase la o parte orice sfială şi să meargă de-a 
dreptul să-l întrebe în ce ape se scaldă... După ce coti însă 
pe uliţa din dos şi începu să se apropie de casa lui Toma, 
hotărârea îi scăzu pas cu pas, iar locul i-l luă ruşinea 
umflată de mândrie. „Eu să-l rog pe Toma să-mi ia fata? Dar 
mai bine să-mi smulgă limba! Murmură zărind casa de 
piatră înălțându-se peste coperişele celor dimprejur. Că 
doar nici eu nu-s fleandură, c-am fost şi primar în sat şi, 
slavă Domnului, am ce băga-n gură...” 

Trecu pe dinaintea casei fără să întoarcă măcar capul. 
Numai cu coada ochiului se uită şi văzu poarta mare, cu 
stâlpii înfloriţi acoperită cu coteţul de porumbei, apoi 
coşarul semeţ ca o casă de om bogat, plin ochi cu păpuşoi, 
apoi în ogradă o întreagă cireadă de vite, dintre care unele 
lingeau la un bulgăre zdravăn de sare, iar altele rumegau 
alene suflând fuioare albe de aburi pe nas, apoi însăşi casa 
cu acoperiş de ţiglă, cu ferestre domneşti împodobite cu 
chenare late, vinete-închise, cu falnice cununi de porumb 
atârnate de căpriori deasupra prispei, cu uşa tinzii 
deschisă, unde, pe vatră, ardea o flacără uriaşă în jurul 
căreia se mişca o femeie şi un bărbat, care parcă era 


George, apoi grădina cât o livadă, cu pomi mulţi, cu stoguri 
de fân şi de paie, cu o claie de lemne tăiate. „Oameni cu 
stare, ce mai calea-valea”, îşi zise Vasile Baciu ca şi când 
acuma şi-ar fi dat de-abia seama cât de bogat trebuie să fie 
Toma. 

Îşi aduse aminte de nişte locuri ale lui, semănate cu grâu 
de toamnă, aproape de drumul spre pădure, despre care 
auzise că i le-ar fi stricat săniile ce se duceau după lemne. 
De mult se tot gătea să meargă să vadă ce-i cu ele. Îşi iuți 
paşii. Curând ieşi din sat, uitând că pornise la Toma, cuprins 
numai de gândurile moşiei sale. Îşi află pământurile 
neatinse, aşternute cu pânză groasă de zăpadă... Fiindcă 
tot a venit până aici şi pădurea era aproape, se duse să dea 
o raită, chibzuind c-ar fi bine să-şi mai care câteva sănii de 
lemne până ce nu începe omătul să se topească, cel puţin să 
nu maiaibă grija asta până în iarna viitoare. Învârtindu-se 
prin pădure şi ochindu-şi copacii de tăiat, îi veni în minte 
claia de lemne din grădina lui 'Toma şi apoi hotărârea cu 
care plecase de acasă. Atunci se înfune că s-a lăsat 
înfricoşat şi se întoarse grăbit spre sat. „Adică mie să-mi fie 
ruşine că n-au ei obraz? Mormăi el din ce în ce mai supărat. 
Apoi, dacă-i aşa, stai că întorc eu cojocul!” 

George adăpa vitele. Cumpăna fântânii scârţâia ascuţit în 
vreme ce găleata plină se înălța greoi. 

Vasile Baciu intră în ogradă trântind portiţa şi, apropiin- 
du-se de flăcău, zise cu glas răstit: 

— Bine, măi George, apoi aşa te porţi tu cu mine? Apoi de- 
aceea te-am ogoit eu ca ochii din cap şi te-am îmbrăţişat şi 
te-am cinstit, ca să mă faci de ruşinea lumii şi pe urmă să- 
ntorci spatele? 

George, foarte liniştit, ridică găleata şi o răsturnă peste 
gheaţa de câteva degete ce se prinsese în jgheabul de lângă 
fântână. Apa se rostogoli năvalnic, împroşcând boturile care 
sorbeau cumpătat şi speriindu-le, aşa încât toate se înălţară 
o clipă ca la comandă. 


— Cum ai zis, bade Vasile? Făcu flăcăul, întorcând numai 
capul şi ţinând cu amândouă mâinile găleata goală. 

Nepăsarea şi răceala lui George îl scoaseră din ţâţâni. 
Strivi o sudalmă între dinţi şi apoi urmă, tot dojenitor, dar 
căutând să se stăpânească: 

— Apoi văd că nu eşti om de treabă, măi băiete, auzi tu? 

— Apoi de ce? Zise George nemişcat. 

— Apoi pentru că nu eşti de treabă, auzi? Te-ai legat de 
fata mea, ai lăsat-o cu pântecele la gură şi amu te faci că 
nici n-o cunoşti... Aşa ţi-i ţie omenia, ai? 

— Eu? 

— Vezi bine că tu! 

Flăcăul dădu drumul găleţii, îşi şterse mâinile pe cioareci 
şi veni lângă Vasile, păşind foarte greoi şi având pe faţă un 
zâmbet compătimitor care-ţi plesnea obrajii. Se uită drept 
în ochii lui Baciu şi vorbi cumpătat, ca şi când ar vrea să 
risipească din mintea lui orice îndoială: 

— Apoi să ştii că greşeşti, bade Vasile, că eu nu-s de vină! 
Nu, crede-mă! Eu pot să pun mâna pe cruce că nici nu m- 
am atins de ea... Mie mi-a fost tare dragă Anuţa şi am venit 
pe la dumneavoastră şi m-am silit în fel şi chip să facem cum 
e mai bine. Apoi dacă s-a întâmplat altfel, nu-i vina mea, 
bade Vasile. Că eu m-am dat la o parte când am văzut cum a 
ieşit altul noaptea din casă şi încă am auzit ce-am auzit... 

Vasile Baciu pricepu îndată şi simţi ca şi când l-ar fi trăsnit 
cu o măciucă în creştetul capului. Ochii i se roşiră şi ograda 
începu să se clatine mereu mai tare, apoi să se învârtească 
parcă s-ar fi zdruncinat pământul. Mai ascultă o vreme 
jelania flăcăului, imputările lui, mângăierile lui, dar nu le 
mai înţelegea. Văzu ca prin vis cum vine spre dânşii mama 
lui George, care vorbi mult cu glasu-i plângător, îşi frânse 
mâimle, se închină, se uită spre cer... În creierii lui însă nu 
mai pătrundea nimic. Acolo se zăvorâse singur gândul că 
George nu-i vinovat şi acuma se zvârcolea ca o fiară prinsă 
în capcană. 


Se întoarse acasă, fără să ştie cum, năucit, bălăbănindu-se 
pe picioare mai rău decât dacă ar fi băut trei zile şi trei 
nopţi. Drumul i se păru nesfârşit. De-abia aştepta să 
sosească, să se izbească cu capul de toţi pereţii, cel puţin 
astfel să-şi astâmpere chinul ce-l rodea neîncetat. 

Când deschise poarta, văzu pe Ana care venea de la gârlă 
cu coşul încărcat de rufe limpezite. Cum o zări, Vasile simţi 
o tresărire aprigă. Într-o clipă mintea i se lumină iar şi în 
gândurile lui răsări Ion al Glanetaşului, cu o înfăţişare 
dispreţuitoare şi triumfătoare, arătând cu mâna pântecele 
Anei. Apoi, repede, fata dispăru, rămânând în ochii lui 
numai burta ei încinsă cu betele tricolore peste zadiile 
sumese, o burtă uriaşă, vinovată, urâtă, aţâţătoare, în care 
ruşinea se lăfăia sfidătoare şi trufaşă. 

Când a dat cu ochii de tatăl său, Ana s-a oprit încremenită 
de privirea lui rece, stăruitoare şi sălbatică ce-i străbătea în 
inimă ca un pumnal. Groaza i se trezi în suflet atât de 
sfâşietoare că începu să ţipe desperată, cu un glas foarte 
subţire: 

— Nu mă omori, tătucă, nu mă omori, nu mă omori! Coşul 
îi căzu din braţe, rufele albe se împrăştiară prin zăpadă, iar 
mâinile ei moarte se încrucişară, ca o apărare, pe pântecele 
rotund în vreme ce ţipătul ei se repeta tot mai jal-nic, mai 
slab şi mai răguşit. 

Întocmai ca fiara care, cu privirea stăpânitoare şi-a ameţit 
prada, dar totuşi spre a-şi spori plăcerea sângeroasă, mai 
aşteaptă un răstimp înainte de-a o zdrobi, tot astfel şi Vasile 
Baciu stătu pe loc sorbind cu ochii deznădejdea Anei şi 
ascultându-i strigătele îngrozite care îl întărâtau ca nişte 
îndemnuri vrăjmaşe... În sfârşit, cu paşi grei şi rari, se 
apropie de ea, îşi înfipse mâna în părul ei şi, cu o smucitură 
setoasă, o trânti jos. Apoi porni să-i care pumni în cap, în 
coaste, în burtă, cu o iuţeală fulgerătoare, gâfâind şi 
mugind: 

— Rapandulă! Rapandulă! Amu te omor! Neruşinată! 
Feciorul Glanetaşului îţi trebuia? Na, rapandulă! 


Ţipetele Anei se înteţiră iar, mai dureroase şi mai 
deznădâăjduite: 

— Iartă-mă, tată! Nu mă omori, tată! 

Vaietele ei, cu cât mai sfâşietoare, cu atât pe Baciu îl 
întărâtau mai tare şi-l făceau să răcnească mai avan, parcă 
astfel ar fi vrut să-i înăbuşe glasul. Deoarece însă strigătele 
fetei nu slăbeau, ci se îngroşau ca şi când ar izvori acum din 
pântece, ochii lui umflaţi de mânie zăriră din nou burta 
batjocoritoare şi îndată începu să o lovească cu piciorul, 
icnind mai mulţumit, parcă prin fiecare izbitură şi-ar fi 
răcorit sufletul. Mâinile Anei, încrucişate, se sileau instinctiv 
să prindă loviturile crâncene care-i amenințau rodul 
păcatului. Şi cizmele grele cădeau mereu, sfărâmându-i 
carnea zdrelită de ger, zdrobindu-i oasele. 

Ca nişte păsări speriate alergau ţipetele fetei, se risipeau 
chemătoare prin sat, se răsfrângeau peste dealurile 
zgribulite de frig... Baciu o lovea mereu, parcă tot mai 
nesăturat. Apoi, ca să-i înăbuşe vaietele, o trânti cu capul în 
zăpada care se roşi îndată de sângele ce-o podidi pe gură şi 
pe nas, pe când pieptul ei tot mai horăia de gemetele 
neputincioase. 

Răcnetele şi strigătele din ograda lui Vasile Baciu sculară 
degrabă în picioare tot satul. Femeile de prin vecini sosiră 
într-un suflet, dar se opnră spăimântate la poartă şi numai 
de-acolo îndrăzniră să-l roage: 

— Las-o, bade Vasile, c-aiomorât-o... Tulai! Uite-o că nu 
mai suflă! Vai de mine şi de mine c-a ucis-o! Săriţi, oameni 
buni, c-o omoară! Iulai! 

Drept cel dintâi bărbat sosi Avrum care, cu curajul 
dobândit din numeroasele bătăiii ce s-au desfăşurat în 
cârciuma lui, intră de-a dreptul în ogradă şi se repezi la 
Vasile: 

— Destul, omule! N-auzi? Ho, ho! Destul! 

Baciu însă nu mai auzea nimic, iar când Avrum i se agăţă 
de braţul cu care lovea, îl scutură ca o pană, izbind mai 
îndărăt pe fata ce acuma zăcea nemişcată, cu faţa la 


pământ, cu mâinile mereu împreunate pe pântece, gemând 
foarte rar şi prelung. 

Femei şi copii, care au văzut sau auzit măcar ceva, 
răspândeau în sat vestea, cu ochii mari de spaimă: 

— Vasile Baciu bate de-un ceas pe Ana şi cică vrea s-o 
omoare! 

Câţiva bărbaţi de prin apropiere, îndemnați de nevestele 
lor, veniră şi încercară să-l ostoiască, fără însă a se repezi 
ca Avrum, fiindcă omul, orice ar face în ocolul lui, e stăpân 
şi străinul n-are ce să se amestece. Vasile Baciu, plictisit de 
mulţimea de gură-cască şi spre a scăpa de chihăielile din ce 
în ce mai stăruitoare, târi fata în casă, aproape leşinată, 
încuie uşa şi urmă bătaia mai cu sete. Strigătele ei se auziră 
iarăşi, dar mai înăbuşte: 

— Nu mă omori! lartă-mă! Tătucă! 

Prin ogradă şi în uliţă lumea adunată îşi făcea cruce, 
clătina din cap, pe când o babă îşi frângea mâimle spunând 
tuturor: 

— A nebunit Vasile, oameni buni, şi n-are s-o lase până n-o 
omoară! 

Florica, fata vădanei lui Maxim Oprea, care se nimerise a fi 
cea dintâi când a început bătaia, văzând acuma că nimeni 
nu e în stare să scape pe Ana din ghearele tatălui său, dădu 
fuga până la domnul învăţător şi-l rugă să vie degrabă să 
potolească dumnealui pe Vasile Baciu, că de ceilalţi oameni 
nu mai vrea să asculte, atâta-i de păgân. Herdelea sări 
îndată, îşi puse pălăria şi alergă la faţa locului socotind că, 
oricât ar fi de nebun Baciu, tot trebuie să se ruşineze şi să 
înceteze când îi va porunci dânsul. Fata însă trebui să 
rămână să povestească din fir în păr ce şi cum s-a 
întâmplat. Dommşoarele şi doamna Herdelea se cruciră de 
sălbăticia beţivanului de Vasile şi-l blestemară şi-l ocărâră 
cum se cuvine. Apoi Ghighi ieşi în cerdac, urmată în curând 
de Laura şi de dăscăliţă, să audă ţipetele Anei. Degeaba, 
căci de-aci nu se putea auzi nimic. Pe uliţă însă era mai 
multă mişcare. Oamenu se strângeau pâlcuri-pâlcuri şi 


vorbeau arătând des înspre locul poznei, miraţi sau 
îngrijaţi... La Glanetaşu în ogradă, Ion, descoperit, stătea ca 
un par, cu urechile ciulite spre sat, cu faţa-i osoasă aprinsă 
de o mulţumire stranie; Zenobia, în poartă, căuta parcă pe 
cineva să schimbe o vorbă şi să afle amănunte. 

— Ai auzit, loane, ce-a făcut Vasile Baciu? Strigă Ghighi 
din cerdac, cu glas tremurat de milă. 

— Auzit, vezi bine, răspunse flăcăul strângând nepăsător 
din umeri. 

— Îngrozitor! Murmură Laura înfiorată. 

— Lasă că bine-i face! Lasă s-o bată zdravăn, că i se cade! 
Adăugă Ion cu un rânjet răutăcios care-i înnegri toată faţa. 

— Nu ţi-e ruşine obrazului să vorbeşti aşa, afurisitule şi 
spânzuratule! Izbucni doamna Herdelea revoltată. Voi 
nenorociţi fetele şi le faceţi de râs şi pe urmă vă mai bateţi 
joc de suferinţele lor... Ticălosule! 

Ion strânse iar din umeri, în semn că ocările dăscăliţei şi 
intră pe o ureche şi-i ies pe cealaltă. Dar apoi, auzind glasul 
învățătorului care se întorcea acasă vorbind tare cu 
Macedon Cercetaşu, intră repede în tindă: 

— Da ce-i, domnule învăţător, ce minune s-a întâmplat? 
Întrebă Zenobia nemaiputându-şi stăpâni cunozitatea. 

— Întreabă-ţi mai bine odrasla, că el ştie mai multe ca toţi! 
Zise Herdelea supărat. Până am ajuns eu, se isprăvise 
bătaia, povesti dânsul familiei nerăbdătoare, urcând în 
pridvor. A lăsat-o mai mult moartă decât vie, biata fată... Am 
văzut-o. i se frânge imma. E plină de sânge şi zdrobită ca o 
grămadă de carne. Vai de sufletul ei, nenorocita! Acum 
Vasile s-a mai astâmpărat. L-am dojenit, dar în zadar. Zice 
că Ana e grea în vreo cinci luni cu Ion al Glanetaşului şi că 
de-aceea a bătut-o... 

A doua zi Vasile Baciu se aşeză de dimineaţă în cârciumă şi 
bău până târziu după prânz, singur, încruntat, tăcut, izbind 
doar în răstimpuri cu pumnul în masă atât de straşnic că 
Avrum tresărea după tejghea şi repede se uita dacă n-a 
spart cumva vreo sticlă sau vreun pahar, pe urmă plăti 


cinstit până la un ban, trecu acasă şi se năpusti iar asupra 
Anei, plină de vânătăi, şi o bătu până ce o scoaseră vecinii 
din mâinile lui. 

A treia zi însă parcă se mai potoli. Spre amiază luă de 
mână pe Ana şi-i vorbi foarte liniştit, dar cu aceeaşi luare 
rece şi ciudată în ochi, cu care o îngrozise alaltăieri: 

— Ascultă-mă, draga tatii, şi ia seama bine ce-ţi spun, că-s 
om bătrân şi mâncat de toate necazurile din lume. O dată 
nu m-ai ascultat şi tare rău ai păţit... Amu ce să mai faci? Ai 
greşit, vezi bine, că cine nu greşeşte. Aşa-i omul. Dar 
greşeala îndreptare aşteaptă, altminteri ne-ar mânca toţi 
câinii... Amu m-am gândit şi eu, şi m-am răzgândit, că-s mai 
hârşâit cu viaţa... Cu pântecele la gură vezitu bine că 
nimeni în lume n-are să te ia... 

Vasile Baciu se opri, scrâşni din dinţi. Dar nu îngădui să-l 
cotropească mânia, ci, înghițind scuipatul, întinse gâtul şi 
urmă mai rar, îndulcindu-şi iar graiul: 

— Tu ai greşit, draga tatii, tu singură trebuie să-ţi îndrepţi 
greşeala... Aşa! Ori poate nu zic bine? Ba zic, zic... Ei, ş- 
apoi am socotit că să te duci tu la Glanetaşu tău, că tuţi l-ai 
ales, dacă nu m-ai ascultat, şi să te înţelegi cu feciorul... C- 
aşa se cade, fata tatii! Aşa! Să vă învoiţi cum o fi mai bine, 
că eu n-am ce să mă amestec... Aşa, draga tatii... 

— Apoi să mă duc, tătucă, bâlbâi Ana cu glas plâns, cu 
ochii încrememţi de spaimă. 

— Apoi să te duci, draga tatii, zise Baciu mohorându-se iar. 

Şi Ana porni îndată spre Glanetaşu, cu sufletul greu, cu 
trupul zdrobit. Mintea-i era stoarsă ca un burete uscat. Nici 
o nădejde, dar nici neîncredere. Mergea cum o purtau paşii, 
ca un câine izgonit. Îi iuţea mersul groaza privirii ciudate a 
bătrânului în care fâlfâia parcă moartea ei. 

Se pomeni în casa Glanetaşului, fără să-şi dea seama dacă 
a întâlnit pe cineva în cale, dacă afară e vreme bună ori e 
vreme rea. Şi în casă văzu pe Ion stând la masă, cu un 
briceag în mână şi crestând o ceapă mare, roşie, iar pe 
masă văzu o pâine de mălai abia începută, o bucată 


zdravănă de slănină groasă şi nişte sare pisată într-un nod 
de pânzătură. La vatră clipocea Glanetaşu, cu luleaua 
atârnată în colţul gurii, cu mâinile în poală, iar Zenobia 
strângea jăratic sub o cratiţă cu trei picioare. 

Fata se aşeză nepoftită pe laviţă, căci genunchii îi 
tremurau ca piftia, şi rămase cu ochii umezi aţintiţi asupra 
lui Ion care, liniştit, ca şi când nici n-ar fi zărit-o, tăia cu 
briceagul o muşcătură de slănină, o potrivea pe o felie bună 
de mălai, o vâra în gură, tăvălea prin sare ceapa crestată şi 
apoi îmbuca dintr-însa cu multă poftă. Ana tăcea fără să ştie 
ce aşteaptă şi se minuna de nepăsarea lui neînţeleasă, 
atunci când în sufletul ei clocotesc durerile numai şi numai 
pentru că l-a iubit pe el mai adânc decât orice în lume. 

În casă se înstăpânise o tăcere frământată doar de 
molfăitul flăcăului care, în urechile Anei, răsuna 
baţjocoritor. Apoi deodată glasul Zenobiei, ascuţit şi mirat, 
parcă o trezi dintr-o aiurare: 

— Ai mai venit şi pe la noi, Anuță? 

Ana nu ştia ce să răspundă şi totuşi îşi auzi îndată vocea ei 
însăşi, plânsă şi fricoasă: 

— Am venit, lele Zenobie... am venit pentru Ionică... 

Iar se înţeleni tăcerea în odaie. Pe urmă Ion scrâşni dinţii, 
muşcând vârtos din ceapă. Fata ridică speriată ochii spre el, 
pe când fălcile lui ronţăiau rar şi pielea i se întindea şi se 
încreţea pe obraji. 

Trecură astfel câteva clipe lungi. Flăcăul se roşi înghițind 
în plin, apoi zise încet, fără să se întoarcă la ea: 

— Da ce-i porunca, Ana? Ce vrei cu mine? 

— M-a trimis tata pentru... 

Dar nu putu isprăvi. Răceala întrebării îi curmă scurt 
glasul. Ochii i se umplură de lacrimi, se plecară şi se opriră 
pe pântecele umflat care, de sughiţurile plânsului stăpânit, 
se zvârcolea ca o imputare. Ion se uită la dânsa şi-i cântări 
burta cu o privire triumfătoare. 

— Apoi dacă te-a trimis pe tine, rău te-a trimis, zise el, 
având un surâs de mândrie pe buze şi ştergându-şi 


briceagul pe cioareci cu mare băgare de seamă. Aşa, Anuță! 
Aşa să-i spui! Că eu cu tine n-am ce să mă sfătuiesc, dar cu 
dumnealui om vorbi şi ne-om chibzui, de s-o putea, că doar 
oameni suntem... Dar fără tocmeală cum să ne învoim? Cine 
dracu a mai văzut învoială fără tocmeală? Că nici noi nu 
suntem câini, nu, nu... Să-i spui negreşit lui badea Vasile, c- 
aşa ţi-am spus, ca să ştie... 

Ana ar fi vrut să mai vorbească, să plângă, să-l roage, să-i 
cadă în genunchi şi totuşi se pomeni curând în uliţă, 
mergând spre casă, obosită, suflând greu. Parcă nici n-ar fi 
auzit ce i-a spus Ion, şi nici poveţele Zenobiei care se silise 
s-o înveţe cum să ia cu binişorul pe tatăl său ca să-l dea pe 
brazda cea dreaptă... Simţea însă o căldură mai vie în 
pântece şi din când în când câte-o uşoară zvâcnire ce-i 
umplea inima de bucune mare şi o făcea să uite toate 
suferinţele. 

De-abia în faţa tatălui ei şi întâlnind ochii lui mici, cu 
sclipiri gălbui, cu albul brăzdat de câteva vinişoare aprinse, 
cu privirea pătrunzătoare şi stranie, o cuprinse iarăşi 
spaima şi bolborosi uluită vorbe fără şir. Vasile Baciu nu 
înţelese nimic, dar simţi tot şi se năpusti asupra ei răcnind: 

— Uite hoţul şi tâlharul! Adică vrea să-l rog eu, să mă 
milogesc eu! 

O călcă în picioare şi o umplu de sânge, urlând şi jurân-du- 
se că mai bine îi pune capul pe tăietor, mai bine să-i ardă 
casa şi să-l trăsnească decât să se ducă dânsul la 
Glanetaşu... 

De-aci încolo nu trecea zi să n-o bată, până ostenea. Vecinii 
se obişnuiră şi cu răcnetele lui şi cu gemetele ei, încât nici 
nu mai săreau să o scape, mai ales că Baciu acuma o snopea 
în casă, cu uşa zăvorâtă, să nu-l mai poată tulbura nimeni. 
Fata se jigări ca o scoabă de atâtea bătăi, încât abia se mai 
ţinea pe picioare. Numai pântecele îi creştea zi cu zi, 
bombându-se neîncetat, parcă în ciuda luiVasile. 

Tocmai peste vreo trei săptămâni Vasile Baciu se nimeri să 
se întâlnească faţă-n faţă cu Ion, pe uliţă, aproape de casa 


preotului. Amândoi avură o tresărire. Flăcăul totuşi vru să 
treacă înainte, fără să se oprească. 

— Cum, Ioane, treci aşa parcă nici nu m-ai cunoaşte? Îi 
zise Vasile Baciu, neputându-se stăpâni, cu un rânjet acru. 
N-ai tu, băiete, nici un pic de ruşine? 

— Da de ce să am? Se opri lon rece şi sfidător. 

— Apoi nu ştii tu că fata mea a rămas grea cu tine? 

— Nu vreau să ştiu mmic! 

— Nu vrei? 

— Nu! 

— Bine, bine - scrâşni Vasile - numai să nu-ţi pară rău, măi 
Ioane! 

— Da de ce să-mi pară mie rău? Făcu flăcăul mai 
îndrăzneţ. Mai bine ia seama să nu-ţi pară rău dumitale! 

— Adică nu vrei s-o iei? Ai? 

— Nu vreau, bade Vasile! Când am vrut eu, n-ai vrut 
dumneata... Amu nu maivreau eu, uite-aşa! Sfârşi Ion, 
urmându-şi calea semeţ şi cu nasul în vânt. 

Vasile Baciu murmură o sudalmă cumplită, încleştând 
pumnii. Lumea începu iar să se clatine în jurul lui, întocmai 
ca atunci în ograda lui Toma Bulbuc, când a simţit întâia 
oară că i se năruie sufletul. Întinse paşii să ajungă acasă 
mai repede şi, cum sosi, fără nici o vorbă, se repezi la Ana, 
parcă mai furios ca totdeauna. Fata se prăbuşi sub ploaia de 
lovituri, ţipând desperată: 

— Tată, nu mă omori! Nu mă omori! Nu mă omori! 

Capitolul VI. 

NUNTA. 

Notarul din Gargalău, jidov ca mai toţi notarii comunali din 
Ardeal, primi pe Titu foarte călduros, deoarece auzise că e 
poet şi nu voia să se creadă că el nu ştie să aprecieze 
poezia, mai cu seamă fiind dintre notarii cei de modă veche 
care nu prea ştiau multă carte. Îi potrivi o odaie de culcare 
la primărie, în cabinetul unde se oficiau căsătoriile civile, ca 
să nu-l supere nimeni şi să poată lucra în tihnă, când i-ar 
veni inspiraţia, fireşte afară de orele de birou. 


— Poeţii au nevoie de singurătate şi de iubire, îi zise 
notarul trăgând cu ochiul. Aici însă va trebui să te 
mulţumeşti cu muze mai rustice! Hehehe! 

Masa o lua împreună cu famiha Friedman: notăreasa, o 
evreică habotnică, grasă, veşnic murdară şi cu obrajii 
înţesaţi de pistrui, apoi o fetiţă de vreo cincisprezece ani, 
care se îndrăgosti de Titu de la prima vedere, nădăjduind 
că-i va face şi ei poezii, şi în sfârşit un băietan de vreo 
douăzeci de ani, student în drept, care învăţa acasă şi 
numai la examene se ducea la Cluj... 

Totuşi Titu se simţea rău aici şi, în sinea lui, blestema clipa 
când s-a învoit să plece de-acasă şi să se despartă de Roza. 
Despărțirea aceasta îi rănise inima şi-i zdrobise chiar 
dragostea de viaţă. Încerca să se mângâie că în fiecare joi 
se va duce cu Fnedman în Armadia, iar de acolo, sub 
pretext că vrea să-şi vadă părinţii, se va repezi în Jidoviţa să 
strângă în braţe pe doamna Lang. Dar o săptămână fără 
Roza i se părea o veşnicie... Apoi mai ascundea în suflet şi 
durerea că nici n-a putut măcar să-şi ia rămas bun de la ea 
la plecare. Au fost nevoiţi să se despartă ca doi străini, fără 
o sărutare fierbinte, fără o lacrimă alinătoare, căci Lang s-a 
nimerit să trândăvească toată vremea pe acasă, tocmai în 
ziua aceea. Doar o strângere de mână tremurătoare şi o 
privire înmuiată în regrete a putut aduce cu sine în satul 
străin care i se părea mai mohorât ca o temniţă... Şi vina 
tuturor suferințelor lui cădea numai în sarcina notarului. 
Dacă nu ar fi ieşit dânsul în calea lui Herdelea, nici Titu n-ar 
fi trebuit să părăsească pe Roza... De aceea tânărul privea 
pe Friedman şi toată familia lui ca pe nişte duşmani de 
moarte şi-i ura cât se putea în împrejurările în care se 
găsea. 

De când a început să iubească pe Rozica, l-a cuprins o 
dragoste deosebită pentru toţi ungurii şi ovreii, fiindcă ea 
era unguroaică măritată cu un ovrei. Dragostea se 
manifesta prin plăcerea de a vorbi ungureşte. Venind 
acuma într-un sat unguresc, şi-a închipuit că, auzind şi 


vorbind mereu ungureşte, va avea impresia că e tot în 
apropierea Rozei şi astfel îşi va mai răcori dorul. Ţăranii 
care aveau treburi pe la primărie vorbeau însă mai mult 
româneşte, întâi pentru că tuturor le era mai la îndemână şi 
apoi fiindcă notarul însuşi nu cunoştea limba statului decât 
tocmai cât îi cerea slujba, iar acasă sporovăia numai 
evreieşte sau româneşte, căci notăreasa, cu toate silinţele, 
nu fusese în stare să înveţe nici o boabă ungureşte. Singur 
feciorul notarului, studentul, se prefăcea că nu pricepe 
româneşte; deoarece însă îşi dădea aere de gravitate 
savantă, lui Titu îi era scârbă de el şi-l ocolea. 

Amărât şi mâhnit, Titu totuşi se apucă serios de munca ce 
i-o împărțea cu dărnicie Friedman care, nefiind sigur câtă 
vreme va sta la dânsul poetul, căuta să profite de hărnicia 
lui spre a-şi pune la zi lucrările rămase şi îngrămădite de 
luni de zile. Pe Titu îl plictisea monotonia aceloraşi formule 
şi tipare, dar nu-l împiedica de a munci cu râvnă în 
aşteptarea zilei de joi, când va revedea pe Roza. Se simţea 
chiar mândru că se jertfeşte scriind „bilete de vite”, „liste 
de impozite” şi alte lucruri prozaice, în loc să plutească în 
sfere senine, să făurească versuri înaripate... 

Joia sosi împreună cu o decepţie crâncenă. Notarul îi 
spuse cu părere de rău că nu-l poate lua cu el în Armadia, 
că trebuie să umble negreşit prin comună, să zorească 
strângerea birurilor şi să pună sechestre celor rămaşi prea 
mult în urmă, deoarece percepţia îl ameninţă cu amendă 
dacă nu va vărsa în treizile măcar sumele de pe semestrul 
trecut. 

Parcă nici o zi, în viaţa lui Titu, n-a fost mai posomorâtă ca 
joia aceasta. Fierbea, înjura şi-şi blestema soarta văzând 
cum pleacă Friedman, iar el trebuia să stea pe loc. Era cât 
pe-aci să se bată cu băiatul notarului, care veni să-i ţie de 
urât şi să discute politică. Pe urmă îşi zise că Friedman nu 
putea să-i facă asemenea măgărie decât îndemnat de 
Herdelea şi ca să-l înstrăineze de Roza. Spre a se răzbuna 
nu ieşi toată ziua din cancelarie, aruncă într-un colţ 


registrele de sechestre şi, în schimb, compuse pentru Roza 
o scrisoare lungă de nu se mai isprăvea, înflăcărată de 
patimă şi udată de lacrimi, pe care voia să i-o trimită cu un 
om tocmit înadins, chiar dacă l-ar costa leafa întreagă pe o 
lună. 

A doua zi, recitindu-şi scrisoarea, i se păru cam umflată şi 
o rupse. Se mai potolise puţin cu speranţa joii viitoare. Cum 
a răbdat o săptămână, va mai răbda câteva zile. Revederea 
va fi cu atât mai plăcută... Notarul îi povesti că s-a întâlnit în 
Armadia cu Herdelea şi cu Ghighi, care îi trimit multe 
sărutări, şi găsi că a făcut foarte bine cruţând pe oameni cu 
sechestrele, deoarece percepţia tocmai i-a mai acordat o 
amânare cu birurile. 

Joia următoare Titu păţi la fel şi totuşi se mâhni parcă mai 
puţin ca întâia oară. Între timp cunoscuse pe preotul calvin, 
om mărunt, slab şi cu o mustață foarte căruntă, şi pe 
preoteasa, grasă, voinică, înaltă ca un jandarm, care erau 
certaţi şi nici nu vorbeau cu notarul. Cu aceştia împreună 
Titu ocăra în fiecare seară pe Friedman şi astfel se mai 
răcorea şi-şi uita aleanul. 

În cele din urmă totuşi trebui să plece prin sat, cu străjile, 
după biruri. Atunci de-abia văzu dânsul mai bine comuna şi 
oamenii. Şi văzând, i se strângea inima de remuşcări şi 
imputări, şi-şi zicea din ce în ce mai întristat: 

— Uite ce orb am fost! Unde mi-a fost sufletul până 
acuma? 

Gargalăul era un sat cam de vreo două ori cât Pripasul, 
aşezat pe ţărmul stâng al Someşului, pe un şes drept ca 
masa. În mijloc se înălța trufaşă, cu un cocoş alb în vârful 
turnului, biserica ungurească nouă, iar în apropiere şcoala 
statului, cu coperişul roşu de ţiglă, cu două etaje, severă şi 
poruncitoare ca o stăpână nemiloasă. Primprejur se înşirau 
numai case bune, cele mai multe de piatră, cu ogrăzi largi, 
acareturi bogate, vite frumoase. Pe la margini, ca nişte 
cerşetori flămânzi, se răzleţeau bordeie murdare, umile, 
învelite cu paie afumate şi, într-un colţ, ruşinoasă, se 


ascundea parcă bisericuţa românească de lemn, 
dărăpănată, cu turnuleţul ţuguiat de şindrilă mucegăită. 

Fiindcă datoriile mai numeroase erau la mărginaşi, Titu, 
îndemnat de Friedman, îşi începu activitatea printre 
cocioabele pleoştite, întâmpinat pretutindeni de dulăi lăţoşi 
care-l lătrau c-o înverşunare atât de duşmănoasă ca şi când 
ar fi mirosit că vine cu gânduri rele. Umblând din casă în 
casă şi răscolind mizeria până în fund, se simţi cuprins 
încetul cu încetul de o nedumenre mare şi atât de 
stăruitoare că-i zgudui toată firea, mai ales amintindu-i 
întruna clădirile mândre din mijlocul satului. 

„Aci suntem noi, cei oropsiţi şi săraci, pe când dincolo ei se 
lăfăiesc în belşug”, se gândi dânsul în sfârşit, intrând tocmai 
într-o căsuţă foarte hodorogită, cu streşinile aşa de joase că 
trebui să se plece ca să poată pătrunde în tindă. 

O babă uscată, încovoiată rău de spinare, cu o broboadă 
cenuşie în cap, îl pofti speriată în casă, repezindu-se să 
şteargă cu şorţul laviţa, ca nu cumva să se murdărească 
domnişorul dacă ar pofti să şadă. Spaima însă îi licărea în 
ochii cu care fura când pe Titu, când pe cele două străji 
rămase în uşa tinzii. 

— Apoi să ne iertaţi, domnişorule, că la noi e urât, 
murmură baba cu glas jalnic. Ne mănâncă sărăcia şi 
necazurile, domnişorule, păcatele noastre! 

Titu o privi lung şi se cutremură de o ruşine ciudată 
amestecată cu dezgust. Bătrâna i se păru o nălucire din 
visurile lui, întruchipând mizeria şi întunericul. Vru s-o 
liniştească cu o vorbă blândă, dar nu îndrăzni să deschidă 
gura şi-şi vâri nasul în registrul de sechestre unde o găsi 
însemnată cu o datorie de peste două sute de coroane. 
Când auzi baba de două sute, holbă ochii uluită, rămase 
câteva clipe cu gura căscată, apoi înțelegând, izbucni brusc 
într-un hohot de plâns, bolborosind desperată: 

— Vai de mine, domnişorule! Două sute! Vai de mine şi de 
mine! 


Lacrimile ei gâlgâiau atâta durere încât Titu avu o 
încleştare în beregată. Se uită zăpăcit la străjile din tindă 
care se scărpinau în cap sub revărsarea de soare 
primăvăratic. Lumina vie îl făcu să tresară, ademenindu-l, 
simţind-o cum i se prelinge în suflet, cum îi pătrunde în 
toate tainiţele, schimbându-se într-o milă din ce în ce mai 
lămurită şi mai stăpânitoare. „Ce-s eu aici? Ce caut eu aici?” 
se gândi atunci dânsul, în vreme ce bocetele bătrânei îi 
murmurau în urechi ca ecoul unei chemări îndepărtate. 

— Apoi, uite, babă, trebuie să plăteşti, că altfel îţi iau 
zăloage şi-ţi vând tot, tot! Vorbi în acelaşi timp gura lui cu 
glas aspru care i se părea atât de străin încât de-abia îl mai 
cunoştea şi mirându-se cum poate rosti asemenea cuvinte. 

— N-am nimic, domnişorule, afară de sufletul din oase! N- 
am! Dar ia-mi-l, ia-mi-l! Că feciorul mi-i în cătane de doi ani 
de zile şi cât amarul de pământ ne-a lăsat Dumnezeu, acolo 
zace în paragină de mă doare inima... Numai sufletul mi-a 
mai rămas... Amu încaltea ia-mi şi sufletul, domnişorule! 

În inima lui Titu izbucni o flacără nouă, ca dintr-un foc 
mocnit prea îndelung. În minte îi răsări întrebarea 
chinuitoare: „De ce să-i iau eu sufletul? De ce eu? De ce 
tocmai eu?” 

Stătu mult nemişcat, fără să rostească o vorbă şi fără să 
mai îndrăznească să ridice ochii la baba care plângea 
mereu, îşi sufla nasul zgomotos, se închina şi se jura. Lui îi 
era ruşine de străji că se înduioşează şi totuşi n-avea 
puterea să-şi învingă slăbiciunea. Pe urmă deodată se 
zgudui, se uită iar în registru, clătină din cap şi mormăi 
supărat: 

— Atunci poate că sunt greşite socotelile? Ori ce 
Dumnezeu? Ori nu se poate? Adică ce greşeli, ce...? 

Se agăţă îndată de cuvântul „greşeli” ca un înecat, ieşi 
furios din casă, urmat de străjile care păşeau nepăsător, 
clătinând din cap ca nişte animale trudite. Se duse drept la 
primărie şi spuse indignat notarului că registrul de impozite 
trebuie să fie greşit. Friedman zâmbi cu superioritate şi-i 


răspunse că garantează exactitatea socotelilor, deoarece au 
fost lucrate chiar de dânsul şi copiate de fiul său, un 
matematician de mâna întâi. Dar, dacă ţine să se convingă, 
slobod e să revadă toate capitolele, deşi, după umila-i 
părere, ar fi mai bine să continue sechestrele şi să nu mai 
piardă vremea degeaba. 

Titu îşi dădu seama că în registru nu poate fi nici o 
greşeală şi că-i trebuieşte doar un pretext spre a nu fi 
nevoit să mai colinde casele de pe la margini. Se simţea mic 
şi ros de o amărăciune care parcă-i sărbezea sângele şi-i 
infiltra în suflet o scârbă mare de sine însuşi. Zvârcolindu-se 
să-şi împrăştie simţământul acesta, se aşeză la un birou 
încărcat de hârţoage şi, maşinal, începu să adune, să scadă 
şi să combine fel de fel de cifre, să răsfoiască pentru fiece 
nume în câte cinci-şase foliante. În ochii lui însă rămăsese 
întipărită atât de adânc baba cu faţa zbârcită de cute şi 
strâmbată de plâns, încât pe toate paginile tremura chipul 
ei mustrător, în vreme ce în urechi îi vuia mereu ca o 
imputare din ce în ce mai aspră: „la-mi şi sufletul, 
domnişorule!” 

După un răstimp de bâjbâiri, răbdarea îl părăsi. Sări de la 
masă aproape desperat şi porni să se plimbe de ici-colo prin 
cancelaria colboasă, necâjindu-se să-şi gonească vedenia 
babei din minte. Încercă să fugă cu gândurile la Rozica, la 
îmbrăţişările ei calde, la şoaptele ei dulci. În zadar, căci se 
pomenea cu închipuirea iarăşi în cocioaba dărăpănată, în 
faţa bătrânei schimonosite de durere, silit să-i audă 
bocetele dojenitoare. Pe urmă se ruşină că, în asemenea 
clipe, mai poate să se gândească la Roza Lang şi-l cuprinse 
chiar un fel de silă de femeia care l-a orbit atâta vreme cu 
iubirea ei zvăpăiată, abătându-l din calea lui. 

Titu era acuma singur în toată primăria; străjile sforăiau la 
întrecere pe băncile din tindă. În ferestrele deschise larg 
primăvara zâmbea în odaie ca o fecioară îndrăgostită. Paşii 
tânărului, apăsaţi, când mai rari, când mai grăbiţi, 
răscoleau praful duşumelelor tocite, care, în îmbrăţişarea 


soarelui, se legăna ca o boare aurită... Deodată Titu se opri 
la o fereastră, cu mâinile la spate, ademenit parcă de viaţa 
nouă ce izbucnea atotputernică dincolo de zidurile 
cancelariei. Privirea lui întâlni peste drum şcoala 
ungurească, trufaşă, strălucind într-o poleială de raze. În 
curtea mare, prundită, cete de copii zburdalnici se 
fugăreau şi se jucau, strigând plini de voioşie, 
supravegheați de un învăţător tânăr şi foarte palid, cu ochii 
atât de mari că de departe păreau ochelari. Zgomotul şi 
veselia ajungeau în primărie mulcomite într-un murmur 
cald, întretăiat numai rareori de ţipete scurte, mulţumite. 
Sufletul lui Titu începuse să se mai învioreze când deodată 
văzu că învățătorul galben se umflă şi se roteşte ca un 
curcan, făcând semn mânios unui grup de copii ce stăteau 
deoparte. Cum copiii rămaseră pironiţi locului de frică, 
învățătorul se duse spre dânşii, ameninţându-i cu degetul şi 
strigând. Titu se plecă spre fereastră şi, prin zarva de 
glasuri vesele, auzi totuşi limpede cuvintele învățătorului, 
pline de indignare: 

— Numai ungureşte! Ungureşte! Trebuie ungureşte! 
Ungureşte! 

Într-o clipire toată fiinţa lui Titu se schimbă într-o ură 
cumplită împotriva învățătorului. Simţi o pornire năvalnică 
să se repeadă la dânsul şi să-i înfunde în inimă cuvintele 
amenințătoare... Nişte bătăi de clopot zdrăngăniră însă 
atunci şi, într-un minut, zgomotele amuţiră şi curtea şcolii 
rămase pustie. Numai clădirea scăldată în soare privea 
parcă mai mândră, mai batjocoritoare, ca o fiară care, după 
ce şi-a înghiţit prada, se linge leneşă pe buze. Niciodată 
până azi nu băgase de seamă că un lucru mort ar putea să 
exaspereze pe un om. 

Acum vedea cum casa roşcovană de peste drum, cu 
ferestrele mari şi sclipitoare, vrea să-l dispreţuiască şi să-l 
jignească. Aceasta îl înfuria şi-i reamintea iar pe baba 
speriată şi cernită de suferinţe. „Să-i smulg eu nenorocitei 


şi sufletul din oase ca pe urmă colea să strige mai ţanţoş: 
numai ungureşte!” 

Ridică ochii mai sus deasupra şcolii, spre cerul albastru, 
limpede ca o pânză întinsă acoperind nemărgimrea. 
Gândurile lui vedeau tot satul ca pe o hartă uriaşă, 
pătrundeau în casele frumoase, bogate, îngrijite, adevărate 
lăcaşuri de stăpâni răsfăţaţi de soartă, se plimbau prin 
ogrăzile mândre unde întâlneau ţărani unguri sfătoşi, cu 
izmene largi ca rochiile, cu mustăţi răsucite, hodorogind în 
gura mare... Apoi uşoare şi iuți, ca năzdrăvanii din basmuri, 
gândurile ocoleau satul, poposeau în cocioabele necăjite, 
printre alţi ţărani, împovăraţi de nevoi, oropsiţi de 
Dumnezeu şi de oameni, sleiţi de muncă şi de sărăcie. „Şi 
totuşi al nostru e viitorul! Îşi zise Titu înseninându-se. O 
cetate încercuită de o oştire desculţă! Degeaba ne înfruntă 
cu şcoala amenințătoare, degeaba cântă cocoşul în vârful 
bisericii... Presiunea noastră nu încetează o clipă! Mulțimea 
noastră înaintează mereu... Zidurile lor meşteşugite se 
clatină şi se fărâmiţesc îndată ce le atinge suflarea vieţii 
noastre încătuşate... Stăpânii tremură în faţa slugilor! 
Slugile! Noi suntem slugile! Al lor e trecutul, al nostru e 
viitorul!” 

Îl gâdila un râs de mulţumire. Încrederea în sine îi 
alungase zbuciumările şi gândurile negre. Îşi aduse aminte 
cum în Săscuţa, acum vreo zece ani, când a trecut spre 
Bistriţa, singur văcarul era român şi stătea într-o hrubă în 
capul satului, pe când azi, fără şcoală şi fără biserică, 
jumătate comuna e românească. „Acolo alţi stăpâni sunt 
cotropiţi încetul cu încetul de slugile oropsite, dar pline de 
viaţă!” se gândi dânsul, simțindu-se foarte fericit că are 
cinstea să facă parte din neamul obijduiţilor. 

Când fu poftit la masă, merse atât de bine dispus că 
înveseli toată familia notarului, deşi era cam supărată 
deoarece le pierise o gâscă, îndopată şi îngrijită de însăşi 
doamna notăreasă. După prânz Titu se cufundă într-o 
discuţie pasionată cu Friedman şi fiul său asupra românilor. 


Studentul încerca mereu să vorbească ungureşte, dar Titu 
nu răspundea decât româneşte, parcă ar fi uitat dintr-o 
dată şi cu desăvârşire limba cealaltă, sau parcă s-ar fi temut 
că îşi va pierde graiul în clipa când ar mai rosti un cuvânt 
unguresc. Notarul şi mai ales feciorul său susțineau cu 
înverşunare că politica românească e greşită din temelie, 
fiind pornită dintr-un simţământ de ură împotriva 
stăpânitorilor legali ai ţării şi că prin urmare se va sfârşi 
printr-un faliment. Titu critica, din ce în ce mai îndâriit, 
strădania ungurilor de a ucide prin deznaționalizare un 
neam întreg cu un trecut îndoliat de suferinţe şi de vitejie, 
şi dovedea că, împotriva acestei tendinţe criminale, românii 
sunt siliţi să lupte pe viaţă şi pe moarte. 

— Pardon, pardon, îl întrerupse în cele din urmă notarul, 
vrând să-i dea lovitura de graţie. Sunt sigur că, mai curând 
sau mai târziu, şovinismul dumitale are să te gonească în 
România, ca şi pe ceilalţi martiri ai dumneavoastră, care 
exploatează încrederea bietului popor în cărturarii săi... Mă 
TOg, în privinţa aceasta eu nu mă înşel niciodată... 

— Unde-i norocul să pot trece şi eu în ţară! Suspină Titu 
cu mândrie. 

— Lasă, că asemenea noroace nu întârzie prea mult, zise 
Friedman ironic. Ei bine, grozav aş vrea să te întâlnesc 
după ce vei fi cunoscut mai bine "Ţara Românească! Grozav! 
Ai să vezi dumneata acolo libertate şi fericire, dumneata 
care aici cârteşti şi te revolţi neîncetat... Chiar te rog să-mi 
scrii şi mie o carte poştală... Făgăduieşti? 

— Desigur! Strigă Titu îmbujorat de însufleţire. În orice 
caz mai rău ca aci nu poate să fie! 

— Nuuu? Zău? Crezi dumneata? Sări notarul supărat că n- 
a izbutit să-l dea gata. Apoi ştii dumneata că în România 
dumitale nimic şi nimeni nu e stabil? Dacă ochii dumitale se 
întâmplă să nu-i placă boierului, a doua zi ai zburat... Acolo 
nu-s legi şi nici admimstraţie ca în ţara aceasta blagoslovită 
pe care dumneavoastră o calomniaţi pe toate cărările. Nu, 
domnule! Acolo bunul plac al ciocoilor dictează milioanelor 


de robi în zdrenţe... Să nu-mi vorbeşti, te rog, mie de 
România, că eu o cunosc mai bine ca dumneata! Trei ani am 
stat acolo în tinereţe, dar n-am să uit până voi închide ochii 
cât am îndurat! 

— În sfârşit, oricum ar fi, bine sau rău, cel puţin ştiu că tot 
e românesc şi numai românesc! Făcu Titu cu un surâs 
triumfător care pe notar îl sâcâia mai tare decât dacă ar fi 
răcnit. Şi prin urmare nu poate veni orice fleac de renegat 
să-ţi impună să vorbeşti şi să simţi ca un străin! 

— Eşti un şovinist cum nici nu mi-aş fi putut închipui, nu 
degeaba eşti poet român! Zise studentul, căutând să fie 
ironic, pe ungureşte. 

La sfârşitul discuţiei Titu se simţi mândru ca un 
comandant de oaste după o bătălie câştigată. Era mai ales 
mulţumit pentru că a avut curajul să-şi declare fără 
înconjur sentimentele adevărate, ca şi când ar fi făcut-o în 
faţa unor inchizitori fioroşi. 

În amurg, în loc să se ducă la preotul calvin ca să 
bârfească împreună cu preoteasa apucăturile obraznice ale 
notarului, precum obişnuia, se hotări brusc să meargă la 
preotul român. Acuma îi era ruşine că, fiind aici de aproape 
o lună, a legat cunoştinţă cu toţi surtucarii unguri, dar n-a 
umblat deloc să vadă măcar pe păstorul turmei desculţe şi 
oropsite. 

Casa preoțească era în preajma bisericuţei, pe o uliţă 
dosnică, în marginea satului. Titu găsi numai pe doamna 
preoteasă, o ţărancă secătuită de muncă, şi trei fete 
modeste, foarte ruşinoase şi cam prostuţe. Toate s-au 
bucurat şi l-au poftit îndată în „casa dinainte”, o odaie 
împodobită cu ţesături şi cusături ţărăneşti şi cu o masă în 
mijloc, aşternută cu faţă albă, pe care trona o biblie veche, 
legată în piele roasă, între o cruce mică de argint şi alta mai 
mare de lemn. Stângăciile şi sfiala fetelor, ca şi vorbele 
apăsate ale preotesei, care altă dată l-ar fi făcut să râdă, 
acuma i se păreau pâine de farmec. 


— Dar sfinţia sa? Întrebă dânsul când, după sleirea 
banalităţilor de rigoare, fetele amuţiră nemaiştiind ce se 
cuvine să vorbească. 

— E la biserică, are o nuntă, răspunse repede fata cea mai 
mare, slăbuţă, uscată, cu mâinile roşii. Au venit adineaori 
nişte unguri să-i cunune. C-aici aşa-i obiceiul. Întâi se 
cunună la biserica lor, dar pe urmă vin şi la tata, că zice că 
slujba noastră e maisfântă... 

— E mai sfântă... repetă Titu maşinal. 

În curând sosi şi preotul, bătrân, cu hainele murdare, cu 
barba neîngrijită şi cu nişte ochi blânzi ca de apostol. Avea 
faţa transfigurată de o mulţumire mândră. Dădu mâna cu 
Titu, îl aşeză la masă, porunci fetelor să aducă un pahar de 
vin şi apoi, când rămaseră singuri, îi zise cu o imputare 
uşoară, frăţească: 

— Mă bucur, fiule, c-ai mai venit şi pe la noi... Aşa se şi 
cade. Căci trebuie să ne iubim unii pe alţii toţi cei de-o 
limbă şi de-o lege. De aceea m-am mirat şi m-a durut că ne- 
ai ocolit până azi... 

Titu plecă fruntea parc-ar fi aşteptat o binecuvântare şi 
rosti domol, ca un vinovat mustrat de remuşcare: 

— lartă-mă, părinte! 

Zvonul şi apoi ştirea că lon nu vrea să ia de nevastă pe 
Ana, deşi nu tăgăduieşte că cu dânsul a rămas însărcinată, 
se răspândi, mai ales cu ajutorul Zenobiei, în tot satul. Celor 
ce spuneau că nu o ia fiindcă nu se învoieşte de zestre cu 
Vasile Baciu, le astupau gura cei ce ştiau că flăcăul nici nu 
vrea să stea de vorbă cu tatăl fetei şi că deci şi-a bătut joc 
de ea înadins şi numai ca să se răzbune pe Baciu pentru că 
nu i-a dat-o de bunăvoie, ba încă odinioară, la horă, l-a şi 
bruftuluit de faţă cu toată lumea. În casa Herdelea însă 
purtarea lui Ion era privită ca o murdărie fără pereche. 
Bătăile ce le suferea Ana din pricina lui stârneau zilnic 
valuri de lacrimi şi explozii de milă pentru victima 
„praşcăului” Glanetaşului, cu toate că până atunci fata lui 
Vasile nu se bucurase de nici o consideraţie în familia 


învățătorului. De câte ori auzeau că Baciu bate pe Ana, 
amândouă fetele lui Herdelea plângeau cu hohote şi 
blestemau pe Ion, având de partea lor făţiş şi pe dăscăliţa, 
care nu se ostoia până ce nu striga din cerdac spre casa 
Glanetaşului: „Să vă fie ruşine obrazului!” Deşi nu se arăta, 
învățătorul se indigna tot atât de mult ca şi muierile, fiind 
un sentimental fără seamăn şi având oroare de bătaie, încât 
chiar în şcoală, când se întâmpla să-l scoată din sărite vreun 
copil şi să-i tragă două-trei la palmă, avea remuşcări zile de- 
a rândul. Laura mai încercă de câteva ori să explice 
flăcăului că nu-i sade frumos ceea ce face, dar Ion parcă 
înnebunise, tăcea şi rânjea ca un câine turbat. 

— Nici n-am mai văzut aşa blestemăţie, murmura 
Herdelea, clătinând din cap, seara când vorbeau de feciorul 
Glanetaşului. Parcă-mi pare rău acuma că nu l-am lăsat să fi 
stat în temniţă, să-i mai treacă buiecia... 

De altfel Ion însuşi trăia într-o tulburare atât de ciudată, 
că aproape nu-şi dădea seama ce mai voia şi unde vrea să 
ajungă. De când a înfruntat pe Vasile Baciu i se părea că 
toată lumea îl duşmăneşte şi totuşi se simţea mai fericit ca 
totdeauna. Aci era de o veselie uimitoare, glumea cu cine-i 
ieşea în cale, aci se înfuria şi suduia din senin, căutând 
oricui ceartă şi bătaie. Mai ales când îi pomenea cineva de 
Ana se zborşea şi fulgera; ba în cele din urmă ajunse să 
vadă un vrăjmaş de moarte în oncine rostea în faţa lui 
numele ei sau pe al lui Vasile. Într-o duminică, tocmai în 
vremea liturghiei, bătu crunt pe tatăl său, pentru că îl 
sfătuise, foarte pe departe, să caute să se înţeleagă cu 
Vasile Baciu, c-ar fi auzit că acuma ar fi bucuros să-i dea 
fata şi chiar o zestre frumoasă. 

Avea uneori clipe când îşi zicea că se poartă ca un 
prostănac, alergând după cai verzi, în loc să stea de vorbă 
cum se cuvine şi să încerce o învoială cinstită. Se gândea 
atunci că Vasile Baciu, încăpățânat cum e, poate să se 
răzgândească, să lase pe Ana să nască şi s-o ţie acasă cu 
copilul până ce va veni altul s-o ceară de nevastă. Au 


maifost şi alte fete cu copii din flori care totuşi s-au măritat, 
dar încă fata bogătaşului Vasile Baciu? Asemenea închipuiri 
îl făceau însă mai dârz. „Mai bine să rămân tot calic, decât 
să mă frece ei pe mine!” îşi răspundea cu un simţământ de 
mare mulţumire. 

Câteodată îi venea să izbucnească, să strige în gura mare 
că şi-a împlimt gândul, că de acum poate avea şi pământ şi 
de toate, numai să vrea dânsul, căci toate numai de voinţa 
lui atârnă. Aşteptarea de azi îi umplea fiinţa de o plăcere 
nemaisimţită. Tocmai fiindcă i-ar fi fost uşor să puie capăt 
tuturor neînțelegerilor, nu se îndura, parcă s-ar fi temut că, 
îndată ce va fi dobândit ce a râvnit atât de vijelios, vor 
începe poate alte zbuciumări, necunoscute şi mai grele. 

Într-una din zilele acestea fu chemat grabnic la 
judecătorie în Armadia, printr-un aprod trimis înadins după 
dânsul. Se duse îndată, nepăsător, fără să se sfătuiască cu 
nimeni, ca şi odinioară, când cu pâra lui Simion Lungu. Nici 
capul nu-l mai durea de ce i s-ar putea întâmpla acolo, de 
vreme ce planul lui a izbutit şi fericirea e atât de aproape, 
că doar să întindă mâna s-o culeagă. 

Un domn străin, gros şi gras, cu ochelari negri, cu faţa 
plină şi rotundă ca o lună, îl întrebă cine i-a făcut jalba 
împotriva domnului judecător. Ion nu stătu pe gânduri nici 
un minut, ci spuse îndată că Herdelea i-a făcut-o... Numai 
după ce-a isprăvit şi a văzut pe preotul Belciug alături de 
judecătorul mânios, mai la o parte, şi-a dat seama că s-a 
pripit şi şi-a adus aminte cum a făgăduit învățătorului de 
atâtea ori că nu-l va vinde nici în ruptul capului. De aceea 
căută s-o dreagă, adăugând că ela stăruit la Herdelea şi l-a 
rugat în genunchi până l-a înduplecat. Domnul străin însă 
nu-l mai ascultă, fiind ocupat să dicteze ceva pe ungureşte 
altui domn care scria foarte repede la un birou. După un 
răstimp apoi domnul străin, care vorbea stricat româneşte, 
îl întrebă dacă s-a gândit bine ce a făcut, iar când dânsul 
răspunse că s-a gândit, îi zise că plângerea lui e mincinoasă 
şi, prin urmare, în loc de două săptămâni, acuma poate să 


fie închis două luni, de nu şi mai mult... Ion, cu o înfăţişare 
nepăsătoare, tăcu. Pe urmă un aprod îl scoase afară. 

Până ce ajunse în uliţă, flăcăul se mai gândi că n-ar fi 
trebuit să vândă pe Herdelea. În uliţă îşi zise că şi în 
temnițe oameni trebuie să stea şi că ori o săptămână, ori o 
lună, tot un drac e... Apoi toată afacerea aceasta fu 
îngropată sub noianul grijilor cu Ana, cu Vasile Baciu, cu 
pământurile lor care vor fi ale lui... 

Fiindcă Ion, de la o vreme încoace nu mai mergea aşa de 
des pe la Herdelea ca înainte şi niciodată n-a deschis vorba 
despre încurcăturile lui cu Ana, familia învățătorului de-abia 
după vreo săptămână şi întâmplător a aflat cum odrasla 
Glanetaşului nici n-a vrut să asculte pe Vasile Baciu când a 
încercat să-l descoase asupra gândurilor lui cu fata 
batjocorită. Domnişoarele şi doamna convinseră lesne pe 
Herdelea că el, ca învăţător şi om luminat, e dator să 
intervină, să povăţuiască şi la nevoie să dojenească pe 
„destrăbălatul care nu mai are frică nici de Dumnezeu şi 
nici de oameni”. Măgulit, învățătorul chemă îndată pe Ion, 
care răspunse că vine, numai să arunce întâi nişte ogrinji în 
ieslele Dumanei. 

— Păcat că nu-i aici şi Titu, murmură Herdelea, aşteptând 
aproape mişcat să sosească flăcăul. Am băgat de seamă că 
Titu are multă influenţă asupra nebunului... Ei, dar acuma 
săracul Titu cine ştie cum se trudeşte în Gargalău! Căci de, 
pâinea cea de toate zilele greu se agoniseşte şi cu multă 
sudoare! 

Ion intră, dar de la primele cuvinte se burzului, se roşi, se 
înfurie şi curând i-o trânti, fără ruşine, învățătorului: 

— Dar mai lăsaţi-mă în seama necuratului, că doar nici eu 
nu-s copil şi ştiu bine ce fac şi cum trebuie să mă port! Apoi 
zău aşa! N-o iau, domnule învăţător, pentru că n-am poftă s- 
o iau. Şi drept să vă spun, mi-i urâtă Ana ca mama pădurii şi 
nu mi-ar mai trebui, să ştiu că badea Vasile mi-ar pune 
colea-n palmă tot hotarul Pripasului. Ce-s eu vinovat c-a 
rămas ea cu pântecele la gură? Io-s vinovat? Ea-l de vină, că 


de nu i-ar fi plăcut, nu s-ar fi lăsat... Că doar n-am rugat-o 
eu, păcatele mele... 

Herdelea se cruci ascultându-l şi amuţi, iar fetele fugiră în 
salon ca să nu fie nevoite să mai audă asemenea vorbe 
păgâne. Numai dăscăliţa nu-şi pierdu cumpătul, ci 
aprinzându-se de indignare, îi zise, căutând totuşi să-şi 
păstreze demnitatea: 

— Nu ţi-i ruşine ţie, măi băiete, să vorbeşti aşa în faţa 
noastră, oameni cumsecade? Astea-s vorbe de om zdravăn? 
Nici ţiganii cei mai nemermci n-ar îndrăzni să facă şi să 
grăiască precum îndrăzneşti tu! Frumos îţi stă, n-am ce 
zice... Noi te-am crezut mai de treabă şi mai aşezat ca pe 
alţii, dar văd că n-ai pereche în blestemăţii. Da, da, bine-a 
zis cine-a zis că din coadă de câine nu faci până-i lumea sită 
de mătase... Foarte bine a zis... 

— Lasă-l, dragă, lasă-l mai încet, că-i tânăr şi nu ştie ce 
vorbeşte, interveni Herdelea împăciuitor, uitându-şi 
hotărârea energică de adineaori în faţa îndârjirii flăcăului. 
Încercă apoi să-l îmblânzească reamintindu-i că, de câte ori 
i-a ascultat sfaturile numai bine i-a mers, şi stăruind mai 
ales asupra păţaniei cu Simion Lungu, când fusese cât pe- 
aci să-i putrezească oasele prin cele temnițe şi când numai 
jalba pe care i-a făcut-o dânsul l-a scăpat teafăr. 

Învățătorul n-apucă să isprăvească. Pe Ion blândeţea 
aceasta îl sugruma fiindcă îl silea să se ruşineze. Dar 
nevrând să se dea învins, îşi aduse aminte de domnul străin 
de la judecătorie şi sări mânios, strigând: 

— Că bine m-ai sfătuit, domnule învăţător! Mai bine nu mă 
sfătuiai şi mă lăsai în pace să stau închis atunci două 
săptămâni, decât să stau amu două luni ori poate şi doi ani! 
Lasă că am aflat şi noi cum s-au întors lucrurile, ca doar nu 
suntem tocmai aşa de proşti... 

— Vasăzică asta ţi-e recunoştinţa, măi loane? Zise 
Herdelea înfricoşat de îndrăzneala feciorului. După ce m-ai 
rugat o seară întreagă, şi tu şi ai tăi, să nu te las, acuma ai 


obraz să-mi faci imputări? Uiţi că tot plângerea mea te-a 
scăpat de temniţă... 

— M-a scăpat, cum să nu mă scape... Zi mai bine că ţi-ai 
bătut joc de neştiinţa mea cum nici n-aş fi putut crede, că 
doar mai frumos cum m-am purtat eu cu dumneavoastră nu 
s-a purtat nimeni... Dar amu nu-i nimic! Să fim sănătoşi! De- 
amu oi şti şi eu să mă feresc şi să umblu după capul meu... 
Să dea Dumnezeu noapte bună! 

leşi repede, trântind uşa şi bodogănind până acasă. 

Atâta obrăznicie încremeni chiar şi pe doamna Herdelea, 
încât de-abia într-un târziu putu zice: 

— A înnebunit de tot becisnicul! Ceea ce se potrivea şi cu 
părerea domnişoarelor care, reapărând, nu mai ştiau cum 
să-şi arate revolta. 

Până noaptea târziu uimirea nu se potoli în casa Herdelea. 
Asemenea necuviinţă din partea unui sătean nu li se mai 
întâmplase niciodată... Şi supărarea tuturor era mai mare 
pentru că tocmai Ion dovedea atâta nerecunoştinţă şi lipsă 
de respect. Fiindcă toţi l-au iubit, acuma toţi îl ocărau la 
întrecere. Familia învățătorului îl privise întotdeauna ca pe 
un om al casei, mai isteţ şi mai spălat ca ceilalţi ţărani. 
Herdelea se mândrea că l-a avut elev şi-l lăuda 
pretutindeni. Ce-i drept, şi lon fusese veşnic săritor şi nu se 
codea, dacă i se cerea, ba să alerge până-n Jidoviţa sau 
Armadia, ba să mai sfarme nişte lemne pentru bucătărie... 
În serile lungi de iarnă, când plictiseala omoară satele, când 
de frica ei oamenii se culcă odată cu gâinile, feciorul 
Glanetaşului petrecea de multe ori în casa învățătorului, 
ascultând sau spunând basmuri, cântând ori jucând loton şi 
durac... Însăşi doamna Herdelea, care nu-şi ascundea 
disprețul faţă de proşti, cum le zicea dânsa ţăranilor, cu lon 
vorbea ca şi cu o persoană de seama ei, mai ales că el ştia 
să păstreze totdeauna buna-cuviinţă. Şi acuma, acelaşi lon 
nu se ruşinează să răcnească şi să amenințe pe domnul 
învăţător! 


— Dac-ar fi fost acasă Titu, sunt sigură că-l plesnea! Zise 
Ghighi, războinică. 

Herdelea însă mai mult se întristase decât se mâniase. Din 
toate vorbele lui Ion, îl izbiră îndeosebi cele despre 
plângerea împotnva judecătorului. Apoi o bănuială îi săgetă 
inima: dar dacă nebunul s-a apucat să spuie pe undeva cine 
i-a făcut jalba? Nu maivăzuse de mult pe Ghiţă Pop de la 
judecătorie, dar parcă simţea că comisiunea de anchetă 
trebuie să fi umblat prin Armadia şi deci se prea poate să fi 
fost chemat şi Ion... Atunci nenorocirea e pe drum... 

— Te pomeneşti că mai dăm şi de belea din pircina 
reclamaţiei cu obraznicul ăsta! Vorbi Laura care, de când se 
logodise, împerechease seriozitatea cu pesimismul. 

— Nu m-aş mira deloc! Adăugă dăscăliţa mângâindu-şi 
gura şi nasul. De la astfel de proşti te poţi aştepta la tot ce-i 
mai rău! 

— Hodoronc-tronc! Făcu Herdelea. Lăsaţi, că nu-i nici 
dracul aşa de negru cum se pare... O fi blestemat Ion, dar 
rău nu-i! Omul o fi având cine ştie ce necazuri, ş-apoi la 
necaz omul vorbeşte vrute şi nevrute! 

În vreme ce sufletul îi sângera de presimţirea nenorocirii, 
trebui să zâmbească, să glumească şi să convingă familia că 
nu-i nici o primejdie... Dăscăliţa şi fetele, obosite de 
indignare, dormiră ca scăldate. Numai Herdelea se 
frământă toată noaptea cu ochii deschişi, speriaţi, căutând 
zadarnic să înece în întuneric vedeniile apăsătoare... 

Preotul Belciug, fiind înnegrit în plângerea lui Ion la fel cu 
judecătorul, fusese chemat ca informator în faţa comisiunii, 
prezidată de primul procuror al tribunalului din Bistriţa. 
Răspunse surâzând cucernic la toate întrebările, simţindu- 
se curat ca floarea spinului şi nevrând să pară că e cuprins 
de vreo pornire duşmănoasă faţă de nimeni, deşi în sufletul 
lui fierbea împotriva lui Ion care a cutezat să-l pârască. De 
altfel îi veni foarte uşor să se lămurească, având doar să-şi 
repete declaraţiile făcute cu prilejul procesului din care se 
înţelegea că feciorul Glanetaşului este un element periculos 


pentru ordinea legală din Pripas şi că, în interesul obştesc, 
trebuia negreşit scuturat puţin ca să-şi vie în fire. 

— Nu sunt om de legi şi deci nu pot vorbi decât ca un 
simplu profan, făcu dânsul drept încheiere. Totuşi mi s-a 
părut şi mi se pare că domnul judecător n-a fost destul de 
sever cu delicventul. De altminteri, cea mai bună dovadă că 
ameninţarea pedepsei n-a avut efectul dorit este în afară de 
însăşi plângerea aceasta, care constituie o calomnie prea 
îndrăzneață, este, zic, faptul că chiar acuma reclamantul e 
eroul unui scandal cum nu s-a mai pomenit în satul nostru... 

Când însă preotul auzi din gura lui Ion însuşi că Herdelea 
este autorul adevărat al plângerii, se roşi de mare mânie. 
„Asta-i culmea ipocriziei! Se gândi el. Pe de o parte îmi vine 
la colindat şi mă pofteşte la logodna fetei, iar pe de altă 
parte mă târăşte pe la judecăţi! În sfârşit, bine că s-a făcut 
lumină!” 

De-acuma era dovedit că învățătorul i-e duşman şi prin 
urmare se credea îndreptăţit să caute şi el să-l lovească şi 
încă tocmai când îi va fi lumea mai dragă. „Dacă-i vorba de 
făcut rău, apoi am să-i arăt că nu e greu deloc!” se hotărî 
dânsul. 

Cu cât i se înrădăcina în suflet convingerea că Herdelea e 
marele vinovat, cu atât găsi mai multe împrejurări 
uşurătoare pentru Ion care, la urma urmelor, nu poate fi 
decât victima intrigilor învățătorului. Îl compătimi şi-i păru 
rău că a fost nevoit să mărturisească împotriva bietului 
flăcău. Se gândi tot mai des la dânsul şi din ce în ce cu mai 
multă duioşie. Adică pentru ce îl urmărise cu atâta 
înverşunare? Acuma, chibzuind mai bine lucrurile şi 
întâmplările, recunoştea că s-a pripit când l-a dojenit în 
biserică şi c-a greşit îndemnând pe Simion Lungu să-l 
pârască. Da, da, s-a pripit, căci dreptatea adevărată a fost 
de partea lui Ion... Deci trebuie să încerce să-şi răscumpere 
greşelile şi să facă ceva pentru sărmanul om oropsit. Şi, 
fiindcă ştia bine neînțelegerile dintre el şi Vasile Baciu, îşi 
propuse să-i împace, convingând pe Ion să ia pe Ana, iar pe 


Baciu să-i împlinească dorinţele în ce priveşte zestrea. De 
altfel, dacă ar izbuti, ar împrăştia şi ruşinea ce apasă 
asupra satului din pricina lor. Adevărat că Ana nu-i nici 
întâia, nici ultima fată care a păcătuit: pe valea Someşului 
sunt chiar unele sate unde mai toate miresele umblă cu 
copilaşul de mână. În Pripas însă, de când e Belciug în 
fruntea credincioşilor, nu s-au pomenit copii din flori. Şi 
apoi ceea ce face Vasile Baciu e strigător la cer. Bine, a 
greşit fata şi e vinovată, dar pentru o greşeală nu poţi să 
omori un om. Atâta cruzime nu s-a mai auzit. S-a dus vestea 
şi prin alte comune cum o lasă în fiecare zi vânătă şi 
zdrobită de bătaie... 

Preotul mai cumpăni câtăva vreme planul, ca să nu aibă pe 
urmă să-şi impute iar vreo pripire. Din zi în zi însă îl găsea 
mai măreț. Herdelea are să îngălbenească de necaz când va 
afla că până şi Ion al Glanetaşului, unealta lui nenorocită, 
tot la popa caută adăpost sufletesc. Apoi, în afară de 
recunoştinţa flăcăului, va dobândi şi încrederea lui Vasile 
Baciu, pe care păţania fetei l-a prăpădit şi care ar fi bucuros 
acuma s-o vadă măritată chiar şi cu feciorul Glanetaşului, 
măcar că s-a jurat şi s-a lăudat atâta că nu i-o dă nici mort. 
Aici Belciug simţea o nouă arsură a conştiinţei sale, căci şi 
el îl asmuţise odinioară pe Baciu să nu-şi nefericească fata 
cu un destrăbălat bătăuş şi tâlhar... În sfârşit preotul mai 
nădăjduia că din împăcarea aceasta poate să folosească şi 
biserica cea nouă ceva. Căci râvna lui cea mai scumpă în 
viaţă era să vadă înălțându-se un sfânt locaş de piatră, 
falnic şi frumos, în locul celui vechi şi dărăpănat care îi 
făcea necinste atât lui, cât şi satului întreg. De vreo zece ani 
aduna ban peste ban, cu o patimă mereu crescând, con- 
tribuind el însuşi cu aproape toate veniturile bisencii şi 
impunându-şi singur toate economiile în favoarea visului 
său. Realizarea începuse printr-o colectă, făcută de doi 
săteni fruntaşi, loma Bulbuc şi Ştefan Hotnog, prin toate 
comunele Ardealului, cu o scrisoare de învoire din partea 
episcopului. Trebuind bani mulţi, Belciug căuta să insufle şi 


ţăranilor ambiţie de a dărui pentru bisenca cea nouă la 
toate prilejurile, dar mai ales la nunţi, la botezuri, la morţi... 
Din nenorocire, credincioşii erau mai greoi la pungă ca 
păstorul, încât de-abia acuma se putuseră începe tratative 
cu câţiva arhitecţi vestiți din Bistriţa, şi încă nu se ştia dacă 
suma adunată va ajunge... În reveriile lui cucernice, Belciug 
vedea noua biserică triumfătoare, trâmbiţând lumii silinţele 
vrednice ale unui preot modest. Ba mai vedea şi bisericuţa 
cea veche, aşa săracă şi umilă cum era, mutată în satul 
Săscuţa, unde românii se înmulţiseră şi, neavând unde să se 
închine, veneau duminicile în Pripas să asculte sfânta 
liturghie... Numai să-l învrednicească Dumnezeu să-şi poată 
continua opera şi să lumineze sufletele oamenilor. 

Duminică, înainte de a începe slujba, puse pe primar să 
poruncească lui Vasile Baciu să vie la dânsul acasă, după- 
amiază, împreună cu Ana, iar straja fu însărcinată să-i 
trimită pe Ion, împreună cu Glanetaşu şi Zenobia. Nu voia 
să se ştie de ce-i cheamă şi nici să bănuiască unu că a poftit 
şi pe ceilalţi. „Cum sunt de îndărijiţi amândoi, ar fi în stare 
să nici nu vie, îşi zise Belciug, frângându-şi mâinile cu 
înfrigurare. Pe când aşa, dacă se vor întâlni faţă în faţă în 
casa mea, nu se poate să nu cadă la învoială!” 

Cei dintâi sosiră Vasile Baciu cu fata. Țăranul era puţin 
cherchelit fiindcă se grăbise să înghită o jumătate de rachiu 
mai înainte de a-i fi spus primarul vorba preotului, iar Ana 
avea ochii umflaţi şi arşi de plâns şi încerca zadarnic să-şi 
ascundă pântecele sfidător de rotund. Pe el îl pofti să şadă, 
pe când ea rămase în picioare, cu ochiiân pământ, lângă 
uşă. 

Ca să nu-i dea vreme să răsufle, Belciug îl luă repede, că 
face rău de-şi stâlceşte fata, c-a ajuns de râsul lumii, că 
omul la nenorocire să nu-şi piardă judecata, că Ana a greşit, 
dar orice greşeală se poate îndrepta cu bunăvoință, dar 
încăpăţânarea e mama tuturor relelor, că doar nici Ion nu-i 
ţigan, ba încă-i fecior sârguitor şi isteţ, deşi n-are avere, şi 
poate să fie un ginere mai de treabă ca mulţi alţii... Ana 


izbucni în lacrimi, iar Vasile Baciu răspunse înduioşat şi 
amărât: 

— Da cum n-aş vrea eu, domnule părinte? N-am încercat 
eu în toate chipurile? L-am şi rugat, eu, om bătrân... Dar nu 
vrea nici măcar să mă asculte. Nu vrea şi nu vrea. A 
batjocorit-o şi amu ne freacă... Apoi ce să mai ştiu eu face? 
Dumneata eşti om sfânt şi drept şi înţelept... Învaţă-mă 
dumneata şi eu fac orice! 

Preotul îşi petrecu mâna prin păr, mulţumit de răspunsul 
ţăranului, şi tocmai se pregătea să-l povăţuiască să nu fie 
zgârcit, că doar pentru odrasla luidă, iar nu pentru străini, 
când auzi paşi de opinci în tindă şi apoi un ciocănit sfios în 
uşă. 

— Intră! Murmură dânsul repede, încântat. Glanetaşu 
deschise încet şi cu respect uşa şi îşi puse îndată căciula jos 
lângă cuptor, în vreme ce Zenobia şi Ion intrară mai cu 
curaj şi dând bună ziua. Toţi trei se arătară uimiţi văzând pe 
Baciu şi pe Ana, cu toate că atât ei cât şi ceilalţi bănuiseră 
de ce au fost chemaţi. Belciug dădu mâna cu Glanetaşu şi 
cu Ion, aruncând o privire la Vasile Baciu, prin care parcă-l 
poftea să priceapă cât de mult îi cinsteşte, pe urmă vorbi 
flăcăului cu un glas blând, învehnd dojana în rugăciune: 

— Aud şi nu cred că tu n-ai vrea să iai pe fata asta neno- 
rocită, după ce vezi bine şi recunoşti că eşti vinovat şi c-ar 
trebui să-ţi împlineşti datoria creştinească... Apoi aşa nu-i 
frumos, măi loane! Că fata urâtă nu-i, de neam rău nu-i, pe 
drumuri nu-i... Spune şi tu, nu vorbesc eu bine? Tu de 
asemenea eşti un băiat cumsecade, cuminte, aşezat... Cum 
se poate una ca asta? 

— D-apoi, domnule părinte, băiatul ar vrea, răspunse 
Glanetaşu în locul flăcăului, scărpinându-se în cap şi cu 
ochii la Vasile Baciu. Cum să nu vrea, domnule părinte, 
adăugă iar după o pauză, dar oprindu-se iar scurt, parcă n- 
ar îndrăzni să sfârşească, pe când Ion plecă fruntea cu o 
mişcare ce voia să arate că da, într-adevăr el ar vrea. 


Se lăsa o tăcere mai lungă şi pe urmă deodată se porniră 
să vorbească în acelaşi timp şi Vasile, şi Ion, şi Glanetaşu. 
Preotul însă le curmă avântul, făcând un semn cu mâna, şi 
le zise blajin, cu un zâmbet cucernic şiâmpăciuitor: 

— lacă de-asta v-am adunat! Acu să vă tocmiţi şi să vă 
învoiţi ca oamenii, că vrajba-i bună numai între ţigani... 

Belciug se aşeză tacticos la masă şi apoi ridică ochii la 
dânşii, aşteptând tocmeala şi păstrându-şi pe buze surâsul 
binevoitor pentru toţi. Bărbaţii însă stăteau încurcaţi, cu 
privirile aţintite asupra lui, ca şi când într-însul ar vedea 
singura lor mântuire. Zenobia ofta des şi-şi dădea ochii 
peste cap, vrând astfel să arate tuturor că e pătrunsă de 
seriozitatea clipei, iar Ana, topită de ruşine, plângea 
înăbuşit, căutând să se facă cât mai mică şi să-şi acopere 
pântecele cu mâinile încrucişate pe care picura în 
răstimpuri câte-o lacrimă fierbinte... Se auzea aspru 
tictacul ceasornicului de pe scrin, acoperit numai câteva 
clipe de uruitul unei căruţe pe uliţă... În tăcerea ce 
stăpânea ca o duşmănie mută, zbârnâi apoi deodată vocea 
lui Vasile, gros şi răguşit, încât toţi parcă se speriară şi 
întoarseră capetele spre dânsul: 

— Eu nu mă codesc deloc, domnule părinte... Eu îi dau 
fata... Uite-o! Să şi-o ia şi să fie sănătoşi! 

Vorbele acestea desţeleniră amorţeala aşteptării. lon se 
mişcă pe scaun, îşi drese glasul puţin şi zise liniştit, dar 
uitându-se numai sub masă, la picioarele preotului, întinse 
şi arătând tălpile ghetelor pe care se prelingeau vine subţiri 
de apă murdară din noroiul lipit pe margini: 

— Nici eu nu mă codesc, că m-ar bate Dumnezeu, numai 
că vreau să ştiu ce iau şi ce-mi dă... Am dreptate, domnule 
părinte, ori n-am? 

Amândoi se adresau numai preotului şi nici nu se uitau 
unul la altul. Nimeni nu lua în seamă pe Ana şi deci nimeni 
nu văzu cum înseninarea alungă spaima din ochii ei, pe 
măsură ce cuvintele bărbaţilor se înmoaie şi se apropie. 


— Îi dau fata acuma, iar după moartea mea, lor le rămâne 
tot ce am agonisit, că doar n-am să duc nimic pe cealaltă 
lume... Cât trăiesc însă nu vreau să rămân pe drumuri şi s- 
ajung la bătrâneţe să cer de pomană, făcu Baciu mai 
răspicat, mereu cu privirea spre Belciug. 

— D-apoi cu fata ce să fac eu, bade Vasile? Se ridică atunci 
şi lon aprins. Spune-mi dumneata, ce să fac? Am eu avere 
ca dumneata, am eu pământ? Ori dumneata vrei să ne 
băgăm slugi amândoi ca să nu pierim de foame? 

— Să munciţi şi să vă faceţi! Strigă Vasile Baciu. 

— Oare? Da pân-amu n-am muncit? Pân-amu nu mi-am 
sfărâmat de ajuns oasele? Că slavă Domnului, cu mâinile în 
sân n-am stat! Şi avut-am oare vreun folos din toată truda? 
Am rămas tot ca degetul de gol... Ş-amu ai vrea să mai 
hrănesc şi pe fata dumitale, că ţi se pare că dânşii nu-mi 
sunt până peste cap! 

Arătă cu degetul pe rând, pe tată-său şi pe maică-sa care 
dădură din cap foarte posomorâţi, vrând astfel să 
înduioşeze pe adversar şi să dea o mână de ajutor 
feciorului. 

— Cât trăiesc eu, nu dau nimic! Asta s-o ştii dinainte! Nici 
un creiţar şi nici o palmă de loc! Mai bine o omor şi o 
îngrop; cel puţin să ştiu c-am omorât-o eu, pentru că nu şi-a 
ţinut cinstea şi nu m-a ascultat pe mine... Aşa! Uite-aşa! 

— Apoi dacă-iaşa, degeaba ne-am mai ostenit şi am necâjit 
pe domnul părinte, zise Ion învârtindu-şi pălăria în mâini şi 
îndreptându-se spre scaun ca şi când ar fi dat să se scoale şi 
s-ar fi răzgândit înainte de a sfârşi mişcarea. 

Belciug, speriat că i s-a stncat planul, ar fi vrut să intervie 
şi să-i domolească, şi nu ştia cum s-o facă. Tuşi de câteva ori 
în semn că ar dori să vorbească. Se împânzi iar o tăcere, 
acum însă nervoasă şi frământată de scârţâitul scaunelor... 
Înainte de-a deschide el gura, Vasile Baciu izbucni din nou: 

— Dac-ai socotit să-ţi baţi joc de fată ca să-mi smulgi 
moşia, apoi rău te-ai socotit, că nu ţi-ai găsit omul... Nu, nu, 
băiete! Hm... Ştiu că ţi-ar plăcea... Dar eu... hm... lasă pe 


mine... Nu, nu, loane, să mă ferească Dumnezeu şi Maica 
Precista! 

În clipa următoare Ion, Zenobia şi Glanetaşu protestară 
indignaţi, acoperind îndemnurile la cumpătare ale 
preotului... De-abia acuma se rupse gheaţa aievea şi se 
încinse o vorbăraie de vreo trei ceasuri, aci apropiindu-se, 
aci gata să se ia de păr, ca peste un minut să se 
mulcomească iar. Numai Ana tăcea mâlc şi suspina, ca o 
osândită care-şi aşteaptă verdictul. 

În sfârşit Vasile Baciu consimţi să dea cinci locuri şi o 
pereche de boi, dar pământurile să fie scrise pe numele 
Anei. 

Ion însă ţinea morţiş că-i trebuie toată moşia, deoarece 
Baciu nu mai e în stare să o muncească, fiind cam bătrân, şi 
încredinţându-l că, drept recunoştinţă, îi va purta de grijă şi 
nu-i va ieşi niciodată din cuvânt. 

Când ajunseră aci, Belciug se ridică triumfător. Greu a fost 
să înceapă tocmeala. De-acuma au să se dea pe brazdă, 
oricât s-ar mai ciondăni. Dar atâta vorbărie îl plictisi în cele 
din urmă, mai ales văzând că se înserează şi încă n-au căzut 
la învoială. Astfel îi trimise să continue acasă hărţuiala şi, 
dând mâna cu bărbaţii, le zise zâmbind: 

— Ei, să fie într-un ceas bun şi cu noroc! Şi la nuntă să nu 
uitaţi nici pe Dumnezeu din cer şi biserica lui de pe pământ! 


Ciorovăiala dintre potnvnici se reluă mai aprigă pe drum. 
Se amenințau, se înjurau, se opreau, dădeau din mâini, îşi 
şopteau cine ştie ce, dar tocmeala nu mai înainta deloc. 
Când sosiră în faţa casei lui Vasile Baciu, amândoi se 
gândiră să lase aşa cum vrea celălalt şi să sfârşească, şi 
totuşi se răzgândiră repede nădăjduind fiecare că 
amânarea va aduce apă la moara lui. Singură Ana era 
zorită, tremura şi se uita rugătoare când la tatăl ei, când la 
Ion, înfricoşată că se vor despărţi fără a-i hotări soarta sau 
a-i fi curmat suferinţele. Şi într-adevăr se despărţiră 
jurându-se, atât flăcăul cât şi Vasile, că ori rămâne cum au 
spus ori nici să nu se mai întâlnească... 

Vasile Baciu, simțindu-se gâtuit, plesnea de mânie şi, ca să 
se răcorească, găsi un clenci Anei şi o bătu iar până când o 
umplu de sânge... Toată noaptea şi a doua zi fu crâmpoţit 
de gânduri negre. Înţelegea acum lămurit ceea ce bănuise 
de când a prins de veste că feciorul Glanetaşului umblă să 
sucească mintea Anei: „Vasăzică vrea să-mi ia pământurile!” 
îi răsăreau sudori reci pe frunte gândindu-se că va fi nevoit 
până la urmă să se îndoaie şi să trăiască din mâna 
calicului... Îşi fierbea creierii căutând să născocească un 
mijloc care să-l scape din ghearele hoţului şi se bucura 
numai la închipuirea că ar putea găsi ceva să-l înşele cât 
mai cumplit... Dar oricât se căznea, nu putea stoarce nimic. 
Poate dacă l-ar mai ameninţa că va lăsa pe Ana să nască şi 
că nu o va mărita niciodată? Amenințarea i se părea atât de 
slabă, încât nici el însuşi n-o credea. Cum s-o primească 
atunci celalt? Mai mult l-ar întărâta... 

Ion era vesel şi mulţumit. Era sigur că până la urmă Vasile 
Baciu îi va da tot şi-şi făcea mereu cruce mulţumind lui 
Dumnezeu că l-a ajutat să izbândească. A doua zi în zori 
cutreieră hotarul să cerceteze mai bine toate locurile 
viitorului său socru şi să se bucure văzându-le, fiindcă de- 
acuma sunt ale lui. Pe la amiază se sfădi râu cu Glanetaşu 
care iar încercă să-l sfătuiască să nu întindă coarda prea 
tare. 


— Decât m-ai învăţa pe mine, mai bine ai pune şi 
dumneata mâna pe ceva, că mănânci pâinea lui Dumnezeu 
degeaba, mai rău ca un trântor! Îi strigă feciorul cu dispreţ. 

Seara, însoţit de mă-sa, de Floarea, nevasta lui Macedon 
Cercetaşu, şi de soacra primarului, o babă specialistă la 
peţituri şi tocmeli, se duse la Vasile Baciu care de altfel îl 
aştepta şi chiar chemase pe Firoana şi pe nevasta 
dascălului Simion Butunoi, să poată ţine piept asalturilor. 
Ana îndulcise o cupă de rachiu, căci băutura dezleagă 
limbile şi îmblânzeşte inimile. Toată târguiala fu reluată de 
la început cu mai multă râvnă şi violenţă, fiecare parte 
urmărind să păcălească cât mai tare pe potrivnic. Cuvântul 
însă îl aveau îndeosebi femeile care se certau ţigăneşte şi, 
drept dovezi şi argumente, se ocărau întâi unele pe altele, 
apoi pe Ion, pe Ana, pe Glanetaşu, pe Baciu şi toate 
neamurile lor cunoscute şi necunoscute... În loc de 
apropiere, mai rău se înrăiră şi se despărţiră hotărâți să nu 
mai reînceapă convorbirile, ceea ce, fireşte, nu-i împiedică 
să se întâlnească iar peste câteva zile şi iar să se certe fără 
rezultat. 

Deoarece, tot ciorovăindu-se, intraseră în postul mare, 
Vasile Baciu se gândi că cununia nu se poate face în nici un 
caz până după Paşti, se lăsă mai greu spre a câştiga timp 
pentru a găsi mijlocul de a-şi înşela ginerele. Dar nici Ion nu 
se grăbea deloc şi se prăpădi de râs când Vasile vru totuşi 
să-l sperie că nu-i mai dă pe Ana... Apoi, cu două săptămâni 
înaintea sărbătorilor se învoiră într-o jumătate de ceas, 
încât flăcăul se miră cât s-a făcut Baciu de îngăduitor. Primi 
să-i dea zestre toate pământurile şi amândouă casele, 
cerând doar să fie scrise, după cununie, pe numele 
amândurora. Deocamdată, după cununie, Ana se va muta la 
Glanetaşu, împreună cu o pereche de boi, un cal, o vacă cu 
vițel, o scroafă cu şapte purcei, un car nou şi altele mai 
mărunte ce se cuvin unei mirese şi neveste tinere. În 
aceeaşi zi se duseră la notar pentru înştiinţările legale şi pe 


urmă la preot să facă strigările de cuviinţă aşa fel ca nunta 
să se serbeze chiar a doua duminică după Paşti. 

Din clipa aceasta Vasile Baciu trăi într-o zbuciumare parcă 
el ar fi fost mirele. Toată ziua nu-şi găsea locul şi nu mai ştia 
cum să-şi ascundă nerăbdarea. De teamă să nu scape vreo 
vorbă trădătoare nu mai dădea pe la Avrum, dar bea mai 
mult ca de obicei acasă. Acum i se părea că vremea trece 
prea anevoie şi-l rodea frica să nu-i strice cineva sau ceva 
socotelile. 

După întrevederea cu preotul român, Titu se simţea alt 
om, mai luminat, mai curat. Se gândi mult la viaţa lui de 
până atunci şi o găsi stearpă şi ruşinoasă. Parcă umblase 
prin lume cu ochii închişi, de nu văzuse nimic. Plăcerea lui 
de-a vorbi ungureşte i se părea acum nespus de 
caraghioasă. Ce folos că mâzgălise poezii, când sufletul lui 
fusese înţelenit de nesimţire? Ce folos că citea tot ce-i cădea 
în mână împuindu-şi mintea cu gândurile altora, dacă nu 
căutase să ştie ce se petrece în jurul lui? Ce să mai 
închipuieşti drame şi tragedii pentru glorie, când în faţa ta 
se desfăşoară tragedia unui popor întreg, mai dureroasă în 
muţenia ei decât orice născociri romantice? „Menirea mea 
este să trăiesc în mijlocul neamului vitregit de soartă, să-i 
alin suferinţele, să-i simt durerile, să fiu sprijinul lui!” îşi 
zicea dânsul cu mândrie în clipele de însufleţire. 

Seara stătea tolănit pe canapeaua ce-i slujea drept pat, nu 
aprindea lumina şi făcea zeci de planuri de viitor, care de 
care mai vijelioase. Se vedea când cu făclia în mână, în 
fruntea unei mulţimi imense de ţărani, călăuzindu-i spre 
lupta de dezrobire, când rătăcitor din sat în sat mângâind 
jelaniile oamenilor năpăstuiţi, învăţându-l cum să-şi uşureze 
traiul şi aţâţând în sufletele lor focul nădejdii de mai bine, 
când în capul unui grup de soldaţi cu steagul tricolor 
fâlfâind în vânt... Îşi zugrăvea în minte chinurile ce le va 
îndura vitejeşte pentru poporul lui şi foarte deseori se visa 
în fundul unei temnițe, legat în lanţuri şi totuşi fericit în 
inimă, simțindu-se martir care prin jertfa sa trebuie să 


smulgă izbânda tuturor... Şi închipuinle acestea îi umpleau 
fiinţa de plăceri sufleteşti nebănuite. 

În lumina zilei însă zâmbea de visurile îndrăzneţe ca nişte 
aiurări bolnave şi-şi zicea că, în locul lor, ar fi mai frumos să 
făptuiască acuma ceva. Toate planurile şi hotărârile nu fac 
doi bani dacă rămân neîmplinite. Îl rodea nevoia de a porni 
îndată şi se necăjea că nu ştie ce ar putea face, parcă sub 
aripile sufletului i-ar atârna picioare de plumb... Avu o 
bucurie când îi dădu prin gând să rupă orice relaţii cu toţi 
ungurii şi să nu vorbească decât româneşte. Şi fiindcă la 
cancelarie trebuia să scrie ungureşte hârtiile oficiale, îl 
cuprinse scârba de slujba ce o făcea. 

Totuşi pe Roza Lang n-o uita şi chiar se gândea cum ar 
putea-o aşeza şi pe ea în cadrul vieţii lui noi, fără a-şi 
încurca năzuinţele. Îi era ruşine însă când îşi amintea că i-a 
declarat dragoste în ungureşte şi că întâia lui iubire 
pătimaşă e o unguroaică. Se consola doar zicându-şi că nu e 
imposibil ca Roza să fie ovreică, precum e şi Lang, iar 
atunci n-ar mai sta nici o piedică în faţa amorului lor, ştiut 
fiind că pentru ovrei nu există sentimentul naţional... 
Deoarece trecuseră câteva săptămâni de când se despărţise 
de ea, acuma n-o mai dorea cu atâta înverşunare, dar era 
sigur că, dacă ar revedea-o, ar iubi-o mai nebuneşte. De 
aceea hotări că iubirea aceasta nu e în contrazicere deloc 
cu planurile lui şi că, în general, ura niciodată nu poate 
cuprinde pe femeile asupritorilor. Spre a fi cu totul liniştit, 
făcu legământ că o va învăţa şi pe ea româneşte. 

Acuma, după ce credea că şi-a tras o nouă linie 
călăuzitoare în viaţă, notarul Friedman îi era indiferent. În 
inima lui îl privea de la o înălţime foarte mare şi-l considera 
mai puţin ca pe un buştean de carne. Rău îi părea doar că 
notarul nu pricepea schimbarea lui. Dacă ar fi priceput, i-ar 
fi făcut imputări, ceea ce l-ar fi bucurat. Prinse însă 
simpatie de vajnicul student care se înfuria că Titu nu mai 
vrea să vorbească deloc ungureşte şi care nu-l mai scotea 
din „şovinist” şi „agitator”. 


Avea remuşcări că n-a căutat până acuma să cunoască 
măcar din cărţi România, ţara spre care se îndreaptă azi 
toate gândurile lui înaripate. Era nenorocit că nu-şi poate 
procura nici cel puţin câteva vederi din „paradisul 
românesc”, cum o botezase dânsul într-o discuţie cu 
notarul. Găsea criminali pe toţi dascălii români care nu sunt 
în stare să înfrunte opreliştile guvernului unguresc şi să 
înveţe pe elevi a respira aerul patriei lor adevărate. 

Fiindcă Friedman umblase şi chiar stătuse ani de zile în 
România, Titu îl zgândărea mereu să-i mai spună ce e pe- 
acolo, fără însă să se arate că el nu prea ştie bine nici pe 
hartă cum e ţara. De obicei suferea auzind povestirile 
notarului, care nu obosea zugrăvindu-i ţărani storşi de 
sărăcie alături de boieri ce nu-şi cunosc numărul moşiilor, 
sate mai mizerabile ca nişte colonii de robi alături de oraşe 
otrăvite de lux şi desfrâu, clăcaşi ce se zvârcolesc în beznă, 
surtucari cărora li-e ruşine să vorbească româneşte şi se 
fălesc sporovăind franţuzeşte, ciocoi spilcuiţi care nu 
cunosc nici Dumnezeu, nici lege... 

— Dumneata vezi România cu ochi ungureşti, zicea 
totdeauna Titu, încercând să-i oprească ocările. 

— Aşa crezi? Dacă vei trece vreodată pe acolo, ai să-ţi 
aduci aminte de mine şi vei recunoaşte că n-am exagerat... 
Dumneavoastră, cei fanatici de-aici, nici nu vă puteţi 
închipui ce înseamnă România. Eu să am puterea în mână, 
v-aş aduna pe toţi şi v-aş tnmite pe socoteala statului să 
staţi măcar un an în paradisul dumitale. Sunt sigur că v-aş 
vindeca de iredentism. Căci, domnule, află că cei de dincolo 
nici nu vor să audă de dumneavoastră! 

— Asta-i culmea! Sări Titu. 

— Nu vor să audă, domnule, şi cei mai mulţi chiar vă 
urăsc, fiindcă i-aţi plictisit cu martirii dumneavoastră! De 
altfel transilvănenii au pe-acolo o poreclă foarte 
caracteristică. Când îi zici dumneata „frate”, el îţi zice 
„boanghină”! 


Fireşte, Titu nu credea nici o vorbă din ce-i povestea de 
rău notarul, ci îşi închipuia tocmai contrarul. lar dacă 
Friedman scăpa din întâmplare şi câte un cuvânt mai bun, 
Titu se mândrea ca şi când lauda l-ar fi privit direct pe 
dânsul. 

Zi cu zi simţea însă că locul lui nu este aici, într-un cuib 
unguresc, mai ales că e silit să îndeplinească o slujbă 
nenorocită, îndreptată tocmai împotriva celor săraci şi 
năpăstuiţi. Lipsa lui de zel nu scăpa notarului care, în urma 
câtorva neglijenţe, îl pofti să facă mai puţină politică şi mai 
multă treabă, altminteri va fi nevoit să-şi caute un 
practicant mai harnic. 

Aproape de Paşti, Friedman îi ceru cu energie să înceapă 
îndată punerea sechestrului la cei în restanţă cu plata 
dărilor, explicându-i că, din pricina tărăgănelilor lui, s-a ales 
cu un avertisment fulgerător, el, notar bătrân şi 
conştiincios. Titu, jignit, porni prin sat, umblă toată ziua, şi 
seara se întoarse cu un car de zăloage, adunate însă numai 
de la unguri. Când află aceasta, Friedman se roşi de mânie 
şi-i declară, de-abia stăpânindu-se: 

— Dumneata vrei să mă amesteci în încurcături politice, mi 
se pare... Aşa nu mai merge, regret... Trebuie să ne 
despărţim! 

— Conştiinţa mea e curată, în orice caz! Răspunse Titu cu 
o demnitate însoţită de un zâmbet modest. 

În aceeaşi seară notarul îi făcu socoteala, îi plăti patruzeci 
şi cinci de coroane, iar a treia zi, fiind joi şi având treburi în 
Armadia, îl duse şi pe Titu până la berăria Rahova, de unde 
îl luase odinioară. 

Macedon Cercetaşu, îndată ce ieşi din biserică, aduse 
învățătorului Herdelea ştirea că popa umblă să împace pe 
Ion cu Vasile Baciu şi că chiar i-a chemat la dânsul acasă 
pentru după-amiază să-i puie faţă-n faţă. Herdelea nu zise 
nimica, dar în sufletul lui se amări. Purtarea lui Belciug i se 
părea revoltătoare. Caută adică să momească pe Ion ca să-i 
facă sânge rău? Sau poate astfel vrea să răsplătească 


flăcăului vreo infamie săvârşită faţă de binefăcătorul său? Îi 
veni în minte imputarea lui lon şi acum înţelese de unde 
vine nerecunoştinţa lui: Belciug... „Vasăzică popa l-a 
ademenit să mă trădeze... lată până unde merge murdăria 
unui cărturar! Se solidarizează cu un ţăran împotriva 
mea...” 

De altfel, de când îl oprise judecătorul înaintea liceului şi 
mai ales de când s-a întâmplat obrăznicia lui Ion, 
învățătorul era aproape sigur că primejdia îl paşte rău din 
pricina jalbei nenorocite. Blestema în ascuns ceasul care l-a 
făcut să se înduioşeze de necazul flăcăului ticălos. Toată 
nădejdea îi fusese în ancheta pe care i-o anunţase Ghiţă 
Pop. Dacă judecătorul va fi găsit cât de puţin vinovat, atunci 
Herdelea e salvat. Deşi licărirea aceasta era atât de vagă, 
că şi lui i se părea himerică. Când însă, după obrăznicia lui 
Ion, a alergat în Armadia şi a aflat de la Ghiţă Pop că 
ancheta a trecut şi a constatat imparţialitatea judecătorului, 
dându-i toată dreptatea pentru felul cum a procedat, 
învățătorul a început să se aştepte la orice. Copistul n-a fost 
în stare să-ispună prea multe amănunte, căci cercetarea s-a 
făcut în taină, ca să nu zdruncine autoritatea justiţiei; dar 
atâta tot a putut afla Herdelea că, printre cei dintâi, au fost 
ascultați Belciug, Ion şi Simion Lungu... Cum niciunul dintr- 
înşii nu i-a suflat lui nici o vorbă despre ce s-a petrecut, 
înseamnă că trebuie să se fi petrecut ceva rău pentru 
dânsul. Poate că, dacă ar fi vrut într-adevăr să ştie, Ion i-ar 
fi mărturisit tot, fără înconjur. Herdelea, în realitate, nu 
dorea siguranţa. Mai voia să creadă că până în cele din 
urmă se vor îndrepta toate în bine. Curiozitatea îl aţâţa, iar 
frica îl oprea, închidea ochii şi căuta să amâne cel puţin 
lovitura, dacă n-o poate ocoli, căci răul nu soseşte niciodată 
prea târziu... Şi aşa, în loc să cerceteze la obârşie unde ar fi 
putut găsi tot ce-l rodea, bătea adeseori drumul Armadiei 
iscodind mereu pe Ghiţă Pop de la care ştia că nu poate 
culege nimic sigur. 


Umblând zadarnic pe la Ghiţă Pop, într-o după amiază 
frumoasă, notarul Stoessel din Jidoviţa îl strigă pe fereastră 
să-i dea o citaţie sosită de vreo trei zile şi pe care n-a avut 
ocazia să i-o trimită acasă. Herdelea păli. „S-a spart buba!” 
îşi zise dânsul, încredinţat că citaţia e în legătură cu 
afacerea judecătorului. 

Mai uluit fu însă văzând că e vorba de o nouă complicaţie. 
Era pârât să plătească o sumă însemnată firmei Bernstein 
din Bistriţa de la care cumpărase acum trei ani mobila de 
salon în rate lunare de câte douăzeci de coroane. Herdelea 
nu fusese de părere să-şi mai îngreuieze leafa cu asemenea 
datorii zadarnice, mai ales că avea regulat reţineri pentru 
alte avansuri şi încurcături pe urma cărora creditorii 
încasau ce li se cuvenea direct de la percepţie. El zisese că, 
precum au stat fără salon atâţia ani de zile, ar mai putea sta 
până se vor mai uşura puţin. Dar fetele atâta l-au cicălit 
încât a trebuit să recunoască în cele din urmă că au 
dreptate şi că e nevoie de o odaie mai drăguță unde să 
poată primi pe viitorii peţitori... Vreo doi ani de zile a şi 
plătit ratele la vreme, căci Laura, de frică să nu rămână iar 
fără salon, nu lăsase niciodată să se adune mai mult de 
două-trei şi se ducea chiar ea să pună banii la poştă. De 
când a intervenit însă bobota măritişului, Laura nu s-a mai 
interesat, iar bătrânul, având destule alte cheltuieli 
urgente, şi-a zis că jidanul poate să mai aştepte şi a ascuns 
somaţiile ce-i veneau în fiecare lună tot mai amenințătoare, 
ca să nu le vadă fetele şi să-i aprindă paie în cap. Pe urmă, 
după ce se adunară multe rate, îşi găsi scuza că nu poate 
plăti o sumă aşa de mare, şi că va aranja lucrurile după 
nunta Laurei, când va maiscăpa de greutăţi... Acuma iată că 
firma a pierdut răbdarea şi-i cere să achite imediat atât 
ratele din urmă, cât şi pe cele viitoare, conform 
contractului, peste trei sute de coroane. 

— Trei sute de coroane! Murmură Herdelea cu un surâs 
desperat. Şi tocmai azi, în preajma nunţii! 


Până acasă cumpăni bine toată nenorocirea. Că nu poate 
plăti acum asemenea sumă, era sigur. Vasăzică trebuie să se 
silească mai ales să câştige timp până după nunta fetei. De 
aici are să pornească cu socotelile... Întâi şi întâi n-are să 
arate acasă citaţia şi nici să pomenească despre judecată, 
spre a evita certurile, lacnmile, blestemele şi spaima 
familiei. Toate are să le descurce el liniştit, fără zvâcniri 
zgomotoase. Din nefericire, termenul judecății e înainte de 
Paşte. Asta-i mai greu. Dar fiindcă tot nu poate plăti şi nici 
n-are altă apărare, afară de sărăcie, de ce s-ar mai duce la 
judecată. Lasă să-l condamne. Poliţa tot nu cunoaşte 
amânări. Pe urmă se va învoi el cu avocatul firmei cumva, 
poate acoperind cheltuielile de judecată şi reluând ratele... 
Până atunci trec sărbătorile, trece nunta Laurei şi se mai 
simplifică lucrurile... 

Intră acasă vesel, ca şi când ar fi câştigat la loterie. Deşi 
citaţia îl ardea în buzunar, luă pe dăscăhţă de mijloc, o 
învârti de câteva ori tinereşte şi o pupă ţocăind pe amândoi 
obrajii, stârnind râsul fetelor şi indignarea doamnei 
Herdelea care, smulgându-se din braţele lui, îl ocări: 

— Ho, nebunule! Nu ţi-i ruşine, om bătrân şifără minte, 
măcar de copiii ăştia care te văd şi te judecă! 

Cum neplăcerile nu vin niciodată singure, în preziua 
judecății, pe înserate, tocmai când se aşteptau mai puţin şi 
chiar vorbeau de cât se jertfeşte bietul băiat într-o slujbă 
ingrată pentru ambițiile unui poet, iată că se deschide uşa 
şi apare însuşi Titu, zâmbitor aducând şi poşta din Jidoviţa 
împreună cu o circulară prin care Herdelea era înştiinţat că 
inspectorul Cernatony, protectorul lui, a trecut la pensie şi 
că, până la numirea titularului, a fost însărcinat 
subinspectorul Horvat să-i ţină locul. „Se vede că s-au 
îngrămădit numai pe capul meu toate nenorocirile!” se 
gândi Herdelea posomorât. 

Titu ponegri din răsputeri pe „jidanul din Gargalău” care 
umbla să-l facă unealta lui întru apăsarea românilor din 
comună şi se declară fericit c-a scăpat teafăr din cuibul 


acela de străini unde la fiecare pas trebuia să îndure jigniri 
în sentimentele lui cele mai sfinte. Dăscăliţa şi fetele îl 
lăudară că bine a făcut de n-a mai stat în serviciul unui 
renegat nesimţitor. Învățătorul înţelegea însă numai atâta, 
că tânărul a fost concediat şi a rămas iar fără pâine, ceea ce 
însemna o greutate mai mult pe capul lui cărunţit de 
necazuri, tocmai acum când grijile au început să-l 
copleşească mai rău. Mai dureroasă era totuşi ştirea despre 
retragerea bătrânului Cernatony, căci ridica la orizont 
ameninţarea întregii lui cariere dăscăleşti. Cernatony a fost 
om de suflet şi a trecut multe cu vederea; Horvat, urmaşul 
lui, însă e un ungur furios care şi până acuma a încercat să-i 
facă zile fripte, veşnic nemulţumit că copiii din Pripas nu 
vorbesc ungureşte. 

Anevoie a putut închide ochii Herdelea în noaptea aceea. 
Grijile îl năpădeau ca nişte stafii mânioase, îl împresurau şi-l 
chinuiau. Somnul sănătos al celorlalţi parcă îi mărea 
suferinţa. Cumplit e să-ţi porţi singur crucea, fără măcar să 
te poţi mângâia împărțind durerea cu cei dimprejur, cu cei 
ce sunt aşa de aproape şi totuşi nu pricep nimic... Poate 
niciodată povara vieţii n-a simţit-o mai apăsătoare şi viitorul 
mai întunecat... 

Dimineaţa porni spre Armadia, nu ca să se prezinte la 
proces, ci să fie pe-acolo, să afle cel puţin ce se urzeşte 
împotriva lui. Titu îl însoţi până la Jidoviţa, unde se opri să 
zică bună ziua cunoscuţilor şi prietenilor pe care nu i-a 
văzut de aproape două luni, dându-i întâlnire la prânz la 
berăria Rahova. Învățătorul se învârţi prin Armadia, 
nerăbdător, intră la Banca Someşană, trecu pe la doctorul 
Filipoiu, care avea să fie naşul Laurei şi cu care mai vorbiră 
despre amănuntele nunţii. Titu n-avu norocul să găsească 
pe Roza Lang şi astfel sosi curând şi el în Armadia; îi veni 
nenorocita idee să facă o vizită Lucreţiei Dragu şi fu primit 
foarte rece, deoarece domnişoara era acum în vorbă 
senoasă cu profesorul Oprea. Mai hoinări prin târguşor, 
supărat din pricina Lucreţiei, iar spre amiază, nemaiavând 


ce face, se îndreptă spre berărie, unde găsi pe tatăl său la o 
masă, singur, cu o bere dinainte, mohorât. Tânărul începu 
să-i bată capul cu păţaniile lui din Gargalău şi să-i declame 
patetic despre menirea lui, despre planurile lui şi despre 
revelaţia ce a avut-o în faţa primejdiei ungureşti. Herdelea 
tăcu multă vreme abătut, apoi văzând că Titu nu mai 
încetează, îl întrerupse cu o imputare dureroasă: 

— Tu parcă trăieşti în altă lume, dragul tatii! Tu alergi 
după visuri şi nu bagi de seamă că realitatea ne sugrumă, 
gata-gata să ne doboare! 

Titu rămase o clipă cu gura căscată şi, nesimţind 
amărăciunea din vorbele bătrânului, urmă cu un gest larg, 
măreț: 

— Dumneata niciodată n-ai înţeles avânturile generoase! 
Şi în gând mai adăugă: „Nu degeaba sunt unii oameni prin 
Armadia care spun că tata e cam renegat... Camauei 
dreptate, cum se vede!” 

— Dar nici tu n-ai înţeles greutăţile noastre, cu toate că 
acum eşti om în toată firea şi ar trebui să fu cât de cât 
spnjinul meu şi al famihei, zise Herdelea cu aceeaşi dojană 
în glas. 

— Ce înseamnă grijile noastre mărunte faţă de nevoile cele 
mari ale neamului! Strigă Titu cu gura plină. Nu e român, 
tată, cel ce pune interesele personale mai presus de cele 
obşteşti! 

Învățătorul zâmbi trist şi, în vreme ce tânărul îşi dezvolta 
ideile naţionale, se gândi că tot aşa a fost odinioară şi 
dânsul, demult, până ce n-a ştiut ce sunt sarcinile vieţii, 
până ce nu a dat piept cu lumea. Deşteptarea a fost 
crâncenă. Visurile s-au spulberat mai repede ca închipuirea 
şi în locul lor s-a pomenit cu lupta istovitoare pentru ziua de 
mâine. Şi, vorbind parcă cu sine însuşi sau cu amintirea 
trecutului îndepărtat, rosti domol: 

— Ce bine ar fi dacă viaţa s-ar potrivi cu visurile, dacă 
omul ar putea trăi din visuri! 


În berărie era puţină lume. Doar câţiva profesori, care 
scăpaseră mai devreme de la liceu, şi vreo doi funcţionari 
de la Banca Someşană. Toţi întrebară pe Herdelea când e 
nunta dommşoarei Laura şi nu-l scoteau din „socrule” şi din 
felicitări zgomotoase. „Atâta mulţumire aş fi avut şi eu, şi 
acuma iat-o înecată într-un potop de nenorociri! Se gândea 
învățătorul căutând să răspundă cât mai vesel. Se vede că 
aşa mi-a fost mie scris, să nu am în viaţă nici o bucurie 
deplină!” 

În prag se ivi deodată judecătorul, întovărăşit de un avocat 
ungur din Bistriţa, reprezentantul casei Bernstein. Cum îl 
zări, Herdelea tresări, se făcu ca ceara şi, fără să vrea, bătu 
în masă cu paharul gol, murmurând: 

— Chelner, plata! 

— Mai stai, tată, ce Dumnezeu, că doar nu arde! Zise Titu 
surpnns că tatăl său vrea să plece tocmai când începe să vie 
lume mai bună. 

Judecătorul îşi roti privirea prin sală, văzu pe Herdelea şi 
avu un gest de neplăcere pe care acesta îl prinse, deşi 
numai cu coada ochiului. Pe urmă se aşeză la o masă 
aproape, tocmai în faţa învățătorului, continuând a se 
întreţine cu avocatul care nu se sinchisea de nimeni, 
cufundat cum era să-i explice ceva. Herdelea nu îndrăznea 
să ridice ochii, dar simţea că privirea judecătorului îl 
sfredeleşte. Nemaiputând-o suferi, îşi luă inima în dinţi şi se 
uită drept în ochii vrăjmaşi, plecând apoi capul în semn de 
salutare. Judecătorul nu răspunse, ci-l măsură cu aceeaşi 
căutătură rece. 

Şi pe când dânsul se perpelea astfel, Titu, cu glas mai 
scăzut, îi sporovăia de poporul nostru, de idealul suprem, 
de chemarea imperioasă... Vorbele lui răsunau în urechile 
bătrânului ca un bâzâit obositor. 

Peste câteva minute judecătorul puse uşor mâna pe braţul 
avocatului, ca să-l întrerupă, şi apoi îi zise brusc lui 
Herdelea, cu o voce moale, dar pe atât mai pătrunzătoare: 

— Ştii că ştiu tot, domnule Herdelea! Tot! Absolut tot! 


— Cum? Întrebă învățătorul năucit de spaimă. 

— Ia, te rog, nu te mai preface! Din capul locului am 
bănuit că numai opera dumitale poate să fie... Ei, acuma 
ştiu că nu m-am înşelat în bănuiala mea... Fireşte, nu face 
nimic. Eu te onoram cu prietenia mea, pe când dumneata 
mă calomniai la mimster şi umblai să-mi zdrobeşti cariera. 
A, desigur, nu face nimic... Dar nu înţeleg de ce ai fost laş şi 
m-ai minţit când te-am întrebat deunăzi? Atâta curaj puteai 
să ai şi dumneata! 

— Domnule judecător, trebuie să ştiţi... vă rog... O 
explicaţie sinceră, negreşit că va... Căci nu se poate astfel 
să... Vă rog foarte mult! Bâlbâi Herdelea foarte umil 
gândindu-se să se apropie cu scaunul de masa judecătorului 
şi să-i ceară iertare; dar limba de-abia i se mai mişca de 
frică şi sub asprimea privirii în care simţea un clocot de ură. 

— Lasă, lasă, nu te maiosteni! Explicaţiile ai să le dai 
tribunalului... Sper că nu te aştepţi să fu cruțat, cum nici 
dumneata nu m-ai cruțat pe mine! Sper! Zise judecătorul cu 
un râs ciudat şi punând iar mâna pe braţul avocatului ca să- 
şi urmeze vorba. 

Titu ascultase uluit obrăzniciile judecătorului şi se ruşină 
văzând umilinţa şi groaza tatălui său. 

— Ce-i, ce s-a întâmplat? Întrebă de mai multe ori, 
trăgându-l de mânecă, fără a primi vreun răspuns, căci 
bătrânul rămăsese cu ochii ţintă la judecător, aşteptând 
parcă să-i mai întâlnească privirea, să-l roage, să-i arate 
toată deznădejdea şi teama, şi să-l îmblânzească. 
Judecătorul însă nu-l mai luă în seamă, ca şi când pentru 
dânsul nici n-ar mai exista un Herdelea. În schimb, după un 
răstimp, se întoarse avocatul şi-i spuse grăbit, 
negustoreşte: 

— A, domnul Herdelea! Nici nu te văzusem... Avem ceva 
de vorbit împreună... De ce n-ai venit azi la proces? 

Învățătorul îşi croi în minte un răspuns, dar, până să 
deschidă el gura, avocatul îşi reluase convorbirea cu 
judecătorul, mai aprinsă. 


Herdelea simţi o moliciune mare în tot corpul, iar vederea 
i se tulbură încât i se păru că e apucat într-un vârtej 
ameţitor din care zadarnic se zbate să se desprindă. Auzea 
ca prin vis întrebările lui Titu, curioase şi nerăbdătoare, „ce 
este, ce este?” şi în acelaşitimp vorbele avocatului, topite 
într-o uruială întreruptă din când în când de glasul 
judecătorului, atât de cunoscut şi atât de îngrozitor. Clătina 
mereu din cap cu o înfăţişare desperată şi cu nişte ochi arşi 
de întrebarea: „Ce vreţi cu mine? Ce vreţi? Ce vreţi?” 
Vârtejul însă vuia neîncetat în creierii lui, într-un târziu apoi 
uruitul vorbelor avocatului încetă, judecătorul dispăru şi 
lumea parcă reintra în făgaşul ei obişnuit. Pe ferestrele 
mari, în odaia plină de miros de mâncări şi băuturi, băteau 
fâşii largi de lumină albă primăvăratică, înseninându-i 
sufletul. Acuma toate mesele erau ocupate. În aerul cald se 
ciocneau crâmpeie de convorbiri, râsete zgomotoase, 
strigăte flămânde şi zângăniri de farfurii şi de tacâmuri... Şi 
la masa lui, lângă Titu, se aşeză avocatul ungur cu o figură 
nepăsătoare care însă voia să pară îngrijorată şi 
compătimitoare. 

— Judecătorul e foarte supărat... Ai intrat în belea mare cu 
dânsul... Şi e o fire câinoasă care nu iartă! 

Atât Herdelea, cât şi Titu încercară să vorbească, dar 
avocatul grăbit nu le dădu răgaz, ci continuă îndată cu altă 
voce: 

— Pe urmă de ce n-ai venit la proces, domnule? Foarte 
rău! Foarte rău! Poate c-am fi căzut la învoială cu mai 
puţine cheltuieli... Acuma, ca să nu zici că-s om fără suflet şi 
că fug de o înţelegere cinstită, deşi sentinţa o am în geantă, 
totuşi îţi propun să... 

Să-i sechestreze mobila, să fixeze un termen de licitaţie - 
toate numai de formă, ca să fie asigurată casa Bernstein că 
nu va pierde banii ce i se cuvin de drept. Pe urmă la licitaţie 
se va prezenta numai el, avocatul, va cumpăra în numele 
firmei toată mobila pe preţul ce-i mai datorează Herdelea, 
fără a ridica însă nimic din casă, iar învățătorul va iscăli o 


poliţă nouă pentru toată suma împreună cu cheltuielile de 
proces şi de licitaţie. 

— Ei, şi ca să vezi ce inimă am, iacă, stabilim ziua 
sechestrului pentru după Paşti, joi, să faci şi dumneata 
sărbătorile în tihnă. Eu tot mai am joi şi alte afaceri în 
Armadia, aşa că te pot scuti de cheltuiala călătonei mele... 
Termenul licitaţiei îl vom fixa atunci... Aşa! Aide, dă mâna! 
Ne-am înţeles, vasăzică... Aş mai zăbovi, dar după-prânz, la 
cinci, am o licitaţie în Bistriţa, de la care nu pot lipsi... 
Vasăzică joi după Paşti, pe la nouă dimineaţa... Din partea 
mea poţi fi liniştit! Măcar de-ar fi căpcăunul de judecător 
om de înţeles ca mine... Ei, la revedere pe joi! Dânsul e fiul 
dumitale? Îmi pare foarte bine! La revedere! 

Herdelea nici nu apucase să deschidă gura. De altfel nici 
nu avea ce zice, căci era doar la discreţia avocatului care, 
dacă voia, îl putea face de ruşine tocmai în ajunul nunţii 
Laurei, vânzându-l cu toba tot din casă. 

— Lasă că-i bine aşa cum a zis ungurul, vorbi Titu văzând 
descurajarea tatălui său şi înțelegând acuma zbuciumările 
lui. Se pare om cumsecade... Cum îl cheamă, tată? 

— Cum, tu nu-l cunoşti pe Lendvay? Zise Herdelea, 
adăugând apoi cu o teamă aproape copilărească: 
Sechestru, licitaţie... vai de capul meu! Ce-o să zică mă-ta? 
Ce-o să zică Laura? 

— Adică, cum, ce-o să zică? Strigă tânărul înflăcărat. Dar 
nu le-ar fi ruşine să mai zică ceva? Pentru cine ai dumneata 
necazurile astea acuma, dacă nu pentru ele? Ori crezi că-s 
aşa de proaste să nu priceapă nici atâta? Mă mir că te mai 
gândeşti la ele... Apoi parcă cine ştie ce lucru mare-i un 
sechestru şi o licitaţie de formă! Că doar ţi-a spus, şi de 
zece ori, că sunt numai de formă... 

Mergând spre casă cu Titu, învățătorul îşi mai uşură inima 
povestindu-i ce întorsătură a luat plângerea lui Ion şi că 
desigur chiar Ion l-a pârât că i-a făcut-o. 

— E o canalie şi Ion, fireşte! Zise Titu din ce în ce mai 
însufleţit, căci în afacerea aceasta el nu vedea decât că tatăl 


său e un martir al iubirii pentru ţăranul român. Dar ce area 
face, tată! Trebuie să fii mândru că suferi fiindcă ai apărat 
pe un român, chiar dacă românul s-a întâmplat să fie un 
mişel... E o faptă superbă! 

— Dar tu nu-ţi închipuice urmări grele poate să aibă! 
Gemu bătrânul puţin mai îmbărbătat, gândindu-se la 
cuvintele judecătorului despre „calomnie” şi „tribuna!”. 

— Cu cât vor fi mai grele, cu atât te vei ridica mai sus în 
stima tuturor! Zise tânărul invidios că nu este el în locul 
învățătorului, să se poată lăuda pretutindeni cu sacrificiile 
lui pentru cauza neamului. 

Dăscăliţa şi fetele, auzind de sechestru şi de licitaţie, se 
aşternură pe bocete şi vaiete că ruşinea aceasta 
nemaipomenită are să distrugă norocul Laurei, fiindcă 
Pintea are să afle şi să-i întoarcă spatele... Ca să arate cât 
sunt de convinse că aşa are să fie, fetele nici nu mai 
continuară în ziua aceea lucrul la trusou, lăsând în maşina 
de cusut un cearşaf de plapumă aproape isprăvit, cu 
sumedenie de ajururi şi dantele şi cu monograma ei 
brodată frumos într-un colţ. Titu se sili toată după-amiaza şi 
toată seara să le explice că sunt proaste dacă nu vor sau nu 
pot să înţeleagă că e vorba numai de o formă. Femeile însă 
nu admiteau nici o lămurire şi Laura nu se linişti decât 
zicându-şi că ea nu va mai fi aici să-i crape obrajii de ruşine 
când vor veni cu toba să pângărească salonaşul în care şi-a 
țesut ea visurile ei de fată... Fireşte că în asemenea 
atmosferă nici Herdelea şi nici Titu nu mai îndrăzniră să le 
mai pună în curent şi cu amenințările judecătorului, deşi 
tânărul se lăudase că are să le spună tot din fir în păr. 

Având acuma un suflet cu care putea vorbi de temerile ce-l 
apăsau, învățătorul se simţi mai înviorat şi mai uşurat. Până 
una-alta însă trebuia să vadă mai de aproape de şcoală, căci 
se putea lesne întâmpla să-i pice o vizită a subinspectorului 
care, după retragerea lui Cernatony, se va arăta desigur şi 
mai zelos ca în trecut, în nădejdea că o să fie numit el 
inspector. De aceea mai citea, nu lipsea de la şcoală, ca să 


fie pregătit pentru orice împrejurare. Râvna aceasta de 
altfel îi făcea bine risipindu-i puţin gândurile mohorâte. 

Într-adevăr, în ultima zi înainte de vacanţele Paştilor, se 
opri o caleaşcă falnică în faţa şcoln. Era subinspectorul 
Horvat care înadins venise aşa de târziu şi pe neaşteptate. 
Stătu în clasă vreo două ore, cercetând tot, ascultând pe 
toţi copiii, încurcându-i numai pe ungureşte şi strâmbându- 
se urât dacă nu-l înțelegeau... În sfârşit iscăli jurnalul- 
program şi spuse lui Herdelea, încruntat: 

— Ar fi bine să te ocupi mai mult şi mai serios... Îţi 
recomand chiar să te ocupi, dacă nu vrei să ne supărăm! 

Trăsura plecă cu dânsul în goană, vrând să inspecteze în 
aceeaşi zi şi şcolile din Jidoviţa şi din Armadia. 

Herdelea, cu pălăria în mână, îşi făcu cruce când nu-l mai 
văzu şi murmură amărât: 

— O, bată-te mânia lui Dumnezeu, că acru mai eşti! Oftă, 
dădu drumul copiilor şi porni spre casă cu capul în pământ. 

— Asta-i răsplata după treizeci de ani de muncă! Se gândi 
dânsul abătut. Numai cinci ani... numai cinci ani să-mi mai 
ajute Dumnezeu! Pe urmă ai dracului să fie toţi inspectorii 
din lume... Din pensioara mea voi trăi şi eu omeneşte cu 
baba, că până atunci poate să se aşeze şi copiii, dacă o vrea 
Atotputernicul. 

EI, care-şi bătea joc de dăscăliţă pentru că bolborosea 
mereu rugăciuni, acuma, când nevoile şi neplăcerile se 
ţineau de dânsul ca scaiul de oaie, îşi punea toată nădejdea 
în puterea cerească şi-şi întărea inima înălţându-şi cugetul 
fierbinte şi umilit spre Dumnezeu. 

Seara, după cină, pe când Herdelea povestea amănunţit 
vizita subinspectorului, se pomeniră în casă cu Ion, cu o 
înfăţişare foarte fericită, răspândind parcă numai bucurie în 
jurul lui. Familia învățătorului rămase trăsnită de 
îndrăzneala aceasta. Titu, încetul cu încetul, spusese totuşi 
surorilor lui şi apoi mamei cum a trădat Ion pe Herdelea şi 
că urmarea poate să fie o mare nenorocire. Aceasta, 
precum şi purtarea flăcăului în vremea din urmă, făcuse ca 


acuma să fie privit drept cel mai netrebnic om din sat. 
Astfel, fără a-i răspunde la bună seara, dăscăliţa, tremurând 
de mânie şi scăpărând scântei din ochi, se năpusti asupra 
lui: 

— Gros obraz ai, becisnicule, dacă, după ticăloşiile pe care 
le-ai făcut învățătorului, mai îndrăzneşti să ne treci pragul! 

Ion însă nu se sfii deloc şi zise liniştit şi supus, dar cu 
aceeaşi faţă mulţumită: 

— Amu iertaţi-mă! Zău, doamnă, iertaţi-mă! 

— Apoi da, acuma să te iertăm după ce ţi-ai bătut joc de 
noi cum ţi-a plăcut! Strigă doamna Herdelea. Cât te-am 
ajutat noi şi te-am ogoit, nu-i vrednic capul tău. lar drept 
mulţumire te-ai dus şi ne-ai vândut ca luda! 

— Ce-a fost a trecut, vorbi flăcăul iarăşi mai cald. A 
trecut... Toate au trecut... Câte-am păţit şi-am pătimit eu, 
numai Dumnezeu le ştie... Am greşit, văd bine, dar... 

— Greşeala ta însă poate să mă bage pe mine în temniţă şi 
să-mi pierd tot rodul muncii de treizeci de ani! Îl întrerupse 
învățătorul care, mai moale ca toţi, se şi îmblânzise puţin. 

— Ai să vezi dumneata cum oi îndrepta eu tot ce-am stri- 
cat... Nu-ţi fie frică, domnule învăţător! Am să stau eu în 
temniţă oricât, un an, zece, dar dumitale n-are să ţi se 
smintească nici un fir de păr! Credeţi-mă şi pe mine astă 
dată! Că azi sunt şi eu fericit, domnule învăţător! Amu am 
pământ, am de toate... Amu numai sănătate să-mi dea 
Domnul! 

— Să-ţi fie de bine! Murmură iar Herdelea mai rece, 
amintindu-şi că învoiala dintre Ion şi Vasile s-a făcut în urma 
intervenţiei lui Belciug. 

Flăcăul întoarse ochii pe rând spre fiecare din casă parc- 
ar fi cerut ajutor, dar toţi tăceau întunecaţi. După o pauză 
încurcată, tot el trebui să reînceapă: 

— Apoi uite de ce-am venit amu, domnule învăţător şi 
doamnă! Am venit să vă spun că nu mă mişc de-aici până 
nu-mi făgăduiţi să mă cununaţi dumneavoastră! 


Toată familia protestă într-un singur glas, deşi toţi fură 
mişcaţi de rugămintea ticălosului. Titu, care până atunci se 
făcuse că citeşte spre a nu fi nevoit să vadă pe trădătorul 
lor, acuma ridică puţin nasul, se uită la dânsul şi se miră cât 
era de schimbat la faţă. Părea mai smead şi mai hotărât. 
Pielea i se lipea şi lucea pe umerii obrajilor, iar în ochi avea 
o lumină mândră de biruitor. 

Herdelea se codi îndelung, că năşitul înseamnă cheltu-ială 
mare, că tocmai şi el are sarcini multe cu nunta 
domnişoarei, că de ce nu-l cunună popa... Dar lon se jură că 
mai bine strică toată învoiala, decât să se gândească la alţi 
naşi, îl încredinţă că nu trebuie să cheltuiască nici un ban şi 
în sfârşit stărui atât de mult şi atât de călduros încât 
învățătorul fu nevoit să primească: 

— Bine, loane, bine... S-o facem şi pe asta, că multe am 
mai făcut noi pentru tine şi de puţină recunoştinţă am avut 
parte... Dar poate de aci încolo să fim mai norocoşi! 

Ion, plecând, sărută mâna, întâi domnului ş-apoi doamnei, 
ceea ce îndemnă pe dăscăliţă să zică mai potolită: 

— E mare ticălos, dar cel puţin are inimă bună, săracul! 

Titu iar păţea ca odinioară: umbla după Roza şi n-o putea 
întâlni. Doar că azi parcă nu mai era atât de nerăbdător ca 
atunci. Acuma avea o emoție stranie care-l făcea să nu se 
prăpădească cu firea pentru a o vedea. 

Dorea chiar s-o nimerească, de s-ar putea, într-o clipă 
când să fie şi Lang acasă, sau oricine, numai să nu fie îndată 
singuri. 

A doua zi după vizita subinspectorului, Titu porni din nou 
spre Jidoviţa şi bătu la uşa în faţa căreia îi tremurase inima 
de fericire de atâtea ori. Găsi pe Roza singură, plângând, 
într-un halat murdar de stambă, cu părul vâlvoi. „Asta să fie 
femeia pe care am iubit-o cu atâta patimă acum abia două 
luni?” se gândi dânsul, sărutându-l mâna foarte jenat. 

Stătu încurcat câteva clipe, iar femeia plânse mai cu foc, 
parcă, revărsându-şi durerea în faţa lui, ar fi căutat să-i 
trezească mai multă compătimire. Titu însă nu vedea decât 


o schimonosire a gurii pe care a sărutat-o, şi-şi zicea 
întruna uluit: „Şi ce frumoasă mi se părea atunci!” 

Apoi doamna Lang îi spuse printre şiroaie de lacrimi că ea 
e cea mai nenorocită fiinţă pe lume fiindcă, după toate 
celelalte, acuma a rămas şi pe drumuri. Subinspectorul 
Horvat a sosit ieri din senin şi, ducându-se la şcoală, n-a 
găsit acolo pe Lang care sforăia acasă, deoarece venise 
dimineaţa de la un chef din Armadia. A trimis după el şi l-a 
aşteptat aproape un ceas până ce l-a deşteptat ea şi l-a 
momit să se îmbrace şi să plece la datorie. Dar cum l-a 
văzut, subinspectorul l-a şi mirosit că-i beat şi nici nu l-a mai 
lăsat să intre în clasă, ci l-a izgonit spunându-i să se 
considere suspendat şi să se bucure dacă nu va propune 
ministerului să-l îndepărteze pentru totdeauna din 
învăţământ. 

— Ce-o să ne facem acuma! Urlă Roza frângându-şi 
mâinile. Unde să ne ducem? Şi bietul Lang... bietul Lang! 
Dumneata ştii ce suflet nobil are şi cât e de bun! N-a zis 
nimic, nu s-a plâns nimănui, dar eu văd cum suferă... O, 
Doamne, Doamne! Spune dumneata dacă asta e dreptate! 

Îi zicea „dumneata” şi Titu simţea că aşa se cuvenea şi 
parcă se bucura că lucrurile au luat întorsătura aceasta. Îi 
spuse câteva cuvinte banale de încurajare şi vorbind se 
gândea: „A murit o femeie! S-a stins o iubire în sufletul 
meu... Sau poate că nici n-a fost iubire? De-ar fi fost 
adevărată, moartea ei mi-ar durea... Nu, nu, n-a fost 
iubire... Un foc de paie... N-am iubit-o şi nu m-a iubit, şi cu 
toate acestea ne-am strâns în braţe, ne-am jurat credmţă, 
ne-am minţit... Ridicol! Ridicol! Ridicol!” 

Îi venea chiar să-i trântească şi ei cuvântul acesta, drept 
mângâiere. Numai sosirea lui Lang i-a scăpat din situaţia 
care i se părea mai mult phcticoasă decât tristă. Lang era 
beat şi zâmbea ca un filosof care a găsit taina fericirii: 

— Ai auzit ce mi-a făcut măgarul? Ha, ha, şi crede el că m- 
a turtit pe mine! El, pe mine! Ce idiot! Bah, un hoţ, o 
canahe, un mizerabil... gata! Nu-i pot face onoarea nici să-l 


înjur! Rozica, mai e cumva vreun strop de rachiu? Aide, dă- 
ne un păhărel! Vivat, Titule! Trăiască victimele, jos călău! 

Când spuse Titu acasă ce-a păţit Lang, doamna Herdelea 
zise cu dispreţ: 

— El ca el, vai de zilele lui... Dar ea-i o blestemată fără 
pereche... Dacă a fost ea în stare să se ţină până şi cu 
practicantul notarului... 'Ţi-e şi scârbă! 

Titu se roşi ca şi când i-ar fi şfichiuit obrajii cu un bici de 
foc: „Vasăzică în vreme ce eu o purtam în suflet şiân visuri, 
ea...” 

În ziua când veni avocatul Lendvay cu sechestrul, fetele şi 
doamna Herdelea, ca să nu fie obligate a vedea asemenea 
umilinţă, plecară în Armadia la doamna Filipoiu să se 
sfătuiască asupra ultimelor amănunte pnvitoare la nunta 
Laurei şi să ia de la tipografie invitaţiile tipănte pe hârtie 
sidefată, să le trimită din vreme tuturor. Avocatul, de altfel, 
isprăvi toată afacerea în câteva minute, încât Titu se 
prăpădi de râs seara, când femeile se înapoiară din 
Armadia frânte de oboseală. 

Înfngurarea nunţii stăpânea de-acuma toată casa... Rochia 
de mireasă era gata. O lucrase însăşi Laura şi o făcuse o 
minunăţie. Încercând-o ultima oară, înainte de-a o pune în 
dulap până în clipa cea mare, toată familia a izbucnit în 
aplauze de admiraţie, atât era Laura de frumoasă într- 
însa... Tot salonul era alandala de rufele mirosind a nou, de 
rochiile şi hainele împrăştiate pe toate mobilele şi prin toate 
colţurile. 

Cu trei zile înainte sosi George Pintea şi trase la hotel în 
Armadia, dar stând de dimineaţa până seara în Pripas, 
neclintit de lângă Laura. Amândoi erau foarte mişcaţi şi 
vorbeau cu o plăcere amestecată cu groază de ceremomile 
care le vor da dreptul să nu-şi mai ascundă iubirea în faţa 
nimănui. 

Laura slăbise puţin, dar aşa îi şedea mult mai bine, 
îndeosebi cu ochii veşnic umezi şi strălucitori de o 
nerăbdare nelămurită. Acuma toate îndoielile i se părea c- 


au părăsit-o şi se simţea mulţumită văzând pe Pintea alături 
de ea. Îi tremura inima ca sub o mângâiere blândă. „Mi-e 
drag! Se gândea dânsa înduioşată. Sărăcuţul! Şi cum nu-l 
puteam suferi odinioară! Mare neroadă am fost!” 

Ghighi, băgând de seamă că-i face plăcere, îi repeta 
întruna că o invidiază. 

— Spui adevărat, Ghighiţă? Crezi tu că voi fi fencită? 

— O, cât aş vrea să fiu în locul tău! Minţea Ghighi care, în 
sufletul ei, nu înţelegea cum poate să ia o fată frumoasă şi 
rară ca Laura pe un omuleţ care nu ştie nici măcar să 
danseze ca lumea. 

Pintea era foarte galant şi aducea mereu mai ales 
bomboane, fiindcă Laura le împărțea cu el, după ce muşca 
din fiecare cu guriţa ei, încât îndrăgostitul mire se jura că 
n-a mai gustat niciodată asemenea bunătăţi. În ajunul nunţii 
însă George veni cu nişte daruri care îi uimiră pe toţi: un 
inel cu un briliant împresurat cu rubine ca nişte vârfuri de 
ace de foc, cercei de aur cu stropi de diamante, şi un colan 
de platină cu o cruciuliţă de aur având la fiecare capăt câte- 
o steluţă de smaragd. 

— Pupă-l! Strigă învățătorul văzând bogăţiile acestea 
strălucitoare, iar cum Laura, zăpăcită de bucurie, stătea 
ţintită locului, o luă de mână şi îi făcu vânt în braţele 
mirelui, îndemnând-o cu însufleţire: Pupă-l, Laura, n-auzi? 
Pupă-l! 

În dimineaţa cununiei sosiră părinţii lui George şi fraţii lui 
mai mici, Marcu şi Vasile. Ceilalţi, fiind împrăştiaţi prea 
departe prin lume, n-au putut veni, dar toţi au trimis 
telegrame de felicitări pe care Bălan de la poşta din 
Armadia avea grijă să le transmită îndată la Pripas prin 
curieri ocazionali. Amândoi fraţii mirelui îndrăgiră pe Laura 
şi făcură curte Ghighiţei, încât ea îi găsea mult mai drăguţi 
ca pe George. 

În faţa cuscrilor, care de altminteri nu veniseră cu mâna 
goală, Herdelea oferi tinerilor „din partea bătrânilor” un 
serviciu de cafea cu lapte, modest şi frumos. Tot atunci Titu 


dărui lui George o tabacheră de piele de crocodil, 
cumpărată din banii lui. 

— Eu vă dau ceva ce n-o să vă dea nimeni, căci toţi se 
gândesc numai la mireasă... Ei bine, eu m-am gândit la 
mire, fiindcă mi-e mai drag ca mireasa! Vorbi dânsul 
mângâind pe Laura. 

Ghighi se porni pe plâns văzând că numai ea n-are ce să le 
ofere, până ce noul ei curtezan şi cumnat Marcu îi spuse că, 
dimpotrivă, ea poate să le dăruiască lucrul cel mai de preţ 
şi anume câte o sărutare miresei şi mirelui, sau, dacă i-e 
ruşine, poate să le dea pe amândouă miresei care însă să fie 
obligată a transmite una mirelui. În Jidoviţa, notarul 
Stoessel primi pe distinşii nuntaşi cu toate onorurile, 
oficiind mai patetic formele cununiei civile. La sfârşit îşi 
îngădui să ţie şi un mic discurs în care spuse că e fericit c-a 
avut cinstea să împreune cu articole de lege două inimi atât 
de tinere şi pline de speranţe. 

Cununia fiind într-o duminică, biserica cu două turnuri din 
Armadia se umplu de oameni care nu se mai săturau 
lăudând frumuseţea şi gingăşia Laurei, dar şi înfăţişarea 
simpatică a lui George. Rochia miresei stârni entuziasmul 
cunoscătoarelor. Toate prietenele ei erau în păr, împreună 
cu mamele invidioase, dar mai mişcate păreau Elvira 
Filipoiu şi Lenica Spătaru, ele fiind şi domnişoare de 
onoare. 

Şase preoţi, între ei şi Belciug pe care Herdelea îl poftise 
înadins ca să nu mai observe şi armadienii neînțelegerile 
lor, în frunte cu protopopul bătrân, le binecuvântară 
legătura, iar corul studenţilor cântă parcă mai mişcător ca 
întotdeauna. Când protopopul le puse întrebarea solemnă, 
mirele răspunse cu un glas falnic de răsună biserica; 
mireasa însă rosti un „da” atât de mititel şi de timid, parcă 
i-ar fi fost ruşine să n-o audă lumea, în clipa aceea doamna 
Herdelea nu se mai putu stăpâni şi izbucni într-un hohot de 
plâns, ceea ce înduioşă pe toţi şi făcu chiar pe Laura să 


lăcrimeze puţin, ca să se adeverească vorba că nu s-a 
pomenit mireasă care să nu plângă puţintel. 

Nunta fu serbată la berăria Rahova, în sala de la etaj pe 
care berarul o împodobise feeric şi unde se adună toată 
domnimea din Armadia şi împrejurimi. Mireasa zăbovi puţin 
până se schimbă într-o elegantă toaletă de călătorie, 
culoare cafenie, şi o pălărioară foarte drăgălaşă, căci era 
hotărât ca, îndată după cununie, tinerii căsătoriţi să plece 
spre parohia lui George, dar cu un înconjur care să dureze 
cel puţin o săptămână, săptămâna de miere... Aici primiră 
felicitările zgomotoase în cursul cărora Laura se roşi până-n 
vârful nasului, deoarece domnii mai îndrăzneţi îi doreau 
îndeosebi odrasle numeroase. La masă de-abia atinseră 
mâncările şi băuturile. De altfel muzica faimosului Goghi 
din Bistriţa le sporea amândurora emoția. 

Apoi George şopti ceva Laurei şi amândoi se ridicară. 
Lăutarii intonară un marş nupţial care-i petrecu până jos în 
stradă unde îi aştepta cea mai bună trăsură din Armadia, 
să-i ducă la Bistriţa, iar de-acolo să-şi continue călătoria cu 
trenul. 

Doamna Herdelea îmbrăţişă lung pe Laura, înmuindu-se 
reciproc în lacrimi. Fiindcă Ghighi plânsese câte puţin toată 
ziua, acum izbuti s-o sărute fără bocete, deşi tremura de 
durere. Despărţirile ţinură vreun sfert de ceas, urmând la 
rând Herdelea şi Titu, apoi familia Pintea de Laura, apoi 
familia Herdelea de George, apoi George de părinţii şi fraţii 
lui... Şi tot timpul ţiganii cântau marşul nupţial, pe când 
sus, în ferestre, invitaţii priveau curioşi şi mişcaţi, iar jos, în 
stradă, o mulţime de lume căsca gura şi asculta muzica. 

În sfârşit mirii se suiră în trăsură şi vizitiul dădu bici cailor. 
Batiste multe fâlfâiră în vânt, noi valuri de lacrimi se 
revărsară. 

— Drum bun! Să ne scrieţi! De pretutindeni! Negreşit! 
Adio! 

Trăsura se depărtă şi se micşoră repede. Într-însa o 
batistă mică albă flutura neobosită, ca o aripă speriată. Pe 


urmă şoseaua înghiţi şi trăsura şi batista... Rudele se 
întoarseră la musafiri... Începură toasturile, urmară 
glumele şi veselia până ce deodată muzica atacă un vals lin, 
legănat, care ademeni tineretul... Mândru şi înduioşat, 
Herdelea umbla mereu de ici-colo, ciocnind cu unu, 
zâmbind cu alţii, căutând să vadă pe toţi mulţumiţi. El era 
azi omul cel mai fericit de pe pământ. Ziua de mâine cine 
ştie ce-o mai aduce. Grijile şi necazurile sunt veşnice, pe 
când fericirea e atât de nestatornică... 

În vremea aceasta însă trăsura cu tinerii căsătoriţi alerga 
grăbită, trecu iute prin Jidoviţa şi se îndreptă spre Pripas. 
Laura şedea buimăcită, cu ochii drept înainte, neîndrăznind 
să se uite la „bărbatul” ei. Inima i se topea într-o tristeţe 
nelămurită. Vedea cum rămân în urmă râpile, livezile, 
lanurile, pădurile, dealurile care au fost martorii tinereţii ei, 
care i-au fost atât de dragi şi pe care îi părăseşte acuma 
poate pentru totdeauna. Tot hotarul se legăna şi parcă-i 
zicea adio, mut şi totuşi înţelegător... George i se părea mai 
străin ca oricând şi se mira cum pleacă ea alături de un 
străin într-o lume străină şi necunoscută, lăsând aici lumea 
care o iubea şi pe care o iubea. Prin minte îi fulgera 
întrebarea înfricoşată: „Cine-istrăinul acesta?” 

În Pripas opri trăsura în faţa casei părinteşti. Cobort şi 
făcu câţiva paşi în ogradă, privind însetată pereţii albi cu 
ferestrele speriate şi coperişul cârpit ici-colo cu şindrilă 
nouă, ca şi când ar fi vrut să ducă cu sine măcar clădirea în 
lumina ochilor. Camele casei se gudură la picioarele ei şi-i 
linse vârful pantofilor, parcă ar fi simţit că pleacă departe 
aceea care nu uita niciodată să-i arunce de mâncare. Laura 
îl mângâie ca pe un prieten şi şopti cu genele umede: 

— Adio, Hector, adio... Acuma plec... 

Apoi trăsura porni înainte. Peste câteva clipe casa nu se 
mai vedea. În porţi ţăranii cunoscuţi se uitau miraţi după 
domnişoara care se duce cine ştie unde, scoteau pălăria şi 
rosteau urări pe care ea nu le auzea... 


În dealul de unde drumul coboară spre Săscuţa, Laura 
întoarse capul să mai vadă o dată satul ei împrăştiat între 
dealuri, ascuns sub o pânză străvezie de fum albăstrui. Apoi 
îşi îndreptă privirile numai înainte... Şoseaua albă, 
şerpuitoare, se zvârcolea sub picioarele cailor. 

Ochii Laurei erau plini de lacrimi şi sufletul ei atât de 
încărcat încât îi venea să strige ajutor sau să sară jos din 
trăsura care o smulgea din lumea tinereţii... Atunci însă 
simţi cum îi cuprinde mijlocul un braţ ocrotitor şi atingerea 
aceasta i se păru blândă ca o alinare şi ca o tovărăşie în 
singurătatea ce o înconjura, întoarse faţa spre George, în 
ochii căruia văzu limpede iubirea vie ce-i risipi deodată 
toate îndoielile. Pe buzele ei înfiori un zâmbet în vreme ce 
lacrimile aninate în gene îi picurau pe obrajii îmbujoraţi. 

— Te iubesc! Murmură bărbatul, strângându-i mai 
puternic mijlocul. 

Cuvântul răscoli adânc sufletul Laurei. Se lipi de umărul 
lui George, dându-şi seama acuma că vorba lui e în stare să- 
i vrăjească o lume nouă, tot atât de dragă şi poate mai bună 
decât aceea care a rămas în urmă. Şi buzele ei răspunseră 
încrezătoare: 

— Te iubesc! 

Din clipa când Vasile Baciu, în faţa peţitoarelor, îi 
făgăduise tot, Ion fu cuprins de o adevărată beţie de fericire 
şi de încredere. Era atât de plin de sine însuşi încât se 
gândea numai la pământurile lui, plănuia cum să le 
muncească mai bine, cum să lăzuiască un petic de pădure, 
şi habar nu mai avea nici de Vasile şi mai ales de Ana, parcă 
ea n-ar fi ţinut de zestre... Doar când îi pomenea numele 
cineva, îşi aducea aminte că şi ea mai este pe lume, şi se 
încrunta uşor. 

În schimb Ana nu se gândea decât la dânsul. Uitate erau 
ruşinea şi bătăile şi suferinţele. Ea nu ştia nici de planuri, 
nici de vicleşuguri... Sufletul ei dornic de iubire aştepta 
împlinirea visului ca o mântuire şi gura ei şoptea numele lui 


cu aceeaşi nerăbdare plăcută ca şi în nopţile bune de 
odinioară. 

Nunta ţinu trei zile, după obicei... Sâmbătă porni tot 
alaiul, în căruţe, la notar, în Jidoviţa. În frunte călăreţii 
pocneau mereu din pistoale, pe când în căruţa întâi lăutarn 
îşi frângeau degetele cântând şi totuşi nu se auzea decât 
grohăitul gordunei. Apoi venea o căruţă cu mirii şi cu 
druştele, apoi o brişcă cu naşii având pe obraji gravitatea 
cerută de împrejurări, apoi altă căruţă cu părinţii mirilor şi 
câteva feţe mai spălate, în mijlocul cărora Zenobia era cea 
mai zgomotoasă, apoi altele încărcate cu flăcăi şi fete ce 
chiuiau şi se zbenguiau. 

De-abia acum înţelese Ion că împreună cu pământul 
trebuie să primească şi pe Ana şi că, fără ea, n-ar fi 
dobândit niciodată averea. Nu mai schimbase cu ea nici o 
vorbă de câteva luni. | se părea o străină şi nu-i venea să 
creadă că în pântecele ei se plămădeşte o fiinţă din sângele 
lui... O privea şi se mira c-a putut el săruta şi îmbrăţişa pe 
fata aceasta uscată, cu ochii pierduţi în cap de plâns, cu 
obrajii gălbejiţi, cu pete cenuşii, şi care, împopoţonată cum 
era astăzi, părea şi mai urâtă. În aceeaşi vreme genunchii 
lui atingeau genunchii Floricăi, pe care Ana şi-o alesese 
druşcă cu Margareta lui Cosma Ciocănaş. 

Florica era aprinsă în obraji, cu buzele roşii, umede şi 
pline, cu ochii albaştri şi limpezi ca cerul de vară şi avea în 
toată înfăţişarea o veselie sănătoasă pe care se silea şi nu 
izbutea s-o ascundă. Ion îşi aduse aminte cum a strâns-o în 
braţe astă-toamnă şi mai înainte, cât i-a fost de dragă şi 
cum i-a făgăduit c-o va lua de nevastă. Îi era ruşine că 
acuma se însoară cu alta şi de ruşine îl bufnea un râs 
prostesc şi nu-şi putea lua ochii de la Florica. Privirea lui 
stăruitoare pe fată o zăpăcea şi o făcea să vorbească 
mereu, foarte grăbită şi aproape înfricoşată, ba cu mireasa 
care lăcrima de fericire, ba cu Margareta care era 
bosumflată, ca totdeauna când se mărita vreo fată din sat, 


deoarece îşi zicea că mirele ar fi luat-o pe ea, dacă nu l-ar fi 
ademenit altele. 

După ce îi însemnă în registru şi le citi pe ungureşte cele 
cuvenite, notarul aruncă ochii spre pântecele miresei, 
zâmbi şi zise neoficial: 

— Văd că v-aţi grăbit... Nu face nimic, să fie cu noroc! 

Ion râse cu poftă, ca şi ceilalţi bărbaţi, dar îndată îşi luă 
seama şi, părându-i-se că notarul a vrut să-şi bată joc de 
urâţenia Anei, se uită repede la Florica ce stătea cu ochii în 
pământ, stăpânindu-se anevoie să nu izbucnească într-un 
râs zburdalnic. Coborând din cancelarie şi pe când în curte 
trosneau pistoalele, Ion se gândi deodată: „Adică ce ar fi 
oare dacă aş lua pe Florica şi am fugi amândoi în lume, să 
scap de urâţenia asta? 1. 

Dar tot atât de repede îi veniră în minte pământurile şi 
adăugă în sine cu dispreţ: „Şi să rămân tot calic... pentru o 
muiere! Apoi să nu mă trăsnească Dumnezeu din senin?” 

Belciug, nădăjduind mereu într-un dar mare pentru 
biserica cea nouă, făcu o slujbă frumoasă ca la domni, deşi 
faptul că cununau soţii Herdelea îi cam ciuntise încrederea. 
Lui Ion i se păru că şi popa s-a uitat baţjocoritor la Ana, 
ceea ce iar îi răscoli în inimă dragostea cu Florica. 

Ospăţul era la socrul cel mic. Câteva vedre de rachiu 
îndulcit răscoliră curând veselia oaspeţilor. Urările şi 
chiuiturile se încrucişau şi se ciocneau în aerul îngroşat de 
mirosuri grele. 

Vasile Baciu se îmbată cel dintâi, încântat că i s-a împlinit 
planul, strigând întruna ginerelui său cu un glas ciudat şi 
trăgând şiret cu ochiul: 

— Lasă că-ţi dau eu ţie pământ... N-ai grijă... Îţi dau, îţi 
dau! 

Starostele nunţii, Macedon Cercetaşu, vorbea numai în 
versuri, cum şade bine unui staroste isteţ, amestecând însă 
în toate nepreţuitele lui comenzi milităreşti... În casă, în 
tindă, în ogradă jucătorii asudau, lăutarii îşi alungau 
oboseala cu rachiu... Bucătăreasa mare, mama Floricăi, 


suflecată până-n genunchi şi cu un linguroi uriaş în mână, 
umbla printre mesele încărcate, lăudându-şi mâncările şi 
chiuind la întrecere cu Zenobia care, de mândră că era 
soacră mare, se îmbătase tun. Naşii veniră la ospăț 
împreună cu Titu şi Ghighi, şi vorbiră mult despre Laura cu 
fruntaşii ce-i înconjurau, ciocnind totuşi în sănătatea mirilor 
şi spunând tuturor că tinerii sunt foarte potriviţi şi o să 
trăiască bine. 

Pe la miezul nopţii urma să joace pe bani mireasa. Fiindcă 
Ana, cu sarcina ei, s-ar fi ostenit prea tare, îi ţinu locul 
druşca întâi, adică Florica. Mirele o învârţi de câteva ori 
voiniceşte şi apoi aruncă un zlot de argint în strachina 
înflorită. Herdelea scoase o hârtie de douăzeci de coroane, 
dar puse pe Titu să joace. Pe urmă veniră toţi oaspeţii, pe 
rând, dăruind fiecare după cum îl lăsa inima şi punga... În 
vremea aceasta Ana şedea pe laviţă, ruşinată că n-a putut 
juca ea, geloasă puţin că Ion ar fi strâns pe Florica, mai tare 
ca ceilalţi şi totuşi mulţumită, plutind parcă într-un nour de 
fericire atât de mare că se simţea răsplătită pentru toate 
suferinţele. 

Când se isprăvi jocul miresei, Briceag începu o someşană 
piperată, în care se amestecară bătrânii cu tinerii. Ion jucă 
iar cu Florica şi în vălmăşagul asurzitor se pomeniră curând 
aproape de uşă, unde era mai întuneric. Nu deschisese 
gura niciunul din ei; fata chiar nici nu îndrăznea să-l 
privească în ochi; el însă fierbea şi-şi încleştase degetele în 
şoldurile ei pline, uitând de tot pe Ana, închipuindu-şi că 
Florica e mireasa lui... Deodată apoi îi şopti răguşit, cu ochii 
înflăcăraţi: 

— Numai tu mi-eşti dragă în lume, Florică, auzi tu? Auzi? 
O strânse năvalnic la piept, scrâşnind din dinţi încât fata se 
spăimântă şi se uită ruşinată împrejur. 

În aceeaşi clipă Ana tresări ca muşcată de viperă. Simţi că 
nădejdile ei de fericire se risipesc şi că ea se prăvale iar 
furtunos în aceeaşi viaţă nenorocită. Se porni deodată pe 
plâns amar care să-i alunge presimţirile nemiloase... Cine ia 


însă în seamă lacrimile unei mirese? Ion, aşezându-se mai 
târziu lângă ea, îi zise nepăsător: 

— Amu ce te mai boceşti? Că doar nu mergi la 
spânzurătoare... 

— Norocul meu, norocul meu! Murmură Ana mai 
îndurerată. 

— Oare cât s-o fi strâns? Întrebă apoi Ion încet, fără să se 
mai sinchisească de plânsul ei, uitându-se lacom la farfuria 
cu bani pe care naşul îi număra a doua oară, ca să nu se 
întâmple vreo greşeală. 

Ziua a treia ospăţul se mută la socrii mari, unde mireasa 
se duse acuma cu lada de zestre, urmată de atâta amar de 
vite şi galiţe că de-abia încăpeau în ograda Glanetaşului. 

Vasile Baciu era vesel ca şi când ar fi scăpat de o grijă 
mare. Se uita baţjocoritor la Ion, care se umfla în pene 
simțindu-se biruitor, şi-şi zicea mereu mai mulţumit: „Stai, 
melenaşule, stai să vezi tu cine-i Vasile Baciu! 

GLASUL IUBIRII. 

Capitolul VII. 

VASILE 

— Când măriţi o fată, e parcă ţi-ar arde casa! Oftă 
Herdelea încheind socotelile nunţii. Acu numai să fie 
cuminte şi fericită! 

Casa părea pustie fără Laura. Ioţi vorbeau mereu de ea, 
ghiceau pe unde o fi ajuns şi ce-o fi făcând, iar dăscăliţa şi 
Ghighi lăcrimau când dădeau peste vreun lucruşor rămas 
de la dânsa. 

Viaţa însă îşi reluă chiar de-a doua zi mersul ei obişnuit, 
nepăsătoare nici de dureri şi nici de bucurii. O scrisoare 
recomandată de la avocatul Lendvay vesti data licitaţiei de 
care avea groază doamna Herdelea, oricât îi explica Titu că 
e o simplă formalitate. Învățătorul, îngrijorat în taină ca şi 
nevastă-sa şi doritor de compătimire şi încurajări care să-i 
risipească temerile, căută şi găsi un prilej să povestească şi 
lui Belciug toată încurcătura. Deşi stăruia între dinţi 
răceala, amândoi se prefăceau că nu ştiu nimic, iar 


Herdelea trăgea nădejdea acum să-l înduioşeze şi să 
netezească drumul spre o împăcare adevărată, din ce în ce 
mai înfricoşat să nu-i facă vreo poznă cu locul casei. Belciug 
se miră, îl compătimi cu o pâlpâire stranie în ochi şi pe 
urmă îi spuse că va veni şi dânsul la licitaţie să-i dea o mână 
de ajutor, dacă va fi nevoie. Învățătorul era mulţumit că l-a 
îmblânzit şi astfel îl va îndupleca mai lesne de-acuma să 
facă actul de donaţiune a locului, cum îi făgăduise când s-a 
apucat să-şi clădească încrezător casa. Totuşi nu îndrăzni să 
se spovedească nevestei sale care rămânea neclintită în 
antipatia ei faţă de „pămătuful” viclean. De altfel îndată a 
intervenit tărăboiul cu nunta lui Ion, aruncând iar vălul 
uitării vremelnice peste necazurile zilei... 

În vinerea fixată, avocatul sosi de dimineaţă, dar se opri 
numai o clipă, să comunice învățătorului că, având o afacere 
urgentă în Armadia, să-l aştepte înspre amiază, la 
întoarcere, pentru descurcarea formalităţilor. 

Acuma Herdelea se văzu nevoit să spună şi familiei, cu 
multe înconjururi şi menajamente, că Belciug, pentru orice 
eventualitate, are să vie la licitaţie... Dăscăliţa înţelese 
numaidecât că nu poate fi la mijloc lucru curat. 

— Ai să vezi, bărbate, că pămătuful umblă după vreo 
potlogărie! Zise ea cătrănindu-se. Ai să vezi! Pe cine nu 
suferă inima mea, să ştii că-i suflet de câine! 

Învățătorul se încurcă, îndrugă protestări timide ca „doar 
n-o fi nici el aşa de hapsân, că-i popă şi ar fi ruşine”... 
Acestea însă întăriră mai mult neîncrederea doamnei 
Herdelea, încât, deşi făcuse planul să se ducă cu Ghighi 
prin sat să tocmească două femei pentru săpatul grădinii şi 
una la rufe, se răzgândi şi rămase acasă. 

— Barem să fiu aici şi eu, că tu, cât eşti de papălapte, ai fi 
în stare să închizi ochii la toate neruşinările! 

Belciug zărise trecând trăsura avocatului, se grăbise, dar 
ajunse totuşi prea târziu. Nepricepând, intră în casă, 
zâmbitor. Herdelea îi explică lucrurile foarte zăpăcit, 
trăgând mereu cu ochiul spre dăscăliţa care bufnea fără să 


fi răspuns măcar la bineţele dulcege ale preotului. Spre a 
ocoli o ciocnire primejdioasă, învățătorul se aşeză cu 
Belciug în pridvor la taifas, până se va întoarce ungurul. 
Era o zi de primăvară minunată, cu miresme de flori de 
câmp în aer, cu un cer ca o oglindă fermecată. Peste drum, 
Hristosul de tinichea stătea încremenit pe cruce, cu ochii 
plecaţi, ca şi când ar fi simţit că durerea lui nu se potrivea 
cu pofta mare de viaţă ce respira din toţi porii firii 
redeşteptate. 

Preotul se gândea mereu c-ar fi mai bine să plece, şi cu 
toate acestea şedea parcă l-ar fi ţinut pe scaun. Vorbeau, 
dar glasul amândurora suna atât de rece, că nu se puteau 
privi în ochi. Ca să-l mai încălzească, Belciug aduse vorba 
de Laura şi de familia Pintea cu care îi plăcea lui Herdelea 
să se fălească. 

— Tu trebuie să fi cunoscut pe bătrânul Pintea mai demult, 
că doar ai fost învăţător în Lechinţa odinioară? Începu 
preotul. 

— Apoi stai, frate Ioane. 

— Zise Herdelea într-adevăr înseninat - că în lumea asta 
sunt mai multe Lechinţe. A mea a fost un sătuleţ nenorocit 
prin fundul văii Diugului, iar a cuscrului e un orăşel în toată 
forma... 

În vremea aceasta doamna Herdelea şi Ghighi, în salon, 
revoltate, ocărau şi blestemau pe Belciug, aşteptând să vie 
Titu, care se repezise cu noaptea în cap până-n Armadia să 
ridice de la percepţie un avans pe leafa învățătorului, 
deoarece rămăseseră fără un gologan în casă. 

Avocatul însă sosi mai curând, însoţit de un copist bătrân, 
de la judecătorie, foarte plictisit că va trebui să se întoarcă 
pe jos în Armadia. Ungurul urcă spnnten în pridvor, 
începând vorba din uliţă: 

— Norocul îmi iese în cale pretutindeni... Am isprăvit mai 
repede decât bănuiam, aşa că acuma sper să fiu acasă în 
Bistriţa la vremea prânzului. Nevastă-mea ţine grozav la 


ora mesei şi e încântată când mâncăm împreună, iată un 
mijloc ieftin de-a ferici o femeie! 

Doamna Herdelea cu Ghighi, auzindu-l, ieşiră din salon. 
Lendvay, foarte reverenţios, le întâmpină cu complimente la 
care însă, fiind spuse pe ungureşte, dăscăliţa nu răspunse, 
ci se mulţumi să strângă din buze, cu o înfăţişare jignită, 
încât Herdelea se grăbi să observe, ca să nu se supere 
avocatul: 

— Nevastă-mea nu ştie ungureşte... 

— Aa? Se poate? Şi cu toate astea ziarele dumneavoastră 
ţipă ca din gură de şarpe că sunteţi asupriţi, terorizaţi, 
ungurizaţi... Interesant! Ei bine, crezi dumneata că în 
Germania sau în Franţa s-ar tolera un învăţător al statului a 
cărui soţie să nu cunoască limba oficială? Nu ţi-o spun ca o 
imputare, căci pentru mine politica nu există. Răspundeam 
însă unui coleg român care adineaori, în Armadia, se 
plângea că de pe-acum au început presiunile şi 
samavolniciile faţă de sărmanii români în vederea alegerii 
de deputat... Haha! Foarte curios! 

Vorbea foarte repede, rotindu-şi ochii ca un uliu, spre a 
nu-şi neglija între timp afacerile. Lui Belciug i se păru că 
avocatul vrea să-l lovească şi pe dânsul, şi răspunse 
româneşte, umflându-şi guşa: 

— Altele sunt împrejurările în Germania şi aiurea, 
domnule avocat! Noi aici suntem o naţiune băştinaşă, 
despuiată de drepturi şi împovărată numai de datorii... 

— Cine-i domnul? Întrebă Lendvay mirat şi atins că i s-a 
răspuns româneşte. Ce zice? Ce zice? Adăugă apoi, deşi 
înţelesese foarte bine. 

Herdelea, înfncoşat să nu se învenineze lucrurile pe 
spinarea lui, căută şi izbuti să schimbe vorba şi conduse pe 
Lendvay în odaia întâi, unde erau două paturi lângă perete, 
o masă de sufragerie, o canapea de lemn, toate vechi şi 
hodorogite. 

— Aci n-avem nimic de seamă, nu-i aşa? Zise avocatul 
trecând, fără să se oprească, într-o odăiţă îngustă şi 


lunguiaţă, cu o fereastră spre uliţă şi un geam spre grădină. 
Vasăzică să începem aici! Începem, stimate domn! Strigă 
către copistul care se aşeză ursuz la biroul lui Herdelea şi 
scoase dintr-o geantă roasă nişte hârtii. 

Din mobila împricinată, aici se afla o masă lăcuită, cu pi- 
cioarele strunjite, acoperiră cu o faţă tricoloră, lucrată de 
însăşi doamna Herdelea pe când era fată, şi un pat frumos, 
perechea celui din salon în care dormiseră fetele. 

Până să-şi aranjeze copistul hârtiile, avocatul se uită 
bănuitor la Belciug care zâmbea blajin şi speriat puţin de 
pri-virile duşmănoase ale dăscăliţei din odaia dintâi. 

— Amator, amator? Întrebă deodată Lendvay, ironic. 

— Şi prieten! Murmură preotul. 

— Desigur, prieten care cumpără ce poate de la prietenii 
în nevoie! Făcu avocatul, dispreţuitor, şi apoi, întorcându-se 
spre copist: Ei, merge? 

— Gata. Vasăzică avem... mormăi funcţionarul întrebător. 

— Massa şi patul, sfârşi Herdelea puţin răguşit şi cu ochii la 
Lendvay ca şi când i-ar aştepta aprobarea. 

— Una masă de nuc, douăzeci şi trei coroane! Citi copistul 
din hârţoagele lui, cu glas mai răspicat. 

— Douăzecişi patru! Zise avocatul, făcându-i semn să 
scrie. 

Belciug însă se apropie de masă, ridică faţa, o pipăi şi apoi 
rosti candid: 

— Douăzeci şi şase! 

Toate privirile îl izbiră ca nişte săgeți, iar doamna Herde- 
lea, în cealaltă odaie, bolborosi ceva, roşindu-se. Lendvay, 
după o clipă de şovăire, strigă: 

— Treizea! 

— Treizea şi două! Zise preotul cu ochii lipiţi pe masă. 

— Depuneţi banii imediat, nu-i aşa? Bufni acuma avocatul 
întărâtat. 

— Da, da, fireşte, făcu Belciug scoțând portofelul din 
reverenda boţită. 


— Atunci eu renunţ! Spuse Lendvay strângând din umeri, 
cu o privire nedumerită spre Herdelea care, uluit şi 
spăimântat, avea faţa strâmbată de un surâs amar. 

Preotul stătu până la capăt, ca o ameninţare, pipăind şi 
ciocănind toate mobilele, dar fără să se mai amestece. Când 
se sfârşi, avocatul puse pe Herdelea să iscălească poliţele şi 
plăti copistului diurna cuvenită. 

— Cel puţin de-aci înainte să fii exact cu ratele, domnule 
Herdelea! Zise strângându-i mâna. E păcat de cheltuieli, 
deşi partea leului o bag eu în buzunar... Ei, la revedere! 
Bună ziua, doamnă, şi-mi pare rău că nu ştiu româneşte! 
Râse apoi către învăţătoarea care, înţepând cu o privire 
furioasă pe Belciug, răspunse: 

— Mai bine să nu ştii româneşte şi să fii om de treabă! 

— Ce zice, ce zice? Întrebă avocatul pe Herdelea ieşind 
însă fără să mai aştepte tălmăcirea. 

În pridvor preotul se despărţi de învăţător zicându-i încet: 

— Apoi mâine o să viu să-mi iau masa, Zaharie... 

— S-o iai? S-o iai... da, da, bâlbâi Herdelea. 

— Văd că doamna-i supărată foc, dar n-am nici eu încotro, 
că tocmai îmi hpsea o masă ca asta! Ei, servus, Zaharie! 

leşind în uliţă, ochii lui întâlniră chipul lui Hristos pe 
cruce, care acuma se zvârcolea plângător. Belciug se 
închină şi trecu cu paşi măsuraţi, cu privirea în jos ca 
totdeauna şi cu o mulţumire adâncă în suflet că în sfârşit a 
putut da o lecţie bună şi meritată Herdelenilor... 

De-abia acuma se revoltă învățătorul, dar totuşi fără a mai 
spune în casă că Belciug vrea să ridice într-adevăr masa. De 
altfel credea că popa umblă doar să-l sperie, fiindcă nu se 
poate să meargă aşa de departe cu neruşinarea. 

A doua zi însă, pe când el era la şcoală, iar Titu încă în pat, 
bătu la uşă Belciug. Doamna Herdelea deschise şi văzu la 
spatele preotului un ţigan bătrân, bărbos, cu pălăria în 
mână. 

— Pentru masă! Murmură Belciug arătând spre ţigan. 

— Bine... bine... poftim! Bolborosi dăscăliţa perplexă. 


Începu să golească sertarul mesei, aproape fără să-şi dea 
seama ce face. Numai mâinile îi tremurau, încolo parcă îi 
fulgerase toată judecata... Când însă dădu să puie la loc 
sertarul, gol, îşi reveni brusc şi, ca trezită din vis, întrebă pe 
Belciug: 

— Ce vrei să faci dumneata cu masa? Preotul stătea 
rezemat de uşcior, zâmbind nevinovat. 

— Apoi aşa m-am înţeles cu Zaharia, zise dânsul domol. 

Doamna Herdelea şovăi. Se făcu o tăcere scurtă. Belciug 
ridică privirea, văzu pe dăscăliţă apropiindu-se cu ochii 
strălucitori, şi îndată îşi pierdu zâmbetul. 

— Cum s-ar zice, vii să-mi furi lucruşoarele din casă? 
Strigă deodată doamna Herdelea. Să ieşi afară de-aici, 
hoţule, c-altfel îţi sucesc gâtul! Afară, ticălosule! Nu ţi-e 
ruşine obrazului să-ţi fie! Aşa-s popii, porcule? leşi... ieşi! 
Afară! 

Dăscăliţa răcnea ca scoasă din minţi, căutând cu ochii ceva 
ca să spargă capul omului care vrea să-i fure mobila. 
Belciug, spăimântat, ieşi afară fără să spună o vorbă. Atunci 
femeia zări mătura şi se repezi cu ea în pridvor unde 
ţiganul stătea nedument. Fiindcă preotul nu-i era la 
îndemână, croi pe ţigan, ţipând: 

— Marş! Afară de-aici, tâlharilor! 

Ţiganul o zbughi pe poartă, în vreme ce doamna Herdelea 
striga întruna, amenințând cu mătura pe preotul ce păşea 
foarte grăbit: 

— Mutule! Am să te învăţ eu omenie dacă n-ai învăţat la 
tatăl tău! Pămătufule! Pamătufule! 

Zenobia, peste drum, auzind gălăgia, ieşi în prag şi 
întrebă: 

— Da ce-i, doamnă? Ce-i cu domnul părinte? 

— Să se bage dracu-n pielea lui de hoţ! Zise dăscăliţa cu 
ochii roşii de mânie, dar totuşi mai răcorită. 

Două săptămâni, după nuntă, mulţumirea stăpâni trufaşă 
în sufletul lui Ion. Se simţea omul cel mai fericit din lume. În 
fiecare seară ţinea sfat cu Glanetaşu, cu Zenobia şi cu Ana. 


Ce să cumpere din banii strânşi la nuntă? Un juncan? Ar fi 
bine, căci, împreună cu viţelul înţărcat adus în zestre de 
Ana, peste doi-trei ani ar face o pereche de boi... Ion însă ar 
fi vrut mult să cumpere perechea calului, dacă s-ar ajunge 
banii... În aceeaşi vreme i-ar mai fi plăcut să păstreze şi 
ceva gologani la chimir ca să aibă la îndemână de s-ar ivi 
cumva pământ bun de vânzare, să-şi mărească mai mult 
moşia şi gospodăria... Sfaturile acestea îl înălţau şi-l 
încântau, mai ales că toţi băteau în struna lui şi-l linguşeau 
ca pe un stăpân. 

De altfel şi faţă de săteni căuta să-şi arate greutatea pe 
care i-o dădea simţământul bogăției. Pe uliţă umbla cu paşii 
mai rari şi cu genunchii îndoiţi. Vorbea mai apăsat cu 
oamenii şi veşnic numai de pământ şi de avere. I se părea 
că chiar casele şi grădinile îl priveau acuma altfel, mai 
supuse şi mai zâmbitoare. 

Toată firea se îmbrăcase în haine de sărbătoare parcă 
înadins pentru a prăznui biruinţa lui. O primăvară frumoasă 
ca totdeauna se statorea pe hotare. Copacii înmuguriţi, 
verdeaţa ce răsărea zi cu zi mai vie, ca un veşmânt 
fermecat coborât să acopere goliciunea neagră şi gălbuie a 
pământului bătrân, pădurile care se încoronau cu frunzişuri 
noi, mirosul aspru, îmbătător şi înviorător de glie, plutind 
mereu în văzduh ca respiraţia sănătoasă a unui uriaş 
deşteptat dintr-un somn greu - toate împrăştiau vioiciune în 
suflete, tinereţe nouă şi nouă poftă de viaţă. Dimineaţa 
plugurile scârţâiau trecând pe uliţă, urcând coastele 
năclăite şi apoi brăzdau ziua întreagă ogoarele bătute de 
rugina iernii. Pe-alocuri vitele se căzneau să pască întâile 
firicele de iarbă şi, mâncându-le, le curgeau balele de 
plăcere... 

Ion ieşea deseori în hotar să-şi desfete sufletul în 
priveliştea pământurilor lui. 1 se umflau nările sorbind 
aburii primăverii şi privea brazdele lucitoare cu dragoste 
pătimaşă, mormăind mândru de mulţumire: 


— Acum avem şi noi pământ, slavă Domnului, numai 
sănătos să fiu să-l muncesc! 

Nu se grăbea însă cu aratul şi semănatul de primăvară... 
Îşi făcuse socoteala că nu va putea lucra singur atâtea 
locuri, ci va trebui să tocmească ajutoare, iar oamemi sunt 
mai ieftini pe la sfârşitul muncilor. Fiindcă mai avea răgaz o 
săptămână, două, se gândi să isprăvească mai întâi cu 
socrul său, să facă hârtiile de întabulare pe numele lui, cum 
se învoiseră... Îi spuse şi Anei că sâmbătă seara vor merge 
împreună la Vasile Baciu ca să ia înţelegere pentru 
duminică. Femeia aproba mai dinainte tot ce zicea el. Nu 
pricepea dânsa planurile lui şi nici nu căuta să le priceapă. 
Era mulţumită că poate trăi lângă omul iubit şi numai 
nălucirea îmbrăţişării cu Florica, la nuntă, o rodea în fundul 
inimii, fără însă a îndrăzni să-şi mărturisească temerea. 

Văzând-o plecată şi supusă, Ion se mira cum poate fi aşa 
şi-i era parcă mai urâtă ca înainte. Noaptea, în pat, simţea o 
răceală alături de ea, iar şoaptele ei drăgăstoase îl supărau 
ca şi respiraţia ei obosită de femeie însărcinată. O răbda 
totuşi şi nici n-o bruftuluia, dându-şi seama că numai printr- 
însa s-a ridicat din sărăcie. În immă îi răsărea însă deseori 
Florica, înnebunindu-i sângele... 

Joi se duseră cu toţii la bâlci în Armadia să cumpere 
juncanul, iar vineri horobăi pe-acasă, mai mult ca să piardă 
vremea. 

Vasile Baciu îi primi nepăsător, ştiind bine de ce vine Ion. Îl 
lăsă să vorbească şi numai când Ion pomeni de întabulare, 
sări fript, se înfurie, scuipă şi apoi strigă: 

— Cum, ginere, apoi tu vrei înadins să mă laşi pe mine pe 
drumuri? 

— Pe care drumuri, socrule? Nu ne-am tocmit aşa? Întrebă 
Ion cu ochii cât pumnul, simțind deodată ca o izbitură drept 
în frunte. 

— Ne-am tocmit, vezi bine, dacă mi-ai pus mâna-n 
beregată. Dar tu nu te gândeşti că nu-i drept? Apoi dacă ţi- 
oi da eu ţie şi pământurile şi casele amândouă, mie ce-mi 


mai rămâne şi din ce să trăiesc? Ori ai poftă să mă vezi 
intrând slugă la bătrâneţe? 

— Ba să stai la noi fără muncă şi caznă, să-ţi mai odihneşti 
ciolanele, că te-ai trudit destul, bâlbâi ginerele înăbuşit. C- 
aşa ne-a şi fost vorba... 

— Adică să-ţi fiu eu slugă ţie? Ai? Răcni iar Baciu sculându- 
se cu o privire vicleană şi batjocoritoare. 

— De ce slugă? 

— Măi Ioane, eu ştiu una şi bună, că ce-i în mână nu-i 
minciună! Făcu Vasile Baciu apăsat. Nu zic că nu-ţi dau. Îţi 
dau, după moartea mea. Atunci o să faceţi voi ce ştiţi. Că 
nici în groapă nu mi-oi duce averea şi nici altora n-oi lăsă- 
0... Cât trăiesc însă nu scriu nimic pe numele vostru! Aşa! 

— Nimic, nimic? Şopti lon spăimântat. 

— Nimic, băiete. Oritu n-auzi bine? Dar, ca să nu zici că-mi 
hrăneşti tu fata ori că ţi-am dat-o goală puşcă, măcar că nu 
ţi-am dat-o eu, ci ai luat-o cu vicleşug, te las să-ţi alegi cinci 
locuri care-ţi plac, şi să bagi plugul în ele chiar mâine dacă 
vrei. Luaţi-le, munciţi-le, sunt ale voastre. De scris însă nu le 
scriu. Lasă să rămână pe numele meu, că nu cer de 
mâncare. Eu unul n-am să vă scot din folosinţa lor, cum te-ai 
fălit tu că ai să mă scoţi pe mine... Alege-le! Cinci! Am trei 
holde cu grâu de toamnă. Poţi să le alegi semănate gata. Nu 
mă supăr. Ori altele... Cum îţi place ţie... Cinci! Să nu zică 
nimem că fata lui Vasile Baciu s-a măntat ca o ţigancă... 

— Dacă ţi-i aşa vorba, socrule, bine... Să vedem ce-or mai 
zice şi alţii, răspunse acum lon mai liniştit şi cu ameninţare 
în glas. 

— Să vedem, cum nu... Dar să vedem ce-ar zice oamenii de 
mine, dacă mi-aş lăsa eu bătrâneţele pe mâna ta! Ş-apoi 
cine mă poate sili să-ţi dau, dacă nu vreau, ori să mă scoată 
din averea mea? Hehe, Ionică! Credeai c-ai să mă învârteşti 
tu pe mine! Nu te-ai găsit, copile, hehe! 

— Bme, socrule, bine! Noroc bun! Zise Ion strângând din 
umeri prostit. 


— Noroc, noroc, ginere! Şi rămânem aşa: cinci, auzi? 
Strigă Baciu baţjocoritor. Mi-a venit şi mie rândul, că tu m- 
ai frecat destul... 

Ion ieşi, urmat de Ana, care nu rostise nici o vorba şi pe 
care nici n-o luaseră în seamă potrivnicii. Bărbatul păşea 
greu, tăcut, încât femeia nu îndrăznea să se apropie. 

Roza Lang lăsase o dâră de tristeţe în sufletul lui Titu. 
Încerca s-o ascundă sau s-o înăbuşe, dar simţea că totuşi se 
întinde mereu, stăruitor, ca apa în pământul nisipos. Nu se 
dumerea cum a putut o iubire atât de furtunoasă să 
sfârşească atât de neaşteptat şi de urât. „Aventura” 
aceasta, cum îi zicea dânsul cu mândria tânărului care 
începe să aibă un trecut, parcă-i rupsese un văl de pe ochi. 
Un crâmpei de realitate crudă pătrundea în inima lui plină 
de închipuiri trandafirii. Îl cuprinse încetul cu încetul un 
dezgust de viaţă, ca şi când nu i-ar mai putea suporta 
povara. Lumea i se părea lipsită de farmec. În minte îi 
încolţea din ce în ce mai des întrebarea: „Ce sunt eu? De ce 
trăiesc?” 

Şi drept răspuns i se ivea în faţă o pânză nemărginită, 
înţesată de semne de întrebare ce nu găseau în sufletul lui 
decât un gol chinuitor. 

Îşi dădea seama că trebuie să aibă o ţintă hotărâtă în viaţă 
şi se îngrozea neputând descoperi nici un sprijin în jurul lui. 
Se uita în urmă şi nu vedea nimic, iar înaintea lui se înfăţişa 
acelaşi nimic rece şi înfiorător. „Aşa să mi se depene oare 
toată viaţa? Atunci ce rost mai am în lume?” îşi zicea 
deznădăjduit, seara mai ales, în patul din salon, unde se 
mutase el de când s-a măritat Laura, fiindcă Ghighi se 
temea să doarmă singură. 

Toate zilele hoinărea prin Jidoviţa şi prin Armadia, crezând 
să-şi alunge din suflet neliniştea. Dar întrebările îl însoțeau 
pretutindeni, tot mai nesăturate. În faţa lor i se păreau 
copilării şi versurile lui, şi pozele de poet, şi iubirea lui ucisă 
de gelozie, şi înflăcărarea lui naţională... Peste acestea se 


ridicau mereu zbuciumările: „Unde merg? Unde vreau s- 
ajung şi de unde vin? |. 

Ca să poată răspunde se gândi să citească, să înveţe şi să 
afle din cărţi ce nu găsea singur. „în mintea mea e un 
haos... Numai haosul aruncă la suprafaţă întrebări 
dureroase...” 

Câteva săptămâni se cufundă în cărţi. Tatăl său avea, din 
vremurile de demult, o bibliotecă foarte mică, în care se 
rătăciseră câteva volume de ştiinţă, de teologie, de 
pedagogie. Titu se repezi la ele, cu atât mai multă lăcomie 
cu cât până acuma le ocolise. Mai adună şi de prin Armadia, 
de pe la prieteni, ce se nimeri... Le sorbi grăbit, ca şi când 
ar fi căutat leacul unei boli necunoscute, dar simţi curând 
că haosul, în loc să se limpezească, creştea mai mare. În 
mijlocul frământărilor singura rază de mângâiere îi era 
credinţa că el este cel dintâi om chinuit de asemenea 
gânduri. 

În cele din urmă însă o oboseală stranie îl luă în stăpânire. 
În inimă nu-i mai rămăsese decât o nemărginită părere de 
rău: „De ce nu-i aici Roza, indiferent dacă ar fi s-o împart cu 
practicantul de la Stoessel?” 

Apoi parcă şi creierii i se opriră în loc, copleşiţi de o apă 
străvezie din care ţâşneau răspunsuri ca nişte flăcări mici, 
izbăvitoare: „Adică ce-mi pasă mie de unde vin şi ce-o fi 
mâine? E nerozie să te perpeleşti cu întrebări fără sfârşit... 
Unde te duce viaţa, acolo trebuie să mergi, şi ce-ţi 
porunceşte ea trebuie să faci! Numai nebunii umblă să-i 
stăvilească mersul, s-o abată din calea ei, să se 
împotrivească voinţei celei mari care e una şi milioane de 
milioane, care e oarbă şi totuşi urmăreşte o ţintă sigură, 
necunoscută de infima pricepere omenească... Voința cea 
mare sunt eu, precum e şi vaca lui lon sau câinele nostru, 
ori viermele ce se aşază singur sub talpa mea ca să-l 
strivesc, sau chiar bolovanul pe care-l izbeşti cu piciorul, 
precum tot ce este şi cerul, şi ceea ce este dincolo de cer şi 
de stele, şi dincolo de acest dincolo, mereu până-n 


nesfârşitul nesfârşitului... Atunci? Viaţa singură ştie ce vrea, 
sau poate pentru că nu ştie nici ea mi se pare că ştie... 
Unde merge ea e bine, căci merge tot înainte, peste 
prăpăstii, peste munţi, mereu înainte. Cine cade din carul 
vieţii e pierdut... Înainte! Înainte! Înainte!” 

Se bucură, parc-ar fi găsit piatra filosofală. Zâmbi de 
întristările lui zbuciumate. Acuma le înţelese obârşia. „Atâta 
nelinişte pentru că Roza Lang a plecat şi mai ales pentru că, 
în lipsa mea, s-a consolat cu cine a putut! Şi din pricina asta 
credeam că mi-am zdruncinat rostul vieţii!” 

În aceeaşi noapte scrise o poezie care i se păru cea mai 
frumoasă din tot ce-a făcut până atunci. O dragoste nouă de 
viaţă îi împodobea sufletul. Nu se mai plictisea prin 
Armadia. Îl interesau şi-i plăceau toate, parcă s-ar fi sculat 
după o boală grea. 

Schimba priviri amoroase cu „gâştele” de odinioară. 
Vorbea iar cu entuziasm de românii oropsiţi, de planurile lui 
măreţe... Îndeosebi spunea deseori, cu superioritate, ca o 
sentinţă fără apel: 

— Dacă n-ar fi necunoscutul în lume, viaţa omului n-ar mai 
avea nici un farmec! 

De altfel, în vremea aceasta, în Armadia se întâmplase un 
eveniment extraordinar: murise Ion Ciocan, deputatul 
circumscripţiei. Ciocan fusese mulţi ani directorul liceului 
românesc, cochetase cu ungurii, le făcuse concesii 
introducând, mai ales pe uşa din dos, limba ungurească în 
program, iar în schimb cârmuirea îl răsplătise cu un 
mandat de deputat. Se alegea totdeauna sub firma 
independentă, dar era dintre independenţii care sunt cei 
mai vajnici sprijinitori ai tuturor guvernelor. Independenţa 
i-a mai câştigat pe urmă catedra de literatura română la 
Universitatea din Budapesta şi i-a păstrat reprezentanța 
Armadiei în Parlament până a închis ochii. 

Fusese om tăcut, ursuz şi deci nu tulburase multă apă în 
Capitală. Răutăcioşii povesteau cu mare lux de amănunte 
cum, în cincisprezece ani, Ciocan o singură dată a căscat 


gura, când, rămânând deschise două uşi, ar fi strigat 
nervos: „Uşa, domnilor, că trage îngrozitor aici!” pentru 
care improvizație oratorică toată Camera l-ar fi aplaudat 
frenetic. Prin testament întreaga avere şi-a împărţit-o între 
liceul din Armadia şi Astra din Sibiu, căci soţia îi murise de 
câţiva ani, iar alte rude nu avusese, afară de doi fraţi ţărani, 
morţi şi ei mai demult. 

Pe scaunul lui Ciocan se încingea o luptă crâncenă între 
doi candidaţi: Victor Grofşoru, avocat foarte căutat din 
Armadia, susţinut de toată românimea, şi bancherul Bela 
Beck, şvab ungurizat din Budapesta, care se auzise că vrea 
să cheltuiască chiar o sută de mii de coroane şi, fiind 
guvernamental, mai avea la dispoziţie, cu o discreţie 
eficace, concursul autontăţilor mari şi mici. 

În Armadia fierberea creştea zi cu zi. La berăria Rahova 
discuţiile şi pronosticunle nu se mai sfârşeau. Grofşoru 
desfăşura o activitate straşnică, secondat fireşte de toţi 
intelectualii, care-şi luaseră însărcinarea de agenţi 
electorali. Izbânda ar fi fost asigurată dacă s-ar fi putut 
rupe voturile evreilor din Jidoviţa, presupunând că preoţii şi 
învățătorii îşi vor face cu toţii datona. 

Titu, vindecat, se avântă cu trup şi suflet în vălmăşagul 
luptei. De dimineaţă până seara era în Armadia, agitându- 
se, discutând mereu, îmbujorat de entuziasm. Care nu-i fu 
însă mândria şi mirarea când, într-o zi, la berărie, Victor 
Grofşoru veni glonţ la dânsul, cu mâna întinsă: 

— Poete, dragule, vreau să-ţi cer un serviciu! Pentru 
dumneata e nimic, pentru cauza noastră e colosal! 

Fiindcă berăria era plină de lume ce-l privea ca pe un 
erou, Titu se simţi în culmea fericirii şi strigă înflăcărat: 

— Domnule deputat, cere-mi orice! Pentru cauză îmi dau 
bucuros şi viaţa! 

— Bravo! Uite omul! Zise candidatul, cuprinzându-l 
prieteneşte de mijloc. Dar ceea ce vreau nu-ţi pot spune 
aici... Trebuie să vii pe la mine, să-mi faci onoarea şi 


plăcerea! Deci spune-mi repede: când? Nu-ţi închipuieşti 
cât îmi sunt de împărţite toate minutele! 

— Imediat... sau după-prânz... E bine? Făcu Titu, deodată 
grav, văzându-se parcă iniţiat în secretele zeilor. 

— Perfect! Atunci azi după-prânz, dragă poete! Grofşoru, 
ca toţi care-l sprijineau, era convins că, îndată ce va ajunge 
el în parlamentul de pe malurile Dunării, poporul românesc 
va fi liber şi scăpat de orice griji. 

— Dacă mă aleg eu, vom putea respira toţi, vom avea aer 
românesc! Spusese dânsul din capul locului, încât fraza 
aceasta devenise lozinca lui electorală. 

Titu se înfiinţă exact la întâlnire şi ascultă introducerea 
avocatului cu ochii lucitori de admiraţie, aruncând numai 
din când în când câte o aprobare întovărăşită de: „domnule 
deputat”, care pe candidat îl măgulea. 

— Ne lipsesc ovreii din Jidoviţa, poete! Fără de ei suntem 
pierduţi! Sfârşi Grofşoru, oftând cu o figură întrebătoare şi 
întristată brusc. 

Tânărul nu vru să audă de asemenea oportunism. Succesul 
trebuie să fie curat românesc, nepătat de nici un ajutor 
străin: 

— Vom goli satele de oameni şi-i vom aduce pe toţi la urnă, 
să dovedim lumii întregi voinţa noastră, porunca noastră! 

— Da, da, dar în satele noastre sunt puţini cu drept de vot, 
pe când ovreii sunt toţi alegători! Observă avocatul care, 
chiar în vârtejul visurilor naţionale, nu uita realitatea. 

Apoi îşi completă gândul: 

— Pentru a ne asigura voturile din Jidoviţa, e nevoie de 
concursul lui Herdelea, care e iubit de toţi ovreu. Dacă 
Herdelea ar vrea să facă puţină propagandă ovreiască, ar fi 
imposibil să nu izbutim! 

— Ştiu, ştiu în ce situaţie gingaşă se află tatăl dumitale, se 
grăbi Grofşoru să adauge, ca şi când s-ar fi aşteptat la vreo 
obiecţie a lui Titu. EI, ca învăţător al statului, trebuie să urle 
ca lupii, vorba ceea... Dar cu dibăcia lui, în mod discret... Ce 
zici, poete? În mod foarte discret? 


— Pe faţă, domnule deputat! Strigă Titu aproape indignat. 
În chestia aceasta nu potexista rezerve şi compromisuri. 
Înainte de a fi învăţător, tata e român! 

— Da, negreşit, român... Cine se îndoieşte? Dar greutăţi 
sunt, şi eu le înţeleg şi le apreciez... Totuşi, cu bunăvoință, 
s-ar putea înlătura piedicile, ştii, discret, foarte discret... În 
asemenea împrejurări discreţia are mare importanţă. 
Guvernul contează pe ovrei şi e sigur că-i are în mână. Noi 
trebuie să lucrăm cu multă prudenţă, altfel se pot ivi noi 
rezistenţe... Vezi, în Pripas e mai uşor. Acolo suntem între 
noi, Belciug lucrează, dumneata îi vei da o mână de ajutor 
la nevoie, iar tatăl dumitale n-are să ni se pună de-a 
curmezişul... Nu-i aşa? Dar în Jidoviţa e delicat, e foarte 
greu, €...€... 

Din Armadia până-n Pripas, de obicei, Titu făcea jumătate 
de ceas pe jos. Acuma în mai puţin de un sfert fu acasă. 
Alerga să spună mai curând ce cinste mare au hotărât 
tatălui său fruntaşii mişcării naţionale. 

— Tată, iată clipa când poţi dovedi lumii întregi că eşti 
adevărat român! Răcni dânsul din uşă, speriind pe toţi cu 
faţa-i aprinsă de entuziasm şi de oboseală. 

Herdelea, în fundul sufletului, se bucura ca un copil chiar 
numai închipuindu-şi că Armadia ar putea trimite la 
Budapesta un deputat român, dar român adevărat, pe faţă, 
nu ca Ciocan - deşi Ciocan îi făcuse lui pe ici, pe colea mici 
servicii, Dumnezeu să-l ierte. Iotugşi se ferea să-şi arate 
sentimentele, de frică să nu-l pârască cineva... Apoi acuma, 
tocmai pe când Titu vorbea mai cu foc, îşi aduse aminte, nu 
putea şti de ce şi cum, de ultima vizită a subinspectorului şi 
de amenințările lui ascunse. 

— Eu cred că cel mai bun lucru ar fi să nu se amestece 
deloc, nici într-un fel, nici într-altul, rosti doamna Herdelea 
serioasă şi cu puţin dispreţ în glas. Dânsul e om bătrân şi 
trebuie să-şi vadă de necazurile lui, iar nu de nebuniile 
celor buieştri. Parcă mare ispravă o să facă şi Grofşoru... Îl 
ştim noi cât le plăteşte pielea! Dacă pe urmă ungurii vor 


prinde pizmă pe dânsul şi se va pomeni fără slujbă, crezi c-o 
să-i dea Grofşoru ceva? 

Titu sări revoltat de atâta egoism: 

— Adică cum! Pentru o leafă mizerabilă, ungurii au pus 
lacăt pe sufletul omului? Laşitatea asta ar însemna trădare 
naţională, ar însemna să-şi dea singur certificat de renegat! 
Cu ungurii trăim noi aici, ori cu românii? Crezi că vom mai 
scoate noi capul în lume, dacă nu vom face nici măcar atâta 
pentru cauza românească? 

Ghighi împărtăşea din inimă părerile fratelui ei, mai cu 
seamă gândindu-se că altfel poate n-ar mai avea cavaleri la 
baluri şi poate nici peţitori mai târziu. 

— Ba în loc să umbli după cai verzi, mai bine ţi-ai căuta şi 
tu vreun post pe undeva, că eşti cât muntele şi vezi bine 
câte greutăţi avem pe cap! Zise doamna Herdelea 
supărându-se. 

— Apoi dumneata numai atâta ştii, mamă, greutăţi şi iar 
greutăţi! Mormăi tânărul opărit. 

— Atâta da, că eu am minte! Se înfune dăscăliţa. 
Practicant de notar nu-ţi place să fii, învăţător nu-ţi place, 
dar la mâncare te îmbulzeşti! Apoi aşa-i uşor să ai fumuri! 
Mai pune osul şi tu, dragul mamii, că cu lenevia ai să rămâi 
de râsul lumii! 

Numai Herdelea tăcea. Cu cotul rezemat pe colţul mesei, 
cu capul în palmă, se uita în neştire la gheata din piciorul 
stâng. Lumina lămpii atârnată de grindă îi cădea drept în 
creştet, pe părul alb-argintiu... Îi venea mereu să ofteze şi 
se stăpânea. Şi, în vreme ce doamna Herdelea se hărţuia cu 
Titu, i se perinda în gând toată viaţa lui alcătuită aproape 
numai din umilinţe, speranţe veşnic spulberate, necazuri 
necurmate, viaţa întreagă care şi-a bătut mereu joc de 
dânsul, impunându-i mereu compromisuri, din pricina 
cărora niciodată nu şi-a putut asculta glasul sufletului, viaţa 
care i-a îngrămădit în inimă amărăciune otrăvitoare... Două 
lacrimi se zvârcoleau în ochii lui blânzi, plecaţi - regretul 
unei vieţi cheltuite într-o trudă sisifiană. 


— Oh, oh! Suspină dânsul în sfârşit, când se făcu o clipă 
tăcere în casă. Cumplită-i viaţa, cumplită-i, zău! 

Vicleşugul lui Vasile Baciu căzuse atât de neaşteptat pe 
capul lui Ion, că în seara aceea s-a culcat tăcut şi a dormit 
ca şi când nu s-ar fi întâmplat mmic. Duminică dimineaţa 
însă, ieşind din casă şi aruncându-şi ochii pe câmp, îşi aduse 
aminte de vorbele socrului său şi-l pătrunse un fior de 
groază, căci în minte îi răsări îndată gândul că toată truda 
lui a fost zadarnică, de vreme ce a rămas tot fără pământ... 
Se aşeză pe prispă, cotropit deodată de mânie, de frică, de 
nedumerire, de deznădejde... Întâi îşi zise c-ar fitrebuit să-l 
bată măr pe Baciu, să-l înveţe cinste. Pe urmă recunoscu că 
nici cu mânia, nici cu bătaia nu va putea face nimic în 
împrejurarea aceasta. Vina este numai a lui însuşi, fiindcă în 
ultimul moment şi-a pierdut minţile de bucurie şi s-a 
cununat înainte de-a vedea hârtiile date la cărţile funduare. 

Întorcându-se de la biserică şi găsindu-l tot pe prispă şi 
abătut, Zenobia bănui ceva rău şi, ca să-i deschidă gura, 
întrebă: 

— Dar tu ce stai aşa, neprimenit, în loc să dai o raită prin 
sat, după lucrători, că azi-mâine numai pământul tău o să 
rămâie nearat! 

— D-adică dumitale ce-ţi pasă? Că de dat, slavă Domnului, 
mi-ai dat numai sărăcia şi necazul! 'Ţâşni Ion, ursuz. 

— Apoi ce să-ţi mai dăm noi, că doar socru-tău ţi-a dat de 
ajuns, zise Zenobia cu ochi de vulpe. 

— Cum să nu-mi dea. Vezi bine că mi-a dat, mormăi omul 
amărât. Nu vezi dumneata că m-am şi gârbovit de cât mi-a 
dat? 

Zenobia nu-l mai slăbi până nu află tot şi apoi izbucni în 
afurisenii care se înteţiră când Ana apăru în ogradă, 
speriată de gura ei. În vreme ce soacra îşi blestema nora 
mai cu foc, în sufletul lui Ion pătrunse o fâşie luminoasă: 
prin Ana trebuie să-şi îndrepte greşeala. Deocamdată nu 
ştia cum şi în ce fel, dar simţea că numai ea poate să-l 
scape. 


— Şi urâtă, şi calică! Bine ai nimerit-o, dragul mamii! 
Strigă Zenobia în gura mare. 

— Ho, cotoroanţă, ho! Răcni lon deodată la maică-sa. Ce te 
vâri ca musca-n băligar? Potracăni ştiţi să fiţi, dar sărac m- 
aţi lăsat, ai? Ea-i de vină? Ce-i ea de vină? Apoi atunci ce te 
răsteşti la dânsa? Piei d-aici că uite-acu vezi pe dracu! 

Ana se uită la bărbatul ei cu o dragoste de câine huiduit şi 
ochii i se umplură de lacrimi, simțindu-se vinovată faţă de 
dânsul fiindcă în gând l-a bănuit cu Florica, pe când ele 
atât de bun şi o iubeşte atât de mult că bruftuluieşte chiar 
pe mama lui pentru ea. Lacrimile îi curgeau calde, 
mângâietoare, dar faţa ei toată zâmbea de o fericire mare, 
mai ales că Ion veni la ea şi-i zise blând: 

— Ia nu mai plânge, Anuță... Tu în ochii mei să te uiţi şi 
încolo să nu-ţi pese de nimeni! 

Seara, în pat, Ion i se jelui apoi cu de-amănuntul, îi spuse 
că ea ar putea să-l înduplece pe Vasile cu blândeţe să fie om 
cumsecade şi să le dea ce-a făgăduit faţă de atâţia martori. 
Femeia se simţea măgulită de încrederea lui, dar, gândindu- 
se la bătăile suferite de la tatăl său, n-avea speranţe să-l 
poată înmuia. Când însă bărbatul o învăţă cum să-i 
vorbească, credinţa lui o cuceri şi pe ea, şi se jură că se va 
duce chiar mâine dimineaţă şi de bună seamă nu se va 
întoarce cu mâna goală. 

Ana plecă într-adevăr cum se crăpă de ziuă. Încrederea îi 
crescu când, ajunsă în uliţă, nevasta lui Macedon Cercetaşu 
îi ieşi în cale cu o doniţă plină de apă. 

Vasile Baciu tocmai înjuga bon să pornească la plug. 
Văzându-şi fata, o întâmpină nepăsător: 

— Da ce, te-a alungat? 

— Cum să mă alunge, taică? Se miră nevasta, începând să- 
i povestească ce vânt o aduce, după învăţăturile lui Ion. 

Baciu se holbă la ea o clipă, apoi, ca un taur care vede 
roşu, se aruncă şi-i închise gura cu o droaie de pumni, 
urlând: 


— V-aţi pus amu amândoi să mă jefuiţi şi să mă lăsaţi 
cerşetor? Apoi stai că am eu leac de pielea ta, rapandulă, 
stai! 

Până ce se învârţi dânsul să apuce biciul s-o croiască, Ana 
o luă la sănătoasa, fără să fi avut vreme să plângă de 
durere, deşi obrazul stâng i se roşise, iar din nas îi curgea 
un fir de sânge. De-abia când se apropie de-acasă îşi mai 
veni în fire şi se întrebă: „Ce-a mai fost şi asta? Avan de 
mine!” 

Ion o aştepta în ogradă, cu inima arsă de nerăbdare. O 
zări de departe venind cu paşi iuți şi ştergându-şi mereu 
nasul cu mânecile cămăşii. 

— M-a bătut, Ionică, nici nu m-a lăsat să-i spun nimic! Uite 
cum m-a umplut de sânge! Bolborosi nevasta, parcă i-ar fi 
cerut s-o răzbune. 

Bărbatul însă simţi deodată o apăsare grozavă în ceafă. Se 
uită la Ana cu ochii goi şi reci, ca şi când ar fi văzut o 
arătare vrăjmaşă. Pe pometele obrajilor pielea îi stătea să 
plesnească, iar pe tâmple i se umflară vinele ca nişte lipitori 
sătule. Mintea lui speriată îi striga că toată nenorocirea i se 
trage numai din femeia aceasta cu buza de sus murdărită 
de sânge şi cu privirea de-o umilinţă aţâţătoare. Braţele şi 
pulpele îi zvâcneau fără voie în vreme ce unghiile îi tăiau 
pielea groasă şi aspră în podul palmelor. „Asta s-a înţeles cu 
tatăl ei să mă înşele!” îi fulgeră prin creieri, şi gândul îl 
duru atât de rău, parcă I-ar fi izbit cu parul în moalele 
capului. 

Atunci, cu o poftă neînfrânată, ridică mâna şi o lovi greu 
peste obrazul drept, şi apoi cu dosul palmei, repede, peste 
obrazul stâng. Durerea stoarse din pieptul femeii un țipăt 
atât de ascuţit că Ion auzi cum zăngănesc geamurile casei. 
O mai trăsni însă şi peste ochii ce-l priveau cu spaimă, dar 
care chiar spăimântaţi îşi păstraseră o clipire de bunătate... 
Ana căzu pe prispă, ameţită şi legănându-şi corpul din 
mijloc în sus ca să-şi aline suferinţa. 


— Şi tu mă zdrobeşti, Ionică? Gemu dânsa. Nu ţi-e milă 
nici ţie de mine? 

Ion scuipă spre ea, răcorit, şi intră în casă, căci de peste 
drum venea într-un suflet nevasta lui Macedon, pe când în 
pridvor la Herdelea parcă ieşise cineva să vadă ce se 
întâmplă. 

Ana suspina şi, suspinând, pântecele mare i se zbătea ca o 
mustrare. Năframa îi alunecase din cap, părul i se încâlcise 
şi pieptul i se frângea de plâns. În inimă închipuirile ei de 
fericire se topeau într-un noian de amărăciune din care 
răsărea numai întrebarea îngrozită: „Doamne, ce ţi-am 
greşit de mă pedepseşti aşa de rău? 1. 

Nevasta lui Macedon Cercetaşu se aşeză lângă ea, îi 
îndreptă basmaua pe cap, o mângâie pe obrajii udaţi de 
lacrimi şi-izise cu milă, căutând s-o ostoiască: 

— Taci, draga lelii! Taci şi rabdă, că femeia trebuie să 
sufere dac-aşa a lăsat-o Dumnezeu... Taci mulcom, taci! 

Glasul ei era atât de blând că sufletul Anei se încălzi puţin. 
Apoi îşi ascunse faţa în poala femeii şi plânse mai uşurată, 
murmurând însă întruna, ca şi în seara nunţii: 

— Norocul meu, norocul meu! 

Până să convingă pe tatăl său, Titu n-a vrut să stea cu 
mâinile în sân şi a pornit din casă-n casă, îndemnând pe 
ţăranii alegători sau nealegători să meargă cu toţii la o 
întrunire în Armadia, unde Victor Grofşoru avea să-şi 
lămurească programul. Fiindcă alegerea de deputat se 
apropia, prin sat umblau acuma mai des patrule de 
jandarmi spre a preîntâmpina tulburările şi agitaţiile 
împotriva statului. Titu nu se sinchisea de dânşii. Dorea 
chiar un conflict sau poate o arestare, închipuindu-şi că 
astfel va dovedi lumii întregi barbaria stăpânirii ungureşti şi 
va contribui mai eficace la izbânda candidatului român. 
Vorbea ţăranilor de jugul unguresc, de datoria naţională, de 
limba strămoşească, se izbea însă mereu de aceleaşi 
răspunsuri: 


— Bine, domnişorule, aşa o fi... Dar n-avem pământ şi 
dările-s multe şi grele... 

Întâi se supără de atâta nepricepere. Pe urmă totuşi le 
dădu dreptate. „Adevărat, pe ei îi strivesc sarcinile vieţii şi 
eu le bat capul cu fraze! Nici măcar speranţe nu le aduc! 
Apoi, fireşte, dacă eu însumi nu ştiu bine ce vrem!” 

El bănuia ce vrea, dar dorinţele lui nu se potriveau cu ale 
bătrânilor. El cu câţiva studenţi şi profesori mai tineri visau 
unirea grabnică a tuturor românilor. Nu se gândeau dacă 
se poate ori nu se poate. Ei se uitau fermecaţi spre 
România, aşteptând de-acolo mântuirea. În faţa lor însă 
stăteau mai toţi fruntaşii recunoscuţi, între care însuşi 
Grofşoru, care spuneau că acestea sunt idei primejdioase, 
că prin asemenea vorbe goale, bune numai pentru discuţii 
de berărie, se poate compromite toată lupta. 

— Mijloacele noastre trebuie să fie legale! Îi spuse 
Grofşoru. Numai prin legalitate se obţin lucruri trainice! 
Politica serioasă nu se poate întemeia pe aventuri, ci pe 
realitate! Ce ascunde viitorul, nu se ştie... În suflet putem 
nutri orice speranţe, dar visurile nu trebuiesc amestecate în 
lupta politică! 

Titu se zăpăci şi fu cupnns de o şovâire din care de-abia cu 
sforţări se putu smulge. Se cobori iar între ţărani şi, cu 
toată opreliştea bătrânilor, le vorbi de „fraţii noştri”, de 
„stăpânirea românească” ce va veni în curând. Şi tresari de 
bucurie când Ştefan Hotnog, bogătaş din sat, în loc de 
tânguirile obişnuite, răspunse acuma în numele tuturor, 
ridicându-şi chimirul pe burtă: 

— Să te audă Dumnezeu, domnişorule! „Oportunismul şi 
laşitatea ucid avânturile! Se gândi Titu mulţumit. Cu 
jumătăţi de idealuri nu poţi lupta şi nici nu poţi fi înţeles de 
nimeni!” 

Strădaniile lui Titu au rămas totuşi zadarnice, deoarece 
întrunirea, îndată ce s-a anunţat oficial, a fost oprită de 
către prefectul judeţului în urma raportului solgăbirăului 
Chiţu care se temea de tulburări. 


Tocmai când Titu venea pleoştit, cu vestea aceasta din 
Armadia, bătrânul Herdelea a primit citaţie de la tribunal în 
procesul ce-l pornise judecătorul pentru ultragiu. Deşi, 
între timp, ungurul se mutase din Armadia într-un orăşel 
din Ungaria, fiindcă - cum spusese dânsul la plecare - nu se 
putea aclimatiza în atmosfera nepatriotică de-aici, sarcina 
lui Herdelea se agravase, căci acuzaţia judecătorului s-a 
părut atât de întemeiată procurorului, încât şi-a însuşit-o 
din oficiu şi deci procesul trebuia să continue negreşit, 
chiar dacă partea civilă s-ar fi retras. 

Herdelea strigă pe Ion, care de asemenea primise citaţie, 
vrând să se sfătuiască împreună cum să abată nenorocirea 
ce-i ameninţa de-aproape. Ion însă, în bobota necazurilor 
lui cu socru-său, căuta mereu să se plângă ce a păţit şi cum 
a fost înşelat, iar de procesul care îl durea pe învăţător, 
parcă nici nu-i păsa. 

— Aveţi să vedeţi că becisnicul ăsta are să mă bage în 
temniţă şi să ne nenorocească pe toţi! Zise învățătorul pe 
urmă, doborât de îngnjorare. '[ineţi minte ce v-am spus eu 
azi! lon e fatalitatea noastră... El se ciorovâieşte cu Vasile 
Baciu pentru nişte zdrenţe de pământ şi nici nu vrea să ştie 
în ce poznă m-a înfundat! 

Titu, văzând spaima bătrânului şi ca să mai schimbe vorba, 
găsi înţelept să povestească pe un ton de glumă cum azi, 
întâinindu-se în Armadia cu Belciug, i-a spus că e foarte 
supărat şi că nu va lăsa fără răspuns insultele doamnei 
Herdelea, pentru care va trebui să dea seama în faţa 
justiţiei... Efectul povestirii lui însă fu tocmai contrar celui 
aşteptat de dânsul, stârnind o ceartă care nu se isprăvi 
până noaptea târziu. 

— Apoi da, că atâta-mi mai lipsea, să umblu acuma pe la 
judecăţi şi pentru dumneaei, că n-am eu destule necazuri, 
zise învățătorul amărât. Mai bine-l lăsai dracului şi tu, în loc 
să-mi mai aprinzi paie-n cap şi cu el! 

Doamna Herdelea se înfurie imediat, făcu pe soţul ei 
mămăligă nesărată, pentru că ar fi în stare să se lase călcat 


în picioare de toate nătăfleţele din lume, şi declară 
categoric că ea preferă să plătească orice amendă şi chiar 
să stea la puşcărie, decât să rabde mojiciile „pămătufului”. 

Ziua următoare aduse însă o nădejde bună, sub chipul 
unei scrisori de la subinspectorul Horvat, care-l invita 
colegial pe Herdelea să-şi pună în cumpănă toată influenţa 
pentru alegerea desăvârşitului patriot ce este candidatul de 
deputat Beck. „Am toată încrederea în patriotismul 
dumitale încercat şi să fii sigur că oboseala dumitale va fi 
apreciată cum se cuvine”, sfârşea subinspectorul. Mai ales 
sfârşitul i se părea învățătorului plin de mari făgăduinţe. 

— Uite ce om de treabă bietul subinspector! Strigă dânsul 
înviorat. Ei, degeaba, să nu judeci niciodată pe nimeni după 
aparenţe! lată bărbatul care-mi place şi mie! Bravo! Bravo! 

Îndată îşi însemnă pe toţi alegătorii din Pripas, în număr 
de unsprezece, şi chibzui îndelung pe cei care ar vota cum 
îi va sfătui dânsul. Apoi îşi frecă mâimle cu încredere: 

— Vezi, Dumnezeu îţi trimite ajutorul când nici te aştepţi! 
Titu, aflând seara planurile tatălui său, sări până în tavan de 
indignare şi strigă de nenumărate ori „trădare” şi „ruşine”. 
Dar Herdelea rămase neclintit. 

— Pentru mofturi n-am să-mi las eu bătrâneţele pe 
drumuri... Ai văzut tu ce-mi scrie subinspectorul? Citeşte 
bine! Poftim! Zise aruncându-i mândru scrisoarea. 

Tânărul nu vru să citească nimic şi făcu jurământ că va 
lupta din răsputeri împotriva acestei trădări nemaiauzite. 
Herdelea se întristă că feciorul lui se gândeşte mai mult la 
străinii de la care nu va avea niciodată nimic, decât la 
dânsul, a cărui soartă atârnă de bunăvoința celor mari şi 
puternici. 

— Nu-ţi închipui tu că Horvat, dacă-i vom împlini dorinţa, 
poate să-mi fie de mult folos? N-ai văzut citaţia de ieri şi nu 
ştii că mă paşte afurisitul de judecător? O vorbă a 
subinspectorului cântăreşte greu la tribunal. Când va spune 
subinspectorul prezidentului că uite-aşa şi aşa, Herdelea e 
omul meu, adică al nostru, crezi că prezidentul are să mai 


crâcnească? Aşa se lucrează în lume, băiete... Înţelegi, ori 
nu înţelegi? 

— Nu vreau să înţeleg nimic! Răspunse Titu cu atât mai 
îndârjit cu cât socotelile acestea i se păreau şi lui cuminţi. 

— Atunci să-ţi fie ruşine obrazului, că eşti cal bătrân şi ai 
putea înţelege atâta lucru! Strigă Herdelea adânc mâhnit. 
Ruşine să-ţi fie, măgarule! 

În seara zilei când Ion bătuse întâia oară pe Ana, pică în 
casă, de-abia târându-se, Dumitru Moarcăş, o rudă 
îndepărtată de-a Zenobiei, cerând adăpost până s-o îndura 
Dumnezeu să-l strângă din lume. Zenobia, aflându-se în 
toane bune, pentru că feciorul şi-a muştruluit nevasta, îl 
primi fără a se burzului, mulţumindu-se doar să-l descoase 
puţin: 

— Da ce-ai păţit, bade Dumitre? De ce nu stai la 
Paraschiva, că-i bine acolo? 

— Parcă de bine fuge omul? Murmură Moarcăş, 
mototolindu-se pe vatră. 

Era un moşneag trecut de şaizeci, pipernicit şi prăpădit de 
să-l sufli de pe picioare. Nu mai avea nici un dinte în gură şi 
vorbea greu, scuipând în toate părţile. În tinereţe a fost 
bărbat frumos şi cu stare şi se băteau fetele după dânsul, 
dar în loc să se însoare şi să se potolească, i-a plăcut să 
zboare ca albina din floare-n floare, încât mulţi oameni şi-au 
ciomăgit muierile din pricina lui, căci de el nu îndrăzneau 
să se lege, fiind voinic şi iute ca un lup. Cărăuşia i-a fost mai 
dragă decât pământul şi tot cărăuşia i-a mâncat capul. Într- 
o noapte, venind de la Dej, o ceată de ţigani lăieşi au 
tăbărât pe dânsul, l-au stâlcit şi i-au furat caii. A zăcut vreo 
doi ani şi a rămas beteag de picioare. Boala i-a înghiţit 
averea. Rămas numai cu căsuţa şi grădina, s-a aciuat pe 
lângă Paraschiva, care era văduvă tânără şi râvnea mai 
mult la casa lui, crezând că nu mai are de trăit cine ştie cât. 
Dumitru însă se încăpăţâna să nu moară şi o duse douăzeci 
şi doi de ani aşa, prăpădit cum a scăpat, încât Paraschiva a 
avut vreme să se obişnuiască cu slăbiciunile lui. S-au înţeles 


ei totuşi destul de bine până acum câteva luni, când 
Dumitru s-a apucat şi a vândut lui Avrum casa şi grădina 
fără ştirea Paraschivei. Degeaba i-a dat o sută de zloți de 
argint, femeia nu s-a mulţumit. Ea era convinsă că a luat 
mai mult şi a ascuns banii undeva sau la cineva. Şi cum 
Dumitru nu mai putea să aibă zile multe, Paraschiva se 
înfuria că banii vor ajunge pe mâna altora, iar ea, care l-a 
îngrijit atâţia ani, se va alege cu nimica. Fiindcă nici Avrum 
nu voia să-i spuie lămurit cât i-a dat, Paraschiva s-a pus pe 
moşneag, mai întâi cu sudălmile, apoi cu bătaia, până ce în 
sfârşit azi l-a izgonit să nici nu-l mai vadă. 

Bătrânul povesti ce-a păţit cu Paraschiva, dar fără s-o 
ocărască, ba chiar cu o mare părere de rău că a fost nevoit 
să plece de la ea şi să moară poate prin case străine. 

— Apoi lasă c-ai trăit destul, îi zise Zenobia drept 
mângâiere. 

Ion, îmbufnat cum rămăsese toată ziua după ce plesnise 
pe Ana, nu zise nimic, ci se uita doar uneori cu ură la noul 
mâncău care-i cade în spinare din senin. Credea totuşi că 
Dumitru se va întoarce acasă mâine-poimâine, ştiindu-se că 
nu poate trăi fără Paraschiva, singura femeie - se zice - pe 
care a iubit-o el cu adevărat şi care, de aceea l-a şi învârtit 
cum i-a plăcut. De altfel gândurile lui erau atât de fripte de 
grija pământurilor, încât tot restul lumii i se părea că nu 
face un ban găurit. Se înfuria când vedea pe Ana care, pe 
cât îi îngăduia pântecele ţuguiat, se sprintenea pe lângă 
vatră să gătească cina, şi era din ce în ce mai convins că 
femeia e înţeleasă cu Vasile Baciu să-l tragă pe sfoară. 

Se perpeli câteva zile fără să ştie ce să mai facă. Apoi îi 
veni în minte Herdelea şi se bucură ca şi când ar fi găsit 
scăparea. Chipul învățătorului îi juca înaintea ochilor, 
strălucitor de speranţe. Îl căută îndată şi, nimerindu-l la 
şcoală, îl chemă afară. Herdelea era supărat şi-i impută că e 
nerecunoscător şi că, prin nepăsarea lui cnminală, îi 
primejduieşte slujba şi cinstea. Ion ascultă nerăbdător, ca şi 
deunăzi când încercase învățătorul să se sfătuiască cu 


dânsul. Ce-i păsa lui de grijile altora? Pe el numai necazul 
lui cel mare îl rodea şi-l chinuia, şi, după ce îmblânzi pe 
Herdelea cu făgăduinţe, i se plânse ca un copil nepriceput, 
zicând mereu mai rugător şi mai stăruitor: 

— Învaţă-mă, nasule, că altminteri ori fac moarte de om şi 
ajung la puşcăne, ori mi-oi pune singur ştreangul de 
grumaz! 

Se uita în ochii învățătorului, sorbindu-i răspunsul, din 
care însă i se întipări în creieri numai atâta: „Fii liniştit, 
finule, că ce ţi-a făgăduit trebuie să-ţi dea... Dumimcă tu să 
vii la mine cu Ana... Am să chem şi pe Vasile s-aveţi să vă 
înţelegeţi, fii liniştit!” 

Zilele până duminică trecură ca ceasurile. Nădejdea îi 
îmbrăca toate gândurile în trandafiriu. Se simţea iar 
stăpânul pământurilor şi de-abia aştepta să poată ieşi la 
lucru pe moşia lui. 

Herdelea, iubitor de învoieli unde fiecare parte să-şi scadă 
cerinţele spre mulţumirea amândurora, povăţui pe Vasile 
Baciu să dea acuma jumătate din locuri, care să fie scrise 
pe numele lui Ion, iar cealaltă jumătate să i-o făgăduiască în 
scris pentru după moarte. Povaţa lui însă îi nemulţumi pe 
amândoi. Toate nădejdile lui Ion se prăbuşiră auzind ce 
spune învățătorul. Apoi dacă ar fi fost vorba să lase dânsul 
din drepturile lui, ce nevoie de sfaturile naşului? Lui nu-i 
trebuiau sfaturi, ci pământurile, toate pământurile... Îl 
cuprinse o mânie sălbatică împotriva lui Herdelea, care 
astfel vrea să-l înșele, în loc să-l ajute... Vasile, cu o luare 
şireată în privire, zise tacticos că el nu-şi ia vorba înapoi şi 
dă bucuros cele cinci locuri, pe ales. În sinea lui însă era 
sigur şi el că Herdelea s-a înţeles cu Ion să-i fure averea... 
Pentru că nu îndrăzneau să se certe cu învățătorul, 
potirvnicii schimbară între dânşii câteva sudălmi şi apoi, 
uitând orice omenie, se luară de piept şi începură să-şi care 
la pumni peste cap, cu sete, grohăind ca nişte mistreți 
prinşi în capcană... Herdelea şi Titu de-abia izbutiră să-i 
scoată din odaie, în vreme ce dăscăliţa, nespus de indignată 


că neruşinaţii s-au încăierat în casa ei, îi ocăra cu 
înverşunare, iar Ghighi ţipa speriată. Ana încremenise pe 
un scaun, în dosul uşii, încât doamna Herdelea o dojeni şi 
pe ea bine şi apoi o dădu afară. 

Vasile şi Ion se mai zgâlţâiră puţin în pridvor, se mai 
ghiontiră până-n poartă, dar în uliţă se descotorosiră şi-şi 
aşezară hainele boţite, înjurându-se din ce în ce mai 
potoliţi. În clipa însă când să pornească spre sat, în uşa 
casei învățătorului se ivi Ana, topită de ruşine şi de spaimă, 
ca o arătare urzitoare a tuturor relelor. O zăriră amândoi 
deodată şi furia lor se înteţi iar, pumnii se ameninţară în aer 
şi privirile roşii se loveau ca două săbii. Ajuns în dreptul 
casei, Ion intră în ogradă urlând cu o spumă subţire albă 
între buze, care se muta şi se lipea când pe cea de sus, când 
pe cea de jos: 

— Să-ţi mănânci friptă odrasla, tâlhar bătrân ce eşti! Ana 
dădu să intre şi ea, dar lon se repezi ca uliul şi răcni, 
răguşit, scăpărând scântei din ochi şi scoțând cuțitul din 
şerpar: 

— Fugi, fleandură, fugi de-aici că uite-acu te trimit pe 
lumea cealaltă! Şi să nu te mai prind prin ograda mea că te 
spintec! Hoaţă! Hoţii şi tâlhari care umblă să mă mai şi 
batjocorească! 

Femeia vru să ridice mâiinle să-l roage, dar privirea lui o 
îngrozi, spunându-i că într-adevăr e hotărât s-o omoare 
acuma. Şovăi o clipă şi apoi porni după tatăl său care făcea 
câte doi-trei paşi, se oprea, se întorcea, zvârlea ginerelui 
câte-o înjurătură, iar se urnea şi iar se oprea... Când însă 
Vasile o văzu apropiindu-se, îşi îndreptă toată mânia asupra 
ei şi, ameninţând-o cu amândoi pumnii, strigă clămpănind 
din dinţi ca o fiară: 

— Să nu vii la mine, rapandulă, că-ţi zdrobesc ciolanele! 
Sărăntoc ţi-a trebuit, de sărăntoc să ai parte! Uite-l! Uite-l 
ce mândru-i! Amu să-ţi fie de cap! De cap! De cap! De cap! 

Păşi mai iute, dar răcnind întruna „de cap”, ca şi când n-ar 
fi fost în stare să găsească o ocară mai grea... 


Ana rămase în mijlocul drumului, nemaiştiind încotro s-o 
apuce. Ion tot mai înjura şi blestema în ogradă, iar Vasile 
Baciu, depărtându-se, ţipa mai tare, parcă să-l audă tot 
satul. Vecinii ieşiseră în uliţă şi priveau, care miraţi, care 
râzând, toţi dornici să urmărească desfăşurarea poznei... 
Nemişcată, cu braţele moarte, cu ochii rătăcitori şi cu 
sufletul crâmpoţit de înfricoşare, femeia se uita împrejur, 
fără să mai ştie ce să facă. „Acu unde să mă duc?” se 
întreba şi în minte îi răsăreau numai răspunsuri negre care 
o pironeau pe loc, sleindu-i voinţa şi ispitind-o să-şi curme 
singură toate suferinţele, fiindcă viaţa ei e zadarnică. 

Tot Floarea, nevasta lui Macedon, sări iar, o luă de mână, o 
duse acasă la ea, o îmbărbătă până seara şi o culcă după 
cuptor, lăcrimând de milă: 

— Vai, sărăcuţa de ea, sărăcuţa! 

În noaptea aceea îşi dădu seama întâia oară Ana de 
prăpastia în care-şi zvârcoleşte ea viaţa. Şi atunci gândul 
morţii i se cobort în suflet ca o scăpare fericită. Îl alintă atât 
de stăruitor că, în cele din urmă, se minună cât de blândă şi 
ademenitoare i se înfăţişează, ca un liman unde nu mai sunt 
nici dureri şi nici nădejdi... Deodată însă simţi o zvâcnire în 
pântece, trezin-d-o din aiurare. „Cum se mişcă, sărmanul!” 
îşi zise dânsa uitându-şi toate necazurile şi înțelegând că 
trebuie să trăiască, fiindcă într-însa o fiinţă nouă bate la 
poarta vieţii. 

A doua zi Ion se mulcomi. Îi păru rău că s-a făcut de râsul 
lumii şi că s-a hărțuit cu socrul său tocmai în casa 
învățătorului, deşi era convins că Herdelea s-a dat de 
partea duşmanilor lui. Trecu drumul la Macedon Cercetaşu 
şi aduse acasă pe Ana, dar fără să audă măcar poveţele 
Floarei că să fie mai milos cu biata femeie că mâine- 
poimâine îi soseşte ceasul şi cine ştie ce se poate întâmpla 
dacă o huiduiesc toţi şi n-o cruţă nimem. 

Apoi fu cuprins de desperare. Simţea un gol dureros în 
cap, care voia neîncetat parcă să-i spargă ţeasta. Numai 
buzele îi şovăiau întruna: 


— Nu-i bine aşa... Nu-i bine... nu-i bine... 

Se ducea prin Jidoviţa, se îmbăta şi se întorcea mai 
posomorât. 

După o săptămână ploioasă şi murdară, care-l ţinuse mai 
mult în casă, răsări o zi aurită, caldă, strălucitoare, cum nu 
se mai pomenesc decât în ţinutunle muntoase în dricul 
primăverii. leşind în ogradă, Ion se opri ca trăsnit şi, fără să 
vrea, sorbi lacom mirosul de verdeață, sălbatic şi umed, ce 
plutea în văzduh. Ca şi când peste noapte tot pământul s-ar 
fi spălat cu apa fermecată, atât se înfăţişa de mândru în 
verdele deschis pe care strop fi de rouă licăreau în toate 
culorile curcubeului, ca nişte diamante presărate înadins de 
o mână nevăzută. Priveliştea aceasta îl zgudui ca dintr-un 
somn greu şi-i umplu deodată creierii de gânduri... Şi porni, 
luminat, spre casa preotului Belciug, împins de o încredere 
mare. Numai popa poate să-i arate calea, precum tot dânsul 
l-a dat pe brazdă odinioară. Dar acest „odinioară” era aşa 
de depărtat, parcă ar fi trecut ani şi ani de zile, deşi abia 
ieri se împlimseră cinci săptămâni de la nuntă. 

Belciug privea din cerdac cum adapă caii vizitiul, un ţăran 
somnoros şi plin de baligă pe haine. 

— Ce mai veste-poveste, loane? Zise dânsul văzându-l 
intrând pe portiţă, cu pălăria în mână. 

— Apoi mai mult rău decât bine, domnule părinte, 
răspunse Ion vrând să zâmbească, dar izbutind numai să se 
strâmbe şi să-şi arate dinţii galbeni, ca un câine care 
mârâie neputincios. 

— Am auzit... De, băiete, dacă uitaţi pe Dumnezeu, cum să 
nu vă pedepsească? Mormăi Belciug puţin înnourat şi 
intrând în casă urmat de Ion. 

Dumnezeu însemna acum în Pripas biserica cea nouă şi 
preotul simţea mâna Cerului în neînțelegerile dintre 
ginerele şi socrul care nici nu s-au gândit măcar să 
dăruiască ceva pentru locaşul Domnului. 

Milostivenia cerească i se arăta de altminteri preotului în 
toate chipurile. Buclucul lui Herdelea cu judecătorul era o 


pedeapsă grabnică şi cuvenită pentru că a uneltit împotriva 
slujitorului lui Dumnezeu. Mai aştepta doar manifestarea 
mâniei divine faţă de doamna Herdelea, care l-a ocărât pe 
dânsul, şi apoi o lovitură deosebită pentru Herdelea fiindcă 
chiar ieri a aflat că umblă să-i smulgă câţiva alegători în 
favoarea candidatului de deputat ungur, deşi ştie bine că el 
doreşte să arunce un bloc - mic, dar solid - în cumpăna 
reprezentantului român. Răsplata tuturor neplăcerilor o 
găsea totuşi mai ales în hotărârea de a începe încă în vara 
aceasta lucrările noii biserici. Căzuse la învoială cu un 
arhitect din Bistriţa, care avea gata un plan foarte frumos. 
Arhitectul trebuia să sosească în curând şi, cu materialul 
adunat, să aşeze temelia. Până la toamnă zidurile vor fi 
ridicate, iar în toamna viitoare noul locaş va putea fi sfinţit 
cu toată solemnitatea. Belciug se gândea de pe acuma la 
programul sfințirii şi inima lui bolnăvicioasă tremura de 
bucurie. Dar, deoarece tot mai lipsea puţin din suma 
prevăzută la cheltuielile clădirii, strădaniile lui nu erau 
sfârşite. De aceea nu pierdea credinţa că, până la urmă, şi 
Ion va des-chide punga şi deci se sili să-l câştige prin 
bunăvoință. 

— Acuma spune, Ioane, ce te doare! Murmură dânsul 
aşezându-se, bătându-şi genunchii cu palmele şi privind 
drept în ochii lui lon, pe care-l lăsase în picioare. 

Ion se spovedi prelung, cu glas înfundat, cu ochii în 
pământ, iar preotul îl ascultă cu băgare de seamă şi fără să- 
| întrerupă. Apoi când isprăvi, Belciug se sculă, se plimbă de 
câteva ori de ici-colo cu paşi mari, uitându-se o dată cu 
mirare în odăiţa de culcare unde patul era încă tot nefăcut, 
şi în sfârşit se opri lângă masă, se rezemă de dungă cu 
palmele încrucişate la spate şi vorbi privind mereu într-un 
colţ al tavanului: 

— Ştiu eu ce să te sfătuiesc? Greu... Prea greu... Numai un 
avocat te-ar putea lumina bine... Dar cu răul şi cu bătăile nu 
se împacă oamenii niciodată, asta-i de când lumea. 
Dumnezeu a lăsat judecătorilor împărţirea dreptăţii 


pământeşti... Am păţit şi eu deunăzi, ştii bine, că m-a ocărât 
dăscăliţa ţigăneşte. Puteam să mă apuc de bătaie? Nimeni 
să nu-şi facă singur dreptate... N-am zis nimic şi nu m-am 
înfuriat... Dreptatea-i de la Dumnezeu... M-am plâns şi eu în 
Armadia la judecătorie şi, dacă-i bine şi drept să fiu hulit de 
pomană, hulit să rămân... 

Tu însă vei face cum crezi de cuviinţă. Numai atâta să ştii: 
pumnul nu-i dreptate... Întreabă un avocat, roagă-i să te 
înveţe şi fă cum te-o îndrepta el... Eu n-am nici o putere... 

Ion plecă mulţumit. Bine a zis popa: legea să hotărască... 
Ajuns acasă, chemă pe Ana şi-i vorbi foarte blând: 

— Tu trebuie să te duci la tatăl tău, Anuță, că eu nu te mai 
pot ţinea, vezi bine şi tu, că-s sărac şi abia ne târâm şi noi 
zilele... Dumnealui are destulă avere... Amu că m-a înşelat, 
nu-i nimic. Dumnezeu din cer vede şi judecă. Dar eu trebuie 
să mă gândesc la pielea mea. Cu mâinile-n sân n-oi sta, de 
bună seamă, poţi să-i spui! 

Pe urmă o duse de mână până la poartă şi închise poarta 
după ea. Ana se mai uită înapoi, dar el nu mai întoarse 
capul. 

— Are dreptate... toţi au dreptate, şopti femeia podidită de 
plâns. Numai eu n-am nici un rost în lume... 

Capitolul VIII. 

COPILUL. 

Cu cât se apropia alegerea de deputat, cu atât Herdelea, 
tatăl şi fiul, se ciorovăiau mai mult, ca şi când toate 
necazurile şi toate nădejdile, ba chiar însăşi soarta lor ar fi 
atârnat de izbânda românului sau a ungurului. Bătrânul, 
care purta în suflet groaza procesului cu judecătorul, 
credea din ce în ce mai tare că, contribuind la alegerea 
candidatului guvernamental, va scăpa teafăr din ce-l 
ameninţa. Se gândea în taină că, în preajma judecății, va 
ruga pe ocrotitorii săi, subinspectorul şi deputatul, să pună 
o vorbă bună pentru dânsul acolo unde trebuie. Văzându-l 
cu asemenea sprijinitori, judecătorul va trebui să se 
îmblânzească, iar tribunalul să înceteze urmărirea... Şi, 


fiindcă în cele din urmă Titu râdea neîncrezător de 
speranţele lui, Herdelea zicea convins: 

— Cine râde la urmă râde mai bine, băiete! 

Dăscăliţa, deşi nu putea suferi neamul unguresc, rămase 
totuşi neclintită în părerea ei că, mai presus de orice, omul 
trebuie să aibă grijă de pielea lui. De altfel ea şi cu Ghighi 
nu se sinchiseau atâta de mofturile alegerii, cât se 
frământau că, în afară de câteva cărţi poştale ilustrate, n- 
aveau încă nici o scrisoare de la Laura, măcar că acuma se 
împlineau aproape două luni de la nuntă, îşi făceau fel de fel 
de închipuiri, căutau explicaţii care să le potolească 
neliniştea, dar care mai mult le întristau. 

Titu se mistuia şi se chinuia de însufleţire. Dorea cu atâta 
înverşunare izbânda lui Grofşoru, că îl durea chiar numai 
gândul că ar putea cădea. Începea aproape să urască pe 
tatăl său, mai ales că punea veşnic înainte interesul 
personal. 

— Dacă nu vrei să facem nici o jertfă, cum crezi c-o să 
triumfăm vreodată? Striga dânsul desperat, scrâşnind din 
dinţi şi smulgându-şi părul. 

Egoismul acesta, de care se izbea de altminteri 
pretutindeni, îl hotărî să se gândească să plece oriunde, în 
lume, încredinţat că aiurea oamenii vor fi mai voioşi să se 
sacrifice pe altarul unei idei. Deşi striga întruna că 
activitatea e mama succesului, continua să petreacă zilele 
prin Armadia, la berăria Rahova sau la Griviţa, unde, 
împreună cu alţi tineri entuziaşti, se îmbătau cu vorbe mari, 
visau închipuind planuri îndrăzneţe şi puneau la cale soarta 
poporului. Fiind siguri de succes, îi umflau mereu 
proporţiile. Li se părea că alegerea lui Grofşoru va 
revoluţiona nu numai ţara, ci toată Europa. 

Ştiau dinainte discursurile zdrobitoare cu care Grofşoru 
va ului Parlamentul şi vedeau limpede clipa când Ardealul 
se va ndica brusc în picioare şi va cădea, ca un copil pierdut 
şi regăsit, în braţele României, când cei oropsiţi de atâtea 


veacuri îşi vor lua locul ce li se cuvine între popoare, ca 
nişte urmaşi vrednici ai stăpânilor lumii... 

După asemenea înaripări, intrând seara în atmosfera 
îmbâcsită de realitate de acasă, Titu simţea că se prăvale 
din înălţimi şi se zvârcolea neputincios. „Trebuie să plec de- 
aici, altfel am să mă înăbuş!” îşi zicea după ce se certa cu 
tatăl său care nu voia nici să-i mai asculte argumentele. 

Cu toată sila ce i-o făcea slujba de subnotar, îşi găsi singur 
un loc în Luşca şi, într-o seară, aproape de alegere, în urma 
unei discuţii mai violente, declară că are să se ducă îndată 
ce va afla rezultatul luptei, fiindcă s-a săturat de viaţa 
aceasta fără nici un ideal, mânjită numai de noroiul 
mărunţişurilor zilmce. Declaraţia voia să fie o răzbunare 
împotriva tatălui său, care însă se bucură auzindu-l şi-l 
felicită că începe să se cuminţească. 

În ajunul alegerii trecură prin Pripas două companii de 
honvezi care aveau să dea o mână de ajutor jandarmilor 
concentrați din tot judeţul spre a păstra ordinea. 

— Uite ce susţineţi dumneavoastră, cei cu prudenţa! Zise 
Titu către Herdelea arătându-i soldaţii ce de-abia-şi târau 
picioarele obosite. Drept argumente ne daţi baionete! 

În sfârşit ziua cea mare răsări frumoasă... Armadia fierbea 
ca un stup în ceasul când roieşte. Toată lumea era stăpânită 
de înfrigurare. Din sus şi din jos soseau mereu cete de 
ţărani, cu preoţii şi cu învățătorii în frunte, unii pedeştri, 
plini de praf şi de sudori, alţii în căruţe, toţi veseli şi 
strigând mereu „trăiască”... 

De la biserica cu două turnuri, de-a curmezişul pieţei, 
până la primărie, unde era biroul electoral, în dreapta şi în 
stânga străzii se întinseră cordoane de jandarmi cu 
baioneta la armă, cu penele de cocoş agitate în pălării, 
răstindu-se la mulţimea ce se înghesuia în spatele lor, 
răcnind deseori „înapoi” şi amenințând cu puştile. În 
mijlocul pieţei, lângă crucea îngrădită cu uluci, un grup de 
elevi de liceu din clasele superioare, încadraţi de câţiva 
profesori tineri şi de studenţi îndrăzneţi, cântau Deşteaptă- 


te, române, întrerupându-se din când în când ca să strige în 
cor: „lrăiască deputatul Victor Grofşoru!” Grupul ajungea 
până la cordonul de jandarmi; cei din faţă aplaudau pe 
alegătorii români şi huiduiau pe ovreii şi ungurii care se 
îndreptau spre primărie. Aici, chiar în spatele unui jandarm 
voinic, cu mustăţi mari şi sclipitoare de pomadă, stătea şi 
Titu, roşu de entuziasm şi răguşit de cât a cântat şi a răcnit. 
Toată piaţa gemea de ţărani nealegători, aduşi înadins să 
manifesteze, urlând „trăiască” sau „ruşine”. 

Belciug veni mai devreme, urmat de vreo douăzeci de 
pripăseni, dar în faţa bisericii un ofiţer de jandarmi trimise 
în dosul cordonului pe cei ce n-aveau cărţi de alegători, 
încât preotul defilă numai cu şase inşi înspre localul de vot, 
zâmbind amar la mulţimea care-l aplauda. 

Titu strigă însufleţit „bravo, Belciug”, iar popa îi răspunse 
măgulit şi trist: 

— Nu-i vina mea că suntem numai atâţia, ştii bine! 

Soarele ardea. Căldura creştea neîncetat. Oamenii, 
osteniţi de cât au stat în picioare, asudau, se îndârjeau, se 
îmbulzeau spre cordoanele de jandarmi fără să ştie de ce, 
iar jandarmii se strâmbau, răcneau şi izbeau ici-colo cu 
patul puştii, înjurând. 

Pe la amiază Grofşoru, însoţit de câţiva prieteni, trecu pe 
stradă, spre biserică, să-l vadă mulţimea. Însufleţirea 
izbucni ca o flacără dintr-un jăratic peste care ai turnat 
ulei. Cântecele, uralele, ţipetele se topeau într-un zgomot 
năprasnic. Lumea se năpusti peste cordoane să-l vadă mai 
bine. „Ura! Trăiască Victor Grofşoru! Jos renegaţii!” 
Jandarmii se zbăteau, învârtind armele să stăpânească 
valurile de oameni. Unul, cuprins de mânie fiindcă norodul 
nu-l lua în seamă, împunse cu baioneta în mulţime, înţepând 
pe un ţăran bătrân, care tocmai se lupta să iasă din vâltoare 
şi care deodată începu să se vaiete. 

— Ruşine! Huo! Jos cu ei! Urlă gloata repezindu-se mai 
dârză asupra cordonului. 


— Înapoi! Înapoi! Ţipau jandarmii lovind cu arma în cei 
care se avântau peste hnia oprită. 

Grofşoru, care tocmai văzuse cum a împuns jandarmul, se 
repezi la ţăranul rănit şi-l îmbrăţişă furtunos, în vreme ce 
mulţimea vuia de entuziasm şi mulţi întrebau: „Ce este? Ce 
s-a întâmplat?” Apoi, revenind în mijlocul străzii, îşi scoase 
pălăria, îşi şterse năduşeala şi începu cu glas vibrator: 

— Cetăţeni! A curs sângele nevinovat! Teroarea... 

Nu izbuti să continue, căci un ofiţer de jandarmi îl opri 
scurt, declarându-l că nu e voie să aţâţe lumea. Grofşoru se 
ciondăni un răstimp cu ofiţerul protestând cu gesturi largi, 
pe când partizanii îl sprijineau stăruitor: 

— Trăiască! Trăiască! 

În clipele acestea sosi în piaţă Herdelea, urmat de cinci 
alegători, cu faţa luminată de un zâmbet sfios, uitându-se 
puţin speriat în dreapta şi stânga. Câţiva strigară 
„trăiască”, dar îndată un glas gros răcni: „Ruşine! 
Renegaţii! Jos!” şi repede toţi izbucniră în huiduieli, iar 
printre baionetele lucitoare pumni încleştaţi se scuturau 
ameninţători. Herdelea, înfricoşat, simţi un tremur în 
genunchi, dar zâmbetul nu-i dispăru de pe buze ca şi când 
ar fi fost vopsit... Grupul de liceeni porni să cânte 
batjocoritor „Veşnica pomenire”, cu glasuri ascuţite şi false 
de mascaradă, în timp ce alţii răcneau neîncetat „ruşine”. 

Titu, cuprins deodată de o milă mare, se piti la spatele 
jandarmului, uitându-se îngnjorat după tatăl său, îmbătrânit 
prea înainte de vreme, a cărui faţă acuma era albă încât de- 
abia i se mai vedeau mustăţile mici şi cărunte. 

— Renegatule! Ruşine! Trădătorule! Jos! Ţipau zeci de voci 
în jurul lui Titu, care ridică mâinile, copleşit de emoție, 
parc-ar fi vrut să oprească ocările necruțătoare. 

Grofşoru, care nu mai isprăvea discuţia cu ofiţerul, cum 
zări pe Herdelea, se întoarse şi-l apostrofă indignat: 

— Îmi pare rău, domnule Herdelea, că tocmai dumneata... 
Învățătorul se opri fără să poată scoate o vorbă. Ofiţerul 
însă interveni: 


— Pardon! Vă rog să nu terorizaţi pe alegători! Aici nu se 
permite nici o presiune! Zise punându-se între Grofşoru şi 
Herdelea şi apoi adăugând, către acesta: înainte, înainte, 
domnilor! 

— Protestez împotriva acestei noi încălcări de lege! Strigă 
Grofşoru, deschizând o nouă ciorovăială cu ofiţerul. 

În faţa primăriei, solgăbirăul Chițu strânse mâna lui 
Herdelea şi-l prezentă unui domn scurt şi gros, cu ochelari 
de aur şi cu o mustață galbenă rară: 

— Domnule candidat, iată unul din prietenii noştri! Îmi 
daţi voie? Candidatul dădu mâna învățătorului, zicându-i 
maşinal: 

— Îmi pare foarte bine... Voi fi totdeauna la dispoziţia 
dumitale... Totdeauna... 

Herdelea, înviorat, primi cuvintele ungurului ca o uşurare 
şi intră în biroul notarului unde, la o masă lungă, şedea un 
judecător de la tribunalul din Bistriţa, uscat, cu nasul foarte 
subţire, cu nişte ochi mici, răutăcioşi şi cu un creion în 
mână. Învățătorul îl cunoştea. Alături alţi doi, tot de la 
tribunal, scriau voturile în formulare tipărite. Odaia era 
plină de oameni care măsurau pe alegători cu priviri 
bănuitoare. 

Herdelea se apropie de masă cu pălăria în mână, cu 
zâmbetul pe faţă. Judecătorul, preşedintele comisiumi 
electorale, îl privi întrebător. 

— Votez pe domnul candidat Beck! Zise învățătorul, 
rezemându-se cu mâinile de dunga mesei şi uitându-se în 
ochii judecătorului parc-ar fi vrut să-l roage să-l ţină minte 
şi să-l apere când va veni la proces. 

Cei cu formularele îi însemnară numele, iar preşedintele 
rosti, indiferent şi obosit: 

— Altul? 

Învățătorul se dădu puţin la o parte, să facă loc tovarăşilor 
săi. 

— Tot din Pripas, murmură dânsul către judecătorul care 
părea că nu-l aude, ci se scărpina după ureche cu creionul 


şi se uita la cei ce scriau voturile. 

La şase seara comisiunea declară ales pe candidatul Bela 
Beck, cu o majoritate de cinci voturi. 

Rezultatul se răspândi pe-afară, prin mulţimea obosită, 
care-l primi cu strigăte de indignare şi cu cântece 
naţionale. Piaţa totuşi se goli curând. Cârciumile însă se 
umplură, adăpostind până noaptea târziu comentariile 
aprinse, felicitările, amemnţările... 

Herdelea povesti acasă încântat cum i-a strâns mâna 
deputatul şi cum i-a făgăduit spnjinul pentru orice 
împrejurare, cum i-a zâmbit judecătorul încreţind fruntea 
ca să-şi întipărească în creieri numele lui. 

— De-acu nu maiam nici o grijă cu procesul... De-acu pot 
dormi liniştit! Zise dânsul cu mândrie. Vezi acuma ce 
înseamnă să ştii să te porţi cu oamenii? Adăugă apoi 
bănuitor către Titu. 

— Am văzut... am văzut! Şopti tânărul istovit. Auzindu-l şi 
văzându-l însă îşi amintea răcnetele mulţimii. 

În piaţă, când a trecut Herdelea, paloarea lui de-atunci şi 
mila aceea dureroasă ce-o simţise şi care i-a rămas în inimă 
parcă mai adâncă. Era trist şi abătut, ca şi când ar fi 
pierdut orice nădejde în lume. „lată de ce atârnă 
înfăptuirea ideii! Se gândea dânsul. Cinci voturi! Adică 
tocmai voturile tatii... că să-şi uşureze procesul! Dacă nu 
era procesul, triumfa ideea... Şi barem procesul de-ar ieşi 
bine! lată ce hotărăşte soarta unui popor: un fir de tină... Şi 
totuşi ideea nu poate muri! Ideea e sufletul omului. |. 

Profitând că notarul din Luşca era în Armadia, cu 
alegerea, a doua zi plecă. „Dac-aş mai sta mult aici, ar 
trebui să mă scufund de tot în noroiul realităţii!” îşi zise Titu 
despărţindu-se. 

— M-a alungat, tată... şopti Ana atât de încet că nici ea 
însăşi nu-şi auzi bine glasul, cu groaza încuibată în ochi, 
aşteptându-se s-o zdrobească. 

Vasile Baciu prânzea. Avu o tresărise, văzând-o galbenă şi 
trasă, cu burta la gură. Mai sorbi din lapte o dată, îmbucă o 


coajă de mălai, pe urmă se uită lung la Ana şi răspunse 
molfăind: 

— Bine... Stai aici că ai unde... Vezi că eu mă duc până în 
Zăhată, că am nişte oameni la sapă... Să iei seama pe- 
acasă... 

Vorbea atât de liniştit că femeia se zăpăci, crezând că n-a 
auzit bine şi nu îndrăzni să se aşeze până nu-l văzu plecând 
aievea cu carul. 

Baciu ştia că lon are s-o izgonească, dar nu-i păsa. Lasă să 
vie fata, nu-i nimic. Acuma, că-i măritată în lege, poate 
şedea şi acasă. Mai bine aşa, decât să se plece el în faţa 
tâlharului şi să-i dea moşia. La urmă tot va trebui să vie 
bărbatul şi s-o ia, mulţumindu-se cu ce-o căpăta, căci n-are 
încotro... Acum e vorba de răbdare. Cine o răbda mai lung, 
rămâne deasupra. lar dânsul poate aştepta oricât, că nu-l 
doare... 

Ana era umilită şi tăcută ca un câine. Nu crâcnea înaintea 
bătrânului şi doar uneori îl privea rugătoare cu ochii ei 
scufundaţi în cap şi veşnic roşii. Zilele i se păreau nesfârşite 
în aşteptarea omului pe care inima ei îl dorea cu atât mai 
mult că suferise greu pentru dânsul. 

Ion, chiar în ziua când o alungase, se dusese în Armadia la 
Victor Grofşoru, de care ştia că-i avocat straşnic, mai tare 
ca mulţi din Bistriţa. Avocatul era foarte încurcat atunci cu 
alegerea de deputat şi, aflând că Ion nu-i alegător, vru să-l 
amâne pentru altă dată. Ion însă, încăpățânat, nu s-a lăsat 
până nu i-a povestit cu de-amănuntul toată buba. Mirosind 
ceva mai de preţ, Grofşoru întrebă mai întâi: 

— Martori ai? 

— Am, domnule avocat, cum să n-am... Am pe... se grăbi 
ţăranul, înşirându-i pe toţi cei ce au fost la tocmeală şi care 
auziseră făgăduielile socrului său. 

Avocatul se însărcină să-i scoată toate pământurile, dar îi 
ceru înainte jumătate din onorar. După ce Ion numără banii, 
Grofşoru îi închise într-o casă de fier, îl sfătui să aducă 
înapoi pe Ana ca să nu poată spune Vasile Baciu c-a alungat- 


O, dar să potrivească lucrurile astfel încât să nu bage de 
seamă că are nevoie de ea. 

Ion îşi făcu cruce de mulţumire. Dacă i-a luat avocatul 
banii, înseamnă că trebuie să câştige. Ana are să se 
întoarcă ea singură... Numai când trecură două săptămâni 
începu să intre în grijă să nu cumva să se primejduiască 
procesul din pircina femeii care nu vine acasă. 

Când află Vasile Baciu că Ion l-a tras în judecată, se 
întunecă. Îi era frică de judecaţi, deoarece nu mai avusese 
niciodată şi văzuse la alţii că procesele înghit zadarnic 
moşiile oamenilor. Începură îndoielile. Să nu se întâmple 
ceva şi să piardă tot. Avocaţii câte şuruburi nu învârtesc. Te 
bagă în temniţă cu dreptatea în mână. La urma urmelor 
poate că tot mai bine ar fi să-i arunce câinelui jumătate 
locurile şi căsuţa cea veche, să scape de-o grijă... Se uita 
mai chiorâş la Ana şi ar fi fost bucuros să-i găsească vreo 
pricină s-o gonească înapoi, la tâlharul pe care şi l-a ales ea 
şi de care acuma nu mai ştie cum să se scuture. 

În duminica a treia, Vasile Baciu, ca s-o poată alunga, se 
hotări să se îmbete. După-amiază cârciuma era plină, ca de 
obicei. Avrum, negru de supărare, din pricina unei afaceri 
cu notarul, servea totuşi rachiul mai prompt chiar decât 
alte daţi. Vasile n-apucă să se afume bine şi se pomeni cu 
Toma Bulbuc lângă dânsul, foarte vesel şi mulţumit că 
pusese temelia casei de piatră ce o clădea pentru George 
pe care avea de gând să-l însoare la iarnă. Din vorbă în 
vorbă Baciu se plânse cât de rău a nimerit-o cu măritişul 
fetei, cum stă acuma acasă la dânsul, parcă nici n-ar avea 
bărbat... Toma clătină din cap şi apoi întrebă binevoitor: 

— De ce nu vă împăcaţi voi, Vasile? Oamenii trebuie să se 
învoiască... 

— Da cu cine să te împaci, omule? Făcu Baciu trântind 
paharul pe masă şi povestind iarăşi ce-a păţit cu ginerele şi 
cum vrea să-l lase pe drumuri, cerşetor. 

Atunci intră şi Ion în cârciumă. Venea înadins, ştiind că e 
socrul său, să încerce o apropiere, dacă s-ar putea, ca să-şi 


ia acasă nevasta. Se aşeză însă la altă masă, strigând cu un 
oftat: 

— Jupâne! Măi jupâne! Dă-mi şi mie oleacă de stropşeală! 

Până să vie Avrum cu rachiul, 'loma se întoarse repede: 

— Ia vino încoace, Ioane! Vino, vino, că nu te mănâncă 
nimeni... 

Ion trecu greoi la masa lor, rostind ca din gura altuia: 

— Noroc bun, socrule... 

— Ce socrule, mă! Sări Vasile, jumătate glumeţ, jumătate 
furios. Eu să-ţi zic ţie „socrule”, că văd că nevastă-ta-i mai 
mult la mine decât la tine! 

— Vina mea-i? Făcu Ion, îndoindu-se de spinare ca un 
caraghios. 

— Eu aş zice să vă împăcaţi ca oamenii de treabă, să nu vă 
mai faceţi de râsul lumii! Vorbi acuma Toma, trăgând cu 
ochiul întâi unuia, pe urmă celuilalt. Că zău aşa! Ia şezi, 
Ioane, şezi colea! 

Ion se aşeză, aşternând pe o bancă o batistă roşie cu flori 
verzi, ca să nu-şi murdărească hainele. Toma puse îndată la 
cale tocmeala. Altă dată s-ar fi aprins, ar fi înjurat, ar fi 
răguşit ţipând, acuma amândoi erau liniştiţi, chibzuiţi şi reci 
ca doi negustori păţiţi şi înşelaţi. Vasile sfârşi îmbiindu-i 
jumătate locurile şi casa cealaltă, pe care poate să le scrie 
oricând pe numele lor, să nu mai fie neînțelegere. Ion 
răspunse că mai bine să hotărască judecata, dacă nu vrea 
să-i dea ce s-a înţeles când a luat fata; totuşi Ana poate să 
vie acasă oricând, căci el cu ea n-are nimic... Toma îi 
îndemnă să mai lase fiecare câte ceva şi-i sili să dea mâna. 

— Bine, aşa să fie cum ziceţi, mormăi lon cu ochii aprinşi. 
Dar procesu-i proces... Amu, deocamdată, fie după voia 
dumneavoastră, dar judecata să-mi dea dreptul meu deplin! 
Dacă dumneata îmi dai de bunăvoie cât zici, ne-om judeca 
pe mai puţin! 

Vasile Baciu nu vru să audă de proces şi se supără. loma 
însă îl făcu să dea mâna a doua oară, zicând blajin: 


— Lasă, lasă cum zice, că-i mai tânăr şi mai fără minte! 
Lasă... Până la judecată mai trece vreme şi cine ştie ce-o 
mai aduce Dumnezeu! 

Băură aldămaşul împreună până pe înnoptat. Ion plecă 
acasă cu Ana de mână. Era beat, dar nu-şi arăta totuşi 
mulţumirea. Doar în suflet se bucura c-a spart gheaţa. 

A doua zi dimineaţa Vasile Baciu veni, după cum se 
înţeleseseră, şi se duseră în Jidoviţa, la notar, să le facă 
hârtiile de întabulare. 

— Da să scrii acolo, domnule notar, că procesul merge 
înainte! Zise Ion ca o ameninţare. 

Vasile Baciu încercă să răspundă, dar lon se sculă în 
picioare: 

— Îmi trebuie tot pământul, socrule, ştii bine... Tot 
pământul! 

După plecarea lui Titu, casa Herdelea se linişti. Învățătorul 
se mai lăuda din când în când cu lovitura lui de la alegerea 
de deputat, dar doamna Herdelea şi Ghighi se gândeau tot 
mai mult la Laura. Ca să se mângâie, dăscăliţa, îndată ce 
isprăvea lucrul, se aşeza în salonaş şi citea rugăciuni, 
singură, cu glas tare, din cărticica ruptă, zdrenţuită, pe 
care i-o dăruise odinioară, demult, unchiul ei Simion 
Munteanu. 

Într-o seară, tocmai aproape de cină, Hector începu să 
latre în ogradă, portiţa scârţâi prelung, în pridvor se auziră 
paşi greoi şi apoi un ciocănit în uşă. 

— Scrisoare de la Laura! Sări Ghighi aprinsă şi bătând din 
palme, în vreme ce Herdelea zise gros: Intră! 

Era într-adevăr straja Cosma Ciocănaş şi aducea poşta din 
Jidoviţa: o scrisoare pentru Herdelea, vreo două pentru 
săteni de la feciorii ostaşi, apoi câteva ziare ale lui Belciug. 
Învățătorul citit oate adresele, dădu scrisoarea Ghighiţei şi 
vru să oprească gazeta popii. 

— Nu pot, domnule învăţător, zău nu pot, bâlbâi straja 
ruşinat. Mi-a poruncit domnul părinte să nu mai las la 


dumneavoastră nici o gazetă, că altminteri mă probozeşte 
în biserică... 

— Bine, Cosma, să fii sănătos! Răspunse Herdelea râcâit 
de cunozitate. Şezi puţin şi te odihneşte, că până atunci văd 
eu repede ce mai spune în ele... 

De la alegerea de deputat, Belciug rupsese orice legătură 
cu Herdelea; nu-şi mai vorbeau, nu se salutau, erau ca doi 
străini. Prin Armadia mai erau mulţi care îl ocărau, 
îndeosebi însă Victor Grofşoru, care spunea pretutindeni că 
numai din pncina „renegatului din Pripas” o circumscripție 
românească a trimis în Parlament un deputat ungur. 

Până să răsfoiască Herdelea ziarele, dăscăliţa încercă să 
citească scrisoarea de la Laura, împreună cu Ghighi care, 
nerăbdătoare, se silea să urmărească şi ea rândurile 
mărunte, cu litere ascuţite şi drepte. Dar emoția lor era aşa 
de mare, că nu putură să descifreze nimic. 

— Ia daţi-o-ncoace! Zise Herdelea, după ce îşi 
astâmpărase setea gazetei şi expediase pe Cosma. 

— Da, da, citeşte-o dumneata tare! Strigă Ghighi. 
Învățătorul îşi puse ochelani, se sculă în picioare, întinse 
scrisoarea lângă lampa atârnată de grindă şi citi rar, 
apăsat, bătrâneşte, cu glasul tremurat puţin pe alocuri: 
„Mult iubiții şi doriţii noştri! Nu m-aş mira să credeţi că cine 
ştie ce ni s-a întâmplat de nu v-am scris pe îndelete de când 
ne-am despărţit, în faţa Rahovei şi cu lacrimi în ochi. Eu 
însămi mă întreb cum am putut fi atât de neglijentă, căci 
dragostea mea pentru dumneavoastră nu s-a micşorat, deşi 
s-a împărţit. Numaipunându-vă în situaţia noastră, ne veţi 
înţelege şi ne veţi ierta. Sper însă că aţi primit multele cărţi 
poştale ce vi le-am tinmis de pretutindeni, pe unde am 
umblat? Până să ne încropim gospodăria noastră mică şi 
drăguță, am tot amânat scrisul, ca să vă pot povesti din fir 
în păr viaţa nouă în care am intrat. În sfârşit iată-mă mai 
slobodă. 

Nimeni nu-şi poate închipui cât amar îmi strângea inima în 
clipa când am pornit la drum. Îmi sângera sufletul şi nici nu 


puteam plânge măcar, căci George ar fi înţeles poate greşit 
lacrimile mele... Totuşi călătoria din Armadia până aici îmi 
va rămânea veşnic neuitată şi plăcută. George a fost aşa de 
bun că repede mi s-a risipit tristeţea şi mi-a câştigat, mai 
mult decât iubirea, încrederea. 

Am stat două zile în Bistriţa, fiindcă eu m-am îmbolnăvit 
uşor şi George n-a vrut să ne urcăm în tren până ce nu voi fi 
zdravănă de tot. Cât a fost George al meu de delicat şi de 
nobil, nici n-am cuvinte să vă spun. (Nu v-aş scrie 
complimentele acestea, dacă n-aş fi sigură că el nu le va afla 
niciodată; altfel ar fi în stare să-şi ia nasul la purtare, dragul 
meu drag!) A doua seară, înviorată şi gătită cu rochia cea 
albastră ca cerul, care George zice că-mi şade admirabil, 
am cinat la Gewerbeverein. A fost o minune. Cânta muzica 
militară. Era lume imensă şi elegantă. Şi George era aşa de 
drăguţ şi vesel. Mă sfiam puţin, fiindcă mereu îmi săruta 
mâinile peste masă, deşi pe de altă parte ştiam că acuma 
aveam dreptul să ne iubim fără zgardă, cum spune mereu 
George... În sfârşit am petrecut splendid şi ne-a costat 
aproape douăzeci de coroane, căci George cheltuia 
nebuneşte, zicând neîncetat că numai o săptămână de 
miere e în viaţă. Mie însă îmi era frică să nu ajungem fără 
bani în Vireagul nostru şi să rămânem de râsul lumii. 

Miercuri am plecat din Bistriţa hotărâți să nu ne mai 
oprim deloc până-n Sătmar. Totuşi în Dej iar am poposit o 
noapte şi o zi. George era neastâmpărat şi voia să-mi arate 
toate oraşele pe unde trecem, ca să avem amintin comune 
de pretutindeni. Şi la Gherla am stat o zi şi am vizitat 
Episcopia, întâlnind chiar şi pe preasfinţitul nostru episcop, 
care a glumit cu noi şi ne-a binecuvântat. Mi-a plăcut mult 
Clujul, oraş mare şi frumos, dar mi s-a părut straniu că n- 
am auzit nici o vorbă românească. Am fost găzduiţi la sora 
lui George, care-i măritată cu un avocat de seamă, Victor 
Grozea; trebuie să vă aduceţi aminte, că ne-a vorbit de 
Ludovica, la logodna noastră, socrul meu. Am fost şi la 
teatrul unguresc unde se juca nu mai ţiu minte ce comedie. 


N-am putut însă râde deloc, întâi că nu pricepeam mai 
nimic din ce sporovâăiau pe scenă, şi apoi mai ales pentru că 
era a treia seară de când ne oprisem la Cluj şi George toc- 
mai îmi mărturisise că drumul nostru nici nu trece pe aici şi 
că m-a adus numai ca să mă distreze pe mine şi să-mi facă 
plăcere. Am plâns şi l-am certat că m-a înşelat astfel şi cu 
deosebire a cheltuit atâţia bani de nici nu îndrăznesc să vă 
spun, că v-aţi spăimânta. De aceea n-am putut râde la 
comedia ungurească. George însă zice că n-am râs fiindcă 
era prea proastă. La urma urmelor poate să aibă şi el 
dreptate. 

Şi aşa a trebuit să ne întoarcem iar pe la Dej, să mai 
petrecem acolo o noapte şi pe urmă să o luăm la 
miazănoapte, spre Sătmar. Adevărat însă că nici nu ne-am 
mai clintit din tren până la Sătmar, unde ne aşteptau de 
multişor bagajele şi lăzile mele şi mai multe ale lui George. 
În oraş doar că ne-am odihnit câteva ceasuri şi îndată am 
pornit la Vireag cu trăsurile ce ni le trimisese notarul căruia 
George îi telegrafiase din Dej că sosim. 

Pe aici e numai şes şi iar şes, cât vezi cu ochii, neted ca-n 
palmă, cu lanuri nesfârşite de grâu. Soarele frige 
năprasnic, iar nourii de praf după căruţe rămân în văzduh 
parcă le-ar fi lene să se mai coboare pe pământ... O fi 
frumos, cui îi place. Mie însă mi-i dor mereu de dealurile 
noastre din Pripas, de munţii noştri albaştri şi măreţi! 

Vireagul e sat românesc, dar numai cu numele. Oamenii 
spun, ce-i drept, că-s români, dar o spun pe ungureşte, căci 
altă limba nu pricep. Te şi doare inima când îi auzi. De altfel 
sunt harnici, săritori, creştini buni. Nu-i de mirare că şi-au 
uitat graiul strămoşesc bieţii oameni, căci Vireagul e tocmai 
în marginea neamului românesc. Dincolo nu mai găseşti 
decât unguri şi iar unguri, cu izmene largi ca poalele 
ţărancelor noastre şi cu nişte tichiuţe de pălării în cap de-ţi 
vine să râzi. Ghighi s-ar omori de râs până s-ar obişnui cu 
dânşii... Notarul de aici e ungur şi, fireşte, n-are de unde să 
ştie româneşte. Chiar şi învățătorul vorbeşte foarte stricat, 


deşi şcoala e confesională, susţinută din banii bisericii. 
George i-a făcut îndată imputări, dar dânsul s-a scuzat că 
aici aşa-i obiceiul, că şi răposatul preot numai ungureşte 
vorbea, ba ne-a mai asigurat că şi noi va trebui să ne dăm 
pe brazdă. Atunci George s-a legătuit că, orice s-ar 
întâmpla, nu se va abate de la îndatoririle naţionale şi i-a 
spus învățătorului că trebuie să ne silim să readucem la 
matcă pe sărmanii rătăciţi; a vorbit atât de mişcător George 
al meu că învățătorul a plâns, precum am plâns şi eu... 
Învățătorul e văduv, iar notarul are o nevastă bătrână şi 
arţăgoasă cu care n-am să mă pot împrieteni niciodată. E 
mai bine, căci altfel, singură, voi putea fi mai de folos 
bărbatului meu în marea operă de redeşteptare a acestor 
români nenorociţi. Am început să cunosc puţin şi eu viaţa, 
să înţeleg cât este de apăsătoare. Ne-am aşezat frumos 
casa. Am cumpărat o mobilă foarte drăguță, din Sătmar, 
cam ca aceea din salonaşul nostru. Suntem mulţumiţi şi 
fericiţi, şi ne rugăm lui Dumnezeu să ne miluiască tot aşa pe 
viitor. Ne gândim cu drag că poate la anul vom avea un 
băieţel. Eu cred mult că vom avea şi chiar am început să-i 
pregătesc scufiţele. 

George a fost hirotonisit acum patru săptămâni. Cred că-i 
cel mai de seamă preot din toată ţara şi că slujeşte cel mai 
frumos dintre toţi. Nu pentru că George e al meu, ci pentru 
că aşa este. 

Ei, dar văd că m-am pornit ca mutul şi nu mai sfârşesc. 
Dacă însă nu mă opresc singură, iată că mă opreşte hârtia 
care s-a săturat de mâzgăliturile mele... Acum cred ca v-am 
povestit chiar prea multe. E rândul dumneavoastră să-mi 
trimiteţi o scrisoare cel puţin tot aşa de lungă. Până atunci 
vă îmbrăţişez de mii de ori cu dragoste mare pe toţi. 

— Laura. 

P. S. Prin octombrie sperăm să ne repezim puţin prin 
Pripas. Atunci apoi am să aduc încoace şi pe Ghighiţa mea 
scumpă pe care o sărut special cu mult dor. 

— Aceeaşi. 


Fiindcă draga mea Laura nu mi-a lăsat loc de scris, eu vă 
îmbrăţişez cum pot. Iubirea ne-a făcut să ne gândim numai 
la fencirea noastră; de aceea iertaţi-ne. 

— George”. 

Herdelea puse scrisoarea pe masă şi-şi şterse ochelarii 
zâmbind mişcat, cu două lacrimi înflorite în colţurile ochilor. 
Ghighi se aruncă la scrisoare, o sărută şi se învârţi prin 
casă plângând şi râzând de bucurie, în vreme ce doamna 
Herdelea, lingându-şi buzele cu vârful limbii, rosti 
înduioşată: 

— Dragii mamii, dragi! 

Văzându-se stăpân al altor locuri, Ion, în loc să se împace, 
mai rău se întărâta. Se simţea din ce în ce mai înşelat şi se 
gândea numai la pământul celălalt, care ar trebui să fie al 
lui şi care e încă tot al lui Vasile Baciu. Aştepta procesul cu 
încăpățânare şi se ducea mereu-mereu pe la Victor 
Grofşoru să-i dea zor, încât avocatul trebui să-l ocărască şi 
să-l amenințe să se astâmpere. 

Neputându-se potoli altfel, bătea deseori pe Ana. Acuma o 
ura. Era convins că e înţeleasă cu tatăl ei ca să-l tragă pe 
sfoară. Numai când o vedea plângând, se mai răcorea. 

Femeia răbda, supusă şi friptă. Îi trecea uneori prin creieri 
gândul că Ion n-o fi iubind-o, dar îl alunga înfricoşată, ca o 
primejdie ucigătoare. Mai des îl dezvinovăţea, ca şi 
odinioară, zicându-şi că grijile şi necazurile îl îndârjesc. 
Apoi nădăjduia o mângâiere în copilul ce-l aştepta din zi în 
zi. Copilul poate să-l mai îmblânzească şi pe dânsul. 

Robotea ca o slujnică. Zenobia, de când avea noră în casă, 
nu catadicsea nici să mute un scaun de ici până colo; în 
schimb însă o dăscălea toată ziua, bruftuluind-o şi afurisind- 
o. Ana singură trebuia să ducă în spinare toată gospodăria. 
Ea gătea mâncarea şi tot ea o căra la câmp, unde lucrau 
oamenii în frunte cu Ion. Seara nu-şi mai simţea şalele, iar 
burta o împovăra şi o năbuşea. În pat gâfâia atât de greu că 
Ion o lovea cu cotul în coaste, înjurând-o că nu-l lasă să 


doarmă cu fonfăielile şi râgâielile care o apucau şi o ţineau 
ceasuri întregi. 

În dricul verii, într-o zi Ana rămase singură acasă, să facă 
de mâncare şi s-o ducă la prânz bărbaţilor care, împreună 
cu Zenobia, secerau o holdă de grâu. În vreme ce turna 
rântaşul rumenit peste ciorba ce clocotea într-o oală 
zdravănă de tuci, femeia simţi deodată nişte junghiuri prin 
pântece atât de dureroase, încât fruntea şi tâmplele i se 
încununară cu sudori fierbinţi. Se lăsă pe vatră, cu ochii 
speriaţi, apucându-se cu amândouă mâinile de burtă şi 
gemând. „Mi-o fi venit vremea”, se gândi când junghiul se 
mai mulcomi. 

Gustă mâncarea, puse puţină sare... Durerile însă o 
încercară din nou, întâi mai slabe, pe urmă mai crâncene 
parcă ar fi înţepat-o cu ace. Până în amiezi s-a chinuit, dar 
ea tot nu s-a lăsat, ci a isprăvit mâncările şi le-a pus într-un 
Coş, să le poată trimite prin cineva, dacă s-ar întâmpla să-i fi 
hărăzit Dumnezeu să nască astăzi. 

Tocmai pe la amiază îi încetară toate junghiurile şi se simţi 
mai uşoară. Se închină, luă coşul şi porni încetişor, lăsând 
casa în paza bătrânului Dumitru Moarcăş, care se aciuase 
de-a binelea la Glanetaşu, nemaiindrăznind să se întoarcă la 
Paraschiva. 

Holda din zestrea Anei era departe, spre Jidoviţa, pe lângă 
drumul cel vechi. Soarele săgeta în răscrucea cerului curat 
ca lacrima. Zăpuşeala plutea în văzduh, grea şi 
sugrumătoare, ca o păclă nevăzută. Câmpul îngălbenise sub 
apăsarea arşiţei. Doar ici-colo câte un copac mai înverzea, 
cu frunzele neclintite ca un scut împotriva razelor aprinse. 
Femeia păşea legănat, târându-şi picioarele desculţe pe 
cărarea crescută cu buruieni. 

Sosi totuşi mai devreme şi de aceea se îndreptă cu 
merindea spre un măr pădureţ din marginea holdei, să 
aşeze acolo coşul şi să ia secera, să mai taie şi ea doi-trei 
snopi. Când se plecă însă să rezeme coşul de trunchiul 
scorburos, o sfredeli un junghi, atât de dureros parcă o 


secure i-ar fi despicat burta. S-a prăvălit fără putere pe 
pământul dogorât şi crăpat, strângând dinţii de-i pârâiau ca 
nişte oase sfărâmate, căutând să-şi ascundă suferinţa. Dar, 
cu toate încordările ei, un țipăt sfâşietor, prelung şi jalnic i 
se smulse din plămâni, urmat de gemete grele care-i uscau 
cerul gurii. 

— Tulai! O fi apucat-o durerile facerii! Strigă Zenobia, 
îndreptându-se de spinare, cu secera într-o mână şi în 
cealaltă cu un snop de spice, şi uitându-se spre mărul 
pădureţ. Da, da... aşa-i, cum zic! Uite-o cum se zvârcoleşte! 

— Afurisită muiere! Bombăni lon, fără măcar să se 
întoarcă. Ştie că-i soseşte ceasul şi vine să fete pe câmp! 
Bată-i Dumnezeu socotelile ei de toantă! 

— "Taci, loane, că te-o trăsni Dumnezeu din senin ca pe 
popa din Runc! Murmură Glanetaşu cu glasul înecat de 
milă. 

— D-apoi că zău aşa, făcu bărbatul totuşi mai blând. 
Zenobia alergă la Ana care se zbătea şi se legăna, cu faţa în 
sus, cu mâinile pe pântece ca şi când ar fi vrut să înăbuşe 
vâlvătaia năprasnică ce o ardea. Prin umbra subţire a 
mărului lumina albă pândea tremurându-şi petele străvezii 
pe corpul chinuit al femeii. 

— Da ce-i, Ană? Vai de mine, că şi tu, zău... Nu puteai 
şedea acasă dac-ai simţit că te încearcă durerile? Zise 
Zenobia miloasă, îngenunchind lângă ea şi căutând să-i 
aline suferinţa. 

Ca mai toate bătrânele de la sate, Zenobia se pricepea la 
moşit, fără să-l fi învăţat. Îi desfăcu betele, îi scoase zadiile 
şi-i frecă uşor pântecele de sus în jos. Gemetele Anei se 
ascuţeau în sâsâituri prelungi, iar buzele-i uscate şopteau în 
răstimpuri: 

— Soacră, soacră, mor... Mor! Moor! 

— Taci, că nu mori, maică, taci, taci... Mai rabdă şi taci că 
uite-acu scapi! 

Bărbaţii secerau înainte. Glanetaşu tresărea la fiece țipăt 
al Anei; Ion hârşâia mai aprig trăgând însă mereu cu 


urechea şi mormăind mânios ca să-şi alunge mila ce i se 
furişa încetinel în inimă. 

— Of, sărăcuţa, sărăcuţa! Se cutremură bătrânul auzind 
deodată un răcnet mai pătrunzător. 

— Ei, aşa-i soarta femeii! Zise Ion, vrând să pară liniştit, 
dar cu glasul înmuiat. 

Clipele se stingeau anevoie, ca ceasurile de groază. 
Căldura parcă clocotea acuma în văzduh. Hotarul însă era 
amorţit sub sărutarea pătimaşă a soarelui. Primprejur nici 
ţipenie de om; numai dincolo de şosea, pe lunca dinspre 
Sărăcuţa, furnicau răzleţi câţiva viermuşori albi. Frunzele 
porumbului sfârâiau răsucindu-se în arşiţă, iar spicele 
holdelor se legănau ameţite, ca şi când ar fi căutat să se 
ferească de atingerea razelor aprinse. 

Gemetele Anei încetară, încât bodogăneala Zenobiei se 
auzea limpede: 

— Rabdă, puică, rabdă şi taci... Încă olecuţă... „Te 
pomeneşti că moare!” se gândi deodată Ion. Gândul îl 
spăimântă. Vru să se scoale, să alerge la ea, dar, până să se 
hotărască, văzduhul parcă se zgudui din temelii de un urlet 
înfiorător, urmat îndată de nişte ţipete subţiri ca orăcăiala 
de broaşte speriate sau ca scâncetul unui căţel strâns în 
uşă. 

— Copilul! Zise Ion cu inima opărită, auzind glasul 
necunoscut care vestea intrarea unei vieţi noi în lume. 

Suspinele Anei se mulcomiră, din ce în ce mai uşurate, pe 
când ţipetele cele noi se înteţeau, se îndârjeau tot mai 
poruncitoare. 

Deodată Zenobia se apropie în goană, cu mâinile roşii de 
sânge, cu faţa desperată, strigând furioasă: 

— Foarfece... Daţi-mi un bnceag, că n-am cu ce tăia bu- 
ricul copilului! Fuga, fuga! 

Smulse custura Glanetaşului şi se întoarse grăbită sub 
măr, căci plânsul copilaşului i se părea mai înecat şi-i era 
frică să nu se întâmple vreo nenorocire. 


Amândoi bărbaţii stăteau nemişcaţi, în picioare, cu 
capetele descoperite, cu ochii spre locul unde fiinţa nouă îşi 
cerea dreptul la viaţă. Amândoi aveau în suflet uimirea şi 
smerenia în faţa minunii care se petrece zilnic sub privirea 
oamenilor şi pe care totuşi omul n-a ajuns încă s-o înţeleagă 
în toată măreţia ei dumnezeiască. Glanetaşu se închină 
cucernic, iar după dânsul şi Ion, simțindu-se ca şi când s-ar 
fi înălţat, îşi făcu repede cruce de trei ori. 

Peste câteva clipe văzură pe Zenobia coborând în vale cu 
copilul în palme. 

— Mă duc să-l scald în pârâu... Mai aveţi grijă de nevastă 
până viu! Strigă ea spre bărbaţi cu faţa îmbujorată. 

— Ce-i, mamă! Ce-i? Întrebă Ion întinzând numai gâtul 
într-un gest instinctiv spre copilaşul care plângea în mâinile 
bătrânei, scuturând nervos din picioruşele-i de păpuşă. 

— Băieţel! Băieţel! Răspunse Zenobia dispărând printre 
porumbişti, spre Gârla Popii ce curgea aproape, la poalele 
coastei. 

Ion păşi în neştire lângă nevastă-sa. Alături de ea o pată 
mare negricioasă parcă se strâmba la bărbatul năucit; 
pământul însetat sorbise lacom sângele. Ana se târâse 
anevoie spre trunchiul mărului şi se rezema cu spatele. Era 
albă şi udă de sudori în obraji. În colţurile gurii rămăseseră 
două buburuze de spumă, dar buzele crâmpoţite şi 
învineţite se strângeau într-un zâmbet de fericire. 

— Mult am sufent, Ionică! Murmură femeia blând. 

— E băiat! Răspunse Ion zăpăcit, cu ochii holbaţi la faţa ei 
istovită şi totuşi strălucitoare de bucurie. 

— Soacra zice că seamănă cu tine! Reluă Ana mai încet, în 
vreme ce pe obrajii ei tremura un ochi argintiu de lumină, 
înfrumuseţându-i. 

În sufletul bărbatului ţâşneau remuşcări de-abia stăpânite. 
Privirea i se înăspri. Vru să înjure şi vorbele i se stăviliră în 
gâtlejul uscat. Stătea stângaci, cu secera în mâna, iar 
sudorile îi curgeau de pe tâmple pe umerii cămăşii. 


Zenobia reveni curând cu copilaşul mototolit în zadia ei 
dinapoi. 

— Uite-ţi odorul! Îl vezi ce dolofan e? Zise ea 
descotoşmănindu-l şi arătându-i lui Ion. Acu să vă ţie 
Dumnezeu să-l creşteţi mare! 

Ion se uită lung şi aproape înfricoşat la omuleţul cât un 
pumn, foarte roşu, cu ochii închişi din pricina luminii, cu 
buricul negricios legat cu o aţă murdară. Întinse braţele să- 
l ia, dar se opri deodată uimit, întrebând: 

— Dar oare de ce-o fi având cap aşa de lungăreţ? 

— Nu-i nimic... Aşa-i la copiii mici! Zise Zenobia apăsând 
uşor ţeasta moale s-o mai rotunjească. 

— Dă-mi-l încoace, soacră, să-l văd şi eu! Zise Ana cu o 
privire lacomă, întinzând mâinile. 

— Lasă c-o să te saturi de el, n-ai grijă! Îi răspunse 
bătrâna aşezându-i copilul pe braţe. 

Un răstimp stătură toţi tăcuţi, ascultând ţipetele speriate 
ale noului născut. Glanetaşu îşi ştergea mereu năduşeala cu 
mânecile cămăşii, oftând şi mormăind de emoție... Pe urmă 
mâncară grăbiţi şi se apucară iar de lucru, lăsând pe Ana cu 
copilaşul să se odihnească până deseară ca să poată merge 
acasă. 

Ion se posomori, fără să înţeleagă de ce. Gândurile i se 
zbăteau în minte încurcate ca într-o plasă. Plânsul copilului 
său îl supăra şi-l bucura în acelaşi timp. Simţea o mândrie 
că odrasla lui răcneşte aşa de poruncitor, dar apoi îndată i 
se lămurea că de-acuma, prin fiinţa aceasta gângavă, e 
înlănţuit pentru totdeauna de Ana. Atunci se înfuria şi i se 
înfăţişa în suflet chipul Floricăi, rumen, ademenitor, care îl 
chema şi apoi se stingea brusc, ca o speranţă pierdută fără 
scăpare. În locul ei îi ţiuia în urechi scâncetul ameninţător, 
stăruitor, în care se amestecau mereu ostoirile Anei, 
molatice, drăgostoase: 

— $şşş... Taci cu mama, puiul mamii, taci, taci... $şşş... 


$s3ş... 


În Luşca, sat mare şi bogat, cu păşuni grase şi vite multe, 
Titu sosi amărât profund, întocmai ca în vremea când i se 
zdrobise în inimă Roza Lang. Se arăta el vesel în lume, dar 
sufletul îi era rănit, de nu mai ştia cum să-l vindece. Fu 
primit bine de toţi surtucarii comunei, toţi români şi care 
auziseră că-i poet. 

Notarul Cântăreanu avea locuinţa în clădirea mare şi 
veche a primăriei şi pregătise pentru Titu o odăiţă bună, cu 
intrare separată, împodobită drăguţ de însăşi domnişoara 
Eugenia, care-l cunoştea de pe la balurile şi seratele din 
Armadia. Doamna Cântăreanu, o femeie scundă, grasă, cu 
obrajii negri şi cu fălcile atârnate ca nişte pungi, îi dădu din 
prima zi să înţeleagă că i-ar plăcea să-l aibă ginere, dacă s- 
ar hotări să facă cursul de notar ca să vie în locul bătrânului 
care, surd de-o ureche şi leneş, ofta mereu după pensie, 
mai ales că nu era în stare să înveţe ungureşte şi se temea 
să nu-şi piardă slujba. Eugenia, isteaţă şi cochetă, îi plăcea 
lui Titu, totuşi planurile notăresei i se păreau caraghioase. 
Îi venea să râdă singur gândindu-se că el poate fi privit 
candidat de însurătoare, el care de-abia se străduieşte să-şi 
deschidă o pârtie serioasă în viaţă. 

Titu se ferea însă acuma de oameni, ca să poată trăi numai 
cu visurile lui. Simţea o nevoie mare de singurătate, să-şi 
macine amărăciunea. Cântăreanu se minună văzându-l atât 
de harnic la muncă şi lăsă bucuros în seama lui toată 
cancelaria. Şi Titu, de dimineaţă până seara, împlinea slujba 
pe care o ura, nemişcat de la birou, fără a răspunde 
cinpinlor şi târcoalelor dommgşoarei Eugenia. 

Tocmai peste o săptămână făcu cunoştinţă cu învăţătoarea 
Virginia Gherman, care venise la cancelarie într-o afacere 
şcolară. Auzise de ea înainte de a sosi la Luşca. Se vorbea 
pretutindeni că e o fată foarte cuminte şi devotată 
învăţământului. Nimeni n-a văzut-o niciodată la vreun bal 
sau la vreo petrecere... Era de vreo douăzeci şi cinci de ani. 
Se îmbrăca totdeauna simplu, dar orice haină îi şedea bine. 


Avea nişte ochi mari, visători şi o gură mică cu un zâmbet 
fermecător. 

— Cât eşti de frumoasă! Îi zise Titu, cucerit îndată de 
drăgălăşia ei şi însoţind-o până-n uliţă. 

— Nu-mi plac complimentele, domnule Herdelea, mai ales 
cele banale! Răspunse învăţătoarea, înţepată. Credeam că 
dumneata eşti mai... 

Titu îi sărută mâna respectuos, cerându-i parcă iertare. 
Dar Virginia plecă indiferentă, fără să se arate impresionată 
de izbucnirea lui. 

Întâlnirea aceasta puse capăt mâhnirilor sufleteşti ale lui 
Titu. Se gândi mult la Virginia. Gherman, la surâsul ei dulce 
şi totuşi rece, la ochii ei lucitori şi totuşi potoliţi. Se bucură 
aflând că sunt prietene bune cu Eugenia şi că vine deseori 
în familia notarului. Iar peste câteva zile, când Eugenia îi 
spuse că se duce la învăţătoare, Titu se oferi s-o însoţească. 

Virginia Gherman avea două odăi, mobilate după gustul ei, 
cu multe scoarţe lucrate de mâna ei, cu multe mărunţişuri 
de artă adunate de ea, şi cu o bibliotecă în care se 
mândreau numai cărţi româneşti, colecţii de reviste, toate 
legate frumos, cu inscripţii şi iniţiale aurite. În faţa casei o 
grădiniţă de flori, îngrădită cu uluci subţiri, şi sub ferestre o 
bancă pe care stătea seara învăţătoarea visătoare. 

Se împrieteniră curând. Cu cât o cunoştea mai bine, cu 
atât Titu se simţea mai acasă în Luşca. Virginia îi mărturisi 
roşind că, în orele libere, încearcă şi ea să făurească stihuri. 
Le citiră împreună şi Titu se scandaliză auzind că a bătut cu 
ele la poarta tuturor revistelor, zadarnic. Ea însă se 
mângâia şi aproape se fălea că nu e înţeleasă... Se bucură 
însă că cel puţin poetul îi apreciază modestele cântece. 
Când apoi Titu, mai târziu, îi destăinui frământările visurilor 
lui, învăţătoarea drăgălaşă dădu trist din cap, semn că 
aceleaşi zbuciumări sunt şi în sufletul ei. 

În serile cu lună Titu se ducea glonţ la Virginia Gherman 
şi, pe banca din grădiniţa adormită, îşi depanau împreună 
nădejdile în aşteptarea zilei când românii vor fi stăpâni pe 


pământul strămoşilor, când toată lumea va crede ca dânşii, 
când... Vorbele îi îmbătau pe amândoi. 

„Ce fiinţă extraordinară! Îşi zicea Titu întorcându-se 
acasă. Dacă năzuinţele noastre au pătruns până în sufletul 
femeilor alese, înfăptuirea e aproape.” 

Intra în casă cu paşide lup, casă nu deştepte pe 
Cântăreanu care dormea vara cu ferestrele deschise. În 
odăiţa lui apoi continua visurile cu ochii mari, lăcrimaţi. Pe 
geamurile date la perete luna argintie îl încuraja. Se 
zbuciuma ca şi când chiar mâine ar aştepta izbândirea 
finală... O zugrăvea de pe acuma şi închipuirea îl ducea pe 
aripi furtunoase... lată-i în Cluj, unde a fost o singură dată 
cu câţiva ani în urmă. Pretutindeni numai grai românesc... 
şi ce grai! Parcă toată lumea vorbeşte „ca-n ţară”, mai dulce 
ca inginerul Vasile Popa din Vărarea, care a colindat 
România întreagă... Firmele magazinelor, străzile, şcolile, 
autorităţile... tot, tot e românesc... Statuia lui Matei 
Corvinul zâmbeşte către trecători şi le zice: „Aşa-i c-a venit 
ceasul dreptăţii?” şi soldaţii... cu căciuli... Întocmai cum 
auzise el că sunt dorobanţii... Judecătorul care a fost atât 
de obraznic cu Herdelea în Armadia scoate pălăria până la 
pământ dinaintea lui. Titu vrea să fie mărinimos, să-i arate 
că stăpânii români sunt nobili şi iertători... Îi întinde mâna... 
Dar valul îl goneşte mereu înainte... Uite-l în Sibiu, în 
Braşov, în Oradea Mare, în Arad, în Timişoara! Steaguri 
tricolore fâlfâie măreţe pe toate palatele din basmuri... 
Jandarmii cu penele de cocoş s-au topit... Dar ce-i asta? 
Plutonierul, şeful postului de jandarmi din Luşca, vine 
ţanţoş spre dânsul, cu o căciulă neagră de dorobanţ pe o 
ureche, cu cocardă tricoloră în frunte... Titu îşi aduce 
aminte cum umbla odinioară plutonierul să se 
împrietenească şi cum s-a obrăznicit pe urmă când a văzut 
că un poet mic român nu se înjoseşte să dea mâna cu un 
jandarm ungur. „Unde-ţi sunt penele de cocoş, cinstitule?” îl 
întreabă acuma cu mândrie. „Ce pene? Ce cocoş? Se 
roşeşte plutonierul. Eu sunt român! Nu mă cunoşti? Român 


am fost totdeauna, dar viaţa-i grea şi slujba...” 
„Renegatule!” strigă Titu indignat. Atunci plutonierul se 
înfurie, începe să înjure pe ungureşte şi-i zvârle cocarda 
tricoloră în obraz. Tânărul, scandalizat, se repede orbeşte 
să-i pună mâna în gât... Piciorul însă îi alunecă şi cade 
grămadă... „Ce-i cu mine? Aiurez?” se întrebă Titu 
scuturându-se deodată şi sărind în picioare. 

Luna râdea pe fereastra deschisă. Pe uliţă glasuri aspre se 
apropiau trufaşe. Titu păşeşte la geam. Razele îi albesc faţa. 
Două siluete negre trec bocănind. Baionetele străfulgeră în 
lumină, penele de cocoş se clatină trufaşe, cu sclipiri de 
argint. 

— Oooh... patrula de jandarmi! Bâlbâie Titu îndurerat, 
parcă i-ar fi rupt o bucată din inimă, şi adaugă trântind 
fereastra: Visuri... visuri... 

Totuşi aceleaşi visuri îl cuprindeau îndată iar în mrejele 
lor, şi dânsul nu li se mai putea împotrivi. Ele îl adormeau, 
ele îl deşteptau şi-l dezmierdau apoi toată ziua, 
îndreptându-i paşii mereu spre Virginia Gherman, singura 
fiinţă care îi înţelegea deplin năzuinţele şi aşteptările... 
„Poate c-o iubesc?” se gândi dânsul într-o zi, când îl chinuia 
mai tare dorinţa de-a o vedea. 

Întâi se spăimântă, parcă s-ar fi prins singur asupra unei 
fapte rele. Dar apoi se linişti. Iubirea are totdeauna un scop 
egoist. De aceea, la sfârşit, îţi lasă un gol în suflet. Îşi 
reamintea pe Roza. De-abia acuma îşi dă seama bine cât de 
falşi au fost amândoi. Râvneau îmbrăţişări, numai 
îmbrăţişări. Toate vorbele umflate, căutate, numai acolo 
ţinteau... Pe când Virginia parcă nici n-ar fi femeie 
frumoasă. De-ar fi urâtă, sentimentele lui n-ar fi mai puţin 
vii. Asta este prietenia. Adevărata prietenie, întemeiată pe o 
comunitate de idealuri... Ca un doctor, care observă o boală 
asupra lui însuşi, Titu îşi compara bătăile inimii de astăzi cu 
ceea ce a simţit când a fost îndrăgostit de Roza Lang sau de 
Lucreția Dragu. Şi conchidea mândru că nici nu poate fi 


vorba de o iubire ca toate iubirile, ci de un sentiment mult 
superior, zicându-şi încântat: 

— Nu există pe lume nimic mai preţios ca prietenia 
adevărată între un bărbat şi o femeie! 

Astfel când într-o bună zi Eugenia, mâncată de o gelozie 
ascunsă, îl învinui c-a venit în Luşca numai pentru că 
iubeşte pe Virginia Gherman, Titu răspunse cu 
superioritate: 

— O, nu... nu e iubire, domnişoară! E mai mult decât 
iubire... E prietenie izvorâtă din aceleaşi năzuinţe altruiste! 

Şi se supără că Eugenia zâmbi mâhnită şi necrezătoare. 

În ziua de Sfântul Petru au botezat copilul şi l-au numit 
Petre. Şi au făcut veselie mare de s-a îmbătat până şi 
Dumitru Moarcăş. 

Pe urmă însă toate au reintrat în făgaşul lor. Nici o 
săptămână n-apucă să treacă şi Ion găsi pricină să-şi 
snopească iar nevasta. 

Fericirea ce umpluse sufletul Anei, durerile naşterii se 
stinseră repede ca aburii în vânt. Acum trebui să-şi dea 
seama în sfârşit că Ion o urăşte şi deodată se miră cum n-a 
înţeles-o până azi? Dacă nici copilaşul nu l-a îmbunat, ce să 
mai nădăjduiască? Se uită în urmă şi se spăimântă cât a fost 
de oarbă. De ce s-a agăţat de el, când el numai zestrea i-o 
cerea? A înşelat-o de cum s-a apropiat de ea. I-a simţit 
slăbiciunea şi a urmănt-o ca un lup hain. Îşi aduse aminte 
cât îi vorbea de dulce la horă când umbla să-i sucească 
mintea... Prefăcătorie a fost dulceaţa, precum prefăcătorie 
a fost până şi îmbrăţişarea lui cea dintâi, în culcuşul ei de 
pe cuptor, până ce a lăsat-o însărcinată... până ce i-a 
mâncat norocul şi toată viaţa... Acuma degeaba s-ar mai căi. 
Acuma e prea târziu... 

Simţământul că ea e de prisos în lume începea s-o 
urmărească pretutindeni. De mult o bătea capul c-ar fi fost 
mai bine să nu fie, dar speranţa copilului îi oprise până azi 
pornirile îndemnând-o să rabde. Mai căuta azi mângâiere în 
dragostea de mamă, dar n-o găsea deplină nici aici. Când se 


întreba de ce mai trăieşte, valuri-valuri de gânduri negre o 
copleşeau, din care numai gângăvelile blânde ale 
copilaşului ce se adăpa la pieptul ei o mai smulgeau câte un 
răstimp. În curând însă şi drăgălăşiile lui i se părură un 
îndemn plin de durere, făcând-o să-şi zică desperată: 
„Barem de ne-ar strânge Dumnezeu pe amândoi deodată!” 

Totuşi necunoscutul morţii o îngrozea fără să-şi dea 
seama. Priveliştea satului, cu hotarul încărcat de rod, cu 
pădurile tainice, cu căsuţele împrăştiate ca nişte jucării 
printre pomii grădinilor, parcă-i spuneau că toate chinurile 
vieţii sunt de o mie de ori mai uşor de îndurat ca taina 
înfricoşătoare a beznei în care te aruncă durerea morţii. 
Voința ei şovăia în faţa porţii de aramă zăvorâtă cu mistere 
care a înghiţit atâtea mihoane de vieţi, fără ca omul să fi 
izbutit a arunca dincolo măcar o privire fugară. 

Vremea însă trecea nepăsătoare peste frământările ei. 
Vara se sfârşea şi lucrul câmpului se îmbulzea. Cu leagănul 
în spinare suia zilnic dealurile, cărând de mâncare 
muncitorilor, răsplătită mereu numai cu ocări şi bătăi. 

Apoi duminica întâi din septembrie, dis-de-dimineaţă, Ana, 
după ce mulse vaca şi tocmai când strecura laptele în oalele 
de prins, auzi, din tindă unde era, glasul lui Macedon 
Cercetaşu, sugrumat de spaimă: 

— Domnule învăţător, fă bine şi osteneşte puţin, că s-a 
spânzurat Avrum! 

— Nu mai spune! Răsună răspunsul învățătorului care se 
spăla în cerdac, cum avea obiceiul. 

— S-a spânzurat, s-a spânzurat! Repetă Macedon parcă 
mai speriat. 

Femeia se cutremură, simțind un fior ciudat în spinare, 
încât îi răci imma. lon plecase adineaon în sat... Deodată, 
suflecată şi neprimenită cum se găsea, porni fugind spre 
cârciumă, ca şi când ar fi vorba de ceva unde ea nu putea 
să lipsească în ruptul capului. În poarta ogrăzii lui Avrum 
văzu de departe un cârd de oameni care se îmbulzeau, 
dădeau din mâini şi întindeau gâturile. Ajunse gâfâind şi 


căută să-şi facă loc prin mulţime, să vadă mortul. Se izbi 
însă de Ion care o întâmpină mânios: 

— Da tu ce-ţi mai bagi nasul? N-ai de lucru acasă? la să te 
cărăbăneşti de-aci, toantă dracului! 

Ana nici nu-l luă în seamă. Se prelinse ca o şopârlă prin 
vălmăşagul de lume şi se pomeni îndată în ogradă. 

Poarta şurii era deschisă larg. O căruţă de-un cal, cu roţile 
pline de noroi uscat, încremenise lângă un perete cu oiştile 
ridicate drept în sus. De celalt perete era rezemată o scară, 
cu picioarele întinse până la inima căruţei, iar cu vârful 
îngropat adânc în fânul nou şi foarte mirositor care atârna 
din gura podeţului şi se înălța până în căpriori. În laţul făcut 
dintr-un căpăstru vechi, legat de al şaptelea fuştel, atârna 
Avrum, cu obrajii roşii-sfeclă, cu barba galbenă zbârlită, cu 
părul ciufulit şi lipit pe fruntea şi tâmplele lucitoare de 
sudori, întors cu faţa spre ogradă, privind parcă necăjit, cu 
ochii ieşiţi din orbite, spre oameniice se grămădeau în 
poartă să-l vadă, neîndrăznind să se apropie. Gura i se 
strâmbase în colţul drept, iar limba, crâmpoţită între dinţi, 
era vrâstată cu dunguliţe alburii. 

— Încă nu-i mort! Unde-i Rifca? Săriţi de-i tăieţi ştreangul! 
Răcni Trifon Tătaru frângându-şi mâinile, dar fără să se 
mişte. 

— Ia taci, omule, că-i rece! Răsunară câteva glasuri 
ostoitoare. 

Într-un semicerc de vreo cinci paşi, locul în jurul lui Avrum 
rămăsese gol. Pe jos, sfărâmituri de fân şi de paie, găinaţi 
de gâşte şi pălăria spânzuratului, cu fundul în afară, 
arătând căptuşeala lucioasă şi soioasă. 

Ana tremura între oiştile căruţei şi nu-şi putea lua ochii de 
la Avrum. Nu mai văzuse niciodată om mort, atât de 
aproape. Nu simţea nici groază, nici milă, ci doar o dorinţă 
aprigă de a citi pe faţa lui taina care o împiedica pe dânsa. 
Se mira cum i-a rămas neclintită pe ceafă tichiuţa de catifea 
neagră, şi mai ales că picioarele îi atârnau de pământ, cu 
genunchii îndoiţi, iar cu mâna stângă se ţinea de scară, şi 


numai dreapta se întindea cu degetele răsfirate, parcă 
umblând să se agaţe de ceva. 

— Faceţi loc! Hai, daţi-vă la o parte! Izbucniră deodată mai 
multe glasuri, pe când o mână grea făcu vânt Anei aproape 
s-o trântească în braţele spânzuratului. 

— Da cum de nuii-a tăiat nimem funia? Că doar nu-i câine, 
ce Dumnezeu! Strigă Herdelea, zbătându-se printre 
oameni, cu faţa palidă. 

Învățătorul se duse drept la scară, pipăi pieptul lui Avrum 
şi îndată strigă poruncitor: 

— E cald! lute! aie tu, Infoane! Ţineţi-l bine să nu se 
prăvălească! 

Câţiva ţărani, încurajați, se repeziră împrejurul lui 
Herdelea şi, peste un minut, Ana văzu capătul căpăstrului 
bălăbănindu-se uşor ca o limbă de ceasornic. 

Femeia nu mai pncepea ce se întâmplă, căci mortul nu se 
mai zărea dintre oameni. De-abia într-un târziu desluşi, 
uimită, că doi flăcăi, îndemnați de Herdelea, mişcau 
picioarele şi braţele spânzuratului, parc-ar fi vrut să-l 
învieze. Şi ea se gândi cu tristeţe: 

— Ce s-or mai fi necăjind degeaba? Dac-a murit, barem să 
se odihnească omul! 

Ţăranii glumeau şi râdeau de încercările învățătorului 
care, după un răstimp, zise supărat: 

— Parcă nici nu sunteţi creştini, măi oameni! L-aţi lăsat să 
moară în faţa voastră, în loc să-i fi tăiat îndată funia! S-a 
prăpădit numai de groaza morţii, că doar picioarele-i 
ajungeau la pământ... Bietul Avrum! 

— Apoi când ţi-e scris să mori, mori şi din senin, c-aşa a 
lăsat Dumnezeu! Strigă primarul Florea Tancu, uitându-se 
semeţ la ceilalţi, ca şi când ar fi fost sigur că pe el 
Dumnezeu nu-l va lăsa să moară niciodată. 

Toată lumea se înghesui acuma în jurul învățătorului, care 
trebuie să ştie de ce s-a spânzurat Avrum. Mortul rămase 
uitat sub scară, cu faţa în sus, cu picioarele spre poartă, cu 
un genunchi ridicat şi cu cămaşa descheiată la piept, 


privind cu ochii reci spre podul şurii, nepăsător de-acuma 
de toate. George Bulbuc, mai curios ca toţi, îmbulzindu-se 
mereu, călcă pe gheata noroioasă a spânzuratului, se 
sperie, îşi făcu cruce şi, zicându-şi că-i semn rău, ieşi în 
uliţă. 

În sfârşit Herdelea trebui să povestească pe îndelete ce 
ştia. Notarul Stoessel încurcase pe Avrum să cumpere 
împreună Pădurea Domnească din hotarul Jidoviţei. 
Afacerea părea bună, deoarece notarul spunea că a găsit un 
muşteriu căruia să-i revândă îndată contractul cu un câştig 
mare, încât ei n-au să scoată nici un ban din pungă, ci doar 
să iscălească şi să ia diferenţa. După ce au iscălit însă, 
Stoessel a început să o lase mai domol. Muşteriul cu 
câştigul se evaporase. În schimb data când ei trebuiau să 
depună preţul pădurii se apropia. Cu cine vorbea Avrum, îi 
spunea ritos că afacerea e nenorocită, că toată pădurea nu 
face nici a cincea parte din cât au cumpărat-o... Astfel 
ovreiul vedea îngrozit că va fi nevoit să-şi vândă tot şi să 
rămână în sapă de lemn spre a putea plăti. De vreo două 
săptămâni era într-un hal de desperare nemaipomemt. Ieri, 
sâmbătă, a fost la sinagogă în Jidoviţa, unde toţi bătrânn i- 
au spus că Stoessel l-a ruinat înadins. Avrum s-a dus la 
notar, a început să răcnească, încât la urmă Stoessel l-a dat 
afară în pumni, stngându-i: „Du-te şi te spânzură dacă eşti 
prost!” A venit din Jidoviţa înverzit. Herdelea a vorbit cu 
dânsul, căci tocmai avea să-i plătească contul pe luna 
august. L-a mângâiat, i-a spus să aibă încredere... Zadarnic. 
Avrum o ţinea lanţ că, decât să-şi piardă pământurile şi 
averea pentru care a muncit cu atâta trudă şi decât să 
ajungă iar gol cum a fost când a venit în Pripas, mai bine se 
spânzură. Herdelea, fireşte, nu credea că vorbeşte serios şi- 
l îndemna să aibă răbdare, că nu se ştie ce poate aduce ziua 
de mâine. „Am să mă spânzur! Am să mă spânzur!” 
răspundea însă Avrum necontenit... Şi s-a ţinut de cuvânt. 

— Când îţi vine ceasul te duci la moarte cum te-ai duce la 
nuntă! Murmură straja Cosma Ciocănaş, închinându-se 


cucernic. 

Ana ascultă înfrigurată povestirea învățătorului, dar mai 
ales vorbele strajei o zguduiră. Se uită deodată la mortul 
părăsit şi în minte îi răsări ca o lumină gândul: „Ce iute 
moare omul când îi soseşte ceasul!” 

Cu două săptămâni înainte de sorocul procesului de la 
tribunal, Herdelea munci o noapte întreagă să facă două 
scrisori frumoase, una subinspectorului Horvat, iar alta 
deputatului Bela Beck, istorisindu-le pacostea cu 
judecătorul şi rugându-l să pună o vorbă bună unde cred 
dânşii că trebuieşte, făgăduind în acelaşi timp că-şi va 
împlini şi pe viitor, cu un devotament îndoit, datoriile 
patriotice. 

Era foarte liniştit şi sigur că scapă. Aşteptă răspunsurile 
răbdător, fără grijă. Pentru orice eventualitate tocmise şi 
avocat, fireşte ungur, ca să facă impresie mai bună, pe 
Lendvay, cel cu sechestrul şi licitaţia. Peste o săptămână, în 
locul răspunsurilor nădăjduite, primi o înştiinţare de la 
avocat că s-a interesat de-aproape, afacerea pare destul de 
gravă şi ar fi bine să pună pe cineva să îmblânzească pe 
preşedintele tinbunalului. 

— Mare pişicher ungurul! Zâmbi Herdelea citind 
scrisoarea lui Lendvay şi înţelegându-i îndoielile. Umblă să 
mă mulgă de bani cât o putea mai bine. Hehe, avocatul tot 
avocat... şapte piei ţi-ar jupui... 

Siguranţa îi era de oţel. Când nu-i veni nici un răspuns de 
la protectorii lui până în ajunul procesului, îşi zise mulţumit 
că trebuie să fi vorbit amândoi cu preşedintele, altfel 
desigur l-ar fi prevenit să-şi caute de necazuri cum va şti. 

Se înţelese cu Ion să meargă împreună la Bistriţa, cu 
căruţa lui de un cal ce-a căpătat-o în zestre. Seara îl dăscăli 
iarăşi ce să spună la tribunal, ca să iasă toate bine. lon nu 
se prea sinchisea de grija învățătorului. Pe el îl durea 
procesul cu socrul său, care întârzia însă mereu. Totuşi 
asculta sfaturile lui Herdelea şi se jura din când în când că 
are să stea el în temniţă în locul dumnealui, ceea ce pe 


învăţător îl supăra, căci i se părea o prevestire rea. 
Hotărâră ca Ion să declare cum că în genunchi a rugat pe 
Herdelea să-i scrie jalba şi că Herdelea l-a refuzat de cinci 
ori. Atunci Ion s-a apucat şi a făcut-o el singur, cu mâna lui, 
şi s-a dus apoi din nou la domnul învăţător să i-o scrie 
numai pe ungureşte, căci el nu ştie, dar Herdelea nici aşa n- 
a vrut. În sfârşit, fiindcă nu putea să îndure în ruptul 
capului nedreptatea de a fi pedepsit fără de vină, într-o 
seară a venit la Herdelea cu o sticlă de rachiu tare ca 
spirtul şi au închinat şi au băut până ce învățătorul s-a 
ameţit bine, atunci apoi iar a scos jalba şi a căzut în 
genunchi şi l-a rugat cu lacrimi în ochi să i-o facă pe 
ungureşte. Astfel Herdelea, amăgit de băutură şi fără să-şi 
dea seama, i-a tradus plângerea către domnul ministru, 
neavând însă nici atâta vină cât e negru sub unghie. 

— Că doar chiar aşa este, Ioane, nu? Zise Herdelea, la 
sfârşit, cu o privire blândă şi rugătoare. 

— Aşa-i, aşa-i! Aprobă Ion, dând din cap. Ce-idrept, e 
drept. M-ar bate şi Dumnezeu să zic altmintrelea... 

Porniră în miez de noapte ca să sosească din vreme la 
Bistriţa. Calul lui Ion alerga binişor, deşi era istovit de 
munca câmpului. Când răsări soarele, urcau tocmai dealul 
Dumitrei, la pas. lon mergea pe jos, pe lângă căruţă, 
povestind lui Herdelea despre necazurile lui cu Vasile Baciu 
şi cu Ana, liniştiţi, parcă ar fi şi uitat de tribunal... Deodată 
o brişcă sprintenă îi ajunse din urmă suind panta în trap 
buiestru de-i sfârâiau roţile. Era preotul Belciug, citat ca 
martor în procesul învățătorului. Ion îşi scoase pălăna, 
respectuos, dar preotul se uită în altă parte, îmbondorit 
până peste cap într-o blană de vulpe. Brişca dispăru curând 
la cotitura cea mare din vârful dealului. 

— Rău om! Murmură Herdelea acuma, simțind deodată că 
încrederea şi siguranţa i se clatină puţin în suflet. 

Ion nu răspunse. Amândoi tăcură apoi multă vreme. Calul 
se opintea, iuţea paşii câte o postată bună, pe urmă se 
oprea singur să răsufle, pornind iarăşi singur înainte. 


Țăranul, pe marginea şoselei, mergea cu paşi mărunți, 
învârtind biciul deasupra capului şi îndemna calul din când 
în când cu câte un „hi, cinoş, hii, dar fără să se mai uite la 
învățătorul care, cu un zâmbet îngheţat pe buze, clipea des 
din ochi, cuprins de o nedumenre apăsătoare. Parcă un 
nour de întristare s-ar fi coborât peste dânşii, amuţindu-i şi 
uluindu-i. 

Din vârful dealului se deschidea o privelişte măreaţă. Valea 
Bistriţei, ocrotită sub o pânză fină de ceaţă argintie, se 
deştepta din somn în mângâierile calde ale soarelui 
tomnatic. Jos, în faţă, rezemat pe o spinare de pădure cu 
frunze verzi şi ruginii, oraşul bătrân părea plăpând ca o 
jucărie de copii, iar turnul bisericii săseşti un paznic uriaş şi 
ursuz, îmbrăcat în straie străvechi, cenuşii, mâncate de 
vreme. 

— Uite Bistnţa! Zise Herdelea înviorat, întinzând braţul. 

— Bun pământ... Şi bine muncit! Adăugă Ion rotindu-şi 
privirea peste cuprinsul văii bogate care părea o grădină 
imensă fermecată. 

În răcoarea dimineţii nemărginirea firii se înfăţişa mai 
copleşitoare şi pătrundea adânc în sufletul învățătorului. În 
faţa lumii mari ce se întindea în ochii lui, se simţi atât de 
Mic, că-l cuprinse o nelinişte dureroasă. Ce înseamnă el, cu 
temerile şi speranţele lui, cu toată viaţa lui, în vârtejul 
ameţitor al vieţii celei mari? Nici cât un fir de nisip pe care 
întâmplarea îl aruncă de ici-colo. „Dumnezeu are grijă şi de 
păsările cerului şi de nisipul mării, se gândi dânsul vrând 
să-şi mângâie tulburarea şi căutând din ochi, în noianul de 
case din vale, clădirea tribunalului. Acolo se hotărăşte 
soarta viermilor!” oftă apoi găsindu-l tocmai între biserica 
românească şi cea săsească. 

— Uite, finule, uite colo-i tribunalul! Îl vezi? Strigă arătând 
cu degetul o casă greoaie, cu două etaje şi cu ferestre mici 
ca nişte ochi vicleni. 

Şi de-acuma, cu cât se apropiau de oraş, cu atât 
încrederea i se topea. Sufletul îi tremura şi totuşi pe buze îi 


flutura un zâmbet umil, înflorit parcă de mustăţile-i albe, 
retezate. În colţul ochilor îi licărea câte-un bob de lacrimi, 
care se clătinau, dar nu se rostogoleau pe obrajii încrustaţi 
cu multe cute mărunte şi subţiri ca nişte desenuri 
măiestrite... Gândurile îi alergau prin creieri, neobosite, 
mereu mai grăbite. Se mira cum a putut crede că va scăpa 
teafâr din asemenea bucluc? Şi, cu toate acestea, nu-şi 
făcea imputări şi nu-i părea rău că a nădâăjduit. Ce-ar fi 
omul dacă nu l-ar ajuta nădejdea în viaţă? 

— Mi se pare, Ioane, că o păţim urât de tot astăzi! Zise 
Herdelea când trecură vama de la intrarea oraşului, cu un 
glas glumeţ, dar care aştepta o mângâiere. 

— Acu, ce-o vrea Dumnezeu! Râse Ion gros şi nepăsător. 
Pe condoarele întunecoase şi întortocheate ale tribunalului 
valuri de oameni forfoteau, grăbiţi, vorbind tare sau şoptind 
tainic, plângând şi râzând, îngrijorat fiecare de durerea lui 
şi nesimţitor de suferinţa celorlalţi... Egoismul omenesc 
nicăieri nu se răsfaţă mai sfidător ca în faţa dreptăţii. 
Ţărani, orăşeni, bătrâni, tineri, femei şi chiar copii alergau, 
se opreau, se certau, se rugau... Şi toate glasurile se 
adunau într-un zgomot monoton, apăsător, întrerupt în 
răstimpuri de câte un țipăt ascuţit de clopoțel care chema 
pricinaşii în sălile de judecată... În mijlocul lumii frământate 
numai avocaţii, cu genţile umflate de acte, păşeau siguri, 
mândri, ca nişte bondari într-un muşuroi de furnici 
speriate. 

Herdelea se opri ameţit în vălmăşagul de oameni, 
înfricoşat că-i fuge pământul de sub picioare. Din norocire 
dădu curând cu ochiide avocatul Lendvay care, zărindu-l, se 
apropie strigând: 

— A, bine că sosiți! Bună ziua! Eşti al şaselea... Scăpăm 
repede... Curaj! Cred că ieşim bine! Ai pus pe cineva să 
vorbească cu prezidentul? 

Speranţa profesională din vorbele avocatului îl umplu 
deodată de o nouă încredere. Îndată se simţi iar om de 
seamă, de a cărui soartă atârnă mersul lumii. De aci încolo 


parcă nu mai vedea pe nimeni pe condor, ca şi ceilalţi. 
Vorbea tare cu Ion, râdea şi se supăra că nu-i vine rândul 
mai degrabă. 

În sala de şedinţe se întări şi mai mult văzând la dreapta 
preşedintelui tocmai pe magistratul care fusese la alegerea 
de deputat din Armadia. 'Trecu mai în faţă şi nu se ostoi 
până ce nu-şi încrucişă privirea cu judecătorul care, 
descoperindu-l, avu parcă un zâmbet în ochi. Însuşi 
preşedintele, deşi nu-l cunoştea, se uită la dânsul de câteva 
ori şi privirea lui parcă-i spuse: „Fii liniştit! E bine! N-ai 
frică!” 

În tot timpul procesului nu-şi mai pierdu stăpânirea nici o 
clipă. Vorbi ungureşte mai bine ca oricând, explicând 
amănunţit cât e de nevinovat şi adăugând mereu că ele 
bun patriot. Judecătorul reclamant nefiind de faţă, 
Herdelea era sigur că n-a venit înadins, ca să nu-l apese. 
Procurorul părea înverşunat, dar Herdelea, chiar în 
asprimea lui, simţea multă bunăvoință. Belciug a fost 
mărinimos, declarând sus şi tare că nu ştie nimic de 
plângerea împricinată. „Se vede cât de colo că ocrotitom 
mei şi-au făcut datoria cu vârf şi îndesat, săracii!” îşi zise 
Herdelea în vreme ce Lendvay perora cu foc şi cu gesturi 
largi. 

De altfel toată afacerea n-a ţinut mai mult de o jumătate 
de ceas. Pe urmă preşedintele s-a sfătuit puţin cu 
magistratul din dreapta, s-a sculat în picioare şi, în numele 
regelui, a anunţat că lon Pop-Glanetaşu este condamnat la o 
lună închisoare şi o sută coroane amendă, iar Zaharia 
Herdelea, învăţător în Pripas, la opt zile închisoare şi 
cincizeci coroane amendă. Herdelea a ascultat zâmbind 
mereu şi numai după ce şi-a auzit osânda s-a uitat împrejur 
parc-ar fi vrut să întrebe pe toţi: ce-i asta? 

— Facem apel, nu-i aşa? Îi şopti avocatul. 

— Negreşit... apel... fireşte, bâlbâi Herdelea cu aceeaşi 
nedumenre pe faţa. 


În coridor însă, în mijlocul mulţimii zgomotoase, îl prididi 
deodată o slăbiciune grea. Trebui să se aşeze pe o bancă, 
lângă o femeie bătrână care plângea cu sughiţun. I se părea 
că toată lumea se clatină şi-i era frică să nu se prăbuşească 
tribunalul peste dânsul. Auzea însă foarte lămurit plânsetul 
femeii şi, pe când se întreba de ce-o fi plângând, auzi şi 
glasul lui Ion, care se ţinea după dânsul ca un câine, dar nu 
putea înţelege ce spune. 

— Nu-i nimic... apel... desigur... ce nedreptate! Răspunse 
totuşi lui Ion, fără să-şi dea seama ce zice şi fără să-şi audă 
vocea. 

Apoi se sculă anevoie, cutremurându-se şi agăţându-se de 
umărul ţăranului. 

— Am isprăvit, Ioane... Hai să mergem! Murmură dânsul 
răguşit. 

Atunci se pomeni iar cu avocatul Lendvay, care-i vorbi 
repede, prefăcându-se supărat şivrând să-l încurajeze: 

— Nu fi deloc neliniştit, domnule Herdelea! Deloc! Fii 
sigur că la apel rămâi numai cu amenda. Bine c-a fost cum a 
fost. Îmi era frică de mai mult. Preşedintele ăsta e un ticălos 
fără suflet... Trebuie să te aştepţi însă că sentinţa, deşi 
neexecutorie, să fie comunicată autorităţii dumitale 
superioare, adică inspectorului. Asta înseamnă că vei fi 
suspendat din slujbă. Dar, fireşte, provizoriu. Până la 
judecarea apelului... Aşa că să n-ai nici o grijă, o să fie bine, 
căci numai sfârşitul contează totdeauna... De, ce să faci? 
Greutățile pentru oameni sunt... 

— Da, da... nimic... fără grijă... Suspendat! Bolborosi 
Herdelea, târându-şi picioarele de plumb spre ieşire. 

În stradă surâdea trist soarele de toamnă. După gălăgia 
din coridoarele tribunalului, uliţa părea tăcută şi pustie, iar 
trăsurile rare parcă duceau morţi, numai morţi. 

— Haidem acasă, loane! Suspendat! Vezi? Suspendat! Zise 
dânsul simțind deodată pe obraji două şiroaie fierbinţi, 
usturătoare. Lacrimile i se prelingeau prin mustaţa căruntă. 


Un strop îi picură pe buzele uscate, înmuindu-le ca un 
balsam sărat. 

Ion se uită încurcat la Herdelea. Voia să-i vorbească şi nu 
ştia ce. Se scărpina în cap, înjura, bodogănea neputincios. 

— Suspendat... Suspendat... mormăia mereu învățătorul şi 
cuvântul acesta răsuna atât de jalnic, că Ion, deşi nu-l 
înţelegea, încleştă pumnii şi ameninţă furios clădirea 
greoaie cu două etaje şi cu ferestre mici ca nişte ochi 
vicleni. 

Capitolul IX. 

SĂRUTAREA 

— Nu le-ar ajuta Dumnezeu şi Maica Precista! Bată-i 
mânia şi urgia cerului, cum te-au batjocorit ei pe tine! 
Blestemă doamna Herdelea când află osânda. 

— Vai de mine, ce-o să zică lumea că tata va şedea în 
temniţă ca şi Laurenţ din Bârgău! Cum să mai scot eu capul 
în lume. Doamne! Se văieta Ghighi, sigură că la serata din 
octombrie vor ocoli-o toţi dansatorii. 

Învățătorul încercase dintru întâi să se arate nepăsător şi 
să se fălească chiar că are să înveţe el pe domnii de la 
tribunal cum se împarte dreptatea... Dar sub zâmbetele lui 
silite, în privirea lui tristă, ca şi în toată înfăţişarea lui 
umilită şi îndurerată, se vedea o înfricoşare atât de 
stăpânitoare că însăşi doamna Herdelea, cât era de 
procletă la supărare, îl cruţă instinctiv, vărsându-şi focul 
numai asupra celor ce au judecat aşa de ticălos în Bistriţa. 

— Te pomeneşti că mă mai suspendă şi din slujbă! Gemu 
Herdelea, dar abia a treia zi. Asta ar pune capac tuturor 
mârşăviilor! 

— O s-ajungem pe drumuri, văd eu bine că acolo o s- 
ajungem, din pncina unui ţărănoi mişel căruia i-ai făcut 
numai bine! Izbucni mai revoltată dăscăliţa, împărţindu-şi 
de-acuma afunseniile între Ion şi ungurii de la tribunal. 

Vestea condamnăm lui Herdelea s-a răspândit ca păcatul 
prin Armadia şi de-acolo mai departe prin toate satele 


dimprejur. Mulţi îl compătimeau, dar mai mulţi spuneau în 
gura mare: 

— lată cum bate Dumnezeu pe renegaţi! V-aduceţi aminte 
cum a umblat contra lui Grofşoru, la alegeri? Acum uite 
răsplata ungurilor! Să-i fie de învăţătură! 

Când îl văzură însă prin Armadia, adus puţin de spinare, 
cu părul mai alb, cu ochi blânzi şi sfioşi, căutând un locşor 
unde să muncească dacă s-ar întâmpla să fie suspendat, 
chiar şi Grofşoru îi strânse mâna iertător şi întrebându-i ce 
mai face Titu. 

Herdelea nu mai nădăjduia acum nimic bun. Era sigur că 
va fi suspendat şi că nici de închisoare nu va scăpa. Se 
obişnui cu gândul acesta, cum se obişnuieşte omul cu orice 
durere în viaţă. Numai ceea ce va urma după acestea îl 
îngrozea şi-l gonea pe drumuri neîncetat întru dibuirea 
unui adăpost de vreme rea. În aşteptarea suspendării şi 
venind mereu acasă cu mâna goală, cu sufletul amărât de 
umilinţe, căuta să fie vesel şi încrezător; povestea cu 
amănunte cât de bine l-a primit cutare şi cutare, care i-a 
oferit tot sprijinul, şi cât e de sigur că toată nenorocirea 
aceasta e spre binele lui. Ceasuri întregi se sfătuia cu 
dăscăliţa cum ar fi mai potnvit să facă: să se mute în 
Armadia, să intre la cutare avocat sau în cutare birou, ori să 
rămână pe loc până i se va ridica suspendarea, ceea ce nu 
poate dăinui mai mult de două, maximum trei săptămâni 
sau, în cazul cel mai rău, o lună de zile. Dar pe când 
doamna Herdelea se însufleţea cu încredere, inima lui se 
zbătea ca o bucată de carne vie pe tocător, gândindu-se 
cum a bătut până acuma zadarnic la toate uşile. 

Într-una din zilele acestea sosi pe neaşteptate Laura, sin- 
gură, căci Pintea nu putea lipsi nici un ceas din Vireag, fiind 
tocmai vremea începem anului şcolar pe care voia să-l 
inaugureze cu mare pompă românească. 

— M-am repezit pentru o săptămână... Îmi era dor de toţi! 
Zise Laura după ce schimbă cuvenitele îmbrăţişări şi lacrimi 
cu fiecare în parte. 


Din primele ei cuvinte însă simţiră toţi că Laura nu mai 
este cea de odinioară. Mai era ea bună, blândă la vorbă, dar 
fără a mai fi pasionată de micile nevoi şi preocupări care 
cimentează şi învederează unirea familiei. Ştirea despre 
rezultatul procesului n-a mişcat-o atât de mult cât se 
temeau ei. Înainte ar fi jelit şi s-ar fi chinuit săptămâni în 
şir; acuma clipi doar din gene de câteva ori. 

— Greu va fi dacă te va suspenda, tată... Eu ţi-am spus, 
adă-ţi aminte, de multe ori, să nu te tot amesteci în 
treburile altora şi să-ţi vezi mai bine de necazurile 
dumitale... Acuma, ce-o să se aleagă de casa asta, bunul 
Dumnezeu ştie! Zise ea cu un glas atât de rece încât 
Herdelea se simţi mai ruşinat ca în faţa unui străin şi nici 
nu-i mai răspunse. 

De altfel ea începu îndată să vorbească de George, 
lăudându-l până în cer, de greutăţile lor, de planurile şi 
speranţele lor... Când îşi aduse iar aminte că-i în Pripas, la 
părinţii ei, căută pricină lui Herdelea pentru că n-a votat pe 
Grofşoru, spunând că şi George a aflat şi e supărat că 
socrul său e un renegat. Ba mai târziu, aprinzându-se mai 
rău de indignare, găsi că bine i-au făcut ungurii de l-au 
osândit şi c-aşa trebuie să păţească toţi renegaţii. 

Herdelea avu o clipă de mânie, dar şi-o stăpâni repede. 
Aşa-s copin când cresc mari şi se înstrăinează. Parcă el n-a 
fost aşa? S-a dus la înmormântarea tatălui său, dar nu s-a 
deranjat niciodată să-l vadă cât a zăcut, şapte săptămâni. Şi 
doar era numai colea, al patrulea sat. Pe maică-sa, de câte 
ori vine pe aici, o cinsteşte cu rachiu dulce. Încolo parcă nici 
n-ar fi. Grijile şi dragostea le păstrează cu zgârcenie pentru 
căminul lui. Atunci ce să se mire că pe Laura n-o mai dor 
durerile lui? Asta-i viaţa. E tristă. Cine să-i schimbe rostul? 
Viaţa trece peste cei bătrâni, peste cei slabi. Viaţa e a celor 
tineri şi puternici. Egoismul e temelia vieţii. 

Laura era însărcinată şi se lăuda că are sarcină grea. 
Strâmba mereu din nas, se văita că-i vine rău şi cerea 
poveţe doamnei Herdelea cum să se pregătească pentru 


naştere... Ghighi se sfia în faţa ei şi-şi potolea anevoie 
avânturile zburdalnice. 

— Mult te-ai schimbat, îi zise cu o foarte uşoară imputare 
în glas. 

— Da, simt şi eu, răspunse Laura cu mândrie neascunsă. 
N-aş mai putea trăi acuma cum am trăit înainte. Mă şi mir 
cum am putut trăi aici, fără a cunoaşte pe George atâta 
vreme! 

— Şi când te gândeşti că nici nu-l iubeai şi că tata şi mama 
aproape te băteau să nu-l respingi! 

— Fiindcă aveam gărgăuni în cap şi-n inimă... 

— Dar Aurel? Întrebă Ghighi deodată. 

— Copilării de care râdem deseori cu George, zâmbi 
Laura. O, mult m-am schimbat, bine spuneai tu. Fata nici nu 
trăieşte până se mărită. De aceea trebuiesc stârpite 
fumurile din mintea fetelor... Altceva e viaţa! Adăugă ea cu 
o însufleţire subită, cu mâinile încrucişate pe pântecele ce i 
se rotunjea uşor sub halatul de lână, roşu şi cu broderii 
negre. Şi copilul, murmură apoi. Copilul! Parcă de-abia 
acuma am şi eu o ţintă în lume! 

Se duse o singură dată în Armadia să vadă familia Filipoiu, 
naşii ei. Pe urmă, de-a treia zi, începu să se plictisească şi 
să-i fie dor de George. A cincea zi se cărăbăni, luând şi pe 
Ghighi, ca să fie alături de ea când îi va sosi ceasul. Ghighi 
umplu de plâns trei batiste la plecare. Laura însă nici nu 
lăcrimă. 

Bătrânii răsuflară uşuraţi când au văzut-o dusă. 

— Nu mai e a noastră, am pierdut-o! Zise Herdelea rămas 
singur cu baba lui. 

— Aşa-s copiii cei răi şi nesimţitori, mormăi dăscăliţa, 
strivind între gene două lacrimi de amar. 

În vatră sâsâiau lemnele verzi puse ca să ţină focul. De 
afară, pe geamurile ude, străbătea lumina cenuşie, 
ploioasă, aducând în casă priveliştea câmpului zgribulit şi 
pleşuvit, a satului oploşit sub pavăza bolbocirilor de fum 
albăstrui. Ceasornicul, agăţat în perete sub portretul 


împăratului, ţăcănea aspru, aproape ameninţător. 
Herdelea, pe canapeaua veche, se uita gânditor pe 
fereastră, cu pipa stinsă în colţul gurii. Dăscăliţa, lângă 
cuptor, pe un scaun cu speteaza înaltă, cu braţele strânse 
pe piept, asculta dusă vâjâitul vântului de toamnă. Şi 
amândoi parcă auzeau cum trece vremea peste ei, fără a se 
putea împotrivi, cutremurându-se doar uneori ca şi când ar 
fi frig în odaie. 

— Urâtă vreme! Şopti într-un târziu învățătorul domol, 
înfricoşat parcă să nu deştepte sau să nu tulbure zgomotul 
surd şi neîndurat al unei maşini ce nu se opreşte niciodată. 

Glasul lui însă păru doamnei Herdelea atât de dulce încât 
zâmbi. Locul negru al unui dinte pierdut acum doi ani o 
înfrumuseţa în ochii învățătorului care-i răspunse tot cu un 
surâs blând, resemnat. Şi zâmbetele lor, unite, înveseliră 
îndată casa răspândind prin toate colţurile o căldură 
înviorătoare. Se pomeniră vorbind de lucruri vechi, uitate, 
din tinereţea lor. Prezentul, cu nevoile şi deşertăciunile lui, 
se topi ca un vis urât în vraja amintirilor... Herdelea se 
apropie de vatră, îşi dogori mâinile la foc, mângâie obrajii 
zbârciţi ai femeii lui, o sărută uşor pe frunte şi zise oftând: 

— Ei, băbucă, băbucă, tot noi bătrânii... 

Un ciocănit aspru în uşă făcu pe Herdelea să sară fript, ca 
un îndrăgostit surprins de mama iubitei... În odaia plină de 
căldura trecutului intră, ca o vijelie care striveşte tot în 
cale, Ion Glanetaşu cu vestea c-a primit sentinţa. 

Ion cerea mereu învățătorului să-l îndrepte cum să facă să 
ia asupra lui cele opt zile de închisoare. El era împăcat şi 
nu-i păsa de condamnare. Se bucura chiar c-a scăpat de o 
grijă şi se va putea ţine numai de necazul lui cu Vasile 
Baciu. Fiindcă se fixase ziua înfăţişării lor la judecată, Ion 
începea să aibă visuri urâte: ba că s-a bătut cu socrul său şi 
a rămas dedesubt, ba că Grofşoru l-a părăsit şi a trecut de 
partea lui Vasile, ba că Ana a cerut despărţenia şi s-a mutat 
la tatăl ei, cu copil cu tot, lăsându-l pe el cu buzele 
umflate... Mai ales cel cu Ana i se înfipse în cap ca un şurub. 


Iar când Herdelea îi spuse c-ar fi rău dacă Ana s-ar despărţi 
de dânsul, îşi schimbă purtarea faţă de ea, trecând deodată 
de la bătăi la mângăieri şi răsfăţuri, încât şi vecinii se 
întrebară: ce-o mai fi plănuind feciorul Glanetaşului? 

Pe Ana însă dragostea lui n-o mai putea încălzi. Între 
dânşii parcă se ridicase un zid de piatră aşa de înalt că nici 
o mână omenească nu l-ar mai fi putut dărâma. Acuma era 
pătrunsă până în măduva oaselor că ea nu e decât o unealtă 
în mâinile bărbatului în care-şi pusese toată iubirea şi chiar 
viaţa. 

Conştiinţa aceasta o făcea nepăsătoare. Trăia, dar fără nici 
o nădejde, privind viaţa ca o povară. Muncea din greu, 
neîncetat, ca o maşină stricată care se învârteşte singură, 
duduie şi se mistuie până ce într-o clipă neaşteptată se 
sfărâmă zgomotos. Era sfârşitul toamnei, cu lapoviţe 
friguroase, cu fulguiri de zăpadă din ce în ce mai dese. 
Zenobia pierdea vremea prin sat, pe la femei, bârfindu-şi 
nora ori pe alţi oameni de treabă. Glanetaşu îşi petrecea 
veacul pe la cârciumă, mai cu seamă de când a murit 
Avrum, căci ovreica îi dădea rachiu pe datorie. Ion, din 
pricina harţei lui cu Vasile Baciu, mai mult se găsea pe 
drumuri decât acasă. Astfel Ana rămânea mereu singură, cu 
copilaşul care era rău, şi cu Dumitru Moarcăş, care-i mai 
dădea câte o mână de ajutor şi se plângea că Paraschiva nu- 
| cheamă acasă şi că va pieri printre străini. Cu Dumitru se 
învoiau. Nu schimbau nici trei vorbe toată ziua. Bătrânul 
era ursuz, boscorodea singur, vrăjmăşea găinile şi le hâşâia 
de zeci de ori din tindă în ogradă. lubea însă pătimaş 
copilul şi-l legăna şi-l giugiulea ca o doică. Ba de câteva ori 
cât p-aci să se bată cu Ana ca să-l lase să-l înfeşe dânsul. De 
altfel, de când se adăpostise în casa Glanetaşului, slăbise 
mai tare, tuşea şi mocnea ca un tăciune gata să se stingă. 

Într-o zi însă Dumitru prinse atâta chef de taifas, că Ana 
nu mai ştia cum să se cotorosească de el. 

— Ce-i, vâjule, de-ţi umblă gura ca o moară stricată? Îi zise 
nevasta în cele din urmă, scăldând copilaşul, ia seama că 


nu-i a bine. Ţi-o fivenit ceasul morţii... 

— Mi-o fivenit, de ce nu? Rânji bătrânul la picioarele albiei, 
gâdilând cu degetul tălpile copilului care gâgâia mulţumit, 
cu ochii închişi, în apa căldicică. Las să-mi vie că am trăit 
destul... 

— la mai lasă-n pace copilul, moşule, şi dă-te la o parte că 
tot te stropesc! 

Dumitru se aşeză pe laviţă, tăcu şi apoi se porni să-i 
povestească din fir în păr păţania lui cu ţiganii, pe care-i 
plăcea mult s-o povestească oricui îl asculta. Ana nu-l lua în 
seamă, dar aceasta pe el nu-l împiedica să-i mai spuie şi alte 
întâmplări din viaţa lui, râzând copilăreşte, parcă, 
istorisind, s-ar fi reîntors aievea în tinereţea-i veselă şi fără 
griji. 

După-amiază, cu toate împotrivirile Anei care se necăjea 
că o încurcă în casă de nu-şi poate vedea de treburi, îi 
trăsni prin cap să se radă. Atârnă o oglinjoară, pătată de 
muşte încă de azi-vară, de bumbul cercevelei de la 
fereastră, luă apă caldă într-un blid, îl puse binişor pe 
laviţă; agăţă cureaua de la cioareci în ţâţâna geamului şi 
petrecu prelung briciul ruginit, încercându-l în câteva 
rânduri pe nişte fire de păr smulse de după ureche. Pe 
urmă, cu săpunul ce-l întrebuința Ana la scalda copilului, îşi 
mângâie uşor barba şi începu să se frece aprig prin părul 
aspru şi rar ca ţepuşele... Şi toată vremea gura îi torăia 
verzi şi uscate cu atâta voioşie că mai târziu şi Ana se 
însenină şi, dând ţâţă copilului, întoarsă cu spatele spre el, 
se întinse la vorbă. 

— Acu ce te mai razi şi dumneata, că doar eşti bătrân şi nu 
mai umbli după fete, îl întrerupse femeia cu milă. 

— Eu nu mai umblu, dar după mine umblă una...unacuo 
coasă mai ascuţită ca briciul ăsta... Umblă şi umblă, şi 
numai un semn aşteaptă ca să facă hârş! Şi să mă ducă 
drept în faţa lui Dumnezeu, să mă judece cum şi ce am dres 
în lumea pământească, mormăi Dumitru puţin ciudat, ca un 
dascăl care citeşte la prohod. 


— Şi nu ţi-e frică de moarte, moşule? Întrebă Ana 
întorcând faţa spre el. 

— De ce să-mi fie frică, fata moşului? Omul trăieşte ca să 
moară. Şi cum trăieşte aşa moare. Dacă trăieşte rău, 
moartea-i bună şi blândă ca o sărutare de fată mare. Dacă 
trăieşte bine, ehehe, atunci şi moartea-i rea şi coasa nu taie 
şi te chinuieşte şi te suceşte mai dihai ca-n pântecele 
iadului... 

— Avai, cum vorbeşti! Făcu nevasta aşezându-se pe 
marginea patuluişi legănând copilul adormit. 

Seninătatea cu care vorbea Dumitru despre moarte o 
nedumerea. Sătul trebuie să fie de viaţă cine e atât de 
pregătit de moarte. Pe ea gândul morţii şi azi o mai 
spăimânta şi-i amintea pe Avrum, în şură, cu faţa-n sus, 
părăsit şi chinuit chiar după ce a trecut în lumea cealaltă. 

— Te doare rău când mori? Întrebă ea iarăşi, cu ochii mari. 
Dumitru îşi clălbucea mereu barba. Acum se opri şi se uită 
lung la Ana. 

— Nu ştiu, răspunse apoi ndicând din umeri. Poate că nu 
doare... 

— Dar când te naşti, de ce suferi? 

— Când te naşti? Da cine ştie dacă suferi? Apoi aşa nu ştie 
nici omul când moare. Numai Dumnezeu ştie! Murmură 
bătrânul sculându-se în picioare şi începând să-şi radă falca 
stângă încetinel, căci îi tremura tare mâna. 

Ana rămăsese gânditoare, cu mâinile în poală. I se păreau 
atât de stranii şi totuşi atât de adevărate vorbele moşului, 
încât îi era ruşine că până azi de-abia l-a luat în seamă. În 
odaie nu se mai auzea decât hârjâitul briciului şi sâsâitul 
focului în vatră... În tindă porni deodată să cotcodăcească o 
găină mânioasă. Ana tresări, se gândi că are să se trezească 
copilul, apoi c-ar trebui să vadă câte ouă s-au adunat în 
cuibar, pe urmă c-ar fi bine să meargă să dea drumul găinii, 
căci uşa tinzii e închisă... Dar nu se mişcă din loc. Cu ochii 
pironiţi în spatele moşneagului, asculta scârţâitul briciului 
şi-i plăcea zgomotul acesta aşa de mult că îndată nu mai 


auzi nici găina, nici vântul care zgâlţâia ferestrele, nici 
picurii de ploaie care priceau în geamuri. 

Dumitru se întinse brusc din şale şi se întoarse spre ea cu 
faţa jumătate rasă, jumătate umflată de clăbuci albi. 

— Anuță, Anuță... mor! Bâlbâi dânsul lăsându-se pe laviţă, 
cu briciul deschis ca o furcă în degetele dreptei şi cu un 
surâs blând în privire. 

Femeia sări năucă în picioare, fără să înţeleagă bine. 

— Lumânare... şopti mai încet moşneagul. 

Gura îi rămase deschisă, neputându-şi sfârşi gândul. Ana îi 
văzu toţi dinţii de deasupra şi gingiile goale dedesubt, 
strânse parcă într-un râs nepăsător. 

— Moşule... vai de mine! Bolborosi nevasta zăpăcită şi 
fulgerându-i prin minte: „Zice că moare şi parcă râde!” 

Apoi deodată fugi afară, în ogradă, în ploaia bătută de 
vânt, lăsând uşile deschise larg şi frângându-şi mâinile se 
porni să ţipe desperată: 

— 'Tulai! Sănţi! Tulai! Moare! Tulai! 

Găina zbucni afară din tindă, cotcodăcind speriată, şi se 
repezi tocmai în vârful gunoiului din dosul casei... Floarea 
lui Macedon Cercetaşu, de peste drum, auzi ţipetele Anei şi 
veni îndată crezând ca iar a bătut-o Ion. 

— Moare... moare badea Dumitru! Strigă Ana mai potolită 
puţin la apropierea unui suflet omenesc. 

Găsiră pe Dumitru rece, rostogolit jos de pe laviţă. Mâna 
dreaptă cu briciul o ţinea în sus, parcă în clipa când a căzut 
s-a ferit să nu se taie. În ochii holbaţi, cu lumina îngheţată, 
rămăsese înscrisă o dorinţă mare, iar pe buzele 
întredeschise parcă mai flutura şoapta „lumânare”. Floarea 
se cutremură, se închină şi zise: 

— Apnnde fuga o lumânare! Doamne fereşte! A murit ca 
un păgân, fără lumânare! 

Până aprinse Ana o lumânărică de ceară, cealaltă se căzni 
să-l ridice pe laviţă. Nu izbuti. 

— E greu ca bolovanul, Doamne iartă-mă! Murmură ea 
făcându-şi iar cruce. 


Peste câteva chpe sosi şi soacra primarului, din vecini. Îi 
luară briciul din mâna înţepenită şi apoi, toate trei, îl 
aşezară pe laviţă, cu lumânarea aprinsă la căpătâi. 
Macedon Cercetaşu, picând mai târziu, se grăbi să radă 
obrazul pe care mortul nu mai apucase să şi-l radă singur. 

Pe urmă încetul cu încetul casa se umplu de femei şi 
bărbaţi. Tocmai când se sfătuiau cu toţii cum să-l scalde şi 
să-l îmbrace, năvăli şi Paraschiva, o femeie c-o faţă ce parcă 
mereu râdea, deşi veşnic era mânioasă şi trântea şi 
râăbufnea ca un voinic. 

— Vasăzică-i adevărat c-a murit, ai? Zise ea înghesuin-du- 
se pnntre oameni. Nu degeaba i-am spus eu c-o să-l 
trăsnească Dumnezeu, nu, nu! Uite-l că s-a prăpădit ca 
cerşetorii, de încurcă lumea şi după moarte! Dar oare cum 
o să-l duc eu de-aici, păcatele mele! 

În faţa mortului începu să bocească foarte jalnic, fără 
lacrimi, ca să arate lumii durerea ei mare. Boci astfel câteva 
minute, frecându-şi ochii cu pumnii până-i roşi, şi 
strâmbându-se ca o maimuţă indignată. Apoi, deodată, se 
opri, oftă cu poftă şiziseân gura mare: 

— Vai de mine ce-am mai plâns! Uf! M-a apucat şi durerea 
de immă! 

Şi pe urmă îndată păşi lângă mort şi-l căută prin 
buzunarele pieptarului de oaie. Găsi băşica de tutun de 
care atârna scobitoarea pentru luleaua ce se ascundea în 
celalt buzunar. Ridică pieptarul şi deschise chimirul, dar nu- 
şi putu vâri mâna. Îl descheie încet, puse şerparul pe masă 
şi, scormonindu-l bine, dădu peste un bilet de cinci zloți, 
învelit într-o hârtie boţită. Răsturnă chimirul, îl întoarse pe 
dos şi, nemaidescoperind nimic, sări ţipând: 

— Uitaţi-vă, oameni buni, cum şi-a bătut joc de mine care l- 
am strâns de pe drumuri şi l-am spălat şi l-am îngrijit ca pe- 
un om de omenie! Uitaţi-vă! Cinci zloți! A vândut jidovului 
bunătatea de căsuţă, a băut bănişorii şi eu am rămas cu 
cinci zloți pentru toată truda mea cea mare! 

— Taci, lele Paraschivă, că-i păcat... 


Paraschiva se aprinse şi mai avan şi, zărind pe Ana, se 
năpusti la ea: 

— Să tac, ai? Să tac, că vouă ce vă pasă dacă i-aţi luat ce-a 
fost mai bun! Nu vă satură Dumnezeu, de râvniţi şi la 
sărăcia altora, dare-ar Dumnezeu să vă îngropaţi cu ce i-aţi 
luat! 

Ana roşi şi nu putu răspunde, îndârjind mai rău pe 
Paraschiva, care răcni: 

— Mi-aţi furat bănişorii, tâlharilor! Mi-aţi mâncat sudoarea 
bătrâneţii, nu v-ajute Maica Domnului şi... 

Intră Ion, venind din Armadia, necăjit, căci Grofşoru îl 
gonise şi-i spusese să nu mai calce pe la dânsul până-n ziua 
procesului; pe drum aflase c-a murit Dumitru şi se supărase 
mai tare gândindu-se că va trebui să cheltuiască cu 
înmormântarea. Paraschiva deschise gura să-l ocărască şi 
pe dânsul... 

— leşi afară, becisnică! Mârâi Ion scurt, apucând-o de 
spate şi repezind-o tocmai în uşă. 

Paraschiva se opri şi în tindă, şi-n ogradă, şi-n uliţă, şi se 
răcori afurisindu-i în toate chipurile, dar în sfârşit se 
cărăbăni, înnodând bancnota în colţul năframei şi punând-o 
bine în sân, mulţumită totuşi c-a putut salva măcar atâta şi 
că i-a înjurat cum li se cuvine. 

Ion înnegri de necaz aflând că Paraschiva a găsit cinci zloți 
în chimirul mortului şi era mai să plesnească pe Ana c-a 
lăsat-o să-i şterpelească. Dar Ana nu se mai sinchisea de 
amemnţările lui. În urechile ei răsunau vorbele 
moşneagului şi-n ochi păstra numai înfăţişarea lui senină şi 
mulţumită din clipa morţii... 

Iarna veni brusc ca o furtună. Tot pământul se albi într-o 
singură noapte. Pe urmă dădu un ger cumplit de pârâiau 
gardurile îngheţând, iar focul în vetre trosnea şi scuipa 
scântei. Zăpada cădea mereu, când în fulgi grei, leneşi, care 
întunecau văzduhul, când în bobiţe mărunte, aspre, 
vâltorite de viscole năprasnice. 


Într-o zi, când ningea mai vrăjmaş, pe la prânzul cel mic, 
Vasile Baciu, îmbrăcat cu cojocul alb de oaie, cu căciula albă 
de miel înfundată până pe ochi, ieşi din casă, hotărât să 
sfârşească cu Ion. În viaţa lui, deşi era om aproape de 
cincizeci de ani, n-a umblat pe la judecăţi; ş-acuma 
poimâine are înfăţişare cu ginere-său. S-a ţinut, s-a 
împotrivit, că doar-doar îl va înmuia. Cu cât se apropia însă 
sorocul, cu atât frica-i se încuiba în inimă. S-ajungă el la 
bătrâneţe să-l mănânce procesele şi avocaţii! I se părea o 
ruşine nesuferită. Numai derbedeii bat drumurile 
judecătonilor. Mai bine să-şi dea şi sufletul din oase decât să 
mai meargă aşa înainte. 

Se opri la poarta Glanetaşului şi, oftând o dată greu, 
strigă: 

— Măi Ioane! loaneeee! Acasă eşti? 

Nu-i răspunse nimeni. De sub acoperişul de paie care 
gemea de povara zăpezii de două palme, de sub streşinile 
tivite cu ţurţuri sclipiton de gheaţă şi prin crăpăturile uşii 
închise răbufnea un fum vânăt ce se împrăştia îndată în 
şuierele viscolului. Trecu un răstimp bun. Apoi în uşa tinzii 
se ivi Ion, în capul gol, întrebând: 

— Cine-i? 

— Eu, eu, făcu repede Vasile, la hai cu mine, Ioane, până-n 
Jidoviţa! Adăugă pe urmă, după o scurtă şovăire, cu un glas 
parcă vorbele îl înecau. 

Ion stătu câteva clipe nedumerit. 

— Da ce-i cu Jidoviţa? Grăi dânsul, pnvindu-l bănuitor. 

— Vii ori nu vii? Se răsti atunci Baciu peltic din pricina 
mustăţilor îngheţate. Că n-am vreme acum să mă sfădesc cu 
tine... 


— Bine, socrule, stai că viu! Răspunse Ion dispărând un 
minut, în vreme ce bătrânul se înţepeni în mijlocul 
drumului, rezemat în băţul ce nici nu se vedea de sub cojoc. 

— Hai că-s gata! Murmură ginerele revenind cu sumanul 
între umeri. 

— Hai! 

Se măsurară o clipă cu priviri duşmănoase. Apoi porniră 
vajnic ca doi oameni care se duc într-o bătălie pe viaţă şi pe 
moarte. Ninsoarea aspră îi plesnea peste obraji, îi înţepa în 
ochi, iar vântul le sâsâia în urechi, ameninţător. Mergeau 
alături, cu paşi întinşi, pândindu-se cu coada ochiului parcă 
s-ar fi temut unul de altul. Zăpada scrâşnea sub opincile lor. 
Hotarul întreg era alb ca un giulgiu curat; numai ici-colo 
câte-un pom pădureţ înnegrit de frig îşi frângea trupul 
cerând ajutor... Cişmeaua Mortului se făcuse o încolăcitură 
de gheaţă peste care o vinişoară verzuie de apă se 
prelingea totuşi înfruntând gerul. Pădurea Domnească, 
gâtuită de omăt, cu copacii desfrunziţi, goi şi subţiri, 
plângea şi gemea, implorând parcă mila celor doi bărbaţi ce 
mergeau suflând greu, tăcuţi, cu feţele năpădite de 
promoroacă. 

Ion ghicise că socrul său caută o învoială şi se gândea 
mereu să nu-l biruie cu vreun nou vicleşug. Ar fi vrut să-l 
descoase, dar îngrijorarea nu-i dădea răgaz să găsească 
cuvintele potrivite... Apoi Vasile Baciu tăcea şi uneori 
mormăia ca un urs scormonit din somn. Acum îi părea rău 
că s-a pornit să-şi dea averea de bunăvoie şi, apropiindu-se 
de Jidoviţa, îl bătea gândul tot mai stăruitor să se întoarcă 
acasă şi să lase să hotărască judecata. Vântul sufla din faţă 
şi-l zgâlţâia parcă înadins şi-l îndemna să-şi ia seama până 
mai e vreme. 

Sosiră la ultima cotitură de drum. Se iveau copenşunle 
încărcate de zăpadă şi mai ales casa cea dintâi pe mâna 
dreaptă, înaltă, cu ferestre mari, cu pereţii galbeni. Era 
casa notarului şi cancelaria comunală. Vasile Baciu simţi o 
strângere cruntă în inimă şi se opri brusc. Din hornul înalt, 


subţire, se ridica un nour de fum gros şi negricios pe care 
nici viscolul nu-l putea împrăştia, ci trebuia să-l învârtească 
mai întâi şi apoi să-l trântească, uluit, pe coasta de 
mesteacăni ce pornea pieziş chiar din spatele casei. Vasile 
suflă pe nări, se uită furiş după Ion care-l întrecuse cu vreo 
doi paşi, fără să bage de seamă că s-a oprit, şi apoi porni iar 
înainte bombănind furios. 

Când să intre în Jidoviţa, ginerele întrebă cu glas foarte 
răguşit: 

— Da unde ne ducem, socrule? 

Vasile Baciu mai făcu câţiva paşi, fără a-i răspunde, şi pe 
urmă cârni în curtea cancelariei, urmat de Ion. Urcară 
scările de piatră scuturându-şi opincile. În coridorul larg 
vântul adunase un noian de omăt. La uşa cu geam Vasile se 
opri. Vru să ridice mâna să apese clanţa şi parcă mâna-i era 
moartă ori clanţa aprinsă. Îşi scoase căciula şi o bătu de 
genunchi. Se linişti şi deschise totuşi. 

Intrară în biroul practicantului, care servea şi drept 
cancelarie pentru ţărani; în odaia notarului nu se primeau 
decât domnii şi fruntaşii satelor ce ţineau de circumscripție. 

Rămaseră amândoi lângă uşă, scuturându-se întruna de 
zăpadă. În birou era numai practicantul Hornstein, 
încovoiat peste un registru în care scria cu o gravitate 
solemnă şi cu obişnuita-i tremurare din cap, şi straja din 
Sărăcuţa, lângă soba de teracotă, încălzindu-se când în 
spate, când în faţă. 

— Trebuia să vă scuturaţi afară, nu să umpleţi cancelaria 
de omăt! Mormăi practicantul într-un târziu, strâmbând 
mândru din nas şi fără a ridica ochii din registru. 

Vasile Baciu vru să vorbească, dar nu ştia cum să înceapă, 
încurcat mai rău de dojana funcţionarului. Tăceau toţi. Se 
auzea scârţâitul chinuit al peniţei practicantului şi bâzâitul 
unei muşte mari, trezită din somnu-i de iarnă, care zbura 
speriată de pe un perete pe altul, negăsindu-şi locul. 

— Ce poftiţi? Vorbi Hornstein după o pauză lungă, 
mângâind cu tamponul şi privind cu admiraţie ceea ce 


scrisese. Pe urmă întoarse pagina cu băgare de seamă şi o 
netezi cu palma. Capul îi tremura mereu, buza de jos, mai 
groasă şi scoasă în afară, se subţia o clipă, muşcată de nişte 
dinţi foarte albi, în vreme ce, după ureche, tocul ameninţa 
întocmai ca o suliță gata să străpungă. Iute, iute, că eu n- 
am vreme să aştept până deseară! Trebuia să vă socotiți de 
afară ce vreţi, îi grăbi practicantul, luând tocul de la ureche 
şi potrivindu-l între degete. 

— Domnul notar nu-i acasă? Întrebă Vasile cu o licărire de 
nădejde că poate lipseşte notarul şi astfel nu va mai da 
NIMIC. 

— Domnul notar are de lucru... Puteţi să-mi spuneţi şi mie 
ce vreţi, zise Hornstein, jignit că ţăranii mai întreabă de 
notar, deşi îl văd aci pe dânsul care cunoaşte lucrările de 
birou tot aşa de bine ca şi Stoessel. 

Se făcu iar tăcere. Vasile Baciu se muta de pe un picior pe 
celalt, muncit de gândul să iasă afară, să lase toate baltă, 
întâmplă-se ce s-o întâmpla. Totuşi zise pe urmă: 

— Am face un contract, domnişorule... aşa... un contract... 

— Bine. Stai jos! Pufni practicantul supărat. Du-te, măi 
strajă, cheamă pe domnul! Spune-i că-i un contract! Auzi? 

Se aşezară pe o bancă, unul lângă altul. Şi amândoi se 
uitau gânditori la Hornstein, a cărui peniță scârţâia parcă 
mai aspru, pe când musca bâzâia acuma mulţumită, lipită 
pe soba caldă, ca o pată de cerneală pe o coală ministerială. 

— Ce contract vrei, Vasile? Zise notarul intrând repede, cu 
pălăria moale pe ceafă, frecându-şi mâinile şi trecând drept 
la sobă, să se încălzească. Iar vrei să mai dai ceva ginerelui? 
Adăugă apoi cu un zâmbet, văzând şi pe Ion. 

Stoessel era un bărbat de vreo treizeci şi cinci de ani, cu 
ochii mici, negri şi vioi, care se învârteau şireţi în orbite, cu 
nasul gros şi cu urechi mari. Avea totdeauna o vorbă bună 
sau o glumă pe buze şi de aceea ţăranii îl iubeau, măcar că 
era ovrei. 

Vasile şi Ion se sculară în picioare. Zâmbetul notarului 
alungase parcă deodată toată mohoreala din inima lui 


Vasile. Vorbi deschis, cu faţa înseninată, ca şi când ar fi fost 
vorba de un bilet de vite: 

— Apoi ce să facem, domnule notar? Trebuie să ne învoim, 
c-aşa-s vremurile... Ce să mai cheltuim cu judecăţi, cu 
drumuri... 

— Da, da, prea bine, aprobă Stoessel scoțând pălăria şi 
aşezându-se pe un scaun în faţa practicantului care scria 
netulburat. 

— Amu eu am îmbătrânit şi cine ştie câte zile m-a mai ţine 
Dumnezeu... Am muncit destul şi m-am trudit. Amu-i rândul 
tineretului... Noi am isprăvit cu lumea... Nu zic bine? 

— Bine, bine! 

— Aşa că m-am gândit să le mai dau şi ce mi-a rămas, să 
ştiu cel puţin că am dat tot şi nu mai am nici o grijă, sfârşi 
Vasile cu un surâs trist, pnvind drept în ochii notarului. 

— Am înţeles... Şi câte locuri sunt? 

— Apoi opt ar mai fi, domnule notar! Interveni brusc Ion. E 
porumbiştea cea mare din Lunci, apoi patru delnicioare cu 
ovăz în Zăhată şi apoi trei holde de primăvară în hotarul 
Săscuţii... Dar mai e şi casa, şi... 

— Ilacă, dânsul le ştie mai bine ca mine, zise bătrânul cu 
acelaşi zâmbet trist, dar cu glasul mai aspru. 

— Dar tu din ce-o să trăieşti? Întrebă notarul scobindu-se 
în dinţi cu unghia lungă şi îngnjită de la degetul cel mic. 

— Oi trăi şi eu cum a vrea Dumnezeu, murmură Vasile 
coborând ochii în pământ. 

— Asta-i ceva problematic... Opreşte-ţi şi tu barem 
folosinţa până la moarte... Ce-i în mână nu-i minciună! Zise 
Stoessel acuma serios. 

— Apoi doar nici noi nu suntem păgâni, domnule notar, 
sări lon, dar, întâlnind ochii batjocoritori ai notarului, se 
opri scurt parcă i-ar fi retezat glasul c-un fir de aţă. 

— Tot, tot... să se isprăvească! Zise iar Vasile înăbuşit. 
Stoessel ceru practicantului formularele trebuincioase, 
puse pe Ion să iscălească pentru el şi pentru Ana, iar Vasile, 
neştiind carte, apăsă cu degetul pe cruce. 


— De bunăvoie, Vasile? Mai întrebă notarul însemnând 
într-un carnet. 

— De bunăvoie, vezi bine că de bunăvoie! Zise Baciu 
înfuriat deodată şi de-abia stăpânindu-se. 

— Aşa... Peste câteva zile e gata, încheie Stoessel 
frecându-şi mâinile. Apoi, bătând pe Vasile pe umăr, adăugă 
glumeţ: Şi uite-aşa, ai venit aci om bogat şi acuma pleci 
cerşetor! Haha... 

Amândoi ţăranii se întunecară. Gluma notarului îi izbi 
drept în inimă. leşiră şi se abătură la cârciuma Zimălei. Mai 
ales Vasile simţea o sete usturătoare care-i răscolea 
sângele... Cârciuma era goală, căci afară viforniţa fierbea 
mai mânioasă. Băură un răstimp tăcuţi. Ion apoi, văzându-l 
tot nepotolit, începu să-i spuie să n-aibă nici o grijă că vor 
trăi împreună ca în rai. Vasile ascultă multă vreme, 
iscodindu-l însă neîncetat. În ochii ginerelui biruinţa 
strălucea atât de aţâţătoare că, în curând, Vasile o simţi 
pătrunzându-i în creieri şi clătinându-i temeliile. 

— Tâlharule, tâlharule, m-ai lăsat pe drumuri! Izbucni 
deodată Vasile Baciu, otrăvit de furie, şi-şi înfipse mâinile în 
gâtul ginerelui. 

Ion, liniştit, parcă ar fi aşteptat de mult atacul, se smulse 
din strânsoarea bătrânului, ş-apoi îi trânti numai un pumn 
în piept, dar atât de zdravăn că îl dobori de pe scaun. 

— Mi-ai furat pământul, hoţule! M-ai omorât, hoţule! Urlă 
Vasile furios şi neputincios, tăvălindu-se pe podelele 
murdare. 

Înfierbântat de mulţumire, Ion plăti şi plecă acasă prin 
viscol, nepăsător. Bătrânul însă se aşeză la băutură, amărât 
de moarte, povesti Zimălei ce a păţit cu tâlharul şi sfârşi 
jalnic: 

— Am rămas cerşetor... 

Fiindcă suspendarea întârzia, în sufletul lui Herdelea se 
furişă încetul cu încetul iar o rază de încredere. Optimismul 
omului nu e în stare să-l stârpească nici o cruzime a vieţii. 
Se gândea că desigur subinspectorul Horvat, primind 


înştiinţarea tribunalului, şi-a adus aminte de serviciile 
patriotice ale lui şi a pus la dosar chestia suspendării până 
la pronunţarea apelului care îl va spăla de orice vină. 

Cu atât mai mare îi fu mirarea şi durerea când pe la 
sfârşitul lui noiembrie i se aduse înştiinţarea oficială că, în 
urma deciziunii tribunalului, este suspendat din serviciu pe 
timp nelimitat şi că domnul Nicolae Zăgreanu îl va înlocui 
cu începere de la întâi decembrie. 

— Ei, nu-i nimic... Parcă nu mă aşteptam? Zise Herdelea 
îngălbenit şitremurând. Eram doar sigur... Mă mir c-a 
întârziat atâta... 

Dăscăliţa plânse amarnic. Ea avea presimţirea că au să 
moară de foame acum la bătrâneţe. Se mângâia numai că 
nu sunt acasă copiii, care desigur s-ar topi de ruşine. 
Herdelea, ca s-o liniştească, minţi că chiar mâine, dacă 
vrea, poate să ia o slujbă la un avocat sau oriunde. Apoi se 
răcoriră ocărând pe Zăgreanu, parcă numai el ar fi pricina 
nenorocirii lor. Îl cunoşteau. Era băiatul unui ţăran cărăuş 
din Armadia, absolvent al şcolii normale de stat din Deva. Îl 
lăuda toată lumea, căci avusese bursă de la stat şi ieşise 
totdeauna întâiul în clasă. Se zicea că-l protejează mult 
subinspectorul, căruia i-a fost recomandat special de către 
directorul şcolii normale şi care i-a făgăduit să-l propună 
ministerului în cel dintâi loc vacant, deoarece tânărul nu 
voia să se înstrăineze din judeţul lui. Îl cunoşteau şi fetele. 
Încercase chiar să facă curte Ghighiţei şi-i trimisese de la 
Deva câteva ilustrate. 

A doua zi Herdelea se repezi în Armadia să caute neapărat 
o slujbă. Seara se întoarse acasă vesel, cu un teanc de hârtii 
la subsuoară, îi dăduse Stoessel să-i facă nişte contracte 
rămase în urmă. 

— Vezi, babă, că nu ne lasă Dumnezeu? Strigă învățătorul 
însufleţit. Foarte de treabă notarul... El singur mi-a oferit 
când a văzut c-am fost suspendat... Ş-apoi să mai zică 
lumea că ovreii nu-s oameni de inimă! Dintr-atâţia români 
gânditu-s-a vreunul la mine? 


La întâi decembne, dimineaţa, Zăgreanu bătu la uşă. 
Venise să-şi ia şcoala în primire. Doamna Herdelea îl 
măsură cu o privire atât de dojenitoare că tânărul se 
încurcă, îşi ceru mii de scuze că el nu-i de vină şi-i pare 
foarte rău, dar... Era de-abia de douăzeci şi doi de ani, 
subţirel, cu obrajii de fată, puţin palizi, cu ochii albaştri 
sfioşi şi cu o frunte deschisă, cuminte... Nu-l pofti nimeni să 
şadă. 'locmai fiindcă părea simpatic, dăscăliţa îl uri mai 
mult, zicându-şi că, după ce a scos pe Herdelea din pâine, 
acuma se mai şi preface... Herdelea, ca un coleg mai 
bătrân, încercă să glumească cu dânsul, deşi în suflet era 
zdrobit. Numai de clipa când va trebui să se despartă de 
şcoală i-a fost frică. Şi iată c-a sosit şi chpa aceea. 

Porniră împreună spre şcoală. De ce se apropiau, de aceea 
Herdelea părea mai vesel şi de aceea inima lui gemea mai 
sfâşiată. Spunea râzând cât se bucura că mai scapă puţin 
de povara şcolii, după ce şi-a tocit plămânii treizeci şi atâţia 
de ani cu atâtea sute de copii nebunatici, şi în gând îşi zicea 
că nici o meserie nu-i mai frumoasă pe pământ ca aceea de- 
a desţeleni mintea tinerelor vlăstare omeneşti. 

Când intrară în şcoală, gălăgia zburdalnică amuţi şi copiii 
săriră în picioare. Herdelea îi cuprinse pe toţi şaizeci într-o 
privire duioasă, parcă toţi ar fi fost trup din trupul lui. Apoi, 
într-o tăcere întreruptă doar de câte-o şoaptă speriată sau 
de vreun râs înfundat, Herdelea predete tânărului cheia 
dulapului cu biblioteca şi arhiva şcolii. Şi în vreme ce 
Zăgreanu răsfoi prin condici, bătrânul, cu inima strânsă, îşi 
mai aruncă ochii la copiii nedumeriţi, la pereţii împodobiţi 
cu tabele colorate, la băncile murdare şi crestate de mâinile 
ştrengarilor care au trecut prin ele, la maşina de socotit, 
până şi la ulcica albastră de băut apă, aşezată pe cofiţa cu 
capac în dosul tablei de scris... Îşi petrecu mâna prin păru-i 
argintiu. Trebui să facă sforţări să nu-l podidească 
lacrimile... Pe urmă îşi luă pălăria şi dădu mâna cu 
Zăgreanu care strigă sever, pe ungureşte: 

— Sculaţi! 


Mergând spre uşă nu mai avu puterea să se uite la copii. 
Zăgreanu îl însoţi în capul gol până afară... Herdelea 
rămase singur în curtea şcolii. Auzi zgomotul şederii 
elevilor. În uliţă se opri iar, cu ochii la harabaia cea lungă şi 
albă pe care a crezut-o a lui şi în care a lăsat mai mult de 
cincisprezece ani din viaţa lui... Glasul ascuţit, poruncitor al 
noului învăţător răsuna acuma într-însa, ştergând urmele 
străduinţelor lui... Nu se mai putu stăpâni. Lacrimile îi 
ardeau obrajii. 

Câteva zile parcă avu o piatră pe suflet. Mai cu seamă 
dimineaţa, când clopotul chema copiii la şcoală, îl cuprindea 
un dor chinuitor. Stătea în fereastră, cu privirea spre locul 
unde era şcoala, şi i se părea că aude sosind copiii veseli, 
gălăgioşi, şi-i vede bătându-se cu cocoloşi de zăpadă, cu 
obrajii îmbujoraţi... Apoi deodată se cutremura. Pe urmă 
trecea grăbit Zăgreanu, cu pălăria pe ochi, venind din 
Armadia, de-acasă, cu un pacheţel în mână, merindea 
pentru dejun. Tânărul învăţător se uita foarte atent la casa 
bătrânilor, să-i salute respectuos dacă ar zări pe cineva. 
Herdelea însă se retrăgea repede înapoi din fereastră, se 
plimba prin odaie abătut şi posomorât. 

Începu să bată iar drumurile Armadiei, fără multă 
speranţă, în căutarea unei slujbe, numai ca să liniştească pe 
doamna Herdelea care nu înceta cu presimţirile ei sinistre. 
Când se zbătea mai greu, veni Ion, în după-amiaza zilei în 
care fusese cu Vasile în Jidoviţa. 

— De-amu pot sta la gherlă ş-un an, necum o lună! Zise 
dânsul atât de vesel cum nu se mai pomenise de aproape 
doi anide zile. 

Voia să oprească procesul cu socrul său şi îndeosebi să nu 
mai plătească nimic lui Grofşoru. Herdelea îl lămuri că 
trebuie să meargă la judecătorie să declare că s-au 
împăcat. Pentru atâta lucru n-are nevoie de avocat. De altfel 
Grofşoru poate să-i ierte ceva din preţ, dar să se ducă 
negreşit să-l roage şi să-i spună să nu se mai obosească la 
înfăţişare. 


— Ştii ce, naşule? Hai şi dumneata cu mine, barem să 
facem isprava întreagă! Strigă Ion mai bucuros. 

Herdelea se uită lung la ţăranul care l-a târât în atâtea 
buclucuri. Propunerea îl minuna. Adică să meargă la 
Grofşoru, tocmai el care l-a vrăjmăşit în alegeri, el care ar 
putea zice că l-a trântit, din pricina căruia azi nu e deputat! 
lacă, la asta nu s-a gândit nici o clipă. Îl saluta pe Grofşoru, 
ca şi înainte, şi Grofşoru îi răspundea, dar atât. Adevărat că 
i-a dat mâna o dată, după nenorocirea lui de la tribunal; 
aceasta însă n-a schimbat întru nimic legăturile dintre 
dânşii. În Armadia sunt patru avocaţi; la trei a umblat şi a 
cerut un locşor de scriitor, fireşte zadarnic; la al patrulea 
nici n-a îndrăznit să viseze, căci era Grofşoru... Şi cu toate 
acestea, Ion are dreptate, de ce nu s-ar duce? Cu parul n- 
are să-i dea în cap. 

— Dacă-mi plăteşti cinci zloți, merg, finule, cum să nu 
merg, răspunse Herdelea hotărât. 

— Plătesc, naşule, că mai voios îţi dau dumitale cinci, decât 
să-i dau lui de pomană cincizeci! Făcu lon bătând palma. 

Victor Grofşoru era om deştept şi şiret ca toţi politicienii 
între care râvnea să ajungă. Văzând pe Herdelea în sala de 
aşteptare, stătu două clipe pe gânduri şi apoi merse spre el 
cu mâna întinsă: 

— A, adversarul meu! Ei, bine-ai venit! Degeaba, tot al 
meu eşti dumneata, oricât m-ai combătut odinioară! Dar ce- 
are a face politica! S-o dăm încolo... Ia spune-mi mai bine 
ce vânt te-aduce? Adică, vino-n birou! Te rog! Să stăm de 
vorbă două minute... 

Îl luă de braţ şi-l duse în cabinetul său, mobilat luxos, ca să 
facă impresie clienţilor. Îl aşeză într-un fotoliu englezesc, îi 
oferi o ţigară... Herdelea era atât de zăpăcit că puse ţigara 
cu focul în gură. 

— Te ascult! Zise Grofşoru zâmbind mulţumit de 
încurcătura învățătorului. Spune-mi tot ce te doare şi te 
asigur că am să fac tot ce se poate. 


Grofşoru, ţintind să-şi sporească din vreme simpatiile în 
vederea viitoarelor alegeri, era într-adevăr hotărât să 
mulţumească pe Herdelea când i se va prilejui. Astfel 
câştiga un partizan şi în acelaşi timp se ridica în ochii 
întregului ţinut... Cum să nu se aleagă deputat acela care 
întinde o mână de ajutor chiar şi adversarului de ieri? 

Deşi uluit, Herdelea se gândi deodată că, deoarece 
Grofşoru se arată atât de binevoitor, ar fi mai bine să-şi 
dezvăluie necazurile lui şi să dea dracului pe Ion. Dar nu 
îndrăzni şi spuse avocatului c-a venit pentru finul său. 
Grofşoru, spre a-i dovedi bunele sentimente, declară îndată 
că renunţă la jumătate din onoranul cuvenit, adăugând însă 
de mai multe ori, foarte prieteneşte: „Numai în hatârul 
dumitale, numai pentru că mi-o ceri dumneata”. 

Herdelea bâlbâi mulţumit şi se sculă. Iar se gândi să 
vorbească şi de necazul lui şi iar i se înăbuşi în gât 
rugăciunea. Stătea umil şi abătut, nevrând să plece până nu 
va încerca şi totuşi nesimţind nici un fel de curaj în immă. 
Atunci Grofşoru îi zise deodată: 

— Am auzit ce pătimeşti cu ungurii dumitale... Foarte 
trist... foarte, foarte trist... Nu-ţi închipui cât te 
compătimesc... 

Învățătorul se uită înspăimântat la dânsul, parc-ar fi vrut 
să-i ceară iertare. 

— Trebuia să vii la mine cu procesul! Eu te scăpam... Rău 
ai făcut că m-ai ocolit... 

Grofşoru tăcu, aşteptând să-l roage, ca astfel să aibă 
prilejul de-a fi mărinimos. Herdelea înţelegea bine, se 
căznea şi totuşi nu putea scoate nici o vorbă. 

— Ai s-o duci greu fără leafă, reluă Grofşoru după o pauză. 
O, îmi închipuiesc... foarte greu... 

lar mai aşteptă şi, neprimind nici un răspuns, urmă brusc: 

— Eu din parte-mi sunt gata să te ajut... N-am nimic 
împotriva dumitale, căci eu nu-s răzbunător... şi-apoi, mai 
ales, suntem români, aşa-i? Dacă vrei, îţi pot oferi un loc de 
scriitor în cancelaria mea... Ştiu că eşti priceput în lucrările 


de birou... De la Anul Nou, de pildă, cu plăcere... În privinţa 
salariului cred că o să ne învoim... ştiu că ai greutăţi şi... 

— Domnule Grofşoru... eu... nu... acuma... lartă-mă! lartă- 
mă! Murmură deodată Herdelea cu ochii plini de lacrimi. 
lartă-mă! Nu-s vrednic... 

Se clătină pe picioare. Faţa-i era înseninată de bucurie. Nu 
îndrăznea însă să clipească din ochi de frică să nu-i curgă 
lacrimile pe obraji. 

Grofşoru simţi toată emoția acestui suflet muncit şi bun, şi 
fu cuprins de compătimire adevărată. Îi apucă mâna 
dreaptă şi i-o strânse călduros cu amândouă mâimle. Apoi îl 
bătu frăţeşte pe umăr, şoptindu-i înduioşat: 

— Curaj! Curaj! Românul nu piere! 

Până-n Pripas, Herdelea alergă mai mult decât merse, ca 
s-ajungă mai repede, să spună „babei” lui vestea cea bună. 
Şi pe drum vorbi lui lon numai despre Grofşoru cu atâta 
însufleţire parc-ar fi vorbit despre Dumnezeu. 

— Nu există în toată Europa alt om ca Grofşoru, auzi tu, 
Ioane? Îi striga după fiecare replică. 

Doamna Herdelea îl puse să-i povestească de cinci ori din 
fir în păr, tot, tot: ce i-a vorbit, cum i-a făgăduit, cum era 
îmbrăcat... Apoi plânse cu hohot de bucurie şi numaidecât 
zise o rugăciune specială, pe care şi-o mai amintea din 
copilărie, pentru oamenii binefăcători, implorând fierbinte 
pe Atotputernicul să-i hărăzească lui Grofşoru sănătate, 
noroc şi îndeplinirea tuturor dorințelor. 

— Şi tocmai pe omul ăsta I-am combătut eu la alegeri, de 
dragul unor unguri blestemaţi! Îmi vine să mă izbesc cu 
capul de toţi pereţii! Se văieta învățătorul, ros de 
remuşcări. 

— Mare prost ai fost, bărbate, aşa este! Zise dăscăliţa 
ştergându-şi gura cu dosul mâinii. N-ai vrut tu să mă asculţi 
pe mine... Dar Dumnezeu a auzit rugăciunile mele şi nu ne- 
a lăsat... 

Viaţa i se părea un vis lui Titu în Luşca de când se 
apropiase de Virginia Gherman. Cu nimeni nu se înţelesese 


încă atât de bine, nici cu prietenii din Armadia, nici chiar cu 
surorile lui, cum se înţelegea cu învăţătoarea aceasta 
deşteaptă şi încântătoare. Fata notarului Cântăreanu îl 
plictisea fiindcă era geloasă, dovedind astfel că nu e în stare 
să aprecieze o legătură ideală dintre două suflete cinstite. 

Pe la începutul toamnei, într-un amurg, alergând însufleţit 
la Virginia, Titu găsi în casă pe plutonierul de jandarmi. 
Rămase uimit. Ce caută plutonierul ungur la o româncă atât 
de mândră? Şeful postului de jandarmi încercase din prima 
zi să se împrietenească cu dânsul, dar el se ferise ca de foc. 
Prietenia cu un jandarm ungur i se părea cea mai mare 
ruşine... Ş-acuma iată-l la Virginia Gherman, la tovarăşa lui 
de visuri, la fiinţa care-i împărtăşeşte năzuinţele! 
Învăţătoarea roşi şi zise ungureşte: 

— Nu vă cunoaşteţi? 

— Ba foarte bine, răspunse ungurul întinzând mâna lui 
Titu. Plutonierul însă mai stătu doar câteva minute şi apoi 
plecă, sărutând degetele, foarte reverenţios, Virginiei 
Gherman. Titu, care nici nu deschisese gura, izbucni îndată 
ce se închise uşa: 

— Dumneata... primeşti în casă pe călăul nostru? 

— E un om cumsecade... De ce exagerezi? Fiindcă-i 
ungur? Răspunse învăţătoarea atinsă. 

— Dumneata... vorbeşti aşa? 

— Fugi că eşti ndicol! Se indignă Virginia. Visurile noastre 
sunt una, iar oamenii sunt alta. Cunoaşte toată lumea 
sentimentele mele, dar asta nu înseamnă să nu văd 
realitatea... 

Titu făcu o încercare timidă de a-i lămuri că nepotrivirea 
dintre sentimentele şi faptele omului e o crimă faţă de ideal, 
dar trebui să se dea bătut repede. Învăţătoarea cădea din 
ce în ce mai jos în sufletul lui. „O decepţie mai mult! Îşi zise 
dânsul întorcându-se acasă ca un soldat învins într-o bătălie 
hotărâtoare. Se pare că viaţa toată e un şir lung de 
neîntrerupte deziluzii, o luptă crâncenă între vis şi 
realitate!” 


Domnişoara Eugenia, văzându-l indispus şi aflând pricina, 
îi spuse râzând ironic: 

— Dumneata eşti atât de îndrăgostit de Virginia, că trebuie 
să fii singurul om în sat care nu ştie că plutonierul îi face 
curte, şi încă dinaintea dumitale... 

Toată noaptea o petrecu pe gânduri, cu ochii deschişi, 
căutând să-şi lămurească sufletul. Îşi zicea îngrozit că, dacă 
ar iubi-o, dacă ar fi adevărat ce crede fata notarului şi ce 
cred poate şi alţii, atunci s-ar fi lăfăit atâtea luni într-o 
minciună respingătoare, murdărindu-şi până şi visurile lui... 
Atunci poate că nici visurile lui însuşi nu sunt sincere, sau 
nu sunt mai sincere ca ale învăţătoarei care le potriveşte 
prea lesne cu prietenia ungurului? Durerea ce o simţea i se 
părea izvorâtă din gelozie, ca şi odinioară când, din pricina 
Rozei Lang, a crezut că s-a dărâmat lumea... Şi totuşi, cum 
s-o fi iubit dacă niciodată n-a dorit aievea nici măcar s-o 
îmbrăţişeze? Ori poate tocmai aici e greşeala? El îi vorbea 
de năzuinţele neamului, pe când ea râvnea iubire... Da, da! 
Şi deodată văzu cât a fost de nepriceput. El n-a iubit-o, dar 
ea l-a iubit. Şi, fiindcă el umbla prin stele, ea s-a întâlnit cu 
ungurul pe pământ. 

Se potoli chiar de a doua zi. Se întâlni cu Virginia Gher- 
man şi roşi ca un vinovat. Ar fi vrut să-i spună o vorbă 
drăgălaşă, dar nu izbuti, ca şi când ar fi rupt firul ce-i lega 
împreună. Era o străină pentru dânsul şi nici barem nu-i 
părea rău. „Uite dovada că n-am iubit-o şi n-am fost 
mincinos faţă de mine însumi!” se gândi dânsul mulţumit. 

Apoi vârtejul vieţii îl smulse brusc şi pe el din lumea 
închipuinlor şi-l zvârli în mijlocul realităţii. Într-o dimineaţă, 
intrând în cancelarie, o găsi plină de ţărani furioşi care 
înconjurau pe vreo zece saşi din Păuniş şi-i înjurau din 
răsputeri... În uliţă o cireadă de boi graşi parcă aşteptau un 
verdict... În câteva cuvinte primarul îi povesti ce s-a 
întâmplat. Luşcanii sunt în conflict cu saşii din Păuniş din 
pricina imaşului. De cincizecide ani se judecă şi tot n-au 
ajuns la o hotărâre definitivă. Astă-primăvară păunişenii au 


dobândit o sentinţă în favoarea lor, dar luşcanii au atacat-o 
că ei au folosinţa imaşului din moşi-strămoşi... Acuma saşii 
au intrat cu boii în imaşul buclucaş, c-ar fi al lor. Luşcanii au 
adus în sat toată cireada şi vor să amendeze pe saşi pentru 
că au pătruns pe moşia lor... Titu, întrebat, spuse că 
dreptatea e de partea românilor şi astfel saşii, după o 
ciorovăială înverşunată de două ceasuri, plecară 
bodogănind şi amenințând, însoţiţi de huiduielile luşcanilor 
care se băteau cu pumnii în piept că nu vor da drumul 
boilor... Peste vreun sfert de oră însă păunişenii reveniră 
împreună cu plutonierul de jandarmi. Şi se încinse o nouă 
discuţie de alte două ceasuri, căci ungurul dădea dreptate 
saşilor. În cele din urmă, Titu, supărat că tocmai plutonierul 
îl combate, îi zise înţepat: 

— Nu înţeleg ce te amesteci dumneata? Dumneata n-ai 
dreptul să judeci în asemenea pricini! 

— Cum, cum? Sărijandarmul înfunat. 

— N-ai dreptul şi nu e de competenţa dumitale! Repetă 
Titu rece. 

— Sunt dator să păstrez ordinea, domnule! Strigă 
plutonierul. lar dumneata eşti dator să respecţi ordinea, 
altfel voi face rapoartele de cuviinţă ca să fii pus la locul 
dumitale! 

În curând saşii plecară cu boii, ceea ce în Luşca stârni o 
fierbere mare. Şi, peste câteva zile, primăria primi ştirea că 
cineva a împuşcat un bou săsesc pe imaşul cu pricina. În 
aceeaşi noapte plutonierul făcu sumedenie de percheziţii 
prin casele oamenilor mai gălăgioşi, căutând arme. Fiindcă 
nu găsi, se înfurie, bătu crunt pe doi-trei ţărani, la 
întâmplare, şi în sfârşit arestă pe Vasile Lupu, om voinic şi 
îndrăzneţ, care stătea în capul satului dinspre Păuniş şi 
care, pe vremea când s-a petrecut pozna, nu fusese acasă. 
După interogatoriile şi bătăile obişnuite, îl trimise sub 
escortă la parchetul din Bistriţa... Pe urmă începu goana 
după dovezi. Într-o odaie goală de la cancelarie defilau pe 
rând bănuiţii. Titu îi vedea intrând, auzea răcnetele 


plutonierului, apoi zgomot de lovituri grele, gemete 
înfundate... A treia zi, tânărul nu se mai putu stăpâni, năvăli 
înăuntru: 

— Ceea ce faci dumneata e revoltător! De ce schingiuieşti 
oamenii? 

— Ce te priveşte? Se strâmbă plutonierul sfidător. 

— Nu pot suferi nedreptatea! Strigă Titu. N-am văzut de 
când sunt atâta brutalitate fără rost... 

— Da? Acuma înţeleg fierberea sătenilor! Făcu jandarmul 
luminat. Acuma ştiu de unde porneşte aţâţarea... Foarte 
bine. Am luat notă. Dar aici sunt în exerciţiul funcţiunii şi te 
poftesc să părăseşti odaia imediat! 

Peste o săptămână veni în Luşca un locotenent de 
jandarmi, chemat de raportul plutonierului că în comună a 
izbucnit o răzvrătire care ameninţă să ia proporţii. Ofiţerul 
sosi la opt dimineaţa, iar la nouă Titu se pomeni cu un 
jandarm care-l poftea îndată la cazarmă. 

— Dumneata eşti agitatorul? Îl întâmpină locotenentul. 
Titu auzea întâia oară imputarea pentru care au suferit 
atâţia oameni în Transilvania. Se simţi deodată mândru şi 
puternic. De când tot visează el să facă o jertfă pentru ideea 
ce-l stăpâneşte! Acuma e momentul... Zâmbi batjocoritor şi 
nu răspunse. 

— Te poftesc să răspunzi! Se roşi ofiţerul sărind în 
picioare. Ce înseamnă indolenţa aceasta? 

— Care indolenţă? Întrebă Titu calm. 

— Eşti obligat să răspunzi la întrebările ce ţi le pun, 
altminteri... 

— Altminteri? Repetă tânărul cu acelaşi surâs nepăsător. 

— 'Te voi da în judecată, ai înţeles? Te voi băga în puşcărie! 
Nu permit să zâmbeşti când îţi vorbesc eu şi să mă iei peste 
picior! Nu permit! Urlă locotenentul asudând de mânie. 

— Domnule ofiţer, văd că ai fost rău informat! Zise Titu 
mereu liniştit. Altfel ai şti că nu sunt surd, ci, dimpotrivă, 
aud prea bine. 


Furia locotenentului se îndoi. Căscă gura să înjure, făcu 
doi paşi spre Titu, se opri, se întoarse şi bătu cu pumnul în 
masă... Apoi se aşeză brusc pe scaun şi, cu un glas năbuşit, 
zise: 

— Domnule... Te rog... ia loc! 

— Mulţumesc! Răspunse Titu serios, şezând pe sofaua din 
faţa biroului. 

— Da... da... adică... murmură locotenentul fără să-l 
privească. În raportul acesta dumneata eşti desemnat ca 
insti-gatorul tulburărilor de-aici... Te rog să-mi spui ce ai de 
spus! 

— Cu plăcere, domnule locotenent! Vorbi Titu blând şi 
respectuos, răspunzând astfel schimbării de ton a ofițerului 
care tot mai mormăia, cu nasul în hârtiile de pe masă. Dar, 
înainte de-a spune ceva, dă-mi voie să întreb despre ce 
tulburări e vorba? 

— Tulburările din comuna Luşca... Ori nu suntem aici în 
Luşca? 

— Eu nu ştiu să fi fost vreo tulburare aici, domnule 
locotenent, deşi, prin modesta-mi slujbă, ştiu tot ce se 
întâmplă în sat. 

— Raportul e precis, domnule... 

— Raportul da, desigur. De ce nu vrei să vezi însă dacă 
raportul e şi adevărat? 

— Crezi că e mincinos? 

— Nu ştiu, domnule locotenent, căci nu-l cunosc. Dar 
tulburări în Luşca? Tulburare ar fi ceva asemănător cu 
revolta, nesupunerea, dezordinea... Când jandarmii bat şi 
torturează zeci de oameni de toate vârstele, dintr-un simplu 
exces de zel sau dintr-o tristă pornire de-a descoperi cu 
orice preţ dovezi, complici sau agitatori - înseamnă aceasta 
tulburare? 

Locotenentul, potolit, îl privea acuma cu ochii mari. Îi zise 
deodată aproape amical: 

— Vorbeşti foarte bine ungureşte? 


— Da, când nu pot vorbi româneşte, răspunse Titu plecând 
capul. 

Ofiţerul îl mai privi câteva clipe, apoi se ridică, se plimbă 
de două ori în odaie şi se aşeză lângă Titu pe sofa, 
întrebând cu glas domol: 

— De ce eşti dumneata indignat, domnule? Ce 
nemulţumire ai? 

— Mă doare nedreptatea! Zise Titu adânc, din rădăcinile 
inimii. 

Locotenentul zâmbi şi-l bătu pe umăr. 

— Domnule, domnule, tânăr eşti şi nefrământat în viaţă. Te 
încântă vorbele ca şi când ar fi realităţi. Dar bine, vorbele 
sunt numai vorbe. Vorbele tocmai ascund faţa realităţii. E 
copilărie să clădeşti ceva pe vorbe... Nedreptate, dreptate! 
Nu vezi dumneata că astea-s numai vorbe, fără nici un cu- 
prins pozitiv? Şi pentru asemenea lucruri goale mă sileşti 
pe mine să mâzgălesc coli întregi de procese-verbale, 
rapoarte, prostn... Îţi spun prieteneşte că-mi pare rău! Mai 
ales că vorbeşti aşa de frumos ungureşte... Când eşti 
inteligent şi vorbeşti bine ungureşte, ce nevoie să te 
amesteci în daravere care nu te privesc? Jandarmii au fost 
sălbatici, au maltratat câţiva ţărani - admis. Cred ce spui 
dumneata, deşi rapoartele de colo m-ar obliga să nu te 
cred... Ei bine, ce-ţi pasă dumitale de nimicurile astea? De 
ce nu-ţi întrebuinţezi deşteptăciunea pentru lucruri 
folositoare? Dar aşa sunteţi dumneavoastră, degeaba. Şi pe 
urmă ţipaţi, vă plângeţi de nedreptate, de jug, de 
asuprire... Crezi dumneata că dreptatea e bună la ceva? Nu 
observi dumneata că dreptatea trebuie să fie totdeauna a 
celui ce o împarte, altfel s-ar duce dracului orice stăpânire, 
orice ordine... N-am eu dreptate, spune? 

— Ai, de vreme ce reprezinţi stăpânirea, zâmbi trist Titu. 
La despărţire locotenentul îi strânse mâna spre mirarea 
plutonierului care-şi făcuse pregătirile să-l găzduiască la 
arest cel puţin o noapte. 


Trecu o săptămână şi satul îşi reluă înfăţişarea obişnuită 
parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. Oamemi bătuţi salutau mai 
cu respect pe plutonierul care păşea ţanţoş pe uliţă, ca un 
cocoş biruitor. 

— Cine ştie? Poate că într-adevăr are dreptate 
locotenentul, îşi zicea umilit Titu, văzându-l şi simțind că se 
duce la Virginia Gherman. 

Un ţăran bătrân, dintre cei snopiţi de jandarmi, cu 
mustaţa albă pleoşită şi cu nişte ochi căprui cuminţi, venind 
într-o zi la cancelarie şi povestind cât a pătimit, sfârşi totuşi 
cu o clipire dârză: 

— Ei, domnişorule, ne-au zdrobit ei, ne-au chinuit, au dat 
dreptate saşilor, dar imaşul tot al nostru a rămas şi azi nu 
mai calcă picior de păunişan pe pământul nostru! 

Lui Titu îi veni deodată să-l îmbrăţişeze. Încăpăţânarea ce- 
o simţea în glasul ţăranului parcă-l înălța şi-n acelaşi timp îi 
adâncea picioarele în pământ ca nişte rădăcini pe care nici 
o putere nu le poate nimici. „Aici e nădejdea! Se gândi Titu. 
Nici eu, nici Virginia, nici Grofşoru, niciunul n-avem 
rădăcini adevărate şi nu suntem în stare să ne îndârjim şi să 
suferim. Pe noi vânturile ne aruncă de ici-colo. De aceea tot 
ce facem e păpuşerie. Numai ei ştiu să se jertfească pentru 
pământ, căci numai ei simt că pământul e temelia...” 

Din clipa aceea însă se simţi fără rost şi străin în Luşca. Ce 
mai caută el pnntre luptătorii aceştia tăcuţi, neobosiţi? Aici 
nu e loc pentru visători. Nici aici, nici în Pripas, nicăieri în 
toată împrejurimea. În bătălie e nevoie numai de oameni 
oţeliţi. Ceilalţi sunt ameninţaţi să trăiască din 
compromisuri, să-şi rupă încetul cu încetul câte-o bucăţică 
din suflet ca să se potrivească nevoilor zilnice... Şi deodată 
dorinţa de a pleca în Ţară îi răsări poruncitoare. Acolo e 
locul lui... Teama de necunoscut, care-i strânsese inima 
până acum când se gândea să treacă dincolo de Carpaţi, îi 
dispăruse. 

— Am să plec în România, domnişoară, spuse în aceeaşi zi 
Eugeniei. Curând, foarte curând o să plec... Doar să-mi 


strâng ceva bănişori de drum... 

De aci încolo trăi numai cu speranţa aceasta, mângâind-o 
şi împodobind-o zi cu zi. Îşi făcu socoteli de câţi bani îi 
trebuie şi nu mai cheltui nimic, punându-şi la o parte toată 
lefşoara ce o primea de la Cântăreanu. Astfel se apropie 
Crăciunul... Numărându-şi economiile văzu însă că nici în 
trei ani nu va putea aduna aici suma trebuincioasă. Atunci, 
aflând că în Măgura a fost ales notar Alexe Căldăraru, un 
prieten al lui din liceu, îi scrise câteva rânduri. Răspunsul 
veni prompt: condiţii incomparabil mai bune ca în Luşca. 
Înainte însă de-a trece în Măgura, îl lovi dorul să se ducă pe 
acasă. Nenorocirile tatălui său le cunoştea şi simţea nevoia 
să le împărtăşească măcar cu vorba, în ziua plecării din 
Luşca domnişoara Eugenia îi spuse că Virginia Gherman s-a 
logodit cu plutonierul de jandarmi. Titu se duse totuşi la 
dânsa să-şi ia rămas bun. Şi, felicitând-o cu glas banal, se 
gândi: „Cine ştie? Dacă n-aş pleca, poate că m-aş însura în 
cele din urmă şi eu cu o unguroaică...” 

Titu sosi acasă tocmai când bătrânii îi simțeau lipsa ca să 
le dea o soluţie într-o chestie pe care o dezbăteau de mult 
fără a putea cădea la învoială. Herdelea avea să înceapă 
slujba la Grofşoru la întâi ianuarie. Dar cum să meargă 
dânsul din Pripas până în Armadia, în fiecare zi, fie ger, fie 
ninsoare, fie vreme bună, să stea acolo până după-amiază 
târziu şi să se întoarcă iar acasă? Negreşit, Zăgreanu aşa 
făcea, dar Zăgreanu e un băieţandru de douăzeci şi doi de 
ani, pe când Herdelea a bătut cincizeci şi alergătura 
aceasta l-ar dobori în câteva luni, de tot. Să se mute singur 
în Armadia şi să lase pe dăscăliţă singură în Pripas, ar 
însemna cheltuială dublă. Dacă s-ar muta cu totul în 
Armadia, cum ar rămâne casa aici? „Pămătuful” poate că 
numai atâta aşteaptă, ca să pună mâna pe ea, fiindcă 
Herdelea s-a încrezut în cuvântul şi prietenia lui, şi a clădit- 
o pe loc străin. 

— Ce mare chibzuială! Zise Titu îndată. Nu mai sta pe 
gânduri deloc, ci du-te chiar astăzi la Belciug, arată-i 


împrejurările şi cere-i să faceţi hârtiile trebuincioase! Nu- 
mi închipuiesc să fie atât de hain să te refuze, tocmai acum 
când eşti la aman... 

Herdelea se codi puţin, că nu mai vorbesc împreună de 
atâta vreme, că n-are să facă nici o ispravă, că mai bine ar 
merge Titu pe care-l iubeşte ponihosul... Dăscăliţă însă 
tăbări cu gura asupra lui şi trebui să-şi ia inima în dinţi să 
pornească. 

Belciug trăia acuma într-o bucurie continuă. Temelia noii 
biserici o pusese astă-primăvară, precum nădăjduise. În 
cursul verii s-au ridicat pereţii şi turnul, iar până să dea 
ploile de toamnă s-a pus şi coperişul de tinichea lucitoare. 
Visul vieţii lui se împlinea văzând cu ochii. Era o izbândă 
mare, datorită numai străduinţelor lui neobosite. 
Mulţumirea nemărginită parcă-l înzdrăvenise şi trupeşte: 
mai făcuse puţină carne, obrajii i se mai coloraseră... De 
Herdeleni însă nu mai voia să audă. Îi ştersese din suflet, ca 
şi când nu i-ar fi cunoscut niciodată. Doar trecând pe 
dinaintea casei i se reaprindea ura, amintindu-şi cum l-au 
jignit. Mai aştepta procesul pentru insultă, care să 
pedepsească şi pe dăscăliţă, căci pe Herdelea mânia lui 
Dumnezeu l-a ajuns cum nu se poate mai rău. 

Se miră şi se înfurie când îi bătu învățătorul la uşă, dar îl 
primi totuşi cu zâmbetu-i obişnuit, zicându-i cucernic: 

— Ce-i, Zaharie? Ai mai venit pe la mine? 

— Bine, loane, bine, tot bine, răspunse Herdelea ruşinat. 
Vorbiră întâi de noul învăţător pe care Belciug îl lăudă mult, 
deşi nu-i plăcea fiindcă nu era atât de cuviincios cum s-ar fi 
căzut să fie un tinerel fără nici un merit deosebit, afară că a 
învăţat ceva carte. Când Herdelea pomeni de casă, popa 
tăcu, puse ochii în pământ şi-şi mâncă unghiile câteva 
minute. 

— De ce te pripeşti, Zaharie? Zise pe urmă tot blând. Mai 
e vreme... Parcă fugim noi din Pripas? 

— Nu-i lucru mare şi pe mine mă scapi de o grijă... 


— Dacă ar atârna numai de voinţa mea, n-aş şovăi, 
Zaharie, vezi tu bine... Dar locul e al bisericii, ştii. Pot eu să 
împart averea bisericii? 

— Tu să vrei, loane, că biserica... 

— Mai îngăduie, Zaharie, mai ai răbdare! Ce-ţi pasă ţie, 
dacă eu nu zic nimic şi închid ochii? Făcu Belciug cu o 
privire în care Herdelea citea o ameninţare ascunsă. Nu mă 
pot obliga... mi-e peste putinţă, frate Zaharie! 

Se despărţiră tot zâmbind, dar cu mai multă ură în suflet. 
Preotul îşi zicea că mai bine dăruieşte locul oricărui ţăran, 
decât să rămână în stăpânirea familiei duşmanilor lui 
ticăloşi. Herdelea ar fi fost în stare să-i dea cu parul în cap 
omului care umblă să-i fure rodul muncii lui de ani de zile. 

Boboteaza risipi orice nădejde de apropiere. Familia 
Herdelea aştepta să vie Belciug cu crucea şi cu Iordanul, 
după datina creştinească. Preotul, începând din celalt capăt 
al satului, ajunse după-amiază în Uliţa Mare. Îl văzură 
intrând la primarul Florea Tancu, apoi la Glanetaşu, apoi 
ocolind casa învățătorului şi trecând la Macedon Cercetaşu, 
apoi îndreptându-se iar... 

— Uite că nu vine la noi, murmură doamna Herdelea 
speriată întâi. 

O indignare fără margini se încinse în casa învățătorului. 

— Asta-i nemaipomemt! Se cruci Titu. Un preot 
cumsecade nici n-ar visa asemenea murdărie! 

— Acuma însă nu-l mai iert! Se legătui Herdelea furios. 
Nu-l iert nici mort! Chiar azi am să-l reclam la episcopie... 
În toiul verii are să vie cu crucea, afurisitul! De minunea 
lumii am să-l fac! 

Învățătorul se aşeză îndată să scrie plângerea. Ochelarii îi 
tremurau pe nas de mânie. Doamna Herdelea şi Titu ocărau 
cu înverşunare. 

— Lăsaţi-l pe mâna mea! Strigă Herdelea de la masa de 
scris. Ne-a făcut el pocinogul, dar şi eu am să-ljoc să mă 
pomenească... Şi să poftească să se atingă de casă, că-i arăt 
eu lui cine-s eu! Să poftească mortăciunea! Închid, pun 


lacăte şi sigilii, şi să îndrăznească să intre în lipsa noastră, 
să îndrăznească. Porcul şi câinele de „Pămătuf” „Uite viaţa! 
Se gândi Titu văzând necazurile ce se grămădeau pe capul 
tatălui său, gata să-l strivească. Groaznică-i viaţa şi 
neîndurătoare! |. 

Parcă de-abia azi înţelegea aievea chinurile şi 
zbuciumările mărunte care, amestecate, înşirate şi 
neaşteptate, alcătuiesc totdeauna rostul părinţilor lui în 
lume. Încrederea lor, veşnic nouă şi nezdruncinată, i se 
părea eroică şi totuşi îl umplea de milă. Lupta aceasta umilă 
şi spinoasă, necontenită şi fără nici o ţintă, cu aceleaşi 
poticniri şi aceleaşi speranţe, îl spăimânta. Se gândea ce-ar 
fi dacă, într-o bună zi, tatăl său ar vedea deodată limpede, 
ar pătrunde zădărnicia sforţărilor lui istovitoare? 

Se despărţi îndurerat, sărutându-le mâna cu evlavie ca 
unor păstori neprihăniţi. lar ei erau mulţumiţi că feciorul 
porneşte serios pe calea vieţii. 

Plecă spre Măgura cu căruţa lui lon, o căruţă nouă, cu doi 
cai buni, primiţi de curând de la socrul său. Pe drum, Ion îi 
povesti cu mare mândrie cum a biruit pe Vasile Baciu. 

— Dacă nu m-ai fi învăţat dumneata, domnişorule, 
rămâneam mai rău ca un ţigan! Sfârşi ţăranul întorcând 
capul spre Titu cu o privire recunoscătoare. 

— Adică cum te-am învăţat eu? Făcu tânărul, uimit. 

— Vai de mine, mi se pare că dumneata ai uitat de tot? 
Zise Ion. Nu ţii minte când mi-ai spus, ehe, acu-s doi ani 
aproape, că trebuie să silesc pe badea Vasile să-mi dea pe 
Ana? 

Titu tresări. Niciodată nu se gândise că o vorbă aruncată 
la întâmplare poate stârni o întorsătură în viaţa unui om. 
Purtarea lui Ion faţă de Ana şi Vasile Baciu i se păruse urâtă 
şi neînţeleasă. 

— Dar socrul tău? Îl lăsaşi sărac? Întrebă dânsul, simţin- 
du-se comphcele tuturor nesăbuinţelor lui. 

— Tot pământul e al meu, domnişorule! Rânji Ion cu 
mulţumire pătimaşă. Cât pământ! Numai să-mi dea 


Dumnezeu sănătate să-l stăpânesc, că-ial meu! 

Patima din glasul lui înfioră pe Titu. Îndârjirea, egoismul şi 
cruzimea cu care omul acesta a urmărit o ţintă, fără să se 
uite în dreapta sau în stânga, îl înfricoşau, dar îl şi mişcau. 
Se gândi la şovăirile lui din vremea aceasta, la zigzagurile 
neputincioase, la alergările lui după țeluri de-abia 
întrezănte, şi se simţi mic în faţa ţăranului care a mers 
drept înainte, trecând nepăsător peste toate piedicile, 
luptând neobosit, împins de o patimă mare. El se frământă 
cu dorinţe nelămurite, făureşte planuri peste puterile lui, 
trăieşte cu visuri fermecate, şi alături de dânsul viaţa 
înaintează vijelios. Un simţământ de slăbiciune îi strânse 
inima. 

— Numai o pasiune puternică, unică, nezdruncinată dă 
preţul adevărat vieţii! Murmură dânsul întristat şi dându-şi 
seama că el n-a fost în stare să urmărească fără preget o 
singură ţintă. 

Vremea se dezmorţea. larna, istovită ca o babă 
răutăcioasă, se zgârcea mereu, simțind apropierea 
primăverii din ce în ce mai dezmierdătoare. Haina de 
zăpadă se zdrenţuia dezvelind trupul negru al câmpurilor. 

Ion de-abia aşteptase zilele acestea. Acuma, stăpân al 
tuturor pământurilor, râvnea să le vadă şi să le mângâie ca 
pe nişte ibovnice credincioase. Ascunse sub troienele de 
omăt, degeaba le cercetase. Dragostea lui avea nevoie de 
inima moşiei. Dorea să simtă lutul sub picioare, să i se agaţe 
de opinci, să-i soarbă mirosul, să-şi umple ochii de culoarea 
lui îmbătătoare. 

leşi singur cu mâna goală, în straie de sărbătoare, într-o 
luni. Sui drept în Lunci, unde era porumbiştea cea mai 
mare şi mai bună, pe spinarea dealului... Cu cât se apropia, 
cu atât vedea mai bine cum s-a dezbrăcat de zăpadă locul 
ca o fată frumoasă care şi-ar fi lepădat cămaşa arătându-şi 
corpul gol, ispititor. 

Sufletul îi era pătruns de fencire. Parcă nu mai râvnea 
nimic şi nici nu mai era nimic în lume afară de fericirea lui. 


Pământul se închina în faţa lui, tot pământul... Şi tot era al 
lui, numaial lui acuma... 

Se opriân mijlocul delniţei. Lutul negru, lipicios, îi ţintuia 
picioarele, îngreuindu-le, atrăgându-i ca braţele unei iubite 
pătimaşe. Îi râdeau ochii, iar faţa toată îi era scăldată într-o 
sudoare caldă de patimă. Îl cuprinse o poftă sălbatică să 
îmbrăţişeze huma, să o crâmpoţească în sărutări. Întinse 
mâinile spre brazdele drepte, zgrunţuroase şi umede. 
Mirosul acru, proaspăt şi roditor îi aprindea sângele. 

Se aplecă, luă în mâini un bulgăre şi-l sfărâmă între 
degete cu o plăcere înfricoşată. Mâinile îi rămaseră unse cu 
lutul cleios ca nişte mânuşi de dohu. Sorbi mirosul, 
frecându-şi palmele. 

Apoi încet, cucernic, fără să-şi dea seama, se lăsă în 
genunchi, îşi cobori fruntea şi-şi lipi buzele cu voluptate de 
pământul ud şi-n sărutarea aceasta grăbită simţi un fior 
rece, ameţitor... 

Se ridică deodată ruşinat şi se uită împrejur să nu-l fi 
văzut cineva. Faţa însă îizâmbea de o plăcere nesfârşită. 

Îşi încrucişă braţele pe piept şi-şi linse buzele simțind 
neîncetat atingerea rece şi dulceaţa amară a pământului. 
Satul, în vale, departe, părea un cuib de păsări ascuns în 
văgăună de frica uliului. 

Se vedea acum mare şi puternic ca un uriaş din basme 
care a biruit, în lupte grele, o ceată de balauri îngrozitori. 

Îşi înfipse mai bine picioarele în pământ, ca şi când ar fi 
vrut să potolească cele din urmă zvârcoliri ale unui duşman 
doborât. Şi pământul parcă se clătina, se închina în faţa 
lui... 

Capitolul X. 

ŞTREANGUL. 

Herdelea găsi o locuinţă bună şi ieftină în Armadia, cu 
cerdac şi cu grădină, în casa lui Ghiţă Pop, scnitorul de la 
judecătorie, şi astfel îndată după Bobotează se mutară cu 
tot calabalăcul, seara „ca să nu mai vadă străinii toate 


boarfele”, cum zicea dăscăliţa. Căsuţa lor din Pripas rămase 
goală şi părăsită ca un sărman cadavru necunoscut. 

Până se obişnuiră puţin, se visau mereu în Pripas şi se 
întristau deşteptându-se într-o odaie străină. Li-erau mai 
dragi ţăranii din Pripas care se abăteau pe la dânşii când 
veneau prin Armadia. Îi întrebau nesăţioşi de noutăţile de 
acasă şi ascultau cu pasiune: că feciorul cel mai mare al lui 
Trifon Tătaru, care s-a întors astă-toamnă din cătănie, 
umblă să se însoare, că George al lui Toma Bulbuc s-a şi 
logodit cu Florica vădanei lui Maxim Oprea, că copilul lui 
Ştefan Ilina şi-a scrântit piciorul pe lunecuşul de la poartă, 
că dascălul cel nou pune pe copii să vorbească numai 
ungureşte şi-i snopeşte rău dacă-i aude româneşte, aşa că 
bieţii de ei stau ca mieii prin ograda şcoalei şi nu pot 
vorbi... Chiar şi doamna Herdelea, căreia nu-i plăcea să se 
coboare între prostime, acuma îi primea cu inima deschisă 
ca pe nişte neamuri scumpe, râdea cu ei, îi poftea să şadă 
pe scaunele cele bune, nu se uita că-i murdăresc scoarţele 
cu opincile lor năclăite de noroaie, se plângea şi ocăra 
Armadia şi pe cei ce au silit-o să-şi părăsească ea odihna şi 
liniştea din Pripas. 

Herdelea avea cam mult de lucru, dar muncea bucuros, 
căci, în afară de leafă, Grofşoru îi trecea şi unele venituri 
mai mici, încât nu se pomenea zi să nu sosească strălucitor 
de la birou, să arunce pe masă banii câştigaţi, strigând cu 
mândrie: 

— Na, băâbucă! Eşti mulţumită? 

Mulţumirea lor cea mare era însă Grofşoru. Herdelea nu 
mai contenea cu remuşcările că s-a purtat atât de rău cu cel 
mai bun om din lume. De altfel şi Grofşoru îl îndrăgi, aievea, 
mai ales convingându-se că e un muncitor priceput şi 
harnic. Uneori însă, mai în glumă, mai în serios, tot îi zicea 
„renegatule”, ca o imputare pentru trecut. 

— Lasă, domnule avocat, că mai sunt alegeri! Nu mori 
dumneata până nu te facem deputat! Răspundea Herdelea 
cu căinţă şifăgăduinţă. 


Grofşoru atunci zâmbea măgulit, căci într-adevăr aştepta 
mult alegerile viitoare. Era suflet milos. Nenorocirea 
învățătorului, după ce îl cunoscu mai bine, îl mişcă adânc, 
începu să povestească tuturor păţania lui, înflorită, 
împodobită, naţionalizată. Herdelea deveni curând 
„martirul”, „inimosul apărător al ţăranilor”, „victima 
răzbunării ungureştii. Mulţi îl opreau pe stradă, îi 
strângeau mâna puternic şi-i şopteau: 

— Am auzit, mi-a spus Grofşoru ce-ai tras... Of, câinii, 
câinii! 

Se bucura el, dar totuşi clătina trist din cap, căci toate 
acestea nu-l împiedicau de a fi suspendat din învăţământ, 
de a fi nevoit să-şi lase în voia soartei căsuţa lui, de a munci 
din greu pentru o bucăţică de pâine şi de a-şi vedea 
primejduită liniştea bătrâneţilor. 

Când sosi noul termen de judecată cu Belciug, Herdelea 
vru să ia iarăşi un certificat medical precum că pârâta 
doamna Herdelea e bolnavă şi nu se poate prezenta. 
Grofşoru însă, căruia îi povestise şi neruşinarea de la 
Bobotează, îl sfătui dimpotrivă, strigând: 

— Lasă-l să ne judecăm, să ţi-l scutur de să te ţie minte! Şi, 
într-adevăr, Grofşoru îl suci şi-l învârţi până ce Belciug făcu 
feţe-feţe, înghițind în sec, iar în cele din urmă declară 
singur că-şi retrage plângerea. Apoi când avocatul arătă pe 
reclamant ca o fire răzbunătoare care, în ciuda obligaţiilor 
sale preoţeşti, nu s-a dus cu sfânta cruce în casa unor buni 
creştini, pentru care faptă de altfel va trebui să dea 
socoteală autorităţilor bisericeşti competente, doamna 
Herdelea se aprinse atât de mult că nu se stăpâni să nu 
murmure chiar în faţa judecății: 

— Pămătuful! 

Grofşoru îndemnă apoi pe Herdelea să n-aibă grijă nici în 
pnvinţa sentinţei de la tribunal. Se însărcinează el să-l 
scoată ca lamura. Suspendarea e un moft. Ba e şi o onoare 
să fu suspendat pentru îndeplinirea unei obhgaţii naţionale, 
cum este apărarea ţăranului oropsit. A avut noroc 


judecătorul că s-a transferat, altminteri o păţea urât de tot 
până la sfârşit, căci prea a fost ticălos şi voise s-o ia razna, 
ungureşte. Şi fiindcă Herdelea, ca omul păţit, se îndoia şi nu 
credea, Grofşoru se înfuria, se jura şi striga că „să-i taie 
mustăţile dacă n-are să-l facă achitat de orice pedeapsă”, 
însemnătatea acestei promisium lua proporţii ştiindu-se în 
toată Armadia că Grofşoru ţinea la mustăţi mai mult decât 
la lumina ochilor, că în fiecare zi venea acasă la dânsul 
bărbierul să i le spele, să i le ungă cu pomăduri, şi să i le 
frizeze şi să le răsucească. 

La vreo lună după ce se stabiliră în Armadia, sosi şi Ghighi 
din Vireag, de la Laura, care născuse o fetiţă. Ghighi se 
înduioşă puţin c-a rămas pustie căsuţa din Pripas, dar apoi 
se împacă repede. Aici îşi vedea zilnic prietenele de 
sindrofie, se ducea pe la ele, veneau ele pe la ea; de 
asemenea tinerii Armadiei o puteau vedea mai des, o 
înconjurau, o complimentau, îi mai dădeau câte-o 
serenadă... La serata dansantă de la sfârşitul lui februarie 
se duse împreună cu bătrânii şi petrecu admirabil. 
Zăgreanu îi dădu târcoale toată vremea şi, măcar că la 
început ea a fost rece cu dânsul, ca unul care e vinovat de 
nenorocirea familiei, în cele din urmă se convinse că e băiat 
cult, aşezat, drăguţ şi cavaler, ceea ce recunoscu şi doamna 
Herdelea. 

De când sosi Ghighi începu de altfel şi Zăgreanu să vină 
mai deseori pe la Herdelea să-i ceară sfaturi şi îndrumări în 
chestiuni de şcoală şi, fireşte, la sfârşit, nu uita să mai stea 
de vorbă şi cu domnişoara, devenind foarte melancolic şi 
suspinând în răstimpuri. 

De altfel Ghighi, cât stătuse la sora ei, se schimbase, se 
făcuse adevărată fată mare, deşi încă n-avea douăzeci de 
ani. 

Crescuse, se împlinise, pierduse copilăria şi-şi păstrase 
veselia comunicativă. Ochii ei albaştri însă luceau mai 
puternic şi parcă ascundeau donnţe nelămurite... Povestea 
bătrânilor cu mare însufleţire viaţa fericită şi armonioasă ce 


o duce Laura cu Pintea. În patru luni şi jumătate nu i-a auzit 
niciodată certându-se, nici barem neînvoindu-se. George e 
delicat, iar Laura nu-i iese din vorbă şi a ajuns să-i 
ghicească şi gândurile. Fetiţa le-a botezat-o protopopul din 
Baia Mare; i-au zis Maria, după numele doamnei Herdelea. 
La vară au să vie negreşit prin Armadia, ca pe urmă să 
meargă cu toţii la băi la Sângeorz, unde e vorba să sosească 
şi rudele din România. 

Mândru şi mulţumit ca orice învingător, Ion simţea totuşi 
un gol ciudat în suflet. Se gândea şi plănuia cum să-şi 
muncească moşia şi în aceeaşi vreme inima îi umbla parcă 
aiurea, cercetând, adulmecând neliniştită... Apoi când 
prinse de veste că se mărită Florica vădanei lui Maxim cu 
George Bulbuc, îl zgudui un fior de durere. „Cum se mărită 
şi de ce?” îşi zise furios ca şi când cineva i-ar fi furat cea 
mai bună şi mai mare delniţă de pământ. 

În vălmăşagul goanei după moşie nu se mai sinchisise de 
nimeni şi de nimic în lume. | se păruse că nici nu se poate 
întâmpla altceva şi că tot satul trebuie să stea în loc, să ia 
parte sau cel puţin să privească la lupta lui cumplită. Acum 
se mira şi se mânia văzând că oamenii şi-au căutat de 
nevoile lor precum şi-a căutat el de-ale lui, că lumea şi-a 
urmat mersul ei, parcă el nici n-ar fi fost. 

Se cutremură ca deşteptat dintr-un vis. Îşi aduse aminte 
cât i-a fost de dragă odinioară Florica şi nu pricepea de ce 
vrea dânsa să se mărite cu altul, când el e aici şi o iubeşte 
ca şi atunci? Îşi reamintea cum i-a spus, în noaptea nunţii, 
că tot ea i-e dragă ş-apoi totuşi nici nu s-a mai gândit pe 
urmă la ea, ca şi când ar fi înghiţit-o pământul... Păreri de 
rău îi rodeau inima. Îi trecea prin creieri să alerge la 
Florica, să-i spună că tot dragă i-a rămas şi să-i 
poruncească să nu se mărite... Dar se dezmeticea ruşinat. 
Om însurat, cu copil, l-ar huidui lumea şi l-ar alunga 
Florica... Ei, dacă n-ar fi Ana... 

Druştele şi colăcarii veniră să-l cheme la nuntă şi el 
făgădui bucuros că va merge de bună seamă. 


Însurătoarea feciorului lui Toma cu o fată săracă lipită 
stârnise de altminteri vâlvă în Pripas. Mai ales tocmai calicii 
îi ocărau că ia o calică şi spuneau în gura mare că George 
are să pape repede averea bătrânului. Toma auzea 
zvonurile şi răspundea neîntrebat: 

— Eu nu mă bag, nu mă amestec... Parcă eu am să trăiesc 
cu ea? Eu i-am spus totdeauna: Dragul tatii, fă ce vrei şi ce- 
ţi cere inima. Că noi la avere nu ne uităm, c-avem, slavă 
Domnului, şi nu suntem muriton de foame... Dacă-i place lui 
fata şi i-e dragă, să fie sănătoşi. Că decât să trăieşti cu o 
ciumă-n casă, mai bine să te arunci în Someş cu capul în 
jos... 

George nu-şi încăpea în piele de mândrie. Avea 
mulţumirea, ce-l măgulea grozav, că a cucerit pe Florica şi 
însurătoarea i se părea încoronarea unei biruinţe 
nemaipomenite. 

De când se cununase Ion Glanetaşu cu Ana, el rămăsese 
fruntea flăcăilor, ceea ce-l răsplătise puţin pentru 
înfrângerea ce o suferise atunci. Deşi ar fi fost timpul să se 
însoare şi dânsul, nu se putea hotărî. Tatăl său îl zorea, iar 
el amâna mereu, ca să se bucure în tihnă de plăcerea de-a fi 
călăuză tineretului în bine şi-n rău, la petreceri şi la bătăi. 
De altfel spunea cu fală că nici o fată din sat nu-i destul de 
vrednică de dânsul. Fără să-şi dea seama, vorbea chiar 
adevărat. Căci ca să-i placă vreuna, trebuia întâi să vadă că 
place şi altuia, şi că luând-o pricinuieşte necaz cuiva. 

Toamna trecută însă George primise o lovitură în mândria 
lui de cap al tinerimii. Atunci se întorsese de la oaste 
Nicolae Tătaru, feciorul lui Trifon, voinic, aspru la înfăţişare 
şi blând la inimă. Era băiat cu învăţătură: umblase trei ani 
la liceul din Armadia şi nu continuase fiindcă repetase de 
două ori clasa a doua. Din şcoală rămase totuşi cu 
dragostea de carte şi, când a crescut mai mare, s-a abonat 
la Foaia poporului, săptămânală, din care citea duminica, pe 
prispă, părinţilor şi vecinilor dornici de a afla ce se petrece 
prin lume. În armată a înaintat sergent şi se fălea că i-ar fi 


propus însuşi căpitanul să se reangajeze. Venise mai 
dezgheţat din cătănie, vorbind mai răspicat, parc-ar fi 
comandat mereu, umblând ca bradul şi având veşnic pe 
limbă câte-un also şi câte un marş sau ruic, prin care uimea 
pe flăcăii şi chiar pe bărbaţii din sat. Macedon Cercetaşu îl 
îmbrăţişa în fiecare dumimcă la cârciumă şi se plângea că 
feciorul lui a fugit de trei ori de la oştire, de-l face de râsul 
lumii. Cu toate acestea Nicolae era aşezat, potolit şi se 
gândea să se însoare cât mai curând, deoarece cei de 
vârsta lui aveau şi copii. Dar, pentru că avea vreo şase fraţi 
mai mici ca dânsul, căuta o fată cu zestre, la care să se 
poată muta, ca să-şi uşureze părinţii. Până să găsească ce 
dorea, se ţinea de Florica vădanei lui Maxim, cu care-ţi era 
mai mare dragul să te arăţi la horă, fiind frumoasă şi 
deşteaptă, deşi ca degetul de golaşă. 

George simţi curând că i se întunecă steaua din pricina lui 
Nicolae. Şi atunci, ca să-i dea o lovitură zdravănă, văzându-l 
că umblă cu Florica şi zvonindu-se chiar c-ar fi vorba s-o ia 
de nevastă, se hotări repede, o peţi şi făcu îndată tocmeala, 
vesel că i-a suflat-o. 

Florica se topea de fericire. Nu nădăjduise ea niciodată 
norocul să o ia feciorul unui „bocotani ca Toma Bulbuc. Cum 
împlinise douăzeci de ani şi, afară de nişte boarfe, zestre n- 
aducea, s-ar fi agăţat bucuroasă de oricine, numai să se 
vadă la casa ei. 

Nunta se făcu în casa cea nouă a lui George, zidită anume 
pentru dânsul. Trei popi slujiră la biserică, iar Toma nu s-a 
lăsat până nu i-a oprit pe toţi şi la ospăț, izbutind chiar să 
îmbete leucă pe cel din Sărăcuţa, cu bere, căci cumpărase 
înadins trei butoaie pentru feţele spălate. Naş mare a fost 
Stoessel care, ca notar, deşi ovrei, i se păruse tot ce se 
poate mai distins. Stoessel a venit cu brişca lui cea nouă, 
galbenă, împreună cu notăreasa şi cu toţi copiii, şi a stat 
toată noaptea, iar în talgerul miresei a zvârlit o hârtie de o 
sută coroane, nu ca popa din Sărăcuţa care a pus un biet 


zlot de argint şi încă văitându-se că biserica lui e cea mai 
săracă de pe valea Someşului. 

George era foarte vesel şi mândru, şi se uita din când în 
când la Nicolae Tătaru să-l surprindă cât e de supărat. 
Rotindu-şi însă privirea la oaspeţii prea cinstiţi, întâlni 
deodată ochii lui Ion Glanetaşu, înfipţi ca nişte lipitori în 
Florica. Ochii aceştia dâriji, aprinşi şi tulburi îl spăimântară 
şi parcă îi spuseră că dintr-înşii porneşte primejdia. Încercă 
să se bucure că Ion îi râvneşte pe Florica şi vru să simtă o 
răzbunare pentru cele ce a trebuit să înghită odinioară din 
pricina lui. Dar nu izbuti să-şi împrăştie teama nici dând de 
duşcă un pahar de rachiu. Numai întorcându-se la Florica 
se mai linişti puţin, căci ea şedea cu ochii plecaţi şi plânşi, 
cum se cuvine unei mirese, şi doar pe buzele subţiate şi 
roşii îi juca un zâmbet de plăcere. Se gândi să nu se mai 
sinchisească de Ion, şi totuşi îndată se pomeni iar pândindu- 
|. Şi Ion nu-şi lua ochii de la mireasă, ca şi când i s-ar fi lipit 
de ea într-o sărutare atât de pătimaşă că nici o putere din 
lume să nu-i mai poată despărţi... Alături de el, George 
descoperi într-un târziu pe Ana, gălbejită şi uscată la obraji, 
şezând ca pe ghimpi şi surâzând ruşinată. Ea, întâlnind 
privirea mirelui, spuse ceva la ureche lui Ion care, fără a 
întoarce capul, mârâi arătându-şi dinţii, ca un dulău gata să 
muşte. Zâmbetul pe faţa femeii se şterse o clipă, pentru a 
reveni însă îndată mai îngheţat. 

Ana simţise de la începutul ospăţului că Ion pofteşte pe 
Florica. Odinioară s-ar fi prăpădit de durere; acuma numai 
o ruşine crâncenă îi ardea sufletul, că toţi oaspeţii o văd 
batjocorită... Şi, încetul cu încetul, ruşinea se schimbă într-o 
greață năbuşitoare. 1 se părea că toată lumea, cu tot ce e 
într-însa, se scufundă în nişte ape tulburi, atât de murdare 
încât scârba singură pluteşte deasupra ei ca o iazmă 
otrăvitoare. Închidea ochii şi totuşi vedea neîncetat apa 
spre care o împingea o mână grea, ca spre un liman care 
spală urmele şi părerile de rău. 


În zori, mergând acasă, cu picioarele de plumb, cu cizmele 
nouă plângând pe zăpada înăsprită de ger, un frig 
înfncoşător îi îngheţa inima. lon păşea rar, suflând pe nări 
ca un taur lacom, cu capul în vânt pe care căciula stătea 
țanţoşă ca o creastă neagră de cocoş. Mergea parcă pe ea 
nici n-ar cunoaşte-o, fără să-i arunce o privire... 
Amărăciunea o sugruma. Se pomeni zicându-i tare, fără 
voia ei, încât se minună singură, auzindu-şi glasul: 

— Am să mă omor, loane! 

Bărbatul nu se uită la ea. Se înfurie însă deodată, ca şi 
când l-ar fi trezit dintr-un vis dulce. 

— Da omoară-te dracului că poate aşa am să scap de tine! 
Mormăi apoi nepăsător, scoțând pe gură şi pe nas fuioare 
albe de aburi, ca un balaur întărâtat. 

Ana se cutremură. Se opri o clipă să răsufle. Pământul se 
învârtea şi se legăna ca zguduit brusc din temelii. Şi parcă 
apa tulbure, greţoasă de adineaori se întindea peste tot, 
amenințând s-o smulgă şi pe ea, s-o arunce în vârtejul fără 
fund. Întinse mâinile căutând un reazem care s-o apere de 
cotropire. Vru să strige ajutor şi buzele ei şoptiră 
desperate: 

— Am să mă omor... 

Dar nici nu-şi mai recunoscu glasul. 

„AŞ fi putut câştiga şi mi-ar fi venit uşor s-o pedepsesc 
chiar cu temniţă... Dar cum să-mi pun eu mintea c-o 
muiere? Ajunge c-am speriat-o bine de tot, să se înveţe 
minte”, îşi zise preotul Belciug după procesul lui cu doamna 
Herdelea, observând că nu e furios, deşi a ieşit înfrânt. 

De altfel, de când s-au mutat Herdelenii în Armadia, mânia 
lui împotriva lor parcă scăzuse, făcând loc unei lâncezeli pe 
care nu putea s-o înţeleagă. Până atunci toate nenorocirile 
învățătorului i se păruseră binemeritate şi se simţise 
mândru c-a contribuit şi dânsul la stârnirea lor, adăugând, 
ca o culme egală cu excomunicarea, refuzul lui de-a intra cu 
sfântă cruce în casa unde s-au urzit ticăloşiile împotriva 
slujitorului Domnului. Acuma însă începea să-şi dea seama 


că neînțelegerile dintre ei au pornit din deşertăciuni 
mărunte, aproape copilăreşti, şi-şi zicea că pedeapsa a fost 
poate prea mare pentru greşelile săvârşite. „Poate c-am fost 
prea aspru, dar lecţia o meritau”, se mângâia dânsul în 
nopţile lungi de iarnă, când se zvârcolea fără somn în 
aşternut. 

Îşi amintea serile plăcute de-acum câţiva ani. Herdelea 
venea şi jucau durac sau şedeau de vorbă până târziu, ca 
nişte fraţi. Alteori se ducea ella Herdelea şi jucau loton cu 
toată familia, până după miezul nopţii, pe nuci, sorbind cu 
poftă numeroase ceaiuri cu mult rom. Când s-a întors din 
Cluj, după operaţia de rinichi, fiind slăbit şi având mare 
nevoie de mâncare mai bună, doamna Herdelea îi trimitea 
în fiecare zi pe Ghighi, care era mititică, cu supă de găină şi 
câte alte bunătăţi... 

Amintirile bune i le întunecau însă nu uneltirile de mai 
târziu ale Herdelenilor, ci învățătorul cel nou pe care 
Belciug a ajuns foarte repede să-l numească în sinea lui 
„băiatul viclean şi renegat al unui ţăran de treabă”... 
Preotul vorbise numai de vreo câteva ori cu Zăgreanu, dar 
îl şi catalogase. Tinerelul zâmbise, parcă ar fi vrut să-l ia de 
sus... Cu Herdelea făcuse Belciug o înţelegere să-şi adune 
într-o singură după-amiază toate orele de religie, iar când 
n-avea vreme, să lase pe câte-un băiat mai mărişor să 
citească din Catechism şi să păzească liniştea în clasă, în 
cea dintâi miercuri după prânz, venind la şcoală, Belciug 
găsi la masă pe Zăgreanu, cu ceasornicul dinainte, 
întâmpinându-l cu „ai întârziat binişor, domnule pănnte”. Ba 
mai stătu în spina-rea lui toată vremea, ascultând cum face 
lecţia, ca un controlor. Preotul se supără, înverzi, asudă, se 
gândi mereu să-l ia de guler şi să-l scoată afară, dar se 
stăpâni şi doar la plecare nu-i dădu mâna. Peste câteva 
săptămâni, având o întrevedere cu arhitectul noii biserici, 
Belciug uită de ora de religie. Spre seară se pomeni acasă 
cu Zăgreanu care-l rugă politicos să nu mai lipsească... 
Când mai află apoi că veneticul vrea cu orice preţ să 


silească copiii să vorbească numai ungureşte şi că pune la 
gloabă grea pe pănnţii care nu-şi pot trimite odraslele la 
şcoală, preotul începu să regrete pe Herdelea. 

Totuşi Zăgreanu şi Herdelea nu-l preocupau decât în unele 
ceasuri de plictiseală, căci altminteri trăia nişte vremuri 
fericite. În Uliţa Mare, pe locul cel mai frumos din sat, 
aproape de casa lui, zidurile noii biserici aşteptau doar 
primăvara ca să reînceapă lucrul, să se înfăptuiască deplin 
visul lui. Până atunci avea dese întâlniri, sfaturi şi chiar 
certuri cu arhitectul, un om încăpățânat, cu o barbă lungă, 
stufoasă, care voia să ştie mai bine ca dânsul cum să 
împodobească iconostasul şi interiorul sfântului locaş. 

Ca o minune cerească, tocmai în clipele de greu zbucium, 
venise la dânsul o deputăţie de ţărani din Săscuţa să 
cumpere bisericuţa veche, s-o mute la ei. Belciug se 
cutremură de mândrie, căci astfel dobândea mai mult decât 
îi trebuia spre a acoperi toate cheltuielile clădirii celei noi. 

— Mult m-am străduit şi Dumnezeu nu m-a lăsat! 
Murmură el închinându-se cucernic. O, dacă toţi ar face ca 
mine, dacă fiecare ar face măcar atâta, cum s-ar înălța 
neamul nostru în lume şi în faţa Atotputernicului! 

Belciug era român înflăcărat, dar fără paradă şi nevrând 
măriri. „Îmi fac datoria în cuibul meu”, îşi zicea cu o 
modestie bisericească în care dormea poate şi o părere de 
rău. Sentimentele însă şi le păstra mai mult în suflet, 
ferindu-se să aibă ciocniri cu stăpânirea. Numai la petreceri 
îşi dădea drumul uneori, deşi a doua zi se căia că n-a pus 
lacăt gurii, cum scrie de altfel şi în cărţile sfinte. 

Până a început clădirea bisericii, avusese obiceiul să spună 
că, după ce o va vedea sfinţită, va muri bucuros. Acuma îşi 
mai deschidea un termen: să-i dea Dumnezeu zile să poată 
vedea şi dânsul România, „mama visurilor noastre”, pe 
urmă va muri împăcat. În aşteptarea morţii însă se cântărea 
de câte ori umbla prin Armadia şi, când se plângea că n-are 
să mai trăiască mult, se supăra dacă îi băteai în strună. În 
schimb se însenina când i se spunea că e rezistent şi că are 


să înmormânteze tot satul până să-i vie lui rândul. Atunci îşi 
mângâia barba zbârlită şi ofta cu ochii spre cer: 

— Speranţe deşarte, vai, prea deşarte! Viitorul e în mâna 
lui Dumnezeu... Noi să vedem prezentul! 

Prezentul lui erau socotelile bisericii cu arhitectul, grijile 
gospodăriei, slujba bisericească, Zăgreanu, Herdelea, 
sătenii... 

Se necăji când îşi dădu seama că prea a început să se 
gândească la Herdelea şi să întrezărească chiar putinţa de 
împăcare, dacă ar avea norocul să se mai reîntoarcă în 
Pripas. 

„Atâta mi-ar lipsi acuma! Se mânie căutând să-şi împrăştie 
gândurile acestea. Asta-mi lipseşte, vezi dumneata... Parcă 
de împăcări îmi arde azi...” 

Numai dorinţa de-a strânge banii de drum îl înviora pe 
Titu în Măgura. De aceea muncea din răsputeri, silindu-se 
să-şi grăbească plecarea... 

De altminten nici n-ar fi putut face altceva în satul acesta 
aruncat pe o vale strâmtă, în creierii munţilor, cu casele 
răzleţite pe coaste. Cu Căldăraru a văzut repede că n-ar fi 
chip să lege nici un fel de înţelegere sufletească. Au fost ei 
tovarăşi de bancă în liceul din Armadia, dar de atunci nu s- 
au prea văzut până acum când Căldăraru era notar, însurat, 
înstărit, iar Titu un visător, cu capul plin şi cu buzunarele 
goale... Apoi Căldăraru se schimbase de nerecunoscut. 
Mititel, voia să pară grav şi serios, ca să-l respecte ţăranii. 
Întrebuinţa sumedenie de pomezi ca să-i crească mustăţile 
şi era nenorocit că, fiind spân, de-abia avea ici-colo câte-o 
ţepuşă. Îşi scotea burta în afară şi pentru că din fire 
rămânea cam supt, îşi făcea vesta şi pantalonii largi în brâu 
ca să pară mai gros şi pântecos. Ochii mici, vii, negri, i se 
învârteau în orbite ca la veveriţă. Vorbea tare şi apăsat şi se 
ferea ca de foc să râdă în faţa oamenilor. Era însurat de 
curând cu fata subprimarului din sat, ţăran bogat care 
pusese umărul pentru alegerea lui Căldăraru, deşi rivalii 
lui, mai bătrâni, fuseseră susținuți de însuşi solgăbirăul 


Chiţu. Toată familia socrului său îl privea ca pe un fenomen 
rar şi îl lăuda pretutindeni, speriindu-se mai ales că „e 
numai de douăzeci şi şase de ani şi e notar”, parcă mai 
târziu ar fi fost menit să ajungă cel puţin fişpan. 

Titu îi spuse din prima zi că vrea să plece în România şi că 
a venit aci numai să-şi adune cheltuiala de călătorie. 
Căldăraru ţinu îndată să-l povăţuiască să nu facă prostia de 
a pleca nicăieri, ci să stea la dânsul, să câştige o practică 
bună, apoi să-şi dea examenele ce-i mai lipseau şi să se 
înscrie la cursul de notari de pe lângă universitate. i 
preamări apoi profesiunea de notar comunal, neuitând a se 
da drept pildă pe sine însuşi, care a ajuns aşa de bine prin 
muncă şi stăruinţă. Titu se simţi micşorat că prietenul său 
vrea să-i pozeze în ocrotitor, dar nu-i făcu imputare, ci îşi 
înteţi doar hotărârea de-a pleca mai repede. 

În sufletul lui zbuciumările se liniştiră sub privegherea 
speranţei. Din clipa când dorinţa vagă de-a trece dincolo s-a 
transformat în pasiune, viaţa i s-a uşurat, ascunzându-şi 
parcă toate mărunţişurile urâte. Visurile care până ieri 
clocoteau într-însul, căutând să izbucnească neapărat şi să 
schimbe realitatea, să cucerească pe toţi şi să-i facă să 
tresalte la fel, acuma stăteau sfioase în colţul cel maicald al 
inimii lui, ca astâmpărate de un farmec atotputernic. Acolo 
le mângâia în clipele de reculegere, le răsfăţa şi le ferea cu 
grijă de ochii lumii neînţelegătoare. 

Şi astfel năzuinţele i se păreau mai preţioase şi mai dragi, 
ca o comoară nestemată. 

Odată Căldăraru, văzându-l retras şi ursuz, vru să-l 
descoase. Titu îi răspunse verde: 

— Ce să pricepi tu? Ce ideal să nutreşti tu? Te-ai însurat, 
eşti notar, ce-ţi mai lipseşte? Copii? Ai să faci, că doar nu-i 
aşa mare lucru... Pe urmă? Idealul tău, dragă, e să fii 
apreciat de domnul solgăbirău. De aceea nu scapi nici o 
sâmbătă fără să-i trimiţi daruri, de-aceea te iscăleşti 
„Kaldarar”, de-aceea pui pe nevastă-ta să înveţe ungureşte 
şi ai fi în stare să înveţi ungureşte şi pe bietul tată-tău... 


— Te rog, te rog, se umflă notarul. Eu sunt om 
cumsecade... 

— De ce te superi? Apoi parcă eu ce-ţi spun? Tocmai 
pentru că eşti prea cumsecade, faci ce faci. Şi poate că bine 
faci... 

Dar dacă eu nu sunt în stare să fiu ca tine şi ca miile de 
alţii ca tine? Nu sunt, dragul meu, şi nu pot... Şi vezi, de 
aceea n-am ce căuta nici aici, nici în alt judeţ, nicăieri în 
ţara asta, ci trebuie să-mi iau lumea în cap. 

După aceasta şi altele, Căldăraru se căi că s-a încurcat cu 
un zăpăcit care nu ştie să-l stimeze. I-ar fi căutat vreo vină 
şi s-ar fi cotorosit de dânsul, dar Titu muncea cât şapte şi-i 
ducea în spinare toată cancelaria, încât n-ar fi fost uşor să-l 
înlocuiască. 

Spre primăvară Titu primi o scrisoare de la Laura care-l 
umplu de bucurie. Îi spunea în scrisoare că la vară vor veni 
la Sângeorz negregşit şi rudele din România ale lui George. 
Se simţi acuma atât de aproape de fericire, încât îi venea să 
întindă mâna s-o strângă în braţe. 

De la nunta lui George Bulbuc, în fiinţa Anei se statornici o 
silă grea pentru tot ce o înconjura. Zilele i se păreau 
nesfârşite şi tulburi, asemenea apei care o ispitise atunci şi 
al cărei miros înăbuşitor îi rămăsese în nări ca o ispită. 
Simţea mereu că-i lipseşte ceva şi râvnea din ce în ce mai 
mult o linişte mare. Se oprea deseori pierdută, cu braţele 
moarte, cu ochii aiurea, fără să vadă şi fără să audă. 
Zenobia, când o surprindea aşa, o ocăra că doarme în 
picioare şi că pute locul de lene pe unde trece. 

Nici o bucurie nu mai găsea în lume. Copilul începea a 
gânguri şi semăna atât de bine cu Ion încât ea, care se 
îngrozea de bărbatul ei, îi ocolea privirea de frică să nu 
vadă într-însa ochii din noaptea ospăţului, cei ce-au pătruns 
ca nişte săgeți aprinse în carnea celeilalte femei. Apoi şi 
Petrişor era rău, plângea mult până învineţea, iar când îi 
dădea ţâţa în gură, muşca sfârcul cu gingiile parc-ar fi vrut 


să se răzbune că maică-sa n-a sărit mai curând. Mângâindu- 
l şi hrănindu-l, Ana îşi zicea de multe ori: 

— Numai lon e pricina... 

Îşi simţea inima seacă şi goală ca o pungă zvârlită într-o 
margine de drum de un trecător nepăsător. Încetul cu 
încetul şi mintea i se stinse, parcă toate cutiuţele s-ar fi 
deşertat spre a lăsa locul slobod numai pentru două chipuri 
tot mai desluşite, care i se plimbau de ici-colo, greoaie, 
apăsătoare şi dureroase, silindu-i sufletul să se împace cu el 
şi chiar să le îndrăgească: Avrum şi Dumitru. Şi amândoi se 
arătau veşnic aşa cum îi văzuse ultima oară: ovreiul cu 
ştreangul de gât, cu părul umed de sudoare, cu genunchii 
îndoiţi sub scara din şură, iar moşneagul cu briciul deschis 
ca un compas şi ridicat sus ca să nu se taie, şi cu o falcă 
albă de spumă de săpun. Chipurile acestea o spăimântau şi 
îi stârneau o întrebare pe care n-o putea îmbrăca în cuvinte 
şi nici măcar n-o putea lămuri bine. Vedea doar limpede că 
oamenii, care au trăit şi au suferit ca şi dânsa, au păstrat în 
ochii reci atâta linişte şi împăcare încât îi era parcă necaz 
că nu poate dobândi şi ea nepăsarea lor alinată. 

Când se desprimăvără, Ana îşi făcu obiceiul de-a se duce în 
fiecare zi pe la tatăl ei, pe-acasă. Nu-şi dădea seama de ce 
se duce şi nici n-o întreba nimem. Ion era bucuros că nu-i 
mai zbiară copilul în creieri şi că nu mai e nevoie s-o vadă 
veşnic bosumflată ca o prevestire de râu... Vasile Baciu 
rareori schimba câte-o vorbă cu dânsa; o afurisea însă că 
din pricina ei a trebuit să ajungă averea lui pe mâinile unui 
tâlhar care azi-mâine poate să-l scoată şi din casă. 

De la Glanetaşu până la tatăl ei, o postată bunişoară, Ana, 
cu copilul în braţe, mergea ca o nălucă, fără să se uite în 
dreapta ori în stânga, trecând pe lângă oameni fără să dea 
bineţe şi bolborosind cine ştie ce... Cei ce o întâlneau îşi 
făceau cruce; prin sat se şoptea ca s-a smintit la minte 
sărmana femeie, iar unii mai miloşi ocărau pe Lon şi pe 
Vasile c-au bătut-o până au năucit-o de tot... Ea intra în 
casă, se învârtea puţin, ca şi când ar fi căutat ceva pierdut 


de mult, apoi se aşeza pe o laviţă, îşi alăpta copilul, mută, cu 
ochii în gol, pe urmă deodată se scula şi pleca precum 
venise. 

Odată însă, mergând spre casa părintească, un glas 
bâlbâit şi hodorogit o trezi din aiureală: 

— Ana! Ana! Stai... vino-ncoa! 

Femeia se opri speriată. Savista-oloaga, în poarta ogrăzii 
lui Trifon Tătaru, îi făcea semne desperate cu mâna. Ziua 
era caldă, alintată de soare. Noroiul pe uliţă se zbicise. 
Ramurile pomilor, spălate de rugina fermi, îşi înverzeau 
mugurii. 

Ana se miră văzând pe Savista. 

— Aici eşti? O întrebă. 

— Aici... Venit dinadins pentru tine... Să-ţi spun, clefăi 
oloaga rânjind, dar cu privirea mânioasă şi dând din mâini 
parc-ar fi vrut să se ridice în picioarele ei subţiri şi corcite. 

Nevasta ştia că Florica, de când s-a măritat, luase pe 
Savista la dânsa. Ba auzise cum George s-ar fi lăudat către 
oameni că oloaga are să-i poarte noroc în casă, asta drept 
răspuns celor ce, voind să-şi bată joc, spuneau că Florica n- 
are zestre, afară dacă n-o strânge pe Savista ca să-i 
cerşească pomana trecătorilor. „De ce s-o fi întors oloaga 
înapoi la Trifon Tătaru?” se gândi Ana apropiindu-se. 

Savista îi spuse ceva căscând gura cât o şură, gâfâind şi 
silindu-se în acelaşi timp să-şi mulcomească glasul să n-o 
audă cumva cineva, deşi nu se zărea ţipenie de om 
primprejur şi numai în şanţul de peste drum scormonea 
grohăind un mascur legat de-un picior cu sfoară de un par 
din gard. Ana asculta şi nu pricepea nimic. 

— Mai rar, Savista, murmură ea rugătoare. 

Oloaga rosti rar două vorbe, dar apoi urmă mai repede şi 
mai bâlbâit. Din ce în ce însă îi lucea mai aprig pnvirea şi în 
colţurile gurii îi clăbuceau spume gălbui. 

— Nu vie Ion... Poznă mare... Florica nu... George omoară, 
urlă dânsa foarte iute, amenințând cu pumnii şi învârtind în 
orbite ochii aproape albi de holbaţi. 


Apoi deodată Ana plecă, lăsând pe Savista cu gura plină, 
zvârcolindu-se în lămuriri aprinse. În urechile Anei 
pătrunsese „Ion, Florica, George” din care înţelese de 
ajuns. Oloaga însă se înfurie mai rău văzând-o că se 
depărtează, şi răcni după ea scuturând pumnii: 

— Şi pe tine omoară, târfă... Tu laşi pe Ion... 

Făcu o sforţare mare să se repeadă în urma Anei, dar pi- 
cioarele betege îi rămaseră ţintuite pe loc şi doar cu faţa se 
plecă până-n pământ, ţipând mai gros: 

— Ion vrea Florica... George omoară... Toţi, toţi, toţi! 

Ana nu mai auzea decât: Ion, Florica, George... Şi merse 
ca altădată, drept înainte, până la casa în care a copilărit. 
Tatăl ei nu era acasă. Luă cheia de sub grindă, unde ştia că 
o ascundea, deschise uşa şi se aşeză pe laviţă. Copilul 
scâncea. Îl legănă puţin în braţe, apoi îi acoperi gura cu 
țâţa. 

Îşi simţea capul greu ca plumbul. În neştire strângea la 
piept copilul care ţocăia lacom. Se uita mirată prin casă 
parc-ar fi văzut-o întâia sau ultima oară. Nimic nu era 
schimbat. Patul, masa, laviţele, scaunul, dulapul cu vase, 
doniţa de apă, lampa spânzurată în tavan... Toate ca 
totdeauna. Numai cuptorul părea mai negru, cu gura-i 
mare, fără fund... Privind cuptorul, o săgeată îi trecu pnn 
minte şi deodată parcă s-ar fi întors înapoi pe o cale 
spinoasă... Parcă e întuneric beznă... Lespedea rece îi 
gâdilă talpa cum se suie pe cuptor şi inima-i bate să-i 
spargă coastele... Se urcă încet să nu-i fâşâie cămaşa, să nu 
deştepte pe tatăl ei care sforăie beat în pat... În culcuş e 
cald... O mână bâjbâie, îi atinge glezna uşor şi ea ştie că e 
mâna lui Ion, căruia îi pârâie oasele suind şi lungindu-se 
lângă ea... Şi inima-i bate mereu... Cum îi bate... 

Apoi deodată se cutremură şi, dezmeticindu-se, îşi aduce 
aminte, fără să-şi dea seama de ce, că îndată după nuntă, 
Ion s-a împrietenit ca un frate de cruce cu George, că 
merge deseori pe la dânşii, că veşnic se sfătuiesc împreună, 
la cârciumă beau împreună, umblă şi prin Jidoviţa 


împreună... De unde ştie ea toate acestea? Habar n-are, dar 
ştie sigur... i-a spus cineva... Chiar lon a spus-o acasă 
Zenobiei, lăudându-se şi lăudând pe George... 

Şi atunci i se păru că gura cuptorului se cască mai mare şi 
se apropie de ea. Copilaşul scăpase sfârcul sânului şi 
scâncea... Ana se sculă brusc, încuie uşa, puse cheia bine. 
Din spate simţea ameninţarea gurii uriaşe, flămânde, încât 
nu mai îndrăzni să se uite înapoi. 

Savista era tot unde o lăsase. Trecând prin faţa ei, o văzu 
cum scuipă şi o auzi cum răcneşte mai avan: 

— Omoară George toţi... Ruşine... Hu... Huo! 

Ana însă se grăbea ca şi când ar aştepta-o cineva acasă. 
Opincile ei plescăiau pe uliţa uscată şi soarele o frigea în 
spinare. 

Când intră în ogradă, portiţa scârţăi atât de jalnic că-i 
zgârie inima. lon cioplea o oişte, cu mânecile suflecate, 
hâcăind de câte ori izbea cu toporul; se opri o clipă, se uită 
după ea şi luarea ochilor i se potoli văzând-o, parcă s-ar fi 
întrerupt din vedenia celeilalte. Ana însă trecu pe lângă el 
fără a întoarce capul. Uşa tinzii era deschisă, neagră: pe 
pragul de sus se prelingea o perdea de fum albastru. În 
casă, pe pat, se odihnea Glanetaşu, cu faţa-n tavan, cu gura 
căscată, horcăind. La vatră, Zenobia sufla în foc cu ochii 
roşii umflaţi; zărindu-şi nora, o luă îndată la ocări, dar 
neîncetând de-a scormoni tăciunii şi de-a sufla: 

— Ai început să forfoteşti toată ziulica prin sat, tu 
nevastă... fuuuu... ffff... fff... şi colea-s toate baltă... ff... 
Parc-ai fi din ţigani, nu din oameni de omenie... Văd că nu 
mai ai... fffuufff... nici un pic de ruşine... fff... nici obraz... 

Femeia auzea vorbele şi nu le pricepea rostul. Toate i se 
păreau ca prin vis. Stătu puţin în mijlocul casei. Copilaşul 
gângurea. Pe urmă, ca şi când şi-ar fi adus aminte, aşeză 
copilul cu băgare de seamă la picioarele Glanetaşului, îl 
îmbondori bine în cârpe şi-l închină de trei ori... Făcând 
aceasta parcă iar uită ce vruse şi iar rămase pierdută, cu 
ochii întrebători... Apoi tresări şi ieşi brusc în tindă, unde 


cotrobăi prin toate ungherele, foarte amărâtă că nu găsea 
ce căuta. Porni în ogradă şi-n prag o lovi drept în faţă 
lumina vie a soarelui primăvăratic, silind-o să clipească 
aiurită din ochi. Cu obrajii galbeni, supţi, cu nasul subţiat, 
cu barba ascuţită, părea însăşi desperarea. Îi venea să-şi 
frângă mâinile şi nu putea... Un gând nou îi răsări în creieri 
şi fugi drept în grajd... 

Acolo, până să se obişnuiască cu întunericul, bâjbâi puţin. 
Apoi văzu pe Joiana, vaca ei de zestre, cu spinarea osoasă şi 
cu şoldurile largi, ieşite afară ca două lopeţi, parcă veşnic 
ar fi fost flămândă, şi cu ugerul atârnându-i până aproape 
de pământ. Joiana se uită la ea cu ochii mari, liniştiţi şi 
melancolici, ca şi când ar fi întrebat-o: ce vrea? Ana îi 
mângâie şoldul, dar Joiana, nemulțumită, întoarse capul şi- 
şi vâri botul în rămăşiţele de ogrinji, suflând puternic pe 
nări spre a împrăştia praful din fundul ieslelor... Alături 
rumega Dumana lui lon, iar mai departe, tot pe mâna 
dreaptă, doi cai slăbuţi nechezau cu nădejde. În stânga 
erau boii, culcaţi, somnoroşi. 

Ana însă întârzia mereu. Se oprea, uitând ce căuta, şi 
pornea iar doi paşi, reamintindu-şi. Ajunse la coteţul unde 
ţinuse viţelul pe care Ion l-a vândut ca să plătească 
avocatului. Pe un stâlp, într-un cui de lemn, atârna 
ştreangul nou-nouţ, cu care lega viţelul când îl alegea la 
muls. Luându-l şi întinzându-l în mâini, zâmbi cuprinsă de 
bucurie mare. Pe urmă se uită împrejur. Tavanul eră foarte 
jos, aproape să-l atingi cu degetele, şi se odihnea pe grinzi 
groase, necioplite. Trecu capătul ştreangului pe după cea 
dintâi dinspre uşă, lângă Joiana, şi îl legă cu un nod întreit. 
Lărgi bine laţul din celălalt capăt şi-i dădu drumul, privind 
cum se leagănă de ici-colo, din ce în ce mai uşor. Privind aşa 
îi apăru în minte din senin Avrum şi se miră că spânzuratul 
n-o mai spăimânta, ci parcă zâmbea straniu ca o chemare. 

— O, Doamne fereşte, că şi eu... murmură Ana întorcându- 
se şi făcând un pas, hotărâtă să iasă din întunericul 
năbuşitor. 


Printr-o crăpătură a uşii pătrundea o dungă de raze 
galbene în care jucau şi se întreceau mii de firişoare în 
toate culorile. De-afară auzi izbiturile de topor ale lui Ion şi 
un ciripit zgomotos şi certăreţ de vrăbii multe. Vru să mai 
facă un pas şi deodată văzu limpede în dunga de lumină pe 
Du-mitru cu briciul în mână, tremurând ca şi când i-ar face 
semn... Speriată, se uită înapoi. Ştreangul nu se mai mişca; 
stătea drept, întins parcă de-o greutate mare. Când se 
gândi de ce-o fi întins, desluşi în laţ capul lui Avrum, cu un 
rânjet care o înfurie. 

Încet, tacticos, îşi scoase năframa şi o puse pe parul ce 
despărţea pe Joiana de Dumana. Se duse apoi furioasă sub 
ştreangul care-i venea până la ochi. Se întinse în vârful 
picioarelor, prinse laţul cu amândouă mâinile şi-şi vâri 
capul. Se căzni mult să-şi potrivească funia pe gâtul gol, 
ţinând cu o mână ştreangul şi cu cealaltă laţul. Picioarele o 
dureau de cât stătuse încordată; simţea că e aproape să 
amorţească... Închise ochii şi încercă să nu se mai ţină cu 
mâinile de funie. De altfel nici nu mai putea de picioare; i se 
zgârceau ge-nunchii. Laţul se strângea din ce în ce mai 
tare. N-o durea, dar i se părea că tot nu l-a potrivit bine şi-i 
era necaz că s-a pripit. Simţi o gâdilitură încât trebui să 
caşte gura şi ochii. Deodată îi trecu prin minte că acuma 
are să moară, se îngrozi şi vru să se întindă să atingă 
pământul, să fugă de moarte. Dar degeaba mişca picioarele, 
căci nu găsea nici un sprijin. Atunci se spăimântă şi o 
cuprinse o înecăciune arzătoare. Limba i se umflă, îi umplu 
gura, încât trebui s-o scoată afară... Apoi un fior o furnică 
prin tot corpul. Simţi o plăcere grozavă, ameţitoare, ca şi 
când un ibovnic mult aşteptat ar fi îmbrăţişat-o cu o 
sălbăticie ucigătoare... Încercă să ţipe, dar nu izbuti decât 
să horcăie de două ori înăbuşit... Se moleşi, lăsându-se să 
atârne în voie. Ca o fulgerare îi mai trecu prin creieri 
noaptea, cuptorul, durerea, plăcerea... Pe urmă toate se 
încâlciră... Ochii holbaţi nu mai vedeau nimic. Doar limba 


creştea mereu, sfidătoare şi batjocoritoare, ca o răzbunare 
pentru tăcerea la care a fost osândită toată viaţa... 

Joiana, nemaisimţind nici o mişcare, întoarse capul şi se 
uită nedumerită. Dădu din coadă şi atinse cu moţul de păr 
poalele Anei. Şi fiindcă Ana rămase ţeapănă, Joiana îşi 
înfundă limba verzuie, apăsat, întâi într-o nară, apoi în 
cealaltă şi porni să rumege domol, plictisită... 

De-abia într-un târziu se auzi glasul mânios al Zenobiei: 

— Ană! Măi Ană! Vai, mânca-te-ar relele, puturoasă şi 
netrebnică! Că toată ziulica bate ulițele şi copilul mi-l lasă 
pe cap să urle şi să mă asurzească... Ană! Fire-ai a dracului 
cu cine mi te-a făcut noră! Vedea-te-aş moartă să te văd, 
neruşinată şi... 

— Mi se pare c-am văzut-o intrând în grajd, mormăi lon 
fără să se oprească din cioplit. la vezi c-o fi adormit acolo! 

Zenobia se repezi şi deschise larg uşa grajdului. Lumina 
năvăli veselă înăuntru... În aceeaşi clipă însă femeia sări la 
o parte îngrozită şi ţipând ca din gură de şarpe: 

— 'Tulai! Ajutor! Săriţi! Ionică! S-a spânzurat Ana! Vai de 
mine şi de mine, tulai! S-a spânzurat! 

Capitolul XI. 

BLESTEMUL. 

Când văzu lon pe Ana moartă, simţi parcă o lovitură de 
ciocan în moalele capului. Stătu în faţa spânzuratei, uluit, 
strângându-şi gura cu palma, şi o durere necurmată îl 
apăsa pe creieri, ca un bolovan. Acuma îşi aduse aminte 
ameninţarea ei din noaptea nunţii lui George cu Florica. 
Mila stranie, alcătuită din groază şi mirare, ce te cuprinde 
instinctiv în faţa morţii, îl zgudui o clipă. Dar pe urmă, 
obişnuindu-se puţin cu faţa schimonosită cumplit a femeii, îl 
munci întrebarea cum a putut el trăi aproape un an în 
acelaşi pat cu ea şi sfârşi zicându-şi că bine a făcut că s-a 
omorât... După un răstimp însă se răsti la Zenobia, aproape 
fără să-şi dea seama: 

— Unde-i copilul, mamă? Vezide copil! la du-te la copil! 

Grija de copil îi umplu toată mintea şi nici nu-l mai părăsi. 


Vasile Baciu veni spre seară, găsind pe Ana aşezată pe 
masă, scăldată, îmbrăcată, cu mâinile încrucişate. Se uită 
lung la ea, înghiţi un nod ce i se urcase în piept şi apoi 
schimbă câteva vorbe cu Ion, dar fără să se privească în 
ochi. Zenobia însă îi povesti amănunţit cum a venit Ana din 
sat, cum a pus copilul pe pat, cum a ieşit afară, cum nici n- 
ar fi dat peste dânsa dacă nu plângea copilaşul... 

La prohod se adună mai tot satul, încât oamenii umpleau şi 
uliţa. Praporii fluturau alene în adierea de primăvară care 
ducea departe mirosul de tămâie şi aducea în schimb valuri 
de miros dulce de flori de măr. Câte-o femeie izbucnea în 
plâns din când în când, iar preotul Belciug mormăia pe nas 
cântecele de înmormântare şi scutura mereu cădelniţa. lon 
îngenunchea deoparte, Vasile de cealaltă parte a 
coşciugului, amândoi cu capetele goale, plecate, ca nişte 
vinovaţi. Zenobia în genunchi ţinea copilul în braţe, 
legănându-l ca să nu scâncească, şi se uita împrejur parcă 
s-ar fi mândrit cu frumuseţea de îngropăciune. Glanetaşu, 
zdrobit, cu obrajii în palme, plângea cu sughiţuri, 
bolborosind dureros: 

— Draga tatii... Draga tatii... 

Ion asculta ca prin vis cântecele popii şi răspunsurile 
dascălului. Gândurile lui rătăceau în zigzagun stranii, 
sărind de la Ana la copil, apoi la Vasile Baciu, iar la moarta 
din sicriul de brad învelit cu zăbranicul aspru, şi pe urmă 
deodată la Florica, revenind la copilul din braţele Zenobiei. 
Şi de câte ori îi venea în minte copilul, avea o tresărire de 
spaimă neînţeleasă. 

Pe când preotul citea o rugăciune lungă, îşi aduse aminte 
că, înainte de-a scoate din casă coşciugul, au sosit aci 
George cu Florica, cu feţele triste, şi i-au spus că aşa a vrut 
Dumnezeu, dar omul să fie tare, că toate trec pe lumea 
asta... Privirea nevestei îl pironise întruna, posomorâtă şi 
doritoare şi plină de imputări, dar totuşi parcă răsfrângând 
asupra lui o dragoste mare, de-abia stăpânită. Lui i-a fost 
frică să nu bage de seamă George şi a plecat ochii... lar 


acuma simţea privirea aceea în creien, i se plimba în 
închipuire tot mai stăpânitoare, copleşindu-i inima de o 
amărăciune din care totuşi încolţeşte repede o nădejde 
nouă. 

Pe la sfârşitul prohodului, ridicând ochii, întâlni peste 
coşciug privirea lui Vasile Baciu, care-l sfredelea cine ştie 
de când. Ion îngălbeni, încercă să plece iar capul şi nu mai 
putu. Privirea socrului său era ca a unui şarpe uriaş ce-şi 
ameţeşte prada înainte de a o înghiţi. În ochii lui însă Ion 
citi mai ales o întrebare, întâi întunecoasă, ş-apoi îndată 
limpede ca lumina zilei: „Unde-s pământurile? În pământ se 
duc toate pământurile...” 

Atunci deodată îşi dădu seama de ce se gândeşte el atâta 
la copil. Adică prin moartea Anei ar pierde tot şi degeaba s- 
ar fi luptat, dacă n-ar fi copilul... Adică numai în sufletul 
copilului ţine averea lui, numai cât ţine sufletul copilului 
ţine şi moşia... Vru să se uite spre Zenobia cu copilul, dar 
privirea lui Vasile nu-i dădea drumul şi începu să-l frigă şi 
să-l sfâşie, căci într-însa se vedea pe sine însuşi ca într-o 
oglindă: galben, speriat, tremurând de frica amenințării... 
Iar socrul său parcă avea faţa unsă cu un zâmbet 
baţjocoritor de biruinţă. 

Până s-a coborât în groapă sicriul Anei, ochii lui Vasile 
Baciu l-au urmărit neîndurători, izgonindu-i din suflet 
privirea Floricăi, făcându-l să uite tot, chiar prohodul însuşi, 
afară de copilul de care atârna parcă toată soarta lui. 

Întorcându-se de la cimitir, smulse copilul de la Zenobia, 
ca cuprins de teamă să nu i-l răpească cineva. Îl strânse la 
piept, acoperindu-l cu braţele-i osoase. Petrişor scâncea, iar 
el îl ogoia ca o doică iscusită, gândindu-se mereu că duce în 
braţe tot pământul câştigat cu stăruinţe şi zbuciumări atât 
de îndelungate. Oamenii care până acuma îl ocărau şi 
spuneau că din pncina lui s-a spânzurat Ana, văzându-l cu 
copilul, se înduioşară şi-şi ziseră că nu poate fi vinovat el de 
moartea femeii. 


— la seama, ginere, să nu cadă bolnav nepoţelul! Mormăi 
în urechea lui un glas răutăcios, când cotiră în Uliţa Mare. 

Ion se cutremură şi ascunse copilul sub suman, parc-ar fi 
căutat să-l apere de privirea lui Vasile Baciu. 

Apoi, după pomeni, se sfătui multă vreme cu maică-sa ce 
să facă cu copilul şi cum să-l îngrijească şi se mai linişti 
când Zenobia îl încredinţă că băieţelul e destul de mărişor, 
că tot era să-l înţarce azi-mâine, că mănâncă de toate, că 
are să crească cât muntele, numai zile să aibă de la 
Dumnezeu, şi că nici n-o să bage de seamă până s-o pomeni 
cu el mare şi bun de trimis cu vitele la imaş. 

— la seama, mamă! Zise Ion totuşi, răguşit. la bine seama, 
că mi se pare că Petrişor e cam plăpând. 

— Vai de mine, omule, dar nu-l vezi câtu-i de roşcovan şi 
de voinic? 

— Bine, bine... Dar dacă se îmbolnăveşte şi moare, 
Doamne fereşte, apoi să ştii că n-ai trai cu mine! Copilaşul 
ăsta-i viaţa mea, mamă! 

— Proclet mai eşti, Ionică, şi sălhui, zău aşa! Protestă 
bătrâna. 

— Eu atâta-ţi spun, ca să nu zici că nu ţi-am spus... Ca 
ochii din cap să mi-l îngrijeşti şi să mi-l ocroteşti! 

— Da ce-i cu tine, măi băiete? Parcă cobeşti a rău, Doamne 
iartă-mă! Se închină Zenobia gândindu-se că mult mai 
trebuie să-şi fi iubit nevasta Ion, măcar că nu s-a arătat, 
dacă se prăpădeşte aşa cu firea din pncina plodului ei. 

— Românul, când e bun din fire, e ca prietenul meu 
Herdelea! Striga Grofşoru cu atât mai des cu cât termenul 
apelului se apropia şi Herdelea devenea tot mai mohorât şi 
mai neîncrezător. 

Sorocul era hotărât pentru mijlocul lui aprilie, la curtea de 
apel din Târgu-Mureşului. Herdelea număra zilele ca 
şcolarii la venirea vacanţelor, dar el, de ce scădeau, de 
aceea se întrista mai mult, muncit de presimţirea că i-e 
scris lui să fie înfierat şi să-şi piardă pensia pentru care a 
muncit ca robul peste treizeci de ani. Şi azi nici măcar 


nădejde adevărată nu mai putea nutri, cu toate asigurănle 
zgomotoase ale lui Grofşoru, căci şi nădejdea l-a înşelat atât 
de crâncen rândul trecut. 

Grofşoru îi făgăduia în fiecare zi şi se jura că se va duce la 
curte şi nici nu se va întoarce fără achitare deplină. În 
sfârşit, ca să-i dea o dovadă desăvârşită de cât îl iubeşte şi-l 
stimează, cu vreo trei săptămâni înainte de termenul 
procesului, bău bruderşaft cu dânsul la berăria Rahova, de 
faţă fiind toată domnimea din Armadia, pupându-l şi pe 
urmă strigându-i triumfător: 

— Acuma mi-eşti frate, beţivule, şi dacă mai îndrăzneşti să 
te îndoieşti şi să te mai arăţi cu mutra asta plângătoare, 
apoi să ştii că eşti de poznă cu mine! 

Toţi aplaudară gestul, iar cei ce încă nu se tutuiau cu 
Herdelea urmară pilda avocatului, începând cu directorul 
liceului şi sfârşind cu conţopistul de la notarul public. 

În ziua aceea Herdelea s-a simţit într-adevăr fericit, s-a 
îmbătat zdravăn, încât dăscăliţa a trebuit să-i puie prosoape 
ude la cap şi să-l ocărască toată noaptea... Dar a doua zi 
tristeţea i-a revenit aceeaşi, ca o umbră ce nu te părăseşte 
decât până când stai în întunenc. Se gândea mult la Ion şi la 
jalba lui. Ilacă, Ion şi-a văzut de ale lui, s-a şi îmbogăţit... 
Pentru Ion jalba a fost un accident uşor, din care scapi 
teafăr şi mai bucuros de viaţă. Ce-i pasă lui că va şedea la 
răcoare o lună de zile? Poate e şi mulţumit că astfel are 
prilejul să-şi odihnească puţin ciolanele... Pe când pentru 
dânsul jalba a fost lovitura grea care i-a schimbat brusc 
linia vieţii. Un lucru de nimic cum hotărăşte soarta omului, 
cum îi răvăşeşte tot mersul vieţii! Piatra mică răstoarnă 
carul mare... Un fir de nisip care s-a mişcat din loc şi a 
prăvălit stânca întreagă... Şi parcă totdeauna lucrurile 
mărunte şi neînsemnate pricinuiesc prăbuşirile grele, ca şi 
când omul, mândru şi încrezător în puterile lui, ar fi o 
jucărie şi poate mai puţin în mâna unei tainice şi 
înfricoşătoare fiinţe stăpânitoare... Tocmai cu câteva zile 
înainte de împlimrea soartei, Herdelea se pomeni iar cu lon 


care venea cu vestea morţii Anei şi cu rugămintea să-i facă 
ceva să-şi poată ispăşi osânda în închisoarea judecătoriei 
din Armadia, ca să nu se mai depărteze pe la Bistriţa... 

— Să-ţi fac, Ioane, cum să nu-ţi fac! Zise învățătorul 
amărât, rozându-şi unghiile ca să-şi stăpânească pornirea. 
Că ţi-am mai făcut şi altădată, şi vezi bine pe unde am 
ajuns, vezi, pe drumuri, om bătrân... Dar să-ţi fac, fireşte... 

Ion se uită drept în ochii lui, cu o emoție sinceră în toată 
înfăţişarea, ca şi când cuvintele lui Herdelea l-ar fi atins în 
suflet o coardă care n-a vibrat de mult. 

— Sunt ticălos, naşule, rosti apoi dânsul molcom. Suntem 
răi şi proşti, vai de păcatele noastre... M-a bătut Dumnezeu, 
mai rău nu se poate. [i-am greşit, văd bine... Dar 
Dumnezeu ajută pe omul bun... Dumnezeu are să te 
mângâie pentru greşeala mea... 

— Mă mir cum m-am luat eu după nătângiile tale, Ioane? 
Trebuia să te dau pe uşă afară, nu să mă potrivesc ţie, 
murmură învățătorul, înduioşat şi cu ochii umezi. 

— Aşa-i omul când îi ia Dumnezeu mintea, făcu Ion cu alt 
glas, mai aspru, în care se simţea părerea de rău că s-a 
lăsat o clipă învins de slăbiciune pentru grijile altora. Dar 
dumneata să-mi faci acuma o jalbă frumoasă, cum zic, că-ţi 
plătesc, naşule... 

Herdelea îi făcu petiția cuvenită. Vorbele schimbate cu 
omul care i-a pricinuit toată nenorocirea de azi îi sădiră în 
inimă un bob de încredere. Îşi zicea „pe omul bun îl ajută 
Dumnezeu”, şi găsea parcă mângâiere. Avea însă şi 
remuşcări că, în nerozia şi zădărnicia lui, de multe ori şi-a 
bătut joc de cele sfinte. Şi de-aci încolo, seara, întins în pat, 
după ce stingea lampa, cu faţa-n sus şi cu mâinile 
împreunate pe piept, se ruga în gând fierbinte să-i ierte 
Dumnezeu rătăcirile şi să-l scape şi acuma, ca totdeauna, 
din impasul în care l-a aruncat propria-i vină. 

Grofşoru avea să plece singur la Târgu-Mureşului, la 
judecarea apelului. Herdelea trebuia să rămână la 
cancelarie, acasă, căci nu era obligat să se prezinte şi ar fi 


cheltuit bani mulţi zadarnic... Deşi, plecând din Armadia la 
amiază, seara ajungea la ţintă, s-au făcut mari pregătiri de 
drum. Doamna Grofşoru, o femeie drăguță, grăsună, 
gospodină, umplu un cufăraş numai cu merinde, ca să aibă 
omul în tren ce să mănânce. Doamna Herdelea, cu care se 
împrietenise bine, i-a fost de mult ajutor. Chiar ideea 
merindei de la dăscăliţă pornise şi fusese găsită minunată... 
La plecare erau de faţă amândouă familiile, în care intrau 
cei cinci copii ai avocatului. Se vărsară lacrimi abundente, 
numai Grofşoru se uimi tare şi porunci lui Herdelea să fie 
absolut liniştit şi să aibă încredere în el şi în Dumnezeu. 

Nevasta avocatului, dăscăliţa şi Ghighi hotărâseră în taină 
să ajuneze toată ziua procesului... Seara, familia Herdelea 
stătu până târziu, lăudând pe Grofşorenii care-s nişte 
oameni cum nu s-au văzut mai de inimă, şi drămăluind fel 
de fel de nădejdi. Când se culcară, în întuneric se auzi 
limpede şoşăitul buzelor tuturor trei rugându-se din inimă 
să binecuvânteze Atotputernicul ziua de mâine şi s-o 
întoarcă spre binele celor năpăstuiţi... Chiar în aceeaşi 
vreme murmura şi doamna Grofşoru un Ilatăl nostru pentru 
bietul creştin, după ce pusese pe toţi cinci copiii în 
genunchi să zică o rugăciune anume pentru „moş 
Herdelea”. 

Fără să ştie de planul femeilor, învățătorul îşi propusese şi 
el să ajune în ziua cea mai grea din viaţa lui. Se trezi în zorii 
zorilor şi nu mai putu adormi de grijă şi de emoție. Ca să-i 
treacă vremea, vru să-şi aprindă luleaua, dar îşi aduse 
aminte la timp că nu te poţi spurca cu tămâia dracului când 
jertfeşti o zi lui Dumnezeu. Se perpeli în pat, frământat 
numai de presimţiri rele. Plecă mai curând la cancelarie şi 
nici acolo nu găsi linişte. La prânz nici nu se duse acasă, 
spre supărarea doamnei Herdelea care îl aştepta cu masa 
ca de obicei. 

În sfârşit pe seară veni o telegramă. Herdelea, singur în 
birou, o rupse şi o citi tare încât îl auzi şi factorul: „Achitat - 
Ura”. Bătrânul oftă o dată din fundul sufletului, ca şi când i 


s-ar fi ridicat brusc o piatră de moară, şi apoi îndată se 
porni pe un plâns cu hohote; poştarul, care aştepta un mic 
bacşiş, o şterse repede în vârful picioarelor. După ce se 
răcori cu lacrimile, Herdelea trecu la doamna Grofşoru, 
locuinţa avocatului fiind în aceeaşi casă. Doamna Grofşoru, 
încercând să râdă, se pomeni de asemenea plângând de 
bucurie. Mai vru să-şi laude puţin bărbatul, pe care-l iubea 
mult, deşi era cam ştrengar, dar Herdelea nu avea răbdare. 
Simţea nevoia să comunice tuturor cunoscuţilor şi 
necunoscuţilor vestea minunată. La berărie prietenii îl 
felicitară şi-l îmbrăţişară, îndemnându-l apoi să stropească 
cu o băutură zdravănă asemenea izbândă strălucită, încât îi 
trebui o sforţare titanică să refuze, voind să-şi respecte 
deplin ajunarea... Sosi acasă pe înnoptat, obosit mort de 
bucurie. Doamna Herdelea îl primi bosumflată că n-a venit 
la masă, dar când văzu telegrama, începu să se bocească 
dimpreună cu Ghighi de răsuna casa, parc-ar fi murit cine 
ştie ce rudă scumpă. Cu mare greu izbuti învățătorul să le 
ostoiască, spre nenorocirea lui, căci dăscăliţa îl luă la zor: 
de ce n-a poftit la prânz şi a făcut să se strice atâtea bucate 
degeaba? Nici chiar când îi mărturisi c-a ajunat, doamna 
Herdelea nu se împăcă de tot, ci doar în sufletul ei se simţi 
mulţumită că şi „păgânul” s-a întors la Dumnezeu. 

Se culcară acuma devreme. În casă stăpânea o fericire 
mare. Şi totuşi Herdelea parcă niciodată n-a avut noapte 
mai albă. Îi era foame şi mai ales îl chinuia meteahna 
tutunului. Se învârti ceasuri peste ceasuri în patul fierbinte, 
cu genele mai grele ca plumbul... şi nu era chip să 
adoarmă. De-abia spre ziuă îl birui somnul binefăcător şi 
atât de adânc că dimineaţa trebuisă-l scuture de două ori 
dăscăliţa până să-l deştepte, ca să nu întârzie tocmai acuma 
când avocatul nu-i acasă şi toată cancelaria e în seama lui. 

La amiază făcură cu toţii o plimbare până-n Jidoviţa să 
aştepte pe Grofşoru... Copiii auziră cei dintâi clopoţeii 
cailor. Trăsura se opri şi avocatul sări jos strălucitor. Înainte 


de a-şi săruta nevasta, se repezi la Herdelea şi, 
îmbrăţişându-l furtunos, îi zise: 

— Ai văzut, renegatule, ce poate face un român? Apoi de- 
acuma să mai pofteşti să nu crezi când îţi făgăduiesc eu 
ceva! 

Un copist pirpiriu luă din mâna lui Ion hârtia prin care 
tribunalul îi îngăduia să-şi facă pedeapsa de o lună la 
închisoarea judecătoriei din Armadia, o suci, o învârţi, căută 
prin dosare, se uită la dânsul clătinând din cap dojenitor, 
apoi scrise ceva într-un registru prăfuit, îi dădu un bilet 
galben şi-l trimise: „în fundul gangului, unde vezi o tăbliță 
neagră cu chei multe”. 

Din gang lon se pomeni deodată în curtea închisom. O 
recunoscu numaidecât, nu degeaba a văzut-o doar aşa de 
bine odinioară, când a avut pozna cu Simion Lungu. 
Strângerea de inimă de atunci îi îngălbenifaţa şi acuma. 
Curtea strâmbă era pustie. Pardoseala de piatră, tocită, 
răsfrângea lucirea soarelui. Ferestrele cu zăbrele 
încrucişate scânteiau în bătaia razelor calde. Într-un geam, 
un cap tuns, cu barba înnegrită de ţepi nerase de mult, 
stătea nemişcat, parcă ochii, singuri vii, s-ar fi îmbătat 
sorbind lumina zilei. Ion se cutremură uşor şi-şi făcu cruce, 
ridicând apoi privirea spre cerul albastru pe care ici-colo 
albea câte un nouraş încremenit în văzduhul limpede. 

Bătu la uşa cu chei multe şi dinăuntru auzi un glas aspru, 
gros, mânios. Intră încet, strecurându-se parcă să nu facă 
zgomot, în odăiţa luminoasă văzu pe paznicul de odinioară, 
care-l întâmpină cu un dispreţ fulgerător, în vreme ce altul, 
şezând la o mescioară, întinse mâna după biletul galben, ca 
unul ce ştia că aici nimeni nu vine fără asemenea hârtie. 

— Numero cinci! Mormăi cel ce îi ceruse biletul, pe 
româneşte, ca să înţeleagă şi lon despre ce e vorba. 

Paznicul celălalt îi luă briceagul, chimirul şi traista cu 
merinde ce i-o pregătise maică-sa, zborşindu-se: 

— Aici nu mănâncă nimeni extra, bre! 


Ion vru să-şi apere mai ales merindea, gândindu-se c-ar fi 
păcat să se strice ori să-i mănânce paznicii atâtea bunătăţi, 
dar o teamă ciudată îl strângea de beregată şi nu putu 
scoate nici un cuvânt. Urmă ca un miel pe paznicul ursuz 
care-l vâri într-o celulă strâmtă şi-i porunci să păstreze 
curăţenia şi să nu facă gălăgie. Apoi rămase singur între 
patru ziduri goale şi auzi cheia întorcându-se în broască de 
două ori, cu un scârţâit strepezitor. Stătu câteva clipe uluit, 
uitându-se împrejur. Inima îi bătea ca şi când nu şi-ar fi 
găsit locul. Apoi începu să umble de colo până colo tot mai 
repede, ca o fiară prinsă în cuşcă, cu ochii însă mereu la 
fereastra prin care nu vedea decât o palmă de cer foarte 
depărtat. 

După un răstimp însă se potoli brusc şi ruşinat de atâta 
tulburare. „Ei, parcă nu ştiam eu c-aşa trebuie să fie! Amu 
ce-o vrea Dumnezeu!” îşi zise dânsul oprindu-se în mijlocul 
celulei. 

Îşi împături cu băgare de seamă sumanul, îl potrivi pe 
duşumea în colţul de lângă uşă şi se lungi jos. Se simţea 
trudit ca şi când ar fi tras la jug. Închise ochii şi adormi 
buştean. 

Pe la amiază se deşteptă în răcnetele paznicului care-l 
zgândărea în coastă cu vârful cizmei. 

— Sus, he! Sus, cârne! Aici nu se doarme, bre! Aici se 
lucrează! 

Fu trimis, împreună cu alţi trei osândiţi, să taie lemne 
acasă la domnul judecător. 

De-a doua zi se obişnui. Era mulţumit. O ducea bine: 
mâncare avea, somnul destul, muncă mai mult pentru faţă... 
Totuşi i se făcea dor de-acasă şi îndeosebi începu să-l 
cuprindă grija de copil. Toată noaptea se visa în Pripas, dar 
niciodată acasă cu copilul, ci totdeauna la George, 
primprejurul Floncăi. Îi era necaz şi abia aştepta ziua de joi, 
când trebuia să vie Zenobia cu veşti şi cu mâncare. 

— Ce face băiatul? O întrebă dânsul răstit şi bănuitor. 


— Face bine că-i sănătos - răspunse mamă-sa, veşnic 
neîmpăcată că se prăpădeşte atâta cu firea din pricina 
stârpiturii celeia, iar azi adânc supărată, fiindcă paznicul n- 
o lăsase să se apropie de Ion cu merindea. 

Cât era treaz, toată ziua numai la Petrişor se gândea. Aici 
avea atâta vreme să-şi depene închipuirile încât parcă-şi 
storcea creierii. Dar cu cât se zbuciuma mai mult, cu atâta 
năşteau mai grele întrebări la care nici nu îndrăznea să 
răspundă. Deseori auzea limpede glasul socrului său de la 
înmormântarea Anei, iar privirea lui o avea mereu ca un 
spin. „Cât sunt eu aici, poate să mi-l omoare, ca să-mi ia 
pământurile!” îi trăsni deodată prin minte ca o lovitură de 
cuţit. 

De atunci zidurile îl înăbuşiră şi zilele trecură mai anevoie. 
Îi venea să se repeadă la zăbrelele groase din ferestre, să le 
smulgă şi să alerge acasă la copil, să-l apere. 

Noaptea însă visurile îl purtau numai pe la Florica. Se 
vedea cu săptămâni în urmă, înainte de moartea Anei, 
ducându-se pe la George, vorbind de moşie, de muncă, 
plănuind lucruri de care dânsul nici nu se sinchisea. Se 
ducea mereu, deşi ura pe George ca pe un tâlhar care i-a 
răpit cea mai scumpă comoară. Se ducea fiindcă numai aşa 
putea sta aproape de comoara lui. Nu schimba o vorbă cu 
ea, nici măcar o privire, şi totuşi se simţea fericit şi vesel. 
Nu ştia ce vrea, nici nu se întreba nimic. Se mulțumea s-o 
ştie aproape şi nădăjduia. De când s-a stins Ana, s-a dus mai 
rar, dar cu mai multă nădejde ascunsă în inimă... Şi acuma, 
că nu poate merge şi nici nu vrea să se gândească la ea, tot 
ea îi stăpâneşte visurile... 

Când se trezea din somn, lon simţea totdeauna o 
mângâiere peste care însă lumina zilei arunca iarăşi pânza 
grijilor de copil. 

În două săptămâni gândurile şi visurile îl slăbiră ca un 
ogar. Faţa i se îngălbeni, fruntea i se zbârci de gânduri. 
Numai în ochi îi ardea parcă mai multă patimă şi hotărâre. 


Peste vreo zece zile Herdelea primi telegrafic ordinul de la 
inspectorul din Bistnţa să-şi reia imediat serviciul la şcoala 
din Pripas. 'Iotodată era încunoştiinţat că s-au trimis 
cuvenitele adrese la percepţia din Armadia să-i plătească 
leafa ce i-a fost reţinută pe timpul suspendării. 

— Dumnezeu te bate şi tot Dumnezeu te mângâie, zise 
învățătorul atât de copleşit de fericire că bău două sticle de 
bere la Rahova şi mai aduse şi acasă un litru de vin pe care 
să-l fiarbă baba cu zahăr şi scorţişoară spre a sărbători în 
familie cum se cuvine ziua aceasta nu mai puţin mare ca 
ziua când a scăpat de ameninţarea osândei. 

Doamna Herdelea se supără niţel cum era obiceiul ei, îl 
ocări că-i beţiv, dar apoi totuşi fierse şi puse vinul pentru 
după cină, făcându-l aşa de bun că Herdelea vru să silească 
pe Ghighi să bea barem un păhărel, ceea ce ea fireşte 
refuză cu înverşunare, deoarece nu se cade unei fete să-şi 
pângărească guriţa. 

Îmbătaţi de bucurie şi, în ce priveşte pe Herdelea, de vin, 
după masă ţinură un lung consiliu de familie. Suma de bani 
ce le pica pleaşcă, se înţeleseră repede, cu toate roşelile 
domnişoarei Ghighi, s-o întrebuinţeze pentru trusoul ei de 
mireasă de care nimeni nu ştie când poate fi nevoie. Pe 
urmă veni iar pe tapet chestia dezbătută odinioară în 
împrejurări triste: să se mute oare înapoi în Pripas sau să 
rămâie cu casa aici şi numai Herdelea să meargă dimineaţa 
şi să se întoarcă seara, ca şi Zăgreanu? Doamna Herdelea, 
care avea slăbiciunea căsuţei, susţinu un răstimp că trebuie 
să se mute, argumentând îndeosebi cu teama ca nu cumva 
„pămătuful” de Belciug, de necaz că au ieşit triumfători din 
toate încercările, să le facă tocmai acuma pocinogul cu 
locul. Herdelea, deşi de acord în principiu, se gândea că ar 
fi bine să poată vedea şi de şcoală, dar să-i păstreze şi leafa 
de la Grofşoru, învoindu-se cu dânsul să-i lucreze după- 
amiaza sau seara. Ar fi păcat să scape din mână o leafă şi 
alte venituri frumoase, căci n-ar strica să se gândească şi la 
zestrea Ghighiţei. Fata cu zestre e de două ori mai căutată. 


Laura a trecut ca şi cățelul prin apă, fiindcă a nimerit un 
băiat cum rar se găsesc. Dar unde se poate şti norocul 
Ghighiţei? 

Fata se supără şi, fireşte, se jură că nu se va mărita 
niciodată... Atâta fu de ajuns ca să se înăsprească tonul 
sfatului. Doamna Herdelea sări numaidecât s-o 
învinovăţească vehement că şi ea umblă cu fumuri ca Laura, 
dând drept pildă faptul că nu ia în seamă îndeajuns pe 
Zăgreanu, care-i un băiat eminent şi pare a o iubi, ci se ţine 
de alte mofturi, parcă ea ar fi cea fată de solgăbirău. Ghighi 
protestă, lăcrimă, îşi astupă urechile să nu-i audă cum îi 
pomeneau de Laura care „vezi ce bine e aşezată dacă ne-a 
ascultat pe noi”. 

— Dar venit-a să mă ceară? Stngă Ghighi în cele din urmă, 
desperată. Ori aţi vrea să-l peţesc eu pe dumnealui, fire-ar 
al dracului! 

Ideea c-ar putea peţi ea pe Zăgreanu i se păru atât de 
caraghioasă, că-i trecu dintr-o dată supărarea şi pufni de 
râs, ceea ce făcu şi pe doamna Herdelea să zâmbească. 

Astfel consiliul se sfârşi în veselie, deşi fără a fi luat vreo 
hotărâre. Deocamdată rămase ca învățătorul să se ducă 
singur în Pripas, ca şi Zăgreanu. Pe urmă va vorbi cu 
Grofşoru şi pe urmă se va vedea ce-i de făcut. 

Singură Ghighi se culcă mai tulburată. Ea încă nu se 
gândise serios la Zăgreanu. Îi era simpatic, adevărat, dar să 
se mărite cu el? Adormi zicându-şi: „Ciudaţi mai sunt şi 
bătrânii Ei numaidecât la măritiş se gândesc...” 

În noaptea aceea visă pe Zăgreanu şi râse prin somn aşa 
de tare că doamna Herdelea se deşteptă şi se închină. 

Herdelea, pentru reluarea şcoaleiân primire, se răsese 
şise dichisise ca un peţitor. Porni mai de dimineaţă, agale, 
ducându-şi în mână legăturica cu merinde pentru amiază. 
Însăşi vremea parcă voia să sărbătorească întoarcerea lui 
triumfală. O zi minunată de mai, cu soare blajin, 
mângâietor. Şoseaua spre Pripas era albă, lăptoasă, în 
umbra Pădurii Domneşti care-şi fremăta domol şi 


fermecător cântecu-i de dimineaţă, luându-se la întrecere 
cu mierlele ce zburătăceau prin holdele şi porumbiştile 
fragede... Cu cât se apropia de sat, cu atâta inima şi emoția 
îi creşteau învățătorului. Întâlnea ţărani care mergeau la 
lucru, care-i zâmbeau şi cărora le răspundea zâmbind. Sub 
Râpile Dracului se întâlni cu Toma Bulbuc, se opri şi-i 
povesti cum nu l-a lăsat Dumnezeu. Ioma clătină din cap şi 
se bucură din ochi, zicându-i: 

— Să ni te ţie Dumnezeu, domnule învăţător, căci eşti de-al 
nostru şi ne ştim mai bine necazurile! 

Se mai opri cu Trifon Tătaru, cu primarul Florea Iancu, cu 
straja Cosma Ciocănaş, povestindu-le tuturor izbânda cu 
aceeaşi mândrie naivă. Când intră în sat, se uită la ceas. A 
sosit prea devreme. „Am venit binişor de tot, se gândi 
dânsul cu o fericire nemărginită pe faţă. Lasă, nu face 
nimic! Că tot vreau să văd ce face şi căsuţa noastră, 
săraca... Bine că luai cheile!” 

Casa cu cele două ferestre mici dinspre hotar parcă-l 
privea cu drag. 

— Ei, sărăcuţa! Cum a stat ea pustie atâta amar de vreme! 
Murmură Herdelea înduioşat. Ehe, mai mult de cinci luni... 
Nu-i glumă! 

În ogradă buruienele crescuseră în voie. Grădina, 
neîngrijită, se sălbăticea. Sub streşini se împânzise droaie 
de păianjeni, iar tencuiala pe pereţi începuse să plesnească 
pe ici-colea. Cheia se învârţi greu în broască. Dinăuntru îl 
izbi în faţă un aer greu, zăpuşit. Odăile goale răsunau trist 
de zgomotul paşilor învățătorului care se opri în fiecare, 
cercetând şi suspinând. „Ar fi trebuit s-o aerisim, s-o mai 
îngrijim, dar când e omul necăjit, nu se mai gândeşte la 
nimic”, îşi zise Herdelea ieşind în cerdac şi răsfăţându-şi 
ochii în priveliştea satului înveşmântat în floare şi verdeață. 

Bătrânul Glanetaşu, din ograda lui, îi zise respectuos 
„bună dimineaţa”, ridicând tacticos pălăria, ca şi altădată. 
Zenobia, ieşind cu nepoţelul care urla din răsputeri, începu 
să blagoslovească pe domnul învăţător, că bine l-a adus 


Dumnezeu, că vai rău a fost fără om învăţat în sat, că popa-i 
tot cu biserica lui... Herdelea le povesti şi lor cum a primit 
porunca prin telegraf să vie îndată la şcoală fiindcă nimeni 
nu ştie ca dânsul să înveţe pe copii ce trebuie. Macedon 
Cercetaşu şi apoi alţi vecini se apropiară pe rând, ascultând 
glasul lui cu gura căscată de mirare şi mulţumire, căci toţi 
se plângeau de învățătorul cel tânăr c-ar fi luat-o prea 
razna. 

— Ei, dar Ion pe unde-i, Alexandre? Întrebă Herdelea pe 
Glanetaşu. 

— Apoi dumneata nu ştii? Se amestecă Zenobia, dând la o 
parte pe bărbatul ei. Că doar dumneata i-ai făcut rugarea 
să-l lase să şadă în Armadia... 

— O să-i ajute Dumnezeu şi lui, zise Glanetaşu, ca să nu 
rămână de ruşine că i-a astupat muierea gura. 

— Aşa-i, Alexandre. lemniţele-s pentru oameni, răspunse 
învățătorul dând din cap. Numai sănătos să fie şi ca mâine-i 
aici! 

Acuma sosi şi Zăgreanu din Armadia, ţanţoşel, învârtind în 
dreapta umbrela de ploaie de care nu se despărţea 
niciodată, urmând astfel de aproape tradiţia dăscălească 
de-a nu pleca de acasă fără umbrelă cum nu pleacă soldatul 
fără baionetă. Tânărul salută zâmbind pe Herdelea şi vru să 
treacă înainte spre şcoală. 

— Aşteaptă-mă, colega, să mergem împreună, c-avem 
acelaşi drum! Îl opri Herdelea jovial. 

— Cu plăcere, domnule colega! Răspunse Zăgreanu 
politicos. 

— Tot trebuie să-mi dai în primire şcoala, adăugă Herdelea 
coborând în uliţă, în vreme ce ţăranii ascultau tăcuţi 
convorbirea domnilor. 

— Da? Zise tânărul roşindu-se deodată până-n vârful 
urechilor. Nu ştiam mmic... Eu n-am fost... Înştiinţat... 

Bâlbâia, foarte încurcat. Şi mai ales se ruşină în faţa 
ţăranilor care acum zâmbeau baţjocoritor. 


— Ieri mi-a venit ordinul... Telegrafic... Dacă te vedeam 
prin Armadia, te preveneam! Zise Herdelea scoțând 
telegrama şi arătându-i-o cu cruzimea biruitorului. Uite, 
colega! E iscălit chiar de inspectorul cel nou... 

— Da... da... desigur... mergem... Predau... cum nu... 
murmură Zăgreanu neputându-şi veni în fire de emoție... 
Mă mir însă că pe mine nu m-a înştiinţat... Ce are a face? 
Probabil c-o să-mi vie pe cale oficială... Nu-i mmic, mă rog... 

— Negreşit, fireşte, trebuie să-ţi vie, aprobă bătrânul cu 
superioritate. 

La şcoală, copiii avură bucurie în ochi văzând că intră 
Herdelea care-i şi trimise în curte să se joace până ce ia 
dânsul în primire averea statului. Pe urmă, după ce plecă 
Zăgreanu, începu lecţiile cu atâta pasiune şi emoție, ca şi 
când ar fi fost pentru întâia oară în faţa unei clase. Deschise 
uşa, să intre aerul proaspăt, înviorător al primăverii. Şi 
copiii nepricepuţi ascultau şi răspundeau uşuraţi, parcă în 
locul tatălui vitreg s-ar fi reîntors tatăl lor cel bun şi 
adevărat. 

În pauza de la amiază Herdelea, vrând să-l vadă întreg 
satul, porni pe Uliţa din dos, schimbând câte-o vorbă la 
fiecare ogradă, şl ieşi în capătul dinspre Sărăcuţa. Belciug 
era în cerdacul casei sale, cu hainele pătate de var şi de 
tencuială, căci adineaori venise şi el de la biserica nouă 
unde zidarii lucrau de zor. 

— Noroc, Ioane! Voinic, sănătos? Îl strigă Herdelea cu glas 
cald, prietenesc. 

— Mulţumesc lui Dumnezeu, Zaharie! Mă mai târăsc şi eu 
cum pot, răspunse preotul zâmbind şi apropiindu-se de 
portiţă. 

— Ştii că mi-am luat iar şcoala în seamă, zise învățătorul 
cu o mândrie pe care nici nu încerca s-o ascundă. 

— Bine că te-ai întors, Zaharie, slavă Domnului! Că 
Zăgreanu era o primejdie pentru toţi! Murmură Belciug 
serios şi sincer. 


Îşi strânseră mâna, dar nu-şi mai ziseră nimic. Herdelea îşi 
urmă calea spre casă, unde voia să-şi mănânce merindea, 
Iar Belciug se uită după el o clipă, gânditor. 

Când îi dădură drumul din închisoare, Ion parc-ar fi scăpat 
din puşcă. Îi bătea inima, strânsă-n cleşte de presimţirile 
rele. „Barem de n-ar fi copilul”, se gândea mereu, alergând 
pe şoseaua dintre Jidoviţa şi Pripas. 

Intrând pe poartă însă auzi hmpede plânsul răguşit şi 
slăbit al copilului. „Uite... uite... Aşa mă bate Dumnezeu dm 
senin!” 

Petnşor, culcat pe spate, de-a curmezişul patului, gemea 
cu ochii închişi lăcrimaţi. În răstimpuri ridica mânuşiţele, le 
apropia şi le tremura parcă s-ar fi căznit să-şi smulgă o 
durere mare... Zenobia, la vatră, alegea cărbuni aprinşi, 
tocmai vrând să-i descânte de deochi; Glanetaşu însă, mai 
întristat, şedea pe marginea patului, şoşăind: 

— “Taci cu moşul, taci, taci, taci! 

Ion îşi aruncă tot calabalâcul pe laviţă şi păşi lângă pat. 

— S-a dus, degeaba, s-a isprăvit! Zise dânsul uitându-se o 
clipă în faţa suptă şi bolnavă a copilului. 

— Amu lasă că n-a mai fi nimic... Pesemne l-a deocheat 
cineva, că oameni râi sunt destui! Răspunse Zenobia, de la 
vatră, suflând în jăratic. 

Glasul ei liniştit schimbă deodată groaza lui Ion într-o furie 
năprasnică. 1 se păru că maică-sa înadins vrea să-i ucidă 
copilul. Se întoarse la ea ca un nebun, îi puse mâna în păr şi 
începu să-i care la pumni cu sete, răcnind: 

— Îmi omori copilul, ai? Într-adins... mi l-ai... omorât! De 
spaimă, dintru-ntâi Zenobia nici nu se gândi să se vaite, ci 
se făcu ghem, hâcâind sub lovituri. Trebui să sară 
Glanetaşu, s-o scape din mâinile feciorului, luând astfel şi 
dânsul câteva ghionturi în învălmăşeală. 

— 'Tulai, că m-a omorât tâlharul! Zbieră acuma Zenobia 
zbughind-o afară în ogradă, cu părul vâlvoi. Tulai, oameni! 
Tulai! 


Îşi potrivi năframa pe cap şi apoi se întoarse iar în casă, 
blestemând vajnic pe Ion care, răcorit, se aşezase la masă, 
cu ochii la copil, fără să audă altceva, afară de plânsul 
neputincios ce-l sfâşia ca nişte împunsături de pumnal. 

Zenobia, căutând totuşi să-l îmbuneze, urmă pregătirile de 
descântec în care de altfel era mare meşteră. Aduse de la 
fântână o cofiţă de apă, luă o ulcică plină şi o aşeză pe 
vatră. Apoi cu cleştele în mâna stângă apucă un cărbune şi-l 
slobozi în apa neîncepută, făcând îndată, cu un cuţit ce-l 
avea în dreapta, semnul crucii în ulcică, murmurând 
„nouă”. Puse alt cărbune, făcu altă cruce şi numără „opt” şi 
aşa mereu până ajunse cu numărătoarea la unu. Jarul 
sfârâia ascuţit şi bătrâna şopti trăgând cu ochiul spre Ion: 

— Avai de mine că râu l-a mai deocheat cineva, plesni-i-ar 
ochii să-i plesnească! 

În picioare şi bătând mereu cruci în apă cu cuțitul, rosti pe 
urmă, domol, tărăgănat, abia înţeles: 

— Preasfântă Maică Precistă, de-i deocheat Petrişor cu 
unu, dedeochi cu doi; de-i deocheat cu doi, dedeochi cu trei; 
de-i deocheat cu trei, dedeochi cu patru; de-i deocheat cu 
patru, dedeochi cu cinci; de-i deocheat cu cinci, dedeochi cu 
şase; de-i deocheat cu şase, dedeochi cu şapte; de-i 
deocheat cu şapte, dedeochi cu opt; de-i deocheat cu opt, 
dedeochi cu nouă, cu mâinile mele cu-amândouă! Petrişor 
să saie, să răsaie, ca aurul strecurat, ca argintul luminat! Şi 
de-i deocheat de ochi căprii, şi de-i deocheat de ochi negri, 
şi de-i deochiat de ochi mierii - descântecul din gura mea, 
leacul de la Dumnezeu! 

Picură cu vârful cuţitului câţiva stropi de apă descântată în 
gura deschisă a copilului, apoi îşi muie degetele în ulcică şi-i 
făcu trei cruci pe frunte, trei pe bărbie, trei pe piept şi câte 
trei în fiecare talpă... Şi îndată Petrişor încetă de-a mai 
plânge. Gemu însă greu, cu ochii mari, speriaţi parcă de o 
vedenie urâtă. 

— Toţi cărbunii au picat la fund, mormăi Zenobia vărsând 
dintr-o dată apa din ulcică pe ţâţâna uşii. A fost deocheat 


băieţaşul dare-ar Dumnezeu să fie sub pământ de trei 
stânjeni ochii care nu lasă-n pace suflete nevinovate! 

lon rămase nemişcat pe laviţă cu cotul pe masă şi nici nu 
se atinse de mâncarea ce i-o puse dinainte mamă-sa. Capul 
îi fierbea de gânduri negre... Într-un târziu, aruncându-şi 
ochii pe fereastră, văzu trecând pe Herdelea. Sări în 
picioare, parcă l-ar fi opărit. 

„Dumnezeu mi l-a trimis!” îşi zise dânsul repezindu-se în 
ogradă, cu capul gol, ca un zănatic. 

Herdelea îl zări şi se opri bucuros, întrebând: 

— Când ai scăpat, loane? Bine că ţi-a ajutat Dumnezeu... 
Iaca, şi eu mă întorsei la slujbă... Tocmai de la şcoală viu, c- 
am dat drumul copiilor de prânz... 

— Îmi moare băieţelul, domnule învăţător, gemu Ion în loc 
de orice răspuns. Mi se prăpădeşte, naşule... Şi dacă 
moare, ce s-alege de mine? Ce să mă fac? 

— Ce să moară? Aşa se îmbolnăvesc copiii... 

— Moare, moare, naşule, simt că moare, stărui ţăranul cu 
atâta convingere că Herdelea îşi pierdu zâmbetul de pe 
buze. 

— Atunci cheamă doctorul, finule! 

— Degeaba-i, naşule... Ce să facă doctorul dacă-i mâna lui 
Dumnezeu la mijloc? Oftă Ion uitându-se drept în ochii 
învățătorului cu o privire stinsă de spaimă. Asta-i pedeapsa 
mea, naşule... Asta-i... Nu ţi-am spus eu deunazi? 

— Rău, făcu Herdelea gânditor. Dacă-i aşa, e rău... 

— Ş-amu eu rămân iar pe drumuri, naşule, aşa-i? Toate 
pământurile se întorc înapoi de unde au venit, aşa-i? 
Întrebă ţăranul atârnându-şi ochii pe buzele învățătorului în 
aşteptarea unei dezminţiri mântuitoare. 

— De... Bine nu-i, nici vorbă, zise Herdelea încet, şovăind. 
Dar nici tocmai aşa de rău nu-i, cum te temi tu... Că doar 
eşti tatăl copilului şi în caz de moarte, Doamne fereşte, tu 
eşti, tata e moştenitorul... Cel puţin aşa cred eu... 

— Dar socrul? Vasile Baciu? Se holbă Ion necrezător. 


— Apoi de... şi el ar putea zice multe... Că ce a dat, pentru 
fata lui a dat... Dac-a murit fata şi ar muri şi copilul, te 
pomeneşti c-o să ceară să-i înapoiezi averea... De, ştiu eu? 
Dar mai bine să căutaţi să vă înţelegeţi, că vezi bine cum 
umblă judecăţile, numai cu ponoase. 

Ion rămase totuşi mulţumit. Dacă-i vorba de învoială, apoi 
înseamnă că nu-i poate lua nimeni nimic fără luptă. 

În casă Petrişor plângea iar, mai dureros. Dar lui Ion nui 
se părea aşa de sfâşietor plânsul ca adineaori. 

A doua zi veni Vasile Baciu, care auzise că copilul trage să 
moară. lon îi pândi toate mişcările. Vasile Baciu era liniştit; 
îl mângâie puţin şi sfătui pe Zenobia să pună pe pântecele 
umflat al bolnavului tărâţe căldicele muiate în lapte dulce 
de la o vacă cu întâiul vițel. Numai la plecare spuse lui Ion: 

— Nu trebuia să-l înţărcaţi aşa de micuţ... Amu dacă 
moare, ce te faci? 

Avea în privire ceva iscoditor. Ion însă răspunse nepăsător: 

— Ce să fac, socrule? O să-l îngropăm... Dacă nu i-a dat 
Dumnezeu zile, putem noi să-i dăm? 

Vasile Baciu tuşi puţin, parc-ar fi vrut să zică ceva şi s-ar fi 
răzgândit. 

— Apoi pace bună! Murmură dânsul scurt, ieşind. 

Ion începu de-acum să se gândească la înmormântare, so- 
cotind cât va trebui să cheltuiască şi hotărând să-l aşeze 
lângă Ana, că-i loc mai frumos şi mai larg. 

Apoi Petrişor se topi ceas cu ceas. A patra zi nu mai avu 
plâns, ci doar un horcăit aspru, ca şi când tragi cu 
ferăstrăul într-un lemn prea tare... Atunci lon aduse din 
Armadia pe doctorul Filipoiu. Când sosi însă cu doctorul, 
găsi copilul rece. Văzându-i burta umflată şi vânătă ca o 
tobă, Filipoiu strânse din umeri: 

— L-aţi otrăvit cu cine ştie ce bazaconii de mâncări... Dacă 
m-aţi fi chemat până a nu se umfla, poate că-l scăpam... 

După înmormântare Vasile Baciu, întunecat şi posomorât, 
veni îndată la Ion care îl aştepta: 


— Amu, ginere, să ne înţelegem omeneşte, zise dânsul fără 
mult înconjur. Ana a murit, copilul a murit... Dumnezeu să-i 
ierte, că-n mâna lui ni-i soarta şi viaţa... Zestre ţi-am dat 
destulă, Ioane. Şi câtă nu ţi-am dat, mi-ai luat-o tu cu 
puterea, c-aşa ai vrut. Ai văzut că n-am zis nimic şi ţi-am dat 
tot. Că doar copilului meu îi dădeam... Nu grăiesc bine, 
loane? 

Ion tăcu, cu ochii în altă parte. Vasile Baciu urmă, tot 
liniştit: 

— Bine... Dar acuma, dacă a murit şi Ana şi copilul, cu- 
vine-se ca ce-a fost al lor să se întoarcă înapoi la mine. Aşa-i 
legea şi omenia... De aceea am venit, să n-avem pe urmă 
sfadă şi ocară... 

— Da de ce să se întoarcă la dumneata ce-i al meu, 
socrule? Zise Ion rece. Ce-i al meu, de ce să nu rămână tot 
al meu? 

— Ce-i al tău, al tău să rămâie. Mie să-mi întorci numai ce-i 
al meu... Să-mi întorci pământul... 

— Nu-ţi mai strica gura degeaba, socrule, zău aşa, ca doar 
eşti om bătrân! Râse deodată Ion, întrerupându-l. 

Pe Vasile Baciu râsul îl înfurie. Se stăpâni însă şi răspunse 
cu glasul mereu potolit, dar puţin mai gros: 

— Eu am vrut să mă învoiesc cu tine, ca cu un om de 
omenie. Dar nu... Văd că eşti tot cum te-am ştiut. Hoţai 
fost, hoţ ai rămas. Nu degeaba nu-i nici o săptămână de 
când ai scăpat din temniţă... 

— Aşa-i, socrule, aşa-i iar cum zici dumneata, râse lon 
răutăcios. Mai bine să-mi zici dumneata mie că-s hoţ, decât 
să-ţi zic eu dumitale. Mai bine! 

— Nu-i nimic, se sculă Vasile. Dacă tu nu vrei să înţelegi de 
vorbă bună, ai să înţelegi de rău... N-am umblat cu judecăţi 
de când sunt, dar amu nu te mai iert de-aş şti de bine că-mi 
vând şi cămaşa de pe mine! 

Ion râse mereu, însoţindu-l până-n ogradă. Dar când 
rămase singur, simţi că îndârjirea stăpânită a bătrânului i-a 
cam clătinat încrederea... 


Herdelea raportă din vreme inspectorului, după cum se 
cerea, că examenul de sfârşitul anului se va ţine în Pripas în 
a doua duminică din iunie... Deşi felicitase într-o scrisoare 
respectuoasă pe Horvat cu prilejul înaintăm lui ca inspector, 
Herdelea avea totuşi o frică de examenul de-acuma, cum n- 
a avut niciodată. Prinsese de veste că noul inspector se 
duce să supravegheze examenele la şcolile unde i se părea 
că nu s-au făcut destule progrese în limba statului, şi astfel 
era sigur că are să vie şi la Pripas. Îşi aducea aminte de 
inspecția de-acum un an, de avertismentul de-atunci, şi-şi 
zicea îngrijorat: 

— Scurta-i fericirea în viaţa omului... 

Cât fusese suspendat dânsul, Zăgreanu, având altă 
metodă, mai mult încurcase copiii. În mai puţin de două 
luni, deci, ar fi trebuit să macine materia pentru un an. Îşi 
pusese el tot sufletul să vâre în minţile tinere cât mai multe 
cuvinte ungureşti. Venea la şcoală de când se făcea ziuă şi 
stătea până însera, numai să iasă bine, să poată mulţumi pe 
domnul inspector... Ba mai tremura şi pentru Belciug care, 
învârtindu-se toată vremea cu biserica cea nouă, nu dădea 
deloc pe la lecţiile de religie. 

— la seama, frate Ioane, că vine inspectorul la examen şi o 
să păţim urât! Îi spunea Herdelea glumeţ, dar muncit în 
suflet de griji. 

— Parcă nu mai pot eu de inspectorul vostru... Dac-ai 
vedea tu ce trag cu zidarii de la biserică, nici nu mi-ai mai 
pomeni de inspector, zău, Zaharie! 

Nu se iubeau, dar nici nu se mai duşmăneau. Nu se 
căutau, dar nici nu se mai ocoleau şi, când se întâlneau, 
schimbau câte-o vorbă, două despre treburile oficiale, 
ferindu-se totuşi de-a lungi conversaţia şi mai ales de-a 
aduce pe tapet ceva din daraverele lor trecute. 

Sâmbătă, în ajunul examenului, Herdelea ieşi cu toţi copiii 
la pădure, aduse verdeață şi flori, şi împodobi şcoala cu 
ghirlande. Sosi acasă în Armadia târziu după amiază, frânt 
de oboseală, de-abia târându-şi picioarele. Tocmai se 


plângea dăscăliţei cât a muncit, când în faţa casei se opri o 
trăsură şi Ghighi năvăli în odaie, speriată: 

— Tată, tată! Inspectorul! 

Herdelea îşi uită deodată orice oboseală şi se repezi afară. 

— O, bată-l Dumnezeu, că nu te mai lasă nici să răsufli! 
Mormăi doamna Herdelea. 

Peste două-trei minute însă învățătorul intra în casă cu 
inspectorul. 

— Te-am căutat în Pripas... Nu ştiam că nu stai acolo... Eu, 
spun drept, nu-mi pot închipui o şcoală bună condusă de un 
învăţător din altă comună... Dar, în sfârşit, o să vedem 
mâine... 

Herdelea mormăi ceva neînțeles. Când era mişcat şi 
încurcat, vorbea foarte prost ungureşte. Trase un scaun 
inspectorului, ştergându-i cu batista ca să nu fie cumva 
murdar. 

— Mulţumesc, zise Horvat acrit de schimonoselile limbii 
oficiale în gura unui învăţător al statului. Mulţumesc! Voiam 
numai să te anunţ că am venit înadins pentru examenul 
dumitale... Ştiu de rândul trecut că n-ai prea strălucit şi 
vreau să văd cât progres ai făcut... Acuma însă aş vrea să 
găsesc pe aici un hotel sau aşa ceva pentru noaptea asta... 

— Avem două, domnule inspector, dar mai bine e la 
berăria Rahova... Curat şi ieftin! Se grăbi Herdelea să-l 
lămurească în nădejdea să scape mai curând de dânsul. 

Dăscăliţa rămase netulburată pe canapea, lângă fereastră, 
cârpind nişte pantaloni de-ai bărbatului, ca să nu-şi mai 
strice hainele cele bune la cancelaria lui Grofşoru, unde 
avea de gând să-şi reia serviciul mai temeinic îndată după 
examen. Ghighi, nedezbărată de spaimă, stătea cu buzele 
uitate într-un zâmbet timid şi nu-şi putea lua ochii de la 
inspectorul care, în orice casă de învăţător, e privit ca un 
idol înfricoşător. 

— Famiha dumitale? Întrebă Horvat. 

— Da, da, zise Herdelea frecându-şi mâimle cu respect. 
Mai aveam o fată, care e însă măntată, cu ajutorul lui 


Dumnezeu... Şi un fecior... de asemenea nu-i acasă... 

— Cu gospodăria, doamnă, nu-i aşa? Se adresă inspectorul 
dăscăliţei cu o galanterie impunătoare. Foarte frumos! 
Gospodăria e cea mai frumoasă podoabă a femeii! 

— Eu nu vorbesc ungureşte, zise doamna Herdelea, fără 
măcar să ridice nasul din lucru, cu o linişte care pe bărbatul 
ei îl îngrozi. 

— Cum? Nu-nţeleg! Se miră inspectorul. 

— Pricep eu ce ziceţi, dar nu vreau să vorbesc ungureşte! 
Nu-mi place mie să mă strâmb trăncănind într-o limbă 
străină, când nici n-am nevoie! Sfârâi dăscăliţa cu o 
superioritate zdrobitoare şi strângând din buze, parcă 
numai gândul c-ar putea vorbi ungureşte îi strepezeşte 
dinţii. 

Inspectorul Horvat nu înţelesese tot ce cuvântase doamna 
Herdelea. Vedea însă că femeia aceasta, soţia unui învăţător 
al statului, nu ştie ungureşte. Şi era adânc indignat. Se mai 
întoarse spre Ghighi cu un zâmbet desperat: 

— Poate că nicidommşoara nu vorbeşte? 

— Niciodată... nu... n-am vorbit! Răspunse Ghighi speriată 
c-o ia şi pe ea la zor şi schimonosind cuvintele ungureşti 
atât de îngrozitor, că inspectorul se cutremură de durere. 

— A... da, da... Dumneavoastră desigur nu vorbiţi 
ungureşte în familie? Întrebă Horvat pe Herdelea. 

— Nu... adică... ar figreu... Femeile n-au de unde să... Mă 
rog... Băiatul însă vorbeşte mai abitir ca un ungur... Da... A 
uimit toată Armadia cum ştie de bine, murmură învățătorul 
sfârşind cu un suspin. 

Inspectorul plecă stăvilindu-şi în gât revolta. După ce se 
sui în trăsură însă, spuse foarte grav lui Herdelea: 

— Asta-i nemaiauzit, domnule! Dacă nu poţi fi înţeles cu 
limba noastră nici în casa unui învăţător, care trebuie să fie 
un propovăduitor sincer, atunci cum să progreseze 
învăţământul ungar? Cum, domnule? Ce-am văzut la 
dumneata m-a uimit şi m-a întristat... În orice caz m-ai făcut 
să fiu foarte curios de examenul de mâine... 


Doamna Herdelea şi Ghighi avură ce ocări toată seara pe 
socoteala inspectorului; învățătorul însă tăcu, nu-şi prea 
găsi culcuş în pat, iar a doua zi, mergând în Pripas, se 
închină şi bolborosi toate rugăciunile câte şi le aduse 
aminte. 

Când bătu ora opt, inspectorul intră în clasă, înaintea lui 
Belciug, care veni de-abia pe la nouă, cu urmele de zid pe 
haine. Examenul fu o tortură pentru învăţător şi elevi. 
Horvat se amesteca întruna, încurca întrebările şi, de 
îndată ce un copil greşea, încrunta din sprâncene şi se uita 
triumfător la Herdelea. Ba de câteva ori zise tare: 

— Cum să ştie, dacă nu cunosc limba! Niciunul nu 
vorbeşte cumsecade ungureşte! Toţi se bâlbâie, se 
strâmbă... Scandal! 

Herdelea începu să se scuze că copiii nu pot şti perfect 
limba, de vreme ce n-o vorbesc acasă şi că, de altfel, 
rezultatele nu sunt cum ar putea fi din pricină că el a fost 
înlocuit luni de zile cu un tânăr care venise cu obiceiuri noi. 
Dar, fiindcă inspectorul nici nu voia să-l asculte, se resemnă 
mai în urmă, îşi recăpătă sângele rece şi nu se mai sinchisi 
de dânsul, examinând parc-ar fi singur cu şcolarii, 
gândindu-se doar mereu: 

— Acu fie ce-o vrea Dumnezeu din cer! Acolo-i toată 
nădejdea! 

La sfârşit veni rândul preotului, cu religia. Copiii, învioraţi, 
răspundeau limpede şi cu glas tare, ca şi când de-abia şi-ar 
fi stăpânit bucuria că li-e îngăduit să rostească vorba pe 
care o pricep. 

— Aş dori să-mi spună un elev pe ungureşte Tatăl nostrul 
zise Horvat, la sfârşit, nemulţumit că nu mai auzea limba 
statului. 

Belciug, parcă n-ar fi înţeles bine, întrebă mirat: 

— Poftim? 

— Zic c-aş dori s-aud Tatăl nostru în ungureşte conform 
planului de învăţământ! Repetă inspectorul deodată mai 
sever. 


— Asta nu se poate! Răspunse preotul, hotărât şi scurt, 
îmbujorându-se de mândrie. 

— Cum nu se poate? Zise inspectorul jignit de tonul 
răspunsului. 

— Nu se poate, vorbi Belciug cu o francheţe care-l înălța, 
pentru că elevii nu ştiu rugăciunile pe ungureşte pentru că 
eu i-am învăţat în limba lor maternă, pentru că nici eu nu le 
ştiu pe ungureşte, căci nici pe mine nu m-a învăţat nimeni 
să le zic pe ungureşte, cum n-am învăţat nici eu pe nimeni! 

— Mă surprinde şi culoarea, şi înţelesul cuvintelor 
dumitale, părinte! Zise inspectorul Horvat grav. Legea 
prevede că în şcolile statului religia să se predea paralel în 
limba maternă a elevilor şi în limba oficială ungară. 
Vasăzică cer minimul posibil când mă mulţumesc cu Tatăl 
nostru. Mă rog, te-am convins? 

— Domnule inspector, eu unul prefer să nu mai predau 
religia în şcoala aceasta decât să-mi pângăresc conştiinţa şi 
să zăpăcesc sentimentele credincioşilor mei! Orice să-mi 
cereţi, domnule, dar asta nu! Măcar credinţa să ne rămână 
neatinsă! Măcar atâta drept s-avem şi noi în ţara asta, în 
care ne-am născut şi s-au născut părinţii noştri şi părinţii 
părinţilor noştri! 

— Observ însă că limbajul dumitale nu se prea deosebeşte 
de cel al agitatorilor care stârnesc zâzanie între națiunea 
ungară unitară şi ungurii de buze române? Rosti 
inspectorul aspru, încheindu-şi haina ca să-şi sporească 
autoritatea. [in să te previn, părinte, că statul nu dă 
ajutoare celor ce lucrează împotriva intereselor patriotice! 

— Dacă respectul credinţei mele strămoşeşti şi împlinirea 
cinstită a datoriei mele de preot înseamnă agitaţie, domnule 
inspector, primesc bucuros orice urmări! Dar de la ceea ce 
cred că este datoria mea, nu mă voi abate, în nici un caz! 
Declară Belciug atât de energic că Herdelea se făcu mititel 
de admiraţie şi de frică. 

— Bine... Foarte bine... lau notă... Probabil că din pricina 
aceasta nu progresează şcoala de-aici deloc... Foarte 


probabil! Prea bine! Voi lua măsurile de cuviinţă, negreşit, 
murmură inspectorul înghiţindu-şi mânia ca să nu dea 
spectacol în faţa şcolarilor; apoi, întorcându-se brusc la 
Herdelea, urmă: Dumneata trebuie să fii cam obosit, nu? Se 
vede că eşti obosit! Câţi ani de serviciu ai? 

— Treizeci şi doi, bâlbâi învățătorul spăimântat. 

— Da? Treizeci şi... A, e destul! Te sfătuiesc să ceri îndată 
să te scoatem la pensie! Te sfătuiesc mult! Vei avea o pensie 
frumoasă şi te vei putea odihni, căci ai mare nevoie de 
odihnă... Vasăzică să-mi trimiţi petiția! Din partea mea vei 
avea tot concursul să fie rezolvată cât mai grabnic! 

Belciug rămase cu Herdelea în curtea şcoalei după 
plecarea inspectorului, amândoi descoperiţi, în soarele 
vesel şi fierbinte. Din clasă glasurile copiilor, dezgheţate de 
frica prin care au trecut, veneau molcom şi topite într-un 
zumzet de albine harnice. Stăteau tăcuţi, gânditori şi 
tulburaţi. Apoi deodată privirile lor se întâlniră şi fiecare citi 
în faţa celuilalt aceeaşi zbuciumare. 

— E greu de tot, loane! S-au pus pe capul nostru să ne 
doboare! Zise Herdelea trist şi nehotărât. 

— Nici pe Dumnezeu nu ni-l cruţă, păgânul... Vor să ne 
ucidă sufletul, nu le ajunge că ne-au încătuşat limba! 
Murmură Belciug cu o îndârjire adâncă şi stăpânită. 

Tăcură iar. Primejdia parcă-i împrejmuia tot mai strâns, 
acoperindu-i şi înduioşându-i. Ochii lor se îndulciră privin- 
du-se. Şi în acelaşi timp inimile lor se umpleau de iubirea 
care înfrăţeşte pe ostaşi în faţa duşmanului. 

— Şi noi suntem vinovaţi, Zaharie! Zise preotul cu glas 
care iartă şi cere iertare. 

— Greşeala iertare aşteaptă, adăugă învățătorul. 

Îşi strânseră mâinile ca şi când ar fi făcut un legământ. 
Peste vreo două săptămâni, după examen, Ghighi stând în 
grădiniţa din faţa casei, văzu o trăsură prăfoasă apropiindu- 
se, care i se păru cunoscută. Dar numai când se opri, 

începu să ţipe de bucurie copilărească: 

— Laura! Pintea! Mamă, a venit Laura! 


Alergă la trăsură, se sărută de nenumărate ori cu Laura, 
râzând, plângând şi cinpind neîncetat: 

— Nici nu ne-aţi telegrafiat că sosiți... 

— Am vrut să vă facem surpriză... 

— Te-ai mai îngrăşat, Laura scumpă... şi ce bine-ţi sade 
aşa! 

— Tu te-ai făcut iar mai frumoasă... 

— Ei, destul, destul! Strigă Pintea glumeţ. Mai treci de mă 
sărută şi pe mine! 

Herdelea ieşi fără haină, cum era, şi îmbrăţişă întâi pe 
George, în vreme ce, în urma lui, dăscăliţa cu lacrimi în ochi 
şi cu râsul pe buze murmură zăpăcită de emoție: 

— O, dragii de ei... Le-o fi foame şi noi n-avem nimic gata... 
Dacă ştiam, tăiam vreo doi pui... Dragii mamii, dragi! 

O servitoare dolofană cobori tacticos din trăsură cu fetiţa 
Laurei în braţe. Speriată de gălăgie, copila începu să 
plângă. Mamă-sa se repezi: 

— Dă-o-ncoace, Mona! 

Vru să o ia, dar Ghighi sări să i-o dea ei. În braţele ei însă 
fetiţa plânse mai tare. 

— Nu te cunoaşte, Ghighiţo, de-aceea plânge, zise Laura, 
mândră. Să vezi însă pe noi cum ne cunoaşte şi cum râde! 
Ţi-e mai mare dragul... 

— Dă-mi-o mie, că eu sunt obişnuită cu copiii! Făcu 
doamna Herdelea, luând pe micuța Maria de la Ghighi şi 
ogoind-o: Taci cu mama tână, taci, draga mămiţii scumpă şi 
dulce... 

Fetiţa se linişti într-adevăr, spre admiraţia tuturor. 
Herdelea profită de ocazie şi-i pofti în casă, comandând 
milităreşte: 

— Înainte... marş! În casă! Aţi trăncănit destul în uliţă! În 
casă urmară noi lacrimi şi mai ales se încinse o vorbăraie 
care nu se sfârşi până la miezul nopţi. Laura povestea 
minunăţii despre Pintea, Pintea despre Laura şi amândoi 
despre odorul lor; Herdelea zugrăvi pe inspectorul care a 
fost ticălos la examen, dar fără a spune că i-a cerut să iasă 


la pensie; dăscăliţa şi Ghighi întreţinură pe Laura cu 
noutăţile din Armadia, între care cea mai de seamă era 
logodna Lucreţiei Dragu cu profesorul Oprea... Între timp 
însă doamna Herdelea găsi destulă vreme să doboare trei 
pui mari în onoarea dragilor musafin şi să le servească la 
amiază un papricaş cum n-au pomenit ei nici la Bistriţa. 

După masă însă George stârni o furtună când spuse că 
chiar mâine vor să plece cu toţii mai departe, la Sângeorz. 

— Nu se poate! Trebuie să staţi şi la noi barem o 
săptămână! Protestă Herdelea adăugând apoi cald: Că doar 
şi noi vrem să ne fălim puţin cu voi la armadienii ăştia, ce 
Dumnezeu! 

— La întoarcere, la întoarcere! Zise Pintea neînduplecat. 
Acum nu-i vreme! Ceilalţi ne aşteaptă în Sângeorz de o 
săptămână! 

— Care ceilalţi? 

Laura lămurică „ceilalţi” sunt Alexandru, fratele lui 
George, profesor în România, la Giurgiu, care a venit 
împreună cu Gogu Ionescu, soţul Eugeniei. 

— Şi Ionel, alt frate, contabil din Cernăuţi, o completă 
Pintea. Suntem atâţia fraţi şi surori că numai tata ştie pe 
dinafară întreg pomelmcul! De altfel, aduceţi-vă aminte, vi l- 
a înşirat odinioară pe îndelete... 

— Au luat vila Mara şi o să petrecem plăcut toţi împreună, 
mai zise Laura. Numai să nu uităm să telegrafiem lui Titu să 
vie şi el neapărat, deşi eu i-am scris... dar ca să ştie c-am 
sosit... 

În sfârşit se învoiră şi spre seară Herdelea cu George toc- 
miră două trăsuri pentru a doua zi, până la Sângeorz. 

Călătoria fu veselă, cu opriri scurte pnn toate satele, pe la 
cunoscuţi şi prieteni. Valea Someşului se strâmta mereu, 
şoseaua se pitula pe sub stânci şi râpi tot mai piezişe, iar 
râul însuşi gâlgâia din ce în ce mai mânios... Uliţa Băilor 
coteşte din şoseaua cea mare în mijlocul Sângeorzului, 
comună bogată şi nesfârşit de lungă. Un pârâu gureş roade 
necurmat drumul ce urcă uşor printre case ţărăneşti până 


ajunge la băile aşezate într-un cazan împresurat de dealuri 
împădurite. Vile cochete sunt risipite şi ascunse pnntre 
brazi bătrâni, în jurul unui dâmb ca o tidvă uriaşă în vârful 
căruia chioşcul alb pare o tichiuţă de clovn. La picioarele 
dâmbului, văzându-se de departe, dintr-un perete tăiat în 
piatră, izvorul Tămăduirii bolboceşte prin guri numeroase, 
adunându-şi borvizul într-un canal arămiu care-l duce în 
clădirea scaldelor. În faţa izvorului e o terasă prundită, de 
unde pornesc zeci de cărări, păzite de brazi, spre vilele şi 
căsuţele dimprejur. La o margine a terasei însă un hotel- 
restaurant nou, parcă stăpâneşte şi ispiteşte toată lumea. 

Sosiră pe la asfinţitul soarelui în faţa vilei Mara care albea 
cu ferestrele deschise. George strigă din uliţă: 

— Oaspeți pnmiţi, oameni buni? 

Un căpşor frumos de femeie se ivi într-o fereastră, dar 
dispăru îndată cu un țipăt înăbuşit: 

— George... A venit George! 

Într-un antreu larg, puţin întunecos, se întâlniră toate 
rudele şi se cunoscură. Voiau să pară veseli, şi totuşi toţi 
erau stânjeniţi, însuşi George nu se simţea prea la largul lui 
cu neamurile din România; fusese aproape copil când 
văzuse ultima oară pe Alexandru, şi chiar Eugenia se 
schimbase mult în trei ani. Ca să scape mai uşor, George 
căută să glumească şi să adauge la numele fiecăruia câte-o 
codiţă hazlie; ba la sfârşit se învârţi şi într-un picior, 
strigând: 

— Ei, mai sunt rude de recomandat? Ca mi s-a urât de 
când nu mai isprăvesc! 

Vorbele acestea li se părură atât de şugubeţe că toţi 
izbucniră în râsete care mai sparseră gheaţa puţin. Atunci 
interveni Atena, soţia lui Alexandru, o femeie naltă, 
uscăţivă, cu trăsături fine şi cam reci, dar cu voce foarte 
caldă şi simpatică: 

— Bine, Georgel, se poate să uiţi tocmai pe nepoţii tâi? 
Veniţi aci, copii... Poftiţi, moştemtorii noştri dragi! Alecu, 
Ionică, Zoe! 


Toţi Herdelenii se aruncară asupra copiilor, înăbuşindu-i în 
sărutări. Mai ales dăscăliţa, care se simţea opărită în faţa 
atâtor necunoscuţi, găsi o adevărată salvare în copii şi se 
retrase cu ei într-un colţ ca să-i mângâie. 

Încetul cu încetul însă răceala se topi. Alexandru era un 
bărbat blând, cu ochii dulci şi barbişon negru, şi se 
împrieteni curând cu Herdelea, vorbind de şcoală şi de 
unguri. Gogu Ionescu era mai bătrân, aproape de vârsta lui 
Herdelea, dar fiindcă nevastă-sa era prea tânără, umbla 
spilcuit, îmbrăcat după ultima modă, se rădea în fiecare zi, 
şi nu purta mustăţi; vorbea în fraze alese, parcă fiece 
cuvânt ar fi fost pentru Monitorul Oficial, deşi la Cameră nu 
deschisese gura niciodată, fiind mameluc guvernamental. 
Laura şi Ghighi nu mai conteneau cu frumuseţea Eugeniei 
care, într-adevăr, avea ochi mari foarte albaştri şi 
mângâietori, cu gene lungi şi dese care, când clipeau, parcă 
oftau, cu o gură cât o cireaşă coaptă, veşnic surâzătoare, cu 
obrajii catifelaţi care n-au nevoie de dresuri, cu talia 
mlădioasă, trasă prin inel, cu o rochie simplă şi totuşi de o 
eleganţă ademenitoare... Fireşte că şi Eugenia descoperea 
mereu noi calităţi Laurei şi Ghighiţei, cerând din când în 
când şi părerea soţului ei: 

— Elle est ravissante, Gogule, nest-ce pas? 

Gogu aproba foarte politicos, deşi el era atât de încântat 
de nevastă-sa, pe care o luase fără zestre şi numai pentru 
frumuseţea ei, încât toate femeile din lume i se păreau mai 
mult sau mai puţin slute. 

George umbla de la un grup la altul, strălucitor de 
mulţumire, azvârlind câte-o vorbă şi în sfârşit statorindu-se 
lângă doamna Herdelea care se mai încălzise puţin 
discutând de greutăţile casnice cu Atena, ea însăşi mare 
gospodină şi mamă iubitoare. 

În vălmăşagul prezentărilor uitaseră pe fetiţa Laurei. Cu 
atât mai mult fu purtată din mână în mână, răsfăţată şi 
sărutată, până ce micuța găsi de cuviinţă să-şi ude 


scutecele tocmai în braţele Eugeniei, spre marea veselie a 
tuturor. 

— Bine că nu ţi-a pătat rochia! Strigă Ghighi. 

— E semn bun pentru o nevastă tânără! Glumi Herdelea. 

— A, ştii că a sosit şi lonel, zise Alexandru către George, 
când se mai potoli zgomotul. Noi l-am găsit aici. Zice c-a 
venit de vreo zece zile. Dar crezi că poţi face ceva cu ursul 
cela? Nici măcar nu vrea să stea cu noi. Are odaie la hotel şi 
toată ziua bate dealurile şi pădurile... 

În sfârşit Atena, ca gazdă, puse capăt taifasurilor: 

— Acuma haideţi toţi în camerele voastre! Şi într-o 
jumătate de oră să fiţi gata, că mergem să ne plimbăm niţel 
cu muzică, lar pe urmă vom lua masa la restaurant! Ei, la 
revedere! În curând! 

Peste câteva minute toţi se găteau şi în toate odăile se 
schimbau păreri despre noile cunoştinţe. Toţi erau 
încântați, afară de Gogu, care nu putea uita rochia doamnei 
Herdelea, croită după moda de-acum douăzeci de ani, şi 
care se simţea jignit, deşi nu voia să se arate, că străinii 
aceştia nu-l respectă îndeajuns. 

În amurgul înăsprit de mirosuri de brad şi de răşină, 
muzica lăutarilor răsuna alinătoare. Pe terasă şi pe cărările 
dimprejur furnica o lume voioasă pe care valsurile şi 
romanţele o fermecau. La izvorul Tămăduirii era îmbulzeală 
de pahare, iar prin înserarea brazilor şoaptele de dragoste 
se întreceau şi se stingeau în aerul ce înviora inimile... Într- 
o poieniţă ascunsă grupul de neamuri dădu întâmplător 
peste Ionel, şezând pe o bancă, cu ţigara în colţul gurii, 
nepăsător şi liniştit. Muzica şi zgomotul lumii de-abia 
ajungeau aici ca o adiere blândă. Îl siliră să meargă să 
mănânce împreună. 

— De ce nu mă lăsaţi pe mine în pace? Zise Ionel, urnin- 
du-se anevoie. Mie nu-mi place gălăgia şi lumea... 

În întunencul înstelat restaurantul strălucea de lumină. 
Terasa mai toată era acuma acoperită de mese, iar în 


parfumul brazilor se amestecau mirosuri de mâncări şi 
băuturi. 

— Uite Ungureanul strigă George tocmai când erau 
aproape de masa ce li se rezervase, opnndu-se. Ce faci pe- 
aici, prietene? 

Aurel văzu pe Laura în mijlocul celorlalţi, îşi scoase pălăria 
şi zise încurcat: 

— Bună seara, stimată doamnă! 

Laura răspunse dând din cap serios, urmându-şi calea fără 
nici o tresărire. Doar când se aşeză la masă se gândi 
zâmbind că odinioară a putut simpatiza pe băieţoiul ăsta... 

Erau pe la mijlocul cinei când deodată apăru Titu pe 
terasă. Se uită împrejur puţin jenat, apoi, văzând masa cea 
mare, veni drept şi salută parcă pe toţi i-ar fi cunoscut de 
când lumea. 

— Am primit târziu telegrama şi de-abia adineaori am 
putut sosi! 

Laura, care nu-l mai văzuse de la cununie, îl îmbrăţişă 
plângând şi murmurând cu drag: 

— Titule! Titule! 

Soții Herdelea se simţiră mai mândri, observând că 
feciorul lor a făcut impresie bună asupra noilor neamuri. 

— Aici, aici, lângă mine, că mie-mi sunt mai dragi poeţii! 
Strigă Alexandru dându-şi scaunul mai la o parte. 

La dreapta lui Titu şedea Eugenia, care-l privea curioasă. 
Titu îi sărută mâna inelată şi parfumată, şi aşezându-se îi 
zise: 

— Superbă soră are George, iar eu încântătoare 
cumnăţică! 

— Opreşte, tinere, avântul! Râse Alexandru. Să nu te apuci 
să-i faci curte că bărbatu-său e gelos ca un harap! 

Gogu, de peste masă, zâmbi cu o nepăsare căutată, în 
vreme ce ceilalţi râseră cu poftă. Eugenia însă se roşi puţin 
şi răspunse: 

— Cu toate astea îmi place să mi se facă curte! 


— Aha! Aha! Strigă iar Alexandru. Carevasăzică, o invitaţie 
în toată forma? Gogule, să fii cu ochii în patru, că tânărul e 
primejdios! 

Râsul şi buna dispoziţie au domnit toată seara... 

Titu fu găzduit, fireşte, tot în vila Mara. Se sculă însă mai 
de dimineaţă ca toţi, să se poată plimba şi să-şi răcorească 
creierii înfierbântaţi de emoţiile ce i le-au stârnit oamenii 
din ţara unde năzuia şi el. Se simţea fericit şi-i suna mereu 
în urechi mai ales graiul lor grăbit şi dulce. Dându-şi seama 
că Alexandru îl simpatiza, voia să câştige şi prietenia lui 
Gogu care, fiind deputat, îl va putea ajuta mai ales când va 
ajunge şi dânsul în România. Apoi Eugenia îl fermecase aşa 
încât o şi visase, dar acum trebuia să-şi astâmpere 
admiraţia, zicându-şi că nu-i timpul să se ţină de năluciri. 

La izvor se întâlni cu Ionel Pintea care bea foarte 
cumpătat, dintr-o ceaşcă, borviz cu lapte în care înmuia 
chiflă. 

— Asta-i cura mea, zise Ionel zâmbind silit. 

Porniră împreună într-o pădure deasă de molifţi. Ionel nu 
era prea încântat, căci petrecea mai bine singur. Titu totuşi 
se agăţă de dânsul, dornic să afle ce-i în Bucovina, fiind 
întâiul om de-acolo cu care putea vorbi. Întrebările lui 
stăruitoare însă pe Ion Pintea îl plictisiră, încât în cele din 
urmă îi spuse răspicat: 

— Dumneata vrei să mă faci să vorbesc de lucruri care pe 
mine nu mă interesează sau cel puţin nu mă pasionează. Eu 
azi sunt un simplu contabil, copleşit de muncă şi care n-am 
nici vreme şi nici poftă să mă amestec în zâzaniile politice. 
Orice politică mi-e indiferentă... Prostiile astea, iartă-mă că 
zic aşa, le-am făcut pe când eram prin liceu şi nu le-am mai 
luat cu mine în viaţă, să mi-o împovărez... Şi pe urmă, mai 
cu seamă la noi în Bucovina, politica înseamnă numai 
ceartă, hărţuială, scandal, murdărie... mai mare ruşinea! 
Suntem puţini şi totuşi dezbinaţi în atâtea partide şi 
bisericuțe, încât nimeni nu se gândeşte la interesul general, 
ci toţi se gândesc numai la ambițiile lor mărunte... A, mi-e şi 


scârbă! Eu cred că libertatea e cea mai mare nenorocire 
pentru poporul care nu-i copt s-o aibă. De aceea 
dumneavoastră aici sunteţi mai fericiţi, oricât vă plângeţi şi 
vă burzuluiţi... Aşa este, domnule! Aici ungurii, nerozi, vă 
sâcâie, vă persecută, vă îngenunchează - adevărat. Asta-i 
norocul dumneavoastră, căci asta vă face dârji, solidari şi 
puternici. În clipa când vi s-ar da libertatea, aţi face şi 
dumneavoastră ceea ce se face la noi. Ungurii sunt proşti şi 
vă întăresc vrând să vă slăbească. V-ar distruge însă îndată 
ce s-ar dezlega lanţurile! 

Titu rămase cu gura căscată, fără să mai poată răspunde. 

— Ei, acuma ai aflat? Sfârşi Ionel acru. Adevărul e 
totdeauna dureros... 

Titu murmură ceva, mai merse câţiva paşi, apoi deodată îi 
zise bună ziua şi se despărţi tulburat. 

— Nu se poate... Vorbe... Astea-s aiurările unui ursuz! Se 
gândi dânsul simțindu-se totuşi obosit ca după o noapte 
nedormită. 

— Încă unul care-i cu mintea plină de fumuri! Murmură 
Ionel singur, bucuros c-a scăpat de un tovarăş prea curios. 

Titu fu posomorât toată ziua, parcă de cele ce i-a spus 
Ionel atârna fericirea lui întreagă. Îşi amintea fiece cuvânt 
şi-l durea ca o mare nenorocire. Laura îi şopti când găsi 
prilej: 

— Ce ai, dragă Titule? Nu fi urâcios! E vorba de viitorul 
tău. George a vorbit cu Alexandru despre tine şi despre 
dorinţele tale... la seama să nu-i indispui pe toţi! 

După-prânz, stând cu toţii de vorbă într-un chioşc, la 
umbră, Herdelea povesti amănunţit rudelor câte a păţit. 
Voind să-şi pregătească mai frumos ieşirea la pensie, o 
întoarse pe coarda naţională, arătându-le cum toate i se 
trag din faptul că a luat apărarea unui biet ţăran român 
faţă de samavolmcia unui magistrat ungur, apoi stăruind 
mai ales asupra examenului când inspectorul i-a cerut să nu 
mai lase pe copii să crâcnească pe româneşte, şi sfârşind 
melancolic: 


— Dar decât să-mi unguresc sufletul la bătrâneţe şi să-mi 
vând conştiinţa, mai bine s-ajung salahor muritor de foame! 
Mai bine! De aceea mă şi bate capul să ies la pensie curând- 
curând... 

Rudele din ţară fierbeau de indignare. Chiar şi Gogu se 
încălzi şi, când Herdelea spuse că, de-ar fi mai tânăr, s-ar 
duce şi el în România ca Titu, numai să scape de urgia 
stăpânirii ungureşti - se repezi însufleţit la Titu şi-i strânse 
mâna: 

— Bravo, tinere! Vino la noi, la libertate! De ce-ai sta şi 
dumneata între barbarii aceştia cutropitori de conştiinţe! 

Titu se însenină, mai cu seamă că Gogu îi oferi îndată să 
tragă la dânşii în Bucureştii, adăugând: 

— La noi poţi sta toată ziua, să mănânci şi să faci poezii 
câte-ţi place! 

— Să vii negreşit la noi! O să-mi faci mare plăcere! Spuse 
şi Eugenia privindu-l cochet şi convinsă că melancolia de azi 
a tânărului a fost din pricina ei. 

Alexandru îl pofti să mai meargă şi pe la dânsul, prin 
Giurgiu, dacă i se va uri la Bucureşti. 

— Să vii numai, că n-ai să rămâi pe drumuri în România! 
Sfârşi Atena. 

— Cu atâtea protecţii mari, ministru trebuie să ajungi, 
Titule! Strigă Herdelea uitându-şi grija lui, de mulţumire 
că-şi vede feciorul fencit. 

Într-una din zilele următoare Gogu şi Alexandru, vorbind 
de Titu, socotiră ca ar fi poate şi mai nimerit să-i găsească 
vreun temei oarecare, ca să nu se simtă jenat stând 
degeaba. Şi hotărâră îndată să-l adăpostească la un ziar; 
Gogu, ca deputat, are să-i facă loc barem la jurnalul 
partidului. 

— O, da, la o gazetă! Zise Titu strălucind de bucurie, când 
află. Aşa ceva visam şi eu... locmai aşa ceva... 

Perspectivele trandafirii îi şterseră din creieri răspunsul 
lui Ionel ce-l întunecase un răstimp. Cu privirea la ţinta care 
lucea mai aproape, viaţa i se părea plină de comori. 


De altfel Gogu prinse dragoste multă pentru „tânărul cu 
ochii aprinşi, de o lumină stranie şi înălţătoare”, cum îi 
zicea. Umblau mult împreună, discutând politică naţională 
şi uneori chiar literatură românească, deşi acasă Gogu se 
mândrea că n-a citit în viaţa lui decât numai franţuzeşte. 
Alături de Titu, deputatul se simţea cuprins de înflăcărare: 

— Trebuie să mai aveţi răbdare, să mai luptaţi, să mai 
rezistaţi! Va veni şi mântuirea! Trebuie să vie! Credeţi că pe 
noi, dincolo, nu ne doare viaţa voastră de suferinţe? Voi 
sunteţi speranţa noastră, precum noi trebuie să fim 
speranţa voastră! 

— De ce nu faceţi măcar un gest ca să ne încurajați? 
Întrebă Titu pe care gândul acesta îl frământase mult. 

— Vă dorim în adâncul inimii noastre, dar gura trebuie să 
fie mută! Zise deputatul român grav. O, politica! Ce stupid 
lucru e politica în lume! 

Ion auzi curând că Vasile Baciu a umblat pe la un avocat 
din Bistriţa şi că l-ar fi tocmit să-i scoată toate pământurile 
de la ginere-său. Se spăimântă mai ales simțindu-se slăbit în 
îndârjirea lui de când i-a murit şi copilul. Deşi vedea 
primejdia, gândurile nu-i mai erau îndreptate numai asupra 
ei, ci hoinăreau neputincioase ba încoace, ba încolo. Îşi 
zicea că n-are să dea nici un petic de loc, ş-apoi îndată 
iarăşi că n-ar fi rău să cadă la o învoială cu Vasile, să-i 
astupe gura... În schimb inima îi bătea mereu mai 
nerăbdătoare, frământată de un dor înăbuşit prea multă 
vreme care azi stătea să izbucnească. Când îi venea în 
minte Florica, uita de toate, chiar şi de socru-său, întocmai 
precum odinioară a uitat-o pe ea din pricina pământului. 

A doua zi după ce află cum a fost Vasile Baciu la avocat, 
văzu pe Florica trecând cu demâncare la oameni, sprintenă, 
zâmbitoare şi dându-i bineţe parcă l-ar fi chemat la dânsa: 

— Ce maifaci, Ionică! Noroc bun! 

— Noroc bun! Mormăi el îngrozindu-se cum i se scurg 
ochii după ea. 


În aceeaşi seară, venind de la câmp, se opri în poarta lui 
George să-l întrebe ce să facă cu socru-său? Dar în vreme 
ce George îi spunea şi-l învăţa ce credea, dânsul vedea 
numai pe Florica în tindă, învârtindu-se la vatră, pregătind 
cina, şi de-abia se stăpânea să nu se repeadă la ea, s-o 
cuprindă în braţe şi s-o ducă de-aici, să n-o mai atingă 
nimeni, nici să nu i-o râvnească. 

Ziua următoare se gândi să se ducă iar la George, dar nu 
mai îndrăzni de frică să nu-i vadă în ochi patima. Şi, fiindcă 
totuşi trebuia barem s-o vadă, alergă ca un smintit până ce 
ştirici la care holdă seceră Florica şi-şi făcu drum prin 
apropiere şi o zări. 

Se mira şi se afurisea că a lăsat-o să se mărite cu altul şi că 
n-a luat-o el, ş-apoi se mângâia singur, zicându-şi: „Mie mi-a 
fost scrisă Florica, degeaba...” 

Încerca să se smulgă din lanţul ce-l strângea tot mai tare 
ca să-şi întoarcă toate gândurile la moşia lui ameninţată de 
îndârjirea lui Vasile. Dar când se mustra c-o să-şi piardă 
averea pentru o muiere blestemată, cum se mustrase şi 
altădată, acum i se adăuga în creieri, nechemată, 
întrebarea: ce folos de pământuri, dacă cine ţi-e pe lume 
drag nu-i al tău? Şi pe urmă gândurile se înlănţuiau. Barem 
de-ar fi trăit copilul, să ştie şi dânsul pentru cine munceşte 
şi se sfarmă... Dar aşa, cui ar rămâne moşia lui, dacă l-ar 
strânge Dumnezeu într-o bună zi, căci omu-i trecător ca 
adierea vântului. 

Din pricina alergăturilor zadarnice rămăsese în urmă cu 
munca pământului. Toată lumea isprăvise seceratul, dar el 
mai avea încă două holde în picioare. Numai după o ceartă 
mare cu mamă-sa, se urni să trimită pe Glanetaşu cu trei 
lucrători la locul cel mai mare, iar delniţa de lângă drumul 
cel vechi s-o doboare dânsul. 

Era într-o joi. De unde muncea Ion se vedea drumul pe 
care treceau neîncetat femei cu coşuri şi desagi, mergând 
la bâlciul săptămânal în Armadia. Mărul pădureţ sub care 
născuse anul trecut Ana era încărcat de rod şi făcea o 


umbră groasă, deşi o porumbişte verde îl acoperea până-n 
ramuri. 

Ion lucra cu o voie bună cum nu mai avusese de mult, ca şi 
când ar fi presimţit o bucurie năvalnică. Se uita rareori spre 
drum, ca să nu-l ţie de vorbă nimeni. De altfel pe la prânzul 
cel mic nu mai trecea pui de om... Începu să lege snopi şi, 
când isprăvi şi-i aşeză în picioare, îşi aruncă ochii spre 
Pripas. Atunci văzu departe o femeie, venind grăbită, cu 
nişte desagi pe umăr. Tresări şi privi împrejur, bucuros că e 
singur cât e hotarul de mare. 

— Florica! Murmură dânsul apoi cu ochii spre femeia care 
se apropia mereu. 

O sorbea cu cât se apropia şi i se părea din ce în ce mai 
frumoasă. Florica avea o năframă albă în cap, legată 
ştrengăreşte. Îl zări şi ea, mirată şi cuprinsă de o strângere 
de immă. Dar nu-şi pierdu firea şi, când ajunse în dreptul 
lui, îi strigă zâmbitoare: 

— Am să sosesc la spartul târgului, Ionică! De, omul cu 
multe griji anevoie iese din casă! 

Ion ar fi vrut să-i răspundă şi limba parcă i se înţelenise. 
Florica însă nu se opri. Şi atunci îl apucă o frică cumplită că 
nici acuma, deşi ar avea prilej bun, nu e în stare să-i 
vorbească, să-şi deşarte sufletul... Păşi spre drumul pustiu 
şi izbucni aproape desperat: 

— Unde fugi aşa, Florico? Mai stai oleacă, stai că am să-ţi 
spun ceva... Şi vino mai încoace că doar n-o să piară 
târgul... 

Femeia parc-ar fi aşteptat chemarea. Se întoarse din cale 
şi veni spre dânsul, cu faţa aprinsă, dar zicând molatic: 

— Vai de mine... numai să nu mă ţii mult de vorbă, loane, 
că mă omoară George... 

Iar când fu lângă Ion, adăugă mai încet: 

— Mă duceam să vând nişte pere oarzăne, că ne trebuiesc 
bani... Şi George nu mă lasă nici să... 

Ion o pnvea tăcut şi simțindu-se jignit că îi vorbeşte de 
George. Nevasta, ridicând ochii ei albaştri întrebători şi 


adâncindu-i în ochii lui tulburaţi, înţelese, îşi curmă gândul 
şi murmură gingaş: 

— Ce vrei, loane? 

Bărbatul zise, cu dinţii strânşi, înfricoşat parcă să nu-i 
zboare spre dânsa tot sufletul înnebunit de patimă: 

— Mai odihneşte şi tu... De ce nu vrei să te odihneşti? 
Privirile lor se împleteau fermecate. 

Florica şopti mai domol: 

— Îs grăbită, Ionică... zău aşa... Lasă-mă... să-mi văd de 
drum... zău aşa... 

Dar în acelaşi timp păşea alături de Ion, cu umărul lipit de 
umărul lui. Trecură pnn porumbişte şi se opriră sub părul 
pădureţ unde sumanul bărbatului era aşternut pe jos la 
umbră, ca un culcuş pregătit înadins. Se aşezară privindu- 
se în ochii strălucitori de o fericire mult aşteptată. Ion vru 
să-i impute că i-a pomenit de George, suflă greu pe nas şi 
de-abia putu gâfâi: 

— Ehei, Florico... 

— Uf, ce cald mi-e... m-a topit căldura, zise femeia dând 
mai la o parte desagii cu pere. Dar aici e bine că-i răcoare... 
zău aşa... răcoare... 

— Răcoare, bâlbâi Ion în neştire peste câteva clipe. Apoi 
tăcură, ascultându-şi bătăile inimii. Apoi Ion, brusc ca o 
fiară, o cuprinse de subsuori şi-i muşcă buzele. Apoi Florica 
se lăsă pe spate, moale, gemând... 

— Tot a mea trebuie să fii tu! Zise bărbatul pe urmă când 
Florica îşi lega năframa, gata de plecare. Să ştii de bine că 
fac moarte de om şi tota mea ai să fu! 

— Ei, lonică, multe zice omul! Răspunse femeia fără să-l 
mai privească. Când s-a putut, n-ai vrut; când vrei tu, nu se 
mai poate! 

Ion rămase şezând pe suman, cu ochii după Florica ce se 
pierdea prin porumbişte. 

— Ba se poate, murmură singur, ca o încurajare. Să ştiu de 
bine că... 


Îşi reteză deodată vorba. Frunzele mărului foşneau ca o 
imputare. Şi imputarea îi aducea aminte de Ana. Sări în 
picioare parcă l-ar fi înţepat o viperă. Nu mai îndrăzni să se 
uite spre mărul sub care, acum un an, cealaltă i-a născut 
copilul. Se duse la seceră, fără a întoarce capul, ca şi când 
din spate l-ar fi ameninţat o mână nevăzută. 

Florica se depărta pe drum legănându-se mândră în 
şolduri. Inima lui Ion tresăltă de noi fiori, în vreme ce 
buzele-i şopteau dârz: 

— Ba se poate! Să ştiu de bine că fac moarte de om! 

Capitolul XII. 

GEORGE. 

Precum flăcăii se duc pe la fete în fiecare seară, pe viscol 
ca şi pe vreme frumoasă, frânţi de munca zilei ca şi după 
odihna de sărbători, tot astfel se ducea acum Ion pe la 
George, nesmintit, ca spre un frate bun, când să-i ceară un 
sfat, când să-i dea el o povaţă, găsind totdeauna o pricină 
care să-i îndreptăţească venirea... Nu se mai sfia de George 
şi uneori schimba câte-o vorbă şi cu Florica, în treacăt, cum 
se cuvine să te porţi cu orice muiere în casa omului. 

lar George se simţea măgulit că vine şi se mândrea că-i 
caută sfaturile un bărbat deştept ca Ion care, prin minte şi 
şiretenie, s-a înstărit de unde mai înainte era calic ca 
şoarecele din bisencă. 

Numai Savista-oloaga, care trăia pe lângă casa lui George, 
bufnea şi se burzuluia din ce în ce mai năstruşnică. Fiindcă 
George a strâns-o de pe drumuri şi glumea uneori cu dânsa 
şi mai ales fiindcă nu uita niciodată, când aducea rachiu, să- 
i dea şi ei câte-un păhărel, Savista îl iubea cu o furie 
sălbatică, atât de caracteristică estropiaţilor, şi ar fi fost în 
stare să strângă de gât pe oricine pentru dânsul. În 
schimbul mâncării n-avea altă îndatorire decât să stea toată 
ziua pe prispă şi să hâşâiască găinile ca să nu intre în tindă. 
Ba joia, când era frumos, George îi mai dădea voie să se 
târască până-n Uhţa Mare, să-şi cerşească şi câte ceva 
gologani, să aibă şi ea banii ei... Cu aceeaşi patimă ura însă 


pe Ion de când a simţit că umblă după Florica şi că astfel 
vrea să înşele pe George. Se liniştise un răstimp, după ce 
ocărâse pe Ana, văzând că venirile lui Ion s-au oprit brusc, 
şi fusese chiar mândră că ea a putut abate o primejdie ce 
ameninţa pe idolul ei. Dar acuma, că Ion venea mai des ca 
totdeauna, îngrijorările o zbuciumau şi o făceau să nu mai 
aţipească nici în după-amiezile cele mai dogorâtoare. De 
cum sosea Ion, ea se lipea pe prispă ca o broască, ciulind 
urechile ca să nu-i scape nici o vorbă, ochii îi luceau straniu, 
ca două mărgele de sticlă, urmărindu-i fiece mişcare şi 
privire, fără a pierde din vedere nici pe Florica în care n- 
avea nici o încredere, neuitând că odinioară era să se 
mărite chiar cu lon, dacă el ar fivrut-o s-o ia... Se înfuria că 
nu putea surprinde nimic la lon şi că doar Florica se 
zăpăcea şi se roşea puţin, încât oalele îi dădeau deseori în 
foc, umplând toată casa cu aburi şi miros de rântaş ars. 

Phctisită de atâta pândă zădarnică, într-o zi, fund numai 
Florica acasă, avu o izbucnire de fune, urlând şi 
amenințând: 

— Spun tot lui George... Tu eşti rapandula... tu... tu... Ce 
vine lon? A? Ce-i lon? Bărbat? Ptiu? Tiffss! 

Scuipă spre Florica, se învineţi de mânie neputincioasă, îşi 
smulse smocuri de păr din cap şi ochii i se umplură de 
sânge răcnind: 

— Ruşine! Rapandula! Omoară George! 

Femeia se sperie întâi, crezând c-a dat boala rea peste ea, 
dar pe urmă, înțelegând unde bate, o huidui. Şi oloaga se 
potoli îndată, parcă i-ar fi turnat apă rece în cap. Îi păru rău 
că s-a trădat şi, ca s-o dreagă, vru să arate c-a glumit şi 
începu să râdă cu dinţii ei lungi şi galbeni: 

— Glumă, fă... Zău... Dă-mi ciorbă! Foame... 

Odată însă Ion pică pe la prânz, când George lipsea. 
Savista încremeni pe prispă văzându-l că intră în ogradă. Şi 
când Ion zise nepăsător, oprindu-se lângă poartă: 

— Noroc, noroc, Savisto! Tot voinică? Da George-i pe- 
acasă? 


— Numai Florica acasă! Răspunse ea repede, arzând de 
dor să-l facă să se apropie de nevastă ca să se adeverească 
bănuiala ei. 

Ion stătu pe gânduri câteva clipe, ş-apoi zise mai încet, 
aruncându-şi ochii fulgerător spre tindă: 

— Aveam cu George o vorbă... Păcat că nu-i şi el aici... 

Şi plecă, întristat, clătinând din cap, uitându-se înapoi din 
uliţă. 

Savista fierbea de bucurie. Era sigură că Ion venise la 
Florica, înadins pentru că o ştia singură. Şi de-aci încolo, 
când nu era George acasă, nu mai stătu lângă uşa tinzii, ci 
tocmai în colţ, ascunsă după o grămadă de coceni de 
porumb, aşteptându-l să mai pice. 

Peste câteva zile Ion într-adevăr veni iar, tot pe vremea 
prânzului. Înainte de a deschide portiţa însă se uită prin 
ogradă. Oloaga, din ascunzătoare, vedea că pe ea o caută. 
Apoi Ion intră repede şi dispăru în tindă. Savista se târî cât 
mai fără zgomot spre uşă. Şi auzi glasul lui lon, drăgăstos, 
şi pe al Floricăi, înfricoşat. Tremura totuşi atât de grozav de 
bucurie, că nu înţelese nimic, deşi cei doi în tindă vorbeau 
destul de tare. 

Ion ieşi curând, văzu pe Savista şi păli. Dar îşi reveni 
repede şi-i zise uşor: 

— Am venit iar şi iar n-am dat de George... N-am noroc şi 
pace! Rămâi sănătoasă, lele Savista! 

Oloaga nu răspunse; în privirea ei însă fâlfâia atâta ură, că 
Ion plecă fără a mai întoarce capul. Era fericită şi de-abia 
aştepta să vie seara, să-i spună tot lui George... 

— Bade... bade! Vino-ncoa! Îl întâmpină când îl zări. 
George, deşi ostenit rău, se duse spre ea la grămada de 
coceni. 

— Ei? Ce poznă-i cu găinile? O întrebă în glumă. Savista 
începu foarte încet şi rar; dar apoi, cuprinsă de emoție, 
spumegă încât nu mai era chip s-o priceapă nimeni. 

— Ion? Ei, ce vrea Ion? A fost aici? O întrerupse bărbatul 
ştergându-şi de pe obraji năduşeala frământată de praf. 


— Ion... fost... Florica. fost... Tâlhari... Omoară, omoară! 
Gemu oloaga desperată, podidind-o lacrimile şi înecându-se 
de sughiţuri. 

— Bine, Savista, bine... Lasă că ştiu... bine! Făcu George 
liniştit. 

De-abia după cină, când se culcă în pat lângă Florica, se 
gândi mai bine la vorbele Savistei şi se cutremură, căci 
deodată îşi aminti privirea lui Ion de la nuntă, privirea care 
l-a înspăimântat atunci şi pe care totuşi a uitat-o. Cum a 
putut-o uita oare? 

„Apoi dacă-i aşa, îl omor! Amu nu mai iert... Îl omor!” îşi 
zise George hotărât, mângâind corpul femeii care-i aţâţa 
sângele. 

Doamna Herdelea nu voise să facă ceartă în faţa oamenilor 
străini, în Sângeorz, dar cum ajunseră acasă, îl luă pe 
Herdelea la zor: 

— Nu ştiu, nebun eşti ori nu eşti în toate minţile, de 
vorbeai întruna că ieşi la pensie. Se vede că ţi s-a urât cu 
binele... Apoi de aceea ne-am căznit şi am suferit, ca acuma, 
după ce ai scăpat cu faţa curată, să cauţi singur sărăcia? 

Ghighi era de aceeaşi părere, anume că retragerea ar fi o 
umilire. Cât priveşte că inspectorul cere să înveţe pe copii 
numai ungureşte, dăscăliţa răspunse prompt, potrivindu-şi 
părerile după împrejurări, ca totdeauna: 

— Ei şi? Te încânţi de linguşirile românilor, parcă din vorbe 
frumoase ai putea mânca? Lumea ştie că suntem români, 
dar şovinismul nu-i a bună niciodată. Adică ce-o fi dacă o să- 
i înveţe ungureşte? Lasă-i să înveţe, că-i bine azi când ştii o 
limbă străină, că vezi bine că fără ungurească nici nu te mai 
poţi mişca din loc... Dacă-s vremurile aşa, noi să le 
schimbăm? 

Herdelea însuşi se simţea nenorocit că trebuie să se 
despartă de şcoală, dar totuşi se ruşina să spună chiar şi 
acasă că inspectorul îl sileşte să iasă la pensie. Şi de altfel 
mai spera în sine că până-n cele din urmă se va mai 
întâmpla ceva şi nu va trebui să plece. De aceea amâna 


mereu şi nu făcea petiția. Totuşi, pe de altă parte, pentru 
orice eventualitate, răspândea şi prin Armadia ştirea că, 
faţă de persecuțiile tot mai crâncene ale ungurilor, se 
gândeşte să-i dea dracului şi să se retragă. Răspunsul i-l 
dădu Grofşoru, la berărie, în gura mare: 

— Prietene şi frate! Mai bine să mori decât să fii călăul 
copiiilor noştri! 

Şi fraza aceasta făcu ocolul Armadiei, câştigând simpatii 
amândurora şi chiar lui Belciug, pe care Herdelea îl lua 
veşnic ca martor şi care îngălbenea de indignare când 
venea vorba de inspectorul Horvat. 

După asemenea încurajări, învățătorul iar venea hotărât 
să-şi scrie îndată cererea de pensie. Acasă însă găsea 
împotrivirea dârză a dăscăliţei care îi schimba tot planul. 
Doamna Herdelea, sfătuindu-se toată ziua cu Ghighi, 
descoperea mereu argumente mai tememice. 

— Uite pe Zăgreanu! Ştii bine, că tu mi-ai spus, cât a fost 
în Pripas i-a înnebunit cu ungureasca... Şi cu toate astea 
nu-i zice nimem nimic, ba-l laudă toată lumea şi-i prezice 
viitor mare! Fiindcă aşa şi este! 

Herdelea, încercând să profite de simpatiile lor pentru 
Zăgreanu, spuse că ar fi cuminte să-i cedeze lui locul din 
Pripas, fireşte dacă are intenţii serioase cu Ghighi. Pe când 
fata protesta împotriva acestui plan infernal, declarând că i- 
e urât Zăgreanu (în Sângeorz însă mărturisise în taină 
Laurei că e băiat foarte drăguţ, măcar că e numai 
învăţător), doamna Herdelea zise neclintită: 

— Lasă, nu te îngriji tu de el... Îi găseşte lui loc 
inspectorul, că ştii doar cât îl iubeşte şi-l protejează... 

Prin august, într-o după-amiază, Zăgreanu veni mai mişcat 
ca alte daţi, deşi Ghighi nu era acasă. Herdelea trecu în 
grădiniţă cu dânsul, să stea de vorbă. Şi tânărul spuse 
îndată că soseşte tocmai de la Bistriţa şi de aceea e plin de 
praf. Nici n-a fost încă să se schimbe. A văzut pe domnul 
inspector... Apoi nu mai putu continua. Herdelea îl privi 
întrebător. 


— Mi-a spus multe, reluă Zăgreanu mai încurcat, parcă 
negăsind cuvintele potrivite. Mi-a făgăduit... câte-n lună şi 
stele... Mi-a făgăduit... 

— Te are drag inspectorul, zise Herdelea liniştit. E bine să 
fii bine cu inspectorul, foarte bine... Numai să-ţi dea o 
şcoală bună, într-un sat bun... 

— Apoi vezi, domnule colega, da, da, bâlbâi tânărul. E 
greu... Nu ştiu când s-o putea... Da... Domnul inspector zice 
că vrea să-mi dea Pripasul... 

— Pripasul? Făcu Herdelea cu o săgeată în inimă. 

— Da... adică... zice că dumneata n-ai să mai stai mult, că- 
ţi trebuie odihnă, că ai servit destul... că... În sfârşit... 

Zăgreanu nu îndrăzni să-i mai spuie că inspectorul i-a 
poruncit să reamintească bătrânului învăţător să trimită 
imediat cererea de pensie, altfel îl va scoate din oficiu, că în 
nici un caz nu va mai îngădui să înceapă tot dânsul noul an 
şcolar. 

Herdelea rămase pierdut. Înţelese ceea ce nu îndrăznise 
să-i mărturisească Zăgreanu şi se simţea dureros ruşinat. 

— Adevărat, foarte adevărat, murmură apoi cu glas 
tremurat. Am servit destul, prea destul... N-am să mai 
stau... Nu, nu, fie liniştit inspectorul! Fii şi dumneata 
liniştit... 

În aceeaşi seară, după ce se culcă doamna Herdelea şi 
Ghighi, el se aşeză la birou şi scrise până târziu de tot. 
Strică multe coale de hârtie şi toate le udă cu lacrimi. 
Închipuirea că de-acuma părăseşte pentru totdeauna şcoala 
lui, iubirea lui, îi sfâşia inima. Când i-a venit suspendarea, a 
plecat cu o scânteie de nădejde de întoarcere; azi pleacă 
fără nici o nădejde. De azi încolo nu mai e învăţător. 

— S-a sfârşit, s-a sfârşit, şoptea dânsul frânt, ca femeia 
când trebuie să-şi dea seama că a îmbătrânit. 

Vasile Baciu fusese la trei avocaţi în Bistriţa şi toţi trei îi 
spuseseră la fel: legea zice că copilul moşteneşte pe tată şi 
tata moşteneşte pe copil. Asta înseamnă că să nu-şi mai 
tocească opincile în zadar. Cu toate acestea el ameninţa 


mereu pe Ion cu judecata, nădăjduind să-l sperie, cum s-a 
speriat şi dânsul odinioară. Sufletul lui însă era toropit de 
amărăciune şi se revolta împotriva legii care îngăduie ca un 
tâlhar să vie să-i ademenească fata, să-i smulgă moşia şi pe 
urmă, după ce bagă în groapă femeia, să rămână cu 
pământurile şi averea luate cu japca... Gândindu-se mereu 
la nedreptatea lumii, ajunse la bănuiala şi apoi la 
convingerea că Ion a omorât pe Ana, înadins ca să-i rămâie 
moşia şi să se poată însura a doua oară. 

Oameniicărora le împărtăşea credinţa aceasta credeau 
sau nu credeau, dar toţi pizmuiau pe Ion că s-a ales cu atâta 
pământ pe urma Anei... De supărare şi de necaz, Vasile 
Baciu se aşternu mai rău pe băutură. 

Nemaiştiind încotro s-o apuce, într-o dimineaţă se duse la 
popa Belciug şi i se plânse. Preotul, cumpănind şi chibzuind, 
avu o idee cucernică şi zise atât: 

— Bine... Am să vă chem pe amândoi... 

Şi duminica următoare Belciug cheamă pe Vasile şi pe Ion, 
împreună cu mai mulţi fruntaşi ai satului. 

— Oamenii de omenie trebuie să se învoiască! Vorbi 
preotul frecându-şi mâinile. Să căutăm şi noi, cu toţii 
dimpreună, o învoială omenească! Aşa-i bine şi aşa-i 
frumos! 

Ion, liniştit, ridică glasul: 

— Eu nu-s nici câine, nici fără suflet, domnule părinte... 
Nu-s, martor mi-e Dumnezeu! În casă îl las să şadă cât o 
trăi, măcar că-i a mea după lege şi poate mi-ar face 
trebuinţă. Dar îl las că-s om şi nu strâng pe nimeni de gât... 
Trei locuri a vrut, trei le-a arat, le-a semănat, le-a cules. 
Puteam să i le iau că-s ale mele. Nevoie de ele n-are că 
bucatele în loc să le mănânce, le vinde şi le bea... Dar zic, 
lasă-l să aibă şi să bea, c-a muncit destul şi supărări l-au ars 
destule... Apoi amu, vedeţi şi dumneavoastră, oameni buni, 
dacă-l las eu să trăiască, dumnealui nu vrea să mă lase pe 
mine să trăiesc! 


Vasile Baciu, aprins ca omul fără dreptatea legii, sări cu 
răspunsul: 

— Adică cu ce drept să-mi iei tu averea mea? Cum să-ţi 
rămâie ţie pământurile mele! Că fata mi-ai omorât-o, copi- 
lul ţi l-ai omorât! Cu ce drept? 

Vinele i se umflau pe tâmple ca nişte râme. 

Dar vremea trecea, vorbele cădeau şi învoială nu se apro- 
pia. Atunci Belciug găsi clipa binevenită să intervie. Îşi 
drese glasul şi rosti grav, ca la predică: 

— Oameni buni ş idrept-credincioşi, dreptatea-i veşnic cu 
două tăişun, ca paloşul în mâna ostaşului viteaz... Dreptate 
are Ion, căci legile lumii spun că averea copilului se cuvine 
părintelui care l-a zămislit şi l-a crescut. Dreptate are şi 
Vasile, căci după moartea fetei lui şi a copilului ei, cuveni-s- 
ar ca moşia să se întoarcă la cel care a agonisit-o... Acuma 
mie, paznicul sufletesc al vostru, dragi îmi sunteţi amândoi 
deopotrivă şi dornic aş fi să dobândiţi deopotrivă fericirea 
pe pământ ca şi în ceruri, dimpreună cu feţele luminate cu 
care ne-am silit, cât am putut, să vă împăcăm cum e mai 
bine. Dârzi şi neînduplecaţi sunteţi însă ca două săbii ce nu 
încap într-o teacă. De aceea iată ce-am socotit eu 
ascultându-vă: stăpâniţi amândoi ce cuprindeţi în ziua de 
azi, tu, Vasile, casa şi locurile pe care ţi le lasă, iar tu, loane, 
averea care ţi-a hărăzit-o mila cerească. Dar iarăşi socot că 
drept n-ar fi să ajungă moşia în mâini străine. Viaţa omului 
e ca floarea câmpului. Azi e, mâine nu-i... Poate că azi- 
mâine, loane, ai să te însori, să ai copii, dar poate, Doamne 
fereşte, să şi închizi ochii când ai crede că eşti mai voinic... 
Apoi, aşa, n-ar fi păcat de Dumnezeu să rămână averea ta 
cui nici nu te-ai aştepta? Ş-atunci aş crede c-ar fi înţelept şi 
frumos să vă legătuiţi amândoi să lăsaţi ce stăpâniţi sfintei 
biserici în cazul când, Doamne păzeşte, v-aţi prăpădi fără 
moştenitori direcţi, adică fără copii... Făcând astfel, întăriţi 
puterea Domnului pe pământ ca şi Domnul să vă primească 
sufletele în vecii vecilor! 


Preotul tăcu brusc, coborând ochii în jos, aşteptând parcă 
efectul cuvântării sale asupra celor de faţă. Apoi când 
înţelese că toţi sunt de părerea lui, se retrase în odăiţa de 
culcare, lăsându-i să convingă şi pe cei doi pricinaşi. După 
multă vorbărie fruntaşii izbutiră să-i facă să-şi dea mâna... 
Belciug reveni atunci cu o declaraţie scrisă. Văzând hârtia, 
Ion mai şovăi o clipă, dar totuşi iscăli, gândindu-se că asta-i 
un moft fără valoare, deoarece dânsul are să se însoare 
curând şi să facă copii care să-l moştenească. Vasile se 
bucură că, dacă nu se întoarce la dânsul, moşia barem nu 
se va risipi nici printre neamurile Glanetaşului. 

— Aşa! Zise preotul împăturind frumos actul. De pe amvon 
am să dau de ştire satului întreg hotărârea voastră 
creştinească... Dumnezeu să vă binecuvânteze! 

Vasile Baciu pe urmă se opri la cârciumă, se îmbată şi se 
bătu cu straja Cosma Ciocănaş. Ion însă se duse la George, 
să-i povestească ce-a făcut. Şi pe urmă se gândi numai la 
viitoarea lui nevastă. 

Titu socotea să treacă graniţa cu trei sute de coroane. 
Suma aceasta o avea, dar îi mai trebuia şi ceva mărunţiş 
care să-i ajungă până la trecere. Până ce nu cunoscuse 
rudele din România, se înfuriase gândindu-se că porneşte în 
lume cu trei sute de coroane; acuma mergea la sigur, ca şi 
când ar fi plecat din Pripas în Luşca, ori în Măgura... 
Mărunţişul însă îl încurca, fiindcă oricum se silea, nu 
sporea, şi-i ameninţa rotunjimea celor trei sutare. 

Salvarea îi veni sub forma unei idei, citind într-un ziar că 
„Asociaţia pentru cultura şi literatura poporului român” va 
ţine adunarea generală la Sibiu în luna septembrie... 
Deoarece, pe când citea, văzu pe masă Tribuna Bistriţei, un 
ziar săptămânal local, se gândi deodată: ce-ar fi să se ducă 
dânsul ca reprezentant al ziarului la serbările Astrei? Ar fi 
mai întâi că ar face economii de cheltuieli, şi al doilea că ar 
cunoaşte dintr-o dată toată „inteligenţa” românească din 
Ardeal, înainte de a-l părăsi, cine ştie pentru câtă vreme... 
Tribuna Bistriţei de altfel îi reprodusese poezii din Familia, 


cu osanalele cuvenite despre „distinsul poet al Văii 
Someşului”... Se aşeză îndată şi scrise câteva rânduri bine 
simţite directorului gazetei, un avocat fără clientelă şi mare 
naţionalist, cerându-i un bilet de legitimaţie şi banii de 
cheltuială trebuincioşi. Răspunsul directorului sosi peste 
trei zile, aducându-i biletul de legitimaţie, dar şi vestea 
tristă că ziarul de-abia-şi târăşte viaţa de la o săptămână la 
alta şi că prin urmare „distinsul poet” ar face o faptă nobilă 
românească reprezentându-l, dacă se poate, pe propria-i 
cheltuială... Între timp, Titu, închipuindu-şi cum va fi 
înconjurat şi răsfăţat dânsul la Sibiu, ca omul care e glasul 
unui întreg ţinut de români, se însufleţise atât de mult de 
ideea de a reprezenta Tribuna Bistriţei, încât nici nu se mai 
sinchisi că nu a primit bani şi că deci socotelile lui 
rămâneau tot încurcate cu mărunţişul. 

Cu o săptămână înainte de plecare veni acasă spre a se 
pregăti în tihnă şi a-şi lua rămas bun de la toţi cunoscuţii, 
căci omul ştie când porneşte, dar numai Dumnezeu ştie 
când se întoarce. Căldăraru, la despărţire, l-a îmbrăţişat şi 
n-a uitat să-i spuie că tot mai e timp să se răzgândească, şi 
Titu i-a mulţumit zâmbind pentru povaţă. 

În Armadia toată lumea ştia că Titu vrea să plece în 
România şi toţi se mirau de îndrăzneala lui. Când se află 
însă că va lua parte şi la serbările Astrei, la care singur 
profesorul Spătaru a putut merge odată, demult, şi mai ales 
că se ducea ca reprezentant al Tribunei, mulţi îl invidiară şi- 
l felicitară. 

Doamna Herdelea plângea spălându-i şi călcându-i rufele, 
iar Ghigi îi făcea în fiecare zi geamantanul spre a-l desface 
a doua zi, ca să-l facă mai bine şi mai frumos, să nu râdă de 
el fraţii din România. Seara, Herdelea tatăl şi fiul se 
sfătuiau serios. Deoarece Titu, având încă încurcături cu 
recrutarea, nu putea obţine paşaport pentru străinătate, 
Herdelea îi explică cum să-şi facă rost la Sibiu de un simplu 
bilet de trecere; odată ajuns dincolo nu-i mai trebuie nici un 
paşaport... Între altele însă bătrânul îi mărtunsi că a şi 


expediat cererea de pensie, iar Titu îl aprobă din toată 
inima, ba se însărcină să comunice ştirea şi doamnei 
Herdelea; o făcu într-adevăr cu atâta iscusinţă că dăscăliţa 
mulţumi lui Dumnezeu că în sfârşit Zaharia a ascultat 
poveţele ei înțelepte. Drept recunoştinţă că l-a scăpat astfel 
dintr-un impas greu, Herdelea duse a doua seară pe Titu la 
berăria Rahova, ca să se întâlnească acolo cu toţi domnii din 
Armadia şi să-şi ia adio cum se cuvine. 

La berăria Rahova se improviză o adevărată serbare, cu 
chef şi cu lacrimi. Întrebările, urările, felicitările zbârnâiau 
în urechile tânărului îndrăzneţ. Herdelea îi ceru biletul de 
la gazetă, să-l arate tuturor şi mai ales lui Ghiţă Pop, 
copistul de la judecătorie, care nu voia să creadă că Titu 
este aievea reprezentantul Tribunei la adunarea Astrei. 
Profesorul Spătaru ţinu şi un discurs, culminând în fraza că 
Titu trebuie să fie „veriga de unire între fraţii de dincoace şi 
de dincolo de Carpaţi”. La miezul nopţii însufleţirea fu aşa 
de mare încât toţi cântară Deşteaptă-te, române. 
Solgăbirăul Chițu, fiind şi el mişcat, închise ochii, nevrând 
să strice buna dispoziţie a societăţii, mai ales că Titu nu 
trebuia să plece cu impresii urâte despre slujbaşii Ungariei. 
Până la sfârşit se ameţiră bine cu toţii. Herdelea, de 
supărare, bău atâta că Titu abia îl duse acasă, unde 
dăscăliţa îl ocări bine în gând, dar fără a deschide gura, 
spre a nu-şi strica somnul. 

Cu cât se apropia ziua, cu atât Titu era mai tulburat. Se 
simţea fericit şi totuşi glasul îi tremura. Niciodată casa 
părintească nu i se păruse mai caldă. I se strângea inima 
gândindu-se că de-acuma va trăi între oameni pe care nui-a 
mai văzut, într-o lume necunoscută în care cine ştie ce-l 
aşteaptă? 

Se duse pe la familiile prietene să le zică rămas bun. La 
Dragu găsi pe Lucreția împreună cu Oprea, azi soţul ei. 
Felicitându-l îşi aduse aminte de iubirea lui, versurile în 
care se chinuise să eternizeze ochii ei verzi. Acum iat-o 
aşezată, cu viaţa croită drept, fără cotituri deosebite, ca a 


tuturor oamenilor cuminţi... Pe când el se aruncă în valurile 
lumii, ca într-o mare fără margini... 

În ajunul plecării, după-amiază, făcu o plimbare până-n 
Pripas, să mai vadă căsuţa unde a copilărit şi să se despartă 
de Belciug, care-i „cam acru şi viclean, dar tot om de 
treabă”, cum îi spusese tatăl său, îndemnându-l să nu 
cumva să nu meargă pe la dânsul... Preotul îl sărută şi-l 
blagoslovi cu lacrimi în ochi, făgăduindu-i că-l va cerceta 
negreşit la Bucureşti, deoarece speră să meargă şi el foarte 
curând, peste un an sau doi. Îl însoţi apoi să-i arate biserica 
cea nouă, gata, bună de sfinţit. Îl plimbă prin toate colţurile, 
se suiră împreună în turn, la ceas, şi-i zise cu multă duioşie: 

— Foarte rău îmi pare că nu eşti aici la sfinţirea care va fi 
peste vreo două săptămâni! Facem o sfințire minunată. Va 
veni şi episcopul... O să fie o adevărată sărbătoare 
naţională! 

Titu îi promise că-i va trimite cărţi poştale cu vederi din 
România şi mai ales din Bucureşti, „care trebuie să fie o 
minunăţie”... 

Belciug îl mai petrecu pe urmă până în dreptul cârciumii 
şi-l mai îmbrăţişă o dată ca un frate. 

Casa lui Herdelea din Pripas era mereu goală şi tristă. Titu 
o privi pe dinafară, amintindu-şi fără să vrea crâmpeie din 
fericirea trăită aici şi nepreţuită la vremea ei. Urcând în 
pridvor, se pomeni cu Ion. 

— Am auzit că vrei să pleci departe, domnişorule? 

— Mă duc şi eu să-mi găsesc un rost în lume! Răspunse 
Titu serios. Anii trec şi omul trebuie să facă ceva în viaţă, 
altfel nu-i vrednic să trăiască... Nu-i aşa? 

— Aşa-i, domnişorule, vezi bine că-i aşa! Zise Ion. Apoi să 
te ducă Dumnezeu sănătos şi să-ţi dăruiască noroc pe unde- 
i umbla, c-ai fost tare de omenie! 

— Să trăieşti şi tu, loane! 'Ţie de altminten ţi-a ajutat 
Dumnezeu şi te-ai înstărit frumos... Păcat numai că n-ai 
avut parte de Ana şi de copil... 


— Apoi ce să facem? Făcu ţăranul rece. Aşa a vrut 
Dumnezeu... 

— Ei, ş-acuma, ce mai ai de gând, Ioane? Că doar n-ai să 
rămâi văduv toată viaţa, că doar eşti tânăr... 

— Aşa-i, aşa-i, vezi bine! Mormăi Ion întunecându-se. Titu 
coborâse spre dânsul şi se rezemă de stâlpul porţii, cu 
pălăria pe ceafă. În asfinţit soarele se mânia şi împroşca cu 
raze aprinse. Umbra Măgurii Cocorilor se întindea peste sat 
până la picioarele crucii de la marginea drumului, pe care 
Hristos stătea neclintit ca un martor mut al tuturor 
târnelor. Ion se uită lung la domnişorul care i se părea că se 
schimbase mult de când nu l-a mai văzut. Voia să-i ceară o 
învăţătură, ca şi odinioară, şi îi era frică să nu-l ocărască. 

— M-am zbătut şi m-am frământat să ies la liman, începu 
iar lon după o tăcere apăsată. Şi nu mi-a dat Dumnezeu nici 
o bucurie... 

— Dar pământul? Întrebă Titu privindu-l cercetător. 

— Pământul... de... pământul... Bun e pământul şi drag 
mai ţi-e când e al tău... Dar dacă n-ai pentru cine să-l 
munceşti, parcă... zău aşa... 

— Trebuie să te însori, Ioane! 

— Aşa-i, chiar aşa-i, domnişorule, murmură ţăranul cu 
ochii stinşi. Dar decât să te însori cu oricine... Am păţit-o o 
dată, domnişorule... 

Tăcu, aşteptând parcă o întrebare sau o aprobare. Cum 
însă 'Titu nu zise nimic, urmă din ce în ce mai vioi: 

— Amu dumitale pot să-ţi spun, că mi-eşti mai bun ca un 
părinte şi m-ai învăţat numai bine... Pot... Şi nu ştiu cum să- 
ţi spun, domnişorule? Că dumneata pleci departe şi poate 
nici n-ai să mai auzi de mine şi de necazurile noastre... O, 
Doamne... Mare-i lumea! Când crede omul c-a nimerit mai 
bine, atunci ia seama că-i tot de unde a pornit... Uite-aşa“i, 
domnişorule! Aşa mă muncesc şi mă căznesc, şi nu ştiu ce 
să fac, cum să fac? 

— Azi, când ai avere, ce-ţi trebuie să te mai perpeleşti? 
Nici prea hapsân să nu fie omul, că lăcomia strică omenia. 


Pământ ai destul... 

— Destul nu-i niciodată, domnişorule... Dar pe cine vreau 
eu să iau nu se poate. Şi pe alta nu pot s-o iau... 

— Pe cine vrei? 

— Pe Florica! Zise Ion cu o luare aspră în privire. 

— Care-i măritată cu George-a-lomii? 

— Aia! 

— De, Ioane, se vede că Dumnezeu ţi-a dat c-o mână 
moşia, şi ţi-a luat cu cealaltă mintea! Vorbi Titu. Cât e satul 
de mare nu găseşti tu decât pe nevasta lui George? 

— Nu-mi trebuie alta, domnişorule! Scrâşni Ion deodată 
furios şi cu o hotărâre sălbatică în ochii sticlitori. 

— Hm, făcu Titu aproape înfricoşat de glasul lui... De... 
Nu-ţi trebuie... 

— Dumneata ce mă înveţi să fac? Urmă Ion iară mai blând 
şi rugător. 

— Nimic... Să te astâmpen! 

— Dar dacă nu pot? 

— Atunci fă ce ştii! 

— Nu ştiu nimic! Bâlbâi Ion zvârcolindu-se între mânie şi 
neputinţă. 

— Nici eu... Dar atâta totuşi pot să-ţi spun: astâmpără-te! 

Pe Ion răspunsurile lui Titu îl umpleau de fiere. Destăinuia 
întâia oară frământarea lui cuiva şi, în loc de încurajare, 
găsea împotrivire. Îl ustura inima că nu poate scăpa de 
nehotărâre. Şi totuşi patima lui crescuse atât de puternică, 
încât simţea bine că are să-l mistuie dacă nu va nimeri calea 
spre potolirea ei. 

— Trebuie, domnişorule, trebuie! Gemu dânsul stăpânin- 
du-şi focul. 

Titu, spăimântat de îndârjirea ce i-o citea în faţă, tresări. 
Şi repede îi dădu mâna zicându-i: 

— Rămâi sănătos, Ionică! Şi astâmpără-te, ascultă-mă pe 
mine! 

Ion mormăi ceva şi rămase în mijlocul drumului, uitân-du- 
se după el până coti la Râpile Dracului. Apoi scuipă cu 


scârbă, bâiguind: 

— Lasă că ştiu eu ce-i de făcut... 

Titu petrecu seara la Grofşoru, împreună cu părinţii şi 
soră-sa. Şi a doua zi porni cu trăsura la Monor, de unde 
avea să ia trenul spre Sibiu. 

Din clipa când Savista i-a deschis ochii, George parcă s-ar 
fi trezit dintr-un somn adânc. Acuma înţelegea de ce îi tot 
dă Ion târcoale, de ce-i cere sfaturi şi-i vine mereu prin 
casă. Adică pentru Florica. Cu toate acestea şi de atunci 
încolo l-a primit. Vorbea şi râdea cu dânsul încât toată 
lumea ar fi jurat că sunt prietenii cei mai buni. Îl ura şi 
râvnea să-l prindă, să se răfuiască. Îi era frică şi lui de 
răfuiala dorită şi totuşi o căuta. Pleca liniştit de-acasă, căci 
Savista era o paznică nepreţuită şi-i raporta în fiecare seară 
fiece pas al nevestei... 

Ion însuşi simţise de mult vrăjmăşia Savistei şi deseori îi 
venea s-o sugrume, ca să-şi deschidă drumul la Florica. Ura 
însă numai pe George, din ce în ce mai rău, fiindcă numai 
din pricina lui nu e slobodă femeia. Dacă n-ar fi luat-o el, 
poate că ea l-ar fi aşteptat şi azi n-ar mai trebui să se 
zbuciume şi să nu ştie cum să se apropie de dânsa. 

Chiar în ziua când Titu plecă din Armadia Ion, aflând că 
George nu-i acasă, înspre amiază se repezi la Florica, 
nădăjduind să-i mai poată vorbi măcar o clipă între patru 
ochi. Savista, pe prispă, îl zări de departe şi, nemaiputându- 
se târi la locul ei de pândă după grămada de coceni, se 
rezemă îndată de perete, închise ochii, deschise gura şi 
începu să sforăie uşor, parcă ar dormi dusă. Ion intră în 
ogradă, o văzu şi o strigă pe nume. Oloaga însă nu 
răspunse. Atunci lon se apropie şi-i zise iar, mai încet, cu 
inima tremurând de bucurie, vrând s-o încerce dacă 
doarme aievea: 

— Savista! 

Oloaga însă sforăia nemişcată, deşi vreo trei muşte i se 
plimbau pe obrajii scofâlciţi şi asudaţi, pe gingiile alburii, pe 
dinţii lungi şi galbeni. 


— Doarme, slavă Domnului! Murmură Ion, trecând în 
vârful picioarelor în tindă. 

Savista îşi ascuţi urechile. N-auzi decât şoapte şi apoi 
glasul Floricăi, îndemnându-l să plece. 

— Savista doarme ca iepurele, ia seama. 

Oloaga fierbea de mulţumire c-a găsit, fără să vrea, 
mijlocul de a-i prinde de-a binelea. Dar, fiindcă de-afară nu 
auzea bine ce vorbesc ei înăuntru, nu mai ieşi pe prispă, ci 
de azi înainte se ghemui într-un colţ în tindă, păzind de- 
acolo să nu treacă găinile pragul. Moţăia toată ziua şi 
deseori sforăia. Florica, cu grija casei, nici nu băgă de 
seamă că Savista şi-a schimbat locul. 

Dar când a auzit-o horcăind, s-a gândit că poate să fie 
bolnavă şi-a întrebat-o: 

— Ce te doare pe tine, Savistă, de te-ai înmuiat aşa? 
Oloaga se prefăcu. Se frecă la ochi cu pumnii, parcă de-abia 
s-ar trezi, şi blodogori mohorâtă: 

— Nimic... Somn, somn... 

Florica clătină din cap, dar n-o mai descusu, socotind c-o fi 
îmbătrânit şi de aceea o apucă moleşeală mai des. 

Trecură câteva zile. Ion nu se mai arătă. Savistă clocotea 
de nerăbdare. 

Apoi vineri seara George, sfătuindu-se cu Florica, îi spuse 
că duminică noaptea va pleca cu tatăl său la Pădurea 
Fulgerată, să aducă câte-un car de lemne înainte de a-i 
năpădi căratul bucatelor de pe hotar. Şi tocmai a doua zi 
veni iar Ion. Savista sforăia dusă în ungherul ei. Ion, care n- 
o zărise în ogradă, se sperie văzând-o aici: 

— Noroc, Florica... Dar ce-i cu Savista? Zise dânsul încet, 
cu glasul tremurat. 

— Apoi aşa face de-o vreme încoace... O fi bolnavă... ştie 
Dumnezeu... Da şezi, mai şezi la noi, loane! 

— Mulţumesc, c-am tot şezut! Răspunse Ion uitându-se la 
Savistă şi apoi adăugă: Da George nu-i pe-aici? 

— Nu-i, că-i la porumb cu lucrătorii... 

— Mhhm... 


— Numai dumimcile de-l mai prinzi pe-acasă acu, dacă ne- 
a îmbulzit munca... Da poate nici duminică să nu fie... că 
tocmai duminică seara vrea să plece la pădure... 

Ion se cutremură, parcă l-ar fi zgâlţâit deodată o mână 
năprasnică. Sângele i se aprinse în inimă ca într-un ibric 
pus pe jăratic. O privi cu ochi atât de mari încât i se părea 
c-o vede sub mărul pădureţ, în braţele lui, şi-i simţea carnea 
fierbinte. Florica nu se uită la dânsul ca şi când ar fi ghicit 
la ce se gândeşte. Şi Ion şopti aspru, poruncitor: 

— Duminică, după ce pleacă dânsul, să ştii că vin! Auzi tu? 
Femeia tăcu. 

— Să ieşi în ogradă! Auzi? Negreşit să ieşi, altfel... Florica 
tăcea mereu. 

— De-atunci n-am mai schimbat o vorbă ca oamenii. Şi nu 
mai pot... 

— Dacă află George, ne omoară! Zise Florica foarte încet, 
fără a-l privi. 

Ion scrâşni, încât pe femeie o trecu un fior. 

— Să ieşi, Florică! Să nu faci cumva să nu ieşi, că... 

În clipa aceea amândoi întoarseră privirile deodată la 
Savista care horcăia cu gura căscată şi înghiţea din când în 
când. O priviră înfricoşaţi, cu o presimţire urâtă, care însă 
trecu repede ca o nălucire. 

— Doarme, doarme, murmură Florica. 

Savista respira greu. Sudorile îi curgeau şiroaie pe 
tâmple, pe obraji. Roi de muşte bâzâiau împrejurul ei... 

Titu nu se mai sătura privind pământul Ardealului care 
fugea, se îndoia, rămânea în urmă, se întindea departe, se 
apropia iarăşi... Şi trenul trecea trufaş pe lângă satele 
româneşti, pe unele spintecându-le chiar ca un tiran 
neîndurător, şi doar pe-alocuri se oprea câte-o clipă, 
însemnându-şi oprirea cu vorbe aspre ungureşti care 
zoreau sau huiduiau veşnic pe ţăranii drumeţi sau slujitori. 
Pretutindeni aceiaşi ţărani, umili, voinici, răbdători: pe 
şoselele albe, alături de care silitoare, pe câmpiile galbene, 
răscolite de braţele lor şi udate de sudoarea lor, prin satele 


sărace, stoarse de vlagă. Unde era munca, erau numai ei. 
Pe urmă veneau gările mari, anticamerele oraşelor, şi 
ţăranii nu se mai zăreau. În schimb, apăreau surtucari 
grăbiţi, gălăgioşi, nerăbdători, vorbind poruncitor numai în 
grai străin. 

„Noi muncim ca să benchetuiască ei! Se gândea Titu 
înecat de o revoltă din ce în ce mai mare. Asta-i ilustraţia 
nedreptăţii şi oropsim noastre!” 

În Armadia străinii de-abia se observau în mulţimea mare 
românească. Dar oraşele acestea parcă-i luau un văl de pe 
ochi, ca şi odinioară în Gargalău cocioabele de pe la 
margini. I se păreau nişte cuiburi uriaşe de trântori 
duşmani care înghit, veşnic nesăturaţi, rodul muncii 
milioanelor de robi dimprejur. 

La Cluj schimbă trenul. De-abia izbuti să se caţăre într-un 
vagon ticsit de oameni, să-şi aşeze geamantanul pe coridor. 
Atâta vorbă ungurească îi înnegrea sufletul. Se simţea 
parcă s-ar fi oprit deodată într-o mocirlă. 

„O, ce bine-i că plec... Cel puţin nu voi fi nevoit să văd şi să 
aud mereu lucrurile acestea revoltătoare!” În aceeaşi 
vreme însă îi era ruşine că fuge din luptă. Îşi zicea că cinstit 
ar fi să stea în vârtejul ciocnirii, iar nu să lase pe miile celea 
de umili în ghearele hrăpăreţe, fără apărare şi fără 
nădejde... Dar îndată ce se uita împrejur, curajul îi pierea şi 
înţelegea că războiul acesta nesfârşit cere voinici vânjoşi, 
dârzi, neîmpăcaţi, care luptă fără a-şi da seama şi fără 
încetare. Ţăranii din Luşca... cei ce suferă bătăi, umilinţe, 
temnițe, şi nu se înmoaie... 

Se înnopta. Trenul gonea uruind. Nouri de scântei se 
împrăştiau în răstimpun peste ogoarele negre, licărind în 
văzduh ca o ploaie de stele căzătoare... Titu, pierdut în 
gânduri, privea în întuneric, rezemat cu fruntea de 
cerceveaua ferestrei deschise. Curentul amestecat cu fum îi 
vâlvoia părul... În vagon oamenii se liniştiseră. Rămăsese 
singur în coridor cu câteva cufere. Îl cuprinse foamea şi-şi 
aduse aminte c-ar fi trebuit să mănânce la Cluj, dar l-a 


zăpăcit vălmăşagul de lume şi de zgomot. Scoase din 
geamantan merindea ce i-o pusese acasă. Pe când se lupta 
cu un picior de găină friptă, conductorul, care isprăvise 
controlul biletelor, veni să se mai odihnească puţin şi, 
văzându-l mâncând, îi zise „poftă bună” pe ungureşte. Titu 
însă răspunse ursuz: 

— Nu ştiu ungureşte! 

Atunci conductorul se uită împrejur şi, nemaifiind nimem, 
murmură: 

— Şi io-s român, domnule! 

Titu se însenină deodată. Îi oferi o bucată de friptură, 
zicând întruna: 

— Eşti român... eşti român... poftim... eşti român! 

Şi conductorul îi povesti că se cheamă Ştefan Popa, dar că 
şi-a schimbat numele în Pap Istvan, fiindcă aşa i-au cerut 
când l-au pus în serviciu, că e însurat cu o unguroaică şi are 
opt copii, că joacă şi el cum cântă cei mari, altfel ar rămâne 
pe drumuri. 

„Adică acela care vrea să iasă din robia de la ţară, trebuie 
să-şi robească sufletul la oraş, să devie la rândul lui o 
primejdie pentru robii care l-au născut!” se gândi Titu când 
rămase iar singur. Cel ce se depărtează de satul lui trebuie 
să cadă în mrejele lor... 

Adormi pe geamantan, istovit mai mult de gânduri decât 
de oboseală... Îl deşteptă un junghi în spinare. Soarele 
tocmai strălucea întristat. Şi trenul huruia mereu, mereu... 

Pe peronul gării din Sibiu aştepta un grup de domni cu 
brăţare tricolore, care se împrăştiară la uşile vagoanelor: 
erau organizatorii însărcinaţi cu primirea oaspeţilor din 
toate ţinuturile româneşti... Titu sări jos şi se cruci văzând 
câtă lume care vorbeşte româneşte cobora din trenul în 
care dânsul se simţise atât de străin. Şi totuşi în tren nu 
vorbiseră româneşte! De ce n-o fi vorbit nimeni în tren 
româneşte? Acuma toţi se îmbrăţişau, se chemau, încât Titu 
se sfia că el, în mijlocul atâtor români, nu cunoaşte pe 


nimem. Vru să se apropie de un organizator, când deodată 
auzi un glas tare: 

— Herdelea Titu! Herdelea! 

Se uită nedumerit şi văzu pe cel care-i striga numele: un 
domn bine făcut, roşu la obraz, cu ochelari de aur, ras de 
mustăţi. 

— Aici! Strigă Titu puţin răguşit de mirare. Eu sunt Titu 
Herdelea! 

Domnul se repezi la dânsul foarte prietenos, întinzându-i 
amândouă mâinile. 

— Bine că te găsii, domnule! Nu mă cunoşti... Pintea... 
Doctor Virgil Pintea! Mi-a scris fratele meu că vii la Astra, 
dar nu mi-a scris când soseşti. Ei bine, ca să nu te scap, de 
două zile pândesc toate trenurile, ţipând ca un nebun: Titu 
Herdelea... În sfârşit, bine c-ai venit! 

— Aa, fratele lui George? Murmură Titu. Da, vezi, le scri- 
sesem, dar nu m-am gândit că o să te înştiinţeze. Nu-ţi 
închipui ce bine-mi pare că... 

— Da, fratele lui George... Suntem atâţia fraţi că nu există 
colţ de pământ românesc, unde să nu fie rătăcit unul-doi. 
Aici, de pildă, suntem chiar doi... 

— Doi? 

— Doi, dragă. De astă-primăvară. E şi Liviu, căpitanul. 
Militar teribil, de la statul-major. Mâine-poimâine îl vedem 
general... Dă-i ciufut rău. Nu ştiu cui seamănă. Ne face 
neamul de râs. Nici nu s-arată printre noi. Veşnic numai cu 
militarii lui, cu nasul în cărţi şi hărţi... Am să te duc totuşi 
să-l cunoşti. Dar să-l iei cum este... 

Virgil Pintea era bun de gură şi vesel şi vioi ca un copil. 
Toată lumea din Sibiu îl cunoştea şi-l iubea, fiind un medic 
priceput şi dezinteresat şi un român inimos. Găzdui pe Titu 
la dânsul. Avea un apartament plăcut, într-un cartier 
frumos. Dădu musafirului dormitorul, rămânând ca el să se 
culce în birou pe un divan. 

După ce Titu se primeni, ieşi împreună cu Pintea, care îl 
prezentă, la cafenea, tuturor, ca pe un poet plin de 


făgăduinţe şi reprezentant al Tribunei Bistriţei. Îl primiră 
cu obişnuita simpatie ocazională. Unii îşi aduseră aminte de 
nişte versuri ale lui Titu din Familia. Mai ales însă Barbu 
Luca, un tânăr slăbuţ şi mititel, el însuşi poet şi redactor la 
un ziar din Sibiu, se împrieteni cu Titu şi se oferi să-i fie 
călăuză credincioasă şi nepărtinitoare. 

Mai târziu Titu legă cunoştinţă şi cu căpitanul Pintea, care 
stătea într-o odaie simplă şi aproape sărăcăcioasă, pe lângă 
comandamentul corpului de armată unde avea serviciu. Îl 
găsiră între hărţi, săbii, tunici şi cizme, în pijama scurtă, la 
birou, cu un teanc de acte în faţă, pe care le închise cu 
cheia în sertar, fiind secrete militare. Liviu Pintea era un om 
înalt, cu fruntea lată, cu părul rar, ochii albaştri-oţel şi 
pielea bronzată. 

— Îţi aduc pe cumnatul nostru, zise Virgil, intrând. Te 
previn însă că Titu e poet român şi deci să nu-i baţi capul cu 
ideile tale renegate, să-l sileşti să se supere! 

Căpitanul zâmbi şi strânse englezeşte mâna luiTitu, zicând 
politicos: 

— Dacă-i poet, înseamnă numaidecât că-i şi iredentist! De 
altfel să nu iei în seamă clevetinle fratelui meu... Sunt 
român şi eu, dar mai-nainte de a fi român, sunt ofiţer şi 
servitor al maiestăţii sale împăratului. Ca atare, fireşte, nu 
pot admite năzuinţele celor de teapa dumnealui, care trag 
mereu cu ochiul către Bucureşti şi spre România. În mintea 
mea aşa ceva nu se cheamă politică naţională, ci trădare de 
ţară... 

Vorbea foarte liniştit, având în voce energia omului care, 
după frământări grele, şi-a stabilit o linie de conduită în 
viaţă şi o apără cu o convingere rece, hotărâtă. Titu îl 
asculta uimit. El încă nu întâlnise până azi un adversar 
cumpătat, cu argumente sigure, care nu se speria de fraze. 
Se simţi îndată într-o inferioritate supărătoare. Obişnuit să 
răspundă la contraziceri cu vorbe pe care, deşi izvorau 
dintr-un sentiment înverşunat, nu le putea strânge într-o 
ordine de bătaie logică - nu îndrăzni multă vreme nici să 


deschidă gura. Din norocire Virgil cunoştea prea bine ideile 
fratelui său şi le răsturna cu uşurinţă, doborându-i şi acum 
dovezile cele mai grele prin câte o glumă aruncată ca o 
piedică grotească între picioarele unui luptător netemut. 

Stătură împreună vreun ceas. La sfârşit şi Titu se întrema 
şi puse căpitanuluiântrebarea: 

— Dumneata adică nu doreşti unirea noastră a tuturor? 

— O, asta deocamdată e utopie! 

— Ce înseamnă la dumneata „deocamdată”? 

— Ei, câteva secole să zicem... În orice caz cât timp 
puterea noastră militară e vie şi viguroasă, zvârcolirile 
iredentiste rămân simple visuri utopiste. 

— Dar dacă ar veni un război? 

— Războiul n-ar putea realiza visurile dumneavoastră. Se 
ştie doar că România e aliata noastră. Deci... 

— Alianţele însă nu sunt eterne! 

— Vrei să zici că România s-ar putea întoarce împotriva 
noastră? Zâmbi căpitanul. Greşită socoteală. Foarte greşită. 
Pe care România nici nu va face-o niciodată, căci toate 
interese-le ei o silesc să fie alături de noi. O silesc! 
Accentuez special: o silesc! 

— Dar dacă totuşi n-ar fi cum crezi? Ce-ai face atunci 
dumneata? 

— Cunoasă întrebare! Zise Liviu devenind grav. Mi-aş face, 
evident, datoria. Se mai poate discuta aceasta? Dar nici 
prin gând nu mi-ar trece vreodată să şovăiesc măcar o clipă 
în faţa unui duşman al împăratului, oricine ar fi duşmanul! 

— Fraţii noştri... 

— Aici nu încape frăţie. Când fratele ţi-e duşman şi vrea 
să-ţi răpească ţie casa ta şi ograda ta ca să şi le mărească 
pe ale sale, ei bine, îi dai la cap ca şi altui duşman şi nici nu- 
ţi mai pasă că ţi-a fost cândva frate! 

Virgil ascultase zâmbind dialogul dintre Titu şi Liviu. El 
făcuse de mult aceleaşi întrebări şi primise aceleaşi 
răspunsuri, deşi îi demonstrase şubrezenia temeliei lor. Dar, 


fiindcă ştia că pe căpitan îl sâcâie şi-l tulbură totdeauna 
asemenea discuţie, Virgil era bucuros că Titu îl încolţeşte. 

— Lasă-l, dragul meu, că n-o scoţi la capăt cu dânsul! 
Strigă în cele din urmă medicul râzând, deoarece vedea că 
Titu se posomorăşte. E renegat de tot... E pierdut pentru 
noi... Are să se schimbe însă când îl vom face general în 
România Mare. 

Liviu Pintea zâmbi dispreţuitor: 

— Cred c-ar fi fost mai plăcut să fi vorbit de altceva... 

— Da, despre Radetzky sau de cucerirea Bosniei, zise 
Virgil râzând. 

— Mi-ar fi făcut multă plăcere să cunosc şi eu operele 
cumnatului nostru, continuă căpitanul, fără să asculte 
gluma fratelui său, întorcându-se spre Titu. Nu vorbesc 
româneşte atât de bine cât aş dori, fiindcă am stat numai 
între străini şi n-am avut ocazie să vorbesc limba mea 
natală, dar citesc cu drag, când am răgaz, cărţi româneşti. 
În general însă mă interesează romanele şi nu pot suferi 
poeziile... 

— Atunci tocmai ai nimerit-o! Strigă medicul. Căci Titu 
scrie numai poezii! 

— Ce are a face? Cel mult n-am să-l citesc... 

Deşi convorbirea fusese ţinută tot timpul într-un ton de 
intimitate prietenească, totuşi Titu ieşi plouat din locuinţa 
căpitanului Liviu Pintea. Argumentele ofițerului se războiau 
în sufletul lui cu convingerile sale entuziaste şi-i înteţeau în 
creieri întrebarea înfricoşătoare: dar dac-o fi având 
căpitanul dreptate? Din fericire, Virgil nu-i dădu vreme să 
se zbuciume şi-i zise serios: 

— Văzuşi câte baliverne sălăşluiesc într-un spirit strâmt de 
militar? Primejdia asta ne ameninţă însă pe toţi, dacă nu ne 
vom apăra din răsputeri sufletele de invazia străină! 

Sibiul avea o înfăţişare de sărbătoare. Străzile gemeau de 
lume românească, sosită de pretutindeni: preoţi, învăţători 
cu nelipsita umbrelă subsuoară, profesori, avocaţi, ţărani... 


Cu tot caracterul său german, oraşul părea azi o reşedinţă 
românească, în marea de români, străinii dispăruseră. 

„Parcă miile de robi muncitori şi harnici ar fi pus stăpânire 
pe cuiburile trântorilor!” se gândea Titu reînsufleţit la 
vederea furnicarului de români. 

Seara avu la Hotel Traian un banchet de cunoştinţă. Titu 
şedea la masa reprezentanţilor presei, pe când Virgil 
Pintea, ca unul din fruntaşii Astrei, trecuse aproape de 
bătrânul preşedinte. Între gazetarii gălăgioşi, Titu se simţea 
străin. Toţi se cunoşteau, îşi povesteau păţaniile naţionale, 
procesele, articolele, vorbeau de tirajul ziarelor, de 
deputaţii români de la Budapesta, de guvernul unguresc, de 
procurori... O lume nouă îşi deschidea tainele în faţa 
tânărului reprezentant al Tribunei Bistriţei. Şi lumea 
aceasta îl zăpăcea şi-i răcea speranţele. În toate vorbele ce 
le auzea mişunau preocupările mărunte, personale, 
interesate. Niciunul nu rostea un cuvânt despre vreun ideal 
superior. Fiecare părea încântat de sine însuşi şi îngrijorat 
veşnic să se ridice deasupra celorlalţi cu orice preţ... 
Vecinul lui din dreapta era Barbu Luca, tânărul poet care 
însă acuma de-abia se sinchisea de dânsul şi alerga mereu 
să ciocnească ba cu „ilustrul asesor consistorial”, ba cu 
„magnificenţa sa Cutare” şi, de câte ori se întorcea la locul 
său, şoptea în treacăt lui Titu: 

— E o canalie ilustrul, dar trebuie să-i faci curte, căci altfel 
nu poţi trăi! 

Pe la sfârşitul banchetului, după multele discursuri 
umflate, Titu îşi simţi inima atât de mâncată de amărăciune, 
că-i venea să plângă cu hohot. 

„Pretutindeni egoismul, o, Doamne!” îşi zicea privind cu 
ochii rătăciţi la feţele roşite de băutură, cu râsuri prefăcute 
pe buzele umede. 

— Titule, Titule! Îl deşteptă deodată glasul lui Virgil de la 
spate, la vino încoace! Ce-i cu dumneata, poete? Ce eşti aşa 
de trist când toată lumea e veselă? 


De-abia acasă îşi dezvălui nedumenrea, cu lacnmi în ochi, 
ca un copil nepnceput care a sufent jignin grele întâia oară 
când a păşit în lumea largă. Virgil Pintea îl ascultă pe 
gânduri, dând din cap înţelegător. 

— Toţi am trecut prin amărăciunile dumitale de acuma, 
zise dânsul apoi, ca un părinte blând. Dar viaţa aşa e, 
dragul meu. Viaţa e nimicitoarea iluziilor. Numai cel ce-şi 
poate păstra visurile în ciuda cruzimilor vieţii, numai acela 
nu va pierde încrederea niciodată... Fireşte că spectacolul 
nu e înălţător, dacă intri în culise să vezi sforile... Nu te uita 
însă la indivizi, căci indivizii sunt mărunți, sunt oameni care 
totdeauna îşi caută rosturile lor. Priveşte departe şi atunci 
ai să vezi cum se va schimba panorama... Serbările astea, 
de pildă! Nu te uita la oameni, la discursurile lor, la 
conferințele şi procesele-verbale în care fiecare caută să-şi 
arate meritele reale sau închipuite... Nu! Astea sunt 
nimicuri... Dumneata încearcă să vezi ansamblul! Şi atunci 
vei simţi în toate manifestările acestea, bune, rele, 
înălţătoare sau josnice, civilizate sau sălbatice, vei simţi 
bătaia pulsului unui popor care vrea să trăiască şi care se 
luptă crâncen ca să poată trăi... Într-o bătălie numai 
rezultatul are însemnătate hotărâtoare. Ce-mi pasă mie 
cum beau şi mănâncă soldaţii în vremea războiului prelung? 
Istoria nu va şti decât: am biruit sau am fost biruiţi... Ş-apoi 
iarăşi, lupta noastră e o defensivă activă, cum ar zice fratele 
meu căpitanul. Duşmanul ne atacă prin toate mijloacele 
moderne de cutropire, prin cultura lui, prin şcoala lui, prin 
arta lui, prin banii şi prin munca lui... Noi trebuie să dăm 
din mâini ca barem să nu ne înecăm. Atât. Dacă ne 
menţinem la suprafaţă, am izbutit. Ţinta este să nu 
pătrundă duşmanul în cetatea noastră. Ei, şi ţinta aceasta, 
cu toate mărunţişurile omeneşti care pe dumneata te 
întnstează, e câştigată. Asta-i mândria noastră. Şi trebuie să 
fie şi mândria dumitale şi a oricui i-e drag aievea neamul! 

Trei zile cât ţinură serbările, Titu luă parte la toate 
şedinţele, conferințele şi banchetele festive, liniştit, 


mulţumit, răsunându-i în urechi cuvintele lui Virgil Pintea 
de câte ori vreun amănunt încerca să-l tulbure. Însufleţirea 
însă nu-l mai stăpâni până a treia seară, la balul care 
încheia solemnităţile... Toate doamnele erau în costume 
naţionale din toate ţinutunle, oferind un spectacol 
impresionant. Şi, spre miezul nopţii, toate domniţele 
acestea frumoase ca zânele şi gingaşe ca florile se prinseră 
într-o horă imensă, fredonând în cor, cu glasuri dulci, 
învăluitoare, cuvintele unui cântec popular pe care Virgil 
Pintea, îmbrăcat ţărăneşte, îl cânta din fluier în mijlocul 
lor... Hora aceasta i se păru luiTitu un simbol al întregii vieţi 
ardeleneşti, legătura între mulţimea cea mare, umilă şi 
ostenită, şi conducătorii ei, ieşiţi tot din sânul ei şi 
neuitându-şi obârşia. 

— Trăiască românii! Izbucni deodată Titu nemaiputându-şi 
stăpâni emoția. 

Stngătul fusese în sufletul tuturor, căci îndată toată sala se 
umplu de glasuri înflăcărate: 

— Trăiască românul... Trăiască doamnele române! Neamul 
românesc! 

Pohţaiul oraşului interveni discret pe lângă bătrânul 
preşedinte al asociaţiei să potolească entuziasmul 
primejdios. Glasul preşedintelui însă se pierdu ca o 
chemare neputincioasă în vârtejul unui uragan zguduitor. 

În aceeaşi noapte Titu vru să-şi scrie articolul pentru 
Tribuna Bistriţei, dar nu izbuti să lege nici două vorbe. 
Inima îi era atât de plină de fericire încât mereu trecea în 
birou la Virgil să-şi împărtăşească impresiile. 

— Ce minunată-i viaţa românească! Zicea întruna. Ce 
mare e neamul nostru! Nu există în lume popor mai bun, 
mai harnic, mai mândru, mai puternic... Nu poate să existe! 

În culmea însufleţirii îşi aduse deodată aminte că mâine 
trebuie să plece de-aici, dincolo. Dar îşi zise cu hotărâre: 

— Nu mai plec nicăieri! Rămân aici! Ar fi o trădare să plec 
de-aici! Aici e nevoie de oameni! Aici e nevoie mai mare ca 
oriunde! 


Adormi foarte decis să se oprească la Sibiu, să intre la 
vreo gazetă, în sfârşit să se facă folositor norodului. A doua 
zi se deşteptă frânt de osteneală, pe când Virgil Pintea îl 
scutura din răsputeri: 

— Sus! Sus, leneşule! E ora zece şi trenul n-are să te 
aştepte pe dumneata, stimate poete, să-ţi mistui în somn 
impresiile naţionale! Haidem, să nu întârziem de la poliţie, 
unde trebuie să scoatem biletul de trecere a frontierei, 
altfel rămâi aici... 


— Cum să rămân aici? Sări Titu, biruindu-şi deodată 
oboseala. Imediat sunt gata! Numai cinci minute! S-ar 
putea să mai rămân aici, odată ce am pornit la drum? 
Dincolo e fericirea cea adevărată... Acolo trebuie să fie! 

George turba... Dintru-ntâi îi venise să se năpustească la 
Florica şi s-o zdrobească. După ce a scos-o din sărăcie şi din 
noroi, după ce nu e în stare să-i facă barem un copil, acuma 
umblă să-l şi necinstească? Se opri însă gândindu-se că Ion 
e capul tuturor relelor şi că deci cu dânsul trebuie să se 
răfuiască... Al Glanetaşului i-a făcut destul rău, numai rău, 
şi fără nici o pricină... 

Toată ziua de sâmbătă îşi ascunse mânia parcă nici n-ar 
bănui nimica-n lume. Şi, fiindcă Ion n-a venit pe la ei, seara 
s-a dus la cârciumă unde l-a şi întâlnit. Vorbiră mai 
prietenos ca altă dată şi George îi spuse că mâine se va 
duce la pădure, şi spunându-i îl privi atât de senin încât 
văzu bine bucuria din ochii lui lon care, ca să-l descoase, 
întrebă: 

— Da când vrei să porneşti, George? 

Glasul lui, tocmai pentru că voia să pară nepăsător, avea o 
tremurare uşoară de mulţumire pe care George o simţi 
foarte bine. Răspunse liniştit: 

— Apoi când o însera mai bine, ca să mergem pe răcoare. 
Duminică după-amiază trecu iar pe la cârciumă şi iar întâlni 
pe lon, şi iar aduse vorba că deseară trebuie să plece la 
pădure. Ion era ameţit puţin de rachiu şi chiuia şi horea 
parcă toată lumea ar fi fost a lui. În ochii lui strălucea 
sfidătoare bucuria bucuriilor. Apoi când să iasă George, Ion 
îi ură drum bun şi mai ceru o sticlă de băutură, să-şi 
astâmpere focul. 

Pe Florica însă George degeaba o iscodise. Îşi vedea de 
treburile ei prin casă, ca totdeauna, încât bărbatul se gândi 
că poate ea nici nu e vinovată. Îi pregăti merinde în traistă 
şi ea însăşi agăţă traista de loitră. Când începu să se 
întunece, 'loma Bulbuc opri cu carul în uliţă, în faţa casei. 
George înjugase boii şi-l aştepta. O slugă de-a lui Toma veni 


în carul feciorului, să-i mai ţie de urât pe drum. Când îşi 
făcură cruce să pornească, sluga strigă: 

— Da topor nu-ţi iei, bade George? 

George tresări. Înadins nu luase, gândindu-se c-o să-i 
trebuiască acasă. Sări jos din car şi alergă în tindă. Savista, 
care se târâse pe prispă, nepricepând cum poate pleca 
dânsul când ea i-a spus că are să vie Ion Glanetaşu, bâigui 
plângător: 

— Nu duce, bade... Staiaci... 

— Să nu păţeşti ceva, George, că te-ai întors din cale, 
murmură Florica. 

— Vezi mai bine tu să nu se întâmple pe aici vreo poznă! 
Zise bărbatul tare, de frică să nu audă nevasta cum îi bate 
lui inima. 

— N-ai nici o grijă, că doar mă cunoşti şi mă ştii! Răspunse 
femeia liniştită. 

Carele se urniră. Întunericul le înghiţi curând, lăsând în 
urmă numai scârţâitul roţilor, din ce în ce mai molcom. 

Pe bolta vânătă stelele se aprindeau pe rând ca nişte 
luminiţe fricoase. Peste sat se cobora o ceaţă plăpândă, 
alburie, care parcă subţia bezna şi o răcorea. 

George tremura în car ca şi când l-ar fi zgribulit frigurile. 
De vorbea, îi dârdâiau dinţii. leşiseră din sat şi suiau pe 
coastă, printre ogoare tăcute pe care clăile înnegureau ca 
tâlharii la pândă... Două zile plănuise dânsul ce-o să spuie 
tatălui său când va sosi clipa, şi acuma nu-i venea nimic în 
minte. 1 se părea că a plecat de-acasă de un veac şi vedea 
mereu pe Ion cum se furişează în ogradă, cum se aşază în 
pat lângă Florica... Apoi deodată gemu: 

— Parcă nu mi-e bine... Mă întorc... 

O luă drept peste câmp. Auzi cum strigă tatăl său ceva, 
dar nu înţelese nimic. Vru totuşi să răspundă „bine, bine”, şi 
n-avu glas. Când nu mai auzi carele, începu să alerge. Se 
rostogoli de vreo două ori prin şanţuri, peste haturi. Îi era 
cald de se năbuşea. Un strop de sudoare îi căzu pe mână şi- 


| învioră parcă l-ar fi atins un cărbune aprins. Cu cât se 
apropia, cu atât îi era mai frică să n-ajungă prea târziu. 

Sări gardul porumbiştii din dosul casei, ieşi în grădiniţa 
din faţă şi de-aci în ogradă. Casa dormea nepăsătoare şi 
tăcută ca o matahală moartă. Peste drum un câine hămăi de 
două ori, iar în balta din vale broaştele orăcăiau urât într-o 
întrecere aţâţătoare... Vru întâi să intre buzna, dar se 
răzgândi înainte de a porni spre tindă. Poate că Ion totuşi n- 
a venit încă, ş-atunci... Bătu în uşă, uşor, cum bat flăcăii în 
geam, la fete. Glasul Floricăi răspunse îndată, limpede, 
nedormit: 

— Cine-i? 

George tăcu. Glasul femeii îi zârnâia în creien, spunându-i: 

— Vezi, nu dormea... Îl aştepta... 

Auzi paşii Floricăi, desculți, apropiindu-se încurcaţi de 
foşnetul cămăşii. Uşa se crăpă hoţeşte să nu facă zgomot. 

— Tu eşti? Şopti ea. 

— Eu, eu, mormăi George intrând repede. 

Nevasta recunoscu glasul, se dădu la o parte ca plesnită 
de un bici. Dar, înainte ca George să-i fi simţit spaima, se 
reculese şi, punând zăvorul, întrebă îngnjorată: 

— Vai de mine, George, dar ce-i de te-ai întors aşa? 

— Nu prea mi-e bine... Dar lasă, că nu-i mmic... Culcă-te 
tu! Până mâine-mi trece, zise bărbatul încet, ca şi când i-ar 
fi fost teamă să nu deştepte pe cineva. 

Florica vru să mai întrebe ceva, dar răspunsul lui şoptit şi 
tremurat parcă-i puse un căluş în gură. Se urcă în pat, se 
înveli şi căută să vadă prin întuneric ce face George. Nu 
vedea nimic, dar îl auzea suflând greu ş-apoi deodată 
dezbrăcându-se grăbit. Când se întinse lângă ea, sub 
cearşaf, un fior îi trecu prin spinare, căci George era un sloi 
de gheaţă. 

— Ce ţi-e de te cutremuri aşa? Întrebă bărbatul cu un glas 
gros şi greu ca un dangăt de clopot. 

— Ce să-mi fie... M-a cuprins frigul când ţi-am deschis... 
Vremea parcă stătea în loc, precum stăteau şi dânşii 


nemişcaţi, oprindu-şi respiraţia ca să audă mai bine orice 
urmă de zgomot, într-o aşteptare amorţită. De-afară 
pătrundea ca prin puf orăcăitul broaştelor, îndulcit, ca un 
cântec de dragoste. Geamurile însă se stingeau în întuneric 
încetul cu încetul, arătând că vremea totuşi trece şi că cerul 
se înnourează treptat-treptat. O stea verzuie, care mai 
clipea singuratică, dispăru deodată, acoperită parcă de o 
perdea neagră, trasă de o mână tainică. 

Cine ştie câtă vreme s-a scurs astfel? 

Se gândeau acum amândoi, aproape în acelaşi timp. 

„Poate că nu maivine...” 

Şi pe când se gândeau, auziră deodată poarta, scârţâind 
foarte uşor, apoi nişte paşi care se apropiau de casă, rar, cu 
mare băgare de seamă. Apoi câinele de peste drum 
hămăind iar de două ori. Cântecul broaştelor se curmă 
scurt ca şi când arunci un bolovan în apă. 

George şi Florica încremeniră. Peste un minut paşii în 
ogradă se mai apropiară puţin. Apoi iar urmă tăcerea, 
apăsătoare ca o piatră de mormânt... Ş-apoi tăcerea fu 
clătinată brusc de un fulger orbitor, în lumina căruia îşi 
văzură, amândoi, ochii sticlitori de încordare. În aceeaşi 
clipă însă răsună un şuierat lin ca o chemare veche... Atunci 
George se ridică în pat şi ascultă, iar după un răstimp şopti 
stins: 

— Mi se pare că e cineva în ogradă?! 

— Cine să fie? Zise Florica cu un glas gâtuit de spaimă. 

— Mă duc să văd! Mormăi repede George sculându-se şi 
trecând cu paşi hotărâți în tindă. 

Când atinse zăvorul, îi trăsni prin creieri că nu poate ieşi 
afară cu mâna goală. Se gândi să ia toporul, dar îşi aduse 
aminte că toporul l-a lăsat în car. Tot atunci îşi mai aminti că 
în colţul tinzii, după uşă, trebuie să fie sapa cea nouă pe 
care a cumpărat-o joia trecută în Armadia şi căreia numai 
ieri i-a pus coadă. Încet, să nu se împiedice de Savista şi s-o 
scoale, pipăi în ungher şi o găsi... Pe urmă deschise uşa şi 


păşi pe prispă cu sapa în dreapta. Vru să izbească îndată, 
dar nu văzu nimic de întuneric... Zise aspru şi tare: 

— Cine-i? Cine-i? 

Un vânt rece se porni deodată, deşteptat parcă de glasul 
omului, fâşâind trist prin frunzele pomilor şi trântind poarta 
ogrăzii, care rămăsese crăpată. Atunci George prinse în 
marginea grădiniţei din faţa casei o mişcare nevrută, după 
care auzi îndată: 

— Ssst... ssst... ssst... 

George făcu câţiva paşi spre grădină, îndârjit. Şi întrebă 
iar mai apăsat: 

— Cine-i? 

— Ssst! ssst... st! Răspunse acuma mai aproape. 

Cu amândouă mâinile George ridică sapa şi izbi. Simţi că 
fierul a pătruns în ceva moale şi în gând îi răsări întrebarea: 
„Unde l-oi fi lovit?” Dar numaidecât se auzi iarăşi, mai încet 
şi rugător: 

— Ssst... ssst... 

George izbi a doua oară. Sapa vâjâi în aer. Apoi un pârâit 
surd, urmat de un zgomot năbuşit ca şi când se prăvale un 
sac plin. Mai ales zgomotul acesta înfurie mai crunt pe 
George. Parcă tot întunericul s-ar fi schimbat dintr-o dată, 
într-o baltă de sânge închegat, care-l asmuţea. Lovi a treia 
oară, fără a-şi mai da seama unde... 

Orăcăitul broaştelor reîncepu brusc, speriat, ameninţător, 
ca o văicăreală vâltorită în văzduh de vântul ce sufla mereu 
mai mânios şi mai înţepat. George tresări, ca şi când 
deodată şi-ar fi revenit în fire, şi intră grabnic în tindă, 
zăvorând bine uşa şi aşezând sapa la locul ei. 

În casă Florica stătea acuma ghemuită de groază, pe 
laviţă, lângă fereastră. 

— Ce-ai făcut, omule? Murmură femeia întinzând braţele 
spre dânsul, ca o apărare sau ca o rugăciune. 

— L-am omorât! Răspunse scurt George. 

Capitolul XIII. 

SFÂRŞITUL. 


Ion se prăbuşi sub lovitura a doua care-i crăpase ţeasta. 
Lovitura următoare n-o mai simţi, precum nu simţise durere 
nici la cea dintâi... Venise de-a dreptul de la cârciumă, 
ameţit însă mai mult de fericire decât de rachiu, deşi băuse 
atâta de speriase pe vădana lui Avrum. Venind, fluiera vesel 
ca pe vremea când era holtei şi se ducea la fete, înainte de- 
a fi avut vreun gând de însurătoare. Dar sufletul îi era aşa 
de plin de bucune, că se stăpânea să nu sară să îmbrăţişeze 
gardurile pe lângă care trecea şi câinii care-l lătrau ici-colo. 
Strecurându-se în ograda Floncăi, trase o înjurătură 
înăbuşită fiindcă poarta scârţâise puţin şi-i era frică să nu 
se trezească Savista. De altfel se hotărâse ca, dacă oloaga s- 
ar deştepta şi ar crâcni, s-o cotonogească fără multă vorbă. 
Lăsă poarta deschisă înadins ca să nu mai scârţâie când va 
pleca. 'Toate le potnvise cu mare grijă, numai la George nu 
se gândise deloc, parcă nici n-ar fi fost pe lume. 

Când se deschise uşa tinzii cu zgomot, i se încuibă în minte 
să facă „ssst”, tot din pricina Savistei. După paşi cunoscu 
însă că nu e Florica. Avu o străfulgerare de gelozie: o fi 
îmbrăţişat altul pe femeia inimii lui... Dar la George nu se 
gândea. Nu apucă să scrâşnească din dinţi, când auzi glasul 
lui George. Iar glasul acesta îl ului atât de mult că i se 
moleşi toată fiinţa de parcă nici mâna nu şi-ar mai fi putut-o 
mişca. În creieri totuşi îi rămase uitat acel „ssst” pe care 
simţea nevoia să-l rostească prosteşte, fără voia lui. 

În aceeaşi clipă îşi dădu seama deodată că i-a sosit ceasul. 
Mintea i se lumină, deşi gura-i boscorodea întruna „ssst”, 
tot mai domol şi mai nesigur. Aştepta loviturile, îngrijorat 
doar cu ce o să-l trăsnească? Auzi foarte lămurit vâjâind în 
aer ceva, simţi o izbitură ascuţită în braţul drept, dar fără 
durere şi urmată doar de o fierbinţeală ciudată, care parcă- 
i topea creierii, încât începu să-şi amintească repede, ca 
într-o aiurare, cum se ducea la liceu în Armadia, cum a fugit 
de la şcoală ca să umble cu vitele pe câmp şi să ţină 
coarnele plugului, apoi dragostea lui dintâi cu fata 
dascălului Simion Butunoiu, măritată acum cu unul din 


Săscuţa, apoi dragostea lui să aibă pământ mult, şi Ana, şi 
copilul, şi Florica, şi Titu cu toată familia Herdelea şi cu 
cântecele cele frumoase, seara în pridvor, şi-i părea rău că 
toate au fost degeaba şi că pământurile lui au să rămâie ale 
nimănui... Vâjâi iar ca o vijehe îngrozitoare într-un pustiu 
fără margini, şi înţelese că iar îl loveşte... Apoi deodată, ca 
şi cum sufli în lumânare, se făcu întuneric deplin. 

Pe urmă se trezi ca dintr-un somn greu. Habar n-avea cât 
stătuse în nesimţire şi nici ce se întâmplase. Numai când îşi 
auzi propnile-i gemete, îşi aduse aminte... Era ud leoarcă. 
Se simţea parc-ar zăcea într-o baltă murdară. „O fi sângele 
meu!” se gândi dânsul. Vru să pipăie, dar nu-şi putu clinti 
mâna dreaptă. De-abia deschise ochii obosiţi. Ploua mărunt. 
Picurii îi cădeau pe obraji şi-l înţepau, căci carnea lui ardea. 
Văzduhul era cenuşiu, ca şi când se apropie zorile, dar 
cerul era înăbuşit de nouri, şi ploaia cernea mereu, 
măruntă, rece, unsuroasă. Dureri cumplite îi ţâşneau de 
pretutindeni şi-i clocoteau în cap ameţitor. Chiar gemetele îi 
împlântau cuțite în piept. Se gândea însă numai la băltoaca 
în care se bălăcea, care-l scârbea şi din care voia să scape 
cu orice preţ. „Mor ca un câine!” îi trecu apoi deodată prin 
mintea aprinsă de desperare. 

Şi îndată începu să se târască din răsputeri, spnjinindu-se 
pe mâna stângă, în ciuda suferințelor îngrozitoare ce-i 
sfâşiau trupul. Gemea cu gura încleştată şi se târa mereu, 
mereu. Poate un sfert de ceas să fi ţinut sforţarea crâncenă 
care-l duse până sub nucul bătrân de lângă gardul dinspre 
uliţă. Mai avea vreo doi paşi ca să ajungă la poartă. Sub nuc 
însă i se întunecă iarăşi tot. Doar gemetele înăbuşite se mai 
zvârcoleau în corpul crâmpoţit... 

Apoi ploaia stătu. Din pomi şi de pe streşini picura din ce 
în ce mai rar. Nourii se împrăştiau. Cerul albăstrea 
proaspăt, spălat. O vacă mugi undeva prelung, puternic, 
încât câinii deşteptaţi din aţipeală porniră deodată în tot 
satul să latre speriaţi. Cucuriguri vioaie îşi răspundeau cu 
înverşunare. Oamenii ieşeau prin ogrăzi, frecându-şi 


somnul din ochi sau întinzându-şi oasele. Pe uliţa cea mare 
începeau a urui carele pornite la câmp. 

Paraschiva răposatului Dumitru Moarcăş trecu cea dintâi 
pe dinaintea casei lui George, desculţă, zgribulită, leopăâind 
grăbită prin noroi moale şi rece, strângându-şi năframa la 
gât şi pe gură. Un horcăit greu o opri, ca trăsnită. Se 
închină de spaimă, dar totuşi se apropie de gard şi, printre 
nuiele, văzu pe Ion plin de sânge. Începu să ţipe parc-ar fi 
călcat-o tâlharii: 

— Săriţi! Tuuulai! Săriţ.. 

Florica ieşi îndată în uşă, în cămaşă, nepieptănată. Aşa 
veghease toată noaptea, pe laviţă, ascultând gemetele 
înfiorătoare din ogradă, aşteptându-şi parcă rândul în fiece 
minut, cu ochii ţintă la George care, pe urmă, se aşezase pe 
dunga patului, sufla aspru, tresărea uneori şi poate că 
făurea ceva în mintea lui înfierbântată. Era albă la faţă ca 
varul stins şi picioarele-i tremurau şi de-abia o ţineau. Văzu 
băltoaca de sânge lângă grădiniţă, aproape de prispă, apoi 
dâra roşiatică, spălăcită, ce se întindea până sub nuc, unde 
Ion zăcea ca o grămadă de carne. Lumea se învârtea cu ea, 
dar n-avea putere să stoarcă nici un glas şi nici o lacrimă. 
Rămase pe prispă, ca o stafie surprinsă de lumina zilei. 

Ograda se umplu repede cu oameni care se minunau, 
strigau, se închinau, înjurau, pe când printre picioarele lor 
copiii cu părul ciufulit se îmbulzeau curioşi cercetând 
sângele ca nişte copoi nestruniţi. În curând sosi şi primarul 
Florea Tancu, sfătos că se găseşte în treabă oficială, răcni 
să se dea la o parte toată lumea, se uită la mort cu 
gravitate, fără să-şi facă cruce ca ceilalţi oameni, şi declară 
solemn că nimeni n-are voie să se apropie până ce nu vine 
notarul. Porunci apoi strajei Cosma Ciocănaş să ia un cal din 
grajdul lui George şi să plece în goană spre Jidoviţa. 

Vremea trecea. Cerul se limpezi de tot şi soarele începu să 
zbicească umezeala. Fiindcă muştele bâzâiau tot mai 
obraznice, primarul ceru o velinţă să acopere cadavrul. 
Florica aduse un cearşaf nou şi alb ca floarea. Atunci ieşi 


afară şi George, slăbit la faţă, cu ochii rătăciţi în fundul 
capului. Zărindu-l, lumea care până aci se interesase numai 
de mort, se gândi şi la ucigaş. Florea Tancu întrebă simplu: 

— Tu l-ai omorât? 

Şi George nu răspunse, dar plecă fruntea-n pământ. 
Glanetaşu veni mai târziu, alergând, împreună cu Zenobia 
care bocea şi afurisea de răsuna tot satul. 

Spre prânz în sfârşit sosi notarul Stoessel cu judecătorul 
cel nou din Armadia, cu medicul circumscripţiei şi cu doi 
jandarmi. Paraschiva spuse judecătorului cum a auzit pe lon 
horcăind, dar doctorul care se uitase la cadavru, râse ironic 
zicând: 

— Palavre, muiere! După asemenea lovitură nenorocitul n- 
a mai horcăit decât cel mult în faţa lui Dumnezeu, când i-a 
citit sentinţa prin care i-a hotărât locaşul în rai sau în iad, 
după cum s-a purtat aici pe pământ! 

Medicul, între două vârste, ovrei, vorbind româneşte, ca 
un român, avea slăbiciunea glumelor şi calambururilor, 
chiar în momente nepnelnice. Deoarece Paraschiva se jura 
pe toţi sfinţii din calendar c-a auzit horcăitul, doctorul se 
grăbi să reconstituie crima ştiinţificeşte: mortul a fost târât 
de cineva, probabil de ucigaşul însuşi, de la prispă până 
aproape de poartă, spre a induce în eroare justiţia... 
Judecătorul îi întrerupse exphcaţiile, adresându-se 
primarului: 

— Se ştie cine l-a omorât? 

— Eu l-am omorât! Păşi George hotărât în faţa 
judecătorului. 

— Cum l-ai omorât? 

— Cu sapa... 

— Şi de ce? 

— Pentru că venise la nevastă-mea şi... 

— Destul! Îl opri judecătorul, adăugând către jandarmi: 
Este arestat! 

Între timp doctorul îşi scoase haina, îşi sumese mânecile 
cămăşii, iar acuma se apucă să facă repede autopsia 


cadavrului. Jandarmii goliseră ograda de lume. Numai 
George rămăsese să privească cum taie medicul carnea 
moartă, şi Florica, lângă prispă, înlemnită. 

Tăind şi forfecând, doctorul guraliv arăta rănile şi explica 
judecătorului care fuma ţigară după ţigară, spre a-şi alunga 
greaţa: 

— Uite asta, domnule judecător, asta a fost cea mai grea... 
L-a pocnit în creştetul capului, dar osul a fost destul de 
rezistent că doar a plesnit... Mare minune! Rar caz! Sau 
poate lovitura n-a fost prea de tot puternică. Orişicum e o 
minune să dai cuiva în cap cu sapa şi ţeasta să nu se spargă. 
Aşa ceva numai printre ţărani se găseşte... În schimb patru 
coaste rupte complet... Lovitură mortală şi asta, fireşte... 
Poftim cum i-a deschis coşul, mai-mai să-ţi încapă degetele 
în rană... Şi ce lungă... Zece... treisprezece centimetri... 
Ehei, sapa! Da, e zdrobit şi braţul, dar nu prea rău... Asta n- 
ar fi avut importanţă... se vindeca... cel mult braţul 
rămânea cu beteşug... Desigur însă că a fost ultima lovitură, 
când ucigaşul a mai pierdut din furie... 

Apoi, isprăvind şi spălându-se pe mâini, declară hotărât: 

— Afost un om ca oţelul! Putea să trăiască o sută de ani! 
Judecătorul porunci jandarmilor să pornească cu George. 

Florica acum se dezmetici şi strânse repede merinde într-o 
traistă pe care bărbatul o luă, întunecat, cu inima chinuită. 
Apoi ridică ochii întristaţi spre dânsa şi-i întâlni ochii mari 
albaştri privindu-l drept, cu o imputare şi o milă care nu ştia 
dacă sunt pentru el sau pentru celalt. Avu un început de 
mişcare ca şi când ar fi vrut s-o îmbrăţişeze sau barem să-i 
întindă mâna... Dar se opri, ruşinat să-şi deschidă sufletul în 
faţa atâtor oameni ce-i pândeau toate gesturile. Privirea i se 
mohori iar şi zise poruncitor: 

— Vezi, Florica, ia seama... Că eu cine ştie când m-oi 
întoarce... 

Femeia îi răspunse dând din cap cu resemnare. Vegherea 
şi emoţiile îi şterseră bujorii din obraji şi-i desenaseră 
cearcăne vinete sub ochi. Aşa însă părea mai frumoasă, 


încât George, tulburat, se întoarse brusc spre poartă, urmat 
de jandarmii tăcuţi. 

Savista, care toată vremea stătuse pitulată pe prispă ca o 
găină speriată, izbucni într-un scâncet prelung: 

— Bade George... bade, bade, badeee! 

George ajunse în mijlocul uliţei. Întoarse capul, dar ochii 
lui mângâiară pe Florica. Apoi porni cu paşi rari şi dispăru. 

— Credinţa mea este că, dacă n-ar exista femeia, n-ar mai 
fi nevoie de justiţie criminală! Zise judecătorul pe 
ungureşte medicului şi notarului, privind cu mare atenţie la 
Florica. Femeia este începutul tuturor păcatelor! 

— Şi chiar sfârşitul, adăugă doctorul râzând, încredinţat c- 
a făcut un spirit. 

Notarul Stoessel, ca mai mititel, se grăbi să zâmbească, 
spre a fi pe placul tuturor, şi apoi întrebă respectuos: 

— Dacă doriţi, putem face actele la primărie, unde-i mai 
comod şi mai curat... 

Propunerea fu primită şi se suiră cu toţii în trăsura ce 
aştepta în uliţă. Atunci primarul Florea Tancu se apropie cu 
pălăria în mână şi întrebă ce să facă cu mortul. 

— Să-l îngropaţi! Strigă medicul. Ce întrebare 
caraghioasă... Ei, haidem! Dă-i drumul, că mă aşteaptă 
clienţii acasă... 

Mortul era acoperit cu cearşaful însângerat. Un roi de 
muşte zburătăcea primprejur. Zenobia năvăli acuma şi 
începu să-l bocească hohotind, iar după ce se sătură de 
plâns, blestemă pe George cu tot neamul lui, pe Florica, pe 
doctor şi mai ales pe judecătorul care n-a pus jandarmii să 
taie în bucățele pe ucigaşul bătrâneţilor ei. Blestemele i le 
curmă numai sosirea Glanetaşului, cu carul, în care fu 
ridicat cadavrul. Bătrânul, cu capul gol, o luă înainte, boii 
cu carul mortuar după el, ş-apoi Zenobia, înconjurată de 
mulţime de femei care lăcrimau înăbuşit. 

Florica, în mijlocul ogrăzii, se uita după car, cu ochii mari, 
încremeniţi. Nu mai putea. Durerea o sugruma. Lacrimile i 
se porniră singure, şiroaie, arzându-i obrajii ca hârtia. 


În Pripas nu se pomenise omucidere de când se ţinea 
minte. Acum oamenii fierbeau şi se cruceau. Vestea a 
alergat degrabă în Jidoviţa, în Armadia, în toate 
împrejurimile. Şi toată lumea compătimea şi lăuda pe Ion, c- 
a fost aşa ş-aşa de bun şi de harnic... Totuşi nici pe George 
nu-l ocăra nimeni, şi-i doreau să scape mai uşor din 
pacostea ce-a dat peste dânsul. Numai Vasile Baciu spunea 
pe ici, pe colo: 

— Dumnezeu nu bate cu bâta... Iaca, mi-a furat 
pământurile ş-acu l-a săturat Dumnezeu de pământ! 

Toma Bulbuc, tatăl lui George, sosi acasă abia seara, cu 
carele de lemne. A aflat pe drum nenorocirea şi avea 
remuşcări că nu s-a întors şi el când a văzut că se întoarce 
feciorul. Descusu pe Florica şi pe Savista, iar a doua zi, în 
zori, fu în Armadia. Nu i se dădu voie să vorbească cu 
George şi nici măcar să-l vadă. Un paznic de la temniţă însă 
îi spuse că, foarte curând, va fi transportat la Bistriţa, 
închisoarea tribunalului, deoarece vina lui merge la curtea 
cu juraţi. Atunci loma se repezi la Herdelea să-i ceară 
sfaturi. Familiei învățătorului îi adusese zvonul încă de ieri o 
femeie din Pripas şi Ghighi plânsese toată seara pe „bietul 
Ion”, dar erau dornici de amănunte şi Iloma Bulbuc trebui 
să le povestească mai întâi tot ce ştia. Herdelea îl sfătui apoi 
să ia pe Grofşoru, care-i cel mai straşnic avocat din lume. 
Se duseră împreună la Grofşoru căruia 'Toma îi făgădui 
toată averea lui, numai să-i scape băiatul din belea. 

— Bine-ar fi să ţi-l scap cu doi-trei ani, moşule! Răspunse 
avocatul. În orice caz eu voi face ce-mi stă în putinţă... 

Preotul Belciug văzu o milostivire cerească în întâmplarea 
aceasta sângeroasă. Îi părea rău de Ion, dar în aceeaşi 
vreme se bucura că bisenca va câştiga pnn moartea lui. Se 
felicita pentru norocoasa idee ce i-a fost inspirată de 
Dumnezeu de-a asigura pe seama sfântului locaş o avere 
atât de frumoasă. Hotări să facă o înmormântare deosebit 
de solemnă omului care a lăsat de bunăvoie bisericii tot ce a 
stăpânit în valea plângerilor. Dădu voie ca groapa lui lon să 


fie săpată chiar în curtea noii biserici şi făgădui să-i ridice, 
pe socoteala sa, o piatră pe mormânt spre a eterniza 
creştineasca danie a celui răposat întru Domnul. 

La înmormântare se strânse mai tot satul. Soții Herdelea 
cu domnişoara Ghighi veniră înadins să însoţească la 
groapă pe Ion care, deşi le făcuse buclucul cu jalba lui, a 
fost om săritor şi de ispravă. De altfel prilejul era bun să 
încerce şi o învoială cu „pămătuful” în privinţa locului 
căsuţei lor. 

Belciug sluji cum ştia el mai frumos şi mai mişcător. Dar 
mai ales printr-o cuvântare funebră înduioşă şi inimile cele 
mai împietrite. Mulţi oameni îşi ziceau că Ion şi-a simţit 
moartea de când şi-a dăruit bisencii averea. Preotul îl dădu 
drept pildă tuturor bunilor creştini: 

— Bisenca este leagănul nostru, unde ne întoarcem când 
ne-a obosit viaţa, unde veşnic găsim mângâiere şi înălţare, 
este scutul neamului nostru credincios şi asuprit. Cine 
dăruieşte bisericii, dăruieşte poporului şi cine dăruieşte 
poporului, preaslăveşte pe Dumnezeu. Câtă vreme biserica 
noastră va fi mare şi statornică, toate vijeliile şi urgiile lumii 
le vom înfrunta cu tărie... 

Nici un ochi nu rămase însă uscat atunci când, prin gura 
preotului, Ion îşi luă rămas bun de la părinţi, de la toţi 
prietenii şi cunoscuţii. lar când în sfârşit pomeni pe George 
care i-a curmat viaţa pământească, şi-i zise „te iert, căci n-ai 
ştiut ce faci”, tot norodul izbucni într-un hohot de plâns şi 
Zenobia, năucită de jale, se izbi cu capul de dunga 
coşciugului, încât de-abia o potoliră cei dimprejur. 

Pe urmă Ion fu coborât în pământul care i-a fost prea drag, 
şi oamenii au venit pe rând să-i arunce câte o mână de lut 
umed care răbufnea greu şi trist pe scândurile odihnei de 
veci. 

Glanetaşu făcu pomeni bogate la care familia Herdelea, 
mai populară, trebui să ia parte şi chiar să guste din toate 
mâncările „de sufletul lui Ion”. Preotul Belciug, bolnăvicios 
ca totdeauna, a venit doar spre a cinsti amintirea 


„mândrului creştin răposat”, dar n-a luat în gură nici măcar 
o picătură de rachiu îndulcit cu secarea. 

După pomeni Belciug pofti acasă la dânsul pe Herdelea, 
împreună cu stimata doamnă şi drăgălaşa domnişoară, să 
se mai odihnească puţin înainte de-a pleca în Armadia care, 
oricum, e o plimbare zdravănă pentru nişte „dame delicatei. 
Fireşte că familia primi invitaţia cu placere; doar doamna 
Herdelea, fiindcă nu uita aşa de lesne uneltirile oamenilor 
răi, cam strângea din buze şi răspundea cu monosilabe 
preotului, care-şi înflorea cuvintele cu zâmbete bucuroase, 
parcă nici un nour n-ar fi întunecat vreodată prietenia 
dintre fruntaşii Pripasului. Astfel îi veni uşor învţătorului să 
aducă vorba de locul cu pricina, iar răspunsul lui Belciug 
însenină deodată chiar şi pe dăscăliţă. 

— Negreşit, frate Zaharie, zise popa frecându-şi mâinile. 
Cum să nu ne iubim noi, româmi, unul pe altul? Nu-i destul 
că ne mănâncă inspectorii afurisiţi, să ne mai ciorovăim şi 
noi pentru nimicuri? Facem, Zaharie, cum nu! Să ştii că joia 
viitoare, când vin prin Armadia, trec pe la tine şi mergem 
împreună să facem actele cum se cuvine între fraţi... 

Când vorbeau însă mai în tihnă, se pomeniră cu Vasile 
Baciu, ciupit bine de la pomeni, reclamând preotului 
pământurile lui lon, care i se cuvin lui acum după orice 
dreptate omenească. Belciug se supără: 

— Ba să-ţi fie ruşine, măi omule, să mai umbli după avere, 
când văd că ai ajuns de râsul satului cu beţiile! Omul mai 
bea câteodată, nu zic, dar nu ca porcul, cum faci tu! 
Folosinţa pământurilor, pe care ţi le-a lăsat răposatul, fie 
iertat, am să ţi-o las şi eu, dacă-i fi om de treabă. Dar dacă 
n-ai să o slăbeşti cu cârciuma, apoi să ştii că eu te scot şi din 
casă, Vasile! Aşa că, ori te faci om de omenie, ori de unde 
nu... 

Vasile Baciu vru să-l întrerupă, ceea ce însă pe Belciug îl 
înfurie atât de rău, că îl luă de mână şi-l scoase afară: 

— Hait, hait... aici mie nu-mi trebuie beţivi neruşinaţi! La 
cârciumă să fii obraznic, becisnicule! 


Familia Herdelea îi împărtăşea indignarea. 

— Ăsta-i cel mai ticălos din tot satul! Zise doamna 
Herdelea, cea mai revoltată de îndrăzneala ţăranului. 

Câteva zile pe urmă în casa Herdelea numai de Ion şi de 
Belciug se vorbea. Doamna Herdelea se înduioşa mai ales 
amintindu-şi cu câtă sfinţenie o asculta bietul Ion când 
cânta ea seara în pridvor, iar învățătorul nu mai era supărat 
de amărăciunea ce i-a pricinuit-o cu jalba răposatul, ba 
chiar spuse: 

— Cine ştie? Poate că ne-a fost spre bine, că de când ne- 
am mutat în Armadia parcă toate ne ies în plin! 

Belciug devenise omul cel mai de treabă din lume. 
Dăscăliţa găsea că, orice s-ar zice, e un preot fără pereche, 
care nu umblă după blestemăţii, deşi e încă destul de tânăr 
şi văduv de atâţia ani, şi că pripăsenii nici nu merită 
asemenea popă, căci sunt criminali care se ucid unii pe alţii 
ca sălbaticii. lar când odată Ghighi, vorbind de dânsul, 
scăpă, fără să vrea, porecla „pămătuful”, care avusese atâta 
căutare până atunci, doamna Herdelea o dojeni că nu-i 
frumos să ocărască o fată cuminte pe un slujitor vrednic al 
lui Dumnezeu. 

În acelaşi timp Herdelea aştepta veşti de la Titu, care 
trebuia să fi sosit în Român ia. Citise în Gazeta 
Transilvaniei, la Grofşoru, darea de seamă despre 
strălucitele serbări de la Sibiu şi inima-i sărise din loc de 
bucurie văzând printre reprezentanţii presei şi pe Titu 
Herdelea („Tribuna Bistriţei”). Umblă cu ziarul în buzunar 
două zile şi-l arătă tuturor prietenilor, după ce avusese grijă 
să sublinieze cu creion roşu numele fiului său. Totuşi, 
fiindcă nu primise încă nici o ştire de la el, îi era frică să nu 
fi păţit ceva la trecerea graniţei. 

— Doar l-o feri Dumnezeu de asemenea pacoste! Zise 
dăscăliţa când află îngrijorarea soţului ei. Şi apoi e dânsul 
isteţ de ajuns... 

— O, Titu e un băiat rar! De-ar fi şi alţii ca el...! Murmură 
Ghighi oftând visătoare. 


De altfel Ghighi, de o vreme încoace, era într-o stare 
sufletească ciudată. Aici îi venea să plângă, aici să râdă, 
fără nici un motiv aparent. Şi deoarece mai târziu observă 
că mâhnirile ei sunt în strânsă legătură cu zilele când nu 
venea Zăgreanu să se consulte cu Herdelea asupra unor 
foarte însemnate şi interminabile chestiuni pedagogice, fata 
se ruşină că s-a îndrăgostit prea mult şi începu să declare 
părinţilor ei tot mai deseori că nu-l poate suferi. Declaraţiile 
acestea apoi fură punctul de plecare al unor controverse 
zgomotoase, mult asemănătoare celor ce au zguduit casa 
Herdelea în Pripas, pe timpul apariţiei lui George Pintea. 
Atâta doar că nici învățătorul şi nici mai ales doamna 
Herdelea nu luau pe Ghighi în serios ca odinioară pe 
Laura... Deprecierea aceasta o enerva pe Ghighi şi mai rău 
şi o întărâta împotriva lui Zăgreanu, încât curând spuse că 
mai degrabă s-ar mărita cu un măturător de stradă decât 
cu dânsul. Degeaba îi reamintea Herdelea norocul Laurei. 
Dar unde scrie că şiea are să nimerească negreşit ca soră- 
sa? Cine poate să ştie ce fel de caracter are Zăgreanu? Sub 
masca lui de băiat model se poate prea bine să se ascundă 
un ipocrit, sau un beţiv, sau alt stricat. S-au mai văzut 
destule cazuri. Şi barem de-ar fi din vreo familie de seamă, 
dar tatăl lui e un simplu cărăuş... 

— Nu-s eu de nasul lui! Striga Ghighi cu mândrie. Ş-apoi 
staţi să vedem întâi când va fi numit undeva şi pozna asta 
de Zăgreanu! Până atunci are să curgă apă multă pe 
Someş... 

Singur argumentul cu numirea lui li se părea bătrânilor 
cumpănitor. Herdelea se mira că nu mai vine nici un 
răspuns la cererea lui de pensie şi-i era chiar frică să nu se 
fi răzgândit inspectorul. De când se obişnuise cu gândul că 
e pensionar, era nerăbdător să-şi aibă patalamaua la mână. 
Începutul anului şcolar bătea la uşă şi, dacă nu se rezolvă 
repede pensionarea lui, înseamnă că iar să bată drumurile 
în fiecare zi până-n Pripas, în loc să-şi vadă de slujba ce-o 
avea la Grofşoru şi să-şi încaseze în tihnă, lunar, pensioara 


cuvenită. Mereu întreba pe Zăgreanu ce mai ştie, dar 
tânărul, mai îngrijorat, nu ştia decât ceea ce-i făgăduise 
inspectorul: că locul din Pripas e al lui. 

Deocamdată însă, fiindcă se apropia joia când Belciug avea 
să vie să sfârşească cu locul casei, soţii Herdelea se sfătuiră 
şi se învoiră să întabuleze averea lor din Pripas pe numele 
Ghighiţei, pentru orice eventualitate. Nu-i ameninţa nici un 
sechestru sau vreo altă nenorocire, dar e bine ca fata să 
aibă oleacă de zestre, nu ca sărmana Laura. Ei înşişi vor 
trăi cu ce au, iar dacă Herdelea nu va mai putea munci la 
Grofşoru, nu-i nimic, se vor ajunge şi din pensioara, că lor 
nu le mai trebuie nici fumuri, nici măriri, ci doar cât să bage 
în gură şi să-şi ţie zilele bătrâne. 

Preotul Belciug trase cu brişca chiar la dânşii. Era obosit 
de alergăturile pentru biserica cea nouă, dar totuşi bucuria 
îi lucea în ochi că în sfârşit ţinta vieţii lui e înfăptuită. 
Povesti cu însufleţire ce pregătiri a făcut pentru sfinţirea 
care va avea loc duminică, cum a invitat pe episcopul din 
Gherla şi cum episcopul a răspuns că va veni negreşit, cum 
are siguranţa că toţi preoţii din judeţ vor fi de faţă, 
împreună cu toată „inteligenţa” română din Armadia şi 
împrejurimi, că va fi şi o petrecere cu dans unde desigur 
domnişoara Ghighi va avea rolul principal şi că în sfârşit 
Pripasul va deveni în ziua aceea un adevărat centru 
românesc de nădejdi frumoase. 

În privinţa locului care-l interesa pe Herdelea preotul 
venise înarmat cu tot ce trebuia spre a se putea face repede 
toate formele. Plecară împreună la judecătorie, pe la 
notarul public, pe la cărţile funduare... Până la amiază 
isprăviră tot, ba avură vreme să treacă şi la Grofşoru care 
se însărcină, gratuit, să transcrie grabnic averea 
răposatului Ion Glanetaşu pe numele bisericii române din 
Pripas. 

În aceeaşi seară şi cu învoirea dăscăliţei, Herdelea făcu o 
înştiinţare episcopiei cum că îşi retrage plângerea 
împotriva preotului Belciug, declarând că eminentul părinte 


sufletesc al Pripasului numai dintr-o scăpare din vedere, iar 
nu din rea-voinţă, n-a venit cu crucea la Bobotează. 

Chiar a doua zi sosi apoi şi comunicarea inspectorului că 
ministerul a binevoit să-i încuviinţeze trecerea la pensie, 
mulţumindu-i pentru serviciile aduse statului. Herdelea 
tremură citind adresa şi se îngâmfă de mulţumirile 
ministrului. Fireşte că, până seara, toată Armadia află 
regretele guvernului de-a fi pierdut un învăţător atât de 
harnic ca Herdelea şi toată lumea se minună de asemenea 
distincţie rară. La berăria Griviţa, unde intră să bea o bere, 
Herdelea întâlni pe Zăgreanu care tocmai primise şi el 
numirea. 

— Bravo, urmaşule! Strigă Herdelea arătându-i adresa 
inspectorului. Şi-ţi doresc să capeţi şi dumneata, peste 
treizeci de ani, o hârţoagă ca asta colea! 

În cinstea acestor veşti, Herdelea ciocni câteva pahare cu 
Zăgreanu, sperând în sinea lui că tânărul, având numirea în 
buzunar, va deschide vorba despre Ghighi. Zăgreanu însă 
se posomori de tot, suspină foarte des şi nici măcar nu se 
uită în ochii lui Herdelea. 

— Mi se pare mie că Zăgreanu vostru e cam hoţoman! Zise 
Herdelea acasă, povestind muţenia tânărului. 

— Ei, acuma vedeţi c-am avut dreptate! Strigă Ghighi, 
căutând să pară tnumfătoare, deşi inima îi tremura ca 
varga. 

Înainte de prânz, pe când Ghighi îşi potrivea rochia de bal 
în care voia să meargă, a doua zi, la sfinţirea bisericii din 
Pripas, veni Zăgreanu, mai gătit ca de obicei şi mai grav. 

„Vrea să-mi ceară mâna”, se gândi Ghighi, speriată de 
ruşine şi neîndrăznind să sufle un cuvânt. 

Zăgreanu întrebă pe doamna Herdelea dacă nu-i acasă 
cumva „domnul colega” şi, aflând ceea ce ştia, se uită la 
Ghighi, roşi, vru să plece îndată şi în sfârşit îi sărută mâna 
şi-i zise: 

— Domnişoară... cred că veniţi la sfințire în Pripas? 

— Da... tocmai mă pregătesc să... murmură fata. 


— Atunci... atunci la revedere în Pripas! Bâlbâi Zăgreanu 
zăpăcit, ieşind repede fără a-şi lua rămas bun de la doamna 
Herdelea. 

„Ori e viclean, ori e fricos, îşi zise dăscăliţa, clătind din 
cap, fără însă a se supăra cum s-ar fi supărat altădată. 
Barem de-ar da Dumnezeu să fie bine...i. 

Îndată după masă Ghighi colindă toate prăvăliile ca să 
găsească nişte pănglicuţe fără de care rochia ei n-ar fi avut 
nici un farmec. Voia să fie mâine cea mai drăguță din toate 
fetele, mai ales că-şi zicea în gând melancolică: „Poate că e 
ultima mea petrecere de fată!” Trecând pe la poştă, auzi o 
bătaie în geam. Era Bălan, care-i făcea semn să intre. 

— Scrisori! Şi una chiar de la Bucureşti! Zise Bălan cu 
zâmbetul lui blajin pe o faţă rotundă şi umedă de sudoare. 
Adineaori au sosit... Tocmai mă gândeam cum să vi le trimit 
mai repede, că ştiu cât trebuie s-o aşteptaţi... Poftim, 
domnişoară, şi iartă-mă că te-am oprit din drum! 

— De la Titu! Strigă Ghighi, apucând scrisorile şi repezin- 
du-se afară, zăpăcită. 

Uită pănglicuţele şi nu se opri până acasă, frământată de 
bucurie, învârtind în mâini scnsoarea de la Titu şi totuşi 
nedesfăcând-o. 

— Titu! Scrisoare! Ţipă dânsa aprinsă. 

— Bravo! Bine c-a dat Dumnezeu! Mi s-a luat o piatră de 
pe suflet! Zise Herdelea, punându-şi ochelarii ca totdeauna 
când citea ceva deosebit. Ei, ia să vedem ce spune 
bucureşteanul nostru! 

Citi: „lubiţii mei, sunt numai de două săptămâni în 
România şi parc-aş fi de când lumea. O viaţă nouă s-a 
deschis în faţa mea. O fi mai bună, o fi mai rea, cine ar 
putea spune? Deocamdată mă simt uluit şi atât de mic că 
veşnic mi-e frică să nu fiu strivit de vârtejul ce mă 
înconjoară. Mulţumit aievea sunt numai când mă întorc cu 
gândul acasă, între d-voastră care-mi sunteţi cei mai dragi 
în lumea asta mare şi străină...” 


— Săracul! Bolborosi dăscăliţa, cu gura pungă şi ochii 
umezi. 

„Ce-a fost şi ce-am făcut în Sibiu, aţi citit desigur în 
gazete. Ar fi trebuit să scriu şi eu ceva pentru Tribuna 
Bistriţei, dar unde am avut răgaz de scris când mă frigeau 
grijile trecerii graniţei?” 

— Ba ar fi fost bine să fi scris, c-ar fi văzut şi domnii de pe- 
aici! Se întrerupse Herdelea, privind peste ochelari la 
dăscăliţă, ca şi când i-ar fi cerut părerea. 

— Săracul! Şopti doamna Herdelea. 

„Căci uşor n-a fost de trecut în Ţară, fără paşaport, şi dacă 
nu era Virgil Pintea, nu ştiu zău cum aş fi ajuns la Bucureşti. 
Nu vă puteţi închipui ce om de treabă e Virgil! Drăguţ, 
săritor, energic - o adevărată comoară. Laura poate fi 
mândră cu asemenea cumnat...” 

— Mi se pare că scrisoarea cealaltă e tocmai de la Laura, 
zise Ghighi. 

— Lasă, c-o vedem pe urmă, şi tăceţi acuma! Făcu 
Herdelea. 

„Virgil a fost salvarea mea. Eu, când am văzut câte 
greutăţi şi primejdii sunt de biruit, era să renunţ de-a mai 
încerca. De altfel îndrăgisem Sibiul şi mă gândeam să mă 
opresc acolo. Virgil însă nici n-a vrut s-audă de una ca asta. 
Cum să te împotmoleşti la jumătatea drumului? Ne-am dus 
împreună la poliţaiul oraşului care a refuzat categoric. 
Acelaşi răspuns l-am primit şi la comandantul poliţiei de 
frontieră... În sfârşit primarul, un sas bătrân, simpatic, 
prieten cu Virgil, s-a îndurat de mine, în urma spuselor lui 
Virgil că sunt ziarist, că aş vrea să profit de ocazie să văd 
Bucureştii şi altele... M-am închinat când m-am văzut cu 
biletul de trecere în buzunar... 

Până la Turnu-Roşu m-a însoţit şi Virgil Pintea. Niciodată 
n-am fost mai mişcat ca în jumătatea de oră cât m-am 
plimbat acolo, pe prundişul gării care parcă plângea sub 
paşii noştri. Mă durea inima şi-n gând îmiziceam întruna că 
n-am să mai văd poate cât voi trăi pământul Ardealului care 


mi-e atât de drag, mai drag ca orice în lume. Apoi sirena 
locomotivei a şuierat prelung, duios, zguduindu-mi sufletul. 
M-am îmbrăţişat cu Virgil şi am plâns amândoi...” 

— Săracul mamii înstrăinat! Murmură doamna Herdelea, 
ştergându-şi nasul. 

„Pe urmă nici nu ştiu cum m-am pomenit în Câineni. 
România! Ţara! Doamne-ajută! Graiul unguresc dispăruse. 
Pretutindeni şi toată lumea, româneşte: funcţionarii gării, 
vameşii, conductorul trenului, călătorii, casele... tot şi toţi... 
Pentru mine, obişnuit cu străinii la toate autorităţile de 
seamă, schimbarea aceasta a fost o minune. Auzeam şi nu 
credeam, şi mă simţeam atât de fericit că-mi venea să 
îmbrăţişez pe toţi oamenii. 

Dar fericirea nu e nicăieri statornică. Am sosi tân 
Bucureşti noaptea şi am tras la hotel. Vroiam să mă duca 
doua zi la rudele care m-au poftit la Sângeorz să viu la 
dânşii ca acasă. M-am dus şi n-am găsit decât nişte slugi 
obraznice. Boierii încă nu s-au întors de la băi. Se vede că 
de la Sângeorz au mai trecut şi aiurea. A treia zi mi-am 
căutat o odaie mobilată, ieftină, căci hotelul mi-ar fi mâncat 
repede bănişorii cu care am ajuns în ţara visurilor mele. 
Apoi din două în două zile am trecut pe la casa deputatului 
şi voi mai trece. Speranţele se destramă însă mereu. Viaţa-i 
viaţă pretutindeni, cu aceleaşi deşertăciuni, cu aceleaşi 
aşteptări şi mai ales cu aceeaşi faţă spăimântătoare care 
retează scurt aripile avântului. Visurile sunt tot atât de fără 
preţ aici, ca şi dincolo. Numai cei ce nu le au sunt mulţumiţi, 
căci numai ei ştiu să stoarcă plăcerile vieţii. 

Se poate totuşi să fie din vina mea amărăciunea care mă 
chinuieşte. Nici un paradis nu e frumos ca acela pe care şi-l 
zugrăveşte omul în sufletul său. Raiul unuia poate să fie 
iadul altuia. Fericirea e clădită de închipuirea fiecăruia şi 
fiecare şi-o potriveşte ca o haină. Poate că eu sunt croitor 
prea neîndemânatic. Şi poate că, din pricina aceasta, 
niciodată n-o să-mi găsesc haina râvnită... Dar, în locul 
nădejdilor stinse, răsar veşnic altele noi, mai ademenitoare, 


mai strălucitoare, deschizându-ţi drumuri noi, năzuinţe noi. 
Necunoscutul e singurul îndemn trainic în lume, fiindcă 
într-însul se ascund toate tainele ce dau preţ vieţii. 

Şi astfel, în aşteptarea viitorului, mă mângâi cu trecutul. 
Vălmăşagul în care am căzut îmi îndreaptă gândurile tot 
mai des înapoi. Până să-mi găsesc un locşor în lumea nouă, 
mi-e dor de cea veche pe care am părăsit-o. De aceea vă 
rog să-mi scrieţi des şi mult despre tot ce se petrece la noi, 
căci toate mărunţişurile îmi sunt mai dragi acuma ca atunci 
când trăiam în mijlocul lor. Sufletul meu rătăceşte aici într- 
un deşert fără popasuri ca o pasăre ce şi-a pierdut cuibul... 
Vă sărut pe toţi cu multă iubire - Titu”. 

Când isprăvi Herdelea, rămase o tăcere ca într-o bisencă 
goală. De-abia târziu dăscăliţa bâlbâi amar: 

— Vaisăracul băiat, cum s-a mai înstrăinat! Of, Doamne, 
Doamne! 

— Ce înstrăinat? Zise Herdelea, căutând să-şi ascundă 
emoția. Aşa-i omul când pică în altă ţară... Lasă că se 
obişnuieşte dânsul, că doar e bărbat, nu cârpă! 

Se întinseră la vorbă toţi trei, încât uitară cealaltă 
scrisoare. De altfel Laura nu spunea nimic nou, afară de 
vestea că iar e grea şi că speră, cu ajutorul lui Dumnezeu, 
să facă un băiat. 

Doamna Herdelea vru să scrie ea însăşi lui Titu, să-l 
mângâie, povestindu-i despre toţi şi toate, şi mai cu seamă 
cum s-a prăpădit Ion Glanetaşu, ştiind cât de multa ţinut el 
odinioară la „bietul Ion”. Herdelea însă o făcu să-şi amâne 
planul până după sfinţirea din Pripas, zicând: 

— Cine ştie, poate că şi de-acolo vom avea de scris ceva... 

Bătrânii schimbară o privire plină de înţeles: „ceva” 
însemna Zăgreanu. Ghighi auzi şi nu protestă, ca de obicei, 
fie că nu voia să se supere după scrisoarea lui Litu, fie că 
avea şi ea oarecare speranţe aninate de sfinţirea bisericii 
lui Belciug. Ba maitârziu spuse emgmatic: 

— Am să-i scriu şi eu, ca să ştie tot. 


Duminică... Satul parc-a întinerit şi s-a primenit în 
aşteptarea zilei mari. E curat şi vesel, nu degeaba 
poruncise preotul ca fiecare om să măture uliţa în faţa 
casei, să curețe ogrăzile şi să împodobească porţile cu 
verdeață. Însuşi Dumnezeu s-a milostivit să îngăduie o 
vreme frumoasă, vrând parcă să răsplătească astfel 
strădaniile slujitorului său. Toată lumea îmbrăcase haine 
albe de sărbătoare. Soarele de toamnă, cumpătat şi veşted, 
împrăştia lumină caldă şi plăcută. 

Belciug, frânt de oboseala pregătirilor, nu mai simţea 
decât o emoție grozavă, alcătuită dintr-o mulţumire fără 
seamăn şi o nerăbdare din ce în ce mai dureroasă. Fiindcă 
de sâmbătă seara au început a sosi ţărani de prin satele mai 
depărtate, de-abia a închis ochii toată noaptea. În zorii 
zorilor apoi a fost în picioare, a dat o raită pe la şcoală, 
unde avea să fie banchetul „intehgenţei”, pe la Todosia, 
vădana lui Maxim Oprea, unde va petrece poporul, pe la 
biserica nouă, să fie toate în bună ordine. Îşi pipăia mereu 
inima, parcă i-ar fi fost frică să nu înceteze deodată a mai 
bate tocmai când să culeagă roadele tuturor silinţelor sale. 

Acuma dinspre Jidovita şi dinspre Săscuţa, trăsurile uruiau 
mereu pe Uliţa Mare. Caleşti frumoase sau hodorogite, 
înălbite deopotrivă de praf, brişti uşoare, docare iuți, 
cupeuri grele aduceau domnimea, pe când ţăranii de pe 
departe sau mai cu stare veneau în căruţe acopente cu 
scoarţe pestriţe, iar cei de primprejur, spălaţi şi primeniţi, 
în cete gălăgioase, pe jos... Cârciuma începu să aibă 
căutare, cu toate opreliştele preotului care ceruse 
pripăsenilor să nu ia nimic în gură până după sfânta 
liturghie. Rifca, văduva lui Avrum, ajutată de Aizic, avusese 
grijă să-şi umple toate butoaiele cu rachiu, ca nu cumva să 
se isprăvească băutura într-o zi aşa de mare şi cu atâţia 
muşterii. Taraful lui Goghi din Bistriţa sosi în trei căruţe; în 
cea din urmă se înălța gorduna, falnică şi prevestitoare de 
veselie. Belciug nu uitase să tocmească el însuşi lăutari 
pentru popor; Briceag, împreună cu tovarăşii lui, Holbea şi 


Găvan, închinau la cârciumă în aşteptarea începutului 
serbării. Preotul Belciug fu mai fericit când picară 
Herdelenii. 

— Of, bine că v-a adus Dumnezeu! Suspină dânsul 
zâmbind cu mâna la inimă. Câtă emoție... Of, barem de-ar 
merge strună toate! 

Doamna Herdelea şi Ghighi fură rugate îndată să inspec- 
teze împodobirea bisericii şi apoi mai ales pregătirile făcute 
la şcoală pentru banchetul domnimii. Mâncările erau 
servite de berăriile Rahova şi Griviţa din Armadia, dar 
totuşi ochiul femeii e mai ager ca al celui mai iscusit 
restaurator din lume. Herdelea însă trebui să rămâie cu 
Belciug, să-i dea ajutor la primirea oaspeţilor. 

Episcopul sosi pe la zece, într-un cupeu închis, tras de 
patru cai, înconjurat de o ceată de flăcăi pripăseni, călări, 
care îl aşteptaseră la podul de peste Someş, după ordinele 
preotului. Cupeul era urmat de vreo şase alte trăsuri în 
care se găsea suita episcopului, alcătuită din înalte feţe 
bisericeşti. 

Doi preoţi tineri se repeziră să-i ajute să coboare din 
cupeu. Când păşi episcopul pe scară, trăsura se îndoi, 
aproape să se răstoarne. Era bătrân şi foarte gras, dar cu o 
faţă blândă, cu nişte ochi albaştri şi limpezi de copil şi cu o 
barbă ninsă în care se amestecau părul lung şi mustăţile 
gălbejite. Avea obrajii roşcovani şi sufla greu. 

— Foarte cald, murmură dânsul surâzând silit împrejur şi 
ridicând degetele să binecuvânteze mulţimea descoperită. 

Pe fruntea largă care se pierdea în creştetul pleşuv şi 
lucitor, licăreau bobiţe de sudori. Simţi că-i vine să strănute 
şi se acoperi repede. Avea groază de guturai şi de aceea se 
ferea veşnic de curent şi răceală. 

Belciug îşi făcu loc cu coatele prin înghesuială, şoptind 
întruna mişcat „daţi-mi voie, vă rog” până ce ajunse cu 
mare greutate în faţa episcopului. Aici tuşi uşor, ca să-şi 
alunge emoția din gât, şi apoi rosti cele câteva cuvinte de 
bună venire pe care le învățase în faţa oglinzii, încurcându- 


se totuşi de mai multe ori, ceea ce însă parcă spori 
solemnitatea clipei. 

— Bine... bine, gâfâi episcopul plictisit. Tare frumos... 
Râvna sfinţiei tale mă bucură foarte... Preotul... păstorul 
Domnului... Da... Aşa... Dar înainte de-a începe programul, 
aş dori să mă odihnesc puţin... Măcar zece minute... M-a 
prăpădit călătoria... Ş-apoi am dormit foarte prost azi- 
noapte în Armadia... 

Protopopul din Armadia, la care dormise episcopul şi care- 
i făcuse un pat împărătesc, păli, dar se făcu că nu aude. 

Arhiereul intră în casă cu Belciug, ceru apă, se aşeză într- 
un jilţ şi stătu neclintit vreun sfert de ceas, cu ochii trudiţi 
închişi, mişcând doar buzele din când în când fără glas, 
Belciug rămase lângă dânsul, tăcut şi respectuos. Afară însă 
lumea porni spre biserică. 

Cincizeci şi doi de preoţi, cu episcopul în frunte, slujiră 
sfinţirea. Veşmintele bătute cu fir umpleau biserica de 
strălucire. Mirosul de tămâie se urca până-n tavan şi se 
cobora până-n sufletele care-l sorbeau lacome, îmbătate de 
evlavie. O taină adâncă, copleşitoare şi plăcută, frământa 
toate inimile şi minţile. 

Din clipa când trecu pragul bisericii, înfăţişarea 
episcopului s-a schimbat ca prin farmec. Ochii lui măriţi 
păreau scăldaţi într-o blândeţe cuceritoare şi pe toată faţa îi 
plutea un zâmbet bun, nevinovat şi cucernic, ce-i tremura 
uşor barba argintie. Glasul obosit răsuna dulce şi lin, 
pătrunzând drept în suflete, îmbrăţişându-le şi înălţându-le 
în altă lume. Chiar broboana de sudoare de pe frunte părea 
o cununiţă de diamante sau o aureolă nedespărţită. 

În sfârşit se sui în amvonul strâmt, păşind anevoie pe 
treptele în spirală, gâfâind foarte tare încât se auzea până 
în cor. Liniştit îşi roti privirea peste tot cuprinsul bisericii, 
mângâind parcă icoanele noi, tavanul pictat cu stele, din 
care atârna un candelabru cu zeci de lumânări albe 
aprinse, ca o făclie uriaşă, altarul daurit, fumul alburiu de 
tămâie şerpuind deasupra mulţimii de oameni care se 


înghesuiau tăcuţi, cu feţele roşii asudate, cu ochii mari 
ridicaţi spre amvon, amestecați de-a valma, domni în haine 
negre, ţărani cu cămaşa ca zăpada, femei în catrinţe 
pestriţe... Apoi, ca un moşneag obosit de anii vieţii şi 
întrezărind fericirea cea mare, vorbi rar, domol, fără 
înflorituri şi fără gesturi, despre Dumnezeu, despre oameni, 
despre români, despre şcoală şi credinţă, despre Belciug, 
despre toate, nemeşteşugit, încheind cu o blagoslovenie 
simplă, ca o revărsare a unui duh viu. O tăcere lacomă îi 
înghiţea cuvintele, picurându-le în inimile oamenilor ca un 
balsam atotputernic... 

Doamna Herdelea, care la început nu-l putuse suferi, 
părându-i-se prea gras şi lumesc, din care pncină nici nu se 
îmbulzise să-i sărute mâna, deşi se zice că asemenea 
sărutare poartă noroc toată viaţa - acuma, şezând în 
strană, având la stânga pe Ghighi şi la dreapta pe doamna 
Filipoiu, se îmblânzi şi simţi din ce în ce mai multă simpatie 
pentru omul bătrân atât de schimbat la faţă, parcă ar fi 
văzut pe Dumnezeu. Când se isprăvi predica, şopti pocăită 
doamnei Filipoiu: 

— Uite-aşa îmi închipuiesc că trebuie să fi fost şi apostolii! 
Oameni cu slăbiciuni în faţa oamenilor, şi sfinţi cuprinşi de 
duhul sfânt în faţa lui Dumnezeu... 

— Da, da, făcu doamna Filipoiu, întorcându-se speriată, 
fără a fi auzit şoapta, căci, în vremea cât vorbise episcopul, 
ea se gândise cu tristeţe la Elvira ei care n-a avut încă nici 
un peţitor. 

Îndată după săvârşirea slujbei, episcopul ceru să i se 
aducă repede cupeul, să plece, dornic să ajungă negreşit 
acasă deseară, la pătuceanul lui în care să-şi odihnească 
oboselile drumului. Belciug de-abia l-a putut îndupleca să 
guste ceva la iuţeală şi să închine un pahar de vin pentru 
viitorul parohiei din Pripas. Împreună cu episcopul plecară 
fireşte şi feţele simandicoase, venite numai ca să arate că 
nu lipsesc de la ceremoniile naţionale şi religioase. 


Ceilalţi oaspeţi însă răsuflară scăpând de prezenţa 
stânjenitoare a vlădicei. În câteva minute toată domnia se 
găsi la banchet, întâmpinată cu Deşteaptă-te, române de 
către iscusitul Goghi. Mesele erau întinse în şcoala golită de 
bănci şi înfrumuseţată cu verdeață. Grofşoru ţinu întâiul 
toast pentru „vrednicul preot Belciug”, având grijă să 
accentueze la urmă că „datoria acestui colţ românesc este 
să trimită în viitor deputat român în Camera de pe malul 
Dunării”. Şi de-aci încolo toasturile urmară lanţ două 
ceasuri, încât tinerii de ambele sexe, doritori de dans, 
începură să murmure. Belciug primea felicitările, mulțumea 
tuturor, dădea ordine chelnerilor, neobosit ca şi când 
fericirea care-i înflorise obrajii i-ar fi îndoit şi puterile. 

Ghighi băuse o jumătate de pahar de vin roşu, ciocnind 
mereu cu Zăgreanu care se făcuse ca racul, îi angajase 
toate dansurile, îşi dădea ochii peste cap, negăsind vorbele 
care să-i îmbrace gândurile, îşi desfăşura planurile de viitor 
ce prevedeau negreşit şi îndeosebi o nevastă drăguță, 
cuminte, cultă... „întocmai ca dumneata, stimată 
domnişoară”. 

— Dansul! Dansul! Se auzi în sfârşit tot mai des printre 
cavalerii nerăbdători, răsplătiți cu priviri recunoscătoare de 
către domnişoarele sfioase, în bună parte odrasle de preoţi, 
ahtiate după dans deoarece vara aceasta n-a fost nici o 
petrecere de seamă în împrejurimi. 

În sfârşit Zăgreanu începu nişte tratative misterioase cu 
Goghi, pe care le încheie cu o strângere de mână, neuitând 
să aibă în palmă o hârtie de zece coroane. Rezultatul fu o 
someşană zvăpăiată care stârni un ropot de aplauze 
tinereşti. Într-o clipire câţiva ţărani scoaseră afară atâtea 
mese încât jumătate şcoala se prefăcu în sală de dans. 
Zăgreanu, fericit, alergă la Ghighi, care roşi de mândrie că 
are cinstea de-a deschide balul, pe când prietenele ei din 
Armadia şedeau îngrijorate. Doamna Herdelea, ţinând 
carnetul de dans şi evantaiul Ghighiţei, îşi luă cuvenitul loc 
pe un scaun lângă perete, între doamna Filipoiu şi doamna 


Grofşoru, dezbătând greutăţile vieţii. Vorbind însă nu scăpa 
din ochi de loc pe Ghighi, care dansa ca o zână, se mlădia, 
zâmbitoare, primea multe complimente şi ciripea cu 
Zăgreanu, ocolindu-i privirile rugătoare. 

În cealaltă jumătate de şcoală domnii continuau banchetul 
şi toasturile. Popa din Vărarea se chercheli curând, ca şi 
doctorul Filipoiu şi profesorul Maiereanu. În cele din urmă, 
cu toată împotrivirea lui Spătaru, ţinu un mic discurs şi 
solgăbirăul Chițu, subliniind în treacăt liberalismul 
stăpânirii care îngăduie bucuroasă propăşirea tuturor 
popoarelor credincioase patriei. Silvicultorul Madarasy 
dobândi sărutarea vajnicului Spătaru pentru un înflăcărat 
„trăiască româmi”. Herdelea, întâlnind printre preoţi mulţi 
prieteni din copilărie pe care nu-i văzuse de ani de zile, bău 
cu fiecare câte un păhărel şi povesti tuturor cum după 
treizeci şi doi de ani de zile de slujbă, având nevoie de 
odihna binemeritată, a primit mulţumiri de la însuşi 
ministrul şcoalelor. În acelaşi timp însă lăuda către toţi pe 
Belciug care-i „un popă fără pereche şi un om cum nu se 
poate mai de treabă”. Belciug de asemenea împuia urechile 
tuturor slăvind pe Herdelea, „prieten nepreţuit şi român 
vrednic de stima obştească”. 

Aproape de asfinţitul soarelui, preotul propuse lui 
Herdelea să meargă puţin în mijlocul ţăranilor, zicând: 

— E datoria noastră, Zaharie, să purtăm de grijă 
poporului! 

— Aşa-i, loane, aşa.-i... Prea bine... Dar să-mi iau şi baba! 
Răspunse Herdelea clipind din ochi foarte jovial. 

Doamna Herdelea nu putea să lase singură pe Ghighi. 
Atunci îşi aduse aminte şi Zăgreanu că, fiind învățătorul 
comunei, are obligaţia să meargă şi dânsul, mai ales că fără 
domnişoara Ghighi nu face două parale toată petrecerea. 
Ghighi era de asemenea bucuroasă să plece, fiindcă 
Zăgreanu devenise iar melancolic, se încăpăţâna să 
vorbească tot mai stăruitor de ochii ei şi chiar începând de 
câteva ori să-i declare: „Domnişoara, te...”, fără însă a 


LLA 


îndrăzni să sfârşească: „... iubesc!” Mai găsindu-se şi alţi 
doritori de a vedea petrecerea poporului, se adună repede 
un grup vesel care porni spre casa Todosiei lui Maxim 
Oprea. 

Ograda gemea de oameni... Bătrânii, cu primarul Florea 
Tancu în frunte, stăteau în poarta deschisă şi, privind cum 
joacă tineretul, vorbeau despre biserică, despre cules şi 
despre dările grele. Toma Bulbuc, mohorât, ofta des şi de- 
abia arunca uneori câte-un cuvânt, căci gândurile lui erau 
mereu la George, care acuma şedea în temniţa din Bistriţa, 
aşteptând judecata curţii cu juraţi. Mai la o parte, stingher, 
bătrânul Glanetaşu trăgea cu urechea, mai umilit ca 
odinioară; moartea lui Ion îl încărunţise de tot şi-i sădise în 
ochii blânzi o tristeţe statornică. 

Straja Cosma Ciocănaş fusese însărcinat de Belciug cu 
împărţirea celor trei vedre de rachiu gratuit, prevăzute în 
programul pentru sărbătoarea sfințirii noii biserici. Îşi 
îndeplinea slujba cu atâta nepărtinire că bruftului pe unu 
flăcăi care voiseră să ia două porţii, iar cu Macedon 
Cercetaşu ajunsese chiar la o uşoară şi trecătoare păruială. 

— "Tot omul are dreptul la o litră de băutură! Aşa-i 
porunca! Cine nu se satură, să mai cumpere şi de la 
cârciumă! Striga Ciocănaş, sfătos, din când în când, în gura 
tinzii, unde trona cu o pâlnie într-o mână şi în cealaltă cu o 
măsură de tinichea, împrumutate de la văduva luiAvrum. 

Lângă prispă s-a strâns un pâlc de bărbaţi împrejurul lui 
Simion Butunoiu, care povestea minciuni din bătrâni, tuşind 
şi strănutând zgomotos. Macedon Cercetaşu, trăsnit rău, 
umbla de ici-colo, comandând nemţeşte şi dând din mâini 
spre marea veselie a copiilor care îl salutau milităreşte. 

Lăutarii cântau învârtita cu foc. Flăcăii tropăiau ţanţoş, iar 
fetele se răsuceau ca sfârlezele, cu zâmbete mulţumite pe 
faţă. Umbra nucilor bătrâni de lângă şură se întindea din ce 
în ce, subţire, cuprinzând aproape toată ograda. 

Când sosi grupul de domni, jocul se opri brusc, în semn de 
respect. Toţi bătrânii se descoperiră, iar primarul cu 


bătrânii înconjurară pe Belciug şi pe Herdelea, vorbind de 
solemnitatea sfințirii care a prilejuit atâta cinste satului 
întreg şi îndeosebi preotului. Ilie Onu, care, de când s-a 
însurat şi Nicolae Tătaru cu fata lui Ştefan Hotnog, a rămas 
capul flăcăilor, se apropie de Zăgreanu şi-l pofti să joace, 
oferindu-i pe cea mai frumuşică fată din Pripas, pe Maria lui 
Trifon Tătaru, pe care şi-o ochise dânsul s-o ia de nevastă 
cu câşlegi. Zăgreanu, nedezlipit de Ghighi, refuză zăpăcit. 
Atunci Ilie chemă pe domnişoara la joc, ceea ce pe doamna 
Herdelea o umplu de revoltă, iar pe Ghighi o făcu să 
zâmbească de ruşine. În sfârşit primarul, cu 
consimţământul preotului, porunci flăcăilor să continue 
jocul, să vadă şi domnii cât sunt de frumoase petrecerile 
prostimii. 

Toma Bulbuc izbuti curând să ia deoparte pe Herdelea, să 
se mai sfătuiască cu dânsul despre George. Nevasta lui 
Toma, mai uscată, cu ochii mici, veseli, mai adânciţi în cap şi 
cu glasul mai plângător, veni lângă ei, îşi frânse mâinile şi se 
jură că numai farmecele rele au putut face pe băiatul lor să 
cadă în asemenea năpastă. Herdelea îl încurajă să aibă 
deplină încredere în Grofşoru, căci nu-i avocat ca el 
nicăieri. 

— Mi se pare că până să vie acasă George, nevastă-sa o să- 
| aştepte cu copilaşul în braţe. Zice că-i grea... O fi, că asta-i 
menirea femeii, rosti mai târziu Toma, înseninat puţin. 

Prin sat însă umbla zvonul că Florica ar fi rămas 
însărcinată cu Ion. Nimeni nu ştia de unde a ieşit vorba 
aceasta, dar mulţi o credeau. Unele babe mai lacome de 
bârfeli ispiteau pe Savista, care acum se mutase înapoi la 
Trifon Tătaru şi cerşea iar în Uliţa Mare, deoarece Florica o 
vedea ca sarea în ochi. Oloaga însă nu răspundea nimănui, 
era veşnic acră şi mânioasă, încât lumea spunea că trebuie 
să fi intrat în anul morţii. 

Tocmai când se isprăvi jocul, veni gălăgios Vasile Baciu 
care, după ce încercase zadarnic să conrupă pe Cosma 
Ciocănaş, se dusese la cârciumă să-şi potolească mai bine 


setea. Cum zări pe Belciug, se întunecă şi se îndreptă glonţ 
spre dânsul zicându-i: 

— Şi aşa, domnule părinte, vrei să-mi iei moşia cu tot 
dinadinsul? 

Preotul încercă să nu-l bage în seamă, ca să nu-şi strice 
dispoziţia. Vasile însă nu-l slăbi şi se îndăriji tot mai rău. 
Atunci Belciug, supărat, îi zise tare, să audă întreg norodul: 

— Ai ajuns ruşinea satului, măi Vasile, şi tot nu te mai 
saturi de blestemăţii? Pământ mai mult îţi trebuie ca să poţi 
bea mai mult? N-ar fi păcat de Dumnezeu să încapă în 
mâinile tale moşia, s-o prăpădeşti prin cârciumi? Apoi 
pământul nu-i pentru beţivi şi leneşi, Vasile! Nu, nu! 
Pământul aşteaptă muncă şi trudă, nu lenevie! Ion, ginere- 
tău, fie iertat, da, merita moşia, că-i era dragă şi punea osul 
s-o muncească. Bine te-a cunoscut de n-a vrut în ruptul 
capului să o lase s-ajungă iar pe seama ta... Când vei vrea 
să munceşti omeneşte şi să te laşi de beţie, atunci să vii la 
mine să mai vorbim! Deocamdată şi cât aie prea mult... Aşa! 
Până atunci însă să piei din ochii mei, satană afurisită! 

Dojana preotului, mai ales fiind stăpânită, găsi aprobarea 
tuturor sătenilor. Chiar şi Vasile Baciu parcă se dezmetici, 
căci îndată începu să se închine, mormăind: 

— Apoi dacă-i aşa, am să fac jurământ în bisenca cea nouă 
şi n-am să mai iau în gură nici un strop de rachiu, câte zile- 
oi mai trăi... 

Belciug auzi făgăduinţa, mulţumit, dar totuşi nu vru să mai 
întindă vorba cu dânsul, ci se întoarse spre un grup de 
ţărani din Săscuţa, care veniseră la sfințire dornici să poată 
muta cât mai degrabă biserica cea veche, să aibă şi ei 
bisericuţa lor ca toate satele creştine. 

Fiindcă se însera şi mai ales fiindcă Herdelea începuse să 
închine păhărele cu ţăranii, doamna Herdelea hotări că, 
fără a mai trece pe la şcoală, unde continua petrecerea 
domnească, e vremea să plece direct acasă, în Armadia. 
Zadarnice fură stăruinţele preotului, care de-abia acuma 
voia să se aşeze serios la chef cu Herdelea, zadarnice 


rugăminţile lui Zăgreanu, care se jura că lipsa Ghighiţei 
răpeşte tot farmecul balului - doamna Herdelea rămase 
neînduplecată. Belciug atunci le oferi brişca lui cea bună, 
regretând însă mereu că doamna nu binevoieşte să mai 
zăbovească barem un ceas. Ca să-i arate că nu-i supărată, 
doamna Herdelea îl pofti să tragă totdeauna la dânşii, când 
va veni în Armadia, ceea ce preotul primi foarte bucuros. 

— Mare păcat însă că nu vom mai lucra de-acuma 
împreună, dragă Zaharie! Adăugă Belciug cu duioşie în 
glas. 

— Ce are a face, Ioane? N-ai colea pe prietenul Zăgreanu, 
care-i tot de-al nostru? 

— Aş! Zăgreanu! Noi doi anevoie o să ne înţelegem, 
mormăi Belciug, înnourându-se. 

— Lasă că-i băiat bun, zău e bun, zise Herdelea învăluind 
pe Zăgreanu într-un zâmbet de încredere. 

— Poate numai dac-ar avea norocul să-şi găsească o 
nevestică bună, româncă verde, uite-aşa ca domnişoara 
Ghighi, poate că atunci ar pricepe care i-e chemarea în 
mijlocul nostru! Rosti preotul mai grav. 

Ghighi era să leşine de ruşine. Zăgreanu însă fu cuprins de 
o îndrăzneală extraordinară, încât zise repede: 

— Dacă domnişoara m-ar vrea, eu... eu... 

— Mă rog, mă rog, asemenea lucruri serioase nu se pun la 
cale în uliţă! Îl întrerupse doamna Herdelea cu o blândeţe 
neobişnuită. Vino pe la noi, şi te primim cu dragă inimă... 

Totuşi Zăgreanu, spre a-şi potoli avântul, apucă mâna 
Ghighiţei şi o sărută prelung. 

Brişca porni la pas, căci Zăgreanu îi însoțea pe jos. În faţa 
casei lor din capul satului se opriră puţin. Zenobia, care 
şedea posomorâtă pe prispă, veni la trăsură, vorbi despre 
Ion, plânse cu sughiţuri şi în cele din urmă afurisi pe 
George şi tot neamul lui Toma. 

— Bietul Ion! Zise doamna Herdelea. Iute s-a mai 
prăpădit... Se vede c-aşa i-a fost scris! 


Zenobia se întoarse acasă, lăsând în urmă-i o dâră de jale. 
Pe urmă însă se uitară cu toţii la casa lor mereu goală, 
mereu încuiată, cu ograda năpădită de buruieni. 

— Casa vă aşteaptă s-o stăpâniţi, murmură Herdelea pri- 
vind încrezător în ochii urmaşului său. 

Peste drum, pe crucea de lemn, Hristosul de tinichea, cu 
faţa poleită de o rază întârziată, parcă îi mângâia, zuruindu- 
şi uşor trupul în adierea înserării de toamnă. 

Zăgreanu rămase în mijlocul uliţei, urmărind cu priviri 
drăgăstoase trăsura ce se depărta în trapul cailor. Ghighi, 
şezând pe scăunelul din faţă, îl vedea şi-l găsea mai drăguţ 
ca orice alt bărbat din lume. 

La Râpile Dracului bătrânii întoarseră capul. Pripasul de- 
abia îşi mai arăta câteva case. Doar turnul bisericii noi, 
strălucitor, se înălța ca un cap biruitor. Zăgreanu însă era 
tot în drum, în faţa crucii, cu capul gol şi, cum stătea acolo 
aşa, parcă făcea un jurământ mare. 

Apoi şoseaua coteşte, apoi se îndoaie, apoi se întinde iar 
dreaptă ca o panglică cenuşie în amurgul răcoros. În stânga 
rămâne în urmă Cişmeaua Mortului, pe când în dreapta, pe 
hotarul veşted, delniţele se urcă, se împart, se încurcă până 
sub pădurea Vărarei. Apoi Pădurea Domnească înghite 
uruitul trăsurii, vâltorindu-l în ecouri zgomotoase... 

Satul a rămas înapoi acelaşi, parcă nimic nu s-ar fi 
schimbat. Câţiva oameni s-au stins, alţii le-au luat locul. 
Peste zvârcolirile vieţii, vremea vine nepăsătoare, ştergând 
toate urmele. Suferințele, patimile, năzuinţele, mari sau 
mici, se pierd într-o taină dureros de necuprinsă, ca nişte 
tremurări plăpânde într-un uragan uriaş. 

Herdelenii tac toţi trei. Numai gândurile lor, aţâţate de 
speranţa împodobitoare a tuturor sufletelor, aleargă 
neîncetat înainte. Copitele cailor bocănesc aspru pe drumul 
bătătorit şi roţile trăsurii uruie mereu, monoton, monoton 
ca însuşi mersul vremii. 

Drumul trece prin Jidoviţa, pe podul de lemn, acoperit, de 
peste Someş, şi pe urmă se pierde în şoseaua cea mare şi 


fără început... 


SFÂRŞIT