Ioan Slavici — Nuvele

lon Slavici 


Ion Slavici 


Nuvele 


[. 

Ilerte-l Dumnezeu pe dascălul Pintilie! Era cântăreţ vestit. 
Şi murăturile foarte îi plăceau. Mai ales dacă era cam 
răguşit, le bea cu gălbenuş de ou şi i se dregea organul, 
încât răsunau ferestrele când cânta Mântuieşte, Doamne, 
norodul tău! Era dascăl în Butucani, bun sat şi mare, 
oameni cu stare şi socoteală, pomeni şi ospeţe de bogat. 
Iară copii n-avea dascălul Pintilie decât doi: o fată, pe care a 
măritat-o după Petrea Țapului, şi pe Trandafir, părintele 
Trandafir, popa din Sărăceni. 

Pe părintele Trandafir să-l ţină Dumnezeu! Este om bun; a 
învăţat multă carte şi cântă mai frumos decât chiar şi 
răposatul tatăl său, Dumnezeu să-l ierte! şi totdeauna 
vorbeşte drept şi cumpănit, ca şi când ar citi din carte. Şi 
harnic şi grijitor om este părintele Trandafir. Adună din 
multe şi face din nimica ceva. Strânge, drege şi culege, ca 
să aibă pentru sine şi pentru alţii. 

Mult s-a ostenit părintele Trandafir în tinereţea lui. Şcolile 
cele mari nu se fac numai iac-aşa, mergând şi venind. Omul 
sărac şi mai are, şi mai rabdă. lară cu capul se lucrează mai 
greu decât cu sapa şi cu furca. Dar toate s-au făcut şi nici n- 
au rămas lucru zadarnic. Trandafirică a ajuns popă în satul 
tătâne-său, în Butucani, bun sat şi mare, oameni cu stare şi 
cu socoteală, dar la pomeni şi la ospeţe părintele Trandafir 
nu mergea bucuros. 

Minunat om ar fi părintele Trandafir dacă nu l-ar strica un 
lucru. Este cam greu la vorbă, cam aspru la judecată: prea 
de-a dreptul, prea verde-făţiş. El nu mai suceşte vorba, ci 
spune drept în faţă, dacă i s-a pus ceva pe inimă. Nu e bine 


să fie omul aşa. Oamenii se prea supără când le luăm 
căciula din cap. Şi e bine să trăim bine cu lumea. Aceasta s- 
a văzut şi cu alde părintele Trandafir. Un om ca el nici doi 
ani n-a putut să stea în Butucani. Când una, când alta: 
odată da cu vorba-n săteni, altă dată-n protopop. Şi este 
ştiut că, mai ales cu protopopul, preoţii trebuie să nu facă 
multă vorbă. Decât vorbele, la protopopi, darurile au mai 
mult înţeles. Iar asta părintele Trandafir nu voia s-o 
priceapă. 

Nu-i vorbă! drept avea părintele Trandafir. Este numai că 
dreptul e treaba celor mai mari în putere. Cei mai slabi 
trebuie să şi-l arate pe-ncetul. Furnica nu răstoarnă 
muntele, dar îl poate muta din loc: încet însă, încet, 
bucăţică după bucăţică. Poate că ştia şi părintele că este 
aşa în lume; dar el avea legea lui: „Ce-i drept şi adevărat, 
nici la dracul nu-i minciună!” Acesta era cuvântul lui; cu 
acest cuvânt şi-a făcut şi calea din Butucani... Adică nu 
tocmai el a făcut-o, ci sătenii. O vorbă şi încă ceva, pentru 
mai bună înţelegere, la protopop, o cale la episcopie, şi aici 
o vorbă bună de la protopop: lucrurile se fac, numai dacă le 
ştim face. Cu mult, cu puţin, părintele Trandafir fu trimis de 
la Butucani la Sărăceni - pentru buna înţelegere între 
credincioşi. 

Popă-n Sărăceni? Cine ştie ce vrea să zică popă-n 
Sărăceni! Dar aşa-i trebuie părintelui Trandafir! Cine vrea 
să sară peste groapă, arunce-şi mai-nainte desagii peste ea. 
Părintele Trandafir n-avea însă decât nevastă şi doi copii: 
desagii îi erau deşerţi. Pentru aceea îi era atât de greu să 
sară din Butucani la Sărăceni. 

Pe Valea-Seacă este un sat pe care oamenii îl numesc 
Sărăceni. Un sat „Sărăceni” pe o vale „seacă”: mai rău nu 
poate să sune însemnarea unui loc. 

Valea-Seacă! „Vale”, pentru că este un loc închis între 
munţi; „seacă”, pentru că pârâul ce şi-a făcut cale pe 
mijlocul văii este sec aproape întregul an. 


lată cum stă valea. În dreapta este un deal numit Râpoasa. 
În stânga sunt alte trei dealuri numite: Faţa, Gropniţa şi 
Aluniş. 

Pe Râpoasa cresc stânci; pe Faţa sunt holde; pe Gropniţa 
este satul, iară pe Aluniş sunt mormintele satului între aluni 
şi mesteacăni. 

Aşa-n dreapta şi aşa-n stânga: dar lucrul de căpetenie este 
tocmai în fund. Aici sunt munţii; de aici vine ce vine. 

Dincolo, peste Râpoasa, este Valea-Răpiţii, o vale mai 
adâncă decât Valea-Seacă şi numită aşa pentru că prin ea 
curge Răpiţa. Răpiţa este supărăcioasă, mai ales în timp de 
primăvară, iar pârâul de pe Valeaseacă este un crac al 
Răpiţii. Primăvara, când se topeşte neaua pe munţi, Răpiţa 
se supără, varsă o parte din mânia ei în cracul de pe Valea- 
Seacă, şi asta încetează de a mai fi „seacă”. În câteva 
ceasuri Sărăcenii sunt numai prea bogaţi în apă. Aşa o pat 
aproape în fiecare an. Când semănăturile din vale par mai 
frumoase, Valea-Seacă minte cu numele şi spală tot ce-i pică 
în cale. 

Ar fi încă bine dacă această năpădire ar ţinea numai 
scurtă vreme. Apa rămâne însă pe vale, formând multe 
locuri de adăpost pentru neamul broscăresc. 

Iară în locul grânelor, pe lângă bălți, cresc răchite şi se 
îmbuibă sălcişul. 

Este oare minune dacă în urma acestora sărăcenenii s-au 
făcut cu vremea cei mai leneşi oameni?! Este nebun acela 
care seamănă unde nu poate secera ori unde nu ştie dacă 
va putea ori nu să secere. Pe Faţa locul este nisipos, grâul 
creşte cât palma şi păpuşoiul cât cotul; pe Râpoasa nici 
murele nu se fac, iar în vale apa mănâncă rodul. Unde nu e 
nădejde de dobândă lipseşte şi îndemnul de lucru. Cine 
lucrează vrea să câştige, iară sărăcenenii şi-au fost scos 
gândul de câştig; pentru aceea nici nu se aflau îndemnați să 
lucreze. Cât puteau, petreceau vremea întinşi la răcoare; 
nu puteau, îşi mâncau zilele lucrând prin alte sate 
învecinate. Când venea apoi iarna... vai şi amar! 


Iar cine e deprins cu răul, la mai bine nici nu gândeşte; 
sărăcenenilor le părea că, decât aşa, mai bine nici nu poate 
fi. Peştele-n apă, pasărea-n aer, cârtiţa în pământ şi 
sărăcenenii în sărăcie! 

Sărăcenii? Un sat cum Sărăcenii trebuie să fie. Ici o casă, 
colo o casă... tot una câte una... Gardurile sunt de prisos, 
fiindcă n-au ce îngrădi; uliţă este satul întreg. Ar fi prost 
lucru un horn la casă: fumul află cale şi prin acoperiş. Nici 
muruiala pe pereţii de lemn n-are înţeles, fiindcă tot cade 
cu vremea de pe dânşii. Câteva lemne clădite laolaltă, un 
acoperiş din paie amestecate cu fân, un cuptor de imală cu 
prispa bătrânească, un pat alcătuit din patru ţapi bătuţi în 
pământ, o uşă făcută din trei scânduri înţepenite c-un par 
cruciş şi cu altul curmeziş... lucru scurt, lucru bun. Cui nu-i 
place să-şi facă altul mai pe plac. 

În vârful satului, adică la cel mai înălţat loc, este o 
alcătuială pe care sărăcenenii o numesc „biserică”. Ce să fie 
asta? Este o grămadă de groşi bătrâni, puşi unii peste alţii 
în chip de pereţi. În vremile bătrâne, cândva, nu se ştie 
când, acest fel de pereţi se aflau cu partea de din sus 
privind tocmai spre cer; acum însă, nici asta nu se ştie de 
când, ei se află în supusă plecare spre acea parte, care avea 
să ţină locul unui turn. Asta pentru că stâlpii din faţă, fiind 
putreziţi de când a bătut vântul cel mare, s-au plecat spre 
răbdătorul pământ, trăgând cu sine întreaga alcătuială. Aşa 
a şi rămas apoi, fiind biserica, cel puţin în Sărăceni, un 
lucru de prisos. 

Popă? Se zice că nu e sat fără de popă. Pesemne cine-a 
făcut zicala asta n-a ştiut de Sărăceni. Sărăcenii erau un sat 
fără popă. Adică era sat cu popă, numai că popa lor 
totdeauna era popă fără sat. Un lucru singur în felul lui cu 
Sărăcenii ăştia. Mai că n-a fost încă popă care să fi stat mai 
mult decât trei zile în Sărăceni; şi care a stat mai multă 
vreme aici s-a curăţit de păcate. 

lar acum părintele Trandafir ajunsese la acest canon de 
pocăință. El nu mai putea să aştepte că va face ca alţii, să 


vină o zi, să stea alta şi să se ducă în a treia. Ştia că s-a pus 
prea rău la protopop pentru ca să poată crede că-l va 
trimite în alt sat. Iară făr' de sat nu putea să rămână. Popă 
făr' de sat; roată făr' de car, jug făr' de boi, căciulă pusă 
într-un vârf de par. Îşi puse dar de gând ca s-o ieie precum i 
se face, să facă din nevoie drag şi să stea bucuros în 
Sărăceni. Era un sat cel puţin de nume: nimeni nu putea 
zice „că e popă făr' de sat”. Şi într-adevăr, mai potrivit sat 
nici cu bobii nu s-ar fi putut găsi. Traista popii se potrivea 
cu pragul poporenilor. 

Chiar de la început, părintele Trandafir a înţeles un lucru: 
cum că în Butucani era mai bine decât în Sărăceni. Oamenii 
aveau câte ceva; iară de unde este poţi lua. În Sărăceni însă 
toate încuietorile erau de lemn. Şi apoi părintele judeca: 
popa face treaba satului, iar satul să îngrijească de traista 
popii. 

Multă vreme n-a trecut până ce părintele a început să 
prindă încredințarea că cu desăvârşire proşti n-au fost 
oamenii care au început cu pomenile şi cu ospeţele. „Este 
un lucru folositor, zicea el, când oamenii se adună spre a se 
mângâia şi veseli împreună. Chiar Mântuitorul a început cu 
pomenile şi cu nunta de la Cana Galileii.” Aşa gândea acum 
părintele Trandafir: dar în Sărăceni nu erau nici pomeni, 
nici ospeţe. 

„Un lucru! îşi zise părintele mai în urmă. În satul sărac 
popa nici spice n-are de unde culege. Câtă vreme vor fi 
sărăcenii leneşi, ei vor rămânea săraci şi eu flămând!” Îşi 
puse dar de gând ca să facă din poporenii săi oameni 
harnici. 

Omul harnic mănâncă piatră, scoate caş din apă de baltă şi 
seceră fir de grâu unde au crescut cucute. 

„Apoi, sfârşi popa, când are vaca hrană, ea nu rămâne 
stearpă!” Aşa a zis; aşa s-a pus să şi facă. Un om care n-are 
ce să mănânce îşi face treabă din treaba altora. Nici acum 
nu face bine! Orbul n-ajută pe olog; flămânzii nu-ndreaptă 
treaba satului; când gâştele păzesc stratul, puţin îi rămâne 


grădinarului. Ei, dar părintele Trandafir e vârtos la cap: 
unde pleacă, merge şi ajunge, ori moare pe drum. 

În cea dintâi duminică, părintele Trandafir ţine o predică 
înaintea oamenilor ce s-au adunat în număr mare ca să 
vadă pe popa cel nou. Nu este mai mare mulţumire pentru 
omul ce doreşte binele altora decât aceea când vede că este 
ascultat de către alţii şi că vorbele lui prind rădăcini. 
Gândul bun se-nmulţeşte, cuprinzând loc în mai multe 
suflete, şi cine îl are şi poartă, mai ales atunci dacă îl 
preţuieşte, se bucură când vede că-şi face cale-n lume. 
Părintele Trandafir se simţea norocit într-acea zi. Niciodată 
el n-a fost ascultat cu atâta luare-aminte ca astă dată. Părea 
că oamenii aceia ascultă ceea ce ştiu, dar nu ştiu bine, şi-i 
sorbeau vorbele cu atâta sete, încât părea că ar voi să-i 
scoată sufletul, ca mai uşor să culeagă din el învăţătura. 

S-a citit în ziua aceea evanghelia asupra fiului rătăcit. 
Părintele Trandafir a arătat cum Dumnezeu, în nesfârşita 
lui iubire de oameni, l-a făcut pe om spre fericire. Fiind 
omul în lume, Dumnezeu voieşte ca el să simtă toate 
plăcerile curate ale vieţii, pentru că numai aşa poate să o 
iubească şi să facă bine într-însa. Omul care din vina sa ori 
în urma altor întâmplări simte numai amar şi necazuri într- 
astă lume nu poate iubi viaţa şi, neiubind-o, dispreţuieşte în 
chip păcătos acest înalt dar dumnezeiesc. 

Ce fac însă oamenii leneşi, oamenii care nu-şi dau nici o 
silinţă, care nici mâna nu şi-o întind ca să ia darul? Sunt 
păcătoşi! căci nu numai dorinţe avem, ci şi pofte trupeşti. 
Poftele cele curate sunt date omului ca să le astâmpere prin 
rodul muncii; dorinţe îi sunt date în suflet ca să cuprindă 
lume şi Dumnezeu în sine şi, fericit, să le privească. 
Lucrarea este dar legea firii omeneşti, şi cine nu lucrează 
greu păcătuieşte. 

După aceste, părintele a arătat cu vorbe care dau 
gândurilor chip vieţuitor cât este de ticăloasă viaţa unui 
pieritor de foame, şi a dat credincioşilor săi sfaturi, 


zămislite în mintea lui înţeleaptă, cum ei ar trebui să 
lucreze în primăvară, în vară, în toamnă şi în iarnă. 

Oamenii au ascultat; în feţele lor era scrisă vorba 
părintelui, iară mergând spre casă, ei vorbeau numai 
despre ceea ce auziseră în biserică şi fiecare se simţea cu 
un om mai mult decât până acuma. Erau poate mulţi şi de 
aceea aşteptau numai să treacă sfânta duminică pentru ca 
în cea dintâi zi de lucru să înceapă. 

— Aşa popă n-a mai fost în Sărăceni! grăi Marcu Florii 
Cucului, despărţindu-se de vecinul său Mitru. 

— Popă, chiar popă, ca la un sat cinstit, răspunse Mitru; ca 
şi când ar fi simţit că cinstit satul său, tocmai cinstit nu este. 
Au venit apoi alte duminici. Părintele Trandafir a mai dat 
însă îndărăt cu predicile. Chiar în a doua duminică n-avea 

cui să vorbească. Era vremea cam ploioasă şi oamenii au 
rămas pe acasă. Alte duminici însă era vreme frumoasă: 
pesemne atunci nu se îndurau oamenii de vreme; le venea 
greu a se despărţi de cerul lui Dumnezeu. Aşa câte o babă 
bătrână, câte un moşneag slab la auz mai avea părintele 
prin biserică. Adeseori rămânea numai cu Cozonac, 
clopotarul. Aşa nu se face treabă. 

Dacă ar fi fost altfel de om, s-ar fi oprit aci. Părintele 
Trandafir e însă ca şi capra în grădina cu curechi. Când îl 
scoţi pe uşă, îţi intră prin gard; când astupi gardul, dai că 
sare peste gard şi îţi face mai multă pagubă, stricând şi 
streaşina gardului. Dar ţină-l Dumnezeu! - e numai vorbă! - 
tot bun om rămâne părintele Trandafir. 

— Aşteptaţi! grăi el. Dacă nu veniţi voi la mine, mă duc eu 
la voi! Şi apoi porni popa la colindă. Cât e ziua de mare, 
gura lui nu se mai oprea. Unde prindea oamenii, acolo îi 
ţinea la sfaturi. La câmp dai de popă; la deal dă popa de 
tine; mergi la vale, te întâlneşti cu popa; intri-n pădure, tot 
pe popa îl afli. Popa la biserică, popa la mort, popa la nuntă, 
popa la vecin: trebuie să fugi din sat dacă voieşti să scapi de 
popa. Şi unde te prinde te omoară cu sfatul. 


Vrun an de zile a dus-o părintele Trandafir cu sfatul. 
Oamenii ascultau bucuros; le plăcea să stea de vorbă cu 
popa şi chiar se prindeau de sfaturi. Atâta însă, şi mai 
departe tot povestea cea veche: ştiau oamenii cum să facă, 
dar nu făceau. Părintele se cam necăjea. De la o vreme a 
fost sfârşit cu sfaturile. Nu era om în sat asupra căruia să 
nu fi descărcat întreaga sa învăţătură: nu mai avea ce să 
spună. 

„Ei! că nu e bine aşa! grăi iarăşi preotul. Nu merge cu 
sfatul. Sâncep cu ceva mai aspru.” 

Se începu batjocura. Unde afla un om, părintele Trandafir 
începea a-l face de râs şi a-şi bate joc de el în tot chipul. 
Trece pe lâng-o casă, care nu e tocmai de ieri acoperită: , 
Măi! dar isteţ om mai eşti tu! grăieşte către stăpân, şi prin 
vârful casei ai ferestre. Tare iubeşti lumina şi sfântul soare!” 

Află o femeie cu cămaşa nespălată: „Uite măi! dar de când 
aţi început voi să purtaţi rochii de postav?” 

Se întâlneşte cu un copil nespălat: „Auzi, nevastă, mult 
lictar aveţi voi de se mânjesc copiii atât de tare.” 

Dă de un om culcat la umbră şi-i zice:,. Bun lucru! bun 
lucru!” Iar dacă omul se scoală, îl roagă să nu se lase de 
lucru, că are copii. 

Aşa începe şi o duce mai departe tot aşa. A ajuns treaba 
într-atât, încât oamenii cale de-o poştă se feresc din drumul 
popii. A ajuns ca şi ciuma. Dar mai rău decât toate este una: 
după atâta tândălitură, oamenii i-au pus numele „Popa 
Tanda”. Apoi Popa Tanda a şi rămas. 

Vorbind drept, sătenilor numai într-un chip nu le plăcea 
felul popii. Fieştecare râdea bucuros cu popa de alţii; nici 
unuia nu-i plăcea, însă, când alţii râdeau de dânsul. Aşa e 
firea omului: fiecare pune bucuros şaua pe iapa vecinului. 
Şi de asta le plăcea părintele Trandafir poporenilor săi; cu 
atâta însă popa nu se mulțumea. Nici n-a trecut anul, până 
ce toţi oamenii din sat erau batjocoriţi; n-a mai rămas de 
cine să-şi bată joc, căci de la o vreme şi cei batjocoriţi 


începeau să râdă. Aici apoi s-a sfârşit. A rămas numai una: 
ca satul să-şi bată joc de popa. 

Doi ani de zile au trecut fără ca părintele Trandafir să fi 
mişcat satul înainte, măcar numai atâta cât e de la vorbă 
până la supărare. Oamenii ajunseseră atâta de sfătoşi şi 
atâta de batjocoritori, încât ziua întreagă stau grămezi, 
câteodată la sfat, câteodată la batjocură. Era lucru 
minunat: oamenii cunoşteau binele, râdeau de rău, dar nu 
se urneau din loc. 

Ei! spună om cu suflet: să nu se supere părintele 
Trandafir? Ba să se mânie, greu să se mânie! 

EI s-a şi mâniat. A început să ocărască oamenii. Cum a 
purces la sfaturi, la batjocuri, aşa acum la ocări. Unde 
prindea omul, acolo-l ocăra. 

Dar acum n-a dus-o departe. La început oamenii se lăsau 
ocărâţi. Mai târziu, mai răspundeau şi ei câte ceva, aşa, pe 
sub căciulă. În sfârşit, însă, văzând că merge prea gros, 
începură şi ei să ocărască pe popa. 

De aici înainte trebile se încâlciră. Mergea când cruciş, 
când curmeziş. Oamenii începură să spună popii vorba că 
nu se vor lăsa de râs şi de ocară, ci vor merge la episcopie 
şi-l vor scoate din sat. 

Numai asta îi trebuia popii. Au nimerit-o poporenii! Să-l 
scoată din Sărăceni: acuma începu popa cu adevărata 
ocară. 

Aşa a şi mers; poporenii s-au pus în car. La protopop, şi de 
acolo la episcopie. 

Este în cartea învățăturilor despre viaţa lumească o scurtă 
învăţătură: binevoitorii de multe ori ne sunt spre stricare şi 
răuvoitorii spre folos. 

Părintele Trandafir astă dată n-a avut noroc să tragă folos 
din răuvoitorii săi. Episcopul era un suflet bun, vrednic ca 
să fie pus în toate pomelnicele de pe faţa pământului. 1 s-a 
făcut milă de bietul popă şi i-a dat dreptate, ocărând pe 
poporeni. 

Adică tot în Sărăceni a rămas Popa Tanda. 


Îndeobşte, nenorocirile se grămădesc asupra omului. Una 
naşte pe cealaltă; sau că ele sunt surori de cruce. Destul că 
le aflăm totdeauna ca umbra şi lumina, una lângă alta. 

Părintele Trandafir avea acum trei copii. Când sosi acasă 
de la episcopie, găsi pe preoteasa în pat. Era a patra 
bucurie la casă. 

O soţie bolnavă, trei copii mici, al patrulea de lapte, o casă 
numai hârb: prin pereţi se furişa neaua, cuptorul afuma şi 
acoperişul era tovarăş cu vânturile, iar hambarele goale, 
punga deşartă şi sufletul necâjit. 

Părintele Trandafir nu era omul care să fi putut afla calea 
pe care să iasă din această încurcătură. De ar fi fost alţii în 
starea lui, el le putea da ajutor; pe sine însuşi nu se putea 
mângâia. El stete multă vreme gânditor la opaițul ce arunca 
lumină somnoroasă; împrejurul lui dormeau toţi. Şi bolnava 
dormea. Apoi nimic nu îndeamnă mai mult spre întristare 
decât tocmai privegherea între cei ce dorm. lar aceşti 
dormitori erau iubiții lui, iubiţi de a căror fericire el avea să 
răspundă, iubiţi prin care el vieţuia şi a căror iubire da preţ 
vieţii sale. Gând se înşiră cu gândul în capul lui. Sufletul îi 
trecea în trecut şi în viitor, şi viitorul, în starea în care se 
afla, nu putea să şi-l înfăţişeze decât cu cele mai triste 
culori. Copiii lui! soţia lui! ce va fi de dânşii?! Inima îi era 
grea, dar nu afla un singur gând mântuitor, un singur chip 
de scăpare; în lume nu afla nimic de unde ar fi putut prinde 
speranţă. 

A doua zi de dimineaţă era duminică; părintele se duse la 
biserica cea închinată spre pământ, ca să citească utrenia. 

Ca îndeobşte oamenii, părintele Trandafir niciodată nu şi-a 
dat seamă despre cele ce făcea. Era preot şi era bucuros. Îi 
plăcea să cânte, să citească evanghelia, să înveţe creştinii, 
să mângâie şi să dea ajutor sufletesc celor rătăciţi. Mai 
departe nu se gândea. De s-ar fi întrebat, cândva, dacă 
cuprinde el şi înalta sfinţenie, tainicul înţeles al chemării 
sale, ar fi râs poate în tăcere de toate acele pe care omul 
numai în momentele grele le pricepe. Este în firea omului 


că după ce mintea pricepe un şir de lucruri mai ascunse, ea 
pune aceeaşi măsură pe lumea întreagă şi nu mai crede 
ceea ce nu poate înţelege. Nu totdeauna însă omul 
gândeşte. Sunt întâmplări în faţa cărora mintea stă locului: 
în primejdie, când sufletul nu mai află ajutor, în bucurie, 
când el nu află izvorul din care îi curge norocul, şi în 
înşirarea gândurilor sale, când el nu le mai află legătura. 
Atunci când omul în orice chip a ajuns la locul unde putinţa 
începe să se atingă cu neputinţele sale, înceată a mai gândi, 
gândind în locul său firea omenească. 

Părintele Trandafir intră în biserică. Dar totdeauna 
precum intră făurarul în făurărie. Acuma însă îl prinse o 
frică neînţeleasă, merse câţiva paşi înainte, se opri, îşi 
ascunse faţa în amândouă mâinile şi începu să plângă greu 
şi cu suspin înăbuşit şi fioros. De ce plângea el? Înaintea cui 
plângea? Din gura lui numai trei cuvinte au ieşit: „Puternice 
Doamne! Ajută-mă...!” Şi oare credea el că acest gând, 
cuprins cu atâta înfocare în disperarea lui, îi va putea da 
ajutor? El nu credea nimic, nu gândea nimic: era purtat. 

ÎL. 

Sfânta Scriptură ne învaţă că întocmai precum plugarul 
trăieşte din rodul muncii sale, şi păstorul sufletesc, care 
slujeşte altarului, din slujba sa, de pe altar, să trăiască. Şi 
părintele Trandafir şi într-asta era credincios către sfânta 
învăţătură; el totdeauna a lucrat numai pentru povăţuirea 
sufletească a poporenilor săi, aşteptând ca aceştia, drept 
răsplată, să se îngrijească de traiul lui zilnic. Nu însă 
totdeauna lumea este întocmită după cum este scris şi este 
poruncă; aşa era numai popa, iară nu şi poporenii. Din 
slujba sa părintele trăgea foarte puţin folos, atât cât nu era 
destul, adică: patru bucăţi de pământ la țarină, birul de la 
poporeni şi folosul de la cei născuţi şi cei morţi. Toate la un 
loc - nimic, fiindcă pe pământ nu răsare aproape nimic, 
birul nu este decât de nume, cei născuţi se botează de milă 
şi celor morţi li se face pomană de către popa. 


În apropierea bisericii se află o casă pustie, numai după 
nume casă. Stăpânul casei ar fi ţinut vitele într-însa, dar n- 
avea vite. Lângă casă era un loc de grădină, grădina însă nu 
era, fiindcă zis a fost cum că garduri în Sărăceni nu sunt. 
Părintele Trandafir cumpărase casa cu loc cu tot şi locuia în 
ea. De când casa era a popii, prea multe îndreptări nu i se 
făcuseră, şi acum era tot hârb, pereţii ciur şi acoperişul 
mrejă. Părintele numai de ale altor case purta grijă. 

Masa popii nu era mai bună decât casa. Vorba cu lumea 
gheboşilor: omul se îndreaptă după oameni, chiar şi când ar 
voi să-ndrepteze oamenii după sine; popa trăia în felul 
satului. Noroc avea numai cu zestrea preotesei; dar de 
unde numai se ia, multă vreme nu se ia; şi asta se apropia 
de postul cel mare. 

„Nu merge! grăi părintele Trandafir. Aşa nu merge!” 
Începu a se face şi el om ca lumea, a se îngriji mai-nainte de 
toate de binele casei sale. 

Numaidecât în primăvară luă un ţigan, îl puse să frământe 
imală şi-şi lipi casa. În câteva zile toţi patru pereţii erau 
lipiţi şi muruiţi. Acum părintele şedea mai bucuros afară 
decât în casă, fiindcă din casă nu se vedea atât de bine 
muruiala casei; şi era frumos lucru o casă muruită în 
Sărăceni, mai ales când omul îşi putea zice: „Asta ea mea!” 
Era însă un lucru care defel nu se potrivea. De câte ori ochii 
părintelui scăpătau peste pereţi şi acoperiş, el intra în casă; 
îi părea c-a văzut acuma destul. Nu privea bucuros la 
acoperişul stricat şi, totuşi, de câte ori voia să vadă pereţii, 
vedea tot acoperişul. Afurisitul de acoperiş! Nu mai era chip 
să-l lase precum era. 

Colo jos în vale, pe unde sunt bălțile cele multe, nu cresc 
numai sălcii şi răchite; pe ici, pe colea este şi şovar, pipirig, 
papură, ba chiar şi câte un fir de trestie. „Aşa voi să fac!” 
gândi popa. Luă un om, îl puse la şovar, la pipirig, la papură 
şi trestie. Sâmbătă era plin împrejurul casei, tot snopi legaţi 
cu nuiele de răchită; iară în cealaltă sâmbătă acoperişul era 
cârpit şi tivit pe vârf cu snopi de trestie, peste care erau 


întinse două prăjini legate cu furci. Acuma lucrul era chiar 
bun, şi nu scump. Oamenii treceau pe lângă casa popii, 
clătinau din cap şi ziceau câteodată: „Popa e omul 
dracului!” Iară popa petrecea bucuros pe afară. 

Dar nici astă bucurie n-a ţinut multă vreme. Tot se mai afla 
un lucru care nu se potrivea. Popa se simţea prea în câmp. 
Ca şi a lui casă nu mai era niciuna în sat; s-ar fi potrivit ca 
ea să fie cumva despărțită de sat. Părintele se cam sfia a 
zice „la mine acasă”, fiindcă vedea că „la el” este „în sat”. 
Un gard trebuia încă şi o portiţă, pe care să intre oamenii 
când vin la popa; să fie gard numai de nume, să fie portiţa 
numai pârleaz, dar să se ştie că, mai-nainte de a intra în 
casa popii, trebuie să intri în curtea lui. 

Popa iarăşi luă om, îl trimise să taie spini şi pari, bătu parii 
în pământ, puse spinii printre pari şi gardul fu gata. 
Înaintea casei, înspre biserică, loc de vreo 400 de stânjeni, 
locul fu îngrădit: iară portiţa se făcu din patru pari 
înţepeniţi cu alţi doi, care erau puşi cruciş. 

Mai ales preoteasa se bucura foarte când se văzu aşa 
îngrădită; mai ales popa se bucura când vedea că se bucură 
preoteasa. Nu era zi în care popa ori preoteasa să nu le zică 
copiilor de vreo zece ori: „Auziţi? să nu ieşiţi afară din 
curte! Jucaţi-vă frumos aici, acasă!” 

Când omul a făcut începutul, el nu mai ajunge la capăt. O 
dorinţă naşte pe cealaltă. Acuma preotesei i-a intrat un 
lucru în cap. 

— Ştii tu ce, popă? zise ea într-o dimineaţă. Eu aş gândi că 
ar fi bine să fac câteva straturi colo de-a lungul gardului. 

— Straturi? 

— Da! să semănăm ceapă, morcovi, fasole, barabule şi 
curechi. Părintele rămase uimit. Îi părea că asta ar fi peste 
putinţă. Straturi în Sărăceni!... Dar câteva zile capul îi era 
plin de straturi, de barabule, de curechi şi fasole; aşa, peste 
iar câteva zile locul era săpat, straturile erau făcute. Nu era 
ziuă în care atât popa, cât şi preoteasa să nu fi mers măcar 
de zece ori la straturi, pentru ca să vadă dacă nu erau 


răsărite seminţele. Mare a fost bucuria într-o zi. Popa s-a 
sculat mai de dimineaţă. 

— Muiere, scoală! 

— Ce-i? 

— Au răsărit! Toată ziua aceea popa şi preoteasa cu copii 
cu tot au petrecut vremea şezând pup între straturi. Care 
vedea mai multe seminţe încolţite, acela era mai norocos. 

Iară sătenii treceau pe lângă casa popii, priveau printre 
spini la straturile popii şi-şi ziceau şi astă dată: „Popa e 
omul dracului!” 

— Auzi tu, preoteasă, grăi acum popa. Oare n-ar fi bine să 
sămănăm păpuşoi pe lângă gard şi împrejurul straturilor? 

— Ba bine, zău aşa! Mie-mi place păpuşoiul verde! 

— Şi mie, mai ales copt pe jăratic! 

Lucru nou! popa se-nconjură cu păpuşoi. Îi râdea inima 
când gândea cât se va face de frumoasă treaba, când jur 
împrejur păpuşoiul va creşte şi va acoperi spinii din gard, 
care începeau a nu-i mai plăcea părintelui. Dar tot vorba 
cea veche: un necaz naşte pe celălalt. În dosul casei era 
încă o bucată de loc, de vreo cinci ori mai mare decât acea 
îngrădită. Asta nu mai ieşea din mintea popii. Pentru ce să 
stea goală? Oare n-ar putea el pune păpuşoi şi în dosul 
casei? 

În ţarinile de pe Faţă oamenii arau şi semănau, în sat însă 
neatins era pământul, pentru că aici era sat. 

Marcul Florii Cucului, vecinul popii, avea un plug cam 
stricat... dar plug, iar Mitru Cătănaş, vecinul lui Marcu, 
avea doi boi slabi şi un cal spetit. Popa, Marcu, Mitru, boii şi 
calul împreună munciră o zi de dimineaţă până seara; locul 
fu arat şi semănat cu păpuşoi. 

Popa de aci înainte sta mai bucuros în dosul casei. Era 
lucru minunat şi frumos - aşa brazde şi printre brazde, pe 
ici pe colea, câte un fir de păpuşoi abia încolţit. Cu toate 
acestea, popa se scărpina câteodată, ba foarte adeseori, 
după ureche. Părea că tot îi mai apasă ceva pe inimă. Era 
lucru greu, de care nu cuteza a se prinde: pământurile din 


țarină. Până acum le-a fost dat în parte; acum nu ştia ce să 
facă cu ele. I-ar fi plăcut ca să le lucreze însuşi. Să-şi vadă el 
semănăturile lui, să meargă la ele cu preoteasa, apoi la 
toamnă... Era lucru foarte ademenitor! 

S-a făcut multă vorbă cu preoteasa asupra acestui lucru. 
Trebuiau cai, trăsură, plug, slugă, grajd. O mulţime de 
lucruri trebuiau. lară popa nu se prea pricepea la 
plugărie... Şi totuşi, straturile erau verzi, păpuşoiul 
încolţea. Popa îşi întări gândul; luă rămăşiţa din zestrea 
preotesei, care sta încă încuiată în ladă, şi se apucă de 
muncă. 

Plugul Marcului era bun pentru început. Un cal cumpără 
popa de la Mitru; alt cal se afla la un om din Valea-Răpiţii; 
Stan Şchiopul avea un car cu trei roate, popa îl cumpără, 
fiindcă a câştigat o roată de la Mitru, ca adaos la calul 
spetit. 

Cozonac Clopotarul se prinse să fie slugă la popa, fiindcă 
casa lui era numai la o săritură de aici. Popa bătu apoi patru 
stâlpi la capătul casei, doi mai înalţi, doi mai scurţi, alcătui 
trei pereţi de nuiele, făcu acoperiş de şovar, şi grajdul fu 
gata. 

În vremea asta, părintele Trandafir a îmbătrânit cu zece 
ani; dar întinerea când încărca preoteasa şi copiii în 
trăsură, da bici la cai şi mergea ca să-şi vadă holdele. 

Sătenii îl vedeau, clătinau din cap şi iarăşi ziceau: „Popa e 
omul dracului!” 

Preoteasa avea însă necazurile ei muiereşti. Ea avea o 
icoană frumoasă, pe care a fost căpătat-o în cinste de la 
feciorul popii din Vezura. Şi acum icoana zăcea pusă în 
fundul lăzii, învelită în hârtie. Ar fi dorit mult s-o pună între 
fereşti, să pună şi flori de busuioc împrejurul ei, s-o vadă 
mai adeseori, fiindcă icoana era chipul Sfintei Maria, Maica 
Domnului, şi pe fiica preotesei o chema Maria. Era şi un alt 
lucru ce o supăra pe preoteasa: o fereastră era astupată cu 
băşică de porc, iar în celelalte două erau trei ochi sparţi şi 
cârpiţi cu hârtie. Era cam întuneric în casă. 


Paştile se apropiau. Nu mai erau decât cinci zile până-n 
Săptămâna cea Mare. Dacă popa voia să petreacă Paştile cu 
preoteasa împreună, nu-i rămenea decât să câştige trei 
lucruri de căpetenie: var pentru pereţi, ferestre pentru 
casă şi privaz pentru icoana Sfintei Mariei, Maicii 
Preacurate - tot lucruri care numai în oraş se pot căpăta. 
La târg dară! 

Avea popa cai, avea şi trăsură. Îl cam supărau însă lesele, 
din care n-au fost rămas decât spinarea cu coastele. Îl 
prindea apoi ruşinea, ca popă ce era, să meargă fără de 
lese la târg. În împrumut nu putea lua, fiindcă se afla în 
Sărăceni, unde nici popa n-avea lese cumsecade. 

Nevoia este cel mai bun învăţător. Părintele trimise pe 
Cozonac în vale, după nuiele, bătu doi pari în pământ, între 
pari, tot la depărtare de o palmă, bătu beţigaşe mai 
subţirele şi apoi popa, preoteasa, copiii şi Cozonac se 
puseră la împletit. Multă vreme nu trecu până ce lesele şi 
fură gata. De minune nu era lucrul: erau însă cele mai bune 
lese în Sărăceni, bune, încât Cozonac nu se putu răbda să 
nu-şi zică: „Popa e omul dracului!” 

La târg şi de la târg acasă, părintele se făli cu lesele sale; 
află că alţii au, ba chiar cumpără mai rele lese decât acelea 
pe care le făcuse el. 

— Ce faci, popă? 

— Lese. 

— Dacă doar ai! 

— Fac pentru cei ce n-au. După Paşti, Cozonac începu să 
curețe bălțile de nuiele, iară popa să împletească lese. Cu 
cât mergea lucrul mai-nainte, cu atât mai bine mergea; cea 
din urmă leasă era totdeauna cea mai bună. 

Marcu Florii Cucului era om sfătos. Îi plăcea să stea de 
vorbă cu popa. Cozonac curăţă nuiele, popa împleteşte, iară 
Marcu zace întins pe burtă cu capul pe pumni şi priveşte în 
dragă voie. 

— Nuiaua asta e cam lungă, zise părintele, măsurând o 
nuia cu privirea. Măi Marcule! ia dă-mi toporul cela, ca s-o 


fac mai scurtă! 

Toporul era la picioarele lui Marcu; Marcu ridică partea de 
dinainte a trupului, se reazemă pe cot, întinde piciorul şi 
moşcoteşte, voind să tragă toporul cu piciorul. 

— Tare ţi-e degrabă! îi grăieşte popa, şi-i trage una cu 
nuiaua. Marcu sare şi se încredinţează că el este cu mult 
mai sprinten decât credea. În urmă, astă încredințare i-a 
fost de mare folos. Înainte de Rusalii, părintele a gătit un 
car de lese, cu care avea să meargă la târg, şi Marcu ştia 
foarte bine că, dacă popa vinde lesele, şi el va să aibă 
sărbători bune. I-a fost ajutat popii câteva săptămâni, şi 
lucrul totdeauna îi aduce folos celui ce-l face. 

Înainte de Rusalii începură însă nişte ploi, care părea că 
nu vor mai înceta. 

— Nu ştiu, zău, eu ce voi face, zise popa. Parcă m-oi lăsa 
cu târgul până după Rusalii. Mi-e groază să plec pe ploaia 
asta. Dacă n-o sta ploaia până joi, apoi eu, unul, nu mă duc! 

Marcu se scârpină după urechi, dar nu zise nimic. Vedea şi 
el că popa nu se cade să fie plouat. Îl supăra însă lucrul şi-l 
făcea să se gândească. 

— Oare, grăi el într-un târziu, încetând a împleti, oare n- 
am putea noi împleti o rogojină? Şovar, rogoz şi pipirig este 
în vale! 

— Măi, poate că ai dreptate, îi răspunse popa. Şi aceea tot 
cam aşa trebuie să fie ca şi asta ce facem noi. 

Dându-i ajutor popii, Marcu a început să facă mai bune 
lese decât popa. Rogojina a ieşit în cinstea lui; iară popa n-a 
venit plouat, ci cu punga plină de la târg. 

Ziua sfintelor Rusalii astă dată a fost zi bună. Preoteasa 
avea rochie nouă, cei trei mai mărişori aveau papucaşi din 
oraş, Măriuca cea mai micuță avea o pălărie de paie cu 
două flori roşii, iară pereţii erau albi chiar şi pe dinafară, 
ferestrele erau întregi, casa era luminoasă şi icoana Sfintei 
Mariei Maicii Preacurate se vedea bine cum era pusă sus, 
între ferestre, şi împodobită ci florile crescute pe marginea 
straturilor. Făină albă, carne, unt, ba chiar şi zahăr a adus 


popa de la oraş. Părintele o iubea pe preoteasa; ei însă 
niciodată nu s-au sărutat. Preoteasa a început să plângă - 
nu ştie de ce - iară părintele Trandafir era să plângă când a 
sosit în biserică; a văzut însă oamenii pe la icoane şi a intrat 
în altar cu lacrimile în ochi. Zic oamenii că el niciodată n-a 
cântat mai frumos decât într-astă zi. A rămas vorba: „Cântă 
ca popa la Rusalii!” 

Vremurile vin; vremile se duc: lumea merge înainte, iară 
omul, când cu lumea, când împotriva ei. 

III. 

Drumul de ţară vine din oraş, trece pe lângă Valea-Seacă 
şi merge mai departe pe la Valea-Răpiţii. Unde se întâlnesc 
drumurile, la împreunarea celor două văi, pe Răpiţa, este o 
moară, lângă Răpiţa este o rugă, lângă rugă este o fântână, 
iar lângă fântână sunt opt paltini frumoşi. Locul acesta se 
zice: „La rugă la Sărăceni!” De aici până la Sărăceni nu 
este decât cale de un ceas. Cu toate aceste, de câte ori vine 
din oraş, sărăceneanul se opreşte aici, adapă caii şi mai stă 
puţină vreme, aşteptând ca să vie vreun drumeţ care să 
întrebe: „Ce sat e acela unde se vede biserica cea frumoasă 
cu pereţi albi şi cu turn sclipitor?” Fiind întrebat astfel, el îşi 
netezeşte mustăţile şi răspunde privind fălos spre acel loc: 
„Acolo sus pe Gropniţa? Acela e satul nostru, Sărăcenii. Dar 
clopotele să le auzi; ce clopote sunt în turnul acela!... S- 
aude cale de trei ceasuri!” 

Unde se despart drumurile este un stâlp cu două braţe: pe 
un braţ stă scris: „Spre Valea-Răpiţii”, pe celălalt: „Spre 
Valea-Seacă”. Drum ca acela care trece prin Valea-Seacă 
înspre Sărăceni jur-împrejur nu este. Neted ca masa şi 
vârtos ca sâmburele de cireaşă. Se vede că sărăcenenii l-au 
făcut de dragul lor. În dreapta şi în stânga, tot 
zececincisprezece paşi unul de altul, sunt nişte nuci stufoşi, 
la care omul priveşte cu drag. Albia pârâului rămâne la 
dreapta: drumul trece pe coaste, mai pe sus, ca să nu-l 
atingă năpădirea apei. Sărăcenenii au trebuit să sfarme 


stânci în calea lor; dar au făcut-o bucuros, fiindcă din stânci 
şi-au făcut drumul. 

Pe aicea sărăceneanul se simte acasă, pentru aceea mână 
numai în paşi. De altminterea, nici nu i se urăşte. Aproape 
la tot pasul întâlneşte câte un cunoscut, cu care mai 
schimbă vorba „de unde şi până unde”. Ăsta duce un car de 
var, celălalt un car de poame; mai apoi vine unul cu 
împletituri, altul cu un car de roate, doage, ori alt lemn 
lucrat. Iară pe marginea drumului, din când în când, dă de 
pietrarii care ciocănesc din zori de zi până la apusul 
soarelui. Astă cale nu e pustie! 

Unde coteşte valea şi drumul, acolo sunt vărăriile. Aici 
apoi e târg întreg. Unii încarcă var, alţii descarcă piatră şi 
lemne; pietrarii fac tocot; vărarii aruncă lemne în foc; 
stăpânii fac larmă unul pentru cinci. 

De la acest loc şi satul se vede mai bine. Grădinile sunt 
însă prea îndesate cu pomi; numai printre crengi ori peste 
pomi vedem pe ici, pe colea, câte o bucată din pereţii şi 
acoperămintele caselor. Casa popii este tocmai lângă 
biserică: nici din asta nu vedem însă decât cinci ferestre şi 
un acoperământ roşu cu două hornuri. În faţă cu biserica e 
şcoala. Casa, din care nu vedem decât o bucată de perete 
cu două ferestre mari şi acoperământul, este a lui Marcu 
Florii Cucului. Iară zidirea cea mare, care se vede mai în 
vale, este primăria. Dacă satul nu ar fi atât de îndesat, ar 
trebui să ni se înfăţişeze foarte frumos. Aşa însă rămâne 
învelişul, din care trebuieşte să urmăm la cele ce nu vedem. 

Toate s-au schimbat; numai părintele Trandafir a rămas 
precum a fost: verde, vesel şi harnic. Dacă părul cărunt şi 
barba căruntă nu ar vesti vremea lui, am crede că copilaşii 
cu care se joacă înspre seară la laiţa cea de dinaintea casei 
sunt copilaşii lui. Unul dintre copilaşi, pe care l-a ridicat ca 
să-l sărute, îi fură pălăria din cap şi fuge cu ea năstaşnic. 
Măriuca deschide fereastra şi strigă: „Irandafirică al 
mamei, nu lăsa pe moş-tătuca cu capul gol”. Apoi fuge de la 
fereastră, pentru ca să prindă pe Ileana, care a furat ceapţa 


bunichii, s-a împodobit cu ea şi vine să se fălească la moş- 
tătuca. Moş-tătuca râde din toată inima; îi place gluma. 
Tocmai vine de la vecernie şi părintele Coste, şi prinde atât 
pe Ileana cât şi pe Mariuca, le sărută şi apoi se pune pe 
laiţă lângă socrul său. Marcu, vecinul, vechiul prieten, 
socrul Măriucăi, om de casă, vede alaiul şi vine şi el să stea 
de vorbă. „Bătrânule! na-ţi căciula, nu sta cu capul gol!” 
grăieşte bunica, întinzând căciula pe fereastră. 

Un om din sat trece, le pofteşte „bună odihnă” şi-şi zice: 
„Ţine-l, Doamne, la mulţi ani, că este omul lui Dumnezeu!” 

Scormon. 

[. 

Cât e de lung gardul, de la portiţă până la cotitura uliţei, 
Sanda l-a măsurat, nici ea singură nu ştie de câte ori, cu 
firul în mână. Jos, lângă portiţă, e vârtelniţa cu jirebia de 
tort. Sanda ia capătul firului, îl suceşte pe lângă cel dintâi 
par din gard, apoi merge lăsând firul printre degete, din 
par în par, până la stâlpul din cotitură; acolo suceşte firul 
încă o dată şi iarăşi se întoarce înapoi. Vârtelniţa se mişcă 
alene, scârţâind îndelungat, şi lasă firul a se dezveli. Din 
când în când, scârţâitura încetează şi firul nu mai curge. 
Sanda fuge la vârtelniţă, descurcă firele şi iarăşi părândă 
parii. Aşa se urzeşte pânza. Şi gardul e cel mai bun urzitor: 
pari bătuţi unul lângă altul şi legaţi între dânşii, loc de şase 
palme de la pământ, cu o împletitură de nuiele. Lângă gard 
locul e neted; dincolo grădina cu legume şi cu flori. 
Cucurbăta se întinde de-a lungul, se ridică şi pe alocurea se 
răsuceşte până în vârful parilor, încât firul Sandei se 
ascunde în verdeaţa frunzelor ori scutură albine din florile 
galbene. Aşa de a îndemână nu e urzitorul cu craci lungi ca 
păianjenul. E bun în vreme de iarnă. Acum însă naica Marta 
s-a dus cu copiii la stână, badea Stan a plecat cu un car de 
scânduri: Sanda e singură-singurică. Îi mai place afară la 
uliţă. Nu pentru că ar fi trecători, dar afară cântecul vine 
mai bine. E cald, dar deprinsă e fata la ger şi la arşiţă. Cu 
braţele goale, cu poalele aninate în brâu şi cu ştergarul în 


cap, ea nici nu simte vremea lui cuptor; cântă, întinde firul, 
descurcă jirebia şi se pierde în tinereţile ei. 

Din vale vine, abia târându-se, un câine flocan, pe mijlocul 
uliţei. Câteva sute de paşi de la cotitură, el zăreşte o clipă 
pe Sanda, se opreşte, ridică capul, ciuleşte şi începe a 
scheuna încet. Sanda se întoarce cu firul şi iarăşi se arată la 
cotitură. Câinele tresare, prinde viaţă şi, cu ochii aţintiţi la 
Sanda, se repede în sus. 

Pentru o fată care urzeşte pânză de-a lungul gardului, un 
câine flocan, mai ales când nu vine, ci se repede, totdeauna 
este o ivire mai mult decât supărăcioasă. Sanda ţipă, apoi 
rămase încremenită de spaimă, cu faţa albă ca fagurele şi 
cu ochii aţintiţi la câine. 

Ca o şopârlă însă, cu labele întinse, colbăind cu coada şi 
scheunând, se târâie câinele până în apropierea ei. Acolo 
apoi rămase turtit la pământ, privind fata speriată, 
scheunând iar cu frică şi muşcându-şi coada neîncetat. 

Sanda îşi veni în fire. Îi părea c-a mai văzut adeseori acest 
câine, dar unde şi cum nu-şi aducea aminte. 

Deodată, faţa ei se însenină. 

— Scormon! strigă ea cu bucurie, ca şi când ar întâlni un 
vechi prieten. 

Când auzi câinele acest cuvânt, sări uite la picioarele ei, 
apoi se ridică cu labele pe ea şi iarăşi îi cuprinse picioarele, 
sări împrejur vesel, începu să latre, să scheaune şi iarăşi să- 
i lingă mâinile. 

— Scormon! dragă Scormon! zise ea, plecându-se spre 
câine şi netezindu-l. Cât e de slab, sărmanul! Unde e Pascu? 
La auzul acestui nume, câinele începu să scheaune încet, 
mai tare, tot mai tare, în sfârşit el îşi ridică capul în sus şi 

începu să urle. 

Sanda îl privi câtăva vreme cu mişcare. 

— Bietul câine! cum urlă! zise ea înduioşată. Scormon, nu 
urla! urmă apoi, simțind că lacrimile îi vin în ochi. Cine ştie, 
poate a şi murit în cătănie. Bietul câine! Apoi începe a se 
şterge la ochi, aşezându-se pe piatra de lângă portiţă. Cine 


ştie, poate a şi murit! Trei ani vor fi la toamnă de când l-au 
dus în cătănie. Şi mulţi mor în cătănie. Se zice că-i bate şi-i 
ţin cu mâncări rele. Vai ş-amar! Nu se mai aude nimic de el. 
Despre alţii tot mai vine câte-o veste. Dar el n-are pe nimeni 
decât pe bietul acesta de câine, care piere de foame. 

La acest gând, Sanda privi împrejur. Scormon era tupilit la 
picioarele ei. Ea începu să-l netezească. 

— Scormon! tu n-ai stăpân! Scoromon se ridică şi-şi puse 
labele pe genunchii ei, privindu-i în faţă. 

Sanda începu a-şi face mustrări. De trei ani, de când s-a 
dus Pascu, ea abia câteodată şi-a adus aminte de el. Măcar 
numai să se fi gândit la el. Şi aşa nu se mai gândeşte nimeni 
altul în lume. Dar atunci când îl luase în cătane Sanda era 
încă tânără, de tot tânără şi nepricepută. Iar el totdeauna a 
fost bun cu dânsa. Când mergea la stână, iarna, când 
şedeau seara la sfărâmat de porumb, şi primăvara, când 
oile începeau să fete, totdeauna el îi aducea pe cel mai 
frumos dintre mieii priori. Cine ştie? poate el... Da! de 
dragul ei el ar fi fost gata să facă orişice. Ar fi dorit să ştie 
unde-i şi ce face, şi cum e, şi ce gândeşte, ar fi dorit să-l 
vadă şi numai să-l vadă. 

Scormon se ridică cu labele pe umerii ei. 

— Scormon! strigă ea înduioşată, apoi îi cuprinse capul şi 
îl sărută, privind speriată împrejur, ca să vadă dacă nu o va 
fi zărit cineva. După aceea se ridică repede, intră în curte, 
în casă şi ieşi cu o bucată de mălai proaspăt. 

— Scormon, ia, mănâncă! grăi ea, întinzându-i bucata. 
Câinele începu să muşine mălaiul. 

— Mănâncă, Scormon, mănâncă! Sărmanul, cât e de slab: 
abia a mai rămas păr pe el! Mănâncă, Scormon! 

Scormon apucă bucata cu sfială şi o puse între labe, iar 
fata se aşeză lângă el şi rămase privind cu mulţumire cum 
câinele din ce în ce se îndemna mai tare la mâncare. 

— Unde e Pascu, Scormon? Câinele lasă bucata şi iarăşi 
începe a scheuna. 


— A murit, ştiu c-a murit! câinele simte mai bine decât 
omul! Naica Marta se opri la portiţă şi stete uimită: Sanda 
şedea jos şi netezea un câine străin. 

— Ce faci tu, fată? 

— A murit, mamă! ştiu c-a murit! Urlă câinele. 

— Cine-a murit? 

— Pascu! la, acesta e câinele lui. 

— Care Pascu? 

— Pascu, care era cioban. 

— Aha, îmi aduc aminte, bălanul! răspunse naica Marta. 
Dar de unde ştii tu? 

— Urlă câinele, mamă. Să vezi. Scormon! Unde e Pascu? 
Câinele, la intrarea naicăi Martei, se retrase şi făcu un cerc 
împrejurul femeilor. Acum se opri şi ridică capul în sus. 

— Unde e Pascu? întrebă Sanda încă o dată. Câinele 
începu iarăşi să urle. Muma şi fata stăteau privind cu 
înduioşare la câinele ce în limba lui se plângea de 
singurătate. 

— Da, nu e a bine! grăi naica Marta într-un târziu. 
Dumnezeu să-i ierte păcatele! Era băiat bun. Nu mai ştie 
nimeni să facă brânza cum o făcea el. Bietul câine, cum 
urlă! 

Acum, când şi naica Marta zisese că Pascu a murit, Sanda 
ar fi dorit să-i arate că e cu putinţă ca el să nu fi murit. 
Câinele poate urla şi numai de dor să vadă pe stăpânul său. 
Văzând însă că şi mamă-sa îşi şterge lacrimile, ea o urmă în 
casă, fără să-i vină a zice vrun cuvânt. 

Ceva mai târziu, Sanda iarăşi măsura lungimea gardului 
cu firul în mână, ca şi când nu s-ar fi întâmplat nimic. 
Scormon era culcat la vârtelniţă, purtând capul în urma 
fetei, pe care şi-o alesese stăpână. Ea se apleca totdeauna 
când sosea la vârtelniţă şi-l netezea, iar câinele se tăvălea 
dezmierdat înaintea ei. 

— Bietul câine! Cum se bucură! Numai în cealaltă zi 
dimineaţă se simţi urma zilei acesteia. 

— Ce ţi-e, fată? o întrebă mamă-sa îngrijată. 


— Nimic, mamă. 

— Eşti galbenă ca ceara! 

— Nu ştiu! zise Sanda, mergând să dea mălai la câine. 

Şi din zi în zi Sanda se făcea tot mai tăcută, mai galbenă şi 
mai gânditoare. Îi plăcea să iasă seara afară, numai cu 
Scormon. Acesta, peste câteva zile, încetă a mai urla când îl 
întreba unde e Pascu, ci scheuna numai privind împrejur, ca 
şi când l-ar aştepta. 

„Cine ştie? poate că nici n-a murit”, îşi zise Sanda. Parcă-i 
spunea un glas tainic că el trăieşte; iar când auzea acest 
glas, parcă se temea de ceva. 

Şi de câte ori vedea pe Scormon, glasul răsuna în sufletul 
ei şi în răsunetul glasului se ivea frica. 

Peste câteva săptămâni, naica Marta ieşi cu o bucată de 
mălai. 

— Scormon! Nimic. 

— Scormon! Nimic. 

— Tu, fată! ia vină, cheamă câinele cela. Cheamă fata, 
cheamă muma, cheamă toţi, dar e zadarnic. Astăzi, mâine şi 
poimâine: s-a dus Scormon. Cine ştie unde? 

— Păcat de câinele acela! Era bun la casă, grăi naica 
Marta. Sanda s-ar fi bucurat că a scăpat de el, însă îi părea 
c-a rămas satul pustiu. 

ÎL. 

Trei văi şi trei dealuri: cale scurtă-n tinereţe: cine o face în 
voie bună a sosit la Măciniş fără chiar să bea apă din 
izvoarele din cale. 

Jos, în vale, curge râul; mai sus, pe coaste, răsfirat, se 
întinde satul prin holde şi grădini. Sus, pe culme, paşte 
turma în iarbă verde şi îndesată. Stâna e aşezată tocmai 
cruce, de unde ochiul cuprinde amândouă văile. Un nuc 
bătrân şi stufos dă umbră păstorului. 

Berbecii sunt bătăugşi, mioarele sunt grase şi mieii 
zburdalnici, dar păstorul totuşi e tăcut. Zadarnic ia fluierul 
în mână; doina nu mai are farmecul pe care-l avea 
odinoară. 


— Scormon, ţine! Scormon sare şi se repede între berbecii 
care se bat în capete, despărţindu-i pe şapte în şapte părţi, 
apoi rămâne stând cu capul ridicat, ca să vadă dacă lupta e 
sfârşită. lar când vede că toţi pasc, latră încă de câteva ori, 
ca semn al privegherii sale, şi se întoarce încet lângă 
stăpânul său. Aci se întinde, îşi pune capul pe labele 
dinainte şi rămâne urmând cu ochii săi mişcările lui Pascu. 
Din când în când, ciuleşte, tresare, ridică capul ori 
mormăie, parc-ar fi simţit ceva nepriincios. 

Pascu nu-l vede. El se simte singur. Câtă vreme a fost în 
cătănie, adeseori şi-a adus aminte de el. Muntele, turma şi 
Scormon au fost prietenii din revărsatul tinereţilor lui. 
Acuma însă, de când a sosit acasă, parcă e sătul de traiul de 
mai nainte. De patru săptămâni îşi paşte turma şi încă nu şi- 
a botezat chiar nici pe berbecul ce poartă clopotul cel mare. 
Poate cu vremea, cu zilele, lucrurile iarăşi vor intra în firea 
lor de mai nainte. 

Scormon ridică capul, se ridică de tot, priveşte ciulind în 
vale, apoi, ca lăsat din puşcă, se duce peste gropi şi tufişuri 
în jos. 

— Unde, păcate, se duce câinele aşa? Scormon, Scormon! 
Scormon n-are vreme să stea de vorbă. Pascu se ridică şi 
priveşte în urma lui. Din vale şerpuieşte, albă şi netedă, 
poteca îngustă. Jos, unde se pierde în dosul spinişului 
îndesat, Pascu vede o femeie venind grăbită în sus. 
Scormon merge drept la ea, apoi joacă împrejurul ei, se 
tăvăleşte, latră, sare la ea şi iarăşi ia calea înapoi până la 
Pascu. 

— Ce-i, Scormon? Cine e aceea? El ar spune dac-ar şti 
vorbi. Dar scheaună, sare, latră şi iarăşi fuge la Sanda, şi de 
la Sanda la Pascu, şi de la Pascu la Sanda, cale tot mai 
scurtă, până ce nu îi poate vedea faţă în faţă. 

Sanda se opreşte cu obrajii aprinşi înaintea lui Pascu. O, 
dacă n-ar fi plecat, dacă n-ar fi venit, dacă n-ar fi aici! Pascu 
o vede şi-şi aduce aminte de ea. Sanda lui badea Stan. Parc- 
o vede acum tot cum era înainte de trei ani, dar totuşi parcă 


tot nu e cum a fost atunci. Parcă e - ferească Dumnezeu - 
cum! Ar voi să-i spuie o vorbă, dar nu o găseşte, tocmai de 
aceea. 

— Mi-a spus Florea lui Butuc c-ai venit acasă! grăi Sanda 
înăbuşită. Pascu abia putu să o audă. 

— Da! am venit acasă. Şi Florea a venit acasă, răspunse el 
căutând vorbele. Am turmă frumoasă. Patruzeci şi şase de 
berbeci, o sută şaizeci şi două de mioare şi optzeci de miei. 

— Frumoasă turmă! 

— Şi iarba e foarte bună, să zici că-i pagubă să pască oile 
în ea. la! berbecele cela e al meu: simbrie. Să ţi-l arăt. 

El pleacă înspre turmă şi Sanda în urma lui, iar Scormon, 
adunând turma, înaintea lor. 

— E grasă turma. 

— Foarte grasă. Aşa turmă n-am avut încă. Vezi aceea şi 
aceea, şi berbecul cela, şi celălalt, urmă el, arătând oile 
răsfirate. Am tot de la zece una. 

Sanda umbla în urma lui, privindu-l furiş, iar când el stete 
locului şi se întoarse la ea, amândoi rămaseră ca în cea 
dintâi clipă a întâlnirii lor. 

— Eu mă duc acasă! zise Sanda cu glas tremurător. 

— 'Te duci acasă? 

— Da! mă duc! răspunse ea, plecând. Pascu plecă în urma 
ei. Acuma se opri Sanda. 

— Dar unde ai plecat? o întrebă Pascu. 

— Am fost numai iac-aşa! 

— Ce duci în cârpă? Sanda privi la cârpă, apoi la Pascu. 
Ochii începură să i se împăienjenească. Scormon văzu cum 
o lacrimă se strecură în jos pe obrazul ei şi începu să 
scheaune, văzând c-acuma nu e bine. 

— Ţi-am adus nişte struguri! zise ea, fără ca să-şi şteargă 
lacrima. Sărmanul, a venit la noi. 

Mai departe nu putu vorbi. 

Nu ştiu ce şi nu ştiu cum... Pascu se simţi că nu se mai 
ştie... Fără de a putea să-şi dea seamă în ce chip, el se trezi 
că îmbrăţişează pe Sanda. 


Scormon privea neclintit la ei. 

În toamna viitoare, peste trei dealuri şi trei văi, în umbra 
unui tei era o trochiţă. Scormon e culcat lângă ea şi 
priveşte în tăcere cum copilul se joacă cu mânuţele lui 
bombănind vorbe de tainic înţeles. 

Gura satului. 

[. 

Nu-i vorbă, răi sunt oamenii, încât mai răi nici n-ar putea 
să fie. Chiar şi acela pe care toată lumea îl ştie de bun îşi 
are ceasurile de răutate, şi nu avem decât să-l atingem 
unde-l doare pentru ca să-l facem mai dârz decât alţii. Dar 
nenea Mihu tot om bun rămâne. 

Se şi cuvine însă unui om din oameni, ca dânsul, să fie de 
bună chibzuială, să cumpănească vorbele şi să umble mai 
mult călare decât pe jos. 

Acasă, asta-i altă vorbă! Oamenii s-au obişnuit a zice mai 
bucuros „La Mihu Saftei” decât la „Safta Mihului” fiindcă... 
aşa-i lumea! Când oamenii nu au ce face, ei scormonesc o 
vorbă şi îşi petrec vremea cu ea. Să te ferească Dumnezeu 
să nu cazi pe gura satului. 

Pentru aceea, când Safta începe să facă gură, nenea Mihu 
îşi pune mâinile în cap şi-i zice: 

— Nevastă! nu mă da pe gura golanilor. lar apoi caută să-i 
facă pe plac, numai să scape de urechile vecinilor. Astfel, 
cam într-un chip şi cam într-altul, Safta face să treacă de 
stăpână în casă. 

Dar se zice că nu-i stăpân fără stăpân. E cineva şi mai 
presus de Safta. Nenea Mihu are doi feciori voinici şi o fiică 
frumoasă. Feciorii, fiindcă sunt doi şi feciori, oricât de 
voinici ar fi, stau sub porunca părintească; Marta însă e una 
singură, adică nu mai are în casă pe nimeni deopotrivă cu 
dânsa. 

Încă pe când era în faşe, Marta avea obiceiul de a pune 
toată casa în mişcare. 

Nenea Mihu, auzind-o plângând, alerga plin de îngrijare 
din grădină ori din curte în casă. 


Şi cu cât creştea, cu atât i se lăţea stăpânirea, căci - vorba 
lui nenea Mihu - fata mare-i cinstea casei. 

Dar tot nu e stăpân fără stăpân. Ce-i drept, cât ţine 
preajma casei, nu se găsea nimeni mai presus de Marta; 
dar lumea e mare şi multe lucruri se găsesc într-însa. 

Când Marta iese la joc şi trece de-a lungul uliţelor, 
nevestele şi babele pizmaşe de tinereţe grăbesc la portiţă şi 
privesc în urma ei. E frumos cum îşi ţine capul, cum îşi 
poartă trupul şi cum se mlădie la tot pasul; şi frumos îi şade 
părul creţ pe frunte, frumos i se lipeşte bogata salbă pe sân, 
frumos îi cad altiţele pe braţe şi catrinţa bătută în fir frumos 
i se rotunjeşte pe pulpe. Chiar babă să fii, o priveşti şi ai 
dori s-o tot vezi. 

— Oare cine, soro? zice una. 

— Cine altul decât Toderică, îi răspunde alta. 

— Toderică? Aşa umblă gura satului. Nici să visezi din ce 
scorneşte o poveste. Pentru ca să vorbim drept, Ioderică e 
Toader, ba chiar Tudoroiu. Lasă că avea din cine să iasă 
fiindcă şi tatăl său, Cosma Florii Cazacului, seamănă cu 
dânsul. Fecior şi tată, când calcă, puntea le scârţâie sub 
picioare. 

La joc, Tudoroiu se face mai mult Toderică decât Toader şi 
ţi-o duce şi frământă, încât să pui rămăşag că ţi-ar putea 
juca pe urzeală fără ca să-ţi încurce firele. 

E bun la veselie, deschis cu flăcăii, darnic unde-i vorba să 
se arate şi prea mult îi place să şuguiască la joc şi la 
şezători cu fetele. 

Când, la joc, Marta se iveşte în preajma vederii lui, 'loader 
scutură din cap, îşi netezeşte părul pe frunte, ridică din 
umeri, îşi potriveşte pieptarul pe trup. lar dacă ea se 
apropie, dacă este aproape de dânsul, Toader îi zice: 

— Ce mai faci, Marto? Ea răspunde: 

— Mulţumesc de întrebare, bine! El apoi întreabă: 

— Nenea Mihu ce mai face? Ea răspunde: 

— Mulţumesc, face bine că-i sănătos. El iarăşi întreabă: 

— Leica Safta ce mai face? Ea atunci răspunde: 


— Şade, Toderică. După aceste, ea îşi adună buzele şi 
întreabă: 

— Ce mai fac ai voştri? 

— Ei! Ce să facă? răspunde el, iacă! mai una, mai alta... De 
aci înainte vorba trece la lucruri mai depărtate. Toader 
spune că a vorbit cu cumnatul, cu vărul, cu finul, în sfârşit, 
cu cutare şi cutare dintre oamenii vrednici de a fi stat de 
vorbă cu dânsul; iar Marta îi spune cine a fost şi cine nu a 
fost de curând la dânşii, cu cine a vorbit şi cu cine nu, cine 
ce a zis şi cine nu a zis. 

În sfârşit, Toader priveşte îndelung în ochii mari ai Martei, 
Marta îi zâmbeşte cu o răcoroasă bună-cuviinţă şi, văzând 
acest zâmbet, el îi apucă mâna şi zice: 

— Să jucăm una, Marto. Ea răspunde veselă: 

— Dacă vrei, Toderică. Toader atunci bagă mâna stângă în 
şerpar, scoate un pumn de bani, îi aruncă lăutarului şi 
strigă: 

— Acum, una pe pofta mea! Iar când Toderică se prinde la 
joc cu Marta Mihului Saftei, babele şi moşnegii se ridică din 
umbră, sparg sfatul şi grăbesc să mai vadă şi ei o dată. 

Aşa se petrec lucrurile. Dar gura satului prea face dintr-un 
ţânţar un armăsar. Pe când Marta şi loader vorbesc numai 
aşa, ca să nu tacă, cei ce n-au ce face le pun floare la 
ureche. 

Cu totul fără nici un temei nu sunt însă nici vorbele 
babelor. Prea se potrivesc tinerii la stare şi la făptură, prea 
sunt deopotrivă în sat şi-n şapte sate! 

E vorba, cine-a fost Cazacul, cine Florea Cazacului şi cine 
este Cosma Florii Cazacului? Un copil nevârstnic o ştie pe 
de rost. Om să-i pui alăturea şi să-l cauţi în şapte sate, nu 
găseşti unul mai bun decât Mihu, care nu-şi mai ştie 
rubedeniile şi cuscrii şi finii şi care nu-şi numără averea pe 
boi, ci pe juguri. 

Aşa judecă satul şi, dacă e vorba să spunem drept, nici 
Mihu, nici Cosma nu sunt scoşi din sat. Prea se simțeau 


străini în acelaşi sat şi le plăcea să se mângâie cu nădejdea 
de înrudire. 

Marta şi Toader? Ei s-au trezit încă de mici în gura satului, 
şi nici că-şi mai dădeau bine seamă despre cele ce se 
vorbeau zi de zi. Ar fi trebuit să vie cineva şi să le spuie că 
nu-i aşa, pentru ca să-i puie pe gânduri şi să-i facă a se 
întreba cum adică este. 

Cineva! Dar cine? Dintre toţi unul singur era care ar fi 
dorit să se puie împotriva gurii satului, dar acesta era tăcut 
şi gânditor. 

În toate duminicile şi zilele de sărbători, dis-de-dimineaţă, 
cobora despre munte şi intra în sat un voinic curăţel. 
Nimeni nu se întreba de unde vine şi unde descalecă; toată 
lumea ştia că este Miron oierul şi nimeni mai mult nu dorea 
să ştie. 

Trecuse un an de zile de când Miron venea mereu la joc; 
flăcăii îi erau prieteni, iar fetele se adunau bucuros 
împrejurul lui ca să-i asculte poveştile, vorbele şăgalnice şi 
cântecele frumoase. Din când în când, dar foarte arareori, 
Miron scotea din şerpar un fluieraş, pe care cânta câte o 
doină plină de duioşie, încât oprea răsuflarea celor ce-l 
ascultau. 

Din când în când, numai arareori, scotea Miron fluieraşul 
său; îl scotea însă totdeauna când Marta îl ruga; ba era 
chiar destul ca ea să privească la şerpar, pentru ca Miron să 
puie mâna pe piept, gata de a-i face pe plac. 

Acesta e lucru ştiut de toţi, ba chiar un lucru care de sine 
se înţelegea. Cine nu ar fi dorit să asculte cântecele lui 
Miron şi care fată nu ar fi dorit să-i fie în apropiere şi să-i 
audă graiul limpede? Marta era fiica Mihului Saftei, şi era 
un lucru firesc ca atunci când ea roagă, să nu zică ba, mai 
ales ştiind să-l roage atât de frumos cum avea obiceiul. 
Fetele dar, când voiau să asculte, rugau pe Marta; Marta 
însă mai totdeauna le răspundea că Miron nu voieşte, 
fiindcă nu e tocmai în voia lui cea bună. Numai din când în 
când, foarte arareori, Marta ruga pe Miron să cânte. 


În horă Miron totdeauna e cumpătat, încât parcă numai 
şuguieşte cu jocul. Dar ochii tuturora se opresc asupra lui. 
Înalt şi mlădios, cu umerii laţi şi cu pieptul ieşit, el calcă lat 
şi pe întreaga talpă, încât la fiecare pas întregul trup i se 
scutură şi se leagănă când la dreapta, când la stânga. Când 
stă însă şi-şi ridică fruntea ieşită din faţă, fetele tresar sub 
privirea lui. Un cap bălan cu părul lung până pe umeri, cu o 
faţă albă şi străbătută ca de-o răsuflare de rumeneală, cu 
doi ochi mari şi albaştri ca faţa cerului privită de pe culmea 
muntelui. Totdeauna e în această faţă ceva ce nu se mai 
găseşte în alte feţe, un fel de tristeţe, un văl de gânduri, 
iară în surâsul de pe buzele lui ascuţite totdeauna e ceva 
ce-ţi deschide sufletul. 

E minunat flăcău Miron şi nu e minune că toţi îl caută şi 
doresc. Înspre amurgul serii, când jocul se sparge, Marta 
pleacă spre casă. Unii merg într-o parte, alţii într-alta. 
Toderică merge cu Marta până la răspântie, îi doreşte de 
bine, apoi coteşte la stânga şi o lasă să meargă cu ceilalţi 
mai departe. 

Până acasă ea merge însoţită de fete şi de flăcăi. Între 
flăcăi este şi Miron, care, precum de la sine se înţelege, 
totdeauna merge alăturea cu dânsa. 

Peste puţin, ei lasă apoi uliţa, trec un pârleaz de la dreapta 
şi merg pe o cale mai scurtă, pe poteca dintre vii, pe la 
Fântâna Corbului, unde izvorăşte apa cea bună. 

Până aci merge Miron. Mai departe nu. Aici apoi, 
câteodată, fetele şi flăcăii se opresc şi Marta roagă pe 
Miron să cânte. 

Şi adeseori casele din satul apropiat abia se mai văd, când 
fetele şi flăcăii pleacă şi lasă pe Miron singur la Fântâna 
Corbului. 

Odată, de mult acum, cântase atât de frumos, încât 
vremea se întârzia şi singură Marta mai cuteza să rămâie 
şezând pe iarbă. 

— S-au dus toţi! grăi Miron îngrijat, când se văzu singur 
cu Marta. 


— Nu-mi pasă! îi răspunse Marta încălzită. Cântă mai 
departe. 

— Dar e târziu! 

— Cântă! îi zise ea încă o dată. Miron se simţi cuprins de 
un fel de beţie, se aşeză pe doaga fântânii şi începu să-şi 
verse sufletul într-o doină ce se pierdea în liniştea serii. 

Marta ascultă câtva timp dusă, apoi se ridică, se apropie 
încet de fântână, se aşeză lângă Miron şi îşi rezemă capul 
de umărul lui. Miron, simțind răsuflarea ei caldă şi 
undoiarea sânului mişcat de bătaia inimii, tresări cuprins de 
o îngrozitoare uimire. 

— Cântă mai departe, căci grozav de frumoasă e doina! îi 
zise ea cu stăruinţă, apăsând mâna pe umărul lui. 

— Nu mai pot, îi zise el, răsuflând din greu, apoi se ridică. 

— Bine, zise ea. O să cânţi altă dată. Miron privi câtva timp 
în faţa ei, îi apucă după aceea mâna şi grăi: 

— Marto! Dacă tu ai şti cât de bine mă simt când te văd, 
când îţi aud glasul, când mă priveşti, dac-ai şti cât de bine 
mă simt când mă gândesc la tine, nu ştiu cum, dar parcă ar 
trebui să plângi. 

— Ştiu, Miroane! îi răspunse ea, fiindcă şi eu mă simt bine 
când sunt aproape de tine. 

După aceste ei îşi mai steteră câtva timp tăcuţi în faţă, 
apoi Marta plecă spre casă, iară Miron rămase privind în 
urma ei. 

E de mult de atunci, şi de atunci Marta n-a mai fost 
singură cu Miron. 

Sosind acasă în acea seară, nu-i vorbea mamei sale decât 
despre Miron, spunându-i mereu cât de frumos cântă, cât 
de dulce e la vorbă şi cât de plăcută îi este toată înfăţişarea. 

Safta asculta cu privirea aţintită la buzele fiicei sale, care 
vorbea cu atâta căldură şi atâta de frumos, încât ar fi dorit 
ca zi şi noapte s-o asculte. Iară când îi spunea că Miron în 
toate îi face pe plac, era mândră de întâietatea ce i se da 
fiicei sale pretutindeni şi de către toţi. 


Şi de aici înainte Marta foarte adeseori îi vorbea mamei 
sale despre Miron şi foarte adeseori îşi aducea aminte de 
dânsul. 

Gura satului? La lucru şi pe la şezători fetele cântau 
doinele pe care le învăţaseră de la Miron, îşi aduceau 
aminte de faţa lui drăgăstoasă, se mândreau cu vorbele 
dulci primite de la dânsul şi fericeau pe Marta, care îi era 
dragă. 

Atât însă şi numai atât; mai departe nimeni nu cuteza să 
ducă vorba: ba fetele mai fericeau pe Marta şi pentru că în 
curând avea să fie mireasa unui june atât de voinic şi de 
bogat ca Toderică. 

ÎI. 

Ce să-i faci? Aşa s-a deprins lumea! După ce vinula stat de 
fiert şi începe a se deosebi de drojdii şi a se limpezi, flăcăii 
vor să se însoare, iară pe fete le apucă dorul de măritiş. 

Dar Cosma încă din primăvară pusese temelia pregătirilor 
de nuntă, căci loader trecuse de douăzeci de ani şi nu se 
mai cuvenea să-şi piardă anii bătând căile şezătorilor, iară 
Simina, soţia lui Cosma, ardea de dorinţa de-a se vedea 
soacră mare, maică nurorii din casă şi cât mai curând 
bunică. 

Pe când dar vinul fierbea prin butoaie, Simina îşi făcea 
mereu de lucru prin şopron şi mereu îşi zicea: „Vinul ăsta 
nu se mai astâmpără”. O zi însă, alta şi iarăşi alta, şi în urmă 
apoi una de sărbătoare, aceea în care argaţii sloboziră 
butoaiele pe pălămări groase în pivniţă, întrebându-se în 
şagă cine oare, şi când, şi de dragul cui va sparge butoiul 
cel mare şi cu deosebire pe cel mai mic, în care se păstra 
cel mai bun vin din anul în care s-a născut Ioderică. 

În sfârşit, după ce toate erau puse la cale, Cosma se aşeză 
la masă şi privi îndelungat la soţia sa. 

Ea dete din umeri. 

— Ei! ce zici, nevastă? o întrebă el. 

— Ce să zic? îi răspunse ea. Cum vei crede tu mai bine. 
Înțelegerea era deplină şi nu mai rămânea decât un lucru 


pe care trebuiau să-l pună la cale, dar acesta era greu şi 
trebuia să fie făcut cu multă băgare de seamă. 

Nu-i vorbă! Mihu şi Safta ştiau de mult când anume vor 
avea să primească oameni buni la casa lor; dar ei o ştiau 
după spuse, din câte o glumă scăpată la timp potrivit, o 
ştiau din gura satului; acum trebuiau să li se spuie după 
cum se cuvine, cu toată cinstea şi omenia şi fără ca să mai 
rămâie îndoială dintr-o parte ori dintr-alta. 

Întrebarea era dar cine să dea cinstea, cine să ducă vorba 
şi să primească răspunsul. Trebuiau să fie oameni de frunte, 
oameni din oameni, oameni care ştiu să zică „bună 
dimineaţa”, ştiu să potrivească întrebarea şi, mai ales, care 
ştiu să primească răspunsul, oameni trebuiau să fie, care 
fac cinste caselor între care se pun. 

Cosma dorea ca, trecând oamenii lui de-a lungul uliţei, 
satul să privească în urma lor şi să zică: „Aceştia sunt 
oamenii lui Cosma Florii Cazacului” şi ca Mihu, după ce vor 
fi ieşit din casă, mulţumit, să le poată grăi vecinilor: „Am 
avut pe cutare şi pe cutare la casa mea”. 

Şi lucrul nu e cu totul lesne de pus la cale, căci o greşeală, 
fie orişicât de mică, ar putea să strice toată înţelegerea şi 
buna învoială. 

Oamenii cumsecade, mai ales după judecata Cosmii Florii 
Cazacului, sunt puţini şi, dintre aceştia, unul ar fi cum fi, 
are însă obiceiul de a striga prea tare când vorbeşte, altul e 
minunat, dar e deprins a face glume proaste, şi iarăşi altul, 
care ar fi cel mai bun dintre toţi, e cumnat cu Stan, numit 
Gură-Spartă. Astfel, mai ales Simina nu-şi găsea în tot satul 
oameni pe plac, şi a trebuit să treacă multă vreme până ce 
soţ şi soţie s-au înţeles să roage pe Simion al Anei Popii şi pe 
Mitrea Podarul, amândoi oameni nici prea bătrâni, nici prea 
tineri, cumpătaţi la veselie şi bine chibzuiţi în potrivirea 
vorbelor, cu deosebire însă oameni de neam bun şi bine 
văzuţi în sat. 

Făcându-se înţelegerea, Cosma îşi îmbrăcă sucmanul şi 
porunci să cheme pe Toderică, iar când feciorul intră, tatăl 


îşi luă pălăria, o puse în cap şi se aşeză. 

— Toadere! zise el peste puţin, apăsând asupra vorbelor. 
Am socotit c-ar fi vremea să te însori. 

— De, taică! răspunse Toader. Cum vei socoti d-ta. 

— Prea bine! grăi bătrânul. Ce zici? îţi place Marta, Marta 
Mihului, a Mihului Saftei? 

— De, taică! răspunse Toader şi dete din umăr. 

— Adică, astfel, ne-am înţeles, încheie Cosma, apoi se 
ridică, îşi luă băţul şi ieşi cu paşi laţi. 

Dacă însă Cosma era pregătit pentru nuntă, nici Safta nu 
rămase cu mâinile în sân. 

Marta era aproape de şaptesprezece ani, adică începuse 
să fie cam-cam fată bătrână, căci Safta se măritase la vârsta 
de cincisprezece ani. Să nu ne prindă dar mirarea că ea, 
încă de mai mulţi ani, era gata să-şi primească peţitorii. Nu 
împlinise încă cincisprezece ani, când troanele de zestre, 
împodobite cu flori tăiate în scândură de tei, erau pline de 
altiţe, de catrinţe, de trâmbe de pânză şi de albituri cusute 
gata, pline erau şi acoperite cu fel de fel de velinţe lucrate 
cu mult meşteşug; iară de atunci Marta lucrează mereu, 
ţese, alege, coase şi aruncă flori pe gerghef, încât zestrea s- 
a adunat pentru şapte mirese. Prea mult însă niciodată nu 
se poate aduna, fiindcă cinstea nevestei tinere este de a le 
face mireselor daruri de nuntă din zestrea sa bogată şi, cu 
cât mai multe daruri poate face, cu atât mai mare cinste i se 
cuvine. 

Acum bătuse vântul din partea aceea, şi anume Simina 
trimisese pe Stanca lui Cârcioc, aşa din întâmplare, la 
Tudora, vecina Saftei, şi Stanca îi şoptise leicăi Saftei c-a 
auzit de la cineva că are să vie cineva, de undeva, cu un 
gând bun oarecare. Safta, îndată ce auzi, puse mâinile în 
şolduri şi îşi zise nedumerită: „Vai de mine, dar de ce să mă 
apuc!” 

Era vremea frumoasă şi se gândi că ar fi bine să puie 
albiturile să se azvânte. Porunci dar să scoată troanele 


împodobite cu flori tăiate în lemnul de tei şi să le aşeze 
înaintea casei pe două scânduri puse pe nişte polobocele. 

După ce troanele fură aşezate, leica Safta le deschise pe 
toate şi începu, dimpreună cu Marta, să scoată, bucată cu 
bucată, velinţele, catrinţele, altiţele, trâmbele de pânză şi 
albiturile cusute, să le scoată, să le scuture şi să le întindă 
pe sfoara legată de stâlpii pe care zăcea lungul foişor şi 
cerdacul cel mare. 

Era frumos şi plăcut la vedere cum, în sfârşit, toată 
această bogăţie a lucrurilor de mână sta dezvelită în 
vederea tuturora, şi leica Safta privea din când în când pe 
furiş la uliţă, pentru ca să vadă cine trece şi cine stă să 
privească. 

În urmă sosiră şi carele de la câmp, şi patru pluguri cu 
câte patru boi intrară în curtea largă, iar în urma lor venea 
călare, pe un murg buiestraş, Vasile, feciorul mai mare al 
stăpânului. 

Când argatul voi să închidă poarta în urma carelor, Mihu, 
care sta în mijlocul curţii, ridică dreapta şi-i zise încet: 
„Lasă!” 

Poarta rămase deschisă. Argaţii voiră să tragă carele în 
şopron şi să ducă boii la grajd, Mihu iarăşi ridică mâna şi le 
zise: 

— Lasă! Puneţi plugurile la o parte, întoarceţi boii la car şi 
le aruncaţi câte un braţ de fân. 

Aşa făcură argaţii. 

— Mâine ducem la moară! le zise apoi Mihu, plimbându-se 
cu paşi mari prin curte. Scoateţi grâul din hambar şi-l 
puneţi în saci. 

Vasile privea, asculta şi înţelegea; descălecând dar, el îşi 
legă calul de loitra unui car, luă căciula din cap, îşi netezi 
părul de pe frunte şi iarăşi puse căciula în cap. 

— Măi Mitre, îi zise apoi frăţâne-său, scoate caii la apă. 
Peste puţin Mitrea scoase din grajd doi cai înalţi şi trupeşi 
şi-i duse de căpăstru la fântâna din fundul curţii. 


Sosiră apoi vacile lăptoase, porcii lacomi, caprele 
neastâmpărate şi oile blajine. 

Pe când, înspre seară, Simion şi Mitrea intrară cu paşi 
măsuraţi pe poarta deschisă, curtea era plină: slugile 
aşezau în grămadă sacii cu grâu, boii rumegau la carele 
puse în şir, slujnicele mulgeau vacile, porcii sfărâmau 
zgomotoşi grămezile de păpuşoi, caprele se obrăzniceau în 
toate părţile, oile stau înghesuite într-un unghi al curţii, iară 
Mitrea se lupta cu caii nărăvaşi. 

Mihu, stăpânul, se plimba mereu prin curte, iară Marta, 
fiica stăpânului, îşi făcea de lucru, împărțind porunci în 
toate părţile. 

Afară, înaintea porţii, sta un copil şi privea, oprindu-şi 
răsuflarea la cele ce se desfăşurau sub ochii lui. 

Când Mihu văzu pe Simion şi pe Mitrea intrând pe poartă, 
el plecă spre dânşii cu capul ridicat şi legănându-şi alene 
trupul la fiecare pas. 

— Bine te-am găsit! Bine te-am găsit! grăi Mitrea cu faţa 
deschisă. 

— Bine să fiţi primiţi la casa noastră! le răspunse Mihu, 
întinzându-le mâinile. Dar cum şi unde şi în ce treabă? 

— Umblăm şi noi, răspunse Simion, mai încoa, mai încolo... 

— Iar treaba ne este mare şi binecuvântată, numai noroc 
să avem la dânsa, adause Mitrea, privind cu mare băgare 
de seamă în ochii lui Mihu. 

— Norocul, zise Mihu, vine de la Dumnezeu. 

— Amin! răspund amândoi. După ce-şi făcuse astfel 
bineţele cuvenite, toţi trei înaintară spre scările casei. 
Mitrea însă, ca om cu multă chibzuială, peste puţin se opri 
şi aruncă privirea peste curte. 

— Precum văd, aţi fost astăzi la plug, zise el ca din 
întâmplare. Unde aţi arat? 

— Nici n-aş şti să-ţi spun bine, răspunse Mihu, întorcându- 
se spre curte. Ştiţi cum e omul când îi cresc feciorii. Abia-i 
cunoşti musteaţa, şi te scoate din gospodărie. Măi Vasile! 
urmă el, chemând pe fiul său. Unde aţi arat astăzi? 


— În Dosul Plopului, răspunse flăcăul, apropiindu-se. 

— Bune pământuri! zise Mitrea, şi, dacă nu mă înşel, erau 
ogoare. 

— Da, sunt bune! grăi Mihu, dând din umeri. Dar sunt mai 
slabe decât cele de la Vadul-Tătarului. 

Pentru ca să-i lămurească, Mihu le spuse apoi câte şi unde- 
i sunt pământurile, care sunt moştenite de la bunicul său, 
care sunt câştigate de tatăl său şi care sunt agonisite de 
dânsul, şi le spune cât rod a adunat estimp, cât an şi cât 
anţărţ. 

Pe când să sfârşească, Simion priveşte la boi şi zice că sunt 
frumoşi, apoi pleacă toţi trei, ca să-i vadă mai de aproape. 

De la boi trec în urmă la vaci, la porci, la oi şi la cai. 
Pretutindenea Mihu le făcu împărtăşire despre cum şi când 
şi în ce chip, le spune preţul şi vremea cumpărării, laudă 
soiul şi scoate la iveală buna prăsilă ieşită din gospodăria 
sa. 

Sosind la vraful de saci, el dezleagă gura unui sac, pentru 
ca fiecare dintre cei de faţă să poată lua un pumn şi să 
laude bobul plin. El însuşi ia un pumn, îl scutură, îl priveşte, 
zice c-a ieşit bine, îl aruncă jos, apoi leagă gura sacului. 

Simion ţine pumnul plin la gura unui bou apropiat, iar 
Mitrea ia câteva boabe între dinţi şi aruncă prisosul între 
saci, ca să găsească şi păsările ceva. 

— Rău ai brodit-o, zise Simion, căci aici ele găsesc în de 
prisos. Când se îndreptară din nou spre casă, Safta se 
iveşte, ca din întâmplare, la capul scărilor. 

— Vai de mine! cum ne-aţi găsit! le zise ea. Dar să iertaţi. 
Aşa-i omul cu gospodăria! Oricât te trudeşti, n-o scoţi la 
capăt. 

— Lasă că te ştim cât eşti de harnică, îi zise Mitrea. 

— Dar uite ce velinţe! Unde le-ai cumpărat, de-ţi sunt atât 
de frumoase? 

— Vai de mine! Eu să cumpăr? strigă Safta. M-a ferit 
Dumnezeu! Tot din casa mea! 


— Nu te cred, grăi Mitrea cu răutate. Prea sunt de-a 
degete tinere. 

— Şi oare nu am fată mare? zise leica Safta. 

— Ei, grăi acum Simion. Ai brodit-o, vere Mitrea. Ai brodit- 
O! 

— Aşa mai înţeleg şi eu, glumi acesta. Dacă e vorba de fată 
mare, apoi noroc să aibă! 

— Norocul vine de la Dumnezeu! le răspunse leica Safta. 

— Amin! ziseră amândoi, schimbând o privire plină de 
înţeles. 

După aceste, plecară de-a lungul foişorului, iară Safta 
începu să le spuie care, când şi cum şi în ce chip. Cele mai 
multe erau lucrate în casă; pe ici, pe colo erau întinse câte o 
velinţă mare, câte o catrinţă bogată ori câte o pereche de 
altiţe, lucruri primite în dar de la cutare dintre rudeniile din 
satele mai depărtate ori lucruri moştenite de la bunica ori 
chiar de la mama bunicii. 

Pe când ajunseră să intre în casa cea mare, unde pereţii 
sunt acoperiţi cu zăveze şi împodobiţi jur împrejur cu fel de 
fel de vase, începu a se întuneca, şi Marta intră să pună 
două lumânări pe masă şi să le zică oaspeţilor „bună seara”. 

— Noroc să ai, nepoată! îi ziseră oaspeţii. 

— Norocul, răspunse Marta roşind, vine de la Dumnezeu! 

— Amin! ziseră ei şi astă dată. Acum nu mai rămânea 
îndoială că lucrul se poate pune la cale. Nici tată, nici 
mamă, nici fată nu a zis: „Va da Dumnezeu şi norocul cu 
vremea”, o vorbă foarte neplăcută la asemenea prilejuri. 
Simion şi Mitrea începură dar, pe departe şi mai pe 
aproape, apoi mai de-a dreptul şi mai lămurit, până ce n- 
ajunseră la vorba făţişă. Safta şi Mihu se mai făceau că nu 
înţeleg, în urmă nu îndrăzneau să creadă şi erau uimiţi de 
cinstea ce li se face, în sfârşit, spuneau că nu sunt încă gata 
precum ar dori, că le vine greu a se despărţi de singura lor 
fiică... la urma urmelor - că teacă... că pungă, până ce 
Mitrea nu se ridică vesel şi grăi: 

— Vasăzică, lucrul e gata, numai să vrea şi fata! 


— Ei, aşa i-o fi fost ursita! grăi Mihu, zâmbind cu 
mulţumire. Leica Safta îşi supse buzele şi zise: 

— Să o întrebăm pe ea. Ce mai ştii? fetele sunt cam de 
capul lor. Zicând aceste, ea chemă pe Marta să mai aducă o 
garafă de vin. 

— Ei, dar în grabă ne laşi, nepoată! grăi Simion când ea 
voi să iasă. Nici nu te-am văzut precum dorim să te vedem. 

Marta se opri tulburată. 

— Se şopteşte că ai să te măriţi! zise Mitrea glumind. 

— O fi! îi răspunse Marta zâmbind. Dar eu nu ştiu nimic. 

— Şi dacă noi am şti? 

— Mi-aţi spune şi mie! le zise ea. 

— Asta-i, vere, asta! grăi Simion, că nu ştim nici noi; dar se 
zice, îi spuneam tocmai vărului Mihu, c-ar fi să te peţească 
Toderică, îl ştii acum! Şi se teme... 

EI tăcu, şi Marta tăcu, şi toţi tăcură. Cuvântul următor 
trebuia să fie al mumei; ea se apropie dar de Marta şi-i zise: 

— Ei, spune, ce-ai zice tu? Marta dete din umeri şi grăi: 

— Cum a vrea tata. 

— Noroc să ai, grăiră amândoi oaspeţii, ridicându-se de pe 
scaun, iară Mihu simţi o deosebită răcoare la inimă văzând 
că lucrurile se fac atât de pe voia lui. 

Cu aceste, toată treaba era pusă la cale şi luându-se 
înţelegere ca peste trei zile, adică duminică, junele să vie cu 
părinţii şi cu oamenii săi să peţească după obicei şi să se 
facă logodna. 

Cei doi trimişi plecară cu răspunsul, Marta le sărută 
mâinile, iară Mihu şi Safta îi însoţiră până la portiţă. 

III. 

Satul se gătea de nuntă. În sfârşit, avea să se petreacă 
lucrul pe care oamenii îl aşteptau atât de demult. Încă 
duminică se vorbea că peste săptămână Toderică va peţi pe 
Marta, iară joi, când trecu prin sat ştirea că Cosma Florii 
Cazacului îşi va trimite oamenii la casa Mihului, nevestele şi 
fetele mari nu se mai putură stăpâni şi plecară, pentru ca, 


trecând pe dinaintea porţii deschise, să vadă cum îşi 
aşteaptă Marta peţitorii. 

Seara, toată lumea ştia cum s-au petrecut lucrurile, ce a 
zis Mihu, ce-a zis Safta, ce-au zis Mitrea şi Simion şi în ce 
chip Marta a stat înaintea lor şi a zis că are să fie cum vrea 
Mihu, stăpânul casei, fiindcă astfel se cuvine să răspundă o 
fată de casă bună. Unul văzuse cum Mihu şi Safta au 
petrecut pe Mitrea şi pe Simion până la portiţă; altul auzise 
cum i-a rugat să spuie sănătate şi voie bună viitorilor cuscri 
şi să-i dorească de bine junelui, şi iarăşi altul a văzut pe 
Simina foarte veselă şi a fost prin apropiere când oamenii s- 
au întors la casa ei. Pentru ca să facem vorbă scurtă: gura 
satului se pornise ca niciodată mai nainte. 

Dar vorbele multe izvorau din bucuria obştească. Nu era 
în sat nici un om care nu s-ar fi simţit părtaş la bucuria 
celor două case, căci unii erau rude, alţii cuscri ori prieteni 
şi iarăşi alţii fini sau oameni ce se ţineau de una ori de alta 
din cele două case fruntaşe. Avea dar să fie o nuntă de care 
se va vorbi prin fii şi nepoți, o nuntă a satului întreg, încât 
ospeţia, chiotele, jocul şi voia bună şapte zile şi şapte nopţi 
să nu se mai curme, căci acum o dată este un Mihu care-şi 
mărită fata după un fecior de seama lui, şi cine ştie când se 
va mai pomeni o asemenea potriveală! 

Fetele şi nevestele ardeau de neastâmpăr să vadă găteala 
de mireasă a Martei, să vadă podoaba cununiei, rubedeniile 
sosite din alte sate, călăreţii trufaşi ai junelui, şi le trecea un 
fior plăcut când se gândeau la toate aceste. 

Nu rămânea îndoială că Miron are să fie vătavul voinicilor, 
deoarece este bun prieten cu loderică şi prea mult ţine la 
Marta. Deocamdată însă nici logodna nu era făcută, şi 
lucrul era o taină despre care nu se putea vorbi făţiş şi fără 
de cotituri decât în casă. 

Aici apoi se făceau pregătirile penru logodnă, dar cu totul 
în tăcere, ca din întâmplare, şi astfel ca stăpâna casei 
totdeauna să poată zice: „Vai de mine! Cum ne-aţi găsit! 
Dar să fie cu iertare, că ne găsiţi atât de puţin pregătiţi”. 


Făcând pregătirile, Safta şi întreaga ei casă se aflau în o 
veselă mişcare. 

Era mândră Safta că-şi poate mărita fiica, că poate primi 
oameni şi nuntaşi şi că-şi poate desfăşura comorile. Din 
când în când însă o cuprindea înduioşarea. Toate erau 
bune, toate frumoase, dar Marta ieşea din casă. Când se 
gândea la aceasta, se aşeza întristată, începea să-şi şteargă 
lacrimile şi, dacă Marta îi era în apropiere, îi acoperea faţa 
de sărutări. 

Mihu nu plângea, nu-şi săruta fata, chiar nu vorbea: el 
mormăia mereu ca un urs îndâriit. Îi era crescută Marta la 
suflet, şi acum, când se gândea că veselia casei lui se 
depărtează, nimic nu-i pria, nimic nu-i era pe plac, nimeni 
nu ştia să-i vorbească după dorinţă. Grozav i se părea 
lumea înrăutăţită: argaţii, feciorii săi, nevasta, vecinii, toată 
lumea se schimbase, şi numai Marta era, şi chiar mai mult 
decât altădată, un leac de alinare pentru orişice suferinţă. 

Dar toate ca toate! Un lucru însă nu-i putea intra Mihului 
în cap: cum adică un flăcăiandru să vie, să-i ia fata din casă, 
şi el însuşi, care a crescut-o şi a păstrat-o ca pe lumina 
ochilor săi, să zică: „la-o şi te du cu ea!” 

Ceasuri întregi Mihu se plimba necăjit şi frământat de 
gânduri prin casă şi mereu îşi zicea: „Aşa trebuie să fie! 
Nici alţii nu sunt mai buni decât tine. Oricum o suceşti, tot 
aici ajungi.” Aşa zicea el, dar nu se putea împăca cu acest 
gând. 

Marta, în sfârşit, era mireasă. Mireasă! Când această 
gândire i se ivea în suflet, o trecea un fior dezmierdător, un 
fel de beţie care o seca de puteri. 

Această gândire stârnea într-însa o mulţime de altele, care 
mai de care mai străine şi mai tainice, gândiri pline de 
farmec, care-i aprindeau inima şi apoi iarăşi o umpleau de 
răceală. Era o viaţă nouă de care se apropia, o viaţă 
necunoscută, şi această necunoştinţă în o clipă da loc celor 
mai dulci nădăjduiri, şi în alta celor mai îngrozitoare temeri. 
Era să părăsească mumă, tată, fraţi, casa părintească, tot 


ce-i era lipit de suflet şi sta uimită ca de un lucru pe care 
nu-l putea crede; dar dincolo de această uimire era 
farmecul unei vieţi pe care parcă ai putea-o umplea după 
cum te poartă gândul. Acum zilele i se păreau prea lungi şi 
peste puţin se înspăimânta de scurtimea lor. Acum ar fi 
dorit să fie aproape de Toader şi să privească în ochii lui 
binevoitori, şi peste puţin îi venea să fugă la mumă-sa şi să 
strige: „Mamă, nu mă mărita!” Şi iarăşi chipul lui Miron se 
arăta în sufletul ei; îl vedea înaintea ei atât de viu, atât dea 
vorbind, încât parcă razele soarelui cădeau asupra lui şi l-ar 
lumina. Şi atât se simţea de uşurată când se pierdea în 
gândurile despre dânsul, atât de bine se simţea când şi-l 
închipuia în apropiere, şezând lângă dânsa, vorbindu-i în 
graiul lui cel limpede şi ademenitor, apucând-o de mână, 
cuprinzând-o cu braţul şi zicându-i: „Marto!” 

Nu-şi închipuia ce-ar zice Miron mai departe, dar atât de 
fericită se simţea când şi-l gândea astfel, grăind cuvântul 
„Marto”, încât iarăşi şi iarăşi sufletul i se umplea de chipul 
lui. 

Ceasurile treceau, şi în trecerea lor ea tot mai mult se 
ameţea, încât, sosind ziua de sâmbătă, ea umbla buiguită 
fără de a-şi mai putea da seama despre vreun gând hotărât. 

Era ajunul zilei în care trebuia să se logodească cu junele 
ce-i fusese ales din copilărie, junele pe care se obicinuise a-l 
privi ca pe viitorul ei soţ, junele care-i era drag şi care o 
avea în drag; cu cât însă ziua se apropia de cădere, cu atât 
mai viu i se ivea într-însa dorinţa de a face să se amâne 
această logodnă. Oricând, numai acum nu, când se afla într- 
o stare, singură nu ştia cum, dar o stare în care logodna îi 
părea peste putinţă. 

Dar, acum întâia oară în viaţa ei, Marta simţea că nu poate 
să spuie nimănui ceea ce gândeşte. Nu-şi găsea loc de 
astâmpăr, dorea de singurătate, îi venea să plângă şi se 
retrase pe o laiţă ce sta în fundul grădinii, sub un păr cu 
frunzele îngălbenite. 


Safta, care pretutindenea o căuta cu privirea, o văzu 
intrând în grădină, o văzu aşezându-se pe laiţă, merse apoi, 
închise portiţa şi se întoarse cu ochii plini de lacrimi în casă. 

Ziua încetul cu încetul se învălui în noapte, liliecii şi 
gândacii tomnatici începură să zboare prin aer, luna plină 
se ridică în dosul dealului acoperit cu pădure, pe cerul 
senin. Era o seară liniştită, numai din când în când 
străbătea câte un freamăt printre frunzele copacilor, se 
auzea mugetul unei vaci ori lătratul unui câine. 

Deodată, prin liniştea serii, de departe, ca prin vis, 
străbate de pe dealul din dosul grădinii sunetul unui fluier, 
o doină ce se ridică şi cade ca un şir de mărgăritare. 

Marta tresare şi se ridică asemenea unei căprioare 
speriate, ascultă, oprindu-şi răsuflarea, la dreapta şi stânga, 
înşiră sunetele, alcătuieşte doina, apoi faţa i se înseninează 
şi se umple de strălucire. 

„EI”, strigă ea pierdută în înţelesul acestui cuvânt, apoi se 
porneşte ca fiind cuprinsă de-o vrajă, iese pe portiţa din 
dosul grădinii, trece prin gardul de spini ce împrejmuieşte 
viile şi merge dusă, fără de gânduri, înfierbântată, cu părul 
desfăcut, cu ochii plini de văpaie, cu obrajii aprinşi, cu 
buzele cuprinse de tremurare, cu pieptul mişcat de viforul 
inimii, merge drept pe calea sunetului dulce şi duios, 
printre rândurile de viţă, prin desimea tufişului, tot mai 
iute, tot mai neastâmpărată, tot mai îmbătată de fericirea 
apropierii. 

În sfârşit, vede murgul păscând şi pe Miron rezemat de un 
stejar singuratic, îl vede şi ochii i se împăienjenesc. 

— Miroane, Miroane! ţipă ea dezmierdată şi fuge lângă 
dânsul. Miron aude glasul plin de simţire, o vede grăbind 
spre el şi rămâne cuprins de uimire. 

— Marto! Ah, Marto! strigă el, apoi, deznădăjduit, aruncă 
fluierul, face un pas înainte şi o cuprinde în braţele sale 
bărbăteşti. 

— O, Doamne! şopteşte ea, închizându-şi ochii. Cum te 
iubesc, Miroane, cum te uibesc! 


Gurile lor se împreună în o lungă sărutare, obrajii ei se 
umplu de lacrimi, şi astfel rămân câtva timp încremeniţi în 
apropierea stejarului, sus, pe coasta luminată de razele 
lunii gânditoare. 

Într-un târziu, Miron îi privi îndelung în faţă. 

— Marto! zise el încet, o singură dată trăieşte omul, dar aş 
dori să mor în clipa aceasta. O! cât de mult am gândit, cât 
de mult am visat, cât de des am furat fericirea, închipuindu- 
mă fericit. Tu n-ai fost la munte, nu cunoşti podoabele lumii. 
Când cerul e senin şi vânturile se aşază la odihnă, auzi de 
jos, din vale, murmureala pâraielor, un zgomot aşa şi veşnic 
tot aşa, atunci îmi iau fluierul, gândesc la tine şi cânt. 
Cântecul îmi sfâşie inima, dar cânt ca să mi-o sfâşie. Când 
se stârneşte apoi viforul şi copacii se încovoaie, crapă şi ies 
din rădăcini, când puhoiul năpădeşte, atunci privesc înspre 
dealul ăsta, îl caut din ceaţă şi, când îl văd, mi se sfâşie 
inima, dar îl caut, ca să mi-o sfâşie. De când te-am văzut, 
Marto, parcă am şapte vieţi: atât am trăit, atât am gândit, 
atât m-am zbuciumat, încât e minune că nu m-am mistuit. 
lar acuma, când te simt în braţele mele, îmi vine să cred că 
tot te visez şi, ştiind că nu visez, parcă mă topesc, mă sting, 
mă mistuiesc! 

El tăcu. 

— Vorbeşte! îi zise Marta cu stăruinţă. 

— Ah! de ce-ai venit aici? grăi Miron cu amărăciune. Ce 
gând te-a purtat? Care ursită te-a mânat? De ce nu mi-ai 
lăsat liniştea amărăciunii, pe care o iubeam atât de mult? 
Nu am dorit niciodată mai mult decât atâta. Într-un an o 
vorbă bună, o privire blândă, o strângere de mână. De când 
am auzit însă că în adevăr te măriţi, mă cuprind gânduri 
nebune şi umblu pribeag prin lume; nu-mi mai ştiu de 
turmă, nu-mi mai ştiu de ciobănie, ci stau pironit lângă 
acest stejar şi privesc uscându-mă spre curtea voastră. 

— Ah! îi zise Marta deznădăjduită. Mă cuprinde groaza 
când mă gândesc, dar aşa vrea tata. 


— Ce vrea tata? strigă Miron. Nu mai vrea nimeni nimic. 
Acum nu te mai scoate nimeni din braţele mele. Ori eşti a 
mea, ori - o, Doamne, fă să n-o zic într-un ceas rău - ori te 
ucid cu mâna mea. Nu-mi mai sunt stăpân. 

Marta se alipi mai dinadins de dânsul. El însă deodată o 
dete la o parte. 

— Du-te! îi zise apoi. De ce-ai venit? De ce mă duci în 
ispită? De ce mă scoţi din minţi? 

— Miroane! grăi dânsa înduioşată, apropiindu-se de 
dânsul şi cuprinzându-l din nou cu braţele ei rotunde. Nu 
mă trimite! Lasă-mă să vin mereu la tine, să stăm împreună, 
să ne plângem de lume, să ne povestim dragostea. Miroane! 
strigă apoi din nou şi îl sărută. Nu mă lăsa, căci pier! 

Miron sta zguduit de lupta ce se petrecea în sufletul lui. 
Numai acum ajunsese a-şi da pe deplin seama despre cele 
ce se petreceau cu dânsul. Încetul cu încetul, faţa lui se 
umplu de o liniştită asprime. 

— Marto! grăi el încet. Noi trebuie să ne despărţim pentru 
totdeauna. Ceasul acesta e zestrea vieţii noastre. Nu uita că 
eşti fiica Mihului. Ce ar zice lumea dacă te-ar vedea aici cu 
mine? 

Marta tresări şi privi înspăimântată împrejur, apoi se 
îndreptă şi rămase tulburată înaintea lui. 

— Da! mă duc, zise ea, dar să ştii că mă prăpădesc. 

— Dumnezeu să-ţi binecuvânteze tot pasul! grăi Miron 
trist, apoi o cuprinse în braţe, o sărută şi după aceea se 
despărţiră în tăcere. 

Păstorul privi timp îndelungat spre sat. Într-un târziu se 
mişcă, îşi ridică fluierul, îl puse pe genunchi şi-l frânse, 
aruncând bucăţile la dreapta şi la stânga, apoi încălecă pe 
buiestraş şi plecă spre munte. 

IV. 

Cocoşii cântau de zori, vitele mugeau, păsările îşi spălau 
penele, ziua tot mai mult se revărsa şi tot mai mult se 
dezvăluia din noapte. 


Mihu se zvârcolea în culcuşul său. Nu mai putea să-şi dea 
seama dacă a dormit ori dacă a stat treaz toată noaptea, ci 
şedea cuprins de oboseală, asemenea unui om care a trecut 
printr-un şir de zguduiri şi nu-şi mai este stăpân pe o 
singură cugetare hotărâtă. Îi era silă să se ridice şi-l 
cuprindea un fel de leneşă îngrozire când se gândea că 
peste zi are să primească oameni acasă, să vorbească şi să 
fie cu băgare de seamă la tot ce zic alţii şi la tot ce trebuie 
să zică ori să facă el însuşi. 

Sculându-se, Mihu era mai ursuz decât totdeauna şi se 
mişca ticăit şi fără nici o treabă prin casă: simţi dar o 
adevărată uşurare când Safta deschise uşa şi intră cuprinsă 
de îngrijare la dânsul. 

— Mihule! îi zise ea cu stăruinţă. Eu nu ştiu ce e de capul 
Martei. Aseară a stat până târziu pe laiţa de sub părul din 
fundul grădinii! Când s-a întors apoi în casă, era mâhnită şi 
tăcută, iar după ce s-a aşezat la odihnă, mereu suspina, 
mereu se zvârcolea în culcuş şi plângea prin vis de se 
înăbuşea. Eu nu ştiu ce o fi... sfârşi ea ştergându-şi 
lacrimile. 

— Nu ştiu! grăi Mihu îndârijit. Se vede că nu ştii! Ba s-a 
bucura că iese din casă. Se vede că eu mă bucur; se vede că 
tu te bucuri! Ştii că nu ne mai rămâne nici câine, nici pisică 
dacă pleacă ea. Toată casa se duce cu dânsa. 

Îi era greu Mihului la inimă, dar nu se arăta şi nu-şi 
dezvelea slăbiciunea chiar nici înaintea nevestei. 

— Aşa-i! urmă Safta. Astăzi dimineaţă am întrebat-o: 
„Marto, draga mamei, ce-ţi e?” Tăcea şi tăcea. Nu puteam 
să scot o singură vorbă de la ea. Privea mereu la mine, 
parcă era speriată, parcă voia să mă roage, parcă voia să- 
mi ceară iertare. Şi tăcea, încât îmi sfărâma inima. „Nimic, 
zise ea în sfârşit, dar grozav mi-e de greu. Roagă pe tata să 
nu facem azi logodna.” „Cum? nu vrei să te măriţi după 
Toderică?” o întrebai eu. „Da, îmi răspunse ea, mă mărit, 
dar mai târziu. Numai acum, nu.” Auzi, Mihule, mi se rupe 


inima! Trimite vorbă că astăzi nu se poate, că Marta e 
bolnavă, că eu nu sunt bine, că... în sfârşit, spune ceva. 

Mihu asculta oprindu-şi răsuflarea, iar când soţia sa îi 
vorbi despre amânarea logodnei, privi îndelung şi uimit la 
dânsa. 

— Safto! zise el apoi, ţi-ai ieşit din fire? Cum s-ar putea să 
mai schimbăm un lucru care e pus la cale? Primesc oamenii 
lui Cosma, oameni de cinste, cu care nu te poţi juca, le dau 
vorba mea, satul întreg ştie că atât eu, cât şi Cosma suntem 
gata de logodnă, şi apoi, ţop, ca din senin, să-mi calc vorba 
pe care am grăit-o cu multă chibzuială şi să mă fac de râsul 
lumii! 

— Dar Marta nu voieşte! grăi Safta. 

— Nu voieşte? răspunse Mihu nedumerit. Ştiu şi înţeleg că 
nu voieşte. Dar voiesc eu, şi aşa trebuie să fie, cum... 
trebuie să fie. 

— Dar, Mihule, e grozav! 

— Nevastă! îi strigă Mihu aprins. Dă-mi pace! Nu-mi pune 
foc în creştetul capului, căci să nu am Dumnezeu dacă nu 
sfărâm tot ce-mi cade în vedere. Aşa trebuie să fie! Lasă- 
mă! 

Safta ieşi, iar Mihu rămase umblând prin casă. 

„Am să trag o nuntă, încât să-i meargă vestea în şapte ţări, 
îşi zise el într-un târziu. Un an întreg să nu se mai curme 
beţia, şi nepoţii să povestească cum a fost când Mihu şi-a 
dat fata din casă şi a făcut legătură de cuscrie cu Cosma 
Florii Cazacului!” 

leşind în curte şi mergând pe la grajduri, Mihu nu găsea 
nimic după dorinţa sa, certa pe toţi ce-i ieşeau în cale şi nu- 
şi mai găsea răbdarea obişnuită. 

— Astăzi stăpânul nu e deloc cu chef, zise Marcu, parcă-i 
vine să caute cearta cu lumânarea. 

Peste puţin, Mihu ieşi din curte şi plecă să meargă la casa 
satului şi de aici la biserică. 

Ţinându-şi băţul lung în mâna dreaptă, el mergea drept pe 
mijlocul uliţei, cu capul ridicat, cu paşi laţi şi legănându-şi 


mereu trupul. Pretutindenea pe unde trecea, la dreapta şi 
la stânga oamenii se grăbeau şi îşi descopereau capetele, 
femeile stau cuviincioase, iar nevestele tinere, fetele şi 
copiii grăbeau să-i atingă mâna cu fruntea. 

Oricât de mâhnit, el se simţea bine. Dădea mereu din cap 
la dreapta şi la stânga, întreba pe unul ce mai face, apuca 
bărbiile unei fete şi o necăjea cu măritişul, le da câte un ban 
copiilor, iar dacă erau din casă mai bună, le lăuda 
frumuseţea şi, astfel, mergea încet înainte. Simţea că toţi 
privesc în urma lui, toţi vorbesc despre dânsul şi toţi 
aşteptau cu neastâmpăr nunta pe care avea să o facă. 

Când se gândi la nuntă, inima iar i se strânse. De când ştia 
că Marta nu ar dori ca logodna să se facă astăzi, mâhnirea îi 
era cu atât mai adâncă. Se stăpânea însă şi se mângâia cu 
mult preţuita încuscrire. 

„Da! îşi zise el. E mare cinstea pe care i-o fac eu dându-i 
odorul casei mele”. 

Plin de aceste simţiri, el sosi la Pârâul Corbului. Aici locul 
cade. În partea despre care venea Mihu, sus, pe dâmb, este 
o casă, şi înaintea casei vreo cinci-şase femei şedeau pe 
nişte pietre la vorbă. 

Când se apropie, femeile se ridicară şi rămaseră privind în 
urma lui. Mihu privi zâmbind la ele, îşi clătină încet capul şi 
înaintă mai departe. 

Pârâul era aproape toată vara sec şi nu se umplea decât 
pe vremi ploioase. Şi atunci era însă atât de mic, încât 
carele şi oamenii treceau fără multă greutate prin el. Un 
om era însă care foarte adeseori trecea pârâul şi căruia nui 
se cuvenea să treacă sărind de pe un bolovan pe altul. Chiar 
însă dacă Mihu ar fi trecut însuşi, Marta era fată mare; 
aşadar, încă acum doi ani Mihu poruncise slugilor să facă o 
punte pe la un loc mai strâmt. Puntea, cam de doi stânjeni şi 
jumătate de lungă, era făcută din două scânduri de fag puse 
alăturea pe nişte pari groşi, înţepenite prin mari cuie de 
fier. Lasă că oamenii treceau mai mult pe lângă punte decât 


peste ea, dar în vreme de ploaie, când pârâul se umfla, ea 
slujea întregului sat de trecătoare. 

Când Mihu dete să scoboare spre podeţ, văzu ivindu-se din 
dosul gardului de peste pârâu un om înalt şi gros, care 
venea spre dânsul călcând din greu, încât parcă era să se 
clatine pământul sub picioarele lui. 

Acest om era Cosma Florii Cazacului. Nu se putea un lucru 
mai neplăcut. Astăzi era bine să nu se întâlnească viitorii 
cuscri şi chiar întâlnindu-se să fie destul de departe, pentru 
ca, dându-şi bineţele cuvenite, fiecare să poată merge mai 
departe, ca şi când nu ar şti nimic despre cele ce aveau să 
se petreacă spre seară. Aici, la punte, ei trebuiau să treacă 
unul pe lângă altul, ei trebuiau să-şi dea mâna, trebuiau să 
stea de vorbă. 

Mihu îşi încreţi sprâncenele. Sus, înaintea casei, stau 
femeile şi priveau în urma lui; jos era puntea îngustă, pe 
care nu puteau să treacă doi oameni alăturea, şi vorba era 
care căruia să-şi dea cinstea întâietăţii. 

Ei se apropiau de punte cu paşi nehotărâţi, dar se 
apropiau astfel încât să sosească deodată la cele două 
capete ale scândurii. 

Mihu stete puţin la îndoială, apoi se îndărătnici şi, auzind 
femeile în dosul său, puse piciorul pe scândură. 

Tot atunci Cosma călca puntea, ce se încovoia sub pasul 
lui. Cam pe la mijlocul punţii ei îşi ajunseră piept la piept şi 
se opriră tulburaţi şi posomorâţi faţă în faţă. 

— Noroc bun! grăi Cosma necâjit. 

— Să dea Dumnezeu! îi răspunse Mihu cu amărăciune. Ei 
îşi strânseră mâna şi steteră câtva timp tulburaţi şi căutând 
mereu să meargă fiecare mai departe, iară femeile de 
dinaintea casei începură a-şi astupa gurile. 

— Prost e făcută puntea asta, grăi Cosma. 

— Îmi pare rău, îi răspunse Mihu supărat, căci eu am 
făcut-o. 

— Apoi rău ai făcut-o, îi zise celălalt nerăbdător, încât nici 
nu pot să treacă doi oameni cinstiţi pe ea. 


— Pofteşte şi treci! grăi acum Mihu, şi sări la dreapta de 
pe punte. 

— A, nu! ferească Dumnezeu! A d-tale e puntea, îi 
răspunse Cosma, şi sări la stânga, în albia pârâului. 

Femeile nu se mai putură stăpâni şi începură să 
bufnească. 

— Dacă era făcută de d-ta, trebuia să-mi dai mie pasul 
întâi la trecere! strigă Cosma şi se depărtă cu obrajii roşiţi. 

— Se-nţelege! răspunse Mihu stăpânindu-şi mânia. 
Numaidecât! Cine sunt eu! Auzi! Trebuie să-i las pasul întâi! 

Mergea apoi Mihu, mergea fără de a mai privi la dreapta 
ori la stânga, mergea drept înainte, şi femeile parcă veneu 
în urma lui şi bufneau, şi râdeau în hohot, şi-şi băteau joc de 
dânsul. Vedea cum una fuge la alta, cum îşi spun 
întâmplarea, cum fiecare îi pune câte-o codiţă, câte un 
cornuleţ, cum întregul sat nu mai vorbea decât despre 
ruşinea pe care a păţit-o. 

Nu mai putea să meargă la casa satului, nici la biserică; el 
intră prin vii şi se întoarse pe la Fântâna Corbului acasă. 

— Ce e, Mihule? îl întrebă Safta când îl văzu întorcându-se 
înainte de vreme. 

— Nimic, toate sunt bune! răspunse el intrând în casă. 

V, 

Pe la amiazăzi tot satul ştia că Mihu s-a certat cu Cosma, 
iară dupăamiazăzi oamenii şi femeile stăteau grămezi- 
grămezi şi nu vorbeau decât despre nemaipomenita 
întâmplare. 

Unul, mai ştiutor de tainele celor două case, îi spunea 
şoptind prietenului său mai apropiat că loderică se 
întâlnise vineri seară cu Anica Podarului la portiţă, că Anica 
l-ar fi necăjit cu însurătoarea şi că el ar fi zis că Marta e 
subţirică, încât n-ai şti ce să faci cu ea, temându-te ca nu 
cumva să o frângi între degete şi alte asemenea lucruri de 
luat peste umăr ar fi grăit loader. Anica le-a spus toate 
aceste Floarei lui Ciucur, iar Floarea a dat vorba mai 
departe, încât Safta a prins de veste de vorbele pe care le 


grăise Toderică, viitorul ei ginere, şi grozav s-a supărat şi a 
început să facă gură. Mihu, blând ca totdeauna, numaidecât 
a plecat la Cosma, voind să-i spună că, dacă e vorba aşa, 
apoi nu-i mai dă fata. Aşa s-au întâlnit apoi pe punte şi s-au 
certat din pricina vorbelor pe care le grăise Toader. 

— Aşa o fi! ziceau oamenii şi clătinau gânditori din cap. Cu 
deosebire însă fetele şi nevestele tinere nu erau mulţumite 
cu această lâămurire. Tiţa lui Colac auzise de la cineva că 
lucrul stă cu totul altfel. Adică Marta nu ar fi voit să se 
mărite după Toderică, fiindcă ar fi în dragoste cu Miron şi, 
auzind Simina despre aceasta, i-ar fi zis Cosmii să meargă 
la Mihu şi să-i spună că, dacă-i vorba aşa, apoi nu se mai 
duce Toader la peţite. Aşa s-au întâlnit pe punte şi s-au 
certat. 

— Aşa o fi, soro! îşi ziceau femeile şi nu se mai îndoiau 
despre nimic. 

— Nu spuneam eu că nu are să iasă nimic din toată nunta 
aceasta? zicea una. Şi orbul putea să vadă că lui loderică 
nu-i umblă mintea la însurătoare. Mereu pe la şezători, 
mereu pe la portiţe... 

— Aşa-i, soro! îi răspundea alta. Apoi Marta? N-ai văzut 
cum se leagă de Miron? Nu ziceam eu? Dacă-i odată 
bogată, îşi alege cel puţin un bărbat încât să-i cauţi 
pereche. 

Astfel, din vorbă în vorbă, satul ajunse la înţelegere şi, pe 
când se înseră, toţi ştiau cum s-au petrecut lucrurile şi 
niciunul nu se mai îndoia că Mihu odată cu capul nu-şi va da 
fata din casă. 

Când era însă vorba de Miron, mulţi clătinau din cap şi 
ziceau: 

— Multă apă va mai trece pe Pârâul Corbului până ce Mihu 
îşi va da fata după un cioban. 

Femeile însă nici despre aceasta nu se mai îndoiau. În 
vremea aceasta Toader era vesel, Simina era necăjită, 
Cosma era mâhnit, Marta îi făcea cu ochii plini de lacrimi 
mărturisiri Saftei, Safta asculta răcită până în adâncul 


inimii, iară Miron cutriera culmile munţilor ascunşi în ceața 
depaărtării. 

De când a strâns pe Marta în braţe, de când a sărutat-o, 
de când a dezvelit scumpa taină a vieţii sale, sângele îi 
rămăsese înfierbântat şi sufletul lipsit de astâmpăr. O vedea 
mereu, şi mereu fugea de dânsa; simţirea pe care o avuse 
atunci mereu se reivea, şi el căuta mereu să o gonească. 
Adeseori îl apuca o pornire de turbare, încât se simţea 
ucigaş şi se vedea sfărâmând pe Toderică, pe Mihu, pe 
Cosma cu o singură lovitură. Şi iarăşi se alina pe o clipă, dar 
deodată îl apuca dorul şi-l purta spre vale. „Mă duc, îşi 
zicea, o iau şi o aduc aici, departe, departe de lume...” Dar 
cum putea să răpească mângâierea bătrâneţelor? 

Norii se strecurau în linişte, unul câte unul, pe deasupra 
lui; luna mereu se ascundea în dosul lor şi iarăşi ieşea 
deasupra câmpului senin al cerului; stelele, carul cu boi, 
cloşca cu pui, întregi cetele strălucite pe nesimţite îşi mutau 
locul şi înaintau pe calea robilor înspre cădere: păstorul 
zăcea întins pe spate, cu faţa spre cer şi cu privirea 
pierdută în adâncul înălțimilor lumeşti, cu care atât de mult 
se deprinsese. Acest cer era atât de străveziu, atât de 
limpede era câmpia pe care Miron se juca în copilărie, era 
cartea cea mare din care în tinereţe îşi tălmăcea tainele 
vieţii; iară acum, când, obosit de munca zilei, trupul lui era 
cuprins de amorţire, sufletul său dezlegat ca o pară de foc 
se ridica şi se depărta de la faţa pământului, pe care îşi 
părea atât de străin. 

VI. 

Grozav se îndârjise nenea Mihu. Şedea şi iarăşi şedea 
ceasuri întregi, fără ca să poată ieşi la capăt cu gândurile 
sale. 

Peste puţin el uitase întâlnirea neplăcută pe care au avut-o 
la punte şi nu se mai gândea decât la răutatea oamenilor, 
care acum aveau despre ce să vorbească. Îi părea că-i 
vedea adunându-se grămezi, că aude glumele lor proaste şi 
adeseori îi venea să-şi ia pălăria, să plece la Cosma şi să-i 


ceară iertare, numai ca satul să rămâie de ruşine cu 
clevetirile sale. Cosma îi zăcea greu la inimă, dar nu putea 
să se mânie pe dânsul. În sfârşit, amândoi erau părtaşi la 
aceeaşi soartă, amândoi deopotrivă daţi pe gura satului; 
Mihu îl privea deci mai mult ca pe un păgubaş şi prieten la 
nevoie. Duminica după-amiazăzi, Barbura lui Corbei veni să 
spună din partea Siminei că de cu seară nu poate veni, 
fiindcă se bolnăvise una dintre fetiţe. 

— Toate sunt bune! grăi Mihu când Safta îl încunoştiinţa 
despre aceasta. 

Sângele i se ridică însă în cap; aceasta era o 
nemaipomenită necinstire pentru dânsul! Îi părea bine că 
logodna nu se face, dar seara, când ar fi trebuit să se facă, îl 
treceau fierbinţelile. 

„Nu! îşi zicea umblând neastâmpărat prin casă, atât de 
departe nu ar fi trebuit să meargă; dintr-un lucru atât de 
mic cum au fost vorbele de la punte nu ar fi trebuit să facă 
unul atât de mare, cum este acela de a strica o logodnă.” 

Luni dimineaţă, văzându-l mai deschis, Safta începu a se 
învârti pe lângă dânsul. Atât îi vorbise Marta despre Miron, 
încât capul şi inima îi erau pline de chipul frumosului 
păstor; sta însă la îndoială şi nu credea că Mihu va voi să 
audă despre dorinţele Martei. De când era încă în leagăn, 
tata şi muma se mângâiau cu gândul ca o vor mărita după 
Toderică, şi acum nu putea să se împace cu gândul ca Marta 
să-şi aleagă alt soţ. Când îşi vedea însă fiica prăpădită şi se 
uita în ochii ei stăruitori, începea să se înduioşeze; iară 
când Marta scăpa câte-o lacrimă, îndată îi zicea: 

— Marto! vino, draga mamei, să mergem la el. 

— Nu, îi zicea Marta. Nu pot! Du-te singură, căci mie îmi 
vine să mă ascund în fundul pământului. 

Iar când Safta pleca, Marta fugea după dânsa şi o ruga să 
nu meargă. 

— Mihule! grăi Safta în cele din urmă. Am să-ţi spun o 
vorbă. Mihu dete din cap şi intră cu dânsa în casă, apoi se 
aşeză tăcut. 


— Precum văd, zise acum Safta întristată, din măritişul 
Martei nu are să se aleagă nimic. 

— Nu ştim încă, răspunse Mihu aşezat. Să vedem ce zice 
Cosma. 

— Ce zice? îi întâmpină Safta. Pentru ce n-a făcut logodna 
ieri? Se vede că şi-a schimbat gândul. 

— Nu ştii! grăi Mihu. Dacă ar fi astfel, trebuie să aşteptăm, 
ca să-şi trimită oamenii, pentru ca să-mi întoarcă vorba, 
după cum se cuvine. lar dacă nu, urmă el stăpânindu-se, 
apoi o să vedem care-i mai tare. 

— Să vedem că Toderică nu o mai vrea pe Marta, grăi 
Safta cam tulburată. 

— Nu o mai vrea? zise Mihu aprinzându-se. Cum? Ori nu-i 
pare destulă fată? 

— Nu te aprinde, dragă Mihule, răspunse nevasta, dar 
vezi, pesemne s-o fi vorbind prin sat, şi loderică a auzit... 

— Ce se vorbeşte prin sat? întrebă Mihu albindu-se ca 
varul. 

— Mihule dragă, îi zise Safta îngrijată, linişteşte-te! Nu te- 
am văzut niciodată atât de nerăbdător. Vezi, tu ştii cum sunt 
tinereţile. S-ar putea ca Martei să-i fi căzut vreun flăcău la 
inimă, şi Toderică să fi auzit şi aşa să nu o mai voiască. 

— Cum aşa? întrebă Mihu cu ochii mari. Safta suspină din 
greu, apoi începu să lăcrimeze. 

— Mihule! zise ea, niciodată nu ne-am gândit la una ca 
asta. Se prăpădeşte, piere, se usucă! De ieri dimineaţă nu 
mai vorbeşte decât de dânsul; plânge şi suspină, încât îmi 
sfâşie inima. 

— Sărmana fată! zise Mihu înduioşat. Pentru ce nu mi-aţi 
spus mai demult? 

— Nu ştiam! urmă Safta. A trecut un an de când îmi tot 
vorbeşte despre dânsul, mereu mi-l laudă, mereu îmi spune 
cât e de voinic, de frumos şi de dulce la vorbă; totdeauna 
îmi vorbea, însă aşa, că nu mă gândeam la nimic. Acum, 
deodată, nu o mai cunosc... şi nu ştiu ce-i de făcut... Uite, 
Mihule, să nu te mânii; e cioban de la munte şi nu ştiu... 


— Un cioban? şopti Mihu răcit în tot trupul. 

— Da, un cioban, răspunse Safta. 

— Şi Marta îl iubeşte? 

— Da, încât se prăpădeşte, zise mama plângând. Mihu 
căzu pe un scaun de lângă masă, îşi rezemă capul în pumni 
şi stete câteva clipe tremurând de zguduire. 

— Mi-aţi mâncat viaţa! strigă el după aceea, ridicându-se. 
Ce să mă fac? Mai bine îi sucesc gâtul decât să mă fac de 
râsul şi de batjocura lumii! Unde am ajuns?! 

— Mihule! o să-l uite cu vremea, grăi Safta călcându-şi pe 
inimă. 

— Da, strigă Mihu cu amărăciune. O să-l uite de dragul 
altuia. Lumea însă nu o să-l uite! 

EI îşi acoperi faţa cu amândouă mâinile, stete puţin în 
luptă cu sine, apoi se îndreptă şi grăi liniştit, dar aspru: 

— Adă-mi fata! 

— Mihule! strigă Safta înspăimântată şi cu ochii aţintiţi 
asupra feţei lui aspre. 

— Adă-mi-o! ori mă duc s-o aduc eu însumi, ca toţi argaţii 
să vadă cum o aduc, îi zise Mihu. 

Safta ieşi, iară Mihu rămase nemişcat la locul în care se 
afla. Peste puţin, Marta, însoţită de mamă-sa, intră cu capul 
ridicat şi cu faţa albă, dar liniştită. 

— Marto! zise Mihu înăbuşit. Dar ce să-ţi zic? Tu mergi de 
capul tău? 

— Nu merg, tată! îi răspunse ea. 

— Nu mergi? dar umbli şi vrei să te măriţi precum te 
poartă gândul, grăi Mihu. 

— Nu vreau! răspunse Marta hotărâtă. 

— Atunci ce vrei cu acel ticălos? strigă Mihu purtat de 
patimă. Marta se zgudui în tot trupul, obrajii i se roşiră, 
ochii i se umplură de văpaie, buzele începură să-i tremure; 
ea făcu un pas înainte, apoi zise cu răceală: 

— Taică! nu zice că e ticălos, căci îţi batjocoreşti fata! 
Acele cuvinte erau grăite cu atâta simţire, încât Mihu 
deodată nu mai ştiu ce să-i facă, ce să-i zică. 


Marta se apropie şi se alipi de dânsul, îşi aşeză braţul pe 
umărul lui, apoi grăi: 

— Lasă, taică, nu te supăra! Nu fi mâhnit! Nu am să-l uit în 
viaţa mea, dar niciodată n-am să vă vorbesc despre dânsul. 
EI s-a dus, pentru ca să nu se mai întoarcă. Poate însă că, 
dacă l-ai cunoaşte, i-ai zice să rămâie, atât e de nu ştiu cum, 
încât nu se poate să-l vezi şi să nu-i duci dorul. Nu cer să-l 
mai văd, dar doresc, taică, să-l vezi şi tu, apoi mărită-mă 
după cine vei voi. 

— Draga mea copilă! răspunse Mihu mişcat. E mai bine să 
nu-l vezi nici tu şi nici eu să-l văd. Mi s-ar sfărâma inima. 

— Dacă socoteşti, tată, apoi fie şi aşa! grăi Marta; după 
aceea ieşi încet din casă, iară Safta ieşi din urma ei. 

Mihu se lăsă pe un scaun de lângă masă, îşi rezemă capul 
pe cot şi rămase vreme îndelungată pierdut în gânduri 
mistuitoare. Viaţa îi era ruptă în două, după toate câte a 
suferit în cele din urmă zile; acum se temea că nici în viitor 
nu-i mai rămâne nici o mângâiere. Nu se îndoia că Marta 
peste câtva timp se va alina şi va pierde gândul de dragoste 
pentru păstor; dar suferinţele ei erau mai grele pentru 
dânsul. Ar fi purtat şi aceste suferinţe, şi nu-l mâhnea decât 
un singur gând: ce va zice lumea? Toată viaţa a trăit astfel, 
ca lumea să poată vorbi numai bine despre dânsul; aşa 
învățase de la părinţi, aşa se obicinuise, aşa îşi găsea cea 
mai mare din mulţumirile vieţii, şi acum, deodată, vedea 
risipindu-se partea cea mai scumpă din preţul bogățiilor şi 
al bunelor sale fapte. 

Într-un târziu, el se ridică, îşi netezi fruntea, apoi grăi 
încet şi fricos: 

— Dar ce-mi pasă de gura satului! După ce rosti aceste 
vorbe faţa lui se schimbă; nu mai era Mihu, omul bun şi 
blând, ci omul bogat, căruia nu-i mai pasă de nimeni. 

Afară începură să latre câinii. Mihu ieşi. Erau Mitrea şi 
Simion. Stăpânul casei îi primi după cum se cuvenea, îi duse 
în casă, apoi, după ce-i pofti să şadă, îi întrebă ce gând bun 
i-a adus la casa lui. 


— Pentru ca să nu facem multe cotituri la dreapta şi la 
stânga, răspunse Mitrea, am venit pentru vorbele slabe pe 
care le-aţi avut cu Cosma. 

— Nu are pricină, grăi Mihu rece. 

— Adică da! urmă Mitrea. Cearta a fost din pricina copiilor, 
şi vina, pe drept vorbind, nu este nici a unuia, nici a altuia. 
Şi fiindcă se vorbeşte prin sat că nu ai fi voitor să-ţi dai fata 
din casă... 

— Aşa-i! zise Mihu, ne vine greu să ne despărţim de dânsa. 

— Tocmai fiindcă-ţi vine greu, urmă Mirtea, şi, pe drept 
vorbind, ştim că ai putea să faci cum vrei în casa d-voastre! 
dar, fiindcă se vorbeşte prin sat că nici fata nu ar cam vrea 
şi nu ai fi tocmai voitor să nu-i faci pe dorinţă, deoarece e 
singura pe care o ai... 

— Aşa-i! zise Mihu mulţumit. Ţinem să o vedem fericită. 

— Şi fiindcă se vorbeşte prin sat, urmă Mitrea, că ai fi 
hotărât să-ţi iei ginere în casă, adică să zideşti de alături o 
casă pentru Marta, şi ai fi zis că nu râvneşti la bogăţia 
nimănui, căci ai de unde să dai... 

— Aşa-i! zise Mihu, începând a se mândri. Mult, puţin, ne-a 
dat Dumnezeu, numai noroc să fie... 

— L-a dat Dumnezeu! grăi Simion. 

— Şi fiind astfel, încheie Mitrea, Cosma s-a gândit că nu ţi- 
ar fi cu supărare dacă ţi-ar înapoia vorba, te-ar ruga să fii 
bun iertător şi să rămâneţi cu cinste ca mai înainte. 

Mihu stătea tulburat înaintea oaspeţilor săi. 

— Aşa-i, zise el, îmi pare bine de vorbele pe care mi le 
trimite Cosma, dar nu înţeleg cuvintele despre măritişul 
fetei mele. 

— Vere Mihule! grăi Simion aşezat şi cam aspru. Să-mi 
ierţi vorba, dar ne eşti cu supărare când vrei să ne ascunzi 
un lucru de care se reazemă cinstea casei de la care venim. 
Slavă Domnului! satul nu e pustiu, şi este pe ici, pe colo câte 
un om care ştie ce se petrece prin casele vecinilor. Oamenii 
îţi laudă dărnicia şi spun cât de mult l-ai luat în drag pe 


Miron, oierul; iară d-ta voieşti acum să arunci vina pentru 
stricarea logodnei asupra lui Cosma. 

— Ferească Dumnezeu! grăi Mihu, sunt gata să o spun 
întregului sat că vina e din casa noastră. Dar prin sat se 
vorbeşte mai mult decât este adevărat, şi despre măritişul 
fetei mele cu Miron până acum nu s-a luat nici o hotărâre; 
aceasta vă rog să le-o spuneţi tuturora. 

— Dar a fost vorba, zise Mitrea. 

— Da, să vă spun drept, răspunse Mihu, aşa, în treacăt, a 
fost; şi dacă nu s-a potrivit flăcăul, apoi cum va fi voia lui 
Dumnezeu! 

— 'Te înţelegem acum! grăi Simion zâmbind. Dar noroc să 
ai de ginere. Ce-i drept, flăcăul nu e bogat, dar e flăcău, 
încât să-i fie satului cinste de dânsul. 

— Nu-l cunosc, zise Mitrea, dar aşa se zice prin sat. 

— Eu îl cunosc, grăi iarăşi Simion, şi ţi-o spun din inimă. 
Mihu sta buiguit între amândoi, privea cu îndoială când la 
unul, când la cellalt şi nu ştia ce să le mai zică. Elle dete 
mâna, îi petrecu până la poartă, dar nu-şi mai dădea seama 
despre cele ce face ori zice. 

Ar fi dorit să vie cineva să-l întrebe pentru ce au venit 
Mitrea şi Simion; dar nimeni nu se arăta. Se întoarse dar în 
casă şi începu să umble nedumerit în sus şi-n jos. Se simţea 
cu totul alt om. 

„Miron! îşi zise el înseninat. Numele e bun. Se vorbeşte 
prin sat că aş fi hotărât să-l iau de ginere în casă, că aş fi 
hotărât să-i zidesc de alături o casă. Câte nu mai scornesc 
oamenii?... Dar adică pentru ce să nu fie cu putinţă... Hm! 
Cum zice Marta: poate că dacă l-aş cunoaşte, aş judeca şi 
eu altfel. Se-nţelege c-am fost cam pripit.” 

Şi acum Mihu începea să dea cu socoteală că trebuie să fie 
ceva de flăcăul acela, dacă Marta îl iubea. Vedea în gândul 
său cum meşterii lucrează la casă, cum el însuşi împarte 
porunci, vedea pe Marta cu copilul în braţe şi auzea cum 
oamenii îşi zic: „Se vede că o durează pentru Marta”. Îi 


părea că aude cum nepoţii îşi povestesc: „Aşa şi aşa era pe 
vremea când Mihu îşi luase ginere şi-i zidise o casă”. 

Era un farmec nespus în toate aceste. Mihu plecă spre 
uşă, dar când era să deschidă, se opri şi zise: „Nu! Nu încă! 
să nu mă pripesc! Să văd mai nainte, să mai întreb, să mă 
încredinţez mai bine, să-l văd apoi cu ochii mei”. 

Iarăşi începu să umble prin casă şi să-şi cumpănească 
gândurile. Deodată faţa lui se întunecă. Vedea pe Cosma 
înaintea sa, şi sufletul i se umplea de amărăciune când se 
gândea că Cosma ar putea să-i zică: „lot omul cu oamenii 
de seama lui!” „Nu! îşi zise Mihu, eu tot nu-mi dau fata 
după un cioban; mai bine să rămâie fată mare!” 

VII. 

Casa lui Mihu era tristă şi mâhnită, tinereţea şi darul 
veseliei pieriseră din ea. 

Safta, harnică gospodină, şedea retrasă şi tăcută ceasuri 
întregi, fără de nici o treabă şi departe de plăcutele griji ale 
casei. Dumnezeu îi dăduse destul; avea din ce să trăiască şi 
nu se temea că-i vor rămânea copiii necăpătuiţi. 

Mihu, stăpânul mândru de bogăţiile sale, dimpotrivă, din 
zori de zi până seara târziu muncea alăturea cu slugile. 
Feciorii îi erau încă tineri; le mai rămânea destulă vreme să 
muncească. 

Marta, în sfârşit, era blândă, harnică şi totdeauna în voie 
bună, gata de a le zâmbi celor ce-i privesc în faţă; dar ea nu 
mai era copila zburdalnică ce răsfăţa lumea prin 
neastâmpărul veseliei. De pe o zi pe alta sângele îi pierea 
din obraji şi vinele tot mai mult îi străbăteau prin pieliţa 
albă a mâinilor. 

Despre întâmplările petrecute nimeni nu mai cuteza să 
vorbească, şi această tăcere, purtarea liniştită şi prefăcuta 
uitare îl umplea pe Mihu de îngrijare. Parcă se temea de 
ceva şi, oriunde privea, el nu vedea decât o mustrare 
ascunsă. Sub acoperământul casei sale era mereu 
nedumerit, iar când ieşea între oameni nu-şi mai găsea 
cumpătul şi buna chibzuială de mai înainte, fiindcă se ştia 


judecat în taină şi nu ştia judecata lumii. Ar fi dorit să vadă 
pe cineva plângând, dar nimeni nu plângea. Ar fi dorit să-l 
mustre cineva, dar nimeni nu cuteza. Ar fi dorit să se mai 
întâmple ceva, dar întâmplările se înşirau după obiceiul 
vremilor. Nu putea să-şi dea seama ce doreşte; simţea însă 
că lucrurile îl supără şi că nu mai pot rămânea cum sunt. 
Toată casa i se schimbase, fără ca să poată înţelege destul 
de lămurit pentru ce. Inima i se umplea de amărăciune 
când vedea că nimeni în lume nu-şi mai deschide sufletul 
înaintea lui şi că a ajuns a fi străin chiar între pereţii casei 
sale. 

Adeseori sta şi privea aşa în lume, da din umeri şi iarăşi 
urma lucrul. Era o supărare în casă, dar avea să treacă şi 
asta. 

Zilele treceau însă, şi nimic nu se schimba. De pe ozipe 
alta îşi pierdea răbdarea, se mânia fără ca să ştie pe cine şi- 
i venea poftă de ceartă. Pierduse ceva ce nu mai putea găsi; 
era obişnuit cu o mulţime de lucruri, care nu i se mai 
puneau în cale; îi lipseau rostul obişnuit şi tihna de toate 
zilele. 

Cosma îi sta Mihului greu pe inimă. El era vinovat de 
toate; pentru el se urmează lucrurile cum s-au urmat. Dar 
socoteala era încheiată şi Cosma parcă nici nu mai trăia pe 
faţa pământului. 

Într-o duminică, întorcându-se de la biserică, Mihu găsi pe 
Safta şezând singură la fereastra din casa cea mare. Atât 
era de adâncită, încât tresări când îl simţi intrând în casă. 

Mihu nu se mai putu stăpâni. 

— La ce te gândeşti, nevastă? grăi el. 

— La ce să mă gândesc? îi răspunse ea. Ştii cum sunt 
gândurile: vin cu sila şi se duc fără de veste. 

— Aşa-i! zise Mihu uşurat. Dar, când ochii lor se întâlniră 
din nou, el văzu furişându-se o lacrimă din ochiul soţiei sale. 

— Safto! zise el cam aspru. Prea te dai după fată. 

— Dar n-o vezi cum e? îi răspunse nevasta cu amărăciune. 

— Ce zice? întrebă Mihu liniştit. 


— Nimic! grăi Safta. Nu vrea să se dea în vorbă despre 
dânsul. Mihu rămase câtva timp cuprins de o vie îngrijare. 

— Safto! grăi el hotărât. Să o mărităm după el. 

— Fă cum vrei, răspunse ea. 

— Să fac cum vreau? zise Mihu. Ori nu văd că v-aţi pierdut 
odihna şi v-aţi schimbat firea? O să mă duceţi până la anul 
tot aşa. Vreau cum vreţi voi! 

— Mihule! grăi acum Safta. Nu zice că noi voim! Tu eşti 
stăpân în casă; tu fă cum vei chibzui. 

— Aşa-i! zise Mihu tulburat. Aşa-i! zise iarăşi, ridicându-şi 
mereu părul de pe frunte. Aşa-i! eu am să hotărăsc. 

Ar fi dorit ca Safta să mai zică ceva; Safta însă, văzând că 
el nu mai zice nimic, tăcu şi ea. Astfel au stat, fiecare cu 
gândurile sale, până ce a intrat Marta, ca să întrebe dacă 
nu vor să şadă la masă. 

Mihu acum simţea pe umerii săi întreaga sarcină a 
lucrurilor viitoare, dar nu se putea hotărî. Dacă ar fi fost 
cineva să-l împingă într-o parte ori în alta, fie un copil, fie 
chiar unul dintre slugile sale, el s-ar fi bucurat; acum însă 
chiar nici Safta nu-i mai zicea: „Eu nu zic să faci, bărbate; 
cred însă că ar fi bine.” 

Era în sufletul lui o luptă care de la sine nu se mai putea 
curma, şi în câteva zile această luptă îl secă de puteri. 
Miercuri luă un fel de hotărâre, îşi puse în gând să 
cunoască, înainte de toate, pe Miron, iar joi de cu zori plecă 
la munte, zicând că merge să vadă turma dusă la jir. 

Seara, când se întoarse, buiestraşul era plin de spumă. 
Mihu descălecă încet, iar când Safta îl întrebă despre 
trebile zilei, el răspunse scurt şi cuprinzător: „Iloate sunt 
bune!” 

A găsit stâna lui Miron, dar pe Miron nu l-a mai găsit. 
Plecase cu vreo trei săptămâni mai înainte. Îşi vânduse 
partea din turmă, îşi luase viţeii şi juncanii şi plecase, 
nimeni nu ştia unde şi nimeni nu ştia pentru ce. Se dusese 
în lume. 


Mihu tăcea, deşi era cuprins de o vie părere de rău. 
Marta, fata lui cea înţeleaptă, tot mai strâns i se lipea de 
suflet, se simţea parcă anume făcut de Dumnezeu numai de 
dragul ei, şi chiar feciorii îi păreau străini. 

Dară Marta era mulţumită şi nu mai cerea nimic, iară el 
însuşi nu mai avea nici o dorinţă pentru dânsa. 

Era tristă casa lui Mihu, tristă şi mâhnită... 

VIII. 

Vremea dă şi vremea duce: vremea e stăpâna lumii. 
Trecuseră doi ani de zile de când casa lui Mihu fusese 
zguduită. Farmecul întâmplărilor stinsese dureri şi dorinţe, 
dar nu a putut pune inimile la locul lor de mai nainte. 

Despre Miron nu se mai vorbea prin sat decât din când în 
când, pe la şezători sau în serile de iarnă, când fetele şi 
flăcăii se adunau la clacă. Şi atunci însă vorbele se înşirau 
ca într-o poveste rămasă din bătrâni. Toată lumea ştia că 
Miron s-a dus în lume; nimeni însă nu ştia unde s-a dus şi ce 
s-a făcut. Unii credeau c-a intrat în oaste, alţii că a trecut 
munţii şi iarăşi alţii credeau că a trecut în [ara Turcească şi 
că nu se va întoarce decât cu chimirul plin de galbeni. 
Singură Marta ar fi ştiind unde e Miron, dar nimeni nu 
cuteza să o supere cu întrebări, fiindcă ştia de mai nainte 
că-i va tăia vorba. În casa lui Mihu, Miron era uitat; Safta de 
mult nu se mai gândea la el, iar Mihu numai atunci îşi 
aducea în treacăt aminte, când prietenii buni îl apucau cam 
pe departe despre măritişul fetei, lăudându-i pe câte un 
flăcău ce ar fi bun de ginere în casă. Mihu îşi aducea aminte 
privirea cu care îl întâmpina fiică-sa când era vorba de 
asemenea lucruri, se făcea că nu înţelege şi se întorcea 
mâhnit acasă. 

Nu mai erau vremile de demult. Mihu zidise casa de 
alături, pe care şi-o gândise odinioară atât de frumoasă. 
Vasile se însurase şi avea un copil. Tata şi feciorul erau 
vecini şi oameni de aceeaşi casă, cum le venea mai bine. 
Safta avea noră în casă şi nu avea, când i-ar fi fost cu 
supărare. Nepotul era când la mama, când la bunica şi când 


iarăşi la mătuşa, era purtat de pe braţ pe braţ şi le da 
tuturora de lucru şi pe toţi îi întinerea. 

Şi Toader se-nsurase. 

— N-am zis-o? strigau nevestele, pe când era logodit cu 
Anica Podarului. Şi orbul putea să vadă cât de colo! 

Se vorbea că Mihu era să fie nun, deoarece ţinea foarte 
mult la cinstea cumetriei şi e mare om de casă acela care ne 
cunună copiii şi ne botează nepoţii. Dară Cosma nu ştia 
dacă Mihu ar fi bun voitor de a primi, iar Mihu era jignit şi 
nu-i venea să se arate doritor de cinstea cumetriei. 

Mihu, cu toată casa, a fost poftit la un scaun de odihnă, un 
pahar de băutură şi mai multă voie bună, şi, poftit fiind, nu 
putea să lipsească. La nuntă apoi, încetul cu încetul, 
sufletele se deschiseră; înspre seară, Safta se sărută cu 
Simina, iară la miezul nopţii Mihu strânse mâna cu Cosma. 

— Să trăieşti, cumetre! îi zise el din toată inima! Dacă nu- 
mi eşti, ţin să-mi fii, cu voia Domnului, ţin să-mi dai cinstea 
aceasta! 

— În partea mea e cinstea! răspunse Cosma, îndreptându- 
se cu mândrie, înalt şi gros. 

S-a schimbat casa lui Mihu, s-a schimbat satul, lumea 
întreagă s-a schimbat; numai Marta rămăsese tot cum a 
fost, blândă, harnică şi totdeauna în voie bună. Dar atât de 
demult era că Marta fusese tot astfel, încât nimeni nu-şi mai 
aducea aminte de vremile acelea în care era altfel; lumea se 
deprinsese cu firea ei, şi parcă ea totdeauna a fost fată 
înţeleaptă. Acasă, la biserică, la joc, la clacă, la nuntă, 
pretutindenea faţă cu oamenii ea se arăta scurtă la vorbă, 
în voie bună şi plină de bunăcuviinţă: aşa o ştia Safta, aşa 
Mihu, aşa o ştia lumea întreagă. 

Numai câteodată ea îşi pierdea răbdarea obişnuită. Cu 
deosebire de când se făcuse bunic, Mihu începu a fi 
stăruitor. Îşi vorbea mereu despre perii încărunţiţi înainte 
de vreme; se tânguia că n-a avut noroc, spunea mereu că o 
singură dorinţă ar mai avea în viaţă; ba într-un rând îi vorbi 
Martei depre vredniciile lui Lepădat, feciorul lui Petrea 


Dogarul, şi în alt rând despre Dinu, feciorul lui Popa 
Nichita, preotul din Bălăşeni. 

Când se apropia toamna, Marta pe zi ce mergea se făcea 
tot mai nedumerită şi mai gânditoare, adeseori era tristă, 
dorea singurătate, în sfârşit îşi pierduse liniştea. Adeseori, 
când serile erau frumoase, îi plăcea să stea vreme 
îndelungată pe laiţa din fundul grădinii, cu capul rezemat 
de tulpina părului şi pierdută în gânduri nehotărâte. 

— Marto! îi grăi Floarea, soţia lui Vasile, văzând-o pierdută 
astfel în gânduri. la mai lasă gândurile! Nu te întrista. O 
dată-i lume, o dată-i tinereţe! 

— Eu să mă întristez? întrebă Marta uimită. Dar pentru 
ce? 

— Pentru ce? grăi nevasta. Te văd că stai mereu pe 
gânduri. 

— Eşti nu ştiu cum, grăi Marta cu vioşie. Uite, urmă apoi 
mai încet, tu poate că nici nu-i înţelege: stau ici şi privesc în 
lume, îmi închid ochii şi privesc mereu şi nu gândesc nimic. 
E, nu ştiu cum, minunat locul! 

Floarea dete din umeri. 

— Şi te gândeşti la el, zise ea apoi cam necăjită. 

— La el? întrebă Marta, privind-o cu ochii mari. La cine? 
Deodată ea se cutremură şi se îndreptă spre Floarea. 

— Înţeleg! zise zâmbind. Da! mă gândesc câteodată, dar 
foarte arareori... E mult de atunci; parcă nici nu-i adevărat. 

— Ei bine! atunci pentru ce nu vrei să te măriţi? grăi 
nevasta. 

— Nu cumva crezi că pentru el? o întrebă Marta speriată. 

— Dar ce altă să cred? 

— Să vorbim despre alte lucruri, îi zise Marta. Ştiu că n-ai 
să mă înţelegi! Atât mă simt de bine aşa cum sunt, încât nu 
mă pot hotărî să mă mărit. 

Floarea iarăşi dete din umeri, dar, privind în faţa Martei, 
nu mai îndrăzni să-i vorbească despre măritiş. Ele mai 
steteră câtva timp de vorbă, apoi se întoarseră în curte. 


Înainte de a dormi, Marta se gândi timp îndelungat la 
Miron. Ar fi dorit să ştie ce s-a făcut, unde este şi cum îşi 
petrece zilele. Dar această dorinţă, odinioară atât de vie, 
încât îi punea sângele în fierbere, acum era ca o blândă 
suflare de vânt, de care frunza plopului abia se clatină. Şi-l 
închipuia, dar nu putea să-l mai vadă înaintea ochilor 
închişi. Era şters din sufletul ei, şi în urma lui nu rămăsese 
decât o plăcută aducere-aminte a şirului de întâmplări şi 
zguduiri sufleteşti prin care trecuse. Dar această aducere- 
aminte era atât de plăcută, încât Marta îşi strânse ochii şi 
suspină când gândi că şi aceste urme vor mai pieri din 
sufletul ei. Ar fi voit să plângă, şi nu putea. Grozav îi părea 
viaţa de deşartă: nici o dorinţă şi nici o durere nu mai vedea 
într-însa. 

Era duminică. Marta se duse la biserică şi după prânz 
petrecu până în amurgul serii la joc. 

Seara, întorcându-se de la joc, se opri cu tovarăşele ei la 
Fântâna Corbului, se aşeză pe doaga fântânii şi stete câtva 
timp gânditoare. 

— "Ţineţi voi minte când ne cânta Miron din fluier? zise ea, 
şi întâia oară după doi ani de zile începu să vorbească 
despre dânsul. 

Pe când sosi acasă, luminile se aprindeau. Erau oaspeţi la 
casă. Încă de joi, Pintea Dubăul trecuse cu vite la târg şi 
stătuse câteva ceasuri la prietenul său, Mihu, având cu sine, 
ca din întâmplare, şi pe tovarăşul său, Manea Vătafului. 
Acum ei se întorceau de la târg şi, după cum îi poftise Mihu, 
trăseseră la gazdă, pentru ca mâine-zi să plece mai 
departe, fiindcă era cale de o zi până la Valea-Sărată, 
tocmai dincolo de munte. 

Marta ştia de ce e vorba. Încă vineri seara, Safta îi spusese 
că Manea e un om foarte cumsecade, aşezat şi cam ştiutor 
de carte. El avusese nevastă şi doi copii, dar i-au murit, 
sărmanul de el. 

La cină era masă mare. Pintea, ca om sfătos, ţinea firul 
vorbei când cu Mihu, când cu Safta, când cu Vasile; vorbea 


însă mai ales despre „la noi” şi „la d-voastre” şi zicea mereu 
că, dacă n-ar fi om cu casă, şi-ar căuta aici o nevastă şi nu s- 
ar mai întoarce. 

Manea, un om cam de treizeci de ani, scurt şi spătos, cu 
mustaţa groasă şi cu ochii mari, şedea rezemat pe spatele 
scaunului, da din umeri, zâmbea din când în când, dar nu 
sporea vorbele. 

Toată seara Safta şi Floarea erau vesele, Vasile sta retras, 
iară Mihu se mişca nerăbdător pe scaun. Marta era blândă, 
deşteaptă şi mai în voie bună decât de obicei. 

După masă Mihu căută să fie singur cu Marta, iară ea nu-l 
ocoli. Privirile lor se întâlniră, dar Mihu nu ştia cum ar vrea 
şi cum nu. 

— Ce zici, Marto? grăi el în sfârşit. 

— Ce să zic?... răspunse ea. N-aş vrea, taică. Dar odată tot 
trebuie să fie şi e mai bine aşa. 

— Aşa-i, fata mea, zise Mihu, mai stete puţin cuprins de 
nedumerire, apoi ieşi. 

Marta rămase câtva timp nemişcată. Ochii i se umplură de 
lacrimi. Ea ridică amândouă mâinile, îşi acoperi faţa şi îşi 
şterse lacrimile din ochi. 

— Doamne, cum trece vremea! zise ea şi ieşi în urma 
tătâne-său. 

IX. 

Era bâlciul de toamnă de la Sărata, unul din acele bâlciuri 
vestite, la care oamenii se adună până de peste nouă ţări şi 
nouă mări. 

Când ziua de Sfântul Dimitrie se apropie, pe coastele 
munţilor, prin înfundăturile văilor, de-a lungul Podgoriei, 
pretutindenea pe unde omul şi-a întemeitat adăposturi, 
până la cele mai depărtate odăi de pe şes, lumea se pune în 
mişcare. 

Sărata se începe de jos, de pe ţărmurii râului, unde se 
despart văile şi se crucişează drumurile de ţară, şi se 
întinde sus pe coaste până la plaiul întins, unde încă de joi 
se înşiră corturile neguţătorilor şi cârciumile însemnate cu 


steaguri în mai multe feţe. Vineri, drumurile de dimprejur 
încetul cu încetul se umplu, şi până seara zgomotul lumii 
adunate umple văile din faţa coastei. 

Dar bâlciul e mai ales o sărbătoare de întâlnire şi de veselă 
petrecere. Lumea cea multă, oamenii ce vin ca să vadă şi să 
se arate, fetele şi nevestele tinere, gătite ca de nuntă, flăcăii 
sprinteni şi gata de a se prinde la horă, căluşerii mlădioşi şi 
iuți la pas, întreaga lume veselă nu se adună decât 
duminică. 

Duminică lumea curgea mereu: unii urcau din sat, iar alţii 
veneau despre munte. 

În apropierea intrării despre munte, încă de sâmbătă 
seara se aşezase un car cu patru boi, încărcat pe jumătate 
cu fân. Duminică dimineaţa fânul era descărcat şi aruncat la 
proţapul carului, iar cei patru boi, dimpreună cu cinci 
juncani, rumegau împrejurul porşorului de fân. 

În carul deşertat erau un fier de plug, câteva coase, o 
piatră de râşniţă şi, legate la un loc, mai multe lucruri de 
fierărie. 

Miron şedea pe latura carului şi privea când spre munte, 
când spre bâlci. 

Marta era logodită cu Manea Vătafului, aşa-i spusese 
cineva cu câteva zile în urmă, şi astăzi era să vie la bâlci, ca 
să cumpere darurile de nuntă şi să se arate lumii. 

Dorea să o mai vadă o dată. Vremea trecea însă, soarele se 
ridica mereu pe cer, dară trăsura Mihului Saftei nu se ivea 
despre munte. 

Miron de mult începuse a fi nerăbdător, dar faţa îi 
rămânea plină de o liniştită oboseală şi privirea i se muta 
încet de la un lucru la altul. 

Câteodată el se ridica cumpătat şi stătea timp îndelungat 
în car. Cioarecii strâmţi de aba, cămaşa lungă până aproape 
de genunchi, cusută pe margine cu fire de mătase galbenă 
şi încheiată la brâu cu chimirul îngust, din care ieşeau 
plăselele groase ale unui cuţit, pieptarul albastru, cu cinci 
bumbi lătăreţi, mânecile largi tivite tot cu mătase galbenă, 


pălăria lată, ce-i sta dată îndărăt, încât acoperea tot părul 
tuns şi lăsa dezvelită întreaga frunte rotundă şi netedă, 
toată înfăţişarea i se potrivea cu cumpătul mişcărilor şi cu 
înţelepciunea ochiului. Din când în când, el îşi apuca 
musteaţa groasă, dar scurtă, cu buza de din jos şi o 
netezea, apoi iarăşi rămânea cu buzele strânse şi cu faţa 
nemişcată. 

Marta era să se mărite. Era un lucru firesc să se mărite. 
Aşa se petrec lucrurile în lume, iar nu altfel. Dar voia s-o 
mai vadă o dată, şi atât! 

În zadar aştepta însă, căci Mihu, care stătuse de gazdă la 
Pintea Dubăul, intrase despre sat şi, pe când Miron privea 
nedumerit spre deal, trăsura lui Mihu şi aceea a Dubăului 
traseră la umbra unui carpăn din apropierea pădurii de la 
dreapta. Mihu şi Pintea săriră voiniceşte pe iarba uscată, 
iar nevestele se deteră jos şi începură a-şi scutura hainele şi 
a le potrivi pe trup. 

Urmară apoi vorbele... că lumea e multă... că locul e 
frumos, că timpul e potrivit, în sfârşit, după cum e obiceiul 
omului când soseşte undeva. 

— Acum voi plecaţi în căile voastre, că noi mergem să 
vedem cine, cum şi în ce fel, zise Mihu în sfârşit, poftind pe 
Pintea să meargă cu dânsul. Se putea ca, din întâmplare, să 
dea peste Manea. Era vorba ca deseară să vie cu toţii la 
casa lui, apoi mai aveau să cumpere mai una, mai alta; nu-l 
puteau deci lăsa să-i caute de-a oarba prin târg. 

Plecând, Mihu şi Pintea o luară cu paşi măsuraţi spre 
partea unde lumea se înghesuia. Intraţi apoi în bâlci, nu 
înaintau decât pas cu pas. Aci era un prieten, colo o 
rubedenie şi iarăşi în altă parte un cunoscut de mare cinste. 
Mereu stăteau de vorbă. Pintea spunea, aşa cam pe 
departe, cum adică s-a întâmplat ca Mihu să fie la bâlci, iară 
Mihu, deşi nu era tocmai în voia lui cea bună, simţea că 
umblă prin mijlocul lumii şi zâmbea mulţumit. 

Peste puţin se opreau la nişte saci cu bucate, la o pereche 
de boi frumoşi, la un cal trupeş, la un vraf de lemnărie; 


pentru ca vorba să fie scurtă, umblau ca prin târg. 

Dar Pintea ducea pe Mihu spre partea de la deal, unde ştia 
că va găsi pe Manea. 

Când erau să treacă pe lângă carul în care stătea Miron, 
Mihu se opri şi începu să se învârtească împrejurul 
juncanilor. 

— Bună prăsilă, zise el, apoi se întoarse spre Miron şi 
rămase câtva timp cu privirea aţintită la el. 

— Cum ţii juncanii? întrebă el. 

— Nu-i vând, răspunse Miron rece. 

— Ce-ai dat pe ei? întrebă iarăşi Mihu. 

— Nu i-am cumpărat, răspunse iarăşi Miron. Mihu mai 
privi o dată sus la Miron, apoi se întoarse jignit, ca să plece 
mai departe. 

Faţa lui Miron se deschise. El puse mâna pe leucă, îşi dete 
vânt şi, rezemându-se pe braţ, se aruncă din car înaintea lui 
Mihu. 

— Sunt de prăsila mea, zise el zâmbind cu bunăcuviinţă, 
şi-i vând, dacă sunteţi doritori de a-i cumpăra. 

Mihu era mulţumit. 

— Nu tocmai, zise el, însă îmi plac juncanii şi doream să le 
ştiu preţul. Îi aduci de departe? 

— De la Vadu-Rău, răspunse Miron. 

— Cum? tocmai de la câmpie? întrebă Pintea uimit. Dară 
soiul pare a fi de munte. 

— Aşa-i! grăi Miron. Sunt prăsiţi la munte, dar în urmă i- 
am adus la câmpie. 

— Aşa mai înţeleg şi eu! să ai noroc, nepoate! grăi Mihu şi 
plecă mai departe, iară Miron se aruncă din nou în car, apoi 
privi câtva timp în urma celor doi oameni atât de 
cumsecade. 

De la depărtare cam de-o sută de paşi bătrânul se uită 
încă o dată îndărăt. 

Miron tresări. Era ceva în privirea aceea... Ce era... El 
cunoştea portul, portul satului în care petrecuse cele mai 


frumoase zile ale vieţii sale; cunoştea omul, îl văzuse 
adeseori la biserică. 

„Mihu! zise el mişcat. Cum a îmbătrânit!” Aşadar, Marta 
era în bâlci, aici, aproape, poate cu totul aproape. 

Cuprins de un viu neastâmpăr, el sta nehotărât în car: nu 
ştia ce să facă; îi era oarecum frică şi-i venea să plece 
numaidecât acasă. Deodată tresări, îşi lăsă mâinile încet în 
jos, îşi dete puţin trupul la stânga şi rămase nemişcat şi cu 
ochii aţintiţi în depărtare. 

De la dreapta, la depărtare ca de patru sute de paşi, 
Marta trecea spre bâlci. Aşa era, cum a fost, înaltă, cu pasul 
uşor, cu capul dat puţin înainte... şi chipul tot acela, şi părul 
tot aşa şi-l poartă. Dar pe sân parcă nu mai e salba cea 
bogată, catrinţa nu mai e bătută în fir şi altiţa cusută în roşu 
şi albastru e rară, numai presărată. 

Miron priveşte ca la un lucru frumos şi plăcut. Pare însă că 
s-ar fi aşteptat la mai mult; parcă s-ar simţi dezamăgit. 

Când Marta se amestecă în mulţime, el sare din car şi, 
cuprins de-o veselă şi feciorească pornire, merge sprinten, 
cu pas iute şi uşor, în urma ei. 

Pretutindenea, peste capetele oamenilor, o vede; se 
apropie, tot mai mult se apropie, şi inima i se umple de 
îndărătnicie. 

În sfârşit, ea se apropie de horă şi priveşte, iară el se pune 
în faţă cu ea, pierdut în dosul oamenilor. 

EI o vede acum de aproape, îi vede faţa albă, ochiul mare 
şi obosit, mâna străvezie, liniştita amărăciune pe buzele ei, 
o vede şi iarăşi tresare. 

„Cât e de pierită!” zise el înăbuşit. E pierită, dar e 
frumoasă. Ochiul ia hrană şi sufletul se desfată de privirea 
ei. O dată vrea să o vadă, şi încă o dată, şi o singură dată. A 
trecut ca o zi de primăvară, dar nu e mulţumit; e fericit, dar 
mulţumit nu e. Dintr-o clipă în alta fericirea îl face tot mai 
îndrăzneţ. 

Nu se mai poate stăpâni; dă cu cotul înainte şi se aşază 
astfel ca Marta să-l poată vedea, iară când, în sfârşit, 


privirile lor se întâlnesc şi rămân mistuindu-se una pe alta, 
amândoi stau încremeniţi. 

Farmecul ochiului, căldura gândirii vărsate în o singură 
privire, tainica înţelegere între două suflete pierite iarăşi 
zidesc lumea risipită. 

Acum nu mai e timp pentru buna chibzuire: ei s-au văzut, 
ei trebuie să se întâlnească, să-şi strângă mâna, să schimbe 
o vorbă, să plângă împreună. Trebuie, dar nu pot, căci 
lumea, şi acum tot lumea îi desparte. 

În deznădăjduirea sa, Miron aruncă Martei o privire 
hotărâtă şi stăruitoare, iară Marta nu se mai gândeşte la 
nimic, ci-i aruncă Saftei vorbele: „Mă întorc numaidecât”, şi 
pleacă cu moartea în suflet la carpăn, şi de aci mai departe, 
spre pădurea de pe coaste. 

Miron nu se mai întrebă dacă cineva îl priveşte, dacă 
lumea nu cumva bănuieşte, ci, cu o mişcare pripită şi fără 
de voie, pune mâna pe şerpar şi pipăie cuțitul, apoi merge 
cu pas hotărât pe urma Martei. 

Marta îl aşteaptă la marginea pădurii şi, cum îl vede 
venind, pământul îi arde sub picioare, iară când el este 
aproape, ea se dă un pas îndărăt, îşi pleacă trupul, îşi 
acoperă faţa cu amândouă mâinile şi începe să plângă. 
Miron stete câtva timp înaintea ei, dar nu o mai vedea decât 
ca printr-un văl des. 

— Marto! nu plânge! zise el. 

— Ah! cât am suferit! se tângui ea înăbuşită. El se apropie, 
îi apucă amândouă mâinile, le dete în lături şi-i privi 
îndelung în faţa plină de lacrimi. Încet, el o apropie apoi de 
sine, o cuprinse cu braţul drept, îşi puse capul pe sânul ei şi 
rămase câtva timp cuprins de ameţeală. 

Marta nu mai plângea, ci sta cu vederea pierdută şi dată în 
voia lui, amorţită şi lipită de dânsul. 

Într-un târziu, Miron o depărtă încet de la sine. 

— Şi eu am suferit, Marto! zise el. Mult am suferit. Şi pe 
când tu te gândeai la mine, eu umblam zile întregi în cale 
lungă dus numai de dorul tău şi de amarul inimii mele. Atât 


de mult am suferit, Marto, şi atât de mult mă deprinsesem 
cu suferinţa, încât mă cuprindea îngrozirea când mă 
gândeam că am să mor odată şi să nu mai sufăr. Dar acum, 
Marto, nu mai pot, nu mai vreau să port suferinţa, urmă el 
cuprins de patimă bărbătească. Pentru ce să o port? 

— Da, Miroane! zise Marta, rămânând cu ochii ţintiţi la 
pământ înaintea lui. 

Miron îi apucă iarăşi mâna, o strânse, apoi grăi: 

— Marto, vrei tu să vii cu mine? Marta tresări, rămase 
câtva timp tulburată, apoi îşi ridică faţa şi privi drept în 
ochii lui Miron. 

— Nu se poate, Miroane! zise ea cu un glas limpede. Mai 
bine mor. 

— Tu vrei adică să te măriţi! strigă Miron. 

— Nu vreau, Miroane! răspunse Marta ridicând capul. Mai 
bine să mor. 

Zicând aceste vorbe, ea îl privi câtva timp dusă, ochii iarăşi 
i se umplură de lacrimi, apoi, deschizându-şi braţele, se 
aruncă deznădăjduită şi-i cuprinse trupul. 

— Ucide-mă, Miroane! fă ce vrei cu mine! zise ea. Mie nu- 
mi mai pasă. 

— Cât eşti de frumoasă, Marto! zise el gânditor, apucându- 
i capul cu amândouă mâinile, apropiindu-l şi depărtându-l 
iarăşi de la sine. 

Deodată el se îndreptă aspru şi zise hotărât: 

— Vino cu mine, Marto! 

— Unde? îl întrebă ea speriată. 

— Vino! zise el iarăşi, apoi apucă mâna ei şi merse cu ea 
afară din pădure şi drept spre bâlci. 

— Unde e tatăl tău? întrebă el. Marta îşi scoase mâna din a 
lui. 

— Ştiu ce vrei, Miroane! zise ea. Fă! dar apoi nu mă mai 
depărtez de la tine. Vino! 

Ei plecară drept spre carpănul sub care Mihu, Pintea, 
Safta şi soţia lui Pintea aşteptau cuprinşi de vie îngrijorare 
pe Manea şi pe Mitrea, care se duseseră să caute pe Marta. 


— Iacă-tă-o! strigă Safta când o văzu venind despre 
munte, voi să plece spre ea, dar rămase pironită când o 
văzu cu flăcăul înalt, pieptos şi bălan. 

„Miron!” îşi zise ea ca trezită din vis, şi rămase răcită şi 
secată de puteri. 

Mihu făcu câţiva paşi înainte, apoi se opri şi aşteptă 
tulburat. Era flăcăul de la câmpie cu care vorbise şi nu 
înţelegea cum el ajungea a fi împreună cu Marta. 

Marta se apropia ţinându-şi trupul drept. Faţa-i era albă 
ca varul, dar liniştită şi aşezată. 

— Tată! iacă Miron! zise ea. Miron rămase cu ochii la 
pământ înaintea bătrânului încărunţit înainte de vreme. 

— Foarte bine! foarte bine! grăi Mihu frecându-şi mâinile 
nedumerit şi privind mereu când la Marta, când la Miron, 
când la Safta, ce grăbise înspăimântată la dânşii, când 
iarăşi la Pintea, ce sta câţiva paşi în dosul lui, la dreapta. 

Ar fi dorit să mai zică cineva ceva, dar nimeni nu găsea 
cuvântul. 

— Nene Mihule! zise în sfârşit Miron. Ştii că-ţi iubesc fata: 
o cer de nevastă. 

— Cum aşa?! grăi Mihu speriat. Miron, oierul ce s-a dus în 
lume?... O ceri de nevastă? Cum aşa? Marta e logodită. 

— Taică! zise Marta. Nu zice că vrei, dacă nu vrei, dar să 
ştii că-mi dai moartea sau viaţa. 

— Mihule! îi zise apoi Safta. Nu ştii tu ce-am suferit noi în 
doi ani de zile? 

Mihu stătea în mijlocul lor şi nu putea găsi nici un cuvânt. 
Pintea se apropie de dânsul, îi puse mâna pe umăr şi grăi 
cumpătat: 

— Vere Mihule! Nu te dai după vorbele muierilor şi bine 
faci. Marta e logodită şi, chiar dacă-i vorba, o logodnă nu se 
strică aşa ca din senin. Nu poţi să te faci de ruşinea 
târgului. 

Mihu făcu un pas la dreapta, se întoarse spre Pintea şi, 
ridicând fruntea, îi privi în faţă, stete câtva timp în luptă cu 
sine, apoi îi zise cu o hotărâre deznădăjduită: 


— Ei! Mă fac! Mă fac de ruşinea târgului! Mă fac de 
ruşinea lumii! Mie, urmă el aprins, mie nu-mi mai 
porunceşte nimeni pe faţa pământului! Eu ştiu cât amar am 
râăbdat! 

Grăind aceste, el se duse la Miron, îi apucă mâna şi-i zise 
cu căldură: 

— Nepoate, iartă-mă! Miron simţi că ochii i se umplu de 
lacrimi. El ridică mâna bătrânului şi o atinse cu fruntea. 

„N-am spus eu că aşa are să fie!” zise Floarea lui Ciucur, 
când văzu că nunta satului tot se face. 

Budulea taichii. 

Î. 

De-mi părea bine? Dar se-nţelege că-mi părea bine. Când 
mi-l aduc aminte pe dânsul, mi se desfăşoară înaintea 
ochilor întreaga lume a tinereţilor, cu toate farmecele ei, 
acuma pierdute pentru totdeauna; şi niciunul dintre noi 
toţi, care împreună am trecut prin acea lume, nu poate să 
se gândească la tinereţile sale fără ca să-i treacă, aşezat, 
retras şi întotdeauna înţelept, Budulea Taichii pe dinaintea 
ochilor, pentru că Budulea nu era numai al Iaichii, ci şi al 
nostru al tuturora. 

Mie, îndeosebi, mi se cuvenea oarecare întâietate la 
împărţeala părerilor de bine, pentru că eu îl ştiam încă din 
copilărie şi eram prieten chiar şi cu Budulea cel bătrân. 

Nea Budulea, înainte de toate, avea un picior mai scurt 
decât cellalt şi era un om scurt, gros, rotund la faţă şi 
zâmbea mereu când vorbeai cu el. Fără de dânsul nu se 
putea nici un fel de veselie în sat la noi, fiindcă el cânta mai 
bine decât toţi şi din vioară, şi din cimpoi, şi din fluier, iară 
pe Huţu îl ducea întotdeauna cu sine, deoarece Buduleasa 
fugise cu un scriitor al satului, şi nu putea să-l lase pe copil 
singur acasă. Când Budulea cânta din vioară, Huţu ţinea 
cimpoile, iară când oamenii se săturau de vioară, Budulea 
schimba cu feciorul său. Fluierul îl purta Budulea totdeauna 
în şerpar; altfel nu l-am văzut de când îl ţin minte şi nici nu- 
mi pot închipui un Budulea făr' de fluier în şerpar. 


La praznic şi la ziua numelui ştiam de mai nainte că are să 
ne vie Budulea cu mulţi ani, cu spor în casă şi cu belşug la 
masă: aşa m-am trezit eu; ce va fi fost mai nainte, nu ştiu. 

Îmi aduc numai aminte că eram copil mic şi că priveam 
când la piciorul cel scurt al lui Budulea, când la Huţu, care 
şedea cu cimpoile într-un colţ al casei. Mai ţin apoi minte că 
i-am dat o bucată de plăcintă, că l-am bătut, fiindcă nu voia 
să-mi lase cimpoile, şi că era băiat bun, căci nu s-a supărat, 
deşi era mai mare decât mine. 

În urmă, la şcoala din sat, mă bătea câteodată el pe mine, 
dar nici atunci nu era supărat, deşi totdeauna eu mă legam 
de el. 

Căci dascălul nostru era un om neobosit, şi fiindcă Budulea 
peste săptămână mergea la lucru, el zicea mereu: „Măi 
Buduleo, nu mai purta şi copilul cu tine; pune-i o bucată de 
pâine în traistă şi trimite-l la şcoală, ca să-mi bat şi eu capul 
cu dânsul”. Iară Budulea era om cuminte şi înţelegea că 
dascălul nu are altă treabă decât să-şi bată capul cu copiii 
oamenilor. Un singur lucru îl mai punea pe gânduri: parcă 
tot nu-i venea să creadă că şi Huţu are să înveţe carte. 

Când eu începusem a umbla la şcoală, Huţu era printre 
băieţii de care îmi era frică. 

Îl văd parcă şi acum umblând cu o vergea în mână pe 
dinaintea băncii şi privind de la înălţimea diregătoriei sale 
de „cenzor” cu o straşnică neîndurare asupra noastră, care 
nu străbătuserăm încă în adâncimile tainicului „Buki-az-ba” 
şi nu ştiam că „mizlete-ije-ludi-iăr” va să zică „milă”. 

Povăţuit de mâna lui am trecut aceste adâncimi pe 
nesimţite. Întorcându-mă acasă după cele dintâi ceasuri 
petrecute la şcoală, sufletul îmi era plin de minunăţiile ce 
văzusem. Închipuirea mea de copil era prea slabă spre a 
putea aduna atâta sumedenie de copii la un loc, şi toţi aceşti 
copii, pe care îi văzusem acum în aievea, şedeau tăcuţi, 
nemişcaţi şi cu ochii ţintiţi la învăţător: îmi era ca şi când m- 
aş fi întors din altă lume, şi când maica mă întreba ce-am 
văzut la şcoală, în uimirea mea nu ştiam să-i spun altceva 


decât c-am văzut pe Huţu lui Budulea plimbându-se cu 
băţul în mână şi că acum nu-l mai cheamă Huţu, ci Mihail 
Budulea, ca pe taică-său cel cu cimpoile. 

Şi fiindcă eram nerăbdător şi doream să văd iar pe Huţu 
cu băţul, m-am dus şi după prânz la şcoală. Simt şi acum 
adânca dezamăgire ce mă cuprinsese când văzui pe un alt 
băiat cu vergeaua, căci în zadar, atât de straşnic ca el nu 
mai era niciunul. 

Dar peste puţin iar a venit Huţu, ne-a luat pe noi, care 
eram mai Mici, şi ne-a scos afară, iară după ce ne-a scos 
afară ne-a pus în rânduri şi ne-a întrebat dacă ştim să stăm 
într-un picior. Eu am stat mai bine şi mai mult decât toţi 
ceilalţi băieţi; pentru aceea eram foarte fericit şi, 
întorcându-mă acasă, i-am arătat mamei cum zice Huţu ca 
să stai într-un picior şi i-am spus că Huţu e cel mai mare în 
şcoală şi că a vorbit cu mine şi c-a zis că eu stau mai bine 
decât toţi ceilalţi într-un picior. 

După aceea m-am dus iar la şcoală. Mama-mi dăduse două 
pere, una pentru mine, alta pentru Huţu. Eu le-am păstrat 
pe amândouă pentru dânsul; dar am plecat plângând de la 
şcoală şi plângând am ajuns acasă, fiindcă el nu le ceruse 
de la mine, iară eu nu îndrăzneam să i le dau. 

Şi fiindcă prea eram nenorocit, mama a trimis pe Barbura 
să aducă pe Huţu, pentru ca să-i dau cele două pere: iară 
de aci înainte, mergând la şcoală, el trecea totdeauna şi mă 
lua şi pe mine. 

Pus fiind astfel sub ocrotirea celui mai straşnic dintre 
„cenzorii” din şcoală, nu mă mai temeam de nimeni şi de 
NIMIC. 

Ştiam, afară de aceasta, că şi eu trebuie să mă fac odată 
ca Huţu, şi pentru aceea îi prindeam apucăturile şi, înainte 
de toate, din copil neastâmpărat ce eram, mă făcui un băiat 
aşezat şi înţelept ca dânsul. Nu-i vorbă, el era tot mai 
aşezat şi mai înţelept decât mine; dar când îl vedeam pe el 
zicând Tatăl nostru, citind irmosul ori cântând Apostolul în 
biserică, inima îmi bătea mai tare, căci un glas tainic îmi 


şoptea: „Şi tu vei fi odată ca dânsul”. Mergeam dar 
totdeauna cu el, de el ascultam totdeauna şi la dânsul 
căutam scăpare când eram năpăstuit. 

Căci Huţu era puternic, pentru că dascălul nu ţinea la 
nimeni mai mult ca la dânsul. 

Iară dascălul avea cinci copii, care toţi cinci erau fete. Neli 
era cea mai mare şi avea obiceiul să sară peste bănci. Livia 
era cât mine şi vorbea totdeauna până ce dascălul n-o 
punea în genunchi; Veturia şedea între băieţi şi se cotea cu 
ei, iară Mili abia ştia să umble şi nimeni n-avea voie s-o 
poarte în braţe afară de Huţu, pe care dascălul îl 
însărcinase cu purtarea de grijă pentru dânsa. Pentru 
aceea nici Mili nu voia s-o poarte altul de mână ori s-o ţie în 
braţe şi plângea când el se depărta de dânsa; câteodată 
numai, când Huţu voia să se joace de-a mingea cu ceilalţi 
băieţi, mi-o lăsa mie, iară eu vorbeam cu ea, o purtam de 
mână, o ţineam în braţe şi eram foarte fericit. 

Eu m-am dus apoi la şcolile cele mari din oraş, iară când 
m-am întors, peste un an, acasă, Huţu era tot mare, dar îmi 
părea mai puţin straşnic. Nu-i vorbă, şi acum zicea Iatăl 
nostru, cânta chiar în strană şi citea Apostolul în biserică, şi 
acum purta pe Mili, ba chiar şi pe Linică cea mică în braţe; 
el cu toate acestea îmi părea cam prost, ba câteodată chiar 
grozav de prost. Dar tot ţineam la el, fiindcă era băiat 
domol şi intra totdeauna în voile mele. 

Dacă însă acum Huţu îmi părea mie grozav de prost, eu îi 
păream lui grozav de înţelept. 

Într-o zi el însuşi mi-a mărturisit-o aceasta, deşi numai aşa 
- cam pe departe. 

Eram în pădure; adunaserăm alune şi el mi le spărgea, 
luând din când în când câte una şi pentru sine. 

— Uite, îmi zise el nedumerit, taica zice că dascălul zice să 
mă duc şi eu la şcoală la oraş ca să mă fac dascăl: ce crezi 
tu, aş putea să învăţ acolo cu voi? 

— Pentru ce nu? 


— Vezi că nu ştiu ungureşte, răspunse el, privind 
deznădăjduit la mine. 

— Ai să înveţi. 

— Dar cum să învăţ, când dascălul vorbeşte numai 
ungureşte şi eu nu înţeleg nimica din cele ce zice? 

— Aşa-i! răspunsei, înțelegând acuma şi eu că în adevăr 
Huţu e cu mult mai prost decât ca să poată înţelege pe 
dascălul cel unguresc, care nici nu e dascăl, ci profesor. 

Altfel, eu ştiam de mult că e vorba ca Huţu să meargă la 
şcoală. Căci dascălul nostru era un om neobosit, iară 
Budulea ţinea foarte mult la el. 

Încă de demult nea Budulea era nedumerit. Îl vedea pe 
Huţu citind din carte ori scriind fel de fel de lucruri pe 
hârtie şi nu-i prea venea să creadă că toate sunt aşa cumi 
se par lui. Tot mai înţelegea ca omul să scrie şi ca să ştie ce 
a scris el însuşi, fiindcă aceasta nu era decât un fel de răboj. 
Când vedea însă pe Huţu citind din cartea ceea ce au scris 
alţii, îl cuprindeau îndoielile şi-i zicea de obicei: „Ba să mă 
ierţi; asta o ştiu pe de rost”. Huţu îşi dădea silinţa să-l 
lămurească şi să-i arate şi lui cum se citeşte; însă când 
Budulea se uita la slovele încurcate, îl cuprindea un fel de 
ameţeală, fiindcă era peste putinţă ca cineva să le descurce. 
Într-o duminică Budulea i-a zis lui Huţu: „Ia scrie numele 
meu pe hârtie”. Huţu a a scris cu slove mari: Lăpădat 
Budulea, locuitor din Cocorăşti. 

— Şi acum, dacă cineva se uită aici, ştie el că e numele 
meu? 

— Da, taică. 

— Cum aşa? 

— Apoi vezi: vede că e ludi şi iăr şi zice Lă-pocoi şi iăr şi 
zice pă, adică Lăpă, dobro-az-tferi şi zice dat, ceea ce face 
Lăpădat. 

Budulea ascultă cu mare băgare de seamă, deşi nu 
înţelegea nimic. Dar, după ce s-a văzut singur, ela luat 
plumbul şi a început să înveţe a-şi scrie numele. L-a scris o 
dată, l-a scris de două, de zece, cu atât mai bine înţelegea 


că se poate să înţeleagă şi altul ceea ce scrie, pentru că de 
câte ori suna într-un fel, el scria aceeaşi slovă. El a luat apoi 
caietul lui Huţu şi cu mare părere de bine a văzut că slovele 
pe care le-a scris sunt în caiet. Acu parcă înţelegea că este 
cu putinţă că unul să citească ceea ce au scris alţii, fiindcă 
toţi cărturarii scriu într-un fel. Dar tocmai pentru aceea iar 
îl cuprinse ameţeala. Această înţelegere între un număr 
nesfârşit de oameni îi părea un lucru mai presus de 
închipuirea omenească. Era dar cu putinţă ca ceea cea 
scris unul acum o sută de ani alţii să citească astăzi? La asta 
nu s-a gândit niciodată. Era cu putinţă ca doi oameni care 
nu se pot înţelege prin grai viu să se înţeleagă în scris, şi 
dacă ungurul ori neamţul nu ştie româneşte, el nu are decât 
să scrie, pentru ca să-l înţelegi ce vrea să zică. 

El însă nu înţelegea cum e aceasta cu putinţă. 

— Măi Huţule! ia scrie-mi tu mie pe hârtie: cimpoi, vioară 
şi fluier. După ce Huţu scrise cuvintele, Budulea privi lung 
la ele, lung şi nedumerit, pentru că cimpoile nu semănau 
deloc a cimpoi şi vioara îi părea tocmai ca fluierul. 

— De unde să ştiu eu că aici stă cimpoi şi vioară? întrebă 
el. 

— Pentru că e „cert-ije-mislete-pocoi-on-ije”. 

— Nu înţeleg. Ştiu că la răbuj tragi o crestătură, şi asta 
vrea să zică o zi de lucru ori o oaie, tragi o cruce, şi asta 
vrea să zică un car de pietriş ori un berbec. De unde ştii tu 
că tocmai aşa se scrie cimpoile? 

— Aşa sună slova. 

— Cum sună? 

— Fiindcă e cimpoi, scriu cerf şi ije şi mislete, ca să fie 
„Cim”, iară după aceea pocoi, on, ije ca să fie „poi”. 

Budulea parcă iar înţelegea. Dar lucrul îi părea grozav de 
greu, căci dacă toată slova avea un sunet, atunci, fiind 
grozav de multe sunete, trebuiau să fie şi grozav de multe 
slove. 

— Şi tu înţelegi orice carte? 

— Înţeleg, taică. 


— Şi dacă un om foarte cuminte ar fi scris ceva, tu poţi 
citi? 

— Pot, taică. 

— Dar atunci tu eşti tot atât de cuminte ca el. 

— Adică nu, taică. 

— Ce ştii tu! răspunse Budulea. Eşti încă prost şi copil, dar 
tot atât de cuminte ca el. 

Şi fiindcă Huţu era acum atât de cuminte, el nici nu mai 
avea pentru ce să umble la şcoală, ci trebuia să meargă la 
lucru, căci popă n-avea să iasă din el; destul că ştie să scrie, 
să facă socoteală pe hârtie, să citească în toate cărţile, ba 
chiar şi să cânte în strană. Pe el nu mai putea să-l înşele 
nimeni, ba putea să ajungă chiar şi preţitor la casa satului şi 
să adune birul de pe la oameni. 

Mai ales de când avea copil la şcoală, Budulea mergea 
totdeauna la biserică, şi chiar dac-ar fi fost singur la 
biserică, el avea locul lui, tocmai în fund, lângă muieri, iară 
când Huţu cânta sau citea Apostolul, Budulea îşi încopcia 
mâinile pe piept, privea o dată la dascăl şi rămânea cu 
capul plecat. 

Dară cu dascălul n-ar fi îndrăznit niciodată să prindă 
vorbă, fiindcă se simţea prea jos spre a cuteza să supere pe 
un om atât de învăţat cum era jupânul învăţător Pantelemon 
Clăiţă, un om scurticel, iute la vorbă, cu mustaţa groasă şi 
cu sprâncenele dese. Nici nu se cuvenea să-l supere, fiindcă 
dascălul Clăiţă era om neobosit, avea totdeauna de lucru şi 
nu putea să-şi piardă vremea cu orişicine. 

Însă în cele din urmă tot trebuia să meargă la el, ca să-i 
mulţumească pentru învăţătura lui Huţu şi să-i spună că, 
iacă, Huţu a crescut mare, ştie mai mult decât toţi băieţii 
din sat şi trebuie să meargă la lucru. 

Îi era greu să se hotărască, şi au trecut mai multe duminici 
până ce a putut să prindă destulă inimă, mai ales că nu 
putea să meargă cu mâna goală şi trebuia să aştepte până 
ce vin strugurii pârgavi, cea mai potrivită cinste pentru un 
dascăl ca Clăiţă. 


— Aşa-i, zise dascălul, e băiat foarte înţelept şi trebuie să 
meargă la lucru. Pentru că să vezi d-ta: omul trebuie să 
înveţe a munci ca să poată trăi. Nu e şcoala cum ar trebui 
să fie, căci atunci ar învăţa toţi copiii la şcoală şi n-ar trebui 
să-şi mai piardă vremea pe la țarină. Dar ce să-i faci? Am 
grădiniţa ce mi-a lăsat-o satul şi i-am învăţat să pună 
sămânță, să facă altoi, să poarte grijă de stupi, să pună 
cartofi, fasole, morcovi şi pătrunjel, să sădească varză şi 
tutun, să poarte grijă de viţă, ba la anul am să-i pun chiar la 
praşilă, pentru ca încă de mici să ştie cum se câştigă pâinea 
de toate zilele. Dacă satul mi-ar da o bucată de țarină, i-aş 
învăţa şi celelalte lucruri. Pentru că să vezi d-ta: dascălul 
trebuie să ştie tot şi, dacă nu ştie, trebuie să înveţe, fiindcă 
sunt cărţi în care stau toate aceste, şi eu aş învăţa copiii aşa 
cum stă în cărţi, adică mai bine de cum se obişnuieşte la 
prostimea noastră de astăzi. Afară de aceste am casă grea, 
cinci fete, care cresc în fiecare zi, şi nici un băiat, şi satul ar 
trebui să se gândească şi la mine. Ba acum se gândesc să 
mai facă şi o a doua şcoală în sat, fiindcă ar fi prea mulţi 
copii la mine. Dar cine a adunat copiii la şcoală? Eu. 
Adicătelea, în loc să mă plătească mai bine, fiindcă dau 
învăţătură la mai mulţi copii, se pun să ia copiii adunaţi de 
mine şi să-i dea la altul. Pentru că să vezi d-ta: dascălul e cel 
mai mare lucru în sat, cel mai mare lucru în ţară, pentru că 
el învaţă pe copii cum să vorbească, cum să se poarte, cum 
să înţeleagă lucrurile şi cum să lucreze ca să-şi câştige 
pâinea cea de toate zilele, şi dacă dascălul e prost şi nu-i 
învaţă bine, toate merg rău în ţară. Înţelegi că tot omul ar 
voi să fie dascăl şi că eu nu mă plâng; însă, îţi spun eu d- 
tale, nu este cu putinţă să fie doi dascăli în sat, pentru că n- 
au din ce să trăiască amândoi şi pentru că închipuieşte-ţi d- 
ta ce încurcătură se face în sat când unul învaţă pe copii 
într-un fel, iar cellalt într-alt fel. 

Budulea asculta tot timpul cu încordată luare-aminte; dacă 
s-ar fi aprins casa în capul lui, el n-ar fi îndrăznit să se mişte 
ori să grăiască cea mai scurtă vorbă măcar: Aşa este! 


— Un lucru ar fi mai cu putinţă, urmă dascălul mulţumit. 
Ca să fie un dascăl mare şi unul mic, adică unul întâi, altul 
al doilea, care nu învaţă decât ceea ce-i spune cellalt. 

Budulea se simţea foarte înţelept, fiindcă era în stare să 
înţeleagă ceea ce zice Clăiţă; el îndrăzni dar să adauge: 

— Unul plătit mai bine, iară altul mai slab. 

— Da! Unul plătit mai bine. Astăzi nu e oare tot cam aşa? 
Pentru că să vezi d-ta: copiii din şcoală sunt despărțiți în 
mai multe căprării, cum am zice, şi eu nu le dau învăţătură 
decât celor mai grei la minte; ceilalţi învaţă de la băieţii mai 
mari, cum e Huţu. Şi înţelegi d-ta că satul ar face mai bine 
dac-ar lăsa lucrurile aşa cum sunt şi ar pune în loc deal 
doilea dascăl pe Huţu, fiindcă n-ar trebui să-i plătească 
mult. 

Budulea rămase încremenit. Huţu dascăl? Nu ştia dacă 
visează ori Clăiţă vorbeşte într-aiurea. 

— Nu se poate, zise el. Huţu e prost; îl ştiu eu: e copilul 
meu. 

— D-ta nu înţelegi, urmă iar dascălul. E bun Huţu. Pentru 
că să vezi d-ta: spre a putea să fii dascăl, se cer trei lucruri: 
întâi o carte de botez, a doua un atestat că eşti absolut 
preparandist, a treia că cunoşti cele opt glasuri şi podobiile, 
a patra să ştii tipicul; toate celelalte le înveţi din carte. Lui 
Huţu nu-i lipseşte decât atestatul; le are toate celelalte. Ar 
trebui să meargă la oraş, să stea doi ani, cum am stat şi eu, 
şi să-şi ia atestatul. 

Budulea se ridică în picioare. Începea să înţeleagă că 
învăţătura prea multă cam sminteşte capul omului şi parcă-i 
era frică să mai stea cu dascălul. 

— Eu, urmă dascălul, sunt feciorul paracliserului din 
Văideni. M-am trezit trăgând clopotele, aprinzând şi 
stingând lumânările în biserică şi purtând cădelniţa după 
popa. Am învăţat apoi să cânt în strană şi să citesc şi, când 
eram de douăzeci şi unu de ani, m-am dus să fac 
preparandia. Huţu ştie mai mult decât ştiam eu atunci, 
fiindcă le-a învăţat toate de la mine. Apoi nu e decât de 15 


ani şi trebuie să meargă să-şi ia atestatul, pentru că, îţi 
spun eu: nu primesc alt dascăl în sat decât pe unul care a 
învăţat la mine. 

Budulea nu mai avea timp de pierdut. Dascălul Clăiţă zicea 
că trebuie, şi aşa nu mai încăpea nici o vorbă. Gata dar de a 
lua pe Huţu să-l ducă numaidecât la oraş, el plecă spre 
casă. 

Însă pe drum începu iar a se nedumeri. Tot îi părea peste 
putinţă ca feciorul lui să umble la şcolile cele mari şi să se 
facă chiar dascăl: fără îndoială, Clăiţă era smintit de 
învăţătura cea multă, pentru că Huţu era prost şi nici n- 
avea din ce să trăiască la oraş. Cuprins de aceste 
nedumeriri, Budulea îşi schimbă drumul. Mai era un om 
înţelept în sat; voia să vadă ce zice acela. El veni dar la 
mine şi-mi spuse cum s-au petrecut lucrurile, cum a învăţat 
să-şi scrie numele, cum s-a încredinţat că Huţu în adevăr 
ştie să citească în toate cărţile, cum s-a dus la dascălul şi 
apoi îmi înşiră îndeamănunţit cuvintele pe care i le grăise 
Clăiţă. 

— Aşa este, jupânul învăţător are dreptate, îi răspunsei 
acum şi, ca să-l încredinţez, îi arătai atestatul meu şi-l citii, 
în ungureşte, cum era scris. 

— Nu se poate citi asta în româneşte? mă întrebă el după 
ce privi îndelung la tipăritură. 

— Fără îndoială, zisei, şi începui a traduce testimoniul. 

— Nu zic eu? strigă el cuprins de o bucurie pe care atunci 
nu puteam încă s-o înţeleg. E ca răbuşul: n-ai decât să faci 
crestătura, pentru ca tot omul să ştie că nu e berbec, ci 
oaie. Dascălul are dreptate: trebuie să mergem la şcoală! 

În zadar îi spunea Huţu că el nu poate să înveţe la şcoală 
pentru că nu ştie ungureşte; Budulea răspundea: 

— Tu eşti prost; nu ştii încă ce ştii şi ce nu ştii; vei vedea tu 
când vei fi acolo; n-ai decât să te uiţi în carte ca să ştii tot, 
afară de cele opt glasuri, de tipic şi podobii; toate celelalte 
se învaţă din carte: ai să mergi la şcoala la care umblă şi el, 


pentru că acolo se dă tistat într-un an, apoi te întorci acasă 
şi eşti dascăl. 

Ştia tot satul că Huţu are să meargă la şcoala în care învăţ 
eu şi că are să se întoarcă dascăl, deşi eu voiam să mă fac 
popă. 

Ne-am dus apoi la oraş, adică nu ne-am dus, fiindcă eu 
plecasem câteva zile mai-nainte, iară dascălul Clăiţă venise 
cu Budulea şi cu Huţu în urmă, dar ne-am întâlnit în oraş. 

Dascălul era foarte necăjit. Lumea se stricase cu 
desăvârşire şi directorul de la preparandie nu voia să-l 
primească pe Huţu fiindcă era o lege nouă, ca să nu 
primească decât pe aceia care au făcut patru clase primare. 

Budulea era, dimpotrivă, aşezat şi vesel. Îi părea bine că 
nu l-a primit pe Huţu la preparandie: voia să-l dea la şcoala 
unde eram şi eu. 

Huţu, în sfârşit, era nenorocit. Dascălul îi dăduse nişte 
pantaloni roşi, un surtuc peticit şi o pălărie purtată, pentru 
că acum nu mai putea să umble în strai țărănesc. Nu i se 
potriveau deloc hainele; el însuşi nu se simţea bine în ele; îi 
era ruşine parcă de lume şi păşea lat şi ţinându-şi mâinile 
depărtate de trup, pentru ca nu cumva, umblând, să-şi 
roadă mânecile şi pantalonii. Erau hainele în care umblase 
odată dascălul; şi-l treceau fiorii când se gândea că acum el 
însuşi le poartă şi le strică. Apoi atât îl purtaseră pe la Ana 
şi pe la Caiafa, încât se zăpăcise, bietul, cu desăvârşire. 

Eu eram fericit. Acum atârnau toate de mine, fiindcă eu 
cunoşteam pe profesorul de a treia clasă primară şi puteam 
să-i duc la dânsul, şi să-i recomand, şi să-i spun că Huţu e 
din sat de la noi, şi că e un băiat prea cumsecade. 

— Ia să ne mai gândim niţel, grăi dascălul Clăiţă muncit de 
gândurile grele. Nu se poate ca Huţu să umble la şcoala 
ungurească. Învață ungureşte, şi un dascăl nu trebuie să 
ştie ungureşte. 

— Un dascăl trebuie să ştie tot, răspunse Budulea. 

— Tot, afară de ungureşte. Asta-i limba calvinească şi 
papistăşească, şi îndată ce-o înveţi, te zăpăceşte. Îţi spun 


eu: am văzut pe alţii. Pentru că să vezi d-ta: noi, românii, 
trebuie să ştim româneşte, şi dacă învăţăm ungureşte, ne 
facem unguri şi nu mai suntem români cumsecade. Asta stă 
chiar în gazete. Şi pentru aceea, dacă dascălul ştie 
ungureşte, îi învaţă şi pe copii şi le strică minţile. 

— Eu cred, răspunse Budulea, scoţându-şi nerăbdător 
fluierul din şerpar, că învăţătura e limba, şi cu cât mai multe 
limbi ştie omul, cu atât mai învăţat este. Uite, la fluierul 
meu sunt şase borte, şi cânt mai bine pe el decât pe unul 
care nu ar avea decât o singură bortă; aşa e şi omul: câte 
limbi ştie, de atâtea ori e om. 

Şi Huţu voia să umble la aceeaşi şcoală cu mine fiindcă se 
gândea să şadă lângă mine şi să mă întrebe totdeauna când 
nu înţelege ceva. Dar el odată cu capul n-ar fi îndrăznit să 
grăiască. 

— Aşa-i, zise dascălul, mângâindu-se cu speranţa că într- 
un an Huţu tot n-are să înveţe ungureşte, ba că are să uite 
în urmă şi ceea ce va fi învăţat. 

Când era să intrăm la dnul profesor, deterăm de o nouă 
greutate. Huţu nu voia deloc să intre. În zadar îi spuneam 
că trebuie să fie şi el, ba mai ales el, de faţă, zicea să intrăm 
noi şi să vorbim cu profesorul, că el merge apoi la şcoală. 
Dar, la urma urmelor, Huţu era băiat înţelept: el îşi călcă pe 
inimă şi intră cu noi. 

Profesorul Wondracek era un om vesel şi, când intrarăm, 
se vedea că-i pare bine, fiindcă râdea din toată inima. 
Dascălul Clăiţă şi Huţu rămaseră lângă uşă, iar eu înaintai 
cu Budulea şi-i spusei dlui Wondracek că, iacă, ăsta e 
Budulea, cimpoieşul de la noi, care are un băiat, pe Huţu 
cel de lângă uşă, care pân-acum a umblat la şcoală la 
dascălul Clăiţă şi acum voieşte să fie primit. 

— Da, dnule, răspunse d-l Clăiţă, făcând un pas înainte. La 
noi a mers şi s-a purtat bine. 

— Şi ştie tot, adăugă Budulea. Mă rog, jupâne învăţător, să 
spui ce ştie Huţu, Mihail Budulea îl cheamă, fiindcă mi-e 


copil, iară mie îmi zice Lăpădat; îi sunt tată. Spune, te rog, 
ca să ştie şi domnul ce-a învăţat Huţu. 

Dascălul Clăiţă era foarte învăţat, dar nu era deprins a 
vorbi cu dascălii papistăşeşti şi nici nu-i plăcea să stea faţă 
cu ei. Îi venea deci cam greu să se tălmăcească cu dnul 
Wondracek, un om care nici nu ştia româneşte, ci vorbea 
de-ţi venea să fugi mâncând pământ. Acum era însă vorba 
de învăţătura ce-i dăduse lui Huţu; el făcu dar un al doilea 
pas înainte şi grăi aşezat: 

— Eu cred că dnul profesor îl va întreba la examen. Pentru 
ca să-l vedeţi d-voastre: eu nu ştiu ce se cere la şcoala de 
aici, şi dnul profesor, care ştie, nu are decât să-l întrebe pe 
el, ca să vadă dacă ştie destul, prea mult ori prea puţin. 

EI sări speriat la o parte. Numai acum băgase de seamă că 
stă pe covorul ce era întins pe jos. Dar dascălul Clăiţă, 
intrând odată în foc, nu-şi pierdea lesne sărita. 

— Pentru că să vedeţi d-voastră, urmă el, la noi se învaţă 
tot ceea ce trebuie să ştie un om ca să poată trăi cum se 
trăieşte la sat: aici se cere altceva. Fără îndoială, mai puţin, 
dar altceva, ce poate că noi nu ştim, fiindcă nu avem nevoie 
să ştim şi nu este bine ca omul să înveţe lucruri ce nu sunt 
de nici un folos, deoarece pierde vremea în care trebuie să 
înveţe lucruri folositoare. Aşa se obişnuieşte la noi, la 
românii ortodocşi, fiindcă eu sunt ortodox şi băiatul de 
asemenea. 

Dnul Wondracek privea în tot timpul când la unul, când la 
altul dintre noi şi părea foarte vesel, deoarece îşi stăpânea 
râsul. 

De când auzise cuvântul examen, Huţu uitase şi surtuc şi 
pantaloni şi stătea încordat la locul său, iară acum înainta 
cu paşi hotărâți şi băgând bine de seamă ca nu cumva să o 
paţă ca dascălul Clăiţă, apoi se opri tocmai la marginea 
covorului, stând drept ca un par înaintea dlui Wondracek şi 
aţintindu-şi ochii la buzele lui. 

DI Wondracek privi câtva timp la el şi parcă era supărat, 
fiindcă nu-i mai venea să râdă. 


— Ştii ungureşte? 

— Nu ştiu. 

— Ştie, domnule! zise Budulea nerăbdător. În zadar 
spunea dascălul Clăiţă că n-a învăţat decât a citi; în zadar 
spuneam chiar eu că nu înţelege nimic, căci Budulea îl ruga 
pe dnul Wondracek să-i dea o carte ungurească şi va vedea 
ce ştie. 

— Nu ştie să vorbească, dle, dar înţelege din carte. 
Profesorul Wondracek iar se făcu vesel, îi dete lui Huţu o 
carte ungurească, pentru ca să vadă cum citeşte şi cum 
rosteşte vorbele. 

Huţu începu să citească cu glas tare, răspicat şi arătând 
desluşit fiecare comă, fiecare punct. 

Îl văd parcă şi acuma pe Budulea. El stete niţel încremenit, 
apoi se apropie încet de dnul Wondracek, îl atinse de 
mânecă şi-i şopti uimit: 

— Ştie, dnule, chiar să vorbească. Acum dnul Wondracek 
nu-şi mai stăpâni râsul. Dar tot în zadar îşi dete şi el silinţa 
să-l facă pe Budulea să înţeleagă că Huţu nu ştie decât să 
citească ungureşte, căci în loc de a-l lămuri, îl făcea din ce 
în ce mai încurcat. Şi se vede că dlui Wondracek îi plăcea 
încurcătura lui, fiindcă nu-l mai slăbea. Mai puse câteva 
întrebări lui Huţu, ca să vadă ce ştie din celelalte, apoi iar 
se legă de Budulea cel bătrân, care-i plăcea mult, deoarece 
era scurt, gros, şchiop de piciorul stâng, rotund la faţă şi 
zâmbea când vorbeai cu el. 

— Băiatul nu ştie mult, zise el în sfârşit, dar îl primesc, 
fiindcă e feciorul d-tale, şi dacă va fi silitor, are să treacă 
examenul. E destul de mare, adăugă el aşezat, pentru ca să 
înţeleagă că-i şade rău între copii dacă nu învaţă bine, 
pentru că atunci e ca măgarul între oi. 

Atât îmi trebuia şi mie. Întrebaţi dacă-mi părea bine? Dar 
se înţelege că-mi părea bine: nici nu mai mergeam, zburam 
spre casă, pentru că Huţu trebuia să locuiască cu mine; el 
era şi trebuia să rămână sub scutul şi povăţuirea mea. Şi 
cum mergeam, eu mergeam iute, fiindcă eram fericit, 


dascălul Clăiţă grăbea, fiindcă era om neobosit, Budulea cel 
bătrân şchiopăta sprinten şi pe mărunţite cu noi, fiindcă nu- 
şi mai găsea rostul şi ar fi voit să afle vreun om ca să-i 
spună cele petrecute, şi numai Huţu venea aşezat şi cu paşi 
măsuraţi în urma noastră, ca şi când nici n-ar şti de ce e 
vorba. 

— Vino, măi, mai iute, îi zisei eu nerăbdător. 

— Lasă că vă ajung eu, răspunse el zâmbind. 

ÎL. 

Eram cinci inşi la precupeaţa Lenca Liuchici şi aveam două 
paturi şi o masă, iară Huţu se culca pe jos, fiindcă taică-său 
îi adusese o saltea cu paie, două perini, o velinţă, trei 
rânduri de albituri, două pâini mari, un săculeţ de fasole, 
altul cu făină şi mămăligă şi o bucată de slănină, ca să-i fie 
pe două săptămâni. Seca Lenca avea două fete şi un copil, 
era sârboaică şi vindea peşte la piaţă; ea se certa totdeauna 
pe sârbeşte când era acasă, şi pe româneşte în piaţă, dar 
altminteri era femeie bună şi ţinea la noi, fiindcă eu şi Ioţa îi 
plăteam şi cu mâncarea, iară ceilalţi doi, care erau 
preparanzi, şi Huţu îi plăteau pentru pat şi pentru locul 
saltelei, mai având ca să le fiarbă, din al lor, şi de mâncare, 
când aveau câte ceva. Huţu nu plătea decât pe jumătate, 
adică şaizeci de creiţari pe lună, fiindcă îi aducea în toate 
dimineţile coşurile cu peşte verde şi pe cel cu peşte uscat, 
făcea foc, mătura în casă, spăla vasele, căra apă şi aducea 
iar coşurile acasă, când se însera, şi atunci mă duceam şi eu 
să-i ajut, pentru că îmi plăcea să port coşul cu peşte, şi 
peştele mirosea frumos. 

Aşa se petreceau lucrurile pe vremea aceea, şi vremile 
erau atunci minunate. 

Budulea cel cu fluierul în şerpar venea în toate vinerile şi 
ne aducea câte ceva de acasă. El pleca de joi şi venea încet, 
dar totdeauna cu traista plină. lară când întâlnea vreun 
drumeţ, prindea vorbă cu el şi, dacă drumeţul nu-l întreba, 
el îi spunea fără să fie întrebat: „Mă duc şi eu la oraş, 
fiindcă am un fecior la şcolile cele mari. Are să iasă dascăl. 


Eu sunt Budulea, cimpoieşul de la Cocorăşti.” Iară seca 
Lenca se bucura totdeauna când joi de cu seară ne 
pomeneam cu el, pentru că Budulea ştia o mulţime de 
minciuni şi niciodată nu venea cu mâna goală. Vineri după- 
amiazi Budulea iar se întorcea acasă şi le spunea 
drumeţilor c-a fost la oraş, fiindcă are un fecior la şcolile 
cele mari. 

Dar după ce se întorcea acasă, Budulea se făcea trist. De 
când avea şi el un fecior la şcolile cele mari, se gândea 
mereu că, oare ce poate să se fi ales de Safta; nu se putea 
el bucura aşa singur, când şi ea trebuia să se bucure cu el 
dimpreună. Şi când se gândea cum s-ar bucura Safta dac-ar 
afla că feciorul ei are să fie dascăl, ochii i se umpleau de 
lacrimi şi credea că, moartă să fie, ar scoate-o din pământ. 

Şi pentru aceea Budulea nu-şi mai găsea tigna de mai 
nainte şi era mereu dus în drumuri. 

Apoi a venit peste câteva săptămâni dascălul Clăiţă şi cu 
Budulea şi cu nevasta lui Budulea, care era mama lui Huţu, 
şi părea acum mai bătrână decât Budulea. 

Dascălul era foarte aşezat, ca şi când ar fi stat înaintea 
episcopului. Budulea râdea în el, ca omul care a făcut o 
poznă din cele mai bune, iară Buduleasa era nerăbdătoare, 
ca şi când ar fi stat pe spini şi jăratic. 

Dar ziua aceea nu era vineri, şi noi eram la şcoală. 
Budulea s-a gândit dar să vie ca să-l ieie pe Huţu şi să-l 
ducă acasă, dar să nu-i spuie nimic, pentru ca să vadă ce 
zice. 

Fiind însă că noi eram în clasă şi profesorul ne vorbea 
tocmai despre cele patru părţi cardinale ale universului, 
Budulea a deschis uşa, a băgat capul prin deschizătură şi-a 
strigat tare: 

— Măi Budulea taichii! De-atunci a rămas Huţu „Budulea 
Taichii”. Dnul profesor Wondracek a sărit mânios, fiindcă 
Huţu s-a ridicat şi-a zis: „Noi suntem, domnule profesor!” 
iară băieţii au început să râdă. 


Dar când Budulea a intrat, a zis: „Vreau să-l duc acasă, ca 
să vadă pe maică-sa”, domnul Wondracek nu mai era 
mânios şi mi-a dat şi mie voie să plec, fiindcă şi eu voiam să 
văd pe mama lui Huţu. 

Huţu însă nici acum nu mergea iute. El era băiet de cinci 
ani când plecase maică-sa; o ţinea bine minte şi, precum a 
aşteptat zece ani ca să o vadă, mai putea aştepta încă cinci 
minute. 

Când am ajuns apoi acasă, la seca Lenca, dascălul era 
mişcat, Budulea iarăşi râdea în el, seca Lenca stătea cu 
fetele ei privind ca la o minune; iară eu nu cunoşteam pe 
mama lui Huţu, fiindcă n-o văzusem niciodată. 

Huţu o cunoştea şi s-a dus să-i sărute mâna, dar ea n-a 
primit, ci i-a zis că s-a făcut mare şi s-a uitat la el. Şi el s-a 
uitat la ea şi i-a zis că a îmbătrânit. Apoi n-au mai zis nimic, 
ci au stat faţă în faţă şi s-au uitat amândoi aşa în vânt. 

— Nu-ţi pare bine că vezi pe maică-ta? a grăit atunci 
Budulea apropiindu-se. 

— Îmi pare bine, taică, a răspuns Huţu, şi şi-a băgat mâna 
în buzunarul pantalonilor. 

După aceea Huţu a ieşit afară şi a început să plângă, iară 
maică-sa a ieşit după el, ca să plângă şi ea; am început să 
plâng şi eu, fiindcă nu mai văzusem pe Huţu niciodată 
plângând. Dar Budulea râdea acum şi se uita la noi; pentru 
aceea am ieşit şi eu afară şi, când am văzut că Huţu plânge, 
iar mumă-sa îl ţine în braţe şi-l sărută, m-am oprit cuprins 
de fiori înaintea lor. 

Întrebaţi dacă-mi părea bine? Îmi venea parcă să ţip de 
bucurie, dar am plecat, ca să nu-i supăr. 

De-aici înainte Budulea venea cu nevasta la oraş şi le zicea 
drumeţilor: „Mergem la oraş fiindcă avem un fecior la 
şcoala cea mare. Are să iasă dascăl.” Iară când venea 
singur, el le zicea: „Mergem, când eu, când nevastă-mea, la 
oraş fiindcă avem un fecior la şcolile cele mari. Învăţătură 
cere multă cheltuială şi nu putem să ne pierdem ziua 


amândoi, adică atât eu, cât şi nevasta mea. Eu sunt 
Budulea, cimpoieşul de la Cocorăşti.” 

III. 

Iară noi umblăm la şcoală, Budulea Taichii şi eu, amândoi 
din Cocorăşti, amândoi în gazdă la seca Lenca. 

În ziua întâi Budulea voia cu orice preţ să rămâie stând 
lângă uşă, şi numai după multă stăruinţă se hotărî să se 
aşeze pe cea din urmă bancă. Îi părea că toată lumea îl ştie, 
îl cunoaşte şi se întreabă cum adică să fie el îmbrăcat în 
hainele dascălului Clăiţă şi să umble la şcoală tot cu 
domnişori. Încetul cu încetul, însă, el s-a deprins, şi în cele 
din urmă a ajuns că niciunul dintre băieţi nu putea să-l 
scoată din ale lui. Un obicei a păstrat cu toate aceste: 
îndată ce sosea acasă, el se dezbrăca, îşi curăța hainele, le 
împăturea cu multă băgare de seamă şi le punea în ladă, 
apoi lua cartea şi învăţa lecţia. 

Seca Lenca nu ne dădea lumânare, ci trebuia să ne 
cumpărăm noi din banii noştri. Pentru ca să nu fie nici o 
supărare, avea fiecare lumânarea sa şi, dacă astăzi învăţam 
la lumânarea mea, mâine luam pe a ta, şi aşa mai departe. 
Budulea n-avea niciodată lumânare, şi aşa el se silea să 
înveţe ziua, dar când eu îl chemam la lumânarea mea, el 
zicea că nu poate să înveţe cu ceilalţi, fiindcă-l supără. 

Iară când n-avea niciunul lumânare, ne culcam, noi în 
paturi şi Budulea pe salteaua cu paie, apoi spuneam 
poveşti. Fiind însă că adeseori se întâmpla că unul spunea 
povestea şi ceilalţi adormeau, s-a hotărât ca atunci când 
povestitorul zice „ciolan”, toţi ceilalţi să zică „ciorbă”, 
pentru ca astfel să se dea pe faţă cel ce adoarme înainte de 
vreme şi să-şi afle cuvenita răsplată în ghionturi numărate. 

S-a întâmplat dar că domnul profesor Wondracek ne 
vorbea despre cele cinci rase ale neamului omenesc şi, 
trecând la indieni, a zis că sunt nişte oameni foarte groşi la 
ciolan. 

Atunci Budulea Taichii a strigat tare: „ciorbă!”, iar 
profesorul Wondracek a sărit mânios, fiindcă băieţii au 


început să râdă în hohote. 

— Ce a fost asta? întrebă el aprins. Eu mă temeam că 
acum Budulea Taichii are să fie pedepsit; am grăbit dar să 
răspund eu pentru el, fiindcă ştiam ungureşte. 

Şi atunci a râs domnul profesor Wondracek şi l-a întrebat 
pe Budulea dac-a înţeles, iar Budulea a răspuns că da. 

— Atunci să-mi spui, grăi profesorul cu îndoială. Budulea 
îşi netezi părul pe frunte, îşi potrivi hainele pe trup, ieşi din 
bancă şi înaintă cu paşi hotărâți la locul unde stăteau băieţii 
când îşi spuneau lecţia, apoi se opri şi aşteptă să fie 
întrebat. 

Fiindcă Budulea era cel mai mare în şcoală şi fiindcă cu 
toate astea el era Budulea Taichii, băieţii râdeau totdeauna 
când îl vedeau şi râdeau mai ales acum, pentru că Budulea 
vorbea foarte scâlciat ungureşte. Dar el vorbea şi ştia ce 
vrea să zică şi parcă-i părea bine că băieţii râd. Pentru 
aceea băieţii râdeau din ce în ce mai puţin, şi mai ales după 
ce profesorul i-a spus să zică lecţia de ieri, ei nu mai râdeau 
deloc, iară mie îmi părea bine, fiindcă Huţu ştia lecţia şi o 
spunea frumos. 

— Bine! zise domnul profesor Wondracek. Vezi io scri la 
tine „kituno, eminens!”. Iară de aici înainte domnul profesor 
Wondracek ţinea la Budulea, şi de câte ori vreunul dintre 
băieţi nu ştia lecţia, îl chema pe Budulea, ca să i-o spună el. 

Când a venit apoi examenul cel mic, Budulea Taichii a fost 
clasificat la locul al cincilea, şi nouă, băieţilor, ne părea 
bine, fiindcă Budulea era în clasa noastră, iară celelalte 
clase n-aveau nici un fel de Budule. 

În urmă, domnul profesor Wondracek l-a întrebat pe 
Budulea din ce trăieşte. El a răspuns că are din ce trăi, 
fiindcă plăteşte şaizeci de creiţari pe lună la seca Lenca, 
poartă coşul cu peşte, mătură casa, face foc şi cară apă. Cu 
toate acestea, profesorul Wondracek l-a luat la el, şi de aici 
înainte Budulea nu mai plătea şaizeci de creiţari şi nu mai 
purta coşul cu peşte, ci curăţea ghetele şi hainele domnului 
profesor, mătura şcoala şi umplea pipele domnului 


Wondracek şi, afară de aceste, aducea doi băieţi din clasa 
întâi la şcoală şi îi ducea iar acasă. 

Nouă, celor de la seca Lenca, ne părea rău, fiindcă acum 
nu mai era cine să ne spună ce zice seca Lenca când se 
ceartă pe sârbeşte cu fetele ei, căci numai Huţu învățase 
sârbeşte; dar mie îndeosebi tot îmi părea bine, pentru că 
Huţu era din sat de la noi şi ţinea la mine, iară cei doi băieţi 
îl apucau unul de-o mână, cellalt de alta şi îi ziceau: 
„Budulya bacsi”. 

Budulea cel bătrân venea acum tot a doua săptămână la 
oraş şi le spunea drumeţilor că are un fecior care e dascăl 
pe doi copii de domn şi e mâna dreaptă a dascălului de la 
şcolile cele mari. Deoarece însă Huţu locuia acum la şcoală 
şi nu mai avea ce să-i aducă, bătrânul venea cu câte o 
traistă de cireşe, de pere primării, de mere vărgate ori cu 
câte un coş de căpşune, pe care le împărțea între noi. 
Pentru aceea, când îl vedeam, strigam cu toţii: „lacă taica!”, 
şi ne adunam împrejurul lui. 

El zâmbea şi-l întreba pe fiecare de nume, iar mie îmi 
părea bine, fiindcă Budulea era cimpoieşul de la noi şi ţinea 
şi el la mine. 

La capătul anului lucrurile s-au schimbat. Eu am plecat 
acasă, iar Budulea Taichii a rămas la domnul profesor 
Wondracek. 

Dascălul Clăiţă era nenorocit, fiindcă auzise că domnul 
Wondracek voieşte să treacă pe Huţu la şcolile latineşti. Era 
o curată hoţie să ia băiatul pe care l-a crescut el în şcoala 
lui şi să-l nenorocească, depărtându-l de la dăscălie, pentru 
ca să-l scoată, te pomeneşti ce, popă, ba poate chiar avocat. 

— E rău, foarte rău, zicea el. Pentru că să vezi d-ta: e 
adevărat că trebuie să fie şi popi şi alt neam de oameni, dar 
cel mai mare lucru e dascălul, şi aşa oamenii cei mai aleşi 
trebuie să fie dascăli. 

Însă Budulea nu voia să înţeleagă nenorocirea ce i se 
pregătea lui Huţu. El ştia un lucru: că fluierul lui are şase 
borte, şi când auzea că Huţu are să înveţe latineşte, 


greceşte, ba chiar şi nemţeşte, îi venea să sară cuc de 
bucurie şi, mergând la oraş, le zicea drumeţilor: „Am un 
fecior la învăţătură. Are să iasă dascăl mare. Vorbeşte 
sârbeşte şi ungureşte, iar acum învaţă latineşte, greceşte şi 
nemţeşte: nu-i mai lipseşte nici o limbă pentru ca să fie cele 
şase depline.” 

Căci, după cum ştia Budulea, nu erau atunci pe lume decât 
şase limbi, fiindcă franţuzeasca era un fel de nemţească, 
ruseasa un fel de sârbească, iar turceasca un fel de limbă 
păgânească, pe care puteai s-o înţelegi în latineşte, căci, 
după cum spune dascălul Clăiţă, şi latineasca era o limbă 
păgânească. Huţu putea dar să se înţeleagă cu toată lumea. 

Drumeţii dădeau din cap şi, întorcându-se acasă, spuneau 
că este la Cocorăşti un cimpoieş care are un fecior foarte 
învăţat, ce ştie toate limbile, şi că l-au văzut chiar ei pe acel 
cimpoieş, care e un om scurt, gros, şchiop de piciorul stâng, 
rotund la faţă şi zâmbeşte totdeauna când vorbeşti cu el. 

IV. 

Eu am trecut în clasa a patra, iară Budulea Taichii s-a 
făcut student, şi iar îmi părea straşnic, ca şi pe timpul când 
eram la dascălul Clăiţă, încât parcă nu mai îndrăzneam să 
vorbesc cu el şi mă simţeam mângâiat când el vorbea cu 
mine. Când avea timp, el venea la noi, mă întreba ce fac şi- 
mi spunea ce mai face el. Apoi, când se ducea la plimbare 
cu cei doi copii, venea iar pe la mine şi mergeam împreună. 
Fiindcă era toamnă, frunzele căzuseră şi noi căutam 
castane sălbatice printre frunze ca să vedem care ştie să 
arunce mai departe, ceea ce copiilor le făcea multă plăcere. 

După aceea a venit Crăciunul, şi Budulea Taichii a căpătat 
voie să se ducă pe opt zile acasă. Era zăpadă, şi el se găti să 
plece pe jos, cu Iloţa Vătriceanu, cu Petru Popescu şi cu Nică 
Dârăilă, feciorul preotului din Fundureni. Când am auzit că 
ei pleacă, am zis că mă duc şi eu cu dânşii, iar Huţu, văzând 
că voiesc să merg, m-a luat şi pe mine, şi eram foarte vesel, 
căci Nică era băiat de tot hazul, ştia să facă o mulţime de 
pozne şi ne aşteptam să întâlnim pe drum sania noastră, 


care să ne ducă până la Cocorăşti. Eu eram fericit, căci 
acum mergeam şi eu pe jos acasă, iară Budulea Taichii 
mergea mai încet decât de obicei, fiindcă ducea şi o 
legătură, în care-şi strânsese un calendar pentru dascălul 
Clăiţă, o fundă făcută din panglică albastră pentru Neli şi 
cinci iconiţe pentru celelalte fete ale dascălului, şi tot în 
acea legăturică mai avea şi pălăria cea nouă, ce-şi 
cumpărase pentru Crăciun, şi, afară de aceste, învăluit bine 
într-o hârtie groasă, nişte peşte uscat, fiindcă atât lui 
Budulea, cât şi Budulesei le plăcea peştele sărat. El ţinea 
dar legăturica departe de trup şi o purta cu băgare de 
seamă, penru ca nu cumva deosebitele lucruri dintr-însa să 
se strice unul pe altul. 

Eu nu duceam nimic, dar zgribuleam de frig şi-mi era 
ruşine să le-o spun, deci aş fi dorit să întâlnim cât mai 
curând sania. 

Când am sosit, amorţit de frig, la Cocorăşti, îmi era frică să 
mă duc acasă; pentru aceea Huţu a venit cu mine, ca să 
spună că ele de vină că m-a luat şi pe mine, şi toate au fost 
bine, fiindcă mama se bucura că n-am degerat pe drum, 
iară tata zicea că aşa trebuie, ca voinicii se umble pe ger şi 
frig. 

De la noi Huţu se duse acasă. Budulea şi Buduleasa nu 
ştiau ce să-i facă, unde să-l pună şi cum să-şi arate părerea 
de bine, căci acum întâia oară îşi aveau feciorul acasă la 
dânşii. De mult se vorbiseră ca de Crăciun să meargă 
împreună la biserică, fiindcă Safta nu-l auzise încă pe Huţu 
cântând în strană, şi Budulea îi zisese de multe ori: „Să-l 
auzi şi vei vedea că nici chiar dascălul nu cântă mai bine 

Dar când erau să plece, Buduleasa, muma lui Huţu, s-a 
oprit în pragul uşii, zicând că ea nu poate să meargă cu 
Huţu la biserică, pentru că tot satul s-ar uita la el, iar de la 
el la dânsa. Huţu n-a răspuns nimic, ci s-a întors în casă, 
iară Budulea a grăit: „Aşa-i! pentru ce să mergem noi la 
biserică dacă putem să rămânem toţi trei acasă!”, şi 
Budulea se bucura acum că nu s-a dus la biserică, ci au 


LLA 


rămas toţi trei, el şi nevasta lui şi copilul lor, împreună, ca 
să vorbească, să fie veseli şi ca Huţu să le mai spuie despre 
cele ce se petrec la şcoală şi la oraş. Numai Safta era tristă 
şi zicea mereu că-i pare rău, că, pentru dânsa, ei n-au putut 
merge la biserică, dar ea cu toate aceste, în fundul inimii, 
era fericită şi, când a mai ieşit ca să caute de masă, parcă-i 
venea să plângă. 

Fiind dar că Huţu nu s-a dus la biserică, dascălul Clăiţă era 
foarte nenorocit. 

În tot timpul sfintei liturghii el stătea ca pe jăratic şi privea 
mereu la uşile bisericii, că doară va vedea pe Huţu intrând, 
iar când vedea că nu vine şi nu vine, i se urca sângele în 
cap, fiindcă-i era ruşine de satul adunat în biserică şi de 
oamenii care-şi ziceau: „laca, se vede ce om a făcut dascălul 
nostru din Huţu lui Budulea!” 

Aşteptase de mult ca Huţu să vie de Crăciun acasă, pentru 
ca să-l ia la răfuială pentru purtările lui nemaipomenite şi 
să-i arate cum nu trebuia să meargă, după vorbele 
dascălului papistăşesc, la şcolile latineşti: acum Huţu 
venise, era în sat şi nu voia să ştie de nimic. Când ieşi dar 
din biserică, dascălul Clăiţă o luă drept spre partea satului 
în care locuia Budulea, căci nu se mai putea stăpâni. 

— Adică te-ai făcut păgân? strigă el încă din tindă. Te-ai 
lepădat de mine, te-ai lepădat de sfânta biserică în care ai 
crescut, în care te-am crescut eu, ca să fac om din tine! 
Pentru că să vezi tu: dacă n-aş fi fost eu, ca să-ţi dau cele 
mai dintru început şi mai de căpetenie şi mai folositoare 
învățături, ai fi rămas tot atât de prost ca ceilalţi oameni, 
care nu ştiu nimic, fiindcă n-a fost cine să-i înveţe: şi fiindcă 
eu îţi voiam binele, ca să te scot cu vremea dascăl, nu mai 
voieşti să ştii de mine, nu mai voieşti să umbli la biserică, te 
crezi cine ştie ce. Dar ce vrei să te faci acum? calvin? 
papistaş? popă? notăraş? Spune-mi, ce? 

Huţu rămase ca trăsnit din senin înaintea lui. 

— Dascăl mare, jupâne învăţător, răspunse Budulea, 
apropiindu-se cu sfială, dascăl întâi, care ştie toate limbile şi 


spune celuilalt dascăl ce trebuie să înveţe pe copiii 
oamenilor. Alt lucru nu se poate. Dar fiindcă n-a venit decât 
ieri acasă şi fiindcă maică-sa, nevastă-mea, nu voia să 
meargă la biserică, a rămas şi el acasă cu noi, cu părinţii lui, 
cu mine, care îi sunt tată, şi cu maică-sa, nevastă-mea, 
fiindcă ni-e copil şi ţine la noi ca la părinţii lui. 

— Prea bine, prea bine! grăi dascălul mai domol. Nu ştiam. 
Copiii trebuie să ţină la părinţii lor şi la dascălul lor, fiindcă 
el este părinte sufletesc: acesta e cel dintâi lucru pe care 
trebuie să-l înveţe copiii la şcoală. E foarte frumos că Huţu 
ţine la părinţii lui, şi-mi pare bine: dar atunci pentru ce s-a 
dus fără voia mea la şcolile latineşti? Ştii tu, mă, urmă el cu 
asprime, că eu aveam de gând să te scot dascăl în sat şi să- 
ţi dau pe fata mea, Cornelia, de nevastă? 

— Una ca asta nu se poate! strigă Budulea scos cu 
desăvârşire din sărita lui. 

— Ştiu, răspunse Huţu rece ca la examen, precum mi-aţi 
spus-o de mai multe ori, şi i-am adus o fundă de panglică 
albastră pentru Crăciun. 

— Atunci pentru ce te-ai dus la şcolile latineşti? întrebă 
dascălul cu totul domol. 

Aceasta era întrebarea la care se aştepta Huţu şi la care 
de mult îşi pregătise răspunsul; el făcu dar un pas înainte, 
îşi potrivi hainele pe trup, răsuflă o dată din greu, apoi grăi 
răspicat şi desluşit: 

— Jupâne învăţător! Profesorul, domnul Wondracek, a zis 
că mă dă la gimnaziu şi i-am spus că nu se poate, fiindcă d- 
ta ai zis că trebuie să mă duc la preparandie, ca să mă fac 
învăţător. El a răspuns că tocmai spre a mă face învăţător 
trebuie să învăţ mai nainte latineşte. Eu atunci i-am spus că 
nu se poate, fiindcă d-ta ai zis că limba latinească e o limbă 
păgânească. El atunci a râs şi a zis că eu sunt prost, 
deoarece chiar limba românească e şi ea un fel de limbă 
latinească, şi că nu pot să fiu profesor dacă nu ştiu latineşte. 

— Vezi, grăi dascălul pus pe gânduri, despre aceasta am 
citit şi prin gazete. Pentru că să vezi şi tu: eu am vreo nouă 


foi de gazete, pe care le ţin, fiindcă e în ele pe ici, pe colo 
câte ceva frumos şi folositor şi e bine ca omul să strângă 
asemenea gazete. În cărţile noastre româneşti, cum le avem 
în biserică, nu stă nimic despre aceasta, dar în gazetele 
ieste mai noi se zice că latinii erau păgâni, cum sunt 
bunăoară turcii, şi aveau un împărat Laţium, care vorbea 
româneşte, şi de-acolo ne numim noi români. Aşa ceva... nu 
ţin bine minte. Tu ştii acum latineşte: să fie oare ca 
româneşte? 

— "Tocmai pe tocmai! răspunse Huţu. Latineşte se zice: Hic 
gallus cantans, în arbore sedens, pira poma comedens, 
chichirichi dicens! 

— Auzi vorbă! strigă Budulea încântat. Curat latineşte le 
spune! 

— Dar nu prea seamănă a româneşte, adause dascălul. 

— Cum nu?! zise Huţu. Gallus e cocoş, cantare e cântare, 
arbore e arbure, pira e pară, poma e poamă, şedere e 
şedere, dicere e zicere. 

— Da, cam aduce, cam aduce... zise dascălul pus pe 
gânduri. Nu-i vorbă, e mai bine să ştie omul şi latineşte. Se 
vede că e românească stricată, bunăoară cum vorbesc 
ungurii. Multe mai scornesc oamenii. Şi cum ziceai că sună 
COCOŞ? 

— Gallus. 

— Nu aduce cu româneşte, dar sună frumos. Gallus, parcă 
vezi cocoşul. 

— Frumoasă vorbă! adause Budulea. Şi cum zice om? 

— Homo. 

— Auzi vorbă. Seamănă. Dar muiere? 

— Mulier. 

— Curat româneşte! 

— Dar aceea ce e, când popa papistăşesc zice: Dominus 
vobiscum? 

— Domnul cu voi. 

— Auzi! frumos o scoate! grăi acum dascălul cu totul 
îmblânzit. E bine să ştie un dascăl şi latineşte. Pentru că să 


vezi tu: se pot găsi şi în latineşte cărţi scrise despre lucruri 
folositoare şi le poţi citi. Dar omul trebuie să fie înainte de 
toate creştin şi să ţină la limba lui, pentru că nu e nici o 
limbă mai frumoasă la sunet şi mai desluşită la înţeles decât 
cea românească. Să vii la mine, să-ţi arăt gazetele mele şi 
să-mi mai spui despre cele latineşti. 

Seara jucam cu toţii cărţile, pe nuci, la dascălul Clăiţă, 
care stătea la o parte, între gazetele lui, şi cerea mereu 
cuvinte latineşti de la Huţu. El avea cinci numere din 
Gazeta Transilvaniei şi patru din Foaie pentru minte, inimă 
şi literatură şi acum căuta mereu locul unde se vorbea 
despre Laţium. 

— E, în sfârşit, bine să le ştii şi aceste, zicea el din când în 
când, fiindcă se vorbeşte câteodată despre ele, şi e frumos 
să ştii care din neamul nostru au fost împărați şi să arăţi, 
negru pe alb, că nici noi nu suntem un neam prost. 

Dar Huţu nu prea băga de seamă la aceste, căci el era cel 
mai nenorocit om de pe faţa pământului. 

Înainte de toate se simţea ca într-o lume cu desăvârşire 
străină. Chiar şi casa dascălului părea alta decât aceea de 
care-şi aducea aminte: uşile şi ferestrele îi păreau grozav 
de mici şi tavanul foarte jos, apoi toate, chiar şi 
îmbrăcămintea fetelor, erau sărăcăcioase. După aceea, 
fusese primit cu prea multă răceală. Afară de Livia care 
grăbise veselă la dânsul, toate celelalte fete, dimpreună cu 
dăscăliţa, vorbeau cu el ca şi cu un străin. Linică parcă se 
temea de el. Mili, care crescuse acum mare, fiindcă trecuse 
şase ani, stătea sfiită la o parte şi-l privea cu ochi mari; 
Veturia nici nu voia să ştie de dânsul, iar la Cornelia nu 
îndrăznea el să privească. Cornelia îi dăduse mâna; atât 
ţinea minte. Apoi mai ţinea minte că ea a zis că e pagubă de 
banii pe care i-a dat pentru funda cea de panglică albastră, 
fiindcă asemenea funde nu sunt decât pentru domnişoare, 
dar îi mulţumeşte pentru ea şi o va păstra ca un semn de 
aducere-aminte. Livia, dimpotrivă, era mâhnită că i-a adus 
numai o iconiţă, ca la copii, iar Linică îşi rupsese peste puţin 


iconiţa în două. Mili tăcea cu iconiţa în mână: într-un târziu, 
ea o privi cu sfială, apoi iarăşi o strânse şi urmă a se uita cu 
ochi mari la Huţu. 

După toate acestea, Huţu mai juca şi cărţi. Când câştiga, 
mâinile îi tremurau fiindcă se ştia în câştig, iar când 
pierdea, ele îi tremurau fiindcă pierdea: ar fi voit ca tot alţii 
să piardă ori să câştige, pentru ca el să se poată mereu 
bucura de hazul lucrului. El se juca însă mai ales cu 
Cornelia; de mine, de Livia şi de Veturia nici nu ţinea 
seama, iar noi trei ne ţineam strânşi şi aşa îi băteam mereu. 
În cele din urmă, Huţu pierdea întruna. Mili se apropiase 
încetul cu încetul de el, se pusese pe scaun lângă dânsul şi 
nu-i dădea pace. Ce-i drept, ea nu-i vorbea nimic, chiar nici 
nu se mişca, dar stătea alipită de dânsul, şi asta îl zăpăcea. 
După aceea Livia se apropiase de cealaltă parte şi-i şoptise 
la ureche, destul de tare ca să auzim cu toţii: 

— Aşa-i că dacă mai vii o dată îmi aduci şi mie o fundă, dar 
să fie roşie! 

Cornelia s-a uitat atunci la ea şi a zis: 

— Nu ţi-e ruşine? lar Huţu s-a roşit până la urechi şi nu 
mai ştia să deie cărţile. Iară mie îmi părea bine, fiindcă mi 
se umplea căciula de nuci şi puteam să-i fac mereu parte şi 
Veturiei, care şedea în genunchi pe scaun şi se supăra când 
pierdea, mai ales dacă se nimerea ca Livia să câştige, şi 
Livia câştiga mai des decât toţi. 

Când ne-am dus apoi acasă, eram somnoros şi nu ţin minte 
decât atât că, după ce am ieşit, dăscăliţa a strigat în urma 
noastră: 

— Huţule! spune maică-ti că, mergând la biserică, să 
treacă pe la mine, ca să mergem împreună. 

Iar Cornelia ne-a zis încă o dată „noapte bună”, şi Mili a 
întrebat pe Cornelia dacă vine Huţu şi mâine. 

V, 

A doua zi de Crăciun oamenii ştiau să spună că dascălul 
Clăiţă a scos o învăţătură nouă despre împăratul din care se 
trage neamul românesc şi că Huţu are să aducă învăţătura 


aceasta în sat; iar când Huţu a venit de Paşti acasă, ei îl 
întrebau cum stă cu Ler-împărat, din care se trag românii; 
fiindcă el zicea că despre aceasta n-a învăţat încă, tot satul 
ştia că are să mai steie mult la şcoli. 

Dascălul Clăiţă zicea acum că are să steie încă doi ani, 
deoarece mai sunt şi alte lucruri pe care trebuie să le 
înveţe. 

Huţu era dar fericit, căci acum nici dascălul Clăiţă nu mai 
era supărat. 

Însă, oricât de bun băiat ar fi fost, avea şi el păcatele lui. 
Pe când umblase la şcoala din sat, avusese dorinţa de a se 
face dascăl ca Claiţă; în urmă, după ce s-a dus la oraş, 
dorinţa lui era să se facă profesor ca domnul Wondracek; 
acum, în sfârşit, umblând la şcoli latineşti, voia să se facă 
profesor de gimnaziu şi îşi întipărise atât de viu acest gând, 
încât se făcuse chiar mai aşezat de cum fusese, îi plăcea să 
explice toate lucrurile şi luase întru toate apucăturile 
profesorului său. Fiind însă că acest profesor era călugăr, 
ca toţi profesorii noştri, Budulea Taichii mai avea şi dorinţa 
tainică de a se face călugăr şi, când eram singuri, îmi 
spunea mereu că are să ceară voie de la Clăiţă spre a se 
putea călugări. 

Iară eu îl vedeam, în gândul meu, pe Budulea Taichii 
călugăr, ca profesorii noştri de gimnaziu. 

A venit apoi toamna. Am plecat singur acasă, căci Huţu 
trebuia să rămână cu cei doi băieţi. 

Cornelia era acum cu totul mare şi se plimba cu dascălul 
din Strântea, care venea în toate duminicile, după-amiazăzi, 
la Cocorăşti, în vreme ce Livia mă întreba mereu când vine 
Huţu, iară Veturia şi Mili, cea mai neastâmpărată dintre 
toate, se jucau de-a „tai mălai” cu mine şi cu ceilalţi. 

De culesul viilor a venit şi Huţu pe două săptămâni acasă. 
Se juca şi el cu noi, era sprinten şi vesel, şi parcă nu-i şedea 
bine. Stăteam doi câte doi, ţinându-ne de mână. Când el se 
punea înaintea noastră şi zicea „tai mălai în două şi ne dă şi 
nouă”, noi trebuia să fugim unii la dreapta şi alţii la stânga, 


iar el trebuia să prindă pe una dintre fete şi atunci se ţinea 
de mână cu dânsa, pentru ca să-i ia locul cel ce rămânea 
singur. 

Când zicea „tai mălai”, el privea totdeauna la Livia, şi mai 
ales pe ea voia să o prindă, căci acum se juca şi ea cu noi, 
iar noi râdeam, fiindcă nu putea să o prindă decât foarte 
târziu, când, obosită de fugă, ea se lăsa moartă în braţele 
lui. Atunci obrajii lui se roşeau şi noi râdeam cu atât mai 
vârtos. Pe Veturia nu putea s-o prindă niciodată, iar pe Mili 
o prindea pe loc, fiindcă ea nu putea să fugă de el, ci se 
oprea speriată înaintea lui, ştiind că el are să o sărute. 

Dascălul Clăiţă zicea că Huţu are să stea patru ani la 
şcoală, şi era foarte vesel că poate să mai stea de vorbă cu 
dascălul din Strântea, care, deşi om tânăr, ştia foarte multă 
carte şi spunea că Cornelia e muma celor trei Grachi, iar 
Veturia muma lui Coriolan, ceea ce-i plăcea lui Clăiţă, 
deoarece amândouă erau fetele lui şi nu ştiuse pân-atunci 
pentru ce le-a dat aceste nume. 

Aşa au trecut apoi vacanţele şi câteva săptămâni în urmă 
eram iar la şcoală. 

Huţu parcă nu mai era întru toate precum fusese mai 
nainte; se făcuse tăcut şi vorbea mai rar cu mine, ba 
adeseori parcă era supărat dacă prindeam vorbă cu el. 

Într-o zi ne pomenirăm cu dascălul Clăiţă, care venise la 
oraş cu dascălul din Strântea, cu muma acestuia, care era 
văduvă, cu Livia şi cu Cornelia. 

Budulea cel bătrân, care venise şi el ca să-şi vadă feciorul, 
mă întrebă dacă Huţu e amărât. Am răspuns că nu, căci 
Huţu iar se făcuse foarte vesel după ce văzuse pe Clăiţă cu 
Cornelia şi cu Livia. Atunci se făcu şi Budulea foarte vesel, 
deoarece Cornelia era logodită cu dascălul din Strântea şi 
curând avea să se facă nunta. 

— Am zis că nu se poate, îmi grăi el nedumerit. Dar steie 
chiar zece ani la şcoală, el trebuie să iasă tocmai ca dascălul 
din Strântea, şi atunci are să ia pe a doua fată a dascălului. 
Aşa trebuie să fie. 


Şi zicându-le aceste, Budulea râdea ca omul gata de a face 
o poznă din cele mai minunate. 

Eu eram uimit. Înţelegeam acum pentru ce Huţu se făcuse 
atât de tăcut. El era adică în dragoste cu Livia şi avea să se 
însoare cu ea. Mă uitam la amândoi şi mi se păreau atât de 
nu ştiu cum, încât mă temeam să privesc lung la dânşii. Mai 
ales Huţu îmi era mai straşnic decât totdeauna. Numai 
acum băgai de seamă că începe să-i crească mustaţa şi că 
bărbia îi era acoperită cu păr moale, ca şi când ar fi 
brumată. 

Iară ea, Livia, era neastâmpărată, în vreme ce el privea 
mereu în ochii ei. 

După ce Clăiţă s-a întors iar cu fetele şi cu Budulea cel 
bătrân la Cocorăşti, eu mă gândeam mereu la Huţu şi la 
Livia, îi vedeam ţinându-se neîncetat de mână, cum îi 
văzusem în mai multe rânduri, şi-mi închipuiam cât de 
grozav trebuie să fie când cineva e în dragoste cu cineva. 

Mă cuprinsese un simţământ dureros, o tainică 
amărăciune de care nu mă mai puteam feri, fiindcă 
înţelegeam că Huţu nu mai poate să ţie la mine, că toată 
dragostea lui se revarsă asupra Liviei. El venea tot mai rar 
pe la mine, şi în cele din urmă nu ne mai vedeam, decât din 
când în când. 

Primăvara, când dă mugurul, noi, băieţii, ieşeam la 
morminte, ca să ne învăţăm lecţia la aer curat, plimbându- 
ne printre vişinii înfloriţi, ori stând culcaţi pe iarba fragedă 
şi presărată pe ici, pe colo cu flori de primăvară. 

Venea câteodată şi el. Îl vedeam plimbându-se de-a lungul 
şanţului cu cartea în mână, dar deodată se întindea pe 
iarbă, îşi punea cartea la o parte şi rămânea timp 
îndelungat privind la cerul albastru ori la norii ce se 
perindau pe deasupra lui. 

Eram foarte nenorocit fiindcă vedeam că-l munceşte ceva 
şi mie nu vrea să-mi spună nimic, că stă bucuros cu 
gândurile lui. 


— Huţule, i-am zis într-o zi, când mă aflam la dânsul, aşa-i 
că tu ai să te însori cu Livia? 

EI tresări ca şi când ar fi fost prins asupra unei fapte rele, 
a privit lung la mine, apoi s-a ridicat, s-a oprit înaintea mea 
şi a grăit aşezat: 

— Tu nu înţelegi lucrul ăsta... Da, am să iau de nevastă pe 
Livia. Am să fiu bărbatul ei. Dar tu nu ştii ce va să zică 
aceasta. Vezi, urmă el peste puţin, mai cu inimă, îţi vine un 
fel de ameţeală, lumea întreagă parcă ţi se scaldă în valuri 
de aur şi atunci nu zici nimic, ci gândeşti numai: am să o iau 
de nevastă, iară dacă nu s-ar putea, nu ştiu ce are să fie. 

Vorbele îi ieşeau foarte în silă şi eu vedeam din faţa şi ochii 
lui, vedeam din felul cum mi le spunea că-i pare rău că le-a 
zis; doream dar să nu le fi auzit. 

— Tu înţelegi, urmă el nedumerit. Am să fac la toamnă 
examenul, apoi trec la preparandie, dacă nu mă vor primi la 
teologie. Fac examenul pentru două clase deodată, ca să fiu 
cu atât mai degrabă gata, apoi o iau pe Livia şi mă fac 
dascăl, dacă nu mă primesc în teologie. 

— Te primesc, fără îndoială, strigai eu cuprins de bucurie, 
fiindcă nu e cu putinţă să nu te primească. 

Bogoslovii erau toţi oameni mari, cu barbă şi cu mustăţi... 
Unii fuseseră dascăli şi acum veniseră cu nevestele şi cu 
copiii lor la teologie, ca să se pregătească pentru preoţie; 
alţii terminaseră patru ori mai multe clase gimnaziale, şi iar 
alţii fuseseră chiar jurişti şi acum se întorseseră cu gândul 
de a se face protopopi. Episcopul trebuia dar să-l primească 
numaidecât pe Huţu, fiindcă şi el avea barbă şi mustață. 

Eram deci iar fericiţi, căci acum iar ne întâlneam adeseori 
cu Huţu; ne întâlneam, însă parcă era între noi o înţelegere 
tainică să nu mai vorbim nici despre Livia, nici despre 
bogoslovie, nici despre alte lucruri care nu-l priveau decât 
pe dânsul. 

Când m-am întors de vacanțe la Cocorăşti, aş fi voit să 
strig tare, ca toată lumea să mă audă: „Huţu a făcut toate 
examenele”. Însă nu puteam. Aş fi voit să-i şoptesc Liviei, cu 


totul încet şi în taină, o vorbă, dar nu aveam destulă inimă, 
şi aşa ziceam mereu: „Lasă că o să-i spună el.” 

— Prea bine! prea bine! zise dascălul Clăiţă, când află 
despre hotărârea lui Huţu. Foarte frumos! Omul trebuie să 
adune învăţătură câtă vreme e tânăr, căci mai târziu, când 
are nevastă şi copii, ar mai voi să înveţe, dar nu are timp şi 
nu are tihnă. Trebuie să muncească, pentru ca să-i poată 
hrăni. Când nu are nevastă şi copii, poate să facă ce vrea. 
Pentru că să vezi tu: e multă învăţătură în lume şi e frumos 
dacă poţi să ţi-o câştigi toată. 

După aceea dascălul Clăiţă a început să se plimbe prin 
casă şi s-a plimbat, şi s-a plimbat până ce s-a oprit iar 
înaintea lui Huţu şi a zis tare: 

— Foarte frumos! Aşa este! E mai bine popă decât dascăl. 
Pentru că să vezi tu! nu e lucru mai plăcut şi mai frumos 
decât să vezi cum din copilul prost se face încetul cu încetul 
un băiat deştept, apoi un om cuminte cu purtări bune. Eu 
văd la noi în sat: îi cunoşti de departe pe cei ce-au umblat la 
şcoală şi-ţi râde inima, spun eu, îţi râde inima. Şi trebuie să 
fie, fiindcă sunt mulţi dascăli. Apoi vezi tu: şi popa e un fel 
de dascăl; şi el poate să facă mult bine dacă vrea. N-ai 
nevoie să fii tocmai dascăl pentru ca să faci trebile unui 
dascăl, însă dacă vei fi popă, eşti mai bine plătit şi ai mai 
multă vreme. 

Şi s-a plimbat dascălul Clăiţă, şi s-a plimbat, şi tot s-a 
plimbat, fiindcă-i părea bine şi nu ştia ce să mai zică. 

În sfârşit, el s-a oprit, dar n-a zis nimic, ci a stat şi a privit 
lung la Huţu, şi numai după ce a privit l-a întrebat: 

— Câţi ani mai trebuie să stai tu pe la şcoli, pentru ca să 
înveţi tot ce se poate învăţa? 

— Mult, a răspuns Huţu, opt, zece ani întregi. 

— E mult, Huţule! a zis atunci dascălul Clăiţă, şi a rămas 
cuprins de gânduri grele, căci el ţinea la Huţu şi Livia îi era 
fată. 

Seara a ieşit din casă cu lumânarea aprinsă, a pus 
lumânarea pe masa cea mare din şcoală şi a urmat a se 


plimba până ce a ars toată lumânarea, apoi s-a întors iar în 
casa în care-i dormeau nevasta şi cele cinci fete, a stat, a 
privit împrejurul său şi se vede că-i era greu, fiindcă şi-a 
ridicat amândouă mâinile spre cer şi a zis: 

— Doamne! tu eşti bun şi nu mă plâng, dar dacă mi-ai fi 
dat un singur băiat, ţi-ar fi părut şi ţie bine, văzând ce om 
aş fi scos din el. 

După aceea dascălul Clăiţă s-a culcat şi a dormit bine, 
fiindcă era obosit de plimbarea cea multă. 

Ziua următoare, când a văzut pe Huţu, el l-a apucat de 
mână, l-a privit lung în faţă şi a grăit: 

— Huţule, nu se poate! pentru că să vezi tu: nu e cu 
putinţă! Ai înţeles? Dac-ai fi copilul meu, aş zice: omul care 
a apucat odată o cale bună trebuie s-o urmeze până ce nu 
ajunge la capăt. Aşa te gândeşte, ca să o duci până la capăt 
şi ca odată cocorăşteanul să zică: „Mihai Budulea? Îl ştiu de 
Mic; din satul nostru a ieşit.” Ai înţeles? Tu nu eşti pentru 
popie. E puţină învăţătură la noi şi legea noastră nu poată 
să rămâie de ruşine. Îţi spun eu: nu se poate! Aşa te 
gândeşte, că dacă vezi un ungur, să treci peste el, dacă vezi 
un neamţ, să treci peste el, dacă vezi un sârb, care e tot de 
legea noastră, să treci şi peste el, fiindcă e limbă străină şi 
neam străin şi viaţă străină. 

— Da! jupâne învăţător, a răspuns Huţu, şi n-a mai zis 
nimic, deoarece acum ştia ce are să facă. 

lar dascălul Clăiţă a răsuflat din greu, ca omul care s-a 
descărcat de o sarcină grea. 

Budulea cel bătrân a venit însă la mine şi era trist şi nu 
zâmbea când vorbeam cu el. 

Voiam să ştiu ce-l pune aşa pe gânduri şi l-am întrebat. El 
a răspuns că, iacă, nimic, numai fiindcă Huţu învaţă 
franţuzeşte şi nu-i vine deloc la socoteală, deoarece mai 
ales maică-sa e cam pusă pe gânduri văzându-l că stă 
mereu pe carte şi vorbeşte singur, încât nimeni nu înţelege 
ce zice, dar mai ales se teme ca nu cumva învăţătura cea 
multă să-i fie de oarecare greutate la minte, căci nu mai 


voieşte să ştie de părinţii lui, ci stă mereu singur, iară când 
îl întrebi ceva, se uită uimit la tine şi nu ştie ce să răspundă, 
ba nici noaptea nu are tihnă, ci bolboroseşte prin somn, 
ceea ce nu seamănă deloc a bine. 

Pe când mi le spunea aceste, Budulea era foarte trist. El 
suspină dar şi urmă încă şi mai trist: 

— Noi avem şase capre şi un ţap. leri seară, Huţu umbla 
pe dinaintea casei şi privea la stele. Maică-sa, fiind pusă pe 
gânduri, l-a întrebat ce caută. Ela răspuns că cornul de 
capră. Atunci ea a venit speriată la mine şi mi-a spus că 
Huţu caută cornul de capră prin văzduh. l-am zis să nu se 
sperie, fiindcă este un fel de stea care se cheamă corn de 
capră şi pe aceea o caută Huţu. 

Ştiam însă că nu prea e bine când omul caută, ca 
şolomonarii, stelele pe cer; am ieşit şi am zis: „Huţule, 
dragul taichii! ce cauţi tu? caprele sunt legate de gard”. Le 
legasem ca să nu facă pagubă prin grădină, căci, fără doar 
şi poate, capra e chipul diavolului. Huţu a tresărit, apoi a 
râs şi a zis că e pe cer un corn de capră, prin care trece 
pământul, şi ar voi să-l afle în care parte a cerului stă. 
Adicătelea, precum vezi, vorbea într-aiurea, deşi-ţi părea 
om în toată firea. Am zis dar: „Huţule, dragul taichii, ce 
vorbeşti? nu vezi tu că lumea e mare şi că pământul stă 
locului!” El a venit apoi ş-a început să ne spună că pământul 
se învârte ca prâsnelul şi dă mereu ocoale împrejurul 
soarelui, că soarele e mai mare decât luna, că luna e mai 
mică decât stelele: noi le lăsam toate pe voia lui, fiindcă 
vedeam că n-avem ce să-i facem. Ne spunea că toate aceste 
sunt prin cărţi; noi ziceam că-l credem, deşi ştiam că una ca 
asta nu se poate; dar ţi-e milă când îl vezi pe om la nevoie. 

L-am lăsat pe Budulea cel bătrân să vorbească, deoarece 
era cu totul trist şi nu mă înduram să-l supăr; în urmă i-am 
spus apoi că aşa este cum zice Huţu, aşa stă în cărţi, afară 
de cornul de capră, despre care nu ştiam nimic. 

Budulea s-a uitat atunci lung la mine, şi se vede că nu ştia: 
să mă creadă ori să râdă de mine? 


— Dar atunci, zise el, cum vine că Huţu strânge toate 
pietrele pe care le găseşte pe drum şi adună toate 
buruienile şi le pune în carte şi zice că e aşa şi aşa şi mai 
departe? 

— Aşa stă în carte, că pietrele şi buruienile au şi ele firea 
lor şi numele lor, pe care le învăţăm ca să le ştim. 

Budulea s-a uitat iar lung la mine, apoi a început să râdă şi 
a grăit: 

— Înţeleg acum! Al dracului neamţul! Înţeleg! Băieți 
nevinovaţi. Nu face nimic: e bine şi aşa. Încetul cu încetul se 
învaţă omul cu păcăliturile, şi după ce-ţi vin anii, ştii ce ai să 
crezi şi ce să nu crezi. E bine şi aşa! O fi vreo carte ca 
Isopia, în care se zice că dobitoacele vorbesc, poveşti adică 
şi pilde, cum am zice. 


De aici înainte Budulea cel bătrân iar râdea când vorbeai 
cu el. Însă Buduleasa tot mai era pe gânduri. Se uita la faţa 
lui Huţu şi vedea bine că e ceva ce-l munceşte. Budulea 
râdea, zicând că, de! se mai gândeşte cum trece pământul 
prin cornul de capră, dar ea se supăra de asemenea glume 
pocite şi amarul îi era cu atât mai mare. 

Şi, în adevăr, ea avea toată dreptatea, fiindcă Huţu se 
făcuse ca un sihastru. Nu-l mai vedeai între oameni, ba 
chiar nici la dascălul nu mai mergea singur, ci totdeauna, 
când voia să meargă, venea pe la mine, ca să mergem 
împreună, fiindcă îi venea greu să meargă el singur. 

Când eram apoi la dascălul, el nu vorbea nimic şi zâmbea 
mereu şi se uita la noi, la mine, la Livia şi la ceilalţi, iară 
când nu mai avea încotro, apuca de mâini pe Mili, se uita în 
ochii ei şi-o întreba: „Ce mai faci, Mili?” Mili răspundea că 
Nimic, şi Huţu iar tăcea. Şi fiindcă tăcea Huţu, tăcea şi Livia, 
tăceam şi eu, iar Veturia se ducea pe ici încolo. Atunci 
rămâneam noi singuri şi ne uitam unii la alţii şi tăceam. 

Dar odată, când am plecat, Livia i-a întins mâna lui Huţu şi 
l-a întrebat când mai vine, iar ela ţinut mâna ei, i-a privit 
drept în ochi şi a grăit cu totul aşezat: 

— Nu ştiu. Stiu numai că am să vin odată şi să rămân aici. 
Ea atunci s-a roşit la obraji, fiindcă îi era greu de mine, dar 
tot nu i-a lăsat mâna, ci a grăit dusă pe gânduri şi cam cu 
jumătate de gură: 

— Numai dacă n-ar fi prea mult până atunci... Huţu n-a zis 
da şi n-a zis ba, ci a plecat, şi fiindcă el îmi părea foarte 
fericit, eram şi eu vesel. 

Pentru aceea m-am speriat când, peste câteva luni, am 
aflat că Livia se mărită după Indrea lui Buduc. Îl ştiam bine 
pe acest Indrea. Umblase cu noi la şcoală, iar taică-său era 
directorul şcolii şi cel mai bogat om din sat: erau în stare să 
facă un asemenea lucru. Am grăbit dar la Huţu şi, cum 
mergeam, eram atât de ameţit, încât îmi părea că merg şi 
casele cu mine, de nu mai pot ajunge niciodată până la el. 


Totuşi, când am sosit la uşa lui, m-am oprit şi parcă-mi 
venea să zic: „Lasă că-i va spune ea”. 

Huţu şedea la masă cu o carte înaintea sa şi cu un plumb 
în gură. Se vede că învăţa ceva pe de rost, fiindcă, tocmai 
când mă hotărâi să intru, el zicea cu glas tare: „Aurea 
prima sata est aetas, quae vindice nullo”. 

EI se opri şi rămase privind uimit la mine. Venisem cu 
gândul să-l iau cam de departe; de aceea nu-i spusei nimic, 
Ci zisei: 

— Am venit să-ţi spun că una dintre fetele lui Clăiţă se 
mărită după Indrea lui Buduc. 

— Cine ţi-a spus? întrebă el aşezat. 

— Maica. El privi lung la mine, apoi luă o bucată de hârtie, 
făcu pe ea un triunghi, scrise la cele trei unghiuri literele A, 
B şi C, mai scrise dedesubt ABŞACŞBC, privi iar la mine, îşi 
puse cu litere mari semnătura - Mihai Budulea - şi, după 
toate aceste, grăi cu glas înecat: 

— Când? 

— Peste două săptămâni. Poimâine vin să cumpere. El 
apucă hârtia, o rupse încet în două, apoi în patru, cocoloşi 
cele patru bucăţi în palmă, le băgă în buzunar, apoi se 
ridică şi stete nedumerit înaintea mea. 

— Tu ştii că eu am iubit pe Livia, zise el într-un târziu. 

— Am văzut. 

— N-ai văzut nimic. Dar să nu crezi că-mi pare rău. 

— Mama zice că ea nu voieşte. 

— Ştiu. Dar trebuie, fiindcă nimeni nu ştie mai bine decât 
Clăiţă ce se poate şi ce nu se poate. Aşa trebuiau să vină 
lucrurile, şi tu ai să vezi, peste un an, că nu-i nimic, câ n-a 
fost nimic, că e mai bine aşa. 

Îmi părea bine că lui Huţu nu-i pare rău, deşi eram 
oarecum dezamăgit, căci mă aşteptasem la mai mult, şi 
fiindcă vedeam în faţa lui un fel de tulburare, care mă făcea 
să cred că mâine ori poimâine Huţu va vorbi cu totul altfel. 

Dar zilele treceau, şi el rămânea mereu aşezat, retras şi 
înţelept, cum fusese mai nainte. 


O singură schimbare se petrecuse cu dânsul. El, care 
umbla totdeauna curat ca scos din cutie, acum venea 
câteodată cu ghetele nevăcsuite, nepieptănat la şcoală. 

Apoi nu mai stătea de vorbă cu noi, ci umbla mereu cu cei 
de vârsta lui, iar când Budulea venea la oraş, îl căuta toată 
ziua, şi adeseori tot nu-l putea găsi, deoarece nu mai stătea 
cu cei doi băieţi, şi nici la şcoală nu mai venea în toate 
zilele. 

Apoi se făcuse cam îndârjit Huţu. Odată, când Budulea cel 
bătrân i s-a plâns că de câtăva vreme nu-l mai poate găsi, el 
a răspuns: 

— Nici nu ştiu ce-ţi mai pierzi vremea venind să mă cauţi; 
parc-aş fi copil, ca să porţi mereu grijă de mine... 

Auzindu-le aceste, Budulea se întristă foarte şi, 
întorcându-se la Cocorăşti, nu mai prindea vorbă cu nici un 
drumeţ, ci mergea drept înainte, tăcut, singur cu gândurile 
lui şi întrebându-se mereu: „Ce-o fi având oare feciorul meu 
de s-a făcut aşa de dârz?” „Sunt păcatele mele, care au 
căzut pe capul lui”, zicea Buduleasa; dar atuncea Budulea 
se mânia şi zicea că nu-i adevărat, pentru că orice om 
cuminte poate să vadă că dintr-un cimpoieş nu iese deodată 
om cu carte şi că el încă dintru început simţea că lucrul n- 
are să iasă bine, dar dascălul Clăiţă l-a scos din minte. 

Iar dascălul Clăiţă se plimba singur prin şcoală şi iar se 
oprea, şi iar se plimba şi nu mai ştia ce să facă. 

VI. 

Trecuseră ani la mijloc, şi toţi ştiam că Huţu are să se facă 
călugăr. Încă la începutul vacanţelor el plecase cu o familie 
din ţară, căreia îi fusese recomandat din partea episcopului. 
Boierul, care avea doi copii, voia să treacă pe la băile din 
Germania, prin Sviţera, pe la Paris şi apoi să se întoarcă la 
Viena, ca să-şi lase copiii într-un institut. Atât ştiam noi, cei 
rămaşi în urmă, dar şi atât era destul pentru ca să ne 
simţim cu toţii măguliţi. 

Cu deosebire, dascălul Clăiţă era mereu dus şi, oricând îi 
venea câte-o scrisoare de la Huţu, o citea mai nainte 


fiecărui sătean în parte, apoi venea cu ea la oraş, unde ştia 
că sunt mulţi de aceia care sunt gata de a se bucura de 
dânsul. Şi când stătea, şi când vorbea, şi când umbla pe 
uliţă, el se uita mereu la dreapta şi la stânga şi napoi, ca să 
vadă dacă nu se mai iveşte cineva, care să-l întrebe despre 
Huţu, ba-i părea că toată lumea îl arată cu degetul zicând: 
„lată, ăsta e dascălul Clăiţă din Cocorâăşti!” 

Mai mică, dar tot destul de mare, era bucuria noastră, a 
celor ce crescuserăm împreună cu dânsul. 

Huţu plecase la Universitate cu un mic stipendiu, la care 
episcopul mai adăugase dintr-al său un mic ajutor, pentru 
ca, terminând cursul de filosofie, să se întoarcă la teologie şi 
să intre în rândul călugărilor. Toate aceste ne măguleau pe 
noi, cei ce ne pregăteam pentru preoţie, căci Budulea 
Taichii şi pe viitor avea să fie unul dintr-ai noştri, şi unul cu 
care chiar de pe acum ne fâăleam. 

Cu toate aceste, Buduleştii erau trişti şi gânditori. Spunea 
Budulea că are un fecior care a plecat cu un boier din ţară, 
spunea că i s-au dat bani de la împărăție, ba chiar şi de la 
vlădică, fiindcă aşa om cu carte nu se mai găseşte, dar nu le 
spunea decât aşa, cam cu jumătate de gură. Căci el, înainte 
de toate, parcă nu mai credea că Huţu se mai întoarce, 
după ce s-a dus atât de departe. Apoi parcă nici nu mai era 
feciorul lui: îi venea greu să-i zică: „Huţule, dragul taichii!”, 
îi venea greu să stea înaintea lui; nu mai ştia să vorbească 
cu el, ba când se gândea că s-ar mai întoarce odată la casa 
lui, îl cuprindea îngrijarea, fiindcă nu ştia unde l-ar putea 
pune, şi simţea că i-ar fi ruşine de casa părinţilor săi şi de 
părinţii săi. Pentru că Huţu nu mai cerea nimic de la el, şi el 
cu nevasta lui parcă nici nu mai aveau pentru ce să 
trăiască, şi poate că era bine ca ei să moară, ca să nu-i mai 
fie cu prostia lor de greutate. 

La multă bucurie se aşteptase Budulea, şi acum ar fi dorit 
ca să se fi aşteptat la mai puţină. 

El nu mai cânta nici din vioară, nici din cimpoi, nici din 
fluierul din şerpar, nu mai mergea la lucru, ci stătea ziua 


întreagă pe prispa casei şi privea din când în când la Safta, 
care şedea torcând la cellalt capăt. 

Erau duşi amândoi într-o lume frumoasă, dar pierdută 
pentru dânşii. Şi când îi era foarte greu, Budulea se uita 
lung la Safta, apoi grăia: 

— Să nu grăiesc în ceas rău, dară Dumnezeu să-i facă 
dascălului parte din partea ce el ne-a făcut nouă. 

Căci Budulea era amărât şi trebuia să se răsufle şi el 
câteodată. După aceea, Budulea a venit la mine şi m-a rugat 
să-i scriu o scrisoare lui Huţu, pentru ca să vie acasă. 

M-am uitat la el şi am luat pană şi hârtie ca să scriu. 

— Uite, îmi zise el atunci, să-i scrii aşa: „Huţule, dragul 
taichii, şi Huţule, dragul maichii, - tocmai aşa să-i scrii. Eu, 
taică-tău, şi eu, maică-ta, îţi scriem să vii acasă, fiindcă n- 
avem alt copil şi suntem oameni bătrâni şi proşti şi vrem să 
te vedem, şi-ţi adă cărţi cu tine, ca să-nveţi mai departe, ca 
să vedem şi noi cum înveţi, şi Dumnezeu să te poarte în 
căile tale.” Şi să scrii apoi dedesubt: „Eu, Lăpădat Budulea, 
taică-tău, şi eu, Safta, maică-ta, care-ţi ducem dorul”. 

După aceea Budulea a râs şi a zis că-i bine, iară eu am pus 
scrisoarea la poştă şi am trimis-o lui Huţu, care-mi fusese 
prieten în copilărie şi la care ţineam şi acum, fiindcă era 
feciorul lui Budulea cel cu fluierul în şerpar. 

Iară Huţu a primit scrisoarea, a citit-o şi s-a întors, apoi s-a 
dus să sărute mâna episcopului, a venit să strângă mâna 
mea şi a mers încet acasă la părinţii lui. 

De aici înainte Budulea nu mai şedea pe prispă şi nu mai 
era gânditor, ci venea iar la oraş şi le spunea drumeţilor că 
are un fecior care a fost la şcolile împărăteşti, şi acum e 
scriitor la episcopie, căci Huţu urma cu noi la cursul clerical 
şi era în acelaşi timp arhivar consistorial. Dascălul Clăiţă nu 
era prea mulţumit de această prefacere a lucrurilor, dar 
Huţu îi adusese din Viena un glob pentru şcoală, o hartă a 
Europei şi un exemplar din Istoria lui Petru Maior; mai 
adusese şi pentru cele trei fete încă nemăritate câte ceva, îi 
arătase, în sfârşit, că oriunde omul poate să înveţe, dacă 


voieşte, şi că viaţa din oraşele mari e prea plină de încercări 
şi nu e pentru un om hotărât a-şi petrece viaţa în cuvioasă 
retragere. Clăiţă se plimba dar şi zicea că e mare cinste 
pentru Cocorăşti că tocmai unul din sat ar fi umblat prin 
țari străine, să fi stat la Viena şi să fie la episcopie. 

Eu, în sfârşit, eram iar prietenul şi fratele mai mic al lui 
Huţu. Căci, deşi intrând cu şase clase în teologie, eram un 
an înaintea lui, simţeam totdeauna întâietatea pe care i-o 
dădea vârsta, darurile fireşti şi cunoştinţele întinse ce-şi 
câştigase printr-o muncă serioasă şi necurmată. Pentru noi 
toţi el era un fel de izvor de lămurire şi de sfaturi bune, 
pentru toţi un prieten blând şi îndatoritor. 

Chiar când râdeam de dânsul, căci avea unele apucături 
de care trebuia să râzi, nimeni nu râdea mai din toată inima 
decât dânsul. 

Mai presus de toate era stângăcia lui, când se vedea faţă 
cu femeile. Pătruns de un respect nemărginit pentru sexul 
frumos, cum zicea el, stătea totdeauna drept, zâmbea cu 
multă bunăvoință şi era cel mai nenorocit om dacă, vorbind, 
se întâmpla să nu fie mulţumit cu construcţia frazei ori cu 
accentuarea cuvintelor. Îndeobşte vorbea rar şi răspicat, 
dar când erau femei de faţă, se vedea că alege şi 
cumpăneşte fiecare vorbă. Şi tot atât de măsurate îi erau 
mişcările. Îi trecea o roşaţă vie când se vedea apropiat de o 
femeie ori când vreuna ar fi scăpat ceva din mâini şi altul s- 
ar fi arătat mai sprinten decât dânsul. 

Pe lângă toate aceste mai era şi dedat călugăriei din 
creştet până în călcâi, ceea ce-l făcea cu atât mai - nu ştiu 
cum să zic - pentru femei: le plăcea să-l necăjească şi rar 
se-ntâmpla ca domnul Mihai Budulea să nu şadă cu totul 
aproape între două preotese, fie chiar mai bătrânioare, căci 
el se pricepea la glumă, şi aşa toţi şi toate împrejurul lui se 
adunau, afară de două: Livia, de care el rămânea mereu 
departe, şi Mili, copila cu genele dese, care rămânea 
totdeauna departe de dânsul. 

VII. 


Când eu mă hirotoniseam, Budulea cânta Vrednic este în 
rând cu ceilalţi clerici. Peste câteva luni termină şi el cursul 
şi se gândea ca, după ce va fi stat vreo lună, două într-o 
mănăstire, să se facă diacon şi să-şi ieie părinţii la sine în 
oraş. 

— Da, mergem şi noi, zicea Budulea cel bătrân, ca să fim 
împreună. 

Dar el tot nu era cu desăvârşire vesel. Nu se mai îndoia că 
Huţu al lui are să ajungă cu vremea vlădică; însă ce folos, 
când vlădica nu avea nici nevastă, nici copii, ba chiar nici o 
casă a lui, ci locuia „la curte”. 

Deocamdată, însă, Huţu nu era decât scriitor la 
consistoriu, ticluia circulări, aduna date şi făcea expuneri 
tabelare despre naşteri şi încetări din viaţă, despre cununii, 
despre copiii de şcoală şi despre sufletele din deosebitele 
parohii. Şi îi era mare bucuria când putea să le facă 
părinţilor veniţi la consistoriu împărtăşire despre cele ce-a 
aflat. 

Unul dintre puţinii care voiau să li se facă mereu 
asemenea împărtăşiri era preacucernicia-sa părintele 
Avesalon Toda, om luminat şi îmbrăcat în reverendă de 
mătase, căptuşită cu roşu. Când părintele 'Toda venea la 
şedinţe, Budulea nu scăpa de el, ci trebuia să fie la masă 
împreună, ca să vorbească mai despre una, mai despre alta, 
în vreme ce părintele 'Toda asculta, lăsând mai ales pe 
Budulea să vorbească. 

Şi fiindcă era toamnă şi strugurii se copseseră şi timpul 
era frumos, părintele 'Toda a grăit zâmbind: 

— Trebuie să vii pe câteva zile la mine. Dar bagă de 
seamă, căci am două fete mari, care sunt foarte şirete. 

Budulea a zâmbit şi a zis că nu poate, fiindcă şi fiindcă, dar 
în cele din urmă tot n-avu ce face, şi s-a hotărât să plece. 

Părintele 'Toda avea o trăsură cu patru cai foarte frumoşi; 
drumul era bun şi călătoria foarte plăcută. Acasă, părintele 
Toda avea o casă mare, o curte largă şi plină jur împrejur 
de grajduri, şoproane şi hambare. Mai avea prin curte vaci 


cu lapte, viței, porci graşi şi păsări o mulţime. În casă, în 
sfârşit, părintele 'Toda avea o bibliotecă măricică, scaunele 
şi canapelele căptuşite aici cu mătase, colo cu catifea, 
covoare pe jos şi multe alte scumpeturi. El avea însă mai 
ales o protopopeasă, un fecior ca de douăzeci de ani, altul 
ca de zece şi două fete mari. 

Budulea era cam ameţit şi-şi zicea în taină: „Părintele 'Toda 
trebuie să fie un om foarte fericit”. 

Simţind dar că se află într-un cuib de fericire, el era 
strâmtorat, umbla pe vârful degetelor, făcea mereu greşeli 
în construcţia frazelor şi era foarte nenorocit. Mai ales la 
masă atât era de zăpăcit, încât nici nu ştia în care mână să 
ţie cuțitul şi în care furculiţa, şi aceasta mai ales fiindcă 
şedea între protopopeasa şi Elena, fata mai mare a 
protopopului, care şi ea părea cam zăpăcită, căci nu vorbea 
nimic şi se uita din când în când serioasă la el. 

După masă el mai începu să răsufle. Fetele se puseră la 
clavir, şi Malci, cea mai tânără, care numai acum câteva luni 
se întorsese de la călugăriţe, începu să cânte mai întâi o 
arie nemţească, apoi una românească, sosită de curând de 
la Bucureşti. 

Budulea Taichii era încântat, căci n-auzise clavir de când 
fusese cu cei doi copii de boier, şi acum parcă i se 
împrospătaseră acele timpuri. În urmă cântă dar şi el Sub 
această neagră stâncă, apoi Adio la Moldova, Sus la munte 
ninge, plouă, apoi un cântec pe care-l ştia de la Cocorăşti, 
iar fetele şi protopopeasa îl rugau mereu să cânte. 

— Trebuie să ştiţi, zise el, că taică-meu e cimpoieş. 

— Şi afară de aceasta e un om minunat, adause părintele 
Toda mişcat. De câte ori îl văd, îmi aduc aminte pe fie iertat 
taică-meu, care şi el era scurt, gros, rotund la faţă şi 
zâmbea totdeauna ca bătrânul dumitale. 

Huţu era foarte fericit când auzea că taică-său samănă cu 
taica protopopului, şi fiindcă era fericit, era vesel peste 
obiceiul său şi nu se mai simţea strâmtorat, ba după ce a 
ieşit prin grădină, el însuşi a cerut braţul Elenei şi a râs din 


toată inima când Elena, mai nainte de a-i da braţul, i-a zis: 
„Se cuvine oare unui cuvios părinte să ceară braţul unei 
femei nemăritate?” 

A râs atunci şi părintele 'Ioda, iar protopopeasa a grăit: 
„Nu-l lăsăm să se facă călugăr. [ineţi-vă de el, fetelor: 
trebuie să-l însurăm!” 

Şi fetele se ţineau de el, şi el era vesel, şi roşea, şi se 
simţea bine. Când a plecat apoi, protopopeasa l-a întrebat 
când mai vine şi nu i-a dat drumul până ce n-a făgăduit că 
vine pe ziua de Sfânta Maria, când era numele ei; fetele au 
zis că se duc ele să-l ia şi să-l aducă pe sus, ca pe un fugar, 
iară părintele 'loda s-a sărutat cu el, apoi l-a petrecut până 
la trăsură, i-a strâns mâna şi iar l-a îmbrăţişat. 

Întorcându-se dar spre oraş, Budulea Taichii era foarte 
gânditor şi, sosind la consistoriu şi făcând expunerile 
tabelare, el era mereu gânditor, încât oricine putea să vadă 
că dnul Mihai Budulea, arhivarul consistorial, e un om pus 
pe gânduri. 

Fiind însă că omul care se gândeşte mult scapă şi câte o 
vorbă, şi fiindcă Huţu ţinea la părintele 'Toda, el vorbea 
despre dânsul, şi îl lăuda, şi spunea că şi protopopeasa e o 
doamnă prea cumsecade. Pentru aceea îl necăjeau cu fetele 
protopopului, şi el nu se supăra, căci nu ştia să se supere, 
dar se tulbura, şi atunci îl necăjeau cu atât mai vârtos. Iar 
când preasfinţia-sa părintele episcop auzea că-l necăjesc pe 
Budulea, zâmbea şi el. 

Într-o zi, ieşind în grădină, preasfinţia-sa s-a oprit privind 
la Huţu, iar când Huţu s-a dus să-i sărute mâna, l-a tras 
niţel de mână, ca şi când ar voi să-l ducă cu sine. 

Huţu a plecat dar în urma lui. În grădină, preasfinţia-sa s-a 
aşezat pe o laiţă, apoi a început să-l ia pe Huţu pe departe, 
să-l întrebe despre parohiile vacante, să-i ceară părerea 
despre propunerile ce ar fi să se facă viitorului sinod, iar în 
vremea aceasta îl scruta mereu cu privirea. 

— Când mergi la mănăstire? întrebă el în cele din urmă. 

— Când veţi porunci preasfinţia-voastră. 


— Prea bine, fiule! răspunse episcopul, apoi rămase câtva 
timp pe gânduri. E frumoasă hotărârea ce ai luat, dar te 
gândeşte că, după sfintele noastre aşezăminte, timpul ce vei 
petrece la mănăstire îţi este dat spre a te chibzui şi spre a-ţi 
da seama dacă nu mai e nici o dorinţă lumească în inima ta 
şi dacă poţi să te dai cu întregul tău suflet vieţii cuvioase. 
Dumnezeu nu voieşte jertfă de silă şi mănăstirea e locaş de 
scăpare pentru cei ce nu mai au ce să caute în viaţă. Dacă 
voieşti dar să aduci viaţa ta jertfă întru folosul bisericii lui 
Hristos, te gândeşte că jertfa trebuie să-ţi fie curată, pentru 
ca ea să poată fi bine primită de către cel ce străbate şi cele 
mai ascunse taine ale inimii omeneşti. 

După aceste el se ridică, întinse mâna spre sărutare şi-i 
sărută fruntea, grăind mişcat: 

— Cugetul curat e podoaba creştinului, fiul meu! 

VIII. 

Budulea Taichii se afla în mare strâmtorare. Pe când 
umblase la şcoala din sat, ştia lămurit c-ar dori să ajungă şi 
el odată dascăl, ca Clăiţă. În urmă, când stătea la domnul 
Wondracek, voia cu totul hotărât să se facă profesor, ca 
Wondracek. Mai în urmă, când umbla la gimnaziu, nici nu se 
mai îndoia că se va face profesor de gimnaziu, ca toţi 
profesorii săi. Acum, în sfârşit, când era arhivar consistorial, 
stătea zăpăcit, căci nu ştia: să se facă episcop ori protopop, 
ca preacucernicia-sa părintele Avesalon Toda, care avea 
reverendă de mătase, protopopeasă şi două fete mari, 
dintre care una pentru care orice episcop îl putea pizmui? 

Budulea Taichii îşi închipuia că e protopop, că are copii şi 
nevastă, că Budulea cel bătrân le face copiilor câte un 
fluieraş şi că maică-sa, Buduleasa... Nu!... el nu-şi putea 
pierde timpul cu asemenea închipuiri, căci era arhivar 
consistorial şi trebuia să lucreze. 

Opt zile înainte de Sfânta Marie, Budulea Taichii, dus pe 
gânduri precum era, a rupt în patru o jumătate de coală de 
hârtie, apoi a cocoloşit cele patru bucăţi în palmă şi, 
ridicându-se de la masă, le-a băgat în buzunar. 


Nu era nici o pagubă, deoarece el, mai nainte de a fi rupt 
hârtia s-a uitat bine la ea, dacă e în adevăr maculatură 
scrisă pe amândouă părţile şi dacă n-a mai rămas pe o 
parte ori pe alta vrun mic locşor ce-ar mai putea să fie 
întrebuințat la calcule de ocazie; vorba e, însă, că această 
rupere şi cocoloşire a bucăţilor de hârtie era un semn rău şi 
că în ziua următoare ela rupt în patru o jumătate de coală, 
care nu era scrisă decât pe o parte, şi cocoloşind cele patru 
bucăţi nu le-a băgat în buzunar, ci le-a aruncat una câte una 
afară pe fereastra deschisă, ceea ce era un semn şi mai rău. 

A treia zi, în sfârşit, el a rupt în patru o bucată de hârtie cu 
desăvârşire albă şi n-a cocoloşit decât pe una din cele patru 
bucăţi, lăsând pe celelalte trei pe masa consistorială, şi 
plecând acasă cu gândul de a scrie preacucerniciei-sale 
părintelui protopresbiter Avesalon Toda o scrisoare, în care 
îi doreşte preastimabilei doamne toate fericirile şi o roagă 
de iertare că nu poate veni deoarece înalt preasfinţiasa 
părintele episcop a binevoit a-l însărcina să meargă la 
Cocorăşti ca să stăruiască pentru înfiinţarea unei a doua 
şcoli, plănuite foarte demult, şi a crezut că trebuie să 
aleagă sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului pentru 
aceasta, fiindcă satul e adunat şi aşa mai departe. 

Iară după ce a dat scrisoarea la poştă, el s-a întors ca să 
bage în buzunar bucata cocoloşită şi să strângă pe celelalte 
trei în saltarul mesei, a luat binecuvântarea arhierească şi a 
plecat la Cocorăşti ca să stăruiască în sensul scrisorii ce o 
trimisese preacucerniciei-sale părintelui protopresbiter 
Avesalon 'Toda. 

Acasă toţi erau bine. Ca cel mai întâi, dascălul Clăiţă, 
norocitul părinte a trei fete măritate, şedea mereu în jeţul 
ce-i dăruise de ziua lui ginere-său, popa din Clădeni. De 
câţiva ani stupii ieşiseră de minune, pomii dăduseră rod 
bun şi dascălul Clăiţă era jur împrejur vestit pentru mierea 
şi pentru soiurile lui de poame, iar dascălul Clăiţă îşi scotea 
vestea bună în bani gata. El îşi cumpărase o vie, şi acum se 
gândea să-şi mai zidească şi o casă, pentru ca la vreme de 


bătrâneţe să se poată retrage în colibioara lui, cum avea el 
obiceiul de a-şi numi viitoarea casă. 

Cât pentru cele trei fete încă nemăritate, el îşi avea planul 
gata. Pe Mili ar vroi să o mărite după vreun plugar, fiindcă 
Livia îl încredinţase că nu e lucru mai frumos decât a fi 
plugăriţă; copila era însă prea gingaşă, prea se ţinea, şi aşa 
trebuia să o mărite după un popă, ba încă se poate chiar 
după vrun notar, căci era făcută să fie doamnă. Pentru 
aceea el îi făcuse şi zestre, şi acum zâmbea aşa în el când se 
gândea că numai el singur ştie despre aceasta. Linica 
trebuia să se mărite după un dascăl, pentru ca să aibă 
ginere pe care să-l lase la locul său la şcoala din Cocorăşti. 
Cea mai mică, în sfârşit, trebuia să se mărite după un 
plugar, pe care să-l ia ginere în casă. 

Şi fiindcă toate aceste erau bine şi statornic puse la cale, 
dascălul Clăiţă şedea în jeţ, zicea că e bine ca omul să aibă 
copii, şi nu-şi mai bătea capul decât cu copiii oamenilor din 
sat, ceea ce era şi meseria lui de învăţător. Căci aceşti copii 
ştiau acum mai mult decât ştiuse odinioară dascălul şi, 
pentru ca să ştie, el trebuia să-i înveţe. Trecuse vremea 
slovelor, pe care acum le numeau potcoave. Apoi, afară de 
Biblie, şcolarii mai învățau şi istorie, iară globul de pe masă, 
hărţile şi tabelele zoologice de pe perete erau tot atâtea 
dovezi că şi dascălul Clăiţă învățase mult de o bucată de 
vreme. Câteodată îi trecea aşa prin minte gândul că mai 
sunt o mulţime de lucruri pe care ar putea să le înveţe; dar 
el se plimba niţel, se încredința pe sine însuşi că, la urma 
urmelor, un dascăl nu trebuie să înveţe decât ceea ce stă în 
circularele consistoriale, şi iar se punea în jeţ, fiindcă îi 
plăcea prea mult să şadă în jeţ. 

Budulea cel bătrân n-avea jeţ, dar el şedea pe prispa casei, 
şi şedea tot aşa de bine ca şi dascălul în jeţ. Ce-i drept, el nu 
mai zâmbea când vorbeai cu el, fiindcă era om trecut cu 
anii şi trebuia să fie totdeauna aşezat şi cuviincios. 

Trecând de-a lungul uliţei, oamenii îi dădeau bineţe; 
mergând la biserică, el nu mai stătea la fund, ci dinainte, 


numaidecât lângă strana din stânga. Apoi, când mergea la 
oraş, toată lumea stătea de vorbă cu el, părintele 
arhidiacon şi părintele protosincel îi strângeau mâna. 
Părintele arhimandrit îl întreba ce mai face, ba odată chiar 
însuşi episcopul s-a oprit în loc, a vorbit cu el şi i-a dat 
binecuvântarea arhierească; un om dar căruia i se întâmplă 
toate aceste trebuia să fie plin de bună-cuviinţă şi să nu 
râdă mereu când vorbeşte cu alţii. Afară de aceasta, el avea 
un fecior care în curând trebuia să ajungă arhidiacon, cu 
brâu roşu şi mai mare decât toţi protopopii, fie bărbile lor 
cât de lungi şi oricât de albe. Era mulţumit Budulea cel 
bătrân şi şedea tihnit pe prispa casei, aşteptând ziua când 
va fi să plece cu nevastăsa la oraş, pentru ca să trăiască la 
bătrâneţe sub acelaşi acoperământ cu fiul său. 

Buduleasa, în sfârşit, şedea şi ea pe prispă şi torcea: era 
însă cu toate aceste foarte bătrână. Căci gândurile îl 
îmbătrânesc pe om, şi ea avusese multe gânduri în viaţa ei. 
Grele însă, cu totul grele nu-i erau gândurile decât acum, 
de când Budulea se plângea că feciorul său nu vrea să se 
însoare, iară pe ea a pus-o păcatul să zică: 

— Se vede că bunul Dumnezeu aşa vrea, ca el să 
ispăşească păcatele mele... 

Budulea cel bătrân s-a mâniat, s-a făcut roşu ca racul şi a 
zis că minte, că Dumnezeu n-are nici un amestec în trebile 
lui, a trântit uşa şi a ieşit afară ca să se pună pe prispa 
casei; de atunci însă el nu se mai plânge de nimic. 

De aceea Buduleasa şade la cellalt capăt al prispei şi, 
şezând, îi vine nu ştiu cum, parc-ar voi să fie moartă de 
mult. 

Câteodată, când şade pe prispă, vine Mili a dascălului, ca 
să vadă ce mai face, şi atunci vorbesc mai despre una, mai 
despre alta, şi vorbesc şi despre Huţu, fiindcă Huţu e 
feciorul Budulesei, şi Mili ştie că-i pare bine leichii Saftei 
când cineva-i vorbeşte despre el şi-i spune tot lucruri bune. 
Atunci Buduleasa se înseninează, dar când Mili pleacă, 
priveşte lung, foarte lung în urma ei, parcă ar voi să zică: 


„S-a dus”, apoi zice în gândul ei: „De ce n-a lăsat Dumnezeu 
să fie dascăl?” Apoi intra în casă, se punea într-un ungher şi 
începea să plângă aşa singură şi fără nici un cuvânt. 

Budulea cel bătrân, care şedea mai departe pe prispă, ştia 
prea bine că ea plânge; om fără de inimă ce era însă, nu se 
mişca din loc, ci stătea aşa; cel mult, pentru ca să nu stea 
fără de nici o treabă, îşi scotea fluierul din şerpar, îl privea 
din toate părţile, apoi, la mare nevoie, îi mai număra şi 
găurile, şi le număra mereu, până ce Safta nu ieşea iar pe 
prispă. 

Le părea dar bine tuturora că Huţu a venit de Sfânta 
Marie acasă, ba dascălul Clăiţă ar fi voit să tragă clopotele, 
pentru ca tot satul să ştie că „dnul Budulea al nostru” a 
venit la Cocorăşti. 

Căci acum el nu voia să-i mai zică „Huţule”, şi când Huţu îl 
ruga să-i zică precum i-a zis totdeauna, el răspundea: 
„Ferească Dumnezeu! Fiecărui om ceea ce i se cuvine. 
Pentru că să vezi d-ta: trebuie să am şi eu bucuriile mele, 
dnule Budulea.” 

Huţu cu toate aceste se ţinea de obiceiurile lui; îi zicea 
dascălului „jupâne învăţător”, ca totdeauna, săruta mâna 
dăscăliţei, precum era deprins din copilărie, şi le zicea 
fetelor „Linico” şi „Mili dragă”, ca mai nainte, ceea ce era 
bine, fiindcă fetele nu se supărau şi dascălului îi părea bine. 
Ca om care ştia ce i se cuvine fiecăruia, dascălul Clăiţă nu 
cerea decât ca fetele să nu îndrăznească a-i zice dlui 
Budulea „nene Huţule”, iară Mili şi Linica, fiind nişte fete 
binecrescute şi ascultătoare, nu mai ziceau „nenea Huţu” 
decât atunci când nu era de faţă nici Huţu, nici dascălul, 
ceea ce nu era bine, deoarece Huţu se supăra, căci era 
deprins ca fetele să-i zică „nene Huţule”. 

Mai era Huţu supărat şi pentru că Mili tăcea mereu şi se 
uita la el ca şi când ar fi supărată, ba, când şedeau la masă, 
şi el povestea despre zilele petrecute la casa 
preacucerniciei sale părintelui Avesalon Toda, ea s-a ridicat 


fără de nici un cuvânt de la masă şi nu s-a întors decât 
peste câtva timp. 

Fiind dar că el ţinea ca Mili să nu fie supărată, după- 
amiazăzi, când au ieşit în grădină ca să vadă dacă strugurii 
s-au copt, a căutat să fie singur cu dânsa şi a întrebat-o 
pentru ce s-a supărat. 

Ea a zâmbit şi a zis că nu e supărată. El însă vedea că e 
supărată, şi a apucat-o de mâini, şi s-a uitat lung şi cu 
dragoste în ochii cei cu gene dese, şi a zis: 

— Eşti supărată. Ea a tăcut şi nici n-a zis că-i pare bine, 
nici n-a zis că, da, e supărată, fiindcă ar fi trebuit să spuie 
pentru ce, şi aceasta nu era cu putinţă. 

— Mili dragă, a zis iar Huţu, supărat acum şi el, tu ştii că 
eu te iubesc pe tine. Pentru ce nu-mi spui dar ca să ştiu, 
fiindcă n-ai de ce să te superi. Uite, dacă ţi-a spus cineva 
ceva, a grăit un neadevăr, dac-am zis chiar eu vro vorbă 
care te-a supărat, nu m-ai înţeles bine. Uite, urmă eliar, şi 
atunci îi luă capul între amândouă mâinile, ca să o poată 
privi cu mai multă stăruinţă, spune-mi, pentru că tu ştii că 
te iubesc şi mi-e greu când te văd supărată. 

— Zău că nu sunt supărată! a grăit acum Mili, şi ea spunea 
adevărul, fiindcă nu mai era supărată, şi-i râdeau pe sub 
genele dese amândoi ochii mărunți. 

Dnul arhivar consistorial Mihai Budulea ar fi voit s-o 
sărute, atât îi părea de bine când o vedea râzând astfel cu 
amândoi ochii, dar n-o sărutase de mult şi-şi pierduse 
deprinderea; el s-a mulţumit dar a-i strânge obrajii cu 
căldură între palme şi a plecat mai departe, căci acuma 
toate erau bune şi bine puse la cale. 

— Nene Huţule, a zis ea mai târziu, cam cu jumătate de 
gură. E adevărat că nu te mai faci călugăr? 

— Cine ţi-a spus că nu mă fac? întrebă el speriat. 

— Nimeni, dar zic eu aşa! 

— Nu, dragă, nu-i adevărat, răspunse Huţu cu un fel de 
părere de rău. 


Ea n-a mai zis apoi nimic; ar fi voit însă să-l apuce de 
mână, ca să i-o sărute, dar nu putea, fiindcă el nu era încă 
călugăr. 

Acum era aproape de masa cea mare din grădină, la care 
şedeau dascălul cu dăscăliţa şi cu Linica. Huţu parc-ar fi 
voit să se întoarcă înapoi, ca să întrebe pe Mili pentru ce l-a 
întrebat dacă nu se mai face călugăr, dar nu se putea, şi aşa 
s-a mulţumit a se întreba pe sine însuşi: „Pentru ce oare m- 
a întrebat şi pentru ce se bucura când am răspuns că nu?” 

Au trecut apoi toamna şi iarna, iară în primăvară, la 
Duminica Tomei, s-a întrunit Sinodul. Părintele Mihai 
Budulea ne era referent şcolar şi ne bucuram cu toţii când 
el ne raporta despre starea învăţământului, arătând câţi 
şcolari, câţi învăţători, câte şcoale, cum stau la noi şi cum în 
alte ţări şi la alte popoare trebile, şi ne bucuram mai ales 
când el îşi făcea în urmă propunerile, vorbind aşezat şi 
înţelept ca totdeauna. Era de faţă şi dnul deputat sinodal, 
inspector şcolar din cercul Cocorăştilor şi învăţător 
emeritat, Pantelemon Clăiţă, şi nemaiputându-se stăpâni, el 
trase pe vecinul său de mânecă şi-i grăi încet: 

— Îl cunoşti, mă rog? A ieşit din şcoală de la mine. E 
feciorul lui Budulea, cimpoieşul de la noi. Mi-e ginere. 

În urmă ni l-au ales protopop, deşi era om tânăr. 

— 'Ţii minte, îi zisei în ziua alegerii, când eram în pădure 
şi-mi spărgeai alune? 

— Dar tu, îmi răspunse el, ţii minte când îmi ajutai să port 
coşul cu peşte? 

lar după aceea ne-am îmbrăţişat şi eram fericiţi ca în 
copilăria noastră. 

Acum, în sfârşit, primesc o scrisoare: mă pofteşte la botez. 
Un nou Budulea, Budulea Bunicului! Şi mai întrebaţi dacă- 
mi pare bine? Ba nu-mi pare bine, dar îmi vine să cred că 
numai visez bucuria ce simt. 

Îl văd înaintea mea pe Budulea cel bătrân zicând ca omul 
care a pus la cale o glumă bună. 


În văd pe dascălul Clăiţă stâmpărat şi zicând: „Acest băiat, 
care s-a născut acum, e nepotul meu. Pentru că să vedeţi d- 
voastre: eu am avut şase fete, dintre care cea mai mare, pe 
care gândeam s-o mărit după ginere-meu, după ce va fi ieşit 
dascăl, s-a măritat după dascălul din Strântea, a doua s-a 
măritat după Mitrea lui Buduc, care acum e ctitor la 
biserică, pe a treia a luat-o ginere-meu, popa din Clădeni, 
cele două mai mici iată-le aci, iar Mili s-a măritat după 
ginere-meu, protopopul, şi a născut pe acest copil, care 
acum e nepotul meu!” 

O văd apoi pe maica protopopului stând într-un colţ, cu 
ochii plini de lacrimi şi zicând încet: „lu, Doamne, m-ai 
pedepsit cu bunătăţile tale şi eu nu sunt vrednică de 
bucuriile ce mi-ai dăruit!”. 

Îl văd însă, înainte de toate, pe el, stând la patul ei şi 
privind în tăcută uimire la mamă şi la copil. 

Tu, Doamne, cu nemărginită înţelepciune ai întocmit 
lumea şi frumoasă ne-ai lăsat-o nouă locaş de vieţuire! 

Moara cu noroc. 

| 

— Omul să fie mulţumit cu sărăcia sa, căci, dacă e vorba, 
nu bogăţia, ci liniştea colibei tale te face fericit. Dar voi să 
faceţi după cum vă trage inima, şi Dumnezeu să vă ajute şi 
să vă acopere cu aripa bunătăţii sale. Eu sunt acum 
bătrână, şi fiindcă am avut şi am atât de multe bucurii în 
viaţă, nu înţeleg nemulţumirile celor tineri şi mă tem ca nu 
cumva, căutând acum la bătrâneţe un noroc nou, să pierd 
pe acela de care am avut parte până în ziua de astăzi şi să 
dau la sfârşitul vieţii mele de amărăciunea pe care nu o 
cunosc decât din frică. Voi ştiţi, voi faceţi; de mine să nu 
ascultați. Mi-e greu să-mi părăsesc coliba în care mi-am 
petrecut viaţa şi mi-am crescut copiii şi mă cuprinde un fel 
de spaimă când mă gândesc să rămân singură într-însa: de 
aceea, poate că mai ales de aceea, Ana îmi părea prea 
tânără, prea aşezată, oarecum prea blândă la fire, şi-mi 
vine să râd când mi-o închipuiesc cârciumăriţă. 


— Vorbă scurtă, răspunse Ghiţă, să rămânem aici, să 
cârpesc şi mai departe cizmele oamenilor, care umblă toată 
săptămâna în opinci ori desculți, iară dacă duminica e noroi, 
îşi duc cizmele în mână până la biserică, şi să ne punem pe 
prispa casei la soare, privind eu la Ana, Ana la mine, 
amândoi la copilaş, iară d-ta la tustrei. Iacă liniştea colibei. 

— Nu zic, grăi soacra aşezată. Eu zic numai ce zic eu, vă 
spun numai aşa, gândurile mele, iară voi faceţi după gândul 
vostru, şi ştiţi prea bine că, dacă voi vă duceţi la moară, nici 
vorbă nu poate fi ca eu să rămân aici ori să mă duc în altă 
parte: dacă vă hotărâți să mergeţi, mă duc şi eu cu voi şi mă 
duc cu toată inima, cu tot sufletul, cu toată dragostea 
mamei care încearcă norocul copilului ieşit în lume. Dar nu 
cereţi ca eu să hotărăsc pentru voi. 

— Atunci să nu mai pierdem vorba degeaba: mă duc să 
vorbesc cu arândaşul, şi de la St. Gheorghe cârciuma de la 
Moara cu noroc e a noastră. 

— În ceas bun să fie zis, grăi bătrâna, şi gând bun să ne 
dea Dumnezeu în tot ceasul! 

ÎL. 

De la Ineu drumul de ţară o ia printre păduri şi peste 
ţarini lăsând la dreapta şi la stânga satele aşezate prin 
colţurile văilor. Timp de un ceas şi jumătate drumul e bun; 
vine apoi un pripor, pe care îl urci, şi după ce ai coborât iar 
în vale, trebuie să faci popas, să adapi calul ori vita din jug 
şi să le mai laşi timp de răsuflare, fiindcă drumul a fost cam 
greu, iară mai departe locurile sunt rele. 

Aici în vale e Moara cu noroc. Ori din care parte ar veni, 
drumeţul se bucură când o zăreşte din culmea dealului 
pleşuv, căci, venind despre locurile rele, ea îl vesteşte că a 
scăpat norocos, iară mergând spre ele, la moară poate să 
găsească ori să aştepte alţi drumeţi, ca să nu plece singur 
mai departe. 

Şi fiindcă aici se opresc toţi drumeţii, încetul cu încetul s-a 
făcut bătătură înaintea morii, şi oarecum pe nesimţite 
moara a încetat a mai măcina şi s-a prefăcut în cârciumă şi 


loc de adăpost pentru tot drumeţul obosit şi mai ales pentru 
acela pe care noaptea-l apucă pe drum. În cele din urmă, 
arândaşul a zidit cârciuma la un loc mai potrivit, departe de 
câteva sute de paşi de la râuleţ, iară moara a rămas 
părăsită, cu lopeţile rupte şi cu acoperământul ciuruit de 
vremurile ce trecuseră peste dânsul. 

Cinci cruci stau înaintea morii, două de piatră şi trei altele 
cioplite din lemn de stejar, împodobite cu ţircălamul şi 
vopsite cu icoane sfinte; toate aceste sunt semne care-l 
vestesc pe drumeţ că aci locul e binecuvântat, deoarece 
acolo unde vezi o cruce de aceste a aflat un om o bucurie 
ori a scăpat altul de o primejdie. 

Dar binecuvântat era locul acesta mai ales de când 
veniseră cârciumarul cel nou cu nevasta lui tânără şi cu 
soacră-sa cea bătrână, căci ei nu primeau pe drumeţ ca pe 
un străin venit din lume, ci ca pe un prieten aşteptat de 
multă vreme la casa lor. Abia trecuseră dar câteva luni după 
St. Gheorghe, şi drumeţii mai umblaţi nu mai ziceau că o să 
facă popas la Moara cu noroc, ci că se vor opri la Ghiţă, şi 
toată lumea ştia cine e Ghiţă şi unde e Ghiţă, iar acolo, în 
vale, între pripor şi locurile cele rele, nu mai era Moara cu 
noroc, ci cârciuma lui Ghiţă. 

Iară pentru Ghiţă cârciuma era cu noroc. Patru zile pe 
săptămână, de marţi seară până sâmbătă, era mereu plină, 
şi toţi se opreau la cârciuma lui Ghiţă, şi toţi luau câte ceva, 
şi toţi plăteau cinstit. 

Sâmbătă de cu seară locul se deşerta, şi Ghiţă, ajungând 
să mai răsufle, se punea cu Ana şi cu bătrâna să numere 
banii, şi atunci el privea la Ana, Ana privea la el, amândoi 
priveau la cei doi copilaşi, căci doi erau acum, iară bătrâna 
privea la câteşi-patru şi se simţea întreţinută, căci avea un 
ginere harnic, o fată norocoasă, doi nepoți sprinteni, iară 
sporul era dat de la Dumnezeu, dintr-un câştig făcut cu 
bine. 

Duminică dimineaţă Ghiţă punea calul la teleagă şi 
bătrâna se ducea la biserică, fiindcă bătrânul, fie iertat, 


fusese cojocar şi cântăreţ de strană, şi aşa, mergând la 
biserică, ea se ducea parcă să-l vadă pe el. 

Când bătrâna pleca la biserică, toate trebuiau să fie puse 
bine la cale, căci altfel ea odată cu capul nu ar fi plecat. 
Încă sâmbătă dupăamiazăzi sluga trebuia să rânească 
grajdul, curtea şi locul de dinaintea cârciumii, în vreme ce 
bătrâna şi Ana găteau cârciuma pentru ziua de duminică. 
Duminică în zori bătrâna primenea copiii, se gătea de 
sărbătoare, mai dădea o raită prin împrejur, ca să vadă 
dacă în adevăr toate sunt bine, apoi se urca în teleagă. 

Ana şi Ghiţă îi sărutau mâna, ea mai săruta o dată 
copilaşii, apoi zicea: „Gând bun să ne dea Dumnezeu!”, îşi 
făcea cruce şi dădea semn de plecare. 

Dar ea pleca totdeauna cu inima grea, căci trebuia să 
plece singură şi să-i lase pe dânşii singuri la pustietatea 
aceea de cârciumă. 

Dacă aruncai privirea împrejur, la dreapta şi la stânga, 
vedeai drumul de ţară şerpuind spre culme, iară la vale, de- 
a lungul râuleţului, cât străbate ochiul, până la câmpia 
nesfârşită, afară de câţiva arini ce stăteau grămadă din jos 
pe podul de piatră, nu zăreai decât iarbă şi mărăcini. La 
deal valea se strâmtează din ce în ce mai mult; dar aici 
vederile sunt multe şi deosebite: de-a lungul râuleţului se 
întind două şiruri de sălcii şi de răchite, care se îndeasă 
mereu, până se pierd în crângul din fundul văii; pe culmea 
dealului de la stânga, despre Ineu, se iveşte pe ici, pe colo 
marginea unei păduri de stejar, iară pe dealul de la dreapta 
stau răzlețe rămăşiţele încă nestârpite ale unei alte păduri, 
cioate, rădăcini ieşite din pământ şi, tocmai sus la culme, un 
trunchi înalt, pe jumătate ars, cu crengile uscate, loc de 
popas pentru corbii ce se lasă croncănind de la deal înspre 
câmpie; fundul văii, în sfârşit, se întunecă, şi din dosul 
crângului depărtat iese turnul ţuguiat al bisericii din 
Fundureni, învelit cu tinichea, dară pierdut oarecum în 
umbra dealurilor acoperite cu păduri posomorâte, ce se 
ridică şi se grămădesc unul peste altul, până la muntele 


Bihorului, de pe ale cărui culmi troienite se răsfrâng razele 
soarelui de dimineaţă. 

Rămânând singur cu Ana şi cu copiii, Ghiţă priveşte 
împrejurul său, se bucură de frumuseţea locului şi inima îi 
râde când Ana cea înţeleaptă şi aşezată deodată îşi pierde 
cumpătul şi se aruncă răsfăţată asupra lui, căci Ana era 
tânără şi frumoasă, Ana era fragedă şi subţirică, Ana era 
sprintenă şi mlădioasă, iară el însuşi, înalt şi spătos, o purta 
ca pe o pană subţirică. 

Numai câteodată, când în timp de noapte vântul zgâlţâia 
moara părăsită, locul îi părea lui Ghiţă străin şi pustiicios, şi 
atunci el pipăia prin întuneric, ca să vadă dacă Ana, care 
dormea ca un copil îmbăiat lângă dânsul, nu cumva s-a 
descoperit prin somn, şi s-o acopere iar. 

III. 

Cât ţin luncile, ele sunt pline de turme de porci, iară unde 
sunt multe turme, trebuie să fie şi mulţi păstori. Dar şi 
porcarii sunt oameni, ba, între mulţi, sunt oameni de tot 
felul, şi de rând, şi de mâna a doua, ba chiar şi oameni de 
frunte. 

O turmă nu poate să fie prea mare, şi aşa, unde sunt mii şi 
mii de porci, trebuie să fie sute de turme, şi fiecare turmă 
are câte un păstor, şi fiecare păstor e ajutat de către doi- 
trei băieţi, boitarii, adeseori şi mai mulţi, dacă turma e 
mare. E dar pe lunci un întreg neam de porcari, oameni 
care s-au trezit în pădure la turma de grăsuni, ai căror 
părinţi buni şi străbuni tot păstori au fost, oameni care au 
obiceiurile lor şi limba lor păstorească, pe care numai ei o 
înţeleg. Şi fiindcă nu-i neguţătorie fără de pagubă, iară 
păstorii sunt oameni săraci, trebuie să fie cineva care să 
răspundă de paguba care se face în turmă: acest cineva 
este „sămădăul”, porcar şi el, dar om cu stare, care poate 
să plătească grăsunii pierduţi ori pe cei furaţi. De aceea 
sămădăul nu e numai om cu stare, ci mai ales om aspru şi 
neîndurat, care umblă mereu călare de la turmă la turmă, 
care ştie toate înfundăturile, cunoaşte pe toţi oamenii buni 


şi mai ales pe cei răi, de care tremură toată lunca şi care 
ştie să afle urechea grăsunului pripăşit chiar şi din oala cu 
varză. 

Şi dacă lumea zice că locurile de lângă Moara cu noroc 
sunt rele, n-ai fi avut decât să-l întrebi pe vreunul dintre 
sămădăi, şi el ţi-ar fi putut spune pentru ce nu sunt bune şi 
cine le primejduieşte; dar sămădăul e, mai presus de toate, 
om tăcut, şi dacă îl întrebi asemenea lucruri, el răspunde: 
„Nu ştiu, n-am văzut, am atâtea şi atâtea turme în 
răspunderea mea şi nu mă pot strica cu oamenii”. El ştie ce 
ştie, numai pentru nevoile lui. 

Veneau câteodată pe la cârciuma lui Ghiţă şi porcari, nişte 
oameni îndeobşte înalţi şi bine făcuţi, cu cămaşa neagră şi 
cu părul strălucitor de untura cea multă şi căzut în plete 
lungi şi răsucite asupra grumajilor goi; oameni erau şi ei, 
chiar oameni cinstiţi, care mănâncă, beau şi plătesc. 

Într-o zi de luni au venit trei inşi în căruţă cu osiile de fier, 
uşurică şi trasă de doi cai frumoşi, dintre care însă unul mai 
mare şi altul mai mic. În căruţă nu era nici scaun, nici fân, ci 
unul dintre porcarii unsuroşi mâna caii, stând în picioare, 
iară ceilalţi doi şedeau pe leutrele vopsite în verde, ca şi 
când n-ar fi venind decât de aci din apropiere. 

„Ăştia nu prea îmi par a oameni buni”, îşi zise Ghiţă când îi 
văzu sărind din căruţă şi privind împrejur, ca unii ce au mai 
fost pe aici şi acum nu găsesc nici locul, nici oamenii ca 
odinioară. 

Ei întrebară dacă n-a fost sămădăul pe acolo, puseră sluga 
să deshame caii, să-i adape şi să le dea ovăz, apoi intrară, 
băură fiecare cât trei inşi la un loc şi plecară cu un „noroc 
bun”. 

— Bine, dar n-au plătit, grăi bătrâna nedumerită. 

— Lasă, că m-am înţeles eu cu dânşii, răspunse Ghiţă, apoi 
se duse pe ici în colea, ca nimeni să nu-i vadă faţa şi ca nu 
cumva nevasta să-l întrebe: „Ce ai, Ghiţă?” 

Peste puţin sosi şi sămădăul, vestitul Lică Sămădăul, la 
Moara cu noroc. 


Lică, un om de treizeci şi şase de ani, înalt, uscăţiv şi supt 
la faţă, cu mustaţa lungă, cu ochii mici şi verzi şi cu 
sprâncenele dese şi împreunate la mijloc. Lică era porcar, 
însă dintre cei ce poartă cămaşă subţire şi albă ca 
floricelele, pieptar cu bumbi de argint şi bici de carmajin, 
cu codoriştea de os împodobit cu flori tăiate şi cu ghintuleţe 
de aur. 

EI îşi opri calul înaintea cârciumii, aruncă o privire la Ana, 
apoi alta la bătrâna care şedeau pe laiţa de lângă masa cea 
mare din umbra cerdacului, trase cu ochii o raită 
primprejur, apoi întrebă unde-i cârciumarul. 

— Noi suntem, răspunse bătrâna ridicându-se. 

— Ştiu, grăi Lică, dar cred că vor fi şi oameni pe aici. Eu 
întreb de cârciumarul; cu el vreau să vorbesc. 

Lică le zise aceste aşa, ca orişicine să poată înţelege că are 
grabă şi că nu vrea să mai lungească vorba: bătrâna plecă 
dar fără de întârziere să caute pe Ghiţă, iar Ana rămase 
privind ca un copil uimit la călăreţul ce stătea ca un stâlp de 
piatră înaintea ei. 

Dacă Lică ar fi fost alt om, el n-ar fi stătut aşa cu privirea 
pierdută în vânt, ci s-ar fi bucurat de vederea femeii 
frumoase, care-l privea oarecum pierdută şi speriată de 
bărbăţia înfăţişării lui. 

— Ungurul a murit? întrebă el când văzu pe Ghiţă. 

— Da! 

— Şi tu ai venit în locul lui! 

— Da! 

— De la St. Gheorghe? 

— Da, răspunse Ghiţă, aruncând o privire furişată asupra 
femeilor, ca să vadă dacă ele nu cumva se tulbură. 

— E Ghiţă, ginere-meu, grăi bătrâna, şi, mulţumită lui 
Dumnezeu, ne merge bine de când suntem aici. 

Lică îşi apucă, zâmbind, mustaţa între buze. 

— Aici, zise el, le merge bine la toţi oamenii cu minte. N-ai 
decât să te pui bine cu toată lumea, să le zici „noroc bun” 


celor ce vin şi se duc şi poţi să dai mulţumită lui Dumnezeu. 
N-au trecut pe aici nişte oameni? 

— De! răspunse Ghiţă chibzuit, suntem la drum şi trece 
multă lume. 

— Vorba vine, trei oameni... 

— Trei, patru, zece... grăi Ghiţă cam în glumă, lumea trece 
mereu. Eu nu stau aici ca să ţin seama despre cei ce vin şi 
trec, şi aşa nici nu-i prea ştiu. De la o vreme te obicinuieşti 
cu oamenii, încât nici nu te mai uiţi la feţele lor. Apoi, cine 
ştie dacă nu e şi câte unul care s-ar mâhni dacă ai bate 
drumul cu vorbe despre dânsul. De cârciumar să nu întrebi 
niciodată, căci el vede şi aude atât de multe, încât trebuie 
să uite degrab' şi să nu mai ţie nimica minte. 

— Aşa-i, grăi Lică. Întrebam numai ca să văd dacă nu 
cumva mi-ai putea spune, fiindcă sunt oamenii mei. Au 
plecat să vadă o pădure, pe care voiam să o luăm de la 
toamnă pentru turme, şi nu ştiu acum dacă au trecut 
înaintea mea, ori e să-i aştept aici. 

— Aşa o fi, răspunse Ghiţă hotărât, dar eu nu-ţi pot spune 
dacă între cei ce au trecut astăzi pe aci vor fi fost şi ei. 

— Cum nu?! strigă bătrâna cu nerăbdare. Cei trei porcari 
ce au băut atât de mult şi n-au plătit. 

Pe Ghiţă îl trecu un fior de junghi prin inimă şi, oricât de 
mult ţinea la soacră-sa, acum el ar fi fost în stare să-i pună 
degetul pe gură. 

— Muierile văd mai bine şi se vede că au mai puţină 
treabă, zise el stăpânindu-se. 

— Dacă n-au plătit, grăi Lică, apucându-şi iar mustaţa 
între buze, era fiindcă ştiau că voi veni eu ca să plătesc 
pentru dânşii. 

Grăind aceste, el descălecă şi-i făcu lui Ghiţă semn să intre 
cu dânsul, pentru ca să facă socoteala. 

„Bătrâna e tot mai cuminte decât mine”, îşi zise 
cârciumarul, şi intră cu voie bună în urma lui. 

— Bătrâna ar putea să-şi ţie gura, grăi Lică după ce se 
văzu singur cu Ghiţă. Mă cunoşti? 


— Nu! răspunse Ghiţă, răcit în tot trupul. 

— Atunci mă ştii de nume. Eu sunt Lică, sămădăul... Multe 
se zic despre mine, şi dintre multe, multe vor fi adevărate şi 
multe scornite. Tu vezi un lucru: că umblu ziua-n amiază 
mare pe drumul de ţară şi nimeni nu mă opreşte în cale, că 
mă duc în oraş şi stau de vorbă cu domnii. Voi fi făcut ce voi 
fi făcut, nu-i vorbă, dar am făcut aşa, că orişicine poate să 
creadă ce-i place, însă nimeni nu ştie nimic. De aceea am să 
dau seama despre douăzeci şi trei de turme de porci. M-ai 
înţeles? Nu doară c-aş putea plăti tot ce se poate pierde 
într-un an, ci pentru că de la mine nimeni nu cutează să 
fure, ba să-l ferească Dumnezeu pe acela pe care aş crede 
că-l pot bănui. M-ai înţeles?! Eu voiesc să ştiu totdeauna 
cine umblă pe drum, cine trece pe aici, cine ce zice şi cine 
ce face, şi voiesc ca nimeni afară de mine să nu ştie. Cred că 
ne-am înţeles?! 

Ghiţă ar fi avut multe de zis, dar Lică se întoarse o dată în 
călcâi şi, pe când cârciumarul îşi veni în fire, drumeţul 
dăduse pinteni calului. 

— Un om prea cumsecade, grăi bătrâna, privind în urma 
lui. Cine a fost ăsta? 

— Lică Sămădăul! răspunse Ghiţă. 

— Lică Sămădăul?! strigă Ana. Şi câte rele nu mai zicea 
lumea despre dânsul! 

— Aşa e lumea... grăi Ghiţă. Să nu crezi nimic până ce nu 
vezi cu ochii. 

EI singur nu şi-ar fi putut da seama dacă a grăit aceste 
cuvinte din amărăciune ori numai dorind să ascundă 
înaintea nevestei gândurile grele ce-l cuprinseseră. 

— Nu-i vorbă, adause Ana, e oarecum fioros la faţă. 

— Asta-ţi pare ţie, grăi Ghiţă. Are şi el necazurile lui. 

IV 

— Oamenii sunt mulţi şi de multe feluri, grăi cârciumarul 
în ziua următoare, privind când la nevastă, când la soacră- 
sa. Îţi închipuieşte că unul se duce să cumpere ceva, 
bunăoară ca Lică Sămădăul, care se ducea să vadă 


pădurile. Asta e treaba lui, şi cine ştie dacă nu l-aş supăra, 
dacă nu l-aş păgubi, poate, spunându-le altora c-a trecut pe 
aici. El se duce să târguiască, şi dacă vine un urma lui altul, 
care din întâmplare voieşte să cumpere tot acele păduri, şi 
eu spun că Lică a trecut pe aici, acest al doilea cumpărător 
grăbeşte, soseşte la vreme şi poate să-i strice târgul. Voi 
înţelegeţi? 

— Aşa e, răspunse bătrâna. 

— Ori poate să vie unul care are şi el păduri de dat şi 
umblă după Lică pentru ca să se înţeleagă cu el: dacă-i 
spun că Lică a trecut pe aici, îl folosesc poate pe el şi pe 
Lică, dar îl păgubesc pe acela la care Lică plecase, iară eu 
n-am să folosesc, nici să păgubesc pe nimeni. 

— Aşa e, zise iar bătrâna. Ai toată dreptatea, noi nu 
suntem puşi aici pentru ca să le dăm drumeţilor ştire 
despre cei ce vin şi cei ce trec. 

— Noi nu ştim nimic şi ne căutăm de treaba noastră! 
adause Ghiţă scurt şi hotărât. 

De aici înainte, cârciumarul, cârciumăriţa şi soacra 
cârciumarului nu-şi mai aduceau aminte de oamenii ce 
treceau pe drum, iar altfel lucrurile se petreceau tot ca mai 
nainte. 

Dar încă în acea zi Ghiţă se duse cu treabă la Arad, 
cumpără două pistoale şi îşi luă o a doua slugă, pe Marţi, un 
ungur înalt ca un brad. Peste câteva zile se duse apoi la 
Fundureni şi se întoarse cu doi căţei flocoşi. Mai avea el un 
câine la casă, dar acesta era leneş, se deprinsese cu 
oamenii şi nu lătra pe nimeni. El puse dar căţeii de mici în 
lanţ şi nu le dădea drumul decât atunci când nu erau 
oameni la cârciumă, apoi slobozea şi porcii şi asmuţea căţeii 
asupra lor. Îi râdea inima când vedea cum căţeii prind şi 
cum scot sânge din urechile grăsunilor, şi voind să-şi 
deprindă câinii la asmuţat, se deprinsese şi el atât de mult, 
încât aştepta cu oarecare nerăbdare zilele în care nu erau 
oameni la cârciumă, şi atunci petrecea ceasuri întregi cu 
câinii săi. 


Ana nu-i putea suferi pe aceşti câini şi se supăra cu atât 
mai mult când bătrâna zicea că e bun câinele la casă, 
fiindcă omul poate să doarmă mai liniştit când se ştie păzit 
de nişte câini buni. Aşa era; însă Ana simţea că de câtva 
timp bărbatul ei s-a schimbat şi îi părea că, de când are 
câini, ţine mai puţin la nevastă şi la copii. 

Ca om harnic şi sârguitor, Ghiţă era mereu aşezat şi pus 
pe gânduri, dar el se bucura când o vedea pe dânsa veselă: 
acum el se făcuse mai de tot ursuz, se aprindea pentru 
orişice lucru de nimic, nu mai zâmbea ca mai nainte, ci 
râdea cu hohot, încât îţi venea să te sperii de el, iar când se 
mai hârjonea câteodată cu dânsa, îşi pierdea lesne 
cumpătul şi-i lăsa urme vinete pe braţe. Adeseori Ana ar fi 
voit să-l întrebe: „Ghiţă! ce-i cu tine?”, însă ea nu mai 
îndrăznea să-i vorbească dezgheţat ca mai nainte, căci se 
temea ca nu cumva el să se mânie şi pe dânsa, ceea ce nu 
făcuse încă până atunci. 

Aşa sosiră zilele de toamnă. 

Într-o zi de joi, când locul de dinaintea cârciumii era plin 
de oameni, sosi o turmă de grăsuni mari şi frumoşi, tot unu 
ca unu. 

Unul dintre boitari, un băietan ca de şaptesprezece ani, 
intră în cârciumă şi căută pe Ghiţă. 

— Sănătate şi voie bună de la Lică Sămădăul! zise el 
îndrăzneţ. "Ţi-a lăsat vorbă să ne dai să mâncăm şi să bem; 
au să vie şi celelalte turme în urmă şi ne-a spus ca să-ţi 
lăsăm cinci grăsuni din turmă şi să ţi-i alegi după plac. 

— Bine plăteşte Lică! zise unul din drumeţi. 

— Are de unde! adause altul. 

— Mai ştii?! întâmpină al treilea. Are turme multe, şi 
porcarii beau şi mănâncă mult. 

Ghiţă-şi încreţi fruntea. Vorbele boitarului şi apoi vorbele 
drumeţilor erau parcă să-l scoată din sărite. El simţea că, 
dacă nu primeşte, se trage în degete cu Lică; dar aici, faţă 
cu oamenii, nu putea să primească. 


— Bine, zise el, călcându-şi pe inimă. Lăsaţi, că mă înţeleg 
eu cu Lică. Mâncaţi numai şi beţi; grija mea de plată. 

Băietanul ieşi, iar Ghiţă se întoarse spre oameni şi mai 
adause: 

— Ce ştiu eu cât vor fi mâncând oamenii lui? Eu vreau să 
am socoteală curată. 

— Aşa-i! ziseră oamenii. 

— Bine, Ghiţă, de ce n-ai primit grăsunii? întrebă în urmă 
bătrâna. 

— Ce să fac eu cu grăsunii lui? răspunse el cam necâjit. 

— Să-i tai, să-i vinzi, să-i îngraşi. Ghiţă, ia grăsunii, că 
rămâi fără bani. Dac-ar avea omul bani gata, n-ar plăti în 
grăsuni. Trebuie să primeşti ce-ţi dau oamenii, fiindcă 
nimeni nu-ţi poate da ceea ce nu are. Omul e cinstit şi te 
plăteşte cinstit: de ce să-l superi fără nici un folos? Acum îţi 
dă, acum ia, căci nu ştii ce are să fie mâine. 

— Lasă, că mai vin şi alte turme... grăi Ghiţă cam cu 
jumătate de gură. Să mă mai gândesc, să mai văd ce 
cheltuială fac oamenii. 

— Gând bun să-ţi dea Dumnezeu! 

Nici Ghiţă n-ar fi cerut decât un gând bun de la 
Dumnezeu, dar îi era greu să se oprească asupra unui 
gând, fie el bun, fie rău. 

Turmele treceau una câte una pe dinaintea cârciumii; 
când una se vedea din depărtare, cealaltă pornea mai 
departe, şi locul se deşerta, dar peste puţin iar se umplea. 
Şi cum turmele plecau una câte una, Ghiţă întreba mereu 
câte mai sunt, şi pe cât numărul turmelor rămase în urmă 
scădea, pe atât el prindea poftă de a-şi opri cei cinci 
grăsuni. 

— A zis Lică să-mi opresc cinci grăsuni, îi zise în cele din 
urmă unuia dintre porcari. 

— Noi nu ştim nimic, răspunse acesta. 

— Apoi, adause altul cam în glumă, noi plătim înainte, ori 
nu plătim deloc. 


Peste puţin sosi şi Lică, ceru un pahar de vin, îşi întrebă de 
turme, apoi zise „noroc bun!” şi plecă mai departe fără să fi 
descălecat măcar. 

Ghiţă rămase cuprins de gândurile omului păgubaş. El era 
om cu minte şi înţelegea cele ce se petrec. Aci, la Moara cu 
noroc, nu putea să stea nimeni fără voia lui Lică: afară de 
arândaş şi afară de stăpânire mai era şi dânsul care 
stăpânea drumurile, şi în zadar te înţelegi cu arândaşul, în 
zadar te pui bine cu stăpânirea, căci, pentru ca să poţi sta 
la Moara cu noroc, mai trebuie să te faci şi om al lui Lică. 

Iar Ghiţă voia cu tot dinadinsul să rămâie la Moara cu 
noroc, pentru că-i mergea bine. 

„Trei ani, numai trei ani să pot sta aici, îşi zicea el, să mă 
pun în picioare, încât să pot să lucrez cu zece calfe şi să le 
dau altora de cârpit.” 

Dar aceşti trei ani atârnau de Lică. Dacă se punea bine cu 
dânsul, putea să-i meargă de minune, căci oamenii ca Lică 
sunt darnici. E numai vorba ce va fi cerând Lică pentru 
ceea ce dă. 

Ghiţă întâia oară în viaţa lui ar fi voit să n-aibă nevastă şi 
copii, pentru ca să poată zice: „Prea puţin îmi pasă!” Se 
gândea la câştigul pe care l-ar putea face în tovărăşie cu 
Lică, vedea banii grămadă înaintea sa şi i se împăienjeneau 
parcă ochii: de dragul acestui câştig ar fi fost gata să-şi 
pună pe un an, doi capul în primejdie. Avea însă nevastă şi 
copii şi nu putea să facă ce-i plăcea. 

„Să vedem! îşi zise el în cele din urmă, voind să-şi alunge 
gândurile rele. Deocamdată, e mai bine ca el să-mi fie dator 
mie.” 

Aşa zicea el, însă de cu seară, când îşi strânse banii ca să-i 
pună în ladă, el simţi că nu are dreptate. 

Ghiţă nu era omul care se ştie bucuros dator, dar cu atât 
mai puţin omul care dă bucuros de la sine, şi aşa îi venea 
parcă să zică: „Am să mă pun frumos pe lângă dânsul, ca 
să-mi plătească”. 


Era legat, şi omul când se simte legat e supărăcios. Chiar 
atunci seara Ghiţă îşi bătu sluga, pe ungurul, fără a-şi da 
seama pentru ce, iar când Ana îl mustră, fără de voie, 
pentru aceasta, el îi aruncă vorbele: 

— Ei! frate, dă-mi pace! Parcă nu tot pentru voi îmi 
mistuiesc viaţa?! Ana tăcu, dar ochii i se umplură de lacrimi, 
fiindcă vorbele îi păreau grele. 

— Ei! şi tu te mâhneşti numaidecât, zise el amărât. Ar fi 
voit să meargă la ea, să-i ceară iertare, şi să o împace, dar 
nu putea; era în el ceva ce nu-l lăsa, şi aşa ieşi afară, ca să 
fie singur cu gândurile sale. 

Şi dacă ar fi ştiut Ana ce gândea şi ce simţea el, când 
stătea aşa singur şi posomorât, ea s-ar fi dus la el şi l-ar fi 
mângâiat, dar el tăcea, şi aşa ea nu îndrăznea să-l supere, 
ci se întreba mereu ce o fi având soţul ei. 

Duminică, după ce bătrâna plecase la biserică, Ghiţă-şi 
răsuflă veninul asupra lui Laie, apoi se făcuse mai vesel 
decât de obicei. El petrecea cu Ana şi cu copiii în umbra 
arinilor, luase de zgardă pe Cula, câinele cel mare şi leneş, 
îşi pusese băiatul pe el şi-l învăţa să călărească, şi-l învăţa 
mereu, cu toate că Ana se necăjea, temându-se ca nu cumva 
copilul să cadă ori câinele să-l muşte. 

Deodată, ceilalţi câini, care erau slobozi, începură să latre, 
iar Cula, auzind lătratul lor, se repezi şi el lătrând în partea 
despre deal, încotro îi auzea pe dânşii lătrând. 

Ana ţipă înspăimântată, deoarece copilul era să cadă; însă 
Ghiţă nici nu ţinu seama de dânsa, ci, strângând zgarda, se 
îndreptă şi privi îngrijat în toate părţile. 

Nu zări nimic. 

— Se vede c-au dat de căţelul-pământului, ori au simţit 
vreo vulpe prin împrejur, zise el, lăsându-i să latre mai 
departe. 

— Ghiţă! grăi Ana jeluindu-se. Eu nu ştiu cum te-ai făcut tu 
de la o bucată de vreme: vezi că-mi vine rău când văd 
copilul pe câine, şi parcă în ciuda mea îl ţii mereu. 


— Săracul de mine! răspunse el cam răstit. Când e vorba 
să-mi fac şi eu o poftă, proastă, bună, cum ar fi, ţop! că mi 
se supără nevasta! Haid'! adause apoi, luând copilul în 
braţe şi dând cu piciorul în câine. 

— Nu, Ghiţă! Nu vreau! strigă Ana speriată, apoi fugi după 
câine, îl luă de zgardă, îl aduse la locul unde fusese şi 
începu să-l roage pe Ghiţă cu stăruinţă ca să-şi pună iar 
băiatul călare pe el. 

— Uite, era o prostie! grăi Ghiţă muiat şi se lăsă pe iarbă. 
Ana luă ea însăşi copilul, îl puse călare pe Cula şi-l purtă 
fricoasă la dreapta şi la stânga, privind mereu la soţul său, 
ca să vadă dacă el nu zâmbeşte. 

Ghiţă nu zâmbea. Privind la copilul ce ţipa răsfăţat şi 
privind la soţia sa, îl apucă o înduioşare din ce în ce mai 
adâncă: îi era parcă n-a văzut-o de mult şi parcă era să se 
despartă de dânsa. 

— Ano, zise el în cele din urmă alene, ia vino, şezi lângă 
mine! După ce ea se aşeză lângă dânsul, el o privi lung şi 
întristat, îi netezi părul de pe frunte, apoi grăi încet: 

— Ce zici tu! n-ar fi bine să plecăm noi la St. Dimitrie de 
aici? 

— Pentru ce? întrebă nevasta uimită. 

— Nu ţi se urăşte ţie în singurătatea asta? 

— Mie? nu! 

— Nu ţi-e frică? 

— De ce? 

— De ce? De toate! Tu auzi cum latră câinii; au dat de vreo 
urmă, de vreun gândac, de vreun vierme şi latră, fiindcă n- 
au altă treabă: mie însă mi se răceşte măduva în oase când 
îi aud lătrând. E grozavă viaţa asta, Ano, e grozavă; stai aici 
în pustietate, şi te sperii de nimic, şi-ţi mistuieşti viaţa cu 
năluciri deşerte. 

— Ce ai, Ghiţă? strigă nevasta cuprinsă de îngrijare. 

— Ce am? răspunse el cu amărăciune. Am o nenorocire; 
pierd ziua de astăzi pentru cea de mâine. Eu nu ţi-am vorbit 
niciodată despre lucruri de aceste, dar trebuie să fii şi tu 


om, Ano, şi să te gândeşti la viaţă, căci nu pot să-ţi vie 
mereu toate de-a gata. Astăzi stau aici şi nu mă supără 
nimic, dar îmi fac eu însumi gânduri rele despre ziua de 
mâine, şi aceste gânduri nu-mi lasă tihnă să mă bucur de 
ziua de astăzi. Şi poate că gândurile mele sunt deşerte, 
poate că ziua de mâine are să fie tot bună, dar o voi pierde 
temându-mă de cea de poimâine. Şi cât vom sta aici, nu mai 
scap de nevoia aceasta. 

— Atunci să plecăm, Ghiţă. 

— Da, să plecăm, dar întreabă-mă dacă mă pot hotărî să 
plec. Vezi tu, aşa cum sunt, îmi vine greu să plec. 

— Atunci să rămânem aici. 'Tu ştii mai bine cum are să fie 
bine. 

— Poate că ştiu, Ano, dar nu pot, zise el cu amrăciune. Ar 
trebui să mă silească cineva, să mă împingă. Mi-e greu să-i 
vorbesc maichii, pentru că ea ne-a zis să nu venim aici; mi-e 
ruşine; iară tu eşti bună, Ano, şi blândă, dar eşti uşoară la 
minte şi nu înţelegi nimic: sunt cu tine ca fără de tine; în loc 
de a-mi alunga gândurile cele rele, mă laşi să mă mistuiesc 
cu ele, şi când nu mai ştiu ce să fac, tu te uiţi la mine cu 
milă, şi atâta tot. 

— Ce să fac, zise ea mâhnită, dacă aşa m-a lăsat 
Dumnezeu?! Ghiţă se lăsă pe coate şi rămase aşa întins pe 
pământ şi cu privirea pierdută în depărtare. 

Într-un târziu, Ana îşi ridică capul şi privi îndrăzneață la el. 

— Fiindcă tu le fierbi toate în tine şi mie nu-mi spui nimic, 
zise ea. Apoi tot eu sunt de vină dacă nu ştiu ce te pune pe 
gânduri... 

V, 

Pe când acestea se petreceau în umbra arinilor, din sus, 
despre deal, veneau trei călăreţi în pas, ţinându-se mereu 
în albia râuleţului, unde erau acoperiţi de şirul de sălcii şi 
de răchite. 

Câinii, care simţiseră la depărtare de câteva împuşcături, 
o luară spre dânşii, lătrându-i cu neastâmpăr din ce în ce 
mai mare. 


— Să fie ai dracului de câini! grăi Lică, oprindu-şi calul. Pe 
cât se vede, la cârciumă nu e nimeni şi nici drumul nu 
umblă, dar dacă nu-i alintăm câinii, pas să se mai teamă de 
noi! 

El se dete dar jos de pe cal, plecă înainte, şi când cei doi 
câini se apropiară şi voiră să sară la el, el se lăsă pe iarbă şi 
începu să-i cheme cu vorbe alintătoare la sine. 

Câinii se opriră zăpăciţi în cale şi, mai ales după ce 
descălecară şi ceilalţi doi oameni, începură să-i mai 
slăbească. În cele din urmă, ei parcă-şi deteră cu socoteală 
că au a face cu nişte oameni pacinici, care s-au pus la 
odihnă aici, departe de curtea păzită de dânşii; ei se 
întoarseră dară încet şi oprindu-se din când în când ca să 
mai latre o dată spre cârciuma de la care veniseră. 

Lică se ridică iar în picioare şi îi chemă din nou la sine, 
însă de câte ori el voia să se apropie de ei, începeau să 
latre. 

Peste jumătate de ceas îşi petrecu astfel cu cei doi căţei 
deprinşi a scoate sânge din urechile porcilor; dar în cele din 
urmă îi netezi cu mulţumirea omului care a dat o nouă 
dovadă despre dibăcia sa. 

— Buni căţei! dar tot eu sunt naşul lor, zise el, şi iar îi 
netezi şi, aşa pas cu pas, se apropia de cârciuma părăsită. 

Ghiţă uitase de mult că au lătrat o dată câinii, când Lică 
sosi la cârciumă şi-l deşteptă cu câteva ghionturi din somn 
pe Laie, care dormea pe laiţa de sub cerdac, ca să-l trimită 
după stăpânul lui. 

— N-ar fi mai bine să mă duc eu? grăi unul din oamenii lui 
Lică. 

— Lasă-l să vină el la noi, grăi Lică. Ghiţă sări în picioare 
când află că Lică a sosit la cârciumă şi se schimbă la faţă, 
dar nu se gândi mult, ci plecă cu paşi hotărâți şi cu vinele 
încordate spre cârciumă. 

Ana rămase o clipă tulburată, apoi făcu iute un pas spre el. 

— Ghiţă! stai! zise ea. Înainte de toate îl tirimite pe Laie pe 
vale în sus de-a lungul răchitelor. Ea privi lung şi aspru în 


ochii lui. Nu mă înţelegi tu, acum, când eu începa te 
înţelege pe tine?! zise ea încet. Aşa a fost vorba între noi, ca 
să trimitem pe Laie înainte, să ne aştepte acolo. Du-te, Laie, 
urmă ea; ia-o pe vale în sus, în dosul răchitelor, până la 
crâng, şi dacă-i întâlni pe părintele, să-i spui că venim mai 
târziu, fiindcă a venit Lică Sămădăul, cu alţi doi oameni, şi 
trebuie să mai stăm cu dânşii; să ne mai aştepte, şi ne 
aştepţi şi tu. Ai înţeles? Să te duci mereu în dosul răchitelor, 
ca să nu vadă nimeni. 

— Da, răspunse Laie, şi plecă printre arini spre albia 
râuleţului. Acum înţelegea şi Ghiţă gândul nevestei sale, îl 
înţelegea şi parcă nu-i venea să plece, parcă-i venea să zică: 
„Ano! greşeşti când crezi că trebuie să te temi de Lică”. 

Apoi iar îi venea să meargă la dânsa, să-i mulţumească 
pentru gândul ei cel bun; însă nu putea să zică, nici să facă 
nimic; se temea că o va tulbura, şi aşa plecă cu inima 
îndoită spre cârciumă, lăsând-o pe dânsa cu copiii sub arini. 

Când se află aproape de cârciumă, el privi spre râuleţ şi 
văzu pe Laie fugind peste drumul de ţară, ca să apuce şirul 
de răchite. 

„Prostul dracului! mă dă de gol”, îşi zise el îngrijat. 

— Se vede că l-am bătut astăzi, adause apoi, privind pe 
Lică. L-am trimis să-mi aducă plasa cu peşte şi uite cât e de 
sprinten. Noroc bun să dea Dumnezeu! 

— Minunaţi căţei! răspunse Lică, netezind pe unul dintre 
câini şi privind la Ana, care se vedea venind despre arini cu 
un copil în braţe şi cu altul de mână. M-au simţit cale de o 
jumătate de ceas şi-am pierdut o mulţime de vreme ca să-i 
momesc. 

Ghiţă înţelese unde bate Lică cu vorbele sale şi ar fi avut 
poftă să dea o dată cu piciorul în câinele care începu a se 
linguşi pe lângă dânsul. 

— l-am auzit lătrând, răspunse el, dar ştiam că nu pot să 
fie decât oameni de aceia de care aştept în toate zilele. 

— Trebuie să ştii un lucru, urmă Lică. Câinii au pentru 
oameni un lătrat anume şi trebuie să înţelegi limba lor, 


pentru ca să te foloseşti de ei, fiindcă mai ales atunci când 
ar trebui să sară, ei nici nu latră decât o dată, de două ori. 
Altfel, locul e minunat: cale de un ceas nu se poate ivi 
nimeni fără ca să-l zăreşti. Dar să intrăm, adause el alene, 
fiindcă avem o vorbă împreună. 

— Şi mai multe, răspunse Ghiţă, intrând cu pas hotărât în 
urma lui. Câtva timp ei steteră tăcuţi, faţă în faţă, hotărâți 
amândoi şi simțind fiecare că şi-a găsit omul. 

— Iacă, grăi Lică în cele din urmă, luând de la brâu un 
teanc de bucăţi de piele înşirate pe o verigă de sârmă. 
Aceste sunt semnele turmelor mele. Eu pun semn la 
urechea din dreapta, jos, pentru fiecare turmă altul, aşa, 
cum îl vezi tăiat în aceste bucățele, pe care ţi le las aici. 
Dacă trec porcii pe drum, să te uiţi la semnul lor, să ţii bine 
minte pe omul care-i mână şi taci. 

Ghiţă privi lung la el, dar nu răspunse nimic. 

— Cred că ne-am înţeles? adause Lică. 

— Eu cred că nu! 

— Cum aşa? 

— Apoi vezi, grăi Ghiţă răspicat şi aspru, dacă mă uit în 
toate părţile, nu văd pe nimeni şi stau singur aici în 
pustietate. Am doi câini minunaţi, cum ziceai, şi tot aţi venit 
trei inşi fără de ştirea nimănui. Puteţi să ne omorâţi pe toţi 
câţi suntem aici, şi nimeni n-are să ştie că voi ne-aţi omorât; 
puteţi să luaţi ce vă place, şi dacă suntem oameni cu minte, 
n-avem să ne plângem nimănui, fiindcă voi sunteţi 
totdeauna mulţi şi tari, iar noi suntem totdeauna puţini şi 
slabi. Îmi ziceai să fac aşa: e oare cu putinţă să zic ba?! 

— Carevasăzică, ne-am înţeles. 

— Înțelegerea cu de-a sila nu se poate. Dacă voiai să te 
înţelegi cu mine, trebuia să vii pe drum, iară nu pe potecă. 
Eu pot zice că fac pe dorinţa ta şi tot nu fac decât aşa cum 
îmi vine la socoteală. 

— Asta-i treaba mea! zise Lică hotărât. Ori îmi vei face pe 
plac, ori îmi fac rând de alt om la Moara cu noroc. 


— Lică, grăi cârciumarul, nu cred că poţi să mă ţii de frică. 
Dacă eşti om cu minte, caută să te pui la bună înţelegere cu 
mine. 

— Eu nu cunosc înţelegere mai bună decât asta! În inima 
omului poate să fie orişice; destul numai să simtă, că vai şi 
amar de el dacă nu-mi face pe plac. 

Ghiţă se apropie un pas. 

— Dacă ar fi numai atât, Lică, zise el aşezat, n-aş zice 
nimic. Tu ceri, la urma urmelor, un ajutor de la mine şiţil- 
aş da bucuros dacă te-aş şti cine eşti şi dacă n-ar trebui să 
mă tem că mâine ai să ceri mai mut. Apoi, tu nu eşti singur, 
ca mine, Lică, şi dacă-i fac ţie pe plac, am socoteală cu alţii. 

— Asta-i treaba ta! strigă Lică mânios. Adu-mi cheile! 

— Ce fel de chei? 

— 'Toate cheile: de la saltarul mesei, de la dulap, de la 
orice ladă, răspunse Lică rece. Cel ce vine aici vine să-şi 
facă bani; ţi-ai făcut şi tu de când eşti aici: am să mă 
împrumut de la tine. 

Ghiţă rămase câtva timp încremenit şi cu ochii ţintiţi la 
dânsul. 

— N-am să te prad, adause Lică; am să iau cu împrumut şi 
să plătesc cinstit, cu camătă, cu cametele cametelor, se 
înţelege, când îmi vine la socoteală. În scris n-am nevoie să- 
ţi dau, fiindcă nu poate să-ţi fie de nici un folos: dacă trăiesc 
şi-mi merg trebile bine, am să plătesc cu prisos, iară dacă 
mor fără de vreme ori dacă-mi merge rău, tot n-ai de unde 
să iei. 

— Să-ţi dau bani numărați. 

— Ce să mai pierdem vremea numărând?! 

— Atunci ia cât iai, dar fii cuminte şi mai lasă, ca să nu 
simtă nevasta şi soacră-mea, grăi Ghiţă, arătând saltarul, în 
care erau şi banii, şi cheile. 

— Aşa ne înţelegem! zise Lică. Ghiţă ar fi avut poftă să 
sară la el şi să-l sfâşie în bucăţi, dar nu putea, pentru că 
ceilalţi doi erau în apropiere şi ar fi trebuit să mântuie prea 
iute cu dânsul. Îi era parcă-i seacă sângele din vine când 


vedea pe Lică la banii ce-şi adunase para cu para, dar acum 
era legat şi trebuia să se stăpânească. 

— Da, ne înţelegem, zise el apropiindu-se, şi dacă vei fi 
având vreo supărare din partea mea, să nu-mi mai văd banii 
cu ochii. 

Lică se întoarse şi se rânji la el. 

— Aşa-i că te-ai făcut blând ca un mieluşel?! îi zise apoi. 
Ghiţă se cutremură. Toate ca toate, dar bătaia de joc îl 
scotea din minţi. El făcu, oarecum fără de voie, un pas spre 
Lică, îl apucă de amândouă braţele, îl ţinu strâns înaintea sa 
şi grăi cu glas înăbuşit: 

— Nu te mişca, dacă nu vrei să fie moarte de om! Simţind 
că Ghiţă e mai tare, Lică privi îngrijat spre uşă şi grăi iute: 

— Ce vrei cu mine? 

— Nimic! răspunse Ghiţă, nimic nu vreau. Tu vezi prea 
bine că am nevastă şi copii şi că nu-ţi pot face nimic. Îmi iai 
banii: să-ţi fie de bine! Mi-ai luat liniştea sufletului şi mi-ai 
stricat viaţa: să-ţi fie de bine! Dar să nu crezi că mă ţii 
legat, să nu crezi că te prinde să mă iai în bătaie de joc. Tu 
poţi să mă omori, Lică, tu cu oamenii tăi: eu pot să te duc pe 
tine la spânzurătoare. Nu te juca dar cu mine. Gândeşte-te 
că tu m-ai făcut să nu mai am multe de pierdut şi bagă de 
seamă să nu mai pierd şi cele ce am! Să-ţi fie frică de mine! 

Lică se dete un pas înapoi. 

— 'Ţi-e frică, urmă Ghiţă, trecându-şi cu amândouă mâinile 
printre peri în sus. Ţi-e frică şi nu ţi-e ruşine să-ţi chemi 
oamenii într-ajutor. 

— Se înţelege că nu, răspunse Lică zâmbind. Mi-ar fi 
ruşine dac-aş veni fără dânşii la tine. 

Ghiţă îşi pierduse bunul cumpăt şi tocmai pentru aceea se 
simţea în strâmtoare faţă de Lică, pe care nimic nu putea 
să-l scoată din sărite. 

— Voiesc şi eu să intre, ca să vadă că ţi-e frică, zise el. 
Săriţi, măi oameni! strigă apoi şi se opri neclintit în mijlocul 
casei. 


Unul din porcari intră iute în casă, iar cellalt se ivi pe prag, 
unde rămase privind în ochii lui Lică. 

— l-a venit poftă să se prindă la harţă cu noi, grăi Lică. 

— Ba să mă ferească Dumnezeu, răspunse Ghiţă. Sunt om 
cuminte. Voiesc numai să vă arăt că nu mi-e frică de voi. 

— Dar ni-e frică nouă de tine, zise Lică. Tu însuţi ziceai să- 
mi fie frică: îţi spun că-mi este şi nu ştiu dacă te voi mai 
putea apuca vreodată aşa la strâmtoare cum te ţin acum. 
Tu mă înţelegi. Mie nu mi s-a pus încă om în cale fără să mi- 
l fi curăţit din drum. 

— Nici nu voiesc să mă pun în calea ta. 

— Dar ai putea să te pui, ai putea să faci ceea ce până acu 
n-ai făcut, fiindcă nu mă ştiai cine sunt. Du-te, îi zise apoi 
Lică lui Răuţ, care stătea în prag, leagă-l pe slugă, apoi adă 
nevasta cu copiii în casă. 

Ghiţă se repezi înainte, îl apucă pe Răuţ de piept şi-l 
aruncă spre mijlocul casei, apoi închise uşa şi grăi înecat de 
spaimă: 

— Nu băgaţi nevasta în trebile noastre; nu vă atingeţi de 
mine, că nu e bine. Lică, tu eşti om chibzuit: nu-ţi băga 
capul în primejdie, nu te face de ruşine; fii tâlhar, Lică, dar 
nu pungaş prost, care se dă de gol: întreabă-mă unde e 
sluga mea şi apoi vorbeşte cu mine. 

Lică privi zăpăcit la tovarăşii săi. 

— Voi l-aţi văzut fugind pe vale în sus; să ştiţi că nu se 
întoarce decât după ce veţi fi plecat voi de aici. L-am trimis 
la popa din Fundureni, ca să-i spună că stau de vorbă cu 
voi. 

— Aşa-i, zise Răuţ ca speriat din somn. Nu l-am mai văzut 
de atunci. 

Lică simţi că şi-a pierdut pământul de sub picioare. 

— Pentru asta am să te ţin minte cât voi trăi, zise el privind 
aspru în faţa lui Ghiţă. 

— Nu umbla cu vrăjmăşie, răspunse Ghiţă apropiindu-se 
de dânsul, ci te gândeşte că, dacă nu m-ai prins astăzi, n-ai 
să mă prinzi cât vei trăi pe faţa pământului. Lică, tu trebuie 


să înţelegi că oamenii ca mine sunt slugi primejdioase, dar 
prieteni nepreţuiţi. 

— Am zis eu că vreau să mi te fac slugă?! întrebă Lică, 
schimbându-şi deodată faţa. 

— Dacă n-ai zis şi nu vrei să zici, atunci haid' să vorbim ca 
prieteni, îi zise Ghiţă dezgheţat! Să aduc vin şi să ne cinstim 
ca nişte oameni de bună înţelegere. Am eu atâta minte ca 
să înţeleg că nu pot sta la Moara cu noroc fără dea mă fi 
pus în înţelegere cu tine. Nu vreau să mă ţii numai de frică, 
ci umblu să intru la învoială cu tine. Sunt gata să-ţi fac pe 
plac: dar atunci să fii şi tu om cu minte şi să înţelegi că, 
dacă e să fiu de folos, lumea trebuie să mă creadă om cinstit 
şi stricat cu voi. 

— Aşa el grăi Lică. Lumea - da, însă noi cum trebuie să te 
credem? 

— Cum mă veţi fi ştiind; să vedem, răspunse cârciumarul, 
întinzându-i mâna. Pe vrăjmaşul pe care nu-l poate birui tot 
omul cu minte şi-l face tovarăş. 

Lică primi mâna. 

— Banii mi-i laşi, urmă Ghiţă cam cu jumătate de gură. 

— Adică îi iau cu mine, răspunse Lică; ce-i în mână nu-i 
minciună. 

— Dar să ştii că nu mă ţii legat cu ei, grăi Ghiţă şi plecă să 
aducă vin rece din pivniţă. 

— Asta a fost prostia mea, grăi Lică, după ce se văzu 
singur cu tovarăşii săi. Tot era mai bine să ascult de tine şi 
să ţin sluga la cârciumă. 

— Lasă, poate că e mai bine aşa! răspunse Răuţ. 

— Să vedem! grăi cellalt. Eu mă tem că ne ţine cu 
minciuna. 

— Asta e treaba mea! zise Lică, ridicându-şi capul. 

VI. 

Ca om care îşi petrecea viaţa pe drumuri, Lică venea des 
pe la Moara cu noroc, câte-o dată, câte de două, ba şi câte 
de mai multe ori pe săptămână. El venea, descăleca, bea 
câte un pahar de vin, mânca ceva şi iar se ducea. 


Numai arareori se întâmpla ca el să stea mai mult; însă 
mai ales duminică el venea adeseori cu câte doi-trei 
tovarăşi, şi atunci era în voie bună. 

Lui Ghiţă îi părea totdeauna bine când Lică venea fără de 
veste la cârciumă. Ana fusese muncită de gânduri grele, 
care o îmbătrâniseră oarecum într-un singur ceas şi care îi 
veneau iar de câte ori îl vedea pe Lică. 

Dar plecând Lică, ea-l întrebase pe Ghiţă despre cele 
petrecute şi el îi răspunse că n-a fost nimic, că ce putea să 
fie?! şi că Lică e omul lui. De aceea, Ana tăcuse atunci, şi de 
atunci tăcea mereu şi privea numai din când în când furişat 
la Lică, zicând în sine: „Trebuie să fie om rău şi primejdios”. 

Zilele treceau însă, precum ele treceau, Ana se simţea tot 
mai părăsită. De când se împrietenise cu Lică, Ghiţă parcă 
fugea de dânsa, parcă-i ascundea ceva şi se ferea să nu 
rămâie singur cu dânsa. 

— Ghiţă, ce ai tu cu omul ăsta? îl întrebă ea într-una din 
zile după plecarea lui Lică. 

— Eu?! îi zise el cam speriat. Ce să am? Nimic! Ceea ce am 
cu toţi drumeţii: vine, stă de vorbă, mănâncă, bea şi 
plăteşte. 

Ana privi lung în faţa bărbatului său. 

— Dar de obicei plăteşte peste ceea ce se cuvine, îi zise ea 
aspru. 

— Aşa sunt oamenii cu dare de mână. 

— Ghiţă! grăi nevasta aşezat. Nu vorbi cu mine ca şi când 
ai avea un copil înaintea ta. Tu eşti bărbat şi trebuie să ştii 
ce faci. Te întreb numai; nu vreau să te descos: tu îţi dă 
seama dacă ai ori nu ceva să-mi spui. Fă cum ştii, dar eu îţi 
spun, şi nu mă lasă inima să nu-ţi spun, că Lică e om rău şi 
om primejdios: asta se vede din ochii lui, din rânjetul lui şi 
mai ales din căutătura ce are, când îşi roade mustaţa cu 
dinţii. E om pătimaş, Ghiţă, şi nu e bine să te dai prea 
departe cu el. 

— Dar nu mă dau deloc! răspunse bărbatul. 


— Bine! grăi nevasta. Tu fă cum ştii, dar să nu zici apoi că 
nu ţi-am spus. 

Ghiţă ar fi voit să vorbească, însă îi era greu, după ce 
zisese o dată că n-are nimic cu Lică; îşi puse dar numai de 
gând că îi va vorbi altă dată. 

Şi, la drept vorbind, ce ar fi avut el acum să îi spună?! 
Toate cele petrecute erau parcă date uitării, şi aşa poate că 
nici nu era bine ca Ana să afle despre ele. Ce-i drept, Ghiţă 
se uita mereu la urechile porcilor, ba a găsit în mai multe 
rânduri şi porci cu semne de ale lui Lică, însă Lică venea şi 
se ducea fără ca să-l întrebe ceva, şi aşa nu avea decât să 
ţină minte şi să tacă. Lică nu-l întreba nimic, nimic nu-i 
spunea şi nimic nu cerea de la dânsul. 

Cu toate aceste, Sămădăul parcă ştia tot ce se petrecea la 
Moara cu noroc, şi aceasta îl nedumerea câteodată pe 
cârciumar. 

Şi mai mare i se făcu nedumerirea, când într-o zi Lică îi 
trimisese şase porci, dintre care patru nu erau însemnați cu 
niciunul dintre semnele înşirate pe veriga de sârmă. Ghiţă a 
stătut mult la luptă cu sine; dar în cele din urmă tot i-a 
primit, pentru ca să nu se strice cu Lică, şi tot nu i-a grăit 
Anei, fiindcă se temea că ea va stărui să nu-i primească. 

De aici înainte el în adevăr se ferea de dânsa, iară ea îşi 
dădea silinţă să nu-l supere. 

Astfel sosi timpul când bruma cade şi vântul scutură 
frunzele copacilor şi răreşte pădurile. 

De când venise toamna, drumul era mereu umblat, şi nici 
chiar duminica nu era părăsită cârciuma de la Moara cu 
noroc. Toamna se ţin târgurile cele bune; toamna are omul 
câte ceva de vândut; toamna fac neguţătorii trebile cele 
bune; şi lui Ghiţă îi mergea dar acum chiar mai bine decât 
peste vară, şi abia se întâmpla câte un ceas pe săptămână 
ca să fie singur la cârciumă. Şi cu cât se apropia ziua de 
Sfântul Dimitrie, drumul era cu atât mai umblat. 

Într-o zi de luni erau cinci care la Moara cu noroc şi şapte 
oameni sub cerdac, când sosi şi Lică dimpreună cu Buză- 


ruptă, cu Săiţă Boarul şi cu Răuţ, omul de care numai 
arareori se despărţea. 

Lică nu stătea niciodată sub cerdac, nici în cârciumă, ci în 
odaia de alături, în care erau o masă măricică, câteva 
scaune de paie şi două paturi pentru drumeţii mai aleşi, 
care se întâmpla să mâie peste noapte la Moara cu noroc. 
Altfel în această odaie îşi petrecea cârciumarul ziua, cu 
nevasta şi cu copiii, fiindcă odaia în care se culca el era în 
altă parte, cu intrarea prin bucătărie şi cu ferestrele la 
deal, câtă vreme aici ferestrele erau spre drum, încât, 
şezând la masă, putea să vadă cu o privire şi cârciuma, şi 
drumul, şi locul de dinaintea cârciumii. 

Astă dată însă Lică nu intră drept în odaia aceasta, ci se 
opri sub cerdac şi prinse vorbă cu oamenii, întrebând pe 
fiecare dintre dânşii de unde vine, unde merge şi în ce 
treabă umblă. Într-un târziu, el îl trase apoi pe Ghiţă la o 
parte şi-i zise încet: 

— Când vine jidovul pentru câştigul de la St. Dimitrie? 

— Arândaşul? răspunse Ghiţă tot mai încet, gândeam să 
mă duc eu la el. 

— Da, arândaşul. Nu te duce, grăi Lică. Lasă-l, că vine el. 
Am o vorbă cu dânsul. 

— Bine! Să te vestesc când are să vie? 

— Nu-i nevoie. Aflu eu; grija mea de dânsul! Deşi ei 
vorbiseră încet şi mai ales Lică părea a voi să păstreze taină 
despre cele ce se vorbea, el rosti cuvintele „jidovul”, 
„arândaşul” şi „grija mea de dânsul” destul de tare, pentru 
ca oamenii de sub cerdac să le poată auzi, apoi privi cam 
speriat împrejurul său şi adause: 

— Dar să intrăm în casă. Intrând, Lică îşi aruncă biciul pe 
masă, un semn că voia să petreacă în dragă voie. Fusese 
certat cu Buză-Ruptă şi cu Săilă Boarul, Răuţ îi împăcase şi 
acum voia să se cinstească cu dânşii. Despre arândaş Lică 
nu mai vorbi nici un cuvânt. 

Peste puţin sosiră trei ţigani la cârciumă, unul cu vioara, 
altul cu clarinetul şi al treilea cu ţimbala: Lică îi puse pe 


laiţa din cârciumă şi le porunci să cânte. 

Şi fiindcă ţiganii cântau, oamenii se îngrămădiseră la uşa 
cârciumii, şi asculta şi Ana cu bătrâna şi cu copiii, căci 
numai rar se nimereau trei ţigani deodată pe la Moara cu 
noroc. 

Lui Lică îi veni de la o vreme poftă să joace şi, apucând pe 
Buzăruptă, ieşi din cârciumă şi începu să frământe 
pământul, încât părul răsucit în plete lungi îi zbura în vânt. 

Dar jocul fără de muiere nu are nici un rost. De când 
umbla pe la Moara cu noroc, el nu grăise nici zece vorbe cu 
Ana; acum însă el se duse la ea, o apucă de mâini şi-i zise: 

— Haid' să te joc o dată, să zici că ai fost jucată! Ana se 
dete în lături. El o cuprinse cu amândouă braţele. 

— Dar dacă n-am poftă de joc?! grăi ea cu hotărâre şi se 
desfăcu încet din braţele lui. 

— Vine pofta! 

— Şi la mai mult! adause Buză-Ruptă, trăgând cu ochiul. 

— Ei! nu vreau! grăi Ana rece şi se dete înapoi. Lică se 
retrase cam necâăjit. 

— Săracul de mine! grăi Ghiţă aşa în glumă. Dar 
năzuroasă mi s-a mai făcut nevasta! Joacă, muiere; parcă 
are să-ţi ia ceva din frumuseţe... 

Ana îşi călcă pe inimă şi se dete la joc. La început se vedea 
c-a fost prinsă de silă; dar ce avea să facă? La urma 
urmelor, de ce să nu joace? Încetul cu încetul, ea prinse 
voie bună; se cam tulbura când Lică se apropia de dânsa; 
sângele îi năvălea în obraji când el o apuca de brâu ca s-o 
învârtească; dar aşa era acum şi altfel nu putea să fie şi ea 
se dete din ce în ce după păr. În cele din urmă, tot se arătă 
copila răsfăţată de odinioară, şi Ghiţă fierbea în el când îi 
vedea faţa străbătută de plăcerea jocului. 

— Să-ţi fie de bine! grăi Lică peste câtva timp obosit. Dau 
mărturie că te ţii mai bine decât mine. 

El o strânse apoi în braţe, o ridică de la pământ, se învârti 
cu ea o dată, o sărută şi o puse pe laiţă. 


Ana îşi stâmpără obrajii cu palmele, privind cam ameţită 
împrejur, în vreme ce Lică se plimba în sus şi în jos, 
ştergându-şi sudorile cu mâneca de la cămaşă, apoi se opri 
şi grăi: 

— Ce cârciuma dracului mai e şi asta?! De ce nu-ţi ţii o 
slujnică? Oamenii de la uşă zâmbiră pe sub mustață, Ana 
tresări şi se ridică roşită ca bujorul, iară bătrâna privi la o 
parte, făcându-se că nu înţelege vorbele lui Lică. 

„De! îşi zise ea, ce să-i faci, aşa e omul! Oricât de bun ar fi, 
tot are câte un păcat. Fie cât de mic, dar tot îl are.” 

Ghiţă nu zise nimic, ci-şi puse numai de gând că are să o 
ție minte şi asta. 

Înspre seară, Săilă Boarul plecă cu Buză-Ruptă spre Ineu, 
Răuţ o luă, după ce schimbă câteva semne tainice cu 
Sămădăul, spre pădurea de la Fundureni, iară Lică se opri 
la drumeţi şi grăi privind înspre apus, de unde se ridicau 
nişte nori grei spre cer: 

— Se schimbă vremea, precum se vede; dar tot mi-e că am 
să rămân aici peste noapte. Am bani la mine şi locurile sunt 
cam rele, mai ales acum toamna. 

El rămase dar peste noapte la Moara cu noroc. 

VII. 

De când drumurile erau mai umblate, se vorbea mereu 
despre nenorociri întâmplate mai ici, mai colo, prin partea 
locului; cotitura de la Moara cu noroc, altădată vestită de 
rea, era însă în anul acesta scutită, şi drumeţii scoseseră 
vorba că, de când Ghiţă a venit la Moara cu noroc, locurile 
nu mai sunt primejdioase cale de o zi jur împrejur. 
Jandarmii de la Ineu se ţineau cu toate acestea mereu pe 
drumuri şi abia trecea zi dată de la Dumnezeu fără ca ei să 
dea pe la cârciuma lui Ghiţă. 

Ghiţă se bucura când veneau jandarmii şi îşi dădea toată 
silinţa să se pună bine cu dânşii: le dădea mâncare şi 
băutură, fără ca să primească banii când ei voiau să 
plătească, îi ţinea de vorbă şi umbla mereu în voile lor. 


Era însă între dânşii unul, Pintea căprarul, un om scurt şi 
îndesat, cu ochii mari, cu umerii obrajilor ieşiţi şi cu fălcile 
late, cu mustaţa tunsă şi cu o tăietură în frunte, dar mai 
presus de toate om aşezat şi tăcut la fire, cu care Ghiţă se 
făcuse prieten bun. Ce-i drept, el nu vorbise încă între 
patru ochi cu Pintea; dar aşa sunt oamenii: e câte unul 
pentru care simţi din clipa ce l-ai văzut tragere de inimă, 
fără ca să-ţi dai seama pentru ce. Aşa era şi Pintea. Când 
venea pe la Moara cu noroc, se vedea că se simte bine la 
cârciumă şi pleca totdeauna cam anevoie; apoi el ţinea la 
Ana, la copii, netezea câinii lui Ghiţă şi-ar fi fost orişicând 
gata să dea cu ciomagul dacă cineva, chiar la drept vorbind, 
ar fi îndrăznit să-l grăiască de rău pe Ghiţă. De aceea 
simţea şi Ghiţă că Pintea e oarecum singurul om cu care ar 
putea să vorbească mai pe faţă, şi acum, când se văzu peste 
noapte sub acelaşi acoperământ cu Lică, ar fi dorit să-l aibă 
şi pe Pintea în apropiere. 

Toate gândurile rele se grămădiseră deodată în capul lui 
şi-l cuprinsese o nelinişte ca niciodată mai nainte. 

Sufletul i se pusese în tulburare când Lică îi spusese că 
are o vorbă cu arândaşul. Tulburarea îi crescu când Lică îi 
sărută nevasta şi îi aruncă vorba despre slujnică. În sfârşit, 
Ghiţă-l cunoştea destul de bine pe Lică, pentru ca să ştie că 
el nu se teme de oamenii răi şi de locurile rele, şi aşa se 
întreba mereu: „Pentru ce a rămas el la cârciumă? Pentru 
ce le-a spus drumeţilor că are bani la sine? Ce avea de gând 
să facă? Pentru ce a vorbit, pentru ce a vorbit?!” „Pentru 
ce?! pentru ce?! îşi zise el în cele din urmă deznădăjduit. 
Cine ştie?! Le va fi zis aşa din întâmplare, fără ca să fi 
gândit la ceva, iară eu mă fierb în mine pentru ele.” 

EI uitase încetul cu încetul învoiala făcută cu Lică, şi numai 
din când în când îşi mai aducea aminte de banii pe care îi 
pierduse atunci. Acum se gândea la toate, şi la învoială, şi la 
bani, şi la porcii cu semn străin, pe care îi primise de la 
Lică, şi la urmările ce puteau să aibă acestea, şi un glas 


tainic parcă-i şoptea mereu: „A venit vremea să te 
răfuieşti”. 

Nu trecuse nici jumătate de an de zile de când se afla la 
Moara cu noroc, şi trebile îi mergeau din ce în ce mai bine: 
avea porci la îngrăşare, două vaci cu lapte, căruţă pe 
răzoare, doi cai buni, avea bani în ladă, nu prea mulţi, dară 
destui pentru ca să poată trăi un an, doi dintr-înşii. Dar 
acum, când trebile mergeau mai bine, Lică voia să-i 
vorbească arândaşului, fără îndoială pentru ca să-şi facă 
rând de vreun alt om la Moara cu noroc. 

Dară Ghiţă nu voia să plece; nu-l lăsa inima să părăsească 
locul la care în scurt timp putea să se facă om cu stare. 

Şi iar se gândea la învoiala pe care o făcuse în strâmtoarea 
sa, la banii săi, la primejdiile ce-l împresurau, la iarna ce se 
apropia şi la zilele bune pe care le avusese când nu avea 
nici porci la îngrăşare, nici vaci cu lapte, nici căruţă pe 
răzoare, nici cai sprinteni, nici bani bine numărați în ladă. 
Şi când se gândea la aceste, îi venea oarecum să se bucure 
că Lică îl scoate fără de voie de la Moara cu noroc şi-l scapă 
aşa zicând de toate nevoile. Dar Ghiţă era om cu minte şi 
simţea că are să-i pară toată viaţa rău dacă va pleca de la 
Moara cu noroc. De aceea, de câte ori îşi aducea aminte că 
Lică se afla sub acelaşi acoperământ cu dânsul, îl cuprindea 
o vie îngrijare. Ar fi voit să meargă la el şi să-l întrebe: 
„Omule, ce vrei să faci, ce vrei să ceri de la mine? Vorbeşte- 
mi verde-n faţă, ca să ne înţelegem.” Şi iar îi venea să-şi 
zică: „Ce-mi pasă?! Eu nu dau nimic; sunt gata să ţin piept 
cu el. Şi dacă pier, atâta pagubă!” Şi mai ales acesta era 
gândul care-l stăpânea pe Ghiţă: nimic nu era în el mai tare 
decât pornirea de a se pune împotriva lui Lică şi de a nu da 
nici cât e negru sub unghie îndărăt. 

Dar pe când se întărea în această hotărâre, el era singur şi 
părăsit. Ana, pe care o privea cu atâta drag mai nainte, 
încetul cu încetul se înstrăinase de dânsul şi nu mai era 
veselă ca mai nainte, când se afla singură cu dânsul. El 
însuşi se înstrăinase de dânsa. Din clipa în care ea şi-a 


arătat bănuielile pe faţă, se stinsese orice tragere de inimă 
pentru dânsa din sufletul lui. Şi-ar fi dat adesea toată viaţa 
pentru ca să mai poată simţi, fie chiar pe o singură clipă, 
bucuria pe care o simţea odinioară când privea la dânsa; 
dar în zadar: ea nu mai era pentru dânsul ceea ce fusese; 
chipul ei frumos, trupul ei fraged, firea ei dulce nu mai 
putea să străbată până la inima lui plină de amărăciune. Din 
dragoste către dânsa şi către copii venise la Moara cu 
noroc; din dragoste pentru dânsa şi pentru copii se băgase 
în strâmtoarea în care se afla; şi acum tocmai ea era cea 
dintâi din rândul acelora care nu ţin seamă de strâmtoarea 
lui şi de greutăţile cu care se luptă, chiar şi ea îl credea rău, 
când nu putea să-i înţeleagă purtarea. 

De aceea acum, când simţea trebuinţa de un suflet în care 
să-şi caute sprijinire, Ghiţă nu se gândea la Ana, care 
dormea liniştită lângă dânsul, ci la Pintea, care-l mângâiase 
adeseori cu privirile sale pline de încredere. La început ar fi 
fost în stare să-şi pună caii la căruţă şi să plece acu în 
vreme de noapte la Ineu, ca să-l caute pe Pintea; încetul cu 
încetul, însă, gândurile s-au lămurit în sufletul lui, şi în cele 
din urmă simțindu-se mai tare, el îşi zise: „Adică de ce să 
pun eu mai multă încredere într-un om străin decât în 
nevasta mea?!” 

De abia se înnoptase, toţi dormeau la cârciumă, şi chiar 
Ghiţă, mai împăcat cu gândurile sale, aţipise, când câinii 
începură să latre şi o luară din ce în ce mai neastâmpăraţi 
pe vale în sus. 

Ghiţă tresări speriat din somn, sări din pat, se apropie de 
fereastră şi privi afară în noaptea întunecată. 

El nu zări nimic, dar simţi că se apropie vreun om 
cunoscut, deoarece câinii se întorceau scheunând înapoi. 

Peste vreun sfert de ceas el văzu, în sfârşit, trecând pe sub 
fereastră şi înaintând spre uşa cârciumii un om şi o femeie 
înaltă şi lată în umeri. 

Asta era adică! Acum înţelegea pentru ce a rămas Lică la 
Moara cu noroc, şi-i era ruşine de gândurile rele ce-şi 


făcuse. 

„Parcă-i un voinic de codru 
fereastră. 

— Cine-i? strigă în clipa aceea unul dintre slugi, Marţi, 
ungurul. 

— Oameni buni! răspunse un glas bărbătesc. Ghiţă se 
tulbură din nou. Precum văzuse prin întuneric, îi părea că 
omul ce venea cu femeia nu era Răuţ; acum, când îi auzi 
glasul, nu mai putea să se îndoiască despre aceasta; era un 
om cu desăvârşire necunoscut. Atunci cum de-l cunoşteau 
câinii? Cum de-l lăsa sluga să treacă? De ce nu venise Răuţ 
însuşi? 

„De ce? de ce?” îşi zise el necăjit. E grozav când omul îşi 
face spaimă din toate nimicurile. 

Cu toate aceste, îi veni gândul să se ducă să vadă cine a 
venit. 

— Ce-i, Ghiţă? întrebă Ana, care se deşteptase din somn şi 
se ridicase din pat. 

— Ce să fie! îi răspunse bărbatul. Nimic! Răuţ se întoarce. 
Cine ştie, va fi uitat ceva; va fi având să-i spună ceva lui 
Lică. 

— Nu era glasul lui Răuţ, Ghiţă, grăi nevasta. le rog, du-te 
şi vezi. Ce fel de oameni sunt aceia care umblă-n vreme de 
noapte? 

Acum nici vorbă nu mai putea fi ca el să se ducă, căci o ar 
fi neliniştit pe ea şi mai tare. 

— Fii pe pace! îi zise el. I-am văzut eu cu ochii, şi dacă n-ar 
fi oameni cunoscuţi, nu i-ar fi lăsat Marţi să treacă. 

— Marţi! întâmpină nevasta. Mie nu-mi place Marţi deloc. 

— Ei, apoi tu bănuieşti pe toată lumea, grăi Ghiţă. Fii 
cuminte şi te linişteşte. 

Ana se linişti, deşi tremura în tot trupul. Pe când aţipise 
din nou, câinii începură iar să bată. 

— Ce-i asta?! strigă cârciumarul. Ca din senin îl cuprinse 
spaima şi parcă-i venea să se îndoiască dacă a văzut bine 


LLA 


zise el retrăgându-se de la 


când a văzut acea femeie înaltă şi lată în umeri ca un voinic 
de codru. El sări dar din nou jos şi iar se duse la fereastră. 

Omul şi femeia se duceau cu paşi grăbiţi. Însă parcă era 
alt om, parcă era Lică, el însuşi. Dac-ar fi ştiut că Ana 
doarme, Ghiţă ar fi plecat să se încredinţeze. 

— Se duc, grăi el, dar încet. 

— Bine, Ghiţă, răspunse Ana. Să dormim. 

— Să dormim. Însă ea nu putea să doarmă. Fusese trezită 
din somnul cel dintâi, tulburată de gânduri grele, şi în cele 
din urmă o apucară nişte fierbinţeli care n-o mai lăsau să se 
astâmpere. Ghiţă fu peste puţin cuprins de un somn adânc; 
afară începu să bată vântul, iar ea era frământată de 
muncile nopţilor petrecute pe nedormite în culcuşul 
învrăjmăşit. 

Târziu după miezul nopţii câinii se mişcară de a treia oară. 

Ana îşi opri răsuflarea, se dete tiptil din pat şi se apropie 
de fereastră. 

Lică se întorcea singur despre Fundureni la cârciumă. 
Acuma ea le înţelegea toate: el a fost undeva şi a făcut ceva 
cu ştirea lui Ghiţă. 

— Doamne! zise ea îngrozită. Ce-a căzut pe capul meu! 
Dar Ghiţă era bărbatul ei: ar fi dorit să-i fi secat lumina 
ochilor în clipa când a ajuns la fereastră, pentru ca să nu 
vadă şi să nu ştie nimic, şi i se răci tot sângele când se gândi 
că vor fi aflat şi alţii. 

Era târziu, marţi dimineaţă, când Lică ieşi cam nedormit la 
lumina zilei. 

Ploua, şi le spunea oamenilor că avuse dreptate când zicea 
că are să se schimbe vremea şi că tot era mai bine dacă 
pleca ieri, pentru că nu era silit să umble pe ploaie. 

Ghiţă luase hotărârea să nu aştepte decât plecarea lui 
Lică, apoi să-şi pună caii la căruţă şi să se ducă la Ineu, ca 
să-l caute pe Pintea. Însă el dormise bine peste noapte, şi 
mai ales acum, după ce-l văzu pe Lică, îşi schimbă gândul. 
La urma urmelor, nici nu prea ştia ce-ar fi având să 
vorbească cu Pintea. Gândurile pe care le avuse în seara 


trecută se strecuraseră toate, încât parcă le visase numai, şi 
de când ştia că şi Lică are o slăbiciune, el îi părea un om 
mai bun în felul lui decât cum îl crezuse şi îi era greu de 
bănuielile pe care şi le făcuse în nedumerirea sa asupra lui. 

Iară Ana întâia oară în viaţa ea simţi tragere de inimă 
pentru Lică şi-i zise la plecare, din toată inima, „noroc 
bun!”, căci soarta soţului său era acum legată de a lui. 

După plecarea lui Lică, ea îl trase pe Ghiţă la o parte şi-i 
grăi: 

— Am o vorbă cu tine: nu acum, dar când îţi prinzi vreme. 

— Bine, răspunse el pus pe gânduri. Spune-mi acum. 

— Nu acum, Ghiţă, îi zise ea, ci când vom putea vorbi în 
tihnă. Caută-ţi de rând cu oamenii; precum vezi, voiesc să 
plece. 

Făcându-şi socoteala cu drumeţii, Ghiţă se întreba mereu 
ce va fi având nevasta să-i spună, şi grăbea mai mult decât 
de obicei, dar pe când drumeţii erau gata de plecare, iată 
că sosi şi Pintea, însoţit de alţi doi jandarmi, la cârciumă. 

El venea mai iute şi era mai tăcut decât de obicei. 

— Ce fel de oameni, aşa, mai însemnați, au trecut ieri pe 
aici? întrebă el, după ce intră cu tovarăşii săi în odaia de 
lângă cârciumă şi trase uşa după sine. 

— Nu-i mai ţin minte, răspunse cârciumarul rece. 

— Ei, trebuie să aflu! grăi Pintea scurt şi hotărât. Ghiţă 
privi lung la el, apoi la ceilalţi doi şi grăi dezgheţat: 

— Dacă voi aţi sta mereu aici, atunci aş putea vorbi cum 
îmi place mie; dar voi veniţi numai din când în când, şi aşa, 
trebuie să fiţi oameni cu minte şi să nu cereţi să-mi bag 
capul în primejdie ori să vă spun minciuni. Eu nu ştiu de ce 
mă întrebaţi, dar pot să vă spun că la asemenea întrebări n- 
am să răspund niciodată. Dacă nu vă este destul atât, luaţi- 
mă strâns legat şi duceţi-mă cu voi. 

— La nevoie aşa o să facem, răspunse Pintea, deşi ai şi tu 
toată dreptatea. 

De aci înainte ei vorbiră despre altele, în vreme ce Pintea 
le făcu tovarăşilor săi semn să iasă. 


Rămânând singur cu Ghiţă, el privi câtva timp jos, ţintă 
înaintea sa, apoi grăi: 

— Lui Lică îi spui tot şi mie nu-mi spui nimic! 

— Nu i-am spus lui Lică până acum nimic. Va fi ştiind, 
răspunse Ghiţă, dar de la mine nu. 

Pintea privi lung şi aspru în faţa cârciumarului, ca şi când 
ar voi să afle adevărul din ochii lui. 

— Atunci, zise el într-un târziu, poate că ai vreo slugă. 
Ghiţă dete din umeri. 

— Nu-mi vine să cred; dar va să fiu cu ochii în patru. 
Deodată el tresări ca deşteptat printr-un gând, care-i 
luminează tot capul. 

— Cunoşti tu pe Lică? întrebă el iute. 

— Îl cunosc. 

— Bine? 

— Bine! n-am fost prinşi împreună?! Nu împreună am stat 
închişi?! 

— Tu ai fost închis? întrebă Ghiţă tulburat. 

— Da! Furaserăm nişte cai, Lică şi eu, şi ne-au dat de 
urmă; au împuşcat pe Lică la picior, căci altfel nu ne 
dădeam prinşi. 

— Vasăzică, tu ai fost prins o dată? grăi Ghiţă încă o dată. 

— Ce dracu! strigă Pintea râzând, aş fi oare ceea ce sunt, 
dacă n-aş fi dovedit că ştiu toate potecile şi toate 
apucăturile tovarăşilor mei de mai nainte? Dar ce vrei să-ţi 
spun despre Lică? 

Ghiţă-şi pierduse rostul şi începu a se teme de omul la 
care ţinuse atât de mult mai nainte. 

— Voiam să te întreb, zise el cam cu jumătate de gură, 
dacă Lică are slăbiciune pentru muieri. 

— Pentru muieri? răspunse Pintea. Pentru nimic. Nu-i 
vorbă, îl apucă din când în când, dar slăbiciune nu are. El 
are o slăbiciune, una singură: să facă, să se laude, să ţie 
lumea de frică şi cu toate aceste să râdă şi de dracul şi de 
mumă-sa. Să râdă de noi, Ghiţă, de noi, urmă el mai aprins; 
dar, Ghiţă, sunt de treizeci şi opt de ani: mă spânzur dacă 


împlinesc patruzeci fără ca să-i arăt că mai sunt şi alţii mai 
şi mai decât dânsul! Mi-a făcut una pe care n-am să i-o uit 
toată viaţa. 

— Atunci înţeleg! grăi cârciumarul încălzindu-se din nou. 
Ieri îmi zicea să-i aduc o slujnică la cârciumă, ca să-i pun 
adică om de pândă în casa mea! 

Şi acum Ghiţă alegea în el vorbele cu care să-i facă lui 
Pintea împărtăşire despre cele petrecute între el şi Lică şi 
stătea la luptă cu sine dacă nu ar fi poate mai bine să tacă. 

— Pentru că trebuie să ştii, urmă el cam cu jumătate de 
gură, Lică a umblat mult după mine... 

— Stai! strigă Pintea tăindu-i vorba. Adă-i una. Lasă-mă să 
ţi-o aleg eu, şi grija mea de dânsa! 

— Bine, grăi Ghiţă, dacă socoteşti tu... 

— Dar acu nu mai pierdem vremea: cine-a fost ieri pe aici? 

— Pinteo, nu mă întreba, că nu pot să-ţi răspund. 

— Stai să ne înţelegem, grăi Pintea mâhnit. Dintre două, 
una: ori vorbeşti cu mine pe faţă, ori mă laşi dracului! 
Înţeleg să nu le spui altora, dar mie? 

— 'Ţie ţi-aş spune, răspunse Ghiţă, dar dacă îţi spun ţie, 
spun la toată lumea, fiindcă tu eşti dator să le spui şi altora. 
Uite! întreabă-i pe drumeţi, întreabă-l pe slugă, sileşte-l să- 
ţi spună, dar nu te mira dacă-l voi alunga de la casa mea. 

— Te înţeleg, zise Pintea mai dumerit. Să fie precum zici 
tu. Ştii tu de pielea cui e vorba? Astă-noapte l-au călcat doi 
inşi pe jidovul, l-au bătut, de anevoie se mai pune în 
picioare, şi-au luat, după cum spune el, peste - Dumnezeu 
ştie câţi bani de la dânsul. 

Ghiţă parcă nu înţelegea bine. 

— Pe care jidov, întrebă el, pe arândaşul? 

— Da! pe arândaşul. Treaba asta nu putea s-o facă altul 
decât Lică. El are obiceiul de a se pune cu puţini la cale, 
pentru ca să se ştie mai adăpostit de prostia altora. 

Ghiţă nu se mai îndoia că acei doi au fost Săilă şi Buză- 
Ruptă, care plecaseră ieri seară spre Ineu; însă el nu putea 
vorbi. 


— Lică nu putea să fie, zise el hotărât. Pe el îl cunoaşte 
arândaşul. 

— Apoi da! răspunse Pintea, tocmai. Erau cu feţele 
acoperite, şi arândaşul zice că i se părea ca şi când ar fi fost 
Lică. 

— Ei bine, nu se poate! grăi Ghiţă îndărătnicit. Lică a 
dormit astănoapte aici, în casa mea, şi n-a plecat decât abia 
acum. 

Pintea stete câtva timp pe gânduri. 

— Când a venit? întrebă el. 

— Ieri pe la amiazăzi. 

— Cu cine a stat? 

— Va să afli de la slugi. Se poate că ela pus treaba la cale; 
eu am cuvinte să o cred asta. 

— Ferească Dumnezeu! grăi Pintea ridicându-se. Un lucru 
să ştii şi să-l ţii totdeauna minte: Lică nu se bizuie niciodată 
pe alţii. Pune caii şi-ţi ia slugile, ca să vii cu mine. Ceilalţi doi 
rămân aici. 

VIII. 

Ana rămase cu inima încleştată când Ghiţă îi spuse că 
trebuie să plece cu Pintea şi cu slugile la Ineu. Deşi vedea 
însă din faţa lui că e ceva neobicinuit la mijloc, ea se mai 
linişti când se gândi că Pintea e omul lui Ghiţă, ba parcă 
numai acum înţelegea pentru ce Ghiţă şi-a dat silinţa să se 
pună bine cu Pintea, şi-i părea bine că pleacă tocmai cu 
dânsul. 

Dar inima, cu toate aceste, îi bătea mai tare decât de 
obicei şi temerile ce se deşteptaseră peste noapte în 
sufletul ei nu mai slăbeau. 

— Maică! îi zise ea într-un târziu bătrânei. Cum ţi se par 
lucrurile aici la noi la cârciumă? 

— Cum mi se par? răspunse bătrâna. Le vezi şi tu ca mine. 
Merg bine. 

— Da, merg bine aici în cârciumă, urmă nevasta; dar la noi 
în casă? Nu-l vezi tu pe Ghiţă că e mereu pe gânduri, că nu 


se mai dă în vorbă cu noi? nu vezi tu că de câtva timp parcă 
nu mai suntem nevastă şi bărbat? 

— Aşa sunt vremile, grăi bătrâna. Ghiţă e om harnic şi 
sârguitor şi aşa se gândeşte mereu ca să adune ceva pentru 
casa lui. Are şi el, ca tot omul, o slăbiciune: îi râde inima 
când îşi vede sporul. E bună slăbiciunea asta şi nu trebuie 
să te mâhneşti pentru ea: rabdă, că de folosul tău rabzi, şi 
nici nu ai prea mult de răbdat. 

— Bine, maică, zise Ana, dar dacă el ar începe să caute 
câştig nelegiuit? E vorba şi de noi; ar trebui să ne spună şi 
nouă ce face. 

Bătrâna stete câtva timp pe gânduri, apoi grăi întristată: 

— Nu ştiu, fata mea, şi nici nu caut să-mi dau seama. E 
multă nenorocire în lume şi oamenii şi-o împart între dânşii: 
dacă ţi-a căzut o parte mare, şi bătaie de cap, şi sfat, şi 
bogăţie, şi mărirea lumească, toate sunt în zadar. 

Ana stătea dusă în gânduri, când auziră zuruitul unei 
trăsuri boiereşti cu trei cai şi cu fecior pe capră. 

Ghiţă nefiind acasă, Ana şi bătrâna ieşiră să primească pe 
cei veniţi. Afară ploua ca din ciur. După ce feciorul sări de 
pe capră şi deschise uşa cu geamuri a trăsurii, se ivi o 
doamnă ca de douăzeci şi opt de ani, înaltă, cu obrajii plini, 
cu ochii mari albaştri şi cu părul auriu, îmbrăcată de sus 
până jos în negru şi de mână cu un copil ca de cinci ani, slab 
şi bolnăvicios. 

Ea îi făcu un semn feciorului, trecu iute sub cerdac, apoi 
privi la Ana, ca şi când ar voi s-o întrebe unde-şi poate găsi 
un adăpost mai retras. 

Ana o duse în odaia de lângă cârciumă. 

— Dar frumoasă e, bat-o s-o bată! grăi bătrâna plecând în 
urma lor. În clipa când erau să intre în odaie, străbătu un 
fulger printre nori şi căzu un tunet puternic, de care se 
cutremură toată valea. 

— Vai de mine! strigă drumeaţa oprindu-se speriată în 
prag, închideţi ferestrele, că ne trăsneşte pe toţi aici în 
cârciumă. 


— E minunea lui Dumnezeu, acu toamna, grăi bătrâna 
făcându-şi cruce şi grăbind să închidă ferestrele. Dar nu vă 
temeţi, domnişoară: Dumnezeu nu-l loveşte decât pe acela 
pe care vrea să-l pedepsească. 

— Da, Dumnezeu, grăi drumeaţa, aşa, pentru dânsa, 
totdeauna Dumnezeu şi numai el. 

— Poftiţi ceva? o întrebă Ana, după ce ea se aşeză. 

— Să stea ploaia, ca să pot pleca mai departe, îi răspunse 
asta cam peste umăr. 

Ana se retrase şi închise uşa în urma sa. În vremea 
aceasta, vizitiul deshămase caii şi-i dusese la grajd, iară 
feciorul se retrăsese sub cerdac, unde stătea rezemat de un 
stâlp şi privind din când în când la jandarmii care şedeau în 
cârciumă. 

— E foarte tristă, grăi Ana apropiindu-se de dânsul. El se 
îndreptă şi curăţi mâneca, pe care se rezemase cu mâna, 
apoi răspunse: 

— Da, e tristă. 

— Unde mergeţi? întrebă cârciumăriţa. 

— Nu ştiu, grăi feciorul privind mai cu dinadins în faţa ei, 
ca să vadă dacă-i poate vorbi. La Ineu, pare-mi-se. N-am 
mai umblat pe aici. Pe aici sunt pădurile cu turme de porci? 

— Da, îi răspunse Ana, în toate părţile cât vezi cu ochii. 
Are turme? 

— Aşa se zice, grăi feciorul dând din umeri. 

— Dar pe cine jeleşte? 

— Pe bărbatu-său. S-a împuşcat acu trei săptămâni. 

— S-a împuşcat?! strigă Ana speriată. Pentru ce? 

— Nu ştiu, răspunse feciorul, dând iar din umeri. D-ta 
înţelegi, adause apoi peste puţin depărtându-se, că asta nu 
e moarte firească şi că trebuie să fie o taină la mijloc. 

— Sărmana femeie! grăi Ana înduioşată. Pe când Ana îi 
povestea bătrânei cele ce aflase despre drumeaţa cea 
frumoasă, se întoarse şi vizitiul de la grajd şi se puse pe 
laiţa de sub cerdac. 


— Le dau dracului toate, şi cai, şi căruţă, şi stăpână, zise el 
amărât. Îmi vine s-o las aici în pustietate şi să mă duc pe ici 
încolo. 

— Taci, măi, că te aude! îi zise feciorul trăgând cu ochiul şi 
destul de tare pentru ca stăpâna să-l poată auzi, cum 
trebuia să-l audă şi pe vizitiu. Fii cuminte, urmă apoi mai 
încet, şi se aşeză în faţă cu el. Nu ştii tu că de câte ori venim 
pe la Ineu, ne întoarcem încărcaţi ca stupul? 

— Ai vorbit cu cârciumăriţa? întrebă vizitiul. 

— Aş! Ţi-ai găsit omul! răspunse feciorul. Asta nu-ţi 
încarcă socoteala. Lasă, că am eu omul meu la Ineu, unde 
stăm cu stăpâna. 

— Dacă i-ar da Dumnezeu Sămădăului un gând bun... grăi 
vizitiul; să ne mai amâne până duminică cel puţin. 

Feciorul trase iar cu ochiul, drept semn că acuma va şti să 
o pună şi aceasta la cale, apoi ei rămaseră tăcuţi faţă-n faţă, 
privind ţintă unul la altul, ca şi când fiecare ar avea să-i 
spună celuilalt ceva, dar stă pe gânduri şi nu află vorba 
potrivită ori nu cutează să se dea fără şovâire pe faţă. 

— La ce te gândeşti tu acum? întrebă vizitiul într-un 
târziu. 

— Hm! îi răspunse feciorul zâmbind pe sub mustață. Pare- 
mi-se că tot la ceea la ce te gândeşti şi tu. Dar ce ne pasă 
nouă?! urmă el, peste puţin, mai deschis. Nu-i aşa?! Ce-ţi 
pasă ţie?! Ce-mi pasă mie?! Un lucru ştiu: că de câte ori 
venim la Ineu, ne întoarcem cu bani, cu bani mulţi. 

— Dar eu tot aş vrea să ştiu de unde ia stăpâna noastră 
banii, îi întâmpină vizitiul, pentru că, drept să-ţi spun, eu nu 
cred să aibă ea tocmai atâtea turme, pentru câte ia banii. 

— Nici eu nu ştiu, grăi feciorul, privind cam îngrijat 
împrejur. 

— Nici eu nu ştiu, adăugă apoi mai încet şi plecându-se 
spre masă, dar de când cu moartea stăpânului parcă 
bănuiesc un lucru. Uite! eu numai acum încep să înţeleg. Tu 
ştii că de Sămădăul se vorbesc multe. Bine! De câte ori ne 
întoarcem de la Ineu, ea pleacă peste câteva zile în sus, în 


Ţara Nemţească. Apoi lanţul de aur, pentru care erau să-l 
închidă pe stăpânul nostru, dacă nu se împuşca, îl ţin minte 
de când fuseserăm în rândul trecut la Ineu. 

— Adică tu crezi că Sămădăul fură şi ea vinde, grăi vizitiul 
cu îndoială. 

— Nu cred; îţi spusesei că parcă mi-ar veni să bănuiesc. Să 
vedem de aci înainte. Las' pe mine! Zic, las” pe mine, căci 
dac-ar fi să fie, ne-a văzut Dumnezeu pe amândoi, şi pe 
mine, şi pe tine. 

— Cum adică? 

— Las” pe mine! răspunse feciorul sărind în picioare ca să 
primească poruncile stăpânei, care ieşise sub cerdac spre a 
vedea dacă ploaia n-a mai slăbit, cel puţin, căci de vreme 
bună parcă nu mai era nădejde. 

Nerăbdătoare cum era, ea dete poruncă să prindă caii, 
căci nu voia să mâie peste noapte la cârciumă, şi să-i prindă 
cât mai neîntârziat, ca să n-o apuce noaptea pe drum. 

Feciorul şi vizitiul începură să facă gură că nu pot pleca pe 
astfel de vreme, că omoară caii, că e greu pentru dânşii, că 
drumul e rău; însă hotărârea ei era nestrămutată. În zadar 
o sfătui şi Ana să rămâie peste noapte la cârciumă şi să nu 
se teamă, deoarece în curând are să sosească şi Ghiţă, ba 
sunt chiar şi jandarmi la cârciumă. 

— Noi nu ştim cât stăm aci, grăi unul dintre jandarmi; dar 
tot e bine să mâneţi aici; sunt aproape două ceasuri şi, cum 
e drumul, anevoie mai sosiți cu ziua la Ineu, iară locurile 
sunt rele. 

— Ce să vă plătesc ca să veniţi cu mine? întrebă ea. 

— Nu putem, răspunse jandarmul. Trebuie să stăm aici 
până ce nu ne va veni altă poruncă. 

— Puneţi caii! strigă drumeaţa îndărătnicită. Voi ştiţi că nu 
cer nimic degeaba de la voi, adause apoi peste puţin şi, 
aruncând o bucată de hârtie pe masă, ceru socoteala. 

Ana luă hârtia, privi nedumerită la ea, apoi întrebă cam 
sfiită: 


— Nu s-ar putea să-mi daţi alta? Lipseşte un colţ, şi eu nu 
prea mă pricep la bani. 

Drumeaţa scoase zâmbind o pungă mare şi plină de hârtii 
noinouţe, luă una dintre ele şi i-o dete, apoi se găti de 
plecare. 

Ana privi înduioşată în urma ei. Vederea acestei nenorocite 
îi dăduse liniştea pierdută, dimpreună cu simţământul de 
încredere al omului care se simte mai norocos decât alţii. 
De când Ghiţă plecase, ea era cuprinsă de fel de fel de 
temeri. Nu ştia nimic despre cele petrecute la casa 
arândaşului, căci Ghiţă nu avuse timp să-i vorbească, iar 
jandarmii nu aveau voie să se deie pe faţă, ca unii care 
stăteau să păzească casa: cu toate aceste, după cele 
petrecute peste noapte la cârciumă şi după plecarea 
grabnică a lui Ghiţă, ea nu se mai îndoia că e la mijloc ceva 
ce poate să pună capul lui Ghiţă în primejdie. Din când în 
când iar îşi schimba gândurile! Îi părea peste putinţă ca 
Ghiţă să se amestece în treburi rele. Nu! îşi zicea ea, Ghiţă 
e om drept şi blând la fire, dar e om cu minte şi nu voieşte 
nici să audă, nici să vadă, nici să ştie nimic, nu voieşte să 
aţâţe mânia oamenilor răi. De când aflase despre soarta 
drumeţei, gândul acesta bun nu o mai părăsea şi îl aştepta 
cu nerăbdare pe Ghiţă, ca să-l mângâie prin o vorbă bună. 

Câtva timp după plecarea trăsurii ploaia mai îngădui şi 
începu să bată vântul, iar înspre Bihor ceața din când în 
când se mai rărea şi cerul parcă era să se mai lumineze. 

— Dă, Doamne, să se mai însenineze! grăi Ana, care stătea 
înaintea cârciumii, privind când în calea soţu-său, când 
înspre norii care treceau repede pe deasupra văii înspre 
apus. 

Dar timpul trecea şi căruţa lui Ghiţă tot nu se mai ivea în 
culmea dealului, pe drumul pustiu, iară Ana tot mai mult se 
lăsa în voia presimţirilor ei. 

IX. 

Plecând cu Pintea şi cu slugile la Ineu, Ghiţă avu pe drum 
destul timp să se gândească la strâmtorările sale. 


El nu se mai îndoia că oamenii cu feţele acoperite, care îl 
călcaseră pe arândaşul, nu erau alţii decât Buză-Ruptă şi 
Săilă Boarul. Erau doi oameni cu care nu avuse nici o 
daraveră mai nainte şi pe care nu i-a văzut niciodată în 
viaţa sa; însă ei petrecuseră mai multe ceasuri cu dânsul şi 
plecaseră de-a dreptul de la cârciuma lui ca să-l calce pe 
arândaşul, şi asta putea să dea loc la bănuieli. Mai multă 
grijă îi făcea lui Ghiţă un alt lucru: se temea ca nu cumva să 
se dovedească ceva asupra lui Lică. Înaintea judecătorului, 
faţă în faţă cu crucea şi cu lumânările aprinse, el nu putea 
tăgădui c-a avut daraveri cu Lică şi trebuia să spună toate 
cele petrecute, şi din două una: ori Lică ajungea să fie 
dovedit şi pus la pedeapsă, şi atunci nici el, Ghiţă, ca om 
însoţit cu un făcător de rele, nu putea să scape cu obrazul 
curat, ori Lică scăpa, şi atunci Ghiţă trebuia să se teamă de 
răzbunarea lui. Cu cât mai mult se apropia dar de Ineu 
Ghiţă, cu atât mai puţin se gândea la cele petrecute peste 
noapte. Era vorba de el însuşi; făcuse fie la strâmtoare, fie 
din slăbiciune, lucruri care puteau să dea loc la bănuieli 
grele; nu se simţea cu desăvârşire nevinovat şi se temea ca 
nu cumva să se dea astă dată pe faţă şi vina lui. Dac-ar fi 
fost un om mai cu inimă deschisă, el i-ar fi vorbit lui Pintea 
fără şovăire şi l-ar fi rugat să potrivească lucrurile pe cât 
era cu putinţă aşa ca să nu iasă la iveală daraverile sale cu 
Lică; simţea însă că s-ar strica cu Pintea, care-l ura din 
toată inima pe Lică, dacă i-ar vorbi acum despre aceasta. Se 
mustra dar că nu a făcut-o pe când erau singuri, încât îi 
putea vorbi în tihnă şi i le putea spune toate din fir în păr, 
ca să nu-l mai lase în nedumerire asupra purtărilor sale faţă 
cu Lică. 

După ce intrară în Ineu, Ghiţă începu să schimbe la feţe. Îi 
era greu că tocmai acum, după cele petrecute peste noapte 
la casa arândaşului, oamenii îl vedeau în căruţă cu un 
jandarm. Dacă s-ar fi simţit nevinovat, el s-ar fi mângâiat cu 
gândul că, mai curând ori mai târziu, i se va dovedi 
nevinovăția şi vor rămânea de ruşine toţi aceia care îl 


cârtesc acum şi se ivesc pe la portiţe, ca să-l vadă în 
strâmtorarea lui; această mângâiere însă el o pierduse de 
mult. 

Ei traseră la cazarma de jandarmi. Pe când slugile 
deshămau caii, oamenii începură a se aduna în partea 
cazărmii, ca să vadă cele ce se petrec, şi precum oamenii se 
adunau, Ghiţă simţea că i se împăienjenesc ochii. 

— Aş vrea să-ţi grăiesc o vorbă! îi zise el lui Pintea. Pintea, 
care de la Moara cu noroc până aici abia grăise câteva 
cuvinte, privi lung la el. 

— Atât ar mai trebui, răspunse apoi, după ce slugile se mai 
depărtară; nu mai rămâne decât să ne vadă cineva vorbind 
în taină. Fii om cu inimă şi te lasă pe mine! 

E greu, e foarte greu când ai voi să-i grăieşti cuiva o 
vorbă, care-ţi vine din fundul inimii, şi nu poţi; e însă mai 
greu când simţi că numai această vorbă poate să alunge 
gândul rău pe care şi-l face despre tine un om la care ţii; 
greutatea aceasta o simţi Ghiţă întreagă când îl văzu pe 
Pintea depărtându-se. El se trase, mai mult purtat de o 
pornire firească decât dinadins, la o parte, ca să nu-l mai 
vadă oamenii adunaţi la poartă, apoi rămase sub zidul 
cazărmii, o casă lungă, veche şi cu acoperământul înalt ce 
stătea la dreapta curţii împrejmuite cu zid netencuit. 

„Da, îşi zise el într-un târziu, sunt un om fără de suflet: n- 
aş fi trebuit eu să plec şi fără de a o fi întrebat ce are să-mi 
spună.” 

Pe când el stătea aici, Pintea, care se ţinu de vorbă, îl luă 
înainte de toate pe Laie şi-l duse înaintea comisarului, un 
om înalt şi uscăţiv, cu mustaţa lungă şi răsucită, 
neastâmpărat şi cam aspru la vorbă. 

Laie, biet, nu ştia de ce e vorba; însă îi fusese destul să 
privească o dată în faţa stăpânului său, pentru ca să simtă 
că e vreo primejdie la mijloc; văzându-se dar faţă în faţă cu 
comisarul, el începu să tremure şi să spună că el nu ştie 
nimic, fiindcă are de lucru la grajd, iară seara se culcă 
devreme. Atât era destul pentru ca comisarul să se simtă 


întărit în bănuielile sale şi să-l ia mai de scurt. Astfel, Laie 
mărturisi, cu inima încleştată, că într-o duminică Lică 
Sămădăul, venind cu doi tovarăşi la Moara cu noroc, l-a 
deşteptat cu ghionturi din somn, că în urmă stăpânu-său l-a 
trimis la popa din Fundureni, dar el nu s-a dus, ci s-a ascuns 
într-un crâng; cu toate aceste, câteva zile în urmă, 
ducându-se pe vale în sus, ca să aducă vacile de la iarbă, s-a 
întâlnit cu Lică şi cu Răuţ, care l-au luat între bâte şi i-au zis 
că-i sfarmă oasele dacă va mai îndrăzni să stea de pândă. 
De atunci s-a ferit de Lică şi de oamenii lui, care nu l-au 
întrebat niciodată nimic şi cărora nu le-a spus nimic. 

Auzind aceste mărturisiri, Pintea-şi încreţi sprâncenele. Îl 
cunoştea destul de bine pe Lică pentru ca să ştie că elnu a 
venit în duminica aceea degeaba la Moara cu noroc; însă el 
nu se putea lăsa pe mărturisirile deşirate ale lui Laie. 

Comisarul, ca om mai pripit, era, dimpotrivă, încredinţat 
că a dat de urma unei fapte ascunse până acum; aducându- 
i-se dar Marţi, începu să-l întrebe, înainte de toate, asupra 
acestei fapte. 

Marţi, care intră mai nesfiit, nu ştia nimic despre cele 
petrecute atunci, duminică, însă, din mărturisirile lui, 
comisarul află că Ghiţă are o verigă de sârmă, pe care sunt 
înşirate semnele turmelor lui Lică, de la care a primit în mai 
multe rânduri porci, şi că luni, ca ieri, Lică a stat cu Răuţ, 
cu Buză-Ruptă, cu Săilă Boarul şi cu Ghiţă la cârciumă, că 
au vorbit cam în taină despre arândaşul şi că în amurgul 
serii Buzăruptă şi cu Săilă au plecat spre Ineu, Răuţ a luat-o 
pe vale în sus la pădure, iară Lică a rămas până dimineaţa 
la cârciumă. Târziu apoi, cam pe la miezul nopţii, s-au 
mişcat câinii, şi aşa el, Marţi, a ieşit afară, şi, văzând un om 
şi o muiere, a întrebat cine-i. Răuţ a răspuns atunci: 
„Oameni buni!” De cu zori însă el iar s-a deşteptat, fiindcă 
iar se mişcau câinii: a ieşit şi a văzut că Răuţ se duce cu 
muierea aceea. 

Acu Pintea ştia destul. La început el se tulbură. 
Carevasăzică, Ghiţă era oarecum tovarăşul lui Lică: el îi 


păstra semnele turmelor, primea daruri de la dânsul, era 
înţeles cu Săilă şi Buză-Ruptă, care păreau a fi venit la Ineu 
ca să-l calce pe arândaş. Comisarul ar fi dorit să fie cineva 
de faţă, ca să i se poată lăuda cum, în mai puţin decât 
douăzeci şi patru de ceasuri, a dat de urma făcătorilor de 
rele. Pintea însă, ca om zăcaş ce era, îşi lăsa totdeauna 
vreme şi cu atât mai puţin putea să se pripească acum, 
când era vorba de nişte lucruri pe care nu-i venea să le 
creadă. Îl socotea pe Ghiţă om cinstit şi vrăjmaş lui Lică, şi 
chiar acum, după cele ce aflase, ar fi fost gata să-şi bage 
mâna în foc pentru dânsul: nu putea el să-şi schimbe aşa 
deodată părerea; îi era ruşine să-şi facă mărturisirea că s-a 
înşelat aşa de straşnic şi, în cele din urmă, ţinea atât de 
mult la Ghiţă, încât îl durea inima să piardă buna părere pe 
care şi-o făcuse despre dânsul. Însă tocmai pentru aceea 
era mai chibzuit decât totdeauna, căci el nu auzise numai 
singur mărturisirile lui Marţi, şi un glas tainic îi şoptea 
mereu: „Şi dacă totuşi te-ai înşela?! Şi dacă totuşi ai 
rămânea de ruşine?!” El nu se pripi dar, ci-l rugă numai pe 
comisar să-l ţină prins pe Marţi. 

— Mie nu prea îmi vine să le cred toate câte ne-a 
mărturisit, zise el. Lică nu se bizuie pe nimeni, nu se dă aşa 
lesne de gol, nu se lasă în daraveri cu nişte oameni precum 
îl ştie toată lumea pe cârciumarul de la Moara cu noroc. 
Nu-i vorbă, trebuie să fie ceva la mijloc, dară lasă-l pe mâna 
mea, că scot eu adevărul din el. 

leşind apoi ca să-l cheme pe Ghiţă, care petrecuse tot 
timpul acesta cuprins de un viu neastâmpăr, el îi zise încet: 

— Bagă de seamă că, precum stau lucrurile, nu vei putea 
să te mai întorci acasă decât pe bună chezăşie. 

Ghiţă rămase ca trăsnit din senin. 

— Adică tocmai tu mi-o faci mie asta! zise el cu glasul 
înăbuşit de năvala sângelui. 

— Fii cuminte! îl întâmpină căprarul. Tu vezi că n-am 
încotro. „N-am încotro!” Aceasta e o vorbă pe care de obicei 
n-o înţelege decât acela care o grăieşte, căci numai rar se 


întâmplă ca un om să înţeleagă strâmtorarea în care se află 
alţii. 

— Bine! zise dar Ghiţă, şi-şi ridică capul cu îndărătnicie, ca 
omul care îşi adună toate puterile şi se simte destul de tare 
spre a nu mai căuta ajutor la alţii. 

— D-ta eşti prieten cu Lică Sămădăul? îl întrebă comisarul 
cam aspru, după ce află de la dânsul că Lică a petrecut ca 
ieri, cu Săilă şi cu ceilalţi la cârciumă. 

Ghiţă se aştepta la această întrebare; cu toate aceste, ea îi 
luă parcă pământul de sub picioare. Dar trebuia să 
răspundă fără de întârziere. 

— Prieten, zise el, tocmai prieten n-aş putea zice că-i sunt; 
cel puţin el nu îmi este prieten; e însă un om ce are multe 
daraveri pe drumuri, trece des pe la cârciumă, un om cu 
care nu aş voi să mă stric. 

— Aşa! nu ai voi să te strici! grăi cam în bătaie de joc 
comisarul, care numaidecât simţi că aceasta e întrebarea cu 
care se poate să-l scoată din sărite pe Ghiţă. Dar ce folos ai 
d-ta din aceea dacă nu te strici cu el? 

— Foloase nu prea am, răspunse cârciumarul, dară veţi 
înţelege că s-ar putea să am pagube dacă m-aş strica. Apoi, 
adăugă el mai cu jumătate de gură, omul bea, mănâncă, el 
şi oamenii lui, iară eu m-am pus ca cârciumar pentru 
asemenea oameni, la marginea drumului. 

— Se înţelege, urmă comisarul apăsând asupra vorbelor, el 
plăteşte bine. 

— Da, răspunse Ghiţă, începând a se tulbura. Dacă nu are 
bani, îmi dă porci. 

— Vasăzică porci îţi dă? grăi acum comisarul apropiindu-se 
de dânsul. D-ta ştii că Lică Sămădăul e om bănuit: de unde 
ştii dacă porcii pe care ţi-i dă nu cumva sunt de furat? 

Pe Ghiţă începură să-l treacă sudorile reci. Îi părea un 
lucru nedrept să fie silit a se destăinui faţă cu un om pe 
care nu-l mai văzuse niciodată în viaţa sa, când era de faţă 
şi Pintea, prietenul său, cu care se stricase tocmai fiindcă-l 
lăsase în nedumerire asupra daraverii sale cu Lică. Dar şi 


astă dată trebuia să răspundă şi să spună adevărul, căci nu 
ştia ce va răspunde Lică la vremea lui. 

— Am toate semnele turmelor lui Lică tăiate în bucăţi de 
piele şi înşirate pe o verigă de sârmă; mi le-a dat el însuşi, 
grăi Ghiţă mai liniştit. 

— Aşa! zise iar comisarul, ţi-a dat semnele turmelor sale. 
Şi nu ţi s-a întâmplat niciodată ca el să-ţi dea porci care nu 
purtau niciunul din acele semne? 

— Da! răspunse Ghiţă hotărât, ca omul care-şi aprinde 
casa în cap, apoi aruncă o privire la Pintea, ca şi când ar voi 
să-i zică: „Asta ţi-o spun ţie!” 

Comisarul îşi pierdu răbdarea în faţă cu liniştea lui Ghiţă. 

— Nu ştii d-ta, îi zise el aprins, că numai hoţ cu hoţ se 
însoţeşte şi că legea îl pedepseşte pe acela care primeşte 
lucruri de furat? 

Ghiţă privi din nou la Pintea şi, văzând mânia ce se 
oglindea în ochii lui mari şi în sprâncenele-i încreţite, îşi 
ridică capul şi îşi potrivi hainele pe trup, în vreme ce vinele 
de la tâmple din ce în ce i se umflară. 

— Domnule comisar, zise el aşezat, nu te încrunta la mine, 
că n-ai pentru ce. Aşa este, am primit semnele turmelor lui 
Lică pentru ca să-i pot spune dacă trec porci furaţi din 
turmele lui pe la cârciumă, ba când mi-a dat porci, pe care 
puteam să-i bănuiesc, n-am venit aici să vă spun d-voastre. 
Dar să nu-mi arunci mie vorba asta, urmă el luându-şi 
avânt, căci, dacă-i aşa, eu trebuie să v-o arunc d-voastre! 
Dacă nu ştiţi să curăţiţi drumurile de oameni răi, cum îl 
credeţi pe Lică, atunci rămâneţi cel puţin drepţi şi nu-i 
năpăstuiţi pe aceia pe care tot d-voastre îi lăsaţi în 
strâmtorare! 

Îi părea rău lui Ghiţă că grăieşte aceste cuvinte şi, chiar 
atunci când le rostea, se mustra pentru ele, căci ştia că-l vor 
umplea pe comisar de mânie; însă el nu se putea stăpâni, 
trebuia să dea odată pe faţă gândurile pe care le purtase 
atâta vreme în inima sa, trebuia mai ales acum, când era de 
faţă şi Pintea, pe care nu voia să-l mai lase în nedumerire. 


Dar Pintea era cu toate acestea nedumerit, căci el nu 
aflase tot ce trebuia să afle, şi le aflase chiar şi aceste 
puţine numai acum, ca din întâmplare, numai pe când Ghiţă 
era strâmtorat, iară nu mai nainte, pe când se aflau singuri. 

Cât pentru comisar, el se făcu roşu ca şi racul şi era o clipă 
în care ar fi fost în stare să ridice mâna şi să dea în Ghiţă; 
însă el simţea că de aici înainte îl ţine strâns pe Ghiţă şi se 
poate juca cu el, cum pisica se joacă cu şoarecele. 

— Înţeleg, zise el dar, stăpânindu-se. Nu te-ai întovărăşit 
cu Lică decât de strâmtorare. Mie prea puţin îmi pasă de ce 
te-ai întovărăşit: destul că ştiu că trebuie să te pun în rând 
cu el. A stat Lică toată noaptea singur? 

— Nu, răspunse cârciumarul adunându-şi din nou puterile. 
Puțin după ce s-a înserat a venit la el un om cu o muiere. 

— Puțin după ce s-a înserat? Dă-ţi bine seama: nu cumva 
era mai spre miezul nopţii? 

— "Tocmai mă culcasem, răspunse Ghiţă cam tulburat. 

— Tocmai te culcaseşi? grăi comisarul. Eu nu ştiu când ai 
d-ta obiceiul să te culci. Dar să fie aşa. Cine era omul acela? 

— Nu ştiu. 

— Nu cumva era Răuţ, tot Răuţ, care plecase de cu seară? 

— Nu! răspunse Ghiţă hotărât. 

— Ei bine! urmă comisarul nerăbdător. Au stat, omul cu 
muierea, până dimineaţa la Lică? 

— Nu, răspunse iar Ghiţă. Au plecat iar peste puţin. 

— Peste puţin? O ţii bine minte aceasta! Nu cumva era în 
zori de zi? 

— Tocmai aţipisem! grăi Ghiţă cam speriat. Câtva timp ei 
steteră toţi trei nedumeriţi, ca şi când ar fi auzind undeva 
ceva şi ar voi să-şi dea seama ce era ceea ce auziseră, şi 
unde, şi cum. Ghiţă, care nu ştia nimic despre mărturisirile 
lui Marţi, nu înţelegea unde bate comisarul cu întrebările 
lui, iar Pintea şi comisarul, văzând mărturisirile celor doi 
oameni luaţi la cercetare, îşi dădeau silinţă să se 
dumerească asupra lor. Comisarul, care din mărturisirea lui 
Marţi îşi făcuse gândul că Buză-Ruptă şi Săilă au călcat de 


cu seară pe arândaşul, iară spre miază-noapte Răuţ a venit 
să-l vestească pe Lică despre cele petrecute şi să-i aducă 
poate o parte din lucrurile răpite, credea că Ghiţă spune 
dinadins un neadevăr; el făcu dar câţiva paşi înainte, privi 
aspru în ochii lui Ghiţă şi întrebă: 

— Carevasăzică, omul care a venit cu femeia nu era Răuţ; 
el a venit numaidecât seara, cum am zice, chiar pe timpul 
când arândaşul fusese călcat, şi a plecat peste puţin? 

Pintea făcu un pas înainte, ca să-i cadă mai în faţă lui 
Ghiţă, îşi trase cu mâna peste faţă şi încreţi sprâncenele. 
„Dacă-i aşa, îşi zise el, atunci Lică a plecat, l-a călcat pe 
arândaşul şi iar s-a întors la cârciumă, iară Ghiţă e 
năpăstuit.” Purtat de acest gând, el privi drept în faţa lui 
Ghiţă şi-i făcu semn să zică da. 

— Nu pot să jur, răspunse Ghiţă, cu toate că nu-i scăpase 
acest semn. Stăteam la fereastră şi poate că n-am auzit şi n- 
am văzut bine. Poate că era Răuţ. Apoi, aţipisem mai nainte 
de a fi plecat ei şi nu pot să-mi dau seama de timpul care a 
trecut la mijloc. 

— D-ta ai vorbit cu Lică şi cu ceilalţi despre arândaş? grăi 
comisarul stăruitor. 

— Da! răspunse Ghiţă, cam scos din sărite prin această 
trecere neaşteptată de la un lucru la altul, însă numai cu 
Lică singur, care m-a întrebat când vine arândaşul, fiindcă 
ar fi având, precum zicea, o vorbă cu dânsul. 

— Numai atât? 

— Numai. 

— A mai auzit cineva? 

— Nu cred, răspunse Ghiţă strâmtorat. Mă luase la o 
parte. 

— Apoi, dacă nu aveaţi altă de vorbit, grăi comisarul 
zâmbind, ce nevoie aveaţi să vorbiţi în taină? 

Ghiţă dete tulburat din umeri. Pintea nu se mai putu 
stăpâni. El înţelegea pentru ce Lică a vorbit în taină şi cu 
toate aceste destul de tare, pentru ca şi alţii să-l audă. 


— Nu cumva, zise el apăsând asupra fiecăreia dintre 
vorbe, Sămădăul a vorbit aşa pentru ca să te pună la 
bănuială dacă se va fi dovedind că ela călcat pe arândaşul? 

Pe Ghiţă-l trecură o dată fiorii. 

— Asta nu e cu putinţă! zise el înecat de năvala sângelui. 
Nu se poate! şopti apoi cu glasul pierit al omului ce-şi apără 
viaţa. Nu pot să dovedesc că atât am vorbit cu Lică şi numai 
atât, cât vă spusei; dar pot să jur pe pâine şi sare, pe cruce 
şi pe sfânta evanghelie că n-am vorbit mai mult, pot să jur, 
adause deznădăjduit, că Lică a stat toată noaptea la 
cârciumă. 

— O vom descurca noi şi asta, ca să vezi că ştim să curăţim 
drumurile de oameni răi! grăi comisarul mulţumit de 
capătul la care a ajuns, în vreme ce Pintea îşi muşca buzele 
şi-şi rupea unghiile de la degete, iară Ghiţă şedea descordat 
în faţa lor. 

După cum spusese Pintea de mai nainte, Ghiţă nu putu să 
se întoarcă acasă decât ca om lăsat pe chezăşie. 

Plecând să-şi caute oameni de chezăşie, el simţi că îi 
slăbesc deodată toate puterile; privirile oamenilor cu care 
se-ntâlnea pe drum îl ardeau parcă, şi aşa mergea drept 
înainte, fără de a mai îndrăzni să-şi ridice ochii de la 
pământ ori să privească în lături. 

Cel dintâi la care se duse, cumnatu-său Andrei, fratele 
Anei, fiind un om nemaiumblat în asemenea treburi, se cam 
codi când află de ce e vorba. Aceasta-l făcu pe Ghiţă şi mai 
nehotărât. Mergând la popa, un văr al său, ca să-l roage şi 
pe acesta, el se opri mai adeseori în cale şi, dacă nu ar fi 
trebuit să se gândească la Ana şi la gospodăria sa, el s-ar fi 
dat chiar de pe acum prins, ca să nu se mai pună în sarcina 
altora. Popa primi bucuros să-i fie om de chezăşie, ba îl şi 
îmbărbătă, spunându-i să nu se mai teamă de nimic, dacă se 
simte nevinovat; însă în acelaşi timp îi da sfaturi bune şi-l 
mustra pentru că s-a dus la Moara cu noroc. 

Popa îi făcu totodată şi hârtia de chezăşie, pe care trebuia 
să o dea comisarului înainte de a pleca, şi astfel, cam pe la 4 


ceasuri dupăamiazăzi, Ghiţă putu să-şi pună caii la căruţă şi 
să plece. 

Dar când era să plece dimpreună cu Laie, îi veni o femeie 
înaltă şi smeadă, cu buzele subţiri şi cu ochii mici, 
neastâmpăraţi, şi-l vesti să mai aştepte, fiindcă vine şi 
Pintea căprarul. Această femeie, îmbrăcată pe jumătate 
ţărăneşte, era Uţa, slujnica pe care o căutase Pintea după 
înţelegerea ce avuseseră de dimineaţă. 

— Bine, grăi Ghiţă, am mare trebuinţă de o slujnică, dar 
nu tocmai acum; am să vin în zilele aceste să te iau. Dar, 
adăugă el peste puţin, mai stai pe aci până ce vine căprarul, 
ca să văd cum v-aţi înţeles. 

Singur nu-şi dădea seama pentru ce, dar era hotărât să nu 
o ia chiar acum cu dânsul; însă după ce Pintea veni şi zise 
scurt: „lacă, ţi-am adus şi slujnică”, el nu mai îndrăzni să 
zică nimic, ci-şi călcă pe inimă, deşi parcă simţea că Pintea 
îi pune această femeie de pândă în casă. 

Plecând, Ghiţă mâna caii, Pintea şedea lângă el, iară Laie 
se făcuse ghem în fundul căruţei, lângă Uţa, care-şi adusese 
în pripă şi o legătură cu rufe, pe care şi-o pusese pe un 
snop de coceni, ca să şadă bine. 

Pintea era tăcut ca de obicei, iară Ghiţă şedea ca pe spini 
lângă dânsul. 

— Să nu te miri! îi zise Pintea într-un târziu. Eu am 
poruncă să-ţi caut casa pentru ca să văd dacă nu voi găsi 
ceva ascuns în casa ta. Ştiu că n-am să găsesc nimic, dar 
trebuie să mă supun la poruncă. 

Obosit cum era, Ghiţă nu putu să-şi dea numaidecât seama 
despre înţelesul acestor cuvinte. 

— Adică şi asta?! zise el cam nepăsător. N-au fost destule 
cele de până acum?! Bine, Pinteo, adăugă apoi peste puţin 
mai viu, spunemi, tu, pe sufletul tău: mă crezi tu orinu mă 
crezi pe mine vinovat? 

— Nu mă întreba, că nu pot să-ţi răspund! grăi căprarul 
apăsând asupra vorbelor. 

Ghiţă tresări şi ochii i se umplură de văpaie. 


— Înţeleg, zise el. Aceste sunt cuvinte pe care ţi le-am zis 
eu ţie astă-dimineaţă. Vrei să mi le aduci aminte. Dar să ştii 
un lucru: nu se poate să-i faci unui om mai mare nedreptate 
decât să-l mustri pentru o greşeală pentru care-şi face el 
însuşi destule mustrări. Dacă n-ai destulă vreme să mă 
cunoşti, ruşine să-ţi fie de slăbiciunea ochilor tăi! 

— Noi bănuim pe toată lumea, grăi căprarul; asta ni-e 
meseria. 

— Să-ţi fie de bine! răspunse Ghiţă privindu-l cam peste 
umăr. Crede-mă că prea puţin îmi pasă dacă mă crezi aşa 
ori altfel: eu tot eu rămân. 

Pintea nu era omul care să răspundă de asemenea vorbe; 
ei îşi urmară dar calea în tăcere, înşirând fiecare gândurile 
sale. Pintea spusese adevărul când zisese că bănuieşte pe 
toată lumea. Oricum se sucea şi învârtea, el nu putea părăsi 
gândul că Lică a fost acela care a călcat pe arândaşul şi-l 
cuprindea un fel de nebunie când se gândea că şi astă dată 
îi va scăpa. Îl vedea parcă râzând pe sub mustață şi 
lăudându-se între pahare... Iară Ghiţă, fie dinadins, fie din 
nepricepere, ceea ce pentru Pintea era totuna, se făcuse 
apărător al lui Lică, se pusese alăturea cu el, îi dăduse 
mână de ajutor. 

Dar şi Ghiţă vorbise din inimă când spusese că prea puţin 
îi pasă. Acum chiar nici Pintea nu se sfia a-i spune că-l 
bănuieşte, el se simţea mai bun decât cum îl credeau alţii, 
prea bun pentru oamenii în mijlocul cărora se afla, şi dacă 
mai nainte îl apăsa gândul că nu mai poate umbla prin lume 
decât sub scutul cinstei altora şi că în curând va trebui, 
poate, să cadă la închisoare, acum iar îşi ridica fruntea, 
deoarece simţea că toţi acei care îl osândeau, aflându-se la 
strâmtorarea în care se aflase el, s-ar fi dovedit mai slabi, 
mai nesocotiţi ori mai răi decât dânsul. „Da, îşi zise el, am 
primit porci de furat de la Lică, dară voi, fiind puşi în locul 
meu, aţi fi mers mai departe decât mine ori v-aţi fi aruncat 
cu nesocotinţă în primejdie”. Era o amarnică dezamăgire în 
aceste cuvinte. În clipa când le zicea, el se simţea mai sărac 


decât până atunci. Pierduse toate bucuriile, toată părerea 
de bine pe care omul o simte când vede pe acela pentru 
care simte tragere de inimă, când îi vorbeşte, când poate 
să-i facă vreo mulţumire, când primeşte o vorbă bună de la 
dânsul, când se gândeşte la el, pierduse mângâierea ce se 
revarsă peste sufletul omenesc la vederea podoabelor lumii, 
căci nimic nu dă lumii o mai strălucită podoabă decât omul 
despre care putem să ne facem gânduri bune?! Despre 
Pintea, un fost tovarăş al lui Lică, om ieşit din fundul 
temniţelor ca să-şi urmărească prietenii de mai nainte, om 
care bănuieşte pe toată lumea, fiindcă asta îi este meseria; 
pentru acest om el se depărtase de Ana, soţia sa; în acest 
om pusese el mai multă încredere decât în aceea cu care 
era legat pe toată viaţa. Dar Ghiţă nu se mustra pentru 
aceste, ci se bucura numai de un nou gând, care încetul cu 
încetul se strecura printre celelalte şi-i umplu în cele din 
urmă sufletul de mângâiere. La urma urmelor, toate le 
făcuse din dragoste către dânsa, din dorinţa de a o vedea 
veselă şi mulţumită, de a o feri de orice supărare, de orice 
necaz, de orice gând rău. Ce-i pasă lui acum de Pintea, de 
judecăţi, de trebile arândaşului, ce-i pasă de gândurile ce-şi 
va fi făcând lumea?... Căci mare drept avea bătrâna când 
vorbea de liniştea colibei; aici şi numai aici e limanul de 
scăpare, când, la nevoie, ca totdeauna, lumea te părăseşte. 
Ghiţă începu să mâne mai iute, căci drumul îi părea prea 
lung. Simţea că ea îl aşteaptă cu nelinişte, îi vedea 
neastâmpărul şi îi părea o veşnicie la mijloc până ce va 
putea să o vadă şi să-i grăiască un cuvânt, numai un cuvânt, 
numai câteva vorbe: „Ano! nu te nedumeri, nu te întreba la 
ce mă gândesc când mă vezi tăcut, căci toate le fac numai 
din dragoste către tine, care ai luminat zilele vieţii mele; 
nu-ţi face gânduri rele, că nu vreau să împarţi necazurile 
vieţii cu mine, ci să le port eu însumi. Ano! te gândeşte că- 
mi trece ca un junghi prin inimă când te văd tristă ori 
mâhnită şi ori de ce te-ai întrista ori mâhni, eu nu pot să 
cred alta decât că eu sunt de vină. Ano! sunt un om bănuit, 


om lăsat pe chezăşie, am poate să cad la închisoare, dar tu 
nu te mâhni când vei vedea că jandarmii se pun să ne caute 
în casă, ci-ţi pune toată credinţa în mine, căci toate vor 
trece în câteva zile şi câtă vreme dragostea către tine îmi va 
lumina calea, ferită vei fi de orice supărare. Uite, în trei zile 
plecăm de aici şi trăim mai departe cum am trăit odinioară. 
Acum, când simt că pentru tine e mai bine aşa, nu mai stau 
la îndoială, ci plec cu părere de bine.” 

— Ce-i asta?! strigă deodată Pintea, ridicându-se iute în 
picioare. Ghiţă tresări ca deşteptat din somn şi privi în toate 
părţile, ca să vadă ce-l speriase pe Pintea. 

Era aproape de Moara cu noroc. Nu-i mai despărţea decât 
un deal. Ploaia încetase; norii se răriseră şi razele soarelui 
furişat din dosul norilor atingeau de asfinţit culmile 
dezvelite ale Bihorului, care de aici nu se vedeau decât ca 
de câteva palme în dosul dealului, acoperit cu pădurea 
deasă, ce se întindea la stânga drumului. Pe drum stătea o 
trăsură boierească fără de cai. 

— Mână! grăi Pintea. Aici nu e bine. Ghiţă se ridică şi el în 
picioare, apoi dete frâu cailor, gândurile bune îi pieriră ca şi 
când le-ar fi luat cu mâna şi mintea i se opri pe câtva timp 
în loc. 

Sosind la trăsură, ei nu găsiră decât trupul unui copil mort 
de o lovitură pe care o primise, precum se vede, cu patul 
puştii în ceafă: el era aruncat la câţiva paşi pe iarbă, cu 
hainele lipite de trup, cu ochii ieşiţi pe jumătate din cap şi 
cu faţa plină de sânge închegat. 

În cealaltă parte a trăsurii mai era o mare baltă de sânge 
închegat, şi capra de asemenea era pe ici, pe colo 
însângerată, deşi ploaia spălase sângele de pe ea. Urmele 
pe drum erau spălăcite, iară pe iarbă nici nu se vedeau 
deloc, fiindcă le spălase ploaia; numai la vale se cunoşteau 
urme de copite, dar şi aceste se pierdeau la depărtare de 
vreo sută de paşi. 

Pintea îşi dete seama de toate aceste, făcu un ocol 
împrejur, apoi se întoarse iar la Ghiţă, care stătea 


dimpreună cu Laie, încremenit, în drum, în vreme ce Uţa 
rămase cuprinsă de fiori în căruţă. 

— Ce-a fost aici? zise el tulburat. Îţi vine să juri că slugile 
şi-au omorât stăpânul, şi tot nu-mi vine să cred. Ei! nu 
înţeleg, urmă apoi peste puţin. Au plecat la vale, pe cât se 
vede de pe urme, apoi au legat cârpe cu câlţi la copitele 
cailor şi s-au întors în pădure. 

Ghiţă dete din umeri. 

— Nu cumva eşti gata să juri că nici asta n-a făcut-o Lică! 
grăi Pintea, în vreme ce vinele i se umflară şi ochii parcă 
erau să-i iasă din cap. 

— Bine! Ţi-ai ieşit din fire?! zise Ghiţă privind buiguit la el. 

— Nu, răspunse căprarul, dar minune că nu-mi ies! Pentru 
că aici e ceva la mijloc, urmă el aprins. Să nu pierdem 
vremea; Uţa rămâne aici, iară noi plecăm toţi trei ca să 
căutăm urma din pădure. La locul mai şes, căci hoţul 
cuminte nu umblă pe coaste, unde lunecă calul şi lasă urme, 
pe la bălți, unde rămâne urmă, pe lângă buturugi, unde se 
adună putregaiul şi pământul se prăfuieşte sub copita 
calului... 

— Haideţi! Ghiţă stete câtva timp nehotărât. 

— Eu nu mă duc, zise el apoi. Am plecat dimineaţă, aşa 
zicând, fără de veste de acasă, şi cine ştie ce s-a întâmplat 
de atunci pe la cârciumă. Mă duc să văd cine au fost aici cu 
trăsura asta. 

— Fără de mine nu poţi să te duci! îi zise Pintea aspru. 

— Vorbă şi asta! grăi cârciumarul cam nepăsător. Aş vrea 
eu să văd cine mă opreşte să mă duc la nevastă şi la copii! 
ca om lăsat pe chezăşie, adăugă el peste puţin. 

— Eu te opresc! Am poruncă să-ţi caut casa şi nu te las să 
intri în ea decât deodată cu mine. Trebuie să înţelegi de ce. 

Ghiţă se întoarse în călcâi, sări în trăsură şi apucă în o 
mână frânele, iar în cealaltă biciul. 

— Dă-te în lături! zise apoi aşezat, când văzu că Pintea 
sare să apuce căpăstrul unuia din cai. 

Pintea nu se mişcă. 


— Pinteo! grăi Ghiţă zâmbind. Nu mă băga în păcate. Ce 
vrei tu?! Văd un copil omorât în drum, abia câteva 
împuşcături de la casa mea, şi tu crezi că am eu inimă în 
mine să-mi las copiii mei încă un ceas măcar singuri în 
pustietatea asta! Dacă vrei, vino şi tu acum, iară dacă nu 
vrei, lasă-mă, că n-am vreme să mai aştept... Dă-te în lături! 
strigă apoi hotărât, când văzu că Pintea se încăpăţânează, 
dă-te în lături, strigă iar ridicând biciul, că dacă nu, le dau 
frâu cailor şi trec cu căruţa peste tine. O loază ca tine nu 
mă opreşte pe mine în cale! 

— Cum ai zis? Loază?! grăi Pintea, lăsând cam ameţit 
căpăstrul din mână. Acu du-te, dacă vrei! 

Ghiţă dete cu biciul între cai şi plecă, părăsind pe Laie în 
mijlocul drumului. 

Era în amurgul serii când Ana văzu căruţa lui Ghiţă în 
culmea dealului despre Ineu, venind la vale şi venind, încât 
era să crezi că are să se sfărâme în bucăţi. 

Ana-şi opri răsuflarea şi inima începu să i se bată în piept. 
Deodată ea tresări şi tot sângele îi năvăli în obraji. 

Ghiţă era singur cu o femeie, fără îndoială slujnica pe care 
şi-o poftise Lică. 

Nevasta îşi uită deodată toate nedumeririle, tot 
neastâmpărul cu care-şi așteptase bărbatul şi nu mai simţi 
în ea decât o singură pornire pătimaşă, să meargă la femeia 
aceea şi să-i tragă cu ghearele pielea de pe obraji. Era 
ameţită, tremura în tot trupul şi nu se putea mişca din loc, 
când Ghiţă se dete jos din căruţă şi se apropie de dânsa. 

— Ce-i? zise el privind în faţa ei albă ca varul. 

— Ce să fie! Nimic! răspunse ea stăpânindu-şi mânia. Elo 
luă de mână şi-o duse în casă. 

— Ce s-a întâmplat? îi zise apoi. Cine a trecut astăzi pe 
aici? 

— Oameni, fel de fel... zise ea înecată. 

— Ano! grăi bărbatul înduioşat. Nu vorbi aşa cu mine, 
acum, tocmai acum nu vorbi aşa. Ai dreptate să fii mâhnită: 
m-am dus fără de veste, aşa zicând, şi nu ţi-am spus, 


precum ar fi trebuit, cum stau lucrurile. Află acum că astă- 
noapte l-au călcat pe arândaşul, l-au bătut de moarte şi-au 
luat de la el bani, aur şi argintărie, tot ce-au găsit şi putut 
duce. Află că m-au luat şi pe mine la bănuială, şi că nu m-am 
întors acasă decât pe chezăşie. Acum, întorcându-mă de la 
Ineu, am găsit în drum o trăsură boierească şi lângă ea un 
copil ucis şi aruncat la marginea drumului. Cine-a mai fost 
în trăsura aceea? spune-mi, ca să-l vestesc pe Pintea. 

Ana stătea ca un stâlp de piatră înaintea lui şi asculta cu 
încordată luare-aminte, însă cuvintele lui parcă îi sunau a 
sec în urechi şi nu puteau să străbată până la inima ei, 
tulburată de alte gânduri. 

— O femeie a fost, zise ea, o domnişoară, o văduvă tânără! 
Mai ştiu eu cine?! Vor fi dus-o cu dânşii, căci era tânără şi 
frumoasă, urmă ea cu patimă, plină la faţă şi la trup, iară 
voi, bărbaţii, nu vă gândiţi decât la d-alde astea. 

Ghiţă rămase nemişcat înaintea ei. 

— Ce-i, Ano? Ce ai tu?! zise el îngrijat, şi se apropie ca să o 
cuprindă cu braţul şi să-i privească mai dinadins în faţă. 

— Lasă-mă! îi şopti ea înecată, şi-l dete cu cotul la o parte. 
Lasămă, că-mi vine rău când mă atingi. 

— Nu te las! strigă el deznădăjduit, şi o cuprinse cu 
amândouă braţele. Trebuie să ştiu ce ai! Aşa nu te-am mai 
văzut. Aveai să-mi spui ceva astă-dimineaţă; grăieşte. Tu nu 
eşti bine! E primejdie, sfinte Doamne, e primejdie la casa 
mea... Ţi-a dat cineva ceva! Te-a vrăjit? Ce-i?! 

Ana începu să răsufle din greu, să se înece de plâns şi să-şi 
strângă pumnii ridicaţi în sus. 

— Ce caută muierea asta aici?! zise ea râzând încât i se 
vedeau dinţii. Ghiţă, ce caută? Muierea ce caută? Ce vrei tu 
să faci din casa mea?! 

EI o lăsă din braţe şi rămase privind tulburat la dânsa, 
tulburat, dar rece ca sloiul de gheaţă. 

— E oare cu putinţă?! zise el încet. Mintea mi se opreşte în 
loc. E vorba de oameni morţi, omorâţi în drum, de o femeie 
care a fost răpită de lângă copilul ei mort, e vorba de cele 


mai grozave lucruri, şi tu nu ai alt necaz pe lumea asta 
decât pe acela că eu am adus o slujnică în casă. 

— Ce-mi pasă mie de alţii! răspunse ea. Mai mult amar n-a 
fost în viaţa lor întreagă decât este acum în sufletul meu: e 
mai grozav să trăieşti cum trăiesc eu decât a fi ucis în drum. 
Tu nu mă omori, Ghiţă; mă seci de viaţă, mă chinuieşi, îmi 
scoţi răsuflare cu răsuflare viaţa din mine, mă laşi să mă 
omor eu din mine. 

— Lasă-mă dracului, nu mă mai hârşi şi tu, grăi soţul 
mutând un scaun din loc, că destule am eu pe capul meu... 

— Dacă le ai, tu ţi le faci singur, răspunse ea înrăutăţită. 
Hei! Ghiţă, să nu te bată pe tine suspinele mele! Prea mă 
crezi tu pe mine proastă; însă nu sunt proastă, ci am 
slăbiciune de tine. Astă-noapte mă gândeam să-mi iau copiii 
şi să plec de aici, lăsându-te singur cu păcatele tale; ştiu că 
aşa ar trebui să fac, dar nu pot, iacă, nu pot, nu mă lasă 
inima, n-am putere şi simt că, orice ai face, eu tot ţin la tine, 
câtă vreme nu trebuie să cred că-ţi cad ca o sarcină pe cap. 
Nu te mai ascunde de mine... Zicică l-au călcat pe 
arândaşul? Crezi tu că eu nu v-am auzit ieri vorbind de 
dânsul? Crezi tu că eu n-am înţeles cele ce s-au petrecut 
astă-noapte? Crezi tu că nu l-am văzut pe Lică întorcându- 
se în zori de zi de la Ineu?! 

Ghiţă adunase peste zi mult venin şi multă mânie în 
sufletul său, şi acum tot acest venin, toată această mânie se 
aduna la un loc: el răsuflă o dată din greu, se dete un pas 
înapoi şi grăi încet: 

— Ce vrei tu să zici, Ano? 

— Ştii tu prea bine ce voiesc să zic! răspunse ea râzându-i 
în faţă. Tu cu Lică, voi, în înţelegere, l-aţi călcat pe 
arândaşul, dar nu te teme, căci eu sunt prea ticăloasă ca să 
te pot da de gol. 

— Adică şi tu! grăi Ghiţă înecat de mânie, apoi se apropie 
de dânsa, pas cu pas, precum păianjenul se apropie de 
musca prinsă în mreaja măiastră, o măsură cu ochii, îşi 


ridică amândouă mâinile asupra şi rămase câtva timp 
nemişcat şi gata de a se arunca la ea. 

— Da, zise ea râzându-i încă o dată în faţă, omoară-mă, că 
eşti mai tare decât mine! Ai început odată, urmează mai 
departe, mergi până la sfârşit! 

EI îşi încleştă ghearele în umerii ei fragezi, o ţinu strânsă 
înaintea sa, apoi întrebă: 

— Tu zici că eu m-am înţeles cu Lică pentru ca să-l calce 
pe arândaşul? 

— Da! răspunse ea hotărâtă. 

— Tu zici că astă-noapte eu l-am văzut pe Lică plecând, 
iară tu l-ai văzut întorcându-se? 

— Da! răspunse iar Ana. El îi scuipă o dată în faţă, apoi îşi 
luă mâinile de pe ea. 

— Mi-e scârbă când mă gândesc că am o nevastă care 
poate să mai trăiască cu un om precum tu mă socoteşti pe 
mine, zise el, şi ieşi din casă cu amândouă mâinile în cap. 

Iară Ana se lăsă pe patul de alături şi începu să plângă un 
plâns uşor şi alinător. 

X. 

Pintea nu se făcuse degeaba jandarm: de câte ori era 
vorba să se pună pe urma făcătorilor de rele, el îşi schimba 
toată firea şi-l vedeai că se face neastâmpărat ca şi copoiul 
când simte mirosul ierbii de foc; cu atâta mai nerăbdător 
era astă dată, când cele petrecute îl priveau foarte de 
aproape. Îi era ca şi când ar fi pus prin întuneric mâna pe 
făcătorii de rele şi s-ar fi temând că-i scapă mai nainte de a 
se face lumină, ca să-i poată vedea. 

Mai ales depărtarea cu totul grabnică a lui Ghiţă îl scoase 
cu desăvârşire din sărite. Dac-ar fi găsit la Moara cu noroc, 
fie chiar în lada lui Ghiţă, ceva din lucrurile furate de la 
arândaşul, el tot n-ar mai fi stat la îndoială şi ar fi zis că 
Ghiţă poate să fie năpăstuit; acum însă, când îl văzu 
depărtându-se, inima i se umplu de mânie, şi mânia îl 
orbeşte pe om. Nici acum însă mânia lui nu era pornită 


asupra lui Ghiţă, ci asupra lui Lică, deoarece numai Lică era 
de vină pentru cele petrecute. 

Orbit, precum era, de mânie, Pintea nu putea să vadă 
copilul omorât fără ca să-şi zică: „Am să dovedesc că tu l-ai 
omorât, chiar şi dacă n-ar fi adevărat”. El nu-şi mai pierdu 
dar timpul, ci, lăsând pe Laie la trăsura din drum, îşi dete 
seama dacă puşca îi este bine încărcată şi plecă singur cu 
vinele încordate spre pădure. 

Norii se răriseră şi luna plină, ieşind pe ici, pe colo în 
câmpul senin al cerului, arunca umbrele împleticite ale 
copacilor desfrunziţi, ca o mreajă nesfârşită, peste faţa 
pământului; ba chiar şi atunci luna se ascundea în dosul 
norilor, noaptea era destul de luminată pentru ca un om ca 
Pintea să poată vedea la depărtare de vreo sută de paşi 
împrejurul său. Îi era cu toate aceste greu să afle urma, 
deoarece pământul era acoperit cu frunzele căzute în 
curând, care foşneau în liniştea nopţii sub picioarele lui. 
Timp îndelungat el umblă dar mereu după bălțile ce-i 
scăpărau de departe sub razele lunii, după licurirea 
putregaiului pe la locurile mai umbroase şi aruncând din 
când în când, după obiceiul său, câte o înjurătură. Aflând 
apoi urma unuia dintre cai, el încordă cocoşul puştii, intră 
mai adânc în pădure, urcă până la culme şi începu să 
coboare spre valea cealaltă. 

Era înspre miezul nopţii când el dete peste trupul 
înţepenit al unei femei tinere, îmbrăcate în negru. Ea nu 
era înjunghiată, nu gâtuită, nu împuşcată: se înăbuşise cu 
cârpa pe care i-o legaseră peste faţă, ca să-i astupe gura. 

Pintea era om oţărât; e însă ceva tainic în trupul mort, şi în 
clipa când se lăsă în genunchi pentru ca să-l privească mai 
de aproape, îl trecu un simţământ de înduioşare. Mult nu 
putea să-l ţină acest simţământ; trebuia să se piardă în faţa 
părerii de bine pe care o simte tot omul când, după multă 
căutătură, află, în sfârşit, ceva. El pipăi dar trupul şi căută 
cu tot dinadinsul ca să vadă dacă nu cumva ucigaşii au uitat 
ceva la faţa locului; apoi îşi potrivi chivăra în cap, luă puşca, 


de curea, peste umăr şi ridică iute trupul de la pământ, ca 
şi când ar trebui să se teamă, ca nu cumva să-l piardă dacă 
va mai zăbovi. 

Dar, voind să facă un pas înainte, el se simţi oprit în loc, se 
mai opinti o dată, în vreme ce simţi că-l furnică de-a lungul 
spinării şi că perii i se ridică în cap, apoi puterile îl părăsiră, 
scăpă trupul din braţe şi căzu cât era de lung peste el. 

Călcase pe capătul biciului cu care hoţii legaseră mâinile 
femeii la spate şi pe care-l uitaseră în zăpăceala lor. 

Singur în miez de noapte şi aruncat ca din senin peste un 
trup mort, Pintea nu putu să creadă decât că e Necuratul la 
mijloc şi nimic nu era mai aproape de mintea lui decât 
gândul să se ridice şi să o ia fuga încotro îl duc picioarele. 
Dar ridicându-se pe jumătate şi privind îngrozit împrejurul 
său, el simţi că nu poate să lase trupul aici, îl cuprinse iar în 
braţe şi se depărtă cu paşi grabnici, ca şi când s-ar şti 
urmărit de cineva. Şi în adevăr, el era urmărit. 

Laie, pe care-l lăsase singur, nu era omul pe care-l poţi 
pune să stea peste noapte de strajă la un mort. Puțin după 
plecarea lui Pintea, îl apucase urâtul. O trăsură părăsită la 
marginea drumului, bălți de sânge, un copil mort cu totul 
aproape, aceste nu erau lucruri cu care oameni ca Laie se 
pot ţine de urât. Acum îi vedea parcă pe oamenii cu feţele 
acoperite ivindu-se pe la marginea pădurii, iar peste puţin 
copilul parcă începea să se mişte. Şi cu cât noaptea înainta, 
cu atât mai furioasă îi părea faţa copilului, pe care, ce-i 
drept, nu o vedea, dar, după loc şi împrejurări, şi-o 
închipuia cu atât mai viu. În cele din urmă, el plecă spre 
Moara cu noroc, iuţindu-şi din ce în ce pasul. La depărtare 
de câteva sute de paşi, el începu să fugă. Vedea oarecum în 
dosul său cum copilul se ridică, se lungeşte, îşi întinde 
braţele ca să-l apuce şi porneşte cu paşi mari după el; şi cu 
cât fugea mai tare copilul, fără de a-şi schimba pasul, cu 
atât mai mult se apropia. 

Când sosi fără de răsuflare la cârciumă, află pe cei doi 
jandarmi stând la chibzuiri dacă e să-i meargă lui Pintea 


într-ajutor ori trebuie să rămână la cârciumă. 

— Ce-i? Ce s-a întâmplat? întrebă unul dintre dânşii, când 
îl văzu pe Laie venind în fuga mare. 

Ghiţă, care stătea rezemat de unul din stâlpii cerdacului, 
se întoarse spre Laie. 

— Nu-i bine! răspunse acesta, lăsându-se ameţit pe laiţă. 
Căprarul s-a dus în pădure ca să caute urma şi m-a lăsat pe 
mine singur, singur cu mortul. 

— Şi de ce n-ai stat acolo? întrebă Ghiţă. Laie simţi că are 
să mănânce bătaie dacă va spune adevărul. 

— Ba bine că voi sta, răspunse el cam tulburat, să mă 
omoare oamenii cu feţele acoperite! Au venit, adause cu 
îndrăzneală, amândoi au voit să mă omoare. 

Jandarmii nu mai aveau timp să se gândească dacă Laie 
spune ori nu adevărul; era destul că trăsura cu copilul mort 
a rămas singură în drum, pentru ca ei să se hotărască a 
pleca. Luă deci fiecare câte un cal de la Ghiţă şi plecară în 
săltate, lăsându-l pe Ghiţă rezemat de stâlpul cerdacului, 
cum îl găsise Laie. 

Pe când Pintea înainta cu urma găsită mai adânc în 
pădure, ei se aflau la trăsură, iară pe când el atinsese 
culmea, unul dintre dânşii, Hanţi, un neamţ cât un munte, îl 
căuta pe la marginea pădurii. 

În acelaşi timp din valea cealaltă urcau la deal alţi doi 
oameni, care îşi duceau caii înşeuaţi de căpăstru, înaintând 
cu băgare de seamă şi fără de zgomot pe o urmă ce le 
părea cunoscută. 

Când Pintea îşi descărcă în cădere puşca, atât cei doi 
oameni, cât şi jandarmii rămaseră pe o clipă nemişcaţi, apoi 
oamenii se aruncară în şei, îşi traseră câte o cârpă vânătă 
peste faţă şi porniră cu hotărâre la deal; jandarmul rămas 
la trăsură plecă spre pădure, iar Hanţl o luă la fugă spre 
partea pădurii la care se descărcase puşca. 

Pintea trecuse culmea şi se afla la vreo mie de paşi de la 
locul unde găsise trupul femeii, când deodată auzi mai întâi 
două împuşcături, apoi o a treia şi peste puţin, despre 


drum, o a patra, descărcată de către jandarmul rămas la 
trăsură şi plecat acum la deal. 

— Unde sunteţi, măi Pinteo, măi! strigă el acum tare, încât 
răsună toată pădurea. 

— Hoa-hop! Aţineţi-vă-ncoaa! răspunse Pintea şi, lăsând 
trupul mort la pământ, plecă spre partea la care se 
descărcaseră cele trei focuri, în vreme ce el îşi încărcă 
puşca şi striga mereu ca ieşit din fire: „Hoa-hop! hoa-hop! 
după mine, măi!” 

leşind iar la culme, el auzi copitele cailor bătându-se de 
rădăcini şi scăpărând pe pietre, însă departe-n vale, până 
unde nu putea să-i bată puşca, încât de urmărire nici nu 
mai putea să fie vorba, deoarece, ajungând pârâul, călăreţii 
dădeau prin apă şi li se pierdea urma. 

Peste puţin el găsi pe Hanţi întins la pământ şi plin de 
sânge, însă nu mort. Plumbul intrase în preajma umărului 
drept; afară de aceasta, îi era înfipt un cuţit prin gât, înspre 
inimă. 

Pintea avea slăbiciune de tovarăşii săi; însă cea dintâi 
pornire a lui fu să puie mâna pe cuțitul pe care hoţii, fie 
dinadins, fie din zăpăceală, îl lăsaseră, şi îşi sfâşia cămaşa, 
ca să şteargă şi să lege rănile lui. 

Rănitul, slăbit de dureri şi de pierdere de sânge, nu putu 
rosti decât cuvintele: „Căutaţi biciul, l-au uitat aici”, apoi îşi 
ridică mâna în care ţinea cârpa vânătă pe care o smucise de 
pe faţa celui ce-l înjunghiase, şi-şi pierdu simţirile. 

Toate aceste se petrecură atât de iute şi într-un şir atât de 
neîngăduit, încât lui Pintea nici nu-i rămânea timp să se mai 
gândească la cele ce făcea, şi când se văzu, târziu după 
miezul nopţii, iar în drum, îi era parcă s-ar trezi din somn şi 
nici nu mai căuta să-şi dea bine seama de starea lucrurilor. 
Simţea numai că l-a prins, în cele din urmă, l-a prins şi-l ţine 
strâns pe Lică. Biciul, un bici cu codiriştea de os împodobită 
cu verigi de argint şi cu ghintuleţe de aur, era al lui, îl 
văzuse chiar el în mai multe rânduri la dânsul... Apoi 


cuțitul, apoi Hanţl nu era mort şi putea să spuie pe cine a 
văzut când a rupt cârpa. 

Dar, sosind înspre amurgul zilei la Ineu, Pintea începu a se 
dezmetici. Hanţl era mort şi nu mai putea să spuie nimic, 
iară jandarmii ce umblaseră să-i prindă pe Săilă şi pe Buză- 
Ruptă nu i-au găsit pe aceştia nicăieri, dar au aflat la casa 
lui Buză-Ruptă o parte din argintăria arândaşului, ascunsă 
sub streaşină, ba unii din cei de faţă erau gata să jure c-au 
văzut un cuţit ca cel de la Pintea în mâinile lui Săilă. Nimeni 
nu se mai îndoia dar că oamenii care l-au rănit pe Hanţl nu 
erau decât oamenii cu feţele acoperite care îl călcaseră pe 
arândaşul, adică Buză-Ruptă şi Săilă, ca unii ce plecaseră 
atunci seara la Ineu. Iară cât pentru bici, mai ales comisarul 
era de părere că Lică nu e dintre oamenii care îşi uită 
biciul, şi un bici ca al lui poate să aibă şi alţii. 

Pintea-şi puse mâinile în cap. Era de felul lui om care nu 
suferea nici un fel de împotrivire, şi mai ales acum, după 
zoala prin care trecuse, îi venea să ridice patul puştii şi să 
dea orbiş în toate părţile, ca să nu mai rămâie viu nimeni 
dintre cei ce-l apărau pe Lică. 

— Cârciumarul de la Moara cu noroc a fugit, îi zise el 
comisarului; acu degeaba ne-am mai duce să facem 
cercetare la casa lui. 

Comisarul puse numaidecât doi jandarmi pe drum, ca să-l 
aducă pe Ghiţă legat la Ineu, şi numai apoi ascultă pe 
căprarul mai departe. 

Pe când acesta îi spunea cum a scos lucrurile la capăt, 
sosiră şi jandarmii, care umblaseră să-l prindă pe Lică, şi 
aduseră ştirea că el trebuie să fie chiar în Ineu, unde 
venise, precum se zicea, încă marţi dimineaţa, ca să aştepte 
pe o doamnă de la Arad, căreia avea să-i dea preţul unei 
turme vândute la târgul de la Zărand, unde-i întâlnise pe 
Săilă şi pe Buză-Ruptă. 

Obosit şi înfierbântat, cum era, de-abia se mai ţinea pe 
picioare. Pintea-şi luă iar puşca şi plecă să-l caute şi să nu-i 
mai lase timp de răsuflare; şi, în adevăr, peste vreun ceas 


dete de el tocmai la marginea Ineului, la casa prietenului 
său Acrişor, îl luă din pat, unde zăcea prins de friguri, şi se 
întoarse cu ella cazarmă. 

Lică fusese de multe ori prins şi avea obiceiurile sale în 
asemenea împrejurări: el se dădea prins, fără ca să mai 
întrebe pentru ce; însă era ştiut că nu dă răspuns la nici un 
fel de întrebare decât înaintea judecătorului. 

Pentru astă dată el se abătu de la obiceiul său. La început 
era galben ca ceara şi abia îngâna cuvintele; însă pe când 
se întorceau la cazarmă era ziuă, oamenii umblau pe uliţă, 
şi faţă cu oamenii Lică până chiar şi-n patul de moarte ar fi 
stat drept şi îndrăzneţ. În cele din urmă, el începu să-şi 
roadă mustaţa cu dinţii şi să zâmbească în el. 

Pintea, care mergea cu puşca pe umăr în urma lui, îl urma 
cu privirea şi, cu cât îl vedea mai nepăsător, cu atât mai 
mult se îndârjea. 

— Am auzit c-aţi găsit o trăsură şi-un copil mort la 
marginea drumului, grăi Lică într-un târziu; nu cumva crezi 
c-o poţi pune şi asta în socoteala mea?! 

— Nu ştiu! răspunse Pintea stăpânindu-se. Depărtare de 
vreo cincizeci de paşi înaintea lor stăteau trei oameni de 
vorbă la portiţă. Lică aruncă ochii la dânşii, apoi grăi cam 
încet: 

— Când mi-oi vedea eu ceafa cu ochii, atunci să ştii că 
încep a crede în hărnicia voastră şi a mă teme de voi! Eu să 
fiu, măi, în locul tău, te dovedesc şi chiar dacă n-ai fi 
vinovat. 

Pintea se opri în cale, răsuflă o dată din greu, privi mânios 
la el, dar nu grăi nimic. 

— Ştiu eu ce vrei tu, zise apoi după ce trecură de oameni, 
să mă scoţi din răbdare, ca să mă dau de gol înaintea 
oamenilor; dar nu sunt eu omul pe care tu să-l poţi purta 
după placul tău. 

— Apoi, dacă vreau, îi răspunse Lică, o şi fac, am şi făcut-o. 
Să te vezi tu pe tine însuţi, te-ai speria de ceea ce vezi. 
Parcă e să mă mănânci de viu. 


Era Lică Sămădăul care grăia aceste cuvinte, vestitul 
sămădău, care acum trecea urmărit de un jandarm de-a 
lungul uliţei din Ineu, unde se făcuse în noaptea trecută o 
călcare şi unde lumea era cuprinsă de spaimă: Lică ştia dar 
că e privit din toate părţile şi orice mişcare a lui e văzută de 
o mulţime de ochi. 

— Adică ce-i?! zise el oprindu-se în cale şi tare, ca oamenii 
rămaşi în urma lor să-l poată auzi. Dacă voi fi vinovat, voi 
merge la spânzurătoare, dar acu mă lasă în pace şi nu mă 
cârâi; tu vezi că mă duc fără nici o împotrivire. 

Pintea puse oarecum fără de voie mâna pe puşcă şi iar o 
luă, dar mişcarea lui nu scăpă oamenilor ce stăteau pe la 
portiţe, şi peste puţin ei începură să se adune din toate 
părţile spre dânşii. 

— Vezi că e făcută? grăi Lică iar încet: acum râde şi tu, 
cum râd eu. Şi să ştii că azi, nu mai departe, am să mă 
plimb cu ţigara în gură printre oamenii ăştia şi să râd de 
prostia voastră. 

— Măi Lică, bagă de seamă că puşca-i încărcată şi, dacă-mi 
pierd răbdarea, o pierd de tot! îi zise Pintea. 

Cu toată cumpătarea lui Pintea, câţiva oameni se luară 
după dânşii, iară unde se adună în asemenea împrejurări 
doi-trei inşi, peste puţin lumea se îngrămădeşte. Pe când ei 
sosiră la cazarmă, tot Ineul ştia că Pintea, căprarul, l-a prins 
pe Lică Sămădăul şi că era să-l împuşte pe drum, în mijlocul 
uliţei, şi vreo cincizeci de oameni doritori de a afla ceva 
despre cele petrecute veneau în urma lor. Pintea mergea 
drept înainte şi se făcea că nu vede şi nici nu aude nimic. 

— Ce căutaţi aici? le zise oamenilor unul dintre jandarmii 
ce stăteau la poarta cazărmii. Haid! acasă! 

— Apoi de! nu te mira, grăi Lică, oamenii vor şi ei să vadă 
mânia lui Pintea; era să mă împuşte pe drum; zice că are el 
să mă dovedească pe mine şi chiar dacă n-aş fi vinovat... 

— Asta n-am zis-o, grăi Pintea, dar zic acuma că, dacă n- 
ajungi tu acum în furci, nu mai e dreptate în lume. 


— Aşa o fi! zise Lică, apoi se întoarse spre oamenii ce iar 
se îngrămădiseră spre dânşii. Măi, adăugă apoi, să meargă 
cineva dintre voi la domnul Vermeşy, la curte, şi să-i spuie 
că ieri noapte i-au pierit vreo 70 de porci din turmă şi că eu 
am fost prins şi nu pot umbla să-i caut. 

Lică-i cunoştea bine pe oameni; nu unul, ci zece plecară 
deodată, fără ca să-şi dea seama despre ceea ce fac, numai 
pentru ca să poată zice că şi ei au făcut ceva în nişte 
împrejurări ca aceste. 

— Uite cum se duc! zise el dar mulţumit şi intră pe poartă. 
Înaintea comisarului, Lică spuse că a văzut cuțitul la Săilă 
Boarul, şi când îi arătară biciul, el zise dezgheţat: 

— E al meu. Se vede că l-aţi găsit la Moara cu noroc, de 
unde cred că aţi luat şi cuțitul. 

Mai departe el nu voi să spuie nimic, ci ceru să i se dea 
voie să plece, fiindcă are treabă şi nu putea să-şi piardă 
vremea pe nimicuri. Şi era destul să înşire numele 
stăpânilor săi, pentru ca comisarul să simtă că nu va putea 
să-l ţină închis, căci Lică ştia să-şi alege stăpânii şi putea să 
şi-i aleagă după plac, deoarece nimeni nu ştia să păzească o 
turmă şi să o vândă atât de bine ca dânsul. Alegea dar tot 
oameni cu trecere, precum era Vermeşy, care, la nevoie, 
puteau să-i facă şi ei câte o treabă. 

Domnul Vermeşy Arpad avea trei turme şi nu se mai îndoia 
că în timp de câteva zile le pierde pe toate trei dacă se 
răspândeşte ştirea că Lică a fost prins. Nu mai lipsea decât 
să afle că i-au şi pierit cei şaptezeci de grăsuni din turmă şi 
să intre la comisar cu vorbele: „Pe răspunderea mea să-i dai 
drumul, ca să-mi caute porcii!” 

Iară răspunderea lui Vermeşy mergea foarte departe, căci 
el era prieten cu judecătorii, din care unul avea şi el o 
turmă sub paza lui Lică, şi avea mare trecere la dl fişpan, 
care putea să-l sufle pe comisar, ca să se trezească tocmai 
cale de trei poşte. Dacă Lică e vinovat ori nu, de asta nu 
prea era vorba: la urma urmelor, parcă toţi ucigaşii se 


pedepsesc?! Mai ales când oameni prea cumsecade au 
trebuinţă de dânşii... 

Pe când dar jandarmii se întorceau cu Ghţă la Ineu, Lică 
ieşea cu dl Vermeşy pe poarta cazărmii, în faţa lumii 
adunate aici. 

— Nu-ţi face gânduri grele, îi zise el lui Ghiţă în treacăt. 
Lasă-te numai pe mine. 

Ghiţă nu-i răspunse nimic, ci privi numai la el, ca omul pe 
care nu-l mai atinge nimic. Plecase de acasă fără de a fi 
grăit vreun cuvânt cu Ana ori cu bătrâna, fără de a-şi fi pus 
gospodăria la cale şi fără de a fi aruncat măcar o privire la 
copiii săi; nu-i mai păsa de nimic, dar nimic nu mai voia să 
ştie. 

Iară Pintea era obosit şi se duse să se culce, lăsând să mai 
caute şi alţii urma făcătorilor de rele. 

XI. 

Vineri după Sfântul Dumitru se ţinu judecata. Răuţ şi 
Acrişor fuseseră prinşi chiar în ziua când îl aduseseră pe 
Ghiţă la Ineu, Acrişor acasă la el, iară Răuţ în pădurea de la 
Şicula, unde se aflau turmele. Tot în acea zi jandarmii au 
mai prins încă vreo şase alţi oameni bănuiţi şi au găsit cei 
trei cai lăsaţi de pripas în hotarul Fundurenilor; însă urma 
celor două slugi, feciorul şi vizitiul, era pierdută, încât nu se 
ştia dacă au fugit ori au fost ucişi şi îngropaţi la loc bine 
ascuns, ceea ce, după sângele aflat pe capra trăsurii şi după 
bălțile de sânge de lângă trăsură, părea mai de crezut. Pe 
Buză-Ruptă şi pe Săilă Boarul nu-i putură prinde decât 
treizeci şi şase de ceasuri în urmă, la Salonta, cale de vreo 
două poşte înspre Oradea-Mare, şi nici nu se mai întoarseră 
cu ei la Ineu, ci-i duseră drept la Oradeamare, unde aveau 
să fie judecaţi şi unde se aflau şi ceilalţi, afară de Lică, pe 
care judecătorul îl ascultase mai nainte decât pe toţi ceilalţi 
şi-l lăsase iar să-şi caute de trebile stăpânilor. 

Încă pe când se urmau cercetările, Ana veni la Oradea- 
Mare, cu popa, vărul lui Ghiţă, aducând, după sfaturile 
bătrânei, şi bani cu dânsa, căci banul, zicea bătrâna, drege 


toate lurcrurile; dar nu i se dădu voie să-şi vadă soţul. 
Plecând acu de a doua oară, pentru ziua de judecată, la 
Oradea-Mare, ea era cu atât mai pierită cu cât o mai mustra 
şi gândul că n-a făcut nimic spre a uşura soarta soţului său, 
pe care, după cele aflate în urmă, începuse a-l crede 
nevinovat. 

— Nu te tulbura fără de vreme, fata mea, îi zise bătrâna, 
liniştită ca totdeauna. Aşteaptă să vezi, pentru că nu ştii 
dacă în ziua când se va întâmpla - Doamne fereşte! - lucrul 
de care te temi, el îţi va părea atât de grozav cum îl vezi 
acum în închipuirea ta: aşteaptă să vezi, şi dacă durerea-ţi 
va fi adevărată, plângi trei zile de-a rândul, apoi zi: „Iu, 
Doamne, ai voit aşa!”, te şterge la ochi, caută-ţi un alt izvor 
de mângâiere şi mergi cu el mai departe, căci viaţa e scurtă 
şi n-ai timp să te opreşti mai mult în cale. 

Aşa vorbea bătrâna, fiindcă era bătrână; Ana însă era 
tânără şi nu îndrăznea să privească în viitorul îndoios şi 
parcă nesfârşit de lung, iară când ochii o furau, ei i se 
umpleau de lacrimi. 

Dar Ana nu era dintre oamenii în mintea cărora gândurile 
grele se pot încuiba. Încetul cu încetul, ea se mângâia cu 
gândul că Ghiţă nu se poate să fie vinovat, şi numai când se 
văzu în mijlocul lumii ce se adunase la judecată simţi iar 
greutatea pe inima ei. 

Cel dintâi adus înaintea judecătorilor fu şi astă dată tot 
Lică, omul înalt şi uscăţiv, care totdeauna ştia să tragă 
asupra-şi privirile altora. 

Ana se făcu albă ca varul când îl văzu intrând, şi ochii ei 
mari rămaseră, ca odinioară, aţintiţi la faţa lui aspră şi 
nemişcată. De la acest om atârna soarta lui Ghiţă, căci dacă 
el scăpa, nici Ghiţă nu putea să fie osândit: ea urma deci cu 
încordată luare-aminte, şi inima i se încălzea la fiecare 
cuvânt rostit de dânsul. 

Lică se ştia sprijint de stăpânii săi, dintre care unii erau 
pătrunşi de nevinovăția lui, iară alţii, ca oameni cu multă 
trecere, puteau să-l apere pe sub mână, deşi poate că-l 


bănuiau; cu toate aceste, el ştia de ce e vorba, aflase că mai 
mulţi dintre judecători îl bănuiesc şi aşa îşi dete 
răspunsurile scurt şi desluşit, neabătându-se întru nimic de 
la mărturisirile ce făcuse pe când fusese luat pentru întâia 
oară la cercetare. Se bizuia Lică pe cât se bizuia pe ajutorul 
stăpânilor săi, dar mai mult se bizuia pe chiar a sa 
cuminţenie. 

Înainte de toate el spusese că nu ţine minte să fi vorbit la 
Moara cu noroc despre arândaş şi despre slujnică, ori că 
Săilă să fi plecat cu Buză-Ruptă drept la Ineu, iară când i se 
citiră mărturisirile celorlalţi, el răspunse scurt: „Se poate, 
dar eu nu-mi aduc aminte”. În urmă el tăgădui că Răuţ ar fi 
venit în noaptea aceea cu o muiere la el, zicând că n-a venit 
decât să-i spună c-a pierit o parte din turma ce se afla în 
pădurea de la Fundureni şi că birtaşul şi sluga lui trebuie să 
se fi înşelat când au văzut şi o femeie. 

Ana începu să răsufle mai uşor. Adică, atunci noaptea, s-a 
dus Lică să-şi caute de turmă. 

Judecătorii erau însă de altă părere. Era dovedit cu 
destule mărturii ceea ce Lică tăgăduia; ei socoteau dar că el 
dinadins nu-şi aducea aminte de nimic din cele ce pot să 
întărească bănuiala căzută asupra lui Buză-Ruptă şi a lui 
Săilă, pentru că era înţeles cu dânşii. lară cât pentru 
muiere, el tăgăduia, pentru ca să nu fie silit a o numi, lucru 
pentru care mulţi dintre cei de faţă îl lăudau, aşa, în taină. 

Judecătorii fură întăriţi în această părere a lor. Întrebat 
dacă nu bânuieşte că birtaşul de la Moara cu noroc era 
înţeles cu Săilă şi cu Buză-Ruptă, Lică răspunse că nu crede 
ca aceştia să fi fost oamenii cu feţele acoperite ce l-au călcat 
pe arândaş şi au săvârşit în ziua următoare faptele din 
drumul de ţară, ci că argintăria arândaşului a fost ascunsă 
de cineva la casa lui Buză-Ruptă, poate de vreun om allui 
Pintea, care le este vrăjmaş. 

Când îi arătară, în sfârşit, cuțitul şi biciul, Lică dete din 
umăr, ca şi când nu s-ar simţi deloc atins, şi zise că la aceste 


nu poate să răspundă nimic, ci aşteaptă ca lucrul să se 
desluşească din mărturisirile celorlalţi bănuiţi. 

Răuţ, Acrişor şi alţi martori şi bănuiţi, care fuseseră luaţi 
la cercetare în urma lui Lică, întăriră prin mărturisirile lor 
parte cele spuse de Lică, parte cele mărturisite de Marţi 
înaintea comisarului, astfel că, pe când Pintea veni la rând, 
atât în mintea judecătorilor, cât şi a oamenilor ce se aflau 
de faţă, Buză-Ruptă şi Săilă păreau ca dovediţi de a fi 
săvârşit faptele rele, iară Lică şi Ghiţă tare bănuiţi de a fi 
stătut în înţelegere cu dânşii. 

Când Pintea intră, apărătorul lui Lică se ridică şi spuse că 
nu poate primi această mărturie, arătând în puţine cuvinte 
cele petrecute pe când Pintea îl ducea pe Lică la cazarmă şi 
cerând să fie ascultați martorii pe care îi adusese în această 
privinţă. 

— Eu îl primesc! grăi Lică dezgheţat. Pintea-şi potrivise de 
mult şi de multe ori vorbele, dar cele spuse de apărătorii lui 
Lică, sângele rece al lui Lică şi feţele neîncrezătoare ale 
câtorva dintre judecători îl scoseseră din sărite şi acum nu 
mai ştia ce să zică. Spre marea mirare a celor de faţă, el 
spunea din cuvânt în cuvânt ceea ce spusese şi Lică, anume, 
că nu-i crede pe Buzăruptă şi pe Săilă vinovaţi, că 
argintăria arândaşului a fost ascunsă de alţii la casa lui 
Buză-Ruptă, că cuțitul lui Săilă a fost lăsat dinadins în 
trupul lui Hanţl, că Răuţ nu a venit atunci noaptea cu o 
muiere la Moara cu noroc, ci singur ori cu vreun tovarăş al 
său, iară Lică îi râdea în faţă, şi cum îl vedea pe Lică 
râzând, îşi pierdea tot mai mult cumpătul şi vorbea tot mai 
aprins, încât se făcu în cele din urmă de râsul lumii adunate 
la judecată. Atunci tăcu şi începu să-şi şteargă sudorile reci 
de pe frunte. 

Cu toate aceste, lumea rămase cam nedumerită şi cei mai 
chibzuiţi dintre judecători puseseră oarecare temei pe 
cuvintele lui. 

Acu intră însă Buză-Ruptă şi, puţin în urma lui, Săilă 
Boarul, şi aceştia deteră cercetărilor cu totul altă faţă. 


Amândoi erau oameni ştiuţi ca făcători de rele, bănuiţi şi 
chiar pedepsiţi în mai multe rânduri, iară astă dată le venea 
cu atât mai greu să se apere cu cât nu îşi puteau sprijini 
spusele prin nici o mărturisire şi erau prigoniţi de către 
aceia care-şi dădeau silinţa să-l scape pe Lică. 

Buză-Ruptă, un om înalt, grăsuliu şi slut, de-ţi era silă să te 
uiţi la el, tăgădui că a plecat atunci seara la Ineu şi spuse că 
până marţi la amiazăzi a petrecut cu Răuţ şi cu Săilă pe la 
turme, iară mai departe cu Săilă, cu care dimpreună s-a dus 
la Salonta. 

— V-a mai văzut cineva în tot timpul acesta? întrebă unul 
dintre judecători. 

— Nimeni, răspunse bănuitul. 

— Cum aţi umblat aşa de nimeni nu v-a văzut? De ce vă 
ascundeaţi? 

— Nu ne-am ascuns, dar, din întâmplare, nu ne-am întâlnit 
cu nimeni. 

— Bine! urmă judecătorul. Eu însă nu prea înţeleg un 
lucru. Răuţ a plecat spre Fundureni, iar nu spre Ineu. 

— Luasem înţelegere să ne întâlnim dincolo de deal şi să 
mergem mai departe împreună. 

— De ce asta? Buză-Ruptă stete un timp nehotărât. 

— Ca să nu ştie Lică Sămădăul că ne ducem împreună, 
fiindcă Lică ne este vrăjmaş şi s-ar fi mâniat pe Răuţ dac-ar 
fi aflat că umblă cu noi. 

Răuţ dovedea însă cu patru mărturii că a fost luni noaptea 
la Moara cu noroc, iară marţi pe la prânz la Șicula, dovedea 
că Buză-Ruptă spuse un neadevăr şi că vrea să-l 
năpăstuiască. 

Săilă, intrând, văzu pe Buză-Ruptă frânt, simţi că treaba le 
stă rău şi-şi schimbă în buiguiala sa mărturisirea ce făcuse 
mai nainte. 

El spuse, în deosebire de tovarăşul său, că s-au înţeles cu 
Răuţ ca să fure o parte din turma ce se afla în pădurea de la 
Fundureni şi că în urmă s-au dus prin ascuns la Salonta, ca 
să afle un cumpărător. Această mărturisire însă, care mai 


nainte ar fi putut să schimbe părerea judecătorilor, acum îi 
făcea pe cei mai mulţi să râdă. 

Astfel, din mărturisirile lui Buză-Ruptă şi din ale lui Săilă 
nu ieşea decât un lucru: că ei sunt vrăjmaşi ai lui Lică, 
întocmai ca Pintea, şi că nu puteau să fi săvârşit fapta în 
înţelegere cu dânsul, lucru pe care apărătorul lui Lică îl 
puse cu vorbe bine potrivite în vederea judecătorilor, 
arătând cum Lică li s-a făcut apărător numai pentru ca să 
nu pară a-şi răzbuna de dânşii, acum când se aflau în 
strâmtoare, deşi putea să ştie că numai ei au putut să-i lase 
biciul la trupul iubitei sale stăpâne. 

Şi în adevăr, din două una: ori biciul lui Lică, ori cuțitul lui 
Săilă trebuia să fie urma lăsată dinadins la faţa locului, 
pentru ca să-i ducă pe urmăritori pe o cale greşită, fiindcă 
despre o înţelegere între Buzăruptă, Săilă şi Lică acum nu 
mai putea să fie vorba. Lică însă, deşi ar fi putut săvârşi 
faptele petrecute în drumul de ţară şi în pădure, nu putea 
să fie unul dintre oamenii cu feţe acoperite care îl călcaseră 
pe arândaşul, fiindcă în timpul când s-a petrecut această 
faptă, el, după mărturisirea mai multora, se afla la Moara 
cu noroc. Ce-i drept, Pintea bănuia că el n-a stat toată 
noaptea la Moara cu noroc şi mărturiile erau cam 
îndoioase, tot oameni care puteau să fie bănuiţi de tovărăşie 
cu Lică; singurul reazem de bănuială asupra lui Lică erau 
mărturisirile, cu totul îndoioase, pe care le făcuse 
cârciumarul asupra timpului la care sosise şi plecase acel 
om ce venise cu muierea la Lică: de aceea îl puseră pe 
Ghiţă la urmă şi acum aşteptau cu toţii hotărârea de la 
mărturisirile lui. 

Înalt, lat în umeri, cu ochiul limpede şi cu faţa nemişcată, 
Ghiţă se opri în mijlocul lumii. 

Înaintea lui erau doi oameni nevinovaţi, care aveau să 
sufere osânda grea; era pătruns de nevinovăția lor, dar 
acum nu mai putea să o dovedească, deşi era gata s-o apere 
chiar cu primejdia de a trece drept părtaş la vina lor: ochii 
lui se opriră asupra lor ca şi când ar voi să le zică: „Nu vă 


temeţi, căci ştiu eu un lucru prin care pot să vă scap cel 
puţin deocamdată”. 

Ana suspină o dată din greu, apoi rămase încremenită. Nu 
mai era el, omul puternic şi plin de viaţă: în câteva zile se 
făcuse numai umbra din ceea ce fusese odinioară; în câteva 
zile pieliţa obrajilor i se încreţise şi perii capului îi dăduseră 
în cărunţeală. 

Cuprins de o durere sfâşietoare, el se întoarse oarecum 
fără de veste spre partea la care auzise suspinul şi, aflând 
cu ochii pe Ana, îşi ridică mâna, o trase încet peste fruntea 
sa uscată şi se întoarse drept spre Lică, omul care nu-şi 
pierdea niciodată liniştea. 

Într-o clipă el îşi simţi toată firea prefăcută. Nu o văzuse 
de mult, şi acum când o vedea aşa de pierită, cum era, se 
adună deodată în sufletul lui toată dragostea pe care o 
simţise din clipa când o văzuse pentru întâiaşi dată, toată 
dorinţa de a o vedea mereu ferită de rele, toată alipirea 
către viaţă a omului pătruns de iubire, şi tot ce plănuise în 
cugetarea lungilor zile petrecute în închisoare se zădărnici 
în clipa când faţa Anei se ivi în ochii lui. 

El nu putea să se pună în primejdie de dragul altora, căci 
avea nevastă şi copii, iară pe Lică îl poţi speria cu o vorbă, 
dar nu-l poţi stârpi, fiindcă el nu e om singur, ci un întreg 
rând de oameni, din care unii se răzbună pe alţii. 

Din cuvânt în cuvânt, Ghiţă mărturisi dar tot ceea ce 
mărturisise înaintea comisarului, cu deosebirea numai că el 
stărui să rămână scris că nu-i crede vinovaţi pe Buză-Ruptă 
şi pe Săilă. Iară când i se puse întrebarea hotărâtoare, dacă 
poate jura că Lică a stat atunci toată noaptea la Moara cu 
noroc, el răspunse: „Nu pot să jur că n-a plecat în noaptea 
aceea, fiindcă n-am stat mereu lângă dânsul; jur însă că l- 
am ştiut toată noaptea la cârciumă”. 

Cercetarea era încheiată şi peste câtva timp judecătorii 
rostiră judecata: Lică se află nevinovat; Ghiţă, ale cărui 
purtări dăduseră loc la bănuieli, scăpă în lipsă de destule 
dovezi, iar Buză-Ruptă şi Săilă Boarul fură osândiţi pe viaţă. 


Unul câte unul - judecători, osândiţi, bănuiţi, martorii şi 
oamenii adunaţi - toţi se depărtară; numai Ghiţă stătea 
mereu cu ochii ţintiţi la pământ, în luptă cu el însuşi, cu 
dorinţa de a-i grăi Anei un cuvânt şi cu durerea deao 
vedea aşa de pierdută cum era. Apoi, când lumea se rări, el 
se întoarse spre dânsa, ochii i se împăienjeniră şi faţa i se 
umplu de lacrimi. 

— Iartă-mă, Ano! îi zise el. lartă-mă cel puţin tu, căci eu n- 
am să mă iert cât voi trăi pe faţa pământului. Ai avut tată 
om de frunte; ai neamuri oameni de treabă şi ai ajuns să-ţi 
vezi bărbatul înaintea judecătorilor. Şi n-am păcătuit nimic, 
Ano, dar cerul m-a lovit cu orbie şi n-am voit să cred şi să 
înţeleg când mi-ai arătat calea cea bună. 

— Lasă, Ghiţă, că trece şi asta... grăi nevasta, împăcată cu 
ea însăşi. 

XII 

— Nu te mâhni, dragul meu, grăi bătrâna adânc mişcată. 
Mă uit la faţa ta, mă uit la părul tău, şi nu mai întreb ce s-a 
întâmplat: văd eu c-a fost mare nenorocirea prin care ai 
trecut. Nu-mi spune nimic: mă tem ca nu cumva 
nenorocirea ta să-mi pară prea mică şi să-ţi fac o 
nedreptate, căci ea este aşa de mare cum o simţi tu. Dar zic 
să nu te mâhneşti: e norocul omului care a trecut prin o 
mare nenorocire, căci a scăpat de multe necazuri mici, care 
mistuie mai rău decât durerea. 

Ghiţă luă pe unul dintre copii şi-l sărută. 

— Sărmanilor mei copii, zise el, voi nu mai aveţi, cum 
avuseseră părinţii voştri, un tată om cinstit. 

— Lasă, Ghiţă, grăi Ana; noi şi toţi oamenii buni care te 
cunosc te ştim cine eşti şi ne mustrăm pentru gândurile rele 
ce ne vom fi făcut despre tine. 

— Nu asta e cinstea, întâmpină soţul. Cinstit nu e decât 
omul care a astupat gurile rele, pe care nimeni nu-l poate 
grăi de rău fără de a se da de ruşine; cinstea e sila pe care 
le-o faci oamenilor răi de a te socoti om între oameni. Eu nu 


mai pot sili pe nimeni să nu le zică copiilor ăstora: „Iatăl 
vostru e un ticălos!” 

— Aşa e, răspunse bătrâna; multe trebuie să faci de dragul 
lumii, fiindcă e mare nenorocirea când te strici cu ea. Dar 
ce să-i faci? e aşa dată, şi nu altfel. Dacă te-ai stricat cu 
lumea, nu te mai găti de sărbătoare, ci stai acasă şi te pune 
să-ţi torci din fuiorul tău o cămaşă curată. 

— Da, dacă eşti muiere! 

— Muiere sau bărbat: om cu minte să fii! 

— Om cu minte? Hei! mult venin am adunat eu, şi mă 
credeam om cu minte, dar tot numai în mine l-am deşertat. 

— Da, mulţumită lui Dumnezeu că l-ai deşertat, grăi 
bătrâna. Şi bătrâna avea dreptate: Ghiţă trecuse în adevăr 
printr-un fel de prefacere. 

Nenorocirea îl făcuse mai îngăduitor şi mai mulţumit cu 
lumea în mijlocul căreia se afla. Odinioară el credea că omul 
poate să facă şi să desfacă; acum simţea că toate vin cu 
întâmplarea şi se mulțumea cu puţinul bine de care avuse 
parte. Astfel, îi părea bine când o vedea veselă pe Ana, care 
se bucura de capătul la care au ajuns lucrurile, fiindcă ele 
puteau să ajungă la un capăt şi mai rău. 

Apoi omul îşi caută, la amărăciune, el însuşi mângâierea. 
Încetul cu încetul, Ghiţă îşi puse tare şi tot mai tare de gând 
că mai stă pân” la primăvară la Moara cu noroc, apoi îşi 
adună toată averea, îşi ia nevasta şi copiii şi se duce 
departe, unde nu-l cunoaşte nimeni, în fundul Banatului, ori 
chiar în Ţară. „Şi, îşi zicea el, nu este cu putinţă că purtările 
bune să nu străbată cu vremea.” Astfel, îşi dădea silinţa să 
uite cele petrecute, să le treacă cu vederea, ca şi când nu ar 
fi fost, şi să se piardă într-un viitor mai bun, pe care şi-l 
închipuia adeseori ca-n aievea. 

În puţinele zile petrecute în închisoare îi venise de sute de 
ori gândul să ucidă pe omul care-l pierduse şi nu o dată 
simţea în el că e prea slab spre a se stăpâni să nu-l ucidă, ci 
să-l omoare încetul cu încetul şi să-l ducă, precum ar fi 
dorit, de jumătate sfârşit, la spânzurători; acum parcă-i 


venea să-şi zică: „Dar ce-mi pasă?! cele făcute tot nu se mai 
pot desface”. 

„Lasă-l, săracul, cu păcatele lui”, zise el când îl văzu iar pe 
Lică Sămădăul, care veni câteva zile în urmă la Moara cu 
noroc. lară Ana îl primi cu inima deschisă pe omul care 
vorbise atât de frumos în faţa judecătorilor şi prin a cărui 
cuminţie scăpase soţu-său de primejdia în care se afla. 

După ce stete vreun ceas de vorbă, Lică îşi desfăcu 
şerparul de la brâu, plin de bani, şi-l deşertă pe masă. 

Ghiţă, cuprins de o pornire pătimaşă, privi aspru în faţa 
lui. 

— De care sunt ăştia? întrebă el apăsând asupra vorbelor. 
De ai ovreului ori de ai domnişoarei? 

EI credea că Lică se va cutremura în auzul acestor 
cuvinte; rămase ruşinat când acesta îi râse în faţă şi 
răspunse: 

— Şi de unii, şi de alţii; ca hoţ m-am împrumutat şi tot ca 
hoţ trebuie să şi plătesc. 

— Şi dacă mă prinde cineva cu ei? 

— Cine să te prindă? banii sunt bani şi tu eşti cârciumar: 
vin la tine fel de fel de oameni şi tu iei ce-ţi dă fiecare. 

— Şi dacă te-aş da eu de gol? 

— De asta nu mă tem, răspunse Lică. Ghiţă se ridică, 
scoase saltarul mesei, trase banii în el şi iar îl închise. 

— Vezi, acum eşti om cu minte, grăi Lică. De ce folos ţi-ar fi 
fost dacă-i spuneai judecătorului ceea ce poate că nici el nu 
dorea să-i spui. Peste mintea mea tot nu trece niciunul cu 
mintea lui, nici tu, nici altul. Lasă-i, şadă la răcoare, dacă 
sunt proşti. Credeau, proştii, că eu îmi pun credinţa în nişte 
oameni pe care nu-i ţin destul de strâns legaţi şi că mă vor 
păgubi pe mine, dacă se vor duce cu Răuţ, ca să ia vreo sută 
de porci din turma mea: acum n-or să mai ia niciunul. 

Ghiţă suspină o dată. Era uimit de acest om atât de ager în 
răutatea sa şi se simţea uşurat când află că în nedreptatea 
legilor e o aspră ceartă dumnezeiască. 

— Dar cu femeia aceea ce-ai avut? întrebă el. 


— Ceea ce am cu tine, răspunse Lică rece. Am prins-o că 
are slăbiciune de aur şi de pietre scumpe şi am pus-o să 
vândă, ceea ce putea să facă fără de a cădea la bănuială. 
Dar muierea tot muiere rămâne: era să mă dea de gol, căci 
n-a avut inimă să vândă un lanţ, care-i plăcea, precum se 
vede, afară din seamăn. 

— Şi pentru asta tu ai stins patru suflete, grăi Ghiţă 
îngrozit. Tu nu eşti om, Lică, ci diavol! 

— O simţi acum?! grăi sămădăul mulţumit. Ar fi trebuit să 
o simţi mai de mult şi să înţelegi că eu atât de mult mă tem 
de cearta legilor, încât frica îmi deschide minţile şi-mi 
luminează calea pe care umblu. E nebun acela care-mi zice, 
ca tine, că are să mă ducă la furci, pentru că mă face să bag 
mai bine de seamă. Înţelegi tu acum că acela care ţine cu 
mine nu are să se teamă de nimic, iară acela care vrea să 
mă doboare trebuie să stea mereu cuprins de îngrijire, 
pentru că, de ar fi mai nevinovat decât copilul de trei zile, 
tot îi frâng în cele din urmă gâtul. Tu eşti om cinstit, Ghiţă, 
şi am făcut din tine om vinovat; acum pot să merg lesne şi 
mai departe şi să te duc eu la furcile cu care mă sperii tu pe 
mine. 

— Pentru ce, Lică?! pentru ce? strigă cârciumarul, cuprins 
de spaimă. 

— Nu zic că te duc, răspunse Lică domol: acu nu-mi vine la 
socoteală; am trebuinţă de un om ca tine. Zic numai că te 
pot duce dacă-mi stai în cale. 

— Plec mâine de aici, şi-mi dă pace. 

— Acu nu te las să pleci; ai stat până acum din 
încăpățânare; trebuie să stai de aici înainte de frică. N-am 
muncit eu degeaba: acum tremuri înaintea mea ca frunza 
de mesteacăn; acu vreau să stai aici! 

— Ce vrei cu mine?! 

— Ce vreau? grăi Lică râzând. Ghiţă! mulţi oameni au 
pierit la cârciuma asta şi li s-a găsit urma cale de două 
poşte de aici. De când eşti tu aici, n-a murit încă niciunul. 
Mă înţelegi? 


Ghiţă se ridică şi-l privi cu dispreţ. 

— Şi câtă vreme stau eu aici, n-are să moară niciunul, 
afară poate de mine! zise el hotărât. 

Lică iar se rânji la el. 

— Vorbeşti ca fetele mari mai nainte de a fi gustat dulceaţa 
păcatului, zise apoi aşezat. Poate că şi eu am vorbit odată 
aşa, nu ţin minte. Ştiu numai că mă aflam în strâmtorare 
când am ucis pe cel dintâi om: îmi pieriseră nişte porci din 
turmă şi-mi era ruşine să spui c-au pierit şi n-aveam bani să 
cumpăr alţii în locul lor. Apoi am ucis pe al doilea, ca să mă 
mângâi de mustrările ce-mi făceam pentru cel dintâi. Acum 
sângele cald e un fel de boală, care mă apucă din când în 
când, pentru că tu nu ştii încă, urmă el mai cu avânt, cum îţi 
fierbe şi clocoteşte tot sângele când te hotărăşti odată să 
pui un lucru la cale, şi ce grozavă e plăcerea de a-l lovi pe 
omul care te supără, de a-l lovi tare, ca să-l sfărâmi, când 
te-a atins c-o vorbă ori cu o privire, de a răsplăti însutit şi 
înmiit. Aduni mereu venin şi ură şi mânie oarbă, şi când ai 
adunat destulă, atunci verşi cu prisos, şi nu prea mult îţi 
pasă asupra cui, numai om să fie. Tu eşti om, Ghiţă, om cu 
multă ură în sufletul tău, şi eşti om cu minte: dacă te-aş 
avea tovarăş pe tine, aş râde şi de dracul şi de mumă-sa. Mă 
simt chiar eu mai vrednic când mă ştiu alăturea cu un om 
ca tine. 

— Îţi sunt tovarăş! grăi Ghiţă hotărât şi rece. 

— Nu te primesc! răspunse Lică tot atât de hotărât şi de 
rece. Pe om nu-l stăpâneşti decât cu păcatele lui, şi tot omul 
are păcate, numai că unul le ascunde mai bine. Ca să le dea 
mai lesne pe faţă, caută-i slăbiciunea, fă-l să şi-o deie de gol 
şi faci cu el ce vrei, căci unul se mânie, altul se ruşinează, al 
treilea se zăpăceşte, dar nu e niciunul care nu-şi pierde 
bunul cumpăt şi mintea întreagă. E însă o slăbiciune de 
care mă tem, fiindcă nu ştii niciodată cum s-o apuci; e azi 
mai mare, mâine mai mică, şi când ai crede c-ai nimerit-o, 
dai greş: de oamenii care au asemenea slăbiciune mă 


feresc, căci ei te dau de gol când lumea ţi-e mai dragă. Am 
păţit-o odată cu Pintea: n-o mai pat şi cu tine. 

— Ce fel de slăbiciune? întrebă Ghiţă cam cu jumătate de 
gură. 

— De femei, ba chiar mai rea decât aceasta, de o singură 
femeie. 

Ghiţă nu-i răspunse nimic, dar după ce Lică se depărtă, el 
îşi ridică amândouă mâinile asupra lui şi grăi pătruns de un 
singur gând: „Ie crezi tu mai rău decât mine?! Să vedem! 
Te duc la spânzurătoare chiar dac-ar trebui să merg şi eu 
de hăţ cu tine”. 

XIII. 

Banii primiţi de la Lică erau pe masă, şi Ghiţă stătea 
singur şi cu uşa închisă înaintea lor, cercetând cu încordată 
luare aminte fiecare bucată, ca să vadă dacă nu află vreun 
semn pe vreuna din ele. 

Era hârtie, argint şi aramă, însă hârtiile, afară de două 
bucăţi mai mari şi de una mică, erau nouă-nouţe, cam 
mototolite, dar încă neîmpăturate. Pe una din hârtiile mari 
era o pată mare de cerneală, iară dintr-una mai mică lipsea 
o bucată; dar acestea nu puteau să fie semne. 

Ghiţă privi câtva timp dezamăgit la bani; cu toate acestea, 
îi părea bine, căci la urma urmelor el avea drept la o parte 
din aceşti bani, muncise pentru ei, îi câştigase para cu para 
şi i-ar fi părut rău dac-ar fi trebuit să-i dea judecătorului, 
ceea ce era hotărât să facă cu banii ce-ar fi având vreun 
semn. 

După ce trase iar banii în saltarul mesei, el se plimbă câtva 
timp prin casă. Îi era ca şi când ar fi furând oarecum acei 
bani şi se întreba mereu cuprins de îngrijare dacă nu 
cumva îşi pune el însuşi o cursă, ţinându-i la dânsul. Ar fi 
voit să-i ia şi să-i arunce pe fereastră; însă el nu putea, se 
gândea cât trebuie să muncească un om ca dânsul pentru 
ca să adune atâta la un loc, şi nu-l lăsa inima să-i dea din 
mână. 


A treia zi era sâmbătă, ziua în care se numărau banii şi 
când trebuiau să fie toţi de faţă, un obicei bun, rămas încă 
din vremile bune, şi mai ales obiceiul de care Ghiţă nu s-ar 
fi putut lepăda niciodată. 

Încă de la început Ana era nedumerită. Îi părea că sunt 
prea mulţi bani de astă dată şi nu putea să depărteze de la 
sine gândul că hârtiile nouă-nouţe au venit de la unul şi 
acelaşi om. 

Iară bătrâna se bucura că săptămâna aceasta a fost aşa de 
bună. 

— E bună aceasta? întrebă ea când văzu hârtia din care 
lipsea o bucăţică. 

— Să-mi dea Dumnezeu tot de aceste! grăi Ghiţă 
numărând mai departe. 

Ana privi la hârtie cu tot dinadinsul şi sângele îi pieri din 
obraji; dar ea nu grăi nimic, deoarece era şi bătrâna de 
faţă. 

În urmă voi să-i grăiască lui Ghiţă, dar nu putea. Îl bănuise 
o dată şi se temea să-l mai bănuiască. Aşa el dar gândul rău, 
încuibat odată în mintea ei, nu o mai lăsa să-şi vie în fire, se 
temea, ea singură nu ştie de ce, şi mai ales seara, după ce 
Ghiţă şi bătrâna adormiră, capul începu a i se înfierbânta. 

„Trebuie să aflu adevărul, de dragul copiilor mei, dacă nu 
de alta!” zise ea hotărâtă, apoi se dete jos din pat, căută 
cheile, deschise tiptil, ca o hoaţă, lada şi scoase teancul de 
hârtii. Apoi se duse în odaia de lângă birt, făcu limină, 
încuie uşa, desfăcu cu mâna tremurătoare teancul şi începu 
să cerceteze hârtiile. 

— Asta el grăi punând la o parte hârtia din care lipsea o 
bucăţică. Jur pe sfânta cruce că am văzut-o în mâinile ei! 

Ea cercetă apoi hârtiile noi pe care le bănuise din început. 
Una dintre ele parcă era împunsă cu acul tocmai la mijloc 
şi, cercetând mai departe, ea află cincizeci şi trei de bucăţi 
care erau astfel împunse, ca şi când ar fi fost trase pe o 
sârmă subţire. 


Ea puse hârtiile una peste alta, apoi se întoarse cu capul 
ridicat la soţu-său şi-l deşteptă din somn. 

— Ce-i?! Ce s-a întâmplat?! întrebă el speriat. 

— Vino cu mine! îi zise ea. El se ridică cu grăbire şi plecă 
buiguit în urma ei. 

— De unde ai tu banii ăştia? întrebă ea, arătând la hârtiile 
de pe masă. 

Ghiţă tresări, cuprins de spaima ucigaşului prins asupra 
faptei. 

— Mai ştiu şi eu?! răspunse el. De la drumeţi. 

— Ghiţă! îi zise ea. Nu te juca cu dracul! Banii ăştia, câţi 
sunt aici, toţi i-ai primit de la un singur om. Hârtia asta, din 
care lipseşte o bucată, a fost o dată în mâna mea: i-am dat-o 
femeii pe care o ştii şi tu, în ziua când a fost ucisă, iară 
aceste cincizeci şi trei de bucăţi sunt însemnate cu acelaşi 
semn, şi tot aşa trebuie să vie de la unul şi acelaşi om, şi 
anume, de la ea, căci la ea am văzut bani noi ca şi aceştia. 
Din două una: ori tu eşti amestecat în trebile aceste, şi 
atunci nu e bine, ori nu eşti amestecat şi nu ştii să te fereşti 
de oamenii răi, şi atunci iar nu e bine. Dacă-i aşa, apoi pune 
chiar acum caii la trăsură, căci vreau să plec de aici cu 
copiii mei. 

Ea rămase cam zăpăcită când văzu că el, în loc de a se 
tulbura, o priveşte cu dragoste şi bucurie. 

— Copiii aceia sunt şi ai mei, zise el, lasă-i numai, că e grija 
mea de dânşii. Carevasăzică, sunt însemnate hârtiile? Şi eu 
am căutat semne pe ele, dar n-am găsit niciunul. Ce fel de 
semn e acela? 

— Iată, răspunse Ana mai domoală, punând hârtiile în faţa 
luminii; vezi împunsătura aceasta? 

— O văd acum! o văd prea bine şi-l ţin minte pe omul de la 
care le-am primit. E un om, urmă el peste puţin cam în silă, 
pe care nu-l cunoşti, dar ai să-l cunoşti într-o zi. 

Grăind aceste, el se apropie de dânsa, îi luă capul între 
mâini şi o sărută mai de multe ori pe frunte. 


— Să nu-ţi faci gânduri rele, zise el iar, şi să nu te miri 
dacă mă vei vedea câteodată cam schimbat din fire; eu 
trebuie să scot la capăt un lucru greu. Acum mă duc, chiar 
acum, ca să fiu mâine dimineaţă aici, aşa ca nimeni să nu 
ştie c-am fost dus peste noapte. M-ai înţeles? Du-te şi te 
culcă şi fă ca şi când n-ai şti nimic. 

— Dar unde te duci? îl întrebă ea îngrijată. 

— Am să-ţi spui, răspunse el, apoi strânse hârtiile şi plecă. 
Peste puţin el călărea în treapăt mare de-a lungul drumului 
de ţară spre Ineu, iară pe la miezul nopţii îl aştepta într-una 
din odăile mai retrase ale cazărmii pe Pintea, care se 
dusese cu banii la arândaşul. 

— Puţină treabă, grăi Pintea, dar tot e ceva. Ar trebui să ai 
mărturii că ai primit banii de la el; însă Lică e om viclean şi 
n-are să-ţi dea decât între patru ochi. 

— Atunci ce să facem? întrebă Ghiţă. 

— Multe ar fi de făcut, grăi Pintea, numai dac-ai fi tu om 
mai viclean, dacă n-ai fi atât de prost, ca să-l aperi când vrei 
să-l surpi. Ştii tu că sluga ta, Marţi, e omul lui Lică? 

— Marţi?! strigă Ghiţă. 

— Nu te aprinde, îl întâmpină căprarul. Acum trebuie să-l 
ţii, căci altfel ni se strică toată treaba. I-am găsit eu noima şi 
lui Marţi. Îţi spun numai atât, că am aflat multe, dar încă nu 
destule, căci de Lică cu una, cu două nu te poţi apropia. 
Dacă m-ajută Dumnezeu, în câteva zile am să dau şi de cei 
doi morţi: le sunt pe urmă. Nu s-a sfârşit încă judecata: mai 
va - fie chiar până la împăratul! Iaca ce-ţi spun eu ţie: banii 
împunşi cu acul sunt de la bancă, unde hârtiile se ţin în 
teancuri de câte o sută de bucăţi, trase pe o sârmă subţire, 
ca nimeni să nu poată fura din teanc fără de a rupe sârma 
ori pecetea de la capătul ei, şi e ştiut că domnişoara aceea a 
luat banii de la bancă înainte de a fi plecat de la Ineu; 
argintul e de la arândaşul, însă ela avut mai ales hârtii 
mari, însemnate la un colţ cu o slovă rotundă şi o cruce 
lângă ea, şi aur, tot galbeni împărăteşti, la care tot al treilea 


zimţ e pilit. Te-ai simţi tu destoinic să mi-l dai pe Lică prins, 
când are galbeni ori hârtii astfel însemnate în şerpar la el? 

— Ţi-l dau! răspunse Ghiţă hotărât. 

— Mai domol, grăi Pintea; ăsta-i lucru greu... Mă tem că ai 
să ne strici toată treaba. Să ştii un lucru. Lică are acum 
trebuinţă de bani ca să-şi poarte judecata mai departe, şi, 
precum se vede, are de gând să te pună pe tine să-i 
preschimbi şi poate chiar să-i vinzi aur şi argintărie. Tu 
primeşte orişice, vino la mine, şi eu îţi schimb, adică îl pun 
pe arândaşul să schimbe, fără ca el să ştie că eşti tu la 
mijloc. Se înţelege, tu de duci totdeauna la Arad ori la 
Oradea şi faci ca şi când ai fi schimbat acolo. 

— Şi dac-aş intra în vreo încurcătură! 

— Grija mea de asta! Tu caută numai să te pui bine cu 
Lică! În zori de zi Ghiţă dormea iar în patul său şi visa că-l 
dă pe Lică prins şi vede cum Pintea scoate galbenii cu zimţii 
piliţi din şerparul lui. Iară Ana îşi stăpânea răsuflarea ca să 
nu-l deştepte din somnul său dulce. 

XIV. 

Ziua următoare, deşteptându-se din somn, Ghiţă era 
neliniştit. Îşi aducea aminte cele petrecute peste noapte, 
dar şi le gândea ca şi când le-ar fi visat, şi parcă nu-i venea 
să le creadă, iar când îşi dădea seama că ele în adevăr s-au 
petrecut, îi era ruşine de cele ce făcuse şi se temea că, mai 
curând ori mai târziu, se va da de gol, şi nu numai va strica 
toată treaba, dar îşi va băga totodată şi capul în primejdie. 

„Nu! îşi zise el, eu nu pot să o fac aceasta; n-am în mine 
inima, n-am, precum Pintea, dibăcia pe care ar trebui s-o 
am, pentru ca să o pot face.” 

De aceea, când Ana îl întrebă despre cele puse la cale 
peste noapte, el răspunse că e bine şi că toate s-au făcut şi, 
dând acest răspuns, el nu spunea decât adevărul pe care îl 
simţea atunci în sufletul său. 

Ana însă era adânc jignită; ea ar fi dorit să afle mai multe, 
se simţea în drept de a cere să ştie tot şi nu putea să-l ierte 
pe Ghiţă pentru lipsa lui de încredere. 


— Vorbeşti cu mine, îi zise ea, cum ai vorbi cu un străin, cu 
un Copil, cum ai vorbi cu o slugă, pe care o ţii cu simbrie, 
fiindcă ai trebuinţă de ea. 

Şi Ana avea dreptate. A doua zi, când Lică se întoarse iar 
pe la cârciumă, Ghiţă simţi că nu ştie ce are să facă. Întâia 
oară în viaţa lui îi era ruşine de Lică, se simţea oarecum mai 
netrebnic decât dânsul şi se temea înzecit de răzbunarea 
lui. 

lară Lică era vesel, era precum nu fusese mai nainte, om 
cu inima deschisă. 

Bunul Dumnezeu a rânduit ca copilul să se ia întru toate 
după oamenii mari, şi Petrişor, băiatul lui Ghiţă, voia şi el să 
aibă cu orice preţ un bici ca nenea Lică, dacă nu poate să 
aibă deocamdată chiar şi unul ca dânsul; Ana luase dar un 
caier şi se pusese să-i împletească unul. 

— Ce are să iasă de aici? întrebă Lică. Un bici pentru 
Petrişor voinicul. Ei! dacă-i aşa, las” pe mine: ce-a da târgul 
şi norocul! ţine capătul, să-i împletesc eu un bici cum îl ştiu 
eu împleti. 

Ana rămase pe laiţă, ţinând capătul pletei, iară Lică stătea 
înaintea ei şi, împărțind fuiorul în opt şuviţe, începu să 
împletească în opt coarde, cum ea nu mai văzuse mai 
nainte. Şi cum el împletea, ea privea la degetele lui, care 
strângeau pleata, răsuceau coarda şi-o împleteau cu 
măiestrie între celelalte, privea la mâna lui, care nu 
atinsese niciodată sapa, nici coarnele plugului, ci numai 
biciul uşurel şi frâul calului, la mâna albă şi la degetele lui 
subţiri şi lungi, privea la cămaşa lui albă ca floricelele, la 
faţa lui rasă neted, la mustaţa lui lungă, la ochii lui verzui, 
care acum se mişcau cu atâta vioiciune, privea şi asculta 
vorbele vesele, care curgeau întruna peste buzele lui, 
privea şi asculta şi-şi aducea aminte de omul rece şi aspru 
la faţă, pe care-l privise cu uimire copilărească atunci, în 
ziua aceea, când el sosise pentru întâia oară la Moara cu 
noroc, pe omul tăcut, pe care-l crezuse odinioară aşa de rău 


şi de primejdios şi care acum îşi petrecea timpul cu dânsa şi 
se bucura când vedea că Petrişor saltă de bucurie. 

Şi pe când Ana privea, asculta şi gândea, oarecum fără de 
voie, la cele ce au fost şi la cele ce sunt, pleata scoasă în 
patru dungi se lungea mereu. 

— Frumos are să iasă! îi zise ea. 

— S-ar putea oare să iasă altfel, răspunse el cam cu 
jumătate de gură, când o nevastă aşa de frumoasă îi ţine 
capătul? Mie nu mi-ar păsa, adăugă apoi peste puţin, dac-ar 
ieşi şi lung cât postul Paştilor. 

Ana se tulbură şi-ar fi voit să dea capătul să-l mai ţie şi 
Uţa, care stătea câţiva paşi în dosul ei; dar ea se făcu că nu 
înţelege şi începu să vorbească cu copilul. 

De aici înainte Lică îşi rări vorbele, începu să subţieze 
coardele, să împletească mai iute şi încetul cu încetul iar se 
făcu omul cu faţă rece şi aspră. 

— Nu mai am mult, zise el în cele din urmă; sfârşesc 
numaidecât; codiriştea o fac eu apoi singur. 

Pe Ana o mâhneau aceste cuvinte. Pornită spre veselie, 
precum era, ar fi dorit să vadă tot feţe vesele, şi se simţea 
cu atât mai jignită când ştia că ea însăşi a stricat voia bună 
a cuiva: umbla dar dinadins să-l aducă iar la voie bună pe 
Lică, să-l lase precum l-a găsit, şi-i venea oarecum să plângă 
când vedea că nu izbuteşte. Ea îi zâmbea în ochi, îi arăta în 
toate chipurile că se bucură de vorbele lui, iară când el se 
duse să caute o nuia, din care să taie codiriştea, îşi luă 
copilul de mână şi-i zise veselă: „Hai şi noi să-i ajutăm lui 
nenea Lică”. 

Ghiţă umbla în vremea aceasta după trebile sale, însă când 
el se întoarse iar la cârciumă, Lică şedea la masa de sub 
cerdac şi tăia cu vârful cuţitului crestături pe codiriştea 
făcută gata, iar Ana stătea în dosul lui şi privea peste 
umărul lui cum lucrează, şi cum stătea aşa, ea se rezema cu 
dreapta de masă, iară stânga o ţinea pe cellalt umăr al lui. 

Ghiţă rămase o clipă ameţit, apoi se depărtă iute, ca să nu 
mai vadă. 


„Nu! îşi zise el, de asta nu m-am temut niciodată şi nu mă 
tem nici acum.” 

Şi în adevăr el nu se temea, dară fierbea cu toate aceste în 
el. Îşi aducea aminte vorbele lui Lică despre slăbiciune 
pentru muiere, înţelegea gândul lui şi se tulbura când se 
gândea că Lică crede c-ar fi cu putinţă şi că Ana, chiar ea, 
în nesocotinţa ei copilărească, îl întăreşte în această 
credinţă. Dar tocmai de aceea el însuşi nu voia să înţeleagă 
nimic, şi peste o jumătate de ceas, când se văzu iar singur 
cu Lică, el se arătă mai deschis la inimă decât de obicei. 

Pintea avuse o bună presimţire. Lică-i aduse astă dată lui 
Ghiţă patru hârtii mari şi, punându-le pe masă, îi grăi: 

— În jumătate: cât ţie, atât mie, dar la aceste să bagi mai 
bine de seamă, fiindcă au semne. 

Ghiţă privi câtva timp la hârtii şi la semnele ce acum îi 
erau cunoscute. 

— 'Te înţeleg, zise el apoi; nu ceri decât cincizeci la sută; 
ceilalţi cincizeci să fie ai mei, ca bani de cheltuială. Eu te 
sfătuiesc însă să-ţi alegi vreun alt om pentru treaba asta: nu 
te temi tu că iau banii ăştia şi mă duc cu ei la judecătorie, ca 
să spun că-i am de la tine? Ai face bine să te temi şi să-mi 
dai pace. 

— Dac-ai avea de gând s-o faci, nu mi-ai fi spus-o, răspunse 
Lică. Poate că tu crezi c-ai putea s-o faci; te ştiu însă un om 
destul de cu minte pentru ca să simţi ce-ar urma de acolo 
pentru tine, şi te ştiu om care ţine la bani. 

Ghiţă se ştia şi el însuşi om care ţine la bani, dar tocmai de 
aceea nu voia s-o afle de la alţii. El luă banii şi îi puse în 
ladă, apoi scoase un teanc de hârtii mai mici şi dete lui Lică 
jumătatea ce i se cuvenea, zicându-şi mereu, pe când 
număra: „Am să-ţi arăt eu ţie că tot nu ţin la bani atât de 
mult cum crezi tu.” Şi în adevăr, el nu aştepta decât 
noaptea, pentru ca să plece la Ineu. Seara însă Lică iar se 
întoarse la Moara cu noroc şi-i aduse zece bucăţi de hârtie, 
ca să nu-i dea timp de răsuflare. 


— Dacă n-ai destul mărunt la casa ta, îi zise el, pleacă 
mâine la Arad, ca să schimbi. 

— Aşa îmi pare că am, îi răspunse Ghiţă, şi-i dete aproape 
toţi banii mărunți pe care îi avea la dânsul. 

Şi numai când se întorcea de la Ineu, Ghiţă simţea că Lică 
are dreptate. El îi dăduse lui Pintea cele patrusprezece 
bucăţi de hârtie, dar nu-i spusese un lucru: că jumătate din 
bani sunt ai săi, ci, dimpotrivă, stăruise ca jandarmul să-i 
schimbe banii deplini, pentru ca Lică să nu simtă nimic. Îi 
fusese în mai multe rânduri vorba pe buze, însă totdeauna 
îşi zicea: „Adică de ce folos ar fi dac-ar mai afla-o şi asta?!” 
lar acum, când se întorcea la Moara cu noroc, îşi punea de 
gând că i-o va spune într-alt rând. 

— Într-alt rând? Da! însă în curând el se încredinţă că nu 
poate să i-o spună, şi cu cât se încredința despre aceasta, 
cu atât mai dinadins se ferea de Pintea. 

Şi omul foarte lesne se împăcă cu păcatele sale. „Ei! ce să- 
mi fac?! îşi zise Ghiţă în cele din urmă. Aşa m-a lăsat 
Dumnezeu! Ce să-mi fac dacă e în mine ceva mai tare decât 
voinţa mea?! Nici cocoşatul nu e însuşi vinovat că are 
cocoaşă în spinare: nimeni mai mult decât dânsul n-ar dori 
să n-o aibă.” 

Şi fiindcă avea un păcat pe care nu-l putea stăpâni, el nici 
nu-şi mai dădea silinţă să-l stăpânească şi se lăsa cu totul în 
voia întâmplărilor. Apoi el nici nu mai era om cinstit; lumea 
tot îl credea rău. Câteodată, când îl apuca frica de 
pedeapsă ori de răzbunarea lui Lică, el îşi punea de gând că 
are să plece şi să se ducă, încât să i se piardă urma, însă el 
iar se dumerea şi aştepta ca Lică să vină iar cu banii. 

Astfel, trecu toamna şi veni iarna, trecu şi iarna şi sosi 
primăvara. Pintea se făcea din ce în ce mai nerăbdător, căci 
aflase în cele din urmă şi pe oamenii îngropaţi; arândaşul 
avea fierbinţeli de câte ori trebuia să dea bani mărunți 
pentru banii pe care îi agonisise cu multă osteneală; Ghiţă 
însă nu avea altă vorbă decât: „Ţi-l dau legat, dar trebuie să 


bag de seamă, ca să nu stric toată treaba”. Iară mai departe 
el râdea în pumni ori tremura de frică. 

Căci adunase mulţi bani Ghiţă, atât de mulţi, încât în 
fiecare zi îşi zicea: „Mult a strâns arândaşul!”, dar precum 
aduna banii, el scăpăta mereu în gândul său. 

În vremea aceasta Lică trăia zile albe. El venea des pe la 
Moara cu noroc, şi de câte ori venea era vesel şi bun şi om 
cu dare de mână. Şi fiindcă era vesel şi bun şi darnic, ţiganii 
de la Ineu prinseseră slăbiciune de dânsul şi treceau foarte 
des pe la cârciumă ca să întrebe dacă n-a venit cumva ori 
dacă nu are să vină în curând, ca să-şi petreacă cu tovarăşii. 

Iară când ei îl găseau, se puneau să-i cânte, şi atunci 
venea rândul la Uţa, femeie înaltă, smeadă şi sprintenă la 
vorbă. 

Lică nu juca decât foarte arareori, şi atunci mai ales cu 
Ana, cu copilul ori, pentru ca gluma să fie de tot bună, cu 
bătrâna. Îi plăcea să stea, să privească şi să asculte, fiindcă 
era destul de privit şi destul de auzit, fiindcă Uţa juca cum 
se joacă la cârciumă şi vorbea cum se vorbeşte la birt, fără 
multe marafeturi, fără mult înconjur. lară când Uţa mergea 
prea departe cu veselia, Lică îi zicea: „Mai astâmpără-te, fă! 
prea te obrăzniceşti”. Dar ea atunci, parcă tocmai în ciuda 
lui, se făcea cu atât mai dezmăţată. 

Bătrâna dădea miloasă din umeri şi zicea aşa în ea: „Ei! ce 
să-i faci! Aşa a lăsat-o Dumnezeu! Păcatul ei!” 

Ana la început se tulbura, în urmă se înscârbea şi 
dezmăţările Uţei îi păreau sarbede, şi numai târziu se 
deprinse cu ele, ba, când Uţa zicea câte una neclătită, 
stăpâna ei simţea un fel de mâncărime şi prindea pofta să 
zică una şi mai bună. Atunci Lică râdea din toată inima şi nu 
lipsea niciodată a zice: „Bată-te să te bată, dar de mult n- 
am râs aşa de cu poftă”. 

Iar Ghiţă nu râdea; se făcea că nu pricepe gluma, şi când 
vedea pe Lică învârtindu-se pe lângă Ana ori pe Ana 
trăgându-se la Lică, el se ducea pe ici încolo, ca să nu vadă 
nimic, fiindcă-i era greu să vadă şi-l durea inima când 


simţea cum Ana scapătă din ce în ce în gândul său. Dar 
câteodată îi părea că ea îşi dă silinţă să-l ţină pe Lică 
departe de la sine, şi atunci el îşi făcea mustrări şi simţea 
înzecit ticăloşia la care căzuse el însuşi; de aceea parcă-i 
venea să se bucure când iar o vedea căutându-l cu ochii pe 
Lică ori legându-se de el, căci acum erau deopotrivă. 

La începutul Săptămânii Luminate, Pintea trecu pe la 
Moara cu noroc şi-l luă iar pe Ghiţă de scurt. 

— Ce să-i fac! răspunse Ghiţă. E om viclean şi nu-l pot 
prinde. Dac-aş şti când are banii la el, te-aş vesti ori l-aş 
prinde faţă cu câţiva drumeţi. Mă tem însă să nu mă dau de 
gol: şi tu ştii că-mi pun chiar capul în primejdie, fără ca să-l 
stric pe el. Îţi spun drept: îmi vine să-mi iau boscârţele şi să 
fug de aici. 

— Bine, bine! grăi Pintea. Dar Dumnezeu să te ferească pe 
tine să nu te pună păcatul să mă înşeli pe mine! 

Ghiţă nu răspunse nimic. Bătrâna încă de mult umbla cu 
gândul de a potrivi lucrurile astfel, ca să-şi petreacă Paştile 
cu toţii împreună la una dintre fetele ei din Ineu şi 
totdeauna se întrista când Ghiţă zicea: „Dacă se poate”. 
Numaidecât după plecarea lui Pintea, Ghiţă se duse dar la 
ea şi-i spuse că se poate şi să-i vestească prin vreun drumeţ 
pe cei din Ineu despre aceasta, ca să facă din vreme toate 
pregătirile. 

— Bine, ginere dragă! grăi bătrâna, cuprinsă de vie 
bucurie. Dumnezeu să te binecuvânteze pentru această 
hotărâre a ta, căci, precum tu prea bine vezi, eu sunt 
bătrână, şi cine ştie dacă ne va mai fi dat să petrecem o zi 
de sărbătoare împreună... 

Era în adevăr mişcată bătrâna; nu-şi aducea aminte să fi 
petrecut vreodată în viaţa ei sfintele sărbători altfel decât 
împreună cu cei mai de aproape ai săi, afară de anul trecut, 
când Paştile căzuseră tocmai în timpul mutării lor la Moara 
cu noroc şi parcă nu erau Paşti, parcă-i lipsea darul pentru 
tot anul dacă mai petrecea şi acum ca în anul trecut. 


Mare era şi bucuria Anei, care de mult nu-şi văzuse rudele 
şi prietenele cu care fetise, mare bucuria copiilor, care 
totdeauna aveau dor de Ineu, unde căpătau daruri de la 
mătuşile lor şi găseau alţi copii ca dânşii. 

Ana şi bătrâna se puseră la sfat, deoarece cu mâna goală 
nu puteau să meargă, şi mai ales Ana simţea în ea o 
puternică pornire de a se arăta că nu mai e săracă, precum 
fusese odinioară, şi parcă i-ar fi venit pofta să risipească 
acum deodată tot ce câştigase în timp de un an. 

Pe când ele stăteau de sfat, Ghiţă se afla singur în odaia de 
lângă birt şi-şi număra banii, îi număra singur, fără zgomot, 
şi ascuţindu-şi mereu urechea, pentru ca să-i ascundă 
îndată ce ar simţi că se apropie cineva. 


În clipa când văzuse mânia lui Pintea, el luase hotărârea 
de a-şi trimite nevasta şi copiii de sărbători la Ineu şi de a 
se duce astfel, neştiut de nimeni, să caute undeva un loc 
ascuns, unde să-i cheme în urmă la sine şi să-şi petreacă 
zilele vieţii pierdut în lume şi nesupărat de nimeni, 
deoarece Lică nu putea să-l vândă, iar Pintea nu ştia nimic. 
Însă chiar la cel dintâi pas făcut pentru punerea în lucrare 
a hotărârii sale el începu să şovăiască. Îl durea bucuria 
bătrânei şi parcă nu se simţea destul de tare ca să o curme 
în ziua hotărâtă pentru plecare, îl durea cu atât mai mult cu 
cât vedea în ea totodată durerea zguduitoare pe care o vor 
simţi cu toţii în ziua când nu-l vor mai găsi. Apoi, dacă fugea 
de frica lui Pintea, nu mai puţin se temea că, fugind, Lică îi 
va găsi urma. Acum, în sfârşit, când îşi văzu banii adunaţi 
atât de mulţi la un loc, îl cuprinse cu o putere necovârşită 
gândul, venit ca din senin, că Lică, ştiindu-l că are bani 
mulţi, va veni într-o zi să-i ia de la dânsul, şi după ce-şi puse 
iar banii în ladă şi stinse lumina, el se opri îngrozit în 
mijlocul odăii întunecate: vedea parcă, departe, dincolo de 
dealul despre Ineu, în valea tăcută şi pustiicioasă, trăsura 
părăsită la marginea drumului şi copilul omorât şi aruncat 
pe iarba stropită cu sânge. 

Nu, nu era destul că se duce; trebuia să se ducă aşa, ca 
nimeni, şi mai ales Lică, să nu-i poată da de urmă. 

lar Ana nu simţea nimic; capul ei era plin de colaci, de ouă 
roşii, de plăcinte, gândul ei era dus în lumea căreia dorea 
să i se arate. Marţi seara trecu pe la cârciumă şi Lică 
Sămădăul, căruia Ghiţă îi trimise vorbă c-ar fi având să-i 
spună ceva, dar ea nu ştia nici când ela venit, nici când a 
plecat. 

Lică nu stătuse mult. Ghiţă dorise numai să-l întrebe în 
taină dacă nu are cumva bani de schimbat, fiindcă are de 
gând să meargă peste sărbători, neştiut de nimeni, la Pesta, 
ca să schimbe ce are la dânsul, mai ales galbenii, pe care nu 
îndrăznea să-i dea aici prin apropiere. Aşa credea el că va 
putea să alunge orice prepus din mintea lui Lică, pentru ca 


numai într-un târziu să-i vină gândul de a ştirici încotro a 
plecat. 

— Am, răspunse Lică. Nevasta când îţi pleacă? 

— Sâmbătă de cu seară. 

— Atunci tu mă aşteaptă, că viu neapărat, fie sâmbătă 
seara, fie duminică dimineaţa, şi-ţi aduc, îţi aduc fel de fel. 

Ghiţă începu să tremure. Acum nu mai era vorba numai să 
fugă, ci să-l şi fure totodată pe Lică. 

„Dac-o fac, să o fac barem deplină!” îşi zise el ameţit de 
acest nou gând şi numărând cu neastâmpăr ceasurile ce-i 
mai rămâneau. 

Sâmbătă pe la amiazăzi, în sfârşit, când toate erau puse la 
cale, toate gătite pentru ziua de sărbătoare, el spuse că nu 
poate să plece, cel puţin nu chiar acum, deodată cu ceilalţi, 
fiindcă are să-l aştepte pe Lică, de la care a primit vorbă. 

— Atunci nici eu nu mă duc, grăi Ana, pentru care această 
nouă hotărâre a lui Ghiţă venea ca un trăsnet căzut din 
senin. 

— Ai înnebunit? zise el. Le-aţi trimis vorbă că veniţi, aţi 
făcut din partea voastră toate pregătirile şi acum nu 
mergeţi? Duceţi-vă voi şi vă petreceţi sărbătorile, ca şi când 
eu nici nu aş fi; cu atât mai bine are să vă pară dacă voi veni 
mai târziu. 

— Eu nu pot să-mi petrec Paştile fără tine, grăi nevasta. Te 
gândeşte ce ar zice lumea când te-aş lăsa singur aici. 

— Ei! vorbe degeaba! Vreau să te duci! 

— De ce te răsteşti la mine? zise Ana mâhnită. Ghiţă! 
spune-mi, ce ai tu? De ce nu-mi vorbeşti pe faţă? 

Ghiţă se plimbă câtva timp prin casă, apoi se opri la 
fereastră şi privi afară. 

— Îmi stai în cale, zise el în cele din urmă. Ana simţi în ea 
pornirea de a pleca fără de întârziere, pentru ca să nu se 
mai întoarcă niciodată; îi părea că nu mai poate trăi cu 
omul care i-a grăit o dată aceste cuvinte; era însă în sufletul 
ei şi ceva mai tare decât această pornire. 


V 


— Tocmai de aceea voiesc să rămân, răspunse ea, şi am să 
rămân, pentru că nu mă lasă inima să plec. Grozav te-ai 
schimbat tu de câtăva vreme: abia mai ţin minte de când nu 
m-ai atins cu mâna şi nu mi-ai zis o vorbă bună; dar să nu 
crezi că aşa mă vei alunga de la tine. Ţin la tine, Ghiţă, 
strigă ea îndărătnicită, ţin cu toată inima, şi cu cât te vei 
face mai aspru, cu atât mai dinadins am să ţin, şi ţi-o spun 
aceasta tocmai fiindcă te văd că nu vrei s-o auzi. 

Şi în adevăr Ghiţă nu se temea de nimic mai mult decât de 
nişte cuvinte ca aceste, şi acum, când le auzi, el se simţi ca 
şi când ar fi cuprins de un păienjeniş pe care nu se îndura 
să-l rupă. 

— Grozav ţi-e de mine! zise el. Spune drept; vorbeşte-mi în 
faţă: vrei să rămâi, pentru că ştii că are să fie şi Lică aici. 

— Eşti un netrebnic şi grozav trebuie să te fi ticăloşit tu în 
tine pentru ca să-mi spui ceea ce nu crezi nici tu însuţi, zise 
ea şi se depărtă fără zgomot. Apoi, din prag, ea îi mai 
aruncă vorbele: Tu eşti acela care se pleacă îanintea lui ca o 
slugă, iar nu eu, Ghiţă! Să ne ferească pe noi Dumnezeu să 
nu ai tu cumva ceva pe sufletul tău, că atunci toată viaţa 
noastră e mai rea decât o robie! 

Ghiţă o lăsă să se ducă, ba chiar se bucura că ea se duce, 
fiindcă nu-i mai venea să creadă că acum ea va rămânea şi 
niciodată hotărârea lui de a pleca nu fusese mai tare ca 
acum. În adevăr, viaţa ei nu era decât o robie, o robie de 
care nu mai putea scăpa decât aşa, dacă se duceau în lume. 
Ea putea încă să fie fericită; el însuşi, niciodată. 

Dar Ghiţă se înşela. Bătrâna plecă de cu seară singură cu 
copiii, singură şi mâhnită până în adâncul inimii. Ea îşi 
sărută la despărţire copila, o sărută o dată, de două, o 
sărută de mai multe ori, ca şi când s-ar despărţi pe veci de 
dânsa, ca şi când acum o ar mărita şi numai acum ar simţi 
că ea trebuie să împartă bucurii şi amaruri cu soţul ei. 

Dar inima îi era grea şi trebuia să şi-o uşureze. 

— Eu vorbesc arareori, zise ea, deşi totdeauna spun cam 
multe. Aşa-mi este firea. N-am însă obiceiul dea mă 


amestca în trebile altora. Voi sunteţi copiii mei; n-am stăruit 
însă niciodată să faceţi altfel decât aşa cum vă trage inima. 
Acum însă mă doare inima când văd că pentru Lică voi 
părăsiţi neamurile voastre de sfintele sărbători şi nu vă 
miraţi dacă doresc să ascultați o dată şi de mine; nu vă 
lăsaţi prea departe cu oameni ca Lică. E bine să-i crezi pe 
oameni buni, fiindcă aşa te bucuri mai mult de dânşii; Lică e 
însă om rău din fire. Nu v-am spus-o până acum, fiindcă n- 
aveam pentru ce; acum vă zic să-l ţineţi mai departe de voi. 

Bătrâna grăi şi se duse, iar Ghiţă şi Ana rămaseră cu Marţi 
şi cu Uţa la Moara cu noroc, care, ca niciodată mai nainte, 
parcă stătea pustie şi întunecată în urma bătrânei. 

— Ei! ce să-mi faci?! grăi Ghiţă, când îşi văzu zădărnicit 
astfel planul. Se vede că acesta e norocul meu, şi dac-ar fi 
nenorocirea mea; cine poate să scape de soarta ce-i este 
scrisă?! Poate că e mai bine aşa. 

Atât se simţea de ticăloşit şi de slab în el însuşi, încât nu 
mai putea să-şi dea seama ce poate şi ce nu poate să facă, şi 
aşa, încetul cu încetul, se lăsa în voia întâmplării şi aştepta 
cu o leneşă nepăsare sosirea lui Lică. 

Sosind duminică, în ziua de Paşti, pe la prânzul cel mic, 
dimpreună cu Răuţ şi cu Păun, un alt tovarăş al lor, toţi trei 
călări, la Moara cu noroc, Lică se simţi cam scos din sărite 
când nu-l găsi pe Ghiţă singur, precum fusese vorba. El însă 
nu grăi nimic, şi aruncă numai o traistă cu scule, pe care o 
adusese cu sine, într-un colţ al casei. 

— N-am putut să mă desfac de dânsa! grăi Ghiţă. 

— N-ai putut?! Trebuie să te desfaci, îi răspunse Lică 
aspru. Vasăzică, eu umblu aşa după pofta inimii tale. Am 
adus bani, aur şi argintărie, şi nu pot să le port cu mine. Fă-i 
rând să plece. 

— Cum să-i fac? 

— Ce-mi pasă mie?! Fă-i rând şi atât! Cum? asta-i treaba 
ta. Ghiţă vedea parcă iar trăsura părăsită la marginea 
drumului, cu copilul mort lângă dânsa. 


— Să te ferească Dumnezeu de oamenii care au slăbiciune 
de vreo muiere! urmă Lică aprins. 

— Slăbiciune nu am, grăi cârciumarul. 

— Nu ai! zise iar sămădăul. Bine! Înţelegi tu că lucrul ăsta 
trebuie să ajungă odată la un capăt. Lasă, că-i pun eu 
capătul! Bine c-a rămas aici. Am astăzi o grozavă 
mâncărime în mine, adause apoi aşa pentru dânsul, şi 
împinse cu piciorul traista în dosul unei lăzi ce se afla în 
apropiere. 

După aceste el ieşi prin birt, pişcă de pulpă pe Uţa, care 
stătea rezemată de uşchior, încât ea ţipă, şi se duse mai 
departe la Ana, care stătea înaintea cerdacului, pusă pe 
gânduri asupra celor ce se vor fi petrecând în casă. 

— Fac rămăşag, zise el, că peste jumătate de ceas sunt aici 
şi ţiganii. Au un miros mai bun decât copoiul. Apoi să ne 
facem o zi cum n-a mai fost niciuna din cele de până acum. 
Am azi un chef din cele mari, şi trebuie să ştii că eu sunt 
nesăţios când mă apucă cheful. 

— Şi eu sunt la chef, răspunse Ana cam în silă. Lică se 
apropie mai tare de dânsa şi-i zise la ureche, aşa ca din 
glumă: 

— Îi fac eu rând lui Ghiţă să plece şi să ne lase singuri. 
Ana-şi opri răsuflarea. Era o glumă aceasta; însă, chiar ca 
glumă, era prea îndrăzneață şi-o atingea tocmai acolo unde 
era mai simţitoare. 

— Numai dacă-l poţi, îi zise ea, dar cu capul ridicat şi 
privindu-l peste umăr, ca şi când ar voi să mai adauge: 
„Tare te-nşeli dacă crezi că bărbatul meu ţine atât de puţin 
la mine”. 

— Uite cum se supără, zise el acum zâmbind. Aşa-i că te- 
am atins la inimă?! Ei, apoi dacă n-aş şti eu cât de mult îşi 
ţine la nevastă, de mult i-aş fi furat-o. 

Şi asta era o glumă, însă una care îi mai plăcea Anei. Lică 
avuse dreptate. Nu trecu mult, şi ţiganii sosiră şi pe când la 
Ineu oamenii intrau în biserică, la Moara cu noroc se începu 
veselia destrăbălată şi fără frâu. 


Ana nu voia să joace tocmai pe timpul sfintei liturghii şi era 
jignită văzând pe Uţa acum chiar mai neruşinată decât 
totdeauna; dar Lică, neastâmpărat afară din seamăn, o 
strânse în braţe şi o luă cu sila la joc. Ea îşi aţinti ochii la 
Ghiţă; acesta însă, în loc de a se arăta supărat, scoase pe 
Uţa din mâinile lui Răuţ şi începu să-şi petreacă şi el, dacă 
să-şi petreacă, precum petrece omul, când se pune în ciuda 
altuia. Apoi desfrâul are şi el farmecele lui, şi Ana încetul cu 
încetul se obicinuise şi prinsese o tainică poftă de el. 

Pentru ca petrecerea să fie mai cu haz, Lică scoase peste 
câtva timp din şerparul său plin cu bani patru hârtii, scuipă 
pe ele şi lipi de fruntea fiecăruia dintre ţigani câte una. 

— Acum cântaţi până ce nu se rup toate coardele! strigă el 
apoi, şi iar o apucă pe Ana, care dinadins se lăsa în voia lui 
şi se făcea cu atât mai neastâmpărată cu cât Ghiţă se arăta 
mai nepăsător. 

Iar Ghiţă fierbea în el şi nu se stăpânea decât cu gândul că 
e vai şi amar de bărbatul care trebuie să-şi păzească 
nevasta, şi era vesel, ca să arate că el nu e asemenea 
bărbat. 

Era dar o veselie, încât casa parcă era să zboare cu dânşii 
în aer, Lică o juca pe Ana de abia îi mai atingeau picioarele 
pământul; Ghiţă şi Răuţ luaseră pe Uţa la mijloc; Păun şi 
Marţi băteau în palme şi chiuaiu în ruptul capului; ţiganii 
trăgeau din toate puterile cu arcuşul, zâmbind cu 
mulţumire şi privind din când în când cu ochii galeşi la 
hârtiile ce le erau lipite de frunte, iar câinii lui Ghiţă zăceau 
cu capul pe labe în pragul birtului şi priveau buiguiţi la cele 
ce se petreceau. 

Obosit, în sfârşit, de joc, Lică se lăsă pe laiţă, o luă pe Ana 
pe genunchi şi începu, aşa în glumă, să o sărute şi să o 
strângă la piept. 

Ghiţă nu se mai putu stăpâni şi, făcându-se că nu vede 
NIMIC, ieşi să se mai răcorească sub cerdac. 

— Acu lasă-mă, grăi Ana înecată, că începe Ghiţă să se 
supere. 


— Apoi nu vezi tu că nici eu nu vreau alta? răspunse Lică. 
Să-l necăjim niţel. Măi Ghiţă! strigă apoi, aşa e că mi-o laşi 
mie acu o dată, de ziua de Paşti? 

— Fă cu ea ce vrei! răspunse Ghiţă în glumă; dar în dosul 
glumei se simţea mânia lui oarbă şi nesăţioasă. 

Ana se desfăcu din braţele lui Lică, şi câtva timp veselia 
pieri din mijlocul lor, deşi îndeosebi Ana numai acu era în 
voie bună şi ar fi voit să-şi petreacă din toată inima. 

Iar Ghiţă plănuia în el cum să plece acum la Ineu, fără ca 
să dea loc la presupuneri, cum să plece, cum să-l afle pe 
Pintea şi cum să se întoarcă pe nesimţite cu el ca să i-l dea 
prins pe Lică. Era pe la un ceas după-amiazăzi când Lică îl 
apucă la o parte şi îi zise: 

— Noi ne-am înţeles: tu pleci pe ici încolo şi mă laşi pe 
mine aici cu dânsa. N-ai nevoie să-i spui nimic: te duci ca să 
se pomenească deodată singură cu mine şi atât. Am să le zic 
celorlalţi că te-ai pus să dormi în podul grajdului, pentru ca 
nimeni afară de noi să nu mai simtă nimic. 

Ghiţă se aşteptase la aceasta; acum însă, când nu mai era 
timp de a se chibzui, el rămase încremenit. 

— Are să-ţi fie greu acu o dată, urmă Lică; de aici înainte 
eşti lecuit pe vecie. Tu vezi că ea mi se dă mie de bună voie: 
aşa sunt muierile. 

Ochii lui Ghiţă se împăienjeniră. În două ceasuri putea să 
meargă călare şi pe căi ascunse la Ineu şi în alte două 
ceasuri, pe când se întunecă, să se întoarcă dimpreună cu 
Pintea la Moara cu noroc. 

„Aşa vrea Dumnezeu! îşi zise el; aşa mi-a fost rânduit.” Şi 
când şi le zicea aceste, se simţea aşa de tare, încât cu toate 
cele ce văzuse, nu credea că e cu putinţă ca Ana, Ana lui, să 
se dea vie în mâinile unui om ca Lică. „Şi dacă se dă, atunci 
e mai bine aşa, adăugă el: să se hotărască odată; să ştiu 
cum stau, căci viaţa mea tot e pierdută dacă nu reuşesc 
acum.” 

— Bine, îi zise dar lui Lică. Şi când să mă întorc? 

— Mâine dimineaţă. 


— Dar un lucru, adause Ghiţă, fă ce faci, însă nu mă face 
de ruşinea lumii: caută ca ceilalţi să nu simtă nimic. 

— Asta de sine se înţelege; altfel nici ea nu m-ar lăsa să mă 
apropii de dânsa, grăi Lică, şi se depărtă. 

Ghiţă rămase câtva timp privind în urma lui, apoi se 
întoarse spre grajd, cu avântul omului care, purtat şi orbit 
de un singur gând, îşi pune viaţa în joc ca să arate că nu se 
teme că o va pierde. 

Pe când el îşi gătea calul în grajd, Lică-l punea la cale pe 
Răuţ. 

— Carevasăzică, grăi Răuţ, în cele din urmă, când se 
înserează, noi îi lăsăm pe dânşii acolo, ne întoarcem, stăm 
ascunşi şi nu ieşim decât la semnul dat de tine. 

— Huhurez! răspunse Lică, şi iar se puse pe veselie. Peste 
puţin, Răuţ întrebă cine voieşte să vie cu dânsul la Şicula. 

— Punem caii la căruţa lui Ghiţă, zise el, încărcăm ţiganii şi 
mergem la nuntă. Uţă! hait”! şi tu cu noi! O dată sunt Paşti 
pe an! Îl luăm şi pe Marţi. 

— M-aş duce şi eu, grăi Lică, dar nu mă lasă inima; apoi ar 
trebui să fiu de mult la Fundureni şi nu pot să mai pierd 
vremea pe aici ori pe la Şicula. 

— Marţi! zise Uţa zâmbind prin ascuns. El cine ştie pe 
unde o fi acum. O fi sărind gardurile prin Fundureni, pe la 
drăguţa lui de pereche: dar eu mă duc, dacă mă luaţi. Atât 
dorea şi Ana: să rămână singură cu Ghiţă. 

Într-un târziu, însă, ea băgă de seamă că Ghiţă, care nu 
fusese de faţă la plecarea celorlalţi, nu se mai întoarce şi 
începu a se nedumeri. 

— Ghiţă doarme prea mult, zise ea ridicându-se. 

— S-a dus şi el, grăi Lică aşezat. 

— Cine? 

— Ghiţă. N-am zis că-i fac rând să plece? Ana se întoarse 
cu obrajii aprinşi de la el şi ieşi afară ca să-l caute pe Ghiţă; 
dar ea îl văzu departe pe vale în sus călărind spre 
Fundureni, rămase câtva timp răcită în tot trupul, apoi se 
întoarse. 


— Aşa-i, zise ea zâmbind, s-a dus. Cu atât mai bine! Lică se 
ridică şi făcu ca şi când ar fi voind să plece şi el. 

— Ce vrei? întrebă ea. 

— Nu spuneam că trebuie să plec? 

— Să nu umblăm cu vorbe deşerte, îi zise ea. Acu rămâi. 
Tu eşti om, Lică, iară Ghiţă nu e decât o muiere îmbrăcată 
în haine bărbăteşti, ba chiar mai rău decât aşa. 

Grăind aceste, ea-şi astâmpără obrajii cu palmele, îşi 
ridică cu vârful degetelor părul de pe frunte, apoi grăi, 
privind ca ieşită din fire împrejur: 

— Rău ai făcut că i-ai trimis pe ceilalţi de aici. Aş vrea să 
văd oameni împrejurul meu, oameni mulţi, să-mi petrec, 
încât să ţi se ridice perii în vârful capului, până ce nu cad 
istovită la pământ. Dar acum e bine aşa: tu trebuie să-mi 
făgăduieşti însă un lucru. 

Lică privea cu mulţumire la obrajii ei aprinşi, la ochii ei 
plini de văpaie sălbatică, la buzele ei desfăcute ca şi caisa 
răscoaptă şi la trupul ei înalt, mlădios şi fraged. Se simţea 
stăpânit de dânsa şi parcă voia dinadins să se lase în 
stăpânirea ei. 

— Oricare ar fi acela, ţi-l fac, zise el, întinzând mâna, ca s-o 
apuce. 

XV. 

Era în amurgul serii. Peste zi fusese cald ca în zilele de 
vară, şi acum, pe la asfinţitul soarelui, se simţea un fel de 
greutate în aer; deodată se făcu rece şi începu să bată 
vântul şi să aducă nişte nouri de la răsărit, să-i întindă la 
dreapta şi la stânga şi să-i mâne mereu înainte spre apus. 

De departe, ca din fundul pământului, se auzea din când în 
când câte un tunet molcom şi iar se pierdea-n tăcerea 
amurgului. 

Lică şedea la masă, cu paharul înaintea sa, de vorbă cu 
Ana, dar neastâmpărat şi trăgând mereu cu urechea la 
câinii ce lătrau în depărtare ca şi când s-ar apropia cineva, 
om necunoscut, cu care câinii nu sunt deprinşi. 


Şerparul plin de galbeni, pe care îl deschisese câtva timp 
după plecarea lui Ghiţă, era aruncat jos la picioarele 
patului. 

— Aşa crezi tu acum, grăi Ana, care şedea în cealaltă parte 
a mesei, faţă în faţă cu el. 

— Asemenea lucruri nu se cred, răspunse el cam necăjit; 
ele se simt. Ziceam că dac-aş voi să plec, mi-ar fi greu să mă 
despart de tine. Mai multă dovadă nu-ţi trebuie decât că ţi-o 
spun, fiindcă oameni de felul meu, mai ales la anii mei, nu 
prea spun asemenea lucruri. Dar, adause el, lumea mă 
socoteşte om rău la fire pentru că ştiu să mă stăpânesc în 
toate împrejurările; nici acu n-o să-mi pierd eu sărita. 

Grăind aceste, el privi cu ciudă la dânsa, apoi se ridică. 
Ana se ridică şi ea. 

— Ce-i? întrebă ea speriată. Ce ai de gând? 

— Eu mă duc, răspunse el, şi scoase traista cu scule din 
dosul lăzii. 

— Nu poţi să te duci şi să mă laşi pe mine singură şi aşa 
cum sunt. 

— Trebuie să mă duc şi nu vreau să rămân, zise el 
punându-şi pălăria în cap. 

Ana îşi opri răsuflarea; îi era ca şi când nu el ar pleca, ci ea 
însăşi ar fi dată cu ruşine afară din casă, în mijlocul 
drumului, unde toţi trecătorii îşi întorc faţa de la dânsa. 

Când îl văzu dar că pleacă, ea îşi înfipse amândouă mâinile 
în braţul lui şi-i zise cu liniştea încordării: 

— Dacă te duci şi te duci, ia-mă şi pe mine: nu vreau să-l 
mai văd; nu pot să mai dau faţă cu el! 

— Ei! ce să fac eu cu tine?! îi răspunse el, şi-o dete, aşa 
cam cu silă, cu cotul la o parte. 

Ana se retrase şi rămase cu ochii la pământ şi neclintită în 
mijlocul casei, apoi, într-un târziu, îşi ridică ochii la el, ca şi 
când ar voi să-i zică: ce mai stai? ziceai că te duci?! 

Înalt, cu mustaţa lungă, albă ca varul la faţa neted rasă, cu 
traista plină de scule preţioase în mână şi cu pălăria 


rotundă peste pletele răsucite, Lică stătea înfipt în pământ 
înaintea ei. 

— Şi parcă văd cu ochii cum ai să te împaci cu el şi să-ţi 
verşi toată mânia adunată în sufletul tău asupra mea, zise 
el, apoi se întoarse în călcâi şi se depărtă cu pas iute şi 
mărunt. 

Peste puţin el trecea călare pe murgul său fugăreţ la deal 
spre Fundureni, mânându-şi calul său întins ca şi când s-ar 
şti gonit de moarte. 

Ploaia începu să cadă în stropi mari, tunetele începură să 
răsune de-a lungul văii cu nişte zguduiri puternice şi tot mai 
puternice; fulgerele sfâşiau mai în lung, pe-ntrecute şi tot 
mai pe-ntrecute noaptea căzută în pripă; iar Lică gonea cu 
frâul slobod şi plecat spre gâtul calului, încât trecea ca 
blestemul pământului printre şiroaie îndesate, printre 
tunete şi fulgere. 

Pe când sosi în preajma satului, ud până la piele şi obosit şi 
ameţit de băutură, de petrecerea fără de frâu şi de 
neastâmpărul sufletului său, el tremura în tot trupul şi abia 
se mai ţinea în scări. 

Şi totuşi, parcă-i venea să-şi schimbe calea şi să se 
întoarcă iar la Moara cu noroc. 

„De femeie m-am ferit totdeauna, şi acum, la bătrâneţe, tot 
n-am scăpat de ea!” zise el, apoi o luă la dreapta, pe lângă 
sat, ca să iasă la pădure şi să-şi caute un adăpost; dar, 
sosind în dreptul bisericii ce stătea singură şi părăsită la 
câteva împuşcături deasupra satului, el îşi opri calul şi privi 
cu veselia gândului bun la uşa cea mare. 

Fără de a se mai gândi, sări din scări, apucă uşa bisericii 
cu amândouă mâinile şi se izbi în ea, ca să-i rupă zăvorul, să 
o scoată din ţâţâni, în sfârşit, să o spargă. 

Uşa se zgălţâi, încât răsună toată biserica goală, dar ea nu 
îngădui cu una, cu două, şi trecu timp la mijloc până ce 
sămădăul izbuti să intre. 

Acum era la adăpost. Ploaia se vărsa şiroaie şi se bătea de 
acoperământul bisericii; ferestrele mari zângăneau mereu 


sub zguduitura trăsnetelor; fulgerele luminau întruna 
chipurile sfinţilor, ce priveau ţintă cu ochii lor nemişcaţi la 
omul abătut din cale, care venise să tulbure liniştea 
sfântului locaş. 

Lică nu vedea şi nici nu auzea nimic. El trecu, ducându-şi 
calul de căpăstru, spre altar, îşi legă calul de strana de la 
dreapta, apoi intră să-şi caute în altar ceva, o haină 
preoțească, vreun stihar, în sfârşit, o acoperitoare, pe care 
s-o ia peste sine, şi alta, pe care s-o arunce pe cal, căci 
bietul dobitoc tremura de frig. 

El aştepta un fulger, ca să poată vedea cele de 
primprejurul său. Erau nişte ţoale pe un cuier la dreapta, 
era acoperitoarea de pe altar şi erau perdelele mari de la 
uşa din mijloc a altarului. 

EI trase, înainte de toate, acoperitoarea de pe altar şi se 
duse de o aruncă asupra calului plin de spume. 

Acum se simţea mai tihnit şi, întorcându-se iar spre altar, 
ca să rupă perdeaua de la uşă, el începu să simtă mirosul 
tămâăiei şi al făcliilor de ceară ce arseseră peste zi şi parcă-i 
venea greu de ceea ce voia să facă. Gândurile, care îl 
părăsiseră din clipa intrării sale în biserică, iar se iviră unul 
câte unul în mintea lui. Vedea pe Ana, pe Ghiţă şi pe Pintea, 
pe oamenii din sat, vedea, oarecum aşa, cum vezi mai 
nainte de a dormi, una peste alta, o lume întreagă, şi de 
câte ori calul îşi bătea copitele în pardoseala de piatră, îl 
trecea un tremur de îngrijare, căci multe făcuse în viaţa sa, 
dar cele sfinte încă nu le atinsese. 

El apucă perdeaua de un colţ şi o smuci cu o opintire 
îndărătnică, ca s-o tragă la sine. 

Perdeaua era însă groasă şi căptuşită cu mătase şi nu 
îngădui. El o smuci cu îndoită putere. Perdeaua începu a se 
destrăma cu un foşnet ascuţit şi pătrunzător, şi acest sunet 
era aşa de tare, de aspru şi de sfâşietor, încât îl răzbătea ca 
un junghi prin creieri până în măduva oaselor şi-l făcu să 
scape din mână perdeaua pe jumătate ruptă şi să rămâie 
cuprins de fiori şi împietrit la uşa altarului. 


Înspăimântat, el singur nu ştia de ce, făcu un pas înapoi şi 
privi trăgându-şi capul între umeri, împrejurul său. 

Nu era nimeni aici, nici o suflare omenească, nici un ochi 
să-l vadă, nici un glas care să-l dea pe faţă, nici o minte care 
să treacă peste a lui, nimeni şi nimic decât tăcerea, mirosul 
de tămâie şi de făclii, sfinţii de pe pereţi şi bătaia din când 
în când a copitelor de cal în piatra de pardoseală. Era însă 
un gând care aici trebuia să-i vină oricărui om: că este o 
putere tainică ce lucrează prin oameni şi le luminează 
minţile, că toate vin de la această putere, pe care nimic nu o 
covârşeşte, pentru că ea pune şirul întâmplărilor prin care 
trece omul. Dumnezeu era acela care-l scăpase de atâtea 
primejdii, Dumnezeu îi lumina mintea şi întuneca pe a 
celorlalţi; cu Dumnezeu n-ar fi voit să se strice. 

Dar nu! el voia să aibă perdeaua; voia să o taie cu cuțitul, 
ca să nu îi mai foşnească în urechi. Însă cuțitul rămăsese în 
şerpar. 

— Şerparul meu! ţipă el tare şi sfâşietor, încât calul sări 
sperios la o parte. Şerparul meu! strigă iar, şi începu să se 
pipăie mereu la trup, ca şi când i-ar fi arzând cămaşa pe el, 
să se dea pas cu pas înapoi până ce nu ieşi din altar spre 
mijlocul bisericii. 

Îi era frică, încât îi venea să se arunce pe cal şi să meargă 
şi să fugă mereu până ce nu va scăpa de el; însă Dumnezeu 
e pretutindenea, fiindcă pretutindenea, în tot locul şi în 
toate timpurile soarta omului atârnă de întâmplări a căror 
tainică legătură el cu mintea lui mărginită nu poate să o 
cuprindă. Afară tuna, şi el se cutremura la fiecare trăsnet; 
afară fulgera, şi fiecare fulger îi trecea ca un fior prin 
inimă; icoanele sfinţilor îl priveau, şi el stătea împietrit sub 
ele, căci oriunde s-ar fi dus, el tot acolo rămânea; el îşi puse 
mâinile în cap, îşi rupse în urmă băierile cămăşii; îi venea 
să-şi scoată inima din piept, îi venea să se repeadă cu capul 
în zid, ca să rămâie sfărâmat la treptele altarului. 

Dar el nu putea să moară; de nimic nu-i era mai frică decât 
de moarte; ar fi voit să trăiască mult şi lung, cât ţinea 


lumea, ca să scape de viaţa cealaltă, şi o hotărâre aspră îi 
cuprinse mintea. 

— Unul câte unul, strigă el ridicându-şi mâna dreaptă în 
sus, unul după altul, om cu om, toţi trebuie să moară, toţi 
care mă pot vinde, viaţă cu viaţă trebuie să se stingă, căci 
dacă nu-i omor eu pe ei, mă duc ei pe mine la moarte! 

Grăind aceste, el se repezi pe cal, ieşi călare pe uşa cea 
spartă, se întoarse spre pădure, dete un ocol, intră din altă 
parte în sat, trecu de-a lungul uliţei până la casa preotului 
şi bătu la portiţă. 

Era cam pe la nouă ceasuri, şi popa şedea încă la masă, 
când auzi bătaia în portiţă şi ieşi. 

— Să mă ierţi, părinte, îi zise el, dar viu cu grabă. Astăzi, 
chiar în ziua de Paşti, mi-a pierit o parte dintr-o turmă. 

— Mulţi oameni răi sunt pe faţa pământului... răspunse 
preotul cuprins de mâhnire sufletească. 

— Şi te rog, urmă Lică fără să mai ţină seama de vorbele 
preotului; n-ai văzut cumva pe Răuţ trecând pe aici? 

— Nu! 

— Atunci mănânc ceva, apoi mai dau o raită prin pădure, şi 
încă mâine de cu zori sunt la Ineu, unde cred că va fi plecat 
şi el. Iară dacă s-ar întâmpla să mă înşel şi să mai vină pe 
aici, să-i spui ca să mă caute la Ineu. Noroc bun! şi să mă 
ierţi, părinte. 

Grăind aceste, el plecă, dete o raită spre pădure, apoi ieşi 
în drum şi slobozi calul la vale, spre Moara cu noroc. 

XVI. 

Mai nainte de a pleca, Ghiţă îl căutase pe Marţi, ca să-i dea 
de lucru, însă nu l-a putut găsi în pripă şi nu avea destulă 
răbdare ca să-l caute mai cu dinadins. El se depărtă dar în 
grabă, ca omul care nu are timp de pierdut. 

În urmă, câtva timp după ce plecase, privind în urma sa, el 
văzu căruţa în drumul de ţară, dar nu putea să-i treacă prin 
gând că în acea căruţă sunt oamenii pe care îi lăsase la 
cârciumă, fiindcă aceştia veniseră călare. 


Cu toate aceste, el începu a se nedumeri. Sosind, în sfârşit, 
aproape de Ineu, el îl găsi pe Marţi în drum. Ungurul 
plecase să-l vestească pe Pintea despre cele ce se petrec la 
Moara cu noroc. 

Ghiţă rămase câtva timp buiguit, ca lipsit de simţiri. „Dar 
ce să fac, îşi zise el în cele din urmă, dacă Dumnezeu nu mi- 
a dat gândul cel bun în ceasul potrivit? Dacă e rău ce fac, 
nu puteam să fac altfel.” 

Şi de aici înainte el simţea că Ana e pierdută şi nu se mai 
gândea decât la răzbunarea lui. 

Însă niciodată nădejdea nu piere cu desăvârşire din 
sufletul omului, şi aşa, el tot îşi mai zicea: „Şi dacă totuşi s- 
ar întâmpla să mă întorc la timp...” De aceea el grăbi. 

EI sosise încă din vreme cu Marţi, cu Pintea şi cu alţi doi 
jandarmi în preajma Morii cu noroc, dar temându-se ca nu 
cumva Lică să îi zărească şi să fugă de la cârciumă, ei 
descălecară în culmea dealului şi se hotărâră să aştepte 
întunecimea, ca să se poată apropia pe nesimţite. 

Ghiţă, galben la faţă, ca şi când i-ar fi secat tot sângele din 
vine, stătea întins pe pământ, culcat pe brânci, privind ţintă 
şi cu ochii însetaţi în vale. 

— Tare om eşti tu, Ghiţă, grăi Pintea pe gânduri. Şi eu îl 
urăsc pe Lică; dar n-aş fi putut să-mi arunc o nevastă caa 
ta drept momeală în cursa cu care vreau să-l prind. 

— Nevasta, răspunse Ghiţă, mi-am pierdut-o eu de mult. 
N-ar fi trebuit să iau eu pe Uţa la casa mea, căci numai Uţa 
a stricat-o, adause apoi într-un târziu, aşa pentru dânsul, şi 
iar tăcu şi aştepta cu încordare căderea întunecimii 
apropiate. 

Deodată el sări ca ieşit din fire în picioare. 

— Ne-au zăpsit! strigă el. lată-l călare. Pleacă! A fost 
singur, singur cu dânsa! Săriţi pe cai! După el! Sfinte 
Doamne, câinii pe care i-am pus la casa mea ca să mă apăr 
de el, câinii mei mă vând şi-l scapă din mâna mea! 

Când rosti cele din urmă cuvinte, ei se aflau toţi patru 
călare, porniţi de-a curmezişul peste coaste drept în urma 


lui Lică. Dar ei înaintau mai anevoie la vale decât Lică la 
deal, caii lor nu se puteau măsura cu murgul lui Lică, şi aşa 
depărtarea creştea mereu între urmărit şi urmăritori. 

Ajunşi în preajma satului, ei îl pierdură din vedere şi se 
opriră zăpăciţi. 

— Daţi voi la dreapta, grăi Pintea, că noi dăm la stânga; 
ocolim satul şi apoi ne întoarcem ca să vedem dacă nu 
cumva s-a oprit aici, fiindcă pe vremea asta unde dracu să 
se ducă...! 

— Ei! ce mai vorbă! L-am scăpat, şi socoteală curată, 
răspunse Ghiţă râzând. Voi mergeţi mai departe; eu mă 
întorc acasă să-mi închei socoteala cu dânsa. 

Grăind aceste, el smuci frâul calului şi se întoarse la vale, 
drept spre Moara cu noroc. 

Ana, care petrecuse tot timpul acesta plângând, se ridică 
şi îşi şterse lacrimile din faţă când auzi copitele calului 
bătându-se de pietrişul de dinaintea cârciumii, apoi inima 
începu să-i bată tare. 

Dar mai trecu mult timp la mijloc până ce elintră. 
Descălecând, el socoti că trebuie să-i dea calului fân, apoi 
că trebuie să-l şteargă de sudori şi să-l acopere cu o cergă, 
iar după ce le făcu toate aceste, el rămase câtva timp în uşa 
grajdului, îşi dete seama despre cele ce voia să facă, apoi îşi 
luă pălăria din cap, îşi făcu de trei ori cruce şi plecă spre 
cârciumă. 

Intrând, el închise uşa în urma sa, o încuie şi aruncă cheia 
într-un colţ. 

Ana se cutremură în tot trupul, apoi se îndreptă, se dete 
un pas înapoi şi grăi înecată: 

— Nu vreau să mor, Ghiţă! Nu vreau să mor! urmă ea tare, 
şi se aruncă în genunchi la picioarele lui. Fă ce vrei cu mine, 
dar nu mă omori. 

Ghiţă îşi dete trupul înapoi, se plecă, îi apucă cu amândouă 
mâinile capul şi privi dus în faţa ei. 

— Nu-ţi fie frică, îi zise el înduioşat; tu ştii că-mi eşti dragă 
ca lumina ochilor! N-am să te chinuiesc: am să te omor cum 


mi-aş omori copilul meu când ar trebui să-l scap de 
chinurile călăului, ca să-ţi dai sufletul pe nesimţite. 

— Dar de ce să mă omori? zise ea agăţându-se de braţele 
lui. Ceam păcătuit eu? 

— Nu ştiu! răspunse el. Simt numai că mi s-a pus ceva de-a 
curmezişa în cap şi că nu mai pot trăi, iară pe tine nu pot să 
te las vie în urma mea. Acu, urmă el peste puţin, acu văd c- 
am făcut rău, şi dacă n-aş vedea din faţa ta că eu te-am 
aruncat ca un ticălos în braţele lui pentru ca să-mi 
astâmpăr setea de răzbunare. Dacă mai adineoară l-aş fi 
găsit aici, poate că nu te-aş fi ucis. 

Ana se ridică şi privi ca trezită din somn la el. 

— Unde ai plecat tu? întrebă ea. 

— M-am dus ca să-l aduc pe Pintea, pentru ca să-l prindem 
aici pe Lică cu şerparul plin de galbenii luaţi de la 
arândaşul. El e omul de la care am primit hârtiile pe care 
găsiseşi tu atunci noaptea semnele. 

— Ghiţă! Ghiţă! de ce nu mi-ai spus-o tu mie asta la 
vreme?! zise ea înăbuşită de plâns, şi-l cuprinse cu 
amândouă braţele. 

Afară se auzi ţipătul unui huhurez, apoi iar se făcu linişte. 
Ghiţă începu şi el să plângă, o strânse la sân şi îi sărută 
fruntea. 

— Pentru că Dumnezeu nu mi-a dat gândul bun la vreme 
potrivită, zise el, şi deodată se întoarse spre uşă. 

Afară se auzeau paşi, şi peste puţin cineva încercă să 
deschidă uşa. 

— Pintea cu jandarmii! şopti bărbatul scoţându-şi cuțitul 
din tureac. Ano! fă-ţi cruce! fă-ţi cruce, că nu mai avem 
vreme. 

— Săriţi, că mă omoară! săriţi, măi oameni! strigă nevasta 
luptându-se cu el, săriţi, săriţi! 

Când uşa căzu sfărâmată din ţâţâni şi Răuţ se ivi cu Lică în 
ea, Ana era întinsă la pământ şi cu pieptul plin de sânge 
cald, iară Ghiţă o ţinea sub genunchi şi apăsa cuțitul tot mai 
adânc spre inima ei. 


— Dă foc! zise Lică, şi Răuţ îşi descărcă pistolul în ceafa lui 
Ghiţă, care căzu înapoi fără să mai poată afla cine l-a 
împuşcat. 

Nemaisimţind greutatea genunchilor lui, Ana se opinti să 
se ridice. 

— Tu eşti, Lică, tu? gemu ea cu ochii ţintiţi la el. Vino şi mă 
ridică. 

Când Lică se plecă asupra ei, ea ţipă dezmierdată, îi 
muşcă mâna şi îşi înfipse ghearele în obrajii lui, apoi căzu 
moartă lângă soţul ei. 

Lică se ridică iute şi începu să-şi şteargă sângele de pe 
obrajii zgăâriaţi, să-l şteargă fără de astâmpăr, ca şi când 
mâna ei ar fi otrăvită, apoi îşi luă şerparul de la piciorul 
patului şi îl încinse. 

— Voi căutaţi că trebuie să găsiţi bani mulţi în casă, le zise 
după aceste, şi când socotiți că eu mă apropii de Fundureni 
daţi foc pentru ca să pot privi cârciuma arzând, de la 
Fundureni, dimpreună cu sătenii. Tu, Răuţ, vii pe cealaltă 
cale la Ineu, iar tu, Păune, te întorci la Şicula. 

Toate aceste el le zise iute, ca şi când i-ar fi fost groază să 
mai stea sub acest acoperământ şi ştergându-şi mereu cu 
mâneca la faţă, iar după ce îşi dete astfel poruncile, se 
depărtă spre şirul de răchite, undeşi lăsase calul. 

Murgul făcuse prin ploaie calea până la Fundureni şi iar o 
dată înapoi; era obosit şi se culcase. 

Asta era un semn rău pentru Lică, fiindcă el încă în 
noaptea asta trebuia să mai facă tot pe acest cal obosit 
drumul până la Ineu, cu înconjur şi pe drumuri rele, pe la 
Fundureni. 

Iară zgărietura din faţă îl ustura şi-l făcea mereu să se 
întrebe: „Ce vor zice oamenii dacă mă vor vedea zgâriat la 
faţă şi muşcat la mână?” 

Murgul nu voia să se ridice, apoi nu voia să plece, ci stătea 
zgribulit în loc, apoi nu voia să o ia la treapăt, iar deodată el 
îşi adună toate puterile, o rupse la fugă încordată şi o ţinu 


aşa cale de câteva împuşcături, apoi căzu frânt la pământ, 
încât îşi aruncă stăpânul cât colo între cioate. 

„Acu m-a ajuns mânia lui Dumnezeu! grăi Lică după ce se 
ridică anevoie de la pământ. Ce să fac eu acum?! Calul 
meu?! Mâine îmi găsesc oamenii calul aici, şi eu cu faţa 
zgâriată, şi cârciuma arde.” 

Încă pe când plecase de la Moara cu noroc, îl apucaseră 
fierbinţelile; acum începu să-l treacă sudorile şi tremura 
încât abia mai stătea pe picioare. 

El se gândi să-şi ia calul şi să-l târască până la râuleţul 
umflat, că doară o să-l ducă valurile departe la vale: dar nu 
avea destulă putere. Luă dar şaua de pe el, îi luă frâul din 
cap şi plecă spre râuleţ, ca să o ia pe jos până la Ineu. 
Râuleţul era însă umflat. „Nu-mi pasă!” îşi zise el hotărât şi, 
aruncând şaua şi frâul în valuri, intră în apă. Dar abia făcu 
un pas, doi înainte, şi valurile repezi îl apucară şi îl făcură 
să se retragă înspăimântat spre mal. El căută un alt loc de 
trecătoare mai la deal, apoi un al treilea, apoi un al 
patrulea, şi aşa umbla mereu pe mal, privind neîncetat 
împrejurul său spre focul de la Moara cu noroc şi 
ştergându-şi din când în când sângele de pe obraji. 

Deodată el se opri înveselit în loc. Ghiţă plecase călare la 
Ineu, şi calul lui trebuia să fie la Moara cu noroc, un cal 
odihnit şi luat din grajd, cu care, pe lângă tot înconjurul, 
putea sosi la vreme în Ineu. 

EI se întoarse iar la vale, deşi era secat de puteri şi parcă 
nu se mai simţea destul de tare a-şi târi trupul până la 
cârciuma cuprinsă de flăcări. 

În vremea aceasta Răuţ se depărtase spre Ineu, Pârvu o 
luase spre Șicula, iară Pintea, văzând focul la Moara cu 
noroc, îi lăsă pe săteni să creadă că a trăsnit din cer, şi 
aducându-și aminte de vorbele lui Ghiţă, se întoarse drept 
pe zarea de lumină ca să sosească, dacă mai era cu putinţă, 
la vreme. 

Când ajunse la murgul lui Lică, calul îi sări speriat în 
lături. 


— Un cal?! Murgul lui Lică! strigă el sărind din scări. 
Sfinte Doamne, încotro s-a dus? Îmi scapă, iar îmi scapă! La 
deal n-a putut să meargă, fiindcă l-aş fi văzut. 

El aşteptă un fulger, ca să poată privi împrejur. Fulgerul 
nu-i fu trimis din cer, dar Lică se văzu trecând prin zarea 
focului pe care îl pusese la Moara cu noroc, pentru ca să 
arunce vina păcatului său asupra lui Dumnezeu, făcând 
lumea să creadă că a trăsnit. 

— Stăi! strigă Pintea tare, încât răsună toată valea. „Uf! 
Săracul de mine! îşi zise apoi! L-am scăpat! Acu fuge.” 

Aşa-i! dar astă dată Lică nu mai putea să fugă şi, dacă 
fugea, tot prins era, prins de mâna lui Pintea, prins cu toate 
dovezile. 

El se îndreptă încât părea îndoit aşa de nalt ca mai nainte, 
privi împrejurul său, îşi ţinti ochii la un stejar uscat ce 
stătea la depărtare de vreo cincizeci de paşi, scrâşni din 
dinţi, apoi îşi încordă toate puterile şi se repezi înainte. 

Pintea îl găsi cu capul sfărâmat la tulpina stejarului şi 
rămase neclintit şi cuprins de fior în loc. 

„A scăpat! zise el într-un târziu. Dar asta nu are s-o afle 
nimeni în lume.” 

Grăind aceste, el îl apucă pe mort de un picior şi îl trase 
după sine până la un râuleţ, apoi împinse trupul cu piciorul 
în valuri. 

XVII. 

Luni pe la prânz focul era stins cu desăvârşire şi zidurile 
afumate stăteau părăsite, privind cu tristeţe la ziua senină 
şi înveselitoare. 

Din toate celelalte nu se alesese decât praful şi cenuşa: 
grinzi, acoperământ, duşumele, butoaie din pivniţă, toate 
erau cenuşă, şi numai pe ici, pe colo se mai vedea câte un 
cărbune stins, iară în fundul gropii, care fusese odinioară 
pivniţă, nu se mai vedeau decât oasele albe ieşind pe ici, pe 
colo din cenuşa groasă. 

Bătrâna şedea cu copiii pe-o piatră de lângă cele cinci 
cruci şi plângea cu lacrimi alinătoare. 


— Se vede c-au lăsat ferestrele deschise! zise ea într-un 
târziu. Simţeam eu că nu are să iasă bine; dar aşa le-a fost 
dat...! 

Apoi ea luă copiii şi plecă mai departe. 


SFÂRŞIT