Dimineata Copiilor/Dimineata Copiilor, 1935 (Anul 12, nr. 569-620) 846 pag/DimineataCopiilor_1935-1669231011__pages51-100

NUL 12 


23 lanuarie 1935 No. 572 


EA] Ag 


COPI LR 


REDACȚIA S! 


ADMINISTRATIA: 


BUCURESTI.—STR. CONST. MILLE (SÁRINDAR) 7-9-11 TEL. 3-8430 


200 LEI 
$00. + 


1 AN 
6 LUNI 


REPRODUCEREA BUCÁTILOR 
ESTE STRICT INTERZISÁ 


ABONAMENTE: 


Director: N. BATZARI 


UN EXEMPLAR 5 LEI 
IN STRĂINĂTATE DUBLU 


MANUSCRISELE NEPUBLICATE 
NU SE INAPOIAZĂ 


vrea să fie 


Uli CIC] Mea sa T r 


c ziua de alaltăieri, Uitucilă a venit la mine cu 
noaptea 'n cap. Nu má sculasem încă din pat, 
când aud în usa camerei mele bătăi puternice. 
Am deschis și mam pomenit nas în nas cu 
dânsul. 

„Bună dimineaţa, prietene Vintilă, îmi zise el. 

— Bună să fie, i-am răspuns cu, dar ce te-a apucat să 
vii la ora aceasta? Nu cumva ai pátit ceva? 

— Nu, nam  păţit nimic, îmi întoarse el vorba, însă 
m'am grăbit sá viu de tema că uit ceeace vroiam să-ţi spun. 

— Şi ce vroiai să-mi spui aşa de urgent? 

— Mai întâi că m'am hotărît să nu mai uit nimic. Am 
găsit si mijlocul. lată-l”. Zicând acestea, Uitucilă scoase din 
buzunar o batistă, care era toată înodată: avea cel puţin 
zece noduri. 

„Vezi batista asta? îmi zise el. Primul nod este ca să 
nu uit. Al doilea nod este..., dar pentru ce am făcut nodul 
al doilea? 

— L-ai făcut ca să uiţi, i-am răspuns eu râzând. 

— Nu, nu, l-am făcut pentru altceva. Dar să-l lăsăm 
pe acesta.... Al treilea nod... da, nodul al treilea... adică al 
treilea nod l-am făcut ca..., l-am făcut pentru..., dar pentru 
ce am făcut al treilea nod? 

— L-ai făcut, ca să nu-ţi mai aduci aminte, i-am zis 
eu. Tot asa şi al patrulea, si al cincilea, si al zecelea. 

— Nu, nu, ştiam pentru ce le făcusem, mai ales că de 
atunci nu e nici o jumătate de oră... Dar să lăsăm deocam- 
dată nodurile dela batistă. Peste zece minute, cel mult peste 
un sfert de oră, o să-mi aduc eu din nou aminte. 

— Să le lăsăm, zic şi eu, mai cu seamă că te-au lăsat 
şi ele”. 

Uitucilă şi-a pus iarăşi în buzunar batista cu toate no- 
durile ce făcuse. Acum nu mai spunea ceva, ci se uita ţintă 
la focul din sobă. Se vedea însă că este frământat de gân- 
duri. Ill auzeam chiar cum își vorbește singur, zicándu-si 
incet:-,,Asta e! — Ba nu-i asta! — Ba este! — Ba nu este!” 

L-am lăsat asa câteva minute, p'urmă, fiindcă vroiam 
să mă apuc să scriu, i-am zis: „Măi Uitucilă, ispráveste, te 
rog, o dată cu „este” si nu „este”. Am de scris, aşa că vreau 
să fiu mai liniștit. 

— Asta este! Am găsit! strigă Uitucilă, sărind în sus. 

— Ce este şi ce ai găsit? l-am întrebat eu mirat. 

— Să scriu! Pentru asta am venit eu la tine! Am venit 
să-ţi spun că m'am hotărît să scriu si eu pentru Dimineața 
Copiilor. Vezi că nu mai sunt uituc? 

— Văd, văd, i-am răspuns eu, dar e vorba, ce vrei să 
scrii pentru Dimineața Copiilor ? 

— Dă-mi hârtie, toc si cerneală si ai să vezi ce, fiindcă 
vreau să scriu aci la tine”. 


I-am dat tot ce mi-a cerut, el sa aşezat la un capăt al 
mesei mele de scris, eu la capătul celălalt si am început să 
scriem amândoi. După câteva minute, Uitucilă mă întrebă: 
„Nu vrei să-ţi citesc ce am scris până acum? 

— Citeşte-mi”, i-am zis eu. 

Uitucilă citi cele ce urmează: „Intro frumoasă zi de 
primăvară, când ningea cu nemiluita, când nouri groși $ 
negri acopereau cerul, iar soarele strălucea şi încălzea pă 
mântul, m'am suit în nucul din grădină, fiindcă mi se fă 
cuse poftă de mere... Dar câinele se luă după pisică. „Să 
ştii, îi zise lui Nelu d. învățător, că n'ai voe să mergi acasă 
până ce nu înveţi bine lecţia. Am să te tiu aci până noap- 
tea târziu. 

„Şi s'a lăsat o noapte întunecoasă, o noapte cu lună 
plină, o noapte în care se vedea ca şi ziua. Mama — o ce 
mult e de atunci — îmi zise într'o zi: „Le voi trimite să stai 
o lună la unchiul tău dela fará””. Insă vezi că eu nu pu- 
tusem să desleg singur problema. Sărmanul copil! Cum 
tremura de frig in acea zi de Iulie”. 

lată ce scrisese Uitucilă pentru Dimineaţa Copiilor. 
Ma întrebat, dacă e bine, iar eu i-am răspuns: „Minunat ! 
Nici nu se poate ceva mai frumos, ceva mai cu legătură! O 
frumoasă zi de primăvară, în care ninge cu nemiluita, o 
noapte întunecoasă în care se vede ca şi ziua! Până astăzi, 
nimeni n'a putut scrie așa ceva. Să ştii, prietene Uitucilà. 
că ai să ajungi un scriitor mare”. 

VINTILĂ BRATU 


O 


Ili CAUTAREA 


Roman de mari aventuri si suferinte 


NOROCULUT 


Adaptat de DINU PIVNICERU 
Gus Ii AC ARGUS SUE HP AME STEI CELIA RETA rem 


2) Mos Barbu se hotáráste sá plece in Brazilia 


Mos Barbu se întoarse acasă, unde copiii săi îl aşteptau 
cu înfrigurare şi nerăbdare. Cât timp a fost dus de acasă, 
ei se întrebau mereu: „Va găsi, oare, tata bani cu impru- 
mut, ca să putem iarăși munci si scăpa de sărăcia in care 
am căzut? Se va întoarce, oare, tata cu vesti bune sau cu 
veşti rele?” 

Așa se întrebau copiii lui Mos, Barbu stând în poarta 
casei şi privind ţintă spre drumu! pe care trebuia să vină 
tatăl lor. 

Si iată că Mos Barbu se îritorcea si mai ingándurat, si 
mai amárit de cum plecase. Era semn rău, era semn că nu 
izbutise. Totuși, ei îl zorirá cu întrebările. Insă Mos Barbu 
oftă din greu şi răspunse zicând: ,Iubitii mei copii, n'aştep- 
tati sá và dau vesti bune. Mă întorc fără nici o ispravă. Stă- 
pânul pământului pe care îl muncim de zeci de ani de zile 
nu vrea în ruptul capului să mă păsuiască pentru banii ce-i 
suntem datori. Ori îi plătim peste două săptămâni, când se 
implineste termenul asa cum i-am plătit până acum în toli 
anii, ori de unde nu, ne goneste si arendează altuia pămân- 
tul". 

La auzul acestor cuvinte, toti ai casei se pornirá sá 
plângă si să ofteze. Insă Costea, fiul mai mare al iui Mos 
Barbu, își făcu mai mult curaj şi întrebă pe tatăl său: „Dar 
vechiul tău prieten, la care spuneai că te duci, n'a vrut să 
te ajute si să-ți dea cu împrumut banii ce datorăm proprie- 
tarului nostru? Ştiu doar cá şi mata l-ai ajutat, de mai 
multe ori. 

— Da, eu l-am ajutat, însă el n'a vrut să mă ajute, rás- 
punse Mos Barbu cu amărăciune. Am văzut că omul acesta 
mi se arăta prieten, câtă vreme avea el nevoe de mine. A- 
cum însă, când nevoia m'a împins să merg la dânsul şi să-l 
rog să-mi vie în ajutor, omul a uitat si vechia prietenie şi 
tot ce facuscm pentru el, când se găsea la strâmtoare. 
Mi-am dai scama că nu e un prieten de nedejde. 

— Doamne Dumnezeule!" exclamă Marioara, fata cea 
mai mare a lui Mos Barbu, femeie tânără, dar care rămă- 
sese de câteva luni văduvă, asa că se întorsese la locuinţa 
părintească. „Va să zică, suntem pierduţi fără nici o spe- 
rantá si nu ne mai rămâne nimic! 

— Nu vorbi în felul acesta, scumpa mea copilă, îi în- 
toarse vorba Moș Barbu. Dacă am pierdut tot sprijinul oa- 
menilor, n'am pierdut însă sprijinul lui Dumnezeu, în care 
stă toată speranţa si toată încrederea. E adevărat că astăzi 
suntem tare săraci, dar nu este îngăduit să spunem că sun- 
tem pierduţi cu desăvârşire. Pierduti sunt păcătoşii, care 
sau abătut din drumul lui Dumnezeu si nu se fin de sfin- 
tele Lui porunci. Despre partea aceasta însă, conștiința noa- 
stră stă liniștită. Nam făcut nimănuia vreun rău, n'am ne- 
dreptátit pe nimeni si n'am cârtit niciodată împotriva Ta- 
tălui ceresc. De aceea, dacă El ne supune astăzi la o incer- 
care asa de grea, tot El ne va întinde o mână de ajutor si 
va vărsa asupra noastră mila şi bunătatea Sa. Şi, poate, nu 
e îndepărtată ziua în care vom avea din nou parte de bine- 
facerile Sale”. 

Moş Barbu se opri puţin din vorbă, apoi continuă în 
felul ce urmează: „Chiar mai acum o jumătate de oră, pe 
când mă intorceam acasă cu durerea în suflet, Dumnezeu 
din ceruri mi-a arătat un drum bun și o rază de lumină. 
Dacă ar fi să mergem pe drumul acesta,sunt încredințat că 
prin munca noastră cinstită si prin stáruintá, vom izbuti sá 
ne croim iarăşi un viitor fericit. 

—Și care este drumul ce ţi-a arătat Dumnezeu? îl în- 
trebară copiii săi, 

— Am întalnit, răspunse Mos Farbu, ua grup de oa- 
meni, care mi-au spus că pleacă să-şi caute norocul într'o 
țară îndepărtată. Tara aceasta se găseşte în partea de Mia- 

Y 


züzi a Americii si ii spune Brazilia. Da, asa ii spune, fiindcá 
m'am cáznit să-i fiu bine minte numele. Brazilia este o im- 
párátie mare si întinsă, cum se află puţine pe fata pămân- 
tului. Are pământ bun şi roditor, are mine de aur si de ar- 
gint, dar duce mare lipsă de braţe de muncă, fiindcă este 
prea puţin locuită. De aceea, guvernul Braziliei primește 
bucuros pe toti oamenii de prin părțile acestea si de prin 
alte țări, care ar vrea să meargă si sá se așeze acolo. Le dá 
fără plată pământ de lucrat, le dă sămânță, vite, precum și 
tot felul de scule şi unelte. Când ai toate acestea, când poti 
munci si esti hotărît sá muncesti, pofi să-ţi faci o gospodá- 
rie nouă si poţi chiar ajunge să fii om cu dare de mână. 

— Si te-ai gândit să mergem si noi în Brazilia?” se 
grăbi să-l întrebe fiul său Costea, un flăcău voinic, sârgui- 
tor la muncă, dar care se gândea mereu la lucruri mari, la 
peripeții si aventuri. i Ah. RA 

Mos Barbu stătu puţin, ca si cum ar fi sovàit să-și spu- 
nă gândurile ce-l frámántau, apoi răspunse zicând: „Ei, da. 
m'am gândit! Mam gândit că n'ar fi rău să vindem tot ce 
mai avem, să vindem ce bruma de lucruri ne-au mai rămas 
şi după ce plătim proprietarului pământului suma ce-i sun- 
tem datori, cu banii ce ne vor prisosi să plătim drumul 
până la Brazilia. Odată ajunşi acolo, sper să găsim numai 
decât şi ne apucăm de muncă si să ne câştigăm viaţa. 

— Tată, gândul tău este minunat, răspunse Costea. Da, 
să plecăm, să plecăm numai decât la Brazilia! Acolo ne aş- 
teaptă norocul, acolo ne asteaptá zile bune si fericite”. 

In închipuirea sa, tânărul si puţin astâmpăratul Costea 
se şi vedea cutreerând călare întinsele pământuri ce le-ar 
fi dat guvernul Braziliei. Se vedea stăpân pe turme de oi, 
pe cirezi de boi si de vaci si pe herghelii de cai. Mai vedea 


O premiantă întârziată 


noua lor casă, clădită in vârful unui deal la poalele căruia 
curgea un râu cu apă multă şi bogat în tot felul de pesti, 
Apoi, plecând așa departe, mergând până în Brazilia, ve- 
dea că i se împlineşte o altă dorinţă ce-l frámánta. Era do- 
rința de a călători cât mai mult, de-a cerceta cât mai multe 
țări si de a cunoaşte cât mai multe popoare. Incepu, prin 
urmare, să ardă de nerăbdarea de a se vedea plecat cât mai 
repede. 

De aceea, zise din nou lui Moș Barbu: „Da, tată, să ple- 
căm numai decât în Brazilia!” 

Insă, ceilalţi ai casei nu erau de aceiași părere. Mari- 
oara si copiii mai tineri ai lui Mos Barbu stăteau cu ochii 
plecaţi în jos şi oftau într'una. Se gândeau că nimic nu e 
mai greu, mai dureros, decât să părăsească — şi încă pen- 
tru totdeauna — locul de naștere, să părăsească aceste lo- 
curi de care erau legaţi cei mai buni, cei mai fericiţi ani ai 
vieţii lor de până atunci. De fiecare tufiş era legată câte o 
amintire scumpă din anii copilăriei. 

Să plece pentru totdeauna și să nu mai vadă nici odată 
grădina, în mijlocul căreia era casa în care se născuseră şi 
crescuseră. Și ochii li se umpleau de lacrimi. Plângeau, gân- 
dindu-se că n'au să mai vadă ciresii si merii sáditi cu mâi- 
nile lor. că n'au să mai stea la umbra nucului sádit de bu- 
nicul lor, cá n'au să mai culeagă din grădină flori, pe care 
ei le semănau. le stropeau si le cultivau cu atâta grije. Plàn- 
geau, gândindu-se că vor trebui să-și ia pentru totdeauna 
rămas bun dela rândunicile care în toţi anii isi făceau cui- 
bul sub streașina casei si dela berzele, care îşi făceau cui- 
bul pe acoperiş. 

Să părăsească toate acestea, fără speranţa că le vor 
mai vedea vreodată! Era trist, era nespus de dureros! 

Insă, ceeace îi lega şi mai mult de locul de naștere, 
ceeace îi făcea să li se rupă inima la gândul că vor pleca 
şi se vor duce departe, erau mormintele din cimitirul comu- 
nei — si mai ales mormântul scump şi sfânt al mamei lor, 
acest mormânt la care mergeau în toate duminicile, îl îm- 
podobeau cu flori şi-l îngrijeau cât mai bine. Să plece şi să 
lase acest mormânt în părăsire! Să nu mai răsară nici o 
floare pe el si să fie călcat de oameni si de vite ! Gândul a- 
cesta era un gând sfásietor. 

De aceea, Marioara şi ceilalţi copii nu vorbirá, asa 
cum vorbise Costea, şi nu fură de loc încântați, auzind cá 
tatăl lor se gândise să plece în Brazilia. 

La rândul sáu, Moş Barbu își dete numai decât seama 
de ceeace se petrece în sufletul copiilor săi. Le înţelese gân- 
dul şi le pricepu durerea şi amáráciunea. li înţelegea si în 
conștiința sa le dădea dreptate. Cu toate acestea, după ce 
tăcu câteva minute, vorbi din nou zicând: „Ştiu si ghicesc, 
iubiții mei copii, tot ce ați putea spune împotriva gândului 
ce vam împărtășit, Si este, oare, nevoe să vá spun că tin 
şi eu, cel puţin tot atât cât ţineţi și voi, la locul nostru de 
naștere? Si mai este, oare, nevoe să vá spun că, dacă ple- 
căm, aici îmi rămâne sufletul, aici îmi rămân gândurile 
mele, inima mea, pentrucá de locul acesta sunt legate toate 
amintirile unei vieţi, care începe să apună? 

„De aceea, să mă credeţi că nu iau cu bucurie hotări- 
rea de a pleca. Insă, din nenorocire, nu văd nici un alt mij- 
loc pentru a scăpa de sărăcia cumplită, care ne aşteaptă, 
ca sá ne copleseascá si să ne striveascá. Dacă rămânem 
aici, nu vom putea trăi intr'altfel, decât să întindem mâna 
si să cergim. lar cât sunt în viaţă, nu vreau să apuc o astfel 
de vreme si nu pot suferi ruşinea de a vă vedea, cerând de 
pomană. Dece să punem pe fruntile noastre asemenea 
pată? Dece noi, care până astăzi am fost printre cei mai 
buni gospodari din comună, să ajungem cersetori? Puteţi 
să trăiţi în ruşinea aceasta? De sigur, că nu puteţi, căci, alt- 
fel, n'ati fi copiii mei! "T uh : 

„Insă, dacă plecăm si mergem în Brazilia, zise mai de- 
parte Moş Barbu, acolo vom avea din belșug pământ, care 
să ne hrănească prin munca noastră cinstită. Slavă Dom- 
nului, sunteţi cu toţii muncitori, precum nici eu, cu toată 
vârsta mea, nu mă dau încă îndărăt dela muncă. Vom mun- 
ci de zor şi cu ajutorul lui Dumnezeu vom putea să ne fa- 
cem din nou gospodăria și să avem de toate, aşa cum am 
avut până astăzi. Iată pricinile pentru care cred că e bine 
să plecăm în Brazilia. 3 

— Tată, zise Marioara imbrátisàndu-] şi udându-i o- 
brajii cu lacrimi. Fie așa cum ai hotărît! Credem în tot ce 


ne-ai spus şi suntem si noi hotüriti să urmăm în tocmai po- 
runcile tale. Fiindcă zici că e bine să plecăm, zicem şi noi: 
Să plecăm și Dumnezeu să ne fie într'ajutor. 
— Da, da, să plecăm!” ii întăriră vorba şi ceilalţi copii. 
Precum vedem, acum vroiau cu toţii să plece, numai 


TE na 


că ochii tutulor erau plini de lacrimi: 
Costea. SOT a pita na 
Costea nu numai că nu era trist și că nu vărsa măcar 
o lacrimă, dar îi venea să sară de bucurie, auzind acum că 
și ceilalţi ai casei gândesc la fel cu dânsul. Costea credea 
cu toată puterea tinereţii şi a entuziasmului tineresc că în 
Brazlia îi aşteaptă pe toţi un viitor frumos si strălucit. Nici 
nu vroia să se gândească la piedicile ce sar putea ivi, la 
greutăţile ce ar putea să întâmpine. Totul trebuia să se în- 
tâmple asa cum dorea, cum își făurea el in inchipuirea sa 
aprinsă. 

Câteva zile mai târziu, Mos Barbu vându toate lucrurile 
ce avea, plăti proprietarului pământului datoria şi merse 
să-și ia rămas bun dela vecini și dela prieteni, cărora le îm- 
pártási hotărîrea sa de a pleca în Brazilia cu toată familia. 


fur 


(Va urma) 


In n-rul viitor: „RĂMAS BUN DELA LOCUL DE NAS- 
TERE". | 


ARAARARAAARAANARAARAARE PA RPR AARE AARARAAAAA 
ELEVI!.. 


cereti la librării 


NOUA CĂLIMARĂ 


Brevet de invenfiune No. 21902 — Marca REX 


NU se varsă SE fixează la ghiozdan 
NU se strică SE spală interior 


ULTIMA CREAT!UNE 
OPINE A AAPAFURFURAAPVSMAPI Vu uw UAM uA VARI 
TERESA AAA ELI SI IE ANS a EREI 

Noul roman „Unchiul meu Adam” de Moș Nae este 


cel mai frumos roman de aventuri. Cereti-l la toate librá- 
riile. 


Doi prieteni 
O Seira, 


3 


NAR PUR bn 3 
Ep Pata”, TS 


CÂND E BOLNAVĂ COANA FROSA 


N momentul în care mă apuc să scriu aceste rân- 
duri, aud din camera de alături gemetele coanei 
Frosa. Geme sau mai bine zis, urlă, par'că ar în- 
junghia-o cineva. 

Așa dar, coana Frosa geme, stând în pat cul- 
cută si nemiscatá. Aşa stă din seara când am adus-o acasă 
cu căruța, crezând să-și rupsese piciorul la tapinajul ei 
din Cişmigiu. Gemând, urlând şi văetându-se, mi-a cerut să 
chem îndată pe doctorii cei mai buni din Bucureşti şi cât 
mai mulţi. „Moş Nae, îmi zicea ea printre lacrimi, să chemi 
cinci, să chemi zece, să chemi douăzeci de doctori. Să le dai 
oricât ti-ar cere, pentrucá un piciorus de al meu — ce mai 
picioruş! — face mult mai mult decât toată averea ta”. 

Vă spun drept că m'am speriat si eu puţintel de treaba 
aceasta cu piciorul ei rupt. Totuşi, nu puteam face nebu- 
nia de a chema un batalion de doctori şi de a-mi vinde pen- 
tru piciorul coanei Frosa si hainele de pe mine. De aceea 
am chemat numai doi doctori, care îmi sunt prieteni. Știam 
că ar fi venit, fără să ceară bani pentru vizita lor, ci nu- 
mai pentru plăcerea de a vedea pe coana Frosa și de a sta 
de vorbă cu dânsa. 

Cei doi doctori au venit în acelaş timp, au examinat pi- 
ciorul coanei Frosa şi au văzut că nu e rupt, ci este numai 
scràntit. 

„In două zile se face bine, mi-au spus ei în limba fran- 
ceză, ca să nu priceapă ea. Eu însă i-am rugat să-i spună 
coanei Frosa că trebue să stea nemiscatá în pat cel puţin 
o lună de zile. Altfel, să o sperie, zicându-i că dacă se scoa- 
lă din pat, piciorul i se va umfla şi va fi nevoie să i-l taie 
până la genuchi. 

Dacă mă întrebaţi dece am cerut doctorilor lucrul aces- 
ta, vă spun numai decât. Le-am cerut, ca să fiu liniștit din 
partea ei măcar pentru o lună. Stând ea culcată în pat, cu 
pot esi singur in oras, pot să-mi caut în tihnà de treburile 
mele, pot, când am timp, să merg la un cinematograf, pot 
să mă întorc seara acasă când doresc. 

Insă, nu prea a iesit aşa cum socotisem si cum mă bu- 
curasem de mai înainte. Na esit, deoarece în orele când 
sunt acasă, coana Frosa cere să nu fac altceva, decât sá 
stau nemișcat de lângă patul ei. „Moş Nae, îmi zise ea, sá 
nu mă laşi singurică! Mă vezi cât sunt de bolnavă, mă vezi 
cât de mult sufer si cum slábesc si mà prăpădesc, de n'are 
să rămână pe mine decât pielea si oasele”. 

Degeaba îi spun eu că n'a slăbit de loc şi cá, din potri- 
vă, sa mai îngrăşat, fiindcă e adevărat că stă culcatá, însă 
slavă Domnului! — pofta nu i sa tăiat si nu i sa imputi- 
nat. Ba pr'că mănâncă mai mult de când umbla. 

Ea însă nu vrea să mă creadă, ci mi se tot plânge: „Ah, 
vai de mine şi de mine! Mă duc, mă topesc, am să ajung ca 
o stafie, ca o scobitoare. 

— Dar, coană Froso, caut eu să o potolesc, asa este a- 
cum moda: cucoanele să fie mai slábufe, asa cá nu e rău, 
dacă mai slábesti putintel. 

— Ce să mai slăbesc? îmi întoarse ea vorba supărată. 
Eu am fost totdeauna subtiricá si delicată, aşa că nu este 
nevoe sá mai slăbesc”. 

Eu vreau să schimb vorba, adică vreau să spun că am 
treabă şi că să-mi dea voe să plec. Ea însă mă apucă de 
mână, mă strânge tare si îmi zice: „Până nu mă fac eu 
bine şi nu mă scol din pat, tu nici nu trebue să te gândeşti 
la treburile tale. Până atucni treaba ta este asta: să stai 
lângă mine şi să-mi tii de urât”. 

Apoi îşi scoate de sub plapomă piciorul. despre care 
crede că e rupt, mi-l arată si mă întreabă: „Oare nu so fi 
umflat picioruşul meu?” 

Adevărat piciorus, cá faci din el şapte cât picioarele 
mele. 

Intrebarea aceasta mi o pune la fiecare cinci minute, 
scoțându-şi mereu piciorul de sub plapomá. Si de fiecare 
dată mă pune sá jur că nu e umflat. Ba mà cheamă si 
noaptea, trezindu-mă de câteva ori din somn și cerându-mi 
să stau lângă patul ei si să-i liu de urât. 

Acum două seri, am întrebat-o: „Coană Froso, n'ar fi 
mai bine să-i scriu lui Haplea să vie şi să te îngrijească? 


— Dă-l încolo pe Haplea!” îmi răspunse ea, incruntánd 


6 


din sprincene. Apoi trecàndu-i supărarea, începu să mà pri- 
vcască mai duios si să suspine. O vedeam că doreşte să-mi 
spună ceva, dar se oprea. 

„Ce e, coană Froso, ce vrei să-mi spui? am întrebat-o. 

— Vreau..., doresc... o, Mos Nae, dacă vrei să fii asa de 
bun, asa de drăguţ sá... săăă si să... 

— Si ce să fac? am întrebat-o din nou, văzând că nu 
se hotărăşte să spună ce are pe suflet. 

— Şi să scrii lui Blegilă să vie şi să mă îngrijească, zise 
ea roşindu-se toată. Blegilă e drăguţ, e aligant, ca si mine, 
ştie cum să-mi ducă de grije, ştie cum sá mă inveleascá, stie 
să-mi spună glume. Apoi, îmi va povesti despre moda cea 
nouă dela Blegesti, si despre câte altele... zău, Mos Nae, fii 
asa degeantil si potilicos si scrie-i lui Blegilă să vie". 


Când am auzit care e dorinţa coanei Frosa, m'am in-* 


cruntat si m'am supărat rău de tot. Nu de alt ceva, dar de 
asta îmi ardea acum: să mai am pe capul meu şi pe nesu- 
feritul acela de Blegilă! 

De aceea, i-am răspuns coanei Frosa dela obraz: „Nici 
gând să-i seriu lui Blegilă să vie! Ba chiar să știi că dacă 

vine, fără să fie poftit, nu-i deschide poarta., 

— Vai, Mos Nae, cât esti de rău si de puţin ecudal!!” 
îmi întoarse ea vorba. (Trebue să ştiţi că pentru coana 
Frosa „ecudat” înseamnă „educat”). 

Insă, deocamdată, nu despre Blegilă este vorba, ci des- 
pre nenorocitul de mine. Cum am spus mai sus, credeam că 
dacă stă ea o lună în pat, eu as fi fost mai liber si as fi pu- 
tut să-mi caut mai liniştit de treburile mele. Când colo, sa 
întâmplat tocmai pe dos. 

M'am gândit la ce am de făcut si am socotit că trebue 
să mă rog de cei doi doctori, care îmi sunt prieteni, ca să 
spună coanei Frosa cá acum s'a făcut bine, aşa că are voe 
să se scoale din pat şi să umble. Tot ar fi mai puţin rău. 

„Dar, după aceea, mi-a venit alt gând. „Stai, mi-am zis 
singur, să încerc mai întâiu un alt mijloc. Dacă imi reu- 
seste, mă scap cu totul de coana Frosa”. 


Stiti care a fost gândul meu cel nou ? Să vi-l spun nu- 
mai decât. Am făcut eu însumi o telegramă, apoi am ară- 
tat-o coanei Frosa, zicându-i: „lată o telegramă ce am pri- 
mit chiar acum dela Hăpleşti. 

— Dela cine este? Dela Blegilă? mă întrebă ea. 

— Nu e dela Blegilă, i-am răspuns eu, ci este trimisă 
de Hăplişor şi de Hăplina. 

— Si ce-mi scriu drágutii de copii?” mă întrebă din 
nou coana Frosa. 

Silindu-mă să arăt cât mai serios, mi-am pus ochelarii 
pe nas, apoi am citit ceeace urmează: ,,Mámico, táticu greu 
bolnav, vino numaidecát", 

— Ráspunde-le, imi zise coana Frosa, cá si eu sunt bol- 
navă si să vie aici cu Blegilă sau, dacă nu e chip să-l pri- 
mesti pe Blegilà, să vie măcar cu Prostilă. Cât despre Ha- 
plea, treaba lui dacá este bolnav". : 

Când am auzit răspunsul acesta, mi-am adus aminte 
de vorba ceea: na-ti-o frântă, că ţi-am dres-o ! 

Bine înțeles, nici gând să dau o telegramă sau să sciiu, 
aşa cum mi-a cerut. 

Asa dar, nu rămânea decât mijlocul cu doctorii. Dri- 
gulii de ei mi-au făcut in voe şi i-au zis: ..Coanà Froso, a- 
cum te poti scula din pat, fiindcă te-ai făcut bine. 


— Să mă scol, răspunse ea, însă fiindcă mă simt tare 


slăbită şi sunt chiar amenică (ea crede că așa trebue spus 
cuvântul „anemică”), n'am sá es vreo douăzeci de zile din 
casă. Insă. o să mă plictisesc, dacă stau si nu fac nimic. De 
aceea, o să mă rog de Mos Nae să-mi dea lecţii de frantu- 
zeşte. Vreau si eu sá pot parle franté com «apa. 

— Bravo! Foarte frumos! Mos Nae să te învețe frantu- 
zeste!" se grábirá să sirige cei doi doctori si chiar să a- 
plaude. 

Eu însă, auzind această nouă scrânteală. am rămas ca 
trăznit și m'am făcut vânăt la față. Asta mai lipsea, sá má 
fac si profesor de limbu franceză al coanci Frosa. 


MOȘ NAE 


e " 
"Hyg à 


Era o vreme, când in Japonia, ca si in multe alte ţări, 
oglinda era aproape necunoscută. In vremea aceea trăia o 
fetiţă pe nume Chimi, căreia, ca alintare. îi mai spunea si 
Chimico. 

Chimico semăna ca două picături de apă cu mamă-sa 
Hideno. Avea aceiași faţă ovală, aceiaşi frunte înaltă, ace- 
laş păr aşa de negru, că părea că are resfrângeri albastre, 
aceiaşi ochi oblici şi scánteietori, acelaș gât de lebădă, ace- 
leasi mâini fine cu degetele lungi și subţiri. 

Cu toate că între ele două era. ca vârstă, o deosebire de 
douăzeci de ani, oricine le-ar fi luat drept două surori. 

Chimico iubea aşa de mult pe mamă-sa, că se căznea 
să-i semene la toate. De altfel, amândouă aveau aceleași 
gusturi. 

Aşa, fiindcă mamei sale Hideno îi plăcea peştele numit 
sasimi, Chimico ng mai putea după peștele acesta. Tot asa, 
fiindcă mamei sale nu-i plăceau ridichile, Chimico spune: 
că nu le poate suferi. 

Pentru toate persoanele la care ţinea mamă-sa, Chimi- 
co simţea o adevărată simpatie. Ura însă pe toate acelea 
despre care mamă-sa spunea că sunt rău crescute, minci- 
noase şi egoiste. 

Chimico nu se simţea mai fericită, decât atunci când 
era lângă mamă-sa Hideno. Ochişorii săi zâmbitori priveau 
mereu în ochii mamei iubite. Indată ce a învăţat să serie, 
Chimico se distra compunând pentru mamă-sa scrisori 
scurte, dar pline de cuvintele cele mai drágute. 

Ba chiar într'o zi, din dorința de a avea între ele două 
un secret duios, Chimico a hotărît să-i dea mamei sale o 
poreclă, pe care să n'o ştie nimeni altul. Asa, când erau 
numai ele două, Chimico îi spunea mamei sale Necoco, iar 
cuvântul acesta înseamnă în limba japoneză pisicuta. li 
spunea asa, fiindcă îi găsea oarecare asemănare cu gratia 
pisicilor, animale pe care Chimico le iubea în mod cu totul 
deosebit. 

Se întâmplă însă nenorocirea ca Hideno să cadă bol- 
navă, ba chiar greu bolnavă. Dormea rău, respira greu, se 
inábusea, tusea şi scuipa sânge. Vedea cum zi de zi, pute- 
rile îi se topesc si cum viața începe sá o părăsească. 

Hideno era foarte tristă că părăsește această lume, pe 
care o infrumuseta drăgălăşenia fragedă a lui Chimico, pe 
atunci o fetiţă în vârstă de opt anişori. Se temea că o lasă, 
dacă nu singură, cel puţin sub paza unui tată şi a bunicilor, 
care nu s'ar pricepe să o iubească cu delicateta cu care ini- 
ma duioasă şi încântătoare a lui Chimico merita să fie iu- 
bită. 

Mai ales, Hideno ghicea sfâşietoarea durere ce ar în- 
cerca Chimico în ziua când Chimico ar rămânea fără ma- 
mă, fără această mamă, care pentru dânsa era totul pe lu- 
me. Cum putea micuța si sărmana Chimico să îndure o ast- 
fel de despărţire? 

Hideno se gândea prin ce mijloc ar mai putea potoli 
această durere grozavă a fetiţei sale. 

Intr'o zi o chemá lângă dânsa si îi vorbi în felul ce ur- 
meazá: „lubita mea Chimico, se poate ca eu să plec în cu- 
rând şi pentru totdeauna în tara, unde mai de vreme sau 
mai târziu, trebue să mergem cu toţii. Nu plânge, suflete- 
lul meu... Mai bine, ascultă-mă cu toată băgarea de seamă, 
fiindcă am să-ţi spun lucruri însemnate şi care ifi vor a- 
duce mângăiere. Chiar când n'ai să mă mai vezi aici, eu 
am să fiu totuşi lângă tine”. 

Spunând acestea, Hideno luă o cutie mai mărișoară, 
pe care i-o dăduse de mult soțul ei, apoi vorbi mai departe, 
zicând: „Am să-ţi dau cutia aceasta.., dar n'ai să o des- 
chizi atâta timp, cât voi fi în viaţă. Insă şi după moartea 
meu. n'ai să o deschizi decât foarte rar. numai la zile când 


r 


—Poveste japonezá — 


se va petrece cu tine ceva mare si însemnat. Bunăoară, in 
momentele cánd vei avea o durere, o máhnire sau o bucu- 
rie foarie mare. Atunci vei vedea chipul meu in fundul a- 
cestei cutii. Si vei simţi că eu sunt totdeauna cu tine, atât 
în zilele când vei avea necazuri, cât si in zilele când vei fi 
fericită” 

Câteva zile mai târziu, Hideno închise ochii pe vecie. 

Zdrobită de durere, biata Chimico deschise cutia. Ce 
văzu, oare, în fundul cutiei? Văzu pe mamă-sa, pe iubita 
sa mamă, plângând cu dânsa. ..Asa Hideno, ființa iubită, 
al cărei trup fără viaţă fusese pus într'un sicriu şi dus la 
cimitir, era totuşi de faţă, cra lângă Chimico, simțind a- 
ceiaşi durere ca şi dânsa şi plângând la fel ca dânsa... Vă- 
zând aceasta, Chmico simţi puţină alinare în durerea sa. 

De atunci, Chimico deschidea destul de des cutia. O 
deschidea, ca să stea de vorbă cu mamă-sa şi să-i împărtă- 
şească necazurile cele mari, ca şi bucuriile dele mari. Ve- 
dea totdeauna că mamă-sa se întristează sau se bucură cu 
dânsa. 

A trecut vreme, iar Chimico a împlinit vârsta de sai- 
sprezece ani. Atunci a fost chemată de bunicul său, adică 
de tatăl iubitei sale mame. A fost chemată să-i spună că el 
cunoaște pe un tânăr chipes si bun. drăguţ si serios, după 
care, dacă şi celelalte neamuri erau de aceiaşi părere, ar 
fi fericit să o mărite. 

.. Auzind această veste, Chimico se gândi la copiii ce 
ar putea să nască şi ea. Se gândi mai ales la o fetiţă, care 
ar putea fi pentru dânsa ființa iubitoare şi iubită, aşa cum 
ea însăși fusese pentru mamă-sa... 

Cât de fericită părea că este Hideno, cum zâmbea dră- 
gălaş în fundul cutiei, când Chimico îi destăinuia marele 
secret cu căsătoria! 


Chimico sa măritat. S'a măritat după tânărul acela 
chipes si bun, drăguţ si serios, despre care îi vorbise buni- 
cul ei. Abia după căsătorie ea înţelese cà chipul mamei 
sale, pe care putea să o vadă oricând ar fi dorit, nu era de- 
cât o închipuire. O oglindă, aşezată în fundul cutiei, ii a- 
răta propriul ei chip. pe care Chimico îl lua drept chipul 
mamei sale. 

Această descoperire, care ar fi întristat-o si amărit-o. 
dacă ar fi făcut-o cu câţiva ani mai înainte, acum n'o mai 
turbură şi supără. Chimico nu mai avea acum nevoe de o- 
glindă, ca să simtă că sufletul mamei sale era totdeauna 
de faţă, totdeauna în jurul ei si într'însa. intristándu-se de 
necazurile ei şi bucurându-se de fericirea ci. 


° Prelucare de VASILE STANOIU 


MA DNF ATA 


Tunde-l, neica! 


Anecdota cu titlul ,,Tunde-l, neicá!” scrisă, bine înţeles pre Haplea, o reproducem mai jos, cu desenele ce o inso- 
de Mos Nae, a apărut in unmárul 7 din Dimineața Copiilor. eau, pentru cititorii de astăzi ai revistei. 
Asa cum am făcut si cum vom face si cu alte anecdote des- - 


Bărbier de câini e Haplea Căci pe stradă după unul Halpea-i zice! „Măi, bădie 
Și umblând din loc în loc, Merge-un câine cam látos „Bietul câine, e păcat! , 
Intr'o zi cam pe la-amiază Incálcit si lung i-e părul „N'ar fi bine chiar acuma 
Dete omul de noroc. De-i se târâie pe jos. „Să ţi-l tund, să-l fac curat?” 


: 


— '[unde-l, neică, zice omul, Vrei să-l tund aşa ca leii? Nici nu cer parale multe: 
E păcat să stea asa. — Da, da, da, e foarte bine. lată-l tund pe zece lei. 

— Am să-l tund să-l fac îndată, — Si mansete la picioare? — Este eftin, zise celalt, 
Ca să-l pupi, nu alt ceva. Iară capul, las pe mine. Socoteam mai mult cà cei”. 


Tunde Haplea, ' dichiseste — Haide-acuma 'si-mi pláteste. Vrei să-l tund? mi-ai zis tu doară 
Si la ochi si la spráncene, Sá-ti plátesc..., dar pentru cine? — "Tunde-l, neică, ţi-am zis eu. 
Ca un leu si cu mangete, | — Pentru câine. — Care câine? Ce, puteam eu să te "mpiedic? 
Omul zice: „Bravo, nene! Nu i-al meu, măre creştine. Dar îţi spun că nu i-al meu. 


d DIMINEATA 


ZIUA DE BAE 


Mica noastră Anisoará, 
Cea drăguță, bălăioară, 
Azi în zori când s'a sculat, 
Se-apucă ea de spălat. 
„Hai, veniţi, copiii mei! 
(lar copiii sunt căţei) 
„Haide, treceţi în copae, 
Azi và fac la toti eu bae". 
Frumusel cánd i-a spálat, 
li atârnă la uscat, 
Pe frânghie insirati, 
Insă ei nu-s încântați, 
Căci mai bine lor le-ar place, 
Ca să-i lase doar în pace. 
Dar nu plâng — o, asta nu! 
Cum mi-au spus că ai plânge tu, 
“i Tu, acum ce mă citeşti 
Si de bae te feresti. 


MOS NICOARA 


DRÁGUTII DE EI! 


Ia, priviti si spuneti voi: 

Nu-s frumoşi acești pisoi? 

Ce mai blană, ce cápsor, 

Ce ochi dulci, ce botisor! 

Când mă uit la ei mai bine, 

Să-i mănânc, zău, chiar îmi vine. 

Se iubesc ca nisle frati, 

Dar sunt rău neastâmpăraţi, 

Jucáusi cum n'am văzut. 

Dar vedeţi ce mi-au făcut. 

Foae verde lámáitá, 

Le voi da o bátáitá! 

Că mi-au rupt si mi-au stricat, 

Lucrul tot mi-au încurcat, 

Zău, pe ei sunt supărată 

Nu-i sărut eu nici odată! 

Zic aşa, dar de-i privesc, 

Și mai tare îi iubesc. 

Sunt dráguti, sunt frumusei, 

Nu sunt alfi pisoi ca ei. 
MARIASOREL. 


CUTULUI MEU 


Cutule, de-azi 'nainte 

Dacà nu mai esti cuminte, 

Nu mai rád, nici nu glumesc, 

Ci am sà te pedepsesc. 

Dar ascultă, fii deștept, 

Stai frumos si càt mai drept. 

Când faci sluj!! să mă priveşti, 

Cât mai vesel să-mi zâmbești. 

Eu acum sunt profesoară, 

N'ai sá'nveti pe dinafară, 

N'ai de scris, nici de citit, 

Cuţule, eşti fericit! 

Zău, mi-ar fi părut prea bine, 

Să fi fost şi eu ca tine. 

Să fi fost şi eu căţel, 

Drăgălaș si frumusel. 
MOSULET 


N linistea adâncă a pădurii. noaptea «^ lăsa... 
Pe frumoasa şosea automobilele si trăsurile nu 
se mai auziau. Faţa lacului din desiş era netedă 
şi întunecată. Un vânt uşor îndoia vârfurile bra- 
zilor. Din neguri se ivi luna, mare, rotundă ca o 
portocală si pădurea începu să. prinză viaţă. 

Pe o cotitură a şoselii, la picioarele unui brad bătrân, 
o piatră, acoperită de muşchi se ridică. Din deschizătura 
pământului, un pitic scoase capul, se uită în jurul său şi vă- 
zând că nu e nimeni, ieşi din gaură urmat de o mulţime de 
tovarăşi. Erau îmbrăcaţi în haine verzi şi roşii, cu căciuli 
lungi si ascuţite, cu niște ciuboate lungi şi aveau o înfățișa- 
re de făpturi foarte isteţe. 

Bucurosi de a se găsi pe pământ şi de luna ce strălucea 
pe cer, se împrăştiară în toate colţurile pădurii, jucându-se 
cu crăcile brazilor, aruncând pietre în prăpăstii, împodo- 
bindu-se cu flori roşii şi galbene şi mâncând fragi ce creş- 
teau pe marginea drumului. 

Dar din locuinţa lor adâncă. ieşi un pitic bătrân, cu 
barba albă, care mergea cu greutate. Ajunse la o stâncă, se 
asezá pe muşchi si bătând din palme, văzu alergând către 
el tot poporul ce locuia în munți. 

Plini de respect, se aşezară în jurul lui şi ascultară. 

„Ce bine sau rău aţi făcut pe ziua de astăzi”, zise micul 
rege, uitându-se la toţi supușii săi. „Aţi ajutat pe oameni, 
sau i-ali păcălit ?"—0O tăcere mare. Apoi unul din pitici 
se sculă și răspunse: 

„Am privit trecând mașinile pe drum si pe când un so- 
feur repara un cauciuc spart, l-am bombardat cu coconare 
din vârful unui brad. Intài se miră, apoi se înfurie si se 
uită în toate părțile, nestiind pe cine sá invinováteascá. 
Până la urmă crezu că mă preschimbasem într'o veveritá”. 
Si eu, făcu vecinul sáu, pe când se uita in sus, i-am 
împins instrumentele departe şi a trebuit să caute mult 
până să le găsească. 

— Si eu, zie un altul, pe când călătorii dintr'o trăsură 
se daseră jos în pădure, iar o fetiţă şi un băiat se jucau la 
marginea unui pârâiaș, am sărit deodată în apă sub nasul 
lor! Nu era caldă apa! Hapciu!!!... Hapciu!... Am răcit cum 
se cade; dar am râs, căci mau luat drept o broască.Toţi pi- 
ticii începură să râză cu hohote. Bătrânul rege se strâmbă 
şi zise : 

„Astea sunt păcăleli fără rost! Cine a făcut o faptă 
bună în timpul zilei?” Unul din ascultători se sculă repede. 

„Mam dus să mă plimb departe, foarte departe şi am 
urmărit mult timp drumul. Un om bătrân se scoboară 
tocmai cu o sarcină grea de lemne în căruţă. Era obosit şi 
vroia să se oprească, dar căruţa luneca în jos, târând şi o- 
mul cu ea. Atunci am fugit repede, am aruncat o piatră 
sub roata carului, care sa oprit; omul a putut sá se odih- 
nească şi să-şi ducă lemnele până jos”. 


10 


men 
^ tuto 
LE 


ceo ARI, 
LI 


2 


° k 


Traducere din limba franceză 
DESEA ARAS E 


„Foarte bine, foarte bine! zise regele, sunt mulţumit. 
Deci ziua noastră n'a trecut degeaba. Dar aş vrea să ştiu 
ce-a făcut Ploc, ca să fie în acest hal?” 

Piticul Ploc, încurcat şi rusinat, înaintă spre mijlocul 
adunării. Se auzeau din toate părţile „oh!” si „ah!” de mi- 
rare, pentrucá Ploc era şi murdar şi acoperit de funingine. 

„Mam urcat repede în coșul casei babei Gheoréhita 
și ascultam cum cântă greerul când bătrâna se înfurie de- 
odată: se certa cu bărbatul ei. Era asa de supărată ca 
vărsat cratita cu ciorbá in foc. Bărbatul ei vroia s'o bată 
cun máturoiu. Mam gândit să-i împac aruncând tiglele 
peste ei. Atunci fumul acru al lemnului ud şi funinginea 
se răspândiră în toată odaia. Amândoi bătrânii, nemaivă- 
zând bine nu putură să deschidă ușa, şi se loviau de toate 
lucrurile din casă. De pe acoperiş auziam toat hărmălaia 
ce-o făceau. Intr'un târziu, Ciobanu. câinele curţii, veni si 
împingând usa cu botul o deschise. Stăpânii putură să iasă. 
dar în ce hal; totuşi sau împăcat de supărare”. 

„Rău, foarte rău, zise regele. Gheorghifa si bărbatul ei 
sunt nişte oameni buni si ai fi putut să-i nenorocesti prin 
prostia ta. Intenţia era bună dar mijloacele întrebuințate 
cam caraghioase. Ai să fi pedepsit pentru neascultarea ta”. 

Foarte trist, Ploc lăsă capul în jos si se asezà la locul 
său, fără să spuie o vorbă. 

In acelaș timp o lumină albă se ivi printre brazi. 

„Un automobil întârziat”, murmură regele. Se auzea 
sgomotul motorului şi lumina se tot măria. Piticii. foarte 
curiosi, se ridicau în vârful picioarelor ca să o vază, când 
unul începu sá tipe. In fata maşinei, în lumina làmpilor 
săria un biet iepure, care orbit de lumină nu putea decât 
să fugă înaintea ei, al cărei conducător, plin de milă. 
opria. z 

Atunci piticii aruncară pietricele în drum. Unele să- 
riau chiar în geamul masinei, dar iepurele infricosat, făcu 
o săritură in lături si ieşind din lumina làmpilor, intră in 
pádure. 

„Vă mulțumesc din tot sufletul, la toti!" răsuflă iepu- 
rele frecàndu-si ochii. Fugeam de Vulpe când am fost or- 
bit de acest teribil automobil”. 

„Ce? zise piticul rege. Vulpea îndrăsneşte să vâneze pe 
pământurile mele fără de voie?” In acest moment se auzi 
un urlet ascuţit prin pădure. Atunci piticul, scoțând din bu- 
zunare un fluer de aur, flueră prelung, şi Vulpea, care ur- 
lase, veni spre el. 

Coada ei deasă şi frumoasă mătură acele de 
când se închină în faţa regelui. 

„Iepurele se insealá, răspunse ea cu siguranţă observa- 
tiilor ce i-se făceau. L-am întâlnit din întâmplare. dar e 
așa de fricos, încât numai umbra mea mărită de razele 
lunii, îl pune pe fugă!” Şi Vulpea începu să râdă. Dar un 
lăstrat se auzi din vale, dela marginea lacului. 


brazi 


— „Auziţi pe Ciobanu, câinele!” tipará toţi piticii de- 
odată. ..O să ne spuie ce sa petrecut acasă la el!” 

— „Voi vedea pe vărul meu într'altă zi”, zise Vulpea 
ide grăbită sá plece. „Spuneţi-i bună seara din partea 

Când ajunse cățelul la fata locului, Vulpea dispăruse. 

„Vara ta, Vulpea, ţi-a urat bună seara”, spuseră piticii 
râzând. 

„Wau, wau! lătră Ciobanu, era so prind. Aveam de 
făcut o socoteală împreună, dar o ţeapă îmi intră in pi- 
cior si nu putui so conving”. Culcat la picioarele regelui, 
câinele povestea noutăţile din vale şi povestea bătrânei 
Gheorghita ce era să se înăbușe. 

„Adevărat” răspunse regele gânditor „Ploc merită o pe- 
deapsă. Să ne coborâm cu toţii în câmp unde îl condamn să 
sară salteaua!” Toti piticii râzând si fugind, se trăgeau unul 
pe altul ca să ajungă mai repede. 

Jos. într'o livadă, un om păzea nişte bucăţi de pânză 
pusă la albit. Piticii se apropiară fără zgomot de el, şi a- 
runcându-i nisip în ochi, omul începu să sforăe. Atunci se 
repeziră în livadă și furară o bucată de pânză. - 

Vrând, nevránd, Ploc fu aşezat la mijlocul ei si hop.. 
hop. pilicii trăgeau de colțurile pânzei. 

Hop! Ploc, care sărise foarte sus îşi pierdu cáciulita! 
Hop! La a dou: săritură, pantofii lui sburará. La a treia în- 
cepu să strige c t îl tinea gura. 


„Wau, wau, nu se poal& gemu câinele, rechemat la da- 
toria lui. „Mâine, vai de pielea mea” și alergă spre casă în 
galop întins. 

In acest timp, Ploc isi reveni în fire, bând câteva pică- 
turi de rouă care se prelingeau de pe vârful nui fir de 
iarbă. 

„Am văzut, mai zise el, soarele care era gata să ră- 
sară”. 

»Intrradevár, adăugă regele, e timpul sá ne întoarcem 
acasă”. 

Ploc, care vroia cu orice chip să fie iertat, murmură: 

„Am învăţat deunăzi un cântec foarte frumos, ascul- 
lànd copii dela şcoală”. 

„Cântă !” porunci regele. Atunci Ploc, legánánd deasu- 
pra capului o crengutá ca să arate măsura. începu. 

Și urmat de toti piticii reluă drumul pădurii. Cântecul 
uşor scăzu încet, apoi se pierdu de tot. Piatra cea mare că- 
zu la loc, închizând împărăţia lor, tocmai când primele ra- 
ze ale soarelui se furisau prin crengi. - 

O sirenă de uzină şueră prelung chemând oamenii la 
muncă... 

Şi cel mai mirat trebue să fi fost paznicul, care găsi pe 
una din bucăţile de pânză, o pereche de pantofi şi o căciulă 
verde. Paznicul era om discret şi nu mi-a spus decât mic 
ceva. 

Şi seara puseserăm lucrurile pe pervazul ferestrei în 
cât drágutul lor proprietar să vie să şi-le ia... 


SANDA ZAHARESCU KARAMAN 


CAVALERUL sı LEVI 


4) Devain soseşte la palatul lui Arthur. Intoarcerea la soţia sa şi impăcarea 


Intr'o zi din întâmplare Devain trecu pe la palatul Re- 
gelui Arthur şi însoţit de leul său intră în palatul unde altă 
dată fusese fericit. 

Mai trebue să spunem că el a intrat acolo înarmat si 
cu casca de războiu, nevoind să fie recunoscut 

Intră la curte, tocmai când aveau loc acolo mari lupte 
de cavaleri, dintre care tocmai ieşise învingător cavalerul 
Gavain. Devain, nefiind recunoscut de nimeni, îl provocă 
la luptă, dar degeaba, căci o zi întreagă se luptară ci în 
toate felurile si nu se putură birui unul pe altul, pasá-mi-te, 
erau la fel de tari şi de viteji. 

De odată Gavain zise: „Cine esti tu, străine, care poti 
să-mi tii piept mie, căci unul singur a existat si acela a fost 
'avalerul Devain, dar acum el este dispărut sau mort... 

— Nu este mort si există, strigă Devain, zmulgándu-si 
casca de pe cap... 

— Tu esti Devain ? tu ești fratele meu ?... 

— Da, eu sunt amicul meu”. Si amândoi se imbrátisa- 
rà plàngànd. 

„Acum nu ai să mà mai părăsești niciodată, iubitul 
meu Devain. 

— „Niciodată, dragul meu Gavain”. 

Seara, după ce a petrecut ca altă dată cu prietenii săi, 
Devain începu a-şi plânge leului durerea sa: 

„Nu, mai pot, dragul meu leu, mi-e dor de nevasta 
mea, de palatul în care am fost atât de fericit”. 

lar ochii leului par'cá îi ziceau: „De ce nu te întorci ?" 

— „Ma gonit, leuşorul meu”. 

lar ochii ráspundeau: „Te-a gonit, dar te iubeşte si te 
va ierta. Dacă o iubeşti, întoarce-te la ea. 

— Crezi, leule? 

— Sigur, ziceau ochii leului, du-te numai decât”. 

De aceia, într'o dimineaţă, se hotări să meargă la cas- 
telul atât de iubitei sale soții. 

Ajunse la izvorul fermecat, luă apă, şi o vărsă pe les- 
pezile de smarald, dar nu veni nici furtună şi nici o pasăre 
nu mai cântă. 


a" TA e 


Gavain, care îl însoțea, îl sfătui să meargă la castel si 
să se ducă la soţia lui. Devain îl ascultă. 

Când Devain văzu castelul, nu-şi mai putu stăpâni la- 
crămile, dar de sus, din cel mai înalt turn al castelului. 
văzu o batistă fluturánd.... Atunci, nebun de fericire, intră 
în castel, si intrând în odaia doamnei, îngenunchie şi-i ceru 
iertare; 

„lubită doamnă, viu înaintea ta, pentru a cere de la 
line sau iertarea sau moartea, căci viața fără tine nu poate 
exista, pentru mine... 

— Te iert, cavalere Devain, îi răspunse castelana plán- 
gând şi i se aruncă în braţe. 

In castelul cu izvorul fermecat, este iarăşi veselie. Din 
el răsună de aci înainte zgomote de petreceri. vânători, lup- 
te cavalerești, dar nici odată nau mai răsunat in el plàn- 
sete de durere. ci cel mult plânsete de copiii. 

Sunt micuţii castelani, care. jucându-se cu armele lui 
táticu, se lovesc cu ele sau că. tăticul lor în seara aceea nu 
vrea să le spună vre-o poveste din faptele lui cavalerești, 


— SFARSIT — 


BRADUL FERMECAT 


Pagini uitate 
ee ora E 


— Poveste germană — 


Povestea cu titlul „Bradul fermecat” a apărut în pri- 
mul număr al Diminetii Copiilor. Este, apărută în această 
revistă, prima poveste scrisă de Ali Baba al nostru care de 
atunci, adică dela începutul anului 1924 şi până astăzi, a 
scris sute și sute de povești. O publicăm din nou în semn de 
bună amintire si pentru ca să fie cunoscută si de cititorii de 
astăzi ai revistei. 


A marginea unei păduri de brazi se zărea o casă 
mică si sărăcăcioasă. Acolo trăia o femee bátrá- 
nă cu doi nepotei. Biata bătrână era foarte slabă, 
aproape nu vedea, abia auzea si se mișca foarte 
cu greu. 

S'ar fi prăpădit cu totul, dacă nu i-ar fi dus de grije 
cei doi nepoti. 

Acestia erau însă in vârstă mică. Fetiţa, pe care o che- 
ma Lenufa, intra in al zecelea an, iar micul Vasile n'avea 
decât patru anisori. 

In fiecare zi cei doi copii se duceau la pădure, ca să cu- 
leagă fragi şi ciuperci, iar în timpul iernei să strângă vreas- 
curi. Pădurea era o pădure ca toate pădurile. Oamenii bă- 
trâni povesteau însă cá intr'insa se găsește un brad ferme- 
cat si că oricine s'ar fi atins de el, murea pe loc, pentrucá 
in acest arbore îşi alesese locuința o vrăjitoare rea sub for- 
ma unui şarpe. 

Greutatea cea mare era că acest brad nu se deosibea 
prin nimic de ceilalţi brazi din pădure. 

Lenufa si Vasile auziră şi ei povestea aceasta, însă, de 
oarece nimeni nu văzuse până atunci şarpele cel groaznic, 
ei străbăteau fără nici o teamă pădurea în lung si'n larg. 

Odată, într'o frumoasă zi de vară, copiii luară cosuletul 
şi se duseră să culeagă ciuperci. In vara aceea se făcuseră 
puţine ciuperci, așa încât copiii erau nevoiţi să umble mult 
ca să le găsească. 

De aceea, pătrunseră adânc înlăuntrul pădurei. 

Lenuta ca mai mărişoară, cunoștea foarte bine toate fe- 
lurile de ciuperci şi alegea numai pe cele bune. 

Cât despre micul Vasile, el greșea adeseori si strángea 
ciuperci rele sau otrăvitoare, pe care Lenuta i-le asvárlea 
mereu din cosulet. 

De multă alergătură, cei doi copii obosirá şi flămânzi- 
ră. Se pregăteau să se întoarcă acasă, când Vasile, arun- 
cándu-si privirile asupra unui brad, strigă plin de bucurie: 

.Lenufo, Lenuto, ia te uită ce ciupercă frumoasă e pe 
craca bradului acesta ! 

— Nu te atinge de ca, e ciupercă otrăvitoare! — sc 
grăbi să-i răspundă Lenuta. 

Era însă prea târziu, căci Vasile rupse ciuperca. 

In aceeaşi clipă se produse un cutremur îngrozitor, bra- 
dul se desfácu în două si din el sări un şarpe verde cu sol- 
zii strălucitori şi purtând pe cap o coroană de pietre pre- 
tioase. 

Bietul Vasilicá se ascunse plin de groazá dupá surioara 
sa. Amándoi copiii au rámas impietriti la locul lor si nu-si 
puteau lua privirile dela sarpele cel minunat. 

.Sá vie aproape de mine cel ce a rupt ciuperca de pe 
arborele meu !" strigà sarpele cu glas rástit. 

La cuvintele acestea micul Vasile se inghesui si mai 
mult in sorá-sa, ținându-se strâns de haina ei, iar inima Le- 
nutei fu cuprinsă de milă pentru fratele ei. 

„Nu, îşi zise fetița în gândul sáu, mai bine pier eu de 
cât iubitul meu frátior". 

— Eu am rupt ciuperca, grăi ea cu glas tremurător și 
făcu un pas înainte spre şarpe. 

— Tu sau băiatul? întrebă șarpele incovoindu-se. 

— Eu, răspunse Lenufa mai tare. 

Micul Vasile tăcea molcom. 

„Dacă-i așa, dă mâna încoa” îi porunci șarpele... 

Tremurând toată ca varga, Lenuta se duse si mai a- 


^ ME 


- 


12 


proape de şarpe si întinse mâna. Şarpele se incoláci in ju- 
rul braţului fetiţei. In aceeași clipă se stinse strălucirea ce 
eşea dintr'însul, pieri pielea de şarpe şi înaintea copiilor a- 
păru o fată frumoasă, îmbrăcată în haine scumpe, încăr- 
catá de pietre preţioase si purtând pe cap o coroană de 
perle si diamante. 

»lti mulţumesc, mica mea mântuitoare, zise ea cu toată 
drăgălăşenia, strângând mâna Lenutei. 

Rupând ciuperca de pe bradul în care mă găseam, ai 
dezlegat vraja si farmecele vrăjitoarei celei rele si ai făcul 
să capăt din nou chip omenesc. De o mulțime de ani vrá- 
jitoarea cea rea mă ţinea închisă într'o piele de şarpe. 

„Din porunca ei eram osândită să trăesc în formă de 
şarpe, până ce va veni cineva să rupă ciuperca de pe arbo- 
rele meu. Dar vrăjitoarea cea rea făcea întotdeauna în așa 
fel, încât în jurul acestui arbore să crească numai ciuperci 
rele, pentru ca nimeni să nu le rupă. Tu cea dintâi ai dupt 
ciuperca și cu aceasta mai mântuit... lată acum si răsplata 
mea !" Şi scoase de la gâtul sáu un colier făcut numai din 
perle si diamante și-l dărui Lenufei. 

Am uitat să vă spun că fata cea prefăcută în șarpe nu 
era alta decât o fiică de împărat. 


fii. 


Bad 174. 


y.” 


Lenuta insá nu primi darul si isi indepártá mána. 

„Nu mi-se cuvine mie vreun dar, zise ea, pentrucá nu 
eu te-am scăpat, ci frate-meu. Eu te-am minţit, el a rupt 
ciuperca. 

— Am văzut eu cine a rupt-o, răspunse zâmbind fata 
de împărat. Totuși, primeşte darul acesta de care eşti vred- 
nică, pentrucá tu erai gata sá înduri toate chinurile ca să-ţi 
scapi fratele tău, care tremura de frică înaintea sarpelui. 

„Fii însă liniştită, căci am să-l rásplátesc şi pe dânsul. Ia- 
tă, báietele, ia aceasta”, zise fata de împărat, dându-i lui 
Vasile o bucată de piele de şarpe. 

Dar văzând că Vasile primea darul cu teamă şi sová- 
ială, ea adăogă: „„Păstrează-l bine, cu toate că deocamdată 
nu ai nevoie de el. 

Eşti încă prea mic, ca să știi cât pretueste. 

Dar ascunde-l bine, căci are să te facă viteaz si cu- 
ragios, ca tu singur să pofi apăra pe cei slabi si apăsaţi... 
Si câtă vreme îl ai cu tine, vei izbuti în tot ce vei între- 
prinde”. 

Zicând acestea, fata de împărat pieri din ochii copiilor. 
lar ei o luară la fugă spre casă, se duserá la bunica lor si 
îi povestiră totul. 


ALI-BABA 


ATINA 


E 15 


Miacésor LA POLUL NORD 


Basmul Mitucái 
pd 


RAGA Mos Nae. 

lată ifi scriu acuma, aşa cum ţi-am promis 
mai înainte de a porni în lunga mea călătorie la 
Polul Nord. 

N'am ajuns încă acolo, dar multe și minu- 
nate lucruri am auzit şi am văzut până acuma, şi vreau să 
li le povestesc pe toate. Dar stai, s'o iau dela început. 

Când am plecat de acasă era un ger de crăpau pietrele 
şi ningea așa de tare, că mă temeam să nu mă acopere în 
curând zăpada. Aşa de multă se asternea pe jos. Greu mai 
era de mers si dacă n'as fi auzit spunându-se atâtea lucruri 
frumoase despre Polul Nord, mă intorceam acasă. Dar ştii, 
sunt vitează, asa că am mers voiniceşte înainte. 

Cu cât mergeam mai departe, cu atât gerul si crivățul 
se făceau mai grozavi. 

Dar vezi mata, asta nu e de mirare, căci la Polul Nord 
e un frig, cum noi nici nu ne putem închipui. Când se înop- 
ta, mă culcam şi eu pe unde puteam, ba în vreo scorbură de 
copac, ba în coliba unui om care mă primea bine. Așa am 
dus-o până în ajunul Anului Nou, când s'a întâmplat ceva 
ce nici nu-ţi vine să crezi. 

Ajunsesem într'un sat mare si frumos. Cum eram tare 
obosit si nici nu vroiam să petrec noaptea Anului Nou în 
zăpadă, am bătut la usa primei case pe care am întâlnit-o 
cerând adăpost. Stăpâna casei m'a poftit frumusel înăuntru 
şi mi-a spus să rămân acolo peste noapte. Ea avea un băie- 
tas, căruia îi zicea Nelu, si pe care îl iubea foarte mult, dar 
era necăjită, pentru că el era răutăcios şi chinuia anima- 
lele. 

Chiar în seara aceia plănuise, nici mai mult, nici mai 
puţin, decât să pună cercei pisicii din casă, ce-i zicea Mi- 
fuca. 

S'a chinuit Nelu s'o ţină liniștită si să-i poată pune cer- 
ceii, dar nu putea. Ba îl zgâria, ba îl scuipa, foarte furioasă. 
Se făcu aproape de miezul nopţii si Nelu cel ráutácios tot 
nu dormea încă, afa cum trebuia sá facă un copil cuminte. 

Deodată însă, iată că Mituca se linişteşte ca prin far- 
mec. Uitându-se ţintă la Nelu, începu să-i vorbească. Iată 
ce-i zise: 

„Azi e noaptea Anului Nou, si în noaptea asta cerul se 
deschide pentru cei buni, iar Dumnezeu dă animalelor glas 
pentru o oră, şi atunci ele pot vorbi ca oamenii. 

„Şi pentru că acuma am graiu si má pot înţelege cu 
tine, îţi voi istorisi o întâmplare, ca să vezi ce páfesc copiii 
cei răi, care chinuiesc animalele. 

j „A fost odată un băiețel, pe nume Mărgeluș, care ne- 
căjea animalele, asa cum mă necájesti tu pe mine. Intr'o 
seară, pe când părinţii lui nu erau acasă, se apucă să-și 
facă de joacă cu Grivei, câi e cel mare ce păzea casa. De 
odată Márgelug văzu un fluh dle a frumos, cum nu 
mai întâlnise până atunci. A 


o | odora Een — 13 


A 


de Zinca Milcovici 
PO 2 0 E 


„Iute isi luă sapca si dădu să prinză fluturele. Dar 
când crezu că a pus mâna pe el, numai ce simţi că cineva 
îi dă o palmă zdravănă, de-l culcă la pământ. Când se ridi- 
că, ce să vadă ? 

„Toate din jurul lui se schimbaserá, totul era foarte 
mare. Tavanul era sus, sus de tot, iar lampa, care ardea, îi 
se părea că e însuși soarele, care luminează, atât de depar- 
te îi se părea că este. Lângă ușă văzu o namilă mare cu pa- 
tru labe, aşa ca un animal, si înțelese că e Grivei. Dar ce 
se întâmplase cu el? Şi cum stătea așa nedumerit, auzi de- 
dată o voce care-i zise: 

„Fluturele, pe care ai vrut să-l prinzi si să-l chinuiesti, 
nu e un fluture ca toti fluturii, el e regele piticilor, care a 
venit să te pedepsească, pentrucá esti rău cu animalele. El 
te-a prefăcut în pitic. Vei rămâne asa, până ce vei înţelege 
că nu trebue să chinuesti animalele, ci sá. ai milă de ele”. 

Când Márgelus se întoarse să vadă cine i-a vorbit, nu 
zări decât o umbră de pitic ce tocmai trecea pragul casei, 
pierind în întunericul de afară. 


latá-1 deci pe Márgelus schimbat în pitic. Nu stia ce să 
mai facă acuma si mai ales nu stia ce vor zice părinţii săi, 
când se vor întoarce și-l vor vedea pe el așa pedepsit. De 
rușine, ar fi vrut să se ascundă undeva, unde să nu-l gă- 
sească nimeni. Atunci se gândi că în curte va găsi o groapă 
sau o gaură în zid, unde să se ascundă. Trecu, aşa dar, pra- 
gul casei. 

Dar cum ajunse în curte, văzu lângă uşă un animal 
mare şi urât cu ochii bulbucafi si cu o gură de se întinde 
dela o ureche la cealaltă. Intelese îndată că e o broască. Ar 
fi vrut să fugă, dar ochii ei parcă îl țineau pe loc. Márgelus 
nu îndrăzni să facă nici o mişcare. Dintr'o săritură, broasca 
veni lângă dânsul, îl prinse în botul ei cel mare şi porni cu 
el spre un iaz ce se găsea nu departe de casă. 


Când ajunse lângă iaz, broasca îi dădu drumul si înce- 
pu să vorbească, iar Márgelus înţelegea tot ceeace îi spu- 
nea, pentrucă era pitic şi piticii înțeleg graiul animalelor. 

Broasca îi spuse că trebue să-l ducă în fundul iazului, 
unde avea palatul regele piticilor, pe care Márgelus trebuie 


„să-l servească cu credinţă. 


Zicând acestea, îl luă din nou în bot şi se afundă cu el 
în iaz. 

Dragă Mos Nae, să nu-ţi inchipui că povestea Miţucăi 
sa oprit aici, ea ne-a spus toate prin câte a trecut Márgelus, 
când a fost în slujba regelui piticilor, dar nu pot să-ţi scriu 
totul acum, pentrucă ştiu că esti ocupat si má tem că n'ai 
să ai timp să citeşti toată scrisoarea mea. De aceea, las res- 
tul pe rândul viitor. 
s A] dumitale credincios 


MIKISOR 


. Recunostinta Cucului 


In lunca plină de cântări, a nimerit un cuc pribeag 
Ce sa lăsat pe-o creangă verde; si asculta cu-atáta drag 
Concertul ce se 'ncinse-acolo, ca. fost vrájit pe cuc atât, 
Că bietului stingher prin lume si graiu-i amutise'n gát. 
„Cum as cânta si eu p'aici!" 
Soptise unei pitulici, 
Care-şi gătea cu sârg căminul să-şi scalde fericirea 'n el. 
„O! te primim cu braţe "ntinse", grăi din pliscu-i mititel. 
Că se grăbi să-i şi arate, cu gestul ei curtenitor, 
Cát poate fi primit de bine, un musafir în crángul lor. 
De fericit, de 'nduiosare 
C'o inimă asa de mare 
Ingáduia să-și cánte-aláturi si bucuria si aleanul 
apucat să-și facă cuibul. De unde-ai fi crezut, vlájganul 
umblă ici, cul”, hai-hui, 
nici măcar gândise unde să-şi pună puisorii lui? 
Cu primul ou veni în fugă, şi-l puse'n cuibul protectoarei, 
Minţindu- că nu-l poate-ascunde nici în pământ de ochiul 
cioarei 


Fabulă 


Crezu si oul îl clocise de-arând cu ale ei şi-a scos 
Lângă micuţii goi, un altul nemăsurat de mâncăcios. 
Dar pasărei, fiindu-i milă, l-adăposti în cuib sărmana, 
Că împărțea la gura lui, pe jumătate-aproape hrana. 
Dar pântecosul crescu iute, că'n cuibul mic neincápánd. 
Bătea cu aripele'n puii miculi, care cădeau pe rând... 
lar dupăce 'nvaţă să sboare, o sterse-asa de frumusel, 
Că a uitat să mulţumească, cui se robise pentru cl. 
Numai atât? Nu. Cucul nostru, ce toată vara legănat 
Când de o-creangă, când de alta, şedea uituc si alintat, 
In cuibul mamei pitulici îi veni poftă să se culce, 
Că se întinde năzdrăvanul p'un somn neasemuit de dulce. 
Când îl găsi pasărea care se pregătia din nou să ouă, 
Se "ntoarse pe cealaltă parte, căscând alene: „Poate vouă 
Vă arde de glumit acuma. Ca'tá pe-aiurea; vrei să zici 
Că e al tău? decând lumea știu că m'am pomenit aici!” 
1) Din volumul „Poezii pentru copii” ce va apare în 
curând. 


MINERVA ALEXANDRESCU 


Cine a fost „Stradivarius“ 


Se stie că viorile numite Stradivarius sunt rare de tot 
şi se vând pe preţuri foarte urcate. 

Stradivarius, al cărui nume întreg şi exaci este Antonio 
Stradivari, e Italian, născut în oraşul Cremona în anul 
1644. A invátal să facă viori cu mâna la maestrul Nicola 
Amali, care pe vremea aceea era un fabricant vestit de 
viori. 

După ce a stat mai mulţi ani ca ucenic, şi-a deschis 
atelier propriu, făcând viori si violonceluri cu o grijă si o 
artă desăvârşită, ca să dea sunetele cele mai plăcute şi ar- 
monioase. 

Fiindcă Stradivarius a murit de mult, se înţelege că 
n'au rămas decât viorile şi violoncelurile făcute de el. De 
aceea, au si preţuri asa de urcate si nu se găsesc decát in 
mâinile celor mai mari artişti. O vioară „Stradivarius” este 
o întreagă avere. 


De vorbă cu cititorii 


M. MOER.-LOCO. — Mică si drăguță cititoare, nu uita 
că esti în clasa a doua primară, asa cá e prea de vreme, 
ca să scrii de pe acum poezii bune de publicat. Cel puţin. 
până termini clasele primare, continuă să fii cititoarea 
noastră bună, fără să te gândești a scrie versuri. 

F. BER-LOCO. — „Hoţ fără voe". Compară, te ru- 


gám, desenle ce apar în „Dimineaţa Copiilor” cu desenele 
trimise de d-ta și vei vedea că ale noastre sunt mult mai 
hine făcute. 


A apărut romanul: 


VAGABONZII 


Leul. şi șoarecele 


cul dormea dus. Deodată se trezi, căci un sori- 
cel îi umbla pe obraz. Se trezi şi sări în sus în- 
furiat. „Cum indráznesti să-mi strici somnul ?" 
îi strigă el şoricelului. Şi întinse laba, vrând să-; 
sfâşie. 

„Fii asa de bun şi mă cruţă!” i se rugă soricelul. Sá 
ştii că dacă mă laşi în viaţă, am să mă gândesc mereu la 
binele tàu si poate să am vreodată prilej să mă plătesc de 
datoria de recunoştinţă. 

— E lucru sigur, răspunse leul răzând, că nu voi avea 

niciodată nevoie de ajutorul unui şoarece. 
Să nu spui vorba aceasta, îi zise șoarecele, fiindcă, 
uneori, se întâmplă ca si cei puternici să aibă nevoe de cei 
mici şi slabi. Cât despre mine, să știi că am să mă tin de 
promisiune”. 

Leul continua să râdă. Insă, tot râzând, îi trecu supă- 
rarea si dete soarecelui drumul. 

Câteva zile mai târziu, leul a fost prins si legat cu 
frânghii. Cei ce-l prinseseră, s'au dus să cheme si alti oa- 
meni, deoarece ei singuri nu puteau să-l târască. 

Lăsat singur, leul încercă în zadar să scape. Cât de pu- 
ternic era el, dar nu putea rupe fránghia. Tipa, urla si rá- 
gea. Văile şi pădurile răsunau de urletele sale. Dar iată că 
fu auzit de şoricel, care veni alergând. 

„Ai vreun necaz ? îl întrebă soricelul. 

— Ce necaz ? strigă leul. A dat nápasta peste mine. 
Stau aci legat si nu pot să rup fránghia si să scap. Peste 
puţin, au să vină vânătorii şi au să mă ridice. După aceea, 
mă vor pune într'o cușcă, unde va veni lumea să mă vadă. 
Si voi trăi în cuscá toată viața mea ! 

Se poate să-ţi dau eu o mână de ajutor, îi zise încet 
soricelul. Nu pot uita că mi-ai cruțat o dată viaţa. Acum 
e datoria mea să-ți scap viaţa”. : 

Leul isi scutură supărat coama. „Vrei să-mi dai o mâ- 
nă de ajutor tu, făptură mică și jigărită ?! Eu, leul cel pu- 
ternic, şi nu pot să scap. Ce ajutor mi-ai putea da tu, fi- 


_infá nenorocită ? 


de EMIL DORIAN 


Un roman amuzant și instructiv, succesul literaturii speciale pentru 
fineret. 


„Almanahul Scolarilor pe 1935" este minunat si foarte 
frumos ilustrat. Un volum de aproape 120 pagini cos!á nu- 
mai 20 lei. 


MEER 


— E adevărat, eu nu pot rupe fránghia, îi întoarse 
șoarecele vorba, — însă pot încerca să o rod". 
Soricelul isi infipse în frânghie dinfisorii săi ascuţiţi si 
nu după mult, frânghia era roasă. iar leul liber. 
„Intâmplarea aceasta să-ţi fie ca învăţătură, îi zise - 
şoarecele. Ai văzut că nu poli face orice numai cu puterea. 
Ai mai văzut, că deseori, cei mici și slabi pot fi de folos 
celor mai puternici”. 


ST. PR. 


—  Á— 


Í 
| 


Concursul de jocuri pe luna lanuarie 


SERIA IV 


CINEL 


La acest concurs oferim următoarele premii: 


10 premii în cărţi în valoare de 8C0 lei, 1 abonament pe 1 an, 3 


abonamente pe 6 luni şi 4 abonamente pe 3 luni la „Dimineaţa Copiilor“ 


24 lanuarie 


A 


[s] 
>! 
Ed 
>! 


Joem ea 
a a ES 
Ama 0/2 zÍc 
cz -mabe 
ziana- 
Pp mae! 
zmz je 


Găsind cheia acestui joc veţi afla o strofă dintro frumoasă 
poezie de vestitul poet: Alecsandri. 


VALERIU MARINESCU-Craiova 


Triunghiu 


1) Apă sărată. 2) A se opri (despre avion). 3) 
A drege. 4) Metal. 5) A se uimi. 6) A întrebuința, a distruge. 7) 
Zeul soarelui. 8) Vocală. 


Vertical la fel. 
EUGEN MEILICH-Chisináu 


SARADÁ 


Sarada care o propun 
In trei párti o descompun 
Prima parte o găsiţi 
Dacá'n sus vreti sá priviti 
lar a doua o aflati 
Pe cánd iarna và jucati 
Cea de-a treia si finalà 
E o notă muzicală 

De cuvântul ce-l găsiţi 
Aveţi nevoe, când scriti 


MAXIMOVICI PETRU 


Romb silabic 


ROMB SILABIC: 1) Plantă. 2) Vas de bucătărie. 3) Devenită 
mai tânără. 4) Ogor. 5) Pronume posesiv. N. B. In fiecare căsuță 
se va înscrie câte o silabă. 

Vertical la fel. 

IACOB I. LAZAR 

Acest concurs e format din 5 (cinci) serii. 

Deslegările se primesc la sfârşitul concursului. 

Deslegările jocurilor din „Almanahul Scolarilor" se primesc pe 
adresa revistei, noastre, având menţiunea „pentru Cinci”. 


Anagrama din numărul trecut e ,,Logogrif-Enigmá”. 


Poșta jocurilor 


Simonne Boullen. 


Rectificare: 


Publicăm aritmogriful. 

Iliescu R. Pascal. Publicám o saradá. 

Savu Avramescu. Se publică un polindrom. 

Emy Táranu. Publicám o saradá, 

Ion Stan al Floarei. Nu s'a primit deslegările despre care 
vorbiti si nici de data aceasta nu ali trimis soluţiile. Cát privește 
„ceasul” n'o să spunem la nimenea, 

Ferera Mágura. O astfel de saradá sa' 
Magazin”. 

Florica I. Jitariu. Nu se serie Batzaria ci Batzaria. 

Iosef Steinberg. Publicám aritmogriful si polindromul. 

Lilly si Gina Bercovici. Am mai publicat un astfel de joc. 

George Valentin Albulescu. Publicăm jocurile silabice. 

Marga si Lizi; Veler Ana; Arada Bull; Rubens Nelu Walter; Ti- 
beriu Anaslasescu David Moznicher; Mai încercaţi. 
căm golful. 

Heller Avram. 

Edy Brodman. 


publicat în „Rebus 


Publicăm cartea de vizită. 
Publicăm pătratul magic. 
lacob I. Lazăr. Publicám rombul silabic. 
I. TUDOR. Deslegătorile se trimit asa cum apar in revistă. 
Vedeti numárul de Anul Nou. 


Dezlegári'e jocurilor pe luna Noembrie 
MUNȚI. otat ence sae PASARI. AI 
TEŢATT EAT TD / IL IPETTTII ES Z/ TS 
Dui oonan / BEL vinu „Aria 
goe, ZARZA € | AL e MORA "ZZ muimniniusa/ rr 
AGE ¿GOB | EEG DECI r a 7 
odo 0. EBBH|E BU //// MB /EBC 
ZI ae pulse În A da NEIGE //7 EU RIEN 
unu nupmanm " Tnrnmpaid 
DBD»3DnÁ7* 9n 7/7 mim//dmTrsm 7pm 
00200 Anna LD1//0/ (pu / d 
tnn BEBBH. n | appen DB 
j 717 / B7 
ais lila l alale] be T 


am »— 
AW y v 
P - 7: , 
ik ar Pi f / 
M 4 Z d f 
s Bye: j 


Cele mai frumoase cárti de Mos Nae 


| E pas OA NL BATZARIA 
(MOS, NAE) 


VW. ("m 
ALI-DARA CN.5417 


TAR | 


VESTI „NOROC 


TITI 
ET URESTI | ~ 
if ~f 


A FRIN 
PRETULA 


CUPON DE JOCURI 
PE LUNA IANUARIE | SERIA IV 


Numele si pronumele 


O 


PS Eu SE A Sa 
ITUDBA"ADEVEQUL" S.A. BUCUREŞTI 


Adresa: 


ILUSTRAT pe - 
GUSTY 


et 


———— 


Pretul 5 lei 


p ui 
—— m = = a 


Ce bine e cu săniufa! 


Foto Fos-Film 


Ceva d Fratii Grimm 


» Grimm" este un nume bine cunoscut de către cititorii 
nostri. Care copil si care tânăr n'a citit poveşti de Fraţii 
Grimm? De altfel, în atâţia ani de când apare Dimineaţa 
Copiilor, noi am dat în traducere foarte multe din aceste 
povești. 

Insă, dacă scriem astăzi despre Fraţii Grimm, este că 
în luna Ianuarie din anul acesta s'au împlinit 150 de ani 
dela nașterea unuia din cei doi frati, anume dela nașterea 
lui Jacob Grimm. 

Fraţii Grimm — Jacob si Wilhelm — au fost în vre- 
mea lor cei mai buni filologi germani. In afară de scrierile 
lor despre Filologie și despre Mitologia germană, ei au ră- 
mas nemuritori mai cu seamă prin basmele si poveştile 
ce au cules direct dela poporul german. Au cutreerat sa- 
tele și s'au silit să transcrie basmele si poveștile întocmai 
așa cum erau povestite, fără să caute a le schimba sau a 
le infrumusefa. 

Mai pomenim că primul volum, ce au publicat, a apă- 
rut în anul 1812 cu titlul „Basme pentru copii”. 

Pentru culegătorii de mai târziu de basme, povești și 
legende populare, Fraţii Grimm au servit ca model. 


Cine a scris „Robinson Crusoe“ 


Autorul vestitei cărți Robinson Crusoe a fost un En- 
glez, al cărui nume este Daniel De Foe sau Defoe. Daniel 
Defoe s'a născut la Londra în anul 1660 și a murit tot la 
Londra în anul 1731. Tatăl său, care era măcelar, vroia ca 
Daniel să se facă preot. A trebuit însă să renunțe la gán- 
dul acesta din cauza cá n'avea bani pentru anii de învă- 
táturá. 

Până la vârsta de treizeci de ani, Daniel Defoe s'a 
ocupat cu diferite afaceri comerciale. Ne spune el însuși 
că în timpul acesta a ajuns de 13 ori bogat şi tot de atâtea 
o'i.a pierdut averea câștigată. 

S'a lăsat apoi de comerciu şi s'a apucat să scrie, dar 
să facă şi politică. A scris toată viața, producând nu mai 
puţin de 84 de volume. Multe din scrierile sale sunt în 
chestiuni de politică si din cauza lor Daniel Defoe a su- 
ferit destule neplăceri si prigoniri. Ba într'un rând a fost 
osândit la închisoare, dar în acelaş timp să i se taie și 
urechile. Ce-i drept, a scăpat cu urechile nelăiate, însă a 
stat în închisoare. 

In scrierile sale și într'o revistă, pe care a început să 
o scrie si să o publice pe când se găsea în închisoare, — 
spunem că a fost prima revistă, care a apărut în Anglia— 
Daniel Defoe a scris și s'a străduit foarte mult pentru a îm- 
bunátáti soarta săracilor. Era un om curagios si cu idei 
foarte înaintate, un fel de socialist pentru vremea de 
atunci. 

Când s'a apropiat de vârsta de 60 de ani, s'a retras 
cu desăvârșire din viaţa politică, fiind desgustat de politi- 
că si mai ales de nerecunostinta oamenilor. Atunci a luat 


Revistá săptămânală penta Copii şi tineret 


16 PAGINI 


Din marii scriitori 


REDACŢIA Şi 
Bucureşti, Str. CONST. MILLE, 7-9-11 
T EL 


hotărârea să nu scrie până la sfârşitul vieţii sale decât lu- 
crări literare. . 


Asa se face că fiind aproape de 60 de ani, Daniel De- 
foe a scris vestita, nemuritoarea carte „Aventurile lui Ro- 
binson Crusoe”. Titlul în englezeste al acestei cărţi, care 
a apărut în anul 1719, este Life and pl "bar Adventures 
of Robinson Crusoe, ceeace inseamnă „Viaţa si surprinzá- 
toarele aventuri ale lui Robinson Crusoe”, 

Depe urma acestei cărţi, care a fost tradusă de ne- 
numărate ori în toate limbile, s'au îmbogăţit multi librari. 
Daniel Defoe a vândt-o însă librarului, care a tipărit-o, 
pentru suma de zece lire sterline, ceeace în leii noştri de 
mai înainte de războiu ar face vreo 8000 de lei. Este prea 
puţin, este nimica toată, pe lângă ceeace au câştigat librarii 
si editorii din o mulțime de țări cu tipărirea si vânzarea 
acestei cărţi. 

De altfel. desi a muncit fără întrerupere toată viaţa 
și a scris asa de mult, Doniel Defoe a murit în mizerie. 

O dovadă de recunoștință a avut-o din partea. copiilor. 

După moartea lui, copiii din Anglia, recunoscători că 
le-a dat o carte asa de frumoasă, au strâns prin subscrip- 
fie făcută între dânșii o sumă cu care i-au făcut un mor- 
mânt monumental la cimitirul Bunhill din Londra. 


Cine a scris ,Coliba lui Mos Toma“ 


Cartea, care în limba română a fost tradusă cu acest 
titlu, este opera unei femei, anume a scriitoarei america- 
ne Harriet Beecher-Stowe. Această scriitoare s'a născut în 
localitatea Litchfield din Statele-Unite în anul 1812 si a 
murit în anul 1878. 


In vremea ei, în America erau încă oameni robi. Erau 
nenorociţii de Negri aduși din Africa si care se vindeau 
şi se cumpărau la târg ca și vitele. Beecher-Stowe, după ce 
sa măritat cu un preot protestant, a studiat chestiunea 
robilor Negri şi revoltată de această sălbăticie, a scris 
cartea Coliba lui Mos Toma care apărut în volum în anul 
1852, în care arată mizeria robilor și cere desființarea 
robiei. : 

Succesul acestei cărți a fost fără pereche. A fost ime- 
diat tradusă în o mulţime de limbi. Ba a mai fost prefá- 
cutá si în piesă de teatru, în dramă, care a fost jucată 
a fost jucată la multe teatre din Europa. 

Harriet Beecher-Stowe a scris şi multe alte cărţi, însă 
nici una nu ajunge la valoarea și la frumuseţea „Colibei 
lui Moş Toma”. 

Să mai spunem că, spre deosebire de Daniel Defoe, 
această scriitoare sa îmbogăţit cu cărţile sale. 


Un sfat bun 


Citiţi romanele „Răpirea celor două fetiţe”, „Unchiul 
meu Adam” si „Almanahul școlarilor pe 1935”. Aceste trei 
cărți sunt scrise de Mos Nae, 


DIMINEAȚA 


COPIILOR 


Pe un an 
Pe şase luni 
Pe trei luni . 


ADMINISTRAŢIA 


EF OIN 3 — 84 — 30 


ANUL 12 


REDACŢIA ȘI 


30 lanuarie 1935 No. 573 


ADMINISTRAŢIA: 


BUCURESTI.—STR. CONST. MILLE (SÁRINDAR) 7-9-11 TEL. 3-8430 


1 AN 200 LE 


ABONAMENTE. 


UN EXEMPLAR 5 LEI 


6 LUNI 100 , IN STRĂINĂTATE DUBLU 
REPRODUCEREA BUCATILOR H MANUSCRISELE NEPUBLICATE 
ESTE STRICT INTERZISA Director: N. BATZARIA NU SE INAPOIAZĂ 


team să es si să merg la biserică, veni la mine 
Lina, servitoarea lui Uitucilă, şi îmi zise: „Vă 

M'am grăbit să merg, de teama că până sosesc la el, 
prietenul meu uită pentru ce a trimis să mă cheme. Mam 
răbdarea. 

— Dece crai așa de nerăbdător să mă vezi? l-am în- 

— Pentrucá.. de oarece... vreau să-ţi spun că... : 

— Vrei să-mi spui că ai uitat ceeace voiai să-mi spui, 

— Stai, nu te grăbi si nu mă lua asa! făcu Uitucilă. 
Las’ că îmi amintesc eu ce voiam să-ţi spun. Dar e mai bi- 

Zicând acestea, Uitucilá esi si merse in odaia de bae. 
Mi-am inchipuit cà o sà intárzie vreo jumátate de orá. De 
$i citeam titlurile cárfilor. 

Iatá mai intàiu o carte mare, groasá, scrisá in limba 
Mi-am zis cá este o carte de care prietenul meu avea cea 
mai mare nevoe. Am scos-o din bibliotecă, vrând să citesc 
cestei cărți. Pe semne că uitase si de carte şi de pagini. 

Am pus-o din nou la loc și m'am uitat la alte cărți. 
a citit și răscolit cartea aceasta. „la să văd și eu pă- 
(aniile uitucilor, desi le cunosc aga de bine dela prietenul 
iate, ba chiar se cunoștea că este o carte, care a fost citită. 
Am vrut să citesc puțin începutul cărţii, când văd cá Ui- 

„Eu n'am nevoe de poveștile din această carte. N'au 
decál să se folosească de ele cei ce sunt uituci, aceia care 


e 
=. Ul 
UMINICA din urmă, tocmai când mă  pregá- 
D roagă conașul să poftifi până la noi, fiindcă 
are să vă spună ceva”. 
dus, iar Uitucilă îmi eşi Întru întâmpinare, zicându-mi: 
„O ce bine îmi pare că ai venit! Te aşteptam cu toată ne- 
trebat eu, mai ales că nu e decât o zi de când nu ne-am 
văzul. j 
i-am zis eu râzând. Hai mai bine să eşim şi să mergem 
la biserică. 
ue să luăm lucrurile pe rànd. Dă-mi mai intàiu voe să fac 
bae si p'urmă stăm de vorbă mai linistifi". : 
aceea, ca sá nu má plictisesc, m'am apucat sá má uit prin 
biblioteca lui, ca sá-mi aleg vreo carte de citif. Má uitam 
franceză şi al cărei titlu, în traducere românească, era 
precum urmează: „Despre cum să ne întărim memoria”. 
şi eu câte ceva dintr'insa. Era de crezut cá Uitucilă o ci- 
tește mereu, când colo... nu erau tăiate măcar paginile a- 
lată altă carte cu titlul „Ce páfeste omul, care este uituc”. 
Fiindcă Uitucilă e Stan Păţitul, mi-am închipuit că măcar 
meu”, mi-am zis în gând si am scos-o din bibliotecá. 
De rândul acesta am văzut că paginile cărții sunt tă- 
tucilă scrisese ceva pe prima pagină. lată ce anume 
_ scrisese: 
uită dela mână până la gură. Eu — Slavă Domnului! — 
sunt așa cum mă știe toată lumea”. 


- - ^ -. a d 


Paul 


april. 

E adevărat că este așa cum îl știe toată lumea: cel 
mai mare uituc ce s'a văzut vreodată. 

Insă, pe când mă gândeam în felul acesta, iată că în 
cameră intră Uitucilá. „Dar repede ai făcut bae", am 
apucat să-i zic, însă m'am oprit îndată, fiindcă ce mi-a 
fost dat să văd? Nici nu var veni să credeţi, cum n'as fi 
crezut nici eu, dacă nu l-as fi văzut cu ochii mei. 

Uitucilă era îmbrăcat și incáltat, aşa cum eșise când a 
vrut să meargă să facă bae, însă ud tot, ud leoarcă. De sus 
până jos, curgea apă depe dânsul, adică depe hainele lui. 

„Ce-i cu tine? Ce-ai páfit? l-am întrebat eu, crucin- 
du-mă. 

— Uite, îmi răspunse el cam încurcat si zăpăcit, când 
să intru în bac, am uitat să mă desbrac. Am intrat în bae, 
aga cum mă vezi, am început să mă dau cu săpun, când 
am observat că nu mă desbrăcasem. Dar aşa ceva se poate 
întâmpla orişicui, a adăogat el, crezând că se poate scuza. 

— Da, zic eu, se poate întânipla ori şi cui pe care îl 
cheamă Uitucilă”. 

Insă Uitucilă, în loc să se schimbe și să îmbrace haine 
uscate, văd că ia un scaun, îl apropie de mine, şade și 
începe să-mi vorbească: „Prietene Vintilă, te-am che- 
mat să... 

— Mai chemat să văd cum știi să faci bae, i-am tăiat 
eu vorba. Asta am văzut-o, dar acum grăbeşte-te să scoţi 
hainele de pe tine si să imbraci altele. 

— Dar nu le-am scos si nu mi-am pus altele?” mă 
întrebă mirat. 

A trebuit să-i spun: „Pune numai mâinile pe ele si ái 
să vezi cum sunt”. Abia atunci s'a convins că este tot cu 
hainele cu care intrase in bae. In sfârşit, a mers și sa 
îmbrăcat din nou. Cât despre mine, nici până astăzi nu 
știu pentru ce a trimis servitoarea să mă cheme. 


VINTILĂ BRATU 


IN 


Roman de mari aventuri 


3 


suferinţe 


Moș Barbu şi familia sa erau acum gata de plecare. 
Vânduse tot, afară, bine înţeles, de hainele de care aveau 
nevoe si după ce a plătit proprietarului pământului dato- 
ria, văzuse că-i rămân bani, de sigur, o sumă destul de 
mică, dar cu care credea că, făcând cele mai mari econo- 
mii, vor putea face drumul până în Brazilia. 

E drept că un om al unei societăţi, care îndemna pe 
țărani români din Ardeal să plece in America, plătindu- 
le si cheltuelile de drum, veni la Moş Barbu si îi propuse 
sá cálátoareascá el si familia pe socoteala societăţii. In 
schimb, trebuia să semneze un contract prin care Mos Bar- 
bu si copiii săi se legau ca trei ani de zile să muncească 
în Brazilia, fie în minele de acolo, fie la câmp, pentru so- 
cietatea, care le-ar fi dat și lor o parte din câștig. 

Insă Moș Barbu nu primi această propunere, ci zise: 
„Mergem pe socoteala noastră si nu ne băgăm la stăpân”. 

Aci e locul să spunem câteva cuvinte despre familia 
lui Mos Barbu. Din ceeace am scris în capitolele trecute, 
cunoaştem pe capul familiei, adică pe Moş Barbu, pe fiică- 
sa mai mare Marioara şi pe fiul său mai mare Costea. Să 
mai spunem că Mos Barbu, care, când a luat cu ai săi dru- 
mul spre Brazilia, era în vârstă de cincizeci şi patru de 
ani, mavea soție. li murise cu șapte ani mai înainte, fiind 
răpusă de o boală. 

Despre fiică-sa Marioara am spus că era văduvă de 
câteva luni. Mai spunem că avea un copilaş în vârstă de 
abia un an. 

Costea nu era căsătorit. Atunci împlinea doar vârsta 
de douăzeci și doi de ani şi cra, aşa cum am mai spus, un 
tânăr bine făcut, voinic şi mare doritor de aventuri. De 
altfel, într'însul isi pusese Mos Barbu toată nădejdea de 
izbândă în îndepărtata Brazilie. 

Insă Mos Barbu mai avea doi copii: pe Vlad în vârstă 
de șaptesprezece ani si pe Anișoara, care mergea atunci 
pe al cincisprezecelea an al vârstei. Erau, asa dar, cu toții 
cinci persoane, dacă nu punem la socoteală pe micuțul 
Ionel, fiul Marioarei. 

Drumul până în Brazilia era parte pe uscat şi partea 
cea mai mare pe apă. Pe uscat era din comuna lor din 
Ardeal şi până la orașul Hamburg, port la Nordul Ger- 
maniei, unde trebuiau să se îmbarce pe un vapor, care 
să-i ducă în Brazilia. 

Pe vremea aceea nu existau căi ferate, aşa că se 
călătorea, fie cu trăsura, fie călare. Insă, dacă ar fi tocmit 
vreo trăsură sau cai, banii, pe care îi mai avea Moş Barbu, 
n'ar fi ajuns, poate nici să facă drumul până la Hamburg. 
De accea, sa luat hatărârea să facă și ei aşa, cum făcu- 
seră alți ţărani, care plecaseră înaintea lor. Au hotărît, 
adică, să facă pe jos drumul din comuna lor şi până la 
Hamburg. 

Tot pentru a cheltui cât mai puţini bani, nu s'au în- 
durat să cumpere măcar un cal, pe care să pună lucrurile 
ce luau cu dânșii, ci s'au înţeles ca fiecare să ducă în spi- 
nare câte o parte din lucruri. Fiecare, afară de Marioara. 


Ea avea doar de purtat toată vremea pe copilul său lonel. . 


De aceea, Costea, tot purtându-și propriile sale lucruri, sa 
încărcat si cu bagajul Marioarei. 

In cât timp ar fi mers ci așa până la Hamburg? In 
multe zile, cel puţin în treizeci de zile, dacă nu și în mai 
multe. Insă, mai înainte de a porni la drum, Moş Barbu se 
mai gândi la ceva. 

Chemă pe fiul său Costea și îi zise: „Dragul meu! Tu 
ești cel mai voinic și mai iute la picior din toată familia. 
De aceea, este bine ca tu să pleci cel dintàiu si să ajungi la 
Hamburg înaintea noastră. Indatá ce sosesti acolo, toc- 
mești pe vaporul, care pleacă cel dintáiu în Brazilia, cinci 


CAUTAREA —— 
ROCULU 


Adaptat de DINU PIVNICERU 
A A EREET E F SE ERE CU RAE TCU xw eM hi 


pee bun dela locul de nastere 


locuri de clasa a treia, dànd arvuna cuvenitá. Noi te vom 


“urma de aproape, atât cât ne ingádue puterile. Fă însă în 


aşa fel, ca să putem pleca îndată după sosirea noastră, 
pentru a nu cheltui puţinii bani ce mai avem in otelurile 
de la Hamburg, unde viaţa este asa de scumpă”. 

Costea porni la drum cu banii ce-i dáduse Mos Barbu, 
ca să aibă cu ce plăti arvuna la vapor si fiind încărcat, 
precum ştim, cu bagajele sale si cu bagajele sorei sale Ma- 
rioara. Trebue să mai spun însă că de acasă porniră cu 
toții împreună, rămânând ca, după ce ajung în vârful dea- 
lului, de unde se avea o vedere frumoasă asupra comunei 
lor şi asupra altor comune învecinate, Costea să se despar- 
tă si să plece înainte. 


Când ajunseră în vârful acelui deal, se opriră, ca să 
arunce o ultimă și tristă privire asupra locului de naștere, 
pe care ştiau că-l părăsesc pentru totdeauna, şi ca să cea- 
ră printr'o nouă rugăciune ajutorul lui Dumnezeu. 

De acolo, Marioara privi cu durerea în suflet la cei 
doi tei, pe care îi sădise ea la poarta casei părintești. A- 
mintirea zilelor liniștite şi senine ale anilor de copilărie 
făcea si mai dureros momentul celei din urmă despürliri. 

Mos Barbu îşi îndreptă privirile spre cimitirul în care 
dormea somnul de veci soția sa, tovarása scumpă a unei 
vieţi trăită împreună atâţia ani de zile si pe care Dumne- 
zeu o chemase la El înaintea soțului ei. ` 

Vlad nu-şi putea lua privirile dela pomii din grădină, 
pomi din care sădise si el câţiva, pe când Anisoara își sim- 
ti ochii plini de lacrimi la gândul că nu-și va mai vedea 
florile semănate de ea şi îngrijite cu atâta dreptate. 


at 


A 


Ra 


Doi premianfi intárziati 


„Să mergem, copii, zise la urmă Mos Barbu, stergán- 
du-și două lacrimi, care îi alunecau pe obrajii palizi si 
sbârciţi. Să mergem, fiindcă, dacă mai stăm, nu ne vom 
alege cu alt ceva, decât să ne amărâm şi mai rău. E mai 
bine să plecăm și să ne îndepărtăm mai repede de locurile 
acestea. 

Vederea altor comune si altor ţinuturi va alunga și va 
împrăștia tristeţea si amărăciunea din sufletele noastre. 

— Dumnezeu să ne ocrotească si să aibă milă de noi! 
zise încet Marioara, strângând cu dragoste la piept pe mi- 
cul său Ionel. 

— Facefi-vá curaj, copiii mei, grái din nou Mos Barbu. 
Facefi-vá curaj, fiindcá nu se stie dacá din necazurile si 
nenorocirea de acum nu va esi pentru noi un bine. Dum- 
nezeu este plin de bunátate si nu părăsește pe cei ce au 
încredere în El”. 

După aceste cuvinte, spuseră cu toții împreună rugă- 
ciunea „Tatăl Nostru”, apoi porniră mai departe la drum 
—. pe drumul străinătății şi pribegiei. 

Au mers așa multe zile, poposind acolo unde îi apuca 
noaptea. Uneori nimereau prin comune, unde găseau câte 
un suflet bun, care le dedea adăpost. Alteori însă, erau ne- 
voiti să se culce pe câmp sau la o margine de drum. Erau 
zile când sufereau de foame, iar altele când erau chinuiţi 
de sete. Si cu cât înaintau, cu atâta se simțeau mai obosiţi. 
Totuși, nu se plângeau, ci îşi făceau unul altuia curaj. 

In sfârşit, după atâtea suferinţe şi oboseli, iată că au 
sosit la Hamburg, oraş mare și sgomotos. Acolo, Moș Bar- 
bu lăsă pe copii la o ospătărie mai eftină, ca să se mai o- 
dihnească, iar el merse numai decât la port, ca să intál- 
nească pe fiul său Costea și să afle vești despre vapoarele, 
care ar fi plecat spre Brazilia. 

Când ajunse la port, zări de departe un tânăr îmbră- 
cat în costum de marinur. „Par'că e Costea”, îşi zise Moş 
Barbu si alergă înspre tânărul acela. Era în adevăr Costea. 

„Costea, îl întrebă Moș Barbu, după ce-l imbráfige, ce 
ai făcut? 

Ai găsit vreun vapor, care să ne ducă mai eftin, așa ca 
ajungând în Brazilia, să nu rămânem fără bani? 

— Tată, răspunse Costea oftánd şi abia ţinându-și 
lacrimile, am făcut așa cum m'ai povátuit la despărțirea 
noastră din comună. 

Am găsit si tocmit cinci locuri pe un vas cu pânze, 
care va pleca chiar mâine, dacă are vânt. Nu vom plăti 
decât o jumătate din banii ce avem, așa că ne rămân des- 
tui bani pentru Brazilia. Cred, prin urmare, că am făcut 
bine, așa cum am făcut. 


— Nu numai că ai făcut foarte bine, îi răspunse Moș 
Barbu mulţumit, dar şi mirat, însă nici nu-mi vine să cred 
că ai putut găsi aşa de eftin. I-ai spus, oare, căpitanului de 
vapor că suntem cinci persoane şi că, pe Mtm avem 
cu noi si un copil mic?" 

Costea státu puţin, apoi răspunse trist si amárit: „Că- 
pitanului de vapor i-am spus tot ce trebuia sá-i spun. Dacá 


îţi spun cá am incheiat şi terminat, înseamnă că totul este 
în bună regulă. Așa dar, să nu ne mai gândim la lucrul a- 
cesta, ci e mai bine să mergem să luăm şi pe ceilalți ai no- 
ştri şi să ne suim pe vapor, ca să ocupăm mai repede 
locurile, fiindcă n'avem timp de pierdut. 

— De mirare! De necrezut! continuă să zică Mos Bar- 
bu. Sá ne ducă așa de eftin până în Brazilia! Dar nu fn'ag 


. fi aşteptat nici o dată că ar fi fost cu putinţă să faci o trea- 


bă aşa de bună. 

Dragul meu Costea, vino să te mai imbráfigez. Sunt 

mándru de tine si te felicit pentru priceperea si inteligen- 
ta. Acum sunt si mai sigur cá, avándu-te pe tine, vom 
izbuti in Brazilia”. 

Insă Costea, in loc sá fie vesel si mulţumit de aceste 
laude, întoarse capul şi scoase un suspin adânc. Ba chiar, 
pentru a nu fi văzut de tatăl sáu, se grăbi să-şi șteargă 
două lacrimi, pe care nu putuse să le oprească. Moş Barbu 
nu văzu lacrimile, observă însă că fiul său, de obiceiu ve- 
sel si bine dispus, părea cá e în incurcáturá si arăta a fi 
trist si nemulțumit. 

De aceea, îl întrebă, zicându-i: „Dar ce-i cu tine, Co- 
stea? Ce ai? Ti s'a întâmplat ceva neplăcut? Nu cumva 
ţi-ai pierdut de pe acum curajul, tu, fiul meu întâiu născut 
şi în care mi-am pus toate speranţele mele? Când eram în- 
că acasă, tu nu mai puteai de nerăbdarea ca să plecăm cât 
mai repede. lar acum, când, în sfârşit, am plecat şi am: 
părăsit pentru totdeauna casa și căminul, tu te-ai descu- 
rajat și ai început să te căești? Spune-mi, dragul meu, ce-i 
cu tine, de ești așa de trist și posomorit? 

— Tată, iubitul meu tată! zise Costea, care în zadar se 
silea să se stăpânească. Ştiu si eu foarte bine si nici nu e 
chip să uit că singura noastră speranţă în zile mai bune 
este în ceeace am făcut, adică în plecarea noastră spre 
Brazilia. Ştiu că, stând acasă, ne pândeau lipsurile cele 
mai grele și sărăcia cea mai cumplită. De aceea, ai drepta- 
te, ai toată dreptatea să-mi spui cá nu:trebuie să fiu trist 
si că trebuie sá alung orice gânduri și orice amintiri, ce 
mă leagă de casa noastră si de locul nostru de naștere. Mai 
bine să mergem la ospătăria unde ai lăsat pe surioarele 
mele si pe fratele meu Vlad, căci ifi spun încă odată că 
r'avem timp de pierdut, dacă nu vroim să scăpăm vapo- 
rul, care pleacă mâine. N'are să fie tocmai lesne să găsim 
alt vapor, care să ne ducă aşa de eftin”. 

Moș Barbu strânse mâna fiului său, apoi merseră îm- 
preună a ospătăria unde îi așteptau ceilalți membri ai fa- ` 
miliei. 

După ce mâncară câte ceva, merseră cu toţii la port, 
fiecare purtându-și bagajul. O barcă îi duse la vaporul, 
care aştepta în larg. Când au sosit la vapor, au văzut că 
era plin de lucrători dela oras si de ţărani, care părăseau 
patria şi mergeau să-și caute gi ei norocul în îndepărtata 
Brazilie. 

(Va urma) 


In N-rul viitor: „NEPLACERI ŞI NENOROCIRI” 


Carnavalul copiilor 


„MADAME EUFROSINE DE HĂPLEŞTI“ 


SA dar, iată-mă an A profesor de limba fran- 

ceză al coanei Frosa. Tot voia ea să fie scolárifá 

la Contirvasor, — cum îi spune , Conservatoru- 

lui" — să meargă la şcoală cu o beretă pe cap 

si cu un sorf negru, asa cum vedea că sunt îm- 

brăcate ycolárifele... Si acum era tot un fel de scolárifá. 

La început, mi-am închipuit — ce închipuire greșită 

— că în adevăr coana Frosa doreşte şi, mai ales, poate să 

invefe limba franceză. De aceea, m'am dus şi am cumpá- 

rat dela o librărie o gramatică a limbei franceze, o carte 

de citire franceză si un caet mai márigor, in care Coana 
Frosa să-și scrie temele si compoziţiile. 

M'am întors acasă cu aceste lucruri şi i-am zis: „Ei, 
coană Froso, începem lecţiile noastre? 

— Da, Moş Nae, începem numai decât şi cum sunt eu 
inteligeantă şi dată dracului, învăţ franţuzeşte repede de 
tot, așa, în vreo zece ani de zile. 

— Bravo! Foarte frumos! i-am întors eu vorba. Dacă 
pofi învăţa franfuzeste în vreo zece ani, se cheamă că esti 
cea mai inteligeantá si mai-datá dracului, cum spui mata”. 

Ne-am așezat la masa mea de lucru unul ín faja al- 
tuia, eu am deschis cartea de citire si am început: „Trebue 
să știi, coană Froso, cá în limba franceză...” 

Dar ea mi-a tăiat numai decât vorba, zicându-mi: 
„Moş Nae, par'că am o gaură în stomac. Mi se pare că în- 
cepe să-mie fie cam foame, ceeace este un semn foarte bun 
după boala mea. De aceea, zic că e mai bine să luăm în- 
tâiu ceva si p'urmă ne apucăm de învăţat.” 

M'am uitat la ceas și am văzut că erau orele şase de 


seara. Apoi i-am răspuns: „Dar.după două ore stăm la ma-: 


să, aşa că nu e bine să ne stricăm pofta. i 

— Nu ne stricám de loc pofta, imi zise ea, ci ni se de- 
schide si mai mult. Apoi, când mi-e foame,:nu pot să má 
gândesc la învățătură.” 

Ca să nu mai lungesc vorba, mai ales că era şi de po- 
mană, am spus să mi se facă un ceaiu, iar ea şi a luat „por- 
tioara” de mămăligă si o cafeluţă, pe care, bine înţeles, a 
sorbit-o cu muzică. După ce a isprăvit, i-am zis: „Ei, a- 
cum să ne apucăm de învăţat. 

— Stai, îmi răspunse ea, dá-mi mai întâiu o țigară. 

— Tigará?! Da domniata nu fumezi, coaná Froso. Nu 
te-am văzut nici o dată fumând. 

— Dar vreau să mă învăţ acum. Am auzit eu că toate 
artistele și cucoanele aligante fumează, așa că și eu vreau 
să fiu ca ele”. 

Lam dat si o țigară. „Şi aci. . să începem, zic eu din 
nou, deschizând cartea de citire franceză. lată, să înce- 
pem să citim puţin. 

— Da, da, să citim, îmi răspunse coana Frosa, însă, 
Mos Nae, să nu uiţi să-mi cumperi si un tigaret, dar ştii, 
unul mai frumos și să fie de chilimbar curat. 

— Bine, bine, am să-ţi cumpăr si un figaret, decât a- 
cum, hai să ne apucăm de învăţat fran e. 

— Când îmi iei figaretul, să nu uiţi să-mi cumperi si 
o brichetá. 

— Nu uit... Limba franceză.. 

— Dar vreau o brichetá mai mică, mai faină, aşa cum 
se potriveşte pentru o cucoană subtiricá și delicată, cum 
sunt eu. 

= Bine, bine, am să-ți iau si brichetă... Limba fran- 
— Ei, Moş Nae, ce o să fie, când o să mă întâlnească 
Blegilă şi o să mă vadă fumând! Cum o să rămâe? 

— Ca vifelul la poartă nouă”, i-am răspu: . eu, supă- 
rat că mă întrerupe la fiecare vorbă. 

Coana Frosa se încruntă, auzind că vorbesc în felul a- 
cesta despre Blegilă și câteva clipe nu mai zise nimic. Am 
crezut cá, acum, putem în adevăr să incepem lecţia. Asa 
enr am zis — nu mai știu pentru a cátea oară: „Limba 


— Fste limba franceză”, se grăbi ea să-mi intregeas- 
că vorba. 
Am început și eu să-mi pierd răbdarea si i-am zis 


cam infepat: „Nu mă lua așa, coană Froso! Ori sunt pro- 
fesor, ori nu sunt. Vreau să-ți spun că limba franceză... 

— Imi spui asta altă dată, îmi taie ea din nou vorba. 
Acum să ne apucăm şi să citim. 

— Fie şi asa!" i-am răspuns eu. l-am pus înainte car- 
tea de citire franceză gi i-am zis: „la încearcă şi citește 
puţin”. 1 

Bucata ce i-am dat să citească era o scrisoare. Coana 
Frosa se frecă la ochi, oftă de câteva ori, ca şi cum ar fi 
avut de ridicat cine stie ce povară, apoi începu, citind cz 
un copil de clasa întâia primară: „Mon cher pere.” 

— Nu, caut eu să o îndrept, în limba franceză cuvin 
tele nu se citesc tocmai așa curn se scriu. 

— Şi dece să nu se citească aşa cum se scriu?” 

Eu am vrut să-i explic, zicându-i: „Ortografia limbe 
franceze... n 

— Ce vorbá ai spus, Mos Mae? 

— Am spus ortografia, or-to-gra-fi-a. 

— Orgofratia? Orcofragia? Dar ce mai vorbă e si asta 
îmi zise ea, strâmbându-se la mine. 

— Coaná Froso, dar e un cuvánt, pe care il stiu si co- 


.piii din clasele primare. Ortografia... 


— lan ascultă, Mos Nae, imi tăie ea vorba. Eu n'am 
nevoe să învăţ cuvinte de astea pocite, de fi se rupe limba 
până le spui. Pe mine să mă înveţi franfuzeste și să mă 
slábesti cv orfotragiile tale. 

— Dar trebuie să-ţi explic si să-ţi spun că... 

— Nu trebue să-mi isplici si să-mi spui nimic. Sá mă 
înveţi franfuzeste si atâta tot, mai ales că eu tot o mai rup 
putintel pe franjuzegte: „Chesche-mesche, alivoar, bon- 
sar". 


Am văzut cá nu e chip sá mă înțeleg si am căutat sá 
o iau într'altfel... Uite, Coană Froso, adineauri ai citit: 
„Mon cher pere”. E adevărat cá asa este scris, însă se ci- 
teste: „Mon ser per si înseamnă... 

— Măi, dar serántifi mai sunt Franfujii ăștia! făcu 
coana Frosa, crucindu-se. Una scriu si alta citesc. Tot noi, 
Românii, săracii”... i 

Spunând aceasta, coana Frosa închise cartea si zise: 

„Ştii ce e, Mos Nae, să învăţăm fără carte, că asa o să 
meargă mai bine si mai ușor. P'urmă, dacă má pun pe ci- 
tit si pe scris, mi-e teamă că slăbesc rău de tot și mă îm- 
bolnávesc. De aceea, tu imi spui din gură si eu spun după 
tine. 

— Să încercăm și în felul acesta, însă, fără puţină 
gramatică și fără să înveţi puţină ortografie... . 

— lar te-ai apucat de spus vorbe pocite, îmi zise coa- 
na Frosa, mustrându-mă. Mai bine, invafá-má să număr. 

— Hai sá. te învăţ să numeri până la zece! 

— Mai întâiu până la patru, că má incurc." 

Fie si cum spune ea! l-am spus si eu, pronunfánd cât 


mai rar si mai lămurit: „Un, deuz, trois, quatre". După ce 


ce i-am repetat de vreo zece ori. coana Frosa îmi zise: 
„Acum știu, ascultă-mă: „Un, dio, troi, catár. Ai văzut 
cum am prins numai decât și cât de inteligeantă sunt?” 

Mai e vorba că este inteligeantá? A spus aşa, că nici un 
Francez mar fi inteles-o. Par'cá ar fi spus în limba espe- 
ranto sau în cine știe ce altă limbă. l 

„Moş Nae, îmi zise ea apoi, am început să obosesc de 
atâta învăţătură. Pentru astăzi imi ajunge să mă mai în- 
veţi ceva: cum se spune coana Frosa pe franfuzeste? Dar 
aşa, mai aligant”. 

M'am gândit puţin, după aceea i-am răspuns: „Mai a- 


. ligant frantuzeste ar fi Madame Eufrósine, iar ca să fie şi 


mai fain, ar trebui adăogat: de Hàplesti. 

— Madame Eufrosine de Háplesti! Madame Eufrosine 
de Hăplești!” isi repetă ea de câteva ori, apoi îmi zise: 
„Da, îmi place să mă .cheme așa. Aşa am să-mi spun de 
acum înainte: Madame Eufrosine de Háplesti. De aceea, 
să mergi chiar astăzi și să-mi comanzi o sută de cărți de 
vizită cu numele acesta”. 

MOȘ NAE 


> 


ELCUL şi omida se cáfárau într'o zi pe trun- 
chiul unui stejar. Melcul se cátára încet, încet, 
trăgându-șşi după el căsuţa, scoțând afară, când 
un corn, când altul, când toate patru coarnele 
deodată. 

Omida, o omidă mare, păroasă, cu dungi verzi, roşii 
şi galbene pe spinare, sărea iute si sprintenă cu cele șase 
lábufe ale sale. Sárea si vorbea cu melcul, care în curând 
rămăsese in urmă: , 

„Ştii că am să sosesc înaintea ta, colo sus în vârf? 
Grea trebue sá mai fic căsuţa ce porţi în spinare! Dar dece 
nu esi din ea și nu o lași? Ce nevoe ai să o tárásti mereu 
după tine?" 

Omida s'a cáfárat aproape în vârful stejarului. De a- 
colo, îi dă înainte cu vorba: „Nu te mai aştept! M'as plic- 
tisi, stând prea mult pe loc. Asa cum mergi Yu, melcule, nu 
ştiu dacă sosesti până diseară la locul unde mă găsesc a- 
cum”; 


M 


Mefcul se oprise, vrând să mai răsufle. „Las'că sosesc 
şi eu colo sus, răspunse el, dar nu pot umbla mai repede 
decât atât!” 

Omida se coboară dealungul trunchiului de stejar si 
merge până la melc, care pornise din nou încet, încet, asa 
cum îi este felul. 

„Așa dar, la revedere, îi zise ea. Poate, mai viu să le 
văd, până ce tu sosesti în vârful stejarului. Zău, cá ești un 
caraghios cu blestemata ta căsuţă în spinare! 

— Blestemata mea căsuţă? îi întoarse melcul vorba. 
Nici gând să o părăsesc vreodată! Mă simt aşa de bine cu 
ea, mai ales că am unde să mă ascund, când cineva vrea 
să-mi facă rău. Ba imi pare că ai dori să ai si tu una la fel, 
când esti în primejdia de a fi prins si înghiţit de vreo pa- 
săre. Imi spui că umblu încet? Răbdare, prietenă omidă! 
E adevărat că umblu încet, dar mai curând ori mai târziu, 

-tot sosesc acolo unde vreau să sosesc”. 

Omida s'a depărtat, fără să mai plece urechia la ceea 
ce îi spuse melcul, care, încet, încet, continuă să se cafere 
pe trunchiul stejarului. 

S'au întâlnit din nou tocmai pe înserate, iar omida, mai 
inainte de a adormi sub o frunză, zise în batjocură: ,Mel- 
cule, bagă de seamă să nu-ţi fure cineva la noapte căsuţa! 
Să stai bine încuiat înlăuntru”. 

Melcul nu răspunse, dar se simţi foarte bine în că- 
sufa sa ocrotitoare. 


c A * 
> > ¿QUe Lol EN 
ui ri N = V N 
- ^ . N M V nt É 
tat > x SN 
Pi 


^ 


> øe 
, 


M. 


y 


AL OMIDA 


Din viata vietátilor mici 


Dimineaţa următoare, melcul se trezi de vreme, m 
sum îi era obiceiul, si cáutá pe tovarăsa omidă. Omi 
?ra sub aceiași frunză şi dormea, fără să se miște. 

„l-o fi somn”, își zise melcul. Insă soarele se ridică 
sus, sus, iar omida nu se trezi. Melcul o privi cu atenţie si 
curiozitate. Ce face oare omida? O vede că se agită, se în- 
várteste, scoate din gură un fir alb si subţire, foarte sub- 
fire, se înfăşoară toată în firul acesta, până ce nu i se 
mai vede corpul și rămâne ca închisă într'un fel de pânză 
ușoară și albă, lipită de frunza stejarului. 

„Şi-a făcut si ea o căsuţă, se gândește melcul, si s'a 
închis inláuntru... Sunt curios să văd cum o să poată esi". 

Insă omida nu mai ese si nici nu dă semne de viaţă. 
Multe zile la rând melcul merge să vadă acea minge albă, 
care nu se mişcă. Melcul se simte acum singur și își dă 
seama că omida cu trăncăneala ei ii fine de urât, așa că 
melcul e doritor să o mai vadă. : 

In sfârşit, într'o dimineaţă frumoasă, mingea cea albă, 
mingea „despre care melcul credea că ar fi căsuţa omidei, 
se mișcă, se mărește si se sparge. Melcul stă lângă ea și aş- 
teaptă. E așa de nerăbdător să întrebe pe omida cum s'a 
simţit închisă in acea pânză așa de ciudată. 

Dar din mingea cea albă nu mai ese omida cea pă- 
roasă, ci un fluture cu aripile lucitoare şi cu dungi roşii, 
galbene şi verzi. Mirat, melcul nu înţelege nimic; ba chiar 
începe să-i fie teamă. Fluturagul însă îi vorbește, zicán- 
du-i: „Cum? Nu mă mai recunosti? Păi, tot eu sunt omida! 
Nu-ţi vine să crezi? M'am închis si eu într'o căsuță, am 
dormit până acum, iar dormind, m'am schimbat aşa cum 
mă vezi. Priveşte la aripile mele frumoase. O, cât sunt de 
fericit că le am si că pot să sbor! Voi merge departe, de- 
parte, pe când tu vei rămânea aci, târindu-te si trăgând 
mereu după tine căsuţa ta. Sărmane melc, să auzim de 
bine! Dar să ştii cá am sá mă întorc sá te văd dacă n'ai fi 
devenit cumva mai sprinten”. 

Fluturaşul deschise aripile si se inálfá în văzduh. Se 
învârti de câteva ori în jurul stejarului, pe când melcul îl 
privea mirat şi chiar invidios că-l vede asa de sprinten si 
așa de uşor. Fluturaşul se înălță într'un sbor mai iute, vo- 
ind să iasă din pădure si să vadă ce este mai nou co'o sus, 
in ináKimile cerului. 

Dar....sármanul fluturas! Pe când sbura, întâlni o pa- 
săre, care mai sprintenă si mai iute, se repezi drept la el, îl 
prinsc, îl luă în cioc şi îl înghiţi într'o clipă. 

Melcul, care văzuse moartea tristă a fluturasului, se 
retrase speriat în căsuţa sa, zicându-şi singur: „Şi eu care 
invidiam pe acest fluturas asa de frumos, aga de sprinten 
şi așa de ușor! Ah, dacă ar fi avut si el o căsuţă, n'ar fi 
pierit în halul acesta! Acum îmi dau seama cât de mare 
este norocul meu. E cam greu să-mi târăsc într'una căsuţa 
şi se poate că din pricina ei am o înfăţişare cam caraghioa- 
să, însă această căsuță mă adăposteşte și mă apără, așa că 
mulțumesc lui Dumnezeu, care mi-a dat-o”. 

MARIN OPREANU 


Ce eftin a scăpat! 


Anecdota cu titlul „Ce eftin a scăpat!” a apărut în O reproducem aci cu desenele ce o însoțeau. 
n-rul 8 din anul Liu al revistei Dimineaţa Copiilor. y 


1: Haplea... dar sá nu má spuneţi. 2. Prins si dus la judecatá, 3. Ori sá-i dea cincizeci de bete 
Intr'o noapte-a sterpelit li se dă osândă grea: Ori cinzeci de lei dă plată 
Trei găini si patru gâște. Din pedepsele din lege Ori cinzeci de căpăţâne, 
Insă rău a nimerit. Sá-si aleagă ce o vrea. Usturoi sá 'nghită 'ndată. 


4, Scărpinându-se la ceafă 5. „Văd mai bine-i usturoiul, 6. Dar la zece, sare, urlă: — 
:-  Haplea-şi zice: „Ce sá fac! ' De mâncat e mai uşor, „Mam aprins, m'am pârjolit!” 
- Despre bani, nici vorbă nu e, Să-l aducă, zice dânsul, — Nu-i nimica, dragă Haplea, 
Dar nici befele nu-mi plac. Căci, la naiba, n'am sá mor!" I se spune liniștit. 


7. Hi rămâne încă două: - 8, „Aoleo”! rácneste Haplea 9. — Bine Hapleo, scoate-acuma 
Ori bátae, ori parale. Vre-o douăzeci când îi dádurá, "Lei cinzeci la socoteală, 
— Daţi-mi bețe, dar nu tare, Incetafi cá sunt piftie, ..9i plăteşte, când mâncase 


Sunt plăpând şi slab de şale, Mi-ese sufletul pe gură”. Usturoi și chelfăneală. 


CRIVATUL ;; SOARELE 


Criváful şi Soarele se certau odată despre puterea lor. 

„Eu sunt mai puternic”! zicea Crivăţul, suflànd fu- 
rios si inghetánd totul. 

„Ba eu am mai multă putere decâ ttine! răspundea 
Soarele, írimitánd căldura sa binefăcătoare şi adăugând : 
Hai să ne încercăm puterile. 

— Să le încercăm! zise gi Crivăţul. lată un drumel, 
care merge pe câmp. Hai să încercăm care din noi poate 
să-i scoată hainele de pe el! 

— Foarte bine!” făcu Soarele zâmbind. 

Cel dintâiu începu Crivátul. Se porni sá sufle ca un 
nebun si mai ales să sufle în hainele drumetului vroind 
să i le smulgă. li luă mai întâiu pălăria de pe cap, însă 
drumeful isbuti să o prindă, sá o pună iarăşi. Acum o ți- 
nea strâns cu mâna. 

„Am să-i smulg hainele!” strigă înfuriat Criváful, su- 
flând din toate puterile. Dar cu cât sufla mai tare, cu atâta 
mai mult omul se înfășura mai strâns în mantaua sa. 

„Văd că nu-i nimic de făcut cu incápáfánatul acesta!” 
zise până la urmă Crivăţul descurajat. Intorcându-se apoi 
vum Soare, îi zise: „Acum e rândul tău să-ţi încerci pute- 
rile!” : 

Până atunci, Soarele stătuse ascuns îndărătul unui 
nour. Acum eși și trimise pe pământ razele sale, dar asu- 
pra drumetului trimise razele cele mai puternice şi mai 
calde. 

Drumeţul își scoase mai întâiu pălăria, apoi își scoa- 
se mantaua și puţin după aceea se descheie la haină. Insă 
razele Soarelui îl încălzean din ce în ce mai tare. Drume- 
ful nu mai putea de atâta căldură. Pentru norocul lui, 
drumul i! duse la marginea unui râu. Se opri acolo, se 
desbrăcă de toate hainele si intră în apă, ca să sc scalde și 
să se răcorească. 

„Ai câștigat! îi zise Soarelui Crivátul. Ai avut drep- 
tate, când ai spus că ești mai puternic decât mine. 

— Am să-ți destáinuesc secretul puterei mele, răspun- 


se Soarele zâmbind. Tu ai încercat cu răul, iar eu cu bi- 
nele. Tu te ai căznit să-l silesti pe om să facă ceeace nu 
vroia. Din pricina aceasta, el fi s'a împotrivit şi sa apărat. 

Eu însă l-am luat cu binigorul si am căutat să-l con- 
ving. De aceea, am izbutit, pentrucă este mult mai bine să 
convingi, decât să silegti pe cineva să facă ceeace nu vrea 


i nu dorește”. 
x ST. PR. 


Vulpea si strugurii 


O vulpe, care era flămândă de câteva zile, hoinárea 
la întâmplare în căutarea de-ale mâncării. Cum mergea 
aşa, zări cá pe un zid atârnau struguri rumenifi si fru- 
moși. 
„Ce struguri minunaţi! își zise vulpea, lingándu-se pe 
bot și dând din coadă de bucurie. Si ce bine m'as îndopa, 
dacă pot să-i rup! Jur pe legea mea că până astăzi n'am 
văzut struguri ușa de frumoși si aşa de bine copti!” 

Se ridică în două picioare, puse pe zid labele de din- 
nainte şi se întinse și se lungi cât putu mai mult, vrând să 
ajungă până la struguri. Insă, oricât se întinse şi se lungi, 
n'a fost chip să ajungă, de oarece zidul era prea înalt pén- 
tru talia ei. 

Văzând aceasta, vulpea se porni să sară. Igi făcea vânt 
şi căuta să sară cât mai sus. Şi sárea vulpea, aga cum 


n'am putea sări niciunul din noi. Totuși, nu era chip să a- 


jungă până la struguri. 

Atâtea sărituri nu făcură alt ceva, decât să-i intefeascá 
si mai mult pofta si foamea. La urmă, încercă să ajungă 
n la struguri, cátárándu-se pe zid. Dar zidul era aşa de 

nalt, că vulpea n'avea de ce să se agafe si nici o gaură 
cât de mică, în care să-şi pună labele. 

Obosită de atâtea încercări zadarnice, cumătra vulpe 
se văzu nevoită sá se lase pügubase. Insă, nevoind să-și 
mărturisească neputinta, aruncă asupra strugurilor o, ulti- 
mă privire și zise: 

„O, ce bine îmi pare, că n'am ajuns până la strugurii 
aceștia! t : : 

Văd cá sunt prea verzi gi prea acri, aga cá, dacă i-aș 
fi mâncat, mi s'ar fi strepezit dinţii si mi s'ar fi stricat sto- 
macul!” ; 

Zicând acestea, cumátra vupe se îndepărtă, plecând 
cu coada între picioare. 

ST. PR. 


PANTOFI 


— Poveste 


ARE 7 IPAU 


engleză — 


A fost odată o domnifá, care n'avea nici fraţi, nici su- 
rori si ai cărei părinţi muriseră. Rămasă singură, domnifa 
aceasta a mers să locuiască la unchiul său, care era împă- 
rat intro ţară vecină. Împăratul mavea copii, aşa că pri- 
mi pe nepoată-sa cu mare bucurie, socotind-o ca pe o fiică 
adevărată. 

Si asa, domnifa locuia într'un palat negru, care avea 
șaptezeci de turnuri. 

Bună și frumoasă era domnifa, avea însă un cusur 
destul de mare: îl plăcea prea mult să danseze. Adică. nu 
făcea altceva decât să danseze. Dansa toată ziua şi dan- 
sa şi seara până la ora de culcare. Dansa în camera ei, 
dansa în grădina palatului, dansa afară pe câmp. Chiar 
când stătea de vorbă cu cineva, ea vorbea dansând. Afară 
de dans, nu-i plăcea nimic altceva. 

Din pricina aceasta, nu putea să poarte o pereche de 
pantofi mai mult de o săptămână. La sfârşitul săptămânii, 
pantofii erau rupti si găuriţi, asa că trebuia să i se facă 
altă pereche. 

Cizmarul dela palat nu mai prididea tot lucrând 
pentru domnifa. Oricât ii făcea din talpa si pielea cea 
mai bună si mai solidă, domnifa îi dedea gata până la 
sfârşitul săptămânii. 

Se înţelege că cizmarul nu era mulţumit, pentrucă în 
fiecare seară trebuia să stea până noaptea târziu, ca să 
mai poată lucra ceva pentru împărat si pentru ceilalţi oa- 
meni dela palatul împărătesc. Insă mai supărat decât ciz- 
marul era împăratul, unchiul domnitei. Oricât de împărat 
era el, însă n'avea avere mare. 

De aceea, merse într'o zi la cizmar şi îi zise: „Nepoa- 


tă-mea dansează prea mult şi prăpădeşte prea mulţi pan- 
tofi. Așa nu mai poate merge, pentrucă eu n'am de unde 
să dau atâţia bani pe pantofii ei. 

— Văd si eu, răspunse cizmarul cá domnifa prăpăde- 
ste prea multi pantofi, dar ce pot face? 

— Caută, îi zise împăratul, să-i faci cât mai solizi, așa 
ca să nu-i poată rupe așa de repede. 

— N'am cum să-i fac mai solizi, îi întoarse cizmarul 
vorba, dar am să fac altceva; am săi- fac domnifei pan- 
tofi, care sá ţipe. 

— Cum pantofi, care să fipe? întrebă nedumerit îm- 
păratul. 

— Măria Voastră, îi zise cizmarul, lăsaţi-mă să fac 
aga cum ştiu si eu si cred cá o să iasă bine”. 

Era intr'o zi de Duminică si o zi.cu cer senin şi soare 
frumos. Domnița se trezi din somn si se sculá din pat dis- 
dedimineatá. Pe másufa de lângă pat văzu aşezată pe o 
pernă de catifea o pereche de pantofi noui. In fiecare Du- 
minică dimineaţă trebuia să i se aducă o pereche de pan- 
tofi noui, pe când pantofii vechi erau luaţi de servitoare și 
daţi vreunei familii sărace. 

Nevrând să fie simțită de cineva, se spălă, se îmbrăcă 
singură în grabă, îşi puse pe cap coroana de dommnifá, 
fiindcă nici n'avea voe să iasă fără această coroană, apoi 
luă în mână perechea de pantofi noui si esi în ciorapi, um- 
blând în vârful picioarelor. Dc altfel, la ora accea toată 
lumea dela palat dormea dusă. 

Domnița cobori încet treptele scării, deschise tot atât 
de încet poarta palatului si esi în grădină, mergând drept 
la o fântână din care fágnea apa până sus de tot. Acolo 


văzu doi fluturi albi, care se jucau, gonindu-se unul pe 
altul în jurul fântânii. 
Se uită puţin la fluturi, apoi îşi zise: „Dece să-mi 


pierd vremea? Hai mai binc să mă apuc să dansez”. Isi în- 
cáltá pantofii si începu să danseze şi să sară în jurul fân- 
tânii. 

„„Insă, abia făcu doi paşi şi se opri speriată şi ingrozi- 
tă: din pantofi răsunau niște fipete, care treziră pe toată 
lumea dela palat. 

Şi iată că veniră alergând si-imbrácate numai in că- 
mági de noapte cele şapte doamne de onoare ale domnitci: 
„Ce afi pátit, de afi fipat asa?" o intrebará ele speriate. 

După ele, veni alergând descult mare sfetnic al im- 
păratului: „Ce ati páfit, de afi ţipat asa?" o întrebă si el. 

După marele sfetnic, veniră îmbrăcaţi pe jumătate, 
dar cu pustile gata să tragă oștenii de pază: „Ce afi páfit, 
de ati tipat asa? o intrebará si ei. 

— Nam páfit nimic, le răspunse la toți domniţa, si 
nici n'am tipat. E de vină cizmarul, că mi-a făcut pantofi, 
care ţipă. Mergeţi, zise ea doamnelor de onoare, si cereti-i 
să vă dea altă pereche de pantofi. j 


xx 


— Dar cizmarul n'are niciodată gata altă pereche de 


pantofi, iar astăzi e Duminică, așa că nu lucrează. 

— Trebuie să aibă și trebue să lucreze!” făcu domni- 
ła supărată. Insă, oricât de mult se supără si stárui ea, 
nici doamnele de onoare și nici alt cineva dela palat nu 
vroiră să meargă la cizmar si să-i ceară altă pereche de 
pantofi. 

„Dacă-i aga, zise la urmă domnita supărată foc, merg 
eu insámi. Nu pot sta o zi, fără să dansez”. - 

Merse si îl găsi pe cizmar în grădina din dosul pala- 
tului, unde îngrijea de porci si de păsări. „Să-mi dai altă 
pereche de pantofi, îi zise ea. ~ 

— Nam altă pereche, îi răspunse cizmarul. 

— Dacă n'ai, să-mi faci numai decât sau să mi-i po- 
trivegti pe aceştia, ca să nu mai fipe, când dansez. 

— Azi e Duminică şi nu lucrez, îi zise cizmarul, adău- 
gând: Ti se pare numai că pantofii ce ai în picioare ţipă, 
pentru că pantofii ce fac eu, nici nu ţipă şi nici nu scártie 
măcar. 

— Asa ti se pare (ie? îi întoarse domniţa vorba. Dacă 
ti se pare asa, stai puţin şi ascultă”. 

Zicând acestea, domnifa se porni să danseze, iar pan- 
tofii să tipe, de credeai să ţipă şapte porci, pe care i-ar fi 
înjunghiat măcelarii. „Ai auzit? îl întrebă ea. Tipá ori nu 
ţipă? 

— Da, ţipă, răspunse cizmarul, zâmbind cu şiretenie. 
Insă, pentru astăzi nu-i altceva de făcut, decât să nu dan- 
sezi. Nu e prăpăd, dacă stai o xi, fără să dansezi. Mâine 
voi vedea si ii voi face să nu tipe”. 

Domnița îi întoarse spatele supărată si plecă. Printr'o 
portitá dosnică esi din grădina palatului și merse afară pe 
câmp. 

Acolo întâlni pe un ciobánas cu o turmă de oi. Nu de- 
parte de ciobánas, o femeie bătrână şedea împletind la 
umbra unui arbore. 

„Ciobănașule, îl întrebă domnifa, nu ştii cum să mă 
scap de tipátul pantofilor?” 

Drept răspuns, ciobănașul dete din cap, apoi scoase 
din buzunar un fluer și începu să cânte un cântec vesel şi 
sáltáret. . 

.Opreste, nu mai cânta!” îi strigă domnifa,.care se 
trânti jos pe iarbă si începu să plângă gi să se vaete, zi- 
când: „Ce să mă fac, că nu mai pot dansa! Ce să mă fac 
că blestemaţii ăştia de pantofi ţipă, când dansez! 


— Dar, îi zise ciobánagul, vezi că eu n'am nici pantofi, 


nici ciorapi şi, cu toate acestea, mă simt foarte bine. 


— Am să fac şi eu la fel!” strigă domnifa si se grăbi 
să scoată si să asvârle cât colo si pantofi si ciorapi. Ba își 
mai scoase din cap coroana, o agăţă de craca unui arboret, 
apoi se porni să sară si să danseze, pe când ciobănașul 
cânta din fluer, iar femeia cea bătrână împletea înainte la 
umbra arborelui. 

„Cât de mirat ar fi unchiul meu împăratul, zise dom- 
nija, dacă m'ar vedea cum dansez în picioarele goale! 

— Unchiul tău împăratul este foarte mirat”, îi răs 
punse liniştit femeia cea bătrână. 

Domnița își întoarse în partea acea privirile, când, - 
ce-i fu dat să vadă? 

Venise împăratul si veniseră toţi curtenii, care, pitu- 
lafi îndărătul unor stânci, priveau uimiţi şi nemulțumiți 
cum domnifa dansează descultá. 

„Domnița în picioarele goale! strigará speriate doam- 
nele ei de onoare. E ceva grozav, ceva nemai pomenit! Ce 
o să zică împăratul?” 

Insă împăratul nu zise nimic, de oarece domnita îl luă 
de mână și începu să danseze cu el si dansară, până ce, u- 
nul după altul, cei doi pantofi ai împăratului îi esirá din 
picioare, asa că si el rămase desculf. 

Văzând aceasta, curtenii și doamnele de onoare au 
început să râdă, dar puţin după aceea, se descáltará cu 
toții si se porniră să danseze gi ei. Aşă se incinse o horă 
strașnică, pe când ciobănașul cânta mereu din fluer, iar 
femeia cea bătrână împletea înainte la umbra arborelui. 

Din ziua aceea, nimeni nu-şi mai aduse aminte de 
pantofii, care fipau. Au fost lăsaţi si uitaţi în iarba de pe 
câmp. 


Prelucrare de ALI BABA 


Alt premiant întârziat 


Macesor LA POLUL NORD 


Dragă Mos Nae, 


Dacă ai sti dumneata ce drum lung si plin de peripefii 
am făcut până să ajung unde má aflu acuma, adică la 
Polul Nord, nici nu fi-ar veni să crezi că totul este adevá- 
rat. In zori de ziuă am plecat dela casa lui Nelu gi am 
pornit mai departe prin viscol şi nămeţi spre finta pe care 
credeam că am s'o ajung în curând, adică spre Polul Nord. 

In minte aveam încă basmul povestit de Mifuca în a- 
jun şi mă gândeam că nici odată nu voi chinui animalele. 

Viscolul se intefea din ce în ce și zăpada creştea vă- 
zând cu ochii. Dar mergeam voiniceşte înainte pe câmpul 
: acoperit de zăpadă, fără să ştiu dacă sunt sau nu pe dru- 

mul cel bun. 

Dar cu cât mergeam, cu atât frigul creştea. O zi în- 
treagă am mers așa, până ce către seară am zărit de de- 
parte o pădure. Mă gândeam să caut vreo scorbură de co- 
pac, unde să mă pot adăposti peste noapte. 

De jur împrejur cât cuprindeai cu ochii nici fipenie 
de aşezare omenească. Numai o teamă aveam, să nu gă- 
sesc o scorbură destul de bună sau aproape de pământ şi 
să nu mă trezesc noaptea cu vreo vizită neașteptată de a 

- cumătrului lup sau jupâneasa vulpe, sau mai știu eu ` ce 
alte dihănii ce mi-ar fi făcut iute de petrecanie. Si în ade- 
văr, mi s'a întâmplat ceva care, dacă nu eram un băiat de- 
ştept să mă scot din incurcáturá, apoi nici nu fîki vedeam 
lumina zilei, nici nu mai puteam să-ţi scriu dumitale a- 
cum. 

Intrasem în pădurea întunecoasă, care devenea par'că 

din ce în ce mai neagră, pe măsură ce înaintam. Mă ui- 
tam cu atenţie la fiecare copac, doar voi găsi vreo scorbu- 
ră unde să-mi odihnesc oasele peste noapte. Când deodată, 
la câţiva paşi înaintea mea, văd sticlind doi ochi ca două 
scântei. Sá mor acolo de frică şi mai multe nu. Am ínfe- 
les că eram aproape de un jupân lup, care se lingea pe 
bot la gândul bunátáfii de friptură ce-o va face din mine. 

Intrebarea era cum să scap de dânsul, ye 

Cum eu sunt Mikisor cel deștept, frate cu vestitul Miki 
Maus, care înţelege graiul tuturor animalelor şi păsărilor 
depe lume, m'am gândit că trebue numaidecât să scap de 
primejdia aceasta, căutând să-l indepártez pe cumátrul 
lup, că de fugit nu mai puteam fugi. Deodată imi veni o 
idee năstruşnică. Incepui să strig şi să má vait cât mă lua 
gura, chemând ajutor, că mi-e rău si sunt gata să mor, iar 
când am ajuns la câţiva paşi de lup, mă trântii în zăpadă 
plângând. 

Lupul, care era mai prost decât credeam eu, veni lân- 
gă mine si mă întrebă cu o voce acrigoará ce am. l-am rás- 
puns cu dinţii clántánind de frică, încât el putea crede că 
sunt bolnav de-a binelea, că fără să vreau am înghiţit 
niște buruieni otrăvite ce le-am găsit lângă un copac prin- 
tre niște uscături pline de zăpadă, si că acuma sunt gata 
să-mi dau sufletul. 

Cum auzi lupul de burueni otrăvite, numai că îşi ia 
picioarele la spinare şi pe aici ţi-e drumul. Vezi că lupului 
nu-i face prea mare plăcere să mănânce carne otrăvită. 
Iacá așa scápai de dânsul. 

Dumnezeu, care e bun şi milos, mi-a venit si mie în a- 
jutor şi m'a făcut să-mi găsesc o scorbură de copac tocmai 
bună pentru mine, unde m'am adăpostit dormind bustean 
până a doua zi dimineaţă. 

Din zori pornii iar la drum prin pădure, dar nu după 
mult timp ieșii din ea, şi începui iar să merg cale lungă 
prin câmpia de zăpadă. Cât am mers așa, nu ştiu, dar deo- 
dată am văzut că pe jos parcă nu mai e zăpadă ci gheaţă. 
Nu prea știu eu bine unde dispăruse zăpada, dar mer- 
geam așa mai înainte, băgând doar de seamă să nu cad 
să-mi frâng gâtul. 

Par'că nu mai era chiar așa de frig sau, poate, mi se 


de Zinca Milcovici 
po rc 


párea mie, vezi unde má obicinuisem cu gerurile. Cum 
mergeam eu asa, deodatá auzii o pocniturá, ca si cum s'ar 
fi slobozit un tun. Mă uit speriat în jurul meu să văd ce 
se întâmplase, și zăresc cu groază nu departe de mine 
cum gâlgăie apa printr'o spărtură a ghefei. 

Dumneata ştii, dragă Moș Nae, că eu sunt cam oa- 
cheș la figură. Ei bine, am devenit tuciuriu de tot, când 
am înţeles ce primejdie mă ameninţă. Inchipuie-fi că 
mergeam pe o mare îngheţată, cá ghiafa se spărsese în- 
tr'un loc, iar apa a venit de-asupra. Acum vedeam că apa 
are să mă înconjoare si cá sunt în pericol să mă înec. 

Ce să fac? La cine să cer ajutor, unde să fug? 

Cât cuprindeai cu ochii, numai ghiafá, care acum a- 
vea să se topească. Deodată zării departe de tot un punct, 
care se mişca. Alerg intr'acolo, şi după o bună alergătură 
încep să văd că sunt oameni. 

Fac semn cu mâinile, doar m'or zări, să mă ia cu dân- 
sii. Deodată, văd că se opresc si mă aşteaptă. Mă apropiu 
de dânșii, dar când îi văd bine, îmi vine s'o iau la goană 
înapoi. Inchipuieste-fi, dragă Mos Nae, cá nu ştiam dacă 
sunt oameni sau animale. Nu, zău, ai mai văzut mata așa 
ceva? Oameni îmbrăcaţi în piei de animale? 

Să-i fi văzut numai, că te apuca spaima. 

Erau frei bărbaţi şi două femei. Toţi aveau feţele gal- 
bene ca de ceară, păr lung, si nişte bonete de piele cu bla- 
nă pe cap, iar trupul în întregime îmbrăcat cu asemenea 
podoabă. Femeile purtau aceleiași vestminte. Ele însă nu 
mergeau pe jos, ci într'o sanie la care erau inhámali vreo 
opt câini. Le spun eu lor, că acolo departe s'a spart ghia- 
fa si am fugit de frica înecului, rugându-i sá má ia cu 
dânșii. 

Unul mai bătrân îmi răspunde că mă ia bucuros, nu- 
mai dacă nu sunt fricos, pentrucă ei acum se duc la vână- 
toare de foci — am să-ți spun eu mai târziu ce-i aia focă 
— şi e o vânătoare foarte grea. Cum eu sunt viteaz, am 
spus că nu știu ce este frica si am plecat cu ei la vânătoare. 
Şi acum, dragă Mos Nae, ca să nu-ţi fac o scrisoare prea 
lungă, așa ca să n'ai timp s'o citeşti, las pe data viitoare: 
să-ţi povestesc minunata vânătoare de foci. 

MIKIŞOR 


12, 


O furnică harnică în timpul liber citeşte 
„Dimineața Copiilor” 


QITEN 


Pagini uitate 


Ultima perlă 


RA o casă bogată si fericită. Cu toţii, stăpânii ca 
şi servitorii, ba chiar şi prietenii casei erau ve- 
seli si mulțumiți; astăzi li s'a născut un moste- 
nitor, un băiat. Mama si copilul erau pe deplin 
sănătoşi. t 

Lampa din prietenoasa odaie de dormit era pe jumá- 
tate acoperită, perdelele făcute din pretioasele stofe de má- 
tase atârnau înaintea ferestrelor. Covorul de jos era gros 
şi moale, totul te îndemna la somn, la odihnă, aşa că nici 
femeia de pază nu se mai putu împotrivi, ci se culcă si 
adormi. : 

Duhul ocrotitor al casei stătea lângă patul copilului ; 
deasupra copilului care dormea la pieptul maică-sei se în- 
tindea o adevrată mreaje de stele sclipitoare, fiecare stea 
fiind o perlă a fericirei. Ursitoarele cele bune ale vieții îi 
aduseră noului născut darurile lor şi anume: sănătate, bo- 
gátie, fericire, dragoste, întrun cuvânt tot ce poate dori un 
om pe pământ. 

„li s'a adus și i s'a dăruit copilului tot ce trebue”, zise 
duhul ocrotitor. 

— Nu! răsună deodată un glas, care venea dela înge- 
rul cel bun al copilului. Una din ursitoare nu şi-a adus în- 
că darul, dar e sigur că odată şi odată îl va aduce, chiar 
dacă trec ani la mijloc. Lipseste ultima perlă! 

— Lipsește! Aici nu e îngăduit să lipsească ceva, iar 
dacă într'adevăr așa este, hai să mergem să căutăm pe ur- 
sitoarea cea puternică. , 

— Lasă cá vine ea odată! Perla ei serveşte ca să în- 
chegăm și să împreunăm cununa. 

— Unde locueste? Unde este patria ei? Spune-mi, căci 
vreau să mă duc în căutarea perlei. 

— Fiindcă vrei, îi întoarse vorba îngerul cel bun al 


de Andersen 


copilului, te voi conduce la dânsa, ori unde ar fi să o în- 
tâlnim. Ursitoarea aceasta nu stă la um loc, 3 intrá in pa- 
latul împăratului, ca si în coliba ţăranului celui mai sărac 
şi nu se duce dela nimeni fără să-și lase darul, care poate 
fi o lume întreagă sau o simplă jucărie. Mai curând ori 
mai târziu va eşi şi întru întâmpinarea copilului . acesta. 
Decât, hai să mergem să căutăm perla, ultima perlă în bo- 
gátia aceasta de perle!" 

S'au luat de mână si au zburat spre locul unde se gă- 
sea ursitoarea in momentul acela. Era o casă mare cu in- 
trári întunecoase, cu odăi goale si foarte tăcută; un rând 
de ferestre erau deschise, pentru ca să poată intra aerul cel 
curat; lungi perdele albe se legănau în bătaia vântului. 

In mijlocul odăiei se găsea un cosciug deschis și în- 
tr'insul zăcea trupul mort al unei femei, care se vedea că 
este în floarea vârstei. Era acoperită cu rozele cele mai 
frumoase şi mai fragede, așa în cât nu i-se vedeau decât 
mâinile fine și nobilul chip pe care moartea îl ilunrinase 
cu duhul smereniei și cucerniciei. 

In jurul cosciugului stăteau bărbatul si copiii ráposa- 
tei. Copiii erau în număr mare, iar cel mai mic dintr înșii 
stătea în braţele tatălui. Bărbatul ii sărută moartei mâna, 
mâna cea iubită, care era ca o frunză vestedá. Lacrimi 
grele şi amare cădeau în picături mari, dar nu se rostea 
nici un cuvânt. Tăcerea cea mai adâncă ascundea intr'insa 
o lume de dureri gi suferinţe. 

Tácuti si abia retinàndu-si suspinele, îngerul cel bun 
al copilului și duhul ocrotitor merseră mai departe. 

Se mai găsea acolo o lumânare a cărei flacără tremu- 
ra în suflarea vântului, dar nimeni nu-i curăța mucul cel 
lung si roşu. Şi veniră oameni străini, cari acoperirá cos- 
ciugul, bătură cuic intr'insul — si cum răsunau loviturile 
de ciocan prin odăile si intrările casei! — si îl duseră în- 
durerati la inimile sángeránde. 

„Incotro mă duc? întrebă duhul ocrotitor. Nu aicea 
stă ursitoarea a cărei perlă face parte din cele mai fru- 
moase daruri ale vieţii. 

— Ba stă aicea în ora această sfântă, spuse 
cel bun, arătând cu mâna un colț. . 

Acoolo, unde printre flori si chipuri frumoase a stat 
mama pe când era in viaţă, unde ca, ca o binecuvântată 
zână a casei, zâmbea plină de dragoste soţului, copiilor si 


îngerul 


` prietenelor ei, acolo unde ea, ca si o rază de soare, era su- 


fletul si sprijinul tuturor, tot acolo stătea acum o femeie . 
străină îmbrăcată în lungi haine de mătase. Era ,,Dureren”. 

care dormea acum ca stăpână, aga era acum mama din 

cosciug. O lacrimă ferbinte îi alunecă pe obraji si lacrima 

se prefácu într'o perlă, care sclipea în toate culorile curcu- 

beului. Ingerul o luă și perla lumină ca o stea într'o stră- 

lucire de mai multe culori. 

„Perla durerei”, ultima perlă care nu poate lipsi si cu 
ajutorul căreia celelalte câștigă în strălucire sí putere. 
Priveşte strălucirea acestui curcubeu, care unește cerul de 
pământ. 

Pentru fiecare fiinţă iubită, care prin moarte se des- 
párteste de noi, avem în cer un prieten mai mult, pe care 
îl urmează dorul nostru. In noaptea pământului privim 
spre stele, spre desăvârșire. Priveşte însă „perla durerei", 
căci intr'insa stă puterea spiritului, care ne smulge de pe 
pământ. 


Í. 


Oricine a citit romanul „Răpirea celor două 
fetite’ de Mos Nae, a rămas încântat de cuprin- 
sul lui. Cei ce nu l-au citit încă, să se grăbească 
a-l cumpăra dela librării. Mai târziu nu-l vor 


găsi, căci nu mai apare în altă ediţie. 


A marginea mării, pe o plajă întinsă si lată, un 
L báiat a fácut un palat din nisip si apoi obosit a 
adormit làngá el. 
Dormea micutul Albástrel, pe nisipul fier- 
binte si visa un vis frumos. 

A fost odată un împărat viteaz si o împărăteasă bună. 
Pe împărat îl chema Titigor, iar pe împărăteasă Anișoara. 
Amândoi domneau fericiţi peste o țară poguts şi un popor 
harnic si ascultător. Oridecáte ori vreun locuitor era ne- 
mulțumit sau necájit, venea la palat, iar ei il sfătuiau și-l 
ajutau. 
^ Dar iată cá intr'o zi un împărat vecin, rău şi hain la 
suflet, care nu era mulfumit cu fara lui, veni cu rázboiu 
contra lui Titigor împărat. A căutat el să-l împace şi să-l 
îmbune, spunându-i că Dumnezeu pedepsește pe cei ce se 
bat între ei, dar totul a fost zadarnic. Atunci şi-a adunat 
împăratul Titisor oastea și a pornit la luptă, lăsând pe im- 
părăteasa Anisoara plângând. 

Cum mergea el necăjit spre locul bătăliei, iată că-i 
iese înainte un pitic, cu barba albă ca zăpada. Văzându-l 
pe împărat atâta de süpürat, întrebă care e prina neno- 
rocirei sale. Când împăratul îi răspunse că se teme să nu 
fie învins de duşmanul său, care are o oaste mult mai ma- 
re, piticul îi dădu un fluieraș de argint, zicându-i să-l pă- 
streze şi să fluiere din el, când va fi în mare primejdie. 

A plecat împăratul, inveselit, mai departe şi pe o 
câmpie mare s'a întâlnit faţă 'n faţă cu dușmanul: 

S'au luptat ei zile şi nopţi multe, pierzând și unul ia 
celălalt soldaţi, tunuri și steaguri. Dar după o luptă așa de 
încordată, oastea dușmanului, fiind mai numeroasă, «era 
gata să învingă armata lui Titigor împărat. Atunci, adu- 
cându-şi aminte de fluierul pe care i-l dăduse piticul, Ti- 
tisor fluieră. lată că deodată o oaste numeroasă răsări ca 
din pământ, învinse pe dușmani, apoi pieri fără urmă, ca 
şi cum nimic nu s'ar fi întâmplat. 

Cu lacrimi de recunoștință și de bucurie, împăratul 
Titişor mulțumi lui Dumnezeu, căci numai dela El putea 
veni o astfel de minune, şi se îndreptă triumfător spre îm- 


"nit 
ti 


z 


ASS 


S 


párátia sa. In faţa palatului, curtenii l-au întâmpinat cu 
urări şi l-au vestit că împărăteasa a născut un băiat, fru- 
mos, nevoile mare. : , 

Mare a fost bucuria impáratului, cànd a auzit aseme- 
nea veste și a împărătesei, când a auzit de victoria impá- 
ratului. Au făcut masă mare și l-au botezat pe print Al- 
băstrel. 

Crestea prinţul Albăstrel voinic, deștept si frumos, de 
se minuna cerul și pământul, dar mai ales împăratul si 
împărăteasa. Când s'a făcut mare, el a cerut părinţilor voe 
să plece în lume, ca să-și caute norocul, după cum era obi- 
ceiul pe atunci. După ce sărută mâna împărătesei si a 
primit binecuvântarea împăratului, încălecă pe roibul său 
iute ca vântul şi dus a fost. 

A mers el cale lungă și iată că a ajuns într'o împără- 
fie, unde era máhnire si amărăciune. Intrebând pe un un- 
chiaș, dece toți oamenii plâng, i s'a răspuns că frumoasa 
domnitá Cocufa a fost furată de un zmeu puternic pe care 
nu-l poate învinge nimeni, și că împăratul o va da de so- 
ţie împreună cu jumătate din împărăție aceluia ce o va a- . 
duce înapoi. 

A pornit prințul Albăstrel spre ţara zmeului puternic 
si a ajuns întrun târziu la marginea unei păduri, în mij- 
locul căreia se găsea cetatea zmeului. 

Cum stătea îngândurat, la umbra unui copac uriaș, 
iată că-i iese înainte un pitic cu barba albă ca zăpada. 
Era acelaș pitic, care îl ajutase si pe tatăl său, împăratul 
Titişor, să învingă în luptă. Il întrebă care îi este dorinţa 
si li dădu si lui un fluer, pe care să-l intrebuinfeze când 
va fi în mare primejdie. : | 
. , Dupá ce s'au despărţit, Albástrel o porni înainte spre 
inima pádurii. Ajunse in fata unor porfi mari de fier, unde 
státea de pazá un cáine cu sapte capete. Privi el ingrozit 
si se sperie cá va pieri mai inainte de a aduce la bun sfár- 


14 


ANTI 


Problemá amuzantá 


Spune-i unui prieten să-și aleagă un număr de trei 
cifre, să-l întoarcă pe dos și să-l scadă. Cere-i să-ți spună 
numai ultima cifră dela rest, iar d-ta îi vei putea spune 
tot numărul. 

Cum faci? Foarte ușor. Scazi a treia cifră din 9 si re- 
zultatul îl pui ca prima cifră. A doua este 9, iar a 3-a cifră 
e cea pusă de prietenul d-tale. De amintit că numărul tre- 
bue să fie întotdeauna de trei cifre. 

Exemplu. Să zicem că prietenul și-a ales numărul 845 
intors pe dos e 548 
scádem gi avem 297 


Ca sá và dod. grozavi 


Spuneţi unui prieten să-și pună în gând orice număr 
ar voi (să zicem că și-a ales numărul 6). După aceea spu- 
neţi-i să-l înmulțească cu 2 (adică 6x2= 12). Spuneţi-i a- 
poi sá adauge un numár pe care vi-l alegeţi singuri. Poate 
fi orice număr, numai să fie număr cu soț. Să zicem cá 
i-ati spus să adauge numărul 14 (adică 12+14=26). Spu- 
neţi-i ca totalul să-l împartă prin 2 (26:2—13). După ce 
a făcut gi această împărţire, spuneţi-i să scadă numărul ce 
și-l alesese el în gând adică 13—6—7). Nu-i mai spune-ţi 
şi nu-l mai întrebaţi nimic, ci zicefi-i de-odată: „ţi-a ră- 
mas 7” El va rămânea mirat si își va închipui că ştiţi să-i 
ghiciţi ce are în gând. 

Totuși, socoteala este foarte simplă. Totdeauna, făcând 
așa după cum vam arătat mai sus, prietenului vostru îi va 
rămânea jumătate din numărul ce i-ati zis să adauge la 
numărul său, după ce l-a înnzulţit cu 2. In socoteala care 
am făcut-o, i-a rămas 7, pentru că 7 e jumătatea din 14. 
Dacă, de exemplu, îi spuneati să adauge 20, i-ar fi rămas 
10. 

Repet că totdeauna rezultatul e acelaș, indiferent de 
numărul ce și l-a ales el în gând. Să aveţi numai grija să-i 
spuneţi să adauge un număr cu soţ. 


Problemă cu ciori 


Sbura un cârd de ciori: Prima cioară, avusese 2 ciori 
în urma sa. A Il-a a avut una înaintea ei și una în urmă. 
lar a lll-a a avut 2 înaintea ei. 

Câte ciori au fost în tot cârdul? 

(Peste tot au fost trei ciori). 


Din cauza unui accide a arn n'a 
putut sá apará in Monte pe gina) venegas 


i să aibă pe Anca până la 
viitor al revistei. 


— ia rule 


sensationale? Dacă da, cumpăraţi şi ci 
nul „Unchiul meu Adam” de —— Batzaria (M 
Nae). Veţi fi foarte muljmuiti de 


Un vas spart si o viaţă scăpată 


Era odată, un împărat mare care locuia într'o ţară foarte 
îndepărtată. 

Adunase în palatul său o colecţie de vase de porțelan 
minunate, cele mai frumoase din lume. 

Dar, se întâmplă că unul din servitorii săi să spargă 
unul din vasele acestea. 

Prinţul se mânie grozav şi porunci ca vinovatul să fie 
omorît. 

A doua zi, cu câteva momente înainte de executarea 
sentinţei, un bătrân cu o barbă lungă, albă, care mergea 
greu, sprijinindu-se într'un baston, ceru să vorbească îm- 
păratului care îl primi. 

— Stăpâne, îi zise el, eu cunosc un secret pentru lipi- 
rea vaselor sparte. Să mă ducă în sala unde se > găsesc ele. 

Suveranul primi cu bucurie. 

Dar de îndată ce bătrânul se văzu în mijlocul pretioa- 
selor vase, începu să le prefacá în fándári cu lovituri de 
baston. 

— Mizerabile, ce faci? strigă împăratul apucându-l de 
braţ. . | 
— Ceeace trebue! răspunse liniștit bătrânul, fiecare 
din aceste vase poate va costa viața unuia dintre servitorii 
tăi, ajungă-ţi bătrâna mea viaţă. 

Prinţul venindu-si în fire, admiră pe înţelept si îi zise: 

— Bătrânule ai dreptate, toate vasele mele la un loc 
prejuesc mai puţin decât o singură viață omenească. 


Poftim ce a ieşit din cufăr 


CUPON DE JOCURI 
PE LUNA IANUARIE SERIA IY 


Numele și pronumele 


Adresa: 


Urmare la povestea din pag. 14-a: „Palatul de nisip“ 


O luptă pe viaţă si pe moarte se încinse între ei, până 
când, în sfârșit, prinţul Albăstrel îi tăie unul câte unul 
toate cele şapte capele si câinele căzu mort. Nemai împie- 
dicându-l nimeni, intră în cetate. Zmeul era plecat, așa că 
mare a fost bucuria domnifei Cocufa, care se grăbi să ple- 
ce cu el spre palatul părintesc. 

Când zmeul s'a întors și a văzut că domnifa fugise, 
spumegánd de mânie, incálecá pe armásarul său inaripat 
şi se duse după ei. Prinţul Albăstrel si domnifa Cocuta cá- 
láreau fericiţi, dar întorcând capul, văzură cu groază că 
zmeul se apropia. Când era gata să-i ajungă şi să-l lovea- 
scă cu buzduganul, prințul flueră din fluer si zmeul căzu 
trăznit la pământ. 


Fericiţi, şi-au continuat drumul si mare a fost bucu- 
ria tuturor, când au sosit la palat. S'a făcut o nuntă, cum 
n'a mai fost vreodată. Prinţul Albăstrel si domnifa Cocufa, 
după ce părinţii lor s'au stins din viață, au domnit fericiţi 
peste două impáráfii mari si puternice. 

Când s'a trezit din somn, micuțul Albástrel a plâns de 
necaz că toată povestea n'a fost decât un vis şi s'a întristat 
foarte mult, când a văzut că odată cu visul, pieri şi palatul 
de nisip, pe care un val furios îl dărâmase. 


ALBERT H. 


Pr ~ 
-W ARIS S 


lia ans a < E 


Asa, legat cu pernite, umblă fără frică! 


De-ale Incepátorilor 


Motánelu 


Toarce strâns ca un ghem de aţă în mijlocul patului. 

Două pete albe îi acopăr ochii sticloşi. Ziua doarme si 
toarce, iar noaptea ca un hingher la pândă, se strecoară 
prin toate colţurile usei, iscodeste întunericul şi-şi ascute 
urechile să surprindă cel mai mic sgomot. 

Când. l-am primit, avea o lună. L-am botezat ,Motá- 
nelu”. 

Un moment nu sta locului. Il iubeam foarte mult. El 
era tovarășul nedespártit si la bucurie si la necaz. 

Când mânca unul din noi bătae, trebuea să mănânce 
si celălalt. 

Mi-aduc aminte că odată Motănelu a spart o fructieră. 
Săracul! l-am luat apărarea, spunând că eu am spart fruc- 
tiera. Am căpătat eu bătae, dar nici Motánelu n'a scăpat. 

Câte odată, când căpătam vreo dojană de la părinţi, 
mă strângeam în odaia mea și începeam să plâng. Atunci, 
Motănelu venea lângă mine, mă trăgea de rochie, parcă 
voia să-mi spună: 

„Hai, nu mai fi supărată şi vino să ne jucăm!” 

Nu credeam să pot trăi vreodată fără acest pisoiu a- 
tât de inteligent şi credincios. 

In mintea mea de copil îmi făceam fel de fel de gân- 
duri. 

Câte odată mă gândeam să nu fie vreo zână bună 
care şi-a luat formă de pisică, pentru a vedea dacă noi co- 
piii suntem buni. 

Dar acum vreo doi ani, Motánelu m'a părăsit ducându- 
se în lumea celor drepți. 


Nimic pe lumea asta nu mi-a pricinuit până acum mai 
mare durere decât moartea acestui pisoi atât de drágálas. 


CRETEANU MARGARETA 


Viteazul fiu de împărat 

A fost odată un împărat viteaz, care avea trei fii 
Sorin, Dorin și Călin. Sorin era viclean, Dorin era mândru, 
iar Călin era viteaz. Când era pe patul de moarte, împăra- 
tul îi binecuvântă si isi dete sfârșitul. Copiii îl înmormân- 
tară şi se întoarseră acasă plini de durere. 

Impăratul ţării vecine avea un singur copil: pe fru- 
moasa domnitá Sorina. Această domnitá fu răpită de un 
zmeu, care avea slugă pe Muma Pădurii. 

Impăratul dădu de ştire în ţară că dá pe domnita de 
soţie aceluia care o scapă de la zmeu. 

Fraţii plecară şi ei în căutarea norocului. La o răspân- 
tie se despártirá, luând fiecare pe alt drum După mult 
mers, Sorin văzu că-i iese înainte un soldat, care cu multe 
siretilcuri îl atrase la o groapă, unde, luându-și forma ade- 


Revistă săptămânală pentru copii si tineret 


16 PAGIN) 


5 LEI 


vărată de Muma Pădurii, căci nu era altcineva, il prefácu 
în stană de piatră. 


Dorin atras si el în cursă de acelaş soldat, fu prefăcut 
in stană de piatră la aceeași groapă, unde fusese prefăcut ` 
în stană de piatră Sorin. 

Călin fu mai norocos. Işi închipui el cam cine era sol- 
datul și luă o săgeată de fier, o înroşi în foc si o aruncă in 
soldat. Acesta, înainte de a muri, se prefăcu într'un balaur, 
dar nemai având putere ca să mai lupte, își dete sfârşitul. 

Călin strânse sângele Mumei Pădurii într'un vas şi-l 
vărsă pe toti cei prefácuti in stane de piatră, fiindcă erau 
mai multi acolo. Printre ei, văzu si pe fraţii săi şi se inte- 
leseră să aștepte ca să plece ceilalți oameni invitaţi de 
Călin, pentru ca apoi să coboare în groapă. 

După ce rămăseseră numai ei trei, fratele cel mare isi 
încercă norocul. Se cobori până la jumătatea gropii; dar 
îngrozit de întunericul din fundul groapei, scutură frân- 
ghia ca să-l scoată afară. Dorin páti la fel, iar Călin ajun- 
se cu bine în fund. Aici văzu un palat frumos înconjurat 
cu gard. Intră si văzu o sală mare şi întrun colt o cămă- 
rufá. Incercá să deschidă el ușa camerei, dar nu putu. 
Tocmai atunci venea si zmeul. Zmeul zbura prin aer tras 
de treizeci de vulturi si urmat de o mulțime nenumărată 
de ciori si bufnite. 

Călin aruncă o săgeată în mâinile zmeului, de-l făcu 
să scape háfurile. Zmeul isi desfácu aripele si zbură mai 
departe. Dar Călin aruncă o săgeată în umărul zmeului, 
care, nemaiputând zbura, căzu jos, iar Călin îi tăe capul 
şi-i smulse aripele. 

Călin căută pe zmeu prin haine, găsi cheia şi des- 
chise cámáruta. Aici găsi pe domnita Sorina. li spuse pen- 
tru ce a venit, iar ea se bucură mult. 

Cálin porni cu Sorina spre fundul gropii. Ajuns aici, 
legă pe Sorina de frânghie şi-i dădu drumul ca s'o tragă 
fraţii săi. Fraţii o primiră bine, iar Sorin îi strigă să vie şi 
cl. Călin, pentru a-și încerca fraţii, legă de frânghie un 
pietroi. Pe la jumătatea putului, Sorin táie frànghia, iar 
Călin era vesel că scăpase dela moarte asa uşor. După 
aceea, Călin își legă aripele zmeului de umeri si zbură 
sus. 
Ajuns aci, intrá ca slugá la impárat. Printesa povesti 
totul împăratului, care spuse celor doi frati să-l aducă pe 
Călin. 

Călin, carea avea treabă pe acolo, îşi scoase haina de 
servitor şi se făcu iar fiu de împărat. 

Impăratul pedepsi pe cei doi fraţi, tăindu-le capul, iar 
pe Călin îl făcu ginere. 

Si a fost o nuntă, măi nene, cum nu s'a pomenit. Si 
eu cáram apă cu ciurul şi mâncare cu ulciorul. 


DUMITRU I. SILVESTRU-Constanta 


PRETUL ABONAMEN TULUI 


. Lei 200 
700 


Pe un an 
Pe şase luni 
Pe trei luni 


ss 


REDACȚIA SI ADMINISTRAȚIA 
București, Str. CONST. MILLE, 7-9-11 
TELEFON: 3 — 84 — 30 


ANUL 12 


6 Februarie 1935 No. 574 


| | 

? i | 
| | 

1] 


REDACȚIA ȘI 


1 AN 
6 LUNI 


REPRODUCEREA BUCÁTILOR 
ESTE STRICT INTERZISĂ 


200 LEI 


ABONAMENTE. 
100 , 


COPIILOR) 


ADMINISTRAŢIA: 
BUCURESTI.—STR. CONST. MILLE (SÁRINDAR) 7-9-11 TEL. 3-8430 


Director: N. 


i 


UN EXEMPLAR 5 LEI 
IN STRĂINĂTATE DUBLU 


MANUSCRISELE NEPUBLICATE 
BATZARI NU SE INAPOIAZĂ 


* 


Ul LI UCILA LA DOCTOR 


IINDCĂ suntem prieteni vechi, cu Uitucilá ne fa- 
cem des vizite unul altuia, mai ales că nici nu 
stăm departe unul de altul. lar din pricina că 
suntem vecini, se întâmplă să ne întâlnim destul 
de des pe stradă. 

Si iată, acum trei zile, cam pe la ora prânzului, mă în- 
torceam acasă, pe când Uitucilă venea din direcţia contra- 
rie. Se vede treaba că mergea undeva. „Salutare, priete- 
ne!” i-am strigat eu de departe. 

Insă, Uitucilă e un om foarte politicos. Cu toate că ne 
cunoaștem de aşa multă vreme si suntem prieteni asa de 
buni, el nu înțelege să mă salute sau să răspundă la salu-. 
tul meu într'altfel, decât scotándu-si pălăria si ducând-o 
până aproape de pământ. 

Răspunzând, aşa dar, pe latineste: „Salve!”, cum are 
obiceiul, îşi duse repede mâna la cap, ca să-și sqoată pă- 
lăria, când simți o durere... fiindcă se trăsese de păr. In 
adevăr, Uitucilă uitase sau nu bágase de seamă că esise de 
acasă cu capul gol. 

„Dece ai eşit fără pălărie? l-am întrebat eu. Astăzi e 
tare frig, aşa {că poţi răci. 

— Eu credeam că la esirea de acasă îmi pusesem pălă- 
ria, îmi răspunse el, dar văd că m'am înşelat. De aia simt 
că la picioare îmi este așa de frig”. 

Simtea mai mult frig la picioare, fiindcă esise fără 
pălărie?! 

Aşa ceva numai unul ca Uitucilă poate spune. Insă, 
aproape fără să vreau. mi-am aruncat privirile la picioa- 
rele lui, când... ce mi-a fost dat să văd? Uitucilă era numai 
în ciorapi! 

Asa dar, nu uitase numai pălăria, ci uitase să-și incalte 
pantofii si șoşonii. | 

„Nenorocitule, ce-ai făcut? i-am strigat. Să esi pe stra- 
dà descult si mai ales pe o vreme'ca aceasta! Să ştii că au 
să te creadă că nu esti în toate minţile si au să te închidă 
la balamuc. 

— Cum? Sunt descult?! făcu el foarte mirat. Záu, că 
nu știam. Acum înţeleg dece simțeam frig la picioare”. 

Bine înțeles, se întoarse din drum si ymerse acasă sá se 
incalte şi să-şi ia pălăria. L-am însoţit până la poarta lo- 
cuintei sale si l-am întrebat: „Dar încotro o pornisesi în 
halul acesta? 

— Mergeam să... mă duceam la...., trebuia sá... 

— Am înţeles, i-am tăiat eu vorba. Trebuia să mergi 
acolo unde nu stiai că te duci. De-aia ai fost așa de grăbit 
si ai esit desculf si cu capul gol”. 

Dar pe cánd státeam noi doi de vorbá; iatá cá ne zári 
Lina, servitoarea lui. Lina veni sá ne deschidà poarta si 
întrebă pe Uitucilă: ,,Conasule, când ai fost asa de repede 
la domnul doctor și te-ai şi întors? y 


— Care doctor si pentru cine doctor? am intrebat eu. 

— A, da', pentru asta eşisem, se grăbi să răspundă Ui- 
tucilă. E bolnavă nevastá-mea, iar eu mergeam să chem un 
doctor. 

— Dar ce are nevastá-ta si de când e bolnavă? 

— De două luni, nu, de două săptămâni, vreau să zic, 
de două zile. Mi se pare, a alunecat si a cázut. 

— Ce spui, conasule, că a alunecat si a căzut? se arun- 
că în vorbă Lina, crucindu-se. De două zile, conifa are 
temperatură şi crede că e bolnavă de gripă. 

— A, da, gripă!” făcu şi Uitucilă. 

Spunând că voi veni după masă, mam despărţit de 
Uitucilá. In aceiași zi, cam pe la orele cinci de după amia- 
zi, m'am dus să mă interesez de starea sănătăţii doamnei 
Uitucilă. Doamna  Uitucilá se simţea mult mai bine, în 
schimb, l-am găsit pe: Uitucilă svárcolindu-se în dureri. Ce 
se întâmplase? Ceva frumos de tot. 

După ce se incáltase si îşi pusese pălăria, Uitucilă a 
eşit din nou şi a mers la un doctor. Insă, când a intrat la 
doctor, iar acesta l-a întrebat: „Nu vá simtifi bine?" des- 
teptul nostru, în loc să spună pentruce mersese, sa grăbit 
să răspundă: „Da, nu mă simt tocmai bine”. 

Doctorul i-a spus sá se desbrace, l-a cercetat, l-a ciocă- 
nit, apoi i-a zis: „Cazul d-tale trebue să fie foarte. grav, 
fiindcă nu pot să-ţi găsesc nici o boală”. I-a dat însă o doc- 
torie, care — spunea doctorul — o să scoată boala pe faţă. 

Din| pricina acestei doctorii, pe care o luase dintr'o în- 
ghititurà, Uitucilá se-svârcolea în dureri, pe când nevastă- 
sa aștepta de geaba să vie doctorul şi să o vadă. 


VINTILĂ BRATU 


Mici ostaşi americani. 


Roman de mari. aventuri si suferinte 


4) Nepláceri 


Adaptat de DINU PIVNICERU 
i nenorociri 


Mos Barbu si familia sa stăteau cu toții strânşi în ju- 
rul lui Costea. Bietii oameni, care până atunci nu călăto- 
riseră cu vaporul, ba nici nu văzuseră măcar cum este un 
vapor, erau zápáciti și adânc descurajati. Era mult sgo- 
mot şi mulțime mare, ce-i înghesuia, îi îmbrâncea, îi silea 
să meargă când intro parte, când in partea cealaltă a va- 
porului. 

„Costea băete, unde e locul nostru ? îl întrebă la urmă 
Moş Barbu. 

— Numai decât, tată, încă puţin, să vie căpitanul. El 
ne va arăta care sunt locurile noastre”. Așa căuia Costea 
să liniștească pe ai săi, cu toate că el însuşi nu era de loc 
liniştit, ci continua să fie trist şi abătut. Se vedea bine că 
e chinuit de un necaz mare. Il păstra însă ca un secret, aşa 
că, afară de el, nimenea altul n'avea cum să ştie de ce este 
așa de schimbat el, care, precum ştim, se arătase atâta de 
nerăbdător mai înainte de plecare si atâta de mulţumit, 
când se hotărise plecarea. 

In sfârşit, iată că veni şi căpitanul vaporului. Dacă 
l-ai fi judecat numai după înfățișare, ţi-ai fi zis îndată că 
omul acesta numai un om cu'suflet bun nu poate să fie. 

Era închis si întunecat la faţă, ochii săi nu priveau 
niciodată drept în ochii omului, cu care stătea de vorbă. 
Avea fruntea mică, nasul lung, ascuţit si strâmb, iar băr- 
bia esitá în afară. Când umbla, se legăna când pe o parte, 
când pe alta, aşa cum merg rațele. 

Căpitanul acesta se apropie de Costea şi îl întrebă, a- 
rătând spre Moş Barbu și ceilalți membri ai familiei: „Ti- 
nere, aceştia sunt oamenii, pentru care mi-ai dat arvuná 
si mi-ai spus să-ți opresc locuri pe vaporul meu?" Fácu 
întrebarea, vorbind cu o voce aspră şi tăioasă, ceeace făcea 
să te incredintezi si mai bine că trebuia să fie un om rău 
şi în acelaş timp foarte mojic. 

Insă Costea îi răspunse blând şi politicos, zicându-i: 
„Da, domnule căpitan. Acesta este tatăl meu, acestea sunt 
surioarele mele, acesta este fratele meu mai tânăr, iar 
pruncul este copilul sorei mele mai mari. Soră-mea şi-a 
pierdut acum câteva luni pe soţul său, așa că a fost nevoită 
să părăsească ţara împreună cu noi. 

— Bine, bine, îi întoarse vorba căpitanul. Cine a fost 
nevoit să părăsească tara si din ce pricină a fost nevoit, 
sunt lucruri care nu mă privesc si nici nu vreau să le as- 
cult. Tot ce vreau este ca, mai înainte de a vă arăta colti- 
şorul de pe vapor unde ai tăi vor sta în tot-timpul călăto- 
diei, pláteste-mi mai întâiu si numai decât toată suma, asa 
cum ne-am  învoit si pentru care mi-ai dat arvuná. Nu 
vreau să aştept nici două minute. Cu oameni de soiul vos- 
tru trebue să-mi deschid bine ochii și să nu mă las pă- 
călit. 

— Dece vorbeşti asa, domnule căpitan, si dece ne spui 
cuvinte de jignire ? îi întoarse Costea vorba. Iti vom plăti, 
asa cum ne-am înțeles, toți banii. In privinţa aceasta nu 
trebue să ai nici o teamă. Oameni ..de soiul nostru", cum 
spui domniata, se tin mult mai bine de cuvântul dat. decât 
unii care fac pe boerii mari. 

— Bine, bine, asta rămâne de văzut, zise căpitanul, 
continuând a vorbi pe un ton de grosolănie. Cu vorba sun- 
teti cu toţii nişte sfinţi, însă eu vreau mai bine sá vă văd 
la faptă. De aceea, haide, plătește si nu mai trăncăni de 
pomană. 

— Tată, zise Costea adresându-se lui Moș Barbu, dá-mi 
banii să-i plătesc. Nu te supăra, dar vreau ca eu să regulez 
socoteala cu d. căpitan”. 

Tot timpul cât a avut loc conversaţia de mai sus între 
căpitan si Costea, Moș Barbu abia putu să se stăpâneastcă, 


auzind felul asa de grosolan cum vorbea căpitanul. Totuși, 
nu izbucni, ci scoțând punga cu bani, i-o dete lui Costea. 
zicându-i: ,Pláteste, báete, si plătește-i tot și numai decât. 
Plăteşte-i ca să nu mai aibă omul acesta vreo pricină să ne 
bănuiască şi să creadă despre noi că n'am fi oameni cin- 


_stiţi. Să sperăm că o să-și schimbe părerea, îndată ce va 


vedea că noi nu înţelegem să rămânem datori”. 

Costea luă punga, plăti căpitanului atâta cât mai avea 
de plătit, iar după aceea semnă o hârtie ce-i prezintă că- 
pitanul. Moș Barbu nu văzu ce era hârtia aceea. Observă 
însă că, pe când o semna, mâna lui Costea îi tremura rău 
de tot. Ba mai observă că ochii fiului său se umplură de 
lacrimi. Cu toate acestea, se feri să-l întrebe. 

Insă căpitanul nu tácu, ci îi zise lui Costea, vorbind ct 
acelaş aer de grosolănie: „Tinere, să fii bun să-ţi faci cu- 
raj si să-ți înghiţi lacrimile. Așa ceva nu se potrivește de 
loc pentru treaba ce ai de făcut cu noi. Lacrimi şi plâns 
sunt doar pentru femei si pentru copii, Si iti mai spus, ca 
să ştii de pe acum, că atunci când vom debarca în capitala 
Braziliei, adică în oraşul Rio de Janeiro, să nu te mai văd 
că arăţi ca o curcá plouată, fiindcă, dacă te văd clienții 
mei în halul acesta, n'au să mai dea un ban pe tine, iar cu 
nu vreau să mă ard şi să fac o treabă proastă. 

— N'avea nici o teamă, domnule căpitan, îi răspunse 
Costea. Lacrimile ce mi-au curs sunt ultimele lacrimi ce 
vărs pe nenorocirea mea. Te rog, prin urmare, să nu-mi 
iei în nume de rău, fiindcă m'ai văzut plângând. Altcum, 
trebue să știi cá am inimă de bărbat si cà sunt tare de în- 
ger. Incă de când eram copil în vârstă mică, tata m'a învă- 
tat să mă supun, fără sá cârtesc, la toate necazurile si su- 


Un grup de cititori din com. Taslác jud. Cetatea Albă. 


ferintele cu care Dumnezeu vrea să încerce puterea si 
credința noastră. Ştiu dela tata cá trebue sá te impaci cu 
relele pe care nu le poli indepárta dela tine. 

— Să fie asa cum spui tu!" bombăni căpitanul, -des- 
cruntându-se puţin la faţă. 

Apoi, strânse banii, pe care Costea îi pusese pe masă, 
li numără încă odată cu toată atenţia şi văzu că sunt ín- 
tocmai. li puse după aceea într'o pungă si merse să-i în- 
chidă in cassa de bani, o cassá de fier și oţel, mare si foar- 
te solidă. 

După câteva minute, se întoarse din nou, chemá pe 
Costea la o parte şi îi vorbi în felul ce urmează: „Ascultă, 
băete, văd că ai un frate mai tânăr decât tine şi care însă 
îmi place... Dacă i-ai propune si lui... Inţelegi ce vreau să 
spun... he, ce zici? Dacă l-ai convinge să semneze si el un 
contract ca acela pe care l-ai semnat tu ? Haide, încearcă, 
poate izbuteşti să-l îndupleci”. 

La auzul unei asemenea propuneri, Costea se simţi 
străbătut de scârbă şi de groază. Cu mâna, făcu un gest, ca 
și cum ar fi vrut să îndepărteze o primejdie, apoi răspun- 
se, zicând: „Să mă ferească Dumnezeu să propun fratelui 
meu să facă, ceeace am fost nevoit să fac ! Să cer eu iubi- 
tului meu frate Vlad să-și vândă libertatea! Niciodată! Imi 
e peste putinţă să fac așa ceva. 

— Dar nu m'ai înțeles bine, îi întoarse căpitanul vor- 
ba. Eu nu-ţi cer să faci treaba aceasta, fără sá te alegi si tu 
cu ceva. Uite: dacă izbutesti să convingi pe fratele tău să 
iscălească şi el un contract ca acela, pe care l-ai iscălit tu, 
să ştii cá-ti dau cincizeci de galbeni. 

— Chiar dacă mi-ai da o mie de galbeni și tot nu pri- 
mesc. 

— Ei, drăcie |! făcu supărat căpitanul. Se vede că esti 
încă prea tânăr si de aceea nu-ţi dai seama îndeajuns de 
prețul ce are banul. Dar stai, că eu vreau să ajungem la o 
înțelegere. Am spus cá-ti dau cincizeci, iată cá-ti dau şai- 
zeci de galbeni şi să încheiem târgul. 

— Nu, de o mie de ori nu! răspunse hotărît Costea. 
Mai bine mor, decât să fac ceeace îmi ceri. 

— Iti dau şaptezeci! 

— Ascultă, domnule căpitan, îi zise Costea, privindu-l 
drept în ochi. Chiar dacă mi-ai spune că rupi contractul 
ce am iscălit, că îmi dai din nou libertatea şi că, pe deasu- 
pra, îmi dai şi o avere întreagă şi tot nu consimt să pro- 
pun fratelui meu să-şi vândă si el libertatea. 

— Băete, esti un prost !” Spunând acestea, căpitanul 
îi întoarse spatele și se îndepărtă bombănind și fluerând 
de necaz. La rândul său, Costea merse la locul unde lăsa- 
se pe Moș Barbu şi pe ceilalți membri ai familiei sale. 

»S'a isprăvit, oare, totul? întrebă Mos Barbu. Avem 
acum dreptul să ne luăm locurile şi să ne așezăm ? 

— Mai așteptați puţin, îi răspunse Costea, că trebue sá 
vie cineva, ca să vă arate unde sunt locurile voastre”. 

In adevăr, câteva minute după aceea, veni un marinar 
si îi conduse la locul, pe care trebuiau să-l ocupe. Era un 
spaţiu îngust de tot. Numai pe spaţiul acela aveau drep- 
tul să se miște, să mănânce, să doarmă si să-și pună lucru- 
rile. Era un fel de cabină joasă, cu aer stricat si rău miro- 
sitoare. Aproape de dânșii mai erau vreo sută de călători, 
cei mai multi oameni de jos, oameni care nu știau ce este 
buna rânduială si curăţenia. 

Dar ceeace era şi mai rău, este că li se dedea o mân- 
care proastă de tot. Era şi proastă si prea puţină, ca să se 
poată sătura. 

Pesmetii, din care li se servea în loc de pâine si la 
prânz si seara, erau rosi de viermi. Trebuiau curăţaţi cu 
toată grija si atenţia, mai înainte de a-i fi putut mânca. Ii 
mâncau si îi inghiteau cu scârbă si desgust. Nici nu sar fi 
atins de ei, dacă ar fi putut să-i înlocuiască cu altceva. 

Bieţilor călători nu li se dedea carne măcar odată pe 
săptămână. Mâncarea obișnuită era ciorbă de fasole sau de 
linte, ori mazăre fiartă şi în care se punea uneori câte o 
bucăţică de untură. Ca băutură, n'aveau, desigur, decât 
apá—numai cá apa era prea puţină, aşa că toti călătorii 
sufereau grozav de sete. 


Moş Barbu dedea familiei sale exemplul de răbdare 
şi de resemnare. Cáuta să ţină curajul fiilor săi, spunán- 
du-le că aceste lipsuri dureroase n'au să dureze decât pu- 
țin timp si că odată ajunşi în Brazilia, va începe pentru 
dânșii o viaţă mai bună. Dar o întâmplare tristă și neno- 
rocită veni să umple de durere pe această familie: micul 
Ionel, copilul Marioarei, căzu bolnav. 

Desperarea Marioarei înfrânse curajul lui Moș Barbu 
si puterea lui de rezistenţă. Plângea si se ruga mereu, re- 
petând încet cuvintele: „Doamne Dumnezeule, fie-ti milă 
de noi!'. 

Insă el şi familia sa avură parte de o lovitură şi mai 
dureroasă. Micufului bolnav îi mergea din ce în ce mai 
rău. Pe vapor nu era nici un medic să-l îngrijească si nu 
se găsea măcar o picătură de lapte, cu care să fi putut să 
fie hrănit. Şi aşa, după vreo zece zile de chinuri și sufe- 
rinte, micuțul Ionel închise “ochii şi îşi dete sufletul sáu 
curat. Mormântul lui a fost întinderea nesfârşită a Ocea- 
nului Atalntic. 

Această moarte cufundă întreaga familie într'o dure- 
re mare. Moş Barbu plânse mult timp alături de fiică-sa 
Marioara, apoi, tot el se sili să-i aline durerea şi să o con- 
soleze, vorbindu-i despre cer, unde copilagul a fost așezat 
printre îngerii lui Dumnezeu. 

In fiecare seară, mai înainte de a se culca Mos Barbu 
se ruga lui Dumnezeu să miluiascá si să ocroteascá pe ai 
săi si încheia cu cuvintele: „Doamne, facă-se voia Tta!" 


(Va urma) 


In n-rul viitor: „MAREA JERTFA A LUI COSTEA”. 


Copii, tineri şi persoane mari, sunteţi dori- 
tori de a citi un roman de aventurile cele mai 
sensationale? Dacă da, cumpăraţi şi citiţi roma- 
nul „Unchiul meu Adam” de N. Batzaria (Mos 
Nae). Veţi fi foarte multmuiti de cuprinsul lui. 


Călare pe măgăruș. 


COANA EROSA VREA. SA PLECE 


A facem mai întâiu o mică socoteală. Eu am dat 

vreo două sute de lei pe.cártile şi caetele ce am 

cumpărat, pentru a învăţa frantuzeste pe coana 

Frosa. Apoi, într'una din zilele trecute m'am 

căznit vreo trei.ore, ca să o fac să înveţe ceva. 
Insă, în aceeași zi, coana Frosa, plictisită şi obosită, mi-a 
spus câ vrea să înveţe, dar fără să citească, fără să scrie 
şi fără să-și chinuiascá mintea, învățând pe din afară ceva 
reguli din gramatica limbei franceze. Cât despre ortogra- 
fie, nu numai că nu vrea să-și bată capul cu ea, dar se su- 
pără foc, dacă pronunt acest cuvânt. 

Să mai spunem că în prima zi a învăţat, chipurile, să 
numere frantuzeste până la patru. 

Ziua următoare, am socotit ca o,datorie să o chem si să 
continuăm cu lecţiile noastre. De aceea, i-am strigat: „Coa- 
ná Froso !" Ea însă n'a răspuns. Am strigat încă odată: 
„Coană Froso!” Aceiasi tăcere. 

„Nu cumva a asurzit ? m'am întrebat ey însumi. Si a- 
propiindu-mă mai mult de dânsa, i-am zis: „Dece nu răs- 
punzi, coană Froso ? Te-am chemat destul de tare, așa că 
nu cred să nu mă fi auzit. i 

— Nu m'ai chemat pe mine ! imi zise ea foarte rece. 

— Cum nu ,te-am chemat pe domniata ?! i-am intors 
eu vorba încet si nedumerit. Am strigat doar de două ori: 
„Coană Froso! Coană Froso ! Sa 

— Pe mine nu má mai cheamá coana Frosa!” 

Cánd mi-a dat ráspunsul, acesta, am crezut cá nu mai 
este in toate minţile. Totuşi, am întrebat-o: „Dar cum te 
cheamă?” , 

— Pe mine má cheamă Madame Eufrosine de Hă- 
plestí, îmi zise ea. Dacă îmi spui altfel, eu nici maud, nici 
nu răspund”. 

Poftim scrânteală! Credeam că nu fusese decât o glu- 
mă chestiunea cu Madame Eufrosine de Hăpleşti si imi în- 
chipuiam că are să uite coana Frosa de acest nume nou și 
de râs. Când colo, vedeam acum că ea luase lucrul în se- 
rios şi că ţinea să-i se spună numai aşa. 

Ba chiar mi-a zis: „Până diseară să-mi aduci negresit 
o sută de cărţi de vizită cu numele Madame Eufrosine de 
Hăpleşti, dar vezi să fie scris cât mai aligant si mai fru- 
. mos. Am să spun si lui Blegilă si să-şi zică de acum încolo 

Blegilă de Blegesti. Ce frumoase şi potrivite au să fie aceste 
două nume ale noastre ! „Cine este această doamnă asa de 
aligantă, așa de subtiricá si delicată?” o să întrebe lumea. 
Sunt Madame Eufrosine de Háplesti! am sá rás- 
pund eu, făcându-mi vânt cu evantaliul. 


— Dar cine e domnul acesta fain, care o însoţeşte? 

— Este Mosio Blegilă de Blegesti", am să răspund tot 
eu, arătând cu umbrela mea cu cap de gâscă. Si cum'au 
să crape de necaz toate cucoanele si toate dugmancel!" 

lată ce-mi trăncănea coana Frosa şi ce gărgăuni i-au 
intrat in cap ! Insă, fiindcă pomenea mereu de Blegilă si 
dușmancele ei, care ar fi crăpat de necaz, m'am gândit 


la ceva, care, poate, mi-ar ajuta să mă scap de dânsa. De. 


aceea, i-am zis: „Dar vezi bine, coană Froso..., pardon, Ma- 
dame Eufrosine de Hăpleşti, vezi bine că aici, la Bucureşti 
te cunoaște prea puţină lume, așa că, atunci când treci pe 
stradă, lumea nu ştie cine trece. Apoi, Blegilă stă la Hă- 
pleşti, căci acolo are omul treabă. Vezi, prin urmare, că şi 
pentru domiata ar fi mult mai bine, dacă te-ai întoarce la 
Hăpleşti. Acolo te aşteaptă Háplisor si Hăplina, acolo te 
cunoaște toată lumea, aşa că acolo au să crape de necaz 
dușmancele tale, când te-or vedea trecând pe stradă așa de 
aligantă, subtiricá si delicată. Apoi la Háplesti te poti plim- 
ba cu Blegilă si poti merge braţ la brat cu dânsul. 

— Aş pleca şi eu la Hăplești, aşa, pentru o lună, două, 
îmi întoarse vorba, însă, cum să te las singur, Mos.Nae, si 
cine să-ți ducă de grije în lipsa mea ? Te-am învăţat cu 
traiul bun, te-am făcut să nu mai ai nici un fel de neca- 
zuri, de când sunt aici, aşa că ai să o duci greu fără mine. 
i, lasă, i-am răspuns, prefăcându-mă că-i dau 
dreptate, pe când în sinea mea îmi venea să sar de bucu- 
rie la gândul că, poate, se hotărăşte să plece. Lasă, coană.., 
pardon, las, Madame Eufrosine.de Háplesti, că má descurc 
eu şi singur. Nam trăit asa o viață de om? Pe urmă, o 
lună trece repede. De aceea, eu zic că e mai bine să mai 
mergi si la Hăpleşti, ca să vezi ce mai este pe acolo”. 


Coana Frosa nu răspunse numai decât nici da, nici ba. 
Státu-putin să se gândească, apoi vorbi zicând: „Uite ce e, 
Mos Nae, am să plec, dar peste.două luni nu stau o zi mai 
mult, Insă, mai înainte de a pleca, vreau să-mi faci şi mie 
o plăcere. 

— Spune-mi ce doreşti, cá iti fac. 

— Vreau ca în ziua din ajunul plecării mele să dăm 
ceaiul snadant, de care am tot vorbit si nu l-am dat. 

— Il dăm, coa... asta, Madame Eufrosine de Háplesti. 

— Dar mai vreau, zise ea roşindu-se, sá inviti din par- 
tea ta si pe Blegilă. 

— Il invit si pe Blegilá, dar sá plece a doua zi. 

— Păi, plecm împreună, fiindcă mă însoţeşte. Eu nu 
pot călători singurică si nici nu-mi şade bine. Dar ce ar fi, 
adăugă ea, dacă l-ai invita si pe Prostilă ? 

— Il invit şi pe Prostilă, i-am răspuns eu. 

— Dar şi pe Tănase cu Madame Tănase. 

— Ili invit si pe ei. De sigur, că si pe Haplea. 

— Dă-l încolo pe Haplea, cá nici nu vreau să aud de 
îmi răspunse supărată coana Frosa. 


Eu n'am mai stăruit pentru Haplea. Ceeace mă făcea 
să primesc îndată şi cu bucurie tot ce îmi spunea, era că 
mă scap de ea, că, însfârşit, pleacă si se duce. 

Că îmi spunea că se întoarce peste o lună sau, cel mai 
târziu, peste două luni, deocamdată, la lucrul acesta nici 
nu mă gândeam. Când sar fi apropiat vremea, aș fi găsit 
vreun mijloc să o fac să nu mai vie. Poate să-i scriu atunci 
că plec din Bucureşti şi că nu mă întorc decât după doi 
sau chiar trei ani. 

Pentru moment, lucrul de căpetenie era să plece, să 
mă văd singur si să-mi pot căuta în liniște de treburile 
mele. Pentru aceasta, am primt cu bucurie să fac ceaiul 
snadant, cum spune ea ceaiului dansat, si să poftesc pe ori 
cine ar fi dorit. 

Dacă mi-ar fi cerut să invit la ceaiul acesta pe toţi 
Háplestenii, jur că i-as fi invitat. Nu mă gândeam nici la 
cheltuialá, nici la deranjul si supárarea de cáteva ore sau 
chiar de o zi si de o noapte întreagă. Ba chiar am intreba- 
t-o: „Nu vrei să mai invităm pe cineva de la Háplesti ori 
dela Blegesti? > 

— Nu, îmi răspunse ea, ajunge atâţia câţi am spus. 
Insă acum, mai zise coana Frosa, hai să vedem pe cine in- 
vităm de aci, din Bucureşti. la mai bine o coală de hârtie, 
ca să le scriem numele”. 


Am luat o coală de hârtie, si i-am zis: „Coană Fr... ei 
ce greu este să învăţ să-ți zic Madame Eufrosine de Há- 
plesti! Asa dar, Madame Eufrosine de Hăplești, spune-mi 
domniata pe cine doreşti să inivitám, iar scriu fără nici 
o împotrivire. Nu stăruiu pentru nimeni. 

— Foarte bine!" îmi întoarse ea vorba. 

Se gândi puţin, apoi îmi zise: „Scrie numele tutulor 
prietenilor tái. Aceia care sunt căsătoriţi, pot să vie cu so- 
tiile lor. Dar nu primesc pe nici o cucoaná, care ar veni 
fárá omul ei. 

— Dar acelea ai cáror bárbati nu sunt aicea sau au 
treabă în ziua aceea? Dar domnisoarele mai máricele, care 
au fost cititoarele Diminefei Copiilor ? am întrebat-o eu. 

— Nu primesc pe nici una din acestea! Dacă vin, să 
ştii că le dau afară si le închid poarta'n nas. 

— Bine, bine, zic eu impáciuitor. Fie cum doreşti”. 

In sfârşit, am făcut o listă destul de lungă de persoa- 
nele mari, care trebuiau invitate la ceaiul nostru dansant. 
Tot după dorinţa coanei Frosa, a rămas înţeles să aducem 
şi un taraf de lăutari. Ne-am înţeles și asupra „bunătăţi- 
lor” cu care să cinstim pe musafiri: pastramă friptă, varză 
acră si mămăligă cu ceapă. 

Cu toate acestea, a rămas încă o chestiune: câţi copii 
invităm ? 

Coana Frosa vroia să publicăm la revistă si la ziare, ca. 
să vie toate “cititoarele gi toti cititorii din Bucureşti ai Di- 
minefii Copiilor. Dar când -am spus că aceștia sunt câteva 
mii, așa că n'am unde să-i primesc, a consimțit și ea să nu 
invităm decât şaizeci de copii. 

Am mai hotărît să dăm ceaiul dansant în ziua de Du- 


minică. 
i : MOS NAE 


el 


(A DIMINTATA 


M 


PUUL ve RÂNDUNICA 


UB fereastra clopotniţei din sat, își cládise cui- 

bul o rândunică. După ce făcuse patru ouă si le 

clocise, scosese patru puișori frumoşi. Şi le a- 

ducea rândunica musculite pe care le prindea 
: | din zbor, şi creșteau puisorii mari si cuminţi. Din 
ináltimea clopotniţei, ei cei dintâi vedeau soarele răsă- 
rind de după dealuri si tot ei, cei din urmă, îl vedeau co- 
borându-se după crestele codrilor din zarea apusului. Sea- 
rea le spunea rândunica poveşti, Duminica, auzeau clopo- 
tele sunànd frumos si vedeau o mulţime de lume strân- 
gându-se la biserică şi tot așa până ce a trecut vara şi a 
sosit toamna. 

Se apropia plecarea în țările calde de la Sud si rându- 
nica trebuia să-i înveţe la zbor. De aceea, le spuse intro 
seară : 

— Copii, vedeţi că timpul s'a răcit ? 

Trebue să plecăm depe aici în ţările calde de la Mia- 
zăzi. Mâine vom începe lecţiile de zbor; si dacă veţi fi as- 
cultători si silitori, în curând veţi vedea țări după ţări, o- 
rase frumoase si mări nesfârşite... 


n " ` 
rers 


-— 3 y 
SS 


SS 


— Mamá, ii zise atunci cel mai mic din pui, dar dacá 
n'am pleca ? 

— Trebue să plecăm, îi răspunse rândunica, altfel am 
muri de foame si de frig. 

Si dimineaţa rândunica își începu lecţia: 

Se sui pe marginea cuibului, flutură din aripi şi sbură 
pe crucea bisericii. De acolo, isi îndemna puii să vină 
la dânsa. Cel mai mare, mai îndrăzneţ, fu cel dintâiu 
care zbură din cuib pe acoperișul bisericii. 

Ce bucurie pe mamă şi pe el! Ca să nu se arate mai 
fricosi, imediat după el, au zburat şi ceilalţi doi mai mij- 
locii: unul drept pe cruce lângă rândunică, iar celălalt, 
tot pe acoperiș. 

„Nu stati să vină si fratele vostru cel mai mic"? le zise 
rândunica. 

Dar puiul întârzia. Văzuse ce prăpastie se deschide în 
jos si nu îndrăznea să-și dea drumul. 

— Hai, Puiule, curaj! strigă rândunica. 

— "Mi-e frică, mamă, îi răspunse el. Eu n'am aripile 
mari ca ale lui nenea ca să pot zbura. 

— Puiule, nu fii fricos! Eu ştiu că poţi zbura. 

— Mamă, nu sunt fricos, dar știu că eu n'am să pot 
zbura. 

— Vai, Puiule, n'ai tu încredere in mama tal... 

Auzind asa, Puiul zbură. La început se finu binisor, 
dar când fu aproape de strasina bisericii, ii slăbiră pute- 


de George Aman 
TE EEE PE E: 


rile şi căzu pe bolovani, frângându-și o aripă. La ţipetele 
mamei si ale fraţilor lui, copilul cântăreţului, care trecea 
prin apropiere, veni la el, îl luă de jos, se urcă în clopotni- 
tá, băgă mâna pe fereastră si îl puse în cuib. De acum nu 
mai putea să zboare. El nu făcea ca fraţii lui, zboruri lungi 
de încercare; el nu vedea satul, nu vedea oraşul, ci sta sin- 
gur în cuib, privind cu jale cum fluturau prin văzduh rân- 
dunelele; iar seara, când fraţii lui povesteau cele văzute, 
el cădea pe gânduri şi rămânea așa până ce toţi adormeau, 
până ce noaptea se cobora adâncă, până ce mama lui în- 
cepea să plângă în tăcere. 

Si cum mai plângea rândunica!... 

Si cum înţelegea Puiu durerea mamei lui! Ea nu pu- 
tea nici să plece cu frații lui gi să-l părăsească pe el si nici 
cu el nu putea să rămână și să-i lase pe ei singuri prin 
streinátáti. Si mai înţelegea Puiul cá mama lui se căește 
că-l făcuse să zboare înainte de vreme. Si, cu toate acestea, 
cât de fericit ar fi cl, dacă ar vedea-o pe mama lui liniş- 
titá, dacă i-ar vedea plecând pe toti. Ar muri fericit cu gân- 
dul la fericirea lor. Dar cum să-i facă el să plece liniștiți ? 
La asta se gândise Puiu şi găsise cum: avea să le spună o 
minciună. De aceea le.zise într'o seară: : 

„Buna mea mamă si dragii mei frati, de acum nu mai 
fiti trişti că eu nu pot merge cu voi în ţările calde. Fiţi fe- 
riciti ca mine! Un înger trimis de Dumnezeu a venit si mi-a 
spus: „Puiule fiindcă ai încredere in mama ta si ai ascul- 
tat-o, te voi ridica la cer ca să fii acolo pe veci purtătorul 
de grijă al rândunelelor călătoare”. 

La auzul acestor vorbe, sufletele tuturora se umplură 
de o caldă fericire. Adormiră târziu: mai întâi puii, apoi 
şi rândunica liniştită acum că putea pleca. Puiu se sui a- 
tunci încet pe marginea cuibului. Privi pe maică-sa lung, 
pentru ultima oară, şi îşi dete drumul jos, unde, căzând pe 
bolovani, muri intr'o clipă. O pisică ce umbla pe acolo du- 
pă soareci, dând de el, îl luă în gură şi-l duse pisoilor ei. 

— Mamă, mamă! strigară cu bucurie fraţii lui, când 
văzură că lipsește Puiu; pe Puiu l-a luat Dumnezeu în cer. 
„Acum putem pleca ! 

Si au plecat... 


CR A == `; za => 
(wc aw E. SS 
RSS SAS AS S b 

= > Wü E SRA e es 

Cw IORN 


GRASS 
-— AOS aR S 


„Almanahul Scolarilor pe 1935" este minunat si foarte 
frumos ilustrat. Un volum de aproape 120 pagini costă nu- 
mai 20 lei. : N 


—_—_—_—_—_—_——_—_—————————— ———————————————— 


quam 


Dacá n'avea poftá! 


Anecdota cu titlul „Dacă n'avea poftă!” scrisă de Mos Copiilor. O reproducem. aci, cu desenele ce o însoțeau, pen- 
Nae a apărut în No. 9 din anul I-iu al revistei Dimineaţa tru cititorii de astăzi ai revistei. 


1. Un drumet ceru lui Haplea 2. Ba-l întreabă: „Nu ţi-e foame? 3. Haplea pune pàinea, vinul 
Pentr'o noapte găzduire. — Hm! un fleac, asa puţin, Si se duce să ngrijeasca 
„Vino, nene”, zice Haplea, Aş mânca o bucăţică, De mâncare: carne, ouă, — 
Primitor cum e din fire. N'ar strica s'un pic de vin”. Pe drumet să-l mulțumească. 


4. Dar când vine cu mâncarea, 5 „Lacom e, bătu-l-ar naiba!” 6. „Mă, da ásta-i Flămânzilă!” 
Ce să vadă? Că străinul Fuga, pâine, vin să care, Merge iar, dar nu-i mijloc, 
O "nghitise toată pâinea Dar când vine iar la masă, Ca mâncarea, vinul, pâinea 
Si pe gât dăduse vinul. Nu-i nici urmă de mâncare. Să le strângă la un loc. 


7. „Măi bădie, 'ntreabă Haplea, 8. „Merg la doctor, căci n'am poftă, 9. Stau atunci vr'o zece zile 
„lan să-mi spui de unde esti Mai nimic nu pot mânca, Zece zile? mulţumesc! 
Si'ncotro iti este drumul?” Insă cum mă fac mai bine, De-i așa, o şterg chiar mâine, 
— Sunt din satul Flămânzești Vin din nou la dumneata. Fug din sat, îl părăsesc”. 


meus 


Isprávile lui Papă Lapte 


e - ^ 
Papă-Lapte tinen mână Căci văzu pe unul care Stă si-ascultá Papá-Lapte, 
Cosuletul cu salată, Ca moriscá tráncánea, Dă din cap, se minunează, 
Dar mergând aşa spre casă Lăudându-şi doctoria Un măgar în vremea-aceasta 
Se opreşte dintr'odată. Ce n piaţă o vindea. Cu salată se-ospătează. 


Papă-Lapte duce-acasă lar în ziua următoare Dar pe stradă Papă-Lapte 
Cosuletul ce-i golit. „Il trimite iar mámica Alti prieteni a 'ntálnit 

Ce pedeapsă-i dete mama ? Pentru-a duce niște ouă Ce cu mingile se joacă — 
Este lesne de ghicit. La mătușa-i Tanti Sica. q Sá-i priveascá s'a oprit. 


Cosuletul jos îl lasă Când ajunge la mătuşa-i, 
Si la joc el tot privește, Tanti Sica ce să vadă? 
Deci nu vede că o minge Nici un ou chiar nu scăpase, 


Drept în ouă nimereşte. a Toate sunt o marmeladá. 


(a £A- 60 € 
E 


— Poveste 


AUL curgea liniştit; undele lui eorom incet. 
Păreau cá zic: „Cine vrea să vină cu noi ? Vom 
merge departe, departe, până la mare, pe urmă, 
si mai departe, si mai departe”. 

La marginea râului se distrau doi copii: un 
frate si o surioará. Giana, fetiţa, rupea trestii, pentru a îm- 
pleti cosulefe. Gino, "băiatul, aşezat pe iarbă, arunca pie- 
tre în râu si privea cum sar stropii scânteetori. 

Deodată, fără să spună o vorbă, Gino se ridică, isi 
scoase hainele şi pantofii, intră în apă şi se porni să râdă 
vesel. 

Auzind râsul acesta, Giana se întoarse spre el şi îi stri- 
gă speriată: „Gino, ce faci ? Esi din apă si vino încoa!” 

Insă undele ziceau mereu: „Vom merge departe, de- 
parte, până la mare, pe urmă, şi mai departe. şi mai de- 
parte”. 

Gino ascultă de îndemnul undelor. Era așa de frumos 
să meargă cu ele, sărind peste pietrele albe şi lucioase, 
printre desmierdările vesele ale apei limpezi. 

,Esi din apă si vino încoa, ori dacă nu, chem pe ma- 
ma |!” îi strigă din nou Giana. 


Tocmai în momentul acela Gino simţi că-i fuge pă- 
mântul de sub picioare. Simti că e prins si dus de curentul 
apei, de aceea, strigă: „Ajutor! Ajutor!” Nu mai putu 
spune ceva, fiindcă fu trântit si rostogolit de puterea apel. 
Fu văzut cum luptă cu braţele, cum dă disperat din pi- 
cioare si cum scoate o máná din apá, ceránd ajutor. 

Giana nu se gándi o clipă la dânsa si la primejdia ce o 
ameninţa. Intră în râu si apucă pe Gino de mâna cu care 
cerea ajutor. Cu furia disperárii, il trase cu atàta putere, 
încât îl putu ridica în picioare si îl făcu ca in două sări- 
"turi să fie la țărm. 

Dar în sfortarea aceasta, biata Giana își pierdu echili- 
brul ea însăși și se prăvăli în această gaură în care căzuse 
Gino. 

Gino n'a mai văzut-o. Strigă de câteva ori: „Giana! 
Giana!” apoi fugi acasá cu ochii plini de lacrimi, cu brafele 
deschise si strigând mereu: „Giana ! Giana!” 


CN UE 


Mama celor doi copii dete fuga la ràu:. tremura, se 
váeta si lipa, ca si cum şi-ar fi esit din minti. Vázu apa, 
care curgea încet si nepăsătoare. Vázu sau îi se páru cá 
vede, buclele aurii ale Gianei, numai cá acum erau depar- 
te; foarte departe! Ochii îi se întunecară, puterile o pără- 
siră si se prábusi in iarbă, pierzându-și cunoştinţa de 
sine. 

Gino se plecă spre ea, cuprins de o teamă grozavă. 
Tremura așa cum tremura trestia din apă, suflată de 
vânt. Privea în apă si striga: ,,Giana, Giana, unde esti ?" 
Apoi săruta pe mamă-sa si o ruga din tot sufletul: ,,Mamo, 
mámico! Sá nu mori, mámico!” 

Tatăl lui Gino era lucrător la o fabrică. A fost chemat 
de grabă si a venit alergând. Privi râul şi strigă disperat: 
„Giana! Apoi adăugă: „Merg s'o caut!” si fugi. 

Veniră după aceea un medic, primarul și jandarmii. 
Intrebară, scriseră numele sármanei inecate și numele pă- 
rinfilor ei. Mai veni multă lume din vecinătate: femei, co- 
pii si flăcăi voinici, era însă prea târziu! 

“Nu era altceva de făcut, decât sá dea ajutor mamei, 
ca să se poată trezi din lesinul ei de moarte si să linisteas- 
că pe Gino, turburat de spaimă, de durere si de remuscare, 
mai ales de remuscare. 

Mama lui Gino se trezi din lesin, dar nu mai putu sá 
vorbească. Rámase nemșicată în iarbă, privind ţintă la apa 
râului. li se părea, poate, că vede încă buclele aurii ale 
Gianei, fluturând deasupra undelor. Se lăsă noaptea dar 
ea şedea încă acolo, privind ţintă la apa râului. De jur îm- 
prejur, totul era negru si întunecos, iar undele murmurau 
trist, ca si cum ar fi cântat cântecul morţilor. 

Gino fusese luat de acolo de o rudă, dar a fost adus 
din nou, ca să înduplece pe mamă-sa să plece şi ea. Se a- 
şeză lângă dânsa, isi trecu braţele, care ii tremurau, în ju- 
rul gâtului si se porni să o roage, zicându-i: „Mamo, mă- 
mica mea! Nu privi asa la apa râului! Dece nu te uiti si la 
mine ? Nu má mai iubesti, mámico ?" 

Toti cei de faţă plângeau, numai sármana femeie stá- 
tea mută, ca si cum ar fi fost împietrită. 


a e y v 
italiană — 


Si iatá cá incepu să sune încet, trist si adânc clopotul, 
care sună pentru cei morti. La auzul clopotului, biata fe- 
„meie ridică mâinile spre cerul înstelat, spuse Încet o rugă- 
ciune, apoi îşi acoperi fata si izbucni în lacrimi. 

„In sfârşit, şi-a descărcat sufletul!” zise ruda ei, care 
o ridică de jos si o conduse acasă. Gino menant după dân- 
sa, cum ar merge un câine speriat. 

Oare, unde era la ora aceea sărmana Giana ? Unde 
era chipul ei frumos cu ochii zâmbitori? Unde era fetiţa 
inteligentă şi iubitoare, fetiţa cu buclele aurii? 

Toţi copiii şi toate păsările se întorceau să se culce și 
să doarmă în liniște şi în siguranță cu mamele lor. Numai 
ea nu se întorcea, numai ea n'ar fi venit să se odihnească 
la noapte in pátucul său. N'ar fi venit niciodată, niciodată! 

Două zile si două nopţi la rând, tatăl ei, însoţit de un 
prieten bun, o cáutá peste tot. Dorea să o vadă cel puţin 
pentru cea din urmă oară, să o îmbrace într'o rochità fru- 
moasă, să-i pieptene părul ei cu bucle aurii, să o alinte şi 
să-i dea ultimul sărut pentru somnul ei cel lung, apoi să o 
culce într'un sicriu alb, asternut cu pânză albă şi nouă, ca 
şi cum ar fi culcat-o într'un leagăn si să o acopere cu flori, 
cu cât mai multe flori. 

Merse dealungul râului, privind mereu apa, bătu la o 
mulțime de porţi, întrebă peste tot, dacă n'ar fi văzut-o, 
dar nimeni nu i-a putut da vreo veste. 

După un mers de trei zile, tatăl Gianei sosi la un loc, 
unde râul făcea o cotitură. Tocmai la locul acela într'un 
colt îi se păru cá vede ceva care flutură printre stânci și 
printre unde. Era ea, mica înecată! 

Nu và spun ce durere a simțit în clipa aceea nenoro- 
situl tată. Nu vreau să vă fac să plàngeti, cu toate că știu 
că inimile voastre plâng uşor, cuprinse de milă pentru du- 
rerea altora. 

Biata Giana ! Cum a îngrijit-o tatăl ei, cum a desmer- 
dat-o şi cum a scăldat-o în lacrimi! A fost însoţită la ci- 
mitir de un convoiu lung de rude și prieteni, de doamna 
învăţătoare si de colegele ei de şcoală. A fost inmormánta- 
tă aproape de bunică-sa, iar mormântul i-a fost acoperit 
tot cu flori. 

Nu trecea o singură zi, fără ca mamă-sa şi tăticul său 
să nu se gândească la dânsa. Gino, de asemenea, își amin- 

ti de dânsa multe săptămâni si multe luni de zile. Cule- 
gea, ca săi le pună pe mormânt, florile cele mai frumoase, 
îi săruta portretul şi zicea în sinea sa: „Sărmană Giana, 


ţi-ai dat yiata pentru mine! Eu am fost-neascultător faţă 
de tine, însă tu ai sărit, totuș, în scăparea mea”. 

Mamă-sa vedea această durere, această pocăință si 
simţea o dulce alinare a propriei sale dureri. 


Vedea că 


Giana tráeste încă în inima si în amintirea frátiorului 
iubit. 

..Insá, cu trecerea de timp, durerea si amintirea lui 
Gino pentru surioara sa au început să slăbească. Privea și 
săruta din ce în ce mai rar portretul Gianei. Gino culegea 
acum mure, culegea fructe din pomi, dar uita să culeagă 
flori pentru mormântul Gianei. 

Intr'una din cele din urmă zile ale lui Octomvrie, Gino 
se întoarse acasă cu o legătură mare de papură si şezând 
jos afară din poartă, începu sá astearná cleiu pe betele de 
papură. Muncea de zor cu câţiva prieteni si zicea: „Cine 
ştie câţi pitigoi o să prindem! Pădurea e plină de pitigoi; 
i-am auzit cântând”. 

Mamă-sa care cosea la fereastra deschisă, îl chemă. 

„Ce vrei ? răspunse Gino cam supărat. 

— Vino puţin lângă mine, îi zise ea. 

— Acum nu pot, nu vezi ?" Si îi arătă mâinile negre si 
murdare. Insă mamă-sa îi zise din nou: „Vino numai de- 
cât! Am să-ţi spun ceva”. Si se uită la portretul sărmanei 
Giana. : 

Gino se duse la mamă-sa, care îi vorbi cu un glas stins, 
dar foarte mișcat. Ai fi zis cá nu vrea să fie auzită de Gia- 
na, care, din portret, privea la amândoi. 

„Gino, ai uitat pe buna ta surioară ! Ea, sărmana, a 
murit pentru tine şi acum moare în fiecare zi mai mult, 
fiindcă nu mai tráeste în inima ta sf în amintirea ta. Poi- 
mâine este ziua morților, Giana însă nu va mai avea flori, 
pentrucă tu umbli după mure, umbli după papură, ca să 
prinzi pitigoi, dar nu mai culegi flori pentru dânsa. Insă 
Giana noastră merită să aibă mai multe flori decât toți 
morții, fiindcă a fost viteazá și ţi-a scăpat viața. 

— Te rog, mamă, nu-mi spune mai mult”, îi zise Gino 
şi eşi fugind. 

Se întoarse după două ore cu braţele pline de flori. Le 
ceruse, rugându-se frumos, dela rude si dela prieteni si 
toti îi dăduseră bucuros pentru mica eroină. Le puse în 
apă, ca să nu se vestejească. Aopi merse la marginea râului, 
strânse o nouă legătură de papură și întorcându-se acasă, 
începu să impleteascá cu papura aceasta si cu papura ce 
strânsese mai înainte pentru prinsul pitigoilor, cosulete a- 
semenea celor ce împletea biata Giana. 

In ziua morţilor, mormântul Gianei era împodobit de 
jur împrejur cu coșuleţe pline cu crizanteme si alte flori 
de toamnă. Era mormântul cel mai frumos si mai bogat 
înflorit. Mama Gianei și a lui Gino, când îl văzu, se simţi 
adânc mișcată si sărută pe Gino cu o duiosie, cum nu-l sà- 
rutase de multă vreme. 

Din limba italiană de VASILE STANOIU 


ENACHE VIRGIL 


NTR'O ţară îndepărtată, trăia odată un leu, gro- 
zav de puternic. Acest leu sfásia intr'una pe ce- 
lelalte animale. Ne mai stiind ce sá facá pentru 
ca sá scape de ghiarele leului, animalele se a- 
dunará intro zi si se infátisará înaintea dușma- 
nului lor. „Doamne ii ziseră ele, de ce să ne prápádesti 
astfel pe toate? Iti vom trimite chiar noi în fiecare zi câte 
un animal cu care să te hránesti". 

Asa si făcură. Leul, de atunci, primi în fiecare zi câte 
un animal cu care se hrănia. Intr'o zi, un iepure bătrân, 
căruia îi venise rândul să fie trimis la leu, îşi zise în sine: 

„De obicei nuMe supui decât aceluia de care te temi, 
si te supui, pentrucă tii la viaţă. Dacă imi este dat să mor, 
la ce-mi folosește să-mi arăt supunerea, către leu ? N'am 
să mă grăbesc de loc să merg la acela, care trebue să-mi 
puie capăt vietii.-Ce poate să-mi facă decât să mă omoa- 
re ? Şi dacă trebue să inor, de ce n'as petrece câteva clipe 
așa cum îmi place mie, fără să-mi pese de nimeni ?" Zi- 
când acestea, porni la drum, oprindu-se ici si colo, ca să 
roadă câteva rădăcini gustoase. 1 


In cele din urmá ajunse la leu. Acesta, care nu mai pu- 


DEUE 
ES p T: [d D EE 


224. 


tea de foame, îndată ce-l văzu îi zise cu mânie: 

„Dece vii aşa de târziu ? 

— Nu e vina mea, răspunse iepurele, am fost oprit în 
drum de un alt leu, care nu mi-a dat pace, până nu i-am 
jurat cá mă voiu întoarce la dânsul, şi acum am venit să 
instiintez pe Măria Ta de acest lucru. 

: — ,Du-má iute, zise leul mánios, la acel nemernic, 
care nesocoteste atotputernicia mea". 

lepurele duse pe leu lângă un put adânc. Acolo îi 
zise : 

„Uite, Doamne, indráznetul acela s'a ascuns în fundul 
bârlogului”. Şi arătă leului chipul lui, care se oglindea în 
apa putului. Leul, îngâmfat de trufie, nu-și putu stăpâni - 
mânia şi vrând să prăpădească pe protivnicul său, se arun- 
că in put, unde muri. 

Si asa leul, oricât de puternic era, muri pentru că nu 
pricepu că iepurele iy întinde o cursă ca să-l prăpădească.. 
Aceasta dovedește cà deșteptăciunea pretueste mai mult, 
decât puterea. Puterea fără deșteptăciune nu slujeşte la 


nimic. 
ENACHE VIRGIL-Sibiu 


Or LA 


POLUL NORD - 


DRAGA MOS NAE, 


Tocmai má pregáteam să-ţi povestesc întâmplarea de 
necrezut prin care am trecut de când m'au luat Eschimo- 
sii cu ei în sanie, si mau dus la vânătoarea de foci. până 
acuma când stau adăpostit într'un cort luminat de o lăm- 
pitá mică ce arde cu... ia ghici... grăsime de focă, si mă in- 
frupt cu o friptură admirabilă de carne de ren, când de- 
„odată mi-am adus aminte cá am făcut o prostie!!... Dar ce 


prostie! și sunt sigur că mata trebue să fii supărat pe mine 
1 


si să te gândești. 

— ,Mikisor ăsta este un zápácit, un încurcă lume mai 
mare decât Uitucilá şi Coana Frosa la un loc. i 

Să înceapă el să-mi povesteascá ceva, si deodată ho- 
dorone tronc,.sá sară la cine stie ce alt lucru, fără să ter- 

. mine ceeace a inceput mai înainte” Nu-i asa, dragă Mos 
Nae, că stii mata ce vreau să-ți spun. Am uitat,— nici mai 
mult, nici mai puţin, decât să-ţi povestesc mai departe 
ceeace ne-a spus Mituca despre Márgelus cel neascultátor. 
Asa că azi, în loc să-ți povestesc după cum vroiam, vână- 
toarea de foci, nenorocirea unui câine, care a, murit în 
timpul vânătoarei si povestea minunată a unui urs alb, tre- 
bue să sfârşesc de istorisit „Basmul Mitucái”: 

„Aşa dar, broasca intră cu Mărgeluş în iaz. De frică el 
închise ochii, gândind că sa sfârșit cu dánsul, că acuma 
trebue să moară. Inima îi se făcu cât un purice de mică, 
dar spre mirarea lui nu îi se întâmplă nimic. Broasca îl 
purta lin prin apă, numai că se simfia foarte prost în gau- 
ra ei, aşa cá o rugă să-i dea voie să se aşeze pe spinare, 
promitàndu-i cá nu va fugi. Broasca consimti, de altfel ea 
ştia cà de-ar fi vrut să fugă tot mar fi putut, pentrucă în 
junul lor roiau tot felul de pesti, unii mai grozavi ca alţii, 
iar racii abea ar fi,așteptat să-l vadă înnotând singur, că 
l-ar fi inhátat cu cea mai mare plăcere cu foarfecele lor 
necruțătoare. Nu îndrăzneau însă să se apropie de broască 
pentrucă o cunoșteau cu toţii si știau că ea implinea o po- 
runcă, purtând pocitura aceia de om în spate. Dar şi Măr- 
gelus isi dedea seama de pericolul ce-l pástea dacă ar fi pă- 
răsit spinarea broastei Acum nu-i mai rămânea decât să 
se supună soartei. Ca să-i treacă timpul mai repede ar fi 
vrut să intre în vorbă cu broasca, dar aceasta nu prea era 
dispusă să discute cu el, aşa că Mărgeluş se mulţumi sá 
privească la cele ce se petreceau în jurul sáu, si găsea 
foarte frumoasă lumea aceasta din apă. Deodată văzu că 
se apropie de ei un rac care îi spune ceva broastei la ure- 
che, dar asa de încet că Márgelus nu putu prinde un sin- 
gur cuvânt. Apoi racul se depărtă in grabă. Broasca ii spu- 
se lui Mărgeluș că împăratul piticilor îi trimite vorbă ca 
să-l dea pe Márgelus unui crap, care-l va aduce acolo unde 
dânsul a hotărît să-l trimeată. - 

Márgelus care începuse să găsească această călătorie 
pe spinarea broastei, foarte plăcută, îi cam păru rău cá va 
trebui să se despartă de dânsa. 

In curând le ieși în cale un crap mare de tot si Már- 
gelus înţelese că aceasta era solul anunţat, în továrágia că- 
ruia trebuia să-și continue călătoria. Isi luă rămas bun dela 
broască, se urcă pe spinarea crapului, şi porniră amândoi 
la drum. Dar crapul avea mâncărime la limbă, aşa că 
Márgelus putu afla de la dânsul că e dus la o regină ce-și 
are castelul în apă, departe. Numele ei este Stea de mare. 
E urâtă grozav la vedere şi îi place să chinuiască pe ei cari 
o înconjoară, din care cauză toti îi ştiu de frică si o slu- 
jesc cu credinţă. Dar când vede vreun supus al ei făcând 
fapte bune îl răsplăteşte frumos. In jurul ei trăiesc mulți- 
me de jivine urâte, dar lui nu trebue să-i fie frică, pentrucă 
atâta timp cât ea se va purta bine cu ele, nu-i va face nime- 
nea nici un rău. 

Márgelus isi băgă bine în cap ceeace-i spuse crapul. 
Drumul lor fu lung de tot. 

Deodată Márgelus văzu apropiindu-se de ei așa ceva 


= 


12 


— A : á 
MD AE EEDE G A 


ca un fel de pernă cu ghimpi si foarte mirat întrebă pe 
crap ce Înseamnă asta. 

Crapul îi spuse cá e un servitor al reginei si se numes- 
te Ariciu de mare. 

Intâlnirea cu dânsul însemna că sunt aproape de pa- 
latul reginei. In adevăr, mai încolo întâlniră un al doilea, 
apoi un al treilea, si aşa, multi de tot. După scurt timp se 
zăriră si turnurile unui castel măreț. Când s'au apropiat 
de el, Márgelus a putut să vadă că întreg castelul era clădit 
din scoici unele mai frumoase ca altele, scările castelului. 
erau făcute din coralii, un fel de scoici portocalii iar pe 
dinăuntru pereții erau din mărgean. Crapul lăsă pe Măr- 
gelus la scară si el plecă înotând. ; 

Mărgeluş urcă încet scările de coralii si ajunse in fata 
unei uşi mari de tot păzită de un peşte cu corpul lat, care 
arunca scântei. s 

Acestui peste îi zice Torpilá." Mărgeluş nu stia dacă 
poate merge mai departe sau trebue să fugă îndărăt, dar 
Torpilă îi deschise ușa, si când intră, văzu că se află într'o 
sală mare al cărei tavan se sprijinea pe niște coloane de 
scoici roșii de o frumuseţe rară. 


Tavanul însuşi era de sidef, iar podeaua de mărgean. 
Lângă fiecare coloană, stătea de strajă câte un Arici de 
mare. In fund era un tron minunat cu perdele de purpură, 
iar pe tron înconjurată de  Torpile scânteetoare, stătea 
„Steaua de mare” cu corpul rotund din care porneau cinci 
braţe ca cinci raze groase. Mărgeluş ar fi vrut să fugă îna- 
poi dar privirea reginei parcă îl tintuia pe loc. Una din 
Torpilele sclipitoare se apropie de dânsul si îi spuse că de 
acum înainte va trebui să slujească cu credinţă pe regină 
şi să facă tot ce-i va porunci ea. 

Si sármanul Márgelus multe mai trebuia să sufere în 
timpul cât a slujit-o. Ba era trimis să facă drumuri lungi 


© vedere dela Polul Nord 


prin regatul ei care era foarte intins. Noaptea, de multe 
ori trebuia sá se ducá la depărtări mari de tot, să-i aducă 
anumite scoici sau mărgeane, iar în drumul lui trebuia să 
bage bine de seamă să nu lovească vreun peşte ce dormea 
şi care trezindu-se l-ar fi înghiţit, sau vreun rac care l-ar 
fi făcut bucăţi. Pe Márgelus îl pásteau primejdiile la fie- 
care pas, cànd iesea din palatul de márgean. Şi, pe lângă 
asta el se mai simtia și grozav de singur, apoi n'avea nici 
odată mâncare destulă. Trebuia să se hrănească cu scoici, 
melci, stridii sau păstrăvi mici cari n'aveau nici un gust, 
așa că era mereu flămând. De dormit, dormea pe podeaua 
de scoici, şi parcă îi găureau corpul lui plăpând, aşa de 
tari si ascuţite erau. li venea să fugá de acolo, dar încotro 
să meargă ? Nici el singur nu stia. Așa stătea Márgelus a- 
colo şi de multe ori plângea gândindu-se, ce bine era a- 
tunci când se afla în casa părintească om ca toti oamenii, 
„când mama venea noaptea să-l învelească cu plapoma căl- 
duroasă, când dormea în patul lui moale. 

Și multe alte gânduri îl frământau pe el in singurăta- 
tea lui. Jură că dacă vreodată se va face iarăși om, să nu 
mai chinuiască niciodată animalele, ba încă să le ajute cât 
va putea. 

Intr'una din zile, regina îl trimise pe pământ să-i a- 
ducă nişte burueni anumite de care avea nevoie. Márgelus 
cu inima cât un purice de frică — el nu mai fusese pe pă- 
mânt de când îl adusese broasca în apă — porni să înde- 
plinească ordinul reginei, care-i spuse pe unde trebuia să 
meargă ca să ajungă pe pământ. După mult umblet prin 
apă ajunse pe uscat, dar se găsi intro pădure mare şi dea- 
să cu nişte copaci înalți cari parcă aveau creștetul in cer. 

Pe Márgelus îl chinuia gândul cum sar putea duce el 
la locul arătat de regină pentru a-i culege buruenile. 

Habar n'avea unde se afla. Când deodată la câţiva 
paşi de dânsul auzi un scáncet slab de tot. Se apropie sá 
vadă ce este şi zări o vrăbioară de toată frumuseţea care 
avea o aripă frântă si plângea de ţi-se rupea inima de mi- 
lă. Fără să se gândească la cele ce va zice regina de întâr- 
zierea lui pe care ar fi putut-o pedepsi cu moartea, el luă 
vrăbioara pe care de grea ce era pentru dânsul abea o pu- 
tea duce si porni cu ea prin pădure doar, doar va găsi un 
adăpost de oameni cum se cade pentru a o da î în îngriji- 
rea lor. 

In mersul lui trebuia să fie foarte atent să nu calce pe 
coada vreunei vipere care l-ar fi putut omori cu muscá- 
tura ei otrăvitoare, trebuia să bage de seamă să nu întâl- 


Un cititor al „Dimineţii Copiilor”. 


aritmetică 


Prima lecție -de 


neascá vreo sopárlá sau vreun șarpe care l-ar fi dat gata 
si pe el si pe vrăbioară. 

Aşa că Márgelus mergea foarte încet si uitându-se is- 
coditor pretutindeni. Deodată zări în depărtare licărind o 
lumină slabă. 

Intelese că este o locuință de oameni şi se indreptá cu 
grabă în spre partea aceea gândind că, imediat ce va da 
vrăbioara în îngrijirea lor, el se va putea întoarce liniștit 
în pădure să caute buruienile reginei, iar când se va duce 
la ea, o và ruga să-i erte întârzierea, si auzind din ce cauză 
el nu s'a putut întoarce la timp, fără îndoială că ea nu-i va 
face nimic. 

Şi cu inima plină de bucurie înainta cât putea mai 
iute prin bezna ce-l înconjura, căci era noapte. Doar câți- 
va metri îl mai despárteau de casa pe care o bănuia ca fi- 
ind a pădurarului, când deodată, se opri în loc neîndrăz- 
nind să meargă mai departe. Ce se întâmplase? 

Isi aminti cà el nu mai era om ca toţi oamenii ci un 
biet pitic fárá nici o putere. 

Ce să facă ? Cu siguranţă că iiid cànd oamenji vor 
vedea o asemena pocitură în faţa lor, vor râde si isi vor 
bate joc de dânsul, dar iarăşi dacă nu se duce, înseamnă să 
lase vrăbioara să moară. 

Trecu peste ruşinea lui si se hotări ca, cu orice pret să 
bată la ușă si să pună vrăbioara la adăpost. In adevăr se 
apropie si bătu în use cu putere. In momentul acela totul 
dispăru din jurul lui Márgelus, iar el rămase ca amefit 
fără să înţeleagă ce se întâmplase cu dânsul. Când se trezi 
din ametealá, văzu că se află în pragul casei părintești, iar 
mama lui il strângea cu putere la piept. Intr'un colt îl zări 
pe Grivei care — ca şi în noaptea aceea grozavă când fu- 
sese prefăcut în pitic — îl privea cu niște ochi prea pu- 
fini prietenosi. Márgelus se apropie de el si incepu sá-l 
mângâe cu multá dragoste, asa incàt Grivei se mirà, dar se 
arătă si foarte mulţumit. De prisos să mai spun că Mărge- 
lus s'a făcut de atunci cel mai ascultător băiat şi îngrijea 
toate animalele şi păsările domestice ca nimeni altul”. 

Abia termină Mituca povestirea, că ceasul trecu si 
dânsa isi pierdu din nou graiul pentru un an întreg. Nelu 
rămase pe gânduri uitându-se la dânsa, iar mie nici nu-mi 
venea să cred cele ce auzisem. 

Al dumitale credincios 


MIKISOR 


AmA 


_ D. VOG.-Focsani. — „larna”. Dragul meu, se vede cá 
eşti încă prea mic. De aceea, si poezia (iar nu „poizia”, 
cum scrii d-ta) ce ne-ai trimis este slábutá. Invatá mai în- 
tâiu să scrii bine românește, ca sá nu faci neiertate greşeli 
de ortografie. De pildă, se scrie nu-i, i-a dăruit, înghețat, 
iar nu „nui, ea dăruit, ingetat”, cum scrii dumneata. Conti- 
nuă a fi drágutul nostru cititor. 

ST. M. — Povestea „Cei trei fraţi 
blică. 

E. T.-Loco. — „De Crăciun”. Drágutà cititoare, nu este 
totdeauna o legătură între vârstă si talentul poetic. Sunt, 
bunăoară, persoane mari, cu multă învăţătură de carte si 
care, cu toate acestea, nar putea face măcar o poezie bună 
de patru versuri. Cât despre poezia trimisă de d-ta, ea do- 
vedeşte cà nu cunoşti ceeace se numeşte „technica versu- 
lui”, adică numărul de silabe ce trebue să aibă versurile 
din aceiaşi strofă, accentul ritmic. Ai nevoe de sfaturi si 
îndrumări. Citeşte cu atenţie poeziile ce publicăm în Di- 
mineața Copiilor pentru ca să-ţi poti da seama de greşelile 
ce faci. 

M. S.-Loco. — „Noaptea în pădure”. Chiar dela prima 
strofă ai rime greșit făcute. Asa, trecut, al cărui accent 
este pe u, nu poate rima cu flaut, al cărui accent este pe a. 
La aceiaşi strofă, nu este corect să se scrie „Cântece du- 
ioase iasă”, ci es. Tot aşa, în strofa a 7-a faci să rimeze 
"flautul cu trecutul, ceeace iarăşi nu se poate, precum nici 
argint din strofa a 5-a nu poate rima cu cântând. In afară 
de acestea, prea intrebuintezi des rima încet, ceeace nu 
sună tocmai frumos la ureche. Nu uita că o poezie este şi 
un fel de muzică. 

INTREBUINTAREA. PRONUMELUI ,,CARE”. Răs- 
pundem la întrebările ce ne-au fost făcute de câţiva citi- 
tori, spunându-le cà noi la Dimineaţa Copiilor, intrebuin- 
tám pronumele relativ care numai în forma aceasta, adică 
fără ca la plural, chiar când este vorba de pluralul mascu- 
lin, să scriem cari (cu i ). Il întrebuinţăm asa pentru mo- 
tivul că poporul nu-l pronunţă nici o dată în forma cari. 
Cunoastem noua ortografie a Academiei Române. La timp, 
am explicat-o chiar în Dimineaţa Copiilor in mod destul 
de amănunţit. Totuși, noi ținem la forma care si pentru 
plural pentrucă — încă odată — așa pronunţă poporul. 

NIC. MON.-Loco. — „Pupu mic si iepurasul". Ai scris 
rândurile așa de îndesate unele în altele, încât nu este loc 
să putem schimba măcar un cuvânt. In afară de aceasta, 
toată bucata este scrisă dela început până la sfârşit, fără 
să începi o singură dată dela cap rândul. lată, între altele, 
două motive pentru care ne pare rău că nu o putem pu- 
blica. 

I. MON. Galaţi. — Poezia „Dumnezeu” va apare. Poe- 
' zia „Crăciunul in Toulouse" nu s'a putut publica, deoarece 
pentru n-rul de Crăciun am avut materie așa de multă că 
n'am mai ştiut ce să ne facem cu ea. Permite-ne un sfat: 
caută să nu te îndepărtezi, în ceeace priveşte alegerea cu- 
vintelor şi construcţia frazei, de adevăratul gen al litera- 
turii pentru copii. Evitá neologismele, termenii tehnici, 
precum şi o construcţie oarecum greoaie a frazei. 

I. N.-Medias. — Schița ta „De Sf. Nicolae" se publică 
la rubrica „De-ale începătorilor”. 

D. 1. SIL.-Constanta. — „Viteazul fiu de împărat”. Ca 
incurajare, fiindcă vedem că. serii destul de bine, iti pu- 
blicăm povestea la rubrica „De ale incepátorilor". Iti spu- 
nem însă că basme şi poveşti cu domnifa răpită de smei 
s'au scris şi publicat asa de multe, încât ele nu prea inte- 
resează pe cititori, mai ales că si subiectul acestor basme si 
poveşti este asemănător. 

„LACUL RATELOR", — Rugăm pe autorul sau autoa- 
rea povestei cu titlul ..Lacul rațelor” să-și dea numele, fi- 
indcă povestea e frumos scrisă si vroim să o publicăm. 

IL. si EM. C. B.-Abrud. — Mos Nae a fost foarte mis- 
cat de atât de dráguta urare ce i-ali făcut in versuri cu o- 
cazia Anului Nou, insá fiind vorba ín aceste versuri des- 
pre persoana sa, nu le-a publicat, fiindcă nu şade tocmai 
bine să fie lăudat el însuşi în revistă. In tot cazul, vă mul- 
tumeste din suflet si vă doreşte multă sănătate si voe bună. 


ciobani” se pu- 


De vorbă cu cititorii 


M. PET.-Loco. — Nu ţi-am publicat poezia pe care 
am primit-o de două ori, despre ,cozonac", deoarece” d-ta 
ai scris până acum, lucruri mai frumoase, așa că nu era în 
interesul tău să publicăm versuri, care nu ne-au plăcut. 

S. AV.-Constanta. — „Taina bătrânului”.  Regretăm 
sincer că nu putem publica povestea trimisă de d-ta. Mo- 
tivul e că este prea lungă pentru spaţiul ce avem la revis- 
tă. Trimite ceva mai scurt si iti publicăm cu plăcere, mai 
ales că d-ta esti unul din vechii colaboratori ai revistei 


noastre. Cu cele mai bune salutári. 


A. B. -Loco. — Schița „Amintire din copilărie” se pás- 
trează pentru Crăciunul viitor. In n-rul din anul trecut n'a 
mai fost loc. Ne permiteti o observaţie: dece scrii „așezai, 
jurai” şi alte vorbe la persoana întâia singulară a perfec- 
tului simplu, despártind pe i dela sfârşit de restul verbu- 
lui ? Nu e nici un motiv să se scrie în felul acesta. 

ST. FE.-Loco. — „Un copil flămând”. N'a fost chip, din 
cauza lipsei de spaţiu şi a prea multei materii, să putem 
publica schiţa d-tale, trimisă de d-ta pentru n-rul de Cră- 
ciun. Te felicităm însă pentru scrisul d-tale așa de frumos 
si îngrijit şi sperăm că pentru n-rul de Crăciunul viitor ne 
vei trimite o bucată si mai frumoasă si — mai ales — mai 
puţin tristă. 

GOJA M. MIRCEA-Brăila. — Mos Nae îţi mulțumește 
mult, mult, pentru urările ce i-ai făcut si îţi doreşte sá 
cresti mare si sănătos gi să continui a fi drágutul nostru 
cititor. 

EN. VIR.-Sibiu. — Iti publicăm cele două bucăţi trimi- 
se de d-ta, iar la una din ele îţi punem si fotografia. Nu-i 
asa că esti mulțumit? Jocurile au fost date spre cercetare 
lui Cinel, deoarece Moș Nae, căruia i le-ai adresat, nu se 
pricepe la jocuri. 

MAR. W.-Loco. — Iti publicăm poezia „larna” la ru- 
brica „De-ale incepátorilor", însă an șters strofa a treia, fi- 
indcá, mai ales din cauza felului cum ai potrivit rimele, 
tot nu era reuşită. 

R. SCH.-Loco. „Crăciunul pápusilor”. N'a fost loc, 
drăguță cititoare, pentru publicarea acestei schiţe in n-rul 
de Crăciun al revistei, mai ales că sa primit si târziu. Poţi 
trimite altceva, dar caută să scrii mai pe scurt. 

V. M. A.-Comrat. — Drágutá cititoare, în poezia „Popa- 
sul Țiganilor” n'ai decât o singură rimă potrivită: „vârgat- 
sat”. E drept că se fac si poezii cu versuri albe, adică poe- 
zii care n'au rimă, însă acestea au cu totul alte reguli. 

' CR. MARG.Loco. — Iti publicăm poezia „Noaptea”, 
care este frumoasă, iar la rubrica „De-ale începătorilor” 
iti publicăm schița „Motănelu”. Ne bucurăm, văzând că ai 
un talent promiţător. 

MIL. MOS.-Loco. — Găsirea figurilor ascunse în dese- 
nele ce le publicăm la revistă nu face parte din jocurile, a 
căror deslegare se trimite revistei. Se trimit deslegările nu- 
mai la jocurile ce se publică la pagina 15. Totuși, ca să-ţi 
facem plăcere, îți publicăm fotografia, dar asa cum facem 
cu alti cititori si cititoare, fără să-ţi dăm numele. 

IL. C. B-Abrud. — Drágutá cititoare, poezia d-tale 
„Tablou de iarnă” se publică la rubrica „De-ale începăto- 
rilor”. Credem că vei fi mulţumită. 

MITU-MATEI-Loco. — Drágutule cititor, povestea des- 
pre „Cavalerul si leul” a fost o prelucrare după o veche 
poveste franceză. N'am avut fotografia lui Ionel, ca sá o 
publicăm. Fii sigur că în „Dimineaţa Copiilor” vor apare 
mereu poveşti, care o să-ţi placă. Mos Nae îţi urează sá 
cresti mare si sănătos. 


CUPON DE JOCURI 
PE LUNA IANUARIE 


Numele și pronumele 


SERIA | 


Adresa: 


Concursul de jocuri pe luna 


SERIA | 


CINEL 


La acest concurs oferim următoarele premii: 10 premii în cărţi în valoare de 800 lei, 1 abonament pe 1 an, 3 
abonamente pe 6 luni si 4 abonamente pe 3 luni la „Dimineaţa Copiilor“ 


Triplu pătrat 


1) Pământ lucrat. 2) Animale ale căror piele devine roşie la 
fiert. 3) Macagiu. 4) Locuitor dintr'un ținut din Austria. 5) Bucáti 
de metal cari servesc la ras. 5) Pun pe piaţă, în circulaţie. 7) Cel 
ce aranjează literele la o tipografie. 8) La tablou. 9) Ud. 10) Cufár. 

Vertical la fel 
i de Frida Bercovici 


Romb silabic 


A 


Campionul nostru pe anul 
1934: Lazăr I. Iacob, elev cl. 
V-a, Liceul ,,Radu Greceanu", 
Slatina-Olt. 


1) Romb silabic. 1) Vocală. 2) A infásura firul pe ghem. 3) 
lvire. 4) Neam. 5) Există. Vertical la fel. 
Andrei N. Julian 


SARADÁ 


Prima parte de veti cáuta 
Vehicul voi veti afla 
Partea doua; orice flámánd 
Il visează, tot fierbánd 
Gândul sá nu vi-l muncesc 
Moldoveneşte îl numesc 
Ambele de le uniţi 
Suveran mare găsiţi. 
Iliescu R. Pascal 


Posta jocurilor 
FRIDA BERC. — 1) Publicăm triplul pătrat. 2) Un joc am 
publicat în almanah. 

CONST. V. DRAGOŞ. — Jocul D-tale a sosit prea târziu. 
ALFRED VRANY. — Prea greu. . 
SERBAN si PASA CORACIU. — Vezi răspunsul de mai sus. 
CERCHEZ I. DUMITRU. — Cititorii nostri nu cunosc toate 

vevistele din aritmogrif. : 


Palindrom 


Putinticá rábdare 

De aveți, ati aflat 
Numele-mi articulat 
Căci nu este greu tare, 
Totul e să-l căutaţi 
Printre dobitoace. 

Si 'ndatà ce-l aflaţi 
Puteţi să-l inversati 
Căci.... tot una face. 


Petre-Chiru-Gilly 


= Concursul de jocuri pe luna Ianuarie a rămas tot cu patru se- 
gx gre; se primesc până la 22 Februarie având menţiunea pen- 
ru „Cinel”. 


Deslegătorii concursului pe luna Decemhrie 
CAPITALA 


Strothmann Egon (5); Niculescu Zoe (1); Goldstein Ladislau 
(2); lonescu Elena (6); Edmond Rosner (1); Marcela P. Aruncu- 
teanu (1); Carolina Liber (6); Kleckner I. Carola (6); Ivonne Bo- 
lintineanu (6); Dally Davidov (2); Aurelia Tomescu (6); Emil 
Golden (6); Taubmenn Silvia (5); Goldenberg Ada (6); Zoltan si 
Edith Lanczet (5); Revita Taras (6); Lydia Heldenbusch (2); Ma- 
Fy Broder (6); Elena Ciofu (6); Ionescu Aurelia (6); Georgescu 
Elena (6); Baier Mihel (6); Elena Palita (6); Iliescu T. Mihai (2); 
Mircea Ganea (6); Toto Aragan (6); Bărbulescu D. Mircea (1); 
Jugureanu Eugenia (4) Harold Sandulovici (6); Vintilescu Gheor- 
ghe (2); Stern Mişu (6); Axente Jana (6); Bertina Halpern (6); 
Svacina V. J. (6); Ionescu Alexandru (1); Drăghicescu Atanáse 
(6); Táranu Emmy (6); Cerchez T. Dumitru (6); Vichi Cancio- 
vici (4); Rosita Albala (1); Drusus V. Bergheanu (6); Nicuşor M. 
Tunsoiu (6); Gabriela N. Stănescu (6); Andrei N. Iulian (6); I. si 
J. Finkelstein (6); Totoiu Corneliu (1); Păun Gh. (1); Pancu P. A- 
lexandra Maria (6); Bazilia Neumann (2); Aureliu Elvira (6) ; 
Margareta Cretzeanu (6); Stănescu T. Const. (6); Rosenfeld S. 
Ionel (6) Babit I. Ioan (6); Nürnberg Moise (6); Bombonica V. 
Fussu (6); Suzana si Paula Gross (1); Iliescu R. Pascal (6); Iacob 
Solo (6); Traian Prescurea (4); Traian Epureanu (6); Paulette 
Blanc (6); Cohn Paul si Goldenberg Marcel (5); Cohn Lucia (6); 
Mery Cagan (6); Balabes Maria (2); Harry Schifter (6); Frida 
Bercovici (6); Eugenia Ene (6); Vichi Arsene (6); Petre Chiricu- 
Gylly (4); Alex. Nicolau (6); Felicia Laslo (1); Weber Alexandru 
(1); Davidescu Hilare (1); Alma si Bruno Lax (6); Ion Bácanu 
(2); Verginica Ionescu (2); Nicolaide Despina (1); Eduard Melco- 
nian (6); ludita Goldstein (6); Elly Goldstein (6); Dobrescu D. 
Nicolae (6); Cica Georgescu (6); Lidia Briese (4); Mioara-Zecu 
(2); André Wisner (2); Lupescu Alexandru (2); Cornelia Máchel- 
stein (1); Suly Bércovici (2); Wanda Bieganski (2);  Corneliu 
Dragomirescu (6); Liliana Tighelman (2); Aurel si Iosif Steinberg 
(6); Dudu Madarjac (3); Leonida Lóbek (6); Valentin Albulescu 
(6); Cotel Willi (6); Rubens Nelu Malter (6); Mariana Chicos (6); 
Emil T. Pantazopol (6); Rádulescu Niculina-Verona (6); Bujorescu 
Dorina (1); Mioara Theodor (1); Stoica Adriana (6); Lazár Marcu 
(6); Harlât Teodora (6); Simona Adania (6); Radu Vizanti (4); 
Constantinescu V. Dragos (6); Saul P. Elenberg (2); Sorinel Oc- 
tave Gollesman (6); Bombonel Fráncu (6); Catz Mariana (6); 
Munteanu Mihai (2); Henriete Cocos (6); Lulu Soltescu (6); Alfred 
Vrani (6) Sachelarescu Despina (6); Segall Ozias (6); Bebe Ja- 
hoda (2); Robu Ion (4); Streiff A. Sem (6); Roger Abramovici 
(6) Madeleine Ledeanu (2); Sofica Niculescu (5); Albert Brünner 
(2); lonescu Marieta (3); Natalita Radovici (6); Tity Florescu (6); 
Cristian si Victoria N. Tomescu (6); Museteanu D. Gheorghe (6); 
Zissman Simona (6); Brafman Emil (2); Edy Brodmann (5); Vi- 
col P. Ioan (6); Puica Pribeagu (6); Hary si Beatrice  Focsaner 
(6); Popescu S. Mihail (6); Rudolf Braunstein (6); Alexandru 
Weinberg (6); Alfred Signer (6). y 

Urmátorii deslegátorii au uitat sá trimitá cupoanele: Marcella 
Wickel (2); Echaust Silvia (2); Linda Golden (2); Cella Gaby (6); 
Sterescu Elena (1); Vichi Canciovici (1); Kelemen Mariana .2); P. 
E. Zaharescu (1); Caloianu Jeanne (2); Eschenazy Isac (2); Hen- 
riette Bernstein (1); Robaru I. Iosef (1); Sandu Urláteanu (1); 
Ionescu Traian (6); Halpern Feodor (6); Corina Perlman (6). 


MM Fa AP APARI Re APA OLGA RAPA APA 

In volumul-album „„Nouile páfanii ale lui Haplea” se 
publică isprăvile cele mai hazlii si mai interesante din via- 
ta lui Haplea. Un volum format mare, cu toate paginile im- 
podobite cu desene, costă 60 de lei. Se găseşte de vânzare 
la librării. 


15 


d DIMINEATA à 


.-t- 


A A om 


Fotografii 


dela 


cititorii 


Ce frumos e la Sinaia cu skiul! | Pretul 5 lei 
ARS AAA ANA IL uria — 


-ale Incepátorilor 


Inelul de aur 


A fost odată departe, departe la soare răsare o împă- 
răţie, peste care domnea Galben-Impárat, care avea o fa- 
tă, pe Domnița Victoria. Ea era foarte frumoasă. Avea pă- 
rul de aur, ochii mari si albaștri, iar trupul mlădios si sub- 
tire. 

Fiind asa frumoasă, veneau de peste mări si ţări, 
prinți si voevozi cu nădejdea cá va fi ales vreunul din- 
trinsii. Insă Domnița Victoria se hotărî să se mărite nu- 
mai cu acela care i va aduce un inel de aur, ruginit, pe 
care, punându-l în deget, să-și capete strălucirea de altă 
dată. 

Vestea se răspândi în toată împărăţia. Veneau în fie- 
care zi prinți şi curteni, aducând inele care mai de care 
mai ruginite, dar le aduceau de prisos, deoarece ele nu-și 
căpătau din nou strălucirea, când frumoasa Domniţă le 
punea în deget. Impáratul și curtenii erau amáráti, numai 
Victoria se plimba nepăsătoare printre straturile de flori 
ale grădinei împărătești. Târziu de tot sosi un tânăr prinţ 
care arătă domnitei inelul adus de el. Si... minune! Numai 
ce-l puse domnita în deget, inelul începu să strălucească, 
par'că ar fi răsărit soarele. 

Mare bucurie pe Impárat, că insfársit, îşi găsise un 
moştenitor la tron. Nunta domnitei Victoria si a prințului 
Radu se făcu cu mare alaiu si finu şapte zile si şapte 
nopţi Si au trăit fericiţi si dacă n'au murit, mai tráesc si 
astăzi. de VICTORIA CUCER-Bălţi 


Minunea Sfântului Niculae 


Trăiau odată într'un sat trei fete. Ele dădeau banii pe 
nimicuri, din care pricină au sărăcit. După ce sărăciră, lu- 
ară oile oamenilor din sat si se fácurá pástorite. Asa a tre- 
cut un an. In seara ajunului de Sf. Nicolae s'au rugat mai 
cu credinţă decât în serile celelalte. Şi s'a întâmplat o mi- 
“nune. In ziua următoare au găsit legat de gâtul fiecărei oi 
câte o pungă cu galbeni. 

Ele s'au întors în sat , dar n'au dat banii pe nimicuri. 
lar de atunci în toate serile de Sf. Nicolae se coboară pe 
pământ Sf. Nicolae şi pune în ghete bomboane şi alte lu- 


cruri care plac copiilor. 
IONEL NEAMTIU-Medias 


IARNA 


A sosit iarna geroasă, 
Cu zăpadă şi cu frig, 
Fulgi de nea încet coboară, 
Pe pământul amorfit. 
Păsările călătoare, 
In zări calde au plecat, 
Vântul suflă cu putere, 
Totu-i trist si înghețat. 
MARCELLA WIKEL 
Bucuresti 


7 


DIMINEATA 


C OP IIL OR 


Revistă săptămânală pentru copii si tineret 


l6 PAGIN) 


5 LEI 


Tablou de iarnà 


Pe deal $i pe vale 
Fulgi albi cad agale 
Si totul s'a imbrácat 
In vestmánt curat. 
Copiii pe gheaţă 
Toti plini de viaţă 
Lunecă pe rând, 
Veseli si râzând. 
Prin námeti o babă 
Si o fetiţă slabă 
Trag după ele 
Vreascuri de nuele. 


ILEANA C. BELLU — Abrud 


Bátul nazdrávan 


Era odată un om sărac, dar foarte bun la suflet. Intro 
zi isi luă lumea în cap si merse în căutarea norocului. In 
drum întâlni un cerşetor care-i ceru milă. Omul îi dete bu- 
cata de pâine ce-și luase de acasă. 

Deodată cersetorul se prefácu într'un vrăjitor şi-i zise: 
.lti mulţumesc pentru pâinea ce mi-ai dat, trebue să te 
răsplătesc”. 

Zicând aceasta vrăjitorul îi dete un bát de argint: 
„Când doreşti ceva, lovește bátul de pământ si se va îm- 
plini”. Omul nu avu timp să-i mulțumească fiindcă vrăji- 
torul pieri. Rămas singur, vroi să meargă acasă. De aceea 
lovi bátul de pământ si se pomeni acasă. Aici trái cu bu- 
curie până la adânci bătrâneţe din cauza sufletului său 
bun, pe care trebue să-l avem si noi. 

ADRIAN POPOVICI 


cl. H-a secundară lic. de stat-Siret 


Deşteptarea cercetasilor 
de VICTOR LUPASCU 
Când goarna răsună, 
Să ne desteptám 
Tabăra se scoală 
şin convoi plecăm. 
Mergem pe răcoarea 
Ce a prevestit 
O lumină vie 
Dinspre răsărit. 
Natura se scoală 
Din somnu-i sfârșit 
Păsărica ncepe 
Frumosu-i doinit, " 
Grupul 'nainteazá 
Cu pasul grăbit 
Sin urmă rămâne 
Un drag ciripil. 


PREȚUL ABONAMENTULUI 


Pe un an . Lei 200 


Pe şase luni 
Pe trei luni 


REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA 


Bucureşti, Str. CONST. MILLE, 7-9-11 
TELEFON 35-94-90 


13 Februarie 1935 No. 575 


REDACȚIA S! 


1 AN 
6 LUNI 


REPRODUCEREA BUCATILOR 
ESTE STRICT INTERZISĂ 


200 LEI 


ABONAMENTE, 
100 


m a mee 


1 | y 
| i , N 
LI 


ADMINISTRAŢIA: 
BUCURESTI.—STR. CONST. MILLE (SÁRINDAR) 7-9-11 TEL. 3-8430 


Director: N. BATZARI 


y] 


Dd 


UN EXEMPLAR 5 LEI 
IN STRĂINĂTATE DUBLU 


MANUSCRISELE NEPUBLICATE 
NU SE INAPOIAZA 


In loc de doctor, preot 


IATA nevastă a lui Uitucilă! Mă mir că n'a mu- 
rit. Nu din pricina că ar fi fost cine stie ce bol- 
navă, ci din pricina spaimei ce a tras. Mi-a spus 
ea singură că nu-și aminteşte ca în viaţa ei sá 
se fi speriat aşa de tare, cum s'a speriat pe ziua 
de eri. lar vinovat nu este altul decât zăpăcitul şi uitucul 
nostru Uitucilă. Dar să povestesc lucrurile asa cum s'au 
petrecut. 

Ieri dimineaţă, nevasta lui Uitucilă, despre care am 
spus că era bolnavă, se simţea mai rău decât în celelalte 
zile. Chemá, asa dar, pe Uitucilă si îi zise: „Trebue neapá- 
rat să aducem un doctor să mă vadă. Dar nu vreau să 
mergi tu, fiindcă iarăşi uiţi şi faci vreo încurcătură. De a- 
ceea, stai lângă mine, ca să-mi dai, dacă am nevoie de 
ceva, iar Lina să meargă si.sá cheme pe doctor”. 

Insă Uitucilă se supără, auzind că nevastă-sa îi spune 
că uită şi că face încurcături. „Lina, răspunse el, să facă 
bine să stea acasă. Merg eu şi în cinci minute m'am şi în- 
tors cu doctorul”. 

Eşi, zicându-şi încă de la uşă: 
Merg după doctor !" 

Dar când esi în stradă, văzu cá nu departe de casa lui 
stătea un automobil particular. In automobil, a cărui ușă 
era deschisă, nu era nimeni si nici şoferul nu era la volan, 
„Uite, îşi zise desteptul nostru, au venit sá má ia cu auto- 
mobilul, ca să ajung mai repede la doctor”. Şi nici una, 
nici două, intră în automobil, închise usa, se asezá frumos, 
ba isi aprinse si o tigare, așteptând să vie şoferul. 

Insă, nu trecură nici două minute la mijloc, și iată că 
veni stăpânul automobilului, care intrase să cumpere ceva 
dela o prăvălie, urmat de şofeur. Nebănuind nimic, omul 
deschise usa automobilului şi vru sá intre... când se opri 
mirat, ba chiar cam speriat. 

Văzu doar că în automobil este alt cineva, un străin, 
pe care îl vedea atunci pentru prima oară. Si „străinul” 
din automobil şedea cu picioarele unul peste altul si fuma 
ca acasă la el. 

In sfârşit, stăpânul automobilului îl întrebă supărat : 
„Ce cauţi, domnule, în automobilul meu ? 

— E automobilul dumitale ? răspunse liniștit străinul, 
adică Uitucilà. N'a venit să mă ia pe mine ? 

— Să te ia şi să te ducă la balamuc? zise pe jumătate 
în glumă, pe jumătate supărat stăpânul automobilului. De 
cât, adăugă el, poti merge şi pe jos. De aceea, esi mai de 
grabă si te cară”. 

Uitucilà esi din automobil, dar şofeurul, care zicea de 
Uitucilă că trebue să fie vreun hoţ, vroi să-l ducă la poli- 
tie. Dar stăpânul automobilului îi dete drumul, zicând cà 
e mai mult nebun decât hoţ. 


„Merg după doctor ! 


3 


Uitucilă merse drept înaintea sa, când iată că fu în- 
tâlnit de preotul dela biserica din cartier. Preotul, care 
ştia despre nevasta lui Uitucilă că e bolnavă, îl întrebă: 
„Cum îi merge doamnei ? 

— li merge forate rău, răspunse Uitucilă, fără să se 
gândească la ceeace spune. 

— Aşa de rău ? întrebă din nou preotul cu un aer de 
compătimire. 

— Foarte rău, părinte, nu ştiu, nu ştiu dacă trăește 
până mâine”, răspunse zăpăcitul nostru prieten. 

Preotul îl crezu — cum putea să nu-l creadă ? „Dacă-i 
așa, îi zise lui Uitucilă, să viu să-i citesc o rugăciune și să o 
împărtăşesc. 

— Da, da, să vii părinte! îi întări vorba Uitucilă, a- 
dăugând : Eu chiar pentru asta eșisem de acasă: sá te chem 
pe Sfintia Ta". 

Preotul se duse repede la biserică, de unde luă cumi- 
necáturá, chemá şi pe dascăl și trecándu-si patrafirul, 
merse acasă la Uitucilă, pentru a citi o rugăciune doamnei 
Uitucilă şi pentru a o împărtăși, ca să nu moară neîmpăr- 
tásità. 

Biata femeie, care nu era bolnavá cum spusese Uitu- 
cilá, se sperie grozav de mult, văzând cá, în locul doctoru- 
lui, pe care-l aștepta, vine preotul însoţit de dascăl. Se spe- 
rie si începu să tremure toată. 

Ce-i drept, preotul, un bătrân foarte cucernic, reuși să 
o linisteascá. Dar se cruci si el de mirare, aflând despre 
zăpăceala zăpăcitului si uitucului Uitucilá. 


Copiii dintr'o şcoală din Anglia invalá jocuri cu mingia 


Alas 


Roman de mari aventuri si suferinte 


Adaptat de DINU PIVNICERU 


5) Marea jertfă a lui Costea 


ANĂ la plecarea spre Brazilia, Mos Barbu şi fa- 
milia sa nu călătoriseră niciodată pe mare Afa- 
rá de aceasta, vasul pe care se imbarcaserá era 
un vapor mic, vechiu, care se legăna destul chiar 
când marea era liniştită. 

De aceea, încă din prima zi de călătorie, cu toate că 
pe mare nu era nici o furtună, călătorii noștri nu se sim- 
teau bine. Mai mult decât toti sufereau cele două fiice ale 
lui Moş Barbu: Marioara și Anişoara. Le auzeai întrebând 
de câteva ori pe zi: „Mai e mult până la Brazilia ?" 

Insă Brazilia era departe, cu atât mai departe, cu cât 
pe vremea când sau întâmplat cele ce povestim aci, va- 
poarele mergeau încet, mult mai încet decât merg în zilele 
noastre. Drmul din Eurupa în America se făcea în câteva 
săptămâni. 

Dar iată că în ultima săptămână a călătoriei, izbucni 
pe mare o furtună groaznică. Era aşa de puternică furtuna 
aceasta, încât vaporul, care ajunsese o jucărie a valurilor 
turburate, era în primejdia de a se îneca sau de a se izbi 
de o stâncă. 

Văzând aceasta, căpitanul închise pe toți călătorii 
în partea de jos a vaporului, pentru ca sănu in- 
curce pe el şi pe oamenii săi în manevrele ce aveau de fă- 
cut, ca să ferească vaporul de înec și să poată continua 
drumul. 

Nici nu ne putem închipui ce chin era pentru bietii că- 
lători, de altfel, foarte numeroşi, când s'au văzut închişi în- 
trun spaţiu asa de îngust si în care abia puteau să se 
miște. 

Apoi, legănarea puternică a vasului îi asvârlea când 
într'o parte, când în altă parte, fără să aibă ceva de care 
să se agale si să se ţină pe loc. In acelaș timp, lázile, me- 
sele, baloturile de mărfuri, mobilele, căzură toate grămadă 
în mijlocul nenorocitilor călători, care stăteau intingi pe 
scânduri. Multi dintr'insii au fost chiar răniţi destul de 
grav. 

Suferințele lor, la care se adáoga si răul de mare, — 
si multi dintr'insii au suferit de rául de mare tot drumul, 
dela început până la capăt — au făcut ca ultimele zile ale 
călătoriei să ia înfățișarea unor zile de doliu și de prăpăd 
adevărat. 

Bine înţeles, Mos Barbu si familia sa n'au suferit mai 
puţin decât ceilalţi călători. Ba chiar întrun moment când 
furia mării părea că se mai potolește, Marioara zicea fra- 
telui său Costică: „Acum îmi vine să cred că Dumnezeu a 
făcut bine, chemând la El pe sărmanul meu copil. Cum ar 
fi putut să îndure mititelul chinurile, prin care trecem, şi 
primejdiile ce ne ameninţă ? Poate că zguduitul vaporului 
i-ar fi zdrobit trupsorul lui plăpând, dacă ar fi fost sá 
scape de frigurile, care l-au răpus. Acum însă, el este un 
înger, acolo sus, în cer, se roagă pentru noi si pentru scă- 
parea noastră. Şi într'una din zile, voi merge, dacă vrea 
Dumnezeu, să-l întâlnesc. Să avem, așa dar, încredere şi să 
ne plecăm voinţei cerești. Sunt încredinţată că Dumnezeu 
nu va lăsa ca, după ce ne-am părăsit tara si căminul, să 
pierim acum, când se apropie sfârșitul călătoriei si al chi- 
nurilor noastre”. 

Aşa vorbea Marioara, silindu-se ca împreună cu tatăl 
ti să consoloze si să încurajeze pe ceilalți membri ai fa- 
miliei. 

lar adevărul este că Dumnezeu i-a luat sub ocrotirea 
Sa, deoarece, după încetarea furtunei, vaporul a putut să 
termine drumul cu bine și să intre în portul Rio de Ja- 
neiro. 

Rio de Janeiro era si atunci, aga cum este si astăzi, ca- 


QUITA 


pitala Braziliei. Insá, intre cum era atunci si cum este as- 
tăzi, deosebirea e destul de mare. Ce-i drept, are şi a- 
vea şi atunci destule clădiri mari şi frumoase şi foarte 
multe biserici. Dar, pe de o parte, avea mult mai puţini 
locuitori decât are astăzi, iar, pe de altă parte, era un oraș 
neîngrijit, cu străzi înguste, întortochiate şi murdare. 

Insă, ceeace izbea şi impresiona mai puternic pe călă- 
torii veniţi pentru întâia oară din Europa, era spectacolul 
pe cât de necunoscut pentru aceşti călători, pe atâta de trist, 
pe care îl înfățișau sclavii negri. Acești nenorociti de sclavi 
erau in număr mare și umpleau străzile oraşului. Asa era 
în vremea aceea în Brazilia si în toate celelalte țări ale A- 
mericii. Sármanii Negri erau vânduți și cumpăraţi de că- 
tre oamenii albi, așa cum la noi se vând și se cumpără vite. 

In sfârşit, călătorii sosiți cu vapoarele au debarcat 
mulțumiți că scápaserá cu viaţă din furtuna prin care tre- 
cuseră. Căpitanul vaporului debarcá în acelaș timp cu 
dânşii. 

„lată palatul guvernului, le zise el, arătându-le o «ta- 
dire mare din apropierea portului. Acolo va trebui să 
mergeţi numai decât, fiindcă acolo vi se va arăta în care 
parte a țării aveţi voe să vă stabiliti". 

Moş Barbu şi cu ai săi porniră să meargă la palatul 
guvernului. Porniră cu toţii, afară de Costea, care rămase 


nemișcat locului. 
d 


„Ei bine, ce aştepţi si ergi cu noi ? îl întrebă Moş 


Barbu. 


Un viitor ofițer ~