Marin Preda — Morometii Vol 1 & 2

Marin Preda 


Marin Preda 


Moromeţii (1955) 


Volumul 1 & 2 


Part 1 PARTEA ÎNTÂI. 

Chapter 1 
În câmpia Dunării, cu câţiva ani înaintea celui de-al doilea 
război mondial, se pare că timpul avea cu oamenii 
nesfârşită răbdare; viaţa se scurgea aici fără conflicte mari. 

Era începutul verii. 

Familia Moromete se întorsese mai devreme de la câmp. 
Cât ajunseseră acasă, Paraschiv, cel mai mare dintre copii, 
se dăduse jos din căruţă, lăsase pe alţii să deshame şi să 
dea jos uneltele, iar el întinsese pe prispă o haină veche şi 
se culcase peste ea gemând. La fel făcuse şi al doilea fiu, 
NIlă; intrase în casă şi după ce se aruncase într-un pat, 
începuse şi el să geamă, dar mai tare ca fratele său, ca şi 
când ar fi fost bolnav. Al treilea băiat, Achim, se furişase în 
grajdul cailor, se trântise în iesle să nu-l mai găsească 
nimeni, iar cele două fete, Tita şi Ilinca, plecaseră repede la 
gârlă să se scalde. 

Rămas singur în mijlocul bătăturii, Moromete, tatăl, 
trăsese căruţa sub umbra mare a celor doi salcâmi de lângă 
poarta grădinii şi apoi ieşise şi el la drum cu ţigara în gură. 
Părea de la sine înţeles că singură mama rămânea să aibă 
grijă ca ziua să se sfârşească bine. 

Moromete stătea pe stănoaga podiştei şi se uita peste 
drum. Stătea degeaba, nu se uita în mod deosebit, dar pe 
faţa lui se vedea că n-ar fi rău dacă s-ar ivi cineva... Oamenii 
însă aveau treabă prin curţi, nu era timpul de ieşit în drum. 


Din mâna lui fumul ţigării se ridica drept în sus, fără grabă 
şi fără scop. 

— Ce mai faci, Moromete? Ai terminat, mă, de sapă? 

lată că se ivise totuşi cineva. Moromete ridică fruntea şi îl 
văzu pe vecinul său din spatele casei apropiindu-se de 
podişcă. Se uită numai o dată la el, apoi începu să se uite în 
altă parte; se vedea că nu o astfel de apariţie aştepta. ,... Pe 
mă-ta şi pe tine, chiorule!” şopti atunci Moromete pentru el 
însuşi, ca şi când până atunci ar mai fi înjurat pe cineva în 
gând şi acum îl îngloba şi pe vecin, fiindcă tot apăruse; 
după care răspunsese foarte binevoitor: 

— Da, am terminat... Tu mai ai, mă, Bălosule? 

— Am terminat şi eu. Mai aveam un petic dincoace în 
Pământuri, mi l-au săpat ai lui Ţugurlan... Ce faci, 
Moromete, te-ai mai gândit? Îmi dai salcâmu ăla? 

Moromete se uită ţintă la vecinul său înțelegând pentru ce 
ieşise el la drum şi nu răspunse la întrebare. „Da, am 
discutat odată să-ţi vând un salcâm! Poate am să ţi-l vând... 
poate n-o să ţi-l vând... De ce trebuie să ne grăbim aşa?!” 
părea el să-i spună. 

— Dar Victor al tău... El nu mai iese la sapă, Bălosule? Sau 
de când este voiajor nu-l mai aranjează? zise Moromete. 
Adică... admitem cazul că fiind ocupat... mai adăugă el. 

Vecinul avu bănuiala că aceste cuvinte nu sunt chiar atât 
de nevinovate cum s-ar fi putut înţelege din glasul cu care 
fuseseră rostite, dar trecu peste asta. 

— Păi de ce zici că nu vreai să mi-l mai dai, Moromete? Că 
vroiam să ţi-l plătesc... 

Drept răspuns, Moromete începu să se uite pe cer. 

— Să ţii minte că la noapte o să plouă. Dacă dă ploaia asta, 
o să fac grămadă de grâu, Tudore! zise el. 

Bălosu nu mai zise nici el nimic, apoi după câteva clipe 
schimbă vorba: 

— Mă întâlnii pe la prânz cu Jupuitu. Zicea că mâine 
dimineaţă o porneşte prin sat după fonciire. 

Moromete rămase nemişcat. 


— Zice că a primit o dispoziţie, sau un ordin, dracu să-l 
ia... Că cine are de achitat fonciire şi n-o s-o achite mâine, o 
să le ia din casă. 

Moromete se mohori dintr-o dată. Vru să răspundă, dar se 
ridică pe neaşteptate de pe stănoagă şi sări spre poartă; un 
cal scăpase din grajd şi vroia să iasă la drum. 

— Nea îndărăt blegule, unde vrei să te duci? strigă omul 
închizându-i poarta în nas. 

Calul nu se sperie însă, rămase cu botul lângă ulucă şi 
suflă puternic pe nări, apoi, cu dispreţ parcă, se întoarse cu 
spatele şi începu să se frece de ulucă. 

— Nea n-auzi surdule!... Tu-ţi adineaurea mă-tii! strigă 
Moromete înfuriat. 

Calul se opri din scărpinat şi porni nepăsător spre prispa 
casei unde zăcea Paraschiv. Moromete se luă după el, dar 
calul nu-l luă în seamă, se opri lângă prispă şi întinse gâtul 
lângă parmalâc, unde începu să roadă cu dinţii dintr-un 
drob de sare. Paraschiv ridică fruntea, se uită câteva clipe 
ca şi când n-ar fi înţeles ce se întâmpla, apoi deodată îi 
repezi calului cu toată puterea un picior în burtă. 

Tot atunci mama ieşi în prag. Avea faţa roşie şi obosită, iar 
năduşeala îi curgea în şiroaie înnegrite peste obraji şi gât. 

— Ilie, unde s-au dus fetele alea? Ce fac eu aici singură? 
Acu se întunericeşte şi ce mâncaţi? 

— Raci o să mâncăm, fa, d-aia te vaiţi tu? răspunse 
Moromete trăgând calul spre grajd. 

Raci nu se găseau nicăieri în apele satului. Tocmai raci, 
prin urmare, aveau să mănânce la masă. Femeia se şterse 
cu deznădejde pe frunte, înghiţi în sec şi pieri în tindă. 

— Niculae, unde eşti, mă? strigă Moromete spre grădină. 

— Aicea sunt! se auzi un glas de undeva. 

— Ce faci acolo? Treci încoace şi ajută-i mă-tii! Te duseşi în 
grădină sa te odihneşti, că până acum stătuşi! Când ţi-oi da 
una după ceafă, îţi sar mucii pe jos! 

Pe poarta grădinii intră un băiat de vreo doisprezece ani. 
Avea capul gol şi cămaşa de pe el era ferfeniţă. Picioarele 


goale erau pline de zgârieturi cu urme de sânge închegat 
cu praf. 

— Treci la mă-ta şi vezi ce treabă are! spuse iar 
Moromete, pornind încet spre grădină. 

Chapter 2 


Băiatul se urni de lângă poartă şi intră în tindă. La vatră, 
femeia se chinuia cu o mână să mestece mămăliga, iar cu 
alta să prăjească nişte ceapă în tigaie. Alături de vatră, 
prinsă între două cărămizi, clocotea o oală cu ceva verde 
înăuntru. Femeia dăduse jos căldarea cu mămăligă şi o 
mesteca aprig, încercând din când în când s-o ţină pe loc cu 
talpa piciorului. 

— Venişi cu oile, mă? Du-te repede şi prinde-o pe Bisisica... 
Viu şi eu acum să le mulgem... Să torn mămăliga... Unde 
sunt fetele alea? 

Băiatul se uită la maică-sa şi se întoarse alene îndărăt, fără 
să spună ceva. leşi în curte şi începu să strângă oile spre 
obor. Câţiva miei săriseră pe prispă şi lingeau sare. 

— Câşi, mânca-te-ar câinii! zise el apucând mieii de gât şi 
făcându-le vânt de pe prispă. 

Închise poarta oborului şi rămase între oi tăcut. Oborul 
era mic şi cele douăzeci, douăzeci şi cinci de oi abia aveau 
loc să se mişte. Una dintre ele, care stătea alături de băiat, 
frecă pământul cu copita ei mică şi se culcă încet, 
suspinând. Era o oaie bătrână şi blândă care mergea 
totdeauna în urma cârdului. 

— Ai prins-o, mă? Hai mai repede că se răceşte mămăliga! 

Băiatul se întoarse nepăsător spre mama lui care intrase 
în obor cu un căldăroi în mână şi abia se mişcă. 

— Hai, Niculae... hai, Niculae! Să nu-ţi dau acum câteva! 
Unde e Bisisica? Treci s-o prindem, unde te tot uiţi? zise 
femeia cu un glas moale şi cam îndepărtat, ca şi când ar fi 
vorbit gardurilor. 

— Lovi-o-ar moartea de Bisisica! mormăi Niculae, 
apropiindu-se de o oaie neagră şi cornută care se pitise 


într-un colţ şi aştepta nemişcată, ascultând parcă cele ce se 
spuneau despre ea. 

Băiatul se repezi asupra ei şi o apucă de picior; oaia nu se 
mişcă, dar când îşi simţi piciorul prins zvâcni pe 
neaşteptate şi-l trânti pe băiat cu burta la pământ. 

— FPire-ai a naibii, dacă nu te omor! scrâşni el şi ridicându- 
se cu o sprinteneală uimitoare se repezi iar. De astă dată, el 
n-o mai scăpă din mâini. Oaia sărea în trei picioare şi gemea 
greu. Femeia se apropie cu căldarea şi o apucă de celălalt 
picior, o trase spre buza căldăroiului şi începu s-o mulgă. 
Niculae o ţinea de coarne şi o izbea cu sălbăticie peste bot. 

— Mânca-te-ar lupii să te mănânce! Dacă n-am să te omor 
într-o zi... 

Femeia zise s-o lase în pace să nu mai dea în ea degeaba. 
Cum degeaba? Mergea în frunte şi totdeauna târa întreg 
cârdul în goană peste izlaz şi nu se mai oprea până nu 
ajungea pe locurile de păscut. Niculae era silit să alerge şi 
el şi arunca zadarnic cu bulgări spre ea. Când ajungeau pe 
mirişte, băiatul cădea istovit de goană pe o brazdă şi 
plângea în neştire. Uneori o prindea cu ajutorul altor băieţi 
şi o bătea cu cruzime. Oaia se cuminţea un timp, lăsa alteia 
conducerea cârdului, apoi iarăşi îşi lua locul. Câteodată, 
înnebunit, Niculae alerga înaintea oilor aflate în plină 
goană, despărţea cârdul de oaia bezmetică, o alunga în 
porumburi cu ciomagul şi o bătea cu bolovani până îl 
părăseau puterile. Oaia sărea din loc în loc, fugea, se oprea 
tremurând şi gemea de lovituri. În ziua aceea nu mai 
alerga, dar a doua zi goana şi chinul băiatului reîncepeau 
cu prospeţime. Niculae o ţinea minte încă de pe când era 
noatină. 

Într-o iarnă, la Bobotează, venise popa cu căldăruşa şi 
intrase în obor să stropească oile cu aghiazmă. Bisisica - 
aşa o botezase Achim când o învățase să împungă ca 
berbecii - ieşise din cârd şi ridicase fruntea spre popă. 
Când părintele făcuse semnul crucii zbicind din busuioc, 
oaia, crezând că e vorba de împuns, se repezise în 


patrafirul aceluia bestecăind cu corniţele ei mici printre 
picioarele popii. 

— Gata, ai scăpat, zise femeia lovind cu milă spinarea oii, 
care în tot timpul mulsului tremurase ca frunza. Dă-i 
drumul, Niculae! 

Băiatul îi dădu drumul de coarne, izbind-o în acelaşi timp 
cu piciorul în grumaz; apoi prinse altă oaie, care cât simţi 
mâna femeii sub uger, singură se lăsă pe căldăroi şi începu 
să rumege liniştită. 

— Vezi, asta de ce stă?! îngână Niculae, ca şi când cineva 
ar fi pretins că toate oile seamănă cu Bisisica. Nu ştiu, 
mamă, dar eu m-am săturat... Eu le loveşte moartea de oi, 
îngână el mai departe jelindu-se. Eu nu mă mai duc cu 
oile... Toată lumea le dă la cioban, numai tata s-a găsit mai 
breaz să mă trimită pe mine... De ce nu-i spui să le dea la 
cioban? De două luni de zile nu m-am mai dus la şcoala. Are 
sa mă lase repetent... 

— Gata, zise femeia, alta... Hai mai repede că se răceşte 
mămăliga!... 

Niculae prinse altă oaie care nu mai era blândă. Elo 
apucă de bot cu ură şi-i strânse nasul: 

— Stai! Ce! o iai pe urmele Bisisichii, fire-ai a naibii?! 
bolborosi el. Apoi se adresă mamei cu alt glas: Eu spun una 
şi tu te faci că n-auzi! N-auzi că mă lasă repetent? 

— Ce să-ţi fac eu dacă te lasă repetent? Parcă dacă te duci 
nu te lasă! răspunse femeia cu gândul în altă parte. 

— N-auzi că nu mă lasă?! zise băiatul necăjit. De câte ori 
vreai să-ţi tot spun? 

— Ce să-mi tot spui? întrebă femeia cu acelaşi glas 
îndepărtat şi îmbulzit de alte gânduri. Alta, spuse ea iar. Se 
vede că nu prea le-ai păscut azi... Asta abia a dat câteva 
picături! 

Niculae, de astă dată, strigă: 

— N-auzi, mamă? 

— Aud, mă, aud! Spune! răspunse femeia mai apropiat. 


— Păi nu ţi-am mai spus? „lu, Moromete, nu te speria că 
n-ai cărţi şi că n-ai venit astă-toamnă, eu te trec clasa numai 
să vii la examen. Să înveţi pentru examen, că nu ţi-am pus 
note”... 

— Păi să te duci la examen, zise femeia, iarăşi cu gândul 
împrăştiat. 

— Cum să mă duc, mamă, dacă n-am învăţat?! 

— Păi învaţă! răspunse femeia moale. 

— Cum să învăţ?! strigă Niculae deodată atât de indignat 
şi furios că ridică şi braţele, şi glasul lui de copil răsună 
ascuţit în liniştea amurgului care începuse să acopere 
salcâmii. 

— Ia şi tu o carte cu oile şi citeşte. Ce vreai să-ţi fac eu? 
răspunse femeia cu un glas în care răzbătuseră câteva 
urme de interes. 

— Care carte, mamă, care carte? Nici Citirea n-a vrut să- 
mi cumpere tata. De unde să iau, că nimeni nu mi-o dă. 
Dacă m-ar lăsa să mă duc la scoală... 

Femeia tăcea şi mulgea mai departe oaia. 

— Mai e vreuna? întrebă ea apucând altă oaie. Treci şi 
ţine-o să nu-mi verse laptele, mai spuse ea, strângând 
căldăroiul între genunchi. 

Niculae apucă oaia de gât cu o mână, iar cu cealaltă o 
atinse pe femeie pe umăr. 

— Mamă, spune-i tu lui tata... zise el rugător, dar glasul i 
se rupse şi scoase un strigăt. Oaia se mişcase şi-l călcase pe 
o bubă de pe picior cu copita ei mică şi ascuţită. Niculae 
izbucni pe neaşteptate într-un plâns sfâşietor şi se lăsă jos 
ca o cârpă. 

— Ce e, mă, te-a călcat? întrebă femeia sec. De ce nu te 
păzeşti? Ţine oaia să nu-mi verse laptele! 

La auzul glasului lipsit de milă al mamei, băiatul începu să 
plângă şi mai adânc, perpelindu-se pe jos şi izbind cu 
pumnii lui mici în pământul afânat de bălegarul vechi al 
oilor. Femeia prinse altă oaie şi începu să mulgă singură şi 
tăcută, în timp ce Niculae continua să plângă. Într-o vreme 


el încetă orice mişcare, se ridică în capul oaselor şi rămase 
cu coatele pe genunchi. Se simţea că durerea piciorului îi 
trecuse de mult, el însă plângea mai departe pe genunchi, 
ca şi când ar fi cântat ceva lung şi deznădăjduit: 

— Aaa... aaa... 

— Ce e acolo mă? se auzi din drum glasul lui Moromete. 
Iar te-a călcat oaia? Taci din gură, că nu-ţi iese maţele. 

Femeia tocmai atunci terminase de muls şi pleca din obor. 
Ea se opri în mijlocul bătăturii şi vorbi cu un glas care îl 
făcu pe Niculae să se oprească din plâns. 

— Lovi-o-ar moartea de vorbă, de care nu te mai saturi, 
Ilie! Toată ziua stai de vorbă şi beai la tutun şi mie îmi arde 
cămaşa pe mine. Dacă alţii n-au treabă şi au chef de 
vorbă... Copilul ăsta plânge aici şi el stă la poartă şi bea 
tutun. Veniţi de la deal şi vă lungiţi ca vitele... şi eu să îndop 
singură o ceată de haidamaci... 

Paraschiv ridică fruntea şi-o privi pe femeie cu oură 
cuibărită în el de pe vremea când mama lui bună murise. 
Din drum, Moromete se urni spre poartă şi intră în curte 
tăcut. 

— Ce e, fa, zăltato, ce vreai să fac eu? Dacă e bleg şi-l 
calcă şi oile... 

— Toată lumea are treabă, Catrino, zise Tudor Bălosu din 
drum. 

Femeia nu răspunse nici unuia şi intră în tindă. 

— Moromete, zise Tudor Bălosu, nu stai, mă, să-ţi dau 
banii? 

Moromete făcu un gest nedesluşit. 


Chapter 3 


Cele două fete ale lui Moromete ajunseseră la gârlă şi 
începuseră să se scalde. Apa era rece, dar în timpul zilei 
fuseseră la muncă şi a doua zi era duminică, era căluşul, nu 
puteau sta fără să se spele. 


— Ce facem, fa? zise cea mai mare, Tita, după ce intră în 
apă şi începu să clănţăne din dinţi. E rece ca gheaţa. 

— Ei, ca gheaţa, vezi-ţi de treabă, aşa e la început, 
răspunse cealaltă intrând în gârlă vitejeşte. 

Tita se aplecă şi o stropi pe neaşteptate cu un val de apă. 
Fata cea mică ţipă ascuţit, se strâmbă înfiorată, apoi 
deodată se aplecă şi ea şi o împroşcă pe soră-sa de sus până 
jos. Se bălăciră câtva timp ţipând mereu, apoi Tita se opri şi 
strigă: 

— Ajunge, treci şi mă freacă pe spinare, trebuie să ne 
întoarcem acasă! 

Fetele începură să se spele pe rând, cea mai mare 
uitându-se din când în când cu teamă să nu le vadă cineva. 
Într-un timp ea chiar sări din apă şi se repezi spre mal. 
Partea de gârlă unde se scăldau era un loc dosnic la 
marginea satului, numit, nu se ştie de ce, Valea Morii. 
Lângă vale se întindea un fel de crâng lat, mai mult un fel 
de iaz părăsit de apele râului care curgeau pe marginea 
satului, Dinspre partea aceea, care făcea un cot mare lângă 
gropanul unde stăteau fetele, se auzea cineva plescăind 
prin apă şi apropiindu-se din ce în ce. 

— Treci, fă, afară, Ilinco, n-auzi că vine cineva? zise Tita 
speriată. 

— Şi dacă vine, ce? răspunse Ilinca nepăsătoare. 

— Fă, zăpăcito, nu ţi-e ruşine? Treci afară, n-auzi? 

Fata însă, chiar de-ar fi vrut să se mai ascundă, n-ar mai fi 
avut timp. De după cotul apei se ivi, printre frunzele 
aplecate ale crăcilor de sălcii, partea de la genunchi în jos a 
picioarelor cuiva. Fata cea mare când văzu pantalonii aceia 
umblând prin apă, îşi trase repede cămaşa pe cap şi pieri în 
tufişul sălciilor tremurând. De-acolo ea auzi numaidecât 
nişte glasuri şi îngheţă. 

— Ce faci, fă, aici, te scalzi? 

— Da, mă scald, ce să fac, răspunse Ilinca şi începu să 
râdă. 

— Scaldă-te, fă, se auzi iarăşi glasul acela. 


— Păi, mă scald, răspunse iar Ilinca. Apoi fata din tufiş se 
auzi strigată: 

— Tito, treci încoace că nu e nimeni. E Florica lui Miuleţ şi 
cu ga Leana, vor să prindă peşte. S-au îmbrăcat în 
pantaloni. 

Tita ieşi din tufiş încă înspăimântată şi când le văzu pe cele 
două cu plasa, începu să râdă: 

— Ce naiba, Floareo, zise ea, ai băgat-o în pantaloni? Era 
să mor de frică. Şi proasta aia sta în apă. Dacă era un băiat, 
fă, ce te făceai? 

Ilinca râse iar: 

— Da' ce, mi-era frică de el? Îi dam cu nămol în ochi! 

— Ei, ce ştie ea, zise muierea cu plasa. 

— Aţi prins mult peşte? întrebă Tita schimbând vorba. 

— Am prins pe dracu ghem! De câte ori ridicăm plasa, 
numai broaşte şi mormoloci. 

— Tata spunea că ăia pe la Bucureşti mănâncă broaştele! 
Zicea că le îndoapă cu carne şi le bagă la cuptor, aşa vii. Pe 
urmă, când încep să facă poc-poc, le scot afară şi le 
mănâncă cu furculiţa, zise Ilinca scuipând pe marginea 
apei. 

— Prostia ta, răspunse cea cu plasa. la uitaţi-vă! 

Cele două ridicară plasa la mal şi o dădură peste cap. 
Numaidecât un broscoi orăcăi cu putere făcând să răsune 
valea şi ţâşni înapoi în apă stropind în ochi pe cele două 
pescuitoare. Alte broaşte, de toate mărimile săriră de pe 
mal împroşcând apa. Un singur peştişor, ca un deget de 
copil, strălucea în buruienile de pe mal şi chiar şi acela era 
gata să alunece înapoi dacă una din pescuitoare nu l-ar fi 
prins numaidecât. Înainte de a-l arunca în oală, ea se uită la 
el cum zvâcneşte. 

— Hai să mergem, Ilinco, ce tot mai aştepţi, nu vezi că te- 
ai învineţit? 

Fata ieşi clănţănind şi se îmbrăcă repede. 

— Staţii, fa, că mergem şi noi, zise fata cu plasa. Aţi auzit? 
Se mărită Polina. 


— Polina lui Bălosu? Păi ştim, răspunse Ilinca. 

— Nu, nu ştiţi, că nu cu Birică se mărită, răspunse fata. 
Apoi se adresă însoţitoarei: Hai să mergem şi noi, ga Leano, 
că eu ţi-am spus că până nu plouă, peştii nu ies de pe fund. 
Fă, Tito, voi ştiţi că Polina era în vorbă cu alde Birică. Ei, 
acu' se mărită cu Stan Cotelici. 

— Cu şchiopu?! întrebă Tita, uimită. Cu urâtul ăla? Păi ce 
moartea găsit-o să-l ia pe-ăla? Că după ce e şchiop, mai e şi 
făcut! 

— Da” ce, fa, el nu trebuie să se însoare? Trebuie să-l ia 
cineva! zise Leana înfăşurând plasa. 

— Să-l ia moartea! răspunse Tita, râzând. 

— De ce, fa? Eu cum l-am luat pe Ene al meu? Ce are Stan 
Cotelii de fugiţi de el? 

— E urââât, ga Leano, răspunse Tita, luând-o pe lângă 
sălcii. Şi n-ar fi nimic, dar matale l-ai văzut cum umblă? Are 
atâta avere şi parcă e milog!... 

— E bine să strângă omul, răspunse Leana cu îndoială. 

— Hai, fa, îmbracă-te mai repede! zise Tita, răstindu-se 
spre soră-sa. De ce nu-ţi cârpeşti fusta aia, nu vezi că ţi se 
vede buca? 

— Ce să mai cârpesc, am tot cârpit-o... ia lasă-mă în pace! 
Dacă mi vede, ce? Cine o vede, să mi-o mănânce! răspunse 
Ilinca la fel de răstit. 

— Ce ştie ea, râse fata cu plasa. Să te vedem la anul sau la 
anul ălalalt, tot aşa ai să zici? 

Cu toate că era într-adevăr nevoie de anii aceia ca să nu 
mai zică (Ilinca n-avea nici paisprezece ani), când fusese 
pomenit numele lui Birică, fata cea mică a lui Moromete se 
roşise. Flăcăul însă nu ştia nimic. El era prieten cu fraţii ei, 
venea des seara pe la ei, jucau cu el tabinet, era vesel... şi 
mai ales cânta frumos. 

Cele trei fete o luară înainte, iar muierea mergea în urma 
lor cu plasa pe umăr. Soarele asfinţise şi în aer începuseră 
să bâzâie ţânţarii. Când cotiră după Valea Morii şi se 


apropiau de pădurea de la marginea satului, muierea care 
mergea mereu în urmă se miră: 

— Parcă ne-ar fi auzit, fa! Ăla care iese din pădure nu e 
Birică? 

Fetele băgară şi ele de seamă şi încetiniră paşii. Tăceau. 
Se gândeau dacă trebuie sau nu să-i spună ştirea flăcăului. 

— Ce mai faci, Birică, n-ai mai venit pe la noi! îndrăzni 
totuşi fata cea mică a lui Moromete când Birică le ajunse 
din urmă. 

Birică nu răspunse. Se cunoştea că îi pare bine că a 
întâlnit-o pe Tita. Dădu bună seara şi se apropie de ea. 

— Tito, vreau să-ţi spun ceva... Am fluierat aseară la Polina 
şi nu ştiu ce e cu ea, n-a vrut să mai iasă, şopti el după ce se 
îndepărtă puţin cu fata. Spune-i că am să trec diseară... 
Dacă nu mai vrea să vorbească cu mine, să-mi spună! 

S-ar fi putut crede că flăcăul nu dorea să ştie decât atât, 
dar Titei nu-i scăpă turburarea care îl stăpânea. 

Cunoştea şi ea bine această turburare. De aproape un an 
de zile era în vorbă cu Victor, fratele Polinei. Victor Bălosu 
nu spunea că nu ţine la ea, dar nici nu se străduia să arate 
că ţine. 

— Atâta vreau să ştiu, continuă Birică, de astă dată fără să- 
şi mai ascundă îngrijorarea. Ai să-i spui, Tito? 

Tita şovâia să răspundă. 

— Birică! Se vorbeşte că Polina... Nu ştiu, aşa am auzit... 
Tu nu ştii nimic? E vorba de Stan Cotelici, cică s-ar mărita 
cu el. Trebuie să vorbeşti tu cu ea, să vezi ce s-a întâmplat. 

Birică se posomori şi amuţi. Mai merse câţiva paşi cu fata, 
apoi, fără mai întrebe ceva, se îndepărtă. Fata cea mică a lui 
Moromete îl strigă din urmă, dar flăcăul nu răspunse. 


Chapter 4 

— Treceţi la masă, ori vreţi să vă chem cu lăutari? strigă 
Catrina Moromete din pragul tindei. Ilie, unde s-au dus 
fetele alea? Numai tu le-ai dat nas; unde-or fi ele acuma? 


Sculaţi în sus! Paraschive, Nilă, voi n-auziţi? Niculae, tu ce 
mai aştepţi? Ai băgat nasul între picioare... 

Femeia se opri deodată din vorbit şi chipul i se schimonosi 
de spaimă. Pe alături de ea ţâşni Duţulache, câinele, ieşind 
din tindă cu o bucată mare de ceva alb în gură, pesemne 
brânză. Femeia îl întrebă: 

— Când ai intrat, lovi-te-ar turbarea? Lasă jos! Lasă jos! 
Lasă jos, n-auzii? 

— Dă-i apă, zise Moromete liniştit. 

Paraschiv începu să râdă, sculându-se de pe dulamă. 

— Lasă jos, lasă jos, mânca-te-ar câinii, lasă jooos!... striga 
zadarnic femeia. Câinele pierise în grădină. Acum să 
mâncaţi câinele, spuse mai departe Catrina, uitându-se 
crunt la fiul vitreg care râdea. 

— De ce să mâncăm câinele, fă, proasto? întrebă 
Moromete, liniştit încet. Apoi, tot liniştit, spuse mai departe 
şi la fel de încet, ca şi când ar fi vorbit cu el însuşi: De ce să 
mâncăm, fa, zăltato, sărito de la locul tău. E bun câinele de 
mâncat, fa? E bun să te mănânce el pe tine! Şi chiar o să te 
mănânce. Azi ţi-a luat brânza, mâine o să-ţi ia... 

— Nu treceţi o dată la masă? strigă femeia scoasă din 
minţi. Dacă n-o să mă duc în lume şi să vă las... şi moartea 
să vă ia pe toţi şi la cimitir să vă ducă!... 

— Taci, fa, din gură, dosădito! zise iar Moromete şi mai 
liniştit ca înainte. Vezi-ţi, fa, de treabă! Ai făcut mâncare? 
Spune o dată şi taci, că nu sunteţi surzi. 

Paraschiv stătea pe prispă şi rânjea. Femeia amuţi, nu mai 
zise nimic. Pe drum se văzură cele două fete apropiindu-se 
de casă. Moromete şi ridică de pe prispă şi, în tăcerea care 
se lăsase, glasul lui picură liniştit încet, de astă dată 
spunând însă altceva: 

— Tu, Paraschive, ce stai acilea şi beleşti fasolele la mine? 
Ce, nu ţi-am mai văzut dinţii ăia de mult? Rânjeşti ca un 
colţat la maică-ta, parcă tu ai fi mai breaz. De ce nu treci la 
masă? Şi pe voi v-a găsit scăldatul? Dacă vă iau de păr şi 
mătur bătătura cu voi, vă scutesc de-o treabă mâine 


dimineaţă. O lăsaţi pe mă-ta singură şi vă duceţi. Unde sunt 
ăilalţi? 

Moromete vorbise până acum încet şi liniştit. Deodată 
curtea răsună de un glas puternic şi ameninţător făcându-i 
pe toţi să tresară de teamă. 

— Nilă! Achime! strigă Moromete de două ori. 

După un timp, se auzi în casă cum cineva sare din pat; în 
acelaşi timp, poarta grajdului se deschise şi se văzu, venind 
încet şi frecându-se cu mâinile la ochi, Achim. 

— Ce e, mă, cu voi? întrebă Moromete, cu glasul dinainte, 
încet liniştit. Ba chiar blând. Nu vă e foame? Staţi la masă! 
Puteţi pe urmă să dormiţi până poimâine dimineaţă... 

Catrina Moromete se şterse pe frunte de sudoare şi intră 
în tindă. Unul câte unul, copiii intrară în tinda casei. Se 
înserase bine şi de pe vatră focul arunca până departe o 
fâşie roşie de lumină făcând să strălucească bătătura. 

Cât ieşeau din iarnă şi până aproape de sfântul Niculaie, 
Moromeţii mâncau în tindă la o masă joasă şi rotundă, 
aşezaţi în jurul ei pe nişte scăunele cât palma. Fără să se 
ştie când, copiii se aşezaseră cu vremea unul lângă altul, 
după fire şi neam. Cei trei fraţi vitregi, Paraschiv, Nilă şi 
Achim, stăteau spre partea dinafară a tindei, ca şi când ar fi 
fost gata în orice clipă să se scoale de la masă şi să plece 
afară. De cealaltă parte a mesei, lângă vatră, jumătate 
întoarsă spre străchinile şi oalele cu mâncare de pe foc, 
stătea întotdeauna Catrina Moromete, mama vitregă a celor 
trei fraţi, iar lângă ea îi avea pe ai ei, pe Niculae, pe Ilinca şi 
pe Lita, copii făcuţi cu Moromete. Dar Catrina fusese şi ea 
măritată înainte de a-l lua pe Moromete: bărbatul acesta îi 
murise în timpul războiului, dar nu pe front, fiindcă nu 
împlinise încă anii ca să fie luat militar, ci acasă de apă la 
plămâni; îi lăsase o fată (pe care Catrina o născu după 
moartea lui) şi când plecă din casa socrilor n-o luă cu ea, o 
lăsă bătrânului Năfliu, bâtului, cum îi spuneau cu toţi, cu 
care însă Catrina nu se avea bine. 


Moromete stătea parcă deasupra tuturor. Locul lui era 
pragul celei de-a doua odăi, de pe care el stăpânea cu 
privirea pe fiecare. Toţi ceilalţi stăteau umăr lângă umăr, 
înghesuiți, masa fiind prea mică. Moromete n-o mai 
schimbase de pe vremea primei lui căsătorii, deşi numărul 
copiilor crescuse. El şedea bine pe pragul lui, putea să se 
mişte în voie şi de altfel nimănui nu-i trecuse prin cap că ar 
fi bine să se schimbe masa aceea joasă şi plină de arsurile 
de la tigaie. 

Paraschiv, Nilă şi Achim nu erau din firea lor nişte copii 
tăcuţi, moi ori lipsiţi de veselie. Totuşi, ca totdeauna, ei se 
aşezară la masă absenţi, uitându-se în gol, oftând, parcă ar 
fi trebuit nu să mănânce, ci să ridice pietre de moară. 
Moromete se aşeză şi el pe prag, făcând în acelaşi timp 
câteva cruci repezi şi închizând o clipă, evlavios, ochii. 
Niculae, care nu avea scaun, se aşeză turceşte pe pământ. 

— Du-te, mă, şi ia-ţi o pernă, dosăditule, de câte ori să-ţi 
spui? Că ăştia nu sunt în stare să facă măcar un scaun, zise 
femeia, uitându-se la cei trei care aşteptau, tăcuţi şi 
plictisiţi, mâncarea. 

— Tu de ce nu faci? zise Achim, ai cărui ochi clipiră ascuţit, 
înfigându-se din golul în care erau pierduţi mai înainte, în 
cei ai mamei vitrege. 

Moromete, care tocmai îşi făcuse cruce, se uită la femeie 
cu gura căscată mirare. 

— Taci, fa, din gură, n-auzi?! zise el, apucând lingura de 
lemn între degete. 

— N-auzi ce zice colţatul? răspunse femeia, ştergându-se 
de sudoare, fără să-i pese de privirea bărbatului. 

— De ce colţat?! întrebă moale Paraschiv, apucând şi el 
lingura într-un fel anumit, vrând să spună că vrea să 
mănânce mai repede. 

— Taci, mă, din gură! zise şi Nilă cu un glas şi mai moale 
decât al fratelui, aproape şoptit. 

— Cine vă întrece? răspunse Catrina. Aşează-te masă, 
ridică-te masă. Abia se mişcă, abia se aşează, cleaf-cleaf, 


parcă i-ai da să mănânce otravă. 

— Pui, fa, mâncarea-aia o dată?! zise Moromete liniştit, 
dar în glas cu fire de ameninţare. 

Cele două fete tăceau. Niculae se uita la tatăl său 
nemişcat, cu ochii pironiţi pe fruntea largă, descoperită de 
golul părului căzut de o parte de alta a creştetului. Catrina 
apucă o oală mare de pe vatră şi o trase lângă ea. Fata cea 
mare, Tita, desprinse dintr-un cui de lângă firidă o aţă 
subţire de bumbac şi tăie mămăliga în felii groase. Ilinca 
aşeză în mijlocul mesei o strachină largă şi adâncă, iar 
femeia o umplu numaidecât cu ciorbă verde şi groasă de 
ierburi. 

— Da” brânză nu e? şopti Niculae indignat, uitându-se la 
maică-sa. 

— Du-te de-o ia din burta lui Duţulache! răspunse mama. 

— Da' ce! Ce Duţulache? Mie să-mi dai brânză, zise iar 
Niculae, trântind lingura pe masă. 

— Parcă spuneai că să le mănânce lupii de oi, îngână 
femeia mai moale, cu un glas nepăsător. 

— Mănâncă, mă, acilea şi nu te mai miorlăi, puturosule! Te 
găsi brâna. Când e, te uiţi chiondărâş la ea, zise tatăl 
nepăsător şi el, înghițind un dumicat mare. 

Niculae amuţi. Pieptul i se ridică şi cobori repede; buzele îi 
tremurară. Câteva clipe se uită la maică-sa. Femeia mânca 
cu gândurile în altă parte. Băiatul se uită atunci spre soră- 
sa Ilinca, dar fiecare mânca repede, însufleţit pe 
neaşteptate, tăcut şi parcă nemaisimţind pe cel de alături. 
Băiatul înghiţi greu, se ridică de la masă şi ieşi afară. 
Aproape că nimeni nu-l luă în seamă. 

— Dacă mănânci, mi-eşti ca un frate, Niculae, zise Achim 
batjocoritor, dacă nu mănânci, mi-eşti ca doi. 

— Să te ia naiba, izbucni băiatul hohotind şi făcându-se 
nevăzut. 

Pe faţa femeii trecu o umbră de durere auzind plânsul de 
afară al copilului. 


— De ce nu-l laşi în pace Ilie? şopti ea, privindu-şi bărbatul 
fără teamă. N-ajunge că îl trimeţi ca vai de capul lui şi 
rabdă de sete toată ziua cu oile? Îl mai faci şi puturos. Voi 
vă duceţi şi munciţi ca oamenii, vă mai odihniţi, aveţi apă, 
mâncaţi, şi el, săracu, rabdă de sete toată ziua şi aleargă 
după zăpăcita aia de Bisisica... 

Moromete se sculă de la masă tăcut şi ieşi afară. După 
câtva timp se auziră câteva cuvinte înnăbuşite şi pe urmă 
tatăl se întoarse ţinându-l pe băiat de mână. 

— Stai şi mănâncă, nu te prosti, zise Moromete aşezându-l 
la masă. Dă-i, fa, nişte brânză, hai, el se duce cu oile, de! 

— Nu mănânc brânză, scrâşni Niculae, ştergându-şi obrajii 
pătaţi de acrimi. 

— Mănâncă-mă pe mine atunci, răspunse omul. 

Strachina de pe masă se golise între timp. Catrina se 
întoarse şi apucă oala din spate. 

— Nu-i arde lui de brânză, zise ea, turnând în strachină. I- 
e necaz că o să rămână repetent. l-e necaz şi lui că anul 
trecut i-a luat-o a lui percitoru înainte, că tot aşa, te-ai 
apucat să-l trimiţi cu oile... Parcă mureai dacă-l lăsai barem 
o lună, acolo, să se ducă... i-e drag şi lui... 

— Ia mai lasă, zise Ilinca, uitându-se supărată spre maică- 
sa. Ne găsi şcoala! 

— Taci, fa, din gură, proasto! zise mama, ridicând mâna 
ameninţător spre fată. 

— Fă! Fă! Fă, n-auzi? mormăi Moromete. Pune, fa, 
mâncarea şi mai trage-te pe fălcile alea că te-or fi durând 
de când vorbeşti! Altă treabă n-avem noi acuma! Ne 
apucăm să studiem. Mai bine vezi ce-o să faci, că mâine 
dimineaţă... dar ce zic eu: mâine dis-de-dimineaţă o să vie 
ăla să-ţi ia ţoalele din casă. 

— De ce să-mi ia ţoalele din casă? întrebă femeia 
nevinovată. 

— Aşa! Ca să se mire proştii, răspunse omul. Vezi că se 
umflă laptele... 


Tita se întoarse şi dădu la o parte de pe vatră o oală plină 
cu lapte. Catrina turnă iarăşi ciorbă în strachina de pe 
masă, care între timp iar se golise. 

— Ce faci, mă, că am vorbit iar cu Cătănoiu. Zice că 
săptămâna asta pleacă la Bucureşti, zise Achim, uitându-se 
pe sub sprâncene la tatăl său. 

— Ducă-se învârtindu-se! răspunse Moromete 
posomorându-se deodată. 

Niculae, care începuse să mănânce, lăsă lingura pe masă 
şi se uită cu nesaţ la fratele său vitreg. 

Nepăsător, Achim continuă, făcând o socoteală simplă: 

— Avem douăzeci şi patru de oi, toate cu lapte. Asta 
înseamnă două sute patruzeci de lei pe zi. Într-o 
săptămână... 

— Înseamnă, răspunse Moromete batjocoritor. Înseamnă 
prostia ta din cap. 

— Mă, eu ţi-am spus! zise Achim cu dispreţ parcă. La 
toamnă trebuie să plătim banca. Eu zic că trebuie să-mi 
spui o dată, dacă îmi dai sau nu-mi dai drumul! 

Catrina care ascultase se amestecă şi ea: 

— Lasă-l, mă, să se ducă. Nu e vorba numai de bancă, dar 
sunt şi ei băieţi mari... N-au o treanţă pe ei... Cu ce să-şi 
cumpere? 

— Şi ce băgaţi în voi dacă pleacă cu oile? întrebă 
Moromete curios. 

— Cum ce băgăm? Mai e o găină, mai e un miel!... 

— A! făcu Moromete, oile pleacă, mieii rămân! Dar 
muierea parcă nu auzi. 

— Şi pe urmă, zise ea, peste o săptămână, două, începe 
secerea, facem pâine... Am trăit noi şi fără oi! 

— Taci, mamă, din gură, zise Ilinca scoasă parcă din sărite. 
Să vii tu la deal şi să munceşti şi să vezi pe urmă cum e fără 
lapte... 

— Las-o, Ilinco, că o găsiră găinile şi mieii. E plină de găini 
şi miei, zise tatăl cu ironie. 


Niculae se întoarse spre soră-sa şi-i arse o palmă peste 
cap, scrâşnind din dinţi. 

— Ce ai, mă, eşti nebun? ţipă fata. 

— Ce te-amesteci?! răspunse Niculae, sărind în sus de la 
masă, gata să fugă afară. 

— Niculae, dacă mă scol la tine, te dau cu capul de pereţi 
până îţi ies bolboşile ochilor, zise Moromete fulgerându-l cu 
privirea. 

— Ce s-amestecă ea? zise băiatul arţăgos. 

— Ce e, mă, îţi pare bine că n-o să te mai duci cu oile?! 
întrebă Tita cu glas subţire şi înalt. Nu-ţi fie frică, ai să 
mergi la deal să dea zece sudori din tine. 

— Ce-aveţi, fa, cu el? se răsti mama furioasă. Nu puteţi să 
vă vedeţi de treabă? 

— Tu îi dai nas, zise Tita. 

— Vezi să nu-ţi dau eu una peste nas, ameninţă mama. 

— Mă, se vede că nu sunteţi munciţi, mă! se prăbuşi 
Moromete de uimire. Păi eu când veneam de la deal 
adormeam cu dumicatul în gură! Acu' vă sparg oalele şi 
străchinile astea în cap! Nici la sfânta masă nu v- 
astâmpăraţi! Niculae, stai jos şi bagă în tine şi dacă mai 
sufli o vorbă te... te... 

Toţi lăsară ochii în jos şi se făcu tăcere. Catrina schimbă 
strachina turnă al doilea fel de mâncare, laptele fiert. 
Moromete luă două felii mămăligă şi le puse în strachina 
plină. În aceeaşi clipă, vreo şase linguri se îndreptară spre 
mijlocul mesei şi începură să dumice mămăliga în strachină. 
Niculae îşi strecurase şi el lingura printre ceilalţi şi abia 
izbuti să apuce ceva şi să ducă la gură. Strachina se goli 
numaidecât. Femeia o umplu iarăşi. Într-un timp, Niculae 
prinse lingura soră-sii într-a lui şi o izbi afară, scrâşnind, 
stropindu-i pe toţi cu laptele fierbinte. În aceeaşi clipă, 
palma lui Moromete se ridică şi căzu pe capul lui ca o 
greutate de fier, detunându-l. Băiatul încremeni cu ochii 
holbaţi, strânse din dinţi şi răsuflă greu. Deşi stătea jos, se 
clătină şi se lungi moale alături de masă. 


— Scoal' în sus! zise Moromete încet, dar cu un glas 
îndesat. 

Băiatul se ridică în palme şi genunchi, rămase astfel o 
clipă, apoi se ridică în capul oaselor. 

— Ia şi mănâncă! rosti cu acelaşi glas omul. 

Niculae se întoarse spre masă, aruncă spre soră-sa o 
privire care mocnea de ură şi apucă lingura în mână. În 
acest timp, însă, strachina se golise iarăşi. Femeia turnă a 
treia oară, se uită spre Ilinca şi lăsă oala în jos. 

— Gata, ăsta e tot laptele, zise ea, deşi nu-l răsturnase pe 
tot... 

Până la sfârşitul mesei, nimeni nu mai vorbi. Moromete îşi 
întinse picioarele şi împinse masa mai încolo de lângă el, 
frecându-şi mâinile una de alta să se curețe de mămăligă. 
Femeia şi fetele strângeau oalele şi străchinile. 

— Să nu vii încoace, lovi-te-ar jigodia, că-ţi sparg capul, 
zise Catrina, amenințând câinele care aştepta pe prispă să 
se răstoarne masa. 

— Apă a băut? rânji Paraschiv, încercând să zâmbească, 
repetând ironia tatălui. 

— Mai şi vorbeşti! bombăni femeia. 

— Paraschive, după demâncare ce urmează? întrebă 
Moromete. 

— O ţigare, răspunse Niculae. 

— Ce e, mă, ai înviat? zise Ilinca râzând. Ai un cap ca de 
dovleac. 

— Şi tu, ca de... ca... Tâmpito! se bâlbâi Niculae. 

— Tată, îl auzi? se miorlăi fata, crezând că tatăl are să-i 
mai dea o palmă lui Niculae, dar omul parcă n-auzi, se 
căuta mereu în buzunarele flanelei. 

— N-auzi, mă, să-mi dai o ţigare, Paraschive, zise el, 
pregătindu-şi o foiţă de jurnal. 

— De unde să-ţi dau dacă n-am, mormăi Paraschiv ca un 
urs. 

Moromete nu-l luă în seamă. Întinse foiţa spre fiu să-i pună 
tutun dar deodată lăsă hârtia jos şi şopti apăsat: 


— Ia tăceţi! Sst! Tăceţi din gură! 

Toţi copiii se uitară la el fără să înţeleagă ce vrea. 

— Ce este? Ce s-a întâmplat? îl întrebă muierea. 

— Taci! zise omul, aşteptând încordat. 

Fiecare rămase la locul lui în tăcere. Paraschiv, Nilă şi 
Achim stăteau nemişcaţi în câte un colţ al tindei. Femeia şi 
fetele rămaseră şi ele nemişcate, cu câte o strachină sau o 
lingură în mână, cu gura puţin deschisă a mirare şi 
neînțelegere. 

În tăcerea aceea se auzi deodată din depărtare un om 
care mergea pe drum şi cânta. 

Afară toate zgomotele se topiră numaidecât şi peste sat se 
lăsă deodată o linişte mare. Cântecul flăcăului acoperea 
întinderea şi adâncimea nopţii. 

Era al unei fete părăsite, cântat însă de un flăcău. Spunea 
că odată era iarnă, dar el, băiatul, tot venea la ea, acum e 
soare şi frumos şi el nu mai vrea să vină... Vocea urca în 
noapte şi în amintire cu patimă clocotitoare... Moromete se 
ridică şi ieşi pe prispă. El se întoarse însă numaidecât 
îndărăt şi se aşeză iar pe pragul lui. Ceilalţi ascultau toţi 
fără să se mişte, uitând în aceste clipe de ei înşişi. 

— Doamne sfinte, cum cântă flăcăul ăsta! murmură mama 
uimită. Birică e, nu-i aşa, Tito? întrebă ea când afară 
cântecul nu se mai auzi. 

— Da, el e! răspunse fata. 

Moromeţii se dezmorţiră şi reveniră iarăşi la starea lor 
dinainte. Masa se terminase şi acum ar fi trebuit să se 
culce, dar cei trei, Paraschiv, Nilă şi Achim, care dormiseră 
înainte de masă, nu păreau că au de gând să facă aşa ceva. 


Chapter 5 


Când se despărţise de Tita lui Moromete, lui Birică numai 
de cântat nu-i ardea; se grăbise să se ducă acasă, să stea la 
masă şi să plece pe urmă s-o cheme pe Polina la poartă. Se 
dusese acasă, dar nu putuse să mănânce şi plecase 


devreme, nu mai avusese răbdare să aştepte până după 
mâncarea oamenilor. 

Birică avea douăzeci şi patru de ani şi era în vorbă cu 
Polina de prin iarnă. Nu ştia ce să mai creadă despre ea.l 
se mai întâmplase o dată să ţină la o fată şi nici atunci nu 
înţelesese pentru ce la început fetei îi plăcuse şi mai pe 
urmă, tot aşa, nu mai vrusese să iasă la poartă. Acum însă 
era parcă mai rău, înţelegea şi mai puţin. Intrase în vorbă 
cu Polina la un clic, la curăţat porumb, se juca ineluşul. 
Polina nu ghicise că inelul e la Birică şi cel care avea 
cureaua şi conducea jocul îl întrebase: „Câte să-i dau, 
Birică?” „Câte vrei!” răspunsese Birică şi asta însemna că 
trebuia doar să-i atingă palma, adică de formă. 

Atunci văzuse un surâs de batjocură pe buzele fetei, parcă 
ar fi vrut să-i spună că n-are nici un rost s-o cruţe, fiindcă 
tot nu-i place de el. 

„Ba nu, dă-i una fierbinte ca focul”, spusese atunci Birică. 

Jocul continuase şi Birică fusese scos să ghicească la cine e 
inelul. Greşise înadins, ştia că inelul trebuie să fie la Polina. 

„Câte să-i dau, Polino?” întrebase într-adevăr cel care 
conducea. 

„Dă-i una moale ca lâna şi una iute ca fulgerul”, răspunse 
Polina. 

Pe cea iute ca fulgerul o primise drept în inimă şi se 
înfiorase de bucurie. În seara aceea nu mai vorbise nimic cu 
ea, dar în seara următoare venise singur la poarta ei şi 
fluierase. Ştia că n-are să iasă, că trebuia să vină seri de-a 
rândul la poarta ei pentru ca ea să aibă timp să se 
gândească şi abia după mai multe seri din acestea ea să 
iasă în sfârşit şi să-i spună, să-i dea de înţeles, că s-a gândit 
la el şi îi place, sau s-a gândit şi n-o lasă maică-sa. Dar ce 
ciudat lucru, ea ieşise chiar în prima seară - a doua seară 
de când intrase în vorbă cu ea - şi nu suflase nici un cuvânt 
nici despre maică-sa, nici despre cineva de-ai ei şi nici 
măcar cuvintele obişnuite: „Mă duc, ne vede cineva”. Se 
apropiase de el dintr-o dată, foarte hotărâtă, zăpăcindu-l 


prin nepăsarea ei faţă de primejdiile care o pândeau, 
primejdii adevărate şi cunoscute de toate fetele şi de care 
ea parcă nici nu vroia să ştie. 

Înţelesese mai târziu că ea ţinea la el mai de mult, nu vroia 
să spună de când, era limpede că nu din seara aceea cu 
ineluşul, ci mult mai dinainte. Faptul că o fată ca Polina 
ţinea la el - el care plăcea fetelor doar când cânta, mai mult 
nu ţinea la el niciuna fiindcă era flăcău cu mulţi fraţi şi nu-i 
venea decât un pogon de pământ - îl făcuse mai pe urmă pe 
Birică să uite că e flăcău sărac şi să se gândească mai cu 
îndrăzneală la însurătoarea lui. Când îi dăduse apoi de 
înţeles Polinei că se gândeşte să se ia cu ea, Polina se făcuse 
roşie şi se uitase la el cu nişte ochi ciudaţi, ca în seara aceea 
la clic: „Şi dacă eu nu vreau, ce-ai să faci, Birică?” întrebase 
ea. „De ce să nu vrei?” „Mai ştii? Poate că nu ţin la tine.” El 
o apucase de mână crezând că glumeşte, dar ea îl lovise 
peste braţ şi se trăsese îndărăt. Păruse cu adevărat 
mânioasă pe el şi Birică nu prea înţelesese. 

Aducându-şi aminte de această întâmplare uitată, Birică se 
opri în mijlocul drumului lovit parcă fără veste de înţelesul 
târziu şi cumplit pe care aceste cuvinte ale ei îl adevereau. 
Vru să se întoarcă din drum, dar continuă totuşi să meargă 
spre casa Polinei şi mergând el uită că vroia să afle ceva de 
la ea; nu mai vroia decât s-o vadă. Întâi de toate s-o vadă. 
Parcă îi uitase chipul şi neputându-se grăbi decât la pas, 
deodată el începu să cânte. Gândul că s-ar putea ca ea să 
nu iasă nici de astă dată - şi atunci ar fi rămas singur cu 
dorinţa lui chinuitoare de a-i vedea chipul - se ascunsese 
undeva în adâncul inimii şi cânta într-o ciudată uitare de 
sine. 

În dreptul Moromeţilor glasul său se frânse tot aşa cum 
începuse, pe neaşteptate. Casa Polinei era la un pas; Birică 
se opri pe podişca lui Bălosu şi fluieră. 

Casa Polinei rămase liniştită. Birică mai aşteptă puţin şi 
fluieră din nou. De astă dată auzi uşa de la tindă 
deschizându-se. Gardul lui Bălosu era înalt şi Birică n-o 


vedea pe fată. Dar nici nu se uita, fiindcă auzind-o că vine, 
hotărâse să nu dea bună seara şi nici să înceapă el cel 
dintâi vorba. Portiţa scârţâi uşor şi câteva clipe tăcerea nu 
fu turburată de nimic; Birică şedea pe podişcă, jumătate 
întors şi aştepta. 

— Ce e, mă? Ce fluieri aici? Ce, e târla lui tac-tău? 

Birică se răsuci speriat. În poartă, în locul Polinei, îl 
recunoscu pe Bălosu. 

— De ce să nu fluier? bolborosi el cu un glas sumbru. Nu 
cumva crezi că te-am fluierat pe dumneata? 

După ce spuse aceste cuvinte, Birică vru să se 
îndepărteze. 

— Pleacă în... mă-tii d-aici şi să nu te mai prind că fluieri la 
poarta mea, că pun câinii pe tine. 

Birică se apropie cu băgare de seamă de tatăl Polinei şi îi 
şopti: 

— Nea Tudore, ia seama la vorbă că nu ţi-am făcut nimic. 

— Ce să iau seama la vorbă? Ce cauţi tu la fata mea? 

Şi fără să mai dea alte lămuriri, îl şi apucă pe flăcău de 
gulerul cămăşii şi îl îmbrânci. Birică se trase singur îndărăt, 
dar puse mâna pe stinghia stănoagei, gata s-o smulgă. 
Rămase însă nemişcat. În spatele lui Bălosu apăruse Victor, 
voiajorul, cu o măciucă în mână. 

Birică aşteptă câteva clipe şovăielnic, apoi se îndepărtă cu 
fruntea în pământ. 

Curând însă se întoarse înapoi. Cei doi nu mai erau la 
poartă. Vru să fluiere, dar se răzgândi şi din nou se 
îndepărtă. De astă dată se opri în dreptul Moromeţilor. Veni 
lângă gard şi şopti prin întuneric: 

— Bă Nilă-m”! 

— Cee-m'? Care eşti? şopti Nilă de pe prispă. 

— Ia vin pân-aici, zise iar glasul de lângă garduri. Eu sunt! 
Birică. 

Intrigat, Moromete ieşise şi el pe prispă. 

— Tu eşti, Birică? întrebă el. 

— Vreau să-i spun ceva lui Nilă, răspunse Birică. 


Flăcăul intră în curte şi se apropie prin întuneric de cei de 
pe prispă. 

— Bună seara, zise el moale. Unde eşti, Nilă? 

— Ce s-a întâmplat, mă? mormăi Paraschiv, rezemat în 
întuneric de stâlpul casei. 

— Nilă, unde eşti, mă? întrebă Birică fără să răspundă. 
Hai, nu mergi, ce mai stai? N-ai mâncat? 

— Hai, că merg, acuma, răspunse Nilă, coborând de pe 
prispă. 

— Ce s-a întâmplat, Birică? întrebă Moromete. 

Birică se aşeză pe prispă şi deodată izbucni. 

— Nea Ilie, ce dracu vreai să se întâmple? Ştii şi dumneata 
că la o fată mare şi-un măgar zbiară! Eram în vorbă cu asta 
a lui Bălosu. 

— Măi Birică, prost mai eşti, zise Moromete, în şoaptă, ca 
şi când s-ar fi temut să nu-l audă vecinul. Nu mai găseşti tu 
altă fată? E satul plin. Şi nu-ţi ajunge aici, te mai duci şi la 
Miroşi şi la Balaci, poţi să iai satele la rând până la Dunăre. 
D-aia te vaiţi tu? Îmi spuse şi mie adineauri în drum alde 
tat-său că Polina şi cu ăla sunt în vorbă de mult... Că e 
daravelă veche... 

În acest timp, Birică se sculase de pe prispă şi se tot mişca, 
ascultându-l pe Moromete. 

— Minte, strigă el deodată, când Moromete isprăvi. 

Paraschiv, Nilă şi Achim tresăriră la strigătul flăcăului. 
Birică porni repede pe lângă prispă şi se opri lângă gardul 
grădiniţei în dreptul căruia se ghicea prin întuneric casa şi 
bătătura lui Tudor Bălosu. 

— De ce minţi, mă? strigă Birică spre Tudor Bălosu. De ce 
minţi, mă? spuse el din nou, ca şi când ar fi ştiut că acela îl 
ascultă. Nea Tudore, să fiu al dracu... lasă! Iar tu, Polino, să 
nu crezi că eu am să mai... că n-o să mai dau eu ochii cu 
tine! 

Flăcăul plecă de lângă gard şi înjură încet; el veni însă 
numaidecât îndărăt şi de astă dată începu să strige fără 


teamă, ca şi când ceea ce spusese înainte l-ar fi răscolit rău, 
făcându-l să-şi piardă măsura: 

— Ce e, mă, ce crezi tu, ai? Că dacă mă goneşti de la 
poartă... Da' ce, mă, crezi că te-am fluierat pe tine? Asmuţi 
câinii pe mine, mă, ca pe-un ţigan? De ce să asmuţi câinele 
pe mine, nea Tudore, dacă ai o fată şi fluieră cineva la ea, 
dumneata trebuie să asmuţi câinele? Ce ţi-am făcut eu 
dumitale? Ţi-am făcut eu ceva vreodată? Pâi de ce asmuţi 
câinele pe mine, nea Tudore, dacă de furat nu te-am furat, 
de făcut nu ţi-am făcut nimic? Atunci de ce să asmuţi 
câinele pe mine, nea Tudore? De ce să asmuţi câinele pe 
mine, mă, tu-ţi dumnezeul mă-tii, Bălosule! Chiorule! 

— Birică! strigă Nilă de pe undeva unde era. 

— Birică, taci, mă, din gură, unde-ai băut? murmură 
Paraschiv. 

Îl ştiau un flăcău la locul lui şi erau nedumeriţi de aceste 
strigăte. Socotiră că trebuie să-l ţină de rău, dar Birică se 
smuci. 

— la lasă-mă, bă! strigă el pornind iute spre poartă. Hai, 
Nilă, mergi sau nu mergi? Ce crede el că eu sunt prost? 

Spunând cuvântul prost, flăcăul ţâşni deodată înapoi lângă 
grădiniţă şi începu din nou să strige. 

— Fă, Polino, uite ce e! Dacă tu crezi că eu sunt prost, fii tu 
mai deşteaptă. Eu te las, fă, mărită-te! Mărită-te cu şchiopul 
ăla şi lasă-mă pe mine aşa prost cum sunt eu. Şi dacă 
dumneata, nea Tudore, ieşi la mine şi amuţi câinele, păi 
lasă!... 

Pe la casele vecinilor se vedeau pâlcuri întunecate de 
băieţii şi fete care ascultau în tăcere. Birică ieşi în drum şi-l 
strigă din nou pe Nilă, întrebându-l dacă merge sau nu. 
Nilă vru să-i răspundă, dar flăcăul ieşise la şosea şi plecase. 

— Asmute câinele pe mine! strigă el iar, oprindu-se în 
mijlocul şosele ca şi când cei care ascultau i-ar fi cerut 
socoteală. Am venit şi eu la poarta lui ca un flăcău şi el sare 
la mine, parcă aş fi venit să-i sparg casa... Lasă, Bălosule! 
Mai vorbim noi doi, cu voiajorul tău cu tot... vă aranjez eu 


pe voi, încheie el ameninţător şi de astă dată se îndepărtă 
de tot de casa fetei. 


Chapter 6 


Tot timpul acesta, de dincolo, din curtea lui Tudor Bălosu 
nu se auzise nimic, ca şi când casa ar fi fost pustie. 
Paraschiv, Nilă şi Achim, împreună cu tatăl lor ieşiseră 
câteşipatru în poartă. Mai pe urmă, se apropiaseră şi cele 
două fete şi Niculae în urmă. Când Birică o luă încet spre 
şosea, Nilă se dezlipi de lângă poartă, unde stătea rezemat, 
şi porni alene în urma lui. Moromete îl petrecu o vreme cu 
privirea până se îndepărtă câţiva paşi de şanţul şoselei, apoi 
îl strigă deodată, ca şi când până atunci ar fi stat la îndoială, 
gândindu-se la ceva. 

— Nilă, unde te duci? 

— Mă duc cu ăsta, răspunse Nilă, oprindu-se. 

— Nu te mai duce, zise Moromete încet. Ia vin” încoace. 

Nilă se întoarse nedumerit şi se opri lângă podişcă. 

— Nu te mai duce, spuse din nou omul. lart-o în seara asta 
că nu moare! Nu ţi-o fură nimeni. 

Paraschiv şi Achim se uitau intrigaţi la tatăl lor. Nu-i oprise 
pe niciunul, în nici o seară, să plece de acasă. Se 
îndepărtară alene de lângă poartă, pornind spre un grup de 
fete şi băieţi de alături, unde cineva cânta din fluier, iar 
ceilalţi jucau. 

— Nilă, vin” încoace când îţi spun, zise Moromete din nou, 
după ce Paraschiv şi Achim se îndepărtaseră. 

Omul intră în curte şi porni spre grădină, iar feciorul îl 
ascultă. Când ajunseră în fundul grădinii, Moromete se opri 
lângă un dud şi se aşeză pe o buturugă de soc, făcându-i 
semn flăcăului să se aşeze alături: 

— Nilă, zise Moromete cu un glas moale pe care fiul nu îl 
cunoştea. Tu ce zici, mă, să se ducă ăla cu oile la Bucureşti? 

Auzind întrebarea tatălui rămase într-o tăcere încărcată 
de zăpăceală şi de uimire. După felul cum ţinea capul în jos 


se vedea că nu e obişnuit să-l pună, acest cap, la întrebări 
aşa de grele, parcă îl trăgea capul în jos de grea ce era 
întrebarea tatălui. Moromete continuă: 

— Eu i-aş da drumul, dar vezi şi tu că dacă n-am avea 
bruma aia de lapte de la oi, ce-am mânca? Nu poţi să dai la 
sapă şi la secere şi să n-ai de mâncare decât ştir şi ştevie. 
Dar ce facem la toamnă cu împrumutul de la bancă? Şi te 
pomeneşti mâine-poimâine că mai vine şi Jupuitu cu 
fonciirea! Tu auzi, mă? întrebă Moromete cu un glas 
neliniştit de tăcerea fiului. 

Nilă tuşi, mişcându-se pe buturugă. 

— De, mă, zise el încet. Ai auzit ce zicea mama: (Moromete 
tresări când îl auzi vorbind astfel) ar fi bine să se ducă... 
Dacă face ceva, ne mai cumpărăm şi noi... mai păstrăm 
grâul... nu mai facem ca anul trecut, să rămânem toată 
iarna fără pâine... 

— Mă, Nilă, îngână Moromete cu acelaşi glas moale pe 
care copiii nu prea i-l cunoşteau, ce mâncăm, mă, te întreb? 
Se duce el cu oile la Bucureşti, asta nu e greu, dar ce 
mâncăm? 

— Mai sunt oameni care n-au oi şi trăiesc, muncesc. Ce să 
facem?! 

Cuvintele ce să facem, flăcăul le spusese nu ca un răspuns, 
ci ca o hotărâre. Glasul i se schimbase, suna mai încrezător, 
ca al unui om de nădejde pe care te poţi bizui. 

— Bine, Nilă! Te-am întrebat ca să nu ziceţi că aşa şi pe 
dincolo, îngână Moromete, ridicându-se de pe buturugă. 
Văz că Paraschiv ăsta, degeaba a făcut armata. Nu se 
însoară, nu se gândeşte la nimic... Îl întreb într-o zi: „Ce 
facem, Paraschive? Vine ăla cu fonciirea, n-am plătit-o de 
doi ani de zile”. „Ce să facem, răspunde el cu botul ăla al lui 
ca de zăvod, păi de ce n-ai plătit-o până acuma?” „Păi ai 
uitat că am cumpărat noatinile alea?” „Ei şi dacă le-ai 
cumpărat, ce-ai făcut, zice, acu vinde-le la loc şi plăteşte 
fonciirea.” „Dar tu ce faci, n-ai de gând să te însori? Alţii ca 
tine sunt la casele lor, ca oamenii, cu copii, cu vita lor în 


bătătură.” „Cu cine să mă însor?” zice. „Cum cu cine să te 
însori? Se prăpădiră fetele pe lumea asta şi nu găsişi cu 
cine să te însori?” „Dă-le-n iacacine de fete!” zice. Aşa că, 
treaba voastră! Faceţi cum ştiţi, dar să nu mai aud pe urmă 
că ziceţi că eu v-am oprit. 

Moromete vorbise încet şi rar, cu fruntea aplecată în jos, 
se ridicase în picioare şi frământa o foiţă de jurnal în palmă. 
Nilă se ridică şi el de pe buturugă. 

— Nu ştiu dacă tu te-ai gândit până acum, reîncepu 
Moromete. Anul trecut am făcut căruţa şi d-aia am rămas 
cu fonciirea neplătită... Acuma, ăsta vrea să se ducă la 
Bucureşti cu oile. Bine, să se ducă, să-l vedem ce face. Eu 
nu zic să facă două mii de lei pe lună. Două mii de lei, nue 
glumă. Sunt patruzeci de duble de grâu. Asta nu se poate, 
murmură Moromete speriat parcă. Ascultă, Nilă. Până în 
toamnă sunt trei luni de zile. Dacă el vine la toamnă şi-mi 
întinde şase mii de lei în mână, şi nu douăzeci, cum se laudă 
el, păi atunci mai dau şi vreo două căruţe de grâu şi am 
scăpat anul ăsta şi de bancă şi de fonciire. Păi crezi că vine 
el de la Bucureşti cu şase mii de lei, Nilă? Crezi că vine, 
mă? 

— Şase mii de lei? Adică două mii de lei pe lună? se gândi 
Nilă. Păi de ce să nu vie? 

— Păi vine? zise Moromete, începând să scapere dintr-un 
amnar. Aduce el şase mii de lei? Că atunci n-ar mai zice 
nimeni nimic. Am răbda vara asta, am plăti banca şi ne-ar 
rămâne nouă aproape tot grâul. La anu vedem noi pe urmă 
ce-om mai face. Da' vine? Aduce el şase mii de lei? 

— Eu zic că aduce, răspunse Nilă convins. El se lăuda cu 
de trei ori pe-atât! 

— Poate să aducă şi de cinci ori atât, asta nu mă priveşte 
pe mine, zise Moromete. N-are decât să vă rămână vouă, să 
vă îmbrăcaţi şi să faceţi ce vreţi cu ei. Mi-e să-mi dea şase 
mii de lei. Păi aduce el, de! Vine el cu şase mii de lei? 

Ajunseră la poarta grădinii şi Moromete o deschise încet. 
Nilă trecu în curte alături de tatăl său, gândindu-se dacă 


acuma are să poată pleca prin sat. 

— Şi nici şase, îngână Moromete după un timp cam 
îndelungat de tăcere. Patru mii de lei, mă! exclamă el ca şi 
când s-ar fi tocmit cu cineva. Hai, lasă! Ai câştigat, oile sunt 
sănătoase!... Mie dă-mi patru mii... Păi îmi dă el patru mii 
de lei?... 

— Aduce, mă! Lasă-l încolo! Dacă nici patru mii de lei n- 
aduce, atunci... 

Moromete se aşeză pe prispă şi rămase tăcut. 


Chapter 7 


După plecarea lui Birică şi a lui Paraschiv şi Achim, Tita şi 
Ilinca mai stătuseră puţin în drum apoi se culcaseră 
ostenite. Catrina Moromete îl chemase pe Niculae în tindă, 
vrând să-i dea de mâncare laptele pe care i-l oprise. 

— Nu mănânc, se strâmbase băiatul ţâfnos. Nu mi-e 
foame. 

— Ia şi mănâncă, ce vreai, să ţi-l torn în cap? zise mama 
supărată. Crezi că mi-e milă de tine? Dar mâine-poimâine 
iar te apuci să zaci de friguri şi... să mai stau atunci şi de 
tine, că nu sunt sătulă de câte am în spinare... 

Băiatul se aşeză pe pragul unde stătea tatăl său şi la 
început mâncă sclifosindu-se, dar apoi foamea i se deschise 
şi la sfârşit miorlăi: 

— Mai e? Mai dă-mi! 

— Niculae! Niculae! Se vede că bine-ţi face tată-tău că te 
plesneşte, zise mama. 

Niculae o privi nevinovat şi mama se înmuie. Băiatul o 
simţi chiar că se căzneşte să nu râdă. 

— Hai, mamă, mai dă-mi! Zău mi-e foame! 

— Na! făcu femeia, care între timp căutase prin oalele de 
pe poliţă şi scoase o bucată mică de brânză. Hai mai 
repede, bagă-n tine, că sunt moartă de osteneală. 

După ce mâncă, Niculae ieşi pe prispă şi se vâri în 
aşternut. Tocmai atunci tatăl şi fratele intrau în curte pe 


poarta grădinii, vorbind între ei. Băiatul încremeni sub 
pătură când auzi ceea ce spunea tatăl său. Inima îi bătea ca 
un ciocan. Sări din aşternut gâfâind şi intră în tindă peste 
maică-sa, care se sperie când îl văzu cum arată. 

— Mamă, am scăpat de oi, şopti el cu glas aprins. 

— Ce-ţi veni? zise ea supărată parcă. Cine ţi-a spus? 

— Tata! Uite-l afară, vorbeşte cu Nilă despre Achim, zice 
că să se ducă. 

— Prostia ta, răspunse femeia necâjită parcă de bucuria 
băiatului. O să te duci acolo, la deal, şi-o să fie vai de pielea 
ta. Era mai bine cu oile. Fugi şi te culcă, nu mai sta aci 
degeaba! 

Niculae ieşi din tindă niţel bleojdit, dar cât ajunse afară, 
începu să sară în aşternut ca o zvârlugă. Moromete, care se 
aşezase pe prispă, se pomeni deodată cu el în spinare. Omul 
se scutură supărat şi încercă să-l dea la o parte, dar băiatul 
îl apucase de gât şi se ţinea de el ca scaiul. 

— Dă-te, mă, la o parte, zăpăcitule! mormăi tatăl sâcâit, 
vrând să pară că n-are nici un chef. Se vede că nu vii colo la 
sapă; ai să vezi tu ce-ai să păţeşti! Dă-te la o parte, n-auzi? 

Niculae sări de pe prispă, şi se luă după câine, dar nici 
Duţulache n-avea chef, pentru că se feri dinaintea lui şi 
porni repede spre grădină cu capul în jos. 

— Ilie, zise femeia închizând uşa tindei şi apropiindu-se de 
bărbat. Ea se aşeză pe aşternut oftând şi se întinse ruptă de 
oboseală. E bine că-i dai drumul să se ducă, zise ea 
gemând. Aşa fac copiii oamenilor şi d-aia o duc bine. Numai 
să nu răbdăm noi p-aci degeaba. 

Moromete nu răspunse nimic, începu să se dezbrace. Nilă 
se duse la celălalt capăt al prispei şi se prefăcu că vrea să 
se culce, dar o luă încet spre poartă. Din drum, Paraschiv 
chemă: 

— Băi Nilă-m'! 

— Hai, bă, că viu acuma, răspunse Nilă din mers, supărat 
parcă. 


Mama adormi numaidecât. Pe drum, glasul băieţilor şi 
fetelor slăbise. Numai câteodată liniştea nopţii tremura de 
râsul prea ascuţit al vreunei fete, ori clocotea de fluieratul 
prelung, ca o chemare îndepărtată, al vreunui băiat. 

Niculae dormea cu tatăl său, spate în spate. El se culcă 
puţin neliniştit de tăcerea tatălui şi ascultă multă vreme 
târâitul ciudat al găinilor urcate pe crăcile celor câţiva 
pruni din grădină. Aştepta ca taică-său să adoarmă şi să se 
bucure în voie că a scăpat de oi şi mai ales de Bisisica. 

Când simţi mişcarea uşoară a spatelui tatălui său, se ridică 
într-un cot şi se rezemă de perete. Îi venea greu să creadă 
că peste câteva zile n-are să se mai scoale cu noaptea-n 
cap, să scoată oile din obor şi să plece cu ele pe izlaz. Să 
pornească spre matca satului şi să treacă prin apa gârlei 
care totdeauna dimineaţa îi chinuia picioarele umflate, 
bobotite de bubele care îi zvâcneau să coacă. Dincolo de 
gârlă erau nişte gropi mici, pline de cicoare cu floarea 
albastră ca cerul de primăvară. În fiecare dimineaţă 
Niculae uita de ele şi se împiedica în cotoarele lor verzi şi 
răsfirate, făcându-l să urle de durere. Într-o zi se înfuriase 
şi le făcuse ferfeniţă cu ciomagul. La fel se înfuriase 
deznădăjduit de piatra de hotar din capul miriştii. Era o 
piatră colţuroasă, înfiptă adânc în pământ şi învălită în 
ierburi, încât nu se vedea deloc. De nenumărate ori se 
izbise cu picioarele de ea şi căzuse leşinat alături. 

Nu-i venea mai ales să creadă că are să scape de băieţii de 
pe izlaz care uneori îl chinuiau. Cei mari îl puneau să le 
vadă de oi, sau îl trimiteau cine ştie pe unde să fure tutun 
sau struguri de pe loturile oamenilor. Când jucau bobic, îl 
ţineau numai în fund să prindă bobicul şi când îi venea 
rândul, îl lăsau să dea numai o dată şi apoi îl trimiteau iar la 
fund... Dar ceea ce îl chinuia mai mult era faptul că cei mari 
îl sileau să se ia la luptă cu alţi copii chiar dacă n-avea nici 
un chef. Vrând-nevrând, învățase să se lupte şi să se bată cu 
ciomagul. 


Într-o zi, era singur cu oile pe mirişte şi se pomenise cu o 
magaoaie peste el. Era o arătare înfricoşătoare, cu faţa 
boroşcoită cu smârc şi cu dinţii rânjiţi. Era spre seară, 
ieşise din porumb şi venea spre el încet, ca într-un vis... 
Avea fustă roşie, zdrenţuită, şi în mână un os alb de cal. De 
groază Niculae apucase ciomagul cu amândouă mâinile şi 
pocnise magaoaia drept în moalele capului. Magaoaia 
căzuse jos fără să se mai mişte, iar Niculae, înspăimântat, 
luase oile la goană şi începuse să fugă cu ele spre casă. A 
doua zi magaoaia a venit iar, dar cu încă doi inşi şi l-au 
bătut cu ciomegele până l-au lăsat în nesimţire pe mirişte. 
Oile au intrat în porumb şi au fost duse la oborul comunal, 
iar Niculae a fost luat de fraţi în căruţă şi dus acasă, zob. A 
zăcut o săptămână şi s-a vindecat, dar după aceea l-au prins 
frigurile. Când s-a vindecat şi de friguri, s-a dus iar cu oile. 

Puțin timp după aceea, într-o dimineaţă, se pomeni cu 
Achim pe mirişte, călare pe cai. Fratele îi spuse să lase oile 
şi să vie cu el. Au ieşit în izlaz, alături de care se afla o 
mirişte largă de vreo zece pogoane. Pe izlaz, un cârd de 
zece-cincisprezece băieţi jucau bobicul. Unii erau de seama 
lui, alţii mai mari cu un an sau doi. Achim descălecă şi dădu 
drumul la cai apoi se apropie. 

— Bă, ce faceţi voi aicea-m”? strigă el şi se uită peste ceata 
de băieţi. 

Câţiva mai sfioşi, care stăteau jos pe flanele, se ridicară în 
picioare şi se uitau cu teamă la Achim. Vreo câţiva mai 
nepăsători jucau bobicul fără să se sinchisească. Deodată 
Achim se repezi spre ei ca un uliu, trânti vreo câţiva de 
pământ şi dădu câteva picioare şi palme în dreapta şi în 
stânga. 

— Ce, voi n-auziţi? mârâi Achim. Eu strig la voi şi voi jucaţi 
bobicul... mama voastră! 

— Nea Achime, să nu ne înjuri că chem pe tata de colea, 
zise unul colţos, fulgerându-l cu privirea. 

Achim ţâşni ca ars spre cel care vorbise, îl apucă de gât, 
dădu cu el de pământ şi sări cu picioarele pe el. 


— Pă mă-ta şi pe tat-tău! urlă el ca turbat. Du-te şi cheamă 
pe tat-tău! Să-mi spuneţi care aţi fost ăia care l-aţi bătut pe 
frate-meu, că dacă nu, vă belesc pe toţi! 

Achim n-avea atunci mai mult de şaptesprezece ani, dar 
pentru băieţii de-acolo el părea mai fioros ca un om mare. 
Niciunul dintre băieţi nu vorbi. 

— Niculae, strigă Achim, îi cunoşti? Ia treci încoace. 

— Nu-i cunosc, că aveau flanelele pe cap când au venit, 
răspunse Niculae. 

— Aaaaa! făcu Achim, scuipând în palme. la dă-ncoace 
biciul, Niculae. Nu vreţi să spuneţi!... Staţi că v-arăt eu 
acuma. 

Achim apucă biciul şi, fără să se gândească nici o clipă, se 
repezi la unul şi-l plesni peste spinare. Cel lovit urlă şi 
apucă biciul în mână. 

— Nea Achime, nu ştiu, eu sunt de pe Delavale, nu mai da. 

Achim se repezi la altul şi mai furios. 

— Şi tu eşti de pe Delavale? Până-n seară am să vă bat! 

— Spuneţi, mă, ce, să mănânc eu bătaie pentru ei? se auzi 
un glas speriat. 

— Aaaa! Tu ştii? Spune numaidecât că-ţi roz beregata! 
răcni Achim iar, repezindu-se spre cel care vorbise. 

Băiatul se feri, se uită în jur şi deodată vorbi pe 
nerăsuflate. 

— Nea Achime, nu da! Al lui Voicu Câinaru şi cu al lui 
Burtică l-au bătut. 

Achim se întoarse spre Niculae, îşi aruncă pălăria de 
pământ şi îl asmuţi ca şi când ar fi fost câine: 

— Ai auzit? Pune mâna pe ei! 

Niculae, slăbit de friguri, galben la faţă, nu se mişcă. 

— Pune, mă, mâna pe ei, n-auzi? strigă Achim scos din 
sărite. 

Niculae nu se mişca. 

— Al lui Câinaru şi Burtică! strigă atunci Achim pe cei care 
îl bătuseră pe Niculae. Achim avea un glas ciudat, 
ascunzând ceva tainic şi cumplit şi Niculae se speriase mai 


rău de acest glas al fratelui său decât de loviturile 
magaoaielor, atunci pe mirişte, când fusese bătut. Veniţi 
încoace al lui Câinaru şi Burtică. Veniţi încoace că nu vă fac 
nimic, mai spuse Achim. 

Cei doi se apropiară şi unul din ei îşi scoase pearca lui de 
pălărie găurită în fund de bobic şi zise: 

— Nea Achime, uite, vezi, mi-a spart capul! Zău, nea 
Achime, că mi-a spart capul! Am dat şi eu, a dat şiel. 

— Taci din gură, urâtule, răspunse Achim care începuse să 
se înveselească, îl vedeţi? E frate-meu. Eu nu ţin cu el, chiar 
dacă mi-e frate. Tu, ăsta, cu capul spart, repede-te la el şi 
dă cu el în pământ. 

Niculae se uitase la fratele său şi se făcuse şi mai galben. 
Achim nu se sinchisea. 

— N-auzi, mă, ăsta cu capul spart? se răsti Achim spre 
băiatul cu capul spart. 

— Nea Achime, zău, ne-am bătut în parte, se rugară iar cei 
doi băieţi. 

— Nea Achime, lasă-i, nea Achime! săriră şi ceilalţi. 

Ochii lui Achim sticliră. Îl apucă pe cel cu pălăria găurită 
şi-l izbi de pământ. 

— N-auzi ce-ţi spun? Repede-te la el că te omor... pe mă-ta 
de urât!... 

Băiatul se sculă de jos furios şi, nemaiştiind ce să facă, se 
repezi la Niculae. Niculae nu se mişcă din loc. Înaintea lui, 
cel cu pălăria găurită se opri ca țintuit de privirea mare, 
nemişcată, a celui asupra căruia era asmuţit. Îşi întoarse 
capul spre Achim, dar tot atunci acesta urlă la el: 

— Repede-te în el... pe mă-ta de urât! 

Băiatul se repezi în Niculae şi îl apucă de gât. Niculae se 
înţepeni şi rămase mai departe nemişcat. 

— Dă cu el în pământ! strigă Achim, apropiindu-se cu 
biciul în mână. 

Băiatul îşi încârligă un picior peste amândouă ale lui 
Niculae şi îl trânti la pământ. Apoi, speriat, cu privirea 
rătăcită, plin de groază, se ridică de pe el şi rămase 


nemişcat, uitându-se la Niculae care, galben la faţă, nu-l 
slăbea din ochi pe fratele său. Câtva timp, toţi rămaseră 
nemişcaţi şi tăcuţi, în clipa următoare, Niculae sări în sus ca 
muşcat de un şarpe. Se repezi spre cel care îl trântise şi îl 
apucă de gât. Luat pe neaşteptate, celălalt băiat rămase cu 
ochii holbaţi şi scoase limba afară, horcăâind. Chipul i se 
învineţise ca un ficat, se făcuse apoi pământiu. Niculae 
strângea ca un nebun şi-l împingea de-a-ndărătelea. Cel 
strâns de gât se împiedică de ceva şi căzu. Niculae îi dădu 
drumul şi se întoarse spre celălalt. Văzându-l că vine, 
băiatul o luă la fugă peste câmp. 

Achim se repezi însă numaidecât şi în câţiva paşi îl apucă 
de ceafă. 

— Stai, pe mă-ta, fricosule. Mă vezi tu că-i ţiu parte? Bate- 
te cu el... Aţi venit amândoi şi v-aţi pus şi l-aţi omorât cu 
ciomegele. Eraţi doi, mama voastră... Stai aici! 

Niculae se repezi spre el cu un ciomag şi vru să-l izbească 
în cap, dar băiatul se feri şi puse el mâna pe un ciomag. 

— Nea Achime, strigă el, arătându-l pe Niculae. Îi sparg 
capul; spune-i să nu s-apuce de mine! 

— Niculae, scrâşni Achim, auzi ce spune? 

Niculae azvârli pe neaşteptate ciomagul şi se repezi spre 
celălalt cu o iuţeală neaşteptată. Luat tot fără veste, băiatul 
se clătină şi căzu. Atunci Niculae sări în sus cu aceeaşi 
iuţeală, puse mâna pe un ciomag şi începu să-l lovească pe 
cel de jos cu toată puterea. Băiatul urla, încerca să se 
ridice, dar câte o lovitură de ciomag îl culca iar la loc. 

— Ajunge, Niculae, stai! zise Achim, apropiindu-se. Spune- 
i să-şi ceară iertare. 

— Cere-ţi iertare, bolborosi Niculae, izbindu-l încă. Cere-ţi 
iertare! 

Gândindu-se că acum are să scape de toate, Niculae gemu 
în aşternut şi se uită la spinarea tatălui său care se mişca şi 
răsufla în somn. 

„O să mă rog de el să nu măia la sapă şi o să mă lase, 
gândi Niculae suspinând. La secere o să mă duc, dar să nu 


mă ia la sapă până nu-mi trec bubele şi să pot să mă duc şi 
eu la şcoală.” 

— Ce faci, mă, tu n-ai de gând s-adormi? spuse Moromete 
deodată, cu un glas atât de treaz că băiatul se înfiora. 

— Ba dorm, răspunse el uimit că tatăl său putuse să stea 
aşa de liniştit atât de multă vreme. 

— Cum dormi? întrebă Moromete aspru. Să mergi colo la 
sapă şi să dai şi o să te mai văz eu atunci că beleşti ochii în 
loc să dormi. 

Niculae se lăsă pe căpătâi şi gemu. Apoi rămase nemişcat. 
Pe drum se auzea din ce în ce mai rar câte un flăcău care se 
întorcea acasă fluierând. De undeva răzbătu un țipăt uşor, 
subţire, de fată sau de femeie tânără, înecat de întunericul 
nopţii. Prin vârfurile salcâmilor bâzâiau ţânţarii. Moromete 
se ridică din aşternut şi se întoarse pe neaşteptate spre 
Niculae. Băiatul închise ochii, speriat. 

— Nu dormi, mă, o dată? zise el apăsat, cu un glas 
turbure. 

Niculae nu răspunse. Omul nu se mişcă. Băiatul îl simţea 
încă întors spre el şi inima îi ticăia. Moromete se trânti iar 
pe căpătâi şi peste câteva clipe Niculae îi simţi spinarea 
ridicându-se şi răsuflând încet. „A adormit”, gândi el după o 
vreme, dar ca şi când omul l-ar fi auzit gândind, se ridică 
iarăşi într-un cot şi se întoarse spre fiu. 

— Mă, da tu n-ai de gând să dormi o dată? îngână el 
răguşit şi furios. 

Niculae răsuflă uşor, ca în somn, fără să-i răspundă. 

Din nou omul se trânti pe căpătâi, dar Niculae aşteptă 
multă vreme fără ca să-i mai simtă spinarea mişcându-se. 
„Nu poate să doarmă. Te pomeneşti că se răzgândeşte şi 
nu-i mai dă drumul lui Achim”, gândi Niculae iarăşi. După 
un timp se linişti însă. „Cine ştie la ce se gândeşte, îşi spuse 
el. O să vedem mâine dimineaţă”. 

Moromete se ridică a treia oară, dar acum nu se mai 
întoarse spre băiat. Niculae îl auzi scotocind multă vreme 
sub căpătâi, auzi apoi un zgomot de hârtie ruptă, pe urmă 


amnarul izbind în piatră. După aceea nu se mai auzi nimic. 
Niculae aşteptă o vreme cu ochii închişi, apoi îşi mişcă 
pleoapele. Tatăl stătea pe marginea prispei cu spatele îndoit 
şi fuma. Băiatul închise ochii şi se hotări să adoarmă. 
Aşteptă somnul timp îndelungat şi adormi. Moromete mai 
stătea încă pe marginea prispei, cu spatele îndoit şi fuma. 
Chapter 8 


În acest timp Paraschiv şi Achim aşteptaseră în drum. 
Erau atât de curioşi să afle ce îi spunea tatăl lor lui Nilă, 
încât nu avură răbdare până a doua zi; renunţară să se mai 
ducă la fetele la care umblau şi îl aşteptară pe fratele lor să 
vină şi să afle ce era... 

— Ce-aţi vorbit, mă, ce ţi-a spus? întrebă Paraschiv în 
şoaptă când Nilă ieşi la ei. 

— Ce să-mi spuie, că să se ducă ăsta cu oile la Bucureşti, 
răspunse Nilă pe scurt, cu un glas moale, parcă vinovat. 

— Nilă, şopti Paraschiv gros, i-ai spus ceva? Suntem fraţi, 
dar să ştii că eu... 

Nilă lăsă fruntea în jos şi bombăni furios: 

— Ce, bă, eşti nebun? Cum o să-i spui? 

— Hai mai încolo, să nu ne-audă, zise Achim. Hai la ga 
Măria să vorbim acolo, că tot nu mai avem timp să ne 
ducem pe la fete. 

Paraschiv şi Nilă şovăiră. Era cam târziu. 

— Dar hai mai repede, să nu se culce ga Măria. 

Porniră câteşitrei alene. Nilă tăcea şi după mers parcă n- 
avea nici un chef. Cotiră pe nişte uliţe şi se opriră în faţa 
unei curţi mici, fără garduri, în fund se vedea o căsuţă 
învălită cu paie, un bordei asemănător cu un coteţ mai mare 
de păsări. La un ochi de geam, pâlpâia o lampă chioară. 

Bordeiul acesta unde vroiau să intre era al tuşii lor, Măria 
Moromete, sora mai mare a tatălui. Tuşa era o femeie de 
vreo cincizeci de ani şi nu avea nici copii, nici bărbat. Ca să 
scape de ea, Moromete îi cumpărase undeva un loc de casă 
şi îi făcuse acest bordei. 


Măria Moromete îl învinuia pe fratele ei că nu s-a putut 
mărita şi-şi face un rost. Spunea că n-a ajutat-o, că i-a furat 
pământul din spatele casei, că la împărţitul celor trei 
pogoane moştenite, Moromete a ales pământul cel mai bun 
pe care se putea pune vie şi că a gonit-o din casa 
părintească ca un hoţ. De fapt ea ar fi vrut ca fratele ei să 
nu se mai fi însurat a doua oară, s-o fi ţinut-o pe ea în casă, 
să-i crească ea pe cei trei, Paraschiv, Nilă şi Achim, şi să fi 
trăit aşa liniştit până la bătrâneţe, încât după ce fratele se 
însura a doua oară şi îi cumpără şi-i făcu acest bordei, 
Măria Moromete se înfurie şi începu să ceară dreptul ei de 
moştenire asupra casei părinteşti şi mai ales asupra locului 
din spatele casei. Fiindcă pe jumătate din acel loc se afla 
casa părintească şi gospodăria şi pentru că trecuseră 
aproape cincisprezece ani fără ca gospodăria să fie 
împărţită, moştenirea în cazul casei şi locului trecea de 
drept celui care o folosea. Măria Moromete nu ştiuse şi nici 
acum nu ştia acest lucru. Nici Moromete nu ştia şi chiar 
dacă ar fi ştiut tot n-ar fi avut ce face cuel. 

Măria Moromete trăia cu o nădejde a ei veche: să dea acel 
loc lui Paraschiv sau Nilă, care o fi mai vrednic, şi acela să 
facă o casă unde s-o aducă şi pe ea, să aibă grijă de ea când 
n-avea să mai poată munci. Paraschiv îi spusese că în 
curând o să se însoare, să-şi facă acolo casă şi s-o aducă să 
trăiască şi ea pe lângă el. De fapt, măritişul ei nefericit din 
tinereţe o înrăise; făcuse un copil care îi murise după doi 
ani de trai rău şi după moartea copilului bărbatul o 
alungase. 

Trăia acum singură în bordeiul ei şi n-o ducea prea rău, la 
treierat îşi băga grâul în maşină o dată cu al lui Moromete, 
iar la secere la fel, veneau cei trei nepoți, Paraschiv, Nilă şi 
Achim şi o ajutau. În schimb, ea le făcea flanele şi ciorapi. 

În sat i se spunea Guica şi nu avea nume bun; se temeau 
de ea pentru că cunoştea păcatele tuturor şi avea limba 
ascuţită. Toată ziua lucra la ciorapi, aşezată pe un scăunel 
în faţa bordeiului şi oprea trecătorii de pe drum pe care îi 


întreba fel de fel de nimicuri. Unii ocoleau, dădeau prin altă 
parte. 

Iată cum se întâmpla când cineva trecea prin faţa curţii ei. 
Măria Moromete oprea trecătorul strigându-l cu un glas 
tainic: „Ei, cutare, ia stai niţel.” 

Intrigat, omul se oprea. Măria Moromete se ridica de pe 
scăunel şi venea în drum. Se apropia în tăcere, misterios. 
Apoi întreba în şoaptă: „Unde te duci?” 

Mirat, omul spunea unde se duce. 

„Ce cauţi acolo?” întreba femeia mai departe. 

Încă nedumerit, trecătorul răspundea şi spunea pentru ce 
se duce, ce treabă are acolo de făcut. Măria Moromete 
spunea atunci despre omul acela unde se ducea trecătorul, 
că a auzit că acesta vrea să facă cutare lucru. 

„Aşa o fi?” întreba ea cu privirea aprinsă de curiozitate. 

Trecătorul răspundea că se poate, aşa o fi. 

„Păi atunci frate-său ce-o să zică?” întreba ea atunci. 

„Dracul să-i ia, ga Mario, de unde să ştiu eu ce-o să zică 
frate-său?!” răspundea trecătorul. 

„Nu se poate, spunea femeia cu glasul ei ascuţit. E dreptul 
lui.” „O fi, ga Mario, ce m-amestec eu în daravelile lor!” 
ridica trecătorul din umeri, grăbindu-se să se îndepărteze. 

„Ei, nu-i aşa!” răspundea Guica indignată şi se întorcea pe 
scăunelul ei, bestecăind la ciorap. 

După o vreme trecea o muiere. Măria Moromete se ridica 
şi o oprea: „Cutăriţă, unde te duci? Ia stai niţel!” Se apropia 
şi îi spunea: „Auzi ce vrea să facă alde cutare? Mă întâlnii 
adineauri cu cutare - şi spunea numele celui pe care îl 
oprise mai înainte - se ducea pe la el şi mi-a spus şi mie. Tu 
ce zici? Ala o să vrea? O să-l lase?” 

Răspândea deci ştirea pe socoteala celui dinainte şi acest 
lucru turbura deseori apele, învrăjbind chiar şi pe cei mai 
paşnici. 

Măria Moromete oprea chiar şi pe copiii foarte mici. „Ce- 
aţi mâncat aseară?” îi întreba ea în şoaptă, punându-le în 


mână o jumătate de măr stricat sau câteva seminţe de 
floarea-soarelui. 

Porecla de Guica i-o dăduse un mocan. Mocanii veneau 
toamna la câmpie să schimbe fructele lor pe porumb şi 
grâu. Măria Moromete oprea fiecare căruţă care trecea 
prin dreptul bordeiului ei. Se apropia de coviltirul 
mocanului, se uita în căruţa lui, îi răscolea sacii cu mere şi 
cu nuci, lua câteva în care îşi înfigea dinţii şi abia la urmă 
întreba cum le dă. Omul spunea cum, iar femeia îi întorcea 
spatele, mâncând din fructele luate, spunând că nu sunt 
bune, sunt acre şi viermănoase. În acest fel nu numai că se 
sătura mâncând, dar chiar strângea câte un săculeţ. Se 
vede însă că într-o toamnă, un mocan a ţinut-o minte şi 
când a ajuns în dreptul ei n-a mai vrut să oprească. 

„Stai, mă! n-auzi că vreau să iau nişte mere?” a strigat 
femeia de pe scăunelul ei. 

Mocanul a oprit şi s-a aşezat în dreptul coviltirului să n-o 
lase să se urce. 

„Ai mere bune?” a întrebat ea vrând să-l dea la o parte. 
„Da, am mere frumoase, adu porumbul şi-ţi dau.” „la să 
văd!” a spus femeia încercând zadarnic să-l dea la o parte. 

„Adu întâi porumbul”, a spus mocanul liniştit. 

„La să văd, mă, stai să văd şi eu ce mere ai!” a spus Măria 
cu un glas înţepat şi cam tare. 

„Nu ţipa, leică, de ce ţipi?! Adu porumbul şi atunci te uiţi 
i-a răspuns mocanul fără să se dea la o parte. 

„Du-te naibii cu merele tale! a zis atunci femeia 
îndepărtându-se de om. Parcă n-am mai văzut mere! Uită-te 
al naibii! Pe ce să-i dau eu porumbul meu, mocanului! Parcă 
fără merele voastre viermănoase nu trăiesc!” „Nu ţipa, 
leică, de ce ţipi aşa?” a spus mocanul uitându-se în urma ei 
uimit. 

„Du-te naibii, mă, ce dacă ţip? Ţip în curtea mea, în satul 
meu, mocane!” „Leică, nu mai guici aşa, că nu ţi-am spart 
casa, a spus iar mocanul cu vocea lui moale de muntean. Ce 
guicii aşa, leică? Vai, vai! Cum mai guică! Ca o purcea!” a 


LIA 


mai adăugat mocanul nedumerit şi vorba a fost prinsă de 
vecini. Măria Moromete se înfuria rău când i se spunea 
Guica. 

Cei trei nepoți intrară în curtea mătuşii şi Paraschiv 
ciocăni în ochiul de geam. 

— Ga Mario, deschide! 

Măria Moromete deschise uşa şi cei trei se aplecară pe 
rând să nu se lovească de pragul de sus. Paraschiv abia 
intră în bordei. 

— Ga Mario, exclamă el, gata, îi dă drumul lui Achim cu 
oile la Bucureşti! Începe răfuiala! 

Şi râse hurducat, plesnindu-şi palmele una de alta, apoi 
frecându-le repede în semn de mare bucurie nestăpânită. 
Măria Moromete se înfipse în ochii lui şi întrebă, încet, 
ascuţit, abia ţinându-şi răsuflarea: 

— Ce vorbeşti, mă? Îi dă drumul? Zău? Cum a fost? Ce-a 
Zis? 

— Nu-mi venea să cred, răspunse Paraschiv uitându-se 
spre pat, vrând să se aşeze, dar mătuşa îl preveni. 

— Stai naibii jos pe pământ, că se rupe patul cu tine... Apoi 
reluă întrebările. Zău, mă? Ia spuneţi! Ce zicea, ce zicea?! 
— Avem douăzeci şi patru de oi cu lapte, asta înseamnă 
două sute patruzeci de lei pe zi, zise Paraschiv miorlăit, 
încercând să imite glasul făţarnic al fratelui său mai mic; 

aşa le tot spunea ăsta la masă. 

— Şi el ce zicea?! Ce zicea?! întrebă Guica cu glas înecat 
de curiozitate şi plăcere. Alea ce zicea, puturoasele alea? 
Mă-sa, mă-sa ce zicea? 

Achim răspunse căutând să-şi potrivească glasul şi să-l 
facă asemănător cu al mamei vitrege adică: cinstit şi 
înţelegător aşa cum îi răspunsese tatălui lor la masă: 

— Lasă-l mă, să se ducă. Nu e vorba numai de bancă, dar 
sunt şi ei băieţi mari... 

Paraschiv izbucni în hohote groase. Mătuşa nu râse, însă 
chipul ei zbârcit şi negru şi gura cu buzele supte înăuntru 


se frământară de plăcere. Nilă zâmbi stingherit, parcă 
ruşinat. El spuse: 

— Hai, bă, ce râdeţi aşa? 

— Pe urmă l-a luat pe ăsta în grădină şi nu ştiu ce i-a spus. 
Ce ţi-a spus, Nilă? întrebă Achim. 

— Ce mai întrebi, nu spusei o dată? bombăni Nilă. 

— Zău, mă? Te-a luat în grădină! Şi ce ţi-a spus? întrebă 
Guica ca şi când n-ar fi auzit bombăneala lui Nilă. Ce ţi-a 
spus, Nilă? Spune, mă, dă-te naibii, că cine ştie ce ţi-o fi 
spus şi tu n-ai înţeles. Hai, spune! 

Nilă tăcea cu fruntea în pământ. Faptul că se lăsa greu, 
până la urmă le strică cheful celor doi fraţi şi îl întrebară 
dacă da sau nu, îi dă drumul lui Achim să se ducă? 

— Nu vă spusei, bă, că îi dă? Ce tot întrebaţi atâta? Numai 
să aducă bani! adăugă Nilă cinstit. Să aducă la toamnă 
patru mii de lei. 

Paraschiv râse iar, răguşit, şi îi dădu lui Nilă un pumn în 
spinare. 

— Auzi, ga Mario? se adresă el mătuşii, fără să-l mai ia în 
seamă pe Nilă. Să vezi ce gogoşi le turna Achim alaltăieri la 
sapă. 

— Ei, mă, ei! Zău! Ce gogoşi, ce gogoşi? întrebă mătuşa 
abia stăpânindu-se. 

— Douăzeci şi patru de oi cu lapte, pă puţin douăzeci şi 
patru de chile pe zi! Asta face două sute de lei pe zi, ori 
treizeci de zile, face pe puţin şase mii de lei pe lună! Ei! 
două mii o să coste chiria locului de păşunat, iar patru mii 
rămâne câştig. 

— Bă, eu mă duc să mă culc; mâine trebuie să merg la 
premilitară! îl întrerupse Nilă sculându-se de jos. 

— Stai, Nilă, stai, mă, prostule! îl opri mătuşa înţepată. 
Stai să vorbim. Şi se adresă lui Paraschiv: Acum voi ce 
faceţi, tu şi cu Nilă? Când plecaţi? Trebui, să fugiţi înainte, 
de, secere, să n-aibă cine să le secere grâul şi nici cu ce să-l 
care. Să vedem ce-au să facă fără voi. 

— Tu când pleci cu oile, Achime? Întrebă Paraschiv. 


— Să vedem. Să vorbim cu al lu' Cătănoiu. 

— Eu zic că după vreo săptămână în urma ta, luăm caii din 
grajd, încălecăm pe ei şi fugim. Nu aşa, mă, Nilă? 

— Bă, eu v-am mai spus: fugim, dar nu putem să furăm caii 
din grajd; află lumea şi ne facem de râs, răspunse Nilă cu 
privirea în pământ. 

— lete al naibii! Făcu mătuşa indignată. Vezi să nu-ţi dau 
câteva, blegule! Te-a îmbrobodit alde tac-tău, să stai şi să 
munceşti pentru copii lui, să-ţi iasă sufletul! E caii voştri, e 
averea voastră! Dacă nu murea biata mă-ta, eraţi şi voi în 
casa voastră, nu ca acum, că n-aveţi loc de puturoasele 
alea. 

Nilă tăcea. Paraschiv şi Achim o aprobau pe mătuşa lor din 
ochi. Măria Moromete continuă: 

— Aţi muncit de când eraţi mici şi nu v-a luat niciodată o 
haină pe voi, cum e copiii oamenilor. Numai la alea le-a luat. 
Tita are crepdeşin, Ilinca ie de mătase, aia are scurteică de 
catifea... E plină chichiţa lăzii cu mamudele şi cu icuşari. 
Acolo e munca voastră, proştilor... Eu să fiu ca voi aş sparge 
lada într-o noapte şi aş lua toate mamudelele! 

Paraschiv se uită la Nilă, care continua să stea cu fruntea 
în pământ, şi-i spuse răguşit, gros: 

— Vezi, mă! Auzi ce zice ga Măria? Plăvane! Ai sta şi-ai 
munci pentru ei până ai cădea jos, dacă n-am fi noi să te 
învăţăm. 

Nilă tresări. Avea o frunte mare, lată, cu carne groasă 
peste ea. Îşi ridică fruntea lui lată din pământ şi răspunse 
cu un glas turbure care nu protesta contra celor auzite, dar 
care era totuşi indignat, fără să ştie însă pentru ce: 

— Mai taci, bă, din gură! la mai taci dracului din gură! Ce 
tot vorbeşti!... Mătugşa sări cu glasul ei ascuţit: 

— Ce să tacă din gură! Aşa este! Te superi că îţi zice 
plăvan? De când munceşti şi umbli desculţ şi dezbrăcat, pe 
degeaba? Plăvane. 

— Păi, bă, Nilă, ce-am vorbit noi pân-acum? Nu ne-am 
înţeles aşa? întrebă Achim cu reproş. 


Nilă răspunse la fel de turbure: 

— Ne-am înţeles, bă, ne-am înţeles! Vezi să nu-ţi dau un 
pumn după ceafă. 

Achim mormăi dispreţuitor: 

— Dai tu pumn după ceafă! 

— Eu mă duc, mi-e somn, mormăi Nilă deodată nepăsător, 
şi deschise uşa bordeiului. 

— Du-te naibii! îl petrecu mătuşa din urmă. O să mai vezi 
tu de la mine loc de casă! Proastă oi fi să ţi-l dau! 

Nilă ieşi fără să răspundă, iar mătuşa se întoarse în 
bordei, să vorbească mai departe cu cei doi nepoți. 


Chapter 9 


Pe la miezul nopţii începu să cadă o ploaie liniştită şi 
bogată. Murmura pe acoperişuri şi peste pământ cu 
picături moi, ca de untdelemn. Nu se auzi nici un tunet şi nu 
se văzu nici o fulgerătură. Era însă întuneric beznă. 

Fiindcă ploaia începuse pe nesimţite, când se înteţi nimeni 
nu se trezi din somn, şi când de pe streşini începură să 
curgă şiroaie, de-a lungul prispei, cei care dormeau la 
margine se împinseră doar mai spre perete, mormăind. 

Spre revărsatul zorilor ploaia stătu şi norii părăsiră cerul. 
Moromete se culcase şi adormise târziu dar când ploaia se 
opri, se trezi şi rămase iarăşi nemişcat pe prispă. 
Nemişcarea lui trează o făcu pe Catrina să se deştepte la 
celălalt capăt al prispei. 

— Ilie, ce e cu tine? De ce nu te culci? şopti ea. 

Moromete nu răspunse, dar tuşi liniştitor. Totuşi Catrina 
nu-şi văzu de somn. Se întâmpla ceva în familie?! Poate 
plecarea lui Achim la Bucureşti, dar despre asta se vorbise 
de prin iarnă, se gândiseră destul. În timpul mesei fusese 
pomenit numele agentului de urmărire care avea să vină 
mâine dimineaţă după fonciire. Dar şi asta era poveste 
veche; Jupuitu venea în fiecare an şi anul acesta nu avea 
nimic deosebit faţă de celălalt. Banca? Dar banca venea 


taman la toamnă. Poate că toate aceste ameninţări care se 
târau cu anii în urma lor, să se îngrămădească în acest an 
pe capul familiei? Da. Dar nici asta nu se putea, fiindcă 
timpul era foarte răbdător şi amenințările mari se sfărâmau 
în puzderie de ameninţări mai mici pe care cu ajutorul 
timpului le ducea zilnic în spinare. Aşa se întâmplase că 
timpul făcuse să rămână în urmă una din cele mai cumplite 
ameninţări de care îşi aduceau aminte şi anume datoria 
făcută la banca pentru plata loturilor primite la reforma 
agrară de după război. Mulţi au vândut loturile iar alţii au 
rămas de tot fără pământ şi au căzut în mizerie. Ei au avut 
însă răbdare, au dus-o de la an la an până când, într-o zi, 
statul văzând că ţăranii tot n-au cu ce plăti, n-a mai avut 
încotro şi a trebuit să şteargă datoriile. Încât banca se 
dovedise a fi ceva nu tocmai râu, drept care doi ani mai 
târziu se împrumutaseră din nou să cumpere vite în 
bătătură. N-aveau să poată plăti? Se gândiseră mult şi mai 
mare nenorocire decât să piardă ceea ce nu câştigaseră ce 
putea fi? Era deci limpede că numai Moromete singur era 
pricina propriilor sale gânduri şi Catrinei i se păru atât de 
ciudat acest lucru, încât se închină. 

— Se vede că ai intrat în anul morţii, şopti ea. 

Şi îşi lăsă capul pe căpătâi, pomenind că aşa se întâmplă 
când omul uită de Dumnezeu, uită şi Dumnezeu de el şi îl 
lasă singur în faţa păcatelor. 

— Pentru că, mai bolborosi ea cu faţa în căpătâi, numai 
păcatele nu te lasă să dormi. 

La aceste cuvinte din urmă, Moromete tuşi cu înţeles şi 
răspunse cu o veselie supărată: 

— D-aia dormi tu buştean, lovi-te-ar moartea, că n-ai 
păcate! 

Aruncă ţigara, se dădu jos de pe prispă şi o luă încet spre 
grădină, fără să mai asculte răspunsul femeii. 

Catrina era credincioasă şi de aceea pomenise de păcate. 
Cu zece ani în urmă născuse un copil mort care îi băgase 
spaima în suflet. Avusese visuri rele. Se auzea noaptea 


strigată în somn, înghesuită de porci cu râturile mari în 
colţuri întunecate, sau locuind împreună cu ţigani care îi 
spuneau lucruri murdare. Se îmbolnăvise, nu mai putuse 
suferi carnea de porc, iar când vedea ţigani se pitea. Nu-şi 
mai putuse găsi liniştea; se certase cu toată lumea şi se 
îngrozise simțind cum i se strecoară în inimă nepăsarea şi 
sila faţă de bărbat şi copii. Până într-o zi când povestise 
totul unei vecine din fundul grădinii: „Eu ştiu ce e cu tine, e 
din copii! spusese vecina care, tot aşa, crescuse o mulţime 
de copii. Ştii ce să faci tu? Sâmbătă spre duminică, te scoli 
devreme, te duci la cimitir, jeleşti acolo morţii şi dai de 
pomană; după ce ţi-ai făcut datoria cu morţii, te întorci 
acasă până nu răsare soarele, aprinzi focul, dai să mănânce 
la copii, cureţi casa, vezi ce mai e de făcut şi după ce ţi-ai 
făcut datoria şi cu copiii, te speli şi te primeneşti şi te duci 
la biserică, Catrino. Acolo la biserică stai şi asculţi slujba! 
Şi-ai să vezi pe urmă ce bine e!” 

Ceea ce se şi întâmplase. Catrina îi crescuse cu trudă pe 
cei trei. Paraschiv, Nilă şi Achim erau mici când se măritase 
cu Moromete, şi în loc de răsplată aceştia începuseră s-o 
urască. ludor Bălosu şi fiu-său pe de o parte, Guica şi 
Parizianul, o altă rudă a lui Moromete, căreia Catrina îi 
spunea „Guica al doilea mai prost”, pe de altă parte, îi 
învăţaseră pe cei trei că mama vitregă era vinovată că se 
trăia greu la ei şi că dacă n-or s-o dea afară din casă are să 
pună mâna pe averea tatălui. Nenorocirea făcea că era 
ceva adevărat din toate acestea, dar Catrina n-avea nici o 
vină. lată ce se întâmplase. 

În timpul foametei de după război, Moromete vânduse un 
pogon din lotul Catrinei - Catrina primise un lot de opt 
pogoane ca văduvă de război - spunându-i că în schimbul 
acestui pogon vândut va trece casa şi pe numele ei. Catrina 
îl crezuse, socotind că în acest fel va avea bătrâneţea 
apărată (se mai întâmplase în sat ca mama vitregă să fie 
gonită din casa tatălui). Numai că Moromete, în loc să se 
grăbească să facă acte pentru casă, începu să facă glume: 


„Crezi că am să mor eu înaintea ta?” zicea el. Acest răspuns 
era, într-un fel, o asigurare că atâta timp cât trăieşte el n-o 
să îndrăznească nimeni s-o dea afară din casă. Pentru 
Catrina însă nu era de ajuns, fiindcă cei trei fuseseră 
învrăjbiţi de mici contra ei; începuse deci să-i pară rău de 
pogonul vândut, mai ales că îl vânduse tocmai pentru ca să 
nu moară ei, cei trei, de foame. Când bărbatul începu să 
glumească pe socoteala casei, Catrina pretinse pogonul pe 
numele 'Titei şi îl pretinse cu atât mai insistent cu cât 
Catrina se simţea vinovată faţă de fiica ei fiindcă fetei îi 
venise vremea să se mărite şi Victor Bălosu cerea trei 
pogoane, iar Catrina nu-i putea da decât două. Era tocmai 
pogonul vândut. 

Moromete şovăi. Se pare că era şi el uimit de amenințările 
nelămurite pe care cei trei fii ai lui, mai ales cei doi, 
Paraschiv şi Achim, i le transmiteau la ureche pe căi ocolite, 
prin Guica, prin Tudor Bălosu şi prin Parizianu. Această 
şovăială o scârbi de tot pe Catrina. Va să zică avusese 
dreptate să se teamă! 

Biserica însă îi linişti sufletul turburat şi ca să fie linişte şi 
în familie nu mai pretinse nimic. Când muierile cu care se 
avea bine pomeneau însă de amenințările pe care Guica nu 
înceta totuşi să le răspândească prin sat, atunci Catrina se 
închina cu înverşunare şi spunea că şi lisus Cristos a pătimit 
şi n-o s-o lase el să moară pe marginea şanţului. „Dacă n-aşi 
avea fetele alea, aşi zice iartă-i, Doamne, că nu ştiu ce fac, 
dar m-a pedepsit Dumnezeu să am grijă de ele şi nu pot să-i 
iert”, spunea ea cu îndârjire. 

Cât despre celelalte ameninţări, banca, fonciirea, 
socotelile cu oile şi vitele, Catrina nu vroia să ştie de ele, se 
credea la adăpost. De lotul ei de pământ de şapte pogoane 
nu se putea atinge nimeni. Treaba lor, să plătească banca şi 
fonciirea cu ce-or şti, şi dac-or ajunge să n-aibă vite de 
muncă, fetele sunt vrednice, au să se descurce ele într-un 
fel. 


Numai că fetele când o auzeau gândind astfel se înfuriau 
rău şi o sfătuiau să-şi vază mai bine de biserica ei. Ceea ce 
Catrina şi făcea, cu toate că biserica nu izbutea totdeauna 
să-i alunge amintirile dureroase ale vieţii sau să-i lumineze 
cu totul anii lungi pe care îi mai avea de trăit. 

Îşi găsise totuşi un sprijin cu care uneori se şi lăuda, încât 
văzându-l pe bărbatul ei treaz pe prispa casei nu se putuse 
stăpâni să nu-i spună că numai păcatele nu-l lasă pe om să 
se odihnească, ceea ce adusese răspunsul binemeritat al 
bărbatului. De fapt ea vrusese să-i dea de înţeles că dacă el 
„ar lua drumul bisericii” (cel opus şi de fapt mult mai 
cunoscut de oamenii din sat era cel al cârciumii), atunci el 
n-ar mai fi aşa de neliniştit. 


Chapter 10 


Moromete însă nu vroia s-o apuce pe acest drum, iar cât 
despre celălalt, al cârciumii, nu-l folosise niciodată ca o 
soluţie. Era cu zece ani mai mare decât Catrina (contingent 
'911, făcuse războiul) şi acum avea acea vârstă între 
tinereţe şi bătrâneţe când numai nenorociri sau bucurii 
mari mai pot schimba firea cuiva. 

Moromete luase în glumă nu numai temerea Catrinei în 
privinţa casei, dar şi visurile ei înspăimântate. „Unde se 
întâmplă să avem noi atâţia porci câţi visezi tu”, spusese el, 
dar în curând pricepu şi el că a face şi a creşte copii mulţi 
poate fi uneori pentru o mamă ceva într-adevăr 
înspăimântător. Întâmplările care avură loc după aceea în 
familie nu-l turburară însă pe Moromete în aceeaşi măsură. 
Numai una dintre ele, care avu loc într-o iarnă puţin timp 
după ce familia scăpă de datorii prin legea conversiunii, îl 
făcu să înţeleagă că e totuşi primejdios şi pentru el să nu ia 
seama la copii. În anul acela recolta fusese bogată şi toată 
lumea făcea comerţ cu cereale la munte. Gospodăriile se 
refăceau din anii grei prin care trecuseră între 1929 - 
1933. Prosperitatea bătea la uşa multora din sat, vitele se 


înmulţeau, oborul de cereale era ridicat, pânza de americă 
şi uneltele mai ieftine, iar preţul pământului mai ridicat 
decât oricând. 

Cei care simţiseră cei dintâi că e rost de făcut avere fură 
cei trei, Paraschiv, Nilă şi Achim (pe vremea aceea nu erau 
prea convinşi că ar avea dreptul să-l învinuiască pe tatăl lor 
că s-a însurat a doua oară; înțelegeau vag că tatăl lor nu 
putea să-i crească, numai o femeie putea face acest lucru şi 
abia mai târziu aveau să dea de înţeles că tuşa lor Guica ar 
fi putut foarte bine să-i crească ea). 

Familia se ţinuse până atunci cu loturile întregi, dar 
gospodăria era lipsită de vite. Aveau doi cai prăpădiţi, care 
când dădeai cu biciul în ei, ei dădeau din coadă. 

Venise toamna şi porumbul se făcuse şi el din belşug 
(porumb şi grâu şi printre porumb dovleci, floarea-soarelui 
şi fasole, altceva nu semănau, cu toate că pământul le-ar fi 
putut da să n-aibă ce face cu cânepa, inul, tutunul, sfecla de 
zahăr, plantele medicinale scumpe) şi cei trei îşi frecară 
mâinile de bucurie şi într-o seară îi spuseseră tatălui lor: 
„Ar trebui să îngrăşăm caii-ăia, tată! Tudor Bălosu a fost 
săptămâna trecută la munte şi a câştigat o mie de lei.” 

Moromete n-a înţeles cum s-ar putea câştiga o mie de lei 
într-un drum la munte, dar n-a avut nimic contra îngrăşării 
cailor. Au vândut porumb, au cumpărat ovăz şi prin iarnă 
părul cailor strălucea ca mătasea. 

Moromete însă tot nu se mişca. Petrecea seri lungi cu 
prietenul său Cocogşilă, discutând politică sau ascultându-l 
pe Niculae care citea poveşti grozave din cărţi luate de la 
alde nean-său Cristache al llu' Dumitrache. Erau seri 
turburătoare. Unsprezece fraţi care sufereau vraja de a 
rătăci în timpul zilei ca unsprezece lebede şi la apusul 
soarelui cădeau îngrămădiţi pe o stâncă în mijlocul mării, 
iarăşi oameni. Cum stăteau îngrămădiţi unii în alţii, chinuiţi 
şi înspăimântați de întunericul nopţii şi de valurile furioase 
care amenințau să-i smulgă... Şi suferinţele îndurate de 
sora lor, care trebuia să ţeasă cu mâna ei, într-un timp dat 


şi neavând voie să vorbească, unsprezece tunici de urzici, 
ca să-i scape de vrajă şi cum n-a avut timp să termine braţul 
unei tunici şi frăţiorul cel mic a rămas cu ceva din aripa de 
lebădă. 

Dar Cocoşilă? Cocoşilă era un ins care stârnea în 
Moromete ceva neînchipuit de plăcut, ca şi poveştile lui 
Niculae. Venea seara şi ciocănea în uşă făcând pe boierul. | 
se spunea „intră”, intra şi dădea bună seara numai Catrinei, 
spunând de fiecare dată că „la proştii ăilalţi nu dau bună 
seara”, făcând-o pe Catrina să se ruşineze, dar să şi 
pufnească în râs, îi punea lui Niculae întrebări gramaticale 
şi istorice, lui Paraschiv îi punea una şi aceeaşi întrebare 
(când se însoară?), iar fetei celei mari îi recomanda să se 
mărite cu Năstase Besensac (un flăcău bicisnic). Numai că 
Moromete avea vechi răfuieli şi nu-l slăbea nici o clipă. Cu 
mulţi ani în urmă făcuse vâlvă un nou partid, care îşi 
spunea „ţărănesc” şi al cărui program îl încântase pe atunci 
pe Cocoşilă. Moromete se arâtase rezervat (Moromete era 
liberal) şi când „partidul naţional-ţărănesc” luă puterea şi 
Cocogşilă se înfurie că Maniu şi Mihalache nu numai că nu-şi 
respectaseră programul, dar se dovediseră parcă mai 
flămânzi decât Brătienii, Moromete nu-l cruţă pe prietenul 
său, îl luă peste picior şi observă că „proştii n-ar trebui să 
aibă drept de vot, fiindcă din pricina lor sufere ţara”. După 
patru ani partidul liberal veni însă din nou la putere şi 
Cocoşilă se răzbună fiindcă partidul liberal mări impozitul 
funciar şi introduse taxe de barieră la pieţele de schimb. 
„Vezi, mă, prostule?” jubilase Cocoşilă. 

De atunci îl urmărea pe Moromete fără cruţare. „Eşti 
prost”, spunea el pe toate tonurile, uneori cu resemnare, 
alteori cu îngăduinţă, după împrejurări. De fapt se străduia 
să-l convingă pe Moromete că el, Cocoşilă, e mai deştept, 
ceea ce pe Moromete îl înveselea cumplit, cu atât mai mult 
cu cât Cocoşilă, faţă de alţi oameni, se purta cu totul altfel, 
înjura rău, batjocorea şi nu spunea „eşti prost”, ci mult mai 
rău, „mănânci c...t”. 


În privinţa înjurăturilor era vestit, îl înjura şi pe tat-su - 
zicea că de ce l-a făcut - înjura şi pe popa şi pe primar şi pe 
perceptor, pe toţi, de la lingură, de la şervetul cu care se 
ştergeau până la cele mai mărunte lucruri, lampă, sfeştilă, 
lumânare, ciorapi şi: târla, grădina, neamul şi străbunicii, 
nepoţii, copiii copiilor... Catrina aprindea tămâie în casă, 
dar pufnea şi în râs. Odată Cocoşilă a intrat în casă şi a spus 
doar atât: „A venit percitorul şi mi-a luat ţoalele”, după care 
s-a pus pe înjurat şi nu s-a mai oprit decât foarte târziu 
când s-a sculat şi a plecat fără să mai spună altceva. Pe 
Dumnezeu mai ales, Cocoşilă îl cobora jos în sat, şi îl înjura 
cu o anumită filosofie, învinuindu-l şi punându-i întrebări ca 
oricărui om. 

Curând însă Moromete înţelese că dacă toate acestea 
aveau pentru el un rost nu mai mic decât munca câmpului, 
sau grija de ceilalţi ai casei (era atât de rară bucuria de a 
sta de vorbă cu un om deştept în stare să glumească 
inteligent, şi Cocoşilă în afară de cazurile rare când înjura 
prea mult era pentru el un astfel de om) îşi dădu seama nu 
fără dezamăgire că cei trei băieţi ai lui, Paraschiv, Nilă şi 
Achim, nu văd nici un rost în aceste seri pierdute cu poveşti 
şi cu discuţii despre Maniu şi Brătianu. Dezamăgirea însă 
nu fu prea mare, fiindcă, la urma-urmei, copiii oamenilor nu 
erau mai breji decât ai lui, încât îi înţelese şi pe ei şi cum 
caii se îngrăşaseră, umplu căruţa cu porumb şi plecă la 
munte; avea datorii faţă de copii, să câştige şi să-i îmbrace, 
că erau goi. 

Câştigă. 

Nu mai făcuse „comerţ” niciodată; îi plăcu atât de mult, 
încât socoti câştigul drept ceva nemaipomenit şi după ce se 
întoarse povesti drumul său la munte ca pe-o aventură. 
Numai că cei trei nu se minunară deloc, Paraschiv făcu 
chiar observaţia supărătoare că „mare brânză, Stan Cotelici 
a dat mai bine porumbul”... Şi că să se ducă iar! Niculae, 
care ascultase uimit peripeţiile tatălui cu căruţa pe 


drumurile de munte, sărise pe neaşteptate şi strigase: „Aşa 
e, tată! Mai du-te iar.” 

Moromete se pregăti pentru al doilea drum şi când se 
întoarse arăta de nerecunoscut, atât de mult îi plăcuse. De 
astă dată drumul fusese şi mai aventuros şi Moromete 
povesti totul într-o seară, cu glas neobişnuit, şi fu ascultat 
cu uimire. Descopereau toţi, Cocoşilă, mama, fetele - până 
şi cei trei - că tatăl lor avea ciudatul dar de a vedea 
lucrurile care lor le scăpau, pe care ei nu le vedeau. Numai 
că spre sfârşit cei trei se dezmeticiră, sfâşiară vraja care îi 
ameţise şi căzură pe gânduri. 

lată ce se petrecuse. 

Moromete plecase cu Tudor Bălosu pe acelaşi drum ca şi 
întâia oară, ieşiseră din regiunea de şes unde nimeni nu 
avea nevoie de porumb şi, după ce făcuseră un popas la 
oborul din Piteşti, o luaseră pe şoseaua care ducea spre 
creierul munţilor, cu ţinta Răchitele, un sat mare, cunoscut 
de Tudor Bălosu ca fiind o piaţă bună de desfacere. 
Mergeau neîncetat, era ger uscat, roatele pocneau, aburul 
ieşea din spinările cailor. 

La primul drum dăduseră dublul cu cincizeci de lei. 

Tudor Bălosu vroia de astă dată să-l dea cu şaizeci şi într- 
adevăr, abia intrară în Răchitele, că fură opriţi de un 
învăţător care vroia să cumpere amândouă căruțele. Bălosu 
mirosi numaidecât cum stăteau lucrurile, sări jos din căruţă 
şi se şi grăbi, spre uimirea lui Moromete, să desfacă 
şleaurile de la cai... 

Învățătorul, prevenitor, întrebă de preţ. Tudor Bălosu 
dădu preţul cu un glas care din nou îl zăpăci pe Moromete: 
şaptezeci de lei şi spuse asta ca şi cum ar fi fost cunoscut de 
când lumea că aşa se vinde porumbul. 

Posomorât, învățătorul răspunse că şaizeci de lei este 
ultimul preţ şi că nu poate cumpăra decât aşa, la care 
Bălosu legă şleaurile grăbit, fără să mai discute, supărat 
chiar că fusese oprit din drum când toată lumea ştia că 
şaptezeci de lei este preţul obişnuit. Uluit, Moromete 


observă că învățătorul dăduse exact preţul dorit de ei, dar 
Bălosu începu să râdă şi răspunse că dacă el, Bălosu, ar fi 
cerut optzeci, atunci învățătorul ar fi dat bucuros şaptezeci 
de lei. „Să mergem mai încolo şi să cerem optzeci şi dacă nu 
dăm noi porumbul cu şaptezeci de lei, Moromete, să nu mai 
vii niciodată cu mine la munte.” 

Merseră mai încolo şi Bălosu spusese preţul său de 
optzeci, dar în afară de primarul comunei, care dădu un leu 
peste şaizeci, nimeni nu cumpără. „Dacă mergem trei sate 
mai spre vârf ai să vezi că îl dăm cu şaptezeci”, insistă 
Bălosu şi Moromete conveni, depăşit mereu de felul de a 
judeca al vecinului său. 

De fapt, negustoria ca atare nu i-ar fi plăcut dacă câştigul 
ar fi fost lipsit de peripeții, încât insistența lui Bălosu i se 
păru firească. Moromete nu prevăzuse niciodată latura 
comercială a produselor pe care i le dădea pământul, iar 
existenţa banilor îi pricinuia o furie neputincioasă (când 
trebuia să-i dea, îi dădea cu gesturi dispreţuitoare de 
aruncare şi blestema mărimea, culoarea şi mirosul lor). 
Când ieşise împreună cu bătrânul Moromete, acum treizeci 
de ani, în 1907 şi dăduse foc conacului lui Guma nu se 
gândise că pământul moşierului îi trebuie pentru comerţ şi 
pentru bani. Existau nişte obiceiuri pe vremea aceea care 
lui i se păreau mai mari nenorociri decât munca şi foamea. 
Se duceau la conac şi când dădeau ochii cu boierul, 
bătrânul se făcea de nerecunoscut, îşi lua căciula din cap şi 
avea un glas care şi acum, când îşi amintea de el, Moromete 
se întuneca şi se făcea crunt la faţă. 

Când, după război, Moromete deveni proprietar, el trăia 
atât de deplin bucuria de a fi scăpat de moşier, încât nu 
băgă de seamă că unii nu se mai gândeau de mult la asta, ci 
la cu totul altceva: La ce anume? Să facă comerţ! Aşadar, cu 
cereale şi să câştige bani! Şi cu banii ce să facă? Să 
plătească impozitele! Asta era ceva de râs, cum de nu 
vedeau? Ce ciudat, unde ajunseseră! În sfârşit, fie şi 
comerţ, dar să fim înţeleşi că nu ăsta e scopul... 


Încât Moromete vedea în priceperea lui Bălosu de a face 
combinaţii mai mult ceea ce îi plăcea fiului său de zece ani, 
Niculae, şi mult mai puţin ceea ce le plăcea celor trei, 
Paraschiv, Nilă şi Achim. 

Merseră deci mai departe cu căruțele şi Moromete era 
foarte curios - şi foarte vesel în acelaşi timp - să vadă dacă 
o socoteală făcută din nimic, cum era presupunerea lui 
Bălosu că vor da porumbul cu şaptezeci de lei, are să fie 
dovedită pe viu. 

În satul următor un muntean mai înstărit oferi un leu 
peste şaizeci, iar în celălalt, acest leu fu retras. Merseră mai 
departe şi li se oferi apoi deodată trei lei. Moromete se 
plictisi, iar Bălosu îl asigură că în satul următor vor obţine 
sigur zece lei. Nu ieşiră însă bine din sat, că se petrecu 
întâmplarea... 

O femeie tânără de tot, cu faţa albă, cu părul galben şi cu 
nişte ochi mari, albaştri, frumoşi, cum aveau mocancele pe 
aici, îi strigă să oprească. Aveau porumb? Da. 

„Ce bine c-aţi venit, oameni buni, că nu ştiam ce să mai 
fac, a spus femeia bucuroasă. Haideţi, trageţi în curte că oţi 
fi osteniţi! Să vă fac ceva să mâncaţi şi să mă duc pe urmă 
pe la vecini să cumpere şi ei, să daţi tot porumbul, că eu nu 
pot să iau decât vreo douăzeci de duble.” „Nu duce 
dumneata grija noastră, leică, i-a răspuns ludor Bălosu fără 
să se clintească din căruţă. Du-te întâi la vecini şi întreabă-i 
dacă cumpără, să nu pierdem timpul de pomană.” „Dar cu 
cât daţi dubla?” a întrebat femeia pălind. 

Glasul lui Tudor Bălosu era mai îngheţat decât gerul: 
„Optzeci de franci, leică!” „Optzeci de franci?!” „Hai, 
Moromete!” a spus Bălosu apucând biciul, fără să-i mai 
răspundă femeii. 

„Dar cât dai dumneata, leică?” a întrebat Moromete din 
curiozitate. 

„Oameni buni, a strigat femeia înspăimântată, şaizeci de 
lei, ăsta e preţul pe la noi... „ „A! Nu!” a clătinat Moromete 
din cap. 


Nu se poate, însemna exclamaţia lui. Noi avem aici nişte 
socoteli. lese sau nu iese şaptezeci? asta e întrebarea. Nu-ţi 
dau fiindcă trebuie să vedem dacă iese. Glasul lui Moromete 
i se păru însă femeii cu totul deosebit de al celuilalt, şi-a 
încleştat mâinile de loitra căruţei lui şi vorbele ei au început 
să curgă şuvoi. Moromete nu prea înţelegea, o vedea doar 
cum se ţine cu mâinile de loitră şi calcă prea aproape de 
roată. 

Ea spunea că să-i dea el, dacă celălalt nu vrea, cu şaizeci 
de lei... barim câteva duble... e rău, n-are ce da la copii... 
Să tragă căruţa că şaizeci de lei e destul. 

„Haide, omule, că doar n-oi fi şi dumneata bogat să nu 
înţelegi... Oi fi venind de departe şi ţi-o fi frig pe gerul ăsta, 
trage căruţa... Îţi dau ceva ţuică peste şaizeci de lei. De ce 
să te mai duci încolo să mai baţi drumurile de pomană?” 

Moromete s-a frânt de mijloc şi s-a uitat la picioarele 
femeii: „Dă-te la o parte, creştino, că te calcă roata!” i-a 
spus el grijuliu. 

„Nu vreai, omule? a repetat mocanca şi deodată din ochii 
ei albaştri au ţâşnit lacrimi de furie. De ce nu vreai, omule? 
a continuat ea şi glasul ei legănat şi domol de munteancă s- 
a făcut dârz. De când v-aţi făcut aşa răi? a spus ea 
descleştându-şi mâna de pe loitra căruţei. Nu eraţi aşa răi... 

Plângea şi în ciuda mâniei ochii ei rămâneau mari şi curaţi 
şi se uita când la omul cocoţat în căruţă, când la caii lui 
graşi şi voinici, aburiţi de gerul sănătos al muntelui. 

„Ptiu, lovi-te-ar moartea cu ochii tăi! a exclamat Moromete 
furios. Apoi a strigat: Bălosule, opreşte!” „Ce s-a întâmplat, 
Moromete?” „Hai să dăm porumbul, că nu e rost.” „Cu cât?” 
a întrebat Bălosu. 

„Cu şaizeci şi trei.” „Eu nu-l dau, a răspuns Bălosu şi să ştii 
că altă dată nu mai merg cu tine la munte.” 

Nedumerit puţin Moromete n-a avut timp să răspundă, dar 
apoi l-a înjurat pe Bălosu de muiere, în şoaptă, pentru el 
însuşi, în timp ce munteanca se uita la el, cu lacrimile 
îngheţate pe obraz. 


„Ce să mai vorbim, şi-a încheiat Moromete povestirea. Am 
tras în curte, am băgat caii în grajd, a pus mocanca mâna şi 
a tăiat o găină, şi mănâncă Moromete şi bea ţuică galbenă. 
Pe înnoptate aşa s-au strâns mocanii, şi ăla a luat trei duble, 
ăla cinci, ăla şapte... Creştini, mocârţani! Mi-au luat 
porumbul cu şaizeci şi trei. Să vezi după aia că nu mai 
puteam să scap de mocană: Că de unde sunt? Că copii am? 
Dar muierea trăieşte? M-am uitat şi eu la ea şi m-am 
închinat: Păi bine, creştina lui Dumnezeu, de ce să nu 
trăiască? Trăieşte, stă acasă după sobă şi se vaită că nu-i 
place ce e mai bun pe lumea asta, carnea de porc. Avea ea 
un rost de întreba aşa fiindcă îi murise bărbatul în pădure, 
căzuse un bulumac peste el... , 


Chapter 11 


Paraschiv, Nilă şi Achim şi-au păstrat pentru ei impresia 
care le-a făcut-o povestirea tatălui lor, dar când au aflat că 
Bălosu a dat totuşi porumbul cu şaptezeci de lei nu s-au mai 
mulţumit să observe, ca la început, că tatăl lor n-a făcut 
mare brânză câştigând o mie de lei; trebuia să câştige o mie 
cinci sute, cum a făcut Bălosu şi au început să murmure că 
a omorât caii şi căruţa de pomană şi că şi-a bătut joc de 
munca lor. 

Murmuratul acesta, desigur, i-a ajuns la urechi lui 
Moromete pe alte căi, prin Guica şi Parizianul, pentru că 
feciorii n-au îndrăznit să i-o spună în faţă. 

Uimit şi îngrijorat că feciorii îl vorbesc de rău în lume, 
Moromete se hotări să înăbuşe fără cruţare acest început 
de răzvrătire, având totuşi speranţa că poate nu-i adevărat. 
Luaţi din scurt, cei trei se speriară şi deveniră mieroşi, 
Paraschiv chiar se indignă spunând că: „Hai, bă, ce, te iei 
după prostul ăla de Parizianu?”, încât Moromete socoti că 
nu e cazul să meargă mai departe, ba mai mult, că n-ar 
strica să le dea chiar satisfacția să facă ei înşişi comerţ la 
munte. 


Bucuroşi că izbutiseră să obţină atât de uşor libertatea de 
a se mişca, cei trei puseră la cale, o săptămână mai târziu, o 
afacere sortită să le aducă un câştig mare. Luară cu chirie 
încă o căruţă cu caii lui Parizianu, cumpărară porumb din 
sat cu cincizeci de lei şi porniră la munte. 

Moromete nu zise nimic, le dădu chiar sfaturi, dar ceva - 
nu putea să înţeleagă bine ce - un soi de înfrigurare, de 
poftă oarbă, care se făcea simțită în purtarea fiilor săi, 
începea să-l îngrijoreze şi în sinea lui le dori să nu 
izbutească. 

Dorinţa lui se împlini. Săturat de afluxul de cereale de la 
câmpie, muntele scăzuse între timp preţul şi cei trei abia 
izbutiră să scoată cheltuiala drumului. Moromete nu se 
putu stăpâni şi strecură câteva aluzii batjocoritoare la 
adresa priceperii fiilor săi, dar bine intenţionate, vrând să-i 
facă să înţeleagă că drumul pe care vroiau ei să apuce nu e 
bun. Cei trei parcă înţeleseră ceva şi se mai potoliră, dar 
vecinul din spatele casei lor se îmbogăţea şi din nou feciorii 
începură să murmure. Că tatăl lor nu face nimic. Că stă 
toată ziua. Că pe cele două fete le lasă să se pricopsească, 
iar pe ei îi batjocoreşte. Într-adevăr, fetele erau vrednice şi 
vioaie, ţeseau în război, împleteau, arătau vesele, spre 
deosebire de Paraschiv şi Achim care parcă erau bolnavi. 

Astfel trecu iarna şi vara aceea. În toamnă, Moromete făcu 
din nou pe placul celor trei. Se sfătui cu ei îndelung, le 
arătă situaţia familiei, datoriile pe care le mai aveau la 
percepţie, faptul că rămăseseră fără un cal - se îmbolnăvise 
de talan şi nu mai era bun de nimica - şi ajunseră la 
înţelegerea că un împrumut la bancă era cea mai bună 
soluţie. 

Numai că avantajele sperate nu veniră. Din lâna oilor 
fetele ţeseau pentru ele covoare. Catrina îşi făcu o fustă, 
Moromete o frumoasă dulamă îmblănită, cu guler de miel 
creţ... În numele celor trei, Paraschiv murmură pe faţă că o 
să pună mâna pe topor şi o să le dea oilor în cap. Catrina nu 
se putu stăpâni şi îi răspunse că pentru cât s-a trudit ea să-i 


crească, o nenorocită de fustă nu e mult. Şi dacă fusta ei le 
stă în gât, s-o ia şi p-aia, să se sature. Covoarele? Dar fetele 
nu muncesc? Cine ţine casa, cine îi spală de murdărie şi le 
face mâncare să bage în ei? Şi în afară de asta să se uite: 
nenorocitu acela de băiat, Niculae, care toată vara rabdă de 
sete cu oile pe câmp, n-are nimic, râd copiii oamenilor la 
şcoală că e trenţăros. 

Paraschiv ascultase ca un surd, fără să audă. Achim şi Nilă 
tăceau. Moromete intervenise împăciuitor. Oile sunt ale lor, 
spuse el. Anu ăsta şi-au făcut unii de îmbrăcăminte, la anu o 
să-şi facă alţii. Nu cumva dulama este pricina nemulțumirii? 
Nu înţelegea, Paraschiv avea dulamă bunicică, ce vroia? N- 
avea răbdare şi vroia s-o poarte pe cea nouă? S-o poarte 
sănătos. Ei? Mai era ceva? 

Mai era, pentru că nu era vorba de dulamă. Cei trei 
înțelegeau să trăiască la fel ca înainte, când nu făcuseră 
împrumutul şi n-aveau oile, iar lâna, laptele, brânza, carnea 
mieilor, totul trebuia vândut şi să facă bani, iar nu să se 
mănânce şi să se poarte în casă. l-ar fi fost foarte greu lui 
Moromete să dibuiască acest fel de a vedea al celor trei 
copii ai săi, cu atât mai mult cu cât aceştia începură să nu-şi 
mai dea pe faţă gândurile nici măcar faţă de Parizianu. 

În aceeaşi seară ei s-au dus la Guica şi acolo au pus la cale 
planul cu plecarea lui Achim la Bucureşti. 

Târziu de tot, spre sfârşitul iernii, cu multe ocolişuri şi 
prefăcându-se interesaţi numai de datoriile care amenințau 
gospodăria, ei dădură de înţeles tatălui lor că n-ar fi o 
afacere rea, îndemnându-l să se intereseze la al lui 
Cătănoiu şi să se convingă singur ce bine s-ar putea câştiga 
la Bucureşti. Vorbiseră mai dinainte cu al lui Cătănoiu şi 
lăptarul, pus la cale, exagera câştigul. Moromete rămase să 
se gândească. Catrina şi fetele aflară mai târziu de acest 
plan şi se hotărâră repede: nu le convenea. Dacă Achim are 
să stea toată vara la Bucureşti, înseamnă că el va tunde oile 
şi cine ştie ce are să facă cu lâna. Se împotriviră cu grijă, să 
nu afle fraţii; îi explicară tatălui că nu vor avea ce să 


mănânce în timpul secerişului şi că mult mai bine ar fica o 
parte din laptele oilor să fie făcut brânză aci acasă şi 
vândută apoi la Bucureşti, dacă e vorba că la Bucureşti sunt 
preţuri bune. În felul acesta vor avea şi bani şi nu vor suferi 
nici de foame. 

În postul Paştelui însă, vitregul mijlociu, Nilă, spuse într-o 
zi la masă ceva care înmuie inima mamei. Mâncau untură în 
tigaie şi Nilă, îngreţoşat nu se ştie de ce, se strâmbase: „Ce 
naiba, mă, vine Pastele? Noi nu mai ţinem post? Şi 
adăugase uitându-se cu privirea curată la Tita: Mai piteşte, 
Tito, untura asta.” 

Noaptea mama se auzi certată în vis de un glas blând: 
„Catrino, Catrino, de ce eşti duşmănoasă? lartă-i pe copii, 
Catrino, iartă-l pe Nilă, că nu e râu la inimă... , 

Pe nesimţite, de astă dată ferindu-se de fete, mama îi dădu 
de înţeles tatălui că la urma-urmei să-l lase pe Achim să se 
ducă. Sunt copiii lui şi le-o fi părând şi lor rău că altă lume o 
duce mai bine. Să-i dea drumul să plece, să nu zică lumea 
că din cauza ei şi a fetelor trăiesc ei rău. 

Moromete, nu se ştie de ce, se supără de întoarcerea 
aceasta a mamei, spuse fetelor şi se certară între ei. 
Îndoielile lui Moromete ţineau de afacerea însăşi. Nu-i 
venea lui să creadă că bucureştenii nu mai aveau altă ieşire 
decât să se îngrămădească pe laptele celor douăzeci şi 
patru de oi ale lui Achim Moromete din comuna Siliştea- 
Gumeşti şi să-l umple pe el de bani. 

Dar în sfârşit... Îi împărtăşise îndoielile şi lui Nilă, în 
grădină, dându-le de înţeles şi celorlalţi doi că dacă e vorba 
să-l lase pe Achim la Bucureşti, atunci Achim trebuie să 
bage bine în cap că la toamnă îl aşteaptă să se întoarcă 
acasă nu cu douăzeci de mii, cât se lăuda acesta ca un 
prost, nici cu zece şi nici cu şase, ci cu patru. Dar aceste 
patru să fie! Nilă îl asigurase că vor fi, şi Moromete, liniştit, 
vrusese să se culce. Îşi aminti însă că a doua zi, după cum îi 
spusese Bălosu în drum, avea să vie Jupuitu după fonciire şi 
nu putu să adoarmă îndată. Îl mai supăra şi Niculae care 


stătea la spatele său şi nu adormea nici el. Ce se bucura aşa 
că are să scape de oi, nefericitul? Credea că la muncă o să-i 
fie mai bine? 


Chapter 12 


Moromete avea uneori obiceiul - semn de bătrâneţe sau 
poate nevoia de a se convinge că şi cele mai întortocheate 
gânduri pot căpăta glas - de a se retrage pe undeva prin 
grădină sau prin spatele casei şi de a vorbi singur. 

„Auzi ce idee”, reflectă el cu glas şoptit, oprindu-se lângă 
poarta grădinii. Apucă o ulucă de vârf şi rămase liniştit cu 
fruntea în pământ. „Dacă ar fi aşa, că din cauza păcatelor 
nu poţi dormi - continuă el încercând uşor vechimea ulucii - 
ar însemna că Paraschiv al meu, care când se apucă să 
doarmă, doarme până iese apă sub el... ar însemna - şi aici 
Moromete se întrerupse şi gândi restul în tăcere - ar 
însemna că e omul cu inima cea mai curată de pe pământ. 
Proastă mai e şi muierea asta a mea!” se miră apoi cu glas 
tare în timp ce constata că ar fi greu de susţinut că ulucile 
curţii sale nu sunt putrede. „După încă o ploaie, aceste uluci 
au să-şi rânjească dinţii negri spre casă”, gândi apoi mai 
departe, fără glas. 

Cineva îl întrebase odată în glumă de ce vorbeşte singur şi 
Moromete îi răspunse serios că asta e din pricină că n-are 
cu cine discuta, cu sensul că nimeni nu merită să-i asculte 
gândurile. 

Se dezlipi de uluci şi o luă încet spre spatele casei. Aici 
fetele puneau totdeauna porumb pentru copt; creştea mai 
repede ca la câmp. Se opri printre firele înalte şi rămase 
câtva timp între ele liniştit şi recules. Apucă apoi un fir şi îl 
înmuie într-o parte cu talpa piciorului. „Domnule, ce discută 
ei în parlament?! exclamă deodată enervat, uitându-şi talpa 
desculţă peste firul de porumb. Ce înseamnă situaţia asta? 
se supără el. Păi dumneata nu-ţi dai seama că toată 
omenirea stă cu ochii pe tine să vadă ce faci?!” 


Oftă, se aplecă la rădăcina porumbului şi multă vreme nu 
mai zise nimic. Pipăia cu palma adâncimea pe care o 
atinsese ploaia. „A dat ploaia!” constată apoi la sfârşit, cu 
un glas cu totul deosebit de cel dinainte, ca şi când ar fi 
vorbit alt om. „În fine, la nouă pogoane, cinci duble claia, ori 
zece clăi, cincizeci. Ori nouă, patru sute cincizeci de duble 
de grâu.” 

leşi dintre fire şi se duse lângă colţul casei. Se aşeză pe 
tălpici, se căută de tutun. 

„Cât a fost anul trecut dublul de grâu?!” se informă. Apoi 
îşi porunci: „Ei, ia înmulţeşte două sute de duble cu 
cincizeci... Scapi de daravelă? Cinci mii ar fi rata la bancă, 
plus dobânda, plus fonciirea pe doi ani. Nu mai rămâne 
nimic, dar în fine!... Faci tu ceva la Bucureşti? întrebă apoi 
pe cineva din gând. Bine, dacă zici tu, zic şi eu ca tine, dar 
bagă de seamă!” încheie el ameninţător şi se sculă hotărât 
de pe tălpici. 

Intră în curte încet, ferindu-se să nu trezească pe cineva. 
Zorile se albeau şi undeva un cocoş cântă prelung şi 
insistent, înspăimântând liniştea satului. Se apropie de 
capătul dinspre drum al prispei, unde dormea Nilă şi îi şopti 
acestuia la ureche: 

— Băi Nilă-m'! 

Nilă sări speriat de şoapta tainică şi cu ochii holbaţi 
gângavi: 

— Ce e, bă? Apoi, recunoscându-l pe tatăl său, mugi 
chinuit că l-a smuls din odihna în care zăcea: Ce s-a 
întâmplat, mă? Ce-ai cu mine? 

— Hai încoace! 

— Unde? Ce s-a întâmplat? 

— Nu s-a întâmplat nimic, n-auzi, surdule! Scoală-te încet 
şi hai încoace! porunci Moromete cu acelaşi glas. 

La picioarele lui Nilă, cu trupurile desfăcute, Paraschiv şi 
Achim gemeau în somn. Pe cer, luna răsărise după ploaie şi 
fiindcă nici dimineaţă şi nici noapte nu era, semăna cu un 
soare mort, ciuntit şi rece. 


Nilă se dădu jos de pe prispă şi îşi trase pantalonii oftând. 

— Unde mergem, mă? şopti el încă buimac de somn. 

Moromete nu-i răspunse. Porni spre grădină şi-i făcu semn 
fiului să vină după el. Aproape de poartă, Moromete se 
aplecă lângă un butuc de tăiat lemne şi ridică securea care 
stătea trântită pe el. 

— Ia şi tu securea ailaltă, aia veche, vezi unde e! şopti el. 

— Da' unde mergem? îngână Nilă, de astă dată mai puţin 
curios. 

— Avem treabă. Hai mai repede! îl îndemnă Moromete. 

Nilă intră sub şopron după secure. Moromete deschise 
poarta grădinii şi-i făcu iarăşi semn să vină după el. 
Deodată se opriră amândoi. Un glas lung începu să se 
jelească pe undeva pe aproape, urmat apoi de altele. 

— Ce făcuşi, loane, cui mă lăsaşi, de ce murişi, loane? se 
auzea bocetul. Tu mă auzi acolo unde te-ai dus? Roagă-te la 
Dumnezeu să mă ia şi pe mine, că m-ai lăsat singură. M-ai 
lăsat singurică şi nu mai pot, Ioane! loaneee, Ioane! Nu e 
greu să intri în pământ, dar eu mă chinuiesc p-aicea, şi 
copiii se bolnăvesc... Unde-oi fi acolo, mă auzi tu pe mine că 
nu mai pot să îndur? Mă chinuiesc şi nu mai pot să le duc pe 
toate... 

Glasul care se jelea fu înecat de alte zeci de glasuri. 
Mirosul de tămâie adia dinspre cimitirul satului până în 
grădina lui Moromete. 

Moromete şi Nilă se opriseră în fundul grădinii. Vaietul 
cimitirului răzbătea acum printre salcâmi atât de aproape 
încât se părea că bocetele ies chiar din pământ. Într-un 
timp, un glas se desprinse ciudat din celelalte şi ajunse 
şoptit la urechile celor doi. Era un glas plin de mirare şi 
spaimă, care parcă nu înţelegea nici acum ce se întâmplase: 

— Băiatul mamii! Cum ai murit tu, băiatul mamii? Unde 
eşti tu acuma, puişorul mamii? Ce faci tu acolo, unde stai?... 
Of, dragile mamei sprâncene, cum s-or face buruiene!... 

— De, mă, săraca, şopti Moromete. Aşa e! 


Locul unde se oprise tatăl şi fiul era o vâlcea tăiată pe 
mijloc de un şanţ, o viroagă. Locul era plin de salcâmi şi de 
iarbă înaltă. Pe marginea şanţului însă, se înălţau spre cer, 
ca o barieră, un rând de plute drepte ca lumânarea şi al 
căror vârf abia putea fi văzut în timpul nopţii. Grădina era 
totuşi întunecată, deşi plutele înalte nu acopereau lumina 
cerului. Ceea ce umbrea întreaga vâlcea a grădinii era un 
salcâm uriaş care la început, pentru că era stufos şi înalt, 
nu se băga în seamă. Lângă el se oprise Moromete. 

— Nilă, zise el, până răsare soarele trebuie să-l trântim la 
pământ! Hai, pune mâna pe secure! 

— Salcâmul?! întrebă flăcăul uimit. 

Toată lumea cunoştea acest salcâm. Copiii se urcau în el în 
fiece primăvară şi-i mâncau florile, iar în timpul iernii jucau 
mija, alegându-l ca loc de întâlnire. Toamna viroaga se 
umplea cu apă, iar în timpul iernii îngheţa. Când erau mici, 
Paraschiv, Nilă şi Achim curăţau şanţul de zăpadă şi gloduri 
şi netezeau cea mai lungă gheaţă de prin împrejurimi. 
Lunecuşul pornea de undeva din susul grădinii şi se oprea 
la rădăcina copacului. În fiecare iarnă era aici o hărmălaie 
nemaipomenită. Ajungând la capătul gheţuşului, vrând- 
nevrând, copiii îmbrăţişau tulpina salcâmului, lipindu-şi 
obrajii înfierbântaţi de scoarţa lui neagră şi zgrunţuroasă. 
Primăvara, coroana uriaşă a salcâmului atrăgea roiuri 
sălbatice de albine şi Achim se căţăra ambițios în vârful lui 
să le prindă. Salcâmul era curăţat de crăci în fiecare an şi 
creştea la loc mai bogat. 

Nilă îşi dădu pălăria pe ceafă şi întrebă încă o dată: 

— Salcâmul ăsta? De ce să-l tăiem? Cum o să-l tăiem? De 


— Într-adins, răspunse Moromete. Într-adins, Nilă îl tăiem, 
înţelegi? Aşa, ca să se mire proştii! Pune mâna, nu te mai 
uita, că se face ziuă. 

— Cum să se mire proştii?! întrebă Nilă supărat, 
neînţelegând, trecându-i pentru întâia oară prin cap că la 
urma-urmei tatăl lui ar putea să ţină seama şi de ceea ce 


gândeşte el, aşa cum a fost seara trecută, când l-a întrebat 
ce să facă cu Achim. 

Moromete se uită mirat la fiu, dar după aceea puse mâna 
pe secure şi-i încercă tăişul. 

— Vrei să ştii în ce fel să se mire proştii? îl întrebă el. Să se 
uite şi să se mire până li s-o apleca. 

— Bine, dar nu e salcâmul nostru! mai protestă Nilă. 

— Dar al cui e? întrebă tatăl, apucând securea de coadă. 

— Nu e al ga Măriei?! răspunse Nilă, crezând că totuşi 
tatăl n-are să încerce să taie salcâmul. Şi pe urmă, ziua n- 
avem timp? mai bombăni el nedumerit. Ce ţi-a venit acuma, 
cu noaptea în cap? 

Moromete nu-i răspunse. Începu să dea ocol salcâmului, 
căutând un anumit loc unde să înceapă a-l lovi. O clipă el 
mai rămase gânditor, apoi deodată ridică securea şi-o 
înfipse cu putere în coaja copacului. Din gât îi ieşi un icnet 
adânc şi lovitura ţâşni de la rădăcina copacului, se lovi de 
uluci şi se întoarse îndărăt, făcând să răsune viroaga. 

Nilă apucă şi el securea în mâini şi trecu de cealaltă parte 
a tulpinei. 

— Şi cui îl dai? mai întrebă el. 

— Ăstuia, răspunse Moromete arătând spre grădina lui 
Bălosu. 

Amândoi începură apoi să izbească tăcuţi şi nu se opriră 
decât după un timp îndelungat. În amândouă părţile 
făcuseră în salcâm câte o tăietură adâncă şi albă. Începură 
să izbească din nou şi aşchiile săreau acum, mai mărunt, 
uneori zbârnâind în aer. În curând ele înconjurară locul 
într-o roată înălbită. 

Începuse să se lumineze. În cimitir vaietul femeilor 
contenise dar nu de tot, se mai auzea un murmur 
nelămurit, chemări şoptite şi tainice. O femeie încă bocea şi 
părea să nu mai termine litania ei veche. 

Dar Moromete şi Nilă nu mai auzeau. Ei loveau de la o 
vreme mai încet, mai chibzuit, uneori scormonind cu 
securea în lovituri mici, căutând parcă viaţa salcâmului 


falnic în vreo vână care se ascundea de secure. Cu toate că 
pătrunseseră în el adânc, din amândouă părţile, copacul 
stătea drept şi liniştit, nici o frunză nu i se mişca. Deodată, 
nişte aripi pâlpâiră undeva într-un prun şi încă o dată un 
cocoş cântă prelung. Când sfârşi, în clipa următoare, satul 
răsună a doua oară ca o alarmă nesfârşită de glasurile 
celorlalţi cocoşi. 

Moromete se opri, se şterse de năduşeală şi lăsă securea 
jos: 

— Ajunge Nilă, dă-te la o parte, zise el gâfâind. Du-te de 
adu caii. Vânos a mai fost!... 

— De ce să aduc caii? întrebă Nilă. 

— Adu, mă, caii şi ştreangurile şi nu mai tot întreba. Ce tot 
întrebi? Mai stai şi tu locului şi mai gândeşte-te când 
întrebi. Ştii tu încotro cade salcâmul? Dacă se lasă peste 
pruni, sau dincoace în grădina ăstuia a lui Geacă şi-i 
prăpădeşte răsadurile, ce faci? 

Flăcăul se şterse de sudoare şi plecă. Moromete se aşeză 
pe aşchii, uitându-se oftând în urma fiului: 

— Umblă încet, vezi să nu-i scoli p-ăia! îi spuse. 

Peste câtva timp, flăcăul se întoarse cu caii. 

„N-am spus eu?” reflectă Moromete din nou, ridicându-se 
de pe aşchii şi vorbind apoi tare: 

— Unde vii, mă, cu ei, Nilă? îl întrebă batjocoritor. 

— Cum unde viu? răspunse Nilă, nedumerit. 

— Adică da! exclamă Moromete. Treci cu ei încoa să cadă 
salcâmul pe ei. 

Nilă opri caii şi rămase tăcut, neştiind ce să mai facă. Apoi 
pricepu, întoarse caii, le prinse răscrucile de ştreanguri, 
legă frânghia şi porni cu ea spre tatăl său. 

— Poţi să te urci? întrebă Moromete. Urcă-te până spre 
vârf, nu-ţi fie frică, n-o să cadă cu tine. 

Moromete îl scruta posomorât. „Ce băiat greu de cap, uite 
la el că i-e frică să se urce, nu-şi dă seama că salcâmul n-a 
fost tăiat atât de tare la rădăcină să nu se mai poată lega 
apoi frânghia de vârful lui.” 


— Dacă vezi că se mişcă, săi şi tu jos de-acolo, mai spuse 
Moromete batjocoritor. 

Nilă nu răspunse la această batjocură, se urcă tăcut până 
spre vârf, nu se mai vedea pe chipul lui dacă înţelesese sau 
nu că n-avea de ce să se teamă şi oricum dacă, totuşi, se 
temea, soluţia cu săritul jos tocmai de-acolo din vârful 
copacului nu era în nici un caz cea potrivită. Legă frânghia 
şi se dăduse jos. Moromete se apropiase de cai şi măsura 
din ochi lungimea frânghiei cu aceea a salcâmului. Bombăni 
ceva, apoi trase caii spre partea din spatele casei, încotro 
trebuia să cadă copacul. 

— Gata, Nilă? întrebă el în şoaptă. 

— Gata! răspunse flăcăul. 

— Treci lângă cai şi când vezi că începe să se aplece, ai 
grijă să-i mâi, că mi se pare că frânghia e mai scurtă decât 
salcâmul. 

Se alăturară amândoi într-o parte şi alta a cailor, apoi 
Moromete urlă pe neaşteptate, lung şi răguşit, ca şi când l- 
ar fi ars cineva cu fierul roşit: 

— Haidaaal!... 

Speriaţi, caii zvâcniră, vrând s-o ia la goană, frânghia se 
întinse ca o coardă şi urletului omului îi urmă un pârâit 
ascuţit care spintecă dimineaţa ca un trăsnet. 

— La o parte! strigă Moromete, biciuind caii. 

Din înălţimea lui, salcâmul se clătină, se împotrivi, 
bălăbănindu-se câteva clipe, ca şi când n-ar fi vrut să 
părăsească cerul, apoi deodată porni spre pământ, stârnind 
liniştea dimineţii ca o vijelie; se prăbuşi şi îmbrăţişa grădina 
cu un zgomot asurzitor. Văile clocotiră şi toţi câinii de prin 
împrejurimi începură să latre. 

După aceea se făcu tăcere. Se luminase de tot şi printre 
şirul de sălcii se vedeau chiar cum sclipesc câteva raze roşii 
de soare. 

Câtva timp, cei doi rămăseseră încremeniţi, uitându-se la 
salcâmul doborât, neştiind parcă ce mai aveau de făcut. 
Duţulache ieşise din gaura lui făcută sub şira de paie şi se 


uita peste grădină, parcă nedumerit şi el. Numai caii 
stăteau tăcuţi, nepăsători, cu buzele lăsate în jos. 

— Ei, acuma ce-ai rămas cu capul între urechi?! se miră 
Moromete, călcând încet printre crăcile salcâmului. Desfă 
caii şi bagă-i în grajd... 

Salcâmul tăiat străjuia însă prin înălţimea şi coroana lui 
stufoasă toată partea aceea a satului; acum totul se făcuse 
mic. Grădina, caii, Moromete însuşi, arătau bicisnici. Cerul 
deschis şi câmpia năpădeau împrejurimile. 

— Bine, Ilie, de ce-ai tăiat salcâmul? se auzi de pe poteca 
viroagei un glas neliniştit. 

Era mama, care venea de la cimitir prin fundul grădinii. 
De braţ avea un coşuleţ alb din care împărţise colaci pentru 
morţi. În poarta grădinii ieşiseră Paraschiv şi Achim 
descinşi şi în izmene. Tita, Ilinca şi Niculae se uitau şi ei 
încremeniţi de după gard. 

— De ce-ai tăiat salcâmul, tată? Ce ţi-a venit? întrebă Tita. 

— Ce făcuşi, Moromete? se auzi un glas de după gardul 
din faţă. 

— Bine, Moromete, alt salcâm nu găseai să tai? exclamă 
cineva din fundul grădinii. 

În tăcerea care se lăsă, o fetiţă strigă şi ea parcă speriată: 

— Nea Paţanghele, de ce-ai tăiat salcâmul? 

Era porecla lui Moromete şi se pare că fetiţa era foarte 
supărată de îndrăznise să vorbească aşa. 

— Când ţi-oi da eu un paţanghel n-ai să-l poţi duce, îi 
răspunse Moromete. Şi voi ce vreţi? se răsti apoi la cei care 
se uitau de după garduri. 

Între timp, Paraschiv şi Achim se apropiaseră şi se uitau 
peste trupul salcâmului într-un anumit fel, parcă ar fi fost 
vorba de-un animal bolnav care fusese ucis. 

— De ce-ai tăiat, mă, salcâmul? se pomeni Paraschiv 
întrebând. Avea însă un glas cu totul deosebit de al 
celorlalţi, parcă ar fi fost singurul care punea întrebarea, 
sau în orice caz singurul căruia să i se răspundă. 


— Întrebaţi-l pe Nilă, că el ştie, răspunse într-adevăr tatăl 
cu un glas ciudat. 

Paraschiv se prinse: 

— De ce, mă? îl întrebă. 

— Ca să se mire proştii, îl cită Nilă pe taică-său şi deodată 
îşi arătă dinţii lui laţi, bucuros pesemne că putea la rândul 
lui să-l prostească pe Paraschiv. 

— Râzi ca un bou! mormăi Paraschiv. 

Lui Nilă însă îi plăcuse atât de mult ce făcuse încât se 
veseli şi mai tare. Chiar şi când râdea avea un fel al lui greoi 
la care n-aveai ce să mai faci. 

Tudor Bălosu ieşise în grădină şi Moromete o luă spre el. 
În fundul grădinii mama se uita mereu la golul din care 
fusese smuls salcâmul. Atât de rău stăteau? De ce, dacă 
aveau aşa nevoie de bani, nu vindeau o oaie sau câţiva miei? 

Se pare că nimeni nu înţelegea că hotărându-se în sfârşit 
plecarea lui Achim la Bucureşti însemna că trebuie să li se 
facă celor trei pe plac până la capăt, să nu se mai atingă 
nimeni de oi şi cum altceva n-aveau ce vinde, salcâmul 
trebuia tăiat. Mai ciudat era că nici cei trei în cauză nu 
înțelegeau; încât răspunsul lui Moromete că a tăiat 
salcâmul ca „să se mire proştii” nu era o batjocură 
întâmplătoare la adresa fiilor. 

Nişte ciori, învăţate să se rotească şi să se aşeze deasupra 
a ceva înalt, acum că acel ceva nu mai era, dădeau târcoale 
prin preajmă şi croncăneau urât, parcă a pustiu, din 
ciocurile lor negre. Mama, luptând parcă împotriva 
presimţirilor şi temeiurilor ei vechi care o năpădeau, 
căşună pe fete şi se răsti la ele să se apuce de treabă. Ce, n- 
au mai văzut salcâm tăiat? 

Chapter 13 


În grădină, Tudor Bălosu îl invită pe vecin în casă. 
Moromete ezită, spunând că ar avea treabă, dar pe urmă se 
hotări: 

— Haide, poate mai ai din ţuica aia de la munte. 


Mai avea şi băură aldămaşul. Tudor Bălosu era bucuros de 
mica afacere, salcâmul era dintr-aceia care se foloseau 
pentru fundamentul caselor şi se găseau cam greu. 
Moromete însă nu prea se îndemnă, nu avea nicidecum 
înfăţişarea celui care a vândut ceva. Erau singuri în odaie şi 
se uita din când în când spre uşă, se uita prin casă, 
aşteptând parcă să mai intre cineva. Tudor Bălosu crezu că 
îi ghiceşte gândurile şi strigă spre odaia cealaltă: 

— Victore, hai, mă, şi ia o ţuică cu Moromete! 

Casa lui Tudor Bălosu avea trei odăi mari, spre deosebire 
de a Moromeţilor, care avea două. Odaia în care stătea era 
curată, cu paturi de fier cu tăblii. Sub geamul dinspre drum 
era aşezată o maşină de cusut, Singer, la care lucra mama, 
Aristiţa Bălosu, care nu se ştie când: învățase să croiască 
rochiile şi cămăşile cele mai frumoase din sat. Pereţii odăii 
erau plini de covoare, fotografii în rame cu Bălosu şi Aristiţa 
la cununie. Victor militar, fotografiat în culori, cu gradul de 
sergent. Polina singură, sfioasă şi parcă străină de ea însăşi, 
cu mâna pe un taburet. Pe jos era aşternut un covor de 
cârpe. 

Victor intră în odaie cu un prosop în mână. Avea pantaloni 
de „piele de drac”, bufanţi, şi ghete galbene cu ciorapi 
vărgaţi traşi pe pulpă. Se ştergea pe ceafă şi arăta vesel. 
Era un flăcău nu prea voinic, dar se purta ca şi când ar fi 
fost. 

— Bună dimineaţa, nea Ilie, spuse el. 

— Ia o ţuică, Victore, îl îndemnă taică-său. 

— 'Ţi-am mai spus, tată, că nu obişnuiesc ţuică dimineaţa, 
răspunse Victor cu un glas din care se vedea că îi făcea 
multă plăcere că nu obişnuieşte. 

— De ce, Victore, ai stomacul deranjat? întrebă Moromete 
cu seriozitate. 

— Nu, dar nu obişnuiesc. 

— Noi obişnuim! spuse Moromete puţin absent, rotunjind 
şi spălând cuvintele întocmai ca feciorul lui Bălosu. 


Victor Bălosu fusese câtva timp voiajorul firmei de la care 
cumpărase maşina de cusut şi învățase să folosească cu 
gravitate cuvintele puţin cunoscute. Nici el, nici taică-său 
nu băgară de seamă ironia ascunsă a vecinului. 

— Cum devine asta, Victore?! reluă Moromete mirat. 

— Ce anume, nea Ilie? 

— Să nu-i placă cuiva băutura. 

— Asta devine după facultăţi, răspunse Victor cu modestie. 
Sunt unii oameni care le place să aibă mintea turburată. 
Mie îmi place să fie limpede. 

— Da, e un punct de vedere! conveni Moromete. Apoi 
schimbă vorba ca din întâmplare uitându-se iar spre uşă ca 
la început: Spune-i, Tudore, fetei ăleia, să mai aducă nişte 
de-asta... Sau nici tu nu vrei să-ţi turburi mintea? 

Victor începu să râdă: 

— Hehe, nea Ilie, ciudat mai eşti, hehe! Polino, mai adu 
nişte ţuică. 

Polina intră şi Moromete se uită lung la ea. Din fotografie 
Polina avea numai acel amestec de sfială şi înstrăinare, dar 
acolo nu era frumoasă. După ce se uită la ea, Moromete se 
uită curios la Bălosu, apoi la Victor, apoi din nou la Polina. 

— Ce face Tita, nea Ilie? întrebă Polina cu glasul ei 
obişnuit, nici supărat, nici vesel, ca al oricărei fete care 
întreabă de o surată de-a ei, dar Moromete se uită 
nemulţumit la ea şi nu răspunse. 

— Dă-mi, mă, banii ăia, că mă duc, se grăbi el deodată. 
Las-o încolo de ţuică, hai încolo de-acilea! 

Şi se ridică în picioare. 

Bălosu însă nu se mişcă. 

— Moromete, zise el şi avea un glas din care se înţelegea 
că nu se mai gândea de mult la salcâm. De ce nu vinzi tu 
locul ăsta al tău din spatele casei? 

Moromete se uită împrăştiat pe fereastră. 

— Care, locul ăsta d-acilea? 

— Da, tot îl ţii tu degeaba. 

— Mda, mormăi Moromete absent. 


— Ţi-l cumpăr eu, continuă Bălosu. Dacă vrei, facem 
repede formele. 

— Hai, mă, nu mă mai ţine aici, că am treabă, răspunse 
Moromete parcă n-ar fi auzit. Tu nu ştii că nu e locul meu? 

— Ba e altău, îl informă Bălosu. Câţi ani au trecut de când 
a plecat alde soră-ta Măria din casă? 

— Păi... sunt mai bine de cincisprezece ani! 

— Ei, după cincisprezece ani legea zice că moştenirea 
neîmpărţită rămâne ăluia care e în ea. Nu ştiai de chestia 
asta? 

„Nu ştiam... pe mă-ta de bălos! răspunse Moromete în 
gând. Bine că ştii tu.” 

— Hai, mă, că nu e aşa cum zici tu, dă-mi banii âia să mă 
duc încolo d-acilea! spuse apoi tare. 

Bălosu rămase nedumerit. 

— Dacă nu crezi, întreabă şi tu unu din avocaţii ăştia, 
insistă el. Întreabă-l pe Rădulescu. 

— Hai, mă, altă treabă n-am eu acuma, răspunse 
Moromete, de astă dată cu un glas rece, tăâios. 

Bălosu nu mai insistă, iar Moromete, după ce primi banii, 
părăsi casa vecinului. 

Soarele se ridicase sus, şi o grămadă de nori, nişte nori 
curaţi şi frumoşi, se şi repeziseră spre el, parcă ar fi vrut să- 
l oprească pe loc sau să-l întoarcă îndărăt de unde răsărise. 

Moromete intră în curte prin grădiniţa de sub geamul 
dinspre drum al casei, pe nesimţite parcă, şi se opri lângă 
colţul prispei. 

— Ilinco, strigă el înfuriat, nu te apuci o dată să mături 
bătătura asta? Niculae, tu de ce n-ai plecat cu oile până 
acuma? Ce e cu voi, mă? Tu, Achime, n-ai de gând să dai 
drumul la caii ăştia? Au să roadă ieslea până te aranjezi 
tu... Şi tu, Paraschive, ce stai şi te uiţi cu botul ăla ca de 
zăvod? În grajdurile alea nu s-a mai rânit de la Paşti. Iar tu, 
Nilă, unde te găteşti de plecare? 

Nilă, nu se ştie de ce, era mânios. Stătea cu un picior 
proptit în marginea prispei, cu fruntea lui groasă şi roşie de 


îmbufnare şi se încălţa cu nişte opinci vechi. Se pare că 
Paraschiv nu se lăsase până nu-i făcuse ceva în schimbul 
batjocurii de adineauri din grădină. Era chiar sigur, fiindcă 
se uita la fratele său cu satisfacţie, ba chiar cu simpatie, 
acum după ce i-o plătise. 

— Se duce la premilitară, observă el cu această simpatie în 
glas şi se uită cu veselie la un obiect rezemat de parmalăc... 

Era un lemn care închipuia o puşcă văpsită în roşu. 
Paraschiv se apropie de parmalăc, apucă lemnul acela 
vopsit care vroia să semene cu o puşcă şi se uită la el 
preocupat, căutând cu degetul într-un loc unde ar fi trebui 
să fie trăgaciul. El ridică puşca în sus şi, plin de o veselie 
prostească pentru vârsta lui, începu să mânuie lemnul şi să 
strige în gura mare: 

— Pe umărrrr, arm! La piciorrrr, arm! Pentru onor, înainte 
prezentaaaţi, arm! În cumpănireee, arm! 

— Las-o, mă! se înfurie Nilă cumplit, smulgându-i lemnul 
din mâini. 

— Ce-ai cu el, Nilă?! se miră Moromete. E şi el deştept. 
Om de douăzeci şi patru de ani! 

Achim scoase caii din grajd, întinse dulama peste spinarea 
unuia din ei şi se pregătea să plece. Niculae dăduse şi el 
drumul oilor din obor şi le tot lovea cu ciomagul, 
blestemându-le liniştit. Ilinca ridica aşternuturile de pe 
prispă, iar Tita, cu un târn cât toate zilele, începuse să 
măture bătătura. 

— Vezi, fa, că mă duc la fierărie, să vedem dacă mai poate 
gaşperu-ăla să ne dreagă secerile alea. Ia dă-le încoa, vezi 
că sunt în odaie între sobă, zise Moromete, adresându-se 
Catrinei. 

— Achime, zise Niculae, oprindu-se lângă frate-său vitreg. 
Du-te tu cu oile, să mă duc eu cu caii, că tot ai să pleci cu 
ele la Bucureşti. 

Achim însă nu-l auzea, încălecase şi lovea mereu cu 
călcâiul în burta calului, iar animalul se învârtea cu el pe 


loc, cu dinţii rânjiţi în zăbală. Achim era vesel şi porni în 
goană încă din curte. 

— Hei, Bigică, haidaaa!... urlă el. 

— Ce faci, mă, mânca-te-ar câinii? urlă şi Niculae după el. 
Tată, opreşte-l să se ducă cu oile. 

— Tu ce-i fi având, Nilă, de eşti aşa roşu? se miră 
Moromete fără să-l audă pe Niculae. Ai, mă? Cine te pune 
pe tine să te duci acuma la premilitară aia, în loc să stai 
acasă şi să-ţi vezi de treabă? 

— Hai, bă, taci din gură! mormăi Nilă furios. 'Te faci că nu 
ştii. N-ai auzit că dacă nu ne ducem facem trei ani armată? 

— Păi fiindcă sunteţi proşti! explică Moromete luând 
secerile din mâna Catrinei şi îndreptându-se spre poartă. 
Sunteţi proşti, Nilă, d-aia! 

Nilă pornise şi el spre poartă, cu puşca aceea ciudată în 
mână. 

— Sunteţi proşti... mormăi el. 

— Păi sigur că sunteţi proşti. Dar ce credeai? spuse 
Moromete surprins. la să nu se ducă nimeni sau să-l atingă 
cineva la cap pe deşteptu ăla de mocârţan care vă goneşte 
pe câmp, să vezi cum i-ar trece cheful să vă mai cheme. 

Nilă mormăi ceva care putea să însemne că tatăl său 
vorbeşte ca să nu tacă. O luă pe lângă garduri, călcând în 
acelaşi fel cu mormăitura; adică sigur, să nu se ducă nimeni, 
dar uite că se duce şi te sileşte şi pe tine să te duci. 
Moromete o luă şi el pe lângă garduri, dar în direcţia opusă 
şi călca nepăsător şi parcă dezamăgit că oamenii fac lucruri 
care dacă n-ar fi proşti nu i-ar putea sili nimeni să le facă. 
Chapter 14 


La început flăcăii nu se duseseră la premilitară, dar nu 
pentru că ar fi fost deştepţi, sau că l-ar fi „atins” cineva şi i- 
ar fi pierit cheful celui care îi chema, ci pentru că aşa ceva 
nu se mai întâmplase niciodată în sat. Să se facă instrucţia 
duminica dimineaţa! Li se păruse o glumă tâmpită, se 
supăraseră toţi şi nu se duseseră, dar la prima recrutare se 


află că repartizările la trei ani plouaseră cu nemiluita, se 
îngrijoraseră şi începuseră să se ducă. Nu se mai 
întâmplase niciodată în sat? Avea să se întâmple de-aici 
înainte. Pentru instrucţie, satul avea să se numească 
subcentru premilitar, iar pentru flăcăi, învățătorul Toderici, 
care era ofiţer în rezervă, comandant. 

Nici învățătorului nu-i plăcuse la început, sau cel puţin aşa 
se crezuse. Acum însă îi plăcea atât de mult încât nu numai 
că uita cu totul că e învăţător, dar încerca să-i facă pe băieţi 
să uite şi ei că sunt flăcăi liberi, care trăiesc în satul lor cum 
le place. 

Când Nilă ajunse în curtea şcolii, premilitarii erau strânşi 
de mult în coloană de marş şi se făcea apelul. Pe drum se 
mai vedea încă câte un flăcău alergând să ajungă mai 
repede, să nu fie pus lipsă. 

— Hai mai repede, mă boierilor! strigă Toderici, de pe 
treptele şcolii. Parc-aţi fi domnişoare, fir-ar al dracului! Eu 
cum mă scol şi vin înaintea la toţi?... Pleaşcă Ilie! 

— Prezent! 

— Pacic Ilie! 

— Prezent! 

— Panaite Dumitru! 

— Lipsă. 

— Ce e, mă, cu Panaite ăsta? Şi duminica trecută văd câ a 
lipsit. 

— Stă lângă mine, dom'le comandant, zise un flăcău din 
capul coloanei. Zice că nu vrea să mai vie, îşi bagă... în ea 
de premilitară. 

— Pavel Vasile! strigă Toderici înfuriat. 

— Prezent! 

— Pielelungă Constantin! 

— Prezent! 

— O să-l bag eu la puşcărie... pe mă-sa de bandit! strigă 
Toderici, schimonosindu-se la faţă. Paliu Inochentie! 

— Lipsă! 


— Ce e cu Inochentie?! întrebă Toderici, spunându-i pe 
numele de flăcău celui care lipsea, parcă l-ar fi cunoscut 
cine e. Cine stă lângă el? 

— Eu, domnule comandant, zise un glas. N-a vrut să vie, 
“cea că el e ostenit de la sapă, 'cea că ce, l-a câştigat statul 
la belciuge? 

— Belciugele mă-sii! strigă Toderici, frământându-şi 
carnetul în mâini. Parcă pe mine m-a prins statul de 
bogdaproste... pe mă-sa de Inochentie... Dar când te 
cheamă ţara la datorie, trebuie să te duci că dacă nu, te ia 
mama dracului... Că d-aia ţara asta a rămas o ţară de 
mameluci, pentru că Inochentie al meu îi dă cu belciugele. 

— Cea că dumneavoastră aveţi leafă, domnule comandant, 
zise acelaşi glas. „Îi convine lu' domnu Toderici, că are 
leafă”, aşa zicea. 

— O să ia şi el leafă... pe mă-sa de Inochentie! strigă iarăşi 
Toderici cu capul în carnet. La puşcărie, la Turnu, are să 
stea acolo şi are să primească leafă. 

Nu se ştie cum se învăţaseră flăcăii să fie înjuraţi şi 
ameninţaţi cu puşcăria. Învățătorul făcea acest lucru ca şi 
când nu el ar fi venit cu aceste obiceiuri în sat. 

— Pielelungă Ilie! continuă el. 

— Lipsă! 

— Ce e cu frate-tău, mă, el de ce n-a venit? întrebă 
Toderici, căutându-l cu privirea pe celălalt Pielelungă. 

— A venit la ziuă de pe linie, s-a culcat şi dimineaţa n-a 
vrut să se scoale. Când l-am îţânat să se scoale, a dat cu 
picioru în mine... 

— Spune-i că o să-i dau eu câteva picioare într-o zi, c-o să 
se pomenească tocmai... ştie el unde! Palici! Polin! 

— Lipsă! 

— Prisăcaru Vasile! 

— Prezent! 

— Raţă Ion! 

— Lipsă! 

— Raneti Vasile! 


— Prezent! 

— Rădoi Marin! 

— Lipsă! 

— Mama lui de Rădoi! Ăsta stă colea peste drum, zise 
Toderici uitându-se peste curtea şcolii la o casă mică, 
aşezată chiar în faţa şcolii. 

— Dom'le Toderici, dumneata să nu-mi înjuri băiatul că eu 
nu ştiu multe! se auzi un glas de peste drum. 

— Să-ţi fie ruşine! strigă Toderici, ars, ieşind din faţa 
coloanei de premilitari şi înaintând spre poarta şcolii. Să-ţi 
fie ruşine, nea Rădoi, că te găseşti dumneata mai cu moţ şi 
nu-ţi trimiţi băiatul la instrucţie. Că statul dacă dă un 
ordin... Am instrucţiuni precise să trimet tabel de ăi care nu 
vor să vină. Zece ani are să facă armata şi are să se libereze 
la sfântu aşteaptă... 

Toderici înainta spre poartă şi striga cu o mână ridicată în 
sus cu care tot împungea cerul când vorbea. Omul din casa 
alăturată se dădu jos de pe prispă şi începu şi el să vină 
spre poarta de la drum. 

— O să ştie el ce are de făcut când o pleca militar, zise el, 
apropiindu-se de drum, vrând parcă să-i iasă înainte 
învățătorului. Eu am făcut un război şi nu mi-e frică mie de 
asta. lar dumneata nu mai înjura lumea. Ai uitat că când ai 
venit aici aveai iţari şi cămaşă de tort... 

— Că când am să-ţi fac eu un raport, o să-ţi dai dumneata 
seama pe ce lume trăieşti! strigă Toderici, batjocorind 
vorbirea celuilalt. 

Toderici era străin de sat, era muntean, şi când venise aici 
părea un tinerel de treabă, foarte dezgheţat, e drept, dar se 
purta bine cu lumea, dădea bună ziua şi muierilor. 

— Las” că ştim noi că eşti dăştept, zise omul din drum, 
aruncând o privire mocnită spre curtea şcolii. 

Toderici se întoarse în capul coloanei de premilitari şi 
continuă apelul. 

— Că dacă n-o luai pe-asta a lui Oprescu, cu atâtea 
pogoane, şi acum ai fi umblat în iţari! strigă omul din drum, 


fără teamă. 

Toderici desfăcu carnetul şi strigă mânios: 

— Ristea Gheorghe! 

— Lipsă! 

— Împuşcatu Florea! strigă comandantul şi mai furios. 

— Prezent! răspunse un glas din toţi bojocii, vrând parcă 
să-l întreacă pe învăţător. 

— State Ilie! 

— Prezent! 

— Stanciu Stoian! 

— Lipsă! 

Toderici ridică fruntea din carnet, vru să spună ceva, 
buzele i se mişcară şi strânse carnetul în mâini. Începu apoi 
să strige mai departe. Din rândurile de premilitari, glasul 
celui strigat răspundea cu putere, făcând să răsune satul 
până departe. Într-un timp, învățătorul trase aer în piept, îşi 
desfăcu picioarele şi începu să urle fiecare nume, hotărât să 
întreacă glasurile care răspundeau: 

— Tudor Marin! strigă el. 

— Prezent! răspunse flăcăul tot atât de tare. 

— 'Terci Mitică! 

— Lipsă! 

— Teculescu Ion! 

— Lipsă! 

— Tărbacă Anghel! 

— Lipsă! 

— Moromete Nilă! urlă din toate puterile Toderici. 

— Prezent! răspunse atunci Nilă încet şi scârbit şi un 
hohot de râs urmă răspunsului său, cutremurând toată acea 
parte a satului până departe. 

— Mai tare! scrâşni învățătorul, cu sudoarea pe frunte. Se 
opri, se uită la Nilă, făcu un semn în carnet în dreptul lui, 
apoi şopti ameninţător: Atenţiune, companie! Drepţi! 
Linişte! Răspunde tare, camarade, că nu eşti babă căptuşită 
în piept de optzeci de ani. Udrea Ştefan! 

— Lipsă! 


— Ungureanu Gheorghe! 

— Lipsă! 

— O să dea ei de mama dracului, domnii ăştia care nu vor 
să vină la instrucţie. Vanghele Costică... Vasilescu Avram. 

Gheorghe 'Toderici îşi vâri carnetul într-un fel de porthart 
şi se dădu câţiva paşi înapoi să ia comanda: 

— Atenţiune! Companie, drepţi, direcţia câmpul de 
instrucţie, ocolire la stânga împrejur, înainteee! Marş! 

Compania ieşi în drum cu puştile de lemn pe umăr. 
Toderici trecu în fruntea ei şi după câţiva paşi îşi întoarse 
capul dând tonul: 

— Vesel, timpul primăverii... Companie, cu cântec înainte, 
maaarş!... 

Flăcăii începură să cânte gros, în marş. Gheorghe 'Toderici 
se întorcea din când în când şi în pauzele de marş striga: 

— Una, două! 

Vesel, timpul primăverii Vesel sunt şi eu! 

— Una, două! 

Căci vara care a trecut Multe mândre-am mai avut Nu le 
pot uita! 

— Una, două! Mai cu viaţă! Ce mormăiţi aşa? 

Nilă nu cânta şi fruntea lui lată şi groasă stătea încreţită în 
sus a nedumerire. Mergea greoi şi nu ţinea pasul. La un 
moment dat, el lăsă puşca de pe umăr şi se uită în afara 
coloanei, parcă ar fi vrut s-o şteargă. 

— Nilă, treci în front, ţine pasul! strigă atunci cineva din 
urmă, un alt flăcău, prea zelos sau prea glumeţ şi cu un glas 
mult prea tare, aşa cum se pârăsc copiii când vreunul 
dintre ei încalcă regula, şi Nilă, supărat şi posomorât, puse 
lemnul la loc pe umăr şi încercă să ţină pasul. 

La instrucţie, comandantul îl urmări cu priviri întunecate. 

— Fii atent aici, camarade. Inamicul a ocupat gara şi se 
pregăteşte să atace satul. Compania are misiunea să 
înainteze de pe liziera satului, să ia gara cu asalt şi să dea 
inamicul peste cap... 


Stăteau culcaţi pe liziera satului şi comandantul le explica 
exerciţiul pe care îl aveau de executat în duminica aceea. 
Până la gară erau patru kilometri. Şeful postului de 
jandarmi venise să asiste la exerciţiu chemat de fapt de 
Toderici, care se temea că premilitarii nu vor voi să „atace” 
pe o distanţă atât de mare. 

Flăcăii însă atacară. Toderici gonea împreună cu ei şi îi 
culca mereu. Jandarmul se târa în urma lor, plictisit. Când 
mitralierele inamice începură să „toace” din gură, 
comandantul deveni ameninţător şi dramatic. 

— Capul la pământ! urla el. Capul la pământ, camarade, 
scrâşni el şi se aplecă deasupra lui Nilă, îi puse mâna în 
ceafă şi îi strivi faţa de arătura aspră. 

Nilă mişcă ceafa ca un taur, se zbătu şi deodată sări în 
picioare. El scoase un muget cumplit şi îl prinse pe 
comandant de guler. Nu-i făcu nimic, nu dădu în el, dar îl 
strângea cu ochii ieşiţi din cap şi îl ţinea pe loc. Era atât de 
mânios şi de încordat încât părea că îl ţine pe celălalt pe loc 
ca pe-o apărare, să nu plesnească ceva în el însuşi. Speriaţi, 
câţiva flăcăi săriră şi desfăcură mâna încleştată a lui Nilă. 
Toderici se învineţise, tuşea, se îneca şi când îşi reveni 
începu să înjure şi să urle să vie şeful de post. Exerciţiul se 
întrerupse. 

Când se îndepărtă cu şeful de post, chipul lui Nilă se albi, 
iar fruntea i se încreţi a şi mai mare nedumerire, de astă 
dată lăsând descoperite nişte priviri blânde şi 
înspăimântate. Călca legănat şi greoi, şi-şi ştergea des şi în 
neştire fruntea cu mâneca. 

Numai că şeful de post era vechi în comună. Îl înjură pe 
Nilă şi îi dădu drumul spunându-i să nu mai facă aşa, fiindcă 
Toderici e al dracului şi s-ar putea s-o păţească cu el. Noroc 
că el, şeful de post, îl cunoaşte pe Moromete, pe care îl 
consideră un om de care i-ar fi nu ştiu cum să-i ia băiatul la 
secţie, altfel l-ar fi luat şi i-ar fi tras o mamă de bătaie... 

Nilă porni spre casă, dar mergea tot cu fruntea încreţită. 
Avea acea înfăţişare chinuită a surzilor care încercă să 


înţeleagă din semne. Ce se întâmplă în lume? Cine avea de 
gând să ocupe gara şi să atace satul? 
Chapter 15 


După ce îi plătise lui Moromete, Tudor Bălosu ieşise cu 
Victor în grădină şi amândoi începură să ciopârţească 
salcâmul. Loviturile se izbeau de ulucile Moromeţilor şi 
Catrina, ca niciodată, întârzia să plece la biserică. Umbla de 
colo până colo fără rost şi uneori, când loviturile din 
grădină se auzeau mai tare, se oprea locului şi asculta. 
Paraschiv stătea lipit de gard, se uita la grădină şi părea că 
n-are de gând să se mişte din locul acela cu una cu două. 
Botul său ieşit în afară se lungise şi mai mult şi se uita fără 
grabă şi fără să clipească, încet şi stăruitor, la vecinul său. 
EI stătu astfel multă vreme, apoi se îndepărtă încet şi ieşi în 
drum, ieşi la poartă; după câteva clipe de gândire, porni pe 
lângă garduri, dar mergea alene, parcă fără scop. 

Mama îl urmărise pe furiş din tindă. Când îl văzu că se 
depărtează de casă, ieşi în pragul prispei. 

— Abia a aşteptat să plece ăla şi s-a şi dus! striga ea, 
uitându-se în altă parte, ca şi când nu lui Paraschiv i-ar fi 
vorbit. Parcă era vorba să râneşti acolo, că o să ajungă 
băligarul la grindă... 

Paraschiv se uită îndărăt fără să se oprească. De departe 
gura lui arăta şi mai mare. 

— Aia e treaba mea, mormăi el. Te găsi inima rea de grajd. 

— Dac-ar muri ăla, aţi cânta de bucurie! L-aţi adus în stare 
să taie salcâmul, să râdă lumea de noi de bine ce-am ajuns. 

— Ia mai taci din gura-aia, mamă, ce-ai cu el? zise fata 
care terminase de măturat. De ce te legi de el? Şi mai spui 
că te vorbeşte de rău în sat. Păi cum să nu te vorbească? 

— Ce-ţi pasă ţie? zise mama întorcându-se în tindă. Uite, 
acu' se întoarce ăla şi când o vedea grajdul nerânit, iar 
începe să înjure. Parcă n-ar avea destule păcate! Să-l mai 
auz acuma, în sfânta duminică, înjurând! 


Deşi Paraschiv plecase, el se întoarse însă curând înapoi, 
parcă s-ar fi gândit că mamă-sa vitregă are dreptate. Intră 
în curte repede, căută lopata într-un colţ al şopronului şi 
pieri în grajd. Catrina îl văzu şi chipul i se mai lumină. 

— Tito! strigă ea din tindă. Vezi că eu mă duc la biserică, ai 
grijă şi pune de mămăligă. Du-te în grădiniţă şi ia d-acolo 
nişte ceapă. Pe urmă, culege ştevie de dincoace şi fă acolo o 
ciorbă, că altceva nu mai e. Că astă-iarnă au băgat în ei un 
porc de mai bine de-o sută de kilograme şi când le 
spuneam: „Măăă, vine vara, mai păstraţi”, rânjeau la mine, 
parcă nu le-ar fi trebuit tot lor! Acu să bage în ei buruieni... 

— Iar începi? o mustră Tita, făcând semn cu capul spre 
grajd că o aude Paraschiv. 

— S-audă! zise mama cu un glas în care se simţea şi necaz, 
dar şi durere că la prânz n-are ce da la masă. De ce săn- 
audă? Că aşa tot am tăcut şi acuma au tăiat salcâmul să 
facă Bălosu casă, că ei nu sunt în stare să facă, aşteaptă să 
moară ăla, să ne dea pe noi afară... 

Catrina se îmbrăca pentru biserică şi vorbea mereu, nu 
izbutea să se liniştească. Îşi schimbase bluza ferfeniţă şi-şi 
trăsese o fustă de lână neagră, peste cea veche. Abia după 
aceea începuse să tragă pe dedesubt, lepădându-le, 
boarfele cu care era îmbrăcată mai înainte. 

— Au cărat la şanţ un porc întreg şi trei sute de coşuri de 
porumb. Puteau să mai păstreze, nu să ajungem să dăm 
cămaşa de pe noi că vine percitorul! 

Deodată Catrina tăcu şi trăsăturile feţei îi căzură în jos 
parcă de spaimă. Pe poarta de la drum intrase o femeie 
slabă şi neagră la faţă, îmbrăcată cu o bluză şi o fustă 
decolorate, semănau cu praful de pe jos... Păşise în curte cu 
un pas repezit şi, fără să se uite la cineva, pornise glonţ 
spre poarta grădinii. Era Guica. 

Ea deschise poarta şi se duse drept spre salcâm, unde 
Tudor Bălosu şi fiu-său ciopârţeau mereu. Numaidecât 
curtea şi împrejurimile răsunară de glasul ei ascuţit care 
intra până în miezul creierului. 


— Ce căutaţi, mă aici? De ce mi-aţi tăiat, mă, salcâmul? 
Plecaţi d-aci, că... m-aş în gura voastră de 'oţi! Paraschive, 
unde eşti? Săi, mă, încoace, cu un ciomag! 

— Catrina încremenise pe prispă şi obrajii i se făcuseră ca 
focul. Paraschiv ieşi din grajd la auzul glasului care ţipa, dar 
nu se grăbi să sară cu un ciomag, cum striga tuşă-sa. După 
felul cum se uita şi cum buzele sale împletite se întindeau 
spre urechi, se înţelegea unde se dusese mai adineauri. 

— Du-te, fa, şi spune-i să plece d-aici! şopti mama uneia 
din fete. Ne facem numaidecât de basm, că ăsta, colţatul, 
altă treabă n-a avut decât să se ducă să-i spună, parcă ar 
avea numai fiere la inimă... 

— N-am adus-o eu, mormăi Paraschiv cu un glas care 
arăta că chiar dacă n-ar fi adus-o el, Guica tot ar fi venit şi 
în orice caz nu se sfieşte să arate că venirea aceasta şi tot 
ceea ce se întâmplă e una din marile lui plăceri. 

— Mânca-v-ar câinii cu neamul vostru! ţipă Guica din 
grădină. Ţi l-a vândut, ai? Cum ţi l-a vândut, mă, 'oţule, cum 
ţi l-a vândut dacă e salcâmul meu? Şi dacă ţi l-a vândut, tu 
nu ştiai că e al meu, lovi-te-ar moartea de bălos, azi şi 
mâine! 'Tu nu ştiai că ăsta e locul meu d-aici din spatele 
casei? 

— Pleacă d-aici, ga Mario, şi pune-ţi lacăt la căţeaua aia... 
Nu te certa cu mine! Du-te şi te ceartă cu frate-tău Ilie până 
te-i umfla... Ce te cerţi cu mine?! 

Glasul Guichii începu să se apropie de curte. Îngrijorată, 
mama intră în casă cu grabă, parcă cine ştie ce nenorocire 
s-ar fi apropiat. 

— Ilie! Ilie! Unde eşti, mă, de ce, mă, mi-ai tăiat salcâmul şi 
mi l-ai vândut? Ai, mă? Dar-ar Dumnezeu să te îngropi cu el, 
să-ţi faci coşciug din el, Ilie! Că atâta aveam şi eu şi te 
repezişi să-l tai şi să-l vinzi, tăia-te-ar cinenutrebuie şi te-ar 
lovi vărsatul ăla marele!... 

— Hai, ga Mario, nu mai ţipa aşa şi pleacă d-aici, zise Ilinca 
de pe pragul prispei. Ce tot ţipi că e salcâmul tău, locul 
tău?!... Parcă nu ţi-a cumpărat tata alt loc... 


— Lovi-te-ar brânca aia reaua şi pe tine! strigă Guica, 
oprindu-se în mijlocul bătăturii. Mi-a cumpărat, ai? Parcă 
mi-a cumpărat din averea mă-tii, izmenito. Mi-a dat din 
pământul ăstora care muncesc să vă ţină pe voi, nişte 
împuţite. 

— Ei, ia ascultă, Guico, ieşi afară că acu' mătur bătătura 
cu tine! zise fata cea mare, Tita, cu un glas liniştit, ca al 
tatălui. 

— Tu ce stai, mă prostule, şi te uiţi? se-ntoarse Guica spre 
Paraschiv. Munceşti aici ca prostul, vai de capul tău! Alţi 
flăcăi au casă şi copii şi tu stai ca o baligă să creşti 
puturoasele astea... 

— Hai, ga Mario, nu mai ţipa aşa, că nu suntem surzi, zise 
şi Paraschiv, întinzându-şi cu plăcere buzele lui împletite. 

— lar tu să nu mă faci pe mine Guica, că eu n-am guicit la 
curul mă-tii când te-a făcut... Auzi, fă? 

În casă, mama tremura şi o striga pe Tita să nu răspundă, 
să intre înăuntru. Vecinii, mai ales copiii, ieşiseră pe la porţi. 

— Tito, tu n-auzi să intri în casă? Intră şi las-o să strige 
până o face gâlci la gât. Că nepoților li se sară inima că ne 
face de râsul lumii. 

Catrinei îi dăduseră lacrimile. 

— Ei, ne face de râsul lumii, răspunse Tita îndârjită, 
târnuind pe prispă. Fă, Guico, dacă nu pleci d-aici, asmut 
câinii pe tine. Cuţu-na! Duţulache! 

Duţulache ţâşni de undeva şi se înfăţişă dornic să capete 
ceva de mâncare. Era un câine paşnic. 

— Tu, fa, să asmuţi câinii pe mine? ţipă Guica. Sunt sora 
lui tac-tu, nu ţi-ar fi ruşine, măgăreaţo! Umbli după al lui 
Bălosu să te ia, dar nu te ia, fă! Nuia ăla una ca tine, 
botoaso! 

La aceste cuvinte Paraschiv izbucni într-un râs ciudat, 
parcă ar fi pârâit ceva. 

— Ahaha-ha-ha! exclamă Guica continuând parcă râsul lui 
Paraschiv. Ai pupa tu să te ia ăla... 


Tita aruncă o privire de pe prispă spre grădină. Victor se 
oprise din ciopârţit şi asculta cu toporul în mână. De 
departe i se vedea faţa nepăsătoare, aproape veselă. 

— Să te ia moartea cu Victor al tău de gât! strigă Tita roşie 
ca focul şi intră în tindă închizând uşa. 

Guica o porni spre drum şi când o luă pe lângă garduri îşi 
aduse aminte de salcâm şi începu să spună în gura mare, să 
audă lumea ce i-a făcut alde frate-său. Blestema şi ameninţa 
că n-o să rabde, are martori şi o să-l dea în judecată pe 
Moromete. 

De ruşine, Catrina ocoli fundul grădinii ca să se ducă la 
biserică. 

Chapter 16 


Spre ziuă ploaia îl trezise şi pe Birică din somn şi nici el nu 
mai putuse să adoarmă. 

După ce ploaia se opri, Birică se dădu jos de pe prispă şi 
scoase caii din grajd. Deşteptat de tropăitul lor, Birică-tatăl 
ridică mirat capul de pe căpătăi şi îl întrebă pe fecior ce i-a 
venit, unde se duce cu caii cu noaptea în cap? 

— Pe izlaz! răspunse feciorul scurt şi, fără să mai dea alte 
lămuriri, aruncă o haină veche pe spinarea unuia din cai, 
încalecă şi ieşi din curte. 

— Ce e cu băiatu ăsta?! se miră tatăl şi fiindcă nimeni nu-i 
răspunse - ceilalţi copii dormeau cu toţii - îşi lăsă la loc 
capul pe căpătâi. 

Birică mergea cu caii la pas şi părea că nu ia seama la ei. 
În dreptul fântânii caii traseră la jgheab ca şi când ar fi fost 
singuri; călăreţul nu sări îndată să le scoată apă. 

Încalecă apoi din nou, dar caii o luară singuri la trap 
învăţaţi pesemne de fratele mai mic al lui Birică; adică până 
la fântână, la pas, apoi după adăpat, în goană. Birică trase 
de căpăstru, şi caii, puţin nedumeriţi, încetară trapul. 

Umedă de ploaie, câmpia dormea în tăcere. Pământul 
răsufla aburi calzi, încă nevăzuţi, soarele nu răsărise, iar 
cerul înalt şi amorţit înghiţea leneş ultimii nori de ploaie. 


Pe coama dealului, Birică se opri câteva clipe parcă 
nehotărât. Simţind aerul cald şi mirosul de ierburi crude, 
caii se agitară gata s-o ia iarăşi la trap, dar fiindcă erau 
ţinuţi pe loc, îşi plecară capetele şi începură să pască acolo. 

— Haide! murmură flăcăul. 

Se aşeză mai bine şi strânse pulpele. Cu mişcări liniştite 
dădu frâu liber căpăstrului şi se încorda; calul simțind 
strânsoarea, ţâşni înainte şi o luă la goană. 

Câmpia părea fără margini. Totul dormea. Nu se vedea 
nici o pasăre, nu se auzea nici un glas. Din depărtare, zidul 
grânelor se apropia mereu înaintea călăreţului. Întinderea 
tăcută a câmpiei sperie parcă animalele care încetiniră 
goana, se opriră pe loc şi agitară iarăşi capetele lor 
frumoase, cu urechile întinse înainte, cu privirea 
domesticită dar vie şi inteligentă. Câmpia tăcea mereu. 

— Haide! murmură Birică şi glasul său liniştit potoli 
neliniştea vagă şi tainică a animalelor. 

Când se opri, Birică arăta de parcă alergase alături de cai. 
Faţa lui era ţeapănă, obosită. 

— Stai! şopti el şi caii se opriră de îndată; fără să aştepte 
să se dea jos călăreţul, începură să pască flămânzi, cu paşi 
mari, sforăind cu nările în iarbă. 

Birică împiedică picioarele din faţă ale cailor, întinse pe 
iarba umedă dulama veche, cu blana de oaie în sus şi se 
culcă peste ea. Rămase apoi nemişcat multă vreme cu faţa 
în jos, cu obrazul culcat într-o parte pe braţul îndoit. Se 
auzea numai sforăitul cailor. Satul se pierduse undeva în 
depărtare. De acolo, sau nu se ştie de unde, răzbătea 
nefiresc câte un zvon nelămurit, ca o părere, sau ca un ecou 
a ceva tainic. 

Se răsuci brusc cu faţa în sus apoi rămase iarăşi nemişcat. 
Cerul se limpezise de tot. Alături de dulamă, un pâlc de 
păpădii dormeau cu măciuliile închise. Birică oftă din greu 
şi închise ochii. 

Când se trezi, se ridică într-un cot, puţin buimac. Alături, 
păpădiile înfloriseră şi străluceau galben în iarba înaltă. 


Câmpia era acum de un verde orbitor iar soarele ardea atât 
de viu încât cerul albastru parcă se înnegrea. 

— Noroc, Birică! Hai, mă, cu caii să-i băgăm în ovăz. 

Se frecă la ochi şi se ridică. Achim Moromete venea în 
goană cu caii şi se opri fără să descalece. Birică nu zise 
nimic, se întinse la loc pe dulamă, parcă supărat că fusese 
trezit din somn. De fapt îl trezise soarele care îi bătuse în 
faţă. Achim nu se grăbea, descăleca şi veni aproape. 

— Ce e, mă, n-ai dormit azi-noapte? 

— Unde zici că te duci cu caii? se miră Birică fără să 
răspundă la întrebarea. 

— În moşia Marichii, să-i băgăm în ovăz. 

Birică îşi întoarse faţa în partea cealaltă şi închise ochii 
mohorât. Parcă nici nu auzise răspunsul. Alături de iarba 
deasă care parcă plesnea de verde ce era, chipul vânăt al 
flăcăului semăna ciudat cu pământul. 

— Să fiu al dracului dacă n-am să-i rup picioarele! mormăi 
el şi încetul cu încetul chipul i se mai însufleţi, se aburi de 
năvala sângelui. 

— Cui, Polinii? întrebă Achim. 

— Dar cui? 

Nu părea însă prea sigur că va face ceea ce spunea; se 
înţelegea mult mai bine că se chinuia s-o smulgă din inima 
lui şi că nu izbutise decât să se chinuie mai mult. 

Achim se întinse în iarbă şi gemu: 

— Ha! făcu el. Mă, Birică, să fie-al dracului, dacă şi la 
Bucureşti am iarba asta... Plec la Bucureşti cu oile, explică 
el, şi dacă şi acolo o fi iarbă aşa, toată ziua o să vânz la 
lapte. 

Birică nu zise nimic, se întoarse doar cu faţa în sus. Achim 
continuă despre vânzarea laptelui şi se lăudă cu banii pe 
care avea să-i câştige. 

— Hai, încheie el, ce stai aici? Hai să băgăm caii în ovăz. 

Birică se răsuci, oftând, cu faţa în jos şi răspunse că nu 
merge. 


— Vezi să nu-ţi îndoape pândarul ăla spinarea cu sare, îl 
preveni el. 

— Unde are el norocul ăla să dea peste mine că i-aş arăta 
eu lui, se sumeţi Achim. 

Birică nu-l luă în seamă, nu-l auzi. Oftă şi se perpeli iarăşi 
pe dulamă întorcându-se cu faţa în jos. Când Achim porni 
spre cai să plece, se ridică pe jumătate şi se uită câteva 
clipe la el. Privirea îi ardea. Îl întrebă dacă Nilă s-a dus azi 
la premilitară. 

— Când te întorci acasă spune-i să nu plece nicăieri, că 
vreau să vorbesc ceva cu el. 

De aseară vrusese să nu se mai gândească la Polina, dar 
nu izbutise decât să-şi dea seama - iarăşi ca şi în seara 
trecută - că nu poate decât să dorească s-o vadă, şi de astă 
dată atât de mult, încât faptul că s-ar putea cu adevărat să 
n-o vadă nici azi i se părea înfricoşător. 

— Auzi tu, Achime? gemu el şi se uită cu privirea sticloasă 
la Achim. 

— Vreai s-o furi pe Polina? întrebă Achim râzând cu 
nepăsare. Crezi că ea nu ştie ce-o aşteaptă dacă iese azi la 
horă? Vezi mai bine să nu te pomeneşti cu ai lui Bălosu cu 
măciucile în capul tău, mai spuse Achim în timp ce încăleca. 

Birică se întoarse cu faţa la dulamă şi nu răspunse. 

Chapter 17 


Moşia de care pomenise Achim şi în ovăzul căreia vroia să- 
şi bage caii se afla chiar în capul lotului lor. Erau vreo patru 
sute de pogoane, ceea ce mai rămăsese din vestita moşie a 
lui Guma din 1924, după reformă. De fapt era mai dinainte 
moşia văduvei, cucoana Marica cum i se spunea în sat, care 
mai trăia şi astăzi, cumplit de gârbovită, şi care, spre 
uimirea tuturor, nu numai că trăia, dar umbla, era vioaie. 
Umbla în negru, în baston, şi cumpăra ouă şi lapte de la 
muieri, pentru fiică-sa, o fată veştejită şi cam nebună care 
nu ieşea aproape deloc din casă (stătea cu franceza şi cu 
pianul, cum o scuza inutil bătrâna faţă de muieri şi copii). 


Moşia era dată în parte. Oamenii care luau pământ în 
parte se înțelegeau cu un maior, soţul fetei mai mari a 
bătrânei, care venea din când în când prin sat şi căruia nu-i 
păsa de cumnată-sa şi de bătrâna soacră; le lăsa doar atât 
cât să nu moară de foame. 

De fapt, cu câţiva ani în urmă, fusese chiar cât pe-aci să le 
vândă moşia. După reformă profitase şi el de creditele pe 
care le deschisese Banca Centrală Cooperativă şi se 
împrumutase cu o sumă mare. În timpul crizei însă, piaţa 
cerealelor scăzu atât de mult încât maiorul nu mai putu să 
plătească ratele împrumutului şi ar fi vândut cu siguranţă 
moşia dacă legea conversiunii nu l-ar fi salvat. 

În afară de un administrator, maiorul mai ţinea trei paznici 
pentru magazii, casă şi câmp. Unul din aceştia era foarte 
credincios, şi se certa cu oamenii la treierat, încercând 
pesemne să-i facă să înţeleagă că el nu e un simplu pândar, 
ci un fel de ajutor de logofăt, în orice caz ceva boieresc. 
Pentru pază avea puşcă cu sare şi băieţii cu vitele se 
temeau grozav de el. Când prindea vreunul nu numai că îl 
bătea, dar făcea şi tărăboi, ducea vita la gloabă sau venea 
cu şeful de post în curtea omului. Nu se ştie însă de ce 
părinţii copiilor nu se supărau pe el şi îl lăsau în pace. Omul 
plătea gloaba plictisit. E adevărat că uneori omul se uita la 
pândar - ce ciudat, foarte puţini ştiau cum îl cheamă - se 
uita la puşca lui, la cornul lui de bou din care suna, la faţa 
lui înţepenită şi solemnă şi îl asigura cu o blândeţe suspectă 
în glas că data viitoare chiar el, tatăl copilului, o să ducă 
vita la obor, dacă pândarul n-o să-l prindă. Ba chiar, adăuga 
omul, o să ducă vita la obor înainte de a scăpa în bucatele 
moşiei. 

Achim mâncase odată bătaie de la acest pândar, dar de 
mult, când era mai mic şi se ducea la şcoală. 

La prânz bătrâna Marica ieşea în poartă şi când copiii se 
întorceau de la şcoală chema câţiva să-i aducă apă din vale 
de la fântână, cu un hârdău mare tras pe două roate. Avea 
nevoie de apă multă în fiecare zi, aşa le spunea copiilor, să 


ude florile şi să se spele fata „care ea este cu pianul şi cu 
franceza” nu poate să aducă. După ce cărau două-trei 
hârdaie copiii aşteptau sub cerdac, bătrâna striga ceva şi 
atunci apărea deasupra lor o arătare cu nasul ascuţit şi cu 
faţa dată cu făină, cu părul care de jos li se părea copiilor că 
e verde. Arătarea, fără să scoată un cuvânt, arunca 
fiecăruia, de acolo de sus, câte o monedă de zece 
bomboane. 

Într-o zi însă arătarea a aruncat numai trei monezi şi ei 
erau patru şi tocmai Achim era cel căruia nu-i dăduse. 
Ceilalţi au fugit, parcă s-ar fi temut să nu li se ia banul 
înapoi, dar Achim n-a vrut să plece şi s-a plâns bătrânei 
care uda straturile cu stropitoarea. 

„Ci ce mai vreai? Ci-a dat!” a afirmat bătrâna convinsă, cu 
toate că nu fusese de faţă. 

„Nu mi-a dat, cucoană Marico”, a strigat Achim la ea. 

„Ci ciă nu strigi la mine, ci ciă nu fi hoţ... „l-a mustrat 
bătrâna, dar Achim s-a înfuriat şi a făcut-o surdă. 

Bătrâna n-a mai zis nimic, a lăsat stropitoarea şi s-a dus cu 
pasul ei mărunt şi cu spinarea ei îndoită ca o toartă nu se 
ştie pe unde şi în curând a apărut de prin magaziile din 
fund un om care s-a apropiat de Achim şi i-a cârpit una 
cumplită după ceafă. De spaimă, Achim a căzut de vreo 
două ori până să ajungă la poartă. Palma fusese atât de 
grea că l-a durut capul toată ziua. 

În fiecare an Moromete lăsa un sfert de pogon trifoişte pe 
care-l cosea de două-trei ori pe vară. 

Când ajunse pe trifoiştea din capul lotului, Achim îşi roti 
privirea peste câmp, descăleca şi dădu drumul cailor în 
ovăzul de peste hotar al moşiei. Era un ovăz înalt, bogat în 
spic şi des ca o perie. 

Achim se urcă pe o movilă cu piatră de hotar în vârf şi 
începu să vegheze. Caii stăteau liniştiţi în ovăzul înalt şi 
rupeau spicul gras, sforăind mulţumiţi. 

După puţin timp, sosi şi Niculae cu oile. Bisisica era în 
frunte şi alerga parcă în salturi, iar Niculae venea în urma 


oilor şchiopătând, răcnind şi înjurând. Achim se uita la el 
după piatra de hotar şi râdea. Oaia fruntaşă ajunsese 
aproape de lot, intră în pârloagă şi se opri începând să rupă 
cu lăcomie iarba încă umedă. 

Niculae era roşu la faţă şi sudoarea îi curgea în şiroaie pe 
gât. 

— Bine, mă, Achime, mânca-te-ar câinii, strigă el înfuriat, 
nu spuneai tu alaltăieri că, dacă tata îţi dă drumul la 
Bucureşti, îmi laşi mie caii şi iei tu oile? 

— Păi după ce plec, răspunse Achim râzând. 

— După ce pleci! îl îngână Niculae strâîmbându-se. Treaba 
ta, eu îţi las oile aici şi dacă nu-mi dai caii, ai să vezi şi de oi 
şi de cai! Dar ce sunt eu aicea, prostul tău? 

În acest timp Achim îşi luase ochii de pe câmp. De undeva 
dintr-un grâu ţâşni spre cer o ciocârlie şi începu să se înalțe 
spre cer cântând. 'Tot atunci însă ţipătul scurt al unui corn 
spintecă aerul apăsat, urmat de un glas crunt şi 
ameninţător: 

— Stai pe loc că te împuşc! 

Achim ţâşni ca o vietate speriată de la locul său şi o luă la 
goană spre cai. Se aruncă din fugă în spinarea lor şi o 
întinse printre pogoanele de grâu, lovind caii din toate 
puterile. Pândarul trase. Aerul parcă plesni şi ciocârlia 
amuţi speriată. Achim simţi câteva alice de sare usturându-l 
pe ceafă. Mai alergă puţin, apoi opri caii şi se uită îndărăt. 
Pândarul Maricăi se apropiase de Niculae şi părea că 
vorbeşte cu el. Era voinic, cu faţa pârlită de soare. Într-o 
mână ţinea puşca şi în alta o măciucă; pe după gât, legat de 
o curea, purta cornul lui ascuţit de bou. 

— Ăla e frate-tău, mă? 

— Da, răspunse Niculae. 

— De ce mama voastră băgaţi caii în ovăz? întrebă 
pândarul surd. 

— Nene, să nu dai în mine, eu sunt cu oile! strigă Niculae 
speriat. 


Pândarul însă n-avea urechi pentru spaima lui; se apropie, 
schimbă măciuca în aceeaşi mână cu puşca şi fără alte 
cuvinte îi plesni lui Niculae o palmă lată, gata să-l arunce la 
pământ. 

— De ce dai, mă, nene, ce ţi-am făcut eu? strigă Niculae 
îngrozit. 

— E frate-tău, ai! Şi nu vrei să spui! zise pândarul. 

— Ba ţi-am spus! ţipă Niculae scos din sărite. 

— Am să-ţi iau oile la obor, ameninţă pândarul şi îl apucă 
pe Niculae de cap, îl ridică mult în sus şi dădu cu el de 
pământ. Am să te omor, fir-ar mă-ta a dracului! Şi apucă 
măciuca de cap şi cu coada ei începu să-l lovească pe băiat 
peste spate. 

— Achime, săi că mă omoară! urlă Niculae. 

— Vino încoace şi tu, îl chemă şi pândarul pe Achim, 
continuând să-i care lui Niculae la ciomege. 

— Aaa!... aaa!... aaa!... urla Niculae cu un glas înnebunit 
de groază. Aaaa! aaa! Mă omoară! Aaa!... 

Achim întoarse caii. 

— Şi ce crezi, mă, că nu viu? strigă el. 

Pândarul se uită la el nepăsător, dar când văzu că Achim 
se apropie, îl lăsă pe Niculae şi puse mâna pe puşcă. În 
aceeaşi clipă Achim sări de pe cai în plină goană, se făcu 
mic la pământ, apoi deodată ţâşni în sus, repezindu-se spre 
pândar şi urlând ca o fiară: 

— Trage, mă... pe mă-ta de câine! Trage dacă ai curaj! 

Pândarul îngălbeni la auzul urletului; trase, dar încă mai 
dinainte Achim se lăsase pe vine şi ţâşnise apoi în urma 
împuşcăturii. Avea ochii holbaţi. Cu măciuca ridicată el se 
repezi asupra pândarului, se opinti din răsputeri şi-şi 
trimise lovitura drept în cap... Paznicul abia avu timp să 
sprijine cu puşca. Achim îl lovi a doua, a treia şi a patra 
oară, nişte lovituri iuți şi cumplite, care dacă l-ar fi nimerit 
pe pândar, nu i-ar fi trebuit mai mult. Dar el îşi apăra bine 
capul cu puşca. Loviturile curgeau mereu, din ce în ce mai 
furioase şi ţintind numai creştetul capului. Speriat, 


pândarul aruncă deodată puşca şi se repezi în flăcău cu 
mâinile goale. Achim sări înapoi şi-şi repezi măciuca în 
capul lui. Pândarul sprijini cu mâna, scoțând în acelaşi timp 
un urlet, apoi puse mâna pe Achim şi cu un pumn îl trânti la 
pământ. Se aruncă peste el, îi încalecă pieptul şi începu să-l 
izbească peste gură cu pumnii, scrâşnind şi înjurând 
înspăimântător. 

Niculae, care tot timpul se uitase fascinat la cei doi, 
deodată se trezi şi înfiorat plăcut de ceva care nu mai 
simţise niciodată, se repezi şi apucă o măciucă de jos. O 
ridică drept în sus şi-i dădu drumul cu sete, cu toată 
puterea, în tidva pândarului. Acesta rămase o clipă 
nemişcat deasupra lui Achim, apoi scoase un urlet ca de lup 
şi se ridică în picioare. Niculae ridică iar măciuca, fulgerat 
de un gând înfricoşător: „Mă omoară”. Îl izbi iarăşi ţintind 
capul. Pândarul se apără, sprijini cu mâna, apucând chiar 
capul măciucii în palmă, dar mai mult nu putu, se clătină şi 
se lungi ca un sac. Achim sări în sus, puse mâna pe o 
măciucă şi ca turbat începu să lovească în omul căzut, cu o 
furie care pe Niculae iarăşi îl înfricoşa. 

— Achime, îl omori! strigă el cuprins abia acum de o 
adevărată groază. 

— Păi asta şi vreau, să-l omor, scrâşni Achim. 

Niculae se repezi la el şi îl împinse în lături. Achim se opri 
câtva timp, parcă neînţelegând ce se întâmplă; apoi începu 
deodată să râdă batjocoritor: 

— Mâine când ai să vii iar cu oile, te prinde şi toată viaţa 
nu mai eşti om, zise el, punând iarăşi mâna pe măciucă. 

De astă dată el începu să-l bată pe cel de jos parcă cu un 
gând anumit: nu să-l omoare sau să-l schilodească pe 
pândar, ci să-i piseze doar trupul, să-l facă să zacă în pat cel 
puţin câteva luni de zile. 

După ce osteni, îl chemă pe Niculae şi amândoi apucară pe 
paznic de câte un picior, târându-l cu spinarea de pământ, îl 
traseră pe moşia pe care o păzea şi îl duseră drept în 


mijlocul ovăzului. Achim îi luă apoi cornul şi-l sparse cu 
piciorul, scrâşnind: 

— Na, mai sună şi acum... Şi uite-al dracului cu ce e 
încălţat... Tragi cu puşca, ai? Vreai să mă împuşti, ai? Dai în 
ăsta micu, ai?! 

Achim se întoarse pe pârloagă, ridică puşca omului şi-o 
izbi cu ţeava de piatra de hotar. Avea două ţevi. Săriră 
amândouă ca nişte ţurloaie, ca nişte fluiere. 

— Hai, Niculae! zise Achim, aruncând puşca sfărâmată şi 
măciuca pândarului departe în ovăz. Hai în Frunzari că nu 
pot să stau cu ăsta aici... 

— Treci tu cu caii înainte şi s-o opreşti pe Bisisica, se rugă 
Niculae, mânând oile şchiopătând. 

Achim sări în spinarea calului şi-o luă înainte de-a lungul 
drumului de hotar. Niculae porni în urma lui şi îl rugă să 
meargă mai încet. Bisisica nu putea s-o ia la goană din 
pricina cailor, dar încerca totuşi să ocolească pe lângă ei şi 
s-o ia înainte. 

— Păzea, Achime! striga atunci Niculae. Dă-i una în cap 
Bisisicnii! 

Achim se răsucea pe cal şi plesnea oaia cu coada măciucii, 
spre satisfacția lui Niculae, care exclama de fiecare dată: 

— Aha! Nu mai fugi? Mai fugi şi acum dacă mai poţi, 
belite-ar câinii! 

Achim petrecu un picior pe după coama calului şi de 
bucuros ce era, stăpânit pesemne mereu de gândul că în 
curând avea să plece în marele oraş, gând mai puternic 
decât orice bătaie şi orice primejdie, începu să cânte: avea 
însă un glas fals, care putea să supere chiar şi caii, iar 
cuvintele care îi ieşeau din gât n-aveau nici o legătură cu 
ceea ce simţea el în clipa aceea: 


SSI II 


Chapter 18 


Moromete ieşise din curte şi plecase spre fierăria lui locan 
să dea zimţi celor două seceri stricate. Se grăbise să plece 


din pricina Guichii, cu care n-avea chef să dea ochi. Dar 
chiar fără toate acestea nu putea să nu se ducă duminica 
dimineaţa la fierărie. 

Fierăria lui locan era aşezată la o răspântie de uliţi. 
Părinţii fierarului fuseseră lăutari, dar Iocan era un băiat 
urât - avea o buză peste măsură de groasă şi lăsată în jos - 
şi chiar dacă ar fi izbutit să înveţe să scârţâie la vioară, tot 
n-ar fi făcut nimic, fiindcă n-avea deloc glas. 

Tatăl său îl dădu atunci la o şcoală de meserii. locan- 
bătrânul - tot Iocan îl chema şi pe el - era un ţigan înstărit. 
Îşi cumpărase chiar şi câteva pogoane, deşi câştiga destul 
cu taraful său. locan-fiul stătu trei ani la şcoală şi nu mai 
vru să-l urmeze şi pe al patrulea, să ia diploma. Deschise 
încă de tânăr un atelier de fierărie şi începu să lucreze. 
Oamenii nu prea veneau la el, erau alţi fierari şi potcovari 
bătrâni care nu învăţaseră meseria la şcoală. 

Iocan nu se dădu însă bătut. În al doilea an, un om nevoiaş 
veni la el şi-l întrebă: „Mă, Iocane, tu ştii să faci căruţe? De 
trei ani de zile de când mă căznesc să înjghebez ceva şi nu 
pot. Alde 'oţii ăştia îmi cer trei mii de lei. Am obezile, 
loitrele, toată lemnăria! Mi-o faci?” „Nea cutare, ţi-o fac cu 
două mii de lei. Adu lemnăria şi dacă nu ţi-o plăcea, vorba 
ăluia, să nu dai nici un ban.” Căruţa făcută de Iocan a 
stârnit uimirea oamenilor. Era frumoasă ca o trăsură şi nu 
le venea să creadă că tânărul buzat ar fi fost în stare s-o 
facă şi mai ales aşa de ieftin. 

Chiar în anul al doilea, Iocan a trebuit să-şi caute un 
ajutor. După doi ani a mai căutat alt ajutor. O dată cu 
însurătoarea, Iocan dărâmă atelierul până la temelii, ridică 
altul de cinci ori mai mare, cumpără foale uriaşe, cum nu 
avea nimeni dintre fierarii vechi din comună, şi, mai ales, 
înlocui nicovalele şi baroasele cu unele mari şi piuitoare 
care se auzeau până departe. 

După cinci ani, locan îşi cumpără o maşină de treierat şi îşi 
făcu o casă nouă. Cu toate că se îmbogăţise, Iocan lucra 
mereu cu aceeaşi putere ca la început. Buza lui se făcuse şi 


mai groasă şi el însuşi se îngroşase de două ori cât era 
înainte. Avea un piept ca de bou şi nişte muşchi la braţe, 
înfricoşători. Se scula cu noaptea în cap şi începea să 
lucreze cu sete. O căruţă făcută de el nu se mai desfăcea 
până nu se rupea lemnul. O osie ruptă, fiartă în atelierul lui, 
ţinea mai mult decât una nouă. 

După o vreme, începu să primească comenzi şi de prin alte 
sate. Cu toate acestea, el nu părăsi lucrul mărunt; 
potcovitul cailor, fierberea unei osii, belciugăriile. Avea doi 
lucrători buni şi trei ucenici. Iocan mai păstrase însă şi 
obiceiul vechi de lucru, adică acela de a-l pune pe omul 
căruia îi dregea ceva să-i dea cu barosul. Făcuse patru copii 
şi cu toată averea strânsă, îi ţinea tot cu burţile goale şi 
desculți, nu i se părea că trebuie altfel. „[iganul tot ţigan”, 
observase Moromete. Moromete nu avea însă întru totul 
dreptate, pentru că atunci când la doi dintre copii le veni 
timpul de şcoală, Iocan îi îmbrăcă frumos, cu haine ca la 
oraş şi cu încălţăminte bună. 

Ceea ce nu ştiau însă oamenii era că rareori lipsea de la 
masa lui Iocan puiul fript cu usturoi şi pâinea albă şi 
proaspătă ca untul. Totuşi de vreo câţiva ani încoace, Iocan 
nu prea mai lucra cu atâta râvnă, se îngrăşase şi mai mult şi 
mai ales începuse să facă politică. Se înfierbânta, vorbea 
mult şi câteodată uita fierul sub foale şi ameninţa cu 
cleştele înroşit pe adversarii săi politici. Fierarul fusese la 
început averescan, apoi votase pentru P N. Ţ.-Mihalache şi 
după asasinarea lui Duca de către legionari devenise liberal 
fracţionist, ca şi Moromete (nimeni nu ştia ce legături 
făceau ei între asasinarea primului ministru şi fracțiunea 
brătienistă). 

Fierarul se bucura de multă consideraţie mai ales când îi 
ruşina pe şcolari întrebându-i care e legea lui Arhimede. 
Când se ducea la Piteşti sau la Roşiori să cumpere fier, se 
întorcea cu fel de fel de cărţi pe care le citea din scoarță 
până în scoarță, cărţi cu titluri ciudate, care zăpăceau 


oamenii: Progres? ExistăDumnezeu? sau Niţă Pitpalac la 
Karlsbad. 

În faţa fierăriei se afla o poiană mare cu pământul 
bătătorit, plină de caiele rupte, de unghii de cal, cuie şi 
belciugării arse. Fierarul bătuse în pământ stâlpi groşi 
pentru legatul cailor nărăvaşi. Adunările cele mai 
zgomotoase aveau loc pe poiana fierăriei mai ales duminica 
dimineaţa, dar dacă de la ele lipseau Moromete şi Cocoşilă, 
nu erau prea reuşite; Moromete era abonat la Mişcarea, 
Iocan la Curentul,iar Cocoşilă primea Dimineaţa şi dacă 
veneau fără ziare asta însemna pentru ceilalţi că Moromete 
şi Cocogşilă erau supăraţi şi n-aveau chef să discute politică. 

Totuşi rareori poiana era goală, chiar dacă Moromete şi 
Cocoşilă nu erau acolo, se găseau destui ambiţioşi care 
încercau să le ţină locul. 

De la o vreme Moromete începuse să se intereseze mult de 
dezbaterile din parlament, mai ales de când aflase că Iorga 
ia parte la ele. Socotea că marele învăţat trebuia tocmai de 
aceea să fie şi un mare om politic, şi Moromete urmărea în 
dezbateri ceva care după părerea lui numai un om învăţat 
putea să înfăptuiască. „Dacă el spune că face lucrul ăsta, eu 
îl susţin, domnule, să ia puterea”, declarase Moromete la 
fierărie, dar fără să dezvăluie care era lucrul acela. 

Numai că Mişcarea nu dădea, în cele patru pagini ale ei, 
dezbaterile din parlament şi astăzi Moromete se ducea la 
fierărie mai ales pentru a-l întâlni pe Cocoşilă, să le citească 
în ziarul lui, în care le găsea expuse pe larg. 

Era însă prea de dimineaţă şi Iocan nu deschisese fierăria, 
nu se auzea piuitul cunoscut al nicovalelor. Moromete 
mergea încet pe lângă garduri, cu secerile pe umăr şi se 
oprea de la o podişcă la alta. Oamenii ieşiseră pe la porţi; 
plouase în timpul nopţii şi vroiau să ştie ce fel de ploaie a 
fost. locmai trecea unul desculţ, cu izmenele sumese, şi 
spunea că vine de la câmp, a plecat călare de dimineaţă şi 
că a dat ploaie bună, n-a căzut piatră nicăieri. 


— “Te-ai procopsit, Moromete, observă cineva de pe o 
podişcă. A dat ploaie taman când înfloreşte spicul. Câte 
pogoane ai pus, zece? 

— Ba paisprezece! se supără Moromete. Nouă pogoane, 
mari şi late! 

— Hehe! râse omul de pe podişcă. Ce mi-e nouă, ce mie-e 
zece! Hehe! făcu el râzând iar, de astă dată galben, cu 
invidie. 

— A dat ploaie, Moromete, îl luă apoi altul în primire, de la 
altă podişcă, un om care vorbea tare fără nici un efort. 

Aci Moromete se opri. Acest om avea într-adevăr un glas 
care se auzea de la un kilometru chiar şi când şoptea. Îl 
chema Dumitru lui Nae şi era unul dintre cei cu care 
Moromete sta de vorbă ceasuri întregi, un prieten mai 
tânăr... Toată lumea ştia ce face Dumitru lui Nae acasă la el. 
„Vasile, pune caii la căruţă să mergem la moară”... „Păi ce 
dracu are de şchioapătă?”... „Lasă, dă-i ovăz”. lar tăcerile, 
oricât de lungi, nu stinghereau deducţia: „Deşartă taratele 
în colţ... „ „De ce dracu n-ai fiert-o mai bine?... „ Atât 
treburile cât şi glasul lui erau, nu se ştie de ce, foarte 
odihnitoare. Odată, nu i s-a auzit glasul timp de câteva 
săptămâni. Umbla cu capul gol şi tăcea. Îi murise un copil şi 
vecinii au fost trişti şi ei. 

— Da, aprobă Moromete grav, a plouat. Şi după câteva 
clipe de gândire adăugă: Eu zic că a plouat de-a înecat toţi 
şoarecii în găurile lor. 

— Şoarecii?! se miră celălalt (şi cuvântul şoarecii se auzi 
limpede peste toată uliţa), apoi deodată înţelese: Da, 
şoarecii aşa în general. Da, dracu i-a luat! conveni el. 

— Auzi ce zice Victor ăsta al lui Bălosu, zise Moromete fără 
nici o trecere, şi glasul lui, pe lângă al lui Dumitru lui Nae, 
parcă nici nu era, nu se auzea deloc. Fusei adineauri pe la 
ei şi băui o ţuică. Cică asta devine după facultăţi! 

— Hehe! râse Dumitru lui Nae. Hehe, Moromete! Adică 
cum? 


— Nici eu nu ştiu! zise Moromete, înghesuindu-şi capul cu 
umerii, de uimire. „Cum e, Victore?” îl întreb. „După 
facultăţi, nea Ilie”, zice. 

— Hehe, Moromete! râse omul din nou. Hehe! Te duci la 
fierărie? Hai că merg şi eu. 

Porniră amândoi pe marginea drumului. 

O fată trecu pe lângă ei cu un căldăroi cu apă. Dădu bună 
dimineaţa. Moromete îl lăsă pe celălalt să răspundă. 

— Mizdra, explică apoi Moromete arătând cu capul în 
urmă pe fată. Cică soră-mea Guica s-ar fi dus acasă la alde 
Besensac. „Ai un flăcău, cică i-ar fi zis, pe alde Năstase. Nu 
vrei să-l însori cu Mizdra? Îl cere Mizdra de bărbat.” 
Besensac l-a chemat pe Năstase: „Uite, mă, Năstase, zice, 
Mizdra vrea să se mărite cu tine”. 

Moromete se opri şi nu mai zise nimic. Dumitru lui Nae 
aşteptă timp de câţiva paşi, apoi i se auzi glasul pe uliţă: 

— Şi Năstase ce-a zis? 

— Năstase? Năstase a refuzat. 

— Ce vorbeşti! 

— Refuz! spuse Moromete repetând cu un gest, tăind 
orizontal aerul cu degetul. Aşa cică ar fi zis, încheie el. 

Celălalt mergea înainte, legănându-se. Moromete în urma 
lui, cu secerile pe umăr şi cu mâinile în buzunare. 

— Bună dimineaţa, Udubeaşcă, salută Moromete pe cineva 
dintr-o curte. Unde-ai fost ieri? 

— N-am fost nicăieri, am stat acasă! răspunse Udubeaşcă 
naiv, mirat că fusese crezut plecat undeva, când el stătuse 
toată ziua în ograda lui. 

— Ce vorbeşti! Păi nu te-am văzut! zise Moromete cu un 
glas din care nimeni n-ar fi putut ghici că nu l-a văzut pe 
Udubeaşcă din pricină că omul nu se distingea prin nimic ca 
să fie văzut. 

Se apropie de fierărie şi Moromete fu întâmpinat de 
departe cu exclamaţii. Iocan abia deschisese şi poiana era 
plină. Unii stăteau în picioare, alţii pe nişte butuci vechi, 
aduşi acolo cine ştie de când şi tociţi de şedere, toţi 


gălăgioşi şi parcă nerăbdători. Dar Moromete nu-i luă în 
seamă, nu se grăbi să se ducă la ei. Se opri din nou pe o 
podişcă, îl părăsi pe Dumitru lui Nae şi intră în curtea cuiva. 
Abia peste o jumătate de ceas ieşi de acolo. Era ras 
proaspăt. 

Chapter 19 

— Ce e, mă, ce v-aţi adunat aicea?! se miră apoi când 
ajunse în poiana fierăriei. Bună dimineaţa! 

I se răspunse din câteva părţi şi cineva, văzându-i secerile, 
îi spuse să se grăbească fiindcă îi rămâne grâul pe câmp. 

— Păi de ce, lordane, n-o să te chem pe tine să mi-l seceri 
tu! Erau foarte veseli şi parcă nici nu se auzeau unii pe alţii. 
— Ce e cu Marmoroşblanc? Nu-l văd! zise Moromete ca şi 
când ar fi fost cu toţii înţeleşi ca Marmoroşblanc să fie 

acolo. 

— Doarme, presupuse cineva. 

— leşi, bă, afară, Marmoroşblanc, ce stai acolo în casă, nu 
te-ai săturat de-atâta somn? strigă unul uitându-se în 
curtea vecină cu fierăria. 

— Bă, Marmoroşblanc, bea apă, mă, lua-te-ar dracii, zise 
altul tot strigând. 

— De ce Marmoroşblanc şi nu Vidrighin?! se miră Iocan 
ridicând fruntea de sub burta unui cal pe care îl potcovea. 

— Păi cu Vidrighin şi-a încheiat afacerile, explică 
Moromete. 

Vidrighin era directorul general al C. F. R.-ului şi omul pe 
care îl strigau fusese cândva ceferist. Când fusese dat afară 
împânzise satul că el se va duce la Vidrighin să-l ia de piept. 
Cu Banca Marmorosch-Blank încă nu se ştia ce afaceri 
învârtea. 

— Va să zică cu Vidrighin nu mai are nici în clin nici în 
mânecă? întrebă Iocan. 

— Nu, acum lucrează cu Marmoroşblanc. 

Iocan tocmai terminase de potcovit caii cuiva, un om înalt, 
cu o faţă albă, adus puţin de spate şi care aştepta tăcut fără 
să se uite la oameni. 


— Ei, cine e la rând cu potcovitul? întrebă Iocan uitându- 
se la cei care veniseră cu caii. 

— Fă-l pe al meu, că trebuie să-l înham şi să mă duc 
repede la carieră, după nişte piatră, zise un flăcău scurt şi 
îndesat, cu un nas mic şi rotund ca o pătlăgică. 

— Hai mai repede! Ce-mi spui mie că te duci la carieră? 
zise Iocan clănţănind cleştele în mâini, parcă ar fi vrut să-i 
scoată calului măselele din gură. 

Flăcăul trase calul alături, îl legă de par şi-şi încleşta 
palma pe piciorul din urmă al animalului. 

— Ăss-ta! ăss-ta! zise el apucându-l de chişiţă. 

Învăţat, calul ridică copita şi stătu cuminte în timp ce 
fierarul începu să i-o curețe şi să i-o pregătească pentru 
pusul potcoavei. Miros greu de unghie arsă se răspândea 
până departe... 

Omul care îşi potcovise caii mai înainte îi lega alături în 
tacere. 'Ţinea pleoapele peste ochi şi nu zicea nimic. 

— Ce mai faci, Boţoghină? îl întrebă cineva cu grijă, cu un 
glas scăzut. Ai terminat de sapă? 

— Am terminat! şopti celălalt şi faţa i se posomori. locane, 
îţi plătesc mâine, se adresă apoi fierarului mai mult ca să nu 
intre în vorbă cu cel care îl întrebase, decât din grijă pentru 
fierar. 

Trase de cai şi porni alături de ei, fără să se uite la cineva 
şi fără să dea bună ziua. 

— Ce e cu Boţoghină?! se miră Iocan după ce Boţoghină se 
îndepărtă. 

— E bolnav, săracu! răspunse cel care încercase să intre în 
vorbă cu el. E atacat, cică o să dea din lot. 

— Cine dă din lot? întrebă Moromete. 

— Boţoghină. 

— De ce?! 

— Să se caute. 

— A, Botoghină! Şi n-aţi auzit cui vinde? 

— He, he, râse cineva, Moromete se interesează. Vrea să 
aibă trei loturi. 


Moromete stătea lângă Iocan cu secerile în mână şi se uita 
la el ca şi când n-ar fi auzit înţepătura. 

— Tudor Bălosu cică îi cumpără, explică cel dinainte. 

— Du-te încolo cu secerile tale, Moromete! se supără 
Iocan. Nu pot să ţi le fac azi. 

— Şi tu ce-mi arăţi fasolele, Cimpoacă?! întrebă Moromete 
fără să se sinchisească de Iocan. Parcă tu n-ai vrea? 

— Ba îl dau dracului de pământ cu brazda lui, răspunse 
Cimpoacă cu nepăsare. 

— Îl dai fiindcă nu-l ai! explică Moromete. Dar ia să-l ai, să 
vezi cum ai vrea! Dă-mi o ţigare, buzatule, se adresă apoi 
fierarului, după ce se căutase zadarnic prin buzunarele 
flanelei. 

— Ia pleacă d-aici, Moromete, bolborosi Iocan ridicându-şi 
buza lui groasă şi ameninţându-l pe Moromete cu cleştele. 

Se opri totuşi din bătutul caielelor, băgă mâna în 
buzunarul şorţului şi-i întinse lui Moromete tabachera. 
Acesta îşi umplu o foiţă şi mai turnă şi în buzunarul flanelei. 

— Daţi-vă la o parte! spuse Dumitru lui Nae cu gura mare; 
stătea singur pe un bulumac, cu picioarele întinse ca nişte 
catalige. Păzea că vine Cocoşilă! exclamă el. 

— Mă, deştepţilor! îi apostrofă Cocogşilă de departe. Ce v- 
am spus eu vouă alaltăieri? 

Le spusese că o să plouă. Cocoşilă se opri la marginea 
poienii şi rămase acolo în picioare parcă n-ar fi vrut să se 
amestece cu ceilalţi. Era îmbrăcat de sărbătoare ca şi 
ceilalţi, în afară de pălărie şi de chimir pe care le purta tot 
timpul. Era cam de modă veche Cocoşilă, încins cu chimirul 
lui de piele şi cu cămaşa albă cu poale lungi scoasă peste 
izmene, iar pălăria lui semăna cu o gambetă; avea culoarea 
prafului şi încă ceva din care puteai să înţelegi că nu se va 
mai rupe niciodată; în picioare Cocoşilă avea bocanci. 
Ceilalţi purtau cămăși şi izmene de pânză, dar fără bocanci 
şi chimir, sau vestă peste cămaşă, cu pantaloni bufanţi 
ieftini şi ghete cumpărate cine ştie când şi scofâlcite de 
atâta păstrare. Unii erau desculți, în cămaşă şi pantaloni şi 


cu pălării vechi, dar periate proaspăt cu apă. Cel mai sigur 
semn că erau gătiţi de sărbătoare erau feţele lor rase 
proaspăt. 

— Ce ne-ai spus, Cocoşilă? întrebă leneş Dumitru lui Nae. 

Cocogşilă se apropie mai mult şi duse mâna la pălărie. 

— Bună dimineaţa! spuse el cu demnitate. Eşti prost! îl 
preveni în treacăt pe Dumitru lui Nae, după care nu-l mai 
luă în seamă, îl căută cu privirea pe Moromete: Unde eşti, 
mă?! 

Moromete stătea cu spatele parcă înadins şi se ciorovăia 
cu unul din ucenicii care nu vroia să-i dea zimţi la seceri. 

— Unde eşti, mă pârlitule? întrebă Cocoşilă din nou. Dă-mi 
o ţigare! 

— N-am! observă Moromete. 

— Ce vorbeşti! 

— Da! spuse el parcă fericit. 

Cocoşilă scoase dintr-o despărţitură a chimirului un 
pachet de regie nedesfăcut, se aşeză nepăsător pe un butuc 
şi începu să-şi răsucească o ţigare. Moromete se lăsă pe 
vine şi îşi făcu şi el din pachetul lui Cocoşilă, după care 
întinse mâna şi trase încet de sub acelaşi chimir Dimineaţa. 
Ziarul nu era întreg, dar Cocoşilă avusese grijă să-i aducă 
lui Moromete paginile cu ştiri politice şi cu dezbaterile. 

— Asculţi, Moromete? Nu mai citi, lasă că am citit eu 
înaintea ta şi sunt mai deştept, ascultă aici la mine... 
Degeaba are doi creieri! 

Era vorba de N. Iorga. 

— Aşa crezi tu! protestă Moromete jignit. 

— locane, mi se pare mie că Moromete ne părăseşte, 
spuse Dumitru lui Nae. 

— De ce, Dumitre? întrebă Iocan curios. 

— Păi nu-i mai place lui Moromete de Gheorghe Brătianu, 
răspunse Dumitru lui Nae vesel. Mă opresc alaltăieri, pe 
podişcă, Moromete cu Mişcarea în mână: „Ei, ce mai spune 
ziarul, Moromete?” „E '0ţ... pe mă-sa”, zice. „Cine?” „Ăsta, 


|”? 


Gheorghe Brătianu.” „Păi parcă spuneai că e deştept!” „E 
deştept, dar e 'oţ”, încheie Dumitru lui Nae, foarte vesel. 

— Bună dimineaţa! spuse cu sfială un nou venit. 

Tocmai se făcuse o tăcere de-o clipă şi noul venit se folosi 
de ea ca să fie şi glasul lui auzit de toţi. Era unul din aceia 
care la adunări stătea pe margine. 

— Săracu Boţoghină, e bolnav, spuse el. Auzii că vinde din 
lot. 

— Dacă trădezi partidul să nu te mai prind la fierărie, 
Moromete, spuse Iocan aruncând departe cu rindeaua din 
unghia celuilalt cal. Îţi dau cu barosul în cap, auzi tu? 

Între timp venise şi Marmoroşblanc de peste drum, cu 
şapca lui jerpelită de ceferist, şi mai venise cineva, un om 
pe care îl chema Constantin Vasilescu (i se spunea Din 
Vasilescu), care se aşeză la margine, lângă cel care 
încercase să-şi facă glasul auzit. 

— De ce, locane?! se miră Moromete fără să ridice capul 
din ziar. Crezi că fără mine n-ai să ajungi primar? 

— Ce mai faci, al lui Miai? îl întrebă Din Vasilescu pe cel 
lângă care se aşezase. 

— Ce să fac, bine! tresări Ion al lui Miai de plăcere, chiar 
roşindu-se. Uite, mai venii şi eu p-aici să vedem ce se mai 
aude. 

Nu-l întreba nimeni nimic şi nu era învăţat să fie luat în 
seamă şi Din Vasilescu îi pusese întrebarea ca şi când n-ar fi 
ştiut de acest lucru. Ion al lui Miai se dădu mai aproape, 
având în privire un amestec de sfială, curiozitate şi 
recunoştinţă. 

— Măi, Dine, şopti el, e vorba să ajungă locan primar? 

Din Vasilescu era atent la toţi ceilalţi, dar şi la Ion al lui 
Miai. 

— Sigur că nu, deşteptule, spuse Iocan furios. Când or 
veni alegerile parcă vă văd cum o să votaţi toţi cu Aristide! 

— Mănânci c... t! constata Cocoşilă flegmatic. Crezi că 
dacă Gheorghe Brătianu iese la putere o să se ia la ceartă 


cu Brătienii âilalţi? Toţi liberali sunt şi tot Aristide o să 
rămână primar. 

După ce ascultă atent ceea ce spusese Cocogşilă, Din 
Vasilescu îi şopti lui Ion al lui Miai care rămăsese cu 
întrebarea în aer. 

— Ar vrea el, locan, să ajungă primar, dar are dreptate 
Cocoşilă! Înţelegi? 

Ion al lui Miai nu înţelegea şi se uita sârguincios şi 
zadarnic la Cocoşilă. Îi părea totuşi bine că într-un fel sau 
altul ia şi el parte la dezbateri. Fiindcă se făcuse iarăşi o 
tăcere de-o clipă, n-o lăsă să scape: 

— Are dreptate Cocoşilă! spuse el. Gheorghe Brătianu... 
Dinu Brătianu... 

— Eşti prost! îl întrerupse Cocoşilă cu nepăsare, fără să-i 
explice însă de ce, iar Ion al lui Miai se zăpăci şi se roşi. 

Din Vasilescu surâse. Se uita la Cocoşilă atent, cu o 
bucurie ciudată în priviri. Nu zicea nimic, stătea acolo pe 
marginea poienii, între Ion al lui Miai şi Marmoroşblanc, şi 
asculta atent şi liniştit. Nici pe el nu-l lua nimeni în seamă, 
dar el părea bucuros de acest lucru. În curând lângă grupul 
lor de trei se alătură un al patrulea, un om cu o înfăţişare 
întunecată. Când acesta se aşeză, Din Vasilescu parcă 
tresări, se strânse să-i facă loc pe butuc. Noul venit era un 
om rău şi neprietenos de care lumea se cam ferea. Îl chema 
Tugurlan. 

— Mă, locane, eu te susţin, zise Moromete ca şi mai 
înainte, fără să-şi ia ochii de pe ziar, dar are să te mai vază 
cineva cu barosul prin fierărie? Aia e întrebarea! 

— Hai, Moromete, lasă-l pe Iocan, dădu cineva glas 
nerăbdării tuturor. Hai, dă-i drumul! 

De fapt Moromete întârzia ca un şcolar care nu e sigur pe 
el; citea întâi în gând: 

— Auziţi ce zice regele! spuse el şi îndată se făcu tăcere 
deplină. Auziţi ce zice majestatea sa, adăugă rotunjind 
mieros pe „majestatea sa”. 


Începu apoi să citească, deodată, cu un glas schimbat şi 
necunoscut, parcă ar fi ţinut el un discurs celorlalţi. Avea 
într-adevăr în glas nişte grosimi şi subţirimi ciudate cu 
opriri care scormoneau înţelesuri nemărturisite sau 
încheieri definitive care trebuiau să zdrobească de 
convingere pe cei care ascultau. 

Marele congres agricol. 

Abia şi-a încheiat discursul său domnul ministru al 
agriculturii, că fanfarele au intonat solemnul imnşi însoţit 
de suita Sa şi-a făcut apariţia în sala congresului „Primul 
agricultor al ţării”, Majestatea sa Regele Carol al II-lea. 

Întâmpinat la tribună de cei prezenţi, Majestatea sa 
Regele a rostit un discurs. 

Discursul Majestății sale Regelui. 

Domnilor, Am fost informat că congresul dumneavoastră 
este un congres de specialişti, agronomi şi ingineri. lau 
cuvântul aici ca unul interesat în chestiunile pe care le 
dezbateţi şi care am chiar oarecare experienţă. Mi-ar fi 
plăcut poate ca acest congres să fie un congres al 
„gospodarilor”, pentru că, dupămine, specialiştii noştri sunt 
încă departe de a fi gospodari. Ştiu acest lucru, pentru că 
agricultura m-a pasionat... Domnilor, a devenit o lozincă să 
se spună la noi că agricultura este ocupaţiunea principală a 
românilor, am spus-o şi eu, dar din nenorocire, dacă este 
ocupaţiunea manuală principală a românului, nu este 
totdeauna şi ocupaţiunea lui mintală... 

Moromete se opri şi rămase cu privirea ţintă în ziar. 
Tăcerea continua. 

— Hehe! izbucni pe neaşteptate Dumitru lui Nae şi râsul 
său gâlgâi puternic şi leneş mai departe. He, he, he, ia 
uitaţi-vă cum a rămas Moromete. 

— Adică, se răsuci Moromete spre Cocogşilă, lăsând pentru 
moment ziarul la o parte, adică ocupaţiunea ta mintală, 
Cocoşilă, e la alte prostii! 

Cocoşilă nu răspunse, se uita invidios la Moromete care 
ştia să găsească în ziar astfel de lucruri. 


— Primul agricultor o fi mergând şi el la plug? dădu 
Dumitru lui Nae tonul comentariilor. 

— Merge, de ce să nu meargă? zise Iocan. Când se 
desprimăvărează iese cu plugul din curtea palatului şi se 
duce şi el la arat. 

— O fi având pământ? se interesă cineva. 

— Are! afirmă Cocogşilă. Are aşa, cam vreun lot şi 
jumătate!... 

— Nu cred, se îndoi cineva. Are mai mult, că trebuie să-l 
ţină şi pe-ăla micu, pe Mihai... Trebuie să-i dea să mănânce. 
— Eşti prost! reflectă Cocoşilă. Ăla micu are lotul lui de la 

mă-sa! 

— În fine! încheie Moromete aceste scurte observaţii şi 
apucă din nou ziarul în mână. 

Pe frontul luptelor din Spania. 

Tragedia oraşului Guernica. 

Călcând pentru a doua oară hotărârile Comisiei de 
neintervenţie, o escadrilă de avioane germane a bombardat 
timp de şase ore oraşul Guernica lipsit de apărare. 
Avioanele au coborât la patruzeci de metri, mitraliind 
populaţia civilă care alerga îngrozită prin oraşul incendiat. 
Din zece mii de locuitori au mai scăpat opt sute, restul 
pierind în flăcări, sub dărâmături, sau ucişi de piloţii care îi 
urmăreau de la mică înălţime. 

Moromete se opri şi din nou se aşternu tăcerea. Aproape 
toţi cei adunaţi aici făcuseră şi ei războiul, dar nu cunoşteau 
avioanele. 

— Cum dracu să tragi cu mitraliera din avion! se miră 
cineva. 

Dar nimeni nu-i explică. [ugurlan se uita la toţi cu o 
privire înceată şi duşmănoasă. El rupse tăcerea cu un glas 
răguşii; 

— Uite-aşa ar trebui p-aici pe la noi, ameninţă el, şi chipul 
lui întunecat, ras proaspăt, se făcu vânăt. 

Alături de el, Din Vasilescu tresări din nou şi se strânse 
parcă să-i facă şi mai mult loc. Lui [ugurlan nu-i răspunse 


nimeni. Abia într-un târziu Moromete spuse împăciuitor: 

— Lasă, măi Ţugurlane, să trăiască lumea în pace! N- 
ajunge cât moare pe-acolo?! 

Dumitru lui Nae dădu iar semnalul, mirându-se cu gura 
mare: 

— Ce dracu o fi acolo în Spania; ce caută Neamţul acolo?! 

— Ce să caute?! răspunse Cocoşilă. Vrea s-o ia pe coajă! 

— Nu-i vine neam să stea, spuse din nou Dumitru lui Nae. 
A uitat ce-a păţit la Mărăşeşti. 

— Tu spui asta, Dumitre, ca şi când toţi nemţii ar şti ce le- 
am făcut noi la Mărăşeşti! observă Moromete. 

— Păi să ştie, fir-ar ai dracului! 

— Eşti prost! reflectă Cocoşilă îngăduitor. Neamţul e ca 
alde Ilie al lui Udubeaşcă, explică el. Îl punea jos alde Voicu 
Câinaru şi-l bătea de îl snopea. Pe urmă se pomenea iar cu 
el. „Bine, mă, Ilie, îi spunea atunci al lui Câinaru, nu te bătui 
eu pe tine alaltăieri?” „Ce-are a face!” zicea al lui 
Udubeaşcă. 

— Şi îl bătea iar? 

— Da! 

— E şi ăsta un punct de vedere! observă Moromete, 
apucând din nou ziarul. 

În acest timp Din Vasilescu se ridicase de pe butuc şi se 
aşezase pe vine ceva mai încolo, la marginea şanţului. 
Ploaia umpluse şanţurile şi unul din copiii lui locan umbla 
cu picioarele prin apă. 

— Bă, peşoacă, ia vin încoace, chemă Din Vasilescu în 
şoaptă şi, când copilul se apropie, Din Vasilescu îi arătă ceva 
sub podişcă. Bagă tu mâna acolo, îi spuse, şi dă-mi nişte 
pământ de-ăla galben... 

Chapter 20 


Soarele se ridicase sus şi, cu toate că trecuse destul timp, 
adunarea din poiana fierăriei părea mai paşnică decât 
oricând. Victor Bălosu trecu pe acolo şi dădu bună 


dimineaţa; dar după ce se îndepărtă, Dumitru lui Nae se 
adresă lui Moromete în şoaptă: 

— Cum e cu facultăţile alea, Moromete? 

Numai că şoapta lui fu auzită de la o sută de metri şi Victor 
se opri pe loc şi se uită îndărăt. 

— Bă, nea Dumitre! strigă el. Dacă eu te-aş înjura acum de 
muierea dumitale ai zice că-s om al dracului, nu-i aşa? 

— Ce, bă, eşti nebun?! se miră Dumitru lui Nae foarte 
vesel însă. Vezi-ţi, taică, de treabă. 

— Faci dumneatale pe şmecherul, dar eu îţi spun că dacă 
m-apuc şi eu să fac pe şmecherul nu ştiu la care din doi o 
să-i pară rău. 

— Depinde de facultăţi! răspunse Dumitru lui Nae fără 
părtinire. 

Cei adunaţi nu prea înțelegeau ce era cu aceste facultăţi, 
dar ştiau că omul cu statura ca un plop, cu glasul acela al 
lui mare şi care era cumsecade tocmai pentru că era aşa de 
puternic, Dumitru lui Nae deci, avea şi el ură pe cineva şi 
anume pe Bălosu şi pe fi-său Victor. Nu se ştie cum - 
Dumitru lui Nae nu vroia să spună - Tudor Bălosu pusese 
mâna pe-o jumătate de pogon de vie de la Dumitru lui Nae. 

Moromete răsfoia ziarul nepăsător, ca şi când n-ar fi avut 
nici în clin nici în mânecă. 

— Uite, am martori toţi oamenii care te-au auzit! strigă 
Victor Bălosu de la distanţă. Când te-oi da în judecată, să nu 
zici că am pus martori falşi. 

Şi plecă, în timp ce Dumitru lui Nae îl urmărea cu râsul 
său care umplea ulițele fără nici un efort. Râdea şi povestea 
celorlalţi ceea ce îi spusese Moromete de dimineaţă. 

— Se leagă de mine, al dracului. Eu credeam că o să-i zică 
ceva lui Moromete! se miră el. 

— Lasă-l, mă, Dumitre, zise Moromete blajin. E şi el 
legionar, ce-ai cu el? 

— ... pe mă-sa cu legiunea lui, înjură Dumitru lui Nae cu 
veselie furioasă, îmi pare rău că nu m-am sculat să-i dau o 
labă după ceafă. 


— Eşti prost! îl avertiză Cocogşilă, cu un glas care dădea de 
înţeles că n-ar fi fost bine dacă ar fi făcut aşa. 

— De ce, nea Gheorghe? Mă dă în judecată? Vând trei oi şi 
plătesc amendă, dar ştiu că-l bat... În facultăţi pe mă-sa! 

Cocoşilă nu adeveri că ef a vorba de judecată, dar nici nu 
spuse la ce se gândea. 

— Ce vreai să spui, Cocoşilă? întrebă Iocan cu caielele în 
gură. Crezi că aici e Spania? Să fiu eu primar şi să prind 
vreunul cu cămaşa verde... Îl leg colea de stâlp şi-i bat 
caielele în spinare cu cămaşă cu tot! ameninţă el. 

— Dacă nu te împuşcă el cu pistolul! zise Cocoşilă. Ai uitat 
cum l-au împuşcat acum trei ani pe Duca! 


— Fiindcă a fost prost, bolborosi Iocan lovind îndârjit în 
copita calului. Cum să nu-mi aduc aminte... Au venit pe la 
spate trei inşi la Sinaia şi unul i-a pus mâna pe umăr: 
„Domnule prim-ministru!” i-a zis şi când ăla s-a întors au 
tras în el. De ce mai plăteşti atunci jandarmi şi poliţie dacă 
nu e în stare să apere un prim-ministru? 

— Cică se juraseră să-l omoare chiar dacă mureau şi ei, 
spuse cineva. Aşa cică fac, se jură la miezul nopţii... 

— Eu i-ai beli de piele la miezul zilei! Să vezi pe urmă cum 
le-ar trece pofta! declară fierarul mânios. 

— Care va să zică... anunţă Moromete că e gata să 
citească şi se făcu din nou, linişte. Care va să zică... 

Mari dezbateri în parlament în chestiunea prelungirii 
stării de asediu şi a cenzurii presei. 

La orele 16,30 au continuat discuţiile în parlament 
referitor la proiectul de lege pentru prelungirea stării de 
asediu şi cenzurii. 

Discursul domnului V. Madgearu: 

Domnule preşedinte, domnilor deputaţi, am onoarea să fac 
următoarea declaraţie: pentru a treia oarăguvernul liberal 
român, menţinând starea de asediu trei ani şi cerând 
cenzurii, invocând spre justificare faptul că împrejurările 
care au instituit-o persită... Nu se cunoaşte nici un exemplu 
în istoria contemporană în care în vreun stat cu structură 
constituţională parlamentară, un guvern să fi folosit câţiva 
ani succesiv starea de asediu, deşi în ultimii ani s-au produs 
în diferite state tentative de lovituri de stat, rebeliuni, sau 
grave convulsiuni sociale. Guvernul partidului liberal cere 
parlamentului prelungirea stării de asediu şi prelungirea şi 
pe al patrulea an face o deplorabilă excepţie... 

— Haiti! se sperie Moromete. Cine e ăsta, mă Cocoşilă? 

— E deştept! răspunse Cocoşilă. Ăsta n-a tocit băncile 
şcolii degeaba. 

— Nu pricep eu cum dracu devine chestia asta cu starea 
de asediu! nu se sfii Dumitru lui Nae să declare. 

— Fiindcă eşti prost! îl lămuri Cocoşilă. 


— Dă-o dracului, Cocoşilă! protestă Dumitru lui Nae cu tot 
corpul, retrăgându-şi picioarele lui lungi. Zice că e de patru 
ani stare de asediu! Unde dracu e, că n-o văd! 

Dumitru lui Nae, prin faptul că nu înţelegea atâta lucru, 
însemna că ridică o problemă lipsită de interes şi Moromete 
vru să citească mai departe, dar Iocan socoti că nu e cazul 
să rămână cineva nelămurit: 

— Ce e, Dumitre?! se miră el. Ai uitat cum se dădea alarma 
în cazarmă? Cam asta e starea de asediu: iese armata sau 
poliţia şi trage! 

— În cine dracu trage?! 

— Bă, Dumitre! ameninţă Moromete supărat, jignit chiar. 
Cum în cine trage? Se ridică cineva contra statului şi zice: 
nu vreau! Spre o pildă în iarna lui '33 toţi muncitorii de la 
Griviţa au zis: „Nu vrem să mai muncim!” „lreaba voastră, 
a zis statul, ieşiţi afară din ateliere să băgăm alţii”. „Păi nici 
asta nu vrem!” „A, nici asta nu vreţi?” Şi a scos armata şi a 
tras în ei. N-a murit acolo bietul Niculaie Ţugurlan? Sau ai 
uitat? N-a murit acolo alde frate-tău, Stane? se adresă 
Moromete lui '[ugurlan, dar acesta nu răspunse, şi 
Moromete apucă ziarul supărat şi căută şirul... 

În mod firesc, ne întrebăm: care e rezultatul acestei 
guvernări - una dintre cele mai lungi după război- dacă 
dezechilibrul social şi naţional care a determinat instituirea 
stării de asediu a rămas acelaşi?... Se pune întrebarea nu 
cumva cauzele dezechilibrului trebuiesc căutate în înseşi 
sferele superioare ale moravurilor politice? Şi dacă este 
aşa, ce este vinovată ţara să plătească consecinţele unor 
manevre şi complicităţi ale guvernului cu forţele 
anarhice?... Guvernul a practicat arma diversiunii... a 
încurajat în fapt extremismul terorist. S-au săvârşit crime 
cu siguranţa impunităţii. 

Moromete se opri să răsufle. 

— Daţi-i apă! zise Cocoşilă. 

— Stai, domnule, că aici nu e de glumă! protestă 
Moromete zgomotos, ca şi când el însuşi ar fi fost întrerupt 


pe băncile parlamentului. Va să zică... S-au săvârşit crime 
cu siguranţă! reluă el eliminând ultimul cuvânt care i se 
părea de prisos. Articolele de... Articolele de înfierare!... 
Uite, locane, vorbeşte şi de tine! observă Moromete în 
treacăt: 

Articolele de înfierare, menite să arate revolta opiniei 
publice într-o ţară neobişnuită cu asemenea acte de 
terorism, au fost suprimate; în schimb s-au tolerat... 

— Ce este ăsta? întrerupse Iocan. 

— 'Ţărănist! răspunse repede Moromete şi continuă: 

În schimb s-au tolerat articolele de slăvire (aici Moromete 
pronunţă cuvântul slăvire în înţelesul lui bisericesc) 
articolele de slăvire a crimei... 

Se opri copleşit de uimire şi-şi dădu pălăria pe ceafă. 

— Mă, voi auziţi ce spune ăsta aici?! întrebă el şi începu 
să-i înjure pe toţi, fapt care îl cam zăpăci pe Ion al lui Miai. 

— De ce ne înjură Moromete?! se miră el. 

— Nu pe noi, pe ăia din parlament, îi explică Din Vasilescu. 

Din Vasilescu ţinea în mână un bulgăre mare de pământ 
galben şi moale pe care îl frământa parcă în joacă. Nu se 
mira nimeni de el, îl cunoşteau că avea obiceiul să stea 
uneori şi să facă din pământ fel de fel de figuri pe care le da 
apoi copiilor... 

În procesele cu caracter de asasinate politice se omitea 
cercetarea autorilor morali, ceea ce constituia o prima de 
încurajare pentru noi atentate. În aceste condițiuni, cererea 
de prelungire a măsurilor excepţionale, venită din partea 
unui guvern care le-a avut aproape patru ani, constituie o 
sfidare şi o farsă, o tristă farsă ce poate avea incalculabile 
consecinţe pentru ţară... Încredinţat că sunt în 
asentimentul întregii opinii publice, cer plecarea de îndată 
a guvernului... 

— He! Cade guvernul! exclamă Ion al lui Miai, fericit că 
înţelesese în sfârşit şi el ceva din ceea ce se citise. 

Nimeni nu avu nimic de spus şi Moromete aşteptă câteva 
clipe înainte de a continua. Începeau dezbaterile. 


— Ei, ia să vedem ce răspunde guvernul la chestia asta! 
zise locan nerăbdător. 

— Din discursul domnului Madgearu s-ar putea înţelege că 
România stă pe un vulcan şi că aceasta ar fi opera 
partidului liberal, răspunse Moromete citind replica 
ministrului de justiţie. N-aş vrea să fiu silit săâmprospătez 
memoria opoziţiei cu referiri la evenimentele din februarie 
“33. S-ar putea vedea atunci căpartidul naţional-ţărănesc îşi 
face aici propriul lui rechizitoriu (întreruperi şi zgomot pe 
băncile opoziţiei; strigăte furioase). 

— Ia uite, domnule, ia uite, domnule, murmură Moromete 
uluit. 

— Ei, sunt daţi dracului, exclamă şi Dumitru lui Nae cu 
admiraţie. 

Furtuna de strigăte şi protestări continuă apoi cu aceeaşi 
violenţă. Moromete citea cu pauze mari încercând să 
înţeleagă. Grupările parlamentare din opoziţie protestau 
împotriva cenzurii, dar o pretindeau pentru adversari. Era 
învinuit guvernul că a instituit starea de asediu, dar în 
acelaşi timp era acuzat cu violenţă că s-a îngăduit unui 
ziarist comunist din Paris să asiste la procesul unor 
comunişti. 

Răspunzând, reprezentanţii Ministerului de Justiţie îşi 
permiteau contraatacuri nimicitoare. „Ce-aţi fi vrut 
dumneavoastră să facă guvernul în cazul ziaristului 
comunist? întreba subsecretarul de stat. Răspundeţi cu 
toată loialitatea”. „Îi puneam în vedere ca în cinci sau zece 
ore să părăsească ţara.” „Aşa s-a şi făcut! răspundea 
subsecretarul triumfător. Am impresia acum că predilecţia 
dumneavoastră pentru ipoteze de această natură v-a pus în 
trista situaţiune a cuiva căruia i-a dispărut scaunul de sub 
dânsul.” 

Grupările antisemite şi profasciste protestau împotriva 
interzicerii de către guvern a uniformelor şi amenințau că 
vor veni aci în parlament în cămăşi albastre şi verzi. 
Ministrul, care ştia tot aşa de bine ca şi parlamentarii că de 


fapt nu uniformele ar trebui interzise, ci grupările înseşi, 
ameninţa direct că majoritatea guvernamentală va vota 
legea şi cei care vor călca-o „vor popula închisorile”. 

Grupările „creştine” înţeleseră sensul ascuns al 
amenințării şi dădură înapoi, declarând că „noi, care ne 
iubim în egală măsură ţara... , 

— Opreşte că s-a fleşcăit! întrerupse Cocoşilă. Vezi mă, 
prostule, adăugă apoi triumfător. Credeai că altă treabă n- 
au ei în parlament decât să discute că ai tu fonciire multă 
de plătit! 

— Păi nu se putea, fiindcă era chestiunea asta la ordinea 
zilei, răspunse Moromete. Şi pe urmă n-ai văzut că nici 
Iorga nu era acolo? 

— În orice caz văz că guvernul a ieşit bine din afacerea 
asta! constată Iocan cam zăpăcit. 

— Păi şi opoziţia a ieşit bine când a vorbit Madgearu la 
început, observă şi Cocoşilă. 

— E bine! zise Dumitru lui Nae cu gura mare şi-şi întinse 
picioarele lui lungi cât putu mai încolo. Cade guvernul! Vin 
ţărăniştii iar la putere, vine alde Crâşmac! 

— Mă, Dumitre, bine că ţi-aduseşi aminte! zise Iocan fără 
să pomenească de candidatura sa viitoare. Nu mai putea 
alde Crâşmac să mai meargă pe jos. Venea de la primărie cu 
bicicleta. Când ajungea la pod o striga pe fi-sa de departe: 
Ginaa! Ginicaaaa... 

— Ha, ha, ha! râse Dumitru lui Nae auzind glasul 
scălămbăiat al fierarului, din care înţelese că acesta îl 
dispreţuia de mult pe adversarul său țărănist. Mă, locane, 
dacă vreai să nu iasă Crâşmac iar, dă-te cu ţărăniştii! Să ştii 
că te votez! declară el. 

— Nu se poate, domnule, protestez! sări Moromete în 
apărarea prietenului său politic. Protestez! strigă el cu 
glasul cu care citise dezbaterile, dar mult mai tare. 

Se descotorosi de ziar cu mişcări mânioase, se ridică în 
picioare şi, retezând cu mâna peste capetele celorlalţi, 
protestă încă o dată împotriva venirii ţărăniştilor. Cocoşilă îl 


combătu din principiu, spunând să nu mai facă atâta 
gălăgie: ţărăniştii au votat legea conversiunii. Moromete 
răspunse că minte, liberalii au votat-o. Se amestecă şi 
Dumitru lui Nae, săriră aproape toţi şi din învălmăşeala de 
glasuri care se iscă nu se mai înţelese câteva clipe aproape 
NIMIC. 

În aceste clipe însă se înghesui pe neaşteptate un glas 
neprietenos şi străin, care spuse ceva neplăcut la adresa 
tuturor şi în urma căruia se aşternu o tăcere lungă. Nimeni 
nu înţelese ce s-a spus, dar îşi dădură seama că a vorbit iar 
Tugurlan. 

Chapter 21 


Acesta stătea ca şi mai înainte între Din Vasilescu şi 
Marmoroşblanc şi se uita la ceilalţi cu ciudata lui pornire 
duşmănoasă, de neînțeles aici în poiana lui Iocan şi mai ales 
azi când ei erau atât de bucuroşi de ploaia căzută peste 
noapte. Încât se supărară când cineva, şoptind vecinului, 
făcu să afle toţi ceea ce spusese Ţugurlan. Aici nu era ca la 
cârciumă şi [ugurlan vorbise urât, întocmai ca acolo. 

Poate că Ţugurlan avea alte păreri politice. După cum s-a 
văzut, guvernul liberal Tătărăscu putea să cadă înainte de 
sfârşitul anului. Aici în sat sunt doi fruntaşi politici, Aristide 
şi Crâşmac, dar chestiunea era că amândoi au condus satul 
timp de opt ani şi n-au făcut altceva decât să se 
îmbogăţească. Dacă la alegeri Iocan ar ieşi primar şi ar 
forma un consiliu comunal din care să facă parte Moromete, 
Cocoşilă şi Dumitru lui Nae, ar avea [ugurlan ceva 
împotriva unui asemenea primar şi unor asemenea 
consilieri? S-ar putea să aibă, dar tocmai asta e lupta 
politică, să-ţi combaţi cinstit adversarii. De ce să înjuri?!... 
Eeee!... Păi, asta nu mai e luptă politică! Asta înseamnă să 
nu ştii să te porţi... 

— He, he, he! râse Dumitru lui Nae, leneş. Ce dracu, mă, 
Ţugurlane, de înjuri p-acilea? Lasă că n-o să ne procopsim 


noi mai mult ca tine! Fă şi tu politică, du-te dracului! încheie 
el cam flegmatic şi cam supărat în acelaşi timp. 

— Ce e, Ţugurlane, ai ceva cu mine? întrebă şi Moromete 
tot aşa, cam nepăsător şi cam supărat. 

— Dar ce-a zis, mă, Dine? întrebă Ion al lui Miai curios, 
aplecându-se spre Din Vasilescu. 

— Păi tu nu fuseşi aici? surâse acesta, părăsind pentru o 
clipă lutul galben din mână. Tu eşti niţel cam surd, Ioane! 
se minună el. 

— Hai, mă, că nu sunt surd... se rugă lon al lui Miai. 

— Întâi a zis ceva când strigau ăştia, dar nu l-a auzit 
nimeni, l-am auzit numai eu, explică Din Vasilescu în şoaptă. 
Pe urmă, dacă a văzut el că nu-l aude nimeni, a strigat că 
face ceva pe politica lor... 

Ion al lui Miai rămase cam dezamăgit; tot nu înţelese de ce 
s-au supărat ceilalţi. Cocoşilă înjura uneori de zece ori mai 
urât şi nu se supăra nimeni. 

Din Vasilescu se ridică cu lutul în mână şi se aşeză mai 
aproape de Moromete, spre tristeţea lui Ion al lui Miai care 
îl urmări cu o privire părăsită. 

— Ce să am cu dumneata! răspunse [ugurlan neprietenos, 
aruncându-i lui Moromete o privire întunecată. 

Acum că vorbea, Ţ[ugurlan părea îndârjit mai mult pe el 
însuşi decât pe ceilalţi. 

— Păi, văz că ai! spuse Moromete cu un glas care lupta 
între supărare şi omenie. 

— Păi, asta e politică ce faceţi voi?! zise Ţugurlan. 

— Ei, aşa se vorbeşte! spuse Moromete mulţumit. Suntem 
aicea un număr de oameni care, nu aşa, avem pretenţia că 
e ceva de capul nostru, şi... 

— Nu e nimic de capul vostru! întrerupse Ţugurlan cu 
brutalitate. 

Moromete vru să răspundă, dar [ugurlan se pare că nu 
era nici învăţat şi nici poftă n-avea să discute în felul celor 
adunaţi aici. 


— Nu e nimic de capul vostru! strigă el cu pornire. 
Dumneata, Moromete, ai fost consilier comunal, şi ce-ai 
făcut? L-ai ajutat pe Aristide să se îmbogăţească. Nu umblai 
dumneata cu căruțele prin sat să strângeţi pentru 
monument şi dracu mai ştie ce? Mai bine v-aţi... în ea de 
politică şi voi şi eu! 

Înţeleseră acum toţi că venise de la început în starea 
aceasta, că îi asculta nu pentru a şi-o schimba, ci 
dimpotrivă, iar în înfăţişarea şi în glasul său avea ceva care 
dădea de înţeles că acum n-are chef să fie întrerupt. 

— Du-te ca mine la moşie şi ia pământ în parte de la 
Marica şi atunci ; ai să vezi! izbucni el şi se opri şi scuipă 
într-o parte cu dispreţ. 

Cu toate că nu reîncepu îndată, nimeni nu-l întrerupse. Ion 
al lui Miai avea pe chip o veselie prostească, pe care n-o 
înţelegea nimeni. 

— Îmi spuse ăsta, reîncepu Ţugurlan, arătându-l cu capul 
pe lon al lui Miai: „Hai, mă, [ugurlane, pe la fierărie, să 
discutăm politică”. Munceşte în parte, şi îi arde să asculte 
palavrele lui Moromete. 

— Dar ce să facă, Ţugurlane? Să ia model de la tine? 
întrebă Moromete cu blândeţe. 

Ţugurlan nu-i răspunse, îl preveni însă cu o privire neagră 
că a doua oară nu-l va mai cruța şi continuă: 

— Şi când vrea să spună şi el ceva, Cocoşilă: „Eşti prost 
De ce e prost? Că n-are lot ca dumneata? N-a fost şi el în 
război ca dumneata? Atunci de ce el să muncească în parte 
la moşie şi dumneata cu opt pogoane să-l faci prost? Din 
cauza dumitale n-a primit lot, că v-aţi repezit ca orbii şi 
când v-aţi văzut voi cu pământ, dă-i în... măsii pe-ăia care n- 
au luat! Şi acum faceţi politică! Ţărăniştii, liberalii, 
parlament!... Deştepţi ca oaia capie! Moromete zice de 
frati-meu că d-aia l-au împuşcat la Griviţa fiindcă n-a vrut să 
mai muncească. Aşa crezi dumneata, că d-aia l-au 
împuşcat? întrebă Ţugurlan, vânăt la faţă. „Nu vrem să mai 
muncim!” Taci că ştii dumneata că aşa au zis! Citeşti ziarele 


LIA 


şi nici ce e aia o grevă nu te taie capul. Dumitru lui Nae 
barimi spune că nu ştie! 

Ţugurlan scuipă iar. Apoi reluă cu o voce mai scăzută, dar 
bătându-şi joc cumplit de discuţia lor de mai înainte. 

— Parlament! Madgearu... la uite, domnule! Ia uite, 
domnule! bolborosi el, rostogolind spre Moromete privirea 
lui neagră şi încercând să imite exclamaţiile admirative ale 
acestuia când citise dezbaterile. Scuipă îngreţoşat şi furios 
şi reluă: Şi când încercă şi Ion al lui Miai să spună ceva, nici 
nu se uită la el, parcă ei ar fi mai deştepţi! Se înfurie şi mai 
rău şi ameninţă: Nu sunt eu în locul lui lon al lui Miai să mă 
facă cineva prost! 

— Mănânci c... t! îl provocă Cocoşilă flegmatic. 

— Ba te bag eu în... mă-tii! Tu-ţi dumnezeul mă-tii! rosti 
Ţugurlan cu un glas turbure şi înfricoşător. 

În afară de Cocoşilă şi Moromete, săriră toţi numaidecât în 
picioare. Ce făcea [ugurlan? Nu cumva era nebun? 

— Ia mâna de pe mine, Dumitre! strigă Ţugurlan 
încercând să scape de năvala imputărilor. De ce să 
vorbească aşa cu mine? Am muncit în târla lui? 

— Fugi că eşti prost, dă-te dracului! spuse Dumitru lui Nae 
aşezându-se la locul lui. 

— Staţi, lăsaţi-l că am înţeles ce vrea să spună! interveni 
Moromete după ce ceilalţi îl lăsaseră. Trei chestiuni rezultă 
din cele spuse de Ţugurlan: că numai cine are lot poate să 
facă politică, alta că din pricina lui Cocoşilă a rămas Ion al 
lui Miai fără pământ şi a treia că nu suntem mai deştepţi 
decât Ion al lui Miai, nu e aşa, mă, Ţugurlane? 

Nu se risipise însă încordarea şi ura cu care rostise 
Ţugurlan înjurăturile şi ceilalţi nu fură prea atenţi la 
formulările lui Moromete. Cocoşilă fuma gânditor: 

— Ascultă, Ţugurlane, spuse el scuipând subţire între 
picioare. Tu nu mă cunoşti pe mine! Eram în război şi m-a 
luat un plutonier de piept, de două ori mai mare ca Dumitru 
lui Nae. Când i-am dat una a făcut a! şi nu s-a mai mişcat! 
Dacă mă scol acum la tine, aci rămâi, în şanţ! Auzi, mă? 


Cocoşilă întoarse capul fulgerător şi privirea sa se întâlni 
cu a lui [ugurlan. Dumitru lui Nae sări, dar Cocoşilă 
pesemne obținuse ceea ce trebuia, fiindcă întoarse capul în 
altă parte şi scuipă nepăsător printre dinţi. 

— Ei... Paştele mă-tii! spuse el şi începu să-l înjure pe 
Ţugurlan îndelung şi minuţios, aşa cum avea obiceiul, 
prostindu-l şi dăscălindu-l că vine între oameni şi nu ştie să 
se poarte. Du-te la cârciumă şi ia-te la bătaie cu cine vrei, 
nu veni aici să te cerţi cu mine. [i-am furat eu lotul tău, 
prostule? Intră şi tu în moşie şi taie-ţi un lot, dacă atunci 
când am luat noi n-ai fost în stare! 

— De ce vorbeşti aşa, Cocoşilă? Are dreptate [ugurlan! 
spuse Ion al lui Miai, dezgheţat. 

Totuşi, nici de astă dată nu fu luat în seamă de cineva, nici 
măcar de Ţugurlan. Ţugurlan ascultase înjurăturile şi 
amenințările lui Cocoşilă cu o înfăţişare ciudată, ca şi când 
s-ar fi trezit din beţie. Se uita la oameni puţin mirat, parcă 
abia atunci i-ar fi descoperit. Când Cocoşilă termină, 
Ţugurlan îşi plecă fruntea. După câteva clipe de tăcere şi-o 
ridică şi se uită pieziş la Dumitru lui Nae. 

— Dă-mi şi mie o ţigare, Dumitre, spuse el mohorât şi 
parcă întristat, începu să fumeze în tăcere. 

— Ţine, mă, calul bine! se răsti Iocan furios la cel căruia îi 
potcovea calul. Dacă ştii că dă din picioare de ce nu-l ţii 
bine? Sau vrei să-ţi dau eu una în cap cu cleştele ăsta? 

Ţugurlan stricase adunarea şi nu mai putea sta acolo, dar 
el stătea mai departe ca şi când nu şi-ar fi dat seama de 
acest lucru. Fuma posomorât, cu coatele pe genunchi, 
uitându-se în pământ. Ceilalţi aşteptară câteva clipe în 
tăcere, apoi Dumitru lui Nae îl întrebă ceva pe 
Marmoroşblanc. Acesta răspunse şi se făcu iar tăcere. 
Atunci Ţugurlan se ridică, intră în fierărie, unde întârzie 
câtva timp după care ieşi şi plecă întocmai cum plecase mai 
înainte Boţoghină, fără să se uite la cineva şi fără să dea 
bună ziua. 


Văzându-l că se îndepărtează, Ion al lui Miai îl strigă şi se 
ridică şi el de pe butuc. Dar fără grabă, păstrând ceva din 
veselia lui nevinovată şi îndreptându-şi alene cămaşa la 
spate. El dădu bună ziua cuviincios şi îndepărtându-se făcu 
puţin pe boşorogul sau pe ostenitul şi îl strigă de câteva ori 
pe '[ugurlan să stea mai încet că vine şi el. 

— Bietul Ţ[ugurlan! reflectă Moromete după ce [ugurlan şi 
Ion al lui Miai se îndepărtară. Rău mai eşti, mă Cocoşilă!... 
Dar auzi ce idee la el, continuă Moromete să reflecteze 
după câtva timp de tăcere. Că din pricina noastră ar fi 
rămas el fără lot! A? Tu ce zici, Cocoşilă? 

— Dă-l în mă-sa că e nebun! spuse Cocoşilă supărat. Mă 
face să-l înjur!... 

Îl cunoşteau toţi pe Ţugurlan şi le părea rău că era aşa. 
Mai tăcură câtva timp gândindu-se la cele întâmplate, apoi 
vrură să schimbe vorba, dar se pare că prezenţa lui 
Ţugurlan stăruia mereu între ei şi nu izbutiră să se mai 
simtă în largul lor. Din pricina asta se înverşunară împotriva 
lui 'Ţugurlan şi Iocan îl înjură, spunând că Ţugurlan ar vrea 
ca toată lumea să fie ca el. Unde n-are el lot, ar vrea ca nici 
alţii să n-aibă. 

— Nu e aia! spuse Moromete cu un glas care, deşi nu-l 
apăra pe Ţugurlan, căuta totuşi să-l înţeleagă. Tu ţi-aduci 
aminte, Cocoşilă, cum a fost cu ăştia care au rămas fără 
loturi? 

— A spus că vine la toamnă să împartă şi restul moşiei 
Marica! Toamnă s-a făcut! zise Marmoroşblanc care până 
acum tăcuse tot timpul. 

— A! Marmoroşblanc, aşa e! zise Moromete. 

— A rămas că la anu, pe urmă la anu ălalt!... 

— Tu ce dracu tot faci cu huma aia, Dine?! schimbă 
Dumitru lui Nae discuţia, uitându-se mirat la Din Vasilescu. 

Acesta tocmai ieşea din fierărie cu bucata aceea de lut 
galben în mână pe care o arsese şi o înnegrise la foale. Lui 
Dumitru lui Nae i se păru ciudată forma pe care o avea 
acum huma. 


— Ia să văd şi eu, Dine! ceru el şi întinse mâna, iar Din 
Vasilescu se supuse ca un copil care e bucuros că jucăria lui 
stârneşte, fie chiar şi pentru câteva clipe, interesul 
oamenilor mari. 

Se apropie şi Marmoroşblanc. Într-adevăr, pentru câteva 
clipe uitară toţi de ei. Dumitru lui Nae privea tăcut bucata 
de lut iar ceilalţi stăteau împrăştiaţi la locurile lor. 

— Ce e asta, Dine? întrebă Dumitru lui Nae intrigat, cu un 
glas care de fapt nu se adresa lui Din Vasilescu, ci se 
întreba pe el însuşi, încercând să înţeleagă. 

Auzindu-l întrebând astfel, vreo câţiva se ridicară şi se 
apropiară şi ei. 

— Moromete! strigă deodată cineva. 

— Moromete?! se miră altul, surprins. 

— Da, Moromete, descoperi în sfârşit Dumitru lui Nae cu 
glasul său mare, de astă dată uimit şi copleşit de încântare. 
Moromete este. 

Zicând aceasta, dădu din mână huma arsă şi înnegrită s-o 
vadă şi alţii. Cocoşilă o luă ca un cunoscător, în timp ce cei 
mai mulţi, neîndrăznind parcă să se atingă de ea, se uitau 
nedumeriţi la forma aceea ciudată, neobişnuită, care 
semăna a om. Era capul unui om care se uita parcă în jos. 
Faţa îi era puţin trasă. Nasul se prelungea din fruntea 
boltită în jos spre bărbie, drept şi scurt, cu ceva din liniştea 
gânditoare a frunţii. Era el, Moromete, aşa de... aşa de 
serios, şi de... Da, el era, dar parcă era... Era aşa cum îl 
cunoşteau ei, dar parcă era singur, fără familie, fără locan 
şi Cocogşilă, fără Dumitru lui Nae şi... fără parlament. 

— Mă, Dine, zise Cocoşilă uitându-se în treacăt la Din 
Vasilescu, care părea să n-aibă nici o legătură cu toate 
astea. I-ai făcut fruntea prea mare, obiectă el. 

— Dă-mi-l mie, Dine, să-l pun colea pe poliţă, zise Iocan şi 
îl luă din mana lui Cocogşilă şi îl puse deasupra uşii fierăriei. 

Moromete aruncă şi el o privire spre poliţă, dar îşi lăsă iar 
fruntea în pământ, ca şi când n-ar fi văzut nimic. 


— De fapt el n-are dreptate, fiindcă noi am zis atunci: 
„Domnule, absolut toată lumea trebuie să ia pământ!” Ţi- 
aduci aminte, Cocoşilă? 

— Cine, Ţugurlan? întrebă Dumitru lui Nae. 

— Ţugurlan, Ion al lui Miai, toţi ăştia! 

— Tată, hai acasă! Hai odată acasă! strigă cineva pe 
neaşteptate, un glas mânios al unei fete care nu vrusese să 
se apropie de oameni şi striga de departe. 

— Ce e, fetiţo? sări Moromete iritat, ridicându-se în 
picioare. 

Era Ilinca. 

— Stai aici de dimineaţă şi... Hai repede acasă! porunci 
fata fără să-şi moaie glasul, semn că acasă se întâmplase 
sau se întâmpla ceva rău de care numai tatăl ei era vinovat. 

Moromete înţelese şi, fără să mai întrebe ceva, părăsi 
grăbit adunarea. După plecarea lui, ceilalţi nu mai statură 
nici ei mult. 

Chapter 22 


După felul cum vorbise s-ar fi putut crede că Ţugurlan se 
gândea tot timpul la pământ, la moşia Marica, şi că nu avea 
lot din pricina celor care aveau: într-adevăr pentru 
Ţugurlan era limpede de mult că oamenii erau aceia care 
erau vinovaţi că acum cincisprezece ani nu s-a împărţit şi 
restul moşiei boierului... Multă vreme el urâse cu stăruinţă, 
şi mai ura şi acum, tot satul, pe toţi oamenii: pe cei care 
aveau loturi pentru că aveau, iar pe cei care n-aveau pentru 
că nu făceau nimic ca să aibă. Toţi care n-aveau, aproape un 
sfert din sat, ar fi trebuit atunci, când nu se răciseră 
lucrurile, să intre pe moşie şi s-o împartă cu de la sine 
putere, fără ingineri şi fără autorităţi, nu să stea şi să 
aştepte ca neghiobii. Țugurlan îi ura pentru încrederea lor 
prostească în guvernul de atunci, care nu încetase să facă 
promisiuni. 

Astăzi venise la fierărie din pricina lui Ion al lui Miai, 
vecinul său, care se bucura ca un netot că ia şi el parte la 


dezbaterile politice. Ţugurlan ţinea la vecinul său; lon al lui 
Miai avea un cal şi Ţugurlan unul, îi înhămau la plug şi arau 
amândoi pământul luat în parte de la moşie. Venise la 
fierărie cu gândul să-i arate lui lon al lui Miai că dacă lui 
Moromete şi celorlalţi le convine să facă politică cu 
guvernul fiindcă guvernele le-au dat pământ, lui lon al lui 
Miai nu numai că nu trebuie să-i convină, dar nici să n-aibă 
de-a face cu ei, nici bună-ziua să nu le dea, ba chiar să-i 
înjure... 

De la fierărie, Țugurlan se duse acasă. Intră în tindă şi 
dând ochii cu muierea se răsti la ea: 

— Tu ce faci aici? De ce nu e gata mâncarea? 

Nici nu trebuia să fie gata, era încă devreme. Muierea se 
uită la el şi după ce îl văzu se sculă de pe vatră şi intră 
liniştită în casă. Se întoarse însă curând şi răspunse cu un 
glas nespus de blând: 

— E gata acuma! Să dea oala asta în foc şi e gata. 

— Băiatul ăla unde e? 

— Păi e la şcoală... 

— Acuma, duminica?! 

— Nu ştiu, cică au scenă! se miră femeia, dar cu un glas 
care îl apăra totuşi pe băiat. Era vorba de piesa de teatru 
pe care şcoala o dădea la sfârşitul anului şi căreia copiii îi 
spuneau „scenă”. 

— Ce scenă? mai întrebă Ţugurlan, dar nu mai aşteptă 
răspunsul, ieşi din tindă şi se dădu jos de pe prispă, 
mohorât mereu. 

Străbătu curtea şi intră în grajd. 

Avea un grajd mare, de altfel ca şi casa şi curtea. Văzută 
din drum gospodăria lui [ugurlan părea să fie a unui om cu 
stare. Avea un fânar cu patru rânduri, frumos făcut, înalt, 
cu acoperiş de şiţă, care de departe parcă era un acaret. 
Casa, de asemenea, învelită cu şiţă, părea arătoasă, cu două 
odăi, cu ferestre mari, cu tindă între odăi, cu prispă şi 
parmalăc. Lângă gardul curţii, în colţul pe care îl făcea cu 
drumul, se afla o fântână cu ghizdurile de ciment, cu două 


găleți cu lanţ pe scripete, cu un jgheab mare de tot de 
ciment, întins lângă şanţ. 

Bineînţeles că fântâna nu era a lui [ugurlan. Cât despre 
fânar şi casă, erau vechi, aveau treizeci de ani, fuseseră 
făcute de taică-său cu lemne furate din pădure în timpul 
răscoalei. 

Ţugurlan mai avea o soră care semăna cu el mai rău decât 
dacă ar fi fost gemeni. Era măritată cu unul tocmai în 
celălalt capăt al satului, îl chema Grigore Armeanca, tot 
fără pământ şi el, acum ajutor de mecanic la moara şi presa 
de ulei a lui Aristide. [ugurlan se înţelesese cu soră-sa să 
nu împartă casa, ci numa” vreodată, dacă Doamne fereşte el 
se va îmbogăţi, să-i dea ceva pentru dreptul ei. Era o femeie 
deosebită şi multă lume ştia că dacă lui [ugurlan, înrăit şi 
duşmănos cum era, nu i se întâmplase încă nici o 
nenorocire, era din pricina soră-sii, care fără să fie mai 
puţin îngăduitoare cu lumea - uneori era chiar mai cumplită 
decât fratele ei - se înţelegea totuşi mai bine cu oamenii 
decât el şi avea grijă ca din când în când să-l ţină de rău. 

Ţugurlan se însurase de timpuriu şi făcuse în timp de 
treisprezece ani şapte copii. Moromete gândea la fel ca 
toată lumea când spusese la fierărie „bietul [ugurlan”; 
totdeauna era vorba de copiii lui când se spunea astfel. 
Copiii lui Ţugurlan nu treceau de un an, sau un an 
jumătate: cât îi înţărca, se gălbejeau şi mureau. Aproape în 
fiecare an punea la stâlpul porţii câte o cruce nouă, 
proaspătă, pe care scria cu plaivazul, pentru câteva zile, 
numele micuţului băgat în pământ. 

De la o vreme, [ugurlan şi nevasta lui nu mai sufereau 
decât atât cât era proaspătă la poartă crucea celui dus la 
cimitir. După prima ploaie care înnegrea lemnul şi ştergea 
numele scris cu creionul, uitau de el pentru totdeauna. 

Numai doi copii trecuseră de vârsta care îi secerase pe 
ceilalţi. Unul se făcuse de opt ani, iar altul de cinci. Cel de 
cinci ani muri şi el într-o primăvară, după ce fusese chinuit 
un an de zile de friguri. Cel de opt ani se îndărătnici însă şi 


crescu, în ciuda traiului rău, şi se făcu mare. Avea acum 
treisprezece ani şi arăta voinic şi sănătos ca unul de 
şaisprezece ani. Era pe clasa a patra primară şi învăţa bine. 

Despre Ţugurlan era cunoscută mai ales următoarea 
întâmplare... Odată, într-un Paşti, Cotelicioaia, vecina lui din 
fundul grădinii, o strigase pe nevastă-sa peste gard, să-i dea 
de pomană. [ugurlan ieşise el la gard, n-o lăsase pe 
nevastă. Dincolo de gard, muierea lui Cotelici aştepta cu o 
strachină de lapte covăsit într-o mână, iar în cealaltă cu un 
colac mare, frumos, învârfuit cu colivă plină cu ploiţă şi 
bomboane, colivă care mai avea înfipt în vârful ei un ou roşu 
şi o lumânare care mai era şi aprinsă. [ugurlan s-a urcat pe 
stinghia gardului şi s-a uitat la femeie. Cotelicioaia i-a spus: 
„Cristos a înviat!” 'Ţugurlan a răspuns blajin: „Adevărat a 
înviat!” Muierea a spus apoi evlavios, întinzându-i colacul cu 
lumânarea: „Să fie pentru odihna copiilor voştri!” La care 
Ţugurlan a răspuns încet: „Bogdaproste” şi a luat colacul. 
Femeia i-a întins apoi strachina cu lapte şi de unde până 
atunci vorbise evlavios, de astă dată ea îi spusese cu un glas 
pe care Ţugurlan îl cunoştea bine: „După ce mâncaţi, să 
daţi strachina îndărăt”. La care Ţugurlan i-a răspuns: „Nu, 
n-am să dau nici o strachină îndărăt”. Cotelicioaia s-a făcut 
roşie şi s-a uitat în sus la el cu nişte priviri pe care iarăşi 
Ţugurlan le cunoştea bine. În clipa aceea, Ţugurlan, cum 
stătea peste gard deasupra ei, i-a turnat laptele în cap, 
dându-i drumul cu strachină cu tot. Laptele covăsit i s-a 
năclăit muierii prin păr, peste ochi, i s-a prelins pe gât, 
murdărindu-i iia ei de zile mari. Cotelicioaia a ţipat, iar 
Ţugurlan s-a răsucit după aceea pe gard în aşa fel încât să 
poată azvârli cu boboroaja spre tinda vecinuluil; a înjurat: 
„... "Vă muma voastră de porci. Acu doi ani când îmi muri 
copilul şi mă rugai de voi, nici scândură pentru sicriu n-aţi 
vrut să-mi daţi! Acuma daţi de bogdaproste lapte covăsit şi 
cereţi strachina îndărăt!... "Vă muma voastră!”... 

Muierea lui [ugurlan era o femeie blândă şi avea în priviri 
şi pe chip acea lumină ciudată pe care o dă numai durerea 


necontenită, lumina care seamănă cu bucuria şi care de 
fapt nu e prea departe de ea. 

Când copilul veni de la şcoală şi îl văzu ce vesel era, ea uită 
că omul ei fusese nedrept când se răstise la ea pentru 
mâncare, se duse în grajd după el şi tot ea căută să-l 
îmbuneze: 

— Hai la masă, nu mai fi supărat... 

— Tată, am fost cu domnul învăţător Teodorescu la gară să 
cumpărăm nişte gumarabică... Să vezi că o să ne lipim nişte 
mustăţi, aa!... se prăpădea băiatul de bucurie. Uite aşa 
nişte mustăţi ne-a făcut domnul învăţător Teodorescu! Eu 
sunt colonelul Pandelea... ho, ho! „Vasile, la mine fuga 
marş!... Sub pat, fuga marş!” Vasile e Troscot Ilie, să-l vezi 
cum se bagă sub bancă! 

Ţugurlan mânca în tăcere, parcă nici nu-l auzea pe băiat. 
Mama vru să afle dacă tatăl e în aceeaşi stare de mai 
înainte: se supără de veselia prea zgomotoasă a băiatului; 
atunci Ţugurlan îşi descreţi fruntea şi şopti: 

— Lasă băiatul în pace! 

— Auzi, tată? izbucni băiatul din nou. Şi la gară am văzut 
cum a trecut trenul. Mamă, am văzut în tren un om gras... 
Aocleo, ce gras era! În viaţa mea n-am văzut aşa gras! 

Tugurlan se uită la fiul său şi chipul i se mai lumină: 

— Mă, dar lungă viaţă ai mai avut tu, Marine! 

— Zău, tată, uite aşa avea o guşă! Ca porcii! Şi n-avea 
neam păr pe cap! 

— Ferească Dumnezeu! spuse mama. Nu e el sănătos, aşa 
gras. 

— Păi dar! Fir-ar mama lui a dracului, spuse [ugurlan cu 
un glas înalt. De bine ce îi e, suferă! 

Ţugurlan spusese aceste cuvinte cu un glas al lui, cunoscut 
numai de nevastă-sa; ea pufni în râs, aducându-şi parcă 
aminte de cine ştie ce lucru vesel, spus de el cu acest glas. 

— Marine, reluă '[ugurlan cu glasul aspru, frământând 
mămăliga în mâini, când te-i însura să bagi de seamă să-ţi 
facă nevasta mămăliga ca asta! Să ţii şi tu minte, se răsti 


Ţugurlan mai departe, ca asta e mămăligă bună, aşa cum o 
face mă-ta. 

Femeia îşi lăsă pleoapele peste ochi şi oftă, ca şi când i-ar 
fi făcut rău lauda bărbatului. 

— Uitai să-ţi spun, zise ea strângând străchinile din care 
mâncaseră ciorbă de ştevie cu orez... Puse pe masă ouă 
fierte şi continuă: Trecu de dimineaţă p-aici cumnatu 
Grigore; nu ştiu ce zicea că vrea să-ţi spună. Dacă ai vreme, 
zicea că să treci mâine pe la moară, sau să te duci după- 
prânz pe la ei pe acasă. 

— Nu mă duc eu tocmai în capul satului! răspunse 
Tugurlan. 

Băiatul se ridică de la masă, se închină şi intră repede în 
odaia de unde în curând i se auzi glasul. Învăţa rolul. 

— Ce zicea că are cu mine? întrebă Ţugurlan de astă dată 
supărat şi bănuitor. 

Era bănuitor din pricină că de la o vreme băgase de seamă 
cum muierea îl trimitea la sora lui ori de câte ori i se părea 
ei că ar fi pornit contra cuiva. Multă vreme nu băgase de 
seamă; nu ştiuse că de fapt cumnatele erau înţelese între 
ele. 

— Nu mi-am dat seama ce era cu el, că n-a vrut să-mi 
spună; dar zicea să treci pe la moară! 

Aşadar nu era vorba de soră-sa. Ţugurlan se miră: 

— Ce să aibă el cu mine?! 

— Ei du-te dacă ţi-a spus! O fi având omul nevoie, degeaba 
n-a venit el! 

— Să mai vie o dată, dacă are nevoie! spuse Ţugurlan 
potrivnic. 

Aşa se învățase el să fie, chiar dacă acest fel de a fi nu-i 
folosea la nimic. Femeia tăcu. Ar fi fost zadarnic să-i 
amintească bărbatului că la urma-urmei era dator să se 
ducă fiind vorba de bărbatul sorei lui, care niciodată nu 
pomenise că ar avea drept asupra casei (şi ar fi putut s-o 
facă; alţii ajungeau până acolo cu neînţelegerea, încât 
umblau prin judecăţi şi nu se lăsau până nu împărțeau casa 


ca nebunii, scândură cu scândură, chiar dacă rudele de 
sânge se împotriveau; cumnatul Grigore - erau zece ani - 
nu suflase un cuvânt). 

Gândindu-se la toate acestea, muierea lui Ţugurlan se 
hotări să-şi facă ea vreme într-una din zilele următoare şi să 
se ducă ea la cumnată-sa, să afle despre ce o fi vorba. 

Chapter 23 


Când intră pe poarta curţii, Moromete nu se uită să vadă 
ce s-a întâmplat, pentru ce îl chemase fata de la fierărie. 
Ştiuse încă de aseară. Pe prispa casei stăteau doi oameni şi 
îl aşteptau. 

Unul dintre ei era îmbrăcat orăşeneşte, cu nişte haine 
negre, parcă ar fi fost în doliu. Era slab la faţă, ai fi zis că 
mânca numai miercurea şi vinerea, cum spuneau femeile; în 
cap purta o pălărie albă de paie cu un cordon negru; faţa 
suptă făcea ca ochii lui să pară ieşiţi din cap, dându-i un aer 
de furie stăpânită. Deşi nu era prea tânăr, era ras de tot, 
fără mustață. 1 se spunea Jupuitu din pricină că atunci când 
se bărbierea, faţa lui părea jupuită. Era un agent de 
urmărire cinstit, adică prost, cum îi spuneau oamenii, 
înjurându-l în acelaşi timp. Îmbogăţise, aşa credeau ei, doi 
perceptori, iar el rămăsese tot sărac. Adevărul era că 
fusese la început sărac lipit şi ceea ce avea acum încă nu se 
cunoştea. Era băiatul unei văduve, Albuleasa, care nu-i 
lăsase nimic. După ce terminase patru clase primare, 
fiindcă scria frumos intrase la primărie ca ajutor de 
secretar, post în care slujise uneori fără leafă, spunându-i- 
se că în luna aceea n-a fost trecut în buget. Pentru că după 
câţiva ani începuse să priceapă unele treburi de-ale 
primăriei, la un moment dat perceptorul l-a ajutat să fie 
numit agent de urmărire. Se însurase înainte de această 
numire şi însurătoarea nu-i adusese nimic. Acum însă avea 
vreo şase pogoane de pământ - ca omu! cum spunea 
Moromete - şi-şi făcuse o casă frumuşică. 


Moromete trecu pe lângă prispă fără să se uite la cei doi 
care îl aşteptau şi se opri în dreptul tindei: 

— Catrino, ia, fa, secerile astea! strigă el supărat, 
aruncând secerile pe prispă într-un fel de parcă secerile ar 
fi fost afacerea care nu-i plăcea. 

Nu luă nimeni secerile, Catrina era plecată la biserică, iar 
fetele parcă stăteau la pândă în casă. 

Moromete se întoarse apoi spre grădină cu spatele la 
agent şi la însoţitorul acestuia şi strigă iarăşi, ca şi când cei 
doi de pe prispă nici n-ar fi existat: 

— Paraschive, tu unde eşti, mă? Nu vezi că furca aia stă 
acolo lângă gard de cinci săptămâni! Ia-o de acolo şi bag-o 
în şopron! Ar putea să stea acolo pân-o rugini, până te-ai 
înţepa în ea şi tot n-ai s-o ridici!... 

Paraschiv nu-i răspunse; nici nu se vedea unde este. 
Moromete mai rămase câteva clipe cu spatele întors spre 
cei doi de pe prispă, apoi deodată se răsuci pe călcâie şi 
strigă: 

— N-am! 

Agentul se ridică şi vru să spună ceva, dar Moromete 
strigă iarăşi, de astă dată desfăcându-şi braţele în lături: 

— N-am! 

— Asta mi-o cânţi dumneata, nea Ilie, de când te ştiu eu, 
zise agentul tăios, fără să se mire. Pe mine perceptorul nu 
mă întreabă dacă dumneata ai sau n-ai. Anul ăsta s-a 
terminat cu „n-am ”. la stai colea jos pe prispă şi nu te mai 
uita aşa urât la mine! 

Moromete se apropie de prispă tăcut. Acum se uita în altă 
parte, întocmai ca şi când n-ar fi auzit nimic din ceea ce i se 
spusese. Se rezemă liniştit de stâlpul casei şi începu să se 
caute prin buzunarele flanelei. Scoase din fundul 
buzunarului puţin praf de tutun, amestecat cu gunoi, şi vru 
să-l toarne într-o foiţă, dar îl suflă repede şi se uită urât la 
omul care îl însoțea pe agent. I se adresă supărat şi 
poruncitor: 

— Dă-mi, mă, o ţigare! 


Omul îşi scoase repede tabachera şi i-o întinse. 

— Foncierea pământului, lot Moromete, trei mii de lei. Lot 
Catrina Moromete, rest de plătit două mii opt sute şaizeci şi 
trei de lei, zise agentul frunzărind un registru cu scoarţele 
moi. Nu e cine ştie ce! Nea Ilie, uite ce este, plăteşti acum 
restanţele care sunt mai urgente, şi pe anul ăsta te las până 
după secere. Altceva n-am ce să fac. Hai mai repede, că 
până la prânz mai am de încasat şaizeci de oameni... 

Moromete, care în acest timp îşi răsucise ţigarea, îşi ridică 
fruntea la agent, se uită la el întrebător, apoi spuse: 

— Catrino, sau Tito, care eşti în tindă; dă-mi un foc! 

Agentul se aşeză pe marginea prispei, scoase un chitanţier 
şi începu să scrie în el: „Adică lei trei mii s-a primit de la d. 
Ilie Moromete... „înainte de a scrie se uitase la om să-l 
audă confirmând. Moromete însă nu zise nimic. 

Tita ieşi pe prispă cu un cărbune şi-i dădu tatălui să 
aprindă. Jupuitu rupse chitanţa şi i-o întinse lui Moromete 
cu un aer grăbit, azvârlind registrul cu scoarţele moi într-o 
geantă, pe care o ţinea sub braţ. Moromete luă chitanţa, se 
uită la ea cercetător, parcă ar fi vrut să-şi dea seama dacă e 
legală, o întoarse pe partea cealaltă, apoi o puse încetişor 
pe prispă, trăgând liniştit din ţigare. 

— Hai, nea Ilie, hai, nea Ilie! se grăbi Jupuitu, pocnind 
încuietoarea genţii. 

— Păi nu ţi-am spus că n-am?! zise Moromete nevinovat. 
Ce să-ţi fac eu dacă n-am! De unde să dau? N-am! 

— Ce dracu, nea Ilie! strigă agentul înfuriat. Nu vezi că ţi- 
am tăiat şi chitanţa? Nu mai mă fierbe atât că statul nu mă 
plăteşte să-mi pierd vremea prin curţile oamenilor... 

— Uite-te la ăsta! se miră Moromete cu oarecare veselie. 
Ce, te ţin eu? 

— Nea Ilie, a tăiat chitanţa! zise şi însoţitorul grav. 

— Văz şi eu că a tăiat-o, se dezvinovăţi Moromete. 

— Plăteşte, Moromete! strigă agentul înfuriat. Ce dracu, 
ne jucăm de-a baba-oarba? 

Moromete se uită la agent şi încercă să zâmbească. 


— Ei, da, plăteşte! Dar de unde să-ţi plătesc? N-auzi că n- 
am! 

— Ia treci încoa'! îi făcu agentul un semn însoţitorului. 

Ei se urcară pe prispă şi intrară amândoi în casă. 
Moromete rămase pe prispă tăcut, fumând liniştit. Numai 
fruntea lui bombată se încreţise. Jupuitu intră în odaia cea 
mare unde stăteau Moromeţii şi se repezi spre capul unui 
pat unde, deasupra unei lăzi vopsite cu fel de fel de 
înflorituri, se aflau puse unele peste altele vreo cinci-şase 
covoare ţărăneşti şi câteva velinţe. Agentul trase de 
maldărul de deasupra lăzii şi îl trânti pe pat, strigând 
însoţitorului: 

— Ia-le! O să-l învăţăm noi minte pe domnul Moromete să 
aibă grijă să plătească impozitele statului! Ia-le pe toate! 

Însoţitorul se opinti şi se încarcă gemând. Agentul luă ce 
mai rămăsese şi ieşiră afară amândoi. În tindă, însă, Tita le 
ieşi înainte şi începu să strige: 

— Lăsaţi ţoalele aici, ce v-aţi repezit la ele?! N-aţi mai 
găsit ce să luaţi? Nu vă dau ţoalele! 

Ea se agăţă de omul care ducea ţesăturile pe umăr şi 
începu să tragă de el. Îi smulse cu adevărată furie maldărul 
pe care îl ducea, îl aruncă în mijlocul casei, sări pragul şi 
trase zăvorul de la uşă. Făcuse acest lucru atât pe 
neaşteptate şi cu atâta iuţeală că agentul şi însoţitorul 
rămaseră în tindă prostiţi, cu gurile căscate. 

— Aaa! Va să zică aşa merge! la du-te, mă, şi cheamă şeful 
de post, zise agentul lovind cu pumnul în uşă. 

— Poţi să vii cu zece şefi de post, în casă n-ai să intri! 
strigă Tita de dincolo, cu glas batjocoritor. 

— Să luăm altceva, din curte! hotărî Jupuitu. Haide! leşiră 
pe prispă şi agentul întinse mâna spre colţul ogrăzii: 

— Căruţa! Trage-o afară şi la primărie cu ea, zise el 
pornind să deschidă poarta. 

Paraschiv ieşise din grajd şi se uita nepăsător la omul care 
apucase oiştea căruţei şi se opintea s-o tragă spre poartă. 

— Crezi că ai s-o poţi duce? întrebă Moromete cu interes. 


— Înhamă caii! strigă agentul nerăbdător. Adică stai, ia 
amândoi caii la primărie, să vezi cum scoatem noi foncierea 
pe ei. 

Omul se apropie de grajd, dar în uşă se pomeni cu 
Paraschiv piept în piept. 

— Nu poţi să iai caii, mormăi el cu buzele lui împletite, 
sunt caii mei, nu sunt ai tatii, mai zise Paraschiv. Grajdul era 
gol, el totuşi îl apăra rânjind ciudat. 

— Dă-l la o parte şi intră în grajd! strigă agentul 
apropiindu-se şi el de cei doi. 

— Nu, caii nu-i luaţi! zise Paraschiv iar, sigur de el. 

— Părerea mea e că e mai bine să laşi caii în pace, 
interveni Moromete împăciuitor. De ce nu vrei să înţelegi că 
n-am? la ici o mie de lei şi mai încolo aşa, mai discutăm noi! 
Ce crezi că noi fătăm bani? 

Moromete scoase dintr-un buzunar, dinăuntrul flanelei, 
două hârtii şi începu să le fluture sub nasul agentului. 

— Peste o săptămână, două, îţi mai plătesc eu ceva. Se 
duce fi-meu la Bucureşti şi-ţi plătesc. Te rog să mă înţelegi! 
mai zise Moromete de astă dată cu un glas foarte supărat, 
ca şi când de mult i-ar fi spus toate acestea agentului, iar 
agentul n-ar fi vrut să înţeleagă. 

— Dumnezeul mă-sii, nea Ilie! izbucni agentul pornind 
furios spre prispa casei. De şase ani de zile de când mă 
cârâi cu dumneata, parcă ar trebui să-mi plăteşti mie, nu 
statului. 

Se aşeză pe prispă izbind geanta de genunchi şi trăgând 
afară chitanţierul. El scrise în goană o altă chitanţă, o rupse 
şi-o zvârili în nasul omului. 

— Îţi spun pentru ultima oară, Moromete, că dacă nu vii la 
primărie să plăteşti, peste două săptămâni viu eu aici cu 
jandarmii şi te iau şi pe dumneata, nu numai caii. Legat te 
iau! 

Dându-şi seama că trecuse măsura la vorbă, Jupuitu sări în 
picioare şi-şi desfăcu braţele în lături: 


— Ce dracu, mă, nea Ilie! zise el cu glas care vroia să fie 
plin de uimire. Ce dracu, mă? Nu poţi să plăteşti câteva mii 
de lei? De ce nu plăteşti o dată să scapi de belea? Ce 
aştepţi? 

— De unde să plătesc dacă n-am! răspunse Moromete pe 
gânduri, căutându-se iar în buzunarul flanelei. Mai dă-mi, 
mă, o ţigare, îngână el iar. De unde să plătesc, Jupuitule, că- 
ţi mai spusei şi adineauri: dac-aş putea să fac bani, de câte 
ori ai veni aş făcea şi ia, domnule! 

— Da' lumea ailaltă cum plăteşte?! strigă agentul scos din 
sărite că omul îl numise cu porecla sa. Rasă de om ca 
dumneata n-am mai pomenit! strigă el. Sărac nu eşti! Copii 
mici n-ai! Bolnav nu eşti! Atunci cum? Toată lumea plăteşte 
loturile, numai dumneata o întinzi ca gaia-maţu de mai bine 
de cincisprezece ani!,. 

— Care cincisprezece ani?! mormăi Moromete răsucindu- 
şi ţigarea. 

— Cum care cincisprezece?! Câţi ani sunt de la război de 
când ai primit lotul? Sunt şaisprezece-şaptesprezece ani! 

— Care şaptesprezece ani?! mormăâi Moromete din nou. 
Tito sau llinco, ceru el spre tindă, dă-mi un foc. 

— Cum care şaptesprezece ani?! Cât e din 920? 

Fiindcă Moromete nu răspunse, agentul izbucni din nou: 

— Sunt şaptesprezece ani! strigă el şi repetă: 
Şaptesprezece ani! De şaptesprezece ani de zile o tot 
lungeşti ba cu plata titlurilor, ba cu foncierea... Vine 
conversiunea şi te scuteşte, se împrumută pe urmă domnul 
Moromete la bancă ca un ghimpaşă cumpără oi şi cai... Ai 
paisprezece pogoane de pământ şi din paisprezece 
pogoane, auziţi! nu e în stare să plătească loturile pe care i 
le-a dat statul, pleaşcă. 

— Care paisprezece pogoane, care pleaşcă?! întrebă 
Moromete uitându-se la agent, de astă dată cu o privire 
care parcă abia acum îl vedea cu adevărat şi mormăind în 
acelaşi timp nişte înjurături în care cuvântul pleaşcă se auzi 
de vreo două-trei ori. 


— Înjuri dumneata, dar eu îţi spun pentru ultima oară: de 
şase ani de zile de când sunt agent îmi scoţi ochii ba cu 
cinci sute, ba cu cinci sute cincizeci, ba cu şase sute şiun 
leu... 

— Bine că-ţi dau şi leul ăla, mormăi Moromete. 

— Bine că-mi dai şi leul ăla? Află că anul ăsta nu te mai las 
eu pe dumneata să joci comedia! declară agentul. Ajunge 
de cincisprezece ani de când joci tiribombă. 

— Nea Ilie, ziarul! strigă în clipa aceea poştaşul care 
trecea pe drum şi care aruncă din fuga gabrioletei ziarul 
peste gard. 

— Şi mai face şi politică! izbucni agentul în culmea 
nedumeririi. E abonat la ziar şi foncierea nu vrea s-o 
plătească. 

Adevărul era că în privinţa abonamentului Moromete 
plătise o dată un pol pentru o luna, şi Mişcareaâi venea de 
atunci, de aproape doi ani, pe gratis. 

Agentul porni furios spre poartă urmat de celălalt om, 
continuând: 

— Face politică! E abonat la ziar! Şi impozitele nu vrea să 
le plătească. Lasă că stăm noi de vorbă! 

Chapter 24 


Strigătele agentului făcuseră parcă gol în jurul casei 
Moromeţilor. Era tăcere şi nu se vedea nimeni. Moromete 
mai stătu câtva timp pe prispă, apoi se ridică cu fruntea în 
pământ şi o luă încet spre poartă. În dreptul ziarului se 
opri, se uită la el ca şi când ziarul ar fi picat acolo din cer, 
apoi se aplecă şi îl ridică. 

De la poarta cealaltă Tudor Bălosu îl urmărea cu atenţie, 
auzise totul din curte precum şi suma mare pe care o avea 
Moromete de plătit, şi când îl văzu că iese pe podişcă, porni 
spre el. Bălosu se aşeză ca şi în seara trecută pe cealaltă 
stănoagă, dar de astă dată nu zise nimic, aştepta să înceapă 
vecinul vorba, fiindcă nu era plăcut să ţi se strige în gura 
mare că ai datorii, şi cum Bălosu avea de gând să-l întrebe 


din nou despre locul de casă, nu vroia să lase să se creadă 
că îl urmăreşte pe vecin la strâmtoare. 

După câtva timp de tăcere, Moromete, care fuma gânditor, 
deodată ridică fruntea şi se uită vesel la Bălosu. 

— L-am păcălit! spuse el. 

Bălosu nu înţelese. Moromete vâri mâna în buzunarul 
dinăuntru al flanelei şi scoase de acolo nişte hârtii la care se 
uită încântat. 

— Cât mi-ai dat tu pe salcâm? 

— O mie două sute! răspunse Bălosu. 

— L-am păcălit cu două sute de lei, repetă Moromete. l-am 
dat numai o mie, adăugă apoi cu ciudată voioşie şi cu o voce 
scăzută ca şi când agentul, care acum era departe, ar fi 
putut să-l audă. 

Bălosu se uita la el cu o privire rece şi buimacă. Nu 
înţelegea. Glumea Moromete? Îşi bătea joc de el? 

Fără să-şi dea seama dacă se înşeală sau nu, vecinul lui 
Moromete avu pentru întâia oară bănuiala că Moromete se 
gândeşte la el, la Bălosu, cum s-ar gândi Bălosu la nimic, 
adică aşa, ca şi când Bălosu nici n-ar fi. Se hotări să-l 
întrebe totuşi despre loc şi îşi spuse că dacă şi acuma va 
glumi - şi gândind astfel Bălosu simţi deodată că îl urăşte 
pe acest om şi că îi doreşte să-l vadă venind la el poartă să 
se roage, iar el, Tudor Bălosu, să se uite surd, dispreţuitor, 
în aer, aşa cum se uita de astă dată Moromete - dacă deci 
nici acum Moromete nu va sta cinstit de vorbă, niciodată 
nu-i va mai da el cel dintâi bună ziua, aşa cum se întâmplase 
până azi, şi niciodată n-o să-i mai treacă cu vederea glumele 
lui tâmpite şi felul lui de a fi care totdeauna îl zgândărise. 

— Moromete, te-ai mai gândit, mă, la ce-ţi spusei eu de 
dimineaţă? se pomeni Bălosu întrebând cu acelaşi glas de 
până acum, dacă nu chiar mai binevoitor ca de obicei. 

În ultima clipă alungase undeva în adânc ceea ce îi trecuse 
prin cap. Nu se putea un loc mai bun unde să-şi facă Victor 
casă; era aşa de bun locul, îţi lăsa gura apă... 

— Îţi dau bani frumoşi pe el! adăugă. 


— A! Locul! murmură Moromete parcă pe gânduri. 

— Ce dracu faci cu el acolo? spuse Bălosu cu dispreţ 
pentru loc, speriat acum că omul va ceda şi va cere un preţ 
prea mare. Stă de ani de zile acolo şi cresc scaieţi pe el. Să 
zici că ţi-l cumpără cineva, nu e bun, că e înghesuit, dar să 
fac eu un coşar pe el mai merge! 

Nu trebuia să-i spună că vrea să-i facă lui fi-său pe elo 
casă... 

— A vândut, mă, Boţoghină din lot? întrebă Moromete 
curios, amintindu-şi că la fierărie se spusese că Bălosu ar fi 
cumpărătorul. 

— Da, m-am gândit să cumpăr eu, trebuie să mă duc să 
vedem cum îl dă, confirmă Bălosu. 

Moromete căzu iar pe gânduri. Scuipă printre dinţi şi nu 
mai zise nimic. Bălosul vru să se înghesuie din nou în aşa- 
zisele gânduri ale celuilalt, dar trecu un flăcău pe lângă ei şi 
dădu bună ziua. 

— Bună ziua, răspunse Moromete cu plăcere şi cu glas 
mult şi cum ceva îi atrase luarea-aminte la flăcău, se răsuci 
şi se uită îndelung în urma lui. 

Când încetă să se mai uite, după clipe nesfârşite, cum i se 
păru lui Bălosu, se întoarse foarte nedumerit şi întrebă: 

— Al cui e, mă, ăsta? 

— Al Bâldii! răspunse Bălosu. 

— O fi însurat? 

— Nu este! răspunse Bălosu cu un glas surd. 

— Dar pe unde stă Bâldea ăsta? 

— Prin Căţeleşti. 

— Hm! făcu Moromete. 

— De ce te miri? 

— Păi tu n-ai văzut?! 

— Ce să văd, Moromete? întrebă Bălosu cu fălcile 
încleştate. 

— N-ai văzut, mă, ce urât e?! 

Bălosu se ridică pe neaşteptate de pe stâănoagă şi plecă 
scrâşnind din dinţi: 


— Îl dau dracu de om care eu îi spun una şi el face pe 
surdul! bolborosi el. 

Moromete dădu din umeri cu totul nedumerit de ieşirea 
aceasta... „ăsta e nebun”, şopti el. 

— Mă, Bălosule, nu e locul meu, degeaba te superi! strigă 
apoi în urma acestuia. E al soră-mii, mă, nu-ţi spusei de 
dimineaţă? Sau tu eşti zăpăcit? 

„Ei... pe mă-ta de chior, după ce că eşti chior, nici n-auzi 
bine”, adăugă apoi în şoaptă, pentru el însuşi. Bălosu nu se 
mai văzu. 

— Toată ziua stai la drum şi bei tutun şi la sfânta biserică 
nu vrei să mai vii! Ilie, în fundul iadului ai să ajungi! Să fi 
auzit ce cazanie s-a citit azi: că nu cel ce se îngrijeşte de 
viaţa asta, care e trecătoare, o să vie în împărăţia lui 
Dumnezeu! Ridica-voi ochii mei spre ceruri şi voi preaslăvi 
mărirea Ia! 

— Şi dă-ne nouă, Doamne, cât mai multe leturghii şi 
colive... şi adu cât mai multe proaste la biserică! Slavă 
Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh... pe mă-sa de popă cu 
preoteasa lui şi cu tot comitetul lui bisericesc!... răspunse 
Moromete Catrinei, care se întorcea de la biserică şi se 
oprise lângă stănoagă. 

— Ce se mai bucură Satana când te aude! continuă 
Catrina cu busuiocul în mână. Uite aşa bate în pumni de 
bucurie! 

— Du-te, fa, d-aci, zise Moromete vesel, şi când Catrina se 
întoarse să intre în curte, Moromete întinse un picior 
prefăcându-se că vrea să-i pună piedică, la care Catrina se 
feri şi îl ameninţă cu busuiocul: 

— Negru trebuie să fie sufletul tău, îi spuse. De păcate şi 
de tutun, adăugă ea stăpânindu-se din răsputeri să nu râdă. 

Era furioasă că ţinea totuşi la el, aşa păcătos cum era, dar 
se străduia să uite de asta, ca să nu-şi strice starea ei 
lăuntrică de sfinţenie. 

Moromete rămase mai departe pe stănoagă podiştei. Arăta 
într-adevăr bucuros că îl păcălise pe agent. Stătea pe 


stănoagă şi se uita cu atenţie pe şosea, fără grijă, fumând 
liniştit, întorcând din când în când capul după cineva. Într-o 
vreme se auziră nişte lovituri puternice dinspre curtea 
vecinului şi se întoarse mirat să vadă ce era. Victor Bălosu 
se urcase pe spinarea coşarului şi, cu un topor în mână, 
descleia acoperişul şi căpriorii. Lovea cu toporul şi părea 
îndârjit. Pesemne că tatăl său îi şi spusese despre a doua 
discuţie avută cu Moromete. Întâi zburară vârfurile putrede 
ale coşarului, apoi căpriorii şi stinghiile care susțineau 
şindrila. Victor Bălosu apucă apoi acoperişul şi după ce îl 
desprinse din ultimele cuie, îl aruncă la pământ. Trosnetele 
şi pocniturile tulburau liniştea dimineţii de vară. Între timp, 
ca un huruit îndepărtat se auzea dinăuntrul casei zgomotul 
maşinii de cusut. Când avea mult de lucru, Aristiţa lucra şi 
duminica. 

Paraschiv terminase de rânit în grajdul cailor. Acum stătea 
cu mâinile în buzunarele pantalonilor lui milităreşti, singurii 
pe care îi avea, rezemat de uşa grajdului şi se uita şi el spre 
şosea. Moromete se ridică de pe stănoagă şi intră în curte. 
Văzându-şi feciorul, se uită la el lung şi în tăcere. Se uită 
apoi prin curte, peste grajduri, peste ulucile înnegrite şi 
rânjite de ploi, peste grădina goală acum de salcâmul ei 
falnic; umbre de îndoială şi nesiguranţă îi licăreau acum în 
priviri. Mototoli ziarul în pumn, se apropie de prispă, se 
aşeză şi oftă. Paraschiv se uita la el mereu, cu mâinile în 
buzunare, nemişcat şi încremenit, parcă ar fi fost totuna cu 
peretele de pământ netencuit al grajdului. 

— Paraschive, chemă omul cu glas tainic. 

— Ce vreai? mormăi flăcăul fără să se mişte. 

După câteva clipe, simțind parcă ceva, Paraschiv se urni 
de lângă perete şi se apropie încet de tatăl său. Se aşeză 
lângă el pe prispă, abia privindu-l cu o uşoară urmă de 
interes. Moromete îl măsură de sus până jos, parcă nu l-ar fi 
cunoscut, vru să spună ceva dar se opri. Apucă ziarul de pe 
prispă şi încet de tot, cu migală curioasă, începu să-i rupă 
marginea albă. Fruntea lui bombată şi limpede era acum 


încreţită. Aştepta. În aşteptare, oftă din nou şi greşi ruptura 
ziarului. O aruncă, oftă iarăşi şi începu să rupă alta, mai 
încet şi mai cu grijă ca la început, cu mai atentă migală. 

— Ce e, mă? îngăimă Paraschiv, moale, lipsit de chef, 
neînţelegând ce aştepta tatăl său de la el. 

Moromete îşi privi a doua oară fiul, de astă dată mai pieziş, 
mai ascuns. Nu-i răspunse. Din nou ochii îi rătăciră peste 
curtea goală, plină de lumina fierbinte a soarelui, peste 
pereţii netencuiţi ai grajdului şi peste căruţa murdară de 
pământ pe care agentul o scosese de sub umbra salcâmului 
din dreptul porţii. Se uită din nou la Paraschiv, dar de astă 
dată îşi reveni, nu mai vru nimic de la el, se făcu nepăsător 
şi ceru fiului să-i dea o ţigare. 

Paraschiv însă nu-i dădu, înțelegând pesemne că nu era 
vorba de ţigare. Se sculă de lângă tatăl său şi se îndepărtă 
spre grădină. Îşi ţinea şi acum mâinile în buzunare şi călca 
nepăsător. „Vreţi nepăsare? parcă întreba. Şi eu mă pricep 
la aşa ceva. Sigur, acum ai vrea să ai banii lui Bălosu, parcă 
îi spunea el tatălui său, dar când eu am vrut să-i fac, ţi-ai 
bătut joc de mine. Acuma descurcă-te!” 

Nu înţelegea că tatăl său nu-l chemase pentru a-l învinui 
de ceva. 

Chapter 25 


Plecând furios de pe podişca lui Moromete, Tudor Bălosu 
simţi nevoia - o simţea pentru întâia oară - să se întrebe 
dacă ceea ce se petrecuse între el şi vecinul său era din 
vina lui sau din vina vecinului. Nu se întâmplase încă nimic, 
dar avea să se întâmple, simţea că de aici înainte avea să 
dorească şi mai mult să-l vadă pe Moromete aşa cum îi 
ţâşnise în clipa aceea dorinţa, adică acesta să vină la el la 
poartă şi el, Tudor Bălosu, să-şi bată joc de el şi să-l 
umilească. 

Îi povesti într-adevăr lui Victor cele întâmplate şi avu 
bucuria - şi întrebarea despre cine era vinovat se stinse şi 
ea - să-l audă pe Victor amenințând: 


— O să-i arăt eu domnului Moromete. He, rânji Victor, 
domnul Moromete vine în casa mea şi bea ţuică şi pe urmă 
se duce şi-l pune pe Dumitru lui Nae să-şi bată joc de mine! 
Lasă, tată, pun eu mâna pe locu ăsta de casă, nu e vorba de 
asta... Dar nu e întâiaşi dată când domnul Moromete îşi 
bate joc de noi! Ai răbdare! 

Era întocmai cum gândea şi Bălosu. 

După ce desfăcură coşarul, se aşezară la masă grăbiţi. 
Vroiau să se înţeleagă cu Boţoghină chiar astăzi şi pe seară 
să se ducă să vorbească cu avocatul pentru contractarea 
vânzării. Plecară spre marginea pădurii, să mai vadă încă o 
dată locul lui Boţoghină. Conveniră că nu trebuie să dea 
mai mult de cinci mii de pogon şi se îndreptară apoi spre 
casa acestuia. Omul era taman la masă când cei doi intrară 
în curtea lui şi îl strigară să iasă şi să-i apere de câini. 

Casa lui Vasile Boţoghină era aşezată la trei-patru case de 
fierăria lui Iocan. Avea o curte mititică în mijlocul căreia 
stătea căruţa omului; nu avea nici şopron, nici vreun salcâm 
mai umbros sub care s-o vâre. În fundul curţii se vedea un 
fel de gard mic din nuiele care despărţea casa şi bătătura 
de o grădină la fel de mică în care Vasile Boţoghină avea 
câteva straturi de ceapă şi usturoi. Între grădină şi curte 
omul făcuse un grajd pentru cai. 

— Ia vezi, Irino, cine e la poartă, zise el când auzi câinele 
hămăind. 

Vasile Boţoghină avea doi copii. Pe Vatică, un băiat de vreo 
treisprezece ani, şi o fetiţă pe clasa a treia primară, Irina. 
Vasile Boţoghină se însurase din dragoste şi Anghelina, 
nevastă-sa nu-i adusese ca zestre decât casa în care 
stăteau. 

Fetiţa ieşi pe prispă şi se întoarse numaidecât îndărăt cu 
nişte ochi parcă speriaţi, deşi nu văzuse altceva decât doi 
oameni. 

— Doi inşi, zise ea încet, chiar şoptit, ca şi cum cei de la 
poartă nu trebuiau să audă aceste cuvinte. 


— Mă, Boţoghină, se auzi tot atunci glasul lui Tudor 
Bălosu. 

— Ăsta e Tudor Bălosu, zise Boţoghină sculându-se de la 
masă şi ieşind în prag. 

— Dă, mă, în câini, zise iar Tudor Bălosu. Ce făceai? Eşti la 
masă? 

— Hai că nu e p-aci, e dus prin grădină, intraţi! răspunse 
omul din prag, frecându-şi mâinile de mămăligă. 

Vatică şi Irina, auzindu-i pe cei doi apropiindu-se, se 
sculară de la masă şi încercară să treacă în odaie, dar chiar 
atunci Tudor Bălosu şi fiul său îi văzură în dreptul prispei şi 
Victor spuse repede şi tare: 

— Mai bună masă! Dar staţi, staţi şi mâncaţi... 

— Am cam terminat cu mâncatul, zise mama copiilor, 
ridicându-se şi ea de la masă. 

Vasile Boţoghină stătea în prag şi nu se mişca. Cei doi, 
văzându-l că nu se mişcă şi nu spune nimic, se aşezară pe 
prispa casei. 

— Treceţi înăuntru, zise şi Boţoghină, făcându-le semn cu 
mâna şi dându-se la o parte din prag. 

— Nu, că nu stăm mult, răspunse Tudor Bălosu aşezându- 
se mai bine pe prispă. Ce mai faci, Boţoghină? 

— Ce să mai fac? Dau din coadă să ies din iarnă. Am fost 
de dimineaţă şi am potcovit nişte cai. Începuse unul să cam 
şchioapăte, că nu-l potcovisem de mult... 

După un timp de tăcere, fiindcă cei doi nu spuneau nimic, 
Boţoghină continuă: 

— Am terminat şi noi de sapă şi aşteptăm să plouă iar, să 
băgăm rariţa în el. Mai prost cu secerea, n-am seceri, 
trebuie să mă duc zilele astea pe la gară să vedem cum fac 
de nişte seceri... 

— Pe ce clasă e, mă, fata ta? întrebă Tudor Bălosu uitându- 
se la Irina care stătea puţin pitită pe după prag şi asculta. 

— Spune, mă, lui nean-tău Tudor, pe ce clasă eşti, zise 
Boţoghină întorcându-se spre fiică-sa. 


— Sunt în clasa a patra, răspunse Irina rar, rotunjind 
fiecare cuvânt şi aruncându-şi privirea pieziş. 

— Şi a mea e pe-a patra, zise Tudor Bălosu ca să spună 
ceva. 

— Ei! făcu Victor Bălosu ridicându-se de pe prispă şi 
prefăcându-se grăbit. 

— Mai stai, Victore, zise Boţoghină alb. 

— Ce să mai stau! Nu mai stau, mă duc pe la ăsta allui 
Voicu să mă rad. 

Se făcu iarăşi tăcere, Victor nu plecă. Vasile Boţoghină se 
întoarse în prag şi vorbi: 

— Vatică, ei, ai mâncat! Eu zic să te duci cu caii. Până te 
aranjezi, până ajungi, se duce soarele. 

— Mai lasă-l să se mai odihnească, zise femeia din tindă, 
răsturnând masa şi deretecând. 

— Ce să se mai odihnească! Se odihneşte pe câmp. Până în 
seară se tot odihneşte, că n-are altă treabă. 

Vatică ieşi din casă cu capul în jos şi porni încet spre 
grajdul cailor. Era un băiat cam galben la faţă, dar destul de 
înalt şi de bine făcut pentru anii lui. Semăna cu tatăl său. 
Picioarele desculţe erau negre de soare şi de pulbere. Peste 
mijloc cămaşa îi era spumuită de jur-împrejur, din cauza 
sforii cu care era încins. Un genunchi al izmenei era şi el 
spumuit, celălalt era cârpit cu un petic negru de basma, şi 
abia îi ţinea partea de izmana de la genunchi în jos. În unele 
locuri sfoara de cânepă cu care era încins stătea chiar pe 
piele. Boţoghină îl petrecu din ochi până ajunse în grajd şi 
în acelaşi timp îl înjură: 

— Lapădă, mă, sfoara aia, raiul mă-tii de bleg, nu vezi că-ţi 
roade pielea? 

— Cum o să merg, mă, aşa?! se răsti băiatul înfuriat. 

El se descinse de sfoară şi cămaşa îi căzu ca o fustă de jur 
împrejur. Rupturile şi pielea i se vedeau şi mai rău. 

— Cum să merg aşa?! zise Vatică, uitându-se arţăgos la 
tatăl său. 


— Mergi aşa! Ceara mă-tii! Ce! Te vede princesa? 
răspunse tatăl cu glas moale. Apoi, după câteva clipe, zise 
iar: Hai, Vatică, tată; lasă, mă, că nu eşti flăcău! Uite, acum 
după secere am să pun pe mă-ta să-ţi facă o cămaşă d-aia 
cu piepţi! Am eu grijă de tine! 

— Ai tu grijă de mine! mormăi băiatul aruncându-se în 
spinarea unui cal. Haidaaa! scrâşni el lovind cu putere 
calul, care ţâşni în aceeaşi clipă din loc şi ieşi ca un glonţ pe 
poarta de la drum. 

— Încolo, ce mai faci, Boţoghină? Am auzit că vinzi nişte 
pământ! „Boţoghină cică vinde nişte pământ”, spunea unul 
mai alaltăieri, zise Tudor Bălosu în treacăt. 

— Da, am spus, răspunse Boţoghină încet. Spusei şi azi- 
dimineaţă. Îmi trebuiesc douăzeci de mii de lei. 

— Aha! făcu Tudor Bălosu, ca şi când cine ştie ce ar fi fost 
de înţeles. D-aia am venit să te întreb. Noroc că am nişte 
gologani... Altfel!... 

— Irino, ia du-te încolo pe la fete, hai! zise Boţoghină 
uitându-se la fiica lui şi făcându-i semne aspru cu capul să 
plece. 

Fără nici un chef, fetiţa se dezlipi de lângă prag şi o luă 
spre poartă. Spre deosebire de fratele ei, Irina arăta mult 
mai mică decât trebuia să fie faţă de cei zece ani pe care îi 
împlinise. În schimb, părea mai sănătoasă decât el. 
Picioarele ei micuţe erau curate, şi la chip amintea de 
frumuseţea oacheşă a mamei. Într-o zi de iarnă, tatăl ei, 
răsfoind o carte de geografie, se oprise la o poză şi 
începuse să râdă. „Uite-o pe Irina”, spusese el, arătându-le 
la toţi o mică chinezoaică de pe pagina cărţii. Fetiţa îşi 
lăsase buza în jos şi începuse să plângă. Semăna într- 
adevăr cu poza din carte, cu umărul stâng ridicat puţin mai 
sus decât cel drept, cu umerii obrajilor înalţi şi apropiaţi de 
frunte. După câţiva ani se schimbase însă cu totul; liniile 
feţei căutau mereu asemănarea şi frumuseţea mamei. 
Numai umărul ridicat rămăsese ca şi înainte, lucru care o 
făcea să pară cu gâtul strâmb. 


— Dau jumătate din lot, zise Vasile Boţoghină încet, când 
fetiţa se îndepărtă. 

— Aha! făcu Tudor Bălosu nepăsător. E bine să se caute 
omul. Pământul poţi să-l pui la loc, dar viaţa... Mă, 
Boţoghină, tu ştii că am venit la tine şi anul trecut. Mă 
gândeam să vând toate oile, să mai pun ceva şi să cumpăr 
două vaci, tinere, de lapte. Ţi-am spus de atunci că ţi-aş fi 
cumpărat un pogon, două, pentru trifoişte, alea de pe lângă 
pădure şi gârlă. Acum e altă socoteală. Ei, cu cât dai 
pogonul? 

Victor Bălosu se uită uimit la tatăl său când îl auzi spunând 
că nu-l interesează pământul de lângă gârlă. Tocmai că 
despre acele pogoane vorbiseră amândoi cu câtva timp mai 
înainte. 

— Păi cu cât să-l dau?! Atât e preţul! Şapte mii! 

— Aha, îngână celălalt. De unde e preţul ăsta? 

— Cum de unde e? Ăsta e preţul pământului! 

Tudor Bălosu se uită nepăsător prin vârful salcâmilor. 

— Bine, Boţoghină, zise el după un timp. Încolo, ce mai 
faci? Ai terminat de sapă? 

— Mai am niţel... Numai că e cam prost cu rariţa. Trebuie 
să mă duc pe la fierarul ăsta să-i ascută limba, că nu ştiu în 
ce s-a înfipt când spărgeam pământul cu ea şi i-a plesnit 
buza... 

— Aha! Bine, mă! îngână Tudor Bălosu, ridicându-se. Ce 
faci după-prânz? Vii devale? Vin p-acolo să mai stăm de 
vorbă. 

Vasile Boţoghină nu răspunse decât târziu. Felul nepăsător 
al celui care vroia să cumpere îl neliniştea. Tudor Bălosu nu 
părea hotărât să sfârşească repede socoteala, aşa cum ar fi 
vrut Boţoghină. 

— Ascultă, nea Tudore, vrei să cumperi pământ? întrebă 
Boţoghină nemulţumit. 

— Păi nu-ţi spusei? răspunse Bălosu din mers, fără să se 
mai întoarcă, îndreptându-se agale şi nepăsător spre poarta 
de la drum. 


Boţoghină îl privi din urmă şi o clipă întârzie uitându-se în 
ceafa albă, nearsă de soare a lui Bălosu. Clipa aceasta cât şi 
privirea ascuţită a celui din spate îl făcu pe Bălosu să se 
oprească şi să se întoarcă pe jumătate spre Boţochină. 

— N-auzi, mă, ne întâlnim devale! Boţoghină! Ce treabă 
ai?! Fiecare cuvânt scos de cei trei oameni scârţâia, nu se 
lipea de celălalt, nimerea alături, nu se putea rotunji şi 
încălzi, atât Boţochină cât şi Bălosu se uitau în lături, 
întorceau capetele în altă parte când unul din ei deschidea 
gura. 

— Poate că nea Vasile o fi vrând să aranjezi acum, tată, 
zise Victor Bălosu, oprindu-se şi el şi întorcându-se pe 
jumătate spre Boţoghină. 

— Păi ce să aranjez, mă?! Ce să aranjez? Nu tot trebuie să 
vorbim cu Voicu Dobrescu să ne facă vânzarea la ocol? D- 
aia ziceam să vină devale! 

Atunci se auzi un glas aprig din tindă: 

— Haide, Vasile, ce tot ţii oamenii de vorbă; fă aşa cum te- 
ai înţeles, nu mai tot ţine oamenii! 

Cei doi deschiseră poarta de la drum şi ieşiră. Vasile 
Boţoghină se întoarse în tindă şi se aşeză pe prag, încreţit 
la faţă. 

Chapter 26 


Femeia terminase de strâns masa şi se ştergea pe faţă de 
sudoare cu o treanţă nu prea curată. Când îl văzu pe bărbat 
aşezându-se, încremeni cu treanţa pe un obraz, în timp ce 
cu o mână îşi vâra sub basma şuviţele de păr care îi 
acopereau urechile. După aproape cincisprezece ani de la 
măritiş, nevasta lui Boţoghină nu mai păstra din frumuseţea 
ei de atunci decât gura şi ochii. Avea obrajii subţiri şi 
înăspriţi, iar fruntea parcă i se îngustase. Semăna cu o 
ţigancă pribeagă, cu faţa arsă de vânturi şi ploi, înnegrită şi 
îmbătrânită înainte de timp. Numai când stătea liniştită fără 
să vorbească sau să se uite undeva, abia atunci liniile gurii 
se rotunjeau ca un desen luminos şi împrăştiau de pe chipul 


ei asprimea şi urmele anilor. Cât vorbea sau se uita undeva 
şi vedea ceva de făcut, trăsăturile rotunde şi liniştite ale 
buzelor se stricau, lumina ochilor se întuneca. 

— Vasile, mie de ce nu mi-ai spus nimic de pământ? Cum o 
să vinzi pământul?! Copiii ce au să facă fără pământ? Îi 
arunci pe drumuri, ce faci cu ei? 

Vasile Boţoghină se uită la femeie lung şi după câteva clipe 
şopti: 

— Cum nu ţi-am spus de pământ! Nu ţi-am spus că-mi 
trebuiesc douăzeci de mii de lei? 

— Ei şi dacă îţi trebuiesc douăzeci de mii de lei, trebuie să 
vinzi din pământ? întrebă Anghelina cu un glas în care 
uimirea şi îndărătnicia abia erau stăpânite. 

Omul încercă să-i prindă privirea, să-şi dea seama ce vrea 
să spună, dar Anghelina stătea ţeapănă în mijlocul tindei, cu 
treanţa murdară în mână şi cu pleoapele şi trăsăturile feţei 
încordate şi lăsate în jos. Se vedea din înfăţişarea ei că nu 
se gândise nici o clipă că pentru douăzeci de mii de lei 
trebuia vândut din pământ. Neînţelegerea aceasta îl 
turbură pe bărbat: 

— Dar ce-ai vrea tu să fac, de unde să iau douăzeci de mii 
de lei? Ce să vând? Dacă aşi putea să mă vând pe mine m- 
aşi vinde, dar cine mă cumpără? zise el stăpânindu-se, 
încercând să-şi ascundă turburarea, vorbind liniştit, cu 
glasul limpede. 

— Da, şi noi ce ne facem? întrebă femeia, dezbrobodindu- 
se cu o mişcare aprigă. 

— Păi aşa întreabă, nu te repezi că de ce nu ţi-am spus... 
Om vedea noi; un an de zile până mă fac eu sănătos n-o să 
murim! 

— Păi dar, te repezi la pământ, ce-ţi pasă ţie! Ai uitat că ai 
doi copii care umblă cu spinarea goală. De doi ani de zile de 
când umblu cu o singură fustă pe mine... Să ieşi şi tu până 
la poartă, nu poţi să te duci, că râde lumea de tine! Tot 
timpul cu gura căscată; una-două, la munte, una-două, 
aoleo, să facem bani, aoleo că ăla se duce după porci, o 


viaţă întreagă ai alergat ca un besmetic şi când veneai cu 
banu, hop cu el în buzunarul percitorului... Şi-ţi spuneam: 
„Măăă, nu vezi că degeaba alergi? Ai şase pogoane de 
pământ, fă cum a făcut ăla şi ăla, vinde şi scapă de percitor 
şi pe urmă dacă poţi să mai faci, mai pui la loc... „ „Nuu! 
Taci, tu-ţi raiul mă-tii! Taci, ceara mă-tii!” Acu” vii la vorba 
mea şi nu mi-e de mine că mă laşi despuiată, dar te-ai 
apucat să faci copii! 

— Şi tu ce vreai se fac acuma? întrebă omul uitându-se 
ascuţit la femeie. 

— S-a mai îmbolnăvit lumea şi nu şi-a vândut pământul. A 
stat omul acasă, a mai mâncat un ou, a mai tăiat un pui şi 
dacă a avut zile, a trăit! 

— Da, las” că ştiu eu!... lot aşa s-a uitat şi alde Florea lui 
Gogoaşă la pământ. „Eu, mă? striga. Decât să ajung ca alde 
Ţugurlan fără pământ şi să râdă lumea de mine, mai bine la 
cimitir.” Pe urmă se ruga de muiere să-i bage pumnii pe 
beregâţi... 

Anghelina se îmbrobodise strâns şi se aşezase pe pragul 
prispei. Gura ei frumoasă era încleştată şi crâncenă. Stătea 
cu gâtul înţepenit şi se ferea să-şi privească bărbatul. Vasile 
Boţoghină simţea cum nevasta lui se stăpâneşte să nu ţipe. 

— Eu îţi spun una şi tu îmi dai zor cu Florea lui Gogoaşă. 

— Păi tu ai uitat, fa, ce-a păţit Măria lui Turcin astă- 
toamnă? Vreai să mă duci la cimitir? întrebă omul plin de 
mânie. Cu ce mă duci, fa, la cimitir? Nu tot trebuie să vinzi? 

— Vorbeşti parcă ai fi proasta în târg, răspunse Anghelina 
tăios. Mai bine nu m-ai fi luat, dacă n-ai fost în stare de-o 
casă! Parcă am fost din alea care să-ţi puie sula în coastă să- 
i cumperi marchizet şi pantofi de lac. 'Toate iernile cu gura 
căscată pe la munte şi nemâncat şi nedormit. Cum să nu te 
îmbolnăveşti? N-am să uit pân-oi muri iarna de-acu' trei ani, 
când; ai pus porcu în căruţă şi te-ai dus de l-ai dat! Ce-ai 
făcut? Ce-ai făcut?! Stăteai cu banii doldora şi când venea 
ăla, fonciirea, fonciirea, te uitai ca blegu, nu puteai să-l dai 


afară pe poartă. Ai lui Moromete nu plătesc cu anii şi 
trăiesc şi nici pământ n-au vândut... 

— Fă, tu nu vreai să taci odată din gură? strigă omul 
nestăpânit. Când ţi-oi da una acuma îţi mut fălcile în partea 
ailaltă. Ce-ai fi vrut să fac, fa, ce-ai fi vrut să fac? Să-l las să- 
mi ia ţoalele şi brişca din bătătură? 

— Să nu te fi îmbolnăvit să fi vândut din pământ şi să nu fi 
alergat ca besmeticu toată iarna. Acum erai sănătos şi n-ai 
fi avut nevoie să vinzi trei pogoane. Aşa a făcut toată lumea. 

— Aşa a făcut toată lumea?! Ai uitat, fa? Tâmpito! (Că mai 
bine nu ţi-aşi mai zice!) Cu ce-am cumpărat în vara aia 
plugul şi rariţa? Că doar nu mă duceam la munte ca Bălosu, 
să mă îmbogăţesc! 

— Da, te-ai repezit să cumperi plug nou, în loc să mai 
aştepţi cum au făcut unii, şi au luat când se mai ieftinise... 

— Şi cu ce aram, fa, că-ţi dau una acuma?! Cu ce aram? 

— Da' lumea ailaltă cu ce ara? 

— Care lumea ailaltă? Care lumea ailaltă, fa, prăpădito?! 
Lumea ailaltă! Care n-a cumpărat, a avut de bine de rău un 
plug vechi. De unde era să iau eu un plug vechi? Tu nu vezi, 
fa, că eşti proastă de dai în gropi? Şi acuma ce vrei? Ţi-e 
frică de pământ? Tu auzi, fa? Uită-te la mine, n-auzi, 
Anghelino?! Al dracului să fiu dacă dau o brazdă. Am să 
stau aici până o să cad pe brânci şi atunci să vedem ce-ai să 
te faci. Să vedem cum ai s-o duci. Eu mă duc la cimitir, m- 
am săturat de atâta alergătură, dar să vedem ce-ai să faci 
tu! Cum ai să trăieşti tu, singură. Să te văd! Atunci să 
vedem ce ai să faci! 

Omul tăcu, zvârli cu unghia piciorului o fărâmă de 
mămăligă storcoşită alături de el şi după un timp începu din 
nou: 

— Că de ce am muncit şi am alergat! Ce-ai fi vrut să fac? 
Să stau de pomană şi să înjur ca alde Ţugurlan? Am muncit 
cât am putut. N-oi mai putea munci, la cimitir e loc destul! 
Mă duc acolo şi mă odihnesc şi să te văd pe tine ce-ai să 
faci! Că dacă munceşti, e râu, dacă nu munceşti, e mai rău! 


— Vezi că ai luat-o pe urmele Măriei lui Turcin, mârâi 
femeia. Măria lui Turcin vorbea tot aşa: „Eu o să mor şiosă 
mă odihnesc la cimitir, dar să vedem ce-o să facă Turcin 
fără mine”. 

Vasile Boţoghină, al cărui glas se tot înmuiase până acum, 
ridică fruntea atins şi mârâi şi el (asemănarea cu Măria lui 
Turcin îl scosese din sărite): 

— Când ţi-oi da una, Anghelino!... De ce am luat-o pe 
urmele Măriei lui Turcin? Păi bine o să fie de tine, raiul mă- 
tii, când ai să rămâi singură?! 

— Ce tot îi dai zor cu cimitirul? strigă Anghelina înfuriată. 
Una-două, la cimitir! Mă duc la cimitir! Du-te la cimitir, dacă 
nu mai eşti în stare să trăieşti! 

Uimit de glasul nemilos al nevestei, omul rămase cu ochii 
holbaţi la ea, neştiind ce să răspundă. Stătea moleşit pe 
prag şi răsufla încet. Vru să mai spună ceva, dar simţi parcă 
zădărnicia vorbelor şi tot atunci o linişte adâncă ai fi zis că îl 
atinse ca o răcoare şi în acelaşi timp ca o deznădejde. 
Această nemişcare a omului se pare însă că înfurie şi mai 
rău femeia: 

— Se duce la cimitir! Mare brânză că te duci la cimitir! Nu 
striga tot aşa Măria lui Turcin? „Să vedem ce-o să facă”... 

Repetarea acestor cuvinte turbură pacea omului într-o 
clipă şi el n-o lăsă să termine; sări drept în picioare şi fără 
să mai facă vreun pas se îndoi ca o prăjină şi o plesni pe 
femeie peste cap cu toată puterea. El făcu setos „ha” şi se 
lăsă tremurând pe pragul lui, roşu la faţă: 

— Raiul mă-tii, nu vreai să taci din gură?!... 

Anghelina se înghemui lângă tocul uşii şi nu mai suflă. 
După un timp ea ridică ochii şi se uită cu ură la bărbat. 

— Nu-ţi vine neam să taci, lovi-te-ar buba, mormăi omul 
gâfâind. Parcă ai fi Guica lui Moromete! Ce vreai, fa, ai? Ce 
te-a apucat? Eu spun că să vând, să scap de belea, ea că nu, 
că ce-au să facă copiii! Eu spun că n-am să vând, ea că am 
luat-o pe urmele... Ni aşa, ni aşa! Atunci ce vreai, fa? Eşti 


nebună! Spune ce vreai? Vorbeşte! Ai amuţit? Spune, fa, n- 
auzi, ce-ai vrea tu? Ai surzit? 

Femeia tăcea înghemuită în colţul pragului, cu faţa ca de 
piatră, şi nu se vedea că are de gând să mai scoată vreun 
cuvânt, lucru care îl stârnea acum pe bărbat din ce în ce 
mai mult. 

— Fă, tu n-auzi ce spun eu? Vorbeşte, să auz ce vreai tu. 
Cam ce te taie pe tine ţeasta. Că de vândut când veni vorba 
o luaşi de la moş Adam, că de ce-am plătit fonciirea, că de 
ce-am cumpărat plug... Da, aşa o fi! Nu e bine să dau din 
pământ, rămân copiii pe drumuri... Bine, nu mai vând, 
vorba ta, dacă am zile scap! Păi nici aşa nu taci din gură! Ce 
vreai tu să fac? Spune! Ori acum ţi-a luat moartea glasul, 
prăpădito! Mă faci să mai dau şi în tine, parcă nu-ţi ajunge 
că ai ajuns ca o lăiaţă! Ce să-ţi fac eu? Că ai văzut şi tu cum 
am muncit! Nu mai băzâi degeaba că nu te-am omorât! De 
ani de zile nu ne-am mai certat şi taman acuma te găsişi, 
când... Fă, tu n-auzi să nu mai plângi degeaba? Lasă. Sunt 
alţii care au ajuns mai rău ca pe vremea ciocoilor. O să mă 
fac sănătos şi atunci o să ştim ce să facem! Fă, tu n-auzi că 
vine Irina şi să nu mai plângi? 

Poarta de la drum zdrăngăni şi fetiţa, cu umărul ei puţin 
ridicat, se apropie în goană de prispa casei. 

— Mamă, ieşi afară! strigă ea îmbujorată de bucurie. Hai 
că vin căluşarii: s-au oprit la locan şi joacă acolo... 

Chapter 27 


Între prânz şi seară, Birică se îmbrăcă de horă şi se duse 
să-l întâlnească pe Nilă al lui Moromete. 

Înainte de asta, însă, se petrecu acasă între el şi ai lui ceva 
neobişnuit. 

De obicei, duminica după-amiază, când se îmbrăca să se 
ducă în sat, aproape toată familia lua parte la plecarea lui. 
Nu se ştie când şi în ce fel se stabilise în familie că decât să 
iasă toţi în lume şi să se facă de râs că sunt rău îmbrăcaţi, 


mai bine să iasă unul, bine îmbrăcat, iar ceilalţi să stea şi să 
nu se ducă nicăieri. 

Birică îndura rău situaţia lui de flăcău mai mare între fraţi, 
deoarece toţi îl aşteptau să se însoare. Nimeni nu suflase 
niciodată nici un cuvânt despre acest lucru, dar seara, când 
Birică se întorcea şi le găsea în dosul porţii pe cele două 
surori, înţelegea că ele au stat acolo tot timpul şi că nimic 
altceva n-au făcut decât să stea şi să se tot uite peste gard 
cum se scurg spre horă fetele de seama lor. Totuşi, Birică 
avea nişte surori vesele şi răbdătoare. Sufereau niţel 
duminica şi apoi uitau. 

Când fusese militar, ele avuseseră grijă să-l facă să nu 
simtă aşa de mult asprimea cazărmii; îi trimiteau mănuşi şi 
ciorapi, îi scriau des, îi spuneau „ale tale surori Ileana şi 
Gheorghiţă şi părinţi şi fraţi care te dorim în tot 
momentul”... 

Dar ele nu se schimbară nici după ce se făcură mai mari, 
adică nici după ce Birică se întoarse din armată şi le găsi 
gata să iasă în lume. În multe familii ieşirea în lume dădea 
naştere la certuri cumplite, dar surorile lui Birică păreau să 
fi descoperit ele ceva deosebit... Erau foarte vesele şi îl 
găteau pe fratele lor cu haz mare, numai ele ştiau de ce 
râdeau, îi călcau hainele, îi periau ghetele şi aproape de 
fiecare dată îi făceau în necaz că nu ştie să ia batistoare de 
la fete. 

Cu timpul însă veselia surorilor începu să-l apese pe 
Birică. Surorile se lăsau pe ele la o parte până într-atât 
încât cu adevărat nu puteau ieşi nici măcar până la poartă; 
aceeaşi fustă veche, aceeaşi bluză arsă de soare şi cârpită, 
„Nene, spuneau ele, ce zici de mătasea asta? Să-ţi facem 
din ea nişte piepţi la cămaşă, că nouă tot nu ne-ajunge!” 
Sau: „Nene, din lâna asta să-ţi facem mai bine o flanelă!” 

Mai bine! 

Când le auzea aşa, lui Birică îi venea să plece din sat, să se 
ducă nu se ştie unde, să muncească nebuneşte câţiva ani şi 
să se întoarcă plin de haine şi de lucruri frumoase pentru 


surorile lui. 'Ţinea la ele cu o durere pe care cu greu şi-o 
ascundea prin cuvinte aspre, gonindu-le de la muncă, 
muncind el mai mult sau ridicându-se supărat de la masă şi 
lăsând pentru ele bucăţica mai bună. 

Astăzi însă, în timp ce se îmbrăca, băgă de seamă că ele 
lipseau şi nici frate-său nu era acolo. Numai cei doi gemeni 
mai mici stăteau pe pat şi se uitau cu ochii strălucitori la 
cămaşa lui cu piepţi de mătase, gata să sară să-i aducă apă 
să se spele, să-i ţină oglinda sau cureaua să dea briciul pe 
ea. 

Birică era tăcut şi galben la faţă. Tocmai se încălţase şi îşi 
trăsese pantalonii, când mama lui intră în odaie. 

— Birică, spuse ea, fetele şi tat-tău sunt supăraţi pe tine. 
Aseară şi azi-noapte n-ai dormit şi n-ai mâncat nimic... Noi 
n-am vrut să-ţi spunem, dar ce cauţi tu la aia a lui Bălosu? 
Noi am zis de la început că n-o să iasă bine, că n-o să vrea 
Polina să vie în casa asta cu atâţia fraţi... Maică, Birică - şi 
deodată mama, văzând chipul palid al feciorului, izbucni în 
plâns - las-o, maică, nu te mai duce... Însoară-te cu o fată 
pe potriva ta... Ai să găseşti tu o creştină... 

Mama nu mai putu vorbi şi ieşi din odaie. Intrară fetele. 

— Ce e, Birică, fir-ar a morţii de minte pe care oaitu! 
spuse cea mare mânioasă şi jignită. De-aia muncim noi şi ne 
căznim, să te vedem pe tine strigând pe la porţile lui 
Bălosu? Ce-ai avut aseară de-ai strigat şi-ai înjurat ca un 
ţigan? Numai asta n-aşi fi crezut-o, să ne faci de râsul lumii! 

— Parcă nu mai sunt alte fete! spuse şi cea mică, roşie de 
necaz. 

Între timp intră şi tatăl şi se făcu o clipă linişte. Văzând că 
tatăl nu zice nimic, fata cea mare înţelese că poate să-i dea 
ea mai departe. 

— Nu e vorba că nu mai sunt fete! spuse ea rezemându-se 
de marginea patului şi ţinându-şi pleoapele peste ochi. Nu e 
vorba de asta. Avea o expresie înţepenită şi parcă spunea 
ceva învăţat pe dinafară. Acest ceva însă era deosebit de 
necruţător şi toată lumea, chiar şi Birică, o asculta în linişte 


şi tăcere, aşa cum în linişte şi tăcere se asculta ploaia sau 
vântul. Aia care e, să fie! reluă ea după o clipă. Dar dacă nu 
e, ia-ţi gândul şi vezi-ţi de treabă, că d-aia eşti flăcău! 
Muncim cu toţii aici ca să trăim cum e bine, să nu zică 
lumea că alergi după ea din pricina pământului. 

— Aşa zice lumea! spuse tatăl cu un glas limpede, uitându- 
se o clipă neclintit la feciorul său. 

— Dar nu e vorba numai de lume! continuă fata după ce 
tatăl îşi termină uitătura sa. Fiindcă dacă Polinei îi place, 
dă-o morţii de lume, n-o să te apuci să laşi pe cine îţi place 
din pricina lumii! Dar ai umblat destul după ea, reluă fata 
cu un glas şi mai înalt şi mai aspru şi mai îndârijit, şi nu mai 
spuse nimic, încheie aici. 

— Să mai umble şi ea după tine, dacă îi place, spuse cea 
mică, ambițioasă, dar mama se răsti acum la amândouă 
fetele: 

— Ho, ajunge! Nu vă e ruşine? E frate-tău mai mare!... 

Îi părea rău. Asemenea lucruri erau neobişnuite la ei. Era 
neobişnuit să se amintească de ce o anumită faptă era bună 
sau rea; aceasta trebuia să se ştie. 

Dar tatăl socoti că dacă acest lucru s-a petrecut, atunci să 
se meargă până la capăt. 

— O fi el mai mare, dar a făcut armata degeaba. Un 
flăcău... 

Dar mama socoti totuşi că era destul. 

— Ho! ajunge şi tu! îl întrerupse ea. E flăcău, ştie el ce 
face. 

— Ce mai la deal şi la vale, ţinu totuşi să încheie tatăl. 
Birică! îl strigă el pe fecior. 

— Ce vreai? 

— Tu vezi cum trăim noi! 

— Văd. 

— Uită-te la fetele astea. 

Dar Birică n-avea nevoie să se uite. Fetele totuşi se lăsară 
parcă văzute, rămaseră neclintite una lângă alta, desculţe 
cum erau, cu fustele şi bluzele lor care nu mai aveau 


culoare, cu braţele puternice, arse de soare, strânse la 
piept; stăteau astfel cu pleoapele peste ochi şi arătau 
nespus de mândre şi de frumoase. „Astea suntem, păreau 
să spună. Sărace şi curate; şi niciodată n-o să murim după 
vreunul fiindcă ar avea pământ. Cui îi place! sfidau ele 
parcă nişte flăcăi închipuiţi. Şi să ştiţi voi că nu puţini vor fi 
flăcăii care să alerge după noi când o să ieşim în lume”. 

— Vorbiţi degeaba, spuse Birică posomorât. Nu eu am 
alergat după ea. Se gândi o clipă şi continuă: Aseară n-am 
ştiut, că nu m-aşi fi dus... A ieşit Tudor Bălosu şi m-a înjurat! 

— Bine ţi-a făcut! afirmă tatăl, dar săriră cu gura pe el să 
tacă. 

Birică continuă: 

— De ce să mă înjure?! L-am înjurat şi eu. 

Încheie, astfel şi nimeni nu mai zise nimic. Birică se 
întoarse la oglindă, să termine cu îmbrăcatul. Acum, 
surorile rămaseră să-l petreacă. Cea mică îi peria haina în 
timp ce cealaltă căuta ceva în chichiţa lăzii. 

— Na, dă cu astea, spuse ea punându-i înainte o cutie mică 
de cremă şi o sticluţă cu parfum făcut de ea în casă din 
levănţică şi alcool. 

Birică îşi puse cravata, sora cea mică îi ţinu haina, se 
pieptănă şi se parfumă, după care ieşi pe poartă petrecut 
de privirile familiei şi ale vecinilor. Costumul negru şi 
cravata nu-i stăteau rău, spre deosebire de alţi flăcăi pe 
care hainele orăşeneşti îi făceau de nerecunoscut. 

Chapter 28 


În drum spre Moromeţi, Birică se luptă din răsputeri să 
alunge supărarea pe care i-o pricinuise tatăl său. Acesta îi 
vorbise ca şi când el, Birică, ar fi uitat vreo clipă felul cum 
trăiesc ei. Ce-a vrut să spună? Că surorile lui... Era de 
neînțeles! Doar ştia că trebuie să se însoare cât de curând, 
să lase drum surorilor, ştia totul, ce rost avea să-i 
reamintească?!... 


Având o stare turbure de nemulţumire şi ură împotriva nu 
se ştie cui şi de pornire necruțătoare contra Polinei care îl 
zăpăcise cu dragostea ei, Birică ajunse pe ocolite în fundul 
grădinii Moromeţilor - nu vroia să fie văzut de ai lui Bălosu 
- îl strigă pe Nilă printr-un şuierat scurt şi se aşeză să-l 
aştepte. Era hotărât s-o vadă acolo pe Polina cu orice preţ 
şi, dacă s-o putea, să-i ardă câteva... Gândea că ea nu se 
purtase cinstit... 

— Tu eşti, Birică? 

— Nilă, hai că vreau să vorbesc ceva cu tine, spuse Birică 
în şoaptă groasă. 

Nilă se aşeză greoi şi nu mai zise nimic. Se vedea după 
faţa lui că bănuieşte despre ce e vorba. Birică nu mai zise 
nici el nimic. 

Stăteau sub un dud bătrân şi tăceau. Nilă se gândea şi 
Birică aştepta. Deasupra lor câteva păsărici se certau pe o 
cracă şi ţopăiau cu picioruşele lor subţiri ca firul de iarbă. 
Era cald şi linişte, în aer nu se simţea nici o adiere. Pe o 
cracă mărginaşă câteva frunze late ale dudului începură să 
pâlpâie slab, dar obosite se stinseră în nemişcare. Peste sat 
zgomotele erau parcă înăbuşite chiar de la început, parcă 
se dormea în aer. Obosit şi parcă mâhnit, Nilă se uită ţintă 
la prietenul său. 

— Vreai să vorbeşti cu Polina?... Să-i spun Titei s-o 
cheme?... 

— Spune-i! 

Nilă se ridică ceva mai vioi şi vru să se îndepărteze, dar 
Birică îl opri: 

— Nilă, şopti el mohorât. Adu şi o măciucă... 

Nilă se posomori, nu înţelese dintr-o dată, apoi se 
împotrivi slab: 

— Lasă, mă, ţi-e frică de Victor? 

— Nu, dar s-o am aici! mai spuse Birică. 

Nilă se întoarse cu Tita, care şi ea înţelese când îl văzu pe 
Birică lungit sub dud. Dar parcă nu vroia să se ducă. 


— Vreai să vorbeşti cu Polina? întrebă ea. Arăta supărată. 
Să-i ia moartea cu neamul lor! spuse ea aşezându-se. Nu 
ştiu cum o fi Polina, dar Victor, mă gândesc ce proastă am 
fost! Guica mă făcea de râs că aşi vrea eu să mă mărit cu 
Victor! Şi Victor sta acilea şi nu zicea nimic... Nu mă duceu 
la gardul lor! mai spuse Tita furioasă. O să creadă că strig 
să mă vadă el. 

— Lasă, Tito! Du-te! şopti Nilă. 

— Nu mă duc. O s-o trimet pe Ilinca! răspunse Tita şi vru 
să se ridice, dar taman atunci Ilinca o strigă din curte şi 
apoi glasul ei se apropie de grădină şi o strigă iar: 

— “Tito, unde eşti? Hai că trec căluşarii! 

Se auzea într-adevăr în liniştea satului cum se apropie 
cântecul lăutarilor. Birică, Nilă şi Tita ascultară. Deodată se 
auzi strigătul prelung al mutului, urmat de ţipetele ascuţite 
ale muierilor şi fetelor. 

— Abreaaaaaaul!... 

Tita se ridică, Nilă vru să se ridice şi el, dar se uită la 
prietenul său: 

— Hai să vedem căluşarii! 

— Dă-i dracului de căluşari că-i vedem noi pe urmă... le 
găteşti şi mergem pe urmă după căluşari! răspunse Birică. 
— Hai, Tito, du-te odată şi spune-i llinchii, dacă tu zici că 

nu te duci! se supără Nilă. 

Tita plecă, dar Ilinca întârzia să se arate. Căluşarii se 
opriseră undeva foarte aproape şi ţipetele de spaimă vesele 
ale muierilor şi fetelor nu mai conteneau. 

— Ia hai, mă, până la drum, să vedem unde joacă! nu-şi 
putu stăpâni Nilă nerăbdarea. 

Se ridicară şi se întâlniră cu Ilinca. Venea fuga să le spună 
că n-o poate chema pe Polina fiindcă s-au oprit căluşarii la 
ei, şi Polina e în casă, se găteşte. 

— Hai acolo! se hotări Birică. 

Lumea umplea toată curtea lui Bălosu. Nu era loc şi 
năvăleau pe prispă şi în grădină, în spatele casei 
Moromeţilor. Copiii căţăraţi pe garduri urmăreau mutul, 


gata să ţipe şi s-o ia la goană. Bălosu deschisese poarta spre 
şosea şi, cu toate că împrejurimile casei erau înţesate, cea 
mai mare parte din lume rămăsese afară. 

Birică şi Nilă se înghesuiră prin grădină să ajungă mai 
aproape. Birică îi spuse Ilinchii să se strecoare ea până 
lângă prispă şi când o ieşi Polina să-i spună să vină după 
căluş sub dudul din fundul grădinii. El căuta totuşi să se 
apropie de căluşari, s-o vadă pe Polina când o ieşi. Avu 
noroc cu mutul, care se repezi în mulţime urlând şi lovind 
cu sabia lui roşie să facă loc căluşarilor. Ţinu piept năvalei 
înapoi şi se împinse aproape de tot în faţă fără să ia în 
seamă lovitura pe care o primi de la mutul furios. 

Tocmai se începea vestitul joc şi căluşarii se strigau unul 
pe altul să se adune: hăp! hăp! hăp! Se aliniară în mijlocul 
bătăturii cu faţa spre pridvorul lui Bălosu şi îl aşteptară pe 
mut să dea semnalul. 

Tudor Bălosu cu muierea şi cu Victor ieşiseră în pridvor, 
Victor stătea în picioare, îmbrăcat într-un costum gri, cu 
cravată în dungi roşii la cămaşă galbenă de mătase, cu 
capul gol şi pieptănat lins. Arăta cam spălăcit la faţă, dar 
era distins îmbrăcat şi ţeapăn. Tudor Bălosu şi muierea, 
gătiţi şi ei de sărbătoare - Tudor Bălosu purta vestă neagră 
peste cămaşă albă cu mâneci bogate, Aristiţa rochie de 
catifea albastră - stăteau pe scaun avându-l pe Victor între 
ei. Nu oricine putea primi căluşul, care ţinea mai bine de un 
ceas, şi felul cum stătea Victor în picioare şi se uita în jos la 
mulţime dădea de înţeles tocmai acest lucru. 

— Mă, şeful ăla al căluşarilor! strigă el, şi când acesta se 
apropie de Victor, Victor îi spuse: Jucaţi căluşul întreg! 
lucru care plăcu la toată lumea, fiindcă numai la Aristide şi 
la câţiva din sat se juca în întregime acest joc rar. Aristiţa 
Bălosu părea mai retrasă şi mai puţin mândră, şi se uita din 
când în când spre tindă aşteptând-o pesemne pe Polina, 
care întârzia. 

— Mutule! strigă şeful căluşarilor spre mut. Mă, Abreau, 
treci încoace! 


Mormăind, Abreau se apropie cu oala în mână şi se opri în 
faţa căluşarilor aliniaţi. 

Nu era mut şi nu-l chema Abreau, îl chema Costică 
Giugudel şi rostul lui ca „mut” în jocul căluşarilor părea să 
fie al unui regizor sau director de scenă. În timpul jocului 
lovea groaznic cu sabia căluşarii care oboseau sau jucau 
prost, iar căluşarii erau legaţi prin jurământ să nu se 
supere şi să nu întoarcă loviturile, ci doar să se apere cu 
frumoasele lor ciomege la care aveau legaţi clopoței. 
Căluşul ţinea trei zile, de Rusalii, şi istovea cumplit pe 
căluşari, căci era un joc cu atât mai frumos cu cât ritmul 
său ajungea mai încordat şi mai intens. 

Când speria şi stropea cu ouă clocite muierile şi copiii, 
mutul mormăia ca un urs sau urla ca un taur: aabreau! 
Purta o fustă murdară şi zdrenţuită sub care ţinea ascuns 
falusul de lemn. Era boroşcoit pe mâini şi pe faţă cu roşu şi 
arăta înspăimântător. 

Abreau se grăbi să facă aşa-numita numărătoare, trecând 
de la un căluşar la altul şi mormăind nu se ştie ce în dreptul 
vreunuia pe care îl ştia mai slab. Se trase înapoi şi se 
stropşi la ei poruncitor: 

— Hăp-şa! 

— Hăp-şa! răspunse şeful căluşarilor care apoi îşi întoarse 
faţa de la mut şi porni la pas, în tactul muzicii, ocolind în 
cerc cu jucătorii în urma lui. Toţi aveau clopoței la picioare, 
la ciomege şi la fes, betelii şi caftane roşii. Erau oameni din 
sat, dar erau de nerecunoscut, arătau deosebit de frumoşi 
în această îmbrăcăminte a lor. Jocul lor stârnea în sat o 
încântare aproape fără margini; era singurul joc care avea 
rigoarea lui veche: nu se putea juca decât în formaţie, în 
costume, cu mut şi cu încă ceva care era greu de găsit şi de 
păstrat şi anume un conducător neobosit şi mai bun decât 
toţi ceilalţi care „să ştie căluşul”, adică să ţină minte 
numărul şi ordinea figurilor de joc. La a patra măsură şetul 
întorcea faţa spre jucători şi striga chemarea: hăp-şa! la 
care ceilalţi, la măsura următoare, răspundeau în acelaşi 


fel. Din ce în ce însă chemarea şefului se lungea ca o 
rugăminte şi în acelaşi timp ca o poruncă, până ce, deodată, 
el se întoarse cu totul spre jucători, ridică ciomagul 
deasupra capului şi strigă aspru: 

— Hăp-şa! 

— Hăp-şa! i se răspunse şi intrară în plin căluş, şeful 
jucând în faţa lor, mergând de-a-ndăratelea şi strigând 
mereu, în tactul trepidant al muzicii, aceeaşi chemare. 

— Abreaaau! izbucni mutul şi se repezi cu sabia roşie în 
mulţime, care la vederea lui se năpusti îndărăt cu strigăte 
sălbatice de veselie şi spaimă. Mutul scoase falusul de lemn 
şi gonind şi mormăind bestial de-a lungul cercului din jurul 
căluşarilor începu să toarne peste el lapte şi să spargă ouă. 

Fără să se fi uitat spre pridvor, Birică simţi că Polina a ieşit 
din casă şi întoarse capul într-acolo luptându-se cu 
mulţimea care îl înghesuia. O văzu pe Ilinca apropiindu-se. 
Polina stătea în spatele maică-sii, în picioare, cu braţele 
strânse la piept. Văzând-o, Birică uită pentru o clipă totul şi 
înverşunarea se topi în el ca şi când n-ar fi fost. Ea arăta 
veselă şi liniştită, şi când Ilinca lui Moromete se apropie şi îi 
şopti la ureche, Polina dădu din cap că a înţeles şi continuă 
să rămână veselă, cu faţa spre căluşari. 

Buimac, neînţelegând, flăcăul nu mai putu sta la căluşari şi 
se retrase spre grădină. Se duse sub dudul Moromeţilor şi 
se întinse în iarbă cu faţa în jos. Stătu acolo singur, 
aşteptând spargerea căluşului, care părea să nu se mai 
termine. Strigătele animalice ale lui Abreau, ţipetele şi 
râsetele ascuţite spintecau aerul până departe, iar printre 
ele, neîncetat, ritmul clopoţeilor, chemarea încordată a 
căluşarilor, hăp-şa! uneori istovită şi lungă, hăp-şa şi mereu 
în tactul rigid şi intens al viorilor. Când în sfârşit muzica 
încetă şi se auziră strigătele de astă dată răzlețe, hăp! hăp! 
Birică sări în picioare. Viorile însă începură din nou. Uitase 
că după căluş flăcăii şi fetele jucau şi ei horele lor mai 
domoale. 


Se întinse la loc în iarbă din nou mohorât şi înverşunat, 
dar deodată tresări. Polina deschidea poarta grădinii şi se 
apropia. Nu mai arăta veselă, dar nici nu se putea spune că 
ar fi îngrijorată de ceva. Se apropie totuşi cu sfială de flăcău 
şi când se opri îi dădu bună ziua. 

— Bună ziua, Birică! îi spuse şi avu o sticlire ciudată în 
ochi, când îl văzu cum arăta şi cum stătea întins în iarbă. 

Birică se ridică încet şi se dădu după copac. Polina veni 
după el. Se uita la el drept, cam de sus şi aştepta. 

— Ce e, Birică? îl întrebă. 

Era frumoasă, cum stătea înaintea lui cu faţa aproape. 
Avea un obraz alb, bărbia rotundă şi curată. Încă de tinere 
unele fete aveau pe chipul lor ceva muieresc. Polina nu 
avea, şi nici nu se vedea că va avea curând, cu toate că 
împlinea douăzeci de ani. De obicei ţinea pleoapele peste 
ochi şi numai Birică îi cunoştea privirea vie, strălucitoare, 
umbrită totuşi de ceva tainic care nici ea nu părea să ştie ce 
ascunde. Acum se uita la el cu privirea aceea. 

— Ce vreai, Birică? îl întrebă ea din nou şi arăta parcă 
grăbită să se întoarcă la căluş. 

— Va să zică, Polino, eu fluier la tine şi tu îl trimiţi pe tac- 
tău să mă înjure! spuse Birică întunecat. 

Polina nu răspunse şi nu se clinti. 

— Te măriţi, ai? spuse el, de astă dată cu un glas tărăgănat 
de încordare şi ameninţare. Dumnezeul tău că n-am ştiut eu 
cine eşti! exclamă el acum cu o durere vie şi se uită la ea 
crunt, gata s-o plesnească. 

Ea nu se feri, ceea ce îl făcu pe flăcău să se abţină: 

— Şi nu puteai să-mi spui mai dinainte? Să-mi fi spus că 
nu-ţi mai place şi te... 

— Păi, ţi-am spus, zise fata. 

— Când? 

— Joi după Paşti! 

„Joi după Paşti” era o batjocură, adică niciodată. Ea îi 
spusese totuşi ceva atunci la început când el adusese vorba 
de însurătoare. 


— Joi după Paşti, nu ţii minte? repetă ea batjocoritor. Şi pe 
urmă ce, trebuie să-ţi spun ţie cine îmi place? Pe cine îmi 
place pe ăla îl iau. 

Birică o plesni peste faţă cu toată puterea. Ea ţipă înăbuşit 
şi îşi duse braţele la ochi, dar nu se clinti din fata lui. 
Fiindcă el nu mai dădu, îşi descoperi ochii. Ardeau. 

Birică o văzu şi rămase nemişcat sub privirea ei, sumbru şi 
necruţător. Dar ea nu clipea şi o umbră de spaimă şi un 
fulger de bucurie licăriră în privirea lui. 

— Ei, te-ai răcorit?! murmură fata. Birică înghiţi greu de 
câteva ori. Gâfâia. 

— Hai, Birică, nu fi supărat! repetă fata, de astă dată cu 
sfială şi teamă. Nu fi supărat pe mine, că mi-a fost frică de 
tata şi d-aia n-am ieşit. Eu credeam că tata ştie de tine, dar 
el a aflat abia alaltăieri... Stai să vezi cum s-a întâmplat... 

— De ce nu mi-ai trimes vorbă? o întrerupse Birică mânios. 
Să mă fac eu de râsul lumii la poarta voastră! 

— Birică! se rugă Polina cu o voce diferită de a lui, şoptită 
şi fierbinte, şi el începu s-o asculte posomorât şi îmblânzit, 
pe chip cu o expresie care arăta, înainte ca el să fi ştiut, că 
se afla din nou sub puterea simţirii care o stăpânea şi pe ea. 

Era glasul ei cunoscut, glasul ei care îi aprinsese inima. 
Surorile lui, care îi ceruseră să fie necruţător cu ea, nu 
cunoşteau acest glas, iar părinţii ei, care vroiau s-o mărite 
cu altul, nici ei nu-l cunoşteau. 

Chapter 29 


Tudor Bălosu cel puţin nici nu se gândea în clipa aceasta la 
ea. Pentru el măritişul Polinei se şi terminase. Stan Cotelici 
avea douăzeci de pogoane de pământ şi hotărâse în mintea 
lui - deocamdată nu ştia nimeni de acest lucru - să-şi mărite 
fata fără zestre şi anume cu obligaţia scrisă din partea 
ginerelui că renunţă la ea, ceea ce însemna la urma-urmei 
înzestrarea pe socoteala ginerelui, lucru greu de înfăptuit, 
dar acum nu se gândea la asta. În timp ce căluşarii jucau şi 
lumea se înghesuia în curtea lui mică, Tudor Bălosu 


constata încă o dată că locul din spatele casei lui Moromete 
îi trebuia ca aerul. Nu se mai gândea nici la Boţoghină, 
socotea afacerea încheiată, se întreba mereu ce anume ar fi 
de făcut să pună mâna pe locul Moromeţilor şi nu vedea 
nimic şi ura împotriva lui Moromete creştea în el în aşa fel 
încât îşi dădea seama că această ură nu se va opri până ce 
nu-şi va împinge curtea până sub casa acestuia. 

Starea aceasta nu-l părăsi până seara, şi la masă abia 
băgă de seamă că Polina întârzia de la căluş. După masă 
însă, cineva, o muiere, strigă la poartă şi îi spuse Aristiţei că 
a auzit că Birică ar fi furat-o pe Polina. „Aşa o fi?” se 
interesă muierea. Aristiţa răspunse de formă că astea sunt 
vorbe, dar se întoarse în casă înspăimântată şi îi spuse 
bărbatului ei care, auzind, scoase un răcnet de furie. Victor 
înjură de astă dată fără nici o eleganţă şi strigă: „Hai, tată!” 
şi ieşiră amândoi din curte cu ciomege groase în mâini. 

Nici nu se gândeau că Polina ar fi vinovată de altceva 
decât de faptul că e proastă şi s-a lăsat ameninţată de cel 
care a furat-o. Când îi spuseseră că a cerut-o Stan Cotelici, 
ea nu zise nimic, era deci limpede pentru ei că numai din 
prostie s-a dus după al lui Birică. 

— Vezi, tată? Ţi-am spus eu că trebuia să-i fi spart capul 
ăluia aseară când a fluierat în poartă, zise Victor. N-ar fi 
îndrăznit el acuma să-i iasă Polinei înainte. 

La Birică era lumină în tindă şi nimic neobişnuit. Într-un 
fel foarte paşnic, fetele spălau vasele, iar Birică-tatăl, în 
izmene, se pregătea să se culce. Rămaseră cu toţi uluiţi 
când, fără să strige sau să dea de veste cu ceva, Tudor şi 
Victor Bălosu şi încă vro doi, rude ale acestora, năvăliră cu 
ciomegele în tindă şi ameninţară să iasă Polina afară: 

— Polino, ieşi afară de bunăvoie şi hai acasă, dacă vreai să 
nu intru eu peste tine! strigă Bălosu. 

— lar pe dumneata, dom'le Birică, dacă te mai prind că-i 
ieşi Polinei înainte, pe cuvântul meu că-ţi dau la cap! 
ameninţă Victor cu un glas iarăşi elegant. 


Numai că repede îşi dădură seama că Birică n-a fost el 
atât de prost să tragă acasă cu Polina. Intrară prin odăi se 
urcară în pod, căutară prin grajd şi grădină... 

— Ia lasă, Victore! spuse Bălosu într-o vreme, oprind 
cercetările. Ia hai acasă! Hai acasă că s-a terminat, s-a făcut 
de râs, dumnezeul ei de fată... Las-o că se întoarce ea, n- 
avea nici o grijă! dacă n-am s-o omor! 

— Nu e vinovată ea, tată! spuse Victor cu glasul lui spălat. 
Ar trebui să mergem la şeful de post şi să... 

Dar se opri; îşi dădu şi el seama că n-ar fi izbutit decât să 
se facă de râs. 

— Ascultă, Birică, dacă voi credeţi că o s-o las eu pe Polina 
la voi, vă înşelaţi! spuse Bălosu în pragul tindei, adresându- 
se tuturor. Atâta vă spun, că dacă Polina e proastă fiindcă n- 
am bătut-o, dumnezeul ei de fată, că trebuia s-o bat s-o 
omor, şi credeţi că o să-i dau pământ, vă înşelaţi amarnic, 
încheie el cu ceva din felul elegant de a vorbi al fiului său. 
Dar să ştiţi de la mine, mai spuse în timp ce Victor şi ceilalţi 
se îndepărtau spre poartă, nici o brazdă n-o să-i dau şi mai 
bine aţi face să vă duceţi acum şi să-i spuneţi acolo unde s-a 
pitit că n-o să mă împac cu voi orice-aţi face! Să lase mai 
bine fata să vie acasă şi să fim oameni de omenie... Atâta să 
ştiţi, să nu ziceţi că nu v-am spus! Bună seara! 

Bălosu se mai liniştise. N-avea îndoială că ai lui Birică l-au 
înţeles cum trebuie; să se însoare Birică-fiul cu o fată fără 
zestre, nu putea fi o glumă pentru ei. 

Numai că familia lui Birică nu ştia nimic. După ce ai lui 
Bălosu plecară, Birică-tatăl rupse tăcerea uimită care 
stăruia în tindă şi porunci: 

— Să se ducă cineva şi să afle ce e cu ăla; să-i spună să se 
întoarcă acasă, dacă nu cumva e nebun! 

Fata cea mare se îmbrobodi în tăcere şi pieri grăbită în 
întuneric, întârzie cam mult, se întoarse cam după vreo 
două ceasuri. Ea spuse că a fost la ai lui Moromete şi l-a 
întrebat pe Nilă. Acesta i-a spus că Birică s-a vorbit cu 


Vasile al lui Dumitru lui Nae să stea la ei cu Polina până 
mâine dimineaţă. 

Fata arăta parcă împăcată cu ceea ce făcuse fratele ei. Ba, 
ceva din povestea aceasta începea chiar să-i placă. 

— Ei, şi ai fost la Dumitru lui Nae? întrebă Birică-tatăl 
supărat de înfăţişarea fetei. Ce te râzi aşa? 

— Păi râd fiindcă Polina era gătită ca o mireasă, spuse fata 
veselă, dar fără să fie ea însăşi prea convinsă că asta era 
pricina veseliei. Am fost la Dumitru lui Nae şi i-am găsit în 
odaia curată, povesti ea. Erau cu Dumitru lui Nae şi cu fi- 
său Vasile şi cu toţii stăteau şi beau vin!... 

Fata izbucni de-a binelea în râs, spre stupoarea familiei. 

„Ei, bine c-ai venit, Ileano! m-a luat Birică în primire când 
m-a văzut. la stai tu colea, zice, lângă fratele tău şi spune- 
mi că nu eşti supărată pe mine”. „Eu pe tine?!” zic. „Păi da, 
zice, că azi după-prânz m-ai luat la rost... „ „Treaba ta, zic, 
eşti mai mare! N-o să te învăţ eu!” „Ei, ia lasă, Ileano, zice 
Dumitru lui Nae cu glasul ăla al lui. Ia lasă”, zice. 

Fata pufni din nou şi se făcu roşie de ruşine, dar nu-şi 
putea stăpâni veselia. 

— Ce e cu tine?! se dumiri tatăl deodată. Ai băut ceva pe- 
acolo! constată el cu reproş. 

— Să-l ia moartea pe Dumitru lui Nae, mi-a dat cu sila, se 
dezvinovăţi fata, supărată acum că se făcuse de ruşine 
dintr-un pahar de vin. 

Toţi înţeleseră că fata n-a mai găsit de cuviinţă să-i spună 
lui Birică şi Polinei despre ameninţarea lui Bălosu. Ar fi fost 
zadarnic, n-ar fi izbutit decât să le strice bucuria. Încât 
familia se împacă cu ideea că, bine sau rău, Birică s-a 
însurat. 

În zori se pomeniră cu Birică şi Polina intrând în casă, se 
treziră şi rămaseră cu ochii mari şi fără glas, iar mama abia 
putut să mai exclame: 

— Birică, mamă! lar Polinei: Şi tu, Polino! 

Se uitau la ei şi parcă nu le venea să creadă că doi inşi pot 
arăta atât de bucuroşi, că le poate sta atât de bine unul 


lângă altul. Surorile cel puţin parcă se prostiseră cu totul, 
iar cea mică nu se sfii chiar să rămână mai mult timp cu 
privirea asupra Polinei şi să spună: 

— Ce frumoasă eşti, ţaţă Polino! 

— Maică, să vă fie cu noroc! se rugă parcă mama, 
apropiindu-se. Polina îi luă mâna şi i-o sărută; mama o 
îmbrăţişa, dar nu se putu stăpâni şi izbucni în lacrimi. 
Polina însă era veselă, şi la lacrimile soacrei ea se veseli 
parcă şi mai tare. 

— Nu plânge, mamă, că mai avem şi nunta, spuse ea. 

Adică dacă era vorba să plângă de bucurie, să plângă la 
nuntă, când bucuria o să fie mai mare, şi aceste cuvinte 
sporiră şi mai mult bucuria aceasta de acum, venită parcă 
pe neaşteptate. 

Part 2 PARTEA A DOUA 

Chapter 1 


În ziua când Achim se pregătea să ia drumul spre 
Bucureşti, de dimineaţă căzu o ploaie scurtă şi furtunoasă 
care se porni cu picături rare şi puternice ca de piatră. Pe 
prispa casei Moromeţilor stătea un tânăr îmbrăcat într-o 
dulamă jerpelită şi fuma în tăcere, gânditor, fără să ia în 
seamă ploaia care zguduia cerul. Achim se uita nemişcat la 
el, rezemat de stâlpul parmalâcului. În curând pământul se 
acoperi de clăbuci şi aerul se înceţoşa ca de toamnă. 

Mai galben ca ceara - după bătaia cu pândarul îl prinseră 
iarăşi frigurile - Niculae ieşi pe prispă şi se opri între 
tânărul tăcut şi fratele său Achim. Catrina şi fetele, 
Moromete, Paraschiv şi Nilă stăteau şi ei nemişcaţi, 
împrăştiaţi pe toată lungimea prispei şi ascultau înfioraţi 
zgomotele văzduhului. 

— Chestiunea asta nu prea îmi vine mie la socoteală, spuse 
Moromete nemulţumit. Planta are sucurile ei care... 

— Mai bine închină-te la Dumnezeu să nu dea piatră, îl 
întrerupse Catrina înfricoşată că omul ei cârtea acum 
împotriva norilor. Tito, Ilinco, închinaţi-vă voi, că ăştia... 


Dar nu se închină nimeni. Din grădină se auzi zgomotul 
cuiva care vroia să intre în curte. Era Duţulache. Se 
ridicase dincolo de poartă cu labele pe gard şi schelălăia; 
poarta grădinii era prinsă în lanţ. Câinele dădu ocol prin 
spatele casei, ieşi în goană prin grădiniţă şi străbătu 
bătătura supărat şi fleşcăit de ploaie, se piti sub streaşină 
mică a grajdului. 

— Duţulache, vin, mă, încoa'?! îl chemă Moromete familiar. 

— Achime, după ce stă ploaia, pleci? întrebă Niculae cu 
ochii aprinşi, uitându-se cu dragoste când la fratele său, 
când la tovarăşul acestuia care stătea tăcut pe prispă. 

— Da, plecăm, îi răspunse Achim. 

— Şi nu e aşa că vă întoarceţi taman la toamnă? 

— Aşa o fi! 

— Bietul de el, l-a prăpădit de tot pârlita aia de Bisisica, 
murmură mama, la auzul glasului tremurat şi plin de teamă 
al băiatului. l-e drag şi lui să se ducă la şcoală, continuă ea. 
Copiii oamenilor stau cu cartea şi el zace aci pe capul meu 
şi plânge în fiece seară, zise Catrina mai departe, trăgând 
albia de spălat sub streaşina casei. 

— Păi să se ducă, de ce nu se duce! spuse Moromete iritat. 
Şi ce să caute la urma-urmei? Că de trecut clasa tot nu-l 
mai trece! Atunci cum? Doar aşa, ca să se afle şi el în 
treabă?! 

— Nu e vorba că să-l treacă clasa, zise femeia. l-e drag şi 
lui... că toată ziua stă singur pe izlaz şi i-o fi urât... 

— Ce-i facem, Paraschive, ce dăm la caii ăia? zise 
Moromete luând vorba femeii din gură. 

— Mai sunt nişte coceni... mormăi Paraschiv. 

— Şi tu ce faci, Nilă, ce găinezi acolo pe scaun? spuse 
Moromete din ce în ce mai iritat. la du-te şi adu hamurile 
alea să le mai dregem... Niculae, vezi unde e sula, ad-o 
încoace... 

— Ilinco, dă-i sula lui tata, vezi că e pe poliţă, deasupra 
uşii, zise Niculae fără să se mişte dintre cei doi. 


— Şi zici că să te mai duci la şcoală! se răsti mama 
nemulțumită. 

— Da' ce, o doare ghearele să-i dea sula de pe poliţă?!... 
mormăi Niculae arţăgos. 

În loc să se supere, femeia avu un zâmbet ascuns. 
Asemănarea dintre copil şi tată o izbise în clipa aceea. 
„Neamul, lovi-l-ar moartea să nu se stingă!” gândi ea. 

După o jumătate de ceas ploaia se opri şi Achim scoase oile 
din obor. Moromete stătea cu fruntea aplecată în hamuri şi 
cosea. Abia când fiul ieşi cu oile în drum şi se întoarse să-şi 
ia ziua-bună, omul strigă de pe prispă fără să-şi ridice 
privirea din curele: 

— Achime! 

Acesta se apropie. Niculae se apropie şi el, chipul lui 
galben se însufleţise de bucurie. 

— Vezi cum îi faci p-acolo! mormăi Moromete mereu cu 
fruntea şi cu sula în hamuri. Te lăudai că... Tăcu câteva 
clipe lungi, apoi, deodată, încurcat şi nemulţumit, ridică 
fruntea din curele: Soră-mea Guica clănţăne pe la toate 
ulucile că nu vă las să vă căpătuiţi! înfipse sula adânc şi se 
opri uluit: Auzi?! Nu vă las eu! 

— Ai, mă, Achime, ce faci? Când mai ajungem noi la 
Bucureşti? strigă flăcăul din drum. 

Moromete îşi întoarse privirea spre poartă şi observă: 

— Ce e, mă, Cătănoiule?! Crezi că se mută Bucureştiul din 
loc? 

— Hai, nea Ilie, dă-o dracului! răspunse flăcăul supărat. 

— Du-te, mă, şi aranjează-te, viu şi eu acuma, zise Achim 
aşezându-se pe prispă lângă tatăl său. 

Moromete scoase sula din ham şi se întoarse spre Achim: 

— Na! făcu el. Uitaţi-vă la ăsta! Ce-o mai fi aşteptând?! Ce 
mai aştepţi, Achime? 

Niculae izbucni în râs. 

— Tu ce râzi, mă, ca proasta? se supără Moromete, căruia 
pesemne că nu-i ardea de glumă. 

Achim se ridică de pe prispă şi porni spre poartă. 


— Vezi că peste o săptămână începem secerea, zise 
Moromete tare, cu spatele spre drum. Cumpără d-acolo 
câteva seceri şi trimite-le prin ăsta al lui Scămosu... că n- 
avem cu ce secera. 

— Unde îl găsesc eu pe Scămosu? răspunse Achim, 
oprindu-se din mers. 

— Întreabă şi tu pe cineva p-acolo: „Mă, unde trage alde 
Scămosu de la noi din sat?” şi o să-ţi spuie! Fiindcă toată 
lumea îl cunoaşte p-acolo! îl lămuri Moromete sarcastic. 

— Hai, Ilie, lovi-o-ar moartea de vorbă! zise Catrina. Omul 
pleacă la drum şi tu... Achime, ia-mi şi mie o basma, că îmi 
iese părul prin cap, mi-e ruşine şi mie de muieri la 
biserică... se rugă apoi mama. 

— Auzi, mă, Achime, ce spune mă-ta? zise Moromete 
dintre hamuri cu un glas furios. Trimite pentru ea şi pentru 
fetele astea, aşa, cam... o duzină de basmale. 

Paraschiv şi Achim izbucniră într-un râs, care mamei i se 
păru neruşinat. Ea se făcu roşie de mânie şi nu putu înghiţi 
batjocura: 

— Şi ce dacă zic? spuse ea. Zic şi eu ca o mamă, care... 

Moromete întoarse fulgerător capul spre ea. Catrina tăcu 
o clipă. 

— Ia nu te mai uita! îl înfruntă apoi. „Aşa cam o duzină de 
basmale!” îi imită ea glasul furios şi adăugă cu dispreţ: 
Cloşcă! Stă între hamuri şi vorbeşte! Guica al treilea! 

Dar Niculae era vesel, şi Catrina nu-l mai luă în seamă pe 
bărbatul ei. Se uita la Niculae care îi tot sărea lui Achim în 
spinare, încerca să-i pună piedică şi cum acesta arăta 
pentru bucuria lui o înţelegere mai mult decât binevoitoare, 
Achim chiar promise că dacă anul ăsta Bisisica rămâne 
stearpă, are s-o taie la Bucureşti şi are s-o vândă. Ce ciudat 
era copilul ăsta, gândea mama despre Niculae. El nu-şi ura 
fraţii vitregi... 

— Niculae! îl chemă ea mai târziu, după ce Achim nu se 
mai văzu. la-o şi tu prin grădină, vezi să nu bage tat-tău de 
seamă, şi du-te la şcoală! 


Nu pentru că taică-său ar fi avut ceva împotriva şcolii, dar 
astăzi, după cum socotea Catrina, nu l-ar fi lăsat să se ducă 
la şcoală, l-ar fi prins pe Niculae să-i ţină, de pildă, 
hamurile... 

Nu mult după plecarea lui Achim, pe uliţa Moromeţilor fu 
văzut şeful secţiei de jandarmi însoţit de doi soldaţi cu 
puştile în bandulieră şi de un om cu capul bandajat. Câinii 
lătrau nu ca la urs, ci într-un fel deosebit, şi anume aşa ca 
pentru nişte oameni-jandarmi. Mare îi fu mirarea lui 
Moromete când văzu, dintre hamurile şi curelele lui, că 
şeful secţiei trece podişca şi intră chiar la el în curte. 

Duţulache, care până atunci stătuse liniştit, porni glonţ 
fără să latre şi ar fi sărit în capul şefului dacă acesta nu s-ar 
fi tras înapoi şi nu ar fi închis repede poarta. 

Catrina se sperie rău: 

— Mă! îi spuse omului. Scoal' în sus. Jandarmii! Apoi către 
fete: Şi voi ce staţi? Intraţi în casă! 

— Ce-ai, fa, cu ele? zise Moromete, văzându-şi de treabă... 

— Moromete, strigă un glas din poartă, vin' până aici! 
Moromete abia acum ridică fruntea şi se uită cu adevărat 
spre drum. 

Chipul i se prefăcu surprins. 

— Vin” până aici, Moromete, ce, n-auzi? strigă iar şeful de 
post, ezitând să intre în curte. 

Moromete îşi lăsă fruntea în jos şi spuse încet, înfigând 
sula într-o curea, ca şi când ar fi vorbit hamurilor: „... Pe 
mă-ta şi pe tine, găinarule! Parcă ai fi mâncat cu mine dintr- 
o strachină!” Apoi ridică fruntea şi răspunse cu un glas 
binevoitor, glumeţ chiar: 

— Acu! de ce m-oi fi făcând să mă scol degeaba?! Ce-i fi 
având cu mine?! 

— Moromete, n-auzi să vii pân” la poartă? 

— Hai, domnule, că n-o să te mănânce! De ce mai porţi 
puşca aia în spinare? Dacă te muşcă îţi dau autorizaţie să 
tragi în el... 


Şeful de post, însoţit de cei doi soldaţi şi de civilul bandajat 
la cap intrară în curte şi se apropiară de prispa casei. 

— Nea Ilie, zise şeful de post oprindu-se înaintea 
hamurilor, bună-dimineaţa! 

„Aşa!... pe mă-ta de 'oţ!” îşi spuse Moromete în gând, 
satisfăcut. Apoi răspunse cumsecade: 

— Neaţa, domnule Florică! Staţi pe prispă! Uite, mai dreg 
şi eu hamurile astea, că s-au cam prăpădit... mai spuse el, 
deşi nimeni nu-l întrebase ce face. 

— Nea Ilie, unde e băiatul ăla al dumitale care a fost 
duminică cu caii prin Răteasca? Trebuie să-l iau la post, am 
primit o reclamaţie de la moşie. Azi-dimineaţă, personal, a 
venit la mine administratorul şi a reclamat... S-a apucat cu 
omul ăsta, a băgat caii şi oile în ovăzul moşiei, l-a bătut pe 
pândar până l-a nenorocit şi i-a luat şi puşca! Acum te-ai 
lămurit? încheie şeful de post mai puţin familiar. 

— Cine s-a apucat cu omul ăsta? Administratorul? întrebă 
Moromete după un lung timp de gândire. 

— Moromete, nu te preface că nu înţelegi! zise jandarmul. 

Moromete nu mai zise nimic. Se căută prin buzunarul 
flanelei şi scoase de acolo nişte praf de tutun. Începu să 
rupă dintr-un jurnal. Stătea înconjurat de hamuri şi nu 
spunea nimic. După chipul posomorât se părea că 
chibzuieşte adânc ce trebuie să facă. Şeful de post îşi 
pierdu răbdarea. 

— Haide, nea Ilie, că n-am venit să stau la taifas cu 
dumneata. 

— Mă vezi pe mine tăifăsuind, ori nu eşti în toate minţile?! 
răspunse Moromete ieşindu-şi şi el din sărite. 

— Moromete, nu glumi cu mine că o păţeşti! zise şeful de 
post, strângând patul puştii şi ridicându-se de pe prispă 
înfuriat. Cei doi soldaţi strânseră şi ei patul puştilor. 

— De ce s-o păţesc? întrebă Moromete răsucindu-şi 
ţigarea. Apoi adăugă: Ce, m-ai prins cumva furândgăinii şi 
apăsă cu un anumit glas pe cuvântul găini. 


— Cheamă băiatul, Moromete, şi nu mai sta cu mine la 
discuţie! zise şeful de post stăpânindu-se. Eu n-am nimic cu 
dumneata! Dacă ar fi vorba să am, întreabă-l pe Nilă, ălălalt 
băiat al dumitale, să-ţi spună cum m-am purtat cu ella 
premilitară, când era s-o păţească. Ce dracu, ne jucăm de-a 
baba-oarba?! Ei, fir-ar al dracu' de om, te porţi bine cu el şi 
el jefuieşte moşia... Cheamă băiatu! Nu-i fac nimic, îi iau 
declaraţie şi pe baza ei, să se judece cu ăsta! 

Moromete prinse sula în mână şi arătă în spate: 

— Du-te la ăstălalt, la alde Bălosu, sau la alde Voicu 
Câinaru că şi ăia au băieţi care se duc cu vitele. 

— Moromete, n-o mai scălda, îţi spun cu frumosu, zise 
şeful de post amenințând. Nu mă face să pun soldaţii pe 
urma lui şi să spui că sunt om al dracului. Băiatul dumitale a 
fost cu caii şi cu oile şi a intrat pe moşia boierului. 

— Nu e boier, e boieroaică! observă Moromete. 

— Să ştii că te dau în judecată şi o păţeşti urât, îl preveni 
jandarmul. Omul ăsta nu minte! Crezi că i-a căşunat aşa, ca 
orbul, pe băiatul dumitale? 

— Dar ca pe ce i-a căşunat?! Ca orbuli-a căşunat, nu vezi? 
răspunse Moromete căznindu-se să-şi lipească ţigarea. Cine 
ştie cu cine s-o fi bătut şi fiindcă n-a mâncat destulă bătaie îl 
taie capul să intre în târla mea, cu şeful de post! 

— Nene, zise paznicul înfumurat, eu n-am nimic cu 
dumneata. Dar ştiu că e băiatul dumitale. Am întrebat al cui 
este şi mi-au spus. Am întrebat şi pe băieţi şi mi-au spus: „Ai 
lu” Ilie Moromete!” 

— Ce vorbeşti? bolborosi Moromete absent. lete-m'! Ai lui 
Moromete, ai? Deştept mai eşti! Ce-i fi crezând, că numai 
un câine e ciunt de coadă? 

— Moromete, cheamă băiatul şi nu mai discuta! mârâi 
şeful de post uitându-se la soldaţi într-un anumit fel. Ia 
puneţi mâna şi căutaţi-l! ordonă el. Puneţi mâna pe el, că 
dacă n-am să-i trag o bătaie de-o să... 

Soldaţii intrară în casă tropăind, iar şeful de post porni 
spre grajduri, în drum se mai întoarse spre omul bandajat 


la cap: 

— Îl cunoşti, mă? 

— Îl cunosc şi mort, răspunse pândarul apropiindu-se şi el 
de şef să caute. 

— Cum să nu-l cunoşti, dacă te-a picnit în moalele capului, 
observă Moromete vesel. Apoi se supără: în loc să te apuci 
de muncă, baţi câmpii în bocanci, păzeşti pe boier! 

Moromete nu s-ar fi supărat pe pândar dacă în legătură cu 
moşia nu şi-ar fi adus aminte de discuţia de la fierărie şi de 
Ţugurlan. Avea dreptate Ţugurlan: prostu ăsta în bocanci în 
loc să vrea să rupă şi el un lot din moşie, stă şi o păzeşte să 
n-o fure cineva şi trage cu puşca cu sare în copiii oamenilor. 

— Auzi, mă, prostule, că nici nu ştiu cum te cheamă! reluă 
Moromete şi mai supărat. Bine ţi-a făcut, dacă zici că te-a 
bătut, şi nu-l mai căuta degeaba, că a plecat la Bucureşti; 
aşteaptă-l şi tu să se întoarcă. Până atunci poate că îţi mai 
trage cineva o bătaie! 

Chapter 2 


Jandarmi în curtea cuiva nu putea fi ceva de laudă. 
Catrina, de obicei înspăimântată în asemenea împrejurări, 
de astă dată stătea în tindă şi nu-şi putea înăbuşi râsul. De 
la o vreme, mai ales de duminică încoace, bărbatul ei avea 
mereu starea aceasta de nemulţumire şi iritare care ei îi 
stârnea veselia, o stare ciudată pe care ea o numea suceală. 
Moromete era într-adevăr nemulţumit de ceva, dar era 
parcă nemulţumit mai mult de însuşi faptul că era 
nemulţumit decât de acel ceva care îi stârnea de fapt 
nemulţumirea. Catrina nu-şi ascundea satisfacția când îl 
vedea apucat de starea aceasta, ea ştia ce înseamnă, şi se 
simţea parcă răzbunată. 

— Aha! exclamă ea după ce jandarmul plecă amenințând. 
Nu mai zici că suntem noi proaste?! Na! mai zi şi acuma! Că 
eşti deştept tu să te cerţi cu un pândar! Ooo! exclamă 
Catrina ridicând o mână spre cer. Ai umplut pământul cu 
deşteptăciunea ta! 


Moromete se uită uimit la mâna ei şi în ciuda iritării care îl 
stăpânea, trebui să convină că nevasta lui era reuşită. 

— Intră, fa, în casă! râse el uitând o clipă de starea lui. 
Vezi să nu-ţi înfig sula asta undeva! 

— Desfrânatule, spuse Catrina cu indignare bisericească. 
Eşti mort după şedere şi după tutun! Habar de grijă n-o să 
am, să ştii! ameninţă ea. Şi intră în casă triumfătoare. 

Ştia că n-o să treacă mult şi o să le strige, pe ea şi pe fete, 
să se sfătuiască cu ele, nefiind în stare, sau nevroind, nu se 
putea şti, să hotărască singur ce era de făcut. 

Dar Catrina ameninţa degeaba: nu se putea stăpâni să nu 
fie alături de el. Tot aşa se întâmplă şi astăzi; când 
Moromete lăsă hamurile şi intră în casă, ea chemă cea 
dintâi fetele cu glas îngrijorat: 

— Tito, Ilinco! Hai la tată-tău! Hai, că ce-o să fie acuma 
fără oi, o să fie vai de capul nostru, o să mâncăm ştir şi 
urzici! 

— Păi dar! exclamă fata cea mare supărată. Taci că te găsi 
grija! Când îl îndemnai pe tata să-l lase pe Achim să plece, 
mă făceai pe mine proastă! 

— Ho! o opri mama împăciuitoare. Ho, că n-o să murim! 
Trăieşte lumea şi fără oi. Mai rău e de tat-tău, că vă duce 
grija şi nu ştie nici el ce să facă. 

— Ba o să-i dau să mănânce numai urzici! se împotrivi Tita 
intrând în casă peste tatăl ei. 

Paraschiv şi Nilă nu erau acasă, plecaseră nu se ştie unde. 
Niculae fugise la şcoală. Ilinca intră şi ea în odaie şi se 
aşeză lângă sora ei. Stăteau amândouă supărate şi 
potrivnice şi păreau hotărâte să nu-i dea tatălui nici o mână 
de ajutor. Mama se aşeză pe celălt pat, dar nu prea aproape 
de bărbatul ei. Ea vorbi cea dintâi şi spre surprinderea 
tuturor începu prin a-l învinui pe tată de un lucru la care nu 
se gândise nimeni până acum, şi anume că nu era rău căi s- 
a dat drumul lui Achim la Bucureşti, dar de ce trebuia săi 
se dea drumul cu toate oile? Nu se putea să fi lăsat aci 
şapte-opt dintre ele şi să aibă familia ce mânca? Se putea, 


cum să nu se poată, dar aşa se întâmplă într-o casă unde 
stăpânul sade toată ziua şi bea tutun: toate ies de-a- 
ndoaselea şi toţi trag în toate părţile! Cum o să fie bine?! 

Ce ciudat lucru! Auzind aceste învinuiri, tatăl nu numai că 
n-o opri pe mamă să vorbească mai departe, dar lăsându-şi 
fruntea în jos, el parcă chiar o îndemna să-l învinuiască şi 
mai mult. Ceea ce Catrina şi făcu, şi încă cu multă 
pricepere, deoarece nu era prima dată când jucau 
împreună, faţă de copii, această comedie. 

— Că dacă ne-am învăţat cu ele, acum o să fie rău... Mai 
bine nu le-am fi luat şi n-aveam greutatea la bancă! Numai 
tu eşti vinovat: cu cinci mii de lei pe care i-am plătit astă- 
toamnă la bancă cumpăram o vacă şi era mai bine şi nici 
prăpăditu ăla de Niculae nu se mai chinuia cu ele pe izlaz... 
Că am zis că din pricina lânii, că vaca dă lapte, dar oile dă şi 
lână... lar acuma uite că n-o să fie niciuna, nici alta, şi fetele 
astea, râde lumea de ele! Râde Guica! 

— Ei, mânca-o-ar pământul de Guică! spuse Moromete cu 
fruntea în pământ. 

— Mânca-o-ar pământul, dar vine colea şi te face de râs! i- 
o reteză Catrina cu asprime. Vine colea şi râde de asta mai 
mare, că ar vrea să se mărite cu Victor! 

— Pe mă-sa de Victor! mormăi tatăl posomorât. 

— Pe mă-sa, pe mă-sa, dar ce-ţi pasă ţie dacă fata o să 
rămână aici nemăritată? strigă Catrina furioasă. 

— la mai taci din gură, mamă, că nu e vorba de măritiş! 
Dacă e vorba să mă mărit, şi mâine mă mărit! spuse Tita 
supărată pe mama ei. 

Mama tăcu. Izbutise deci să atragă şi spre ea supărarea 
fetelor. 

— Chestiunea stă în felul următor, începu Moromete cu un 
glas mai puţin vinovat decât s-ar fi crezut, totuşi prevenitor. 
Nu e asta care zice mă-ta, se adresă el fetelor, că dacă e să 
cauţi în satul ăsta - şi de astă dată se adresă mamei - n-ai 
să găsăşti o fată mai vrednică decât Tita. Nu e problema 
asta! Şi nici că am rămas vara asta fără oi! Că fetele astea 


sunt supărate şi îmi spun mie că o să-mi dea numai urzici! 
Poţi să-mi dai şi scaieţi, Tito, că eu nu mă supăr! o asigură el 
şi rămase o clipă nemişcat şi convins (adică toată lumea ştie 
că el mănâncă orice şi se miră că fata îl ameninţă cu 
urzicile). 

— Hai, lovi-o-ar moartea de suceală, vorbeşte ca lumea, nu 
te mai fandosi! spuse Catrina, izbutind să nu pufnească în 
râs. 

— Păi nu e problema asta! se dezvinovăţi Moromete 
uitându-se la mamă şi rugându-se parcă de ea, cu durere, 
să fie înţeles că nu e vorba de ce-o să mănânce el. 

— Spune odată şi nu mai ţine fetele aici, că au treabă! 

— Ce facem cu fonciirea! aruncă Moromete deodată grăbit 
şi cu mâna făcu gestul: iată, asta e problema! Ce facem cu 
fonciirea, că vine ăla peste o săptămână şi nu ne mai iartă! 
repetă el cu un glas dramatic. Că nu e vorba de urzici, 
încheie supărat şi posomorât. 

Dar atât glasul său dramatic cât şi supărarea cu care 
încheie nu făcu fetelor nici o impresie. Tot aşa, el părea mai 
mult supărat că era el supărat, că nu-i era lui bine. 

— Atunci de ce n-ai făcut cum am zis noi? spuse Tita, 
ghicind această stare ascunsă a tatălui. De ce i-ai dat 
drumul la Bucureşti? De ce-ai tăiat salcâmul? Dacă e vorba 
să răbdăm, barim să ştim că nu răbdăm degeaba, că o să 
vie grâul şi o să avem, nu să-l vindem să plătim banca. 

— Şi dacă nu pleca Achim la Bucureşti cu ce plăteam? 
întrebă tatăl vrând s-o încurce, deşi gândul fetei era 
limpede. 

— Cu ce plăteam? Cu oile plăteam. Le vindeam şi plăteam, 
spuse fata. 

— Aha! făcu Moromete fără noimă. 

— Şi ne rămânea şi lâna şi aveam şi ce mânca toată vara, 
spuse şi Ilinca. 

— Măi fetiţelor! se rugă Moromete din nou, îndurerat că 
nimeni nu înţelege ideile lui atât de simple. Măi fetiţelor, 
repetă el, păi nu ne-am înţeles noi că o parte din bani ne 


trimite Achim să plătim banca? Nu ne-am înţeles aşa? Ce 
Dumnezeu, uităm de la mână pân'la gură? De ce să vindem 
oile? O parte din bani ni-i trimite Achim, iar ce n-ajunge 
pentru bancă, mai dăm din grâu! Aşa s-ar făcea că ne-ar 
rămâne oilea aici, am plăti banca şi n-am vinde nici cine ştie 
ce grâu! De ce nu înţelegeţi voi! 

Mama se prefăcu că a înţeles. 

— Ar fi bine aşa! 

— Păi aşa trebuie să fie! se miră Moromete că există 
îndoieli în privinţa asta. Aşa trebuie să fie, repetă el convins. 
Vedem cu toţii că Dumnezeu are grijă de noi (şi aceste 
cuvinte el le spuse ca să-i facă plăcere mamei), are să se 
facă grâu berechet şi în felul ăsta scăpăm de bancă pe 
jumătate şi ne rămân şi oile! Nu mai spun de banii care le 
rămân lor! O să-i las să facă ce vor ei cu banii ăia! Şi dacă o 
să fie cinstiţi şi n-o să se apuce să înşele lumea, o să fie bine 
de toţi! 

Moromete tăcu şi mama se uită nedumerită la fete. Era 
limpede: avea să fie bine, de ce mai erau nemulţumite? 

— Lasă, maică, răbdăm şi noi vara asta! le mângâie ea. 

— Dar ce-i facem cu fonciirea! turnă Moromete apă rece 
peste propria-i liniştire. Şi ce-i facem cu fonciirea acuma! 
Că dacă ar fi să ne mai lase şi anu ăsta, poate o veni vreo 
lege să ne mai taie din ea! Trebuie să vie, fiindcă toată 
lumea geme, dar ne apucă de ea acuma. 

— Păi cât avem noi de dat? se interesă Catrina. 

— Patru mii! 

— Păi mai plăteşte şi tu din ea acolo şi las-o până la anu! îl 
sfătui Catrina. „Mai lasă-ne, Jupuitule, nu ne lua cămaşa din 
spinare”, vorbeşte şi tu cu el! 

— Am vorbit... pe mă-sa de jupuit cu ochii ăia ai lui, am 
vorbit, cum să nu vorbesc, răspunse Moromete furios. M-a 
trimis la perceptor, zicea că numai perceptorul poate să mă 
amâie. M-am dus la ăla şi ăla, oleu, nici nu vrea să stea de 
vorbă. Dar n-ar fi nimic dacă m-ar amâna până după culesul 


porumbului. Aşi vinde şi din porumb, că o să se facă şi 
porumbul, şi am scăpa, dar mă apucă acuma! 

— Împrumută-te şi tu la Aristide! 

Asta era! Aici vroia să ajungă. De fapt hotărârea de a se 
împrumuta o luase el mai dinainte dar vrusese să aibă şi 
girul fetelor. Moromete se ridică de pe pat şi deodată părăsi 
consiliul de familie. 

— Aoleu, mă dor oasele! se cumpăni el pe şolduri. 

Avea cu totul alt glas. Se îndreptă spre uşă şi ieşi, lăsând-o 
pe Catrina să se descurce ea cum o şti cu fetele. 

Chapter 3 


Aristide nu fusese cămătar şi nu împrumutase bani decât 
la începutul începuturilor, acum vroia să se uite acest lucru, 
dând de înţeles că el se îmbogăţise datorită politicii. 

A împrumuta cu bani şi a sta la pândă pentru ca în 
momentul potrivit să-l scoţi pe om la vânzare sau a „ajuta” 
pe cineva în aşa fel încât ajutorul acesta să-ţi fie întors de 
cinci ori mai mult, de pildă să dai un sac de grâu şi să-l 
primeşti înapoi după treieriş, dar la preţul din timpul iernii, 
în felul acesta putea să facă avere Tudor Bălosu, care 
niciodată n-avea să ajungă primar, dar nu Aristide, care 
străbătea judeţul pe motocicletă şi avea deschisă uşa 
preotului, a judecătorului şi chiar a prefectului. Aristide nu 
mai împrumuta nici bani, nici cereale, avea nevoie de ele 
pentru combinaţii comerciale în afara satului, care trebuia 
să rămână numai o piaţă, ca să zicem aşa, a prestigiului 
politic şi socotea că pe bună dreptate afacerile acestea 
mărunte cu oamenii sfârşeau totdeauna, din punct de 
vedere electoral, prost pentru cel care le făcea. Crâşmac, 
adversarul său țărănist, nici acum nu ştia pentru ce, numai 
după doi ani, căzuse în alegerile pentru consiliile comunale. 

Moromete ştia că Aristide nu împrumuta bani, dar asta n- 
avea nici o importanţă. Mult mai important era faptul că el, 
Moromete, se ducea la Aristide să-i ceară ceva. 


Casa lui Aristide era aşezată în centrul satului, unde se 
încrucişau toate drumurile comunale şi judeţene. Centrul 
semăna cu un cerc turtit şi tăiat. De aici se putea apuca 
spre răsărit, şoseaua Glavacioc - Bucureşti (80 km); spre 
miazăzi, spre Dunăre (60 km); gara era la 4 km de sat, iar 
spre munte, spre „creierul Carpaţilor” cum spuneau 
oamenii, era de obicei urmărită şoseaua care însoțea calea 
ferată până la Piteşti - Curtea de Argeş. 

Clădirea cea mai impunătoare a comunei era banca 
populară cooperativă „Primăvara”, clădită în 1931 şi care 
dăduse faliment îndată ce apăruse legea conversiunii. Era 
clădită în stilul primăriilor comunale, dar mult mai mare, cu 
paisprezece trepte de ciment, cu câte două coloane în părţi 
şi cu două intrări laterale mai mici. Acum era folosită la 
întrunirile consiliului comunal, sau ale comitetului 
bisericesc, sau în timpul campaniilor electorale. Uneori 
tinerii obțineau aprobarea lui Aristide pentru baluri şi 
serate. 

Alături de bancă, înconjurată de o bogată grădină cu pomi 
şi straturi de zarzavat şi flori, se afla casa parohului Petrică 
Provinceanu, care imita clădirea băncii. În partea cealaltă a 
centrului, ocupând o mare întindere de pământ, se vedea 
conacul fostei moşii, cu numeroase dependinţe. Acum 
conacul era închiriat de maior (sau vândut, nimeni nu ştia) 
staţiei de agronomie şi montă care fusese înfiinţată de 
curând. Bătrâna Marica şi fiica ei cu părul verde locuiau în 
spatele staţiunii, într-o clădire ceva mai mică decât conacul. 
În faţa staţiunii, peste drum, se afla o căsuţă mică şi 
pipernicită: acolo locuia ruda lui Moromete, Parizianul, 
„Guica al doilea mai prost”, cum îi zicea Catrina. Mama lui 
Parizianul era soră cu nevasta dintâi a lui Moromete şi pe 
vremuri ea însoţise la Paris, ca servitoare, pe cucoana 
Marica. La câteva luni după ce se întorsese de acolo 
născuse, nemăritată fiind, un băiat pe care Moromete îl 
poreclise Parizianul. Parizianul era mai mare decât 
Paraschiv, şi se însurase de mult; avea un băiat cam de 


seama lui Niculae. De nenumărate ori Aristide îi oferise 
pământ şi bani, numai să-şi vândă casa şi locul care stăteau 
înfipte ca un cui în coasta gospodăriei acestuia. Nu vroise. 

Aristide avea o curte imensă care înconjura din trei părţi şi 
căsuţa şi locul lui Parizianul. În curte se ridicau două 
şoproane uriaşe sub care se odihneau o batoză vopsită în 
roşu şi un vapor al cărui coş răzbătea printr-o gaură făcută 
în acoperiş. Casa lui Aristide era toată învelită în coarde de 
viţă care se împleteau de la stâlpi până la streaşină, 
ajungând până în vârful acoperişului. Casa era împrejmuită 
cu un gard mic făcut din scânduri vopsite cenuşiu, iar în 
spaţiul dintre prispă şi gard creşteau flori. De-a lungul 
gardului dinspre drum, pe partea dinafară a curţii, Aristide 
lăsase o fâşie lungă pentru jocul de popice. Construise chiar 
anume un fel de acoperiş, demontabil, pe care îl întindea 
peste gard atunci când ploua. 

Avea cârciumă, care era aşezată cu obloanele spre centru. 
Doi stâlpi în afară susțineau o prelungire mare a 
acoperişului, sub care Aristide scotea trei-patru mese mici 
cu scaune, la care se putea aşeza oricine. 

În continuarea şoselei, de la centru spre răsărit veneau 
rând pe rând: o fântână de piatră, şcoala primară, o uliţă 
care ducea spre prima biserică, primăria comunei, faţă în 
faţă cu primăria, casa notarului, alături de el casa ginerelui, 
directorul şcolii primare, învățătorul Toderici, apoi casa 
celui de al doilea paroh al comunei, un tânăr învăţător care 
se făcuse popă şi reuşise să împartă chiar anul acesta 
parohia în două (acum umbla prin sat şi strângea de la 
oameni să repare vechea biserică). Alături de el se afla 
magazinul comercial şi casa lui Petre lanculov, vechi 
negustor al comunei. 

Acesta era centrul sau Devale, cum i se spunea, pentru că 
într-adevăr comuna semăna cu o albie şi orice uliţă pornea 
la vale spre fundul acestei albii. La marginea dinspre răsărit 
a comunei, pe un câmp deschis, împrejmuit cu un gard înalt 


de sârmă ghimpată, se afla moara cu valţuri a lui Aristide şi 
presa de ulei. 

Moromete îl căută pe Aristide la primărie şi întrebă 
secretarul dacă „domnul primar ăsta” e aici. 

Secretarul primăriei era un om care avea pentru 
Moromete multă consideraţie. Cândva Moromete fusese 
consilier comunal, o singură dată şi, nu se ştie de ce, nu-i 
plăcea să i se amintească de acest lucru, era şi acum 
membru în comitetul bisericesc dar nu se ducea niciodată la 
adunări, şi pe vremea aceea, murind secretarul primăriei, 
Moromete îl susţinuse în consiliu pe tânărul Oprescu, 
secretarul de acum, care nu uita acest serviciu şi îi păstra 
lui Moromete o veche şi inutilă, nu recunoştinţă, ci 
consideraţie, recunoştinţa fiind ceva care trebuia să i se 
cuvină lui ca secretar, fiindcă el era acela care scotea 
pentru oameni copii după registrul de naşteri, acte de 
naţionalitate şi origine etnică, bilete pentru vite şi 
adeverinţe... 

— Am onoarea, dom'le Moromete! spuse secretarul fără să 
se oprească din scris: scria nemaipomenit de repede şi de 
frumos şi izbutea să facă acest lucru fiind, ca orice secretar 
de primărie, jumătate beat; am onoarea şi toată stima, 
repetă el, cu ce te pot servi? 

— Cu o ţuiculiţă, spuse Moromete ironic. Primarul ăsta e 
aici? 

— Este! răspunse secretarul cu un glas ca de chelner. 
Este! strigă el, continuând să scrie în felul lui 
nemaipomenit, spre admiraţia oamenilor, care nu lipseau 
niciodată de pe capul lui. 

Moromete ieşi din birou şi intră la primar. 

Aristide îl întâmpină cu voioşie. Era un om cu trăsături 
tinereşti, deşi avea tâmplele încărunţite. Gulerul alb al 
cămăşii, răsfrânt peste haină, accentua buna dispoziţie 
tinerească a primarului. 

— A... Moromete! strigă el ridicându-se de după birou şi 
dând la o parte hârtiile şi ziarele pe care le răsfoia. Aha! 


Aha! exclamă. Ai citit în gazetă discursul lui Madgearu şi ai 
venit să-mi spui că o să cadă guvernul! $Şmecher Moromete! 
Crezi că o să ieşi primar?! He, he, he! Hai noroc!... Stai jos, 
nea [lie, stai pe scaun. Ce faci, domnule? E posibil, după 
cum se aude, că la toamnă o să fie alegeri generale, dă-o 
în... mă-sii, trebuie să intri în consiliul comunal. 

Aristide se întoarse vorbind la birou şi, aşezându-se la loc 
pe scaun se dădu puţin pe spate şi se întrerupse familiar şi 
totodată politicos: 

— De ce nu stai, nea Ilie! Stai, domnule, pe scaun!... Ia 
spune-mi, nea Ilie, Cocoşilă ce mai face? 

Moromete, depăşit de veselia şi politeţea primarului, se 
aşeză pe scaun şi nu zise nimic. Aristide, degajat, reluă 
printr-o nouă exclamaţie: 

— He, he, he! râse el. Cocoşilă îi înjură pe liberali, dar nu 
vrea să spună cu cine o să voteze. Te pomeneşti că l-ai atras 
dumneata să voteze pentru Iorga! 

— Nu vrea! zise Moromete. 

— He, he, he! 

— Da. Cică nu se poate discuta cu el. 

— Cu cine? 

— Cu Iorga. 

— De ce? 

— Cică degeaba are doi creieri, că niciunul nu e bun. 

— Iorga? He, he, he! râse Aristide. He, he he, Moromete, 
ciudat mai eşti! Care va să zică degeaba are doi creieri, he, 
he, he, fugi d-aici... Chiar aşa zice? Ce zice?... Lasă, nea Ilie, 
tot cu ai noştri o să votaţi toţi, ce să mai discutăm! la spune, 
ce mai faci? Vreai ceva p-aici, vreun act? 

— Aş vrea eu un act, dar nu se poate! zise Moromete. 

— De ce să nu se poată?! Pentru dumneata facem noi. 

— Oare? încercă Moromete uitându-se dintr-o parte la 
primar. Aşa, un act! zise el şi începu să spună cu glas oficial 
şi să scrie cu mâna în aer prin faţa ochilor: 

Act. 


Domnul Ilie Moromete, din comuna cutare, judeţul cutare, 
consfinţim noi că nu mai are dreptul săplătească fonciire şi 
impozite! 

— He, he, he! izbucni primarul nestăpânit, uitându-se 
curios la mâna lui Moromete care tocmai semna actul în aer 
cu o mişcare lungă şi încogârliţată. He, he, he, las-o 
dracului, nea Ilie, dă-o în... mă-sii! 

— Sigur, îţi convine să râzi, dar ia întreabă-mă pe mine! 

— Ai de plătit mult? 

— Hm! făcu Moromete. 

— He, he, he, las-o moartă, nea Ilie, se veseli Aristide. Anul 
trecut dumneata nici nu ştii că eu personal l-am oprit pe 
perceptor să nu-ţi confişte căruţa! Păi dacă o tot amâi... He, 
he, he! Te pomeneşti că ţi-au şi luat ceva din casă! Ai? 

— Nu! spuse Moromete parcă cu recunoştinţă că nu s-au 
purtat încă cu el în acest fel. Nu, nu mi-au luat nimic, 
adăugă. Dar o să-mi ia! spuse apoi cu glas de parcă i-ar fi 
făcut celuilalt o promisiune. 

— O să-ţi ia? He, he, he! Las-o moartă, nea Ilie! Lasă că 
dacă o să fii ales în consiliul comunal ne descurcăm noi. 

Aristide nu mai râse. Moromete se uită o secundă la el, 
apoi întoarse capul în altă parte şi rămase nemişcat şi 
posomorât. Primarul îi propunea într-un fel destul de 
lămurit să devină omul lui. Ceva asemănător se mai 
întâmplase o dată pe vremea când Aristide nu era aşa de 
bogat şi Moromete nu atât de prudent în politică. Aristide 
plăcuse oamenilor şi fusese susţinut în alegeri, iar consiliul 
comunal din care făcuse parte şi Moromete aprobase cu 
multă nevinovăție două importante hotărâri pe care le 
propusese Aristide îndată ce fusese ales primar: o hotărâre 
cu privire la un monument în cinstea eroilor şi alta cu 
privire la ridicarea unui cămin cultural. Amândouă 
proiectele trebuiau realizate prin autoimpunere. Porniseră 
membrii consiliului comunal prin sat cu căruțele şi 
strânseseră grâu şi porumb; de două ori, în doi ani; şi 
oamenii dăduseră, avuseseră încredere în consilierii lor; iar 


consilierii predaseră grâul şi porumbul primarului, în care 
aveau încredere; iar primarul nu dezminţi încrederea 
consilierilor săi, ridică un monument de ciment de doi metri 
pe un teren de un metru pătrat, monument pe care fură 
trecuţi toţi eroii războiului de reîntregire şi clădi o aripă a 
şcolii începută de mult, adăugând, sub frontispiciul pe care 
scria Şcoala, şi: Căminul cultural. Dacă între timp Aristide 
n-ar mai fi luat şi alte hotărâri la fel de importante, de astă 
dată referitor la executarea bugetului comunei, la folosirea 
terenurilor şi altor bunuri ale primăriei, şi nu le-ar fi 
executat în acelaşi chip, adică având grijă să nu existe hârtii 
sau să existe hârtii care îl acopereau, afacerea cu 
monumentul şi căminul cultural ar fi sfârşit rău pentru el, 
adică aşa cum i s-ar fi întâmplat oricărui om care n-ar fi fost 
total cinstit; dar amestecată cu altele şi întinsă pe mai mulţi 
ani, această afacere de început se împletise într-un lanţ 
gros, puternic şi total, pe care nimeni, o dată ce lanţul se 
formase, nu mai putea să-l desfacă. Moromete cunoştea şi 
el această chestiune cu monumentul şi căminul cultural, dar 
Aristide îi dăduse de înţeles că afacerea era în ordine; era 
foarte mirat că Moromete nu-i spusese din vreme să-i dea şi 
lui nişte izlazuri să le folosească; ce dracu, toţi consilierii 
luaseră, numai Moromete rămăsese... 

Drept răspuns Moromete părăsise consiliul şi se găsiseră 
destui care să râdă de elcă a fost prost şi nu s-a ales cu 
nimic şi că de aceea nu se mai duce pe acolo. Poveste veche 
şi uitată chiar şi de Moromete. Dar iată că Aristide n-o 
uitase şi îi propunea iarăşi, având în vedere alegerile 
apropiate, să voteze din nou pentru el şi să-l sprijine iarăşi 
în sat. În schimb Aristide avea să-l ajute să se descurce în 
consiliul comunal mai bine ca data trecută. 

— Ştii că eu nu fac aici la primărie decât să iscălesc hârtii, 
spuse Aristide mai departe, văzând că Moromete tace 
posomorât. 

„Se ştie de mult că eu las acuma pe alţii să se ocupe de 
afacerile primăriei”, însemnau de fapt cuvintele lui. 


— Nu mai am timp nici să mor, adăugă el vesel, şi nu 
minţea, era ocupat până peste cap cu construcţia unei noi 
mori în Tătărăşti, o comună mai mare decât aceasta de aci 
unde era primar. A! Ce zici, Moromete? 

— Domnule, i-am dat drumul la Bucureşti, răspunse 
Moromete după lungă vreme de tăcere. I-am dat drumul la 
Bucureşti şi e vorba să-mi trimeată nişte franci! repetă el. 
Dar mi-e frică să nu vină iar Jupuitu după fonciire! 

— Stai că nu pricep nimic, zise Aristide. 

— N-auzi că i-am dat drumul la Bucureşti lui Achim? spuse 
Moromete puţin supărat că celălalt nu înţelegea. I-am dat 
drumul lui Achim, lui fi-meu! 

— Ei şi? 

— Trebuie să-mi trimeată nişte franci! 

— Nu pricep!... 

— N-am acuma să-i dau ăluia cu fonciirea. 

— Ei si? 

— Dă-mi patru mii de franci să-i dau la fonciire şi când îmi 
trimite fi-meu, ţi-i dau îndărăt... 

Aristide se hotări repede: 

— Mi-am închipuit eu, când te-am văzut, de ce ai venit, 
Moromete, spuse el devenind din nou vesel. Bine, atunci 
rămânem înţeleşi: îţi dau. Şi se ridică de la birou: prietenii 
mei îi împrumut cu plăcere. Hai cu mine pe la cârciumă că 
n-am bani la mine! 

De la primărie la Aristide nu era departe. Mergeau 
împreună agale. Aristide era mai înalt, şi cu toate că era 
elegant în costumul său uşor, de vară, albastru-deschis, cu 
pălărie moale de pai de orez, atrăgea atenţia mai puţin 
decât Moromete, care arăta parcă supărat, şi avea o 
expresie ca şi când nu singur, ci silit de cineva ar fi mers 
alături de primar. 

Chapter 4 


În acest timp Paraschiv pornise înfrigurat spre tuşă-sa 
Guica. Achim plecase şi trebuia făcut ceva repede cu Nilă, 


să-l îndemne să termine o dată cu bombănelile lui de 
neînţelese. 

— Ei, gata, ga Mario! îi dădu Paraschiv de veste tuşei. 
Gata, dar nu ştiu ce să fac cu Nilă, că îmi vine să-i dau 
câţiva pumni după ceafă şi să-l satur. 

Guica stătea în faţa bordeiului şi împletea la ciorap; ea nu 
luă în seamă supărarea nepotului şi, de bucurie că în sfârşit 
Achim plecase, scăpă câteva ochiuri la ciorap. 

— Ce vorbeşti, Paraschive? şopti ea cu glas strâns. I-a dat 
drumul? A plecat? Când a plecat? 

— De dimineaţă! răspunse Paraschiv. Mi-era niţel frică şi 
mie: haiti, acu'âl întoarce îndărăt! Că şi ăla se moşmonea, 
se moşmonea... mai adăugă Paraschiv supărat. 

— Aşa, mă! Aşa! continuă Guica cu bucuria ei sărată şi 
niţel surdă, ca şi când bine făcuse Achim că se moşmonise. 
Aha! Aha! mai exclamă ea. Şi alea ce zicea? A? Paraschive! 
Alea nu zicea nimic? 

Paraschiv nu răspunse. 

— Hai, mă, dă-te naibii, ce eşti supărat? îl certă Guica. De 
ce nu spui? Acuma trebuie să plecaţi şi voi! Când plecaţi? 
Paraschive, se rugă Guica sfătuitor, vezi, nu staţi mult p- 
acolo! Un an, doi şi întoarceţi-vă acasă. Eu ţi-am mai spus. 
Locul ăla din spatele casei e al tău. Cu banii din Bucureşti 
faci o casă pe el, te însori, cumperi pământ şi să mor şi eu 
acolo ca o creştină între ai mei, să aibă cine să mă 
îngrijească. Vorba ăluia, să nu vie un străin! Că de! Suntem 
de-un sânge! Şi acolo, în Bucureşti, mai trimite-mi şi mie un 
frâng, că dacă nu eram eu să vă învăţ de bine, ce făceaţi? 
Nu mai pierdeţi vremea de pomană, să mai munciţi şi la 
secere pentru ei! Auzi tu?! Când plecaţi? 

— Nu vrea boul ăla de Nilă, ga Mario, n-auzişi ce-ţi spusei? 
zise Paraschiv scuipând şi făcând ca buzele lui să se 
încalece şi să se despletească în fel şi chipuri. 

— Ce, e nebun?! se mânie Guica, oprindu-se surprinsă din 
împletit. 


— Cică: „Nu, bă, că cum să plecăm cu caii şi să lăsăm grâul 
pe câmp?”; Cică: „Nu acuma, bă, mai încolo, pe la 
Sântămărie!” 

— Păi şi tu, zise Guica, prost eşti? De ce n-ai venit cu el 
încoace? Ia du-te şi vin” cu el încoace! Ce, e prost? 

— E prost, răspunse Paraschiv scuipând furios. Apoi 
continuă cu un glas gros, care vroia să semene cu al lui 
Nilă: „Că ce, bă, ce ţi-a venit şi ţie! Plecăm acuma, râde 
lumea de noi: ăia ai lui Moromete fugiră câteştrei de acasă 
şi-l lăsară pe tat-său singur cu grâul pe câmp... , 

— Du-te, mă! Du-te! zise Guica fără să mai asculte. Du-te, 
mă, n-auzi? Du-te şi vin cu el încoace! Am să-i spun eu ceva 
şi ai să vezi că n-o să mai zică nimic! 

Nilă însă plecase cu caii la păscut şi abia a doua zi spre 
seară se întâlniră cu tuşa lor. 

Când îi văzu trecându-i pârleazul, Guica se ridică de pe 
scăunelul ei din faţa bordeiului şi le făcu semn să vie după 
ea înăuntru. Ca de obicei nepoţii îşi îndoiră cefele să nu se 
izbească cu fruntea de pragul de sus al uşii, intrară în odaie 
şi se aşezară tăcuţi pe aceleaşi scăunele de-o şchioapă; se 
fereau să stea pe pat, care era de totdeauna şubred şi s-ar 
fi putut rupe cu ei. 

Guica se aşeză pe prag în faţa lor, fără să-şi lase ciorapul 
de la gât şi începu: 

— Ei, Nilă! Păi ce-am vorbit noi până acuma? Ia ascultă 
aici la mine: lui Achim i-a dat drumul la Bucureşti şi dacă nu 
trimite bani, crezi că tac-tău e prost? Păi ştii ce e în stare să 
facă? Să se ducă peste el acolo şi să nu mai puteţi face voi 
nimic! Tu auzi, mă?! 

Paraschiv se uită la Nilă şi făcu un semn din mâini care 
vroia să spună: vezi! Nilă se uită la Paraschiv şi dădu din 
umeri vrând să spună că nu înţelege nimic. Guica deschise 
gura să-i dea drumul mai departe, dar Paraschiv o 
întrerupse. El îi aruncă fratelui o privire de dispreţ şi parcă 
mugi: 

— Mai şi vorbeşti! 


— Ce vorbesc, mă, ce vorbesc? bolborosi şi Nilă în felul lui 
de neînțeles, din care nu puteai să-ţi dai seama niciodată 
dacă protestează, cere explicaţii, sau pur şi simplu nu 
pricepe despre ce e vorba. 

— Cum nu vorbeşti? Păi nu spui? reluă şi Paraschiv. 

— Ce spun? 

— Cum ce spui? Că: „Lasă, bă, că să mai aşteptăm, că râde 
lumea de noi!” Tu auzi ce spune ga Măria? Crezi că tata 
când o vedea că ăla nu-i trimite nici un franc, o să ne 
aştepte pe noi să vie Sântămăria? 

Nilă îşi încreţi fruntea lui lată şi groasă, o lăsă în jos şi nu 
mai spuse nimic. Dar iarăşi nu puteai să ştii ce ecuel. 
Guica vorbi mai departe: 

— Nilă, dacă n-o să rămâneţi voi cu buzele umflate, haida- 
de! Păi voi nu ştiţi ce vorbesc alea? Ce spun pân sat? Că tac- 
tău are să-i treacă pe toţi pe numele lui şi are să-i treacă 
ăleia bătrâne casa şi jumătate din locul de casă. Pentru că 
eşti bleg şi umbli cu capul între urechi, d-aia! E averea 
voastră! Ce-ai să te faci tu dacă tac-tău îl pune alea la cale 
şi le trece casa? Ai, mă? Ce-ai să faci, Nila? Că atunci nu 
poţi să le mai dai afară, că se duce la secţie şi vine cu 
jandarmul. Tu auzi ce-ţi spun eu? Guica se opri din împletit 
şi se ascuţi cu capul spre Nilă. Tu auzi, mă? repetă ea. E 
casa voastră, e averea voastră de la biată mă-ta! Şi lumea o 
să fie de partea voastră, că tac-tău cu nimeni nu se are 
bine... 

Nilă asculta în tăcere, cu pleoapele lăsate cu totul peste 
ochi ca şi când ar fi dormit. Guica continuă: 

— Şi atunci ce să mai aşteptaţi? Încălecaţi într-o noapte pe 
cai şi luaţi-o spre Bucureşti. Şi când o să vă întoarceţi cu 
bani peste vreun an şi-o să le daţi pe-alea afară, lumea o să 
zică: „Bine le face! Au fugit la Bucureşti din pricina lor! Aşa 
le trebuie, că au vrut să pună mâna pe averea fraţilor!” E 
averea voastră, Nilă! De câte ori să-ţi tot spun? 

Guica îşi trase capul care stătuse întins şi înfipt sub ochii 
lui Nilă, apucă ciorapul din poală şi începu să împletească 


repezit, cu mişcări înghiontite. 

— Nu, că lui îi e ruşine de lume, zise Paraschiv când tuşa 
se opri. Nu înţelege că lumea râde de noi taman d-aia, că îi 
lăsăm pe ei să ne mănânce munca. Păi, bă Nilă, lumea zice 
că suntem noi proşti, tu ştii asta? îl informă Paraschiv având 
în glas ceva care arăta că în privinţa asta de mult sunt ei 
acoperiţi de ruşine. 

Nilă însă tăcea mai departe, cu fruntea lui lată şi groasă 
cât degetul aplecată în jos. Nu se ştie de ce, lucrurile 
acestea care păreau foarte limpezi continuau să fie pentru 
el turburi. Paraschiv se uită la el cu dispreţ şi spuse iar, cu 
un glas lung, tărăgănat, ca şi când l-ar fi strigat de la cine 
ştie ce depărtare: 

— Băi, Nilă, bă! O să te tragă fetele de turul pantalonilor, 
ca pe Năstase Besensac. Zici şi tu că eşti flăcău! Eu m-aşi fi 
însurat până acum de zece ori, dar n-am vrut! Tot pentru 
voi, pentru tine şi Achim! Să vă fac oameni! 

Nilă ridică fruntea, se uită la fratele său şi mormăi ca un 
urs. 

— Faci tu oameni! Păi dar! Dăştept mai eşti! Mă mir că nu 
te vezi! 

— Nu, că sunt ca tine, să dau în gropi, răspunse Paraschiv 
pornit. Dacă n-aş fi eu... Dacă ar zice tata să tragi la jug, ai 
trage la jug. 

Nilă îşi încreţi fruntea şi chipul lui mare se aprinse de 
această jignire. Se întoarse spre Paraschiv şi mormăi cu 
toată puterea, clipind des din ochi şi strângând pumnii 
ameninţător: 

— Ce, bă, ce? Ce, ce? Ce vrei? Ce? 

— Cecsina! blodogări Paraschiv fără să se sinchisească. 

— Ia nu vă certaţi! interveni Guica ridicându-se de pe prag 
şi căutând ceva între sobă. Ea scoase de acolo o oală cu 
dude şi o puse înaintea nepoților. Nu vă certaţi ca proştii, ce 
v-a apucat? Paraschive, tu eşti mai mare, ce vorbă e aia? De 
ce râzi de el? Parcă tu eşti mai breaz? Să te duci acolo la 
Bucureşti şi să te-ntorci, să te-nsori! Să faci copii! Atunci să 


te vedem! Haide, luaţi nişte dude d-astea şi nu vă mai 
certaţi! 

Cei doi începură să bage mâinile în oală şi să mănânce din 
ea în tăcere. Guica se aşezase la loc pe prag şi bestecăia la 
ciorap. După puţin timp trase un fir lung din ghemul negru 
de lână şi spuse: 

— Hai, mă, ce faceţi? Că trebuie să plămădesc, să vă fac 
nişte pâine! Am şi eu câteva ciurele de făină pentru zile 
mari. Să vă fac să aveţi pe drum! Înţelegeţi-vă mai repede! 

— Ce să ne mai înţelegem, zise Paraschiv ridicându-se. 
Gata, plecăm! 

— Şi caii? întrebă Guica. 

— Îi luăm cu noi, răspunse Paraschiv hotărât. Cu ei 
câştigăm mai mult decât cu oile. Altfel de ce dracu mai 
plecăm? 

— Cum, mă, să furăm caii lu' tata? tresări Nilă cu un glas 
din care se vedea că acest gând nu izbutea cu nici un chip 
să-şi facă loc în capul lui. 

— Păi nu sunt caii voştri, Nilă? N-aţi muncit voi anul trecut 
şi aţi plătit cinci mii la bancă? Cu ce v-aţi ales voi din 
douăzeci de mii care s-a împrumutat tat-tău? Nu şi-au făcut 
alea covoare de pe urma oilor? Sunt caii voştri, tu nu vezi, 
ce naiba tot vorbeşti! Ia vezi, că acum mă supăr pe tine! 

— Păi vorbeşte şi el ca să nu tacă, zise Paraschiv mereu 
furios de împotrivirea lui Nilă. El se sculă în picioare şi 
continuă hotărât să termine cu atâta vorbă: Ascultă, Nilă, 
eu încalec şi plec şi te las ca pe-un prost aici... Mie să-mi 
spui verde... Te întreb: mergi sau nu mergi? De-un an de 
zile de când vorbim; mergem, mergem, mergem! Şi acum 
faci pe... Că râde lumea că furăm, că, bă, să mai aşteptăm! 
Ce să mai aştepţi? Nu mai aştept, am aşteptat destul! 

De pornit ce era, Paraschiv uită şi se aşeză pe patul tuşei, 
care îndată începu să trosnească şi să pârâie. Guica ţipă la 
el: 

— Du-te, mă, naibii, că-mi rupi patul! 


Paraschiv sări în sus. Supărat, el puse mâna pe umărul lui 
Nilă şi-l mişcă, parcă l-ar fi sculat din somn. 

— Nilă, mergi, mă, sau nu mergi? 

Nilă tresări şi deodată sări în picioare: 

— Merg, mă, merg, ce tot mă îţâni? N-auzi că merg? Nu ţi- 
am spus o dată că mergem? 

— Pâi vorbeşte! 

— Ce să vorbesc? mormăi Nilă, de astă dată cu un glas 
slab, fricos, ca şi când i-ar fi părut rău că spusese că merge. 
Continuă: Să mergem odată! Ce tot vorbim atâta! Şi dacă 
se întâmplă ceva... 

— Dacă se întâmplă ceva, eu răspund! aproape că strigă 
Paraschiv. 

Chapter 5 


După ce se luaseră, Birică şi Polina continuau să se uite 
unul la altul ca şi când ar fi fost singuri pe pământ. Zadarnic 
încercau, Polina să stea mai mult prin casă cu soacra şi 
cumnatele, iar Birică prin curte cu tatăl şi fraţii! Se strigau 
pentru lucruri de nimic şi dacă se stăpâneau să nu fie 
mereu unul lângă altul, nu se puteau împiedica să nu-şi 
audă glasurile. Se auzea glasul ei sau al lui spunând nu se 
ştie ce, se opreau pentru o clipă şi bătaia inimii se iuţea... 

Dar dacă durerea trebuie stăpânită fiindcă îndurerează şi 
pe alţii, bucuria prea mare trebuie şi ea stăpânită fiindcă 
poate fi rău înţeleasă. Într-o zi mama spuse „o vorbă” 
Polinei, închipuindu-şi că îi face un bine dacă îi aminteşte că 
traiul ei aici o să fie rău, dacă nu se împacă cu aiei. 

Erau la masă. Polina nu luă din ciorbă decât de vreo două 
ori şi lăsă lingura pe masă. Era o ciorbă de verdeţuri nici 
mai bună nici mai rea ca în alte zile, dar mama-soacră nu se 
uită la chipul norei să vadă că de fapt ei nu-i ardea azi de 
mâncare la fel cum nu prea îi arsese nici până acum de 
când venise aici; socoti că ciorba era de vină: 

— E fără untdelemn! spuse ea. Trebuie să păstrăm 
untdelemnul pentru secere! Şi în loc să se oprească aci, se 


pomeniră cu toţii auzind pentru întâia oară nişte cuvinte 
cam nepotrivite şi supărătoare. Noi suntem învăţaţi, maică, 
să mai mâncăm şi fără untdelemn! 

Nepotrivite şi supărătoare cuvinte, dar adevărate şi de 
aceea clipa care urmă după rostirea lor nu fu alungată de 
nimeni. 

Polina se făcu roşie şi deodată, cu totul pe neaşteptate 
pentru ei, ea rosti cu o veselie înţepată şi necruțătoare: 

— Ba eu, mamă, nu sunt învățată să mănânc fără 
untdelemn! 

„N-am de gând să înghit ceea ce nu se cuvine”, însemnau 
de fapt cuvintele ei. 

— Şi nouă ne-ar plăcea, dar ce să facem! rosti mama- 
soacră între două porniri, de frică să nu iasă ceva urât, 
dorind să nu ocolească ceea ce trebuia în cele din urmă 
spus pe faţă. 

Dar Birică-tatăl se sinchisi mai puţin. Se întoarse spre 
noră şi-i aruncă cu nepăsare: 

— Ba o să mănânci, că n-o să ai încotro! 

— Nemâncată nu stau?! răspunse Polina cu veselia ei 
şuierată. 

— Lasă, maică, o să vă aranjaţi voi! rosti mama. O să vă 
împăcaţi cu alde tac-tău şi o să vă duceţi acolo! Că aici e 
greu de trăit, suntem mulţi şi. 

Nu spuse mai mult, se făcu tăcere. Ce însemna asta?! 
Aşadar în timp ce ea şi Birică nici nu ştiau ce mâncau 
ameţiţi de marea lor bucurie, aici exista nemulţumire, 
gânduri grăbite să-i împovăreze cu grija traiului... Polina nu 
mai zise nimic, se ridică de la masă şi intră în odaie. Birică 
se posomorâse şi mânca în tăcere. El socotea ieşirea soţiei 
lui la fel de nepotrivită ca şi cuvintele mamei. Era însă 
limpede că bucuria familiei trecuse de mult; şi că ei doi 
băgau de seamă acest lucru abia acum. 

— Ce e cu tine, mamă? spuse el supărat. 

— Ce să fie? rosti tatăl numaidecât. Spune şi ea ce este. 
Sau nu-i aşa? întrebă el cu nepăsare. 


În clipa aceea, în casă, Polina izbucnise în plâns. Birică 
tresări, se făcu galben la faţă. El rămase cu lingura într-o 
mână şi cu bucata de mămăligă într-alta, ascultând înfiorat, 
zguduit. Pe chipul lui se aşternea încet o expresie rece, 
străină de familie, care nu fu observată de ceilalţi. Lăsă 
lingura şi mămăliga pe masă, se ridică şi se duse la soţia lui. 

— Hai, taci din gură! o ocroti el. Ce-ţi pasă ţie de mama? 
Numai dacă îţi fac eu ceva, atunci să plângi!... Hai! îşi 
înmuie el glasul. 

„Hai, uită-te la mine, uită-te în ochii mei, însemna acest 
hai. Cum poţi să plângi când eu sunt cu tine, când amândoi 
ştim ceva care nu ştie nimeni?!” 

— Hai, Paulino! o mângâie el cu numele ei întreg, turburat 
de plânsul ei care întocmai ca şi bucuria creştea din el 
însuşi copleşitor. Hai, tu... taci! Lasă! Numai dacă eu... 

Dar Polina, cum stătea pe pat cu capul lăsat pe coate şi 
coatele pe genunchi, se răsuci fără să se ridice şi îşi puse 
faţa udă pe piciorul lui. Înfiorat, el îi apucă faţa în palmele 
lui aspre şi sub palmă îi simţi gura fierbinte cum plânge şi 
vorbeşte: 

— Destule vorbe urâte am auzit în casă! Am crezut că dacă 
mă mărit o să scap! Toată ziua şi toată noaptea numai bani 
şi pământ! Bani şi pământ! 

Polina aproape că striga şi era limpede că o spunea pentru 
cei din tindă. Într-adevăr, aceştia încetaseră să mai 
mănânce şi ascultau. 

— Am fugit de acasă numai să nu mai aud şi acuma vă 
bateţi joc de mine că nu sunt învățată să mănânc fără 
untdelemn. Am fost şi eu fată pe lumea asta! A trebuit să 
mă feresc şi să strâng din dinţi şi acuma... 

— De ce a trebuit să strângi din dinţi? o întrerupse Birică- 
tatăl din tindă. 

— Hei, tată! protestară într-un glas fetele şi mama. 

— Pentru că alte fete se mărită cu nuntă şi cu lăutari, 
răspunse Polina plângând. Dar dacă e vorba pe-aşa, am să 


plec chiar acuma, dacă soacra nu mă lasă nici măcar să 
răsuflu! Birică, hai cu mine! 

În tindă, mama se ridică speriată de la masă şi trecu 
pragul odăii. 

— Polino, tu degeaba te superi şi plângi, că n-am zis ce ţi 
se pare ţie. Am zis şi eu o vorbă, oi fi greşit! Dar vorbeşte 
lumea prin sat, maică, şi voi nu ştiţi nimic. Tat-tău zice că nu 
cumva să ne prindă că venim peste el cu împăcăciunea, că 
ne dă afară şi ne face de râsul lumii. E pus pe duşmănie 
contra lui Birică şi ne-am gândit şi noi că tu, Polino, trebuie 
să te duci pe-acasă şi să le spui că nu sade frumos să ne 
duşmănească degeaba! Dacă o vrea să-ţi dea ceva, bine, 
dacă nu, lasă-l să-i rămână lui, să se sature de pământ. Dar 
ne pare şi nouă rău când auzim ce spune la lume. Barim să 
tacă din gură! Adineauri spusei vorba aia cu dusul la alde 
tat-tău fiindcă aşa ar fi stat bine, ne-am fi bucurat şi noi să- 
ţi dea tat-tău dreptul tău şi să vă ajute până vă faceţi o casă. 
Dar Doamne păzeşte dacă am vrut să spun ceva rău. 
Fiindcă noi ne-am gândit: dacă se însura Birică cu alde 
Leana lui Floricel, care n-are decât o jumătate de pogon 
pământ, ce făceam? Nu tot trebuia să stea aici, cu ea? Te-a 
luat pe tine! Ei! Şi dacă n-o să-ţi dea tat-tău nimic, ce?! 
Uite, sunt fetele astea aci şi fraţii ăştia, să spună ei dacă se 
gândeşte cineva rău la tine. Atâta zicem şi noi: să tacă din 
gură alde tat-tău şi să nu ne mai înjure. Fiindcă fetele astea 
s-au făcut şi ele mari şi altă zestre decât că sunt vrednice şi 
cinstite n-au, de ce să-şi bată Tudor Bălosu joc de ele? D-aia 
eram supăraţi, că altfel, maică... 

Mama se opri. Era foarte îndurerată şi când sfârşi de 
vorbit se aşeză pe pat şi oftă; privirea ei se lărgi şi rămase 
nemişcată într-o contemplaţie liniştită a durerii. Asta era 
tot, nimic altceva nu mai aveau cu Polina. Fetele intraseră în 
casă şi tăceau, adeverind prin asta spusele mamei. Numai 
Birică-tatăl părea să mai aibă ceva de spus. Pe de altă parte 
atmosfera aceasta o surprinsese atât de mult pe Polina, 
încât ea nu zise multă vreme nimic, se uita mereu când la 


mama-soacră, când la cumnate şi pe fiece clipă care trecea, 
o ciudată licărire creştea în privirea ei. Întâi se îndreptase 
pe pat, apoi se îndepărtase puţin de bărbatul ei. Urmele 
plânsului se şterseră treptat, apoi un zâmbet ascuns, cu 
neputinţă de ghicit ce însemna, se ivise pe buzele ei. Se 
cunoştea totuşi că nu se îndoieşte de adevărul celor auzite, 
că o crede pe soacră şi pe cumnate şi le dă întru totul 
dreptate. Dar zâmbetul acela... parcă îşi bătea puţin joc de 
ei, parcă râdea de nevinovăția lor. 

— Păi bine, Birică, tu de ce nu mi-ai spus? se întoarse ea 
după o vreme spre bărbatul ei. la hai cu mine la tata! Hai 
chiar acum cu mine! repetă ea şi se dezbrobodi şi 
îmbrobodi cu o singură mişcare. Se sculă de pe pat şi 
rămase în picioare liniştită şi hotărâtă. 

— Vezi să nu te întorci plângând! spuse Birică-tatăl 
batjocoritor. Se pare că el ştia ceva mai mult decât toţi 
despre Tudor Bălosu. 

— Nu acuma, Polino, spuse mama cu îndoială. Mai lasă-l pe 
alde tat-tău să se mai gândească, să mai... 

— De douăzeci de ani de când m-a făcut a avut destul timp 
să se gândească, spuse ea uimindu-i pe toţi cu acest 
răspuns. Hai, Birică! 

— Nu striga la mine, fă! murmură Birică scuturându-se 
parcă. 

Tânăra lui nevastă era de nerecunoscut, se uita la ea uimit 
şi părea să nu priceapă ce vrea de la el. 

Polina deschise uşa de perete şi o lăsă larg deschisă. I se 
auziră paşii apăsaţi străbătând bătătura. Birică se ridică de 
pe pat şi se luă după ea. Abia o ajunse din urmă, atât de 
repede şi mânioasă se îndrepta nevasta lui, după măritiş, să 
dea ochii cu părinţii. 

Chapter 6 


În seara şi în zilele următoare după ce fugise cu Birică, 
mama ei plânsese şi încercase s-o trimită pe fata mai mică, 
Rafira, cu câteva lucruri de-ale Polinei, dar Rafirica, deşi 


avea numai zece ani, în loc s-o asculte pe maică-sa, se 
apucase să-i spună lui Victor. Tudor Bălosu aflase şi o 
ameninţase pe muierea lui cu bătaia. 

Dar aşa slabă cum era, Aristiţa îndrăznise să se 
împotrivească: 

— Tu ai făcut-o de râs! strigase ea plângând. Parcă ţi-a 
păsat ţie vreodată de noi! Proastă să fie Polina să-ţi mai 
spună în viaţa ei tată. 

— şi dacă nu-mi mai spune, ce? rostise Tudor Bălosu, 
îngrozind-o pe muiere cu acest răspuns. Lasă c-o să-mi 
spună ea, n-avea grijă. N-are să treacă nici o săptămână şi 
ai să vezi cum intră pe poartă cu împăcăciunea. Are nevoie 
de pământ. 

— Şi dacă are nu e dreptul ei? Ea singură a muncit cât voi 
toţi... Nu ţi-e frică să nu te ia lumea la ochi? 

— De ce să mă ia lumea la ochi, că i-am vrut binele? Ce-are 
băiatul lui Stan Cotelici? O să trăiască cu al lui Birică din 
cântat? Treaba ei! Eu nu-i dau nici o brazdă! Băiat cu atâta 
pământ şi fuge de el! Ce are fa, băiatul lui Stan Cotelici? 

— Are pe dracu! strigase Aristiţa înfuriată. Dacă nu-i 
place, vreai tu să i-l bagi pe gât? 

— Nici nu-mi trece prin cap, răspunsese Tudor Bălosu 
nepăsător. Dar dacă făcea cum am spus eu, era ferice de ea. 
N-a vrut să-l ia pe-al lui Stan Cotelici? Foarte bine! Dar de 
ce s-a apucat să se ducă după al lui Birică? Altul mai bun nu 
găsea? 

Se certaseră până târziu, fără folos. Tudor Bălosu era 
mereu nepăsător la rugăminţile femeii care îi spunea să se 
ducă acasă la Birică şi să se împace cu fata. Tudor Bălosu 
nu numai că nu-şi cunoştea bine fata, dar nici măcar nu 
bănuia ce se petrecuse cu ea după măritiş; când o văzu pe 
Polina intrând pe poartă cu Birică, de uimire, ochiul care nu 
i se deschidea bine, de astă dată i se deschise cât o ceapă; 
Polina intra în curte cu o înfăţişare şi nişte paşi care nu 
semănau deloc cu ai Polinei pe care o ştiau ei, sfioasă şi 


supusă, cam încăpăţânată în sfioşenia ei ascunsă, dar 
totdeauna ascultătoare. 

Pe drum Polina se sfătuise cu bărbatul ei. Spre uimirea 
acestuia, ea spusese că are dreptate mama-soacră: trebuie 
negreşit să se împace cu părinţii. Cum au să poată trăi fără 
zestrea ei? Nici să nu se gândească, nici să nu-i treacă prin 
cap. Unde-au să stea? Aşadar, se vor împăca şi vor sta la 
părinţii ei, vor munci împreună un an, doi şi în acest timp 
vor strânge să-şi facă o casă. Aşa face toată lumea. Toate 
acestea are să le spună el. 

— Pe urmă să taci din gură şi să mă laşi pe mine, că o să 
mă înţeleg cu ei, încheiase ea. 

Despre faptul că Tudor Bălosu făcea de râs în sat familia 
bărbatului ei, fapt care o nemulţumise atât de mult pe 
mama-soacră şi pe cumnate, nu mai putea fi vorba, de 
vreme ce scopul lor era împăcăciunea. 

Birică se cam supărase de sfaturile acestea, dar în cele din 
urmă convenise. Era încă nedumerit de schimbarea ei 
parcă neaşteptată. 

Tudor Bălosu îi văzu dinăuntru intrând în curte, şi fără să 
ştie pentru ce, închise fereastra care era deschisă şi 
deschise uşa din tindă. Aristiţa aprindea focul în vatră şi se 
pregătea să lucreze la maşină nişte rochii. 

— Vezi că vine Polina şi cu ăla, îi spuse Victor Bălosu 
mamei trecând şi el pragul şi intrând în casă. 

Tot atunci, Polina şi Birică urcară scara prispei; ajunşi în 
tindă, fata se opri, se uită la mama ei care se îmbrobodea 
zăpăcită şi-i spuse simplu, dar cu ceva nou parcă străin, în 
glas: 

— Bună-ziua, mamă! 

— Bine v-am găsit! spuse şi Birică încet. 

— Bine-aţi venit, răspunse Aristiţa luând-o înaintea lor în 
casă şi uitându-se îngrijorată dacă nu era ceva aruncat în 
dezordine peste paturi. 

Cei doi intrară în odaie şi dădură şi acolo bună-ziua. Tudor 
Bălosu răspunse limpede bună-ziua şi-şi aruncă privirea 


cercetător spre fiică, dar Polina parcă nu-l lua în seamă; se 
aşeză pe pat şi-şi strânse mai bine basmaua sub bărbie. Pe 
nesimţite, în tăcere, Tudor Bălosu, Aristiţa şi Victor se 
apropiară de celălalt pat şi se aşezară pe rând, aşteptând. 
Polina se uită la bărbatul ei. Acesta se posomori şi-i întoarse 
privirea parcă furios. Începu să vorbească limpede şi încet, 
simplu, parcă s-ar fi cunoscut şi ar fi trăit împreună cu 
ceilalţi de multă vreme: 

— Îmi pare rău, nea Tudore, că ne-am certat... 

Flăcăul se opri câteva clipe, timp în care Victor se aşeză 
mai bine pe pat. Dar Tudor Bălosu nu luă în seamă părerea 
de rău a ginerelui, care trebuia să fie începutul împăcării. 

— Ce vreţi, mă, voi? Ce căutaţi aici? întrebă el. 

— Tudore, taci din gură! sări Aristiţa speriată. 

— Stai că eu n-am chef nici de ceartă, nici de discuţie! 
răspunse el liniştit, şi continuă spre cei doi, mai mult spre 
Birică, despre care credea că pusese la cale venirea la el în 
casă: Ce e, Birică, ce cauţi aici? În seara când ai furat-o pe 
proasta asta, eu am venit la tat-tău şi i-am spus. Ce mai 
vreai? Sau unde te-am lăsat să intri pe poartă crezi că am 
să mă tocmesc cu tine! 

— Nea Tudore, n-am să-ţi spun decât câteva vorbe şi ne 
ducem... Nici eu n-am chefsă mă tocmesc cu dumneata. Eu 
cred că ar fi bine să ne înţelegem ca oamenii. Am un singur 
pogon de pământ, mare şi lat. Pământul Polinei... dar nu e 
vorba acuma de pământ, fiindcă... Polina spune că să stăm 
la dumneavoastră, un an sau doi, până ne facem noi... 
dumneavoastră aveţi trei odăi... şi muncim cu toţii. De ce să 
ne certăm? Dacă vreţi, bine, dacă nu... treaba 
dumneavoastră, noi ne-am luat şi o să ne descurcăm noi... 

Victor Bălosu rânji din patul lui şi se mişcă în el într-un fel 
care făcea să se vadă că ceea ce auzise îi plăcea mult, îl 
înveselea. Birică băgă de seamă şi chipul i se aprinse. Se 
ridică în picioare gata să plece, dar Polina se prinse în 
aceeaşi clipă de umărul lui: 

— Unde te duci? Stai că merg şi eu. 


— Da, stai, zise Tudor Bălosu batjocoritor. 

— Da, să mai stea, răspunse Polina rece. Apoi la fel de rece 
şi liniştit continuă: Şi tu, Victore, ce rânjeşti acolo în pat? 
Nu ţi-e ruşine? 

Victor Bălosu, Aristiţa şi Tudor Bălosu făcură ochii mari. 

— Polino, ce e cu tine? zise Aristiţa abia şoptit. 

— la spune, tată, continuă fata fără să răspundă. Ce zici de 
ce-a zis Birică? 

Întrebarea aceasta liniştită i se păru tatălui obraznică. Se 
înfurie: 

— Vezi să nu te iau acum de moaţe şi să te satur de 
măritat, spuse el aşezându-se la locul lui. 

— Atunci nu vreai să stau nici cu Birică? întrebă Polina 
iarăşi, uitându-se la el deschis. 

— la spune, Polino, vreai s-o iai pe coajă? spuse tatăl 
ameninţător. Acum te iau de mână şi te dau afară! Ai fugit 
cu ăsta ca o proastă, te-ai dus în crila lor de copii! Că altul 
mai bun nu găseai. 

— Nu, altul mai bun nu găseam, răspunse Polina limpede. 
Ăsta mi-a plăcut mie! Şi de ce zici că nu ne laşi aici? Spune, 
ca să ştim şi noi. 

Drept răspuns, Tudor Bălosu se ridică de pe pat şi spuse 
încet şi scrâşnit: 

— Bă, ia ieşiţi afară d-aici! leşiţi afară până nu asmut câinii 
pe voi. 

Aristiţa sări şi i se puse în faţă: 

— Tudore, ne aude lumea! Râde lumea... 

— la lasă-l, mamă, spuse Polina apăsat. 

Se ridică în picioare înaintea tatălui: 

— Să asmuţi câinii pe mine? întrebă ea muşcându-şi adânc 
buzele, aprinsă la faţă. Să asmuţi câinele? N-ajunge cât am 
îndurat aici, cât am muncit? Ia stai tu niţel, tată, să vorbeşti 
aici cu mine! strigă ea cu un glas tăios şi înalt. Se rupse din 
faţa tatălui, merse spre uşa odăii care rămăsese deschisă şi 
o trânti cu putere. Se întoarse apoi spre mama ei: lar tu, 
mamă, să nu te amesteci, că nu eşti bună de nimic! Ai 


rămas oarbă, de când lucrezi la maşină să le dai lor mii de 
lei! Şi de săptămâni de zile de când mă omoară să mă mărit 
cu Stan Cotelici, tu n-ai spus nimic! lar acuma m-ai lăsat să 
mă fac de râsul lumii! 

De astă dată, Tudor Bălosu se năpusti spre ea şi vru s-o 
apuce de mâini şi s-o dea afară. Birică şi Victor săriră de pe 
pat. Polina se smulse din mâinile tatălui şi ţipă: 

— la mâna de pe mine! 

Tudor Bălosu încremeni cu ghearele în aer. Fata îl fulgera 
cu nişte priviri a căror ură ardea în ele ca o flacără. 

— Să nu dai în mine că-ţi scot ochii! rosti Polina cu un glas 
şuierător. 

— Polino, ţipă Aristiţa, ai înnebunit?! 

În clipa aceea, Victor sări între ei, deschise uşa şi spuse 
tare şi dispreţuitor spre Birică: 

— Ia ieşi, mă, afară d-aici! la ieşiţi afară d-aici! 

Birică îl privi mocnit, mestecându-şi fălcile. Nu se mişcă. 
Victor Bălosu se apropie de el şi îl apucă de flanela lui 
cârpită în coate. Spuse cu acelaşi dispreţ: 

— leşiţi, bă, afară! 

Acest glas îngâmfat îl făcu pe Birică să-şi smucească mâna 
cu putere şi să se dea îndărăt gata să-i sară în cap. Polina îl 
apucă liniştită pe fratele ei de gulerul hainei şi când acesta 
se întoarse cu faţa, ea îi cârpi o palmă atât de năprasnică 
încât Victor se clătină. Când îşi reveni şi se repezi spre 
Polina, Birică îi ieşi atunci înainte şi într-o clipă se încleştară 
unul cu mâinile în gâtul celuilalt. 

— Tudore, sai că se omoară! strigă Aristiţa înăbuşit. 

Mama şi fiica şi Tudor Bălosu săriră şi începură să 
izbească în mâinile lor încleştate. 

O dată despărțiți, cei doi se priviră cu ură, mult timp 
gâfâind. Victor Bălosu parcă uitase de palma dată de sora 
lui. Abia întru târziu îşi aminti şi se repezi pe negândite 
spre ea, dar Aristiţa îi ieşi înainte. 

— Dai în mine, hai? Polino! Dai în mine! gâfâi el. 


— Dau în tine! răspunse ea tremurând. Măgarule! Ai şi tu 
o soră care se mărită şi strigi la ea să iasă afară! Porcule! Ai 
un obraz de porc, mă mir că nu-ţi plesneşte. 

Victor Bălosu sări iar de la locul lui şi de astă dată o luă 
spre uşă, să iasă afară. Bănuind ceva rău, Aristiţa ţipă: 

— Victor, stai aici, Victore? Stai aici! Stai aici! Tudor 
Bălosu sări şi el şi îl apucă pe fiu de umeri. 

— Ia stai, mă, la locul tău! Stai să le spun eu încă o dată, să 
nu zică pe urmă lumea că a venit fata la mine şi am gonit- 
0... 

Chapter 7 


Se făcu un timp de tăcere grea. Se aşezară iarăşi pe 
paturi, cei doi singuri într-o parte, iar ceilalţi pe celălalt pat. 
Tudor Bălosu rupse tăcerea cu un glas schimbat din care 
înfumurarea de tată pierise. 

— Va să zică, Polino, abia te-ai măritat şi ţi-a şi sărit 
țandăra. le-au pus ai lui Birică la cale. Vii să-mi bagi 
ghearele în ochi! Aşi putea să ies afară şi să-mi văd de 
treburi, dar mă gândesc la ce-ai să tragi când te-or pune ai 
lui Birică la muncă. Acolo să vezi muncă, nu ca acasă! Ai 
muncit şi acasă, nimeni nu zice, dar taman d-aia ar fi trebuit 
să nu-ţi iai lumea în cap. Dacă ar face toate fetele ca tine, ar 
fi un balamuc în tot satul... Aşa că vezi, îţi spun încă o dată, 
pentru ultima oară, cu frumosul, să te întorci... 

— Îmi spui cu frumosul, dar sări cu pumnul la mine, spuse 
Polina limpede, uitându-se drept în ochii lui. 

Tudor Bălosu înghiţi greu. 

— Nu vreai să taci din gură, cauţi ceartă! zise el. 

— Să vorbeşti ca lumea şi să nu mă minţi! Niciodată nu te- 
ai uitat la mine ca la o fată. Tot cu Victor: Victor în sus, 
Victor la deal... Numai eu am muncit şi ai crezut că sunt 
proastă, am să înghit mereu şi o să mă mărit cu cine vreţi 
voi... 

— Acum te-ai făcut deşteaptă, măgăreaţo! Nu ţi-e ruşine 
să vorbeşti aşa cu tata? spuse Victor. 


— Nu mai pot de ruşine, răspunse Polina batjocoritor. Uite 
unde s-a adunat ruşinea, la alde tata şi la domnul voiajor! 

— N-am ştiut eu ce zace în tine că te învăţam eu minte, 
răspunse Victor clocotind. Poţi să zici că cu vorbele astea 
care le-ai spus acum, te-ai spălat pe bot de-un frate! 

— Păi da, că mama nu putea să facă şi ea un limbric lângă 
un gard în loc să-mi facă un frate ca tine. 

Era de o răutate care adâncea şi nu apropia groapa care 
să căscase între ei. Birică nu mai pricepea cum o să se mai 
împace soţia lui cu părinţii după toate acestea. Nimeni însă 
nu mai îndrăznea s-o amenințe pe Polina. 

— Uite, Polino, una şi cu una face două! rosti Bălosu. Eu 
atât am de spus: ai fugit de acasă, te-am sfătuit să te întorci, 
nu vreai, gata, acum n-ai ce mai căuta îndărăt. Am terminat 
socoteala. 

Se făcu tăcere. Polina îşi rezemă un cot în genunchi şi apoi 
îşi rezemă bărbia în podul palmei: 

— Aşa crezi tu, spuse ea neturburată. 

— Aşa are să fie! apăsă Bălosu. 

Polina repetă: 

— Aşa crezi tu! 

— Aşa cred eu, aşa este, am terminat, ce mai atâta vorbă! 
zise Tudor Bălosu gata să-şi piardă din nou răbdarea. 

— Nu-nu! îl preveni Polina aproape veselă. Trebuie să 
înţeleg şi eu. Va să zică de ce zici că nu vreai să stăm 
amândoi în odaia de dincoace, până ne facem noi casă?! 

— Tudore, lasă-i, mă, să stea, îndrăzni Aristiţa încet. Birică 
e băiat muncitor, ce-aveţi cu el? Aşa face toată lumea... 

Era de necrezut, mama se dăduse deschis de partea fetei. 
Tudor Bălosu o fulgeră cu ochii, dar Polina nu-l slăbi: 

— Nu te mai uita aşa la mama, zise ea. Ai să ne laşi să stăm 
aici. 

— Voi amândoi să staţi cu mine?! se miră Bălosu. Poate 
dacă mor eu şi băiatul ăsta! Atunci da! 

Polina se uită spre fratele ei şi, ce lucru de neînțeles, 
glasul i se făcu mai cald, aşa ca al unei surioare mai mici: 


— Victore, nici tu nu vreai să mă laşi să stau aici? 

— Da” ce, e casa mea? răspunse Victor colţos dar zăpăcit 
totuşi de rugămintea ei. Ce mă întrebi pe mine? se scutură 
el. Din partea mea, n-ai decât să stai! 

— Da, se vede, spuse Polina cu părere de rău. Apoi, 
ridicându-se pe neaşteptate de pe pat: Hai, Birică! Se 
întoarse spre toţi ai casei: zi, mă goniţi? Bine, mă goniţi voi, 
da' să nu credeţi că eu sunt proasta aia! Nu scăpaţi voi de 
mine câtă viaţă oţi avea! 

Deschise uşa înainte şi ieşi afară, fără să dea bună ziua sau 
să mai spună vreun cuvânt. Birică mergea în urma ei cu 
fălcile încleştate. Când ieşiră în poartă, tânărul mârâi 
supărat: 

— Fă, tu eşti nebună! 

Se opriră în drum, în faţa casei. Polina întârzia, parcă ar fi 
vrut să se întoarcă îndărăt, să mai spună nu se ştie ce. 

— Haide! o îndemnă bărbatul mohorât, fără să se uite la 
ea. 

— Nu merg! 

— Ce?! se miră Birică şi se uită la ea. Avea o înfăţişare 
ascunsă, ca pe vremea când era fată. Îl fulgeră un gând, pe 
care îl şi rosti: Polino, mă laşi? 

Ea nu răspunse şi nu se mişcă. Se uita înţepenită nicăieri. 

— Nu merg! Unde vrei să merg? Unde să dormim la iarnă? 
În coşar? În trenţe, pe jos? 

Aceste cuvinte îl înspăimântară pe Birică, se făcu alb ca 
varul. 

— Da, şopti el copleşit. Bine, Polino! Atunci rămâi la ai tăi! 
Du-te atunci! şopti el într-un târziu şi de astă dată îşi înălţă 
fruntea. 

Văzuţi de departe, nimeni n-ar fi putut să-şi dea seama ce 
se întâmplă între ei. Birică nu mai putu îndura şi se 
îndepărtă încet. Lumea care se uita putea crede că s-au 
înţeles să rămână la Bălosu; altfel s-ar fi certat şi înjurat cu 
glas tare, aşa cum se întâmpla cu cei mai mulţi când nu se 


înțelegeau. De aceea, când Polina îl chemă din urmă pe 
Birică, chemarea nu miră pe nimeni. 

Birică se opri, se întoarse şi o aşteptă. Privirea lui ardea şi 
dacă n-ar fi fost în drum ar fi lovit-o întocmai ca atunci sub 
dudul Moromeţilor; din nou ea îl făcea să se teamă că ar 
putea-o pierde. Îşi aminti însă privirea şi răspunsul ei de 
atunci şi deodată înţelese că nu pentru a-l chinui zadarnic 
se purta ea aşa. 

„Ah, ce nație de femeie! gândi el. De rămas la ai ei nu 
vrea, dar nici cu mine nu merge!” 

— Hai, Paulino! şopti el mohorât. Hai, nu te speria, că să 
fie ea a dracului de casă, cu două etaje o fac, dacă e vorba 
că din pricina casei... 

Şi o luă înainte îndârjit. Polina merse de astă dată în urma 
lui, ca orice nevastă supusă bărbatului. Birică mai întoarse 
o dată capul spre casa lui Bălosu şi îl văzu pe acesta pe 
după geamuri urmărind ceea ce se petrecea la poartă. 
„Mama ta, ameninţă Birică. Ai crezut că dacă nu-i dai 
zestre, am să ţi-o las!” 

— Birică, întrebă Polina din urmă, cu ce zici că ai să faci 
casă? Şi fiindcă el întârzie cu răspunsul ea adăugă: Să ştii 
că mie nu-mi place cu două etaje! 

Era veselă, râdea de el, dar el nu se supără, începuse s-o 
înţeleagă; firea ei era aşa că vroia să trăiască în voie şi 
bărbatul să nu-i pună pe umeri nici o povară; doar de aceea 
îl luase pe el şi nu pe altul şi de aceea fugise de la părinţi. 
Dar ce era de făcut, de unde să facă rost de bani pentru 
casă? Ea glumea, dar dacă până la toamnă fraţii şi surorile 
lui mai puteau dormi pe prispă, când s-o face frig vor trebui 
să intre înăuntru şi atunci unde are s-o culce pe Polina? Ce- 
are să se întâmple între ei dacă n-or mai avea unde să stea? 
Pentru că, oricât de ciudat părea lucrul ăsta, ciudat mai ales 
fiindcă nu-şi dăduse deloc seama de el până acum, pur şi 
simplu n-avea unde să stea cu ea! 

Chapter 8 


Astfel se întâmplă că, în scurtă vreme de la însurătoare, 
bucuria lui Birică se şi făcu dureroasă. Gândul că s-ar putea 
să-l apuce toamna fără casă îl nelinişti atât de mult încât, 
fără să se mai sfătuiască cu familia, se hotări să facă rost de 
bani numai în singurul fel în care putea să facă atât de 
repede şi anume să vândă de îndată jumătate din pogonul 
lui de pământ. Se gândi câteva zile în şir, îi trebuiau cel 
puţin trei mii de lei dacă vroia să-şi facă o casă ca să nu fie 
bordei (şi numai o astfel de casă îi trebuia, altfel toată 
lumea ar fi zis că iată ce rău a ajuns Polina trăind cu el), dar 
de unde să ia trei mii de lei? Şi apoi cum avea el să trăiască 
cu o jumătate de pogon de pământ, când alţii cu un lot 
întreg abia se ţineau? 

Dar această întrebare din urmă nu-l turbură pe Birică. 
Înainte de orice trebuia să-şi ridice casă, şi încă una 
frumoasă, aşa cum pe drept merita o nevastă ca a lui. După 
aceea avea să vadă. 

Luând această hotărâre el se grăbi să anunţe familia: 

— Gata! De mâine încolo, cine vrea să mă ajute să fac casă, 
să meargă cu mine în vale la văgăuni să facem cărămizi. 

Erau tot aşa, la masă, a treia sau a patra zi de când 
făcuseră încercarea de împăcăciune. 

Polina nu se arătă deloc surprinsă, dar Birică-tatăl şi 
ceilalţi încetară o clipă să mai mănânce şi se uitară la el 
bănuitori. 

— Să faci cărămizi şi să le laşi acolo să dea zăpada peste 
ele! Sau de ce?! se miră tatăl. 

— Nu, ci să ridic casă cu ele, răspunse fiul. 

— Aha! exclamă Birică-tatăl dumirit. Uitasem că acolo în 
vale la văgăuni, după ce sapi şi termini cu cărămizile găseşti 
la fund şi nişte bani! 

— Asta mă priveşte pe mine! zise Birică închis în sine, dar 
tatăl socoti, uitându-se la el, că n-avea el ce să închidă în 
sine şi i-o întoarse cu nepăsare: 

— Te-o fi privind, zise. Mai bine dă flanela aia mă-tii, s-o 
cârpească în coate, că atârnă jurăbiile pe tine, adăugă 


măsurându-l de sus până jos. 

Polina, care n-avea nimic rupt pe ea, se simţi iarăşi atinsă 
ca şi data trecută cu untdelemnul. 

— Ce s-o mai cârpească, trebuie altă flanelă, zise ea. 

După aceste cuvinte, tânăra nevastă văzu multe perechi 
de ochi îndreptându-se scurt şi în tăcere asupra ei. 

— O fi trebuind, mormăi Birică-tatăl sorbind încet din 
strachina cu verdeţuri din mijlocul mesei. 

— Ce tot dondăneşti din gura aia? interveni atunci mama- 
soacră, uitându-se cu simpatie la noră. Aşa este, îi trebuie 
flanelă că s-a însurat şi a intrat şi el în rândul oamenilor! 

Tatăl prinse cu privirea mulţimea de copii de la masă şi 
aşteptă câteva clipe ca să fie înţeles de ce se uită: cei doi 
gemeni aveau pe ei doar nişte închipuiri de cămăşi, iar 
fetele... 

— O să tundem câinele şi o să ne facem flanele, zise el. 

— Parcă noi o să ne luăm după tine! răspunse mama. 

Ştia şi ea că tatăl avea dreptate, dar dacă nu era lână 
pentru flanele, barim să fie o vorbă bună! 

Trecu deci cu bine această clipă grea pentru Birică: nu-l 
întrebă nimeni de unde avea să ia bani şi el înţelese că la 
urma-urmei într-adevăr acest lucru îl privea numai pe el. 

Umbla prin curte fluierând şi cântând. Puse mâna pe 
secure şi se duse în grădină să taie salcâmul pentru tălpici. 
Polina stătea lângă el şi îl asculta cum cântă, parcă ameţită, 
cu ochii închişi şi cu mâinile încrucişate pe sâni. Din când în 
când el se oprea din cântat şi arăta cu mâna: 

— Dărâmăm coteţul... În partea asta o facem, cu faţa 
încolo. 

Şi începea iar să cânte şi să izbească în salcâmi cu 
securea. Era aşa de vesel încât îşi amesteca glasul cu 
loviturile de secure în aşa fel, încât fraţii lui mai mici, care 
se aşezaseră puţin mai în vale, se tăvăleau pe iarbă cu 
burţile lor goale şi râdeau. 

— Şi cu ce zici că o să cumperi metri cubi, Birică? întrebă 
tatăl din poarta grădinii. 


Adică metri cubi de lemn de construcţie, podele, uşi, 
ferestre... Dar Birică şi Polina nu mai erau singuri, 
apăruseră din fundul grădinilor câteva fete atrase de glasul 
cunoscut al vecinului, şi Birică nu mai putu să răspundă. 

— Ce are să mai cânte Birică la nuntă! se minună una 
dintre fete, apropiindu-se şi aşezându-se jos lângă Polina. 

— Birică, ia cântă tu Vai de copilul străin, că vreau să-l 
învăţ şi eu... zise alta care se apropia încet, cu fruntea într-o 
cusătură. 

Dar a doua zi, când Birică puse caii la ham să se ducă la 
văgăuni, tatăl îl opri: 

— Salcâmii ca salcâmii, zise el, sunt verzi şi până se usucă 
trebuie să-i tai din vreme, dar nu pune tu copiii să 
muncească degeaba la cărămizi. 

— De ce? 

— D-aia, fiindcă nu te-aranjează! 

— Bine, o să mă duc singur. 

— Du-te singur, dacă n-ai ce face! 

— De ce n-am ce face? 

— Fiindcă te-am mai întrebat şi ieri: de unde faci tu rost 
de bani? 

— Păi nu spuneai că-i găsesc la văgăuni? 

— A, uitasem. Du-te! îl îndemnă tatăl binevoitor. Ileano şi 
Gheorghiţo, strigă el, hai, duceţi-vă cu Birică şi ajutaţi-l!... 

Fetele chiar se urcaseră în căruţă. Ele erau acum vesele 
pentru ele însele; de când fratele se însurase, nu prea le 
mai păsa de el. Dar de ajutat cu braţele lor vânjoase puteau 
să-l ajute. 

— Adevărat, nene, de unde faci rost de bani? întrebă cea 
mai mare când se dădură jos la văgăuni. 

Polina se uită ţintă la bărbatul ei şi Birică citi în privirile ei 
aceeaşi întrebare. Prefăcându-se vesel, el le spuse că are să 
vândă jumătate de pogon din partea lui de pământ. La 
auzul acestei veşti pe chipul surorilor apăru o expresie 
rece. 


— Nu vă speriaţi, îl cumpăr la loc după ce îmi fac casă, zise 
Birică, dar tăcerea străină a surorilor îl tulbură şi îl supără 
ca niciodată. Începu să strige: Ce vă uitaţi aşa la mine? Ia 
duceţi-vă acasă d-aici şi lăsaţi-mă voi în pace. Vă uitaţi la 
mine parcă cine ştie ce v-am făcut. E pogonul meu de 
pământ şi fac ce vreau cu el: Nu ştiţi decât să staţi cu ochii 
pe om şi să-l păziţi: aia nu; ailaltă nu; aşa nu! 

Apucă târnăcopul şi începu să izbească în lutul galben şi 
gras. De uimire surorile abia se dezmeticiră. Se uitară la 
Polina. Ea stătea lângă căruţă cu o înfăţişare de nepătruns. 
Se gândea, dar era greu de ghicit la ce. 

— Hai, Gheorghiţo, hai acasă! spuse fata mai mare, după o 
vreme de tăcere, în timp ce Birică îşi vedea de treabă fără 
să le mai ia în seamă. 

Plecară amândouă fără nici un pic de şovăială. Birică lovea 
mai departe cu târnăcopul. După o vreme Polina se mişcă 
de lângă căruţă şi se duse alături pe malul gârlei, se aşeză 
şi începu să se spele îndelung pe picioare. 

— Polino! strigă Birică, când băgă de seamă lipsa ei. Tu ce 
tot faci acolo, nu vii să arunci pământul ăsta în căruţă? Sau 
crezi că o să se arunce singur? 

Polina îşi văzu de spălat ca şi când n-ar fi auzit. Când se 
întoarse se rezemă de şuşleţ şi începu să se uite la bărbatul 
ei. El şi săpase să umble o căruţă, dar ea nici nu se gândea 
să pună mâna pe lopată. Se uita la el cu o ciudată 
satisfacţie; pe chip avea o expresie de parcă totul ar fi fost 
pus la cale de ea; până şi sudoarea pe care el şi-o ştergea 
din când în când cu cotul, şi mirosul puternic de pământ 
care parcă ţâşnea de sub târnăcopul lui, chiar şi acestea 
erau ale ei. 

— Tu n-auzi, Polino? spuse el din nou, dar Polina nu se urni 
şi atunci el se uită la ea. 

— Ai de gând să mai dai mult cu târnăcopul ăla? întrebă ea 
zâmbind ciudat. 

— De ce să nu dau cu târnăcopul? 


Şi ea nu răspunse şi deodată el înţelese că de mult stă el 
aici singur cu ea... Aruncă târnăcopul. Polina se întoarse cu 
umărul şi îl aşteptă dintr-o parte, parcă la pândă, cu ochii 
deschişi; se lăsă greu cu toată puterea trupului şi gemu 
când el o apucă şi o înfăşură în braţe; numai când o ridică 
pe sus închise ochii. El o duse chiar pe pământul din care 
avea să-şi ridice casă şi o iubi acolo pe răcoarea lui curată, 
păzit de lumina mare a zilei. 

Un ceas mai târziu duceau pământul acasă şi îl descurcau 
în mijlocul bătăturii. 

Când se aşezară la masă, o tăcere de gheaţă îi întâmpină, 
dar Polina sparse această gheaţă dintr-o dată zăpăcindu-l 
mai ales pe bărbatul ei: 

— De ce tăceţi aşa, a murit cineva?! se miră ea mai veselă 
ca niciodată. O să ne facem casă, dar n-o să se vândă nici un 
fel de jumătate de pogon. 

Şi nu înţelese nimeni ce era în capul ei. 

Chapter 9 


Tot în această vreme, în aceste verzi zile de iunie când 
înfloresc salcâmii şi când până la seceriş nu mai era decât 
sărbătoarea Sfinţilor Petru şi Pavel, Ţugurlan află că în sat 
se vorbea iar despre el; că ar fi sărit la bătaie cu Cocoşilă în 
poiana fierăriei lui Iocan. 

Tugurlan nu pricepuse niciodată pentru ce unele din 
întâmplările în care era amestecat el se răspândeau 
numaidecât printre oameni. Totdeauna acest lucru îl 
întărâta fiindcă de fiecare dată descoperea nepotriviri; una 
gândea el şi alta înțelegeau ceilalţi. Să sară la bătaie? Dar, 
la urma-urmei, de unde această părere la ei? 

Ciudatul adevăr era că [ugurlan nu sărise decât o singură 
dată la bătaie. Cu mulţi ani în urmă fusese chemat la o 
nuntă şi în timpul mesei cineva strigase de râsese toată 
lumea: „Mănâncă, Ţugurlane, să-ţi ajungă o săptămână!” Îl 
bătuse înspăimântător, era adevărat, dar cine n-ar fi făcut 
la fel în locul lui? Iar în ce priveşte faptul că vărsase 


strachina în capul Cotelicioaiei, asta nu însemna că a bătut- 
0. 

Sărise el la bătaie la fierărie? Tocmai că nu, Cocoşilă îl 
înjurase cel dintâi! Era limpede că lumea îl credea nesăbuit. 
Nu era, de altfel, întâia oară când Ţugurlan afla ce credea 
lumea despre el. Într-o vreme se spusese chiar că ar fi hoţ, 
că ar fi furat nu se ştie ce de la cineva, încât nu se mai miră 
când Ion al lui Mihai îi spuse ce vorbesc oamenii despre 
întâmplarea de la fierărie. 

Nu se mai mira, dar îi rămase gândul aci şi seara când se 
culcă întârzie câteva clipe să adoarmă. Ani în şir Ţugurlan 
se simţise bine cu starea lui: el de o parte şi toţi ceilalţi în 
afară; nici o apropiere şi nici o încredere. Dar de astă dată 
un gând străin îl întreba: de ce îi înjurase pe oameni la 
fierărie? Că de înjurat îi înjurase, asta era adevărat. 

Ţugurlan se răsuci în aşternut şi îi mai înjură încă o dată. 
El nu ne uita niciodată îndărăt ca să se învinuie pe el însuşi, 
ci totdeauna ca să-i învinuie pe alţii. Aşa făcu şi acum şi se 
linişti, şi aşteptă să-i vină somnul iar somnul veni ca o apă 
neagră în care orice urmă de gând pieri. 

Dimineaţa, [ugurlan se trezi ca totdeauna liniştit şi 
odihnit. Se ridică în capul oaselor, se răsuci pe prispă cu 
picioarele jos pe pământ şi vru, ca de obicei, să se ridice şi 
să-şi vadă de treburi. Dar mai întârzie; ceva din dimineaţa 
aceasta îi plăcea. Începu să se uite peste curte, peste 
garduri şi şopron, peste grădină şi împrejurimi. Se trezise 
parcă mai devreme şi era linişte. Totul se odihnea în 
nemişcare. Ţărâna bătăturii, umedă de rouă, parcă era o 
fiinţă vie care dormea şi ea. lăcută, nevasta lui se trezi la 
celălalt capăt al prispei, înveli copilul lăsându-l să mai 
doarmă şi, cu paşi parcă nesimţiţi, intră în tindă. Ţugurlan o 
văzu pe ea tot aşa cum vedea curtea şi împrejurimile. Da, 
aceasta era lumea: şoseaua trecând pe la poarta lui 
(şoseaua oamenilor, a satului), gardurile liniştite, fântâna 
(fântâna din care oameni şi vite beau apă), doi salcâmi înalţi 
în dreptul porţii (pe unul din ei mici cruci, semne ale morţii, 


ale copiilor pe care îi îngropase) şi peste toate acestea cerul 
curat, iar pe prispa casei el, Ţugurlan, în mijlocul acestei 
lumi... 

Ce bine ar fi să primeşti de la lume doar această pace 
adâncă... Ţugurlan îşi aminti iar de întâmplarea de la 
fierărie şi de întrebarea care nu-l lăsase aseară să adoarmă 
şi această pace de o clipă se destramă. Fără să-şi dea seama 
pentru ce, întrebarea revenise într-un fel şi mai supărător 
decât aseară. Nici pomeneală că nu din pricina lui lon al lui 
Miai îi înjurase pe oameni; Ion al lui Miai şi aşa nu înţelegea 
ce se discuta acolo... 

Turburat, [ugurlan uită să se mai dea jos de pe prispă. 
Astfel de întrebări supărătoare mai avusese de câteva ori în 
ultima vreme. Dar le uitase, le alungase repede. Asta din 
urmă, deşi pornea de la un fapt neînsemnat, ameninţa şi 
stăruie mai mult asupra lui. 

Prima dată se întâmplase într-o zi când copilul său venise 
de la şcoală plângând. 

Era toamnă târziu, Ţugurlan încă nu-i făcuse, rost de 
încălţăminte şi băiatul umbla desculţ. La şcoală ajungea cu 
picioarele roşii de frig şi într-o dimineaţă când s-a aşezat în 
bancă s-a tăiat în nişte cioburi de sticlă pe care i le pusese 
acolo colegul său Toderici Artur, băiatul directorului. 
Învățătorul, care nu se avea bine cu directorul, îl pedepsise 
pe 'Toderici Artur şi acesta, ca să se răzbune, îl pândise pe 
colegul său Ţ[ugurlan şi cu ajutorul altor copii îl pusese jos şi 
îi băgase pământ în gură. 

După se ascultase această poveste, Ţugurlan îşi luase 
copilul între genunchi, se uitase crunt în ochii lui limpezi şi 
îl înfricoşase astfel: „Dacă mâine la prânz nu vii să-mi spui 
că i-ai spart capul ăluia care ţi-a băgat pământ în gură, te 
omor cu bătaia”, şi îi cârpise şi o palmă ca să-l facă să 
priceapă că în astfel de lucruri nu avea tată. 

Copilul însă avea mamă şi s-a dus şi i-a spus ei şi ea l-a 
înţeles, iar de tatăl său a început să se ferească. [ugurlan a 
băgat de seamă şi pentru întâia oară s-a simţit cuprins de 


nelinişte: oare nu aşa trebuie crescut copilul, să înveţe să se 
apere singur? Şi deodată Ţugurlan s-a pomenit întrebându- 
se pe el însuşi de cine şi de ce s-a apărat el toată viaţa, şi 
unde a dus această apărare? Şi şi-a dat seama că de faptel 
crezuse până atunci că avea să ducă undeva. 

Altă dată stătea la poartă şi a trecut cineva pe drum şi i-a 
dat bună ziua. [ugurlan nu dădea nimănui bună ziua şi nici 
nu răspundea când i se dădea lui. Nu i-a răspuns nici 
acestuia, dar s-a pomenit întrebându-se: „Pentru ce îmi dă 
el mie bună ziua? El nu ştie cine sunt eu şi atunci de ce... 
Dar, la urma-urmei, cine sunt eu?” 

Iar acum, în legătură cu fierăria, din nou: de ce, ducându- 
se acolo, se purtase aşa cum se purtase? îl supăra mai ales 
faptul că Moromete nu se sinchisise deloc de înjurături. 
„Lasă, mă, Ţ[ugurlane, lumea să trăiască în pace”, spusese 
el, iar la sfârşit nu se ştie de unde scosese Moromete că 
„trei chestiuni rezultă din cele spuse de Ţugurlan”. 

Se sculă de pe prispă nemulţumit şi se duse în grădină să 
cosească iarbă pentru cal. „Sigur că da, gândi el întărâtat, 
când ai două loturi cred şi eu că nu-ţi pasă când te înjură 
alde [ugurlan. Dacă ar mai fi să fie patruzeci de moşii, în 
toate patruzeci v-aţi repezi, lua-v-ar dracu pe toţi!” 

Ţugurlan cosea iarba şi gândurile sale curgeau fără 
oprire, negre şi turburi. „Irei chestiuni rezultă din cele 
spuse de mine, Chestiuni, ai? Astea la tine sunt chestiuni! Şi 
ce deştepţi v-aţi făcut voi! Se apucă domnul Moromete să-i 
spună lui Dumitru lui Nae cum a fost împuşcat frati-meu la 
Bucureşti! Parcă ar fi fost acolo al dracului! Şi când te 
gândeşti bine, habar n-are”. 

Ţugurlan se şterse pe frunte cu mâneca, înfipse coasa în 
pământ şi se aplecă să strângă iarba. „Ce bine mi-ar fi şi 
mie, gândi apoi mai departe, în grajd, în timp ce dădea cu 
țesala pe spinarea calului. Ce bine mi-ar fi să ştiu acum că 
la deal îmi creşte porumbul pe şapte pogoane, iar pe alte 
şapte pogoane plesneşte bobul de grâu în spic. Aşi sta şi eu 


iarna după sobă ca domnul Moromete şi aşi şti eu să-l pun 
pe Marin să citească poveşti!” 

Ţugurlan se opri din ţesălat şi rămase câteva clipe gâtuit 
de amintiri. Marin al lui se rugase într-o seară de iarnă să-l 
lase să se ducă pe la Niculae al lui Moromete, cu care era 
într-o clasă, să citească cu el poveşti. Nu-l lăsase şi această 
amintire îi făcu rău lui Ţugurlan. La urma-urmei, de ce nu-l 
lăsase? La urma-urmei, Moromete... 

Ţugurlan se pomeni gândind fără voia lui că niciodată 
până acum nu se oprise atât de stăruitor asupra cuiva. îi 
dispreţuia pe toţi, fără alegere şi fără nume. Ce-i căşunase 
pe Moromete? „Dă-l în mă-sa, cu loturile şi cu chestiunile 
lui!” încercă Ţugurlan să alunge, totul din minte. Dar ceva 
cu neputinţă de explicat îi aduse în ureche glasul acestuia, 
parcă aievea, cum stătea acolo la fierărie şi citea ziarul... 
„Domnilor!... Aşa şi pe dincolo... Ocupaţiunea lor mintală... 
„ Ce ciudat citea! „Vă rog să mă credeţi că nu eu am scris 
drăcoveniile astea”, parcă vroia să spună Moromete tot 
timpul. 

Nedumerit, Ţugurlan lăsă ţesălatul şi se aşeză pe 
marginea ieslei. „Primul agricultor o fi având pământ?” îşi 
aminti el într-un fel uimitor discuţia lor despre rege. 

„Are! zicea Cocoşilă. Are, aşa, cam vreun lot şi jumătate”. 

„Are mai mult, zicea altul, fiindcă trebuie să-l ţină şi pe ăla 
micu, pe Mihai... trebuie să-i dea să mănânce!” „Eşti prost, 
zicea Cocoşilă. Ăla micu are lotul lui de la mă-sa!” 

Ţugurlan rămase o clipă cu privirea în gol, apoi deodată 
izbucni într-un hohot furios: „Ptiu, fir-aţi ai dracului!” 
scuipă el în pământ şi rămase mai departe pe ieslea 
grajdului, negru la faţă. Dar dacă amintirea acestor lucruri 
nu izbutea să răzbată în afară şi să-i lumineze chipul 
posomorât, simţea totuşi cum ceva se topea în el. Cunoştea 
şi el starea în care mintea contempla în linişte lucrurile şi 
pătrundea dincolo de ceea ce arătau ele că sunt. Era o 
bucurie deosebită şi rară. El se înfuriase când Moromete 
citise discursul regelui, ei, dimpotrivă, se înveseliseră. Nu 


era oare înveselitor să descoperi că un rege părea mai 
puţin deştept decât Ion al lui Miai? 

Îngândurat, Ţugurlan se ridică de pe marginea ieslei şi ieşi 
afară. Se duse în casă şi se întinse în pat. 

„Da, aşa o fi, continuă el să se gândească, dar săracul Ion 
al lui Miai era un nevinovat, pe câtă vremeprimul agricultor 
avea sute de mii de hectare - [ugurlan ştia acest lucru de la 
fratele său care, înainte de a intra la Griviţa, muncise 
câteva veri pe moşiile Coroanei - şi când o ţară întreagă îl 
lasă să se lăfăie cu atâta pământ, nu-mi mai arde mie să mă 
înveselesc că e prost. Lasă că bine v-am făcut că m-am 
repezit în voi, gândi Ţugurlan mai departe despre cei de la 
fierărie. Să vă mai gândiţi şi voi că nu toată lumea are timp 
să se înveselească; dacă de altceva nu sunteţi în stare, 
înveseliţi-vă barim mai puţin, fir-aţi ai dracului!” 

După-masă Ţugurlan se gândi să se ducă şi el la fierărie, 
să-şi dreagă secerile. Muierea îi spuse că au terminat 
mălaiul şi că trebuie să se împrumute de la cineva, altfel o 
să-i apuce secerişul fără nimic în hambar. 

— Vezi la Ion al lui Miai, răspunse '[ugurlan, îndreptându- 
se spre poartă. 

— N-are nici el! 

Ţugurlan se opri o clipă fără să se întoarcă: 

— Vezi la Tudor Bălosu! spuse el. 

— Nu mai iau de la Tudor Bălosu! se feri şi se rugă femeia. 
O să ne cheme iar la secerat şi ai văzut ce ne dă elsă 
mâncăm! 

— Cere şi tu la cineva! se scutură în cele din urmă 
Ţugurlan şi porni pe lângă garduri cu secerile pe umăr. 

„Sigur că da, domnul Moromete! bolborosi apoi în gând. 
Tu n-ai nevoie să te împrumuţi! Te găseşte secerea cu făină 
veche în hambar”. 

Ţugurlan se pomeni ispitit să-i ceară lui Moromete să-l 
împrumute. În astfel de împrejurări el cerea ori de la cineva 
care rupea de la gură ca să-i dea, cum era Ion al lui Miai 
sau Marmoroşblanc, ori de la Tudor Bălosu sau Crâşmac, 


cărora le făcea zile la câmp; niciodată însă de la aceşti 
oameni ca Moromete, nici săraci, nici bogaţi şi cărora le 
tremura mâna până se hotărau să spună da sau nu. Lui 
Ţugurlan îi veni un gând: să-i ceară lui Moromete să-l 
împrumute şi apoi, fiindcă era sigur că acesta n-avea să-i 
dea, să-i scoată pe nas deşteptăciunea de la fierărie. „Nu 
mai zici că rezultă trei chestiuni?” şi să-şi bată încă o dată 
joc de el. 

Chapter 10 


Moromete era acasă, dărâmase poarta şi îşi făcea una 
nouă. După ce plătise cu bani de la Aristide partea de 
fonciire pe care i-o cerea Jupuitu şi amânase jumătate din 
ea până spre toamnă, se dusese a doua zi la gară şi 
cumpărase cu restul de bani o căruţă de uluci. Nu se mai 
putea, atât poarta de la drum cât şi gardurile grădinii se 
înnegriseră şi putreziseră de tot, trebuiau altele. Începuse 
întâi cu poarta de la drum, şi lucrase la ea două zile. Acum 
era pe sfârşite cu poarta şi nu se grăbea deloc să treacă la 
grădină: o poartă sau un gard le pui o dată la zece ani, dacă 
nu chiar la mai mulţi. 

— Asta depinde de ulucă, Dumitre, îi spunea Moromete lui 
Dumitru lui Nae care tocmai făcea observaţia de mai sus. 
Depinde de ulucă, repetă el. Asta care am luat-o eu, explică 
el, e ulucă bună. E fag! 

— Nu prea ai ştacheţii buni! observă Dumitru lui Nae după 
câtva timp, şi glasul său făcu ca pe o distanţă de zece- 
cincisprezece case toată lumea să audă ce fel de ştacheţi 
avea Moromete. 

Era şi Cocoşilă acolo. Alături, cu un topor în mână, 
Paraschiv ascuţea ulucile pe un trunchi. Niculae stătea pe 
vine lângă tatăl său şi pândea când să-i dea cuie. Fără să se 
uite, Moromete lua cuiul din mâna întinsă a lui Niculae, îl 
potrivea îndelung, uitându-se de câteva ori în spate să vadă 
dacă ştachetele va fi prins drept în mijloc, apoi cu tesla 
împrumutată de la Dumitru lui Nae bătea adânc uluca, mai 


stăruind apoi şi cu lovituri nefolositoare asupra cuiului care 
pierise în lemnul alb vrând parcă să spună că e de dorit ca 
acest cui să nu maiiasă niciodată de acolo. 

— Era unul al dracului, unul Nastratin, zise Cocoşilă 
scuipând subţire înaintea sa. Şi-a pus poarta pe foc şi pe 
urmă tot el s-a supărat! 

— Niculae, adu ulucile! ceru Moromete. 

Paraschiv se oprise din ascuţit. Ridică toporul şi continuă 
să ascută mai departe. Hotărâse plecarea la Bucureşti chiar 
în seara aceasta şi era supărat că Nilă întârzia să se 
întoarcă cu caii de la izlaz. Era furat de gânduri. 

— Ce ziseşi tu, Cocoşilă? întrebă Moromete. Paraschive, 
bate tu astea care au mai rămas. 

Moromete lăsă tesla jos şi se căută prin buzunare să 
găsească o hârtie. O găsi şi i-o întinse lui Cocoşilă sub nas. 

— În locul unde e poarta asta era gol, spuse Cocoşilă în 
timp ce umplea cu tutun foiţa lui Moromete. Poarta mică o 
pusese şi p-aia pe foc şi venea cum aşi veni eu la tine, intra 
prin golul ăsta mare. 

— Cine, mă?! întrebă Moromete sâcâit că nu înţelegea. 
Apoi înţelese: Aha, când venea cineva pe la el! 

— Aşa, mă! Şi ăsta striga din casă, de la geam, că de ce 
intră pe poarta mare (adică prin locul pe unde fusese 
poarta mare!), să intre tot pe poarta mică! Cum e, Niculae? 

— Într-o zi Nastratin Hogea, lemne de foc neavând”, spuse 
Niculae începutul acelei poveşti. 

— Păi ce dracu îi mai păsa lui pe unde intră?! se miră leneş 
Dumitru lui Nae. 

— Păi îi păsa! zise Moromete aşezându-se jos, cu ţigarea în 
gură. Să nu uite omul unde-a fost poarta! Nu trebuie să 
uităm ce-a fost, mai adăugă el. Poate facem la loc ce nu mai 
e... 

Niculae îi dădea acum cuie lui Paraschiv. Într-o vreme nu 
se ştie ce văzu el la fratele său că în loc să ţie cuiele cu 
vârful în jos, cum le ţinuse până atunci, le întoarse, şi 


zâmbind viclean, le ţinu în aşa fel că Paraschiv când întinsă 
mâna se înţepă în ele. 

— Mă, dar prost mai eşti! bolborosi Paraschiv cu dispreţ 
îngăduitor. Nu aşa! 

— Dar cum? întrebă Niculae nevinovat. 

— Invers. 

Dumitru lui Nae se ridică alene de jos, de pe iarbă. 

— Mă duc acasă! spuse el parcă nemulţumit de ceva. 
Paraschive, vezi să nu ştirbeşti tesla aia! 

Paraschiv ridică fruntea şi se uită la el: 

— Păi dar ce, bă, nea Dumitre, eu bat cuiele cu tâiuşul? 

Înalt cum era, Dumitru lui Nae văzu peste garduri ceva 
care îl făcu atent. , 

— Trece Ţugurlan, spuse el şi rămase în picioare. Unde 
dracu s-o fi ducând?! se miră apoi fără nici un rost şi fiindcă 
nimeni nu zise nimic, îşi dezveli dinţii şi mai adăugă: păzea, 
Cocoşilă! 

Spre uimirea lor, Ţugurlan, care se apropia încet pe lângă 
garduri, când, ajunse în dreptul porţii lui Moromete, se opri 
şi se uită înăuntru. 

— Ce e, '[ugurlane, îl cauţi pe Cocoşilă? zise Dumitru lui 
Nae destul de străveziu. 

— Vezi să nu te caut eu pe tine, răspunse Ţugurlan şi 
împinse poarta nouă a lui Moromete şi se apropie de locul 
de sub salcâm unde acesta şi Cocoşilă stăteau jos. 

O clipă se uitară ţintă la el, apoi îşi feriră privirile. 

— Bună-ziua! zise Ţ[ugurlan cu glasul său neprietenos, şi 
ceilalţi, de uimire, uitară să-i răspundă. 

— Să trăieşti, Ţugurlane! răspunse în cele din urmă 
Moromete cu un glas curat şi grăbit. Uite mai dăm şi noi din 
coadă până vine secerea; că după ce vine... Niculae, 
porunci apoi Moromete stăpân pe sine, adu un scaun lui 
nean-tău Ţugurlan! 

Dumitru lui Nae nu mai plecă, iar Cocoşilă arăta ca şi când 
nu s-ar fi întâmplat nimic între el şi [ugurlan. Când Niculae 
aduse scaunul, Ţugurlan se făcu că nu vede şi se aşeză şi el 


jos pe pământ. Rămase apoi tăcut şi aşteptă tot aşa cum 
aşteptau şi ei, având aerul că a venit aşa degeaba şi că are 
de gând să stea aşa degeaba cât timp au să stea şi ei. 
Cineva trecu pe drum şi din pricina ulucilor albe nu-i văzu 
pe cei din curte. 

— Ce mândreţe de om mai e şi Vasile ăsta al lui Tăbârgel! 
zise Moromete urmărindu-l cu privirea pe cel care trecea. 
Cică îşi bate muierea în curte să-l vază toată lumea, iar aia 
strigă în gura mare: „Aoleo, fire-al dracului, p-aici n-ai dat!” 

— He, he, he! zise Dumitru lui Nae cu plăcere. Păi a prins- 
o de vreo două ori cu unulal lui Trăilă; şi cică îi zise „fire-ai 
a dracului cu... , 

— 'Ţigani, întrerupse Moromete, şi schimbă repede vorba. 
Mai bate un cui în uluca aia, Paraschiv. Jos mai bate un cui, 
că e ştachetul mai gros. 

Din curtea lui Tudor Bălosu se auzi glasul spălat al lui 
Victor, care îi spunea ceva lui tat-său. 

— Am auzit că vecinul tău, Moromete, a mai cumpărat 
două pogoane! spuse Dumitru lui Nae, înțelegând că lui 
Moromete nu-i place să audă vorbindu-se deşuchiat. 


— Aşa e vorba! răspunse Moromete. Hm! făcu el după 
câteva clipe de tăcere. Iar îi „amendează” alde Pisică pe 
copiii ăia ai lui. A trecut p-aici pe la mine după ce a vorbit 
cu Tudor Bălosu. Alaltăieri. „Ce faci, Traiane, iar vinzi 
pământ?” îl întreb. „Nu vând, zice, îi amendez iar pe copiii 
ăia.” „Mai ai?” zic. „Ce?” „Pământ.” „Gata! zice. Nu mai 
vând decât astea două pogoane. Mai am două, le păstrez 
pentru tutun.” 

Omul despre care pomenea Moromete era cizmarul 
satului. Avea o droaie de copii pe care cizmarul îi „amenda” 
mereu vânzându-le pământul. 

— He, he, he! râse Dumitru lui Nae gânditor. Nu ştiu ce 
dracu are să facă el cu copiii ăia când s-or face mari. 

— Păi ce vreai sa facă, Dumitre! se miră Moromete. Când 
s-or face mari şi le-o veni vremea să se însoare o să le spună 
alde tat-său: „De vândut pământul, vi l-am vândut, de 
învăţat să fumaţi, v-am învăţat, de băutură mai învăţaţi şi 
singuri!” 

— He, he, he! râse Dumitru lui Nae, de astă dată cu 
satisfacţie, aşezându-se mai bine pe pământ. Zău, mă? Ce 
vorbeşti! 

Între timp, aproape pe neobservate, mai veniseră vreo 
câţiva inşi care se aşezaseră pe iarbă fără să se anunţe prin 
bună-ziua; erau vecinii lui Moromete. După felul cum 
vorbise, Moromete părea să aibă ceva nou de spus despre 
Traian acela, deşi ceilalţi ştiau tot ce se putea şti despre el. 
Acest Traian Pisică nu vânduse din lot chiar îndată ce-l 
avusese. Dimpotrivă, ambiția lui fusese să-l mărească şi 
într-un fel chiar izbutise, plătindu-şi titlul de 
împroprietărire şi impozitele din cizmărie. Muierea lui însă 
îi strică planul; începu să-i toarne la copii. Întâia oară îi făcu 
doi gemeni, apoi după aceea patru copii în mai puţin de 
şapte ani, apoi iarăşi doi gemeni şi încă timp de şapte ani, 
alţi cinci copii. În aceşti ani, iarna sau vara, pe vreme rea 
ori în zile frumoase de primăvară, cine trecea prin dreptul 
casei cizmarului trebuia să-şi pună amândouă mâinile la 


urechi şi să grăbească paşii. Zarva celor treisprezece copii 
ai lui semăna cu aceea pe care o fac ţiganii pribegi când 
chefuiesc ori se iau la bătaie. Pe seama gălăgiei şi urletelor 
care se auzeau uneori din casa lui, femeile spuneau în mod 
firesc când era vorba să fie pricepută mai bine 
neorânduiala sau dezmăţul din vreo familie: „Ca la alde 
Pisică”. 

— Cine? Pisică, mă Dumitre?! exclamă Moromete văzând 
că Dumitru lui Nae îşi întinsese picioarele lui lungi, 
pregătindu-se să asculte. Păi voi nu ştiţi niciunul cu cine 
avem noi de-a face aici în sat, anunţă el cu glasul acela 
nepărtinitor, care parcă nu era al lui. Să cauţi în toată 
România, de la munte la baltă, şi la turci să căutaţi şi altul 
ca el nu mai găsiţi. 

Cocoşilă, gelos de ceea ce avea să urmeze, îl întrerupse pe 
Moromete spunându-i că minte, e prost. Moromete 
răspunse că nu-nu, nu minte! Şi ca să convingă pe ceilalţi 
care ascultau, începu cu o falsă înflăcărare şi seriozitate să 
se înjure la persoana a treia că ceea ce spunea ele 
adevărat. Atunci Cocoşilă îi răspunse că dacă e vorba pe 
aşa, să răscoleşti în toată lumea şi unul ca Parizianul n-ai să 
mai găseşti! Moromete vru să-i dea lui Cocoşilă replica 
cuvenită, dar ceilalţi îl apucară de mâini şi-i potoliră cu 
şiretenie falsa lui înfierbântare. 

— Hai, Moromete, lasă-l pe Cocogşilă, spune de ce zici că nu 
mai găseşti altul ca Pisică... 

— Nu există, domnule!... exclamă Moromete şi ridică mâna 
în sus şi se înjură din nou la persoana altuia că nu există. 

Cineva care nu l-ar fi cunoscut pe Moromete, ar fi putut 
crede că între el şi Pisică s-a petrecut ceva neobişnuit. De 
fapt nu se petrecuse nimic. Moromete se dusese într-o 
dimineaţă să-i vadă pe-ai lui Pisică ce fac ei când dorm 
atâţia „copii, cum se scoală, ce le spune Pisică, ce face el şi 
muierea, dacă se pun la masă şi în general cu ce se ocupă 
această familie şi mai ales din ce cauză e atâta zarvă, şi 


zbierete, şi gălăgie, şi răcnete care se aud de la cinci 
kilometri. 

— Am fost într-o dimineaţă la el!... Trebuia să mă duc în 
ziua aia pe la obor şi n-aveam cu ce să mă încalţ, începu 
Moromete, minţind din capul locului. 

— "Ţine, mă, cuiele aicea, Niculae, unde te uiţi?! se răsti în 
clipa aceea Paraschiv. 

— Ce faci, mă, acolo?! se miră Moromete, uitându-se la 
Niculae, care şi el se uita la tatăl său cu nişte ochi sticlind 
de nerăbdare. Muierea zice: „la cizmele şi du-te cu ele să ţi 
le dreagă, le-au ros şoarecii acolo în pod”. Iau cizmele şi 
plec spre Pisică. Erau ele bune, trebuia numai să le bată 
nişte cuie pe talpă, că aveau tălpile desfăcute. Intru 
înăuntru şi, bună dimineaţa, bună dimineaţa! Pisică cu ai lui 
în pat! „Uite, mă, Traiane, trebuie să mă duc pe la obor şi e 
noroi afară, nu e bun bocancul, bate-mi acilea câteva cuie şi 
unge-le cu ceva”, îi spui eu. Nu ştiu dacă aţi mai fost 
vreunul în casă la el. Tu ai fost vreodată, Cocoşilă? 

— N-am fost! 

— Păi tu unde-ţi pingeleşti bocancii? 

— Eu mi-i pingelesc singur. 

— Nu ştiu, dar eu n-am mai văzut paturi ca ale lui Pisică. 
Eu zic că zece paturi de-astea de-ale noastre nu fac cât unul 
de-al lui. Dar ca să nu zic zece, zic cinci. Erau aşezate acolo 
în magazia aia a lui, fiindcă aşa de mare e odaia unde stau 
ei, ca o magazie. Când să mă aşez pe scaun, o dată mă 
pomenesc că mă apucă cineva de gât şi se încleştează de 
spinarea mea; întorc aşa mâna spre ceafă, îl apuc de păr şi 
îl dau jos şi mă uit la el: un ăla ca un gherlan, de-o şchioapă, 
se uita la mine şi făcea au! ooo! au! 000! 

— Ţii, mă, cuiele astea aici, sau acuma îţi dau una după 
ceafă! ameninţă Paraschiv de lângă uluci. 

— "Ţine cuiele acolo, Niculae, zise Moromete. Era băiatul 
ăla al lui, micu şi mutu. Pisică, din pat, când vede gherlanul 
ăla pe mine, bate din palme: „Sfârfâlică, zice, na la tata din 
țigare!”, „Hai, mă Traiane, zic eu, scap oborul, vreau să 


cumpăr nişte cartofi, ce faci?” Traian în loc să răspundă îl 
văz că-şi umflă pieptul şi o dată urlă de răsună toată 
magazia: „Deştepta-rea!” Ştiţi? Ca la armată! Ei! zic eu! Ce 
să-i faci? Aici trebuie instrucţie! Nici n-apuc eu să-mi vin în 
fire, că îl văz pe gherlanul ăla că sare de lângă tat-său! Aşa 
cum era, fără izmene şi cu burta goală, începe să ţopăie şi 
să joace sârba peste spinările ălora care dormeau. Ştiţi cum 
sărea? Peste nasurile lor, peste ochi, peste capete, pe 
grumaji. Sărea şi mormăia! Încep urletele! Au, chiu, jap! 
Ţin'te nene! începe păruiala! Mă uit la Traian şi la muierea 
lui... Nimic! Muierea căsca şi cu pieptenele în mână 
începuse să se ţesale. Traian îşi răsucea ţigarea şi numai 
aşa, din când în când, ridica fruntea: „Sfâr-fâ-li-că! zicea, na 
la tata din ţigare, lua-te-ar dracii!” Din paturile lor, copiii au 
sărit jos şi acolo în faţa mea a început o viermuiala... Trei- 
patru din ei, ăia mai mari, căutau să-i desfacă, dar ce să 
desfaci, că uite aşa le umblau crăcile pe sus; şi se 
rostogoleau; şi se dădeau de-amboua; şi se loveau la burtă; 
şi pârâiau cămăşile de pe ei; şi se băşeau; şi le curgea 
sânge din nas! Traian, din pat de-acolo uite-aşa spunea, 
ştiţi, întâi încet şi subţire: „Sfâr, şi pe urmă tot mai gros,fă- 
li-că!” „Traiane, strig eu, dă, mă, în ei, că-şi fac cămăşile 
ferfeniţă!” „Păi tot nu le iau eu altele”, zice. „Bine, dar dă în 
ei, de ce îi laşi să urle aşa?” „Dacă dau în ei, atunci să vezi 
urlete, Moromete”, zice el. 

— Ce-ai cu mine, nene, eşti nebun? strigă Niculae 
indignat. 

— Ce-ai cu el, Paraschive?! se miră şi Moromete, dar 
Paraschiv bătea în ulucă mânios şi nu răspunse. Ţine-i bine 
cuiele, Niculae! Auzi, Cocoşilă? Cum crezi tu că s-au 
astâmpărat cei treisprezece copii ai lui Pisică? Crezi că de 
bunăvoie? Nu, fiindcă unii intraseră pe sub paturi şi se 
gâtuiau pe-acolo; alţii pe după sobă, alţii puseseră mâna pe 
calapoade şi se pocneau cu ele... Şi în timpul ăsta muierea 
lui Traian taman se terminase de ţesălat. După ce termină 
ea aşa, o văzui că se ridică în picioare, înfige pieptenele sub 


grinda casei, îşi duce o mână la ureche, îşi vâră un deget în 
ea şi începe să-l mişte aşa repede ca şi când i-ar fi intrat 
ceva înăuntru. „Ei, Ciulco, ia uite, ia! ia uite, ia!” La glasul ei 
văzu că una dintre fete se opreşte din zbănţuit şi când o 
vede pe mă-sa cu degetul în ureche rămâne cu ochii beliţi. 
Mă-sa, iar: „Ciulco, ia uite, ia!” Fata, e una mică de vreo 
şase ani, seamănă cu tat-său, se apucă cu mâinile de păr, se 
lasă pe vine şi începe să urle ca în gură de şarpe. De ce urla 
ea, exclamă Moromete nedumerit, n-am putut să pricep! 
Chestia e că s-a făcut linişte, muierea şi-a scos degetul din 
ureche şi fata a tăcut şi ea dintr-o dată. Ştiţi? Odată a 
tăcut!... Îţi spusei adineauri, Dumitre, de tutun! Moromete 
se opri şi se uită la Cocoşilă: fiindcă veni vorba de tutun, 
spuse el cu alt glas, mai dă-mi o ţigare, Cocoşilă! Tu nu 
fumezi, [ugurlane? 

— Nu, răspunse Ţugurlan răguşit. 

— Alde Traian Pisică, continuă Moromete, pune numai 
tutun pe pământul lui. Când am fost eu cu cizmele, după 
încăierarea de dimineaţă, care mi s-a părut că ţine loc de 
mâncare, îl văz pe Traian că se ridică din pat şi strigă: 
„Haida! gata! Toată lumea la păpuşit tutun”. A ieşit liota 
afară, s-a suit în pod şi s-a întors cu şiruri de tutun; 
umpluseră casa; doisprezece inşi; făceau păpuşi şi fumau! 
Afară de doi mai mici şi de fete, toţi fumau. Traian zice că el 
câştigă cu pusul tutunului mai mult decât scot eu de pe un 
lot. Ei, pe urmă s-a aşezat el pe un scaun şi a început să-mi 
dreagă cizmele. Îmi dregea cizmele şi îl chema pe ăla micu: 
„Sfârfâlică! Na la tata din ţigare!” Şi scotea ţigarea din 
gură şi-i dădea ăluia să tragă din ea. 

Dumitru lui Nae îşi mişcă fălcile şi rămase cu dinţii 
dezveliţi, într-un râs mut, cu privirea sticlind de satisfacţie. 
După ce îşi mâncă astfel plăcerea pe care i-o făcuse 
Moromete, se miră: 

— Şi ce dracu face el cu banii de pe pământ?! 

— Păi nu-i trebuie să-i bea, Dumitre? exclamă Moromete 
nedumerit că încă nu se înţelesese bine acest lucru. 


— Gata poarta, Moromete! zise Cocoşilă uitându-se la 
Paraschiv, care bătea ultimul cui. 

Moromete se uită şi el gânditor la Paraschiv. După câteva 
clipe de tăcere îşi lăsă fruntea între genunchii desfăcuţi şi 
se îndoi. 

— Nu e gata! spuse el. Mai trebuie un vițel care să se uite 
la ea! 

Se ridică apoi să vadă cum a bătut Paraschiv ulucile; 
ceilalţi înţeleseră că au stat destul şi se ridicară să plece. 

— Hai, Ţugurlane, mergi la fierărie? zise Dumitru lui Nae 
uitându-se la secerile lui Ţugurlan. 

— Păi, [ugurlan a venit pe la mine, ce să caute la fierărie? 
se miră Moromete cu spatele. 

— Văz că e cu nişte seceri! 

— Aia e altceva! zise Moromete. Dar cu tine ce e, Cocoşilă? 
îl întrebă apoi pe Cocoşilă. Parcă îţi lipseşte ceva... 

— Nişte parale! zise Dumitru lui Nae rar, şi cuvântul 
parale se urcă în salcâmi şi pluti limpede prin împrejurimi. 
He, he, he, uite la Cocoşilă, se înveseli el, parcă ar zice că 
nu-i trebuie! 

— Fugi că eşti prost! mormăi Cocoşilă supărat nu se ştie 
de ce şi ieşi pe poartă agale, fără să-şi ia ziua-bună. De 
altfel tot aşa făcu şi Dumitru lui Nae, iar Moromete nici nu- 
şi întoarse spatele; se despărţeau ca şi când s-ar fi înţeles 
să se vadă îndată în altă parte. Cocoşilă era totuşi supărat. 
Moromete spusese: „[ugurlan a venit pe la mine”, ceea ce 
însemna că se purta prietenos cu unul cu care el, Cocoşilă, 
era certat. Asta nu se făcea! 

— Ei, ajunge! Strângeţi de pe-aici! 

Moromete lăsă poarta şi veni lângă Ţugurlan. „Strângeţi 
de pe-aici şi plecaţi”, înţeleseră Paraschiv şi Niculae. 

— Ce mai faci, Ţugurlane? zise Moromete în treacăt, 
aşteptând ca Paraschiv şi Niculae să plece de acolo. 

Avea totuşi un glas deosebit pe care nu-l avusese mai 
înainte. 


— Ce să fac! mormăi Ţugurlan răguşit de atâta tăcere. 
Bine. 

— Apucă-te de gardul de la grădină, Paraschive, că până 
mâine trebuie să-l terminăm şi pe el, mai spuse Moromete 
în timp ce Paraschiv se îndepărta. 

„Până mâine ai să vezi tu ce-o să fie”, îi răspunse Paraschiv 
în gând. 

Chapter 11 


Ţugurlan continua să tacă. Ceea ce văzuse şi auzise aci era 
acelaşi lucru, aceeaşi vorbărie fără noimă pe care o mai 
auzise şi la fierărie şi fără de care aceşti oameni se pare că 
nici nu puteau trăi. Acolo, ziarul fusese acela în jurul căruia 
ameţiseră învârtindu-se, aci, povestirea lui Moromete 
despre Traian Pisică. Ceea ce îl uimise însă pe Ţugurlan şi îl 
făcuse să părăsească gândul de a-şi mai bate joc de ei, era 
faptul că ei pluteau pe apa aceasta a lor cu atâta seninătate, 
încât era cu neputinţă să nu-ţi dai seama că acest fel de a fi 
era de fapt bucuria şi libertatea lor. Dacă ar mai fi avut şi 
nişte parale, cum spunea Dumitru lui Nae, n-ar mai fi dorit 
nimic nici pentru ei, nici pentru alţii. Moromete cel puţin se 
pare că chiar ajunsese acolo, adică să-şi ajungă lui însuşi cu 
ce avea. Era sănătos, avea copiii sănătoşi, avea două loturi 
de pământ, era un om deştept care îţi făcea plăcere să stai 
cu el de vorbă ([ugurlan trebuia să convină că un om 
supărat nu putea asculta povestirea lui Moromete despre 
Pisică fără să nu uite o clipă de supărarea lui) şi pe lângă 
toate acestea mai era şi un om bun. Acum, la sfârşit, 
Ţugurlan nu se mai îndoia că Moromete avea să-l 
împrumute cu bucate fără să stea pe gânduri. Ce om 
ciudat! Dar la urma-urmei, de ce se purta el aşa de 
prietenos? se întreba Ţugurlan. Nici rudă nu era cu 
Ţugurlan, nici prieten, nici prieten cu un prieten de-al lui 
Tugurlan! 

— Ce e cu prostul ăla de Cocoşilă? se pomeni [ugurlan 
întrebând. Tot el mă înjură, şi tot el e supărat? 


Abia mult mai târziu avea să-şi dea seama Ţugurlan pentru 
ce simţise el nevoia să se împace cu Cocoşilă. Şi nu era 
vorba numai de Cocoşilă. Întrebările lui din ultima vreme 
porniseră de fapt din această nevoie de a se împăca cu 
lumea, dar el încă nu-şi dădea seama de acest lucru. 

— Păi nu, zice că tu l-ai înjurat întâi, explică Moromete cu 
o anume veselie care de fapt ţinea partea lui Ţugurlan. 

— Păi aşa şi pe dumneata te-am înjurat şi dumneata de ce 
nu te-ai supărat? se răsti [ugurlan şi în aceeaşi clipă se făcu 
roşu ca para focului. 

— Nu, pe mine m-ai combătut, zâmbi Moromete, scuipând 
subţire printre genunchi. Aia e altceva! 

Ţugurlan arăta cuprins de o puternică emoție. Niciodată 
nu făcuse ceea ce făcea acum. 

— Moromete, spuse el cu o voce scăzută, intensă. Uite, 
ascultă-mă aici... dumneata eşti singurul care meriţi loturile 
pe care le ai! 

— Ei, nu mai spune, mă, Ţugurlane? se înveseli sincer 
Moromete. 

— Da! Să ţii minte asta de la mine! spuse 'Ţ[ugurlan cu un 
glas profetic care îl făcu pe Moromete să tresară. Acuma, 
uite de ce m-am oprit la dumneata... Împrumută-mă cu un 
sac de porumb. 

— Mă, Ţugurlane, n-am porumb! exclamă Moromete. Grâu 
dacă vrei! 

— Dă-mi grâu, că găsesc eu să-l schimb. 

— Ai sac? 

— Am acasă. 

— Ia cu sac cu tot şi mi-l dai tu îndărăt. 

Moromete se ridică în picioare. Ţugurlan apucă secerile şi 
porni spre poartă. 

— Trec după ce mă întorc de la fierărie, spuse el şi se 
îndepărtă repede pe lângă garduri. 

lar spre seară, când plecă de la Moromete cu sacul în 
spinare, toată lumea află şi se miră şi nu înţelese nimic din 
această neobişnuită purtare a lui [ugurlan. 


Acasă, el îl găsi apoi pe cumnatu-său Grigore Armeanca, 
care îl căutase şi duminica trecută. Muierea îl întrebă pe 
Ţugurlan de la cine luase el un sac cu grâu şi se îngrijoră: 
nu cumva s-a împrumutat iar la Tudor Bălosu sau 
Crâşmac?! 

— Ei, ia spune, Grigore, ce s-a întâmplat? se adresă 
Ţugurlan cumnatului său după ce o linişti pe muierea lui 
spunându-i de la cine a împrumutat grâul. Am vrut să trec 
eu pe la tine, dar n-am avut vreme, am lucrat zilele astea la 
gară, la siloz. 

Ţugurlan avea de la moşie doar două pogoane pământ, 
deoarece nu-i convenea să dea maiorului jumătate de pe un 
număr mai mare de pogoane. Alţii luau mai mult, Ion al lui 
Miai, de pildă, muncea vreo opt pogoane. Anul acesta 
Ţugurlan câştigase mai bine lucrând cu ziua la gară, unde 
se construia un siloz. 

— Ascultă, cumnate, ce să fac eu cu ăştia ai lui Aristide? 
Alde Tache vrea să mă dea afară! spuse Grigore Armeanca 
după ce Ţugurlan se aşeză lângă el pe prispă. 

Tugurlan nu zise nimic. Cumnatul său era de mult mecanic 
la moară şi din asta trăia, n-avea nici el pământ. Numai că 
dându-i această veste Grigore Armeanca, deşi îngrijorat, 
avea pe de altă parte aerul că nu prea îi vine lui să creadă 
că o să i se întâmple chiar aşa. Parcă ar fi vrut să-i spună 
Ţugurlan ce-o să i se întâmple. 

— Ascultă, cumnate, te dă sau nu te dă afară? întrebă 
Ţugurlan uitându-se la el curios. Ţi-au spus eicăorsăte 
dea afară? 

— Nu mi-au spus ei, mi-a spus alde Isosică. 

— Şi alde Isosică de unde ştie? 

— I-a auzit vorbind. 

Părea limpede, dar Grigore Armeanca ar fi vrut să nu fie 
adevărat. 

— Uite de ce, explică el, dacă ei mă dau afară, eu pot să-i 
dau în judecată şi să-i pun să-mi plătească locul. Eu pot să 


nu cer bani pentru loc, şi atunci ce-au să facă, au să mute 
moara de pe locul meu? 

— Nu înţeleg! se miră Ţugurlan. Moara lui Aristide e 
aşezată pe locul tău? 

— O parte. 

— Păi atunci ce-ţi mai pasă! se miră din nou [ugurlan. Dar 
tot nu înţeleg. Moara lui Aristide e chiar pe locul tău? 

— A vrut el s-o facă dincolo în vale, dar la mine e taman 
locul unde se întâlneşte şoseaua de la Tătărăşti cu drumul 
dinspre Ciolăneşti şi pe vremea când a făcut-o el mai avea 
Crâşmac moara aia cu piatră. Nu s-a mai dus nimeni din 
partea asta la moara lui Crâşmac, a ştiut el Aristide ce face! 

— Păi acolo parcă e o măgură! se miră mai departe 
Tugurlan. 

— Păi partea aia de măgură e a mea şi Aristide credea că e 
a comunei; când i-am spus a zis că o să ne înţelegem noi, o 
să mă ia să lucrez la moară. Ei! Şi iese acuma fi-său, Iache, 
din şcoala de meserii şi vrea să fie el mecanic! Asta e 
povestea! 

— Păi, Tache ăla parcă vrusese Aristide să-l facă popă! 

— A rămas repetent! spuse Armeanca făcând un gest de 
lehamite. 

— E limpede, spuse Ţugurlan după câtva timp de tăcere. O 
să te dea afară! 

Nu era însă deloc limpede, Grigore Armeanca nu-i spunea 
totul. Era o poveste pe cât de simplă pe atât de uluitoare pe 
care n-o ştia decât Grigore Armeanca. El vroia acum să se 
folosească de ea ca să nu fie dat afară, dar nu ştia dacă o să 
izbutească şi de aceea venise să se sfătuiască cu cumnatul 
său. Era vorba de faptul că proprietarii furau de mult grâul 
şi, floarea-soarelui din cele trei sate care măcinau la ei. 
Ideea o avusese Năstase, fratele cel mare al lui Aristide, 
care era coproprietar. 

Moara avea o ţeava de scurgere pentru rămăşiţe (irimic) şi 
la început, pe când mai exista încă moara lui Crâşmac, acest 
irimic omul şi-l lua acasă la păsări, dar după ce moara lui 


Crâşmac fusese părăsită, Aristide făcuse ca pe nesimţite 
irimicul acesta să fie considerat ca făcând parte din uium. 

Văzând că oamenii înghit mica hoţie, Năstase plănuise pe 
cea mare, care îi izbutise pe deplin. Furtul se făcea sub 
ochii lor, printr-o a doua ţeava de scurgere, nu prea 
ingenioasă, care pornea chiar de la coş. Oamenii care 
măcinau se sprijineau chiar cu mâna de ea, fără să le treacă 
prin cap ce fel de scurgere avea ţeava aceea. Ei controlau 
doar irimicul, să nu fie prea mare, adică nu cumva ca 
proprietarii să tragă o dată cu irimicul şi boabe curate. 

Ţeava nu era prea ingenioasă, dar ideea era, fiindcă 
tragerea se făcea pe nesimţite şi cu anii devenise lege că la 
o moară cu valţuri nu iese sută la sută făină. Furtul se 
stabilizase cam la un kilogram din şaptezeci şi cinci şi 
aducea într-un an de zile câteva vagoane de grâu şi floarea- 
soarelui. Năstase nu ajunsese totuşi la acest rezultat fără să 
lupte împotriva amenințării de a fi descoperit. Legând 
băierile sacului, ţăranul avea nu o dată nedesluşita impresie 
că lipseşte ceva... Nu mult, era adevărat, dar de ajuns ca 
să-l facă să se uite dintr-o parte la coproprietar, să întârzie 
bănuitor cu mâna la gura sacului... Dar Năstase, care avea 
grijă să fie totdeauna acolo, devenea deodată grăbit, striga 
„altul la rând”, îl înghesuia pe om fie cu vorba, fie 
împingându-l uşurel să facă loc... 

— Eu zic că n-or să îndrăznească ei să mă dea afară. Dacă 
o să mă dea, am să spun la toată lumea hoţiile pe care le fac 
ei acolo de ani de zile, spuse Grigore Armeanca pe gânduri. 

TŢugurlan se făcu atent: 

— Ce hoţii? întrebă el. 

— Cu cântarul... cu irimicul... se feri însă Armeanca. 

— Prostii! spuse 'Ţugurlan cu dispreţ. Vreai un sfat de la 
mine? îl întrebă apoi scrutându-l liniştit. 

— Da... 

— Dacă te dă afară, dă-i foc la moară! 

— Să mă bage în puşcărie?... 


— Atunci... spuse Ţugurlan şi dădu din umeri supărat. 
„Atunci du-te dracului, de ce mai vii la mine să-mi ceri 
sfatul?!” ar fi vrut să-i spună de fapt [ugurlan. 

Grigore Armeanca încheie spunând că o să vadă el mai pe 
urmă. Ţ[ugurlan îl întrebă apoi ce-i mai fac copiii, mai 
vorbiră câtva timp, şi la plecare Armeanca îi aminti că vaca 
lui, care fătase nu de mult, continua să dea o grămadă de 
lapte. De ce nu-l trimite pe Marin cu oala să-i dea nişte 
lapte? Ţugurlan răspunse că o să-l trimită. 

Seara, Ţugurlan întârzie iarăşi să adoarmă, dar de astă 
dată nu din pricina întrebărilor. Întinzându-se sub aşternut 
el simţi cum se întoarce în el acea linişte adâncă şi 
ocrotitoare a cărei bucurie, în cei peste patruzeci de ani pe 
care îi avea, Ţugurlan n-o cunoscuse decât foarte puţin şi 
foarte rar: o simţise mai puternic astăzi, când întârziase de 
dimineaţă pe prispa casei. Această linişte nu adormea 
întrebările şi nici nu le dădea un răspuns, dar le dădea un 
înţeles. Pentru ce? Nu se ştie pentru ce, dar dacă aşa a fost 
făcut, aşa o să rămână şi n-are nici un rost să-şi spargă 
capul dacă asta e bine sau rău. lar dacă vreodată o să afle şi 
de ce, o să fie cu atât mai bine! 

Chapter 12 


În aceeaşi seară, fără ca Moromete să bănuiască ceva, 
Paraschiv încălecase pe cai spunând că se duce să mâie 
noaptea cu ei pe câmp şi o luase pe drumul spre Bucureşti. 
Nilă îl aşteptase la Guica şi de acolo încălecase şi el şi 
porniseră împreună. 

Era o seară cu un cer adânc, încărcat cu stele. Cei doi 
ieşiseră în goană la câmp şi se opriră abia când lăsară în 
urmă valea satului. Caii tropăiau şi sforăiau îndărătnici, 
neînvăţaţi cu drumul pe care erau duşi; de nenumărate ori, 
din plină goană, căutară s-o ia pe drumurile lăturalnice ale 
câmpiei sau chiar înapoi, atraşi de zgomotele înfundate ale 
satului, de respiraţia lui abia simțită. 


La un moment dat, Nilă se opri şi el, ţinând calul pe loc. 
Tăcerea câmpiei era desăvârşită şi întinderea ei învăluită de 
întuneric. Ceva se pare că începuse să-l neliniştească; el 
şopti cu un glas turburat plin de îndoială: 

— Paraschive! Stai! 

Paraschiv se opri şi el. Aşteptă câteva clipe şi fiindcă 
fratele său nu spunea nimic, întrebă: 

— Ce este? 

Nilă tăcea mai departe. Atunci Paraschiv se apropie şi mai 
mult, strunindu-şi calul şi întrebă iar, răguşit şi intrigat: 

— Ce este, mă? De ce te-ai oprit? 

Nilă se uită încet îndărăt, cu teamă, parcă s-ar fi aşteptat 
să fie urmărit de cineva. Şopti neliniştit: 

— Mă, unde mergem noi? 

Paraschiv îi răspunse printr-o smucitură a calului, pornind 
în goană înainte pe şosea. Calul lui Nilă porni şi el pe 
urmele celuilalt. Goneau unul lângă altul în tăcere, aplecaţi 
peste coamele cailor şi până aproape de întâiul sat prin 
care trebuiau să treacă, în afară de un automobil cu nişte 
faruri puternice, nu întâlniră pe nimeni. 


Tot în aceeaşi seară, Vasile Boţoghină se pregătise şi el de 
plecare. 

Între timp copiii aflaseră şi ei de la mama lor despre boala 
tatălui lor şi despre vânzarea pământului. Vatică umbla 
tăcut prin curte, parcă rătăcind, nevroind să intre în casă, 
deşi Boţoghină îl strigase de câteva ori. Numai Irina se uita 
întristată la tatăl ei. Stătea pe prag cu umerii ei micuţi şi 
strâmbi şi îl urmărea cum înghite rar şi adânc dumicaţii. 
Într-o vreme începuse să-i povestească despre ceea ce se 
întâmplase în timpul dimineţii la şcoală; cum la examen 
domnul învăţător Teodorescu o lăudase şi îi dăduse să 
înveţe o poezie; cum pregătiseră ei serbarea, care va avea 
loc chiar mâine, de Sâmpetru, şi sfârşise părându-i rău că el 
n-o s-o audă când o să spună poezia. Boţoghină n-o auzea 
nici acum; îi făcea rău glasul ei şi când Irina tăcu, el spuse: 


— Anghelino, ia fata asta la culcare. 

După aceea, Boţoghină ieşise afară şi începuse să se 
pregătească pentru plecare. Umpluse căruţa cu nişte paie 
de ovăz, apoi o chemase pe femeie să vie cu lampa lângă 
căruţă şi să lumineze roatele. Boţoghină îl strigase pe 
Vatică să-i aducă oala cu păcură din grajd, apoi amândoi 
începuseră să desfacă roatele şi să ungă osiile căruţei. 

A doua zi dimineaţă, înainte de revărsatul zorilor, 
Boţoghină se deşteptă şi după ce îl sculă şi pe băiat, înhamă 
caii, se urcă în căruţă şi împreună cu el porni spre spitalul 
din Udup. Înainte de plecare el scoase din brâu un teanc de 
hârtii, alese două de câte o mie şi i le întinse femeii. 
Anghelina le luă şi rămase cu ele în mână, uitându-se 
nemişcată la omul ei care stătea pe cutia căruţei cu hăţurile 
pe genunchi. 

— Până la Udup v-apucă prânzul! Cum o să se întoarcă 
Vatică singur? Dacă îi ia cineva căruţa şi caii? se temu ea. 

Drept răspuns, Boţoghină apucă hăţurile în mâini. Simţind 
mişcarea curelelor, caii porniră şi trecură podişca de la 
drum cu zgomot. Femeia o luă în urma căruţei şi ieşi 
înaintea cailor, oprindu-i în drum. Se apropie apoi de loitră 
şi vorbi iar: 

— Vasile, când ai să te întorci? 

— Am să-ţi scriu eu d-acolo, răspunse omul cu grabă. Apoi 
adăugă: Vezi cum îi faci cu seceratul! Ia-o şi pe fata aia să v- 
ajute. Ai grijă să nu se taie cu secerea. Tăcu câteva clipe, 
apoi vorbi iar: La treierat, vezi că am aranjat cu alde 
Cocoşilă să vă ia în ceată cu el. Tăcu iar un timp, apoi vorbi 
din nou, de astă dată cu un glas care arăta că nu mai are 
nimic de spus: Vezi să nu se întâmple ceva p-aici! Şi ridică 
hăţurile: Haida! Hăâţ! Hai! die! 

Caii porniseră, dar femeia se ţinea mereu de căruţă. 
Mergea alături de răscruci şi se uita întruna spre bărbatul 
ei, vrând parcă să mai spună ceva. El ghici slăbiciunea şi 
frământarea ei şi îi spuse cu glas gâtuit, cu o asprime 
dureroasă: 


— Fugi d-aici! Păzea că te calcă roata! 

În clipa aceea, femeia nu se mai putu stăpâni şi izbucni 
scurt într-un plâns deznădăjduit: 

— Vasile! Să nu mori p-acolo, Vasile! 

Boţoghină dădu bici cailor. 

Chapter 13 


Aproape de prânz ajunse la Udup. Spitalul de plasă era 
aşezat la marginea satului şi de departe semăna cu un 
conac boieresc. Acoperişul lui de ţiglă se vedea de la cinci 
kilometri. Era înconjurat de o mulţime de salcâmi altoiţi, cu 
coroanele ca nişte măciuci uriaşe, şi de duzi stufoşi şi 
bătrâni din care se auzea de departe ciripitul gălăgios al 
păsăricilor... 

Vasile Boţoghină opri sub unul din duzii din faţa intrării şi 
sări jos din căruţă. Vatică se uită mirat peste clădiri şi spuse 
arătând cu degetul înainte: 

— De ce nu opreşti în dreptul spitalului? 

— Asta e spitalul, nu acolo, răspunse Boţoghină. Aşa fac 
toţi care nu-l cunosc, se opresc dincolo. Acolo stă doctorul! 
E casa lui! Stai jos şi dă iarbă la cai! 

Vatică sări jos, scoase căpestrele din capul cailor, le 
desfăcu şleaurile, luă din căruţă un braţ de paie amestecate 
cu iarbă şi îl puse înaintea vitelor. Boţoghină dădu câtva 
timp ocol căruţei, uitându-se pe sub sprâncene să-şi dea 
seama de ceea ce se întâmplă în jurul lui, apoi intră încet în 
curte spitalului. 

Intrarea în clădire avea nişte scări de ciment negru care 
dădeau într-un coridor lung; atât scările cât şi coridorul 
erau înţesate de ţărani desculți; cu chipurile galbene şi 
supte; de femei îmbrobodite strâns, cu privirile înţepenite şi 
dârze, cu câte un copil în braţe sau de mână; de lucrători 
istoviţi cu cămăşile rupte pe ei şi murdare; stăteau pe cele 
două bănci de lemn aşezate de-a lungul pereţilor şi 
aşteptau. În afară de cei de pe scări şi cei dinăuntru, pe 
lângă zidurile spitalului stăteau alţii sub umbra duzilor în 


grupuri mici. Era timpul prânzului şi unii întinseseră pe 
pământ legăturile cu care veniseră şi începuseră să 
mănânce. 

Vasile Boţoghină văzu încă din poartă mămăligile întinse 
pe iarbă şi coridorul înţesat de oameni. Intră înăuntru şi 
fiindcă pe bănci nu mai era loc se rezemă de tocul uşii pe 
care scria Consultaţii şi începu să aştepte cu aceeaşi 
răbdare pe chip ca a celorlalţi. 

La un moment dat uşa se deschise dinăuntru fără veste şi 
Boţoghină, care se rezemase puţin de ea, se clătină şi se 
izbi de umărul doctorului care tocmai ieşea. 

— Ce te propteşti în uşă? Stai jos pe bancă! se supără 
doctorul. 

Speriat, Boţoghină se trase într-o parte simțind cum 
obrajii îi ard de ruşine. Doctorul îşi roti privirea peste 
oameni şi spuse: 

— Sunteţi prea mulţi azi, cine stă mai aproape să plece 
acasă şi să vie mâine dimineaţă. 

Dar toţi parcă înţeleseră pe dos, adică să se apropie şi să-i 
spună ce-i doare. 

— Domnule doctor, de trei zile nu vrea să mai sugă, stă în 
braţe şi doarme! Mi-e frică să nu-mi moară în braţe! l-au 
mai ieşit şi nişte pete roşii pe tot corpul. Nu ştiu ce să... 

— Varsă mereu, domnule doctor, ce mănâncă, varsă! spuse 
altă femeie arătând copilul. 

Alte glasuri se îngrămădiră strângându-se şi înconjurându- 
| pe medic. Toată lumea se sculase de pe bănci şi de afară 
câţiva chiar alergaseră înăuntru. 

Medicul, un om scund şi cam gras, cu nişte trăsături 
înăsprite de soare şi vânt, întocmai ca ale ţăranilor, stătea 
liniştit în mijlocul bolnavilor şi se uita peste capetele lor, 
reţinut, cam aspru, cu o privire care arăta că ceea ce vedea 
el acuma era un lucru obişnuit pe care îl vedea de mulţi ani. 

El apucă de cămaşă copilul uneia din femei, i-o ridică spre 
bărbie, dezvelindu-i burta şi după ce se uită o clipă spuse: 

— Fă-i o baie cu flori de muşeţel! 


Apoi se adresă unei alte femei, spunându-i să se ducă la 
sanitar, să-i dea nişte prafuri, dar femeia cu copilul cu pete 
pe trup îi acoperi glasul: 

— Domnule doctor, i-am făcut de trei ori, aşa cum mi-ai 
spus... 

Un om care stătuse până atunci la o parte se apropie şi el 
de doctor, îl apucă de braţ şi spuse şoptit, cu un glas 
insinuant: 

— Domnule doctor!... 

Dar doctorul nu-l luă în seamă. Boţoghină se vârâse şi el 
printre ceilalţi şi se uita drept în ochii medicului, crezând că 
acesta are să-şi aducă aminte de el şi are să-l cheme 
înăuntru. Doctorul deschise uşa fără să ia în seamă 
glasurile numeroase care îl chemau şi pieri înăuntru cu 
bolnavul care era la rând. 

— Ce să-i faci, zise un ţăran tânăr, posomorându-se şi 
căutând abătut un loc pe bancă. Un singur doctor la atâtea 
sate! De fier să fii şi tot nu pridideşti! 

Cineva vru să răspundă, dar în clipa aceea un copil din 
braţele unei femei începu să ţipe. Femeia ieşi repede afară. 
Un om oftă greu şi se sculă de pe bancă. O dată cu else mai 
sculară încă vreo câţiva. După o jumătate de ceas, coridorul 
se goli mai mult de jumătate. Abia pornind prin curtea 
spitalului, oamenii şi femeile puteau fi văzuţi că sunt într- 
adevăr bolnavi. Un ţăran înalt ca o prăjină mergea încet, 
abia păşind, ţinut de două rude de amândouă braţele: 
sudoarea îi năvălea des pe frunte şi gemea încet, cu gura 
deschisă, cu privirile rătăcite; un altul însă, era singur, şi 
cât se sculase de pe bancă, începuse să se clatine ca beat, 
mergea orbecăind, ţinându-se de ziduri. leşi cu greu şi se 
aşeză pe iarbă aproape căzând pe brânci, în patru labe, ca 
şi când ar fi fost împuşcat. 

— Omule, de ce nu intri acolo peste el? zise un muncitor, 
apropiindu-se de cel căzut şi ajutându-i să se întindă mai 
bine. Noi putem să mai aşteptăm, dar dumneata de nu intri 
peste el? 


Omul vru să bâlbâie ceva, dar tot atunci curtea spitalului 
fu străbătută de un glas sfâşietor ca de cuţit. Privirile se 
întoarseră spre drum. Pe poarta spitalului se văzură intrând 
câţiva oameni care duceau o femeie pe o cergă. O dăduseră 
jos din căruţă şi femeia ţipase crunt. Ajunşi în faţa scărilor, 
oamenii lăsară cerga cu femeia pe iarbă şi unul dintre ei se 
şterse pe frunte de sudoare şi intră în coridor. După câteva 
clipe, doctorul ieşi afară şi întrebă scurt, din capul scărilor, 
spre oamenii care stăteau alături lângă bolnavă: 

— Când a născut? 

— Ieri dimineaţă, domnule doctor! răspunse unul din 
ţărani, luându-şi pălăria de pe cap. 

— Copilul trăieşte? 

— Trăieşte, domnule doctor! 

Medicul se apropie şi privi câteva clipe în jos spre bolnavă. 
Femeia stătea cu ochii închişi şi părea moartă; la soare, 
chipul ei arăta albastru, livid. Doctorul se aplecă şi-i prinse 
încheietura mâinii între degete. Cât îi prinse însă 
încheietura, îi şi dădu drumul şi se răsti la oameni fără milă: 

— Aţi omorât-o! Aţi adus-o în căruţă şi i-aţi mâncat zilele! 

Unul dintre cei trei oameni care aduseseră bolnava, la 
auzul acestor cuvinte tăioase, nu se putu nici el stăpâni: 

— Am adus-o în căruţă? N-oi fi vrând s-o aducem cu 
aeroplanul! 

— Haide, lasă vorba! porunci doctorul ca un militar. 
Băgaţi-o înăuntru. 

Abia spre seară îi veni lui Vasile Boţoghină rândul la 
consultaţie. El intră în cabinetul doctorului şi spuse: 

— Nu mă mai cunoaşteţi?! Am venit acum vreo două 
săptămâni... 

Doctorul se apropie de el şi-l întrebă grăbit: 

— Da! Ce ţi-am spus că ai? 

Boţoghină vru să răspundă, dar doctorul întrebă iar, cu 
aceeaşi grabă reţinută: 

— Cum te cheamă? 


Omul îşi spuse numele şi comuna iar doctorul îi întoarse 
spatele şi începu să răsfoiască un registru gros. Răsfoind, 
întrebă din nou: 

— Când spui că ai fost aici? 

— Acum zece-cin'şpe zile! răspunse Boţoghină nedumerit 
că doctorul nu-şi aduce deloc aminte de el. 

— Vasile Boţoghină, din Siliştea-Gumeşti, zise doctorul cu 
un glas rece. Păi asta e a treia oară când te consult! Ai fost 
la raze? 

— Da, răspunse Boţoghină vinovat şi-i întinse doctorului 
sulul negru al radiografiei, pe care acesta îl desfăşură la 
lumină şi îl cercetă multă vreme. 

— Stai jos. De ce nu stai jos? se adresă el bolnavului la 
sfârşit. 

Boţoghină se aşeză pe un scaun rotund şi alb şi începu să 
urmărească intrigat fiece mişcare a doctorului. Medicul, 
după ce îi arătase omului scaunul, se aşezase la birou şi 
începuse să scrie pe o foaie. Scria repede şi mult, şi din 
când în când se oprea, ridica fruntea de pe foaie pentru 
câteva clipe, apoi, începea iar să scârţâie din peniță. Acest 
lucru ţinu multă vreme şi când doctorul se ridică de la 
biroul lui, Vasile Boţoghină se ridică şi el. Medicul însă nu 
mai arătă acum nici o grabă. El se aşeză pe un scăunel în 
faţa omului şi-i făcu semn să stea jos. Începu să-i spună rar, 
apăsând pe cuvinte, cu un glas care uneori era străbătut de 
urme de neîncredere, alteori de ameninţare: 

— Uite ce-ai să faci! Te duci acasă şi vinzi ceva: un cal, un 
bou, un pogon de pământ... 

Se opri şi spuse după câteva clipe, ameninţându-l pe om 
cu reţeta: 

— Ai să te duci la farmacie cu reţeta asta. O să-ţi 
trebuiască mulţi bani, pentru că ai să iai doctoriile astea de 
trei ori. Dar nu e vorba numai de doctorii. N-ai voie nici să 
ridici un pai de jos. Înţelegi? Nimic. Să nu faci nimic. Şi în 
fiecare zi să mănânci ouă, să bei lapte mult şi să nu-ţi 
lipsească găina de la masă. Să vorbeşti cu sanitarul din sat 


să-ţi facă injecţiile şi să te înveţe cum să iai doctoriile. Asta e 
o boală grea, dar voi nu vă vindecaţi pentru că nu vreţi să 
cheltuiţi. Şi chiar dacă cheltuiţi, cât vă simţiţi niţel mai bine, 
gata, vă puneţi pe muncă să vă scoateţi pârleala pentru ce- 
aţi vândut. După o boală ca asta nu mai ai voie niciodată să 
munceşti prea mult... Doctorul se opri o clipă: Vrei să nu 
mori? 

Boţoghină făcu ochii mari, înspăimântat şi răspunse 
repezit, dar nu îndată: 

— Da, domnule doctor! 

— Atunci să faci aşa cum ţi-am spus. Începând de azi te 
întinzi cu burta la soare, mănânci bine, iai doctoriile astea şi 
după o lună de zile să treci iar pe la mine. Altfel să ştii că nu 
e glumă. Dacă ajungi să cazi la pat n-ai ce mai căuta la 
mine. 

Medicul ieşi de după birou şi-şi puse mâna pe flanela 
cârpită a omului, care cât o simţi se şi ridică în picioare. 

— Să nu-ţi pară lucru de glumă! că eu ştiu cum sunteţi voi: 
„Lasă că-mi trece”, până începeţi să vă scuipaţi bojocii pe 
jos. Vă repeziţi pe urmă la doctor şi când vedeţi că nu vă 
mai poate face nimic, începeţi să înjuraţi că nu e bun 
doctorul. 

— Domnule doctor, îl întrerupse Boţoghină, nedumerit 
mereu că medicul uitase ce-i spusese data trecută, păi eu 
am făcut rost de douăzeci de mii de lei, că mi-ai spus că mă 
bagi într-un spital unde o să mă fac sănătos într-o lună, 
două... 

Medicul tresări. 

— Douăzeci de mii? întrebă el neîncrezător. 

— Păi aşa mi-aţi spus dumneavoastră! 

— Ai la dumneata douăzeci de mii?! întrebă doctorul uimit, 
impresionat de privirea bolnavului, pe care abia acum i-o 
vedea. Era o privire lărgită, strălucitoare de viaţă şi de 
speranţă, dar străbătută şi de umbre nedesluşite, umbre 
ale nopţilor de nelinişte şi spaimă. 


— Păi am vândut din lot, domnule doctor! întări Boţoghină 
limpede şi uşurat, ca şi când ar fi fost de pe acum sănătos. 
Adăugă senin şi împăcat: Ce era să fac? Astă-primăvară au 
murit doi inşi la noi în sat, tot aşa au stat acasă şi... 

— Uite ce e, Boţoghină, da, ştiu acuma... Aşa este, cu vreo 
douăzeci de mii de lei poţi să intri într-un tratament 
supravegheat, bine că ai vândut. Eu ţi-am spus data trecută 
să vinzi şi să faci rost de bani, aşa cum spun la fiecare. 
Dumneata, bine că ai avut ce vinde... Uite ce-ai să faci: ... ia 
spune-mi, eşti cu căruţa? 

— Cu căruţa, domnule doctor. Cu băiatul. 

— Dă drumul căruţei acasă şi rămâi aici. Mâine o să te 
trimit la munte într-un sanatoriu... 

Chapter 14 


A doua zi dimineaţa, Guica îşi luă ciorapul de gât şi porni 
spre casa fratelui ei să fie de faţă când Moromete şi cu toţi 
ai lui au să bage de seamă că Paraschiv şi cu Nilă au fugit 
cu caii la Bucureşti. Se gândea încet, cu o bucurie care îi 
ungea inima, cum are să se întindă vestea numaidecât în sat 
că cei trei băieţi ai lui Moromete au fugit câteştrei de acasă 
cu caii şi cu oile şi că asta s-a întâmplat - şi Guica avea să 
aibă grijă să se afle întocmai aşa - din pricina celor două 
fete ale lui Moromete, care vroiau ele să pună mâna pe 
averea fraţilor... 

Plecarea aceasta se întâmplase cum nici ea, Guica, n-ar fi 
crezut că se putea mai bine; întâi Achim cu oile, acum două 
săptămâni; apoi seara trecută cu amândoi caii, Paraschiv şi 
Nilă; astăzi era zi de sărbătoare, Sfinţii Petru şi Pavel; 
mâine toată lumea avea să iasă la secerat grâul. Mai întâi, 
Moromeţii, rămaşi, adică cele două fete, Tita şi Ilinca, 
Niculae şi mama lor Catrina, cu Moromete în cap, n-au să 
mai aibă ce mânca în timpul muncilor, nu mai aveau laptele; 
apoi, nu vor mai avea cu ce să se ducă la deal, o să 
trebuiască să se ducă pe jos, cu secerile pe umăr; apoi, 
strânsul şi treieratul grâului, căratul lui pe arie şi celelalte 


munci: n-au să mai aibă cu ce le face, vor trebui să dea din 
colţ în colţ, să bată la porţile oamenilor după vite. 

Acest dat din colţ în colţ îi săra inima Guichii. Şi mai ales 
dusul Moromeţilor la secerat pe jos. Şi încă: Niculae nu ştia 
să secere, Catrina Moromete trebuie să rămână acasă şi să 
facă de mâncare, să îngrijească de păsări, Moromete la fel, 
cu atâţia copii, se dezvăţase să muncească, stătea toată ziua 
pe mirişte, zicea că leagă snopii, fuma şi umbla încoace şi 
încolo; singurele care aveau să muncească rămâneau cele 
două fete. 

„Na! Să vă săturaţi, gândi Guica, apropiindu-se de casa 
fratelui. Să munciţi acum să vă iasă ochii din cap. Şi până să 
cumpăraţi voi cai şi oi, se întorc ăia cu buzunarele pline de 
bani! O să vedeţi voi atuncea ce-o să vă facă ei, că v-aţi 
făcut stăpâne pe casa lor!” 

Guica se apropie de podişca fratelui şi se opri pe ea, 
uitându-se în curte peste gard. Fata cea mare a lui 
Moromete, Tita, mătura bătătura cu un târn uriaş făcut din 
fire de rosmarin. Pe prispa casei stătea, într-o parte 
Moromete, iar în colţul dinspre drum Niculae şi cu sora lui 
mai mare, Ilinca. Niculae plângea încet, prelung, jelindu-se 
prosteşte şi spunând mereu unul şi acelaşi lucru: 

— Hai, mă, llinco, dă-mi! Dă-mi, mă, Ilinco, n-auzi?! Hai, 
mă, llinco, aaaa! Dă-mi, mă, llinco, şi mie nişte flori! 

Moromete bea tutun şi se uita spre şosea. Din când în 
când, cineva trecea pe drum şi îl saluta. Moromete 
răspundea tare, cu multe cuvinte, spunând „bună să-ţi fie 
inima, cutare”, sau „să trăieşti, mă, Dumitrache!”. În acest 
timp Niculae bâzâia mereu, dar nimeni nu-l lua în seamă, ca 
şi când treaba lui ar fi fost să plângă aşa mereu, fără nici o 
socoteală. 

Guica intră încet în curte, cu ciorapul de gât, şi 
apropiindu-se de prispă, dădu bună dimineaţa. Nu-i 
răspunse nimeni. locmai atunci Ilinca se răstea la Niculae: 

— Mai taci, mă, din gură, dezghiocatule! Până mai 
alaltăieri te-ai ţinut de coada oilor şi acuma te găsi coroana. 


Să-ţi dau eu flori din grădiniţă ca să faci coroană altora! Păi 
dar! 

— Dă-i, fa, şi lui nişte flori, dosădito, ce eşti aşa de 
cărpănoasă?! se auzi din casă glasul mamei. 

— la mai taci din gură, mamă, aţi săpat vreunul grădiniţa? 
Să-i dau flori să facă altora coroană! la uită-te! 

La auzul acestui răspuns, Niculae începu să urle de-a 
binelea. De astă dată el se ridică şi sări spre grădiniţă. 

— Să nu te prind că iei vreo floare, că-ţi rup zulufii, 
Niculae, ameninţă Ilinca de pe prispă. 

Catrina Moromete ieşi afară, gătită pentru biserică. În 
clipa aceea, clopotele bisericii începură să bată. Femeia de 
închină şi se dădu jos de pe prispă. Chipul necăjit şi ars de 
soare al femeii era acum liniştit, plin de bunătate. Ea îşi 
sumese fusta neagră de lână şi îşi ascunse pe la spate cine 
ştie ce albitură care nu trebuie să se vadă. Se uită peste 
bătătură şi văzând-o pe Guica aşezată pe prispă, cu 
ciorapul de gât, i se adresă cu multă evlavie: 

— Mario, mai lasă şi tu ciorapul ăla, că o să te duci în 
fundul iadului! Cât e săptămâna de mare, umbli mereu pe la 
muieri şi spui că azi e joi-mari, mâine miercurea păsărilor, 
poimâine lunea verde! Şi acum, că e sărbătoare lăsată de 
Domnul Cristos, lucrezi la ciorap în loc să vii şi tu să asculţi 
baremi Sfânta Evanghelie! 

— Ei las' să mă duc eu în iad, răspunse Guica lucrând 
parcă înadins şi mai repede la ciorap. Ce e iadul? S-a întors 
cineva d-acolo? 

Moromete îşi încreţi fruntea şi aprobă subţirel: 

— Aşea-ie! 

Guica continuă: 

— Că n-o fi mai rău ca p-aici. Că când oi muri, intri în 
pământ şi te mănâncă viermii. Şi sufletul? Un abur care 
trăieşte şi el şi se tot plimbă... 

— Păi se plimbă! aprobă Moromete, cu o indescriptibilă 
ironie. „Păi da, n-are încotro, se plimbă, fireşte... , 


— Ei, he! făcu Catrina, pornind încet spre poartă. Ce 
trebuie să fie în inima voastră! Stăpâneşte ăla spurcatul! 

— Păi, stăpâneşte! făcu Moromete din nou. 

În acest timp, furat de starea ciudată a tatălui său, Niculae 
uitase să mai bocească. Deodată însă el îşi dădu seama că 
dacă mama lui se duce, nu mai e nimic de făcut cu coroana 
lui. Sări de pe prispă şi se luă după ea şi îi ieşi înainte şi o 
apucă de fustă; se uită în ochii ei cu jale şi începu să verse 
lacrimi cât boabele de porumb de mari: 

— Mamă, mi-a spus dom 'nvăţător să fac şi eu o coroană, se 
jeli el deznădăjduit. Şi mi-a spus să veniţi şi voi la şcoală, mi- 
a dat să învăţ şi eu o poezie, hai, măi, maică, spune-i Ilinchii 
să-mi dea flori din grădiniţă... mi-a spus că o să mă treacă 
clasa şi că o să spui şi eu o poezie... dom'nvâăţător 
Teodorescu mi-a spus să nu lipsesc, că am dat examen acu' 
o săptămână, m-a ascultat şi mi-a spus să-mi fac coroană... 
spune-i Ilinchii, mamă... 

Băiatul îşi încleşta mâinile lui mici şi înnegrite de soare de 
fusta aspră a femeii şi n-o lăsa deloc să se mai mişte. El se 
uita în sus spre chipul ei şi vărsa lacrimi atât de copleşitor 
încât femeia îi puse mâna pe cap şi înghițind greu îi 
mângâie urechile înnegrite cu palma ei aspră şi îi şopti: 

— Du-te în grădiniţă şi ia-ţi flori, hai! 

Apoi, se întoarse spre casă şi se uită spre fată. Dar Ilinca i- 
o luă înainte chemându-l pe băiat cu un glas înmuiat: 

— Hai, mă, treci încoace, căpăţânosule, nu ţi-am spus că-ţi 
dau, ce te jeleşti aşa? Plânge ca blegu! 

Ilinca nu era mai mare ca Niculae decât cu un an, dar se 
purta faţă de el ca şi când ar fi fost cu cinci, cu toate că 
atunci când îşi amintea de această diferenţă atât de mică, 
Niculae o plesnea. 

— Ilinco, llinco, ameninţă şi mama din poartă! Pentru nişte 
flori, fa? Te vede Dumnezeu de sus! 

Moromete, auzind aceste cuvinte din urmă, îşi lăsă capul 
într-o parte şi întări cu fineţe: 

— Păi te vede! 


Guica stătea mai depărteze pe prispă, împletea la ciorap şi 
aştepta ca fratele ei să înceapă să se neliniştească de lipsa 
celor doi, Paraschiv şi Nilă. Moromete însă stătea mereu pe 
prispă, bea tutun, se uita din când în când spre drum 
răspunzând la saluturi şi nu se sinchisea că deşi soarele se 
ridicase sus pe cer, Paraschiv şi Nilă încă nu se întorceau cu 
caii de pe izlaz. Atunci Măria Moromete se întoarse spre 
Tita, care ajunsese cu măturatu aproape de scara prispei, şi 
întrebă într-o doară: 

— "Tito, unde sunt, fă, băieţii ăia? 

— Ce mă-ntrebi pe mine? Cu caii pe izlaz, unde să fie?! 
răspunse fata în silă. 

— Dar de ce n-au venit până acum? întrebă Guica iar, cu o 
bucurie ascunsă. 

— Du-te şi-i întreabă, răspunse fata ursuză. 

„He, o să vedeţi voi! O să te văd eu cum ai să te duci mâine 
pe jos la secere”, gândi Guica. 

— Dar de ce s-au dus amândoi? Ce i-a găsit? întrebă Guica 
iar. Că vorbisem cu ăla marele să vie să-mi dreagă podul, că 
s-a stricat la căpriori. 

Fata nu mai răspunse. Moromete nici nu auzise schimbul 
de cuvinte, în grădiniţă, Niculae îşi terminase coroana şi se 
pregătea să plece la şcoală. El se apropie de tatăl său şi-i 
puse mâna pe umăr: 

— Taicule, dă-mi şi mie pălăria ta, să mă duc şi eu la 
şcoală. 

Moromete se trezi din visare: 

— Ce e, mă? Pleacă de-aici! 

— Hai, tăticule, zău, dă-mi şi mie pălăria ta, se rugă băiatul 
încet. 

— Hai, tată, dă-i pălăria să plece o dată, că iar începe să 
bâzâie, spuse şi Ilinca din grădiniţă. 

Moromete îşi scoase pălăria din cap, se uită la ea cu 
atenţie, parcă abia atunci ar fi văzut-o întâia oară, şi spuse: 

— Na, mă, pleacă de-aici. Căpăţânosule! Ai un cap cât o 
baniţă! Unde te duci tu? Ce cauţi la şcoală? 


Băiatul tăcu, nu spuse nimic şi se îndreptă sfios spre drum. 
Moromete îl urmări câteva clipe, apoi îi strigă: 

— Mă, n-auzi? Ia vin'ncoace. 

Niculae se întoarse şi se opri în faţa tatălui. Aşa cum se 
oprise, cu obrajii negri-galbeni de friguri, cu capul mare, 
peste care pusese pălăria destul de veche a tatălui, în 
cămaşă şi cu picioarele desculţe şi pline de zgârieturi, 
Niculae parcă era o sperietoare. 

— Spală-te pe picioarele alea, îi spuse Moromete 
descingându-se de cureaua de piele care îi ţinea brâul roşu 
peste mijloc. Spală-te cu săpun şi na ici, încinge-te cu 
cureaua asta peste cămaşă, că parcă eşti dăulat, parcă te-a 
prins cineva de pe gârlă. 

Băiatul luă cureaua nemaiputând de încântare şi alergă 
spre troaca păsărilor să se spele. Tot atunci, de pe şosea, se 
auzi un tropăit zgomotos de cai. Guica sări în picioare atât 
de repede, încât s-ar fi crezut că a muşcat-o ceva de sub 
pământul prispei. Poarta se deschise şi cei doi, Paraschiv şi 
Nilă, intrară în curte. Caii sforăiau întruna şi se vedea că au 
fost goniţi; dungi mari de umezeală le brăzdau spinarea şi 
pulpele le erau pline de spuma albă. Guica încremenise 
lângă prispă şi ghemul negru de lâna i se rostogoli în 
mijlocul bătăturii. 

Moromete îşi ridică şi el privirea: 

— Ce e, mă, cu voi?! Sunteţi nebuni? Ce-aţi gonit caii ăia 
aşa? 

Nu căpătă însă răspuns. Paraschiv descăleca repede şi 
avea buzele atât de ieşite în afară şi atât de încălecate una 
peste alta, încât de departe semăna cu unul care şi-ar fi 
agăţat de gură nişte clape de gumă. Nilă era posomorât şi 
se mişca mai greu decât oricând. Trupul lui gros alunecă de 
pe spinarea calului ca un sac cu picioare şi rămase tăcut, 
ştergându-se încet cu palma peste turul pantalonilor. 

— Nilă! Ce, mă, tu eşti surd? Ce e cu voi? întrebă 
Moromete iarăşi. 


Atunci Nilă se întoarse spre tatăl său şi fruntea lui lată şi 
cu carne multă pe ea se încreţi şi se îngrămădi spre 
rădăcina groasă a nasului; răspunse mormăind, dar glasul i 
se auzi totuşi limpede: 

— N-auzi, mă, că ne-a gonit nişte pândari? Ne-au intrat 
caii în nişte ovăz! 

„Ce e cu ăştia? se întrebă Guica trăsnită de întoarcerea 
aceasta a celor doi. De ce n-or fi plecat?” 

— Paraschive! izbucni ea cu glas ascuţit, clocotind de furie 
acră şi nestăpânită. Bine, mă, ce e cu tine, fire-ai al naibii să 
fii?! D-aia îţi fac eu ciorapi, mă? Ziceai că vii să-mi dregi 
căpriorile alea ale podului! Fire-ai al naibii să fii, cu botul 
tău! 

Şi fără să mai aştepte răspuns îşi culese ghemul din ţărână 
şi porni cu paşii ei iuți spre şosea. Paraschiv se întoarse 
spre ea şi o strigă din urmă: 

— Viu acuma, ga Mario!... Bagă, mă, caii în grajd, se 
adresă apoi lui Nilă, făcându-i un semn, adică să vie şi el la 
ga Măria. 

Dar Nilă nu-i luă în seamă semnul, îi întoarse spatele şi 
intră cu cai cu tot în grajd. 

Chapter 15 


Paraschiv era atât de furios, încât intrând în bordeiul tuşei 
uită de şubrezenia patului şi aproape se aruncă pe el. 

— Nu ţi-am spus eu, ga Mario, că ăsta n-are să meargă? 
Fir-ar capul lui al dracului de bou! Asta e bou! Bou de mere 
şi de pere. 

Dar tuşa îl primi cu strigăte ascuţite: 

— Şi tu de ce n-ai fugit singur? Ce-ţi pasă ţie de el? Dă-te 
la o parte de pe pat, n-auzi că trosneşte? 

Paraschiv se ridică şi se aşeză pe un scăunel. Tuşă-sa era 
atât de înăcrită, încât îi întoarse spatele şi nici nu vroia să-l 
mai asculte cum s-a întâmplat. Ea îşi scoase firul de lână de 
pe gât, aruncă ciorapul între sobă, în timp ce se uita în 
curte şi blestema; un câine al nu ştiu cui hlăpăia nişte mălai 


dintr-o strachină mică în jurul căreia piuiau jalnic vreo 
zece-cincisprezece puişori mici cât nucile. 

— Nia d-acolo, plesni-ţi-ar ochii de potaia dracului! ţipă 
Guica ieşind afară. Mâncaşi mâncarea puilor, lovite-ar 
turbarea astăzi şi mâine! 

Guica se luă cu bulgări după câinele care sări gardul 
vecinului şi-i arătă femeii o clipă coada şi picioarele dinapoi. 
Furioasă, Guica izbi cu bulgări în gard blestemând: 

— Mâncacţi-ar coada cui te are, că nu-ţi dă să mănânci şi 
vii să faci burtă în curtea mea! Fă, armăsăroaicelor, legaţi- 
vă câinele, mânca-l-aţi fript! 

De la vecin nu răspunse nimeni şi Guica se întoarse în 
bordei. Paraschiv stătea cu coatele pe genunchi şi o aştepta 
să se liniştească, deşi era şi el furios. 

— Plecasem, ga Mario, şi când am trecut de Tătăreşti n-a 
mai vrut Nilă să meargă, explică el. De la început se tot 
oprea şi se uita îndărăt... ce să fac eu cu eldacăe 
tâmpit?!... 

— Păi, fiindcă sunteţi buni numai să vorbiţi! ţipă Guica 
scoasă din sărite. Toată iarna staţi pe la mine, şi ga Măria în 
sus, ga Măria în jos... fir-aţi ai naibii să fiţi că sunteţi mai 
proşti ca Năstase Besensac! Sunteţi buni numai să veniţi să 
vă fac ciorapi şi flanele şi să vă pui deoparte ce am şi eu mai 
bun şi voi vă moşmoniţi de-un an de zile şi nu sunteţi în 
stare să vă faceţi şi voi un rost! 

— Hai, ga Mario, taci din gură şi ascultă aicea, nu mai ţipa 
aşa ca o coţofană. Dacă nu ştii, de ce vorbeşti? mormăi şi 
Paraschiv arţăgos. 

Guica îşi ieşi din minţi. 

— Ce să ştiu, mă, ce să ştiu? Cine e coţofană? Să nu-ţi dau 
acuma cu ceva peste botu ăla! 

— Păi dacă te repezi şi nu vreai să asculţi! Ascultă aicea la 
mine. 

— Nu vreau să mai ascult nimic. Am avut şi eu un loc 
acolo, în spatele casei lui tac-tău, se vaită ea pe neaşteptate. 
Ooof... o să iau pe cineva străin şi-o să i-l dau, că am avut şi 


eu nepoți şi m-au făcut de râsul lumii! Un pogon de pământ 
am şi un cap de vie şi casa asta aşa cum e...am s-oiau pe 
fata aia mai mică a lui Ripitel, săraca, să-i rămâie ei 
bordeiul ăsta şi să se mărite şi ea cu pogonul meu, să nu 
stea ca mine nemăritată! Că alde frate-tău a rămas 
neînsurat, vai de capul lui, şi cine să-l ia aşa gol şi fără 
nimic?! Şi-o s-o dau aici, şi o să-i trec şi pogonul şi casa şi să 
aibă şi ea grijă de mine când o să închiz ochii... că frate- 
meu [lie... că rudele... nepoţii... 

Măria Moromete se făcu deodată moale şi se lăsă încet pe 
pragul bordeiului. Ea începu să se jelească lung şi fără 
lacrimi şi bocetul ei, deşi încet, împânzi aerul bordeiului şi 
al bătăturii şi se răspândi ca de mort pe toată întinderea 
uliţei: 

— Ooof, nepoţii, nepoţii! Doamne, Doamne... eee... C-am 
avut şi eu o mamă, Doamne; şi a intrat în pământ îâî... Î-8... 
şi m-a lăsat singură-i! Că frati-meu Ilie s-a însurat a doua 
oară-î. Şi soră-mea a făcut copil de fată mare iii! Şi dacă s-a 
dus din sat m-a lăsat pe mine singură, Doamne! Şi lui Ilie 
nu-i pasă de mine, Doamne! Of, Doamne, Doamne-ei!... 
eeeii! Şi-am avut şi eu un copilâi... şi-a murit şi-ăla, că mi l- 
ai luat, Doamne! Şi m-ai lăsat singuricăăă! M-ai lăsat 
singurică, Doamneeei!... eeee! Singurică m-ai lăsat, 
Doamne, pe pământul ăsta! Că nici nepoţii şi nici fraţii şi 
nici rudele, că s-a dus cu toţi şi nimeni nu te ia în seamă şi 
toţi râd de tine, Doamne! Că am vrut şi eu să las nepoților 
bucăţica mea de pământ şi să-şi facă şi ei casă pe ea... şi să 
mă ţie şi ei în casa lor, că am îmbătrânit şi nu mai pot, 
Doamne... că am zis şi eu că să fie bine de ei, că sunt nepoţii 
mei şi am vrut să se însoare şi ei să-şi ia muieri şi dacă 
închiz ochii şi mor să aibă cine să mă spele, să nu mor cu 
ochii beliţi, Doamne... Of, Doamne, Doamneee!... eee...căn- 
am vrut răul nimănui şi i-am îndemnat şi eu să-şi facă rost 
de bani şi să-şi facă casă că sunt mari şi le trece vremea, 
Doamne! Că numai tu ştii ce e în inima mea, Doamne, inima 
mea friptă şi prăjită... că sunt singurică şi mi-e urât şi frică, 


Doamne! Of, Doamne, Doamneee, eee!... eeeee! Că dacă îi 
înveţi îţi ies fel de fel de vorbe, Doamne, şi lumea te 
porecleşte şi-ţi spune Guica... şi nimeni nu ştie cum îmi 
tremură mie inima, Doamne, şi picioarele mi s-au răcit, că 
nu mai poci, că o viaţă am avut şi s-a dus şi-aia, 
Dumnezeule! 

Paraschiv se ridică de pe scăunel şi îi puse mâna pe umăr. 
În timpul cât tuşa lui jelise, el se uitase pe geam să vadă 
dacă aude cineva. Lumea care trecea pe drum, auzea, dar 
nimeni nu se oprea. Întorcea doar capul şi apoi îşi vedea de 
drum; numai nişte copii se opriseră sfioşi şi ascultaseră un 

timp, cu gravitate, bocetele femeii. 

— Ei, ga Mario, şopti Paraschiv încurcat. Hai, taci o dată, 
că nu e nimic. Ce te-a apucat? De ce nu stai să auzi cum a 
fost, că nu e vorba să... 

Măria Moromete tăcu şi se ridică încet de pe prag fără să-l 
ia în seamă pe nepot. Ea merse şi ridică din mijlocul 
bătăturii strachina răsturnată de câine, o şterse cu mâna de 
mălai şi uitându-se în jurul ei începu să cheme puii cu un 
glas care nu mai amintea cu nimic de cel cu care se jelise 
puţin mai înainte. Ea chema puii şi risipea mălai, iar cloşca 
dădea târcoale cloncănind şi cârâind zgomotos. De pe cer 
soarele de vară începuse să verse cu putere o căldură 
înăbuşitoare. 

Paraschiv ieşi din bordei şi plecă încet, cu umerii îndoiţi. 
Fuga nu izbutise, dar nu era nimic; trebuia căutat curând 
un alt prilej, până nu trecea vara. Şi altfel trebuia acum să 
procedeze. 

Chapter 16 


Niculae intră în curtea şcolii, foarte mândru de pălăria pe 
care o avea pe cap şi de cureaua cu cataramă albă cu care 
era încins peste cămaşă. Se îndreptă spre grupul fetelor din 
clasa lui care făceau mare zarvă în curtea din spatele şcolii; 
nici nu apucă să se apropie bine şi se pomeni arătat cu 


degetul de vecina lui, Bălosu Rafira, care cât îl văzu, începu 
să ţipe: 

— Uite la Moromete, uite la Moromete! A venit cu pălăria 
lui ta-său! ăăă! Pălăria lui ta-său! Pălăria lui ta-său! Şi 
cureaua! 

Niculae îngălbeni de furie, dar nu putu să spună nimic. Se 
linişti însă repede văzând că celelalte fete îşi văd de joc şi 
nu-l iau în seamă. El se opri în dreptul unui grup de trei- 
patru fete care jucau ceva sărind într-un picior printre nişte 
pătrăţele şi semne zgâriate în pământ. Boţoghină Irina 
stătea şi aştepta să-i vie rândul la sărit. Când o văzu Niculae 
cum stă, cu umărul ei stâng puţin ridicat, oacheşă şi cu 
coadele mici lăsate peste o bluză nouă, i se păru atât de 
frumoasă încât, uitându-se la ea, sângele îi împurpura 
obrajii şi inima începu să i se zbată în piept ca o vrabie. 
Aşteptă ca ea să ridice ochii şi să-l vadă cu pălărie şi curea. 
Irina însă nu ridica deloc ochii spre el; aştepta cu 
nerăbdare să-i vină rândul la joc. Chiar îi veni rândul; luă 
bucăţica de ciob în mână, se aşeză în dreptul pătratului, 
aruncă ciobul şi începu să sară printre pătrăţelele şi 
semnele jocului. Niculae o urmări cum sare şi după un timp 
nu mai simţi decât necaz. Când fata aruncă ciobul în figurile 
cele mai grele şi anume în iad şi în cer, Niculae făcu pe 
neaşteptate un pas, strică liniile şi o îmbrânci pe fată din 
mijlocul figurilor. Celelalte ţipară ascuţit şi tăbărâră pe el. 
Pălăria lui Moromete fu mototolită rău pe capul fiului. 
Niculae o luă la goană şi fetele îl lăsară în pace. Ele 
refăcură repede pătratul stricat şi Irina spuse că trebuie 
acum să dea din nou cu ciobul. 

În ziua serbării şcolare, copiii veneau în număr mare. 
Veneau chiar şi cei care lipsiseră mai tot timpul anului; 
Chiar şi cei care ştiau că au să fie lăsaţi repetenţi. 

În faţa intrării, băieţii din cursul complimentar ridicau o 
scenă. Băncile fuseseră scoase în curtea şcolii să se aşeze 
oamenii în ele. Din când în când, câte un învăţător ieşea 
afară şi bătea din palme să potolească zarva. Unii copii 


jucau oină, alţii chinuiau o minge de cârpe jucând fotbal. 
Niculae era mare fotbalist, juca la becie, era vestit prin 
şuturile lui şi i se spunea Dobay. 

Deodată un murmur începu să umble prin toată curtea. Un 
băiat care stătea la poartă strigase tare: 

— Vine dom” învăţător Teodorescu cu doamna. 

Vestea străbătu curtea prin toate colţurile şi zarva începu 
să se stingă. Cei care jucau ocină lăsară jocul, iar fetele 
ieşiră din spatele şcolii şi trecură fuga în faţă. Învățătorul 
Teodorescu şi soţia lui erau însă departe de şcoală, abia 
puteau fi văzuţi. Un copil care stătea în poartă anunţă că 
cei doi au intrat în primărie. Copiii aşteptară în linişte, iar 
cei care încercau să facă gălăgie erau înghiontiţi. 

— Bă, tu n-auzi? Vine dom” învăţător 'leodorescu!... 

În cele din urmă, învățătorul fu văzut apropiindu-se de 
poartă. El mergea încet alături de o femeie mică şi grăsuţă, 
îmbrăcată în costum naţional şi încălţată cu nişte pantofi cu 
tocuri foarte înalte. Avea buzele rujate şi mărgele la gât. 

Copiii se îngrămădiră de-a lungul drumului de la poartă 
până la scările de la intrare. Învățătorul pătrunse în curte şi 
se îndreptă spre şcoală. În clipa aceea, din capul şirului 
izbucniră câteva glasuri subţiri: 

— Bună-ziua! Bună-ziua! 

Şi pe măsură ce învățătorul şi soţia lui înaintau erau 
urmate neîntrerupt de altele, din ce în ce mai puternice şi 
mai ascuţite. 

Nu de aceeaşi primire se bucură însă învățătorul în 
cancelarie. Directorul 'Toderici, cât îl văzu intrând, sări în 
picioare. Era îmbrăcat în uniformă de locotenent. El îşi 
desfăcu mâinile şi strigă: 

— Haide, domnule Teodorescu, pleci din comună şi laşi 
situaţia elevilor neîncheiată! Am să fac raport la 
inspectorat. Ai plecat şi ai luat catalogul cu dumneata. Ce 
înseamnă asta? 

În cancelarie era strâns întreg corpul didactic al şcolii. 
Parohul Petre Provinceanu şi parohul Andrei Bălan, dintre 


care primul cu soţia, învăţătoare în sat, erau şi ei aici. 
Preoteasa era numită doamna Lily. Apoi tinerii învăţători 
Bădilă Aurel şi Enăchescu Adrian, dintre care al doilea cu 
soţia, tot învăţătoare. Ea era numită doamna lui dom! 
învăţător Enăchescu. 

Învățătorul Teodorescu trase un scaun şi se aşeză, puse 
catalogul pe birou. Doamna Lily schimbă o privire scurtă cu 
soţul ei, preotul, şi ieşi din cancelarie. Teodorescu răspunse 
atât de agresiv, încât toţi învățătorii şi doamnele se ridicară 
în picioare. 

— Situaţia elevilor mei e încheiată şi pe catalog eu sunt 
stăpân! 

Se petrecea un lucru nemaipomenit. Teodorescu vroia să 
lase repetent pe fiul colegului său, Toderici Artur, care 
învăţa foarte prost. De altfel, Toderici se resemnase ca fiul 
său să ajungă doar un bun proprietar de pământ, aşa zicea, 
dar nu chiar un analfabet. 

— Am mai discutat o dată pe chestia asta şi ţi-o spun 
verde, domnule director: am să-ţi las băiatul repetent, aşa 
cum se cuvine, şi să nu strigi aicea la mine, pentru că nu 
eşti la instrucţia cu premilitarii... 

Directorul îşi muşcă buzele. El mârâi stăpânit, lăsând 
deodată la o parte formulele de politeţe şi oficiale cu care îl 
întâmpinase mai înainte: 

— Teodorescule, îţi spun prieteneşte că cu mine ai s-o 
păţeşti urât de tot. Te răzbuni că ţi-am luat locul de 
director?! Suntem aici cu toţii de faţă: băiatul meu nu e cel 
mai rău şi mai prost din clasa ta; am să cer inspectoratului 
reexaminare şi am să te dau în judecată... 

— De trei ani de zile ţi l-am trecut clasa de ruşine, 
răspunse 'leodorescu cu dispreţ. Eram director pe vremea 
aia, aşa că vezi, nu e vorba de răzbunare. E un copil rău, pe 
care l-ai crescut obraznic... îmi terorizează clasa... 

Se făcu o tăcere de câteva clipe, după care Teodorescu 
continuă: 


— Şi ce mă sperii tu cu inspectoratul? Ce-mi pasă mie! Eu 
ţi-l las repetent, îmi iau catalogul colea în faţa satului... 

— Te rog să predai imediat catalogul clasei a patra fiindcă 
eu sunt director şi eu prezint situaţia! 

Toderici izbi cu un scaun în podea şi începu să urle 
soldăţeşte şi să insulte cu grosolănie pe colegul său, fără să 
mai ţină seama de doamne. 

— Te găsişi tu, să-mi faci, în şcoala mea, pe grozavul. 

Toderici izbi a doua oară cu al doilea scaun de duşumea şi 
ridică braţul în sus strigând cu o voce înaltă: 

— Bagă de seamă, leodorescule! Să-i... dumnezeul mă-sii 
dacă n-am să te fac eu pe tine să tremuri şi să mă ocoleşti 
zece kilometri când ai să mă vezi! Bagă de seamă! Vrei să 
te pui cu mine şi să mă muşti de c..., dar eu îţi spun că am 
Cc... tare şi ai să-ţi rupi dinţii în el. 

Parohul Petre Provinceanu interveni cu glasul lui 
bisericesc: 

— Ascultă, Florică, nu striga aşa că te-aud copiii de afară. 

— Lasă-mă, părinte, că am ajuns cu toţii o adunătură de 
nebuni, nu de învăţători, continuă să strige directorul. Nu 
te uiţi la el cum stă şi se uită la mine ca un... 

În clipa aceea soţia învățătorului Teodorescu sări în sus şi 
începu şi ea să strige cu glas subţire, piţigăiat şi care se 
vedea că tot timpul se încărcase de revoltă: 

— Păi să-ţi fie ruşine, domnule director, cu înjurăturile şi 
mitocăniile dumitale. Am să te dau în judecată, toată lumea 
e martoră! Da, am să te dau în judecată şi n-am să te las 
până nu înfunzi puşcăria! Mocane! Ai venit aicea în iţari şi 
te-ai ghiftuit şi acum urli şi strigi la el parcă ar fi ordonanța 
ta! Mă mir că nu-ţi crapă obrazul de-atâta neruşinare. 

Glasul învăţătoarei clocotea de atâta revoltă şi ură, încât 
directorul rămase încremenit şi prostit în faţa ei. Ea îşi 
îndreptă privirea spre cei doi învăţători Bădilă şi 
Enăchescu, şi li se adresă palidă, tremurând de indignare: 

— Să vă fie ruşine că staţi şi vă uitaţi la un astfel de 
spectacol. Ruşine! Huo! 


Adevărul era că soţia lui Teodorescu nu se putea împăca 
cu gândul că „mocanul” luase locul de director bărbatului 
ei. După prima izbucnire, Toderici îşi reveni din surpriză. El 
rânji cu grosolănie şi spuse: 

— Măsoară-ţi cuvintele, madam, să nu ţi le măsor eu! 

Nu apucă să termine. Soţia învățătorului Teodorescu 
apucă strâns călimara mare şi grea de pe masa cancelariei 
şi o repezi drept în capul directorului. Acesta se feri şi 
călimara plesni în ţăndări în portretul regelui Carol al II-lea 
de pe peretele opus. Geamul portretului se sfărâmă cu 
zgomot şi trăsăturile „primului învăţător” fură boroşcoite 
de cerneală şi de lovitură. Portretul începu să se clatine în 
sfoara şi cuiul de care era agăţat, fără să cadă însă, şi se 
clătina încet la dreapta şi la stânga ca şi când şi-ar fi 
mustrat părinteşte corpul său didactic din cancelaria şcolii, 
învăţătoarea, văzând că dăduse greş, apucă în mână un 
scaun şi se repezi spre Toderici; se făcu o învălmăşeală 
mută şi încleştată; Toderici îi smulse scaunul cu uşurinţă; 
femeia apucă altul; soţul ei sări şi se repezi spre director; 
parohul Petre Provinceanu îi ţinu calea; în cele din urmă 
învăţătoarea, aprinsă la faţă, izbucni în plâns şi îşi apucă 
soţul de braţ; îşi pierduse firea. 

— Haide d-aici! Ţi-am spus de la început să nu vii astăzi la 
serbare! 

Teodorescu îşi desprinse braţul, deschise uşa cancelariei şi 
o împinse uşor afară. 

Rămaşi singuri, cei şase bărbaţi se priviră unul pe altul în 
tăcere şi pe nesimţite corpul didactic se împărţi în două 
tabere. Singur parohul Andrei Bălan nu se amestecă; el 
porni spre uşă şi ieşi afară fără să scoată vreun cuvânt. 

— Domnule director, începu tânărul Bădilă, bagă de seamă 
că se aude! Şcoala asta nu e casa noastră particulară. 

Toderici trase un scaun şi se aşeză oftând agresiv. El 
răspunse cu un glas care căuta să-l atragă pe tânăr de 
partea sa şi să-l izoleze pe fostul director. 


— Lasă-mă în pace, dragă Aurele, asta e curată bătaie de 
joc... Vezi ce-a făcut cu cerneala? Cum dracu să nu înjuri... 
dumnezeul mă-sii, când te scoate din sărite? Eu ştiu că nu 
învaţă bine, dar dă-l în mă-sa, n-o să fac din elun savant. Şi 
pentru asta trebuie lăsat repetent? Dă-o dracului, 
Teodorescule, că întreci măsura! 

— De ce întrec măsura? întrebă 'leodorescu aşezându-se şi 
el pe scaun. Eu nu pot să trec clasa un elev care îşi bate joc 
de carte. Pentru că băiatul tău nu e prost şi ar putea să 
înveţe şi ţi-am spus de atâtea ori să-l ţii din scurt. El ştie că 
tat-său e învăţător şi director şi în loc să înveţe îmi 
terorizează clasa ca o bestie. 

— Lasă, măi leodorescule, zise parohul Petre Provinceanu, 
plimbându-se agale pe lângă biroul cancelariei. Ce dracu, 
parcă ai fi venit acum de pe băncile şcolii normale. 

— Ca un Apostol de Cezar Petrescu, completă Enăchescu 
vrând să fie ironic. Domnule Teodorescu, continuă el, de 
fapt numai dumneata eşti de vină, pentru că n-ai ştiut să 
sădeşti în el dorinţa de carte! Asta e! S-o ştii de la mine, nu 
te supăra. 

— Lăsaţi-l, dragă, că eu nu mă supăr, zise directorul 
ridicându-se de pe scaun. Să-mi lase copilul repetent. Bine! 
Lasă-l repetent, leodorescule! Pe cuvântul meu de onoare! 
Şi ce-o mai fi pe urmă om mai vedea. 

— Domnule Enăchescu! strigă fostul director furios. Îmi 
spui mie că n-am ştiut să sădesc în el dorinţa de învăţătură? 
Ai uitat că până mai anul trecut veneai aproape în fiecare zi 
la mine să te învăţ cum să predai o lecţie? Acum ţi s-a 
îngroşat obrazul şi faci ironii. 

— Teodorescule, linişteşte-te, dragă, murmură cu blândeţe 
parohul Petre Provinceanu. Ce-o să creadă lumea despre 
noi dacă ai să-l laşi pe băiatul lui Florică repetent? „la uită- 
te, o să zică, mama lor de învăţători, că proşti copii mai au”. 
Gândegşte-te şi tu, ce dracu! 

Teodorescu vru să răspundă, dar fu întrerupt de revenirea 
în cancelarie a celor care ieşiseră: parohul Andrei Bălan şi 


învăţătoarele Lily şi soţia lui Teodorescu. 

— Haide că s-a strâns lumea şi aşteaptă, e curtea plină, 
spuse parohul Andrei Bălan lăsând uşa deschisă. 
Chapter 17 


Spre prânz, Moromete se satură să stea pe prispă; ieşi la 
drum pe stănoaga podiştei. Ziua era frumoasă, deşi căldura 
năvălea din cer asupra ei. Pe stănoaga era la umbră, 
deasupra salcâmi înfloriţi, iar pe şoseaua curată, măturată 
din toate părţile de fete, treceau oameni. La a treia casă, 
înainte, ieşea din curte şi se ducea nu se ştie unde Matei al 
Barbului, care avea o gâlmă în gât şi care din pricina asta, 
când vorbea, îţi venea mereu să-i spui: „luşeşte, mă, Matei, 
să-ţi iasă gâlma aia din gât”. 

— Unde te duci, Matei?! îl întrebă Moromete anume ca să- 
l audă vorbind. 

— ...„.ă duc înă la mnatu-meu, ă-mi dea un ăpăstru! 

„Vedeţi? Din pricina gâlmei cuvintele lui sunt ciumpăvite, 
topite în omuşor”, părea să spună Moromete prin întreaga 
lui înfăţişare. Vecinul din faţă, alde Udubeaşcă, ieşise şi el la 
poartă. 

— Mă Udubeaşcă! chemă Moromete parcă prăpădit de 
uimire. Ce face, mă, Gheorghe ăla al tău? 

Gheorghe acela al lui Udubeaşcă nu făcea nimic deosebit 
ca să se mire şi să fie atât de nemaipomenit de încântat 
Moromete, dar întreba de el tocmai de aceea, tocmai 
pentru că săracul Gheorghe al lui Udubeaşcă era un flăcău 
şters şi bun, ale cărui urme pe pământ nu le vedea nimeni. 

— Gheorghe s-a dus cu caii pe izlaz! răspunse Udubeaşcă. 
„Vedeţi?! asta face Gheorghe al lui Udubeaşcă”. 

— Bună ziua, Moromete! 

— Bună ziua, Nae! 

Nae Boldeafă, un creştin! Vreţi să mai ştiţi altceva despre 
el? Nu e nevoie. Ilată-l pe altul: 

— Ce faci, Moromete? Hai devale! 


Ei, ăsta da, om în toată puterea cuvântului: trece pe lângă 
tine, nu dă bună-ziua, te întreabă doar aşa, ce faci, hai 
devale, adică nu faci bine ceea ce faci, mai bine ai face dacă 
te-ai lua după el. 

Trecând pe lângă el, unii încercau să-l ia cu ei la fierărie, 
la Iocan, dar Moromete le răspundea că nu merge, ce să 
caute el acolo? Şi spunea acest lucru cu un glas care vroia 
să însemne că el niciodată n-a fost pe acolo, ba chiar s-a 
ferit totdeauna să se ducă; altora le răspundea că n-are 
timp; unuia i-a răspuns chiar că nu poate, e ocupat. 

Într-o vreme, un vecin din fundul grădinii, care de cele mai 
multe ori trecea prin curtea Moromeţilor ca să iasă spre 
şosea, se oprise lângă el şi îi adusese aminte că astăzi după- 
masă popa Petrică are comitet la bancă şi că Moromete să 
fie şi el acolo, ca fiind membru în comitetul bisericesc. 
Moromete îi răspunse vecinului că nu merge şi, la 
întrebarea celuilalt că de ce nu merge, tăcuse câteva clipe, 
apoi răspunsese rar şi tărăgănat: „Nu viu, mă Ene; ce, tu nu 
ştii că eu nu mai sunt în comitet? Am fostdestituit! M-a 
destituit popa”. Vecinul nu înţelesese cuvântul destituit, 
plecase fără să mai spună ceva. 

Moromete fu urnit de pe stănoagă de Cocoşilă. Dar nu fără 
cârâială şi discuţie. Cocoşilă îi spunea să meargă împreună 
la serbare, că e serbare la şcoală, să vadă şi ei ce-o fi pe 
acolo; Moromete răspunse că nu merge, ce să facă acolo? 

— Hai, mă, trecem pe la Aristide şi bem câte-o ţuică, fac eu 
cinste, spuse în cele din urmă Cocoşilă, ştiind că la această 
invitaţie celălalt n-are să se mai opună. 

Moromete ridică privirea spre prietenul său şi întrebă cu 
neîncredere prefăcută: 

— Zău, mă? Ce te-a apucat? Ce-ai păţit? 

Cocoşilă se supără şi spuse că Moromete să nu facă pe 
deşteptul, că dacă e vorba să numere care a făcut cinste de 
mai multe ori, el, Moromete, iese prost. Moromete începu 
să râdă încet şi părea dispus să înceapă numărătoarea, dar 
Cocogşilă îi întoarse spatele şi se prefăcu că pleacă; fără 


folos însă, deoarece Moromete îl cunoştea şi ştia că 
totdeauna când Cocoşilă era atât de insistent, avea ceva de 
spus, ceva care îl rodea şi în care nu se poate descurca. 

Porniră încet spre centru, răsucindu-şi ţigări. 

— Moromete, ai auzit, mă? anunţă în sfârşit Cocoşilă. Am 
vrut să-ţi spun eu de ieri, dar a venit Ţugurlan şi... în fine, 
m-am gândit aseară, până să adorm... M-am gândit... am 
făcut la ţigări, iar m-am gândit... Mă, tu auzi? Am băut la 
tutun... stam şi mă gândeam şi am băut tutun! Mă, am băut 
tutun! Ce să-ţi mai spun, până m-a luat dracu şi-am 
adormit. 

— Ce, mă, la ce te-ai gândit? întrebă Moromete vesel. 

— Am fost alaltăieri pe la gară şi am auzit doi inşi care 
vorbeau. 

— Ce spuneau? 

— Vorbeau de politică. Erau doi inşi nu ştiu de pe unde. 
Am vrut să-ţi spun eu de ieri, dar a venit [ugurlan şi... 
Intrasem la Marinescu să iau o ţuică şi ei stăteau în picioare 
şi discutau; aveau o gabrioletă în faţa cârciumii. Nu-ş' ce-or 
fi fost ei, în tot cazul oameni deştepţi, nu proşti ca tine. 

— Sau ca tine, completă Moromete neturburat. 

— Da, şi vorbeau între ei. Vorbeau, vorbeau, uite aşa le 
mergea gura! Dar niciunul nu se lăsa! Amândoi deştepţi! 
Trebuie să fi fost niscai geambaşi sau negustori din ăştia 
care au magazii de grâne prin gări. Adică numai unul din ei, 
că avea ceafa groasă; ălălalt nu-ş' ce era, că era mai 
spălatei, aşa ca agentul ăsta al nostru de la C.A. M.La 
început n-am prea înţeles, că nu ştiam despre ce e vorba. 
Eu am cerut o ţuică şi m-am făcut că nu-i aud; şi pe urmă 
am început să prinz ceva. De fapt mâncau amândoi c... t, 
spuneau că o să vie legionarii la putere, că ţărăniştii nu sunt 
contra lor... Ei! au mâncat ei la c... t aşa cam vreo jumătate 
de ceas şi o dată îl auz pe ăla mai spălatu că dacă vin 
legionarii la putere, atunci e bine, s-a terminat cu partidele. 
Ălălalt, ăla borţosu, zice că nu se poate. Dacă e vorba aşa, 
atunci regele ce face fără partide? „S-a zis cu partidele, 


zice ălălalt. Ori aşa, ori aşa, partidele nu mai sunt în stare 
să guverneze: e limpede că partidele n-au să mai fie; au dus 
ţara la râpă şi trebuie oprită să nu se rostogolească. Numai 
legionarii pot s-o oprească.” Aşa spunea ăla, trebuie să fi 
fost legionar... pe mă-sa, că avea pe sub haină o flanea 
verde. 

— Şi ăla grasu ce spunea? întrebă Moromete cu interes. 

— Dracu să-l ia, că n-am înţeles ce politică făcea. Ba 
spunea de legionari, că nu se poate, ba spunea de Maniu şi 
de rege. Spunea că Maniu şi cu regele, numai ei pot să mai 
facă un guvern care nu ştiu ce mânca el c...tcă ţara 
românească este aşa şi pe dincolo. Eu ce mi-am spus? Dă-i 
în mă-sa, ăştia sunt legionari amândoi. Asta vream eu să-ţi 
spun ţie, că nu e de glumă cu legionarii ăştia, dar tu eşti 
capiu, nu înţelegi... 

— Fugi, mă, d-aici! Dă-i în mă-sa de legionari! zise 
Moromete senin, mergând agale, cu mâinile la spate. 

Ajunseră apoi la centru, la Aristide, şi intrară în cârciumă. 
Cocogşilă făcu într-adevăr cinste, şi după aceea, fiindcă în 
cârciumă nu prea găsiră cunoscuţi, ieşiră şi se îndreptară 
spre şcoală. 

Când intrară înăuntru, curtea şcolii era înţesată de oameni 
şi serbarea gata să înceapă. În faţa băncilor dinaintea 
scenei se aşezaseră un rând de scaune. Tocmai atunci pe 
aceste scaune începuseră să se aşeze fruntaşii comunei: 
notarul Istrătescu cu soţia lui, o femeie grasă, îmbrăcată cu 
o fustă uriaşă de catifea subţire; agentul C. A. M. cu soţia, o 
cucoană îmbrăcată în costum naţional şi cu o umbreluţă de 
soare pe care o ţinea deasupra capului cu un aer de mare 
doamnă; alături de ea se aşezase Aristide Rădulescu, fără 
soţie; apoi veneau la rând perceptorul cu soţia, agentul 
fiscal, Jupuitul, singur, cu pălăria lui de paie şi cu obrajii lui 
care păreau jupuiţi; şi în sfârşit inginerul agronom Ionescu 
cu toată familia, un student şi două eleve de liceu abia veniţi 
în vacanţă. În spatele acestora, în primele bănci, se 


aşezaseră Crâşmac, Tudor Bălosu şi administratorul moşiei 
Marica, Cristescu. 

Scena din faţa şcolii ocupa intrarea în întregime. 
Învăţătorii şi învăţătoarele, cu un grup de elevi, premianţii, 
stăteau în dosul scenei, pe coridor, fiecare clasă cu 
învățătorul ei. 

Moromete şi Cocoşilă se amestecaseră şi ei printre oameni 
şi, nemaiavând loc pe bănci, se aşezară jos pe pământ. 
După câtva timp, serbarea începu. Directorul şcolii o 
deschise cu o cuvântare. Când apăru pe scenă, în uniformă, 
se făcu în toată curtea o tăcere deplină. 

— Domnilor! începu el cu glas tare, proptindu-şi pumnii pe 
catedra de pe scenă şi rezemându-se în ei. Domnilor, repetă 
el nepoliticos, uitând că în faţa sa, pe scaune, se aflau şi 
doamne, serbarea şcolară din anul ăsta se serbează cu 
bucurie pentru părinţii care şi-au trimis copiii la şcoală şi 
fără bucurie pentru ăia care nu şi i-au trimis. Şi vă spun, 
domnilor, că din situaţia încheiată pe şcoală iese că oamenii 
nu-şi dau copiii la şcoală. Ştiţi şi dumneavoastră că cine are 
carte, are parte. Păi, să vă spun eu, d-aia n-aveţi parte 
fiindcă n-aveţi carte. Şi pentru mine, domnilor, să vă spun 
drept, că eu aşa am obiceiul să vorbesc, pentru mine, zic, 
după părerea mea, e cel mai prost ăla care nu-şi dă copilul 
la şcoală! Eu am aicea înscrişi patru sute cincizeci de elevi 
şi din ăştia patru sute cincizeci şi ceva, nu zic să fi venit toţi, 
că n-ai unde să ţii atâta mulţime de copii, şi la urma-urmii 
unii din ei sunt aşa de proşti că n-au ce căuta la şcoală; nu 
zic patru sute cincizeci, dar zic jumătate, ca să batem şi noi 
recordul pe toată România, fiindcă noi, domnilor, ăştia din 
Siliştea-Gumeşti suntem mai breji ca alţii din alte sate, şi am 
fi zis atunci că stăm bine, adică uite, fir-ar al dracului, ce 
spun ăia că suntem o ţară fără ştiinţă de carte? Păi foarte 
mulţumesc, dă-mi şi mie ici, României, nişte colonii, să 
trăiesc bine, şi să vezi cum învăţ carte. Aşa că dacă veneau 
două-trei sute aş fi zis că degeaba se laudă Franţa şi Anglia 
că la ei oamenii sunt bătuţi în cap de atâta carte; uită-te aici 


în România, uitaţi-vă, domnilor engleji şi franţuzi, sunteţi 
mai proşti ca noi, sunteţi proşti de daţi în găuri, noi avem cu 
ce trăi fără colonii şi învăţăm carte, avem daravelile noastre 
şi nu ne ducem la mama dracului cu vapoare şi cu 
submarine? Deşi am putea să ne ducem că avem ieşire la 
mare, dracu ştie de ce n-avem şi noi corăbii şi vapoare 
măcar ca grecii, dacă nu ca englejii. Numai dracu ştie cine 
ne opreşte să le fabricăm, că de fabricat am avea cu ce. 
Avem lemn, avem fier! Numai pe dracu în noi, care să ne 
înghioldească, n-avem! Suntem prea cuminţi, domnilor, 
suntem plini de cumsecădenie. Şi când nu suntem o 
nimerim prost ca Ieremia cu oiştea în gard. Măcar dacă am 
învăţa mai multă carte, să-i tăiem pe toţi prin ştiinţă de 
carte! Îi tăiem noi, dar nu cine ştie ce, se apucă unul ca 
Iorga şi învaţă prea multe, în timp ce altul nu ştie să se 
iscălească, asta e paradoxal, domnilor. De-aia ziceam 
adineauri că e cel mai prost ăla care nu-şi dă copiii la 
şcoală! Zice că n-o să-l facă popă şi nu-l trimite şi... la dă- 
mi, Enăchescule, situaţia aia, spuse directorul întorcându- 
se spre fundul scenei şi părăsind brusc incursiunile sale 
istorice şi geografice, care îi lăsau ca de obicei cu gura 
căscată pe părinţii adunaţi. Apoi continuă cu situaţia în 
mână: Pe clasa întâia au fost înscrişi o sută cincisprezece. 
Au frecventat regulat, câţi credeţi? Optzeci şi şapte, anunţă 
Toderici tare. Şi din ăştia au rămas repetenţi patru. Asta e 
cu clasa întâia, dar aici stăm bine, fiindcă pe clasa întâia tot 
mai vin ei! Şi stăm bine şi cu clasa a doua. Dar ce se 
întâmplă după aia, nici dracu nu mai poate să mai înţeleagă. 
Să vedeţi: clasa a treia înscrişi şaptezeci. Au frecventat 
cincizeci. Din cincizeci ce să scoţi? Mai poţi să laşi vreunul 
repetent? Cu clasa a patra... 

Directorul întinse mâna înapoi: 

— Dă-mi te rog catalogul şi situaţia clasei, domnule 
Teodorescu... 

Teodorescu îi întinse catalogul şi situaţia şi timp de un 
minut asistenţa aşteptă ca directorul să continue. Toderici 


cercetă catalogul încordat şi când ajunse la sfârşitul lui, 
văzu că în dreptul partidei fiului său era scris absolvent. 
Ridică fruntea şi continuă: 

— La clasa a patra situaţia e ceva mai bună pentru că 
domnul învăţător 'Teodorescu a fost mai aspru decât mine şi 
v-a trimis amenzi încă de la începutul anului. Că aşa e omul 
nostru, nu vrea să înţeleagă dacă nu-i trimiţi amenda pe 
cap. Eu am vrut să nu mă înjure oamenii, şi ca rezultat mi- 
au venit, mari şi laţi, douăzeci şi cinci copii la clasa mea. 
Dar de la anul încolo, uite, vă spun verde, să nu ziceţi că 
sunt al dracului: care nu şi-o trimite copilul la şcoală, o să-l 
amendez şi o să-l usture, pardon de expresie, ştiţi 
dumneavoastră unde. Clasa a patra au fost înscrişi cincizeci 
şi şapte, au frecventat patruzeci şi opt, dintre care trei 
repetenţi. Şi dacă trecem la cursul complimentar, aici nu se 
mai poate discuta. Eu cam atâta am avut de spus. Acuma 
doamna Lily are să vă spună cum stă situaţia clasei întâia la 
fete... 

Toderici se întoarse cu spatele spre asistenţă şi chemă: 

— Unde eşti, doamnă Lily? Pofteşte, te rog, pe scenă! 

După care directorul părăsi catedra şi cobori printre 
păturile scenei jos lângă fostul director Teodorescu. El îl 
apucă pe colegul său de braţ, îl trase printre copii înăuntrul 
şcolii şi rămaseră singuri, într-una din clase. Toderici îşi 
îndoi mâinile spre spate şi se miră: 

— Măi lonele, de ce mă pui în situaţia să facem scandal de 
pomană?! Dă-o în... mă-sii de afacere, biserica mamei lui de 
copil! Dacă nu învaţă, ce dracu vreai să-i fac? Eu te rog să 
mă scuzi, ştiţi cum e felul meu, roag-o pe soţia ta să nu se 
supere! Crucea lui de copil, că dacă mi-ar semăna mie, aş 
şti ce să fac, dar seamănă cu soacră-mea, fir-ar a dracului 
cu mama ei de soacră, că toată ziua îl ţine pe-acolo pe la ei; 
eu am treabă, n-am timp să-l învăţ carte! Pentru asta să ne 
certăm şi să mă faci să-mi ies din sărite? Te rog să mă ierţi 
şi să nu fii supărat pe mine! 


— Să-i ceri scuze în cancelarie în faţa tuturor soţiei mele, 
zise Teodorescu. E în tine un amestec de măgărie şi 
inteligenţă care mă scoate din sărite, într-o zi o să-ţi dau eu 
cu călimara în cap, da' am să te nimeresc. Păstrează-ţi 
pentru soacră-ta măgăriile şi la şcoală poartă-te ca un 
învăţător, nu ca un văcar. 

— Am să mă port, am să mă port, mă, leodorescule, 
răspunse directorul cu o obidă amenințătoare şi patetică, 
dar scuteşte-mă şi tu de înţepăturile cucoanei tale, că n- 
avem timp de ele. Şi încă dacă s-ar rezuma la înţepături. 
Dar dacă nu eram eu ager, pe cuvântul meu că îmi spărgea 
capul. 

Teodorescu nu mai zise nimic, se ridică şi ieşi. 

Chapter 18 


Afară, învățătorii şi învăţătoarele îşi strigau premianţii şi 
copiii spuneau poezii. Când veni rândul clasei a patra, fostul 
director se urcă pe scenă şi înainte de a începe să 
numească pe premianţi, el se opri câteva clipe în faţa 
catedrei, dând de înţeles că are şi el ceva de spus. Se făcu 
linişte, şi unii oameni care stăteau jos, tăifăsuind încet, se 
ridicară în picioare şi curmară şoaptele. Numai nişte babe 
surde, uitându-se la învăţător, îşi aduceau aminte de părinţii 
acestuia; fostul director era chiar de-aici din sat. 

— Bietul băiat al lui Niţă Teodorescu! îl căina una. E 
mereu slab, săracul. 

— L-a supt învăţătura, că ce mai învăţa, eu îl ştiu de când 
era mic, zicea alta. 

— Ia tăceţi din gură, muierile alea d-acolo! se răsti un 
bărbat, întorcându-se foarte indignat încotro se auzeau 
şoaptele. 

— Ei, mai vorbim şi noi, Ghiţă, ce beleşti ochii ăia aşa? 
răspunse una din babe cu un glas nepăsător. 

— Duceţi-vă încolo, afară, dacă aveţi chef de vorbă. 

— Hai, nu-ţi mai răci gura, Ghiţă, că faci praf, spuse altă 
babă râzând. 


— Tăceţi din gură! Hei! se auzi atunci glasul poruncitor al 
directorului. 

— Oameni buni! Domnul director a spus la început că e cel 
mai prost ăla care nu-şi dă copilul la şcoală. Dar eu ştiu de 
la părinţii mei că nu sunt decât oameni care au cu ce să-şi 
dea copiii la şcoală şi oameni care n-au cu ce, nu pot să-i 
dea, că au nevoie de ei, n-au cu ce să-i încalţe şi să-i 
îmbrace, cu ce le lua cărţi. Sunt şi oameni care nu vor să-şi 
dea copiii să înveţe, dar nu sunt proşti, sunt neştiutori, şi 
dacă sunt neştiutori, sunt tot din cauză că părinţii lor i-au 
ţinut fără carte. Dar de ce trebuie să învăţăm carte? Eu nu 
vorbesc numai de ăia săracii care nu pot veni. Dar sunt şi 
alţii care mai au şi nici ăştia nu-şi dau copiii la şcoală. Iarna, 
copilul dacă stă în casă, îl scuteşte pe om de o treanţă pe el 
şi de o opincă în picioare. Eu vă întreb, cui nu i-ar plăcea 
dintre dumneavoastră să-şi vadă copilul îmbrăcat şi încălţat 
şi să vie iarna să înveţe, să nu rămână neştiutor? 

— S-a făcut lumea rea, maică, spuse una din babe din fund 
cu busuiocul în mână (de la biserică venise şi ea la serbare). 
O clipă se lăsă tăcerea peste toată curtea. În fată, Aristide 

stătea cu aerul său tineresc picior peste picior, îşi clătina 
pantoful în aer şi se uita intrigat la învățătorul de pe scenă. 

— Aşa este, continuă Teodorescu, sunt ţări care nu sunt 
aşa bogate ca a noastră şi trăiesc mai bine ca noi. Ei s-au 
lăsat de plugărie şi au început să facă industrie; în fabricile 
lor ei ţes pânza şi ne ia grâul nostru pe ea, bucatele 
noastre. Dacă aţi şti carte... Dumneavoastră aţi primit 
pământ după război, dar viaţa nu s-a făcut mai bună. Dar 
unii n-au pământ deloc şi eu am vrut să vă spun că trebuie 
să vă daţi copiii la şcoală, să înveţe carte şi să apuce alte 
drumuri. Altceva nu e de făcut pentru copiii 
dumneavoastră, aşa a făcut şi tata cu mine, aşa că la 
toamnă lăsaţi-i pe copii, rupţi, cârpiţi, să vie la şcoală. Rupe 
de la gură şi ia-i numai o carte, două şi dă-i drumul să se 
ducă. Aici la Miroşi e o şcoală de meserii şi bursierii nu 
plătesc nimic. Am citit ieri în ziare (dumneavoastră dacă nu 


ştiţi carte, nu citiţi ziarele) şi am văzut că la Bucureşti, la 
Atelierele Griviţa, s-a înfiinţat o şcoală gratuită de ucenici, 
nu se plăteşte nimic, îl ţine pe ucenic în cămin, îi dă 
mâncare şi îmbrăcăminte, dimineaţă învaţă carte, după 
masă învaţă meserie... Stă patru ani, şi după patru ani iese 
din internat şi intră la uzină. Pe urmă am citit iar că la 
Spanţov, pe domeniile statului, e o altă şcoală. Înseamnă că 
dacă vă daţi copiii să facă cel puţin patru clase primare, 
puteţi pe urmă să-i dai undeva să-şi câştige o pâine mai 
bună. 

Învățătorul se opri: sudoarea îi curgea pe obraji şi pe gât. 
Era foarte cald. 

— Am să strig acum catalogul, încheie el. Veniţi mai 
încoace, băieţi. Premiul întâi la fete e Botoghină Irina! 
anunţă el. Haide, Boţoghină, treci încoace! 

Abia acum oamenii se destinseră din încordare; se pare că 
învățătorul fusese ascultat de oameni cu trupurile 
înţepenite. Fata lui Botoghină se urcă pe scenă şi se uită 
drept în sus spre învăţător. 

— Treci aici! îi spuse Teodorescu, luând-o de umeri şi 
împingând-o în fata scenei. Spune poezia! 

Cuvântarea învățătorului făcuse însă o impresie care nu se 
ştergea şi oamenii nu mai fură atenţi la poezia fetei. 

— Lăsaţi gălăgia, domnilor, că nu se mai aude nimic! 
Prospectul cu Spanţov şi cu Griviţa a venit şi la primărie, o 
să fie afişat şi o să-l citiţi, spuse directorul. 

Pe scenă Botoghină Irina ajunsese la sfârşit cu poezia ei în 
care nişte pisici, certându-se pentru o bucată de brânză, se 
duseseră la un cotoi să le facă dreptate; cum acesta rupsese 
brânza în două, o pusese pe cântar şi tot muşcase din ea ca 
să facă părţile egale, până nu mai rămase nimic... 
Moromete nu prea asculta, dar deodată ochii îi rămaseră 
pironiţi pe scenă. El murmură nevenindu-i parcă să creadă: 

— Cocoşilă! Mă! Ăla nu e Niculae al meu? 

— Premiul întâi la băieţi, Moromete Niculae! spuse 
învățătorul Teodorescu tare, apoi îl împinse pe băiat în faţa 


scenei. 

Moromete nu se mai îndoi, mai ales că îşi recunoscuse 
pălăria pe capul mare al fiului; gâtuit de emoție, tatăl strigă 
din coltul lui: 

— Mă, n-auzi? Scoate-ţi pălăria din cap. Şi adăugă încet, 
vorbindu-i lui Cocoşilă: Săracu de el, nu i-am luat deloc o 
pălărie şi uite că nu e învăţat s-o poarte, stă cu ea pe cap. 

Teodorescu aşteptă să se facă linişte, timp în care spuse şi 
el elevului să-şi ia pălăria de pe cap, apoi îi dădu o coroană 
şi câteva cărţi şi-i şopti să spună poezia. Se făcu linişte, dar 
premiantul încă nu-şi spunea poezia; învățătorul îi tot 
şoptea şi se vedea că elevului i se întâmplă ceva. În cele din 
urmă, premiantul tuşi şi începu tare să spună o poezie, dar 
nu izbuti să recite decât două, trei versuri; elevul se opri şi 
se clătină; el se apucă de catedră cu o mână, şi încercă să 
spună mai departe. Învățătorul, care pricepu ce e cu el, îl 
opri: 

— Ajunge, Moromete! 

Elevului începură să-i clănţăne dinţii; mâna cu care se 
ţinea de catedră îi tremura; foarte încăpățânat, el încerca 
totuşi să-şi spună poezia. 

— Ce-are, mă, băiatul tău, de ce nu l-a lăsat să sfârşească? 
întrebă Cocogşilă. 

Moromete nu-i răspunse. Se smulse din loc şi o luă repede 
spre poarta din dosul scenei. Din momentul acela el nu mai 
auzi nimic din serbare. Intră în coridorul şcolii şi se apropie 
de fiu-său atât de repede încât copiii din sală se speriară şi 
crezură că omul vrea să bată pe vreunul din ei. Niculae 
stătea rezemat de zid şi tremura; cu toate acestea el 
zâmbea fericit, cu coroana într-o mână şi cu câteva cărţi 
mici şi subţiri sub braţ. Moromete îl apucă de mână şi îl 
strânse; îl întrebă încet cu un glas apăsat şi greu: 

— Mă, ce e cu tine? De ce tremuri? 

Băiatul îşi desprinse cotul din mâna aspră a tatălui şi 
îngână, stins, clănţănind: 


— Păi azi îmi vine rândul la friguri; nu ştii că două zile mă 
lasă una mă ia? 

Nu ştia, de unde să ştie? Parcă frigurile erau o boală care 
să fie luată în seamă? 

— Hai acasă, nu mai sta aici! spuse Moromete cu acelaşi 
glas apăsat. 

Băiatul se împotrivi, dar până la urmă se lăsă prins de 
mână şi tras încet printre oameni, afară din curtea şcolii. 
Moromete îl ţinea de mână şi îl îndemna: 

— Hai, mă! Hai, mă! 

leşiră la şosea. Copilul mergea zgribulit şi din când în când 
se oprea şi-şi strângea braţele clănţănind; se închircea şi 
dârdâia parcă ar fi suflat crivățul peste el. 

— Uuuu! brrr! Taicule, mi-e frig rău, taicule! 

— Hai, mă! Hai p-aici pe la soare, răspundea Moromete 
şoptit. 

Într-o vreme, pe la jumătatea drumului, băiatul se lăsă 
deodată pe vine şi dinţii din gură începură să-i toace des, ca 
şi când fălcile i-ar fi fost puse în contact cu un motor; 
clănţănea acum neîntrerupt şi gemea; coroana de flori îi 
căzu în ţărână şi cărţile îi alunecară şi ele de sub braţ şi se 
împrăştiară pe jos. 

Moromete se uită în jur zăpăcit şi nemaiştiind ce să facă se 
aplecă şi strânse lucrurile copilului; îi luă coroana de jos cu 
nişte mişcări sfioase, abia atingând buchetele de flori, apoi 
adună cu aceleaşi mişcări line cărţile împrăştiate; el se 
apleca încetişor, prindea cartea de coif şi o ştergea de 
praful de pe ea făcând-o să alunece uşor peste cămaşa şi 
izmenele sale, apoi o lua sub braţ şi aduna altă carte; în 
acest timp băiatul încerca să se ridice; el chiar se ridică pe 
jumătate, dar se adăposti numaidecât lângă genunchii 
tatălui: 

— 'Taicule, uhuhu, ameţesc... mi-e frig rău... mă duc în 
jos... 

Şi se agăţă de izmenele lui Moromete, cât era de mare, 
turtindu-şi pălăria de pulpele lui; atunci omul făcu o 


mişcare să-l apuce de subsuori, dar se opri şi-şi întinse 
gâtul în aer; sub bărbie i se ridicase şi rămăsese înţepenit 
mărul lui Adam; omul căuta aer cu buzele deschise şi înghiţi 
adânc şi cu caznă ghemul care îi tăia răsuflarea; apoi se 
aplecă, vâri un braţ sub picioarele chircite ale băiatului şi 
apucându-l cu celălalt peste mijloc îl ridică de la pământ. Se 
pare însă că această mişcare îi făcu rău bolnavului, pentru 
că el îşi încolăci strâns braţele de gâtul părintelui şi se lipi 
gemând de pieptul lui; braţele încolăcite de gât nu-i 
conveniră însă lui Moromete; glasul său se auzi bolborosind 
în liniştea de vară a şoselei: 

— Hai, mă! Hai, mă! Prăpăditule! Lovi-o-ar moartea de 
treabă, vă îmbolnăviţi aşa, fără nici o socoteală. Că eu când 
vă spui... voi... 

Moromete porni cu băiatul în braţe şi mergând se ferea să 
se uite la copil; vorbea singur şi ca niciodată făcea paşi largi 
şi repezi. Părea nemulţumit şi dezorientat, atins tocmai în 
liniştea sa neturburată. Ce era cu Niculae ăsta? De unde 
mai răsărise şi el cu povestea asta a lui cu şcoala? Şi ce 
vroia la urma urmei? Când ajunse în faţa porţii el o împinse 
cu piciorul, intră, se apropie de prispa casei înălbită de 
soarele fierbinte al amiezii şi strigă supărat: 

— Ilinco, Tito! 

Fata cea mică, Ilinca, ieşi din tindă unde făcea mâncare şi 
când îl văzu pe tatăl ei cu Niculae în braţe, se sperie. 
Întrebă ce s-a întâmplat. Moromete, în loc să-i răspundă că 
băiatul e prins de friguri, întoarse capul în altă parte, 
nemulţumit, şi spuse că băiatul a luat premiul întâi. Fata se 
apropie de tatăl ei şi îl apucă pe Niculae cu două degete de 
bărbie: 

— Mă ţestosule, ai luat primu întâi, mă? întrebă ea cu un 
glas batjocoritor. 

Niculae gemu şi deschise ochii; se vede că el auzise 
cuvântul ţestosule, care însemna ceva în legătură cu capul 
lui mare; se zvârcoli în braţele tatălui şi încercă să dea în 
sora lui. Aiura: 


— Stai tu, să trec eu valea... Să vezi cum o să vă duceu cu 
o căpăţână de usturoi... lovi-te-ar moartea de Bisisică!... 

— Hai, Ilinco, nu te mai uita, aşterne o pătură pe prispă, că 
mi-a rupt mâinile! se răsti Moromete, lăsându-l jos pe băiat. 

Fata aşternu o bucată de cergă pe prispă, puse un căpătâi 
şi îl apucă pe Niculae de subsuori. Îl urcă sus şi îl înveli. 
După aceea, Moromete îi întinse fetei coroana şi cărţile: 

— Ia astea şi pune-i-le undeva... prăpăditul de el... când |- 
am văzut pe scena aia acolo, mi-a secat inima... că nici nu 
spune... eu ziceam c-o să-l lase repetent... 

— Zău, tată? A luat primu întâi? Nu glumeşti? întrebă fata 
cu neîncredere. 

De pe prispă, Niculae se uită la tată şi la soră cu nişte ochi 
arzători. Tremurul îi încetase şi el stătea nemişcat sub 
cergă şi asculta. Ilinca se întoarse spre el şi îl întrebă: 

— Aşa e, mă? 

Bolnavul însă nu răspunse. Fata intră în tindă, iar 
Moromete se aşeză tăcut lângă copil, care din nou începuse 
să aiureze. 

Part 3 PARTEA A TREIA 

Chapter 1 


Timp de câteva săptămâni satele câmpiei rămaseră după 
aceea pustii. Căldura începea numaidecât după răsăritul 
soarelui, şi dacă în timpul nopţii se mai întâmpla ca norii să 
acopere cerul, aceşti nori dimineaţa se făceau nevăzuţi şi 
lăsau să se reverse din adâncurile limpezi dogoarea 
necontenită şi grea a zilei de vară. Tocmai în această vreme, 
când dobitoacele scurmă ţărâna căutând răcoare, ori 
aleargă bezmetice după umbră, viaţa oamenilor iese afară 
din sat şi se mută cu totul sub soarele năprasnic al câmpiei. 
Căruţele încep să iasă din sat înainte ca luceafărul să fi 
pierit de pe cer. Oamenii se îndreaptă spre câmp întretăind 
izlazul pe numeroase drumuri şi poteci, şi pe aceste 
drumuri roatele pocnesc neîncetat şi câmpul e străbătut de 


glasuri răzlețe care se cheamă între ele ori se vorbeşte 
neobişnuit de tare şi de omeneşte unei vite care trage rău. 

Dimineaţa e alburie şi satul răsună încă de cântecul 
cocoşilor. Omul se scoală, trezeşte copiii, înhamă caii şi 
umblă de colo până colo prin curte. Nu este nimic de făcut, 
plecarea în prima zi de secere pare să fie un lucru obişnuit, 
totuşi căruţa şi caii înhămaţi aşteaptă în bătătură de mult 
timp; omul şi copiii sunt gata; secerile şi bota cu apă sunt 
puse în căruţă; mâncarea gătită de cu seară asemeni; nu se 
ştie însă pentru ce căruţa stă timp atât de îndelungat în 
mijlocul bătăturii. Omul se învârteşte pe loc, se uită prin 
grădină, străbate curtea, intră în casă şi strigă la femeie 
fără rost, întrebând-o dacă a pus mâncarea în căruţă; 
muierea se supără şi-i răspunde că a pus-o demult, dar 
bărbatul nu aude, nu ascultă, iese afară cu un aer grav, 
foarte grăbit şi foarte îngrijorat. Se pare că s-a întâmplat 
ceva, a fost uitat cine ştie ce lucru. Omul se apropie de 
căruţă, se uită la secerile vârâte între scoarţele loitrei, le 
numără, scoate una şi-i pipăie zimţii, o bagă la loc şi începe 
apoi să caute sub cergă; dă totul la o parte şi se uită la 
oalele cu fiertură de buruieni, la mămăliga încă aburindă; le 
acoperă repede, nemulţumit parcă de faptul că totul e în 
ordine, şi trece la cai. Animalele aşteaptă liniştite, cu buzele 
în jos, şi când omul se apropie de ele, se întâmplă ca unul 
din cai să ofteze adânc; omul se uită la hamuri, apucă 
hăţurile, bagă zăbala unuia din cai în gură; îi trage smocul 
de sub cureaua de pe frunte şi răzgândindu-se scoate 
zăbala din gura animalului. În această clipă muierea strigă 
din prag înfuriată: „Ce mai aşteptaţi? Ce vă tot învârtiţi? Ei, 
cutare, ce stai cu capul între urechi?! Hei, voi! daţi-i drumul 
odată!” 

Căruţa însă tot nu porneşte. A fost uitat ceva. Da! „Ăsta 
micu, să meargă şi el la secere”, zice omul cu un glas 
pătruns de o neaşteptată gravitate, apropiindu-se de 
aşternutul de pe prispă. Acolo, în aşternut, doarme un copil 
de cinci-şase ani. Zgomotele acestea puternice şi 


îndelungate nu l-au trezit din somn. El doarme suflând rar, 
topit parcă în somnul lui greu. „lu, mă! Scoal' în sus! Hai la 
deal.” Femeia începe să strige: copilul să fie lăsat în pace. 
Are nevoie de el să-i toace la păsări, să-i culeagă ştevie, să-i 
aducă cutare şi cutare, să aducă mâncarea de prânz. Omul 
n-o ia în seamă. Îi răspunde că să facă singură treburile 
astea, băiatul - trebuie să vie la câmp şi să pună poloage pe 
legături, să aibă grijă de cai şi să înveţe să secere. Muierea 
încearcă să-l înduplece pe bărbat, dar omul n-o ia în seamă. 
El dă aşternutul la o parte, dezveleşte pe copil, care 
doarme mereu, îi vâră o mână pe sub mijlocul lui plăpând şi 
îl ridică în braţe; apoi aşa pe braţe, pe sus, îl duce la căruţă 
şi îl aşează înăuntru peste paie şi cergă. Băiatul se 
deşteaptă şi adoarme iar. „Gata! Plecarea! strigă omul. Hei, 
cutare, deschide poarta! Haide! Sus în căruţă! Ia vedeţi în 
cutie acolo, nu lipseşte nimic? Bota cu apă este? Tu, 
muierea aia, unde eşti? Ai pus, fa, mâncarea în căruţă?” 

Deschiderea porţii se face cu repeziciune şi bătătura 
curge spre şosea, şoseaua pătrunde înăuntru prin golul 
căscat. Căruţa porneşte zdroncăind rău peste podişca de 
lemn, iese în drum şi acolo se mai opreşte iarăşi. Uneori, se 
mai uită totuşi ceva. Muierea aleargă cu lucrul acela în 
mână, o bucată de brânză, o ceapă, un ou, o lingură care a 
fost uitată, sau chiar şi mai rău, sarea! A uitat să pună sare, 
legăturica mică de treanţă cu sare în ea, şi muierea aleargă 
pierdută, străbate bătătura cu legăturica aceea în mână şi 
se apropie de căruţă şi atunci omul strânge din pumni, 
înjură din gât şi se preface că dă în ea, dar muierea nu se 
sperie deloc, vâră sarea în coşniţa cu mâncare şi îl 
învinuieşte tot pe om că se moşmondeşte atâta până pleacă, 
încât îţi pierzi capul de atâta pregătire. 

Căruţele ies din sat prin toate părţile lui, prin toate ulițele 
şi ulicioarele şi cu mult înainte de răsăritul soarelui casele 
rămân goale de viaţă şi drumul e pustiu şi tăcerea şi 
căldura domnesc peste tot timp de săptămâni întregi. 


Căruţa străbate câmpul şi se apropie de capul locului. Pe 
timpul drumului oamenii tac, nu prea vorbesc între ei şi în 
această tăcere îşi mână caii alergând unul după căruţa 
altuia, fără să se privească, cu o grabă liniştită în care se 
simte gândul stăruitor la întinderea de pământ peste care 
grâul s-a ridicat şi s-a copt. 

Soarele începe să răsară; câmpia se limpezeşte de spuma 
argintie a aburilor de rouă şi întinderea ei care joacă acum 
în nemărginiri de foc rece pătrunde prin ochi înăuntrul 
omului, îl împrăştie afară, îl goleşte de frământările lui 
trudnice şi apăsătoare, pentru ca după aceea să-l adune la 
loc, într-un fel nou; florile albastre de cicoare, ale căror 
priviri mai curate ca adâncul cerului răsar din loc în loc pe 
marginea drumurilor înguste, şi vântul uşor al dimineţii 
care face cu grâul valuri asemănătoare mării, şi ciocârlia 
care ţâşneşte din lan şi urcă cu spinarea în sus spre cerul 
boltit şi albastru şi într-adevăr, pitpalacul turburător şi 
barza care păşeşte rar printre răzoare, şi floarea galbenă a 
spicelor de grâu care nu s-au copt încă şi se revarsă în aer 
din nimic, şi drumurile care lasă satul în urmă, şi ierburile 
groase de pe marginea drumurilor înţesate cu scaieţi 
puternici a căror floare uimeşte ochiul de la mare distanţă, 
toate acestea răzbat cu putere din viaţa câmpiei şi pătrund 
înăuntrul omului subjugându-l. El încearcă să prindă vraja, 
s-o păstreze cu sine mereu, şi fiindcă nu izbuteşte loveşte 
caii cu biciul şi aleargă posomorât spre locul lui de grâu. 
lată însă că animalele se opresc la pas, suflă cu putere pe 
nări, nu vor să mai alerge. Un mânz nechează undeva 
departe şi i se răspunde numaidecât cu îngrijorare; mânzul 
rămas în urmă aleargă voiniceşte cu coama lui mică înfoiată 
puţin în lături şi bate pe loc şi zvârle din copitele lui mici cât 
pumnul de copil, maimuţărind goana cailor mari; atunci 
omul râde încet, obsesiile lui se topesc şi o bucurie liniştită, 
aproape neştiută nici de el însuşi, dar luminoasă şi eternă 
ca şi cerul, se aşterne pe chipul lui. 


Ajuns la capul locului se dă jos şi deshamă caii, copiii iau 
secerile în mâini şi încep să se învârtească pe lângă capul 
încărcat cu ierburi al pogoanelor de grâu. S-ar părea că nu 
se petrece nimic, că se vor apuca numaidecât să lucreze, 
dar şi aici se întâmplă ca şi acasă. Trece timpul şi ei tot nu 
încep; stau în faţa locului şi se uită peste mărimea lui, se 
întorc spre soare, învârtesc secerile în mâini, spun câte o 
vorbă ca să facă totuşi ceva şi de început nu încep. Se 
ceartă pe seceri, fiecare dintre ei vrând să aibă pe cea mai 
bună; dacă i se pare cumva că secerea lui cutare e mai 
nouă şi cu zimţii mai bogaţi, cel mai mare dintre copii i-o 
schimbă cu forţa, atunci acesta o schimbă şi el cu altul mai 
slab şi de obicei celui mai mic îi ajunge în mână o ghioarsă 
subţire şi tocită cu care el va trebui mai mult să rupă decât 
să taie. Atunci el dă cu ea de pământ şi începe să plângă; 
secerişul ţine multe zile şi în această vreme el se va chinui 
tot timpul cu unealta tocită şi bună de nimic. Ameninţă că 
nu va secera, dar nimeni nu-l ia în serios. „Haide, începeţi 
odată, că soarele se ridică! Strigă omul necâjit, dar copiii 
nu-l iau în seamă nici pe tatăl lor. Ei aşteaptă ceva, smulg 
câte un spic, îl sfărâmă în palmă şi îi suflă pleava; aruncă în 
gură boabele pârguite, le mănâncă, vorbesc despre grâul 
vecinilor şi despre cei care încă n-au sosit la câmp şi de 
care îşi bat joc, se întind, îşi trosnesc unul altuia oasele 
apucându-se pe după gât şi lucrul tot nu începe. Atunci 
omul se apropie de ei şi strigă: „Bă, voi sunteţi nebuni?” Cel 
mai mare râde cu toată gura şi le spune fraţilor: „Ia uitaţi- 
vă la tata, l-a găsit vrednicia”. Copiii izbucnesc în hohote. Ei 
sunt aceia care vor munci, şi o dată lucrul început, nu va 
mai fi timp pentru vorbă şi glume. De aceea râd acum atât 
de zgomotos. De aceea în aceste minute de aşteptare caută 
să-şi amintească de trecut, să se pregătească pentru 
istovitoarea muncă, în această aşteptare cel mai vrednic 
dintre copii începe să măsoare cu pasul stanţiile, părţile de 
loc pe care fiecare va trebui să le ducă înainte până la 
terminare. De la această măsurătoare tatăl este scutit. El 


trebuie să lege snopii şi să-i aşeze în clăi. Odată 
măsurătoarea făcută, cel mai vrednic dintre copii începe 
deodată să taie spicele şi să arunce mănunchiurile în urmă. 
Pe toată întinderea câmpiei oamenii încep apoi să intre în 
inima spicelor: secerişul a început. 

Chapter 2 


Soarele se ridică greu pe cer şi tot atât de greu se 
îndepărtează şi omul de capul locului. Uneori el stă aplecat 
timp de o jumătate de ceas, nevoind să se uite în urmă; 
chiar când se ridică şi îşi îndreaptă spinarea înţepenită, 
secerătorul închide ochii; trage nădejdea că paşii lui 
stăruitori de melc se vor fi îndepărtat mult de capul locului. 
Cel mai slab însă nu se poate stăpâni. Din vreme în vreme el 
se întoarce să se uite îndărăt. Şi cu cât se întoarce să se 
uită, cu atât se apleacă mai greu la rădăcina spicelor. 
Uneori secerătorul izbeşte cu unealta lui bicisnică în 
pământ şi înjură crunt căldura năprasnică a soarelui; intră 
în porumb şi rupe foi verzi cu care îşi încinge mijlocul şi-şi 
înfăşoară capul. Acolo însă unde sunt copii mulţi, tatăl, care 
strânge poloagele şi face snopi, este înarmat cu vorbe 
usturătoare şi cu rafinate ironii. „Păzea, mă! Bă, ăsta, 
cutare!... Bă, n-auzi? Vezi că se ia locul după tine!” Ori i se 
spune cu o falsă bunăvoință şi compătimire: „Mai stai jos, 
cutărică!” Sau omul îşi scoate, politicos, boiereşte, pălăria 
de pe cap, şi salută scurt pe cel ce se uită în urmă; atât 
numai, îl salută scurt şi-şi vede de snopii lui. Alteori însă 
secerătorul este cruțat în timpul lucrului, dar când toată 
lumea se aşează la masă, cel în cauză înghite cu noduri în 
vreme ce fraţii lui se prăpădesc de râs. „Nu ştiu ce să facem 
noi, că toată dimineaţa m-am gândit mereu la alde Badea 
lui Modan, începe omul misterios. Badea lui Modan, 
continuă omul, ar trebui să-l pună pe Bărăgan să sune cu 
goarna înainte de secere şi să cheme pe toată lumea la 
primărie. Eu i-am spus odată să facă treaba asta: bă, 
Modane, să-l... care te minte dacă nu-ţi spui drept! Strânge, 


LIA 


mă, oamenii la primărie cu câteva zile înainte de secere 
„Nu, zice, cine are nevoie n-are decât să vie la mine acasă.” 
„Păi nu prea ştiu oamenii, mă, de! De unde să ştie eică unul 
ca tine nu se mai găseşte prin satele astea”, îi spun eu. 
„Cine are nevoie află”, răspunde el. Acum, eu am stat aşa, 
mai cu seamă ieri. Mă tot gândeam: „Mă, să-l trimet sau să 
nu-l trimet? Dacă îl trimet, trebuie să-i dau ăluia, lui Modan, 
un ciurel de mălai. Că nu face degeaba! Păi te gândeşti pe 
urmă şi altminterea: costă el un ciurel de mălai? Merită să 
dau eu un ciurel de mălai lui Modan pentru el?” „Pentru 
cine, tată?” întreabă unul din băieţi, neînţelegând aceste 
ocolişuri. „Cum pentru cine? strigă omul, prefăcându-se 
surprins că nu se pricepe despre ce e vorba. Cum pentru 
cine? Păi nu vă spusei? Pentru alde cutărică ăsta al nostru, 
n-auziţi? N-auziţi că mă tot gândeam dacă să-l trimet ori nu 
la Modan?” „Dar ce să caute acolo, tată?” La această 
întrebare omul se supără. Apucă un cocoloş de mămăligă în 
mână şi-l trânteşte între genunchi dezamăgit. Apoi în 
culmea uimirii: „Bine, mă, voi nu ştiţi că alde Modan ştie să 
taie de lene?! Nu ştiţi că are nişte scule, acolo, la el acasă, 
cu care taie de lene?” în urma acestei izbucniri false, copiii 
fac ochii mari, încă nepricepând limpede despre ce e vorba, 
după care deodată înţeleg şi încep să orăcăie, să urle, să se 
tăvălească de râs. Secerătorul slab se face roşu. Râde şi el 
în silă, se preface că râde. 

Toate acestea se întâmplă cu cei care au mult de secerat, 
care pot semăna de la trei pogoane în sus. Însă cei mai 
mulţi ar dori ca micul lor pogon să nu mai aibă sfârşit. Ei 
seceră încet, cu multă grijă, cât pot de jos de la rădăcină, 
adunând spic cu spic. În urma lor miriştea rămâne lucie, ca 
o perie tocită. Din cauza aceasta, pentru că zăbovesc prea 
mult secerând, mulţi dintre ei sunt socotiți puturoşi, şi cei 
care au loturi întregi, cum sunt Moromete şi Dumitru lui 
Nae, îi iau peste picior cu întrebări usturătoare de soiul 
acesta: „Mă, alde cutare, mai ai, mă, mult de secere?” 


Loturile lui Moromete aveau din două părţi astfel de 
vecini, iar din alte două părţi era înghesuit de moşia Marica 
şi de pământurile bisericii. El era văzut călcând încet pe 
mirişte şi trecând pe rând la vecinii săi. Se oprea deodată 
din legat snopii, îşi punea palma la frunte, rămânea astfel 
timp de aproape un minut, apoi striga tare şi lung, ca şi 
când vecinul s-ar fi aflat la o depărtare de mulţi kilometri: 
se vedea spinarea mişcându-se jos la rădăcina grâului. 
Târziu, el se ridica, se uita la vecinul său şi întreba scurt şi 
încet, ca şi când Moromete s-ar fi aflat acolo lângă el: „Ce, 
bă?” Moromete începea iar şi mai lung: „Mai ai, mă, mult de 
secerat?”. Voicu Rădoi se apleca iarăşi la rădăcina spicelor 
şi de astă dată nu mai răspundea. Şi atunci Moromete 
începea să păşească încet pe mirişte şi se pornea spre el. 
Până ajungea acolo se putea în acest timp trage un pui de 
somn, deşi până la vecin nu erau decât patruzeci-cincizeci 
de metri. Moromete făcea un pas, se oprea; smulgea un 
spic rămas în urma băieţilor, îl ţinea în mână, se uita la el, 
făcea socoteli, chibzuia ce e cu spicul? A, da! Cine a secerat 
pe-aici? Nilă! „Bă, Nilă! Vezi, mă, când trece vreo barză pe- 
acilea, spune-i să-ţi ajute să aduni spicele astea”. Nilă, cu 
chipul aprins, se întorcea, se uita, îşi ştergea sudoarea, nu 
zicea nimic; se apleca să nu rămână cu postata în urmă. 
Moromete, cu spicul în mână, se întorcea şi păşea peste 
unul din snopi. Vâra spicul sub legătură şi pornea iar spre 
vecin. Călca chibzuit, să nu se înţepe în mirişte; dibuia cu 
talpa desculţă miriştea, făcea loc degetelor şi abia după 
aceea îi dădea pas. După vreo zece călcături se oprea. Era 
cald, aerul era aprins, soarele bătea în creştet cu puterea 
unui foc uriaş care ardea aproape de tot, la câţiva metri 
deasupra capului. Moromete se uita în sus, cu mâna la 
frunte; vorbea singur: „Mă, ce arde! Ne coacem! Murim 
Apoi tare: „Măi, Voicule, ce-i facem, mă, cu soarele ăsta? 
Arde de-ţi aprinzi ţigarea la el!” Vecinul nu se ridica şi nu 
răspundea, Moromete înainta, cucerea terenul încet şi 


VW 


sigur, pas cu pas. Din când în când se oprea, se apleca, 
răsturna un bolovan mai mare şi se uita la el pe gânduri. În 
golul de sub bolovan, pământul era negru şi gras; un 
vierme se zbătea pe toate părţile să se facă nevăzut. 
Moromete vâra unghia degetului său negru şi gros, strivea 
larva. Mormăia: „Strădania mă-tii! Stai la răcoare! Ar trebui 
făcute după secerea asta, nişte ogoare!” Pornea mai 
departe; intra în porumb; deodată îşi amintea de ceva şi 
exclama necăjit: „Na! Mă faci să mă întorc îndărăt!” Se 
întorcea îndărăt spre căruţă să-şi ia tutun! Vecinul n-avea 
tutun şi la căruţă chibzuia îndelung dacă să ia sau nu o 
țţigare şi pentru vecin. Se hotăra să ia şi pornea din nou. Nu 
făcea însă prea mulţi paşi şi se oprea țintuit de un glas 
ascuţit şi necruţător; una din fete se oprea din secerat şi 
striga la el: „Haide, tată, leagă snopii ăştia că te-apucă 
noaptea cu ei! Unde tot umbli? Te învârteşti mereu ca un ou 
într-o căldare.” Moromete răspundea necăjit, cu o 
mincinoasă obidă: „Hai, mă, ce strigi aşa? Mă speriaşi! Nu- 
mi dai voie să fumez şi eu o ţigare?” „Lovi-o-ar moartea de 
ţigare! Se uscă legăturile colo şi te tot învârteşti!” Omul 
însă nu o mai lua în seamă. Îşi continua expediţia sa spre 
locul vecinului. 

Chapter 3 


În acest an la seceriş Moromete n-avea de ce să nu fie ca 
totdeauna el însuşi, adică nepăsător faţă de ceea ce se 
aduna în urma lui, uitând de toate şi pierzându-se pe 
mirişte în contemplări nesfârşite. Nu avea nici cea mai 
slabă bănuială că Paraschiv socotea acest seceriş ultimul la 
care avea să ia parte şi cu atât mai puţin bănuia că o dată 
cu aceasta Paraschiv plănuia să smulgă familiei nu numai 
oile şi caii, dar şi ceva din acest seceriş. Dimpotrivă, 
Moromete constata că socotelile lui se împlineau cu prisos; 
făcuse aprecieri adevărate în dimineaţa aceea când se 
trezise din somn; recolta avea să fie deosebit de bogată. 
Pentru ce avea să se teamă? 


Nu prea înţelegea, era adevărat, de ce Paraschiv, în loc să 
se bucure că grâul ieşise cum nu-şi aduceau ei aminte să se 
fi făcut vreodată, arăta mereu posomorât şi secera ca şi 
când ar fi tras la jug. De fapt, ar fi trebuit ca în toamnă, cum 
era un an bun, să se însoare şi el ca orice flăcău şi să intre 
în rândul lumii, dar pesemne că nu găsea fata care să-i 
convie lui, adică una care să aibă pământ mult, şi de aceea 
era posomorât. Aşa îşi închipuia Moromete. 

În schimb Niculae era, nu se ştie de ce, nemaipomenit de 
vesel, fetele se împăcaseră şi ele cu lipsa oilor, iar mama nu 
mai contenea să-l laude pe Dumnezeu pentru „mana 
cerească”, cum îi spunea ea grâului, cu care îi milostivise 
cerul. 

Ca întotdeauna, Moromete o încurcă cum putu cu legatul 
snopilor, dar când după câteva ceasuri soarele se urcă sus 
şi începu să-i apese ceafa, el înfipse liniştit secerea într-un 
snop şi se alungă singur cu un glas de parcă s-ar fi 
pedepsit: 

— Mă duc încolo d-acilea! spuse el supărat şi o luă agale 
spre căruţă (mai întâi la căruţă, unde avea flanela cu tutun, 
şi abia după aceea spre vecini). Familia îl văzu întâi într-o 
parte, apoi se constată că de multă vreme se afla în partea 
astălaltă, apoi se topi nu se ştie unde şi când se făcu 
prânzul şi se pregătiră pentru masă trebuiră să-l strige de 
nenumărate ori. Niculae se urcă pe cutia căruţei şi îl strigă 
în gura mare: 

— Măi, tată-m”! lată-ăăă!... 

— Ce e, mă! răspunse Moromete deodată. 

Era acolea cu vecinul, dar se aşezase jos şi nu se vedea din 
pricina spicelor. Fetele scoaseră mâncarea din cutie şi 
făcură umbră cu rogojina. Mama aprinse focul şi puse la 
încălzit o tigaie mare plină cu fasole scăzută. La lumina albă 
a zilei flăcările de paie pâlpâiau în culori când galbene, 
când în umbre albe de aer topit şi viu, care o înşelau pe 
femeie frigându-i mâna. În aşteptare, Paraschiv şi Nilă 
zăceau sub căruţă cu feţele în jos. Chipul lui Nilă se făcuse 


parcă mai mare, şi aprins cum era, ai fi zis că flăcăul s-a 
îmbolnăvit, are temperatură şi suferă în tăcere cu mintea 
buimăcită. 

— Domnule, una şi cu una fac două: murim! spuse 
Moromete apropiindu-se de căruţă. Alde Voicu spuse că să 
te uiţi la noi când s-o ridica soarele la amiaz: ne topim! 

Niculae behăi de pe cutia căruţei ca un ied: he-he. 

— Dă-te jos de pe cutie, te cocoţaşi acolo să te vadă lumea! 
se răsti la el soră-sa mai mare. 

— Lasă-l, c-a fost vrednic, îl apără tatăl, aşezându-se sub 
umbra rogojinei. A fost vrednic şi la şcoală a luat premiul 
întâi şi e vrednic şi la secere, îl lăudă el. 

— Ei, tată, se miorlăi Niculae, pe care glasul tatălui îl 
înşelase o clipă crezând că îl laudă. Dar ce, n-am învăţat?! 
se revoltă el. Spune tu, Ilinco, nu secer eu bine? 

— Da, ai învăţat, spuse Ilinca. Ţâi secerea în mână parcă ai 
fi o barză. 

— La masă! spuse mama venind cu tigaia cu fasole sub 
umbra rogojinii. 

Moromete se uită o clipă la tigaie. Fasolea, cu boabele 
mari, parcă nu fusese luată atunci de pe foc, prinsese 
pojghiţă pe deasupra şi parcă era sleită, rece. Paraschiv şi 
Nilă se târâră de sub căruţă şi se aşezară în capul oaselor. 

Moromete rupse o bucată de mămăligă, luă din tigaie 
fasole şi fără nici o grijă înghiţi dumicatul. În clipa 
următoare însă el se cam înţepeni pe locul unde se afla, se 
făcu roşu la faţă şi îi ţâşniră lacrimile. Dar în loc să bea apă 
şi să-şi potolească arsura, el se stăpâni şi se întoarse către 
fete. 

— Voi de ce ziceţi că n-aţi încălzit fasolea asta? întrebă el 
în treacăt, cu o înfăţişare de nepătruns şi nu prea tare, 
încât mama care scotea nişte ceapă din cutia căruţei nu-l 
auzi, să-i răspundă că abia o luase de pe foc. 

— Hai, mamă, tu ce faci acolo?! se miră Tita. Şi tu, Niculae, 
ce stai în spinarea mea? Stai jos, starea-i bumben! 

— Bumben?! se miră Moromete. Asta ce-o mai fi? 


Asta însemna că Niculae să fie bolnav şi să stea cu şezutul 
în sus. Paraschiv parcă era singur. Nu mai aşteptă să se 
aşeze toată lumea, rupse ca şi tatăl său din mămăligă şi râni 
cu nădejde din tigaie. În clipa aceea Moromete îşi pironi 
privirea asupra lui şi aşteptă. Paraschiv, hulpav şi absent, 
înghiţi dintr-odată, dar apoi ochii i se beliră şi scoase un 
răcnet. 

— Na, Paraschive, bea apă, se precipită Moromete 
apucând bota în braţe şi întinzându-i-o grijuliu. Te-ai ars 
rău? Eu credeam că e rece, mărturisi el naiv. 

Cu privirea sticlind, Niculae se uita când la Paraschiv, când 
la tatăl său. Mama nu înţelegea. 

— Ce să fie rece? întrebă ea. 

— Fasolea asta! răspunse Moromete. 

— Păi acu' o luai de pe foc! se dezvinovâăţi ea. 

Fetele pufniră în râs, iar Niculae, înțelegând, începu să 
răcnească şi să dea din picioare, arătându-l pe Paraschiv cu 
degetul. Acesta, schimonosit, bând apă, aruncă deodată 
bota de la gură, se întinse şi îl cârpi pe Niculae cu atâta 
sete, încât din pricina asta Niculae nici măcar nu simţi 
durerea, atât de mult îi plăcu furia cu care îl plesnise fratele 
său. 

Până şi Nilă râdea. 

— Îţi arde de prostii, se supără mama fără să se uite la 
omul ei. După ce că nu munceşti, nici nu taci! 

— Dar ce-am zis eu, frate?! exclamă Moromete nedumerit, 
stârnind din nou hohotele care se mai potoliseră. M-am 
uitat şi eu la fasole şi când am văzut-o aşa încreţită pe 
deasupra şi fără nici un pic de abur care să iasă din ea, mi 
s-a părut că e rece şi v-am întrebat de ce n-aţi încălzit-o. De 
unde să ştiu eu că arde! exclamă apoi. 

Tita, care tocmai se potolise din râs şi înghiţea un dumicat, 
izbucni din nou, şi se înecă, se făcu roşie ca focul. Mama 
dădu în ea, spunându-i că nu-i e ruşine? 

Se liniştiră şi începură să mănânce în tăcere. 


— Voicu lui Rădoi! afirmă Moromete după câtva timp. Vine 
şi el la secere, dimineaţa (nu prea de dimineaţă fiindcă 
dimineaţa somnul e mai dulce, şi de ce să se scoale el cu 
noaptea în cap? Nu e ziua destul de mare?). Şi când opreşte 
căruţa şi se dă jos din ea, se uită lung peste loc şi zice: 
„Bună-dimineaţa, locule!” 

Iar locul îi răspunde: „Mulţumesc dumitale, Voicule!” 

Şi după ce se uită aşa, Voicu întreabă: „Să m-apuc de tine, 
locule?” 

— Şi locul ce zice, tată? întrebă Ilinca văzând că tatăl ei nu 
se grăbeşte să spună ce mai răspunde locul. 

— Păi locul ce să zică? explică Moromete. Crezi că se 
ceartă cu Voicu? „Poţi să mă laşi şi aşa, Voicule!” zice, „poţi 
să te duci acasă”, adaogă Moromete de la el. 

Moromete nu avea dreptate, vecinului său îi plăcea să 
muncească, dar se învăţa greu cu faptul că lotul său se 
micşorase prin vânzare. De fiecare dată când se dădea jos 
din căruţă el se uita lung peste el şi nu începea de îndată 
munca. 

— Acum cincisprezece ani era foametea aia, parcă îl văz şi 
acuma! Venea Voicu cu căruţa şi cu muierea, continuă 
Moromete după câteva clipe. Era mai în putere el, nu se 
cocârjase ca acuma. Mă! exclamă Moromete aducându-şi 
aminte. Aoleu! se văietă. Se ridica soarele sus şi degeaba te 
uitai că e prânzul, n-aveai ce mânca! Mâncai numai o dată 
pe zi. „Mă, zice mama asta a voastră (era aşa, după vreo 
două zile de secere), hai să mâncăm că nu mai pot.” 
„Mâncăm noi, îi spun eu ei, dar ce facem pe urmă până în 
seară?” Voicu şi el, tot aşa, mai făcea ce mai făcea şi se uita 
la soare. Abia pe urmă am aflat noi că săracu Voicu cu 
muierea n-aveau neam de mâncare. Noi tot mai aveam aşa 
să ameţim o dată foamea. Ne aşezăm noi şi eu mă 
pomenesc zicând: „Hai, Voicule, să mâncăm!” Am zis aşa ca 
omul, dar Voicu nimic, să răspundă şi el cum e obiceiul: 
„Mulţumesc, am mâncat”, nu! tăcea! „Fă, îi spun eu mă-tii 
speriat, să ştii că Voicu are de gând să vie la noi să 


LIA 


mănânce, d-aia tace el aşa!” Dar mă-ta zice: „Ei! Nu vine el, 
ştie că atunci când vreai să chemi pe cineva la masă trebuie 
să spui de trei ori.” N-am mai zis eu a doua oară, dar 
degeaba, fiindcă zisesem o dată şi Voicu a aşteptat el ce-a 
aşteptat şi pe urmă îl vedem că înfige secera într-un snop: 
„Păi să viu şi eu să iau de vreo două ori”, zicea, şi când l-am 
auzit aşa mi s-a făcut frig. Ne părea rău, domnule! Credeam 
că are mâncarea lui şi că vine la noi ca să-i ajungă lui să mai 
mănânce o dată până în seară; nu mai vorbesc că uite aşa 
numai jumătate de palmă de mămăligă aveam. Şi acum 
râde Voicu când îi aduc aminte. 

— Nu prea îi vine lui să râdă, că a vândut în anul ăla trei 
pogoane, spuse mama. Atunci am vândut şi noi un pogon... 

Fiindcă veni vorba de acel pogon care fusese vândut să nu 
moară Paraschiv, Nilă şi Achim de foame, fetele îşi aduseră 
aminte că pentru pogonul acela tatăl lor promisese să 
treacă pe numele mamei şi al lor casa părintească şi 
grădina şi că acest lucru nici până azi nu se făcuse. 

— Să stăm acum să ne aducem aminte de boi bălţaţi! 
spuse fata cea mare cu un glas mohorât, aruncând o privire 
întunecată spre Paraschiv. 

— Păi dacă avem vaci, de ce să nu ne aducem aminte! rânji 
Paraschiv şi privirea îi sticli de satisfacţie pronunţând 
cuvântul vaci. 

Mândră, fata nu răspunse, se îndepărtă de căruţă să se 
odihnească undeva sub o tufă, pedepsind-o astfel pe mama 
să strângă singură masa. Ceea ce mama şi făcu în timp ce 
toţi ceilalţi se lungiră care încotro. Numai Niculae nu se 
simţea ostenit şi când maică-sa închise cutia căruţei, şi 
căută şi ea un loc cu umbră să se culce, el o luă pe urmele 
ei. Nici nu se terminase bine povestea cu Bisisica şi Niculae 
şi intrase în alta. Deocamdată sfios, necutezând. N-avea 
încă cu ce să răzbată spre atenţia mamei; ea nici măcar nu-l 
asculta, dar să-l mai şi înţeleagă. 

— Mamă! mamă! şopti el în urma ei, şi când mama se 
întinse pe răzor sub o tufă, el se aşeză aproape de tot de ea 


şi îi şopti din nou numele. 

Era linişte peste câmp, totul zăcea în căldură şi nemişcare. 
Niculae şoptea lângă capul maică-sii cu un glas în care 
voinţa şi teama îi făceau ruga atât de curată, încât mama 
deschise ochii: 

— Ce e, Niculae, mamă?! îl întrebă ea copleşită de 
osteneală. Ce vreai tu, maică, de ce nu te odihneşti? 

Niculae rămase cu privirea deschisă larg spre chipul ei, cu 
bulbii ochilor arzând... 

— I-ai spus lui tata, mamă?! se rugă el sfios şi înspăimântat 
că mama s-ar fi putut să nu-i fi ascultat ruga. 

— l-am spus, i-am spus, Niculae, lasă-mă în pace, du-te de- 
aici! se rugă şi mama îngrozită parcă de neputinţa ei de a 
rezista acestui copil. Du-te de-aici, haide, lasă-mă să mă 
odihnesc! 

Niculae nu se duse, iar ea nu se mai putu odihni. Băiatul 
stătea alături, cu labele picioarelor strânse sub el, cu 
mijlocul frânt într-o parte şi cu capul aplecat spre mirişte. 

— Mă duc, zău că mă duc, dar roagă-l pe tata, începu el 
zgândărind pământul fierbinte cu degetul. Spune-i, mamă, 
că ai văzut că am luat premiul fără să mă duc prea mult la 
şcoală şi dacă tata vrea, n-o să mă coste nimic. Eu am să 
învăţ şi am să am bursă. Zău, mamă, ce să fac eu toată iarna 
acasă? Am să viu în vacantă şi o să fiu la secere ca şi voi şi 
numai toamna şi primăvara n-o să fiu. Şi toamna la arat eu 
tot n-am ce să fac, iar primăvara când începe sapa, se 
termină anul şcolar; aşa că o să fiu şi la sapă... Şi nu costă 
nimic, mamă, şi după opt ani... Niculae îşi întoarse faţa din 
mirişte, se holbă din nou la mama lui şi şopti cu patimă 
mistuitoare: Mamă, după opt ani eu ies învăţător şi... 

— Tu ce tot vorbeşti acolo, Niculae? se răsuci atunci pe 
neaşteptate sora cea mare şi Niculae aproape că se 
înspăimântă de acest glas tăios şi necruţător. 

— Vezi să nu te fac eu acuma popă, nu învăţător, spuse 
Ilinca de pe undeva. 


Ascultaseră amândouă şi Niculae nu se mai răzvrăti ca 
altădată împotriva lor. Erau rele şi atotputernice şi el 
înţelegea că împotriva voinţei lor era cu neputinţă să se 
întâmple ceea ce dorea el. 

— Hai, mă llinco, ce strigi aşa la mine? se rugă el. Şi Ilinca, 
uimită că arţăgosul de altădată s-a fleşcăit, îl luă peste 
picior, totuşi binevoitoare: 

— Te faci tu învăţător, un prost ca tine! 

— Taci din gură, Ilinco, de ce îl faci prost? se supără 
mama. 

— Păi n-ai văzut că am luat premiul întâi, Ilinco? se rugă 
Niculae mai departe. 

— Şi dacă ai luat, ce? 

— Bă, voi vă odihniţi acolo, sau ce faceţi? strigă Moromete 
de la căruţă. 

Niculae arăta atât de întristat încât ţi se făcea rău uitându- 
te la el. 

Când începură din nou să secere, Moromete, intrigat, o 
întrebă pe mamă, în şoaptă, ce vrea băiatul acela. Nu uitase 
nicidecum întâmplarea cu premiul şi cu frigurile. 
Turburarea care îl cuprinsese în ziua aceea lăsase în el o 
urmă care nu voia să se şteargă. Era ceva de neînțeles aici. 
Pentru întâia oară Moromete nu putea scăpa de un 
sentiment de vinovăţie care îşi scotea capul ori de câte ori 
se uita şi vedea ochii mari şi aprinşi şi chipul galben-negru 
al băiatului. Şi se supăra fiindcă de muncit nu prea îl pusese 
să muncească, şi de mâncare nu ducea lipsă. Atunci ce 
avea? Şi cum de căzuseră frigurile taman pe el? Mama 
repetă noua poveste cu şcoala şi Moromete se înveseli: 

— Aşa, mă, Niculae? D-aia eşti tu trist? Hai, mă, lasă, că te 
facem noi popă, nu învăţător! 

— Păi, dar! murmură Niculae cu buza în jos. 

— Hai, mă, că e mai bine popă, ascultă aici la mine, îl 
consolă tatăl. Iai colivă şi leturghii de la muieri, mă! 

Fetele râseră şi a îndemnară pe Niculae să pună poloage 
pe legături. Paraschiv rânji: 


— Niculae, ia să vedem dacă eşti bun de învăţător: spune, 
ce înveleşte pisica? Dacă ştii, atunci eşti bun! hotări 
Paraschiv. 

— Lasă băiatul în pace! zise tatăl. 

Dar nu-l lăsară în pace, îl sâcâiră şi râseră de el din toate 
părţile, şi când Niculae se lăsă jos şi-şi ascunse faţa cu 
braţul, fetele strigară la el să se apuce de pus poloage. Dar 
el nu se ridică şi rămaseră cu toţii foarte uimiţi când auziră 
din locul unde stătea el jos izbucnind pe neaşteptate un 
hohot de plâns. Încrederea înşelată şi dorinţele călcate în 
picioare îl chinuiau pe băiat şi aşa de cumplit îi învinovăţea 
prin hohotele lui disperate, încât toţi se supărară şi se 
răstiră la el să se ridice. Mama protesta şi închise gura 
fetelor, iar tatăl se apropie de băiat şi îl apucă de braţ. El se 
împotrivi şi atunci tatăl îl săltă de braţ ca pe-o pasăre şi îl 
sili să stea în două picioare, spunându-i că plânge degeaba 
ca un bleg care nu ştie de glumă. 

— Nie, se smuci Niculae furios şi o luă din loc pe mirişte, 
îndreptându-se spre drum. 

Va să zică aşa! Moromete porunci atunci unei fete să se ia 
după el şi să-i dea câteva la spate. Se duse Ilinca, cu 
intenţia de a se întoarce cu el de urechi, dar când să pună 
mâna pe el, Niculae o plesni peste ochi, făcând-o să ţipe. 

— Mânca-te-ar câinii să te mănânce! scrâşni apoi Niculae 
repezindu-i-se în cap şi trăgând-o jos de păr. 

— Ce e cu băiatul ăsta?! se miră tatăl stăpânindu-şi mânia. 
Ilinco, ia lasă-l în pace! Ia vin” încoace de acolo şi lasă-l în 
pace. 

Îl lăsară, dar nici Niculae nu se dădu bătut. La distanţă de 
ei, se aşeză jos pe mirişte şi îşi puse capul pe genunchi. 
Trecură ceasuri întregi şi nu se mişcă din locul acela; se 
făcu amiază şi se aşezară din nou la masă, el nu se clinti şi 
nu veni să mănânce. 

Moromete se supără de-a binelea, se duse la el şi îl întrebă 
uluit: 


— Ce vreai tu, Niculae? Vreai la şcoală, am înţeles! Dar 
vreai acuma, azi? Sau eşti nebun? Şi începu să se închine: 
vine de dimineaţă cu noi cu toţi în căruţă, începe ca un 
băiat cuminte ce e şi învaţă să secere şi pe urmă, o dată îi 
trăsneşte că vrea să plece la şcoală. Vreai să pleci la şcoală, 
acuma?! 

— Nu ţi-am spus de-alaltăieri ce zice domnul învăţător 
Teodorescu de bursă? De ce n-ai zis nimic? 

— Dacă ai fi băiat deştept, mi-ai plăcea mai mult, spuse 
tatăl. Un băiat deştept spune o dată lucrul pe care îl are de 
spus şi a doua oară nu-l mai repetă. Mi-ai spus o dată: gata! 

Parcă era o promisiune în glasul tatălui! În orice caz, îl 
făcuse să înţeleagă că în familie nu există numai Paraschiv, 
Nilă şi Achim şi banca şi fonciirea, la care el, tatăl, să se 
gândească. Trebuie să se gândească de aici înainte şi la 
Niculae. 

Chapter 4 


În ziua când Boţoghină îi dăduse fiului său secerea în 
mână, băiatul, care avea atunci zece ani, se uitase la tatăl 
său nedumerit: 

— Şi de cai cine o să aibă grijă? întrebase închipuindu-şi 
că problema cailor e fără soluţie. 

— De cai o să aibă grijă Irina, răspunse tatăl cu simplitate. 

Vatică făcuse ochii mari: 

— Irina?! Păi are s-o calce pe picioare, tată. 

Boţoghină îl apucase atunci pe fiu de umeri şi îl silise să 
stea jos cu umerii drepţi. 

— Ia stai aşa! Ţin-te bine. Ţine grumazul încordat! Şi 
spinarea. 

Apoi îi apucase în palme rotunzimea umerilor încă 
plăpânzi şi se lăsase greu pe gâtul fiului. Ambiţios Vatică 
rămăsese drept, simțind că e vorba să-i fie încercată 
puterea. Boţoghină începuse să râdă: 

— Ia te uită ce măgar! Ar fi în stare să mă ducă în ciuş. De 
anul trecut ar fi trebuit să te pun la secere. Eşti bun de 


secere! 

Irina avea atunci şapte ani şi Vatică a fost foarte mirat 
când a văzut cu câtă grijă se feresc caii să n-o calce pe sora 
lui pe picioare. Uneori Vatică încremenea când Irina se 
aşeza ca un nod între ei şi începea să-i împiedice la 
picioare. Caii stăteau liniştiţi până ce fetiţa se ridica de 
lângă ei, apoi ridicau picioarele din faţă, împiedicate, şi 
săreau un pas mai încolo, sforăiau şi începeau să pască. 
Vatică striga de departe cu secerea în mână: 

— Mă, păzea, mă! Păzea, mă, lrino, că dacă te loveşte unul 
o dată, vai de pielea ta, vai de tine! Îţi plâng de milă, Irino, 
înţelegi tu? 

Nu se întâmpla însă nimic. Copitele cailor călcau aproape 
de tot de picioarele mici ale fetiţei, fără ca s-o atingă 
vreodată. 

În acest an, după serbarea şcolară, când Irina se întoarse 
acasă, Vatică stătea în mijlocul prispei şi dregea hamurile 
întocmai ca un om mare. Când o văzu pe sora lui, îşi ridică 
privirea şi spuse scurt: 

— Hai mai repede, mă premianto! Ia să te văz mâine la 
secere, tot premiantă eşti? 

— Da, păi dar, a plecat tata şi ai rămas tu să comanzi, 
răspunse Irina strâmbându-şi buzele spre fratele ei. 

Vatică nu răspunse nimic. Îşi plecă fruntea grav în curele 
şi continuă să înfigă sula. Anghelina ieşi în prag, se uită la 
fată, care rămăsese în soare cu coroana în mână, şi după un 
timp o întrebă: 

— Ai venit? 

Şi glasul i se păru fetiţei aspru. Îşi ridică privirea spre 
mama ei şi răspunse: 

— Am venit! 

Femeia îşi înmuie atunci glasul şi întrebă blând: 

— Ai luat premiu? 

— Am luat. 

— Întâi? 


Fetiţa răspunse că da, a luat premiul întâi la fete. Atunci 
femeia se uită la coroana ei şi la cărţile de sub braţ. Întinse 
mâna: 

— Alea ce sunt? 

Irina răspunse că sunt cărţi. Atunci femeia, după ce tăcu 
un timp, îşi înmuie şi mai mult glasul şi şopti: 

— Bine! Treceţi la masă că se răceşte mămăliga! 

În tindă, înainte să se aşeze la masă, Vatică se apropie de 
sora lui, care stătea jos pe prag, îşi puse mâinile pe umerii 
ei şi se lăsă cu toată greutatea lui de paisprezece ani. Fetiţa 
se înmuie şi ţipă: 

— Vatică! Stai la-n loc! 

— 'Ţin-te dreaptă, nu te moleşi! spuse el apăsând mai încet. 
Apoi hotări: Eşti bună de secere, ce să mai vorbim! 

A doua zi au ieşit la câmp. Lotul lor, prin vânzare, se 
înjumătăţise. Deşi nu era deloc frig şi nici măcar răcoare, 
Irina tremura din tot trupul. Se dădu jos din căruţă şi în 
timp ce deshăma caii, Vatică strigă la ea: 

— Haide, Irino, pune mâna pe secere şi dă-i drumul! 

Glasul aspru şi neînduplecat al fratelui, un glas 
necunoscut, parcă al unui om străin, o sperie; dârdâia; se 
uita la mama ei, aşteptând să audă de la ea un cuvânt bun, 
dar femeia tăcea posomorâtă şi nici n-o vedea. 

Vatică luă repede o secere şi începu să taie cu iuţeală grâu 
amestecat cu iarbă. Încarcă braţul şi dădu cailor să 
mănânce în spatele căruţei. Femeia se pregătea şi ea de 
muncă. Irina îl urmărea pe fratele ei cu nişte priviri 
rugătoare, fierbinţi. Vatică luă din cutia căruţei o secere şi 
se uită spre sora lui cu asprime. O chemă: 

— Treci încoace, ce-ai rămas înţepenită lângă cai? 

Se pare că micul flăcău pricepu ceva în legătură cu 
privirea neclintită şi umedă a sorei lui pentru că se apropie 
de ea şl apucând-o de braţ îi spuse frăţeşte, mai înduplecat: 

— Hai să te învăţ, nu te speria aşa! Ia uită-te la ea cum 
tremură, ca proasta! Mă, ce moale eşti! 


Îi dădu drumul de braţ şi-i puse secera în mână. Irina o 
apucă de coadă şi rămase cu ea în aer, neştiind ce mişcare 
să facă. În acest timp, mereu posomorâtă, mama lor 
începuse să secere în tăcere. Vatică se apropie de grâu şi, 
înainte să se aplece la rădăcina spicelor, întoarse capul şi 
spuse cu mândrie: 

— Uită-te la mâinile mele, Irino! 

Fetiţa se apropie şi se uită. Vatică se aplecă, prinse un pâlc 
de spice sub încovoierea secerii, îl apucă cu cealaltă mână 
şi trase; paiele se rupseră toate deodată, ca tăiate de brici, 
şi mănunchiul de spice se ridică în aer foşnind. În clipa 
următoare mişcarea se repetă, apoi iar şi încă de patru- 
cinci ori până ce mănunchiul se îngroşă. În acest timp paşii 
secerătorului înaintau în golul făcut, călcând uşor peste 
miriştea rămasă. 

— Ai văzut? întrebă Vatică ridicându-se şi lăsând la pământ 
mănunchiul. Ei, ia apleacă-te. Treci aici lângă mine. 

Atunci mama copiilor îşi ridică spinarea şi spuse: 

— Vatică, vezi să nu-şi taie vreun deşti. 

— Să nucţi tai vreun deşti, spuse Vatică uitându-se cu 
atenţie să vadă în ce fel vâră sora lui secera în grâu. 

Fetiţa făcu aceleaşi mişcări pe care le văzuse la fratele ei, 
dar când trase, grâul, în loc să fie tăiat, se smulse cu 
pământ, cu nişte bulbi mari şi fărâmicioşi. Vatică se îndoi de 
spinare şi izbucni în râs: 

— Bă, Irino, au! Bleaga mai eşti! Păi nu aşa! Nu trebuie să 
tragi de grâu, trebuie să tragi de secere şi să împingi 
spicele înainte. 

Fetiţa se ridică şi rămase în picioare prostită, într-o mână 
cu secera şi în alta cu un mănunchi de spice smuls din 
rădăcini. Văzându-l pe fratele ei că râde, se simţi mai bine şi 
începu şi ea să râdă. Se prefăcu supărată şi ceru: 

— Nu mai râde, parcă tu când ai secerat la început... 

— Uită-te, mă, la mine, răspunse Vatică iar aplecându-se la 
rădăcina spicelor. Vezi? Uite! Tragi aşa şi ţii secera uite-aşa, 
nu ca tine, parcă ai ţine un băț. Şi te apleci jos de tot, că n- 


ai oase în burtă! Şi până te-nveţi, apucă puţin, nu intra în 
grâu ca o barză! Ia treci acum!... Nu! Ce apleci spicele în 
jos? Apucă-le bine în mână! Şi când ai să tragi cu secera 
lasă mâinile moi, că pe urmă osteneşti şi faci bătături în 
palmă; lasă mâinile moi, ce, n-auzi? Aşa! Acuma, când ai să 
tai să nu tragi de spice, să le împingi înainte, dar fără să le 
calci. Acuma ia să te văz: taie! 

Fetiţa tâie mânunchiul şi se ridică veselă. Privirile ei 
licăreau de bucurie. 

— Ei, dă-i înainte! sfârşi Vatică mulţumit. Vezi să nu 
nimereşti în deşte. Ai grijă şi apucă doar atâta cât poţi lua 
cu mâna! 

Se întoarse apoi spre mama lui, care între timp înaintase 
în grâu, scuipă în palmă şi se aşeză la lucru. 

Irina puse mănunchiul jos şi vru să se aplece la rădăcina 
spicelor să secere mai departe, dar se opri. Îşi duse mâna la 
frunte, ca şi când ar fi vrut să alunge vreo gânganie, se 
şterse apăsat, se uită la dosul palmei: nu era însă nici o 
gânganie. Fetiţa se şterse iar şi din nou se uită; nimic, în 
afară de câteva picături de umezeală, de sudoare limpede şi 
curată ca rouă; atunci copilul îşi trase un colţ al basmalei ei 
subţiri şi decolorate, îşi şterse cu uimire chipul ei micuţ şi 
oacheş, se îmbrobodi mai strâns în aşa fel ca fruntea să-i fie 
apărată de soare, se aplecă şi începu să secere. 

Chapter 5 


În dimineaţa plecării la seceriş, Birică pricepu în sfârşit ce 
era cu Polina la ce se gândise ea în ziua aceea când, 
întorcându-se de la văgăuni cu pământ, spusese că au să-şi 
ridice casă fără să vândă nici un fel de jumătate de pogon: 
nici mai mult, nici mai puţin decât ca întreaga familie să 
meargă cu ea la seceriş pe locurile ei, să pună astfel mâna 
pe grâul de pe pământul care i se cuvenea de la părinţi şi 
din vânzarea lui să-şi ridice casă. 

Birică-tatăl o auzi cel dintâi spunând aceste cuvinte, dar 
nu socoti că merită să le dai vreo atenţie. Între timp el 


înhămase caii. Căruţa aştepta în bătătură. Unul din copii 
deschise poarta şi tatăl se urcă pe cutia căruţei şi spuse cu 
glasul lui gros şi căptuşit de ani: 

— Gata! În căruţă! Vedeţi să nu fi uitat ceva. 

Atunci Polina se apropie de cai şi-i apucă de zăbale; ea se 
adresă bărbatului ei care se apropiase şi el de căruţă: 

— Ioane, tu ce faci? N-auzi ce zic eu, să mergem întâi să 
secerăm la noi?! 

Aceste cuvinte i se părură socrului cu totul prosteşti şi din 
nou se făcu că nu le-a auzit. Câţiva dintre copii se uitară 
nedumeriţi la cumnata lor. Birică însă îşi privi nevasta cu 
atenţie şi rămase nemişcat lângă răscrucile cailor. El 
învățase s-o cunoască destul de bine pe Polina lui şi nu i se 
părură deloc prosteşti cuvintele ei. 

— Haide, mă, păzea de acolo! Te sui în căruţă, sau ce faci? 
zice Birică-tatăl cu un glas surd, adresându-se norei. 

Polina se prefăcu şi ea că n-aude ce zice socrul. Continua 
să se uite stăruitor la bărbatul ei. Tatăl apucă hăţurile şi 
învârti biciul. Caii porniră. Birică se smulse din loc şi sări în 
căruţă. Atunci Polina apucă strâns de zăbale şi trase. Caii 
tropăiră pe loc şi se opriră. Mama rămăsese înlemnită pe 
prispa casei. Unul din băieţi se ridică în picioare în căruţă şi 
strigă: 

— Hei, cumnată, ce e cu matale? 

Polina răspunse cu blândeţe: 

— Stai niţel! Sunteţi surzi? 

Deşi era liniştită, avea un glas care îi făcu pe toţi să se 
ridice din căruţă şi unii chiar să sară jos. Birică sări şi el de 
pe cutia căruţei şi se apropie de nevasta lui. O întrebă: 

— Ce e, fă? 

— Să mergem întâi la noi să secerăm, că e grâul mai mare 
şi mai copt, răspunse Polina. 

— Care la noi? întrebă Birică puţin cam supărat. Eşti 
nebună? Sui-te în căruţă că se face prânzul! 

— Hai, mă! Hai, mă! Dii! strigă tatăl înfuriat, învârtind 
biciul pe deasupra cailor, dar Polina apucă iar de zăbale: 


— Tată, n-auzi să stai? 

— Ce vreai, mă, tu asta? Acu” îţi dau una cu biciul! La cine 
strigi tu aşa? 

Tânăra nevastă, când îl auzi, se făcu galbenă. Dădu drumul 
zăbalelor şi se trase în lături. Se apropie de bărbatul ei. 
Căruţa porni. Birică vru să se urce, dar femeia îl chemă: 

— loane, n-auzi să stai? 

Birică o privi în treacăt, se urcă pe loitră şi spuse cu 
asprime: 

— Urcă-te odată, ce dracu tot cauţi ceartă?! 

— loane, unde te duci? Vezi să nu te duci de tot! zise 
atunci Polina. 

Ea înfrunta acum ceea ce de obicei nu înfruntă femeile 
decât foarte târziu. De pe prispă mama-soacră socoti că n- 
ar fi rău ca băiatul ei să-i tragă câteva Polinei, s-o înveţe să 
nu mai poruncească peste el. 

Polina aştepta şi ea acelaşi lucru, dar avea o privire care 
nu spunea nimic bun. Birică se dădu jos din căruţă şi 
apropiindu-se de ea ridică pumnul. 

— Vreai să dai în mine? îl preveni ea. 

— Fă! 

Dar nu lovi. Lăsă pumnul jos. Porunci: 

— Hai la deal! 

Femeia răspunse scurt, fără teamă, dar totuşi supusă: 

— Nu merg la deal! 

— Atunci ce vrei? 

— Hai la mine la deal! 

— Ce, eşti nebună? 

— Dacă nu mergi tu, mă duc singură. Eu am dreptul meu. 
Mie îmi trebuie dreptul meu, dacă e vorba că sunt măritată. 
— Vreai să mă iau la bătaie cu ai tăi? N-am chef să mă fac 

de râs în sat că mă bat pentru averea ta. 

— Ba să te baţi, ai auzit? izbucni deodată Polina cu un glas 
care parcă piui în liniştea dimineţii. Sunt muierea ta şi am 
dreptul la zestre. Tata n-o să-mi dea nimic dacă nu te baţi 
cu el. 


Din glasul şi mânia ei se vedea pe de altă parte cât de mult 
ţinea ea la el. Birică izbucni şi el întărâtat: 

— Fă, tu eşti sărită din balamale? Cum o să viu să secer pe 
locurile lui tac-tău? 

— Să vii cu mine şi să seceri acolo! Secerăm grâul nostru 
pe care ai să-l cari pe urmă cu căruţa în arianoastră! 

— Să sară ăla cu parul! 

— Să sari şi tu cu parul! 

De astă dată Birică îşi ieşi din minţi, o înjură şi-i spuse că 
nu e vorba de par, ci de jandarmii cu care tatăl ei are 
dreptul să vină. N-ar vrea cumva să se bată şi cu jandarmii? 

— O să vedem noi atunci ce e de făcut, răspunse Polina 
mai domolită, în timpul acesta căruţa ieşise în drum şi se 
oprise acolo. 

Toţi copiii ascultau. Unii se dăduseră jos, se apropiaseră şi 
se uitau. Bătrânul ascultase şi el înmărmurit. Când 
schimbul de cuvinte luă sfârşit, sări şi el din căruţă şi se 
apropie de cei doi, dar fiul îl opri: 

— Ia nu te amesteca, tată, lasă-mă dracului în pace! 

Bătrânul dădu din umeri, se întoarse şi familia plecă. 
Birică şi Polina rămaseră. Îşi luară secerile pe umăr şi 
porniră amândoi spre locurile lui Tudor Bălosu. Pe drum, 
Polina îşi spuse din nou că nu se poate ajunge la o 
înţelegere cu tatăl ei dacă au să stea şi să-l aştepte pe el să 
se împace. Ea îl cunoştea bine. Pământul trebuie luat cu 
forţa. Birică îi răspunse că orice lucru se poate lua cu forţa 
cum ar fi să zicem un cal, o căruţă, o vită; îl iai cu forţa şi îl 
duci cu tine. Dar pământul n-ai cum să-l iai. Pentru pământ 
trebuie forme la notariat şi numai atunci poţi să zici că e al 
tău. Spunându-i acest lucru, Birică îi atrase luarea-aminte 
cât e ea de proastă când îşi închipuie că nu s-a gândit în 
toate felurile la situaţia lor. Polina răspunse că ştie ea de 
forme, chiar mai mult decât crede el. Şi anume că dacă te 
foloseşti de, un lucru, mai mulţi ani şi aduci pe urmă 
martori că atâţia ani lucrul acela a fost al tău, poţi să-i faci 
formecă e al tău chiar dacă ăla nu vrea. Birică îşi descreţi 


fruntea şi spuse cu multă mirare şi admiraţie că, zău, a 
dracului nație de muiere mai este ea. Polina se făcu roşie 
auzindu-l cum o laudă şi îi răspunse că cu alde tat-său ea şi- 
a luat gândul de la omenie. Nu trebuie să se mai strice 
omenia pe el. Cât a fost fată mare nu i-a cumpărat nici o 
aţă, nici un petic, a umblat desculţă la horă; el, Birică, 
cunoaşte şi el bine povestea asta. Ar trebui să înţeleagă că 
altceva nu mai e de făcut. Merseră mult în tăcere şi el nu-i 
răspunse decât târziu. Îi atrase luarea-aminte că tatăl ei îl 
poate da în judecată. Îl dă în judecată şi iese rău. Polina îl 
întrerupse spunând că asta n-are să îndrăznească el s-o 
facă. Ea s-a măritat şi are dreptul la pământul pe care l-a 
muncit. Şi dacă tatăl ei are să le facă proces, are să aibă şi 
ea grijă să-i scoată procesul pe nas. 

— Cum de nu înţelegi tu, Ioane, că trebuie să-l faci pe tata 
să tremure când ţi-o pomeni numele! Pe marginea satului 
să te ocolească, când te-o vedea! Să vezi tu atunci cum îi 
trece lui cheful să se mai bucure de zestrea mea! 

Birică o înjură pe nevasta lui liniştit şi supărat, dar cu glas 
bun şi cald, ca şi când ar fi mângâiat-o, şi îi răspunse că 
abia acum înţelege el ce e cu ea şi anume că ei nici prin cap 
nu-i trece să trăiască fără pământul de la tatăl ei. 

— Dar ce credeai? zise ea, şi apoi tăcu şi-şi lăsă pleoapele 
peste ochi. 

Cum nici el nu mai zise nimic, merse apoi tot timpul 
tăcută. Cine ar fi văzut-o călcând alături de el, cu o 
jumătate de pas în urma lui şi cu pleoapele lăsate peste 
ochi, ar fi crezut că cine ştie ce palme i-o fi tras bărbatul; 
arăta acum supusă şi blândă. Se făcuse înţeleasă. 

Chapter 6 


Treceau pe lângă căruțele oamenilor mergând fără grabă, 
cu secerile pe umăr şi arătau amândoi liniştiţi şi nepătrunşi. 
Birică ducea mâna la pălărie, spunea bună-dimineaţa şi 
trecea mai departe fără să se uite la cel pe care îl saluta. 
Din urmă se auziră de câteva ori şoapte pe care aerul 


liniştit al dimineţii de vară le împrăştie până la urechile lor. 
Se spunea: „Alde Birică a venit la socru-său!” Sau întrebări 
nedumerite: „Când s-au împăcat ăştia cu Bălosu?” Un 
singur glas prevesti: „Să băgaţi ca se încaieră!” 

Tudor Bălosu nu-i văzu pe cei doi apropiindu-se pe drumul 
de plan, deşi stătea cu faţa spre ei; în clipa când Birică şi 
Polina intrară în mirişte, el se întoarse liniştit cu spatele şi 
continuă să pună poloage de grâu pe legătură; tresări 
speriat când auzi alături un glas şoptit, apăsat: 

— Bună dimineaţa, nea Tudore! 

Tocmai atunci mâinile omului se pregăteau să strângă 
snopul şi să-l lege. Ridică fruntea şi legătura se desfăcu; 
genunchiul care îndesa spicele se dezdoi; Tudor Bălosu se 
ridică în picioare. Cei trei oameni care secerau cu ziua 
grâul lui Tudor Bălosu se opriră şi ei din lucru şi se uitau şi 
ei să vadă ce are să se întâmple. Pe drumul de plan, destul 
de departe, o pereche de cai păşteau unul lângă altul ţinuţi 
în lanţ de sora mai mică a Polinei. 

Tudor Bălosu nu avu timp să răspundă la salutul ginerelui. 
Birică vorbi mai departe; vorbea încet şi apăsat, să nu se 
audă; spunea cuvintele cu buzele strânse, cu hotărâre: 

— Am venit la secere, nea Tudore. Trebuie să ne înţelegem 
ca oamenii, că dacă nu, iese rău; iese urât! ameninţă el. 

Tudor Bălosu era singur. Oamenii care îi secerau se uitau 
nemişcaţi, aşteptând. El nu răspunse nimic ginerelui. Îi 
întoarse spatele şi se îndepărtă câţiva paşi. Îndepărtându- 
se, îşi scoase pălăria din cap şi făcu semn spre partea unde 
se aflau caii şi fata; strigă: 

— Firico, vino încoace! 

Şi după ce văzu că fata întoarce caii şi vine spre căruţă, se 
apropie de snopul pe care-l lăsase nelegat, îl legă, luă 
secerea de jos şi, îndepărtându-se iar, îşi văzu de treabă. 
Birică schimbă o uitătură cu Polina, apoi se apropie iar de 
socrul său. Tudor Bălosu nu-l lăsă să se apropie; se întoarse 
şi porni spre căruţă. Atunci Polina i-o luă înainte: 

— Unde te duci? 


— Firico, spuse Tudor Bălosu în loc de răspuns, du-te 
acasă şi spune-lui Victor să vie încoace! 

Fetiţa, văzând-o pe sora ei mai mare şi pe Birică, înţelese 
repede despre ce era vorba şi o luă la goană. Atunci Polina 
strigă în urma ei: 

— Hei, und'te duci? Stai locului! Te frâng cu bătaia, 
afurisito! 

Fata se opri fără voie, speriată. Polina ameninţă cu pumnul 
în aer: 

— Stai aici! Îţi rup părul! 

Tudor Bălosu strigă şi el ridicând pumnul şi înjurând: 

— Ia-o la goană, raiul mă-tii, de cine asculţi tu? 

Birică o apucă pe femeie de braţ şi o potoli: 

— Las-o să se ducă! la secerea şi hai să măsurăm locul! 

Nu trecu multă vreme şi se încăierară. Victor veni de 
acasă şi începu să înjure de departe. Se apropia pe drumul 
de plan şi înjura tare. Peste toată partea aceea a câmpului 
seceratul se opri. Unii copii, nefiind lăsaţi de părinţi să se 
apropie, se urcaseră pe cutiile căruţelor ca să vadă mai 
bine. După felul cum Victor Bălosu se apropia cu bocancii în 
picioare şi ce pantalonii lui bufanţi, înjurând şi amenințând, 
s-ar fi părut că o dată ajuns în faţa duşmanului are să-l 
amestece numaidecât cu pământul. Călca cu paşi mari şi 
iuți, ridica pumnul şi striga fără încetare. Încă de pe când 
intrase pe drumul pe plan începuse să se aprindă; alături 
de el alerga Rafira, abia ţinându-se cu fuga de paşii mari şi 
iuți ai fratelui ei. Mai întâi începuse să întrebe tare, să audă 
lumea, s-o întrebe pe fată ca şi când n-ar fi ştiut despre ce 
era vorba: 

— ... şi au venit pe lotul nostru? Cum? A dat în tata? Cine, 
mă, al lui Birică? Păi ce să caute el pe lotul nostru... pe mă- 
sa şi tat-su de hoţ! Şi tata n-a pus mâna pe furcă? Bă, allui 
Birică, ce cauţi tu, mă, pe locul nostru, hai? Ce, mă, e lotul 
lui tac-tu, fire-ai al dracului cu mama ta! Ai, mă? Ce cauţi tu 
pe lotul meu, mă, al lui Birică? Ce, mă, mai stai şi te uiţi la 
mine? 


Aceste cuvinte le spuse până în clipa când intră pe mirişte, 
după care urlă: 

— Pune mâna pe-un par, tată, ce, ţi-e frică de el... în paşti 
şi dumnezei de hoţ! Şi se repezi ca un uliu asupra 
cumnatului. 

Toată povestea asta însă, cu înjurăturile şi strigătele lui 
amenințătoare, înfierbântate şi furioase, se sfârşi în 
momentul când se repezi în celălalt. El îl lovi pe Birică din 
zbor drept în obraz. Carnea lovită se auzi închis, ca de apă 
zdrobită. Birică nu se ferise de prima lovitură. La a doua 
însă el apucă braţul duşmanului cu mâna stângă, iar cu 
cealaltă îi dădu un pumn după ceafă. Un singur pumn; 
Tudor Bălosu nu avu când să sară şi el. Victor rămase în 
picioare, nu căzu: stătea doar năuc, înfipt în mirişte. Birică 
îşi descleştă pumnii şi porni încet spre Tudor Bălosu. Păşea 
cu braţele lăsate în jos şi se ducea drept spre socrul său. 
Atunci săriră cei trei oameni care munceau cu ziua pentru 
Tudor Bălosu şi îi ieşiră înainte, dar se dădură totuşi la o 
parte lăsându-l să treacă spre celălalt. Strigau numai ca 
proştii, aşa de pomană: 

— Mă, Birică, stai, mă! Înţelegeţi-vă ca oamenii! Măi 
băiete! 

În acest timp, Victor Bălosu se împletici şi căzu pe mirişte. 
Căderea lui târzie îl făcu pe un băiat al unui vecin, care se 
cocoţase pe cutia căruţei, să înceapă să râdă în hohote şi să 
arate cu degetul în direcţia aceea. Unul din cei trei oameni 
îl lăsă pe Birică în pace şi se apropie de cel căzut. 

— Să ştii că i-a rupt junghietura gâtului, spuse el uitându- 
se la Polina şi scărpinându-se la spate. 

— Aşa-i trebuie, răspunse Polina cu mândrie şi ură 
urmărind să vadă ce se întâmplă cu tatăl ei. 

Tudor Bălosu apucase o secere în mână şi aştepta. Birică 
se opri înaintea lui şi bolborosi: 

— Bă! Vă omor, fir-aţi ai dracului! Vouă nu vă e ruşine, mă? 
Nu ţi-e ruşine, mă? Nu e fata ta? Nuţi-a muncit? Nu ţi-a 
muncit destul, mă? Că acum te fac morman! 


Birică vorbi astfel în timp ce oamenii îl tot îngânau 
trăgându-l de mânecă: 

— Măi Birică! Lasă, mă, astâmpără-te! Ajunge! 

Birică se potoli şi îi întoarse socrului spatele. Se apropie 
de Polina şi îşi ridică secerea de jos. Nu se sinchisea de 
Victor; ştia că n-are să-şi vie repede în fire. Birică primise el 
însuşi o astfel de lovitură de la un plutonier când era militar 
şi învățase mai târziu să lovească, şi el cu chibzuială. În 
acest fel; ştia că o lovitură ca aceasta între ceafă şi osul 
capului, dacă e dată pe neaşteptate şi cu putere, poate 
chiar să omoare pe cineva. 

Totuşi Victor Bălosu putu să se adune de pe jos. Se 
împleticea însă. Se potolise cu totul, era galben şi liniştit. El 
se apropie de cumnatul său cu paşi rari şi încercă potolit şi 
în tăcere să se vâre în faţa acestuia. Birică îi propti palma 
lui lată în piept şi îl opri, vorbindu-i cu milă, rugându-se 
parcă de el: 

— Du-te, măi cumnate, nu căuta belea! Du-te, mă! Vezi-ţi 
de voiajoria ta, nu mă face să-ţi mai dau una! 

— Zi, dai în mine, Birică! spuse Victor blând cu reproş 
parcă. Dai cu pumnii în mine! 

— Du-te, mă, Victore, îl imploră Birică iarăşi. 

— Va să zică dai în mine, Birică, sări la mine, pe locul meu! 
continuă Victor, în glas cu aceeaşi blândeţe. Bagă de seamă, 
Birică, să ştii de la mine că... 

Victor Bălosu se opri, îşi înmuie şi mai mult glasul şi vorbi 
şoptit, ca un guşter: 

— Birică, mă, Birică! Dacă n-ai să spui tu, „aoleu, mamă, 
de ce m-ai făcut”, ascultă tu aici la mine! 

Birică scuipă, se îngreţoşă, făcu un pas îndărăt, îşi îndoi 
braţele şi spuse scârbit şi sâcâit: 

— Du-te, mă! Pleacă, mă, dinaintea mea! 

Victor Bălosu se retrase de sub ochii cumnatului şi se duse 
la căruţă. Se ţinea drept, dar nu mai era bun de nimic, îşi 
simţea junghietura gâtului fierbinte. 


La capul locului, Birică şi Polina începuseră să secere, fără 
să se sinchisească de Bălosu, care îi lua martori pe oameni 
de cele întâmplate. 

Chapter 7 


În aceste zile oamenii lui Aristide pregătesc maşinile de 
treierat şi pe la jumătatea lui iulie ei le şi scot pe izlaz. 
Începe să se care grâul la arii şi să fie aşezat în şire. Aceste 
şire nu sunt altceva decât însuşi satul, construit de astă 
dată din snopi de grâu. 

La treieriş familia trăieşte aici câteva zile neobişnuite, care 
nu seamănă cu niciuna din timpul anului; adus până aici 
numai de familie, snopul de grâu intră de astă dată pe mâini 
străine, pe mâinile cetei fără de care treierişul nu poate 
avea loc. O căruţă străină va trage lângă şiră, o furcă 
necunoscută se va înfige în snopi, iar la batoză legătura 
snopului, legătura aceea cu răsucitura deosebită, care 
aminteşte familiei de mâna puternică, a tatălui, e desfăcută 
acum de altcineva. Şi cu toate acestea, o bucurie 
necunoscută şi de neuitat stăpâneşte pe toţi. 

Doi oameni la coş, în amândouă părţile maşinii, două 
căruţe cu alţi doi oameni, la şiră alte două căruţe care 
încarcă, la paie doi-trei care să le tragă în faţă, lângă 
hambar câţiva care vor duce grâul acasă. Timp de un ceas, 
sau poate un ceas şi jumătate, vor asuda numai pentru 
familie, vor glumi încărcând snopii, îşi vor şterge praful de 
pe faţă trăgând paiele familiei, se vor bucura pătrunzând în 
curte, trăgând la scara prispei, descărcând grâul... Înainte 
de a fi pâine, grâul trece astfel şi prin mâinile altora şi 
sudoarea frunţii care l-a câştigat se şterge mai repede din 
amintire. Bucuria aceasta Ţugurlan o avea înjumătăţită, 
deoarece el trebuia să împartă grâul pe din două cu 
maiorul. Treierişul se începea de obicei cu grâul moşiei, 
fiindcă maiorul se grăbea să pună mâna pe recoltă şi cerea 
oamenilor să secere întâi grâul lui. 


Avea administraţie puţină, nu ţinea recolta în magazii, o 
vindea repede şi pleca din sat. La treieriş stătea lângă 
maşină aşezat pe marginea hambarului, cu capul gol, într-o 
cămaşă colorată, cu mâneci scurte şi se uita cum curge 
grâul din batoză. 

„Înghite praful degeaba, domnul maior”, spuneau oamenii 
parcă cu un anumit regret. 

În dimineaţa treierişului Ţugurlan se sculă mai devreme şi 
se apucă să golească odaia, să facă loc unde să pună grâul. 
Muierea se sculă şi ea şi îl sculă şi pe băiat. 

— Stane, îl întrebă ea pe bărbatul ei, când ne vine nouă 
rândul la batoză? 

— Nu ştiu, pe la prânz, răspunse [ugurlan grăbit. 

Femeia se vaită şi îl întrebă dacă nu s-ar putea cumva să-i 
schimbe de pe listă şi să le vină rândul după-prânz, sau 
înainte de prânz. 

— Nu ştiu, înainte de prânz, după-prânz, când ne-o veni 
rândul atunci treierăm! De ce întrebi? 

— Păi, pentru că dacă e la prânz trebuie să dăm de 
mâncare la mecanici şi n-avem ce le da. 

— De ce trebuie să dăm de mâncare la mecanici? întrebă 
Ţugurlan cam surd, deşi ştia că aşa era obiceiul, să se dea 
mâncare la mecanici de către cei care se întâmplau să 
treiere la ora mesei. 

Nu-i părea nimănui rău din pricina asta, în general, în 
aceste zile toţi erau mai generoşi, şi cu anii devenise chiar 
un lucru de cinste pentru familia care se nimerea să treiere 
la orele prânzului în a găti pentru mecanici bucate cât mai 
bune şi mai din belşug. Toţi erau atenţi: cine dă mâncare la 
mecanici? 

— Dacă ne-o veni rândul la prânz să treierăm, să mănânce 
şi ei ce mănânc eu, adăugă [ugurlan pregătindu-se de 
plecare. Marine, chemă el, hai, tată, şi tu la arie, să vii după 
căruţă după ce treierăm, să te uiţi să nu curgă grâul pe 
drum! 


La arie, [ugurlan se uită pe listă. Ceata treiera de ieri de 
la prânz şi astăzi până pe seară aveau să fie treieraţi toţi. 
Şeful cetei, văzându-l pe băiatul lui Ţugurlan, se supără şi 
zise că de ce Ţugurlan n-a spus că are un băiat aşa de 
mare? Ar fi trebuit să-l treacă şi pe el pe listă să tragă 
paiele de la maşină. 

Şeful cetei era unul de prin capul satului care nu prea îl 
cunoştea pe Ţugurlan şi trebui să-i facă cineva un semn să 
tacă din gură. 

— Nu te apuca cu el, i se şopti când acesta se dădu mai la 
o parte. A avut o groază de copii şi i-au murit toţi şi d-aia îl 
ţine pe ăsta să nu muncească. 

Şeful cetei nu mai zise nimic, dar socoti că dacă aşa stau 
lucrurile, atunci '[ugurlan să se urce pe batoză la coş şi să 
muncească el mai mult. 

Ţugurlan nu zise nimic, se urcă la coş. Altă dată ar fi zis, 
nu s-ar fi urcat, deoarece în ce priveşte copilul nu era 
singurul dintre ei care şi-l cruța, iar cât despre urcatul la 
COŞ, se mai urcase şi ieri. 

Se pomeni spunându-i băiatului: 

— Marine, pune, tată, mâna pe-o furcă şi dă şi tu la curul 
maşinii. 

Băiatului i se păru ceva vesel să se vâre cu furca acolo în 
praful şi pleava aceea. Mai erau şi alţi copii, nişte fete ceva 
mai mărişoare decât el şi Marin învăţă de la ele cât ai clipi 
din ochi cum să amestece paiele cu pleava, cum să se vâre 
chiar lângă sitele batozei cu lanţul şi să le ţină din urmă cu 
coada furcii. Când caii traseră grămada afară, Marin trebui 
să se vâre pe sub gura maşinii şi atunci sitele scuipară 
peste el noi mormane de pleavă şi paie. Marin se 
despresura de ele râzând şi petrecu grămada vesel cu gura 
până la urechi ca şi când cine ştie ce ispravă ar fi făcut. 

— Mă, n-auzi?! strigă Ţugurlan de sus de pe batoză. Ţine- 
te departe de coarnele furcii, să nu dai cu burta în ele! 

Batoza mormăia şi vuia ca o ursoaică hămesită. Glasurile 
oamenilor se auzeau numai strigând, iar praful se ridica sus 


de tot, întunecând lumina soarelui. 

Ţugurlan vâra snopii în batoză, stând în picioare. Nu se 
întreba pentru ce îşi schimbase gândul punându-l pe băiat 
la treabă. Nici pentru ce nu-l luase în seamă pe omul acela 
care era şeful cetei. Aşa simţise şi aşa făcuse. Că altă dată i 
s-ar fi făcut negru înaintea ochilor şi numai aruncându-i 
omului acela o privire l-ar fi făcut să-i rămână vorba în gât 
şi să meargă de-a-ndăratelea, era adevărat, dar tot atât de 
adevărat era că de astă dată nici măcar prin minte nu-i 
trecuse să se supere. Şi apoi, la coş era parcă mai bine. Ce 
forţă ameţitoare se zbuciuma sub ochii lui, cum înghiţea 
snopul şi îl făcea praf, cum se îneca şi tuşea şi cum vuia şi 
scuipa! 

Ţugurlan dezlega snopul, îl lua în braţe, îl răsfira de-a 
lungul coşului, îi dădea drumul în inima furtunoasă a 
maşinii şi propria lui inimă îşi mărea şi ea bătăile când 
câteva clipe mai târziu gura batozei îşi arăta, cu străluciri 
fulgerătoare, din nou zâmbetul ei metalic. Şi încă un snop, 
şi apoi iarăşi alt snop, şi mereu cu ochii pe vietatea aceea 
neostenită, mereu pe ea cu snopi, să nu i se mai vadă dinţii, 
să înghită fără întrerupere şi să ţină minte că la coş se află 
Tugurlan... 

De ce să bage mai încet? Cine striga aşa? A, cel căruia i se 
treiera. Se îneca „maşina şi ieşeau paiele cu boabe! 
Ţugurlan începu să bage mai rar şi inima lui începu şi ea să 
bată mai rar. Soarele înfierbântat îi dogorea în creştet, dar 
el nu-l simţea. Urmărind pulberea spicelor, ochii minţii 
începură să vadă năluciri. El era aici sus, peste întreaga 
arie; în depărtare, lumea se pierdea în nimic. Cerul se 
împreuna cu pământul şi gândul se întorcea îndărăt, 
neputincios să străpungă orizontul închis. Acolo în 
depărtare exista ceva încuiat, ceva ca o părere, ca un gând 
întunecat. Acest lucru ar trebui apucat în mâini, ridicat 
până în dreptul frunţii şi înfipt în măruntaiele sălbatice ale 
batozei. Ca în poveşti, ca în basme, ca pe tărâmul celălalt, s- 


ar auzi atunci o pârâitură asurzitoare. Ar ieşi poate flăcări 
şi fum. S-ar face poate o mare linişte şi s-ar face şi puţin 
întuneric. Uimit, [ugurlan îşi luă pălăria din cap şi-şi făcu 
vânt. Era foarte cald. „După ce o să treier trebuie să împart 
grâul cu domnul maior”, gândi el foarte limpede şi se miră 
că acest gând, înfierbântat de căldura soarelui, se 
împrăştiase ca o nălucă spre zarea câmpiei şi îi turburase 
mintea. 

Se uită peste câmpie cu mâna la ochi. Nicidecum, dincolo 
de orizont erau alte sate şi în partea asta se afla 
Bucureştiul. Acolo trăia domnul maior. 

— UVăăăl... Pfiuuu... Urlă maşina în gol! Ce faci, mă, 
Ţugurlane, ai adormit? 

Începu din nou să dezlege snopii, dar ostenise. După câtva 
timp se uită jos să-l vadă pe şeful cetei şi să-i spună să vie 
cineva să-l schimbe. Dar nu mai era nimeni prin preajmă, 
numai femei şi fete şi câte-un flăcăiandru cu căruţa. Ce-au 
făcut, l-au lăsat singur? 

Ţugurlan mai vâri câtva timp în batoză dar deodată inima 
îi zvâcni şi mintea i se întunecă de mânie. Adică cum, ei nu- 
şi dădeau seama că îl ţineau prea mult la coş? 

Dar punându-şi această întrebare Ţugurlan se pomeni 
ispitit să afle dacă într-adevăr ei nu-şi dădeau seama. Fără 
să înceteze să fie mânios el continuă să bage snopi şi gândul 
care îl stăpânea, să afle ce era cu ei, i se păru atât de nou şi 
plin de atâta interes încât oboseala îi mai pieri. „Fir-aţi voi 
ai dracului, “ai să vedem cât o să mă ţineţi aici!” exclamă în 
sinea lui. 

Vârând snopii începu să se uite peste arie. Liniştite, 
mâinile lui îşi vedeau în acest timp de treabă, călăuzite de 
revenirea ritmică a snopului care urca spre aripa maşinii în 
vârful furcii celui care se afla jos în căruţă. Alături de el, la 
celălalt coş, fusese mai înainte un om care nu aşteptase să 
fie schimbat şi plecase singur, nici nu băgase de seamă 
când. Da, iată că venea un altul în locul lui, dar să-l schimbe 
pe el, pe Ţugurlan, nu venea nimeni. [ugurlan se şi văzu 


coborând, căutându-l pe şeful cetei, apucându-l de guler şi 
înjurându-l. „Să dea dracul, sau Dumnezeu, să încerce 
vreunul să ţină partea şefului cetei”, îşi spuse el. 

Noul-venit se urcă la coş şi începu să bage snopi cu pofta 
celui odihnit. El chiar îi aruncă lui Ţugurlan câteva priviri 
îngăduitoare şi într-o vreme îi strigă: 

— Mai cu viaţă, frate-meu, că nu eşti babă! 

Ţugurlan vru să-i răspundă printr-o înjurătură urâtă, să-l 
înveţe minte cum să vorbească, dar în loc de asta, un 
zâmbet bizar îi strâmbă gura. „lâmpitul ăsta nu vede nimic, 
gândi el, nu vede că sunt ostenit şi că stau aici dinainte de a 
veni el.” 

Se uită iar peste arie. Sub o şiră de grâu, la umbră, 
stăteau vreo trei inşi cu burţile la pământ. 'Tăifăsuiau. Ceva 
mai încolo, unul stătea foarte liniştit pe oiştea căruţei şi 
mânca. Se vedea mămăliga galbenă într-o mână şi brânza 
albă în cealaltă. Era năbuşeală mare. Unul chiar adormise 
şi i se vedea trupul în cămaşă albă, zăcând nemişcat la 
umbră, ca şi când ar fi fost mort. „Fir-aţi voi ai dracului să 
fiţi!” exclamă Ţugurlan stăpânit de-o veselie pe care nu şi-o 
înţelegea. Pe deplin liniştit, părăsi snopii şi începu să 
coboare încet scara batozei. Jos, se scutură de praf şi 
pleavă şi porni apoi spre grupul celor care tăifăsuiau. 
Nimeni nu-l văzu şi nimeni nu protestă. 

Ajuns lângă cei trei, se întinse alături de ei şi deveni, pe 
nebăgate de seamă, al patrulea. 

— Să se ducă cineva la coş că eu am ostenit, zise el. Am 
fost şi ieri! Auzindu-l, ceilalţi tresăriră şi foarte miraţi 
părăsiră tăifăsuiala. Unul dintre ei chiar se revoltă: 

— Păi ce dracu face şeful ăla de ceată? 

— Tu de ce nu spui, [ugurlane?!... 

— Vasile, du-te la coş! porunci atunci un altul şi cel numit 
se ridică numaidecât în picioare şi plecă. O clipă, se făcu 
tăcere, apoi cel dintâi, uitându-se la Ţugurlan, se răsti la el: 

— Şi tu ce mai stai, [ugurlane? Du-te la şiră şi trage un pui 
de somn. 


Veselia de mai înainte, pe care [ugurlan nu şi-o înţelegea, 
se încălzi şi mai mult în inima lui şi toropit de bucuria 
aceasta bună şi răcoritoare, pe care n-o cunoscuse 
îndeajuns în viaţa lui, se propti în coate şi ridicându-se de 
Jos, se supuse. 

— Păi să mă duc, şopti el. Parcă m-a bătut cineva cu 
ciomagul. 

La şiră, însă, după ce se întinse şi stătu câteva minute, 
oboseala îi pieri din trup ca şi când n-ar fi fost. Îşi aminti că 
s-ar putea să-i vie rândul la treierat în timpul amiezii şi că 
trebuia să dea mâncare la mecanici. Se sculă şi îl căută pe 
şeful cetei să se uite pe listă. Fără să-i mai arate lista, acesta 
îi spuse că va treiera spre seară şi ceva din glasul lui îl făcu 
pe Ţugurlan să înţeleagă că ordinea treierişului fusese 
schimbată. 

— De ce, eu parcă eram înaintea lui Bălţoi?! se miră el. 

— L-am trecut pe Bălţoi înaintea ta, ca să dea el mâncare 
la mecanici, răspunse şeful cetei. 

— Ba nicidecum, se supără [ugurlan. Cine ţi-a spus ţie că 
n-o să dau mâncare la mecanici? 

— Oamenii! răspunse şeful cetei. 

— Nu, spuse Ţugurlan liniştit, de ce să stricăm ordinea?! 

Mirat, şeful cetei nu mai zise nimic. Ţugurlan se apropie 
de spatele maşinii şi se uită la fiul său, care continua să 
muncească în pleavă şi praf ca şi când s-ar fi jucat. 

— Marine, strigă Ţugurlan, vin încoace! Du-te acasă şi 
spune-i mă-tii că treierăm la nimiez: să taie o găină... Fuga! 
Mă, n-auzi? Mai spune-i să caute în chichiţa lăzii şi să te 
trimită să cumperi o litră de ţuică. Pentru mecanici. Ai 
ajuns? 

Până la prânz, Ţugurlan se plimbă încoace şi încolo pe 
arie. Nu făcea nimic. Se uita liniştit la oameni, la arie, la 
căruţe... Se uita cu atenţie şi descoperea lucruri pe care 
niciodată nu le văzuse. lată-l pe Sandu lui Troscot, era 
furios de ceva şi din pricina asta nu izbutea să prindă o vită; 
umbla după ea şi vita sărea în lături chiar în clipa când 


omul vroia să-i pună lanţul în coarne. Curios, [ugurlan se 
dădu mai aproape. 

— O, ho, ho, ho! făcea Sandu în şoaptă, apropiindu-se de 
vită cu lanţul în mână şi încercând să-şi stăpânească mânia. 
O, ho, ho, ho, ho, ho! şi când să-i pună lanţul izbucnea 
nestăpânit: Ho, aci! Vita ţâşnea înapoi speriată şi Sandu o 
lua de la cap şi mai furios: Ho, ho, ho, ho! Şi iarăşi: Ho, aci! 
Până ce îşi ieşi cu totul din pepeni, nu mai putu să spună ho, 
ho, în şoaptă, începu să strige ho, fir-ai al dracului cu limba 
ta şi se luă după bou cu lanţul, lovindu-l groaznic din urmă 
peste şolduri. 

„Tâmpitul, gândi Țugurlan înveselit, ce vinovată o fi fiind 
vita că e el supărat!” Şi ce înfăţişare avea! Ţugurlan îşi 
dădu seama pentru întâia oară că înfăţişarea unui om furios 
nu era deloc ceva de lăudat. „Cine ştie de câte ori or fi râs şi 
alţii de mine aşa”, îşi spuse el şi această reflecţie îl uimi prin 
adevărul ei neaşteptat şi nebănuit. 

— Cornile! auzi apoi în spatele său glasul piţigăiat al unei 
femei. 

Se întoarse şi o văzu pe Anghelina Şutică, îl striga pe 
Cornel, bărbatul ei, care era mecanicul batozei. Se 
fandosea strigându-l pe Cornel înadins, ca lumea s-o audă şi 
să zică: „Uite ce bărbat are Anghelina, e mecanic”... Cornel 
era ungur, fusese găsit de Anghelina la un târg, purta 
bretele şi vorbea stricat româneşte. 

— Cornile! strigă Anghelina din nou. 

— Ce vrei? răspunse Cornel cu un glas subţire. 

— Cornile, iunde e fiurca? se izmeni Anghelina la fel de 
subţire. 

— Uite-o în pelaria mea, răspunse ungurul furios, şi 
Ţugurlan se întoarse cu spatele să nu-l vadă cineva râzând. 

Avea o stare ciudată, parcă îi era lene. Îşi aduse aminte că 
Dumitru lui Nae când râdea acolo sub salcâmul lui 
Moromete avea lenea aceasta în râs, he, he, o moliciune aşa 
ca şi când ai pluti peste nişte valuri calde. Auzi parcă glasul 
lui Traian Pisică în urechi şi parcă îl şi văzu pe Traian Pisică 


cu mustăţile mari mergând pe drum şi cu bidigania după el 
mormăind printre picioarele lui: „Sfârfâlică, lua-te-ar dracii, 
na la tata din ţigare”. 

Ţugurlan îşi dădu pălăria pe ceafă şi se uită lung spre aria 
învecinată. Acolo treiera batoza lui Iocan şi era sigur că 
Moromete treiera la el. Se urni din loc, porni într-acolo: 

— Bă, Ţugurlane, bă! se auzi strigat din depărtare, din 
vârful unei şire mari. 

Era chiar Moromete. Se apropie, dar încă de departe 
Ţugurlan rămase uimit de cât de mare era şira de grâu a 
acestuia. Tocmai terminase, îi făcea creastă ca unui 
acoperiş, şi Paraschiv se chinuia greu cu snopii din pricina 
înălţimii. Parcă era un palat şira lui Moromete, un acaret, 
faţă de colibele de prin preajmă. 

— Faci vreo şase sute? întrebă Ţugurlan tare, de jos. 

— Ce, duble? 

— Da. 

— Nu, dar cinci sute tot ies, zise Moromete. Am avut o 
idee, Ţugurlane, explică Moromete de sus. „Mă, zic, ia să 
pun eu nouă pogoane de grâu!” Gata, Paraschive? Mai ai 
vreun snop? 

Paraschiv mormăi că nu mai are şi Moromete începu să se 
dea jos. Ca să-i ajute, Paraschiv se urcă pe patului căruţei şi 
înfipse furca în şiră, să se sprijine tatăl cu piciorul. 

— Hai, bă, să fumăm o ţigare, [ugurlane! spuse Moromete 
când ajunse jos. Se dădu mai încolo şi se aşeză la umbră. 
Ţugurlan se aşeză şi el. E topenie de grâu, [ugurlane, 
continuă Moromete făcându-şi de ţigare. Uite aşa curge, pe 
toate drumurile. Eu zic că toată iarna o să mănânce românii 
la pâine. 

Ţugurlan nu zise nimic şi tăcerea lui îl făcu atent pe 
Moromete. 

— Câte pogoane ai tu de la moşie? îl întrebă. 

— Două, răspunse Ţugurlan. 

— Şi din astea două, jumătate trebuie să-i dai maiorului? 

— Mai îmi rămân şi paiele! zise Ţugurlan. 


— Măi, Ţugurlane! exclamă deodată Moromete. De ce stai 
tu aici să munceşti pe din două pe moşia ciocoiului ăsta?! 

— Dar ce să fac, Moromete? 

— Du-te în lume, domnule! zise Moromete cu un glas din 
care se înţelegea că nu vorbea doar ca să se afle în treabă. 
Du-te în lume şi ai să găseşti tu să munceşti mai cu folos 
decât aici. Trăieşti în sat şi-ţi faci sânge rău! Eu în locul tău 
aşi pleca, domnule, şi îndărăt nu m-aş măi uita. 

— Aşa zici acuma! şopti Ţugurlan nu prea turburat. 

— De ce?! se miră sincer Moromete. Să stai aici în sat şi să 
te uiţi la mine că am o şiră cât toate zilele? Dar hai să zicem 
că treacă-meargă cu şira mea, e pe copii mulţi, abia dacă 
mi-o mai rămâne şi mie să am pâine până la anul, că am 
datorii multe, dar cum să împart eu, mă, munca mea cu 
unul care n-a muncit?! exclamă Moromete revoltat şi în 
acelaşi timp nedumerit. 

Se uită la Ţugurlan cu o privire limpede, aşteptând 
răspunsul. Arăta cu adevărat uimit cum poate cineva să 
îndure aşa ceva. 

— Cum adică, izbucni el de astă dată iarăşi într-o totală 
neputinţă de a înţelege, să-i dau eu jumătate din munca 
mea?! şi-şi arătă braţele şi-şi întoarse apoi capul în altă 
parte, vrând să spună că de fapt nici nu vrea să înţeleagă, 
lucrul fiind în însăşi esenţa lui cu neputinţă de înţeles. 

Exagera, deoarece el însuşi, când era flăcău, muncise pe 
moşia ciocoiului şi ştia foarte bine cum era cu putinţă un 
astfel de lucru; totuşi nu glumea. 

— N-auzi că-mi rămân mie paiele?! zise Ţugurlan cu un 
zâmbet ascuns, dând de înţeles că apreciază sinceritatea 
revoltei lui Moromete, dar obiectează împotriva faptului că 
acesta se prefăcea că nu înţelege de ce există moşieri. 

— Adică vreai să spui că nu e pe din două, din moment ce- 
ţi rămân ţie paiele! zise Moromete. 

— Întocmai! confirmă Ţugurlan. 

— Ei, atunci se schimbă socoteala! zise Moromete 
subliniind ideea cu sprâncenele. 


Ţugurlan, pe care problema aceasta se pare că nu-l mai 
turbura deloc, începu să râdă cu poftă, spre uimirea lui 
Moromete, care acum cu adevărat că nu-l înţelegea pe 
acest om. 

— Să-ţi spun drept, Moromete, îl bag în mă-sa de maior cu 
moşia lui! exclamă Ţugurlan. Mă uitam la el când m-am 
urcat la coş cum sta pe marginea hambarului, cu gâtul alb, 
descheiat. Ce-mi pasă mie de el! Dă-l în mă-sa! mai spuse 
Ţugurlan cu un glas curat şi schimbă vorba întrebându-l pe 
Moromete ce se mai aude cu guvernul: Cade, sau ce dracu 
face? După glas întrebarea i se păru lui Moromete cam 
suspectă. Ţugurlan da de bănuit că în ce priveşte problema 
discutată, nu credea că Moromete poate să înţeleagă ce 
gândea de fapt Ţugurlan despre ea şi asta oricât de mult ar 
încerca Ţugurlan să-i explice: „Mai bine hai să vorbim 
despre lucruri care sunt la îndemâna amândurora, de pildă 
despre guvern”, se înţelegea pe dedesubt din glasul lui 
Ţugurlan. Până să găsească Moromete răspunsul potrivit, 
acesta izbucni într-adevăr în râs. Îl prinsese, îl atinsese bine 
şi Moromete râse şi el, dar nedumerirea tot nu se stingea 
de pe chipul lui. Ce era cu [ugurlan? Şi apoi de unde şi 
până unde la el să facă glume atât de subţiri? 

Când se întoarse îndărăt la arie, Ţugurlan se înveseli şi 
mai mult de mica întâmplare. Moromete, care avea acel fel 
uimitor al său de a fi, de a vedea lucrurile şi faptele 
oamenilor cu nişte ochi limpezi şi neturburaţi, se dovedea 
că nu înţelegea nimic când altcineva era la fel ca el. Credea 
că numai el putea fi aşa, sau în orice caz i se părea cu 
neputinţă să fie cineva aşa când trebuia să dea jumătate din 
munca lui altcuiva. „Aia e, Moromete, gândi [ugurlan din ce 
în ce mai înveselit, aşa stau lucrurile, dacă vrei să ştii.” 

În urma lui, Moromete, întins la umbra şirei de grâu, se 
întreba şi el cu o vagă nelinişte ce-ar face dacă ar şti că din 
două pogoane pe care le-ar avea, jumătate din bucatele de 
pe ele ar trebui să le dea moşierului. Nu ajunse până acolo 


încât să răspundă, dar în cele câteva clipe cât acest gând 
stărui asupra lui, se făcu negru şi crunt la faţă. 
Chapter 8 


A doua zi pe la prânz, după ce treierase şi îşi cărase paiele 
acasă, Ţugurlan se duse la Ion al lui Miai. 

— Ioane, hai la moară să măcinăm de pâine, îi spuse. 

— Taman asta vream să-ţi spun şi eu, răspunse Ion al lui 
Miai, care treierase şi el de dimineaţă. Mergem cu căruţa 
mea, sau să aduc calul la tine? mai întrebă el. 

— Adu calul să mergem cu căruţa mea, hotări Ţugurlan. 
Tu du-te înainte şi pune-te pe listă, că o fi gloată la moară. 

Era într-adevăr gloată dar foarte mulţi oameni măcinau 
puţin şi mergea repede, încât le veni rândul înainte de a se 
face seară. Se măcina necontenit, ziua şi noaptea. 

Fiindcă tot era acolo, [ugurlan îl lăsă pe Ion al lui Miai la 
căruţă şi se duse pe la cumnatu-său Grigore. Nu-l mai 
văzuse din ziua aceea şi era curios să ştie ce făcuse, daca ai 
lui Aristide îl dăduseră sau nu afară. Nu-l vedea pe acolo pe 
la moară şi bănuia că da, dar era mirat că judecând după 
îngrijorarea lui din ziua aceea, ar fi trebuit să vină să-i 
spună şi iată că nu venise. „Poate că nu l-au dat!” îşi spuse 
Ţugurlan şi intră în curtea cumnatului. 

Armeanca nu era acasă. Nevastă-sa, sora lui '[ugurlan, era 
în curte, cocea pâine afară, în ţest, se simţea mirosul de 
departe. Când îl văzu pe fratele ei, femeia se ridică în 
picioare. 

— Bună ziua, didă! spuse Ţugurlan apropiindu-se. Sora lui 
nu era mai mare ca el decât cu doi ani, dar el o respecta 
spunându-i didă, învăţat de mic de părinţi, şi cu anii 
respectul acesta nu scăzuse, ci dimpotrivă. Ce faci, coci 
pâine? 

— Mai mult pentru copii, că pentru noi... răspunse sora şi 
se uită alături la copiii care stăteau pe lângă ea. Traiane, 
uite unchiul! spuse ea. 


Avea o voce moale şi dulce şi nişte ochi negri. Lui Ţugurlan 
nu-i scăpă felul cum rostise ea cuvintele „că pentru noi” şi 
nici privirea care completase: „s-a întâmplat ceva rău, am 
să-ţi spun îndată”. 

— Uite unchiul! repetă ea cu vocea ei bogată, în care 
dragostea pentru copii căpăta o tărie care nu lăsa loc nici 
unei îndoieli: era o mamă care ar fi ştiut să-şi apere copiii 
tot atât de bine ca şi un bărbat. 

Pe Traian, care îl arăta ea, şi care era cel mai mic, îl ţinea 
în braţe o fetiţă de vreo treisprezece ani. Se cam căznea cu 
el, era cam greu. Traian era aproape gol, cu burta neagră, 
arsă de soare; cu capul cât un dovleac şi cu nişte ochi de 
asemenea mari, larg deschişi, şi nemişcaţi; stătea cuminte 
în braţele sorei, cu mâinile încolăcite de gâtul ei. 

— 'Traiane, unchiul, unchiul! zise şi fetiţa şi răsucindu-şi 
gâtul îl pupă pe copil pe obraji, apăsat, cu poftă. 

În acest timp, se apropie o cloşcă croncănind, cu o 
grămadă de pui de rață care se şi revărsară printre 
picioarele lor; unii din ei se opreau pe labele picioarelor 
mamei, care aveau culoarea prafului şi o ciuguleau cu 
ciocurile lor late de unghiile degetelor. 

— Vasilico, ia du-te tu pe măgură şi când o fi pâinea gata te 
chem eu, spuse mama. Hai că trebuie să vină şi tat-tău şi 
frati-tău şi te chem eu! 

După ce fetiţa plecă, Ţugurlan se aşeză jos pe troscotul 
verde al bătăturii. 

— Da' unde e Grigore? întrebă el. 

— E dus cu Pavelică la obor, să încerce să cumpere un cal, 
zise sora. Nu ţi-a spus că l-au dat afară?! 

— Nu, răspunse [ugurlan cu ochii mari. 

— L-au dat afară şi pentru locul ăsta - femeia arătă cu 
mâna spre moară - ne-au scos ochii cu o mie de lei. Mai 
aveam strânşi vreo mie şi el s-a gândit să ia un cal. 

— Şi voi ce faceţi, staţi aşa? întrebă Ţugurlan nedumerit. 

— Nu ştiu ce e cu el... l-am spus să nu ia mia de lei şi nu 
ştiu ce mi-a bălmâăjit, că ştie el ce face. 


— A venit şi la mine şi mi-a spus şi n-am înţeles nimic! se 
miră din nou [ugurlan. 

— Uite-l că se întoarce, zise femeia, şi o strigă pe fetiţă să 
vină să mănânce pâine. 

Armeanca se bucură când, îl văzu pe [ugurlan. Se 
aşezară, toţi pe iarbă şi femeia băgă vătraiul în capul 
ţestului. Când scoase pâinea aproape că se îmbătară. 
Privirile li se lărgiră, chipurile li se făcură frumoase. Femeia 
se închină, iar Armeanca, fiul său cel mare şi Ţugurlan îşi 
luară pălăriile de pe cap. Femeia rupse pâinea şi le dădu 
bucăţi mari care în mâinile lor palpitară de dogoare şi abur, 
parcă ar fi fost vii. Începură să mănânce cu o lăcomie 
curată şi reculeasă şi timp de câteva minute nimeni nu 
scoase nici un cuvânt. 

— Mă, borţosule, îl mângâie apoi Armeanca pe Traian cel 
mic. E bună pâinea, mă? Dar la secere de ce nu vreai să te 
duci? 

Nu putuse cumpăra un cal, erau grozav de scumpi. 
Ţugurlan schimbă o privire cu soră-sa şi nu zise nimic. 

— Şi acum ce-ai să faci, cumnate? se răsuci în cele din 
urmă '[ugurlan, ridicându-se să plece. Mi se pare că n-o să 
ai încotro şi o să trebuiască să iai pământ de la moşie. 

Armeanca vru să răspundă, dar câinele începu să latre 
spre grădină şi se uitară toţi într-acolo. Ţugurlan rămase 
înmărmurit. lon al lui Miai se apropie alergând şi strigând: 

— Ţugurlane! Mă, Ţugurlane! Ha! Hai că m-au bătut ai lui 
Aristide!... Auzi tu, mă?!... M-au băâtut!... 

Săriră în picioare cu chipurile ţepene ca de lemn. Cu un 
glas încordat, dar păstrându-şi cumpătul, [ugurlan întrebă 
ce este. Ion al lui Miai însă nu putu spune nimic limpede, 
numai înfăţişarea lui era grăitoare. Avea privirea 
înspăimântată şi buza de sus, cu mustaţa pe ea, i se 
strâmba într-un fel de neîndurat. Spunea ceva de nişte saci, 
adică chiar aceia cu care veniseră la moară, zicea că al lui e 
mai mare de cinci duble, a cerut să i-l cântărească şi i-a 
cântărit Tache. 


— Ei, şi? întrebă Ţugurlan. 

— După ce-am măcinat am, cerut să mi-l cântărească din 
nou, mi l-a cântărit şi era mai puţin. Eu am zis că de ce şiel 
s-a pus cu pumnii pe mine... S-a pus cu pumnii pe mine, în 
dumnezeu pe mama lui! începu să urle Ion al lui Miai 
tremurând din tot trupul. 

Atât glasul cât şi gesturile şi privirile sale aveau ceva care 
dovedeau că toată fiinţa lui era o rană vie de durere şi 
jignire. Se uita la 'Ţugurlan ca un copil şi uitătura sa 
disperată şi rugătoare îţi făcea rău. 

Ţugurlan însă rămase nemişcat. „Săracul Ion al lui Miai, 
gândi el, a făcut-o fiartă şi acum vine la mine ca şi când eu 
aşi fi frate-său”... 

— Mă, Ioane, încercă Ţ[ugurlan să-l domolească. Tu cum ai 
obiceiul să-ţi dai drumul la gură, nu prea îţi dai seama ce 
faci! Nu cumva l-ai înjurat pe ăla? 

— Mă, nu i-am zis nimic! se prăbuşi parcă Ion al lui Miai 
implorând. Ţugurlane, nimic nu i-am zis! Nimic! 

„O fi având şi el dreptate! gândi Ţugurlan. Şi la urma- 
urmei, cine e Tache ăsta de crede că poate să dea cu 
pumnul în oameni?” 

— la hai acolo! spuse el. Grigore, hai şi tu! 

Până acolo Ţugurlan întrebă care era Tache. Tache, 
răspunse Armeanca, e acela mai mic care a ieşit acum din 
şcoală şi i-a luat lui Armeanca locul. E mare şi gras, are un 
cap cât ciutura şi nişte pumni ca baroasele. 

— Să dea cu ei în mă-sa şi în ta-său, dacă are aşa pumni, 
nu în oameni, spuse Ţugurlan liniştit. Unde e? Arătaţi-mi-l şi 
mie! 

Fără să bage ei de seamă, venise în urmă şi sora lui 
Ţugurlan cu băiatul. Când ajunseră printre căruţe, ea se 
apropie de fratele ei şi îl apucă de braţ. 

— Stane! porunci ea. 

— Nu, zise Ţugurlan, vreau să văd dacă e adevărat că e 
făină mai puţină. 

— N-ai să poţi vedea! 


— De ce? 

— N-au să-ţi cântărească. 

— Ba trebuie să cântărească, spuse Ţugurlan cu un glas 
înalt, făcându-i pe cei din jur să se înfioare. Ioane, hai 
încoace cu mine! 

Mergeau printre căruţe cu paşi mari şi încordaţi. De 
câteva ori oamenii îl înconjurară, încercând să-l oprească, 
dar el le spuse că dacă sacii lui cântăresc atât cât trebuie n- 
o să fie nimic. 

Auzi ce prostie! Vrea să cântărească făina când toată 
lumea ştie că fiii morarului „trăgeau” de mulţi ani. Chestia 
asta n-o mai discuta nimeni. 

— Ce! strigă Ţugurlan uluit. 

— Tu şi cu lon al lui Miai nu ştiaţi de chestia asta? râse 
cineva. 

— Las-o moartă, [ugurlane! 

— Cum?! 

Îl lăsară în pace. Ăsta parcă era căzut din cer, se mirau ei. 
Ăsta abia acum află cine erau ai lui Aristide. Ba mai rău: nu 
ştia nici ce putere aveau, că nimic bun nu ieşea dacă te 
ridicai împotriva lor. Dar dacă nu ştia aceste lucruri trebuie 
lăsat să le afle; nu te puteai numi un om întreg dacă nu ştiai 
cu cine trăieşti în sat. 

Ţugurlan într-adevăr nu ştia aceste lucruri. Dacă i s-ar fi 
spus că averea lui Aristide şi a feciorilor săi era de două ori 
mai mare decât moşia maiorului ar fi rămas buimăcit. Şi n- 
ar fi crezut în nici un caz că oamenii care munceau cu ziua 
pe pământurile lui Aristide trăiau, tot atât de rău ca şi el. 
Faptul că Aristide avea trei maşini de treierat, o moară cu 
valţuri şi o fabrică de ulei aici în sat şi gata să fie terminată 
în Tătărăşti altă moară şi presă de ulei, aceste lucruri le 
ştia, nu i se părea de mirare; cineva trebuia să aibă maşini 
de treierat; maşina de treierat şi moara cu valţuri, care îţi 
făcea făina albă de ţi-era milă să pui mâna pe ea, erau nişte 
minuni. Altceva era cu pământul; un om singur să aibă sute 
de pogoane de pământ, cum avea maiorul, în timp ce 


Ţugurlan să nu aibă nimic, asta nu mai era o minune. Moara 
şi fabrica de ulei şi maşinile de treierat nu puteau fi 
împărţite. Dar moşia? Nu ştia că pe lângă moară şi maşini 
de treierat Aristide mai avea cel puţin o sută de hectare de 
pământ şi mai mult de douăzeci de hectare de pădure şi 
vie... 

Încât faptul că Tache, feciorul lui Aristide, îl bătuse pe Ion 
al lui Miai pe nedrept i se părea lui '[ugurlan ceva de 
neiertat, tot atât de grav ca şi când ai descoperi că într-o 
familie tatăl îşi leagă copiii cu capul în jos. Există o putere şi 
un drept al tatălui asupra copiilor şi există şi o putere şi un 
drept al celui care are moară asupra celor care macină la 
ea, ai putere ca la urma urmei, dacă nu-ţi place de Ion al lui 
Miai, să-l goneşti de la moară şi să nu-i dai voie să macine, 
dar de unde dreptul să-l loveşti? 

Ţugurlan era foarte liniştit, dar aceste gânduri îl 
stăpâneau cu atâta putere încât nu vedea cum ar mai putea 
să rămână liniştit şi bucuros cu el însuşi, cum se simţea în 
ultima vreme, dacă ar lăsa lucrurile aşa cum se 
petrecuseră. Bucuria de a fi liniştit şi împăcat n-ar mai avea 
nici o valoare. 

Chapter 9 


Îl căuta pe feciorul lui Aristide cu nişte priviri negre, 
strălucitoare, cu chipul alb şi înţepenit. Tache se afla la 
marginea poienii cu căruţe, împreună cu unchi-său 
Năstase. Venise un convoi dintr-un sat vecin şi îi treceau pe 
listă pe aceştia care n-aveau moara lor în sat... 

Ţugurlan îl zări şi, cu Ion al lui Miai după el, se îndreptă 
într-acolo. Se apropia cu paşi rari, cu fruntea sus, şi cei care 
îl văzură se înfiorară. Mulţi nu-l cunoşteau, şi întrebau cine 
era. De mult nu mai văzuseră un astfel de om şi faptul că 
ăsta, care arăta a fi unul stăpânit care ştia ce face, 
îndrăznea totuşi să nu se împace cu ceea ce de mult se 
stabilise în sat, îi făcură să uite ceea ce ştiau bine de ani de 
zile. Dacă el îndrăznea, însemna că el ştia ceva care ei nu 


ştiau şi înfriguraţi să afle acest ceva nou şi nebănuit care 
apăruse în mijlocul lor, lăsară căruțele fără pază şi începură 
să se apropie din toate părţile. Se apropiau însă cu grijă, 
mai mult la pândă decât hotărâți la ceva. În orice caz, el 
avea dreptate, o ştiau prea bine, şi dacă nu puteau face 
ceea ce făcea el, puteau totuşi să-l apere. 

Tache şi Năstase se pomeniră fără veste cu Ţugurlan lângă 
ei şi o clipă se mirară. Iache era aşa cum spusese 
Armeanca, adică foarte gras şi avea o frizură înaltă şi 
deasă. Mirarea lui de o clipă scoase la iveală ceva care 
statura şi grosimea sa ascundeau şi anume faptul că era 
mult mai tânăr decât s-ar fi crezut. Altfel, cu ceafa mare, cu 
guşa care îi apărea sub bărbie, cu grosimea de butuc a 
trupului, ai fi zis că are cel puţin treizeci de ani. Nu numai 
ochii, dar şi gura şi nasul şi urechile i se ascundeau în 
grăsimea chipului. Braţele piereau şi ele de asemenea în 
umeri, parcă avea mâini numai de la coate în jos. Pe lângă 
el, Ion al lui Miai părea o creangă lipsită de coajă şi frunze. 

— De ce, întrebă Ţugurlan, l-ai bătut pe Ion al lui Miai? 

Tache mai rămase o clipă cu ochii lui neclintiţi, nedumeriţi 
de apariţia lui Ţugurlan. 

— Cine l-a bătut? întrebă Năstase. 

— Dumneata l-ai bătut! afirmă Ţugurlan uitându-se la 
Tache. De ce? 

Ion al lui Miai ieşi în faţă cu chipul lui parcă strâmbat de 
lovituri, în realitate de umilinţa aceea pe care o îndurase şi 
de care vroia să scape, şi atunci Tache îşi aduse aminte. 
Văzându-l, deodată, fără nici un fel de semn de furie, se 
repezi în el şi îl lovi iar cu pumnul cu atâta putere, încât Ion 
al lui Miai se prăbuşi. 

— Pe mă-ta să te... iar ai venit, dumnezăul... sughiţă apoi 
Tache cu un glas straniu, neaşteptat de subţire pentru gâtul 
şi pumnii lui înfricoşători. Iar ai venit, fir-ai al dracului, mă 
faci pe mine hoţ, dumnezăul... M-a făcut hoţ, strigă el mai 
departe cu glasul acela, adresându-se unchiului său. 


— De ce te-a făcut hoţ? întrebă Ţugurlan liniştit, fără 
măcar să-i arunce lui lon al lui Miai o privire, ca şi când 
ceea ce făcuse Tache, noile lovituri pe care i le dăduse 
prietenului său, nu prezenta pentru el nici un interes. De ce 
te-a făcut hoţ» repetă el, de astă dată apropiindu-se mai 
mult de 'Tache, venind chiar lângă pieptul lui. 

Aştepta răspuns. Se făcuse linişte. 

— Ce?! guiţă Tache. 

— De ce te-a făcut hot? 

— Şi tu ce vreai? Şi tot aşa pe neaşteptate, îşi făcu vânt şi- 
şi repezi pumnul în capul lui Ţugurlan. 

Acesta se feri, se trase înapoi şi vru să repete întrebarea, 
dar Tache, înfuriat că lovitura nu-i izbutise, îşi făcu vânt din 
nou, năpustindu-se ca orbul înainte. 

Oamenii ţâşniră în lături, lăsându-i lui Ţugurlan loc să se 
retragă. Ţugurlan se dădea îndărăt, repede, ferindu-se. 
Privirea sa strălucitoare nu-l slăbea însă pe fiul morarului şi 
se lărgea din ce în ce mai mult, fascinată parcă de ceea ce 
vedea. Tache devenise parcă un vierme monstruos, din faţa 
căruia ori trebuia să se dea mai repede îndărăt, ori să-l 
omoare cu scârbă, cu groază şi cu mânie. Şi nu putu să se 
dea mai repede şi se opri şi îl lovi în faţă, o dată, de două 
ori, una după alta. În aceeaşi clipă sângele ţâşni din nasul şi 
gura lui Tache, şi acesta, buimăcit, nevenindu-i parcă să 
creadă, se uită zăpăcit în jur. Mugi şi se repezi iar înainte, 
dar de astă dată lovitura care o primi îl trimise de-a- 
ndărătelea şi îl culcă în cele din urmă la picioarele celor din 
jur. De acolo însă oamenii nu-l mai lăsară să se repeadă, nu 
mai putură îndura să-l vadă cu sângele acela cleios 
curgându-i din nas şi îl împinseră la margine şi umplură cu 
trupurile lor golul dintre ei şi Ţugurlan. Tache se zvârcolea 
însă mereu să se repeadă, dar oamenii îl ţineau uitându-se 
la el cu dispreţ. 

Năstase fusese luat fără veste, n-avea în clipa aceea pe 
nimeni de-ai lui care să-i sară în ajutor, încât văzându-l pe 
nepotu-său trântit la pământ, nu îndrăzni să sară să-l 


răzbune, se smulse de lângă căruţă şi o luă spre şosea cu 
paşi repezi. Cineva băgă de seamă şi strigă: 

— Fugi, [ugurlane! 

Se îngrămădiră toţi pe el şi-l îndemnară să urce în căruţă 
şi să fugă cât mai repede. Năstase avea să se întoarcă cu ai 
lui de prin Cotoceşti şi au să-l taie. 

— Cum adică! strigă Ţugurlan. Ei sunt hoţi şi sar cu 
pumnii pe mine şi pe ăsta şi tot ei să mă taie? De ce să fug? 
Să cântărească sacii, să fiţi martori, am să-l dau în judecată! 
Adică cum... 

— 'Ţugurlane, fi-ţi-ar cântăritul al dracului, îl întrerupse 
unul dintre ei, un om voinic pe care Ţ[ugurlan nici nu-l 
cunoştea, fugi dracului de aici şi nu mai aştepta! Şi spunând 
acestea îl apucă strâns de braţ pe [ugurlan şi îl trase cu el 
spre căruţă. Al lui Miai, strigă el, fără să-l slăbească pe 
Ţugurlan din strânsoare, înhamă caii, ce dracu te mai uiţi 
ca un prost! 

Pe drum însă Năstase se răzgândise să se mai ducă în 
Cotoceşti la ai lui. Se duse fuga la primărie şi îi spuse 
fratelui său, care auzindu-l îşi pierdu cumpătul şi chemă 
jandarmii. 

Când şeful postului sosi, Ţugurlan şi Ion al lui Miai coborau 
cu căruţa spre sat şi, neprevăzători, trecură chiar prin faţa 
primăriei. 

— Uite-i! strigă Năstase ţâşnind afară. 

Văzându-l, Ion al lui Miai se sperie şi vru să dea bice cailor, 
dar era prea târziu. Năstase tăbări peste saci şi sărind 
deasupra se prăvăli cu pumnii şi picioarele în capul lui 
Ţugurlan. Acesta nu-şi pierdu cumpătul, sări jos şi vru să 
întoarcă loviturile, dar în acelaşi timp o mână i se înfipse în 
ceafă pe la spate şi când se răsuci să vadă cine era, o palmă 
grea îl făcu să simtă flăcări înaintea ochilor. 

Se trase înapoi şi se dezmetici. Era jandarmul. Înghiţi greu 
şi se linişti. 

— De ce dai în mine, dom! şef? 


— Am să-ţi spun la secţie! răspunse şeful postului la fel de 
calm şi nu se mai uită la el. Se apropie de căruţă şi îi spuse 
şi lui Ion al lui Miai: Mergi şi tu la secţie. 

Ţugurlan avu o presimţire fulgerătoare a tot ceea ce avea 
să se întâmple cu el de-aici înainte şi tot atât de fulgerător 
el se împacă pe deplin cu ceea ce vedea în această 
presimţire... Inima, pe care palma jandarmului o îngheţase 
ca de moarte, îi spunea că dacă o va lăsa aşa, îngheţată de 
palma aceasta, niciodată nu va mai bate cum bătuse. 
Îndurată, palma jandarmului va stinge în el flacăra 
îndrăznelii şi nenorocirea aceasta ar fi mai mare decât orice 
închisoare (închisoarea fusese presimţirea care îi trecuse ca 
un fulger prin cap). 

— De ce dai dumneata în mine, dom” şef, când nu ştii 
despre ce e vorba? repetă el cu un glas liniştit. 

Jandarmul tresări. „Aha!” se miră el. Va să zică avea de-a 
face cu unul care vroia să ştie de ce. Înainte de orice 
trebuia să afle că de aceea, pentru că aşa vroia el, 
jandarmul, aşa judeca el, aşa socotea el că e bine, el era 
acela care judeca lucrurile şi nu Ţugurlan. 

— Nu ştii despre ce e vorba?! se miră jandarmul. Vrei să 
spui că nu tu eşti ăla care a sărit şi l-a bătut pe domnul 
Tache? 

— Nu, ela sărit la mine, răspunse '[ugurlan. 

— Şi de ce n-ai venit la mine să-mi spui? zise jandarmul 
împingându-şi puşca cu cotul spre spinare şi apropiindu-se 
din nou de [ugurlan. Sau crezi că eu sunt pus aici de... mă- 
tii! zise aproape vesel şi de astă dată îl cârpi pe Ţugurlan 
din plin, aruncându-l pe picioare trei paşi mai încolo. 

Ţugurlan scutură din cap, încordat, şi avu o clipă de 
spaimă. Această a doua palmă ameninţa să şteargă tăria 
celei dintâi: jandarmul lovea fără ură şi fără plăcere; se 
vedea cât de colo că el credea că aceste palme erau nişte 
fleacuri. 

— De ce zici că n-ai venit la mine să-mi spui? repetă 
jandarmul apropiindu-se de '[ugurlan cu nişte paşi leneşi şi 


cam plictisiţi. 

— Oamenii sunt martori, zise '[ugurlan cu răsuflarea 
şuierătoare. L-am întrebat de ce ne-a dat făină lipsă şi de ce 
l-a lovit pe Ion al lui Miai! A sărit la mine şi... 

— Ia-l la post, jandarm! Ce stai la discuţie cu el? strigă 
atunci Aristide de pe treptele primăriei, şi acest strigăt 
alungă clipa şovăitoare care se strecurase hoţeşte în inima 
lui Țugurlan. 

— Da, da, şi? Spune! îl încuraja jandarmul pe Ţugurlan ca 
şi când n-ar fi auzit strigătul lui Aristide. Făină lipsă, zici tu, 
nu-i aşa? Spune! Va să zică îl faci hoţ pe domnul primar, cu 
alte cuvinte! Pentru tot satul domnul primar e domnul 
primar, dar pentru tine nu! 

De astă dată şeful nici nu-şi mai ascunse mişcările şi 
Ţugurlan văzu din timp cum îi pregăteşte o nouă lovitură. O 
bucurie arzătoare licări în privirea lui. Inima începu să-i 
bată rar, cu o putere copleşitoare: d-aici înainte nimeni şi 
nimic n-avea să-i mai îngheţe sau să-i încetinească bătaia. 

— Da, pentru mine domnul primar e un hoţ! spuse el rar şi 
răspicat şi în clipa următoare sări asupra omului din faţa sa, 
a cărui mişcare de a lovi nici măcar nu se mai văzu. 

Se prăbuşi cu jandarmul în mijlocul drumului, încalecă 
peste pieptul lui şi îl strangula izbindu-l cu capul de 
pământ. Mişcarea aceasta nu avea însă puterea care 
trebuia şi îndată ţâşni în picioare, apucă puşca de ţeava şi 
vru să lovească cu ea, dar o aruncă şi năvăli din nou cu 
picioarele lui desculţe peste pieptul şi faţa jandarmului. 

Acesta se răsuci pe jos cu destulă uşurinţă. De uimire 
aproape că nici nu simţise cele câteva lovituri pe care i le 
dăduse '[ugurlan peste faţă. 

Oamenii alergară de prin curţi, se auziră ţipetele 
înfricoşate ale muierilor. 

— Puneţi mâna pe el! strigă Aristide şi se repezi el însuşi 
în Ţugurlan împreună cu fi-său. 

Năstase sărise pe la spate şi încerca să-i prindă mâinile. 
Până să se apere, Ţugurlan se pomeni gâtuit şi izbit în faţă 


de primar. Îl lăsă pe Năstase să dea pe la spate şi gâtuindu-l 
la rândul său pe primar îl împinse de-a-ndărătelea spre 
primărie şi izbindu-l sălbatic, roşi zidul cu capul lui. 

— A, domnul primar! gâfâia el. De ce pui jandarmul pe 
mine, dom'le primar? De ce, dom'le primar, faci una ca 
asta? Fiindcă eşti hoţ şi ţi-e frică să nu afle lumea, d-aia pui 
jandarmul pe mine? Păi tot hoţ rămâi şi aşa, dom'le primar, 
biserica şi crucea dumnezeului mă-tii! D-aia ai făcut tu 
moară, să furi bucatele oamenilor? 

Şi în această clipă de buimăceală, în care nimeni nu 
îndrăzni să se atingă de el, Ţugurlan se îndreptă spre 
căruţă continuând să strige: 

— Şi-a pus copiii la moară să fure bucatele oamenilor şi să 
dea cu pumnul şi tot el cheamă jandarmul. Mama voastră 
de hoţi, lasă că v-arât eu vouă! 

Când să se urce alături de Ion al lui Miai, deodată 
Ţugurlan se opri, se întoarse înapoi liniştit şi trecând 
printre oameni, care îi făceau loc încă uluiţi, se aplecă, 
ridică de jos arma jandarmului şi se întoarse la căruţă cu 
aceiaşi paşi măsuraţi. 

— Mână, Ioane! strigă el şi abia atunci şeful postului se 
dezmetici şi se repezi spre căruţă, dar era prea târziu. Să 
vii la mine acasă, dom” şef, să-ţi dau puşca! mai strigă 
Ţugurlan în timp ce caii cu căruţa se îndepărtau în goană, 
înecându-l pe jandarm într-un nor de praf. 

Chapter 10 


Ţugurlan ajunse repede acasă şi o îngrozi rău pe muierea 
lui când o dată cu sacul de făină el dădu jos şi o puşcă. Ion 
al lui Miai nu era mai puţin îngrozit, dar Ţugurlan îl linişti 
spunându-i că n-avea de ce să se teamă: 

— Tu n-ai făcut nimic, loane, îi spuse. Du-te acasă şi vezi-ţi 
de treabă. 

Ţugurlan deşertă sacul cu făină în hambar şi îl puse pe 
băiat să pândească la poartă. 

— Vezi dacă vine jandarmul cu soldaţi! îi porunci el. 


Muierea nici măcar nu-l mai întrebă ce s-a întâmplat. 

Tocmai când se aşteptau mai puţin, tocmai acum când de 
câtăva vreme bărbatul ei arăta mai liniştit şi mai împăcat, 
se petrecuse nenorocirea. O presimţise de mult şi iată că 
acum era aici, în colţul tindei, având forma înfricoşătoare a 
unei puşti. 

Tugurlan scutură cu grijă sacul să nu pice făină pe jos, se 
întoarse în tindă şi se aşeză apoi pe celălalt prag, aruncând 
sacul în colţul unde era puşca. 

— Nu-ţi fie frică, zise el. A dat degeaba în mine, n-are ce 
să-mi facă. 

Ea oftă resemnată, cu privirea pierdută parcă în nişte 
depărtări fără sfârşit. 

— Ei şi! zise el şi aceste cuvinte însemnau: „Şi dacă o să fie 
rău, ce? Nu te-ai învăţat încă cu acest gând?” 

— Stane, ce-ai făcut? se auzi deodată un glas urcând pe 
prispă şi o clipă mai târziu intrară înăuntru Armeanca şi 
nevastă-sa. 

— Ce să fac, didă, o întâmpină Ţugurlan pe soră-sa cu un 
glas firesc, de gazdă, şi-i dădu un scăunel mic cât şchioapa. 
Şezi, didă. Au vrut să mă ia la secţie şi jandarmul a dat în 
mine. l-am luat puşca! De ce nu şezi? 

— Stane, spuse sora poruncitor. Lasă puşca aici şi fugi. 
Aştepţi să vie să te prindă, ori ai înnebunit? 

Abia spuse aceste cuvinte şi se auziră alte glasuri la 
poartă. Era Ion al lui Miai cu fiu-său şi cu muierea şi cu încă 
vreo doi vecini. Le povestise Ion al lui Miai şi intrară peste 
Ţugurlan cu spaima în priviri, îndemnându-l să fugă 
numaidecât. 

— Unde să fug? întrebă Ţugurlan supărat. 

— În pădure. 

— Şi acolo ce să fac? 

Nu ştiau nici ei, arătau cu totul rătăciţi. 

— Ce să fac în pădure, nu tot trebuie să mă întorc acasă? 
Şi pe urmă, dacă mă prinde, ce? zise '[ugurlan. 


Nu-l înțelegeau. Ca să rămâi curat şi întreg trebuie să 
plăteşti. Şi dacă alţii trăiesc ca nişte iepuri, treaba lor. 
Trăieşte fiecare om cum poate. El, [ugurlan, nu putea trăi 
ca un fricos. Copilul veni fuga, înspăimântat şi strigă că se 
vede jandarmul. 

— E cu soldaţii? întrebă Ţugurlan. 

— Nu, e singur. 

Vecinii se împrăştiară. Ţugurlan se ridică de pe prag, 
apucă puşca şi se duse cu ea în grădină, unde o piti sub şira 
de paie. Uniforma jandarmului se vedea de departe 
înaintând pe lângă garduri. El intră în curte fără grabă, 
închise poarta şi, fără să se uite la Ţugurlan, care îl aştepta 
în mijlocul bătăturii, urcă scara prispei şi pătrunse în tindă. 
Ţugurlan veni după el. Jandarmul intră în odaie, îşi luă 
capela din cap şi se aşeză pe pat. Ţugurlan rămase în 
picioare. Din toate acestea el înţelese îndată că a dezarma 
un jandarm nu era rău numai pentru tine, ci şi pentru el, 
dacă nu chiar mai rău pentru el. 

— Ce e, dom'şef? zise Ţugurlan. 

Fără capelă, şeful de post semăna cu un ţăran mai umblat. 
Era tuns ca şi ţăranii, fără frizură, şi la tâmple încărunţise. 

— Uite, [ugurlane, eu când întâlnesc dreptatea omului îl 
dau dracului, îmi scot capela! zise şeful uitându-se ţintă la 
Tugurlan. 

— Dar până o întâlneşti, îl loveşti pe om peste obraz! 
răspunse Ţugurlan aşezându-se pe celălalt pat. 

— Vezi părul ăsta al meu! zise şeful arătându-şi tâmpla cu 
degetul. Al tău e negru! întreabă-mă pe mine şi o să-ţi spun 
multe! promise el cu un glas care nu minţea. Ce-ai avut de 
te-ai apucat cu ai lui Aristide? 

— Nu puteai să întrebi aşa dinainte? 

— Mai bine taci din gură şi ascultă-mă aicea, zise 
jandarmul supărat. Am dat eu, ai dat şi tu! Ce mai vreai? 

Ţugurlan nu mai zise nimic. Şeful îşi lăsă capul cărunt în 
jos şi rămase astfel, cu coatele pe genunchi, câteva clipe 
lungi. Când îşi ridică faţa, expresia lui era ca şi mai înainte, 


aspră şi întunecată. Nici o urmă nu-i rămăsese pe chip de 
loviturile primite. Numai privirea îi era mai vie. 

— Mă, băiatu-ăla, ia vin” încoace! spuse el uitându-se spre 
uşă, şi când băiatul lui [ugurlan, uimit şi cam speriat, 
pătrunse în odaie, jandarmul se căută în buzunarul 
dinăuntru al vestonului şi scoase portofelul. Du-te la 
Crâşmac şi adu două kile de vin. Ia-o prin grădină, să nu te 
vadă cineva. 

Marin se întoarse spre taică-său dar acesta, cu privirea 
neagră, se uita neclintit la jandarm şi nu-l vedea pe băiat. 
Marin ieşi în tindă cu bancnota în mână şi şopti maică-sii 
ciudata însărcinare. 

— Du-te, oftă mama uşurată şi intră în odaia cealaltă după 
sticle. Armeanca plecase, dar sora lui [ugurlan aştepta pe 
prispă să vadă ce-o să se mai întâmple. 

Până veni Marin, şeful de post rămase mut, cu pleoapele 
peste ochi. Se gândea. Ţugurlan ieşi afară şi îl lăsă câtva 
timp singur. 

— Să nu-i dai puşca! îi şuieră sora lui [ugurlan, în tindă. 

— O să vedem! răspunse Ţugurlan. 

— Să nu bei cu el, spuse ea din nou. 

— Şi asta o să vedem. 

Nevenindu-i încă să creadă, nevasta lui Ţugurlan intră în 
odaie, aşternu o faţă pe măsuţa de la geam şi aduse pahare. 
Totul se petrecu în tăcere. Când Marin puse sticle pe masă, 
şeful de post se apropie şi trase perdelele de la geam, să nu 
se vadă în drum. Apucă sticla şi turnă hotărât, fără să-l prea 
ia în seamă pe Ţugurlan. Nu zise noroc, ciocni doar şi dădu 
paharul pe gât dintr-o singură sorbitură. Turnă iar şi 
paharul de vin tremura în mâna lui, dar nu de slăbiciune, ci 
de emoție pentru vin. La al treilea pahar faţa aspră i se mai 
destinse şi se uită în sfârşit la Ţugurlan, care în acest timp 
nu-l slăbise nici o clipă din priviri. 

— Bă, eu nu sunt jandarm al dracului! se răsti şeful de 
post rezemându-se cu cotul de masă şi uitându-se drept în 
ochii lui Ţugurlan. Ai auzit tu de mine ceva p-aici prin 


comună? (Supărat, îşi turnă al patrulea pahar). Nimeni nu 
poate să zică de mine că am făcut ceva cuiva! Asta s-o ştii 
de la mine, că eu nu sunt prost şi n-am venit aicea să beau 
cu tine ca să mănânc c... t de pomană. Crezi că eu nu ştiu 
cine eşti tu? Ştiu, dar tu nu ştii cine sunt eu. le-ai luat după 
palmele pe care ţi le-am dat, dar când ai fost în armată, ia 
să-mi spui, câte palme de astea ai-mâncat? Şi acuma am să 
vin eu să-ţi pun ţie întrebarea şi să-ţi dovedesc că ţi-ai făcut- 
o singur cu mâna ta. Pentru că ţi-ai făcut-o singur, fiindcă 
dacă veneai la mine şi-mi spuneai: uite, dom” şef, aşa şi aşa! 
eu te-aşi fi învăţat ce să faci, nu mă cunoşti, nu ştii pe câţi 
am scăpat eu de la puşcărie. Uite al lui Baltag, să te duci să- 
l întrebi şi pe Lisandru Piţur. (Jandarmul îşi aprinse o ţigară, 
fuma, vru să continue, dar îl întrerupse tuşea, tuşi şi scuipă 
alături de masă şi şterse furios cu talpa cizmei ca şi când ar 
fi strivit ceva). Să nu crezi că am venit la tine să mă rog să- 
mi dai arma! spuse el aproape cu duşmănie, clătinând 
mărunt din cap şi amenințând cu privirea. Să nu crezi 
chestia asta! Fac un raport că am fost dezarmat prin atac 
de forţă majoră şi pe urmă tu beleşti coceanul, nu eu. 
Martor mi-e primarul şi lumea care era acolo! Dar eu vreau 
să-ţi pun ţie întrebarea de ce te-ai apucat tu cu ai lui 
Aristide? Şi la chestia asta să te vedem cum răspunzi! 

Şeful de post, în timp ce vorbise, se aplecase din ce în ce 
mai mult spre Ţugurlan. Se retrase dintr-o dată şi puse din 
nou mâna pe sticlă. [ugurlan tăcea. 


— Eu am venit aici acum şapte ani! Eu numai o singură 
dată am fost mutat, şi de la Stoileşti de unde am venit le-a 
părut rău după mine. Eu n-am nimic pe conştiinţă! Dar ştiu 
cum să procedez, şi dacă beau acum un pahar cu tine 
(Tugurlan nu se atingea de vin), mâine când ne-om întâlni 
pe drum, dacă vreai îmi dai bună ziua, bine, dacă nu, nu! Şi 
îi găsesc aici: pe domnul primar Aristide, pe domnul notar, 
pe domnul Toderici, pe domnul Crâşmac, pe domnul Stan 
Cotelici, pe domnul Tudor Bălosu! Şi veneau oamenii la 
mine: dom” şef, aşa şi-aşa, mi-a omorât un mânz, m-a bătut, 
nu mi-a plătit... Chem la anchetă: aduce martorică nu e 
adevărat. Poţi să-i faci ceva? Cu ce dovedeşti? Dragă 
Căciulă, nene Izmana, frate Peline, mi-a dat statul misiunea 
de jandarm, dar n-am ce să-ţi fac! Vino cu martori şi-ţi fac 
proces. Aude omul cum stă povestea, vine cu martori şi-i fac 
proces, dar are el bani să ia avocat, ca să-l apere? Domnul 
Crâşmac ia un avocat, iar domnul notar ia doi! Şi vine altul 
să-i fac şi lui proces. Şi mă uit la el şi-i spun! „Bă, ce vreai să 
faci tu?” „Să-l dau în judecată!” „Dar n-ai să mă înjuri pe 
mine?” „De ce?” „Că-ţi fac proces!” „De ce să te înjur?” „Păi 
fiindcă o să cheltuieşti degeaba şi o să mă înjuri pe mine că 
te-am pus la cheltuială!” Se duce omul acasă. Mai vine el 
altă dată să-mi ceară să-i fac proces? Nu mai vine! De ce? 
Pentru că a băgat la cap că mai bine să se ferească de 
domnul primar şi de domnul Crâşmac şi să n-ajungă cu ei la 
proces. Acum şase ani era unul al lui Ciucă, de acolo de la ei 
din Cotoceşti. Stătea toată iarna pe la ei prin curte, tăia 
lemne, vai de capul lui, avea o grămadă de copii. Vara 
muncea toată ziua pe câmp, cu muierea şi cu copiii (copiii şi 
muierea mai veneau acasă, dar el rămânea şi noaptea, 
dormea la vie, le păzea via aia cu struguri albi). Şi mă 
pomenesc într-o zi că vine la secţie. „Ce e, mă, Ciucă?” Aşa 
şi pe dincolo, s-a îmbolnăvit şi a zăcut în spital. Era alb la 
faţă. „Şi ce vreai de la mine? Vorbeşte şi tu mai tare, că nu 
se înţelege nimic”, i-am spus eu (abia i se auzea glasul!). 
Hâr-mâr, abia am putut să pricep că domnului Năstase nu-i 


mai plăcea de el şi că tocmise altă slugă. Dar nu era aia, că 
mai găsea el unde să muncească, dar zicea că avea la el 
cinci mii de lei. Am rămas trăsnit. „Cinci mii de lei?” „Am 
adunat şi noi, zice, să cumpărăm un pogon de pământ”. 
Avea două fete mari şi zicea că una să ia pogonul de 
pământ, alteia să-i rămână casa, iar băieţii când s-or face 
mari, e mai lesne cu ei, că sunt băieţi, dar fetele e greu să 
se mărite fără nimic. M-am dus la Aristide şi l-am întrebat. 
„Habar n-am, zice, fi-meu, Tache, se ocupă cu chestiile 
astea, întreabă-l pe el”. „l-am dat toţi banii, dă-l în mă-sa”, 
mi-a răspuns Tache. Nici măcar n-a vrut să stea de vorbă. L- 
am chemat iar pe Ciucă: „Ai martori că ai muncit la el?” 
„Păi toată lumea ştie”, zice. „Dar ai martori că nu ţi-a dat 
nimic?” „Păi el trebuie să aibă martori, nu eu”, zice Ciucă. 
Hm! Avea şi el dreptate. M-am dus iar la Tache. „Ai chitanţă 
că i-ai plătit cinci mii de lei?” „Care cinci mii de lei? zice 
Tache. L-am ţinut pe mâncare şi îmbrăcăminte.” „Domnule 
Tache, îi spun, omul a venit la mine şi declară că a muncit la 
dumneavoastră cinci ani de zile, cu o mie de lei pe an, cu 
mâncare şi un rând de haine pe iarnă. El aşa zice.” „Minte, 
dă-l în mă-sa.” „Are martori, zic, are să te dea în judecată.” 
„Să mă dea, zice, şi eu am martori.” Nu era de competenţa 
mea, aşa că nu i-am făcut eu procesul, i l-a făcut alde 
Dobrescu, avocatul. Îl ţii minte pe Ciucă? Era unul aşa, înalt 
şi slab, cu nasul mare, cam ameliţa de-un picior, îi scăpase 
odată securea în fluierul piciorului. Era pe primăvară. L-a 
apucat primăvara ailaltă şi procesul tot nu l-a câştigat. Pe 
toamnă a căzut iar la pat şi a murit în spital. 

Şeful de post se opri şi-şi udă gâtlejul uscat cu un pahar de 
vin. Se uită la [ugurlan şi mormăi: 

— De ce nu beai? 

Ţugurlan apucă paharul şi îl dădu pe gât. Se înnoptase de 
mult şi între timp muierea aprinsese lampa şi o pusese în 
firidă. 

— Acum trei ani, pe toamnă, vine la mine al lui Baltac cu 
falca ruptă. „Dom'şef, zice, dau declaraţie că aşa şi pe 


dincolo şi mă duc şi-l omor.” „Pe cine, mă?” „Pe Tache allui 
Aristide.” „Ce ţi-a făcut?” O chestie cu nişte lemne... Într-o 
noapte 'Tache a trimis doi inşi cu tunicile în cap, i-au spart 
lui alde Baltac geamul, au intrat peste el şi l-au bătut numai 
în fălci. „Nu da nici o declaraţie, îi spun, du-te în... mă-tii, 
omoară.-l, fă ce vrei, dar dacă te dovedesc cu martori, 
puşcăria te mănâncă.” S-a pus alde Baltac la pândă şi l-a 
prins; a stat şi a aşteptat câteva luni până a crezut Tache că 
nu mai e nimic şi într-o noapte Baltac şi cu frate-său, şi ei 
tot cu tunicile în cap, l-au prins şi l-au bătut tot aşa, în 
fălci... Dar mai rău! Prinde orbul scoate-i ochii! Am 
anchetat cazul de faţă cu Tache şi cu tat-său, domnul 
primar: „Baltac, unde-ai fost în seara cutare, la ora cutare?” 
„În seara cutare, la ora cutare, zice Baltac, am fost la 
Pălămida să cumpăr nişte blană.” „Blana mă-tii, zic, lasă că- 
ţi arăt eu ţie”. „Am martori că am plecat cu căruţa şi dacă 
vreţi uite şi hârtia de vânzare de la negustor cu data şi ziua 
aia. Întrebaţi şi negustorul.” (Dracu să-l ia pe Baltac, cum 
băgase el în cap sa se ferească! Chestia cu hârtia de la 
negustor nici eu n-aşi fi putut să-l învăţ mai bine; nu ştiu 
cum o fi aranjat el cu negustorul şi cum de-a pândit el ca 
chiar în ziua aia să-l prindă pe Tache!) L-am dat afară şi i- 
am spus lui Aristide: „Domnului primar, vă spun eu, nu e 
ăsta!” A scăpat Baltac de puşcărie, că dacă nu venea la 
mine, ar fi fost în stare să se ducă orbeşte peste ăla şi s-o 
păţească! Ei şi acum, azi pe seară aşa, stam eu în secţie şi- 
mi făceam raportul, începu şeful deodată cu alt glas, dând 
la o parte sticla goală şi turnând din cealaltă. „Ţârrr! 
Domnule şef, vino imediat la primărie că a sărit unul să-l 
omoare pe fi-meu!” „Cine dracu o fi nebunu ăla? mă întreb 
eu. Unde domnule primar?” „La moară!” „Cine e?!” „Unul 
al lui Țugurlan!” Al lui Ţugurlan! Cum să nu ştiu! Atunci, 
când cu chestia cu nunta, când l-ai bătut pe ăla la nuntă, 
crezi că n-am aflat?! Crezi că n-a venit; acela la mine?! „Păi 
dracu te-a pus să zici ce i-ai zis? i-am spus eu. N-am dreptul 
să-l chem la secţie fiindcă tu te-ai legat de el şi nu el de 


tine.” Dar cu muierea lui Stan Cotelici, când i-ai turnat 
laptele în cap? „Dă-l în judecată”, i-am spus lui Stan 
Cotelici, dar el nu vrea să te dea pentru atâta lucru, că ar fi 
râs lumea de el, ar fi vrut să te cheme la secţie şi să te bat. 
Te-am chemat? Nu te-am chemat! Puteam să te chem”! 
Puteam! Puteam să-ţi trag, în mod legal, o bătaie a dracului, 
s-o ţii minte cât oi trăi?! Cum să nu pot, d-aia sunt şef! N-am 
făcut chestia asta! Eu nu fac chestii d-astea! Dar acum, 
frate Peline, ai pus-o de mămăligă! încheie şeful de post pe 
neaşteptate cu un glas dramatic. Ai crezut că-mi bat joc de 
tine când ţi-am spus acolo în faţa primăriei de ce n-ai venit 
să-mi spui mie! 

— Chiar dacă ştiam, tot nu veneam, răspunse Ţugurlan 
răguşit de tăcere. 

Jandarmul se posomori şi nu mai spuse nimic timp de 
câteva minute. Rămase nemişcat, cu mâna pe pahar, cu 
pleoapele peste ochi. S-ar fi părut că acest răspuns îi 
amintea de ceva şi că amintirea aceasta îl uimea, de altfel 
ca şi răspunsul lui Ţugurlan. Îşi ridică încet pleoapele şi se 
uită la omul din faţa sa cu privire străină, rece: nu mai 
înţelegea. Se posomori din nou şi turnă vin, de astă dată 
numai în paharul său, atât de mult îl stăpânea 
neînţelegerea. Nu se lipise oare nimic din tot ceea ce 
spusese el de [ugurlan? Se uită bănuitor la el şi îl întrebă: 

— Unde e puşca? 

— E la mine. 

— Ad-o încoace! 

Ţugurlan se ridică, se duse la paie şi aduse arma. 
Jandarmul o luă şi o puse alături, lângă el. Se făcuse târziu. 
Jandarmul se ridică, mai turnă un pahar, pe care îl bău din 
picioare, apoi spuse: 

— Eu n-am să-ţi fac nimic, dar ai lui Aristide n-au să se uite 
la bani ca să te bage în puşcărie. Bună-seara! 

— Bună-seara, dom! şef! răspunse Ţugurlan, cu un glas 
curat şi ieşi după el să-l petreacă. 


Jandarmul nu-l minţise pe Ţugurlan, tot ceea ce spusese 
era adevărat. Dar nu-i spusese totul. După ce Ţugurlan 
fugise cu căruţa, Aristide intrase în primărie furios, şi 
chemase la telefon pe pretorul plăşii, cu care era prieten, şi 
căruia îi ceruse să intervină la legiunea de jandarmi să vină 
cineva în comună unde şeful de post, ca un papă-lapte, a 
fost bătut şi dezarmat de oameni. Primarul avea de mult 
bănuiala că şeful de post îi ascundea unele lucruri, nu 
descoperise nici până astăzi cine îl bătuse pe Tache acum 
trei ani, şi vroia să scape de el, să fie mutat din comună. 

Şeful de post înţelesese că dacă vine şeful legiunii şi îl 
găseşte fără armă o să fie sancţionat şi încercase să-l 
îmblânzească pe Aristide, dar Aristide se făcuse că nu 
înţelege şi atunci jandarmul plecase spre Ţugurlan, hotărât 
să facă orice ca să pună mâna pe armă. 

Când îl văzuse pe Ţugurlan în mijlocul bătăturii, înţelesese 
că acest om nu se sperie de el cu una, cu două, în primul 
rând era de mirare că nu fugise, şi că nu va izbuti decât cu 
vorbă bună să-i ia arma. Dacă Aristide n-ar fi chemat 
legiunea, l-ar fi iertat pe Ţugurlan, l-ar fi ţinut câteva zile la 
arest, i-ar fi tras de astă dată o bătaie pentru că sărise 
asupra lui şi i-ar fi dat drumul fără să-i mai facă acte. Încât 
nu minţise nici când îi spusese la sfârşit că el n-o să-i facă 
nimic, dar ştia că în aceeaşi seară va trebui să se întoarcă şi 
să-l ridice şi acest lucru nu i-l spusese. 

Ţugurlan era încă la masă când auzi poarta bătăturii 
deschizându-se. 

— Tot eu sunt, Ţ[ugurlane, spuse şeful de post în şoaptă 
(era acum însoţit de doi soldaţi). Ce faci, te-ai culcat? 

— Nu, taman mâncasem. 

Şeful de post intră în curte şi se aşeză pe prispă. 

— 'Ţugurlane, Aristide a telefonat la legiune, îi spuse el. 
Când m-am dus la secţie şi am vorbit şi eu cu legiunea, dom 
majur mi-a dat ordin să te trimit acolo cu escortă; aşa că 
îmbracă-te, ia-ţi ceva de mâncare, şi ceva bani dacă ai, şi 
hai să mergem! 


Li 


— Dom” şef, dar dumneata de ce n-ai raportat cum s-a 
întâmplat? Dumneata ştii că eu nu... 

— Lasă vorba, Ţugurlane! 'Ţi-am spus adineauri că n-am ce 
să-ţi mai fac! După ce că-mi sari în cap, mai vreai să te şi 
apăr. 

— N-am nevoie de apărarea dumitale! 

— Atunci îmbracă-te mai repede şi nu mă mai ţine aici! 
Țugurlan intră în casă. Îşi luă o flanelă. Îşi puse pălăria pe 
cap. 

Nemaiavând ce să ia, vru să iasă, dar avu o clipă de 
nelinişte. Rămase țintuit în mijlocul casei şi i se păru că 
lumina lămpii scade şi se face întuneric. Într-o clipă îşi 
aminti de arie, de snopii de grâu, de Moromete. („Ce-o fi 
făcând Moromete?” îl fulgeră prin cap şi îi păru rău că n- 
are să mai poată să-i dea îndărăt sacul de grâu.) Apoi 
neliniştea îi trecu şi o strigă pe muiere din tindă. Îi spuse că 
are să se întoarcă, să n-aibă nici o grijă. Să nu i se întâmple 
ceva băiatului. 

— Până mă întorc, mai du-te pe la soră-mea, sfârşi el şi ieşi 
şi trecu prin tindă, fără să se uite spre prag. 

Acolo era băiatul şi simţise că era mai bine să nu-l vadă. 
Chapter 11 


În acest timp, la Moromeţi era linişte. Mai târziu când 
întâlnindu-se cu Cocoşilă, cu Dumitru lui Nae şi cu Iocan, 
avea să afle că Ţugurlan a fost condamnat la doi ani 
închisoare, Moromete avea să întrebe: „De ce a făcut 
Aristide chestia asta? A înnebunit, sau ce e cu el? El nu-şi 
dă seama că... 

Şi nu mai spusese restul gândirii, de uimit ce era... 

La ora aceasta însă, când şeful de post încheia procesul- 
verbal pe baza căruia Ţugurlan avea să fie condamnat, 
Moromete dormea. 

Erau istoviţi toţi, treieraseră chiar astăzi şi se culcaseră 
devreme ca să se poată duce dimineaţă din nou, la arie. 


Ceata nu terminase şi în afară de asta mai aveau de cărat 
paiele. 

Cu toate că Niculae dăduse toată ziua cu furca la spatele 
maşinii şi se simţea zdrobit de oboseală, când se făcu linişte 
deplină peste sat el deschise din nou ochii lângă spinarea 
tatălui său şi, ca şi data trecută când se hotărâse plecarea 
lui Achim la Bucureşti, bucuria îi luă cu mâna oboseala şi 
rămase treaz, cu privirea deschisă spre stelele de pe cer. 

De astă dată tatăl său dormea dus şi putu să se gândească 
în voie la el însuşi şi la dorinţele lui arzătoare. 

Din ziua aceea, de la seceriş, când plânsese pe mirişte 
fiindcă fraţii îşi bătuseră joc de el, înţelesese că într-adevăr 
tatăl său nu era un tată din aceia pe care un copil, ca săi se 
îndeplinească dorinţa, trebuie să-l sâcâie mereu cu acelaşi 
lucru. Tatăl său era un om care gândea şi gândirea lui era 
limpede, n-avea nevoie să se înghesuie în ea. Nu cu 
rugăminţi putea să-l facă să-l dea la şcoală, ci cu 
argumente... 

Şi din ziua aceea începuse să le caute. Nu mai suflase o 
vorbă nimănui şi ori de câte ori avea prilejul să rămână 
singur (de obicei seara la culcare sau ziua în grădină sub 
dud, sau la câmp pe o brazdă), se retrăgea în sinea lui şi se 
gândea în linişte la acel lucru necunoscut care îi închidea 
calea: voinţa tatălui său. Aşezându-se jos cu coatele pe 
genunchi şi cu fruntea aplecată spre pământ, încerca să-i 
pătrundă adânc taina, să afle cum şi în ce fel trebuie să 
procedeze pentru ca de acolo să ţâşnească hotărârea: „Pe 
Niculae am să-l dau la şcoală”. 

Prima descoperire pe care o făcu fu aceea că tatăl său nu 
spunea nici da, nici nu şi socoti acest lucru drept o victorie; 
tatăl său ar fi putut spune nu, din capul locului! Gândindu- 
se ce lucru turburător ar fi să plece din sat şi să înveţe mai 
departe la şcoala normală, nehotărârea tatălui său (el aşa 
credea, că era vorba de nehotărâre) căpătă pentru el 
proporţii nemăsurate: îi pândea expresia chipului, privirea, 
mişcarea cutelor frunţii şi îşi spunea: „Se gândeşte, ah, ce 


bine! Să nu spun nimic, să nu suflu o vorbă, să-l las să se 
gândească.” 

Şi între timp se gândea şi el şi în curând făcu altă 
descoperire, şi anume că pentru fraţii şi surorile lui şcoala 
era ceva absolut străin şi îndepărtat, al cărei rost pe 
pământ nu-l cunoşteau şi nici nu vroiau să-l cunoască. 
Descoperirea aceasta îl întrista puţin pentru mama lui. Ar fi 
dorit ca ea să ştie să citească şi să se bucure şi ea aşa cum 
se bucura el când îi cădea în mână o carte şi o citea. 
Descoperirea îl făcu apoi să simtă pentru fraţi şi surori 
dispreţ şi duşmănie. Ei nu numai că nu doreau cartea, dar 
încercau chiar să-i dea de înţeles că dacă el o doreşte, asta 
n-o să le schimbe lor părerea despre el, tot la muncă au să-l 
pună şi tot „ţestosul ăla de Niculae care trebuie luat de 
urechi” o să-l numească. Tatăl său preţuia cartea, dar nici el 
într-atâta încât să înţeleagă că pentru cineva ea putea 
însemna totul. 

Ajuns aci cu descoperirile, Niculae îşi dădu seama că 
trebuie negreşit, cu orice preţ, orice s-ar întâmpla, să plece 
din sat şi să înveţe mai departe şi descoperirea i se păru 
atât de revelatoare încât i-o comunică fără şovăială tatălui 
său. 

— Tată, eu trebuie să mă duc la şcoală! spuse el într-o 
după-amiază la arie, cu un glas dramatic şi ameninţător, în 
auzul întregii familii. 

— Du-te, mă! răspunse Moromete cu simplitate, şi toţi, 
până şi maică-sa, izbucniseră în hohote. 

Tatăl său avusese un glas din care înţelegea că era vorba 
de şcoala asta din sat. 

— O să vedeţi că am să mă duc, răspunse Niculae, de astă 
dată fără să se mai tulbure, cu acea convingere care nu mai 
avea nevoie să fie dovedită. 

Şi în clipa aceea se produsese desprinderea de familie, un 
sentiment tainic, care trebuia ascuns în adâncul sufletului: 
avea încă nevoie de ei, nu putea zbura fără ei. 


Începuse apoi atacul. Totul trebuia făcut prin mama, de ea 
se simţea încă legat şi fără ajutorul ei nu putea să înceapă 
lupta. 

— Mamă, eu, dacă mă însor, am dreptul la două pogoane 
de pământ, nu e aşa? 

— Întâi să te faci mare şi pe urmă să te gândeşti la 
însurătoare, răspunse mama. 

— Mamă, dacă ia Tita un pogon şi Ilinca un pogon, partea 
mea, mă lasă să mă duc la şcoală? Eu n-am nevoie de nici 
un pământ, să-l ia ele şi să mă ajute să plec. 

— Niculae, Niculae, nu ne arde nouă de şcoală! răspunse 
mama după câteva clipe de uluială. 

— Ba să le spui, mamă, să vorbeşti cu ele, că eu la toamnă 
plec! Zău că plec, fug! 

Niculae nu ştia totuşi ce se petrecea cu mama lui. În 
duminica următoare ea rămase mai la urmă în biserică şi, 
când se termină slujba, îngenunche în faţa altarului. Preotul 
O văzu şi, deschizând mica uşă, o întrebă cu blândeţe: 

— Ce este, Catrino, vrei să te spovedeşti? 

— Părinte, aş vrea să mă spovedesc, că iar n-am odihnă în 
somn! 

Parohul Petre Provinceanu nu era pentru mama un sfânt. 
Ştia că în timp ce le îndemna pe femei, la biserică, să ţină 
post şi să nu păcătuiască, el mânca de dulce şi păcătuia. 
Când era mai tânăr era chiar hrăpăreţ, umbla după muieri 
şi îi plăcea să tragă la măsea. Nu mai târziu decât cu un an 
în urmă săvârşise un mare păcat certându-se cu celălalt 
paroh mai tânăr, în altar, pentru leturghii. Toate acestea nu 
scădeau însă în ochii mamei „harul” preotului. „Părintele 
are copii în şcoli, o duce şi el greu!” spunea ea. Preotul se 
aşeză în strană şi o chemă pe Catrina sub patrafir. 

— De ce nu dormi? o certă el. Să ştii că uneori când eşti 
prea ostenit, nu te odihneşti bine. Aţi terminat de secerat? 

— Am terminat, părinte, l-am cărat la arie. 

— Ei, ia spune, ce mai este? Te-ai certat iar cu copiii, 
vitregi?! 


— Nu, că eu de mult nu le mai zic nimic! 

— Dar zic ei. 

— Nu mai zic nici ei, că i-am lăsat să facă ce vor. 
Dumnezeu a avut grijă de mine şi m-a iertat din partea lor, 
nu mai visez nimic. 

Preotul spuse o rugăciune scurtă, o închină pe mamă 
peste patrafir şi apoi se făcu tăcere. 

— Părinte, începu mama într-o şoaptă reculeasă, am un 
băiat şi nu ştiu ce e cu el... A zăcut de friguri toată vara... 
Părinte, l-am crescut şi eu cum am putut şi de dat la şcolă l- 
am dat ca şi pe ceilalţi... Ba se ducea, ba nu se ducea, că îl 
trimeteam cu oile şi iarna era desculţ... Nu ştiu ce să fac, 
părinte, că tat-său nu se uită la el şi mi-e milă deelcă 
slăbeşte şi plânge pe sufletul meu! S-a lipit învăţătura de el! 
Ar munci el, săracu, dar e slăbuţ şi fetele alea sunt rele. Că 
nici el nu e bun, dar îl doare şi pe elinima când vede alţi 
copii prin şcoli. Îi e necaz, râd de el şi n-am ce face... M-am 
gâdit, părinte, că ar fi bine să plece de-aici. 

Mama se opri şi părintele nu întrerupse tăcerea ei 
dureroasă. Deodată mama oftă din adâncul inimii şi îşi 
acoperi faţa cu palmele. 

— Am avut un vis, părinte, şi nu pot să mă mai odihnesc. 
Cât pui capul pe căpătâi şi închid ochii, văd visul. 

— Spune visul, şopti preotul ocrotitor. 

— L-a prins odată frigurile pe mirişte şi în ziua aia eram pe 
terminate la secere şi se făcea seară şi fetele voiau să 
sfârşim până seara, să nu mai venim şi a doua zi şi s-au pus 
cu gura pe el ca să dea mai repede. El, săracul, a dat, dar e 
numai inima de el, părinte, şi a ostenit băiatul şi a doua zi l- 
au prins iar frigurile. Cum eram pe mirişte - că nu 
terminasem - tat-său l-a trimes acasă şi el s-a dus şi când 
am venit şi noi pe la nimiez, l-am găsit în mijlocul bătăturii, 
zăcea la soare. Nu ştiu ce mi s-a părut mie, părinte, că nu 
mai mişcă! „Niculae, scoal' că te calcă căruţa!” M-am dat 
repede jos şi l-am tras de acolo. Noaptea am avut visul... Se 
făcea că îl luase sanitarul la spital - că aşa ne-a tot spus, să-l 


băgăm în spital - şi eu mă sculasem de dimineaţă să mă duc 
să-l văd. Mergeam spre spital aşa spre revărsatul zorilor şi 
ostenisem. M-am aşezat pe iarbă să mă odihnesc. Când mă 
uit pe cer, văd o stea. „E steaua lui Niculae”, am auzit un 
glas. M-am ridicat de pe iarbă şi se făcea că ajunsesem. 
Mergeam încet pe dealul ăla şi în vale se vedea spitalul. 
Când mă uit eu în curtea spitalului, văz o luminiţă la morgă! 
O lumină mică şi albastră, ca o stea. Şi atunci am auzit 
glasuri cântând: „La Cristos împăratul!” „Doamne, a murit 
băiatul”, am zis eu. 

Mama se opri din nou şi tăcu câtva timp. 

— Dar n-am simţit eu, în vis, nici o durere, părinte, 
continuă apoi cu alt glas, dar de câte ori îl văd cum se uită 
la mine cu ochii, mi se face rău şi-mi tremură picioarele. Că 
el nici nu mai îmi spune, dar eu îl simt după ochi şi mi-e 
frică să nu moară dacă nu se duce la şcoală. Ce-o fi steaua 
aia care am visat-o, părinte? 

— E steaua lui, răspunse preotul. 

— Şi lumina aia de la morgă mi-e frică să nu fie moartea, 
părinte! mărturisi mama turburată. Că dacă nu-l lăsăm pe 
băiat să-şi urmeze steaua lui, moare! 

— Învață bine băiatul? întrebă preotul. 

— Părinte, el a fost rar la şcoală, dar a luat mereu premiul 
întâi. 

— Cât pământ aveţi? 

— Eu am lotul meu, şapte pogoane. 

— Să-l ajute fetele şi să le rămână lor partea lui de 
pământ. 

— O, părinte... murmură mama în prada unei mari 
turburări. Fetele trebuie să-l ajute, că e pământul meu, şi 
dacă vreau nu le dau, dar e tat-său care nu se poate 
înţelege nimeni cu el. Avem datorii mari la bancă şi la 
fonciire. 

— Ai vorbit cu el? 

— l-am spus o dată: „Ilie, fă şi tu ceva pe lumea asta, dă-l 
pe băiat la şcoală”. 


— Şi el ce ţi-a răspuns? 

— Le-a spus fetelor: „Auziţi ce zice mă-ta, că să-l dăm pe 
Niculae la şcoală!” Râde, părinte, nu-i pasă! 

— Nu trebuie să te superi pe el! o sfătui preotul cu 
blândeţe. Vreai să vorbesc eu cu el? 

— Asta am vrut să te rog părinte, şopti mama cu un glas 
gâtuit, dar preotul îi acoperi şoapta cu o rugăciune şi după 
ce o închină din nou peste patrafir îi puse întrebările 
spovedaniei: A minţit? A furat? A făcut farmece? 

Mama răspunse că s-a ţinut cât a putut să nu facă nici un 
păcat de la ultima spovedanie încoace, dar că i-a mai 
scăpat. Dar n-a făcut farmece şi n-a furat în viaţa ei! 

— Ăsta e păcatul de care mă tem, să nu moară băiatul, 
spuse ea din nou şi începu să plângă liniştită şi uşurată, în 
timp ce preotul spunea rugăciunea de încheiere. 

Acasă mama îi spuse lui Niculae, şi Niculae, oho! sărise în 
sus: era o idee grozavă. Şi pe loc îi venise şi lui una: să se 
ducă să vorbească cu învățătorul. Se dusese şi vorbise chiar 
azi pe seară şi acum stătea în întuneric pe prispă la spatele 
tatălui său şi chicotea în sinea lui gândindu-se că tatăl nici 
nu ştie ce-l aşteaptă. 

„Dar dacă nici aşa n-o vrea?” i se strecură apoi îndoiala în 
suflet. Îl cunoştea bine! Era în stare să-i spună atât 
părintelui cât şi învățătorului că dacă părintele şi 
învățătorul îi dau nişte bani aşa de la ei, atunci el, 
Moromete, „consimte cu cea mai mare plăcere” să-l dea la 
şcoală. 

„Ba o să consimţi tu şi aşa! gândi Niculae uitându-se 
supărat la spinarea lui taică-său. Păi sigur, dacă vouă puţin 
vă pasă de mine, credeţi că aşa merge! Să vedeţi voi cum 
vinde ea mama două pogoane ale mele şi mă dă! A, mamă! 
exclamă Niculae cu inima ticâind de recunoştinţă pentru ea. 
Când o să ies învăţător, o să-ţi cumpăr o fustă de catifea şi 
n-am să te las să mai munceşti. Iar tu, Tito şi Ilinco, mânca- 
v-ar câinii, ce-o să vă pară vouă rău când m-oţi vedea 
învăţător!” „Niculae, eşti învăţător?” o să spună Ilinca cu 


privirea plecată. „Păi sigur că sunt, ce credeai tu?” o să-i 
răspundă el băţos şi încă supărat de câte a îndurat din 
partea lor. „Nu-mi iai şi mie o rochie, Niculae?” o să se 
roage Tita. „Nu-ţi iau. Când eu spuneam să mă duc la 
şcoală, râdeai. Râzi şi acuma!” Iar lui Paraschiv o să-i spună 
aşa: „Bă, nene, ia spune, mă, ce înveleşte pisica?” adică o 
să-i aducă aminte de cuvintele lui tâmpite de la secere, 
când a plâns din pricina lui. 

Astfel gândea Niculae, tremurând de bucurie, de speranţă 
şi de teamă, în timp ce liniştea nopţii cobora din ce în ce 
mai jos pe pământ. În salcâmi ţânţarii bâzâiau. Undeva în 
tindă cricăia un greier. Fără să bage de seamă, liniştea 
pământului se strecură încet în inima lui Niculae şi privirea 
lui deschisă spre lumea fantastică a cerului plin de stele se 
închise pe nesimţite. Gândurile lui răzbunătoare se topiră şi 
ele ca şi când n-ar fi fost. 

Chapter 12 


Niculae nu ştia că tatăl său se gândea la el mai puţin decât 
oricând. 

Ştiri neliniştitoare îi veniseră lui Moromete la urechi. Ieri 
seara se întâlnise cu Scămosu, negustor de găini, care îi 
povesti ceva despre Achim, iar de dimineaţă auzise pe unii 
vorbind că s-a dus cineva la obor să vândă grâu şi că s-a 
întors cu căruţa îndărăt: negustorii de cereale dădeau pe 
dublă nici mai mult nici mai puţin decât douăzeci de lei. 

Ştirea despre preţul pieţei i se păru lui Moromete cam 
fără rost (cu toate că îngrijorătoare, deoarece pentru a 
urca în toamnă la cincizeci şi în iarnă la şaizeci-şaptezeci ar 
fi trebuit ca piaţa să ofere acum pentru dubla de grâu cel 
puţin treizeci-patruzeci de lei) şi nici nu vru să se 
gândească prea mult la ea, dar de-a dreptul de neînțeles i 
se păru ceea ce îi povesti Scămosu despre Achim. 

Nu spuse nimic nimănui, încercând să priceapă singur, dar 
câteva zile mai târziu, după ce termină de cărat paiele şi 
macină, renunţă să mai înţeleagă. 


Era sâmbătă după-amiază şi mama făcuse pâine nouă. 
Fetele puseră pe masa o strachină cu borş de lobodă, dar 
nimeni nu vroia să strice gustul pâinii cu borşul acela, o 
mâncau goală, trântiţi prin colţurile tindei. Singur 
Moromete stătea la masă cu o înfăţişare nepătrunsă şi şi-l 
strica. După felul cum umbla în strachină ai fi zis că îşi 
alege gândurile cu lingura şi le mănâncă. Dar nu-i plăceau 
şi într-o vreme rotindu-şi privirea în toate părţile deodată 
lăsă lingura pe masă şi spuse: 

— Să mă ierte sfânta pâine, că sunt cu ea în mână, dar eu 
vă spun că nu înţeleg care e situaţia. Adică cum, exclamă el 
în culmea nedumeririi, punând pâinea pe masă şi dând-o la 
o parte cu dosul palmei, d-aia te-ai dus tu acolo?! 

Niculae se uita la tatăl său cu un zâmbet uitat, cu o 
anumită superioritate înţepenită, vrând să spună că el ştie 
despre ce e vorba, dar că plăcerea de a aştepta să se 
confirme că el ştie e mai mare decât aceea de a anticipa 
pentru ceilalţi. 

— 1 s-a tăiat foamea lui tata, spuse Ilinca cu acelaşi zâmbet 
ca a lui Niculae, şi fiindcă Moromete apucă din nou lingura 
cu o grabă şi cu o enervare mincinoasă, ea puse mâna pe 
oală şi îl întrebă: „Mai vrei?” Şi fără să-i aştepte răspunsul, 
răsturnă toată oala cu borş în strachină. 

— Cum, mă?! D-aia te-ai dus tu acolo? repetă Moromete şi 
se uită ţintă la Ilinca, supărat. 

— Unde să mă duc, tată? întrebă fata. 

— Cum unde? La Bucureşti. 

Paraschiv tresări. Era vorba deci de Achim. Trecuseră 
aproape două luni şi Achim nu trimisese nici un leu. Nu 
cumva tatăl a intrat la bănuială? După felul cum vorbea se 
înţelegea lesne că dacă n-a intrat la bănuială, în orice caz a 
aflat ceva, i s-a povestit ceva. Dar cine şi ce putea să-i 
povestească şi să-i trezească vreo bănuială? În afară de ei 
trei şi Guica nu ştia nimeni de planul lor. Se prefăcu că nu 
înţelege şi îşi luă o înfăţişare nepăsătoare, aşteptând însă la 
pândă să audă despre ce e vorba. 


— Mă întâlnesc cu alde găinaru ăsta, cu Scămosu, începu 
Moromete şi-şi înghesui de la bun început umerii în sus, 
dând de înţeles că cele vor urma vor fi fapte, brute, 
neînsoţite de comentarii şi să înţeleagă cine poate. 

„Mă, zice, Moromete! Fi-tău ăla, Achim, e mare şi tare, mă, 
la Bucureşti. 

„Ce vorbeşti-m'?” „Păi dar!” zice. 

„Ei, cum?” „Uite-aşa.” „De ce, mă, Scămosule?” 
„Moromete, ascultă aici la mine, zice, vândusem găinile, 
eram la Obor şi ce zic eu: să intru niţel, să iau o ţuică! Ei, 
intru eu şi iau ţuica, o beau şi dau să plec. Era pe seară aşa. 
Ce să plec, că ţuica veni şi-mi făcu foame. M-aşez la o masă 
şi cer o ciorbă, zic, stai să mănânc o ciorbă că n-o fi foc! 
(Aveam eu de mâncare, dar zic că stai să iau ceva cald.) Mi- 
aduce ăla ciorba, chelnăru ăla, mănânc eu şi mă ridic să 
plec. Când să plec, să ies pe uşă, cu cine crezi că dau piept 
în piept?” „Cu cine, mă, Scămosule?” „Bă, Ilie, cu alde fi- 
tău, mă!” „Ce vorbeşti, măi” „Păi dar! Cu Achim, mă! Cu fi- 
tău Achim. Era cu o fată, cu una (nu ştiu dacă îţi mai aduci 
tu aminte de ea) fusese într-o vreme servitoare p-acilea pe 
la popa Provinceanu, una Nina de pe la Balaci. Mă, Ilie, mă 
uit la ea, se făcuse frumoasă mă, a dracului. Parcă era 
cucoană. Cu buzele uite atâta date cu roşu, ca pe deşt şi cu 
rochie pe ea şi cu unghiile tot aşa, ascuţite şi roşii. Achim, şi 
el: cu haine pe el, aşa ca la Bucureşti, de! Cu pantofi, cu 
cravată la gât... Mare şi tare, Moromete, era să nici nu-l mai 
cunosc. Bă, Moromete, o văz pe Nina aia că se apropie de 
tejghea, ia două ouă fierte, la taie cu cuţitu ca pe varză, le 
scobeşte acolo şi numaidecât le şi înghite. Achim al tău, cu 
chef! Mă apucă de mânecă şi nu, că să stau cu ella un 
pahar de vin. «Nu poci, mă, neică, trebuie să plec că nu mai 
am ovăz la cai.» Nina aia, o văz şi pe ea că vine lângă fi-tău 
Achim şi-l apucă de după gât: «Hai, mă, iubitule, zice, că 
mor de sete, lasă-l pe ăsta, dacă nu vrea» (adică pe mine). 
Şi îl trăgea de gât să se aşeze la masă.” 


Moromete se opri. Îşi aruncă privirea spre Paraschiv şi 
Nilă, o clipă, apoi se uită afară: 

— Aia e! spuse el. Mai deştept ca voi. 

— De ce mai deştept ca noi?! se umfla Paraschiv. Ce, n-are 
şi el voie să intre undeva şi să se aşeze la o masă? 

Trebuia înlăturată cu hotărâre bănuiala. Acum că 
rămăseseră la secere şi munciseră, trebuiau să aştepte să 
se vândă grâul; făcuseră aproape cinci sute de duble şi era 
o neghiobie să lase acasă atâta grâu, iar ei, Paraschiv şi 
Nilă, să fugă la Bucureşti fără să ia nimic. De obicei grâul se 
vindea mai încolo, prin toamnă (îndată după treieriş, preţul 
era totdeauna scăzut), încât hotărâseră să aştepte până 
după Sfânta Măria Mică şi să plece înainte de culesul 
porumbului. Văzând că tatăl său tace, Paraschiv insistă: 

— Şi dacă avea pantofi şi cravată, ce? Le-o fi găsit ieftin şi 
le-o fi luat. Că aşa e la Bucureşti, după ocazie. 

— De ce, Paraschive?! răspunse Moromete cu candoare. 
Am zis eu ceva? 

— Nu, dar spui că Scămosu aşa şi pe dincolo! îl... pe mă-sa 
de Scămosu! Te iai după el? 

Moromete se uită afară şi părea că se gândeşte acum la 
altceva. 

— Cică odată, un om şi-a trimis băiatul la Bucureşti, spuse 
el. După un an vine cineva şi-i spune: „Mă, l-am văzut pe 
băiatul ăla al tău. E rău de el.” „De ce?” „Mă, zice, înjura.” 
„Nu e nimic”, zice omul. După un an vine ăla iar: „E rău de 
băiatul tău, zice, l-am văzut cum se bătea cu unii, era plin 
de sânge!” „Nu e nimic, zice omul, trece.” Când s-a întâlnit 
a treia oară, ăla n-a mai îndrăznit să-i spună. „Nu 
îndrăznesc să spun, zice, e rău de tot.” „De ce?” „L-am 
văzut cum îl duceau legat, furase.” „Da, nu e prea bine, a 
zis omul, dar trece şi asta.” În fine, când se întâlnesc ei iar 
după un an, omul întrebă: „Nu l-ai mai văzut pe fi-meu?”, 
„Ba l-am văzut”, zice. „Ei?” „Mă, zice acum era bine! leşise 
din închisoare şi l-am găsit într-o cârciumă cu nişte muieri. 


Chefuia acolo cu ele, bea vin.” Dar omul a dat din cap: „Nu, 
zice, acum e rău; asta nu maitrece”. 

Moromete se uită câteva clipe în jos, printre genunchi, 
scuipă subţire printre dinţi şi încheie: 

— Aiae! 

Se ridică apoi după prag şi ieşi afară. leşi întâi pe prispă, 
unde rămase câteva clipe pe gânduri, apoi se dădu jos şi nu 
se mai văzu. În tindă se făcu tăcere deplină. Povestirea 
scurtă a tatălui le uluise pe fete şi pe mamă. Niculae 
rămăsese în colţ, cu dumicatul uitat în gură. El nu 
înţelesese bine tâlcul celor povestite şi de aceea rupse 
tăcerea şi întrebă prosteşte: 

— Cum? Ce-a făcut? Ce-a făcut, Ilinco? 

Fata, cu mătura în mână, îl înghioldi: 

— Scoal' în sus d-aici, să mătur, şi mai taci din gură! 

Uimit de tăcerea nefirească din tindă, Niculae se urcă pe 
prag şi făcu loc. Ilinca începu să măture apăsat, ocolind 
labele picioarelor celor doi fraţi vitregi. În cele din urmă li 
se adresă şi lor, scurt, întunecat: 

— Daţi-vă la o parte să mătur! 

Chapter 13 


Moromete nu credea totuşi că era chiar aşa de rău, că 
într-un timp atât de scurt Achim prinsese gustul să cheltuie 
banii pe care îi câştiga cu vin şi cu femei, dar nu-i plăcea 
ceea ce auzise şi mai ales nu înţelegea. La urma-urmei 
pentru ce a socotit Achim că e mai bine să-şi cumpere 
haine, pantofi şi cravată, când fusese vorba că primii bani 
pe care avea să-i câştige trebuia să-i trimită acasă? Nu 
fusese de faţă când tăiase salcâmul? Se împrumutase la 
Aristide cu o sumă neobişnuit de mare şi nu ştia Achim, nu 
presupunea, că acest împrumut, care avea să se facă în 
urma lui, trebuia acoperit tocmai de el, de Achim? 

Punându-şi aceste întrebări, Moromete se văzu silit să 
răspundă că într-adevăr Achim nu ştia şi nu presupunea, 
altfel totul ar fi de neînțeles. Se pare că Achim luase drept 


bună ideea că dacă la toamnă aduce trei mii de lei, toată 
povestea s-a încheiat. 

„Fie!” gândi Moromete şi îl scoase pe Achim din socoteli... 
Până la venirea lui n-avea nici un rost să mai pomenească 
de el. Bineînţeles însă că Paraschiv şi Nilă nu trebuiau nici 
ei să mai aibă pretenţii la grâu, adică din vânzarea care se 
va face curând pentru târgul de la 6 august trebuiau să 
cumpere numai fetele, urmând ca la târgul de Vinerea 
Mare, când se va întoarce Achim cu bani, să-şi cumpere ei, 
să-şi ia numai ei de îmbrăcăminte. 

Fonciirea şi banca aveau să fie plătite tot din grâu, şi 
anume grâul care li s-ar fi cuvenit lui Paraschiv şi Nilă, dacă 
Achim ar fi trimes bani. Cum Achim n-a trimes, şi după cât 
se poate înţelege, nici nu va trimite, va veni la toamnă cu 
toţi banii, e cât se poate de limpede că Paraschiv şi Nilă 
trebuie să aştepte ca Achim să se întoarcă. 

Cu podul plin de grâu, Moromete simţea bine pământul 
sub picioare. Cinci sute de duble erau acolo, în pod, în mod 
sigur. Patruzeci pentru sămânță, o sută şaizeci pentru făină 
până la anul. Rămâneau trei sute de vânzare. 

De pildă(gândea Moromete): 

Şi dacă: 300 x 60 = 18 000 lei! 

300 x 50= 15 000 lei, era rău?! 

Dar dacă: 300 x 70 = 21 000 lei? Ei?! Era exclus? 

Anul trecut în octombrie, oborul din Costeşti dădea 70 de 
lei. 

În orice caz: 

300 x 50 = 15 000. Admitem cazul cel mai rău!... 

4 000 Aristide 

5 000 banca (plus dobânda, n-are importanţă!) 

2 000 fonciirea. 

Total 11 000 

Din cincisprezece mii rămâneau patru mii de lei pentru 
fete, adică exact cât aveau să primească şi Paraschiv şi Nilă 
când s-o întoarce Achim de la Bucureşti. „Dar prăpăditul ăla 
de Niculae?” se întrebă Moromete într-o zi, aducându-şi 


aminte de el. Nu mai spun de mine şi de mă-sa, pe noi ne 
lăsăm la o parte, dar a secerat şi el anu ăsta, ar trebui să-i 
iau şi lui ceva! Dar ce să-iiau, că elvrea la şcoală! Auzi ce-i 
trece prin cap!” 

— Vrei la şcoală, Niculae? îl întreabă pe băiat cu un glas 
ciudat, vesel, şi Niculae nu băgă de seamă această veselie 
ascunsă şi sări ars: 

— Da, taicule! 

Stătea pe prispă cu burta pe carte, iar tatăl său stătea mai 
încolo cu coatele pe genunchi. „Aşadar? Nu cumva?”... Îi 
trecu prin cap lui Niculae. 

— Mă, Niculae, păi n-am cu ce, taicule! zise Moromete cu 
duioşie şi blândeţe, dar totodată cu gravitate şi hotărâre. 
Era pentru întâia oară când îi vorbea astfel. Trebuie 
cheltuială şi de unde să luăm noi bani?! Spune şi tu! mai 
adăugă Moromete. 

— A!... făcu Niculae stins şi chipul lui se lungi şi se 
îngălbeni. 

Dar îşi reveni curând. Tatăl său nu ştia pesemne de ideea 
renunţării lui la pământ. Nu zise nimic, nu i-o spuse de 
teamă ca tatăl său să n-o respingă imediat. Dacă şi această 
din urmă speranţă s-ar prăbuşi? Ca să aibă puterea 
trebuitoare ideea trebuia să vină din partea învățătorului şi 
a preotului, aşa se înţelesese cu maică-sa, încât tăcu mâlc, 
se întoarse cu nasul în carte şi după ce oftă fără voia lui, îşi 
văzu de citit. 

Era duminică după-amiază şi Moromete întârziase să iasă 
la drum pe la oameni din pricina socotelilor pe care şi le 
încheiase în cap. 

Vru să se ridice şi să plece, dar ceva îl opri, şi anume 
tacerea lui Niculae, faptul că acesta primise cu destulă 
resemnare, aşa i se păruse, ştirea că nu va putea să meargă 
la şcoală. Din nou acel sentiment de vinovăţie îi dădu 
târcoale şi, neştiind ce să facă, se apropie de băiat şi se 
aşeză lângă el. 

— Ce citeşti tu? îl întrebă după câteva clipe de tăcere. 


— O carte! răspunse Niculae cu totul absorbit. 

— O carte?! se miră Moromete. 

— Hai, tată, lasă-mă în pace! se încreţi Niculae sâcâit. În 
viaţa mea n-am să mai vorbesc cu tine despre cărţi şi nici 
să-ţi mai citesc eu iarna... 

— Şi dacă n-ai să mai citeşti, ce! 

— Lasă-mă în pace! 

— Niculae, tu te superi degeaba! se rugă parcă Moromete 
întristat. Dacă aş avea eu cu ce, crezi tu că nu te-aş da eu 
pe tine la şcoală? 

— Nu m-ai da! răspunse Niculae arţăgos. Nu m-ai lăsat tu 
nici aci în sat! M-ai trimes cu oile. Şi când te rugam şi eu: 
„Tată, cumpără-mi măcar Citirea”, te răsteai la mine. 

Niculae se foi cu burta pe prispă şi rămase apoi cu nasul în 
carte, nemişcat şi furios. Nu mai citea. Moromete se 
posomori şi nu ştia ce să mai zică. Avea dreptate Niculae, 
nici măcar nu-l auzea când se ruga să-i cumpere cărţi. 

— Dacă vreai, du-te şi la anul pe clasa a cincea şi am să-ţi 
cumpăr cărţi. Te las să faci şapte clase, încercă tatăl să-l 
îmbuneze, dar Niculae parcă nici nu-l auzea. 

De lângă grajd, unde dormea la umbră, Duţulache ridică 
botul şi dădu veste că s-a oprit cineva la poartă. Niculae se 
uită şi sări în capul oaselor. 

— Tată! Popa şi dom” învăţător! şopti el. 

Moromete se uită şi el la poartă, dar nu înţelese. Preotul şi 
învățătorul se opriseră într-adevăr în dreptul casei lui, dar 
ce căutau ei la el, pentru ce se opriseră? Se ridică de pe 
prispă şi rămase în picioare. 

— Plecăciune, părinte! spuse el cu pălăria în cap. Bună 
ziua, domnule învăţător! Mă căutaţi pe mine? 

— Tată, du-te la poartă, ce mai stai? şopti Ilinca din odaie, 
închizând fereastra. Aoleo, uite cum stă şi se uită! 

— Dă în câini, Moromete! zise părintele şi intră în curte 
însoţit de învăţător. 

Mama dormea ostenită în odaie. Se trezi şi când văzu pe 
fereastră apropiindu-se de prispa casei pe părintele 


Provinceanu, se pierdu cu totul şi ceru fetei să-i dea fusta şi 
bluza cu care se ducea la biserică. Ilinca săltă capacul lăzii 
şi i le aruncă, iar mama şi le trase pe ea cât ai clipi din ochi. 
Era aprinsă la faţă de tulburare şi parcă îi tremurau 
mâinile. 

— Ei, ho, că n-o să intre în casă! o linişti fata. 

— Taci din gură, aşterne velinţa aia nouă pe pat. 

Niculae intră şi el în casă şi sări în dreptul geamului unde 
se piti să poată auzi totul fără să fie văzut. 

— Ce s-a întâmplat, mamă? Ce caută la noi? întrebă Ilinca. 

— Nu ştiu, de unde să ştiu eu? minţi mama. Niculae, fugi 
de acolo, nu ţi-e ruşine? 

Afară, Moromete tot nu se dumirea. Îi ţinea pe musafiri în 
picioare lângă prispă. Învățătorul se supără şi îl luă peste 
picior. 

— De ce nu ne dai ceva să şedem, Moromete? Sau te-am 
deranjat? 

— Aoleo! se scuză Moromete tresărind. Poftiţi în casă! 
Poftiţi! 

— Lasă, nu mai poftim, stăm pe prispă, zise învățătorul cu 
acelaşi glas. 

Arăta pentru gazdă un dispreţ pe care înadins nu-l 
ascundea. Nici măcar nu se uita la el, îi vorbea uitându-se în 
altă parte, iar când Ilinca aduse din casă două căpătăie 
înflorate şi le puse pe prispă, învățătorul refuză la fel de 
nepoliticos, spunând să i se dea mai bine un scaun. Zăpăcită 
şi roşie de ruşine, fata aduse un scăunel din acelea cât 
şchioapa (altele nu aveau) şi învățătorul se urcă pe prispă şi 
se aşeză pe el ţărăneşte. Preotul ceru şi el un astfel de 
scaun, peste care însă puse căpătâiul înflorat, să-i fie moale. 

— Unde e băiatul? întrebă învățătorul. 

Niculae se înfăţişă în pragul prispei dar nu se apropie, 
rămase acolo tulburat, cu capul lui mare şi cu izmenele cu 
un crac mai lung şi cu unul mai scurt. 

— Mai eşti bolnav? îl întrebă învățătorul. 

— Nu mai sunt. 


— De ce ţii băiatul bolnav, nea Ilie? îl întrebă învățătorul 
pe Moromete fără respect. Sau crezi că frigurile nu 
înseamnă boală? Păi dumneata ştii că de friguri poţi să 
mori? Sau unde dumneata eşti sănătos, puţin îţi mai pasă 
de copil?! Nea Ilie, reluă învățătorul, strâmbându-şi buzele 
şi clătinând din cap fără consideraţie, am venit la dumneata 
fiindcă mi-a spus părintele, dar să ştii că n-aş fi venit! Du-te, 
Moromete, se adresă apoi lui Niculae, făcându-i semn cu 
capul. Să stăm niţel de vorbă cu tac-tău. 

Niculae pieri după colţul casei. Nu mai avea nici o 
îndoială: învățătorul avea ceva în felul lui de a fi care te 
făcea să înţelegi că ştie el lucruri pe care când i le va spune 
lui taică-său, acesta va rămâne mut şi nu va mai putea decât 
să zică: „Bine, domnule învăţător, dacă aşa stau lucrurile, 
văd şi eu că n-am nici o ieşire şi că trebuie să-l dau pe băiat 
la şcoală.” Şi Niculae era atât de convins că aşa are să se 
întâmple totul, că o luă încet spre grădină să se culce sub 
dud şi să trăiască singur bucuria acestor clipe hotărâtoare. 

E] se înşela însă. Învățătorul avea acea înfăţişare a cuiva 
care ştie că întreprinde ceva zadarnic; dacă ţinea totuşi să-i 
spună omului ce credea, o făcea în nădejdea că poate va fi 
totuşi înţeles şi atunci, cine ştie, spusele lui vor pătrunde 
prin carapacea groasă pe care orice ţăran o are, oricât ar fi 
de deştept, peste creierul lui. 

Preotul însă era mai încrezător şi-i arăta lui Moromete mai 
multă consideraţie. 

— De ce te-ai lăsat de politică, Moromete? întrebă el parcă 
încântat că Moromete făcuse această ispravă. 'Taman acum 
când a început mie să-mi placă, nu-ţi mai place dumitale. 

— Nu m-am lăsat deloc, sfinţia-ta, răspunse Moromete. i 
dau înainte! 

— Atunci să te văd, ai să vii la întrunire? 

— Care întrunire? 

— Poimâne seară la Aristide, la bancă. Vine prefectul! „Îl 
fac pe Moromete ajutor de primar”, spunea Aristide azi- 
dimineaţă. 


Moromete întoarse privirea să vadă dacă preotul nu 
glumeşte. Nu glumea deloc. 

— Altă treabă n-am eu acuma, părinte, decât să fac politică 
cu Aristide! spuse Moromete enervat brusc. 

Şi preotul începu să râdă: 

— Păi ziceai că îi dai înainte! 

— Îi dau eu, dar... spuse Moromete şi nu-şi termină 
gândul, se supără parcă şi mai rău şi-şi plecă fruntea. Sunt 
plin de datorii, părinte, continuă apoi după câteva clipe, 
ridicându-şi din nou fruntea. Am făcut şi eu câteva boabe de 
grâu şi mă gândesc cum să fac să-mi rămână şi mie să am 
de pâine. 

— Lasă, nu te mai plânge cu cinci sute de duble de grâu, 
zise preotul, şi Moromete îi aruncă o privire bănuitoare, 
întrebându-se de unde ştie popa cât grâu a făcut el. 

Îi trecu prin cap că popa a auzit că are grâu mult şică a 
venit după căpătat pentru biserică. Se ştia că părintele 
Provinceanu avea de gând să strângă de la oameni să 
zugrăvească biserica, dar celălalt paroh strângea şi el 
pentru biserica lui care era neterminată şi oamenii nu 
vroiau să dea pentru două biserici. 

— Păi, mai am altceva afară de dublele alea? zise 
Moromete cu un glas care dădea de înţeles că dacă 
părintele nu avea grâu, în schimb avea leafă şi leturghii la 
biserică. 

— Nu te speria, că nu ţi le ia nimeni, spuse învățătorul 
ghicindu-i gândul. Uite de ce am venit, nea lie... 

Moromete asculta jupuind un ziar împăturit să-şi facă foiţă 
pentru ţigare. 

Învățătorul vorbi timp de câteva minute şi spuse că nu se 
poate ca un băiat aşa cum avea Moromete să nu urmeze 
mai departe o şcoală superioară. Nu luă în seamă nici un fel 
de împotrivire. Datorii a avut Moromete o viaţă întreagă şi 
va avea o viaţă întreagă. Nedându-l pe băiat mai departe la 
şcoală, nu va scăpa de datorii, dar de nenorocit îl va 
nenoroci; băiatului îi place cartea şi va suferi cât va trăi din 


pricina asta, n-o să fie niciodată om întreg dacă rămâne aci 
în sat. Asta s-o ştie de la el, de la învăţător, care îl cunoaşte 
pe băiat de patru ani! 

— Dă-ţi băiatul la şcoală, nea Ilie! porunci învățătorul cu 
un glas a cărui tărie îl făcu pe Moromete să tresară cu 
putere. Nu e băiatul meu, e al dumitale. Are fraţi, surori! 
Să-l ajute! Şi dacă îl dai la şcoală, n-o să mai aibă el nevoie 
de pământ, şi rămâne fraţilor şi surorilor partea lui de 
pământ. Şi dacă fraţii şi surorile nu vor să-l ajute, vinde 
partea lui de pământ! 

Învățătorul se opri şi urmară câteva clipe de tăcere. Atunci 
începu să vorbească preotul. El atrase atenţia că 
învățătorul n-are nici un interes în chestia asta, dar îşi da 
seama că trebuie să-şi facă datoria şi să spună părinţilor 
care e soarta care îl aşteaptă pe băiat. După care preotul 
începu să dezvolte ideea învățătorului (de fapt a mamei) că 
adică băiatul nu e bun de muncă şi că s-ar putea să moară 
dacă îl mai ţine aici. 

Moromete tăcea mereu şi continuă să tacă şi după ce 
preotul se opri. Se vedea că e cu totul copleşit de 
întâmplare. Niciodată n-ar fi bănuit că fiul său putea fi ceea 
ce spunea învățătorul că este. Pe neaşteptate, ceva nou, 
asemănător unei legi neîndurătoare, se ridica în faţa lui şi îi 
poruncea: trebuie să faci acest lucru! 

Învățătorul rupse tăcerea: 

— Hai să mergem, părinte! şi Moromete, la auzul acestui 
glas, se zăpăci şi se ridică în picioare. 

— Domnule învăţător, stai puţin... păi... problema asta... 
care şcoală şi cum să fac eu să... 

— 'Te învăţ eu ce să faci, nea Ilie, îl asigură învățătorul cu 
un glas mai binevoitor. Fă dumneata rost de bani şi te învăţ 
eu ce trebuia făcut. Bună seara! 

Ceea ce se mai petrecu nu dură mult. Ilinca auzise totul 
din casă, văzuse zăpăceala tatălui ei şi cum rostise el 
cuvintele din care se înţelegea că învățătorul şi preotul 
biruiseră şi, fără să spună vreun cuvânt, ieşi afară şi se 


întoarse repede cu soră-sa mai mare. Moromete intră în 
odaie, îşi desfăcu braţele şi rămase aşa, nemişcat, în formă 
de cruce, cu înfăţişarea celui care n-are putere să se 
împotrivească soartei. Urmă o luptă scurtă şi îndârjită, cu 
zvârcoliri neputincioase din partea fetelor. 

— Eu sunt stăpână! puse mama capăt strigătelor şi 
amenințărilor cu care fetele încercau s-o sperie. Nu vreţi 
să-l ajutaţi, vând partea lui de pământ şi am terminat 
socoteala. Alegeţi, una din două. 

În grădină, Niculae citea întins pe burtă şi era atât de 
absorbit încât abia când amurgul îl împiedică să mai 
citească, îşi aduse aminte că acolo pe prispă soarta lui s-a 
hotărât de mult. Sări în picioare şi, alergând în casă, nimeri 
tocmai la sfârşit, când surorile, tăcute şi întunecate la faţă, 
ieşeau să aprindă focul. 

— Mamă?! strigă. 

— Taci din gură! porunci mama cu blândeţe. Poartă-te bine 
cu tat-tău şi fetele... 

Chapter 14 


Aşteptând vânzarea grâului, Paraschiv şi Nilă îngrăşau 
caii. Se duceau la câmp şi îi băgau în porumb, îi lăsau să 
jefuiască ştiuleţii încă cruzi. Nilă nu zicea nimic, dar ceva 
dintr-însul se revolta totuşi când îl găsea pe fratele său 
dormind, iar mai încolo caii prăpădind firele negre ale 
porumbului. 

— Şi ce-o să facem, bă, noi la Bucureşti? îl întrebă el pe 
Paraschiv într-o zi, încreţindu-şi în sus, a nedumerire, 
fruntea lui lată şi groasă. 

— Cum ce-o să facem? Îţi spun eu ce-o să facem! răspunse 
Paraschiv mirat că Nilă nu înţelesese până acum ce aveau 
să facă ei la Bucureşti. 

Întâi şi întâi se vor întâlni cu Achim şi vor împărţi banii pe 
care îi făcuse cu oile. Cu banii de la Achim, cu banii care 
aveau să-i primească de la tatăl lor din vânzarea grâului 
(Moromete nu le spusese că le destinase lor banii pe care îi 


aştepta de la Achim şi că nu le va da nimic din vânzarea 
grâului), cu banii aceştia, continuase Paraschiv, aveau să 
cumpere un camion şi să închirieze o casă cu grajd la 
marginea Bucureştiului, cum văzuse el la manutanţa 
armatei când fusese militar. Ştia Nilă că având cai buni (aşa 
cum erau ai lor) şi având un camion, puteau să câştige la 
Bucureşti o grămadă de bani? Nu ştia! Ei, atunci să afle! Şi 
ştia Nilă că apoi, strângând iar o sumă de bani, puteau mai 
pe urmă să închirieze o baracă la Obor, sau la Rond, sau la 
Piaţa Mare şi că având „transport propriu” puteau face 
comerţ cu cereale şi alimente?! Nu ştia. Ei, păi dacă nu ştia, 
atunci de ce vorbea? 

— Eu am fost, în armată, magazioner! explică Paraschiv 
supărat că Nilă uita acest lucru (în general Nilă uita mereu 
că Paraschiv nu era ca Nilă, să stea mereu cu capul în jos, 
cu fruntea încreţită şi să nu înţeleagă nimic!). Prin mâna 
mea treceau mii de kilograme de arpacaş şi de untdelemn şi 
de vite tăiate, eu mergeam în oraş şi achiziţionam, continuă 
Paraschiv să-i explice. 

Stăteau pe mirişte, la umbra căruţei, şi coceau porumb. 
Nilă cu pleoapele peste ochi, mesteca rar, parcă în neştire 
şi asculta. 

— Când venea majurul batalionului, poftim, dom” majur, 
bonurile şi se uita majurul şi cântărea. Dar îmi ieşea? Păi 
sigur că îmi ieşea, fiindcă majurul, după ce făceam 
predarea, poftim, dom” majur, trei sute de lei, patru sute de 
lei, cinci sute de lei. De ce? Pentru că socoteam la 
scăzământ şi putea să vie el mama intendenţei, că socoteala 
ieşea aşa cum o făceam eu. Şi nu era numai scăzământul, 
pentru că, bă, pe mă-ta, Vasile, carnea asta nu face zece lei, 
dă-mi-o cu şapte lei, că dacă nu, iau de la altul. Îl 
convingeam? Păi sigur că nu-i convenea şi mi-o dădea cu 
şapte lei, dar pe bon cât puneam? Cât puneam, mă, Nilă? 

— De unde să ştiu eu cât puneai? răspunse Nilă tot aşa, 
mestecând în neştire porumbul copt pe care îl mânca. 


— Cum de unde să ştii? Păi dacă preţul aprobat de 
intendenţă era zece lei şi eu luam carnea cu şapte lei, cât 
puneam pe bon? 

Nilă îşi închipuia că e vorba de o socoteală complicată de 
cifre, care ţinea de ştiinţa de a fi magazioner, ştiinţă care 
dacă nu era învățată, n-aveai cum pricepe cât punea 
Paraschiv pe bon, şi nicidecum că era vorba de hoţie, încât 
rămase cu faţa vinovată sub privirea întrebătoare a fratelui 
său. Paraschiv însă crezu că el a înţeles şi dădu din cap cu 
reproş, adică să poftească acum Nilă să mai aibă îndoieli în 
ce priveşte priceperea lui Paraschiv în afaceri. 

— Să mă văd eu la Bucureşti, că nu mi-e frică mie... mai 
spuse Paraschiv şi muşcă vârtos dintr-un porumb. Cu gura 
plină, el continuă apoi să-i explice amănunţit şi alte secrete 
ale comerţului. 

Nilă nu dădea însă nici un semn de entuziasm şi nici măcar 
de acceptare înţeleasă a planurilor pe care le făcea fratele 
său. El continua să nu înţeleagă ceva şi Paraschiv ştia care 
era acel ceva: în primul rând Nilă nu înţelegea pentru ce 
toate acestea trebuiau făcute pornind de la furatul oilor şi 
cailor familiei. Altfel nu se putea? Paraschiv însă obosise să-i 
tot explice că altfel nu se putea şi nu-i explică nici acum. În 
al doilea rând Nilă nu înţelegea pur şi simplu ce însemna 
din punctul de vedere al legăturii lor cu familia ceea ce 
aveau ei de gând să facă; rupeau cu ea, fugeau, n-aveau să 
se mai întoarcă niciodată îndărăt, părăseau satul definitiv? 
Aici problema era ceva mai neclară şi Paraschiv spuse ce 
gândea el. 

— După ce ne ridicăm case în Bucureşti, ne însurăm, bă, 
Nilă, şi atunci venim în sat colea cu nevestele: „Ne-am 
însurat, dă-ne partea noastră de pământ”, o să-i spunem 
tatii şi vindem pământul şi cu banii deschidem prăvălii. 

— Vezi să nu-ţi dea tata pământ! mormăi în sfârşit Nilă, 
aruncând coceanul în foc. 

— De ce să nu-mi dea pământ! Să îndrăznească să nu-mi 
dea pământ! zise Paraschiv ameninţător. Crezi că mai 


merge aşa? 

Nilă nu arăta că are de gând să mai spună ceva, şi 
Paraschiv, posomorât, nu mai zise nici el nimic, rumegă 
timp îndelungat din cotolanul copt pe care îl ţinea în mână. 
La urma urmei, dacă Nilă nu înţelegea, treaba lui. Până la 
urmă, dacă o fi şi-o fi, poate chiar să nici nu mai meargă. 
Numai să nu spună, că atunci e rău. Dacă ar şti că spune, ar 
încăleca chiar acum pe cai şi ar pleca. Ar pierde banii pe 
grâu, dar n-ar pierde caii. Fără cai şi fără bani, numai cu cât 
avea Achim, ar fi fost aproape cu neputinţă să încropească 
ceva în Bucureşti. 

— Şi ce face tata aici cu banca, bă, Paraschive? Că el 
aşteaptă să-i trimită Achim bani, mai spuse Nilă într-un 
târziu. 

— Cum ce face cu banca? Dar grâul?! se miră Paraschiv. 
Treaba lui, să vândă din grâu şi să plătească. 

— Şi fonciirea? 

— Fonciirea?! Lasă să le ia ţoalele din casă, răspunse 
Paraschiv cu satisfacţie. Au făcut covoare din lâna oilor şi eu 
nici o pereche de ciorapi nu mi-am făcut. Să nu creadă Tita 
şi Ilinca că eu sunt prost! 

Seara se duseră pe la tuşa lor, care îi primi cu gura pungă 
de satisfacţie. Aflase ceva şi ştia dinainte că acest ceva când 
are să li-l spună nepoților, aceştia au să sară în sus. 

— Veniţi încoace că am să vă spun ceva. Vino încoace, Nilă, 
prostule, că eu când îţi spuneam ziceai că aşa şi pe dincolo. 
Auziţi voi? Vor să-l facă boier pe ăla micu. Auzi, Paraschive? 

— Pe cine să facă boier? 

— Pe ăla micu, pe zgâmboiatu ăla de Niculae. Mă-sa vrea 
să-l dea la şcoală! Şi l-a pus pe tat-tău la cale. Voi nu ştiţi 
nimic, degeaba staţi cu ei în casă. 

— Fuşi d-aici, ga Mario! zise Paraschiv care ştia că tatăl 
său nu dăduse nici un semn că s-ar gândi să-l dea pe 
Niculae la şcoală. Cine ţi-a spus ţie că vrea să-l dea? 

— A venit popa Petre şi cu un învăţător, acum o 
săptămână, la ei acasă! Mi-a spus mie Marița lui 


Udubeaşcă! Dar nu ştia nici ea de ce şi am aflat. S-a lăudat 
Niculae la alde fata aia a lui Boţoghină, cu care e într-o 
clasă, şi aia a spus mă-sii şi mă-sa a spus ăsteia a lui Şutică, 
care are şi ea un băiat într-o clasă cu Niculae. „Mario, zice 
asta a lui Şutică, de unde are bia, frate-tău Ilie, bani să-l 
dea pe Niculae la şcoală?” 

— Fugi d-aci, ga Mario, s-a lăudat Niculae la fata aia, se 
îndoi Paraschiv mai departe. 

— Aşa am zis şi eu, dar ce, crezi că nu l-am întrebat pe 
popa? L-am întrebat, na! M-am dus să mă spovedesc şi l-am 
întrebat, răspunse Guica triumfătoare. „Părinte, zic, am şi 
eu un nepot şi aş vrea să se ducă şi el la o şcoală, dar nu 
vrea alde ta-său.” „Cum nu vrea? zice. Când am vorbit eu cu 
el, a spus că vrea.” Ei?! exclamă Guica vârându-şi fruntea 
sub feţele înţepenite ale nepoților. Aţi văzut? Ai văzut, Nilă, 
unde o să se ducă grâuşorul vostru? 

— Vezi, bă?! exclamă şi Paraschiv, uitându-se înfuriat la 
fratele său. Ei-he! exclamă apoi ameninţător şi se ridică de 
pe pat. Să prind eu pe cineva că dă vreun bob de grâu fără 
ştirea mea. 

Dar Guica îi potoli repede mânia, spunându-i că nu e bine 
să arate că ştiu despre ce e vorba. Interesul lor e să pună 
mâna pe bani, nu să-i lase pe-ai lor cu podul plin de grâu! 

— Lasă-l pe tat-tău să vândă, şi într-o noapte... puneţi 
mâna pe bani şi fugiţi. Tot eu să vă învăţ?! 

Chapter 15 


Pe la începutul lui august, într-o după-amiază, Anghelina 
lui Boţoghină stătea în mica ei bătătură şi trăgea pe 
războiul de ţesut nişte urzeală de cânepă. Vatică o ajuta să 
învârtească sulul, iar Irina şedea ca greutate pe scara de la 
pod de care se lega de obicei urzeala de ţesut. 

— Aştezău! strigă cineva la poartă, adică „aşa să vă ajute 
Dumnezeu” şi Anghelina răspunse fără să se uite: 

— Mulţumim dumitale! 


— O scrisoare! strigă atunci omul din drum. Fetiţa ţâşni de 
pe scară şi alergă cu toate puterile spre poartă. 

Era o scrisoare de la Boţoghină. 

Mama şi copiii lăsară războiul. Tatăl scria că o duce bine, 
s-a făcut sănătos şi în curând avea să se întoarcă acasă. Îi 
era dor de copii. Era îngrijorat ce-au făcut ei cu seceratul şi 
cum s-au descurcat la arie cu ceata. Spunea că arată 
zdravăn, a făcut o ceafă de boier. Povestea despre doctori şi 
spunea de unul care a zis că de o boală trebuie să şi vrei să 
te vindeci, că altfel nu faci nimic chiar dacă cheltui o groază 
de bani şi iai la doctorii toată ziua. Cât a stat la spital, mai 
spunea el, erau şi zile când se întorcea pe-o parte şi pe-alta. 
Se gândea la pământ, că a mai rămas doar cu jumătate; îi 
era milă mai ales de Irina, ce-o să se facă ea când o fi mare 
şi a întrebat pe o soră de acolo care îl îngrijea dacă fata lui 
n-ar putea şi ea să intre într-un spital şi să ia şi ea leafă? 
Sora a răspuns că se poate, mai ales dacă fata a fost 
premiantă la şcoală şi că în privinţa cheltuielii nu e cine ştie 
ce. l-a dat o adresă la Bucureşti, unde să se ducă după ce 
iese din spital, să vorbească cu cineva de acolo, o rudă de-a 
ei, şi să-i spună cum să facă. 

Fetiţa citea şi chipul îi înflorise de fericire. Mama o domuoli, 
spunând că unde să se ducă ea aşa mică, dar Vatică îi ţinu 
parte, spunând că nu e aşa mică, e măgăreaţă mare, pleacă 
pe treisprezece ani. „Săracul Vatică, gândi mama, ar vrea 
să rămână singur pe cele patru pogoane”. 

— Treceţi la război, spuse ea oftând. Irinico, treci pe 
scară! 

De atâtea nopţi cât suferise, scrisoarea bărbatului o făcuse 
să uite totul. Sărăciseră, dar erau sănătoşi. Cumplit lucru să 
sărăceşti, era adevărat: să te uiţi că nu ai, să-ţi dai seama că 
nici nu poţi avea şi să fii silit să înduri fără nici o speranţă; 
dar ce-ar fi putut face? Să fi furat? Să nu fi vândut din 
pământ? Mai bine moartea decât pământul? Nu, au să se 
descurce, alţii au ajuns şi mai rău. Şi apoi, d-aici înainte el 
n-avea să mai muncească aşa cum muncise, mereu cu 


gândul şi cu spaima la pământ. Grija l-a îmbolnăvit. Acum 
grija asta nu mai era şi nici fonciire mare nu mai aveau de 
plătit. Şi dacă n-o să le ajungă să aibă ce mânca, dacă are 
să fie rău de tot, au să lase mândria la o parte şi au să mai 
muncească şi pe la alţii. La urma-urmei tot muncă e şi 
oamenii sunt oameni, chiar dacă unul e sărac şi altul bogat. 

Astfel gândea ea: nu muncise niciodată la alţii şi nu ştia ce 
înseamnă acest lucru. 

O săptămână mai târziu primi şi muierea lui Ţugurlan veşti 
de la bărbatul ei, dar nu prin poştă, ci prin cineva dintr-un 
sat vecin, un soldat care se liberase din armată şi care 
făcuse parte din corpul de gardă al penitenciarului Jilava. 

Ion al lui Miai era în curte şi văzând străinul avu bănuiala 
că trebuie să fie în legătură cu vecinul şi prietenul său 
Ţugurlan şi nu şovăi să afle ce putea fi. 

O dată cu elintrară şi câteva muieri, care, tot aşa, avură şi 
ele aceeaşi bănuială. Ceea ce auziră semăna a poveste. 
Judecata lui Ţugurlan nu ţinuse mult. Ajuns la închisoare el 
se pregătise dinainte pentru ceea ce ştia toată lumea că eo 
închisoare, adică o încăpere cu pereţi întunecoşi unde erai 
băgat şi nişte oameni înfricoşători la vedere care te păzeau 
şi erau gata să te împuşte dacă ai fi încercat să fugi. 

— Aşa mi-a spus el că credea, preciza fostul soldat având 
un aer vesel, lucru care i se păru atât nevestei lui Ţugurlan 
cât şi lui Ion al lui Miai şi celorlalte muieri de neînțeles, şi 
chiar straniu. 

— Şi nu era aşa? întreabă Ion al lui Miai buimac. 

— Nu e chiar aşa, nu e dracu chiar atât de negru, spuse 
omul. Adică e rău, ferească Dumnezeu să ajungi la puşcărie, 
o întoarse el clătinând din cap într-un fel care voia să spună 
că nu trebuie înţeles greşit. Dar, adăugă el din nou, sunt 
unii care stau acolo pe viaţă şi trăiesc! 

— Ce trai o fi ăla-a! se strâmbă Ion al lui Miai 
nemaiînţelegând nimic. 

— Ioane, biată Ţugurlănoaia arde sufletul în ea să afle ce-o 
fi cu rumânul ei şi tu... Lasă omul să-i spuie, se supără una 


din muieri. 

— Asta mi-a spus să spun acasă, reluă fostul soldat 
adresându-se muierii lui Ţugurlan. „Spune-i muierii mele, 
zice, că e ca la cazarmă, dar că în loc de instrucţie, dăm cu 
târnăcopul. Tot aşa, păduchi, goarnă, santinele şi mâncare 
proastă.” Când a venit el acolo, începu fostul soldat să 
povestească, eu eram în schimb, era într-o duminică 
dimineaţă. Când vine unul nou se strâng ceilalţi pe el şi-l 
întreabă la câţi ani e condamnat, de unde e şi pe cine a 
omorât. Au râs de el când au auzit că numai dintr-atâta l-au 
condamnat. Stătea el cam retras şi când s-a adus mâncarea 
a început să mănânce. Îi era foame. Numai că n-a luat el 
nici de două ori şi îl văz că lasă lingura şi se uită la mine. 
„Ehe, tată, zic eu în gând, asta e puşcăria! Dacă n-ai bani 
să-ţi mai cumperi de-ale mâncării, te prăpădeşti.” Vreo 
săptămână eu am escortat pe urmă nişte civili la Curtea 
Marţială şi când m-am întors, zic, ia să vedem ce-o mai fi 
făcând vecinul meu de sat? Stătea tot aşa retras. 
„Camarade, zice, de unde eşti?” „Lasă vorba!” zic (că n- 
avem voie să vorbim cu deţinuţii), dar el nu se sperie şi îmi 
spune că e dintr-un sat vecin cu al meu (nu ştiu cine i-o fi 
spus!). „Să fii sănătos”, zic şi nu m-am mai uitat la el. Erau 
unii soldaţi care îi cunoşteau mai bine, le aduceau băutură 
şi fel de fel; aveau afacerile lor, dracu să-i ia. Eu am fost 
transferat de fa Compania administraţia financiară şi nu 
prea cunoşteam serviciul penitenciar. 

Fostul soldat se opri din povestit şi rămase câteva clipe 
gânditor, apoi îşi ridică privirea către muierea lui [ugurlan 
şi-i ceru o cană cu apă. 

— În seara aia i-am spus bărbatului dumitale dacă vrea să 
scrie vreo scrisoare acasă, continuă el, după ce bău apa. 
Dar n-am apucat s-o iau, fiindcă am fost chemat la 
companie şi nu m-am mai întors la penitenciar. Dar am 
vorbit cu el în seara aia şi m-a rugat să-ţi spun să nu-i duci 
grijă. Doi ani trec ca două zile şi o să se întoarcă sănătos. 
Spunea că să te duci pe la cumnatu Grigore, parcă aşa a 


spus, şi să te rogi de el să vie cu matale la Bucureşti, că 
vrea să te vadă. 

— Păi se poate? tresări nevasta lui Ţugurlan şi privirea ei 
lărgită de suferinţă se opri pe chipul tânărului. 

— Se poate, spuse acesta, dar trebuie să fii acolo joia, că 
numai joia poţi să-l vezi. 

Se făcu tăcere. Nevasta lui Ţugurlan stătea dreaptă cu 
privirea pierdută în depărtări. Pe obrazul ei nemişcat 
începură să alunece lacrimi mari. Dar ea parcă nu ştia de 
ele, se uita mereu în gol, cu răbdare şi nădejde, aşa cum se 
uitase mereu toată viaţa. 

Întru târziu o întrebare apăru parcă în privirea şi pe 
trăsăturile ei. Era parcă o îngrijorare. 

— Şi numai atât ţi-a spus? zise ea apoi. 

Ar fi vrut să întrebe: omul ei nu se schimbase? Tot aşa 
curat rămăsese, cum îl ştia ea? Puşcăria nu-l speriase şi nu 
cumva uitase ce fel de om fusese? 

— Ce să-mi spună? întrebă fostul soldat. 

— Ştiu şi eu? Nu arăta speriat? 

— Speriat? Hm! avea nişte ochi cu care parcă te apăsa. 

— Slăbit nu era? 

— Nu era neam! Adică, ce să spun, gras nu era, dar nici 
nu-i ieşeau ochii din cap de foame, ca la alţii. Ştia să rabde, 
alţii de foame se făceau ca animalele. El nu! Arăta bine! Păi 
de-aia mi-a şi plăcut de el şi am venit să-ţi spun. Că altfel, 
câţi nu sunt care îţi cer fel de fel de servicii. 

— Of, Doamne, şopti tânăra muiere luptându-se cu greu să 
înfrângă încordarea care i se urcase în gât. Câte mai 
trebuie să pătimim! Taman în ultima vreme începuse şi el să 
se împace cu lumea şi taman acum a păţit-o. Dar bine că zici 
că se ţine tare şi nu şi-a plecat genunchii. Că nu e nimic mai 
rău decât să suferi degeaba. Ţi-o fi foame, se adresă apoi 
fostului soldat. Ai venit pe drum şi e departe de la Tătărăşti 
până aici. 


În aceste zile Birică şi Polina primiră şi ei o veste. Le-o 
adusese la poartă şeful de post. 

Birică Ion era citat la judecătoria de ocol să se prezinte la 
data de 2 septembrie, în calitate de inculpat în procesul de 
furt săvârşit asupra domnului Ţudor Bălosu. Agenţii forţei 
publice erau obligaţi să ducă la îndeplinire numita citaţie. 

Şeful de post îl puse pe Birică să semneze şi vru să afle şi 
despre ce furt e vorba, dar Birică nu-i dădu nici o lămurire. 
Vestea îl lua pe neaşteptate. 

După bătaia de pe mirişte, nu se mai întâmplase nimic. 
Birică socotise că, din pământul tatălui ei, Polina avea 
dreptul la cel puţin cinci pogoane de pământ, nu socotise pe 
cele patru de pădure şi tot atâtea de vie, şi nici pe cele 
cumpărate de curând de la Boţoghină şi Traian Pisică; de 
fapt socrul său avea vreo patruzeci de pogoane de pământ 
care dacă ar fi fost împărţite la toţi membrii familiei, cum se 
făcea de obicei ca să se afle zestrea de drept a unei fete, ar 
fi însemnat să i se cuvină Polinei cel puţin opt pogoane, dar 
Birică spusese că un tată are dreptul să dea unuia mai mult 
şi altuia mai puţin; cinci pogoane erau deci atât cât un tată 
părtinitor şi nedrept putea să dea, mai ales că nici vite, nici 
unelte şi nici altceva nu luaseră, şi Polina spusese şi ea la 
fel, şi măsuraseră şi seceraseră prin urmare cinci pogoane 
de grâu. Tudor Bălosu nu mai suflase un cuvânt, îi lăsase să 
secere, să care grâul la arie, să treiere şi să-l ducă acasă. 
lată însă că îi dăduse în judecată. 

Polina era în mijlocul bătăturii cu cumnatele ei, cu mâinile 
şi picioarele pline de pământ, făcea chirpici pentru casă. Se 
apucaseră de ea îndată după treieriş, cumpărând totul pe 
grâu, prin schimb direct, atâtea duble pentru salcâmi de 
fundament, atâtea pentru şindrilă şi metri cubi de blană - 
metri cubi şi şindrila le luase Birică făcând două drumuri la 
munte - iar tâmplarului, căruia îi comandaseră uşi şi 
ferestre, îi plătiseră tot cu grâu. Polina se apropie şi, 
ferindu-şi braţele pline de pământ până peste coate, întinse 
capul alături de umerii bărbatului ei şi ceru să vadă şi ea 


hârtia. O citi şi rămase câteva clipe nemişcată. Se uitară 
unul la altul în tăcere. 

— Hm! făcu după aceea Polina. Ce zici, Biricâ? 

— Ce să zic! O să ne condamne să-i dăm grâul îndărăt, să 
plătim cheltuielile de judecată şi dacă vrea tat-tău, se poate 
să iau şi câteva luni de puşcărie. 

— Când zice că e procesul? întrebă Polina. 

— Peste două săptămâni, la 2 septembrie. 

Polina se uită iar la bărbatul ei şi încetul cu încetul ochii ei 
care erau atât de catifelaţi şi de frumoşi se micşorară şi 
căpătară culoarea oţelului clătină din cap cu îndoială: nu 
credea că la data aceea de 2 septembrie tatăl ei se va 
prezenta la proces. Birică clătină şi el din cap. Ce voia să 
spună? La ce se gândea? 

— Nu, şopti Birică gânditor, înțelegând că soţia lui îi dă 
toată libertatea să ia orice fel de măsuri împotriva tatălui ei. 
Nu, să mergem întâi la proces, să vedem ce face, mai spuse 
el. 

Ea îşi aplecă fruntea: avea dreptate omul ei, trebuia 
văzut... Nu se putea spune că tatăl ei nu avusese prilejul să- 
şi dea seama cât de hotărâtă era ea şi bărbatul ei să câştige 
această luptă. Dacă la proces el avea să îndrăznească să 
meargă mai departe, însemna că încă nu-şi dădea seama cu 
cine avea de-a face. 

Polina gândea că nu mai târziu decât a doua zi după 
proces, el avea să afle o dată pentru totdeauna ce fel de 
fiică şi ginere avea. Se duse liniştită la cumnatele ei să facă 
mai departe chirpici pentru casă. Cumnatele auziseră totul 
şi nu întrebară nimic. În dimineaţa aceea a secerişului 
înţeleseseră toţi că Polinei lui Bălosu nici prin gând nu-i 
trece să-şi lase bărbatul din pricină că tatăl ei nu vrea să-i 
dea zestre şi de atunci începuseră să ţină la ea. Era rău că 
Birică se bătuse cu ai ei pe mirişte, dar era drept; Birică nu 
vroia să se îmbogăţească din averea socrului; cerea cinci 
pogoane de pământ, dreptul cât de cât al Polinei; şi dacă 


acum venise citaţie pentru proces, ruşinea era pentru 
Bălosu şi familia lui, nu pentru Birică. 

Chapter 16 

— Ei, Niculae, hai acum cu mine să vedem dacă poţi să 
mergi la şcoală sau nu. E nenorocire, Niculae! Am crezut 
că, hai, că n-o fi el preţul grâului ca acum un an, că piaţa 
mai scade când se face grâu mult, dar să scadă el la 
jumătate, asta n-aşi fi crezut niciodată că o să se întâmple. 
Sui-te sus şi fă-ţi cruce. Dacă ne întoarcem cu grâul îndărăt, 
n-am ce să-ţi mai fac, sărac de sufletul tău! 

Moromete încărcase căruţa cu grâu şi se ducea să încerce 
piaţa de la Piteşti. La gară, la obor şi la oborul mare din 
Costeşti fusese lumea ailaltă, nu mai avea nevoie să se ducă 
şi el. Era de dimineaţă. Niculae se urcă în căruţă peste 
cergă, deasupra grâului şi, de înfigurat şi înspăimântat ce 
era, i se auzeau dinţii clănţănind în gură. 

Nenorocirea de care pomenea Moromete ameninţase tot 
timpul satul. Cu toate că trecuse mai bine de o lună de zile 
de la treieriş, preţul grâului rămânea mereu acelaşi ca la 
început, adică scăzut la jumătate faţă de anul care trecuse. 
Cu toate că Moromete auzise mereu şi văzuse şi cu ochii lui 
cum oamenii, neliniştiţi şi furioşi, se întorceau cu căruțele 
cu grâu îndărăt, el nu luase în seamă ameninţarea, nu 
crezuse în ea nici o clipă. Îşi spunea - şi avea dreptate - că 
fiind grâu mult, oamenii se repeziseră prea fără socoteală 
cu căruțele în oboare şi fireşte că negustorii ştiuseră să-i 
primească cum se cuvine. Dar timpul trecea şi dubla de 
grâu nu urca nici măcar cu cincizeci de bani. 

Nevenindu-i însă să creadă, şi cum septembrie se apropia 
şi Niculae trebuia să plece, Moromete încarcă şaptezeci de 
duble în căruţă şi plecă spre Piteşti, o piaţă mai 
îndepărtată, al cărei preţ se zicea că era mai bun. Trebuia 
să vândă negreşit, nu mai putea aştepta. 

Plecaseră de dimineaţă de tot şi soarele răsări târziu în 
urma lor. Moromete ţinea hăţurile în mână, îndemna caii 
fără încetare şi timp de câteva ceasuri, trecând peste 


poduri şi bariere, prin sate şi păduri, urcând şi coborând 
vâlcele, el nu scoase nici un cuvânt, nici o exclamaţie, nici 
măcar atunci când ar fi fost trebuincios pentru cai; încorda 
doar braţul şi ridicând biciul lovea îndesat; odihniţi şi graşi, 
caii duceau la trap căruţa încărcată, sforăiau şi scuturau 
din cap. 

Soarele răsărit îl lumina şi îl încălzea pe Moromete din 
spate, dar el nu-l simţi şi nu-i văzu lumina. Nu văzu nici 
oamenii de pe drum şi nici casele-pe lângă care treceau. Cu 
această grabă şi cu această orbire încerca să fugă el de un 
gând care îl urmărea: ce va face dacă la Piteşti va fi aceeaşi 
piaţă? Niculae stătea şi el în căruţă la fel ca şi tatăl său, 
mut, nemişcat, în prada aceleiaşi aşteptări încordate... 

Multă vreme nu văzură niciunul căruțele cu care se 
întâlneau. 

Aceste căruţe semănau într-un fel izbitor cu a lor, adică 
aveau aceeaşi cergă de cânepă pe deasupra acoperind 
ceva. Dar, deodată, Moromete le văzu şi trase de hăţuri. 

— O, hooo!... exclamă cu tot pieptul, mai lung şi mai tare 
decât era nevoie şi, deşi caii se opriseră, mai adăuga încă: 
Ho! Ho! Se răsuci apoi cu tot trupul şi strigă în urmă: „Bă, 
rumânilor!” 

— Ce este, măi tăticule? 

— la opriţi niţel. 

Era un şir întreg de căruţe şi se opriră uimiţi la auzul 
acelui glas încordat care voia parcă să le dezvăluie o taină. 
— De unde veniţi, mă, voi? fură întrebaţi cu acelaşi glas. 

— De la Piteşti, tăticule, răspunseră câţiva deodată. 

— Cu ce sunteţi? 

— Cu grâu. 

— Şi unde vă duceţi? 

— Acasă. 

— De ce? 

— E grâu mult. 

— Ei, şi? 

— Nu cumpără nimeni. 


Aici întrebările se opriră. Se scurseră câteva clipe şi se 
auzi nesfârşită şi uriaşă tăcerea câmpiei, apoi sforăi un cal, 
îşi aduseră aminte de ei înşişi, şi cei cu şirul de care 
îndemnară vitele să pornească. 

— Ce-i facem, Niculae? 

— La Piteşti, tăticule! porunci şi se rugă Niculae şi glasul 
său, arzând ca o flacără, îl răsuci repede pe om cu faţa 
înainte. 

Merseră toată noaptea şi dormiră cu rândul. Când căruţa 
ajungea la o răspântie de şosele şi se întâmpla ca tatăl să 
doarmă, Niculae îl deştepta să-i arate drumul şi tatăl 
spunea: drept înainte, sau hart caii, sau hăţ. Mergeau din 
ce în ce mai greu, erau din ce în ce mai numeroase dealuri 
şi văi şi de la miezul nopţii Moromete nu mai dormi. 

Dimineaţa, Niculae se deşteptă ud de rouă. Căruţa 
scârţâia pe o şosea necunoscută, cu pulbere puţină, albă ca 
sarea pisată, cu pietriş ascuns trosnind mărunt sub şinele 
roţilor. Moromete mergea pe jos şi ceva din înfăţişarea lui şi 
din felul cum mergea cu caii atrase băiatului luarea-aminte. 

— Tată, unde suntem? 

— Am trecut de Piteşti. 

— De ce? 

— N-avem loc de căruţe. 

— Şi unde mergem? 

— La munte. 

— De ce nu m-ai sculat să văd şi eu Piteştiul? 

— Ai să-l vezi când ne întoarcem. Uite, zise tatăl mergând 
alături de roată şi dezvelind un colţ de cergă. Ia şi 
mănâncă. 

Lângă pâinea de acasă era un pacheţel cu ceva. Băiatul îl 
desfăcu, şi mirosul şuncii afumate făcu nările lui subţiri şi 
străvezii să palpite. Începu să mănânce. 

Înainte ca soarele să apună, muntele începu să-şi dea de 
veste apropierea, între sate, şoseaua era mai puţin umblată 
ca la şes. Din depărtare se făcea simțită răcoarea; privirea 
obosea, trecând de la un munte la alt munte, de la o râpă 


prăpăstioasă la un ascuţiş înalt, iar liniştea era aici mai 
aspră, mai lipsită de taine, ascuţea auzul şi înteţea bătăile 
inimii. Niculae băgă de seamă că tatăl său arată schimbat. 
În afară de faptul că tăcea, faţa lui se urâţise, fruntea parcă 
i se făcuse mai mică, nasul mai mare, părul tuns scurt se 
vedea de sub pălărie ca al unui străin... Niculae se simţi şi 
el străin în liniştea aceasta străjuită de munţi neprietenoşi. 
În curând însă îşi dădu seama de ce se schimbase tatăl său 
aşa: se întâlneau din când în când cu căruţe şi văzu cu ce 
ochi se uita tatăl său la ele. Erau căruţe de-ale lor, de la 
câmpie, se întorceau acasă goale. Veneau deci de la munte 
după ce vânduseră grâul. Niculae se uită din nou la tatăl 
său şi se sperie: niciodată până acum nu crezuse că el poate 
avea o privire atât de turbure şi de duşmănoasă. 

— Tată! şopti. 

— Ce vrei tu? 

Niculae simţi cum inima i se micşorează. 

— Ce vrei? repetă tatăl şi se uită înapoi şi privirea lui 
turbure îl zăpăci pe băiat. 

Trecură astfel ceasuri lungi. Abia într-un târziu Moromete 
înfăşură capătul hăţurilor de vârful loitrei, înfipse biciul în 
grâu şi-şi plecă fruntea. Ce se petrecea? îi ura pe cei care 
cutreieraseră înaintea lui aceste râpe, în căutarea de 
preţuri mai bune, ca şi când dacă aceştia vânduseră n-ar 
mai fi rămas loc şi pentru el. Ce însemna acest lucru? 

— Ce e, Niculae, tată? Te doare ceva? 

— Nu... 

Moromete se întoarse şi puse mâna pe piciorul slăbuţ al 
băiatului. Îl strânse uşurel şi se uită la faţa lui. Cum stătea 
aplecat spre genunchii băiatului, acesta îi văzu întâi 
mustăţile şi se ruşina că i se păruse mai înainte că tatăl său 
era urât. Tatăl său semăna uneori cu Ştefan cel Mare (fără 
pletele acestuia), iar alteori, când purta căciulă şi era 
supărat, aducea puţin cu Matei Basarab. 

— Atunci de ce mă chemaşi? 'Ţi-e foame? întrebă 
Moromete. 


— Nu... 

— Te-ai săturat de mers? 

— Nu! protestă Niculae. Tată, de ce nu întrebi pe unul din 
ăştia care au vândut?... 

Moromete îşi retrase mâna. Copiii pătrund în sufletul unui 
om repede şi necruţător. Abia auzind-l pe băiat îşi dădu 
seama Moromete că se ferise să intre în vorbă cu cei care 
vânduseră. Era furios pe ei, pe graba lor şi poate chiar pe 
norocul lor: dacă ei dăduseră grâul bine, luaseră caimacul 
şi acum poate că şi scăzuseră preţurile în urma lor. Opri 
căruţa unuia care se întorcea gol şi îl întrebă până unde s-a 
dus şi cu cât a dat grâul. Omul răspunse că a fost cam 
departe, dar a dat grâul bine. 

— Cu cât? 

— Cu şapte lei. 

— Ce înseamnă asta? întrebă Moromete. 

— Şapte lei peste Piteşti. 

Moromete întoarse capul înainte şi porni caii. Asta 
însemna bine la omul ăsta? Pentru şapte lei la dublu să baţi 
drumul prin creierii Carpaţilor? 

— Credeai că e mai mult? strigă omul din urmă. 

Moromete opri caii. 

— Păi eu aşa credeam... mărturisi el cu o dezamăgire 
naivă în glas. 

— N-au mocanii bani! explică celălalt. Iarna au ei mai mulţi 
bani. 

— Păi poate cineva să păstreze grâul până la iarnă, 
domnule? protestă Moromete către cel din urmă, ca şi când 
acela ar fi pretins contrariul şi din pricina asta se şi supără 
parcă brusc pe el şi-i întoarse spatele. 

În sfârşit, după două zile şi-o noapte, Niculae, 
recunoscând vechiul fel de a fi al tatălui său, behăi de 
bucurie ca un ied în aceste locuri necunoscute şi se agăţă 
şi-l trase fără nici o noimă pe tatăl său de flanelă. Moromete 
îndemnă caii şi râse pe sub mustață. 


— Auzişi ce zicea ăla?! îl luă apoi martor pe Niculae. Un 
creştin şi el! S-a dus la munte şi a dat grâul cu douăzeci şi 
şapte de lei dubla! 

— Tată, dacă mocanii nu fac grâu şi porumb, de unde auei 
bani? 

— Păi tu n-ai învăţat la geografie? Care sunt bogăţiile 
ţării? îl examină Moromete sever. Ia vezi, că dacă la examen 
nu ieşi bursier, n-am de unde da şapte mii de leipe an! 

Niculae întâi râse, dar apoi începu să-i turuie gura de 
localităţi unde se găsesc bogate zăcăminte de fier, aur, sare, 
aramă, var, aluminiu, cu industriile lor cu tot. 

— Oamenii ăştia de pe aici, îl întrerupse Moromete văzând 
că ştie, mai lucrează şi în păduri, fac şindrilă din brad, metri 
cubi de construcţie, obezi, fel de fel de putini şi butoaie, unii 
sunt zidari, alţii sunt ciobani, au livezi fac ţuică, fac drojdie, 
fac poame şi... ghici mai ce? Poşircă, mă, Niculae încheie 
Moromete cu dispreţ binevoitor şi Niculae îl trase iar de 
flanelă. 

Când soarele apuse, Moromete îi făcu băiatului o 
destăinuire: aveau să tragă şi să mâie chiar la femeia aceea 
despre care povestise el acum două ierni, când fusese la 
munte cu Tudor Bălosu. Îşi mai aducea aminte? 

Numai că Niculae fu cam dezamăgit de felul cum îi primi 
mocana. De bucuroasă era ea bucuroasă, aşa cum povestise 
tatăl său, dar lui nu i-a plăcut nici pâinea, nici ciorba de 
fasole şi nici mâncarea de prune pe care le-o puse ea pe 
masă. Pâinea era parcă făcută din uruială, fasolea n-avea 
nici un gust, iar prunele erau leşinate. Numai ţuica era 
bună. 

A doua zi vândură grâul în sat, iar pe la prânz, împăturind 
banii şi vârându-i la brâu, Moromete oftă cu tristeţe şi-i 
spuse băiatului: 

— Râdeam de ăla, Niculae, care a dat grâul cu douăzeci şi 
şapte dubla! Noi l-am dat cu douăzeci şi şase! 

Porniră îndărăt, iarăşi tăcuţi şi tatăl şi fiul. Erau însă 
împăcaţi şi Moromete ajunse chiar la concluzia că şase lei 


peste Piteşti e un preţ destul de bun. Ce puteau face? 

La Piteşti tatăl arătă băiatului oraşul şi îi arătă oborul de 
cereale. Niculae rămase buimăcit de mulţimea de oameni. 
Nu se vedea de la o margine la alta, iar înghesuiala 
căruţelor era de neînchipuit. Cum ele trebuiau să se mişte, 
unele să dea înapoi să iasă, altele să-şi facă loc să intre, 
roţile se atingeau, oiştile intrau una în alta, suşleţul uneia 
strivea capetele boilor din spate... Se auzeau îndemnuri 
mânioase, alteori cineva răcnea înjurând înspăimântător... 
Şi aceleaşi cergi de cânepă cenuşie, întinse peste căruţa 
plină sau pe fundul gol al căruţei zăcând stoarse. Căruţele 
cu boi erau cele mai liniştite. Fără ele îţi trecea prin cap că 
n-ar avea cine să împiedice o zăpăceală a cailor, o bătălie ca 
în cărţile de istorie, cu bice în loc de săbii şi cu înjurături în 
loc de strigăte războinice. 

Undeva în fund se vedeau magaziile şi rampele de 
descărcare. Agenţii caselor de comerţ treceau printre 
căruţe şi dădeau bonuri. Purtau pălării albe de paie şi 
pantaloni de asemenea albi. Treceau de la căruţă la căruţă, 
vârau adânc mâna sub cerga ţăranului, lăsau să li să scurgă 
grâul din palmă şi strigau: şaptesprezece lei; nouăsprezece 
cincizeci; douăzeci şi foarte rar douăzeci şi unu. Acesta era 
preţul grâului şi uneori, la câte o căruţă, nu strigau nimic şi 
nu dădeau nici un bon; asta însemna că grâul acela avea 
prea multe corpuri străine sau că bobul lui era prea sec. 

— Se scurge grâul rumânilor, Niculae, se varsă ca apa. De 
la treierat şi până la culesul porumbului tot aşa cum vezi... 
Se varsă sudoarea noastră, se strânge în magazii, Niculae... 

Moromete vruse să facă la obor un popas. Apucă însă 
hăţurile şi dădu cu biciul în cai; era mânios şi multă vreme 
se uită drept înaintea sa. Ai fi zis că se teme că uitându-se 
înapoi îşi va pierde stăpânirea de sine. 

În zilele următoare el încercă să mai glumească, să-i spună 
lui Cocoşilă că a făcut-o fiartă cu grâul („am dat, Cocoşilă, 
din şaptezeci de duble, treizeci şi cinci pe degeaba”, adică 
numai pe primele treizeci şi cinci a luat el cincizeci şi doi de 


lei pe dublă, cum plănuise, dar pe celelalte nu mai luase 
nimic... ), încercă să se amăgească spunându-şi că totuşi 
preţurile se vor urca, întârzie ceasuri întregi în poiana 
ferăriei lui locan şi toate acestea în speranţa că doar-doar 
va veni cineva sau se va auzi de undeva că se va întâmpla 
un lucru, o mişcare undeva, sau nu ştie ce răsturnare, nu se 
ştie ce lege, care dacă n-ar schimba cu totul situaţia, în 
orice caz s-o ţină pe loc, să stea pe loc banca, să nu se mişte 
fonciirea, să nu plătească nimic pentru şcoala lui Niculae şi 
numai negustorii să nu stea pe loc, numai pentru ei să 
treacă timpul şi să-i silească în felul acesta să urce 
preţurile. 

Timpul trecea însă pentru toată lumea şi Niculae îi dădu 
primul de veste că peste trei zile trebuie să plece la 
Câmpulung pentru examenul de admitere. 

Se duse cu Niculae. 

Fiindcă tot pleca la munte - Câmpulungul era un oraş de 
munte - mai încarcă o căruţă de grâu şi o vându pe drum cu 
acelaşi preţ. 

Îi mai rămânea astfel în pod jumătate din grâu. Erau totuşi 
în picioare jumătate din speranţe. Fetele se împăcaseră cu 
gândul de a nu mai pretinde ceva din munca lor (aveau să 
aibă în schimb partea de pământ a lui Niculae şi nu era 
puţin să te măriţi în loc de două pogoane, cu trei), iar 
Paraschiv şi Nilă se arătau şi ei parcă mai înţelegători (nu 
spuseseră nimic că se cheltuiau bani cu fratele lor vitreg), 
încât speranţele din pod, aşa înjumătăţite cum erau, dacă 
erau amânate până când preţul grâului avea să se ridice, 
puteau să se împlinească. 

Chapter 17 


Astfel că datoriile trebuiau amânate şi ele; toate datoriile, 
fiindcă niciuna nu putea fi plătită! 

Paraschiv, care fusese de faţă când tatăl său spusese acest 
lucru, îndată după plecarea lui, îndată chiar după ce căruţa 


se îndepărtă de casă cu Niculae în ea, se adresă Titei 
rânjind: 

— Din gură e lesne să amâi, şi e lesne să-l sui pe Niculae în 
căruţă şi să-l duci la şcoală, dar ce-o să te faci când o veni 
colea banca şi fonciirea să dai! Aşa, din gură, pot să zic şi 
eu: am zece mii de lei! Dar îi am? 

Paraschiv stătea pe prag în locul unde stătea de obicei 
tatăl său. Fără Moromete, tinda arăta acum parcă goală; 
nu-i stătea deloc bine lui Paraschiv acolo pe prag. Fiindcă 
Tita nu răspunse, iar mama intră în odaie ca şi când n-ar fi 
auzit, Paraschiv continuă cu ideea lui, deosebirea dintre a 
spune din gură şi a avea. 

— E cel mai lesne! reflectă el. Nu aşa, mă, Nilă? îl luă el 
martor pe frate-său. Vine colo iarna şi n-ai dulamă pe tine şi 
trebuie să ieşi să dai caii la apă. Zici din gură: „la dă, bă, 
dulama să mă îmbrac!” Dar ai dulamă?! 

Mamei i se păru că este iarăşi vorba de fusta ei pe care şi- 
o făcuse anul trecut din lâna oilor şi nu rabdă să nu 
răspundă: 

— Ca să ai dulamă trebuie să torci, zise ea din odaie. Pune 
mâna pe fus şi toarce! 

— Ştiu eu că ţi-ar place, dar n-ai găsit prostul ăla, 
răspunse Paraschiv fără respect. V-aţi apucat să-l faceţi pe 
ăla micu boier, dar să vedem ce-o să faceţi când o veni colea 
fonciirea şi banca? 

— Abia aşteptaşi să plece tat' tu, dar crezi tu că nu se 
întoarce? zise mama de după uşă cu un glas neliniştit. 
Fonciirea şi banca să le plătiţi voi, că de aia i-a dat drumul 
lui Achim la Bucureşti. Ce te mai arde şi pe tine să te faci 
boier! Ce te-ai mai face, dacă ai avea cu ce! le vede 
Dumnezeu că-l duşmăneşti pe ăla micu fiindcă învaţă carte. 
Pe tine nu te-am dat la şcoală? De ce n-ai învăţat? 

— O sută de inşi cu carte şi nu mă dau pe ei! răspunse 
Paraschiv cu trufie. 

— Vezi-ţi de deşteptăciunea ta, lasă-ne pe noi! mai spuse 
mama şi se închină la icoană. Abia termină însă crucile şi 


continuă: Banca să faceţi ce ştiţi, fiindcă voi aţi fost âia care 
nu mai puteaţi cu gurile căscate după bani. 

— Dar lâna de la oi a fost bună! Ehei! ameninţă Paraschiv 
cu glas acoperit, vrând pe de o parte să spună că iată cine a 
trăit şi trăieşte bine de pe urma băncii, dar lasă că de-aici 
înainte o să curme el acest trai. 

— Ce-ai să faci? îl sfida mama ieşind în tindă şi apoi pe 
prispă. Uite colo lână, nişte velinţe şi nişte pături, ia-le şi 
satură-te cu ele! Altceva mai ai ce să mai iai? 

Şi se dădu jos de pe prispă şi porni spre grădină să nu-l 
mai audă. Ce ciudat lucru! Cât fusese tatăl aici, nu scosese 
un cuvânt şi iată-l acum ce ieşea din el! Ce-a vrut să spună 
cu banca şi fonciirea? El vorbea ca şi când n-ar fi avut nici o 
legătură cu aceste datorii şi ameninţa fără ruşine. De unde 
răbufnirea asta? Achim fusese lăsat să se ducă la Bucureşti; 
ce mai vroia? Il se spusese doar limpede că cheltuiala cu 
Niculae era din dreptul fetelor, din munca lor. Scăpată de 
grija lui Niculae, mama simţi acum că vechile ei temeri n-au 
părăsit-o deloc. Îşi spunea iarăşi că de-ar fi să rămână 
singură cu copiii vitregi, n-ar avea nici o scăpare, ar arunca- 
o pe drumuri chiar a doua zi. 

Mama avea două vieţi şi, adesea, cea din timpul nopţii era 
neliniştitoare. Cu ochii deschişi, nimic nu i se părea greu de 
îndurat, ar fi putut răbda chiar şi izgonirea din casă. 
Noaptea însă, în vis, faptele ei şi ale altora începeau din nou 
să trăiască şi în această a doua viaţă puterea ei de a 
înţelege şi a îndura se prăbuşea sau se înălța fără voinţa ei. 
Trecuseră ani îndelungaţi şi nu izbutise să afle decât foarte 
puţin din taina acestei vieţi. 

Adevărul unei bucurii sau liniştea unui gând curat erau 
deseori puse la îndoială în timpul nopţii, iar alteori îndoiala 
şi apăsarea din timpul zilei erau străluminate în somn de 
bucurii mari. 

De câte ori avea ceva cu Paraschiv, chiar şi numai în gând, 
Catrina Moromete îl visa apoi toată noaptea, şi astăzi îşi 
aduse aminte de acest lucru abia după ce se certă. Era însă 


prea târziu să mai dreagă ceva, gândul rău îl avusese, nu se 
înşela faţă de ea însuşi, şi de frică se hotări să se culce 
târziu şi să se culce ostenită, poate că va trece noaptea fără 
să i se turbure sufletul. 

Se apucă şi cără nenumărate căldări de apă, sapă şi udă 
straturile de zarzavaturi şi grădiniţa cu flori, făcu singură 
de mâncare şi tocă tot singură ierburi pentru păsări. Puse 
apoi mâna pe lopată şi curăţă coteţul de păsări, râni la 
porc... 

Paraschiv stătea pe prispă şi juca tabinet cu Nilă, dar ea 
nu-i vedea pe niciunul şi nici la ea nu se gândea. Uitase de 
sine şi de toţi. Dădea mişcărilor ei acea distanţă dintre ea şi 
lucruri în care trupul, dăruindu-se întreg mişcărilor pe care 
le făcea, ferea sufletul de urmările rele ale acestor mişcări 
cum ar fi fost gândul că munca este istovitoare sau 
murdară, nemeritată sau nepotrivită. Din pricina asta Nilă, 
de obicei mai atent, nu băgă nici el de seamă că mama 
umbla cu lopata în mână, un lucru faţă de care şi un străin 
s-ar fi simţit ruşinat; juca tabinet şi pierdea mereu şi 
fruntea îi era încreţită în sus, a uimire şi nedumerire că 
fratelui său îi veneau cărţile în aşa fel încât lua de jos tot ce 
dădea el. 

Terminând şi cu coteţele, Catrina trecu în spatele casei şi 
începu să curețe cu o săpăligă scaieţii care creşteau pe 
lângă gardul dinspre curtea lui Bălosu; Ostenise şi într-o 
vreme rămase nemişcată, cu palmele pe coada săpăligii. Îşi 
apleacă urechea minţii asupra stării ei lăuntrice, dar nu 
putu să-şi dea seama dacă sufletul i s-a liniştit. Se uita în 
zare fără să vadă, trudită şi mâhnită. Cerul era larg şi 
lumea fără margini, dar viaţa omului se învârtea înăuntrul 
unei curţi ca într-o închisoare. Adânc şi luminos era cerul, 
dar aici jos era o casă împrejmuită cu gard şi sufletul 
omului se chinuia aci, întunecat şi orb. „lisuse Cristoase, se 
rugă mama, luminează sufletul lui Paraschiv şi luminează-l 
şi pe-al meu.” 


Văzând-o aşa nemişcată, Aristiţa Bălosu se apropie încet 
de gard. 

— Ai ostenit, Catrino! şopti ea. Eu zic că ai cărat mai mult 
de douăzeci de câldări de apă. 

Catrina tresări. 

— Ce să fac?! Omul e dator să muncească! spuse ea. Mai 
rău o fi când n-oi mai putea. Parcă nu auzii azi maşina, 
schimbă apoi vorba după câteva clipe de tăcere, nu mai ai 
ce coase? 

Aristiţa oftă: 

— Spun şi eu... să nu m-audă Tudor... Mi s-a urât, Catrino! 
Uite-l, mai adineauri a venit de la ocol... N-aş fi crezut, 
Catrino, să ajungem în judecăţi părinţi cu copii. 

— A! se sperie mama. Ce judecăţi? 

— Uite cu Polina! S-a măritat contra lui tat-său, tat-său nu 
vrea să-i dea pământ, s-au bătut cu al lui Birică... acuma, 
am ajuns să ne judecăm! Azi a fost proces! S-a amânat, 
continuă Aristiţa văzând uimirea vecinei. Noroc de 
judecător, cică ar fi unul bun care nu prea ia în seamă 
advocaţii, „Împăcaţi-vă, zice, vă dau termen”. Tat-său a sărit 
în sus, că nu vrea să se împace, şi Polina... Aristiţa făcu un 
gest şi oftă. Cică ar fi strigat acolo la alde tat-său: „Lasă că 
ai să te împeci tu, te fac eu să te împeci”. Şi Victor mai rău 
ca tat-său: „Câtă viaţă oi avea, zice, cu mine n-ai să te 
împeci, Polino”. Fratele îi spune sorii! exclamă Aristiţa 
îngrozită. Nu ştiu ce să mai fac cu ei! Văz că tu, Catrino, te 
mai duci la biserică, dar eu degeaba mă duc... „La alţii mai 
rău ca la noi”, îşi spuse Catrina, dar seara, când se culcă, 
simţi că truda din timpul zilei tot nu-i alungase neliniştea 
pricinuită de cearta cu Paraschiv şi îl visă numaidecât ce 
adormi. Se făcea că Paraschiv stătea în mijlocul bătăturii şi 
strângea de gât o purcea albă; o ţinea cu picioarele în sus şi 
o sugruma; purceaua ţipa ascuţit şi faţa ei cu rât alb şi cu 
ochii roşcaţi se schimba şi ba era purcea, ba era Ilinca... Se 
auzeau ţipete: „Mamă, mamă!” 

— Mamă! 


Catrina sări în sus înfricoşată. Era chiar Ilinca la căpătâiul 
ei şi în clipa următoare auzi ţipete undeva în noapte, parcă 
la spatele casei. 

— Ce este? 

— Arde casa lui Bălosu. 

— Săriţi! strigă mama, uitând într-o clipă de visul ei urât. 

Alergă în tindă după căldarea cu apă şi pieri pe după 
spatele casei. Paraschiv şi Nilă săriră şi ei. Casa lui Bălosu 
ardea dintr-un colţ cu o vâlvătaie care clătina rar şi liniştit 
întunericul nopţii; dacă ar fi fost vânt, s-ar fi întins 
numaidecât peste tot acoperişul. Dar şi aşa, în liniştea 
aceasta neagră, flacăra roşie amintea parcă iadul cum 
trosnea şi făcea să urce şi să coboare asupra ei grămezi 
uriaşe de întuneric. 

— Săriţi, săriţi! ţipau femeile, deşi sărise să stingă focul 
aproape toată lumea din acea parte a satului. 

Câţiva bărbaţi îndrăzneţi se urcaseră pe acoperiş, foarte 
aproape de flacără şi aruncau una după alta găleţile cu apă 
care erau aduse în goană de la fântână. Nu era prea 
aproape fântâna şi primejdia era mare, încât ţipetele şi 
îndemnurile nu mai conteneau. Ţipau mai ales vecinii lui 
Bălosu, muierile care se temeau că focul s-ar putea întinde 
şi la ei. 'lemerea nu era fără noimă, cu toate că în aer nu se 
simţea nici o adiere, dar flacăra părea o fiinţă vie, un balaur 
ameninţător care printr-o voinţă duşmănoasă putea să-şi 
întindă limbile şi spre acoperişurile vecine. 

Nu trecu însă multă vreme şi se văzu că flacăra ardea 
acolo liniştită. 

Se aduseră scări şi în curând vâlvătaia începu să scadă. La 
întrebările oamenilor, Tudor Bălosu răspundea unul şi 
acelaşi lucru: nu ştia cum de i-a luat casa foc. Au scos 
cenuşa din vatră cu tăciuni în ea? Nu, cenuşa era scoasă 
dimineaţa şi nu la spatele casei, ci departe, în fundul 
grădinii, o duce muierea. Atunci, cum au ţâşnit scântei pe 
coş? Nu ştia nimic. Nu puteau ţâşni scântei tocmai spre 
colţul casei jos la tălpici; dacă ar fi ţâşnit de pe coş ar fi 


trebuit să ia foc acoperişul; şi acoperişul era de tablă şi cel 
mult la streaşină putea ajunge o scânteie; dar nu de la 
streaşină, ci de jos se aprinsese. Era limpede: cineva a dat 
foc casei. 

Muierile îşi făceau cruce, obosite şi speriate. Se duceau 
acasă întrebându-se în dreapta şi în stânga cine ar fi putut 
să dea foc. 

Singură în odaie - fetele şi Paraschiv şi Nilă dormeau tot 
afară - Catrina Moromete îngenunche în faţa icoanei şi 
începu să se roage. Ea bănuia cine a dat foc casei lui 
Bălosu. Îşi aminti de ceea ce îi spusese Aristiţa de după 
gard şi se gândi la Birică. 

De fapt, nu Birică, ci chiar Polina, cu mâna ei, pusese focul; 
venise pe întuneric cu o sticlă de gaz şi fugise apoi prin 
fundul grădinii. Dăduse foc numai la un colţ. Tatăl şi fratele 
ei nu erau proşti să nu înţeleagă că dacă nu sting procesul 
contra bărbatului ei, le va aprinde toată casa. Lupta nu se 
mai dădea cu martori, ziua în amiaza mare, cum se 
întâmplase până acum, ci pe ascuns, noaptea pe întuneric şi 
cu o îndârjire mai mare şi mai primejdioasă ca înainte. 

„Lisuse Cristoase, se rugase mama în genunchi, ne-ai 
apărat până acum, apără-ne şi de aici înainte. O fi el 
Paraschiv rău şi întunecat la suflet, dar gânduri de astea, 
Mântuitorule, ştiu că nu l-ai lăsat să aibă.” 

Chapter 18 


Când peste câteva zile Moromete se întoarse de la 
Câmpulung - Niculae era de-a dreptul fericit, reuşise la 
examenul de admitere printre primii din câteva sute de 
candidaţi - mama nu socoti că mai trebuie să-i mai spună şi 
bărbatului ei de răbufnirea lui Paraschiv. O stăpânea încă 
gândul acela că faţă de alţii, faţă de ai lui Bălosu de pildă, 
feciorul vitreg nu era chiar atât de înfricoşător cum i se 
păruse ei. Visele sunt vise, uneori visezi râu şi nu se 
întâmplă nimic; visul rău e gândul care n-ai scăpat de el, 


care ţi se cuibăreşte în suflet şi e numai al tău, venit din 
păcatele tale. 

Catrina gândea astfel şi din pricină că Paraschiv se purta 
parcă mai bine cu ea, el arăta ca şi când s-ar fi temut ca 
mama vitregă să nu-l spună şi Catrina gândea că dacă lui 
Paraschiv îi e frică de tatăl lui, atunci nici ea n-are de ce să 
fie îngrijorată. 

Ea nu se înşela, dar n-avea de unde şti că teama lui 
Paraschiv era de altă natură; el făcuse o prostie lăsând săi 
se simtă o parte din gânduri şi se temea că dacă mama 
vitregă vorbeşte, tatăl ar putea deveni bănuitor. În aceste 
zile el se arătă mai vorbăreţ şi mai vesel şi se interesă chiar 
de examenul lui Niculae, întrebându-l de câteva ori cu 
bunăvoință: 

— Ei, şi acuma când te duci la şcoală, Niculae? 

— Peste două săptămâni, răspundea Niculae şi mama 
auzea şi îşi spune că, deci, făcea bine tăcând. 

În duminica următoare, însă, dimineaţă, intră în curte 
Jupuitu. Nu era „nimeni” acasă, adică tatăl era pe la 
oameni. Dar agentul de urmărire se aşeză pe prispă şi 
porunci scurt: 

— Să vie imediat aici! 

Moromete nu era departe, era la Dumitru lui Nae, pe 
marginea şanţului, şi veni repede acasă. 

— Moromete, îl întimpină Jupuitu, ridicându-se în picioare, 
plăteşte fonciirea. 

— Păi n-am plătit-o?! exclamă Moromete plin de uimire şi 
se opri la distanţă, cu mâinile în şolduri. 

Dar agentul, posomorât, nu mai stătu ca înainte la 
discuţie. Moromete vroia să spună că dacă a plătit acum 
trei luni jumătate din ea, însemna că a plătit-o toată; 
începea iar comedia şi agentul se săturase. 

— Dacă peste două ceasuri nu vii imediat la primărie să 
plăteşti, mă întorc cu şeful de post şi-ţi iau vita din grajd, 
spuse el. Bună-ziua! 


Moromete, ca de obicei, nu se sperie de această 
ameninţare. E drept că niciodată nu se arătase Jupuitu atât 
de categoric, dar poate că îl lua şi pe el la rost perceptorul 
şi înţelese că trebuie să se ducă iar pe la primărie şi să facă 
ce-o face să amâie plata până mai încolo... Trebuia să 
vorbească cu perceptorul, numai acesta putea să-l amâie. 

Plecă liniştit la primărie. Nu se putea, doar nu erau 
nebuni; la iarnă preţul grâului avea să se ridice de două ori 
cât acum, avea să vândă şi să plătească atunci, era limpede 
ca lumina zilei, doar n-o să-l silească să piardă jumătate din 
grâul pe care îl mai avea. Pierduse pentru Niculae fiindcă n- 
avusese altă scăpare, dar în chestiunea asta plătise 
totdeauna când îi venise mai bine. 

— A! Ce faci, Moromete, bine că te văd! exclamă primarul 
din biroul său, care avea geamul deschis spre şosea. Se 
apropie de geam şi îl chemă pe Moromete înăuntru: hai că 
am ceva de vorbit cu dumneata! 

Moromete intră, dar primarul rămase în picioare: nu-i 
întinse mâna lui Moromete şi nici nu-i spuse să stea pe 
scaun. 

— Am avut de două ori întrunire la bancă, spuse el. 
Credeam că ai să vii cu Cocogşilă şi cu Dumitru lui Nae, dar 
nu te-am văzut. 

Moromete nu-i răspunse imediat şi Aristide îi întoarse 
spatele şi se duse la fereastră. Avea neplăceri. 

Întâmplarea cu Ţugurlan se răspândise în tot satul şi de 
teamă să nu se repete şi cu alţii, trebuise să-i poruncească 
lui Tache să se poarte cu grijă cu oamenii. Nu izbutise nici 
şeful de post, care negase că i s-ar fi luat arma în ziua aceea 
şi legiunea de jandarmi n-avusese ce să-i facă. Apoi, ce se 
întâmpla acum, de ce nu mai veneau oamenii la întruniri? 
Nu înţelegea, nu credea că din pricina scandalului de la 
moară cu '[ugurlan. Ţugurlan nu plăcea la nimeni, era un 
om pe care îl înjurau mulţi, iar cei care nu-l înjurau puţin le 
păsa de el. Nu asta era pricina. Cu o săptămână în urmă 
avusese loc o întrunire a ţărăniştilor cu Crâşmac şi nici la ei 


nu veniseră cine ştie ce partizani. Situaţia politică era 
turbure, circulau zvonuri ciudate despre legionari şi despre 
faptul că partidele aveau să fie desfiinţate. Pretorul îi 
informase că legionarii aveau să se prezinte şi ei în alegeri 
şi că, spre deosebire de alte daţi, nu-i mai împiedica nimeni 
să facă propagandă. Aristide, care găsise într-o zi o broşură 
legionară printre cărţile feciorului său Tache şi citind-o se 
îngrijorase, îl întrebase pe pretor ce fel de program aveau 
legionarii şi pretorul îi spusese că nici el nu înţelegea nimic, 
dar că din moment ce era vorba de acei oameni care îl 
împuşcaseră pe Duca şi care umblau mereu cu pistoalele la 
ei, nici nu mai era nevoie să înţelegi. Toate acestea erau 
însă numai zvonuri: Aristide nu vedea cum ar putea partidul 
liberal să lase puterea din mână, să se lase adică desfiinţat 
de către rege... Dar atunci de ce se zvonea? Dacă partidul 
liberal cădea, cădea şi el, Aristide. Cine l-ar mai fi ales? 

— Ai? De ce zici că n-aţi venit la întrunire? 

Şi se întoarse de la geam şi de astă dată se aşeză pe biroul 
său. 

— Adică cum, se miră Moromete, veniră alegerile şi nu ne 
văzuşi pe noi votând?! 

— Da, dar de ce n-aţi venit la întrunire?! Era foarte 
important să veniţi la întrunire, să vă vadă lumea pe toţi, pe 
dumnatea, pe Cocoşilă, pe Dumitru lui Nae... În fine, ce mai 
faci? Ai vândut grâul? 

Privirea lui Moromete se lărgi. 

— Ce te uiţi aşa la mine?! zise Aristide fără chef. Ştii de ce 
te întreb. 

— Păi tocmai asta bag şi eu de seamă, doar nu ţi-o fi venit 
în gând să-mi ceri banii ăia, se îndoi Moromete. 

— Ba chiar mi-a venit, zise Aristide tăios. Nu pot să vând 
grâul la preţul ăsta şi îmi trebuiesc bani. 

— Păi nici eu nu pot să vând, zise Moromete deodată 
întunecat şi hotărât. Cum o să vând?! 

— Asta nu mă priveşte! replică primarul ridicând puţin 
glasul. 


Era neprietenos şi se vedea că n-are de gând să ierte un 
om care nu-şi ţinuse promisiunile faţă de el. Îl împrumutase 
cu bani, dându-i clar de înţeles că, la rândul său, Moromete 
să redevină ceea ce fusese odinioară, omul său în politică. 
Moromete primise bani, dar nu vrusese să vină la întrunire. 

— Nu mă priveşte şi nici nu vreau să am discuţie. Eu nu 
împrumut la nimeni; te-am împrumutat pe dumneata din 
prietenie dar acum am nevoie de bani! 

— Domnule... 

— Moromete! îl întrerupse primarul şi îl fixă cu o privire 
cenuşie. Nu mă face să-ţi spun încă o dată că în trei-patru 
zile trebuie să vii să-mi dai banii. Bagă de seamă! îl 
ameninţă. 

Moromete avu un gest fulgerător de a vâri mâna la brâu şi 
de a arunca îndată banii, dar mâna îi rămase încleştată 
acolo! Întâi că nu avea toţi banii, avea doar trei mii de lei, şi 
apoi din aceşti trei mii de lei două îi trebuiau pentru 
Niculae. Îşi plecă fruntea, se întoarse şi ieşi fără să dea 
bună-ziua. Pe coridor se clătină o clipă, dar îşi reveni. Îşi 
ridică fruntea şi se îndreptă spre uşa pe care scria 
perceptor. 

Când intră, perceptorul îşi ridică privirea din hârtii şi se 
uită ţintă la el. Se uită doar câteva clipe; aşa cum arăta, cu 
mustăţile mari şi blajine, părea un om cumsecade care va 
asculta cu bunăvoință şi înţelegere ceea ce i se va spune; 
dar deodată el izbucni: 

— Ce e, bă, ce cauţi aici, de ce nu-ţi plăteşti impozitele? 
Ce, bă, vreai să ţi le plătesc eu din buzunar?! 

Şi se mai uită odată furios şi apoi, pufnind, puse mâna pe 
toc şi îşi văzu de scris. 

Moromete, după ce rămase o clipă locului, se urni spre 
biroul perceptorului şi se aşeză pe un scaun în faţa lui. 

— Dom'le Lisandre, zise el reflectând, de ce oi fi zicând 
dumneata că trebuie să strigi aşa la mine? Crezi că sunt 
surd? 


Perceptorul nu zise nimic. Tocmai termina, semna şi 
ştampila o hârtie şi arăta ca şi când n-ar fi fost nimeni în 
birou. Trase un dosar dintr-un raft şi vâri acolo copia hârtiei 
pe care o ştampilase. 

— Vasile! urlă el apoi spre o uşă închisă. Adu nişte apă, 
Vasile... şi îl înjură pe Vasile de născătoarea mamei lui. Ce 
vreai, bă? se adresă apoi lui Moromete. Nu pot să te amân. 
Lasă-mă în pace că am treabă. 

Moromete însă începu să-i explice că era cu neputinţă să 
vândă acum grâul şi că dacă îl amână cu vreo trei luni... 

— Nici două zile, nici două ceasuri, izbucni perceptorul 
după ce bău cu sete apa pe care i-o adusese Vasile. Veniţi 
aici la mine, urlă el, parcă eu aş fi statul, să vă scutesc de 
impozite! Statului trebuie să-i plăteşti, nu mie şi nu mai 
veniţi voi la mine de pomană! Du-te acasă şi vinde şi 
plăteşte că n-am ce să-ţi fac. 

— Nu pot să plătesc, ce-ai să-mi faci?! se supără brusc 
Moromete. 

— Bă! îţi iau vita din bătătură! 

— Cu ce drept? 

— Trebuie să plăteşti! 

— Nu se plătesc impozitele acuma! Statul nu-ţi cere 
dumitale să-mi pui acuma sula în coaste, când eu n-am de 
unde să dau. Aşteaptă până la iarnă, că statul are destui 
bani, nu ca mine care... 

— Te-am amânat cât am putut, Ilie, spuse perceptorul 
deodată cu alt glas, ca între ţărani. Anu ăsta Finanţele e 
mai al dracului ca oricând, ascultă-mă pe mine. Nimic, nici o 
săptămână! Azi-mâine trebuie să plăteşti. Scurt. 

Moromete se ridică şi plecă. Nu se putea, nu-i venea să 
creadă. Pe drum însă se nelinişti şi se întoarse îndărăt, dar 
nu la perceptor, ci la secretarul primăriei. Era adevărat că 
trebuia să plătească neapărat acuma? Cum adică, nu se 
putea să-l amâne cu vreo două-trei luni? Ce însemna funia 
asta cu care perceptorul vroia să-l strângă de gât tocmai 
acuma când grâul... 


— E cam groasă, nea [lie, mi se pare că nu se poate, îi 
explică secretarul. Dacă vrei, mă duc eu să vorbesc cu el, 
dar nu ştiu dacă... Stai aici, să vedem, că mie o să-mi spună. 

Secretarul intră în biroul perceptorului şi se apleacă la 
urechea acestuia: 

— Domn” perceptor, mai amânaţi-l pe Moromete până 
după culesul porumbului. Vă rog eu! 

Mustăţile mari ale perceptorului tresăriră. Se întrerupse 
din scris şi-şi aţinti privirea asupra tânărului. Deodată urlă: 
— Du-te, mă, dracului, Oprescule, fir-ai al dracului să fii! 
leşi afară! Uite ici circulara 400 020. Ia şi citeşte... pe mă-ta 

de secretar! 

Secretarul însă nu se sinchisea de toate aceste înjurături; 
rămase serios ca şi când ele nici n-ar fi fost pronunţate. 

— Dom” perceptor, vă rog eu! insistă el. 

Perceptorul mormăi, cu fruntea în hârtii: 

— Bine-bine! Vezi să nu te pomeneşti cu călimara asta în 
cap. Şi după ce mormăi astfel, deodată îşi ieşi iar din 
pepeni: Du-te, mă, dracului... pe mă-ta, Oprescule! 

— Dom” perceptor, vă rog eu! zâmbi de astă dată 
secretarul. 

Perceptorul răspunse atunci prieteneşte, cu un glas 
binevoitor, ca între funcţionarii primăriei care îşi cunosc 
bine afacerile, se acoperă între ei şi se servesc unii pe alţii. 

— Nu se poate, mă, Oprescule. Zău nu se poate. Uite ici 
ordinul 400 020! 

— Dă-l dracului de ordin, dom” perceptor, dacă vreţi 
dumneavoastră! 

Perceptorul sări în picioare cu ochii holbaţi; mustăţile îi 
tresăreau cu nervozitate: 

— Bă, fire-al dracului, nu mă scoate din sărite! 

Perceptorul l-ar fi amânat direct pe Moromete, fără 
intervenţia secretarului, deoarece Moromete era unul din 
acei oameni care trebuiau consideraţi. Dacă unul ca 
Moromete nu-l vorbea de rău pe perceptor, acesta putea să- 
şi vadă tihnit de treburile lui perceptoriale, care dacă ar fi 


fost cercetate de cineva, multe pensii neplătite, sau 
impozite plătite de două ori, sau impozabili omişi din roluri, 
ar fi ieşit la iveală. Perceptorul făcuse însă destul pentru de- 
alde Moromete, îi amânase şi-i păsuise cât se putuse de 
mult, dar în ultima vreme sumele lor se îngroşaseră şi 
trebuia neapărat să-i execute. 

Chapter 19 


Întorcându-se acasă, Moromete se pomeni cuprins de 
mânie împotriva lui Achim. Faptul că acesta nu trimisese 
până acum nici un leu nu i se mai părea deloc firesc. Preţul 
grâului răsturnase toate socotelile şi ideea că banii câştigaţi 
de Achim li se cuvin lui Paraschiv, Nilă şi acestuia, nu numai 
că nu mai era bună, dar comparată cu ameninţarea care se 
ivise fără veste asupra familiei i se părea acum lui 
Moromete nesăbuită. Achim stătea acolo cu mii de lei în 
buzunar, iar aici tatăl era silit să-şi plece fruntea în faţa 
trufaşului Aristide. Pentru ce? Pentru că Achim chefuia în 
cârciumi cu muierile? 

Nici nu ajunse bine la poartă şi Moromete strigă: 

— Paraschive, Nilă! 

Paraschiv nu se arată îndată şi atunci Moromete strigă din 
nou, de astă dată cu o voce mai joasă, mai turbure: 

— Paraschive, Nilă! 

— Ce e, bă? răspunse Paraschiv apărând din fânar, unde 
dormea (noaptea fusese la fete). Ce-ai cu mine? era cam 
supărat că îi strica somnul. Ce strigi aşa? 

— Bă, zise Moromete cu aceeaşi voce joasă, apropiindu-se 
cu paşi măsuraţi şi ameninţători de fânar, ce e cu Achim de 
nu trimite nici un leu? Ce face el acolo la Bucureşti de nu 
trimite nimic? 

Luat fără veste, Paraschiv înlemni acolo sus şi în prima 
clipă nu fu în stare să scoată nici un cuvânt. 

— Mă, tu auzi? 

— Aud. 

— De ce nu trimete? 


— Cum nu trimete?! făcu Paraschiv buimac. 

— Mă, tu eşti nebun? exclamă Moromete uluit şi Paraschiv 
îşi veni în fire. Înţelese din glasul tatălui că nu e nici o 
primejdie, că tatăl său era doar mânios, dar nu avea nici o 
bănuială. 

— De ce să fiu nebun? zise el coborând încet din fânar. N-a 
fost vorba că când se întoarce o să aducă patru mii de lei?! 

— Că când, o să se întoarcă mâncând, strigă Moromete. 
Aşa a fost vorba, dar vorba asta am spus-o eu! Eltrebuia să 
trimeată banii care a zis că-i trimete. 

— Care bani a zis că-i trimete? 

— Ăia care se lăuda! Ptiu! făcu Moromete spre pământ, 
detunând aerul cu glasul şi în aceeaşi clipă îi întoarse 
feciorului spatele şi porni spre poarta de la drum ca şi când 
l-ar fi chemat cineva. Acolo se opri şi aşteptă să se 
liniştească. Simţea că e nedrept, că la urma-urmei Achim n- 
avea de unde să ştie că preţul grâului a răsturnat toate 
socotelile şi că între timp se ivise Niculae cu şcoala lui. 

— Ce adresă are Achim la Bucureşti? 

— Adresa lui Achim la Bucureşti? întrebă Paraschiv, pălind. 
Nu ştiu, răspunse el, deşi ştia. Dar îşi dădu seama că nu 
foloseşte la nimic spunând că nu ştie, tatăl său va întreba la 
al lui Cătănoiu şi va afla. Mi se pare că suburbana 
Colentina, şovăi el, strada Nufărului. Mă duc s-o întreb pe 
muierea lui Cătănoiu. Dar de ce? 

— Tu de ce crezi? zise Moromete cu dispreţ. 

— Să trimeată bani? 

— Nu, să trimeată oase. Să se ducă la Chitila, să-şi pună 
vreo două de gât şi să vă trimeată şi vouă să vă plimbaţi cu 
ele prin sat, de deştepţi ce sunteţi! 

Moromete intră în casă. Mama era la biserică, fetele nu se 
ştie pe unde, numai Niculae stătea în pat şi citea absorbit, 
nu-l auzi pe tatăl său intrând. 

— "Tu ce faci aici, Niculae? 

Niculae, întins pe burtă, cu călcâiele bălăgănind în aer, 
sări sus şi-i arătă tatălui o faţă speriată de întrebare, dar şi 


luminată de bucuria aceea a lui care nu-l mai părăsea. 

— Citesc, tăticule! se rugă el şi tatăl, posomorât, îşi luă 
ochii de la el, se întinse în pat şi îi porunci să se ducă în altă 
parte să citească. 

Nu credea că perceptorul va da curs amenințării cu 
sechestrul chiar aşa cum spusese, adică azi sau mâine, dar 
peste o săptămână sau două era limpede că acest lucru se 
va întâmpla. Ce era cu ei? Înnebuniseră? Ei (perceptorul şi 
cei cărora le varsă acesta banii) nu-şi dădeau seama că 
oamenii aşteaptă un preţ mai bun pe grâu şi că neavând 
altceva ce vinde nu puteau plăti? „Asta e o crimă! exclamă 
Moromete cu glas tare, negru la faţă, dar totuşi cu ceva din 
glasul şi înfăţişarea cu care citea la fierărie dezbaterile din 
parlament. E o crimă faţă de poporul ăsta, de ţara asta!” 
adăugă el îndâriit. 

— Moromete, ia ieşi, mă, până afară! strigă cineva din 
drum (era Cocoşilă). Mă, prostule, ieşi afară că ţi-ai uitat 
urma la poartă! 

Moromete tresări. Pentru întâia oară i se păru că Cocoşilă 
e necuvincios în limbuţia lui tâmpită, că mai glumeşte omul, 
dar nici aşa să strigi să te audă toată lumea. 

— Mă, n-auzi? Unde eşti, mă?! continuă Cocoşilă din drum. 
Nu mai aşteptă să i se răspundă, intră în curte şi se apropie 
de prispa casei. În dreptul ferestrei el ridică băţul şi bătu 
autoritar, gata să spargă geamul. Paţanghele, mă, prostule, 
scoal' că fată vaca! 

Moromete deschise fereastra. 

— Ce e, mă Cocoşilă? Ce baţi în geam? întrebă el, şi 
Cocoşilă încremeni cu băţul în mână. Ce strigi aşa? Dacă 
nu-ţi răspunde omul, pe tine nu te taie capul să-ţi vezi de 
treabă? 

Uluit, Cocoşilă îşi dădu vechimea lui de pălărie pe ceafă şi 
exclamă: 

— Ia te uită la ăsta! Ce e cu tine? 

Dar în clipa următoare uluiala îi pieri fără să mai aibă 
nevoie de răspuns. Ceea ce i se spusese era prea peste 


măsură ca să mai caute să dea cuvintelor şi alt înţeles pe 
lângă acela pe care îl aveau. 

— Bună-ziua! spuse el cu demnitate şi răceală şi se 
îndepărtă ţeapăn şi jignit fără să mai adauge ceva, dând de 
înţeles cu asta că dacă prietenia lor se va strica, vina o să 
fie a lui Moromete. 

Moromete închise geamul şi se lungi pe căpătâi cu faţa 
încordată. Nu simţea decât mânie şi plecarea lui Cocoşilă, 
aşa cum se petrecuse, deşi îl făcu îndată să-i pară rău, 
totuşi îl mai răcori: „Nici aşa să întreci măsura şi toată ziua 
bună-ziua, eşti prost, mănânci c... t! îşi spuse el în prada 
unei turburări negre. Mai gândeşte-te şi tu când scoţi vorba 
din gât! Avea dreptate Ţugurlan!... Nu se poate, n-am să 
plătesc! se împotrivi apoi ridicându-se în capul oaselor şi 
strângând pumnii. Să prind eu pe cineva că-mi calcă 
bătătura!” 

Ţâşni de pe pat şi ieşi afară trântind uşa. Se duse în 
grădină, rătăci pe lângă şira de paie, se întoarse îndărăt pe 
la spatele casei. Se aşeză pe tălpici, în locul unde se mai 
aşezase cu trei luni în urmă, dar zadarnic, nu mai găsi în el 
liniştea de atunci şi nu putu sta locului. 

În aceeaşi dimineaţă el dădu o telegramă lui Achim: 
„Trimite urgent toţi banii pe care îi ai”. Pe de altă parte, 
Paraschiv îşi dădea seama că a venit ziua hotărâtoare. 

Situaţia în care ajunsese familia îl convingea atât de mult 
că a avut totdeauna dreptate să lupte împotriva ei, încât fu 
ispitit să nu plece fără a avea cu tatăl şi cu mama vitregă o 
ciocnire răzbunătoare. Mai ales tatăl era vinovat, fiindcă el 
fusese acela care schimbase scopul împrumutului de la 
bancă, el făcuse din oi ceva care consuma şi se folosea în 
casă, iar din cai un prilej de a spune poveşti despre mocani. 
Fugind de acasă cu caii şi cu oile, Paraschiv gândea că nu 
face altceva decât să înlăture obstacolul care îl împiedica să 
fructifice împrumutul, adică să scape de familia 
consumatoare şi de tatăl nepriceput în afaceri, căruia pe 
deasupra îi mai venise şi ideea nesăbuită de a-l da pe 


Niculae la şcoală; dar răzbunarea? Familia nu pierdea prin 
fuga lor decât ceea ce nu avusese, adică oile şi caii 
cumpăraţi prin împrumut, dar cine trebuia să plătească 
pentru munca zadarnică pe care Paraschiv o făcuse ani de 
zile pentru ei? Paraschiv gândea că nu era destul ceea ce 
vroia să facă şi dacă mai întârzia să fugă era tocmai din 
pricină că chibzuia şi se sfătuia îndelung cu Guica în ce fel 
să-i lovească. 


Apoi, a cincea zi, mai devreme cu două luni decât anul 
trecut, Moromete primi din partea sucursalei judeţene a 
băncii Marmorosch-Blank înştiinţarea că are de restituit din 
împrumut lei 5 000, plus dobânda. În caz de nerestituire, 
banca atrăgea atenţia că se va folosi de formele legale 
pentru a intra în posesia banilor (era vorba de titlul de 
proprietate asupra pământului pe baza căruia banca 
acordase suma). 

— Ilie! şopti mama înspăimântată. Ce-i facem?! 

Era la prânz, se aflau toţi în tindă şi aşteptau masa. Hârtia 
o adusese poşta, o dată cu ziarul. Moromete nici măcar n-o 
citise, îşi aruncase ochii pe plic, văzuse titulatura băncii şi-l 
lăsase pe Niculae să-l deschidă. El răsfoia ziarul şi când 
mama puse întrebarea ei înspăimântată, se supără şi se 
răsti la ea: 

— Ce e, fa, ce vreai tu? Nu ştiai? Sau credeai că ăia au 
uitat? Se supără şi mai rău şi continuă: Credeai că au pus 
lacăt la bancă şi s-au dus la secere ca tine?! Se posomori, îşi 
vâri fruntea în ziar şi încheie: Uite colo caii în grajd şi oile... 
Ne ducem la obor, vindem şi gata socoteala! 

— Vezi, Niculae! exclamă mama cu disperare, neştiind ce 
spune. Uite câte îndurăm din pricina ta. 

— De ce din pricina lui? tresări Moromete cu nedumerire 
furioasă. Ţi-a luat minţile biserica aia, sau ce e cu tine? Taci 
că îl găsişi pe Niculae cu pricina, lovi-te-ar moartea cu popa 
în braţe! 


— Ho! se supără mama îndârjită şi ea. Am zis şi eu ca să 
ştie şi el ce greu ne. 

— De ce să ştie? Ce vină are el? 

— N-o fi având, dar ce-o să ne facem acuma fără lâna şi 
laptele cu care mai trăiam? O să curgă trenţele de pe noi şi- 
o să ajungem ca şofranul. 

Moromete se posomori, îşi vâra fruntea în ziar şi nu mai 
zise nimic. 

Nimeni nu putea să-şi închipuie câtă bucurie simţea 
Paraschiv auzind toate acestea. Ar fi vrut să fie de faţă când 
avea să-şi dea seama că oile şi caii nu mai erau ale lor. 
Atunci ar fi vrut să-l audă pe tată dacă îl mai ţineau curelele 
să-l facă pe Niculae boier. Paraschiv vedea limpede 
dezastrul şi nu numai că n-avea nici o remuşcare dar 
socotea că tot nu era destul. Ar fi vrut ca lotul de pământ al 
mamei vitrege să fie înjumătăţit, să nu se poată mărita Tita 
şi Ilinca decât cu câte un pogon, iar Niculae, căruia îi 
intrase în cap să ajungă boier pe spinarea altora, să rămână 
aci şi să muncească. În general sămuncească toţi (adică să 
muncească din greu!) şi să se înveţe minte că nu merge aşa 
să-ţi baţi joc şi să te crezi mai deştept decât alţii (în mintea 
lui Paraschiv erau el, Achim, Parizianu şi Guica, pe linie de 
familie, şi Tudor Bălosu, din-afară; de aceştia toţi tatăl îşi 
bătuse totdeauna joc). Cu toate că Paraschiv îşi dădea 
seama că tatăl său ar putea să se răzbune trecând pe 
numele mamei vitrege casa şi locul de pe ea şi chiar să 
vândă un pogon de pământ ca să-şi cumpere alţi cai 
(Paraschiv nu ştia că Aristide cerea şi el datoria tot acum), 
îşi spunea că făcea să se piardă din averea lor un pogon de 
pământ faţă de lovitura pe care le-o dădea. Tatăl n-avea să 
îndrăznească să se răzbune mai mult, deoarece fugind de 
acasă toată lumea avea să creadă (şi Guica avea să aibă 
grijă ca acest lucru să se întâmple întocmai aşa) că băieţii 
lui Moromete au fost „goniţi” de tatăl lor din pricina mamei 
vitrege şi a copiilor acesteia, care vor să pună mâna pe 
averea tatălui. 


Chapter 20 


După-prânz Moromete se duse la primărie şi-i dădu lui 
Achim o nouă telegramă: „Întoarce-te acasăurgent” se păru 
că nu-i de ajuns, şi mânios adăugă „altfel vin eu peste tine”. 
Trecuseră destule zile pentru ca Achim să fi putut să trimită 
bani şi nu trimisese. Moromete nu înţelegea de ce, dar 
acum când se făcuse limpede că oile trebuiau vândute, banii 
pe care presupuneau că Achim îi avea, nu-l mai interesau. 

De mânios ce era avea o dorinţă nemărturisită, 
asemănătoare aceleia de anul trecut când cu dusul lui 
Paraschiv la munte, când de-abia izbutise Paraschiv să nu 
iasă în pierdere cu porumbul: dorea şi acum ca Achim să nu 
fi făcut nimic la Bucureşti şi să-i piară lui Paraschiv pofta, o 
dată pentru totdeauna, de a-şi mai învinui tatăl că nu-l lasă 
să se pricopsească. 

leşind din primărie, Moromete se întâlni pe scări cu 
Dumitru lui Nae. Dumitru lui Nae, un om care te făcea să te 
bucuri atât de mult văzându-l şi auzindu-l, de câteva 
săptămâni nu-l mai vedea şi nu-l mai auzea nimeni. 

— Dumitre! îl strigă Moromete cu glasul său uluit de 
uimire, uitând numaidecât de el însuşi. Ce este cu tine, 
domnule? 

Cu statura sa înaltă şi dreaptă, cu bărbia pătrată şi 
frumoasă prin lăţimea ei bărbătească şi cu paşii săi largi, 
Dumitru lui Nae îţi făcea rău să-l vezi acum ce fel de 
înfăţişare căpătase. Mergea cu fruntea în pământ şi arăta 
posomorât, copleşit de nelinişte şi tristeţe. Era greu să mai 
crezi că aveai în faţă acelaşi om al cărui râs se ridica leneş 
şi puternic prin coroanele salcâmilor lui Moromete când 
acesta povestea despre familia lui Traian Pisică. 

— Dumitre, uită-te, domnule, la mine, când îţi vorbesc! 

Dumitru lui Nae îşi ridică fruntea. Ochii lui erau şi ei pe 
potriva staturii şi când se uita undeva, erau largi şi 
luminoşi; o uriaşă lume nevăzută îşi dezvăluia tainele în 
această privire; în clipa aceea, dacă spunea: „Are să plouă”, 


vedeai parcă pământul plutind în spaţiu şi undeva pe 
rotundul lui deasupra câmpiei Dunării, nori îngrămădiţi să 
se descarce; iar dacă spunea: „Uite-l pe Marmoroşblanc”, 
milioane de marmoroşblanci îţi apăreau călcând agale prin 
satele lumii. 

Acum însă privirea lui era întoarsă în sine şi ceea ce vedea 
acolo înăuntrul său îl împiedica să mai înţeleagă ceea ce se 
petrecea în afară. 

— Ce este, Moromete? şopti el. 

— Păi se poate una ca asta, Dumitre?! exclamă Moromete 
supărat. Tu nu-ţi dai seama? Nu este îngăduit! Nu se poate 
ce faci tu! 

Exclamaţiile lui Moromete aveau atâta căldură şi reproş 
încurajator încât în privirea mohorâtă a lui Dumitru lui Nae 
pâlpâi o rază de speranţă. 

— Nu se poate să meargă aşa, Dumitre, înţelege şi tu! 
exclamă Moromete mai departe. Dar ce, suntem copii? 
Unde te duci tu acuma? 

— Să vorbesc cu perceptorul. 

— Nu te mai duce, că te duci degeaba, nici măcar nu vrea 
să stea de vorbă. Dă-l în mă-sa de perceptor. Hai acasă şi 
vezi-ţi de treabă... Ne strânge de gât, Dumitre! strigă 
deodată Moromete cu un glas înalt, iar Dumitru lui Nae 
tresări şi rămase hipnotizat de privirea cu care fuseseră 
însoţite aceste cuvinte, o privire pe care nu i-o cunoştea, 
bolovănoasă şi fulgerată de lumini amenințătoare. Crezi tu 
că un popor întreg o să rabde să ne ia bucatele pe nimic? 
continuă Moromete să strige. Fii liniştit, Dumitre! Te ştiam 
om în toată puterea cuvântului. Ori ridică preţul la grâu, ori 
scad fonciirea; până atunci să nu dăm ce e ăla un bob de 
grâu. 

— Şi fonciirea cu ce-o plătesc? 

— E vreme până la primăvară. 

— Şi dacă îmi ia vita din bătătură? 

— N-o ia, afirmă Moromete cu tărie. Ascultă aicea, nu se 
poate să facă ei una ca asta... Nu se poate, fiindcă e pericol, 


te rog să mă crezi... Cu mine e altceva, adăugă apoi după 
câteva clipe de tăcere, coborând glasul, am luat de la 
Aristide nişte bani şi mi-i cere acuma. M-am apucat şi cu o 
parte din ei am făcut gardul ăla, ţi-aduci aminte. Toate 
alelalte le terminasem şi mai rămăsese gardul, observă el 
ironic. Dar Dumitru lui Nae nu numai că nu râse, dar nici 
măcar nu pricepu. 


Perceptorul însă era departe de a fi de aceeaşi părere cu 
Moromete. Fără să se sperie de vreun pericol şi după ce 
lăsase mai întâi să se creadă că nu-şi va pune curând în 
practică amenințările, în dimineaţa următoare întâlnirii lui 
Moromete cu Dumitru lui Nae el formă o comisie din 
funcţionarii primăriei şi însoţit de şeful de post porni fără 
veste prin sat şi începu sechestrările. Singurul pericol de 
care se temea erau câinii. Într-adevăr, aceştia urlau în voie; 
jandarmul ameninţa că va trage cu puşca în ei. [ăranul lăsa 
dulăul să urle cu tot gâtul, ca şi când asta i-ar mai fi folosit 
la ceva. Pe drum, în urma comisiei, veneau câteva căruţe. În 
ele erau puse covoarele şi velinţele, hainele, lăzile de 
zestre, tot ceea ce comisia scotea la vânzare din casele 
impozabililor. O spaimă şi o zăpăceală cumplită le apucă 
mai ales pe femeile care aveau fete de măritat. Nu era însă 
greu de ascuns lada de zestre sau covorul, dar unde putea 
fi ascunsă căruţa sau plugul, sau vita din grajd? Şi chiar 
dacă şi acestea puteau fi ascunse, unde putea fi atunci 
ascunsă casa în care stăteau? Se punea sechestru chiar şi 
pe casă, dacă omul avea datorii mari. 

O femeie trecu prin faţa porţii Moromeţilor şi dădu de 
veste. 

— Catrino, piteşte ţoalele că a plecat percitoru prin sat! 

— Ilinco! Tito! strigă mama speriată. 

— Paraschive! strigă şi Moromete de pe prispă. Pune caii 
şi plugul în căruţă şi du-te la lot. 

Aşadar zadarnic îşi închipuise că primejdia avea să-l 
aştepte pe el s-o întâmpine pregătit. Din depărtare se 


auzeau urletele câinilor. 

Moromete plecă repede la Iocan să se împrumute de la el 
până venea Achim cu oile, dar Iocan îi spuse că n-a vândut 
nici el grâul şi că deci n-are de unde să-i dea. Nemaiştiind 
ce să facă, Moromete se întoarse îndărăt şi se duse la 
Scămosu. Acesta era negustor de găini şi nu se putea să n- 
aibă şi să nu-l împrumute. 

— Moromete, ţi-aş da, că am bani, spuse negustorul, dar 
banii ăştia sunt capitalul meu şi îmi trebuie să mi-i dai 
îndărăt repede. 

— În cât timp? 

— Maximul o săptămână, spuse negustorul. Peste o 
săptămână cumpăr iar găini şi plec la Bucureşti. Aşa că 
vezi... 

— Într-o săptămână ţi-i dau! îl asigură Moromete. Eu am 
bani, am oile alea pe care trebuie să le vând şi îl aştept pe 
Achim; în două-trei zile trebuie să se întoarcă; mă duc cu 
ele la obor sâmbăta ce vine şi duminică ai banii. 

Precupeţul însă nu zise nimic. Auzind de Achim, el îl 
ascultă pe Moromete cu acea înfăţişare a omului care ştia 
ceva tocmai pe dos decât ce ştia celălalt, dar care nu vrea 
să spună fiindcă n-are nici un interes s-o facă. 

— Nu pot, zice. Îmi trebuiesc banii. „Dacă e vorba că te 
bizui pe oi, nu pot să-ţi dau” putea să se înţeleagă din glasul 
său, dar Moromete nu băgă de seamă în prima clipă. Se 
uită doar intrigat la precupeţ. 

— Păi n-auzi că dumin... 

Si deodată avu o bănuială şi nu sfârşi cuvântul, văzu 
înfăţişarea ciudată a celuilalt şi rămase cu privirea ţintă pe 
chipul lui. 

— Acuma de ce-oi fi crezând tu, zise, că nu se întoarce 
Achim cu oile de la Bucureşti?! Crezi că te mint? 

Înfăţişarea precupeţului se schimbă: la urma-urmei de ce 
să nu-i spună? Era mai bine să-i spună, de ce să creadă 
omul că nu vrea să-l împrumute? 


— Eu îţi spun, zise, dar să nu mă înjuri pe urmă dacă n-o fi 
adevărat. Ştiu de la Cătănoiu. 

Moromete înţepeni. 

— Ce ştii de la Cătănoiu? 

— S-a certat cu Achim şi s-au despărţit. Achim al tău a 
plecat în altă parte, în alt loc de păşunat (nu ştiu în care, 
nici al lui Cătănoiu nu ştie). Înainte să se certe ei, al lui 
Cătănoiu ştia. 

Negustorul şovăi şi nu mai zise nimic. Moromete aşteptă 
câteva clipe cu gâtul întins, apoi deodată strigă: 

— Spune, Scămosule! Ce zici că ştia al lui Cătănoiu? 

— Dar n-o să mă înjuri pe mine? 

Moromete nu răspunse. Tăcerea mai dură câteva clipe, 
apoi negustorul cobori vocea: 

— Ilie, spuse el cu părere de rău, băieţii ăia ai dumitale 
sunt înţeleşi între ei să fugă de acasă. Achim nu se mai 
întoarce cu oile, degeaba îl aştepţi dumneata. 

— Cum? şopti Moromete înțelegând sau nevroind să 
înţeleagă. Ce spui tu, Scămosule? 

Negustorul repetă, dar Moromete tot nu înţelese bine şi 
negustorul trebui să repete încă o dată şi să-i dea 
amănunte, să-i spună ziua când a vorbit cu Cătănoiu, de ce 
s-a certat Achim cu Cătănoiu... În sfârşit Moromete înţelese. 
Rămase tăcut. Stăteau jos pe prispa casei şi fiindcă 
Moromete tăcea mereu, negustorul se ridică şi îl lăsă singur 
câteva minute. Se întoarse şi îl găsi în aceeaşi nemişcare, cu 
fruntea în pământ, ţeapăn şi sumbru. Faţa i se înnegrise şi 
în cele câteva minute parcă şi slăbise; parcă se ascuţise şi 
se subţiase. Negustorul se aşeză alături şi după ce mai 
respectă câtva timp tăcerea celuilalt, simţi nevoia să 
lărgească îndoiala pe care o anunţase la început: 

— Poate c-o fi minţit ăla al lui Cătănoiu... 

— Sunt trei luni de când a plecat, zise Moromete cu acel 
glas firesc şi în acelaşi timp straniu, pe care îl au oamenii 
când vorbesc despre lucruri practice în odaia unui mort. Nu 
mi-a trimes nici un ban! Nu mi-a trimes el nici un leu, 


Scămosule! adăugă Moromete cu jale şi tristeţe, dar tot aşa, 
cu o jale şi o tristeţe aproape duioasă, nepământească. El 
clătină din cap şi uitându-se ţintă în pământ, şopti: Achime, 
Achime... Nilă, Nilă!... Paraschive, Paraschive... 

— Ilie! tresări Scămosu neliniştit şi parcă speriat de glasul 
lui Moromete. Eu nu cred să fie adevărat... Nu se poate ca 
băieţii dumitale... 

— Băieţii mei! exclamă Moromete cu un glas de parcă n-ar 
fi ştiut că avea băieţi. Băieţii mei, Scămosule, sunt bolnavi... 
Să fugă de acasă! De ce asta? Nu i-am lăsat eu să facă ce 
vor? Absolută, absolută libertate le-am lăsat! Dacă veneau 
şi-mi spuneau: „Mă, noi vrem să fugim de acasă”, crezi că i- 
aşi fi împiedicat eu, Scămosule?! „De ce să fugiţi, frăţioare? 
le-aşi fi spus. Încet nu puteţi să mergeţi?” 

Moromete oftă din nou şi rămase iarăşi tăcut multă vreme. 
Înţepenise pe prispa lui Scămosu şi nu mai zicea nimic şi 
parcă nu mai vroia să plece de acolo. Scămosu mai stătu cu 
el câtva timp, dar apoi îl lăsă şi îşi văzu de treabă, se apucă 
să curețe de găinaţ căruţa-coteţ din mijlocul bătăturii. Abia 
mai târziu, când se uită spre prispă, văzu că Moromete nu 
mai era. Plecase nebăgat în seamă. 

Chapter 21 


Se sculase deodată de pe prispă şi pornise spre casă cu 
nişte paşi nesimţiţi, Nu era grăbit, dar nici timp de pierdut 
nu avea. Avea o ţintă, trebuia să ajungă acasă, dar ceea ce 
avea acasă de făcut putea să facă şi pe drum. Mergea cu 
paşi egali, fără să greşească, un pas după altul, când pe 
marginea şoselei, când trecând podişca cuiva şi luând-o pe 
lângă garduri. Nu se uita şi nu vedea pe nimeni şi pentru 
întâia oară nu răspunse la salutul cuiva care trecu pe lângă 
el şi îi dădu cu glas tare bună-dimineaţa. Când ajunse în 
dreptul casei nimic din înfăţişarea sa nu se schimbă; ai fi zis 
că nu-şi va recunoaşte poarta şi că va merge înainte pe 
lângă uluci, împins însă ca de un resort mecanic, trupul său 
împinse mica poartă şi pătrunse în curte fără să-şi fi mişcat 


braţele: uşa se deschise şi se închise parcă singură. Cu 
aceiaşi paşi omul urcă scara prispei, străbătu tinda, de astă 
dată mâna i se întinse şi apăsă clanţa uşii de la odaie, trecu 
pragul şi se duse spre pat. Întinse braţele şi ridică un 
genunchi, se urcă şi întinzându-se pe-o parte îşi aşeză 
tâmpla pe căpătâi şi palma sub tâmplă. Închise ochii şi 
rămase nemişcat ca şi când ar fi adormit de multă vreme. 

Mama îl văzu din fundul grădinii unde culegea zarzavaturi 
într-o coşniţă. Lăsă coşniţa şi se grăbi să vie în casă. Le 
strigă şi pe fete şi pe Niculae. Ceva din mersul omului îi 
adiase a nenorocire, o nenorocire cu mult mai mare decât 
aceea pe care o aşteptau din partea perceptorului. 

În casă, mama şi copiii se apropiară de pat. 

— Ei, tată, ce e cu tine?! spuse fata cea mare punând 
mâna pe umărul lui şi mişcându-l să se trezească. 

— Ilie, şopti mama speriată, ce s-a întâmplat?! Scoal' în 
sus! Puse mâna şi îl hâţână de umăr, dar omul parcă era 
ţeapăn, parcă închisese ochii pentru totdeauna. Ce e asta la 
tine, Ilie? Scoal' în sus, n-auzi?! Am trecut noi prin altele 
mai rele... nu ca acuma că avem de dat câteva mii de lei. O 
să vindem şi-o să dăm! Scoal' în sus! 

— S-o fi dus să împrumute şi n-a găsit la nimeni, spuse fata 
cea mare. 

— Ei, şi din atâta lucru?! spuse mama. O să facem rost şi-o 
să scăpăm. Ilie, ridică ea glasul, n-auzi să te scoli odată?! Şi 
iarăşi puse mâna şi îl hâţână. 

Fără să facă o mişcare, Moromete deschise ochii. Mama şi 
fetele amuţiră. 

— Ieşiţi afară din casă! se auzi atunci glasul său încordat, 
care acuma era turbure şi însingurat şi pe care nu-l mai 
auziseră până acum. 

Rămase cu ochii deschişi şi ţeapăn într-o aşteptare 
poruncitoare. 

Nedumerite şi speriate, mama şi fetele ieşiră afară. 
Niculae se uita când la fete, când la maică-sa. El înţelegea 
cel mai puţin ce se întâmpla. 


Curând câinii începură să latre prin apropiere şi ceva mai 
târziu căruțele comisiei opriră în dreptul Moromeţilor. 
Bătătura arăta pustie. 

— Moromete! strigă unul din comisie. 

Dar în locul lui Moromete ieşi mama, care fără să se uite 
spre poartă, se dădu jos de pe prispă şi îl goni pe Duţulache 
în grădină. 

Perceptorul, agentul de urmărire Jupuitu şi şeful postului 
de jandarmi străbătură bătătura, intrară tropăind în tindă 
şi pătrunseră în odaie. 

— Moromete, scoal' în sus! zise perceptorul aşezându-se 
grăbit pe pat şi desfăcând servieta. Dă-mi rolurile 
comunale! ceru apoi agentul. Are ceva la comunal? 

— Are, spuse Jupuitu. Şase sute paisprezece lei. 

— Plus două mii pe exerciţiul '36 - '37, scrie! plus trei mii 
pe prima parte a exerciţiului curent. Adică nu, pe exerciţiul 
curent îl mai amânăm. Auzi, Moromete? 'Tle amânăm. 
Plăteşte restanţele, fonciirea şi impozitele comunale. 

Moromete se ridicase în capul oaselor şi se uita la ei cu o 
nepăsare sumbră. 

— Ei, Moromete, facem chitanţa? întrebă perceptorul 
binevoitor. 

— N-am! spuse Moromete. leşiţi afară! Şi se întinse la loc 
cu tâmpla pe căpătâiul roşu-înflorat şi înţepeni cu ochii 
închişi. 

Perceptorul, agentul, şeful de post se uitară o clipă 
intrigaţi, apoi perceptorul observă: 

— E bolnav Moromete! [aţă Catrino, strigă el, ia vin 
încoace. 

Mama apăru din tindă şi nu aşteptă să i se spună ceva; 
ridică fruntea la bărbaţi şi vorbi: 

— Percitorule, nu ne lua cămaşa din spinare! O să vindem, 
o să plătim, dar nu ne jupui! 

— Nu vă jupoi, vă amân, dar suma asta trebuie s-o plătiţi! 
Uite aici, spuse el bătând cu dosul palmei pe registrul 


deschis, în timp ce mustăţile îi tresăriră de nervozitate. 
Aveţi pământ, aţi făcut grâu, vindeţi şi plătiţi. 

Glasul i se urca şi înăsprea. Era perceptor vechi şi ştia că 
dacă bărbaţii protestează în aceste momente şi înjură 
furioşi, femeile se pun pe plâns şi rugăminţi şi cu timpul 
începuse să nu mai poată suferi aceste lacrimi şi implorări 
zadarnice. 

— Plătiţi sau nu plătiţi? strigă el deodată furios şi nu mai 
aşteptă răspunsul, se ridică în picioare şi îşi roti privirea 
prin casă. 

Nu avea însă ce lua. Pereţii erau goi. Odaia mare cu două 
paturi largi, cu soba de cărămidă dată proaspăt cu var, cu 
icoana deasupra firidei dinspre tindă, cu cele două ferestre 
mari, una spre bătătură lângă patul în care stătea culcat 
Moromete şi una spre drum, sub care se afla o masă 
acoperită cu o faţă brodată şi pe care se aflau cărţile şi 
caietele lui Niculae şi la care se mânca la Crăciun, Anul Nou 
şi Paşte, totul era gol, nu se vedea nimic de preţ nicăieri, în 
afară de un ştergar mare înflorat care încadra icoana şi de 
păturile cu bătătură din betelii colorate de cârpe, care nu 
valorau nimic, erau bune de pus pe jos şi nu pe pat. 

Perceptorul se apropie de lada braşovenească aşezată la 
capul celuilalt pat - covoarele de pe ladă, lucrurile din ea, 
cât şi covoarele de pe paturi fuseseră pitite de fete la vecini 
- şi-i deschise capacul. Nu era nimic înăuntru şi perceptorul 
rânji; deschise uşa şi trecu tinda spre cealaltă odaie. Aci se 
afla o parte din grâu, cerga mare de cânepă, o mulţime de 
oale şi străchini, o damigeana, războiul de ţesut, desfăcut şi 
aşezat în cele două colţuri, sucala de răsucit, fusceii, parul 
de pus porumb şi încă ceva tare, acoperit cu saci şi peste 
care zăcea un balot de lână legat cu o basma neagră şi 
ruptă. Perceptorul se duse direct acolo şi dădu sacii şi lâna 
la o parte. Privirea mamei se lărgi: cum de uitase de lucrul 
acela de preţ cum era căldarea cea mare de aramă? Era 
căldarea în care fierbea apa de spălat rufe şi de lăut în 
timpul iernii şi în care făcea în fiecare an săpunul, mare cât 


un hârdău şi de nepreţuit pentru ea; o avea de optsprezece 
ani, de când se măritase, i-o dăduseră părinţii ca zestre. Ea 
însemna pentru mama nu numai curăţenia trupului, dar şi a 
sufletului. Lipsa ei însemna râia şi păduchii şi mirosul urât 
şi mai ales ruşinea de a fi murdar în faţa acelui sentiment 
de înălţare pe care îl trezise în ea biserica. 

— Percitorule, nu lua căldarea! strigă ea speriată şi se 
grăbi şi puse mâna pe toartele căldării şi ieşi repede 
luptându-se cu mărimea şi greutatea ei. Chipul i se făcuse 
dârz şi mai roşu decât strălucirea metalică a aramei. Luaţi 
orice, dar căldarea n-am s-o las! strigă ea. Tito, Ilinco, unde 
sunteţi? Ilie, scoal' în sus! 

Mama vâri gâfâind căldarea sub pat şi se aşeză straje în 
dreptul ei. Jandarmul veni după ea: 

— Leiţă, zise, nu te supăra, dar nu mă face să ţi-o iau cu 
sila. Văz c-aţi pitit tot, cine e de vină? 

— la căldarea! porunci perceptorul. 

Fetele şi Niculae intraseră şi ei în casă. Paraschiv şi Nilă 
plecaseră cu căruţa şi caii la câmp. 

— Tată, ia scoal' în sus! strigă fără cruţare Tita. Scoal' în 
sus şi spune-le să plece de aici. N-avem acuma bani, să 
aştepte pân-om vinde oile şi-o să plătim. N-avem bani! 
strigă ea spre perceptor, fără respect, fără să se ruşineze 
că ea, o fată de optsprezece ani, striga la un bărbat care 
avea asemenea mustăţi. la uită-te cum intră ei în casă, nu 
le-ar fi ruşine! continuă ea să strige. 

Moromete deschise ochii şi Niculae îl văzu. Îl văzu şi pe 
jandarm şi pe perceptor şi înţelese că aceştia nu vor pleca, 
iar mama nu va lăsa să i se ia căldarea. Înspăimântat, îl 
văzu atunci pe tatăl său ridicându-se încet în capul oaselor. 
Se ridica greu, cu trudă şi arăta într-adevăr doborât ca de 
boală. Era înspăimântător de posomorât şi de întunecat la 
chip. 

— De ce zici, perceptorule, că nu poţi să mă amâi până la 
iarnă? întrebă el. 


— Nu se poate, Moromete, zise perceptorul cu hotărâre, 
trebuie să plăteşti restanţele! Aşa am ordin, nu-mi plăteşti 
mie! Plăteşti statului, că statul te pune la impozite, nu te 
pun eu, mai adăugă el întorcându-se şi aşezându-se pe pat, 
furios că era silit să explice şi să piardă atâta timp. Plăteşti 
sau nu plăteşti? ameninţă el. 

Niculae văzu cum tatăl său se apleacă şi saltă capacul lăzii, 
văzu cum din chichiţa ei el scoate un teanc de bani şi ceva 
rece îi săgeta de sus până jos spinarea. Erau banii cu care 
peste câteva zile trebuia să plece el la şcoală. Nu mai era 
sigur că tatăl său va mai voi sau va mai putea să facă rost 
de alţii. Nu putu să mai stea în casă, ieşi afară pe prispă şi 
se aşeză îndată jos. 1 se înmuiaseră picioarele. Îşi plecă 
fruntea, umerii îi căzură, iar gâtul i se îndoi şi se lungi. Cum 
stătea cu fruntea în jos, faţa nu i se vedea, dar ceafa îndoită 
şi labele desculţe ale picioarelor, atârnând fără vlagă pe 
marginea prispei, arătau că băiatul e stăpânit de o tristeţe 
copleşitoare. 

Perceptorul şi cei care îl însoțeau ieşiră. Căruţele se 
îndepărtară. O linişte grea se lăsă asupra casei. Mama îşi 
veni cea dintâi în fire. 

— Unde-o fi băiatul ăla? întrebă ea şi ieşi repede pe prispă 
şi îl văzu. Niculae! şopti ea turburată rău de înfăţişarea 
copilului. Lasă, mamă, că facem noi rost de alţi bani, nu te 
las eu pe tine aşa! Avem oile alea, trebuie să se întoarcă 
Achim cu ele... Şi chiar dacă n-o vrea tat-tău vând eu un 
pogon de pământ şi tot nu te las... aide, scoală-te în sus şi 
nu mai sta aşa, că dacă te îmbolnăveşti... 

După plecarea perceptorului, Moromete nu se mai culcă. 

— Unde sunt băieţii ăia? o întrebă el pe mamă. 

— Au plecat cu căruţa... Ilie, şopti ea uitându-se drept în 
ochi, ai aflat ceva de Achim? 

Gândul ţâşnise aproape fără voia ei şi în aceeaşi clipă 
înţelese că nu greşise. Moromete însă nu zise nimic, se 
sculă de pe pat şi ieşi. 


— Ilie, vorbeşte odată! strigă mama ieşind neliniştită în 
urma lui. 

Despre Achim era vorba, nu se putea înşela, dar ce putea 
fi atât de rău încât să-l dărâme şi să-l întunece atât de mult? 
Mai rău decât că Achim n-a izbutit să facă deloc bani, ce 
putea fi? 

— Tu n-auzi, Ilie? strigă ea din nou, de astă dată cu un glas 
poruncitor, făcându-l să se oprească din drum. Tu n-auzi, 
Ilie? 

— Taci! strigă deodată Moromete şi în aceeaşi clipă ridică 
pumnul. Taci din gură! aproape că urlă el schimonosit 
groaznic la faţă. Vă omor dacă nu tăceţi din gură! 

Mama amuţi şi îngălbeni. Fiindcă nu înţelegea, o fluturare 
de spaimă trecu peste chipul ei. Moromete amuţi şi el o 
clipă, dar apoi se smulse din loc şi ameninţă încă: 

— Dacă mai văz pe cineva înaintea ochilor... Şi dacă mai 
aud o vorbă... 

Şi pieri cu paşi mari pe după colţul casei. 

Chapter 22 


Mama se grăbi să pregătească prânzul, şi fetele, neliniştite 
şi ele, o ajutară amândouă în tăcere. Când mămăliga fu 
răsturnată pe masă, se auzi zgomotul podiştei peste care 
trecea căruţa; Paraschiv şi Nilă se întorceau de la câmp. 

Moromete apăru de după colţul casei şi, fără să se uite la 
cei doi care deshămau, intră în tindă şi îşi luă locul pe 
pragul lui. Se adunară apoi cu toţii şi începură să mănânce 
într-o tăcere apăsătoare. Paraschiv şi Nilă înţeleseră de la 
ceilalţi că nu e bine să turbure cu vreun cuvânt tăcerea 
tatălui. Toate privirile erau întoarse înăuntru: aveau toţi 
pleoapele trase în jos ca şi când un somn greu ar fi plutit 
peste întreaga familie. 

Moromete avu astfel timp să cerceteze în linişte, de pe 
pragul lui, chipurile celor doi. Nu descoperi însă nimic. 
Paraschiv avea ca totdeauna aceeaşi înfăţişare a lui, lipsită 
de lumină, dedesubtul căreia era greu să bănuieşti ce se 


petrece, iar Nilă aceeaşi frunte încreţită în sus, care 
dovedea că cu greu ar fi putut avea el o voinţă vinovată. Pe 
Paraschiv însă puteai să-l vezi vinovat până în măduva 
oaselor, dar puteai să te şi înşeli. Şi în afară de asta nu 
cumva Paraschiv, văzând acum familia înconjurată de 
primejdia ruinei, să-şi fi schimbat sau să-şi schimbe 
gândurile? 

Moromete lăsă lingura din mână şi-şi puse coatele pe 
genunchi. Această mişcare făcu ca pleoapele celorlalţi să se 
ridice pe jumătate, la pândă. Îşi revenise tatăl? Avea să-i 
liniştească sau să-i îngrijoreze şi mai mult? În privinţa lui 
Niculae oare ce hotărâse? 

— Am scăpat de perceptor! spuse Moromete cu un glas 
care putea îndreptăţi revenirea speranţelor, sau măcar o 
parte din ele. Dar mai avem banca, şi Achim văz că nu se 
întoarce. Pesemne că n-a primit telegrama. Paraschive, du- 
te după ce mănânci pe la primărie şi dă-i şi tu o telegramă, 
cheamă-l să se întoarcă îndărăt, că nu e vreme de pierdut. 

Spunând acestea întoarse capul în altă parte, prefăcându- 
se că nu se uită la Paraschiv. Se feri însă zadarnic, pentru 
că Paraschiv nu se arătă nici uimit, nici potrivnic. A fi 
trebuit să se împotrivească, fiindcă telegrama pe numele lui 
l-ar fi adus, fără doar şi poate, îndărăt pe Achim. Pe de altă 
parte mama şi fetele se cam mirară; înţeleseseră dinainte 
că Achim n-a trimis bani fiindcă nu i-a făcut sau dacă i-a 
făcut i-a cheltuit pe acolo, cum povestise Scămosu, prin 
cârciumi cu muieri şi că astăzi tatăl aflase, tot de la 
Scămosu, că nici acum n-are bani, că i-a cheltuit tot aşa, 
chefuind. Dar telegrama? De ce s-o dea Paraschiv? 

— Eu l-aş lăsa să mai stea, fiindcă văz că a făcut treabă pe 
acolo, mi-a trimes patru mii de lei, dar banii ăştia i-am şi dat 
lui Aristide, aşa că tot n-avem cu ce plăti banca şi trebuie să 
se întoarcă repede să vindem oile, spuse Moromete după 
câteva clipe de tăcere. 

Aceste cuvinte buimăciră întreaga familie. Dezorientată, 
mama se uită zadarnic la chipul nepătruns al bărbatului ei, 


iar Paraschiv aproape că se înecă cu dumicatul. El făcu o 
sforţare să înghită, îşi ridică privirea turbure asupra tatălui 
său şi bolborosi: 

— Când ţi-a trimes Achim patru mii de lei? 

În aceeaşi secundă Moromete îşi feri ochii. Ceea ce licărea 
în privirea lui Paraschiv era greu de îndurat. 

— Azi, înainte să vie perceptorul, răspunse el cu un glas 
blând. M-am dus la Scămosu să mă împrumute el cu nişte 
bani, şi Scămosu taman se pregătea să vie pe la noi. S-a 
întors aseară de la Bucureşti şi Achim a trimes banii prin el. 
Dar ce folos! adăugă Moromete cu îngrijorare, arătându-se 
stăpânit numai de gândul că Achim n-a primit decât prima 
telegramă. Tot trebuie să se întoarcă şi să vindem oile. 

— Să vindem oile? nu se putu stăpâni să nu strige 
Paraschiv. După ce că ţi-a trimes patru mii de lei, mai vrei 
să le şi vinzi? Ce-ai făcut cu patru mii de lei? se stropşi el în 
pornirea şi mânia lui tulbure. 

— N-auzi, bă, că i-a plătit lui Aristide? şopti Nilă speriat de 
ameninţarea nesfiită şi făţişă care se simţea din glasul 
fratelui. Ce-l mai întrebi?! adăugă el cu un reproş mic şi 
uimit. 

— I-a plătit lui Aristide? Şi ce dacă i-a plătit? strigă 
Paraschiv din ce în ce mai furios şi mai surd. Ce-mi pasă mie 
că i-a plătit? îşi ieşi el din sărite, nemaiştiind ce spune. 
Deodată Paraschiv îşi întoarse capul spre Nilă şi urlă 
înfiorându-i pe toţi: îmi spui tu mie, că i-a plătit? Şi ce mă 
priveşte pe mine că i-a plătit? Când ţi-oi da un pumn după 
ceafă te podideşte sângele pe gură. 

Faţa lui întunecată începuse să prindă pete albe. Nilă însă, 
de frică, se făcuse roşu şi nu îndrăznea nici să mai 
mănânce. Când, după câteva clipe de tăcere grea, Paraschiv 
puse mâna pe lingură să mănânce mai departe, Moromete, 
uitându-se la el cu o privire intensă, îi explică: 

— Ai întrebat ce-am făcut cu patru mii de lei şi Nilă a spus 
că ai auzit că i-am plătit lui Aristide. N-a zis că te-ar privi pe 


tine ce-am făcut eu cu banii, aşa că nu văz de ce i-ai da un 
pumn după ceafă să-l podidească sângele pe gură! 

Drept răspuns Paraschiv încetă deodată să mai facă vreo 
mişcare şi-şi ridică privirea amenințătoare şi spre tatăl său; 
dar numai atât, numai o clipă; nu îndrăzni mai mult; în clipa 
următoare îşi continuă mişcările mestecând furios. 

— Degeaba te superi! observă Moromete cu aceeaşi 
blândeţe nefirească în glas. A zis Nilă altceva?! se adresă el 
apoi către ceilalţi, cu o uimire şi cu o înfăţişare care aştepta 
cu tot dinadisul un răspuns. 

Nu îndrăzni însă nimeni să deschidă gura. Un răspuns la 
uimirea provocatoare a tatălui putea fi primejdios; 
Paraschiv o dovedise. Tot aşa, pe neaşteptate, Paraschiv se 
satură să mai mănânce şi se ridică brusc în picioare. 
Scăunelul de sub el se răsturnă şi îl împiedică să plece; izbi 
în el cu bocancul lui milităresc, trimiţându-l în spinarea lui 
Niculae şi părăsi tinda cu paşi grei. 

În urma lui, Moromete îşi plecă fruntea. Nu mai putea fi 
nici o îndoială: al lui Cătănoiu nu minţise şi nici nu se putea 
spune că Paraschiv şi-a schimbat sau şi-ar putea schimba 
gândurile. Oftă îndelung şi greu şi o tristeţe neagră cobori 
peste chipul lui. 

Fetele adunară vasele în tăcere. Mama răsturnă masa şi 
Duţulache se repezi hulpav, tremurând din tot trupul, 
făcând ca într-o clipită să nu mai rămână nimic pe jos. De 
undeva de afară Paraschiv chemă poruncitor şi tainic: 

— Nilă! 

Iar Nilă se supuse şi ieşi din tindă. Niculae se retrase într- 
un colţ al grădinii pierdut şi uitat de toţi, fetele plecară nu 
se ştie unde, iar mama, care se gândea că s-ar putea ca 
omul ei să aibă nevoie de ea, nu putu totuşi să uite 
ameninţarea nedreaptă care îi fusese adusă înainte de 
masă şi părăsi şi ea tinda. 

„Da, gândea Catrina ieşind din curte cu vadra sub braţ, 
ani de zile te-ai uitat la ei şi în loc să pui mâna pe par şi să-i 
dai pe brazdă, i-ai lăsat să facă ce vor. Dormeai ca un 


buştean în pat când eu până în grinda casei săream din 
somn!... Ilie, mi-e frică! mă rugam în miez de noapte (cum 
să nu-ţi fie frică când îi visam pe câteşitrei negri şi urâţi!) şi 
tu nimic, sforăiai de putea să ardă casa şi să nu te deştepţi! 
Ar trebui acuma să nu-mi pese, că după ce că ai ajuns în 
întuneric (că nici biserica nu poate să-ţi mai ajute, prea ai 
râs de ea şi ai luat-o în deşert), tot la mine ridici pumnul şi 
urli că să nu mă vezi în ochi! Da, gândi Catrina îndârjită şi 
ispitită să n-aibă nici un fel de remuşcări, ar trebui să te las 
să te chinuieşti singur, să ştii şi tu câte-am îndurat eu lângă 
tine... «Ilie, de ce nu treci casa şi pe numele meu? Are să 
mă dea afară Paraschiv» mă rugam. «Ce, zice, crezi că o să 
mor eu înaintea ta?» Uite, n-ai murit, dar Paraschiv tot a 
ajuns să nu-i mai fie frică de tine şi dacă azi a îndrăznit să te 
înfrunte cu vorba mâine o să te înfrunte cu parul. Ce folos 
că n-ai murit? Pe mine o să mă dea afară, am ştiut asta de 
mult şi m-am rugat la Dumnezeu, dar tu ce-ai să faci dacă te 
dă şi pe tine afară?” 

Ajunsă aici cu gândurile, Catrina deodată se sperie. 1 se 
păru că în timp ce ea îl judeca în inima ei şi îl găsea vinovat, 
acasă Paraschiv şi Nilă poate că au şi sărit cu parul la el. 
Grăbită, tremurându-i mâinile pe lumânarea fântânii, umplu 
vadra cu apă şi după ce o puse în cap porni repede spre 
casă. De obicei mergea cu vadra fără s-o ţină şi fără s-o 
verse, dar acum o ţinea cu amândouă mâinile şi ajunse 
acasă leoarcă de apă. 

— Tito! Ilinco! strigă de la poartă şi când ajunse lângă 
prispă puse vadra jos şi intră în tindă. 

Neliniştea ei crescu: nu era nimeni. Se întoarse pe prispă 
şi le strigă încă o dată pe fete, atât de tare şi de speriată, 
încât Niculae veni el din fundul grădinii şi spuse că fetele au 
plecat la vie. 

— Unde e tat-tău? 

— Nu ştiu! 

— Paraschiv şi Nilă unde s-au dus? Nu l-ai văzut pe tat- 
tău? repetă mama. 


— A ieşit pe poartă şi nu ştiu unde s-a dus, răspunse 
Niculae. 

Dar neliniştea tot n-o părăsi pe Catrina. O turbura gândul 
că tocmai acum îşi găsise să-şi învinuiască bărbatul şi să-l 
lase singur când în fiece clipă putea să i se întâmple o 
nenorocire. Uitase că în noaptea aceea când luase foc casa 
lui Bălosu avusese gânduri mai bune despre Paraschiv; îl 
credea acum în stare de orice. 

Chapter 23 


Moromete însă era departe de neliniştea şi temerile 
mamei. Ceea ce se petrecea cu el îl împiedica să se mai 
gândească la soarta familiei. 

Stătuse mult pe prag şi nu băgase de seamă cum ceilalţi se 
împrăştiaseră toţi. Văzuse afară bătătura şi ieşise. Văzuse 
poarta de la drum şi pornise într-acolo. Un om îi dăduse 
bună-ziua şi recunoscându-l nu-i răspunse. Era unul dintre 
aceia care mai credea că lumea era aşa cum şi-o închipuia 
el, care credea că speranţele sunt bucurii adevărate şi 
nenorocirile numai ale altora şi care în loc să se oprească 
pe loc, să se trezească şi să se înspăimânte, trecea pe drum 
liniştit şi încrezător şi dădea bună ziua. 

Se aşezase pe stănoagă ca întotdeauna, dar se ridicase 
numaidecât şi pornise pe şoseaua satului. Mergea cu 
fruntea în pământ, nici încet nici grăbit şi nu se uita 
nicăieri, astfel că nu-l văzu pe Dumitru lui Nae când trecu 
prin dreptul casei lui. Dumitru lui Nae stătea rezemat de 
stachet, dincolo de poartă, şi arăta una cu ulucile, parcă ar 
fi crescut de la rădăcina lor ca un pom. Nici el nu-l văzu pe 
Moromete, nu zise nici el nimic. 

În dreptul unei uliţi, Moromete păşi cu aceiaşi paşi egali şi 
ghicind de departe că un om care venea din direcţia opusă 
vrea să-l oprească, se feri din calea lui. Trebui totuşi să se 
oprească fiindcă celălalt nu înţelese că Moromete se ferea 
de el şi îi tăie drumul ieşindu-i înainte. 

— Hai noroc, Moromete! 


Ridică fruntea şi văzu un om liniştit şi parcă blând, cu 
mustăţi mari şi cu un copil în urma lui. Recunoscu întâi 
copilul, apoi omul: Traian Pisică. Sfârfâlică scoase un 
scheunat mic de rugăminte. Traian Pisică îşi luă ţigarea din 
gură şi îi dădu să tragă, apoi îl întrebă pe Moromete 
prietenos: 

— Ce mai faci, Ilie? Nu te-am văzut de mult. 

— Bine, răspunse Moromete. 

— Ce mai fac copiii ăia ai tâi? 

— Bine. 

— "Tu ce mai faci? 

Tăcere. Traian Pisică se uită la bocancii celuilalt: 

— S-au rupt. De ce nu vii să le pun un petic? 

Între timp Sfârfâlică, văzând că stănoagă podiştei lângă 
care se opriseră era puţin aplecată spre şanţ, se propti în 
ea s-o aplece şi mai tare” şi chiar se înfurie şi începu s-o 
zgâlţâie. 

— Am auzit, Moromete, că vreai să-l dai pe băiatul ăla al 
dumitale, Niculae, la şcoală! Am şi eu unul de seama lui, 
învaţă bine, m-a chemat Teodorescu să-mi spună că să-l dau 
şi eu. O fi scump? întrebă Traian Pisică. 

Moromete nu răspunse. Traian Pisică trăgea din ţigare 
gânditor. Se auzi o pârâitură, apoi un bufnet din acela pe 
care îl face noroiul când primeşte un bolnav în el şi 
Sfârfâlică fu văzut în şanţ cu stănoagă cu tot, plin de noroi 
până şi pe dinţi. 

— Sfârfălică, lua-te-ar dracii, rupseşi stănoagă, spuse 
Traian Pisică în treacăt, şi când Sfârfâlică ieşi din şanţ 
orăcăind, scoase ţigara din gură: Na la... Dar uitându-se la 
gura lui plină de noroi nu mai putu pronunţa „na la tata din 
ţigare”, se întoarse spre Moromete şi continuă: Teodorescu 
zicea că dacă ia bursă, n-ar fi aşa scump. Iu ce zici, 
Moromete? 

— Nu ştiu, răspunse Moromete şi se îndepărtă cu fruntea 
în pământ, cu aceiaşi paşi, nevăzând şi neauzind nimic. 


Ca şi mai înainte cu Dumitru lui Nae, trecu pe lângă doi 
inşi fără să le dea bună-ziua. Aceştia stăteau la umbra unui 
salcâm şi văzându-l nici ei nu-l opriră. Erau doi din cei care 
veneau la fierărie şi-l ascultau cu interes: Din Vasilescu şi 
Marmoroşblanc. Se uitară lung în urma lui. 

— S-a întâmplat atunci cu conversiunea că i-a fost mai 
lesne lui Moromete să scape de datoriile de la bancă şi el pe 
urmă s-a împrumutat iar, a crezut că o să vie iar o 
conversiune, spuse Marmoroşblanc cu oarecare uimire. 
Acum uite-l că rămâne fără grâu şi tot n-o să-i ajungă. 

— Păi tot aşa zicea el şi de fonciire! îşi aduse aminte şi Din 
Vasilescu. Zicea că nu se poate să nu vie el Iorga cu o lege 
în privinţa asta. 

— Nu pricep, se miră Marmoroşblanc cu dispreţ, 
Moromete ăsta se pretinde om deştept; cum putea să 
creadă în prostiile astea? 

Din Vasilescu se uită în pământ printre genunchi şi se 
gândi fără grabă. Marmoroşblanc însă rămase cu bărbia 
împinsă în sus, a dispreţ, vrând să spună că nimeni nu-l 
poate convinge că Moromete ar avea vreo justificare. 

— N-ai dreptate, spuse Din Vasilescu. Banii de la bancă i-a 
băgat în vite, aşa că n-are decât să le vândă şi să dea 
îndărăt, totuna e, iar cu fonciirea, adu-ţi aminte ce ziceau 
liberalii când erau ţărăniştii la putere: că o să micşoreze 
fonciirea dacă vin ei în locul ţărăniştilor. 

— Şi ela crezut? 

— Şi dacă nu credea era mai bine?! se înveseli Din 
Vasilescu. 

— Da, dar nu te uiţi la el cum trece şi nu dă bună-ziua? 
zise Marmoroşblanc jignit, iar Din Vasilescu dădu din cap 
într-un fel din care se înţelegea că lui i se întâmplau altele şi 
mai şi, dar nu socotea că trebuie să se supere. 

Moromete se îndepărtase pe o uliţă care dădea în valea 
satului şi care, sub forma unui drum îngust, urca printre 
dâmburi spre câmpie. 


La ieşirea din sat, în colţul uliţei, era o poiană şi Moromete 
nu băgă de seamă că acolo se afla strâns un grup de şapte- 
opt inşi care cât îl văzură se şi porniră pe exclamaţii. Unde 
se duce Moromete? „A! Moromete, Moromete!” se auzea. 

— Moromete! strigă cineva. 

— Ce faci, domnule?! se supără un altul. Stai puţin, unde... 

De astă dată Moromete se opri, dar nu băgă nimeni de 
seamă că oprirea sa fusese bruscă şi neprietenoasă. Se 
sclifosiră şi mai mult, iar unul din ei, parcă râdea mereu 
(avea nişte dinţi lungi, rari şi galbeni), începu să spună că 
Iocan îl înjură pe Moromete de mama focului şi zice că dacă 
îl mai prinde pe la fierărie o să-i dea cu barosul în cap. 
Cum?! De ce?! întrebară ceilalţi intrigaţi. 

— Zice că Moromete nu mai are facultăţi de încredere! 
explică omul, dezvelindu-şi până la urechi dinţii... Aşa zice! 
sublinie el rânjind leneş. Cică Moromete s-a dedat cu 
Aristide şi d-aia refuză să mai vie pe la fierărie. 

Se făcu gălăgie şi iarăşi nu băgă nimeni de seamă felul 
cum ascultase Moromete aceste cuvinte. Rămăseseră 
consternaţi, când, făcând un pas spre cei adunaţi, acesta, 
cu pumnii strânşi, bolborosi: 

— Voi nu puteţi, mă, să vă mai vedeţi de treabă? Altă 
treabă nu mai aveţi? 

Şi deodată le întoarse spatele şi se îndepărtă mai 
bolborosind încă nu se ştie ce. 

În curând ieşi din sat şi urcă dealul. La câmp înfăţişarea sa 
se schimbă, căpătă iarăşi acea linişte posomorâtă şi închisă 
pe care o avusese când pornise din curte. Merse o vreme 
peste întinderea netedă a islazului, apoi intră pe drumurile 
de plan, printre porumburi şi mirişti şi se opri în sfârşit în 
dreptul unei pietre de hotar. Ajunsese la lotul său de 
pământ. 

Moromete se aşeză pe piatra albă de hotar şi îşi luă capul 
în mâini. Era cu desăvârşire singur. Dacă n-ar fi fost 
miriştea locurilor sau urmele - roţilor de căruţă, uscate 
adânc în pământul drumului, care arătau că pe aici au fost 


oameni, s-ar fi zis că porumburile au crescut singure, că au 
fost părăsite, că nimeni n-o să mai calce vreodată pe-aici şi 
că doar ela rămas ca un martor al unei lumi ciudate care a 
pierit. 

Moromete însă era departe de a fi rupt de lume şi venise 
aici tocmai pentru că se simţea îngropat în ea până la gât şi 
vroia să scape. Înţelegea că se uneltise împotriva lui şi el nu 
ştiuse - timpul pe care îl crezuse răbdător şi lumea pe care 
o crezuse prietenă şi plină de daruri ascunseseră de fapt o 
capcană (fâlfâirea înceată a amenințărilor, întinderea lor 
de-a lungul anilor şi de aici credinţa în fărâmițarea şi 
dispariţia lor) - iar lumea, trăind în orbire şi nepăsare, îi 
sălbăticise copiii şi îi asmuţise împotriva lui. 

Stătea pe piatra de hotar cu capul în mâini şi încerca să 
dea de curgerea până mai ieri a gândirii sale liniştite, 
îndârjit şi hotărât să nu cruţe nimic pentru a o regăsi, 
simțind că înstrăinarea de ea ar aduce întunericul şi că 
moartea n-ar fi mai rea decât atât. Cum să trăieşti dacă nu 
eşti liniştit? Nu se întâmplase nimic atât de cumplit încât să 
nu fie repus totul sub lumina vie a minţii. Nu cumva timpul 
era undeva acelaşi? Nu cumva trecerea lui era egală şi dacă 
o dată te ocrotea fărâmiţând primejdia, când te credeai 
scăpat îţi distrugea de asemenea speranţele clădite peste 
legea lui? Nu cumva copiii de aceea sunt copii, ca să nu-şi 
înţeleagă părinţii, fără ca mai întâi să se rătăcească, şi de 
aceea părintele e părinte, ca să-i ierte şi să sufere pentru 
ei? „Dar i-am iertat mereu”, gândi deodată Moromete şi 
gândirea aceasta reveni şi nu mai fu urmată de alta, i-am 
iertat mereu, i-am iertat mereu şi rămase cu ea în cap până 
ce îşi luă seama şi o stinse. 

După care nu mai fu nimic, se auzea numai foşnetul 
porumbului, vântul uşor care venea dinspre miazănoapte 
sporind parcă şi mai mult tăcerea omului şi a pământului. 
Un iepure ieşi la marginea unui lot şi îşi agită câteva clipe 
urechile, după care trecu drumul şi pieri în porumbul 
celălalt, începuseră să scârţâie greierii. 


„Am făcut tot ce trebuia, reluă Moromete cu o sforţare, le- 
am dat tot ce era, la toţi, fiecăruia ce-a vrut... Ce mai 
trebuia să fac şi n-am făcut? Ce mai era de făcut şi m-am 
dat la o parte şi n-am avut grijă? Mi-au spus ei mie ceva să 
le dau şi nu le-am dat? A cerut cineva ceva de la mine şi eu 
am spus nu? Mi-a arătat mie cineva un drum mai bun 
pentru ei pe care eu să-l fi ocolit fiindcă aşa am vrut eu? S- 
au luat după lume, nu s-au luat după mine! Şi dacă lumea e 
aşa cum zic ei şi nu e aşa cum zic eu, ce mai rămâne de 
făcut?! N-au decât să se scufunde! întâi lumea şi pe urmă şi 
ei cu ea." 

Şi această gândire sumbră şi trufaşă îl ridică pe Moromete 
în picioare, pregătit parcă să facă faţă unei asemenea 
prăbuşiri. 

Se apropia seara. Câmpia îşi lăsa în jos, nesimţit, pleoapa 
ei uriaşă. La răsărit era întuneric, se vedeau urcând nori de 
ploaie. 

Când, într-un târziu, se uită în jurul său, îşi duse mâna la 
frunte, se clătină câteva clipe, apoi îşi reveni şi porni încet 
să se întoarcă acasă. 

Chapter 24 


Îndată după prânz Paraschiv se duse la Guica şi îi spuse să 
pregătească mâncarea de drum: aveau să plece neîntârziat, 
el şi cu Nilă, chiar a doua zi de dimineaţă. 

Paraschiv nu mai dădu pe acasă toată ziua. Nu veni seara 
acasă să mănânce, mancă la tuşă-sa. După ce mâncă, el 
plecă apoi prin sat. Era în vorbă de mult cu o fată, una 
Manda a lui Bodârlache, cu care vrusese chiar să se 
însoare. Nu se însurase fiindcă îl împiedicase tatăl său şi 
acum îi părea bine că însurătoarea nu avusese loc - nu avea 
pe vremea aceea planuri atât de mari ca acum -, dar, 
mergând spre casa fetei, el îşi aminti din nou cum se 
întâmplaseră lucrurile şi ura lui împotriva tatălui crescu şi 
mai mult. Erau lucruri la care el niciodată nu putuse 
răspunde (cum era faptul că tatăl său îl lăsase să se ducă la 


munte fără a-l preveni că piaţa muntelui scăzuse), iar în 
povestea aceasta cu însurătoarea, tatăl îl „lăudase” atât de 
mult şi de insistent pe viitorul său socru, încât laudele 
acestea îl făcuseră de râs nu numai pe Bodârlache şi pe fata 
lui, ci şi pe el, pe Paraschiv. Era adevărat că Bodârlache, 
care avea multe pogoane de pământ, nu era un om prea 
deştept, dar în urma laudelor lui Moromete, oricărui flăcău 
i-ar fi pierit pofta să se mai însoare aşa de lesne cu Manda 
(Paraschiv descoperise cu acel prilej că Manda lui 
Bodârlache mai era şi foanfă). 

Paraschiv n-o luă pe Manda lui Bodârlache, dar el nu-i 
spusese că n-o mai ia. Fata îl întreba câteodată ce are de 
gând, dar Paraschiv răspundea mereu că la toamnă, acum a 
trecut vremea; toamna se însoară lumea! 

Manda avea nouăsprezece ani, abia ieşise în lume şi se 
ferea de aşa-zisul ei viitor bărbat. Când Paraschiv se aşeza 
lângă ea pe marginea şanţului, nu trecea multă vreme şi 
începea să se neliniştească. Atunci se ridica şi pleca. 
Paraschiv încerca s-o ţină, dar ea se zbătea crâncen, intra 
în curte şi se ridica peste gard. Dacă Paraschiv mai 
rămânea, fata stătea cu el de vorbă în acest fel, apoi după o 
vreme se dădea jos de pe stinghia ulucii şi ieşea iarăşi în 
şanţ, unde nu rămânea mult timp. 

Felul acesta de a face dragoste îi amintea lui Paraschiv de 
vremea când avea el şaptesprezece ani, fapt care îl 
întărâta, îl scotea din sărite. Poate din cauza aceasta nu-i 
spusese fetei că n-o mai ia; n-ar fi vrut s-o lase aşa cum o 
cunoscuse. 

În drum spre casa fetei el continuă să se gândească la 
ultimele întâmplări care avuseseră loc în familie. Căuta 
încet, fără grabă, feluri de răzbunare împotriva tatălui, ceva 
pe măsura lui, ceva care să lase urme adânci şi de neuitat. 
Tatăl său era nemaipomenit de puternic. Până şi acum, în 
ultima clipă, când perceptorul îi dăduse o primă lovitură, el 
găsise puterea să se prefacă şi să-i întindă lui, lui Paraschiv, 
cursa aceea cu cei patru mii de lei trimişi de Achim. Se 


lăsase prins. Stăpânit de aceste gânduri Paraschiv ajunse la 
casa lui Bodârlache. El se opri şi trebui să facă o sforţare să 
iasă pentru câtva timp din plasa gândurilor sale 
răzbunătoare. Deşi era târziu, fata ieşi la poartă. Ea îl 
întrebă însă de ce n-a venit mai devreme. Paraschiv îi 
răspunse că a avut treabă, că a stat toată seara de vorbă cu 
ai lui. La întrebarea fetei care voia să ştie despre ce au 
vorbit, el îi răspunse că despre ei au vorbit, adică despre 
însurătoarea lor. 

Auzind aceste cuvinte, Manda se lipi de flăcău şi îşi vâri 
pentru întâia oară palma sub braţul lui. Paraschiv se făcu că 
nu bagă de seamă şi vorbi mai departe, se agăţă la 
întâmplare de ceea ce spusese chiar el mai înainte că adică 
s-ar fi prăpădit stând de vorbă cu ai lui despre însurătoare. 
Începu cu un glas bun să-i spună o poveste lungă care ţinu 
multă vreme, şi în cuvintele „alde tata zicea că”, „şi eu 
ziceam că” reveneau des în vorbirea lui. 

— Da, încă de astă-iarnă alde tata zicea „ia-o, mă, ce mai 
aştepţi”, dar eu ziceam că când să fac nunta? S-a mai 
pomenit să faci nunta în postul Paştilor? Alde tata zicea că 
n-are nimic, o iai acuma şi faci nunta la toamnă, ce mare 
brânză? Eu ziceam că nu, de ce să n-o iau cu nuntă! Ce, n- 
avem de unde? Tăiem douăzeci de găini, trei-patru oi şi 
facem o nuntă să pârâie satul! Şi în seara asta mă 
pomenesc cu alde tata că: „Ce faci, bă, Paraschive, uite, a 
venit şi toamna, nu te însori?” Eu zic că: „Stai, bă, să se 
coacă strugurii, să se facă vinul, vreai să cumpăr vin de la 
Aristide?” „Dar de ce să nu cumpărăm, zice alde tata, n- 
avem cu ce?” „Ba avem, zic eu, dar ce să dăm banii pe vin 
dacă avem vinul nostru?” Alde tata se răsteşte la mine, că: 
„Ce, nu cumva o să dau de băut vin din ăsta prostu de la 
noi? Luăm vin calitatea întâia de la Pălămida, parcă n-avem 
cu ce?” „Ba avem, zic eu, dar ce facem de ţuică?” „Însoară- 
te tu şi nu-ţi fie frică de ţuică”, zice alde tata. Şi pe urmă 
mama zice şi ea: „Însoară-te, Paraschive, uite odaia, de 
când am spoit-o, de când te aşteaptă!” Frati-meu Nilă: „Bă, 


să-mi dai mie plosca să chem oamenii la nuntă. O să-l 
punem pe-al lui Briţă să-ţi spună oraţiile, că are cal frumos, 
ai văzut cum mergea călare prin sat cu bradul în mână, la 
nunta ăluia a lui Troscot”... Alde mama zice: „Dar trebuie să 
vorbesc şi eu cu cuscră-mea, să vedem câte găini tăiem! 
Trebuie vorbit din pripă, să nu te pomeneşti că s-a terminat 
mâncarea!” Şi d-aia am întârziat, uite, vezi şi tu! Şi eu zic să 
ne luăm de duminică într-o săptămână, să mă duc mâine să 
tocmesc lăutari, că vreau să avem la nuntă două tarafuri de 
lăutari şi Ilie Neaţă te pomeneşti că cine ştie cine pune 
mâna pe el... 

Fata începuse de mult să tremure, dar nu se ridica să 
plece; asculta pierdută vorbele flăcăului şi din ce în ce se 
alătura cu mai mult curaj de umărul lui. Într-o vreme, cerul, 
care încă de cu seară se tot frământa, se întunecă de tot şi 
începu să picure. Paraschiv se ridică şi o întrebă pe fată 
unde să intre. Fata începu să tremure rău şi îi răspunse că 
poate să meargă pe prispă. 

— Pe prispă au să ne audă aităi; că vreau să stăm de 
vorbă cum aranjăm, şopti Paraschiv grav. 

— Atunci să mergem în şopron, răspunse fata luând-o 
înainte. 

Intrară în şopron şi acolo fata rămase mereu în picioare; 
Paraschiv se prefăcu că nu se sinchiseşte de acest lucru. Se 
aşeză jos la picioarele ei şi cu acelaşi glas bun continuă 
povestea lui nesfârşită. Afară, ploaia se aşternuse stăruitor 
peste pământul întunecat şi din când în când cerul era 
sfâşiat de fulgere şi zgâţâit de bubuituri grele. Cu toate 
stăruinţele flăcăului, fata stătu tot timpul în picioare 
rezemată de unul din stâlpii vechi şi tari ai şopronului. 

Chapter 25 


Paraschiv se întoarse acasă pe al doilea cântat al cocoşilor, 
aţâţat şi otrăvit de noaptea pierdută în zadar sub şopronul 
lui Bodârlache. Ploaia continua să cadă şi drumurile se 
umpluseră de noroi şi băltoace scârboase. Până ajunse 


acasă ploaia îl udă până la piele. În timpul nopţii Moromeţii 
mutaseră aşternutul de pe prispă în odaie şi cineva încuiase 
uşa de la tindă cu zăvorul. Paraschiv era atât de acrit încât 
pentru întâia oară nu mai ţinu seama de nimeni ai casei şi 
începu să izbească în uşă furios. Izbea cu bocancii lui 
milităreşti, amenințând destul de tare şi fără teamă pe toţi 
cei dinăuntru. Până să-şi făurească el un plan de răzbunare 
se simţea împins înainte de o pornire turbure pe care abia 
şi-o stăpânea. 

Catrina se trezi din somn speriată de zgomote. Moromete 
se trezi şi el. Se trezi, dar când deschise gura şi vorbi în 
întuneric, avea un glas atât de limpede şi liniştit încât s-ar fi 
putut crede că nu dormise deloc până atunci; el întrebă 
neturburat din aşternutul lui: 

— Care eşti, mă, acolo, de baţi aşa? 

Întrebase cam încet, de aceea cel de afară nu auzi, bătea 
mereu. 

— Du-te de deschide, trebuie să fie Paraschiv! îl îndemnă 
mama. 

— Ce, m-am băgat slugă să deschid uşa înaintea lui? 
răspunse Moromete fără să se mişte din aşternut. Şi 
continuă să întrebe: Mă, n-auzi? Care eşti acolo? 

Tot atunci bătăile în uşă se opriră. Moromete repetă 
întrebarea lui neturburată: 

— Bă, surdule! care eşti acolo? 

Urmară câteva clipe de linişte, după care deodată se auzi 
un fel de urlet gros şi înfricoşător care spunea: 

— Deschide, bă, uşa, că când i-oi da un picior o dărâm pe 
voi cu casă cu tot. 

— Nilă, şopti femeia îngrozită, scoal' în sus şi deschide 
uşa! 

— Ce spui tu? întrebă Moromete din aşternut. O dărâmi cu 
casă cu tot? la să vedem, baremi oi fi şi tu în stare de ceva. 
— Tată, mai taci din gură! zise fata cea mare sărind iute 

din pat şi ieşind în tindă. 


Din aşternutul ei, femeia se văita în întuneric cu un glas 
rău prevestitor: 

— Aoleu, Ilie, Ilie! lisuse Cristoase! Apără-ne! 

Din tindă se auzi scrâşnetul zăvorului apoi paşi şi 
smiorcăituri de încălţăminte fleşcăită. Fata se întoarse în 
aşternut, lăsându-l pe Paraschiv în întunericul tindei. 

— Aprinde lampa, Tito! şopti Catrina. Îl laşi în întuneric? O 
fi ud! 

— S-o aprindă singur! Cine îl pune să se întoarcă la ziuă?! 

— Ai să vezi tu, când ţi-oi da eu un pumn, cum o aprinzi! se 
auzi glasul lui Paraschiv din întunericul tindei. 

— Taci din gură! şopti mama cu groază, adresându-se 
fetei. O fi beat! Îţi dă una şi te achită! 

Fata însă nu se sperie deloc. Bombăni în şoaptă, dar destul 
de tare ca să fie auzită de fratele vitreg! 

— Achită! Achită un c...t! 

Se pare însă că nu fu auzită, pentru că tăcerea continuă. 
Totuşi fata ţinea să arate că nu-i e frică. De aceea continuă 
să bombănească în aşternutul ei: 

— Când te porţi bine cu el, e mai rău decât când te porţi 
rău! 

Paraschiv aprinse lampa singur şi intră în odaie. Se aşeză 
pe un scăunel şi începu să se descalţe. La lumina galbenă şi 
chioară din firidă, chipul lui arăta schimonosit şi crâncen. 
Descălţându-se, el ceru într-o vreme nu se ştie cui: 

— Dă-mi o cămaşă şi nişte izmene uscate! 

Nimeni nu-i răspunse. Abia într-un târziu, Tita spuse” pe 
neaşteptate, drept răspuns: 

— Afară nu puteai să te descalţi? Ai umplut casa de apă. 

Glasul fetei era înţepat şi duşmănos. Paraschiv tresări şi 
cum tocmai îşi trăsese un ciorap din picioare, el îl mototoli 
în mână, se îndoi pe scăunel făcându-şi vânt şi îl aruncă cu 
putere în capul fetei. Ciorapul fiind ud şi plin de noroi zbură 
cu putere şi se lipi ca o plăcintă în perete, împroşcând 
geamurile şi păturile cu nisip; nu nimerise unde trebuia; în 
perete, ciorapul stătu o clipă lipit, apoi căzu în pat alături 


de căpătâiul fetei. Tita se ridică fulgerător în capul oaselor, 
îl apucă şi îl înapoie cu aceeaşi viteză ţinând capul fratelui 
vitreg. Paraschiv se feri şi ciorapul plesni drept în mica 
icoană de pe peretele din spatele lui. Cum icoana avea 
geam, acest geam plesni şi căzu jos în bucățele mici. 

— Tito, icoana! gemu mama înfricoşată. Aţi înnebunit? 

Între timp toată lumea se deşteptase. Moromete se ridică 
într-un cot şi îl întrebă pe Paraschiv cu compătimire: 

— Ce e, Paraschive, te-a mânjit proasta la care ai fost cu 
baligă pe la gură? Ai, mă? Săracu de tine! Eşti şi tu flăcău, 
de! Te întorci şi te iei la bătaie cu soră-ta! 

— Ce mai flăcău! scrâşni Tita cu un glas aprins. Nu i-ar fi 
ruşine să spuie că e flăcău. E mai murdar decât ciorapii pe 
care îi poartă în picioare! 

— Tito, vezi să nu sar eu acuma la tine! zise mama din 
patul ei, căutând prin aceste cuvinte să înlăture primejdia. 

Paraschiv însă nu răspunse la batjocura fetei. Se ridică de 
pe scăunel şi trecu în tindă. De acolo, el luă lampa de pe 
firidă şi intră în cealaltă odaie unde se schimbă, 
îmbrăcându-şi singura lui cămaşă bună cu care ieşea în 
lume. Se întoarse şi se culcă alături de Nilă. În tăcerea care 
se făcuse, el mormăi cu o linişte în glas pe care nu i-o 
cunoşteau ceilalţi. 

— Bine, o să vă arât eu vouă! O să vedeţi voi! 

Nu-i răspunse nimeni. Paraschiv îşi schimbă glasul şi 
mormăi adresându-se lui Nilă: 

— Dă-te mai încolo, Nilă! Apoi după un timp spuse mai 
departe: Lasă! Stăm noi de vorbă! Vine ea murga la traistă! 

Cuvintele din urmă n-aveau nici o noimă, deoarece 
Paraschiv nu fusese niciodată unul din aceia care să poată fi 
numit traistă şi la care să fi venit cineva să mănânce. La 
această socoteală se pare că se gândi şi Moromete, pentru 
că se mişcă în aşternut şi pregătindu-se să doarmă, rosti: 

— Da, aşa mai zic şi eu! 

— Ai să vezi tu, continuă Paraschiv. Să nu zici pe urmă că 
„uite, de ce nu mi-ai spus?!” 


Moromete nu mai răspunse. 

Afară ploaia continua să cadă stăruitor. Din când în când 
izbea în geamuri cu putere. Când toată lumea adormi, 
mama se ridică din pat, se închină şi se dădu jos. Strânse 
bucăţelele de geamuri care căzuseră de la icoană, ieşi în 
tindă şi mai rămase acolo multă vreme. 

Catrina se întoarse din tindă, închise uşa încet de tot şi 
îngenunche la pământ, în faţa icoanei. În mâna stângă ţinea 
un ciob de oală din care ieşea un firicel subţire de fum. Ea 
rămase mult timp în genunchi, închinându-se rar, pierdută 
în rugăciune. În micul ciob, trosnea şi sfârâia tămâia. 

De prin paturi se auzeau uneori gemete grele. Într-o 
vreme mama tresări speriată: Nilă avea obiceiul să 
vorbească în somn. Se opri din rugăciunea ei mută şi 
ascultă: Nilă chema încet şi cu o limpezire în glas care te 
speria: 

— Bă, al lui Pipitel! Bă, n-auzi? Bă, Sandule: Te-n... pe mă- 
ta! 

Moromete, care abia aţipise, se deşteptă şi ridică fruntea 
de pe căpătâi, începu şi el să asculte. De multă vreme nu 
mai vorbise Nilă în somn. 

— Ce spune, fă? întrebă omul în şoaptă. 

Femeia n-avu timp să răspundă. Nilă zise cu simplitate: 

— Să încalice pe cai şi să fugă? Dă-i una după ceafă! 

Atâta spuse şi tăcu; i se auzea răsuflarea uşoară în somn. 

Moromete întrebă: 

— Cui, mă? Cui să-i dea una după ceafă? 

Nilă răspunse numaidecât cu un glas parcă supărat de 
întrebare: 

— Ăluia care fură păpuşi de tutun. Pune mâna pe ea! Pune 
bă, mâna pe ea şi dă cu ea în pământ!... Am prins-o 
tăvălindu-se în paie! gemu el. I-am dat cu ciomagul peste 
fluierele picioarelor. 

— Bine i-ai făcut! şopti Ilinca încântată. Dar cine era aia, 
Nilă! 


— I-a băgat mâna în buzunar, spuse Nilă supărat, apoi 
gemu foarte greu, se întoarse pe cealaltă parte şi nu mai 
spuse nimic. 

Moromete se adresă mamei care rămăsese înghemuită pe 
pământ în faţa icoanei: 

— Hai, ajunge, spuse el cu blândeţe, crezi că Dumnezeu n- 
are altă treabă, acuma noaptea, decât să te asculte pe 
tine?! 

Mama nu-l luă în seamă. Se ridică de jos şi cu ciobul în 
mână începu să tămâie casa. Deasupra capetelor lui 
Paraschiv şi Nilă se opri mai mult şi făcu nenumărate cruci. 
Apoi ieşi în tindă, stinse lampa şi se întoarse în pat pe 
nesimţite. Afară, cu toate că ploua, cocoşii porniră să cânte 
a treia oară. 

Chapter 26 


Paraschiv Moromete stătuse doi ani de zile în armată, dar 
nu-şi aducea aminte ca cel puţin într-o singură dimineaţă să 
se fi simţit atât de rău din cauza goarnei care suna 
deşteptarea, cum se simţea acasă când tatăl său trezea pe 
toată lumea cu noaptea în cap, strigându-i cu stăruinţă şi pe 
fiecare în parte, să se scoale în sus. Se întâmpla uneori ca în 
ziua care venea să nu fie nimic de făcut, nimic de lucrat; cu 
toate acestea, Paraschiv auzea cu groază acelaşi glas 
înfundat şi stăruitor care punea în mişcare toată casa; era 
un glas care la început nu chema pe nimeni pe nume şi de 
aceea era atât de chinuitor; intra în ureche şi turbura 
odihna dulce a somnului, fără să fie însă aspru ori hotărât; 
plutea în aer şi se prelingea în ureche dureros: „Mă, n-auzi? 
Scoal' în sus!” Doar atât se auzea la început, după care se 
făcea tăcere. Abia într-un târziu se auzea iarăşi, în acelaşi 
fel, tot aşa de îndepărtat şi fără nume: „Mă, n-auzi? Scoal' 
în sus, mă!” Şi după câteva clipe de tăcere, se adăuga: 
„Scoal în sus c-avem treabă”. Şi iarăşi se făcea tăcere. Şi 
din nou, după multă vreme, glasul relua necruţător: „Scoal' 
mă, în sus, n-auzi? Avem o groază de treburi.” Nimic, însă; 


tăcere deplină! Nu se mişca nimeni. Atunci glasul întârzia 
mult timp, căutând nu se ştie ce şi deodată striga pe cineva 
pe nume, striga de astă dată cu asprime, cu o hotărâre 
neaşteptată, cu ceva apăsător în el, cu ceva rău prevestitor, 
cu un ce încordat, ca şi când s-ar fi întâmplat o nenorocire: 
„Bă, Nilă-m'! Bă, Nilă-m'! Bă, n-auzi? Bă, Nilă-m”!” Cel 
strigat sărea ars, ca atins cu fierul înroşit. Buimac 
bolborosea crâncen: „Ce e, bă, ce?! Ce?!” Atunci se auzea 
din întuneric un răspuns uluitor de blând, de simplu şi de 
omenos: „Scoal' în sus c-avem treabă!” 

Deşi dormise puţin, Paraschiv se sculă totuşi o dată cu 
toată lumea; pentru întâia oară însă, glasul tatălui se vedea 
că răscolea în el ura cea mai neagră; nu se dădu jos din pat 
numaidecât, aşa cum se întâmpla de obicei. 

— Ce-ai, mă, de ce ne scoli? N-auzi că plouă afară? mârâi 
el fără teamă, ceea ce făcu ca foşnetele şi trosniturile de 
oase ale celor ce se sculau să se oprească. 

Moromete nu zise nimic, cu toate că asemenea vorbe 
spuse cu un astfel de glas nu fuseseră niciodată rostite în 
faţa lui. El se ridică doar pe jumătate în pat şi în liniştea 
care se făcuse întrebă cu o bunăvoință de neînțeles pentru 
situaţia în care se afla puterea lui de tată: 

— Ce-ai spus, mă, Paraschive? Ce zici că ai spus? 

Auzind un astfel de glas, Paraschiv se porni deodată 
mânios şi nestăpânit: 

— Ce tot ne scoli de pomană cu noaptea în cap? Mai lasă- 
ne dracului să dormim! În fiecare dimineaţă: „Mă, n-auzi? 
Mă, n-auzi? Scoal' în sus c-avem treabă!” Ce treabă avem? 

Paraschiv tăcu o clipă: apoi se adresă lui Nilă: 

— Stai, acilea, boule, unde te ridici? Nu vezi că plouă? 

Nimeni dintre copii nu înţelegea ce se întâmpla cu tatăl 
lor. Totdeauna când se răzvrătea cineva în casă, din 
nepăsător şi liniştit cum era, tatăl deodată ridica un pumn 
în aer şi răcnea: „Bă! Smintitule! 'Te omor!” Răcnetul acesta 
înţepenea aerul, făcea să piuie creierul celui răzvrătit, iar 
groaza îi spulbera nemulţumirea ca şi când n-ar fi fost. 


Astăzi, în faţa revoltei lui Paraschiv, se pare că Moromete 
dădea înapoi: tăcea. Paraschiv bolborosi iar din aşternut: 

— Am ajuns bătaia ta de joc; după ce că ţi-am muncit o 
viaţă întreagă, nici să dormim nu ne laşi! 

Moromete răspunse fiului; glasul lui nelinişti pe mamă şi 
pe fete; era un glas blând, poate chiar fricos: 

— De, mă, Paraschive, zic şi eu că să vă sculaţi! Că avem 
treabă. Dar dacă ţi-e somn, dormi, de! Poţi să dormi! Şi 
după ce vorbi astfel se adresă fetelor: Sculaţi-vă voi şi 
lăsaţi-l să doarmă. O fi ostenit, săracul, a tras la jug toată 
noaptea! 

Batjocura însă nu prea mai avea tărie, mai ales că 
Paraschiv răspunse numaidecât, devenind ameninţător: 

— Să prinz eu pe cineva că trage aşternutul; îi umflu 
botul! 

Nimeni nu mai spuse nimic. Ca niciodată însă, Moromete 
se dădu întâiul jos din pat şi începu să se îmbrace, mama şi 
fetele săriră şi ele. Afară se făcuse ziuă de mult. 

Nilă se ridicase în capul oaselor şi nu ştia ce să facă: să 
asculte de fratele lui mai mare, ori de tatăl său. Stătea ca o 
momâie în aşternut, căsca şi se scărpina. Moromete îl 
îndemna cu blândeţe: 

— Hai, Nilă, dă-te jos! Să te duci şi să mai dai cu ţesala 
peste caii ăia! Uite, s-a oprit ploaia, trebuie să mergem la 
moară! 

— Stai, mă, acilea, nu fi prost! bolborosi Paraschiv lovindu- 
l cu cotul în burtă. 

Moromete se îmbrăcă în tăcere. 'Iot în tăcere, după ce se 
îmbrăcă, ieşi afară din casă. leşind, el lăsă uşa deschisă. 

După plecarea tatălui, Paraschiv se dădu jos din pat, deşi 
mai înainte ameninţase că are să-l lovească pe cel care o să 
tragă aşternutul: arăta obosit şi parcă încreţit, îmbătrânit. 
Tăcerea duşmănoasă din jurul lui se pare că îl răscoli rău, 
pentru că dându-se jos din pat el întinse o mână spre uşa 
lăsată deschisă de tatăl său şi o trânti cu toată puterea în 
canaturile ei. 


Zgomotul făcut fu neaşteptat de violent şi ochiul crăpat al 
unui geam se desprinse din ramă şi căzu dincolo, 
spărgându-se cu un zornăit care nu suna a bine. 

Catrina nu se mai putu stăpâni. Galbenă la faţă, ea îl 
măsură pe fiu de sus până jos şi îl huidui scurt cu un glas 
întunecat: 

— Huo! La oase! Sparge, mă! Trânteşte! 

Paraschiv răspunse numaidecât cu un glas îngroşat de 
ură: 

— Sparg! Le-ai făcut tu? E ale tale? 

— Du-te, Ilinco, şi cheamă-l pe ăla de afară! porunci 
mama. leşi afară şi strigă-l să vie încoace. 

Fata cea mică ieşi repede din casă. Numaidecât după 
aceea i se auzi glasul pe prispă, chemând: 

— Tată! Ia vino încoace! Hai repede încoace. 

Paraschiv se aşezase pe un scăunel şi se uita mohorât la 
ciorapii lui uzi, plini de noroi. Într-o vreme bolborosi 
veninos: 

— Cheamă-l încoace, crezi că mi-e frică de el! Ehe! a 
trecut vremea aia! 

Într-adevăr Ilinca se întoarse în casă şi adeveri: 

— Nu ştiu ce tot face în grădină, că nu vrea să vie! 

— I-ai spus ce fac ăştia aici? strigă mama. Du-te şi spune-i, 
ce vii aici ca proasta! leşi afară! 

— l-am spus! răspunse fata dârz. 

— Şi acu” ce te uiţi? Treci în tindă şi aprinde focul! Nu mai 
sta aici între ăştia! Niculae, ieşi afară pe prispă! 

Niculae şi Ilinca ieşiră din odaie. Nilă stătea încă în pat, se 
uita la cei din casă, se scărpina şi rânjea prosteşte; rânjea şi 
el batjocoritor, simțind că s-a terminat cu puterea tatălui. 
Totuşi, rânjetul lui se stinse de ruşine când mama îl pironi 
cu privirea şi îi spuse: 

— Şi tu ce-ţi arăţi colții, Nilă, îţi pare bine că ai ajuns 
stăpân? O să ne ducem de aici, să rămâneţi voi cu tat-tău, 
să vă mănânce câinii! 

Paraschiv, auzind-o vorbind astfel, mârâi: 


— Unde o să vă duceţi? La văgăuni? 

La văgăuni însemna locul plin de gropi de la marginea 
satului unde mureau sau erau omorâte animalele bătrâne. 

— Nu ne lasă el Dumnezeu, răspunse mama cu obidă 
amară. O să fie vai de capul vostru, că mi-aţi mâncat 
sufletul, câinilor! 

— Hai, mamă, vezi-ţi de treabă! spuse Tita liniştită. Ie iei 
după capul lui? 

Paraschiv se uită la sora lui cu îngăduinţă, ca la o muscă, şi 
buzele lui împletite se întinseră a veselie; el aruncă ciorapii 
murdari sub pat şi porunci fetei: 

— Ia bagă tu mâna în lada aia şi dă-mi aici nişte ciorapi 
curaţi, dacă vrei să nu-ţi cârpesc una după ceafă. 

Lada aceea era comoara casei; Paraschiv, Nilă şi Achim 
fuseseră învăţaţi de tuşa lor, încă de mici, să creadă că 
înăuntrul lăzii se găseşte toată munca lor; că acolo ar fi 
ascuns mama lor vitregă şi surorile vitrege toată averea; că 
lada are fundul înţesat de icuşari şi mamudele, de bani de 
aur şi de argint. Era încuiată cu un lacăt destul de mare şi 
în afară de fete şi mama lor nimeni nu umbla în ea; pe 
fundul ei se aflau într-adevăr icuşari şi bani de argint şi 
anume doi icuşari şi trei lei monedă măruntă în valoare de o 
mie de lei. 

Auzind glasul poruncitor şi obraznic al fiului vitreg, femeia 
o înghioldi pe fată cu pumnul: 

— leşi şi tu afară d-aici! Nu mai sta aici! 

Tita nu mai spuse nimic şi se îndreptă spre uşă; atunci 
Paraschiv lăsă din mână ciorapii lui murdari de noroi, se 
ridică de pe scăunel şi se apropie de ladă. Apropiindu-se, el 
apucă lacătul în mână şi îl răsuci cu putere; se auziră 
pârâituri de lemn care plesneşte. Fata tresări şi se aruncă 
asupra fratelui, vrând să-l dea la o parte. Paraschiv o 
îmbrânci cu o mână, iar cu cealaltă răsuci balamalele, le 
smulse din lemnul lor învechit, trase de ladă răsturnând 
maldărul de covoare de deasupra şi deschise capacul. În 
clipa când vâri mâna înăuntru fata se repezi iarăşi la el; de 


astă dată ea se agăţă de capac furioasă şi cu atâta violenţă, 
încât Paraschiv, prins cu mâna înăuntru, scoase un urlet. El 
se răsuci strâmb, îşi scoase laba de sub capac şi o plesni pe 
fată drept în obraz. Tita încercă în aceeaşi clipă să-i 
întoarcă lovitura, dar Paraschiv o izbi iarăşi, de astă dată în 
cap, făcând-o să se clatine, şi pentru că fata nu se lăsa, 
căutând să-l izbească şi ea, Paraschiv o trânti în mijlocul 
casei. Răzbită de lovituri, Tita încercă să apuce un scăunel, 
dar Paraschiv i-l smulse cu uşurinţă şi-i plesni o labă peste 
ochi. Cu toate loviturile primite, fata nu scoase nici un 
cuvânt, nu strigă şi nu se vaită; se ridică de jos şi se agăţă 
din nou de capacul lăzii. Obrajii îi ardeau ca focul şi din ochi 
îi ţâşneau fulgere de ură. În acest timp, Catrina ieşise de 
câteva ori afară şi strigase zadarnic spre grădină. 

În casă, Paraschiv reuşise să răscolească în ladă şi să 
scoată din ea mai multe perechi de ciorapi. Când, în cele 
din urmă, Moromete deschise uşa tindei şi intră în odaie, 
Paraschiv tocmai îşi trăgea unul din ei peste talpa noroioasă 
a piciorului; ciorapul era însă prea lung, era femeiesc, 
căputa lui trecea dincolo de genunchi şi Paraschiv nu ştia ce 
să facă cu el, să-l îndoaie pe gleznă sau să-l tragă în sus pe 
toată lungimea lui. Din pat, Nilă se uita la el cu veselie. 

Moromete închise uşa încet şi rămase nemişcat lângă ea; 
el văzu teancul de pături şi covoare răsturnate, îl văzu pe 
Paraschiv încălţându-se cu ciorapi albi şi curaţi, o văzu pe 
Tita cu chipul umflat de lovituri şi pe femeie plângând încet; 
îşi întoarse privirea spre pat şi îl văzu pe Nilă aşteptând în 
aşternut. Se desprinse de lângă uşă şi-şi îndreptă privirea 
spre femeia lui. Între timp Niculae şi cu Ilinca intraseră şi ei 
în casă. 

— Ce e cu voi?! întrebă Moromete. 

Nimeni nu-i răspunse. Moromete întreba pe toată lumea, 
dar se uita nedumerit spre femeie. 

— Uite unde am ajuns, se auzi glasul mamei, întrerupt de 
sughiţuri. De ani de zile ţi-am spus mereu: Ilie, Ilie, trece-ne 
nouă, ăstora, jumătate de loc de casă, să ne facem noi 


cocioaba noastră şi să-i lăsăm pe ei aici. Că după ce că i-am 
crescut şi mi-au mâncat sufletul, acuma sar cu pumnul să 
mă omoare! 

Omul se apropie de femeie şi îi puse mâna pe umăr cu 
sfială: 

Fata cea mare nu se mai putu stăpâni şi ţipă ascuţit: 

— Ce tot mai întrebi, nu vezi? Întrebi de pomană! Parcă nu 
vezi! 

Strigătul fetei clocotea. Moromete întoarse capul spre ea 
şi o privi adânc. Fata tremura din tot trupul. Ea strigă iară 
cu încordare, fără să ia în seamă privirea tatălui: 

— Măcar dacă ne-ai fi spus dinainte, ne luam cămaşa pe 
noi şi plecam! Să nu ne laşi bătaia lor de joc! 

Nu apucă să termine cuvintele din urmă, Moromete ridică 
mâna şi cu dosul palmei o izbi peste obraji cu toată puterea. 
Toată lumea tresări. Paraschiv ridică fruntea şi se uită cu un 
aer tâmpit la tatăl său. O umbră de teamă îi trecu peste 
chip. Lovitura o înspăimântă rău pe fată; ura şi furia care îi 
ţâşneau din priviri se stinseră ca şi când n-ar fi fost şi în 
locul lor apăru groaza. 

Moromete se întoarse spre femeie şi o întrebă iar cu 
acelaşi glas stăpânit şi care părea blând şi sfios: 

— Spune, Catrino, ce ai tu? Spune, n-auzi? Vorbeşte o 
dată! 

Pentru că mama nu răspunse, omul o izbi cu pumnul în cap 
de două ori, întrebând-o mereu ce are, să-i spună ce vrea. 
Ciudat însă: înainte de a fi lovită, ea plângea; întâiul pumn o 
făcu să plângă şi mai tare, dar la al doilea, deodată tăcu cu 
desăvârşire. Moromete îi dădu al treilea pumn; la cel de al 
treilea, mama se lăsă în jos lângă pat, se ghemui cu capul 
între genunchi şi încetă chiar să mai sufle. 

— Ce, tu n-auzi? Ce e cu tine? Ai amuţit? 

După ce rosti aceste cuvinte întoarse spatele la toată 
lumea şi vru să iasă. În casă izbucni atunci deodată un plâns 
sfâşietor, greu de obidă şi de nedreptate, plâns care îl făcu 
pe om să-şi răsucească umerii şi să amenințe iar: 


— Haide-hai! Tito! Pesemne că nu te doare! 

În acest timp, Paraschiv se hotărâse să ridice totuşi 
ciorapii în sus peste pantaloni. Nilă se uită la el foarte 
intrigat; îi şi spuse chiar, în clipa când Moromete deschise 
uşa să iasă: 

— Bă, Paraschive, trage-i sub pantaloni, peste izmene, că 
râde dracului lumea de tine! 

Aceste cuvinte îl opriră pe tată să iasă. El începu chiar să- 
şi facă o ţigară, în timp ce fata plângea şi urla chinuită de 
necaz şi de ură neputincioasă; ceilalţi, în afară de Paraschiv 
şi Nilă, tăceau înspăimântați. Moromete linse ţigara de la 
un cap la altul, o înfipse între buze şi murmură: 

— Dă-i un foc, Niculae! 

Băiatul ţâşni ca un glonţ şi se întoarse cu vătraiul plin de 
spuză şi de tăciuni. Moromete aprinse, trase un fum şi puse 
iar mâna pe clanţă să iasă afară. În tăcerea în care nu se 
auzea decât plânsul rupt al fetei, Moromete se adresă celor 
doi cu un glas părtinitor şi spuse: 

— Paraschive, Nilă, veniţi cu mine în coşar! Ploaia asta a 
înmuiat acoperişul, mi-e frică să nu se dărâme! 

Paraschiv se uită la tatăl său şi murmură cu nepăsare: 

— Lasă-l să se dărâme! 

Apoi se ridica de pe scăunel şi izbi pământul cu picioarele 
să-şi scuture bocancii de noroiul uscat. Noroiul însă se 
crăpă fără să cadă şi atunci Paraschiv mormăi: 

— Ia dă-mi, mă, ăsta micu, o treanţă! 

Niculae, speriat, se uită în toate părţile, neştiind ce să 
facă; se uită întâi la tatăl său, dar tatăl tăcea, apoi la maică- 
sa, după aceea la surori. 

— Dă-mi, mă, o treanţă, surdule! bolborosi Paraschiv. Ce te 
uiţi? 

Niculae se vâri sub pat, merse de-a buşilea până după 
sobă. 

— Nilă, se auzi glasul lui Moromete blând, tu ce mai stai 
de pomană? Hai cu mine că s-au rupt căpriorile coşarului! 


Nilă răspunse şi el nepăsător, căutând să semene în totul 
cu fratele său mai mare: 

— Dă-le dracului de căpriori! 

Moromete le explică: 

— Dă-le dracului nu e greu de zis, dar vine pe urmă şi se 
dărâmă coşarul! Ce-i faci atunci? De unde iai altul! 

Nilă nu îndrăzni să mai spună nimic şi atunci Paraschiv îl 
ajută: el se întoarse într-adins cu spatele la tatăl său şi în 
aşa fel încât se vedea limpede că mişcarea aceasta ţinea loc 
de răspuns. Moromete se uită liniştit la spatele fiului, 
măsurându-l din ceafă şi până la călcâi, după care spuse cu 
glas senin şi împăcat, dezvinovăţindu-se: 

— Ce să-i faci! Au putrezit, în fiecare zi se strică! Ba aia, 
ba ailaltă!... 

Paraschiv se întoarse şi răspunse sâcâit, cu dispreţ: 

— Lasă-ne bă, în pace, că nu mergem! 

Auzind acest răspuns, Moromete se întoarse spre uşă şi 
apăsă pe clanţă. Nimeni nu putu să-i vadă faţa; i se auzi 
totuşi după câteva clipe glasul, indiferent, poate puţin 
descurajat, lipsit de nădejde: 

— Treaba voastră! Să nu ziceţi că nu v-am rugat şi nu v-am 
tras de mânecă! 

După care omul deschise uşa încet, trecu pragul şi ieşi în 
tindă; ieşind în tindă, el închise uşa cu grijă şi cu chibzuială 
mare, în aşa fel că toţi cei din casă văzură cum se ridică 
limba clanţei în sus, apoi se lasă în jos aşezându-se cuminte 
în cleştele ei. 

Chapter 27 


După ce omul ieşi, mama se ridică de lângă stinghia 
patului şi începu să-i înghiontească pe copii să iasă afară. 
Tita plângea mereu şi în acelaşi timp aranja covoarele la loc 
peste ladă. Niculae, la ghiontiturile mamei, se sclifosea şi nu 
vroia să iasă afară; Ilinca de asemenea. Nilă căsca mereu, 
se întindea sub aşternut şi se scărpina pe toate părţile. 


Paraschiv se aşezase pe un scăunel şi începuse să-şi curețe 
pe îndelete noroiul uscat de pe bocanci. 

Trecu astfel o bucată bună de timp; nimeni nu vorbea. 
După ce aranja paturile şi covoarele deasupra lăzii, fata cea 
mare ieşi în tindă şi de acolo cei din casă o auziră plângând 
mereu în faţa vetrei, plângând mai adânc şi mai afâşietor 
decât până acum: se simţea că loviturile primite peste 
chipul ei, de la frate şi de la tată, îi atinseseră adânc inima 
şi rana sângera fără oprire; cu cât plângea mai mult şi cu 
cât durerea se făcea mai cuprinzătoare, cu atât se simţea 
că fata doreşte să plângă şi mai mult până la disperarea cea 
mai neagră, lucru care se şi întâmplă şi care îl făcu pe Nilă 
să se ridice din pat, şi să rămână încremenit, ascultând. 
Într-adevăr fata plângea acum cu sălbăticie, ca şi când ar fi 
fost chinuită cu fierul roşu. 

Mama ieşi în tindă şi la început o certă scurt, vrând s-o 
potolească: 

— Taci din gură! Fată mare eşti tu? Ce e ambiția asta? 
Plângi din ambiţie! 

— Ce i-am făcut eu lui?... De ce să dea în mine? O! 
Doamne! Ce i-am făcut? De ce-a dat? 

Nu se ştia cine e acest lui, tatăl sau fratele vitreg... 

— Taci din gură! I-ai răspuns! E tat-tău, zise mama, 
gândind că din pricina loviturilor tatălui plângea ea astfel. 
Să nu-i răspunzi părintelui. Că te-a făcut şi a pătimit cu 
tine! 

Fata îşi încleşta pumnii în aer şi se chinui greu, rugându-se 
ca în faţa altarului: 

— Du-te, mamă... lasă-mă... lasă-mă!... 

Şi pentru că mama nu pleca şi încerca s-o apuce de umeri 
şi s-o mângâie, fata începu să tremure: 

— Du-te d-aici şi lasă-mă! Mai bine nu m-ai fi făcut... lasă- 
mă! Du-te! O! O! O! Lasă-mă! Du-te! 

Atras de aceste gemete, Moromete se apropie de scara 
prispei şi întrebă apăsat: 

— Ce-are, Catrino, a înnebunit? 


Mama se făcu că nu aude şi nu răspunse. Moromete tăcu 
câteva clipe, apoi strigă uşor, cu glas schimbat, fără acel ce 
apăsător cu care întrebase mai înainte: 

— Bă, Nilă-m'! 

Nu se auzi nici un răspuns. Omul strigă iar cu încredere: 

— Bă, Nilă-m'! 

— Ce e, bă? răspunse Paraschiv dinăuntru cu acelaşi „bă” 
de mai înainte. 

— Hai, sunteţi gata? continuă Moromete prins parcă de o 
mulţime de treburi. Hai că se înseninează, uite, să mergem 
la moară. Trebuie pus grâu în saci şi mers mai devreme, că 
e gloată, să măcinăm până în seară... 

După ce spuse aceste cuvinte, care rămaseră fără răspuns, 
Moromete lăsă fruntea în jos şi începu să aştepte. 
Aşteptând, el începu să caute prin buzunarele flanelei, să-şi 
răsucească o ţigare. Scoase o bucăţică de ziar şi încercă s-o 
rupă, să-i dea forma unei foiţe, dar degetul gros deodată 
porni să tremure şi hârtia se strică. Omul se stăpâni şi vru 
totuşi să-şi facă de ţigare, însă acum îi tremurau amândouă 
mâinile de sus din umeri şi din spinare. Deodată trupul lui 
ţâşni pe prispă, ca scăpat dintr-un arc întins prea mult; din 
tindă, mama îl văzu şi nu se putu stăpâni să nu exclame cu 
groază: 

— Haiti! Ilie, stai la-n loc! 

Moromete se opri şi spuse apăsat: 

— Nu mai plânge, fato, că te omor! Nu-ţi fac altceva! Te 
omor! 

Moromete îşi schimbă apoi din nou glasul şi de acolo de pe 
prispă chemă aproape duios: 

— Bă, Nilă, tată, hai, mă, că s-a înseninat, până nu se face 
gloată la moară! 

După aceea nu mai aşteptă răspunsul. Intră în tindă şi se 
opri lângă scara podului. Sub scară, în colţ, se aflau 
rezemate de zid o grămadă de unelte: un topor mic de tăiat 
lemne, cârpătorul de băgat pâinea la copt, un răşchitor mic 
şi un par de pus porumbul în brazdă. Moromete luă parul, îl 


piti la spate să nu se vadă şi intră în casă. El deschise şi 
închise uşa în aşa fel încât să nu se bage de seamă ce 
ascundea în mâna dinapoi: făcea mişcări sfielnice şi dacă un 
străin l-ar fi văzut cum închidea uşa, ar fi crezut că omul se 
teme grozav să nu spargă ceva, ca şi când lucrurile pe care 
punea mâna ar fi fost făcute din ceva foarte plăpând, foarte 
fragil. 

Când îl văzu intrând astfel, Paraschiv bolborosi mânios: 

— Hai, bă, ce tot intri şi ieşi p-acilea?! N-auzi că nu venim? 
Mai du-te şi singur! 

Moromete se lipi de uşă şi se dezvinovăţi numaidecât. 
Glasul însă îi tremura, cuvintele abia fură auzite: 

— De, măi Paraschive, ziceam şi eu că... 

Paraschiv, care stătea cu fruntea în pământ şi îşi curăța 
bocancii, îl întrerupse aţâţat, fără să bage de seamă, sau să 
audă cum uşa scârţâie din când în când din cauza spinării şi 
umerilor omului care tremurau: 

— Ce ziceai, mă? Ce ziceai? Nu-ţi mai răci gura de 
pomană! 

— Tu eşti mă cuminte, Nilă, spuse tatăl cu blândeţe. Hai, 
dă-te jos din pat şi treci încoace! 

Ruşinat, Nilă se posomori, dar nu răspunse şi nu se mişcă; 
se vedea că şi în el este ceva potrivnic (ceva prostesc însă, 
necugetat, deoarece nu răspundea nici într-un fel 
chemărilor tatălui), tăcea şi nu se mişca. Paraschiv se 
îndârji, simțind slăbiciunea fratelui mai mic, izbucni 
aruncând fulgere întunecate din priviri spre tatăl său: 

— Da, Nilă e mai cuminte! V-a convenit vouă o viaţă 
întreagă cuminţenia lui. Toţi l-aţi pus la ham şi i-aţi dat cu 
biciul! În locul lui... hm!... Ştiu eu ce v-aşi face! A muncit ca 
un bou să vă ţie pe voi! Ce stai, mă, prostule, acolo în pat? 
Pune mâna şi scoate din lada aia şi du-te şi vinde şi 
cumpără-ţi haine! Umbli desculţ şi cu izmenele rupte în c... 
şi lada zace înţesată cu crepdeşin! 

Fără să se grăbească, Moromete ridică parul în aer şi îşi 
făcu vânt. Paraschiv văzu, dar în clipa aceea nu înţelese 


despre ce era vorba; se uită cu neîncredere la parul ridicat 
în aer şi când primi lovitura în cap ridică zadarnic coatele în 
sus; se prăbuşi de pe micul scăunel şi se întinse la pământ 
cu 0 expresie de mare uimire pe chip. 

După ce îl lovi, în timp ce Niculae şi Ilinca ţipară îngroziţi, 
Moromete se întoarse spre Nilă. La vederea parului, Nilă 
răspunse scurt, înspăimântat dintr-o dată: 

— Aoleu, tată! 

Strigătul arăta atâta spaimă, încât parul întârzie câteva 
clipe în aer, dar, ca şi când Moromete ar fi reflectat repede 
în aceste clipe, lovitura totuşi porni, abătându-se însă de la 
direcţia ei, capul, şi înfigându-se înăbuşit în spinare. Nilă se 
făcu ghem şi întinse mâinile să se apere, strigând mereu cu 
groază mare: 

— Aoleu tată! Nu da! Nu mai fac! 

Moromete îl lăsă, nu pentru că îi era milă, ci ca să se 
întoarcă spre Paraschiv. Se întoarse şi începu să-l lovească 
rar şi adânc pe unde nimerea. Loviturile îl dezmeticiră pe 
Paraschiv: el încercă să se ridice, să se împotrivească. Parul 
însă îi paraliza cu chibzuială mâinile, fluierele picioarelor, 
oasele şoldurilor. Gemea înfundat, se tăvălea pe jos şi trupul 
lui de om în toată firea, întins şi făcând mişcări deşucheate, 
îi speriară pe copii. 

Niculae începu să clănţăne din dinţi. Catrina năvăli în 
tindă şi se agăţă de braţul bărbatului; ea vorbi apăsat, cu 
un glas coborât, cu o neaşteptată linişte şi hotărâre: 

— Ilie, nu te potrivi! Nu ţi-e ruşine să dai în ei? 

Tocmai în acest moment Paraschiv se ridică în picioare şi 
clătindu-se greu izbuti să apuce în mâini parul tatălui. El 
vorbi gros, cu un glas turbure, abia ţinându-se pe picioare; 
lovitura în cap îi luase de la început orice putere de 
împotrivire. 

— Nu mai da! Auzi? Nu mai da! gemu el. 

Moromete întrebă cu încordare, gâfâind: 

— Mai faci? 

Paraschiv nu răspunse. 


— Mai faci? repetă Moromete. 

— Nu mai fac! se auzi răspunsul. 

Dar nu era al unui om treaz. 

Moromete aruncă deodată parul la pământ şi prea 
îndelungata lui stăpânire de sine se desfăcu într-un urlet: 

— Ne-no-ro-ci-tu-le! Paraschive! Nenorocitule ce eşti! 

Apoi se întoarse spre Nilă, care între timp sărise din pat şi 
se ghemuise într-un colţ: 

— Şi tu, Nilă? Tu, mă? E lume care alergă din zi şi până în 
noapte pentru un pumn de făină! Şi voi ca nişte câini! Ca 
nişte câini turbaţi săriţi unul la altul! Vă omor! Cu-i nu-i 
place la târla mea, să se ducă! Să plece! 

Moromete, după ce urlă astfel cu ochii ieşiţi din cap, făcu 
un pas repezit şi lung şi porni spre uşă. Apucă de clanţă 
violent şi vru să se ducă, dar din tindă se întoarse la fel de 
vijelios cum ieşise şi continuă să urle: 

— Atâta timp cât mă vedeţi că trăiesc, ori faceţi cum zic 
eu, ori dacă nu, să plecaţi. Am muncit şi am trudit şi am luat 
pământul de la ciocoi ca să trăiţi voi mai bine! De ani de zile 
mă zbat să nu vând din el, să plătesc fonciirea fără să vând, 
să vă rămâie vouă întreg, orbilor şi sălbaticilor la minte! Şi 
am plătit mereu, n-am vândut nici o brazdă şi acum săriţi la 
mine şi la ăştia, că v-am furat munca voastră! Pământul 
rămas întreg, Paraschive, smintitule, acolo e munca 
voastră! Bolnavule după avere! Ai vrut să te însori cu a lui 
Bodârlache că avea pământ mult şi te-ai făcut de râs. O să-ţi 
mănânce capul averea, să ţii minte de la mine! 

Cuvintele din urmă fuseseră rostite atât de tare, încât se 
pierdură într-o răguşeală stinsă şi neputincioasă. Omul era 
de nerecunoscut. 

— Ce v-am făcut eu vouă şi ce nu v-am dat, Paraschive şi 
Nilă? Nu s-a muncit şi nu s-a împărţit aici în casă tot ce-am 
avut? De unde să vă dau eu mai mult dacă atâta e? Vreţi să 
mă jupuiţi pe mine de piele? An de an am dat din colţ în colţ 
când intra percitorul în casă. An de an m-am dat peste cap 
să nu vând din pământ! Am trăit cu toţii desculți şi 


dezbrăcaţi, nimeni n-a avut mai mult! Ce vreţi voi de la 
mine, nenorociţilor? Să ies la drumul mare şi să jefuiesc? Să 
iau vita omului din bătătură şi să mă ţin de procese ca alţii? 
Asta vreţi voi? 

Şi cu aceste cuvinte Moromete deodată tăcu. Se aşeză pe 
pat şi începu să clatine din cap la dreapta şi la stânga, cu 
ochii lucioşi, parcă desfigurat. „Vai ce nenorocire, o, ce 
lucru groaznic!... „ Dar nu mai avea putere să spună aceste 
cuvinte. Îşi ridică braţele spre cer şi le lăsă izbindu-şi cu ele 
genunchii. În curând nu se mai putu îndura nici pe sine, se 
ridică şi ieşi. Năucit, Nilă se luă după el şi îl ajunse pe 
prispă: 

— Acum unde te duci? 

— O, mi-e sufletul plin de bucurie, Nilă! îi răspunse. Mă 
duc să mă laud! 

Chapter 28 


Spre prânz norii se împrăştiară şi soarele începu să usuce 
pământul. Mama şi copiii stătură singuri la masă, singuri în 
această zi; Moromete se întoarse târziu, la miezul nopţii. 
Din locul unde se dusese să se laude se întorcea murdar de 
noroi pe genunchi şi pe coate; de asemenea palmele îi erau 
murdare: căzuse şi se sprijinise în ele. La ochi avea ceva; îşi 
tot ducea pumnul murdar şi-şi freca gemând pleoapele; 
frecându-le astfel, orbitele i se căptuşiseră cu nisip şi 
pământ şi încerca zadarnic şi se curețe. Stătea pe pat şi 
gemea, mama încerca să-i şteargă ochii cu un şervet curat, 
dar el i-l smulgea, frământa în palme pânza murdărind-o cu 
totul de noroi, pentru ca după aceea să o ducă la ochi şi să 
se apuce să-şi curețe iarăşi pleoapele de nisip. Niculae îi 
trase bocancii din picioare, fetele îi dădură în cele din urmă 
apă caldă să se spele şi omul dormi buştean până a doua zi 
aproape de prânz. 

Când se trezi, află că Paraschiv şi cu Nilă fugiseră încă de 
ieri seară, spărseseră, în lipsa lui, iarăşi lada, luaseră toţi 
banii pe care-i găsiseră, aruncaseră cele mai bune covoare 


pe spinările cailor şi plecaseră amenințând că asta încă nu e 
totul. Moromete nu păru surprins de ştirea plecării cât de 
felul cum cei doi fugiseră; nu-i venea să creadă. 

— Cu caii? Au fugit cu caii? 

— Cu amândoi caii. 

— Şi Nilă, a fugit şi el? 

— Amândoi au fugit. 

Moromete stătea pe pat, cu fruntea lui bombată aplecată 
spre genunchi, cu coatele înfipte în păturile aşternutului. 
După un lung timp de tăcere, el se ridică şi se uită la fiecare 
copil în parte; apoi încet şi căutând să pară cât mai liniştit şi 
mai neturburat: 

— Da! Bine! Vedeţi-vă de treabă! 

După care el însuşi se ridică de pe pat şi porni spre uşă să- 
şi vadă de treburile lui ca şi când nu s-ar fi întâmplat nimic. 

În aceeaşi zi Moromete îşi făcu socoteala datoriilor şi spre 
seară bătu la poarta lui Tudor Bălosu cu care se înţelese să- 
i vândă o parte din pământul familiei. Tudor Bălosu ridică 
din nou chestiunea locului din spatele casei, ceea ce 
Moromete acceptă fără şovăială. Tudor Bălosu nu avu totuşi 
satisfacția pe care şi-o dorise: Moromete arăta ca şi atunci 
când vânduse salcâmul, îndepărtat şi nepăsător. 

Cu banii luaţi Moromete îşi cumpără doi cai, plăti 
fonciirea, rata anuală la bancă, datoria lui Aristide şi taxele 
de internat ale lui Niculae, rămânând ca necunoscută 
soluţia acestor probleme pentru viitor: din nou rata la 
bancă, din nou fonciirea, din nou Niculae. 

Dar cu toată aparenta sa nepăsare, Moromete nu mai fu 
văzut stând ceasuri întregi pe prispă sau la drum pe 
stănoagă. Nici nu mai fu auzit răspunzând cu multe cuvinte 
la salut. Nu mai fu auzit povestind. Din Moromete cunoscut 
de ceilalţi rămase doar capul lui de humă arsă, făcut odată 
de Din Vasilescu şi care acum privea însingurat de pe poliţa 
fierăriei lui Iocan la adunările care încă mai aveau loc în 
poiană... 


„„. Lipsite însă de omul lor, aceste adunări aveau să-şi 
piardă şi ele curând orice interes. Trei ani mai târziu, 
izbucnea cel de-al doilea război mondial. Timpul nu mai 
avea răbdare. 


Volumul II pi aa 
Part 4 PARTEA INTAI 
Chapter 1 


În bine sau în rău, se schimbase Moromete? Cei care îl 
duşmăneau sau stăteau cu ochii pe el se potoliră sau îl 
uitară, ca şi când l-ar fi iertat sau l-ar fi disprețuit. Ce putea 
să însemne asta? 

Bălosu deveni chiar binevoitor faţă de vecinul său, iar 
Guica şi Parizianu le întrebau pe fete când le întâlneau pe 
drum dacă alde Paraschiv nu le-a mai scris. De Nilă şi 
Achim nu ziceau nimic, ca şi când din partea ăstora doi n-ar 
mai fi putut prididi să citească atâtea scrisori. Arăta tăcută 
Guica, nu i se mai auzea deloc gura prin faţa casei, 
pesemne că nepoţii aveau alte griji pe-acolo decât să-i 
trimită scrisori. În acei ani muri părăsită în bordeiul ei şi fu 
dusă la cimitir de Parizianu. Moromete, cu toate că era 
vorba de sora lui mai mare, nu veni nici măcar s-o vadă, dar 
asta nu miră pe nimeni, se cunoşteau în sat altele de acest 
fel mult mai rele. 


Cu atât mai puţin băgă cineva de seamă că fi-său cel mic, 
Niculae, nu se mai ducea nici el la şcoală; deşi maică-sa 
vânduse şi ea un pogon din pământul ei să-l ţină mai 
departe, totul se opri când trebuia să treacă pe al patrulea 
an: Moromete îi spuse, fără multă vorbă, că s-a terminat şi 
cu istoria lui cu studiile,să stea acasă şi să pună mâna pe 
sapă. Băiatul nu se mai zbătu nici el ca la început, nu se mai 
plânse nici pe lângă maică-sa, şi nici pe lângă preot sau 
fostul lui învăţător ca să-l ajute; cu tatăl său se întâmpla 
ceva. Nu se mai putea vorbi cu el, spuneai una şi el asculta 
şi ai fi zis că înţelegea, ca să te pomeneşti pe urmă că 
răspunsurile pe care ţi le dădea veneau din altă parte... 
Devenise în mod ciudat întreprinzător şi în anul când nu-i 
mai dădu voie lui Niculae să-şi urmeze şcoala (an în care 
începuse şi războiul) îi mergea destul de bine, îşi făcuse un 
pridvor în faţa casei şi tot timpul umbla cu căruţa şi caii de 
la munte la baltă. Parcă chiar întinerise, arăta zdravăn, cu 
mustaţa mereu neagră şi când tot satul se pitea în casă şi 
coşurile fumegau sub gerurile năpraznice ale iernii, era 
văzut cu alţii mai tineri, cu săniile încărcate cu porumb, 
gata să plece să le vândă în creierul Carpaţilor, la mocani. 
Se întorceau cu purcei mici cât nişte gherlani pe care îi 
revindeau în sat, cu şiţă de învelit acoperişurile şi cu 
butoaie de ţuică. Poli galbeni îi umpleau buzunarele şi pe 
toate le vedea acuma din punctul de vedere al unui câştig 
eventual. El nu zicea aşa, găsise un alt cuvânt pe care îl 
adoptaseră şi noii lui prieteni (căci cu cei vechi rupsese, cu 
Cocoşilă nu se mai împăcase nici până azi, iar de Dumitru 
lui Nae şi Iocan se îndepărtase de mult), acest cuvânt era 
beneficiu. Moromete îl folosi chiar şi când Niculae îl întrebă 
ce avea cu el de nu-l mai lăsa să meargă mai departe pe 
drumul lui, din moment ce nu era vorba de bani? Fusese 
singura întrebare pe care băiatul i-o pusese după ce 
aşteptase câteva săptămâni, şi el şi maică-sa, să se 
lămurească dacă nu cumva era vorba doar de o suceală a 


lui, sau poate de-o uneltire care îl izbise cu putere şi îl 
ridicase contra lor, temerea de totdeauna a mamei. 

— De ce zici, tată, că nu vreai să mă laşi mai departe? 
întrebă fiul cu o voce în care cu trei ani în urmă speranţa 
legată de fapt de firea de atunci a tatălui avusese totdeauna 
un tremur cu care îi forţase acestuia gândirea lui 
întortocheată; acuma nu mai răzbătea din glasul băiatului 
decât o curiozitate rece. 

— Şi ce beneficiu o să am eu, mă, de pe urma ta, dacă te 
las să te duci mai departe la şcoală? răspunse Moromete. 
Ce, nu-ţi place munca?! 

Dacă îi plăcea munca lui Niculae? Sigur că nu-i plăcea, dar 
ce, asta era o noutate, nu se ştia încă de când era mic ce-i 
plăcea şi ce nu-i plăcea acestui băiat? Lui Moromete parcă 
îi zburase mintea din cap şi, cu bună ştiinţă, făcuse schimb 
cu a unui alt ţăran care vorbea cu tine aşa cum vorbeşti cu 
un cal sau cu o vacă. Îl puse pe Niculae la muncă şi când 
văzu că băiatul nu se mişcă îl lovi şi-l ameninţă: dacă nu 
vrea să asculte, să se ducă de-acasă, s-o ia pe urmele celor 
trei, care au ajuns bine, Paraschiv lucrează laucebe, să se 
ducă şi el să intre acolo! Şi pronunţase cu atâta satisfacţie 
cuvântul, încât băiatul se înfricoşa, fiindcă era adevărat: 
Paraschiv nu făcuse nimic la Bucureşti cu ideea lui de 
comerţ, pierduseră şi oile şi caii şi ajunseseră toţi trei 
măturători de stradă. Ucebe-ul acela (Uzinele Centrale 
Bucureşti) tocmai asta era, o instituţie binecunoscută în sat, 
unde ajungeau în cele din urmă cei care cădeau jos. La toţi 
li se părea că dacă zic ucebe, în loc de măturător de stradă, 
pot să ascundă în acest fel adevărul nenorocirii lor... Nu se 
ştie dacă Niculae avusese sau nu în primul moment gândul 
să fugă de-acasă, dar soarta fraţilor lui vitregi o sperie şi pe 
Catrina, care încercă să-l ţină pe băiat de rău... Nu era 
nimic, zise ea, bine că învățase şi ăia trei ani, să stea şi el să 
mai aştepte până ce se face mare şi atunci să plece şi el în 
lume... Şi până atunci să facă ce zice tat-său... 

Chapter 2 


Într-o zi se întâmplă însă ceva care dezvălui familiei că 
într-adevăr fusese vorba de o uneltire, dar nu din partea 
cuiva, ci se copsese singură şi îndelung în mintea tatălui. 

lată ce se petrecu... Primeau din partea celor trei câte-o 
scrisoare o dată sau de două ori pe an, în care unul din ei 
mâzgălea ca vai de lume că o duc bine... Anii care treceau 
micşoraseră parcă totul, ura lor că fuseseră bătuţi atât de 
tare înainte de a fugi, ruşinea familiei că fugiseră ca nişte 
hoţi... Scriau acasă ca şi când una s-ar fi răscumpărat prin 
alta... Dar niciodată nu spuneau ce însemna binele acela, în 
timp ce acelaşi Scămosu povestea în sat că îl văzuse cu ochii 
lui pe Paraschiv în cunoscutul costum de culoarea prafului, 
pe care scria, pe spinare, cu litere mari şi albe acele litere 
ruşinoase. 

În acelaşi an, când Niculae rămase acasă, primiră de astă 
dată o scrisoare în plic şi înăuntru găsiră şi o fotografie. Cei 
trei dădeau pentru întâia oară amănunte despre viaţa lor şi 
iată ce spuneau, că Paraschiv nu mai lucra de mult la ucebe, 
că acum trecuse la setebe (Societatea Tramvaie Bucureşti) 
şi că era sudor autogen, câştiga atât pe lună. Nilă lucrase în 
ultimul an la un bloc, cărând materiale cu spinarea şi 
inginerul îl lăudase şi îl recomandase proprietarului care îl 
luase pe urmă portar. Asta era în plin centru Bucureştiului, 
se numea Bloc-Algiu şi se afla pe strada Cheia Roseti. lar 
Achim era singurul care reuşise totuşi în comerţ, ţinea pe 
Calea Colentina un Consum alimentar. Urma fotografia ca o 
dovadă. Paraschiv arăta bine îmbrăcat, cu o banderolă mică 
pe braţ, pe care se vedeau într-adevăr limpede literele S. 1. 
B., iar Nilă o şapcă pe cap pe care scria portar. Se 
strânseseră toţi în pridvor, fetele şi mama. Niculae nu era 
acasă, era plecat cu caii. Se uitau la poză încercând să 
înţeleagă şi ceea ce în scrisoare nu se spunea. Nilă arăta 
mai gras şi avea ochii albiţi, daţi peste cap, stătea în mijloc 
cu o femeie cu gura strâmbată de o veselie a ei din 
momentul acela (sau poate că aşa era se strâmbă de felul 


ei), iar Paraschiv la fel, cu una cam neagră la faţă, putea să 
fie o ţigancă (sau poate aşa era ea neagră de felul ei), veseli 
amândoi, în timp ce Achim era mai greu de recunoscut, cu 
beregata înainte, sub care atârna o cravată groasă, cu 
nodul cât un ghem, ai fi zis că se spânzurase cu ea şi îi 
ieşise în felul acesta ochii din cap. 

Rămaseră cu toţii tăcuţi, atinşi de uimire. Va să zică 
ajunseseră bine până la urmă cei trei şi nu în zadar se 
zbătuseră ei să plece de acasă. Se vedea după haine, după 
chipurile lor şi se înţelegea şi din felul cum scriau că nu se 
mai gândesc deloc la ceea ce se întâmplase în dimineaţa 
aceea când fuseseră bătuţi cu ciomagul şi tăvăliţi pe jos: 
spuneau „dragii noştri, dorim ca micile noastre rânduri să 
vă găsească în momentele cele mai fericite... „ şi se 
deducea din aceste rânduri întinse pe mai multe foi că 
acum, după ce au ajuns şi ei cu meserii şi au devenit 
bucureşteni, vor să uite ce-a fost şi să se împace cu ai lor 
din sat, din moment ce soarta i-a despărţit şi nu vor mai trăi 
niciodată împreună. Rămânea doar ca cei de aici să uite, 
mai ales că întrebau şi de Niculae, cum merge cu şcoala, 
ceea ce putea să însemne că într-adevăr nu mai aveau nimic 
cu nimeni, fiindcă în niciuna din scrisorile lor de până 
atunci nu puseseră asemenea întrebare. Nu însemna asta 
că ura lor contra mamei şi a fraţilor vitregi se stinsese? 
Ceea ce mama şi crezu, după obiceiul multor oameni care 
gândesc că dacă vezi tu lucrurile în bine, chiar dacă ele 
sunt rele, n-o să fie pe urmă vina ta că nu le-ai luat aşa cum 
sunt. Şi zise: 

— Bine că au ajuns bine, că ajunseseră de râsul lumii cu 
ucebe. 

Nu se ştie de ce, Moromete îşi ieşi din pepeni. Se uită la ea 
cu privirea sticlind de vrăjmăşie şi îi spuse: 

— Taci că ai auzit şi tu de ucebe, lovi-te-ar moartea cu 
popa în braţe. 

Nu se înţelese de ce tatăl nu era pe faţă bucuros de aceste 
ştiri neaşteptate, se gândiră însă toţi că în sinea lui îi părea 


bine, fiindcă uite că se putea spune că scăpase de grija lor 
şi nu mai trebuia, ca până acum, să ia altă vorbă când 
cineva îl întreba ce mai fac copiii ăia ai lui pe la Bucureşti. 
Fetele chicotiră. 

— Nilă parcă e adormit, zise cea mare observând cea 
dintâi poziţia ciudată a ochilor acestuia în mijlocul 
fotografiei. 

— Păi dacă e beat! izbucni deodată Moromete. Nu vedeţi? 
Sunt beţi toţi! 

— Ei taci că ştii tu, i-o întoarse mama. Ai fost tu acolo să 
vezi că erau beţi! Aşa arată pozele. 

— Nu, că ai fost tu, zise Moromete abia stăpânindu-şi 
furia. De multe ori te-ai pozat tu! 

— Nu, că le ştii tu pe toate, zise mama pufnind în râs, 
fiindcă era adevărat că în viaţa ei nu fusese să se pozeze 
nicăieri, şi de ieşit din sat ieşise şi ea de vreo două, trei ori, 
până la oraşul cel mai apropiat, la Pălămida. 

— Şi muierile astea cine-or fi, tată? zise cea mică, avidă să 
afle tot, uitându-se acum singură cu fotografia în mână. 

— Muierile lor, cine să fie, răspunse Moromete ridicând 
fruntea din pământ şi ţintind-o pe fată cu o privire la fel de 
albă ca şi a lui Nilă, deşi în ziua aceea el nu băuse nimic. Şi 
adăugă: sau crezi că sunt ale altora? Nu vezi cum se ţin cu 
ele pe după mijloc, să nu se scape? Ce se fac ei unii fără alţii 
dacă se scapă, nu cad jos şi-şi sparg capetele? 

Mama intrase între timp în tindă şi vedea de foc, dar 
curând ieşi şi-şi făcu de lucru pe prispă, începu să scuture 
nişte ţoale vechi. Moromete se ridicase, coborâse din 
pridvor şi pierise nu se ştie unde. Mama se aşeză apoi pe 
căpătâiul roşu plin cu foi de porumb, pe care şezuse înainte 
Moromete şi luă iar fotografia în mână, vrând parcă să 
descifreze în ea înţelesul purtării tatălui. Rămase multă 
vreme privind-o, în timp ce fetele intrară ele în tindă şi 
luară seama la ceea ce se fierbea pe vatră. În cele din urmă 
mama, cu 0 expresie senină, ridică din sprâncene ca şi cum 
ar fi înţeles şi puse fotografia de-o parte... Nu era nimic, 


toane de-ale lui, cine ştie ce i s-o fi părut: cei trei arătau 
bine, fata cu care era Paraschiv pozat era chiar frumoasă, 
oacheşă cum arăta, o creştină şi ea, o fi găsit-o şi el pe-acolo 
şi s-or fi luat... Treaba lor, ce mai avea acuma cu ei? Bine că 
n-au ajuns ca alţii care au murit pe acolo de oftică! O mică 
nedumerire tot mai stăruia însă pe chipul Catrinei. Intră în 
tindă şi începu să vorbească cu fetele: Paraschiv era la 
setebe, asta a înţeles. Nilă era portar. Dar Achim?! Era 
croitor?! 

— De ce croitor? zise Tita. 

— Păi parcă aşa am înţeles, parcă aşa zicea în scrisoare: 
costum... 

Fata însă se pare că se gândea acum la ale ei şi parcă nici 
nu auzi ceea ce spusese maică-sa: nici nu-i răspunse şi 
mama nu mai zise nici ea nimic. 

Chapter 3 


Totul se stinsese deci acum, şi dacă n-ar fi fost Niculae 
care nu-şi revenea din starea în care îl aruncase hotărârea 
de neînțeles a tatălui (în ultimul an Moromete cumpărase 
de la cineva un pogon de pământ şi se spunea că mai avea 
bani de unul), totul ar fi putut să pară că era mai bine decât 
la mulţi. Nu miră pe nimeni din familie faptul că puţină 
vreme după primirea acelei scrisori cu fotografia, tatăl 
(mereu posomorât însă) puse caii la căruţă şi zise că se 
duce la Bucureşti. Era de înţeles, câtă vreme cei trei 
trăiseră pe-acolo, fără nici un rost, ce bucurie să te duci să-i 
vezi? Acum lasă să se ducă, sunt copiii lui, i s-o fi făcut şi lui 
dor de ei după atâţia ani. 

Moromete plecă cu băiatul lui Parizianu, care se ducea la 
Bucureşti ca să rămână acolo, făcuse şi el ca şi Niculae 
câteva clase de liceu şi, ca şi el, trebuise să întrerupă, tot în 
urma unei hotărâri a tatălui, cu deosebirea că Parizianu 
chiar că nu mai putea să-l ţină şi îl rugase pe Gheorghe al 
lui „să se ducă şi el la Bucureşti şi să vadă ce-o face”. 
Băiatul ăsta al lui Parizianu a fost de faţă la întâlnirea care a 


avut loc între tată şi feciori. După întoarcerea acasă a lui 
Moromete, mama lui Niculae şi cu fetele trăiră multă vreme 
cu gândul că acolo nu putuse să se întâmple nimic deosebit 
mai ales că tatăl dădu din umeri când fu întrebat, ceea ce 
putea să însemne că nu era nici mai mult nici mai puţin 
decât puteai să-ţi închipui. Al lu' Parizianu povesti însă lui 
alde tat-său care venise de Crăciun la Bucureşti felul cum 
decursese revederea între unchiu-său şi cei trei. Şi Catrina 
şi fetele auziră. Fetele dădură din umeri, nu prea le pasară, 
dar mama căzu la pat săptămâni de zile şi începând din 
vremea aceea se petrecu între ea şi Moromete un lucru 
ciudat şi teribil, asemănător cu ceea ce se petrece de obicei 
numai între doi tineri care abia s-au cunoscut sau abia s-au 
căsătorit, şi nu vorbesc nimănui despre asta, dar din pricina 
acestui lucru se iubesc sau se urăsc apoi toată viaţa. Ce se 
întâmplase la Bucureşti? 

Întâi că, în timpul care se scursese de când cei trei 
fugiseră de acasă, Nilă îşi făcuse armata, ceea ce deodată 
arăta că situaţia lui bună în care îl găsise într-adevăr tatăl 
era de dată recentă, iar în ceea ce îi privea pe ceilalţi doi, 
Paraschiv nu fusese măturător de stradă decât câteva luni 
şi Achim niciodată. Oamenii din sat, zise Paraschiv, rânjind 
cu buzele lui împletite, se opresc la un punct care le 
convine lor, să arate că tu eşti prost şi ei sunt deştepţi. Sunt 
pe... măsii, le muma în..., că altă treabă n-au când vin pe la 
Bucureşti. 

Moromete tăcea. Dăduse de ei cu uşurinţă şi nu păţise 
nimic pe drum, fusese însă tot timpul, ca şi acum după ce îi 
întâlnise, tăcut. Se uita mereu drept înainte cu acea 
expresie des întâlnită la ţărani când merg în căruțele lor 
prin oraşe, că sunt numai ei singuri pe lume cu caii lor chiar 
dacă trec prin mijlocul unei mari mulţimi sau pe străzile 
cele mai aglomerate: astea sunt aşezări efemere, ei sunt 
stăpânii pământului şi nu ăştia care au apă în perete şi nu 
mai văd lumina soarelui de-atâtea etaje. Numai la intrare, 
când dăduseră peste primele şine de tramvai oprise caii să 


întrebe, şi unul, care se vedea că nu e mare brânză de 
capul lui, tot aşa, avea şi el o curte aproape ţărănească, în 
loc să le răspundă prin cuvinte făcuse un gest cu mâna, 
adică mergeţi şi voi înainte, că tot n-o să înţelegeţi dacă vă 
spun... Găsiră până la urmă acea stradă... 

Nilă stătea în dosul biroului lui de portar şi se ridicase 
numaidecât când îl văzu pe tatăl său intrând cu biciul în 
mână pe poarta clădirii. Era tot Nilă, nu se schimbase 
deloc, tot stânjenit arăta, ca şi acasă, şi la fel de greoi, cu 
fruntea lui încreţită, sub capela dată pe ceafă. În sat avea 
un fel al lui de-a sta în picioare, cu mâinile în buzunar, lângă 
un salcâm, un om sau un cal, cu un aer nehotărât, gata să 
plece din locul acela, unde continua însă să rămână cu toate 
acestea mult timp. Aşa arăta şi acum în faţa tatălui, şi abia 
după primele întrebări ale lui Moromete (unde e Paraschiv? 
ca şi când Bucureştiul ar fi fost tot un sat, să ştii care pe 
unde e) se trezi că în holul blocului era o canapea de piele 
Şi zise: 

— Hai, mă, să stăm colea! Şi avu în glas o insistenţă bruscă 
de parcă tatăl s-ar fi opus. Apoi i se adresă băiatului: Şi cu 
tine ce e, mă? Ce cauţi aici? 

— Am venit la Bucureşti, răspunse al lui Parizianu. 

Şi Nilă se agăţă după aceea de el, cu vocea lui moale, cu 
toate întrebările pe care ar fi trebuit de fapt să ile pună 
tatălui: Ce face Tita, ce face Ilinca, ce face Niculae? Dar ga 
Măria când a murit? Cu pauze mari între întrebări, aşa cum 
fac cei care nu vor să lase nici un înţeles să treacă prin 
mintea lor, fără ca ei să bage de seamă şi să-l păstreze, 
având însă, de câte ori deschidea gura, o mişcare greoaie a 
corpului, ca o respiraţie a gândirii lui încete, care tresărea 
şi renunţa: asta e, ce să-i faci, ce poţi să faci? Era acelaşi 
Nilă, cu aerul lui împovărat şi ziceai că îl ştii şi îl cunoşti. 
Dar se purta tot aşa de neaşteptat cu tine, ca sub pornirea 
unei răzvrătiri resemnate, pe care era bine s-o îndrepţi 
contra ta. Deşi la mare pericol nu s-ar fi putut spune câ te 
puteai aştepta din partea lui. Moromete nu stătu mult să se 


mire de purtarea fiului său mijlociu şi întrerupse curând 
aceste întrebări fără noimă: 

— Tu ce crezi, Nilă, că Paraschiv vine singur încoace, fără 
să te duci să-i spui? A ajuns el aşa de deştept că o să-şi dea 
seama de departe, prin tot Bucureştiul ăsta, că am venit eu 
pe la voi? 

Între timp, uşa cea mare de la stradă se deschidea, intrau 
sau ieşeau oameni. Se îndreptau spre unul din ziduri mai în 
fund, apăsau pe un buton, se aprindea o lumină roşie, se 
auzea un bâzâit, se vârau într-un fel de cutie luminată, 
trăgeau de grilaj, trânteau uşa şi cutia urca în sus, în timp 
ce nişte frânghii groase şi nişte greutăţi se mişcau cu 
aceeaşi viteză în jos. Nilă se ridică încet de pe canapea, cu 
mâinile în buzunare şi rămase mult timp nemişcat 
chibzuind. În cele din urmă avu o mişcare mică cu mâna 
spre stradă şi rosti: 

— Mergeţi şi voi şi plimbaţi-vă... Acum sunt în servici şi nu 
pot, dar peste un ceas sunt liber şi mă duc după Paraschiv 
şi Achim. Plimbaţi-vă p-acilea... Şi pe urmă vă întoarceţi... 

Şi le întoarse el însuşi spatele. Dar nu plecă, stătea mai 
departe, aşa întors, cu mâinile în buzunare, puţin aplecat 
înainte... 

— Să nu vă rătăciţi, zise el moale şi nehotărât, reflectând 
poate dacă n-ar fi mai bine să-i ţină aci în hol, dată fiind 
primejdia aceasta care i-ar pândi lăsându-i singuri. Pe urmă 
însă se decise şi arătă cu mâna afară, încă îndoit dar 
venindu-i acum în minte o soluţie care ştia el că e bună: 
uitaţi-vă şi voi acolo unde scrie Jamol, le zise el, pe blocul 
ăla! Şi adăugă: Vizavi e Cheia Roseti, strada noastră... 

Adică să ia şi ei drept reper punctul acela pe care li-l 
arătase. Se vedea într-adevăr prin geamul mare al uşii o 
clădire uriaşă pe vârful căreia se aprindea şi se stingea 
neîncetat un cuvânt albastru, Jawohl. Pesemne că pentru 
Nilă însuşi, multă vreme, acest cuvânt cu litera m întoarsă 
pe dos fusese un punct sigur de orientare în marele oraş. 


Paraschiv se schimbase, s-ar fi putut spune că mai 
îmbătrânise, iar Achim arăta parcă mai gras, sau poate era 
aşa din pricina hainelor orăşeneşti, pe trupul lui mic şi 
îndesat. Nu se mirară când îl văzură pe tatăl lor, sau poate 
se miraseră înainte, când le spusese Nilă. Veniseră cu 
pachete cu salamuri, cu franzelă şi cu sticle cu vin, 
înfăşurate în hârtie şi urcaseră cu toţii sus, în odaia lui Nilă, 
la etajul al unsprezecelea. Erau toţi flămânzi şi mai ales 
însetaţi. Moromete plecase pe la unu după miezul nopţii cu 
căruţa şi până ajunsese la Bucureşti nu pusese nimic în 
gură. 

— Dar tu, Achime, zise al lui Parizianu, pe tine nu trebuia 
să te ia în armată? Parcă aşa ne-ai scris nouă ultima dată. 

— Hai, mă, tăceţi din gură, se răsti Nilă, ca şi când s-ar fi 
omorât cineva cu vorbitul, să mâncăm şi pe urmă... 

Odaia lui Nilă era mică, dar aveau loc în ea, şi foarte 
curată. Avea un pat alb de fier, cu saltea şi cearceafuri şi o 
pătură cu dungi cafenii. Lângă geamul dintr-un singur ochi 
se afla o masă cu două scaune, pe care o traseră în mijloc şi 
puseră peste ea sticlele şi pachetele cu mâncare. 

— Uite, zise Paraschiv, parcă l-ar fi contrazis cineva, pe 
Nilă o să-l ia în concentrare, pierde postul... Şi se întoarse 
spre frati-său: ce-i faci, măi Nilă, dacă primeşti ordin? 

— 'Toarnă mai bine în paharele alea şi mai taci din gură, 
răspunse Nilă, care, nu se ştie de ce, vroia tăcere. 

Lui Paraschiv s-ar fi zis că îi plăcea că frati-său o să 
rămână fără serviciul lui şi râse deodată de zăngăni 
fereastra. 

— Am vorbit eu cu domnul Algiu, zise apoi Nilă. Măcar să 
mă întorc, să nu mă trimeată pe linia întâia... 

Dar avu un astfel de glas că nici el nu credea în ce zicea, 
că domnul Algiu avea să-i păstreze lui postul de portar dacă 
nu l-ar trimite pe front... Începură să rupă franzela cu 
mâinile şi s-o mănânce cu salam. Nilă părea însă încrezător, 
aşa în general, deşi gândul acesta, că oricum ar fi rău de el, 
i se amesteca rar printre înghiţiturile de pâine şi gâtul îi 


rămânea înţepenit, ca şi când s-ar fi uscat din timp în timp 
pe dinăuntru. 

— Hai, mă, noroc, zise el deodată îndârjit, şi puse mâna pe 
un pahar, îl ridică şi îl dădu peste cap. 

Apoi îl puse la loc gol şi i se văzură dinţii sticlind: asta era, 
de aceea i se oprea lui îmbucătura în gât şi nimeni nu vroia 
să-i spună, ca să râdă de el: nu băuse un pahar! Ei, acuma 
râdea el de ei! Şi avu un fel de scuturătură din ceafă şi îi 
dădu cu cotul lui al lui Parizianu: 

— He! făcu, tu ai patru clase de liceu, mă?! 

Asta părea să fie ceva de râs! Paraschiv se uită la el holbat 
şi buzele lui se învălmăşiră, parcă nu i-ar fi venit să creadă 
ce-i auziră urechile: 

— Ce mă?! Şi ce dacă are patru clase de liceu?! Ştie carte, 
nu e prost ca tine. 

— Ba prost eşti tu, rânji Nilă pe neaşteptate şi îi dădu iar 
cu cotul lui al lui Parizianu: hai, mă, nu te uita la ce spune 
ăsta, o să ajungă el să-şi facă casă în Colentina când mi-oi 
vedea eu ceafa fără oglindă. 

Era ciudat că îi puteau trece prin cap lucruri atât de 
diferite şi totuşi limpezi. Nu se ştia ce era cu el, vinul parcă 
îi trezea mintea dintr-un somn adânc şi îl făcea mai deştept. 
Deci, dimpotrivă, în fotografie nu fusese câtuşi de puţin 
beat, ci foarte treaz, judecând după înfăţişarea lui 
dezgheţată de acum, după câteva pahare. Paraschiv se uită 
la el cu nelinişte. 

— De ce să nu-mi fac casă în Colentina?! zise el. Că nu 
vreai tu? 

Nilă răspunse de astă dată cu un glas moale, şovăind: 

— E mulţi şomeri în Bucureşti, să te duci dimineaţa în 
Piaţa Mare să-i vezi. 

— De ce să se ducă să-i vadă?! zise Achim. A dat examenul, 
are la mână carnetul, are leafă permanentă, nu ca tine. 

— Cine are leafă? se întoarse Nilă ca un taur îmblânzit, 
dar care avea totuşi, coarne fioroase pe capul lui mare. 

— Cum cine are?! zise Moromete mirat. Păi n-are? 


— Are! exclamă Nilă cu gândurile în părţi, fără să se uite 
la ce era înaintea lui şi cu cine şi despre ce vorbea. 

— Cum, mă, n-am?! zise Paraschiv răguşit de furie că i se 
punea la îndoială tocmai ceea ce avea cu adevărat. 

Şi scoase din buzunarul de la piept un portofel de piele, îl 
desfăcu, trase dintr-una din despărţiturile lui un carnet 
albastru, îl trânti pe masă şi răcni: 

— Uite, na, deşteptule! Ce scrie aici? Ia şi citeşte, dacă eşti 
în stare, că n-am luat eu carnetul ăsta că l-am găsit pe 
stradă, i-am pus fotografia mea şi să zic că sunt sudor 
autogen, dar nu sunt, să mă laud ca tine... 

Nilă nu se lăudase, dar nu mai zise nimic, tot nu părea 
convins, îşi turnă un pahar, bău şi rămase cu fruntea în jos. 
— Să te fi văzut pe tine cum rezolvai, continuă Paraschiv 
aţâţat, dând şi el pe gât un pahar. Ai un cazan în perete şi s- 
a spart, ce faci? Ăla de lângă mine a stat cu gura căscată ca 
tine, l-au trimis la măturat tramvaiele şi eu i-am spus că mă 
bag înăuntru şi lucrez acolo. Şi inginerul ca să mă încurce, 
zice: de ce să te bagi înăuntru când poţi să faci gaură în zid, 
şi vezi despre ce e vorba. Cum să fac gaură în zid, îi spun 
eu, să se dărâme casa? Când s-a montat s-a avut în vedere 

calcarul de ani de zile de când fierbe, şi-l repari! Ei? se 
holbă Paraschiv la fratele său, cu o admiraţie de sine pe 
care nu mai putea s-o păstreze doar în mintea lui, din 
moment ce Nilă i-o refuza. 

Şi potolit şi cu încrederea în planurile lui restabilită, 
continuă: 

— Şi atunci, de ce să nu-mi fac casă în Colentina? Locul |- 
am cumpărat, încet-încet mai cumpăr pe urmă şi materiale 
şi cu cărămida de-acolo îmi fac casă. Peste un an, doi, 
tragem stâlpi de la reţea şi băgăm şi lumină electrică. Şi 
când vin acasă, pun mâna şi ţac, se aprinde odaia. Şi mă 
duc şi la bucătărie şi ţac, şi lumina la bucătărie... E?! Şitu 
ce-o să faci?! O să te-ntorci la grajdurile lui Tirlică din 
Bolintin, să ţeseli caii şi să umbli prin noroi până la 
genunchi. 


Nilă se trezi la auzul acelui nume din Bolintin şi o secundă 
dinţii îi sticliră din nou. S-ar fi zis că tot ceea ce spusese 
Paraschiv mai înainte avea în vedere pe un altul şi nu pe el, 
pe Nilă. 

— Nu de tine ziceam, mă, murmură el, de ăsta allui 
Parizianu. 

Adică? În care anume punct i se oprise fix gândul? Achim 
îşi înţepeni şi el gâtlejul cu cravata, neînţelegând nici el. 

— Ziceam de ăsta al lui Parizianu că n-are leafă, explică 
Nilă, că e mulţi şomeri în Bucureşti, să se ducă şi el 
dimineaţa prin Piaţa Mare şi să-i vadă. Nu de tine ziceam, i 
se adresă el fratelui cel mare. 

Paraschiv îşi vâri portofelul la loc în buzunar şi îşi turnă, 
lui şi tatălui, în pahar, cu un aer resemnat: nu era pesemne 
întâia oară când Nilă îi spunea lucruri de acest gen, ca să-şi 
dea pe urmă seama că el se gândise, de fapt, la altceva: 
trebuia să fii atent cu ăsta, că după ce spune, te lasă să 
vorbeşti şi mai se şi încontrează... Mâncaseră tot ce era pe 
masă şi Achim adună hârtiile, le mototoli şi le aruncă în 
colţul odăii. 

— Ce face, mă, mama? zise el. Niculae mai merge la 
şcoală? 

Al lui Parizianu crezu însă că îl întreabă pe el şi zise: 

— Ce să facă, bine. 

— Nu, mă, se răsti Achim şi privirea i se ascuţi, parcă ar fi 
avut spini în luminile ochilor: mama noastră! 

Nu era neapărat o întrebare de bine, dar nici de rău, iar 
spinii din ochi îi ţâşniseră din pricina precizării la care 
fusese silit: mama, cum întrebase el, era una, iar mama 
noastră era cu totul altceva, n-o cunoscuseră niciodată, 
poate doar Paraschiv, dar nici el nu-şi mai aducea aminte. 

— Ce să facă, zise Moromete apăsat, bine. 

Nilă desfăcuse o sticlă nouă şi umplea acum paharele la 
toţi. Paraschiv mai mesteca încă, fiindcă vorbind prea mult, 
uitase să mănânce. Se vedea însă că avea acum gândul la 
ceva nou, care îl aţâţa mult mai rău ca înainte, dar îi era 


foame şi nu biruia în el nici gândul, nici foamea, amândouă 
îi puseseră parcă gheara în gât. Deodată se opri şi sughiţă. 
Ochii i se umflară în cap. 

— Bea, mă, un pahar, zise Achim înfuriat. 

Dar Paraschiv nu bău, dădu paharul la o parte şi cu buzele 
lui împletite se stropşi la Achim mâncând cuvinte; se 
ameţise şi îi juca beţia în priviri: 

— De ce nu vorbeşti la... 

Şi aici se poticni. înghiţi făcând ca toată osatura şi 
muşchiulatura chipului său să participe şi reluă: 

— De ce nu vorbeşti la singu-ra-lal... 

— Ce e, mă?! se sumeţi Achim cu un glas la pândă. 

— De ce nu vorbeşti la singlu-ral? repetă Paraschiv. 

— Ce e, mă?! se înfipse Achim iar. 

— Vorbeşte la singur-lal. 

— Păi cum vorbesc? 

— Cum păi cum vorbeşti? De ce vorbeşti la plural? 

Acum se înţelesese bine cuvântul, Achim rămase însă mai 
departe năucit între nesiguranța dacă i se aducea o 
învinuire sau dracu ştie ce vrea acum frati-său şi de la el. 

— Da” tu cum vorbeşti? sfârşi Achim prin a se răsti vizibil 
uluit de pornirea lui Paraschiv şi neînţelegerea cuvintelor 
care păreau să adeverească astfel că sunt făcute ca să-i 
încurce şi nu să-i ajute pe oameni să comunice uşor între ei. 
Tu nu vorbeşti la plural? mai zise el. 

— Ce, urlă deodată Paraschiv, mă auzi pe mine? 

De duşmănie îi stropi pe toţi cu vinul care îi gâlgâise în gât 
înainte de a vorbi. 

— Şi ce? zise Achim, tot cu ochii beliţi de furie că nu 
înţelegea. 

— Cum ce? 

— Ce vreai? 

— Cum ce vreau? E mama ta? urlă iar Paraschiv. 

— Şi dacă nu e?! zise Achim. 

— Atunci de ce zici? 


Acum se înţelesese Achim spunând mama „noastră” 
mamei lor vitrege, vorbise deci la plural şi îi indusese în 
felul ăsta pe toţi trei, în loc să vorbească la singular, numai 
în numele lui, adică. Şi cu această rămăşiţă de gramatică, 
care era poate efectul prezenţei lui al lui Parizianu acolo, cu 
cele patru clase ale lui de liceu, reintrase Paraschiv în 
atmosfera de familie faţă de care se arătase atât de senin în 
scrisori. 

— Eu n-am nimic cu ea, nu mă interesează, zise Achim. 

— Dacă nu te interesează, zise Paraschiv, atunci de ce 
întrebi? 

— Şi ce dacă întreb? Mă doare gura? 

— Atunci nu mai zi că nu te interesează. 

Paraschiv arăta parcă istovit de această înfruntare cu 
frate-său mai mic şi faţa i se scofâlcise şi fruntea îi prinsese 
pete albe. Începu să tuşească fără veste, o tuse adâncă şi 
rea, care îi venea din piept şi nu din gât; răsuna odaia. 

— Dă-i, mă, doi pumni după ceafă, îi zise Achim lui Nilă, cu 
o sticlire jucăuşă în ochi. 

Paraschiv se linişti. 

— Cui să-i dea? zise el. Mie? 

Nu mai zise nimeni nimic câtva timp. Nilă se uita la Achim 
care băgase mâna în buzunar. Băgă şi el mâna în buzunar şi 
scoase un pachet de ţigări. Paraschiv întinse laba, dar Nilă 
întâi se feri, pe urmă, la a doua întindere de mână a 
celuilalt, îl lăsă. Paraschiv scoase din pachet şi puse ţigara 
între buze. 

— Şi ce mai face, mă, Manda lui Bodârlache? îl întrebă el 
pe al lui Parizianu. S-a măritat? 

— Nu s-a măritat, îi răspunse băiatul. 

— Ce e, mă, zise Achim, ţi-e dor de Manda lui Bodârlache? 

— Din pricina ei am mâncat eu bătaie de la tata în 
dimineaţa aia, zise Paraschiv. 

— Da' ce, numai tu ai mâncat?... Şi ce ţi-a făcut Manda lui 
Bodârlache? 


Paraschiv însă nu vru să spună, trase din ţigare cu sete, de 
i se văzură dinţii, umplu odaia cu fum şi se întinse pe patul 
mic al lui Nilă, cu pieptul în sus. într-un târziu zise: 

— Barim dacă... 

— Ce-ţi pasă ţie acuma de Manda lui Bodârlache, zise 
Achim. 

— Nu-mi pasă, dar când mi-aduc aminte de noaptea aia, 
parcă mă zgârie dracii în coşul pieptului. 

Achim vru să-i spună iar nu se ştie ce, dar Paraschiv se 
ridică în capul oaselor. În colţ ziarul foşnise. Paraschiv duse 
degetul la gură, se îndoi ca o pisică şi ascultă la pândă. 
Ziarul foşni din nou. 

— Să ştii că acuma îl prindem, şopti el, Nilă, ia dă-mi perna 
aia. 

— Bă, să nu-mi murdăreşti perna, se împotrivi Nilă. 

Paraschiv însă nu-l luă în seamă, trase singur perna, îi 
desfăcu nasturii, o despuie de faţa ei, şi făcu semn băiatului 
să se dea la o parte de pe pat. Vâri apoi mâna între perete şi 
deodată împinse patul. Prin golul făcut îi ţâşni aproape în 
faţă un şobolan mare. Paraschiv răcni: 

— Daţi-vă la o parte! Al lui Parizianu, ţine piciorul aici pe 
gaura aia să nu fugă. 

Între perete şi scânduri se vedea într-adevăr o gaură, dar 
mult prea mică faţă de grosimea şobolanului. Băiatul puse 
piciorul pe ea. Paraschiv desfăcu faţa de pernă şi pândea 
şobolanul care alerga tremurând ca o piftie pe la colţurile 
odăii, încerca să se urce pe pereţi. 

— Stai tu, fire-ai al dracului, dacă nu te prind eu acuma pe 
tine, zise Paraschiv. 

Şi într-adevăr, când bestia se repezi la un moment dat 
printre picioarele lui, Paraschiv îi puse înainte gura 
desfăcută a feţei de pernă şi îl văzură toţi zbătându-se şi 
chiţcăind înăuntru, ca un purcel. Paraschiv ţinea strâns faţa 
de pernă, cu ţigara în gură, şi pe chipul lui se aşternuse o 
expresie schimonosită, dar nu pentru că prinsese şobolanul, 
ci pentru ceea ce tocmai îi trecea prin cap să facă cu el. 


— Bă, zise Nilă ameninţător, aruncă-l dracu afară pe 
coridor, să nu-l storcoşeşti în pernă, că... 

— Cum afară pe coridor, strigă Paraschiv, să vie iar? Bă, 
da' deştept mai eşti şi tu, mă Nilă, mă mir cum dracu te ţin 
ăştia pe aici şi nu te dau afară. la deschide fereastra, al lui 
Parizianu! 

Băiatul o deschise. Paraschiv ridică faţa de pernă cu 
şobolanul, se apropie, scoase mâinile şi urlă: 

— Veniţi, bă, să vă uitaţi. 

Nilă nu veni, dar Achim şi al lui Parizianu se lipiră cu 
burţile de marginea geamului şi se uitară în jos să vadă ce-o 
să se întâmple. Bulevardul era înţesat de oameni, se mişcau 
încoace şi încolo ca într-un furnicar. Paraschiv apucă faţa de 
pernă de fund, o răsturnă şi o scutură în capul lor, şi 
şobolanul căzu în vid. Îl urmăriră cum se rostogolea în aer 
cu burta în sus, făcându-se din ce în ce mai mic. Şi când 
ajunse jos se auzi o izbitură, ca un plescăit într-o apă, apoi 
ţipete de groază, urlete subţiri de femei. Se retraseră de la 
fereastră şi Paraschiv râse gâfâit şi îi aruncă lui Nilă faţa de 
pernă în cap. 

— Na, mă, zise el, te-am scăpat de gherlan! 

— A căzut în capul cuiva? întrebă Nilă curios. 

— Uite-al dracului că n-a căzut, zise Paraschiv, s-a făcut 
terci pe trotuar şi i-a stropit pe ăia cu sânge! 

Şi râse iar şi se trânti pe pat cu ţigara în gură şi trase iar 
cu sete din ea, de i se văzură acum parcă şi măselele, nu 
numai dinţii. 

— Şi zi, mă, al lu' Parizianu, ce mai face tac-tău, strigă 
Achim, roşu la faţă şi el de vinul băut, cu ţigara între 
degete. 

— De ce-ai venit, mă, p-aici? zise şi Paraschiv. 

— A venit la Bucureşti, îl informă Nilă, dar cu îndoială, 
urmând, după glasul lui, ca băiatul să mai spună o dată 
dacă e adevărat şi, dacă vrea sau dacă poate, să mai spună 
şi de ce a venit, că el nu prea înţelesese. 

— Ai vreun servici pe-aicea, mă? zise Paraschiv cu respect. 


Putea să aibă, avea patru clase de liceu şi nu strica să 
vorbeşti cu consideraţie despre cineva care te uiţi la elcă e 
mai Mic, dar nu ştii ce ajunge şi poţi să ai nevoie deel. 

— Sau ai venit şi tu că ai auzit că pe aici umblă câinii cu 
covrigi în coadă? adăugă el, văzând că băiatul tace. 

Deci se putea să ajungă şi rău şi atunci n-avea nici un rost 
tot respectul, cu toate clasele lui de liceu. Nilă zise: 

— O să stea pe la mine dacă n-are unde, anunţă şi parcă se 
lăudă el, dar apoi tăcu, prins parcă de mari îndoieli. 

— Cum să stea pe la tine, se zborşi Paraschiv, şi dacă pleci 
în concentrare unde mai stă? 

— Treaba lui, ce-ţi pasă ţie? 

— De ce să nu-mi pese, nu mi-e nepot de văr? 

— Ce, o să-l iai tu la tine? se hlizi deodată Nilă şi se uită în 
toate părţile atât de triumfător încât s-ar fi zis că aştepta să 
râdă pereţii de pretenţiile lui Paraschiv. 

Achim se dădu pe spate şi râse în felul lui, de parcă se 
înăbuşea. 

— Şi tu ce râzi, mă! blodogări Paraschiv scos din pepeni, îl 
iai tu? Ia să vedem unde îl iai? Şi adăugă pe deplin edificat: 
Deşteptule. 

Se lăsă tăcerea şi câtva timp toţi trei fumară, pierduţi în 
plăcerea pe care le-o făcea lor tutunul. Paraschiv rânjea 
mereu, trăgând din ţigară şi avea pe chip acea expresie 
amestecată a celui ce caută pe îndelete în creierul lui ce să 
mai scoată din ceea ce venirea atât a tatălui cât şi a 
nepotului îi stârnea amintiri. Se uita la ei şi toate se 
cântăreau în el şi îi apăreau pe faţă cum se schimbă lumina 
când trec norii prea repede pe un cer nestatornic. Nu se 
topiseră prea mulţi ani de când nu-l mai văzuseră pe tatăl 
lor, dar totuşi erau ani şi ce făcuseră ei trei fugind de acasă 
şi furând, atât de nepăsători faţă de o posibilă întoarcere, 
pe care fapta lor n-o mai îngăduia? Ce putea tatăl lor să 
înţeleagă din ceea ce ei îi arătaseră şi ce trebuia el să 
ghicească din felul lor gâtuit cu care se răstiseră ceasuri 
întregi unii la alţii? Ce să înţeleagă acum din tăcerile lor 


fără rădăcini, din fumul ţigărilor lor? Că degeaba avea 
băiatul acela al lui Parizianu patru clase de liceu, că nu era 
adică, şi n-avea cum să fie altfel decât ei, sau chiar dacă 
avea să fie, asta era ceva atât de îndepărtat încât până 
atunci totul avea să se uite, toate cuvintele şi toate 
gândurile, spuse cu glas tare sau doar lăsate să fie înţelese 
dintr-o gâjâitură sau mârâitură? De asta le ardea lor acum, 
ce era cu al lui Parizianu? 

— Paraschive, Nilă, Achime, zise deodată Moromete cu 
glasul lui de odinioară cu care îi scula dimineaţa din somn 
pe cei trei, Paraschive, Nilă, Achime, repetă ca şi când cu 
adevărat urma să-i trezească dintr-un somn în care însă 
trăiau cu ochii deschişi şi care le punea viaţa în primejdie, 
ascultați... Ascultaţi că am ceva să vă spun o singură dată... 
Sunteţi copii mei orice-aşi face, şi eu sunt tac-tău, oricum 
aţi vrea voi s-o întoarceţi... A venit timpul să recunoaştem 
fiecare... Greşit a fost că nu v-am lăsat în sat să vă arăniţi... 
Greşit a fost că aţi fugit de acasă când puteaţi să vă faceţi 
rostul vostru şi să munciţi pământul... Dar dacă voi aţi uitat 
de acest lucru, eu n-am uitat... După fuga voastră n-am avut 
decât un singur gând şi gândul ăsta a fost la voi... Cum să 
fac... Cum să procedez ca să aflaţi că muncesc pentru voi şi 
că puteţi să vă întoarceţi fără grijă şi să găsiţi tot pământul 
la un loc cum fusese?... Şi mi-am reparat greşeala mea, am 
muncit zi şi noapte să pun la loc pogoanele vândute... Şi am 
reuşit... Am mari speranţe, dacă nu-l mai dau pe Niculae la 
şcoală (şi n-o să-l mai dau fiindcă îi ajung şi lui clasele care 
le-a învăţat să se arănească şi el) să mai cumpăr un pogon 
şi să refac totul complect şi să-mi mai rămână sa ne facem 
noi, adică eu şi mă-ta şi âilalţi o cojmelie alături şi să vă 
rămână vouă casa, s-o măriţi şi să vă însuraţi în ea... 
Paraschive, Nilă, Achime e timpul să reparaţi şi voi greşeala 
voastră... Am la mine banii, nu vă vorbesc în vânt... 
Întoarceţi-vă acasă... Ce vă aşteaptă pe voi aici, măi, 
copiilor?! Să muriţi într-o odăiţă ca asta, în timp ce acasă 
aveţi bătătura largă şi pământul întins cât vezi cu ochii?... 


Să fie de aur meseria ta, Paraschive, şi tu să câştigi bani cu 
duiumul, Achime, iar tu, Nilă, să ajungi portar şef şi nu face 
să trăieşti printre oameni străini care nu te cunosc de când 
erai mic, cum te cunosc cei din satul tău şi te jucai prin 
ţărână cu ei... Un bine a ieşit pentru voi stând aici trei ani în 
Bucureşti, n-aţi pierdut timpul degeaba, aţi învăţat ceva, 
ştiţi şi voi ce e lumea şi ce sunt oamenii, da atât încât să vă 
daţi seama că o clipă mai mult dacă mai staţi n-o să mai 
puteţi să vă întoarceţi înapoi chiar dacă aţi muri... Şi de ce 
să muriţi când sunteţi băieţi tineri? De ce să pieriţi în 
floarea vârstei? Paraschive şi Nilă şi Achime? Ai?! De ce să 
vă prăpădiţi?!... 

Era ca şi când acest lucru nu mai putea fi înlăturat. Era 
adevărul care se oprise deasupra lor la toţi, părinte şi copii, 
şi nu mai vroia să părăsească odaia. Moromete tăcu. Peste 
feciori căzuse o tăcere împrăştiată în cuvintele tatălui, 
neputându-se despărţi în trei părţi, înţelesul lor îşi pierdu 
din putere şi ajungea la urechile celor trei micşorat şi demn 
de dispreţ. Ce mai vroia şi ăsta acum? Cine l-a pus să se 
răsucească aşa atâţia ani, să mai muncească pentru ei, aşa 
cum zisese, când dacă i-ar fi întrebat pe ei mai din vreme... 
Era cel din urmă lucru care putea fi bănuit la un omcu o 
fire ca a lui pe care i-o cunoşteau de când erau mici... 
Veşnic istorie cu dusul la munte de care erau acum sătui 
după ce toată tinereţea îşi bătuse joc de ei că nu sunt în 
stare de nimic şi că să fie ei muntele acela de aur, şi 
degeaba se duce Paraschiv cu căruţa, că trece pe lângă nu-l 
vede. Ei, acum ce mai vrea? S-a răzgândit?! Îi vrea îndărăt 
acasă? Va să zică e bun acuma Paraschiv! Şi te pomeneşti 
că e bun şi Nilă! Mai târziu ei spuseseră ce mai gândiseră 
încă în clipele acelea: că aşa era, cât o duseseră rău prin 
Bucureşti, alde tat-său nu vrusese să audă de ei. Şi acum 
când le mergea bine, nu-i mai plăcea, venea el să-i aducă, 
iar acasă, să zică lumea că n-au fost în stare de nimic şi tot 
tat-său le-a făcut şi le-a dres. Încât, nu văzură, după 
nesfârşita tăcere care se aşternu în odaie, cum pe chipul 


încordat ca de lemn al lui Moromete se rostogoliră 
broboane de sudoare. 

— Nu vreţi, strigă în cele din urmă Moromete, cu un glas 
înalt. Nu vreţi nicidecum! Bine, Paraschive, bine, Nilă şi 
Achime. Bine! Mi-am luat mâna de pe voi. Mâna mea 
deasupra voastră nu mai există. 

Şi cu aceasta se şi ridică, făcu din braţe gesturi ca şi când 
tot soiul de obstacole s-ar fi ridicat în calea lui şi el le dădea 
la o parte, cu mişcări exagerate şi teatrale, porni spre uşă, 
o deschise larg, o lăsă aşa deschisă şi începu să coboare 
scările. Dar cu toate că nu trântise în urma lui acea uşă, 
nimeni din cei trei nu se ridică să-l urmeze sau măcar să-l 
însoţească şi să-i bâlbâie vreo promisiune, semn că, măcar 
dacă nu mai putea să facă lucrul acela care li-l cerea el, 
ţineau la el şi-l înțelegeau... 

„„.„ Şi se dovedi apoi, în anii care urmară, că el păstra 
mereu acea uşă deschisă în urma lui, doar-doar se vor 
întoarce băieţii lui acasă: nu-l dădu mai departe pe Niculae 
la şcoală, deşi ar fi trebuit, dacă ar fi înţeles că nu mai era 
pentru el, pentru Moromete, nici o speranţă... Cei trei erau 
duşi pentru totdeauna... 

Chapter 4 


Înainte de a afla toate acestea Catrina avu timp de mai 
multe nopţi visuri neliniştite, pe care le povesti însă fetelor 
cu o expresie senină, fiindcă preotul cel nou, un tânăr care 
nu-şi lăsa barbă, îi spuse la o spovedanie că foarte rar se 
întâmplă ca un vis să însemne ceva. „Nici cele bune, 
părinte?” întrebă mama care aproape toată viaţa ei, de 
când se ducea la biserică, şi-o împărțea între visurile din 
timpul nopţii şi întâmplările de peste zi. „Ba, cele bune sunt 
bune, răspunse preotul, dar e mai bine să nu te gândeşti la 
ele”. 

Nu puteai însă să nu te gândeşti! Să visezi lângă prispă un 
om negru călare, cu o pălărie cu pană la cap şi alături o 
vacă şi ceva mai încolo un lup. Şi pe tac-tău pe prag, 


închinându-se înfricoşat: Doamne, Doamne! Doamne, 
Doamne! Ce poate să fie asta? Pe perioade lungi, mai ales în 
timpul iernilor, când nopţile erau nesfârşite, Catrina 
Moromete ducea lupta ei neslăbită cu „ăla spurcatu” şi 
semnele de izbândă erau chiar visele, când îi apărea în 
somn Maica Domnului, sau Sfânta Vineri, sau când le auzea 
doar glasul. Aparițiile acestea erau cam aceleaşi, şi fetele 
nici n-auzeau ce spunea, în schimb „Cinenutrebuie” venea 
de fiecare dată în altfel, întrupându-se în cele mai ciudate 
animale şi behăindu-i din gură drept în faţă, de-o făcea să 
sară până în grinda casei de groază. Atunci se dădea jos din 
pat, aprindea veşnica ei tămâie, ieşea cu ea pe afară, pe la 
colţurile casei şi uneori se ducea chiar până în fundul 
grădinii, la dud şi tămâia şi împrejurul dudului, fiindcă o 
dată îl visase legat în lanţuri de trunchiul gros al acestui 
bătrân copac. Catrina era la poartă şi l-a văzut cum se 
zbătea să rupă lanţurile şi atunci ea i-a arătat pumnul şi l-a 
ameninţat stăpânită de o ură triumfătoare: „Acolo să stai, în 
vecii-vecilor!”. Numai că în aceeaşi clipă s-au şi auzit 
lanţurile zornăind şi mama nu mai ştia ce s-a întâmplat, dar 
că a chinuit-o rău cu coarnele. Şi adăugase apoi cu umilinţă 
că niciodată să nu te bucuri că l-ai răpus, fiindcă numai 
Dumnezeu e în stare, şi de aia trebuie să te închini, nu să 
arăţi pumnul. 

După ce se ridică din zăcerea în care căzuse aflând cele ce 
se petrecuseră la Bucureşti, ea îl chemă într-o zi în odaie pe 
băiat, când nu erau acasă nici feftele şi nici Moromete, şi îi 
spuse că, dacă până acuma ea l-a ţinut de rău că o să fie 
bine, de aici înainte să ştie şi el să-şi ia gândul că mai e de 
trăit lângă alde tat-său. Nu poate să-i spună ce-a auzit, 
fiindcă îi este frică de Dumnezeu, sunt fapte care se 
pedepsesc şi lisus Cristos nu dă voie să amesteci copiii în 
blestemul părinţilor, când s-o face mai mare o să audă şi el, 
dar atunci ei vor fi morţi şi cu răsplata dată. Dar nici să-şi 
prăpădească el viaţa, lângă un tată ca ăsta, nu e drept, aşa 
că i-a venit timpul să deschidă şi el ochii mari şi să fugă de 


lângă el, să se ducă în lume şi îndărăt să nu se mai întoarcă. 
Că nici ea n-o să mai stea mult şi o să se ducă şi ea. 

Băiatul n-o întrebă unde şi s-ar fi părut că nici nu auzi bine 
ceea ce mama îi spuse, fiindcă nu zise nimic, se uita doar 
într-o parte, cu privirea rece şi neclintită, ca un animal 
tânăr adus din pădure, prea crud ca să înţeleagă că a căzut 
în cursă şi că nu mai e liber să sară gardul şi s-o ia la fugă 
acolo unde ar fi trebuit să audă chemarea. Dar nici 
îmblânzit nu părea să fie. N-auzea nimic, sau nu ştia încă să 
fugă, nu-l ţineau picioarele! 

Un an mai târziu războiul izbucni la graniţa noastră de la 
răsărit şi ne luă şi pe noi... În sat începură să vină scrisori 
negre. În unele case se auzeau plânsete, dar cum poţi să 
verşi lacrimi cu o hârtie în mână, nici măcar o fotografie? 
Suferinţa rămânea astfel închisă ca să trăiască apoi mulţi 
ani împreună cu cel rămas în viaţă, şi mai mult se plânse la 
moartea lui Boţoghină, care se vindecase de piept dar se 
apucase iar de muncă şi boala, revenind, nu-l mai iertase, 
decât de cei care se auzea la un moment dat că sunt daţi 
undeva departe, pe ger sau pe noroaie, morţi, sau dispăruţi, 
sau prizonieri. Mulţi însă, înainte de a pieri pentru 
totdeauna, se întorceau de câteva ori pe acasă, îi vedeai 
veseli şi sănătoşi (le pria viaţa de cazarmă, unde mâncau 
mai bine decât ce le puneau ai lor în sat pe masă), în 
hainele lor verzi, cu tinerele lor muieri agăţate de gât, 
topite că îi aveau cu ele (nici nu se mai sfiau, se uitau la ei şi 
le curgeau lacrimile şiroaie), că permisia era lungă, de câte 
două, trei şi chiar şase luni şi că cine ştie dacă în acest timp 
focul negru nu se va opri şi bărbaţii lor vor scăpa astfel cu 
viaţă. Soarele strălucea luminos pe cer şi înfloreau salcâmii 
şi nu se putea ca oamenii să se omoare între ei, aşa tineri! 
Cine e mai bătrân şi a mai trăit poate să mai creadă, că lui 
nu prea îi mai pasă, dar cum să nu mai trăiască Gheorghiţă 
al ei, cu care nu e nici un an de când s-a măritat şi are de la 
el copil mic?... Nu e aşa, Gheorghiţă? Nu eaşacăn-osăte 
mai prindă până îţi trece ţie concediul? Că spunea Bibina, 


că spunea Cornel că e ori, ori, dacă nu-i bate nemţii acuma 
pe ruşi, până în iarnă, îi bate ruşii pe nemți! Da, asta în 
orice caz, dacă nu-i bate ăia pe ăia, atunci îi bate ăilanţi pe 
ăştelanţi! Nu râde Gheorghiţă, nu râde, mă! ţipa atunci 
femeia, cuprinsă de groază, simțind că nu era nimic 
adevărat din ceea ce auzise, şi credinţele ei erau prea 
plăpânde. Şi într-adevăr lunile treceau, trecea şi concediul 
şi zadarnic se agăţau şi mama şi sora şi tânăra nevastă de 
tunica ostaşului, nici ele nu credeau că există cineva pe 
lume care ar putea să-l împiedice să se ducă şi mai ales să-l 
ferească dinaintea glonţului. Şi nu trecea mult şi era văzută 
pe uliţe femeia, galbenă de sus până jos, parcă şi picioarele 
ei tinere rămăseseră fără sânge. „Ce e cu tine, Tincuţo? Nu 
cumva a murit Gheorghe al tău?” „A murit, ţaţă 
Paraschiva!” „N-o fi şi el prizonier, Tincuţo?” „Nu, ţaţă 
Paraschivo, e mort, că am întrebat, când nu ştiu ei bine, îl 
dau dispărut sau prizonier dar nu zic că e mort dacă n-au 
văzut cu ochii!” „Şi tu eşti acum liniştită, biata de tine!” „Ce 
să fac, ţaţă Paraschivo!” „Ce să faci, eşti mai galbenă ca 
frunza când cade ea toamna din pom, vezi să nu te 
prăpădeşti şi tu!” „Ar fi bine să mă prăpădesc şi eu, ţaţă 
Paraschivo, dar uite că nu se poate, că nu eşti cu el acolo, să 
mori o dată cu el! Dacă o să trăiesc, o să am grijă de copil, 
dacă nu, e loc şi pentru mine în deal la cimitir.” Şi luni de 
zile apoi privirea ei rămânea mai departe liniştită şi pustie 
pentru ca la un moment când auzea că a venit câte cineva 
de pe front să se îmbrace şi să se ducă la el. Nu era alei, 
ştia ea, dar venea de acolo de unde al ei pierise şi vroia să-l 
vadă, să-l întrebe... 1 se făcea rău de pe la poartă, dar se 
ţinea bine până intra în casă şi îl vedea în costumul lui 
militar... Atunci se agăța cu mâna de prag şi scotea un țipăt 
care până şi pe soldat îl împietrea; parcă sfâşia lumina zilei 
glasul ei subţire... 

Moromete primi şi el într-o zi cunoscuta hârtie cu chenar 
negru în care se spunea că Nilă pierise în luptă la Cotul 
Donului. Nu se ştie pe ce căi se află mai pe urmă că 


regimentul lui de dorobanţi trăsese şi în ruşi şi în nemți, 
care vrusese să-i vâre pe ei înainte într-o luptă grea, şi de 
aceea muriseră atât de mulţi. Se spunea că după luptă, alte 
unităţi îi găsiseră pe ai noştri aruncaţi într-o fântână şi că 
printre ei fusese şi Nilă. Moromete stătu o jumătate de zi 
nemişcat în pridvor, cu fruntea plecată şi cu hârtia în mână 
şi nu se putu şti dacă în acest timp îi cursese vreo lacrimă 
sau rămăsese doar aşa învăluit şi parcă paralizat de 
mişcarea nevăzută a aripilor morţii, care se opriseră şi 
deasupra casei lui. Mama şi fetele îi făcură lui Nilă un 
parastas împreună cu muierea aceea din fotografie, cu care 
între timp se însurase şi avusese cu ea un copil; venise şi ea 
la socri cu acest prilej şi după parastas plecă. 

În acest timp, aşa cum spusese, mama începu să se 
îndepărteze din ce în ce mai mult de casă, stăpânită acum 
de o ură care nu se mai vedea, însă mai amenințătoare, 
fiindcă tocmai în acea vreme se mai petrecuse în familia ei 
ceva care părea parcă menit s-o aţâţe şi mai tare. Războiul 
nu stinge nimic între oameni, aşa cum o flacără mai mare 
nu stinge una mai mică, ci dimpotrivă, parcă o înteţeşte. Ce 
se mai întâmplase încă? 

În prima ei căsătorie Catrina se măritase cu un băiat de 
care nimeni nu-şi mai aducea aminte, unul al lui Năfliu, nu 
era nici el mai mare decât ea, nici nu făcuse armata, murise 
apoi repede de apă la plămâni, lăsând-o văduvă în plin 
război (era vorba de primul război) şi cu o fată pe care o 
născu după moartea lui. Se apucase, acest băiat, să sape un 
gropan, să-şi facă o fântână în fundul grădinii şi nu-şi 
dăduse seama cum intrase răcoarea în el şi îl pusese la pat 
o oftică fulgerătoare, în câteva săptămâni se prăpădise. 
Catrina venea în Siliştea-Gumeşti dintr-un cătun vecin, 
dintr-o familie numeroasă dar nu săracă şi, după moartea 
tânărului ei bărbat, vru să se întoarcă la ai ei, şi să ia 
bineînţeles şi fetiţa cu ea, dar socrul, bătrânul Năfliu, care 
nici el nu era un om sărac, îi spuse să stea la el, sau în orice 
caz, dacă voia să plece şi să se mărite cu altul, ceea ce n- 


avea dreptul s-o împiedice sau s-o învinuiască, atunci să-i 
lase măcar fetiţa, nu imediat, se înţelegea de la sine, ci 
după ce avea mai întâi s-o alăpteze şi s-o înţarce. Catrina 
rămase, dar nu aşteptă prea mult cu alăptatul fetiţei şi 
începu să lipsească nopţile de acasă, spre furia socrului, 
care era silit să tacă, de frică să nu rămână pentru 
totdeauna fără fetiţa fiului său (singurul pe care îl avusese). 

Se află în curând cine era cel de la care se întorcea ea în 
zori şi cu care foarte repede de altfel născu un copil de 
văduvie: primarul satului, un bărbat şi el la fel de tânăr, pe 
care însă lipsa unei mâini îl scutise de armată şi de război. 
Nu fusese nici o înţelegere între ea şi primar, acesta nu-i 
făgăduise nimic în ceea ce privea căsătoria şi de altfel ea 
nu-i ceru nimic. El însă se purtă într-un fel neaşteptat, 
câţiva ani mai târziu, când se termină războiul şi se făcu 
reforma agrară, îl trecu pe bărbatul ei printre eroii căzuţi 
pe front şi îi dădu un lot mare de opt pogoane ca văduvă de 
război, iar copilul, de astă dată un băiat, îl luă el, ca s-o lase 
liberă, să se mărite fără copii - ştia şi el că socrul vroia 
fetiţa. 

De ce se purtă primarul atât de neobişnuit cu ea şi n-o luă 
mai degrabă de nevastă din moment ce acceptă să-i ia 
copilul? Se spunea că el ar fi vrut, că ţinea la ea şi la copil, 
dar că s-ar fi opus părinţii lui, oameni într-adevăr foarte 
bogaţi, tatăl fiind unul din proprietarii mari ai pădurii 
Cotigeoaia şi al încă unui mare număr de pogoane de vie şi 
de câmp şi că trebuia să ia una la fel de bogată dintr-un sat 
vecin, cu ameninţări că dacă nu se supunea îl goneau de 
acasă şi partea lui de avere i-o dădeau fratelui mai mic, la 
care de altfel părinţii şi ţineau mai mult. Se mai spunea că 
în ceea ce privea copilul, primarul se înţelesese singur cu 
viitoarea nevastă şi că în faţa acestei situaţii părinţii nu mai 
ziseră nici ei nimic... 

Cu opt pogoane de pământ Catrina se mărită repede cu 
Ilie Moromete, proaspăt întors de pe front şi împroprietărit 
el însuşi cu un lot mare. Fetiţa rămase bătrânului Năfliu „în 


vale”, adică acolo unde îşi trăise Catrina anii de dinaintea 
vârstei de douăzeci. În noua căsătorie născu două fete şi un 
băiat, adică pe Tita, pe Ilinca şi pe Niculae, iar între timp 
fetiţa „din vale” crescu şi ea şi într-o zi se mărită. 

Măritişul acesta căzu ca un trăsnet peste capul mamei şi 
se petrecu în acelaşi an când cei trei fugiră de acasă. Fata 
nu spusese nimănui nimic şi pur şi simplu adusese într-o 
seară în casa bunicului pe unul Albei, un flăcău înalt şi 
spelb, cu mâinile lungi, dulgher de meserie, dar foarte 
sărac, lucru care aproape că o năuci pe Catrina. Se duse la 
ea în aceeaşi seară, intră în casă şi îi spuse fetei aceste 
cuvinte: „Bine, fă, Mariţo, mă-ta sunt eu, fa, sau cine sunt?” 
Adică cum era cu putinţă să se ascundă până într-atât de 
mama ei că nici măcar s-o întrebe şi pe ea ce zice de flăcăul 
pe care vrea să-l ia nu vrusese, măcar aşa, de ruşine pentru 
mă-sa care o crescuse şi care îndurase cu ea s-o facă 
mare?! Or, tocmai asta era, că n-o prea crescuse, că socrul 
ei Năfliu era cel care avusese grijă de ea şi că fata se cam 
îndepărtase de maică-sa. „leşi afară că te împuşc”, răcni 
atunci bătrânul ducând mâna la grinda casei şi într-adevăr 
luând de acolo o puşcă de vânătoare cu care se ducea el 
după iepuri, clămpănind din ea şi ieşind furios pe urmele 
fostei neveste a fiului său, a cărei purtare din tinereţe se 
pare că n-o putuse uita niciodată; acum însă venise ziua 
răzbunării. 

Se luă după ea cu puşca aceea în mână şi de pe prispa 
casei ţinti spre umbra fugară a mamei care alerga spre 
poartă să scape şi trase în ea bubuind în noapte, drăcuind şi 
înjurând. Toată partea aceea a satului se sculă în picioare în 
hămăitul câinilor şi bătrânul o urmări pe uliţă şi mai trase o 
dată în ea şi dacă ar mai fi avut cartuşe pe cele două ţevi ar 
fi continuat s-o împuşte în felul ăsta până ar fi nimerit-o. 
Norocul Catrinei fusese că bătrânul era prea furios şi arma 
îi tremura prea tare în mâini, altfel nu se ştie dacă alicele 
lui pentru iepuri nu i-ar fi găurit cumva spinarea. 
Bineînţeles că mama veni acasă cu groaza în ochi şi îi 


povesti lui Moromete ruşinea, dar el nu se grăbi deloc să se 
ducă „în vale” şi să-l pedepsească pe bătrân. „Dă-l în masa 
de smintit, spuse Moromete flegmatic şi mai adăugă ceva 
care părea cu totul lipsit de noimă în clipele acelea: lasă-l că 
moare el mâine-poimâine şi te împaci tu cu Marița!” „Eu cu 
ea? strigase mama scoasă din minţi. În deal la cimitir şi tot 
nu mă împac.” 

Se împăcase chiar înainte să moară bătrânul, se 
pomeniseră după vreun an cu Marița şi cu Albei la ei la 
poartă pentru împăcăciune, fiindcă Mariţa născuse un băiat 
şi vroia să facă nunta, şi nu se putea nuntă cu părinţii 
certaţi. Bătrânul îmbătrânise rău de tot, tremurau nădragii 
pe el, avea peste nouăzeci de ani şi tot se mai uita chiorâş la 
nora lui, dar avusese loc şi nunta şi nici Marița nu prea îl 
mai lua în seamă, fiindcă bunicul e bunic şi mama e mamă, 
el avea să se ducă şi nu putea să trăiască certată cu 
neamurile. 

Catrina se îmblânzi, mai ales că Albei îi săruta mâna şi nu 
era zi să nu trimeată pe cineva, sau să vie chiar el şi s-o 
întrebe ce mai face. 

Chapter 5 


Şi iată că Parizianu răspândi în sat ceea ce aflase de la fi- 
său. La început Moromete nu observă, dar zilele în care în 
casă începu să nu se mai facă ba focul în sobă, ba mâncarea 
să fie bună de dat doar la porci, ba să lipsească de 
dimineaţă şi până seara atât mama cât şi fetele, începură să 
se ţină lanţ. „Bă, strigă Moromete cu glasul lui cu care 
altădată băga groaza în toţi, ce e cu voi? Vă omor pe toţi.” 
Dar nu se mai sperie nimeni, fetele îi arătau dosul, iar 
mama se îmbrobodea îndelung în faţa oglinzii şi rostea 
chiar înaintea lui, cu un glas în care răzbunarea ţâşnea cu 
violenţă ca dintr-o fântână, izmenindu-se ca să-i imite glasul 
lui din clipa aceea, topit adică de dragostea lui mălăiaţă 
pentru feciori: Măi copiilor! Măi copiilor! 


Fetele însă nu se înţeleseseră cu mama, ele ştiau una şi 
bună că orice-ar fi zis tatăl lor acolo la Bucureşti, cei trei n- 
aveau să se mai întoarcă şi asta era singurul lucru care le 
interesa. Încât după ce trecu un an, se potoliră şi începură 
să se poarte iar bine cu tatăl lor, cu atât mai mult cu cât, 
deşi era război, Moromete continua să câştige mereu cu 
drumurile lui la munte şi le dădea bani să-şi cumpere de 
zestre. Catrina însă continua să spună că o să se ducă „la 
ailaltă în vale” şi cu timpul prinse ură şi pe fete. Cuvintele 
„mă duc la ailaltă în vale” începură să revină în gura ei 
încărcate de ameninţări întunecoase („o să vedeţi voi!”), 
stârnind până la urmă în cele două surori o înverşunare 
surdă împotriva „Alboaicei” care nu se ştie ce-i spunea ea 
când se ducea pe acolo de reuşea s-o tragă parcă cu aţa. 
„Mă duc la ailaltă în vale” începu să însemne în glasul 
mamei că se ducea la cealaltă fiică, spre deosebire de astea 
de aici, pe care le făcuse cu Moromete şi care „îi semănau” 
că primeau bani de la el în loc să-i dea peste mână. 

Ce-o atrăgea acolo „în vale” atât de tare? Amintirea 
primului ei bărbat, cu care nu trăise decât câteva luni, a 
tinereţii care se dusese, a casei în care se întorcea în zori 
de la cel de-al doilea bărbat la care ţinuse şi unde născuse a 
doua oară? Sau cu adevărat ura ei împotriva bărbatului era 
aşa de mare încât chiar se gândea să spargă casa şi să-i 
lase? Chiar nu mai putea fi dres traiul lor nici cu preţul unei 
vieţi care îi lega şi care, orice s-ar fi zis, era acolo sigură în 
bătătură, cu casa şi cu cele două loturi şi fără cei trei? Cei 
trei nu mai erau, ce mai vroia? „Păi asta credeţi că e în 
toate ale ei?” se mira câteodată Moromete, dar răspunsul 
Catrinei care nu întârzia arăta că tatăl se ferea şi că se 
simţea totuşi încolţit de ceva nemilos care nu numai că nu-l 
ierta dar ameninţa să se ţină de el cu o îndârjire din ce în ce 
mai mare şi să nu-l lase nepedepsit până în clipa morţii. „Ai 
crezut că n-o să auzim, spunea mama cu obrajii arzând în 
flăcări de duşmănie nepotolită. Toată viaţa ne-ai minţit până 
n-ai mai putut nici tu şi te-am crezut, şi ce ţi-ai zis: «la să 


mă duc eu la feciori, că a venit vremea!» Ridica pumnul în 
aer şi ameninţa: „Nu scapi tu numai cu atât, că o să mă duc 
eu la ailantă în vale. N-o să mă duc acuma, ştiu eu cândo să 
mă duc!” „Ei, când o să te duci?” mai răspundea Moromete 
curios, fără să-şi dea seama că nu mai avea în spate o 
familie în care cuvintele şi gesturile lui să fie încărcate cu 
înţelesuri cu atât mai adânci şi mai de temut, cu cât erau 
menite să ţină în cumpănă porniri atât de diferite şi de 
neîmpăcat venind de la nişte copii care ei înşişi aveau 
nevoie, chiar în fiinţa lor oarbă, de un stăpân care să nu 
ţină la niciunul din ei dar să-i ţină totuşi pe toţi în frâu. 
Acum însă, silit să ţină doar la cei care îi rămăseseră, nu 
ştiuse să ţină aşa cum ar fi trebuit şi cea dintâi care se 
răzvrătise împotriva lui era chiar mama, care ar fi trebuit 
să-l înţeleagă. 

„O să mă duc când o să intri în anul morţii şi o să începi să 
zaci, răspunse Catrina speriindu-le până şi pe fete, care 
încercară să o potolească, dar nu cu prea mare convingere, 
fiindcă ştiau că pământul e în mâinile ei şi ţinea de puterea 
ei la care cât să dea. Iar fetele astea, să prind eu vreuna că 
stă lângă tine, o brazdă de pământ dacă o să vază de la 
mine!” 

Moromete ieşea afară sau se ridica de unde era şi o lua 
spre poarta de la drum ca spre poarta mântuirii: dincolo de 
ea era lumea, mai blândă decât femeia pe care o lăsa în 
casă, putea să se ducă şi el în lume şi să scape... 

Dar nu se ducea, cu toate că uneori întârzia până după 
miezul nopţii şi pe Catrina o apuca neliniştea îndârjită, că 
putea în felul acesta să rămână fără el. Nu cumva s-o fi dus 
de tot? Dacă nu se mai întoarce? În asemenea clipe părea 
înghesuită de îndoieli dacă făcea bine ceea ce făcea. Tot 
ameninţându-l în felul acesta şi neascunzându-i ura pe care 
i-o purta putea într-o zi să-l facă să nu se mai întoarcă. Asta 
era una. Şi în afară de asta anul acela al morţii lui părea tot 
atât de îndepărtat ca şi al ei, zece ani diferenţă mai mult 
sau mai puţin nu mai însemnau nimic de la o anumită vârstă 


în sus, iar pe de altă parte, cum de uitase ce zicea Cristos, 
că trebuie să ierţi greşiţilor noştri de şaptezeci de ori câte 
şapte? Încât valul de ură, fără să-şi micşoreze puterea, se 
retrase totuşi din purtările mamei şi fu acoperit cu 
rugăciuni, fără ca prin asta să devină mai blândă. Domnul 
Cristos nu i-a gonit pe negustori din templu lovindu-i cu 
frânghia? N-o îmblânzi nici măcar Alboaica (această fată 
care avea atâtea daruri) venind ea acum pe la Moromeţi, cu 
intenţia neascunsă de a o potoli pe mama ei la care ţinea. 
Aducea cu ea ba un copil, ba altul, fiindcă ieşeau din fiinţa 
ei copiii cum ies fructele dintr-o ramură tânără (avusese 
noroc că Albei al ei nu nimerise pe front şi venea des pe 
acasă), făcuse vreo patru. Catrina rămase neînduplecată, 
dar cu atât mai statornică pe drumul bisericii şi când dintr- 
o vorbă a cuiva sau cine ştie din ce pricină, mai ales de pildă 
când îi ajungeau la urechi clevetiri că degeaba se duce ea la 
biserică, că n-o să ajungă ea în rai după cum a trăit când 
era tânără, aprindea candela sub icoana lui Cristos din 
perete, se lăsa la pământ şi îşi pleca foarte tare fruntea într- 
o umilinţă atât de totală încât se vedea că nu mai simţea şi 
nu mai auzea pe nimeni în jur; stătea aşa ceasuri întregi 
fără să i se audă glasul, cu umerii încovoiaţi şi cu trupul 
sprijinit în genunchi şi în pumni. În acest timp fetele 
treceau prin casă cu treburi, dar n-o turburau din 
rugăciunea ei chiar dacă o căuta sau o striga cineva la 
poartă. Se ducea una din ele şi spunea că nu e acasă, să vie 
mai târziu, acuma e plecată... Duminicile arăta ea cel mai 
bine, îi străluceau ochii când se întorcea de la biserică şi 
adesea strălucirea aceasta ţinea şi a doua zi şi a treia zi. A 
patra, a cincea şi a şasea zi se întuneca iar, dar venea iar 
duminica şi fetele o vedeau pe drum cum se întorcea cu alte 
muieri, veselă de parcă se întorcea de la o nuntă, ţinând 
mănunchiul de busuioc în mână parcă nu ca pe o floare de 
evlavie păstrată în amintirea slujbei, ci de triumf, menită 
parcă altor amintiri. „Ce slujbă a ţinut azi părintele 
Alexandru, spunea ea adresându-se celor două fiice şi 


lucirea ochilor îi creştea brusc întinerind-o. În loc să staţi 
aici cu ăsta bătrânul (ăla nu era deloc bătrân, dar ea se 
credea în acele clipe fată mare şi nu mai vedea în el decât 
un sfrijit care se mira că putea să-i fie bărbat), mai bine aţi 
veni şi voi acolo să auziţi şi voi cum arată părintele 
Alexandru cu mâna spre cer!” 

Acest părinte Alexandru de care vorbea ea şi care venise 
în locul părintelui Provinceanu, îmbătrânit, ţinea, spre 
supărarea celor doi dascăli, slujba de la începutul până la 
sfârşitul ei, fără să sară nimic, şi nu înţelegea să revină 
asupra acestui obicei cu care el, încă de la început, preot 
tânăr şi neştiutor, venea de pe băncile facultăţii de teologie 
şi voia să-l introducă aici într-o biserică ţărănească. 
Ajunseseră cu anii să se certe şi Catrina luă bineînţeles 
partea preotului. Dascălii săreau răspunsurile, preotul 
revenea asupra lor silindu-i s-o ia de la capăt, iar lumea din 
biserică băga de seamă şi la sfârşit se amestecau şi îl 
întrebau pe parohul cel tânăr: „Ce este, părinte, de ce nu vă 
înţelegeţi? Fiţi şi sfinţia-voastră înţelegător, sunt şi ei 
dascăli bătrâni şi cântă amândoi bine”. Asta era adevărat, 
cel puţin unul din ei avea un glas care vara se auzea prin 
uşa bisericii până la pod, ai fi zis că îngerul cobora asupra 
lui şi îl înzestra în orele acelea cu o astfel de voce frumoasă, 
înaltă. Ca om însă, acest dascăl era cam grăbit, avea treabă 
acasă, şi se învățase cu preotul cel bătrân să termine slujba 
în cel mult un ceas şi jumătate. 

Pe de altă parte iarna nici femeile nu răbdau să stea mult 
în biserică şi preotul rămânea cam izolat, dar nu se dădu 
bătut. Făcu rost de lemne, încălzi soba de fontă şi continuă 
să ţină slujba aşa cum înţelegea el. Când pleca, Catrina îl 
însoțea spre centrul satului, în văzul tuturor. „Frumoasă 
slujbă mai ţii, părinte”, îi spunea ea şi se mai descreţea la 
faţă şi se făcea şi el mai vesel. Mergeau împreună până în 
centru şi acolo Catrina se oprea, preotul o lua spre casa lui 
şi ea le aştepta din urmă pe muierile cu care venise, să 
continue drumul. 


Cu timpul începu să cunoască bine viaţa părintelui cel 
tânăr şi aşa se face că într-o zi se întoarse cu obrajii roşii de 
indignare. Aflase chiar de la el că n-o ducea bine cu 
preoteasa, că o prinsese cu unul din învăţători (era şi ea 
învăţătoare) şi că se dusese la protopop şi îi ceruse să-l 
mute din Siliştea în altă comună, nu mai putea sta aici. 
„Părinte, şoptise atunci Catrina Moromete (şi povestind 
scena acasă, în clipa aceea îi ţâşniră lacrimile), nu pleca, 
părinte, nu lua în seamă păcatul, o să treacă vremea şi 
lumea o să uite”. „Nu se poate, răspunse hotărât tânărul 
paroh, trebuie să plec.” Şi plecase. În locul lui veni altul, dar 
timp de câteva luni Catrina nu se mai putuse duce deloc la 
biserică. În ziua aceea, şi apoi în prima duminică după 
plecarea tânărului paroh, nu mâncase nimic şi stătuse toată 
ziua în pat, potrivnică şi neclintită. După vreun an reîncepu 
să se ducă regulat la biserică şi apoi după încă un an starea 
de dinainte îi reveni. Din când în când însă tot o mai auzeau 
în casă, aşa din senin, cu privirea năpădită brusc de o 
lumină ciudată: „Ce-o mai fi făcând părintele Alexandru!” 
„N-o mai fi putând de dorul tău! îi răspundea atunci 
Moromete batjocoritor. În locul tău aşi pune caii la căruţă, l- 
aşi lua pe Albei să-i mâie şi m-aşi duce după el: Părinte, 
uite-mă şi pe mine, i-aşi zice.” Şi adăuga subliniind cu 
umerii neputinţa dar şi renunţarea lui de a înţelege ce e în 
capul unei femei: „Uite-aşa!” Fetele chicoteau şi aici parcă 
s-ar fi putut zice că dragostea mamei pentru părintele 
plecat i-a adus în suflet destulă lumină ca să-i ajungă toată 
viaţa şi să-l ierte deci pe Moromete pentru lucrul acela pe 
care îl făcuse în timpul războiului când se dusese la 
Bucureşti. Era neîndoielnic, mai ales când o auzeau 
spunând cât de frumoase erau odăjdiile acelui preot şi ce 
bine îi stătea cu ele, spre deosebire de cel care venise, care 
cu toate că nu era nici el bătrân, dar nu era aşa înalt şi 
subţirel ca părintele Alexandru şi nici n-avea ochi aşa mari 
şi frumoşi ca ai lui. 

Chapter 6 


În schimb însă, Niculae, fără să arate vreodată că ţine cu 
maică-sa, începuse cam de pe atunci să facă aşa cum îi 
spusese ea, să se înstrăineze adică de tatăl său şi cu timpul 
chiar să vorbească din ce în ce mai puţin cu el. Trăgea cu 
urechea la vuietul întâi îndepărtat al războiului, apoi din ce 
în ce mai apropiat, pentru ca apoi chiar să vadă cu ochii 
trecând peste sat în valuri, unul după altul, rostogolindu-se 
spre apus, întâi nemţii în fugă, şi apoi ruşii după ei... După 
care se făcu iar linişte şi contingentele mai vechi începură 
să se întoarcă în sat. Cei mai tineri rămâneau însă mai 
departe sub arme, fiindcă pentru ei războiul abia începea. 

Când băgă de seamă, Moromete încercă să-şi recâştige fiul 
şi începu prin a-l lăsa în pace cu muncile, ştiind, desigur, cât 
de mult îl chinuia pe băiat să-l pui la muncă şi că era 
suficient să-i dai cartea în mână ca să faci din el un miel. 
Dar mai credea el oare în carte după ce atâţia ani îl silise să 
nu se mai apropie de ea? Mai credea, sau mai bine zis nu 
încetase o clipă să nu creadă şi să nu citească pe furiş, 
fiindcă niciodată nu se petrecuse cu el acea contopire cu 
lucrul pe care i-l dădeai să-l termine şi nu reuşise să facă 
din el un băiat priceput, asemănător cu alţi copii din sat 
care se dovedesc încă de la o vârstă crudă nemiloşii ţărani 
ce vor deveni nu peste mai mult de zece ani, adică să se 
însoare, să vorbească tare, să înspăimânte un bou cu un 
pumn făcându-l să scotă un răsuflu scurt pe nări după o 
lovitură dată în spate, să-şi înjure nevasta cu acel amestec 
de sentimente în care autoritatea şi dragostea se schimbă 
în cursul chiar al unui singur cuvânt spus şi să facă să se 
afle că ştie, dacă o să fie nevoie, să pună mâna pe măciucă 
şi să dea fără şovăială la cap oricui ar îndrăzni să se lege 
sau să-i fure ce este al lui, chiar şi un cap de aţă. 

Îl trimitea de pildă să măture oborul şi să dea coceni la 
iapă, care fătase. Niculae se ducea în obor dar tatălui i se 
părea pesemne că durează prea mult acest măturat şi 
răcnea: „N-ai auzit, mă, să dai coceni la iapă?” Niculae lăsa 


maturatul şi se ducea după coceni şi la întoarcere, cu ei în 
braţe, ocolea o furcă aruncată acolo cine ştie de cine. 
„Ridică, mă, chiorule, furca aia de jos, nu vezi că o să te 
înţepi în ea?”, se auzea iar de pe undeva de unde îl urmărea 
vocea tatălui şi Niculae se apleca să lase cocenii jos şi să 
ridice furca, şi atunci se apropiau paşii din locul unde se 
auzea vocea şi Niculae parcă ar fi avut capul de lemn, astfel 
de sunet scotea palma ca de curea lipindu-se de tidva lui. 

Îşi revenise cu încetul şi ajunse flăcău, şi îl sprijinea acum 
atent pe tată în toate treburile, dar tot nu se purta în mod 
obişnuit, în privire întârzia să-i apară, ca la ceilalţi, acea 
strălucire aprinsă când pe dinaintea lui îşi legăna trupul o 
fată sau o muiere tânără; rămânea umbrită ferind vechea 
strălucire de pe vremea când era elev şi ca nişte găini bete 
se învârteau fetele în preajma lui, fără ca el să le vadă. Iar 
cele care ştiau prea multe aveau expresii de nelinişte când 
îl priveau, ca şi când vederea acestui flăcău le-ar fi amintit 
cu spaimă că ele pierduseră de mult ceea ce el încă păstra, 
deşi era băiat: credinţa că dincolo de poartă se găseşte o 
grădină şi în grădină se găsesc încă neculese florile 
nevinovăţiei. Ele se tăvăliseră însă de mult în aceste flori şi 
ştiau că pentru ele grădina îşi schimbase pentru totdeauna 
înfăţişarea. 

Cam prin vremea când Moromete începuse să-l lase în 
pace cu treburile, o fată îl prinse totuşi în capcană. Trecea 
într-o dimineaţă de sărbătoare prin Cotoceşti (cătunul în 
care erau adunate aproape toate neamurile lui Aristide), îl 
trimisese taică-său să ia un dublu de la cineva care nu vrea 
să-l mai aducă îndărăt, şi pe drum îl chemase la un moment 
dat peste o ulucă glasul şoptit al unei muieri care îl chema 
să intre înăuntru. Era în dreptul casei unuia dintre cei care 
aveau porţile mari; un om care nu era bogat dar trăia bine, 
îşi dăduse fata la o şcoală profesională... îl chema Costică 
Roşu... Era de Rusalii, sărbătoare în care morţii se cinstesc 
prin praznice date acasă fără slujbă şi la care se mânca 
pilaf din făină, din porumb dat la piatră ca să iasă doar un 


fel de grăunţe care erau fierte în lapte şi îndulcite cu zahăr, 
sau din orez. Înainte de praznic, gazda spăla pe toată lumea 
chemată pe picioare, obicei rămas în sat din ceața 
îndepărtată a timpului. Niculae ezită... „Păi, ţaţă 
Gherghino, se bâlbâi el, eu... „, dar în cele din urmă intră. 
Bâlbâială asta nu era numai a lui. Casa lui Costică Roşu 
fără să fie mai mare decât a altor oameni bogaţi din 
comună, cu trecerea anilor începuse totuşi să pară că e. În 
primul rând curtea era de trei ori cât una obişnuită şi era 
plină de fanare, hambare, coteţe, grajduri, pătuluri şi 
căsuțe mici de porumbei, ridicate sus pe un soi de prăjini 
înalte cât un salcâm sau lipite de acoperişurile pătulurilor. 
Porumbeii împânzeau aerul când zburau, Costică avea sute, 
de toate culorile şi de toate soiurile, jucători şi prăsitori, 
ştafete, dintre cei care cântă sau dintre cei care se 
giugiulesc tot timpul. Se ştie că rudele acestei familii 
mâncau cât voiau carne dulce de porumbel. Pe o rază mare 
a satului nimeni nu mai creştea aceste păsări, ştiut fiind că 
cei care aveau puţini îi pierdeau, fiindcă se lipeau în cele 
din urmă de un cârd mai mare şi se amestecau şi nu-i mai 
puteai pe urmă nici cunoaşte şi nici aduce înapoi. De prin 
aceste construcţii ale gospodăriei lui Costică se zăreau 
coşuri de locomobile, piese detaşate de batoze, grape şi 
boroane mari, rotile şi cormane cu care gospodarii îşi 
cultivau hectarele... Dincolo de curte se întindea grădina... 
Părea fără sfârşit, fiindcă pe lângă pomi şi zarzavaturi era 
plină şi de bălării, lipane cât roata căruţii şi bozi 
nemaipomeniţi, ai fi zis dacă n-ai fi ştiut ce sunt, că trebuie 
să fie un soi de struguri, cu fructul lor negru, pe care unii 
ţărani îi cereau voie lui Costică să-i culeagă şi să facă din ei 
ţuică (atât de rea încât era de mirare că nu mureau bând o 
asemenea distilaţie otrăvită). Grădina dădea în râul satului 
pe care îl împingea mult spre mijlocul văii spre care se 
trecea pe un pod de lemn, cu pilonii atât de vechi încât 
creşteau din ei, câteodată, firişoare de iarbă şi mici flori de 
câmp... Găinile lui Costică Roşu ouau pe sub aceste bălării 


şi bozi din grădină; umblau câinii după ele şi îi vedeai nu o 
dată cum fug pe vale cu ceva alb în gură. Tot atât de adesea 
însă se auzea din Cotoceşti şi câte un trăsnet de puşcă de 
răsunau văile şi se ştia atunci că alde Costică Roşu a mai 
redus cu unul numărul câinilor care dădeau târcoale 
orătăniilor lui. De altfel nu numai jigodiile care se apropiau 
astfel de gospodăria aceasta uriaşă aveau un aer hăituit. 
Femeile sau copiii care din cine ştie ce pricini trebuiau să 
împingă marea poartă de la drum a curţii aveau în ei un aer 
nesigur, gata s-o închidă dacă cine ştie ce semn li s-ar fi 
părut că face ca intrarea lor, deşi cunoscută sau dorită de 
unul din membrii familiei, s-ar putea să nu fie dorită de 
ceilalţi, sau chiar de unul singur dintre toţi, şi-atunci cel mai 
bun lucru era să rămâi dincolo în drum şi să aştepţi acolo să 
ţi se spună ce să faci. Din pricina asta erau sărbători şi 
obiceiuri care ocoleau casa lor. Femeile se fereau duminica 
în zori la cimitir, după ce se termina jelitul morţilor, să se 
apropie de înstărita muiere a lui Costică şi să-i ofere colacii 
lor mici, să nu se spună cumva că s-au dus să primească 
colacii ei frumoşi şi mari, sau cozonacul cu care îşi umplea 
coşniţa. Unele se mai apropiau, dar nu dintre cele socotite 
sfioase sau cu ruşine şi tot aşa se întâmpla şi de sărbătorile 
Rusaliilor, când grupuri de băieţi şi fete intrau prin curţi la 
spălatul picioarelor. Le vedeai cum ocolesc două feluri de 
case: pe cele prea nevoiaşe, unde ştiau că gazda o să le dea 
păsat de porumb rău făcut, de nu puteai să-l mănânci (şi nu 
intrau câteodată chiar dacă femeia, cu o înfăţişare speriată, 
văzând că băieţii şi fetele nu vor, ieşea la poartă şi îi chema 
cu gura), şi pe cele prea bogate, să nu zică pe urmă că au 
intrat să mănânce străchinile lor dulci de orez cu lapte, 
fiindcă acasă nu aveau. Cutare putea să se ducă, nu era 
chiar cea mai mare necuviinţă, dar pe urmă acasă ai lui îi 
scoteau totul pe nas, nu-i fusese, i se spunea, ruşine să intre 
acolo, să creadă lumea că e nemâncat? Astfel că, bogatul şi 
săracul se pomeneau la sărbătoarea morţilor făcând 


amândoi acelaşi gest de umilinţă, ieşind lângă stâlpul porţii 
şi chemând în şoaptă: Florico, Gheorghe, hai veniţi! 

Astfel intrase şi Niculae în ziua aceea în marea curte a lui 
Costică Roşu. Fusese ultimul chemat, în curte mai erau şi 
alţi băieţi şi fete, cei mai mulţi desculți (Rusaliile cădeau în 
iunie), toţi foarte veseli şi gata să se supună obiceiului. În 
mijlocul curţii gazda pregătise două căldări mari cu apă 
fiartă, în timp ce rudele o ajutau pe muierea lui Costică 
aducând pelin din fundul grădinii. Presărară iarba argintie 
în jurul căldărilor şi făcură acelaşi lucru până la scara 
pridvorului, să calce băieţii şi fetele pe ea când aveau să 
urce şi să se aşeze la masă - şi spălatul picioarelor începu. 
Spălau cele două femei, bătrâna şi nora, şi trecu apoi la 
căldare, cu mânicile şi rochia sumese, şi fiica. Şcoala ei 
profesională n-o scutea de treburi în casă, asta nu însemna 
că ea se omora cu ele. Era o fată cu mişcări încetinite şi 
stăruitoare şi când începu să spele, după un timp bunica 
striga la ea cu acea voce parcă a altcuiva, care ştie dinainte 
că vorbeşte zadarnic, dar că nici altceva mai bun nu are de 
făcut: „Hai, lleano, dă cu mai multă apă, eu am spălat trei şi 
tu de-abia unul”. 

Ileana parcă nici nu auzi, dar nici bătrâna nu mai stărui, 
nu era acuma timpul, în zi de sărbătoare, să-i spună în faţa 
străinilor ceea ce îi spunea pesemne de mai multe ori pe zi 
la ei în casă. Niculae îşi scoase piciorul gol din sanda, îl 
puse pe buza căldării şi fata începu, cu mişcările ei moi, să-l 
spele şi pe el. Mâinile îi erau închise la culoare, cum îi era şi 
obrazul. Deasupra piciorului flăcăului întârzia îndelung, şi 
gâtul ei oacheş, pe care alunecau în părţi două cozi negre, 
cu străluciri de castană, stătea liniştit sub ochii lui. La al 
doilea picior se întâmplă ceva, fata scăpă săpunul din mână 
şi se aplecă fără veste şi începu să-l caute, cu braţul dezvelit 
până la umăr, pe fundul căldării. Băiatul îşi pierdu echilibrul 
în aceeaşi clipă şi se feri să nu se sprijine de ea şi atunci 
mişcarea fetei se opri şi ea ridică privirea în sus şi se uită la 
el. Niculae puse din nou talpa pe buza căldării. Fata scoase 


săpunul, dar îl scăpă din nou şi din nou se uită la el. De astă 
dată lovită de o buimăceală care îi încetini şi mai mult 
mişcările, de parcă ar fi picnit-o somnul, şi păstrând o mână 
pe piciorul lui, fata se aplecă şi căutând săpunul îi atinse o 
clipă cu sânii coapsa. Între timp mama şi bunica 
terminaseră cu ceilalţi şi care cum îşi scotea piciorul de sub 
braţul care îl scălda cu mici lovituri de apă fierbinte, 
călcând pe pelin, o lua vesel spre pridvor şi de acolo se uita 
în voie peste curtea aceasta întinsă în care poate nu intrase 
niciodată până atunci. 

Niculae însă nu se grăbi să urce după ce fata îl lăsă, arăta 
parcă supărat de ceva, se încruntase, se dăduse mai la o 
parte şi stând aplecat peste genunchi se sprijinea de tulpina 
unui măr care crescuse chiar alături de pridvor şi îşi tot 
lega şi dezlega mereu curelele de la sandale. Parcă se 
cocoşase şi nu mai putea sta drept şi nu ştia ce să mai facă 
să nu bage cineva de seamă că nu-şi mai putea dezdoi 
spinarea. Gazdele chemară pe tineri într-una din odăile 
casei şi acolo se aprinseră lumânările înfipte în colaci, 
mama fetei intră cu o oală nouă în mână în care ardea 
tămâie, cu busuioc verde şi iarbă albă la mănuşe, tămâie 
deasupra luminilor care în umbra dimineţii de vară a odăii 
tremurau în flăcările lor ca şi când ar fi ars direct din 
mierea galbenă din care fusese stoarsă ceara, picurau pe 
coaja pâinii şi îngheţau în şiroaie aurii; fetele şi băieţii se 
închinară toţi deodată şi vocea bătrânei spuse ceva de 
odihna şi pacea sufletelor celor morţi. Apoi se aşezară toţi 
la masă şi se aduseră străchini pline cu orez cu lapte şi apoi 
nuci şi covrigi. 

Niculae amuţise şi după prânz se duse la horă şi rămase 
tot aşa mut, uitându-se la fata lui Costică Roşu dintr-o parte 
şi de la distanţă, cu luciri întunecate în ochii lui care până 
atunci fuseseră luminoşi ca o oglindă. 

Când soarele se lăsă dincolo de salcâmi şi începu să cadă 
amurgul se duse acasă, mâncă şi după ce întunericul se 
aşternu negru peste sat, plecă şi se duse în Cotoceşti. Nu 


rămase însă pe uliţi, cobori în vale la pod şi acolo se aşeză 
jos şi începu să se uite în grădina lui Costică Roşu. Nu se 
vedea nimic, iar în întunericul nopţii, pătulurile şi toate 
acareturile abia zărite printre salcâmi şi pomi apăreau, pe 
cerul luminat doar de stele, mai îndepărtate şi mai mari, 
stârnind o clipă în băiatul singuratic care se uita la ele 
îndoiala că s-ar afla pe nişte locuri ştiute. Podul de lemn era 
însă acolo prezent şi sigur, ca şi apa râului care curgea 
susurând în liniştea nopţii. 

Chapter 7 


În seara următoare, Niculae se duse din nou în Cotocegşşti, 
cobori în vale la pod şi începu să aştepte, urmărind ceasuri 
întregi tot ceea ce se putea mişca în grădină, tot ceea ce 
putea semăna cu trupul unei fete, copacii sau ierburile 
înalte şi negre, stâlpii de la poarta dinspre curte şi cei de 
jos care ţineau gardul la marginea văioagei. Oricând dintr- 
unul din ei se putea face doi şi asta ar fi însemnat că ea 
este. Dar nu se mişca nimic, totul zăcea în întuneric şi 
linişte. În ziua a treia, după un ceas de când stătea şi se 
uita, Niculae văzu deodată cum se mişcă lipanele mari de 
după gardul peste care, de pe pod, se vedea bine deasupra 
vârfurilor lor ascuţite. Dintr-o săritură fu aproape şi se lipi 
de un copac. Se uită pe unde ar putea intra înăuntru şi fără 
cel mai mic zgomot desfăcu două uluci, le dădu într-o parte 
şi se strecură printre bozi. Acum însă nu se mai vedea nimic 
şi se opri, se aplecă pe vine şi căută cu privirea, răsucindu- 
se încet în toate părţile. Atunci se auzi departe de elun 
clefăit, precedat de ceva asemănător cu plescăitul ouălor 
când sunt sparte şi golite de conţinutul lor şi flăcăul se 
ridică şi se apropie de locul bănuit de unde venea zgomotul. 
Un câine ridică botul dintre lipane şi în prima clipă se uită 
la Niculae ţintă, dar apoi se năpusti într-o parte prins de o 
groază nebună şi se repezi spre ulucile din fund, peste care 
zbură făcând o săritură de două ori mai mare decât era 


nevoie ca să scape. Pieri ca o nălucă. Niculae ieşi şi puse la 
loc ulucile cum fuseseră. 

În seara a patra era întuneric beznă, nu se mai vedea 
nimic pe cer şi după câtva timp începu să plouă. Flăcăul 
însă nu plecă şi, în curând, şiroaie de apă începură să-i 
curgă de pe pălărie ca de pe o streaşină. Stătea nemişcat şi 
se uita în grădina care vuia acum ca o pădure: era foşnetul 
bozilor şi mai ales al lipanelor care primeau revărsarea din 
cer pe toată întinderea palelor lor grase şi mari. Undeva, în 
stânga, se auzi o căruţă alergând, cine ştie cine avusese 
poate intenţia să mâie la câmp şi n-avea coviltir, îl apucase 
ploaia şi trebuise să înhame şi să vie acasă, sau poate venea 
de la gară, cu trenul de zece al cărui şuierat se auzea 
adesea în serile când toată lumea se culca devreme, 
precedând şi apoi încheind cu un țipăt lung zgomotul 
locomotivei, parcă mult mai puternic, ca o rostogolire 
bruscă de drugi peste un acoperiş de tablă. Acum din 
pricina ploii nu se mai auzise. Deodată flăcăul ţâşni de pe 
pod şi sări spre gard. Nu mai stătu să caute cele două uluci 
scoase seara trecută, sări pe deasupra lor şi din doi paşi se 
apropie de o mogâldeaţă care înainta repede spre el cu o 
haină în cap. Îi dădu haina la o parte: ea era. Rămaseră 
muţi amândoi şi un timp nu se mai auzi decât zgomotul ploii 
care potopise pământul. Apoi, din tăcerea care zăcea sub 
curgerea monotonă a averselor, amplificându-se şi 
turburând parcă asemeni unor bolboroseli care puteau fi 
ale cerului tăcerea nopţii ploioase, murmure înăbuşite se 
răspândiră în grădina întunecată. „Nu e bine aici, să nu mai 
mă aştepţi. Dacă nu venea ploaia nu ieşeam. Trebuie să mă 
duc.” „Am crezut că aici o să poţi să ieşi.” „Nu pot să ies 
nicăieri seara, mai bine ziua. Am avut noroc cu ploaia, altfel 
n-aveam cum să ies.” „În Cotigeoaia, în pădure!” „Nu, mă 
vede lumea; încolo, spre gară, o să spun că mă duc pe la 
Burdeni, pe la verişoara mea; treci mâine seară înainte să 
se întunericească şi îmi spui fără să te opreşti, am să fiu la 
poartă.” Şi fata se smulse de lângă el şi începu repede să 


taie grădina în torentele care nu încetau să răpăie asupra 
ierburilor şi a pomilor. 

Trei seri la rând trecu apoi Niculae prin faţa porţii ei, până 
o prinse şi îi spuse unde. Era chiar pe locurile lor, la 
jumătatea drumului spre gară, lângă fântâna nouă de la 
Şanea. Nu se ştia bine cine era acest Şanea, dacă era 
cumva numele celui cu lotul de lângă fântână sau dacă 
chiar micul deal care se face acolo purta această denumire. 
Era din piatră albă curată şi avea o cumpănă de o înălţime 
ameţitoare, ţi se ura până ajungeai cu ciutura la fund şi 
până trăgeai pe urmă îndărăt de lumânarea de lemn înădită 
în vreo două locuri cu lanţ. Lângă fântână era o cruce mare 
de lemn, pe care se scrisese odată cu fier înroşit ceva, dar 
nu se mai putea citi ce anume, ca şi când lemnul ar fi prins 
rădăcini în pământul bătătorit împrejur de vite şi, crescând, 
ar fi deformat şi crăpat scriitura. Era vorba de o rugăciune, 
cum se vedea adesea pe troiţele de la răspântia unor 
drumuri, sau era mormântul unui necunoscut? 

Cine poate să cunoască paşii unei fete care merge pe un 
drum de câmpie? Când din acest drum dau la dreapta şi la 
stânga intrări adânci spre locurile îndepărtate, printre 
porumburi? Ea poate să aibă o soră mai mare cu vitele, un 
tată sau o mamă la sapă, sau la legat via... lar Costică Roşu 
avea pământ în multe părţi, nu avea un singur lot, să fie 
adică cunoscut pe câmp tot aşa de bine cum îi era 
cunoscută casa din sat. Fata lui se putea deci duce oriunde 
ziua în amiaza mare, şi era greu să ştii unde se duce. Ea se 
oprea însă întotdeauna la fântâna albă de la Şanea, punea 
mâna pe ciutura fântânii şi începea să tragă de lumânare să 
scoată apă. Se spăla pe faţă şi pe mâini, îşi scotea sandalele 
şi se spăla şi pe picioare, apoi vâra din nou ciutura şi o lăsa 
aşa răsturnată. La zece loturi distanţă Niculae vedea 
cumpăna şi ieşea la drum, se uita dacă nu era cineva, îi 
făcea apoi semn să se apropie, să intre în grâu şi să aştepte 
să vie el s-o aducă. 


Ileana însă nu era o fată dintre cele care ştiau multe, ci 
dintre cele care ar fi vrut să ştie, acuma cât mai avea timp, 
înainte de măritişul ei, care urma să aibă loc chiar în luna 
aceea cu un tânăr preot din Balaci. 

Cum nu era fată mare şi bănuia că preotul, cu toată 
sfinţenia lui, n-o să fie foarte vesel când o să-şi dea seama 
de acest lucru, îşi spunea în sinea ei că măcar să ştie şi el 
pentru ce avea s-o pârască pe urmă părinţilor, fiindcă mai 
mult n-avea ce să-i facă, ştia ea că nu se hotărâse un popă 
să ia o fată fără multă carte (doar cu patru clase 
profesionale), dacă n-ar fi fost aşa bogată cum era ea. 

Ajungând preoteasă ea nu se rupse de suratele ei din sat şi 
povesti mai târziu uneia din ele, cu care era prietenă, ce se 
petrecuse între ea şi băiatul lui Moromete în acele întâlniri 
pe care le avusese cu el pe lotul lor, într-o covergă, şi de ce 
totuşi se măritase, sau de ce totuşi, deşi urma să se mărite, 
se mai încurcase cu Niculae care nu ştiuse nimic de 
măritişul ei aranjat dinainte... Nu-l vorbi de bine, îl luă în 
râs, spunând că nu fusese nimic între ei şi că atunci când 
fusese se şi terminase. Nu putuse să spună deelcă nu 
ţinuse la ea, fiindcă nopţi întregi o aşteptase în vale la pod, 
dar decât s-o fi aşteptat-o acolo în ploaie, mai bine ar fi fost 
şi el băiat când erau singuri în covergă. Şi tânăra preoteasă 
se hotări cu greu să spună de ce îi purta pică şi nu înainte 
de a mai adăuga încă ceva pe seama lui, care se răspândi 
apoi în sat şi aflară, nu se ştie de ce, mai ales copiii, care se 
uitau apoi intrigaţi când Niculae trecea pe drum şi 
chicoteau după ce el se îndepărta suficient ca să nu le fie 
frică, să poată s-o zbughească dacă el s-ar fi întors să-i ia de 
urechi. Nu că nu i-ar fi plăcut şi ei de el, povesti mai 
departe preoteasa, era frumos când se uita la ea cu ochii şi 
părul lui pe care îl purta tăiat scurt şi dat într-o parte, nu cu 
claie mare cum aveau alţii, de ce să zică un lucru care nu e. 
Dacă ar fi lăsat-o tat-său ea s-ar fi măritat cu el şi nu cu un 
popă, care ştie ea ce face şi un popă, mai târziu, cu muierile 
în biserică... A auzit ea... Dar cine a mai pomenit să facă un 


băiat ce-a făcut el? În loc să-i pară şi lui bine că s-a iubit cu 
o fată, a amuţit pe urmă alături de ea şi s-a făcut galben la 
faţă, de parcă nu s-ar fi întâmplat ce s-a întâmplat, ci i-ar fi 
dat cineva să bea un pahar cu cucută. „Niculae! zic, ce e cu 
tine? El nimic, Niculae, zic, eşti cumva bolnav, te doare 
ceva, ce e cu tine? Spune-mi să ştiu şi eu! Nimic! Tăcea şi 
parcă nici nu mă vedea. L-am luat de umeri şi zic, Niculae, 
uite, eu te las şi mă duc până la fântână, mă întorc acuşi. 
Ziceam că până mă duc eu şi până mă întorc îi trece, cine 
ştie, o fi aşa, că nu seamănă toată lumea unii cu alţii. Chiran 
cu care am vorbit eu întâi, mă ţinea numai în braţe şi tot 
timpul mă săruta, ziceam că mă înăbuşă. M-am dus la 
fântână, am scos apă cu ciutura, am băut, m-am uitat să nu 
mă vadă cineva unde mă întorc şi m-am întors. 'Tot aşa l-am 
găsit. Nu i-am zis nici eu nimic, l-am lăsat acolo şi am 
plecat... , 

Câteva săptămâni băiatul lui Moromete umblă tăcut şi cu o 
expresie de suferinţă atât de neacoperită pe faţă încât ai fi 
zis că cerea ajutor celui cu care îşi încrucişa privirile 
încărcate de o tristeţe grea. Catrina îl apucă de umăr 
speriată: „Maică, eşti bolnav, ce e cu tine? Nu mănânci, nu 
dormi... „ Pe urmă Niculae îşi reveni şi privirea lui se făcu 
iar cum fusese înainte... 

Chapter 8 


Tocmai în acel an se mărită Tita, şi Niculae în loc să se 
apropie de tatăl său se lipi de proaspătul cumnat, pe care îl 
cunoştea de fapt de mic, îl chema nea Sandu (numele 
celălalt, Dogaru, fiind bun doar pentru cei mari şi pentru 
autorităţi), o luă pe Tita îndată ce se întoarse de pe front şi 
se termină războiul. Toată ziua Niculae era văzut pe la el 
prin curte, Sandu stând jos şi cioplind vreun ţăruş sau 
dregând vreo roată, sau vreun gard, sau lângă caii scoşi 
afară şi legaţi de un salcâm, pe care îi ţesăla şi îi buşuma 
îndelung până le făcea pielea ca mătasea. Era, acest Sandu, 
un ins cam mare, cu chipul cât un cârpător de vârât pâinea 


în ţest, dar cu arcuiri blânde ale gurii de îngăduinţă 
dispreţuitoare când se uita la un om, şi cu voce mai degrabă 
fără culoare, dar mult încetinită ca pentru a da timp fălcilor 
lui late să se poată pune în mişcare şi celui care îl asculta să 
se uite mai bine la el şi să vadă şi dincolo de ceea ce 
spuneau cuvintele. Fiindcă atunci când vorbea ai fi zis căi 
se făcuse milă de cuvintele pe care le spune, aşa mici şi 
bicisnice cum sunt ele, când trebuie să zici de pildă: dă-mi 
toporul ăla, sau mişcă roata asta mai aşa, hai să mâncăm. În 
felul ăsta chiar şi acţiunile implicate în cuvinte păreau 
parcă tot timpul puse sub semnul îndoielii, să-i dai un topor, 
dracul să-l ia de topor, să mişti roata, dacă vreai s-o mişti, 
că poţi s-o laşi şi aşa, sau să te duci să mănânci, mare 
brânză, ca şi când nemâncat nu poţi să stai! Şi din pricina 
asta cuvintele şi lucrurile din jurul său parcă se lipeau de el 
şi el, cu labele lui tinere şi blânde, le dădea parcă la o parte 
îngăduitor, conştient că nu le poţi alunga orice ai face, şi că 
cel mai bun lucru e să te foloseşti cât mai practic de ele şi 
să tragi de pe urma lor foloasele care-ţi revin. După aia le 
arunci dracului într-un colţ şi stai jos la soare pe iarbă cu 
picioarele desculţe şi vezi ce mai e. În asemenea clipe 
Sandu avea un fel de surâs care era atât de total, luau adică 
parte la el nu numai ochii şi obrajii, ci parcă şi picioarele, 
genunchii şi chiar spinarea lui imensă, lată ca un pat, în 
comparaţie cu a lui Niculae, surâs care putea să dureze 
ceasuri întregi şi să nu dispară din fiinţa lui chiar dacă în 
acest timp s-ar fi înfuriat sau l-ar fi înjurat pe el cineva. 
Niculae şi toţi care îi erau apropiaţi puteau astfel să-l vadă 
adresându-se câte unuia cu care avea ceva: „Mă, allui 
Boldeaţă, dacă te mai aud că te legi de mine, mai mă înjuri, 
pun mâna pe tine şi-ţi rup junghietura gâtului”. „Hai, mă, 
nea Sandule, că nu e adevărat”, răspundea acela al lui 
Boldeaţă cu ochii răciţi de frică. „Eu nici nu aud ce spuitu 
acuma”, zicea Sandu şi îl întreba apoi pe acelaşi ce se aude 
cu altceva, vreo treabă pe care o avea el cu altul pe care al 
lui Boldeaţă îl cunoştea. Astea erau cele două stări ale lui: 


în timp ce se ocupa de lucruri, şi după ce nu se mai ocupa. 
Niculae îl ştia cam de pe când plecaseră cei trei de acasă, 
venea deseori pe la ei, scotea un pachet de cărţi din 
buzunar şi zicea: „Ce dracu-i facem, mă nea Ilie, noi nu mai 
jucăm un tabinet?” „Păi să jucăm, răspundea Moromete, 
dar cu cine?”, „Păi mă duc eu să-i chem pe nea Costică al 
Joachii, pe nea Matei Dimir şi pe Nae Cismaru” (ăştia erau 
noii prieteni ai lui Moromete, nu cu mult mai tineri decât el, 
cu care se ducea iernile cu căruțele la munte). „Păi dacă 
zici că te duci, du-te”, zicea Moromete şi, la acest răspuns, 
Sandu îl descoperea atunci lângă el pe Niculae (în vacanțe, 
de Crăciun şi Paşti, sau în vacanţa mare). Se uita la el, îi 
băga un deget în burtă şi îl întreba: „Ce mai faci, mă 
Cioroşbulingă?” „Ce să fac, bine”, răspundea Niculae. 

De ce îi spunea el Cioroşbulingă şi ce însemna de fapt 
numele ăsta, nu ştia şi nici nu vroia să afle nimeni, dar de ce 
îi băga un deget în burtă asta da, era un semn de simpatie, 
dar nu la adresa lui, ci a soră-sii mai mari, după cum s-a şi 
văzut mai târziu. 

Înainte de asta însă Sandu Dogaru stătu în concentrare 
doi şi apoi încă trei ani pe front, de unde se întorsese cu o 
gaură în coaste lungă de aproape jumătate de metru şi cu 
tâmplele brumate, deşi nu avea încă nici treizeci de ani. 
Rămăsese însă acelaşi - sau cel puţin aşa părea - şi venise şi 
cu o explicaţie a lui despre războiul din care abia scăpase. I- 
o dădu lui Niculae îndată ce o luă pe Tita, chiar a doua zi 
după nuntă, când băiatul veni pe la el şi îl găsi pe Sandu în 
mijlocul curţii, aşezat jos şi scobind un trunchi de lemn 
uscat să facă piuă de zdrobit sare în casă. „Scăparăm, mă, 
Cioroşbulingă, de păsărelele alea care se ouau în capul 
nostru, să ne facă mai puţini. Asta e, când ne facem mai 
mulţi, mai vin nişte păsărele, ne mai micşorăm, şi pe urmă 
iar... Gaura asta a mea în coastă e de la un ou de-astea!” 

Niculae era toată ziua pe la el şi cine trecea pe drum îi 
vedea stând jos pe iarbă, Sandu cu o enormă pălărie pe cap 
cu borurile trase în jos din toate părţile şi cu o cămaşă albă 


colilie strânsă de un brâu roşu, Niculae subţirel şi 
neîmplinit, desculţ şi cu capul gol, cu o frizură tăiată scurt şi 
dată într-o parte. Din când în când tesla sau ciocanul din 
mâinile lui Sandu se opreau în lucrul la care meşterea, aşa 
înfipt, minute întregi şi în timpul ăsta el îi spunea lui 
Niculae fără să ia mâna de pe unealtă nu se ştie ce, vorbe 
îndelungi şi cu neputinţă de ghicit de nimeni, după care, cu 
un gest de parcă aceste vorbe s-ar fi prelungit prin mână 
spre lucruri, Sandu scotea tesla sau ridica ciocanul de pe 
lucrul acela şi se ocupa cu scobirea sau rotunjirea lui iarăşi 
un timp nemăsurat de lung şi cu clătinări din pălăria aceea 
ca o roată care vroiau parcă să spună că lucrurile în 
existenţa lor sunt bine încleştate şi că numai omul nu se ştie 
ce mama dracului tot vrea... nişte ouă d-alea. să-l mai 
potolească... Frânturi de cuvinte pe care Tita, curioasă, le 
auzea când trecea pe lângă bărbatul ei ca din întâmplare cu 
un vas sau cu un alt obiect în mână. 

Spre toamna aceluiaşi an într-o dimineaţă spre prânz 
Catrina Moromete era în grădină şi îi ajuta feciorului cu 
furca să facă nişte glugi de coceni, tatăl plecase pe la gară 
să vândă ceva, le lăsase lor treaba asta s-o facă. Era ceaţă 
încă din zori, dar acum era aproape prânzul şi nu se ridica 
deloc, ba parcă chiar se făcea şi mai groasă, şi s-ar fi zis că 
ziua nu mai avea oră, cu lumina aceea a ei spălăcită şi cu 
salcâmii cu coroanele mâncate până la trunchi, înghiţiţi 
cum stăteau în negura deasă. Unda dealurilor care tăia 
domol săritura câmpiei peste sat nu se mai vedea nici ea 
deloc şi satul părea acum lipsit şi de spaţiu, nu numai de 
timp cu elementele plutind peste el într-o curgere de 
pulbere albicioasă care nu se mai ştia ce e, nu mai fusese 
văzută niciodată. O cioară fâlfâi pe deasupra grădinii numai 
cu zgomotul şi se pierdu pe deasupra caselor, urmată 
curând de o puzderie, ale căror ţipete o opriră pe mama cu 
furca în aer, ca la un semnal ştiut numai de ea, descoperit în 
aceste croncănituri care umpluseră cerul. S-ar fi zis că 
umblau în depărtare pe sub nori, zgâriind cu ciocurile lor 


ascuţite creierii liniştiţi ai negurii. Când năvăliră peste sat 
se păru că pustiul din ţipetele lor şi pâlcurile numeroase 
înghesuite ce se amestecau de-a valma vor împrăştia norii şi 
vor începe să smulgă crengile salcâmilor, acoperişurile 
caselor şi gardurile fumurii dimprejurul curților. Împânziră 
satul şi se lăsară peste coşuri şi fanare. Altele se 
îngrămădiră prin cuibare ori prin podurile părăsite. 
Cârâitul lor făcu să nu se mai audă de nicăieri nici un alt 
zgomot şi tăcerea nu pieri din sat nici după ce ciorile se 
adunară de peste tot şi zburară mai departe. 

— Ce-o fi?! zise mama şi deodată lăsă furca jos şi o luă 
spre casă. 

Intră în tindă, trecu dintr-o odaie în alta, reveni pe vatră şi 
îşi aduse aminte: da, băgase pâinea sub ţest, povesti ea mai 
târziu, şi din pricina cocenilor o uitase, se gândise că 
trebuie să se fi ars, vârâse vătraiul în capul estului, îl 
săltase şi trăsese pâinea afară. Când o luase în mână să 
vadă cum e, i se rupsese în mâini în şapte bucăţi. O băgase 
din nou aşa ruptă, astupase marginile ţestului cu cenuşă 
fierbinte şi se întorsese în grădină să-i ajute mai departe lui 
Niculae la făcutul glugilor. Nu ştia cât trecuse de la venitul 
ei în grădină şi o dată auzise în partea aceea a caselor unde 
stătea fiica ei măritată, ţipete. Nu sta departe Sandu, aci la 
pod, casa din colţul răspântiei. Lăsase furca şi alergase la 
drum şi de la drum spre pod, lângă case se vedea lume 
adunată şi se auzeau mereu ţipete înalte. Era o căruţă care 
se opri chiar în dreptul casei lui Sandu şi mamei i se tăiară 
picioarele când văzu, se apropie şi se uită: întins între 
scoarţele largi ale căruţei, înroşite în câteva locuri de 
sânge, stătea Sandu galben, abia suflând. O luaseră caii cu 
el la vale şi îl călcase roata căruţei. Cine nu ţipa povestea 
cum se petrecuseră lucrurile, cum din pricina ceţii caii s-au 
speriat de un câine care ţâşnise fără veste dintr-un şanţ 
unde mânca o cioară, şi el a sărit jos fiindcă nu mai putea 
să-i oprească din hăţuri, pusese piciorul pe răscruce şi 
alunecase înainte pe şleauri. L-au ridicat pe braţe şi când |- 


au văzut aşa mare şi prăpădit pe dinăuntru, dus pe mâinile 
oamenilor, cele două mame: a fetei şi a lui Sandu au leşinat, 
fiindcă de cinci ani îl aşteptase Tita să se întoarcă din 
război, se întorsese şi uite că nu era nici o jumătate de an 
de când se însurase. Niculae veni şi el la căpătâiul lui, şi 
Sandu îl recunoscu şi îi şopti înainte de a muri tot în felul 
acela al lui de parcă îi era milă de cuvinte, dar de astă dată 
cam supărat că i se luase puterea şi avea glas slab: „Uite, 
mă, Cioroşbulingă”, îi zise şi renunţă să mai spună restul, 
zicându-şi poate că nici pe patul de moarte cuvintele sau 
lucrurile la care se referă ele nu merită să le spui numele şi 
să vorbeşti despre ele. 

Chapter 9 


La şase săptămâni familia şi rudele se gândiră din timp să-i 
facă lui Sandu un parastas mare. Timpul se răcise şi 
frunzele salcâmilor şi florile de prin grădini se 
îngălbeniseră, în dimineaţa aceea se întâmplă însă să fie 
soare şi cald. Familia şi rudele mari ale lui Sandu 
hotărâseră, pentru ca parastasul să fie aşa cum îl doreau 
toţi, să cheme să slujească la el patru preoţi, doi din sat şi 
doi de prin cele din preajmă, vroiau într-adevăr un parastas 
mare. 

Totul era gata din timpul nopţii şi dimineaţa înainte ca 
lumea să înceapă să se strângă, fetele măturară bătătura şi 
întinseră chiar în mijlocul ei o masă atât de lungă încât cei 
care treceau pe drum şi nu apucau să vadă crucea albă de 
lemn bătută pe stâlpul porţii, cu numele lui Sandu şi anii la 
care se născuse şi murise scris pe ea, credeau că e vorba de 
vreo nuntă sau împăcăciune. Copiii, în număr mare, 
aşteptau zgribuliţi şi cu privirile mărite, nu atât de răcoarea 
dimineţii de toamnă care era dulce în ziua aceea, ci de 
mirosul de varză, fasole, friptură de pasăre şi ţuică fiartă 
care umplea aerul până departe. 

Când soarele se urcă la un stat de om, cei patru preoţi 
coborâră în faţa curţii lui Sandu şi intrară doi câte doi în 


curte. Lumea se feri în lături uitându-se în tăcere la 
patrafirele lor bogate care prin coloritul lor aduceau, aci 
printre salcâmi şi sub cerul limpede de toamnă, ceva din 
interiorul bisericii unde slujeau, din clipele de taină ale 
dimineţilor de sărbătoare când preoţii ieşeau din altare şi 
îmbrăcaţi în aceste odăjdii cântau ridicând ochii spre cer şi 
îmbălsămând aerul cu mirosul cădelniţelor lor încărcate cu 
tămâie. 

Înăuntru peste două paturi erau întinse capetele, nişte 
colaci împletiţi de o albeaţă moale şi învârfuiţi cu colivă 
amestecată pestriţ cu bomboane şi plointe. Cei patru preoţi 
deschiseră cărţile şi familia şi rudele, care niciodată nu sunt 
cu totul gata în astfel de momente, îşi făceau semne 
disperate şi şopteau: „aduceţi lumânările” şi apoi: „să se 
aprindă capetele”. Unul din preoţii străini chiar vorbi gros, 
cu o voce sunând clar parcă a răspuns de liturghie: 

— Aprindeţi capetele; aduceţi tămâie şi lumânări mari 
pentru slujbă. 

Se aprinseră lumânările, se înfipseră în colci, preoţilor li se 
dădu câte un şervet lung şi alb în mână - pe care aceştia le 
ţineau agăţate de mânecă şi atârnând în jos - şi slujba 
începu. Întreaga casă, curtea, grădina şi împrejurimile se 
umplură de cântecele ce se auzeau din odaia unde se 
slujea. Trecuse mai bine de un ceas şi preoţii tot nu ieşeau. 

— De ce ţine aşa mult? întrebă cineva. 

Slujba abia ajunsese la jumătate şi glasul unui preot 
tocmai cânta, poruncind: ... „Pentru ca să ne învrednicim 
noi ascultați sfânta evanghelie” şi toată lumea, cei 
dinăuntru ca şi cei de afară, se lăsară în genunchi şi îşi 
plecară capetele. În sfârşit slujba se termină şi cei patru 
preoţi ieşiră apoi afară în timp ce se adresau familiei şi 
rudelor de astă dată ca simpli oameni, spunând „Dumnezeu 
să-l ierte” fără să cânte. Îşi scoaseră odăjdiile şi le dădură 
unui om de-al lor care le duse în trăsura cu care veniseră. 
Rudele şi cei care ajutau se mişcau acum de colo până colo 
aşternând pături pe mesele improvizate de brad din 


mijlocul bătăturii şi cărând în braţe şi cu coşniţele străchini 
şi linguri, pâine tăiată în felii, oale mari cu fiertură şi 
mâncare. 

— Toată lumea să stea la masă! se auzi cineva spunând şi 
în aceeaşi clipă copiii se repeziră la coadă şi încălecară pe 
băncile lungi făcute pesemne anume pentru ei înghesuindu- 
se şi înghiontindu-se. Haide, reluă acelaşi glas, poftiţi şi 
sfinţia voastră. 

Lumea începu să se aşeze şi cei patru preoţi luară loc în 
cap, pe scaune cu spetează, spre deosebire de ceilalţi care 
stăteau pe scaune fără. Se începu împărţirea mâncării în 
străchini, în timp ce de o parte şi alta a şirului lung de mese 
doi oameni cu o damigeana în braţe împărțeau la rând câte 
o ceaşcă de ţuică fiartă fiecăruia. Cei mai bătrâni şi rudele 
mari se aşezară în capul mesei, aproape de cei patru preoţi, 
toată lumea începu să mănânce şi preoţii ridicară pe rând 
paharele pentru odihna celui dus dintre ei. Începutul mesei 
trecu astfel repede, fiindcă de obicei la un astfel de praznic, 
după pomenirile preoţilor, reluate apoi de ceilalţi mai 
săraci, străini de familia care prăznuia şi cărora li se dădea 
să bea la toţi cu o singură ceaşcă şi ziceau „Dumnezeu să-l 
ierte” sau „să-i fie ţărâna uşoară”, începea să se mănânce 
bine şi mai ales să se bea zdravân. Dar nu la toţi li se dădea 
mult de băut, ci numai la cei chemaţi şi aşezaţi într-un 
anume loc al mesei şi aceştia nu erau prea mulţi faţă de 
numărul celor obişnuiţi să colinde nechemaţi la toate 
pomenile, copii zdrenţăroşi şi cu ochii mari şi chipurile 
negre, inşi a căror ocupaţie principală era cum să-şi 
astâmpere foamea, bătrâni învechiţi în sărăcie, văduve 
prăpădite, toţi amestecați la un loc cu cei mici, mâncau 
până ce se umflau. La o astfel de pomană cum era cea dată 
de familia lui Sandu ei veneau şi cu trăiştile în care aruncau 
tot ce rămânea de la masă, pâine multă, bucăţi de carne, 
felii nenumărate de mămăligă şi unii scoteau pe furiş şi câte 
o oală şi goleau în ea farfuriile copiilor care se saturau mai 
repede şi îi îndemnau să mai ceară ca să ia ei. Se întâmplau 


câteodată şi încăierări, repede stinse prin înhăţarea celor în 
cauză şi gonirea lor prin grădină, să nu vadă lumea şi 
potolirea lor cu darea la fiecare din mâncarea pentru care 
se încăieraseră. La parastasul ăsta însă nu se întâmplă 
nimic, toţi ăştia îşi înţesară tot ce aveau ca loc în care se 
putea pune, de la burţi până la trăiştile lor jigărite. Nimeni 
nu-i luă în seamă. Niculae mâncă puţin din ciorba de pasăre 
şi din friptura care se puse pe farfurii, bău însă de câteva 
ori din ţuică, câteva ceşti mărişoare, şi de la un timp stătea 
şi se uita alături la masa preoţilor şi parcă aştepta ceva. 
Chipul lui îşi pierduse în aceste şase săptămâni de când 
murise cumnatu-său liniştea senină a trăsăturilor şi ochii îi 
rătăceau străini peste oameni. La cei din preajma lui acum 
la parastas, după ce dăduseră toţi câteva ceşti de ţuică 
peste cap, le pieri încetul cu încetul pioşenia aceea de la 
început şi deveniră mai voioşi, se uitau la el şi rosteau 
pomeniri ca şi când ar fi rostit urări, în timp ce Niculae nici 
nu-i vedea, atras din ce în ce mai mult de cei patru preoţi, 
care mâncau în farfurii de marmură, şi cu tacâmuri de fier, 
spre deosebire de toţi ceilalţi care mâncau fără furculiţe şi 
cuțite şi doar cu linguri de lemn din străchini smălţuite. 

— Părinte, să vă întreb ceva, zise Niculae aplecându-se 
spre cei patru preoţi şi, rămânând aşa aplecat, încât cel de 
lângă el trebui să se ferească mult ca să poată mânca mai 
departe, continuă: sunteţi ca şi cei patru evanghelişti, 
patru, aşa că o să-mi răspundeţi... 

— Întreabă, taică, zice cel din sat, binevoitor: auzise că 
acest băiat fusese cândva elev şi îi răspunsese cu oarecare 
consideraţie... 

— Părinte, reluă Niculae, cumnatu-meu a murit de şase 
săptămâni, fără să ştim pentru ce, nimeni nu ştie. Eu am să 
vă spun mai pe urmă ceva, dar sfinţia voastră ce credeţi? 

— Nenorocirea, taică... 

— Nu, părinte, stai, să vedeţi, să vă spun mai bine, zise 
Niculae repede. Oamenii vorbesc, adică un om poate să se 
gândească la orice... 


Mâinile i se frământau pe masă şi urmăreau, vorbind, un 
anume lucru şi glasul îi era muncit şi privirea vie. 

— Sfinţia voastră, reluă el, aţi îngropat o grămadă de 
oameni şi când îi îngropaţi nu vă e frică? Cum se poate să-i 
îngropaţi părinte? aproape că strigă el. Cum să bagi oameni 
în pământ şi pe urmă să-i acoperi cu lopata? Sunt câini, 
părinte? 

— Aşa e osânda, taică, zise preotul căutând să se 
desprindă de acest tânăr care începea să nu respecte legea 
praznicului şi vorbea ce nu se cuvine, dacă ar fi după noi, n- 
am mai muri niciunul şi ne-am înmulţi ca frunza şi ca 
iarba... 

Dar băiatul nu se desprindea, atras de cei patru preoţi cu 
o forţă irezistibilă şi capete începură să se răsucească o 
clipă spre el, să audă ce spune. 

— Părinte, mâncaţi şi beţi la moartea unui om şi sfinţia 
voastră chiar vă trudiţi şi cântaţi şi primiţi bani, iar ălora 
din fund chiar le pare bine când moare cineva, să poată să 
se sature şi ei din când în când. Părinte, strigă băiatul 
îndârjit pe neaşteptate, de ce a murit cumnatul meu? De ce 
l-aţi băgat în pământ? 

— Eşti ca o salcie primăvara, n-ai de ce să te vaiţi, taică, 
zise unul din preoţi, scuturând parcă din mustăţi şi din 
barba lui neagră cu multe fire argintii în ea, vrând parcă să 
arate că iată cum se găseşte să cârtească tocmai unul aşa 
de tânăr care, cu toate că nu ştie ce e aia viaţa, gândul lui e 
la moarte. 

— Niciunul nu s-a gândit, părinte, continuă Niculae, de ce 
a murit din senin un om, dar el ştia, mi-a spus-o de mai 
multe ori, zicea că e o boală, am să mor, mâi Niculae, aşa 
mi-a zis şi mi-a spus şi boala. Dar el mi-a spus, părinte, că 
pe toţi ne paşte boala asta, o să intre în sat pe furiş şi chiar 
despre un parastas ca ăsta a vorbit, un parastas general, cu 
laude... 

— Nu înţeleg, taică, zise preotul mâncând înainte. Aşa e 
obiceiul, trebuie făcut parastas pentru odihna celui care e 


chemat de Dumnezeu. 

— Laudele ce ni se vor aduce vor fi un parastas, aşa mi-a 
spus şi mi-a mai spus: „o să mor, măi Niculae, şi n-o să apuc 
parastasul ăsta!” Cum să apuce el parastasul lui trăind? La 
cine se gândea el că o să-i facă parastasul înainte să moară? 
La cine se gândea el, părinte, sfinţia voastră trebuie să ştiţi. 

— Niculae, îi şopti atunci Ilinca aplecându-i-se pe la spate 
la ureche, du-te puţin în casă că vrea naşa să-ţi spună ceva. 

— Ce naşă, sări deodată băiatul desfăcând violent braţele 
şi ridicându-se în picioare. Ce, suntem la nuntă aici? 
Suntem la parastas şi fiecare trebuie să-şi aducă aminte 
cum vrea el de nea Sandu, că dacă nu, răstorn masa cu voi 
şi vă dau pe toţi afară. 

— Stai jos şi vorbeşte mai încet că se uită lumea la noi! 

— Lasă să se uite. 

— Nu ţi-a făcut bine băutura. 

— Bine că ţi-a făcut ţie, du-te la locultău... 

— Maică, stai jos şi mănâncă, zise atunci şi mama lui, dar 
fără să se îngrijoreze, uitându-se la el cu privirea înotând în 
lacrimi de jale şi parcă înţelegându-l: îi era drag de el, zise 
ea clătinând din cap la dreapta şi la stânga într-un vaier 
mut, toată ziua se ducea pe la el şi stăteau amândoi în 
mijlocul curţii şi vorbeau... Şi uite că plecă şi nu apucă şiel 
să-şi vază nevasta cu copil, că a lăsat-o cu copil în ea, 
săraca, cinci ani l-a aşteptat... 

— După nuntă, zise Niculae parcă înnodând spusele lui cu 
ale maică-si, ieşeam într-o zi în grădină de dimineaţă, 
vream să-mi caut un ciomag să mă duc la ella deal, îmi 
spusese tata să mă duc să văz ce e cu nişte porumb care se 
veştejea, ziceam că să-l întoarcem şi să punem nişte otavă. 
la să mă duc cu nea Sandu, mi-am spus eu, poate merge şi 
el, nici nu răsărise soarele, era devreme şi senin. Mă duc la 
el şi intru în curte şi îl văz că dormea pe prispă singur, soră- 
mea era în casă, se sculase şi ea şi aprindea focul în vatră. 
Era cam la o lună după nuntă, cum v-am spus. „Bună 
dimineaţa, cumnate, îi zic, te-ai sculat?” El n-a răspuns. 


Dormea cu capul spre hambar şi era puţin întuneric. Mă 
aplec peste căpătâiul lui şi mă uit să văd ce face. Nu 
dormea. Stătea cu faţa în sus, cu ochii deschişi şi se uita... O 
mână o avea scoasă afară cu o ţigară aprinsă între degete şi 
care arsese singură: uitase să mai tragă din ea. „Ce faci, 
nea Sandule, mai dormi, i-am spus eu iar, vreai să mergem 
la deal?... Poate întoarcem nişte porumb, mi-a spus tata... n- 
ar fi rău... „ El nu-mi răspunde, dar văd că se mişcă în 
aşternut şi se uită ţintă la mine. Pe urmă se ridică încet şi- 
mi spune: „Ce să căutăm la deal, măi Cioroşbulingă, nu vezi 
că eu mă duc la vale?” „Dar ce ai cumnate, îi spun eu, te 
doare ceva?” „Hai că merg, răspunde el. Merg, merg, 
merg... „Aşa a spus de trei ori şi rar şi mişcând înainte din 
cap. Pe urmă s-a sculat, s-a îmbrăcat, a mâncat ceva şi am 
plecat. Pe drum şi-a făcut iar o ţigară, a scos amnarul şi a 
încercat să dea foc la iască. Nu m-am uitat să văd ce face, 
dar când mă întorc să-l strig, chiar atunci lăsase mâinile în 
jos şi dăduse drumul pietrei şi amnarului... „Ce-ai, 
cumnate?” îl întreb eu. Îl văd că începe să meargă şi tace. 
Am ieşit la mirişti şi ne apropiam de locurile noastre. Când 
ne-am oprit, eu am vrut să merg peste răzor. „Niculae, zice, 
stai, unde te duci?” „Pe locuri”, îi răspund. „Ce cauţi?” „Să 
văd ce e cu porumbul”. „De ce?” „Cum de ce? întreb eu. Ca 
să vedem!... „ „Ce să vezi?” îmi ia el vorba din gură. Se uita 
la mine şi îmi strângea mâna. „Cumnate, îmi spune el, 
ascultă aici, mi-a intrat un vierme în os!” „Ce vierme, nea 
Sandule, ce vorbeşti?!” „Un vierme negru, pe măduva 
oaselor... „ „Fugi de-aici cumnate, oi fi visat urât!” „Nu, nu, 
e un vierme, vezi, de când am venit de pe front îl simt cum 
se mişcă pe os, ascultă aici, stau eu şi mă gândesc, n-am 
nimic, nu e o boală pe care să ţi-o îngrijească altul. Începe 
întâi de pe os, pe urmă vezi o grămadă de prostii, de 
nimicuri. Cum te văd eu acum, că ai sprâncenele negre şi 
nasul ca o piatră albă, şi cum calci pe un muşuroi mic de 
furnici... Aşa începe: vezi o grămadă de fleacuri şi te 
gândeşti anapoda la ele. Şi te tot uiţi... Şi tot uitându-te, le 


vezi că nu mai sunt ca la început. Se umflă, se fac mari, 
deschid gura şi parcă râd de tine; pui degetul alături jos şi 
nu vezi nici o deosebire: ce mi-e degetul, ce mi-e pământul. 
Altele se mişcă, ţi se pare că nu mai ştii ce sunt, uiţi de unde 
ai plecat şi stai aşa... Şi pe urmă iar o iei de la cap. Cum 
sunt eu acuma, mi se pare că ce am de făcut, n-aş vrea să 
mai fac. Ăsta e începutul... Te uiţi în sus şi nu înţelegi 
nimic... Şi când te uiţi în jos şi-ţi vezi căruţa în bătătură, 
parcă te trezeşti din somn şi nu mai ştii nimic... „ „Cumnate, 
îi spun eu, dacă nu te odihneşti mai mult?! Stai şi te 
odihneşte!” Ce vă uitaţi aşa, strigă deodată Niculae cu 
privirea scăpărând, dând scaunul la o parte şi ridicând 
braţul. Uitaţi-vă încolo, în sus, dacă e ceva, nu vă uitaţi la 
mine cu îmbucăturile în gât. Ce mai vreţi? Asta e tot, 
sufletul lui era în trupul lui, s-a dus şi voi staţi aici cu fălcile 
mari şi mâncaţi... Şi dumneata, părinte, care le ştii pe toate, 
ce poţi să spui, de ce murim, de ce ne mai naştem dacă 
trebuie să murim? 

Se opri şi se apropie de cei patru preoţi dând pe omul de 
lângă el la o parte, care nu vroi şi atunci se răsti la el: 

— Dă-te la o parte de lângă mine... De ce ne mai naştem, 
părinte, dacă trebuie să murim, de ce s-a născut omul care 
îi facem acum parastasul, dacă într-o zi a trebuit să-l calce 
căruţa? A scăpat cinci ani de gloanţe şi bombe şi n-a scăpat 
de un câine care mânca o cioară şi i-a speriat caii. Asta era 
hotărât dinainte. Cine a hotărât, părinte, cine a luat decizia 
asta că el trebuie să moară? 

— Cei ce nu mor, nici nu se nasc, taică, spuse preotul 
bătrân al satului bând foarte însetat, ca şi când tot ce se 
întâmpla nu-l surprindea cu nimic, văzuse el destule şi asta 
de acum i se părea cea mai în ordinea lucrurilor. Nu mor 
decât cei care se nasc, taică, şi întrebarea se pune cum e 
mai bine, să te naşti, dar să mori, sau să nu te naşti deloc, 
dar nici să nu mori. Eu zic că e mai bine să te naşti; iar în ce 
priveşte decizia, când urmează să mori, nu cunoaştem 
decât puţine din măsurile Domnului. 


— A, răcni deodată băiatul şi apucă în aceeaşi clipă cu o 
mână masa s-o răstoarne şi cu cealaltă să tragă de pe ea 
faţa încărcată cu străchini şi pâine. Afară cu voi, duceţi-vă în 
pământ dacă v-aţi născut ca să muriţi, să arunc eu bulgării 
cu lopata peste tronul vostru. Afară, afară din curtea lui... 

Se făcuse alb la faţă, îl luară repede de-acolo şi îi vorbiră 
la ureche, să nu mai strige, că se uită lumea. Şi unul din 
preoţi zise că băiatul ăsta nu trebuia să bea ţuică, a mai 
văzut el pe cineva, tot aşa, se tăvălea pe jos şi făcea spume 
la gură... Ăsta de aici nu e chiar aşa de rău, dar tot nu 
trebuie să mai fie lăsat să bea, să i se dea vin, că vinul e mai 
moale şi n-a auzit până acuma să i se facă cuiva rău de vin, 
dar de ţuică... O femeie se adresă alteia zicând să ţie minte 
şi să-i spună mamei lui Niculae ce zice părintele, să ştie să-l 
ferească de-aici înainte de ţuică. Auzi, Catrino, ţine minte 
ce-a zis părintele din Ciolăneşti... 


După acest parastas - avusese dreptate preotul acela - 
Niculae zăcu vreo câteva zile şi crezură chiar că o să-l ţină 
şi mai mult, fiindcă nu putea să mănânce şi ce mânca cu sila 
îi făcea rău. Îşi reveni însă şi se întrema repede şi totul fu 
pus într-adevăr pe seama băuturii, a ţuicii şi că trebuie ferit 
de-acu' încolo băiatul să dea cu ochii de vreo astfel de sticlă 
şi să mai bea, fiindcă ciudăţenia era că la întrebarea 
sanitarului pe care Moromete îl aduse totuşi să-l vadă pe 
fiul său, dacă mirosul sau gustul de ţuică îi face cumva rău 
la burtă, dacă îi vine aşa greață şi i se învârteşte capul, 
Niculae răspunse că nu, din contră, ar bea şi un kilogram şi 
că se simţea chiar foarte bine la cap, îi veneau aşa vorbele 
ca nişte lumini şi cu putere aşa în oase şi în mâini, nu vroia 
deci deloc să recunoască spusele preotului acela, că aşa 
ceva nu e bine şi că nu trebuie să se mai întâmple. Complet 
restabilit, el dădu din umeri şi surâse cu blândeţe asemeni 
lui nean-său Sandu: „de ce să nu se mai întâmple?” întrebă 
el cu aerul celui care nu vede de ce n-ar fi cu totul fireşti 


astfel de întâmplări care te fac să vorbeşti deschis şi cu o 
mare putere de a dovedi ceva... 
Chapter 10 


Şi se lăsă iar cu burta pe cartea pe care o avea cu el. Nu 
se ştia de unde făcea el rost de cărţi, fiindcă bani pentru ca 
să le cumpere nu cerea, (în general nu-i mai cerea nimic de 
multă vreme lui taică-său). Însă era adevărat că se ducea 
după ele şi preţ de două-trei zile, cum povesti la un moment 
dat Moromete, când Niculae lipsi de acasă într-o sâmbătă şi 
reveni abia luni cu un pachet legat cu sfoară. „Unde ai fost, 
mă?” îl întrebă el cu neîncredere, ca şi când s-ar fi ferit să 
nu-şi închipuie cineva că el, tatăl, credea că din pricina 
acelui pachet a lipsit el atâta de-acasă. „În satul cu oameni”, 
răspunse Niculae fără să se uite la el şi se întinse în pridvor 
şi adormi îndată. Era plin de praf de sus până jos şi 
sandalele lui nici nu se mai cunoşteau în picioare. 
Moromete i le desfăcu de curele, i le trase şi ţinându-le într- 
un deget în aer, strâmbându-se, se uită la chipul băiatului. 
„Să-l fi pus la o treabă, povesti el mai pe urmă, să se ducă 
să zicem numai până la gară, du-te, Niculae, cu căruţa (nu 
pe jos!) că nu mai avem sare în casă, mai bine ţi-ai fi păstrat 
cuvintele în gură decât să-i spui, pe câtă vreme aşa... Cine 
ştie pe cine o fi cunoscând el pe aici prin satele astea de 
primprejur, care, la rândul lor, cine ştie pe cine o fi 
cunoscând pe alţii, că cică tocmai pe la Popeşti-Palanga l-ar 
fi văzut cineva într-o zi. Mort era, ştiţi cum te pune jos 
somnul de nu se mai mişcă nimic în tine, l-am şi hâţânat, 
mă, tu, ăsta, Niculae, zic, ia şi mănâncă întâi şi pe urmă te 
culcă, dar cred că nici n-a înţeles, că tot dormea şi numai 
aşa s-a uitat la mine o dată. Ai fi zis că s-a dus şi ella bal, 
cum se duc băieţii de seama lui colea la bancă şi o fi dansat 
şi el cu domnişoarele cum fac unii până la ziuă şi se întorc 
dimineaţa, îi vezi descheiaţi la gât şi cu părul năclăit de 
năduşeală... râzând... Acuma ce e drept nici el nu arăta 
trist... , 


Erau în grădină sub dud şi Moromete se aşeză jos lângă el 
cu ţigara în mână. Multă vreme nu zise nimic, rămânând 
liniştit în acea poziţie care parcă îi mlădiase cu anii trupul 
anume pentru a nu vorbi, dacă n-avea ce spune sau asculta 
pe celălalt de lângă el, dacă nu era singur, sau tăcea 
împreună cu el, dacă nici acela nu simţea nevoia să spună 
ceva. Dar tot aşa stătea şi când vorbea şi din pricina asta, 
văzut de la distanţă, era greu să ştii, când erau mai mulţi, 
care dintre ei vorbeau. Moromete avea cel mai mult aerul 
acesta că le spunea ceva celorlalţi, cum stătea jos cu un 
picior sub el, celălalt ridicat cu cotul sprijinit în genunchi şi 
cu ţigara în mână lăsată spre pământ ca o creangă a unui 
pom a cărui nemişcare vie o împrumuta. 

— Felul cum se poartă un om are totuşi rostul lui, 
domnule, rupse el tăcerea într-o vreme, cu acel glas al lui 
de odinioară care promitea mari dezvăluiri, fără să-şi dea 
seama, sau poate dându-şi dar prefăcându-se că nu observă 
că acum ceva suna în el nepotrivit. 

O dată tot aşa vrusese să vorbească în felul lui cunoscut şi 
erau mulţi oameni adunaţi şi, fără nici o legătură, unul 
dintre ei l-a întrerupt, şi i-a spus cu un dispreţ zgomotos: 
„laci mă, din gură, Moromete, tu vorbeşti, care n-ai fost la 
moartea soru-tii?” Moromete amuţise şi cât mai stătuse 
acolo nu mai scosese un cuvânt. Ar fi putut să-i spună 
aceluia că nici el, care o înjura şi o trăgea pe masa de păr în 
mijlocul bătăturii, n-avea dreptul să vorbească, dar nu-i 
spusese aceluia nimic, mai stătuse acolo câtva timp, apoi se 
ridicase şi plecase. Nimeni nu băgase de seamă lipsa lui. 

— Cu tine vorbesc, nu cu dudul ăsta, zise Moromete 
văzând că Niculae nu zice nimic. 

— N-ai ce să vorbeşti cu mine, răspunse Niculae cu totul în 
treacăt, aruncându-i tatălui o privire rapidă, de constatare, 
reluându-şi absorbit lectura. 

— Te rog să mă crezi, continuă atunci Moromete cu un 
glas de parcă ar fi fost sătul de convingere şi nu mai făcea 
decât să aleagă cu uşurinţă lucrurile pe care avea să i le 


spună lui Niculae, te rog să mă crezi, repetă el, că sunt la 
curent cu tot şi nu zic nimic. Sunt la curent cu istoria cu 
fata lui Costică Roşu, cu dusul pe la nean-tău Sandu, care 
aşa e cum ai zis tu, nu muri atâţia ani pe front şi se prăpădi 
aci din nimica, auzi! nu-l călcară atâtea maşini pe unde fuse 
şi îl calcă în sat roata căruţii trasă de nişte prăpădiţi de cai! 
Am stat şi m-am uitat la tine cum îi întrebai pe cei patru 
popi pe care îi adusese rudele lui Sandu, cum devine cu 
omul pe care îl îngroapă ei ca pe-un câine şi dă pământ 
peste el cu lopata. Şi acuma viu eu şi te întreb: dumneata 
cauţi ceva pe lume! Ce? 

Niculae nu răspunse, dădu foaia liniştit şi de plăcerea 
lecturii se foi pe pământ să-şi aşeze mai bine trupul lungit şi 
ca nu cumva să-l sâcâie vreun zgomot din afară, glasul 
cuiva, îşi acoperi cu podul palmelor obrajii şi în acelaşi timp 
şi urechile. Moromete îşi duse la gură ţigara şi trase din ea 
îndelung. Urmă o tăcere, care fu la un moment dat 
turburată de un glas feroce, al cuiva, înjura de se 
cutremurau salcâmii. 

— Mielule, unde eşti, treci încoace şi bagă boii înăuntru, 
fire-ai al drrracu' să fii, Mielule! Fire-ai al drrracu'! 

Ăsta era unul mai rău decât fusese Ţugurlan odată, putea 
să te omoare cu ciomagul dacă te luai cu el. Era vecin doar 
de grădină cu Moromeţii, avea o bucată de pământ aci, casa 
era în altă parte. Punea pe ea fân, trifoi, sau lucerna şi 
venea cu fi-său Mielu des, cu căruţa cu boii şi îl coseau, 
dejugau în partea cealaltă, în măgură şi se puneau pe 
treabă. Nici pomi, nici nimic nu se vedeau pe acest loc 
împrejmuit însă ca o redută cu un gard de nuiele împletite 
prin care cu anii crescuseră pâlcuri uriaşe de cucută şi de 
mărăcini, adică două lucruri care îţi aminteau de otravă şi 
de înţepat, una o ajuta pe alta să te împiedice cumva să 
intri. Dar să furi ce? Fiindcă altceva decât trifoişte nu-i 
trecea prin cap să facă din acest loc de grădină, cu tot ceea 
ce însemna acest cuvânt ca bogăţie şi frumuseţe, el punea 
trifoi, atâta ştia atâta făcea. 


Avea un nume oarecare, dar înfăţişarea lui nu era a unui 
oarecare. Se bărbierea atât de rar, încât în ziua aceea nu-l 
mai cunoştea nimeni fiindcă avea un păr negru care i se 
urca până sub ochi. Şi cum avea şi ochi negri şi purta şi-o 
căciulă neagră, ai fi zis că e dracu al cărui nume el îl folosea 
în aşa fel că te băga în răcori. Nimeni nu-l auzea niciodată 
vorbind, stătea între oameni fără să zică nimic şi când îi 
venea lui se scula şi pleca. O dată Niculae îl văzuse venind 
aci singur cu coasa, cu mâncare ca să nu se mai întoarcă 
acasă, pesemne stătea departe... Agăţase traista într-un 
mărăcine mai înalt. Niculae spunea că nici el n-a văzut cum 
a venit un câine şi a apucat-o cu dinţii şi a tras-o jos de pe 
cracă. Era legată la gură, dar câinele trebuie să fi dârdâit 
de flămând ce era, că a desfăcut-o cu botul şi a mâncat tot 
ce era înăuntru, mămăliga, brânza, un ou, numai sarea şi 
ceapa nu le-a înghiţit. Nici nu se ştia al cui era, în orice caz 
un câine prost, fiindcă în loc să fugă după ce a mâncat, a 
rămas pe-acolo şi când a văzut că omul îl cheamă cu un glas 
aşa blând, a început să se gudure. Fapt e că l-a prins, l-a 
legat de gât cu un ştreang şi a început să-l bată cu un 
ciomag verde de salcâm. Îl învârtea prin aer şi îl drăcuia: 
fire-ai al drrracu'... Fire-ai al drrracu'... Câinele a schelălăit 
el cât a schelălăit, dar pe urmă a început să sară la om, cu 
ochii roşii, turbat, până a murit cu capul plin de sânge. 

Cât îşi ţinea Niculae urechile acoperite cu palmele, tot 
auzi glasul acestui om şi îşi ridică fruntea. 

— 'Ţi-am pus o întrebare, zise Moromete. 

— Ce întrebare? A, da! Să ştii, zise Niculae, că asta nu te 
priveşte. 

— Asta, zise şi Moromete, e cel mai lesne, să-mi spui că nu 
mă priveşte. 

— Şi cel mai greu care e? 

— Cel mai greu e să-mi răspunzi. 

— De ce? 

— Păi fiindcă nici tu nu ştii. 


Niculae se posomori. Răspunse cu o voce trufaşă şi 
îndepărtată, răsfoind cartea să găsească locul de unde se 
întrerupsese: 

— Parcă dacă o să-ţi spun o să înţelegi tu mai mult de-o 
grămadă. 

— Spune tu, zise Moromete liniştit, şi vedem noi cine 
înţelege mai bine şi cine nu. 

— Bine, zise Niculae, îţi spun, dar cu o condiţie, dacă n-o 
să înţelegi, să nu-mi ceri să-ţi explic şi să-şi vadă fiecare de 
treburile lui. 

— Ei, spune, acceptă Moromete. 

Urmă o nouă tăcere, după care Niculae deodată declară: 

— Eu îmi caut eul meu. 

Moromete se uită în altă parte. Era limpede că în ciuda 
simplităţii cuvintelor, totuşi nu înţelegea. Uitase însă că în 
acest caz trebuia să se ridice şi să plece. 

— În căutarea de care zici, spuse el în cele din urmă, ai în 
vedere că mi-a spus Aristide că acuma după război dat fiind 
că mulţi învăţători au murit pe front, cu trei clase de şcoală 
normală cum ai tu poţi să fii învăţător suplinitor aci în sat şi 
examenele alelalte le dai mai încolo... Ai casă, ai masă 
acilea, te duci la şcoală acolo şi pentru diplomă stai şi înveţi 
liniştit. Şi leafa îţi merge, nu mai ai nevoie de nimeni. 

Era cumva o declaraţie de vinovăţie, că atâta timp cât 
avusese nevoie, el, tatăl, nu-l ajutase? Niculae se întoarse la 
carte decis să-şi vadă de citit şi spuse: 

— Şi-aşa nu mai am nevoie de nimeni! 

— Asta nu se poate, zise Moromete, cu cine o să trăieşti? 

— Cu nimeni, zise Niculae. O să mă duc în pustie, şi de 
acolo o să mă întorc şi o să propovăduiesc. 

Moromete se uită la el cu atenţie. Ce era asta? Nu cumva 
Sandu se întorsese de pe front adventist şi îl făcuse şi pe 
Niculae să creadă? Mulţi băieţi se ţinuseră bine pe acolo, 
dar odată întorşi acasă îi apucase frica de grozăviile la care 
luaseră parte şi căzuseră într-o doagă. Cartea aceea pe 
care o citea acum Niculae nu era cumva o carte adventistă? 


Moromete întinse mâna şi o întoarse să vadă ce scria pe 
copertă. 

— Crezi că ai să înţelegi din titlu ce-am spus eu? exclamă 
Niculae batjocoritor. Mai bine ţine-te de cuvânt şi lasă-mă 
să citesc. 

— U-manism, citi Moromete lăsându-se în voia sunetului 
cuvântului, în speranţa că în felul acesta i se va dezvălui 
poate şi înţelesul, u-umanism, repetă el, în gândirea 
secolului... Aici, reluă Moromete, spune că trebuie să te 
duci în pustie şi să propovăduieşti?! Ce să propovăduieşti?! 
exclamă el redevenind stăpân pe situaţie, dar cu o alarmă şi 
în acelaşi timp cu o ameninţare în glas. Ce să 
propovăduieşti, Niculae, crezi că nu e lumea plină de 
propovăduitori? Numai la noi, în sat, sunt vreo 
şaptesprezece, să-i auzi ce spun şi cum stau şi se adună 
într-o casă cu lumânările în mâini şi cântă după o carte de-a 
lor. Dar alde Busuioc, care e un fel de şef, nici nu ştie să 
citească! Dar el stă cu cartea în mână şi se uită în ea! 
adăugă Moromete subliniind comedia cu sprâncenele. 

— Busuioc e pocăit, nu adventist, zise Niculae. 

— 'Tot aia e, zise Moromete, văz că-i ştii! 

— Şi ce dacă îi ştiu? 

— Nimic, zic şi eu, te întreb despre ce vreai tu să 
propovăduieşti. 

— Ţi-am arătat că nu înţelegi, zise Niculae liniştit şi îi făcu 
tatălui său semne să se ducă de acolo, adăugând că altfel, 
dacă mai stă şi o să-i spună mai departe cuvinte pe care el 
nu le pricepe şi n-o să-i explice ce înseamnă, o să moară de 
poftă să afle şi n-o să aibă cum. Mai bine să rânească la cai, 
fiindcă la asta se pricepe, s-au dus vremurile alea când 
stătea cu el şi îi explica... 

— S-au dus? murmură Moromete. 

— Da, s-au dus, afirmă cu tărie Niculae. Şi după câteva 
clipe adăugă de parcă i-ar fi fost milă să-l lase pe taică-său 
chiar de tot în întuneric. Nu mai e nici-o speranţă cu voi! 
Asta vorbeam şi cu bietu nea Sandu, cum putu, mă, zice, 


Cioroşbulingă, alde socru-meu să nu te mai lase la şcoală? 
Că îmi scria Tita că vă merge mai bine ca niciodată. Şi eu 
Zic, păâi' tocmai d-aia, nea Sandule, că dacă ne-ar fi mers 
rău ar fi făcut orice, ca să termin şcoala, pe câtă vreme aşa, 
când a început să trăiască bine a scuipat pe carte. La ce mai 
trebuie cartea dacă trăieşti bine! 

— Şi nu e aşa? zise Moromete cu o mică energie de 
protest, mai degrabă vrând să-l împiedice pe fiu să-i dea 
înainte în felul cum începuse decât că credea cu adevărat 
că făcuse bine oprindu-l să înveţe. Spune şi tu, nu e aşa? 
Din moment de trăieşti bine, la ce-ţi trebuie cartea? 

Voia să-l înfunde sau să audă de la el răspunsuri mari? 
Niculae îl fulgeră cu privirea ochilor lui redeveniţi limpezi: 

— Şi viermii trăiesc bine, zise el scuturând în acelaşi timp 
din cap ca şi când ar fi vrut să alunge astfel beţia pe care o 
simţea pronunţând aceste cuvinte. 

Dar n-avea decât să le îndure tatăl dacă îi plăcea să afle ce 
gândea el, Niculae, despre faptele lui trecute. Moromete 
însă se ridică şi plecă destul de mulţumit. Nu putea fi încă 
vorba de o apropiere, dar tot aflase ceva care îl liniştea, 
băiatul nu-i purta pică din pricina şcolii întrerupte, oricâte 
vorbe ar fi spus el că aşa şi pe dincolo! Bine că îi plăcea mai 
departe cartea, fiindcă nu se poate să nu-l ispitească pe el 
faptul să fie învăţător suplinitor şi să-şi dea pe urmă 
examenele. Nu vrusese el asta de când era mic?! Să ajungă 
învăţător plin?! 

Chapter 11 


Dar, ca printr-o spărtură care nu mai putea fi dreasă, 
începură să năvălească în acest timp pe scena satului 
oameni şi întâmplări care îl smulseră pe Niculae de acasă, 
înainte ca Moromete să vadă reparându-se greşeala lui faţă 
de acest băiat. Erau evenimente pline de viclenie, care nu 
se îndreptară de pildă, cum credeau unii, spre Tugurlan, 
care s-ar fi zis că le aşteptase şi nu fără noimă spunea câte 
cineva prinzând parcă din zbor înţelesul întregii lui vieţi: 


domnule, Tugurlan e vechi comunist. Aşa „vechi” cum era, 
trecerea lui prin întâmplările care urmară fu efemeră şi, s- 
ar fi zis, văzând ce oameni ieşeau acum la iveală, că un sat 
parcă nu era o aşezare de cel mult două mii de case 
adunate într-o vale a unui râu şi ascunse sub salcâmi, ci o 
groapă fără fund din care nu mai încetau să iasă atâţia 
necunoscuţi! Cine erau toţi ăştia? Cei mai mulţi erau băieţi 
aşa ca Niculae, şi nu se ştie cine le spusese lor că pot să se 
ducă la primărie, să se urce pe trepte şi să înceapă să 
vorbească. Într-o zi Moromete se întoarse din sat 
strâmbându-se de nemulţumire şi spuse că se întâlni pe 
drum cu Radu Lungu, zice, mă Moromete, vreai să-l vezi pe 
dracu? Ei cum, zic. Du-te la primărie, zice, şi uită-te la 
Marin al meu. M-am dus, adăugă Moromete, şi aşa era: ori 
îl vezi pe ăla cu coarne, ori pe alde Marin al lui, tot aia e. 
Intrigat, Niculae se încălţă şi se duse şi el acolo. Judecând 
după timpul pe care îl avusese atât Radu Lungu cât şi 
Moromete ca să se ducă şi să-l vadă pe acel Marin s-ar fi 
putut crede că era acum prea târziu să-l mai găseşti în 
aceeaşi situaţie, adică urcat pe treptele primăriei şi 
vorbind. Fiindcă ăsta era lucrul drăcesc la care se referise 
alde tat-său când se întorsese, oprindu-i pe toţi cei pe care-i 
întâlnea pe drum şi spunându-le acelaşi lucru. Dar nu, 
Niculae îl văzu de departe cu un cap mai sus în faţa unei 
mulţimi de oameni şi grăbi paşii să-l mai prindă. Oratorul 
însă nici n-avea de gând să se oprească, vorbea înainte şi da 
din mâini în faţa unei adunări de inşi care nici ei nu tăceau 
din gură şi vroiau parcă cu tot dinadinsul să-l facă pe ăla să 
se dea jos de acolo, dar nu ştiau cum să-l înfunde. De ce se 
adunaseră de fapt? Ce vroia al lui Radu Lungu şi mai ales ce 
nu-i plăcuse lui alde tat-său în toată istoria asta? Într- 
adevăr i se rostogoleau ochii în cap lui alde fiu-său şi îi 
dădea cu gura cu atâta pornire încât nu-şi mai putea 
acoperi dinţii lui tineri şi când răspundea câte unuia se 
răsucea spre el atât de repezit încât ai fi zis că e un câine 
întărâtat scăpat din lanţ care nu sare la tine să-şi înfigă 


dinţii doar pentru că urmele curelei cu care a fost ţinut 
până acuma la respect le simte încă proaspete în jurul 
gâtului. 

— Şi ce vină are, mă, tac-tău, că ai fost tu de nevoie şi ţi-a 
fugit muierea de acasă? Alţii cu pământ mai puţin ca tine şi 
nu le-a fugit nevestele, au stat şi-au muncit amândoi şi şi-au 
făcut. 

— Dă-mi dumneata unul singur care a muncit şi şi-a făcut! 
Hai, dă-mi! strigă al lui Radu Lungu. 

Şi îi săreau stropi din gură când spunea, hai, dă-mi, parcă 
ar fi spus, ham, ham! 

— Uite al lui Birică! 

— Al lui Birică? Care dintre ei? 

— Alde Ion. 

— Birică a pierdut procesul cu alde socru-său, domnul 
Bălosu, şi dacă nu ar fi avut noroc când îl concentrară să 
rămână la Manutanţa Armatei şi pe urmă să se reangajeze, 
nu ştiu ce ar fi făcut el cu trei copii şi cu nevastă care îl 
împungea cu fusul în spinare, cu partea aia ascuţită. 

— Ei şi ce vreai tu, mă, să spui cu asta? Du-te şi tu la 
Bucureşti ca al lui Birică, dacă te ţin curelele, sărea altul. Pe 
acolo umblă câinii cu covrigi în coadă. 

În spatele lui, în picioare, stăteau şi ascultau liniştiţi trei 
inşi, dintre care doi din sat, Niculae îi cunoştea, unul era 
primarul care venise îndată după 23 August, un oarecare 
Pascu, poreclit nu se ştie de ce încă de când era mic, 
Terente (numele vestit al unui bandit), celălalt primarul de 
acum, Gavrilă al lui Miai, iar al treilea nu ştia cine e. 
Niculae nu avu timp să-şi dea seama ce era cu această 
adunare că necunoscutul se şi desprinsese dintre cei doi, 
cobori treptele şi o luă chiar spre el. 

— Nu mă cunoşti? îi zise lui Niculae. Sunt noul notar. 

„Cum de nu mă cunoşti, se ghicea în dosul cuvintelor lui, 
mulţi mă şi cunosc, cu toate că sunt numit de puţină 
vreme.” 


Era de prin Slăveşti, o comună cam la douăzeci de 
kilometri de Siliştea şi se aflase repede cine era tat-său, 
subchirurg de spital cu o grămadă de fete, nu-l putuse ţine 
pe băiat mai mult de şase clase de liceu şi fiul, foarte 
practic, dăduse examene de notar. Venirea lui în Siliştea 
stârnise un interes atât de mare că vechiul notar fu repede 
uitat, mai ales că de foarte mulţi ani nu mai auzea bine şi 
dacă vorbeai încet cu el nu te înţelegea, iar dacă ridicai 
glasul te înjura şi te dădea afară din birou. Cel nou era o 
plăcere să-l vezi, curat îmbrăcat cum era şi cu privirea vie, 
nu adormită ca a surdului scos la pensie. Îşi ţinea mâinile în 
şolduri când vorbea cu oamenii şi avea aerul că se află cu 
toată lumea înhămat la o treabă care îl ţine tot timpul cu 
mânecile sumese, dar că lui îi plăcea munca, de aia era 
plătit, să le stea la dispoziţie. Politică făcea? Cum să nu, 
răspunse tânărul şi spuse că el era liberal tătărăscean, spre 
încântarea lui Aristide, care era liberal brătienist, dar 
spunea că nu mai contează acum ce fel de liberal eşti numai 
să nu fii în cine ştie ce alt partid din astea colorate, care 
apăruseră ca ciupercile după război, cu fel de fel de 
denumiri, social-democrat, naţional popular, F. N. D., sau 
alte litere. Pe la orele unsprezece când sosea poşta, se 
strângeau toţi şefii comunei în biroul noului notar. Aveau 
toţi aerul că în curând vor veni alegerile şi oamenii or să-l 
aleagă iar primar tot pe Aristide, după ce au văzut de ce 
sunt în stare ceilalţi. Deschideau ziarele, citeau cu glas tare 
articolele care apăreau în ziarele partidelor lor „istorice” şi 
făceau pronosticuri cine o să vie întâi în ţară să-i gonească 
pe ruşi, englezii sau americanii? Până într-o vreme când pe 
lângă ei începu să intre în acelaşi birou şi unul al lui 
Gogonaru, un băiat cam de vârsta notarului care nimeni nu 
înţelese ce căuta el acolo, fiindcă nu vorbea nimeni cu el. 

La al lui Gogonaru se mai adăugă apoi acolo în birou, tot 
aşa, pe nesimţite şi fără nici un rost, unul numit Ouăbei, un 
flăcău înalt şi parcă îndoit de umeri şi de spinare de 
greutatea unei cobiliţe purtată permanent, în timp ce el n-o 


purta de fapt decât din timp în timp, când pleca prin sat 
după ouă, pe care le precupeţea pe urmă singur, cine ştie 
cum, la Bucureşti sau la prăvăliaşii comunei, nimeni nu ştia. 
Purta într-adevăr o cobiliţă cu două coşniţi la capete, într- 
una punea ouăle şi în cealaltă marfa cu care le obținea, 
alviţă şi bomboane; avea în acest sens un strigăt care îi 
adusese porecla: „Ouă, bei, care mai vinde ouă?!” El vroia 
adică să spună, ouă, bă, care mai vinde ouă, dar în loc de bă 
zicea bei ca să i se subţieze glasul mai boiereşte şi să fie şi 
auzit mai bine de urechile muierilor. Ouăbei pierduse cu 
inflaţia recentă bruma lui de capital şi se lăsase de 
precupeţie. Nimeni n-ar fi crezut că ar fi putut să joace un 
anumit rol în următoarea scenă care se povestea că a avut 
loc la un moment dat în biroul notarului: 

— Bă, poştaru-ăsta, spuse Ouăbei adresându-se aceluia în 
timp ce notabilităţile răsfoiau ziarele cu nasul în ele, de ce 
n-aduci tu la primărie toate ziarele? 

Poştarul nu-l luă în seamă, nu era el învăţat să dea 
socoteală oricui, îşi golea geanta şi sorta hârtiile şi scrisorile 
cu grija cuvenită. Ouăbei repetă de astă dată cu o vagă 
ironie: 

— Dom” poştar (nu mai zise „bă poştaru-ăsta”), de ce nu 
aduci, dom” poştar, toate ziarele? 

Poştaşul se învioră, se uită la Ouăbei şi se făţoi devenind 
pe neaşteptate foarte nervos: 

— Lăsaţi-mă dracului în pace, că am treabă, aşa mă faceţi 
voi de plătesc din buzunar... 

— De ce nu aduci toate ziarele? îl chestiona Ouăbei scurt. 

— Dom” director, spuse atunci poştarul respectuos, 
adresându-se directorului şcolii primare, Toderici, uite, v- 
am adus ce-am vorbit... 

Ouăbei se înţepeni şi deodată ridică glasul: 

— Ce, bă, tu eşti surd, eu îţi vorbesc aicea cu frumosul şi 
tu te faci că nu auzi? Ai vată în urechi? De ce nu aduci toate 
ziarele? 


— Care ziare? întrebă în sfârşit poştarul, din ce în ce mai 
nervos. 

— Ziarele care sunt abonaţi. Uite colea, Gogonaru e 
abonat la Scânteia şi mai sunt şi eu... De ce nu-mi aduci 
România liberă? Dacă de mâine încolo nu aduci toate 
ziarele să ştii că te reclam domnului primar pentru fraudă 
în acte publice şi cu mine o păţeşti. Apoi deodată adăugă, 
cu reproş sincer: De ce opreşti, mă, ziarele, nea Stane? Cu 
cine eşti înţeles? 

— Eu?! sări poştarul afectând nepăsarea. Eu le aduc şi le 
las acilea, dracu ştie cine le ia. 

— Să mi le dai mie în mână, spuse notarul intervenind 
împăciuitor, o să am eu grijă de ele. 

Şi în urma acestor cuvinte care fuseseră rostite ca să se 
înţeleagă că el îl pusese pe Ouăbei să-i vorbească aşa 
poştarului, cei adunaţi îşi spuseră că ori i se întâmplase 
ceva între timp notarului şi încerca să schimbe macazul 
după politica guvernului, ori de la bun început minţise că 
era liberal şi în realitate era cu totul altceva. Să admitem, 
spuse Aristide, că simpatizează cu comuniştii. Uite şi gineri- 
meu, inginer agronom, s-a înscris la socialişti. Foarte bine, 
astea or fi vederile lui, dar de ce îl aduce el pe Ouăbei în 
primărie? Şi se neliniştiră toţi şi începură să vină tot mai rar 
în biroul notarului. În scurtă vreme nu mai veniră deloc, 
începură să-l ocolească. 

Tânărul notar era însă din ce în ce mai activ şi în duminica 
următoare el puse pe Bărăgan să sune cu goarna în sat şi 
să spună să se adune toată lumea la primărie că erau de 
citit nişte dispoziţii. Şi oamenii veniră şi el le citi nişte 
ordine oarecare, dar apoi începu să vorbească despre altele 
şi să cheme şi pe cine vrea din rândul lor să se ridice şi să 
vină în faţă să ia cuvântul. Atât a trebuit! În fiecare zi se 
strângeau acolo câte o sută şi chiar două sute şi numai 
căderea nopţii îi împrăştia, fiindcă n-aveau lumină şi nu mai 
vedeau pe cel care se ridica acolo şi începea să le spună pe 
ale lui: trebuia văzut cine e, altfel toată chestia n-ar mai fi 


avut nici o noimă. Un cuvânt străin de vorbirea lor, uşor de 
ghicit că venea de la notar, revenea din când în când ca o 
oaie brează, în cele ce spuneau: fericire! Că să ne facem o 
viaţă fericită, că destul cu ce-a fost, că vechile regimuri n-au 
făcut nimic şi tu nea Ioane cum ai trăit că n-ai o cămaşă pe 
tine şi tu nea Vasile că muri frati-tău nebun de peleagră, 
dar tu Ilie al lui Cocoşilă, ce-ţi dădu nea Gheorghe când te 
însuraşi? Ei singuri îşi spuneau tot lor lucruri pe care le 
ştiau tot de la cei pe care îi pomeneau şi în toate adunările 
acestea plutea o promisiune bizară, nelămurită, mereu 
reaprinsă cu fiecare vorbitor care se ridica acolo pe trepte. 
Ce li se întâmpla? Nu era pentru întâia oară când stăteau 
ţepeni şi se ascultau aşa unii pe alţii, dar acum erau adunaţi 
şi le luceau ochii turburi de speranţele aprinse cu o putere 
crezută de ei înşişi stinsă. Fiindcă ce mai putea fi? Pământ 
nu mai era de împărţit, vitele nu le spusese nimeni că or să 
fie mai ieftine, bani nu le fluturase nimeni pe sub nas... Era 
de necrezut că tocmai ei, arşi de atâtea dorinţi înfrânate, se 
îmbătau tocmai cu acest cuvânt care nu spunea nimic. 
Fiindcă cei bogaţi stăteau şi se uitau la ei tăcuţi, cu mâinile 
lor puternice încleştate pe goga bastoanelor, nedumeriţi că 
uite-l pe cutare, care dacă nu-i dădeau ei un sac de porumb 
pe iarnă îi murea copilul de foame, se înghesuie acum acolo 
şi strigă şi el câte un cuvânt şi ridică şi el câte un braţ cu 
pumnul cât o buturugă, dar cu umerii prăpădiţi... Ce crede 
el, adică, săracul, că fără muncă o să vie fericirea aia peste 
ei, fiindcă clănţăne unul şi altul din gură? Ce crede el, 
tineretul ăsta, că o să se umfle pământul ca să se facă mai 
mult? Ăsta e, care e, altul nu mai e, să pună mâna să-l 
muncească. Alte ţări au pământ sărac şi ca să-l îngraşe 
umblă cu căldarea cu căcat şi pune la rădăcina legumii, în 
timp ce ăştia ţin băligarul curat de vită lângă grajd, că le e 
lene să-l ducă şi să-l împrăştie pe mirişte... Degeaba 
vorbesc ei de fericire, că n-o să le dea nimeni pe degeaba! 
Vorbitorii nu se legau însă de cei bogaţi încât aceştia, în 
cele din urmă, se liniştiră şi îşi văzură de treburile lor, 


lăsând doar printre cei adunaţi pe câte cineva care să le 
povestească. 

Aşa se află la un moment dat că noul notar, cu Ouăbei şi cu 
al lui Gogonaru s-au constituit într-o aşa zisă celulă şi că 
poate să se înscrie şi să intre în ea oricine, n-avea decât să 
se ducă la primărie la notar, să iscălească o adeziune şi 
devenea astfel comunist. 

Se găsiră, dintre cei care se adunau pe acolo zilnic, destui, 
şi nu numai tineri ca Ouăbei sau Marin ăla al lui Radu 
Lungu, veni, de pildă, unul mai bătrân, numit Adam 
Fântână, un lipovean rătăcit de ai lui şi străin de obiceiurile 
acestui sat prea mult îndepărtat de Dunăre ca să mai 
semene cu ale lui de-acolo din bălți. Totuşi rămăsese în el, 
se spunea că ar fi fugit de cineva şi că pe vremea aceea 
avea aci un prieten care era şef al postului de jandarmi şi îşi 
pierduse deci urma cu ajutorul acestuia. Astea erau poveşti, 
dar faptul că era lipovean se adeveri prin aceea că îşi lăsase 
curând barbă, şi mai ales prin aceea că beţiile lui nu 
semănau cu ale nimănui din sat, fiindcă de pildă se îmbăta 
Stan Moamegş - şi asta se întâmpla de fapt aproape în 
fiecare zi - şi se întorcea seara târziu acasă, nu făcea decât 
să strige din când în când foarte vesel: hei, bă, hei, bă! şi 
prin dreptul casei vreunui prieten să-i spună acestuia pe 
nume şi să-l întrebe hei, bă, ce mai faci? Ceea ce însemna 
că oricât era el de beat, tot mai cunoştea el casele, pe câtă 
vreme Adam Fântână, ăsta nu mai recunoştea pe nimeni, 
dar chiar zăcea şi nu-şi venea în fire nici după o săptămână. 
E drept că nici băutura lui nu era ca a altora, era mult mai 
tare, şi-o cumpăra singur de pe la Pălămida sau Turnu şi 
avea o culoare albastră. Odată cineva îi spusese că băutura 
asta este „extrem de dăunătoare”, că făcea rău, şi atunci 
Fântână, auzind acel calificativ atât de categoric îi arătase 
ce scria pe sticlă, spirt medicinal, cum putea ăla să spună o 
astfel de vorbă, dimpotrivă, cel pe care îl beau ei e 
dăunător, ăsta al lui fiind medicinal, cu alte cuvinte văzut de 
medici, puteai să-l bei liniştit... Veni apoi unul Mantaroşie, şi 


ăsta străin de sat, moldovean de prin Huşi, gonit de seceta 
şi intrat slugă la cineva, nu avea pe nimeni acolo la el în sat 
şi se oprise aici, zicea el, definitiv. 

Chapter 12 


Cum trăsese cu urechea la zgomotele războiului tot aşa 
ridicase Niculae, atent, fruntea din cărţi auzind cum unul 
cam de seama lui, mai apropiat de astă dată de el decât 
tunetele din cer ale luptelor, agita aci satul răscolindu-l în 
adâncuri. Şi iată-l acum chiar alături, îi lăsase pe cei cu care 
sta în faţa primăriei şi în văzul la toţi se dăduse jos să vie 
tocmai spre el. 

— Cum să nu vă cunosc, zise Niculae, a avut grijă 
Bărăgan... 

— Nu vrei să trecem colea la nea Valache să facem 
cunoştinţă? zise notarul. 

Niculae nu zise nimic, dar se urni din loc alături de 
celălalt. De dincolo de podişca de ciment din faţa primăriei 
de pe o terasă impunătoare pentru o cârciumă (ai fi zis că e 
o mică vilă a vreunui boier de ţară, dacă n-ai fi zărit la 
geamul ei drapat de viţă agăţătoare sticle şi clondire 
expuse pe un raft) un om foarte vesel ridică o măsură de vin 
în aer şi strigă cu gura până la urechi de voioşie şi plăcere: 

— Să trăiţi, domn” notar! 

Apoi ridică braţul şi mai sus spre cei pe care notarul îi 
părăsise: 

— Să trăiţi, dom... 

Dar vocea i se frânse de şovăială, nu spuse şi restul, domn 
primar, după cum îi trădase intenţia gestul. Ăsta era 
Valache, care ţinea a doua cârciumă din sat, dar toată 
lumea ştia că băutura din ea o bea mai mult el şi cu 
prietenii lui, care erau totdeauna primarul şi notarul, 
oricare ar fi fost ei. Valache era şi grădinar, dar nu era 
văzut pe acolo decât la cules toamna sau când trebuia, de 
obicei sâmbăta, să plătească celor care îi munceau cu ziua. 
Aveau grijă de toate copiii şi muierea, el stătea până şi 


dimineţile şi juca table, de obicei pe ţuici şi le-ar fi fost greu 
puţinilor care se întâmplau să fie pe acolo să spună că 
Valache ar fi ieşit vreodată câştigător. Făcea însă să-l vezi ce 
vesel era când îi ieşea şi lui câte o linie, cum i se întindea 
gura literalmente până la ceafă, cum cerea de băut ridicând 
mâna şi pocnind dintr-un deget în podul palmei fără să se 
uite, făcând pe marele client la propria lui cârciumă. Acum 
unii spuneau că Valache avea dificultăţi cu primarii, că se 
schimbau prea des, şi că îi venea greu să spună să trăiţi 
dom-primar unui ţăran care se numea Terente de care n- 
auzise în viaţa lui şi care pe deasupra nici el nu părea să-l 
cunoască pe Valache... Adică cum să nu-l cunoască? Nu era 
nici o îndoială că îl duşmănea (cum să nu-l cunoască, până 
şi copiii ştiau cine e Valache) dar ce-i făcuse el ăluia de se 
uita chiondorâş la el? 

— Nea Valache e un om foarte serios, zise tânărul notar 
după ce se aşeză cu Niculae pe terasă şi cârciumarul 
grădinar intră înăuntru să aducă o sticlă cu vin. A fost 
primul om care m-a primit cu braţele deschise când am 
venit aici. Nu e aşa, nea Valache? 

Cârciumarul nu auzise ce se spusese despre el, dar nu în 
zadar îi cunoştea el atât de bine pe notari, puse sticla şi 
paharele pe masă cu unul şi pentru el, se aşeză în fotoliul 
solid de răchită albit de ploi care trozni sub greutatea cam 
mare a omului şi începu să toarne în pahare cu gura 
strâmbată într-o parte de plăcerea pe care i-o stârnea 
gâlgâitul vinului. 

— Bine faci că stai de vorbă şi cu bâiatu-ăsta, zise el, să-l 
cunoşti pe tat-său, pe Moromete, ar trebui susţinut să vie el 
primar. 

— Cum e, nea Valache? 

— Cine? 

— Domnul Moromete! 

Se vedea că tânărul notar cunoştea deja ticurile verbale 
ale cârciumarului şi sconta un anumit răspuns din partea 
lui: 


— E un om foarte serios! zise Valache. Hai să trăiţi! Să 
trăiţi, domn” notar! Să trăieşti, Niculae. 

În acest timp alt vorbitor îi luase locul lui Marin acela al lui 
Radu Lungu care văzându-l pe notar unde şi cu cine se 
dusese mai aşteptase puţin şi venise şi el acolo. 

— Nea Valache spune că e serios orice lucru bine făcut, 
zise notarul golind paharul. Nea Valache, să ştii că ăsta e un 
vin foarte serios, care îl bem noi acuma. 

— Dar ce crezi că eu dau din el de băut la toată lumea? Tu 
ce vreai, mă Marine? Ei, uite, ţie n-o să-ţi dau din ăsta, că l- 
ai supărat pe tact-tău, îl văzui cum plecă cu capul în jos 
când auzi prostiile tale. 

Al lui Radu Lungu se făcu galben şi nu se aşeză, rânji la 
Valache şi rămase cu mâna pe scaun: 

— N-am nevoie de vinul dumitale! 

Şi se întoarse cu spatele şi se dădu jos din cârciumă cu 
nişte paşi tărăgănaţi, vrând să arate că a plecat de voia lui 
de pe terasa lui Valache şi nu că l-ar fi gonit cineva. 
Cârciumarul se zbârlise de furie şi îl înjura, dar furia lui era 
atât de inocentă prin lipsa de răutate pe care n-o putea 
avea, că notarul începu să râdă. 

— Lasă-l, nea Valache, că e băiat bun, ascultă-mă pe 
mine... 

— E băiat bun?! se miră Valache. 

— E un băiat foarte serios, zise notarul. 

— Bine, atuncea să-l chem îndărăt. Marine! Mă al lui Radu 
Lungu! 

Dar ăsta ori nu auzea, ori se făcea că nu aude, fiindcă nu 
întoarse capul şi în curând chiar dispăru din mulţimea care 
la apropierea serii începuse şi ea să se împrăştie. 

— Am auzit că ai înghesuit acum câtva timp patru preoţi şi 
că niciunul n-a ştiut ce să-ţi răspundă, zise notarul după ce 
şi Valache îi lăsă singuri. E adevărat? 

— M-au scos din sărite cum mâncau toţi după ce îl 
îngropaseră pe cumnatu-meu, zise Niculae senin, dar parcă 
retrăind şi în orice caz fiind pe deplin de acord cu ceea ce 


făcuse el în ziua aceea. Ai fi zis că din pricina lui cumnatu- 
meu nu putuseră ei să mănânce până atunci şi că acum, 
după ce au scăpat de el, pot şi ei să se aşeze la masă şi să 
înfulece cu gurile pline. 

— Aşa e obiceiul, zise tânărul notar. Unii fac colivă şi îţi 
dau să mănânci şi ai impresia că mănânci chiar din trupul 
celui mort. Dar ia spune-mi, continuă el, în fond ce 
întrebare le-ai pus? 

— M-au scos din sărite, reluă Niculae aprins de vinul bun 
pe care îl băuse. Îi vedeai cum vor să uite mai repede şi 
cum turnau ţuică în ceşti cu figuri cucernice, crezând că or 
să mă păcălească pe mine. Parcă nu-i ştiu eu cum înjură de 
pârâie căpriorile şi cum îşi lovesc fetele peste gură cu dosul 
palmei şi le lasă fără dinţi toată viaţa. Şi pe urmă mai târziu 
se dezvelesc la piept ca nişte smintiţi şi se zgârie cu 
unghiile că fi-sa s-a măritat şi nu vrea să-i mai calce pragul. 

Niculae se mişcă în fotoliu de răchită şi întinse braţele 
înaintea lui ca şi când ar fi vrut să ridice de jos o greutate 
imensă. 

— În loc ca forţa asta uriaşă care zace în ei, continuă el în 
timp ce notarul îl privea foarte atent aprobându-l cu acea 
tăcere vie care ne îndeamnă întotdeauna să vorbim tocmai 
despre lucrurile care constituiesc secretul fiinţei noastre şi 
când dispare nu numai orice reţinere, dar apare în acelaşi 
timp şi o dorinţă imperioasă de a spune tot, ca şi când 
tocmai aceste lucruri ne-ar împiedica să ne gândim la altele 
noi spre care ne cheamă de fapt soarta, - în loc ca mintea 
lor să fie la înălţimea puterii cu care sunt dotați (fiindcă 
sunt foarte puternici, uite, aşa şolduri au cu oasele mari ca 
de bou) şi să sece ca într-o clipire noroaiele astea 
nenorocite care încep de prin noiembrie şi ţin până se face 
primăvară, dacă nu cumva ninge şi îngheaţă, să pietruiască 
drumurile, să ridice stâlpi de lumină, să-şi sape grădinile şi 
să le umple de pomi şi de tot ce au nevoie ca să uite că mai 
au şi altceva de făcut pe lumea asta decât să-şi lărgească 
chimirile cu burta plină de mămăligă... în loc să scoată din 


pământul care e al lor toate darurile şi când te apropii de- 
un sat să zici că e grădina paradisului plină de copii, de flori 
înalte până la vârful casei şi de animale de toate soiurile 
care se pot imagina, cum vezi că e la alte popoare, el zace 
vara sub umbra salcâmului în timp ce soarele arde miriştea 
şi seacă râul care luni de zile a curs de pomană pe la 
capetele grădinilor lor. Iar iarna stă după sobă în timp ce 
vita mugeşte jalnic în grajd lihnită de aceleaşi şi aceleaşi 
paie pe care i le dă mereu să mănânce până începe să-i 
crească părul în smocuri mari că zici primăvara când o 
scoate la iarbă verde că e oaie nu mai e vacă. Ai să vezi că o 
să vie timpul când n-or să mai aibă ce să mănânce şi or să 
pornească în haite asupra oraşelor, cu ţăpoaiele în mână, că 
adică oraşele sunt de vină că trăiesc ei aşa cum trăiesc. 

Niculae se opri. Se simţea că nu atât adevărurile pe care 
le spunea îl obsedau, ci o dezamăgire ascunsă care le 
inventa şi îl făcea neiertător. Notarul nu lăsă să dureze prea 
mult tăcerea care urmă şi spuse fără şovăire: 

— Trebuie să-i ajutăm. Datoria oamenilor luminaţi dintr-o 
ţară e să-i ajute pe cei din mijlocul cărora au ieşit. 

După care nu mai zise nimic, având chiar o expresie 
ciudată pe chip, care nu excludea mulţumirea că el şi 
celălalt cu care stătea acolo la masă erau astfel de oameni, 
cum zisese. Asta era suficient şi era foarte mult, să ai 
conştiinţa că eşti un om luminat şi ai mai întâlnit încă unul 
ca tine. 

— Gândegşte-te, reluă el, ce-i rămâne unui om care vede 
starea de lucruri din jurul său? Ori tocmai că noi vrem să 
schimbăm starea de lucruri. 

— Starea de lucruri o schimbă omul, nu poate s-o schimbe 
nimeni din afară, strigă Niculae. 

Şi avu o astfel de intonaţie în glas, încât s-ar fi putut crede 
că se bucura dacă nu chiar era pe deplin satisfăcut că nu 
poate nimeni să schimbe ceva din exterior. Se vedea că 
citise de toate, tocmai despre aceste lucruri. 


— Uite la noi, continuă el, cât am trăit rău, tata, am ţinut 
toţi la el şi a făcut ce a putut pentru fiecare. Cât s-a înstărit, 
n-a mai fost capabil de nimic, şi nu pentru că nu mai putea, 
strigă Niculae. Bunăstarea ne îngraşă după aceleaşi legi ca 
şi pe-un animal şi numai dacă îl aduci iar la rostul lui pe 
lume îşi mai aduce aminte că e om. 

— 'Te contrazici, spuse tânărul notar net, uitându-se la el 
atât de nemişcat încât ai fi zis că vrea să-i bată lui Niculae 
un cui în creştet. 

— Ba nu mă contrazic, răspunse Niculae cu o expresie 
triumfătoare, lucru care spori brusc atenţia concentrată a 
privirii celuilalt, ascultându-l. Noi trăim din umanismul 
secolului trecut, continuă Niculae, şi n-am fost în stare să 
descoperim un nou umanism. Dovadă cele două războaie, 
mai rele decât pe vremea hunilor. 

Ce ştia el despre aceste două războaie? Notarul se mişcă 
şi turnă hotărât în pahare păstrând pe chip acea expresie 
gravă a unuia mai în vârstă, care deşi îşi dă seama că 
spusele celuilalt sunt împrumutate din cărţi, vede că nu e 
mai puţin adevărat că aceste cărţi i-au vrăjit mintea şi i-au 
pregătit-o fie să gândească cu totul deosebit de cei din jur, 
fie să primească de la unul din ei o gândire nouă, apropiată 
de soarta lui de om tânăr, în faţa căruia stăteau deschise 
atâtea drumuri. 

— În lume, continuă Niculae, a sporit cantitatea de rău, în 
special trufia, ceea ce pe vremea înfloririi religiilor nu se 
întâmpla. Vechiul umanism se baza pe religie. 

Nici o dovadă nu exista însă că tânărul notar urmărea 
toate acestea cât de cât ca un cunoscător, dar aici Niculae 
nu se înşela, cineva care vorbeşte de starea de lucruri în 
care se află omul nu se poate să nu fi citit şi să nu ştie nimic. 
Cât despre Valache, el se ocupa să le mai aducă vin, să le 
aprindă petromaxul şi să i-l pună în perete şi numai într-un 
târziu îşi dădu pesemne seama că între cuvintele acelea 
ciudate care se rosteau acolo la el pe terasă şi cutia de 
table pe care crezuse că o s-o deschidă în cele din urmă şi 


să joace cu notarul o partidă nu exista nici cea mai mică 
legătură şi la un moment dat o luă de-acolo şi o duse 
înăuntru. 

— Omul era în stare altădată să cucerească alte teritorii 
decât cele terestre, continuă Niculae. Victoriile lui se 
întindeau dincolo de spaţiul pe care îl vedea cu ochii, şi 
dincolo de timp, nu-i mai trebuia chiar toate aceste plăceri 
mărunte care li se par acuma unora atât de mari încât 
bucuros îl strânge de gât pe frati-său ca să le aibă. De mult 
au început să-şi vândă sufletul pe nimic. Tata a uitat sau se 
preface că a uitat, dar tot de trufie m-a oprit de la şcoală, 
credea că el e centrul universului, şi cum le aranjează el aşa 
e bine, toată lumea trebuie să-l asculte... Nu-l cunoşti, dar 
să-l fi văzut ce-a fost el odată. Ştii cum se adunau oamenii 
când îl vedeau că iese la drum şi se aşează pe stănoagă? Îi 
vedeai cum o iau agale, unul de la o poartă, altul de 
dincoace, unul din fundul grădinii! Şi să ştii că nu le spunea 
nimic! Ei spuneau! Dar ştiau că el îi ascultă şi... Ei! acuma 
s-a terminat, îl vezi cum îi ia altul vorba din gură fără nici 
un respect şi el lasă fruntea jos şi nu mai zice nimic. De ce? 
Aici s-a întâmplat ceva şi nimeni n-o să ştie vreodată ce-a 
fost cu el, poate doar mama, dar eu nu cred!... Şiiată cum 
uitarea le alină pe toate şi poţi să te duci să te îngropi, n-are 
rost să mai faci atâtea încurcături, cauţi un gâldău în 
pădure, îţi pui două pietroaie de gât şi te arunci în el, măcar 
nu mai ştie nimeni... 

— Dar ce ţi-a făcut tatăl dumitale? zise tânărul notar 
clipind acum rar, vizibil alarmat de această destăinuire 
repede reprimată, căci Niculae se oprise. 

— Nu mi-a făcut nimic, dar omul are nevoie de o nouă 
religie a binelui şi a răului, fiindcă răul din icoane nu-l mai 
sperie, iar de bine a ajuns să rânjească drăceşte când îi 
aduci aminte de el. 

— Noi venim cu o religie nouă, zise notarul practic, 
aşezându-se mai bine în fotoliu, cu umerii mai aproape, să 
poată fi auzit mai bine. 


Îşi scoase un ciubuc din buzunar, suflă în el şi strigă la 
Valache să-i aducă un pachet de ţigări. 

— Am să-ţi spun în ce constă această religie, continuă 
tânărul notar, şi sunt convins că vei deveni nu primul 
apostol, fiindcă nu vei fi primul, dar unul dintre cei mai 
buni. Fiindcă şi eu mi-am pus aceleaşi întrebări, eram elevi 
şi mai ales pe ultimul an toată ziua discutam fiindcă eu 
ştiam că o să plec şi n-o să mai pot să-mi dau bacalaureatul 
decât în particular... Ce e omul şi cum ajunge el pe culmi 
sau se prăbuşeşte în prăpastie! În realitate mama îndopa 
toată ziua curcani cu făcăleţul şi când eram mic verile 
noastre erau un chin, trebuia toată ziua să culegem urzici şi 
să le tocăm. Şapte fete şi un băiat!... Ce părere ai? E 
adevărat că omul dacă nu obţine victorii, aşa, în intemporal, 
cum bine zici, se târăşte cu burta pe pământ. Dar cum? E 
adevărat că sfinţii părinţi erau nişte oameni foarte serioşi, 
dar mi-aduc aminte de orele noastre de religie, aveam 
profesor un preot foarte deştept şi nu pot uita cum într-o zi 
nu ştiu ce lecţie aveam şi ni se povestea în manual despre 
lan Huss, cu litere mărunte. Ăsta, zice părintele nostru, a 
fost un adept al lui Wiclef, care a negat transubstanţa, adică 
schimbarea pâinii şi vinului în trupul şi sângele lui Cristos. 
După care părintele odată a luat alt ton şi a făcut şi aşa din 
mână: A fost ars pe rug! Parcă ar fi zis: i-au dat două 
picioare în spate. Dar ştiţi voi, zice, ce-a păţit când a 
început să-l învăluie flăcările? S-a apropiat de el o babă cu o 
surcea în mână şi a aruncat-o şi ea în rug şi reformatorul 
cică ar mai fi avut timp să zică: Sancta simplicitas. Idioată 
babă, a spus părintele, şi noi iar am râs. Dar într-adevăr 
cine îi băgase ei în cap că dacă un om nu crede că în timpul 
slujbei pâinea şi vinul se transformă la un moment dat în 
trupul şi sângele lui Cristos trebuie ars de viu? Aici, nu te 
supăra, dar nu mai e nici o victorie, e o degradare! 

— Sunt de acord, sări Niculae. 

— Eşti, dar mi s-a părut că spui că dacă oamenilor le-ar 
mai fi încă frică de răul din icoane şi s-ar strădui să facă 


bine tot după aceleaşi principii, atunci omul nu şi-ar mai 
vinde sufletul pe nimic şi n-ar mai trăi din trufie. Şi eu sunt 
de acord că dacă omul nu mai are nimic sfânt se 
sălbăticeşte şi degenerează, dar omul poate fi o fiinţă 
morală şi fără religie. Religia, eu n-aş zice că e opiul 
popoarelor, ci expresia spontană a năzuinţei morale a 
omului. 

Auzindu-l vorbind astfel, Niculae nu mai zise nimic, prins 
poate de uimire: nicicând, pe terasa lui Valache nu fuseseră 
emise asemenea idei cu atâta claritate şi siguranţă. Între 
timp se făcuse de mult întuneric şi Valache se aşezase la el 
în odaie, cu familia, la masă. La un moment dat reapăru cu 
o farfurie cu bucăţi de friptură şi pâine şi le puse pe masă. 

Cei doi tineri începură să mănânce fără măcar să-i 
mulţumească atât de prinşi erau în discuţia lor. 

— Ei, şi care e noua religie cu care ziceţi că veniţi voi? 
întrebă Niculae cu o privire avidă, fiindcă întrebarea lui nu 
era izvorâtă din neîncredere, ci dintr-o adâncă şi flămândă 
curiozitate. 

— Lupta pentru existenţă, zise notarul, împinge pe om la 
multe înfrângeri. Dar ia gândeşte-te, omul luptă să-şi ţină 
copiii, nu e ăsta un scop? El poate ieşi ca vai de capul lui din 
această luptă. Dar ia gândeşte-te, ne-a făcut pe noi! El ne-a 
făcut, nu Dumnezeu. Şi de suferit tot pentru noi a suferit, în 
ultima instanţă, mă gândesc la mama! Parcă ei nu i-ar fi 
plăcut să ducă o viaţă mai spirituală, dar cum să ducă? Ori, 
după părerea mea, de-aici trebuie să pornească orice 
religie. Dar de ce să-i spunem religie şi să nu-i spunem 
revoluţie”? Fă-ţi din eliberarea omului de sub povara luptei 
pentru existenţă un crez şi ai să vezi că, realizându-l, o să ai 
înaintea ta un om nou. Fiindcă omul trăieşte urmărit de 
acest blestem al sudorii frunţii şi aici eu nu mai sunt marxist 
şi cred în blestem. Şi am să-ţi explic de ce. Ai băgat de 
seamă că un om preferă să se arunce cu gâtul sub o roată 
decât să asculte un sfat înţelept? De ce face el chestia asta? 
Aici îmi place mie omul cel mai mult, încăpăţânarea lui de a 


gândi liber, dar tot aici, să-ţi spun drept, mă scoate şi din 
sărite. Nu acţionează spre binele lui decât dacă nu mai are 
încotro. Ce vreau să spun? Cât timp are o poziţie de 
retragere, nu va voi să iasă din starea foarte rea în care de 
altfel recunoaşte şi el că se află. Cu nici un chip. Ba chiar îţi 
oferă un spectacol de laşitate de care până şi lui îi e greață. 
Înţelegi că mă refer la ţărani, pe care amândoi îi cunoaştem 
din experienţă. În prezent ei circulă pe un drum liber, în 
sus, în jos, săracul poate ajunge bogat, bogatul poate 
ajunge sărac. Chiar ăştia care îi vezi că se adună aici şi 
strigă şi ei unii la alţii că nu e bine cum trăiesc, ferească 
Dumnezeu să crezi că se gândeşte vreunul că tocmai poziţia 
lor e cauza răului. Dar aici e paradoxul, ei ştiu în acelaşi 
timp că nu e bine şi vor o mare schimbare. Dar o mare 
schimbare la care ei să participe eventual doar ca 
beneficiari. Nu merge aşa! Eu nu le spun nimic, îi las să 
vorbească, fiindcă pe mine mă interesează primul pas: 
sporirea rândurilor noastre. Pe urmă mai vedem noi! 

De mult Niculae nu mai făcea decât să asculte. Se vedea 
că îi plăcea acest om foarte tare şi doar o expresie de 
nelinişte, dar şi de fascinaţie, mai acoperea în privirea lui 
bucuria că îl cunoscuse, că timpul trecea şi că celălalt nu 
făcea nici el nici o mişcare să se ridice şi să plece: simţea şi 
el pesemne aceeaşi atracţie pentru ascultător. Întrebarea 
care însoţeşte de obicei astfel de întâlniri hotărâtoare nu 
părea să se pună pentru niciunul din ei: dacă nu cumva era 
vorba aici de una din marile ispite ale vieţii despre care 
nimeni nu-ţi putea spune unde te poate duce dacă o urmezi, 
pentru Niculae; şi ce rol va juca acest băiat în viitorul lui, îi 
va fi credincios sau dimpotrivă îl va trăda ca luda, pentru 
tânărul om pasionat de politică şi de revoluţie, care nu era 
deocamdată decât un notar dintr-o comună oarecare. 

— Şi dacă vrei la un moment dat să nu mai faci parte din 
partidul comunist, ce se întâmplă? zise Niculae întru târziu. 

— De ce să nu mai vrei să faci parte? 

— Aşa, să nu mai vrei! 


— Foarte simplu, zise notarul, şi-şi vâri mâna în buzunarul 
dinlăuntrul hainei, de unde scoase un carneţel mic, cu 
scoarţe roşii: te prezinţi cu ăsta la cel care ţi l-a dat - sau la 
altul! exclamă notarul râzând - şi îl predai. Nu eo 
problemă! 

Spre ziuă, Niculae se întoarse acasă şi se culcă. El nu ştia 
că toată lumea îl văzuse pe el şi pe notar pe terasa lui 
Valache şi că mulţi spuseseră şi aflase şi taică-său că „şi ăsta 
micu al lui Moromete s-a înscris în partid”. Fie că îl 
aşteptase să se întoarcă, fie că se deşteptase doar auzindu- 
I, Moromete se foi în aşternut şi când Niculae se linişti la 
rândul lui, deodată îi spuse: t 

— Ei, ţi-ai găsit eul tău? 

Tăcerea care urmă arăta surprinderea, sau lipsa de 
obişnuinţă de a comunica dintre tată şi fiu? Întru târziu 
Niculae răspunse: 

— Mi l-am găsit! Şi ce te miri aşa? 

— Eu?! făcu Moromete umflând parcă aerul negru din 
odaie cu mirarea lui. Apoi adăugă cu totală nepăsare: Dacă 
asta e calea care crezi tu de cuviinţă, să te pui cot la cot cu 
Ouăbei, eu ce pot să mai zic? 

— Nimic, ce poţi să mai zici, mai răspunse Niculae, după 
care tăcură amândoi şi lăsară liniştea zorilor care învineţea 
geamurile să recadă asupra casei. 

Chapter 13 


Astfel dispăru Niculae din sat, chemat repede la judeţeană 
şi trimis apoi de acolo undeva la o şcoală de partid, după 
cum declară notarul. În urma lui îşi mai dădură şi alţii 
adeziunea şi tot în acea perioadă se mai întâmplă ceva. 
Aristide chemă într-o seară la el pe frati-său, Năstase, pe 
gineri-său, inginerul agronom, domnul Petrică, pe unul din 
prietenii lui Moromete, Nae Cismaru, care tocmai fusese şi 
el numit primar, dar nu stătuse nici măcar o zi întreagă, 
fiindcă dimineaţa îl numiseră şi pe la prânz venise cineva de 
la prefectură şi îl schimbase cu altul. Năstase era cu cei doi 


băieţi ai lui, Dan şi Ştefan, şi un nepot de soră, unul Vasile al 
Moagşei, cam de seama lui Niculae, şi Aristide mai chemă pe 
cineva şi anume pe unul al lui Ilie Tăbârgel, Isosică. 

Se spunea despre acest Isosică - de fapt îl chema Tăbârgel 
Gheorghe, după numele lui tat-său, dar nu se ştie cine îi 
scornise această poreclă, care oricât te-ai fi gândit tot n-ai fi 
putut să-ţi dai seama ce putea să însemne - că maică-sa l-ar 
fi făcut cu Aristide, de fată mare, nu că l-ar fi născut, ci că 
înainte de a se fi măritat, Isosică ar fi existat deja în trupul 
ei şi că n-ar fi ştiut nimeni. Altfel cum s-ar fi putut înţelege 
de ce de la o vreme Aristide îl tot chema pe la el pe acasă şi 
se purta cu el cum nu prea avea cineva obiceiul să se poarte 
cu copilul altuia? Asta însă era greu de crezut de cei care îşi 
aduceau aminte de felul neobişnuit în care cu douăzeci de 
ani în urmă se măritase mama lui. 

Se dusese pe atunci zvonul că o fată de pe la marginea 
satului, una Sita lui Ciucă, a vorbit cu Maica Domnului pe 
izlaz. Lumea, adică întâi femeile şi copiii se duseseră 
numaidecât s-o vadă. Cine sunt mai bine pregătiţi, pentru 
astfel de evenimente, decât femeile şi copiii? Sita stătea pe 
prispă - era o toamnă blândă când se întâmplaseră toate 
acestea - întinsă pe o velinţă şi un căpătâi înflorat şi 
povestea. Că stătuse aşa ca şi acuma pe izlaz aproape de 
loturi şi păzea vacile şi odată a văzut o femeie mergând pe 
deasupra vârfurilor porumbului. Era îmbrăcată în alb şi în 
beteală şi cu cununiţă pe frunte. Şi era aşa de frumoasă că 
ea şi-a dus mâinile la ochi, crezând că pe urmă când o să se 
uite iar, Maica Domnului o să piară. Atunci i-a auzit glasul: 
„Siţo, ia-ţi mâinile de la ochi”. Şi atunci Sita i-a spus: „Maica 
Domnului, ce-ai cu mine?” „Am venit la tine că te-am văzut 
cum stai tu pe izlaz singurică”, i-a răspuns Maica Domnului 
oprindu-se înaintea ei, în aer, să fi fost picioarele ei cam la o 
şchioapă deasupra pământului. Şi Sita nu mai ştia pe urmă 
ce a fost; ajunsă cu povestirea aici abia putea să se mai ţină 
în capul oaselor. Mai apuca să spună că îi e somn şi într- 
adevăr adormea numaidecât, un somn de se vedea parcă pe 


obrazul ei tot ce se petrecea cu ea dormind; i se mişcau 
ochii sub ploapele închise, se ridica în capul oaselor şi din 
gât îi ieşea un şuierat îndelung şi subţire de înmărmurire, 
după care recădea pe căpătâi şi dormea apoi ore întregi. La 
trezire, la rugăminţile acelor femei care nu fuseseră acolo 
când povestise ea vedenia, o spunea din nou, şi în câteva 
zile prispa, curtea şi ograda lui Ciucă începură să nu se mai 
golească de lume. 

Interesul stârnit de vedenia ei de pe izlaz n-ar fi ţinut mai 
mult de câteva ceasuri şi n-ar fi trecut de capătul uliţei dacă 
n-ar fi fost somnul acela al ei ca o mărturie. Şi nu se ştie 
cine aprinse lângă ea o lumânare şi o lipi de stâlpul casei, 
dar fu de ajuns ca să facă toată lumea la fel, mai ales când 
ea începea să povestească. Cum numărul celor care veneau 
s-o vadă creştea şi nu se găseau lumânări, o rudă a lui 
Ciucă se duse la Pălămida şi aduse o ladă plină din care 
începu să vândă la poartă, unde o altă rudă ridică o cruce 
mare, pe care bătură o candelă sub icoana Maicii Domnului, 
pe care o lipiră pe lemn. Veneau acum şi bărbaţi şi flăcăi 
curioşi, fiindcă cei mai mulţi n-o ştiau decât după nume şi 
după o infirmitate a ei din naştere, era şchioapă; şi când o 
vedeau pe drum o recunoşteau după mişcarea şoldului: Sita 
lui Ciucă, fata aceea cu un picior mai lung şi unul mai scurt. 
Apărură apoi oameni şi din satele vecine şi în curând 
atraseră atenţia în special doi, îmbrăcaţi în flanele cărămizii 
ca orice ţărani, dar care la o privire mai apropiată se vedea 
că aveau şi ei ceva, unuia i se făcea o băşică în frunte, aşa 
cât un ou, când vorbea şi celălalt era ciung de-o mână şi 
avea şi gâtul strâmb, dar nu într-o parte, ci dus înainte încât 
de departe ai fi zis că se uită la ceva şi nu vrea să-şi mai 
tragă capul îndărăt. „Fraţilor, zise într-o zi cel dintâi, şi 
numai la unele cuvinte - şi asta era cel mai ciudat la el - îi 
ieşea pentru o clipă băşica aceea în frunte. Fraţilor, repetă 
el până ce toată lumea auzi şi se opri orice mişcare, să 
ridicâăm aici, fraţilor, un mic lăcaş al Domnului şi să ne 
închinăm şi să ne rugăm. Poate să vină ploaie şi vreme rea, 


şi omul ăsta sfânt, care e părintele acestei fete, trebuie 
ajutat să poată să-şi vadă de gospodărie, căci noi, fraţilor, îl 
stingherim de nu mai poate să se mişte, să dea la vite şi să- 
şi vadă de copiii pe care îi mai are.” 

Ciucă mai avea încă trei copii în afară de Şiţa, cel mai mic 
umbla încă doar în cămaşă şi izmene, destul de gras însă, 
cu capul mare, cu ceafa umflată ca o tigvă şi puţin cam 
sâsâit. Oratorul ăsta necunoscut vorbi apoi mai departe 
arătând că lesne s-ar putea ridica acel lăcaş al Domnului 
dacă fiecare care ar veni aici ar da la poartă numai câte un 
franc. Nici n-ar trece trei zile şi s-ar înfăptui cuvintele lui 
Cristos, fiul Maicii Domnului, care a spus duşmanilor: 
Dărâm acest templu şi în trei zile îl ridic din nou. 

lată deci cum puteau fi răstălmăcite cuvintele 
Nazarineanului. Supărat, preotul se ridică în biserică 
împotriva acestor doi necunoscuţi care se îndepărtaseră de 
pe drumul adevărat al lui Cristos şi ceru oamenilor şi 
muierilor să nu-i asculte şi să nu se mai ducă în curtea 
acelei fete, dar fu zadarnic, nu trecu mult, nu chiar trei zile, 
dar nu mai mult de câteva săptămâni şi lăcaşul fu ridicat. 

Nimeni nu mai ştia bine ce se mai întâmplase după aceea, 
cum ajunsese fata să spună la un moment dat că peste trei 
zile o să zboare. Să fi fost unul din cei doi străini care o 
îndemnase, sau poate gândul să se fi născut în chiar mintea 
ei, în timp ce cădea în somnul acela sub ochii celor adunaţi? 
Faptul ului pe mulţi, fiindcă, ziceau ei, dacă zboară, nu era 
ăsta semnul că a venit sfârşitul lumii? Totuşi nu era prea 
multă lume în curtea lui Ciucă în după-amiaza acelei zile 
când fata trebuia să facă minunea, erau însă cei care nu se 
îndoiau, şi care sunt totdeauna destui ca să susţină orice 
miracol. Fata, ca de obicei, dormea şi vorbea în somn şi la 
ora anunţată, când se trezi, ea declară foarte senină că 
Maica Domnului i-a spus că n-are voie să zboare până nu se 
face mireasă. Mama şi cu omul acela care făcea băşică la 
frunte când vorbea, însoţit de cel cu gâtul strâmbat, intrară 
în casă şi se sfătuiră cu rudele ce să facă; nu se înţelegea 


bine ce vroia fata, să fie îmbrăcată în rochie de mireasă sau 
chiar vroia să fie mireasă de adevăratelea? Aţâţat de 
această aşteptare, de luminile de lumânări, de ceea ce avea 
să se întâmple, frăţiorul cu ceafa rotundă ca o tigvă năvăli 
deodată în casă peste ei şi cu braţele întinse începu să ţipe 
sâsâit la tat-său: „Eu spor, tete, eu spor!” Adică el zboară! 
Îngrijorat şi blând Ciucă îl apucă duios de mâini şi îi zise: 
„Măi Nilă, stai aci, tu zbori, Sita zboară, eu cu cine mai 
rămân?” Copiii auziră şi răspândiră în sat aceste cuvinte ale 
omului şi ceea ce nu reuşise să facă popa în biserică, 
reuşiseră ei: alergau prin curţi sau pe drum ca nişte 
smintiţi şi cu braţele în aer, aşa cum ţin păsările aripile, 
răcneau sâsâit: „Eu spor, tete, eu spor!” Şi pelerinajul în 
curtea Sitei se opri. 

Printre dulgherii care lucraseră la ridicarea acelui lăcaş, 
numai unul nu vrusese să primească bani şi ăsta era Ilie al 
lui Tăbârgel. El se însura cu Sita în aceeaşi toamnă şi o luă 
cu nuntă, la dorinţa ei, care ţinuse ca lumea să ştie că atâta 
vreme cât a fost la părinţi a fost fată mare. Nu se lămuri 
însă în noaptea nunţii dacă într-adevăr fusese, nu prea se 
mai ţinea seama de acest obicei, fiindcă se dovedise în 
ultima vreme că nu aşa încep cele mai bune familii, ci întâi 
fata se ia cu băiatul, să trăiască doi-trei ani fără cununie şi 
fără forme şi dacă după acest timp băiatul care a luat-o n-o 
goneşte, sau fata nu fuge, tânăra familie, adesea cu un copil 
destul de mare ca să-şi aducă aminte mai târziu ca de ceva 
din poveşti, când maică-sa era îmbrăcată în alb de sus până 
jos, face la un moment toate acestea, adică formele la 
primărie şi cununia religioasă, cu marea ei petrecere; era 
semnul că însurătoarea băiatului şi măritişul fetei au reuşit 
şi că de aici înainte nu se vor mai despărţi toată viaţa. 

După însurătoare, Ilie Tăbârgel se certă cu socrul, care se 
dovedi că nu era el chiar aşa de blând cum părea şi trebui 
să-i ia din târla lui, cu forţa, lăcaşul la care el lucrase pe 
degeaba şi considera că i se cuvine; nici vorbă să i-l lase, îl 
dezveli la tălpici, îl puse pe roţi, îl scoase cu patru boi şi îl 


duse în curtea părinţilor lui; bineînţeles că îi luă şi cărămida 
de postament şi luă şi crucea cea mare din curte, pe care 
tot el o făcuse: era din lemn bun şi îi trebuia. Ciucă îl înjură 
în chiar momentele când o scotea din pământ, şi îi spuse să 
se îngroape cu ea, şi să i-o pună el, Ciucă, la cap, chiar în 
ziua când o credea el, adică gineri-său, că îi e cel mai bine. 
Atunci să i-o pună! 

Ilie Tăbârgel şi Sita se arătară mai târziu că nu erau nici 
credincioşi nici eretici, cum le spusese preotul, nu se 
duceau nici la biserică şi nici cu cei doi străini, cel cu gâlmă 
la frunte şi cel cu gâtul strâmb, nu mai avură de-a face. 
Avură un singur copil, pe acest Isosică şi nu stătu nimeni să 
le numere lunile de când se luaseră, pesemne că nu bătuse 
nimănui la ochi. Ţineau amândoi foarte tare la băiat, şi ştia 
toată lumea că la ei în casă Isosică era cel care făcea ce 
vrea şi nu tatăl şi cu atât mai puţin bunicul. Iln loc să-l 
strice însă ca pe alţi copii, pe Isosică situaţia asta îl făcuse 
doar vesel şi se apucase doar de fumat. Într-adevăr fuma 
mereu, dar nu cu lăcomie, ci lăsa ţigara să-i ardă îndelung 
în colţul gurii în timp ce el arăta învăluit în fumul ei pe 
gânduri şi o lua din când în când în mână şi scuipa mărunt 
pe cotorul ei ca şi când foiţa de atâta stat între buzele lui s- 
ar fi tot desfăcut. l-ar fi fost greu cuiva din sat să spună 
dacă atunci când stătea el aşa şi fuma, se gândea la ceva, 
dar nici să spună că nu se gândea nu putea. De când 
ajunsese flăcău, adică nu de mult, intrase în vorbă cu una a 
Ciulchii, cam de seama lui, o fată foarte frumoasă, dar 
foarte săracă şi mai ales rea, dintre cele care nu se feresc 
de cuvinte şi când se lega cineva de ea le folosea ca pe nişte 
cuțite, aşa limbă ascuţită avea. Îi plăcuse lui fata asta, se 
înţelegea pesemne bine cu ea, fiindcă erau în vorbă de 
vreun an de zile şi Isosică nu mai fusese văzut cu nici o alta, 
cum aveau obiceiul flăcăii cât erau flăcăi, cei mai mulţi, 
chiar când ţineau cu adevărat la una şi aveau de gând să se 
însoare cu ea. Se pare că pe Isosică nu-l interesa acest gen 
de isprăvi, deşi îi asculta şi el, ca şi alţii, pe cei care se 


lăudau şi vroia şi el să ştie, ca şi ceilalţi, cine era fata care 
zicea ăla că i-a făcut şi i-a dres. El arăta ca şi însurat cu 
Ciulea, fiindcă erau văzuţi împreună chiar şi ziua, la câmp 
sau prin sat. Nu prea se înţelegea totuşi ce e între ei şi Ilie 
Tăbârgel se supără într-o zi şi îi spuse feciorului său că n- 
avea nimic contra Ciulchii - cu timpul fata avea să poarte 
numele maică-sii şi avea să i se spună simplu Ciulea, - cu 
toate că n-avea decât un pogon de pământ, şi, zise tatăl, 
nimic de la mă-sa, dar, adăugă el, ştiind că tot vorbea 
degeaba, „dacă ţineţi unul la altul, de ce nu vă luaţi?” adică 
măcar să se cheme că s-au luat din dragoste. N-avea însă 
de ce „să se cheme”, fiindcă cu adevărat Isosică nu mai 
putea nici ziua fără s-o vadă pe fată. Trimitea pe cineva 
după ea mai ales când era la câmp, şi nu făceau nimic 
izbitor, nu se piteau nici în porumburi şi nici în cine ştie ce 
văgăună ca alţii, ci stăteau liniştiţi în văzul la toţi, fata cu 
ceva de lucrul în mână, de obicei o iie, iar el cu capul în 
poala ei, cu ochii închişi, ai fi zis că era nedormit; dar nu 
dormea, deşi aproape în fiecare noapte se întorcea de la ea 
la ziuă. În asemenea clipe, dacă vorbea, Ciulea avea alt 
glas, fără nimic ascuţit în el şi după un timp începea fără 
veste să cânte. 

Chapter 14 


Când Aristide trimise pe cineva să-i spună să vină seara la 
el, Isosică nu era acasă, plecase cu caii pe izlaz. Ceilalţi 
băieţi jucau bobicul, el însă sta întins pe dulamă şi se uita 
neclintit la ei, dar această privire a lui nu-i vedea şi se pare 
că nici veselia şi glasurile lor nu-i atingeau auzul, fiindcă nu 
zise nimic când unul dintre băieţi îl strigă întrebându-l dacă 
nu vrea să joace; le trebuia unul ca să fie cu soţ. Isosică se 
uita la ei, dar nu răspunse. Nici ei însă nu-l mai luară în 
seamă şi îşi văzură mai departe de joc. Cel care era la blană 
se aplecă, puse bobicul pe ea, apoi se trase într-o parte cu 
pălăria în mâini, întoarsă cu fundul în jos şi făcu semn celui 
care era la rând să-i dea drumul. Blana era de fapt un 


ciomag mai gros de corn, potrivit ca unul din capete să fie 
neted să poată sta pe el bobicul şi să poată în acelaşi timp 
să fie puţin vârât şi în pământ, să nu sară în sus. Cel care 
lovea se dădu mult înapoi, îşi potrivi distanţa din ochi, apoi 
prin trei salturi îşi luă vânt şi ţinti lăsând să-i zboare 
ciomagul din mâini cu un vuiet scurt. Şters fulgerător de pe 
blană, bobicul avu o pornire care nici nu se văzu şi se topi în 
depărtare în văzduh cu un piuit. Cei din fund se dădură cu 
repeziciune de-a-ndaratele să-l poată prinde şi zvârli în 
pălăria celui de la blană cu care ţinea în echipă, înainte ca 
jucătorul să se întoarcă cu ciomagul. Dar cu ochii prea mult 
în sus, picioarele desculţe ale unuia din ei nimeriră drept 
într-un scaiete şi băiatul scoase un răcnet şi începu să 
înjure. În acest timp, maimuţărind cine ştie pe cine văzuse 
el că aşa se mânuie un baston, jucătorul se înapoia 
triumfător după ce şi-l culesese, după lovitură, mergând la 
pas cu elîn mână ca la plimbare: adică ăia din fund aveau 
mult de alergat până să zvârle ei bobicul şi să-l prindă ăsta 
în pălărie, nu trebuia să fugă ca de obicei. 

— Brava, mă, Tilimplă, zise Isosică. Acuma ia vin încoace! 

— Pe mine mă chemi, nea Gheorghe? zise băiatul mirat. 

— Da, pe tine, zise Isosică. Câte mai ai? 

— Păi în afară de asta de-adineauri, mai am patru. 

— Bine, zise Isosică. Dă-le şi pe-alea patru şi pe urmă vino 
încoace. Şi îşi vâri faţa în haină ca şi când şi-ar fi continuat 
un somn întrerupt. 

— Ce e, nea Gheorghe? zise băiatul pe urmă, apropiindu- 
se şi şezând jos. 

— Mă Tilimplă, zise Isosică şi se opri, rămase câteva clipe 
nemişcat. Nu se uita nicăieri, îşi ridicase faţa şi tăcea. 
Alături de el, la câţiva paşi, trei fete stăteau cu frunţile 
plecate în mica pânză pe care o brodau şi se putea ghici 
după mişcările rare ale acului invizibil că, înainte de a 
spune ceva, fiecare avea timp îndelung să se gândească. 
Jocul băieţilor nu le turbura, dar când Isosică îl chemă la el 
pe unul din ei, cea care părea mai mică dintre fete lăsă acul 


înfipt pe jumătate în pânză şi mişcările i se opriră. Nu-şi 
ridică privirea, dar se vedea că urechea stă la pândă şi că 
se străduia să biruie răcnetele băieţilor şi să audă de ce îl 
chemase Isosică pe acela. Câmpia era plină de toate vitele 
pe care le putea avea un sat de la cârduri de oi până la 
capre, se vedea câte o babă cu astfel de animal! Şi pe lângă 
băieţi erau şi oameni mari, cu câini, şi grupuri de fete. 

De jur-împrejurul izlazului şi al miriştii în care se 
prelungea, se vedeau porumburi înalte cu foile frânte, cu 
ştiuleţi umflaţi, cu mătasea roşie. Soarele stătea într-o parte 
pe cer şi un străin n-ar fi putut şti dacă lumina lui, care 
dădea fiecărui om sau animal o umbră, e spre apus sau spre 
răsărit, şi nici dacă iarba de un verde crud care învelea 
pământul e de primăvară sau de toamnă. Numai miriştile 
rase şi galbene din depărtare arătau că oricum grâul fusese 
secerat de mult iar mătasea roşie, uscată, a ştiuleţilor, că 
putea fi sfârşitul lui septembrie. 

— Du-te mai aşa, treci în partea asta, zise Isosică în 
şoaptă, întorcându-şi faţa în aşa fel încât se vedea că nu 
vroia să fie auzit de cele trei fete de alături. Dacă eu o să-ţi 
spun ţie să te duci undeva, tu o să ştii ce să spui, sauosă 
mă faci de râs şi mai bine nu te mai trimit? 

— Nea Gheorghe, zise băiatul cu aerul că ceea ce avea să 
spună el acuma era un obstacol care nu vedea cum putea fi 
trecut. Eu mă duc, dar cine o să aibă grijă de caii mei? 

— Lasă, mă, îl linişti Isosică. Eu o să am grijă. Care sunt 
caii tăi? 

— Uite ăia doi de colo, ăia negri cu chişiţa albă şi cu 
căpăstru în cap. 

— Ei, acolo ai să-i găseşti, zise Isosică. Uite ici, continuă el 
scoțând dintr-un buzunar al pantalonilor o grămadă de 
obiecte mici, o piatră de cremene, un amnar, nişte iască, 
nişte nasturi de flanelă, nişte acare şi printre ele câteva 
monezi mici şi galbene. 

Dar nu se mai auzi nimic din ce îi spuse el băiatului, care 
după câteva clipe o şi luă din loc. Isosică îşi întoarse faţa 


înainte uitându-se ca şi la început la jocul băieţilor şi într-o 
vreme i se auzi din nou glasul. Îi cerea unuia să aibă grijă şi 
de caii celui plecat, să nu le fure cineva căpestrele... De 
undeva din fund unde stăteau cei care prindeau bobicul se 
auzi tot atunci un fluierat lung şi o voce care strigă: 

— Bă, al lui Pretorian, se bate berbecul tău cu al lui 
Gavrilă, vino dracu şi-l goneşte că-l omoară ăla, îţi rămân 
oile nemârlite. 

Se vedea într-adevăr în stânga un cârd de oi fugind de 
parcă s-ar fi năpustit un lup asupra lor şi în spate, la o 
distanţă de aproape o sută de metri alergând unul spre 
altul, se făcură văzuţi doi berbeci cu coarnele mari cât ale 
unor cerbi şi răsucite în spirale largi şi cu gâturile groase 
ca de boi. 

— Fugi, mă, şi desparte-i, răcni acelaşi glas, dar nu mai 
era timp şi cei cu bobicul se opriră şi ei să se uite. 

La zece metri de ciocnire unul din berbeci şovăi. Într- 
adevăr, celălalt venea în salturi cu fruntea în sus şi 
neînfricat, dar şi cel de-al doilea îşi învinse şovăiala şi se 
izbiră în capete cu atâta violenţă încât lovitura îi ridică pe 
amândoi în aer aproape un metru. Băieţii săriră numaidecât 
şi îi despărţiră cu lovituri de ciomege, apoi se întoarseră la 
bobic. 

— E cel mai al dracului berbec, zise unul, dacă îl mai lăsam 
o dată, cădea al lui Pretorian de-a berbeleacul. 

— Ăsta era să omoare căţeaua lui al lui Dumitru lui Nae, 
mă, zise altul cu admiraţie. Cât intri în cârdul lor, îl vezi cum 
ridică coarnele în aer... Cică Lisandru l-a învăţat de mic, îi 
dădea porumb din mână. 

Departe de cei care jucau bobicul alţi băieţi stăteau câte 
trei sau patru, întinşi pe burtă, unii singuri, fără fete prin 
preajmă, având în schimb, foarte aproape de ei, vitele. Erau 
pe lângă porumburi şi pesemne că le păzeau să nu intre şi 
să-i prindă pândarul. Unii stăteau chiar într-un lan sub o 
tufă şi coceau dovleac. Prin preajmă se vedeau azvârliţi şi 
coceni fără boabe, semn că copseseră mai înainte şi porumb 


şi se saturaseră de el. Venind dinspre cei care jucau bobicul 
un băiat se apropie de cei de lângă tufă şi se aşeză şi el 
lângă foc. Se întinse apoi şi luă un cotolan de alături şi îl 
desfoi. Îi rupse cotorul încă crud şi vârful, care îi lăsă în 
palme lapte din boabele strivite, şi îl puse la foc. Între timp 
un cal se apropia atras de mirosul de porumb jupuit şi îşi 
mişca în sus şi în jos gâtul lui lung, cu urechile întinse 
înainte, semn de prietenie şi de întrebare dacă nu i se putea 
vâri şi lui în gură un cotolan. 

— Du-te, bă, de-aici, zise cel numit mai înainte Pretorian şi 
puse mâna pe un ştiulete şi dădu cu el în cal. 

Ştiuletele căzu alături, se lovi de burta animalului care se 
dădu înapoi şi începu apoi să-şi înfigă dinţii lui mari în el. 

— De ce dai, mă, în el, zise un altul, nu e altău? Şi vezi 
dracului dacă s-a copt dovleacul ăla, să plecăm, că dacă dă 
peste noi vreunul de-al lui Năstase ne rupe junghietura 
gâtului. 

— Da' de ce, râse al lui Pretorian, ăsta e pământul lor? 

— Dar al cui! 

— Calul ăsta al tău mai e armăsar, mă, al lui Pretorian? se 
miră un altul uitându-se curios cum calul dădea acum foarte 
zgomotos târcoale unei iepe, şi cum la un moment dat se şi 
aruncă pe ea fără veste. 

Băieţii lăsară jocul şi se răsuciră să vadă. Calul începu să 
scoată din gâtul lui cabrat, printre dinţii lui laţi cu care o 
apucase pe iapă de coamă, nişte nechezaturi aşa de 
ciudate, încât ai fi zis că e un om din gâtul căruia ies 
rugăminţi pline de umilinţă şi de recunoştinţă. Îşi luă şi mai 
mult vânt, dar apoi totul se termină cu o renunțare de 
neînțeles, se dădu jos după ea şi începu liniştit să pască. 

— Ce rău era ăsta până l-am jugănit, zise al lui Pretorian, 
odată era să mă mănânce. 

— Ce vorbeşti! Şi mânzul ăla îl are iapa de la el? 

— Aha! 

— Şi de ce dracu arată aşa de puchinos? 


— Să vă spui de ce, tata mi-a zis să-l las dracu pe câmp, 
dar el vine mereu acasă, ne pomenim cu ella poartă, nu 
putem să scăpăm de el. 

— Dar ce are? 

— L-a mursicat într-o zi un lup, zise al lui Pretorian, eram 
cu tata cu căruţa în Frunzări. A ieşit din Cotigeoaia, dracu 
să-l ia de unde! Dacă ne trezeam mai devreme îl omoram cu 
furcile. La iapă şi la cal nu s-a dat, i-a fost frică, o fi fost 
ogârjit de nemâncare, s-a dat şi el la mânz şi l-a mursicat 
uite aici. 

Şi al lui Pretorian le arătă cam pe unde, prin preajma 
inimii. 

— Şi? zise unul din băieţi. 

— Şi a făcut viermi. Noi am zis că o să-i treacă, dar n-avem 
ce-i mai face, şi tata l-a lăsat odată legat lângă pădure, să 
vie iar lupul ăla să-l mănânce. N-a mai venit nici un lup, l-a 
dezlegat şi îl mai ţinem de mila iepii. Dar îl mănâncă viermii 
de viu... 

— Păi hai să-l omoram, zise atunci un alt băiat, după ce 
stătuse cu gura căscată câteva clipe lungi. 

Al lui Pretorian nu zise nimic, dar se uită în jurul său 
căutând ceva. Apoi se proptiră amândoi în ciomege şi se 
ridicară lăsând dovleacul în spuza fierbinte; ieşiră pe 
mirişte. Cel care propusese să-l omoare prinse mânzul de 
mica lui coamă de pui de cal, şi cu ajutorul celorlalţi, îl puse 
jos pe partea unde nu era rănit şi se uitară toţi să vadă cât 
era de adâncă muşcătura. Era foarte adâncă, şi băieţii se 
înghemuiră pe rând, cu chipurile vii, aprinse de curiozitate. 
Unul din ei zise: 

— De ce nu i-aţi turnat creolină? 

— I-am turnat şi s-a închis şi credeam că i-a trecut, 
răspunse al lui Pretorian. Când colo, degeaba, i-au deschis- 
o iar viermii. 

Se lăsă o tăcere. Undeva în zarea îndepărtată fluieră 
prelung ceva, ca un avertisment de neînțeles şi se văzu apoi 
năvălind peste cerul senin aplecat mult în partea aceea, o 


coloană de fum gros şi urât ca de incendiu. Mai încolo alţi 
cai păşteau neturburaţi şi prin apropierea lor păştea un 
cârd de oi. 

— Ei, îl omoram?! zise băiatul care venise cel dintâi cu 
ideea asta. Părea foarte dornic să treacă la faptă. 

— Hai să-l omoram, se hotări atunci al lui Pretorian. Şi tata 
mi-a spus de câteva ori, dar mi-a fost milă: omoară-l, mă, 
zice. Îl omorâm, dar cum? 

Băiatul care dăduse ideea stătea pe vine şi se uita. Nici el 
nu ştia cum. Mânzul clipea rar din ochii lui mari şi negri şi 
respira cu burta, i se urca şi i se lăsa în jos tot trupul, 
abdomenul lui mititel, acoperit de păr mare şi pufos. Băiatul 
acela se uita ţintă la burta lui mişcătoare şi deodată 
înţelesese cum. Îl apucă pe mânz de nări şi i le strânse. 
Mânzul zvâcni şi începu să se zbată. Era aşa de voinic acest 
băiat pentru cei cincisprezece sau şaptesprezece ani ai lui 
încât el nici măcar nu spuse celorlalţi să-l ajute, să-i ţină 
mânzului picioarele. Cuprinsă de o bănuială nelămurită, 
iapa veni până în apropiere, dar o alungară cu fluierături. 
Ea întorcea însă capul cu urechile în faţă parcă i-ar fi 
întrebat: ce fac ei acolo cu mânzul ei? 

— Dă, mă, în ea, zise al lui Pretorian. 

Şi o goniră iar. De prin toate părţile începură să se apropie 
şi alţi băieţi, dar între timp totul se terminase, nu mai 
apucară să vadă nimic, băiatul acela şi cu al lui Pretorian 
omorâseră mânzul înăbuşindu-l, îl trăgeau acum de 
picioarele dinapoi şi îl duceau undeva în porumb, în timp ce 
alţii goneau mereu cât mai departe iapa, ca să nu-l vadă. 

Chapter 15 


Băiatul pe care îl trimisese Isosică undeva nu se întoarse 
prea curând şi când apăru în sfârşit în depărtare pe tipsia 
fără obstacol a câmpiei nu se grăbea să se apropie ca şi 
când ar fi vrut să spună prin mersul lui parcă stânjenit, că 
n-a făcut nimic şi nu prea se simte îndemnat să vie mai 
repede de vreme ce lucrul acela pentru care fusese trimis 


tot nu s-a putut face. Isosică însă nu-şi luă ochii de la el 
până ce nu-l văzu alături. 

— Ce e, bă, de ce întârziaşi atâta? îi zise. 

Vorbise ca şi mai înainte, cu spatele la fete şi cu voce 
coborâtă. 

Băiatul nu răspunse de ce întârziase, dar de astă dată 
privirea lui spunea că a făcut tot ce i s-a spus şi că a ieşit 
aşa cum trebuia să iasă. 

— Zi-i, bă, se supără Isosică abia ridicând glasul. 

— Am fost, nea Gheorghe, se apără băiatul, dar nu mai 
adăugă apoi nimic şi rămase în aşteptare, cu privirea însă 
mai grăitoare decât cuvintele. 

— Ei, ce ţi-a zis? 

— A zis, răspunse băiatul tărăgănat, că de ce nu vine 
persoana asta s-o cunosc şi eu. „Cine e, mă?” mi-a zis. 

— Şi i-ai spus? 

— Păi nu mi-ai spus să nu-i spun? zise băiatul. 

— Păi ţi-am spus eu, dar... Mai era cineva la el în birou? 

— Mai erea, dar i-am spus aşa cum m-ai învăţat: „Domn 
notar, vreau să-ţi spun ceva personal”. „Spune, mă”, zice. 
„Nu acum, zic, mai pe urmă.” „Când mai pe urmă?” Şiela 
înţeles şi am aşteptat până nu mai era nimeni. Că era multă 
lume la el acolo... 

— Şi altceva n-a mai zis? 

— Aşa a zis: spune-i persoanei care te-a trimis să treacă pe 
la mine, că am şi eu ceva să-i spun. 

— Ce? zise Isosică. 

Băiatul ridică din umeri: asta chiar că n-avea de unde să 
ştie. 

— Bine, reluă Isosică, dar când i-ai spus ce vor ăia să facă 
cu sediul nu te-a întrebat de unde ştiu eu? 

— Ba m-a întrebat, îşi aduse aminte, cam agasat, băiatul. 
„De unde ştie nean-tău Isosică, zice, chestia asta?” „Chiar 
de la ăia care vor să spargă sediul, de la alde Pătăleaţă... ,, 
i-am spus. 


— Bine, zise Isosică mulţumit. Şi la Ciulea ai fost? Băiatul 
dădu din cap de sus în jos: a fost! 

— Bine, mă, Tilimplă, mai zise Isosică şi se ridică în 
picioare şi îşi scutură tunica. Uite-ţi colo caii şi bagă de 
seamă să nu sufli cuiva... 

Dintre băieţii care jucau bobicul pe izlaz se desprinse la un 
moment dat de grup unul de la blană, şi o luă pe acea parte 
a câmpiei opusă satului, adică spre Cotigeoaia, alături de 
care se vedeau în zare alte vite păscând, mai ales numeroşi 
cai. Nu se ştia de ce băiatul acesta era însufleţit de ceva 
care parcă n-avea nici pentru el nume, fiindcă sărea din 
când în când în ciomag. Îl proptea la marginea unui 
obstacol care însă putea fi şi ocolit, un grup de scaieţi, o 
crăpătură de pământ, sau dacă drumul era prea mult timp 
neted chiar un obstacol imaginar. Mai putea fi mult până la 
apusul soarelui, fiindcă drumul lui pe cer spre marginea 
orizontului era mereu greu de ghicit şi nu dădea nici un 
semn izbitor că în curând avea să se facă roşu. Numai cine 
îl cunoştea bine putea să simtă în raza lui o foarte puţin 
tremurată îngălbenire, deşi miezul îi era mai departe alb. 

Când nu sărea, băiatul reteza cu ciomagul lui ager 
vârfurile înalte, cu măciuliile încă violete ale scaieţilor sau 
izbea în câte o piatră pe care o smulgea din locul ei cu atâta 
precizie şi putere că o făcea să zbârnâie ca un proiectil 
trimiţând-o cu o traiectorie înaltă în văzduh. Din aceeaşi 
pricină se luă după un cârd de oi ca un căţelandru cu limba 
scoasă şi le goni aiurea, stârnind undeva într-un grup 
îndepărtat de băieţi fluierături şi înjurături furioase la 
adresa mamei şi tatălui său. 

Când se întoarse acest băiat, Ciulea venise şi Isosică stătea 
cu capul în poala ei. Soarele nu mai avea raze împrejur, se 
făcuse ca un talger roşu şi atingea buza orizontului gata să 
înceapă să se ducă. Băiatul se apropie de una din fete şi 
începu să-i spună ceva la ureche. Ea îl ascultă câteva clipe 
cu acul uitat în ie, apoi îl ascultă împungând mai departe, 
rar, cu scurte opriri, cu fruntea plecată, încât nu i se vedea 


faţa şi nu se auzea dacă doar ascultă sau mai întreabă şi ea 
din când în când câte ceva. Apoi băiatul nu mai zise nimic, 
se sculă şi se îndepărtă. 

— Unde-ai fost, mă, ce-ai văzut? se lipi unul de el, dar 
băiatul îşi smuci braţul şi nu vru să spună nimic. 

— Pe cine ai văzut, mă, hai spune, se apropie un altul. 

În clipa aceea Ciulea îşi ridică fruntea din ie, pândi câteva 
clipe ce îşi spuneau băieţii şi apoi deodată rosti: 

— Ia ascultați, mă, vouă nu vă e ruşine, măgarilor, dacă mă 
scol acuma la voi şi vă dau câteva peste nas, vă învăţaţi voi 
cum să vorbiţi, când e de faţă fete. Ia fugiţi de-aici! 

Băieţii se supuseră imediat, cu toate că s-ar fi părut că nu 
aud ce li se spune, se sculară în ciomege şi se duseră mai 
încolo. Fata care aflase despre ce era vorba stătea tot cu 
fruntea plecată şi acum soarele apunând îi roşea faţa atât 
cât se vedea, sau poate că era roşie de ceea ce auzise. 
Mâna i se mişca în aer parcă ar fi făcut nişte semne când 
într-o parte, când puţin mai în alta, ca şi când ar fi respins 
mereu cu blândeţe ceva care i se oferea stăruitor şi ea nu 
vroia să primească. Celelalte tăceau şi ele îşi vedeau de 
cusături, numai Ciulea arăta parcă mai aţâţată de ceva, 
întindea ia pe genunchi, băga degetul în ea şi apăsa, 
descosea rupând firele cu dinţii şi scuipând alături. 
Amurgul începea să coboare venind de sus cu răcoare în 
timp ce pământul mai era încă luminat şi cald, se mai 
vedeau încă firele de iarbă şi scaieţii îndepărtați cu 
măciuliile lor colorate şi florile de câmp ale trifoiului de 
toamnă, ca nişte dude roşcate căzute pe jos. Caprele 
treceau spre sat cu iezii lor lânoşi cu mersul săltăreţ şi oile, 
în cârduri mari, începeau să tragă şi ele spre casă, mai 
păşteau încă, dar cu capetele spre salcâmii stufoşi ai satului 
din depărtare, pe care apusul soarelui îl îndepărta parcă şi 
mai mult. Deodată fata care primise o veste de la băiatul 
acela îşi ridică fruntea. Avea ochii aprinşi de lumina 
asfinţitului la care se uita nemişcată. Cum stătea aşa, 
începu fără veste să cânte. Îşi reluă cusătura şi cu fruntea 


aplecată cântecul ei se ridică în înserarea care se lăsa, 
nefiresc de subţire, înalt şi cu mare putere, parcă ar fi 
cântat ajutată de o foiţă de leandru sau de păr, cum făceau 
băieţii când se duceau sau se întorceau noaptea de pe la 
fetele lor. Dar era glasul ei, nu al foiţei, îi strângea sau îi 
umfla gâtul, ţipând cu întreruperi de-ai fi zis că vocea i se 
frângea sugrumată. Era în cântecul ei o credinţă potrivnică 
oricărei gândiri, pe care o au numai fetele şi o pierd 
muierile, că e aşa cum ştie ea, orice i-ai spune, chiar dacă ai 
lua-o de mână şi ai duce-o să vadă cu ochii ei pe băiatul la 
care ţine, peste fusta ridicată a alteia... 

Când soarele se dusese de tot fata se oprise de mult din 
cântat şi începuse Ciulea. De la locul lor de acolo unde 
stăteau ai fi zis că fetele n-au simţit că se apropie 
întunericul fiindcă ele continuau să împungă cu acul în iile 
lor şi te mirai cum de mai vedeau să coasă înainte. În 
curând însă se ridicară toţi şi băieţii încălicară pe cai şi o 
luară spre sat. Cârduri de oi şi de vite behăiau neîncetat, 
prinse de excitaţia asfinţitului, sfârşitul unei zile, mulsul şi 
domnia tăcută a nopţii. 

Chapter 16 


Isosică nu apucă să intre bine în curte cu caii că alde tat- 
său îi şi spuse că Aristide trimisese pe cineva după el să-l 
cheme. 

— Ce-are cu mine? zise Isosică fără să se mire. 

— El ştie, de unde să ştiu eu, răspunse şi tatăl tot aşa. 

Şi adăugă amănuntul că să se ducă nemâncat, de astă dată 
cu oarecare nedumerire, ca şi când s-ar fi găsit mulţi 
oameni în sat care să nu poată mânca de două ori la rând. 
Pesemene că de atâţia ani de când trăia bine Aristide 
ajunsese să creadă că şi alţii o duceau tot aşa şi că nu le 
priia două mese una după alta, cum nu i-ar fi priit lui. Încât 
Isosică făcu ceea ce ar fi făcut şi tat-său, se aşeză la masă şi 
abia pe urmă se spălă pe mâini, îşi puse o cămaşă curată şi 
plecă la Aristide. 


Se înserase bine peste tot, se vedeau luminile din vetre şi 
acea mişcare înceată a umbrelor din faţa uşilor deschise 
spre bătătură, din care se putea ghici că toată lumea 
începuse, sfârşise sau era încă la masă: întunericul se 
clătina străpuns de razele tremurătoare care veneau din 
tindă şi care lăsau să se vadă câinele aşteptând pe prispă 
aşezat în fund, sau umbra unei mâini mărită până la grajd, 
a cărei sursă putea să fie acolo în tindă între cele două odăi, 
a unui copil care ducea lingura la gură, sau a unei fete care 
spăla vasele şi le punea curate la locul lor pe poliţă. 
Salcâmii, nemişcaţi şi întunecoşi, păreau fără frunze, uriaşi 
tăcuţi şi negri care poate că dormeau şi ei sporind astfel 
liniştea care atrăgea animalele să se lipească cu burta de 
pământ şi pe oamenii care îşi mai purtau încă fiinţa cine ştie 
pe unde şi încotro, să se grăbească să facă acelaşi lucru: 
somnul era o taină de aici de jos, nicăieri sus cerul nu se 
oprea să doarmă, se schimba mereu până la ziuă şi poate 
doar soarele mai apropiat de oameni dormea şi el în timpul 
nopţii... Era însă greu de lămurit cum ajungea el totuşi 
dimineaţa pe dedesubt să răsară din nou tocmai în partea 
cealaltă... 

— Vorbeam cu nean-tău Năstase şi cu gineri-meu, zise 
Aristide când Isosică intră în odaie şi fostul primar de 
dinainte de război îi arătă cu mâna un scaun lângă el, să se 
aşeze. Că el zice că comuniştii n-or să ţină mult, că n-o să-i 
sprijine nimeni. Şi eu îi spuneam că se găseşte, găseşti să-l 
omori şi pe tac-tău. Dacă chem eu aici la mine pe Badea lui 
Ilie Cârcâdaţ şi-i spun, bă, îţi dau un pogon de pământ, dă-i 
una în cap lui alde tac-tău! Ai să vezi că-i dă! 

Năstase ascultă toată chestia asta tăcut şi scârbit. Era 
neras şi arăta mult mai bătrân decât era, în timp ce frati- 
său Aristide, care nu era decât cu doi-trei ani mai tânăr 
decât el, arăta cu mult mai puţin. Pe pat fiul cel mare al lui 
Năstase, Dan, tăcea şi el şi fuma cu ţigara în mână în timp 
ce Isosică o ţinea între buze şi umplea odaia de fum. 


— Cum dracu de nu se dădu, mă, câinele ăsta al lui nean- 
tău Aristide la tine? se miră Năstase uitându-se la Isosică. 
Pe Dan era să-l muşte de picior! 


Isosică avea într-adevăr acest dar ciudat că trecerea lui 
prin sat şi chiar prin curţile altora nu era nici anunţată şi 
nici însoţită de lătratul vreunui câine. De aceea şi drumurile 
lui erau greu de urmărit, trecea pe uliţi agale învăluit în 
fum şi nu o dată unii se certau că l-au văzut în acelaşi timp 
în locuri diferite, cu martori. Când pleca dintr-un loc parcă 
pierea, cu toate că se putea întâmpla să stea în locul acela 
ceasuri întregi. Dacă ar fi fost întrebat cel care îl văzuse 
stând, să zicem pe o podişcă împreună cu cineva, încotro a 
luat-o când a plecat, acela n-ar fi ştiut să spună precis, chiar 
dacă drumul n-ar fi avut decât un încoace şi un încolo, adică 
n-ar fi fost o răspântie de uliţi, ci un drum drept şi fără 
cotituri. Numai taică-său băgase odată de seamă că nu-l 
lătra un câine, care tot aşa, cum zisese şi Năstase, la el se 
repezise să-l sfâşie. „De ce, măi Gheorghe, nu se dau câinii 
la tine când intri într-o curte?” „Mă cunosc, dă-i dracu”, 
răspunsese Isosică nepăsător. Dar nu era adevărat, fiindcă 
chiar dacă nu-l cunoştea, cel mai învrăjbit câine se potolea 
deodată la vederea lui sau doar la auzul glasului lui, iar alţii 
începeau chiar să se gudure, cădeau pe spate cu labele în 
sus şi Isosică se apleca în treacăt, îi gâdila pe burtă şi îşi 
vedea de drum. 

— S-o fi culcat şi el, îi răspunse Isosică lui Năstase. Mai 
dorm şi câinii! 

În odaie era lumină albă, frumoasă, de petromax, însă la 
geamuri fuseseră închise pe dinafară obloanele. Toată casa 
mirosea a pâine proaspătă şi a friptură pe jărăgai. Velinţele 
roşii de pe pat şi şervetele mari de la ferestre cusute cu 
şabace de mătase împodobeau odaia ca la alţii la botez sau 
la Anul Nou. 

— Bea, mă, Isosică, zise Aristide turnând dintr-o sticlă într- 
o ceaşcă mică şi înflorată de porțelan. 

Parcă turna doctorie, aşa grijă avea să nu pice ceva pe jos. 
Băiatul gustă şi se îndreptă în scaun, cu ochii mari. Aristide 
nu bea ţuică obişnuită, ci dintre acelea în care nu se pune 
deloc apă când se distilează în cazan, iese de prună curată, 


de struguri sau de ce e, cu un grad mare: ce scot alţii dintr- 
un cazan, dintr-o astfel de fierbere iese de trei patru ori mai 
puţin. Trebuia să fii însă ca Aristide să te înduri să scoţi atât 
de puţin. 

— Aşa că asta e, continuă Aristide adresându-se lui frati- 
său. 

— Nu e aia, zise Năstase tărăgănat şi cu dispreţ. Ala care 
zici tu, Cârcâdaţ, e un beţiv! 

— Ăla e un beţiv, ăla e un curvar, ăla e un hot, zise Aristide. 
Eu nu guvernez numai pe unii, toţi sunt sub autoritatea 
mea. 

Năstase nu mai răspunse prin cuvinte, ci prin clătinături 
din cap: nu era aşa, nu se poate susţine pe baza asta că poţi 
să guvernezi. 

— Îi guvernezi pe toţi, sigur că da, zise gineri-său, 
inginerul agronom, dar trebuie să faci deosebirea, aşa am 
eu impresia... 

— Cum mă dădură ei pe mine jos, se minună atunci Nae 
Cismaru şi se mişcă pe pat ca sub stăpânirea unei mari 
emoţii. Vine la mine cum ar fi seara, alde băiatu ăsta, 
notarul, şi zice domnule Nae Cismaru, nu vreai dumneata 
să fii primar? Vreau, Nică, zic, cum dracu să nu vreau, şi 
zice, vino mâine la primărie să te instalezi, am ordinul 
respectiv, o să fii primarul comunei. M-am dus eu dimineaţa, 
- m-am dus de dimineaţă, că noaptea uite aşa m-am întors 
şi pe-o parte şi pe alta, mă, zic, ce-o fi, şi spre ziuă n-am mai 
putut să dorm neam - şi când am ajuns la primărie, aşa 
erea, a venit pe urmă notarul şi am citit şi eu, scria negru 
pe alb: „Nae Cismaru e numit primar”. Am stat eu pe acolo 
până la prânz până am luat în primire de la Cochinţu şi nu 
plecă bine Cochinţu că văz că intră unul aşa cu şapcă în cap 
şi zice: „Cine e primar aici?” „Eu sunt”, zic. „Îmi pare rău, 
zice, dar nu mai eşti. O să dai în primire lui Ciocotă.” „Cine 
dracu e ăsta?” zic. „Dracu, cine să fie, dacă dumneata că 
eşti de aici, şi nu-l cunoşti, de unde vreai să-l cunosc eu?” Pe 
urmă am aflat cine era Ciocotă, e de pe la vale, ţine pe-a lui 


Ion Ilie Albuleasa, care are un băiat la Bucureşti, la 
Pirotehnie, dracu să-lia. 

— Cât o să stea şi Ciocotă, zise Aristide. Dacă o să 
înţeleagă o să stea mult! 

— Ce să înţeleagă? întrebă Nae Cismaru, cu îndoiala celui 
care n-a înţeles şi căruia îi e frică să nu descopere că ar fi 
trebuit sau ar fi putut totuşi să înţeleagă. Ce să înţeleagă, 
Aristide, ce e de înţeles aici? 

— Asta nu ştiu, zise Aristide. Presupun că e ceva de înţeles 
şi că nimeni nu înţelege, altfel nu s-ar perinda ei primarii 
câte şase pe an. 

Nu vroia să-i spună sau poate nu ştia nici el, însă cuvântul 
perinda arăta că observase totuşi acest fenomen şi că se 
gândise la el, deci ceva tot ştia. 

— Tată, deschide uşa, se auzi din tindă glasul unei fete, şi 
sări Dan şi-i deschise. 

Maică-sa venea din urmă cu farfurii şi cu pui fripţi şi fata 
se întoarse şi aduse sticle de vin, pahare şi furculiţe. Pe 
urmă ieşiră amândouă. 

— Ia hai să luăm ceva, zise Aristide, şi traseră toţi scaune 
de pe lângă pereţii albi, încărcaţi de jur-împrejur până la 
brâu de velinţe bătute în cuie nevăzute şi se aşezară. De ce 
plecaşi, Lenuţo, zise Aristide tare, ia treci încoace şi bea şi 
tu un pahar de vin. 

— Păi noi am luat în tindă, zise atunci fata reapărând în 
odaie cu cozile ei negre şi groase pe spinare. 

Rămase în picioare lângă taică-său, puse mâna pe un pui, 
îl rupse în două, apoi îl rupse iar şi începu să mănânce 
împreună cu ceilalţi, deşi zisese că luase în tindă. De ce o 
chemase Aristide numai pe ea şi nu şi pe maică-sa? 
Năstase, frate-său, mânca cu poftă, dar parcă şi cu silă 
pentru pofta pe care o simţea, sau poate rămăsese cu 
disprețul dinainte în sine, când spusese frate-său că se 
găseşte ce vrei, chiar să-l omori pe tac-tău. 

— Toarnă, mă, tu un pahar de vin, spuse el lui fiu-său Dan, 
ca şi când numai în el ar mai fi avut încredere, după care îşi 


luă seama şi adăugă: toarnă la toată lumea. 

Isosică mânca la fel cum fuma, îndelung şi pe gânduri, 
mesteca atât de minuţios, că în cele din urmă te puteai 
întreba dacă mai avea ce înghiţi; înghiţea totuşi, cu 
pregătiri care făceau ca fălcile lui să se mişte foarte vizibil 
în sens diferit, una spre urechea dreaptă şi cealaltă spre 
urechea stângă; când se uneau egal, mestecatul se oprea şi 
gâtul lui Isosică se îndoia înainte ca la cocoşi. Se vedea că îi 
plăcea, arăta şi el mirat de cât de buni pot fi nişte pui de 
găină cruzi, cu mujdei şi pâine caldă din ţest, îi mâncai 
întregi, cu oasele lor cu tot. 

— Eu m-aşteptam ca Moromete, zise Aristide punând 
mâna pe pahar. Hai să bem! 

Nu-l ridică însă să-l ciocnească, fiindcă nici ceilalţi nu 
puseseră mâinile pe pahare, aveau gurile pline. Apoi 
ciocniră şi duseră paharele sub nas şi dădură fiecare, pe 
rând, şi cu o îndoire înceată, de parcă s-ar fi uitat buimăciţi 
în tavan, capetele pe spate. Unii chiar clănţăniră dinţii pe 
pahar şi nu-şi reveniră din uimire şi trecu multă vreme 
până îşi aduseră iar aminte de mâncare. 

— Mă, bun mai e vinu ăsta, unchiule, zise Dan copleşit. 
Ziceam anul trecut că s-au stârpit aracii ăia şi n-o să mai 
culegi matale nimic de sub ei. 

— Păi de ce am ginere agronom? zise Aristide cu o 
expresie rece de triumf. 

— Îţi vine să înghiţi şi paharul, zise Nae Cismaru, uitându- 
se la pahar cu frică parcă, drept care ezitând, mâna lui se 
întinse şi îl puse pe masă la distanţă, ca să nu mai aibă de-a 
face cu el. 

Numai lui Năstase nu-i era gândul la gustul vinului. 

— 'Te-aşteptai ca Moromete, ce? zise el. 

— Să facă ceva, răspunse Aristide. 

— Ce să facă? murmură Năstase cu o iritare ascunsă şi 
posomorâtă. 

Aristide însă nu era atent la starea fratelui său şi se vedea 
limpede că nu-i spusese nici lui la ce se aşteptase el de fapt 


din partea lui Moromete. Umplu din nou paharele şi rosti: 

— Hai noroc! Şi după ce băură iar, continuă: M-aşteptam 
ca Moromete să se dea de partea notarului cum a făcut 
lipoveanul de Fântână, când colo, i-a luat-o fi-său înainte! N- 
am nimic cu fi-său, e băiat cu carte şi dacă n-ar fi venit 
vremurile astea, îl luam cu mine... Aşa, s-a dus la comunişti. 
Treaba lui! Dar nici să ajungă comuna pe mâna lui Ouăbei! 
Fiindcă Niculae al lui Moromete am auzit că spunea notarul 
că o să plece la o şcoală unde o să-l trimeată partidul lor, 
poate să-l trimeată, sunt la putere, şi eu aş fi făcut la fel în 
locul lor, şi mi-aş fi făcut om pe care mă bazez, dar pe 
Ouăbei poate să-l trimeată oriunde vrei şi tot Ouăbei 
rămâne şi o să mi-l trimeată tot îndărăt în sat, să fie el 
primar! El şi cu nenorocitu ăla de Mantaroşie şi care s-or 
mai ivi... D-aia trebuie să vedem ce-i facem! Moromete 
primar, n-am nimic de zis, sau Nae Cismaru, dar uite că pe 
alde Nae s-au şi repezit să-l dea jos, nici n-a apucat bine să 
se iscălească dedesubt, şi i-au şi luat tocul din mână. 

— Aşa e, mă, exclamă Nae Cismaru uluit, taman vream şi 
eu să mă iscălesc sub un act şi ţineam tocu în mână şi îl văz 
pe ăla că întinde mâna şi mi-l ia, aşa uşurel, din mână, ca la 
copii: lasă ăsta, zice, să nu oboseşti, să te-apuce durerea de 
cap! 

— Chiar aşa ţi-a zis? întrebă Aristide şi în ochii lui mijiră 
lumini ironice. Îi era milă de tine? 

— Da, mă, îl apucase mila de mine, auzi! Moromete zice: 
mă Nae, unii tot se cheamă că au fost primari, există acolo 
la arhiva lui Oprescu iscăliturile lor negru pe alb, dar tu cu 
ce poţi să subţii că ai fost, din moment ce semnătură ta nu 
figurează la dosar? 

Aristide începu să râdă, gineri-său însă, deşi rămăsese tot 
timpul grav şi atent, auzind ceea ce povestise Nae Cismaru, 
deveni şi mai serios. 

— Mă mir, zise el, că notarul nu şi-a îndreptat privirile şi 
spre Moromete şi atrase doar pe fi-său. Şi cum ziseşi şi 


dumneata, tată socrule, fi-său e băiat cu carte, dar pe urmă 
domnul notar îl primi în birou pe alde Ouăbei. 

— Acum şi-au făcut şi un sediu, zise Aristide, au pus mâna 
pe prăvălia aia părăsită a lui Ionel, le-a dat-o Ciocotă, în 
calitatea lui de primar, şi au scris pe deasupra, PC.R. 
Siliştea-Gumeşti. Spunea ăsta al lui Jugravu că cică l-ar fi 
întrebat cineva pe Ciocotă „Păi bine, domn primar, dacă se 
întoarce Ionel şi vă dă afară?” „Ordin de rechiziţie precum 
că susnumitul nu mai locuieşte de mult în Siliştea-Gumeşti”, 
a răspuns Ciocotă. „Nu mai locuieşte, dar e a lui!” „A lui o fi, 
zice, dar am rechiziţionat-o noi!” Îl învaţă bine notarul, zise 
Aristide cu admiraţie. Până pleacă, fiindcă am auzit că 
pleacă şi el. Iar voi, cu partidul vostru social-democrat, se 
adresă el ginerelui, o să vă dedaţi şi voi cu comuniştii, 
fiindcă n-o să aveţi încotro, aşa spunea domnul Tache 
Mărăcineanu, fost prefect, m-am întâlnit ieri cu el pe la 
gară şi ne-am dus pe la Balaci, pe la Slăvescu. Tot aşa zicea 
şi el: am intrat în zona limitrofă, regele nu mai semnează 
decretele constituţionale, iar miniştrii liberali din guvern n- 
or să mai stea nici ei mult. 

— Dar de ce? zise ginerele lui Aristide potrivnic, dar şi 
neliniştit, atins de bănuiala că împotrivirea lui s-ar putea să 
nu-i mai ajute la nimic din moment ce întâmplarea sau 
fatalitatea a şi hotărât dinainte pentru el. Nu înţeleg, zise el 
mai departe, fără să tresară la ideea că regele va fi 
înlăturat, ce zonă limitrofă? 

Asta era, nu vedea care era legătura între zona aceea 
limitrofă, soarta regelui şi a întregului său sistem legat de 
monarhie, cu soarta partidului său social-democrat. Nu 
înţelegea să fie împins pe acelaşi drum cu cei legaţi de 
monarhie şi îi spuse lui Aristide că nici nu credea, din 
moment ce social-democraţia urmărea, aşa cum ştia toată 
lumea, acelaşi ţel ca şi comuniştii, cu deosebirea că ei, 
socialiştii, preconizau alte mijloace. 

— Socialismul e salvarea omenirii, zise el patetic, restul 
sunt chestiuni în litigiu, discutăm, guvernăm pe rând şi 


vedem care realizează mai bine acest ţel. 

— O să guvernaţi voi la rând altă dată, dar nu acuma, 
răspunse Aristide cu o ironie atroce. Şi adăugă: faceţi 
politica struţului (expresia asta o auzise probabil tot de la 
acel fost prefect, Tache Mărăcineanu, sau chiar de la fostul 
pretor al plăşii, Ilie Slăvescu, cu care era prieten), credeţi 
că dacă nu vă uitaţi voi la zona limitrofă, nici zona limitrofă 
nu se uită la voi. Asta vă priveşte, dar eu sunt obligat să nu 
las satul în părăsire, şi să aştept să-l salveze socialismul 
vostru. 

— Şi ce vrei să faci? zise ginerele nedumerit. 

— Aici e toată chestia. De-aia v-am şi chemat, răspunse 
Aristide. Asta cu sediul e un fleac, n-o să aibă ei sediu în 
Siliştea-Gumegşti, nu e aşa, Isosică? 

Isosică nu răspunse nimic, tocmai termina de ros un 
ciortan şi s-ar fi zis că acum o să răspundă, dar parcă nici 
nu auzi că despre el era vorba şi luă din farfurie alt ciortan. 

— Toată chestia e să te retragi la timp, asta în ce vă 
priveşte pe voi, reluă Aristide adresându-se mai departe 
ginerelui. Dar asta e, că n-ai cum să te retragi... Povestea 
domnul Mărăcineanu că prin 1944, când au început ruşii 
să-i împingă pe nemți îndărăt, mareşalul Antonescu era pe 
linia frontului şi primeşte o telegramă de la Hitler să vie 
urgent la Berlin să discute cu el situaţia militară. Antonescu 
se urcă în avion, dar la aerodrom îi spune serviciul 
meteorologic că în aer e furtună mare la o oră de mers cu 
avionul şi că e pericol să cadă. Cât ţine furtuna? întrebă 
Antonescu. Nu ştiu, zic ăia. Ei, dacă nu ştiţi, eu dau ordin de 
plecare, zise Antonescu şi pilotul n-a avut încotro şi a 
trebuit să execute. Şi nu era numai Antonescu singur, a 
trebuit să se urce în avion cu el şi statul major şi alţii care 
mai erau de la guvern. Chestia asta, zicea domnul Tache, i-a 
povestit-o cineva care era prieten cu medicul personal al lui 
Antonescu care era şi el în avion. N-au mers ei nici un ceas 
şi aşa era, cum a zis serviciul meteorologic, au intrat în 
furtună şi avionul a început să-i răstoarne pe toţi când în 


gât, când în cur. I-a învălmăşit pe toţi, abia au scăpat, se 
mirau şi piloţii pe urmă... Ei, când au ieşit din furtună, toţi 
prăpădiţi, galbeni la faţă, le-a venit inima la loc şi arătau şi 
ei mai veseli, au început să-şi dreagă hainele şi craveţile... 
Şi Antonescu odată se uită la ei şi le zice: „Ei, ce râdeţi, vă 
pare bine că aţi scâpat?... Ce vă pare aşa bine? Dacă 
muream nu era mai bine? Am fi fost plânşi de toată lumea, 
ziarele ar fi fost pline de doliu, ni s-ar fi făcut funeralii 
naţionale... Am fi fost nişte bărbaţi de stat care am 
guvernat ţara într-un moment al ei greu (când toţi au fugit 
şi s-au ferit) şi care am căzut la datorie ca nişte eroi. Dar 
aşa?! O să pierdem războiul şi cine ştie... O să mai avem noi 
parte de onorurile pe care le-am fi avut acuma? Aşa că 
degeaba râdeţi, mai bine aţi plânge!” 

— Om deştept, zise Năstase parcă mai înviorat în scârba 
aceea a lui care nu-l părăsea. Aşa s-a şi întâmplat, cum a zis 
el, i-a judecat pe toţi ca pe nişte trădători, avea dreptate! 

— Asta ziceam şi eu, reluă Aristide, dar omul nu vrea să 
creadă, zice că n-o fi chiar aşa cum îşi închipuie el. 

— Nu cred eu că Franţa şi Anglia... zise inginerul 
agronom. 

Dar nu-şi duse gândul până la cap, se opri şi-şi arătă în 
chip mai elocvent braţele desfăcute. 

— Ce? insistă atunci Aristide. 

— Că n-or să intervină ei în zona asta limitrofă, zise 
agronomul. 

— Ce vorbeşti tu, mă Petrică, zise atunci Năstase clătinând 
din cap, sceptic, aici are dreptate Aristide, nu există ajutor 
de nicăieri când vin vremuri din astea! A sărit cineva să-l 
ajute pe Franţuz când intră Neamţul peste el şi când ne luă 
şi nouă o parte din Ardeal de-o dete Ungurului? Ia adu-ţi 
aminte! 

Se lăsă o tăcere, fiindcă toţi care erau acolo îşi aduceau 
bine aminte. Era pe la sfârşitul verii lui '40 şi citiseră în 
ziare că Hitler a dictat ruperea unei părţi din trupul ţării şi 
cum ministrul nostru de Externe, văzând harta, a leşinat. În 


aceeaşi zi 'Toderici a pus să sune goarna şi în ziua 
următoare s-a adunat lumea la şcoală. Copiii recitau poezii 
şi când unul a început să spună cu glasul lui nevinovat, 
Clujule, Clujule, mulţi au început să plângă. Nimeni nu 
înţelegea de ce ţara nu intra atunci în război să-şi apere 
pământul. Era tocmai ceea ce vroia să spună acuma 
Năstase, că rămăsesem adică singuri din toate părţile, în 
faţa neamţului. 

— N-a sărit nimeni, continuă el, din contră şi dacă nu 
întorceam noi armele în 44 şi nu luptam, cine ştie ce-ar mai 
fi fost... Anglia şi Franţa abia dacă sunt în stare să-şi apere 
zonele lor limitrofe, dar să mai aibă grijă de-ale altora. 

— De ce, zise agronomul, uite, în Grecia s-a oprit zona 
limitrofă! Dacă nu era Anglia acolo, nu se oprea. 

— Asta aşa e, zise Aristide, dar dacă mai trăia paraliticul 
ăla de Roosevelt trecea şi peste Grecia. 

— De ce? zise inginerul agronom. Nu văd legătura. 

Aristide nu răspunse, se uită însă cu o privire trufaşă peste 
toţi cei adunaţi, ca să se vadă încă o dată că puterea lui 
asupra altora nu ţinea de avere, ci de ceea ce avea în cap; 
iată, gineri-său, om cu carte, declară singur că nu înţelegea, 
în timp ce el, Aristide, de unde de neunde, înţelegea 
perfect. Şi ca dovadă că era aşa, iată că n-avea să-i spună 
care era legătura între Roosevelt şi zona limitrofă; numai 
proştii se grăbesc să se arate că sunt deştepţi. 

— Nu mă doare pe mine capul de Grecia, zise el râzând ca 
de ceva demn de dispreţ. Pe mine mă doare ce facem aici cu 
Ouăbei! 

Şi zicând acestea bătu insistent cu dosul palmei într-un 
anumit punct al mesei, ca şi când Ouăbei s-ar fi aflat chiar 
acolo pitit dedesubt şi ei nu vroiau să creadă. În acea clipă 
se auzi o bătaie afară în oblonul ferestrei. Aristide nu se 
miră. Se întoarse spre fi-sa şi-i spuse să se ducă până afară 
şi să vadă cine era. 

Chapter 17 


— Fiindcă pe mine nu mă interesează să conduc numai eu 
comuna, continuă el după ce fata ieşi, am fost primar zece 
ani, a venit războiul, am scăpat pe mulţi de rechiziţie şi de 
front, n-am nici o pretenţie! Când se termină războiul şi 
veni ordinul cu animalele de captură, să le dăm ruşilor 
îndărăt, i-am băgat în mă-sa pe-ăia cu comisia lor de 
armistițiu, să se ducă la domnul general cutare sau la 
domnul moşier cutare (care i-a trimes fi-său maior sau 
colonel cai şi vaci de captură), nu să-i ia tot văduvei vaca din 
bătătură, că n-are bărbat s-o apere. Să spuie domnul 
Terente, băga-l-aş în mă-sa şi pe-ăsta, care veni primar 
după mine când se termină războiul, cum era gata să 
semneze ca un bou lista cu care venise nişte hoţi de pe la 
plasă. Ţugurlan, care a fost şi el primar o zi ca şi tine, Nae, 
i-a dat afară din primărie... Tlerente, care a fost numit în 
locul lui, nu! Zicea că e comunist domnul Terente, dar prima 
lui iscălitură de primar „comunist” era s-o pună pe vacile 
unor nenorociţi. Bagă de seamă, domnule Terente, îi zic, că 
o să răspunzi de ce iscăleşti... Ce e, mă, ce cauţi aici? se 
întrerupse Aristide văzând că pe uşă fata lăsase să intre 
cineva. 

Era un flăcău cu o căciulă mare cât o baniţă pe cap şi cu o 
dulamă cu guler de oaie tot aşa, deşi toamna abia începuse 
şi nopţile erau încă dulci. 

— Ce te-ai încotoşmănit aşa? 

— Nea Aristide, zise flăcăul cu îndoială, văzând atâta lume 
adunată acolo... 

— Zi-i, bă, dă-i drumul, ce s-a întâmplat? aprobă totuşi 
Aristide. 

— Au vrut unii să spargă sediul partidului comunist. 

— Ei, şi? 

— I-au găsit acolo pe-al lui Gogonaru, pe Mantaroşie şi pe 
Ouăbei, cu felinarul aprins. Şi ăsta, Ouăbei, le-a strigat, bă, 
zice, eu ştiu cine sunteţi, ne-a spus tot unul dintre voi, mă, a 
venit azi un băiat la primărie şi i-a spus pe toţi notarului. 
Daţi de dracu, dacă nu vă vedeţi de treabă. 


— Şi? întrebă Aristide. 

Flăcăul rânji ca un tâmpit şi apoi dădu din umeri, dar nu 
fiindcă îi ardea să dea din umeri, şi era el atât de nepăsător 
pe cât vroia să pară; era mai degrabă speriat de ceva. 

— Vreai să spui, se dumiri Aristide ajutându-l, că ăia care 
veniseră să spargă sediul au fugit... 

— S-au dus dracu'! exclamă şi flăcăul venindu-i deodată 
inima la loc. 

— Bine, mă, Pătăleaţă, bine că mi-ai spus şi mie, să ştiu şi 
eu! la bea şi tu ici un pahar de vin şi du-te şi-ţi vezi de 
treabă. 

Şi îi turnă unul plin, pe-al său, şi i-l întinse flăcăului. 

— Tu de unde vii? îl mai întrebă, ca să zică ceva. 

— Eu sunt de gardă în noaptea asta cu alde Marin al 
Măriei lui Usturoi. 

— Bine, zise Aristide, dă-l peste cap şi vezi-ţi de garda ta. 

După plecarea flăcăului, Aristide îi ceru fetei un pahar 
curat şi îi porunci să-i spună maică-sii să stea afară pe 
pridvor să aibă grijă să n-asculte cineva la geam. 

— Iar tu du-te în prăvălie, şi adu-mi mapa cu hârtii şi un 
creion chimic... Isosică, zise apoi Aristide în timp ce umplea 
iar paharele, cu începere de-aici înainte mă înjuri prin sat şi 
spui că sunt aşa şi pe dincolo. Fiindcă zise el, adresându-se 
la toţi, trebuie să ne gândim la nişte inşi pe care să-i văpsim 
comunişti, să-i alegem noi să intre în partid, fiindcă nu 
putem să lăsăm comuna să ajungă pe mâna ăstora. De-aia 
v-am chemat! Fiindcă până vine Anglia şi America să facă şi 
să dreagă, noi stăm aici în zona limitrofă şi o să pună mâna 
pe sat drojdia de dedesubt, nu e de glumit, înţelegeţi? Tu 
înţelegi, mă, Isosică? 

Adică de ceilalţi nu se îndoia, fiindcă erau toţi rudele lui, 
iar Nae Cismaru era un om cu mintea coaptă şi sigur că 
înţelegea, dar el, Isosică? 

— Înţeleg, zise Isosică după ce lăsă să se scurgă clipe 
lungi, învăluit în fum de tutun şi dus parcă pe gânduri de 
greutatea întrebării. 


Fata tocmai se întorcea de-afară. 

— Era cineva? zise Aristide. 

— N-am văzut pe nimeni. 

— Spune-i mă-tii să stea pitită în pridvor, repetă el. Eu n- 
am nimic contra comuniştilor, dacă vor să guverneze... Şi 
noi am guvernat, continuă Aristide. Dar ei în loc să stea de 
vorbă cu oamenii care sunt ceva în comuna asta, nu zic să 
stea de vorbă cu noi, că n-am pretenţia, dar sunt atâţia inşi 
care nu ţi-e ruşine să le zici dom” primar, şi să-ţi scoţi chiar 
căciula înaintea lor fiindcă unii sunt bătrâni şi chiar şi 
părintele are pentru ei cea mai mare consideraţie... Dar 
cum să-ţi scoţi căciula în faţa lui Ouăbei? N-am nimic cu el, 
să-şi vadă de cobiliţa lui, dar să nu intre el în primărie cu ea 
şi să aibă şi pretenţia că merită. Asta e chestiunea! 

Pe masă nu mai rămăsese nimic, nici fărâmituri de pâine şi 
nici măcar urmă de oase, totul fusese mâncat şi fata scutură 
şi luă farfuriile şi tacâmurile (de care de altfel nu se servise 
nimeni). Mai aduse însă sticle de vin, de aceeaşi culoare 
porfirie şi turnă ea în pahare, în timp ce tatăl se ştergea pe 
mâini cu un şervet. 

— la dă-mi acuma tu linia aia de liniat, zise el. 

Şi cu linia în mână făcu pe hârtie un tabel pe care scrise şi 
apoi citi la toţi cu glas tare, însă în mod consultativ. Tabel 
nominal de locuitorii din comuna Siliştea-Gumeşti care se 
vor înscrie în Partidul Comunist... 

— E bine aşa? 

— E bine, aprobă Năstase mai mult curios decât convins. 
Şi întrebă: Adică ce vreai tu să faci?! 

Sub întrebare se ghicea totuşi o îndoială, fiindcă rămăsese 
în aer o neîncredere pricinuită de apariţia ciudată a 
flăcăului îmbrăcat toamna cu dulamă şi căciulă de iarnă. 
Cum era cu ceea ce zisese el atât de hotărât mai înainte că 
n-or să-şi facă ei, comuniştii, sediu în Siliştea-Gumeşti? Uite 
că şi-l făceau. 

— E clar ce vreau să fac, răspunse Aristide neturburat, cu 
atât mai mult cu cât se dovedeşte că au şi început să aibă şi 


oamenii lor ascunşi, nu numai pe faţă, cum văzurăţi şi voi ce 
zicea băiatu-ăla al lui Pătăleaţă că s-a întâmplat chiar în 
seara asta cu sediul. Mai clar nici că se mai poate! Aflăm noi 
totul! Nu asta e important că au pus ei o tablă pe prăvălia 
lui Ionel. Ia scrie tu aici, Isosică. Numărul curent, numele şi 
pronumele, comuna şi judeţul, ocupaţia şi p... mă-sii! Ai 
scris? Unul câte unul or să se ducă fiecare nevorbiţi între ei 
şi neştiuţi, azi unul, poimâine altul şi să se înscrie în partidul 
comunist. Scrie, Isosică. 

Isosică puse mâna pe creion şi hârtie, dar ţinea ţigara în 
gură şi când se aplecă să scrie se înecă cu fumul şi începu 
să tuşească, se făcu roşu ca sângele. 

— Lapădă dracu ţigara-aia, zise Aristide cu disprețul curat 
al celui care nu fuma. Scrie: 1. Cârcâdaţ I. Badea. 

Se lăsă o tăcere. Isosică aşteptă cu creionul în aer. Ce se 
întâmpla acum? Ce era cu această listă care devenea un 
fapt, o probă? Tăcerea fu ruptă de Nastase. 

— Parcă ziseşi că să nu pună mâna pe sat drojdia de 
dedesubt. 

— Da, dar nici să intre cine vor ei, îi alegem, zise Aristide. 

Vroia adică să spună că aţâţi câţi erau drojdie din cei care 
urmau să fie aleşi, ascultau de ei, de Aristide şi cei care 
erau acolo. 

— N-oi fi vrând, zise Aristide iar, să băgăm oameni care să 
devină comunişti convinşi! 

— Dar nici aşa de-ăştia n-or să primească, zise agronomul. 

— Trebuie să căutăm numai de-ăia care îi ştim noi şi o 
parte din sat, dar nu tot satul, zise Aristide. De-aia e bun 
Badea al lui Ilie Cârcâdaţ. 

— Bine, zise Năstase. Ei, altul, mai zise el, cu un glas de 
parcă ar fi fost cu neputinţă să se mai găsească unul ca ăla 
care fusese pomenit. 

— Păi spune tu acuma unul, zise Aristide. Ai scris, mă? 

Isosică nu scrisese. Rămăsese cu creionul în aer, nemişcat. 
Avea să scrie, dar parcă vroia să se ţină minte că scrisul lui 
era pe hârtie, nu al lui Aristide sau al altuia. Se gândea: da, 


bine, avea să scrie. Dar... Şi se aplecă hotărât. Înainte de a 
începe avu un gest de şcolar sau de tâmplar, înmuie întâi 
vârful creionului în gură, apoi începu să facă prima literă. 
Fiindcă dedesubt nu era nimic, creionul găuri hârtia chiar 
în clipa când să rotunjească prima literă a numitului 
Cârcâdaţ. 

— Pune-i un caiet dedesubt, Lenuţo, zise Aristide. Ei, 
Năstase! Până zici tu, ia trece-l, mă, acolo pe Neagu Postu. 

— Da, zise Dan nu se ştie de ce, ăsta e bun. 

— Ăsta e un om blând, lucrează la mine, când vorbeşti cu 
el trebuie să spui de două ori o vorbă ca s-o înţeleagă, zise 
Aristide. 

— Păi o vrea? se îndoi Dan. 

— Dacă îi spun eu, vrea, zise Aristide. Nu e prost, face el 
pe prostu, chestia asta cu spusul de două ori se mai şi 
preface. Mă, Neagule, îl întreb eu într-o zi, e adevărat, mă, 
ce ţi s-a întâmplat astă-primăvară la deal? mi-a răspuns 
numaidecât, a râs: e adevărat, domnu Aristide, zice. Şi la te 
gândeai? zic. Mă gândeam şi eu la multe, zice. Aşa că vezi, e 
foarte bun... 

— Da' ce-a pâţit la deal? zise Nae Cismaru care tot timpul 
fusese ochii pe toţi, care cum deschidea gura se uita la el şi 
asculta. 

— N-a păţit nimic, zise Aristide şi privirea îi sticli de 
simpatie pentru omul lui. Sta şi el răzimat în bâtă, pe 
câmpul mare şi păzea caii... Şi cum sta el aşa nemişcat, cine 
ştie cât o fi stat, s-a pomenit cu o barză pe umeri. A scos un 
urlet şi a dat aşa din mâini, s-a speriat şi el, l-a luat barza 
drept pom... Scrie-l acolo, Isosică. Neagu Postu. 

— Ăsta e numele lui adevărat? zise Isosică. 

— Ăsta e! 

— Şi ce să facă ăsta la comunişti?! se miră Năstase. 

— Să nu facă ce i-o spune, zise Aristide. 

— Păi îl dă afară. 

— Până îl dă afară mai vedem noi, venim cu alţii. 

— Atunci, zise Năstase, trece-l şi pe Nicu-Canel. 


— Nicu-Canel, zise Aristide, da, dar ăsta e prea bun, nu e 
bun! 

— Beşleagă, zise Năstase. 

— Beşleagă, strigă Nae Cismaru surprins, vecinul meu. 

— Ăsta e bun, zise Aristide, dar n-o s-o ia razna pe urmă? 

— Nu, zise Năstase, numai când bea, dar bea rar, aşa că... 
îl cunosc eu, suntem prieteni de la şcoală... Stăm într-o 
bancă. Scoate căciula înaintea ta, are şapte copii, i-am dat 
pe iarnă vreo zece saci de porumb împrumut. 

— E rău când bea, zise Aristide, astă-iarnă când zici tu că 
i-ai dat sacii-ăia de porumb a vândut el ce-avea în pod şi trei 
zile şi trei nopţi a băut uite aici la mine, nu vrea să iasă 
afară la miezul nopţii... Mi-e frică să nu spună la o beţie că 
noi l-am îndemnat şi atunci nu e bine. 

— Aşa e, conveni Năstase şi se scârboşi iar şi nu mai zise 
NIMIC. 

— Mă, Aristide, ce-ar fi să vorbim cu Cornel? zise Nae 
Cismaru. 

— Cine, ungurul? 

— Da. 

— Foarte bun, zise Aristide. Omul nostru. Şi nu ştie 
nimeni. 

Pe-ăsta îl adusese în sat Anghelina Neacşii lui Tărăboanţă, 
îl găsise la un târg, era mecanic de batoze şi nu prea 
înţelegea bine româneşte, dar îşi făcuse mulţi prieteni în 
sat. Cu Anghelina se certa în fiecare zi, dar nu se 
despărţeau, bătrâna, Neacşa lui Tărăboanţă, căreia i se 
spunea, nimeni nu ştia de ce, Bibina, povestea că după 
ceartă îi apuca pe-amândoi, Cornel striga la ea, ieşi afară, 
Tărăboanţo, şi o dădea afară şi încuia uşa. Prietenul lui cel 
mai bun era unul Călin Dogaru, tot un fel de lăcătuş- 
mecanic, şi într-o zi ungurul a venit la el foarte nedumerit. 
„Ma, Caline, zice, Anghelinul ăsta al meu strigă la mine, ma, 
Stoica Mucedu... Cine pastele la mama al lui e Soica ăsta 
Mucedu?” „Un prost, mă, Cornele, cine să fie, i-a răspuns 
Călin râzând”, şi atunci ungurul a zis, „Păi cum, ma Caline, 


eu sunt prost, ma Caline”, şi s-a dus peste Anghelina şi a 
luat-o la bătaie. Când o bătea se auzeau ţipetele muierii 
până afară din sat. 

— Câţi sunt, mă, ia citeşte, zise Aristide. Şi după aceea 
adăugă: Scrie acum la numărul curent care urmează pe 
Fane-Marin Bâznae. 

Rămaseră tăcuţi. Nae Cismaru zise: 

— Cum, Aristide, nu ştii? Păi ăsta e! 

— Ce vorbeşti? De când? 

— De curând: ăsta şi cu ai lui Ghice, fraţii ăia doi. Ăştia au 
fost şi legionari, i-am văzut eu când au venit odată în sat, 
nişte legionari de la Pălămida, la un Crăciun. 

Şi Nae Cismaru le povesti la toţi dacă îşi mai aduc aminte 
cum au intrat atunci în lunile alea cât au stat ei la putere în 
sat, aşa cam vreo zece inşi în formaţie de câte doi, erau şi 
din Pălămida şi din Turnu, era printre ei unul cu piciorul 
drept răsucit şi mai scurt decât celălalt. Era noroi şi ningea, 
dar ei au început să meargă prin mijlocul drumului şi să 
cânte, ca un pluton de soldaţi, ţineau bine pasul şi aveau 
voci puternice, învăţaseră bine cum să cânte în marş. Au 
intrat pe şoseaua mare, au străbătut satul de la un cap la 
altul, pe urmă au pierit nu se ştie unde. 

— Şi? zise Aristide. 

— Şi la coada lor, în spatele ăluia şchiop, era fane Marin 
Bâznae şi Victor Bălosu, şi la coadă ăştia doi ai lui Ghice. 

— Nu ştiam, zise Aristide. Mama lui de Bâznae. Şi acum s- 
a repezit la comunişti! Nu mi-a spus nimic, mai zise 
Aristide, şi privirea lui avu o secundă o lucire îndârjită ca de 
oţel. Mi-e dator cincizeci de mii de lei, i-am dat să-şi 
cumpere nişte cai, zălog un pogon de pământ, s-a rugat de 
mine cu căciula în mână. Hm! vedem noi! Mama lui de 
Bâznae. Spuneţi şi voi altul. 

Fiindcă fusese vorba de Bâznae, lui Dan îi veni şi lui în 
minte unul şi îl numi, [ondrică Anton, şi spuse că ar putea 
să fie bun. Era un prieten de-al lui, un băiat blând -, fiindcă 
zisese Aristide că ăştia sunt buni să nu facă ce-o să li se 


spună. Ţondrică, zise Dan, taman se însurase acum o 
săptămână, cu nuntă, adică pe baza că mireasa e fată mare 
şi seara când lăutarii l-au dus cu ea în odaie, blândeţea lui l- 
a cam făcut de râs. 

— De ce? zise Aristide. 

— Nu se auzea strigătul miresii dinăuntru şi taică-său s-a 
înfuriat pe-afară, Antoane, zice, dacă mai stai mult intru eu 
şi pun mâna pe ea. Până la urmă a ieşit bine, a ţipat 
mireasa, şi Anton când a dat cu ochii de tat-său în tindă l- 
am auzit eu cum l-a înjurat; era galben de furie alde Anton, 
dar tat-său a râs şi nu s-a supărat de înjurătură în faţa 
oamenilor, mai bine aşa decât să creadă lumea că fi-său... 

— Numai să vrea ăsta, zise Năstase clătinând din cap, 
adică: e el blând, dar o să vrea să se bage? 

— Vorbeşti tu cu el, Dane, zise Aristide. Spune-i că e 
nevoie. Hai noroc, hai să mai bem. 

Isosică lăsă creionul jos şi puse şi el mâna pe pahar. 

— Mă, zise Aristide, cu un glas ca de fier, hai noroc! Aveţi 
grijă să nu vorbiţi cu oricine, orice. Nu e glumă! 

Paharele erau adunate în aer ca un buchet mare, aşa de 
rubiniu era vinul în ele, la lumina albă a petromaxului care 
sfârâia nesimţit în perete. Apoi buchetul se rupse şi duseră 
paharele sub nas. 

— Aşa, făcu Aristide aşezându-se la loc. Lenuţo, mai adu 
vreo două sticle din vinul ăsta, poate ni se mai face sete. Ce 
zici, Năstase? 

— Să mai aducă, se strâmbă Năstase, ca şi când pentru el 
totuna era dacă bea vin sau apă. 

Totuşi parcă se mai înseninase de când începuseră cu lista: 
vedea parcă o speranţă clară. 

— Mai departe, Isosică, spuse Aristide, ia trece-l tu acolo 
pe Ilie al Măriei lui Usturoi. Ce ziceţi de-ăsta? 

— E bun, se strâmbă Năstase pufnind, parcă ar fi vrut să 
spună: dacă prin bun trebuie să înţelegem rău. 

— De ce, surâse Aristide, Ilie al Măriei lui Usturoi lucrează 
la mine la pădure, băiat bun... 


— Bun la ce? zise Năstase. 

— Aşa, bun să fie văpsit comunist. 

— Băga-l-aş în mă-sa de nerod, de cine a găsit el să-şi bată 
joc..., zise Năstase. 

Toţi ştiau despre ce era vorba. Unul de prin Cotoceşti, de 
unde era şi Năstase, avea o fată fără degete, băgase, când 
era mică, mâna sub ţest să scoată pâinea (maică-sa ţinea 
vătraiul şi dădea nişte oale la o parte) şi atunci s-a rupt 
vârful ţestului, care nu se vedea că se crăpase şi a căzut cu 
buza pe degetele fetiţei, care a leşinat. A făcut arsuri şi a 
rămas numai cu podul palmelor, dar asta n-ar fi fost nimic, 
nu-i trecea sperietura nici când s-a făcut mare şi din pricina 
asta avea voinţa slabă, tremura dacă se răstea cineva la ea. 
Şi odată a trimis-o maică-sa după bureţi în pădure, că nu 
avea ea degetele topite de tot şi a dat peste ea ăsta al 
Măriei lui Usturoi. Nu era nimeni prin preajmă şi s-a răstit 
şi el la ea şi a pus-o pe urmă jos... S-au pomenitcueacăa 
rămas însărcinată. Fata era şi jumătate mută, şi îi era frică 
numai de cel care se răstea la ea în prezent, încât nu le-a 
fost greu la ai ei s-o facă să spună cine a fost. S-au dus cu 
şeful de post peste băiat. 

— Cum a scăpat el atunci de nu l-au băgat la puşcărie? 
întrebă Năstase. 

— A venit la mine şi mi-a spus: domnu Aristide, toată viaţa 
o să fac ce-o să-mi zici, spune-i lui dom” şef să nu mă ia la 
secţie să mă bată. „Bine, mă, am zis, da' te-ai făcut de râs, 
altă fată n-ai mai găsit şi tu să pui jos?” „Domnu Aristide, 
zice, n-am vrut, nu ştiu cum s-a întâmplat... „ „Bine, zic, du- 
te acasă şi-ţi vezi de treabă, dă o declaraţie că nu e 
adevărat şi pe bază de martori te lasă şeful în pace, îi spun 
eu, dar înţelege-te şi cu părinţii fetei.” S-a înţeles cu ăia să-i 
dea fetei, pe numele copilului, o juma” de pogon de pământ 
şi a scăpat. Altfel intra la beci. la mai pune, Dane, din vinu 
ăsta, că mi s-a făcut sete. 

Şi Dan umplu paharele şi ciocniră iar. 


— Tu de ce ţii, Vasile, paharul gol? zise Aristide adresându- 
se acelui nepot care nu scosese până acum nici un cuvânt. 

— Nu, eu nu mai beau, zise Vasile răguşit de tăcere. 

— Ce, zise Aristide, nu te mai ţin balamalele? 

— Nu, am ameţit, răspunse flăcăul. 

— Păi uite, Ştefan, de seama ta, parcă nici n-ar fi pus 
picătură pe limbă. 

Trufaş, fiul cel mic al lui Năstase râse încet, cu o semeţie 
care se vedea că o împrumuta nu de la scârbitul de taică- 
său, ci de la unchiu-său Aristide. Afară, cocoşii se porniră să 
cânte întâia oară. Era miezul nopţii. 

— Isosică, ia du-te tu acuma pe-afară, zise Aristide, o fi 
adormit ţaţă-ta Paraschiva în pridvor şi o fi ascultând cineva 
la geam. leşi tu întâi, Lenuţo, şi te uită şi pe urmă Isosică să 
dea târcoale casei. 

Fata deschise înainte uşile şi Isosică ieşi pe urma ei, întâi 
cea din tindă, apoi de la pridvor şi pe urmă de la grădiniţă. 
Mergea înaintea flăcăului cu cozile pe umăr şi la colţul 
dinspre drum al pridvorului se lipi de perete şi-şi răsuci, în 
tăcere, capul şi se uită spre bancă. Paraschiva, era adevărat 
ce spusese Aristide, se întinsese în pridvor şi se învelise cu 
cojocul, dormea de s-auzea din drum. Isosică se lipi şi el de 
perete lângă fată şi atunci ea se trase repede îndărăt şi se 
întoarse în casă. Însemna că văzuse pe cineva şi se 
speriase. Isosică se uită mai bine, se dădu jos în grădiniţă şi 
ieşi sub acoperişul cârciumii. În spate, spre drum, se 
vedeau obloanele ferestrei odăii de unde ieşise. Nici un fir 
de lumină nu se zărea pe sub ele. Dar nu era nimeni şi nici 
nu putuse fi, chiar dacă ar fi fost şi-ar fi fugit, s-ar fi văzut, 
n-avea pe unde s-o ia ca să se topească. Isosică rămase 
câtva timp în mijlocul grădiniţei, ca o umbră. Pe lângă eli se 
ridicau până la genunchi flori mari, cârciumărese cu tija 
grasă şi zorele care se urcau peste toţi stâlpii casei lui 
Aristide, până la acoperiş. Nu era absolut nimeni şi cerul de 
miezul nopţii era plin de lumină, cu toate că luna lipsea, iar 
satul, după ce foşnise la cântecul cocoşilor, căzuse acum în 


tăcere. O singură dată se auzi de pe undeva de departe un 
şuierat lung şi gâlgâit, care se stinse şi el şi liniştea recăzu. 

Pe la al doilea cântat al cocoşilor terminară lista, şi Aristide 
o luă şi făcu o copie după ea, pe care i-o dădu lui Isosică. 
Originalul cu scrisul lui Isosică rămase la el, la Aristide, şi îl 
vâri în portofel. Pe aceste liste Isosică fusese şi el trecut, 
deşi el spusese că nu e nevoie, se ţine el minte şi fără listă, 
nu e nevoie să se citească acolo ca să-şi aducă aminte cum îl 
cheamă. 

— He, he, he, râsese Aristide, he, he, he, auzi ce-a zis, 
băiat deştept. Nu degeaba spune lumea că e al meu, he, he, 
he... Mai deştept decât fi-meu Tache, care nu ştie decât să 
guiţe şi să dea cu pumnii în oameni la moară. 

Cu toate că trecuseră aproape zece ani şi în răstimp se 
rostogolise peste toţi un război, Aristide nu uita nici acum 
istoria din anul acela, cu bătaia lui Tache la moară. 
Ţugurlan se întorsese de la puşcărie după câteva luni: 
Aristide plătise un avocat să-i facă recurs după ce se 
împăcase cu el tot prin intermediul avocatului, iar unii tot îl 
mai înjurau pe Aristide că nu trebuia el, pentru fi-său Tache, 
să-l pună pe domnul Florică să-i facă lui Ţugurlan proces. 
Numai puţini ştiau - şi îi dădeau dreptate - că nu din 
pricina lui fi-său Tache nu-l iertase el de la bun început pe 
Ţugurlan, ci pentru că ăla sărise la el în faţa primăriei şi îl 
dăduse cu ceafa de perete şi îi crăpase pielea capului. „De 
ce, întreba Aristide când venea vorba despre asta şi cineva 
îi spunea că n-a făcut bine ce-a făcut, de ce să sară la mine? 
Că nu-i făcusem nimic, pusesem doar jandarmul să-l ia şi să- 
i dea câteva de ochii lumii, că nu mi-era mie că îl umpluse 
pe Tache al meu de borş, şi Tache mai da în unii şi eu i-am 
spus mereu să se astâmpere, că o s-o păţească într-o zi. Dar 
el a sărit atunci la mine, mi-a înfipt mâna în beregăţi şi a 
început să mă înjure. De ce? Îi făcusem ceva? Nici nu mă 
gândeam să-l bag la puşcărie, m-aţi văzut voi vreodată că 
am băgat pe cineva la puşcărie? Din contră i-am scăpat pe 
toţi care au venit la mine şi m-au rugat... , 


Aici aşa era, şi faptul că întorcându-se de la închisoare 
Ţugurlan nu-l ameninţase şi nu-i făcuse nimic lui Aristide 
arăta că într-adevăr cei doi, chiar dacă nu se împăcaseră în 
fundul sufletului, încercau să se uite unul pe altul ca şi când 
n-ar fi fost nimic între ei... 

Chapter 18 


Amintirea preotului plecat se şterse însă curând din 
sufletul Catrinei şi ura ei împotriva lui Moromete ieşi iar la 
suprafaţă. Drumul pe care apucase Niculae nu-i plăcea şi îl 
învinuia de acest lucru pe taică-său, dacă nu s-ar fi dus în 
anul acela la Bucureşti... Şi întâmplarea de atunci, după ce 
stătuse atâţia ani la întuneric, izbucni iar la lumină cu o 
forţă sporită. Vrând să se apere, Moromete se prefăcu că 
nu înţelege legătura şi spuse că de ce, drumul era foarte 
bun, se spunea înainte că dacă vin comuniştii la cârma ţării 
o să mănânce lumea. Uite că au venit şi... 

Într-o zi însă Niculae se întoarse în sat şi dezminţi această 
părere naivă a tatălui său. lată ce se întâmplă... 

Sunase Bărăgan cu goarna să se strângă lumea la 
primărie că are iar notarul nu ştiu ce să le spună. (Nu 
plecase încă din sat acest notar.) Moromete, ca de obicei, 
nu se duse, deşi Bărăgan, trecând prin dreptul porţii lui, îi 
spusese cu glasul lui spart, pe lângă care al lui Dumitru lui 
Nae părea cu totul obişnuit, ca al oricărui om, iar al oricărui 
om părea o şoaptă pipernicită: 

— Du-te, bă, Moromete, pe la primărie, că a venit alde fi- 
tău să ţină un discurs! 

— Şi ce, bă, Bărăgane, răspunse Moromete din curte, fără 
mine nu poate să-l ţină? 

— Ordin de la notar să se strângă toată lumea, zise 
Bărăgan fără să fi auzit, căci forţa glasului lui şi a goarnei în 
care sufla micşora pesemne atât de mult tăria vorbelor 
altora, încât urechea lui nu le mai prindea înţelesul. 

Drept care Moromete îl înjură din curte cu admiraţie şi pe 
el şi pe notar fără teamă că Bărăgan l-ar putea auzi. Într- 


adevăr, de când plecase, nimeni nu-l mai văzuse pe Niculae 
prin sat, dar nu numai pentru asta lumea se adună la 
primărie în număr mare. Erau, de la o vreme, din ce în ce 
mai atenţi cu aceşti trimişi fiindcă unora începuse să nu le 
placă deloc ce făceau alţii şi altora nu le plăcea câtuşi de 
puţin ce făceau unii. Partidul comunist avea el sediu aici şi 
mai erau şi alte partide cu fel de fel de denumiri în care se 
înscriau mulţi, dar adevăratele partide de dinainte de 
război nu mai erau şi nu prea înțelegeau unii cum se 
întâmplase acest lucru. Mai mult chiar, nu înțelegeau nici 
cum vechii ţărănişti şi liberali stăteau cu mâinile în sân şi se 
uitau la valul care îi îneca fără să facă nimic... Aristide, nu 
se ştie de ce, îşi vânduse moara şi îşi cumpărase un 
restaurant la Bucureşti, se lăsase de politică, nu mai ştia 
nimeni ce e cu el... Trebuiau deci ascultați cu grijă mare 
aceşti tineri ca alde Niculae ăsta, fiindcă trebuia descifrat 
totul mai dinainte, pentru a preîntâmpina pregătiţi răul, 
sau, dacă va fi cumva cazul, de luat parte cât mai mult la 
eventualul bine, cum făcuseră cu moşioara Episcopiei, care 
e drept că abia le ajunsese pe-o măsea, dar oricum fusese şi 
asta ceva... Numai un prost ar sta acasă liniştit, după un 
război în care Neamţul a încercat să dea şi până la urmă a 
mâncat bătaie de la Rus şi când un comunist vine aici 
înaintea ta şi zice: puteţi să luaţi pământul care mai e al 
vreunui moşier, şi pământul să fie luat şi să nu vie nimeni, 
nici armata şi nici jandarmii să te împiedice. Poţi afla multe 
de la un băiat cu caş la gură, dacă ai puţină minte, şi poţi 
ghici din vorbele lui, cu mult înainte, la ce te mai poţi 
aştepta în viitor. Aşa că veniseră în număr mare, în cămăşi 
şi izmene, unii desculți şi alţii încălţaţi şi cu chimire sau 
brâie roşii cu o simplă curea peste ele, cu pălării care 
fuseseră odată negre, unii cu bastoane cu gogă la cap, 
solemni, alţii mititei, slabi şi cu o licărire atât de mică de 
speranţă în luminile ochilor încât semăna mai degrabă a 
disperare, şi stăteau toţi împrăştiaţi în faţa acelui băiat, 
fiecare având aerul că s-a oprit aici ca din întâmplare şi că 


nu va asculta mult şi îşi va continua drumul spre treburile 
lui care poate că nu păreau unora aşa de importante cum 
erau cele de genul celor de faţă, dar erau în orice caz mai 
stabile şi mai durabile, pentru că fără ele nimeni, de 
nicăieri, nu putea trăi... Şi atunci sigur că n-aveau să piardă 
aci decât câteva minute, să mai vadă şi ei cine ar putea 
crede că îi poate învăţa pe ei ceva, afară doar cum să-i 
tragă pe sfoară, să le ia produsele şi vitele dacă s-ar putea, 
pe nimic: dar de stat să audă ce e, or să stea! Iar locul era 
acelaşi de aproape o sută de ani, cam de când se ridicaseră, 
aşa cum arătau acum, biserica, şcoala şi primăria, aceste 
trei puncte de sprijin ale satului, toate trei având pământul 
foarte bătătorit la intrare, biserica şi şcoala mai mult, 
fiindcă aveau curte, primăria însă n-avea decât una mică în 
care era ţinută şareta primarului şi un obor necesar 
închiderii vitelor contraveniente sau sechestrate pentru 
impozite, încât adunările de la primărie aveau loc chiar în 
mijlocul drumului, cele mai scurte bineînţeles, cum era cea 
de faţă, cu un caracter oficial sau semioficial, cele electorale 
sau culturale fiind înghesuite tot la şcoală. 

Niculae începu să vorbească şi unii plecară aproape 
imediat, lămuriţi: băiatul vorbea ca şi notarul, doar poate cu 
mai multă patimă, că au făcut reforma agrară (ce reformă? 
care reformă?), că au răsturnat dictatura fascistă şi altele 
de acelaşi gen. Cei mai mulţi însă rămaseră fiindcă nu era 
deloc limpede unde vroia el să ajungă, şi nu trecu mult şi 
aflară ce era: cu toate ocolişurile pe care le făcu vorbitorul, 
el nu putu să-i facă să nu priceapă că nu era la mijloc nici o 
neînțelegere care în cazul de faţă ar fi putut îndulci 
lucrurile. Dincolo de frazele lui acaparatoare reieşea că 
partidul comunist consideră că nu era deloc bine ce se 
petrecea aici prin satele astea cu moldovenii goniţi de 
secetă, rătăcind şi dându-şi haina din spinare pentru o 
bucată de pâine. Şi nu numai că consideră, spuse băiatul, 
dar chiar se opune şi face apel la toţi să se prezinte şi să 
vândă la preţul oficial cerealele destinate acestor oameni 


bătuţi de soartă, la centrele ce se vor forma în acest scop şi 
că să se gândească fiecare ce-ar fi dacă lucrurile ar sta 
invers şi ar fi ei în locul moldovenilor şi moldovenii în locul 
lor? Vorbea bine şi dacă n-ar fi vorbit exact despre ceea ce 
vorbea, mulţi s-ar fi minunat, după cum chiar se întâmplă, 
dar aceştia fiindcă nu înțelegeau sau nu se considerau 
practic în cauză, fiindcă nu le prisosea nimic, abia le 
ajungea lor din cât făcuseră. Dar nu erau numai dintre ăştia 
adunaţi acolo. 

În acest timp apăruse pe dealul care urca cu zece 
cincisprezece metri satul mai sus, şi la poalele căruia se afla 
primăria, un car cu boi. În el stătea un flăcău şi el intră 
liniştit în mulţime, silind toată lumea să se desfacă şi să-i 
lase drumul liber. Un om mai în vârstă, adică cu o 
experienţă oarecare în ceea ce priveşte autorităţile, ar fi 
înţeles ce era acolo şi ar fi ocolit din vreme pe o uliţă 
dosnică. 

— Treci, mă, şi tu cu boii mai repede, zise şeful postului de 
jandarmi, unul nou, cel vechi, căruia îi luase Tugurlan 
puşca, ieşise la pensie şi plecase din sat. 

Părea în trecere pe-acolo, dar nu era, avea şi el ordinele 
lui, însă nu prea hotărâte, cum învățase el înainte. Ce era 
asta? O întrunire legală sau una particulară? Şi contra cui 
se apăra aici ordinea, în caz de dezordine, contra ţăranilor, 
sau a băiatului ăla care nici nu se legitimase? Încât el se 
adresase celui cu boii cu îndoiala şi pe chip şi în glas, care 
de altfel tot nu înţelesese, zdroncănitul căruţei, boii uriaşi 
din faţa sa şi vederea simplă a mulţimii fiind de ajuns 
pentru înţelegerea lui, că adică toate acestea existau şi mai 
mult decât atât ce mai putea fi? Oameni adunaţi acolo de 
pomană, care făceau totuna cu galbenul de miere al luminii 
soarelui, care bătea din plin la ora aceea peste întreg 
pământul. 

O babă profită şi ea de această spărtură făcută în mulţime 
de carul cu boi şi trecu cu nişte pui de gâscă, cu o expresie 
la fel de călătorită ca şi a feciorului, deşi ea mergea 


desculţă pe jos... Iar şeful postului de jandarmi se îndepărtă 
şi el, având aerul că aceste întruniri civile erau totuşi 
perfect legale şi nu-i inspirau nici un fel de nelinişti, fiindcă 
era de faţă notarul şi asta însemna că şi el şi primarul ştiau 
ei ceva, altfel n-ar fi sunat cu goarna. 

— Om vedea noi atunci ce-am face, ne-om descurca noi şi 
fără tine, zise deodată, cu o voce spartă, unul dintre cei cu 
chimir. Şi se adresă apoi celorlalţi: ia daţi-l jos de-acolo pe 
băiatu-ăsta a lui Moromete. Alde tat-său s-a procopsit chiar 
de dimineaţă cu o pereche de cizme noi pe un dublu de 
porumb şi fi-său ne face propagandă să dăm partidului 
comunist să împartă el egal la toată lumea. Du-te, măi 
băiatule, şi vezi-ţi de treabă, nu veni tu aici să ne înveţi pe 
noi cum să trăim, oameni bătrâni. 

— Foarte rău că şi tata s-a luat după alţii, fără să-şi dea 
seama că cu o cizmă nu te procopseşti, dar pe ăla îl faci şi 
mai nenorocit... 

— Dacă are cizme noi, nu e el aşa de nenorocit, zise unul 
desculţ, având aerul că nu s-ar da nici el în lături până nu L- 
ar vedea pe acela cu totul nenorocit, desculţ şi fără cămaşă 
pe el, adică fără nimic de tot, să-i mai rămână doar sufletul, 
atunci poate că nu i-ar mai lua nimic... 

Câteva râsete arătară că deşi oamenii nu au fost câştigaţi 
de partea vorbitorului, totuşi n-au fost îndepărtați, li se mai 
putea vorbi încă, ceea ce tânărul activist şi făcu. 

— Domnilor! răcni atunci unul din ei, ca şi când spusele 
oratorului ar fi ajuns la acea margine unde lucrurile, 
nemaiputând fi întinse mai departe, trebuiau oprite cu orice 
preţ, permiteţi-mi, domnilor! 

Şi cum nimeni nu se grăbi să-i facă locul pe care şi-l 
pretindea înaintând, începu să şi-l croiască cu bastonul în 
mână, dând pe unul şi pe altul la o parte şi oprindu-se în 
mijlocul adunării. Era un ins cu faţa trasă, ras complet şi 
îmbrăcat într-un costum negru, cu pălărie bună, pe care 
când scoase răcnetul o dădu pe ceafă cu mâna în care ţinea 
bastonul. Părea să fie prăvăliaş, funcţionar sătesc, sau chiar 


învăţător şi chemarea să i se permită să vorbească o făcu cu 
o voce cu prelungiri oratorice gâtuite, parcă de nebun, pe 
care de altfel le şi reluă şi le păstră tot timpul cât vorbi, 
producând asupra celor adunaţi, aşa cum se dovedi, o 
adâncă turburare. 

— Domnilor, zise el ridicând bastonul în aer şi subliniind 
cuvintele zgomotos şi agitat din tot trupul şi mai ales cu 
pieptul şi braţele cu care descria prin aer gesturi ca de 
prooroc care anunţa venirea apocalipsului, astăzi, domnilor, 
nu trebuie să fii comunist. Trebuie să fii... trebuie să fii... 
anti-comunist! 

Asta era tot ce avusese de spus şi îi lucea în priviri o 
convingere holbată că a spus ceva atât de important şi 
hotărâtor încât după aceea nu mai era voie să nu se mai 
întâmple o dărâmare. Şi într-adevăr horcăitul lui demenţial 
stârni îndată tumult şi începură să se audă glasuri care cu 
greu ar fi putut fi închipuite cu câteva clipe mai înainte. 
Parcă erau zbierete de măgari furioşi, loviți de strechie, sau 
lătraturi de câini flocoşi, întărâtaţi cu ciomagul de-a lungul 
gardurilor. N-or să dea nimic, se auzeau glasurile lor urlate 
atât de tare că se pierdeau în propria lor răguşeală 
furioasă, nimic nu vor da, nici un bob, ştiu ei ce fac, treaba 
lor, sunt stăpâni pe târla şi pe pământurile lor, să se ducă în 
p... mă-sii toţi ăia care fac pe deştepţii cu centrele lor de 
colectare cu tot. Să nu îndrăznească să vie cineva să le 
spună lor ce au de făcut, să facă la ei acolo la oraş, dacă vor 
să fie mai cu moţ şi să le dea ei moldovenilor să mănânce, şi 
să-i ţină la ei, dacă sunt aşa deştepţi. Ce e asta, să facă ei 
astfel de centre, cine le-a spus să le facă, i-a rugat cineva? 
Păi dacă nu i-a rugat nimeni, de ce se amestecă, de ce nu-şi 
văd de treburile lor, cu politica lor? Au politica lor, au ajuns 
la putere, ce mai vor? Să-şi vadă de partidul şi de ce mai au 
ei acolo la oraş, sindicatele-alea, şi ce mai au... aci că se 
găsiră miloşii să vină aici şi să facă ei pomană altora, dar nu 
din buzunarul lor. Uitaseră parcă de Niculae, băiatul lui 
Moromete, şi mai târziu, dezmeticindu-se, cei cu scaun la 


cap spuseră că dacă au fost ei vinovaţi că şi-au pus mintea 
cu el, şi el dacă ar fi înţeles în minutele alea că tot ceea ce 
auzise nu i se spunea lui personal, ci celor care îl 
trimiseseră şi că ei făceau asta acum fiindcă îşi dădeau 
foarte bine seama că nu mai au pe nimeni stăpân, şi că şi lui 
Aristide i se mai tăiase nasul şi nu vroiau să vie alţii noi 
peste ei nu s-ar fi întâmplat nimic, s-ar fi putut cel mult 
retrage din faţa lor şi să se facă astfel nevăzut, lămurind, 
fără o înfruntare nelalocul ei, această ieşire a lor care 
„depăşise marginile”, era adevărat, dar începuse şi lor să le 
fie frică de ce se spunea, că o să li se ia pământul şi 
trebuiau să se opună acuma, cât mai aveau timp. Niculae 
însă se încorda ca un arc în faţa lor, şi deodată răcni el 
însuşi cu o voce parcă plină de triumf: 

— Ba o să daţi! 

— N-o să dăm! urlară atunci şi ei, cu ochii roşii şi 
îngrămădindu-se ameninţători şi aţâţaţi cum nu se mai 
poate. 

— Ba o să daţi, strigă şi Niculae cu vocea ca o lamă 
sclipitoare. 

— N-o să dăm! 

— Ba o să daţi! 

Atunci ei se îmbulziră pe scări şi puseră mâna pe el. Îl 
traseră în jos de pe trepte, îl înghesuiră cu burţile lor 
revărsate peste chimir şi începură să-l lovească. Individul în 
negru îl izbi cu bastonul în gât şi numai o mână ridicată în 
aer, care ea însăşi vroia să dea, feri capul băiatului de o 
nouă lovitură de baston care poate că l-ar fi dat gata. Stătea 
mai departe între ei, înfipt ca o vergea, cu chipul ca piatra 
albă, cu privirea lucind şi repetând din pricina surâsului 
care îi înţepenise pe figură, prevestitor şi sarcastic: 

— Ba o să daţi! O să daţi! 

— Uite că dăm! strigau ei înăbuşindu-l cu suflarea gurilor 
lor deschise, înghiontindu-l, împingându-l, plesnindu-l peste 
obraji, uite că dăm, să te saturăm, să te înveţi minte altă 


dată să mai vii în mijlocul nostru să ne spui tu ce trebuie să 
facem. 

Sări notarul şi îl trase din mijlocul lor, îl vâri în biroul lui şi 
încuie uşa cu cheia. Nu era însă nevoie, nimeni nu urcă 
treptele primăriei să-l urmărească, se potoliră repede şi o 
jumătate de oră mai târziu putu să iasă şi să treacă chiar 
printre ei, fără să-i mai facă nimic, păreau că nici măcar nu 
se uită la el, parcă ar fi trecut nimeni printre grupurile lor 
dese şi nemişcate. 

— Sări, mă, Moromete, şi du-te şi apără-ţi băiatul, strigase 
din drum Stan Moameş, cu un glas de parcă ar fi fost vorba 
nu de băiatul altuia, ci chiar de-al lui. 

— Da' ce, mă Stane, l-am trimis eu acolo? răspunse 
Moromete înfuriat. Bine i-au făcut, să se înveţe şi el altă 
dată să-şi mai pună mintea cu toţi proştii. Vor ei să schimbe 
lumea, că n-o schimbară alţii mai deştepţi, o s-o schimbe 
Marin al lui Radu Lungu cu Ouăbei! Uită-te şi tu la el faptă, 
vine în sat şi nu dă şi el întâi pe-acasă, că are şi el o casă 
aici unde a copilărit şi a învăţat carte, i-o fi şi lui dor de ei, 
de mă-sa şi tat-său... 

Când dăduse acest răspuns Moromete crezuse că Stan 
Moameş vrusese adică să spună nu că Niculae ar fi păţit 
ceva la propriu, ci l-o fi încolţit cineva cu vorba, din ăştia 
colţoşii fără nimic în cap care n-au altă treabă decât să ia 
seama la ce spune un copil. Când însă auzi ce s-a întâmplat 
alergă acolo oprindu-se în drum pe la Parizianu, luându-l cu 
el, dar Niculae nu mai era de mult la primărie, iar cei 
adunaţi acolo aveau chipurile tăcute şi trase în jos şi arătau 
acum ei înşişi trişti şi întunecaţi de pornirea care îi 
împinsese până acolo încât puţin le lipsise să nu devină 
nişte ucigaşi... 

— Frumos vă stă, mă, vă muma în... de nenorociţi, spuse 
Moromete rostogolindu-şi ochii în fundul capului. Şi proşti 
sunt şi ăştia, “le muma în... şi lor, că vă cheamă pe voi să vă 
spună cu frumosul, în loc să pună parul pe voi să vă sature! 


— Asta ai făcut din copilul tău, strigă Catrina fără cruţare. 
Să ajungă să fie omorât de oameni, că n-ai vrut tu, de 
dragul ălora, să-l mai laşi să-şi urmeze darul cu care l-a 
înzestrat Dumnezeu... Dar nu e nimic, mă duc eu şi-i spun, 
că el nici nu ştie, şi să nu te mai vadă pe urmă la faţă câte 
zile ai avea... Te-aranjez eu pe tine, n-ai nici o grijă... 

Într-adevăr, nimeni nu putea s-o împiedice să facă ceea ce 
spunea... Moromete arăta îngrijorat... Asta ar fi fost cu 
adevărat o lovitură... Tăcea, şi chipul lui, care se trăgea 
parcă în jos, arăta că rezistenţa lui slăbea şi că îndura din 
ce în ce mai greu această luptă în care mama dovedea 
dimpotrivă din ce în ce mai multă putere. Nu se mai temea 
nici de plecările lui de-acasă, căci întoarcerile îi erau din ce 
în ce mai puţin târzii şi îl aduceau îndărăt din ce în ce mai 
mult la fel cum plecase. Într-o zi îşi rupse cămaşa de pe el şi 
începu să se vaite cu un glas plin de jale zicând că mai bine 
ar veni o moarte să-l ia şi să scape... Şi se puse la pat, nu se 
mai sculă şi nu mai vru să mănânce. 

Chapter 19 

— Am simţit eu, zise atunci Catrina cu un glas înalt în care 
răzbunarea se hrănea acum cu nesaţ parcă chiar din 
spinarea lui Moromete întors cu spatele spre uşă. Ai intrat 
în anul morţii! Mă duc la ailaltă în vale şi o s-o iau cu mine şi 
pe Ilinca, iar Tita s-o prind că îi calcă talpa pe-aici. Că o să 
mori şi nu te-ai îndurat să ne treci casa pe numele nostru, o 
să aibă acum grijă de tine Guica, o să vie din smârcurile 
iadului să-ţi ţie lumânarea. 

Şi începu să dea jos păturile şi velinţele de pe lada cea 
înflorată în care, după părerea lui Paraschiv, Nilă şi Achim, 
zăceau pe fund mamudele şi icuşari de aur din munca lor, 
scoase din ea hainele ei bune, se îmbrăcă cu ele, făcu un 
pachet din altele şi plecă lăsând totul vraişte, să se uite mai 
bine cel ce zăcea la acest dezastru şi să vadă şi el cu ochii 
soarta pe care singur şi-a pregătit-o. Veniră fetele şi 
aranjară totul la loc, se apropiară de tatăl lor, îi puseră 


mâna pe umăr, îl hâţânară: Tată, ziseră, să chemăm un 
doctor, ce te doare? 

— Nu mă doare nimic, răspunse el cu un glas stins şi 
senin, de om care n-o mai duce mult şi nici nu mai ştie ce 
spune. 

Şi în prima noapte când Catrina lipsi de-acasă el o întrebă 
pe Ilinca în acelaşi fel pierdut în neştiinţa mintii în care cad, 
după cât se pare, toţi cei cărora li se apropie ceasul: 

— Unde e mă-ta? 

— La Alboaica, răspunse fata înfuriată. 

— Şi ţie nu ţi-a spus să te duci cu ea? se milogi subţire 
glasul stins al lui Moromete. 

Fata nu înţelese: 

— Ce zici, tată? 

— Tu nu te duci şi tu după ea? Nu ţi-a spus să te duci? 

— Ba mi-a spus, da' ce eu mă iau după capul ei?! 

— Aoleo cum mă dor oasele, gângavi Moromete şi 
cuvintele i se pierdură într-o tuse de moşneag prăpădit care 
ştii când începe, dar nu ştii când se termină, ahiî, ahiî, poate 
s-o ţină şi până dimineaţa. 

Îngrijorate, fetele se sfătuiră între ele ce să facă, fiindcă le 
era frică de maică-sa... Cea mare, Tita, primise ea două 
pogoane când se măritase, dar Catrina, prevăzătoare, nui 
le trecuse pe nume nici până acum şi nu vroia să se certe cu 
ea fiindcă Niculae, plecând de-acasă, declarase că el n-are 
nici-o pretenţie la pământ şi deci puteau spera ca mama să 
le mai dea câte-un pogon în folosinţă, adică fiecăreia câte 
trei, dacă nu-i ieşeau din vorbă. Dar cum să nu-i iasă din 
vorbă fără să se facă de râs în sat că au avut dreptate cei 
trei când au fugit de-acasă şi Guica, toată viaţa, că sunt 
nişte căţele care le-au mâncat munca şi averea ălora şi 
acuma uite că se adevereşte, l-au lăsat acolo să moară 
singur? În acest timp Moromete zăcea nemişcat în pat, îi 
crescuse barba mare şi abia mai putea ieşi până în grădină 
sprijinindu-se în ciomag şi ţinându-se de uluci. Tita şi Ilinca 
se hotărâră să facă aşa: să se ducă peste mama lor la 


Alboaica şi să-i arate că lumea abia aştepta să le vorbească 
de rău; că dacă pentru Tita nu mai e vorba de maăritiş, Ilinca 
e nemăritată şi ajunge câţi băieţi i-a gonit până acuma de la 
poartă, nu mai are chef să i-l gonească şi pe-ăsta de-acum, 
mai bine se lipseşte şi de pământ şi de tot, îi spune băiatului 
ce fel de mamă are şi dacă el nu zice nimic şi o ia şi fără, se 
duce după el acolo la Ploieşti şi îndărăt s-o mai vază nu se 
mai întoarce niciodată. 

Ilinca avea acum aproape douăzeci şi opt de ani şi într- 
adevăr viaţa ei de fată nu fusese uşoară, din pricina mamei, 
care sărea cu gura pe ea de fiecare dată când băiatul cu 
care era ea în vorbă venea seara la poarta lor şi fluiera s-o 
scoată din casă. 1 se făcea rău mamei când auzea acest 
fluierat, şi parcă i se aprindeau flăcări de ură în ochi când 
se uita la ea şi o vedea repezindu-se la oglindă să se dreagă 
înainte de a o zbughi pe uşă: „Du-te la şanţ, îi spunea, să te 
întinzi în el ca Sora lui Ilie Pipa... Că numai asta ştiţi, şi la 
Dumnezeu nu vreţi să vă gândiţi!” „Da, răspunse în cele din 
urmă fata, scoasă din minţi de îndărătnicia smintită cu care 
maică-sa i se punea înainte în prag şi nu vroia s-o lase să 
iasă, parcă tu mult te-ai gândit la Dumnezeu când ai fost 
fată. Dacă nu mă laşi în pace să ştii că mă mărit ca Alboaica 
fără să te întreb şi n-o să mă împac cu tine câte zile oi 
avea!” Dar mama nu se sperie şi greu de spus dacă anii 
care trecuseră şi nehotărârea fetei nu aveau ca pricină şi 
persecuția aceasta a ei fără măsură, aţâţând-o pe fată 
neîncetat cu vorbe care nu o dată o făceau să i se aprindă 
obrajii de ruşine, sau s-o apuce plânsul şi să ţipe în gura 
mare: că o să fugă de-acasă cu primul care avea s-o ceară, 
sau să înceapă cu maică-sa o luptă fără milă şi întâmplă-se 
pe urmă ce s-o întâmpla, chiar dacă una din ele avea să 
intre în mormânt. Aşa de tare ajunseseră să se urască. Avu 
însă noroc, băiatul pe care îl cunoscuse în ultima vreme, 
deşi nu avea mai mulţi ani decât ea, era un înţelept, cum se 
întâmplă nu o dată, şi el nu fluieră seara la poarta ei, ci pur 
şi simplu intră în casă şi făcu acest lucru ziua, şi zise „sărut- 


mâna” mamei şi se purtă nu se ştie cum că rămaseră toţi 
înmărmuriţi: mama se potoli deodată ca un cazan în care ai 
fi vărsat o căldare de apă rece, ura fetei se topi şi ea, iar 
Moromete începu să discute cu acest străin ca şi când l-ar fi 
cunoscut de mult, deşi el era de pe undeva din Ploieşti, 
lucra la aviaţie, pe la magaziile de scule... Fiindcă în 
apropierea gării, pe întinderea netedă a câmpiei se 
construise un aerodrom pentru avioanele astea noi care 
zburau ca glonţul. 

Amenințarea fetei celei mici îşi făcu efectul, şi mama se 
întoarse acasă, dar nu trecu bine pragul că din pat se auzi o 
voce înăbuşită care nu mai avea de mult puterea să facă 
frică, dar al cărei gât păstrase totuşi bine amintirea 
sunetului care făcea teamă: 

— Cine e? 

— Eu sunt, zise mama sfidând, nu pentru tine am venit, 
pentru fata asta care se mărită, da' să nu te-aştepţi că o să 
murim de grija ta. 

— De ce să mori de grija mea, zise Moromete distinct, ţi-a 
cerut cineva să mori? Te-ai dus la ailantă în vale, de ce te-ai 
întors? 

Şi spunând acestea se mişcă încet în pat, ca şi când ar fi 
vrut să se culcuşească mai bine şi să bolească mai departe, 
fără să-şi arate faţa bărboasă. 

— Ştiu, zise el, că dacă n-ar fi fetele astea nu mi-ai da nici 
o cană cu apă. Aşa că... 

Se făcu tăcere. Mama se dezbrăca de hainele bune cu care 
venise şi nu răspunse decât târziu: 

— Aşa că ce?! Le-ai făcut şi le-ai crescut tu? Ce le rămâne 
lor de pe urma ta? Vezi bine că ai intrat în anul morţii şi nu 
te gândeşti să le dai şi lor câte-un pogon de pământ! 

— De unde ştii tu că am intrat în anul morţii? 

— După fapte, răspunse Catrina fără şovăire; şi adăugă: 
faptele te-au pus la pat! 

În clipa aceea Catrina nici nu se uitase la el, şi nu văzuse 
cum Moromete făcuse unul din marile lui gesturi de 


odinioară, pe care ea i le cunoştea totuşi atât de bine. 
Ridicarea braţelor spre cer, întinderea lor în formă de 
cruce, pornirea bruscă din loc cu paşi înfricoşători prin 
disperarea care le dădea un impuls atât de încordat, sau 
mişcarea care îi înmuia ei totdeauna inima altădată şi îl 
ierta de tot ce făcuse şi avea să mai facă: izbirea 
genunchilor cu amândouă palmele, însoţită de un geamăt 
adânc de suferinţă... 

— Faptele mele crezi tu că sunt rele ca să mă vezi murind? 
strigă el cu o voce de o tărie uluitoare. Eu să mor din 
pricina faptelor mele? Atunci toată lumea să moară şi să 
mori şi tu, n-ai mai ajunge să treci pragul. 

Şi deodată se dădu jos cu mişcările vânjoase ale unui om 
pe deplin sănătos şi sigur de sine şi se ridică în picioare cu 
amândoi pumnii încleştaţi ridicaţi în sus să lovească. 
Catrina ţâşni spre uşă, şi ieşi afară ca şi când n-ar fi fost în 
odaie. Moromete ieşi după ea cu paşi care făceau să duduie 
pământul, dibui după scară după acelaşi par de porumb cu 
care îi ciomăgise pe cei trei înainte de a fugi şi se luă după 
ea. 

— Stai pe loc că te omor, strigă el alergând. Ai zis că te 
duci la ailaltă în vale şi mă laşi aici să mor singur. Du-te la 
ailaltă în vale, mâncate-ar pământul! 

Şi ridică ciomagul să-i reteze picioarele. Catrina îşi 
pierduse firea, fiindcă în loc să iasă la drum, unde ar fi 
scăpat, o luase pe după colţul casei, dar nu-şi pierduse şi 
instinctul, căci fugea ca o fetiţă de doisprezece ani, îi 
sfârâiau călcâiele. Moromete alerga şi el din răsputeri, cu 
parul în aer, dar era departe de a o prinde, însă era limpede 
că o zăpăcise, nu vroia deloc să părăsească împrejurul 
casei, cu toate că de câteva ori Moromete fusese gata să 
arunce după ea cu parul; dar în aceeaşi clipă ea pierea pe 
după colţ... 

Lumea ieşise într-o clipire la porţi şi se uita şi unii aveau 
pe chip uimire: nu le venea să-şi creadă ochilor. Şi în casa 
asta, parcă spuneau ei cu tristeţe, se întâmplă astfel de 


lucruri? Nu s-ar fi putut să nu se fi întâmplat? Bietul nea 
Ilie, a căzut şi el odată bolnav şi uite ce-a păţit, nici să 
bolească liniştit nu l-a lăsat asta care se duce în fiecare 
duminică la biserică. De ce s-o mai fi ducând! Unul dintre 
ei, un bărbat aproape mic de statură, tânăr să fi avut 
treizeci şi cinci de ani, cu o privire de om atât de bun, încât 
te întrebai dacă nu cumva el e aşa de bun fiindcă nu e în 
stare să fie rău, intră hotărât în curtea vecinului (căci era 
un vecin, îl chema Cârstache al lui Dumitrache) şi îi tăie 
drumul lui Moromete desfăcând braţele ca să nu-l mai lase 
să treacă. 

— Nea Ilie, măi nea Ilie! se auzea glasul lui cu o tonalitate 
egală şi insistentă. Nea Ilie, măi nea Ilie. Nea Ilie, măi nea 
Ilie! 

Moromete aruncă din mâini, cu o vigoare iarăşi de 
neînțeles pentru un om bolnav, parul, şi gemu: 

— O, zise el, mă Cârstache, mă! Mă Cârstache, mă! Mă 
Cârstache, mă! Apoi după o lungă tăcere continuă: Mă, nu 
mai vreau decât un singur lucru, altceva nu doresc: să se 
ducă, să nu-i mai aud glasul, să plece... 

— Ei, ho, c-o să plece, nu era nevoie să se uite lumea la noi 
ca la ţigani, spuse Ilinca din pridvor, supărată pesemne 
numai din pricina asta. Ziceam că eşti bolnav şi tu te 
prefăceai! Mă miram eu cine umbla în cuşniţă după pâine şi 
lua brânza din borcan. Că mie îmi spuneai că nu suporţi 
decât „puţin lapte”, se maimuţări Ilinca. le-te-te! 

Catrina însă plecă de-acasă şi nu mai ţinu seama de 
ameninţarea de mai înainte a Ilinchii şi îi spuse că ori 
merge cu ea la ailaltă în vale până se mărită, ori nu-i dă 
nimic ca zestre, şi o să le dea pământul copiilor Alboaicii, că 
tot are ea mulţi şi bietul Albei munceşte din zori şi până în 
noapte ca să-i ţie. Să aleagă. 

Speriată de astă dată, Ilinca spuse că o să vină, gândindu- 
se în acelaşi timp cum să facă să nu se certe cu maică-sa 
pentru totdeauna. Fiindcă n-avea două, avea una singură şi 
nimănui nu-i e uşor să rămână fără mamă, oricât de mari şi 


de îndreptăţite ar fi pricinile care ar îndemna-o să rupă cu 
ea. Şi atunci se gândi la Niculae. Să vie Niculae pe-acasă şi 
să încerce el să-i împace pe părinţi. El era bărbat şi după 
câte ştia ea pe tatăl ei îl durea faptul că el, Niculae, nu 
venea pe-acasă decât o dată pe an, când avea concediu, 
deşi ar fi putut să vie aşa cum făceau alţii în fiecare 
duminică, nu era decât un ceas de mers cu trenul de la 
Pălămida până la gara Balaci. 

Chapter 20 


Fata avea planul ei... Se urcă în tren, ajunse la reşedinţa 
de raion, îl căută pe Niculae şi îi povesti tot. Şi ca elsă 
înţeleagă bine despre ce era vorba, îi povesti şi ceea ce 
mama o oprise până acum să-i spună şi anume ce se 
întâmplase de fapt la Bucureşti în anul acela când el se 
dusese pe la alde Paraschiv, Nilă şi Achim, după primirea 
scrisorii cu fotografia. Din pricina acestei călătorii 
nenorocite se iscase ura aceasta a mamei lor, şi din pricina, 
zise fata, a zâmbatului ăla de Gheorghe al lui Parizianu, 
care s-a apucat să-i spună lui tat-său şi ăla să povestească în 
sat. Bine era acum că s-a ajuns aici, să te arate lumea cu 
degetul, că uite-o pe-aia, care alde mă-sa a fugit de la alde 
tat-său, oameni bătrâni amândoi. 

— Ei, ce s-a petrecut la Bucureşti, o întrebă Niculae, ia să 
vedem! 

— Păi n-a fost de glumă, răspunse Ilinca, acuma că ţie nu-ţi 
mai pasă, putem să-ţi spunem. S-a dus la ei cu chimiru plin 
de bani şi le-a spus măi Paraschive şi Nilă şi Achime, uite 
aici miile, pentru voi le-am strâns, am cumpărat şi un pogon 
de pământ îndărăt din cele două vândute şi de-aia l-am 
oprit şi pe Niculae să se mai ducă la şcoală, ca să vă 
întoarceţi voi îndărăt. Vă fac case la toţi, muncim împreună. 
Ce vă aşteaptă pe voi aici? Ce vreai tu să faci, Paraschive? 
Ce casă poţi tu să-ţi faci? Şi tu, Nilă? Am făcut cum aţi vrut 
voi, am bătut toate drumurile muntelui, nu e piatră pe 
piatră pe care să n-o fi călcat-o copita calului. Vă dau tot, şi 


casa şi pământul pe care le am, îl trec pe numele vostru, că 
sunt şi ale voastre de la mă-ta, a muncit şi ea pe ele înainte 
să moară şi noi o să ne facem o cojmelie alături, că fetele 
alea o să se mărite şi ele şi or să plece de-acasă şi Niculae o 
să găsească şi el pe undeva să se arănească. Astea le-a zis, 
încheie Ilinca, şi noroc că ăia n-au vrut, că nu ştiu ce-ar mai 
fi ieşit. Ei, şi mama când a auzit din ce pricină nu te-a mai 
dat el pe tine la şcoală şi cum plănuise el să ne bage şi pe 
noi într-o cojmelie cum făcuse şi cu Guica pe vremuri, i s-a 
făcut rău, a căzut la daruri la biserică, a dat acatiste... 
Nimic, mânca şi i se făcea rău, se vărsase, de, fierea în ea. 
Pe urmă s-a mai potolit şi eu am crezut că s-a isprăvit. Cât a 
fost în sat popa Alexandru îi năzărise pe el, ţii şi tu minte, 
de-aia nu-i mai ardea ei de tata... Dar pe urmă, când a 
văzut că din pricina lui ai apucat-o tu pe drumul „celor ce n- 
au credinţă” şi mai întâlnea şi copii care de Paşti ziceau 
bună-ziua în loc de „Cristos a înviat”, a început iar să i se 
facă ochii turburi. Îi oprea pe drum şi îi întreba: „Cristos a 
înviat nu ştiţi să ziceţi? Ce păgâni vă învaţă la şcoală că nu 
mai ştiţi religia!” Aia ce să zică şi ei, puţin le păsa lor de ce 
le spunea nu ştiu ce muiere în mijlocul drumului. Şi a 
căşunat iar pe tata. Vin tu acasă şi spune-le să se împace, 
nu le e ruşine oameni bătrâni, să vorbească satul despre ei 
parcă ar avea douăzeci şi cinci de ani şi s-au însurat şi ei de 
câtva timp şi nu se înţeleg, să stea acolo amândoi în casă şi 
n-au decât să nu-şi vorbească, dacă nu se mai pot suferi, 
dar nu să te prefaci bolnav ca să te iai pe urmă cu parul 
după ea. Să nu spui că am venit pe la tine, mai zise Ilinca. 
Niculae răspunse că ela bănuit toate astea chiar din clipa 
când tatăl l-a oprit să urmeze mai departe şcoala normală, 
dar că n-are nimic cu el, bine că s-a trudit şi l-a ţinut şi cei 
trei ani, alţi ţărani nici măcar a zecea parte din asta nu fac 
pentru copiii lor. E drept că sunt şi unii care fac de zece ori 
mai mult, prin urmare la o medie iese totul normal, n-ai ce 
să-i faci, bine că alde Paraschiv şi Achim n-au vrut să vină, 
că atunci chiar că ne-ar fi aruncat pe toţi pe drumuri, adică 


ăia ar fi făcut-o şi tata n-ar mai fi avut puterea asupra lor, 
aici are dreptate mama că nu poate să-l ierte. I s-o fi părând 
şi ei că toată viaţa a minţit-o. Dar ce-a putut şielsă facă? A 
crezut că le aranjează el iar cum au fost, n-a vrut să se 
împace cu gândul că i-a pierdut pe cei trei... 

— Cine ştie! mai zise Niculae. Poate că şi tu şi eu am face 
la fel dacă am fi în locul lui, de ce să nu crezi că nu se poate 
să recâştigi ce-ai pierdut? 

— Crezi, nu crezi, asta e situaţia, reluă Ilinca, în tine a 
rămas toată speranţa, şi mama şi tata ţin la tine şi dacă le 
spui tu, or să facă aşa cum le spui. 

— Da, numai că eu nu pot veni până la toamnă, răspunse 
Niculae, aşa că deocamdată nu e nimic de făcut, n-am timp 
de chestii de-astea, dar să sperăm că până atunci or să se 
împace singuri. 

— Niculae, mai zise Ilinca, eu la toamnă mă mărit şi dacă 
rămân cu tata în casă, cine ştie ce e în stare să-mi facă 
mama cu pământul. 

— Ai şi tu dreptate, zise Niculae. Nu ştiu ce să-ţi răspund, 
fiindcă dacă aşi putea, îţi închipui că aşi veni. 

Chapter 21 


Era pe la sfârşitul lui iunie. Începea campania de 
strângerea recoltei şi în această perioadă activiştii erau 
mobilizați chiar şi duminica şi uneori şi noaptea, se sculau 
din somn, se urcau într-un Gaz şi alergau în cutare comună 
unde era nevoie de ei. De aceea Niculae îi spusese sorei lui 
că nu putea. Avea comunele lui, cu totul opuse ca aşezare în 
raion faţă de Siliştea, de care de mulţi ani se ferea. 

Într-o seară cineva deschise uşa încăperii comune în care 
dormeau el şi cei fără familie sau cu familiile prea depărtate 
de orăşelul raional de reşedinţă şi întrebă dacă tovarăşul 
Moromete era acolo. Era o oră nu prea târzie pentru aceea 
la care dormea oraşul, nu prea devreme însă pentru aceşti 
tineri ţărani care se învăţaseră de mici ca ziua să înceapă o 
dată cu revărsatul zorilor şi să se încheie cu căderea 


întunericului: stinseseră becul din tavan şi numai minuscule 
puncte roşii arătau că o parte din ei erau încă treji şi că îşi 
fumau ultima ţigară înainte de a adormi. 

— Ce-ai cu el? zise o voce din întuneric, fără să răspundă 
dacă cel căutat era sau nu acolo, dacă adormise sau încă nu 
venise. 

— Mâine dimineaţă la ora opt, zise umbra din prag, să 
treacă pe la tovarăşul prim pe la comitet. 

— Să nu se mai ducă la Broşcoşeşti? reluă cel dintâi. 

— La ora opt fix să fie la tovarăşul prim, repetă atunci 
celălalt făcând să se observe printr-o uşoară înăsprire a 
vocii că era de la sine înţeles că la tovarăşul prim trebuie să 
treacă înainte de a pleca la Broşcoşeşti şi o să vadă el 
atunci dacă plecarea aceasta mai rămâne valabilă sau nu. 

Şi, fără să mai adauge ceva, umbra se retrase. Abia acum 
se vedea că încăperea era un sfert luminată de stâlpul de 
afară, lumină însă care nu se ştie de ce balansa, ca şi când 
firul electric ar fi fost agăţat de un pom ale cărui crengi le- 
ar fi bătut uşor vântul. Se auzi chiar în clipa aceea foşnetul 
apropiat, lângă ferestre, al unor plopi cu frunză bogată, 
care se opri curând fără ca o dată cu acest foşnet să se 
oprească şi mişcarea de plutire a luminii electrice. Uşa se 
deschise şi intrară doi inşi care se strecurară în tăcere 
printre paturile suprapuse. Unul lepădă ceva din picioare: 
nişte pantofi de aba cu tălpi late, aşa cum sunt cei tălpuiţi 
cu cauciuc de roată de automobil, care se zăriră o clipă, 
mari cât nişte pepeni la lumina ferestrei - şi se urcă sus. 
Câteva clipe după ei prin uşa rămasă deschisă mai intră 
cineva şi i se auziră şi lui pregătirile de culcare undeva în 
colţul opus ferestrei, dar mai îndelungi şi mai micoşite... 

— Pe unde umbli, Moromete? Zise din aceeaşi direcţie 
aceeaşi voce. Iovarăşul prim-secretar te caută personal 
prin toate părţile şi tu umbli cine ştie pe unde. 

— Am fost la cantină, zise Niculae cu glasul celui care 
crezând o clipă că faptul era adevărat, reproşează celorlalţi 
că au fost pasivi şi nu i-au spus tovarăşului prim să-l caute 


în cel mai uşor loc unde putea fi găsit de oricine, adică la 
cantină, după care însă îşi reveni şi se indignă: hai, mă, 
losife... 

— Ce, hai, losife, zise atunci o voce groasă şi rece, mâine 
dimineaţă la opt să treci pe la tovarăşul prim-secretar. 

Faptul părea neîndoielnic, era o voce care nu îngăduia 
confuzii pe astfel de teme. Urmă o tăcere. 

— Aşa e când nu pui mâna şi nu studiezi temeinic, reluă 
cel dintâi numit Iosif. Şi fiindcă nimeni nu zise nimic, 
continuă: A aflat tovarăşul prim ce răspuns ai dat tu azi la 
cabinetul de partid şi a trecut pe-aici să întrebe cum e, măi 
frate, chestiunea asta că nu ştiţi lucrurile de bază, dacă 
mergeţi pe teren şi aplicaţi în felul ăsta! Aşa a zis! 

— Ce răspuns am dat? întrebă Niculae. 

— Cum ce răspuns ai dat, reluă Iosif, n-ai spus tu azi că în 
problema alianţei trebuie să ne sprijinim pe mijlocaşi? 

— Eu am spus aşa?! N-ai înţeles tu bine. Am spus că am 
avut o discuţie cu unul Bâznae de la direcţia regională a 
comerţului care susţinea că în actuala situaţie sprijinul cel 
mare e pe mijlocaşi şi că asta e o linie foarte greşită. 

Urmă o clipă de tăcere fiindcă răspunsul lui Niculae abia 
că întărea ceea ce spusese mai înainte cel numit Iosif, nu se 
înţelegea cine a zis că asta e o linie foarte greşită, acel 
Bâznae sau Niculae? 

— Lasă, mă Moromete, n-o mai întoarce tu acuma, că nu 
venea el tovarăşul prim să te caute pe tine la locul de 
dormit, zise a doua voce joasă în timp ce se foia energic, 
pregătindu-se să-şi întindă corpul şi să-şi pună capul pe 
căpătâi. Are el destule sarcini să nu-şi piardă timpul dacă n- 
ar fi pe ici pe colo şi câte-un caz izolat... 

— Ce caz izolat? tresări Niculae. 

— Să spuitu că trebuie să ne sprijinim pe mijlocaşi! zise 
acel Iosif parcă copleşit de eroarea comisă care se abătea şi 
asupra lor. E o problemă foarte nesănătoasă, să vezi tu ce-ţi 
face mâine tovarăşul prim. 


— Şi cine s-a apucat să se ducă şi să-i spună ce răspuns am 
dat eu? zise Niculae cu o voce brusc schimbată. 

Asta aduse iar câteva clipe lungi de tăcere în încăperea 
semiluminată. 

— Cine, necine, uite că a aflat, zise Iosif. 

— A aflat greşit! 

— Spune-i tu asta mâine dimineaţă tovarăşului prim, c-o 
să-ţi priască ţie cafeaua cu lapte. 

— Nu ştii că nu-i face bine cafeaua cu lapte? zise o altă 
voce de lângă peretele uşii. 

Şi în aceeaşi clipă o traiectorie roşie străbătu din direcţia 
aceea încăperea şi ieşi pe fereastra deschisă, în noapte. 
Urmă imediat o a doua de alături, dar asta nu nimeri afară 
şi căzu în patul suprapus care acoperea fereastra pe 
jumătate. Cineva din acel pat care nu adormise încă se 
mişcă tocmai atunci, dar nu din pricină că ar fi simţit ţigara 
aprinsă, şi se întoarse pe partea cealaltă oftând greu, ca un 
om trudit, dar bine hrănit şi împăcat cu soarta lui. Un altul 
de-alături îi atrase atenţia, cu o voce parcă cu totul străină 
de a celorlalţi care vorbiseră înainte, că o ţigară aprinsă a 
fost aruncată în aşternutul lui. 

— Tovarăşul Braga, de la cabinetul de partid, nu era 
acolo?! întrebă cineva. 

— Sigur că da, zise Iosif, prinzând ideea din zbor. Era 
acolo şi era obligaţia lui să raporteze imediat tovarăşului 
prim-secretar ce s-a întâmplat la învăţământul politic, nu 
era nevoie să se ducă cineva special să-i spună, cum crezi 
tu, mă Moromete. 

— Eu nu l-am văzut pe tovarăşul Braga acolo, zise Niculae. 

— Nu l-ai văzut tu, dar i s-a raportat... 

— Mai bine să dormim, zise Niculae afectând că nu-i pasă 
de toată întâmplarea sau în orice caz importanţa acestui 
incident în care era implicat era mult mai mică decât aceea 
a somnului. 

Drept care, după un asemenea răspuns, care era parcă 
scontat şi care de astă dată fusese peste aşteptări, se făcu o 


mare linişte în dormitor, nu mai zise nimeni nimic şi în 
clipele următoare toată lumea adormi. 
Chapter 22 


Dimineaţa Niculae se duse cu un sfert de oră mai devreme 
la sediul comitetului raional de partid, intră în biroul 
secretariatului şi se aşeză să-l aştepte pe primul-secretar. 
Ar fi putut să vină la opt fix, aşa cum i se comunicase, dar 
ora care se comunică e ora celui care te cheamă, în timp ce 
a celui chemat nu poate să fie aceeaşi. Odată Niculae uitase 
şi venise la o şedinţă lărgită a comitetului regional de partid 
la ora la care li se spusese şi s-a apropiat de el cineva şi i-a 
atras atenţia că a întârziat. „De ce îmi faci dumneata 
observaţie, i-a replicat Niculae, am venit la ora fixată.” „La 
ora asta vin conducătorii, i s-a răspuns, dumneata trebuie 
să vii mult mai devreme.” 

— Tovarăşe prim-secretar, m-aţi căutat dumneavoastră 
aseară?! îl întrebă Niculae când acesta intră pe uşă. 

Primul-secretar îi făcu din cap un semn de confirmare şi în 
acelaşi timp de liniştire, că adică da, fireşte că îl căutase din 
moment ce i se comunicase acest lucru. 

— Nu mai pleci la Broşcoşeşti, îi comunică el. Ia loc, 
tovarăşe Moromete. Dumneata eşti din Şiliştea-Gumeşti? 

— Da, tovarăşe prim-secretar. 

— Şi de ce te-am repartizat noi pe timpul campaniei la 
Broşcoşeşti? Nu e mai normal să te duci la Siliştea? 

Niculae avu o tăcere care nu confirmă această descoperire 
a primului-secretar. 

— Cum, reluă acesta, nu e mai normal să te duci acolo 
unde cunoşti mai bine oamenii şi unde poţi să te orientezi 
mai uşor? 

— Tovarăşe prim-secretar, noi trebuie să ne orientăm 
oriunde în munca de partid, zise Niculae. 

— Nu chiar oriunde, că dacă te trimit eu acum la Moreni, 
la sondele petrolifere, n-o să zici că te orientezi... Şi atunci 
e normal ca un activist să se orienteze mai bine pe un teren 


cunoscut de el, ca unul care a copilărit, aşa că te duci la 
Siliştea. 

În timp ce vorbea secretarul tot ridica de pe birou un 
dosar subţire, un fel de tabel, pe care ca pe o piesă de 
argumentare îl tot vâra înainte în spaţiul de aer care 
revenea activistului. Se vedea pe el scris cu litere mari de 
cerneală: Evidenţa şi dedesubt încă ceva cu litere mai mici, 
pesemne evidenţa adreselor activiştilor şi a locurilor lor de 
naştere. 

— Aseară m-am uitat şi când am văzut, am trimis să te 
caute. 

Şi, spunând acestea, secretarul puse undeva mai la 
margine, la un loc mai nefolositor, dosarul acela pe care 
scria Evidenţa şi pe chipul lui se intensifică o lumină 
satisfăcută de destindere. S-ar fi zis că rezolvase în sfârşit o 
problemă care chiar dacă nu se putea spune că îi stătea pe 
gât, îl sâcâia cam de mult şi iată că dosarul acela îl ajutase 
să găsească soluţia: fiindcă era clar că nu atât evidenţa 
aceea concretă de pe tabel îl nemulţumea, aia nu spunea 
Nimic, orice om are un nume şi un loc de naştere, ci aceea 
abstractă, că adică era o evidenţă că Moromete n-avea de 
ce să nu se ducă tocmai acolo unde era cel mai indicat să se 
ducă, adică la el în sat şi nu în altă parte şi să stea să 
sprijine acolo desfăşurarea în bune condițiuni a campaniei. 

— 'Tovarăşe secretar, zise Niculae, eu n-am mai fost pe la 
mine prin sat de multă vreme... 

— Cu atât mai bine, răspunse secretarul, te duci acuma! 
Ce, vrei să spui că nici părinţii nu i-ai mai văzut de multă 
vreme? 

— Ba nu, eu vorbesc de sat... 

Secretarul nu înţelese: 

— Din moment ce te-ai dus să-ţi vezi părinţii, n-ai trecut şi 
prin sat? Sau ai aterizat cu avionul drept în bătătură? 

— Ba am trecut, tovarăşe secretar, răspunse Niculae 
ridicând vocea, dar n-am stat acolo să activez cu o sarcină 
de partid şi mai bine cunosc de exemplu oamenii şi 


problemele din Broşcoşeşti sau Scrioaştea sau oricare sat 
vreţi dumneavoastră de prin apropierea raionului, decât din 
Siliştea, Surduleşti, şi toate alea de pe-acolo... 

— Şi ce e cu asta? zise secretarul ridicând la rândul său 
puţin vocea. Singur spuseşi adineauri că noi trebuie să ne 
orientăm oriunde în munca de partid. Sau asta e valabil 
doar în vorbe, să stăm pe-aici pe lângă raion, că nu e 
departe? continuă secretarul cu o licărire triumfătoare în 
priviri. 

— 'Tovarăşe secretar, dar eu n-am spus că refuz sarcina de 
partid, sări atunci vocea lui Niculae parcă l-ar fi înţepat 
cineva fără veste cu un ac, de ce îmi atribuiţi 
dumneavoastră că vreau să stau pe lângă raion când eu mă 
duc oriunde îmi trasaţi să mă duc? 

— Păi dacă te duci, atunci ce mai stai la discuţie, tovarăşe 
Moromete, sări atunci şi secretarul eliberând brusc parcă o 
veche şi turbure indignare care nu se ştia dacă era o 
trăsătură a lui care se manifesta pe neaşteptate fără 
legătură cu persoanele, sau numai cu acest activist din faţa 
lui şi numai pentru că socotea că atitudinea acestuia îl 
îndreptăţea. Poţi să pleci, zise apoi cu un glas deodată 
binevoitor. Şi continuă în acelaşi fel: ţineţi legătura cu 
raionul şi nu luaţi măsuri înainte să raportați tot ce survine. 
Cum stai cu stomacul, am auzit că nu prea te simţi bine, ai 
fost la spital? Dacă vrei telefonăm la spital să te consulte 
doctorul Gafa, poate ai nevoie de regim. 

— Apa minerală îmi face bine, zise Niculae. 

— Ţi-o fi făcând bine, dar doctorul poate să-ţi prescrie un 
tratament şi să n-ai nevoie de apă minerală. Te duci acuma 
într-un sat şi stai vreo patru-cinci săptămâni cât ţine 
campania, de unde o să găseşti acolo apă minerală? 

— 'Tovarăşe prim-secretar, zise Niculae ca şi când n-ar fi 
auzit, am o rugăminte să vă adresez, spuneţi-i 
dumneavoastră tovarăşului Iosif că eu nu sunt obligat de 
fiecare dată când e vorba de unele sarcini sau altceva şi se 
întâmplă să executăm amândoi un ordin sau cu ceilalţi, dar 


e şi el acolo, să stăm pe urmă să iasă unele încurcături care 
pe urmă alţi tovarăşi să spună că a fost din pricina mea. Să 
mă lase în pace! 

— Am auzit, zise secretarul şi deodată surâse. Ce s-a 
întâmplat? 

— Nimic, dar îmi spune el că a venit la dumneavoastră 
tovarăşul Braga, de la cabinetul de partid, nu vă mai spun, 
tovarăşe prim-secretar. 

— Ce este, zise însă secretarul abia alarmat şi dorind 
acum să ştie ce era. Spune. 

— Că eu nu studiez bine şi că dau răspunsuri greşite la 
învăţământul politic... 

— Nu ştiu nimic, zise secretarul, ce răspunsuri greşite? 

— Că am zis eu că în etapa actuală ne sprijinim pe 
mijlocaşi. 

— Nu ne sprijinim, zise secretarul, facem alianţă, ne 
sprijinim pe sărăcime şi lovim în chiaburi, cum ai putut să 
faci confuzia asta? 

— Păi n-am făcut-o, tovarăşe prim-secretar... 

— Ei cum, îi luă secretarul vorba din gură, îşi permite el 
aşa... 

Era o îndoială că tovarăşul Iosif şi-ar putea permite fără să 
fie la mijloc un sâmbure de adevăr. 

— Îşi permite, tovarăşe secretar, zise Niculae hotărât şi 
adăugă fără să-şi dea seama că uita să redea detaliul 
important referitor la faptul că dimpotrivă, tocmai el 
Niculae fusese acela care combătuse o asemenea idee într- 
o discuţie cu acel Bâznae de la direcţia regională a 
comerţului şi că secretarul n-avea de unde să deducă în ce 
sens speculase pe urmă Iosif răspunsul său la seminar, şi că 
n-avea prin urmare de ce să se arate atât de convins că, o 
dată cu această convorbire, situaţia se va schimba şi Iosif o 
să înceteze să-l mai persecute în felul acela al lui: şi mai 
erau şi alţii de faţă, tovarăşe secretar, când a spus... 

— Trebuie să studiem cu atenţie tezele şi bibliografia care 
ni se indică, tovarăşe Niculae, zise secretarul sever, fără 


studiu teoretic nu e suficient, aşa spune tovarăşul Stalin, 
practica fără teorie este oarbă. Nu pierdeţi vremea, când 
aveţi timp liber puneţi mâna şi studiaţi temeinic, altfel n-o 
să putem face faţă sarcinilor tot mai complexe pe care le 
ridică înaintea noastră construirea socialismului. 

Reieşea că tot Niculae era vinovat şi că nu putea avea 
sprijin într-o chestiune de principiu cum era cea de mai sus, 
primul secretar neputând decât să repete şi el ceea ce 
spusese şi Iosif ieri-seară în dormitor, că adică Niculae n-ar 
studia temeinic şi de aceea a putut susţine o teorie greşită. 

— 'Tovarăşe prim-secretar, dar nu e adevărat că am 
susţinut eu ce a zis Iosif, sări el din nou şi de astă dată i se 
urcă sângele în obraji. Dacă e vorba de studiat să studieze 
el, care îl picneşte somnul în timpul referatului, s-a învăţat 
să ţină ochii deschişi şi în timpul ăsta să doarmă pe el, 
trebuie să-l hâţâne cineva când se termină lecţia... 

Primul-secretar puse mâna pe buton şi apăsă: 

— Tovarăşul Iosif a plecat? o întrebă el pe fata care intră. 

— Nu, e cu tovarăşul Nistorescu. 

— Să vină aici. 

Fata vru să iasă, secretarul o opri cu un gest şi adăugă: 

— Spune-i şi tovarăşului Nistorescu să vie şi să-mi aducă 
procesele-verbale ale organizaţiilor din Pereţi şi 
Smârdioasa. Mi-ai bătut situaţiile acelea? 

— Mai am. 

— Dă-le drumul şi spune-i lui Merdescu să fie gata cu 
maşina că plecăm imediat. E gata? 

— Nu e gata, e plecat şeful Atelierelor Mecanice la 
Bucureşti şi maistrul nu ştie nimic, zice că habar n-are 
despre ce piese e vorba. 

— Dă-mi Atelierele la telefon şi spune-i lui Merdescu să 
vină la mine. 

După un sfert de oră ieşiră din biroul primului secretar 
şoferul, apoi Nistorescu, apoi secretara care îi adusese o 
parte a situaţiilor şi rămaseră Iosif şi Niculae. 


— De ce dormi la învăţământul politic, tovarăşe Iosif? zise 
secretarul tăios făcând să piară brusc de pe chipul aceluia o 
bună dispoziţie complice la care se pare că el credea că o 
să-l asocieze şi pe primul-secretar şi să anihileze astfel 
posibila plângere a lui Moromete; dar întrebarea directă 
parcă îi dăduse una în stomac. 

— Nu dorm, tovarăşe secretar, protestă el, la fel însă de 
neconvingător cum fusese Niculae mai înainte, cum o să 
dorm tocmai la învăţământul politic? 

— Tocmai asta te întreb şi eu, cum te gândeşti să dormi în 
ceasul-ăla când trebuie să fii atent şi să înveţi, tovarăşe 
Iosif, nu dormi noaptea destul, nu te culci devreme, pe unde 
umbli, tovarăşe Iosif, de n-ai când să dormi şi-ţi alegi tocmai 
ora asta? 

— Nu dorm, tovarăşe prim-secretar... 

— Păi sigur că nu dormi când te ştii cu ochii deschişi 
crezând că nu te vede nimeni, lasă că îi spun eu tovarăşului 
Enache şi adio somn în timpul orelor de învăţământ, 
tovarăşe Iosif. Au reparat ăia din Belitori sitele alea stricate 
de batoză? 

— Încă nu, tovarăşe secretar, aşteaptă să vie şeful 
Atelierelor Mecanice de la Bucureşti şi le trimite la reparat. 

— Hai, la treabă, şi aveţi grijă să nu mai repetăm greşelile 
de anul trecut şi să îndeplinim planul la colectări de cereale 
în timpul iernii, când puteam foarte bine să-l îndeplinim 
chiar în timpul treierişului. 

— Ba la floarea-soarelui nici acuma nu l-am îndeplinit 
total, tovarăşe prim-secretar, zise Iosif parcă cu duioşie, şi 
la porumb la fel... 

Şi privirea îi strălucea ca de o mare minune uitându-se la 
secretar şi aducându-i toate acestea la cunoştinţă. Dar 
secretarul nu-i mai vedea pe niciunul şi le făcu semn să 
plece şi să-şi vadă de program. 

Chapter 23 


Cei doi activişti ieşiră şi dincolo de uşă paşii lor avură 
parcă o ezitare, dacă să continue sau nu drumul împreună, 
dată fiind scena care avusese loc în biroul pe care tocmai îl 
părăsiseră, sau să se îndepărteze chiar acolo unul de altul 
în semn de răceală reciprocă? Continuară însă să meargă 
alături părând să fie amândoi de acord că împinseseră prea 
departe această istorie care privea un lucru atât de 
important cum era învăţământul de partid, şi care nu putea 
fi deloc fără urmări în asemenea situaţii când o vorbă 
aruncată în vânt putea să-i determine pe cei în drept să-ţi 
oprească drumul la alte studii şi să-ţi schimbe deci cu 
timpul şi natura sarcinilor în cadrul comitetului. Niculae 
mergea cu capul în jos şi tăcea, Iosif însă arăta parcă 
înmuiat de ceva şi vorbele îi veneau parcă din creier atât de 
aproape de exprimare încât îi forţau deja un surâs care 
cerea celuilalt să treacă repede peste tot ce se întâmplase 
întrucât iată că el... Şi îl întrebă pe Niculae de ce l-a chemat 
tovarăşul prim-secretar, recunoscându-se astfel vinovat că a 
minţit aseară când i-a spus ceea ce i-a spus. Niculae îi 
răspunse că nu se mai duce la Broşcoşeşti pe timpul 
campaniei, se duce la Siliştea., 

— Aha, făcu Iosif, şi când pleci? 

— Acuma plec... 

— Bine, să trăieşti! 

— La revedere, răspunse Niculae şi se despărţiră. 

Se spunea despre ei doi că sunt prieteni, fiindcă nu puţine 
erau momentele când acest lucru părea evident pentru 
mulţi, dar pentru şi mai mulţi era tot atât de evident că nu 
se aveau deloc bine, în special despre Iosif exista această 
părere, că ar avea ceva împotriva lui Moromete. Nu farse 
cum era cea de azi, ci întâmplări care înlătură orice dubiu, 
nemailăsând celorlalţi posibilitatea nici uneia dintre acele 
interpretări care au în vedere caracterul capricios al 
acestor relaţii şi despre care, dacă vrei să nu te înşeli, e mai 
bine să păstrezi o imagine globală care să includă în acelaşi 
cerc sinuos al prieteniei atât certurile cât şi împăcările. 


Multă vreme, de pildă, şi anume la început când Niculae 
venise la comitetul raional de partid, fuseseră văzuţi 
împreună la şedinţe, cu scaunele alături sau plecând în oraş 
de la cantină, şi de câteva ori chiar aranjându-se să fie 
trimişi să activeze prin aceleaşi localităţi. Fuseseră văzuţi 
împrumutându-şi bani. Dar nu mai mult decât atât, de pildă 
să se apere în şedinţe unul pe altul, cu toate că de câteva 
ori s-ar fi putut foarte bine să se întâmple, în special o dată 
când i s-a adus lui Niculae o învinuire că din pricină că nu 
fusese el destul de vigilent, nişte chiaburi sabotaseră 
undeva electrificarea unei comune, în realitate sabotorii 
fiind organele locale, care sustrăseseră cerealele date de 
ţărani în acest scop şi organele acestea întocmiseră apoi un 
dosar în toată regula înaintându-i pe acei chiaburi justiţiei 
(care de altfel îi şi condamnase). În comuna aceea activase 
atunci şi Iosif şi el cunoştea foarte bine care era adevărul şi 
în timpul şedinţei tăcuse tot timpul şi abia când văzuse că 
majoritatea îl apăra pe Niculae de critica nedreaptă care i 
se aducea, se ridicase şi el şi spusese că nu era adevărat şi 
că vinovaţii erau alţii. Cei care crezuseră până atunci că 
Moromete şi Iosif sunt prieteni, nu mai crezură din clipa 
aceea. 

Continuau totuşi să fie văzuţi împreună şi opinia reveni, 
fiindcă dintre două fapte mai puternic e cel care nu mai 
poate avea şi o altă interpretare decât cea conformă cu 
faptul însuşi. A nu lua apărarea unui prieten într-o şedinţă 
putea avea şi alte explicaţii decât aceea care se impunea la 
prima vedere, ce putea să însemne în primul rând? Câtva 
timp prinse deci consistenţă această impresie, dar când fu 
pe punctul să devină un fapt cert Iosif începu deodată să 
facă dezvăluiri: ştiau ei oare ce fel de om era Moromete 
ăsta? Da, ştiau, i se răspunse, aşa cum ştiau despre fiecare, 
conform comportării lor în cadrul muncii în comitet. Ei nu, 
râse Iosif, să vedeţi... Şi începu să dea la iveală acele lucruri 
care se spun între doi prieteni în faza de început, acele 
destăinuiri care sunt de obicei reciproce şi tocmai de aceea 


nici nu se divulgă. Şi din felul cum le povestea Iosif reieşea 
tocmai acest lucru neaşteptat, că aceste destăinuiri nu le 
făcuse decât Moromete şi că Iosif se mulţumise doar să le 
asculte. 

Şi astfel se află că Moromete era odată la vie şi căi s-a 
făcut sete şi s-a dus mai încolo la o covergă să ceară apă 
celui dinăuntru şi când colo a dat peste două fete care nu se 
ştie ce făceau acolo împreună, dezvelite şi una cu trupul 
peste cealaltă. Şi numai atât? întrebaseră unii plictisiţi. Ce-a 
făcut Moromete? A luat-o la fugă, le-a răspuns atunci Iosif, 
şi în clipa aceea aşa înalt şi voinic cum arăta el cu statura 
lui, s-a frânt brusc pe spate şi s-a cutremurat de râs de 
parcă ar fi trosnit un pălimar. Într-adevăr, au convenit 
ceilalţi, era ceva vesel aici... Şi încă ce? Că altă dată tot aşa 
într-o seară la un clic, l-au scos pe Moromete nişte băieţi în 
tindă. Cum, s-au mirat cei care îl ascultau, pe el l-au scos, 
nu pe fată? „Nu, fata l-a scos”, a răspuns Iosif şi în clipa 
aceea s-a opintit iar în râsul acela al lui scurt ca un pârâit 
de gard. Şi? Şi acolo în tindă, în paie, Moromete a stat şi el 
cu ea de vorbă pe întuneric. Pe urmă s-a dus zvonul în sat 
că fata respectivă nu mai e fată mare. Şi nu era adevărat? 
au întrebat ceilalţi. „Nu!”, a răspuns Iosif. „le pomeneşti, a 
zis atunci un activist minunându-se, că Moromete ăsta n-o fi 
având... „ „Ba nu, a spus altul, o fi având, că altfel s-ar 
bolnăvi, dar n-o fi având... „ „Le-o fi având pe toate mici”, a 
zis altul şi au râs toţi şi cel mai tare se auzea răcnetul ca o 
rostogolire de buturugi a lui Iosif, după care totela 
restabilit lucrurile afirmând că Moromete le are pe toate în 
regulă, dar aşa e el din firea lui. Fiindcă iată de pildă tot la 
un clic ce i s-a întâmplat în altă seară, se juca ghicitoarea-n 
poezie, ştiţi cum e asta, unul zice aşa: „Mă cutare, ştii că 
alde cutare mi-e frate?” „Unde l-ai găsit?” zici tu şi atunci 
ăla răspunde: „L-am găsit sub podul de aramă, îl făcea 
dracii pastrama”, sau altele, dar trebuie să ai grijă că poate 
să spună de tine în loc de el, l-am găsit pitit între sobă, îţi 
făcea spinarea tobă, sau altele mai rele, dacă aveai vreo 


soră sau vreo fată la care ţineai. Aşa i-a spus lui Moromete, 
dar nu că ţinea ella ea, hi, hi, zice „Măi cutare, ştii că al lui 
Moromete mi-e frate?” „Unde l-ai găsit?” „L-am găsit în pod 
sub o grindă”, şi a spus ceva de una Sanda că nu ştiu ce-i 
făcea acolo Moromete. Şi Sanda asta în loc să se supere a 
chicotit, dar Moromete n-a auzit-o, n-avea nimic cu ea, s-a 
făcut roşu şi a sărit la ăla că de ce să zică de el şi de 
Sanda... Şi aici, terminând relatarea, ochii lui Iosif, uitându- 
se la ceilalţi, îşi măriseră vizibil prunele, şi în clipa 
următoare gura i se strâmbase cu limba afară într-o 
descărcare de râs de astă dată parcă chinuită. Nimeni nu 
observa că era greu de crezut sau cel puţin greu de 
închipuit cum ar fi putut Moromete să povestească chiar el 
despre sine nişte lucruri din care să iasă el chiar aşa cum 
ieşea din gura lui Iosif. Ceea ce era însă neîndoielnic era că 
totuşi povestise ceva şi, mai mult, continua încă să 
povestească... 

Fireşte că se găsiră curând destui cărora nu le plăcu deloc 
toată istoria acestei prietenii şi îl luară pe Niculae de o 
parte şi îi spuseră să nu se mai încreadă şi el atâta în Iosif şi 
să-i spună chiar tot ce-i trece prin cap, că ăla dă pe faţă la 
toată lumea şi îl face dracului de râs. Niculae îl evită şi 
drept răspuns într-o şedinţă îi trase lui Iosif una în cap de-l 
turti, relată sub forma unei întrebări o istorie cu o 
petrecere de lăsata-secului, în ale cărei dedesubturi intrase 
cu totul întâmplător fiind în satul lui Iosif şi nimerind peste 
un duşman al acestuia, de altfel un element dubios, când 
Iosif era acolo secretar de organizaţie, şi neputându-se 
descotorosi de acest element care avea rude în locuri 
sigure şi îl susțineau în funcţia de preşedinte, îl îmbătase cu 
frate-său la petrecerea aceea, îi sustrăsese carnetul de 
partid din dulamă şi îi dăduse foc cu chibritul; figura îi 
reuşise din plin, acela fusese dat jos şi din funcţia de 
preşedinte şi exclus şi din partid. „Să spună tovarăşul Iosif, 
formulase Niculae întrebarea sa, ce e cu istoria unuia |. P 
Neacşu de la el din sat care mi-a povestit mie felul 


nestatutar cum a fost exclus din partid?” Iosif se făcu 
galben, se ridică în picioare şi, bâlbâindu-se cât era de 
mare, răspunse că nu ştia absolut nimic, cine ştie ce beţiv o 
fi fost cel care... Şi îi veni în ajutor tot Niculae confirmând 
că într-adevăr individul părea cam deochiat, dar că i s-a 
părut că totuşi omul a fost nedreptăţit. „Nu, nu, n-a fost 
nedreptăţit, ezistă procesele-verbale”, răspunse Iosif 
nemaidându-şi seama cum îi ies cuvintele din gură şi ce 
înţeles mai are răspunsul său, cu o voce împiedicată de 
parcă i se lipea limba de dinţi, în timp ce îşi ştergea cu cotul 
fruntea umedă. Niculae, văzându-l căscând ca peştele pe 
uscat, renunţă, adăugând că ela pus doar o întrebare, i s-a 
părut că omul a fost nedreptăţit, dar dacă tovarăşul Iosif 
susţine că nu, el îl crede, bineînţeles, pe tovarăşul Iosif, nu 
pe un beţiv dubios. 

Câteva luni Iosif nu mai scoase un cuvânt despre 
Moromete, cu toate că acum erau văzuţi împreună parcă 
mai des decât înainte. „Ce mai face Moromete, Iosife?” îl 
întrebau câteodată. „Ce să facă, bine!” răspundea Iosif fără 
echivoc şi celălalt relua: „Ce mai zice?” „Ce să zică, 
răspundea Iosif, şi el ca omul”. „Adică? Ce mai povesteşte?” 
„Ce să povestească, de-ale lui!” Dar nu mai spunea ce. În 
schimb însă apărură după câtva timp aceste farse, la 
început mici de tot şi apoi din ce în ce mai groase, la care 
Iosif încerca şi uneori reuşea să asocieze şi pe alţii care se 
nimereau prin preajmă... 


De la comitet Niculae trecu pe la dormitor, îşi luă servieta 
în care vâri din cufărul de lemn pe care îl păstra sub pat 
câteva cămăşi şi obiecte de toaletă şi o jumătate de oră mai 
târziu se afla la gară, unde luă cursa care îl lăsă, după un 
ceas de mers peste câmpie, la patru kilometri de Siliştea- 
Gumeşti. 

Part 5 PARTEA A DOUA 

Chapter 1 


Prima care află în sat că Niculae al lui Moromete o să vie 
acasă pe tot timpul cât o să ţină secerişul şi treierişul fu 
Marioara lui Fântână, fata lipoveanului; află vestea chiar de 
cu seară, cu multe ceasuri înainte ca Niculae însuşi să fi 
ştiut unde avea să se ducă ela doua zi. 

Dimineaţa fata se trezi povestind mamei că visase că era la 
deal la secere şi că începuse o ploaie mare şi cineva o 
chema să se adăpostească sub un pom sau sub o covergă 
între nişte pepeni, dar pentru că nu ştia cine era sub 
coviltirul acela, ea nu se ducea şi ploaia o ploua şi de frică 
începuse să strige. A strigat în somn. S-a auzit sau nu s-a 
auzit? 

— Nu s-a auzit, zise mama, a plouat niţel azi-noapte spre 
ziuă, a dat câteva picături, d-aia ai visat ploaia. 

Fata însă întârzia în aşternut fără să-şi dea seama, prinsă 
poate de ceea ce numai ea ştia că mai simţise încă în vis şi 
maică-sa se răsti la ea să se dea mai repede jos de pe prispă 
şi să se apuce de treabă, n-auzea că vaca aia a început să 
mugă? Fata tresări, se dădu repede jos, îşi spălă mâinile cu 
săpun (pe faţă nu se spălă, se drese numai cu un fel de 
preparat vâscos de glicerina), îşi trase rochia pe cap, îşi 
puse un şorţ curat şi, cu mânecile sumese, cu un vas mare 
de lut într-o mână şi o copaie mică de lemn plină cu tărâţe 
în cealaltă, o luă spre şopron unde într-adevăr se auzea 
mugetul parcă nedecis al vitei; era o chemare să i se dea să 
mănânce şi să i se ia laptele care îi presa ugerul, nervoasă 
însă în acelaşi timp că avea să rămână fără el, amintire 
poate a viţelului care dispăruse nu se ştie unde şi nu-l mai 
vedea în fiecare dimineaţă alergând cu botul întins spre ea 
şi înghesuindu-i-se sub burtă în timp ce ea îl lingea sub 
coada îmbârligată de plăcere. 

Răsărea soarele, norii se topeau în zare. Ploaia care 
întâmpinase revărsarea zorilor scuturase copacii de flori. 
Marioara strâăbătu curtea desculţă, cu un mers care nu era 
cu nimic turburat în legănarea lui firească de vasele pe care 
le ducea sprijinite cu mâna de şold şi de subţioară. Tălpile ei 


desculţe lăsau urme nestricate pe bătătura înmuiată. Călca 
fără să se uite, peste petalele mici şi albe împrăştiate pe 
pământ. 

Sub şopronul deschis vaca se nelinişti, suflă puternic pe 
nări şi schimbă agitată locul, biciuind aerul cu coada ei 
lungă. Marioara n-o luă în seamă, îi puse copaia înainte şi 
din vasul cu care venise turnă de câteva ori în mână şi îi 
spălă ugerul, dar ceva nu era în ordine, vita schimbă iar 
locul, de astă dată fără veste, şi îi trânti vasul sub care fata 
se pregătea să înceapă mulsul. 

— Şi tu ce-oi fi având, fire-ai afurisită să fii, era să-mi 
spargi oale, zise Marioara tare. Nu ţi-am dat tărâţe, ce mai 
vreai? 

Vaca lingea într-adevăr cu lăcomie din copaie, dar cu capul 
dispus în aşa fel încât ochiul ei mare să vadă şi ce se 
petrece sub uger şi pesemne că era ceva care nu-i plăcea 
fiindcă şi pielea de sub burtă avea cutremurări dese şi 
prelungi, deşi în staul nu se trezise încă nici o muscă. 

— Of, cum te prosteşti tu şi când ţi-oi da eu acuma câteva, 
zise Marioara în şoaptă, nervoasă; mamă, nu ştiu ce-are 
vaca asta astăzi, dă cu piciorul, ce să-i fac eu?!... 

— Vorbegşte-i frumos şi stai liniştită, răspunse mama. Sare 
mai are? 

— Are. 

— I-ai spălat ugerul cu apă caldă? 

— Da. 

— Spune-i pe nume, şi nu mai ţipa aşa ca o nebună, zise 
mama într-un târziu, prinsă de altele. 

Acest dialog potolise vita şi Marioara îi apucă ugerul şi 
apropiind oala apăsă. Laptele ţâşni cu putere în pereţii 
smălţuiţi ai vasului împrăştiind spumă albă şi miros crud de 
ierburi. Fata avu în aceeaşi clipă un surâs strâmb şi cu 
amândouă mâinile pe uger izbucni brusc în plâns, şi 
lacrimile îi năvăliră peste obraji în boabe mari şi repezi 
udându-i şorţul şi genunchii dezveliţi. Vaca suflă pe nări, 
răsturnând copaia, care de altfel era goală, izbi cu coada, 


dar nu se mai mişcă şi Marioara ştergându-se la ochi 
continuă mulsul. Ca o răpăială de primăvară, plânsul îi 
trecuse... 

Ea era fata care îl aşteptase, făcându-se de râs, pe Niculae 
al lui Moromete în paie în tindă. Despre ea se spusese pe 
urmă că ar fi rămas borţoasă cu el. Era mică atunci, abia 
împlinise paisprezece ani, şi se duse la clic pe furiş 
(mâncase pe urmă bătaie îndesată când se întorsese acasă), 
venise la ea o surată şi îi şoptise la ureche că la alde cutare 
e clic şi a vorbit ea cu un băiat să-l aducă şi pe Niculae, şi 
acolo tot băiatul acela o să stingă lampa şi o s-o scoată pe 
ea cu el în tindă. Asta era ceva care nu prea se făcea la un 
clic (stinsul lămpii), de obicei ieşea întâi băiatul fără să se 
bage de seamă cine e şi pentru asta ieşeau mai mulţi afară 
şi numai unul din ei rămânea pe întuneric în paie şi abia pe 
urmă era scoasă şi fata, dar asta în văzul la toţi şi silită, 
împinsă cu forţa şi ea trebuind să se zbată şi să se 
proptească în prag cu picioarele, să nu se spună după 
aceea că a ieşit cu voia ei. Nu erau însă siguri de Niculae şi 
de-aia se hotărâseră să stingă lampa ca să nu se vadă că 
băiatul n-ar vrea, ceea ce ar fi fost nemaipomenit, s-ar fi 
băgat de seamă că de fapt fata e aceea care vrea, şi s-ar fi 
făcut în felul ăsta de râs. Se şi făcuse, dar nu pentru mult 
timp şi nu intrase chiar în gura celor mari, ci tot a celor de 
seama ei care şi aceştia uitaseră repede întâmplarea, mai 
ales după ce se dovedise că acolo în paie nu se întâmplase 
chiar nimic (nici măcar nu legaseră vorbă, să se ducă pe 
urmă el singur pe la ea şi s-o fluiere seara să iasă la poartă). 
Bătaia primită pe urmă dimineaţa acasă, aşa după cum îi 
spusese chiar mama târând-o de păr, nu fusese din pricină 
că se dusese la clic. La clic putea să se ducă, dar la ce clic şi 
cu cine? Acela la care fusese ea nefiind clic de fete mari, iar 
cea cu care se dusese nefiind în orice caz, dacă erai să te iai 
după ce zice lumea, fată mare. Se spunea că văduva lui Ilie 
Pipa, mama acelei fete, se culca ea cu un băiat într-un pat şi 
în patu ălălalt fata ei, pe care o chema Sora, cu alt băiat şi 


că mulţi flăcăi furau noaptea din podul casei părinteşti 
duble de grâu sau kile de tot felul de alimente fără de care 
muierea şi fata ei nu le deschideau uşa şi că se duceau 
acolo şi petreceau, muierea aprinzând focul şi făcând 
gogoşi calde în untdelemn, iar flăcăii venind pe lângă altele 
şi cu ţuică în tunică, sau cu vin, care mergea bine cu 
gogoşile. Ceea ce nu ştia însă mama, dar ce ştia foarte bine 
fata lipoveanului (şi de aceea poate tăcuse mâlc în timpul 
păruielii) iar Niculae ştia şi el, era că vara Marioara se 
întâlnea cu alte fete după-amiezele să păzească via şi în 
covergă unde stăteau pitite se petrecea numai ele ştiau ce. 
Târnuiala mamei şi vorbele care îi ieşiseră după acel clic 
curmaseră, după câte se părea, prietenia ei cu Sora, dar 
ceva se întâmplase totuşi între ea şi Niculae al lui 
Moromete, şi anume nu ceva de care ştiau numai ei doi, de 
vreme ce venise cineva să-i spună că Niculae o să-şi 
petreacă secerişul şi treierişul aici în sat. Nu răsuflase însă 
nicăieri nimic care să dea de vorbit. 

Marioara terminase de mult, şi când se ridică şi ieşi cu 
vasul plin, surâsul ei strâmb era acum vesel şi mama îi 
urmări pe furiş, cu o privire bănuitoare, paşii şi mişcările cu 
care urcă scara prispei şi intră în tindă. Nu se ştie ce nu-i 
plăcu, fiindcă deodată ridică braţul şi o lovi în cap... În loc 
să se arate surprinsă şi să se indigneze, fata se feri şi se 
îndârji doar cu o împotrivire care nu mai avea în ea nimic 
spontan: 

— Stai, mamă, la'n loc, vreai să-mi cadă laptele din braţe 
sau ce te-a apucat?! 

Ca şi când asta ar fi fost grija ei, să nu-i verse mama 
laptele, pe care de altfel foarte grijulie îl puse jos şi începu 
să se îndeletnicească cu vărsarea lui în diferite oale mai 
mari sau mai mici, la prins, la fiert, sau la dubă pentru 
strâns de vânzare. 

— Când ţi-oi rupe eu ţie moalele, şuieră mama. 

— Ce-ai cu ea, fă, interveni Adam Fântână de pe prispă, 
unde îşi făcea, pe îndelete, bocancii albi de pospaiul de la 


moară (el era responsabilul morii naţionalizate a comunei). 
Ce tot o înghionteşti? 

— Stă în aşternut dimineaţa şi acum uită-te la ea, zise 
mama, dar omul nu se uită, îşi văzu mai departe de periat. 

— Ce făcu, îţi sări ţie în cap? continuă el. E fată mare, nu 
mai are paişpe ani, se mărită mâine, poimâine... când o să 
te duci pe urmă pe la ea o să te dea bărbatu-său afară din 
casă. 

— O să vezi tu ce-o să facă asta, las-o tu în voia ei, să vezi 
cum o să ia câmpii. Şi tot eu o să pătimesc, n-o să pătimeşti 
tu care stai toată ziua la nenorocita-aia de moară şi nu mai 
Ştii nimic. 

— De ce nenorocită? exclamă lipoveanul. Şi continuă 
îndată: nenorocită eşti tu, că stai toată ziua cu gura pe fata- 
asta, în loc s-o laşi în pacea ei să-şi vadă de tinereţe! 

— Unde vezi tu că n-o las?! Vorbeşti şi tu fără nici-un rost, 
răspunse mama cu un dispreţ acum liniştit şi prinsă de alte 
griji, în timp ce într-adevăr rostogolea de undeva din pod pe 
o scară o cergă uriaşă şi cam ruptă pe care vroia pesemne 
s-o cârpească. Vezi mai bine, adăugă ea cu un fel de 
exemplificare, că s-a oprit ăla la poartă, Vasile al Moagşei din 
Cotoceşti, ce-o mai fi vrând şi ăsta, a trecut şi aseară pe- 
aici. „Du-te la moară, îi zic, acolo îl găseşti.” Nu, că nu vrea 
să se ducă la moară. 

Chapter 2 


Lipoveanul ridică barba de pe genunchiul frânt şi se uită. 
Nu zise nimic când văzu într-adevăr un om la poartă, nu 
dădu nici o încuviinţare, îşi reluă văxuitul şi abia într-un 
târziu întrebă: 

— Ce este, Vasile, intră în curte, ce aştepţi acolo? Ce, eşti 
milog de stai aşa dimineaţa la poartă şi nu zici nimic? 

— Bună-dimineaţa, zise Vasile apropiindu-se şi continuă să 
nu zică nimic, când ar fi putut să răspundă, dacă ar fi fost 
vorbăreţ, că milogii vin ei la poartă, dar nu tac din gură, se 
milogesc de se-aude din capul satului. 


Adam Fântână intră în tindă, se aşeză la masă şi începu să 
mănânce. Vizitatorul rămase afară, dar în apropierea 
pragului tindei şi de acolo începu să spună ceva cu un glas 
înăbuşit şi monoton. Era un bărbat foarte tânăr, cu trupul 
subţire, aproape delicat, dar cu mâinile lungi, cu labele 
mari, crescute parcă la alt trup, groase şi negre ca nişte 
cazmale. În spusele lui reveneau des nişte inşi care se 
numeau ba Isosică, ba Plotoagă, ba Mantaroşie, ba 
Zdroncan şi încă alţii, pe care îi învinuia în linii generale că 
după ce singuri au vrut să facă anul trecut aici în sat o 
gospodărie agricolă colectivă, tot ei pe urmă s-au apucat şi 
au împiedicat-o să ia fiinţă, pe motivele că nu le convine, 
dar fiindcă i-a apucat raionul de lucrul ăsta, să nu zică 
cineva că n-au făcut, dar uite că nu vor oamenii... 

— Şi oamenii vor?! îl întrerupse brutal Fântână, înghițind 
flămând mari bucăţi de mămăligă dumicată în laptele 
proaspăt. Oamenii vor, 'le mama lor de oameni, când m-am 
ridicat eu în şedinţă - şi aici lipoveanul ridică un braţ în sus 
drept ca lumânarea - am strigat, fraţilor, cine vrea să se 
înscrie să rămână aici cu mine în clasă, n-a rămas unul, am 
rămas eu singur, să spună pe urmă domnul Isosică la raion 
că eu am gonit oamenii să nu se înscrie! Şi când am ridicat 
pe urmă chestiunea în organizaţie, de faţă cu instructorul 
Filip de la regională, aţi tăcut toţi din gură, ca să poată să 
zică Bilă despre mine că visez! Va să zică eu visam şi voi 
toţi, ca nişte deştepţi, eraţi treji. Acuma veniţi la mine să-mi 
spuneţi, dar aşa pe furiş, până şi la moară vă e frică să 
veniţi, să nu vă vadă cineva şi să-i spună lui alde Isosică sau 
Plotoagă că aţi venit la mine fără măcinat, adică să-mi 
spuneţi mie cine ştie ce şi să vă ia aşa la ochi. Ce să-mi 
spuneţi, mă, voi, mie? Ce să-mi mai spuneţi? 

— Dar ceva care e în interesul dumitale eşti dispus să 
asculţi? zise vizitatorul. 

— Spune, zise responsabilul morii mai încrezător, având 
de astă dată în glas o suspiciune de altă nuanţă, una 
cronică, devenită parcă a doua natură. 


Şi continuă să mănânce, în timp ce tânărul vizitator 
matinal continuă să vorbească. 

— Şi tu de unde ştii de chestia asta? spuse în cele din 
urmă Fântână cu un glas din care se vedea că crede tot cei 
s-a spus, mai rămânând de lămurit doar acest amănunt în 
ceea ce privea sursa. 

— De la unul din ei, zise. 

— De la care? 

— De la Plotoagă, Isosică, Bilă sau Zdroncan. S-ar putea să 
fie amestecat şi Mantaroşie, care li s-a alăturat. 

Plotoagă era preşedintele sfatului, Isosică secretar de 
organizaţie de bază şi referent la sfat, Bilă nu era nimic 
(adică nimic plătit, îl aleseseră în ceva cu denumirea de 
Arlus, - Asociaţia română de strângere a legăturilor cu 
Uniunea Sovietică - el era cu această sarcină, de care de 
altfel toată lumea ştia că era foarte mândru), Zdroncan 
secretar al sfatului, iar Mantaroşie cantaragiu la moară. 

— Va să zică nu vreai să spui, zise lipoveanul. 

— "Ţi-am spus, repetă tânărul, ştiu asta de la Isosică, 
Zdroncan, Plotoagă sau Bilă. 

Nu-i mai spusese pe cei patru în aceeaşi ordine, ca şi când 
s-ar fi ferit ca nu cumva să lase un indiciu oarecare despre 
cel de la care ştia secretul dezvăluit. 

— Şi ce interes are unul din ăştia ca eu să ştiu ce-au pusei 
la cale în privinţa mea?! zise din nou lipoveanul neizbutind 
să dea de firul tainei. 

Vizitatorul tăcea. 

— Spune, mă Vasile, tu n-auzi ce te întreb? 

— Ce să spun? 

— Eşti surd? Ce interes are unul din ăştia patru, care sunt 
împreună, ca eu să ştiu ce pun ei la cale în privinţa mea?! 

— Ce interes? întrebă Vasile curios. 

— Da, ce interes. 

— Nu ştiu, zise Vasile mirat. De unde să ştiu? Şi adăugă 
cam supărat, ca faţă de cineva care tot nu aprecia valoarea 
dezvăluirii care i se făcuse: Prea multe vreai să ştiu! 


— Bine, Vasile, zise lipoveanul cu o voce deodată caldă, o 
să văd eu, bine că mi-ai spus! Dar şi mai bine ar fi fost, 
adăugă, dacă veneai la moară şi-mi spuneai, te-aş fi crezut 
şi mai mult, pe câtă vreme aşa, ce ştiu eu ce mai puneţi la 
cale. 

— Nu te costă nimic c-ai aflat, zise tânărul rece. 

— Şi pe tine ce te costă că mi-ai spus? 

— Tovarăşe Fântână, zise tânărul posomorât, eu nu ţi-o 
dau asta ca bună, ţi-o dau s-o ştii, nu ştiu dacă trebuie să 
crezi sau să nu crezi. 

— Asta nu mai era nevoie să mi-o spui tu, d-aia te-am 
întrebat de unde-o ştii şi ce interes are ăla care ţi-a spus să 
ştiu eu din moment ce ele cu ei. Plotoagă nu poate să fie, 
fiindcă el fără cumnatu-său Zdroncan şi fără Isosică, n-ar fi 
nimic, Zdroncan nu poate fi contra lui cumnatu-său 
Plotoagă (contra ălorlalţi doi, Isosică şi Bilă, poate) dar 
numai ei doi, fără Isosică, nu poate el, cumnatu-său 
Plotoagă, şi atunci tot nimic n-am făcut. Mai rămâne Isosică 
şi Bilă. Bilă poate fără Plotoagă şi Zdroncan, dar nu poate 
fără Isosică şi iar n-am făcut nimic. Ar însemna că e Isosică. 
Isosică este? se holbă Fântână cu barbă cu tot ca şi când o 
astfel de idee l-ar fi pocnit în cap şi l-ar fi căpiat chiar şi ca 
ipoteză. 

— Nu ştiu, zise Vasile supărat. Şi repetă: Prea multe vreai 
să ştiu! 

Şi se ridică, îşi luă băţul pe care îl lăsase răzimat de zidul 
casei şi plecă încet, cu spatele la cei din casă şi i se văzu 
îndelung mersul până la poartă, egal şi impenetrabil ca şi 
dezvăluirea pe care o făcuse. 


În acest timp Marioara dispăruse în odaie şi când acel 
Vasile se duse ieşi în prag gătită de plecare. 

— Unde te pornişi tu acum de dimineaţă? sări maică-sa. 

— Mă duc niţel pe la surata Ilinca, răspunse fata cu o 
sugestie în glas a unei neînsemnătăţi atât de mari a ceea ce 
urma ea să facă la surata ei, că abia aşa o făcu pe mamă 


bănuitoare şi o alarmă mai rău decât dacă ar fi spus că se 
duce să se mărite pe furiş. 

Mama puse mâna pe vătraiul din vatră şi îl ridică crâncenă 
în aer: 

— Dezbracă-te şi stai acasă că-ţi rup spinarea! 

— N-auzi că mă duc niţel şi mă întorc acuşea, ce tot ridici 
vătraiu-ăla la mine?! 

— Păi ce, asta e în firea ei! zise tatăl ridicându-se de la 
masă şi făcându-şi cruce. Lasă, fă, fata în pace, să se ducă, 
nu rămâne acolo, n-o mănâncă nimeni şi dac-o s-o mănânce 
o să strige şi ea, e lume... Du-te, Marioara, hai, dar 
întoarce-te repede, că nu sade bine să pleci de dimineaţă 
de-acasă, râde lumea... 

Fata trecu pragul şi se dădu jos de pe prispă. Schimbase 
rochia, se spălase pe picioare şi încălţase nişte sandale, dar 
se vedea că nu erau cele mai bune lucruri pe care le avea, 
să nu se spună pesemne că s-a dus la ai lui Moromete de 
dimineaţă gătită, când lumea are treabă şi poartă alte 
haine. Cu o expresie buimăcită mama lăsă vătraiul din mână 
şi se luă după ea. O strigă cu vocea ei de mamă blândă şi 
înţelegătoare: 

— Marioara. 

Şi când fata se întoarse, deodată o imploră: 

— Marioara, nu te duce tu la ăla, maică, acum de 
dimineaţă, fă şi tu o dată cum te rog eu, dezbracă-te şi treci 
în casă că avem treabă să cârpim cerga-aia, vine seceratul 
şi treieratul şi n-o să avem cu ce înveli căruţa şi pune 
grâul... 

Dar abia aceste implorări o scoaseră deodată şi pe fată din 
ale ei şi scrâşni din dinţi şi chipul i se schimonosi de o 
împotrivire fără măsură, aproape sălbatică: 

— Lasă-mă, mamă, în pace, ţi-am spus că mă întorc 
repede, ce tot îi dai zor cu treieratul şi seceratul... 

Şi îi întoarse spatele şi se duse, deschise poarta şi i se văzu 
capul pe lângă vârfurile ulucilor, mergând grăbită dar cu 
pas măsurat, ca orice fată care a plecat într-un loc unde are 


treabă, nu unde se pierde timpul. În casă, Adam Fântână, 
cu un picior pe ducă, o mai întrebă totuşi o dată pe muierea 
lui ce-are cu fata. Femeia spuse atunci ce nu vroia să dea pe 
faţă, că aseară a strigat-o cineva pe Marioara, fata sau 
băiat, n-a înţeles bine, şi i-a şopocăit că vine Niculae al lui 
Ilie Moromete în sat şi stă până se termina treieratul. 

— Şi? întrebă omul neînţelegând. 

— Şi! făcu femeia. Vezi-ţi de-ale tale, când ai s-o vezi aci în 
casă cu burta la gură să nu zici că n-am ţinut-o din scurt. 

— Da” ce e între ea şi Niculae al lui Moromete? 

— Nu e nimic, răspunse femeia după o ezitare. 

— Păi dacă nu e nimic, ce-ai cu ea, creştino, nu poţi s-o laşi 
în pace? Unde vreai să găsească un bărbat, la tine în vatră? 

— Ăla nici nu se uită la ea şi ea de cinci-şase ani... 

— Ce e de cinci-şase ani?! se miră tatăl, coborând de pe 
prispă şi luând-o şi el spre poartă. De ce nu zici tu de zece 
ani, ce mi-e cinci-şase ani, ce mi-e zece. 

Şi se îndepărtă şi el pe lângă garduri, asemeni fetei, luând- 
o însă spre acea parte a satului dinspre care se auzea 
cântecul rar al motorului morii, care pe vremea aceea 
mergea cu uleiuri grase, scoțând pe un burlan rupt, în 
acelaşi timp, zvâcnituri de fum şi un zgomot ca de jucărie, 
care izbea într-un fel vesel urechea celor care treceau prin 
apropiere. lar muierea rămase acasă singură, să coasă 
cerga, şi cu gândul în două părţi: cu grija spre fată care se 
făcuse mare şi nu mai vroia să mai asculte şi cu pornirea 
spre bărbat care, în loc să sară şi s-o oprească, o lasă să 
plece dimineaţa spre casele altora, să se facă de râsul 
lumii... 

Chapter 3 


Casa Moromeţilor era aşezată la şoseaua mare şi se putea 
ajunge la ea uşor din orice parte a satului. Casa era veche, 
dinainte de primul război, şi numai pridvorul, grajdul şi 
fânarul erau făcute mai de curând. În pridvor era văzut de 
obicei Moromete, care părăsise prispa de dinainte de cel 


de-al doilea război şi dormea acum aici şi ridicase în acelaşi 
timp de-a lungul prispei un parmalăc cu câte-o floare 
romboidală tăiată în mijlocul fiecărei scânduri. Sub pridvor 
îşi construise o pivniţă plină cu butoaie şi putini în care 
intrai ridicând o trapă chiar de lângă pridvor, de pe prispă, 
care acum era din scânduri, ca şi duşumeaua celor două 
odăi din casă, altădată din pământ. 

Aici, în pridvor, veneau la el de câte două-trei ori pe 
săptămână şi câte unul aproape în fiecare zi - uneori chiar 
şi de două ori pe zi - prietenii lui politici de după Iocan, foşti 
liberali ca şi el, Nae Cismaru, Costache al Joachii, Matei 
Dimir şi Giugudel. Cu ei bătuse muntele ani în şir. Cu 
Cocoşilă se împăcase într-o vreme, dar niciunul nu mai 
reuşise să facă să fie între ei ceea ce fusese pe vremea lui 
Iocan şi se vedeau rar şi pentru scurt timp, cu toate că 
încet, ca dintr-o lungă boală, Moromete îşi revenise. 

Arăta mereu în plină putere, şi se găsiră destui care să 
spună că anume jucase el comedia cu căzutul la pat, ca s-o 
poată goni pe Catrina de-acasă şi să se însoare cu alta. 
Presupunerea nu se confirmă atunci, dar se adeveri mai 
târziu. Într-adevăr arăta iarăşi senin şi se uita pe drum 
ceasuri întregi exact ca pe vremuri, fără să aibă adică 
nevoie de nimic din afară ca să se simtă trăind, deşi dintre 
copii, lângă el nu mai era decât Ilinca. După măritişul ei cu 
Sandu, Lita nu se mai întorsese în casa părintească fiindcă 
avea de la bărbatul ei un băiat care moştenea casa lui. 
Moromete nu găsea în el nici o frică faţă de trecerea anilor. 
Când Ilinca alerga la poartă şi striga: „Iată, a murit 
cutare!” ai fi zis că la această ştire Moromete avea să 
tresară şi măcar din gură să spună ceva de bine de cel care 
nu mai era. „... Pe mă-sa, răspundea el într-adevăr după un 
moment de reculegere. A murit fiindcă n-a mai avut zile!” 
„O să ai tu mai multe, o să trăieşti cât lumea”, răspunsese 
într-o zi Catrina cu un glas înfiorat, de teamă şi de îndoială, 
fiindcă de atâţia ani de când se ducea la biserică ea aflase 
nu fără nelinişte că în ochii Mântuitorului păgânul e mai 


nevinovat decât cel ce cunoaşte învăţătura, dar n-are 
destulă credinţă. Ea n-avea destulă credinţă, nu se putea 
înşela, în timp ce el era păgân. „Nu, că o să trăieşti tu cât 
lumea, îi răspunse şi Moromete cu nepăsare. Crezi că dacă 
te duci la biserică o să trăieşti mai mult ca alţii!” „Nu, zise şi 
mama, dar barim cât trăiesc să nu trăiesc în întuneric! Ce-o 
fi pe lumea ailaltă o să vadă Domnul Cristos!” 

Adică o să-şi dea el seama cine merită să fie ales să 
trăiască alături de el şi cine trimis în smârcurile unde 
domneşte Cinenupoate. Astfel îi spunea ea adesea 
diavolului ferindu-se să-i rostească numele: dar de ce 
considera ea că diavolul e „Cel ce nu poate”, era greu de 
înţeles, când ştia bine ce putere avea el asupra oamenilor, 
vroia poate să spună că nu avea şi asupra lui Dumnezeu şi a 
celor ce urmau învăţătura lui Cristos? Aici Moromete ridica 
din sprâncene şi le dădea într-o parte confirmând subţirel: 
„Aşa e!” făcea. Şi se înghesuia singur în sine cu un gest 
care vroia să spună că nu e rău ce zicea ea, aşa o fi, gest 
zadarnic de bunăvoință menit s-o domolească şi s-o facă să 
uite cu timpul istoria dusului lui la Bucureşti... 

Revenindu-şi, lui Moromete îi revenise şi gustul pentru 
politică şi se uita foarte intrigat la aceşti oameni noi de pe la 
sfatul popular (nu se mai spunea primărie) care îi intrau în 
curte şi îi vorbea ca şi când nu l-ar fi cunoscut şi n-ar fi ştiut 
cine e. El nici nu le zicea nimic când îi vedea cum se urcau 
pe scara podului, cum apreciau cam cât porumb era acolo şi 
cam cât trebuia să dea din el la preţul oficial drept cotă 
către stat. Avea aerul că dacă ar vorbi ar strica totul, în 
timp ce, după el, făcea să stai şi să te uiţi la ei fără să te 
saturi cu riscul că puteai după aia să pierzi câteva coşuri de 
porumb. Fiindcă nici măcar nu dădeau bună ziua când îi 
intrau în curte! Îi făceau apoi o hârtie, i-o lăsau pe pridvor 
şi plecau, atrăgându-i doar atenţia că dacă nu se duce 
singur cu porumbul vor veni atunci tot ei, de astă dată cu 
căruțele. S-a dus vremea, ziceau ei, când cu porumbul acela 


domnul Moromete cutreiera munţii şi făcea negustorie (ca 
şi când cuvântul negustorie ar fi fost ceva de ruşine!). 

Moromete surâdea: „Auzi, mă, Matei, ce zice lipoveanul- 
ăsta, că tu şi cu Giugudel (şi l-a mai adăugat şi pe Cârstache 
la rând) cică sunteţi uneltele mele. Adică cum unelte?” (Era 
un cuvânt din ziare, prin care erau desemnaţi astfel acei 
ţărani care continuau încă să fie în relaţii paşnice cu 
chiaburii, alt cuvânt necunoscut în sat prin care erau 
desemnaţi cei cu stare.) Prin unelte, Moromete dădea de 
înţeles că se gândeşte la o furcă, o sapă, o greblă... lar în 
ceea ce priveşte porumbul nu zicea nimic. Cum o să se ducă 
să-l dea?! Asta ar fi fost culmea. Să vină ei să vedem o să i-l 
ia cu forţa”?! 

Şi într-adevăr nu veniră. În anul acela. Dar în anul 
următor i se urcară liniştiţi în pod şi îi luară câteva zeci de 
coşuri, din cele câteva sute, eliberându-i şi o hârtie pe care 
îl puseră s-o semneze şi îi dădură şi nişte bani, cam a zecea 
parte din preţul cu care se vindea porumbul pe piaţă, la 
munte ca şi la baltă. Nu reieşea de nicăieri că i s-a luat 
ceva, ci pur şi simplu s-a predat cantitatea cutare contra 
cost, ca orice marfă. Nu era cine ştie ce, dar se zvonea că 
nici la munte nu mai avea voie să se ducă. 

„Ce-i facem, mă, Costache, îl întrebă el pe Costache al 
Joachii îndată după aceea. Ce facem, mă, Nae?!” „Ce să 
facem, răspunse Nae, întreabă-mă să te întreb! Întreabă-l 
mai bine pe băiatu-ăla al tău, că el trebuie să ştie.” 
Costache, fără să se omoare cu firea, se arătă nepăsător şi 
spuse că probabil sunt tot chestii de-astea care semănau cu 
istoria cu seceta din Moldova, cu deosebirea că acum n- 
aveai încotro şi trebuia să dai ceva. Din zece duble dintr-o 
sută nu sărăceşte nimeni. 

În anul următor însă istoria se repetă, de astă dată nu 
numai la grâu şi la porumb ci şi la floarea-soarelui, la carne, 
la lapte şi la lână. Mai mult, se judeca numărul de oi după 
suprafaţa de pământ, chit că Moromete, de pildă, mai 
rămăsese doar cu o oaie. Păştea pe-acolo prin grădină, şi nu 


înţelegea nimeni de ce n-o dăduse o dată cu celelalte şapte- 
opt pe care le vânduse, după cum spuse el, din pricina 
ciobanilor, care le mulgea pe izlaz şi nici lână nu-i ieşea cine 
ştie ce. El nu spunea că stofele se găseau acuma la un preţ 
mai ieftin la cooperativă şi că fetele şi mama nu prea se mai 
arătară dornice ca altădată să mai întindă războiul de ţesut 
în casă în timpul iernilor (singure velinţele mai rămâneau). 
„Ce zic, mă, Matei, ăilalţi oameni?” îl întrebă el pe Matei 
Dimir, ca şi când asta l-ar fi interesat mai mult, ce ziceau 
alţii, decât faptul în sine că nu mai putea merge la munte. 
„Ce să zică, se răsti Matei (aşa era felul ăstuia, semăna pe 
undeva cu Cocoşilă, cu deosebirea că totul la el rămânea la 
răsteală, nu ieşeau prea multe cuvinte din creierul lui) nu 
zice nimic, ce să zică.” „Cum, mă, nu zice nimic! sărea 
Moromete ca şi când nu i-ar fi venit să-şi creadă urechilor, 
adică cum nu zice nimic? Păi ei nu văd?” „Şi ce dacă văd?” 
„Cum ce dacă? Adică cum?! Ce treabă e asta?!” „Ireabă, ce 
să fie?!” de răstea Matei Dimir silindu-se ca răsteală lui să 
se transforme într-un răspuns, adică asta era, vedeau, dar 
nu ziceau nimic, ce puteau să zică la urma-urmei, că le 
place? „Cum, mă Matei, revenea el după câteva zile, pe altă 
cale, când se vedeau din nou, să dau eu cotă de la o oaie, 
mă?! Ce e aia, oaie sau magaoae?” În ce lume adică intrau 
ei în felul ăsta şi care era partea lor în ea, să fie cei cu oaia, 
adică cei cărora avea să li se ceară în viitor altele şi mai 
gogonate decât li se cereau acum, şi la asta să se rezume 
tot rolul lor, sau într-adevăr avea să se schimbe lumea din 
temelii cum se zicea şi să fie chemaţi să ia şi ei parte la ceea 
ce avea să aducă în bine această schimbare? 

Fiindcă iată de pildă fonciirea, acum că Moromete nu mai 
avea bani, revenise, o simţea... 1 se trimeteau prin Ilie Micu, 
piticul satului, care mai era încă ţinut pe-acolo pe la sfat, 
singurul care mai rămăsese dintre slujbaşii vechii primării, 
nişte hârtii în care i se spunea că pentru fiecare zi de 
neplată a fonciirii i se majora cu nu ştiu cât zero virgulă 
Zero cinci, şase sau zece la sută din suma totală şi că asta 


mergea crescând... Mai bine, i se spunea cu nepăsare, să se 
ducă la sfat şi să-şi achite ce avea de achitat că altfel suma 
se îngroşa singură „în detrimentul dumitale, ţi-o spun cu 
lacrimi în ochi”, zicea unul Bilă care nici măcar nu se ştia ce 
rol avea pe-acolo, dar care totuşi se dovedea că era ella 
curent şi ştia ce spune. Bineînţeles că Moromete nu se 
duse, cum să se ducă chiar aşa de la începutul anului, era 
destul timp până la toamnă, dar ajunse curând să nu mai 
ştie nici cât avea de plată şi nici dacă, aşa în general, se 
putea plăti, dat fiind că aceste majorări la rândul lor se 
majorau şi ele şi acestea la rândul lor sufereau şi ele de-o 
majorare la majorare, şi aşa mai departe. 

„Ce fac eu aicea, domnule?” zise el ducându-se totuşi la 
sfat cu aceste hârtii, uitându-se nedumerit la Zdroncan, 
unul din băieţii lui Traian Pisică ajuns secretar în locul lui 
Oprescu. „Ce este, nea Ilie?” îl întrebă Zdroncan fără să-şi 
mişte ochii din hârtiile în care scria cu cerneala lui violetă. 
„Mă Zdroncane, păi eu degeaba plătesc acum în faţa ta, 
fiindcă până îmi faci tu chitanţa, suma s-a şi majorat şi 
trebuie să-ţi plătesc din nou, şi până îmi faci iar chitanţa, iar 
s-a majorat, şi aşa mai departe.” 

Dar nici o tresărire din partea celuilalt. Şi doar se 
spuseseră în faţa lui cuvinte uneori menite să-i întindă 
măcar un zâmbet, şi un zâmbet face uneori pe doi oameni 
să treacă peste hotare, care altfel nu se trec niciodată. „Nu- 
mi plăteşti mie, du-te la referentul încasator principal”, 
răspunse Zdroncan fără să-l audă bine, nu-i ardea lui de 
dedesubturile lui alde Moromete, nu era acum timp de 
dedesubturi de-astea. Astea erau bune pe vremea lui 
Aristide. 

Moromete se duse la referentul încasator principal, care 
luase locul atât vechiului perceptor cât şi agentului său de 
urmărire, Jupuitu, scoşi la pensie sau daţi afară, nu le ducea 
nimeni grija, se aranjaseră ei bine cât fuseseră la putere. 
Ăsta se uită la Moromete tot fără să-l vadă şi nu vorbi cu el 
până nu-şi aruncă întâi o privire în vraful de hârtii cu care 


omul venise nedumerit de-acasă. îi arătă apoi şi el ceva 
tipărit, cu pasaje subliniate cu cerneală roşie, zicând că 
după ele şi-a orientat şi el calculele, nu le-a făcut din capul 
lui. Şi îi făcu semn spre uşă: mai mult n-ar avea ce să-i mai 
spună, nici măcar nu-l interesa dacă ţăranul plătea sau nu 
plătea. 

Chapter 4 

„Bine, continuă Moromete adresându-se prietenilor lui 
liberali, dat fiind că statul are nevoie de parale fiindcă nu 
mai suntem ca pe vremea regimului burghez al moşierului 
„„„ de moşieri, cu sămânţa lor, de unde i-au mai scos şi pe- 
ăştia, care ştiţi şi voi alde Costache şi alde Matei că se luă 
moşia mare a coanei Marica îndată după ălălalt război, şi nu 
acuma, dar dat fiind că numai ei au nevoie de bani, noi n- 
avem, să zicem că fonciirea trebuie achitată. Orice stat, nu 
aşa, are funcţionărime de plătit şi toată lumea e datoare. 
Dar Valache a dat tot ce i se cuvinea şi n-a zis nimic nici de 
cârciumă, când i-a închis-o, ştiţi cum îi plăcea lui să bea cu 
notarul şi primarul. Le făcurăm bine pe toate alelalte şi 
rămase nerezolvată cârciuma lui Valache. Nu zic de moară 
şi de păduri, trecură la stat, aşa consideri dumneata din 
punct de vedere că să nu mai existe oameni cu averi, foarte 
bine, dar Valache ce bogat îl găsişi? În fine, să zicem că 
alcoolul fiind monopolul statului, eu, stat, ţi-am dat 
autorizaţia de desfacere, eu ţi-o retrag, am eu alte planuri 
cu meateurile, mă priveşte! Dar ce-i făcură ei cu alde Gae şi 
ăia care mai erau cu ei? Că Valache nu plânge el după 
cârciumă, ce cârciumă, avea acolo câteva sticle, îi plăcea şi 
lui pe vremuri să stea cu alde notarul şi primarul care era, 
sau când ăştia aveau treabă, cu domnul Gogu Pişculescu, 
săracul, pe unde o fi şi ăsta, dar aţi auzit şi voi cum au intrat 
peste el, şi alde Gae a ridicat ciomagul lui cu care păştea 
altădată oile oamenilor pe izlaz, şi a izbit cu el în masă... Că 
pe mă-ta de chiabur, scoate şi plăteşte impozitele! Valache, 
spun unii care l-au văzut, cum era el cu obrajii cam graşi, 
uite-aşa au început să-i tremure fălcile şi se uita aşa la ei şi 


asculta cum înjura Gae, ţi-nchipui, om care nu-i făcuse 
nimic, că i-ar fi spus el dacă era la mijloc o răzbunare şi zice 
Valache, de ce mă înjuri dumneata, ce ţi-am făcut eu ţie, 
scoate şi plăteşte, zice, facu-ţi şi dregu-ţi de chiabur, te 
învăţăm noi minte să mai unelteşti... Am plătit, zice Valache, 
şi-i arată chitanţele, dar ăla care nu ştie carte ce să 
înţeleagă el, nici n-a vrut să se uite, îi da zor că îi arată el... 
Pe urmă au ieşit de-acolo şi au plecat. Ştiţi şi voi ce i-au 
făcut pe urmă: tot Gae l-a dat în judecată pentru că nu şi-a 
achitat impozitele, s-a dus Valache la Pălămida la înfăţişare, 
cu avocat. Onorată instanţă, c-o fi c-o păţi, uite chitanţele că 
învinuitul şi-a plătit îndatoririle care i se cuvin, cerem 
achitarea. Atunci s-a ridicat judecătorul şi, zice, probele 
sunt necorespunzătoare, drept care urmează să fie 
condamnat. Asta e! Săracul Valache! Nu le zisese nimic în 
timp ce alde Stan Ciocea l-aţi auzit şi voi cum spunea cu 
gura mare ca nu vin ei mai repede americanii ăia să-şi facă 
un tâlv şi cu el să bea sângele lui alde Isosică şi Adam 
Fântână. Şi n-a venit nimeni să-l aresteze! L-au ridicat ei 
mai pe urmă, dar nu din pricina asta. Şi îl băgară la beci pe 
Valache... „ „Cică e să iasă acum, lunile astea”, a zis atunci 
Giugudel, care era totdeauna cel mai bine informat... „O să 
iasă, dar cum să mai trăiască acum omul ăsta în sat? 
răspunse Moromete. Fiindcă eu înţeleg, dacă vii dumneata 
la putere, să te răfuieşti cu ăl care a făcut rău, ţineţi minte 
cum îl scoaseră legionarii pe alde Ilie Pârvu şi îl bătură cu 
funiile ude în faţa primăriei. A şi murit pe urmă... Nu era 
normal ca ăia doi legionari care au dat cu frânghiile şi nu 
numai pe Victor Bălosu, care e la beci, să pui acum mâna pe 
ei şi să-i beleşti, nu pe Valache? Aşi! Unul din ei e pe la 
Bucureşti, tramvaist, iar ălălalt îşi vede de treabă aici în sat, 
are chiar onoarea ca uliţa aia din deal, de la marginea 
satului unde stă el, să-i poarte chiar numele, uliţa 
legionarului, aşa îi spun muierile.” „Cică l-ar fi întrebat alde 
ăsta al lui Bragadiru pe Gae, spuse iar Giugudel, care e 
fapta de care se face vinovat Valache. Ce faptă, zice Gae, 


vezi să nu te trimit şi pe tine după el. Accept să mă trimiţi 
zice al lui Bragadiru, dar mult nu pot să stau acolo şi când 
ies să fie a dracu' care nu-ţi roade beregata.” „Asta nu 
ştiam, zise Moromete. Şi Gae ce i-a răspuns?” „Singur, zice, 
ai intrat la ascuţirea luptei de clasă, a zis Gae. Să nu crezi 
că mi-e frică mie de tine. Şi l-a luat şi; la raion.” „L-au băgat 
la zdup?” întrebă Moromete. „Păi dar! Un an de puşcărie, 
mă, stă acolo alde al lui Bragadiru, îi pune la muncă, se 
duce alde muierea aia a lui şi-i duce de mâncare să ţie la 
metri cubi, că aşa cică, are de săpat atâţia metri cubi, dacă 
îi face, îl eliberează înainte de termen. Şi cică îi mai dă şi 
nişte bani!” „Aşa închisoare zic şi eu, exclamase Moromete 
cu un entuziasm probant. Şi crezi tu că ăsta al lui Bragadiru 
o să-i roadă beregata lui alde Gae după ce iese? Aşa se 
lăuda şi alde Nae Marinescu că dacă el îl prinde pe Gae că-i 
intră în curte şi i se urcă pe scara podului îi dă una şi îl lasă 
lat. Ei, şi când veni Gae şi intră în curtea lui fără măcar să 
bată la poartă şi îl puse să dea două căruţe de porumb cotă, 
nu mai zise alde Nae nimic. E drept că Gae nu s-a ostenit să 
se urce el pe scara podului şi zice, de-aici se predă imediat 
două căruţe, taie-i domnului Nae Marinescu chitanţa de 
încasare la preţ oficial şi să mergem mai departe. «Bine, 
mă, Nae, zice alde Boldeată, după câteva săptămâni, că n-ai 
putut să-i tragi una lui Gae atunci pe loc, mai înţeleg, că era 
miliţianul cu el, dar spunea alde Tănăsache al Gării că v-au 
văzut pe urmă pe-amândoi la meate, tu plăteai». «Minte al 
lui Tănăsache al Gării, eram acolo întâmplător, n-am şi eu 
voie să beau o ţuică?» «Ba ai, dar Gae cică era singur, de ce 
nu i-ai tras una?» «Ce să-i tragi, mă, zice, ăsta a înnebunit, 
nu e zisă nu trimeată câte doi-trei cu miliţianul la 
judecată». «Mă Tănăsache, aşa e cum zici tu, ce dai acuma 
ca cote e un zero pe lângă ce dai pe urmă dacă te trece la 
chiaburi. Nici nu ştii ce frică mi-e, îmi rămân copiii 
neînsuraţi... » Mira-m-aş să scape el multă vreme, mai 
spusese Moromete. Dar nu asta e problema! Că dacă azi îi 
faci ăstuia şi ăluia ceea ce îi faci, cine te mai împiedică să vii 


şi peste alde Costache al Joachii şi să-i faci şi lui la fel, chit 
că el n-are nici în clin nici în mânecă cu ceea ce se cheamă 
un chiabur?! Nu mai vorbesc de mine care am două loturi, 
încheiase Moromete cu un glas totuşi foarte liniştit. Dacă n- 
ar fi Niculae, mai spuse el, de mult aşi fi luat-o şi eu pe 
urmele lui Valache!” 

Era exact ceea ce gândeau şi prietenii lui în clipa aceea. 
Asta nu-i împiedica însă pe niciunul dintre ei să vină mai 
departe la Moromete în pridvor. Li se părea că dacă şi pe ei 
ar fi început acel Gae să-i ia la ochi, asta ar fi fost sfârşitul 
lumii. lar dovada că nu era totuşi sfârşitul lumii erau chiar 
adunările acestea ale lor, în ciuda amenințărilor 
lipoveanului sau ale acelui Gae; nu li se întâmpla nimic şi se 
reîntâlneau totdeauna liniştiţi, luând-o de unde rămăseseră. 

Într-o zi însă Giugudel le spuse celor care arătau că nu de 
mult timp se vor mai bucura ei de libertatea lor de acum: 
noul preşedinte, Plotoagă, şi noul secretar de organizaţie, 
Isosică, pariaseră între ei că nu le e lor frică de Niculae şi 
că pe-o vadră de vin, zicea Plotoagă, că îl va lua pe 
Moromete şi îl va băga la beci pentru agitaţie împotriva 
regimului (Isosică paria că Plotoagă nu va îndrăzni) şi că 
Isosică îl va dobori pe Niculae (asta era mai greu, şi 
Plotoagă paria că Niculae îl va dobori el pe Isosică în clipa 
când va mirosi cine din comună unelteşte contra lui). 
Moromete se posomori: nu era de glumit cu smintiţii ăştia... 
Dar nici o clipă nu se feri să se vadă mai departe cu 
prietenii săi... 

Chapter 5 


Nemaiputându-se duce la munte, Moromete, după 
oarecari ezitări, îi ceru bani feciorului, lui Niculae. De la cei 
doi, Paraschiv şi Achim, n-avea ce să ceară. Paraschiv 
izbutise într-adevăr să-şi facă o casă în Colentina şi izbutise 
chiar să tragă şi lumină de la stâlpi şi să facă pac, cum 
zisese el, când intra în ea, dar se îmbolnăvise de oftică, 
tuşea de răsuna casa aceea a lui pe care şi-o ridicase 


mâncând numai pâine cu cartofi. Moromete fusese la el o 
dată s-o vadă cu Niculae. Îl pensionaseră pe Paraschiv care 
era şi el în partid, cu toate că după un pahar de vin 
începuse să-i spună lui tat-său şi lui frati-său vitreg că nu le 
dă comuniştilor nici un an. Era înainte de abolirea 
monarhiei şi Paraschiv, nu se ştie de ce, era regalist şi arăta 
indignat că se zicea despre rege că nu mai face nimic, că ar 
fi adică (şi asta îl supărase pe el cel mai tare) un manochin. 
De ce manochin?! se stropşise el la Niculae, ca zic ei? 
(comuniştii adică, din rândul cărora făcea şi Paraschiv 
parte), şi prins de o pornire ciudată se înroşise de furie şi 
începuse să tuşească. Du-te în sat, a continuat el 
adresându-se tatălui, şi spune-i lui Stan Ciocea că eu ţin cu 
el. (Asta era un fruntaş țărănist care avea cârciumă 
aproape de Aristide). De ce credea Paraschiv că îl mai poate 
încălzi pe Stan Ciocea ţinutul ăsta al lui tocmai de-acolo de 
unde era şi mai ales acum după ce pierduseră puterea şi 
nici nu erau semne că ar mai fi putut-o recâştiga vreodată? 
Nu era de-a bună cu tusea asta a lui, om tânăr scos la 
pensie... Însemna că nu mai putea munci, deşi se spunea că 
acum oftica se vindecă de tot cu o doctorie nouă care se 
numea penicilină... Cât despre Achim, îi dădea înainte cu 
„Consumul lui alimentar” dar zicea că duce lipsă de capital, 
că altfel... ar ajunge adică mare negustor! 

Spre bucuria lui Moromete, Niculae îi trimise numaidecât 
bani. Însemna că avea, că era adică bine plătit acolo la 
Pălămida şi Moromete nu aşteptă să treacă prea mult timp 
ca să-i ceară iar. „N-am bani, domnule, îi scria el ca să se 
justifice, cu ortografia lui din 1900, mă apasă lipsa de bani 
şi ăştia de la sfat mă apucă de sume mari... Dacă îmi dai o 
mie de lei, se plângea el, şi îmi ceri să-ţi dau ţie pe ea un 
leu, pierd mia, că n-am de unde să-ţi dau leu-ăla!” La 
început răspunsul lui Niculae nu întârzia şi îi trimetea suma 
cerută, dar fiindcă scrisorile deveniseră pe urmă prea dese, 
nu-i mai răspunse la ele prin mandat ci prin tăcere, lăsând 
să se scurgă cel puţin o lună până să-i expedieze ceva. 


Moromete se făcu că nu înţelege şi începu să ia trenul spre 
Pălămida. „N-ai primit scrisoarea mea?!” îl întreba pe 
Niculae fără prea multe ocoluri. „Ba am primit-o!” 
răspundea Niculae. „Păi dacă ai primit-o, atunci de ce... , 
Dar nu îndrăznea totuşi să-l ia direct la rost, luându-l totuşi 
în felul acesta. 

Niculae, când îl vedea la poarta Comitetului de partid 
aşteptându-l, abia izbutea să-şi ascundă nemulţumirea. Nu 
înţelegea, îi spunea el tatălui, de ce îl căuta? Din moment ce 
el nu-i trimisese bani, nu era limpede că nu putuse, că n- 
avusese? Ce adică, credea că a uitat?! 

Şi într-o zi îşi ieşi din pepeni şi îi spuse că s-a săturat, 
pentru cât l-a ţinut el în şcoală, i-a trimis bani destui şi de- 
aici înainte n-o să-i mai dea nici un leu. Nu există scrisoare 
pe care să fi primit-o de la el şi în care să nu fie vorba decât 
de bani şi niciodată nu l-a întrebat şi pe el ce mai face şi 
cum o mai duce, cel puţin cât a fost militar a primit o 
singură scrisoare, fiindcă ştia şi el că acolo n-ai leafă, n-ai ce 
să ceri. Gata, s-a sfârşit şi cu istoria asta. De-aici înainte n- 
are decât să facă ce-o vrea, dar să-şi ia gândul că o să-i mai 
trimită vreun sfanţ!... „Sfanţ! şopti Moromete deodată 
înmuiat şi începu să clatine din cap a reproş. Păi, mă 
Niculae, exclamă el cu o duioşie care îţi chema înţelegerea 
pe-aci pe-aproape, pe lucruri mici, dar adevărate şi de 
neînlăturat, dacă eu aşi avea, crezi că ţi-aş cere eu ţie? 

Dar nu-i mai merse comedia aceasta a uimirii totale nici 
faţă de fiul său. Niculae continuă să strige că îi ajungea, şi 
că dacă până acum i-a tot dat, a fost din pricina mamei, că 
s-a gândit la ea că n-are. Ei, o să-i cumpere de-acum încolo 
tot ce-i trebuie ei de îmbrăcăminte şi încălţăminte şi lui n-o 
să-i mai dea absolut nimic. Asta era, şi să nu-l mai vadă pe- 
acolo, că n-avea ce să mai caute. 

În tot timpul acestei ieşiri nestăpânite Moromete se fâţâise 
pe scaun ba înainte, ba îndărăt, şi pe chipul lui apăruseră şi 
se topiseră rând pe rând ba mânia şi protestul, ba 
rugămintea prefăcută naivă, însoţită de încercarea, repede 


LIA 


curmată de mânia mai mare a fiului, de a o da pe glumă, ca 
să-i alunge băiatului supărarea. Erau la restaurant şi 
mâncaseră împreună şi aveau între ei şi o sticlă de vin şi 
totul începuse de la o vorbă a tatălui, care spusese la un 
moment dat fără nici o urmă de bucurie că îşi vedea fiul şi 
se afla cu el la un pahar de vin: „Veni pe la tine zilele 
trecute Enache al Cârstichii!” „Ei şi?” răspunsese Niculae. 
„Nu puteai să ne trimiţi şi nouă o sticlă de untdelemn?!” „O 
sticlă de untdelemn! îi sărise atunci lui Niculae ţandăra, au 
ajuns ţăranii să ia untdelemn de la oraş, mâine-poimâine o 
să aveţi pretenţia să ieşim noi la plug şi să vă dăm şi pâine! 
Ei, uite, eu n-o să-ţi mai dau nimic, dacă e vorba pe-aşa!” 

Şi o ţinuse aproape o jumătate de ceas în acelaşi fel şi din 
ce în ce mai aprins de furie. Că nu le mai plăcea să 
muncească pământul, că altădată făceau câte cincizeci- 
şaizeci de kilograme de untdelemn pe an şi că acum nu mai 
făceau nimic, le plăcea să le dea alţii de-a gata (nu spunea 
că untdelemnul şi împreună cu el şi floarea-soarelui 
constituia acum monopolul statului, sămânţa trebuia 
predată, contra cost, fireşte, şi că din pricina asta nu mai 
semănaseră nici ei, în anul care venise, floarea-soarelui sau 
semănaseră prea puţină), că nu mai vor să hrănească 
păsările cu urzici cu mălai şi porcii cu lături, le dă acuma 
făină de grâu amestecată cu lapte, să facă porcul carnea 
dulce, şi pe de altă parte se plâng că n-au pâine în casă, iar 
porcul îl vând la speculă pe pieţele Bucureştiului să-şi 
cumpere aparate de radio şi butelii de aragaz, că asta le 
lipsea, încolo le făcuseră bine pe toate! La cooperativă le 
place că sunt mărfuri şi unelte agricole ieftine, dar 
cerealele ei ar vrea să le vândă de zece ori mai scump 
profitând de faptul că statul n-are încă rezerve ca să 
desființeze de tot cartelele şi să-i scoată din circulaţie cu 
produsele lor pe care le vând la astfel de preţuri. Gata, nici 
nu vrea să mai audă de el, hai să plece chiar atunci şi să mai 
vie când l-o chema el! 


Moromete se resemnase de mult să lase să curgă astfel 
peste capul lui această ploaie de ameninţări şi învinuiri. Nu 
mai zicea nimic, tăcea şi asculta cu privirea albă, rătăcind 
pe lucruri care nu erau acolo şi nu se vedeau şi din când în 
când doar tresărea, dar foarte slab, luptând cu mâhnirea şi 
tristeţea. Ce mai putea să-i facă acestui băiat? Avea şi el 
dreptate, leafa lui n-o fi nici ea cine ştie ce, i-o fi trebuind şi 
lui, nu poate să trăiască aici fără haine bune şi să umble 
desculţ vara, numai în cămaşă şi izmene, ca în sat. Dar de 
ce striga el aşa de tare? Cu ce îl supărase de-i sticleau aşa 
ochii? Că nu-i zisese nimic... 

Când Niculae se opri, Moromete îşi îndreptă încet fruntea 
sper el să vadă dacă s-a oprit, sau se odihneşte s-o ia iar de 
la capăt? Se oprise, i se coloraseră obrajii şi nasul lui alb ca 
de piatră i se făcuse şi mai alb decât era. Se uita într-o 
parte şi se uita şi la îndârjirea din el, care pesemne că nu-i 
trecea, dar nici nu mai ţâşnea în afară să se descarce în 
cuvinte. „Lasă, mă, Niculae, zise atunci Moromete oftând, 
vrând parcă să-l consoleze. O să-mi dai tu, că ai inimă 
bună!” Şi oftase iar, ca şi când ar fi fost o mare nenorocire 
că fiul avea o astfel de inimă. Auzindu-l, Niculae se agitase 
pe scaun şi flacăra din el se aprinsese parcă şi mai tare, dar 
nu mai zisese nimic şi încetul cu încetul se stinsese, lăsând 
doar tăciunii aprinşi, fiindcă tot nu-i vorbi în ziua aceea. Dar 
într-adevăr continuă să-i trimită tatălui bani, ca şi înainte. 

Chapter 6 


Cu toate că în munca lui de activist avea concedii foarte 
neregulate, totuşi o dată pe an tot venea pe-acasă şi stătea 
câte-o săptămână două. Nu era însă chip de odihnă cât 
stătea, fiindcă de îndată ce sosea îl şi luau în primire... Că 
ce se mai aude? E adevărat că americanii au o bombă care 
dacă dă cu ea la Bucureşti omoară şi pe-aici? Nu e 
adevărat?! Dar e adevărat că ruşii nu au o astfel de bombă 
şi că dacă ar vrea americanii le-ar face şi le-ar drege? Nu e 
adevărat?! Atunci ce zice alde ăla al Măriei lui Trăilă care 


are un radio mic, cu căşti şi aude în fiecare seară... Minte 
ăla?! Aveau o curiozitate lacomă şi, cu toate astea, nu mai 
citeau ziarele ca pe vremuri, nici măcar Moromete. „Înainte 
ne adunam la Iocan şi vorbeam ce vream noi despre rege şi 
nu ne zicea nimeni nimic, îi spunea tatăl fiului. Dar ăsta al 
vostru, Goe, crede că acuma de-aia l-au dat ei pe rege jos ca 
să nu mai zică nimeni nimic de ei.” „Ăştia sunt mai mari ca 
regele, mă Ilie, ascultă şi tu aici la mine o dată!” răspunse 
Nae Cismaru cu indignarea celui care, ştiind mai multe, nu 
înţelege de ce totuşi oamenii se uită în gura celui care ştie 
mai puţine, unul din ăştia fiind de pildă Moromete, ale cărui 
uimiri, ce puteau să însemne decât că nu ştia? „Mă, eu zic 
că ei n-au pretenţia asta!” răspunse Moromete cu un bun- 
simţ care trebuia negreşit să fie şi al acelora din moment ce 
el îl avea şi erau şi ei tot oameni ca şi el. „Ba au! strigă Nae 
Cismaru. Ascultă aici la mine: au! ai să vezi tu că au 
pretenţia. Mai vorbim noi!” 

Ceea ce îl făcea însă pe Niculae să-l amenințe pe tatăl său 
că n-o să mai vie deloc pe-acasă era faptul că o chestiune 
considerată bine lămurită azi era luată a doua zi de la cap. 
În tot acest timp cât fiu-său stătea în sat cu ai lui, tatăl 
dormea puţin şi nu-l lăsa nici pe el să doarmă. S-ar fi zis că 
totul îi zbura din minte îndată ce discuţiile se terminau şi 
trebuiau să se ducă să se culce. Pe la orele trei dimineaţa, 
când la răsărit cerul vestea apropierea zorilor, Moromete se 
scula, se ducea prin grădină, se întorcea îndărăt, se aşeza 
în pridvor şi începea să fumeze. Nici măcar nu încerca după 
aceea să-şi înnoade somnul întrerupt, intra în casă uşurel şi 
se aşeza la fel de grijuliu pe marginea patului în care 
Niculae dormea cu pumnii încleştaţi. 

Era deplină linişte peste sat, cerul abia se lumina, toată 
lumea dormea încă şi în tăcerea odăii Niculae auzea un 
foşnet reţinut de ziar jupuit de o mână liniştită şi trează; 
deschidea ochii şi alături de căpătâiul său, uneori pe un 
scăunel, răsucindu-şi ţigara, gata îmbrăcat, stătea tatăl. „Ce 
vreai?” îngăima fiul. „Eu?! se mira Moromete. Nimic.” 


„Atunci ce te-ai sculat şi ai venit la capul meu?” „Şi dacă am 
venit, ce? Nu poţi să dormi?” „Cum o să dorm dacă stai aici 
şi-ţi faci ţigară? Ce vrei de la mine? zicea Niculae cu o voce 
îngroşată, care abia se stăpânea. De ce nu mă laşi să 
dorm?” „Păi cum, domnule, să suprimi dumneata comerţul 
liber?!” izbucnea atunci Moromete ridicându-se imediat 
după scaun şi ieşind cu paşi mari afară, cu ţigara în gură. 
Ca şi când n-ar mai fi putut suporta discuţia, care avusese 
loc tocmai aseară şi nu numai aseară. Avea în glas un refuz 
de a înţelege atât de total încât îl împrăştia parcă în jur... 
Niculae arunca pătura de pe el şi înjura cu acea expresie 
chinuită a tinerilor pentru care somnul e ca o naştere din 
nou dimineaţa şi trezirea silită din el ca o tortură: „Mama 
lui de comerţ că vii aici şi mă scoli la patru dimineaţa după 
ce ţi-am spus aseară de zece ori cum e cu comerţul... , 
„Bine, înţeleg”, se întorcea tatăl blând şi se aşeza iar pe 
scăunel şi în mod ciudat îl apuca veselia, zâmbea deodată 
sub mustață, se vedea că nu era numai discuţia care se 
amesteca aici; întindea mâna şi îl împingea pe fiu în umăr, 
ca şi când prezenţa acestuia acolo ar fi fost ceva de râs, 
când de fapt nu se mai putea stăpâni. Zilele treceau, el avea 
să îmbătrânească, mâine poimâine şi bărbatu-ăsta stătea 
puţin pe-acasă, cine ştie dacă avea să-l mai vadă... Şi atunci 
trebuia venit lângă el şi trezit din somn, să se uite la el şi să- 
l audă vorbind, să-i vadă chipul lui tânăr, cu orice risc chiar 
dacă se supără... Era singurul fecior care îi mai rămăsese, 
după ce se căznise o viaţă să-i aibă pe toţi în jurul lui... „Aşa 
e cum spuneţi voi, reîncepea el continuând să surâdă ca de 
o mare năzdrăvănie, dar dacă dumneata cu mijloacele de 
care dispui, care le ai acum în mâinile tale, căi ferate, uzine, 
mine de sare, nu aşa, mine de cărbuni, ai aurul, domnule, ai 
argintul, ai fierul... De ce te legi de căruţa mea când mă duc 
şi eu până colea şi vând nişte porumb la mocani şi pui 
miliţianul pe urmele mele, să vie şi să se uite în căruţă şi să- 
mi confişte porumbul? Ai tu nevoie să mă împiedici pe mine 
să vând şi eu câteva duble de porumb, să trăiesc şi eu? Din 


ce trăiesc eu dacă dumneata îmi iai posibilitatea asta? De 
unde fac rost şi eu de-un ban să-mi iau o cămaşă pe mine? 
Tu îmi spui să vând statului că asta e o datorie patriotică - 
adică nu tu, că tu nu poţi să spui aşa o prostie, dar ăştia de 
pe-aici... Ei! De când sunt eu pe lumea asta, şi nu sunt de 
puţină vreme şi am auzit şi eu vorbind multă lume, dar una 
ca asta nu mi-a fost dat să aud.” „Ei, auzi acum, răspundea 
fiul sarcastic, n-ai auzit-o până acum, o s-o auzi de-aici 
înainte. Faceţi gospodărie colectivă dacă nu vă convine. 
Scăpaţi atunci de toate.” „Da, atunci o să ne ia bucatele 
direct dintr-o magazie mare, ce să mai stea să se mai 
chinuiască alde Cristache degeaba cu cotele!” 

Cristache acela era în ultima vreme colector, adică 
„împuternicitul comitetului de stat pentru colectarea 
produselor agricole”, funcţie nouă în sat şi de care 
Cristache, după felul cum pronunţa el însuşi această 
denumire, se arăta foarte mândru. 

„Bineînţeles, relua fiul, cât despre rest, dacă o să vreţi să 
faceţi comerţ, o să contractaţi cu statul şi o să câştigaţi 
după cum o să munciţi”. La astfel de răspunsuri se vedea că 
Moromete se stăpânea din răsputeri să nu uite că era fiul 
cel care îi spunea aceste lucruri, şi nu un străin şi ca 
urmările schimbului de cuvinte să nu ajungă acolo în 
adâncul lui unde totdeauna se luptase să fie linişte şi nu 
cumva din pricina a ceea ce se întâmpla pe lume să-şi 
îndepărteze de tot şi pe acest băiat, desfăcea braţele ca şi 
când s-ar fi lăsat răstignit pe aceste mari neînţelegeri ale 
acestor timpuri, numai să nu se supere copilul şi spunea: 
„Nu ştiu! Dacă nu ştiu, nu ştiu! De ce să zic că ştiu când nu 
ştiu!” Şi părăsea odaia să nu audă răspunsul fiului, care îl 
biciuia totuşi din urmă fără cruţare şi fără pic de încredere 
că chiar aşa gândea tatăl în clipa aceea: „Şi poimâine 
dimineaţă iar ai să vii aici la capul meu să jupoi jurnalul şi s- 
o iai de la început... Zic şi eu că vin în concediu acasă şi 
când colo mă scoală din somn la ora patru dimineaţa, că nu 


vrea el să înţeleagă cum devine cu comerţul! Să te prind eu 
că mă mai scoli din somn!” 

Îl prindea chiar după un ceas când readormea. De astă 
dată nu mai intra în casă, se chema că îl lasă să doarmă, 
dădea însă târcoale pe-afară şi se oprea de-atâtea ori în 
dreptul ferestrei, unde îl apuca tusea şi începea să 
vorbească singur (ca altădată) încât Niculae arunca iar 
pătura de pe el şi se da jos din pat. Atunci pierea, o lua spre 
grădină, dar reuşise deci să-l facă pe băiat să nu mai 
doarmă. „De ce nu mă laşi să dorm? îl întreba Niculae 
ascunzându-şi chinul oboselii sub această curiozitate de 
suprafaţă, să afle adică, chipurile, ce vroia la urma urmei 
tatăl său de la el. la spune-mi!” „Nu e timp acuma de 
dormit”, răspundea Moromete cu ceva în mână, o furcă sau 
vreun lanţ, parcă ar fi fost ca pe vremea când Niculae era 
MIC, şeful unei familii numeroase pe care trebuia s-o ţină 
bine în mână şi s-o îndemne la treabă dând el cel dintâi 
exemplu. Numai că acum era cam târziu şi se uita la 
Niculae cu teamă: s-o fi supărat sau l-a înţeles? Îi dădea 
oricum înainte şi fiul sta lângă el jos pe pământ cu 
genunchii la gură şi îl asculta. Şi totul părea aşa cum 
trebuia să fie: tatăl cu fiul alături, acolo în ograda 
părintească, dimineaţa în zori, cum se scoală oamenii de 
când sunt ei pe pământ... 

Chapter 7 


Niculae ajunse în sat pe la zece dimineaţa, dar înainte de a 
veni acasă trecu întâi pe la sfat, unde întârzie câtva timp, 
fiindcă tocmai atunci se anunţase şi vizita secretarului doi al 
raionului de partid, care sosi împreună cu preşedintele 
comitetului executiv raional. 

Pe la prânz Niculae intră pe poartă şi îl găsi pe tatăl său în 
pridvor cu cineva (totdeauna era cineva în pridvorul lui), 
meşterea ceva cu sula în căputele unui bocanc. Când îl 
văzu, Moromete se miră: 

— Păi, parcă ziceai că în sectembre îţi iai concediu. 


Ai fi zis că totul e în regulă în casa şi în familia lui, ca şi 
când să-ţi fugă muierea de-acasă pe la şaizeci de ani ar fi 
fost ca şi la douăzeci, aveai viitorul înainte... Şi numai 
venirea fiului i-ar fi stricat lui vreo socoteală prin faptul că 
sosea în iunie şi nu în „sectembre”... 

— Nu sunt în concediu, zise Niculae trecând pragul şi 
intrând în casă, am venit în sat cu campania. 

— Cu campania, repetă tatăl după o pauză. Şi adăugă: 
aha! Auzi, bă, alde Nae! Adică ce-o mai fi şi aia campanie, 
ce să facă adică el personal în această aşa-zisă campanie, să 
pună mâna pe secere şi să ajute? Asta ar fi ceva... 

Alde Nae nu zise nimic când apăru Niculae, ca şi când n-ar 
fi văzut şi nici n-ar fi auzit cine venise şi ce zisese. Aveau 
ceva de vorbit, ei doi, şi după câtva timp îşi continuară 
spusele, Moromete mai mult ascultând cu fruntea în 
bocancul de pe genunchi. În casă nu era nimeni şi 
Moromete ridică fruntea şi strigă spre grădină: 

— Ilinco, unde eşti? 

— Ce-ai cu mine, tată? 

— Treci încoace c-a venit Niculae şi pune mâna şi fă 
mâncare, taie o pasăre şi pune-o la foc. Ce faci tu acolo? 

Ilinca nu răspunse, dar i se auziră paşii grăbiţi şi apoi şi 
glasul, se vedea că ştie ea de ce se bucura. 

— Ai venit, mă! zise ea urcând scara pridvorului. Hai 
încoace în casă. 

— Uite-l pe Costache al Joachii, zise Nae din pridvor, fără 
să arate cu vreun gest unde e Costache. O fi auzit şi el că a 
venit Niculae. Te întâlnişi cu el, mă, Niculae? 

— Mă întâlnii, răspunse Niculae din casă. 

— Acuşi pică şi alde Matei, zise Nae iar. 

— De unde ştii? îl întrebă Moromete fără curiozitate. 

— Mă întâlnii eu cu el înainte să vin la tine. „Unde te duci, 
zise, te duci pe la alde Moromete ?” „A-ha!” „ Du-te, zice, că 
viu şi eu acuşi.” 

— Ce e, Costache, zise Moromete, fără să ridice glasul, în 
timp ce Costache intra pe poartă parcă alene, şi cu o 


înfăţişare liniştită de proprietar ca şi când ar fi intrat în 
curtea lui. Ce te-a apucat de te-ai sculat aşa de dimineaţă? 

Era ceasul aproape douăsprezece şi de la o vreme 
Costache al Joachii se scula la această oră târzie, îl cam 
dureau oasele şi până i se desţepeneau şi se înmuiau, se 
urca soarele sus. În pridvor se opri şi duse două degete la 
pălărie: 

— Bună-dimineaţa. 

— Mai trăieşti, mă? zise Moromete. Mai apuci să-i vezi pe 
comunişti daţi jos? 

— Eu zic că îi apuc, răspunse Costache cu capul într-o 
parte, semn că începuse să nu mai audă nici bine, după ce 
că mersul îi era stingherit. 

— Ai surzit de tot, mă, zise Nae' cu afecţiune. 

— De unde, zise Costache încrezător, de auzit aud bine, 
mai rău e că ţigara nu prea mai îmi place; eu zic că am 
fumat în viaţa mea un vagon de tutun. 

— Care va să zică zece mii de kilograme împărţit cam de la 
câţi ani zici tu că ai început să-l bei? socoti Moromete. 

— Păi de la doişpe ani... 

— Să zicem de cincizeci de ani, zece mii de cincizeci, 
cincizeci într-o sută fac doi, adăugăm două zeruri, două 
sute de kile pe an, cam o jumătate de kil de tutun pe zi! Păi 
nici nu e aşa mult! exclamă Moromete. 

Se lăsă apoi o tăcere nestingherită de nimic, Moromete îşi 
vedea de bocanc, Nae fuma stând alături, Costache luând şi 
el loc tot alături. 

— Mă întâlnii cu alde Pavel Titică, continuă Costache, se 
ducea încoace, căuta ziua de ieri. Zicea că e de rău că ăia 
care au împrumutat grâu de sămânță de la stat, le-a crescut 
nişte neghină d-aia mare, cu şapte măciulii. Umblă după ei 
prin sat să-i scoată la privit. 

— Cine, Costache? întrebă Moromete, fără să acorde 
spuselor acestuia încrederea cuvenită. 

Nu Costache era cel care le ştia cel mai bine, ci Giugudel, 
care însă nu sosise şi Moromete primea de la ceilalţi cu 


rezervă orice ştire, lucru care pe Costache nu-l supăra, dar 
pe Matei Dimir de pildă îl scotea din sărite. În realitate, 
Matei Dimir, după cum o ştiau toţi, nu se pronunţa niciodată 
asupra a nimic important, avea doar o intenţie, dar din care 
nu ieşeau decât răsteli, ce faci, bă, ce ziseşi, bă, sau ce v-am 
spus eu atunci, bă, pe tonurile cele mai diferite cu putinţă, 
de la uimirea scandalizată, până la cea mai violentă furie 
prefăcută; această furie fusese cândva adevărată, şi era 
adresată celorlalţi trei, lui Costache al Joachii, lui Giugudel 
şi lui Nae Cismaru, care nu-l luau în seamă şi continuau să 
vină la Moromete în loc să se ducă la el, pentru ca în cele 
din urmă să se împace cu situaţia şi să vină şi el la 
Moromete. Dintre toţi patru, singur Giugudel n-avea nici o 
pretenţie, deşi într-adevăr afla cel dintâi faptele cele mai 
izbitoare din sat şi le povestea, cu aerul că el nu se întreabă 
dacă ceilalţi ştiu sau nu, ci el le spune, şi pe urmă o să se 
vadă dacă sunt sau nu cunoscute. Plăcerea lui vizibilă era 
să-l audă câteodată pe Moromete reflectând pe 
neaşteptate, când toată lumea vorbea despre altceva: 
„Degeaba vorbiţi voi, chestia asta care o spuse Giugudel 
adineauri... „ „Cum? Ce chestie? Care chestie?” se răstea 
atunci Matei Dimir şi Moromete spunea el din nou ceea ce 
le spusese mai înainte Giugudel şi lor nu le sărise în ochi. 

— Ăştia de pe la sfat, zise totuşi Costache. Le-a dat grâu de 
sămânță cu neghină. 

— Când? întrebă Moromete. 

— Astă-toamnă. 

— A! Ăia care au luat grâu cu împrumut de la stat! Păi bine 
le-a făcut, zise Moromete, să se înveţe minte să se mai 
încreadă în stat. 

— Da, şi ăştia nu vor să iasă. Parcă poţi să mai smulgi 
acuma neghina? Şi pe urmă chiar dacă o smulgi rămâi cu 
grâu puţin. Uite-l pe Giugudel. Giugudel, fuseşi pe la deal? 
O fi plouat şi pe acolo pe la noi? 

Giugudel îl văzuse şi el pesemne pe Niculae pe drum şi o 
pornise spre Moromete. Urcă pridvorul, dădu bună-ziua şi 


la întrebarea despre ploaie răspunse că a fost, şi s-a dus să 
vadă, dar n-a dat nici o picătură. 

— Nu mai plouă! Ce dracu ne facem, ar trebui o ploaie 
zdravănă acuma după răriţat, încheie el. 

— De ce? zise Moromete. N-ajunge că plouă în Uniunea 
Sovietică? Ce nevoie e să mai plouă şi pe la noi? 

Costache îl întrebă pe Giugudel dacă a luat astă-toamnă cu 
împrumut grâu de sămânță de la stat. Giugudel răspunse că 
a luat. Cu neghină? Da, cu neghină. L-a dat la trior? Nu. A 
auzit că trebuie să iasă să smulgă neghina? A auzit, cum 
dracu să n-audă tocmai el, dar ce, e nebun s-o smulgă? Îi 
trebuie. 

— Ce faceţi voi acolo? se auzi apoi vocea unuia care, 
trecând pe drum, se oprise în dreptul podiştei lui Moromete 
cu un băţ în mână şi se uita la cei din pridvor, dintr-o parte, 
grăbit parcă după ce va fi auzit răspunsul să-şi continue 
drumul. 

Dar nu-i răspunse nimeni nimic, ca şi când nu l-ar fi văzut 
şi atunci omul se urni de pe podişcă şi intră în curte să vie 
peste ei. S-ar fi zis că urcă să atingă pe vreunul cu băţul. 
Avea bocanci buni în picioare, pantaloni şi flanelă fără 
petece sau rupturi, spre deosebire de ceilalţi care cam 
aveau. 

— Ce cauţi, mă, aici, Giugudel? se răsti el când fu sus. 

— Îl văzui pe Costache acilea şi venii şi eu. Tu ce faci? zise 
Giugudel. 

— Pe dracu fac, se răsti iar noul venit şi rămase mai 
departe în picioare cu bătu acela în mână, pe care îndată 
după aceea îl ridică şi îi luă lui Moromete pălăria din cap cu 
el şi i-o puse jos, descoperindu-i părul cu fire amestecate 
tăiat scurt şi fruntea albită parcă de şederea îndelungată a 
pălăriei. 

Moromete nu zise nimic şi noul venit se aşeză. 

— 'Ţie tot nu-ţi vine mintea la cap, Matei?! zise în cele din 
urmă Moromete cu un glas ca pentru el. Sau te pomeneşti 


că iar s-a însurat alde Gheorghe al tău şi nu mai poţi de 
bucurie? 

Ăsta era Matei Dimir. Avea copii mulţi şi unul dintre ei se 
însura des, se mira lumea cum de găsea el fete de le 
schimba parcă de două ori pe an. 

— Ce-a avut, mă, cu asta a lui Irăilă, de-a gonit-o? reluă 
Moromete. 

— A fugit ea singură, dă-o dracului, zise Matei cu un glas 
parcă şuierând de admiraţie sau de încântare. Bine că s-a 
dus, mi se făcea rău la masă. 

— De ce, Matei? zise Moromete. 

— Clefănea, dă-o în pastele mă-sii, răspunse Matei cu 
acelaşi şuierat. 

În acest timp în casă Ilinca îi povestea lui Niculae că nici 
gând n-avea mama lor să se întoarcă şi că îi pare bine că a 
venit, că pe măsură ce trece timpul în loc să-şi vie în fire, 
mai rău e pornită contra tatei. Şi tata nici el nu înţelege să 
se ducă pe la ea şi să încerce să se împace. Bine, zise 
Niculae, lasă că se ocupă el de chestia asta, vede elce e. 

— Nu ştiu, Niculae, că parcă e un făcut, acuma când am 
găsit şi eu un băiat şi mi-a venit sorocul să mă mărit, n- 
ajunge câte mi-a făcut până acuma, parcă expre a fugit ca 
să n-am eu parte de un măritiş ca toate fetele. Şi, dacă n-ar 
fi pământul, m-aş duce şi, în viaţa mea, nu m-aşi mai 
întoarce. 

— Hai, lasă, nu te mai vâita şi tu, că sunt destui care se 
ocupă cu chestia asta, zise Niculae ironic. Ştii şi tu bine că 
are dreptate mama. 

— Are, dar ce vină am eu? zise Ilinca. În fine, dacă zici tu, 
Zic şi eu ca tine, dar nu e seară să nu-l trimeată pe Sande să 
viu la ea şi să-l las pe tata singur. Ei, cum să-l las? Ce-ar zice 
lumea? Eu îi spun că o să viu, dar cât o să-i spun? Dacă îi 
vine într-o zi nebunia şi mă lasă fără pământ? 

— Nu te lasă! o linişti Niculae şi se apucă să-şi desfacă 
valiza. 


Marioara Fântână ajunsese la Moromeţi prin fundul 
grădinii şi nu intră, se opri lângă dud şi o strigă de-acolo pe 
Ilinca. Sora lui Niculae lăsă puiul în grija Titei, care venise 
şi ea între timp, şi se duse să vadă ce-avea cu ea fata 
lipoveanului. 

— Nu, domnule, nu asta e problema, i-am spus eu lui: să 
fie al dracu dacă nu-ţi dau o vadră de ţuică, o bem 
împreună, dacă tu îmi răspunzi mie la următoarea 
întrebare: Care ar fi cauza... 

Cineva întrerupse însă acest glas cu o voce mormăită, se 
auziră alte vorbe şi apoi nu se mai auzi nimic, o tăcere. 

— Unde e el, surată? o întrebă Marioara pe Ilinca. 

— În casă, unde să fie. 

— Şi ce face? 

— Ce să facă, se rade. 

— Neras nu stă? 

— Care ar fi cauza faptului că nemţii când au început 
războiul n-au stat să-şi pună întrebarea: „Domnule, ce fac 
eu, mă iau la bătaie cu tot globul?” Aicea să te văd dacă eşti 
deştept. 

— Şi? A ştiut? 

— N-a ştiut. 

— Şi ai dat vadra? 

— Păi dacă n-a ştiut cum să i-o dau? 

— Ascultă... spune-mi, mă, băiatu-ăsta... 

— Asta e nea Costache, zise fata lipoveanului. O fi ieşit 
Niculae în pridvor, s-o fi ras. 

— Asta... Uite c-am uitat, zise Costache. Stai. Aşa! Spune- 
mi, mă Niculae, ce este în... Cum îi zice... în Est. Începuse 
un război în Est. 

Moromete scoase sula dintr-o curea, o puse alături şi 
împunse cu acul. 

— În Coreea, Costache, interveni el. 

— Aşa, în Coreea! 

Se făcu tăcere. Costache stătea liniştit şi nu mai zicea 
nimic. Moromete nu ridică fruntea şi se uită o clipă la el. 


— Ei, şi ce vreai să ştii tu, Costache? îl întrebă. 

— A! Da, tresări Costache. Spune-mi... ruşi sunt acolo? 

— Nu, răspunse Niculae. 

— Domnule, sări deodată Moromete ca şi când ar fi băgat 
de seamă că toţi ocolesc înadins ceea ce nu mai putea fi 
ocolit. El ridică fruntea, şi aruncând bocancul undeva 
tocmai în fundul pridvorului, continuă: Ia să-mi spui 
dumneata mie aicea... 

Şi mai venise acolo în afara importanţilor liberali ai 
comunei şi un membru de partid, acelaşi Vasile care trecuse 
de dimineaţă şi pe la Fântână; intrase în curte, urcase şi el 
în pridvor şi se aşezase să asculte; Moromete îl cunoştea şi 
îl vorbea de bine, din pricina maică-sii care murise, şi îl 
lăsase mic printre neamuri... 

— la să-mi răspunzi dumneata aicea la următoarea 
întrebare, da' să-mi dai un răspuns de om în toată puterea 
cuvântului, nu să te joci cu mine... Cum poţi dumneata să 
guvernezi fără opoziţie?! 

Niculae într-adevăr se răsese şi ieşise în prag şi, la 
întrebarea tatălui, în loc să vie acolo unde i se spusese, se 
lăsă jos şi se aşeză pe pragul tindei cu genunchii la gură. 
Liberalii îşi scoaseră pungile de tutun şi începură să-şi facă 
ţigări groase ca degetul... 

— Măi nea Ilie! strigă cineva de la poartă. 

— Vino, mă Cârstache, că nu se dă, zise Moromete în 
treacăt. 

Ăsta era Cârstache al lui Dumitrache, acel vecin al lui 
Moromete care i se pusese înainte când îl văzuse alergând 
cu parul în mână după Catrina, venea şi el pe la aceste 
adunări şi totdeauna după ce striga la poartă şi Moromete îi 
răspundea, Cârstache zicea: „Ce face câinele ăla al 
dumitale, nea Ilie?”. Moromete n-avea câine rău, dar aşa 
intra Cârstache în vorbă cu el şi, cu timpul, Moromete nu 
mai aştepta să-l audă întrebând, îi răspundea direct. 

— Guvernez foarte bine, răspunse Niculae, ce-mi trebuie 
mie opoziţie? 


— Adică da, conveni Moromete, cu o voce micşorată ca şi 
când la asta nu s-ar fi gândit. Dar apoi deodată îşi reluă 
strigătul: Şi crezi dumneata că e bine aşa? Crezi dumneata 
că numai dumneata ai dreptul să vorbeşti în numele tării şi 
ăilalţi să nu zică nimic? 

— N-ai decât să zici, înscrie-te în partid, du-te la şedinţe şi 
ia cuvântul, zise Niculae. Dar în realitate la toţi vă e gândul 
îndărăt, la vechiul sistem de guvernare. Ei, aţi guvernat 
destul după sistemul vostru şi ştim ce-a ieşit. 

— Ei, exclamă Moromete curios cum nu se mai poate, ce 
vorbeşti! la spune-ne şi nouă ce-a ieşit, că noi toţi ăştia care 
suntem aicea - şi el îi arătă pe toţi cu mâna şi le spuse pe 
rând şi numele, - nean-tău Costache, nean-tău Matei, alde 
Giugudel, alde Nae, nu ştim! 

Dar Niculae se uită la ei cu ochii abia crăpaţi, cu o lamă de 
lumină între gene de parcă s-ar fi uitat ia nişte salcâmi sau 
la stâlpii pridvorului şi răspunse cu îngăduinţă: 

— Întâi că i-aţi băgat pe toţi comuniştii în puşcării şi cu 
asta aţi guvernat fără nici o opoziţie. Fiindcă n-o să-mi spui 
că era vreo deosebire între ţărănişti şi liberali când avea loc 
vreo grevă, şi când şi unii şi alţii scoteau armata şi trăgeau 
în ei. 

— Şi a fost bine aşa?! protestă Moromete indignat. 

— Asta urmează să vă întreb eu pe toţi, zise Niculae. Nu 
vă păsa că alţii erau la puşcărie. 

— Să ştii, Niculae, zise Cârstache luând cuvântul, că 
absolut nimeni p-aici n-avea idee de ce zici tu acuma. Eu, şi 
aici chipul bun al lui Cârstache se însufleţi ca şi când i s-ar fi 
aprins pe dinăuntru o lumânare şi se uită la Moromete cu 
dreptul celui care respectă atât de tare pe cineva încât 
poate să recurgă la el să-i fie martor la ceea ce avea să zică 
şi care putea să-şi permită să creadă că le gândea la fel şi 
Moromete, eu, repetă el, citeam cărţi din scoarță până în 
scoarță şi ştii că ţi le dădeam şi ţie, Niculae, când erai mic, 
niciodată să zic că am găsit în vreuna aşa ceva. 


Şi Cârstache se opri şi se uită iar la Moromete: vorbise 
bine? 

— S-ar fi auzit, mă, Niculae, zise atunci Giugudel. Suntem 
oameni bătrâni. 

— Domnule, eu admit, strigă Moromete dând peste cap 
teza aceasta, că dacă n-au auzit ei nici n-a fost nimic. Dar 
acuma vii dumneata la putere şi frânele guvernului sunt în 
mâinile tale. Ce-ai cu mine? De ce te legi de mine, când eu 
nu-ţi fac ţie nimic, stau colea liniştit şi mai vorbesc şi eu cu 
alde Giugudel, că de-aia mi-a lăsat Dumnezeu gură? 

Niculae începu să dea din cap uitându-se demonstrativ în 
altă parte: adică n-ajungi la nici un rezultat dacă într-o 
discuţie vii şi spui că nu ştiu cine ţi-a spus nu ştiu ce... 

— Lasă că ştiu eu cum era când vă adunaţi toţi la Iocan, se 
aprinse şi Niculae, nu ieşea nimic din ce discutaţi voi acolo, 
şi alţii în timpul ăsta vindeau bogăţiile ţării peste hotare. 

Se lăsă o tăcere şi Moromete deodată începu să dea şi el 
din cap uitându-se în altă parte: adică degeaba vorbeşti 
dacă nu vreai să înţelegi ce ţi se spune, degeaba spui tu pe 
urmă lucruri adevărate, la ce foloseşte? 

— Tu nu trebuie să mai faci ce-a făcut ăla, domnule, strigă 
el prinzând de prin aer cu un gest larg acest adevăr care 
plutea parcă pe lângă el. Înţelegi dumneata? 

Niculae se gândea. Întru târziu se hotărî, nu fără o privire 
bănuitoare, să răspundă. 

— S-a făcut o experienţă, zise el, s-au adus într-o sală o 
mie de oameni şi li s-a spus să strige un cuvânt, dar fiecare 
pe contul lui. S-a făcut un fel de gălăgie... Pe urmă li s-a 
spus să strige acelaşi cuvânt dar toţi odată, la un semnal. S- 
au spart geamurile! 

— Ce vreai să spui cu asta? zise Moromete. 

— Asta vreau să spun: noi acuma avem un singur ţel, să 
construim socialismul şi n-ar ieşi decât un fel de gălăgie 
dacă ar fi să facem cum ziceţi voi. 

Costache al Joachii îşi arcui sprâncenele spre Moromete: 
Ei, ce zicea de chestia asta?! Moromete îşi adunase între 


timp bocancul de pe unde îl aruncase şi îl cerceta acum 
foarte atent pe dinăuntru şi pe dinafară, băgase mâna în el 
şi tot dibuia după ceva. Începu să tragă de acest ceva şi în 
cele din urmă se auzi o pârâitură, fapt care îl enervă pe 
Moromete şi trase mai tare, până scoase afară un fel de 
limbă uscată şi crestată de mâncărimea cuielor în care 
fusese, cine ştie de când, prinsă. 

— Bocancul ăsta, zise el scârbit, e bun acum să-l roază 
câinii! 

Şi zicând aceasta îl şi aruncă peste pridvor drept în 
mijlocul bătăturii, speriind câinele, care se apropie, îl atinse 
cu botul şi, într-adevăr, simțind pesemne mirosul de 
grăsime de picior de om care intrase în el cu timpul, îl 
apucă foarte delicat de o ureche şi porni cu el spre grădină, 
cu capul sus: era doar ceva care i se aruncase, nu era de 
furat... 

— Noroc, zise Moromete, că mai e mult până la iarnă şi 
poate îmi dă şi mie Armeanca ăsta de la cooperativă unii 
noi. 

— Pe gratis! zise Costache. 

— Păi dar pe ce?! zise Moromete. Eu nu le dau cote tot pe 
gratis? Apoi i se adresă lui Niculae: şi unde zici că s-a făcut 
experienţa aia cu ăia care au spart geamurile, Niculae? 

— Acolo unde s-a făcut, i-o întoarse fiul. Parcă dacă îţi spun 
o să înţelegi tu mai mult de-o grămadă! 

— Păi nu zic eu, i-o întoarse şi Moromete, le înţelegeţi voi 
pe toate, ce trebuie să le mai înţelegem şi noi! 

Chapter 8 


Ilinca îşi luase ceva cu ea, o bluză de fir spumos în care 
lucra cu mătase după un caiet cu desene pe pătrăţele. 

— Şi când ajungi aici cum faci? zise Marioara arătând cu 
unghia un punct pe desenul colorat. 

— Tot în patru, răspunse Ilinca. 

— Şi cât stă, bia? 

— Până se termină treieratul. Uite-o pe Sora, ce-i facem? 


— Păi ce să-i facem? 

— Dacă se aşează şi ea jos? 

— Nu-i nimic, că noi plecăm pe urmă, mai stăm aşa niţel şi 
mergem. 

În fundul grădinii era un şanţ care despărţea gospodăria 
Moromeţilor de a vecinului din partea aceea, dar toţi aveau 
acelaşi şanţ şi pe lângă el, printre ierburi mari şi grase de 
nalbă şi lipane, se ghicea o potecă pe care treceau adesea 
cei care vroiau să scurteze drumul spre cine ştie ce uliţă. 

— Stai jos, Soro, unde te duceai? zise fata lipoveanului. 

— P-aici prin grădini, răspunse Sora şi se aşeză. Vă văzui 
de pe viroagă. 

Îşi luase şi ea ceva de lucru în mână, dar bumbac. 
Marioara se uită la ea cum îşi aşează ghemele, neclintit la 
fruntea ei, la mâinile şi genunchii ei ca la o ciudăţenie. 
Fuseseră ele prietene, dar nu mai erau, cu toate că nimic 
nu se întâmplase între ele, nu se certaseră şi nu umblaseră 
una contra alteia cu vorbe... Ilinca se ridică imediat ce Sora 
se aşeză şi rămase în picioare cu lucrul în mână, dar fără să 
plece. 

— Ce mai faci, Soro, zise Marioara rămânând jos, răsfoind 
rar şi atentă caietul cu modele. Ce mai face mă-ta? 

— Bine, răspunse Sora cu o veselie parcă doar a dinţilor 
(ţinea gura uşor întredeschisă şi printre buzele groase i se 
vedea şirul de dinţi mărunți cu creşterea parcă 
neterminată). Bine, ce să facă... 

— Vă duceţi şi voi la secere? 

Parcă ar fi spus: mai e nevoie să vă duceţi la secere? Sau: 
Sunteţi şi voi în rândul oamenilor şi faceţi o astfel de 
muncă? 

— Nu, că l-am pus porumb, avem şi noi un pogon şi mama 
a zis că îi trebuie porumb să dea la gâşte. 

— Ia spune, Soro, tu când ai de gând să te măriţi? Sau nu 
te mai măriţi? 

— De ce să nu mă mărit? se miră Sora. 

— Păi maică-ta de ce nu s-a măritat? 


— Ea zice că n-a vrut. 

— N-a vrut?... Dar tu vreai, Soro? 

În picioare, Ilinca avea sprâncenele una şi o înfăţişare mai 
mândră decât ar fi putut ea însăşi să-şi închipuie că putea fi 
vreodată. Cosea şi nu scotea un cuvânt, cu toate că o anume 
nervozitate cu care trăgea acul arăta că tot ceea ce se 
petrece e pentru ea o întâmplare de neînțeles şi fără rost, 
să-i tai cuiva limba şi n-ar putea să fie în stare să spunea ce 
spunea surata asta a ei, Sorei. Ce nevoie avea să vorbească 
cu una ca ea?! 

— De ce să nu vreau, zise Sora. 

— Păi bine, Soro, cum o să te măriţi tu, dacă vorbeşti aşa 
cu toţi flăcăii? Trebuie să pui şi tu ochii pe unul şi numai cu 
ăla să vorbeşti. Pe urmă te măriţi şi tu cu el! 

Sora lăsă lucrul din mână şi se uită rânjind la fata 
lipoveanului. Se uite neclintită, în timp ce Marioara, cu 
pleoapele lăsate, întinsă jumătate pe iarbă, continua să 
răsfoiască absorbită caietul lat cu desene. 

— Până acuma, bia, ar fi trebuit şi tu să te măriţi, continuă 
Marioara ca de departe. Nu te-a cerut nimeni? 

Sora clătină din cap mută: nu. 

— Păi vezi! exclamă Marioara din ce în ce mai absentă, şi 
câtva timp nu se mai auziră decât vocile din pridvor şi 
ciripitul vrăbiilor din dudu gros sub care Marioara şi Sora 
continuau să stea. 

— Ce faceţi voi aici? se auzi glasul cuiva care trecea. 

Întrebase şi el ca să se afle în treabă, n-avea de ce să se 
oprească, dar îi răspunse Sora şi răspunsul ei îl făcu, după 
cum se văzu, să se abată din drum. Era un flăcău de prin 
vecini, şi se ducea undeva, avea o dubă mici de tablă în 
mână. 

— Ce faci, Soro, zise el, au dat platagelele lui nea Valache? 

— Nu ştiu, zise Sora, eu nu lucrez la platagele. 

— Dar cine lucrează? zise flăcăul curios. 

— Mama. 

— Ea lucrează la platagele? Şi tu la ce lucrezi? 


Ceva se înţepenise în mintea Sorei şi deşi se uita în sus 
ţintă la flăcău nu răspunse, dar nu pentru că ar fi 
împiedicat-o vreo pricină, ci fiindcă întrebările băiatului şi 
răspunsurile ei fuseseră parcă prea repezi şi acum; nu mai 
ştia ce spusese mai înainte. 

— Da, sunt mari, zise ea anapoda, uite aşa sunt de mari, şi- 
i arăţi flăcăului pumnul ei rotund. 

— Sunt mari? zise el, şi ţie îţi plac mari? Mici nu-ţi plac? 

— Nu, zise fata şi privirea îi rămase agăţată de a lui, 
complet deschisă în timp ce mâinile dădeau drumul în poală 
ghemelor şi igliţelor. 

— Ia plecaţi voi de-aici, zise atunci flăcăul cu un glas 
gutural şi imperios. 

Şi era limpede că nu se va sfii, dacă ele nu fug imediat, să 
facă de îndată ceea ce îi trăsnise chiar sub ochii lor la 
lumina amiezii... Şi într-adevăr, când, după o clipă de uluire 
nu prea mare, ele plecară, fără să fugă însă, dar şi fără să 
se uite înapoi, flăcăul se apropie de Sora, se lăsă în 
genunchi, o întinse pe iarbă şi îi ridică fusta. Mişcările lui nu 
erau grăbite, dar erau foarte decise şi se vedea că în clipele 
următoare nu-i va mai păsa de orice s-ar întâmpla în jurul 
lui... Părul fetei se amesticase cu iarba... 

Chapter 9 


Marioara urcă pridvorul cu surata ei înainte, dădu bună- 
ziua şi îşi continuă drumul spre uşa de la tindă. Niculae 
stătea în prag şi fără s-o vadă îi făcu loc. 

— Bună-ziua, Niculae, strigă ea ca unui surd, şi pieri în 
casă, de unde i se auzi încă glasul subţirel şi tremurat, ce e, 
surată, cu Niculae, nu vede, n-aude, ce-o fi cu el săracul, să 
chemăm un doctor de la dispensar... Niculae, ia vino, mă, 
până aici, să te întreb ceva. Spune-i, surată, să vie, că eu 
pot să-l rog până mâine şi el tot nu... 

Niculae intră în odaia cea mare a părinţilor şi rămase 
nemişcat alături de prag. 


— Eu zic că eşti cam surd, mă Niculae, după ce că nu vezi, 
nici n-auzi bine. 

— Ce este? întrebă el. 

— Trec pe lângă tine, mă uit la tine şi tu te uiţi la mine ca 
mutul lui Ciucă. Du-te şi tu acolo la raion să-ţi dea ceva de 
ochi, că ai ponogul găinilor. 

— Ba te-am văzut foarte bine, zise Niculae brusc supărat, 
ce mai vreai, ai ceva să-mi spui sau vorbeşti şi tu ca să te 
afli în treabă? 

Şi ieşi afară şi o lăsă singură în odaie fără să-i arunce 
măcar o privire. Marioara se duse la oglindă şi îşi desfăcu şi 
înnodă barişul cu mişcări îndelungi. Deodată îşi prinse buza 
de jos cu dinţii şi ceea ce fusese de dimineaţă când mulsese 
vaca doar o ţâşnire acum fu un adevărat potop de lacrimi, şi 
aşa de tare o picni încât tot chipul i se schimonosi ca şi când 
ar fi fost pus pe foc ca o mască vie care ardea şi înainte de a 
pieri se strâmba de groază. Simţind ceva, surată-sa Ilinca 
intră înăuntru şi se apropie repede de ea şi o luă în braţe. 

— Fată eşti tu, sau ce eşti? îi spuse ea. 

Marioara arătă cu mâna spre uşă făcând semne disperate, 
adică să nu intre cineva peste ele şi s-o vadă aşa, şi Ilinca se 
duse şi trase zăvorul. Marioara se întinse pe pat cu trupul 
frânt doar pe jumătate şi umerii începură să i se zgâlţăie şi 
de sub braţul sub care îşi pitise faţa se auzi apoi un țipăt 
neaşteptat de puternic, un adevărat urlet, care trecu prin 
ferestre şi tindă până-afară. Se pare însă că fu luat drept un 
chiot de râs, cum le apucă pe fete cine ştie din ce pricină, 
fiindcă Moromete zise: 

— Mă, ce faceţi voi acolo?! Vedeţi că se strică vremea. 

Adică se strică vremea, se încurcă măgarii, în cazul de faţă 
măgăreţele. Tita puse mâna pe clanţă să intre dar Ilinca îi 
făcu semn prin perdeaua de deasupra jumătăţii geamului 
uşii să stea niţel în tindă. Toată odaia mirosea a leşin de 
fată, şi Ilinca crezu că Marioara chiar a leşinat şi se apropie 
şi o ridică în capul oaselor. Nu, părea liniştită şi se 
dezbrobodi cu mişcări scurte, şi numai faptul că se 


dezbrobodi şi îmbrobodi astfel de câteva ori arăta că mintea 
îi rătăcea aiurea şi nu mai ştia ce face. 

— Surată Ilinco, zise ea abia deschizând gura, să ştii că 
dacă îi spui lui Niculae, mă omor. 

— Da, că altă treabă n-am eu, decât să mă apuc să-i spun 
lui Niculae, răspunse Ilinca. Şi tu de ce eşti proastă? Nu că 
mi-e frate, zise ea, dar oricine ar fi, în locul tău nici nu m-aşi 
uita la el. 

— Îmi place de el, surată, ce să fac, răspunse Marioara. D- 
aia am stat aşa mult în grădină, ziceam că să-mi treacă şi 
când urcai adineauri scara pridvorului şi îl văzui, mi se 
tăiară picioarele. 

Fata cea mică a lui Moromete rămase şi ea tăcută în faţa 
acestei mărturisiri. Dar apoi se încruntă împotrivindu-se 
parcă gândului că aşa ceva i s-ar putea întâmpla şi ei 
vreodată şi zise: 

— Orişicât! 

Marioara, însă nu părea să poată auzi pe cineva orice i s- 
ar fi spus. Se uita înaintea ei cu ochii înotând în lacrimi şi cu 
obrajii fripţi de rostogolirea lor fierbinte pe chipul ei, pe 
care lăsau dâre ca de cenuşă. 

— Eu sunt mai mare ca tine, continuă Ilinca în glas cu o 
mândrie de nezdruncinat, şi nu-mi pasă, pe câtă vreme tu... 

— Păi pentru că al tău ţine la tine, surată, d-aia nu-ţi pasă, 
răspunse Marioara. La toamnă te măriţi, şi eşti în vorbă cu 
el abia de un an, doi... lar eu... 

— Mărită-te şi tu! 

— Tu de ce nu te-ai măritat până acuma? 

— Dacă nu mi-a plăcut! răspunse Ilinca. 

Vroia, adică, să spună că nu i-au plăcut toţi cei care au 
cerut-o, dar nu spuse că aşa cum zicea ea că nu-i păsese, 
nopţi în şir se perpelise şi pe-o parte şi pe alta de fiecare 
dată când, din pricina mamei, băiatul cu care era în vorbă 
întârzia s-o fluiere la poartă. Acum uitase, făcea pe viteaza. 

— Dacă o fi să fie, surată, zise Ilinca, trebuie să te măriţi 
cu cine îţi place, dacă nu, ce rost are?! Să te măriţi cu el şi 


să-ţi placă numai ţie, iar el nu? Ce viaţă e aia? 

Şi zicând acestea Ilinca se duse să deschidă fereastra, 
fiindcă prea tare mirosea în odaie a plâns. Şi atunci se 
auziră iar glasurile celor adunaţi în pridvor. 

— Alege-mă pe mine ministru şi atunci o să vezi ce bine o 
să-ţi fie! 

— Ce-ai face, nea Matei? zise Ilinca din odaie. 

— În primul rând l-aşi pune pe Gheorghe al meu 
subsecretar de stat la Finanţe, că tot îl omoară pe el lipsa 
de bani, răspunse Matei Dimir. 

— Eu aşi face cotele de două ori mai mari, să te bag în 
draci, zise Costache al Joachii cu o însufleţită satisfacţie, 
uitându-se băţos peste capetele a toţi, ca şi când l-ar fi şi 
făcut ministru şi le-ar fi arătat el cam cum ar fi. 

— Am auzit acuma că şi Bilă o să ia leafă, zise Moromete. 

— N-o să ia, dă-l dracului, zise Giugudel cu invidie şi nu 
mai adăugă nimic, se încreţi fumând şi aruncând ţigara din 
mână ca şi când i-ar fi fost silă că trebuia să fumeze şi mai 
ales să şi audă istorii de-astea cu de-alde Bilă. 

— Văd că şi-a pus nişte creioane în piept, umblă cu ele în 
piept, vreo cinci are, zise Giugudel. 

— Dă-l dracului, nu ştie nici să se iscălească, spuse 
Costache al Joachii cu dispreţ. 

După câtva timp de tăcere, Nae Cismaru, care se vede că 
era şi el intrigat de ceea ce se spusese despre Bilă, întrebă: 
— Atunci ce tot umblă el pe-acolo pe la sfat, cu creioanele 

alea? Că şi eu l-am văzut! 

— Cum! făcu Moromete. Păi Bilă ţine legătura cu Uniunea 
Sovietică, nu ştiaţi”?! 

— Mă al dracu! râse Costache. 

— Acum vreo cinci-şase ani, continuă Moromete, Bilă 
striga pe toate drumurile cu gura la ceafă: „Domnule, zicea, 
astăzi nu trebuie să fii comunist! Trebuie să fii 
anticomunist!” După vreo doi ani îl văz că se înscrie în 
partid. „Păi ce faci tu, Bilă, îl întreb, ce fel de comunist eşti 


tu?” „Nu mă cunoşti, domnule Moromete, zice. Eu sunt 
comunist anticomunist.” 

— Şi acum ţine legătura”! 

Dar Moromete chiar se supără că era luată în derâdere 
funcţia lui Bilă şi începu să dea din cap: nu se făcea! 

— E om greu, domnule, protestă el. 

Soarele se urcase sus de tot pe cer şi căldura începuse să 
vie şi la umbră în pridvor. Foştii liberali tăcură îndelung ca 
şi când existenţa şi devenirea lui Bilă i-ar fi dat gata pe toţi. 
Fiindcă Bilă era un ins mai degrabă blând şi numai când i se 
dădea un pahar începea el să urle şi ridica chiar bastonul 
(umbla cu un baston). Era „sărac“, dar purta haine negre 
ca şi când ar fi fost învăţător sau notar şi acum trăia din trei 
pogoane de pământ pe care i le munceau muierea şi copiii. 
Nimeni nu-şi amintea să-l fi văzut vreodată la câmp. Cum 
umbla mereu printre autorităţi, le transmitea dispoziţiile 
fără însărcinarea cuiva... „Bagă de seamă, cutare, spunea el 
cu blândeţea aceea a lui din glas sub care zăcea însă ceva 
neliniştitor, nu vreai să vii la sfat şi să lichidezi afacerea-aia. 
Vino, domnule, şi aranjează lucrurile, preşedintele e 
supărat, zău, ţi-o spun cu lacrimi în ochi.” Dar nu-i văzuse 
nimeni niciodată vreo lacrimă. 

— Ăştia ca ăştia, zise Giugudel cu vocea lui înceată şi cam 
pe nas - din pricina asta nu prea erau atenţi ceilalţi când 
vorbea el, însă Moromete era -, dar spuse Ilie al Pinţii că se 
pune pe ei anu-ăsta. Sta de vorbă cu alde Năstase şi trece 
Arghirescu, de la sfat, care e cu impozitele, referentul 
încasator, cum îi spun acuma. Fiindcă l-au chemat la raion 
săi ia la rost şi ăsta, ce să zică, zice şi el, tovarăşe, chiaburii 
sabotează. Se lăuda cum a ieşit el din încurcătură cu vorba 
asta, spuse alde Geacă şi Dănălache, că ăştia umblă pe- 
acolo, mă întâlnii eu cu ei. Cică i-a plăcut foarte mult 
preşedintelui de la raion când a auzit vorba asta şi zice, păi 
mă, tovarăşe, dacă chiaburii sabotează, noi ce mama 
dracului păzim aici, ordin scris să li se ia declaraţii că într-o 
lună vor achita impozitele şi dacă nu, pe ei! Şi trece 


Arghirescu prin dreptul bisericii şi se opreşte, povestea al 
Pinţii, nea Năstase, zice, nu ştiu cum să subliniez mai mult 
cotoioşenia situaţiei în care, conform ordinelor, o să te 
punem. Băga-l-aş în mă-sa, zice al Pinţii că a zis alde 
Năstase, au ajuns toţi nenorociţii să-mi vorbească ca la uşa 
cortului. O sută optzeci de mii cică are de plătit. 

— Şi tu ce crezi, Giugudel, zise Moromete, că alde Năstase 
o să dea dosul să plătească? 

— Mă, nu ştiu! zise Giugudel. Când aveai tu datorii înainte 
de război, mai te ciorovăiai şi mai scoteai ăluia ochii cu 
câte-o mie de lei, acuma... 

Adică acuma timpurile se schimbaseră de aşa manieră, că 
nu mai ştiai dacă un lucru de necrezut, cum era cel care îl 
privea de pildă pe Năstase, n-avea să fie dus la îndeplinire 
fără nici un fel de şovâire. 

— Aşi vrea să trăiesc s-o văd şi pe-asta! zise Moromete. 
Cine o să îndrăznească să intre în curtea lui Năstase?! 

— Păi nu intrară, mă, astă-iarnă şi îi luară vreo cinci căruţe 
de porumb? zise Costache. Ai uitat? 

— Nu prea îmi aduc aminte, zise Moromete. Şi Năstase n-a 
zis nimic? 

— A zis el, dar cine l-a crezut!... 

— Ce-a zis? 

— Că n-are! Şi atunci i s-au urcat în pod şi alde Cristache, 
colectorul, zice da' ăsta ce e? Du-te, domnule, dracului, că- 
mi mor porcii de foame, cică ar fi răspuns Năstase!... Da' 
aia bătrână, povestea alde Ilie Brutaru că ar fi visat noaptea 
dracu ştie ce, că i-a sculat pe toţi din somn şi i-a băgat în 
sperieţi, cică îl asmuţea pe nepotu-său: Păzea, păzea! Dane, 
pune mâna pe el!” 

— Şi crezi tu că Isosică şi Plotoagă or să se ducă ei peste 
Năstase să-i încaseze o sută optzeci de mii de lei, Giugudel? 
reluă Moromete. 

— Mă, nu ştiu cine o să se ducă, răspunse Giugudel, dar de 
dus îţi garantez eu că cineva tot se duce. 


— Asta, ce e drept, aşa e, recunoscu Moromete, uitasem că 
mai e şi plutonierul Moise care nu stă el cu tine la discuţie 
cum stătea săracu Florică, pe unde-o fi, şi-acum mi-aduc 
aminte când veni el să-l ia pe alde fi-meu Achim la post şi 
Achim taman plecase cu oile la Bucureşti. Da' şi pe Nilă 
săracu, a vrut să-l ia de la premilitară, că îi băgase mâna în 
gât lui Toderici. A mers şi el cu elpână la marginea satului 
şi zice, du-te, mă băiatule, şi vezi-ţi de treabă, ai noroc că îl 
cunosc pe domnul Moromete, un om, nu aşa, care nu face 
să-i iai băiatul la secţie. A! făcu deodată Moromete cu gura 
plină, semn că distincţia pe care avea s-o facă aproape că 
nici nu mai intra în discuţie, păi ăsta crezi că se mai uită şi 
el să vază cine eşti? Eşti chiabur, chit că tu eşti desculţ şi n- 
ai după ce bea apă, şi imediat îţi face hârtie şi te trimete la 
raion. 

— Mă, da' Ştefan dădu norocul peste el! zise atunci şi 
Costache al Joachii. 

— Da' ce noroc! se răsti Matei. 

Nu se mai gândeau acum la Năstase, ci la băieţii lui. Erau 
încă neînsuraţi, de la Dan fugiseră vreo două, Ştefan nu 
luase încă niciuna, era foarte tânăr, abia se întorsese din 
armată, pe care însă n-o făcuse ca toată lumea, era printre 
cei dintâi fii de chiaburi care fusese exclus de la acest 
drept, în loc să înveţe să mânuiască armele de foc învățase 
să mânuiască doar armele albe, lopata, târnăcopul, roaba şi 
cărămida - dacă şi asta putea fi numită armă albă. Se 
întoarse într-o bună zi, venind pe jos de la gară, prăfuit, cu 
lada în spinare, cu sudoarea şiroaie pe gât, dar bucuros că 
scăpase, deloc îmbătrânii de cei trei ani cât lipsise din sat, 
ca şi când s-ar fi întors doar dintr-o lungă călătorie. „Cum e, 
Ştefane?” îl întrebase cel care îl văzuse şi care povestise 
apoi în sat ce îi răspunsese flăcăul. „Cam albastru, nea 
Gheorghe”, zisese Ştefan uitându-se drept înainte şi 
ducându-şi cu nădejde cufărul în spinare, ca pe o povară cu 
a cărei apăsare se obişnuise şi nu credea că o s-o mai poată 
arunca jos. De atunci de când venise nu mai vroia să ştie de 


nimic decât de cai, care îi plăcuseră de mic şi pe care îi 
îngrijea de dimineaţă până seara, mereu era văzut cu ţesala 
pe ei, sau buşumându-i cu un şomoiog de paie pe sub burtă, 
să le pună sângele în mişcare şi să fie iuți şi frumoşi. Şi într- 
adevăr erau, se ridicau pe două picioare atât de sus şi 
nechezau atât de pătrunzător încât ai fi zis că sunt sirepi şi 
ar putea, luând-o la goană, să te pomeneşti cu ei sărind în 
zbor peste garduri şi case. Se spunea că dacă n-ar fi fost el 
să-l ţină de rău pe frate-său Dan, multe s-ar fi întâmplat în 
familia lor şi astăzi ar fi fost cu toţii închişi. Era mai ales 
vorba de o istorie de anul trecut cu vărul lor Vasile (care 
era aci de faţă şi nu scotea un cuvânt), se spunea că dacă n- 
ar fi fost Ştefan care să fi ştiut cum să vorbească la anchetă, 
n-ar fi scăpat Dan. 

— Niculae, zise Ilinca din tindă, tată, hai la masă. 

Şi o dată cu vocea ei ieşi în pridvor şi apoi începu să 
coboare treptele Marioara lipoveanului. Se zăpăcise de tot 
şi pesemne că tot nu-şi revenise, fiindcă nu se uită la nimeni 
trecând pe lângă oameni şi nu dădu, plecând, bună-ziua la 
nimeni. 

— Uite, mă, că se făcu târziu, se răsti, scandalizat, Matei 
Dimir. Hai, mă, încolo d-aici! Hai, Costache, hai, mă 
Giugudel! 

Plecară toţi... Era bine! Dacă ar fi fost rău, le-ar fi spus 
băiatu-ăsta... Plecară deci încă o dată liniştiţi, aşa cum li se 
întâmpla de fiecare dată când se adunau toţi patru şi 
spuneau care ce ştia, celorlalţi, să vadă ce se potriveşte şi 
ce nu din ceea ce auziseră sau li se întâmplase lor înşile în 
răstimpul de câteva zile cât trecuseră de când nu se mai 
văzuseră... Veneau la Moromete cu o nelinişte nedesluşită. 
Se întorceau acasă cu ea alungată, sau limpezită: aia era... 
pe mă-sa, ducă-se, n-au decât să se descurce ăia care au 
luat grâu de sămânță cu împrumut... Şi aşa mai departe... 
Şi în felul ăsta... lată că Plotoagă n-avea curajul să se lege 
de Moromete şi dacă nu se lega de el, nu se lega nici de ei... 


Cât timp?!... Mai rămase în pridvor doar Vasile al Moaşii din 
Cotoceşti. Moromete intră în tindă. 

— Aşi vrea să vă spun şi eu nişte aspecte de-aici din sat, 
zise Vasile. Nu cumva, când aveţi timp... 

— Le-ai spus întâi în organizaţie? îl întrebă Niculae. 

Vasile, fără să-şi facă mai mare privirea micşorată de 
soarele care bătea acum din plin în pridvor, tăcu, drept 
orice răspuns. Şi atunci Niculae ridică puţin glasul şi repetă 
că de-aia există organizaţie de bază, ca să se discute acolo 
orice aspecte ar apărea în activitatea oricărui membru de 
partid. Nu era el, Vasile, membru de partid? Atunci de ce 
venea el aici în pridvor cu lucruri de-astea? Vasile nu mai 
zise nimic, îşi puse pălăria în cap şi plecă şi el ca şi 
Marioara, fără să dea bună-ziua. 

Chapter 10 


Despre ce aspecte vroia el să-i vorbească? În orice caz cu 
Fântână îşi atinsese scopul: cât ajunse la moară 
responsabilul începu să strige furios la cei care măcinau că 
unde era cantaragiul Mantaroşie, şi că să se ducă cineva 
imediat să-l caute, ca şi când cei care măcinau ar fi fost 
salariaţii morii şi nu clienţii ei. 

Fiindcă una din mori fusese desfiinţată din lipsă de piese 
de schimb şi piesele celei desfiinţate le folosiseră la cea 
rămasă, tot timpul era aglomeraţie la moară. Unde să se fi 
dus deci omul să-şi macine, în cazul în care ar fi avut chef să 
nu înghită aceste ţipete? În altă comună? Dar şi acolo 
puteai să dai tot peste unul căruia să nu-i pese dacă ţie îţi 
plac sau nu-ţi plac strigătele lui. Înainte se întâmplase odată 
să se strice moara lui Aristide şi atunci se formase un convoi 
întreg de inşi care şi-au pus caii la ham şi s-au dus zece 
kilometri în comuna învecinată decât să macine la morarul 
celălalt, cu care erau certaţi. Acuma însă, nu se ştie de ce, 
înghiţeau şi se găsi chiar unul care zise foarte entuziast că 
se duce el să-l caute pe Mantaroşie. 


— Spune-i să se prezinte imediat la mine în birou, că am 
treabă cu el, mai spuse Fântână, fără măcar să-i arunce o 
privire de bunăvoință celui atât de dispus să-l servească. 

Şi o luă spre fundul curţii unde avea într-adevăr o odăiţă 
lângă un şopron, pe frontispiciul căruia scria cu litere mari 
de păcură: BIROU. Nu era însă nici un birou înăuntru, doar 
o masă de brad cu o bancă lustruită drept scaun, cu un 
sertar ruginit în care responsabilul morii vâri o cheie şi 
scoase de-acolo un dosar jegos. Trase mai aproape banca şi 
cotrobăi în sertar după un creion chimic şi desfăcu dosarul, 
care conţinea bonuri diverse, chitanţe şi tot felul de 
procese-verbale, toate amestecate varză sub aceleaşi 
coperţi şi se făcură şi mai varză sub mâinile late ale 
lipoveanului, care căuta ceva. În cele din urmă găsi, şi 
anume o coală curată de hârtie. O luă, o puse deasupra 
dosarului şi gemând de efort se aplecă foarte tare asupra 
mesei şi începu să scrie. Dar trecură mai bine de două 
ceasuri de când responsabilul buchisea la scrisoarea lui şi 
Mantaroşie tot nu venea. La cântar îi ţinea locul ajutorul de 
cantaragiu, un băiat sub douăzeci de ani, rudă a lui 
Fântână, nepot al nevesti-sii şi care stătea lângă cântar 
chiar şi când era Mantaroşie acolo. Aşa primise ordin de la 
responsabilul morii. 

Adam Fântână îi spuse să aibă grijă că el se duce prin sat 
şi dacă vine cumva Mantaroşie să-i spuie să-l aştepte, să nu 
plece nicăieri până nu se întoarce el. Şi plecă. 

La sfat el găsi oarecare agitaţie (Mantaroşie însă nu era 
pe-acolo), iar un oarecine îi spuse că se aşteaptă sosirea 
unuia din secretarii de partid de la raion, tovarăşul Sârbu 
Ion, şi a încă unuia, tot activist la raion, Niculae al lui Ilie 
Moromete, care o să stea până după treierat. 

Adam Fântână se îndepărtă de clădirea sfatului luând-o 
spre centru, unde erau grupate cooperativa, un M.A.1. 
(meate, cum îi ziceau oamenii), un cămin cultural şi mai la 
vale o staţiune de montă. Aici îşi aduceau unii iepele, în faţa 
unui armăsar voinic şi gălăgios, căruia nevasta 


tehnicianului, care asista adesea din pragul casei la 
şedinţele de reproducere - locuiau chiar în aceeaşi 
împrejmuire cu monta, într-o fostă casă boierească (a 
Coanei Marica), odinioară frumoasă, astăzi cam dărăpănată 
- îi vorbea ca unui om, adresându-i îndemnuri să fie mai 
potolit şi să nu-i sperie pe ţărani cu sforăiturile şi 
nechezaturile lui de nebun. Adam Fântână se întoarse însă 
repede înapoi înteţind paşii şi intră în clădirea sfatului, 
unde de fapt nici nu intrase, trecuse pe lângă şi se oprise 
doar în faţa treptelor, unde ascultase informaţiile servite de 
acel oarecine. 

Fântână intră în biroul secretarului unde Zdroncan stătea 
cu telefonul la ureche şi lua o notă pe care o scria şi o 
verifica în acelaşi timp citind cu glas tare fiecare cuvânt 
care i se transmitea. 

— Da, punct, fire-al dracu, zi-i mai departe, lua-te-ar 
dracii, spunea el celui de dincolo. 

Zdroncan era al nouălea băiat al lui Traian Pisică, vestit 
prin nepăsarea totală cu care îşi crescuse el copiii, lăsându-i 
să facă absolut ce vroiau, să bea, să fumeze, să-şi spargă 
capetele, să umble cu muieri, să nu se ducă la şcoală, să nu- 
şi respecte părinţii, să nu se respecte între ei, orice, chiar 
să meargă şi la puşcărie. Unul dintre ei chiar fusese plimbat 
prin sat cu cătuşe la mâini, furase o oaie şi o vânduse şi 
fusese prins, era iarnă, şi mâinile la spate ale băiatului se 
făcuseră negre de ger şi lumea, uitând fapta, îl căina în 
gura mare, mai ales femeile, cătuşele acelea fiind o 
nenorocire care nu se mai putea repara cu nimic, în timp ce 
o oaie, dă-o dracului, o dai îndărăt şi ai terminat... Dar în 
afară de acest fiu apucător şi de Sfârfâlică, rămas mut şi 
după ce se făcuse mare, Pisică avusese totuşi noroc cu 
băieţii lui, se descurcaseră bine şi fără pământul care nu le 
revenise la însurătoare, iar unuia din cei mai mici îi plăcuse 
chiar şi şcoala şi după ce terminase şapte clase primare îl 
luase Aristide pe lângă el să-l înveţe secretele scriptelor, 
prea sătul probabil de secretarul existent, Oprescu, ale 


cărui beţii ajunseseră, treptat, să nu mai poată fi comparate 
decât cu ale lui Fântână. Cu ceva însă tot rămăseseră băieţii 
lui Pisică de pe urma prea marii libertăţi acordată de tatăl 
lor: înjurau. Zdroncan cel puţin - de fapt îl chema Fănică, 
porecla i-o dăduse maică-sa când era mic fiindcă alerga 
toată ziua prin pat: „mai stai dracului locului, nu mai 
zdroncăni blănile astea ale patului, Zdroncane”; şi aşa îi 
rămăsese şi numele şi pronumele - ajunsese să înjure 
aproape la fiecare cuvânt şi dacă cineva se supăra arăta 
foarte mirat şi se ruga de acela să n-o ia de bună. De fapt, 
nu se mai supăra nimeni, fiindcă înjurăturile lui erau atât de 
strâns legate de firea lui care era aceea a unui băiat 
cumsecade, încât îşi pierduseră de mult înţelesul lor urât şi 
omul înjurat mai degrabă îşi descreţea fruntea decât se 
supăra. În privinţa asta, Zdroncan se deosebea total de 
Cocogşilă, a cărui fire era departe de a fi aceea a unui om 
deschis, cum era de fapt Zdroncan. 

— Va să zică să-ţi citesc ce-am scris, fii atent, fire-al dracu, 
să nu zici pe urmă că am greşit eu nota. 

Şi Zdroncan începu să citească cu un glas monoton o 
lungă circulară administrativă şi Fântână auzindu-l vru să 
plece, ca şi când ar fi uitat de ce se întorsese. Îl căuta pe 
Mantaroşie, şi îl întrebă pe acelaşi oarecine dacă nu-l 
văzuse, deşi acela îi spusese o dată că Mantaroşie e la 
meate. Dar secretarul sfatului îi făcu semn să rămâie, cu o 
gesticulaţie că ceea ce o să audă acum îl priveşte: 

— Da, a, arde-te-ar dracii peste urechea aia surdă, să se 
ceară concursul mă-tii pentru a controla în mod eficace 
strângerea recoltei sub supravegherea directă a organelor 
locale, organele... 

Urmă o groaznică şi minuțioasă înjurătură... Şi astfel 
continuă secretarul sfatului până termină toate paragrafele, 
a, b, c, d, e, f, inventând pentru fiecare noi măscări la 
adresa celui care îi dicta nota, pesemne un prieten. 

— Dă-mi, mă, o ţigară, fire-al dracu”, nu vezi ce muncesc 
eu aicea? zise apoi agăţând receptorul în furcă. Du-te unul 


şi cheamă-l încoace pe tovarăşul Isosică, n-oi fi vrând să mă 
duc tot eu? Vezi dacă tovarăşul preşedinte e la el în birou... 
Ai auzit, tovarăşe responsabil al morii, citeşte ici şi 
semnează că ai luat cunoştinţă, ce să-ţi mai trimit copie, că 
n-am timp de copii, nu macini în timpul strângerii recoltei 
fără chitanţă de predare, dă-mi, mă, şi-un foc, fire-al dracu”! 

Telefonul târâi absorbind din nou atenţia secretarului la 
treburile curente. Fântână citi nota, înmuie tocul în 
cerneală şi semnă pe marginea ei, în colţul de sus şi nu mai 
ascultă observaţia lui Zdroncan că nu acolo trebuia semnat, 
acolo se pune rezoluţia, ci jos, sub textul citit... Se grăbi să 
iasă şi s-o ia din nou spre centru. 

— Nu l-aţi văzut trecând pe-aici pe Mantaroşie? întrebă el 
a treia oară pe unul de-afară. 

— Ba a fost, dar a plecat cu Isosică şi cu Bilă la meate, 
răspunse Zdroncan tare, n-auzişi că îţi mai spuse ăla de 
două ori? S-au dus să bea, lua-i-ar dracii, mai adăugă el, 
dar se vede de-acolo când vine maşina tovarăşului secretar 
Sârbu, de-aia! 

Chapter 11 


Se explica deci de ce plecase Mantaroşie de la moară: fiind 
membru în biroul organizaţiei trebuia să fie şi el acolo la 
răspântie în centru, alături de Isosică. Era lume multă. Cele 
câteva zile care îi despărţeau de seceriş, unii le omorau la 
meate, dar nu neapărat consumând ceva, mai mult 
fumând... 

Fântână îi zări numaidecât pe Isosică, Bilă şi Mantaroşie, 
lângă geam, la singura masă din meate cu o sticlă mare 
înainte, beau din pahare mici ţuică bună, se vedeau de 
departe prunele vinete pe hârtia-etichetă. 

— Mantaroşie, vin până aici, că n-am timp să stau, plecaşi 
de la moară şi lăsaşi cântarul singur, nici măcar nu m- 
aşteptaşi să vin eu. 

— Lasă, că ştie el nepotu dumitale ce face acolo, răspunse 
Mantaroşie, schiţând totuşi un gest să se ridice. 

Dar nu se ridică decât după ce se uită întâi la Isosică. 

— Ce este? întrebă cantaragiul şi se opriră amândoi în 
mica poiană bătătorită din faţa meate-ului. 

Avea o sclipire jucăuşă în privirea lui mijindă de 
moldovean învăţat de mic cu vinuri bune care înmoaie 
sufletul şi părea dispus să dea totul pe faţă dacă un duşman 
mai primejdios l-ar fi înhăţat brusc de guler şi să scape 
vânzându-i astfel pe ceilalţi, dar nu se sfia în acelaşi timp să 
se arate şi sfidător, simțindu-se pesemne cu toate cărţile 
mari în mână. 

— Gheorghe, zise lipoveanul, ai auzit ce plănuieşte 
Isosică? 

— Ce să plănuiască? 

— N-ai auzit nimic? 

— Nu, răspunse Mantaroşie, schimbându-şi brusc 
înfăţişarea şi având un glas mic şi curat care însemna: „N- 
am auzit şi sunt mirat şi nici nu cred, dar dacă tu ai să-mi 
dezvălui şi să-mi dovedeşti cu fapte că Isosică e altfel decât 
îl ştiu eu, am să cred şi am să cad pe gânduri”. Nu, repetă, 
el, ce să plănuiască, spune! 


— S-au înţeles între ei, Isosică, Plotoagă, Zdroncan şi Bilă, 
să ne dea pe amândoi afară de la moară şi să vie el în locul 
meu, iar pe Bilă să-l ia cantaragiu, zise Fântână cu glas 
scăzut. 

Când fusese de dimineaţă la el, Vasile din Cotoceşti nu-i 
spusese şi cum v-a decurge redistribuirea funcţiilor rămase 
libere, el îi spusese doar ce pericol personal îl pândea pe el, 
şi nicidecum că va fi dat afară Mantaroşie şi înlocuit cu Bilă. 

— De unde ştii? întrebă moldoveanul brusc bănuitor, dar 
nu numai în ceea ce privea spusele lui Fântână, ci şi 
bănuitor la adresa celor doi pe care îi lăsase la masă, cine 
ţi-a spus? 

— Prea multe vrei să ştiu, îl parafrază atunci lipoveanul pe 
acel Vasile. Şi tu stai la masă cu ei şi beai! Trebuie, măi 
Gheorghe, să terminăm odată cu atmosfera din satu ăsta! 

— Da, ai dreptate, murmură celălalt, dar nu mai adăugă 
NIMIC. 

— Las-o dracului de băutură, zise Fântână avansând („auzi 
cine vorbeşte!” se miră Mantaroşie în gând), nu te mai 
întoarce la ei şi hai să-i spunem şi lui Niculae Moromete, 
băiatu acela, am auzit că a venit şi el şi o să stea aici până 
după recoltă. Să-i cerem să convoace o şedinţă şi în 
şedinţă... 

— Spune-mi şi mie un singur om care să aibă curajul să ia 
cuvântul contra lui Isosică, zise Mantaroşie dând din cap 
supărat mai mult pe Fântână care nu vedea acest adevăr, 
decât pe lipsa de curaj generală a oamenilor. Şi reluă: Cine 
ţi-a spus ţie că Isosică vrea să ne dea afară? Nu poteu, 
continuă apoi dându-şi pesemne seama că mai pusese o 
dată întrebarea aceasta şi nu primise un răspuns care să-i 
alunge ezitările, n-am eu cum să mă bazez pe spusele unuia 
sau altuia şi să-i spun lui Niculae cine ştie ce. Nu pot, ţi-o 
spun sincer, ce-o să zică ăla, visezi cai verzi pe pereţi, nene? 
Şi te sfătuiesc şi pe dumneata să nu te mai iai după oricine, 
fiindcă mă mir, Isosică te vorbea de bine, când te văzu 


intrând zice, ia cheamă-l pe Fântână să bem câte-un rachiu. 
Să ştii că mă mir! 

— Lasă, măi Gheorghe, văz eu că nu vreai, am să vorbesc 
eu cu tovarăşul secretar Sârbu, zise Fântână. 

— Vorbeşte, îl îndemnă Mantaroşie aprobând, parcă de 
aprobarea şi nu de participarea lui avea nevoie celălalt. 
Vorbeşte, ai tot dreptul, dacă crezi în ideile dumitale, dar să 
ştii, ţi-o spun, vorba lui Bilă, cu lacrimi în ochi, eşti în 
eroare. 

— Gheorghe, îl strigă lipoveanul parcă fără voia lui, stai 
puţin, Gheorghe. Mantaroşie se opri dar nu se întoarse, nu 
reveni asupra distanţei parcurse şi Fântână o parcurse el 
înaintând. 

— Gheorghe, spuse el în şoaptă, ce ţi-am făcut eu ţie? 

Şi se uită la celălalt cu o privire întristată din ochii lui 
albaştri şi curaţi încă, neobosiţi, de om ai cărui părinţi îl 
crescuseră în apele bălților şi care bălți îl împiedicaseră să 
ştie prea multe despre oamenii de prin sate... 

Mantaroşie se posomori şi alungă parcă cu mâna o 
viziune: 

— Mi-ai făcut pe dracu! Nu mi-ai făcut nimic! 

— Nici eu nu ţi-am făcut ţie şi, Gheorghe, atunci de ce... 

Dar nu mai spuse nimic, se opri ca în faţa unei porţi 
închise. Mantaroşie se smulse cel dintâi cu hotărâre şi se 
întoarse şi intră la loc unde îl găsise celălalt mai înainte. 
Fântână se smulse şi el în aceeaşi clipă cu aceeaşi hotărâre 
şi o luă înainte pe şosea, dar îndată se văzu că la el 
hotărârea paşilor nu era susţinută de o hotărâre dinlăuntru 
la fel de clară, pentru că după câteva zeci de metri parcurşi 
în acest fel deodată se opri şi după câteva clipe de ezitare o 
luă înapoi într-o direcţie contrarie, pentru ca după alţi 
treizeci de paşi să se răsucească iar pe loc şi s-o ia pe un alt 
drum care se deschidea aici în răspântie în trei direcţii. S- 
ar fi zis că discuţia cu Mantarogşie îl zăpăcise şi nu mai ştia 
încotro e moara, spre care se îndreptă de fapt după această 
împleticeală de beţiv, cum o socotiră cei care îl văzură în 


acele clipe, spunându-şi unii altora că iar a băut Fântână 
din spirtul lui „medicinal”, şi se învârteşte pe loc ca oaia 
capie. N-aveau cum să ştie că de la o paralizie a unui picior 
care îl lovise pe iarnă, speriat, lipoveanul nu mai pusese 
nimic în gură, nici medicinal nici din cel obişnuit şi că astăzi 
era treaz ca orice om. 

Chapter 12 


În acest timp Isosică şi Bilă (cu creioanele în piept) ieşiră 
fără să plătească şi o luară spre sfat: secretarul Sârbu nu 
mai venea şi Zdroncan trimisese pe cineva după ei. În drum 
se opriră un minut în curtea şcolii. Aci, copiii, cu toţi 
învățătorii de faţă, erau vaccinaţi şi unii urlau cuminţi şi 
resemnaţi, trecând prin faţa borcanelor cu ser, cu ferma 
convingere în urletele lor supuse că nu vor mai trece teferi 
dincolo. 

— Toată lumea la vaccinat, zise Bilă cu blândeţe, deşi nu 
era nimeni care să nu stea la rând şi să aştepte să ajungă în 
faţa sanitarilor. 

— Mergem, zise Isosică şi îşi duse două degete la pălărie 
în semn de salut global şi o luă spre ieşire. 

Ajunseră apoi la sfat şi intrară în biroul lui Zdroncan. 
Secretarul, cu capul în hârtii, îşi duse mâna la gură şi tuşi 
răguşit, apoi se întoarse spre telefonul agăţat la perete şi, 
tuşind mereu, ceru drăcuind oficiul. 

— Ia şi citeşte astea, Isosică, fire-ai şi tu al dracului, să nu 
zici pe urmă că n-ai ştiut. Citeşte şi semnează. Alo, 
Broşcoşegştii? 

Isosică se uită peste hârtii fără să le citească, se iscăli şi el 
sus în colţ, alături de Fântână şi ieşi. 

— Ascultă, Plotoagă, zise el întâlnindu-l pe preşedinte pe 
coridor, dacă îl vezi cumva pe Fântână că vrea să vorbească 
cu Sârbu ai şi tu grijă, că o să am şi eu, îi dai cu gura şi nu-l 
laşi pe-ăla să audă. 

— Bine, zise preşedintele, n-ai nici o grijă. 


Tocmai se auzea zgomotul unei maşini şi ieşiră pe trepte. 
Era chiar maşina raionului, gazul, şi Bilă şi ţâşnise înaintea 
la toţi şi se plantase alături deschizând uşa şi ieşindu-i în 
întâmpinare secretarului. Secretarul nu era singur, îl 
culesese pesemne pe Niculae chiar de pe drum, se dădu şi 
el jos de pe partea cealaltă împreună cu încă cineva, un ins 
scurt şi îndesat, cu ochii vii şi cu sprâncene groase. 

— Du-te cu maşina acolo şi pune-o la punct, întoarce-te, că 
nu stăm mult aici, spuse secretarul adresându-se şoferului. 
Cât îţi trebuie? Într-o oră eşti gata? 

— Imediat, zise Bilă care era alături, într-o jumătate de 
ceas e aici. 

Şoferul însă clătină negativ din cap şi îşi tăie stomacul cu 
palma, adică trebuie să şi mănânce, nu numai maşina avea 
nevoie de combustibil. 

— S-a făcut! Gata, tresări Bilă din nou, urmărind cu o 
atenţie parcă absentă tot ce îşi spuneau cei doi, fiindcă era 
vădit că practic nu auzea prea bine, sau trecea sub tăcere 
această latură a traducerii în fapt a lucrurilor, dar vroia să 
se audă totuşi în tot momentul că el era acolo, glasul lui, 
persoana lui, şi gata să facă chiar şi ceea ce nu era cu 
putinţă, nu i se cerea sau nu era nevoie să se facă. 

— Îi serveşti tu micul dejun, Bilă? îl întrebă Plotoagă 
coborând şi ieşind în întâmpinarea activiştilor. 

— Numaidecât, făcu Bilă, şi în ochi îi licări ceva parcă 
ameninţător şi pe chipul lui negru şi osos apărură broboane 
de sudoare ca sub stăpânirea unei adânci trude interioare. 

Toată lumea ieşise în faţa sfatului. Maşina se răsuci, 
întoarse şi plecă. Secretarul Sârbu, Niculae şi celălalt 
activist intrară în clădirea sfatului şi Isosică şi Plotoagă îi 
însoţiră în biroul din fund pe uşa căruia scria: Organizaţia 
de bază P M.R. Bilă intră şi el, deşi Isosică şi Mantaroşie îi 
făcură amândoi semne de interdicţie şi în acelaşi timp de 
încurajare, să stea adică afară şi să n-aibă nici o grijă, totul 
e cum nu se poate mai bine, dar nu e cazul să vie şi el 
acolo... Bilă însă se făcu că nu înţelege, era doar membru în 


birou. În acelaşi timp în depărtare se văzu pe drum 
apropiindu-se silueta voinică şi barba de preot a 
lipoveanului. Se grăbea să vină şi el să-i întâmpine pe 
activişti, dar scăpase momentul şi chiar după felul cum nu 
se mai grăbea nici el, se înţelegea că renunţase la acest 
gând şi că paşii îl aduceau încoace fără nici o convingere, în 
virtutea inerţiei. 

— Cum stăm cu pregătirea campaniei, tovarăşe 
preşedinte? intră secretarul direct în subiect, aveţi ceva 
probleme pe-aici, cum staţi cu batozele? Băgaţi de seamă să 
nu repetăm greşelile care s-au făcut anul trecut în 
chestiunea colectărilor. Anul ăsta avem o recoltă bogată, 
planul trebuie împlinit sută la sută. Restanţe aveţi? 

— Avem, tovarăşe secretar, răspunse preşedintele. 

— Aţi primit circulara cum să se desfăşoare recoltarea şi 
predarea cotelor? 

Isosică se uită cu o mică răsucire a capului la Plotoagă. 

— Am primit, tovarăşe preşedinte, am şi luat măsuri 
înainte să primim circulara, conform instructajului 
dumneavoastră, răspunse Plotoagă. 

Însemna că acesta era preşedintele raionului. 

— Membrii de partid să fie în frunte la predarea cotelor. 
Vă luaţi angajamentul să obţineţi chitanţa numărul 1? Ai, ce 
zici, tovarăşe Isosică? zise acum secretarul de partid. 

— O luăm, tovarăşe secretar, răspunse Isosică abia 
stăpânindu-şi vocea flegmatică de siguranţă că vor lua şi 
răslua chitanţa aceea. 

— O luăm, o luăm! confirmă şi Plotoagă cu un glas 
administrativ şi tocmai de aceea adăugă strecurând un 
cuvânt care în alte împrejurări avea un înţeles de îndoială: 
Cred că o luăm, tovarăşe secretar, fiindcă la noi totul e 
organizat. 

Discuţia continuă în acelaşi fel până se întoarse şoferul cu 
maşina. Nu existau probleme, toate măsurile fuseseră luate 
sau se vor lua, totul era sau va fi organizat. Numai cu 
neghina era ceva, nu ieşeau oamenii s-o smulgă, încolo totul 


era în ordine, încheie Plotoagă şi se ridicară toţi mulţumiţi, 
bucuroşi şi satisfăcuţi, ca şi când secerişul şi recoltatul erau 
ca şi terminate, planul de colectări îndeplinit, ţăranii cu 
grâul în hambar şi acum puteau şi ei, tovarăşul secretar 
Sârbu, tovarăşul preşedinte de sfat raional, tovarăşul 
preşedinte sătesc Plotoagă, tovarăşul secretar de 
organizaţie Isosică, tovarăşul Cristache colectorul care nu 
era de faţă, dar care iată-l şi pe el şi pe responsabilul morii, 
Fântână, aşteptând afară cu Zdroncan, puteau să răsufle 
puţin şi să se bucure în voie de rezultatele activităţii lor 
organizate. 

Cu o mână ţinând larg deschisă uşa maşinii, stătea Bilă, cu 
aerul cel mai decis că le-a aranjat el pe toate, a vorbit el cu 
tovarăşii ăştia, şi ce era de spus le-a spus el, pe-ăi care i-au 
făcut lui un bine i-a vorbit şi el de bine, iar pe cei care s-au 
ridicat contra lui, n-or să mai aibă ocazia să se ridice de-aici 
înainte fiindcă i-a zdrobit el pe toţi... 

Chapter 13 


După plecarea maşinii, Isosică nu mai vru să stea ele vorbă 
cu nimeni, deşi atât Plotoagă, cât şi Bilă şi Mantaroşie se 
uitau la el întrebători: ce facem, mergem iar pe la meate? 
Ar fi cazul după succesul cu secretarul Sârbu! Învăluindu-se 
în fumul ţigării secretarul organizaţiei le întoarse spatele 
drept răspuns şi o luă încet spre casă. 

— Lăsaţi-l spuse Zdroncan tare din biroul lui, prin 
geamurile deschise, şi continuând să scrie, fără să se uite 
însă afară, nu vedeţi că se duce să nu-l ia Ciulea la bătaie cu 
vătraiul? Lasă că mergem noi, viu şi eu acuma, staţi niţel să 
termin actul ăsta! 

Nu era adevărat că lui Isosică îi era frică de muiere, sau 
cel puţin nimeni nu auzise şi n-o văzuse pe Ciulea punând 
mâna pe vătrai. E drept că nici pe Isosică ridicând vreodată 
mâna la ea, ceea ce era neobişnuit după atâţia ani de când 
se luaseră. 


Fiindcă Ciulea cea bătrână murise, Isosică, la îndemnul 
tetei, se mutase la ea, să fie ei singuri în casa lor, să nu se 
certe ea cu soacra, şi Isosică, cine ştie, să se apuce să-i ţină 
mă-sii partea. Zonzi, singurul frate al Ciulchii, îşi făcuse o 
casă a lui în altă parte în înţelegere cu ea. lăbârgel şi Sita 
nu se supăraseră, dar rămaşi singuri luaseră o fetiţă de 
suflet, a unei rude, bineînţeles, fiindcă, ziceau ei, aveau să 
îmbătrânească şi cine să aibă grijă şi de ei, acolo în casă? La 
rândul lui, nici Isosică nu se supără, fiindcă un copil de 
suflet însemna un moştenitor şi trebuia deci să i se lase casa 
după moartea părinţilor adoptivi şi o parte din pământ. 
Înțelegerea aceasta dintre Isosică şi părinţi stinse zvonul că 
el ar fi fost făcut de Sita cu Aristide şi că toată istoria mamei 
lui cu Maica Domnului pe izlaz s-ar fi născut în capul ei, 
speriată de frică să nu afle lumea că a rămas borţoasă de 
fată mare. La asta ajutase şi plecarea lui Aristide din sat. În 
casa lui dormeau acum diverşi funcţionari ai sfatului raional 
sau instructori şi activişti de partid în trecere. Nimeni nu 
mai ştia unde e acum Aristide, fiindcă i se luase şi 
restaurantul din Bucureşti, unii spuneau că ar fi închis, alţii 
că ar fi spion şi ar fi izbutit să fugă peste hotare. 

În timp ce stătea la masă, Ciulea îi spuse bărbatului ei ce 
se mai aude prin sat, acele lucruri care din diferite pricini 
un secretar de organizaţie cum era el le auzea ceva mai 
târziu decât le poate auzi o femeie şi uneori chiar „prea 
târziu”. Ciulea făcea parte dintre puţinele fete din sat care 
absolviseră cursul primar complet, adică şapte clase, şi care 
ştia să ţină în mână un jurnal şi să-l citească singură pentru 
sine, pentru curiozitatea ei şi fără să facă din asta caz, să 
arate adică la toată lumea că ştie carte, cum vroia să arate 
de pildă Bilă cu creioanele lui în piept că ştie să scrie (şi 
abia că lumea spunea că nu ştie, deşi ştia). Ciulea era 
asesoare populară şi în fiecare marţi şi vineri se urca într-o 
căruţă, se ducea la gară, lua cursa de dimineaţa de la ora 
şase şi se ducea la raion, la tribunal şi îşi ocupa locul la 
dreapta sau la stânga judecătorului şi stătea nemişcată ore 


întregi ascultând astfel, împreună cu un alt asesor popular, 
de astă dată un bărbat, un mecanic de la atelierele de 
reparaţii din oraş, scurgerea proceselor. 

La plecare îi făcea rost Isosică de căruţă s-o ducă la gară, 
dar la întoarcere nu ştia când vine şi atunci Ciulea se 
descurca singură, se urca în vreuna de ocazie şi venea 
astfel acasă. Ciulea ar fi rămas multă vreme o femeie 
frumoasă dacă de la un timp n-ar fi început să se îngraşe. i 
plăcea să mănânce bine, gătea singură după nişte reţete 
aduse de la oraş şi ea fu prima gospodină din sat care făcu 
rost pe-acolo pe la raion de o butelie de aragaz şi se lipsi 
astfel pentru întâia oară în bucătăria satului de paiele 
tradiţionale, sau de lampa de gătit cu petrol. Casa lor nu 
era dintre cele mici, dar nu prea avea acareturi, semn că 
gospodarul nu prea se ocupa cu agricultura şi n-aveau nici 
vite, nici nutreţuri, Isosică fiind, înainte de a fi fost numai 
referent la sfat, agent agricol, sau achizitor la cooperativă. 
Cât fusese flăcău acelaşi Aristide îl ajutase să câştige bani 
pe la gară, pe la negustori, stătea la gura magaziilor cu un 
plaivas la ureche, scria dublele care le dicta negustorul, în 
timp ce cu mâna stângă rădea dublul ţăranului cu o 
râzătoare. 

— Ei, ia spune, Ciulco, zise el aşezându-se la masă şi 
gâlgâind un gât de ţuică din sticla mare pusă pe masă lângă 
mămăliga fierbinte. Tu ce-ai, mă, de te strâmbi aşa? se 
adresă băiatului. 

Aveau unul singur, era pe clasa a patra, Ciulea nu mai 
putuse rămâne însărcinată după prima naştere. Fusese 
gata să moară la a doua, după cum povestea Isosică, căzuse 
noaptea în grădină şi îl scârbise până şi pe Zdroncan cu 
amănuntele acelei nenorociri, pe care Isosică le dădea însă 
cu un glas speriat şi înduioşat, fără să-şi dea seama că 
asemenea lucruri nu se spun, aşa de mare fusese mila de 
muierea lui în acele clipe, să nu moară şi să rămână fără ea. 

— Păi nu văzuşi că ne-a vaccinat la şcoală, nu trecuşi pe- 
acolo? zise băiatul gârâind cu dispreţ că cineva care e tată 


poate să nu-l vadă pe fi-său în rând cu alţii aşteptând să fie 
vaccinat. 

— Şi te-a vaccinat şi pe tine? 

— Dar pe cine! 

— Bravo, mă tilimplă, zise Isosică cu o falsă admiraţie 
folosind acest cuvânt cu care se adresa el în general de 
mult tuturor băieţilor, numai el cunoscându-i înţelesul şi se 
puse să mănânce pui fript cu mujdei, în timp ce Ciulea nu se 
lăsa nici ea mai prejos şi topiră astfel toţi trei o mămăligă 
întreagă cât ai clipi din ochi. 

Câinele stătea pe prag şi îi era parcă frig uitându-se la ei, 
bâţâia pe picioare şi când femeia îi aruncă un os nici nu se 
văzu ce se întâmplă cu el, nici nu căzu jos şi câinele nu făcu 
decât un singur hap şi îl şi trimise în el între coastele lui 
tremurânde. 

— Astăzi iar s-au strâns la Moromete o grămadă de 
oameni, zise Ciulea, şi domnul Ilie Moromete iar ne-a 
înjurat cu gura mare, auzea şi lumea de pe drum... 

— Ce zicea? se interesă Isosică. 

— Zicea că o să vedem noi când n-o să mai fie comuniştii la 
putere. 

— Ce-o să vedem? 

— Când o să-i văd pe americani colea pe izlaz, a zis el, 
sarcina mea proprie e să belesc zece comunişti.” 

— Ie-te-al dracu! exclamă Isosică parcă înveselit de 
această perspectivă, dar nu prea interesat să se convingă 
că Moromete spusese cu adevărat acele cuvinte. Şi ăilalţi ce 
ziceau? Cine mai era? 

— Păi era fi-său Niculae... 

— Aha, făcu Isosică de astă dată cam uimit, va să zică era 
şi el de faţă? Şi n-a zis nimic? 

— N-a zis. Era Nae Cismaru, Matei Dimir, Costache al 
Joachii, Giugudel, Cârstache, era şi Vasile... 

— Era şi Vasile? Ei, mânca-ţi-aşi ochii, Doamne, era şi 
Vasile care va să zică! Şi n-a zis nimic domnul Vasile?... 

Asta era în sfârşit un lucru care merita să-l auzi. 


— Nu, n-a zis nimic, nici el nici nimeni care mai erau acolo. 
A fost întâi de dimineaţă pe la Fântână, l-a văzut Aneta lui 
Dănălache. 

— Văd eu, zise Isosică reflectând, că trebuie să trecem de 
la pariuri la fapte. Pe mine nu mă interesează considerentul 
că din punct de vedere că fiul lui e activist la raion noi 
trebuie să închidem ochii şi să nu raportăm partidului cine 
întreţine aici o agitaţie contra-revoluţionară. N-are decât 
să-l apere pe urmă, fi-său. Eu îl arestez. 

— Nu numai pe el, zise Ciulea mai domoală, ca şi când ar fi 
vrut să-l apere pe Moromete. 

— Nu, eu pe el îl arestez, fiindcă una, el îi strânge la el şi al 
doilea mi-a spus mie Zdroncan, rânjind, că niciodată nu voi 
avea eu cu Plotoagă curajul necesar ca să-l arestăm pe 
Moromete. 

— De ce n-aţi avea curajul? se interesă Ciulea. 

— Păi de-aia, că fi-său e cine €... Dar el mai vrea să spună 
că nu numai din pricina asta, ci şi aşa, că ne-ar fi ruşine... 

— Are dreptate, zise Ciulea, nu trebuie să te bagi într-o 
chestie ca asta. 

— Am pariat, răspunse Isosică fără nici o urmă de 
înverşunare. Eu pe-o vadră de ţuică că îl dobor pe fi-său, 
Plotoagă pe una de vin că îl ridică pe tat-său. Dar nu pariul 
mă interesează. Eu trebuie să-l arestez, să nu mă pomenesc 
cu Fântână că raportează el la raion de atmosfera 
nesănătoasă pe care o întreţine Moromete în sat şi atunci 
cad eu foarte prost... 

— Ai dreptate, zice Ciulea pe gânduri. 

— Şi altceva? reveni Isosică. 

— Alde Ilie al lui Trascot, veneam ieri de la raion şi el 
venea de la gară cu căruţa şi-i zic: „la-mă şi pe mine, nea 
Ilie!” dar el, „Ie iau eu, dar caii-ăştia mănâncă şi ei ovăz”. 
„Păi tot te duci acasă”, îi zic. „Da, dar năduşeala care le-o 
scot în spinare, dacă te iau şi pe tine, face exact două trăişti 
cu ovăz.” 


— Ie-te-al dracu! exclamă Isosică din nou înveselit parcă 
de capacitatea aceluia de a calcula exact sudoarea cailor 
lui. Şi? Ce-a mai zis? 

— Pe drum prindem din urmă doi tractorişti în salopete, 
mergeau pe jos şi veneau spre sat sau doar treceau, că n-au 
vrut să spună (nu erau tractorişti, erau securişti, ofiţeri de 
la raion, îi cunoşteam) şi când i-am văzut, aşa, numai de-a 
dracului îi spun lui Vasile: Opreşte să urce şi tovarăşii. 

— Şi? făcu Isosică. 

— A oprit, ce era să facă?! 

— Şi n-a mai zis nimic? 

— Ce era să mai zică! 

Povestind, Ciulea trăsese de câteva ori cu urechea spre 
uşă şi Isosică se miră: 

— Ce este? 

Tânăra femeie nu răspunse, dar îi porunci băiatului: 

— Mă, ai mâncat? Ei, ia du-te şi te joacă. Apoi după ce 
rămaseră singuri: Fântână i-a dat azi la prânz poştarului un 
plic către raionul de partid, şi pleacă cu şareta la gară abia 
pe la cinci, după-masă doarme. Mi-a spus nevastă-sa: „Fă, 
zice, dacă mi-aţi ajuta să cumpăr şi eu o butelie de aragaz 
îţi spus un mare secret”. 

Zicând acestea Ciulea luă de pe poliţă un plic şi i-l întinse 
bărbatului. 

— L-am dezlipit eu la aburul mămăligii, îl lipesc pe urmă la 
loc cu gumă arabică; citeşte şi ai să vezi; mă uitasem să nu 
vie aia după el înainte să-l fi citit. 

Isosică pufni din ce în ce mai vesel şi ar fi fost greu de spus 
ce îl bucura mai mult, abilitatea muierii lui sau păţania 
expeditorului. Începu să citească cu voce tare, cu pauze şi 
exclamaţii de uimire. 

— 'Tovarăşe prim-secretar Ghimpeţeanu («ie-te-al 
dracu!»), astăzi 28 iunie a.c. a venit la domiciliul meu Vasile 
al Moaşei, membru P. M.R. şi mi-a declarat următoarele că 
tov. Isosică secretarul organizaţiei cu preşedintele Plotoagă 
membru şi în birou cu cumnatu-său Zdroncan secretarul 


sfatului, cu Bilă membru B. M. R., responsabil Arlus şi cu 
cantaragiul meu Mantaroşie, membru în birou organizaţiei 
P M.R. care li s-a alăturat, vor să mă destituie şi asta n-ar fi 
nimic. Dacă partidul hotărăşte eu mă supun bucuros («ie-te- 
al dracu!»), dar vor să mă scoată de hoţ să-l puie pe 
Mantaroşie să-mi sustragă din convoiul care va pleca la 
baza de recepţie recent cu uiumul de cereale 3 (trei) saci 
pe care să-i pitească în pădurea Cotigeoaia, şi ei să vie cu 
miliţianul din partea opusă, să oprească convoiul şi să 
controleze după borderou («Hm!»). Constatând lipsa a trei 
saci, să-mi încheie proces-verbal de sustragere din avutul 
obştesc şi în felul acesta să pună ei mâna pe moară s-o 
jefuiască, să introducă irimicul şi să înşele lumea la cântar 
(«Ce vorbeşti, mă!»). Când l-a întrebat odată cineva pe 
Plotoagă când era el la moară, ce e cu irimicul, eli-a 
răspuns da' ce te interesează, bă, pe tine («uite la elal 
dracului cum le născoceşte!»). Iovarăşe prim, eu v-am mai 
spus dumneavoastră anul trecut că ei vor sabota 
gospodăria colectivă să nu ia fiinţă şi dumneavoastră mi-aţi 
spus baliverne, nu e adevărat aşa şi acu” eu îmi declin orice 
răspundere dacă partidul nu mă vrea, eu nu insist («Păi nu 
insista, fi-ţi-ar barba a dracului, cine te pune să scrii 
scrisori?»). Singur am rămas pe poziţie când s-a constatat 
că oamenii adunaţi de Isosică să se înscrie în colectiv nu vor 
şi am strigat fraţilor, cine vrea, să rămână cu mine în sală. 
N-a rămas nimeni, au ieşit toţi, numai eu am stat zadarnic 
cu mâna ridicată şi la prezidiu Isosică i-a dat cu cotul lui 
Plotoagă să se uite la mine şi să-şi bată joc («Păi dacă ai fost 
bou! Ai crezut că-ţi merge figura»). 'Tovarăşe prim, eu mai 
mult nu vă spun, că e şi cu campania şi sunteţi ocupați dar 
am conştiinţa curată şi martori pe Vasile al Moagşei şi o să 
iau şi pe alţii când o pleca convoiul ca să vă convingeţi.” 

Şi scrisoarea se încheia cu o urare la adresa partidului şi 
era semnată Adam Fântână, P M. R., responsabil al morii 
din comuna Siliştea-Gumeşti. Isosică vâri hârtia la locu ei în 


plic de astă dată fără nici o urmă de veselie, iar Ciulea o lipi 
la loc şi o puse pe poliţă. 

— Nu pot să înţeleg, zise Isosică, de unde ştie Vasile ăsta 
toată operaţia! 

— De! zise şi Ciulea, nici eu nu pot să pricep. De ce, ăla 
care i-a spus, i-a spus tocmai lui Vasile şi nu direct lui 
Fântână. Fiindcă de spus i-a spus unul din ei, Plotoagă, 
Zdroncan, Bilă sau Mantaroşie. Să-i luăm pe rând: Plotoagă 
nu putea, fiindcă şi el vrea să nu mai fie Fântână acolo, 
Zdroncan e cumnatu-său; Bilă îi vrea locul lui Mantaroşie... 
Mantaroşie să-i fi spus? 

— Să zicem, dar de ce nu i-a spus direct? E clar că aici s-a 
întâmplat ceva care, dacă mă gândesc bine, nici n-ar trebui 
să mai dorm până nu aflu ce e. Ce caută Vasile aici? strigă 
Isosică izbind cu palma în masă. 

— Aşa este, zise Ciulea rânduind prin diferite cuie şi 
policioare vasele pe care le spăla şi le ştergea. Două lucruri 
sunt rele aici, cine dintre voi i-a spus lui Vasile şi de ce 
tocmai lui Vasile. 

— Ciulco, spuse Isosică întru târziu ridicând ochii spre ea 
şi privind-o lung şi cu admiraţie, ca pe-o preoteasă a 
secretelor, tu n-ai putea să afli ce e aici? 

— Ba cum să nu, spuse Ciulea, dar cu o condiţie! 

— Las-o dracului de condiţie, spune numai dacă poţi. 

— Îţi spun că o să mă interesez şi până la urmă aflu 
absolut tot. Dar cu o condiţie... 

— Ei, spune condiţia. 

— Să-l iai pe frati-meu, Zonzi, cantaragiu. 

Isosică se încruntă, dar repede ridică fruntea şi spuse că 
asta n-o să se poată, că o să bată la ochi şi ce-o să zică 
lumea, dar Ciulea parcă nici nu-l auzi şi nici nu insistă, dar 
nici nu luă altă vorbă. Femeile nu prea au obiceiul să-şi 
argumenteze dorinţele şi nici nu prea le aud pe cele care li 
se opun. Dar au aproape totdeauna în mână mijloacele de 
presiune. Şi Isosică înţelese. 


— Bine, zise el, dar află cât mai repede. Mă calcă pe ceafă 
când mi se întâmplă să orbecăiesc cu mâinile înainte în 
întuneric! 

Chapter 14 


După-masă Niculae se îmbrăcă şi ieşi din curte cu paşii 
decişi ai celui care pleacă în sat chemat de tot felul de 
treburi. Ilinca se luă după el şi îl prinse pe podişcă. 

— Niculae, şopti ea. 

— Ei, ce este? 

— Unde te duci? 

Niculae se uită îndelung pe cer ca şi când ar fi depins de 
starea timpului dusul lui încotro avea de gând, apoi se uită 
lung înspre partea dreaptă a şoselei, pe lângă gardurile a 
căror potecă da, după douăzeci-treizeci de case, în fierăria 
lui Iocan, unde lucra acum unul din băieţii lui, chiar se 
auzeau dintr-acolo slabe piuituri, îndepărtate, ca o părere. 
Niculae se uită brusc în pământ şi se posomori, în timp ce 
gândul îi relua mişcarea îndreptându-i privirea în partea 
opusă a şoselei, care ducea devale, se vedea ţărâna albă 
printre şirul de salcâmi şi podişti cu stănoage până jos la 
pod, unde se făceau două uliţi la dreapta şi la stânga, prima 
mai mică urcând spre măgură şi apoi spre cimitir, a doua 
mai lată, spre vale, unde erau râul şi trecerile spre izlaz. 

— Mda, făcu Niculae fără grabă şi abia în clipa când avu 
această exclamaţie, se văzu că toate aceste mişcări şi 
uitături, împreună cu acest mda care voia să spună că 
lucrurile sunt ele încâlcite dacă stai să te gândeşti, dar nici 
mintea care le vede aşa nu se sperie cu una cu două, erau 
curat Moromete, cu care Niculae, în mod ciudat semăna la 
fire, dar nu şi la faţă, care era în întregime a mamei. 

— Ei, făcu soră-sa batjocoritoare, ce văzuşi? 

Drept răspuns Niculae se urni din loc şi o luă spre pod. 

— Unde zici că te duci? repetă Ilinca. 

Niculae merse câtva timp pe lângă garduri, după care 
răspunse ironic, fără să se uite îndărăt: 


— La ailaltă, în vale! 

Alboaica stătea într-adevăr în valea satului cu o grădină 
distanţă de gropile pe lângă care şerpuia râul şi se intra la 
ea printr-o uliţă pe care n-o foloseau decât ea şi încă un 
vecin. Era, timp de trei anotimpuri, plină de ierburi grase şi 
de puieţi de salcâmi care o ţineau veşnic în întuneric şi 
răcoare, în timpul căldurilor. 

Când intră în curte, Niculae văzu de departe casa 
împrejmuită cu meri şi prispa de lut cu stâlpi vechi şi cu 
scară înaltă şi în mijlocul bătăturii pe Alboaica. Ea întoarse 
capul în felul acela al ei care o făcuse pe maică-sa să-i 
spună că e poancă, un cuvânt născocit de ea pentru felul 
cum fata ei, când se uita undeva, nu întorcea liniştită faţa 
într-acolo, ci parcă o arunca, pentru ca după aceea să şi-o 
aducă îndărăt sau chiar într-o direcţie cu totul opusă, cu 
aceeaşi mişcare. Nu-i stătea deloc rău Alboaicii uitătura 
aceasta a ei pornită parcă dintr-un elan de bucurie pe care 
anii şi atâţia copii câţi îi născuse nu-l stingeau, ţinându-l 
subjugat şi acum pe Albei al ei care toată ziua era prin sat 
cu tesla în mână să câştige şi să-şi ţină familia. 

— Mamă, strigă ea, uite-l pe Niculae! 

Şi în aceeaşi clipă surpriza îi smulse nu numai aruncarea 
înapoi a capului spre casă unde pesemne era mama, ci şi un 
soi de încântare speriată, că îşi dădea seama de ce a venit 
el şi cine ştie ce-o să iasă acum de-aici. În ce-o privea, orice 
s-ar fi întâmplat era bine, fiindcă ea n-a avut şi n-o să aibă 
nici de-aici înainte nici un amestic în hotărârile mamei ei, n- 
avea atâta putere asupra ei ca s-o îndemne în vreun fel sau 
în altul. 

Catrina Moromete ieşi întâi pe prispă, dar apoi nu mai 
putu să stea să aştepte şi se dădu jos şi o luă spre băiat, 
călcând cu acel mers ezitant al mamelor în astfel de clipe 
când li se turbură cu adevărat mintea cum nu li se întâmplă 
în nici o altă împrejurare a vieţii, căci rămân totdeauna pe 
deplin stăpâne pe ele, chiar şi în faţa morţii părinţilor, şi cu 
atât mai puţin în faţa flăcăilor când sunt fete sau în faţa 


altarului când sunt mirese. Rar se văd însă printre ele care 
să-şi ţină firea în faţa copilului lor ajuns bărbat: 

— Niculae, mamă, zise ea cu o astfel de voce tărăgănată că 
se umplu parcă tot aerul de dragostea ei fără margini şi nu 
mai era în văzduhul alb de iunie loc pentru astfel de cuvinte 
şi repetă, Niculae, mamă, adică ea şi el, mai mult nu se mai 
putea spune. 

Şi când se apropiară de tot unul de altul ea îi luă mâna 
dreaptă şi începu să i-o sărute, în timp ce Niculae îşi 
apropia faţa, fără să se oprească, silind-o astfel să meargă 
alături de el şi să renunţe la alte gesturi pe care dacă i le-ar 
fi încurajat ar fi sfârşit prin a cădea în genunchi înaintea lui. 

— Ei, mamă, o luă apoi Niculae repede, parcă ar fi vrut să 
speculeze aceste clipe ale ei de părăsire şi să-i smulgă astfel 
făgăduiala că se întoarce acasă, ia să-mi spui mie acum, tu 
de ce ai plecat de-acasă, că ştiu de ce ai plecat şi îţi dau 
dreptate, dar de ce nu te-ai întors, fiindcă aici nu-ţi mai 
dau... 

— Niculae, mamă, zise atunci Catrina parcă tânguindu-se 
şi ai fi putut crede auzind-o că ochii îi înoată în lacrimi şi de 
aceea glasul îi e aşa de sugrumat, când de fapt nici o 
lacrimă nu se zări apoi sub genele ei în timp ce îi răspunse 
fiului. Niculae, mamă, repetă, cum să te oprească el, maică, 
pe tine să urmezi la şcoală numai ca să le cumpere ălora 
pământul îndărăt şi să ne dea pe noi afară din casă? De ce 
să facă el asta? 

— Mamă, dar el n-a făcut, a vrut doar să facă. 

— Ba a făcut, ani de zile a umblat pe la munte cu gândul 
ăsta. 

— Bine, mamă, exclamă Niculae râzând, dar sunt copiii lui, 
trei copii, cum ţii tu la noi, care ne-ai făcut, n-are şi el 
dreptul să ţină la ai lui? 

— Eu nu zic, mamă, să nu ţină, dar când am venit la el 
demult, când nu vă născuserăţi voi, şi i-am spus, mă, tu ai 
trei băieţi, ăştia când se fac mari mă dau afară din casă, ce- 
ai de gând? Eu la tine nu stau, dacă nu treci casa şi 


pământul şi pe numele meu. Bine, o să-ţi trec, zice, n-ai nici 
o grijă. Şi nu mi-a trecut, Niculae, şi am vândut şi-un pogon 
de pământ pe timpul foametei după războiul ălălalt, că o 
aveam pe Tita şi pe Ilinca şi mi-era frică să nu moară de 
foame. Şi le-am dat să mănânce şi la ai lui, că nu puteam să 
nu le dau... Mă, zic, trece-mi măcar o jumătate de pogon pe 
numele meu, să fie jumate-jumate, lasă, zice, că i-l dau fetii 
când s-o mărita, adică Titei. Abia când fu de te dete pe tine 
la şcoală vându două pogoane, pe care pe urmă le cumpără 
la loc, să-i aducă pe-ăia îndărăt, iar Titei când se mărită nu-i 
dădu nimic. Spune şi tu, maică, ăsta e om? Să nu-l laşi 
singur şi să moară cu păcatele în spinare?! 

— Da, dar nu înţelegi că îi faci Ilinchii rău, taman acum 
când îl găsi şi ea pe aviatorul ăla de la aerodrom? zise 
Niculae. 

Aici interveni Alboaica dându-şi cu o mişcare parcă de 
încântare extremă capul întâi într-o parte, apoi în cealaltă şi 
zise că aşa i-a spus şi ea, măcar până se mărită Ilinca şi pe 
urmă n-are decât să stea aici, dacă nu-l mai poate suferi. 

— Dar i-a căşunat rău pe el, Niculae, zise ea mai departe 
aproape râzând, deşi nu era nimic de râs aici. 

— Nu pot, Niculae mamă, să mai mă uit la el, zise Catrina 
parcă şi ea curioasă de acest fenomen. Să nu-l văz în ochi. 
Şi nici Ilinca să mai stea acolo: eu am pătimit cu ea şi dacă 
nu mă ascultă, dau pământul ei didă-tii! 

— Fugi de-aici, mamă, şi nu mai vorbi aşa, că Niculae o să 
creadă că eu te îndemn, Doamne fereşte, exclamă Alboaica 
şi de astă dată rămase cu capul cu uitătura puţin poncişă, 
de unde îi venise pesemne mamei ei cuvântul de poancă cu 
care o poreclise. 

— Dar ce sunt eu, mă-sa sunt sau o miloagă de pe drum să 
mă rog de ea! continuă Catrina cu aceeaşi voce duioasă 
pentru Niculae, dar neîmblânzită pentru bărbat şi fiică. 

— Bine, mamă, zise iar Niculae uitându-se acum în sus 
printre salcâmi, semn că nici el nu putea trece peste ceea 
ce nu înţelegea, dacă mie nu-mi pasă de ce mi-a făcut tata, 


cum de îţi pasă ţie? Dacă eu m-aşi plânge aşi mai zice, dar 
eu nu zic nimic, şi ca o dovadă că e aşa, e că nu mai mi-a 
plăcut să fiu învăţător, că aşi fi putut să fiu după război. 
Înţelegi? 

— Lasă că ştiu eu, zise mama cu o voce din ce în ce mai 
dură şi mai întunecată. Dacă te duceai la şcoală mai 
departe, n-ai fi luat-o pe urmă contra Domnului Cristos. 

— Unde m-ai văzut tu că am luat-o contra Domnului 
Cristos? zise Niculae râzând. 

Alboaica începu şi ea să râdă şi mama, încolţită, nu mai 
zise nimic şi câteva clipe rămase tăcută şi cu o expresie 
încremenită. 

— Lasă asta acum, porunci Niculae, dacă vrei să mai viu 
pe-acasă de-aici înainte, fă cum zic eu şi nu-i strica Ilinchii 
măritatul. Şi cu tata vorbind, ori îţi trece casa şi pe numele 
tău, ori dacă nu, îi spun că nici eu n-o să mai viu să-l văz şi 
n-are decât să rămână singur şi să-i cheme pe Paraschiv şi 
Achim de la Bucureşti. Vrei aşa? 

— Nu, mamă, zise Catrina cu o voce blândă dar 
neînduplecată, nu-ţi amestica tu tinereţile cu păcatele 
noastre, cine ţi-a spus să vii? 

— Nu mi-a spus nimeni, am venit pentru treieriş, cu 
treburi. 

— Şi cât stai? 

Niculae spuse cât. 

— De ce nu stai tu aici la didă-ta Marița? 

Aşa deci! Niculae se ridică supărat, plecă, ajunse acasă şi 
se repezi fără milă în tatăl său; să-i spună ce i-a făcut el 
mamei de s-a născut ura asta în ea, fiindcă nu se poate să 
fie numai istoria cu dusul lui la Bucureşti, altceva mai grav 
poate s-a întâmplat. Ce? Moromete avu nevoie de un timp 
destul de lung ca să se desmeticească. Apoi zise: 

— Păi, nu ştii? 

— Nu! zise Niculae, de unde să ştiu?! 

Şi se pregăti să asculte. Moromete se pregăti şi el să-i 
spună, dar apoi se întâmplă ceva de necrezut. Deodată el 


începu să nu mai vrea să spună, se posomori, îşi lăsă de 
câteva ori fruntea în pământ, pentru ca în cele din urmă să 
rămână tăcut de tot. Semăna în clipele acelea cu un bolnav 
care s-a însănătoşit, dar n-a scăpat neatins. Cu toate 
străduinţele lui, Niculae nu scoase de la el nici un cuvânt de 
părere de rău, sau de recunoaştere că le-ar fi greşit cu 
ceva... Nu zicea nimic şi puteai să crezi că da, se gândise, îi 
trecuse prin cap să le facă rău, sau dacă nu chiar râu, pur şi 
simplu nu-i păsase, trecuse peste toţi fără să dea socoteală 
cuiva şi îşi urmărise gândul aşa cum vrusese el. Tăcea şi îşi 
ţinea fruntea în jos ca un vinovat, dar se vedea că în sinea 
lui nu se simţea aşa, dar nu era nici senin. Era o tăcere fără 
scăpare. Fiindcă pe urmă ridică privirea şi, redescoperind 
lumea, Niculae se pomeni cu el că ia altă vorbă; cu veselie, 
cu îngrijorare sau cu vechea lui uimire, dar fără să fi 
răspuns la ceea ce se aştepta de la el. 

— Mă, exclamă el, fata asta a lui Niculae al Niculii! 

— Ce e cu ea, tată? întrebă atunci Ilinca, zgâindu-se spre 
drum să vadă şi ea ce era cu fata aceea care într-adevăr 
tocmai trecea pe lângă garduri fâţâindu-şi fusta. 

— Picioarele ei, zise Moromete, trece porcul cu jijeu 
printre ele. 

Asta însemna că fata acea a lui Niculae al Niculii avea 
picioarele aşa de curbate în afară, încât porcul, căruia i se 
pune de obicei la gât un jijeu să nu poată trece printre 
spărturile gardurilor, printre picioarele ei putea totuşi 
trece. Ilinca chicoti înainte să-şi dea seama că Niculae 
aştepta de la el un răspuns. Şi pe chicotul ei, Moromete 
părăsi locul, se sculă şi o luă încolo spre grădină. 
Nehotărât, se întoarse în mijlocul bătăturii. Acuma ce să fac 
eu, părea să spună, încotro s-o iau, spre poarta de la 
grădină, sau spre poarta de la drum? Paşii i se mişcară şi în 
cele din urmă o luă spre cei doi salcâmi care străjuiau 
ieşirea din curte. lar Niculae rămase cu privirea după el 
până ce nu-l mai văzu. Ai fi zis că nu se întâmplase nimic 
dacă n-ai fi ştiut că nu era nici o lună de când acest om 


paşnic şi înţelept alergase cu parul după muierea lui, 
urlând la ea să se ducă din târla lui. 

— Ce făcuşi, Niculae? şuşoti Ilinca apropiindu-se. 

Adică ce-a făcut cu mama, a izbutit s-o facă să-i vină 
mintea la cap? Dar Niculae nu înţelese şi se dezvinovăţi 
învinuind: 

— Eu, ce făcui?! Voi, ce făcurăţi! N-aţi putut, tu şi cu Tita, 
să-i ţineţi de rău mai din timp? 

— Nu ştiu, dădu Ilinca din umeri cu nepăsare. Mie să-mi 
dea partea mea de pământ şi să nu dea Dumnezeu să mă 
stric şi cu băiatu-ăsta din pricina lor, că... 

Şi nu-şi termină vorba, nici măcar nu voia să se gândească 
la ce s-ar mai putea întâmpla în asemenea caz. 

— Ce stai, zise ea, du-te după el. 

Adică mai era vorbă că nu trebuie lăsat să tacă şi să se 
ferească? 

— Aşa face şi cu noi, nici nu-ţi dai seama cum te păcăleşte: 
tu îi spui şi el tace şi o dată îl vezi că ia altă vorbă. 

Niculae se dădu jos din pridvor şi din drum se uită apoi să 
vadă încotro o luase taică-său. 

— A intrat la Iocan, Niculae, spuse Cârstache din curte, 
unde dregea un pătul de porumbei. 

Chapter 15 


Soarele trecuse de cealaltă parte a şoselei, printre 
salcâmii lui Cârstache. Era parcă amiaza după-amiezii. 
Umbrele gardurilor şi ale caselor începeau să crească spre 
răsărit, după ce câteva ceasuri stătuseră pe loc. Nu se ştie 
de ce la ora aceea se vedeau mereu pe drum fete sau 
muieri tinere, după a lui Niculae al Niculii apăru acuma una 
însărcinată. Nu mergea pe poteca de pe lângă garduri, mai 
ferită, ci pe cea de pe marginea şoselei, în plină lumină, cu 
burta înainte, fără nici o sfială. Se şi vedea copilul în ea rău 
pus, parcă de-a curmezişul, te mirai că n-o durea... În 
spatele ei, parcă pitindu-se, una veselă, se opri, îi dădu 
bună ziua lui Niculae şi îi şopti ceva. Niculae murmură un 


răspuns şi tânăra femeie îşi văzu apoi mai departe de drum, 
sărind sprintenă şanţul şi luând-o acum pe lângă garduri, 
cu aerul că trupul ei nu ştie nimic din ce-a făcut capul, ce i-o 
fi spus lui Niculae, iată, şi-l leagănă cu nepăsare în mers şi 
simte din plin bucuria de a sări un şanţ fără să mişti o 
pietricică din locul unde laba desculţă a piciorului a atins 
ţărâna pământului. 

— Bună ziua, nea Ilie, i se auzi apoi glasul subţire şi 
cântat, fiindcă întra-adevăr Moromete se întorcea acasă şi 
tocmai se întâlnea cu el. 

Nici Cârstache şi nici Niculae nu-l văzuseră când se 
apropiase pe lângă garduri. Venea cu oarecare grabă, ca 
omul prins într-o treabă pe care ca s-o facă trebuie să 
umble de colo până colo până îi dă de cap. Niculae îl lăsă să 
treacă şi în curând se auzi uruind poliţa de deasupra uşii... 
Căuta ceva, cine ştie ce îi trebuia... 

— Lasă mai bine să dregem altceva mai greu de reparat, 
zise Niculae când Moromete se dădu jos de pe scară şi ieşi 
din nou pe poartă. 

Se luă după el. Moromete nu înteţi şi nu-şi micşoră paşii, 
totuşi se opri deodată nedumerit: 

— Tu ce treabă oi fi zicând că ai încoace? Sau n-ai nici o 
treabă? 

— Cu tine, zise Niculae, nu se poate discuta decât de pe 
poziţii de forţă? 

— Adică cum? se miră Moromete. Vreai să spuică osămă 
sforţezi tu pe mine? 

— Eu nu vrea să te forţez, dar pot să mă pun pe o poziţie 
de forţă şi atunci să vedem ce-ai să faci. 

— Ei, pune-te, zise Moromete. 

— Uite, n-o să-ţi mai trimet bani. Şi să ştii că nu glumesc 
oricât de bună inimă crezi tu că am! 

Moromete nu şovăi, dar ridică sprâncenele; nu-i plăcea 
totuşi ce auzea şi se vedea că îşi dă seama că Niculae nu 
glumeşte. 


— Noroc, nea Ilie, zise unul grăbit trecând pe lângă ei cu o 
nuia verde subsoară; noroc, Niculae! 

— Bine, zise Moromete. Dar fă-mă să înţeleg ce vreai tu?! 

— Hai cu mine până la mama, zise Niculae. 

— Bine, zise Moromete, hai. 

Şi se întoarseră din drum şi o luară devale. Moromete 
arăta foarte senin şi mergea cu mâinile în buzunarele din 
fată ale pantalonilor şi cu paşi rari şi lungi. Astă era la el 
semn că, fără să fie îngrijorat de ceva, era totuşi preocupat, 
dar parcă în mod plăcut şi singura dificultate era o anumită 
alegere care trebuia făcută din mai multe lucruri deloc rele. 
Deodată pufni într-un fel de râs care era mai mult o 
înduioşare pe care o prelungi cu dări din cap de protest că 
a putut cuiva să-i treacă prin cap că... 

— Ei! zise Niculae. 

— Să zici tu, că... Hm... Auzi... Păi, mă, Niculae, crezi tu că 
dacă aşi putea eu să înham căişorii mei colea şi să fac nu 
zece, câte făceam altădată, cinci, hai trei, drumuri la munte, 
aşi mai avea eu nevoie să-ţi cer? Sau tu crezi că eu îţi cer 
fără să am nevoie?! zise el parcă s-ar fi pomenit trăsnit că la 
asta nu se gândise. 

Şi se şi opri în mijlocul drumului uitându-se la fiu să-şi dea 
seama dacă nu cumva era adevărat. Dar Niculae nu se opri 
şi Moromete trebui să se mişte din loc şi să-l ajungă din 
urmă. 

— Eu nu ţi-am spus că aşa o să fac, zise Niculae. Eu te 
întreb ce s-a întâmplat între tine şi mama de aţi ajuns în 
situaţia asta şi tu iai altă vorbă profitând de faptul că nu 
poate să-ţi smulgă nimeni vorbele cu cleştele din gură. Nu e 
o modalitate de a rezolva o problemă. 

— Bine că venişi tu cu alte modalităţi, zise Moromete cu un 
glas cât p-aci să te facă să crezi că într-adevăr se bucura de 
posibilitatea asta. Noroc, bă Stane, răspunse el unuia care 
se apropiase şi trecuse pe lângă ei cu nişte paşi atât de 
regulaţi că ai fi zis că drumul de unde vine şi se duce el nu 
are nici început nici sfârşit şi n-are deci rost mergând pe el 


nici să mergi iute nici să te precipiţi. Araşi alea patru 
pogoane care ieşiră prost cu porumbul pe ele? mai întrebă 
Moromete. 

— Le arai, zise celălalt (şi răspunsul lui nu veni imediat). 

— Şi ce puseşi în loc? mai zise Moromete. 

Între timp, celălalt, cu mersul lui nezgâlţâit, se 
îndepărtase mult şi i se vedea turul pantalonilor mişcându- 
se în ritmul adormitor al paşilor. Era prea departe ca să mai 
răspundă şi timpul se scurgea în urma lui în valuri de 
aşteptare pe care nu le turbura nimeni. lar în urma lui 
rămânea o enigmă: într-adevăr, ce pusese el pe cele patru 
pogoane ale lui pe care le întorsese? 

— ... pe mă-ta cu spinarea aia a ta lată cât o uşă, după ce 
că eşti surd, eşti şi mare! mai zise Moromete fără să-şi 
micşoreze cine ştie ce glasul, încât te apuca frica să nu fi 
auzit cumva ăla şi să se întâmple ceva cu totul neplăcut. 

— Tot porumb, răspunse atunci celălalt foarte distinct, dar 
fără să fi ridicat glasul. 

— Fiindcă îmi spuse al lui Niculae al Pinţii că ai pus otavă, 
zise Moromete strigând. E bine că l-ai pus tot porumb, 
fiindcă acuma o să se facă, atunci când veni şi araşi tu în 
primăvară căzuşi pe seceta aia! şi de-aia nu-ţi crescu. 

— Deşteptu de fi-meu! se mai auzi în dosul spinării 
celuilalt, tot fără să fi întors o clipă capul sau să-şi fi 
schimbat o secundă ritmul paşilor. 

După care nu se mai auzi nimic şi Moromete, care între 
timp se întorsese cu trup cu tot spre cel cu care schimbase 
aceste cuvinte, reveni cu fata spre fi-său. 

— Avem de mers undeva, zise Niculae fără bunăvoință. 
Mergem acuma la mama. Dacă vrei să poţi să stai de vorbă 
cu oamenii pe care îi poţi întâlni pe drum, fă în scopul ăsta 
un drum special şi distrează-te. 

Moromete se opri pe loc alarmat, amenințând astfel că 
dacă fiul continuă să se poarte cu el în felul acesta, s-ar 
putea, cu orice risc, să nu mai meargă acolo unde se 


duceau. Dar Niculae nici măcar nu se uită şi din nou 
Moromete trebui să-l prindă din urmă. 

— Cu toate că s-a dovedit că a fost în detrimentul meu, 
continuă Niculae, nu pot să nu recunosc că nu-ţi stătea 
deloc rău pe vremea când ai câştigat atâţia bani că ţi-ai 
cumpărat la loc cele două pogoane vândute după fuga lui 
Paraschiv, Nilă şi Achim. Toată activitatea ta de-atunci avea 
la bază o idee greşită! şi te purtai foarte urât. Crezi că nu 
se poate să devii activ decât pe baza unei idei greşite? 

— Păi uite, aţi venit voi cu idei bune, zise Moromete 
prompt, ne-aţi interzis orice mişcare, nici până la gară nu 
poţi să te mai duci cu o căruţă că şi găseşti un miliţian acolo 
care te caută sub cergă. 

— Acuma mergem la mama, repetă Niculae. 

— Şi nu putem şi noi să vorbim aşa ca doi oameni... 

— Cum să nu. De ce nu treci casa şi pe numele mamei? 
Dacă asta îţi cere ea, ce te costă, crezi că mai are acum 
nevoie Paraschiv de ea, când o are pe-a lui? Tu ţi-ai 
cumpărat la loc cele două pogoane, ai un lot întreg, în timp 
ce mama a vândut un pogon pe vremea foametei de după 
primul război şi a mai vândut pe urmă încă unul ca să am 
eu bani de cărţi şi de taxe. Pentru aste două pogoane nu 
face un loc de casă? La ce te gândeşti, că s-ar putea să vie 
Achim în sat şi să se apuce iar de plugărie şi ai vrea să-i dai 
casa? Foarte bine, dar cine vă împiedică să vă faceţi în cazul 
ăsta tu cu mama alta alături şi să trăiţi liniştiţi? 

— Locul ei, zise Moromete, l-am vândut lui Tudor Bălosu 
să te ţin pe tine la şcoală. 

— Nu-i adevărat, rosti Niculae indignat. Mă mir cum poţi 
să spui o asemenea minciună. Cu cine crezi că vorbeşti? 
Locul ăla era al Guichii, în timp ce destul de mare s-o 
împărţiţi în două şi unde e acum grajdul să dărâmaţi şi să 
vă faceţi o casă nouă. 

— Mă Niculae! Mă Niculae! strigă Moromete 
deznădăjduit, tu crezi că eu nu vreau?! Mâine, domnule, mă 


duc la sfat şi îi trec şi casa şi locul pe numele ei inclusiv! Dar 
crezi tu că asta e? 

— Asta e! afirmă Niculae fără înconjur. Fă tu chestia asta şi 
ai să vezi că asta e. 

— Păi atunci, zise Moromete oprindu-se şi dându-şi pălăria 
pe ceafă, ce mai căutăm acolo, hai încoace spre sfat să 
facem actul. 

Adică, dacă era vorba numai de-atât, în ceea ce îl privea, 
socotea intrarea aceasta în domeniul simplităţii practice a 
vieţii drept cel mai precar lucru care se putea închipui, era 
gata oricând să facă tot ceea ce se cerea de la el. 

— Nu, zise Niculae, asta e o altă modalitate de a te abate 
din drum (se uită la ceas), mergem întâi la mama şi pe urmă 
de-acolo, dacă mai avem timp, mergem şi la sfatul popular. 

— Mergem, conveni Moromete cu o tristeţe duioasă, abia 
simțită şi ochii mari deschişi îi înotau parcă în nişte lacrimi 
care nu se scurgeau, dar care nu-i înecau mai puţin 
vederea. Mergem, Niculae, zise el cu un glas mic şi curat, 
ca să nu se bage pesemne de seamă ceea ce îl copleşea pe 
el în clipele acelea, mergem unde zici tu, întâi la mă-ta şi pe 
urmă dacă nu mai avem timp, mergem mâine la sfat, că e 
timp şi mâine... 

Aproape că nu se putea îndura acest glas şi aceste cuvinte 
cu duioşia lor asemănătoare unei rugăminţi voit inocente ca 
să nu sufere pedeapsa teribilă care se pregătea sub ochii lui 
înspăimântați. Niculae însă mergea înainte cu privirea ţintă 
la ceva care numai el ştia ce era, şi nu băgă de seamă şinui 
se păru foarte ciudat nici glasul şi nici supunerea atât de 
totală, de neînțeles a tatălui care primea tot ce i se spunea. 

— Dacă zici tu că aşa e bine, continuă el, zic şi eu ca tine, 
poate ştii tu ceva... 

— Ce spui, tată? zise Niculae, cu glasul celui care n-a fost 
atent fiindcă n-a auzit bine. 

— Zic că poate, că e bine aşa cum zici tu, să nu-ţi închipui 
că ai venit şi tu pe la noi, ai văzut sau ţi-au spus fetele astea 


ce s-a întâmplat şi n-am ascultat şi de vorba ta. Să trăieşti, 
Anghelache... Uite, plecai şi eu cu băiatul-ăsta prin sat... 

— Ia-l la secere, nea Ilie! zise acel Anghelache voios. 

Moromete redevenise între timp stăpân pe sine şi se uită 
dintr-o parte la fiul său: dădu din cap ironic arătându-l pe 
cel care trecuse: 

— Acuma eu ăstuia, după teoria ta, nu trebuia să-i mai 
răspund la ce-a zis, fiindcă mă împiedică să merg! 

— Nu să mergi, să ajungi, zise Niculae. 

— Adică cum, zise Moromete cu o dorinţă sinceră de a 
înţelege. Întrucât mă poate împiedica cineva să ajung unde 
mi-am propus dacă... 

— N-am timp să-ţi spun şi nici nu mă interesează îl 
întrerupse Niculae, mai bine gândeşte-te ce-o să-i spui 
mamei când o să te întrebe de ce ai gonit-o de-acasă, nu că 
stai la taclale cu alde Anghelache! 

— Cine a gonit-o de acasă? 

— Tu ai gonit-o, răspunse Niculae, fiindcă una e să spui 
nişte vorbe care poate să nu-ţi placă şi alta e să te prefaci 
bolnav zile întregi, ca să poţi pe urmă să pui mâna pe par şi 
să te iai după ea ca s-o goneşti. Astea sunt faptele, n-ai cum 
s-o cârmeşti orice ai zice şi asta trebuie să rezolvi, nu 
altceva. 

— Mă copilule, exclamă iarăşi Moromete, de astă dată însă 
mai ferm, dacă din pricina vorbelor s-ar fi întâmplat tot ce 
ştii, nebun să fiu eu şi să nu fac orice ca să nu fie aşa. Dar 
nu e vorba de vorbe! 

— Dar despre ce e vorba? zise Niculae cu acel glas plin de 
siguranţă pe care îl avem totdeauna când suntem 
încredinţaţi că întrebarea noastră va rămâne fără răspuns. 
Mama se întorsese de-bine de rău acasă, şi nu zice nimeni 
să-ţi fi părut bine de fapta ei, dar era acasă, şi era acasă în 
dreptul ei, ai înţeles vreodată lucrul ăsta? Mie să-mi 
răspunzi direct la întrebare. 

— Am înţeles, că nu e aşa mare filosofic ce spui tu, zise 
Moromete supărat. Dar... 


Şi nu mai complectă şi restul gândului. Niculae aşteptă. 

— Ei, zise el în cele din urmă, vezi că de fapt n-ai înţeles 
bine despre ce era vorba? Înţelegi abia acum, dar atunci nu 
ţi-a trecut prin cap că n-ai dreptul să recurgi la forţă. Să te 
văd acum cum te descurci. 

Chapter 16 


Ajunseră şi intrară în curtea Alboaicii. Ca şi mai înainte 
Marița era tot în bătătură şi îi văzu nu pentru că se uită la 
ei, ci pentru că prin mişcarea pe care o făcea capul pe gâtul 
ei zărea tot timpul totul şi nu se putea petrece nimic chiar şi 
în spatele ei fără ca ea să nu-şi dea seama în aceeaşi clipă: 

— Mamă, strigă ea, păzea, a venit tata în peţit. 

Îi convenea să râdă, vroia parcă să spună că Albei al ei n- 
avea s-o gonească niciodată de-acasă orice i-ar face. 
Catrina fie că nu se aşteptase să-l vadă pe omul ei venind 
după ea chiar în aceeaşi zi în care venise Niculae, fie că nu 
ştia ce să mai facă văzându-l că se apropie de prispă, 
rămase câteva minute lungi ca năucită, timp în care toată 
lumea se aşeză pe-aproape. Alboaica aduse nişte scăunele 
mici pe care le puse pe jos printre troscotul verde, care la ei 
se apropia până la marginea de lut a prispei. Dar apoi 
Catrina îşi reveni, se ridică fără veste de la locul ei, şi pieri 
în casă prin tinda deschisă. Să fi fugit astfel fără să spună 
nimic? Moromete se uita în pământ mohorât. 

— Mamă, strigă Niculae încet, să ştii că stăm aici şi te 
aşteptăm. Alboaica, parcă râzând, îşi dădu capul pe spate 
cu o mişcare de parcă s-ar fi ferit de-un fluture care zbura 
prin preajmă şi zise în şoaptă: 

— Lasă, Niculae, că iese acuşi. Apoi adăugă şi mai şoptit: 
Dar să ştii, tată, că nu e de-a bună, mai bine o mai lăsaţi şi 
veneaţi peste vreo lună... 

— De ce peste vreo lună? zise în clipa aceea Catrina prin 
geamul deschis al odăii. 

Se vedea că se drege în oglindă şi când ieşi chipul ei, sub o 
broboadă nouă, arăta ca para focului iar din ochi îi 


scăpărau lumini verzi. 

— Ce cauţi aici? zise ea rămânând în picioare pe prispă, 
adresându-se bărbatului care stătea jos pe scăunel, afară 
din curte! Să nu stai tu aici în faţa mea şi să vii cu Niculae 
după tine! Hai, afară din curte! Şi dacă Niculae ţine cu tine 
şi îţi caută în coarne, să plece şi el! N-am nevoie de feciori 
care umblă contra Domnului Cristos şi îndeamnă lumea să 
nu se mai ducă la biserică. 

Stătea mereu în picioare şi din când în când îi dădea 
îndărăt pe tată şi pe fiu cu dosul palmei, cu mişcări care n- 
aveau în ele nici o ştiinţă a efectului, dar erau totuşi 
cumplite, fiindcă arăta în clipele acelea tot atât de tânără şi 
pătimaşă ca şi una de treizeci de ani care avea de mult 
bănuieli că viaţa ei e greşită, dar i-a trebuit totuşi o dovadă 
a trădării, ca să rupă cu cel care totdeauna a înşelat-o. 

— Tu, zise ea dându-şi o dată cu vorba braţele îndărăt, ca 
o pasăre gata să zboare sau să atace, azi dacă ar veni 
feciorii, azi ne-ai arunca pe drumuri. Că nu-ţi ajunse că 
fugiră cu caii şi cu oile şi sparseră lada şi luară din ea banii 
cu care trebuia să meargă Niculae la şcoală! 

— Pe unul din ei, măcar, zise Moromete, iartă-l, c-a murit. 
Au mai rămas doi: unul e bolnav şi o să moară şi ăla mâine- 
poimâine. De cine mai ţi-e frică? 

— Mai bine ai fi murit tu, spuse Catrina cu mintea rătăcită. 
Că eu cu ei n-am nimic, i-am crescut şi m-am trudit cu ei şi 
i-a bătut Dumnezeu după păcatele lor, dar tu... 

Vroia adică să spună că ela rămas singurul nepedepsit şi 
că trebuia deci să moară şi el pentru ca astfel să ispăşească. 
Ea era singura care n-avea nici o vină şi deci nimic de 
ispăşit, deci singura care merita să trăiască. 

— Mamă, rupse Niculae tăcerea încărcată de aburii 
înfierbântaţi de ură care otrăviseră numaidecât tot aerul 
din jur şi era greu de văzut cum se mai putea vorbi mai 
departe fără să fie împrăştiaţi de cineva cu hotărâre. 
(Moromete tăcea hotărât, şi nu ştia dacă venise aici cu 
gândul să rabde sau să dea lupta în faţa lui Niculae şi să 


încerce să câştige în felul acesta.) Uite, mamă, zise Niculae 
cu un glas care arăta că era singurul care putea să-şi 
păstreze aici o judecată limpede, deşi necoaptă şi poate 
neştiutoare. Tu ai fi vrut ca tata să moară şi, din câte am 
înţeles eu, el chiar a vrut să-ţi facă pe plac şi s-a pus pe pat 
şi n-a vrut să mai mănânce. (Aici Niculae îi aruncă Alboaicii 
o privire, şi sora lui vitregă înţelese că nu trebuia să râdă.) 
Cine din sat de la noi sau chiar şi din alte sate ar fi fost în 
stare să facă una ca asta? Că până la urmă tata n-a reuşit, 
asta e adevărat, dar şi tu te-ai grăbit să-l laşi să se 
chinuiască singur şi ai vrut s-o iai şi pe Ilinca după tine. 
Cred şi eu că lui tata i-a pierit atunci cheful să moară de 
dragul tău. 

În clipa aceea Moromete se agită pe scăunel şi deodată se 
ridică în picioare. Îl trânti fără să vrea, bâjbâind din mâini şi 
împiedicându-se în propriii genunchi până porni 
împleticindu-se şi făcând totuşi paşi mari. Ce era cu el? Nu 
cumva e adevărat, gândi Niculae, ce i-am spus eu mamei 
doar în glumă, ca să-i arăt că nu e nimic de lăudat nici în 
fapta ei, care la drept vorbind nu prea se deosebeşte de a 
celor mai rele muieri din sat când ajung şi ele la astfel de 
răscruci ale vieţii? De ce fugea el iarăşi şi nu stătea aici să 
meargă până la cap? Putea să fie adevărat acest lucru de 
necrezut, că nu vrusese să mai trăiască? Dar de ce oare? Se 
simţise el aşa de tare chinuit de remuşcări? Sau într-adevăr 
răutatea răzbunătoare a mamei îl împinsese atât de 
departe? Oricum, chiar dacă nu se gândise să moară, bine 
nu-i făcuse, prin urmare ştia singur să ispăşească şi nu 
trebuia să vie ea mama să-i dorească sfârşitul, când el se 
ţinea mereu aşa de voinic şi mintea lui era atât de vie! 

— Tată, strigă Niculae cu glas răguşit, tată! 

Dar el nu se oprea şi mergea din ce în ce mai dezordonat 
şi Niculae fugi după el şi îl ţinu. 

— Tată, zise Niculae, unde pleci fără mine? Cum ne-a fost 
vorba? 


Moromete se opri şi glasul tânăr care îi pronunţa numele îl 
făcu să-şi adune în sine patimile răscolite cum îşi adună un 
cal puterea să se oprească înainte de a-şi trânti călăreţul. 
Se descotorosi cu blândeţe de braţul băiatului şi îşi 
continuă mersul, acum regulat şi sigur de sine. Niculae îl 
urmă. 

— Ei, zise apoi Moromete pe uliţă, ai văzut şi tu? Că vii şi- 
mi spui că de ce nu fac şi nu dreg. Uite, am făcut şi-am dres, 
spune şi tu acuma dacă asta merită să se mai numească 
femeie, că e mă-ta şi n-ar trebui să-ţi spun aşa. Ca să vezi 
cum e, am zis ca tine să viu să stau de vorbă. Păi crezi că ai 
cu cine? Nu vezi că nu e în toate minţile? Lumea e plină de 
nebuni, mă mir că se mai încape! 

— Da, dar tot trebuie să-i treci jumate din locul de casă, 
zise Niculae mohorât. Trebuia să faci chestia asta mai 
demult. De ce n-ai făcut-o? 

Moromete nu răspunse şi nici Niculae nu avea aerul că ar 
mai fi doritor să afle de ce. Totuşi continuă: 

— Pune-te în locul ei, de la început de când noi nici nu 
eram trăieşte cu gândul că într-o zi s-ar putea ca Paraschiv 
s-o arunce pe drumuri. Cât timp a văzut că nu ţii nici cu noi 
nici cu ei, a mai fost cum a mai fost, dar pe urmă tu te-ai 
apucat şi te-ai dus la Bucureşti... De ce te-ai dus? Sau în 
orice caz, de ce te-ai dus cu căciula în mână, când din 
contră, ei trebuia să te primească pe tine smeriţi, că doar ei 
erau vinovaţi. Când colo, tu le-ai dat tot! exclamă Niculae cu 
o nedumerire împrăştiată şi cam absentă, din care nu 
lipseau însă unde reci de neînțelegere. 

Ajunseseră la capătul uliţei şi Niculae o coti spre văgăuni, 
şi nu îndărăt spre casă, cu o înfăţişare nemulțumită şi 
iritată. Moromete făcu acelaşi lucru. Îi trecuse duioşia 
aceea tremurătoare cu care venise, nu era nici un ceas, mai 
înainte, la Alboaica. 

— Aţi fost şase copii, zise el crezând că Niculae nu mai 
avea mai multe de spus. N-am putut să mă rup în şase părţi 
că mi-aşi fi rupt şi aşi fi zis, na ţie cutare, na şi ţie cutărică, 


tu ăsta du-te la şcoală şi studiază, tu Paraschive ia şi te 
însoară cu Manda lui Bobârlache, tu Nilă aranjază-te şi tu 
cum te taie capul cu ce-ţi dau, tu Achime ia-ţi oile şi fă ce 
vrei cu ele, voi, fetele astea, vedeţi cu ce vă mai dau eu şi cu 
ce vă mai vine de la mă-ta arăniţi-vă şi voi pe-acolo prin 
târla ăluia cu care o să vă măritaţi!... lar eu părintele să 
ajung la mila voastră, să mă trimiteţi de la unul la altul cu 
mămăliga în mână, că n-o să am cu ce s-o mănânc. Ei, chiar 
dacă făceam aşa, tot n-aţi fi fost mulţumiţi! 

— Sigur, de-aia păstrezi tu lotul numai pentru tine, ca să n- 
ai vorbe! zise Niculae sarcastic. De ce nu le-ai dat lui 
Paraschiv, lui Nilă când trăia şi lui Achim partea lor, dacă 
zici că de dragul lor te-ai dus după ei la Bucureşti? 

— Ca să-l bea pe-acolo cu muierile! zise şi Moromete la fel 
de sarcastic. 

— Care muieri? Când începu Paraschiv să-şi facă economii 
pentru casă, nu mai era vorba de nici un fel de muieri. 

— De unde să ştiu eu? făcu Moromete sumbru. Câte n-au 
început ei, şi n-au dus niciuna la cap! 

— Dar nu despre asta era vorba, zise Niculae cu un glas 
mai înalt şi mai curăţit de o împotrivire ascunsă care nu 
întârziase să apară câtva timp la adresa tatălui, când îi 
auzise primele cuvinte în uliţă, după ce plecase 
împleticindu-se de la Alboaica. Când te-ai dus la Bucureşti 
aşa cum te-ai dus, i-ai arătat mamei că n-ai de gând să te ţii 
de cuvânt. Ce-ai fi vrut atunci să facă ea în cazul de faţă, să 
bată din palme? Acum ai să-i treci din locul de casă. 

— De ce, că vreai tu? zise Moromete foarte mirat. 

Niculae tăcu o vreme în faţa acestei reveniri neaşteptate. 
În cele din urmă pufni cu nepăsare, deodată străin de toate 
acestea: 

— Nu pot să sufăr oamenii care nu e un ceas de când au 
promis un lucru şi pe urmă uită despre ce e vorba. 

— Ba asta s-o crezi tu că am uitat, răspunse Moromete şi 
el cu aceeaşi nepăsare cu care vorbise fiul. Ca să nu ziceţi 
că am gonit-o pe mă-ta de dragul ălora de la Bucureşti, trec 


jumătate din locul de casă, dar nu ei, ci llinchii şi cu condiţia 
expre să nu-i spui nici tu nici Ilinca până la moartea mea. Şi 
nici să-i mai văd picioarele prin curte de-aici înainte. 

Şi cu acestea Moromete se răsuci brusc cu faţa spre sat şi 
o luă singur pe drumul de întoarcere, fără să se uite dacă 
fiul avea de gând să-l urmeze. Niculae nu-l urmă, se 
îndepărtă şi el în acelaşi timp, grăbit, ocolind s văgăunele 
pe acele poteci care duceau tot spre sat, dar cu totul în altă 
parte. 

Chapter 17 


Ce putea să răspundă Marioara, fata lipoveanului, dacă ar 
fi fost întrebată unde se duce în ziua aceea când plecând de 
la surata ei, Ilinca lui Moromete, o pornise pe drum? 
Încotro se ducea? Fiindcă un om sau o fată într-un sat 
trebuie să se ducă undeva dacă picioarele li s-au urnit din 
loc şi au început să le calce pământul. Poate să meargă la 
apă, la fântână cu o găleată, sau se poate duce undeva 
departe, în altă parte a satului unde are o rudă; şi aici 
mersul e ghicit de toată lumea, e rar, aşternut. Se poate 
duce până colea peste drum, la cineva cu care are puţină 
treabă, sau fără treabă; şi atunci mersul e liber, gata să mai 
piardă cu altcineva din timpul destinat să-l piardă cu cel la 
care se gândise de la început; şi în afară de sărbători când 
toată lumea părăseşte casa şi se strânge ba pe marginea 
şanţurilor, femei şi bărbaţi deopotrivă, sau la horă şi la 
plimbări prin pădure, băieţi şi fete tinere, un om într-un sat 
nu se mai poate duce nicăieri unde să fie văzut şi să nu se 
ştie ce e cu dusul lui şi ce rost are. Este cunoscut şi mersul 
nenorocirii, când un bărbat trece cu capul gol pe drum, cu 
nişte paşi rari şi cu fruntea plecată şi tăcut, strivit parcă de 
fâlfâitul morţii care i-a intrat în curte şi i-a răpit fie copilul, 
fie mama bătrână, sau chiar femeia încă tânără... Mersul 
acesta însă nicăieri, tărăgănat, care fu văzut în după- 
amiaza aceea cu câteva zile înainte de seceriş al Marioarei 
lui Fântână, stârni vorbe pe tot parcursul lui... „Ce e cu 


asta? Unde se duce?” Şi trecută de o casă silueta fetei era 
zărită din curtea cealaltă şi după câteva clipe lungi de 
tăcere se auzea şoapta în liniştea zilei: „Uite-o Marioara lui 
Fântână, de unde o fi venind?” Şi nu trecea mult şi se auzea 
altă voce: „Asta le-a terminat pe toate, se duce acuma să 
joace!” „Ce-aveţi cu ea, s-o fi ducând şi ea pe la vreo fată!” o 
apăra câte-un glas de femeie. „Pe la vreo fată n-ar fi nimic, 
răspundea bărbatul, să nu nimerească ea în altă parte.” 
Unde ar fi putut nimeri? Se auzea protestul scârbit al 
muierii, amestecat cu râsul scurt al celui fără măsură la 
vorbă. Din altă curte ţâşni chiar întrebarea curată, plină de 
interes, a unei surate care nu-şi arăta însă faţa. 

— Unde te duci, Marioară? 

Marioara tresări, se uită într-acolo şi timp de câţiva paşi 
nu zise nimic. Pe urmă răspunse tare, foarte răspicat şi 
explicativ. 

— Mă duc la pădure după bureţi. 

Da, asta ar putea fi adevărat, plouase puţin azi-noapte şi 
puteau fi căutaţi bureţi, mare minune să-i găseşti însă după 
o ploaie atât de mică şi care nici nu se ştie dacă o fi ajuns 
prin pădure... Dar puteai să-i cauţi, bureţi, sau melci, sau 
chiar peşte, dacă te mai duceai cu cineva, cu o plasă să dai 
pe la fundul râului, aici la intrarea în pădure, sub deal. „Se 
duce ea după bureţi, cum mă duc eu acuma, de Sân-Petru, 
după iepuri”, se auzi alt glas, ca şi când de Sân-Petru 
vânătoarea de iepuri ar fi fost la fel de lipsită de noimă ca şi 
mersul pierdut al acestei fete. 

Pe urmă Marioara ieşi din sat şi scăpă de sub ochii 
oamenilor. Ajunse în Valea Morii unde se vedea podul cel 
vechi de lemn, cu schelăria lui care în singurătatea care 
năvălea parcă din pădure asupra râului, părea, împreună 
cu o cruce şi o fântână de prin apropiere, la fel de veche că 
s-ar fi zis că e părăsită dacă jgheabul ei uriaş cu scoarţa de 
muşchi crescut din coaja fostului copac din care fusese 
făcut n-ar fi arătat că vitele şi poate oamenii continuau să 
bea din ea. O rămăşiţă a unor timpuri de mult uitate, 


singura mărturie că în acest sat au mai trăit cândva şi alţi 
ţărani şi că cei din prezent vor pieri într-o zi toţi şi numai 
astfel de urme cum sunt podurile, fântânile, crucile, făcute 
de mâna lui, sunt o mărturie de om, restul, pădurea şi 
ierburile existând şi singure, iar casele şi drumurile fiind 
mai mult decât acestea din urmă amenințate de târnăcopul 
care le dărâmă sau le desfundă. 

Marioara cobori încet pe spinarea domoală a micului deal 
în coasta căruia curgea râul şi ajunse, trecând pe pod, în 
poiana de lângă marginea pădurii. În depărtare se vedea 
albia râului cotind lin, cu apă bogată, printre sălcii 
plângătoare şi ierburi înalte. Soarele bătea din plin peste 
lăstăriş şi era linişte mare. Pădurea se întindea dincolo de 
lăstăriş plină de răcoare şi umbră. Când Marioara trecu 
podul un strigăt din lăuntrul pădurii răsună ca dintr-o casă 
uriaşă al cărei acoperiş era cerul. Marioara se opri şi se uită 
într-acolo, cu mâna pe frunte şi cu privirea sticlind. Se 
auziră glasuri limpezi foarte apropiate. Un zgomot puternic 
de cai, trecând vijelios peste pod, îi întoarse privirea înapoi 
şi curând caii zburară prin fata ei şi pieriră în adâncul 
pădurii. O clipă doar zări fâlfâind cămaşa albastră a 
călăreţului pe fondul verde-crud al lăstarilor şi după aceea 
nu se mai auzi decât tropăitul care se depărta sporindu-şi 
enorm viteza din pricina ecoului care dubla repede cele opt 
răpăituri de copite peste pământul bătătorit. Apoi tropăitul 
păru că se domoleşte şi se îndepărtează, dar reveni cu forţă 
sporită parcă de sub pământ şi umflându-se din ce în ce, 
până ce deodată se stinse de tot şi liniştea recăzu. 

Soarele cobora deasupra pădurii şi părea mai puternic 
decât era în înaltul cerului, lumina mai tare, văile mici şi 
câmpia îndepărtată zăceau scăldate în lumina coborâtă jos, 
încă albă, deşi galbenul din ea putea fi ghicit în strălucirea 
aparte a unor ierburi, în reflexul apei, sau în umbrele 
sălcilor răsturnate cu capul în jos în dreptul gâldaelor 
adânci unde râul îşi încetinea scurgerea şi îşi sporea 
adâncimea şi suprafaţa. Marioara reveni parcă indecisă, 


intră sub pod şi după ce rătăci câtva timp pe sub stinghiile 
lui de dincoace de apă, pline de cuiburi de rândunici şi 
pânze uriaşe de păianjeni, o luă încet înainte pe albia râului 
pe o potecă de sub mal. Poteca făcea o buclă de-a 
curmezişul malului înalt, ajungea jos şi acolo dădea în altă 
potecă, chiar lângă apă, pe un mal mai jos, plin de ierburi 
cu firul subţire şi roşu, ardeiul şerpilor. Faţa apei strălucea 
ca argintul, iar de o parte şi de alta, pe maluri parcă ardea 
un foc rece. Marioara îşi scoase sandalele şi intră în apă, 
într-un loc unde curgerea râului se subţia şi se vedea la 
fund pietrişul alb, trecu pe malul celălalt şi se încălţă la loc. 
După o vreme de mers intră din nou în apă şi trecu iar pe 
malul celălalt, ca şi când spre locul încotro vroia ea să se 
ducă nu se ajunge decât aşa. Ocolind valea cu o mişcare 
largă albia râului o lua acum pe la marginea pădurii, 
pregătindu-se pentru un drum lung. Într-o parte se înălța 
pădurea iar în cealaltă zarea fără sfârşit a câmpiei. Grânele 
creşteau până aproape de mal şi nimic nu se mai vedea sub 
cerul albicios în afară de ele, nici un pom, nici o ridicătură, 
doar soarele singuratec deasupra şi cerul înecat în lumină. 
Undeva în pădure, prin apropiere, se auziră din nou 
glasurile de la început şi bălăcărit de apă. Râul, ocolind 
pădurea, intra pesemne în ea şi băieţi sau poate şi fete se 
scăldau sau prindeau peşte cu plasa. Marioara trecu râul şi 
o luă într-acolo printr-o potecă. După câtva timp de mers se 
făcu deodată o poiană largă şi se văzu din nou râul oprit aci 
parcă definitiv, atât de mare era gâldăul în care se 
împotmolise. Nici poiana nu era dintre cele obişnuite, din ea 
se vedea în depărtare, dincolo de râu, un crâng şi cariere 
de piatră, văgăuni de unde se lua pietriş pentru bătături, 
nisip şi pământ humos de cărămizi - îşi căscau, aceste 
văgăuni, de departe gurile lor roşietice cu muşuroaie albe; 
acolo era şi cimitirul animalelor, din apropiere putea fi 
văzut greabănul uscat sau capătul mare al vreunui cal, sau 
mai mic al vreunui câine. 


Undeva înapoi, se vedea printre copaci casa lui Valache şi 
dincolo de ea fosta primărie, acum sediul sfatului popular, 
iar în vale spre râu, se zărea roata bulgărească cu care îşi 
uda Valache grădina lui de zarzavat. Într-adevăr se prindea 
peşte şi cineva îşi scălda caii, iar pe mal făceau zarvă câţiva 
copii printre care şi flăcăi mai mari şi câteva fete de prin 
apropiere, le strigau de prin fundul grădinilor mamele să 
vină acasă că au treabă, nu e vremea acuma de stat la 
gâldău. Marioara se apropie şi se uită şi ea în apă, unde 
două muieri îmbrăcate în pantaloni trăgeau de o plasă cu 
apa până aproape de subsuori. 

— Aţi prins ceva, ţaţăa Mariţo? zise Marioara. 

— Am prins ceva, zise femeia după câtva timp şi se 
apropiară de mal şi vărsară pe el mâl, broaşte groase, 
mormoloci şi nici un peşte, nici măcar de sămânță. 

— Au prins mai mult de-o grămadă, spuse un flăcău care 
stătea pe vine pe creasta dealului şi trăgea din ţigare cu 
aerul că mai bine s-ar duce acasă cele două muieri şi ar lăsa 
apa în pace. Vasilico, zise el mai departe uitându-se neclintit 
la nădragii rotunzi pe care apa îi lipea pe trupul muierii, ce- 
a spus nea Ilie al tău când te-a văzut că ai băgat-o în 
nădragi? 

— Mă, ăsta al lui Udubeaşcă, Gheorghe, când oi băga eu 
mâna în nămol şi ţi-oi da una în ochi, ai să vezi tu ce-a spus. 

Nu arăta prea grozav Gheorghe al lui Udubeaşcă, desculţ 
şi cam gălbejit cum era şi cu cămaşa ruptă în spinare, dar el 
nu părea să se fi văzut vreodată cu ochii lui. 

— Păzea, Gheorghe, îl preveni una din muieri cu un glas 
binevoitor şi matern, fiindcă Vasilica aceea se şi aplecase în 
apă şi ţinea în mână nămolul să dea în el. 

Dar nu dădu, îl lăsă în apă şi îşi văzu de plasă. Mai încolo 
se zărea pe mal peste ceva negru o cămaşă albastră a celui 
care, în mijlocul apei, îşi spăla cu multă ardoare caii. Era 
Ştefan al lui Năstase din Cotoceşti. 

— Uitaţi-vă la Vatică şi Sora cum vin cu săpăligele pe umăr, 
băgă de seamă un flăcău care stătea lângă cel numit 


Udubeaşcă şi care arăta şi mai băţos decât acesta, n-avea 
nimic rupt pe el, iar în lobul urechii stângi îi strălucea un nit 
de argint de forma unei mici steluțe. Vatică, strigă el, mă, tu 
ştii că Gheorghe al lui Udubeaşcă mi-e frate? 

— Ce vorbeşti, unde l-ai găsit? zise Vatică de departe cu un 
glas subţirel şi cu un suflu slab, dar bucuros că era 
întâmpinat astfel de un flăcău cum era cel cu nit în ureche, 
pesemne mai ceva decât alţii şi în orice caz decât cei de 
acolo. 

— Că, răspunse celălalt, l-ar fi găsit pe-al lui Udubeaşcă 
undeva într-un pat, îi dădea lui (lui Vatică adică, al lui 
Boţoghină) cu ceva în cap, şi spuse cu ce, o denumire 
restrânsă a ceva cunoscut numai de ei: cu ştremeleagul. 
Sora îşi ţinea fusta cu o mână şi trecea uitându-se în jos la 
apă, iar Vatică venea în urma ei trecând prin apă fără să-şi 
ridice izmenele, şi se uita spre mal cu un zâmbet 
încrezător... Când ajunseră lângă ceilalţi umărul pe care 
ţinea flăcăul săpăliga i se arcui lin spre pământ şi o dată cu 
unealta se aşeză şi el jos pe-o parte, sprijinindu-se în cot. 
Arăta trudit dar zâmbea mereu, cuprins de nu se ştie ce 
fericire lipsită de sens, dintre cele uşor de stins printr-un 
cuvânt sau printr-un gest. Ceea ce se şi întâmplă: cel cu nit 
la ureche îi făcu cu cotul lui al lui Udubeaşcă şi ăsta apucă 
brusc de marginile pălăriei lui Vatică şi i-o trase astfel pe 
ochi. Fără să se supere acesta îşi dădu pălăria la loc şi 
protestă: 

— Stai, mă Gheorghe, că-mi rupi pălăria! 

Nu se ştia de ce nu crescuse ca lumea şi nu se însurase 
băiatul lui Boţoghină, avea peste douăzeci şi cinci de ani şi 
arăta ca de nouăsprezece. Unii spuneau că ar fi luat boala 
de la tat-său, dar nu-l auzise nimeni tuşind sau văietându- 
se. Se ştia doar ce-i răspunsese el lui Fântână anul trecut 
când venise la el să-l înscrie în gospodăria colectivă. „Mai 
bine mănânc mămăligă cu cenuşă decât să mă înscriu 
acolo!” Ca şi când cine ştie ce avere ar fi pierdut dacă se 
înscria acolo, cele două pogoane care îi rămăseseră de la 


taică-său (soră-sa Irina plecase din sat de la paisprezece 
ani, când mai trăia încă Boţoghină, care o ajutase să intre 
într-o şcoală la Bucureşti). 

— S-au făcut roşiile, Vatică? întrebă o muiere din gârlă. 

— De mult, răspunse Vatică. 

— Cât îţi dă pe zi Valache? 

Vatică vru să răspundă, dar din nou Gheorghe acela al lui 
Udubeaşcă îi trase pălăria pe ochi, de astă dată mult mai 
tare, încât muşamaua veche a pălăriei se rupse şi prin 
ruptură i se văzu lui Vatică părul răvăşit. El muncea acolo la 
grădină şi sta în soare şi pălăria lui era cam arsă, nu ţinea 
dejoacă. Se făcu roşu de necaz, îşi smulse pălăria din cap şi 
trântind-o alături de săpăliga izbucni: 

— Mi-ai rupt pălăria, Gheorghe... Mai şi râzi... Du-te 
dracului cu dinţii tăi... 

Şi se repezi să facă şi el la fel cu pălăria celuilalt, dar acela 
se răsturnă pe spate şi se feri forfecând în aer ca un 
cârcâiac din picioare. 

— Fire-ai al dracului de cloncan, mai spuse Vatică 
lăcrimând. 

Stătea abătut şi răsucea pălăria în mână şi atunci cel cu 
nit la ureche sări: 

— Ce-aveţi, mă, cu el? Bă, âl al lui Udubeaşcă! 

Se dădu aproape de Vatică, îl cuprinse de umeri şi începu 
să-i vorbească apropiat, ca între prieteni: 

— Ce mai faci tu, Vatică? Cum lucrezi tu cu Sora la 
grădină? Te mai odihneşti şi tu din când în când în poala ei? 
Ai? Tu ce zici, Soro? Îşi mai pune Vatică capul din când în 
poala ta? 

— Nu şi-l pune, zise Sora zâmbind cu dinţii ei mărunți. 

— Nu şi-l pune. Pă-i de ce, măi Vatică? A? Ia spune! 

— Ia du-te şi tu în mă-ta, zise deodată Vatică, încercând să 
scuture de pe umerii săi braţul lung al celuilalt... 

Era tot ceea ce se ştiu de drumul făcut de fata lipoveanului 
în după-amiaza acelei zile, când plecând de la surata-sa 
Ilinca lui Moromete în loc s-o ia spre casă, o luase în neştire 


spre pădure şi cum trecuse peste pod, şi cum se auzise 
tropăitul cailor lui Ştefan şi cum ea o luase pe urmă de-a 
lungul apei, trecând când de o parte când de alta a 
malurilor râului. Fusese văzută de sus din grădinile 
oamenilor. Iar de la gârlă, din locul unde se prinde peşte şi 
mai erau şi alţi băieţi şi fete, plecase înaintea lui Ştefan şi o 
luase de astă dată prin pădure şi nu pe marginea râului, de 
unde venise. 


Dar nu se întorsese atunci în sat, ci abia târziu de tot, spre 
seară, fusese văzută din nou pe uliţa de la pod... Acasă 
mama n-o întrebă nimic, dar o întâmpină mai tăcută decât 
întunericul care se lăsase. Fata însă n-o luă în seamă, 
aprinse focul în vatră, puse de mămăligă, apoi se duse la 
fântână după apă proaspătă şi în drum se opri în dreptul 
unei porţi, fără să lase toarta căldăroiului din mână. Acolo 
şopocăi ceva cu o fetiţă, repede să n-o audă cineva, după 
care se întoarse acasă şi se aşeză pe vatră. Nu-i păsa ei de 
aceste tăceri din casă, fiindcă o tăcere voită e mai slabă 
decât una adevărată şi ea tăcea fiindcă chiar n-avea în 
seara aceea ce vorbi cu maică-sa. Ori, maică-sa, dimpotrivă, 
alesese tăcerea ca să poată opri urletele care i-ar fi ieşit din 
gât dacă ar fi deschis gura, şi păruiala pe care i-ar fi tras-o 
fetei ca urmare. Ori, tocmai asta era, cum să mai păruieşti o 
fată care a trecut de douăzeci de ani? Cine poate să-ţi 
spună dacă mai faci bine purtându-te cu ea ca şi când ar 
avea tot paisprezece?! 

Fetiţa cu care vorbise Marioara în întuneric se urni de 
lângă poartă şi o luă fuga pe ulii. leşi la şoseaua mare şi în 
curând ajunse în dreptul unei porţi, unde se opri şi strigă: 

— 'Ţaţă Ilinco! 

Ilinca lui Moromete ieşi în pridvor şi întrebă în noapte: 

— Cine e la poartă? 

— Vin” până aici, ţaţă Ilinco, vreau să-ţi spun ceva. Şi când 
Ilinca fu la poartă ea îi şopti: 


— 'Ţaţă Ilinco, m-a trimes ţaţa Marioara să-ţi spun să-i spui 
lui nea Niculae să se ducă în seara asta pe la ea să-i fluiere 
la poartă, că vrea să-i spună ceva. 

Vorbise dintr-o suflare. Şi mai mult nu spuse, se întoarse şi 
dădu dosul acasă, să nu fie cumva băgată de seamă şi lipsa 
ei şi păruită de maică-sa, aşa mică cum era... 

Chapter 18 


Pe Niculae însă se grăbise să-l cheme înaintea Marioarei, 
Ileana lui Costică Roşu, preoteasa din Balaci, care venise pe 
la părinţi de vreo câteva zile, fiindcă la ea se spoia. Prietena 
căreia ea îi povestise cu şase-şapte ani în urmă ce se 
întâmplase lângă fântâna albă de la Şanea în coverga de pe 
lotul Moromeţilor, se măritase şi ea între timp şi făcuse şi 
copii, de altfel ca şi preoteasa. Neavând timp, Ileana lui 
Costică Roşu trimisese după ea şi aşa află că venise în sat şi 
Niculae. 

— la spune, fă, zise ea, cum arată? Că de-atunci nu l-am 
mai văzut, s-a schimbat? 

Ba îl văzuse de mai multe ori, minţea... 

— Nu s-a schimbat neam, răspunse cealaltă, tot aşa e cum 
îl ştii, numai că s-a făcut şi el mai mare. Dar nu cine ştie ce! 

— Tot aşa e tuns? 

— Tot aşa. 

— Şi ce spune lumea, s-a însurat? 

Prietena răspunse că lumea nu prea ştie, numai unul de pe 
la vale, alde Voicu Iancu, ar fi vrut într-o vreme să i-o dea pe 
fi-sa aia mare, Afrodita, care era studentă pe undeva. Nu 
învăţa ea prea bine şi tat-său zicea că ar fi mulţumit s-o 
vadă învăţătoare pe-aici prin sat, dar pesemne că nu credea 
nici el şi de-aia i-ar fi plăcut s-o ia Niculae, s-ar fi dus după 
el la raion şi ar fi scăpat de ea, că mai avea două. Când îl 
întâlnea pe tatăl lui Niculae pe drum îşi scotea respectuos 
pălăria şi, după ce spunea că are marea onoare să-l salute 
cu toată cinstea şi consideraţia pe domnu Ilie Moromete, îl 
întreba ce mai face băiatu-ăla al dumitale, că nu l-a mai 


văzut de anul trecut... Pentru ca pe măsură ce însurătoarea 
dorită de el se îndepărta din ce în ce mai mult de casa 
fetelor lui, acest respect să se răcească şi în locul lui să 
apară un fel de duşmănie vinovată, amestecată însă cu un 
soi de tristeţe răcită, ca o dimineaţă de toamnă despuiată 
de frunze. Ar fi fost bun Niculae, băiat cu ceva carte, cu 
funcţia lui (oricare ar fi fost, acolo la Pălămida, numai leafă 
să i se fi dat), le-ar fi făcut o casă cu mobilă bună de cireş, şi 
ar fi intrat amândoi în rândul lumii... 

— Va să zică nu s-a însurat, spuse preoteasa, şi cum aşi 
face eu, bia, adăugă folosind această expresie pe care o 
foloseau mai ales fetele între ele şi mai puţin sau deloc 
muierile, semn că în clipa aceea Ileana lui Costică Roşu era 
stăpânită fără doar şi poate de amintirile ei de-atunci, să mă 
întâlnesc cu el şi să nu afle nimeni? Să stau şi eu niţel de 
vorbă cu el! 

— Păi asta numai seara, zise cealaltă şi avu o astfel de voce 
plină de preveniri încât Ileana trebuia să înţeleagă că dacă 
era adevărat că numai aşa se putea, era cu atât mai rău 
dacă totuşi se afla ceva, fiindcă ziua, treacă meargă, dacă te 
vede cineva că intri într-o casă, dar seara, adică noaptea, 
nu se mai putea spune că te-ai dus şi tu cine ştie de ce. 
Seara acest cine ştie de ce se schimba în „ştia ea de ce” şi 
n-aveai ce să mai zici. 

— Ei, şi nu poţi tu să faci să nu mă vadă nimeni?! se miră 
Ileana. 

Cealaltă repetă atunci că numai pe întuneric se putea şi 
spuse şi cum, o ducea mai din vreme pe la Stela lui Jugravu 
şi sta acolo până se întunericea, până nu mai băga nimeni 
de seamă dacă a ieşit de-acolo sau nu. Şi se ducea ea pe 
urmă după Niculae să-l cheme. 

— Dar dacă nu vrea să vină? mai zise ea. 

La care Ileana dădu un răspuns care nu se potrivea deloc 
cu ceea ce povestise ea despre Niculae cu ani în urmă: 

— Lasă că vine el! 


Adică ştie ea ceva care o îndreptăţeşte să nu se îndoiască 
de puterea pe care această chemare avea s-o aibă asupra 
lui. 

— Într-adevăr, când auzi cine îl cheamă, Niculae se uită cu 
ochii mari la muierea care trecuse după-amiază pe la 
poartă şi murmură uitându-se uimit la ea: „Bine, spune-i că 
am să vin!” 

Cele trei muieri aranjară astfel lucrurile încât să se poată 
spune că Niculae dăduse cu totul întâmplător peste ele, el 
căutându-l de fapt pe Jugravu, care era plecat la gară pe 
şantierul aviatic şi venea târziu acasă cu vreuna din 
căruțele care aşteptau „trenul de doişpe”, de miezul nopţii. 

— Ei, spune, Niculae, zise gazda, Stela lui Jugravu, cu o 
uimire care îi sticlea în ochi, ce zici tu de Ileana cum ajunse 
ea preoteasă? 

Ce zici tu, adică, mai însemna întrebarea ei, cum veniră de 
trecură anii şi nu că îmbătrânirăm, dar uite că ne 
măritarăm, făcurăm copii şi numai tu rămăseşi neînsurat, 
cu toate că pentru un băiat asta nu e totuna cum e pentru o 
fată, dar oricum, e atâta vreme de când ar fi trebuit şi tu să 
rămâi în rând cu fetele de seama ta... 

— Ce să zic, răspunse Niculae, îmi pare bine. 

Dar vorbiseră ca şi când Ileana n-ar fi fost de faţă şi 
Niculae se uită chiar în pământ. După ce răspunse avu apoi 
unul din gesturile de pe atunci pe care fetele i-l cunoşteau, 
gest de copil care nu ştie încă să dea din amândoi umerii în 
semn de manifestare plină a unei gândiri sau simţiri 
mature, ci numai dintr-unul, în mod spontan, plin de 
rezervele pe care un băiat neştiutor le are în sine şi care 
constituie deocamdată singura lui avere: nu ştie, dar nici 
nu-i pasă. 

— Ia uite cum dă din umăr, zise tânăra muiere minunându- 
se, şi avu ea însăşi în aceeaşi clipă acelaşi farmec ca şi el, cu 
deosebirea că îl chema parcă pe Niculae la judecată; ce 
făcea el în acest timp, unde îi era gândul şi ce înţeles avea 


el pentru tinereţea, dacă nici acum el nu ştia ce să facă cu 
ea? 

— Uită-te, mă, şi tu la ea, Niculae! se minună mai departe 
Stela Jugravu, ce stai cu capul în pământ? 

Ca şi când tinereţea aceasta era chiar Ileana, chiar dacă 
era preoteasă, şi trebuia măcar să apuce ce-i scăpase 
altădată. Niculae se foi pe pat într-o parte şi alta, îşi ridică 
fruntea şi se uită spre fereastra neagră în întunericul de- 
afară. Zise: 

— Într-o zi vine la raionul de partid un om care ne spune 
că vrea să-l ajutăm să se facă şi el tractorist. Avea palton 
bun pe el şi era aşa, ras şi cu cravată. De ce vrea ăsta să se 
facă tractorist?! O fi fost la canal... Ce meserie ai dumneata, 
îl întrebăm noi. 

Aici Niculae se uită în jurul lui la cele trei muieri din odaie 
care stăteau ele pe-un pat şi el pe celălalt şi începu să râdă 
behăind ca un ied, cu ochii sticlind şi cu nasul lui mic 
albindu-se ca o piatră spălată îndelung de apele unui râu: 

— He, he, he! He, he, he! Erea popă! He, he, he! vroia să 
se facă tractorist! He, he, he! 

— Aoleo, Niculae, se vaită deodată cealaltă muiere, 
prietena preotesei, ce bătaie ţi-ar trebui ţie! 

— Păi l-au mai bătut pe el o dată oamenii, zise Stela lui 
Jugravu, cu un glas care arăta că dacă atunci când i se 
întâmplase lui Niculae acest lucru îi păruse rău, acum îşi 
spunea că bine i-au făcut. 

— Şi ce, mă, dacă vrea să se facă tractorist! zise iar 
prietena Ilenii. Adică de ce râde el de un lucru care nu era 
de râs... 

— E bine că au ajuns preoţii să-şi lase patrafirul şi să se 
urce cu de-alde voi pe tractor? 

Niculae râse din nou, dar fără să mai behăie. 

— Mă auzi pe mine că zic că e bine?! zise el. Sau eşti 
țicnită? 

Muierea avu o mişcare de dare înapoi ca şi când ar fi fost 
împinsă în piept cu un pat de armă. Îşi pierdu glasul şi 


câteva clipe se aşternu o tăcere stingheritoare. 

— Atunci de ce râzi? zise gazda. 

— Da” ce vrei să plâng? 

— Să nu plângi, dar nici să nu râzi, Niculae! 

Stela lui Jugravu părea mai puţin simţitoare la soarta 
preoţilor, gândea doar că nu e bine, şi că nebinele ăsta 
nevenind de la ea atunci nu-şi spărgea capul să vadă ce şi 
cum. Niculae însă stricase cu râsul lui ceva şi zadarnic o 
luară iar de unde se întrerupseră. Vorbele nu se mai lipeau 
aşa bine de lucrurile despre care vorbeau şi să se topească 
în ele, pluteau prin odaie fără folos, cu toate că timpul 
trecea; se apropia ceasul când Jugravu trebuia să se 
întoarcă de la gară şi nu trebuia să-şi găsească muierea aşa 
de târziu stând la taclale cu altele; în plus, cu atât mai 
ciudată i-ar fi părut prezenţa lui Niculae al lui Moromete la 
el în casă. 

— Fiindcă acuma trebuie să ţine noi biserica, zise prietena 
Ilenii, înainte o ţinea statul. 

— 'Ţi se părea ţie, zise Niculae, tot noi o ţineam şi pe preoţi 
tot noi, dar prin buzunarul guvernului. De unde crezi tu că 
avea guvernul bani? 

Muierile însă n-aveau gândul la istorii de felul ăsta şi nu 
mai zise niciuna nimic, de unde cineva ar fi putut crede că 
răspunsul lui Niculae le-ar fi convins. 

— Şi ce faci tu, Niculae, acolo la raion?! îl întrebă acum 
chiar Ileana. 

Rămăsese aproape neschimbată fata lui Costică Roşu, ba 
s-ar fi putut chiar spune că acum arăta mai fată ca atunci, 
numai că era mai bine îmbrăcată, purta o rochie de 
culoarea crinului, în pantofi de vară fără tocuri, cum era 
moda pe atunci şi cu părul ei negru, bogat, strâns într-un 
coc care o făcea să semene cu o tânără învăţătoare care 
înţelege să rămână bine îmbrăcată şi îngrijită, în ciuda 
faptului că va trebui de-aici înainte să trăiască la ţară; asta 
n-avea nici o importanţă, fiindcă şi la ţară e viaţă, numai 
dacă nu te apuci să umbli şi tu murdar şi să începi să miroşi 


a sudoare de vită, sau a cocenii pe care îi mănâncă ele; nu 
că ar fi un miros urât, dar atunci care e mirosul tău, de om? 

— Ce să fac, zise Niculae, tai şi eu frunză la câini! 

— Ce vorbă ai şi tu, zise Stela lui Jugravu. li e drag omului 
să te asculte. 

— He, he, he, behăi Niculae iar, he, he, he! 

Şi nu mai zise nimic, să spună adică ce găsea el de râs în 
reproşul deloc glumeţ al muierii. 

— Şi barim voi sunteţi mai ceva decât un popă? zise 
prietena Ilenii. Ori tot popa o să vă îngroape şi pe voi? 

— De ce popa, zise Stela lui Jugravu, pe ei îi îngroapă fără 
popă. 

— Uitasem, zise cealaltă. Şi copiii tot nebotezaţi îi cresc. 

— Ia spune, Niculae, reluă Stela lui Jugravu, aşa e cum se 
aude, că Ouăbei a ajuns director mare? 

— Ce director? zise Niculae. 

— Păi nu ştii, tu trebuie să ştii! 

— Altă treabă n-am, răspunse Niculae. 

— Da' ce treabă ai tu, mă, zise prietena llenii, că văz că aia 
nu, ailalt nu, de însurat nu te însori, ce răilor e în capul ăla 
al tău? Uite cum tace ca un mut... Iu îi vorbeşti şi el nici n- 
aude! 

— Numai cu alde tată-său, bia, stă el de vorbă, zise Stela 
lui Jugrav părând că se minunează iar de felul de a se purta 
al lui Niculae. Când vine pe-acasă îi vezi adunaţi pe toţi în 
pridvor... 

— Dar Ilinca de ce nu se mărită, Niculae? zise prietena 
Ilenii. Ce aşteaptă, s-o ia prinţul, sau pe cine? 

Niculae rânji: 

— Care prinţ? Prinții... 

Avea aerul că ştie el şi despre prinți lucruri şi mai vesele 
decât despre preoţi petrecute tot pe-acolo pe la raion, dar 
nu mai vroia să povestească nimic, păstra adică numai 
pentru sine aceste lucruri de care muierile nu râd cătuşi de 
puţin! Prinții, de pildă, lor le plac şi de-ăştia, chiar dacă n- 


au auzit de când sunt ele să fi luat vreuna unul de bărbat, 
sau măcar să-l fi văzut cum arată la faţă. 

— Ea e mai mare ca tine, Niculae, sau e mai mică? 

— Cine, bia? 

— Ilinca. 

— E mai mare cu un an! zise Niculae. 

— Auzi, e mai mare, ce-o fi aşteptând... 

— Se mărită în toamnă, zise Stela lui Jugravu, a găsit un 
băiat pe aerodrom, cică e subofițer... Aşa e, mă, Niculae? 

— Aşa o fi! zise Niculae cu aerul unui fumător, cu coatele 
pe genunchii dus pe gânduri, cum arată toţi aceşti băutori 
de fum în clipele lor de părăsire... 

Niculae însă nu fumase niciodată şi nu fuma nici acum. 

— Parcă el ştie, zise prietena Ilenii, îi pasă lui de soră-sa 
cum îmi pas mie de vara trecută. 

— De ce să nu-i pese, îl apără gazda, e soră-sa, dar aşa e 
el, îi e lene să deschidă gura... la să intre acuma aici alde 
Costache ale Joachii! 

Niculae se uită cu o mişcare cu totul discretă la ceasul de 
la mână gest învăţat la oraş, dar nu apucă să vadă ce oră 
era că prietena Ilenii şi împunse: 

— Sigur, acuma vrea să plece, se uită la ceas, nu mai vrea 
să stea vorbă cu noi! 

— Vorbim duminică, răspunse Niculae absent, uitându-se 
într-o parte cu un surâs uitat în colţurile gurii, dar fără să 
arată că ar fi chiar grăbit să plece. 

Aştepta şi el să rămână singur cu Ileana? 

— Uite al răilor ce colţat e! se miră prietena Ilenii, fără să 
dea însă vreun semn că ar avea de gând să se ducă. De ce 
duminică, mă, acu ce treabă ai? 

Asta o auzise Niculae în familie, spusă odată de taică-său, 
să vorbeşti adică în ziua când tot n-ai ce face, şi nu în 
celelalte zile, când trebuie să munceşti, ca de obicei tocmai 
el se găsise să spună un asemenea lucru, care făcea din 
orice zi de duminică, chiar când nu vorbea, fiindcă revenind 
la felul lui de-a fi de altădată revenise şi cu năravurile: 


treburile pe care punea el mâna mai bine le-ar fi lăsat aşa, 
să le facă Ilinca sau chiar Catrina: mai mult le încurca, le 
lăsa neisprăvite şi se pomeneau cu el că se ducea nu se ştie 
unde şi nu se mai întorcea decât seara. 

— Vrednici vă găsirăţi voi toţi ăştia ai lui Moromete că n- 
aveţi timp de vorbit decât duminica, reluă prietena Ilenii 
văzând că Niculae nu răspunde. De-aia fugiră ăia trei de- 
acasă, şi cu tine al patrulea, că vă plăcură să munciţi! 

— Cine ţi-a spus ţie că am fugit? zise Niculae. 

— Dar ce-aţi făcut, n-aţi fugit? 

— De ce, zise Niculae. Am mers încet! 

— Aoleo, se vaită iar tânăra muiere, o să ajungeţi bine, mă! 
Am auzit că Paraschiv e pe moarte şi tat-său habar de grijă, 
să se ducă şi el pe la el pe la spital să-l vază! 

— Nu se mai moare acum de oftică, zise Niculae, mi-a scris 
o scrisoare, i-am trimis nişte bani... 

— Şi Achim ce face la Bucureşti, Nicolae? îl întrebă Stela 
lui Jugravu cu un glas din care puteai să înţelegi că Achim 
era cam de seama ei şi că îl cunoscuse bine când fusese 
fată. 

— Ce să facă, lucrează acuma în comerţul de stat. 

— Şi are leafă? 

Era o îndoială în felul cum întrebase, ca şi când statul n-ar 
fi putut decât să-l pună pe Achim la corvezi şi în schimb să 
nu-i dea nimic. Niculae se îndoi şi el: 

— O fi având, de unde vrei să ştiu eu, că nu m-am dus să-l 
controlez. 

— Păi nu e, mă, frati-tău, fire-ai al răilor, îşi ieşi prietena 
Ilenii din ţâţâni, şi întinse o mână, o înfipse în umărul lui 
Niculae şi cu cealaltă începu să dea în el, cu o sete ciudată, 
scrâşnind din dinţi. 

Niculae nu se apără şi începu să râdă, ca şi când loviturile, 
altfel date cu toată puterea, l-ar fi gâdilat. Atunci muierea 
întinse mâna să-l apuce de păr, dar el dându-se într-o parte 
cu o mişcare rapidă, ca de şopârlă, se feri şi îi puse mâna în 
piept, nimerind drept în sânii ei bogaţi. Odaia se umpluse 


de gâfâitul muierii, nu se sinchisea de obstacol şi se lupta 
mai departe năvălind asupra lui cu toată greutatea trupului, 
brusc sălbăticită şi mereu cu ghearele ţintind să i le înfigă 
în cap. 

— Dacă nu-ţi smulg eu ţie părul ăla aşa mic cum e... 

Dar se potoli la fel de brusc cum se pornise şi reveni la 
locul ei. 

— Fii mă, serios, Niculae, zise acum muierea cu un glas 
aşezat, că te întrebăm şi noi să ştim! Am auzit că nevasta lui 
Nilă a venit pe-acasă pe-aici cu copilul după ea, ca să-i dea 
alde tac-tău partea lui Nilă de pământ. Şi că nea Ilie ar fi 
gonit-o! Aşa e? 

— Aşa e, ce-l mai întrebi şi tu, zise Stela lui Jugravu, l-a 
auzit al Tinchii că era pe la ei: „Du-te creştino, şi vezi-ţi de 
treabă, cine ţi-a spus ţie că Nilă are pământ pe-aici? Am dat 
eu cuiva pământ şi l-am uitat pe Nilă?!” 

— Aoleu, ce i-aşi mai fi făcut eu în locul ăleia! ameninţă 
prietena Ilenii, după ce că a murit, săracul Nilă, pe-acolo pe 
front, alde Moromete nici măcar să zică şi el că i-a lăsat fi- 
său un nepot, să-i dea şi el noră-sii nu zic trei pogoane, cât 
avea dreptul, ci barim unul! Vrea s-o facă pe Ilinca cocoană! 

Niculae înclină capul şi aprobă în felul lui taică-său 
subţirel şi ironic: 

— Păi o face! 

— Nu vezi, bia, că el nu ştie nimic, îţi răceşti gura 
degeaba, zise Stela lui Jugravu. 

Şi se lăsă iar o tăcere, care de astă dată se lungi destul 
pentru ca în clipa când oricare dintre ele ar fi deschis gura, 
să poată să spună că e târziu şi că era timpul să se ducă 
fiecare la casa ei. Dar nu spuse niciuna nimic, ca şi când, 
ehe, mai era destulă vreme să rămână Niculae cu Ileana în 
odaie. Până se făcu miezul nopţii şi preoteasa trebui să se 
ridice ea cea dintâi şi să plece. Se vede că renunţase la 
gândul că ar mai fi timp să rămână în seara aceea singură 
cu el, dar asta nu însemna că nu mai erau seri şi că îi păsa 


ei de nu mai putea de ce-or să zică cele două când or s-o 
audă spunând ceea ce avea să-i spună: 

— Bine că te văzui, Niculae, zise ea luând-o spre uşă, bine 
că stai mai mult pe-aici... O să stau şi eu vreo săptămână... 
Apoi adăugă ceva menit să nu fie înţeles decât de el: e 
vreme frumoasă, nu mai plouă să te ia pe dedesubt... 

Adică, dacă îşi mai aducea aminte de nopţile când elo 
aşteptase în vale la pod şi ea ieşise la el în grădină în timp 
ce de sus ploua aşa grozav, să vină iar acolo, fiindcă de astă 
dată ea o să iasă şi pe vreme bună, nu-i mai era frică de 
părinţi ca atunci. 

Şi nu mai aşteaptă răspunsul lui, zise la revedere şi ieşi. 

Acasă, Niculae tocmai se pregătea să adoarmă (de prin 
iunie tatăl se culca şi el ca toată lumea afară, în pridvor) 
când o văzu pe Ilinca intrând încet în întunericul din 
cameră. Se aşeză lângă el pe scaun. 

— Niculae, zise ea, nu ţi-am spus, mă, că Marioara lui 
Fântână o trimis pe cineva pe seară, după tine? 

— Da, mi-ai spus, zise Niculae. Şi? 

— După ce ai plecat tu, a trimes iar pe cineva. Nu te-ai dus 
la ea. 

— Nu. 

— Păi de ce? 

— De ce, de nece, nu m-am dus, răspunse Niculae după un 
timp care se scurse liniştit în tăcerea nopţii. Dar de ce? zise 
el la rândul lui. 

— Păi, zise sora cu o voce şoptită şi cu glas mut, ca sub 
ceva mare la care n-aveai ce să mai faci, sunteţi în vorbă de- 
atâta vreme, a venit şi ea azi pe-aici şi tu nici nu te-ai uitat 
la ea. Mi-e milă şi mie de ea, că... Treaba ta, faci ce ştii, 
reluă Ilinca. Nu-mi place să mă amestic, nu ştiu de ce o fi 
trimis vorbă, dar mie la prânz mi-a spus că mai bine se 
omoară decât ce crezi tu că se ţine de tine. Dar o fi vrut şi 
ea cine ştie ce să-ţi spună la poartă. Te dureau picioarele 
dacă te duceai? 


— Ia întinde-o de-aici, zise Niculae, drept orice răspuns. 
Hai! 
Chapter 19 


Şi îşi trase pătura peste cap şi închise ochii să adoarmă. 
Ştia ce vine şi nu mai putea de bucurie: i se făcea lumină 
sub ochi ca şi când ziua ar fi luat-o iar de la cap. Darera o 
lumină şi o zi mişcătoare şi nu neapărat aceea care tocmai 
se încheiase. Nu era o părere, se uita plin de uimire la 
oamenii şi lucrurile care îşi vedeau de mersul lor ca într-o 
viaţă adevărată, scăldaţi adesea în culori niciodată văzute 
pe pământ, totuşi întâlnite undeva, fiindcă nu se mira de 
ele. „Că el vede aşa nişte chestii înainte să adoarmă, spunea 
Iosif pregătindu-se să-şi îndoaie de râs trupul lui ca un 
pălimar, dar adesea uita de această intenţie (de a râde) şi 
prins el însuşi de cele ce spunea numai trupul îşi făcea 
mişcările lui de rupere, în timp ce gura îi dădea înainte... 
Odată a văzut un cal prin sălcii, cu frâu la gât şi şi-a întors 
gâtul la el şi a făcut hi-ha-ha! (şi aici Iosif imitase aşa de 
bine cum făcea un cal, încât unul care era înăuntru în 
clădirea comitetului a pretins mai târziu că s-a dus la geam 
şi s-a uitat în curte şi a fost foarte mirat că n-a văzut ce 
credea el, adică vreo gloabă intrată cine ştie cum pe poarta 
rămasă deschisă). Şi Moromete a sărit de pe perină şi s-a 
izbit cu capul de patul lui Zdărăboajă, de deasupra. L-a 
sculat pe-ăla din somn, ho, ho, ho... Să spună şi Zdărăboajă 
când a auzit bufnitura, nu-i aşa, Zdărăboajă?!... Altă dată, a 
văzut Moromete o poiană cu muieri goale la el la Siliştea, la 
marginea pădurii, jucau singure, fără fluier şi a doua zi şi s- 
a dus acolo să vadă ce era şi a găsit iarba uscată, aşa ca un 
cerc!... „„ Lui losifi se păreau toate acestea nişte lucruri atât 
de năzdrăvane, încât toată fiinţa lui de zbanghiu se 
cutremura de încântare povestind, el care dormea ca un 
buştean fără nici un fel de vedenii şi se trezea dimineaţa 
vesel îndată ce deschidea ochii. Era primul căruia i se auzea 
gura şi care sărea jos din pat, în ciuda staturii lui mari, în 


timp ce alţii, printre care şi Niculae, se sculau nu totdeauna 
bine dispuşi, istoviţi de odihna care le dezgropase în timpul 
nopţii oboseala ascunsă în timpul zilei prin comunele pe 
unde de cele mai adeseori treceau străbătând zeci de 
kilometri pe jos... Bineînţeles că nu credeau nici ei o iotă 
din cele spuse de Iosif, gândind însă în acelaşi timp că ceva 
trebuie să fi fost, că nu putea el losif să le scoată pe toate 
din cap... În casa în care îşi aveau dormitorul lor comun 
găsiseră la un moment dat o carte rătăcită de proprietarul 
ei printr-un fund de dulap şi Iosif o luase şi se întinsese cu 
ea deasupra pieptului, foarte grav, s-o citească. Fusese un 
moment ciudat, care le arătase la toţi că Moromete ăsta 
avea el tot dreptul să vadă sub pleoape ceea ce vedea şi că 
degeaba râdea Iosif de el, fiindcă aici nu era de râs, ci de 
scos căciula din cap şi salutat Moromete ca pe unul care 
avea şi alte merite decât ei. lată ce se întâmplase. Cu gura 
puţin întredeschisă de o spaimă care îi îmbrobodea fruntea, 
Iosif silabisea din cartea aceea şi nu izbutea, după cum 
povesti el, să treacă nu numai de prima pagină, dar nici 
măcar de primele cuvinte şi îl apucase frica să nu se fi 
zăpăcit de cap din pricina atâtor lecţii pe care le ţinea cu ei 
tovarăşul Enache, unde e drept că el dormea cu ochii 
deschişi, dar tocmai asta era, să nu i se fi întâmplat ceva cu 
creierul şi să ajungă ca nelumea... „Mă, Moromete, zisese 
el, ia vin încoace! Tu înţelegi ce scrie aici?” Niculae se 
apropiase şi se uitase şi chipul lui rămăsese neschimbat, 
dăduse din umeri şi răspunsese: „Sigur că înţeleg, că doar 
nu sunt chior”. „Litlul îl înţeleg şi eu, spusese Iosif (şi el 
citise fără îndoieli, deşi prima literă e avea o liniuţă 
deasupra, e, ceea ce, după câte ştia el, nu trebuia să fie, La 
mere, adică la mere, la cules de mere pesemne... ) dar, 
spuse Iosif, mai departe, mai încolo mi se produce aşa o 
încurcală înaintea ochilor şi nu mai înţeleg nimic.” „Ba cum 
să nu, de ce să nu înţelegi, răspunse Niculae, uite să-ţi 
citesc eu, ţine cartea la tine”, şi Niculae începuse să 
citească foarte firesc, deşi cu oarecare poticniri, nişte 


cuvinte care, ce e drept, nu semănau chiar cu cele din 
vorbirea obişnuită, ci erau doar mai frumoase, aşa cum sunt 
ele în cărţi, când se începe o povestire lungă. Pe urmă 
Niculae îl bătuse pe Iosif pe umăr şi îl liniştise: „Nu e nimic, 
o să-i raportăm noi tovarăşului prim-secretar că eşti cam 
surmenat şi să-ţi dea un concediu, să te mai duci şi tu pe- 
acasă, să te mai recreezi. Sunt sarcini mari aicea şi nu e 
uşor să le faci faţă”. Asta a fost una din figurile bine plătite 
de Niculae, mai ales că unul din activişti care şi-a dat 
imediat seama că e vorba de o carte într-o limbă străină şi 
din care Moromete citise traducând, l-a sprijinit cu multă 
îngrijorare zicând că nu e bine că Iosif mai stă acolo în pat 
şi nu se duce imediat să-l consulte doctorul Ivănescu de la 
spital... Oboseala creierului nu e de glumă, adăugă 
activistul, cunoaşte el un caz la Buzău cu un lector de la 
şcoala de partid, unul Diaconescu, foarte bun tovarăş, care 
într-o zi a căzut în genunchi în timp ce citea ceva despre 
economia politică, i se înmuiaseră picioarele. Dar nu era de 
la picioare, ci de la creier, că picioarele cu creierul devine 
de sunt în legătură şi asta era... S-a internat în spital... E o 
situaţie grea... Se întâmplă... Dar să sperăm că nu e grav şi 
o să te întorci curând iar în mijlocul nostru, tovarăşe Iosif... 
Mai curios a fost faptul că pe urmă tocmai el, Iosif, care 
râsese atâta pe seama lui Niculae, după întâmplarea asta a 
umblat câteva zile supărat pe toţi care fuseseră atunci de 
faţă în dormitor. 

Chapter 20 


Niculae se foi în aşternut şi deschise ochii. Nu-i plăcea ce 
vedea sub pleoape (era porcul care intrase în grajdul cailor 
şi grohăia la ei cu râtul în sus, dispreţuitor şi familiar, parcă 
ar fi vrut să-i întrebe: ei, cine sunteţi voi, sunteţi cai, ei şi ce 
dacă sunteţi cai, care e deosebirea dintre mine şi voi şi în 
general dintre mine şi restul lumii, niciuna!) şi se întoarse 
pe partea cealaltă, şi îşi aranja altfel palma sub obraz ca să 
nu mai apară ceea ce nu dorea. Într-adevăr întunericul se 


despică încet, asemeni unei perdele, şi înaintea lui se 
întinse o uliţă a satului care ducea spre vii. Da, asta era 
ceva în care puteai adormi ca la cinci ani, iată lumina 
soarelui cum scaldă drumul şi totul zace în linişte şi 
nemişcare. Cunoştea această uliţă cel mai bine, ani de zile 
mersese pe ea, iată gardul negru al lui Gavrilă, cu ulucile 
neregulate, pe urmă poarta mare a lui lon al lui lacov, unde 
sta naşa... Naşa asta îl adusese odată în braţe când mergea 
jumătate în picioare jumătate de-a buşilea, şi mama 
povestea că rămăsese o taină pe unde putuse el să iasă din 
curtea închisă şi să ajungă tocmai pe uliţa aceea... 
înnebunise când văzuse că nu mai era pe prispă (şi cum se 
dăduse el jos de pe ea şi nu căzuse) şi a ieşit la şosea şi a 
început să alerge când într-o parte când în alta, strigând 
zadarnic pe la curţile vecinilor. Dar nu-i răspundea nimeni, 
fiindcă satul era pustiu, toată lumea era la secere... Se 
aprinsese cămaşa pe ea de spaimă, nu era nicăieri şi îi 
trecuse prin cap să nu fi căzut în vreun gropan şi să se fi 
înecat... Atunci a auzit nişte ropote de cai dinspre uliţa 
aceea şi s-a liniştit, fiindcă l-a şi văzut strivit sub copite şi şi- 
a zis că acuma gata, copilul ei e mort şi i-a şi trecut prin cap 
de, unde să facă rost să cumpere nişte pânză să-i facă o 
cămăşuţă pentru înmormântare... A luat-o spre uliţa naşei 
şi când l-a văzut în braţele femeii, cu mâinile încolăcite de 
gâtul ei, abia atunci i s-a făcut rău şi a leşinat în mijlocul 
drumului, fiindcă presimţirea ei n-o înşelase, aflase pe urmă 
că într-adevăr caii aceia trecuseră peste el sub ochii 
îngroziţi ai naşei, care taman venea de la fântână cu o 
căldare de apă şi îl zărise pe sub burţile lor. Ca să vezi, că şi 
vitele astea, cât sunt ele de mari şi aleargă de zici că nu le 
mai poate opri nimeni, văd şi ele ceva când dau de-un copil 
şi îl feresc... 

Un om ieşi dintr-o curte şi o luă înainte pe uliţă cu spatele 
întors la Niculae, un spate lat ca o uşă şi un fund şi mai lat, 
încins cu un chimir peste un brâu roşu, cu vestă şi cu 
pălăria în cap. «Mergea liniştit pe lângă uluci, şi nici nu se 


uita îndărăt. „Cine p... mă-sii o fi şi ăsta?! se miră Niculae 
chicotind. Întoarce-te, mă, să te văd şi eu, fi-ţi-ar fundul al 
dracului”, dar omul nu vru să se întoarcă, îşi văzu de drum 
înainte cu acelaşi mers egal până pieri la capătul uliţei, se 
topi la răspântia de unde porneau atâtea uliţi că Niculae nu 
le învățase încotro se duc nici până acum, ştia doar că la 
stânga una da spre măgură şi măgura spre vii, unde pe- 
aproape se afla cimitirul satului, iar cealaltă spre uliţa 
Alboaicii. He, făcu Niculae văzând că deodată îi apare în 
faţa ochilor vâlceaua plină de sălcii care tăia viile şi se 
pierdeau în zarea îndepărtată unde se aflau Pământurile. 
Fiindcă ghicise unde îl ducea gândul, la Marioara, şi parcă o 
vedea pe ea, ca şi pe Stela lui Jugravu... „Ale dracului 
muieri, ce-or fi având cu părul meu! Noroc că mie îmi place 
să-l tai scurt, nici măcar n-au de ce să apuce... „ Dar 
Marioara nu apăru, vâlceaua rămase pustie şi verde, 
adormită sub cerul alburiu de vară, cu sălciile plângătoare 
aplecate peste curgerea subţire a unui pârâu cu apa aşa de 
limpede că ar fi fost bună de băut dacă totuşi nu s-ar fi 
spus, nu se ştie de către cine, că înainte de a ajunge printre 
vii undele lui cristaline treceau pe undeva pe sub iarba 
şerpilor şi că erau otrăvite... „Ei, zise Niculae, hai să le văd, 
ce vreai de la mine, arată-te la faţă şi spune-mi ce-ai de 
spus... Că văd că te ţii de mine de ani de zile şi până şi pe 
Ilinca o găsi mila de tine că suntem în vorbă... În care 
vorbă? De când eşti tu în vorbă cu mine? De-atunci? He! 
Asta e bună! Să nu zici tu că d-aia nu te-ai măritai tu până 
acuma că ţi-am spus eu vreodată măcar un cuvânt din care 
să înţelegi că trebuia să mă aştepţi... [i s-a năzărit că eu aşi 
fi bun de bărbat pentru tine şi ţi-a intrat în cap chestia 
asta... Cred şi eu... Să mă însor eu cu o proastă ca tine... 
Cam ghiceşti tu ce-o să fie mai târziu, să pleci din sat şi să 
ajungi pe unde o să ajung şi eu, poate chiar la Bucureşti, să 
nu mai dai cu sapa... Crezi că dacă te uiţi la mine şi-ţi curg 
lacrimile, nu mai pot eu de lacrimile tale, mai bine te-ai 
mărita şi ai lua un aliat de pe-aici, ai încheia socoteala... Ei, 


ia arată-te să te văd... Cred şi eu, nu-ţi convine când ţi se 
spune în faţă, lasă că dacă eu nu vă cunosc pe voi, atunci nu 
vă mai cunoaşte nimeni, ca şi Ileana... Ileana barim m-a 
iubit şi am iubit-o şi eu pe ea... Nici nu mai simţeam apa că 
era fierbinte, cum îmi ţinea ea piciorul sub braţ şi mi-l spăla 
şi se lipise de mine... O, ce dor mi-a fost de ea, a fost prima 
fată care mi-a plăcut şi mie... Îmi bătea inima de mă înecam 
când vedeam cumpăna fântânii de la Şanea ridicată cu 
greutăţile în cer şi stând aşa, cu ciutura înecată în adânc... 
Era ea, venea la mine şi stam jos în covergă pe tunica mea 
şi ne luam obrajii în palme şi ne sărutam până se învârtea 
coverga cu noi... Mi-a fost foarte frică şi ea n-ar fi trebuit să 
plece în ziua când s-a întâmplat, ce puteam să fac, aşa a 
fost... Dar nu-i aduc nici o vină, cum să-i fi cerut eu să 
înţeleagă când nici eu n-am înţeles... Puțin îmi pasă cum se 
întâmplă cu alţii, dar mie îmi venea de fiecare dată să leşin 
că nu mai vream pe urmă nimic decât să mă uit de-aproape 
în ochii ei... Nu-mi venea să cred că o fată are în ea pe 
dracu, când o vezi de-aproape cum i se zbat genele şi mâna 
ei îţi umblă pe gât şi îţi vâră în neştire degetele pe sub 
nasturii cămăşii... Nu trebuia ea să plece atunci şi să mă 
lase singur în covergă... Că eu n-aveam nimic cu ea, ar fi 
putut să-şi dea seama... Adică n-avea de ce să-şi dea seama, 
dar ar fi fost aşa de bine dacă nu pleca, cu toate că, dacă e 
să mă gândesc drept, nici n-o mai vedeam, aşa de... Da, 
chestia aia nu pot s-o uit, m-a trecut sudoarea rece de trist 
ce eram... Şi nu ştiu de ce... După zile întregi când ne 
vedeam, a patra sau a cincea zi, nu mai ţin minte, nu maii- 
am dat drumul din braţe şi nici ea mie şi atunci s-a 
întâmplat... A fost o zăpăceală, şi ea a început aşa să ţipe 
încet şi să mă sărute orbeşte... De fapt zăpăcită era ea, îi 
sufla gura foc, stătea cu faţa în sus, cu capul dat puţin pe 
spate, cu ochii pe jumătate închişi şi pieptul i se ridica şi 
cobora de ziceai că trage să moară... Mai ciudat a fost că... 
hm... tocmai în ziua aia eu eram pentru prima dată, de când 
ne întâlneam, foarte liniştit şi numai când am luat-o în braţe 


şi m-am trezit că eram în ea şi a început să mă legene rar în 
sus şi în jos mi s-a părut o clipă că ameţesc. Pe urmă, vezi, 
asta e, am simţit întâi că mai bine ar fi fost dacă nu s-ar fi 
întâmplat, cu toate că în ziua aceea de spălatul picioarelor 
mi-a fost aşa de dragă şi aş fi iubit-o aşa de tare... Acum nu 
puteam s-o văd cum mai stă încă întinsă şi nu se înveleşte 
imediat şi din apropierea ei venea un miros ca de iapă, 
dracu să le ia de muieri, că... Dar Ileana n-avea nici o vină, 
tare aş fi vrut ca în seara asta să rămân singur cu ea... Nu 
s-a schimbat deloc, ba parcă s-a făcut... Şi atunci era. Mi- 
aduc aminte de umerii ei, când i-am dezvelit odată, nici o 
fată nu cred să aibă umeri aşa de frumoşi, rotunzi şi cu 
oasele care se îndoiau sub mână şi aluneca palma peste 
claviculele ei dulci şi catifelate. Pe câtă vreme tu ce vreai? 
Nu ţi-e ruşine? Ştii bine că m-ai văzut când eu credeam că 
nu e nimeni şi stăm eu singur... N-am obiceiul ăsta, nu 
puteam să-i sufăr pe băieţi la gârlă cum se aruncau în apă 
goi... Pe urmă umblau cu... prin apă, şi vedeai câte unul. 
Zicea altuia... că ba pe soră-sa, ba pe verişoară-sa... în timp 
ce în preajma fetelor odată îi vedeai cum se învârtesc ca 
nişte oi capii şi nu mai îndrăznesc să spună nimic... Adică 
unii mai îndrăzneau, se mai culcau pe câte una şi se 
tăvăleau cu ea prin iarbă, dar aia nu prea era fată cine ştie 
ce, era din astea proaste, ca şi ei... Dar asta... He! O 
figură... Eşti curios să ştii cât... Du-te, mă dracului, dacă ar 
fi aşa, te-ai împletici în mers şi ai cădea în nas, tâmpitule... 
Nu că, zău care minte... “le mă şi te-nsoară, ce mai aştepţi, 
nu, că nu vrea tata să-mi dea pământ, cică să fac întâi 
armata, da' câţi dracu ani ai tu, păi şaisprezece, aoleo, mai 
ai patru ani până la armată... Şi tocmai atunci te-ai găsit şi 
tu să treci, să zic că n-ai văzut nu-mi vine să cred, că doar te 
uitai drept la mine şi te oprisei la trei paşi... lar eu să nu 
mai vorbesc, cum stam întins sub salcie... De unde să cred 
eu că la nimiez, pe via noastră, o să treacă cineva... Cine să 
treacă, lumea stă la masă, mie nu mi-era foame, mâncasem 
de dimineaţă şi nu vream să mai vin acasă, luasem cu mine 


teancul de foiletoane de Ia Cârstache cu Izgonită în noaptea 
nuntii sau Frumoasa Renata şi vream să citesc până se 
făcea întuneric... Fiindcă tata n-aştepta să mă vadă că n-am 
ce face că găsea el ce să-mi dea, ba ca să încarce căruţa cu 
băligar şi să mă duc la deal, ba să fac şi să dreg, aşa că... 
Cine să dea peste mine la vremea aia? Mai târziu încolo, 
când trece soarele pe partea ailaltă, vin oamenii pe la vii şi 
cine are prepeleac m-am uitat eu să nu fie vreunul prin 
apropiere, că din prepeleac vezi departe... Ce căutai tu pe- 
acolo? Că via voastră e spre ăia de la vale şi dacă veneai de- 
acasă n-aveai ce să cauţi pe-aici. Când aud iarba foşnind aşa 
uşor, ca de paşi de pisică, şi când mă uit sar în picioare... 
am crezut că şi tu o să iai la fugă urlând... Da' de unde, ca şi 
când m-ai fi văzut că ţin în mâini un buchet de viorele, pe 
care abia aşteptai să ţi le ofer, poftiţi domnişoară, în semn 
de omagiu şi nu... Veselă, fata noastră zice ce mai faci, 
Niculae?... Ce citeşti... Parcă citind m-ai fi găsit tu pe mine! 
Dacă îţi fură cineva struguri din vie... Cine să-mi fure... Eu 
să-ţi fur... le-te-te! Pe urmă nu că să mă scoată ea în tindă, 
pesemne nu mai avea altceva în minte decât ce văzuse ea în 
viroagă că ţineam eu în mână stând cu faţa în sus şi ar fi 
vrut din fată să devină muiere... Noroc că n-am înţeles... 
Numai la asta vă gândiţi, sau dacă hai să zicem că nu vă 
gândiţi, asta faceţi, sau hai să zicem că nu chiar aşa, dar 
asta ştiţi şi voi bine, că la altceva nu vă pricepeţi... Mă duc 
şi eu într-o zi la o covergă să cer apă, că mi-era sete şi nu 
mi-a plăcut niciodată să iau apă cu mine... Nu ştiu de ce, 
dar beam apă acasă şi la plecare mi se părea că n-o să mi se 
mai facă mie sete până în seară, ce să mai iau cu mine 
urciorul, mi-ajungea că trebuia să alerg după Bisisica, 
mânca-o-ar câinii, bine că s-a dus dracului Achim cu ea la 
Bucureşti, o fi belit-o cineva pe-acolo... Şi nu trecea mult şi 
mi se făcea o sete de tânjeau maţele în mine şi soarele, ehe, 
era sus... Că pe vremea aia nu se făcuse fântâna de la 
Şanea, şi până în Frunzări, unde era o fântână, cum să te 
duci, că n-aveai cui să laşi oile... Noroc că uneori mai trecea 


câte-un om cu căruţa şi alergam la capătul lotului şi-l 
întrebam ca un milog: ai, mă nene, apă? Şi ăla zicea: am, 
taică, am! Şi marginea căruţii, ca la viței şi scoteai firul de 
porumb din găurica ei de lemn şi începeai să bei până i se 
ura omului care se oprise pentru tine că nu vreaitu să 
umbli cu urciorul... N-am putut să sufăr să duc în mână 
ceva, când dam cu sapa îmi venea să mor, fiindcă din palme 
mă apuca, îmi venea să urlu, eu cred că aici e ceva, fiindă la 
armată am făcut carceră, m-au pus să duc o piesă de 
mitralieră şi am dat cu ea în pământ... M-a scos 
sublocotenentul la raportul colonelului, pentru neexecutare 
de ordin, perfect, grupa e împărţită în cei ce duc în spinare 
piesele de mitralieră şi cei ce nu le duc, de ce să fac eu 
parte din prima categorie, noroc că au vrut să mă facă 
ofiţer fiind membru de partid, dar altădată i-am lăsat fetei 
geamantanul în stradă, găsise cavalerul... Şi m-am dus spre 
coverga aia să cer apă... Când mă uit înăuntru, două 
dezvelite, nu ştiu ce făceau acolo, a doua erai tu! Cauţi apă 
şi dai de dracu în chip de fată... Cine ţi-a băgat ţie în cap că 
eşti în vorbă cu mine?! Ţi-am spus eu ţie vreodată ceva? E 
adevărat că te vedeam pe-aici de câte ori veneam în 
concediu şi una-două ce mai faci, Niculae, ce mai dregi, 
Niculae, când mai vii pe la Siliştea... Eu abia venisem şi ea 
mă întreba când mai viu... Nu vezi că nu ştii nici să deschizi 
gura şi să legi şi tu două vorbe? Nici măcar nu ştiu cum 
arăţi, eşti frumoasă, eşti urâtă... Cred că eşti urâtă, că dacă 
erai frumoasă aşi fi băgat eu de seamă... la săte văd... 

De mult pierise vâlceaua de sub ochii lui Niculae şi el se 
răsuci iar şi reveni cu faţa de la perete pe obrazul celălalt... 
Când se gândea, lumina aceea de sub pleoape se stingea 
sau se amesteca fără formă, cu spirale şi fluvii unduioase pe 
măsură ce amintirea punea din ce în ce mai mult stăpânire 
pe el. Acum se făcuse linişte, de-afară se auzea sforăitul rar 
şi regulat al tatălui din pridvor şi cântecul întrerupt, 
ezitant, ca un plâns singuratic de fiinţă părăsită pe lume al 
unui greier vârât undeva jos pe după sobă. Niculae chicoti 


pregătindu-se de astă dată să adoarmă cu adevărat şi 
închizând ochii o chemă pe fată s-o vadă cum arăta ea de 
fapt, Prins de o curiozitate vie şi veselă: „Ei, ia să te văd!” Şi 
întunericul se dădu iar la o parte ca un zăbralnic sfâşiat şi 
Niculae văzu un om fumând dus pe gânduri şi undeva, mai 
încolo, pe preşedintele Plotoagă, făcându-i acestui om un 
semn imperceptibil, cu ochiul. Acela care fuma era Isosică. 
„Să spună şi tovarăşul Niculae, că e de-aici din sat”, zise 
Isosică şi îşi luă ţigara din gură şi începu să scuipe mărunt 
pe ea, învăluit în fumul ei albastru, care brusc se 
transformă în fum de horn, şi alături de horn apăru o barză 
cu picioarele ei ca nişte catalige... „le-n... mă-tii”, se supără 
Niculae, şi alungă barza şi se gândi insistent la Marioara lui 
Fântână, aşa cum o văzuse el de dimineaţă, dar de fapt n-o 
văzuse, nu-şi amintea cum arăta. Culorile însă se turburară 
fără ca să mai iasă ceva din ele, fata nu vroia să apară şi 
Niculae se gândi că peste câteva zile avea să înceapă 
secerişul şi mâine şi poimâine trebuia să ţină şedinţe cu toţi 
cei care urmau să fie mibilizaţi să ajute la strângerea 
recoltei, copiii de vârstă şcolară, cu cadrele didactice locale, 
cu preşedintele Plotoagă, cu Fântână, să stabilească exact şi 
amănunţit cum urma să se macine după seceriş conform 
situaţiei existente şi în general... aşa... să-i cam... pe toţi 
ăştia din satul lui... care... hm... să nu creadă ei că... Dar nu 
mai avu timp să gândească ce anume nu trebuia ei să 
creadă şi nici să apară Marioara s-o vadă şi el cum arăta că 
începu să respire abia simţit, cum e somnul celor foarte 
tineri, şi adormi fără să mai viseze nimic. Se trezi dimineaţa 
în zori, prea devremne, fără să ştie de ce, nedumerit el 
însuşi... Dar pe urmă îşi dădu seama că fusese din pricina 
gândului că iar o să vină taică-său la capul lui să jupoaie 
jurnalul şi se uită pe geam spre pridvor: nu, de astă dată 
Moromete dormea şi el... Niculae îşi trase iar pătura peste 
cap... 

Part 6 PARTEA A TREIA 

Chapter 1 


În acel an secerişul începu tot după legile agrotehnice 
nescrise ale satului, adică îndată după Sân-Petru, cu toate 
că, după părerea specialiştilor de la raion, grâul era deja 
copt şi trebuia secerat puţin verde, să nu se scuture. 
Oamenii însă rămăseseră la a lor, deşi cădeau şi ei de acord 
că aşa e, se cam scutură el... Şi nu mai adăugau: lasă să se 
scuture, ce atâta grijă pe voi că se pierde acolo un dublu de 
grâu la cinci pogoane, mănâncă şi păsările cerului, ele nu 
trebuie să mănânce, să trăiască şi ele, numai voi vreţi să 
trăiţi? Ele tot sunt bune la ceva, curăţă pământul de 
gângănii, dar voi la ce sunteţi buni? Luaţi lefuri degeaba să 
bateţi drumul pe la porţile oamenilor, păcat de încălţăminte. 
Şi în afară de toate astea, pământul e al nostru, aşa că mai 
duceţi-vă şi dracului până una alta, îl secerăm noi când 
credem noi de cuviinţă, după agronomia noastră proprie. 

În curtea lui Moromete căruţa aştepta cu oiştea spre 
drum, era răcoare, luceafărul strălucea pe cer. Era ora 
somnului cel mai dulce, cel mai adânc şi mai odihnitor, când 
oboseala care doboară fiinţa omului seara e dată afară de 
respiraţia lui profundă şi totală, rară şi regulată. lar această 
moarte care nu sperie pe nimeni începe, o dată cu 
subţierea cerului şi cu sporirea limpezimii stelelor, să-şi 
subţieze şi ea stratul gros de întuneric şi omul să pornească 
în zboruri cu neputinţă de realizat în viaţa lui trează, şi să-şi 
atingă dorinţi neîmplinite, să-şi vindece răni care îl dor... 
Corpul începe să geamă, braţele izbesc pe cel de alături 
peste faţă într-o răsucire violentă, din pieptul unuia iese 
chiar un şuierat vesel, un râs singuratic care răzbate din 
lumea lui tainică. Cei în vârstă nu mai au însă somn lung. 
Grijile unei vieţi s-au lipit prea tare de ei şi odihna lor e mai 
scurtă. 

Cu toate acestea un băiat de vreo cincisprezece ani îl trezi 
în dimineaţa aceea pe Moromete. Intră uşor în curtea 
tăcută, se urcă pe scara pridvorului şi se opri în dreptul 
căpătâiului său. Ilinca şi Niculae dormeau în casă cu 


ferestrele deschise. Era desculţ şi în izmene, cu cămaşa 
larg desfăcută până la genunchi, fără curea, aşa cum arată 
ţăranii în vâltoarea lucrului în timpul verii, să poată munci 
nestigheriţi în mişcări. Până şi pălăria o purta la fel, cu 
borurile trase în jos de jur-imprejur, să nu păstreze apa 
ploilor sau praful şi pleava ariilor. El puse fără nici o sfială 
mâna pe umărul lui Moromete şi îl mişcă energic. 

— Bâtule, zise, scoal'! 

Moromete se trezi şi se uită nedumerit la el. 

— Ce e, mă, cu tine, Sande? Ce cauţi aici? 

— Bâtule, zise băiatul aproape poruncitor. Scoal' în sus şi 
hai la seceră. 

— Ce vorbeşti, mă! zise Moromete. La care secere? 

— Hai la deal la secere, zise băiatul ca un surd... 

— Da' ce, zise Moromete minunându-se, terminaşi tu la 
tine de secere şi venişi la mine că nu ai ce face? Cine te-a 
trimes? 

— Bâta, zise Sande la fel de tare ca înainte şi cu un astfel 
de glas că reieşea că bâta asta e mai mare peste toţi şi nu 
se stă de vorbă despre spusele ei: se face cum zice ea şi 
gata. 

— Da' ce, zise Moromete în acelaşi fel, bâta se boieri şi te 
trimise pe tine în locul ei? 

— Bâta se duce cu mama şi m-a trimes pe mine în locul ei. 

— De ce nu te-ai dus tu cu mă-ta! se miră Moromete. 

— Hai, bâtule, hai, că acuşi se face ziuă şi ne prinde 
soarele în sat, zise Sande fără să fi auzit ultimele cuvinte ale 
lui Moromete care între timp se sculase şi începuse să-şi 
jupoaie o foită de jurnal să-şi facă o ţigare. 

Băiatul Alboaicii se dădu jos în bătătură şi o luă spre grajd. 
Casa era aşa de liniştită, încât părea pustie, Ilinca încă nu 
se sculase. Moromete se dădu jos şi o luă încet spre 
grădină. Era noapte plină, nici vorbă de apropierea zorilor, 
stelele nu se răsuciseră în felul în care se văd ele când 
începe să se albească de ziuă, să fi fost la unul sau două 
ceasuri după miezul nopţii. 


— Mă, ăsta, Ţ[ugurlane, zise Moromete întorcându-se din 
grădină, lasă tu caii în pace, că nu asta e ăl mai greu în 
dimineaţa când pleci la secere, să pui caii la căruţă. la tu 
mai bine oala aia cu păcură de-acolo din cui şi vin cu ea 
încoace să ungem căruţa. Pe urmă mai vedem noi ce maie 
de făcut. Sau pe tine nu te cheamă Ţugurlan?! zise 
Moromete cu aerul că în acest caz se schimbă socoteala. 

— Pe mine mă cheamă Sande, bâtule, zise băiatul şi el cu 
aerul că asta înseamnă mare lucru. 

În acest timp Ilinca se trezise şi ea; avea o căldare neagră 
în mână şi o vărsă de pe pridvor drept în mijlocul bătăturii; 
Moromete, care fusese cât pe-aci să fie înmuiat de sus până 
jos, nu zise nimic, nici nu se uită. 

— Tu ce cauţi, mă aici? se răsti ea la Sande. Cine te-a 
trimes? Alboaica sau mama? 

— Cea mai bună socoteală, Ilinco, e să-mi arunci apa direct 
în cap, de ce s-o mai prăpădeşti pe de lături, zise 
Moromete. 

— Păi mişcaţi-vă mai repede, că acuşi pun de mămăligă şi 
parcă văz că tot vă moşmondiţi, zise Ilinca. 

— Auzi, mă, Sande, cică noi ne moşmondim! Ia vino tu şi 
pune oala colea. 

Ilinca îl trezise şi pe Niculae, care spusese de cu seară că 
vroia să meargă şi el, nu să secere chiar până la sfârşit, ci 
să dea şi el câteva ceasuri şi pe urmă să plece peste loturi, 
să vadă care era situaţia şi să poată pe urmă să raporteze 
ce văzuse la raion. Fumul alburiu ieşea nesimţit pe coş, 
undeva în grădină se auzi un cârâit de păsări, apoi un crau 
scurt şi fata, cu cuțitul în mână, intră în curte şi porunci 
tatălui să vină să taie pasărea. Liniştit şi important, 
Moromete îl lăsă pe Sande la căruţă şi puse mâna pe cuţit, 
apoi, întorcând spatele găinii care sărea în sus parcă de 
veselie că nu mai avea cap îl salută de jos pe Niculae 
ridicându-şi pălăria şi nu se turbură când fata îi spuse să 
lase parascoveniile şi să calce de două ori într-un loc că 


acuşi se face lumină şi nimic nu e gata. De mult trebuia să fi 
fost plecaţi, se şi aud căruțele oamenilor. 

— De mult trebuia să fi şi secerat, ce zic eu, să-l fi şi 
treierat, zise Moromete. 

— Vorbim duminică, zise fata luând pasărea şi urcând 
vioaie pridvorul. Aprinse apoi focul, puse de mămăligă, 
opări găina. 

— Niculae, zise Moromete cu intonaţiile de autoritate de 
altădată, vino tu să ungem căruţa, că băiatu-ăsta mi-e frică 
să nu se boşorogească p-acilea, mă omoară pe urmă 
Alboaica, mă pune să-l plătesc ca pe-ăl bun. 

În sfârşit Sande se hlizi, înțelegând şi el că bâtu-său 
glumea. Totuşi ţinea cu nădejde cu umerii şi cu spinarea 
căruţa, în timp ce Moromete trăgea roata până la marginea 
osiei şi cu şomoiogul înmuiat în păcură ungea întâi 
bucceaua şi apoi fierul albit de frecatul lui cu lemnul. Se 
opintiră apoi amândoi şi roata alunecă pocnind la locul ei. 

— Hai să trecem acum la cealaltă, spuse Moromete cu un 
glas de parcă l-ar fi invitat la ceva extrem de plăcut. Să 
trecem s-o ungem şi p-aia! Mă Niculae, tu ţii minte căruţa 
asta? 

— Cum să nu. 

— Ei, tot aia e! Ce căruţă, a făcut-o săracu Iocan înainte de 
a muri acum zece ani şi mai ţine zece ani! N-am schimbat 
eu la ea o piuliţă. Era gata să rămân fără ea, taman o 
adusesem nouă de la fierărie şi se opriră doi la poartă: nu, 
că să mă prezint cu ea la rechiziţie. O să mă prezint, zic, 
dar nu acuma. Fiul meu şi-a dat viaţa pe front, pentru ţară, 
acuma veniţi să-mi luaţi şi căruţa din bătătură. Nu credeţi 
că aţi depăşit marginea? 

Între timp trecuse la roţile din urmă; se opinteau, trăgeau 
roata afară că ai fi zis că o să cadă cu căruţă cu tot, 
Moromete fleşcăia cu şomoiogul de-a lungul ei, apoi făcea 
acelaşi lucru cu bucceaua pe dinăuntru şi apoi pac, o 
împingea să alunece la loc cu căpăţâna sub loitra. În aer 
nici gând să se lumineze. Undeva într-o grădină îndepărtată 


se auzi un pâlpâit de aripi şi un cocoş dădu un semnal lung 
şi insistent. Răspunsul care urmă umplu văzduhul de ţipete 
ca şi când corul păsărilor ar fi vrut să alunge astfel din aer 
umbrele nopţii. 

— Gata, strigă Moromete cu o bruscă spaimă în glas. 
Mâncarea în căruţă, bota cu apă. Secerile în cutie, hai, 
Niculae, să punem caii. 

Dar mai era până la cai, nu se nelinişti nimeni de glasul lui. 
Când fu gata, Ilinca se apropie şi începu să pună mâncarea 
în cutia desfăcută a căruţei. Oala stă bine? Să nu se verse. 
Vezi că se clatină cutia, înţepeneşte-o cu ceva, că tata ştie 
doar să comande, dar să dreagă o cutie nu vrea. Stai să mai 
leg încă o dată oala, ţine-o bine, Sande. Vezi că se freacă 
tigaia de străchini, au să se spargă, pune sacu ăla între ele. 
Ce e cu tigva asta? Urcă-te în pod, Sande, şi ad-o pe-aia 
mare, dar mai repede că au şi început căruțele să treacă... 
Pune şi ghioarsa asta de secere, că e bună să strângă tata 
cu ea snopi. Rogojina n-o luăm? Dacă vine o ploaie? Pune 
căpătâiul pe cutie. 

Moromete şi fiul scoaseră caii din grajd şi îi înhămară. Nu 
erau grozavi caii, erau cam mititei şi cam de timpuriu 
băgaţi în ham, dar erau buni, erau vioi şi bine îngrijiţi. Unul 
din ei îşi ciuli urechile şi Moromete îl apucă de nări şi îl 
trase în jos şi câteva clipe capul lung al calului rămase lipit 
de burta omului în timp ce primea palme posesive pe gâtul 
lui cam subţirel dar tânăr şi plin de vigoare. 

— Dă, Doamne, vreme bună, spuse Ilinca băgând printre 
străchini şi linguri nişte ceapă smulsă din grădină. Gata, 
tată! Hai, toată lumea în căruţă. 

Capacul cutiei fu închis, se urcară, Ilinca şi Sande în spate, 
pe o cergă sub care puseseră paie, tatăl în faţă pe cutia 
căruţei, cu hăţurile şi biciul în mână. Niculae deschidea 
poarta mare. Căruţa ieşi, Niculae închise la loc şi punând cu 
grijă un picior pe bara răscrucilor se urcă şi el alături de 
tatăl său. 


Se grăbiseră bine, nimeni nu ieşea încă de prin curţi... 
Coborâră spre râu, îl trecură pe undeva pe unde era mai 
Mic, unde apa ajungea doar până la căpăţâna roții şi 
începură pe urmă să urce dealul spre câmpie. Moromete 
lovea din când în când caii şi nu vorbea. După atâţia ani de 
viaţă pleca la secere fără Catrina şi dacă în timpul 
pregătirilor până să iasă din sat, s-ar fi putut zice că mai 
era o speranţă ca în dreptul uliţii Alboaicii s-o vadă ieşind şi 
în felul ăsta simplu să se întoarcă ea acasă şi să uite cu toţii 
ceea ce se întâmplase, urcând dealul această speranţă se 
spulberă, fiindcă uliţa Alboaicii era pustie şi nici urmă de 
muierea lui, se uită zadarnic de-a lungul uliţei. Moromete 
ţinea mereu fruntea în jos. 

În spatele lor se putea în sfârşit ghici răsăritul, stelele 
luceau mai tare, cerul începea să se albăstrească pe o 
întindere care cuprindea jumătate din el, în timp ce cealaltă 
dormea încă în negura groasă. Moromete arăta că anume 
nu vrea să se uite şi să vadă răsăritul cum făceau Sande şi 
Ilinca, stând puţin într-o parte, cu faţa într-acolo, deşi 
ţineau capetele în jos, cu acea expresie a tuturor care se 
aştern la o trudă de durată şi pe care numai gândul care o 
ia înaintea acelei trude cu exact timpul şi măsura ei, face 
posibilă ducerea până la cap a efortului. Moromete începu 
deodată să dea din cap, aşa cum faci când cineva spune 
ceva şi îţi pare rău că trebuie să auzi asemenea cuvinte 
care nu sunt câtuşi de puţin apropiate de adevăr. 

— Ei, ce e? făcu Niculae intrigat, după o lungă tăcere pe 
care nimeni n-o turbura. 

Expresia lui Moromete se schimbă; se întoarse spre fiul 
său cu o înfăţişare explicativă: 

— De la bogatia tot, iar săracului nu-i dă nimic! zise el. 

— Asta ce mai e? zise băiatul. 

— Păi ăsta e socialismul vostru! Fiindcă noi ne ducem 
acum să secerăm, zise Moromete, dar nu mai e rodul 
muncii noastre al nostru, şi nici să zici că ni-l ia şi îl dă ăluia 
care n-are. Înţelegi dumneata? 


Niculae tot nu răspunse, se vedea că el însuşi se gândea la 
ceva şi că spusele tatălui nu-l stinghereau, putea să asculte 
şi în acelaşi timp să le aibă în minte apropiate pe-ale lui... 
Peste câmpie, totul era nemişcat şi curând intrară pe un 
drum de plan, printre ziduri galbene de grâu şi după o 
vreme opriră. Ajunseseră. Grâul, cu spicul plecat, parcă îi 
aştepta. Moromete lăsă caii pe seama băiatului şi începu să 
jupoaie iar o foiţă de jurnal. Sande şi Ilinca se dădură din 
căruţă şi îşi schimbară îmbrăcămintea cu haine proaste. 
Nimeni nu vorbea. Numai caii turburau liniştea câmpiei 
sforăind din când în când cu botul în grâul crud, amestecat 
cu iarbă, pe care Niculae îl tăiase repede şi li-l punea la 
spatele căruţei. Când nu sforăiau, tăcerea câmpiei 
nemărginite era aşa de mare că li se auzeau fălcile 
măcinând. 

— În tot ce spui tu, zise întru târziu Niculae, un singur 
lucru scapi din vedere. 

Moromete nu se grăbi să întrebe care. Era chiar posibil ca 
să-i scape lui ceva din vedere şi mai ales un singur lucru, şi 
anume, pesemne, cel mai important? 

— Ei, care? zise el în cele din urmă, curios mai mult de 
formă. 

— Faptul că pământul ăsta pe care calci nu e al tău, zise 
Niculae. 

— Dar al cui?! zise Moromete deodată alarmat. 

— Tot ce e proprietate se desfiinţează, inclusiv pământul, 
tăie glasul lui Niculae, şi pronunţând aceste cuvinte el se 
uită în zare posomorât, ca un emisar care ştie dinainte ce 
vaiete şi plâns de femei aduce el cu sine; dar tot ceea ce 
ţinea de puterea lui era doar să fie drept, să desființeze 
adică peste tot fără excepţie proprietatea, pentru ca 
durerea şi izbăvirea să fie generale. Sau crezi, continuă el, 
că la oraşe construim socialismul şi desfiinţăm proprietatea 
şi la ţară vă lăsăm pe voi de sămânță?! Nimeni n-are drept 
asupra a nimic, decât asupra muncii braţelor sau a minţii 


lui. lar pământul a fost la început liber ca şi omul şi trebuie 
să redevie liber. 

— Crezi, zise atunci Moromete, că omenirea asta, de când 
e ea pe pământ, n-a ştiut să trăiască şi venirăţi voi s-o 
învăţaţi?! 

— Asta în orice caz! răspunse Niculae. 

— Adică voi sunteţi mai deştepţi decât tot globul? 

Ştia bine acum cum era cu rotunzimea planetei, tot se 
alesese şi el cu ceva că îl ţinuse pe Niculae la şcoală, atât 
cât ţinuse. Niculae pufni: 

— Şi ce te miri aşa? Sigur că suntem mai deştepţi. 

— Cu Stalin în cap?... zise Moromete şi pronunţă numele 
cum ar fi zis Marin. 

Şi se enervă brusc şi porni din loc, o luă încolo pe drumul 
de plan cu o ţintă foarte precisă; se opri la marginea unui 
lan de porumb şi rămase câtva timp cu spatele întors. Când 
reveni, fata îl luă la rost: 

— Hai, tată, lasă acuma discuţia, îi zise, pune mâna şi taie 
de legături, cât e grâul jilav, ce aştepţi, să se urce soarele la 
nimiezi? 

— Unde-o fi văzut fata asta soare, eu nu înţeleg! răspunse 
Moromete. 

Dar se urni şi puse mâna pe secere. Moromete se uită lung 
la fata lui cum făcea pârtie cu Sande în zidul des. 
Începuseră, fără codeală, secerişul. Niculae legase caii cu 
opritorile şi le tăia înainte grâu verde, de pe margine, 
amesticat cu iarbă. 

— Păzea! exclamă în sfârşit Moromete, dar tot fără să se 
uite. 

Ilinca şi Sande se uitară înapoi. Într-adevăr, la răsărit norii 
se dădură la o parte şi la marginea orizontului apăruse 
buza roşie a discului solar. Deodată întreaga lume se 
schimbă, peste întinderea de spice începu să joace o 
pulbere care era când aurie, când albicioasă, amesticată cu 
reflexe albastre şi verzi, când strălucitoare de rouă 
pulverizată parcă şi în aer, nu numai peste spice şi 


porumburi, de mâinile invizibile ale dimineţii. Soarele ieşea 
implacabil şi triumfător punând astfel capăt acestei ore 
nesigure de pe pământ când nu e nici noapte, nici zi, şi 
găsindu-i pe oameni gata aplecaţi la rădăcina spicelor, 
celebrând, pe lângă un vechi blestem, ţâşnirea de foc a 
razelor lui. 

Chapter 2 

— la spune, tată, ce e cu Vasile ăsta din Cotoceşti, zise 
Niculae tăind cu tatăl său grâul înalt din capul locului, 
anume pentru legături. Alaltăieri era şi el acolo în pridvor, 
ce vrea? Nu, că să-mi spună nu ştiu ce! 

— Ce să-ţi spună? zise tatăl după un timp, curios. 

După cât se părea la asta se gândise deci Niculae pe drum 
şi din pricina asta nu spusese el nimic despre definiţia pe 
care tatăl său o dăduse socialismului. Drept răspuns 
Niculae adresă o înjurătură fără fereală dintre cele care 
dezvăluia ura ascuţită şi inexplicabilă, şi prin care i se dorea 
acelui Vasile, întoarcere la origine, în maică-sa, şi anume să 
se bage singur acolo de nenorocit. 

— Da” ce ţi-a făcut, mă, ce-ai cu el, se miră tatăl. Parcă n- 
aveai nimic cu el... 

Niculae nu răspunse 

— Că nişte aspecte, că nu ştiu ce, ce-mi spui mie, spune 
acolo în organizaţie că d-aia aveţi organizaţie de bază. 

Moromete făcu doi paşi mari şi strânse grâul secerat de fi- 
său şi îl făcu, adăugând pe al său maldăr. Era plin de mană 
şi mâinile lui bătrâne şi vânjoase se înnegriseră de acest 
polen care în aer, când era scuturat, parcă era pulbere de 
aur galben. De la distanţă, din lanul vecin, ţâşni în sus, cu 
un zburătăcit gras de pasăre grea, o prepeliţă şi căzu în 
grâu mai încolo, într-un loc nedeterminat. Niculae lăsă 
tăiatul şi uitându-se atent, asemeni câinilor de vânătoare 
spre locul nesigur de unde zburase pasărea de câmpie, 
intră în grâul vecinului şi începu să meargă prin el. Deodată 
se opri. 

— Le-ai găsit? întrebă tatăl. 


— Da. 

— Câte sunt? 

Niculae nu răspunse, se aplecă jos şi nu se mai văzu. Iatăl 
se duse şi el acolo şi se uită. Ca o mică minune apăru sub 
ochii lor un cuib cu ouăle pestriţe, împletit din frunze fine 
de paie de grâu, descoperit şi fără apărare, în această lume 
înaltă, în care firele de grâu semănau cu o pădure şi cei doi 
oameni, cu două animale uriaşe. Ei se uitau la el fără să 
pună mâna, stând în picioare tăcuţi, fiinţe blânde care 
ocroteau, după felul cum dăduseră şi ţineau spicele la o 
parte, acest miracol latent din care aveau să zboare mai 
târziu nişte păsări. 

— Face şi ea pui, numai să nu-i mănânce vreun câine, zise 
în cele din urmă Moromete, şi se urniră şi se întoarseră la 
locul lor. Spune, mă, continuă apoi, puţin agasat, ce-ai cu el, 
nu ştiam că ai ceva cu el, ce ţi-a făcut? 

— Nu mi-a făcut nimic, dar s-au învăţat toţi, nu intri bine 
într-un sat şi dai de-ăştia care au nu se ştie ce, ba cu 
preşedintele, ba cu secretarul organizaţiei. Ca şi când un 
preşedinte ar putea să le facă pe plac la toţi. Ridică 
problema acolo în organizaţie, dacă ai ceva şi nu eşti un 
fricos nenorocit. Dacă eşti, du-te în..., nu veni la mine să mă 
lupt eu pentru tine. 

— Bine, zise Moromete, dar ce ţi-a făcut, ce-ai cu el? 

— N-am nimic cu el, zise Niculae tăind cu mişcări regulate 
grâul înalt, de jos de tot de la rădăcină. Şi reluă: Vine în 
pridvor şi stă şi nu zice nimic şi pe urmă nu, că vrea să-mi 
spună... Să zicem că are dreptate şi că spusele lui nu sunt 
minciuni. Ei şi? Aşteptă să vie raionul de partid şi să-i 
rezolve lui toate problemele? 

— Da” ce tu eşti raionul de partid? zise tatăl. Eşti şi tu un 
om şi poate că o fi vrut şi el să-ţi spună ceva. Nu trebuie să 
te porţi aşa cu cineva, că ăsta nu e ca Gae, să-ţi intre în 
curte şi nici bună-ziua să nu-ţi dea. Ce-ai cu el, ce ţi-a făcut? 

Tatăl era acum curios şi fiul lui răspunse agasat: 

— N-auzi că nu mi-a făcut nimic, nu-ţi spusei? 


— Când îmi spuseşi? 

— N-am nimic cu el, dar lasă că-l ştiu eu, zise fiul, veneam 
odată de-acasă şi mă duceam pe izlaz, păşteam caii cu 
Marin al lui Ţugurlan şi dimineaţa îi păştea el şi după-masa 
eu. Şi când viu îl găsesc pe Marin al lui Ţugurlan plecat şi 
caii lăsaţi până viu eu unuia al lui Pretorian, băga-l-aş în 
mă-sa şi pe-ăsta, care sta ca un tâmpit lângă un tufan şi caii 
ieşiseră de pe miriştea lui şi intraseră pe o mirişte a lui alde 
Năstase Rădulescu şi păşteau acolo. Eu am crezut că aia e 
miriştea ăstuia care îl găsisem acolo, al lui Pretorian, că i- 
am văzut şi caii lui acolo, stăteau şi păşteau împiedicaţi... 
Când mă uit eu, cine venea de la capătu-ălălat al lotului? 
Asta, Vasile, nici nu ştiam cine e şi „Bă, ăsta al lui 
Moromete, zice, de ce paşti, mă, caii pe locurile noastre?” 
Şi când îmi trânteşte două palme peste obraz mi-a sucit 
gâtul şi m-a zvârlit cât colo cu crăcile în sus. „Mă nene, zic 
eu, eu n-am fost aici când au intrat caii pe miriştea voastră, 
Marin al lui Ţugurlan sau ăsta i-au băgat”, dar el nici nu m- 
a auzit, şi m-am uitat la el să văz dacă dă şi în ăla allui 
Pretorian, că erau şi caii ăluia pe miriştea lui. N-a dat, i-a 
scos ăluia caii de pe lot şi s-a dus în... mă-sii fără să spună 
nimic. O lună întreagă m-a durut gâtul, dar nu l-aşi fi ţinut 
minte dacă l-ar fi cârpit şi pe-ăla al lui Pretorian, că ăla 
lăsase caii să intre pe miriştea lor! Nu, ăluia nu i-a spus 
Nimic, nici nu s-a uitat la el. Ori i-a fost frică de el, ori 
înseamnă că avea ceva cu mine şi nici nu spun că în viaţa 
mea n-am luat aşa palme de la cineva. 

— Ai luat tu, nu zi aşa, replică Moromete, ţi-am mai dat şi 
eu din când în când... Şi ţi-au dat mai ales oamenii colo în 
faţa primăriei! Ce, ai uitat? 

— Nu ţin minte, răspunse fiul cu nepăsare, dar pe-ăsta îl 
țin minte. 

— Da' câţi ani aveai tu atunci şi câţi avea el? 

— Era în anul când nu mai m-am dus la şcoală. Taman în 
toamna aia, venise pe izlaz cu caii şi ăsta al lui Parizianul, 
Gheorghe. Nu ştiu dacă e mai mare ca mine, da' şi eu ce m- 


a apucat de-am stat ca un prost şi nu i-am sărit pe urmă în 
cap. Nu ştiu, mi-a frică, m-a luat fără veste... 

— Mă Niculae, zise tatăl intrigat, de când te ştiu eu, de 
când eşti băiat mare şi ai făcut şi tu armata şi atâtea 
înjurături n-am auzit din gura ta. 

Fiul nu zise nimic. 

— Urât mai înjuri, Niculae, zise şi Ilinca, dar parcă cu 
admiraţie şi nu cu reproş. Şi continuă, în timp ce mâinile îi 
mergeau parcă singure tăind spicele şi făcându-le poloage: 
Pe vremea aia trăia maică-sa şi nu ajunsese ce-a ajuns mai 
pe urmă, să-l bată verii cu biciul pe mirişte, zise ea. 

— De ce îl băteau? întrebă Niculae. 

— Din te miri ce. Odată pierduse calul cu căpăstru, şi l-au 
bătut pentru căpăstru-ăla de-a zăcut o săptămână în pat nu 
mai putea să meargă. 

— Bine i-au făcut, zise Niculae, ştiu ei de ce l-au bătut, 
asta cu căpăstru zice lumea, dar de ştiut ştie numai ăla cari 
era acolo. Degeaba nu l-au bătut ei. 

— Aşa o fi, zise tatăl, dar pe mă-sa ei au omorât-o, toată 
lumea ştie. Cum a fost, Ilinco? 

— Vă găsiră acuma poveştile, zise Sande care nu înţelegea 
felul ăsta de muncă, deşi era şi el băiat mare. Până acuma, 
zise el mai departe, nu vorbirăţi şi vă găsi acum vorbitul. 

— Cu mă-sa a fost aşa, că întâi pe alde tată-său veni de-l 
omorâră cu bătaia, zise totuşi Moromete cu aerul că 
facerea legăturilor îi permitea foarte bine să şi muncească, 
să şi povestească. 

Niculae îi tăia grâul şi i-l făcea maldăr şi Moromete făcea 
legături, le puneau alături făcând alt maldăr şi în acest timp 
îi spunea fiului povestea lui Vasile şi a părinţilor lui, neam cu 
Năstase şi Aristide. Vasile ăsta copilărise în familia unchiului 
cel mare, Năstase, de ai cărui fii, Dan şi Ştefan, Vasile era şi 
astăzi legat. Năstase şi Aristide, fraţii mai mari ai mamei lui 
Vasile, fuseseră împroprietăriți după primul război mondial 
şi se pricepuseră nu numai să-şi păstreze întregi loturile lor 
de pământ, dar să şi ajute altora să scape de ele, cei care 


după împroprietărire se înglodaseră în datorii prin bănci 
să-şi cumpere unelte şi vite. Năstase, şi de la el Aristide, 
învățase în timpul războiului, pe care îl făcuse la intendenţă 
cu gradul de sergent, cum se poate ca fără să furi cuiva 
avutul sau banii din buzunar, să-l faci să vie el singur să ţi-i 
dea şi încă să nu uite toată viaţa binele pe care i l-ai făcut ca 
unul care n-ai pregetat ca alţii să-l ajuţi la nevoie. În anii de 
după primul război începuseră să circule prin sate tot felul 
de hârtii numite poliţe, scadenţe, ordine de licitaţie şi altele 
asemenea, care erau ele nişte hârtii mici şi colorate ca nişte 
jucării de copil, dar pe baza lor nişte necunoscuţi care se 
ascundeau sub denumirea de „Creditul Agricol” sau „Banca 
Marmoroschblanck” puteau să-ţi vândă pământul şi să 
rămâi pe urmă de izbelişte, fiindcă boier să te duci la curtea 
lui să-ţi dea de lucru nu mai era şi rămâneai muritor de 
foame cu copiii pe drumuri. Ei, şi se iviseră ăştia, Năstase 
mai ales, Aristide doar la început, te duceai la ei, uite, măi 
Năstase sau Aristide, aşa şi-aşa, mă scoate la vânzare, ce 
fac eu. Cât datorezi? Atât şi atât. Păi de ce să-ţi vândă ţie 
locul la licitaţie şi să pierzi la el jumătate şi să nu-mi vinzi 
mie o jumătate din el şi să pierzi doar un sfert? Oameni 
săritori, îşi dădeau vita din bătătură să-ţi facă ţie rost de 
bani să nu pierzi lotul, puteai să-i mai uiţi? Pe mulţi au 
scăpat de la nevoie şi s-au înmulţit, s-au adunat acolo în 
Cotoceşti şi şi-au făcut case în spatele bisericii, Năstase are 
chiar o strană a lui personală şi o icoană mare de argint în 
altar... Mama lui Vasile s-a măritat tocmai în timpul când se 
făcea împroprietărirea generală, imediat la doi-trei ani 
după primul război mondial şi ăla pe care l-a luat ea, unul 
Ilie al Moaşei, cu toate că făcuse şi el războiul, n-a fost 
împroprietărit, nu se ştie de ce, nu s-o mai fi ajuns 
pământul, că alţii au luat lot de opt pogoane, alţii de şase şi 
unii au rămas şi fără, şi atunci a lăsat-o pe asta a lui 
Răduleascu şi s-a însurat cu o văduvă de război care 
primise un lot de opt pogoane. Văduva însă avea copii şi 
ăştia, cu toate că nu erau mari, au înţeles ei sau i-a învăţat 


cineva că mă-sa le va aduce fraţi vitregi de la un tată care 
n-avea lot şi vor trebui, când s-or face mari şi s-or însura, să 
împartă cu ei lotul mamei. Ei sau neamurile, sau ei cu 
neamurile cu tot, făcură ce făcură şi îl goniră din casă şi 
ăsta trebui să se întoarcă la nevasta dintâi. Mama lui Vasile 
îl primi dar în loc să stea la locul lui să se mulţumească cu 
ce avea de la ea, câteva pogoane de pământ, se amestică în 
averea fraţilor nevestei, pretinzând nu se ştie ce pentru 
casa părintească şi încă ceva din pământ, spunând că din 
munca ei trăiseră toţi şi că trebuie să-i plătească pentru 
asta, lucru care nu era deloc sau nu era întru totul 
adevărat. Fără să facă gălăgie fraţii Rădulescu încercară cu 
binişorul să-i bage nerodului minţile în cap, dar fiindcă 
acest lucru nu le izbuti, atunci hotărâră să i le scoată. Îl 
bătură cu ciomegele într-o noapte atât de răul că nu mai 
rămăsese [lie al Moaşei zdravăn şi după câţiva ani muri cu 
zile. Mama lui Vasile nu se mai mărită, trăi în casa 
părintească împreună cu fratele ei mai mare şi îl crescu pe 
Vasile o dată cu copiii acestuia. Muri şi ea după vreo zece 
ani şi unii spuneau că tot din pricina neamurilor... Vasile 
avea o grămadă de veri şi verişori de-al doilea şi de-al 
treilea, bunici şi unchi, şi era la rândul lui văr şi fin şi nepot 
de bunic şi nepot de unchi şi nepoţel de bunică, de tuşă, de 
ţaţă... Cât trăise maică-sa muncise ea pentru el şi îl păzise 
de aceste rubedenii, dar după ce ea muri, nu mai avu cine 
să-i ţină grija. „Vasile, du-te până la tuşă-ta Steliana că are 
ceva cu tine... „ „Vasile, mănâncă şi du-te până la unchi-tău 
Traian... „ Băieţii de seama lui se jucau cu zăpadă în drum 
spre şcoală, se scăldau vara în pădure şi se luau cu caii la 
întrecere. Vasile stătea seri întregi şi legăna copilul Tuşei 
Steliana, zile întregi învârtea la o sucală de răsucit cânepă, 
iar vara păzea vitele multe ale lui unchiu-său Năstase şi ale 
altora din neamul lor, oile mai ales, şi lumea îl vedea seara 
cum se întorcea cu cârdul de la păscut şi sta să le aleagă de 
miei şi să le bage în curţile rudelor. Maică-sa nu muri fără 
să-i blesteme, aşa spun femeile care au stat la capul ei în 


ziua când s-a dus... Stătea în odaia ei cu uşa închisă şi zăcea 
şi cică era rău şi una dintre ele a vrut să cheme rudele şi ea 
a zis s-o lase să moară barim liniştită, dacă de trăit n-a avut 
parte de linişte. Una din ele a întrebat-o să spună ce are, de 
ce suferă, dacă o doare ceva şi ea a spus că n-o mai doare 
nimic şi i-a spus uneia să-l întrebe pe popa: după ce moare 
omul se duce drept în rai sau se mai chinuieşte cine ştie pe 
unde? Aia a ieşit şi ea până afară, a stat niţel pe la poartă şi 
s-a întors şi i-a spus că părintele a zis că pe om îl ia îngerul 
chiar din pat şi îl duce la lumină în rai. Stă la fereastră şi 
aşteaptă şi când vrea Dumnezeu îi spune îngerului să vie la 
căpătâiul tău şi să te ia. Muierea care a povestit zice că ea 
s-a speriat spunând vorbele astei, fiindcă tocmai atunci s-a 
zbătut craca de măr de la fereastră şi în curte a zbughit-o 
un purcel la fugă. Mama lui Vasile cică nu s-ar fi speriat 
deloc, sta întinsă în patul ei şi a început să spună cum s-a 
întâmplat cu boala ei, ce i-a făcut într-o zi Dan, ăla mare 
dintre copiii lui frate-său. Parcă i se înfipsese un cuţit în şale 
şi ăla mâna căruţa, se duceau să culeagă fasolea la deal. 
„Opreşte, mă, că mor!” i-a zis. „Ce să opresc, zice, se usucă 
fasolea colo, vreai s-o culegi pe soare, să se scuture, ori 
sunteţi nebuni?” Pe urmă cică l-ar fi chemat pe Vasile la ea 
şi i-ar fi blestemat pe fraţi în faţa lui. Că să n-aibă încredere 
în rude fiindcă rudele dacă te văd plângând îţi mai îndeasă 
şi ele una să plângi mai tare şi dacă te văd râzând, te pun la 
muncă, zice că d-aia râzi, că eşti prea odihnit. Şi dacă i-o fi 
foame sau sete să nu le ceară verilor, să-şi ia singur şi să 
aibă grijă să nu-l vază ei, să-i scoată pe nas şi îmbucătura 
de pâine... Or să-l bată! Să strângă şi el din dinţi şi cât o trăi 
la ei, să nu umble în faţa lor cu fruntea jos, dar nici sus să n- 
o ţină, până s-o face şi el mare şi o să scape de ei. Fiindcă o 
să scape, i-a blestemat ea, să moară de tineri, şi copiii şi tat- 
său şi praful şi pulberea să se aleagă din toţi... 

— Şi s-a ales? zise Niculae, când Moromete se opri. 

— N-aşi zice! răspunse tatăl. Astă-iarnă, reluă el, a vrut 
Vasile să scape de ei, zicea că fac gospodărie colectivă şi el 


se înscrisese să se ducă acolo, au venit ăia doi peste el 
acasă, că el are o casă mai mică exact în spatele ăleia mari 
a lui Năstase, i-au făcut-o alde verii lui când s-a însurat 
Vasile cu Florica lui Ciupăgeanu, şi lumea spune că Dani-a 
tras o palmă Florichii şi când Vasile a sărit la ei, ăia au scos 
cuţitele. Era şi o fată acolo de la uteme, cică ar fi lovit-o şi 
pe aia prin geam cu o cărămidă, i-ar fi spart capul. l-au 
arestat, dar nu-ş' ce-au făcut ei şi ce-au dres, c-au scăpat... 
Ştie el ce spune, Vasile ăsta, încheie Moromete, când zice 
de-ăştia de la sfat, de alde Plotoagă şi Isosică, fiindcă vezi 
cum vine, dacă ei nu s-ar fi opus să se facă gospodărie o 
făceau ăştialalţi, alde Fântână cu Mantaroşie, că Mantaroşie 
n-are nimica, şi Vasile intra şi el acolo şi scăpa de veri. Nu 
erau ei mulţi, dar patruzeci-cincizeci de neisprăviţi tot se 
găseau şi se chema că sunt. Acum ai înţeles? 

— Am înţeles, răspunse Niculae înfigând secerea în 
maldărul de grâu şi ştergându-şi fruntea de sudoare. Apoi 
după câtva timp, schimbă subiectul. Văz că ai cea mai înaltă 
părere despre Isosică şi Plotoagă şi numai de formă, aşa, 
zici că sunt aşa şi pe dincolo. 

Moromete tăcu o vreme, luat prea repede şi neînţelegând 
despre ce e vorba. Înainta câţiva paşi şi culese nişte spice, 
care rămaseră apoi întregi ca nişte flori cu tija delicată în 
mâinile lui vânjoase. 

— Vreai să spui că dat fiind că Isosică şi Plotoagă sunt 
contra gospodăriei îi consider oameni cu scaun la cap? zise 
el întru târziu, puţin mirat că se putuse trage o asemenea 
concluzie din spusele lui. 

— Da, asta vreau să spun, zise Niculae. 

— Părerea mea, spuse Moromete cinstit, e că erea mai bun 
Gae. Îl ştii pe Gae? 

— Îl ştiu. 

— Ei, ala să fi văzut om! Nu sta el la discuţie cu tine, ca 
alde Isosică! Bă, făcea, pe mă-ta şi pe tac-tău, şi te şi lua de 
guler şi te da pe mâna miliţianului. 

— Nu mai spune, zise Niculae ironic. Şi de ce? 


— Parcă mai ştiai de ce?! se miră Moromete. Te pomeneai 
la miliţie şi când ajungeai acolo mai găseai şi pe alţii, îţi mai 
venea inima la loc.... Unii mai râdeau, alţii mai glumeau, 
alţii că lasă că vine el Gae şi vedem noi ce-are cu noi. Şi 
venea Gae: Ce să aibă! Ereau de-âia care mai vorbeau şi ei 
cum vorbesc şi eu cu alde nean-tău Matei, alde nean-tău 
Giugudel, alde nean-tău Cristache al Joachii când vin pe la 
mine şi stăm în pridvor. Dare în judecată, făcu-vă şi dregu- 
vă, pentru ascuţirea luptei de clasă contra regimului. 
Înaintarea lor sub stare de arest la raion, să se înveţe 
minte! Tu trebuie să ştii, că eşti acolo, mai zise Moromete. 
Sau tu nu te ocupi cu partea asta? 

— Nu mă ocup, zise Niculae. 

— Ei, şi veniră şi-l schimbară pe Gae, veni alde Plotoagă şi 
Isosică. Moromete se strâmbă, nemulţumit: nu sunt buni! 
ăsta, Isosică, are şi el un băiat şi vine într-o zi pe la ei Siţa a 
lui Tăbârgel, mă-sa lui Isosică adică, bunica băiatului. Şi-l 
spune lui tat-său că uite ce-a făcut ăla, erea pe la ea a Pinţii, 
femeie bătrână, o creştină, dar de, oameni mai cu stare: 
trecută recent pe listă şi nu-ş'ce îi zice ea băiatului ea: taci 
din gură, zice, bestie chiaburescă. la vino-ncoace, mă, zice 
Isosică băiatului şi îl pune cu burta pe prispă şi se desface 
la curea. Dă izmenele jos, zice, să nu-ţi prăpădesc izmenele, 
ăla urla, aoleo aoleo că nu mai fac şi aoleo că aşa ne-a citit 
şi învățătorul la şcoală din cartea de citire. Făcu-i şi dregu-i 
şi învățătorului ăla, zice Isosică, dar pe urmă nu l-a mai 
bătut că a văzut şi el că aşa erea trecut în carte, nu minţea 
băiatul. Da va să zică rezultă că Isosică nu e bun? Nici nu-l 
văz eu că apucă toamna şi-l dau alţii jos... Bine i-ar face, 
băga-l-aşi în mă-sa, încheie Moromete pe neaşteptate, că au 
pus pariuri ei doi, cu Plotoagă, pe vedre de ţuică şi de vin, 
pe mine că mă duc legat la raion şi pe tine că te coboară... 

— Ce vorbeşti, zise Niculae ironic. Şi puse secerea jos. Eu 
am plecat, mai zise. 

— Du-te, măi tovarăşe, îi răspunse Moromete convenind, 
uite, ia-o pe-aici, dai de barza-aia de-acolo care vine 


încoace. Stai şi tu de vorbă cu ea, poate te învaţă să te 
însori şi tu... 

Într-adevăr se vedea înaintând rar pe firele ei de picioare, 
mergând prin grâu, o barză singuratică cu penele în culori 
şi cu ciocul lung şi roşu constituind parcă împreună cu 
corpul ei ca un ou mare şi picioarele înalte şi roşii, o figură 
geometrică vie, un desen mişcător prin lanurile lungi 
aşternute pe câmpia nemărginită. Era încă răcoare, era ora 
când rouă încă nu se uscase. Se auzea doar din când în 
când pitpalacul. Ciocârlia încă dormea. 


Chapter 3 


Raionul îşi trimisese în aceste zile prin sate toţi activiştii 
organizaţiilor de masă şi Niculae întâlni pe cineva chiar în 
cea dintâi dimineaţă a campaniei când porni pe câmp de la 
locul tatălui său, după răsăritul soarelui. Era o fată 
îmbrăcată în pantaloni şi ai fi zis de departe că e unul din 
acei băieţi care începeau să se vadă din ce în ce mai des 
prin sate, pe tractoare, şi când Niculae o întrebă cine era şi 
unde îi era tractorul, ea răspunse că nu e tractoristă, e de 
la U. TI. M., dar că se pricepe şi la tractorie. 

O luară împreună pe la capetele loturilor şi Niculae călca 
rar şi se uita drept înainte peste lanuri, oprindu-se din când 
în când în dreptul câte unui om, dând bună-dimineaţa la 
toţi, schimbând cuvinte despre numărul pogoanelor aceluia, 
valoarea spicului strivit în palmă, a boabelor pe care le 
suflau de pleavă trecându-le dintr-un pod de palmă în 
celălalt şi le aruncau apoi în gură amestecându-le ca pe 
nişte mieji... Fata îl însoțea cu un vag aer de subalternă - 
tovarăşul era de la raionul de partid, ea era doar dela U.1. 
M. - se oprea o dată cu el, se uita direct la ţărani cu o 
privire sigură de sine în care nici o clipă nu licărea îndoiala 
asupra rosturilor ei printre aceşti oameni sau asupra 
importanţei prezenţei ei acolo, ca şi când de când lumea 


ţăranii ar fi fost astfel însoţiţi de alţii mai înţelepţi decât ei şi 
fără de care existenţa lor de ţărani nici n-ar fi fost posibilă. 

— Foarte bine, exclama Niculae din când în când între 
două opriri, uitându-se mereu înainte, preocupat, până ce 
într-o vreme fata îl întrebă despre ce era vorba şi el 
răspunse: Foarte bine că te pricepi şi la tractoare, zise el. 

Şi se opri iar în dreptul unuia pe care îl cunoştea, îi dădu 
noroc, dădu mâna cu el şi o arătă cu capul pe utemistă. 

— Se pricepe şi la tractorie, zise el. 

Şi porni mai departe spre ţinta lui care nu era grabnică, şi 
pe care n-o uita în opririle lui ici-colo. Se încrucişară la un 
moment dat cu alţi doi activişti, se salutară şi în mod ciudat 
fata, deşi tresărise la vederea lor şi se arătă chiar 
bucuroasă de întâlnire, nu rămase cu ei, îşi continuă drumul 
alături de Niculae. Avea acum o privire întoarsă în sine, 
atentă la ceva ca şi când s-ar fi apropiat parcă momentul să- 
şi facă datoria pentru care fusese trimisă aici şi se pregătea 
gândindu-se cum să înceapă fără să dea greş. 

— 'Tovarăşe Niculae, zise ea deodată, am şi eu un fost 
utemist aici care abia a devenit membru de partid, aşi vrea 
să vă spun ceva despre el. 

— Spune, tovarăşă, răspunse Niculae binevoitor. 

— A fost unul dintre cei mai serioşi utemişti din raion, 
trebuie să-l ştiţi, că sunteţi de-aici, e vorba de Vasile al 
Moagşei. M-am întâlnit ieri seară cu el şi am stat de vorbă. 
Mi-a spus că a încercat să vă spună şi dumneavoastră, dar l- 
aţi sfătuit să se ducă mai bine în organizaţie şi acolo să 
discute. 

— Da, aşa i-am spus şi foarte bine ar fi să facă aşa, zise 
Niculae trecând pe lângă un cap de lot unde salută şi fu 
salutat ca o veche cunoştinţă, dar el nu se opri şi continuă: 
nu crezi? 

— Ba da, dar el avea ceva să vă spună în legătură chiar cu 
organizaţia. 

— Ei, ia spune, despre ce e vorba? zise Niculae rece. 


— Nu pot să vă spun, că mergeţi prea repede. Am venit 
special să caut, m-am gândit că trebuie să fiţi pe-aici... 

— Bine, am să merg mai încet... Spune. 

— E aici un om pe care îl cheamă Adam Fântână, începu 
fata, şi astă-iarnă tovarăşu' ăsta - e responsabil al morii - s- 
a dus la raion şi s-a lăudat el că sunt condiţii coapte să se 
înfiinţeze şi în Siliştea o gospodărie colectivă. Foarte bine, i- 
a spus raionul de partid, formaţi un comitet de iniţiativă şi 
începeţi munca de atragere. Am fost mobilizați şi noi şi am 
venit aici tot eu, era prin februarie. Ce se întâmplase? 
Comitetul era format din oameni care niciunul nu vroia 
gospodărie, dar ca nu cumva Fântână să reuşească au 
intrat toţi în comitet, tovarăşul preşedinte Plotoagă, 
tovarăşul Isosică, noul secretar de organizaţie... 

— Cine fusese vechiul secretar? 

— PFântână, care era şi referent la sfat. Păi tocmai asta era, 
zise fata cu însufleţire. Fântână vroia să dovedească, 
înţelegeţi, că n-a fost bine că l-au schimbat pe el din funcţia 
de secretar şi şi-a zis că o să facă el o gospodărie colectivă 
în sat şi o să vadă atunci tovarăşul secretar Ghimpeţeanu 
de la raionul de partid cât a greşit în ceea ce îl privea. 

— Ia să stăm jos colea pe dâmbul ăsta, zise Niculae. Să văd 
şi eu despre ce e vorba. 

La treizeci de metri mai încolo, la rădăcina unui zid galben 
şi înalt de spice, lega snopi, nevăzut, un ţăran. El auzi tot ce 
se spuse... 

Fata se aşeză pe dâmb cu spatele la lanul înalt de grâu şi 
Niculae lângă ea. 

— Fântână, continuă fata, a avut o idee bună, să atragă în 
special tineretul care nu era aşa legat de proprietatea 
privată cum erau cei mai bătrâni şi s-a pomenit lângă el cu 
Vasile ăsta gata să facă şi el parte din comitet. Mergeau 
prin sat, Fântână, Zdroncan, secretarul sfatului şi Isosică şi 
lucrurile se petreceau aşa, Fântână, vorbea, ducea muncă 
de convingere şi ceva mai în spatele lui, Isosică sau Zdrocan 
clădeau aşa din cap uitându-se la ţăran, adică nu, nu era 


nimic de bază, erau vorbe fără rost ale lipoveanului, nici 
discuţie că ei, Isosică sau Zdroncan sau Plotoagă, erau 
contra. Şi ţăranul se prefăcea şi el că ascultă, dar în timpul 
ăsta se scărpina pe spinare lângă sobă. Şi atunci, le-a venit 
ideea lui Isosică şi Plotoagă să-l compromită rău pe Fântână 
în faţa raionului şi l-au lăsat să organizeze o adunare festivă 
la care urma să înceapă înscrierea în nouă gospodărie 
colectivă din raion. Au venit vreo sută de inşi, au venit şi 
câţiva activişti de la regională, dar nu prea mulţi, n-au lăsat 
ei să vină chiar multă lume din partea raionului sau 
regionalei, că nici aşa nu era bine, ieşeau şi ei prost, au 
aranjat-o să vină doar să vadă şi dacă totul avea să iasă 
bine, la sfârşit urma să aibă loc şi adunarea cea mare, cu 
tovarăşul Ghimpeţeanu de la raion, cu ziarişti şi cu oameni 
care să filmeze... A ieşit ceva, cum să vă spun... Nu s-a 
înscris nimeni, ţăranii au ieşit afară şi a rămas doar Fântână 
în mijlocul sălii, strigând că el stă pe poziţie şi să vină să se 
grupeze toţi în jurul lui. Nu s-a grupat nimeni. Ei, şi atunci 
s-a sesizat tovarăşul Ghimpeţeanu şi a trimis doi activişti să 
stea aici şi să ajute şi a trimis-o şi pe ea, din partea 
raionului U. IT. M. Când a venit în Siliştea în dimineaţa aceea 
a aflat că nici măcar Vasile nu mai vroia să facă parte din 
comitetul de iniţiativă şi a fost trimisă la el acasă să vadă 
despre ce era vorba. Acolo a aflat de la nevasta lui o istorie 
întreagă, dintre Vasile şi verii lui, cum veniseră cu o 
dimineaţă înainte şi ăştia îi pretinseseră să nu se înscrie, 
altfel îl dă afară din casă, un bordei mic din spatele lor, 
făcut cică pe pământul care nu era al lui. S-au luat la ceartă 
şi a zis şi ea ceva, nevasta lui Vasile, şi ăla mare, Dan, i-a 
cârpit una peste obraz. Vasile a sărit la el: „Mă, zice, de ce 
dai tu în nevasta mea?” Dar n-a putut să-i facă nimic, că ăia 
erau doi, au ieşit pe uşă înjurând că dacă îl prinde că se 
înscrie vede el pe dracu... Vasile avea un hectar de pământ 
de la maică-sa, dar cică nici ăla nu era pe numele ei. 

— Asta mi-a povestit-o nevasta lui Vasile, că pe el nu l-am 
găsit acasă, continuă activista U. I. M. Am stat şi m-am 


gândit cum aş fi putut interveni şi l-am aşteptat pe Vasile să 
vorbesc cu el şi să văd el ce spune. Mi-am dat seama că în 
situaţia în care se afla el gospodăria colectivă era o scăpare, 
şi că ăştia patru, Plotoagă, Isosică, Zdroncan şi Bilă, îi 
stricase toate planurile. Până să vie Vasile de unde se 
dusese, nevastă-sa a ieşit în tindă să pună de mămăligă şi 
m-a chemat şi pe mine să stau lângă foc. Era foarte frig, mă 
rebegisem pe drum de la gară până aici, fiindcă era vremea 
rea, nu era nici de sanie nici de căruţă şi bătea un vânt de 
te pătrundea până în oase şi a trebuit să venim pe jos, eu şi 
cu tovarăşul Strătilă, de la sfatul popular, putea să ne 
mănânce lupii. 

Până să fiarbă mămăliga, nevasta lui Vasile spuse că Vasile 
are un prieten, unul lon al lui Ripitel, era şi el utemist, se 
pricepea la aparate de radio, îşi făcuse unul singur, din 
piese detaşate, citind după un manual şi cică Plotoagă ar fi 
vrut să-l pună la taxe, şi că Ion al lui Ripitel ar fi zis de ce să 
plătească el taxe pentru aer, ce, consumă combustibilul 
cuiva? Şi Plotoagă cică n-ar mai fi ştiut ce să-i răspundă şi 
ar fi lăsat-o baltă. Mai târziu, a doua zi, când activista U. 1. 
M. vorbi cu acest Ion al lui Ripitel între patru ochi află şi ce 
se mai întâmplase cu Vasile în după-amiaza care urmase 
după istoria cu palma dată nevestei lui şi cum petrecuse 
Vasile noaptea. 

Rătăcise ceasuri întregi pe-afară, pe lângă casă, prin 
fundul grădinii, căutând parcă ceva, cu lopata în mână, 
curăţind zăpada, făcând pârtii, spulberând zadarnic 
troienele care se formau repede la loc în urma lui. Era 
văzut de pe drum, se zărea peste gard lopata neagră 
ridicându-se cu mişcări regulate în aer, muncea liniştit, 
tuşea, uneori se oprea şi se uita pe drum... Dar când 
nevasta ieşi la prânz şi îl chemă la masă, nu-i răspunse 
Nimic, nu veni şi continuă curăţatul ăsta, fără noimă al 
zăpezii până ce ascurta zi de iarnă începu să se întunece. 

Seara mâncă totuşi ceva, dar ea, nevasta lui, nu putu să 
mănânce, îi dădu doar lui şi fetiţei şi apoi se culcă şi adormi 


îndată. În schimb Vasile rămase treaz lângă ea toată 
noaptea şi dimineaţa se sculă tăcut şi posomorât şi când 
cineva de la sfat trecu pe la ei să-i spună că este aşteptat la 
şedinţa comitetului de iniţiativă, nevasta lui ieşi şi-i spuse 
aceluia că nu-i arde lui acuma de comitet. Mereu mohorât şi 
galben la faţă, Vasile plecase apoi la Ion acela al lui Ripitel, 
de la care nu se mai întorsese tot timpul dimineţii. 

— Până la urmă a venit, am stat de vorbă cu el, încheie 
activista U. I. M. Nu prea era vorbăreţ, n-am putut să-l 
conving să lase totul la o parte şi să vină la sfat şi să-l 
sprijine pe Fântână să acţioneze mai departe. Mi-a spus că 
„acţiunea a fost compromisă pe mai mulţi ani” şicăelmă 
roagă, întrucât şi el şi Ion al lui Ripitel împlinesc vârsta de 
ieşire din U. T. M., să-i ajut să fie primiţi amândoi în partid. 
„În partid, zice, o să pot mai bine să fac şi ce spuneţi 
dumneavoastră.” Din felul cum am înţeles, sau poate mi s-a 
părut, că avea, în viitorul apropiat, ceva mai grabnic şi mai 
important de făcut decât gospodăria colectivă. Dar ce 
anume? N-am putut să smulg mai mult... „Şi din ce-o să 
trăiţi? l-am întrebat Cu ce o să vă munciţi pământul dacă vă 
despărțiți de veri?” „Ne descurcăm noi mi-a răspuns. 
Bineînţeles că din comitetul de iniţiativă nu s-a mai ales 
nimic, a eşuat şi încercarea asta şi atunci l-am recomandat 
pe el şi pe Ion al lui Ripitel să intre în partid, şi au fost 
primiţi foarte greu, mai ales el, Vasile, dacă nu-l avertizam 
eu personal pe tovarăşul prim-secretar Ghimpeţeanu să 
trimită pe cineva acolo nu l-ar fi primit. Nu ştiu ce avea 
Isosică cu el, n-am înţeles de ce se opunea şi nici n-am putut 
să aflu de la cineva despre ce putea fi vorba. Până la urmă 
n-au avut încotro, au ridicat mâna şi au votat, cam în silă, 
dar n-au avut ce face, fiindcă la întrebarea tovarăşului de la 
raionul de partid să spună motivele pentru care se opun, n- 
au putut spune nimic concret. Că să fie amânat, ca să se 
cerceteze dacă nu cumva e omul chiaburilor, al neamurilor 
lui adică, şi vrea „să se strecoare în rândurile partidului”. 


Tovarăşul de la raion le-a răspuns scurt „s-a cercetat, 
tovarăşe”, şi le-a închis în felul ăsta gura. 

— Şi ce e cu cărămida care s-ar fi aruncat în geam şi te-ar 
fi lovit pe dumneata în cap? întrebă Niculae. N-au fost 
arestaţi ăştia doi, Dan şi Ştefan? 

— Ba da, dar s-a dovedit că nu Ştefan dăduse cu cărămida, 
ci un altul, probabil tot pus la cale de Dan, dar nu s-a putut 
dovedi că ar fi existat o înţelegere între ei şi l-au închis 
numai p-ăla, ăstora doi le-a dat drumul. 

— Şi ce propui? zise Niculae ridicându-se. 

Fata se ridică şi ea şi îşi continuară drumul printre lanuri. 

— Ce vă spuneam şi la început, să-l ascultați pe Vasile. 

— Oriunde intri într-un sat, zise Niculae, dai peste unul ca 
Vasile ăsta cu o istorie aşa cam dubioasă. În realitate, cum 
ai observat şi dumneata, chiar în legătură cu el, cine ştie ce 
urmăreşte. Trebuie să fim atenţi şi să nu facem jocul unuia 
sau altuia, fiindcă fără să-ţi dai seama te poţi pomenii că ai 
fost tras tocmai în jocul pe care zice ăla că îl fac ăia pe care 
el îi demască. Înţelegi? 

— Înţeleg, zise fata posomorâtă deodată şi adăugă mai 
mult de formă: 'locmai d-aia v-am spus şi dumneavoastră, ca 
să vă semnalez faptele. Dumneavoastră aveţi posibilitatea 
să le analizaţi mai adânc. 

Niculae se posomori şi el şi îşi văzu de drum, în timp ce 
fata rămase în urmă. Se opri în dreptul unui lot şi intră în 
vorbă cu un ţăran... 

— Băi Niculae, zise acel ţăran desdoindu-se de spinare şi 
apropiindu-se fără grabă cu secerea şi cu grâul în mână. 
Măi frati-meu, zise el - şi după felul cum vorbea se vedea că 
era cu feciorul lui Moromete prieten mai de mult - ce-i 
facem, mă, cu neghina asta, parcă nici nu zici că e grâu cu 
neghină, ci neghină cu grâu! Hai noroc! 

— Noroc, Ilie, zise Niculae. 

— Ce-i facem, mă? 

Mănunchiul din mâna secerătorului era o probă aproape 
neliniştitoare prin abundența ei, ca o prevestire a ceva 


necunoscut, o parte era grâu şi două neghină, dar parcă nu 
era o neghină obişnuită, ci un soi foarte reuşit cu măciulii 
multe şi mari, cu grăunţele negre ca tăciunele şi umflate de 
spaţiul sevei pământului din care se hrăniseră nestingherite 
de nimic. Spicele de grâu galbene păreau neînsemnate 
printre tulpinele crăcoase ale acestui statornic însoțitor al 
grâului, cu care era greu de înţeles ce afinități putea avea. 

— Ce să faci, îl seceri, zise Niculae, cu glas tare, să-l audă 
şi alţii de prin împrejurimi ca şi când n-ar fi vrut să-şi 
răcească gura cu fiecare în parte. Să vă fie învăţătură de 
minte să mai semănaţi de-aici înainte fără să daţi grâul la 
trior. Că nu numai că îţi iese neghina însutit - da” ce zic eu 
însutit, înmiit - dar îţi înăbuşe grâul propriu-zis... 

— Aia o ştim noi, mă Niculae, zise omul eu glas scăzut, ca 
şi când în ceea ce îl privea pe el, n-avea nici un chef să-i 
audă vorbele şi alţii. O ştim noi pe viitor, dar ce-i facem 
acuma? Am auzit, adăugă el coborând şi mai jos vocea - şi 
de astă dată intenţia lui era clară, dacă era adevărat ce 
auzise el, fiind vorba în mod evident de un secret, îl ajuta în 
felul ăsta pe Niculae să coboare şi el vocea când o să-i 
răspundă -, am auzit, repetă el, că având în vedere şi dat 
fiind că situaţia e de-aşa natură încât recolta e bună pe tot 
cuprinsul ţării şi o să fie cereale destule, se consideră că nu 
mai e cazul să plătim Semeteul de anul trecut şi îl plătim 
numai pe-ăl de anul ăsta, pe considerentul că anul trecut 
recolta a fost slabă. 

— Nici să nu-ţi treacă prin cap Ilie, răspunse Niculae 
îndepărtându-se, tocmai d-aia, tocmai pentru că anul ăsta e 
recoltă bună, o să trebuiască să achitaţi tot până la ultimul 
bob. Când dracu să achitaţi plata pentru arături, dacă nu 
acuma, că s-a făcut! Anul trecut când nu s-a făcut, Semeteul 
v-a iertat, deşi nu era normal, fiindcă îl costă... Mă întreb 
cine dracu vă bagă vouă asemenea idei în cap, mai spuse 
Niculae nedumerit. 

— Nu ne bagă nimeni, mă Niculae, zise omul de astă dată 
tare, nemaiavând pesemene ce ascunde, dar ne gândim şi 


noi dacă e să dăm şi restanţele şi arătura de astă-toamnă, şi 
cote, ne mai rămâne pe dracu! 

— Lasă, Ilie, nu-mi spune tu gogoşi de tufă, că, dacă ar fi 
după tine, ar trebui să renunţăm la tot şi să rămânem tot cu 
boul de coadă, în timp ce alte ţări stau călare pe tractor şi 
automobil. N-o să ne închinăm noi la boul tău. Cu boii nu 
mai faci nimic, s-a dus epoca boilor. Noroc, nea Stane! 

— Noroc, mă Nică! 

— Şi dumneata eşti de părere să stăm agăţaţi de coada 
boului? 

— De, măi Nică, mi-ar plăcea şi mie să am tractorul meu, 
dar văd că e tot al vostru... 

— Şi ce dracu să facem noi cu el? râse Niculae. Tot pentru 
voi e! 

Chapter 4 

— Unde-ai plecat Niculae, unde te duci? Stai puţin că 
vreau să te întreb ceva. 

Era glasul unei fete... Tocmai termina de tăiat ce apucase 
cu mâna, dând cu o mişcare uşoară peste umăr spicele şi 
punându-le pe polog. Apoi părăsi lanul şi o luă spre drumul 
de plan. Era Marioara, singură cu maică-sa, Fântână 
nemaiavând de mult obiceiul să iasă la muncă, la câmp. De 
altfel ei nici nu aveau mult pământ, trei pogoane pe care le 
adusese muierea când îl luase. 

Fântână făcuse trei copii, unul murise pe frontul rusesc, 
unul mai mic decât Marioara era la liceu, deşi la şcoală 
învățase prost, era un „zăltat”, cum spuneau oamenii, adică 
un ţicnit, dar trecuse la examenul de admitere fiindcă avea 
„origine sănătoasă”. Marioara, deşi învățase bine la şcoală, 
făcuse doar cursul complet, de şapte ani, n-o dăduse taică- 
său mai departe, fiindcă nici ea nu stăruise. Era o fată care 
nu crescuse prea mare, semăna la păr cu lipoveanul, dar 
statura nu era a lui, ci a maică-sii, ai fi putut lesne să-i dai 
şaisprezece ani, deşi ea trecuse de douăzeci. Fântână, cu 
anii, ajunsese un uriaş, deşi o parte din mărimea lui îi mai 
venea şi din grăsime şi când te uitai la el şi îi vedeai capul 


aşa mare te întrebai dacă nu cumva şi creierul lui suferea, 
şi poate că de aceea bea el spirt albastru cu speranţa că, 
cine ştie, alcoolul acela fiind „medicinal” ar putea să-i mai 
topească din grăsimea care îi apăsa mintea. Marioara mai 
moştenea de la maică-sa scârba pentru mâncare şi mai ales 
pentru băutură, era de mirare cât de puţin mânca ea la 
masă şi n-ar fi pus pe limbă o picătură de ţuică s-o pici cu 
ceară, şi mai ales o limpezime a gândurilor şi a faptelor pe 
care tatăl ei nu o avea. 

În drum spre capătul lanului fata se abătu pe la căruţă şi 
scotoci în cutie şi luă din ea o mică basma înflorată pe care 
şi-o puse repede pe cap şi se uită într-o oglindă cât palma 
pe care o răzimase de bucceaua osiei, se aplecă jos şi se 
drese, să n-o vadă Niculae. 

— Uite acugşi viu, că eram cu basmaua ruptă, zise ea 
apropiindu-se. Şi adăugă: la secere, de, n-are rost să te duci 
gătită ca la horă. 

Şi îşi arătă picioarele în ciorapi groşi, să nu i le ardă 
soarele şi să nu i le zgârie miriştea. 

— Da, da, şopti Niculae ca pentru sine, uitându-se la ea 
dintr-o parte, sigur, aşa este, frumuşică fată, nimic de zis, 
numai că eu nu prea am timp de stat de vorbă, aici e 
problema! 

— Nu e nimic, zise Marioara pornind alături, încotro se 
ducea el. N-avem noi mult de secerat, un pogon şi jumătate 
de grâu, în trei-patru zile l-am terminat, dacă dăm încet. 

Şi s-ar fi zis de departe că ea părăsise locul nu din 
întâmplare, fiindcă trecuse Niculae pe-acolo, ci fiindcă aşa 
se înţelesese cu el, să vie el s-o ia de-acolo şi să plece pe 
urmă împreună. 

— Da, da, ţine-te tu după mine că o să ajungi departe, zise 
Niculae înteţind paşii. Eu m-am oprit fiindcă am crezut că 
vreai să mă întrebi ceva, cum mă întreabă oricare dintre 
cetăţenii ăştia care au ceva de întrebat când de fapt tu n-ai 
nimic să mă întrebi. Sau ai? Dacă ai, întreabă-mă mai 
repede şi întoarce-te la secere, că te strigă maică-ta. 


Era adevărat şi Marioara se opri şi făcu în urmă un semn 
vesel cu mâna. S-ar fi zis că era o dulceaţă cum se avea ea 
de bine cu maică-sa, aşa de cristalin îi era glasul şi de 
copilăresc gestul: 

— Viu acuma, mamă, vreau să-l întreb ceva pe Niculae 
când s-o duce pe la Pălămida. 

Aşadar aici era un interes nu glumă, pe cine mai putea ea 
să întrebe acel ceva pe care îl avea în vedere nu se ştie pe 
cine din Pălămida, poate chiar un băiat, decât tot pe cineva 
care trăia acolo, pe Niculae ăsta a lui Moromete? 

Şi atunci Niculae se opri, fiindcă era limpede că ea îl va 
însoţi atât cât avea ea nevoie, mersul înainte nu era bun. 

— Fii concisă, zise el întorcându-se drept în fată. Te ascult. 

Ea surâse şi ca într-o sclipire sub buzele ei umede care 
tremurară o fracțiune de secundă ca într-o răsucire de 
plâns i se văzuseră dinţii albi, regulaţi şi frumoşi ca nişte 
podoabe nefireşti, care n-ai fi zis că sunt făcuţi ca să muşte 
şi să mestice: mărgăritare, repede acoperite o dată cu 
zâmbetul ei care se topi înainte de a se fi format. 

— Bine, Niculae, şopti ea, tu asta îmi faci, fără să-mi spui şi 
mie, Marioara, uită-te la mine că nu e nimic de capul meu, 
degeaba zic eu că nu mă uit la nici o fată şi nici la tine nu 
mă uit, că la Ileana lui Costică Roşu mă duc seara în 
grădină şi stau cu ea până la ziuă, muiere cu doi copii care 
şi înainte să se mărite se făcuse de râs prin sat. Venea 
Chiran la poartă şi prin gard îşi bătea ăla joc de ea, ea zicea 
că nu vroia să iasă afară din curte, că sta aia bătrâna cu 
ochii să nu iasă din curte. N-am nimic, bunico, zicea, vrea şi 
el să-mi spună ceva, uite, nici nu ies pe poartă. Nu ieşea, 
dar se lipea de ulucă şi prin ulucă... Şi la asta ai găsit să te 
duci, care cât a auzit că ai venit în sat l-a şi lăsat pe popa 
acasă şi a venit după tine?! Din partea mea poţi să faci ce 
vrei, că nu e numai Ileana, barim ea e preoteasă, şi nici nu e 
o muiere urâtă, dar poţi să te duci la Sora lui Ilie Pipa, dacă 
îţi place să-ţi râzi de tine. 


Se opri. Se făcuse albă la faţă şi arăta frumoasă ca o 
mireasă sau ca o moartă în sicriu, acoperită de flori şi 
plânsă ca suratele ei... Dar şi Niculae se făcuse la fel de alb. 
Marioara însă pesemne că nu mai vedea nimic înaintea ei, 
poate doar o prăpastie şi acum când simţea că venise clipa 
când trebuia să sară: să scape dincolo sau să cadă în ea, nu 
mai avea de ales. 

— Nu te ţine nimeni legat şi descântat, continuă ea, vii o 
dată pe an, eu vin să te văd, trimit după tine să te cheme... 
Şi când pleci şi când te întorci, vezi că mai sunt fete şi 
muieri, poţi să te ţii după ele ca un câine, până o să 
îmbătrâneşti şi n-o să se mai uite nimeni la tine! 

Şi apoi tăcu. De alături, de la capătul unui lan la care nu 
secera nimeni sau poate secera de la capătul celălalt (şi de 
aceea instinctiv atât Marioara cât şi Niculae se opriseră 
amândoi în dreptul lui să nu-i audă nimeni), ţâşni o ciocârlie 
atât de aproape, încât oricine ar fi tresărit şi s-ar fi întors 
fără voie, fie chiar şi pentru o clipă. Ei însă nu auziră nimic, 
se uitau acum unul la altul drept în ochi şi pe măsură ce 
clipele se scurgeau, albul ochilor fetei se făcea din ce în ce 
mai mare, pleoapele lui Niculae se închideau din ce în ce 
mai mult, până nu mai rămase dăcât o dungă ascuţită ca la 
animalele sălbatice care dacă le-ai judeca după ochi ai 
crede că dormitează, când de fapt toate instinctele lor stau 
la pândă. El chiar scoase un fel de mârâit, îşi luă ochii de la 
ea şi întorcându-i spatele o lăsă acolo în mijlocul drumului 
de plan. Şi exact după atâta timp cât trebuia ca ea să nu se 
mai îndoiască de faptul că ăsta era singurul lui răspuns la 
tot ceea ce auzise, dar nu prea târziu încât s-o facă de râs 
fată de toată lumea care se uita poate la ei până pe la al 
şaptelea lot, glasul lui Niculae se înnodă în continuare cu 
cel pe care el îl avusese mai înainte şi zise: 

— Aşa o să fac, cât ajung acolo numai grija asta o să am, 
mă şi reped să-i spun, nici o nădejde! Mă gândesc chiar 
dacă n-ar fi cazul să mă duc imediat până la sfat şi să-i dau 


un telefon!... Şi schimbă tonul, brusc înstrăinat: Noroc, nea 
Gheorghe, cum merge?! Câte ai pus anul ăsta? 

— Mă Nică, câte am pus eu ar mai fi cât ar mai fi, dar am 
două pogoane însămânţate cu grâu de împrumut şi a ieşit, 
mă Nică, neghina, cum n-a ieşit grâul, însutit, cum spune în 
parabolă... 

— Ei, cum spune în parabolă? 

— Păi nu ştii, se miră omul. leşit-a semănătorul să semene 
sămânţa sa! 

— Foarte bine, zise Niculae, dar semănătorul ăla a ieşit să 
semene sămânţa sa, pe câtă vreme dumneata te-ai 
împrumutat de la stat. Păi de ce, nea Gheorghe, rămăsesei 
fără sămânță? 

— Rămăsesem, Nică, că nu mai aveam... 

— Nu mai aveai pe dracu, n-ai vrut să semeni, că ai văzut 
că se ia cotă mai mare la grâu şi ai vrut să semeni la 
primăvară mai mult porumb! Lasă, nea Gheorghe, că ştiu 
eu cum devine, nu mai veni dumneata cu parabola 
semănătorului că n-o să-ţi ajute la nimic. 

— Ce-o să ne facă, măi Nică? 

— Ce-o să vă facă, nu ştiu, dumneata să fii sănătos, 
răspunse Niculae fără să se uite o clipă înapoi să vadă ce 
mai făcea Marioara, căreia totuşi i se adresă: regret că v- 
am dezamăgit, domnişoară, dar dacă m-aşi încărca cu tot 
felul de rugăminţi când m-oi întoarce la Pălămida ar 
însemna să plec de la raionul de partid şi să mă fac 
comisionar. Noroc, nea Gheorghe, dă-i înainte şi altă dată 
fă-ţi şi dumneata socotelile la o lampă de gaz cu un număr 
mai mare, că n-o să spuneţi acum că nici gaz n-avem destul. 

Şi îşi continuă apoi neabătut drumul, al cărui itinerar 
începea să se ghicească. Mergea spre linia ferată, unde se 
terminau pământurile celor din Siliştea şi de unde avea să 
facă apoi un lung ocol şi să se întoarcă după aceea în sat pe 
partea cealaltă, care cuprindea la înapoiere toate 
pământurile de dincolo de pădurea Cotigeoaia şi de dincolo 
de drumul raional care lega gara de sat. 


Între timp se făcuse cald peste câmpie şi soarele începuse 
să inunde grânele de lumină. Micii copaci, stejari 
singuratici, peri sau meri pădureţi, împrăştiaţi ici-colo peste 
loturi şi păstraţi de oameni mai mult pentru umbră, pe care 
îi ocoleau ani în şir şi cu plugurile, cu fructul mic, dar 
adesea având un gust şi o aromă care făceau să licăre ochii 
copiilor mai tare decât pentru cei de-acasă din grădină, 
încremeniseră fără pic de vânt în aerul albastru, iar verdele 
coroanelor lor se făcuse negru, ca şi dunga îndepărtată a 
pădurii şi aceea şi mai îndepărtată a satului acoperit cu 
salcâmi. Vitele mâncau iarbă cu grâu şi izbeau din cozi la 
căruțele lor, le venise rândul să şadă şi omul să muncească, 
fiindcă ele araseră aceste întinderi şi el mersese doar în 
urma lor ţinând în braţe lucrul acela care le omora de greu 
ce era de tras, le fluiera răsuflarea în gât să-şi dea duhul, şi 
tot trupul lor se umplea de spume când ajungeau la capătul 
unei brazde. Acum era bine pentru multă vreme şi sforăiau 
cu putere cu nasul în maldărul de grâu fraged şi de plăcere 
izbeau din când în când şi cu câte-un picior în pământ sau 
se repezeau deodată cu dinţii sau cu coarnele în coama sau 
burta perechii cu care trăia şi muncea. Şi atunci se auzea 
glasullui, de care le era frică, dar care le scotea fără voia lor 
un muget sau nechezat de bucurie când îl vedeau că se 
apropie cu făptura lui mică, dar cu voinţa cumplită, că le 
izbea uneori cu ceva tare că se pomeneau în genunchi, 
huooo, răcnea el şi glasul acesta umplea aerul şi le intra în 
urechi însoţit de ameninţări nelămurite şi îşi potoleau 
numaidecât joaca lor care şi ea era supravegheată. 

În acest timp soarele tot urca din ce în ce mai viu şi mai 
arzător. Roua pierise de mult, iarba îşi pierduse şi ea 
jilăveala, iar pământul, chiar jos la rădăcina spicelor, 
începuse să miroasă a ţărână uscată. Jerbele de spice îşi 
înţepeniseră şi ele paiul şi chiar spicul putea fi acuma 
sfărâmat cu uşurinţă în palmă şi din boabele lui să sufli 
pleava aşa cum avea să arate ea ţâşnind de sub sita de jos a 
batozei când va începe treierişul. Daţi-i drumul că nu e de 


stat, trebuie să terminăm săptămâna asta, se scutură 
snopii, s-a pus pe noi ăsta să ne coacă spinările, de 
dimineaţă ne luă. Nu e nimic dacă te doare capul, du-te colo 
în porumb, rupe nişte foi şi leagă-te cu ele la frunte. Şi să 
ştii un lucru, că după ce ajungem la cap, pe tine nu te mai 
punem la secere, gata, te scutim! Şi pe mine nu mă scuteşti, 
tată? Aşa e, pe tine te uitasem, cum de-am putut eu să te 
trec cu vederea taman pe tine, vrednic cum eşti! Uite, să nu 
mă mişc din locu-ăsta dacă n-o să fac aşa cum îţi spun, după 
ce n-o să mai rămâie nici ce e ăla spic pe toată suprafaţa 
asta a lotului nostru, să ştii că până la anul nu te mai punem 
la secere! Ai promisiunea asta din partea mea! Băiatul râde 
cam palid, îl doare spinarea, osul lui nu s-a copt şi munca îi 
face rău, îi simte chinul, suferinţa aceea parcă fără nume şi 
fără înţeles care îţi strânge sufletul la gură cum ai strânge 
baierele unui sac plin şi l-ai lega. Degeaba glumeşte tatăl că 
n-o să-l mai pună la secere până la anul, păi sigur, dacă nu 
mai e nici o secere, cum o să-l mai puie, că doar nu sunt 
două veri într-un an! Durerea trece o clipă, oasele desdoite 
o alungă din şale, râsul mai alină acea plângere a întregii 
tale fiinţe şi crezi că poate s-a dus de tot, dar după ce te 
apleci începe iar şi nu mai ştii ce să mai faci, îi dai înainte şi 
sudoarea te scaldă de sus până jos şi din găt îţi iese un 
geamăt... Ce e acolo, mă, te-ai tăiat la deşt, nu m-am tăiat, 
atunci de ce gemi, îţi vine să feţi, şi ceilalţi râd şi trebuie 
acuma nici să nu mai gemi, să înduri în tăcere şi să dai fără 
nici o nădejde, fiindcă grâul nu se va secera singur până n-o 
să-l termini tu, polog cu polog, mii de poloage, azi şi mâine 
şi poimâine şi răspoimâine... Nici nu mai vezi bine înaintea 
ochilor, îţi joacă zarea sub priviri ca o apă fără sfârşit... 

Iar sub bolta înaltă a cerului se ridicaseră cu spinarea în 
sus ciocârliile, multe la număr, ai fi zis că tot văzduhul e plin 
de ele, şi de cântecul lor fără oprire ai fi putut crede, 
ascultându-le, că aşa era cum spuneau glasurile lor, că pe 
deasupra pământului e o neîntreruptă sărbătoare. Nu se 
mai opreau, când una se urca alta se lăsa, înteţindu-şi parcă 


o dată cu creşterea puterii soarelui cântecele (cu cât 
înainta el pe cer cu atât trilurile lor umpleau mai tare 
câmpia) încât o jumătate de ceas mai târziu, când glasurile 
lor amuţiră, s-ar fi putut zice că soarele le fulgerase pe 
toate din zbor şi că se prăbuşiseră prin grâne fără viaţă. 
Chapter 5 


La prânz, Niculae cobori în sat şi se duse la sfatul popular, 
unde luă prin telefon legătura cu unul din secretarii 
comitetului raional de partid căruia îi raportă că în Siliştea 
secerişul a început peste tot în bune condițiuni. Întrebă la 
rândul său dacă tovarăşul avea ceva să-i comunice. Nimic. 
După-masă se duse apoi pe la siloz şi la baza de recepţie de 
la gară să controleze dacă şi acolo toată lumea se pregătea 
din timp să primească recolta. 

Seara gândi că de atâţia kilometri câţi străbătuse nici n-o 
să aibă timp să se urce în pat şi o să pice frânt de oboseală. 
„Da, îşi spuse el însă, aşteptând să adoarmă, după ce că m- 
am stăpânit şi nu ţi-am spus nimic din ce meritai, crezi că o 
să stau acuma să nu dorm din pricina ta!... , 

Niculae căscă lung, de i se păru că o să-i rămână fălcile 
înţepenite şi clănţăni din gură... „Mă dor oasele... şi patu 
ăsta... totdeauna la noi s-a dormit fără... mai sănătos, dar... 
decât filosof ofticos, mai bine măgar sănătos... eu prefer 
măgar filosof... săracu domnu învăţător Teodorescu, muri 
de oftică... , 

Niculae deschise ochii, îşi puse mâinile sub ceafă şi rămase 
cu faţa în sus: va să zică, îşi spuse el, Marioara se gândise 
bine înainte de a vorbi... „Bine, nu vreai să te laşi, să vezi 
ce-o să păţeşti tu acum... he-he! făcu Niculae tare, în 
întunericul odăii. Şi-aia nebună, auzi, prin gard, avea haz 
fata asta, dacă o fi adevărat... , 

Ilinca nu terminase de strâns vasele în tindă şi auzindu-l la 
început căscând şi apoi chicotind singur deschise uşa şi îl 
întrebă: 

— Ce râzi, mă, aşa singur? 


Niculae nu răspunse. 

— Dormi, mă?! 

— He, he! făcu iar Niculae şi fata, curioasă, se apropie de 
pat şi se aşeză. 

Niculae ridică un picior, i-l puse pe ceafă şi o împinse. 
Ilinca îi cârpi una peste nas bestecăind în întuneric cu 
palmele şi strigând ca pe vremea când erau mici: 

— Tată, uită la ăsta, mi-a dat cu piciorul în ceafă. 

În copilăria lor Ilinca primise într-adevăr multe picioare de 
la Niculae, fie în piept, fie în inimă, pesemne că nu le uitase. 
„Mamă, răcnea Niculae, mi-a dat cu cotul în ochi... „ ca s-o 
impresioneze pe mama. Niculae descoperise o dată că 
Ilinca era o pârâtoare, rar se întâmplase vreodată să-i 
ascundă ceva maică-sii. Odată se jucau împreună în grădină 
şi Niculae vrusese s-o atragă de partea lui împotriva unuia 
din fraţii vitregi care aproape că îl deşelase aruncând după 
el cu o bucată de dovleac turcesc, din pricina unui ardei... 
Cumpăraseră gogoşari şi Paraschiv îi înţepa cu o furculiţă şi 
îi arunca într-o putină la murat. Băgând probabil de seamă 
cât de absent era fratele său, Niculae găsise un ardei 
înainte pe care îl gustase înainte şi simțind cât era de iute i- 
l întinse lui Paraschiv, na nene, şi nean-său, hap, muşcase 
din el, dar n-apucase el să mestice bine că se şi aplecase să- 
| scuipe şi scosese un urlet şi se uitase în jurul lui ce să 
arunce în ăla care o şi rupsese la fugă. Îl nimerise pe 
Niculae drept în fund şi lovitura îl pusese în patru labe, 
vrusese el să mai râdă mai departe, dar îi cam îngheţase 
râsul în el, aşa de tare îl pocnise cu dovleacul. Mai ales nu-i 
venea să creadă că îl putuse ţinti aşa de bine tocmai de la 
prispă la poarta grădinii, prin care tocmai fusese gata să 
scape... Şi într-o zi îi spusese Ilinchi, cum stătea cu ea şi 
jucau amândoi pietre şi el credea că tot aşa gândea şi ea şi 
că puteau împreună să aibă ei doi o taină a lor... „Ilinco, tu 
ai văzut?” „Ce?” întrebase Ilinca. „Ie-ai uitat la nenea 
Paraschiv?” „Ce să mă uit?” „Ai văzut ce prost e?” şuşotise 
băiatul înfiorat de conspirația care tocmai se năştea 


împotriva fratelui cel mare şi se uitase la sora lui aşteptând 
s-o vadă şi pe ea mărturisind aceeaşi descoperire, dar în loc 
de asta Ilinca deodată căscase gura parcă ar fi tăiat-o cu un 
cuţit la gât şi începuse să orăcăie: „Mamăăă!”. Mama 
robotea prin curte şi auzind strigătul acela din gură de 
şarpe venise la ei să vadă ce era. „Ce e, fă, ce urli aşa?” 
„Mamă, spuse Ilinca, Niculae l-a făcut pe nenea Paraschiv 
prost!” Şi mama pusese atunci mâna pe o jordie din 
maldărul de coceni de fioarca-soarelui din apropiere şi 
pleosc, îl croise pe Niculae pe spinare, care, de uimit ce era, 
uitase până să se şi ridice şi s-o ia la goană ca să scape, cum 
făcea în alte dăţi. 

— la spune, Ilinco, zise Niculae, cum a fost cu Ileana lui 
Costică Roşu şi cu Chiran, înainte ca ea să se mărite? 

— Da” ce, tu nu ştii? zise Ilinca fără să-l creadă. 

— De unde vreai să ştiu? se supără Niculae. Crezi că eu 
sunt Bibina. 

Asta era ghicitoarea la care se ducea nu o dată mama 
când Moromete era plecat pe la munte cu porumb. Uneori o 
chema şi pe la ea şi o punea să dea şi în bobi, nu numai în 
cărţi. „Vine, Catrino, spunea ea bătând cu convingere mare 
cu vârful degetelor craiul de tobă care era Moromete. Uite-l 
pe drum de seară cu un dar de bani, soseşte la vremea rea, 
dar cu inima îndoită, fă! Nu se bucură de darul ăsta! Cu 
nişte vorbe, de la o damă de verde, în afara casei... Îi cade 
un necaz, uite ici muierile astea două, cu craiul de roşu.” 
„Guica trebuie să fie şi cu Parizianu, şi cu ăla de pe la 
Bucureşti”, răspundea mama. „Nu ştiu”, făcea Bibina, şi iar 
lua cărţile şi începea să le bată ca să le mai dea o dată. Era 
prietenă cu Catrina şi nu vroia să ia nimic de la ea, deşi de 
fiecare dată mama încerca să-i dea ba un ou, ba un franc... 

— Păi cum, zise Ilinca, n-a umblat Chiran nebun o toamnă 
întreagă, călare pe cal cu o măciucă la şea, zicea că e 
haiduc, îl nenorociseră ăia cu ciomegile într-o noapte când 
l-au pândit şi l-au prins în Cotigeoaia cu Ileana?... Sau tu ai 
fost chior, nu l-ai văzut cum trecea peste porumbişti călare 


pe-o mârţoagă şi nici nu se uita nici la dreapta nici la 
stânga? 

— Ba l-am văzut, dar nu ştiam ceecuel. 

— Vai de capul lui, săracul! zise Ilinca. Săptămâni de zile 
umbla numai pe câmp, şi ziua şi noaptea şi când vedea aşa 
câte-un pâlc de copii se oprea şi el şi stătea cu ei de vorbă. 
Că să-i spună lui dacă i-a bătut cineva, că le arată el la ăia 
care i-au bătut. „Nu ne-a bătut nimeni, nea Chirane”, ziceau 
copiii. Şi atunci se urca în şea şi o lua înainte. Toată lumea 
se mira de calul ăla, că n-a murit, da' slăbise de-i ieşise 
curu-afară şi nu prea mai putea nici el să alerge la trap. 

— Voi ce faceţi acolo, nu dormiţi, zise tatăl cu un necaz 
ciudat intrând în odaie. 

Se vedea că nu din pricină că nu dormeau ei îi păsa, ci de 
faptul că băiatul stătea de vorbă cu Ilinca şi nu cu el. 

— Ia du-te tu de-aici şi te culcă, îl alungă fata. 

Dar Moromete nu se dădu dus şi se aşeză alături de pat. 

— Păi a fost comedie mare cu Chiran, mă Niculae, mă mir 
că n-ai auzit zise el, că de văzut sper că l-ai văzut şi tu cum 
trecea aşa pe câmp noaptea de ţi se făcea frică de el dacă 
nu ştiai cine e. 

— Ăia l-au nenorocit, Costică Roşu şi fi-său, zise Ilinca. 

— Ăsta, alde Costică şi fi-său, ce s-au gândit, continuă 
Moromete. Domnule, una şi cu una face două, dacă stăm şi 
ne uităm, într-o bună zi ne pomenim cu Chiran cum s-a 
pomenit Tudor Bălosu cu Birică, fuge cu fata într-o noapte 
şi până să sari tu, nu mai e nimic de făcut... Ia să-l prindem 
noi mai bine şi să-l învăţăm minte! Şi l-au pândit în pădure 
şi s-au pus cu ciomegele pe el să-l omoare. 

— N-a murit el, dar e, că nici zdravăn n-a rămas, zise 
Ilinca, s-a însurat pe urmă, a luat pe una a lui Cochinţu... 

— Şi când s-a oprit el să mai umble pe izlaz călare pe 
Rozinanta aia a lui, că eu nu mai ţin minte, zise Niculae. 

— Ce Rozinanta? zise Ilinca. 

— Mârţoaga aia pe care mergea călare. 


— Nu era mârţoagă, că era cal bun, zise Moromete, dar 
slăbise cum îţi spuse şi fata asta din pricină că dădea mereu 
târcoale uite aşa cât e câmpia de mare, o lua de pe la 
drumul-de-fier, pe la Ciolăneşti, ocolea Cotigeoaia şi te 
pomeneai cu el pe drumul de la Râca, prin Pământuri. 
Pesemne că nici nu prea îl lăsa să mănânce pe calul ăla, 
numai apă îi da, îl vedeai cum se oprea la fântâni şi se da jos 
să-i scoată apă cu ciutura. Ce flăcău, domnule, exclamă 
Moromete. Îţi plăcea să te uiţi le el, îl prăpădiră ca nişte 
smintiţi noaptea la miezul nopţii, toată lumea credea că n-o 
să-şi mai vie în fire. Fiindcă ştii că mulţi spuneau, că 
vorbeau cu el când umbla el aşa peste câmp, că n-avea 
nimic din punct de vedere că îl vătămaseră cu ceva, venise 
şi îi trecuse capul spart, şi îl oprea câte unul, băieţi, de... Ce 
e, mă, cu tine, Chirane, de ce nu te daitujosdepecalşi să 
te întorci în sat, de ce umbli tu aşa şi ziua şi noaptea, ca un 
besmetic, vreai să zică lumea de tine că eşti nebun şi să te 
bage la balamuc? Şi el cică răspundea că o să alerge aşa 
până când o să moară şi el şi calul şi să-i mănânce lupii pe- 
amândoi în pădure. Că venea şi dormea în pădure. 

— Şi nu l-au mâncat? zise Niculae. 

Moromete făcu în întunericul odăii un semn de protest din 
cap: 

— Nu l-au mâncat, zise, dar asta e o pedeapsă, nu un bine, 
că n-a murit. 

— De ce?! Se miră Niculae. 

— Tu nu înţelegi? 

— Nu, zise Niculae şi mai mirat, aproape vesel. Dacă zici 
că i-a trecut bătaia şi s-a însurat, ce mai vrea? 

— Păi îi plăcea, mă, de Ileana, explică atunci Ilinca cu un 
gest în care răzbăteau zeci de aluzii ironice: adică uite-l pe 
tata cu glas moale că îl apucă mila de Chiran şi uite-l şi pe 
Niculae, că se face că nu înţelege că ăla murea după ea, dar 
murea cum se moare, nu că era aia bogată, îl lovise cu 
leuca, parcă alte fete nu mai găsea... Hai, gata, mai adăugă 


ea, tată venişi acilea parcă de mult n-ai mai fi vorbit cu 
Niculae, de ce nu te-i fi ducând să te culci, cât e ceasul, mă? 

Niculae se uită la ceasul lui de mână cu cadran 
fosforescent şi spuse că era ora nouă; Moromete ieşi. 

— Şi e adevărat că venea seara la ea la gard? o mai 
întrebă Niculae pe soră-sa cu un glas de parcă abia şi-ar fi 
stăpânit încântarea. 

— Ei, făcu Ilinca, la gard, la negard, ce te-o fi interesând şi 
pe tine! Parcă tu nu te-ai întâlnit cu ea? De ce n-ai întrebat- 
0? 

— N-am avut timp, zise Niculae imitându-l aici pe taică-său 
şi atunci sora avu o exclamaţie în felul ei ironic şi îi băgă 
degetele în coaste, să se ducă încolo de lângă ea şi să 
doarmă, să nu mai întrebe atâtea prostii... 

Şi se ridică repede de pe pat, fiindcă Niculae se şi 
pregătise să-i tragă iar un picior în ceafă... 

Chapter 6 

„Va să zică aici n-a fost o chestie cum ai vrut tu să spui; dar 
nu e nimic, îţi trec cu vederea, fiindcă tot ce e în capul tău 
rezultă din ideea... he, he, lasă că viu eu într-o seară la tine 
şi îţi explic, uite, o să-ţi fac pe plac şi o să viu la tine la 
poartă să te fluier... Dar ce-o să afli tu de la mine, mai 
bine... Bine că mi-ai spus vorbele alea acolo, că dacă mi le- 
ai fi spus când nu ne-ar fi văzut nimeni, nu ştiu... huo!” făcu 
Niculae în gând, fiindcă sub pleoape îi apăruse o uliţă largă 
cu un câine care se da la el, una dintre acelea pe care ani 
de zile ieşise el cu oile şi cu caii când era mic. Era pustie şi 
mereu înecată în lumina verii - iarna nu se dusese niciodată 
pe ea să vadă cum arată - avea două fântâni, una lângă alta, 
pentru vite şi pentru oameni, şi da drept în vale la văgăuni, 
vestita „vale”, unde pe o uliţă mai mică stătea şi Alboaica, 
cu bâtul Năfliu. Ce om şi bâtu ăsta, aşa gros şi bătrân şi cu 
nădragii ăia ai lui n-ai fi crezut că e în stare să se ia după un 
copil şi să fugă după el. Fiindcă o dată se luase după 
Niculae şi fusese cât pe-aci să pună mâna pe el şi să-l 
prindă, să fi avut pe atunci şaptezeci, optzeci de ani, poate 


chiar nouăzeci, că nu mai ştii câţi ani are un om bătrân 
când te uiţi la el... Dar pe urmă se împăcaseră, că Niculae îi 
păzea şi lui vaca, chiar acolo în vale, era foarte mic atunci şi 
era foarte mirat când urcând dealul în vârf vedea că cerul 
fuge de pe creastă, cu soare cu tot. Şi bâtul ăsta într-o zi a 
apărut pe seară la marginea văii cu ceva alb în mână şi îl 
flutura aşa în aer cum arăţi cuiva un lucru pe care vrei să i-l 
dai. Niculae a luat-o la goană spre el cu inima ticăind: îi 
făcuse bătrânul un toiag pe care-l curăţase de coajă, îi 
crestase şi un măr la cap, şi bâtule, a strigat, bâtule, şi mai 
mult nu-şi aducea aminte, doar atât că înţelesese că în timp 
ce el îi păzea vaca dar îl şi uitase, în acelaşi timp bâtul 
migălise pentru el cu briceagul şi îi făcuse un toiag aşa alb 
şi cu măr la cap... „Ce-oi fi făcut cu el, nu ştiu! Cine mi l-o fi 
luat, îmi pare rău şi acuma de el, nimeni nu mi-a mai dat de 
atunci mie un lucru ca ăsta făcut de el cu mâinile lui pentru 
mine...,bietu bâtu, cum a tras el pe urmă cu puşca după 
mama, poc, poc..., he-he, mama are talentul ăsta, recent şi 
tata s-a luat după ea cu parul de porumb... Dar bâtul la 
nuntă, săracul, când s-a făcut Alboaica mireasă cu copil de 
trei ani, sta şi el la masa mare şi lua cu lingura din strachină 
şi îi bâţâia mâna, până s-o ducă la gură nu mai rămânea 
nimic în lingură, dar el tot sorbecăia din ea şi o lua iar de la 
cap... Nici nu ştiu când a murit... dar uite că eu îl văd tot 
acolo, la marginea văii... Niculae, măi Niculae... , 


Dar tot nu pierea câinele pe care îl huiduise Niculae pe 
uliţă, era flocos şi rău, clănţănea din dinţii rânjiţi, ham-ham, 
parcă ar fi vrut să-l mănânce şi ieşi şi un om dintr-o curte cu 
un ciomag şi dulăul o luă la goană pe lângă garduri, dar cu 
capul întors să vadă când o porni spre el lovitura şi să se 
ferească să scape după direcţia pe care avea s-o ia 
ciomagul. Dar şi omul cunoştea figura şi gonind în paralel 
cu el întâi se prefăcu că dă, şi câinele înteţi goana, dar 
atunci porni şi ciomagul prin aer cu un vâjâit şi îl prinse 
drept de-a latul, trântindu-l cu burta într-o parte şi făcându- 
l să urle lung şi răguşit... „Aşa, fire-ai al dracului, aşa îţi 
trebuie, eu mă gândesc la bâtu şi tu clănţăni la mine ca un 
turbat, când eu nu ţi-am făcut nimic... Nu, stimată 
domnişoară, asta nu te priveşte pe tine... Ileana e fata pe 
care am iubit-o eu din tot sufletul meu şi puţin îmi pasă că 
mai înainte a iubit-o şi Chiran... Dacă vrei să ştii de-aia nu 
te pot iubi pe tine şi nici pe nimeni altcineva, fiindcă am 
iubit odată şi îmi ajunge. Eu nu sunt omul mai multor iubiri, 
în pieptu-mi de aramă... D-aia m-am dus iar la ea, acolo pe 
pod în fundul grădinilor, ca să trăiesc din nou clipele când 
ploaia a început să răpăie pe lipanele din grădină şi să mai 
trăiesc o dată clipele când am zărit-o pe ea venind şi 
şuşotindu-mi cu aburul fierbinte al gurii ei că nu poate ieşi 
acolo şi să mă gândesc să-i spun unde, undeva în afara 
satului... (l-am spus: „Pe lotul tatei din Frunzari, şi semn de 
recunoaştere lumânarea trasă în jos a fântânii lui Şanea... 
„) Şi acum am văzut-o iar aseară ca odinioară, apropiindu- 
se prin grădină de pod, umbra dragă care îmi făcea inima 
să-mi bată ca un ciocan... Şi am luat-o în braţe şi am strâns- 
o cu disperare, că mă scoseseră din sărite cu o seară 
înainte Stela lui Jugravu şi celelalte muieri ale dracului, 
care n-au vrut să plece şi să ne lase pe noi singuri în odaie... 
Ileana; Ileana... Ce dulce era acum trupul ei şi ce fericit m- 
am simţit după ce am iubit-o, nu ca atunci când o tristeţe 
sfâşietoare îmi chinuia inima şi mi se făcuse de ea şi de 
trupul ei o scârbă de moarte... «Niculae, zice, tu tot supărat 


eşti pe mine că am plecat atunci din covergă, nu ştiam nici 
eu, eram şi eu proastă, că degeaba mă iubise Chiran, că tot 
nu înţelesesem». «Dar acuma, zic, înţelegi mai mult de-o 
grămadă»; «Vorbeşte mai încet, zice, nu că mi-e frică de 
cineva, din partea mea nu mai mă interesează, dar pentru 
tine... » «Da, zic, chestii d-astea înţelegi, nimic de zis, nu 
mie frică mie şi ţi-e frică ţie... » «Lasă, Niculae, că au venit 
acum vremuri rele pentru noi, dar nu-mi pare rău decât de 
ziua aia cum am putut eu să plec, stau şi mă gândesc uneori 
şi te văd cum rămăsesei tu încremenit şi-ţi curgea sudoarea 
pe obraji»; «He, he, acuma îţi aduci aminte şi de sudoare, 
dar atunci te-ai apucat, după ce te-ai făcut preoteasă, să 
spui în sat la noi să râdă şi copiii de mine că... Eunute 
învinuiesc, dar ce mult aş fi ţinut eu la tine, şi ţi-aş fi spălat 
eu pe urmă picioarele cum mi le-ai spălat tu mie şi ţi le-aş fi 
ţinut şi eu în braţe dacă nu plecai din covergă să te duci la 
popa al tău... » «Dacă vreai, fug de la popa şi îmi las şi copiii 
şi vin după tine»; «Da, zic, dar eu nu vreau»; «Ţi-e frică, 
zice, de situaţia ta din partid... » «Mai eşti şi acum cum 
ziceai că nu mai eşti, Ileano, neroadă, şi zici că ai înţeles... » 
Şi atunci o dată a gemut: «Aşa e cum zici tu, nu se mai 
poate nimic, o, Niculae, eu nici n-am ţinut la tine, am zis că 
barim dacă mă pârăşte popa că dragostea mea cu Chiran a 
fost până la cap să ştie şi el pe ce, dar tu m-ai zăpăcit zile 
întregi în covergă şi cum m-ai aşteptat nopţi întregi în 
ploaie, nu mi-am dat seama ce-o să-mi rămână în suflet... O, 
ce mi-a rămas în suflet, sufletul tău, şi ce rău am ajuns... Să 
dea Dumnezeu să nu ajungi să-ţi fie şi ţie scârbă şi să-ţi vie 
să mori de o femeie pe care n-o iubeşti, cum am ajuns eu să- 
mi fie scârbă de bărbatul pe care l-am luat... » «Nu înţeleg, 
Ileano!» «Popa» zice. «Ce e cu popa?» «Mănâncă şi bea vin 
şi când te-am vorbit eu de rău ziceam despre el că uite un 
bărbat şi acum am ajuns să fiu fericită doar în alea câteva 
zile pe lună ale oricărei femei pe care le lungesc la o 
săptămână... » «Dar de ce nu-ţi place?» «Mi se face greață. 
Cred că o să mă îmbolnăvesc într-o zi şi o să mor... » «N-ai 


decât să-ţi vezi de copii şi să-l laşi să se ducă la alte muieri... 
» «Am încercat, e mai rău, mă dau jos şi ies afară fiindcă îmi 
vine să vomit... » «Dar de ce? Nu te-ai dus la doctor?» «Ce 
să-mi spună doctorul, că stă cu izmenele pe el?» «Dar în ce- 
ai vrea să stea, n-ai mai văzut izmene la tac-tău?!» «Să nu 
mai vorbim», zice. Am pus mâna pe obrajii ei, adică i-am 
luat în palme ca în covergă şi m-am uitat la ea şi a început 
să plângă... Dar eu am început să râd: «Ileano, cum era mai 
bine, să ne fi cunoscut şi să ne fi iubit, aşa cum s-a 
întâmplat, sau să nu ne fi cunoscut, dar nici să ne fi iubit... 
Popa al nostru din sat mi-a spus odată când a murit nea 
Sandu că asta e întrebarea, cum e mai bine, să te naşti şi să 
mori, sau să nu te naşti şi atunci nici n-ai ce muri... «Îţi spun 
eu, Niculae, e bine să te naşti, dar de murit e bine să mori 
când faci cea dintâi prostie, fiindcă pe urmă degeaba mai 
trăieşti... » Săraca Ileana, are dreptate, uite, eu... n-am 
făcut nici o prostie, dar are dreptate, dacă o să fac şi eu 
una, mai bine să mă omor decât să... E bine că poţi să-ţi faci 
singur chestia asta, în deplină cunoştinţă de cauză... 
Precis... Cât te-ai prins că ai făcut neghiobia cea mare, gata 
îi pui singur punct vieţii. N-au decât să trăiască alţii dacă le 
convine... Să mănânce şi să se îndoape până la adânci 
bătrâneţe... Pe urmă să verse-n mormânt toate bunătăţile 
pe care le-au înghiţit în timpul vieţii. Măcar Ileana vomită 
de pe acum, că îşi dă ea seama că s-a bucurat de ce nu 
trebuia, la început cu Chiran, care între timp a înnebunit 
după ea, şi pe urmă cu popa alei, pe care l-a preferat mie... 
Tot e bine că a dat greaţa peste ea, în timp ce alţii... «Nu 
era bine, Niculae, dacă eram eu moartă?» «Şi când să fi 
murit?» am întrebat-o. «Atunci când te-am lăsat singur şi 
am trecut pe lângă fântână. Să mă fi aruncat în fântână.» 
«Cum să te arunci dacă nici nu te gândeai?» «Aşa, fără să 
mă gândesc, să-mi fi venit şi să mă fi aruncat înaintea 
trenului care tocmai trecea prin gară când am ajuns la 
barieră şi a venit popa şi m-a luat cu şareta.» Da, uite, 
Ileana a găsit răspunsul la întrebarea care zicea popa al 


nostru din sat... Că ela zis atunci că tot mai bine e să te 
naşti, dar n-a spus de ce, unde e binele ăsta, fiindcă nea 
Sandu murise după ce trăise cinci-şase ani cu moartea în 
sân pe front. «Mă Cioroşbulingă, n-a fost zi să nu belesc 
ochii le ea, haiti, acuma s-a isprăvit, mă loveşte şi pfiu, pfiu! 
pfiu, pfiu! Şi vâjâââil-bum! Bum, bum!» Noi n-am ştiut 
nimic... Trăiam liniştiţi în sat, tata se ducea la munte şi pe 
urmă hazaica! Ce hazaică! (Se făcuse mama roşie de furie, 
Tita şi Ilinca se pitiseră sub pridvor, du-te, zice mama, de- 
aici din curte lua-te-ar Cinenutrebuie!) Avea un buboi la 
ceafă cu vârful alb, se opriseră în centru şi în cinci minute 
umpluseră satul cu transmisiuni pe motociclete cu ataş... un 
om le-a dat un pepene şi ăla cu buboiul l-a tăiat cu 
briceagul şi mâncau şi scuipau în dreapta şi în stânga, mă 
mir că nu i se spărgea buboiul, că îl atingea mereu gulerul 
tunicii... al lui Pătăleaţă râdea ca prostul, motocicleta, 
motocicleta de unde e? Nu ştiu cum l-a înţeles, a răsucit 
ghidonul şi prrr, americanschi, zice, şi au pierit încolo spre 
gară. Matei Dimir se mira că «ce limbă o mai fi şi asta să-i 
spui vacii carova, ce zici tu, mă Ilie?» «Ce să zic, nu zic 
Nimic, tu crezi că aşa cum spui tu la vacă se zice peste tot 
globul?» «Da, dar nici cum zice alde Ivan ăsta, dă-o dracului 
de carovă, că aia nu mai e vacă»... Două luni mai târziu a 
venit şi nea Sandu, avea fire de păr alb la nici treizeci de 
ani şi o gaură în burtă. Tita ţinea la el şi popa n-a răspuns la 
întrebare, e drept că aici nu se potriveşte ce zice Ileana, că 
nea Sandu, el, n-a făcut nici o prostie, dar a murit când 
credea că a scăpat. Ce vină avea? Dar Ileana făcuse marele 
ei pas greşit, şi degeaba mai plângea, i-am lăsat obrajii şi 
am desfăcut-o la umeri, să-i văd dacă tot aşa au rămas. Da, 
cum rămâne omul acelaşi, deşi nu mai e. «Da, nu fuge nimic 
de pe tine». «Mă duc, Niculae, că nu pot să mai stau, bine 
că am putut să te mai strâng o dată în braţe şi să fiu 
fericită, tot e bine că eşti tu aşa cum eşti, mai pot şi eu să 
trăiesc cu gândul la tine, că altceva nu mi-a mai rămas... » 
Şi tu vii să-mi spui că mă ţin după muieri ca un câine, taci 


că ştii tu ce fac eu! Le ştiţi voi pe ţoale! Până o să 
îmbătrânesc şi n-o să se mai uite nimeni la mine... He, he, 
he, râse Niculae iar, de astă dată însă mai înăbuşit, să nui 
se pară iar, lui taică-său, cine ştie ce... Ca şi când dacă nu 
vă mai uitaţi voi la cineva, gata s-a terminat cu el... Zi mai 
bine invers, dar lasă că-ţi arăt eu ţie.” 

Niculae se ridică într-un cot: a doua zi avea s-o întâlnească 
iar pe Marioara, adică ea venea să-l caute, sau dacă nu, a 
treia, sau o să vie iar pe aici şi pe urmă şi pe la raion cum se 
întâmplase în câteva rânduri. Nu-i făcuse până atunci nici 
un rău, e drept că nu-i plăcuse când o văzuse venind la 
comitet, crezuse că poate are nevoie de vreun lucru sau are 
vreun necaz, dar pe urmă îi spusese portarului să-i 
transmită că nu e acolo. Da, dar acuma uite că îl oprise în 
mijlocul drumului şi asta n-ar fi fost nimic, fiindcă era 
învăţat să se oprească sau să fie oprit şi să asculte tot felul 
de oameni, dar ea îl luase la rost ca şi când i-ar fi fost 
bărbat de mulţi ani şi l-ar fi prins că se ducea noaptea pe la 
alte muieri. Asta însemna că mâine-poimâine n-o să se mai 
mulţumească să plece din faţa comitetului de partid când o 
să i se spună că tovarăşul e pe teren, ci o să se aşeze mai 
încolo pe o bancă în parcul de alături şi să-l aştepte... 
Trebuia lichidat... 

La ora aceea a nopţii însă Niculae îşi dădea seama pentru 
întâia oară că de mult timp eltrăia anii de glorie ai tinereţii 
lui când fiinţa sa turbura şi făcea să sufere alte fiinţe care 
se gândeau la el şi că mai târziu nu va mai fi aşa. „Dar eu nu 
vreau să sufere nimeni pentru mine şi nici n-am nevoie de 
nimeni nici acum şi nici mai târziu, gândi el. Singură Ileana 
rămâne pentru mine aşa cum am cunoscut-o eu atunci, cum 
am aşteptat-o la pod şi tot ce-a mai fost în zilele care au 
venit. Mi-ajunge! Să stea alţii să se uite la dinţii frumoşi ai 
Marioarei şi să-i asculte prostiile care îi ies din gură. Că 
asta era la ea, că nu mai putea ea trăi din pricina Ilenii care 
i-a făcut nu ştiu ce Chiran prin gard. Bine că nu ţi-i făcut ţie, 
asta te durea pe tine!” 


Şi Niculae se uită la ceas şi când văzu ce oră era (încă 
devreme, abia zece), începu, cu mişcări uşoare, să se 
îmbrace. Apoi ieşi în curte şi după o ezitare o luă prin 
fundul grădinii pe unde era mai aproape spre casa 
Marioarei. 

Chapter 7 


Niculae învățase şi el când era mic şi nu uitase ce trebuie 
să faci în faţa porţii unei fete şi când ajunse în dreptul casei 
lui Fântână în liniştea nopţii care se lăsase peste tot se auzi 
un fluierat de flăcău care s-a oprit pe loc şi spune ceva. Asta 
nu era uşor de deprins, să scoţi un astfel de şuierat cu 
limba îndoită în cerul gurii şi să se audă şi plăcut şi să se 
înţeleagă şi ce înseamnă. El făcea ca o pasăre de câmp (se 
străduise o vară întreagă până învățase) una din acelea pe 
care le vedea pe la sfârşitul lui august cum zbura la mică 
înălţime pe mirişti ca peste nişte valuri, nu le ştia numele, 
erau aşa de multe, piu, apoi o pauză ca o unduire, apoiiar 
piu, rar şi domol, ca şi când o nostalgie fără nume îi 
strângea gâtlejul, pesemne chiar sfârşitul verii, apropierea 
toamnei şi odată cu ea a marii călătorii spre miazăzi... 

Apoi Niculae tăcu şi se aşeză pe stănoaga podiştei 
lipoveanului şi nu trecu nici un minut şi fără ca dinăuntru să 
se fi auzit vreo uşă deschizându-se, vreo treaptă coborâtă 
sau vreo curte străbătută de cineva, poarta de la drum se 
deschise uşor ca de o mână nevăzută şi pe ea apăru 
Marioara. Puteai să crezi că stătuse tot timpul în dosul ei şi 
aşteptase, fiindcă altfel cum să se îmbrace cineva în mai 
puţin de un minut, să-şi pună şi ceva în picioare şi să-şi mai 
dreagă părul aşa cum îl avea ea răsucit în două cozi mici 
care i se odihneau pe umeri şi pieptănat lins în faţă? 
Rămase nemişcată, lipită de poartă şi îşi duse braţele la 
sâni, pe care le încrucişa liniştită, ca într-un ritual, semn al 
tăcerii şi al aşteptării care premerge orice început când ai 
nevoie de o deplină economie de mişcări în vederea unei 
adânci chibzuieli: putea sau nu putea să aibă omul un rost 


pe această lume şi era sau nu era acest flăcău din faţa casei 
cel sortit să meargă cu ea până la sfârşitul vieţii? Aici nu 
încăpeau înşelătoriile sau văpaia sângelui, avea să se 
retragă imediat în dosul porţii, în sânul familiei, dacă el va 
lăsa să vorbească astfel de porniri: corpul ei părea de 
neatins în felul cum stătea şi aştepta, iar dacă ar fi fost atins 
el n-ar fi răspuns la nici o întrebare, mai bine era să nu se 
apropie prea mult... 

Dar iată că flăcăul căruia i se dădeau de înţeles aceste 
adevăruri nerostite nu se apropia nici măcar atât cât îi era 
îngăduit, stătea prea departe pentru ca să-i poată auzi 
glasul şi vedea faţa. Şi tăcea şi el. Lungi minute se scurseră 
astfel. Atunci fata se mişcă şi mişcă şi poarta înapoi cu 
umărul, cu înţeles: n-avea de gând să stea acolo pană la 
miezul nopţii, avea să plece. 

— Bună seara, spuse atunci Niculae. 

— Bună seara, zise fata. Şi adăugă: tu erai, Niculae? 

— N-am putut la prânz să-ţi răspund la ce mi-ai spus, 
fiindcă ar fi auzit lumea, zise Niculae în şoaptă. N-aş vrea să 
audă nici acum cineva, nu pentru mine, pentru tine, că tu 
eşti fată; unde putem merge? 

Marioara nu răspunse. Braţele ei încrucişate nu se 
mişcară şi nimic nu dădu la ea de înţeles că se gândea 
măcar să răspundă în clipele următoare. Toţi caută locuri 
ascunse unde să te ducă, nu le place poarta unde nu se 
poate întâmpla nimic din pricină că oricând putea trece 
cineva pe drum sau veni unul din părinţi pe furiş să se uite 
peste gard. Şi atunci născocesc cele mai bălţate minciuni, 
care proastă are însă mintea să le creadă? Se găsesc şi din 
astea!... 

— Va să zică nu-ţi pasă, zise Niculae după o lungă tăcere, 
eu îţi vorbesc şi tu te faci că n-auzi. Bine, atunci am să-ţi 
spun aici, dar măcar dă-te mai încoace, stai colea pe 
stănoagă lângă mine, să nu mă faci pe urmă să spun o 
vorbă de două ori, că n-ai auzit-o bine. 


Aici Marioara îl ascultă imediat, se desprinse cu o mişcare 
nesilită, ca de pisică, de stâlpul porţii şi veni şi se aşeză 
lângă el. Dar îşi încrucişa iar mâinile peste sâni, tot atât de 
neatins ca şi înainte când stătuse la distantă. 

— N-am impresia, începu Niculae, că nu eşti o fată cu 
scaun la cap şi cu toate astea te porţi ca şi când n-ai fi, ca şi 
când între noi ar fi ceva sau ar fi fost ceva vreodată. Ia să- 
mi spui tu când şi în ce împrejurare ţi-am dat eu de înţeles 
că ai avea vreun motiv să te gândeşti la mine, şi mai mult 
decât atât să te amesteci unde nu te priveşte şi să mă iai şi 
la rost albă la faţă! Pe loc atunci era s-o păţeşti dar pe urmă 
m-am gândit şi eu şi zic, mă, cine ştie, i-oi fi spus eu vreo 
vorbă şi ea a înţeles aşa sau cine ştie ce şi-o fi închipuit 
văzând că nu mă însor, trebuie lămurit, să nu-mi fac păcat 
cu ea, că e de la mine din sat şi orişicât... De ce să mă port 
eu cu ea cum nu trebuie până nu-i vorbesc?! Ca să ştii că eu 
nu am obiceiul să stau şi să-i spun cuiva, fată sau băiat, o 
chestie de care mă simt absolut în afară, îi trântesc una în 
cap de-l satur şi să se înveţe minte pe urmă să se mai agate 
aşa fără nici un rost, că n-are el o axă şi crede că nici alţii n- 
au. 'Ţi-aduci aminte sau oi fi auzit şi tu, că nu mi-a fost mie 
frică de-un sat întreg, atunci pe vremea secetei, când au 
crezut ei că dacă dau cu pumnii în mine mi-astupă gura. 
Aşa că d-aia ţi-am spus să mergem undeva să vorbim, să n- 
audă cineva că am venit la poarta ta şi că ţi-am spuscăa 
venit timpul să-ţi iai gândul şi să-ţi vezi de treabă! Mai 
rămâne doar dacă eu sunt vinovat cu ceva! Ei, dacă eu sunt 
vinovat, atunci să ştii că accept consecinţele şi cu toate că 
nici nu-mi trece prin cap să mă însor, chiar mâine viu la 
taică-tău şi te cer în căsătorie. Sunt vinovat cu ceva?! lată 
întrebarea. 

— Nu te-a învinuit nimeni de nimic, răspunse Marioara 
după câteva clipe de întârziere. 

— Ba m-ai învinuit, rosti el imediat, că umblu ca un câine şi 
altele de felul ăsta, azi dimineaţă mi le-ai turnat pe toate, că 
o să îmbătrânesc şi n-o să se mai uite nimeni la mine. Ei şi? 


Ţi-ai luat tu grija asta, că să nu mă laşi singur la bătrâneţe? 
He, he, he! Cine ţi-a spus? behăi Niculae sarcastic. 

— Nici eu nu ştiu ce mi-a venit, rosti fata calmă şi 
gânditoare, trezindu-se ca dintr-un somn straniu. Nici nu 
mi-aduc aminte ce ţi-am spus. 

— Ei, tocmai asta poate să te coste ce nici nu gândeşti, 
dacă nu iai seama de-aici înainte la ce faci. 

— Am să iau seama, răspunse fata, bine că ştiu, fiindcă eu 
nu prea am obiceiul, surata Ilinca mă cunoaşte: n-aş spune 
eu o vorbă unui băiat să mă pui cu ochii pe foc. 

— Ştiu eu de ce ai făcut o excepţie cu mine, dar uite că eu 
nu mă supăr, te-am înţeles... 

Şi tăcu şi nu spuse ce anume ar fi putut să-l supere din 
ceea ce înţelesese, dar nici Marioara nu se arătă dornică să 
afle. 

— Nu vreai să ştii ce, se miră el văzând-o că tace. 

Ea tăcu încă un timp apoi zise: 

— Niculae, treaba ta, eu mă gândesc mereu cum am putut 
să-ţi spun dimineaţa vorbele alea. 

Asta înseamnă că n-o interesa să afle explicaţia de la el, ci 
s-o găsească pe-a ei, fiindcă îi venea greu să-şi închipuie că 
ce n-a înţeles ea din ce-a făcut, a înţeles altul mai bine; dacă 
era să iei drept adevărate vorbele ei că se gândea chiar la 
lucrul acela! 

— Ai s-o lămureşti tu şi mâine şi poimâine, dacă o să mai ai 
ce lămuri, zise Niculae, nici nu văd la urma urmei ce 
importanţă mai are din moment ce eu am uitat şi tu ai 
înţeles că aşa ceva nu trebuie să mai faci! Adică cu mine, 
fiindcă nu mă apuc eu acuma să-ţi dau lecţii cum să te porţi 
cu alţii. 

— Nici să nu mai vorbim, n-are nici un rost, şopti ea şi avu 
în clipa aceea atâta căldură în glas încât s-ar fi putut zice că 
tot sufletul ei ieşise afară şi îl învăluise pe el cu rugămintea 
să nu mai pomenească de un astfel de lucru care îi făcea lui 
atâta rău; orice vorbă în plus era asemeni unui păcat care 
înnegrea şi murdărea inimile. 


— He-he! behăi Niculae, nici să nu crezi tu acuma că 
vorbele alea ar fi pricina, ba eu zic chiar că bine ai făcut că 
m-ai oprit şi mi le-ai spus, fiindcă altfel ai mai fi ţinut-o aşa 
cine ştie cât! Mărită-te, domnişoară, şi n-avea tu grija 
muierilor la care umblă alţii. Asta vroiam să-ţi spun şi nimic 
mai mult! Şi acuma, şopti el apropiindu-şi gura de urechea 
ei, ridică-te tu de pe stănoagă şi pleacă să nu se spună, în 
caz că se uită cine ştie ce ochi la noi prin cine ştie ce 
fereastră, că te-am lăsat eu în drum fiindcă n-am mai vrut 
să mai stau de vorbă cu tine. Lasă-mă tu pe mine în drum, e 
ultimul sacrificiu pe care îl fac pentru tine, fiindcă mă 
gândesc că trebuie să am şi eu o vină pe undeva că n-am 
făcut din vreme ceea ce am făcut în seara asta. 

— Am să plec acuşi, dar vreau să-ţi spun şi eu ceva, zise 
fata. 

— Ştiu ce vrei să-mi spui, aşa că eu consider că mi-ai şi 
spus, zise Niculae şi se ridică de pe stănoagă, semn că nu 
mai vroia să se sacrifice şi că în clipa următoare va pleca el. 

Fata întinse un picior în aer cu o ezitare de parcă n-ar fi 
fost sigură că acela era şi-şi pocni apoi într-un anumit loc 
pulpa cu violentă; de departe s-ar fi zis că cel care era cu ea 
îi cârpise una peste faţă. Casa lor era mai aproape de râu şi 
prin preajmă se auzeau într-adevăr bâzâind ţânţarii prin 
salcâmi. 

— Niculae, nu fi supărat, zise ea în şoaptă, du-te, dar să 
ştii că poţi s-o întrebi şi pe surata Ilinca dacă am eu obiceiul 
să fac ce-am făcut. Mi s-a întâmplat şi mie, mai bine luam 
secerea în dinţi decât să deschid buzele şi să-mi iasă din 
gură ce mi-a ieşit. Mi-am dat şi eu seama pe urmă şi nici n- 
am mai putut să mai mănânc, când mă uitam la soare ştiam 
de ce îmi arde faţa: nu era de soare! 

— Vorbe multe, înţelegere puţină! mârâi Niculae întărâtat. 
Văd eu că nu vreai să înţelegi oricât îţi explică omul. Nu e 
NIMIC. 

— Dar am înţeles, şopti ea şi mai precipitat şi vocea îi 
deveni tânguitoare: ce vrei, să mă spânzur cu betele de 


craca unui salcâm ca să te conving că am înţeles? Oricât aş 
ţine eu la tine, dar asta chiar că nu pot s-o fac, s-o ştii o dată 
pentru totdeauna. 

— He, he, he, izbucni Niculae şi râsul lui gâlgăi în noapte 
atât de ciudat că nu mai semăna cu al unui om, ci mai mult 
ca oricând cu al unui ţap întărâtat. O dată pentru 
totdeauna, repetă el, ca şi când de aici înainte o să tot avem 
de-a face unul cu altul şi e bine să ştiu ce poţi tu pentru 
mine şi ce nu. Nu mă interesează ce poţi şi ce nu poţi. Să fie 
clar, să nu aştepţi să avem a doua oară de vorbit împreună 
că nu mai avem ce vorbi. E limpede?! 

— M-am exprimat greşit, zise ea. 

— Nu, domnişoară, te-ai exprimat foarte corect, de gândit 
ai gândit greşit şi eu înţeleg că nu poţi gândi dintr-o dată 
bine, după ce atâta vreme ai gândit strâmb. Dar sunt 
convins că până la urmă o să reuşeşti. Eu am încredere în 
oameni, zise el ironic, aşa m-a învăţat partidul. Bună seara. 

— Bună seara, Niculae, şopti ea cu un glas senin şi îi 
întoarse spatele şi o luă spre poartă, în dosul căreia pieri tot 
aşa cum apăruse, fără un pic de zgomot nici când o închise 
şi nici când urcă prispa şi o deschise pe cea de la casă 
străbătând distanţa ca o nălucă. 

Cu toate acestea, când se culcă, minute întregi mama îi 
auzi gâfâitul în aşternut: parcă se înăbuşea. Dar nu-i mai 
zise nici ea nimic, înţelese că pentru întâia oară fata ei avea 
un semn, venise în sfârşit la ea la poartă băiatul acela al lui 
Moromete care îi plăcea ei, se dăduse pe după colţul casei 
şi îl recunoscuse. Bine că venise, că se făcea de râsul lumii, 
ea după el şi el nimic. Acuma pesemne că era şi ea 
bucuroasă... 

Chapter 8 


Timp de aproape două săptămâni după aceea, tot 
secerând şi făcând clăi, Moromete văzu aproape zilnic 
trâmbe de praf pe drumul dintre gară şi sat, făcute de tot 
felul de maşini. O lua ca odinioară spre lotul vecinului său, 


cel cu bună-dimineaţa locule, mulţumim dumitale Voicule, şi 
de departe i se auzea glasul întrebând de câte două ori 
acelaşi lucru, vrând să spună că nici de trei ori şi nici de 
zece ori nu era destul ca să înţelegi cât de cât despre ce era 
vorba. 

— Măi Voicule, mă Voicule, ce e, mă Voicule, ce e, mă, cu 
acest du-te-vino, ce vor, mă, ăştia de la noi?... 

Fiindcă veneau adesea şi pe drumurile de plan, se opreau, 
coborau din maşini şi mergeau pe jos kilometri întregi, 
asemeni lui Niculae în prima zi. Moromete se oprea din 
secerat când îi vedea că se apropie de capătul lotului, şi o 
lua spre ei. 

Păreau oameni de treabă, cu şepcile lor pe cap, şi cu 
pantalonii lor de doc cenuşiu, în cămăşile lor colorate 
simplu, ca ale fietecui. Dar ori vorbeai unei căruţe, ori le 
vorbeai lor, tot aia era, nimic nu puteai smulge din spusele 
lor, oricum ai fi întors-o. Cum merge, cât mai aveţi, câte 
hectare, cu ce îl căraţi la arie, aveţi căruţe bune (dacă n- 
aveţi să spuneţi să vorbim cu tovarăşul preşedinte de sfat să 
vă facă legătura cu alţii care au terminat şi să vă dea prin 
bună înţelegere) şi aşa mai departe, şi apoi bună ziua, 
noroc, spor la lucru. Nu lăsau să se vadă nimic din ce 
gândeau şi parcă nici nu ascundeau nimic. Ai fi putut să 
rămâi chiar încredinţat că nici nu ştiau nimic, dacă nu ţi-ai fi 
adus aminte la timp că sunt mari şi că nu se poate să nu ştie 
ei chiar nimic. 

— Mă, ce-i facem, Ilie, cu ăştia? Ce ţi-au spus? 

— Voicule, zice Moromete, până acum am zis şi eu că ştiu 
ce va să zică nimic. Ei, exclama el cu un glas plin de 
admiraţie, n-am ştiut. 

— N-ai ştiut? 

— Nu! 

— Mă, să fie-al dracu! se mira şi Voicu. 

— Ascultă aici la mine, reluă Moromete, ori vorbeşti cu 
calu ăla al tău ori vorbeşti cu unul din ăştia, tot la rezultatul 
ăla ajungi. 


— Te pomeneşti că tot ce spunea băiatul ăsta al tău e 
adevărat, zise Voicu. 

— N-ar fi exclus, răspundea Moromete, dar nu-mi vine să 
cred. 

— Nu-ţi vine ţie, dar ai să vezi că aşa o să fie. 

Şi Moromete se apuca din nou de legat snopi şi de făcut 
clăi, încredinţat şi el ca şi ceilalţi, după cum şi-o mărturisea, 
după ceasuri de muncă sub vipia cerului când treceau unul 
la altul sub un pom de pe răzor să fumeze o ţigare, că nu se 
putea să fie adevărat ce spunea alde Niculae, zicea şi el aşa 
ca să nu spună ai lui de la raion că ia leafa degeaba, 
realitatea fiind că nu ştie nici el nimic. Numai ăştia mari ştiu 
şi nu vor să spună cine ştie din ce pricină... Şi poate că 
chiar n-o să fie nimic, o să fie ca anultrecut, o să ia de la 
cine are mai mult, de la ăştia cu averi, şi de la cine are mai 
puţin o să-i lase în pace. Şi după ce fumau ţigările se 
întorceau la snopi şi începeau cu familia lungi socoteli, cu 
cine din rudele lor sărace se puteau înţelege să le dea la 
treierat o parte din grâu, să facă şire mici la arie... Un ordin 
scris puse în vedere că vor fi acuzaţi de sabotaj acei 
proprietari care nu vor repara batozele şi nu le vor pune în 
bună stare de funcţionare şi nu le vor scoate la timp pe 
izlaz, la locuri anume destinate, în vederea treierişului. Un 
alt ordin le puse în vedere aceloraşi că uiumul luat ca plată 
pentru treierat revine acum statului în proporţie de optzeci 
la sută, iar cele douăzeci la sută de cereale care rămân vor 
fi supuse cotelor ca la orice ţăran, bineînţeles cu plata 
aferentă per kilogram, aşa cum se va stabili în acest an prin 
H. C. M. Şi încă alte ordine şi instrucţiuni sosiră în sat, unul 
după altul, tot timpul cât dură secerişul, încât Zdroncan 
abia mai prididea să le transcrie în condică, să le afişeze în 
afişierul de lângă sfat, sau să-l pună pe Bărăgan să sune cu 
goarna şi să aducă şi astfel la cunoştinţă conţinutul lor. De 
altfel, funcţionarii rurali, învăţători şi tineret şcolar erau 
mobilizați, constituiți în echipe şi trimişi prin casele 
oamenilor şi pe câmp să „popularizeze” aceste dispoziţiuni 


şi instrucţiuni. Preotul însuşi, în prima duminică de seceriş, 
citi în biserică o enciclică a Patriarhiei Ortodoxe Române 
prin care, cu texte din evanghelie sau din scrisorile 
sfântului apostol Pavel, erau îndemnați ţăranii să asculte de 
ordinele autorităţilor şi să adune cu grijă „darul ceresc” al 
pământului, să nu risipească grâul, să-l secere la timp şi să 
nu-l scuture întârziind recoltarea. Pe un panou uriaş la 
răspântia satului fusese afişată o lozincă scrisă de elevi cu 
litere roşii de hârtie care se referea tot la strângerea 
recoltei, dezvăluind următorul adevăr: Te-ai grăbit, ai 
câştigat, ai întârziat, ai pierdut şi semnată 1. V. Stalin. Iar 
pentru gazeta de perete a ariei principale din mijlocul 
izlazului, alături de lada de nisip şi uneltele care se 
amenajară împotriva incendiului, se obţinu de la acelaşi 
preot un articol pe care Zdroncan îl copie cu cerneală 
violetă pe hârtie mare cu scrisul lui plin de înflorituri la 
fiecare început de frază: „Un popor, sau mulţime, cum o 
numim, n-a putut fi liber decât prin puterea de unire şi 
consolidare între el fără a se ţine seama de burghezimea 
care ne-a supt sângele. Partidul Muncitoresc Român este 
singurul partid care poate să culmineze gândurile tuturor 
ce ar putea să se gândească la supraputernicie. Toate 
partidele politice, sau cum să le numim, toate frânturile 
care s-au perindat la alegerile trecute... „ Şi aşa mai 
departe, semănând mai degrabă cu un articol electoral 
decât cu unul de seceriş, dar Isosică şi Plotoagă nu stăteau 
ei acuma să se uite la deosebiri din astea. Lor le trebuia 
iscălitura preotului şi cu vorbe care să zică de bine despre 
regim, restul le incumba lor, ca organe locale. Şi într- 
adevăr, o aveau această iscălitură, adevărată şi cu cerneală, 
dedesubtul textului. 

Chapter 9 


Oamenii însă se mişcau încet şi toată febra aceasta politică 
şi administrativă trecea pe lângă ei şi pe lângă căruțele şi 
vitele lor fără să-i atingă. Fără să afle nimeni şi cu această 


lentoare în mişcări dădeau şi ei o luptă, dar una mai puţin 
spectaculoasă, subterană şi eficace. De aceea şi erau senini 
şi liniştiţi şi îi primeau pe activişti parcă anume cu acea 
înfăţişare şi acele vorbe care justificau enormul val de 
cuvinte care se revărsa din aparatele de radio, din ziare şi 
de pe sonorul benzilor de filme despre bucuria ţăranilor din 
timpul strângerii recoltei, despre creşterea conştiinţei lor 
de clasă şi alianţa lor cu clasa muncitoare sub conducerea 
acesteia din urmă. Nimeni nu observă că în acest an, în 
ciuda recoltei bogate, şirele de paie care începură să se 
clădească după seceriş, în jurul batozelor, erau în mod 
ciudat destul de mici şi relativ egale între ele, şi că erau 
departe de a reflecta contrastul real, diferenţele adevărate 
dintre hectarele de pământ pe care le avea fiecare. Să stea 
cineva şi să cerceteze că alde cutare, de pe atâta pământ, 
nu putuse să facă atât de puţin, şi cutare de pe atât de 
puţin să facă atât de mult. Scriptele nu erau bine puse la 
punct, cum avea să se întâmple mai târziu, iar aparatul de 
control nu atât de priceput să înţeleagă un lucru atât de 
simplu. Şi în afară de asta atenţia lor cea mare era 
îndreptată asupra celor bogaţi, să strângă grâul de pe 
câmp, să-l ducă la arie, să nu cumva să-l lase nesecerat, sau 
să-i dea foc, cum li se spunea prin broşuri şi literatura 
difuzată în cantităţi mari cu această ocazie, că făceau 
chiaburii... 

Treierişul începu ca în toţi anii, cu cete de cincisprezece- 
douăzeci de oameni, care îşi uneau vitele şi căruțele. Cerul 
câmpiei se umplu în preajma ariilor de praf şi de pleavă. 
Batoza începu să murmure de dimineaţă din zori şi din 
depărtare se vedea roata cea mare a locomobilei, cureaua 
uriaşă care o lega de axul principal al maşinii de treierat şi 
două ouă de metal care se învârteau tot timpul deasupra 
locomobilei, ca două testicule ciudate, înfipte acolo nimeni 
nu ştia în ce scop. 

Din prima zi însă, treieratul chiar se opri pentru câteva 
ore: se află că nimeni nu avea voie să ducă grâul acasă 


înainte de a preda cotele cuvenite statului, S. M. T.-ului, 
restanţele şi grâul împrumutat. Mai mult, baza de recepţie 
care se afla la gară trimise înapoi primele căruţe care se 
prezentară să predea aceste cote, pretinzând ca grâul cu 
neghină să fie dat la trior şi să se predea cotele fără corpuri 
străine. Cei care se întorseseră erau atât de convinşi că e 
vorba de o neînțelegere încât arătau nepăsători, şi vrură s-o 
ia spre casă cu căruțele pline cu grâul acela al lor pe 
jumătate amestecat cu neghină, dar fură opriţi în mod 
hotărât de către paznici şi şefii de tarlale. Şi ce să facem? 
întrebară oamenii. Deşertaţi grâul jos, li se răspunse. 
Vedem. 'Telefonăm la raion şi vă spunem. Continuaţi 
treieratul puneţi grâul în grămezi pe arie şi aşteptaţi, 
nimeni n-are voie să ducă recolta acasă fără chitanţă de la 
baza de recepţie. 

Urât grâu le ieşise celor care semănaseră cu sămânță 
împrumutată astă-toamnă şi nu-l dăduseră la trior. Se 
vedeau grămezile acoperite ici-colo cu rogojină, şi se 
apropia câte unul şi se uita, dădea puţin rogojina la o parte 
şi contempla boabele clipe îndelungi. 

Pe baza acelui telefon care urma să fie dat la raion, nici cei 
care aveau grâu bun nu se duseră să-şi predea cotele: tot 
nu credeau că trebuie să predea toate restanţele şi toate 
cantităţile prevăzute după numărul de duble. Îl puseră şi ei 
pe jos şi se aşezară lângă el să aştepte... Câţiva mai sceptici 
încărcară tot ceea ce datorau, predară şi se întoarseră cu 
chitanţa respectivă. Ăştia nu credeau în minuni şi îşi duseră 
grâul acasă şi cu chitanţele acelea se putură duce şi la 
moară să macine, să mănânce pâine nouă. Printre aceste 
chitanţe nu era însă în nici un caz aceea cu numărul 1, cu 
care se lăudaseră Plotoagă şi Isosică. 

În acest timp, ca şi când cei care urmau să intre la rând la 
batoză ar fi fost altfel de inşi, cu o situaţie specială, care n- 
aveau nici în clin nici în mânecă cu cei care îşi puseseră 
grâul pe jos, alţi oameni trăgeau căruțele pline cu snopi de 
o parte şi de alta a maşinii şi treieratul continua. Şi când în 


partea din faţă a batozei se umplea lada în care curgea 
grâul şi un referent de la sfat îi citea proprietarului 
cantităţile pe care urma să le predea, acesta se uita 
neîncrezător în hârtiile aceluia şi cu o privire naivă pe 
chipul lui ars de soare şi cu pălăria plină de praf şi pleavă, 
întreba: Cât ziseşi? Atâta şi atâta, repeta funcţionarul, 
direcţia baza de recepţie gara Balaci, chitanţă la nenea în 
palmă şi acasă cu recolta să mănânci pâine caldă. Care 
gară? întreba atunci omul închipuindu-şi poate că dacă o dă 
pe glumă, o să zică şi ăla că a glumit şi atunci elo să se 
întoarcă la cei cu grânele de pe jos şi o să le spună: 
încărcaţi, mă, proştilor, grâul în căruţă şi duceţi-vă acasă, 
voi aţi crezut că e serios? Au glumit ăştia să mai râdă p- 
acilea de voi, că voi n-aţi înţeles cum devine, să-i daţi şi lui 
acolo un sac de grâu şi să vă dea drumul acasă. Parcă ştie 
cineva ce socoteală ţine el acolo? Şi i se adresa în şoaptă 
funcţionarului, hai mă, că îţi dau cinci duble de grâu, lasă- 
mă s-o iau cu căruţa spre casă, că nu ne vede nimeni. 
Funcţionarul însă scotea un răcnet să golească lada şi să 
mai tacă din gură, să plece de acolo şi să se ducă dracului, 
dar nu fără chitanţă, să predea întâi grâul şi pe urmă să se 
ducă şi-n mă-sa, dacă avea chef. 

Chapter 10 


Între timp Plotoagă şi Zdroncan fuseseră avertizaţi de 
către Isosică asupra necesităţii de a afla urgent de unde 
ştia Vasile din Cotoceşti de „Operaţiunea Cotigeoaia”, cum 
numeau ei plasa pe care se pregăteau să i-o întindă lui 
Fântână. Nu le spusese că el, Isosică, ştia foarte precis că 
lipoveanul era informat şi alarmat. Nu-l văzuseră ei pe 
Mantaroşie vorbind cu el în ziua aceea în faţa meate-ului şi 
cum arăta Fântână mai rău decât ar fi fost beat? Era exclus 
ca chiar Mantaroşie să-i fi spus, bănuitor că odată Fântână 
înlăturat va fi înlăturat şi el, Mantaroşie? 

— Fir-ar mantaua lui roşie a dracului! Cel mai sigur e că 
mie la sută Vasile îi pândea din umbră, de-aia s-a dus el în 


dimineaţa aceea la Fântână, acasă, să se înţeleagă 
amândoi... N-a uitat pesemne cum s-au opus ei doi, Isosică 
şi Plotoagă, la primirea lui în partid. 

— De fapt de ce te-ai opus? se miră Plotoagă. 

— Cum de ce?! se miră la rândul lui şi mai mult Isosică. Ai 
uitat? 

— A, da! exclamă preşedintele amintindu-şi şi apoi tăcură 
amândoi posomorâţi. 

De fapt nu-şi aminteau nimic precis, pur şi simplu se 
opuseseră, fiindcă Vasile le era străin şi nu le plăcuse 
privirea lui tăcută şi sfredelitoare. Îi decisese mai ales să se 
opună felul cum vorbise el când i se dăduse cuvântul, ştia să 
vorbească şi simţeai că ăsta nu intră în partid doar ca să-i 
mai îngroaşe rândurile cu încă unul. Zdroncan, care asista 
la această discuţie în tăcere, se ridică în clipa aceea, grăbit, 
de la masă, o luă spre tejghea şi pronunţă printre dinţii lui 
zâmbaţi, care stăteau parcă veşnic dezveliţi, aceste cuvinte 
misterioase şi de neînțeles pentru cei care se aflau acolo şi 
le auziseră (şi bineînţeles că le răspândiră, ca pe nişte 
ciudate semne de întrebare). 

— Fir-aţi ai dracului, nu vă mai convine acuma. Şi, ca şi 
când constatarea aceasta l-ar fi înveselit peste poate, strigă 
în continuare, adresându-se astă dată vânzătorului, lui 
Stancu Tumbea: Dă-mi, mă, mie în fugă un rom, că am 
treabă, nu ca ăştia care stau aici şi n-au nici o grijă. Auzi, 
bă, Isosică, fire-al dracu'? Am plecat, “vă oasele în..., noroc, 
bă, al Ciupăgeanu, fire-ai şi tu al dracu”! 

Şi plecă rânjind cu veselia aceea a lui care din pricina 
dinţilor părea că nu-l părăseşte niciodată şi a cărei expresie 
mereu surprinzătoare chiar şi pentru cei apropiaţi erau 
înjurăturile lui izvorând ca dintr-un strat subteran închis 
vederii celor din afară. În fapt nimeni nu ştia ce gândea cu 
adevărat secretarul sfatului despre cei din preajma lui, cu 
care conducea satul, despre satul însuşi în care se născuse 
şi despre evenimentele pe care le trăia acest sat de câţiva 
ani. Se făcuse indispensabil tuturor şi nimeni nu se gândea 


să-l schimbe o dată cu schimbarea comitetului executiv. Era 
reales. 

La a doua întâlnire Zdroncan nu mai era de faţă, era doar 
Bilă, care părea să fi descoperit că nu era exclus ca şeful 
postului de miliţie să le facă greutăţi în actele de constatare 
a viitoarei fraude a morarului. Ceea ce spunea el însă părea 
întunecos şi de neînțeles pentru preşedinte. Plotoagă se 
uita la el nedumerit şi pe de altă parte dispreţuitor, iar 
Isosică fuma şi îl asculta cu o curiozitate împrăştiată şi 
absentă; se vedea că nici măcar nu-i trecea prin cap să fie 
atent la ce le-ar putea spune Bilă, chiar dacă din întâmplare 
responsabilul Arlus ar fi descoperit în evenimentele viitoare 
o anume fisură. Care fisură? Nu era asta cea mai mare 
fisură, că Fântână aflase de la Vasile? Cine i-o fi spus lui 
Vasile? Secretarul organizaţiei se chinuia zadarnic să afle şi 
nici Ciulea nu dăduse până acum de nici o urmă, deşi avea 
aerul că în curând o să ţină fără doar şi poate în mâini firul 
întregii istorii. „Spune-mi măcar la ce te gândeşti?” o 
rugase Isosică. „Mă gândesc că vă are pe toţi la mână 
Vasile”, răspunsese Ciulea. „Dar de ce?” „Aşa cred eu, şi o 
să-ţi spun pe urmă şi de ce, pe bază de fapte. Dar nu 
acuma, că nu ştiu nici eu.” 

— Aşa e, Bilă, ai dreptate, zise Isosică după ce îl ascultă 
până la cap pe responsabilul Arlus. O să vorbesc eu cu şeful 
de post, dar nu acuma, ştiu eu când. Hai, Plotoagă, adăugă 
apoi ridicându-se, hai să vedem ce-au făcut ăia cu butoaiele 
de apă la aria chiaburilor, le-au pus sau nu le-au pus? 

Şi se ridicară apoi amândoi şi o luară repede spre ieşire, 
încât Bilă nu mai avu timp să se ţină după ei, şi să maiia 
parte la ceea ce aveau să-şi spună. Preşedintele sfatului şi 
secretarul organizaţiei de partid mergeau unul lângă altul 
spre biserică, pe drumul cel mare pe care se intra şi se 
ieşea din sat spre gară, care dădea întâi spre un pod de 
ciment de deasupra râului (şi făcea aci la poalele câmpiei, 
sub dealul argilos, un al doilea gâldău adânc al satului, 
după cel din pădure) şi apoi urca sus şi tăia izlazul în două 


până în zarea îndepărtată. În dreapta izlazului cum ieşeai 
din sat şi te aflai pe muchia câmpiei, se aflau instalate de 
curând trei din cele şase sau şapte batoze ale comunei. Asta 
era aria principală, celelalte fiind împrăştiate una în Valea 
Morii, şi două în apropierea gării, să nu se care tocmai de- 
acolo clăile de grâu şi să se scuture spicele. Asta se făcuse 
în urma unei dispoziţii venită de la raion, până în vara 
aceea batozele fiind în general instalate cât mai în 
apropierea satului, de frica incendiilor. Acum însă se 
organizaseră din timp peste tot echipe speciale şi materiale 
necesare de stingere, nisip, lopeţi, găleți şi butoaie cu apă. 
lar scoaterea şi transportarea batozelor pe arie nu se mai 
făcuse ca până acum cu boi, înjugaţi în mod spectaculos 
câte patru sau cinci perechi şi conduşi cu strigăte şi răcnete 
de-a lungul satului, ci cu tractorul, şi la una din arii se 
obţinură de asemenea două tractoare în locul locomobilelor 
cu aburi pe care proprietarii nu putuseră să le mai pună în 
bună stare de funcţionare. 

— Ascultă, Plotoagă, eu nu mai cred acuma că Mantaroşie 
i-a spus lui Fântână toată operaţia, eu cred pur şi simplu că 
numai Bilă era în stare să se gândească la Vasile şi să se 
ducă să-i spună. 

— De ce? zise Plotoagă. 

— Fiindcă o fi mirosit că n-o să-l iau eu pe el cantaragiu, că 
nu sunt prost şi atunci s-o fi înfuriat şi el şi şi-o fi zis că dacă 
îi spune lui Fântână o să-lia ăla în locul lui Mantaroşie. 

— 'Toate astea sunt presupuneri fără nici o bază, zise 
Plotoagă, şi eu zic că şi ideea ta că Fântână a aflat ceva de 
la Vasile mă mir de unde ai născocit-o! Altceva nu înţeleg eu 
şi de mult vreau să-ţi spun, de ce l-ai vârât tu pe Bilă între 
noi şi te-ai apucat şi i-ai promis că îl iai cantaragiu? Nu 
înţeleg să mă tai cu cuțitul. Şi tot aşa nu înţeleg de ce l-ai 
băgat şi pe Mantaroşie să ştie, ca să nu mai poţi pe urmă 
să-l dai afară, stau şi mă întreb şi să fie al dracu' care te 
înţelege. 


Mergeau pe marginea şoselei, pe lângă garduri şi era 
căldură şi linişte peste tot satul. Oamenii erau toţi ieşiţi la 
seceriş şi cei doi îşi închipuiau poate că nu mai e nimeni 
prin case şi nu-i aude nimeni şi îşi continuară fără grijă 
conversaţia. 

— Nu i-am vârât eu, răspunse Isosică. Ei s-au vârât. 

— Ei s-au vârât cum se vâră oricine, zise preşedintele 
iritat, dar cum a ajuns Bilă să ştie de moară şi tu să-i 
promiţi că o să-l iai cu tine? Să te văd cum îmi explici tu 
chestia asta. 

— Păi uite cum a fost, nu mă face pe mine vinovat: el s-a 
apucat să ne spună, erai şi tu de faţă şi era şi Zdroncan; ai 
memorie scurtă, el a venit cu ideea „Operațiunii Cotigeoaia' 
şi noi nu ne-am dat seama că elvrea locul lui Mantaroşie. 
Fiindcă la început n-a vrut nimic, ne-a lăsat să vadă ce 
zicem noi. Şi noi în loc să tăcem din gură şi să nu-l mai 
lăsăm să stea la masa noastră, am zis că e o idee 
extraordinară; Zdroncan a zis, dacă ţi-aduci aminte. Şi pe 
urmă când a văzut că e în regulă, Bilă a venit cu Pretenţia. 
Dacă ziceam nu, era clar că se ducea şi ne spunea lui 
Fântână. Tot mai puteam să-l dăm la o parte, dar n-a trecut 
mult şi tot el a venit şi cu ideea să-l atragem pe 
Mantaroşie... şi Zdroncan iar a sărit în sus: formidabilă 
idee. Ei, ceartă-te acuma cu Zdroncan! Te cerţi degeaba, n- 
ai cum să mai scapi de Bilă... 

— Decât într-un singur fel, zise deodată preşedintele rece 
şi hotărât şi avu o astfel de expresie şi un astfel de glas 
încât nu se putea înţelege decât că e vorba de o suprimare 
fizică şi că numai astfel se putea scăpa de Bilă. 

Isosică îl înjură atunci pe Bilă cu mânia scârbită a celui 
care e silit să recurgă la ce nu trebuie, ca să facă ordine 
într-o situaţie grea ajunsă la impas din vina chiar a celui 
care va fi victima unei asemenea măsuri extreme. 

— lau eu asupra mea cum să scăpăm de Bilă, continuă 
preşedintele, dar cu o condiţie, să nu-l păstrezi pe 
Mantaroşie cantaragiu, să-l iei pe frati-meu Grigore. 


y 


— Nu pot, zise Isosică, trebuie să-l iau pe cumnatu-meu 
Zonzi. Asta e situaţia. 

Preşedintele tăcu. Aici era mâna Ciulchii, nimic de făcut. 
Apoi vorbi cu acel glas al celui care era silit acum să-şi 
modifice fără ezitare şi cu toate pierderile cuvenite 
planurile de până atunci. 

— Bine, atunci ia-l pe frati-meu Grigore ajutorul lui Zonzi. 
Fi-i-ar bila lui a dracului, cum stăturăm noi ca nişte proşti şi 
ne uitarăm în gura lui... 

Şi, convins acum nouăzeci la sută că toate urmele trădării 
nu puteau să ducă în altă parte, Isosică începu deodată să-l 
înjure pe Bilă cu creioanele lui cu tot, zicând că să şi le 
scoată pe toate din piept şi să le bage în aia mă-sii de porc, 
cum i-a înşelat el pe toţi strecurându-se pe nesimţite în 
biroul organizaţiei şi agăţându-se de pantalonii lor cum se 
agaţă ciulinii de coada câinelui. 

— Mă, Plotoagă, ia ascultă aici, zise el din ce în ce mai 
furios, tu mai ţi-aduci aminte ce-a păţit al lui Moromete în 
“46 când erau să-l omoare oamenii în faţa primăriei şi abia l- 
a scăpat notarul din mâinile lor? 

— Cum să nu-mi aduc aminte, zise Plotoagă. Nu eram şi eu 
acolo? 

— Ei, tu ţii minte cum a urlat atunci Bilă? „Domnilor, astăzi 
nu trebuie să fii comunist, trebuie să fii anticomunist!” 

— Cum dracu să nu ţiu minte, exclamă preşedintele, din 
pricina urletelor lui au început să urle şi ăilalţi şi să-i dea lui 
Moromete cu pumnii în cap! Era beat mort. 

— Ei, tu ştii o chestie? continuă Isosică. Eu l-am văzut pe 
urmă cu ochii mei cum a ridicat ciomagul lui cu gogă şi a 
vrut să-i dea lui Moromete una în cap. S-a lovit ciomagul de 
mâna unuia care şi ăla vrea să dea, altfel îl omora pe 
Niculae. Ce-ar fi să-i spunem noi lui al lui Moromete? 
Scăpăm dracului de domnul Bilă, îl curăţăm... 

— Păi tocmai la asta mă gândeam şi eu adineauri, îmi luaşi 
vorba din gură, zise preşedintele, şi uite cum o să facem: îi 
punem întâi pe alţii să se ducă la al lu' Moromete acasă şi 


să-i spună, şi dac-o fi nevoie, dăm şi noi declaraţie. Băga-l- 
aş în mă-sa pe domnul Bilă, că de mult stam şi mă uitam la 
tine cum umbli cu el în toate părţile, şi toată lumea ne 
înjură din pricina lui. 

Se apropiaseră între timp de arie şi deveniră tăcuţi. Doi 
inşi săpau într-un loc cu nişte cazmale nişte gropi, alţii 
înfigeau nişte ţăruşi şi nişte panouri cu instrucţiuni şi 
gazeta ariei. Pe pământ zăcea alături o cutie cu cruce roşie 
pe ea, probabil farmacia volantă, iar mai încolo, lângă 
locomobila tăcută, alţii se opinteau rostogolind spre un loc 
anume două putini uriaşe, necesare probabil pentru 
cazanul de aburi al locomotivei. 

— Dănălache, chemă Isosică cu o voce scăzută şi tainică şi 
de lângă gropi se desprinse acel Dănălache, un om cu 
statura înaltă şi slăbănoagă şi se apropie în grabă de cei 
doi. Cu cine eşti tu acolo? 

— Cu Geacă, zise Dănălache arătând cu degetul gros 
înapoi. 

Isosică avu o expresie elocventă de mulţumire şi se uită la 
Plotoagă semnificativ: ce zicea, nu era o potriveală 
perfectă? 

— Geacă, strigă şi preşedintele cu acelaşi glas ca al lui 
Isosică de mai înainte şi cel strigat lăsă cazmaua şi se 
apropie şi el în grabă. 

— Ia veniţi voi încoace, le spuse Isosică luându-i mai la o 
parte şi în timp ce se îndepărta încet cu ei continuă cu glas 
ceva mai tare ca să-l audă ceilalţi şi să nu-şi închipuie 
cumva că e vorba de altceva decât de ceea ce îşi pot 
închipui în mod normal: terminaţi azi aici şi mâine duceţi-vă 
la Cotigeoaia, că scoatem batoza lui Năstase Rădulescu şi 
aveţi grijă să nu saboteze chiaburul instalarea ei; aria lor o 
să fie aria chiaburilor şi dacă nu suntem atenţi cine ştie ce 
figură poate să ne facă. 

Plotoagă zise şi el ceva de acelaşi gen celor care continuau 
să lucreze, şi stătu lângă ei mereu, în timp ce Isosică vorbea 
acum cu cei doi fără să se mai audă ce le spunea. În cele din 


urmă cei doi reveniră, preşedintele îl părăsi pe cei ce 
lucrau, se îndepărtă cu secretarul organizaţiei, iar 
Dănălache şi Geacă, cu nişte expresii impenetrabile, puseră 
mâna pe cazmale şi continuară cu săpatul gropilor. 

Geacă era un om care ar fi putut trece drept un ins gras, 
dacă n-ar fi fost aşa de roşu şi n-ar fi avut în cap nişte ochi 
aşa de mari cât nişte cepe. Asta se vedea întâi la el şi cine 
nu-l cunoştea şi-ar fi putut închipui, pe lângă toate, că 
trebuie să fie şi iute la mânie şi periculos nevoie mare. Dar 
nu era, după primele vorbe pe care le auzeai că le spune cu 
ochii aceia ai lui mari se întâmpla ceva, parcă zâmbea de o 
istorie pe care vroia să ţi-o povestească şi chipul lui cu 
pielea umflată şi roşie părea şi el parcă încărcat de un val 
de bucurie ascunsă care îi inunda porii. În zilele de 
duminică, dimineaţa aşa spre prânz mai ales, o mare parte 
din sat auzea dinspre casa lui valuri de cântece dintr-un 
instrument pe care numai el îl mai avea dintre toţi şi din 
care numai el mai ştia să mai cânte: din cimpoi. Cine stătea 
atunci alături de el îl vedea cum degetele lui groase joacă 
pe cele câteva găuri ale ţevii de lemn care ieşeau din 
burduf şi cum ochii i se umflau şi mai mari şi chipul i se 
făcea şi mai roşu suflând în ţeava de aer din capul aceluiaşi 
burduf. Nu juca nimeni după cântecele lui şi nimeni nu-şi 
arăta dorinţa să belească, aşa ca el, o capră, şi să vie la elsă 
înveţe cum se cântă din ea. Geacă avusese un copil care îi 
murise în război, în 1945, într-un lagăr de prizonieri 
nemţesc. Cei care scăpaseră de acolo povesteau că din 
pricina foamei pierise, îşi schimba pâinea pe tutun şi când 
venise iarna şi făcuseră păduchi, nu rezistase la mizerie şi 
se prăpădise. „lar cântă săracu Geacă, spuneau muierile 
când îl auzeau, cântă după Anton al lui că nu se mai 
întoarse de pe unde îl târi rezbelul”. Geacă era foarte sărac, 
era dulgher şi membru de partid încă de la început, de când 
venise notarul acela în sat, se înscrisese odată cu Fântână. 
Dar nu reuşise să fie nimic în toţi anii care urmară. 


— Ce e, mă Geacă? zise unul din oameni adresându-i-se ca 
şi când era de la sine înţeles că degeaba l-ar fi întrebat pe 
Dănălache, că ăsta n-ar fi spus nimic. Ce zicea Isosică? 

Dar avură o surpriză. Geacă se supără pe neaşteptate şi 
păru că se înroşeşte şi mai mult decât era el roşu, iar ochii 
lui negri, boboşaţi şi încă tineri, nu mai surâseră ca asupra 
unei istorii pe care era gata să ţi-o povestească. 

— Ce să fie, bă Tănăsache, răcni el, tu n-ai auzit? Sau ai 
cam surzit de o ureche? 

— Du-te, mă, dracu”, se supără atunci şi numitul 
Tănăsache. Şi adăugă parcă în silă: Crezi că eu stau să aud 
prostiile voastre. Taci, că altă treabă n-am. 

— Păi dacă n-ai, atunci de ce întrebi? zise de la locul lui 
celălalt conspirator, Dănălache, şef de tarla, numit de 
Isosică, omul lui cel mai sigur, ştia toată lumea. 

Numitul Tănăsache însă parcă nici nu auzi, dădu mai 
departe cu cazmaua şi nu mai răspunse nimic. Chiar că 
părea surd. Tăcerea care urmă însă stărui timp de câteva 
minute lungi asupra tuturor. Şi unora li se umbriră 
chipurile: ce era cu asta, de se supărase Geacă? Ce putuse 
Isosică să-i spună de îl făcuse să strige aşa? Ce se întâmpla 
în sat cu oamenii de nu mai puteau vorbi unii cu alţii ca 
altădată, fără aceste bănuieli şi aceste taine? 

Chapter 11 


Şi iată cum prin jocul imprevizibil al forţelor pe care le 
declanşează totdeauna o uneltire, inspiratorul „Operațiunii 
Cotigeoaia” care îi ţinea încleştaţi pe cei ce conduceau 
comuna Siliştea-Gumeşti tocmai în perioada când Niculae 
Moromete revenise cu o sarcină de partid în satul său natal, 
Bilă adică, deveni deodată omul care trebuia definitiv 
îndepărtat de pe scena satului. Dar câţi erau cei care, 
judecaţi după trecutul lor, nu meritau să fie excluşi? Nu 
exista decât o singură posibilitate să se afle răspunsul la 
această întrebare, să i se cerceteze dosarul la raion în urma 
unei sesizări: a declarat oare tovarăşul Dobrescu, la 


intrarea lui în partid, cine era? (Ăsta era numele adevărat 
al lui Bilă, nimeni nemaiamintindu-şi cine şi de ce îl 
poreclise cu acest cuvânt care însemna ceva rotund şi ce 
înţeles avea această sugestie pentru înfăţişarea sau felul lui 
de a fi, chipul lui osos şi negru nepotrivindu-se deloc cu 
această poreclă; poate doar vorba lui egală şi persuasivă, 
cuvintele lui măsurate şi avertismentele lui unduioase 
însoţite de acel „ţi-o spun cu lacrimi în ochi”, fiindcă 
cealaltă latură a firii lui, explozivă şi demenţială, apărea 
doar când se îmbăta, şi asta se întâmpla extrem de rar, 
necunoscându-i-o decât un număr foarte restrâns de 
persoane). Dacă de la raion venea informaţia că „partidul 
ştie”, atunci totul trebuia altfel construit, cu mai puţine 
şanse că Bilă putea fi „curăţat”, dar acţionându-se în orice 
caz în vederea obţinerii unui rezultat care să ducă cel puţin 
la scoaterea lui din birou şi îndepărtarea lui de pe primul 
plan de conducere a treburilor comunei. Nimeni adică să nu 
mai poată să facă vreo alianţă cu el, şi în nici un caz 
Fântână. 

Aşa se face că în zilele secerişului Niculae se pomeni într-o 
seară cu doi inşi la poartă, pretinzând, cu o voce coborâtă şi 
cu un aer misterios, că vor să-i spună ceva şi că vor să-i dea 
şi în scris... Unul dintre ei, care părea să fie un ins gras, dar 
care tot aşa de bine putea să fie doar voinic, stătea mai în 
faţă, iar celălalt, înalt şi slăbănog, ceva mai în spatele lui, 
având parcă aerul să spună că deşi rolul lui este acelaşi cu 
al celuilalt, poziţia nu e aceeaşi, el fiind un ins fără 
importanţă anume, putea doar să întărească cele ce avea să 
spună grasul, fără să adauge însă ceva nou. Amândoi în 
schimb aşteptau liniştiţi şi convinşi că Niculae o să le 
deschidă uşa, să intre în curte şi, undeva în grădină sau în 
pridvor, să se aşeze pe ceva şi să înceapă să-i povestească. 
Niculae însă îi întrebă fără bunăvoință: 

— Despre ce e vorba? Şi adăugă şi mai neprietenos: Ce 
este, nea Geacă, ce s-a întâmplat? 


Se vedea că pe celălalt nici măcar nu-l întreba cine e şi că, 
dacă nu l-ar fi recunoscut pe Geacă şi n-ar fi ştiut că e un 
om cumsecade, s-ar fi răstit la ei şi i-ar fi gonit pe amândoi 
de la poartă înainte chiar ca vreunul din ei să apuce să 
deschidă gura. 

— Măi Nică, zise Geacă fără şovăire, de astă dată cu o 
voce obişnuită, şi părăsind brusc şi parcă scos din sărite 
orice taină, noi am venit să-ţi spunem ceva care te priveşte 
individual, dar dacă nu te interesează, plecăm şi bună- 
seara... 

— Cine v-a trimis? întrebă tânărul cu alt glas, coborât, sec 
şi foarte rapid. 

Parcă nici nu mai era glasul aceluiaşi om. Urmă o clipă de 
tăcere. Geacă rămase ţeapăn în întunericul serii. Atunci se 
auzi şoapta tărăgănată a celuilalt: 

— Nu ne-a trimis nimeni, am văzut că ai venit în sat şi n-ai 
mai dat de mult pe-aici şi ne-am gândit să-ţi spunem ce ştim 
ca o datorie a noastră de membri de partid... 

— Ce vorbeşti? Şi până acum ce-aţi făcut? Vreţi să vă spun 
eu de ce aţi venit? zise Niculae. Şi continuă: Să-mi spuneţi 
că Bilă era la primărie când au sărit oamenii la mine, aşa 
este? De ce nu spui, nea Geacă? 

— Măi Nică, asta e, recunoscu Geacă intimidat. 

— Şi erai şi dumneata acolo de faţă, când s-a întâmplat. 

— Păi eream. 

— Păi ereai, reluă Niculae tăios şi ereai şi dumneata care 
nu te cunosc, cum te cheamă? 

— Dănălache! 

— Ereai şi dumneata şi ereau şi alţii şi ce-aţi făcut? Aţi stat 
şi v-aţi uitat şi acuma veniţi să vă pârâţi unul pe altul 
crezând că eu gata, o să vă ascult pe voi şi o să vă primesc 
declaraţiile voastre scrise. la căraţi-vă de-aici şi, dacă vă 
mai prind că umblaţi cu istorii de-astea, vă pun eu în 
discuţia organizaţiei şi o să afle toată lumea cu ce vă 
ocupați. 


Şi le întoarse spatele şi intră în curte. Din cuvintele sale 
însă necruţarea îi izbise atât de tare pe cei doi încât 
rămăseseră mai departe la poartă ţinuţi parcă de piept de 
ghearele ei furioase şi invizibile: nu se mai puteau urni din 
loc, stăteau mereu lângă poartă ca două momâi fără sens, 
prelungiri sau repetări tăcute ale stâlpilor porţilor sau 
trunchiurilor din preajmă. 

— Cine erea, mă? întrebă Moromete când băiatul intră în 
tindă. 

— Geacă şi Dănălache. 

— Şi ce căutau? 

— Să-mi spună ei mie nu ştiu ce! exclamă Niculae cu 
dispreţ. Şi când i-am întrebat cine i-a trimes, Geacă, om în 
toată firea, că ţi-e milă de el cum a rămas fără Anton, a 
tăcut din gură şi a răspuns ălălalt, Dănălache, crezând că 
mă prosteşte el pe mine: nu ne-a trimes nimeni! Nici măcar 
nu i-am lăsat să vorbească, le-am spus să plece şi să nu-i 
mai văd. 

Moromete ieşi în pridvor şi se uită spre poartă, ca şi când 
ar fi vrut să verifice în felul ăsta spusele fiului. Stătu câteva 
clipe lungi, apoi se întoarse şi exclamă cu o uimire care 
parcă se cerea ea însăşi verificată. 

— Păi, îi văd că stau mereu la poartă! 

Niculae se ridică şi el de pe prag unde se aşezase şi apăru 
în cadrul uşii uitându-se şi el lung în aceeaşi direcţie. El 
stătu însă mai mult şi când reveni spuse că în sfârşit cei doi 
s-au urnit de la poartă, s-au dus... 

— Fă şi tu cum crezi, zise Moromete întru târziu, cu 
îndoială. Dar sigur zici că Geacă... 

— Tocmai d-aia, răspunse atunci Niculae ridicând fruntea 
spre tatăl său. Nu poate să rămână Geacă, Geacă, aşa cum 
îl ştim toţi? aproape că strigă. Şi adăugă după câteva clipe 
lungi, ţintuindu-l pe tatăl său cu privirea sa tânără care nu 
clipea: De ce nu poate? Ce îl împiedică? 

Chapter 12 


Tatăl nu răspunse şi nici fiul nu mai zise nimic. Altă dată, în 
altă zi, mai ales cum era acum, după o zi de odihnă - era 
prima duminică de la începutul secerişului - Moromete ar fi 
luat-o negreşit de la cap, dar se întâmplase în cursul zilei 
ceva cu Catrina acolo la Alboaica şi tatăl şi fiul arătau 
îngrijoraţi. Bâta, povestise acelaşi Sande trimes de Alboaica 
pe furiş, venise la prânz de la biserică, se culcase în pat şi 
nu mai vrusese să vorbească cu nimeni. Nu stătuse nici la 
masă, şi se făcuse seara şi tot în pat stătea. „Ce e cu tine, 
mamă, o întrebase Albei nedumerit, te doare ceva, să-i 
spunem lui Niculae să chemăm pe doctorul Ruiu de la 
spital, îl cunoaşte personal, dacă îi dă un telefon de la sfat 
să ştii că vine!” „Nu mă doare nimic”, răspunse mama cu o 
voce foarte sigură dar foarte mohorâtă, şi alte vorbe nu mai 
scosese şi se înţelegea limpede că dacă le scosese şi pe- 
astea fusese doar ca să împiedice venirea zadarnică a 
medicului tocmai acum în zi de sărbătoare, când poate că 
se odihnea şi el ca orice om. „Ce e, mamă?” o întrebase şi 
Alboaica cu blândeţe, dar trebuise s-o lase în pace, fiindcă 
degeaba vorbea cu ea. Stătea întinsă în pat în casă, 
îmbrăcată aşa cum venise, în fusta ei bună şi cu bluza ei de 
zile mari, cu spatele la toţi cei care ar fi intrat pe uşă şi nu 
scotea un cuvânt. Era atât de mohorâtă încât toată odaia 
părea plină de împotrivirea pe care o împrăştia parcă în 
jurul ei şederea aceasta în pat, neclintită. Vecinii şi rudele 
mai îndepărtate ştiau că mama lui Niculae îşi purta 
supărările pe picioare, aşa cum făcea mai toată lumea, dar 
numai tatăl, fiul şi fiica cunoşteau felul acesta al ei de a se 
culca şi de a nu vorbi când ceva duşmănos o copleşea din 
afară, sau dimpotrivă când ea copleşea pe alţii cu duşmănia 
ei. Şi cele mai rele stări care o ţineau cel mai mult la pat, 
cum era cea de azi, erau cele în care această duşmănie nu 
se limpezea: cât venea din sufletul ei, cât din al altora şi 
care dintre ele erau mai rele. Pentru că ea învățase de la 
biserică şi o spunea şi altora, că trebuie să uiţi faptele rele 
şi să le ţii minte numai pe cele bune, fiindcă aşa îi place 


Domnului Cristos. Nu reieşea însă de nicăieri din cele patru 
evanghelii că asta era una din plăcerile Nazarineanului, 
totuşi asta fusese cea mai des repetată dintre învăţăturile 
pe care Catrina Moromete o desprinsese de-a lungul anilor 
ducându-se la biserică. Familia ei însă, Moromete îndeosebi, 
şi alţii care îi cunoşteau tinereţea înțelegeau de aici mai 
multe, de ce chiar uitarea ar fi fost una dintre marile 
învățături ale lui Cristos: trecutul Catrinei lui Moromete nu 
părea să fie pentru aducerile ei aminte un izvor de lumină... 

Moromete se ridică de pe prag, se duse pe vatră, scormoni 
cu vătraiul în cenuşă şi luă de pe el spuză roşie de la care îşi 
aprinse pufăind ţigara lui de tutun răsucită în foiţă de 
mână. Alături, Ilinca spăla vasele (când Niculae fusese 
strigat la poartă de cei doi, abia terminaseră cu masa) şi le 
rânduia la locul lor pe poliţa de lemn din perete. Sperând 
că poate îi va pica totuşi ceva de mâncare atâta timp cât 
lumina tindei şi umbrele stăpânilor se mişcau mărite de-a 
lungul pereţilor şi podului pridvorului, câinele stătea întins 
într-o parte pe patru labe arătându-şi doar botul la lumină 
lângă stâlpul uşii, clipind rar din ochii lui parcă vinovaţi de 
conştiinţa de a fi câine şi de a nu fi mai mult, vită de pildă, 
faţă de care stăpânul are mai multă dragoste, se scoală 
anume dimineaţa şi o îngrijeşte şi îi dă mai mult să 
mănânce, nu numai fărâmiturile lui de la masă. Era unul 
tânăr, nu mai era Duţulache, acela murise de mult, pierise 
într-o zi de acasă şi nu-l mai văzuse nimeni. 

— Vezi cum devine, zise Moromete, îţi spuneam acum o 
săptămână când venişi cu noi dimineaţa în căruţă la deal: 
nu mai e el secerişul de altă dată cu tot rodul muncii 
noastre! Aşa e şi cu biserica! În loc să se ducă şi să se 
întoarcă de acolo cu sufletul senin, se întoarce şi cade la 
pat. De ce? E bine aşa?! 

Tăcu şi se întunecă şi el la faţă, ca şi când ar fi păţit şi el ce 
păţise mama în aceşti ani când biserica fiind dezlipită de 
stat şi copiii nemaiinvăţând la şcoală religia, nu mai ştiau de 
Dumnezeu decât de la oameni, şi oamenii... Cu toate că în 


viaţa lui, nici de Paşti nu se ducea totdeauna la slujbă, 
Moromete se trezea acum că e credincios! 

— Când eraţi mici vă luam din pat în noaptea Paştilor şi vă 
duceam la biserică şi mă-ta punea peste prag un strat de 
pământ proaspăt cu iarbă crudă... vă dădeam paşti pe el... 
continuă Moromete. 

— Ei şi?! făcu Niculae. 

Începea parcă să-l scoată din sărite aerul acesta paşnic al 
tatălui său, după ce o gonise pe maică-sa de acasă cu parul. 
Oricum, avea aerul să creadă că ea stă acolo la Alboaica de 
dragul lui, să-i facă pâine sau cozonaci şi să vie pe urmă 
acasă bucuroasă ca de zile mari, ca pe timpul frumoaselor 
vremuri când toţi copiii erau la un loc, şi în zilele de 
sărbătoare, de Paşti sau de Crăciun, nu se mai înjura şi nu 
mai ridica nimeni mâna unul la altul. Ce tot îi da el zor cum 
era cu pământul pus pe marginea pragului şi alte istorisiri 
înflorite care nu mai puteau să ascundă nimic? 

— Mă mir cum te împovărezi tu cu lucruri care nu te 
privesc, zise Niculae, şi cu alea care te privesc direct, te 
scuturi ca şi când nici usturoi n-ai mâncat şi nici gura nu-ţi 
miroase. 

— Păi mă întâlnii şi eu la prânz cu Catrina lui Bălţoi, 
răspunse Moromete indignat şi zice „Ilie, vezi s-a supărat 
rău naşa (adică mă-ta), am fost cu ea la biserică şi după 
slujbă popa a citit ceva ca să ne ducem la secere şi să dăm 
cotele.” Asta e logică?! exclamă Moromete furios. De ce îl 
amesteci pe preot în astea? Că doar tu nu crezi în 
Dumnezeu! 

Aşadar din pricina asta căzuse Catrina la pat, că preotul 
lăsase la o parte evanghelia şi vorbise de cote... 

Când Moromete se opri, se ivi Ilinca scoasă şi ea din sărite 
că tatăl ei vorbeşte de maică-sa ca şi când amândoi ar fi fost 
de faţă şi s-ar fi uitat unul la altul ca nişte prunci. 

— Voi nu mai tăceţi din gură, Niculae? zise ea. Nu vă dor 
fălcile de atâta vorbă? 


— Nu ne dor, pe tine te dor? zise Moromete înțelegând că 
lui îi erau adresate aceste cuvinte. 

Şi schimbă subiectul. 

— Cu alte cuvinte, reluă Moromete adresându-se fiului, te 
fereşti să vorbeşti cu unul sau cu altul din ce motiv? 

Ai fi zis că întrebarea avea rostul ei. Şi adăugă situându-se 
nu fără o anume încântare de sine pe un plan din afară: 

— Care sunt metodele dumitale? 

Sigur, nu erau amândoi oameni politici? Făceau schimb de 
vederi... 

— Metodele mele sunt că am în faţă un sat vechi şi 
acţionez să iasă din el unul nou, răspunse Niculae. Ori, 
intriga şi turnătoria n-o să facă niciodată din nimeni şi pe 
nimeni un om nou. 

— Şi cotele crezi că or să facă? întrebă Moromete. 

— Cotele o să le desfiinţăm, dar deocamdată suntem siliţi 
să recurgem la ele, fiindcă n-avem încotro. Cu ce să 
aprovizionăm oraşele la un preţ convenabil? 

— Bine, conveni Moromete, dar după ce le desfiinţezi îmi 
dai îndărăt ce mi-ai luat? 

— Sigur că o să-ţi dau şi îndărăt sub o formă sau alta o să- 
ţi iai singur, răspunse în cele din urmă Niculae ridicându-se 
de pe prag şi pregătindu-se să se culce, având acum acea 
expresie a celui care ghiceşte ce i se va răspunde şi n-are 
nici un chef să audă, n-are acuma timp de discuţie. 

— Dă-mi dumneata un bon la mână în care să se specifice 
următoarele, zise într-adevăr Moromete fără să ia în seamă 
intenţia fiului de a părăsi terenul. Am luat de la cetăţeanul 
cutare din comuna cutare raionul cutare cereale cantitate 
cutare în valoare de lei, care nu corespunde cu preţul pieţii. 
Prin prezenta, mă oblig ca, stat, să-i achit diferenţa, aşa, 
eşalonat. Drept care i-am eliberat prezenta spre a-i servi la 
nevoie. 

— Nu merge cu chestii d-astea, zise fiul hotărât şi agresiv. 

— Nu merge?! se îndoi Moromete, ca şi când ar fi crezut o 
clipă că faptul era posibil şi ar fi putut încheia tranzacţia 


chiar atunci şi anume cu fiul său, care ar fi avut 
împuterniciri speciale. 
Chapter 13 


Isosică, Plotoagă, Zdroncan şi Bilă şi Mantaroşie care 
făcea şi el parte din biroul organizaţiei, dar care înainte de 
a li se alătura şovăise un timp între ei şi vechiul secretar, 
Adam Fântână, nu-şi dădură cu adevărat seama de ceea ce 
se petrecea pe arii nici după ce numărul celor care îşi 
întindeau grâul pe jos crescu atât de mult încât, văzută de 
departe, o arie începea să semene cu un fel de bivuac. 
Grămezile conice de grâu cu rogojini pe ele aduceau a 
corturi, iar ţăranii în cămăşi tolăniţi pe lângă ele a trupă în 
repaos. Isosică, în a doua zi de treieriş, plecase la raion de 
unde se întoarse pe seară cu ştirea pe care o comunică lui 
Plotoagă şi lui Zdroncan, că Bilă nu declarase la primirea sa 
în partid ce rol jucase în evenimentele din '46 din faţa 
primăriei şi că era momentul să se trimită la raion 
declaraţiile respective şi să fie curăţat. Plotoagă însă, 
preşedintele sfatului, nu se putu lăuda cu un succes 
asemănător şi spuse că Niculae al lui Moromete era 
complet refractar dezgropării trecutului lui Bilă şi că nici 
măcar nu vrusese să stea de vorbă cu Geacă şi Dănălache, 
pur şi simplu îi gonise de la poartă fără discuţie. 

— Pe noi nu ne interesează dacă el vrea sau nu vrea, zise 
atunci Isosică aproape dispreţuitor, dând parcă de înţeles 
că în chestiuni de astea nu persoana ta interesează... Avem 
noi şi alte socoteli cu el şi cu tat-său, domnul Ilie Moromete. 
Nici o grijă, nu vom scăpa momentul potrivit pentru a-i 
demasca pe amândoi pentru agitația pe care o duc... Aşa, 
Niculae avea ocazia să-l iertăm pentru ceea ce face taică- 
său. N-o să-l mai iertăm. 

Zdroncan schimbă subiectul cu un surâs impenetrabil: 

— Cu cine ai vorbit la raion? 

— Am vorbit chiar cu tovarăşul care are sarcina să se 
ocupe cu probleme de-astea, răspunse Isosică. Şi adăugă 


ironic: ce, credeai că m-am dus să vorbesc cu tovarăşul 
Merdescu sau cu Bumbea? 

Merdescu era unul din şoferii comitetului de partid raional 
şi cel numit Bumbea unul din oamenii de la poartă, care te 
opreau să intri neanunţat. Zdroncan ripostă cu o înjurătură 
admirativă la adresa lui Isosică spunând că era dat în 
paştele mă-sii, dar că o să vadă el ce-o să-i facă mâine sau 
poimâine tovarăşul prim-secretar Ghimpeţeanu când o să 
afle că oamenii şi-au pus grâul pe jos şi nu vor să se ducă 
să-şi predea cotele la baza de recepţie. Ce măsuri înţelege 
să ia? 

Isosică îşi descleştă fălcile şi căscă cu gura până la urechi, 
abia înregistrând faptele. Se aflau acum la sfat în biroul 
preşedintelui, luminat puternic de becul din tavan, şi nu mai 
era nimeni pe acolo, afară de un paznic vigilent care făcea 
ce făcea şi se dădea ca din întâmplare când pe lângă uşă, 
pe coridor, ascultând încremenit, dar şi gata să-şi reia 
mersul dacă ar fi fost surprins, când pe-afară, pe sub 
ferestre, ca şi când ar fi pândit să nu sară cumva vreun 
duşman de clasă peste cei dinăuntru şi el să nu fie acolo şi 
să dea alarma. În realitate trăgea cu urechea... 

— Nu egzistă, zise Isosică toropit de somn şi de o 
mulţumire esenţială, care înăbuşea nesilit orice încercare a 
oricui, nu numai a lui Zdroncan, de a-i strecura în 
preocupări vreo îngrijorare cât de mică. Cotele trebuiesc 
predate fără discuţie şi cine nu vrea, nu duce grâul acasă. 
N-are decât să-l ţină acolo pe câmp, să vedem cât îl ţine. 
Trecui şi eu pe-acolo când venii de la gară, adăugă el puţin 
mirat, şi unii îmi spuneau că n-au căruţe... Niculae al lui 
Moromete n-a fost pe arie? 

— A fost de dimineaţă, zise Plotoagă, şi pe la prânz a 
plecat la raion, l-a chemat tovarăşul Ghimpeţeanu. 

— Adică n-a zis nimic! 

— Ce să zică, şi mie îmi spuseră tot aşa, că n-au căruţe şi 
că îl duc mâine dimineaţă. 


— Poate că n-or fi având? admise Isosică descleştându-şi 
iar fălcile, vedem noi mâine, organizăm noi altfel 
convoaiele, luăm căruţe de la cei care stau şi n-au intrat în 
ceată şi le dăm lor... 

Niculae se întoarse în aceaşi seară de la raion şi dimineaţa 
ţinu o şedinţă cu Isosică, Plotoagă, Bilă şi Mantaroşie, cei 
trei membri ai biroului organizaţiei, plus Plotoagă în 
calitatea lui de preşedinte al comitetului executiv şi nici el, 
Niculae, nu pomeni nimic de situaţia de pe arie. Le reaminti 
doar pe scurt instrucţiunile şi măsurile care trebuiesc 
respectate în vederea unei bune desfăşurări a treierişului, 
punând însă accentul insistent pe o supraveghere specială a 
ariei chiaburilor. 

După felul cum le vorbi era lesne de înţeles că pentru asta 
fusese el chemat ieri la raion şi exemplele pe care le dădu 
confirmară imediat această presupunere. În cutare sat un 
chiabur a refuzat pur şi simplu să-şi strângă grâul de pe 
câmp, un altul a stricat sitele de la batoză, un altul a 
încercat să fure nişte saci cu zoană, acel praf amestecat cu 
pleavă şi boabe rupte de grâu care se scurge alături de lada 
mare, altul a fugit din sat nu se ştie unde şi şi-a împărţit 
recolta la alţii, crezând că cu manevra asta... 

Niculae era încruntat. Exemplele sale erau meschine, dar 
nu le inventase el, cum, necum, ăştia cărora le vorbea 
trebuiau să bage bine la cap să nu spună că n-au fost 
prelucraţi... 

Aria chiaburilor funcţiona însă fără nici un fel de 
accidente, se treiera necontenit, batoza avea toate sitele în 
regulă, chiaburii erau toţi prezenţi lângă şirele lor de grâu 
şi, în afară de toate acestea, la ei nimeni nu-şi pusese 
recolta pe jos şi nimeni nu zicea că n-are căruţă să-şi ducă 
cota la baza de recepţie, cum ziceau ceilalţi. Bogaţii satului 
treierau în tăcere şi păreau surzi la strigătele pe care le 
scotea din când în când Plotoagă când ceva i se părea lui că 
nu e în regulă sau nu se mişca bine şi numai copiii păreau 
veseli sau străini de ideea că au fost pentru întâia oară 


despărțiți de sat printr-o arie specială; fugeau şi se 
zbenguiau printre şire, sau cărau cu aceeaşi veselie paiele 
de la curul maşinii, iar alţii ţineau de căpestre caii înhămaţi 
la căruțele încărcate şi botul cailor abia le ajungea la urechi 
şi caii stăteau cuminţi în mâinile acestor omuleţi care, în 
afară de faptul că erau aşa mici, semănau întru totul cu 
părinţii lor, de la pălărie şi cămaşă, până la chipul energic, 
ars de soare. 

A doua zi dimineaţa, aşa cum îşi repartizaseră sarcinile, 
Niculae şi Isosică o luară de la sfat spre aria principală, de 
pe izlaz, unde funcționau trei batoze. Lângă pădurea 
Cotigeoaia, fură trimişi Bilă şi Mantaroşie din conducerea 
organizaţiei. Când Niculae ajunse printre muşuroaiele de 
grâu întinse până departe pe arie, la început merse printre 
ele în tăcere şi cu oarecare grabă şi fără să manifeste o 
atenţie specială. După ce ieşi însă din ele şi fără să se 
oprească din mers, îndepărtându-se deci de arie, îl întrebă 
pe Isosică cu o voce tăioasă ca un brici: 

— Ce e cu grămezile astea de grâu? 

Isosică îşi încetini nu se ştie de ce paşii, şi nu se grăbi să 
răspundă, dar celălalt nu şi-i încetini şi atunci se crea 
deodată între ei o distanţă care nu putea fi micşorată decât 
ori de Niculae, care ar fi trebuit să stea să-l aştepte, ori de 
secretarul organizaţiei, care ar fi trebuit să-şi înteţească 
mersul. Nu se ştia însă încotro se ducea, aşa glonţ, Niculae 
şi în cele din urmă Isosică mai micşoră din distanţă, grăbind 
paşii, dar izbind din când în când cu vârful pantofului în 
scaieţii sau pietrele pe care întâlnea în drum, având, pentru 
cei care s-ar fi uitat la ei de departe, aerul celui care nu 
pune el mare preţ pe cel ce merge aşa iute înaintea lui şi că 
situaţia lui nu depinde de ăsta, deşi aparent trebuie să... 

— Erau numai câţiva care aveau grâul cu neghină, zise el, 
nu ştiu ce mama dracului e cu ăilalţi... Cică n-au căruţe... 

— Asta s-o spună ei unuia care nu ştie cum se treieră grâul 
şi tu s-o spui cui vrei, zise Niculae ridicând glasul. 
Grămezile astea s-au făcut ieri; în prima zi am văzut şi eu că 


baza de recepţie îi trimite cu grâul îndărăt pe ăia cu 
neghina, dar ieri ce-aţi păzit, tu şi cu Plotoagă, de i-aţi lăsat 
şi pe ăi cu grâul curat să-l pună pe jos? De ce nu răspunzi, 
ce-aţi făcut ieri? 

Dar tot nu se uita la el şi tot mai rămânea între ei o 
oarecare distanţă, pe care secretarul local tot nu se 
străduia s-o micşoreze complet; nu mai izbea însă nici în 
mărăcini, nici în pietre. 

— Plotoagă nu ştiu ce dracu a păzit, zice că a umblat pe la 
Ciolăneşti după nişte mahine! răspunse Isosică cu un glas 
egal în explicaţiile lui cu cel al căruia îl trăgea la 
răspundere. Eu am fost la raion, la comitetul de partid, am 
avut treabă cu serviciul de documentare. 

— Şi altă zi nu ţi-ai mai găsit să te duci la serviciul de 
documentare? 

— De unde dracu să fi ştiut eu că ăia cu grâul curat o să-l 
pună pe jos?! Mă duceam în altă zi, răspunse Isosică. 

Acum nu mai era între ei nici o distanţă şi între timp se 
lămurise şi încotro se ducea al lui Moromete aşa glonţ: spre 
aria chiaburilor. Intră în ea şi dădură ocol batozei şi 
tractorului care înlocuia locomobila. Tractoristul îl salută pe 
Niculae cu un deget la capela lui unsuroasă, iar referentul 
de la sfatul raional făcu acelaşi lucru, având însă şi o 
expresie întrebătoare: avea tabelele cu chiaburi în mână, le 
ţinea bine, vroia tovarăşul de la raionul de partid să se uite 
în ele? Niculae se uită în treacăt în lada cu grâu, îşi vâri 
mâna în el, vânturându-l, şi întrebă unde e preşedintele. 

— Uite-l colo, zise referentul local arătând cu degetul spre 
nişte şire şi ordonă unui ţăran care stătea şi se uita şi el la 
grâu: ia cheamă-l încoace pe tovarăşul preşedinte! 

Niculae însă nu-l aşteptă, se îndepărtă de batoză şi o luă 
spre marginea ariei. Mergea însă acum agale, şi Plotoagă şi 
Isosică, şuşotind între ei, se apropiară de el fără grabă, 
fumând ţigări, şi cu nişte expresii preocupate... Stăteau 
acum toţi trei împreună, în picioare, sub soarele apăsător şi 
cei doi aşteptau în tăcere în timp ce Niculae îi privea 


sfredelindu-i; părul lui tuns scurt şi dat într-o parte îl făcea 
mult mai tânăr decât era cu adevărat faţă de ei. 

— Ce e asta, tovarăşe preşedinte? zise Niculae cu o ironie 
bruscă şi necruțătoare. Poţi să-mi explici, tovarăşe 
preşedinte? Unde e chitanţa numărul 1, tovarăşe 
preşedinte?! continuă Niculae în acelaşi fel, parcă ar fi avut 
o suliță în mână şi o înfigea cu fiecare cuvânt în omul 
impenetrabil din faţa lui. Nu părea însă să-i pese lui de 
această impenetrabilitate. „Luaţi chitanţa numărul 1?” v-a 
întrebat tovarăşul secretar Sârbu. „O luăm, o luăm,” zice 
tovarăşul preşedinte aşa flegmatic, acompaniat de tovarăşul 
secretar de organizaţie Isosică. Şi când eu v-am atras 
atenţia că e o problemă cu neghina asta, ei, zice tovarăşul 
preşedinte aşa binevoitor: „Lăsaţi că vă explic eu... „ Da, da, 
explică-mi! 

Îi ţinea fără să clipească sub privirea tăioasă a ochilor lui 
negri. 

— Parcă nici n-ai zice că ai în faţă doi oameni care se 
gândesc la problemele comunei cum mă gândesc eu la 
problemele papalității, continuă Niculae. Aşa nişte tovarăşi 
care au organizat ei totul, l-am chemat chiar şi pe părintele 
să-şi dea contribuţia. 

Isosică şi Plotoagă erau şi ei negri de soare, dar parcă se 
înnegriseră chiar în aceste clipe sub ploaia batjocoritoare 
de cuvinte care se abătuse asupra lor. Cel mai lovit arăta 
Plotoagă, care chiar transpirase sub cazna aceasta care îl 
muncea vizibil, să nu înghită ceea ce i se făcea, şi frâna 
gândirii care îl avertiza probabil că dacă se hotăra să 
răspundă, trebuia să se împace în acelaşi timp şi cu ideea 
că era foarte posibil ca după aceea să nu mai fie preşedinte. 
Erau amândoi oameni cu pământ şi nimeni nu-i silea să se 
lase astfel biciuiţi, se pare însă că Niculae cunoştea bine 
soiul acesta de ţărani care ieşise la iveală în viaţa satului, şi 
în cuvintele lui nu răzbătea nici cea mai vagă grijă că ar 
putea avea din partea lor surpriza unei tresăriri de 
independenţă. 


— Ce ordonaţi să facem, tovarăşe Niculae? zise Isosică 
prinzând pauza din zbor. Aveţi dreptate, ne facem 
autocritica, dar ce dracu îi facem cu ăia-cu neghină? Cu ăia 
fără neghină, lăsaţi că se aranjează, vorbim noi cu ei şi o să 
plece toată lumea la baza de recepţie. Nu se poate, ordinul 
e ordin, ai arat, plăteşti, ai contract... Dar baza de recepţie 
ar trebui să le primească grâul cu neghină că doar ei l-au 
dat, nu l-am inventat noi. Vorbiţi dumneavoastră cu baza de 
recepţie la telefon şi noi mergem la arie să formăm 
convoaiele cu âilalţi. 

— Am vorbit ieri cu baza de recepţie, zise Plotoagă. 

— Şi? întrebă Niculae. 

— M-au trimis la Ciolănegşti, că sunt acolo două mahine, să 
le luăm şi să dăm grâul la trior. 

— Şi? reluă Niculae. 

— Nu era nici o mahină, erau stricate, am bătut drumul 
degeaba, la telefon mi-au spus că sunt bune... Să-i ia mama 
dracului! 

Preşedintele spusese aceste cuvinte cu gura plină, obidit şi 
înfuriat. Niculae se urni din loc şi o luă spre sat. 

— Mergeţi pe arie şi până în seară să nu mai existe 
grămadă de grâu pe jos, ordonă el. Mă duc eu să vorbesc la 
telefon cu baza de recepţie. Executarea imediat! 

Chapter 14 


Ajuns la sfat, Niculae intră în biroul lui Zdroncan şi îi ceru 
să-i dea la telefon baza de recepţie. Secretarul se răsuci pe 
scaun, ridică receptorul de pe furca lui mare de tip vechi şi 
începu să învârtească energic la manivelă. 

— Alo, urlă el apoi în receptor, oficiul? şi continuă repede 
ca şi când ar fi chemat pompierii să stingă un incendiu: 
Oficiul, oficiul, oficiul! Alo, oficiul, răcni după aceea scârbit 
şi insistent şi spuse: Dă-mi baza de recepţie, fi-ţi-ar urechea 
aia stângă cu care ţii receptorul, a dracu”! Alo, baza, 
vorbeşte aici... 


Avea un glas de parcă ar fi fost pe frontul din '914, aşa 
răcnea până primea o legătură. 

Niculae luă receptorul şi întrebă dacă la telefon era şeful 
bazei. 1 se răspunse că era chiar el. 

— Din partea raionului de partid, zise Niculae sever, 
spune-mi, tovarăşe, ce e cu oamenii care au grâu cu 
neghină, care e situaţia? 

— Trebuie să-l dea la trior, nu le putem primi cotele şi 
plata S. M. T.-ului şi nici restanţele cu un procent mai mare 
de şapte la sută, zise şeful bazei. Astea sunt instrucţiunile 
Consiliului de Miniştri. 

— Chiar şi în cazurile în care baza le-a dat grâu de 
sămânță cu neghină? întrebă Niculae. 

— Chiar, răspunse funcţionarul liniştit. Nu trebuia să-l 
semene aşa cum l-au luat, trebuia să-l dea la trior. 

— Bine, asta în ceea ce priveşte S. M. T.-ul care are dreptul 
să i se plătească arătura cu grâu curat. Dar cotele? 

— Şi cotele, zise funcţionarul. 

— Bine, dar dacă asta e calitatea grâului, cum poate baza 
să le pretindă alta? 

— Trebuia să-l fi dat la trior înainte de a-l fi însămânţat, 
răspunse mai departe şeful bazei. 

Urmă o pauză, apoi Niculae întrebă: 

— Şi dumneavoastră, care aţi dat grâu cu neghină, 
cantitatea propriu-zisă împrumutată, o vreţi tot fără 
neghină? Vreau să spun nu cotele, ci sămânţa datorată... 

— Fără neghină, spuse şeful bazei neturburat. 

— Dar voi l-aţi dat cu neghină. 

— N-are importanţă. 

— Cum n-are importanţă? Ce răspuns e ăsta? 

— Sunt ordine precise, răspunse şeful bazei, laconic. 

Niculae puse receptorul în furcă şi ieşi afară. Dar nu plecă 
nicăieri, rămase în pragul clădirii pe scările de ciment, îşi 
vâri mâinile în buzunare şi rămase aşa, drept, uitându-se 
peste drum cu privirea în curtea celui ce se învecina cu 
sfatul popular, curtea lui Valache, grasul şi veselul partener 


de table al foştilor primari şi notari de odinioară ai acestei 
comune. Pe vremea lor, un primar n-avea de rezolvat astfel 
de probleme, nu existau nici campanii şi nici baze de 
recepţie. Primăria era o clădire în general liniştită, 
înregistra naşterea şi moartea populaţiei, avea un 
perceptor de impozite şi un agent de urmărire, dădea bilete 
de vite şi verifica măsurătorile şi greutăţile şi executa un 
buget comunal nu prea încărcat, iar şi dacă vreunui om i-ar 
fi venit chef să-şi semene de pildă pământul cu sticle de 
lampă, toată lumea ar fi rămas complet indiferentă. Sticle 
de lampă vrea să semene? Foarte bine dacă are omul ideea 
asta, trebuie lăsat cu ideea lui, nu toţi oamenii seamănă 
între ei să aibă fiecare aceeaşi idee. De-aia sunt mai mulţi 
oameni, ca să aibă mai multe idei. 

Valache nu făcea nimic, găseai în cârciuma lui covrigi şi 
băutură, nu te silea nimeni să intri la el să iei ceva, dar când 
vindeai sau cumpărai o vită nu era asta o schimbare în 
gospodăria ta şi nu trebuia să bei un păhărel în cinstea 
acestui eveniment? Ici semnai biletul în primărie şi dincolo 
treceai şi beai în sănătatea vitei (cumpărate sau, vândute). 
Dar în sănătatea cui nu beai! Parcă dacă treceai copilului 
care se însura două pogoane de pământ te îndurai să te 
întorci acasă ca şi când nu s-ar fi întâmplat nimic? Şi 
Valache era acolea, vesel în permanenţă, sau poate nu era 
el chiar vesel, dar te înveselea pe tine vederea lui când te 
gândeai că tot câştigul lui la cârciumă se topea la table pe 
ţuici cu pungaşul de notar şi de primar care îl beau fie că 
pierdea Valache la table, fie că pierdeau ei. Era acolea, ca 
un paznic voluntar al primăriei, cu ţoiul în mână, şi cine nu-l 
auzise măcar o dată strigând cu vocea lui moale de 
încântare, să trăiţi, dom” primar, să trăiţi, dom” notar? Ca şi 
când ar fi fost parcă plătit să întreţină în mintea oamenilor 
ideea că aceste două clădiri care stăteau faţă în faţă îţi erau 
prietene, cu oamenii din ele cu tot. Pe urmă venise războiul 
şi după război... Chiar aici în faţa casei lui Valache se 
întâmplaseră atâtea răsturnări! Aici cunoscuse cineva pe un 


notar nou şi petrecuse cu el pe terasa lui Valache o noapte 
dintre cele care nu se mai uită. Şi tot aici, puţin mai târziu 
era chiar gata să fie omorât acelaşi băiat, care chemase 
oamenii cu goarna să le vorbească... Acuma sta pe aceleaşi 
trepte şi se uita, pe gânduri, la fosta cârciumă... Obloanele 
erau închise... În casa lui Valache vrusese să se mute odată 
un învăţător, fiindcă altfel, fără rafturi, odaia era frumoasă, 
avea ferestre mari, acoperite pe jumătate de viţă 
agăţătoare. Şi se mutase, dar pe urmă plecase de-acolo şi 
sfatul nu mai trimisese de-atunci pe nimeni să-l înghesuie 
pe Valache cu muierea în odaia din fund... Îl aveau însă în 
evidenţă. 

— Ce mai faci, nea Valache, bună-ziua, zise Niculae de pe 
trepte, adresându-se unui om care nu mai era gras ca 
odinioară, ci negru şi parcă şi parcă stors şi care ducea de 
funie o vacă, venea de la fântâna din apropiere, de lângă 
şcoală. 

Valache se uită la tânărul de pe treptele sfatului şi fie că 
nu auzise întrebarea, fie că o auzise şi nu vrusese să 
răspundă la ea, dar cu privirea aşa ţintă, îşi văzu de drum, 
băgă vaca în curte, închise poarta şi se pierdu undeva în 
fundul gospodăriei. 

— N-o mai duce mult nea Valache, zise paznicul de serviciu 
care urmărise scena de undeva de alături unde stătea jos. 

— Dar ce-are? zise Niculae. 

— Nu ştiu ce are, dar nu mai vorbeşte. 

— Adică, are vreo boală? 

— Cică n-are nici o boală, zic unii, nu-l doare nimic, dar nu 
mai vrea să vorbească. A intrat o dată alde Gae peste el şi 
nu ştiu ce i-a făcut acolo. Cică l-ar fi înjurat... I-a făcut pe 
urmă proces... 

— Şi de ce a intrat peste el? 

— Păi în calitate de preşedinte! 

— Şi? 

— Nu ştiu ce-a vrut de la el, cică i-ar fi răsturnat masa şi ar 
fi ridicat ciomagul la el să dea impozite... Unii spun că l-ar fi 


înjurat, mai adăugă paznicul, punând un semn de egalitate 
între aceste două acţiuni, ridicarea ciomagului şi înjurătura, 
dând chiar de înţeles că înjurătura ar fi fost, prin natura ei, 
mai gravă decât lovirea cu ciomagul. 

— Dar de auzit aude? zise Niculae intrigat. 

— Cine ştie? Muierea spune că aude, dar că din ziua aia de 
la proces a luat hotărârea să nu mai vorbească. Are mai 
bine de un an de când ţine gura închisă şi nu mai vrea să 
scoată un cuvânt. 

— Dar ce s-a întâmplat la proces? 

— Păi cică Gae îl trecuse că nu-şi plătise impozitele şi nea 
Valache zice onorată instanţă, vă prezint chitanţele care le 
am asupra mea ca dovadă că sunt nevinovat. Dar 
judecătorul cu asesorii populari nici n-au vrut să se uite la 
ele, zicând că să nu umble el cu uneltiri şi cu avocat, că n-o 
să-i meargă. Probele nu sunt din punct de vedere 
concludente, a zis judecătorul, şi a zăcut nea Valache vreo 
paisprezece luni în puşcărie. Cică acolo a început el să 
refuze să mai vorbească, zice muierea, că se ducea cu 
mâncare la el şi ea îl întreba una şi alta şi el nimic. 

Paznicul tăcu. Niculae întrebă: 

— Şi ce face acuma Gae? 

— Ce să facă, stă acasă. Aşteaptă să fie iar preşedinte. 
Posomorât, Niculae părăsi treptele şi se întoarse în biroul 
lui Zdroncan. 

— Ia dă-mi raionul de partid, îi spuse, pe tovarăşul prim- 
secretar Ghimpeţeanu. 

Se vede că se gândise tot timpul afară dacă să cheme sau 
nu raionul şi că în cele din urmă se hotărâse să-l cheme. 
Zdroncan lăsă scrisul, puse mâna pe receptor şi reîncepu 
urletele către oficiu. 

— Merge greu, zise într-o vreme, raionul e ocupat... 

După vreo oră de trudă reuşi în cele din urmă să obţină 
legătura şi Niculae luă receptorul şi începu să raporteze. 
Primul-secretar era la postul său şi îi răspunse că cunoaşte 


situaţia, că acelaşi lucru se petrece şi în alte comune şi că 
totul se datora agitaţiei chiaburilor... 

— Mobilizaţi membrii de partid şi combateţi agitația cu 
toată energia, tovarăşe Niculae, şi în acelaşi timp strângeţi 
toate trioarele existente sau mahinele, cum mama dracului 
le spun unii pe-aici, şi selecționați cantitatea respectivă de 
cote şi să se predea la baza de recepţie. Nu putem să 
perpetuăm să dăm bazei grâu cu mare număr de corpuri 
străine, pe urmă baza îl păstrează pentru la toamnă şi îl 
vinde cui n-are şi o ţinem aşa ca gaiamaţu. Trebuie explicat 
oamenilor că nu există altă soluţie. 

— Şi trebuie predat fără neghină chiar şi grâul de 
împrumut? întrebă activistul. 

— Dar ce crezi că bazele astea de recepţie lucrează de 
capul lor? Care sunt dispoziţiile? zise secretarul. 

— Dispoziţiile sunt pentru întreaga ţară? întrebă Niculae. 

— Păi sigur că sunt pentru întreaga ţară, n-oi fi vrând să 
se dea dispoziţii fiecărui ţăran în parte. 

Şi convorbirea se încheie în felul acesta. Niculae închise. 

— Câte trioare avem în sat? îl întrebă pe Zdroncan. 

— Sunt câteva trioare, răspunse Zdroncan, dar zice că 
sunt toate stricate, s-a interesat ieri tovarăşul preşedinte şi 
le-a văzut cu ochii lui. S-a dus pe urmă la mama dracului la 
Ciolăneşti să ia pe-ale de-acolo, le-a găsit şi pe-alea stricate. 

— Şi nu se pot repara? 

— Nu se pot, că le lipsesc tot felul de piese. Nu ştiu ce-au 
făcut cu ele, că nu e unul bun. 

— Dă-mi S. M. T.-ul. Poate găsim la ei. 

— Sunt date. Se lucrează cu ele în alte părţi. 

— Dă-mi iar baza de recepţie. 

După ce obţinu legătura, Niculae îi spuse aceluiaşi şef că 
situaţia era fără soluţie şi că cu cele câteva trioare ale S. M. 
T.-ului nici până la toamnă n-o să se poată selecţiona atâta 
grâu. „Ştim, dar n-avem ce face, răspunse funcţionarul. Se 
pare că numai în regiunea lor se ivise complicaţia asta. 


Poate că la regiune s-o fi primit vreo dispoziţie specială de 
la Consiliul de Miniştri. 

— Dă-mi comitetul regional de partid, ceru Niculae şi 
Zdroncan se puse iar pe urlat. 

Dar iată că legătura cu regiunea se obţinu mai uşor decât 
cu raionul şi Niculae luă receptorul şi ceru să vorbească cu 
un anume tovarăş Georgescu. Şi se întâmplă că acest 
tovarăş să fie chiar în sediu, cu toate că în această perioadă 
mai toţi activiştii erau plecaţi pe teren. 

— Tovarăşe Georgescu, zise Niculae, puteţi să-mi spuneţi 
şi mie care e situaţia cu bazele de recepţie care au ordin să 
nu primească grâul care are mai mult de şapte la sută 
corpuri străine? Ştiţi că la noi s-a ivit o complicaţie şi am 
vorbit şi cu tovarăşul prim-secretar Ghimpeţeanu, dar 
soluţia asta cu datul grâului la trior este practic de 
neaplicat. Ce-i facem? 

— Raionul o să primească dispoziţiile care se vor impune, 
răspunse scurt tovarăşul Georgescu. Nu înţeleg de ce veniţi 
voi cu chestiuni de-astea la comitetul regional! De ce nu 
ţineţi legătura cu raionul? 

— Tovarăşul Georgescu, replică Niculae iritat, v-am spus 
că am raportat tovarăşului prim-secretar Ghimpeţeanu şi 
dânsul mi-a spus că mai sunt şi alte sate în situaţia asta. 
Problema e dacă nu cumva mai sunt şi alte regiuni în 
aceeaşi situaţie şi în cazul ăsta ce măsuri sunt de luat, ca să 
ştim cum să ne orientăm... 

— Ţineţi legătura cu raionul, răspunse impasibilă vocea de 
la celălalt capăt al firului. 

Şi închise. Niculae închise şi el şi de astă dată foarte 
hotărât o luă spre ieşire şi nu se mai opri în pragul clădirii 
sfatului să se mai gândească. Un sfert de oră mai târziu fu 
văzut apropiindu-se de aria principală şi Isosică şi Plotoagă 
îi ieşiră în întâmpinare. Se vedea însă după felul lipsit de 
chef şi şovăielnic cum li se urneau paşii că ei nu făcuseră 
între timp nimic şi că în general nu prea înțelegeau ce era 
de întreprins într-o asemenea situaţie decât să execute 


ordinele. Se mişcau în aşteptare, sau aşteptau mişcându-se, 
nu păreau sau poate chiar că nici nu se deosebeau cu ceva 
de ceilalţi ţărani, sau poate că un vechi instinct le spunea că 
în astfel de împrejurări e mai bine din toate punctele de 
vedere să te retragi în masa din care ai ieşit şi să laşi 
autorităţile superioare să acţioneze direct, sau o persoană 
anume trimisă de sus pe care s-o laşi să ia contact pe viu cu 
întregul sat pe propria-i răspundere... Bineînţeles că nu 
trebuia să te retragi prea mult şi să laşi această persoană 
complet singură, fiindcă atunci te va curăța după, şi va 
pune pe altul care va şti să execute mai bine decât tine 
ordinele şi dispoziţiile date, dar poţi să stai aşa de formă 
alături de el, ca să nu se observe că nu vrei să te amesteci, 
şi alături de ţărani nefăcând nimic, ca să nu-ţi ridici satul în 
cap după ce valul va fi trecut şi să se plângă contra ta şi iar 
să te curețe... 

— Ordinele sunt următoarele, zise Niculae fără 
menajamente. Şi începu să le spună ce aveau de făcut. Erau 
ele, chipurile lor, de nepătruns, dar prin coaja lor îngroşată 
de straturi de experienţă seculară pătrunsese, ciuruind-o 
parcă cu o mitralieră, necruţarea unuia care ieşise tot 
dintre ei şi care îi cunoştea şi ştia cum să le înfrângă 
împotrivirea şi şiretenia. 

— Hai, daţi-i drumu, încheie Niculae. Daţi-i drumul şi 
începeţi şi combateţi efectele acţiunii chiaburilor. Treceţi la 
contraacţiune. În loc să duceţi muncă politică susţinută, 
duceţi muncă să-i mobilizați pe Geacă şi pe Dănălache şi să- 
i trimeteţi la mine! Numai achitându-vă de sarcinile care vă 
revin, puteţi să scăpaţi şi să nu vă demasc ca unelte ale 
chiaburilor! Eu mă duc la Cotigeoaia să văd cum decurge 
acolo treieratul şi când mă întorc uite-aşa să văd convoaiele 
înşiruite spre baza de recepţie. 

Chapter 15 


Isosică şi Plotoagă o luară înapoi spre centrul ariei şi se 
vedea cum o cumplită furie pusese stăpânire pe ei. Când un 


grup de oameni le ieşi înainte cu expresii parcă vesele care 
şovăiau între speranţă şi îndoială, vrând să ştie adică în ce 
sens se modificase situaţia, renunţaseră sau nu renunţaseră 
autorităţile la cote, având deci aerul că totul se mişcă între 
aceste două extreme şi că existau şanse şi pentru şi contra, 
Isosică şi Plotoagă începură să strige rând pe rând cu 
chipurile schimonosite de o mânie cu totul neaşteptată şi 
bizară, cu atât mai mult cu cât până atunci nu ziseseră 
nimic, având şi ei aerul că chestiunea asta cu cotele 
ajunsese puţin cam prea departe: 

— Atenţiune aici, urlă Plotoagă. 

— Rechiziţionarea trioarelor, îl urmă Isosică cu un glas nu 
mai puţin urlat, dar parcă mai rece şi mai ameninţător. 

— Cine nu prezintă triorul reparat se confiscă pe loc şi nu 
se mai dă îndărăt, reluă Plotoagă, şi se interzice cu 
începere din acest moment depunerea grâului pe jos. 

Se apropiară de batoză. 

— Cine treieră? făcu preşedintele. 

— Eu, răspunse un ţăran tânăr cu un glas de parcă ar fi 
fost strigat la apel în armată şi i-ar fi făcut plăcere să-şi 
reamintească, răspunzând aşa voios, de acele frumoase 
timpuri petrecute în cazarmă. 

— Ai căruţă personală? 

— Am. 

— Încărcarea în ea a cotei cuvenite şi direcţia gara Balaci. 

— Stai, tovarăşe preşedinte, că n-am terminat, protestă 
atunci ţăranul cu o energie disproporţionată faţă de 
argumentul pe care îl invoca. 

Preşedintele o luă spre grămezile de grâu, dar tânărul 
ţăran ţâşni de lângă ladă, îi ieşi înainte şi protestă şi mai 
înverşunat, de astă dată roşu de indignare şi cu fulgerări 
scurte de spaimă în privirile ochilor săi măriţi de o 
încordare până atunci ascunsă. 

— N-am terminat, tovarăşe preşedinte, ce te legi tu de 
mine când eu abia am băgat în batoză şi uite colo căruțele 
la rând să tragă la coş. 


— Ai neghină? îl luă preşedintele din scurt. 

— N-am. 

— Ai arat cu S. M. I.-ul? 

— Am arat. 

— Atunci ce... mă-tii crezi tu, că S. M. I.-ul ăsta e pe gratis, 
n-ai iscălit un contract că o să plăteşti în produse? 

Şi trecu peste el fără să-l mai ia în seamă, dar celălalt 
reveni îndâriit. 

— Şi tu ce... mă-tii căşunaşi pe mine, care nici n-am 
terminat, când ăştia stau cu grămezile pe câmp de două zile 
şi nu le zice nimeni nimic. Nimerişi peste mine, 
Dumnezeul... de preşedinte, că dacă mă reped acuma în 
tine te fac de uiţi pe toată viaţa că ai fost vreodată 
preşedinte. 

— Cristache, ordonă preşedintele adresându-se unui băiat 
care stătea cu furca în mână şi se uita, du-te la postul de 
miliţie şi spune-i tovarăşului Moise Ion să vină imediat aici 
pe arie. 

Țăranul nesăbuit amuţi deodată, ca şi când i-ar fi luat 
cineva indignarea cu mâna. În acest timp se adunase în 
jurul lor toată aria, şi numai batoza continua să treiere. 
Băiatul cu furca nu se grăbi să alerge să cheme miliţianul, 
dar nici preşedintele nu-şi repetă ordinul. 

— Suntem martori că tu l-ai înjurat întâi, zise un ţăran cu 
glas potolit şi preşedintele se făcu că nu aude, dar nu dădu 
curs ciocnirii, continuă să strige ordinele aşa cum începuse. 

Le repeta nu tocmai aşa cum i le spusese Niculae, ci 
deformându-le împins de furia aceea a lui pe care n-o 
pricepea nimeni şi tocmai de aceea căpătau parcă în auzul 
celorlalţi un caracter incredibil: se confiscau trioarele, se 
confisca recolta, se puneau cu miliția pe ei... 

— Să ne ia tot grâul şi să ştim o socoteală, zise liniştit un 
ţăran adresându-se practic preşedintelui, cu o astfel de 
voce care nu lăsa nici o îndoială că el ştia că preşedintele nu 
născocise el ordinele astea şi că prin urmare, dacă făcea pe 
intermediarul, să transmită mai sus propunerea asta. 


— Sigur că da, admise un altul, ce să mai stăm să ne mai 
socotim, că S.M.I,căU.I.M.„,căF.D.P....Săneiatot 
grâul, tot acolo ajunge. 

F. D. P era Frontul Democraţiei Populare, denumire sub 
care se prezentase partidul şi guvernul la alegerile recente 
şi nu ştia de ce îi rămăseseră ăstuia în minte inițialele 
respective. Cât priveşte U. I. M.-ul (Uniunea Tineretului 
Muncitor), organizaţia asta nu cerea nici un fel de cote, dar 
tot aşa, se pare că în mintea acestui ţăran nu se făcea nici o 
deosebire între Staţiunea de maşini şi tractoare, 
organizaţie cu scopuri strict tehnico-agricole, şi 
organizaţiile de masă existente care aveau alte sarcini. Nu 
se ştie de ce propunerea cu luatul în întregime al grâului de 
către organizaţiile numite potoli treptat furia preşedintelui 
şi începu să-i ia pe fiecare la rând, ocolind liniştit grămezile 
de grâu. 

— Ce e, Costache, de ce nu vreai să-ţi duci cotele aferente 
la bază? 

— Păi acuma treierai, aştept să vină alde cumnatu-meu cu 
căruţa de la Mozăceni şi îl duc. De ce să nu-l duc? Îl duc! 
Cum să nu-l duc! Iocmai pe mine mă găsişi să nu-l duc? 

— Şi tu, Paţac? Tu ce aştepţi? 

— Păi acu' treierai şi eu! protestă Paţac uimit că evidenţa 
acestui fapt era atât de greu de presupus. Acu” treierai şi 
aştept să vie Ilie cu căruţa şi îl duc şi eu. 

— Care Ilie? 

— Cum care Ilie? Ilie Usturoi, cu care sunt în ceată. 

— Lasă că vă facem noi rost de căruţe, n-aveţi nici o grijă, 
să vedeţi cum o să plătiţi voi şi transportul până la gară, 
zise preşedintele şi continuă: Noroc, măi Aguţă. 

— Noroc, Plotoagă. 

— Măi Aguţă, trebuie să-ţi duci cotele la gară, zise 
preşedintele ca între prieteni. N-ai ce face. Aşa sunt 
dispoziţiile. 

— Ce vorbeşti, se sperie Aguţă. Păi zicea că le taie. 


— Nu le taie, Aguţă, cine dracu ţi-a mai spus şi prostia 
asta? 

— Lumea. Să stăm, zice, să nu le ducă nimeni şi n-are ce 
să ne facă. 

— Are, Aguţă, mai bine încarcă şi du-le, nu mai pierde 
vremea de pomană. 

— Mă, eu dacă le duce toţi, le duc şi eu, zise Aguţă 
cuminte, uitându-se cu ochii mari de sinceritate în cei 
încremeniţi şi duri ai preşedintelui. 

Isosică începuse să nu mai zică nimic, îl însoțea pe 
Plotoagă şi, în clipele când acesta arăta mai prins în vorbă 
cu omul, el se uita vizibil în altă parte, având aerul că asta 
era misiunea preşedintelui, să răspundă de aspectul ăsta 
cotele... 

— Bine, acela zice că dacă le duce toţi, le duce şi el, 
continuă Plotoagă oprindu-se lângă un purcoi mare de 
grâu, galben şi curat ca aurul, fără pic de corpuri străine, 
dar dumneata de ce te apucaşi să-l pui pe jos de pomană? 
Crezi că cu atâta grâu n-o să dai nimic statului, sau crezi că 
dumneata n-ai nici o obligaţie patriotică faţă de poporul 
care munceşte în fabrici şi uzine? 

— Măi Nică, zise ţăranul neted, pe mine să nu mă 
amestecați în chestiunile voastre de partid că grâul e 
proprietatea mea şi fac ce vreau cu el. Dacă dumneata vreai 
să mi-l iai, ai puterea s-o faci, dar să nu mă puneţi voi pe 
mine să iscălesc, că nu iscălesc... 

— Poţi să nu iscăleşti, dar încarcă grâul în căruţă şi du-ţi 
cotele aferente, zise preşedintele. 

— Lui Ilie al lui Moacă, începu omul să povestească, şi avea 
în privire şi pe chipul lui lung ca o lubeniţă o expresie de 
triumf ca şi când ceea ce avea el să le dezvăluie va stârni 
senzaţie, i-au intrat astă-iarnă în curte şi i-au luat un bou. 
„Mă, zice Ilie al lui Moacă, ăştia nu se mulţumesc să-ţi ia 
vita din grajd, dar te mai pune pe urmă să iscăleşti că ai 
dat-o de bunăvoie.” 


— Dar când a încasat banii în avans de contract i-a plăcut, 
zise preşedintele întorcându-se spre Isosică, ia să-l trecem 
noi pe ăsta, în cap cu domnul Ilie Moacă, pe lista de agitaţie 
contra regimului, să-i învăţăm noi minte să mai umble cu 
minciuni! Cum te cheamă pe dumneata? 

Omul însă se feri şi deodată chipul lui alungit se decolora 
şi se închise şi nici urmă de triumf nu mai păstra pe 
trăsăturile lui dungate de soare şi de o mânie oarbă cu care 
nu mai ştiuse ce să mai facă. Acum parcă descoperise brusc 
ce-ar fi trebuit să facă: s-o păstreze doar pentru el şi să nu-i 
dea frâu în gura mare. Văzându-l că şi-a dat seama singur 
de prostia lui, Plotoagă nu stărui nici el să-i afle numele, dar 
îi repetă să încarce imediat cotele în căruţă, dacă nu vroia 
s-o păţească... Imediat, acuşi, în faţa lui, dar ce, ne jucăm 
aici de-a cotele, trebuie s-o duci întâi acolo şi pe urmă mai 
stăm şi la discuţie, dacă mai e ceva de discutat... 

Lângă purcoiul următor se agita un omuleţ mic, chemând 
pe cineva care se afla undeva printre şiri, îşi vâra degetul 
mic în gură, fluiera şi striga: 

— Măi Costică, vino, mă, încoace, mai repede cu căruţa să 
încărcăm cotele şi să le ducem, nu vezi că s-a supărat aici 
toată lumea, o să creadă tovarăşul preşedinte că nu vrem să 
le ducem, hai mai repede, Costică, să le ducem acolo şi 
gata... 

— Bă, fi-ţi-ar capu-al dracu” şopti Isosică întrerupându-i 
strigătele, tu eşti membru de partid sau ce mama dracului 
eşti? Ia încarcă repede şi să nu te mai prind cu grâul aici. 

Şi trecură mai departe şi în urma lui omuleţul nu se grăbi 
să pună în practică strigătele lui către acel Costică, şopti 
unui băiat care sta lângă el să aibă grijă de grâu şi dispăru 
într-o direcţie cu totul contrarie celei de unde ar fi putut 
veni căruţa cu Costică în ea. De altfel aşa făcură şi ceilalţi 
acum când nimeni nu mai aştepta nimic nou din partea 
celor doi, preşedintele şi secretarul: se limpezise în ceea ce 
îi privea pe ei, n-avea nici un rost să mai stea să-i asculte. Şi 
se pitiră printre şirele de paie sau o luară nepăsători şi 


singuratici care încotro, lăsând grămezile de grâu pe seama 
copiilor sau femeilor. Rămăseseră numai cei cu grâul cu 
neghină, care aveau aerul că ei sunt scoşi din cauză din 
moment ce lor nu li se spunea nimic. 

— Sigur că da, zise unul dintre ei, muncitoru ăla trebuie să 
mănânce şi el, nu poţi să-l laşi aşa să dea cu ciocanul cu 
burta goală... Să vedem cum îi facem, că de dat dăm noi, 
dar să ştim... 

— Dar ce, ne dăm şi noi seama, îl continuă un altul 
prefăcându-se că nu-l vede pe un activist necunoscut care 
se apropiase între timp de grămezile de grâu şi începuse să 
vorbească în şoaptă cu Plotoagă şi Isosică. E chestia asta cu 
S. M. Lul, ţi-a arat, ţi-a grăpat, te-ai înţeles să dai, dai! Sunt, 
nu aşa, diferite forme, tu munceşti aici pe ogoare, el 
munceşte acolo la nicovală, trebuie să te înţelegi... Toată 
lumea are nevoie de pâine, nu numai tu, plus că acum 
suntem toţi muncitori cu braţele! Tu ai nevoie de piuliţa lui, 
el de datoria ta patriotică... Ce poţi să-i faci? Clasa 
muncitoare, în unire cu ţăranul muncitor... 

Îi apucase acuma grija de muncitori şi aveau aerul că nu 
spun lozinci, ci cred cu tot dinadinsul că trebuie să se într- 
ajutoreze. Erau atât de naivi în viclenia lor încât îşi 
închipuiau că chestiunea era în mare fierbere acolo sus, şi 
că nu strică să se audă şi să se transmită din partea lor că ei 
nu sunt smintiţi la cap să pretindă anularea S. M. T.-ului sau 
a datoriilor, dar trebuie să înţeleagă şi ei că istoria asta cu 
cotele... Ca să nu mai vorbim de pretenţia cu corpurile 
străine... 

— Degeaba zice el Plotoagă să ne apucăm acuma să dăm 
la trior, reluă altul. Asta e aşa o glumă! Păi ce ne mai 
rămâne dacă îl dăm la trior? 

— Neghina, asta îţi mai rămâne! răspunse altul mirat că 
evidenţa asta nu era înţeleasă. 

— Asta e mare ispravă, cu neghina, reluă altul cu un glas 
care sugera că o s-o povestească şi nepoților; şi adăugă: 
dacă ar şti muncitoru ăla, ar da cu ciocanu în pământ... 


Pe acestea activistul necunoscut tocmai se despărţea de 
Isosică şi Plotoagă şi se îndepărta grăbit. Iar cei doi făcură 
şi ei la fel, dar nu prea grăbiţi, ci mergând agale, parcă 
gânditori... S-ar fi zis că acel activist cine ştie ce le spusese, 
să lase poate lumea în pace să-şi încarce grâul şi să se ducă 
acasă, cum se întâmplase anul trecut... Nu vezi, au plecat 
fără să mai zică nimic... 

Chapter 16 


Nu se lămuri însă ce era cu acest activist în timp ce se 
aduseră pe arie trioarele (sau mahinele, cum li se zicea) şi 
se dovedi că toate erau în bună stare, nu le lipsea nici cel 
mai mic şurub... Nu era deci nici o glumă, trioarele fură 
instalate pe arie şi începură să funcţioneze. În mod ciudat, 
tocmai ei, cei cu neghină, care erau în felul acesta rău 
nedreptăţiţi, părăsiră orice împotrivire şi începură să-şi dea 
grâul la trior. Erau toţi tăcuţi şi posomorâţi şi prin tăcerea 
aceasta docilă cu care acceptară ideea să dea înapoi grâul 
curat în locul celui neghinos pe care îl primiseră, s-ar fi 
părut că ceilalţi nu mai aveau acum nici un sprijin în 
rezistenţa lor şi nici un motiv să mai întârzie formarea 
convoaielor. 

Şi, cu toate acestea, nimeni nu se mişcă, grămezile de 
grâu continuară să rămână păzite doar de femei şi copii, iar 
cei care treierau, în loc s-o ia spre gară cu căruţa, trăgeau, 
cu aerul cel mai firesc, căruţa cu grâu pe arie, întindeau 
cerga pe pământ şi începeau să depună cuminţi grâul pe 
ea. Arătau foarte harnici în această îndeletnicire şi uitându- 
te la ei ai fi putut spune chiar că depun mult sârg, ca şi 
când ar fi vrut să dovedească în felul acesta că iată ce 
oameni vrednici şi de înţeles sunt ei, cât de harnici şi 
săritori... Strigau la copii să întindă cerga bine, vorbeau în 
treacăt cu caii promiţându-le că după ce treaba va fi 
terminată o să le dea ovăz în trăişti, aveau în mişcări un zor 
destins şi mulţumit, chiar plin de o anume recunoştinţă (dar 
adresată nu se ştie cui) şi se uitau la cei din jur foarte senini 


şi elocvenţi: uite, parcă ziceau, o făcurăm şi pe-asta, 
treierarăm, aşa e viaţa noastră, muncim ce muncim, dar pe 
urmă e bine, îţi aduni grâuşorul de pe câmp şi mănânci 
pâine... În acest timp Isosică şi Plotoagă depuneau acelaşi 
zel în ceea ce privea activitatea trioarelor, dădeau ordine, 
supravegheau, treceau de la un trior la altul, dădeau sfaturi 
şi adesea chiar puneau mâna la manivela care învârtea 
roata care la rândul ei învârtea cilindrul selector, având şi ei 
aerul că asta era situaţia, erau toţi o familie şi în astfel de 
împrejurări n-are rost să stai cu mâinile în buzunar, trebuie 
să ajuţi... Când osteneşti, pe urmă mai stai de vorbă, mai 
fumezi o ţigare... Niculae revenise între timp de la celelalte 
arii şi căzu tocmai când unul din ţărani, cu merticul în 
mână, se pregătea să-şi descarce liniştit recolta pe cergă şi 
se duse la el şi îi zise: 

— Stai, de ce îl pui pe jos? N-ai auzit că se interzice 
depunerea grâului pe arie? Predă cotele şi du-ţi grâul 
acasă. 

Omul arătă cea mai nedumerită dintre figuri: 

— Păi unde se predau cotele? 

— Du-te la gară, zise Niculae. 

— Cum, să mă duc cu căruţă cu tot? se miră mai departe 
omul, dar nu prea mult, înțelegând după cât se pare că faţă 
de neştiinţa celuilalt mirarea lui prea exagerată ar putea să 
fie necuviincioasă. Şi explică: pun partea mea acilea până 
una alta şi dacă e să mă duc la gară, nu e nevoie să mă duc 
cu toată căruţa, duc numai cotele, ce rost are să mă 
trambalez până acolo cu tot grâul? 

Avea dreptate. Convoaiele trebuiau să se formeze 
bineînţeles numai din cote şi într-o căruţă trebuiau să fie 
puse cotele a mai multor inşi, măsurate foarte exact şi puse 
în saci. Dar de ce această operaţie atât de simplă continua 
să nu se facă? 

Văzând scena, Isosică şi Plotoagă se apropiară indecişi şi 
după semnele cunoscute numai de ei înţeleseră că se pot 
apropia de tot şi lua parte la discuţie. 


— Noi ne-am gândit cum să evităm greşelile de anul 
trecut. Şi acuma s-au ivit altele, zise activistul sfatului 
raional. 

— Şi de ce, tovarăşe preşedinte, reluă Niculae adresându- 
se de astă dată lui Plotoagă, nu se formează convoaiele şi să 
lichidăm grămezile de pe câmp? Ce aşteptaţi? Ce vorbirăm 
noi mai înainte? 

— Am fost după trioare, explică Isosică luându-i în felul 
acesta apărarea preşedintelui, acuma trebuie să aşteptăm 
să dăm grâul la trior. 

— De ce trebuie să aşteptăm?! exclamă Niculae. 

— Cotigeoaia cum merge? întrebă Isosică. 

În loc să răspundă se apucase să pună el întrebări. Niculae 
îl scrută câteva clipe cu privirea micşorată de intensitate ca 
şi când s-ar fi întrebat ce trebuia să facă cu asemenea ins 
care în mod evident se ferea din faţa sarcinilor care îi 
reveneau în calitatea lui de secretar de organizaţie şi îi lăsa 
pe alţii să le execute în locul lui şi el doar să stea şi să apară 
astfel în faţa oamenilor ca un prunc nou născut. 

— O să discutăm noi în organizaţie toate problemele astea, 
răspunse Niculae cu un glas care promitea multe. Să ieşim 
din campanie şi o să analizăm noi aceste evenimente. 

Fără îndoială că asta ar fi putut să se întâmple întocmai 
cum promitea. Dar până una-alta se aflau în campanie şi 
Isosică şi Plotoagă nu riscau ei să fie puşi în discuţia 
organizaţiei (mai ales acum când aveau atâtea planuri) 
dacă situaţia cu strânsul recoltei nu i-ar fi depăşi. Ce puteau 
şi mai ales ce putuseră ei să facă şi nu făcuseră? Puteau să 
dea ordine, dar iată că nu le executau ţăranii, părăsiseră 
aria şi lăsaseră recolta în grija celor cu care nu se putea sta 
de vorbă, a copiilor şi a femeilor. 

— Tovarăşe Niculae, zise Isosică cu o voce foarte coborâtă, 
semn de mare nelinişte dacă l-ar fi auzit oamenii, la 
Mozăceni s-a procedat aşa cum spui dumneata, din prima zi 
s-a oprit treieratul la primul om care n-a vrut să-şi ducă 
cotele la bază şi n-a avut ce face şi le-a dus, dar pe urmă s- 


au oprit de tot batozele şi nu mai vrea să treiere nimeni. lar 
la Zâmbreasca a venit un camion de milițieni şi au dat 
drumul la boi peste ei, erea să-i răstoarne în şanţ şi să-i 
omoare boii cu coarnele. 

— Cum să-i răstoarne în şanţ? întrebă Niculae uitându-se 
cu dispreţ la acest secretar sătesc alarmist, care era în 
stare să debiteze asemenea bazaconii. 

— Au aflat din vreme că vine un camion cu milițieni şi când 
l-au văzut că intră în sat au dat năvală cu boii din toate 
părţile, explică Plotoagă. Boii, continuă el arătând şi cu 
mâinile, fuseseră strânşi anume prin ulițele din preajmă şi 
când au văzut camionul, hua, hua, şi trosc-pleosc cu bicele 
în ei să se repeadă orbeşte... Ereau să-i omoare, mai spuse 
el simulând o îngrijorare extremă şi după câteva clipe 
adăugă filosofic: ce poţi să le faci la nişte boi! 

Şi parcă era şi o oarecare admiraţie în felul cum rostise el 
aceste cuvinte, dar fireşte nu pentru boi, ci pentru cei care 
ştiuseră să-i folosească atât de bine, ţăranii aceia din 
numita comună. 

— Şi de ce a venit camionul cu milițieni? zise Niculae. 

— Cică i-ar fi chemat preşedintele de-acolo, că ar fi sărit 
ăia pe el, încercă Isosică să povestească. Tot cu cotele, ce 
mai încoace şi încolo, o încheie el tăindu-şi singur firul. 

Dar nu fără o intenţie foarte subţire, fiindcă tăcerea care 
urmă după aceea rezuma elocvent întreaga lui gândire şi 
comportare, a lui şi a lui Plotoagă, în sensul că iată că aici la 
Siliştea nu s-a întâmplat nimic de acest gen şi că nici nu e 
bine să se întâmple, ferească Dumnezeu... Că Niculae nu 
trebuia să se plângă de ei şi că n-avea nici un rost să-i tot 
amenințe şi să-i batjocorească, o să iasă bine dacă o lasă 
mai încet... Dimpotrivă, dacă se forţează ceva era chiar 
foarte periculos, dintr-o pripeală putea ieşi o daravelă să ia 
foc toată aria. 

Niculae le întoarse spatele şi o luă spre sat. Ajunse la sfat 
şi îi ceru lui Zdroncan să-i dea legătura cu Zâmbreasca, cu 
preşedintele sau secretarul de-acolo. Zdroncan avea de 


lucru şi mânca la masa lui pâine cu brânză, nu se mai 
dusese acasă şi avea la piciorul scaunului şi o sticlă cu un 
dop de cocean de porumb, din care trăgea fără sfială: era 
un lichid alb-tulbure, ţuică făcută din surse locale, pesemne 
porumb, cea de struguri sau corcoduşe de anul trecut fiind 
de mult băută în sat. 

— Alo, oficiul, scoase el un urlet răguşit, de o agresivitate 
nepăsătoare, învârtind din manivelă şi în acelaşi timp 
mestecând vârtos din fălci. 

Se făcuse foarte cald şi peste dejunul lui Zdroncan roiau 
muşte. Nu mai era nimeni afară de el, până şi paznicul se 
vârâse cine ştie în ce cotlon mai răcoros. 

— Alo, Zâmbreasca? Cine e acolo? strigă Zdroncan. Ce 
faci, bă, nea Ilie?... Preşedintele ăla al vostru mai trăieşte 
sau a dat ortu popii?... Uite îl caută raionul de partid, 
vorbeşte aici. 

— Alo, cine e la aparat? întrebă Niculae şi după ce află 
cine e şi îşi spuse şi el numele şi calitatea îl întrebă pe 
funcţionar ce activist de la raionul de partid se afla acum la 
Zâmbreasca? 'Tovarăşul State? Vreau să vorbesc cu el, 
trimite pe cineva să-l caute. E urgent. 

După o jumătate de oră cel din Zâmbreasca se afla la 
aparat. 

— Alo, State, zise Niculae, să trăieşti, Moromete la telefon. 

— Să trăieşti, zise celălalt, ce s-a întâmplat? 

— Cum merge strângerea recoltei la Zâmbreasca? 

— Destul de bine, răspunse State. La Siliştea? 

— Merge bine, zise Niculae. Ceva nou? Am auzit ceva cu 
nişte boi... 

— Ce?! strigă celălalt neauzind bine, sau profitând de 
faptul că putea să nu audă bine. 

— Nişte boi, zise Niculae, o chestie cu nişte boi. Dacă s-a 
întâmplat la Zâmbreasca o istorie cu nişte boi, repetă. 

— A, se dumiri celălalt, istoria cu boii, da, s-a întâmplat, 
dar nu în Zâmbreasca. 

— Dar unde, State? 


— În Atârnaţi! He-he! râse deodată tovarăşul State, dar nu 
spuse nimic, deşi prin râsul său trăda că deţine amănunte. 
Ştii cine era acolo? 

— Nu. Cine era? 

— Ghici! 

— Nu-mi pot da seama! 

— Erau acolo Iosif şi tovarăşul Beju. Ela dat ordin miliției, 
a trimis un camion... 

— Iosif?! tresări Niculae. 

— Nu, nu losif, tovarăşu Beju! 

Era vorba de unul din secretarii comitetului regional. Nu 
era însă vădit că State râsese cu acel he-he al lui, neînsoţit 
de explicaţii, cu gândul la relaţiile de prietenie dintre Iosif şi 
Niculae, ci mai degrabă se gândise la secretarul Beju, 
despre care reuşise să afle că personal şi fără aprobarea 
primului-secretar Mircea, îl ştersese pe el, pe State, de pe 
lista celor care urmau să fie trimişi la Şcoala superioară de 
partid „Jdanov”. Şi acum nu se putuse stăpâni să arate că îi 
părea bine de cele întâmplate... Se ştia de altfel că Beju mai 
făcuse altele de acest gen şi altora şi că fusese criticat de 
forurile superioare, dar în ciuda acestor critici continua să- 
şi exercite funcţia de secretar-trei şi să fie apoi reales în 
biroul regional şi să i se încredinţeze mai departe aceeaşi 
funcţie, deşi toată lumea se aşteptase să fie în cele din urmă 
scos din ea. Ori, se întâmplase tocmai pe dos, adică în cele 
din urmă fusese reales... Era un ins cunoscut în special 
pentru tendinţa lui de a urmări şi exclude din partid pe toţi 
cei care credea el că sunt duşmani şi nu trecea săptămână 
să nu se audă cum umbla prin organizaţiile regiunii şi 
excludea câte doi sau trei. Probabil de aceea era el aşa 
apreciat mai sus... Se înţelege de la sine că mulţi dintre cei 
excluşi de el înaintau apoi forurilor superioare contestaţii, 
dar dosarul lor ajungea tot la tovarăşul Beju şi rari mai erau 
aceia care se adresau după aceea Comitetului Central. 
Acum Beju dăduse ordin miliției să intre în acţiune, dar iată 


că ţăranii aceia din Atârnaţi îşi luaseră şi ei măsurile lor, 
folosind resursele locale. 

— Am vorbit cu Iosif la telefon, continuă State. 

— Ai vorbit?! Şi ce ţi-a spus? aproape că strigă Niculae. 

— N-auzi, tovarăşul secretar Beju a dat ordin să vie miliția, 
zise State obiectiv, cu o voce ciudat îngroşată. 

Şi nu mai spuse nimic, tăcu la celălalt capăt al firului şi 
Niculae tăcu şi el un timp nedefinit, opriţi parcă amândoi la 
marginea cuvintelor ca la marginea unui gard fără porţi. 

— Spune-mi, la dumneata sunt unii care au grâu cu o mare 
cantitate de corpuri străine? rupse Niculae tăcerea. 

— Sunt, zise State. 

— Şi cum aţi rezolvat? 

— Rezolvăm pe parcurs, răspunse State după o pauză de 
gândire. 

— Adică cum, insistă totuşi Niculae, deşi se putea lesne 
înţelege că situaţia la State era cel puţin la fel de neclară ca 
şi la Siliştea. Ce însemna asta că rezolvau pe parcurs? Care 
parcurs? 

— Organizăm pe bază de tabel, răspunse tot aşa de obscur 
State. Îi avem pe toţi pe listă. 

Niculae mai continuă în felul acesta câteva minute, apoi 
închise, şi cu o voce în care răzbătea o undă joasă de 
îngrijorare ceru legătura cu comitetul de partid. Primul- 
secretar Ghimpeţeanu era mai departe la postul său şi-i 
răspunse imediat. 

— Tovarăşe prim-secretar, zise Niculae raportând, am 
mobilizat trioarele şi le-am adus pe arie, se lucrează cu ele, 
sunt în număr de trei. 

— Foarte bine, tovarăşe Niculae, răspunse secretarul 
înainte ca activistul să fi terminat, daţi-i înainte şi obţineţi 
aceleaşi succese. 

— Tovarăşe prim, ar mai fi o chestiune, zise Niculae cu o 
diminuare aproape reflexă în voce a importanţei însăşi a 
problemei despre care voia să vorbească. S-a răspândit 
zvonul că o să se taie cotele şi avem unele dificultăţi pe 


chestia asta. Şi de-aia v-am telefonat iar, să vedem ce 
îndrumări ne mai daţi ca să ne descurcăm... Profitând de 
chestiunea asta cu neghina nici alţii nu vor să-şi predea 
cotele şi s-au strâns grămezile pe câmp şi stă lângă ele 
câte-un copil sau câte-o muiere şi... 

Secretarul însă îl întrerupse cu acea nerăbdare a celui 
care având o perspectivă a întregului, de mult nu mai aude 
el nimic nou în ce i se spune din diferitele lui părţi. 

— De dimineaţă şi până acuma, că s-a făcut ora unu, vă 
explic că aici nu există discuţie, cotele sunt o datorie 
patriotică şi nu e nici o situaţie specială! Nu văd nici o 
situaţie specială. Acţionaţi cu răspundere, evitaţi orice 
neînțelegere şi, acolo unde există, lămuriţi cu tenacitatea 
specifică comunismului că aşa se pune problema şi nu cum 
îi trăsneşte cine ştie cui prin cap. E clar? Doar eşti la tine în 
sat! Mai ai vreo nelămurire? 

Chapter 17 


Era foarte clar, dar claritatea aceasta se oprea foarte net 
pe arie. 

— Vasile al lui Troscot a terminat şi l-a dat la trior şi nu i-a 
mai rămas nimic, spuse unul apropiindu-se de un grup de 
lângă o şiră de grâu şi aşezându-se jos cu o vădită plăcere, 
având aerul că, iată, s-a aranjat şi problema asta şi acum o 
să fie bine. 

— Nu mai spune, exclamă un altul, chiar nimic nu i-a mai 
rămas? 

— Conform calculelor, trebuie să predea tot, răspunse 
celălalt cu aceeaşi încântare. Îi mai rămâne neghina. 

— Ce face, domnule, băiatu ăsta al dumitale, nea Ilie? 
exclamă un altul, adresându-se lui Moromete care stătea 
mai la o parte într-o rână şi fuma şi vorbea nu se ştie ce cu 
Nae Cismaru. 

— Ce vreai să facă, măi Cârstache, răspunse Moromete 
(era chiar Cârstache, vecinul său de poartă) cu un glas în 
care stăteau în cumpănă convingerile lui politice cu 


înţelepciunea lui de ţăran care ştia ce înseamnă o autoritate 
de stat constituită şi un singur ins... Ce putere are el? 

— Măi ăsta, Ilie, sări atunci Nae Cismaru de alături, mă, eu 
în locul tău nu l-aşi primi în casă, mă! 

— Da, dar tu nu poţi fi în locul meu, exclamă Moromete 
ridicând un deget în sus ca să sublinieze deosebirea. 

— Nea Ilie, reluă repede Cârstache, să nu-i ia cineva vorba 
din gură, păi bine, domnule, el nu vede situaţia cum stă în 
realitate? De ce nu spune acolo că nu se poate? Eu sunt 
convins că el nici măcar nu le-a spus: domnule, nu se poate! 

Moromete tăcu îndelung şi cine îl cunoştea ştia că acum el 
nu-i va răspunde lui Cârstache. Câţiva însă, care erau 
strânşi acolo, nu-l cunoşteau bine şi se întrerupseră câteva 
clipe din vorbă şi se uitară la el să vadă ce-o să zică. 
Cârstache era un admirator al celor patru, dorind mult să 
fie el al cincilea, să-l cheme Moromete şi pe el când veneau 
ceilalţi şi nu să-l lase să vină singur, mai ales că nu era un 
simplu vecin. Când era Niculae mic, băiatul venea pe la el şi 
Cârstache scotea de sub pat un cufăr cu cărţi şi îi dădea 
câte una să citească. Cărţile astea şi le cumpăra singur cu 
bani din buzunar, nimeni nu ştia când şi de unde şi nu le 
dădea nimănui, mai degrabă venea el singur seara în casa 
omului, se aşeza lângă lampă şi citea la toată lumea... Ai fi 
putut crede, auzindu-l, că erau scrise de el toate povestirile 
acelea asemănătoare basmelor, sau adevărate, dar pline de 
o taină care rămânea până la urmă tot nedezvăluită. Numai 
lui Niculae îi împrumuta el aceste cărţi, dar nici lui fără 
limită. Într-o zi cufărul rămase închis înaintea băiatului şi 
Cârstache îi spuse sever, aşa cum spui cuiva care a ajuns la 
marginea lucrurilor permise: „Gata, nu-ţi mai dau, ce, tu 
vreai să-mi citeşti toate cărţile?”. 

Cârstache trecuse prin ani grei pentru el, cu însurătoarea, 
când luase o muiere cu casă pe lângă cimitir şi nu trăise 
bine cu ea, o prindea mereu cu câte unul prin vie şi chiar 
prin grădină, seara pe la miezul nopţii. Şi se povestea că 
fugise de la ea nu din pricina asta, ci pentru că într-o 


noapte se pomenise cu un om negru pe pieptul lui, cu două 
corniţe ieşindu-i din cap ca la iezi. Cârstache s-a zbătut să-l 
dea jos, dar n-a putut şi ăla îi spunea mereu: „Deschide 
gura, să-ţi scuip în gură, să faci copii urâţi ca mine”. S-a 
întors la casa părintească, i-a dat taică-său o parte din 
curte, că nu era el singurul fiu, şi-a ridicat un bordei al lui şi 
s-a însurat cu alta, făcând o crilă de copii (nici mai frumoşi 
nici mai urâţi decât alţii, de unde se putea presupune că ăla 
negru cu coarne de ied nu reuşise totuşi să-i scuipe în 
gură). Moromete nu intrase niciodată cu el în aceste 
amănunte, nici când îi mersese bine, nici când îi mersese 
rău, era însă binevoitor cu el, de pildă nu-l mai lăsa să 
întrebe la poartă ce face câinele, ci îi răspundea direct: 
„Hai, mă, că nu se dă, Cârstache, intră”. 

— De unde eşti tu convins, Cârstache? zise atunci unul 
văzând că Moromete nu răspunde. Ai stat tu lângă el când a 
vorbit? 

Cârstache răsuci în dreapta şi stânga priviri de respect 
pentru Moromete şi de protest faţă de cel care punea 
problema în felul acela şi zise în cele din urmă: 

— Dumneata, nea Vasile, crezi că pentru a şti un lucru 
trebuie să fii acolo corporal? 

Şi se şi făcu imediat roşu, izbit el însuşi de ceea ce 
spusese. 

— Ei, nea Vasile, mai zi ceva! exclamă altul dându-l drept 
învins pe acest Vasile şi cu multă consideraţie pentru 
Cârstache, care îşi întărea cu modestie şi imperceptibil 
gâtul, semn că adevărul descoperit de el nu era dintre cele 
de toate zilele. 

— Dar cum?! zise acela. De unde poţi tu să ştii cum devine 
un caz la Piteşti, dacă tu eşti la Siliştea? De unde ştii tu ce-a 
zis Niculae la raion dacă tu ai fost pe arie? Poate că a spus, 
de ce să zici tu că n-a spus? 

Se lăsă o tăcere. începură să fumeze ţigări şi numărul 
celor care se adunaseră aci spori încetul cu încetul, unul 
câte unul. Veneau agale de pe undeva de printre şirele de 


snopi, se uitau şi vedeau grupul şi se apropiau şi ei şi se 
aşezau la margine cu un aer elocvent: n-avem nimic de 
făcut în acest ceas al zilei, parcă spuneau, am secerat ca şi 
voi şi ne-am adus grâul aci, şi aşteptăm liniştiţi să vedem ce 
iese... N-o să ne apucăm noi să facem ce nu fac alţii, să ne 
ducem adică grâul la gară şi să-l lăsăm acolo ca nişte proşti 
în timp ce alţii stau şi aşteaptă şi poate scapă cu el nedus, 
dar nici dacă ne vine o idee bună n-o să stăm să aşteptăm 
să le vie la toţi, încărcăm grâul în căruţă şi fuga cu el acasă. 
Li se citea pe faţă această pândă liniştită a împrejurărilor şi 
arătau destinşi şi încrezători fiindcă ei ştiau mai de mult că 
înaintea voinţei oamenilor se schimbă întâi împrejurările, 
faptele oamenilor sunt amesticate cu împrejurările... 

— Din contră, zise unul cu ochii mari lucind de o hotărâre 
şi un sacrificiu posibil, de ce zici dumneata, nea Nae, să nu-l 
primească în casă? Dacă o fi să înveţe băiatul meu ca 
Niculae vând dracului tot ce am şi îl dau încolo, în şcoli... Ce 
să stea să mănânce cu mine mămăligă cu fasole toată 
iarna... Măi, nea Ilie, exclamă el cu acelaşi entuziasm de 
care parcă îi era plină inima, adresându-se direct lui 
Moromete, era iarnă de nu te vedeai din nămeţi şi parcă îl 
aud pe Niculae cum spunea poezii. Eram prin grădină şi 
dam coceni la cai şi el fugea în grădină desculţ şi în 
cămaşă... [in minte ce zicea... 

Păsărică cea isteaţă. 

Nu-şi mai cântă cântul său... 

Omul declamase naiv aceste două versuri şi se uită în jur 
să regăsească pe chipurile celorlalţi emoția care îl 
încercase pe el pesemne în clipele acelea şi pe care n-o uita. 
Dar pe chipurile celorlalţi nu era nimic; continuă: 

— Le vedeam cum stau înşiruite pe craca de măr de lângă 
geam şi afară era un soare de ziceai că e vară. Dar ce ger, 
îţi pocneau măselile în gură. Şi deschideam geamul 
dimineaţa şi când fereastra atingea craca le vedeai cum cad 
jos ca nişte nuci. Erau îngheţate toate, săracele, se 


aşezaseră şi ele lângă geam unde simțeau aburi de căldură, 
dar degeaba... 

Se lăsă o mică tăcere, ce era şi cu asta, cu păsăricile lui?! 
Ce păstra el în mintea lui? 

Chapter 18 

— Niculae ce zice, nea Ilie?! întrebă unul cu un glas 
proaspăt crezând că el e primul căruia i-a venit în cap ideea 
asta, să-l întrebe pe Moromete ce zice alde fi-său. 

— Niculae?! se miră Moromete. Niculae zice că are în faţa 
lui un sat vechi şi vrea să facă din el unul nou. Cum, mă, 
Niculae?! exclamă Moromete cu o nedumerire totală, 
amesticată cu o tristeţe simulată sfâşietoare. Cum vreai tu 
să faci un sat nou?! repetă. 

Aceste sentimente nu păreau însă să fie ale lui, ci 
închipuite, sau mai bine zis ale altora, la care el însă 
ajunsese prin gândire, transformându-le în semne de 
întrebare, lucru care celorlalţi le era mai puţin la îndemână. 
Dar o pâlpâire a privirii şi un geamăt ascuns şi rău acoperit 
care scăpa celor care nu-l cunoşteau le aduse aminte celor 
apropiaţi că totul era acum la el adevărat şi că în dosul 
acestei gândiri a lui, cu ajutorul căreia se străduise mulţi 
ani să stea sus, se zărea o surpătură nouă: era singur, 
muierea lui fugise de-acasă şi nu se întorsese. 

— Adică cum ai tu în faţă un sat vechi, continuă Moromete 
parcă implorând, de ce spui tu că e vechi?! Ce înseamnă 
asta vechi?! Noi avem loturile noastre cam de treizeci de 
ani, asta înseamnă la tine vechime? Văzuşi tu că trecură 
sutele de ani peste noi şi lumea se schimbă şi numai noi 
rămăsesem în urmă la plugul de lemn? Unde văzuşi tu sat 
vechi? Că pe vremea lui tata se treiera grâul cu caii şi n- 
apucai eu să mă fac mare şi apăru batoza de treierat şi 
când erai tu copil veni tractorul şi secerătoarea şi toate 
uneltele agricole care tu te lauzi că le-ai adus tu. Alea care 
le-ai adus tu nu zic că nu sunt, dar sunt ale tale nu vreai să 
mi le vinzi mie, să ar eu când cred eu de cuviinţă, nu să te 
las pe tine să-mi ari prost de-mi iese bolovanul într-o parte 


să te pui zece inşi cu măciucile pe el şi tot nu-l spargi. 
Agricultură de-asta în combinaţie o fi ea bună cui nu-i place 
să muncească, dar nu pentru mine, fiindcă eu dacă văd că 
porumbul se îngălbeneşte sau grâul creşte rar, repede pun 
caii la ham, pun plugul în căruţă, mă duc la deal şi-l întorc, 
semăn din nou sau semăn ce ştiu eu că îmi iese, şi nu pierd 
nimic, dar cu tine pierd, fiindcă până stau eu la discuţie cu 
tine, până te conving că am dreptate, în fine, până te mişti 
tu, a trecut vremea! (dacă te mişti, dacă îţi convine să vii de 
la locul unde te afli până la terenul cu pricina, că te costă 
benzină şi carburant!) Că aţi înfiinţat ici-colo colhozuri, şi 
îndemnați lumea să facă la fel peste tot, păi da' crezi că eu 
nu m-am dus şi n-am văzut? Ce vreai dumneata? Să nu mai 
am eu cai, să nu mai am eu pământ, să nu mai am eu cu ce- 
mi creşte o oaie, o vacă, o pasăre sau un porc. De ce? Ce 
vezi tu rău în asta? Vreai să creşti tu la colhoz? Păi 
niciodată n-o să ajungi tu să creşti atâtea oi, atâtea vaci şi 
atâtea păsări câte cresc eu dacă mă laşi în pace să-mi văd 
liniştit de gospodăria mea. Poţi dumneata să creşti la ferma 
dumitale mii de vaci câte avea satu ăsta înainte de război? 
Vita dacă nu ea ta, ce-ţi pasă ţie de ea dacă moare, se 
îmbolnăveşte sau nu mai face viței? Şi atunci ce să mai 
vorbim, să ne mai răcim gura degeaba. Am fost la 
gospodăria ăstora din Balaci, continuă Moromete. Şi ce 
credeţi că am văzut? Vite neîngrijite, nutreţ risipit, pui de 
găină care în loc să mănânce ce li se da, se învăţaseră cu 
carne şi se ciuguleau unii pe alţii pe spinare, aveau 
spinările pline de sânge, apucă-te şi bagă în oală o pasăre 
ca asta! 

— Dar ce carne le dau ei? De unde? întrebă cineva. 

— S-au apucat şi au omorât caii, răspunse Moromete mai 
departe. Cică „consumă mult” şi atunci le-au dat cu paru” în 
cap, i-au belit şi carnea au tocat-o şi au dat-o la păsări. 

— Şi cu ce cară când au ceva de cărat? 

— Au mai păstrat ei, că nu i-au omorât pe toţi, dar „pe 
măsură ce ne industrializăm, aşa mi-au spus, o să-i dăm pe 


la fabricile de conserve, sau o să-i omorâm noi p-racilea... , 

— Fie-al dracu' care s-o înscrie cât o trăi în gospodăria 
colectivă, exclamă cineva cu un glas încărcat de o decizie 
fără întoarcere. 

— Ei, şi zic eu, continuă Moromete cu o voce foarte 
potolită şi senină, ca şi când ar fi povestit lucruri nu cine 
ştie ce ieşite din comun, cum munciţi, cum faceţi 
împărţeala, cât vă iese... lese bine, zice, muncim bine, şi 
atunci le-am spus şi eu: „Ori munciţi ori nu munciţi, fără 
vite tot aţi rămas!” Şi am plecat, n-am stat eu să mă pun cu 
ei la discuţie. Nu înţelege el ce-i spui, că omul de cândeel 
om n-a trăit fără vită! Pentru că dacă azi omori calul, mâine 
le omori şi pe-alelalte şi ai terminat socoteala, scapi de 
grijă! A! exclamă Moromete aducându-şi parcă aminte cu 
surprindere de un lucru pe care nu-l putea nicidecum trece 
cu vederea. Ai tu tractoare ca să-mi scutească mie calul de 
poveri, bucuros, pune-le în vânzare la prăvălie, când mă 
duc pe la Pălămida, sau pe la Piteşti sau pe la Bucureşti, să 
le văd şi eu cât costă şi dacă nu sunt mai scumpe decât o 
pereche de cai buni sau de boi... eu cumpăr, domnule, că 
îmi convine, dar de cal tot nu mă lipsesc pentru că mie îmi 
trebuie calul, nu pot să mă mişc fără el, eu am treabă, 
degeaba îmi spui tu că dacă mă pui pe mine călare pe 
tractor şi pe orăşean în automobil, ai făcut socialism. Că aşa 
mi-a spus Niculae, că ăsta ar fi scopul... E unul Lenin, care 
le-a spus aşa, mai adăugă Moromete pronunţând numele 
cum ai fi zis Călin. Foarte frumos, zic, şi dacă te însori şi 
chemi şi tu lumea la nuntă şi duminica după masă pleci cu 
mireasa în sat cum se obişnuieşte, cu lumea în căruţe şi cu 
flăcăii călare cu brazi, de unde iai cai, că n-o să te apuci să 
remorchezi căruțele cu tractorul, fără să mai vorbim că n-o 
să-ţi aprobe nimeni de-acolo de la S. M. 1. să-ţi dea ţie 
tractor să plimbi mireasa, şi în loc de cântecul ălora cu 
vioara să se audă păcănitul motorului. Păi sigur, zice parcă 
pe jos nu poţi s-o plimbi pe mireasă, o dor picioarele dacă 
iese pe jos. Păi bine, mă Niculae, zic, tu nu ştii ce eo 


mireasă, o mireasă e şi ea o singură dată mireasă în viaţa ei 
şi cât o trăi ea după aia o să tot meargă pe jos, dar în ziua 
aia fie c-o duci sau n-o mai duci la biserică, dar de la un cap 
la altul al satului trebuie s-o plimbi cu beteală şi cunună pe 
cap, cu muzică, cu rochie albă până jos, cu pantofi cu tocuri 
înalte şi cu flăcăi cu bradul pentru tine şi aşa mai departe, 
cum ştii şi tu că trebuie să faci. Face cine vrea, zice, cine nu 
vrea, nu face. Da, bine, zic, dar una e să nu vreai, fiindcă n- 
ai posibilitatea materială momentală, şi atunci faci nunta 
mai târziu încolo, după un an sau doi, şi alta că n-o faci 
fiindcă tu cai nu mai ai, căruţă nu mai ai... Şi ce parcă 
numai de nuntă e vorba? Vreai de pildă să te duci până la 
Zâmbreasca să-ţi vezi o rudă, patru kilometri, şi te îmbraci 
şi tu cu haine de sus şi iai şi ceva, că n-o să te duci cu mâna 
goală. Ce-i faci? Te duci la S. M. I[. şi faci cerere să-ţi dea un 
tractorist să te ducă? Şi cum să te ducă, încaleci pe motor, 
să-ţi ardă fundul, cum îi faci? Dar ca să nu zic eu deo rudă, 
sau altceva, trebuie să te duci la moară să-ţi macini, că n-o 
să-ţi dea de la gospodărie măcinat, îţi dă cereale, grâu şi 
porumb, ce-o să faci, iai sacul la spinare o dată pe 
săptămână şi te duci cu el aşa ca un ţigan? Te duci, zice, la 
preşedintele gospodăriei şi închiriezi un atelaj. Mai întâi, 
Zic, că dacă le-aţi dat cu paru-n cap de unde să-ţi dea ăla cai 
şi căruţă şi în al doilea, admitem cazul că tot aţi mai păstrat 
câţiva de sămânță, şi va să zică de unde eu până acum 
aveam căişorii mei acilea şi făceam ce vream cu ei, să mă 
duc la ăla cu căciula în mână şi să mă rog de el, cam ăsta ar 
fi scopul. De ce, zice, să te rogi? E dreptul tău, e obligat să- 
ţi dea. Păi uite de ce, zic, el fiind preşedinte o să vrea să-mi 
scot pălăria înaintea lui când îl văd şi poate că eu n-am chef 
s-o scot, fiindcă de pildă când a ajuns odată primar Stan 
Ciocea, alde nean-tău Matei a spus aşa, bă, eu ăstuia nu-i 
dau bună-ziua, nu-l consider din punctul meu de vedere că 
merită să stea în fruntea satului, şi când trecea pe lângă el 
întorcea capul în altă parte şi alde Stan Ciocea ce putea să-i 
facă? Nimic nu putea, că n-avea nevoie să se ducă la el şi 


să-i ceară ceva. Dar ăsta are şi vreai nu vreai trebuie să-ţi 
scoţi pălăria, fiindcă dacă nu ţi-o scoţi el nu zice nimic, că 
nu e prost, ştie şi el că e obligat, dar când te duci să-i ceri 
cum ziceai o căruţă cu cai, parcă el o să-ţi spună nu vreau? 
O să spună că sunt la brigăzi şi cu nespus regret nu poate 
să te servească... Şi atunci n-ai de ales decât două soluţii, 
una mai bună decât alta, ori îţi iai picioarele la spinare şi te 
duci aşa la Zâmbreasca sau la moară cu sacul, mai rău 
decât săracul cel mai sărac din satu ăsta care zici tu că e 
vechi, sau să-ţi rânjeşti fasolele la tovarăşul preşedinte şi să 
te rogi, hai, bă tovarăşe preşedinte, că de-aici încolo o să te 
laud la toţi că om ca tine nu s-a mai văzut şi te propun 
preşedinte pe viaţă. De, dar atunci trebuie să recunoşti şi tu 
că dacă ar fi să zicem aşa două sate care să trăiască, unul 
aşa vechi cum spui tu că e, şi altul nou, cum vreai tu să-l 
faci, să considerăm că atare două comune cam egale între 
ele, Siliştea şi Balaci. Şi să treacă, să zicem, cât să zicem? 
Cât ai tu nevoie să-ţi omori toţi caii şi să te dezvolţi? Zece 
ani ţi-ajunge? Nu-mi ajunge, dar să zicem. Ei, să zicem 
douăzeci şi după douăzeci de ani adună astea două sate aici 
pe izlaz şi întreabă-i pe ăştia vechi din Silişte: mă, voi vreţi 
să schimbaţi cu ăştia noi din Balaci? Să treceţi voi în locul 
lor şi ei în locul vostru? Ai să vezi că niciunul din Siliştea n-o 
să vrea. Dar când o să-i întrebi pe ăia din Balaci să vezi cum 
te pomeneşti cu ei grămadă că vor toţi. 

Moromete tăcu, îşi plecă fruntea şi deşi toţi se uitau la el 
aşteptând, tăcerea lui se prelungi şi el nu mai zise nimic. 

— Ei, şi Niculae ce-a mai zis, nea Ilie? exclamă cineva 
neobservând că Moromete se posomorâse şi avea acea 
înfăţişare elocventă a celui care îşi dă seama că 
argumentele lui nu se lipesc de nimic şi că, în ciuda lor, 
lucrurile despre care spune el că ar trebui să nu se 
întâmple, se vor întâmpla totuşi orice ai face. 

Arăta foarte tăcut şi însingurat, deşi toţi stăteau în jurul 
său liniştiţi şi nu erau puţini şi prin tăcerea lor confirmau că 
gândesc ca şi el; până şi Nae Cismaru uitase să-l contrazică. 


Era limpede că nu era vorba aici de soarta cailor, plimbarea 
unei mirese sau drumul nu ştiu cui până la o rudă din 
Zâmbreasca. 

— Ce-a zis, nea Ilie, Niculae? Ce-a răspuns el când i-ai 
spus aşa? repeta acelaşi şi atunci Moromete ridică privirea 
cu o secundă de uimire şi-neânţelegere. 

Asta putea fi un semn că fie că fusese smuls dintr-o adâncă 
tăcere în care omul nici măcar nu mai gândea, ca un refuz 
de a mai considera lucrurile despre care vorbise în ordinea 
în care gândirea oamenilor ar mai putea interveni cu ceva, 
fiind deci vorba de lucruri străine gândirii lor normale, fie 
că tot ceea ce povestise el nu se petrecuse decât în mintea 
lui şi că în această discuţie fiul său fusese absent ca 
prezenţă fizică. 

— Niculae, răspunse el apoi, şi în clipa următoare îşi trase 
adânc răsuflarea şi oftă copleşit de astă dată nu deo 
tristeţe a altora, la care ar fi ajuns prin înţelegere, cum 
făcuse impresia la început, ci de o tristeţe a lui proprie, mai 
mică, mai puţin sfâşietoare, dar mai neagră, mai 
singuratică, mai dureroasă. Niculae e un copil, zise, şi el nu 
ştie ce ştim noi. El nu ştie că binele n-a dispărut niciodată 
din omenire. Binele, domnule, reluă Moromete de astă dată 
cu o voce schimbată în care simţirea lui proprie fusese 
reprimată şi răzbătea iarăşi plăcerea lui pură pentru 
cuvinte, binele n-a dispărut niciodată din omenire, repetă 
stârnind o înghesuită uimire pe chipurile tuturor. Dă-mi, 
mă, Nae, o ţigare, că îl terminai pe-al meu, se adresă apoi 
lui Nae Cismaru şi Nae Cismaru îi dădu şi Moromete nu se 
uită la nimeni tot timpul cât o răsuci, o lipi şi o aprinse 
învăluindu-se în rotogoale de fum. 

— Aici n-ai dreptate, zise un altul la fel de îndoit. 

Se vedea că nu înţelegea nici el, nici alţii: adică ce vrea să 
spună Moromete, că a fost bine întotdeauna? Cum putea să 
susţină o asemenea idee? 

— Aici n-ai dreptate, zise şi un altul la fel de îndoit, cu mult 
regret că fusese alături de el până aici, şi că aici Moromete 


nimerise aiurea. Cum poţi să spui că a fost bine în 
omenire... 

— Da, ascultaţi-mă pe mine aici, aşa e cum vă spun eu, 
reluă Moromete cu tărie, binele n-a dispărut niciodată în 
omenire. Dar, zise el cu un gest care înhăţa parcă din aer 
adevărul care avea să urmeze, n-a fost pentru toţi! 

Ei, aşa da! Tocmai se mirau şi ei cum ar fipututel să 
spună că... Unii îşi descleştară fălcile nerase şi rânjiră cu o 
lumină intensă sticlindu-le în priviri, uitând parcă în clipa 
aceea tot ceea ce li se înfăţişase ca nesigur, înceţoşat şi de 
rea prevestire în ceea ce spusese şi mai ales în felul cum 
spusese mai înainte Moromete că va fi viaţa lor în viitor. 

— N-a fost pentru toţi, reluă el, dar de dispărut n-a 
dispărut niciodată şi aici nu trebuie să vii tu şi să strici şi 
binele ăla care a fost, pe motivul că faci ceva nou. începe de 
colea de la capul unde e rău, nu de la capul unde e bine, 
dacă zici că ăsta ar fi scopul. Înţeleg să vii să-mi mai dai, nu 
să-mi iai. Eu nu zic să-mi dai, că nu sunt nebun să-ţi cer 
dacă nici tu n-ai de unde, dar măcar nu-mi lua. Dacă tu zici 
că ai în faţă un sat vechi şi vreai să faci unul nou, de ce... 

Se opri însă brusc şi făcu un gest de neputinţă de a 
înţelege; se întorcea de unde plecase şi luând-o de la cap ar 
fi întâlnit mereu acelaşi obstacol: de ce se întâmpla ceea ce 
se întâmpla şi mai ales cum se putea şti dacă tot ceea ce 
avea să se întâmple în viitor avea să se întâmple orice-ai 
face? Oare asta să fie schimbarea veşnică a lumii pe care 
cât eşti tânăr n-o simţi, deşi poate că alţii bătrâni când tu nu 
ştiai nimic au suferit ca şi tine acum? Aşa să fie oare? 

— Mă, mult nu mai avem de trăit, zise el deodată, uitând 
că printre cei care stăteau într-o rână în jurul lui erau şi 
tineri, cine ştie, o fi bine aşa cum zice Niculae al meu. Cine 
o trăi o să vadă. Fiindcă el aşa zice, că nu e aşa cum credem 
noi, continuă Moromete. Se face un sat nou şi se distruge 
ăla vechi, fără să te mai întrebe nimeni dacă ăsta nou e mai 
bun sau mai rău ca ăla vechi, îl face şi s-a terminat şi n-ai 
unde să te mai întorci, trebuie să te aranjezi cu ce e. Şi 


cum, mă, Niculae, zic, o să ne forţeze? Aşi, zice, de unde, o 
să fie prin liberul consimţământ. Aşa că, încheie Moromete 
cu nepăsare, asta e! Cine o mai apuca şi timpurile alea! 

Asta putea să însemne că toate neliniştile lui priveau doar 
un viitor la care el nu va mai lua parte şi că măcar atât cât 
mai avea el de trăit avea să fie scutit să verifice dacă ceea 
ce spunea Niculae al lui avea să se întâmple sau nu. Dar se 
vedea că nici de asta nu era sigur. 

În depărtare, în trei direcţii care reunite ar fi putut înscrie 
pe aria cea mare un uriaş triunghi, se vedeau cele trei 
batoze treierând neîncetat. Treierişul nu se oprea, totul 
părea paşnic şi liniştit sub bolta întinsă pe care o făcea 
cerul deasupra câmpiei. Printre şirile de snopi se vedeau 
oamenii mici în căruţe cu pătuluri înalte, reduşi la albeaţa 
cămăşii sau la punctul negru al pălăriei lor. Caii de 
asemenea păreau mici între aceste depărtări şi numai 
câmpia era mare, fără limită acum când căldura unui soare 
care parcă nu mai vroia să alunece spre apus topea zările şi 
ştergea contururile orizontului. Şi pe această întindere a 
şesului înceţoşată de lumină şi căldură, se văzu deodată un 
om alergând dinspre pădurea Cotigeoaia şi strigând... 
Chapter 19 


De peste tot de unde stăteau astfel întinşi sau împrăştiaţi 
pe la şirele lor toţi îl zăriră pe acest om şi se ridicară rând 
pe rând în picioare; ce era cu ăla de alerga aşa şi urla? 
Luase cumva foc aria de la Cotigeoaia? Sau nimerise 
vreunul în batoză şi pe ăsta îl apucase groaza şi alerga să 
spună şi aici, cu speranţa smintită că asta mai putea folosi 
la ceva? Oricum goana lui alarmă pe paznicii, funcţionarii şi 
activiştii celor trei batoze şi câţiva îi ieşiră înainte şi îl 
opriră, dar în urma lor se şi strânsese un număr mare de 
bărbaţi şi femei, în special cei care treieraseră şi aşteptau 
cu grâul pe arie. Doi activişti vrură să-l ia foarte energic pe 
om deoparte cu intenţia vădită să afle ei cei dintâi despre ce 
e vorba şi să-şi dea astfel seama dacă nu cumva trebuia 


oprit imediat insul să vorbească, ceea ce şi reuşiră timp de 
câteva minute ducându-l hotărâți mai încolo, dar aproape în 
acelaşi timp apăru un altul venind tot în goană dinspre 
Cotigeoaia şi fu numaidecât înconjurat de oameni: 

— Ce e, mă, ce s-a întâmplat? răcni cineva. 

— La Cotigeoaia, ţâşni deodată glasul acestuia, Bilă a sărit 
la Nae Marinescu şi i-a dat cu goga în cap şi atunci oamenii 
l-au pus jos. Şi Mantarogşie s-a dus la miliţie... Vine miliția, 
strigă el cu ochii într-o clipă măriţi cât cepele şi îşi făcu loc 
şi o luă întins spre centrul ariei cu paşi şi înfăţişare de 
vestitor anunțând o năvală sau un revărsat de ape. Toţi de 
la Cotigeoaia încarcă grâul în căruţe şi îl duc acasă, răcni el. 

Cei doi activişti îl lăsară pe cel dintâi şi se luară după acest 
al doilea cu ochii lui măriţi care mergea ca un orb drept 
spre un grup mai mare de oameni care îl aşteptau cu 
picioarele ciudat înţepenite în pământ, gata parcă fiecare s- 
o ia în mai multe direcţii contrarii, atât erau de împrăştiaţi, 
încordaţi, neîncrezători şi în acelaşi timp sorbind cu priviri 
nesăţioase vorbele aceluia. 

— Să sară el cu goga... I-a spart capul... L-au pus jos şi l-au 
strâns de gât... 

— L-au omorât, mă? se înfricoşa unul cu un glas înalt. 

— Nu l-au omorât, c-a scăpat. A fugit să cheme miliția. Toţi 
încarcă grâul şi îl duc acasă... 

Zadarnic încercau cei doi activişti să împrăștie pe cineva, 
erau gata împrăştiaţi toţi, cu mare distanţă între fiecare, 
dar erau adunaţi totuşi în felul acesta pe o întindere 
enormă şi puteai trece printre ei în linie dreaptă fără să te 
loveşti de vreunul. Cel dintâi se potolise, nu se ştie ce-i 
spuseseră cei doi activişti, se cam posomorâse şi nu prea 
mai vroia să vorbească. Cu toate acestea, înspre el şi nu 
spre cel de-al doilea se îndreptară cei mai bătrâni şi mai 
stăpâniţi, ca şi când nu le-ar fi plăcut deloc sau n-ar fi 
înţeles nimic din strigătele celui din urmă. 

— Spune, mă, ce s-a întâmplat? 


— Au trecut pe-acolo Isosică şi Plotoagă, începu omul să 
povestească, nu ştiu ce le-a spus ei lui alde Bilă şi 
Mantaroşie... În tot cazul, reflectă omul încercând el însuşi 
să înţeleagă pe măsură ce relata faptele, dându-şi după cât 
se pare seama chiar atunci că totul a început de fapt de aici, 
din momentul trecerii acestora doi pe la aria unde se aflau 
Bilă şi Mantaroşie. Ce le-o fi spus ei n-a auzit nimeni, dar de 
spus le-a spus... În tot cazul, nu ştiu ce i-au pus ei în vedere 
lui Bilă, că n-a auzit nimeni ordine de-ale lor, că cine a stat 
să le asculte, s-au tras aşa mai într-o parte şi se uitau cam 
urât la Bilă. Ilie Neaţă zice că se uitau urât şi la Mantaroşie, 
dar mai mult se uitau la Bilă. Şi pe urmă au plecat. Al lui Ilie 
Nica spuse că s-au dus pe urmă în sat, nu i-a mai văzut 
nimeni pe alde Plotoagă şi Isosică. Era la batoză Nae 
Marinescu, treiera şi îşi punea grâul pe jos, făcuse aşa o 
grămadă cam mare, avea grâu alde Nae. Şi vine Bilă şi se 
apropie de el şi de unde până atunci nu zisese nimic, îşi dă 
pălăria aşa pe ceafă cu goga şi-i spune lui Nae Marinescu 
că începând cu el nu se mai admite descărcarea grâului din 
căruţe şi că Nae Marinescu să se facă el cap de convoi. Nae 
Marinescu n-a vrut să se ia cu el, nici nu-i răspundea, îşi 
vedea de treabă, descărca grâul şi Bilă îi spune lui 
Mantaroşie să se uite pe tabel şi să vadă câte cote are de 
dat domnul Nae Marinescu. Avea cam multe, arase cu S. M. 
T.-ul, dar grâu cu neghină n-avea, avea cotele astea, S. M. 
T.-ul şi cât îi revenea... Şi mai avea şi două căruţe pline de 
snopi netreierate, stăteau să le vie rândul, că nu terminase, 
grâu mult, ce mai încoace şi încolo. Şi Bilă îi spune că după 
ce că cu atâta grâu nu e trecut la chiaburi, nici cotele nu 
vrea să le dea? Imediat să devină cap de coloană. Şi atunci 
Nae Marinescu i-a spus: „Du-te, măi Bilă, şi vezi dacă nu 
sunt pitit pe după grămezile alea de paie, nu sta aici pe 
capul meu, tu nu vezi că n-am terminat?” Asta a fost, şi Bilă 
odată a început să urle. Parcă nu era în firea lui, urla ca un 
zăltat, nici nu-l mai cunoşteai; alde Gheorghe Paţac spune 
că era beat... S-au adunat toţi ai lui Nae Marinescu, s-a 


oprit treieratul şi Bilă urla mereu că imediat să se formeze 
coloana că dacă nu, o să vedem noi pe mama dracului dacă 
nu ne satură el pe noi să mai punem grâul pe jos. Ai lui 
Marinescu s-au apropiat de el şi Nae i-a zis şi i-a făcut un 
semn cu mâna spre sat: „Du-te, mă Bilă, cu adusul tău şi 
lasă-ne pe noi în pace, ce cauţi tu aici, tu ţii legătura cu 
Uniunea Sovietică, du-te acolo şi nu mai face umbră p- 
acilea”. „Domnilor, a urlat atunci Bilă la noi cu gura de i se 
vedea omuşorul din gât, aţi auzit, domnilor, ce a zis acest 
spion anticomunist luând în derâdere lagărul. Eşti arestat, 
te arestez în numele comitetului executiv.” Şi s-a repezit în 
el, a ridicat goga şi i-a dat lui Nae Marinescu una în cap. 
Nae Marinescu a căzut jos plin de sânge şi atunci ai lui au 
sărit toţi şi au pus mâna pe Bilă. Erau să-l strângă de 
beregăţi, se făcuse vânăt, dacă nu săreau alţii să-l scape îl 
omorau. Şi au fugit pândarii şi s-au dus la miliţie. Când au 
văzut unii că pândarii fug, au început să încarce grâul în 
căruţe şi s-o ia la goană cu el spre case. Toată lumea 
încarcă! încheie omul cu o voce parcă deznădăjduită şi 
începu să strige pe cineva: Gheorghe, bă, Gheorghe, vino 
mă dracu încoace, că pe tine te caut. Pune grâul în căruţă şi 
du-l acasă. 

— Nu se mai dă cote? întrebă nedumerit acel Gheorghe. 
— Vedem noi mai pe urmă. Cât vreai să-l ţii aci? Vreai să 
vie o ploaie peste noi să stai pe urmă să-l întinzi la soare să 

se usuce?... 

În clipa aceea se auziră dinspre pădurea Cotigeoaia ţipete 
ascuţite şi prelungi de femei parcă scoase din minţi, iar 
imediat după aceea două împuşcături de armă, una după 
alta, amplificate de ecoul pădurii. Un fior trecu cu 
repeziciunea unui circuit secret prin toată aria şi omenii o 
luară la fugă în toate părţile prin preajma batozelor. Se 
auzeau ordine scurte, încordate. La căruţă. Fuga şi înhamă 
caii. Aşterneţi cerga! Aduceţi sacii. Spune-i mă-tii să măture 
în odaie. Puneţi o parte în pod, o parte pitiţi-l în patul... 


Cei doi activişti treceau de la unul la altul fără să-şi piardă 
calmul. 

— Nu încălcaţi dispoziţiile, nimeni n-o să fie scutit de 
cotele datorate, avem tabele şi să nu credeţi că o să 
plătească alţii S. M. T.-ul pentru dumneavoastră. Degeaba îl 
duceţi acasă, moara are ordin să nu macine la nimeni fără 
chitanţă de predare, înţelegeţi omeneşte. 

Păreau să înţeleagă, dar continuau să încarce cu o grabă 
liniştită, ca şi când tocmai asta li se cerea să facă. În acest 
timp, dinspre Cotigeoaia se mai auziră o dată ţipete de 
femei şi urmă iarăşi trosnetul amplificat de pădure a două 
împuşcături. Nu se ştia ce se petrece acolo, dar nici nu 
păreau curioşi să afle, şi după câtva timp se şi află, dar asta 
nu modifică absolut cu nimic activitatea febrilă de pe arie, 
încărcatul grâului şi dusul lui acasă. Bilă, povesti cineva, se 
întoarsese cu şeful postului de miliţie, tovarăşul plutonier 
Moise Ion, şi vruseseră să-l aresteze pe alde Nae 
Marinescu. Săriseră însă mai ales femeile, ţipând, şi şeful 
trăsese în aer să le împrăştie, dar fără să reuşească. Acuma 
cică a plecat şi Moise de-acolo şi au plecat şi toţi care mai 
erau de pe la sfat şi raion. Nu mai e nimeni pe arie, dar de 
treierat se treieră înainte fără ei. 

Nae Cismaru nu treierase, n-avea ce duce acasă, dar îi 
străluceau ochii în cap şi îi îndemna pe alţii: 

— Hai, mă, hai pe ei, hai să-i dăm jos de la primărie, să 
scăpăm de ei! 

El credea că acum toată situaţia era în joc, îl apucase şi nu 
mai contenea: 

— Hai, bă, hai, Ilie, hai să ne strângem toţi şi să ne ducem 
grămadă peste ei, peste Isosică şi toţi ăştia. 

Trioarele fuseseră părăsite pe-acolo pe unde fuseseră 
aduse şi cei care îşi dădeau grâul lor cu neghină la ele 
încărcau totul în saci, care cu merticele, care cu pălăriile, 
iar alţii pur şi simplu cu braţele, puneau gura sacului jos la 
baza grămezii de grâu, ţineau cu dinţii de baiere şi cu 
amândouă palmele, cu coate cu tot, cu mişcări adânci şi 


repezi trăgeau grâul în el cu o veche pricepere... Tot aşa 
făceau ei şi în alte daţi cu alte treburi, cu aceeaşi pricepere 
şi grabă când venea o ploaie şi ceva trebuia cules de pe 
câmp, sau ceva trebuia strâns şi pus la adăpost sau învelit şi 
apărat de un vânt neaşteptat... Sau şi mai demult bunicii 
străbunicilor lor, când în zare apăreau caii armatei 
dușmanului, cu nevoia veşnică a tuturor năvălitorilor de 
aceleaşi cereale, acelaşi nutreţ şi aceeaşi nevoie de tot ceea 
ce în general numai la ei se găsea în cele din urmă mai 
lesne, vite de tăiat, păsări şi alimente de jefuit... 

— Hai, mă! Hai, mă! se auzea din când în când glasul lui 
Nae Cismaru îndemnând. Puneţi mâna pe ei, care sunt 
comunişti! Arătaţi-i cu degetul, fraţilor, să se înveţe minte! 
Uite-o pe Ciulea lui Isosică. 

Într-adevăr Ciulea era pe-acolo, stătea răzimată de o 
căruţă şi mânca liniştită seminţe cu fruntea puţin plecată. 
Se uita însă cu atenţie peste tot pe arie şi la auzul glasului 
lui Nae Cismaru nu se feri şi nu se sperie câtuşi de puţin. 

— Ce e, nea Nae? zise ea cu un glas neaşteptat de ascuţit 
şi de calm, totuşi paşnic, mai mult curioasă, s-ar fi zis, să 
ştie cu adevărat ce vrea omul de la ea. 

— Nu mi-a spus mie Vasile al lui Troscot?! strigă Nae 
Cismaru. 

— Ei, ce ţi-a spus? 

— Că venea într-o zi de la gară cu căruţa şi te-a luat şi pe 
tine şi tu pe drum l-ai oprit să mai ia doi! 

— Şi ce dacă l-am oprit? 

De furie că nevasta lui Isosică nu se speria deloc, Nae 
Cismaru îşi ieşi din pepeni: 

— A început ea să dea ordine în sat, ie-te a dracului... 
Acuma s-a terminat cu tine... O să răspunzi tu pentru toate 
judecăţile care le-ai făcut la Pălămida, să nu crezi c-ai să 
scapi... 

Ciulea nu-i mai răspunse, pieri de-acolo dar nici Nae 
Cismaru n-o mai urmări, alţi mesageri soseau neîncetat cu 


veşti de pe aria Cotigeoaia şi el se ducea să-i asculte ce 
spun... 

Chapter 20 

— Isosică şi Plotoagă sunt la sfat, au dat telefon la raion să 
le vie milițienii, strigă un om care năvâăli pe arie cu căruţa şi 
trase lângă o grămadă mare de grâu care lucea ca mierea 
în bătaia soarelui. 

Nu se putea şti întrucât vestea aceasta avea în ea ceva 
neaşteptat, dar felul cum omul o rosti şi mai ales cum din 
goana căruţii răsucise caii împrejurul grămezii cu grâu cu o 
mână de fier, făcând animalele să frâneze din cele patru 
picioare gata să se prăbuşească mai degrabă unul peste 
altul decât să mai înainteze un singur pas, arăta că asta era 
clipa hotărâtoare şi că alţii acționau ca s-o câştige, Isosică şi 
Plotoagă, în timp ce ei, cei de-aici, nu se mişcau, şi aveau să- 
şi merite pe deplin soarta care li se pregătea. 

— Nu v-am spus eu, răcni Nae Cismaru. Nu v-am spus eu 
vouă, bă! repetă el şi abia acum se petrecu cu elo 
schimbare: nu mai era întărâtat, ca şi când lumea pe care el 
o văzuse până atunci se răsturnase brusc înainte ca ea să se 
răstoarne şi în realitate... Hai peste ei, zise el, să-i dăm jos, 
să nu mai găsească pe nimeni când or veni. Să ne găsească 
pe noi. Hai, Ilie, ce mai stai? Hai Cârstache! 

Şi îşi drese pălăria pe cap, îşi trase cămaşa pe sub brâul 
roşu încins cu o curea neagră, puse mâna pe-o furcă şi cu 
ea pe umeri o luă la goană spre sat alergând ca un om 
tânăr chemat undeva de o mare primejdie, moartea tatălui, 
a copilului, sau focul care i-ar fi aprins casa; i se vedea 
fundul zbătându-i cămaşa la spate şi călcâile ridicate în aer, 
şi nici urmă de şovăială care să fi înmuiat acest trup copt; 
se putea presupune că e condus de o minte la fel de coaptă 
şi putuse să aibă timp, după prima sută de paşi, ca această 
minte să-i şoptească să-şi încetinească goana. Dar în ciuda 
distanţei care de la sine dă celui din urmă iluzia că un om 
fuge din ce în ce mai încet, Nae Cismaru se vedea, 
dimpotrivă, fugind din ce în ce mai tare şi atunci, 


numaidecât se luară după el şi alţii, ţâşnind fie cu furcile, ca 
şi el, fie cu mâinile goale. Tot atunci dădură peste paznici 
noi căruţe încărcate cu grâu, o luară însă peste câmp. Se 
duceau în sat, dar pe drumuri ocolite, altele decât cele care 
se vedeau cu ochii pornind de pe arii. Cu privirea 
iscoditoare un funcţionar raional, cu tabelul în mână, se 
consulta cu Dănălache şi Geacă întrebându-i în şoaptă cine 
sunt cei care fugeau cu căruțele şi cine era cel care o luase 
la goană spre sat. Dănălache le spunea numele şi 
funcţionarul făcea un semn în dreptul lor... În dreptul lui 
Nae Cismaru făcu o cruce... 

— Ce-i facem? întrebă unul din activişti. Să oprim 
treieratul? 

— De ce, se miră funcţionarul raionului, grâul trebuie 
treierat vedem noi cum decurge cu cei care au încălcat 
dispoziţiile. 

Vorbise ca şi când numărul celor care le încălcaseră era 
neînsemnat, în timp ce grosul celorlalţi stăteau cuminţi pe 
arie şi le respectau. Geacă şi Dănălache însă se uitau tot 
mai des spre marginea satului urmărindu-i cu ochi 
neliniştiţi pe cei care se luaseră după Nae Cismaru şi 
fugeau spre sfat. Isosică şi Plotoagă erau acolo, dar unde 
pierise Niculae al lui Moromete? Sau era şi el cu ei? Şi aici 
de ce nu venea nimeni, îi lăsaseră pe ei, pe paznici, pe 
Geacă şi Dănălache cu ăştia de la raion, care nu ştiau nici ei 
ce să facă?!... 

Tocmai când grupul celor care se topeau în zare spre sat 
era gata să coboare şi să nu se mai vadă, se auziră dinspre 
partea aceea împuşcături şi toţi cei care plecaseră să-i dea 
jos pe Isosică şi Plotoagă, în frunte cu Nae Cismaru, fură 
văzuţi gonind ca nişte nebuni înapoi, scoțând strigăte 
răguşite de spaimă şi căzând pe izlaz ca şi când i-ar fi 
nimerit gloanţele şi i-ar fi omorât. Dar se sculau repede de 
pe unde cădeau şi îşi continuau goana. În urma lor se zăriră 
curând pe fondul negru al salcâmilor de pe coama dealului 
siluetele a patru, cinci sau şase milițieni cu puştile în mână 


urcând potecile şi trăgând... Îi urmăreau foarte energic pe 
cei care vruseseră să ia cu asalt satul, şi se apropiau de arie 
în formaţie de luptă, răsfiraţi şi împuşcând la comandă. 
Câteva gloanţe piuiră şi sfârâiră prin aer până aproape de 
batoza unde se aflau Geacă şi Dănălache, care se speriară 
aşa de tare că se dădură repede pe după putinile cu apă. 
Nu mai era nici o îndoială, se trăgea fără şovăire şi o nouă 
salvă făcu să piuie din nou gloanţele la mare înălţime pe 
deasupra ariei. Geacă începu să se bâlbâie adresându-se lui 
Dănălache: 

— Ce-ar fi să ne băgăm în putini? Glonţul se stinge dacă dă 
de apă. 

— Se stinge el, zise Dănălache laconic, dar tot te găureşte. 

— Ai dreptate, zise Geacă, murim şi înecaţi şi împuşcaţi. 

Şi se uită pe după putină. Miliţienii se opriseră, lăsaseră 
puştile în jos şi se întorceau acum îndărăt, mergând agale. 
Se duceau la umbră, sub salcâmi... Nu omorâseră pe 
nimeni, dar nu părea să le ardă de glumă. Nae Cismaru şi 
toţi care năvăliseră îndărăt pieriră repede printre şiri şi 
instigatorului i se auzi glasul înspăimântat: 

— Bă, Moromete, unde eşti mă? Ai văzut, mă! Ne împuşcă, 
mă! Ne împuşcă cu puşca, mă, ce-i mai facem noi acuma?! 

— Ce-o să păţeşti tu acuma, măi Nae, se auzi atunci glasul 
liniştit al lui Moromete, o să fie vai de curul tău! 

— Al meu, mă! De ce? Da' ce-am făcut?! se auzi vocea din 
ce în ce mai neliniştită a celuilalt. Şi continuă: M-am dus şi 
eu acolo să văd ce e! Ce, n-am voie să mă duc? Nici n-am 
ajuns, m-am dus până colea şi am dat de ei, stăteau culcaţi 
pe burtă la umbră cu puştile în mână. Nu le-am făcut nimic, 
ce, de ce zici tu că... 

Dar nu mai primi nici un răspuns din partea prietenului 
său, sau dacă îl primi nu-l mai auzi nimeni... Câţiva mai 
reuşiră s-o ia anapoda peste câmp cu căruţile pline, dar cei 
care mai încercară după aceştia fură opriţi hotărât de vocea 
îndepărtată a unuia din milițieni, care tăindu-le drumul din 


timp le strigă foarte prietenos, dar cu puşca în mână, să se 
întoarcă înapoi. Doar atât: „Inapoi pe arie.” 
Chapter 21 


Niculae era în acest timp la sfat cu Isosică şi Plotoagă. Dar 
înainte de a se fi întâlnit cu aceştia în biroul lui Zdroncan, 
după convorbirea lui cu acel State şi după a doua 
convorbire cu primul-secretar al comitetului de partid 
raional părăsise clădirea şi o luase grăbit spre moară. 

— Mă duc să vorbesc cu Fântână şi să mobilizăm toate 
forţele organizaţiei, îi spusese el lui Zdroncan înainte de a 
ieşi. De ce stă el deoparte şi nu ne ajută? Aşa că dacă mă 
caută cineva, sau e nevoie de ceva, sunt acolo, să trimiţi 
repede un om să mă cheme. 

Fântână era la postul lui stând afară printre oameni şi 
căruţe, i se vedeau de departe părul şi barba albite de 
pospai, ai fi zis că era preotul satului care venise şi el să 
macine un sac ca oricare om. 

De când începuse treierişul, începuse nu de mult după 
aceea şi moara să funcţioneze, ceea ce însemna că toţi 
aceştia de-aici îşi predaseră cotele şi că prezentaseră 
responsabilului chitanţa emisă de baza de recepţie. 
Căruţele umpleau curtea largă a morii şi erau ele însele 
pline cu saci. Cai graşi, bine îngrijiţi, cu piele strălucind şi 
cu picioarele înalte ca nişte copaci tineri plini de sevă 
stăteau deshămaţi în spatele căruţelor mâncând din şuşleţ 
iarbă verde sau trifoişte cosită. Oamenii însă nu arătau la 
fel ca vitele, erau desculți, în cămăşi adesea rupte, neraşi, 
cu pălării scofâlcite pe cap, tăcuţi şi înnegriţi parcă nu 
numai de soare. Niculae trecu printre ei salutând, o singură 
dată toată curtea, şi responsabilul, văzându-l, se dezlipi de 
lângă o căruţă unde stăteau de vorbă cu cineva şi îl aşteptă 
cu barba în aer. 

— la vino puţin să discutăm unele aspecte, zise Niculae 
uitându-se în jur şi căutând vizibil un loc unde s-ar fi putut 
duce, să nu fie auziţi de nimeni. 


— Mergem în birou, zise Fântână şi o luară într-acolo şi 
apoi după câtva timp intrară în aşa-zisul birou. 

— Ăştia sunt majoritatea chiaburi care macină, explică 
Fântână luând în braţe banca din spatele mesei şi punând-o 
de-a curmezişul micii încăperi de lemn să stea amândoi pe 
ea. Toţi au chitanţe de cotele predate, cu ăştia nu merge 
discuţie... 

— la să-mi spui, zise Niculae, de ce nu ajuţi dumneata 
organizaţia acum pe timpul campaniei când e un moment 
greu şi te mulţumeşti să stai aici în loc să vii cu noi pe unde 
e nevoie? 

Fântână îşi pironi privirea lui albastră în cea a tânărului şi 
o secundă se uitară astfel unul la altul, lipoveanul cu o 
strălucire cam nesigură, dar intensă în ochi, Niculae cu 
răceală şi duritate. Se vedea că, spre deosebire de el, care 
spusese direct tot ceea ce avea de spus, Fântână, care avea 
prea multe, nu putea să facă acelaşi lucru, deşi dorea din 
toate puterile, în cele din urmă, înghițind de câteva ori, 
reuşi să-şi aducă aproape răspunsul, de prin depaărtările de 
unde rătăcea oprit de atâtea obstacole şi zise: 

— Nu pot să închid moara şi să viu eu să activez în locul lui 
Isosică, dacă nu ştie să se descurce! Altceva cum ştie? Când 
e vorba să se ducă la raion cum ştie? Şi să se ducă la 
direcţia morăritului cum ştie? Astea de ce ştie să le facă? 
Ştie să nu se bage unde nu vrea. Eu nu pot! Eu am ordin să 
macin, să predau statului uium, am un plan de îndeplinit, 
nici nopţile nu mă duc acasă să dorm, stau şi macin 
permanent... 

— Nu-ţi cere nimeni să nu îndeplineşti planul, răspunse 
Niculae reţinând doar această parte a răspunsului celuilalt, 
dar înainte să fi început treieratul, toate aspectele astea 
negative din comună puteai să contribui şi dumneata, ca 
membru de partid, să le înlăturați. Atunci nu mergea 
moara, cât a durat secerişul n-a măcinat nimeni. 

— Aveţi dreptate, zise Fântână bâlbâindu-se, aspectu ăsta 
cu neghina... de-astă-toamnă nu trebuia semănat, dar mi- 


aduc aminte că n-a vrut nimeni să-l dea la trior, cu toate că 
nici nu prea mai era timp... Eu eram secretarul organizaţiei 
şi rămăsesem în urmă cu însămânţările de toamnă. 
Cetăţeanul din sat, reluă el apoi, crede că cine ştie ce fac eu 
aicea cu uiumul şi cu cerealele şi se uită urât la mine ca şi 
când ar fi averea mea şi nu i-aşi da şi lui. Dar o să plec 
dracului într-o zi şi o să-mi văd de treabă, îmi văd de 
agricultură, nu-mi trebuie mie să mă înjure toată lumea şi 
până la urmă tot să mă scoată de aici, dar nu ca un om 
cinstit, ci ca hoţ! Ce-mi trebuie mie asta când eu am 
pământul meu, îmi iau caii de căpăstru şi... Auzi din ce 
pricină să ajung eu să nu mai dorm, că vine cineva într-o zi 
şi fără să am absolut nici o vină îmi încheie proces... Mai 
bine plec singur şi-o las dracului de moară să tragă de ea 
cine-o vrea. Fiindcă cetăţeanului să nu credeţi că îi pasă 
unde ajunge uiumul pe care îl dă el! Statului, dracului, din 
moment ce i-ai măcinat şi poate să se ducă cu făina acasă, 
puţin îi mai pasă! De ce i-ar mai păsa? Şi dacă i-ar păsa ce- 
ar putea să facă el? Poate el să vină aici peste mine să mă 
controleze? Păi îi dau cu chitanţele şi cu registrul în cap, 
nimic n-o să găsească! 

Şi zicând acestea responsabilul morii trase iute sertarul, 
scoase un registru gros şi soios şi o varză nemaipomenită 
de alte hârtii, le răsfoi ca să fie şi mai răsfoite decât erau, 
nemaiînţelegându-se ce vroia el să demonstreze prin asta şi 
continuă: 

— Nu mă bazez eu pe ce zice cetăţeanul din sat, că el tot 
nu mă crede, orice i-aşi spune, mă duc eu la raion, la sfatul 
popular, la direcţia morăritului şi îl caut pe tovarăşul 
director... E tot de prin satele astea ieşit, dar mai deştept, 
om cu ceva carte, nu mă compar eu cu el. Şi stau şi vorbesc 
cu tovarăşul director azi, şi îmi spune să vin să vorbesc cu el 
mâine, şi mâine îmi spune să vin să vorbesc poimâine, şi mă 
duc şi poimâine să vorbesc cu el, ce să mai vorbesc, că ce- 
avusesem de vorbit vorbisem din prima zi, adică eu 
vorbisem, că el mai mult aşa, îmi arătase dinţii dintr-o 


parte. Eu îi spun, tovarăşe director, uite aşa şi aşa, vă aduc 
asta şi aia la cunoştinţă, că dumneavoastră m-aţi numit. Şi 
se uită la mine: hiî, da, te-am numit! Tovarăşe director, zic, şi 
îi spun iar, aşa mai pe larg, amănunţit cum devine cu 
activitatea morii din comuna Siliştea şi ce probleme sunt în 
perspectivă... Da, da, zice, hî, am înţeles! A trecut şi Isosică 
pe-aici! Când am auzit aşa am ieşit în stradă şi m-am şters 
pe ochi cu foaia cămăşii de la spate, uite aşa curgea 
sudoarea pe mine. Ce căutase Isosică la direcţia 
morăritului? 

— Cine a fost înainte director la morărit? zise Niculae. 

— Ouăbei, răspunse Fântână. 

— Şi acum unde e Ouăbei? 

— E la Ucecop, la Turnu, nu-l ştiţi? 

— Nu. Ce face acolo? 

— E şef! 

— Ouăbei te-a recomandat? 

— Da. 

— Uite, acum n-avem timp de aspectele astea ale activităţii 
morăritului, zise Niculae, suntem în campanie, înţelegi ce 
vreau să spun? 

— Înţeleg, răspunse Fântână docil, trasaţi-mi sarcina 
respectivă şi eu o execut. 

Chapter 22 


Deodată însă sări de la locul său şi dădu buzna afară. 
Lângă birou, în spate, un om, se îndepărtă repede, fără să 
se uite înapoi, cu aerul că n-avea nici în clin nici în mânecă 
cu biroul de lângă care de fapt se smulsese văzându-l pe 
lipovean. Nu se putea şti de când stătea el acolo şi asculta. 
Fântână îl înjură, cu glas tare, direct şi de mamă, fără nici o 
posibilitate de interpretare că nu l-ar înjura pe el, ci cumva 
pe un altul şi se întoarse furios înapoi, lăsând uşa deschisă. 
O femeie tocmai trecea pe-acolo şi mersul ei încet părea 
mersul obişnuit al unei femei din sat, deşi un ochi atent s-ar 


fi putut îndoi că era un mers neatent la ceea ce se petrecea 
în jur. Niculae se ridică în picioare grăbit. 

— Opreşte măcinatul, zise el scurt, asta e sarcina ce ţi o 
trasez. Macină-l pe ăla care e acuma în coş şi pe urmă 
spune că s-a stricat ceva la motor şi că trebuie să te duci la 
raion să faci rost de-o piesă. Vino la sfat şi, dacă nu sunt 
acolo, o să-ţi spună Zdroncan la ce arie mă găseşti. 

Şi ieşi afară şi o luă repede înapoi spre centrul satului. Pe 
drum auzi împuşcături dinspre pădure şi se opri o clipă 
trăgând cu urechea neîncrezător. Nu cumva era vreo joacă 
de copii, vreo pocnitoare? Împuşcăturile se repetară. De la 
moară până la sfat era departe, Niculae înteţi paşii şi când 
intră înăuntru şi îi văzu pe toţi adunaţi acolo în biroul lui 
Zdroncan, în afară de Isosică şi Plotoagă, pe Bilă, pe 
Mantaroşie, pe plutonierul Moise şi încă vreo patru pe care 
nu-i cunoştea, înţelese că s-a întâmplat ceva şi o cută 
crâncenă îi apăru între ochi. 

— Ce e asta, zise el, cine a tras cu arma? Ce este aici? 

— Tovarăşe Niculae, zise Isosică, veniţi puţin până încoace. 

leşiră pe coridor şi intrară în biroul sediului organizaţiei şi 
acolo secretarul îl puse pe Niculae la curent cu cele ce se 
petreceau la Cotigeoaia. Îi spuse apoi că îl trimisese pe 
plutonierul Moise să-l apere pe Bilă şi să-l aducă aci şi pe 
alde Nae Marinescu, să potolească lucrurile. Dar ieşise mai 
rău, săriseră muierile şi plutonierul fusese silit să tragă în 
aer să scape de ele. Ei, şi acum nu mai ştiau din ce parte s-o 
mai ia ca să dreagă ce făcuse Bilă. 

— Adică! rosti Niculae tăios. 

— Păi să vedeţi, fug oamenii din toate părţile cu grâul 
acasă şi nu mai ştim ce să mai facem, paznicii nu mai au nici 
o putere. Am impresia că Bilă anume a făcut aşa, fiindcă 
nici nu trebuia ceva mai rău decât cum a procedat el, ca să 
ne pomenim în situaţia asta. 

Niculae îi întoarse spatele şi reintră în biroul lui Zdroncan. 

— Dă-mi mie raionul de partid, îi porunci el lui Zdroncan, 
cere-l urgent pe tovarăşul prim. lar dumneata, tovarăşe 


plutonier, trimite imediat milițienii pe care îi ai pe aria 
principală la marginea satului cu ordin să nu permită 
nimănui să intre în sat cu grâu şi du-te şi dumneata la faţa 
locului. 

Plutonierul însă nu se mişca. 

— Ce e de discutat aici, tovarăşe plutonier, ce mai aştepţi? 

— 'Tovarăşe Niculae, nu am milițieni, zise plutonierul. 

— Dar unde-ţi sunt milițienii? 

— Am primit ordin să-i trimit la Balaci. 

— Bine, aşteaptă, zise atunci Niculae. 

Tocmai se obținuse legătura cu raionul de partid şi Niculae 
trecu ca peste un cal peste masa lui Zdroncan şi duse 
receptorul la ureche. 

— Tovarăşe prim-secretar, tot eu sunt, din Siliştea, 
Moromete. 

— Ei, ce mai e, tovarăşe Niculae, cum merge, ia 
raportează. 

— Tovarăşe prim, zise activistul cu sânge rece (şi nu făcu 
nici o pauză de gândire ca să continue), aici anumite 
elemente au sărit asupra paznicilor şi au început să fugă cu 
grâul acasă fără să predea cotele. (Acum însă făcu pauza.) 
E o situaţie grea, tovarăşe prim-secretar, ce-i facem, îi 
lăsăm să ducă grâul acasă?! 

— În nici un caz, strigă de la celălalt capăt al firului 
primului-secretar, el însă fără nici o pauză la auzul 
semnalării acestei situaţii grave. Şi continuă: Nu putem 
admite în nici un caz, tovarăşe Niculae, ca aceste elemente 
să stârnească dezordini în campania de strângere a 
recoltei. Mobilizaţi activul de bază al organizaţiei, daţi 
dispoziţii în consecinţă şefului postului de miliţie şi aşteptaţi 
ordine. Te chem eu îndată. 

Şi închise. Era la curent. Nu trecură nici zece minute şi 
sună miliția raională. Plutonierul Moise ascultă fără să 
spună altceva decât „am înţeles” şi „să trăiţi” şi apoi îi spuse 
lui Niculae că „deocamdată” ordinele primite de el erau 
următoarele: să se mobilizeze urgent un număr de paznici 


(şefi de tarlale) câţi erau necesari pentru aria principală 
(patru sau cinci inşi) care au făcut armata şi ştiu să 
mânuiască în mod sigur arma, să nu tragă în cineva din 
greşeală, să-i îmbrace în uniformă de milițieni şi să 
oprească în felul ăsta oamenii care fug cu grâul acasă. 
„Deocamdată”, repetă plutonierul. Sensul era că raionul 
avea să ia mai târziu măsurile pe care le va crede de 
cuviinţă şi că ei aici să încerce să se descurce până atunci în 
felul acesta. 

— Să încercăm! exclamă el încrezător şi sceptic în acelaşi 
timp, ca orice miliţian care ştie că utilizarea armei poate să 
dea şi în acelaşi timp să nu dea rezultatele dorite, dar de 
încercat trebuie să încerce, fiindcă altceva n-aveau ce să 
mai facă. Numai să nu-i... Hm! Asta ar fi vesel! 

Avea haz Moise ăsta, clătina din cap tot gândindu-se la ce 
ordin primise, se vedea că îl excita ideea să îmbrace ţărani 
în uniformă şi să le dea puşti în mână. Puşti avea, soldaţi n- 
avea, dar oricum... Numai să nu-i recunoască oamenii, că 
atunci s-ar face miliția de râs... 

Nu mai plecă însă după paznici pe la arii, plutonierul îi luă 
cu el chiar pe cei patru care erau acolo şi se duse să-i 
îmbrace în uniforme, tot paznici erau şi aceştia şi şeful 
postului de miliţie nu se mai uită la ei să vadă dacă aveau 
sau nu o înfăţişare care să-i inspire o încredere deplină: 
orice om de la ţară ştia să ţină o puşcă în mână şi, în afară 
de asta, avea să se ducă chiar el cu ei pe liziera satului şi o 
să procedeze în aşa fel încât să nu-i recunoască nimeni: 
avea să-i ţină mai tot timpul cu burţile la pământ şi de 
ridicat să se ridice numai el... Ceea ce şi făcu, exact la timp 
ca să-i întoarcă îndărăt nu numai pe Nae Cismaru şi cei 
care se luaseră după el, ci şi pe cei care încercau să fugă 
peste câmp cu căruțele pline de grâu. 

Nimeni nu mai ştia însă ce se mai petrecea pe aria de la 
Cotigeoaia şi, când îşi aduseră aminte de ea, năvăliră, iar 
câţiva paznici dintr-acolo şi spuseră că ai lui Nae Marinescu 
cu neamurile lor au luat-o spre sat şi că s-au dus spre casa 


lui Bilă şi Plotoagă să le dea foc. Şi că mai toată lumea fuge 
cu grâul acasă fără să mai ţină seama de nimeni. Casa lui 
Bilă era chiar în deal, în apropiere de clădirea sfatului şi 
într-adevăr se auzeau dintr-acolo ţipete de muieri şi în 
curând să văzu şi o dâră de fum înălțându-se spre cer. 
leşiseră toţi afară. 

— Mergem acolo, zise Niculae. Sau aşteptaţi să vină 
domnul Nae Marinescu şi la sfat să ne dea şi nouă foc? Ce 
aşteptaţi, tovarăşe preşedinte? 

Porniră repede câţi erau, mai bine de zece inşi, şi numai 
Zdroncan rămase lângă telefon. Ai lui Nae Marinescu nu 
mai erau însă acolo, îi spărseseră lui Bilă geamurile şi uşile 
şi după ce îi dăduseră foc o luară la goană spre casa lui 
Plotoagă. Săriră toţi şi începură să stingă focul care era 
foarte leneş şi se lăsa stins cu uşurinţă, nu adia de nicăieri 
vântul. S-ar fi zis că ţinea cu Bilă. leşea însă fum mult şi 
lăsară totul pe seama vecinilor, o luară spre casa lui 
Plotoagă. O muiere le ieşi înainte şi le spuse că ai lui Nae 
Marinescu au fugit în pădure şi au spus că la noapte, de, o 
să vadă el Plotoagă pe dracu. 

— O să vadă ei pe dracu, nu eu, până mâine dimineaţă, 
spuse Plotoagă îndârjit. Doar dacă nu fug din sat şi trec 
graniţa... Altfel, dacă nu pun eu la noapte laba pe ei toţi şi-i 
belesc, nu-i mai beleşte nimeni niciodată. 

Se întoarseră apoi din nou la sfat şi Zdroncan le dădu să 
citească o circulară urgentă, pe care tocmai o primise 
telefonic. Avea o înfăţişare ironică Zdroncan, scria mai 
departe în hârtiile lui şi parcă spunea că în timp ce ei se 
zbat şi aleargă de colo până colo şi nu fac nici o brânză, sau 
fac ca Bilă de ajung în situaţia să se uite cum se dă foc 
satului, el, Zdroncan, duce în spinare tot greul şi rezolvă 
esenţialul. Uite dovada: să citească ei circulara şi să vadă ce 
scrie în ea şi să se chiorească mai bine dacă n-or s-o 
înţeleagă de la prima lectură, că era scrisă citeţ şi nu 
puteau să dea vina pe scrisul lui... Ceea ce Plotoagă şi făcu. 
Se vedea că de furie nici nu mai vedea literele înaintea 


ochilor şi atunci lui Isosică i se făcu milă de el şi începu să 
citească el ordinul circular, dar cu voce tare, ca să-l 
scutească pe preşedinte de trudă. 

— E clar, spuse Niculae. Mergem pe arii. 

Şi o luară întâi spre cea principală. De departe se vedea 
cum toată lumea aştepta, nu se mai zărea nimeni întins pe 
jos sau fugind cu căruțele. Numai treieratul continua 
implacabil mai presus de aceste zvârcoliri, cu oameni sus la 
Coş, străini parcă de cei de pe pământ, cu mişcările lor care 
se repetau şi creşteau în dimensiuni pe bolta albastră, 
pătată de fum, a acestui sfârşit de amiază: prinderea 
snopului pe aripa batozei şi dezlegarea lui, răsfirarea în 
gura scânteietoare cu dinţi metalici, care îl smulgea şi îl 
amesteca într-o fracțiune de secundă urmată de geamătul 
înecat de satisfacţie al întregului corp al maşinii, aruncând 
prin spatele ei, care, de departe, semăna cu un fund uriaş 
de albină, paie, pleavă şi pulbere înecăcioasă... 

Plotoagă se urcă într-o căruţă să-l vadă toată lumea şi 
începu să strige. Problema s-a soluţionat, urlă el triumfător. 
Tovarăşi de răspundere au înţeles situaţia şi au aprobat ca 
bazele de recepţie să primească de la cei care au grâu cu 
corpuri străine peste şapte la sută, toate cotele care le au ei 
de dat, S. M. T., împrumut, şi aşa mai departe. Nu mai există 
acum nici un motiv de instigaţie chiaburească şi cu începere 
din clipa asta se pot forma convoaiele şi pleca spre a fi 
predate, încheie el cu această frază şi cu un astfel de glas 
încât cineva care n-ar fi ştiut despre ce e vorba ar fi putut 
să creadă că până atunci toţi oamenii de pe arie se tot 
îngrămădiseră s-o ia spre gară, dar că autorităţile îi 
împiedicaseră. Acum însă îi lăsau, puteau să înceapă şi ei 
să-şi pună liniştiţi grâul în căruţe şi să se ducă cu el acolo 
unde totdeauna s-au dus ei de fapt cu recoltele lor, cu o 
plăcere deosebită şi înainte de a da pe-acasă, la gară, la 
magazii. Şi într-adevăr, începând din ceasul acela se 
formară şi porniră de pe arii primele coloane spre baza de 
recepţie... Nae Cismaru însă dispăruse. 


Part 7 PARTEA A PATRA 
Chapter 1 


Încât după treieriş, când foştii liberali ai comunei se 
adunară iarăşi în pridvorul casei lui Moromete, Matei Dimir 
se miră zgomotos: 

— Ce e, mă, cu Nae? 

— Nae?! exclamă Moromete surprins. Nae s-a dus şi el să 
se plimbe pe la Pălămida, ce te miri aşa? Sau, după tine, n- 
are voie să se plimbe. În regimul nostru democrat-popular 
şi ţăranul are acuma dreptul să se plimbe. Mai ales că ela 
făcut şi treabă, n-a stat ca mine sau ca tine să se uite! 

— Ce vorbeşti tu, Ilie! 

— Dar ce credeai tu? 

Era acolo în pridvor şi Cârstache, dar nu venise singur, 
cum se întâmplase atâţia ani, ci pentru întâia oară 
Moromete nu-l mai aşteptase să-l vadă apărând la poartă cu 
pasul lui măsurat de respect şi o trimisese pe Ilinca îndată 
ce se zărise pe drum Costache al Joachii, zicând: „Uite-l pe 
Costache, acuma o să vie şi Matei Dimir şi Giugudel şi bietul 
Cârstache o să iasă şi el şi iar o să mă întrebe ce face 
câinele ăla al nostru; ia du-te tu mai bine şi spune-i să vie pe 
la noi!” Fata se dusese şi strigase de pe podişcă, tare de 
auzise toată lumea, şi Cârstache ieşise la poartă: „Le 
cheamă tata, nu ştiu ce vrea să-ţi spună”, şi Cârstache 
răspunsese cu o voce cu atât mai micşorată cu cât erau mai 
vădite pe chipul lui surpriza şi bucuria care îl năpădiseră: 
„Spune-i lui nea Ilie că îndată ce voi termina de învârfuit 
nişte paie, cu plăcere am să viu!” 

Liberalii arătau acum liniştiţi, chiar încântați, ca şi când 
evenimentele care avuseseră loc de când nu se mai 
văzuseră întrecuseră aşteptările lor, fără să se poată însă 
ghici în ce direcţie. Costache al Joachii, cu durerea aceea a 
lui de oase, părea să se simtă mai bine pe căldură şi chiar s- 
ar fi zis că şi auzul îi era mai bun, iar Matei Dimir, cu felul 
lui răstit de a vorbi, vorbea şi mai răstit, ceea ce la el în 


anumite împrejurări era semn de mulţumire, de triumf 
asupra celorlalţi, care nu l-ar fi crezut sau i-ar fi contestat 
dreptul de a se fi pronunţat mai dinainte asupra a ceea ce 
urma să se întâmple. 

— Moromete, mă, am auzit eu ceva, dar tu ereai acolea, ia 
spune, mă, cum a fost, zise Costache. 

— Nici nu încape discuţie, exclamă Moromete înlăturând 
orice dubiu: A făcut treabă alde Nae, ascultaţi-mă aicea. N- 
a stat cu mâinile în sân ca unul sau ca altul. „Arătaţi-i cu 
degetul, fraţilor, striga. Hai la sfat să ne găsească pe noi 
acolo!” 

— Cine să găsească?! zise Costache. 

Moromete îi arătă celuilalt palmele goale sugerând că aşa 
cum nu înţelege Costache nimic, tot aşa nu înţelege nici el 
ce era în mintea lui alde Nae. 

— Şi pe cine zicea el să-i arătăm cu degetul? zise şi Matei. 

Dar Moromete nu-i răspunse şi continuă ca la început, 
imitând glasul lui Nae: 

— Hai, zice, la sfat şi când or veni, să ne găsească pe noi, 
nu pe ei. Şia luat-o la fugă spre sat. Crezi că nu s-au găsit, 
cât ai clipi din ochi, destui care să se ia după el? 

— Şi pe urmă? zise Matei. 

— Pe urmă, continuă Moromete şi deodată începu să strige 
speriat, dar cu vocea mică, mă Ilie, zice, ne împuşcă, mă! ne 
împuşcă cu puşca, mă! Şi când stai să te gândeşti, adăugă 
Moromete, el nici nu treierase şi nici n-avea cine ştie ce de 
dat, că arase cu caii lui şi nici sămânță împrumutată nu 
avusese. Îmi spusese mie mai înainte: împărţii, zice, grâul 
cu alde cumnatu-meu Gheorghe, că el n-are decât de pe-un 
pogon şi mă interesai cam ce cotă mi-ar ieşi: doi saci de 
grâu. La cât, Nae? zic. Păi să fie, zice, să-mi iasă vreo două 
sute de duble. Cu alte cuvinte, una peste alta, cam zece la 
sută din recoltă. 

— Şi dacă nu-l împărțea cu alde cumnatu-său, cât trebuia 
să dea? zise Costache al Joachii. 


— Ceva mai mult, zise Moromete, aproape dublu, dacă nu 
chiar triplu. 

— Dar tu ce întrebi, Costache, parcă tu n-ai împărţit cu 
alde Gogoaşă? se răsti Matei furios. 

— A? făcu bătrânul. 

— Tu n-ai împărţit cu alde Gogoaşă, ce te faci că nu ştii? 

— Păi fiindcă eu am dat mai puţin de doi saci, răspunse 
Costache. 

— După cât? 

— Păi cam după două sute cincizeci de duble, răspunse 
Costache. 

— Va să zică mai mult decât Nae Cismaru, se răsti Matei. 

— De ce mai mult? Mai puţin! se miră bătrânul. 

— Cum mai puţin? Mai mult, se răsti Matei furios. 

— De ce mai mult, se miră, de astă dată cu îndoială, 
Costache, am dat opt duble de grâu, un sac şi trei duble, 
Nae zice Moromete că avea de dat doi saci. 

— Da” n-ai făcut mai mult grâu decât el? 

— Ba am făcut! 

— Atunci de ce zici că mai puţin? se răsti de astă dată 
Matei furios de-a binelea, dar bătrânul nu se lasă şi o ţinu 
pe-a lui, explicând: 

— Pâi nu, că tu zici că am dat mai mult şi eu tocmai asta ţi- 
arătam, că nu ştii să numeri, degeaba vii tu pe la ăsta! 

Şi îl arătă cu capul pe Moromete, ca pe-un învăţător. Lui 
Cârstache îi sticleau ochii văzând încâlceala minţii celor doi, 
dar nu se amestecă, ca şi când n-ar fi avut încă acest drept, 
trăgea cu coada ochiului la vecinul său să vadă el ce-o să 
zică. 

— Parcă tu, Matei, ai fi mai breaz decât alde Costache, zise 
Moromete, parcă tu nu i-ai fi dat soră-tii jumătate din grâu! 

— Aşa e, recunoscu Matei, dar voi ştiţi ce mi-a făcut pe 
urmă soră-mea Rada? 

— Ce ţi-a făcut? zise Costache. 

— Nu vrea să-mi mai dea grâul îndărăt! exclamă Matei 
nedumerit. Fă, zic, tu eşti nebună? Nu, zice, că dă-mi şi mie 


un sac de grâu că n-am neam. Cum n-ai neam, n-ai făcut de 
pe pogonul tău din Grama, şi pe urmă n-o să faci porumb 
după ale două din Cotigeoaia? Mă, zice, zgârcit mai eşti, 
fire-ai al răilor, nu-mi trebuie grâul tău, dar am vrut să te 
încerc... Auzi, Ilie, sunt eu zgârcit, mă? 

— Eşti cam zgârcit, zise Moromete, dar nu despre asta e 
vorba. Vorba ie că aşa stând lucrurile, altceva îl ardea pe 
alde Nae să se ducă el la sfat... Nu cotele era problema: 
cotele... 

Şi aici Moromete se strâmbă şi în aceeaşi clipă fruntea îi 
alunecă încreţindu-i-se în două părţi, jumătate în sus şi 
jumătate în jos cu o sprânceană ridicată şi una coborâtă şi 
clătinând din cap în semn că problema asta cu cotele nici nu 
merită să mai vorbeşti despre ea. Se uită apoi la ei şi 
expresia chipului i se refăcu; deodată zise: 

— Unde mergem noi, domnule? Ce ajungem noi în situaţia 
când ţie nu-ţi mai pasă de nimeni şi faci ce vreai tu şi rostul 
meu pe lumea asta nu e decât să zic ce zici tu? Din ce punct 
de vedere? Să mă bagi în colectiv şi să-l pui pe Bilă să-mi 
dea cu goga în cap? Ce i-a făcut alde Nae Marinescu? Nu 
era normal să fie acum acolo unde e Nae Marinescu şi Bilă 
cu el? De ce l-au luat să-l judece numai pe Nae Marinescu? 
Nu vorbesc de alde Nae ăsta al nostru, Cismaru, să-l lăsăm 
pe el la o parte. Uite, eu vă asigur că dacă Giugudel în loc 
să ne fi spus cât veni că Bilă şi toţi ăştia i-a adunat de pe la 
raion şi stă cu ei în şedinţă, că Nae Marinescu şi Bilă i-a luat 
pe-amândoi plutonierul Moise şi i-a dus şi i-a băgat la beci, 
ca unii care, şi aici Moromete începu să bolborosească 
repede asemeni unui slujbaş de cancelarie care nu ţinea cu 
nimeni, având în vedere că sus-numiţii au tulburat bunul 
mers al strângerii recoltei de pe teritoriul comunei ce fac şi 
ei parte, cu onoare vi-i trimit din post în post spre a li se 
încheia proces, conform legii; ei, dacă aşa s-ar fi întâmplat 
lucrurile, vă asigur că mi-aşi fi scos pălăria şi aşi fi zis: 
domnule, este o lege! Dacă e bună, dacă e rea, nu discutăm 
acum! bună sau rea, e pentru toată lumea şi dacă tu, care ai 


făcut-o, o s-o simţi şi tu pe coaja ta că e rea, o să te grăbeşti 
cât mai repede s-o schimbi. Da, dar tu vii şi nu respecţi 
legea, îl iai tot pe ăla lovitu şi-l judeci, iar pe ăla care a lovit 
stai cu el în şedinţă. 

— Da, zise Giugudel, sunt la şcoală toţi adunaţi, şi cică nu 
sunt numai de pe la raion, au venit unii mari de pe la 
Bucureşti. 

— De orideunde ar fi venit, tot cu Bilă stă ei la prezidiu, ce 
s-o mai încurcăm, zise Moromete. Că n-o să mă cheme ei pe 
mine, poftim, Moromete, dumneata, ia te rog loc în prezidiu 
şi să stăm să vedem cum s-au întâmplat lucrurile. 

— Nea Ilie, zise Cârstache, nu eşti dumneata, dar e băiatu 
dumitale, şi eu cred că el n-o să se lase el şi o să arate... 

— Ce s-arate, Cârstache? zise Moromete binevoitor. O să 
spună toţi că alde Nae Marinescu a avut o atitudine 
provocatoare şi că asta e! 

Rămaseră miraţi de ultimele cuvinte ale lui Moromete (de 
unde ştia el că aşa o să spună?!) şi câtva timp tăcură 
aşteptând ca el să le explice în vreun fel ce însemna mai 
ales cuvântul provocatoare. Dar Moromete fie că nu voi, fie 
că nu ştia nici el sau nu-şi dădu seama că nu ştiau ceilalţi, 
că nu le explică şi firul discuţiei se rupse. 

— Hai acasă, se răsti Matei ridicându-se şi luându-şi băţul 
gros şi strâmb cu care umbla mereu, hai, Giugudel. Hai că 
plouă! 

Se dădu jos din pridvor şi o luă grăbit spre poartă, fără să- 
| mai aştepte pe Giugudel. Mergând îşi aruncă un ochi într- 
o parte, uitându-se câtva timp în zare. într-adevăr se vedea 
spre Cotigeoaia o pată întunecată şi o îngrămădire 
îndepărtată de nori. Nu mai plouase de mult şi putea să fie 
chiar ploaie, acum sau la noapte. Putea însă tot aşa de bine 
să nu fie nimic, dar omul era dator să-şi pună la adăpost 
vitele şi uneltele şi să facă încă o sumedenie de alte treburi 
pe care ploaia le-ar fi stricat. 

După Matei Dimir plecară şi ceilalţi şi cercetară şi ei o 
clipă cerul cu orizontul negru: da, avea să plouă, aici sau 


acolo. Aceia nu erau nori care să treacă degeaba pe 
deasupra pământului. 
Chapter 2 


Şi se puse de altfel pe ploaie, mai curând ca norii să fi 
acoperit tot cerul şi să poată ajunge acasă cei care se aflau 
pe drum sau pe câmp. Era furtună, dar nu jos, ci undeva 
sus de tot, se vedea cum pe deasupra norilor mai coborâţi şi 
mai negri, urcau cu o viteză de parcă ar fi fost fiinţe vii alţi 
nori, de un alb ameninţător, precedaţi de braţe uriaşe de 
fum care încercuiau repede spaţiile albastre. De plouat însă 
nu ploua din ei, ci foarte paşnic din cei de jos, înceţoşând 
văzduhul şi micşorând lumina ca într-o înserare. 

Moromete intră în casă şi din prag lăsă uşa larg deschisă, 
păstrând însă un pumn încleştat pe clanţă şi celălalt pe 
lemnul de deasupra broaştei, într-una din poziţiile lui de 
crucificat, când ridica şi fruntea şi se făcea parcă şi mai 
înalt: 

— Ei, zise el, v-aţi socotit? Tu, asta, acuma că ai aflat, cu 
toate că am spus expre să nu sufle nimeni o vorbă, ce mai 
cauţi aici? Două pogoane pe care vreai tu să i le dai fetei 
ăsteia ca să mă lase pe mine singur, ei, i-am dat eu trei şi i- 
am trecut şi loc de casă să se mărite cu băiatul ăla al ei şi să 
stea aici: Nu mai zici că sunt gata să te arunc pe drumuri? 
Acuma să te înţelegi cu fi-ta, fiindcă credeai că numai tu ai 
pământ şi o să se ia fata asta după o smintită ca tine! Du-te 
la asta în vale, de ce te-ai întors iar? 

Catrina tăcea potolită, dar neîmpăcată. Lumini ascuţite îi 
sticleau în ochii ei verzi. Nu se ştie de la cine aflase totul şi 
venise s-o amenințe pe Ilinca, şi Moromete le lăsase pe 
amândouă în odaie şi el ieşise în pridvor să-i primească pe- 
alde Giugudel şi ceilalţi. 

— O brazdă de pământ n-o să-ţi dau, zise Catrina, nu cu alt 
glas decât dacă ar fi vorbit unei străine. Ăsta te-a înşelat 
cum ne-a înşelat pe toţi toată viaţa şi mâine când o veni 


Achim ai să vezi că o să se ducă să-ţi ia îndărăt ce ţi-a dat. 
Numai în judecăţi o să vă ţineţi. 

Dar Ilinca nu se sperie. 

— El măcar, de bine de rău, mi-a dat şi nu mi-e frică mie 
de Achim, dar tu nu mi-ai dat nimic, şi dacă nu era tata cine 
ştie ce mai ieşea, că nici acuma nu mă măritam. Să te duci 
şi să mă laşi în pace. Dacă o să vreai să-mi dai ceva peste o 
lună, când m-oi mărita, o să zic şi eu că am o mamă, dacă 
nu, n-ai decât să-i dai Alboaicii, dar atunci să nu te mai 
prind p-aici! 

— Aşa vorbeşti cu mine, că te-am crescut şi am pătimit? 
zise mama. 

— Asta a fost odată, făcu Ilinca şi mâna ei voinică flutură 
prin aer în semn că e aşa de mult de-atunci că chiar să vrei 
şi n-ai mai putea să stai acum şi să-ţi aduci-aminte... 

Între timp, atrase de ceea ce se putea întâmpla acasă la 
părinţi prin întoarcerea aceasta neaşteptată a mamei (nu se 
ştia încă de ce se hotărâse ea brusc la pasul de împăcare) 
veniseră şi Tita şi Alboaica şi fără să întrebe nimic aflaseră 
numaidecât din gura mamei ce se întâmplase. Alboaica îşi 
plimbă liniştită capul de la un umăr la altul şi surâse. Deşi 
era adevărat că nu i-ar fi stricat un pogon de la maică-sa 
dacă rămânea la ea, totuşi nu l-ar fi vrut cu preţul unei 
rupturi atât de adânci în familia mamei, cu toate că unii 
erau în stare pentru mult mai puţin să se înstrăineze de ai 
lor până la mormânt şi să trăiască învrăjbiţi şi singuri ca 
nişte lupi. Tita însă când auzi se făcu albă la faţă. Trei 
pogoane de la tata Ilinchii şi ei nimic, plus jumătate din 
locul de casă!... 

— Tată, strigă ea, ridicându-se de pe pat şi apropiindu-se 
de geam, ia vin' încoace! Lasă-i niţel pe nea Costache şi pe 
nea Matei! 

Moromete se supuse cu o grabă obişnuită, tocmai ca să nu 
înţeleagă prietenii lui că la el în casă se întâmpla iar ceva 
neobişnuit, şi intră înăuntru, închise cu grijă uşa şi întrebă 
ce era. 


— Păi eu credeam, făcu el apoi - şi auzindu-l ai fi zis că e 
aşa de încolţit că nu mai ştie pe unde să scoată cămaşa - 
totdeauna am zis că dacă e pământul meu, fac ce vreau cu 
el! 

— Cum faci ce vreai, zise Tita, fără să mai ia în seamă 
aceste întorsături de gândire, tocmai în astfel de clipe te 
repezişi să-i dai ei trei pogoane şi acuma o să-i dea şi mama, 
şi ce socoteală e asta care-o faceţi voi în cap? Aveţi copii sau 
nişte ţigani prinşi de mici, de care să vă bateţi joc! Unuia 
cinci pogoane şi altuia două? 

Moromete însă nu se turbură: 

— Spune şi tu, de, tu dacă ai fi în locul meu ai face ce ţi-ar 
zice unul şi altul sau te-ai lua după mintea ta, dat fiind că 
eşti liber să procedezi cum crezi tu de cuviinţă? Tu ai luat 
de la mă-ta două pogoane, dar Ilinca vrea şi ea să se mărite 
şi mă-ta o ameninţă că nu-i dă. E aci de faţă, socotiţi-vă cu 
ea nu cu mine, că n-o să mă scoateţi acuma vinovat că vă 
dau pământul! Asta ar fi culmea, mai zise Moromete, şi 
situaţia i se păru aşa de enormă că n-o admise şi le întoarse 
spatele şi reveni în pridvor. 

Ce vrusese el să spună? Că, dacă mama nu s-ar fi purtat 
aşa, el ar fi împărţit aceste trei pogoane în mod egal celor 
două fete? Păi dacă era aşa, lucrurile se puteau drege, 
mama îi putea da fetei celei mari încă un pogon şi jumătate 
de pământ şi Ilinchii încă o jumătate şi ar fi avut amândouă 
câte trei pogoane şi jumătate. Dar pentru asta ar fi trebuit 
ca mama să se întoarcă acasă de la Alboaica şi să se împace 
cu tatăl. 

— Şi tu, ce nebunie te-a apucat de te-ai făcut de râs în sat 
cu dusul tău la Marița? zise Tita cu glasul ei care niciodată 
nu era ridicat, dar era egal şi greu ca un ciocan de lemn cu 
care te-ar fi tot lovit în cap. Ia să faci bine şi să te întorci, 
sau să nu te întorci, dar mie să-mi dai partea de pământ pe 
care i-a dat-o tata Ilinchii. 

Nici nu apucă bine să termine că nu numai mama şi Ilinca, 
dar şi Alboaica săriră toate trei cu gura pe ea, cum să-i dea 


ei şi de unde atâta pământ, când mama mai avea mari şi 
late patru pogoane? 

— Din alea patru, scrâşni Tita surdă, fără să-şi dea seama 
că din spusele ei se înţelegea că mama să-i dea ei trei 
pogoane, cât îi dăduse tatăl Ilinchii. 

— De ce nu zici tu să-ţi dăm ţie tot şi noi să ne băgăm cu 
ziua la tine?! se miră Ilinca. 

— De ce să vă băgaţi cu ziua? Fiecare la casa lui, dar să fie 
o dreptate, nu unul să ia de două ori cât altul, când altul a 
muncit de două ori mai mult. 

— Unde ai muncit tu de două ori mai mult? zise Ilinca. Ai 
muncit şi tu ca fiecare şi ţi-a dat mama ca să te măriţi, ce 
mai vreai? Tare mult o să te văz eu pe-aci când tata o 
îmbătrâni. O să ai tu grijă de el? 

— De ce să n-am grijă, zise Tita, ce, numai tu ai mâini? 

— O să te vedem atunci! zise Ilinca, el mai are trei 
pogoane, o să-ţi dea din ele, dacă o să-i dai şi tu un pahar cu 
vin când o veni pe la tine... 

— Paşte murgule iarbă verde, zise Tita, dacă era aşa, ţie 
de ce ţi-a trecut? 

— Păi, n-auzi, Tito, sări Alboaica, i-a dat fiindcă mama îi tot 
spunea că nu-i dă şi în toamnă vrea şi ea să se mărite... 

— N-are decât, zise Tita cu acea privire mereu oarbă pe 
care o dă o furie bine ţinută în mâini, dar ai cărei aburi 
turbură totuşi mintea. Treaba lui că i-a dat, dar să nu mai 
vie colea cu pretenţia să-i dea şi mama. 

— Nu dau la nimeni nimic, zise atunci mama încercând să 
pună capăt certei, însă cu un glas neliniştit de situaţia 
întoarsă, în care ea era acum ameninţată de fete şi i se 
pretindea cu glas turbure să dea... Şi nu v-a oprit nimeni să 
vă măritaţi, dar să vă faceţi de râs v-am oprit şi acuma uite 
roadele! 

— Mamă, zise Ilinca în culmea unei nedumeriri pe care 
avea aerul că ar da mult s-o desluşească, îţi cere cineva 
ceva? Cu cine crezi tu că vorbeşti, cu Sande? Pe mine m-ai 
împiedicat să mă mărit, şi dacă n-aveam noroc cu băiatul 


ăsta, nu-mi rămânea decât să iau unul cu copii, sau un 
văduv cu copii mari, să mă ia ăia la bătaie. Asta mi-ai făcut, 
ai vrut să mă mărit şi eu tot ca tine, numai că tu aiuitat că 
înainte să-i iai pe tata şi să ne faci pe noi... Când mă uit la 
tine îmi vine să-mi smulg părul din cap, te întorseşi de la 
dida ca să bagi iar zâzanie în casă, că mai e o lună până se 
mută băiatul ăla aici. Măcar luna asta ţine-o la tine, didă, se 
adresă ea Alboaicii, că dacă mai stă pe-aici taman acuma, 
nu ştiu ce-i fac. 

— Ei, fire-ai şi tu a inghinaţilor, se supără atunci Alboaica 
în felul ei ciudat, în care mişcarea de „poancă” a capului şi 
surâsul de pe chip n-o părăseau, nu ţi-e ruşine să vorbeşti 
aşa cu mama? 

Şi sări şi Tita: 

— Ce, zice ea, şi-a luat-o în cap unde tatăl îi trecuse locul 
de casă şi pământul? 

— Da, zise Ilinca, şi vă dau pe toţi afară. Ia ieşiţi afară! În 
casă la mine fac ce vreau! 

În casă la ea! Tita şi Alboaica strigară amândouă o dată 
spre geamul dinspre pridvor: 

— Tată! Ia vin până încoace! Ilinca ne dă afară din casă, 
zice că e casa ei. 

— Vedeţi să nu vină, zise Ilinca, mai strigaţi-l o dată. 

Şi într-adevăr tatăl nu veni, se făcu că nu aude. Hotărât, 
fata cea mică pusese stăpânire pe tot ce fusese odată 
gospodăria Moromeţilor şi tatăl ţinea cu ea, nu mai era 
nimic de făcut. 

— Aşa că, mamă, să vii când mă mărit, continuă Ilinca. Şi 
tu, didă, la fel, de Tita nici nu mai vorbesc, din partea mea 
n-are decât să-i dea mama cât vrea, nu mă supăr, să nu 
ziceţi că sunt femeie rea. Dar cu certuri să nu-mi veniţi pe 
cap, băiatu ăla mi-a şi spus, rămân în Siliştea, zice, la tine, 
dar cu condiţia asta. 

Alboaica râdea. Îi plăcea. Tita se gândea poate că şi ea 
avea casa ei rămasă de la bărbat şi că la urma urmei Ilinchii 
îi trebuia şi ei o casă. Unde să-şi facă şi să-şi crească şi ea 


copiii? Pe de altă parte sora cea mică se arăta şi înţeleaptă, 
n-avea nimic contra ca mama să-i mai dea ei, Litei, ceva 

pământ... Mama însă înţelese că tatăl a câştigat contra ei şi 
că fetele, pe care ea se bizuise în această luptă, o părăseau. 

— Treaba voastră, zise ea neînduplecată, în ziua când o să 
ai tu nunta eu o să dorm şi o să mă întorc pe partea ailaltă, 
crezi tu că o să viu să te văd. Nicio grijă, că nu ţi se pune 
nimeni în cale, mincinoaso, de când te ştiu numai cu 
minciuni ai umblat, ca Guica. 

Atunci intrase Moromete. 

Chapter 3 

— N-am venit pentru tine, zise mama după ce îl ascultă 
uitându-se la un perete. E fetele mele, eu le-am făcut şi n-o 
să-ţi cer ţie voie dacă am ceva de vorbit cu ele. 

— Ai terminat de vorbit? zise Moromete. 

— Am terminat. 

— Ei, atunci... 

Dar Ilinca nu-l lăsă să mai spună şi restul, adică să plece, îi 
făcu un semn cu mâna spre uşă: 

— Hai, tată, iar începi şi tu, ajunge o măciucă la un car cu 
oale, las-o că se duce, că nu vrea să vie la nunta mea, i-e 
necaz că mă mărit! 

— Mie mi-e necaz? zise mama. Puțin îmi pasă. 

Moromete le lăsă înăuntru şi ieşi pe prispă. Ploua acum cu 
clăbuci, curtea se umpluse cu apă şi pâraiele începură să 
curgă pe sub uluci şi să se verse în şanţurile drumurilor. 
Bărbaţi sau femei cu câte un sac în cap alergau pe şosea, 
prinşi cine ştie pe unde, pe la arie unde după plecarea 
batozelor mai rămâneau o zi sau două paiele câtorva, sau 
pe câmp cu căruțele, trecând în goană cu caii, abia zărindu- 
se prin pânza văzduhului. Intrau apoi prin curţi cu zbierete 
să deschidă cineva dinăuntru mai repede poarta, deshămau 
şi băgau căruţa sub şopron, fugind apoi în casă să se 
dezbrace şi să-şi schimbe cămăşile. 'Totul se ascundea sau 
se pitea, în afară de rațe; fremătau sub trâmbele de apă, 
ţâşnind după râme, pe care le smulgeau din pământul 


moale cu orăcăituri care aminteau că odată fuseseră şi ele 
sălbatice. Pământul se umplea de omizi trântite de prin 
crăcile pomilor, de frunze şi ramuri subţiri de salcâm, ca şi 
când pământul trebuia astfel să fie sărbătorit pentru ploaia 
care îi lipea la loc ţărâna şi îi reumplea izvoarele secătuite. 

Atras în mod ciudat de ploaie, îi era sete, sau poate îl 
excita aerul încărcat de electricitate de afară şi îl îndemna 
să iasă şi să facă nici el nu ştia ce, un cal scăpase din grajd 
şi se plimba sforăind prin curte, amenințând să dărâme una 
din porţi, când pe cea de la drum, când de la grădină, 
oprindu-se şi frecându-se cu spinarea de stâlpii gardurilor. 
Le priise cailor în timpul verii, se făcuseră mai mari, celui 
care alerga acum prin bătătură îi lucea pielea şi parcă îl 
înţelegeai că nu putea să stea mult timp închis în grajd cu 
atâta putere în el. 

— Ce e, mă, Isosică, zise Moromete, cu un glas numai 
pentru el, când îl văzu, vezi să nu strici vreo ulucă, fiindcă 
să ştii că atunci e vai de pielea ta. 

Şi plecându-şi fruntea, Moromete începu să coboare 
scările, dar fără să-şi ia nimic în cap, numai cu pălăria şi 
arăta atât de absorbit încât intrând sub potopul de ploaie el 
nu grăbi paşii şi nu făcu niciuna din acele mişcări pe care le 
face un om muiat într-o clipă din cap până în picioare, să-şi 
ferească adică faţa sau să-şi schimbe în vreun fel mersul. E 
drept că se ducea direct spre cal, dar cu mâinile în 
buzunare şi cu pasul neturburat pe care îl are orice om sub 
un cer senin de vară. 

— Tu de ce ziseşi că ieşişi, numai aşa ca să te prosteşti, 
zise Moromete iar, şi calul, auzindu-i glasul, necheză şi se 
opri. 

Omul îl luă de coamă şi porniră amândoi spre grajd dar tot 
la pas, şi în mijlocul bătăturii Moromete îi dădu drumul şi 
calul se duse direct spre uşa neagră de unde ieşise. „Adică 
se poate ca ele să nu ştie?! se miră Moromete cu bărbia 
plecată. Ilinca e mai deşteaptă şi e mai tânără, ea a auzit ce 
vorbesc eu mereu cu Niculae, ce-o să se întâmple cu 


pământul... Sau te pomeneşti că au şi ele dreptate... Până în 
clipa din urmă omul e dator să ţină la rostul lui, chit că 
rostul ăsta cine ştie ce s-o alege de el!... , 

Începuse să tune şi să fulgere, semn că abia acum se 
pregătea a ploaie mare, putea să tină şi până mâine, astfel 
de amestecătură de nori se învălmăşeau în straturile înalte 
ale văzduhului. 'Trosnete şi bubuituri cutreierau şi sfâşâiau 
cerul de-o parte şi de alta, ai fi zis că e o activitate plănuită 
acolo sus de nişte inşi, aşa de mult semăna acum a minte de 
om felul cum tuna ici şi răspundea dincolo... Sub apa care 
cădea, grumazul lui Moromete arăta roşu ca arama în care 
însă timpul săpase ciudate semne, asemănătoare şi ele cu 
pământul, când e crăpat de o prea îndelungata secetă. 

Între timp ploaia se înteţise aşa de tare că picăturile nu 
mai puteau sta nici unele lângă altele, nici curge ca 
picături, ci se uneau şi formau mari grămezi de lichid care 
înecau totul, nu se mai vedea nimic. Moromete se mişcă din 
loc şi îşi scoase pălăria din cap, pe care în mod bizar o 
scutură de apă, ca şi când nu şi-ar fi dat seama ce cădea de 
sus. Şi-o puse în cele din urmă la loc, dar nu s-ar fi putut 
spune că din pricină că îl supăra ceva, ci pentru că o pălărie 
trebuie să stea pe cap şi nu în mână. „Uită-te la mine, 
continuă Moromete luând-o fără grabă spre grădină, am 
peste şaizeci de ani şi în mintea mea e că o să trăiesc o sută. 
De ce să nu trăiesc? Ce, nu e bine de trăit? Şi atunci de ce 
să mă mai mir eu că fetele astea se ceartă pentru pământ 
crezându-l al lor, deşi nu se poate să nu fi auzit şi ele ce-o să 
fie în viitor?” 

Ocoli cu grijă mare şura de paie şi se uită în sus cercetând- 
o atent. Era bine făcută, ploaia aluneca peste creasta ei ca 
şi când ar fi fost acoperită. Moromete nu se arătă însă 
mulţumit, puse mâna pe o furcă de lemn pe care o trase 
chiar din paie şi cu coarnele ei lucioase izbi zdravăn de mai 
multe ori într-un anume loc. Avea o înverşunare puţin cam 
sâcâită, doar el făcuse şira, cum de-i scăpaseră astfel de 
burţi şi goluri prin care apa putea pătrunde şi mucegăi 


paiele, şi îi dădea înainte cu lovituri rare, dar foarte 
îndesate, uitându-se mereu în sus în timp ce ploaia îi spăla 
din belşug chipul osos, cu fruntea lui bombată şi cu ochii 
feriţi sub arcade puternice şi drepte. Cu anii, adăpostindu- 
se parcă de soare şi de ploi, ochii lui i se trăseseră mult în 
orbite şi de-acolo când stătea liniştit şi se uita înainte, vedea 
parcă mereu zarea câmpiei şi îi trebuiau totdeauna şi lui şi 
altora de-o vârstă cu el cel puţin o secundă în plus ca să vie 
aproape şi să înţeleagă ce-i spuneai: „Ce ziseşi tu, 
Gheorghe? A, da, aşa e!” 

Dând lovituri cu furca, Moromete nu înceta să vorbească. 
Dar nu avea ceva anume de soluţionat, în ultimii ani 
apăruse la el acest fel puţin diferit de a vorbi singur, prin 
grădină sau pe la loturi, care nu avea un obiect precis, şi nu 
se ferea dacă cineva din familie era pe-aproape şi îl auzea, 
semn sigur acum de bătrâneţe, cu deosebirea că expresia 
chipului şi privirea lui rămâneau foarte vii şi te fulgera din 
ochi reproşându-ţi cu mişcări din cap şi din umeri că eşti 
complice într-o istorie care să crezi tu că n-a aflat-o lumea 
şi nu vorbeşte... „Da' ce-am făcut, tată?” îl întrebase Ilinca 
într-o zi. „Ce-ai făcut, mai şi întrebi, parcă tu nu ştii că asta 
nu e o faptă... „ Era însă în acelaşi timp şi un semn că era 
mulţumit şi că se simţea bine în asemenea clipe... 


Moromete lăsă furca, îşi plecă sub ploaie grumazul şi tăcu. 
Terminase să-şi spună ce avusese de spus şi nu arăta deloc 
mulţumit. Era însă parcă o nemulţumire mulţumită, nu 
vroia să plece, îi era bine acolo. „... Şi socoteala 
ciobanului?!” se întrebă el deodată nedumerit şi parcă 
indignat. Avea aerul că tot ceea ce gândise el în acest timp 
mai era cum mai era, dar cum de uitase un lucru atât de 
important, dacă nu chiar cel mai important? Tot atunci 
cedând presiunii apei care pesemne la mărimea ei era cu 
atât mai mare, o cracă uriaşă de salcâm pârâi şi se lăsă apoi 
în jos, dezvelind trupul copacului şi lăsând pe tulpina lui 
groasă o rană albă din care braţul rupt încă nu căzuse de 
tot. Moromete se uită într-acolo pe sub pălăria lui ale cărei 
boruri nu se fleşcăiseră de atâta ploaie, dar pe care se 
făceau băşici ca pe jos, şi începu să păşească în direcţia 
aceea să vadă ce s-a întâmplat. Pesemne craca era ea de 
mult bătrână de se rupsese din senin, nici măcar n-o 
trăsnise, o apucă de vârf şi trase de ea s-o dea jos. Craca se 
întinse, dar nu vru să se desprindă din locul ei şi atunci 
Moromete se uită în sus mirat şi o lăsă. Dacă mai avea în 
felul ăsta legătură cu seva trunchiului, se putea drege şi 
rămâne verde mai departe. „Socoteala ciobanului e 
achitată”, zise Moromete acum cu un glas pe deplin tare, 
care dacă n-ar fi fost ploaia ar fi putut fi auzit şi din curte. 
„Ce s-o mai încurcăm c-o fi, c-o păţi, asta e, dacă îţi place. 
Dacă nu, fă şi tu ce-oi şti, pe mine nu mă priveşte! ... Nu te- 
o fi privind pe tine, dar pe mine mă cam, fiindcă, hm, unde 
vreai să mă duc?!” 

S-ar fi zis că vorbea mai departe feciorilor, lui Nilă care nu 
mai era, sau lui Achim înainte de a se hotări dacă să-l 
trimită sau nu la Bucureşti cu oile. Dar cui se adresa el 
acum? Nu o dată era auzit răspunzând cu această referire 
la socoteala ciobanului a cărei sursă cei mai tineri n-o 
cunoşteau, şi nici el nu le spunea când îl întrebau ce 
însemna, uitase ori nu-i stătea în obicei să explice lucruri 
care, dacă n-au fost trăite, nu pot fi înţelese. Nu ştia 


niciodată cine era cel care punea atunci de demult o 
asemenea întrebare, dar vocea se auzea foarte limpede 
fiindcă se auzea la urmă, după ce împăratul neliniştit de 
apariţia acestor magi care urmăreau o stea îi chema la el şi 
vroia să le smulgă secretul; cei trei crai după ce îşi izbeau 
săbiile lor cu a lui Irod ori de câte ori răspundeau, dădeau 
apoi să plece, când se auzea vocea: „Şi socoteala 
ciobanului?” Dar ce căuta el acolo în spatele lor, îmbrăcat în 
pielea lui de oaie întoarsă pe dos pe urma unor crai care, ei, 
porniseră în căutarea unui nou Mesia? Flăcăii magi cu 
hlamide strălucitoare de hârtie colorată peste tunici îi 
acordau ciobanului un rol mut care nu atrăgea însă mai 
puţin atenţia: se culca pe jos în zăpadă, se prefăcea că 
doarme, sforăia... Lumea râdea. La auzul întrebării se 
ridica în picioare, se proptea în ciomag şi aştepta. Se 
producea o nedumerire, dar apoi unul din magi răspundea 
cam în grabă şi cam de formă (era limpede că nu se putea 
sustrage şi nu putea trece peste asta fără un răspuns): 
„Socoteala ciobanului e achitată”, dar spus cu un astfel de 
glas că reieşea că dimpotrivă, nu era achitată deloc, şi 
lumea iar râdea. Moromete ridica uneori fruntea şi îi 
spunea câte unui om, pe neaşteptate: socoteala ciobanului e 
achitată! şi din glasul lui se înţelegea cum: Ca vai de lume! 
Sau, în alte daţi: era prea târziu să se mai poată face ceva, 
socoteala ciobanului era achitată, gata, s-a terminat, ce, să 
mai stăm s-o mai sucim şi s-o răsucim... Alteori însă nu 
trebuiau ei să-i ducă ei ăştialalţi, cum aveau să iasă din 
situaţia aceea... 

Moromete se apropiase de gard şi luă de lângă el o sapă 
răzimată cu tăişul înăuntru. Începu să facă în pământul 
moale al grădinii un mic şanţ spre viroagă. Nu mai zise 
nimic şi părea că nici nu se mai gândea la nimic. Avea aerul 
să spună că din moment ce totul era în regulă, n-avea la ce 
se mai gândi. Sau în orice caz, dacă mai era ceva, să se 
gândească ăia care i-au achitat-o, el avea acuma treabă. 
„Uite, dacă nu făceam eu şăânţuleţul ăsta, o nimica toată, 


apa asta care s-a făcut baltă în grădină ar fi intrat sub paie 
şi mi le-ar fi putrezit. Ori, mie paiele îmi trebuiesc, ce aştern 
iarbă la cai în grajd şi cu ce fac focul să încălzesc soba în 
casă? Fiindcă orice-ai spune tu, bolborosi Moromete mai 
departe, în timp ce mâinile lui spălate de izbiturile ploii 
mânuiau cu atâta pricepere sapa încât ai fi putut crede, 
uitânduc-te la el, că braţ, trup, sapă şi pământ se 
înţeleseseră să se mişte în aşa fel încât toată apa din jur să 
alerge spre locul acela şi s-o ia apoi veselă la vale, într-o 
casă tot trebuie să stai şi focul în ea tot trebuie să-l faci, 
indiferent că tu vii şi strici rostul... Fiindcă dacă o să ajungi 
să nu mai ai nici casa ta, o să fie vai de capul tău, şi dacă 
nici cu ce să faci focul în ea n-o să ai, o să fie vai de copiii ăia 
ai tăi pe care o să ţi-i nască muierea, fiindcă tu aci mai bine 
ca nimeni altul poţi să te arăneşti şi să ai grijă de vită şi de 
casă, în timp ce pe mâinile altuia o să alergi ca un nenorocit 
cu căciula în mână pentru orice fleac... Şi o să ajungi să fii şi 
mulţumit după una şi alta, nici n-o să-ţi mai dai seama ce 
rău ai ajuns şiosăţise pară că ţi se face o mare cinste dacă 
o să primeşti, cu chiu cu vai, ceea ce ţi se cuvine de drept, 
adică rodul muncii tale... Fiindcă mă uitam la unii când veni 
Plotoagă şi alde fi-meu pe arie, să le spună că chestia cu 
neghina s-a aranjat, că tovarăşi cu munci de răspundere au 
înţeles situaţia şi că nu se mai ţine seama de corpurile 
străine. Şi mă uitam la unii că le luceau ochii că au scăpat şi 
că n-or să dea, uitaseră că ăsta era un drept al muncii lor şi 
că n-aveau ei nevoie să-i înţeleagă nimeni... Ei, uite aşa o să 
vă zbateţi pentru cel mai mic drept şi o să vă lungiţi gura 
până la urechi de bucurie când o să vie unul să vă anunţe că 
s-a aranjat... Fiindcă să nu-mi spui tu mie cum e omul, eu îl 
cunosc cum e făcut, şi de câte ori trebuie să se lovească cu 
capul de pragul de sus ca să-l vadă pe ăla de jos! De-atâtea 
ori că în timpul ăsta neomul încalică pe umerii lui şi el îl 
duce şi până îşi dă seama că la urma-urmei cu ce drept stă 
ăla pe umerii lui, îi trece şi viaţa şi abia de mai apucă să le 
spună şi el copiilor lui că aşa n-a fost bine, şi moare. lar 


copiii, care îşi mai aduce aminte, bă, tata a zis aşa, bine, 
care nu, care pe unde apucă o ia de la cap sau învaţă de la 
altul cum nu e bine, că de la ta-său nu s-a priceput... Că tu 
vii şi-mi spui că noi suntem ultimii ţărani de pe lume şi că 
trebuie să dispărem... Şi de ce crezi că n-ai fi tu ultimul 
prost de pe lume şi că mai degrabă tu ar trebui să dispari, 
nu eu?... Eu nu zic asta, fiindcă prostul e dat şi el de 
Dumnezeu şi trebuie să trăiască şi el, dar nu sub denumirea 
de deştept, să nu se mai înţeleagă cine e, ci sub denumirea 
lui de prost, aşa cum l-a ştiut dintotdeauna lumea şi nu l-a 
pus niciodată în vârf... A, că totdeauna ela încercat să arate 
că nu e aşa cum e, şia ajuns nu o dată să-i dea jospeăicu 
minte, nimic de zis, dar a ajuns singur prin puterile lui, a 
dat din coate şi a asudat, ce să-i faci, pe lume sunt şi 
puturoşi şi pe spinarea lor se urcă proştii deştepţi... Dar n-a 
venit nimeni să-l caute la el acasă şi în văzul lumii să-i 
spună: vino, bă, încoace, tu ăl prost, că tu eşti bun, treci aici 
şi fii mare şi tare, 'le muma în... la ăilalţi, lasă că le arătăm 
noi lor! De ce?” 

Şi aici Moromete se opri din vorbit, dar altfel ca până 
acum, liniştit, cu întrebarea parcă în mâini amesticând-o cu 
apa şi pământul pe care îl săpa cu mişcări fără greş. „Aşa că 
vezi, reluă apoi Moromete în glas cu o admiraţie de sine 
neacoperită faţă de generozitatea lui, eu te las pe tine să 
trăieşti!... Dar rău fac, că tu vii pe urmă şi-mi spui mie că nu 
mai am nici un rost pe lumea asta... Şi ce-o să mănânci, mă 
Bâznae? Ce-o să mănânci, mă, tâmpitule”, exclamă 
Moromete apăsând cu un fel de milă nesfârşită, aproape 
părintească, pe ultimul cuvânt, contemplând parcă cu jale 
mizeria mintală a acelui Bâznae care îi spusese lui 
asemenea lucruri despre soarta care le era rezervată în 
viitor ţăranilor. (Nu-i spusese lui, ci lui Niculae, şi de la 
Niculae ştia şi Moromete.) „Măcar, zise Moromete mai 
departe, eu tot am făcut ceva, am crescut şase copii şi le-am 
ţinut pământul până în momentul de faţă - că n-au vrut să-l 
muncească, ce să le fac eu, toată viaţa le-am spus şi i-am 


învăţat - dar pe tine să te vedem dacă eşti în stare cel puţin 
de-atât! O să fii în stare? Nu să-i îmbraci şi să le dai să 
mănânce, că asta e lesne, de mâncare îi dai şi unei vite în 
grajd, dar ce le spui?! Ce-i înveţi, fiindcă un copil chiar dacă 
nu-i intră lui în cap cât e mic, când se face mare îşi aduce 
aminte. Bietul Paraschiv, când fusei pe la el anul trecut, 
zice, mă tată, ce bine aşi fi trăit eu acum dacă n-aşi fi fost 
bolnav. Dacă nu fugeam de-acasă şi plecam şi eu în mod 
normal, cum au încercat mulţi să-şi facă alte rosturi şi la 
momentul greu când am avut nevoie de bani pentru casă să 
nu fi răbdat de foame din ambiţie şi să-mi fi trimes banii 
măcar de pe-un pogon de pământ, nu ajungeam aici! ori, 
noi te-am refuzat când ai venit la noi, să fie zece-cin- 
cinsprezece ani de-atunci, cu chimirul plin de bani... Nu ne- 
am dat seama că muncisei pentru noi trei ani de zile şi că 
ne vroiai binele, nu răul... de, mă Parascive... dacă mor, 
zice, măcar n-o să-l înjur pe tata cum fac unii... Poţi să mă 
înjuri, zic, prăpăditule, numai să te faci bine, că dacă v-am 
spus şi v-am învăţat, vedeam eu că nu e lesne, dar zic lasă, 
când s-or face ei mari or să-şi aducă aminte... Acum, că n-ai 
avut nici tu noroc, şi asta e adevărat, dar se cheamă că şi-a 
făcut fiecare datoria şi dacă ar fi fost şi vremurile mai bune, 
izbuteai. Nici copii nu făcuşi! Dar tu, ăsta de-acuma, care 
nu vreai să mai ştii de nimic, ce-o să le spui la ai tăi? Fiindcă 
degeaba o să le spui tu din vorbe, c-o fi şi c-o păţi, că mai 
deştept ca tine nu mai e nimeni, din fapte ei o să vază că nu 
eşti nici deştept şi nici n-ai ce să le spui şi or să ajungă de 
capul lor şi-or să te înveţe ei pe urmă minte când oi 
îmbătrâni... O să-şi şteargă picioarele pe tine, că n-ai ştiut 
să faci din ei oameni... , 

Moromete se apropia încet cu şanţul său de viroagă, îl 
termină şi se întoarse apoi şi îl luă de la cap să-l 
adâncească. Apa se scurgea la vale cântând şi de sus 
continua să toarne fără oprire. Moromete ridică fruntea şi 
se uită şi ceea ce văzu îl făcu să-şi dea pălăria pe ceafă de 
admiraţie. Şanţul cel mare, comun tuturor grădinilor de pe- 


acolo, dădea peste mal de-atâta apă şi dacă n-ar fi curs cu 
repeziciune spre o direcţie a ei care ducea spre râu, te-ai fi 
putut teme că dacă ploaia nu se va opri curând, va îneca 
satul. 

Lipsind atâta vreme din pridvor, Ilinca se nelinişti cea 
dintâi de tatăl ei şi ieşi după el cu un sac în cap. Când îl 
văzu cu sapa în mână şi ud de sus până jos începu să strige 
la el să se întoarcă numaidecât în casă, nu-şi dădea seama 
că putea să răcească şi să moară? Dar Moromete parcă nici 
nu auzea şi zadarnic fata se apropie şi îl trase de mână, fugi 
de-aici, o goni el, nu vezi că e ploaie caldă? Dar aşa caldă 
cum era, fata şi începuse să clănţăne din dinţi. Se întoarse 
în casă şi curând ieşiră şi celelalte surori şi începură şi ele 
să strige spre grădină, tată, vin încoace, însă fără ca el să le 
asculte, conducând mai departe torentele de apă, făcându- 
le loc cu sapa şi continuând liniştit şi neturburat să 
vorbească, prizonier parcă fără scăpare al elementelor şi al 
lui însuşi.... 

Chapter 4 


De unde ştia însă el că în acest timp Bilă se afla într- 
adevăr la prezidiu, aşa cum le spusese lui Costache al 
Joachii şi celorlalţi? Fiindcă de la Niculae nu avusese cum 
să afle, era şi el acolo. E drept că Bilă abia avea loc, era 
ultimul din margine şi stătea pe colţ, împreună cu 
moldoveanul Mantaroşie. Masa prezidiului era formată din 
trei catedre puse unele lângă altele şi acoperite cu 
obişnuita pânză roşie folosită la pavoazări şi la ea stăteau în 
mijloc doi necunoscuţi având la dreapta şi la stânga pe 
primul-secretar al raionului de partid, Ghimpeţeanu, şi pe 
Niculae, după care venea încă un activist necunoscut într-o 
parte şi apoi Isosică. 

Veniseră fără veste şi toţi membrii de partid fuseseră 
mobilizați de urgenţă. Ceva asemănător, să vină adică atâţia 
inşi care se vedea cât colo că sunt mai mari decât raionul 
(Ghimpeţeanu stătea şi el la prezidiu mai al treilea) nu se 


mai întâmplase de mult. Funcţionarii sfatului, paznicii şi tot 
ce deţinea o responsabilitate în comună se răspândiseră în 
tot satul şi reuşiseră să-i facă pe membrii de partid să 
înţeleagă că se va întâmpla ceva neobişnuit şi că prezenţa 
trebuia să fie de astă dată completă. Şi se adunară aproape 
toţi, în jurul a o sută de inşi, cam câţi şi erau, din cei 
aproape două sute câţi fuseseră până la verificările care 
începuseră prin '48 şi ţinuseră mai mult de un an. Erau pe 
atunci unii care nu fuseseră niciodată la o şedinţă şi care şi 
uitaseră că sunt membri de partid, fiind excluşi fără ca ei să 
ştie şi nu aflaseră de acest eveniment decât într-o bună zi 
când un băiat cu şapcă, însoţit de secretarul din acel an al 
organizaţiei, bătuse la poarta lor şi le ceruse să predea 
carnetul. Care carnet, întreba omul, închipuindu-şi că era 
vorba de ceva în legătură cu vreo chitanţă de impozite, 
singura hârtie care era bine s-o păstrezi, să nu te pună 
cumva perceptorul să plăteşti de două ori... Era cunoscută 
o întâmplare cu unul care nu înţelesese nici după ce i se 
răspunsese despre ce era vorba, zicând că n-avea un 
asemenea carnet, nu-şi aducea aminte... „Carnetul de 
partid, explicase atunci secretarul, ăla cu scoarţe roşii şi cu 
o secere şi un ciocan pe el.” „O secere şi un ciocan!” 
repetase omul încercând vizibil să-şi reprezinte aceste 
unelte pe un carnet şi ce rost aveau ele şi rămăsese cu 
gâtul într-o parte, înţepenit în acest efort de memorie 
nedumerit. „Ioane, vin dracu” încoace că avem treabă”, 
strigase femeia din curte şi omul tresărise luminat la faţă şi 
le spusese celor doi să aştepte că trebuie să ştie muierea 
aia unde poate fi acest carnet, dacă era aşa că îi fusese cine 
ştie când înmânat... Şi într-adevăr se întorsese cu el, învelit 
într-o hârtie, bine păstrat, şi acum îşi aducea perfect aminte 
că prin '45... Da, da, se şi pozase cu ocazia asta, venise de 
pe front, i se dăduse două pogoane de pământ din 
rămăşiţele moşiei coanei Marica, moartă de mult, şi i se 
ceruse o poză... El credea că asta era dovada de 
împroprietărire!... „Nu e dovadă de împroprietărire”, 


răspunse supărat insul cu şapcă, luându-i carnetul din 
mână. Şi dăduse să plece, dar i se păruse pesemne că omul 
trebuia măcar acuma să afle ce-a pierdut şi-i spusese: „Află, 
tovarăşe, că de-aici înainte o să rămâi în afara partidului”. 
„Parcă până acuma am fost în centrul lui!”, răspunsese 
omul deodată supărat şi el brusc de supărarea celuilalt 
asemeni celor care n-au nimic cu tine până în secunda când 
află că ai tu cu ei şi atunci se supără ei mai al dracului decât 
ar avea dreptul. 

Cei care rămăseseră nu se considerau chiar în centrul 
partidului, dar începuseră cu timpul să vină mai des la 
şedinţe, fiindcă, spuneau ei, de ce să mă înjure acolo pe 
mine alde Gavrilă şi eu să stau acasă şi să nu zic nimic, cu 
atât mai mult cu cât observaseră de-a lungul anilor că ăla 
care îi înjura în loc să-şi facă nume prost în sat cum se 
aşteptau ei, şi cum se întâmpla pe vremuri, din contră, era 
pus ba vânzător lameate, sau la cooperativă, ba şef de tarla, 
ba paznic la sfat sau la şcoală, sau achizitor, sau cantaragiu 
la moară, ba chiar referent încasator, cum era alde 
Arghirescu. Ca să nu mai vorbim de funcţia de preşedinte, 
care dacă o îndeplinea Plotoagă, mâine o putea îndeplini 
bine oricare dintre ei! Chiar mai bine! Ce, era mai deştept 
Plotoagă decât vreunul din ei? Din contră, era mai prost... 
Totul se povestea apoi în sat şi se ţineau minte şedinţe mari 
când se ridica sau cădea câte cineva sau când nu cădea şi 
nu se ridica cel care se aşteptau să se ridice sau să cadă. 

Despre prima parte a celei de azi nu se povesti mai târziu 
nimic, fiindcă nu se găsise mai nimic ce să se spună. La 
început n-a fost nimic, se zicea şi se trecea imediat la ceea 
ce se petrecuse după. Cine erau ăia doi care veniseră? Ăia 
doi?! Păi ereau! Erea primul secretar de la regională! Şi 
ălălalt! Păi erea şi ălălalt! Erea tocmai de la Bucureşti de la 
CC. Avea şi-un nume, stai că ţi-l spun acum, Bâcu, aşa îl 
chema, ce anume o mai fi şi ăsta! Şi de ce veniseră ăştia 
doi? Cum de ce veniseră! Auziseră şi ei chestia cu Bilă şi 
Nae Marinescu. Om mare şi Bilă ăsta, s-a auzit de el tocmai 


pe-acolo! Ce vorbeşti?! Stai să vezi! Iovarăşi, zice 
Ghimpeţeanu, facem analiza, uite aici tovarăşii care vor să 
audă cum a decurs, ce mai, arătăm ezact aşa cum €... Se 
ridică Niculae al lui Moromete, şi el la fel... Au vorbit ei 
mulţi şi Dănălache şi Geacă... N-a fost nimic, că desigur 
Nae Marinescu o să-l judece organele noastre populare 
pentru cuvintele ce le-a zis de bastionul socialismului la 
adresa tovarăşului Dobrescu ca unul ce era personal 
însărcinat, dar nici din partea tovarăşului Dobrescu n-a fost 
just că s-a luat după el! Cine era Dobrescu ăsta? Cum, nu 
ştii? Aşa îl cheamă pe Bilă, ăsta e numele lui. Trebuia, 
tovarăşi, în legătură cu atitudinea neîmpăciuitoristă a lui 
Nae Marinescu, chemat de la început plutonierul Moise Ion 
şi mai cu vorbă bună, mai aplicându-i dictatura 
proletariatului... Şi aici se râsese în sală, ca de un lucru 
îndeobşte cunoscut prin veselia lui, cum era dictatura 
aceasta când intervenea, şi cel care vorbise nici măcar nu 
mai avusese nevoie să spună ce rezultate s-ar fi obţinut în 
felul ăsta de la Nae Marinescu, aproape că i-ar fi plăcut şi 
lui!... Trimisul CC. nu scosese în acest timp decât puţine 
cuvinte, întrebase de pildă care era tovarăşul Dobrescu şi 
Bilă spusese că el era, sau îl întrebase pe Geacă dacă fusese 
de faţă când Nae Cismaru, altul adică decât Nae Marinescu, 
strigase să se ducă cu el la sfatul popular şi să-i dea jos pe 
preşedinte şi pe secretarul organizaţiei. „Am fost la faţa 
locului individual”, răspunsese Geacă foarte hotărât şi cu 
aerul că în privinţa asta se puteau baza în întregime pe el şi 
că dacă era să fie ceva să fie chemat el şi nu altul, că el ştia 
bine. 

Se făcuse seară şi cineva aduse să aprindă un petromax. 
Comuna era electrificată încă din 47, dar fiul fostului morar, 
Tache al lui Aristide, care avusese grijă de motor, fugise şi el 
din sat o dată cu tat-său şi cel de-acum, unul al lui 
Gheorghe al lui Pătăleaţă, nu se ştie ce tot îi făcea el 
motorului acela că ba mergea, ba se oprea. Acuma când 
erau de faţă şi oameni străini, tocmai că lumina nu se 


aprindea. Se luă o pauză şi toţi se ridicară să-şi mişte 
oasele, ieşiră pe coridor, iar prezidiul se retrase în 
cancelarie. 

Chapter 5 


Primul-secretar al regiunii de partid şi trimisul CC. îi cam 
luaseră fără veste cu venirea lor nu numai pe Isosică şi 
Plotoagă, ci şi pe primul secretar al raionului de partid, 
Ghimpeţeanu, şi pe Niculae. Fuseseră precedaţi doar de 
nişte telefoane, dar nu puseseră ei bine receptorul în furcă 
şi maşina de tip militar a regiunii îşi şi făcuse apariţia, întâi 
în faţa sediului comitetului de partid din Pălămida şi apoi 
după câteva ceasuri direct la Siliştea-Gumeşti. Isosică 
dormea când Zdroncan alergă chiar el să-l anunţe. Ciulea 
intră şi ea în odaie. 

— Trebuie să mobilizezi urgent toţi membrii de partid, ai 
dat de dracu... oasele în... zise Zdroncan. 

— Ce să fac, mă?! se holbă Isosică întinzându-se şi căscând 
cu gura până la urechi, cine zici că s-a anunţat? 

Dar, ori parcă ştia, ori că se aşteptase de la o zi la alta la o 
astfel de şedinţă, că nu se grăbi câtuşi de puţin să se 
îmbrace şi să plece. 

Zdroncan repetă, cu înjurături cu tot, ce spusese mai 
înainte şi dădu să iasă zicând că nu putea să lase sfatul fără 
nimeni, că şi Plotoagă lipsea, a trimis după el să-l cheme şi a 
trimis şi după Niculae al lui Moromete. 

— Atunci stai aici şi aşteaptă-mă, că nu fuge sfatul de la 
locul lui până mă îmbrac eu... N-ai cerut şi tu nişte 
amănunte? 

— Ce amănunte? 

— Tu n-ai întrebat? 

— Pe cine să întreb? 

— Cu cine ai vorbit la telefon? 

— Cu tovarăşul Cârcâdaţ, de la sfatul raional. 

— Cârcâdaţ, mâine maţ, pleacă poşta la Balaci, zise 
Isosică. Stai liniştit, nu te mişca fără să mă întrebi pe mine. 


Eu personal o să mobilizez pe toată lumea! Îţi spun eu, se 
oferi Isosică, aşteaptă-mă la poartă până mă îmbrac. 

Dar o dată Zdroncan ieşit, privirea lui Isosică se încrucişa 
cu a muierii. 

— Ce-i facem, Ciulco? Punem în aplicare planul? E pericol! 
Crezi că o vrea să se împace cu mine? Uită el ce i-am făcut? 

— Are altele pe suflet, nu-i pasă lui la ora actuală de ce i-ai 
făcut tu anul trecut, zise Ciulea. Ai să vezi! 

— Bine, zise Isosică. Pericolul e mare. Nici n-am altă 
soluţie... 

După câteva minute Isosică ieşi agale din casă. Zdroncan îl 
aştepta, aprinseră ţigări şi aşa pufăind ca doi şefi se 
îndreptară cu un aer foarte paşnic spre sfat. 

— N-aud nimic, exclamă Zdroncan după un timp. O să-i 
mobilizezi tu pe toţi, că eşti dat dracu, şi de ce să nu fac eu 
nici o mişcare fără să te întreb? 

— Mobilizarea se face din momentul ce o să vedem de ce 
vine aici Ghimpeţeanu şi ceilalţi, zise Isosică scuipând 
gânditor asupra ţigării pe care o fuma, ca s-o facă să ardă 
cu mai mult fum. Şi adăugă şi mai gânditor, aproape cu 
duioşie: Aşa se face o mobilizare. 

— Şi dacă te întreabă de ce nu sunt oamenii mobilizați, ce- 
i spui? zise Zdroncan nedumerit. 

— Îi spui că acuşi se adună toată lumea şi că ai trimes să-i 
caute. 

— Şi? 

— Şi nimic. Stai şi afli despre ce e vorba şi după ce afli, 
pleci chiar tu după ei, arătând că fără tine nu e nici o 
nădejde. 

— Mă, al dracu' te-a mai făcut pe tine mă-ta, exclamă 
Zdroncan cu admiraţie, capul tău a mai fost la un cur de 
muiere, dar vezi să nu ţi-o ia al lui Moromete înainte şi să 
mobilizeze el organizaţia fără să te mai întrebe pe tine. Şi 
fără să-ţi mai spun, şi eu zic că în cazul de faţă nicinu e 
nevoie de explicaţii, vin ei toţi să-l vadă pe Bilă jugănit, că îl 


aranjarăţi voi bine, tu şi cumnatu-meu Plotoagă, vă oasele 
în... 

— Ar fi cazul să vorbeşti ceva mai tare ca să te audă toată 
lumea, şopti Isosică. 

Într-adevăr, se spunea pe ici-colo că Bilă fusese victima 
îndemnurilor lui Isosică şi Plotoagă să nu mai admită 
depunerea grâului pe jos, că întâi îl îmbătaseră nu se ştie 
cum înainte de a merge pe arie şi că pe urmă trecuseră pe 
la el şi îl incitaseră. 

— Vă merge gura prea mult, adăugă lIsosică de astă dată 
mohorât, fără prietenie. După ce că... 

Dar se opri net şi nu mai spuse şi restul gândirii care îl 
fulgerase parcă şi pe el însuşi prin imprudenţa ei, dacă ar fi 
exprimat-o. Zdroncan se uită la el: 

— După ce că ce, ce? 

— O să-ţi spun eu, zise Isosică, cu o sinceră promisiune în 
glas. Nu eşti tu omul cu care să mă cert! Tu o să rămâi 
toată viaţa secretar la sfat, mă Zdroncane! 

Asta gândise el oare în clipa aceea? 

— Ce vreai să spui? zise Zdroncan. 

— Nimic nu vreau să spun! Ce-ai auzit! 

Zdroncan avu o clipă o expresie de derută uitându-se iar la 
omul de lângă el, care mergea cu fruntea în pământ, cum 
nu avea obiceiul. Cu un gest reflex, ridica mâna în care 
ţinea ţigara şi după ce trăgea din ea, o umezea grijuliu ca şi 
când după fumul tras ţigara s-ar fi dezlipit undeva. 

— Măi vere, să nu te legi de mine, că eu nu sunt Bilă, 
spuse Zdroncan fără grijă să nu fie auzit. 

Isosică se îndârii: 

— Nici voi să nu vă legaţi de mine că nici eu nu sunt 
Mantaroşie. Am fost numai noi patru, şi cineva i-a spus lui 
Vasile de „Operaţiunea Cotigeoaia”. Fântână era singur, 
izolat, şi acuma îl are pe Vasile, care a intrat în partid cu 
sprijinul raionului, are oamenii lui pe linie de... 

Şi aici din nou se opri, la timp. 

— Pe linie de ce? 


Dar Isosică se înfurie liniştit: 

— Lasă că ştii tu. Tot ce pot să-ţi spun e că e mai bine să 
rămână fiecare cu ce ştie. Nu te apuc de mână, nu mă 
apuca nici tu de picior. Mă vezi pe mine că îţi reproşez 
ceva? 

Zdroncan se simţea pesemne aşa de încolţit, că nici nu mai 
ştia pe unde merge şi la un moment dat calcă alături şi 
alunecă în şanţ cât era de mare. Se ridică numaidecât 
înjurând şi făcea să-l vezi cum chiar şi în asemenea 
momente nu-şi putea acoperi dinţii şi ai fi crezut că tot vesel 
e... 

— Nici n-ai avea ce să-mi reproşezi, zise el furios, dar 
fiindcă dracu ştie ce te-apucă pe tine câteodată, mă fac că 
n-am auzit şi nu-i spun nici lui cumnatu-meu Plotoagă. 
Sunteţi prieteni şi n-aş vrea să vă certaţi degeaba. 

Dar Isosică de mult nu-l mai asculta. De altfel se 
apropiaseră de sfat, se vedeau în faţa intrării Plotoagă, Bilă 
şi Niculae. Zdroncan avusese dreptate, Niculae şi dăduse 
toate ordinele şi se auzeau câinii prin sat lătrând la porţile 
celor care erau chemaţi de urgenţă să se adune la şcoală. 
Isosică se arătă mulţumit de aceste măsuri şi zise: 

— Perfect! Mă duc şi eu să-i ajut. Pe Fântână şi pe 
Mantaroşie s-a dus cineva să-i anunţe? mai întrebă el în 
treacăt. 

— Da, zise Plotoagă, l-am trimis eu pe Ilie Micu. 

— L-ai trimis pe dracu, zise Zdroncan, uite-l pe Ilie Micu 
înăuntru. Bă, Ilie Micu! 

— Uite-acuma mă duc, ziceam să iau şi nişte scrisori strigă 
un glas ciudat dinăuntru ca de copil. 

— Vezi de treabă, zise Isosică, lasă că mă duc eu la moară. 

Şi plecă cu aceiaşi paşi aşezaţi şi calmi cu care venise. 
Zdroncan se dădu pe lângă cumnatu-său Plotoagă şi îi 
spuse: 

— Ia vin încoace, tovarăşe preşedinte, să semnezi 
corespondenţa, să nu ne zică cineva că suntem în neregulă. 


Intrară însă în biroul lui Arghirescu, căruia îi făcură cu un 
gest rapid semn să iasă afară. 

— Trimite pe cineva să se ia după el, să vadă unde se duce, 
zise Zdroncan. 

— Cine? întrebă Plotoagă. 

— Isosică. 

— De ce? 

— Nu ştiu. Fă cum îţi spun, de unde vreai să ştiu eu? Ai să 
afli când o să afli. 

— Dar ce s-a întâmplat? 

— Cumnate, zise Zdroncan batjocoritor, nu ştiu, că dacă aş 
şti, ţi-aş spune. 

Plotoagă se posomori şi timp de câteva clipe chipul lui 
pietros, cu fălcile care îi făceau împreună cu fruntea un 
pătrat ca din cărămizi, rămase tăcut şi dur, încercând să 
înţeleagă: 

— Nu înţeleg, exclamă el cu mâna pe clanţa uşii, cu o voce 
care datorită intensei sincerităţi pe care o exprima părea 
încărcată de o bruscă nelinişte. 

După câteva minute se întoarse. 

— L-am trimis pe Arghirescu, care a dat fuga să-l trimită 
pe fi-său ăla micu, care nu-l cunoaşte Isosică, dar el îl 
cunoaşte. 

— Perfect, exclamă Zdroncan şi reintră apoi în biroul său, 
puse mâna pe toc şi îşi văzu de scris. 

Arăta senin: nu-i spusese el Isosică exact acel lucru menit 
să liniştească pe oricine, că nimic nu-i ameninţa existenţa şi 
munca de pe urma căreia îşi ţinea muierea şi copiii? Fiindcă 
Zdroncan n-ar fi avut chiar nimic din ce trăi, dacă ar fi fost 
dat afară din biroul acela... 

Chapter 6 


Isosică fu uşor de urmărit de către feciorul lui Arghirescu: 
secretarul organizaţiei o luă spre moară şi acolo îl căută pe 
Mantaroşie cu care se trase de-o parte şi începu să 
vorbească cu el nu se ştie ce. Ca de obicei, curtea morii era 


plină de căruţe cu oameni, de femei şi copii, şi feciorul lui 
Arghirescu se pierdu printre ei apropiindu-se însă cât putu 
mai tare de locul unde cei doi stăteau de vorbă. Le întoarse 
spatele răzimându-se de loitra unei căruţe şi începu să 
tragă cu urechea. Nu se auzea însă nimic şi de altfel nici 
ceea ce îşi spuneau Isosică şi Mantaroşie nu dură mult. 

— E clar? zise Isosică de astă dată fără să-i mai pese că 
putea fi auzit. Rapid! mai adăugă el. 

Rapid, ce? Feciorul lui Arghirescu se întoarse şi îl văzu pe 
Mantaroşie îndepărtându-se şi căutând cu privirea pe 
cineva. 

— Enache! strigă el. Bă al Cârstichii! 

Enache al Cârstichii se desprinse de lângă căruţa unde 
aştepta stând de vorbă cu alţii şi se apropie repede de 
Mantaroşie, desculţ şi în izmene cum era şi fără cingătoare 
la cămaşă, care îi atârna de jur împrejur de la umeri în jos 
în mod egal. 

— Ce e, mă, zise el cu biciul în mână. 

— Avem şedinţă, zise Mantaroşie. Lasă-ţi căruţa aici şi du- 
te repede până la Vasile al Moaşei din Cotoceşti şi spune-i 
că i-am spus eu să stea acasă şi să mă aştepte, că am ceva 
să-i spun. Da' să nu plece de-acasă înainte să vin eu! 

— Adică unde să se ducă? zise omul vrând şi el ca măcar 
cu atât să se aleagă de pe urma a ceea ce avea să facă, dar 
moldoveanul nu dădu nimic dinainte. 

— Du-te tu şi pe urmă îţi spun eu, zise el, lasă-ţi căruţa în 
grija cuiva de-acasă să-ţi macine şi fă ce-ţi spun. Dar uite 
cum: în drum spre Vasile treci şi pe la Fântână... Şi aici nu 
se mai auzi nimic din ce-i spuse Mantaroşie celuilalt. După 
care strigă iar, ochind pe cineva de la altă căruţă: Bă Milică! 
Ia vin încoace, mă! Şi după ce acel Milică se apropiase: Du- 
te până la Geacă să se ducă la Dănălache şi să aştepte 
amândoi la el. 

— Pe cine să aştepte? se arătă şi ăsta curios. 

— Pe nimeni. Să stea şi să aştepte. 

— Şi dacă mă întreabă eu ce să le spun? 


— Să le spui să aştepte, nu mai întreba atâta, du-te şi pe 
urmă de-acolo tu te duci la şcoală, că avem şedinţă de 
partid; vino şi tu la şedinţă şi fii atent... 

Şi aici Mantaroşie puse în mişcare în mod sumar un sistem 
de semne din mână, din cap şi din gât care sugerau că 
centrul interesului era el, Mantaroşie, şi ce-avea să facă el 
să fie atent şi Milică să facă la fel... 

În acest timp blondul nepot al lui Fântână ieşise şi el în 
pragul uşii de la intrare a morii şi se uita pierdut în gol; ai fi 
zis că doarme de-a-npicioarele şi visează rezemat de stâlp, 
picnit de liniştea dimprejur şi monotonia modernă a, morii, 
cu pâcâitul ei intermitent prin coşul acela construit dintr-un 
burlan tăiat ca un fluier de salcie, anume ca să se audă din 
depărtare că moara macină. Când însă Isosică şi 
Mantaroşie plecară luând-o agale spre centrul satului, 
adormitul de nepot pieri într-o clipă în interiorul morii şi 
după câteva clipe ieşi grăbit aproape fugind şi intră în 
camera mică în care se afla motorul. Când ieşi de-acolo 
cineva îl însoțea şi intră în locul lui în moară, iar el o luă la 
fel de grăbit undeva în sat. 

Feciorul lui Arghirescu aşteptă câtva timp până ce 
Isosicăşi Mantaroşie se îndepărtară bine, apoi o luă iar 
după ei pe lângă garduri, păstrându-se un timp la distanţă, 
apoi ajungându-i pe la spate, trecând, de ei şi pierind la o 
răspântie; tocmai acolo cei doi se despărţiseră... Isosică se 
opri în dreptul curţii unuia numit Neagu Postu, omul despre 
care se povestise odată că îl luase o barză drept pom şi i se 
aşezase în cap, membru de partid, şi strigă foarte autoritar 
să iasă cineva afară. leşi chiar Neagu Postu alergând, dar şi 
nedumerit şi chiar speriat. 

— De ce, bă, nu ţi-ai predat cotele pe arie, strigă Isosică 
furios, ia să faci bine să-ţi încarci imediat căruţa şi să te 
duci la bază... 

După care se lăsă o tăcere nefirească; apoi tăcerea fu 
ruptă: 


— Ce, crezi că o să vin a doua oară să-ţi spun, miliţianul nu 
pot să-l trimet? 

După care îi vorbi iar altceva în aceeaşi tăcere şoptită, tot 
nu se auzea ce-i spunea şi plecă de la poarta lui. De la 
Neagu Postu secretarul organizaţiei intră pe uliţa 
următoare la Dănălache, unde Geacă şi venise. Dar 
rămăsese cu el şi Milică, şi Dănălache se uită întrebător la 
Isosică. 

— Geacă şi Milică, porunci secretarul cât intră, mergeţi la 
şcoală şi adunaţi-vă că vin şi eu acuma. Băgaţi de seamă, 
luaţi şi voi cuvântul şi spuneţi exact cum a fost, că noi n- 
avem nevoie să ascundem realitatea în faţa tovarăşului 
prim-secretar Ghimpeţeanu şi cine o mai fi. O să iau şi eu 
cuvântul şi o să vedeţi că noi, organizaţia de bază, nu 
închidem ochii la greşelile unora sau altora. Cât a greşit, îl 
dăm jos, că nu e bătut în cuie. O să vedeţi voi, ce mai, 
comitetul executiv ca organ local... Cine a avut sarcina 
bunei desfăşurări sub conducerea organizaţiei, nu el, 
preşedintele comitetului executiv, ce mai încoace şi încolo?! 

— Aşa e, ziseră deodată cei doi, înțelegând. 

— Şi atunci?! exclamă Isosică sincer. Ce, o să stăm şi să ne 
uităm la el? Să-şi facă autocritica şi dacă n-o să vrea să-şi 
facă autocritica, atunci... 

Şi aici Isosică puse şi el în mişcare, prin semne, ca şi 
Mantaroşie, un sistem de sugestii liniştitoare că în acel caz 
o să aibă altcineva grijă de preşedintele comitetului 
executiv, sarcina lor limitându-se la atât... Cei doi ieşiră... 

De la Dănălache Isosică o luă înapoi pe acea uliţă zisă „a 
legionarului”, şi îşi continuă drumul până ajunse în dreptul 
casei lui Vasile din Cotoceşti, un bordei cu ferestre mici şi 
întunecate aşezat chiar în spatele casei lui Năstase, unchi- 
său. Vasile şi Mantaroşie erau chiar în poartă, îl aşteptau. 

— Unde putem să stăm de vorbă, Vasile, că vreau să-ţi 
spun ceva, zise Isosică. 

— În casă putem, răspunse Vasile. 


— Atunci de ce nu m-aşteptaţi în casă?! Nu e nici o grabă, 
avem destul timp, mai zise el scoțând din buzunarul mic de 
sub cureaua pantalonului un ceas alb şi subţire pe care îl 
cercetă, adăugând: numai proştii se grăbesc. 

— Îmi pare bine că suntem noi deştepţi, zise Vasile ironic. 

Intrară amândoi şi Mantaroşie plecă înapoi spre sfat. În 
prag dinaintea lui Isosică se dădură la o parte două fetiţe, 
rău îmbrăcate amândouă, cea mică având fustiţa complet 
decolorată. 

— Du-te tu şi te joacă, zise cea mare sever, adresându-se 
celeilalte, care o şi zbughi, iar ea intră o dată cu oamenii, 
închise uşa şi trase perdelele de la geam cu mişcări ferme, 
urcându-se cu genunchii pe pat. 

După care rămase lângă sobă, sprijinind-o cu spatele ca în 
timpul iernii, şi uitându-se acum cu aceeaşi severitate la 
Vasile. Se vedea că nu numai că ştia tot ce ştia el, dar că 
avea chiar grija ca nu cumva el să uite o parte din ceea ce 
ştiau împreună. 

— N-ar fi bine să stea muierea aici, zise Isosică. 

Fetiţa aceea aşa mică era deci nevasta lui Vasile şi mama 
celei care plecase. 

— De ce, zise Vasile, ce-ai cu ea? 

— N-am nimic, dar ştii cum e muierea... 

— De ce, reluă Vasile, Ciulea ta o dai afară din casă când 
vine Plotoagă pe la tine? 

— Florico, zise atunci Isosică văzând că Vasile nu vroia s-o 
dea pe nevasta lui afară; uite ce e, ce-o să vorbim noi acuma 
numai pereţii ăştia să ştie. Fiindcă lumea atâta aşteaptă, să 
ne înjure. Şi cui îi place să fie înjurat? 

— Dar tu eşti bun să înjuri pe alţii, zise deodată femeia şi 
apoi tăcu, nemişcată. 

S-ar fi zis că nu ea ar fi vorbit, ci o altă femeie, matură şi 
necruțătoare, ascunsă în podul casei; mica femeie eliberă 
scurt o respiraţie şuierătoare şi privirea ei aproape că se 
topi în aceea a bărbatului ei: îl ruga s-o mai lase încă să 
vorbească; cu privirea dreaptă, bărbatul încuviinţă, 


posomorât, clătinând din cap: dă-i drumul, parcă îi spunea, 
nu te sfii, avem lupul între noi, a venit singur când a văzut 
că e încolţit... 

— Ar fi trebuit, Isosică, zise atunci nevasta lui Vasile, să te 
dăm afară pe uşă câte am înghiţit noi din pricina ta şi a 
Ciulchii şi cum v-aţi ridicat voi contra lui Vasile să nu intre 
în partid. Acuma v-aţi făcut de râs cu treieratul şi v-a intrat 
frica în oase, dar Vasile n-o să se ridice el să vă apere pe de- 
alde voi decât dacă vă vede în tron cu mâinile pe piept, pe 
cât aţi fost de nemernici! Eu nu vreau să-ţi spun mai mult, 
că eşti la mine în casă, zise femeia, dar o să-ţi spună el 
Vasile acolo în şedinţă! Să afle toată lumea cine sunteţi voi. 

— Şi atunci de ce zici că m-am opus să intre Vasile în 
partid? şuieră şi Isosică. Să sprijin un duşman? Dacă mă 
învinuieşti tu, te învinuiesc şi eu. 

— Atunci nu ţi-era duşman! Când a auzit Dan că vrem să 
scăpăm de ei, a venit aici şi a scos cuțitul la Vasile. Ai auzit 
şi tu şi în loc să-l ajuţi să intre în partid v-aţi ridicat toţi 
contra lui. Toţi ştiaţi cine e Vasile şi câte am pătimit noi din 
partea rudelor şi în loc să-l ajutaţi pe el, l-aţi ajutat pe Dan 
să scape, şi în şedinţă aţi spus că Vasile e omul chiaburilor. 
O să spună el acuma Vasile cine e omul cui. Crezi tu că 
Vasile nu ştie de ce v-aţi opus să intre el în partid? 

— Tocmai d-aia ne-am opus, o întrerupse Isosică, fiindcă 
ştiam că el ştia de ce ne opunem. Cât timp sta în afara 
partidului, spusele lui, despre mine în special - fiindcă de 
ceilalţi treaba lor, n-aveau decât să tragă consecinţele - nu 
le-ar fi dat nimeni crezare, în timp ce odată intrat în partid, 
se schimba situaţia şi nimeni nu putea să ştie ce-o să iasă. 

— Uite că a intrat şi n-a făcut ce credeai tu, zise nevasta 
lui Vasile cu obrajii în flăcări. Fiindcă nu de-aia a intrat el, 
ca să se ţină de ce vă ţineţi voi, tu cu Plotoagă, cu 
Mantaroşie şi cu Zdroncan, cu toate că are lista cu scrisul 
tău, scrisă cu ghearele tale în casa lui Aristide! Nu te 
gândeai tu, continuă nevasta lui Vasile cu un glas ca la o 
judecată care în sfârşit venise, ce-ai făcut când te-a pus ăla 


s-o scrii şi pe urmă a băgat-o în portofel pe-a ta şi ţi-a dat-o 
ție pe-a lui. Acuma Aristide a fugit, nu-i mai pasă lui de lista 
de atunci, dar ţie îţi pasă! 

— Da, zise Isosică supărat, şi taci că i-a băgat Vasile lui 
Aristide mâna în portofel să i-o ia. Adică ce să mai vorbim 
degeaba şi să mai spunem astfel de prostii pe care nu le-ar 
crede nici un copil! 

— Culcă-te tu pe urechea aia, zise atunci nevasta lui Vasile 
şi apoi, la un semn al bărbatului ei, tăcu. 

Şi tăcerea continuă, Vasile o lăsă să se scurgă parcă 
anume ca să înţeleagă celălalt că nu era câtuşi de puţin 
sigur că acea listă nu s-ar afla în posesia lui, a lui Vasile, şi 
că deci avea pe deplină dreptate femeia când îl sfătuia să 
nu se bazeze pe faptul că pentru asta ar fi neapărat nevoie 
să se fi băgat mâna în portofelul lui Aristide. 

— Uite, zise Isosică, eu nu mă culc niciodată nici pe-o 
ureche nici pe alta, dorm cu faţa în sus sau în jos, îmi 
păstrez bine urechile, fiindcă am nevoie de ele. Eu pornesc 
de la ideea că Vasile ar putea să se ridice în şedinţă şi să 
spună, cum ziseşi tu, Florico, care cine suntem. O să spună 
şi n-o să iasă nimic, zise Isosică pe deplin stăpân pe sine. 
Cel mult o să profite lipoveanul. Uite, acuma o să vă spun şi 
eu ce am de spus şi pe urmă sunteţi liberi să faceţi ce vreţi. 
Prima problemă: De ce-aţi vrut voi să faceţi gospodărie 
colectivă aici în sat şi v-aţi unit cu beţivu ăla de Fântână? 
Gospodăria colectivă e bună dacă vreai s-o faci, dar dacă nu 
vreai, poate să fie ea cea mai formidabilă ca idee, nu iese, 
fiindcă omului îi place să nu-i comande nimeni. Cu câţi n-am 
vorbit?! Mai bine mănânc mămăligă cu cenuşă, dar nu mă 
duc eu să-mi comande mie Marin al lui Usturoi, zicea până 
şi nenorocitu ăla de Vatică al lui Boţoghină. Asta e situaţia 
în momentul de faţă, continuă Isosică, şi dacă domnul 
Fântână vrea el să se grozăvească faţă de raion că face el 
gospodărie colectivă, voi de ce să-l sprijiniți pe drumu ăsta? 
Tu-i mama lui de nenorocit, că mi-am pus în gând să nu mai 
înjur pe nimeni, dar cu ăsta mi se învârteşte capul când vine 


vorba de el. Asta ar fi prima problemă. Să v-o spun acum şi 
pe-a doua. Nu pe calea asta v-aşi fi recomandat eu prin 
urmare să rezolvaţi ce e între voi şi rudele voastre. De ce să 
te înjure pe tine satul că ai tu nu ştiu ce cu alde Dan sau cu 
alde tat-său? De ce vreai să faci tu satului un rău şi nu un 
bine? Fiindcă asta e problema cea mai grea, cum poţi să 
faci satului un bine şi bineînţeles să-ţi rezolvi şi ţie 
problemele în litigiu. E clar că înainte de orice nu cu 
Fântână o să ajungi la o înţelegere şi nici cu Bilă sau 
Plotoagă. La înţelegerea asta poţi să ajungi cu mine, cu 
Mantarogşie, şi cu alţii, Zdroncan fiind, după părerea mea, 
absolut neutru, adică el să rămână secretarul sfatului, 
indiferent cine vine preşedinte sau secretar de organizaţie. 
(De-aia nu mai trebuie amesticat în ceva.) Iar preşedinte al 
comitetului executiv, să fii tu, Vasile, Plotoagă dovedindu-se 
incapabil să facă faţă situaţiei, cum a fost cazul cum a 
decurs campania de strângerea recoltei. O să vrea el să dea 
acuma toată vina pe Bilă, dar nu merge chestiunea asta. 
Bilă e el vinovat, dar Bilă a fost a cincea roată la căruţă şi o 
să-l scoatem şi pe el din biroul organizaţiei, dar asta nu e 
suficient. Înţelegi, Vasile, aici e cheia situaţiei: nu e 
suficient! Ce vreau să spun prin asta? M-am gândit bine şi 
când am văzut ce-a ieşit cu Bilă şi cu toată campania, mi-am 
dat seama că n-o să se mulţumească Ghimpeţeanu să dăm 
noi toată vina pe Bilă şi atunci o să se întâmple că 
lipoveanul o să profite de situaţie şi o să se ridice în şedinţă 
şi o să tragă tare de tot în preşedinte. (În mine n-o să mai 
aibă curajul, fiindcă asta n-o să-i placă nici lui Ghimpeţeanu, 
înseamnă că e vinovat şi Niculae al lui Moromete şi e 
vinovat şi Ghimpeţeanu personal, că n-a ştiut să ne 
îndrume.) Ei, cine ne spune nouă că procedând în felul ăsta 
nu iese că organizaţia o să ceară să-i schimbe pe amândoi, 
să-l treacă pe Plotoagă la moară şi să ajungă Fântână în 
fruntea satului preşedinte al comitetului executiv? Un lucru 
e sigur: niciunul n-o să vrea să ştie de tine şi problema stă 
în felul următor: eu, ca secretar de organizaţie, Mantaroşie, 


ca membru în birou, Dănălache, Geacă, Enache al 
Cârstichii, Milică Roşu, Stancu Tumbea de la Mat, 
Armeanca de la cooperativă şi dacă mai vreai îţi mai spun, 
toţi o să te susţinem să fii numit preşedinte al comitetului 
executiv. Fiindcă ei o să se orienteze după cum o să vorbesc 
eu. Da, dar noi n-o să putem face asta decât dacă „cineva” o 
să se ridice acum şi să spună tot ce ştie despre Plotoagă şi 
să-i taie lui Fântână apa de la moară. Dacă aşi fi ajuns mai 
repede la concluzia asta, încheie Isosică, aşi fi venit şi ţi-aşi 
fi spus mai din timp, dar aveam eu o problemă necilarificată, 
cine ţi-a spus ţie tot ce ştii în legătură cu moara, anumite 
lucruri pe care le ştiam numai noi. Zilele astea am aflat de 
la cine şi, după părerea mea, bine a făcut ăla care ţi-a spus, 
eu îl apreciez din punct de vedere ca o învăţătură de minte. 
Vasile, asta e situaţia, oricum ai răsuci-o, mai bine nu poate 
să iasă! Da, sau nu, eşti decis să părăseşti nişte aliaţi care 
se uită la tine ca la o gânganie? 

— Nu se uită nimeni la mine ca la o gânganie, zise Vasile 
crunt la faţă. 

— Adam Fântână cum se uită? 

— Adam Fântână nu e aliatul meu. 

— Forţamente, zise Isosică. Nu poţi să faci nimic singur cu 
al lui Ripitel. O să vă treziţi în şedinţă de partea lui, vrând 
nevrând, în timp ce eu vă propun un rol independent. 

— O să vezi tu ce rolo să joc eu, răspunse Vasile 
ameninţător. 

— O să văd, nu mi-a fost niciodată şi nu mi-e nici acum 
frică de tine, zise Isosică, dar recunosc că e ora ta! Dacă îmi 
declari război acum pe faţă, ai putea să mă nimereşti, dar 
nici tu nu scapi teafăr. Gândeşte-te! 

Şi Isosică se ridică şi ieşi. Când ajunse la şcoală toată 
organizaţia era adunată şi toată lumea, inclusiv primul- 
secretar al raionului şi cei doi necunoscuţi, îl aşteptau doar 
pe secretarul de organizaţie sătesc ca să înceapă. 

— A trebuit să conving pe unii care nu se îndură ei să-şi 
lase treburile şi să vie la şedinţă, zise Isosică liniştit. Sunt 


oameni de bază, şi trebuie răbdare cu ei, mai adăugă şi avu 
în clipa aceea atâta căldură şi sinceritate în glas încât 
chipurile cam reci ale celor trei oaspeţi se făcură ceva mai 
binevoitoare: da, putea fi adevărat ce zicea el, altfel cum să- 
ţi explici riscul la care se expunea un secretar de 
organizaţie sătesc lăsându-se aşteptat în felul acesta ca un 
boier? 

Chapter 7 


Prima parte a şedinţei nu se desfăşură însă aşa cum se 
povesti în sat mai târziu, că nu se întâmplă nimic; pentru 
mulţi membri de partid evenimente cum ar fi numirea sau 
scoaterea unuia ca Bilă din biroul organizaţiei nu însemna 
încă, aşa cum nu însemna nici pentru oameni ca Moromete, 
mare lucru şi cu atât mai puţin prezenţa sau absenţa cuiva 
de la şedinţă, fie ea chiar onorată de necunoscuţi venind de 
la forurile mult superioare ale partidului. Ori, tocmai un 
astfel de lucru, uimitor pentru cei ca Isosică, Plotoagă, 
Mantaroşie şi Zdroncan şi cei care se învârteau în jurul lor, 
se petrecu de astă dată: Adam Fântână lipsea. Şi orele 
treceau şi el nu apărea. După aceea într-adevăr că în prima 
parte a şedinţei nu se mai întâmplă nimic deosebit, şedinţa 
nu curgea încă în nici o direcţie vizibilă, nimeni din 
conducerea organizaţiei nu lua cuvântul, nici preşedintele 
comitetului executiv şi nici altcineva cât de cât ca să 
uşureze scoaterea la iveală a problemelor care agitaseră 
atâtea zile satul. Fuseseră îndemnați pe rând de primul- 
secretar raional, Ghimpeţeanu, de Niculae Moromete, de 
celălalt necunoscut, care se află că era instructor regional, 
care însă nu prea fusese văzut prin Siliştea, şi se ridicaseră 
din sală şi vorbiseră, criticându-l foarte blând pe Bilă şi 
arătându-se aşa în general că le cam lipsise la toţi vigilenţa 
şi le dăduse posibilitatea chiaburilor să facă agitaţie contra 
predării cotelor... dar ei îşi vor primi pedeapsa... şi uneltele 
lor ca alde Nae Cismaru... şi ca alde Nae Marinescu... şi aşa 
mai departe, stând toţi cu privirea fixă şi aşteptând, în timp 


ce vorbeau şi trăgându-şi puţinele cuvinte care se învârteau 
în jurul acestor idei, să se întâmple adică nu se ştie ce acolo, 
la masa prezidiului, să audă un cuvânt sau să vadă un semn. 

Luase apoi cuvântul primul-secretar al regiunii de partid, 
cu acelaşi scop, să-i îndemne să intre mai adânc în analiza 
muncii organizaţiei. Ce, zise el batjocoritor, asta era tot ce 
aveau de spus, că tovarăşul Dobrescu n-a fost just că s-a 
luat cu ăla de piept? 

— Şi presupunând că tovarăşul Dobrescu o să ia cuvântul 
şi să arate cum s-a lăsat el provocat şi a greşit, de-aia am 
venit noi aici, eu, primul-secretar al regiunii de partid, şi 
tovarăşul delegat al CC. tovarăşul şef de secţie Bâcu şi 
tovarăşul Ghimpeţeanu, să auzim autocritica tovarăşului 
Dobrescu?! He! făcuse primul-secretar arătând brusc o 
veselie rece şi sarcastică şi exclamaţia aceasta a lui puţin 
behăită făcuse pe un oarecine din fundul sălii să 
izbucnească într-un râs repede reprimat din pricina izolării 
lui, căci sala nu reacţionase în nici un fel, rămânând toţi 
tăcuţi şi nemişcaţi ca nişte pari. Văd că cineva a râs acolo, 
continuase primul-secretar parcă înmărmurit de acest 
fenomen. Cum, tovarăşe, de-aia am venit noi aici, să auzim 
cum râzi dumneata? Ce zici, tovarăşe Bâcu? A? Dumneata 
ce zici, tovarăşe secretar de organizaţie? 

— Au amorţit şi ei, tovarăşe prim-secretar, răspunse 
Isosică degajat, nu vedeţi cum stau câte trei în băncile astea 
mici, că n-avem şi noi o sală mai mare, abia anul ăsta 
proiectăm... 

Primul-secretar parcă nu auzise acest răspuns şi 
continuase arătând că în nici un caz nu putea fi ăsta scopul 
venirii lor acolo, să audă autocritica tovarăşului Dobrescu. 
Se înşeală cei care îşi închipuie că au atâta vreme de 
pierdut. Încât, el şi cu tovarăşul Bâcu aşteaptă liniştiţi şi cu 
răbdare să se intre serios în conţinutul ordinii de zi. Era 
clar chiar şi pentru cel din urmă membru de partid prezent 
la această şedinţă că acum trebuia să ia cuvântul secretarul 
organizaţiei sau preşedintele sfatului popular, sau măcar 


Mantaroşie, fără să mai intre în discuţie Bilă, ca unul care 
trebuia să-şi facă neapărat autocritica. 

Acum ştiau ce era asta, autocritica, spre deosebire de 
primii ani, când le fusese mult mai greu... O dată unul din 
ei, un fel de cizmar, cârpaci, dresese bocancii cuiva şi în loc 
să-i dea înapoi, îi băuse. Până la urmă se înţelesese el cu 
păgubitul, îi plătise bocancii la loc, dar făcuse, ca membru 
de partid, o impresie foarte urâtă în sat şi din pricina asta 
avusese apoi loc şedinţa organizaţiei unde i se ceruse de 
către un băiat de la raion, aşa ca Niculae, să-şi facă 
autocritica. Nu vroia însă în ruptul capului şi s-au chinuit cu 
el o după-amiază întreagă până l-au hotărât să se ridice în 
picioare şi să spună ceva: „lovarăşi, a gângăvit el, 
recunosc! Îmi fac critica şi autocritica.” 

Cu un aer de o blândeţe, de-ai fi zis că ăsta nu putea fi în 
stare să facă niciodată nimănui nici un rău, se ridică în 
sfârşit Bilă şi începu să vorbească. Că el n-a vrut să se ia cu 
domnul Nae Marinescu, că eli s-a adresat cu frumosul... 

— Măi omule, nu pune grâul pe jos că e păcat, de ce nu 
încarci dumneata în căruţă să-ţi duci cotele la bază şi pe 
urmă să te întorci frumos şi să-ţi duci şi restul de grâu 
acasă? [i-o spun cu lacrimi în ochi, spre binele dumitale şi 
în felul ăsta ai da şi-un exemplu altora, te-am cita la gazeta 
de perete ca un caz înaintat şi spre mândria feciorilor 
dumitale, care au şi ei nevoie să fie remarcaţi în serviciul 
militar. În loc de orice răspuns, continuase Bilă cu 
blândeţea aceea a lui de un patetism neverosimil, care făcu 
să se umfle de atenţie până şi privirile celor care îşi 
închipuiau că îl cunosc pe dinafară pe Bilă, domnul Nae 
Marinescu a început să mă înjure pe mine şi să înjure şi 
Uniunea Sovietică. Domnule, îi zic, fii serios, nu se leagă 
nimeni de dumneata, îţi dau un sfat, dacă vreai îl primeşti, 
dacă nu, să fii sănătos... S-a repezit la mine cu feciorii lui, 
ţipând ca nişte turbaţi, aveam goga în mână. Nu te apropia, 
zic, că îţi dau la cap, sunt în legitimă apărare! Poate să 
declare şi plutonierul Moise care a anchetat pe urmă cazul. 


Şi Bilă se aşezase apoi jos cu un aer mâhnit. Urmaseră 
după aceea câteva minute de tăcere grea. Se adună 
totdeauna în şedinţe astfel de nori invizibili deasupra 
capului cuiva şi fără să se spună vreun cuvânt toţi aşteptară 
ca el să se ridice şi să vorbească. Adunarea stătea cu ochii 
înţepeniţi pe Isosică. Şi atunci i se auzise într-adevăr vocea 
rostind cu degajarea lui obişnuită: 

— Poate are ceva de spus tovarăşul preşedinte! 

Preşedintele se ridicase în picioare ca fulgerat. 

— Sigur că am, răspunse el. 

Şi începu să vorbească, dar vizibil luat prin surprindere şi 
foarte nehotărât, neştiind până unde să meargă cu 
relatarea faptelor, s-o ia de la început de tot ca să poată să 
explice cum au decurs lucrurile, sau să se refere la cazul 
anume, care dăduse naştere la turburările cunoscute. Îşi 
descarcă furia asupra celor care profitaseră de turburări şi 
fugiseră cu căruțele cu grâu acasă fără să predea cota. O 
încurcă înghesuit sub aceste extreme, cu ţâşniri de furie 
disproporţionate şi fără adresă precisă, uimind foarte tare 
adunarea care nu se aştepta, cum povestiră unii mai târziu, 
să-l vadă tocmai pe el, un om pe care îl ştiau destul de băţos 
şi pe picioarele lui, să se încurce aşa de rău în faţa celor doi 
străini, parcă ar fi fost prins că eli-ar fi îndemnat pe ăia cu 
căruțele să fugă. „Lasă-i dracului pe ăia cu căruțele, îmi 
venea parcă să strig la el (povestea mai pe urmă unul), ce 
te tot legi de ei, spune cine e vinovat şi n-o mai ocoli atâta.” 

Astfel de surprize cu privire la zăpăceala de neînțeles a 
unora care multă vreme sunt crezuţi oameni tari erau însă 
la începutul lor şi de aceea Bilă făcu o impresie mult mai 
bună decât preşedintele, care, la urma-urmei, se purtase 
bine în aceste împrejurări cu campania şi nu înțelegeau 
frica lui de acum sau dracu să-l ia ce-l apucase. Să fi spus: 
da, tovarăşe, suntem vinovaţi, nu trebuia să-l lăsăm pe 
tovarăşul Dobrescu să aibă el de-a face cu oamenii, propun 
să fie scos tovarăşul Dobrescu din biroul organizaţiei şi să-şi 
vadă de treaba lui ca orice om. Iar în ce ne priveşte pe noi, 


ne luăm angajamentul ca pe viitor să fim mai vigilenţi şi să 
facem mai puţine greşeli ca până acum... Dar el, în loc să 
vorbească aşa, îi da înainte că ăia cu căruțele au făcut şi au 
dres... 

În pauză, cât ieşi pe coridor, Plotoagă dădu peste 
Arghirescu, care deşi era membru de partid lipsise şi el ca 
şi Fântână, dar absenţa lui nu fusese băgată de seamă. 

— 'Tovarăşe preşedinte, zise el tare, ceva urgent în 
legătură cu impozitele, am stat la telefon şi d-aia n-am putut 
să vin la şedinţă. 

Zdroncan le făcu semn să iasă afară şi se ciuciuliră apoi 
câteşitrei în întunericul ploios sub streaşină şcolii şi 
Arghirescu începu să spună foarte alarmat tot ceea ce 
putuse să afle fiul său urmărindu-l pe Isosică. Băiatul, zise 
el, s-a pitit în spatele casei lui Dănălache şi l-a auzit cum le 
spunea lui Geacă şi Milică Roşu să se ridice în şedinţă 
contra preşedintelui, că se înţelegea de la sine că şi 
Dănălache avea să facă la fel, plus Enache al Cârstichii şi 
Mantaroşie. Pe urmă nu se ştie ce-o mai fi vorbit acasă la 
Vasile din Cotoceşti, că s-a dus acolo şi a stat al dracului 
aproape un ceas, cu toate că aici toată lumea îl aştepta, mai 
adăugă referentul încasator de astă dată cu admiraţie. 

— Ce-a vorbit cu Vasile? întrebă preşedintele răguşit de 
furie şi de bănuieli nedesluşite. 

— Asta n-a mai putut să afle, zise Arghirescu, fiindcă a 
crezut că o să se dea câinele lui Vasile la Isosică şi în timpul 
ăsta să poată trece el în spatele casei, dar al dracu' câinele 
a dat din coadă, Isosică are daru ăsta că şi câinii se pun cu 
labele în sus când îl văd şi l-a mirosit în schimb pe băiat şi a 
sărit să-l mănânce cu dinţii. Vasile a venit la şedinţă? 
încheie Arghirescu. 

— De ce? zise Zdroncan. 

— Fiindcă băiatul spune că el nu l-a văzut plecând de- 
acasă. 

— A venit niţel mai târziu, zise Plotoagă. Cu Ion al lui 
Ripitel. 


— Cu lon al lui Ripitel? se miră Arghirescu. 

— De ce? 

— Asta cine mai e?! 

— Au intrat amândoi în partid pe linie de U. [. M., astă- 
iarnă, zise Plotoagă. Ai uitat? 

— Aha! exclamă Arghirescu. 

— Aţi dat de dracu, 'vă oasele în... zise Zdroncan rânjind 
cu dinţii lui deja rânjiţi, hai înăuntru să nu se bage de 
seamă... Trebuie să iai cuvântul, Arghirescule, altfel eşti 
mort! O să iau şi eu să vă apăr, dar n-ajunge, trebuie vorbit 
repede şi cu ăilalţi, cu alde Stancu Tumbea de la Mat, cu 
Armeanca de la cooperativă şi atras Mantaroşie, care n-a 
luat nici el cuvântul. Şi în situaţia de faţă ar fi fost cazul să fi 
vorbit şi cu Fântână, să ne fi împăcat cu el, dar văd că n-a 
venit, unde mama dracului o fi pierit şi ăsta taman acum!... 

Se întoarseră pe rând înăuntru şi se amesticară în 
înghesuiala de pe coridor. Cu toate că cele trei ferestre 
mari ale sălii rămăseseră tot timpul deschise, fumul ieşea 
greu, peste tot mirosea ascuţit a hârtie arsă din care îşi 
făceau ei ţigările, a ploaie şi a năduşeală răcorită. Se 
vorbea puţin şi aproape nici un cuvânt despre cele ce se 
petrecuseră sau credeau că aveau să se petreacă în şedinţă 
şi deşi se auzea un fel de murmur, tăcerea cea mai 
nefirească domnea peste adunarea aceasta de aproape o 
sută de oameni voinici, cu grumazuri puternice, pe care 
erau în stare să ducă fără şovăire saci de câte şaptezeci şi 
cinci de kilograme, dar care grumazuri rămâneau mult mai 
încordate şi mai îmbrobonate de sudoare când proprietarii 
lor erau puşi în situaţia să-şi spună o părere aici în 
şedinţă... „Ce faci, Ilie?” „Ce să fac, fusei şi eu pe la moară 
să macin... „ „Şi măcinaşi?” „De unde, îl lăsai cu alde 
Gheorghe, cumnatu-meu, nu ştiu ce-o fi făcut... „ „Ce faci, 
bă, Buricule?” „Ce să fac, mă!” „Vorbeşti şi tu aici?” „Osă 
vedem dacă o fi situaţia de aşa natură, o să ridic mâna! Ce, 
mă doare mâna?” Ăsta, Buricu, pare şi viteaz după toate! 
„Bă, al lui Pacică! Ce faci, mă, f... iapă! Zici şi tu ceva 


acilea?” Ăsta după glas părea cel mai viteaz dintre toţi. 
„Dar tu de ce mă întrebi?” 

În loc de răspuns, acela întindea înainte, între degete, şi 
cu gura după mână, un ţigăroi cât un cocean şi îl aprindea 
îndelung de la al celuilalt, pentru ca după aceea să intre în 
vorbă cu unul de-alături ca şi când nu el ar fi pus înainte 
întrebarea. Armeanca de la cooperativă, Stancu Tumbea de 
la Mat,Mantarogşie şi alţii de la care încercară Zdroncan şi 
Plotoagă să smulgă o promisiune se comportară în acelaşi 
fel, păstrându-şi adică dreptul să vadă care va fi situaţia. 
Ori situaţia nu trebuie aşteptat s-o vezi care va fi, ci trebuie 
s-o faci tu, dacă vrei să fii stăpân pe ea, şi când cineva îţi 
răspunde în felul acesta înseamnă că se fereşte să se 
angajeze, sau chiar şi mai rău, că s-a şi angajat fără să ştii 
tu faţă de alţii. 

Preşedintele arăta crunt şi ameninţător şi avea acea 
înfăţişare a celor care vor să sugereze că lupta abia începea 
şi că nu s-a spus încă nimic decisiv... Îşi făcu loc prin 
înghesuiala de trupuri şi intră în fund în cancelarie, o 
manevră nedibace, care se dovedi repede jalnică, fu dat 
afară de-acolo de o voce care îl făcu să iasă imediat şi să 
închidă uşa la loc. Ori, Isosică era înăuntru, şi iată deci ce 
însemna să fii secretar de organizaţie... Mantaroşie stătea 
deoparte cu Bilă şi fumau amândoi în tăcere, Bilă arătând 
nespus de blând şi de liniştit, aşa cum e orice om complet 
nevinovat, dar peste care a căzut o belea şi n-are ce să facă, 
se gândeşte şi el ce dovezi ar mai putea aduce ca să fie 
toată lumea convinsă... Nimeni nu se uita la Vasile al Moaşei 
din Cotoceşti şi la al lui Ripitel cu care stătea într-un colţ şi, 
tot aşa, fumau şi nu ziceau nimic. Plotoagă se apropie de ei 
şi îl întrebă pe Vasile, dar uitându-se la al lui Ripitel: 

— Ce faci, Vasile? 

— Ce să fac, tovarăşe preşedinte, bine, răspunse Vasile cu 
claritate şi nu mai adăugă nimic. 

— Iai cuvântul? 

— În mod sigur, zise Vasile cu acelaşi glas. 


— În mod sigur?! se miră preşedintele. 

— Da, foarte sigur. 

— Îmi pare bine, zise preşedintele. De când ai intrat în 
partid nu te-am auzit niciodată vorbind. 

— O să mă auzi acuma. 

— O să fiu curios... Vai de capul lui Bilă, că o să vă repeziţi 
acuma toţi în el! 

— De ce? se miră Vasile. Până acuma văd că nu s-a repezit 
nimeni. Nu văd de ce s-ar repezi de aici înainte. Eu 
personal nu văd... 

— Măcar Bilă a făcut treabă, continuă preşedintele. Aşa 
păţesc toţi care fac treabă, iar alţii stau şi nu se bagă şi pe 
urmă la şedinţă te întreabă ei de la prezidiu dacă n-ai ceva 
de spus. Mama lui de om care ai crezut că e om! 

— Ce să-i faci, zise Vasile, şi eu aşa am crezut că dacă o să 
fiu recomandat de U. Î. M. să intru în partid, o să fiu primit 
cu braţele deschise. Când colo, s-au ridicat braţe contra! 

— Şi la mine la fel, zise celălalt fost utemist, Ion al lui 
Ripitel. 

— Eu n-am ştiut nimic, zise Plotoagă. Isosică m-a indus în 
eroare. 

Cei doi tăcură cu înfăţişări impenetrabile. Nu aveau aerul 
că au auzit această explicaţie a celuilalt. În acest timp în 
locuri diferite, Zdroncan şi Arghirescu stăteau de vorbă cu 
alţii, şi într-o vreme trecură pe rând pe lângă Mantaroşie şi 
Bilă, care nu se mişcaseră din locul unde nimeriseră la 
luarea pauzei. Aprinseră ţigări unul de la altul, se atinseră 
pe umeri prieteneşte, Zdroncan rânjind veşnic cu dinţii lui 
zâmbaţi ca şi când totul îi mergea mai bine ca oricând şi n- 
avea nici o grijă pe cap. Cei mai mulţi nu făceau însă nimic, 
arătau doar priviri lucitoare căutându-se unul pe altul din 
ochi, neputând ascunde că faptul acesta că erau legaţi unul 
de altul prin apartenenţa la acelaşi partid îi bucura ca 
atare, că se puteau adică aduna împreună cel puţin o dată 
la patru săptămâni şi că toate treburile comunei se discutau 
şi se hotărau în orice caz cu ştirea lor. (Unii rămăseseră 


numai la atât, deşi erau ani de când veneau la şedinţe; 
pentru ei oricine era în conducerea organizaţiei era bun, 
fiindcă nu venea el acolo fără să ştie partidul şi când nu mai 
era bun şi trebuia schimbat, tot partidul se îngrijea de asta, 
ca unul care ştia el mai bine cum stau lucrurile!... ) 

Şi în sfârşit uşa cancelariei se deschise şi Isosică ieşi 
singur şi anunţă reluarea şedinţei, toată lumea să se adune 
iar în bănci. Se apropie de Mantaroşie şi întrebă repede: 

— Ce e cu Fântână? 

— Nimic, zise Mantaroşie. 

— N-a venit? 

— Nu. 

— Perfect! zise Isosică. Hai! 

Şi intrară printre cei dintâi în clasă şi se apropiară de 
prezidiu, dar fără să se aşeze. Un minut mai târziu apărură 
şi cei trei, primul-secretar al regionalei, delegatul CC. şi 
Ghimpeţeanu. Până să se aşeze aceştia la locurile lor, 
Isosică se duse să închidă uşa, dar o închise şi pe cea 
dinafară dinspre curte. 

— Bă, zise el, adresându-se unui om care şedea în pragul 
uşii de la intrare şi se uita pierdut cum plouă, al lui Leoaşcă, 
ţi-am mai spus să nu stai pe coridor când avem şedinţe de 
partid. Vreai să te dăm afară şi să punem un membru de 
partid în locul tău? 

Speriat, omul închise uşa, dar Isosică ieşi după el pe 
pragul scării de ciment şi continuă: 

— Unde e cheia? 

— E la mine. 

— Încuie uşa şi nu mai dai drumul la nimeni să intre, 
oricine ar fi! Spui că şedinţa a început de la orele cinci şi s-a 
terminat, acuma tovarăşul de la Comitetul Central trage 
concluziile. El a dat ordin să nu mai intre nimeni în sală şi 
să fie linişte! Scurt şi fără discuţie! 

Chapter 8 


Şedinţa apoi reîncepu şi dimpotrivă, luând cuvântul 
Isosică, spre deosebire de Plotoagă, încremeni organizaţia 
de uimire prin hotărârea şi siguranţa cu care vorbi şi ceru 
sancţiuni, deşi până atunci el lăsase multora impresia unui 
om în orice caz foarte prudent şi care se cam ferea să fie 
drastic... 1 se dădu cuvântul îndată după începerea şedinţei 
şi vorbi puţin, intrând însă imediat în miezul problemelor. 
Că el nu era de părerea celor care au luat cuvântul aici şi l- 
au atins pe tovarăşul Dobrescu aşa, cu un fel de floricele 
care s-ar chema critică. Adică cum, după cele ce-a făcut 
tovarăşul Dobrescu, după greşelile săvârşite, asta era tot ce 
merita el din partea organizaţiei? Nu, zise el, astea erau 
fapte de statut menite să compromită acţiunile partidului în 
sânul ţărănimii, şi ei nu puteau trece pe lângă ele ca câinele 
prin apă! Să ridici ciomagul şi să loveşti un cetăţean în cap 
şi încă în numele „comitetului executiv”, cum strigase 
tovarăşul Dobrescu acolo pe arie, era o faptă incompatibilă 
cu calitatea de membru de partid. De altfel tovarăşul 
Dobrescu a mai ridicat el o dată goga la cineva, în timpul 
când partidul lupta împotriva secetei după război, când 
venise aici în sat, trimis de plasă, tovarăşul Niculae 
Moromete. El a urlat atunci să sară chiaburimea, în mijlocul 
cui se afla, şi l-au lovit să-l omoare pe tovarăşul Niculae; 
poate să spună aici care l-au văzut, Dănălache, Geacă şi alţi 
tovarăşi care mai ştiu. Asta n-ar fi fost nimic dacă tovarăşul 
Dobrescu ar fi declarat la intrarea lui în partid fapta 
săvârşită, partidul poate că l-ar fi iertat sperând în căirea 
lui. 

— Dar el a minţit şi ne-a înşelat pe toţi. Iată de ce, după o 
matură gândire, propun să fie sancţionat tovarăşul 
Dobrescu, fără a se mai trece, conform statutului, prin toate 
treptele prevăzute, vot de blam şi vot de blam cu 
avertisment. Direct excluderea, tovarăşi, şi prin aceasta 
organizaţia se va curaţi şi se va întări şi mai mult. 

Cei mai mulţi crezură, aşa cum povestiră mai târziu, că tot 
ce spusese şi avea să mai spună Isosică în cuvântul lui se 


hotărâse în pauză acolo în cancelarie şi că i se dăduse lui 
sarcina asta. De aceea ei strigară imediat că aşa era, 
trebuie dat jos Bilă, şi să fie scos pe loc din partid. 

— Am fost eu de faţă când Bilă era să-l omoare pe 
tovarăşul Niculae, zise Geacă ridicându-se în picioare. 

— Bine, zise primul-secretar al regiunii, o să iai dumneata 
cuvântul şi o să spui ce ştii. 

Şi ceru linişte. Isosică îşi continuă apoi cuvântul spunând 
că cu regret trebuie să arate aici că nici tovarăşul 
preşedinte al comitetului executiv nu şi-a făcut datoria cum 
se cuvine, deşi a fost permanent îndrumat de tovarăşul 
Niculae Moromete din partea raionului de partid şi de 
tovarăşii de la sfatul popular raional. lovarăşul preşedinte a 
mers tot timpul în coada maselor, lăsându-se influenţat de 
acele elemente neinteresate în predarea cotelor şi 
datoriilor către baza de recepţie. Una erau sfaturile şi 
îndrumările care i se dădeau şi alta era atitudinea 
tovarăşului preşedinte când lua contact cu acei cetăţeni 
recalcitranţi aflaţi sub influenţa chiaburilor. lovarăşul 
preşedinte nu ştie ce e autocritica. În cuvântul lui nici n-a 
fost pomeneală. Toate acestea trebuie să aibă o cauză, altfel 
nu se explică atitudinea împăciuitoare a tovarăşului 
preşedinte faţă de greşelile săvârşite. Trebuie să se intre 
mai adânc în aspectele astea ale muncii comitetului 
executiv, el a arătat o parte din ele, dar mai sunt şi altele 
mai grave, deocamdată el se opreşte aici cu o privire 
autocritică din pricină că nici biroul organizaţiei n-a 
îndeplinit până la cap îndrumările tovarăşului Niculae, şi 
ale tovarăşului Ghimpeţeanu personal, ori de câte ori a fost 
cazul. 

— Ce n-ai îndeplinit, tovarăşe secretar? zise Niculae tăios. 

— Păi din prima zi, răspunse Isosică liniştit, când aţi venit 
dumneavoastră, ne-aţi atras atenţia asupra grâului cu 
neghină şi a plivitului care ar trebui făcut şi nu s-a făcut. 
Tovarăşul preşedinte s-a arătat foarte dispreţuitor auzind 
ce-aţi spus şi datoria mea era să-i arăt că era o greşeală 


gravă că n-au fost convinşi oamenii să iasă şi să smulgă 
neghina. 

Niculae se încruntă, dar nu mai zise nimic. Arăta rece şi 
potrivnic la tot ceea ce spunea vorbitorul, dar primul- 
secretar regional şi trimisul CC. arătau mulţumiţi, era vizibil 
că desfăşurarea şedinţei începea să le placă. O mână se 
ridică aproape în aceeaşi clipă când secretarul organizaţiei 
încheie şi o voce se auzi imediat după a lui: 

— Cer cuvântul. 

Era Vasile al Moaşei din Cotoceşti. 

— Şi eu, se auzi o voce lângă el şi posesorul ei se ridică 
chiar în picioare. 

Era celălalt fost utemist, Ion al lui Ripitel. După el se 
auziră şi alte glasuri şi alte mâini ţâşniră în semiîntunericul 
de prin fundul sălii şi cerură să li se dea şi lor cuvântul. Se 
mai înscrie cineva? se puse întrebarea de la prezidiu. Se 
mai înscriseră doi: Bilă din nou şi Mantaroşie cel din urmă. 
Avea să plătească scump mai târziu Mantaroşie această 
prudenţă, vorbind ultimul, când îi era foarte lesne să vadă 
în ce direcţie se îndreptau evenimentele; fu scos fără 
menajamente de la moară şi numit în loc de referent la sfat, 
cum i se promisese, şef de tarla şi, ca să nu fie scos şi de 
acolo, trebui să tacă şi să se arate mulţumit. Fântână 
continua să lipsească de la această şedinţă. 

— Ai cuvântul, tovarăşe, i se spuse lui Vasile după ce 
înscrierile se terminară. 

Şi, ca şi mai înainte când vorbise Isosică, se lăsă o linişte 
atât de mare că nu se mai auzea în sala de clasă decât 
murmurul de afară al ploii; în lumina petromaxului, trupul 
subţire al lui Vasile părea înalt din pricina umbrelor 
încăperii şi i se vedeau palmele mari ieşindu-i din mânecile 
albe ale cămăşii; nu ştia ce să facă cu ele şi, foarte liniştit, le 
puse pe colţul băncii ca pe nişte unelte şi se răzimă în ele. 

Vasile începu apoi imediat să vorbească şi până îşi găsi 
suflul, tuşind de câteva ori, zise că el era de acord cu ce-a 
spus aici tovarăşul Isosică în ceea ce îl privea pe Bilă, că 


adică Bilă nu merita să mai rămână în partid după cele 
întâmplate şi mai ales dacă e adevărat că n-a declarat la 
adeziunea lui că a fost un element decăzut în perioada 
secetei... El e pentru propunerea de excludere fără să se 
mai treacă prin treptele statutare, ca unul ce fiind 
demascat pentru trecutul lui, să i se dea lui domnu Bilă 
direct sancţiunea maximă. 

— Mă chiamă Dobrescu, stimate tovarăşe Vasile, zise Bilă 
ridicându-se cu blândeţe de la colţul prezidiului şi vorbind 
cu o uimitoare linişte şi înţelepciune în glasul lui parcă plin 
de milă faţă de toţi, atât de mare părea să-i fie înţelegerea. 
Nu înseamnă, continuă el, că dacă chiaburii şi-au pus de 
gând, prin intermediul altora, să mă umple pe mine de 
noroi, eu o să mă las să fiu umplut cu noroi. Ştiu şi eu 
anumite lucruri, sunt informat, tovarăşe Vasile, nu te pripi 
dumneata să mi te adresezi cu porecla, că nu s-a ajuns până 
acolo. 

— Când o să ai iar cuvântul o să răspunzi şi să spui ce ştii, 
zise Vasile la fel de liniştit, deocamdată eu mă iau după 
fapte şi faptele sunt astea, tovarăşe Dobrescu. 

— Mulţumesc, zise Bilă trist şi se reaşeză. 

— Am spus, continuă Vasile stând mereu proptit în palmele 
lui late, că în chestiunea la care s-a dedat tovarăşul Isosică 
privitor la tovarăşul Dobrescu, sunt de acord şi n-am ce 
adăuga, dar în chestiunea a doua cu tovarăşul preşedinte al 
comitetului executiv, sunt în total dezacord. El a vorbit aici 
de floricele şi de câinele prin apă, dar tot aşa a făcut şi el cu 
tovarăşul Plotoagă. 

De ce? continuase Vasile explicând pricinile pentru care 
Isosică se arătase atât de blând cu preşedintele. Fiindcă în 
realitate Plotoagă nu mai merita să rămână în fruntea 
satului atâta timp cât câţiva tovarăşi ştiu absolut de bine 
cine e tovarăşul Plotoagă şi el, Vasile, o să spună aici în faţa 
organizaţiei cu de-amănuntul faptele lui din trecut şi cum s- 
a ascuns şi el în organizaţie ca om direct al celui mai mare 
exploatator din câţi s-au văzut, Năstase Rădulescu şi fiii lui, 


cei mai chiaburi din câţi există, ciomăgarii şi hoţii din 
comuna Siliştea-Gumeşti. 

— Astă-iarnă, în ziua când era vorba să începem acţiunea 
pentru formarea unui comitet de iniţiativă pentru atragerea 
în geace, a venit la mine în casă domnul Dan, vărul meu. O 
săi spun eu acum pe ei cine sunt, că nimeni nu ştie şi crede 
că mai vorbeşte lumea, muierile, şi n-o fi chiar aşa, că l-o 
omorât pe tata cu bătaia şi pe mama au lăsat-o să zacă fără 
nici un ajutor, deşi era sora lui. Să zicem că nu e adevărat, 
dar ce-o să vă spun eu acuma e trăit de mine, nu e nevoie să 
întrebăm babele să aflăm ce-a fost. Domnul Dan a vrut să 
mă omoare cu cuțitul, el şi cu frati-său Stefan, că de ce să 
dau eu pământul la colhoz care nu e al meu, am martor pe 
tovarăşa secretară a raionului U. T. M., era la mine în casă. 
Pământul ăsta de care zicea domnul Dan era al meu, de la 
mama, şi pentru locul de casă le-am muncit ani de zile ca să 
nu mă considere nici până în ziua de azi plătit. Dar eu sunt 
om mare, mai ştiu eu să şi rabd, am făcut armata şi am 
învăţat să trag cu mitraliera şi cu tunul de 110, nu mi-e 
frică mie de unul sau de altul, dar un copil ce ştie? Când era 
fata mea de trei ani, se ducea vara la uşa lor şi nu le făcea 
nimic, sta şi ea pe prag şi se uita la ei cum mănâncă, fiindcă 
un copil când e mic e ca o pisică, n-are ce mânca acasă sau 
nu se satură, se duce şi el unde vede cu ochii. Şi într-o zi se 
întoarce prin grădină cu lacrimile şiroaie şi o întreb eu: ce 
e, tată, de ce plângi, că nu vrea să spună, şi când mă uit eu 
mai bine îi văd urechea plină de sânge, aşa cum ţi-ai vâri 
unghia unde e cercelul fetelor şi m-am dus cu ea de mână la 
ei. „Ce v-a făcut vouă, zic, copilul ăsta de v-aţi bătut joc de 
el?” „Să nu-l trimeţi, zice domnul Dan, să întindă mâna pe la 
porţile oamenilor, că nu sunteţi neam de milogi, s-o învăţaţi 
să cerşească.” „N-am trimis-o noi”, zic. „Nu, c-om fi trimis-o 
N0i, zice, că nu putea ea să vie singură dacă n-o învăţa 
cineva.” Şi să zică că avea atunci ceva cu noi, că aş fi fost 
înscris în U. IT. M., dar nu eram, fiindcă abia în armată m-am 
înscris! Ştia că n-am cu ce ara, că n-aveam vitele mele cum 


n-am nici acuma, şi că sunt la cheremul lor. Lumea a sărăcit 
după război şi nu-ţi dă nimeni să ari şi să semeni, că abia 
poate pentru el. Şi atunci m-am hotărât eu că geace-ul ar fi 
salvarea noastră şi a altora care tot aşa ca noi găsesc că 
cooperativizarea agriculturii, bun înţeles prin liberul 
consimţământ, ne scapă de exploatarea chiaburească şi ne 
dă şi nouă posibilitatea să trăim liberi. Şi aici a venit 
tovarăşul preşedinte Plotoagă şi a sabotat în mod conştient, 
ştiind că noi vrem, atâţia câţi eram, treizeci sau patruzeci. 
De ce a sabotat el? Am să spun mai pe urmă. Să ne 
întoarcem la dimineaţa când noi am vrut s-o luăm de la cap 
cu comitetul de iniţiativă şi m-am pomenit în casă cu 
domnul Dan şi Ştefan. „Bună dimineaţa, vere, zice, am auzit 
că iar vreai să dai pământul la colhoz.” Intraseră în casă cu 
zăpada pe ei parcă intraseră în grajd şi nevastă-mea s-a 
făcut roşie: cum să intre ei aşa în casă ca la nişte ţigani? Şi 
le-a spus că a mai văzut şi ea oameni, dar aşa fără nici un 
simţ în ei, n-a mai văzut. „S-a boierit cocoana, a zis atunci 
Dan, e lene să dea cu mătura.” Şi atunci i-a spus şi nevastă- 
mea: „D-aia au fugit de la tine din casă trei fete, că le-a fost 
scârbă să dea cu mătura în urma ta. lar altele nici nu se 
uită la tine”. Asta n-a răbdat-o el, că era adevărat şi toată 
lumea ştia că o ceruse cu un an înainte pe Didina lui Palici şi 
Didina pe urmă a plecat din sat, a intrat într-o fabrică şi se 
auzea că dădea la facultate fără frecvenţă. Nu vrusese să 
intre în neamul lor. „Da, zice el, am auzit şi eu că 
domnişoara Palici a intrat la facultatea de prostologie. 
Regret foarte mult că nu m-a luat, intram amândoi la 
facultate, luam diplome de prostologi. Oho! zice, ce-am să 
încalic eu o dată pe bălana şi ce pinteni o să-i dau când o să- 
i văd pe comunişti dărâmaţi. Vin ei americanii încoa', şi dacă 
n-o să-i adun eu pe toţi prostologii lângă Cotigeoaia şi o să 
pun mitraliera în ei, or să muşte ţărâna cu sânge.” „Vezi să 
n-o muşti tu până atunci”, zice nevastă-mea, şi atunci o dată 
a sărit de pe pat, a înjurat-o pe nevastă-mea şi a plesnit-o cu 
dosul palmei peste ochi. M-am uitat şi eu la ea şi când am 


văzut-o galbenă la faţă i-am spus lui Dan: „Mă, zic, de ce dai 
tu în nevastă-mea? Ce ţi-a făcut ea ţie de dai în ea?” Şi am 
sărit la el, dar aveam mâinile goale şi el avea cuțitul în 
buzunar, l-a scos şi sta cu el în mână să mă taie. A sărit şi 
Ştefan tot la mine şi mă ţinea de mâini. Ăsta e domnul Dan, 
la fel ca şi tat-său, şi când am venit la sfat şi i-am spus 
tovarăşului Plotoagă, a dat din umeri, că n-are ce să-mi 
facă. Şi mă întorc acum şi spun de ce a dat el din umeri şi 
toată activitatea lui cum apare în legătură cu geace şi acum 
cu strângerea recoltei. Şi vorbitorul se întoarse iar cu ani în 
urmă şi povesti întâlnirea de după război care avusese loc 
acasă la Aristide şi cum discutaseră ei acolo ce oameni de 
încredere să „văpsească” pentru a nu scăpa satul din 
mâinile lor de exploatatori în anii care aveau să urmeze. 
Vorbitorul fusese de faţă când Năstase a spus să fie chemat 
Plotoagă la el să-i dea ordin să se facă comunist, să se 
înscrie în partid şi să ajungă primar. 

— Eu vreau să-i pun tovarăşului Plotoagă întrebarea, 
continuase Vasile, dacă tovarăşul Plotoagă a declarat când a 
intrat în partid, că a fost omul de încredere al chiaburilor, 
dacă din momentul ce se înscrie în partid a rupt-o cu ei. 
Dacă ela declarat asta, atunci tot ce învinuiri i-am adus pe 
direcţia asta, nu mai sunt valabile şi am încetat să i le mai 
aduc. Dar el nu poate să zică pentru că n-a declarat nimic, 
tovarăşi, ca şi Bilă, a minţit partidul, sperând că nimeni nu 
ştie cine e şi ce joc face el, îndeplinind funcţia de preşedinte 
al comitetului executiv. 

Şi cu aceasta, Vasile se aşeză. Tot ceea ce spusese el 
produse asupra organizaţiei şi asupra prezidiului un efect 
covârşitor, nu atât prin faptul că dezvăluirile sale zdrobeau 
pe cineva, cât mai ales prin afirmarea forţei lui, cât de bine 
vorbise şi cât de stăpân se arătase că era pe sine şi pe 
evenimentele prin care viaţa lui trecuse, neştiute de nimeni 
până atunci. 

Urmară ceilalţi la cuvânt şi începu după aceea o bătălie 
pierdută, care dură însă ceasuri întregi, până pe la miezul 


nopţii. Zadarnic au încercat unii din ei să-l apere pe 
Plotoagă, se povestea mai târziu, Vasile îi aştepta de la locul 
lui pe fiecare să ia cuvântul şi după ce terminau, se ridica în 
picioare şi cerea prezidiului să-i pună ăluia o întrebare. Ei, 
şi cu sistemul ăsta îi zăpăcea pe toţi, fiindcă nu se ştie de 
unde dracu le aflase el pe toate şi le ţinea minte. Pe 
Arghirescu spre exemplu l-a întrebat când a primit el noul 
plan de încasări şi ce măsuri s-au prevăzut în sarcina 
sfatului popular în vederea îndeplinirii lui şi dacă s-au 
executat măsurile respective. Nu se executaseră. De ce? 
Când s-a primit planul? La întâi ianuarie. Şi acum în câte 
suntem? În 25 august. Aproape opt luni. S-au luat declaraţii 
de la fiecare, că se obligă să plătească impozitele care le 
revin? Nu s-au luat. Cât avea de dat domnul Năstase? O 
sută optzeci de mii. A dat vreun leu? N-a dat. (Şi aici toată 
adunarea fluierase şi se făcuse zarvă mare, din momentul 
acela fusese gata cu Plotoagă, nimeni nu mai credea că o să 
mai vie a doua zi la sfat.) lar Vasile strigase că nici n-o să 
dea domnul Năstase o sută optzeci de mii, nici el şi nici 
ceilalţi chiaburi ai comunei şi nici Arghirescu n-o să-i 
încaseze, câtă vreme tovarăşul Plotoagă era acolo ca 
preşedinte al comitetului executiv şi îl ferea pe domnul 
Năstase şi pe fi-său Dan şi pe toţi bogătaşii satului cu 
spatele lui lat... Arghirescu, ca să scape, o lăsase moartă cu 
apărarea preşedintelui, dădea vina pe el că ţine hârtiile 
încuiate în birou... 

Şi astfel luă sfârşit această şedinţă care îl aducea pe acest 
Vasile la ordinea zilei şi nimeni, în afară de Isosică, nu-şi 
dădu seama atunci că o dată cu ieşirea acestuia din umbră 
începea pentru sat o nouă perioadă de zvârcolire care avea 
să dureze mai bine de zece ani, la sfârşitul cărora pământul 
tuturor, cu vitele mari şi uneltele agricole, aveau să fie 
cooperativizate. El însă, Vasile, avea să continue, cu unele 
întreruperi, să rămână în fruntea satului şi după această 
perioadă... 


Pe la orele trei dimineaţa Isosică se întorcea acasă cu 
Ciulea. Luase şi ea parte la această şedinţă. În general 
lipsea, îi ajungea că se ducea el. Multă vreme merseră unul 
lângă altul fără să-şi spună nimic. 

— Ai văzut, zise ea apoi întru târziu, că ăsta a fost firul, pe 
care l-am prins eu? Cum a mers acasă cu Vasile? 

— N-a mers prea uşor, zise Isosică, din pricina Florichii, 
muierea aia a lui mică. E deşteaptă, dar nu ştie să uite, n-o 
să facă bine Vasile dacă o să se ia prea mult după ea. 

— De-aia el nici nu-i spune tot, zise Ciulea. 

— De ce crezi? 

— O ştiu eu pe Florica lui Ciupăgeanu, dacă Vasile i-ar fi 
spus până unde a ajuns el pe linie de U. T. M., nici n-ai mai fi 
putut tu să le calci pragul şi să stai de vorbă cu el. Te-ar fi 
dat afară. El nu cred că s-a mirat că l-ai propus tu 
preşedinte, dar Florichii cred că i-a bătut inima ca un 
ciocan când te-a auzit... Fiindcă nu ştia ce ştia Vasile! 
Fiindcă dacă ar fi ştiut l-ar fi sfătuit să tragă şi în tine tare şi 
să te dărâme. Şi cine ştie ce-ar fi ieşit, că muierile nu ştiu ce 
este puterea, pe care n-o poţi avea singur şi trebuie s-o 
împărţi cu alţii dacă vrei să nu cazi repede... 

— Crezi că nu i-a spus el ce mi-ai spus tu mie, că a ajuns 
până la preşedintele regiunii în audienţă? Crezi că nu i-a 
spus el aşa o ispravă formidabilă că preşedintele sfatului 
popular regional e rudă cu fata aia care l-a sprijinit pe 
Vasile să intre în partid, de la raionul U. TI. M?! Mira-m-aşi!... 
Dar ia spune, cum ai prins tu firul, că am uitat să te întreb: 
care a fost primul fapt care te-a ghidat? 

— A, făcu Ciulea! Nu ţi-am spus? Într-o zi am aflat că 
Vasile nu e acasă, adică nu e în sat, fusese văzut la gară 
aşteptând cursa de Turnu. Unde se putea duce? La raion 
sau la regiune, şi cum ştiam că e prieten cu secretara U.. 
M., poate mai precis la U. TI. M.... Şi atunci mi-a venit în 
minte să aflu ce e cu fata asta, cine e, de unde vine, ce rude 
are, cine sunt rudele, şi atunci am aflat că preşedintele 
sfatului popular al regiunii e unchiul ei!... Am plecat la 


Turnu şi acolo am aflat de la Bâznae că Vasile fusese văzut 
prin Turnu cu fata asta. Era clar pentru mine... utemista, 
nereuşind prin al lu' Moromete să-şi impună omul ei, în 
întâlnirea de pe câmp în prima zi a secerişului, s-a dus cu 
Vasile în audienţă la unchi-său... 

— Şi fetei ăsteia de la U. IT. M. ce mama dracului i-a 
căşunat pe Vasile? 

— Nu ştiu! E omul ei! I-o fiplăcând de el! 

— Bine, şi Zdroncan de ce ne-a trădat? De ce i-a spus el lui 
Vasile despre „Operaţiunea Cotigeoaia”? Ce interes avea? 

— Păi Zdroncan ştia înaintea mea de legătura asta a lui 
Vasile cu fata şi prin fată cu preşedintele regional, şi s-a 
gândit şi el că, de... Dar audiența a avut loc după ce i-a spus 
el lui Vasile ce vreţi voi să-i faceţi lui Fântână. Numai simpla 
legătură l-a făcut pe Zdroncan să-i divulge lui Vasile 
secretul... 

— Norocul lui Vasile, gemu Isosică intrând în curte, a fost 
Bilă şi prostia lui Nae Marinescu! Că altfel, cu toată 
legătura lui, mai avea el de aşteptat... 

Şi cei doi soţi continuară să discute în acelaşi fel până se 
culcară, atât de obosiţi totuşi amândoi că uitară adevăratele 
cauze care îl aduseseră pe Vasile la suprafaţă, de care se 
temuseră şi ei, intensificarea luptei de desființare a celor 
bogaţi din sat, părându-li-se acum că Nae Marinescu, şi că 
Bilă, şi că Zdroncan... 

Chapter 9 


Vasile fu numit preşedinte al comitetului executiv chiar a 
doua zi, fiindcă în anumite situaţii schimbările acestea se 
operează fără formalităţi de prisos şi cu o rapiditate 
uluitoare. Bilă fu exclus din partid şi Plotoagă sancţionat cu 
vot de blam. La a doua abatere urma avertismentul şi apoi 
excluderea, dar nemaifiind preşedinte această ameninţare 
n-avea nici un sens şi pe urmă poţi fi exclus şi direct dacă 
ajungi în situaţia lui Bilă, treptele statutare nu sunt un 
obstacol de netrecut. Noroc că Plotoagă avea pământul lui 


şi putea acum să-şi vadă de plugărie, mai ales că nu avea 
chiar puţin, nu era adică „sărac”, cum se trecuse el în 
dosarul de membru de partid în autobiografia pe care şi-o 
scrisese. 

Vasile luă foarte minuţios de la el în primire toate scriptele 
şi după ce îi petrecu pe activiştii care veniseră de dimineaţă 
să-l pună în funcţie (venise chiar preşedintele sfatului 
popular raional), se întoarse în biroul său, încuie sertarul şi 
dulapul cu cheile şi ieşi şi intră peste Zdroncan. 

— Să trăieşti, tovarăşe preşedinte, zise Zdroncan 
respectuos, continuând însă să-şi vadă de scris. Ai nevoie de 
mine? 

Vasile se aplecă şi se răzimă de bara de lemn ca orice 
ţăran şi stătu astfel pe gânduri câteva clipe lungi. 

— Mă Zdroncane, ia vin' puţin încoace! zise el în cele din 
urmă. 

Şi ieşiră amândoi, şi Vasile o luă spre biroul pe care era 
scris „preşedinte”, deschise uşa şi rămase în picioare 
mergând agale încoace şi încolo în bocancii şi pantalonii lui 
uşori din piele de drac. 

— Ce crezi tu că trebuie să fac eu acuma, Zdroncane? zise 
Vasile. Primul lucru pe care ar trebui să-l fac? 

— Nu ştiu, zise Zdroncan, eu ce-am ştiut ţi-am spus şi când 
o să mai ştiu ceva, o să-ţi mai spun. l-am spus şi lui 
cumnatu-meu Plotoagă că mai bine ar fi făcut dacă se 
împăca cu dumneata şi i-am spus şi de ce, dar dacă omula 
fost sincer şi mi-a spus şi el? 

— Ei, ce ţi-a spus? zise Vasile. 

— Măi Zdroncane, zice, dacă aşi putea, m-aşi împăca, dar 
numai când mă gândesc văd roşu. 

— Şi de ce, mă, Zdroncane, că doar nu i-am făcut nimic! 
zise Vasile fără să se mire prea tare. 

Parcă era singurul lucru care încetase să-l mai mire încă 
de mult? El care fusese un băiat sărac şi trăise greu, să nu 
poată tocmai el să intre în partid şi să trebuiască să lupte ca 
să fie primit? 


— Asta chiar că nu ştiu, zise Zdroncan, mai bine întreabă-l 
pe Isosică, fiindcă văz că te-ai înţeles bine cu el. Felicitările 
mele. 

Era un reproş că divulgându-i ceea ce ştiuse, Vasile nu-şi 
îndreptase totuşi lupta contra lui Isosică şi să-l fi cruțat deci 
pe Plotoagă? 

— Va să zică nu-ţi trece prin cap care ar fi primul lucru pe 
care ar trebui să-l fac eu în calitatea mea de preşedinte? 
zise Vasile ocolind reproşul. 

— Nu, nu-mi trece, zise Zdroncan. 

— Bine, ai să vezi. 

Isosică plecase la raion de dimineaţă, şi spusese că se 
întoarce peste câteva zile, avea multe de făcut acolo. După- 
prânz pe la ora cinci, fură văzuţi Năstase Rădulescu şi Dan 
intrând în clădirea sfatului şi apoi în biroul preşedintelui. 
Vasile dăduse ordin să vie şi aceştia veniseră. Câteva minute 
mai târziu sosi pe-acolo ca din întâmplare şi plutonierul 
Moise. Dar el intră, cum avea obiceiul când venea la sfat, în 
biroul lui Zdroncan şi începu să răsfoiască pe gratis ziarele 
şi revistele altora. Paznicul de afară care văzuse şi auzise 
prin fereastra deschisă povesti apoi în sat cum se 
desfăşuraseră lucrurile acolo în biroul preşedintelui. Vasile 
se ridicase în picioare la intrarea celor doi şi le dăduse apoi 
scaune şi le zisese să ia loc, că avea ceva să le spună. 

— Şi nu putuşi să aştepţi pe-a doua zi? zise bătrânul 
Năstase negru de o umilinţă disperată pe care nu putea să 
şi-o înfrângă, deşi făcea eforturi vizibile să se uite în altă 
parte şi să nu-l vadă pe Vasile instalat în partea cealaltă a 
biroului. Crezi că nu ştim noi de ieri-seară, înaintea ta, că a 
venit un ordin să te pună pe tine moţ? Nu era nevoie să ne 
chemi aici chiar îndată, puteai şi tu să mai aştepţi trei-patru 
zile, să nu râdă lumea de tine. 

— M-am gândit şi eu, zise Vasile, să aştept o zi, două, dar 
pe urmă mi-am zis că am aşteptat destul până am pus mâna 
pe voi. Nici nu ştiţi cât am aşteptat şi câte am înghiţit, de 


câte ori era gata să mă dau bătut şi să fug din sat. Acuma 
am pus mâna pe voi. 

— Şi ce-o să ne faci? exclamă Năstase dispreţuitor. 

În clipa aceea Vasile se aplecă şi îl plesni pe bătrân atât de 
năprasnic peste faţă încât îl lungi pe podea cu scaun cu tot. 

— Sări, domnule Dan, să-ţi aperi tatăl căzut la pământ! 
şopti preşedintele ieşind de după birou şi uitându-se la 
vărul său cu un ochi arzând rece de o ură de nevindecat. 
Aveai un cuţit, nu-l mai porţi la tine? 

Într-o clipită Dan avu scaunul în mână şi îi dădu lui Vasile 
cu el în cap. Căzură amândoi, dar Vasile se ridică îndată, în 
timp ce Dan se perpelea pe jos. Fusese el însuşi lovit 
undeva, dar când şi în ce fel? Vasile îl lăsă să se 
perpelească, îl ridică pe Năstase şi îl puse pe scaun. 
Bătrânului îi curgea sânge din nas, i se făcuse cămaşa roşie. 

— Închină-te la Dumnezeu, zise Vasile gâfâind, ai să mori 
pe-acolo pe unde am să te trimit eu şi din averea şi din tot 
ce ai tu o să se aleagă praful. N-am să dorm ca lumea până 
n-am să vă stârpesc pe toţi din rădăcină, dar o să încep cu 
tine, ca rudă ce-mi eşti... 

Alarmaţi de paznic, Zdroncan şi plutonierul Moise intrară 
înăuntru. 

— Cine v-a dat voie să intraţi aici fără să bateţi în uşă? 
strigă Vasile furios. Afară! 

Pe urmă se linişti: 

— Plutonier Moise, zise el, iai pe ăştia pe-amândoi şi cu 
Arghirescu mergi cu ei acasă să plătească o sută optzeci de 
mii de lei impozit. Dacă nu plătesc, luaţi-le tot grâul şi îl 
trimiteţi la baza de recepţie contra chitanţă. Să se 
cerceteze pe urmă exact cât pământ au şi îi dăm în judecată 
pentru că au indus în eroare sfatul popular nedeclarând 
suprafeţele de pe care au strâns recolta. Fiind chiaburi 
înrăiţi şi periculoşi, îi trimiţi pe urmă cu escortă la raion pe 
bază de declaraţii de la toţi pe care i-au omorât ăştia cu 
măciucile în viaţa lor. 


Plutonierul Moise îi făcu semn bătrânului să se şteargă pe 
faţă şi pe gât de sânge, dar acesta parcă surzise, părea cu 
adevărat cu totul străin de ceea ce se petrecea în jurul lui şi 
se ridică foarte grăbit şi aferat să plece de-acolo. Dan însă 
nu-şi revenea din lovitura primită. Fusese atins undeva, în 
burtă sau între picioare, fiindcă mâinile şi bustul le mişca 
fără greutate. Îi curgea sudoarea în şiroaie şi arăta vineţiu, 
aşa de tare îl secase. 

— Mi-a spus cineva că aşa trebuia să-ţi fac când ai scos 
cuțitul la mine în casă, după ce ai plesnit-o pe nevastă-mea, 
îi explică Vasile, dar nu m-am gândit. Să dai tu în nevasta 
mea, murmură el deodată cu alt glas şi în aceeaşi clipă îl şi 
cârpi pe Dan ca şi pe bătrân mai înainte şi îl întinse 
fulgerător cu spinarea pe podea. Am venit atunci la 
tovarăşul plutonier Moise şi i-am relatat cazul şi tovarăşul 
plutonier mi-a spus că, neexistând dovezi, n-are ce-mi face. 
Poftim dovezile, tovarăşe plutonier, exclamă Vasile sarcastic, 
să declare domnul Dan că n-a intrat el în casa mea cu 
cuțitul, cu frati-său şi mi-a bătut nevasta. Să îndrăznească 
să mintă. Îi iai declaraţie şi lui şi lui domnul Ştefan şi le 
aduci la mine. Dă-i ăstuia afară să se spele să nu-mi facă 
mie bâlci prin sat cu sângele lui puturos pe cămaşă. 

— Vere, mârâi Dan ridicându-se de jos, de astă dată sigur 
pe sine - ai fi zis că palma care îl lungise avusese în mod 
bizar un efect înviorător - fă-ne tu nouă cel mai mare rău 
pe care poţi să ni-l faci, că dacă venim noi şi cădeţi voi, să 
nu-ţi pară rău că nu l-ai făcut... 

— Să fii liniştit în privinţa asta, îl asigură Vasile, n-o să-mi 
pară rău de nimic şi o să mă străduiesc de aşa manieră 
încât piatră pe piatră n-o să mai găsiţi când o să vă 
întoarceţi. Dacă o să vă mai întoarceţi! 

Şi făcu semn din cap să fie scoşi afară de-acolo. Plutonierul 
ieşi cu cei doi şi în aceeaşi zi le făcu acte de dare în 
judecată şi îi trimise la raion sub stare de arest: înşelaseră 
autorităţile la arie, nu declaraseră suprafeţele şi cantităţile 
exacte; şi nu plătiseră mai nimic din cele o sută optzeci de 


mii de lei impozite, câte le aveau înscrise pe rol. Pe Ştefan 
însă nu-l prinseră, fugise la timp de-acasă şi nu mai reveni 
niciodată în sat... 

Chapter 10 


Printre hotărârile luate în şedinţa organizaţiei, în afară de 
excluderea lui Bilă din partid şi sancţionarea cu vot de blam 
dată lui Plotoagă, mai era una considerată de primul 
secretar Ghimpeţeanu ca foarte importantă şi anume 
formarea unei comisii locale care să meargă în zilele 
următoare prin sat şi să strângă în căruţe cotele celor care 
fugiseră cu ele de pe arie şi credeau ei că au să rămână 
fără să le dea. Era, de altfel, zise el, şi ultima sarcină pe 
care o mai avea de îndeplinit în satul său natal Moromete, 
după care putea să se întoarcă liniştit la raion şi cu asta să 
se considere ca încheiată, în fapt, campania de strângerea 
recoltei din anul acela. Instrucţiunile prevedeau ca această 
comisie să fie formată din organizaţiile de masă, în special 
din Frontul Plugarilor şi chiar şi din oameni aşa, mai 
respectaţi din sat, şi să facă parte bineînţeles din ea şi 
membri de partid, ca să-şi atingă scopul: adică de la 
chiaburi să ia cereale în contul impozitelor şi de la ceilalţi 
restanţele. S-o conducă, fireşte, preşedintele sfatului şi 
tovarăşul Moromete să-i îndrume să iasă totul bine... 

Niculae dormi târziu după ce se întoarse de la şedinţă şi 
până se sculă şi se îmbrăcă se făcu prânzul, nu mai plecă 
de-acasă, încât instalarea lui Vasile se făcu în lipsa lui. 

— Sarcina mea s-a cam încheiat, zise el adresându-se 
tatălui, mâine sau poimâine plec. Bine că s-a terminat, o să-l 
aveţi acum preşedinte pe Vasile, singur spuneai că e un 
om... 

— Când am spus eu? se apără Moromete. 

— În ziua când am început secerişul, şi mi-ai povestit la 
capul locului cum l-a omorât Năstase pe tatăl lui Vasile şi 
alte istorii de acelaşi gen. 


— Bine că ştii tu istorii de alt gen, zise Mormete supărat şi 
ca niciodată până atunci se arătă foarte puţin dornic de 
discuţie, se ridică şi se pierdu pe undeva prin grădină. 

Spre seară Niculae se duse pe la sfat şi îl găsi pe Vasile 
acolo. 

— S-a operat, zise Zdroncan, de dimineaţă pe la doişpe, o 
schimbare în sânul comitetului executiv. Am trimes pe 
tâmpitu ăsta de Ilie Micu să vă cheme şi n-a ştiut ce să 
spună, că nea Ilie Moromete n-a vrut să te scoale, zicea că 
dormi, şi îl arătă cu capul pe acel Ilie Micu, care nu ştiuse 
ce să spună. 

— Foarte bine, zise Niculae, ştiam că o să vină Vasile. 

— Ei, uite-l pe tovarăşul Vasile, continuă Zdroncan, noul 
preşedinte. 

Niculae se uită pe sub sprâncene la cel numit, care era 
acolea şi câtva timp nu zise nimic. 

— A şi băgat spaima în chiaburi, zise acel Ilie Micu, care 
era într-adevăr un om mic de tot, aproape un pitic, şedea la 
un colţ al mesei lui Zdroncan şi sorta nişte scrisori. 

Era chiar pitic, mic şi spân, îndeplinea funcţia de curier, 
dar demult, dinainte de război, îi plăcea lui Valache să-şi 
aprindă ţigara de la el ridicându-l cu trup cu tot până la 
gură. El ducea toate scrisorile prin sat şi era foarte băţos, 
nu aştepta să vie omul până la poartă după ce îl striga, îi 
arunca plicul peste gard şi îşi vedea de drum spunând că el 
n-are timp de pierdut, îl aşteaptă dom” primar şi dom” 
notar... Acum îl degradaseră pe Ilie Micu, nu se ştia sigur 
dacă i se mai dădea sau nu leafă de curier şi nici prin sat nu 
mai era văzut în fiecare zi, ca pe vremuri. 

— Taci, mă, din gură, Ilie, că dacă te prind că mai spui 
ceva de oricine-ar fi, te dau afară, zise Zdroncan. Ia du-te 
mai bine şi adu apă, uite cana ici, spal-o niţel, fire-al dracu”, 
vezi c-a băut Arghirescu din ea şi miroase a usturoi. Că şi 
ăsta, al dracu”, parcă n-ar mai găsi altceva ce să mai 
mănânce. 


— Ia vino, tovarăşe preşedinte, zise Niculae adresându-se 
lui Vasile, Isosică unde e? Ia să se ducă cineva să-l cheme. 

— Isosică?! exclamă Zdroncan. Cred că la ora asta stă la 
discuţie cu Fântână pe la Pălămida au plecat amândoi de 
dimineaţă, cred că s-au întâlnit în tren, dacă nu cumva 
bărbosul l-o fi aruncat jos din tren, aflăm noi! 

— Adevărat, zise Niculae, de ce n-a venit Fântână la 
şedinţă aseară? 

— Nici Isosică n-a crezut că o să se prindă, dar a încercat 
şi i-a reuşit perfect, zise Zdroncan. L-a trimes pe Enache al 
Cârstichii să-i spună lipoveanului că şedinţa are loc la ora 
nouă seara, şi nu la cinci cum a fost. 

— Şi Fântână a crezut? 

— N-a fost numai asta, zise Zdroncan ştergându-şi peniţa 
pe cap şi punând-o apoi pe suport, a venit tocmai atunci şi 
nepotul lui şi i-a spus că poate să-l prindă la moară pe 
Ştefan al lui Năstase. Fântână era montat rău de muierea 
lui că s-a făcut Marioara de râs din pricina ăluia şi când a 
auzit aşa a venit la moară, l-a lăsat pe Ştefan să plece cu 
căruţa şi când a luat-o ăla la dreapta s-a urcat peste el cu 
nepotu-său, că ăsta venise cu căruţa cu coviltir de frica 
ploii, l-au dat peste cap şi l-au dus spre Cotigeoaia. „Bine, 
mă, zice bărbosul, de ce te-ai apucat tu să umpli satul că te 
întâlneşti în pădure cu fata mea, ce fel de flăcău eşti tu?” 
„Nea Adame, zise Ştefan, eu n-am suflat o vorbă, poate 
Marioara să fi spus ceva.” „Cum Marioara, zice ăsta, ai mai 
pomenit tu ca o fată să bată singură toba şi să se facă de râs 
că se întâlneşte în pădure cu un flăcău?” „Nu ştiu cine a 
spus, zice Ştefan, că dacă află tata mă dă afară din casă.” 
„Va să zică nu vrei să juri, zice ăsta, ţi-e frică să minţi! Ei 
lasă că-ţi arăt eu ţie.” „Nea Adame, uite jur că n-am suflat 
nimănui o vorbă, crede-mă, ce dracu, am făcut şi eu armata, 
nu mai sunt un prost... , „Bine, zise Fântână, atunci de ce 
când ai băgat de seamă că s-a aflat n-ai zis că nu e 
adevărat? Şi după una şi alta te-ai mai apucat să şi minţi, că 
n-a fost vorba de însurătoare.” „Nea Adame, n-a fost vorba 


de absolut nimic, nici măcar să zici că am schimbat aşa o 
vorbă, nici n-am văzut-o în ziua aia care zice lumea că a 
rămas cu mine în pădure. Cheam-o aici şi ai să vezi că nu 
mint.” „Atunci lumea de ce vorbeşte?” „Dracu s-o ia de 
lume, zău că nu ştiu de ce, uite poţi să mă şi baţi, că nu ştiu 
nimic.” „Bine, zise bărbosul. Dar dacă cu începere de 
mâine, n-o să spui la oricine te-ntreabă exact cum mi-ai 
spus mie aici, atunci să ştii că pun eu iar mâna pe tine şi 
pastele şi clopotniţa mă-tii care te-a mai făcut.” Seara la 
nouă vine Fântână la şcoală la şedinţă şi dă de Ilie al lui 
Leoaşcă cu uşa închisă care nu vrea să-i dea drumu 
înăuntru. Ordin expre de la Comitetul Central. Ei, să fi auzit 
înjurături de dimineaţă când a venit bărbosul pe aici şi a 
aflat cine a dat de fapt ordinul ăsta şi mai ales la ceorăa 
început şedinţa, încheie Zdroncan. Unii zic că eu înjur. Eu 
nu înjur decât cum zicea alde tata: ... oasele în... sau: fir-ai 
al dracu”, sau lua-te-ar dracii! Ei, să-l fi auzit voi pe Fântână 
de dimineaţă, mai zise Zdroncan cu dinţii lui zâmbaţi, 
sticlind de încântare. 

— Dar dumneata de unde ştii, domnule Pisică, zise Ilie 
Micu cu respect, spunându-i pe numele adevărat lui 
Zdroncan, nume cu care semna el foarte încogârliţat şi cu o 
coadă lungă de jumătate de pagină actele legale ce emanau 
de la sfatul popular. 

Zdroncan, deşi evident flatat de respectul lui Ilie Micu, nu 
catadicsi totuşi să-i răspundă şi continuă explicând de ce 
Isosică se grăbise prin urmare să prindă de dimineaţă 
trenul de şase spre Pălămida. E drept că era adevărat că 
avea el şi ceva de aranjat pe la direcţia morăritului... Şi de 
felul cum pronunţă secretarul sfatului această ultimă frază 
se văzu numaidecât că nici nu ştia ceva precis în legătură 
cu plecarea celor doi la Pălămida şi unde avea fiecare din ei 
treabă. 

Niculae spuse că în cazul ăsta să poftească Zdroncan cu 
preşedintele la o şedinţă pe care s-o ţină câteşitrei în 
legătură cu comisia; mâine dimineaţă trebuia pornit prin 


sat şi lichidată această lipsă din timpul campaniei. Până se 
ridică Zdroncan şi încuie hârtiile, Niculae îi spuse lui Vasile 
în biroul acestuia: 

— Ai vorbit foarte bine aseară în şedinţă. Dacă te apucai 
să-mi spui mie aşa cum ai vrut, când am venit la începutul 
campaniei, n-ai mai fi obţinut acelaşi rezultat. 

— Chiar de-atunci v-am dat dreptate, răspunse Vasile. 

Zdroncan tocmai veni şi el şi şedinţa restrânsă intră în 
subiect. Formară două comisii. Căzură apoi de acord că 
trebuia chemat imediat împuternicitul comitetului de stat 
pentru colectarea produselor agricole şi să i se dea sarcina 
să adune mâine dimineaţă la sfat pe membrii celor două 
comisii: una avea s-o conducă Maxim al lui Pătăleaţă, 
electricianul comunei, şi să meargă cu ei şi Mantaroşie, şi 
alta avea s-o conducă chiar noul preşedinte, să împartă 
adică satul în două şi să se termine acţiunea în câteva zile. 

Împuternicitul acela veni. Ajutat de curierii şi paznicii 
comunali, el plecă să-i anunţe pe cei numiţi. Împuternicitul 
acesta nu era de fapt altcineva decât Cristache al lui Cioacă 
şi era vecin chiar cu unul numit în comisie şi începu chiar cu 
el; era chiar Enache al Cârstichii. 

— Băgaţi de seamă, spuse împuternicitul, Cristache al lui 
Cioacă, adresându-se lui Enache al Cârstichii. Dacă vreunul 
din ei pretinde că n-are, că nu-ş' ce, că pe partea ailaltă, 
faceţi percheziţie şi confiscaţi. Aveţi împuternicirea asta de 
la mine, împuternicitul comitetului de stat pentru 
colectarea produselor agricole. S-a înţeles? 

— Hai, mă, că ştim noi! răspunse Enache tot aşa, la plural, 
cum vorbise şi Cristache. 

Dar de fapt nu ştiau nimic. În viaţa lor nu făcuseră 
percheziţie şi nu confiscaseră ceva cuiva. 

— Maxime, zise împuternicitul când vorbi cu electricianul 
comunal, bagă de seamă, eşti şef, îl învesti el. Cu tine stau 
de vorbă, mai adăugă cu un glas care promitea multe 
referitor la avantajele acestei învestituri, dar care totodată 


avea şi ceva ameninţător, ceea ce dădea de înţeles că există 
şi dezavantaje, dacă nu chiar neplăceri. 

Asta depindea de felul cum îl asculta pe el. 

— Hai, mă, că am înţeles eu, protestă şi Maxim arătându-i 
împuternicitului braţele sale desfăcute: chiar aşa mă iai? 
Am şi eu cap, adăugă, şi clătină din cap drept dovadă parcă. 

Chapter 11 


A doua zi dimineaţa Maxim al lui Pătăleaţă electricianul şi 
Mantaroşie cantaragiul erau la sfat. Dar nu veni Enache al 
Cârstichii, vecinul împuternicitului, şi în afară de el nu 
venise nici un anume Busuioc, membru în Frontul 
Plugarilor. Din cealaltă echipă veniseră însă toţi, şi Vasile se 
pregătea să plece cu ei. 

— Să se ducă cineva şi să-l cheme pe Busuioc şi pe Enache 
al Cârstichii, zise el, ce aşteptaţi? Maxime, mai adăugă el, 
aveţi grijă cum intraţi în curtea omului, explicaţi-i că nu se 
poate să nu dea, că a fost o eroare că au fugit de pe arie, 
dar acum trebuie îndreptat... Asta în cazul în care vedeţi că 
omul e cumsecade şi nu prea are el putere economică. Cu 
chiaburii însă să nu intraţi în discuţie, adăugă el, deşi până 
la ora aceea nu se ştia nimic dacă vreun chiabur profitase şi 
el de împrejurări şi fugise cu grâul de pe arie; aveau însă 
impozite de plătit. 

— Pe chiaburi îi executăm, spuse atunci o voce foarte 
blândă, dar foarte hotărâtă şi Vasile se uită îndărăt. 

Era Bilă. 'locmai sosise şi el şi auzise ultimele cuvinte ale 
noului preşedinte. 

— Îi executăm la sânge, repetă el. 

Avea aerul că nu i se întâmplase nimic alaltăieri, că adică 
nu fusese exclus din partid şi că putea mai departe să vie pe 
la sfat şi să fie văzut dând sau executând diferite însărcinări 
ca şi înainte. Singurul semn care fu observat la el că 
suferise marea înfrângere era că nu mai avea creioanele 
acelea în piept, şi le scosese pe toate. 


— Mantaroşie, zise Vasile, decât să stai acolo şi să sprijini 
sfatul să nu cadă, mai bine te-ai duce să-l chemi pe Enache 
al Cârstichii şi pe Busuioc, că n-avem timp de pierdut. 

Niculae stătea în biroul lui Zdroncan şi vorbea la telefon 
cu raionul de partid, Mantaroşie afară, răzimat într-adevăr 
de una din coloanele clădirii, răsfoia liniştit tabelele de 
colectare. Arăta foarte vesel Mantaroşie, dar era greu de 
ştiut din ce pricină. 

— Gata, imediat, zise Bilă cu un zel indiferent. Ce, ne 
jucăm de-a baba-oarba? Proces-verbal, ordin de la raion, 
aşteaptă aici tovarăşul preşedinte Vasile. 

Era însă ceva de o tristeţe care nu se mai ştergea în glasul 
lui. Fusese zdrobit, dăduseră în el ca în fasole, fără nici o 
milă şi nu-şi revenea, nu putuse sta acasă după ce atâţia ani 
îşi petrecuse zilele în jurul acestei clădiri albe. 

— Uite că Enache a şi venit, spuse Mantaroşie rânjind fără 
să fi ridicat fruntea din hârtii. 

Într-adevăr se vedea pe şoseaua puţin înaltă coborând de 
departe un om. Cu toate că distanţa era mare, se distingea 
bine cum se apropia cu o călcătură largă şi neregulată, 
bălăbănindu-şi braţele. Din când în când ducea mâna la 
pălărie fără nici un rost şi se uita în toate părţile cu un aer 
triumfător, parcă ar fi fost mai-marele satului. Văzându-i pe 
cei adunaţi, le făcu un semn foarte nedesluşit şi i se auzi 
glasul, ca un fel de chiot sau de chemare. 

— Da, e Enache, zise şi Vasile. Noi am plecat, ne vedem la 
prânz! Al lui Pătăleaţă, ţi-a spus Cristache că eşti şef, cu 
tine stau de vorbă. Hai să mergem, le spuse apoi celorlalţi şi 
se îndepărtară toţi grăbiţi. 

Trei căruţe cu cai cu cergi în ele se puseră în mişcare şi îi 
urmară îndeaproape. În ele trebuiau puse cotele. 

— Hehehe! făcu Enache din nou, acum la câţiva paşi de 
sfat, staţi aşa. 

— E beat, constată Bilă cu o superioritate plină de 
remuşcări, ca un cunoscător. 


— Fraţilor, ehehe, staţi aşa, strigă Enache şi se opri 
înaintea lor şi îşi dădu pierdut pălăria pe ceafă. Să umblaţi 
voi de-a lungul Dunării de unde intră ea în ţară de la Turnu- 
Severin şi până se revarsă în mare şi muiere ca a mea n-o 
să mai găsiţi. N-a zis ea nimic, au! sau of! De dimineaţă aşa 
pe la cântatul cocoşilor, mă scol din pat şi mă duc la ea şi 
zic, eu dorm acilea şi ea, săraca, s-o fi luptând în o mie de 
sudori. Nimic! Uite, să-mi saie ochii din cap! Râdea! Zău, să 
fie prost! Să fie al dracu” care vă minte! Când am intrat 
acolo sta în pat şi când m-a văzut mi-a râs... Ce făcuşi, fă? 
zic. Îl făcui, zice. Ei, pă dracu! Zău că l-am făcut! Aoleo! 
Când am auzit-o aşa, mi-a sărit inima. Unde e, fa, să-l văd şi 
eu. Îl spală, zice, îi leagă buricul. Ce este? Băiat, zice, 
seamănă cu tine. O să avem acum, ezact zece copii. Muiere, 
Zic, eşti cineva. Fie-al dracu' dacă mai e careva ca tine... 

Enache suflă greu, îşi scoase pălăria din cap şi se şterse pe 
frunte de sudoare. Îi apucă pe Maxim şi Mantaroşie de braţ 
şi îiluă cu el. 

— Hai înăuntru, zise el. Plotoagă e aici? 

Habar n-avea că Plotoagă nu mai era preşedinte. 

— Ce s-a întâmplat, Enache? îl întrebă Zdroncan ieşind pe 
coridor, întreba degeaba, fiindcă auzise totul prin fereastra 
deschisă. 

— Mă, ăsta, zise Enache apucându-l de umeri pe secretar. 
Dă-mi primu-întâi! Dă-mi alea douăzeci de mii de lei. 

— He! făcu secretarul. Ce vorbeşti? Ţi-a născut muierea al 
zecelea? Ai dreptul! Decretul Marei Adunări Naţionale! 

— Ah! făcu Enache şi dându-se un pas înapoi îşi smulse 
pearca lui de pălărie din cap şi o izbi de podea. Pe urmă se 
aplecă după ea, o ridică şi şi-o puse în cap, după care îi 
apucă iar pe Maxim şi pe Mantaroşie de braţ, îi trase afară 
şi le spuse grăbit: staţi acilea, să mă duc să-i spun muierii! 
Vin acum! 

— Enache, strigă Mantaroşie în urma lui. Vezi că Busuioc 
stă chiar acolea, lângă casa de naştere. Întoarce-te cu el! 
Bă, să nu vii fără el. 


Maxim intră din nou în biroul secretarului şi se aşeză 
supărat pe un scaun. Biroul spaţios era ca de obicei plin de 
oameni cu tot felul de treburi. Pe pereţi se vedea dintr-o 
parte portretul lui Stalin care de mare ce era scăpa parcă 
atenţiei, iar din faţă portretele conducătorilor partidului 
printre care şi o femeie, grupaţi în fotografii egale, şapte 
sau opt. 

— Poftim! Fă treabă cu Enache! spuse Maxim urmărindu-l 
cu privirea pe Niculae, crezând că Niculae o să intre astfel 
cu el în vorbă. 

Dar Niculae nici nu se uita la el, ieşi în prag şi rămase 
multă vreme cu privirea ţintită spre casa lui Valache. Nu se 
mai vedea de nicăieri Valache, parcă era pustiu în 
gospodăria lui. 

În curând Enache se întoarse cu Busuioc care mergea 
parcă l-ar fi împins cineva din spate. 

— Haide, mă Busuioc, ce dracu aştepţi, să te chemăm cu 
lăutari? strigă Maxim încruntat. Ce e cu tine? N-am fost eu 
aseară pe la tine şi ne-am înţeles? De ce n-ai spus că nu 
vreai?! 

Busuioc se uita în pământ şi tăcea. Când ajunse în faţa 
clădirii sfatului se opri şi se uită în altă parte, ferindu-se să 
dea ochii cu cineva. 

Din cauza noroiului - abia ieri spre seară se limpezise 
cerul - toţi se înşiruiră în flanc câte unul şi spre uimirea lui 
Zdroncan şi a lui Niculae care se uitau în urma lor, se 
amestică şi Bilă în echipă. 

— Ce e cu ăsta? exclamă Niculae. 

— Dracu să-l ia! zise Zdroncan şi dădu din umeri. 

Nu se gândea nimeni să-i strige lui Bilă să părăsească 
echipa, sau chiar dacă se gândea, îşi spunea poate că Bilă 
nu face totuşi nici un rău nimănui, putea să fie trimes cine 
ştie unde, să facă pe curierul, dacă îi plăcea. În frunte 
mergea astfel Maxim al lui Pătăleaţă, după el venea Enache, 
care, de copleşit ce era că avea acum zece copii, nu se mai 
ferea deloc de noroi, plescăia din bocanci şi se uita mereu 


în toate părţile cu un aer triumfător; apoi în spatele lui 
călca Busuioc, umil, străin parcă de toţi şi uitându-se în 
pământ, şi, în sfârşit la coadă, Mantaroşie, cu tabelele în 
mână şi prins mereu de starea aceea a lui care nu i-o 
cunoştea nimeni, bătându-şi parcă joc de cineva sau ca şi 
când şi-ar fi bătut altul joc de el şi acuma nu-i mai rămăsese 
şi lui decât să râdă de el însuşi... 

Chapter 12 

— Nu mai plescăi aşa, Enache, că mă umpluşi de noroi 
până la genunchi, spuse Busuioc cu un glas şoptit şi 
evlavios. 

După care urmă o lungă tăcere. 'Toţi se gândeau poate la 
faptul că acuma în plină vară plouase ca toamna şi se făcuse 
aproape frig. 

— Ce-o fi cu Dumnezeu ăsta de-a vărsat atâta ploaie, se 
miră Enache rupând tăcerea. 

Nimeni nu zise nimic. Într-un târziu Mantaroşie -constată 
din urmă: 

— Nu îndeplinise planul la plouat. 

— Ehe! I-auzi ce zice! Ehe! exclamă Enache râzând 
zgomotos. Maxime, auzişi? 

Maxim mergea înainte tăcut şi încruntat. Bilă se ţinea în 
urma lui, cu modestia lui băţoasă. Enache îl împunse în 
spinare: 

— Auzi, mă, Bilă! Auzişi ce zice ăla? Bilă, fi-ţi-ar bila de râs. 
Da' tu, am auzit că nu mai eşti în partid, ce cauţi aici? 
Hehe... continuă Enache, rămânând în urmă şi călcând prin 
noroi alături de Mantaroşie. 

Deodată Busuioc se rupse din rând şi o luă înainte grăbit. 
După paşi se vedea că e mânios şi că părăseşte echipa. 

— Ce e cu ăsta?! exclamă Enache nedumerit. Busuioc, 
unde te duci? 

— Scuipaţi peste chipul lui Dumnezeu, bolborosi Busuioc 
pătimaş, grăbindu-se cât putea mai tare. Ştiu eu de ce nu 
vin la adunările voastre! O să vă roadă viermii cei 
neadormiţi! 


Mantaroşie începu să râdă în gura mare. 

— Du-te după el, Enache, şi adu-l îndărăt. Mai râdem p- 
acilea! Enache se grăbi să-l prindă din urmă şi să-l aducă 
înapoi pe Busuioc. 

— Mantaroşie, de ce nu-ţi vezi de treaba ta? spuse Maxim. 
Lasă-l pe om cu credinţa lui! Ce te legi tu de credinţa lui? 

— Haha, făcu Mantaroşie neturburat. N-ai auzit? Cică o să 
ne roadă viermii cei neadormiţi. 

— Pe marginea şanţului o să mori, ca un câine, spuse 
Busuioc cu ură. 

Maxim interveni şi-i luă apărarea lui Busuioc. Aveau ordine 
să nu se lege de credinţa oamenilor, li se spusese în mod 
special. Cu părere vizibilă de rău, Mantaroşie trebui să-şi 
înghită deci pornirea nestăpânită de a se hlizi pe seama lui 
Busuioc şi să tacă. 

Busuioc ajunsese bisericos datorită unei întâmplări destul 
de ciudate, petrecută cu mulţi ani în urmă când într-o zi se 
apucase să dreagă un perete al casei şi pusese copiii şi 
muierea să aducă pământ galben de la văgăuni, să-l 
amestece cu paie şi balegă şi să facă din acest amestec un 
soi de cărămizi cât toate zilele de mari numite chirpici. Era 
într-o zi de vineri şi muierea se împotrivise: nu vroia să 
lucreze vinerea. Busuioc se înfuriase, o înjurase atât pe ea 
cât şi pe sfânta vineri şi spusese că da, să fie păcatul lui, să-l 
muncească pe el dracii pe lumea ailaltă, dar până una-alta 
să pună muierea mâna şi să pregătească pământul, să n- 
aştepte să pună el mâna pe vreun retevei. A doua zi cel mai 
mic dintre copii, o fetiţă, începu să se plângă de o 
zgârietură la picior căpătată pesemne în timpul când 
frământase pământul, dar nu se sinchisi nimeni, asemenea 
zgârieturi căpătau copiii aproape în fiecare zi. În noaptea 
următoare însă, fetiţa avu un somn chinuit, iar femeia se 
deşteptă îngrozită şi povesti bărbatului că a visat-o pe 
sfânta vineri amenințând. Copilul muri în călduri mari şi 
Busuioc se înspăimântă şi începu să se ducă la biserică. în 
timpul liturghiei stătea smerit şi tot timpul se închina. Când 


preotul pomenea de focul gheenei gemea înfricoşat şi 
înteţea crucile frângându-şi grumazul. Ţinea tot timpul în 
mână un busuioc, din clipa când ieşea pe poartă, cât dura 
slujba, şi până se întorcea acasă. Cu timpul i se uitase 
numele adevărat în schimbul poreclei de Busuioc, de la 
floarea aceasta care cu vremea nu se mai ştia dacă mirosul 
ei fusese de totdeauna acelaşi şi fusese doar aprobat de 
biserică, sau floarea însăşi îşi schimbase mirosul în nările 
oamenilor, amintindu-le de slujba din altar şi de icoanele de 
jur-împrejurul cărora era pus în cununi groase. 

Echipa mergea înainte prin noroi în frunte cu Maxim şi 
primii pe la care trecură, avizaţi pe câi simple că se apropie 
comisia, lăsară muierea singură acasă şi se pitiră prin 
vecini. Maxim se supără: 

— Indiferent pe cine găsim, stăm şi cercetăm, hotări el. 
Aşa nu se poate, ţăranul nostru crede el că poate să înşele 
statul. Nu există, legea e lege şi gata. 

Maxim spusese „ţăranul nostru”, deşi continua să fie şi el 
tot ţăran, cultiva cereale ca toată lumea. Fiind însă 
electricianul comunei, începuse pesemne să-i placă să se 
detaşeze... 

În curând se opriră în faţa altei porţi. Bilă ridică ciomagul 
şi enervat că nu găsiseră până acum pe nimeni acasă, lăsă 
modestia aceea a lui falsă la o parte şi bătu autoritar în 
ulucă. Uitase că nu mai avea acest drept. 

— Ia uite al dracului cum bate! zise Maxim. la nu mai bate 
aşa, dom'le Bilă, că nu eşti stăpân pe curtea omului, îi şi 
spuse direct. De altfel dumneata n-ai ce căuta în echipă, 
mai bine ţi-ai vedea de situaţie... 

Dar Bilă nu pricepu sau se făcu că nu pricepe, şi nu se opri 
din bătut, în ograda omului nu se vedea nimeni. De undeva 
din fundul curţii ieşi un dulău roşcat, mare cât un vițel, care 
numaidecât se avântă înainte, şi începu să se arunce asupra 
porţii. Oricare alt gard s-ar fi prăbuşit, afară de acesta care 
avea uluci groase din lemn de fag, bătute bine în cuie. 
Dulăul se zbuciuma şi se izbea neîncetat, încercând 


rezistenţa porţii din toate părţile. Totuşi el nu era prea 
îndârjit, hămăia şi făcea salturile sale cu oarecare 
indiferenţă. 

— Hai, mă, du-te dracului, zise Enache confidenţial, 
adresându-se câinelui. Bă Gheorghe! Gheorghe! 

lată că stăpânul casei ieşi în bătătură. Era un om scurt şi 
îndesat, cu umerii puternici, parcă n-avea gât. Ar fi fost 
greu de spus că exista ceva binevoitor în înfăţişarea sa, 
totuşi deschise poarta în grabă şi se îndeletnici grijuliu cu 
alungarea cât mai departe a dulăului. Chiar întârzie puţin 
cu această treabă lăsându-i pe membrii comisiei să intre 
singuri în casă. 

— Gheorghe crede că o să-l scape câinele din încurcătură, 
zise Mantarosie. 

— Hai, mă Gheorghe, treci încoace la raport, zise Enache 
tare, prefăcându-se autoritar. 

Gheorghe se grăbi să le deschidă uşa casei şi se prefăcu că 
nu pricepe gluma sau poate chiar nici n-o pricepu. 

— Cum să nu, dar nu ştiu pe unde or fi, unde le-o fi pus 
muierea aia! Zina (staţi jos! stai jos, Enache!), unde ai pus 
alea? 

În casă nu era nimeni, dar Gheorghe avea două odăi. Zina 
nu răspunde, probabil că nu auzise şi atunci Gheorghe se 
grăbi să iasă. Toţi membrii echipei stăteau în picioare, 
nimeni nu se aşeză. Erau cam stingheriţi. Când Gheorghe 
ieşi s-o caute pe Zina, Mantaroşie se luă după el. 

— Zino, unde ai pus, fă, alea de la maşină? spuse 
Gheorghe din tindă, nevroind să intre în cealaltă odaie. 

Mantaroşie nu se sinchisi, apăsă pe clanţă şi pătrunse 
dincolo lăsând uşa deschisă. Acolo, muierea lui Gheorghe 
stătea pe un scăunel şi tăia dintr-o oaie răstignită, făcută 
pastrama. De alături, de pe plita de tuci ieşea un miros 
greu, dar aţâţător de carne friptă. Pe pat, un copil de vreo 
patru ani, cu burta goală, mânca dintr-o strachină pastrama 
din asta cu mămăligă. Muierea îşi ridică fruntea. Era 
tânără, în plină înflorire; avea nişte ochi mari şi frumoşi, 


negri şi sprâncenaţi. Copilul nu semăna cu ea, semăna cu 
tatăl, său, trunchios şi fără gât, cu privirea bănuitoare şi 
închisă. 

Echipa veni în urma lui Mantaroşie. Gheorghe întrebă din 
nou muierea, iar aceasta îi răspunse că nu ştie, el ştie, să 
caute acolo în chichiţa lăzii, acolo sunt toate hârtiile. 

— Nu e nevoie, spuse Mantaroşie, ştim precis. Ai de dat o 
sută douăzeci de kilograme de grâu şi două sute de porumb 
restanţă din anul trecut. 

— Floarea-soarelui a dat? întrebă Maxim. 

— Am dat. Am dat. Floarea-soarelui am dat, se grăbi 
Gheorghe să răspundă. 

— Şi pe alelalte? întrebă Mantaroşie. 

— Ei, nu, nu! Dar am dat. Floarea-soarelui am dat. (Stai 
jos, Enache.) Chiar am zis: să mă duc acolo, să dau floarea- 
soarelui. De dat, am dat. 

Asta era tot o istorie de anul trecut, cu floarea-soarelui. 
Cotele se luau când trebuia făcut untdelemnul, dar unii, 
văzând aşa, dăduseră mai bine sămânţa la porci decât să le 
ia fabrica cote. Omul îşi ferea privirile şi îşi căuta de lucru: 
muta un scăunel de ici-colo, îl îndemna pe Enache să stea... 
Busuioc ţinea fruntea în pământ, dându-se mereu pe după 
Bilă, iar Bilă stătea băţos lângă Maxim, gata să întărească 
orice ar fi spus acesta. Singur Enache era voios. Se aşezase 
pe scăunel aproape de muierea lui Gheorghe şi îi povestea 
ceva în şoaptă... 

— Auzi, Ghiţă, alde Aristiţa a făcut azi-noapte! Al zecelea, 
săraca de ea! 

— A făcut lesne? întrebă Gheorghe. Nu s-a canunit? 

— Cine să se canunească?! Muierea mea? Păi am întrebat- 
o: „Le-a durut, fă?” „De unde!” zice. N-auzi că stătea în pat 
învelită cu un cearceaf d-ăla şi când m-a văzut mi-a râs? 
Zău că mi-a râs! 

Muierea lui Gheorghe se ridică de pe scăunel, se duse la 
plită unde sfârâiau bucăţile, luă de pe sobă o strachină 
mare şi începu să pună în ea. 


— la, nea Enache, hai luaţi, zise ea aşezând strachina 
învârfuită pe un scăunel. 

În acest timp Maxim se uitase prin casă cu atenţie. Sub pat 
se vedeau marginile unui balot gros de fire de bumbac şi în 
dreptul ferestrei era aşezată o maşină de cusut Singer fără 
capac. 

— Ai putere economică, spuse Maxim posomorât. De ce ai 
vrut să înşeli statul? 

— Ce făcuşi tu, fă? Păi adu nişte mămăligă, zise Gheorghe 
adresându-se muierii, ca un surd total, după care deschise 
uşa şi ieşi foarte grăbit. 

Mantaroşie se apropie de Maxim şi-i şopti la ureche: 

— Nu trebuie să-l lăsăm, că ăsta n-o să dea. Să scoată 
acum ce-are de dat şi să ducă la căruţe... 

Maxim rămase cu chipul nepătruns. Nu răspunse nimic. 
Gheorghe se întoarse cu o oală mare plină cu ceva şi se 
grăbi să întindă fiecăruia câte o ceşcuţă galbenă de pământ 
smălțuită. 

— Beţi, luaţi. 

Era ţuică veche, de anul trecut, cum de-o mai păstrase... 
Enache şi Bilă mâncau pastrama cu mămăligă, Busuioc nu 
vru, spuse că el nu mănâncă miercurea carne... Maxim 
stătea posomorât. 

— Haide, nene Maxime, îl îndemnă muierea. Aţi plecat de 
dimineaţă şi n-oţi fi avut timp să luaţi ceva în gură. 

Maxim continuă să rămână posomorât, dar întinse mâna şi 
începu şi el să mănânce. Muierea zise: 

— O să dăm şi cotele alea, ce să facem! 

— Nu-nu! O să dăm! De dato să le dăm, că nu e cine ştie 
ce! Aşteptăm să vie alde cumnatu-meu de la Tecuci, că i-am 
dat căruţa şi caii să se ducă, spuse Gheorghe cu 
convingere, atent mai mult la obligaţiile lui de gazdă faţă de 
musafiri decât la cele pentru care veniseră aceştia. 

Bilă, cu paharul în mână, se apropie de Gheorghe şi 
începu să-i şoptească tainic la ureche: 


— Gheorghiţă, ascultă-mă pe mine! Dă cotele, domnule! la 
câteva duble de grâu şi gata... La puterea ta economică nu 
contează, zău, ţi-o spun cu lacrimi în ochi! 

Gheorghe însă nu-l luă în seamă, se uita în altă parte ca şi 
când Bilă n-ar fi existat. Îl urmărea cu o privire îngrijorată 
pe Mantarogşie. 

Chapter 13 


După ce stătuse un timp alături de ceilalţi fără să se atingă 
însă de mâncare şi băutură, Mantaroşie ieşise apoi pe 
nesimţite din casă. Gheorghe îl văzu urcând scara podului, 
apoi îl văzu ieşind în curte şi luând-o spre şoproane. Curând 
îl văzu întorcându-se. Mergea şi rânjea tot timpul. Intrând 
în casă, Mantaroşie se uită dispreţuitor la gazdă şi spuse: 

— Te-ai chiaburit, dom” le Gheorghe. 

Deodată se făcu tăcere. Se posomorâră toţi, în afară de 
Maxim care îşi păstră înfăţişarea de nepătruns. 

— E, asta e acuma! exclamă Bilă indignat. 

Busuioc îşi lăsă fruntea şi mai jos, ca şi când ar fi vrut să 
intre în pământ de ruşine, iar voiosul Enache rămase cu 
gura căscată. 

— Da, te-ai chiaburit şi nu vrei să mai dai cotele, spuse 
Mantaroşie din nou. Acuma şase ani când erai sărac şi ai 
primit pământ, era bun partidul, acuma nu mai e bun, 
isprăvi Mantaroşie cu un zâmbet plin de răutate şi plăcere 
invidioasă. 

— De ce nu mai e bun? Cine ţi-a spus ţie că nu maie bun? 
M-ai auzit tu pe mine vorbind? Ori eşti nebun?! zise 
Gheorghe pe neaşteptate. Începu să strige: Te ştiu eu pe 
tine, Mantaroşie. Să nu crezi tu că poţi să mă apuci şi pe 
mine de piept... Ce?! Ai muncit tu în locul meu? Când eu 
umblam desculţ şi cu izmenele sumese prin noroi şi 
cultivam sfeclă şi tutun şi munceam de dimineaţă şi până 
seara, tu ce făceai? Ai, mă? Am muncit pe spinarea ta? Ie- 
am isploatat pe tine acolo în Moldova de unde ai venit? 


Striga, se frământa de mijloc şi izbea cu pumnul când în 
direcţia uşii, când a peretelui, când în aerul de deasupra 
capului. Se făcuse urât la faţă, sălbatic, şi ochii îi aruncau 
lumini întunecate. 

— Te-am isploatat pe tine, mă, am isploatat pe cineva de 
spui că sunt chiabur? Sunteţi martori! Aţi auzit ce-a spus! 

Pufni greu pe nări, cuprins parcă de o vâlvătaie. Îşi dădea 
pălăria pe spate, îşi apuca chimirul cu mâinile, izbea 
scaunele de pământ mutându-le fără nici un rost dintr-un 
loc în altul. 

— Da” ce, bă, am ajuns de râsul lumii să vii în târla mea să- 
ţi baţi joc de mine?! Ei lasă, că nu rămân ele lucrurile aici! 
Fie-al dracului care o lăsa afacerea asta aşa! Vii aici şi te 
urci în podul meu, îţi bagi nasul prin toate părţile, te duci în 
şopron... Lasă că te aranjez eu! Dacă nu te-oi aranja eu, nu 
te mai aranjează nimeni. 

Se părea că va pune mâna pe ceva şi-i va lua pe toţi la 
goană... Bilă se dăduse mai spre uşă iar voiosul Enache se 
ridicase de pe scaun şi arăta încurcat de tot. Cât despre 
Busuioc, el pierise, nimeni nu băgase de seamă când şi pe 
unde ieşise. 

— Nu striga, că nu mi-e frică de tine, spuse Mantaroşie 
sfidând. Te-ai chiaburit şi nu vrei să mai dai cotele, asta e 
socoteala! 

Peste chipul lui Gheorghe trecu o umbră, ochii i se făcură 
ca păcura. Părea să înţeleagă că nu mai e nimic de făcut, că 
adică se apropie încet de el pacostea şi el n-avea cum s-o 
înlăture: pe baza spuselor ăstuia aveau să-l treacă la 
chiaburi. Asta însemna distrugerea totală a tot ce agonisise 
el în atâţia ani de muncă pe brânci; cu chiaburii nu se 
discuta. O umbră de nebunie licări în privirile lui negre. Era 
neliniştitor să vezi nepăsarea lui Mantaroşie, nici măcar nu 
se uita la Gheorghe. Îţi trecea prin cap că iată, uite aşa 
putea muri cineva. El părăsi din nou odaia şi dispăru afară. 
După câtva timp se auzi de pe prispă un zgomot de trapă 


care se ridică; era, pesemne, de la pivniţa lui Gheorghe în 
care Mantaroşie intra. Se făcu din nou linişte. 

— Tovarăşe Gheorghe, asta o să vedem noi, ce spune 
Mantaroşie, dacă o să trebuiască sau nu să te trecem la 
chiaburi, zise Maxim împăciuitor, ca şi când asta o dată 
făcută nu era cine ştie ce. Dar până atunci, promise Maxim, 
trebuie să dai ce ai ca restanţe. 

— l-am spus şi eu pe arie că trebuie să dea şi uite câ n-a 
dat, iar astă-toamnă am mâncat tot porumbul ca porcii, zise 
femeia, ignorând restul amenințării, poate în felul acesta se 
uita de ea. 

— Gheorghiţă... începu Bilă şi după ce-i şopocăi câteva 
clipe nu se ştie ce la ureche, se retrase clătinând din cap. 
Zău, ţi-o spun cu lacrimi... 

Dar Maxim îi spuse şi el pe şleau să tacă din gură şi să nu 
se mai amestece. Bilă tăcu dar nici Maxim nu mai ştiu ce să 
spună. Se scurseră astfel câteva minute. Femeia mai turnă 
ţuică. Gheorghe tăcea, crunt şi neliniştit, acum parcă 
paralizat de ceva, incapabil să ia o hotărâre. Prin fereastră, 
răzimat de stâlp, se vedea pe prispă Busuioc. Apăruse iar 
de unde dispăruse, văzând că nu se întâmplă nimic. 

— Astea ce sunt, dom'le Gheorghe? zise Mantaroşie 
intrând în casă şi arătând ceva. 

Era un pachet mare şi lunguieţ învelit în hârtie ceruită. 
Mantaroşie îl desfăcu şi apărură cinci-şase încărcătoare de 
pistol-mitralieră încovoiate ca nişte roşcove. 

— Erau acolo în pivniţă, pitite bine, continuă Mantaroşie 
vârând unghia într-un încărcător pe care îl scutură. 

În palmă îi luci galben un glonţ ca o ghindă mică. Toţi se 
uitară la el, nemişcaţi, apoi se ridicară şi se uitară mai de- 
aproape. Ce era asta? Dăduseră de un duşman de clasă 
care ţinea muniţie la el? Gheorghe căpătă brusc o expresie 
rătăcită şi deodată sări de la locul lui, îl împinse la o parte 
pe Mantaroşie, ţâşni afară şi începu să alerge spre grădină. 
Sări pârleazul şi o luă spre viroaga satului. 


— După el, prinde-l, strigă atunci Maxim cu un glas 
încordat, după câteva clipe de ezitare. 

Vocea lui avusese, strigând, o tensiune parcă improprie, 
ţâşnită dintr-o spaimă naturală şi veche; la fel ar fi strigat 
dacă ar fi fost noaptea sentinelă în post şi ar fi zărit fără 
veste în raza sectorului său o umbră necunoscută, cine e, 
stai! Şi ţâşni cel dintâi şi o luă la goană în urma celui care 
fugise. Toţi îl urmară, Busuioc speriat dar ca şi când ar fi 
vrut să fugă de acest loc nelegiuit şi într-adevăr el pieri şi 
nu se mai văzu încotro o luă, Mantaroşie rânjind, Bilă având 
o înfăţişare severă, parcă ofensat. lar Enache ezită şi el 
câtva timp şi strigă de câteva ori: 

— Gheorghe, măi Gheorghe! Mă, n-auzi? 

Şi se luă în cele din urmă după fugar, dar mai strigând de 
câteva ori, vrând parcă să facă totul pentru Gheorghe şi 
dacă el nu vroia să asculte, el, Enache, în felul acesta să-şi 
decline prin aceste strigăte răspunderea pentru situaţia 
care se crease. Casa lui Gheorghe era aşezată la marginea 
din partea aceea a satului şi el ieşi din primele clipe la 
câmpie. Vru s-o ia la stânga, unde se vedea dunga neagră a 
pădurii Cotigioaia, dar urmăritorii, fără să se fi înţeles între 
ei, îi tăiară drumul şi nu-i lăsară liberă decât partea care îl 
ducea spre râu. Poticnindu-se fugarul o luă într-acolo şi în 
curând se văzu panglica albă, de culoarea prafului, acum 
umflată de atâta ploaie sticlind orbitor sub soarele de 
august. Maxim strigă lui Mantaroşie să-i taie lui Gheorghe 
drumul în susul malului, lui Enache să înainteze direct spre 
el, şi împreună să-l încolţească astfel pe fugar din trei 
direcţii. Gheorghe se uită înapoi, fugi câteva zeci de paşi în 
sus, apoi în sens contrar şovăi şi deodată întinse braţele şi 
se aruncă în râu cu capul înainte. Urmăritorii se apropiară 
repede şi îl văzură zbătându-se, sforăind şi plescăind să 
ajungă la celălalt mal şi să dispară în pădure. Era uşor de 
observat că ori nu ştia să înoate ori vroia să înoate prea 
repede şi hainele de pe el, cămaşa şi o flanelă, îl 
stinghereau, ori că se agăţase de ceva care îl trăgea de 


picioare la fund. Nici nu dură o jumătate de minut cât îi tot 
zăriră capul zbătându-se să nu se cufunde. 

Când se adunară la mal toţi urmăritorii, el nu mai ieşi la 
suprafaţă. Alergară înainte, se opriră, alergară înapoi tăcuţi 
şi gâfâind. În cele din urmă se liniştiră şi rămaseră 
nemişcaţi cu privirile şi chipurile nedumerite îndreptate 
spre locul bănuit unde dispăruse Gheorghe. Erau aşa de 
smintiţi la minte de atâta alergătură că nimănui nu-i veni 
ideea, sau nu avu curajul să sară să-l scape?... 

— S-a înecat, zise unul dintre ei, ca o justificare, adică nu 
mai era de sărit să-l scape, unde să sară, în care parte, nu 
se mai vedea nici o urmă peste suprafaţa curgătoare a apei 
de câmpie, nu se zărea nici o bolboroseală. 

— Ce dracu l-o fi apucat de s-a aruncat în râu? zise Enache 
cu un glas de parcă nu şi-ar fi dat seama de întâmplare şi 
mai aştepta încă să-l vadă pe consăteanul lor ieşind la mal. 

Dar valurile apelor umflate curgeau nepăsătoare şi 
singure, iar întrebarea lui Enache nu micşoră, ci spori 
tăcerea grea care plutea pe deasupra undelor turburi. 

Part 8 PARTEA A CINCEA 
Chapter 1 


Timp de câteva săptămâni Moromete nu încetă să se mire: 
Bă, ce-a mai plouat, făcea, parcă în viaţa lui n-ar mai fi 
pomenit una mai mare. Ilinca şi vecinii se uitau la el cam 
dintr-o parte: întinerise, nu-l mai recunoşteau. Fata 
povestea că îngheţase când îşi dăduse seama de cât timp 
stătea el afară. Moromete îşi îndreptase umerii, fruntea i se 
descreţise, mersul îi devenise mai hotărât, iar din glas îi 
pierise acea nelinişte adâncă pe care oamenii i-o simţiseră 
pe arie când el încercase să vadă cum va fi viaţa lor în viitor. 

Prietenii lui liberali arătau la fel, şi, în cele câteva zile cât 
mai stătu pe-acasă, Niculae fu scutit de întrebările lor pe 
care le uitau a doua zi după ce ile puneau. 

Cei mai tineri nu înțelegeau bine aceste ciudate stări ale 
celor în vârstă. Ei nu trăiseră atât de mult ca să-şi dea 


seama de unde le venea acestora bucuria aceea a lor care îi 
umplea de vigoare. Nu veniseră ei de la arie cu căruțele 
pline acasă? Acolo sus, în pod, nu aveau ei tot ce le trebuia 
până la anu? Şi un an e lung, până la vara viitoare mai 
vedem ce-o mai fi... 

Se ştie că mai neliniştiţi de viitor sunt cei în vârstă deşi ei 
au mai puţini ani de trăit decât cei tineri. Dar nu tocmai de 
aceea se bucură ei atât de tare de câtă viaţă le-a mai 
rămas? Nu de aceea se neliniştesc ei atât de adânc de 
lucruri care celor din urma lor li se par trecătoare? 
Seninătatea pe care aceştia le-o cer n-are nici-o noimă, mai 
bine le-ar oferi-o. De aceea întâmplările care urmară, deşi 
grave şi hotărâtoare pentru sfârşitul vieţii lor de ţărani, nu 
îngrijorară decât pe cei bătrâni... 

La câteva săptămâni după treieriş, Moromete se pomeni 
din nou în pridvorul lui cu prietenii săi liberali... Costache al 
Joachii era atât de tulburat încât, dacă nu l-ar fi văzut 
şchiopătând Moromete, nu l-ar fi recunoscut. 

— Ce e, mă, Costache? zise. 

— Bă Ilie, e rău, mă! M-am certat cu al lui Gogoaşă şi ăla a 
spus că am împărţit grâul cu el ca să dau cotă mai puţină. 

— Păi nu erea, măi, Costache, nevoie să spuie ăla, zise 
Moromete, toată lumea ştie, că ai avut tu grijă să vorbeşti. 
Ei şi ce? 

— A venit Vasile al Moaşii, noul preşedinte, cu căruțele şi 
mi-a luat grâul din pod! 

— Tot? se miră Moromete, ştiind dinainte că prietenul său 
minţea. 

— Aproape tot. 

Se lăsă o tăcere, care confirma că şi celorlalţi li se 
întâmplase acelaşi lucru. Asta nu era bine. Ce era cu Vasile 
ăsta? 

— I-a luat şi lui Matei, care a împărţit cu soră-sa, zise 
Costache, deşi Matei era de faţă şi ar fi putut să spună 
singur. Dar Matei nu zicea nimic, nu-i mai ardea să se 


răstească la nimeni. Zice că nu s-au făcut bine calculele 
când era Plotoagă preşedinte, mai spuse Costache. 

— Păi nu s-or fi făcut! zise Moromete. 

— Nu s-or fi făcut şi ce, vine el acuma să le facă el? 

— Uite că vine. 

— Nu scapi nici tu, zise atunci Giugudel cu un glas de 
parcă ar fi vrut să spună că a sunat, în sfârşit, ceasul şi 
pentru Moromete, care până acum a fost mereu ferit de 
loviturile pe care alţii le-au tot îndurat. Niculae al tău, 
continuă el, nu mai e la Pălămida, l-au scos de-acolo şi nu la 
bine l-au trimes. 

— De unde ştii tu? zise Moromete deodată fără prietenie, 
deşi parcă întru nimic zdruncinat. 

— l-au făcut ăştia pe-aici un raport că din pricină că n-a 
îndrumat bine munca s-a înecat alte Gheorghe, ginerele lui 
Trafulică... Că adică, el l-ar fi înecat pe ăla. Aşa s-au lăudat 
ei, o fi adevărat sau n-o fi adevărat, că pe baza raportului 
lor l-au scos pe Niculae, fapt e că l-au scos... 

— Mi-ar părea bine dacă ar fi aşa, zise Moromete cu 
dispreţ. Nu era locul lui acolo, cot la cot cu toţi neisprăviţii. 

— Vorbele astea să nu le mai spui, se răsti atunci la el 
Matei Dimir foarte îngrijorat. „Dacă vă mai prind că vă 
adunaţi la Moromete şi vorbiţi tot ce vă trece prin cap, cu 
regret o să iau măsurile necesare şi o să vă închid gura.” 

— Cine a spus asta? zise Moromete şi fiindcă Matei nu 
răspunse: Vasile? 

— Nu, zise Matei cu un glas din care se vedea că nu vrea 
să-i pună aceluia în spinare chiar şi ce n-a spus. Nu, 
adăugă, unul pus de el. Unul care poate s-o şi facă. 

— Adică? 

Fruntea lui Matei se încreţi în sus: dezvăluirea pe care o 
va face va confirma exact ceea ce Moromete ar vrea să nu 
creadă! 

— Şeful de post! 

— Cui, mă, Matei? zise Moromete. 

— Lui Giugudel. 


Adică tocmai omului care le povestea cel mai bine tot ceea 
ce se petrecea în sat. Moromete izbucni: 

— Şi adică cum să nu mai vorbim ce ne trece prin cap?! 
Adică cum, el când vorbeşte, vorbeşte despre ce îi trece 
prin cur?... Adică cum, el crede că mi-e frică mie de ce-o 
vrea el să-mi facă. Măcar că şi ăla, Vasile, dacă i-a spus el, el 
crede că stă mult acolo dacă nu lasă lumea în pace?! 

— Nu ştiu ce crede el, zise Costache, dar văz ce face! Ai 
auzit? A venit alde Nae. I-au dat drumul. 

Moromete, între timp, se întunecase la faţă. Nu păru că a 
auzit ştirea despre Nae Cismaru. Vedea cumva cu ochiul 
minţii lucruri care până atunci îl lăsaseră de fapt 
nepăsător? Fusese cumva până atunci protejat şi el crezuse 
că oameni ca el şi ca prietenii săi şi-au câştigat pentru 
totdeauna dreptul de a nu se mai atinge nimeni de ei? 
Putea fi adevărat că acest simplu fapt, căruia el nu numai că 
nu-i dădea importanţa cuvenită, dar îl simţise ca pe o 
suferinţă şi remuşcare secretă, că fiul său nu se afla unde 
trebuia, îl apărase de primejdii care pe alţii îi lovise? 

— Degeaba zici tu că îţi pare bine că Niculae nu mai e 
acolo, rupse Giugudel tăcerea. În tot cazul, adăugă el, 
trebuie să recunoşti că atâta timp cât era el acolo mai 
puteam şi noi să vorbim ce vrem. 

— Nu-l înjuraţi voi pe toate drumurile că Niculae ce 
păzeşte acolo? zise Moromete deodată sumbru. Ba chiar 
ziceaţi că în locul meu nici nu l-aţi mai primi în casă. 

— N-am zis noi, Nae Cismaru a zis, spuse Costache 
împăciuitor şi trist. Mi-a spus să nu mai spun la nimeni, că l- 
am întrebat: „Ce ţi-au făcut, mă, Nae, de ţi-au dat drumul 
aşa de repede?” „Mă, Costache, zice, m-au bătut, mă, ttui 
pastele mă-sii.” 

— I-a plăcut şi lui! se răsti Matei Dimir. 

Apoi tăcerea stingheritoare se lăsă iar printre ei. Din 
grădină, unde trăgea cu maică-sa o urzeală de război, Ilinca 
se uită intrigată spre pridvor de unde nu se mai auzeau nici 


râsete şi nici fum gros de tutun nu ieşea de-acolo ca pe 
hornul unei case. 

— Ce-o fi cu ei, zise, Şi strigă: tată! Ce faceţi acolo? 

— Şi ce... mă-sii! zise deodată Giugudel. O să murim de 
două ori? Şi prin glasul lui bâlbâit răzbătu brusc un adânc 
dispreţ, care dezvălui tuturor parcă sub o lumină 
neaşteptată că dincolo de firea lui paşnică şi bâlbâială lui se 
ascundea un om care nu s-ar fi lăsat cu nici-un chip, chiar 
cu preţul vieţii, să-i pună cineva piciorul în şale şi să-i rupă 
spinarea. Să trăiască ei, spuse el mai departe, şi să-şi 
aresteze pe urmă mamele şi copiii după ce s-or aresta între 
ei şi n-or mai avea pe cine să aresteze. 

Îşi mişcară oasele şi parcă se treziră dintr-o încordare 
supremă, de care însă nu ştiuseră nici ei. Se uitară unii la 
alţii cu privirile încărcate de viaţă, parcă ar fi fost oameni 
tineri. Redeveniră senini, îşi răsuciră ţigări, şi începură să 
fumeze ca şi când declaraţia lui Giugudel i-ar fi eliberat de 
o povară. 

— Ei, ia spune, Moromete, zise Matei. Spune, mă, fir-ar să 
fie ea a dracului de situaţie, că eu credeam că dacă am 
îmbătrânit o să aibă grijă feciorii de mine şi n-o să fac 
altceva decât să umblu de colo până colo şi să beau tutun. 
Nu ne lasă, mă, să trăim, iar ăştia tinerii te uiţi la ei şi vezi 
după ochii lor că nu înţeleg nimic. Bă, zic, pământul, ce 
faceţi? Ce să facem? zice. Cum ce, vi-l ia, orbilor, voi nu 
vedeţi? 

— Până în ultima clipă, Matei, până la cea din urmă suflare 
trebuie să te zbaţi şi să dai din mâini, zise Moromete. Şi 
cine nu-şi dă seama de asta e şi el un orb. Asta e! Şi mie în 
loc să-mi pară bine, nouă la toţi, să ne pară bine că băieţi ca 
Niculae al meu sunt acolo şi feresc lumea de rele, atât cât 
se poate, cât e omeneşte posibil, ne apucăm să-i judecăm că 
de ce n-au făcut şi n-au dres. Parcă ar fi ei vinovaţi şi ar fi 
adus ei vântul care trece uite-aşa dintr-o parte a lumii spre 
alta, care îşi vedea de treburile ei cum îşi vede omul de-ale 
lui pe cer senin. Eu am stat cu el de vorbă. El are credinţa 


asta, că lumea, aşa cum era ea când a deschis ochii pe 
pământ, nu e bună, şi trebuie schimbată. El n-a văzut, 
săracul, că lumea asta am fost eu, eu l-am oprit să mai 
meargă la şcoală, mi-a luat Dumnezeu minţile, am crezut că 
o să-mi aduc băieţii îndărăt şi am strâns bani, n-am mai 
putut să-l ţin. N-am reuşit, cu toate că m-am străduit, ştiam 
că o să fie rău de ei trei, un părinte ştie şi uite că unul muri 
pe pământ străin aruncat într-o fântână şi altul e bolnav de 
oftică, din ambiţie. S-a ţinut de la mâncare să nu cheltuie, 
să-şi ridice casă în Bucureşti ca să-mi arate el mie, 
prăpăditul, că şi el e om şi a avut dreptate să plece de- 
acasă. Că îl năpăstuiam eu. Am ştiut dinainte ce era în 
mintea lui, înainte chiar să-i vie lui gândul şi m-am speriat, 
Matei, şi am început să muncesc pe brânci şi să alerg de la 
munte la baltă, ştiţi şi voi că am mers împreună, mai mult 
decât am alergat eu toată viaţa (să nu-mi omor caii, 
mergeam, vă mai aduceţi aminte, cu mâna pe loitră, prin 
ploaie şi zloată şi nu mă urcam deasupra în căruţă decât 
când îmi dădeam seama că-mi amorţesc picioarele şi nu le 
mai simt). Şi m-am dus la ei cu chimirul plin de bani şi cu un 
pogon de pământ cumpărat la loc. N-au vrut, Matei, n-au 
vrut, Giugudel, n-au vrut, Costache. N-au vrut, mă, să se 
întoarcă îndărăt! Şi acuma numai de Achim aud că e bine 
sănătos, dar mare scofală n-a făcut nici el pe-acolo. Puteam 
eu să-i spun copilului pe vremea aia: Niculae, aşa şi pe 
dincolo, mi se prăpădesc băieţii pe la Bucureşti, au ajuns 
măâturători de stradă, nu mai pot, tăticule, să te ţin mai 
departe la şcoală, ai trei clase secundare, intră şi tu când 
te-i face mai mare funcţionar pe undeva. Degeaba i-aş fi 
spus eu, că n-ar fi înţeles. El o ştia pe-a lui. Şi după ce se 
termină războiul, îl prinse vântu ăsta... S-a dus fiindcă l-a 
chemat unul care avea el ceva în cap... Dar el era un copil, 
şi vii tu să-i ceri lui să îndrepte el, un băieţaş fără ştiinţa 
lumii, ce fac rău ăilalţi, pe care nu i-a ales el şi nu i-a făcut 
el mari... Că trebuia să-şi fi dat singur demisia şi să fi 
plecat, am auzit pe unii spunând. Hm! Şi ce-ar fi făcut? L-ar 


fi dat afară din partid şi ce-ar fi ieşit de-aici? Nimic. Pe câtă 
vreme stând acolo, putea opri, atât cât putea, mâna 
prostului, să nu ajungă să umble el cu ea peste toate câte 
lucruri bune au mai rămas pe lumea asta, şi să le strice. Şi 
uite că acum nu mai e. E adevărat, Giugudel, de unde ştii? 

— E adevărat, absolut, răspunse Giugudel. L-au scos de- 
acolo. 

— Ei, uite, să mai vie Nae Cismaru, sau alt prost care se 
crede mai deştept decât alţii, care nu mai poate de bine şi 
vrea ca toată lumea să-i aducă lui toate avantajele la nas, şi 
să zică, he, păi Niculae ăsta al lui Moromete cum putea el 
să admită să se întâmple pe arie ce s-a întâmplat? Poftim, 
acuma nu mai e, de ce nu se duce el în locul lui să îndrepte 
lucrurile? E lesne să stai la tine acasă şi să pretinzi altora să 
facă şi să dreagă. Şi tu ce să faci? Măcar dacă ai fi o minte 
cinstită şi ai recunoaşte că nu te pricepi la politică, sau ai 
altă credinţă, şi că prin urmare orice ar fi făcut Niculae ţie 
nu ţi-ar fi plăcut fiindcă de fapt toată credinţa lui ţie ţi se 
pare greşită. Ei, nu mai spune! Şia ta care e? Dacă oai, 
pune-ţi pielea la bătaie pentru ea, nu pretinde doar altora 
să renunţe la a lor. 

— Cine zicea? întrebă Matei. 

— Cine să zică? Bâznae! Mie îmi pare bine, repetă 
Moromete, chit că ai dreptate, Matei, ani de zile ne-a mai 
ferit şi pe noi de una şi de alta. Dar îmi pare rău că băiatul o 
să sufere. Ţi-nchipui! E tânăr şi ce-o să facă el pe de 
margine, cu credinţa în el! Că mă apucai să spun. De mii de 
ori m-aşi fi considerat în faţa lui vinovat, decât să-l văd că 
începe să creadă în lucruri pe care nu le cunoaşte şi că vrea 
el să strice nişte rosturi care nu ele sunt de vină că a fost 
lovit şi n-a putut să-şi urmeze soarta. Eu, părintele lui, sunt 
vinovat, eu, nu altcineva, îmi scot pălăria şi stau în faţa ta cu 
capul plecat, tu trebuia sa fii acuma învăţător, sau şi mai 
bine, profesor mare. E vina mea că ţi-am stricat viaţa. 
Credeţi că nu i-am zis? A râs, ştiţi cum râde el, lasă că ştiu 
eu, zice, vreai să iai pe umerii tăi păcatele lumii în care ai 


trăit! Ei! Mai zi ceva!... Să sperăm, reluă în cele din urmă 
cu glas ferm, că o să se întoarcă negreşit la ce i-a plăcut lui 
de când îl ştiu eu: cartea! Şi o să se pună cu brâncile să 
înveţe şi să ajungă ce-a vrut să ajungă de mic. Altă cale nici 
nu are! E tânăr! 

— Şi ce facem noi acum, Moromete? zise Costache. Aşa e, 
Niculae o să-şi găsească el drumul pierdut, dar noi ce 
facem? Stăm aşa, să ne ia bucatele din pod? Ce-ar fi să 
mergem toţi la Vasile şi să vorbim cu el? 

— Bucatele n-ar fi nimic, zise Moromete. Îţi ia o parte, 
două părţi îţi mai rămân, şi să vă spun un lucru, n-o să 
credeţi cum nu l-am crezut nici eu, dar pe urmă m-am 
gândit că n-are nici un rost să mă mintă el chiar pe mine, 
Niculae. Domnule, preţul pe care îl plăteşte sfatul per 
kilogram de grâu sau de carne, ăsta e preţul de pe tot 
globul, nu-ţi dă mai puţin, cum cred unii. Atât că nu te lasă 
să-l vinzi pe piaţă la preţul tău... S-a schimbat situaţia când 
preţul grâului pentru toată Europa se stabilea aici la noi la 
Brăila şi erea leul cât roata carului. Pe mine chestia asta cu 
cotele mă lasă absolut rece, chit că alţii umblă cu gura 
căscată prin pieţele Bucureştiului şi-ar vrea cu un sac de 
zarzavat să cumpere un aparat de radio. Mie mult mai rea 
mi se pare ideea că Vasile nu din capul lui i-a spus şefului de 
post să ne amenințe. De-aia eu zic că nici nu trebuie vorbit 
cu Vasile. 

— Dar cu cine? se răsti Matei, care se vedea cât de colo că 
istoria cu preţul mondial al grâului în ceea ce îl privea nu 
numai că nu-i plăcuse, dar i se păruse o bazaconie. 

Moromete trase adânc din ţigare, se posomori şi începu 
să-i contemple fumul albastru care ieşea din ea pe la 
ambele capete. 

— Vasile, zise Moromete, e greu să stai de vorbă cu el, el 
ştie una şi bună, că trebuie să se aleagă praful de tot ce-a 
însemnat cât de cât ceva în satu ăsta, şi aşa o să şi facă, să 
ţineţi minte de la mine. 

— Cu cine, atunci, Moromete, să vorbim? zise Costache. 


— De pildă cu Isosică! 

Costache se îndoi: 

— Crezi tu că ăsta a făcut cuiva vreodată un bine? 

— A făcut, afirmă Moromete, prin faptul că n-a făcut rău! 
E o chestiune aici: de ce l-a ajutat el pe Vasile ăsta să 
ajungă el preşedinte, şi nu l-a apărat pe Plotoagă, care faţă 
de Vasile era un om de înţeles, cu toate că mai striga şi el, 
hă, bă! Eu l-aşi întreba! 

— Vreai tu să vorbeşti cu el?! se miră cu însufleţire 
Costache. Vorbeşte, Moromete: îndărăt ce mi-au luat n-or 
să-mi mai dea ei, dar să nu vie să-mi mai ia! 

Temerea asta a lui Costache însemna că atât cât îi mai 
rămăsese în podul lui era departe de a mai înceta să mai fie 
o ispită pentru colectorii care cutreierau încă pe uliţe. 

— Aşa e, reluă Moromete, şi o să mai mă gândesc eu ce 
trebuie făcut, n-o să mă doară gura să vorbesc şi cu Vasile 
ăsta, fiindcă l-aţi văzut, venea şi el pe la noi şi sunt curios să 
ştiu ce-o să zică când o să-i spun: mă, Vasile, şi aici glasul lui 
Moromete avea iar acele subţirimi şi grosimi de odinioară 
când citea ziarul în poiana fierăriei lui Iocan, întrucât prin 
faptul că nişte oameni se adună pe pridvorul unuia sau 
altuia constituie un pericol pentru regimul care ne-a scăpat 
de robia facistă? Ai văzut şi tu! Nu cădea nici guvernul din 
vorbele noastre şi nici pe tine nu te-am împiedicat să ajungi 
preşedinte. Bravo! Vezi-ţi de drumul tău, dacă crezi că e 
chiar drept să distrugi agoniseala altuia şi la ce folos s-ar 
ajunge, dar nu te lua după ce ţi se cere să faci, zi şitu că ai 
făcut şi că toată lumea de la mic la mare laudă guvernul, şi 
o să stai mulţi ani în fruntea satului. Da, exclamă Moromete, 
dar eu mă tem de altceva! 

Şi se ridică de pe pridvor acuma pe deplin senin şi cu 
expresia aceea de tinereţe revenindu-i pe deplin în privire. 
Avea în luminile ochilor luciri care erau parcă reflexe 
îndepărtate ale unor teritorii care nu se vedeau, începu să 
coboare scările pridvorului şi o luă încet spre grădină 
lăsându-şi, fără să le spună cât lipseşte, musafirii singuri. 


Întârzie destul de mult şi când reveni uşui foarte grijuliu un 
COCOŞ, care mânca mălaiul unei cloşti cu pui întârziaţi. 
Apropiindu-se de pridvor, nu urcă, rămase la distanţă şi 
începu să se uite stăruitor peste drum. 

Foştii liberali poate că înţeleseră că trebuie să plece, dar 
cum să plece tocmai acum? 

— Hai, bă, Moromete, vino încoace şi spune-ne! se răsti 
Matei exprimând pe faţă nerăbdarea tuturor. 

Moromete se smulse parcă cu greu din contemplarea a 
ceea ce văzuse el că se întâmplă pe drum şi urcă în sfârşit 
în pridvor. 

— Mă, urât tată a mai avut şi băiatu ăsta al lui Stancu 
Tumbii, zise el pe deplin detaşat de tot ceea ce vorbise mai 
înainte. Are un ochi care parcă îi cade în gură. 

Matei trase, de enervat ce era, o înjurătură. Nu-i ardea lui 
acuma de al lui Stancu Tumbii şi de poziţia ochilor lui. 

— Mă tem de altceva, zise în sfârşit Moromete, dar parcă 
uimit de cuvinte de a căror importanţă părea chiar covârşit. 
Când lucrurile pornesc de se dau de-a rostogolul la vale, ele 
nu se liniştesc până nu ajung jos şi n-au unde se mai 
rostogoli. Ce putem noi împiedica? Lumea asta se ţine bine 
pe picioarele ei, sau primului nebun care îi vine în minte s-o 
dea peste cap o dă?! Asta e întrebarea. 

— Hai, bă Moromete, vorbeşte cu ei, măcar vezi ce zic, nu 
da îndărăt, că am vorbi noi, dar tu ştii mai bine de la 
Niculae cum să-i iai, zise-Matei. 

— Aşa e, întări şi Giugudel. 

Dar Moromete, cu fruntea plecată, răsucindu-şi o nouă 
ţigare, nu dădea nici un semn că le auzea îndemnurile. Şi 
nu spuse nimic nici în minutele care urmară. Tăcea şi fuma. 
Vedea ceva înainte? Se gândea? 

— Hai, bă, să plecăm, că se face noapte, zise atunci 
Costache ridicându-se pe neaşteptate, ca şi când şi-ar fi 
adus aminte că în tot acest timp cât a stat aici, a uitat de 
ceva foarte important. 


Începură toţi să coboare scările şi o luară repede spre 
poartă, fără să se mai uite în urmă şi fără să se aştepte unii 
pe alţii. 

Chapter 2 


Când Costache spusese „hai să plecăm că se face noapte”, 
ăsta era un fel de a vorbi: soarele era încă sus. Nu mai 
aveau însă treabă acolo, s-ar fi scurs vremea de pomană 
dacă mai stăteau. Mai mult nu aveau ce afla de la Moromete 
în acea zi. 

Soarele abia trecuse de vârfurile salcâmilor. Era o după- 
amiază de septembrie, cu lumină multă ca şi în plină vară, 
dar cu căldură mai puţină. Moromete plecă de-acasă îndată 
ce prietenii săi se îndepărtară. 

Se duse direct la Isosică. Noul responsabil al morii, care 
izbutise, după cât se pare, fără „Operaţiunea Cotigeoaia” să 
pună mâna pe acest post, stătea în biroul acela care 
semăna de departe cu o gheretă, şi din care condusese 
măcinatul, până acum câteva săptămâni, Adam Fântână, 
curăţat... Aceleaşi hârtii făcute varză îi dădeau acuma de 
furcă şi lui Isosică. Le lăsă însă aşa cum erau de îndată ce îl 
zări pe omul care intrase peste el şi îşi dădu seama cine e. 
Îşi ascundea însă bine, ca de obicei, şi mirarea şi 
curiozitatea în fumul de tutun care îi urca pe dinaintea 
ochilor din ţigara pe care o ţinea în felul acela al lui, atât de 
gânditor şi grijuliu, între degete. Se uita însă direct, în 
tăcere deplină, la Moromete, neajutându-l cu nimic să intre 
în vorbă, neinvitându-l să ia loc, neîntrebându-l nimic. 

— Şi mâine-poimâine, zise Moromete simplu, aşezându-se 
pe banca de lemn alb, când Vasile o să te dea şi pe tine la o 
parte şi n-o să mai fii nimic, ce-o să te faci, Isosică? 

Nici nu se uita la el, îşi încreţise fruntea şi scruta îngrijorat 
podeaua, ca şi când Isosică ar fi fost fiul său cel mare, 
Paraschiv, a cărui soartă nu înceta să-l îndurereze. 
Contempla acest viitor nesigur şi plin de ameninţări, la care 
se referise, îşi duse mâna la flanelă învăluindu-se parcă în 


tăcere şi începu să-şi răsucească şi el o ţigare. Isosică nu-l 
pândise, dar îi dădu când ţigara fu gata, peste masă, să 
aprindă. 

— Ce s-a întâmplat, nea Ilie? zise în sfârşit Isosică la fel de 
îngrijorat parcă de soarta omului care venise la el, ca şi 
când ar fi fost taică-său. 

„Şi când te gândeşti că ăsta o fi făcut raportul că Niculae l- 
ar fi înecat pe nenorocitul ăla de Gheorghe, gândi 
Moromete senin. Dacă l-aşi întreba ar beli ochii la mine că 
nu e adevărat şi mi-ar spune pe altul... , 

— Niculae al meu, domnule, mai bine pune mâna pe plug 
sau încalică pe-un tractor şi ară pământul (care trebuie arat 
orice-ar fi!) decât să-şi zâmbească fasolele cum făcea 
Bâznae când stătea de vorbă cu al lui Pretorian ca să arate 
că ei doi sunt prieteni. Noroc că ăla nici nu se uita la el, cu 
toate că mare brânză nu era nici de capul lui. 

— Îl bag în... mă-sii şi pe Bâznae şi pe Pretorian, zise 
Isosică devenind şi el gânditor. 

Şi nu mai adăugă nimic. Era adică de aceeaşi părere cu 
ceea ce spusese, dar şi cu ceea ce nu spusese Moromete. 

— Şi atunci, zise Moromete, poţi să-mi spui de ce te-ai 
speriat tu şi te-ai dus acasă la Vasile să-l ajuţi să ajungă 
preşedinte? 

„Dacă gândeşti ca mine şi în general ca noi, ăştia, oameni 
mai în etate, se înţelegea din glasul lui, poţi să spui cum ai 
putut să faci o astfel de prostie, care o să te coste, câto să 
ne coste şi pe noi, adică ceea ce ştii şi singur ce ameninţări 
ne trimete Vasile, dacă nu şi mai mult, dat fiind că tu eşti om 
tânăr şi ai alte ambiţii?” 

— Cum să nu, zise Isosică. 

— Ei, de ce? Sunt curios. 

— S-au încârligat două lucruri, nea Ilie, zise Isosică. 

Şi se apucă şi trase cu atâta precauţie şi atât de îndelung 
din ţigare, încât după ce o luă de la buze şi începu pe 
îndelete să povestească, minute în şir el vorbi cu fum în 
gură, care parcă nu se mai termina. 


— Primul lucru, zise el, şi apoi tăcu. 

Se întreba poate dacă să spună sau nu ceea ce se aştepta 
de la el. Se hotări: trebuia spus, din moment ce toată lumea 
putea gândi că ar fi făcut, prin urmare, o prostie, aşa cum o 
dovedea venirea aici la el a acestui om atât de respectat. 

— Pe Vasile ăsta, începu el, eu l-am împiedicat cât am 
putut să nu iasă din curtea lui, dar el s-a dat la fund ca rața 
şi când a scos capul deasupra, a ieşit departe. Nu-ţi spun ce 
cred eu, îţi spun ce e. Aşi fi luptat cu Vasile dacă ar fi fost 
numai atât. Dar mult n-aşi fi luptat, fiindcă nu l-aşi mai fi 
putut împiedica şi aici se încârligă prima situaţie cu a doua. 

— Care ar fi prima? zise Moromete. 

— Nu ţi-a spus-o Niculae? 

— Nicidecum. 

— Niculae e vinovat de ridicarea lui Vasile. 

— Ei, nu mai spune, exclamă Moromete parcă răpit de 
această ipoteză. 

— Ai să vezi, şi dacă nu mă crezi, gândeşte-te, adu-ţi 
aminte. La începutul campaniei o fată de la U.T.M,, 
secretara raionului cu tineretul, l-a căutat pe Niculae pe 
câmp şi a încercat să-l convingă să-l sprijine pe Vasile în 
intenţia lui de a forma aici o gospodărie colectivă şi de a 
lupta necontenit contra noastră, a mea şi a lui Plotoagă, 
care ştii şi dumneata că ne-am opus. Lui îi convine G. A. C.- 
ul, nu pierde nimic, din contră, îl ajută, fiindcă n-are nici 
pământ, nici vite. O să-ţi spun la urmă ce gânduri, adică nu 
ce gânduri, că le pune în practică, ce metode are de gând 
să folosească Vasile să-şi atingă acest scop, care vine şi în 
planul raionului. Acolo, ştiu eu, se spune aşa: dacă sunt 
posibilităţi şi prin liberul consimţământ. Contra metodelor 
de constrângere... Dar să ne întoarcem la întâlnirea de pe 
câmp dintre activista de tineret şi Niculae. Niculae o 
asculta cum îi spune toată povestea lui Vasile şi cum noi aşa 
şi pe dincolo i-am făcut şi i-am dres... La urmă de tot, 
Niculae i-a răspuns aşa: „Oriunde intri într-un sat, dai peste 
unul ca Vasile ăsta cu o istorie aşa cam dubioasă... Trebuie 


să fim atenţi şi să nu facem jocul unuia sau altuia.” Şi i-a 
întors spatele. Foarte bine am zis eu când am auzit dar 
acum spun: foarte rău. Trebuie să te gândeşti cui spui 
asemenea cuvinte. Cine e persoana? Ei, ce interes are să 
susţină aşa de tare pe unul sau pe altul? Ei, persoana era 
secretara raionului U. TI. M. Dacă ea îl apăra pe unul ca 
Vasile, însemna că ştia ea ceva. Nu ştiu ce, dar era clar, 
ţinea la el, cu toate că Vasile are şi el un Dumnezeu la care 
se închină în fiecare zi şi nu şi-ar întoarce capul după alta: 
Florica, muierea aia a lui mică, şi fetiţa. Prostia lui Dan şi a 
lui tat-său şi care o să-i coste viaţa (numai viaţa, fiindcă 
pământurile or să fie colectivizate la toată lumea) a fost 
asta, că au lovit-o pe Florica. Dar să ne întoarcem la 
secretara de tineret. Ţinea la Vasile ca la un prieten. 
Oamenii au şi prieteni, nu? Niculae nu şi-a dat seama. Şi 
fata asta văzând că n-are câştig de cauză cu activistul 
Niculae Moromete, s-a dus la regiune, la preşedinte, şi i-a 
povestit toată tărăşenia. Crezi că ar fi avut timp un ştab aşa 
mare s-o asculte? De-acolo de unde conduce ştie el altele şi 
mai rele decât păţania unui oarecare Vasile al Moaşii din 
comuna cutare, raionul Pălămida, cu rudele lui... Dar aici 
vine al doilea lucru care s-a încârligat cu primul: fata era 
rudă cu preşedintele şi el a ascultat-o. Ce fel de rudă n-aşi 
putea să-ţi spun, destul de rudă ca s-o asculte şi să-i dea 
dreptate. Şi uite aşa pleacă într-o zi din sat şi lipseşte două 
zile Vasile al Moaşii şi este primit în audienţă la preşedintele 
regiunii. Ce-au discutat acolo, n-aşi putea să-ţi spun. Dacă 
ai avea pretenţia asta, ar însemna să-mi ceri să ştiu prea 
multe. Erea obligat Niculae să ştie toate astea? Nu, nu 
erea, dar când ceva iese rău, rezultă că trebuia să ştii. Asta 
sau altceva, n-are importanţă. Fapt e că nu trebuia să 
procedezi cum ai procedat. Eu, cum am aflat la timp şi am 
tras toate concluziile? Puteam să nu aflu, dar m-a mirat 
ceva. Aveam noi o înţelegere, eu, Plotoagă, Bilă, Zdroncan şi 
Mantaroşie, care ni s-a alăturat mai pe urmă. Şi cineva 
dintre noi ne-a trădat. Cui? Ilocmai persoanei care aveam 


de gând s-o aranjăm. Prin cine? Ei, prin cine crezi? Prin 
Vasile! Şi nu mai aveam stare neam. Mă, de ce prin Vasile? 
Ce caută Vasile aici? Că de ce ne-a trădat, mai înţelegeam, 
îmi spuneam că e unul dintre noi care joacă pe două feţe. 
Cine ştie? Dacă nu izbuteam? Şi până la urmă ce-am zis eu? 
Bă, ia s-o pun eu pe Ciulea mea să afle! N-am vrut să recurg 
la serviciile muierii, fiindcă muierea întotdeauna îţi cere 
ceva în schimb, mi-a şi cerut şi a trebuit să-i satisfac această 
dorinţă. Ei, şi a aflat! Două lucruri: una, ce ţi-am povestit eu 
până acuşi, şi al doilea, trădătorul. Era Zdroncan, care şi el 
aflase de prietenia lui Vasile cu fata aia, şi cine erea ea, şi 
înţelesese că Vasile va veni mai devreme sau mai târziu în 
fruntea comitetului executiv. Şi atunci s-a dat cu el şi nouă 
nu ne-a spus nimic, nici măcar lui cumnatu-său Plotoagă. L- 
am iertat, că n-aveam ce să-i fac. Ei, şi se punea acuma 
marea întrebare: ce fac eu? Am doi duşmani, unul pe care îl 
ştii, sau l-ai ghicit, Fântână, şi al doilea Vasile. De Fântână 
nu mi-era frică, dar de Vasile, da. Şi mi-am spus aşa: Vasile, 
deocamdată, dacă lupt cu el şi îl susţin mai departe pe 
Plotoagă, nu vine el aşa repede preşedinte. E adevărat, dar 
şi când o veni (că de venit vine!) ne curăţă pe toţi absolut. 
Ai să întrebi de ce erea obligatoriu să vină? Numai din 
pricină că vrea el şi că reuşise să ajungă în audienţă atât de 
sus? N-ar fi fost suficient! Dar evenimentele din vara asta 
de pe arie arată că unul ca Vasile ar fi căutat, mai devreme 
sau mai târziu, raionul, pentru scopurile pe care ţi le-a spus 
amănunţit Niculae (le ştii şi dumneata!) şi Plotoagă nu mai 
corespunde. Ce am făcut eu? Am ales varianta a doua, să-l 
ajut să vină mai devreme şi să-l părăsesc pe Plotoagă (l-a 
părăsit el cumnatu-său, darmite eu!). Şi m-am dus la Vasile 
acasă şi i-am propus alianţa. Şi Vasile s-a dovedit deştept. În 
tot cazul s-a gândit că eu nu sunt primul lui duşman, ci 
văru-său. Şi ca să poată cât mai curând să-l nimicească pe 
el şi pe tat-său, pe alde Năstase adică, nici nu s-a mai uitat 
că face alianţa cu mine. 


— Şi presupunând că Niculae ar fi ascultat-o pe fata care 
zici şi l-ar fi sprijinit pe Vasile contra voastră, nu porneşti de 
la presupunerea că ar fi fost tot aia? zise Moromete. 
Întrucât în cazul ăsta mai e vinovat Niculae, cum ziseşi? 

— Nu e tot aia, zise Isosică. 

— De ce? 

— Fiindcă ne-am fi împăcat noi cu Vasile fără să-l 
împingem atât de sus. 

— Crezi că v-aţi fi împăcat? se îndoi Moromete. 

— Dacă i-aşi fi dat pe Dan şi pe tat-său pe mână ar fi fost 
suficient şi cu asta s-ar fi terminat totul. 

— Te contrazici, îl întrerupse Moromete. 

Isosică se gândi. 

— Stai să vezi, se corectă el. Sigur că problema rămânea 
în picioare, dar aşa stând lucrurile, am fi căutat noi un alt 
Vasile când ne-am fi dat seama ce vrea raionul şi Plotoagă 
nu mai e bun şi nu ne-am fi pomenit noi vrând-nevrând cu 
unul care e pus pe fapte mari. Am fi ştiut cum să-l anihilăm 
pe Vasile al Moaşii şi cum să împingem în faţă un alt Vasile, 
care nu i-ar mai fi acoperit pe cei bogaţi, dar nu s-ar fi 
apucat să dea în oameni ca dumneata. 

„În timp ce tu nu dai, ... pe mă-ta şi pe tac-tău ăla care o 
luă aşa şchioapă, şi te făcu pe tine, să ajungi în fruntea 
satului”, îl înjură Moromete în gând. 

— Şi cum l-aţi fi anihilat pe Vasile al Moaşii? zise apoi. 

— Lăsându-l, de pildă, să facă el aici la noi o gospodărie 
colectivă: l-am fi susţinut să fie el preşedinte. Nu ne-ar fi 
durut. Aşa, acuma, o să facă în aşa fel încât o să mă oblige şi 
pe mine să intru. O să intru cu un pogon. N-am încotro. 

— Şi crezi tu, Isosică, că e cel mai mare rău care te 
aşteaptă pe tine de-aici înainte? zise Moromete înveselit 
parcă de faptul că acela îşi vedea cu atâta blândeţe viitorul. 

— Ce-aşi putea să fac? zise Isosică. 

— Nu te gândeşti? 

— Nu. 

— Mai e lume în sat, zise Moromete. 


— Nu înţeleg. 

— Mai e lume în sat care să aleagă alt om mai cu scaun la 
cap decât pe Vasile ăsta. Singur ai spus că ai fi făcut tu rost 
de alt Vasile dacă nu venea Vasile ăsta! Fă acuma! 

— Acuma e prea târziu, zise Isosică. 

— Pentru că te gândeşti la unul mai slab ca el! exclamă 
Moromete. Gândeşte-te la unul mai tare. 

Isosică tăcu o vreme îndelungată. Înţelesese. Nu degeaba 
se spuneau despre acest om atâtea poveşti. Avea mintea 
pătrunzătoare. Ştia totul. Îl pierduse pe Niculae, vroia să se 
apere. 

— Vrei să spui, zise Isosică întru târziu, că dacă nu-mi 
găsesc un alt om pe care să-l sprijin şi să-l sprijine şi lumea 
şi să-l pun să se opună lui Vasile, şi să fie mai tare ca el, o să 
am şi eu soarta lui Plotoagă? 

— Da'cum?! exclamă Moromete. 

— Vreai să-ţi spun drept? exclamă şi Isosică cu un glas 
atins parcă de o boare de tristeţe. Aşa e, aşa trebuie făcut şi 
faptul că Vasile n-are de gând să ţină seama de oameni ca 
dumneata şi recurge la amenințările care ţi s-au transmis şi 
pot să spun că vor fi puse în practică, dacă vă mai adunaţi, 
mă îndreptăţeşte să nu părăsesc terenul. Fiindcă aşa aveam 
de gând: cât o fi! îmi ziceam, şi pe urmă mă întorc la 
treburile mele, ca orice om, dar două dificultăţi se ridică la 
orizont: una, Vasile e foarte deştept, va face acum în 
comună o gospodărie colectivă, a şi pus pe picioare un 
comitet de iniţiativă şi cu meritul ăsta o să fie imposibil să-l 
clinteşti de pe poziţia lui. Al doilea: care să fie omul capabil 
să-l înfrunte? 

— Pe cine are de partea lui? întrebă Moromete cu un glas 
de parcă ar fi spus: n-are pe nimeni! 

— O să-şi adune destui. Se găsesc! Găseşti orice! îşi aminti 
Isosică de acest adevăr rostit odată de Aristide. 

— Domnule, lumea asta la care el le ia bucatele din pod, e 
cu el? îl întrebă Moromete parcă stupefiat de faptul că 
Isosică tot nu înţelegea. 


Se lăsă iar o tăcere. 

— Vrei să spui că există cineva în sat care să facă acelaşi 
lucru şi totuşi lumea să fie cu el?! zise în sfârşit Isosică uluit 
parcă şi el că ăsta ar putea să fie gândul lui Moromete. 

— Da” ce credeai că vreau să spun?! râse parcă Moromete. 

— Adică? Fii mai clar. Te gândeşti la un om anume? 

— Se înţelege de la sine. 

— Ei, cine e? 

— O să ţi-l spun eu. Nu sunt sigur... Adică nu că nu sunt 
sigur. Nu ştiu. N-am mai stat de mult de vorbă cu el. După 
ce stau cu el de vorbă o să-ţi spun şi cine e... 

— Mă faci curios, pe cuvântul meu! zise Isosică. Spune-mi-l 
şi mie! Asta ar fi chiar prea de tot să existe un astfel de om 
şi eu să nu mă fi gândit la el. 

Moromete, drept răspuns, se ridică. Celălalt ieşi pe după 
biroul său şi îl însoţi până ce ieşiră din curtea morii, care 
era de obicei plină de căruţe, de vite şi de oameni. Se auzea 
de departe zgomotul valţurilor, iar de alături cel al 
motorului, care cânta ca un cuc prin coşul său înalt 
asemănător unui fluierici uriaş de copii, făcut din salcie. 
Parcă ar fi vrut să spună că iată ce vesel şi plăcut e la 
moară. 

— E membru de partid omul la care te gândeşti 
dumneata? zise Isosică. 

Se opriră în poartă, ca doi ţărani paşnici, tăifăsuind de-ale 
lor cu ţigările în gură. Moromete dădu din cap într-o parte 
ca şi când i-ar fi părut rău: 

— Nu mai ştiu dacă e, zise el, de-aia spusei să vorbesc întâi 
cu el... Da” nu-ţi terminaşi vorba cu Vasile. Ce metode zici 
că vrea să folosească? Nu există decât o singură metodă, 
răspunse tot el: ordin general de intrarea tuturor în 
gospodărie şi cu asta socoteala ciobanului e achitată! 

— Asta ar fi prea simplu, zise Isosică. 

— De ce prea simplu?! exclamă Moromete uitându-se 
nedumerit drept în ochii lui Isosică. Dacă eu n-am nici-o 
pretenţie, declară el, ce te mai opreşte? Ce rostare să mă 


pui pe mine să-l muncesc eu, pământul, să vii pe urmă să-mi 
iai din el cât vrei tu şi pe urmă să mai mă pui să plătesc şi 
impozite şi cote de carne, de lână şi de lapte, chit că eu nu 
mai am nici vaci nici oi! Întrucât mă priveşte, eu sunt 
pentru! În tot cazul nu sunt contra, se corectă el. Dacă 
tineretu ăsta nu mai vrea să muncească pământul, cum o să 
mai vreau eu, care sunt om în etate şi copiii mei toţi s-au 
dus care încotro! Mi-a mai rămas o fată. O să se mărite şi ea 
cu un băiat care are leafă şi ce să mai fac eu cu atâtea 
pogoane de pământ?... Spune şi tu, Isosică! 

Isosică însă nu-i răspunse nimic, se vedea că nici nu se 
gândeşte, aşa cum nu ne gândim când înţelegem clar că în 
spusele cuiva se exprimă ceva exact pe dos decât ceea ce se 
afirmă. 

— E pământul meu, nu? întrebă Moromete. Şi continuă 
presupunând că nu poate fi contrazis: Plăteşte-mi-l, dă-mi 
bani pe cât costă, fiindcă şi eu l-am plătit cu munca mea şi 
pe urmă n-ai decât să-l iai şi să treci peste el cu tractoarele. 
Şi cine nu vrea să-l vândă, să-l muncească în colectiv. 
Simplu ca bună-ziua. 

Era adevărat, atunci ce mai vroia Moromete? Isosică se 
uită la el cu un surâs care îi deschidea în mod ciudat chipul, 
în general senin, dar care surâdea rar şi trăsăturile nu-i 
erau învăţate; parcă era alt om, mai tânăr şi mai atrăgător 
decât se putea ghici. 

— E clar, zise Isosică fără cea mai mică umbră de ironie. 
Aşa o să se facă! 

Moromete clătină din cap în faţa evidenţei, aruncă ceea ce 
îi mai rămăsese din ţigare, scuipă subţire drept peste ea şi 
exclamă cu reproş: 

— Ei f... laşi! 

Şi deodată nu mai vru să afle ce metode i-ar fi putut 
dezvălui Isosică, referindu-se la intenţiile acelui Vasile. 
Plecă. Numai primii paşi lăsară această impresie, fiindcă 
îndată îşi lăsă fruntea în pământ şi mersul i se încetini. Era 
mersul lui când se gândea şi când nu mai vedea nimic în jur. 


Chapter 3 


De-aceea nici nu auzi cum o femeie care tocmai ieşea din 
curtea morii cu o căruţă îl strigă din urmă şi apoi se ţinu 
aproape de el cu caii la pas... Îl strigase numai de două ori 
şi nu prea tare, apoi tăcuse. Stătea dreaptă pe cutia căruţei 
şi aştepta ca el să audă cu întârziere că numele lui fusese 
rostit de cineva şi nu într-un mod obişnuit, ci aşa cum fac 
cei care au dreptul, după ce au ţinut la tine o viaţă, să te 
cheme fără teamă de nimeni... 

Era sora mai mică a primei lui soţii, una Fica, femeie încă 
tânără, despre care numai Ilinca ştia de mulţi ani că, deşi 
măritată şi mamă a doi copii, gândul ei fusese totdeauna la 
Moromete, mărturisit doar fetei lui prin întrebări care nu se 
schimbau (ce mai face, Ilinco, tac-tău?), când fata se ducea 
pe la Râca parcă anume, dintr-o curiozitate precoce, 
acoperită de inocenţa vârstei, ca să afle dacă mătuşa ei 
continuă să ţină la tatăl ei, în ciuda trecerii anilor... 'Ţinea, şi 
mai ales în ultima vreme, după ce îi murise bărbatul. Nu 
avea încă cincizeci de ani şi văzută de departe putea fi luată 
drept fată, subţire cum era şi cu pasul viu şi uşor... 

— Ce e cu tine pe-aici cu căruţa? zise Moromete ridicând 
pe neaşteptate fruntea. 

Glasul ei îi sunase în urechi cu întârziere. Se abătu din 
drum, cobori şanţul şi se apropie de căruţă; puse piciorul 
pe vătraiul loitrei şi se urcă sus lângă muiere. 

— Asta e o treabă pentru tine?! zise el. 

— De ce, Ilie? 

Moromete începu să clatine din cap; nu se făcea! Sunt 
lucruri care au rostul lor şi ce rost e ăsta sa... 

— Credeam că ai murit şi tu, nu numai bărbatu-tău! zise el 
ferindu-se. Mă, ziceam, aia o fi murit şi ea pe-acolo prin 
Râca ei, de n-a mai dat nici un semn că mai e pe lumea asta! 

— Aha! făcu muierea. Şi m-ai îngropat şi pe mine alături 
de el şi ţi-ai văzut de treabă. Parcă mai cunoşti tu pe cineva 
de când ţi-au fugit feciorii? Las” că nici când eram pe-aici nu 


prea te gândeai tu la mine, dar o dată, de Crăciun şi de 
Paşti, tot ne mai vedeam noi. 

În acest timp Moromete nu-i aruncase muierii nici o 
privire. Dar se uita ea la el. 

— N-ai îmbătrânit neam, spuse ea mai departe, ai ceafă 
dreaptă. Ştiu că ai trecut de şaizeci, dar nu ştiu cu cât. 

— Nu cu mult, răspunse Moromete cu încântare, parcă 
minunându-se că, iată, trăieşti mult, veri după veri şi ierni 
după ierni, şi când te uiţi în urmă vezi că n-ai decât şaizeci 
şi ceva de ani. Orice-ai zice, nimeni nu te împiedică să te 
gândeşti că mai poţi trăi optzeci. 

— Am auzit că tu şi Catrina vă aveţi ca la douăzeci de ani, 
ea a vrut să se lase, tu ai alergat cu parul în mână după ea 
pe după casă... Căci te-ai prefăcut bolnav, aşa e? 

— Aşa e! întări Moromete subţirel. 

— Ei, ce-ţi pasă! Fi-tu Niculae e bine, Ilinca am auzit că o 
să se mărite şi ea! Numai Paraschiv, săracul, e bolnav. De ce 
nu-i dai şi lui nişte bani, să-şi ia doctorii? 

— l-am dat, Pico, crezi că am aşteptat să vii tu la moară în 
Siliştea şi să ne întâlnim noi ca să-mi dai tu ideea? Da' mi-a 
spus muierea aia a lui că nu se îngrijeşte. După ce i-am dus 
eu banii, că am strâns şi eu de la ce mi-a dat Niculae, 
primul drum pe care l-a făcut după ce-am plecat eu a fost la 
cârciumă! „Nu se mai stăpâneşte, tată, mi-a spus creştina 
aia cu care trăieşte, n-am ce să-i fac, bea şi fumează şi 
hârjâie pe urmă din gât de mă şi sperie.” Da' el zice: „Lasă, 
fă, că nu mor eu, v-arăt eu vouă la toţi vă muma în... „ Care 
or fi ăia toţi şi ce vrea el să le arate, numai el ştie! Care-or 
fi? 

Muierea însă nu-l urmărise chiar cu toată atenţia, şi s-ar fi 
zis că nu prea îi păsa ei de soarta lui Paraschiv. 

— Arăţi bine, dar nu eşti vesel! zise ea. De ce? Crezi că 
mai ai tinereţea în faţă să te zbaţi din pricina unuia sau 
altuia? Care cum şi-a aşternut, aşa să doarmă! 

— Crezi că nu mai pot eu de inimă rea, Fico? Zic şieucă 
mă întrebaşi, răspunse Moromete într-adevăr senin. 


— Ăsta e norocul tău, zise muierea. Ai minte de om tânăr, 
altfel ai fi murit de mult, după câte te ştiu eu. 

— De ce zici tu asta?! 

— Aşa! 

Avea în ea ceva ocrotitor această femeie. După dinţii 
întregi care i se vedeau când vorbea, nu părea să fi trecut 
de mult de patruzeci şi cinci de ani, iar de departe arăta şi 
mai puţin, fiindcă statura ei semăna cu a unei fete. Era 
îmbrăcată toată în negru, aşa cum au obiceiul unele muieri 
când ies din satul lor şi se duc în alt sat, când pun pe ele ce 
au mai bun, chiar dacă au de făcut o treabă. 

— Aşa ai fost tu bun şi nu ţi-ai ridicat, de când te ştiu eu, 
ochii la o muiere. Ai avut două, pe soră-mea, săraca, pe care 
ai omorât-o, şi pe Catrina, care o să te omoare ea pe tine, 
cu zile, dacă n-o goneşti de-acasă, sau dacă nu fugi tu. la să 
te fi uitat, şi ai fi văzut că n-ar fi îndrăznit să te lase singur 
şi bolnav în pat şi să-i scapere ochii ăia veninoşi de bucurie 
că ai să mori. E nebună, să ştii de la mine, să-ţi aduci 
aminte! 

— Eu zic că n-o să mă lase Dumnezeu să mă canunesc 
când n-oi mai putea, zise Moromete. 

— De ce să nu te lase? Parcă Dumnezeu are milă de ăl bun 
şi îl pedepseşte pe ăl rău? zise muierea. 

— Da” cum crezi tu că e?! 

— Uneori e şi după păcate, dar alteori nu e! zise muierea. 
Al meu, după câte bătăi mi-a tras, ar fi trebuit să se 
canunească şi el niţel când l-a luat Dumnezeu. Nu s-a 
canunit neam, a murit întâmpinat. 

— Era acasă? o întrebă Moromete. 

— În pat, zise muierea. Venisem de la cimitir şi pusesem 
cuşniţa cu colaci de grindă. Mi-e foame, zice, şi îl văd că se 
ridică şi întinde mâna sus să ia cuşniţa. A! a făcut, şi gata! 

Urmă o tăcere. Căruţa ieşise de mult din sat şi caii, simțind 
parcă roşul asfinţitului în spate, începuseră să bată grăbiţi 
drumul cu copitele. Moromete avea aerul că merge şi el 
acasă, cu toate că satul lui era în urmă, nu înainte. Stătea 


mereu cu fruntea puţin aplecată şi nici acum nu întorcea 
privirea să se uite măcar o dată la muiere, deşi din spusele 
lor se înţelegea că n-o mai văzuse de multă vreme. 

— Că s-ar putea ca muierea asta a mea să-mi facă şi să-mi 
dreagă, admit, murmură întru târziu, ca pentru sine. Dar că 
pe soră-ta Rada aş fi omorât-o eu, pe asta de unde ai mai 
Scos-0? 

— Ai omorât-o după ce l-a făcut pe Achim, zise femeia. Mi- 
a povestit pe patul morţii. 

— Ţi-a povestit? 

— Da, mi-a povestit. 

— Hm! 

— Mi-a povestit şi altele, nu numai asta! 

— Ei, ce vorbeşti?! 

— Săraca, n-am să uit până oi muri cum s-a întors ea acasă 
şi a venit la mine să-mi povestească cum ai dat tu peste ea 
în plină zi pe mirişte, la capătul locului tău din Pământuri. 
Uite, pe-acolo! zise muierea arătând cu biciul spre stânga, 
în depărtare. Era un stejar pe-acolo, a îmbătrânit şi s-a 
uscat. Ştii cum te-a poreclit ea atunci, nu ţi-am spus nici 
până acum? 

Moromete nu răspunse şi câtva timp muierea nu turbură 
nici ea tăcerea câmpiei pe care păcănitul roţilor şi loviturile 
copitelor o făcea parcă să sporească şi mai mult. Moromete 
înălţă în sfârşit un umăr. Hm! În acest ceas al vieţii sale 
trebuia să afle despre sine lucruri pe care nu avusese timp 
să le afle atâta amar de vreme! Şaizeci şi ceva de ani nu 
sunt o glumă, ei, uite că tinereţea sa tot mai era aproape în 
mintea cuiva ca şi când ar fi fost ieri. 

— Lumea care m-ar auzi şi te cunoaşte nu m-ar crede, 
spuse femeia mirându-se parcă pentru întâia oară de 
ciudăţenia faptului. Te-a poreclit Mutul. Nu vorbeai neam! 
Pe urmă, când v-aţi luat şi te-am cunoscut şi eu, am văzut că 
aşa erea. Te uitai la mine, te uitai la ea, te uitai la tata, la 
orice te uitai nu ziceai nimic. N-aveai darul vorbirii! Da' ce 
mustață frumoasă aveai şi ce subţirel arătai! Nici acuma nu 


eşti gras, dar ţi s-au adâncit ochii. Era nebună săraca după 
tine, din prima zi am văzut-o că-şi pierde minţile. Fiindcă 
trebuie să ştii şi tu că după ce ai venit pe la noi şi te-a văzut 
mama, când am rămas numai noi, i-a spus Rădiţii: „Fugi, fă, 
de-aici, cum o să te ia ăsta pe tine? Ăsta e un om serios, ce i- 
o fi venit să se uite la o urâtă şi la o melă ca tine? Că de 
stricat nici măcar o vorbă văz că nu strică pe tine!” Rădiţa a 
început să rază: „Ei, o să vedeţi că mă ia, aşa urâtă cum 
credeţi voi că sunt! Şi dacă e mut şi nu vorbeşte, ştiu eu de 
ce e!” Eu am îngheţat, se smintise Rădiţa, ştiam ce 
înseamnă vorbele astea ale ei şi mi-erea frică să nu 
înţeleagă toată lumea ce-a vrut să spună. Dar mama s-a 
strâmbat doar aşa şi a dat din umeri: „Se poate! a zis. 
Găseşte şi-o găină chioară un bob!” Eşti vinovat! Nu trebuia 
să te uiţi la ea! Dacă nu te uitai, ar fi găsit şi ea acolo un 
creştin de la Dumnezeu şi poate ar fi trăit şi acum! 

— De ce să nu mă fi uitat! zise Moromete cu o voce 
înăbuşită şi de astă dată întoarse capul şi privirea lui se 
încrucişa plină de nedumerire cu aceea sigură a muierii. 

Şi-o retrase însă în clipele următoare. 

— Nu înţeleg nici azi, zise muierea. Tocmai asta e că nu te- 
ai uitat la ea, iar ea ştia şi râdea. „Nu se uită la mine, îmi 
zicea, dar nu-şi ia ochii de pe mine.” Adică vrea să spună că 
te uiţi la ea fără s-o vezi, n-o vezi că e urâtă şi prăpădită, 
dar te uiţi tare, n-o slăbeşti din ochi... „Ei, de ce?” o 
întrebam. Nici ea nu ştia să spună, dar ştia de ce. Trei copii 
i-ai făcut pe urmă, unul după altul, ca un berbec care nu 
alege oaia frumoasă. 

— Cât era ea plină de viaţă în ea, zise Moromete, aşa de 
nepricepuţi şi de seci la minte i-au ieşit copiii. De unde 
rezultă că speranţele pe care le pui în copii mai bine să nu 
le pui deloc, că e mai bine. 

— 'Ţi-e gândul tot la ei, zise muierea. Degeaba zici că nu 
eşti ăla care nu mai poate de inimă rea. 

Nu era dezamăgire, dar nici compătimire în glasul muierii. 
Umerii lui Moromete rămaseră nemişcaţi. Da, parcă spunea 


el. Aşa era. Ce putea să facă? Ni se pare că putem să nu ne 
gândim. De fapt e mult mai rău: nu ne gândim, dar suferim. 
Ni se apleacă umerii fără să ştim de ce. Şi abia din când în 
când ne dăm seama. 

Tăcerea care se aşternu între ei deveni parcă nemişcare, 
ca şi când totul s-ar fi oprit, şi gânduri şi sentimente. Numai 
caii, cu muşchiulatura lor vie, umpleau aerul mişcându-şi 
ritmic coamele în timp ce cu copitele călcau pământul 
făcând parcă să trăiască şi căruţa cu ei, ale cărei roţi 
stăteau de vorbă cu împrejurimile; loturile de porumb pe 
lângă care treceau, miriştile goale, răzoarele lor bogate cu 
ierburi erau încremenite ca în vis. Trecem, păcănea căruţa, 
ne întoarcem de unde am venit, scârţâim sub greutatea a 
ceea ce au pus cele două mogâldeţe de sus peste noi. 

Copaci îndepărtați le ieşeau înainte şi pe nesimţite 
rămâneau în urmă şi se topeau în aburul plin de culori al 
asfinţitului. Din când în când, caii sforăiau cu putere, ca şi 
când n-ar fi ştiut în acele clipe că sunt adevărații stăpâni ai 
pământului. 

În curând intrară în sat, a cărui viaţă în amurg îi învie pe 
cei doi şi le aduse aminte că li se întâmpla ceva neobişnuit: 
ea, Fica, mamă a doi copii însuraţi, aducea cu sine acasă pe 
înserate un bărbat din alt sat. Cine era? O muiere fu atât de 
năucită de curiozitate încât se apropie de căruţă, puse 
mâna pe leucă şi se uită: 

— Cine e, fă, omu ăsta? zise. 

— Cumnatu-meu, fă, nu te mai chiori aşa şi du-te şi-ţi vezi 
de treabă, se răsti în şoaptă Fica. 

Moromete se înveseli. 

— Cine era neroada aia? zise el după ce muierea rămase 
în urmă. 

— Nu e chiar aşa de neroadă, îi răspunse Fica. 

— Aşa e, conveni Moromete. Să stai şi să te gândeşti. 

În curte femeia trase căruţa la prispă şi Moromete se dădu 
jos ca un om la casa lui, cobori şuşleţul de la spate şi apucă 
de un sac pe care îl aduse ridicându-l pe grumaz la 


marginea blănii. Îl luă în spinare şi îl puse pe prispă. 
Muierea intră în tindă şi aprinse lampa. După ce termină cu 
sacii, Moromete trase căruţa sub şopron şi deshămă caii, pe 
care îi băgă în grajd şi îi legă la iesle. 

— Tu ai ceva să dai să mănânce la caii ăştia? i se auzi 
glasul în amurg. 

— Deasupra e nişte nutreţ, se auzi şi glasul ei, însoţit de 
crăonitul unei găini şi de zarva orătăniilor speriate. 

Muierea prinse una, pe care i-o dădu lui Moromete s-o 
taie. Se duse apoi cu ea în tindă s-o opărească. Mişcările, la 
oamenii bătrâni, sunt încurcate şi întortocheate ca şi când 
ar avea la îndemână un timp nesfârşit ca să le ducă la 
capăt. Ei scot din fire pe cei tineri, care caută să scape 
repede de ele, fiindcă ei cred că viaţa cea adevărată se află 
dincolo de lucruri şi de treburi. Nici nu-şi dădu seama 
Moromete când se pomeni cu mămăliga fierbinte pe masă şi 
cu pasărea friptă în strachină. Abia de se aşezase pe prag 
şi-şi jupuise jurnalul pe care îl purta în flanelă să-şi facă o 
țigară, şi abia avusese timp să-şi fumeze ţigara aceea. El nu 
ştia că minute lungi treceau până îşi amintea el c-o ţine în 
mână şi că femeia se uita din când în când la el şi îl vedea 
pierdut, dus pe gânduri. Nu-l turbură, dar focul sub mâinile 
ei dibace ardea necontenit şi grăsimea de pasăre sfârâia 
neîncetat în jarul cocenilor vechi de porumb. 

— Hai, Ilie, să mâncăm! zise ea deodată, şi Moromete 
tresări. 

— Hai, să facem şi treaba asta, că pe celelalte le 
isprăvirăm, conveni şi Moromete, şi când văzu ce era pe 
masă deschise ochii mari: Tu vorbeşti serios?! 

Muierea luă masa rotundă în braţe şi o dădu aproape de 
genunchii lui. 

— Bei, Ilie, şi o ceaşcă de ţuică? 

— Mă, Fico, păi tu nu ştii? 

— Ce?! 

Moromete spuse cu regret: 

— Mie nu-mi place băutura. 


— Ei zău?! 

— Nu-mi place băutura, ca pisicii untura, zise Moromete. 

— Acuma tu glumeşti, dar pe vremea aia chiar că nu-ţi 
plăcea, zise Fica. Toţi ne miram. Om la nunta lui să nu pună 
el băutură pe limbă. 

— Aşa un strop tot am băut eu! zise Moromete. 

— Atât, zise muierea, şi continuă: Să trăiască ginerele, să 
trăiască mireasa, să le dea Dumnezeu copii, să trăiască 
socrii şi să le dea Dumnezeu sănătate! Pe urmă să trăiască 
nunii mart, fraţii, surorile, verii! Nimic, el tot cu ceaşca aia 
în mână stătea. „Da' bea odată ceaşca aia, s-a înfuriat 
mama, bărbat eşti tu sau ce eşti?” Şi atunci ai băut-o şi te-ai 
strâmbat, ţii minte ce-ai spus? „Ce obicei or mai fi având şi 
oamenii să bea porcărie de-asta!” „Ei, taci, au strigat toţi, a 
vorbit popa-n biserică. Nu vrei să ne spovedeşti, părinţele?” 
Mi-a plăcut de tine, Ilie, de-atunci, zise deodată femeia cu 
un glas care era atât de înfiorat încât în clipa aceea semăna 
cu al unei fete îmbătate de dragoste, uite, îţi spun, aşa de 
mult, că dacă n-aş fi fost aşa mică în anul ăla când muri 
soră-mea, nu m-aş fi uitat că eu aş fi fost fată mare şi tu cu 
trei copii, care mi-ar fi fost nepoți! Ţi-aş fi trimis argint viu, 
să-ţi ia minţile, şi să te însori cu mine! 

Moromete ascultă parcă la pândă această declaraţie ca şi 
cum o aşteptase, şi acum vedea, tăcând, că fusese bine 
făcută, apoi se miră: 

— Da' câţi ani aveai tu atunci?! şi avu o astfel de intonaţie 
în glas încât ai fi crezut că muierea nu spunea adevărul. 

Ea nu răspunse, îşi umplu iar o ceaşcă şi rupse apoi din 
puiul rumenit din strachină. Rupse doar o aripă. După ce o 
mâncă nu se mai atinse nici de băutură, nici de carne. 

— Dragostea face pe om mai deştept, şopti ea întru târziu. 
Nu zic că din pricina ta n-am ţinut la bărbatu-meu după ce 
m-am măritat şi eu şi-am făcut copii. [ineam la el, avea 
inimă mare şi nici prost nu erea. Dar când mă gândeam la 
tine, parcă mi se făcea ziuă în cap. Te vedeam o dată, de 
două ori pe an şi-mi ajungea, şi cu toate că niciodată nimeni 


n-a ştiut ce simt eu, bărbatu-meu a ştiut, dar murea să afle 
cine e. Fiindcă vedea. Şi atunci, ca prostul, cum fac toţi 
când se îmbată, venea şi mă lua la bătaie, sau invers, ca să 
poată să mă bată se ducea mai întâi să se îmbete. Mai rău 
era că pe urmă, când ai început să te schimbi, când ai 
început să vorbeşti, mi-am dat seama că te-am ghicit eu 
bine, ca şi soră-mea, săraca. Tu nu vorbeai la început din 
pricină că ereai prea tânăr, dar ochii tăi se uitau şi vedeau 
lumea. N-aveai glas, dar te gândeai! Şi când ai început să 
ai, au văzut şi alţii ce văzusem eu, un copil. 

— Te apucaşi să-mi spui pe drum că eu am omorât-o pe 
Rădiţa, zise Moromete pe deplin senin şi neturburat. Adică 
cum? Eu ştiu că a fost ceva cu moartea ei, dar n-am putut 
să-mi dau seama ce, n-am avut cum, ştiu că n-a suferit de 
ceva anume. Ţi-nchipui că eu cu mâna mea nu i-am făcut 
nimic. N-o să te apuci să subţii un astfel de lucru. 

— Ba i-ai făcut, răspunse femeia după ce lăsă să se scurgă 
între ei minute lungi de linişte. I-ai făcut, Ilie, repetă, dar 
fără reproş şi chiar fără prea mare interes. 

S-ar fi zis că nu-i stătea prea mult pe inimă nici soarta pe 
care a avut-o atunci sora ei. 

— Nu pot să te învinuiesc, Ilie. Oamenii nu prea ţin la 
viaţă, o pierd din te miri ce! Soră-mea a murit, fiindcă n-a 
avut răbdare să iasă din lehuzie, cu toate că nu mai erea o 
fetiţă care să nu ştie ce trebuie şi ce nu trebuie să facă o 
muiere care naşte, câtă vreme trebuie ea să se ferească. Tu 
nu ştiai nimic, dar ea ştia, că mama era acolo şi i-a spus. 
„Bine fă, Rădiţo, am întrebat-o, tu eşti nebună?” „Ce să fac, 
Fico, mi-a spus, mi-era dor de el, mi se părea că nu mai am 
Nimic, că şi cu Paraschiv şi cu Nilă tot aşa a fost şi n-am 
păţit nimic.” „Acum o să mori”, zic. „Ei şi? zice. Am făcut 
trei copii, am trăit, nu-mi pasă. Mare bucurie nu mai m- 
aşteaptă, am văzut eu... copiii, să-i ştergi la cur, să le dai să 
mănânce, nici noaptea nu te lasă... Bărbatul... „ „Ei, zic, ce 
e cu bărbatul?” N-a zis nimic. Se vedea că gândul la bărbat 
o făcea să-i pară rău. S-a întors cu spatele la noi, şi zice: 


„Fico, dă-mi un cui”. „Un cui? Ce-ţi trebuie?” „Îmi trebuie 
mie!” M-am uitat la mama, la soră-ta Guica, nici ele nu 
înțelegeau. M-am urcat pe scara de la pod, am căutat pe 
poliţă şi i-am adus un cui. M-am uitat să văd ce vrea să facă 
cu el. Nimic, îl ţinea în mână. în timpu ăsta sângele picura 
din ea în oala de sub pat... Pe urmă ai venit tu cu sanitarul. 
Ce să priceapă un sanitar! Când am întors-o nu mai avea 
viaţă în ea. Sanitarul zice: „Ia uite, are un cui înroşit în 
mână.” Şi când ne uităm, alături de căpătâi, trei măsele cu 
şipcile mari însângerate. Şi le scosese singură din gură cu 
cuiul. 

Moromete se uită brusc afară, ca şi când ar fi vrut ca 
această cumplită dezvăluire a suferințelor primei lui femei 
să nu mai fie auzită şi de altcineva. 

— A zis şi ea aşa ca un gând care-i venise, spuse el în cele 
din urmă. Ca să moară liniştită. De la început i-a fost rău, 
după ce l-a făcut pe Achim. Era cam nebună soră-ta, de s-a 
apucat ea să-ţi spună un lucru ca ăsta. 

— Nu erea adevărat? 

— Cum o să fie? Şi ce-a apucat-o cu dinţii? Ea nu mi-a spus 
niciodată că o dor! Auzi, să-şi bage cuiul în gură! 

— Uite-aşa de mari erau măselele, cu câte trei şipci, 
repetă Fica. Niciuna nu era stricată. S-a mirat şi sanitarul. 
N-am mai văzut una ca asta, zice. Mai ţi-aduci aminte? Pe 
urmă, repede, te-ai însurat... 

— Ce puteam să fac? Cine să fi avut grijă de cei trei care 
ereau mici? Am vrut eu să mai aştept, reluă Moromete 
parcă vesel, dar şi puţin batjocoritor la adresa femeii, a 
gândului ei spus adineauri, din care se putea înţelege că ar 
fi trebuit s-o aştepte pe ea, pe Fica, să se facă mare. Până 
într-o zi când m-am dus pe la Turnu, după nişte peşte. Mai 
erea, dar nu mult, până a început primul război. La 
întoarcere (îi lăsasem în grija soră-mii Guica) îl găsesc pe ăl 
Mic, pe Achim, în copaie, venise de i se urcase caca pe 
spinare, de jos până la gât, tocmai pe după ceafă, aşa 
avusese grijă soră-mea Guica de ei! Pe urmă avea pretenţia 


că de ce am adus-o pe Catrina în casă, care erea şi a mă-sii, 
adică a feciorilor, de, a nepoților. Adică să fi stat eu aşa, ea 
să se fi măritat, să-şi fi adus bărbatu acolo cu mine, şi uite- 
aşa! Gândurile astea de femeie smintită le-a băgat pe urmă 
şi în capul lui Paraschiv, al lui bietu Nilă şi al lui Achim, când 
s-au făcut mari, iar ei n-au avut mai multă minte decât ea şi 
au crezut-o! lar asta, Catrina, nici ea n-a avut mai multă şi 
toată viaţa i-a fost frică de ei, să nu mor eu şi să n-o arunce 
ei pe drumuri! Că, adică dacă nu-i trec casa pe numele ei! 
Mânca-o-ar pământul de casă! 

Între timp muierea începuse să strângă masa. Nu s-ar fi 
putut spune că ascultase cu interes tot ceea ce spusese 
Moromete. După ce el tăcu nu-i mai dădu nici un semn, nici 
da, nici ba. 

— Hai, Ilie, să ne culcăm, zise ea în tăcerea care se lăsase 
în tindă. 

Şi de astă dată vocea ei însemna: lucrurile astea, dacă le 
răscoleşti, nu le mai termini până dimineaţa. Tot mai bine e 
să dormi şi, când răsare soarele, să te scoli odihnit şi cu 
gândurile proaspete. 

— Tu, zise Moromete, eşti chiar singură? Unde e băiatul 
ăla al tău? 

— A, păi nu ţi-am spus?! 

Şi se aşeză pe un scăunel cât o şchioapă, foarte aproape 
de pragul unde stătea Moromete. 

— Da” tu, zise ea, un vin nu beai? 

Moromete ridică din umăr mâhnit ca şi când s-ar fi ivit din 
vina ei o neînțelegere care îl întrista... 

— 'Ţi-am spus eu că nu?! 

Ea se duse undeva în odaie şi se întoarse de-acolo cu o 
damigeana mică împletită în nuiele şi astupată cu un 
cocean... 


„.. Moromete se uită iar afară, şi cu paharul în mână 
rămase atent, aşteptând. Într-adevăr, se auziră paşi în 
curte, paşi uşori ca de pisică, aşa cum îi fac fetele desculţe 


care vin de la poartă şi se apropie de prispa casei. Se auzi 
urcatul pe prispă, o săritură elastică, fără zgomot, doar 
fâsâitul fustei turbură liniştea zilei de vară. În prag, cu 
lumina mare a bătăturii în spate şi cu faţa sub umbra tindei, 
apăru Rădiţa. 

— Ce e cu tine, unde fuseşi? zise Fica. Flăcăul ăsta te- 
aşteaptă aici de-aseară, şi tu umbli pe drum fără nici un 
rost. 

Rădita nu zise nimic, dar părea veselă. Trecu spre odaia 
cealaltă luându-și de pe cap barişul ca să şi-l pună mai bine, 
în timp ce i se văzu părul castaniu şi cozile împletite care îi 
atârnau pe spinare. Lăsă uşa deschisă şi se întoarse. Era 
subţirică şi înaltă şi pulpele picioarelor ei erau mari şi arse 
de soare. 

— Unde te duci de te găteşti aşa? zise Fica. 

Nu arăta însă deloc gătită, dar barişul ei frumos era de 
sărbătoare. 

— Trebuie să mă duc, zise Rădita, cu un astfel de glas că 
se făcu deodată linişte. 

Cu toate că nimic n-o turburase mai înainte, liniştea parcă 
crescu în aer. Fata se aşeză şi ea pe un scăunel şi puse 
mâna pe-un pahar. Fica îi turnă şi ea gustă din vin 
strâmbându-se. Pe chipul ei apăru, în timp ce lăsa paharul 
gol, o expresie senină de deznădejde. Ea surâse şi rosti: 
„Vine moartea prin grădină. 

C-un pahar şi c-o lumină.” 

Moromete se uită afară. Se supără: 

— Dă-i, Ilinco, şi lui Niculae asta nişte flori, să-şi facă 
coroană, nu vezi cum plânge? Ce eşti aşa cărpănoasă?... 
Mă, ăsta, ia ici cureaua mea şi încinge-te cu ea peste 
cămaşa aia, că parcă eşti dăulat, parcă te-a prins cineva de 
pe gârlă..., Ia şi pălăria mea!... Na!... Te duci şi tu degeaba 
la serbare, să auzi cum o să te lase repetent. 

Catrina o luă spre poartă. Peste sat sunau rar şi stăruitor 
clopotele, chemând lumea la biserică. Niculae se spălă pe 


labele picioarelor lui mari, prăjite la soare şi zgâriate de 
țepile miriştilor. 

— Pico, dă-mi un cuţit, zise Rădiţa în tindă. 

— Da” ce-ţi trebuie? 

Rădita nu răspunse, o văzură însă cum asculta cu privirea 
mare şi cu urechea întoarsă uşor spre afară. Din depărtare, 
din naltul cerului, veneau până aici în umbra răcoroasă a 
tindei, abia atingând auzul, strigăte rare de gâşte, puse pe 
călătorie îndelungată. Strigătele lor însă nu erau ţipete, ci 
semne sigure şi liniştite de recunoaştere, să se audă doar 
între ele, să nu li se destrame şirul, să anunţe pe cocorul 
bătrân şi ştiutor care le conducea (căci ăştia erau cocorii) 
că totul e bine în urmă şi să nu se abată din înaintarea lui 
înceată şi sigură. 

leşiră cu toţii pe prispă şi se uitară în zare. Într-adevăr, se 
apropiau plutind, alunecând în formă de săgeată cu 
deschiderea largă, croncănind rar, nu toţi odată, ci în aşa 
fel încât cântecul lor să fie neîntrerupt. Rădita se dădu jos 
de pe prispă şi în mijlocul bătăturii înfipse cuțitul în pământ, 
îşi ridică apoi privirea spre cocori, în timp ce cu degetul cel 
mare al piciorului drept începu să scurme stăruitor ţărâna 
chiar alături de lama cuţitului. Păsările se apropiară, dar 
când ajunseră în dreptul bătăturii, bătrânul cocor scoase 
deodată un țipăt pătrunzător de spaimă şi zborul începu să 
i se clatine. În clipele următoare el se întoarse pe cer şi 
începu să se învârtească în cerc împreună cu tot cârdul 
deasupra capului fetei. Ea nu-şi luă în acest timp ochii de pe 
cer, urmărindu-i cu o privire neclintită şi limpede, şi degetul 
ei nu înceta să scurme pământul alături de cuţit. Scoţând 
un nou țipăt, de-astă dată parcă de jale, bătrânul cocor 
rupse deodată cercul în care se rotea şi făcu cale întoarsă 
împreună cu tot cârdul. Rădita îi urmări până nu se mai 
văzură, apoi smulse cuțitul din pământ şi se întoarse 
chicotind spre soră-sa. La flăcăul din prag nu se uita. 

— Mă mărit, zise ea. O să fiu fericită cu Mutu ăsta, cu toate 
că nu se ştie cât. Ar fi trebuit să-mi cadă jos la picioare 


cocorul meu, dacă ar fi fost să mor de bătrâneţe. Ei şi? Nu 
m-a întrebat nimeni dacă vreau să vin pe lumea asta! De ce 
mi-ar păsa când o să plec? 

— Atunci să mergem, zise Moromete. 

Înainte o luară patru flăcăi călări, cu pălării cu pene de 
păun înfipte în pamblică. Unul ţinea în mână un brad cu un 
măr înfipt în vârf. Calul lui, cu coama înfoiată, cu gâtul 
îndoit, cu dinţii rânjiţi sub zăbală, ţâşnea din când în când în 
frunte. Asta era Benogu, murise în războiul care venise, 
acum uite-l că a înviat şi a venit să fie cavaler la nunta 
prietenului său. Căruţele pline cu rubedenii alergau în 
urma celei care venea după cai, cu mirele şi mireasa printre 
lanurile de grâu dat în pârgă. Pe la jumătatea drumului, 
între Râca şi Siliştea, Moromete opri căruţa. 

— Dă-te jos, îi spuse el fetei. 

Mireasa se supuse, căutând să calce cu grijă cu pantofii ei 
noi, să nu-şi rupă picioarele. O luară pe un drum de plan 
care se pierdea în depărtare în timp ce alaiul îşi continuă 
drumul ca şi când mirele şi mireasa ar fi fost încă acolo. 
Cântecul viorilor se pierdea în liniştea câmpiei pe care o 
unduiau valurile de spice. Drumurile erau pline de iarbă, iar 
porumbul era atât de verde, încât se făcea parcă întuneric 
pe unde creştea. 

— Şi a cui zici că eşti tu, creştină? zise flăcăul. 

— A mamei care m-a făcut, păgânule, răspunse fata. 

Focul de coceni ardea pe mirişte cu flăcări a căror culoare 
se schimba neîncetat, din galbenă se făcea violetă, din 
violetă, albastră, din albastră bătea în verde, asemeni 
porumbului pe care cei doi îl jupuiau şi îl puneau alături pe 
jeratic să se coacă. 

— Mă duci la tine acasă s-o văd pe mama care te-a făcut? 

— Ei, nu zău?! Păi ce-ai să vorbeşti tu cu ea, când de 
dimineaţă şi până acum abia ai scos şi tu trei cuvinte?... O 
să râdă mama de tine... De unde l-ai mai scos?... Nu că mi- 
ar fi ruşine cum arâţi, o să creadă tocmai pe dos, că mi-ai 
sucit capul şi nu-mi dau seama ce fac... Dacă vii, nu mai 


pleci, siliştene!... A, ce frige porumbu ăsta... Eu îţi coc ţie 
aici cotolani şi tu nici nu te uiţi la ce-ţi dau... N-ai mâncat 
nimic de când ai venit aici peste mine, ia să te văd cum arăţi 
când mişti fălcile... 

— Sui-te în căruţă, zise flăcăul. 

Soarele coborâse spre asfinţit când rosti el aceste cuvinte. 
Fata se supuse şi se urcă dintr-o singură mişcare, ca o 
căpriţă, ţinându-se de loitră. 

— Mai e cineva pe câmp? o întrebă flăcăul. 

— Nu, n-a mai rămas nimeni, răspunse fata cu nelinişte, 
coborând. 

Era ca şi când ar fi fost părăsiţi în pustietatea câmpiei şi n- 
ar mai fi putut să se întoarcă acasă. Punea acum cu grijă 
picioarele pe fierul răscrucilor, să nu se încurce în rochia 
mare de voal şi în beteala care îi atârna strălucind pe 
spinare, până jos la poale. Flăcăul o cobori parcă jos cu 
privirea şi o aduse lângă el fără să facă nici o mişcare, apoi 
îi puse uşor mâna în piept şi o împinse încet, dar fără 
revenire, pe spate. Se urcă deodată peste ea şi o acoperi şi 
chipurile li se întâlniră ca într-o apă, unul privind, celălalt 
răsturnat, susţinându-i privirea şi recunoscându-se unul în 
altul uluiţi. El îi puse mâna pe frunte şi o apăsă ca şi când ar 
fi vrut să-i vadă mai bine ochii ei strălucitori; se apropie şi 
mai mult de faţa ei, stăpânit parcă de o ezitare: nu ştia 
cărui impuls să se supună, celui sălbatec, care îl făcuse să 
se repeadă asupra ei, sau celui blând, pe care îl trezeau în 
el ochii ei cerând ocrotire. 

— Nu te repezi, şopti ea, lasă-mă să-mi dau seama. Văd că 
te uiţi la mine, lasă-mă să mă uit şi eu, să înţeleg cu ce te- 
am zăpăcit şi eu pe tine, fiindcă nu e numai ce vreai tu 
acum... Ei, ce este?... Sunt aproape de sufletul tău? Eşti un 
flăcău singur pe lume?... De ce nu-mi răspunzi? Nu eşti? La 
ce te gândeşti? La mine? Sunt prima fată cu care te porţi 
aşa? Prima care ţi-a luat glasul sau aşa o fi felul tău? 

Ezitarea lui, ascultând-o, crescu, şi atunci o bucurie fără 
margini înflori pe chipul fetei. Ea îl apucă de găt şi începu 


să-l sărute. Surprins, flăcăul se feri şi scăpă de braţele care 
i se încolăciseră pe după grumaz, dar ea îşi ridică gâtul cu o 
vioiciune de animal parcă în luptă cu altul care ar fi vrut s-o 
omoare şi îl urmări acum fără nici o teamă de puterea şi 
ameninţarea lui. 

— 'Te simt, te-am ghicit, şopti ea apoi retrăgându-se, tu nu 
ştii, sau vrei şi tu să afli, şi de aia te gândeşti... eşti singur, 
cu toate că ai surori şi alte rude... şi vecini... Eu sunt cu tine 
şi noi doi... pe lume... o să facem copiii noştri... M-ai văzut, 
eşti al meu, te-ai uitat la mine şi m-ai văzut... 

Fata gâfâia. Închise ochii şi îşi duse mâinile goale sub 
ceafă. Bluza mică şi prea săracă pentru trupul ei voinic se 
ridică şi îi descoperi pântecul. Flăcăul se dăduse de mult jos 
de pe ea. Când şoaptele ei se opriră o luă din nou în braţe, 
de astă dată mai blând, pe chip cu o expresie de beţie mai 
mare. Ea îl înlănţui după mijloc şi se mişcă sub el cu o 
ştiinţă pe care o dobândise doar cu gândul: era stângace, 
trupul ei tremura dar parcă ştia ce-o să urmeze. 

Totuşi nu, fiindcă ea scoase un țipăt pe care numai spaima 
de a nu fi auzită o făcu să şi-l înăbuşe în chiar secunda când 
îi ieşise din gât. În clipa următoare o strigă pe maică-sa, 
mamă, mamă, ca şi când ar fi vrut s-o încredinţeze pe cea 
care o născuse că ea tot fetiţă a rămas, cu toate că strângea 
în braţe un flăcău care o şi scosese pentru totdeauna, 
printr-un țipăt, din rândul fetelor şi o vârâse în cel al 
muierilor. 

În acest timp, din depărtarea în care se topise, cântecul 
viorilor revenea o dată cu tot alaiul, clinchetul clopoţeilor 
de la gâtul cailor şi chiotele subţiri ale femeilor. Cei patru 
flăcăi apărură la capătul lanului de grâu şi cel cu bradul 
întoarse calul şi îl struni făcându-l să joace pe loc. Aşteptau. 
Se făcu tăcere. 

— Cum, zise fata, şi ce facem cu căruţa şi cu caii noştri? 
Da' mama nu ştie nimic... Dacă află tata îmi rupe 
picioarele... Şi chicotea ca şi când acest lucru ar fi înveselit- 
o pentru ceva pe care numai ea îl ştia. 


Nu mai era fată mare, cu toate că ea încă se simţea. Dar 
una e ce simţi tu şi alta e ce eşti. Acest gând, această iluzie, 
o făcea veselă: nu e rău să fii muiere şi să te simţi fată. 
Păcăleşti pe cineva, face să râzi. 

— Toată speranţa, zise Moromete, a rămas în mine. Şi 
dacă şi ăsta cine ştie ce drumuri o fi apucat, ce-o să-i spun 
eu, n-o să-i intre pe-o ureche şi-o să-i iasă pe cealaltă? 
Bâznae se poate considera în acest caz, hi, hi, hei, hei, să 
bem vin, verde de peliiin, şi de rozmarin... domnilor, a venit 
franţuzul prin tranşee şi nu trageţi foc, nu trageţi foc, nu 
trageţi foc, ce râzi, mă, ăsta micu, vezi să nu-ţi cârpesc vreo 
două, trebuia lăsat neamţul să se apropie, şi cum să-l laşi să 
se apropie când îl vedeai cu baioneta înainte, te-apuca frica 
morţii şi îţi venea să tragi, şi ăsta nu, mergea franţuzul 
înainte, şi generalul nostru cu el, şi nu trageţi foc, nu 
trageţi foc, şi când a zis pe urmă foc, au murit la nemți cu 
grămada, uite-aşa se rostogoleau ăi vii din spate peste ăi 
morţi, care erau seceraţi de-aproape cu mitralierele pitite... 
Da! uite că Benogu s-a întors, cine zicea c-a murit pe-acolo 
pe la Mărăşeşti, ce băiat şi jumătate, parcă şi calul râde sub 
el ştiind cine îl călăreşte... Ce-o fi plângând acum fata asta, 
nu înţeleg, taci, mireasă, nu mai plânge, că de la maică-ta 
te-oi duce, că deşteptu ăla de taică-tău a făcut scofală mare 
că nu ţi-a dat nimic, măcar o pătură cu ce să te înveleşti... 


„„„ Fica îl învelea tocmai atunci pe Moromete cu pătura. 
Era fereastra deschisă şi în casă intra răcoarea nopţii. O 
linişte desăvârşită domnea asupra casei şi împrejurimilor. 
Moromete se trezi, deschise ochii. Dar nu se ridică în capul 
oaselor. 

— Fico, zise el în şoaptă. Ce faci tu? Stai aici cu mine! 

Femeia se întoarse şi se aşeză pe pat lângă picioarele 
întinse ale lui Moromete. 

— Ţi-a plăcut vinul, zise ea, nu mai ştii ce-ai făcut, sau erai 
ostenit şi nici nu mai ştii cum te-ai culcat? 

— Cum să nu? zise Moromete, dar nu mai adăugă nimic. 


— Parcă te-ai ferit de ceva, zise ea atunci, te-ai ridicat de 
pe prag ca un copil, te-ai dus spre pat şi te-ai culcat cu 
spatele la mine. 

— Da, ştiu că m-am ferit, zise Moromete. Tu eşti de vină, 
am vorbit prea mult despre Rădiţa. 

— Nu poţi să vorbeşti ce-ai vrea, răspunse Fica. Şi tu ai 
vorbit prea mult despre copiii tăi. 

— Rădiţa îmi spunea în somn că o să ne facem copiii noştri 
şi n-o să mai fiu eu singur pe pământ... Hm!... Ce bine că 
omul poate să doarmă, adăugă el întru târziu văzând că 
femeia tăcea. 

— De ce, zise femeia, ai visat ceva care ţi-a plăcut? 

— Închipuieşte-ţi tu, zise Moromete, să te visezi tânăr. Da” 
chiar tânăr ca şi când ai trăi de la început. Cum vine asta? 

Şi începu să povestească. 

— Înseamnă că te simţi tânăr şi ai mare chefsă uiţi de 
toate, zise ea la urmă. Numai în vis poţi să uiţi complet... 

Moromete nu zise nimic multă vreme. Se gândea poate cui 
datora el această bucurie care îi răzbătea în fiecare cuvânt 
pe care îl rostea? Simţea în el cu adevărat revenindu-i 
vigoarea de altădată şi beţia care ţi-o dă această revenire a 
puterilor, ca un izvor care începe să curgă fără veste, cu 
ape bogate, înainte de a seca pentru totdeauna? Sau 
prezenţa acestei femei încă tinere, care ţinuse la el de când 
îl cunoscuse, era pricina acestei nopţi neobişnuite cu 
amintirea atât de puternică a acelor ani care nu erau deloc 
foarte îndepărtați, ci se apropiaseră pe-aci prin preajma lor 
îndemnându-i pe amândoi să-i trăiască de-acolo de unde 
vieţile lor se despărţiseră? Rădiţa nu mai era, dar ea, sora 
ei, pe atunci mult prea mică, trăia aici de faţă şi ţinea în 
sufletul ei parcă întreagă, neştirbită, tinereţea lui de atunci. 

— Nu numai în vis, zise Moromete întru târziu. 

— Nu numai în vis, ce Ilie? 

— Poţi să uiţi de toate. Uite, cu tine uit de toate! 

— Nici nu ştii ce bine îmi pare... şopti femeia. 


El se ridică atunci şi în clipa următoare mâinile lor se 
întâlniră şi se încleştară una în alta... Femeia trecu alături şi 
se întinse lângă coasta bărbatului. Din tindă crescu, 
acoperind liniştea, scârţâitul unui greier... 

— Ai să vii de-aici înainte la mine, Ilie? şopti ea întru 
târziu. 

— Da' cum? răspunse Moromete. 

— În fiecare zi? 

— În fiecare zi, nu, că nu mai sunt flăcău, zise Moromete 
cu ironie, dar aşa la două-trei zile, tot o să vin. 

Femeia înţelese şi rosti cu duioşie: 

— Vino o dată pe săptămână! Vino, Ilie, repetă ea, că pot 
să spun şi eu ca Rădiţa în vis: o să trăiesc de-aici înainte 
numai pentru tine, şi n-o să mai ştiu de nimic, nici de copii şi 
nici de rude, numai să te fac să uiţi că cineva ţi-a dorit 
moartea şi te-a lăsat singur acasă, bolnav în pat. 

— Crezi că eu m-am pus la mintea ei? zise Moromete. Dar 
ai dreptate, nu mai e cu ea nici o speranţă, nu e în toate 
firile. Nu poate să-mi ierte că am vrut să-i aduc pe 
Paraschiv, Nilă şi Achim îndărăt acasă. De ce să nu-i aduc? 
exclamă el cu o mirare proaspătă, ca şi cum abia acum şi-ar 
fi dat seama de acest adevăr. Nu erau copiii mei? 

Ea nu-l încuraja să se întoarcă cu gândurile spre această 
istorie. 

— Uite că se face ziuă, spuse uitându-se la geam. Mâncăm 
ceva, Ilie? Mâncăm şi pe urmă pleci! 

Şi sări peste bărbat fără să-l atingă şi asemeni unei muieri 
tinere, al doilea picior nu-l sprijini în săritură pe cel care îl 
pusese doar cu vârful tălpii pe pământ. Şi se duse în tindă şi 
aprinse focul, în timp ce Moromete, ca totdeauna 
dimineaţa, şi pe nemâncate, se căută în flanelă şi începu să- 
şi răsucească o ţigare. 

Două ceasuri mai târziu, intra în curte şi închidea uşurel 
poarta de la drum, ca şi când s-ar fi întors de pe colea de 
prin vecini. Catrina nu se uită la el. Era vremea culesului 
viilor, a boambelor şi a prunelor, şi în sat începeau să ardă 


cazanele de distilat ţuică. Numai că Moromete nu arăta 
câtuşi de puţin ameţit, semn că ar fi întârziat până acum 
lângă vreunul din ele. Ea se opri lângă bărbat şi îl privi 
stăruitor cu ochii ei răi şi verzi: 

— De ce te-ai mai întors? 

Ştia aşadar de unde, şi presimţea cumva că o ruptură s-a 
petrecut în viaţa lor pe care o trăiseră împreună zi şi 
noapte, timp de mai bine de treizeci de ani? O curiozitate 
rece strălucea în licărirea ochilor ei şerpeşti. La un astfel de 
lucru nu se gândise niciodată. De când născuse cu elal 
cincilea copil, al cărui cap mare şi mort o înspăimântase pe 
ea pentru totdeauna de viaţa trupului, îl gonise de lângă ea. 
El avea pe atunci abia patruzeci de ani şi părea să se fi 
împăcat uşor cu gândul că viaţa lui de bărbat lua sfârşit. 
lată însă că nu luase. După douăzeci de ani se ducea cu 
căruţa cu sora fostei lui neveste (aflase acest lucru chiar de 
cu seară) şi dormea la ea acasă, în pat străin. 

— Mai bine ai fi rămas şi ai fi murit acolo, mai zise, nu era 
nevoie să te mai întorci să te mai văd şi eu la faţă. 

Continuă să se uite la el stăruitor. Îşi pierduse minţile şi 
avea să trăiască cu el acea ruşine a femeilor care îşi văd 
bărbatul de şaizeci de ani rătăcind taman la bătrâneţe, sau 
totul avea să se oprească numai la atât? Nu află însă nimic 
sfredelindu-l cu privirea, şi o expresie de nelinişte şi de ură 
îi adânci trăsăturile. 

— De ce? zise Moromete liniştit. Cum să nu mă mai fi 
întors? De dorul tău m-am întors, adăugă batjocoritor, 
căutând în chichiţa lăzii. Unde sunt, Ilinco, banii ăia? ceru el 
fetei. 

— Ce faci cu ei? 

— Dacă mă mai întrebi o dată ceva în felul ăsta, îţi dau 
una, fetiţo, după ceafă, de rămâi cu gâtul strâmb şi o să te 
uiţi pe dedesubt la bărbatu-tău pe care o să-l iei. Adu banii 
încoace! 


Ilinca surâse şi se supuse parcă încântată simțind gheara 
de altădată a leului. De ce să se supere? Nu era tatăl ei? 
Nu-i trecuse el casa pe numele ei? Ştia că ţine cel mai mult 
la ea, şi era adevărat că prea se înmuiase el în ultimii ani. 
Bine că îşi revenise. O fi adevărat că a dormit la Fica? Adică 
chiar o fi dormit cu ea, sau or fi stat şi ei de vorbă? 

— Tată, şopti ea tainic, dându-i banii, ai grijă de lume. Eu 
ştiu că Fica ţine la tine, de când eram eu mică şi mă duceam 
pe la ei. „Ce mai face, Ilinco, tac-tău? Ce mai drege, Ilinco, 
tac-tău? Unde-a mai fost, Ilinco, tac-tău?” Dar credeam că i- 
a trecut. Ca să nu bage lumea de seamă nu te duce pe la ea 
vreo câteva săptămâni. Nu trebuie să vorbească lumea. 
Stăpâneşte-te, tată! 

— Până nu te văd măritată, e un sfat pe care eu nu 
îndrăznesc să ţi-l dau, zise Moromete sarcastic. 

— Ce sfat? 

— Să te stăpâneşti! Când îmbătrâneşti şi mori nu-ţi ajută 
ce zice lumea. 

— Aşa e, dar dacă se poate şi fără să rânjească lumea, de 
ce să nu ţii seamă? 

— Proştii rânjesc orice-ai face! zise Moromete scurt. Pe 
maică-ta ai ţinut-o de rău când a fugit de-acasă? N-ai grijă, 
nu-mi trebuiesc banii să mă duc să chefuiesc. Am treabă, şi 
de dus mă duc unde vreau eu, când am eu chef, orice-ar 
zice lumea. Care lume? exclamă el cu un glas ca şi când 
lumea ar fi pierit. Care lume, Ilinco? Cârstache al lui 
Dumitrache? Ion al lui Miai? Cocoşilă? Udubeaşcă? 

— Ăştia care vin pe la tine şi îţi place să vorbeşti cu ei. 
Giugudel, Nae Cismaru, Costache al Joachii, Matei Dimir! Şi 
alţii care stau cu ochii pe tine. 

Moromete nu mai zise nimic, începu să-şi văcsuiască 
bocancii şi să-şi perie pantalonii. Se bărbieri. Îşi schimbă 
cămaşa şi flanela. Pe urmă, înhamă caii la căruţă şi se duse 
la gară. 

Chapter 4 


Nu intră însă în ea, ci ocoli pe un drum ce ducea spre 
marele siloz, o construcţie care urca singuratică spre cer, 
ca un zgârie-nori pe această câmpie în care totul era mic. 

— Mă, băiatu ăsta, se adresă el unuia care stătea rezemat 
de zid, dar care nu era deloc băiat, ci soldat de gardă 
îmbrăcat în uniformă. 

Fuma tutun uitându-se pe gânduri peste câmpia netedă. 

— la spune-mi, zise Moromete, Ţugurlan e aici? 

— Cum să nu, zise soldatul. 

— Că ăsta nu dă neam pe-acasă, unde-o fi dormind? 

— Aicea doarme, are o odăiţă chiar în siloz, lângă birou. 
Nea Stane, strigă el întorcându-i lui Moromete spatele şi 
intrând înăuntru şi abia atunci se văzu că avea o puşcă cu 
el, o armă adevărată, militară, cu bătaie lungă. Vino 
încoace, nea Stane, că te caută cineva. 

Ţugurlan ieşi afară şi când văzu cine îl caută ridică o 
sprânceană. Nu apucase să se închege prietenia dintre ei 
doi, arestarea şi condamnarea lui Ţugurlan de dinainte de 
război parcă pusese între ei ceva străin, mai ales că nici 
Moromete nu mai fusese multă vreme acelaşi ca în ziua 
când stătuseră ei doi pe arie şi se simţiseră atât de bine. 

Sfârşitul istoriei cu Aristide, când acesta făcuse recurs 
pentru el şi îl scosese din închisoare după câteva luni, în loc 
să stea doi ani, nu-l îmblânzise câtuşi de puţin pe Ţugurlan. 
Dar el trăise pe atunci o stare ciudată, pe care n-avea s-o 
uite: i se păruse că tot ceea ce i se întâmpla lui, chiar şi 
închisoarea, avea un rost, nevoia de a se împăca cu lumea, 
apoi bătaia de la moară care îi arătase că această împăcare 
cu lumea şi cu sine nu putea avea loc dacă înghiţea ca 
prietenul său Ion al lui Miai să fie umilit şi apoi el însuşi lovit 
de jandarm în mijlocul satului. Peste flacăra îndrăznelii în 
care inima sa ardea de totdeauna, s-ar fi aşternut o lespede 
de gheaţă. Şi înţelesul acestor încercări tocmai acesta era, 
îl descoperise în închisoare: trebuie să existe pe această 
lume şi oameni fără frică, altfel toţi vom fi îngenuncheaţi şi 
vor domni peste noi cei ticăloşi şi cei slabi, cu ajutorul 


puterii. Cine ştie? Dacă într-o zi o să fie nevoie tocmai de ei, 
de cei îndrăzneţi, şi ei vor lipsi sau vor fi cu inima moartă? 
Fără să-l ierte, îl uitase însă pe Aristide, ciulind şi el, ca şi 
alţii, urechea la bubuitul tunului care începuse într-o parte 
a lumii, se rostogolise apoi în cealaltă parte, aducând cu 
sine ameninţări pentru tot ceea ce însemna pe pământ 
putere şi bogăţie. 

Ţugurlan înţelese. Intră în partid imediat ce se termină 
războiul atras de alt fel de oameni decât cei care aveau să 
formeze mai târziu în sat prima celulă comunistă, nu de 
genul tânărului notar de mai târziu, care făcea un joc greu 
de descifrat; nu se înţelegea dacă era comunist, fiindcă era 
notar şi primise un ordin, sau era notar, fiindcă era 
comunist şi fusese trimes în acest sat cu o misiune din 
partea partidului său. Pe Ţugurlan îl atrăseseră unii, mai 
bătrâni, pe care pe urmă nu-i mai văzuse decât o dată când 
îl scăpaseră de excludere. După aceea nu mai reuşise să 
dea de ei, pe unde se ducea, i se răspundea că „tovarăşul 
nu mai activează în acest sector”. 

Ce se întâmplase? 

Îndată după înscrierea sa, Ţugurlan fu numit primar în 
locul lui Aristide, care aproape că plecă singur, înțelegând 
ce vremuri veneau. Nu trecură însă mai mult de câteva zile, 
şi satul amorţit în adâncurile lui de rănile primite după 
atâţia ani de război şi concentrări abia avu timp să audă că 
se schimbă ceva. Cum? Cine, Ţugurlan? A, da, ăsta e vechi 
comunist, dar auzi, cică l-ar fi dat şi pe el jos. Cică ar fi sărit 
şi i-ar fi bătut pe unii de la prefectura judeţului, s-ar fi pus 
cu pumnii pe ei şi i-ar fi dat afară din primărie. Ei, la ce te-ai 
fi aşteptat din partea lui '[ugurlan, dacă nu la una de felul 
ăsta? 

Curios lucru, nimeni nu ştiu multă vreme ce se petrecuse 
de fapt, şi când se află nimeni nu-l lăudă pe Ţ[ugurlan, unii 
fiindcă nu crezură că acest om ar fi ţinut cu satul (toată 
viaţa fusese contra satului), alţii fiindcă nu-şi dădură bine 
seama ce cauză apărase Ţugurlan, pericolul de care se 


vorbise trecând peste ei în cele din urmă fără ca ei să ştie 
cine îi ferise. Acei inşi care veniseră cică ar fi pretins noului 
primar să adune toate vacile din sat şi să le predea la 
armistițiu. 'Toate vacile! Ţugurlan încercă la început să stea 
de vorbă cu ei cu binişorul. Aia însă l-ar fi luat tare, ori 
execută ordinul, ori zboară de-acolo. „Cum, ce ordin e ăsta, 
să iai omului vaca din bătătură? Atâta are şi el, o vacă, fără 
ea moare de foame. Cu ce drept să i-o iai? N-ajunge că 
unora li s-au luat caii şi nu i-a mai văzut nimeni de-atunci?” 
„Nu ne priveşte.” „Nu vă priveşte? Dar ce vă priveşte?” 
„Armistițiul! Asta ne priveşte. Tot ce-a fost captură, se dă 
îndărăt.” „Şi credeţi că noi am capturat, ăştia din Siliştea? 
Duceţi-vă la âia care au, ce căutaţi aici să luaţi văduvei vaca 
din bătătură?” „Dumneata eşti membru de partid?” a fost 
atunci întrebat Ţugurlan. „Sunt!” „Nai să mai fii!” „De ce, 
că vrei dumneata?” „Da, fiindcă vreau eu. Şi să părăseşti de 
îndată primăria”. Şi atunci Ţugurlan cică ar fi sărit pe ei şi i- 
ar fi bumbăcit. 

A venit în urma lui unul Terente, tot un comunist proaspăt 
ca şi [ugurlan, care însă era cât pe-aci să semneze ordinul 
cu privire la aceeaşi problemă a vacilor. Dacă nu era 
Aristide să-i spună să nu semneze, cine ştie ce-ar mai fi 
ieşit. 

Apărându-l să nu fie exclus din partidul în care abia 
intrase şi la care, în mod ciudat, Ţugurlan începuse să ţină 
(el care nu ţinuse niciodată la nimeni în afară de familia, 
rudele şi unicul său prieten, Ion al lui Miai), bătrânul 
activist care îl atrăsese pe el să se înscrie cică i-ar fi spus să 
nu mai sară niciodată la bătaie, dacă vrea să poarte numele 
de comunist, şi să stea şi să aştepte, fiindcă într-o zi o să 
aibă neapărat nevoie partidul de el şi o să-l cheme. 
Trecuseră însă şapte-opt ani de-atunci şi nu-l chemase 
nimeni. 

E] la adunările organizaţiei din comună nu se ducea, 
stătea la siloz unde câştiga o pâine bună şi venea acasă 
doar o dată pe săptămână să-i aducă muierii de-ale 


mâncării. Pe băiat, care ieşise foarte isteţ, dar care nu 
învățase prea bine pentru examene şi căzuse la o admitere 
la liceul industrial din Piteşti, îl dăduse pe urmă la o şcoală 
de mecanici de pe la Pălămida şi acum era angajat acolo şi 
se însurase. 

Chapter 5 


Vederea lui Moromete îl înveseli pe Ţugurlan. Avea aerul 
celui care tresare în adâncul fiinţei sale dându-şi seama că 
în trecerea egală a zilelor, se întâmplă din când în când şi 
câte un astfel de eveniment, să dea adică peste tine un om 
cu care vei ieşi în mod sigur din această scurgere cenuşie a 
timpului şi te vei ridica deasupra lui. 

— Câţi ani sunt, mă Tugurlane, de când n-am mai stat de 
vorbă noi doi? zise Moromete în loc de bună-ziua. 

— Păi, câţi să fie, vreo cincişpe, răspunse Tugurlan la fel 
de uimit că aceşti cincişpe ani erau pe-acolo pe-aproape 
prin preajma lor şi nici nu băgaseră de seamă când 
trecuseră. 

N-aveau decât să facă ei doi un gest aşa cu mâna, adică 
duceţi-vă, voi, anilor, încolo de-aici, şi viaţa lor să se fi dat, 
foarte simplu, cu cincisprezece veri îndărăt. 

Lângă gară, pe dreapta, cum veneai dinspre Balaci, mai 
trăia o veche cârciumă, care nu făcea încă parte din trustul 
alimentaţiei publice locale. Era plină de ţărani sau mici 
funcţionari cu treburi pe la gară, ca Tugurlan, sau pe la 
oborul de vite (care se ţinea de două ori pe săptămână pe o 
poiană de alături). Nişte lăutari cântau cântece folclorice 
fără noimă, făcute de ei, în care apăreau cuvinte cum ar fi 
S. M. T., camion, cooperativă, amestecate cu leliţă, 
frunzuliţă şi altele. Moromete asculta cu o expresie de 
extremă încântare pe chip şi aproape că uitase de 
Ţugurlan, cu care se aşezase la o masă să bea un pahar. 

Ţiganul lucra la Mat. 

Şi venea acasă beat. 


gâlgâia milogit, însoţit de plânsetul scârţăit al viorii, 
lăutarul. Mai pe urmă ţiganul din cântec o lua pe urmele 
ţigăncii fugite cu un „boier” undeva la Calafat, intra în 
curtea acestuia şi zicea: 

Dă-mi boierule nevasta, Că mi s-a prăpădit casa. 

iar acela îi spunea: 

De-o vorbi pe ţigănegşte. 

Să ţi-o iai cum se găseşte; 

De-o vorbi pe româneşte. 

Îţi tai capul ca la peşte. 

Moromete mai ascultă câtva timp, apoi se întoarse şi îi 
spuse lui [ugurlan: 

— Cum vine asta, mă Stane? Ce, la noi mai sunt boieri care 
să-ţi taie capul ca la peşte? Ori ţiganul nu lucra la Mat, zise 
el, ori ăla care îi luase nevasta nu erea boier. 

— Sunt cântece vechi, îl scuză parcă '[ugurlan pe lăutar; 
le-au aranjat şi ei pentru acuma, dar se vede că nu le-au 
aranjat bine. 

— Păi tot ce e vechi, zise Moromete, se aranjează în felul 
ăsta ca şi când ar fi nou. Pe noi nu ne aranjează tot aşa? 
Cum, Tugurlane, lovi el deodată cu mâna în aer, ca şi când 
ar fi dat brusc frâu liber întregii lui gândiri, să nu mai pot 
eu să vorbesc ce vreau? 

Ţugurlan nu se arătă deloc surprins. Privirea însă îi sticlea 
ascultându-l. Îşi amintea... Ocupaţiunea lor mintală... 
Facultăţi... Discursul domnului V. Madgearu... 

— Poţi să concepi una ca asta? reluă Moromete. Adică eu 
să tac şi tu să vorbeşti, rolul meu rezumându-se doar să te 
ascult pe tine?! 

Ţugurlan se gândea... Dincolo de cuvintele sale, omul ăsta 
care nu mai avea patruzeci de ani trăia parcă într-o veşnică 
nedumerire care nu era prefăcută, ci adevărată. Trebuia să- 
i răspunzi. 

— Poţi să gândeşti, zise Ţugurlan, după ce îl lăsă pe 
Moromete să aştepte câteva clipe. Nimeni nu te împiedică, 
adăugă el. la model de la mine. 


— De unde ştii? 

— De unde să ştiu ce? 

— Că nimeni nu te împiedică. 

— 'Ţi-am spus eu. Pe mine nimeni nu mă împiedică. 

— Şi crezi tu, zise Moromete, că dacă îl laşi tu să nu te lase 
să vorbeşti, pe urmă nu te împiedică să şi gândeşti? 

— Aşi vrea să ştiu cum, zise Tugurlan. 

Moromete rămase câtva timp pe gânduri, apoi deveni 
parcă visător: 

— Găsesc ei cum, zise el cu duioşie. Nu mi-a spus mie 
Niculae?! 'Te întreabă: ce părere ai despre tovarăşul Stalin? 
Şi el pronunţă ca de obicei acest nume cum ar fi zis Călin. 
— Ei, şi? zise Tugurlan. Spui şi tu ce-ţi cere, că e aşa şi pe 
dincolo şi ai terminat. Ce-ţi pasă ţie de ce spui despre 

Stalin?! 

— Îmi pasă, zise Moromete, fiindcă îţi cere pe urmă să 
declari că fi-tu e duşman al poporului şi că n-ai nici în clin 
nici în mânecă cu uneltirile lui duşmănoase. 

— Nu declari! 

— Ei, şi tot acolo ai ajuns, zise Moromete. 

— Adică unde? 

— La puşcărie! 

— Intri lla puşcărie, zise Tugurlan brusc îndârijit şi glasul 
lui sună ca o sumbră ameninţare. 

— Şi dacă mori acolo? zise Moromete. 

— Ei, şi? făcu Tugurlan în acelaşi fel. Oriunde-ai fi, de-un 
mormânt tot ai parte. Măcar tu n-ai ce pierde, în timp ce pe 
ăla care te-a băgat acolo, îl apucă groaza la gândul că 
trebuie să moară ca şi tine şi că nimic din ce e elnu mai 
înseamnă nimic. 

— Aşa dacă o luăm, la ce mai trăim, zise Moromete, dacă 
tot o să murim! Ba eu vreau să trăiesc, şi să trăiesc cum 
vreau eu, fără bineînţeles să mă pun fără nici un rost contra 
a ceea ce la lume nu-i pasă. Tineretu ăsta! Treaba lor! Dar 
mie să nu-mi trimeată domnul Vasile ameninţări prin şeful 
de post că nu mai am voie să stau de vorbă cu cine vreau 


eu. Să le trimeată amenințările astea muierii ăleia a lui, 
Florica lui Ciupăgeanu, la care se uită în gura ei ca un 
nerod şi nu-şi dă seama că nu se procedează aşa cu oamenii 
care trăiesc mai de mult în satu ăsta! Am vrut, înainte să vin 
la tine, să vorbesc cu el, dar mi-aşi fi răcit gura de pomană. 
Cred că nici nu m-ar fi auzit, fiindcă urechea lui nu aude 
decât ce-i şopteşte răzbunarea: până nu termină cu toţi 
care au însemnat ceva în satu ăsta, o să fie surd şi orb. Dar 
am vorbit cu Isosică, Tugurlane, tu trebuie să laşi silozul 
ăsta în pacea lui şi să vii în sat şi să nu laşi comuna pe mâna 
lui alde Vasile al Moaşei. De ce stai tu deoparte? Trebuie să- 
ţi spun că în tine a mai rămas speranţa! 

— Şi ce să fac eu, Moromete? zise Tugurlan îndată, semn 
că acest îndemn, care îi venea acum din afară, îi venise şi 
lui, şi nu o dată, dinlăuntru, şi că nu trecuse niciodată de 
întrebarea pe care acest îndemn o conţinea. Ce pot să fac? 
Crezi că eu nu-i urmăresc şi nu văz cum se mănâncă între 
ei? La ce-ar folosi să le sporesc şi eu numărul cu unu, chit 
că, să zicem, un oarecare timp aşi reuşi să ajung în fruntea 
comunei? 

— Nu-mi răspunzi ca unul care îşi dă seama ce-i spun eu, 
zise Moromete. 

Se lăsă o tăcere. Lăutarii terminaseră istoria lor cu ţiganca 
fugită, care la întrebarea bărbatului ei răspunde pe 
ţigăneşte şi deci ţiganul poate s-o ia cu el. Acum începuseră 
ceva foarte vechi şi le dârdâia bărbia ridicând vocea. Cei doi 
păreau însă acum surzi la cântecul lăutarilor şi la vocile 
celorlalţi care se încurcau, se ridicau şi coborau neîncetat. 

— Ai dreptate, zise Tugurlan. N-am înţeles bine. Mai spune 
o dată. 

— Tugurlane, zise Moromete, tu eşti omul care ne cunoaşti 
şi pe noi şi ştii ce a fost bun şi ce a fost rău în viaţa pe care 
am dus-o mai înainte şi îi cunoşti şi pe ăi săraci care acum 
sunt chemaţi să facă ei altă viaţă. Viaţa asta pe care vor ei s- 
o facă mai bună, cine îi împiedică? De ce cred ei că noi? 
Viaţa asta numai tu poţi s-o faci, fără să treci peste noi cum 


trec eu cu grapa peste bolovani. Nimeni altul în satul nostru 
nu e în stare să înţeleagă şi să facă ce spun eu acuma, afară 
de tine. Tu eşti speranţa! Întoarce-te în sat şi fă tu primul 
pas! Ai să vezi! O să vie alături de tine o sută. 

Pe chipul lui Tugurlan începu să apară acea schimbare pe 
care o dă totdeauna bătaia nedorită sau neaşteptată a 
inimii, puternică şi înaltă, şi care apare înaintea gândirii sau 
a înţelegerii. Da' la urma-urmei ce aşteaptă el? Să 
hotărască alţii pentru soarta tui? lată chemarea! Nu venea 
de unde crezuse el atâta vreme că trebuie să vie, dar nu tot 
aici avea să ajungă? Curând avea să i se termine şi lui viaţa, 
şi ce s-a ales din ea? 

— Oricât cred eu că ştiu ce s-a întâmplat în sat, e clar că 
ceva îmi scapă, de îmi vorbeşti tu aşa, zise el într-un târziu. 
Eu ştiu tot ce s-a întâmplat, dar n-ai vrea să-mi povesteşti şi 
tu? Vreau să aud de la tine. Spune-mi pe concret, de ce ai 
venit la mine. 

Moromete îi explică: atâta vreme cât fiul său fusese 
activist la raion, nimeni nu îndrăznise să-l amenințe în mod 
serios, în orice caz lui nu-i păsase. Acum îi păsa, gluma se 
îngroşase, dacă asta putea fi numită glumă, să fugăreşti un 
om care nu ţi-a făcut nimic şi să-l îneci în gârlă. 

— Cine a făcut asta de fapt? întrebă Tugurlan. 

— Cum cine, zise Moromete, Vasile! A treia zi, adică ce zic 
eu a treia, a doua (că în prima a fost ocupat să-şi aresteze 
neamurile şi să le trimită la puşcărie) au pornit prin sat să 
ia bucatele oamenilor şi alde Gheorghe al Măriei lui Piţur, 
ginerele lui Trafulică, s-a speriat şi a luat-o la fugă spre 
pădure. Dar apa se umflase şi l-au împins în gârlă şi l-au 
înecat... 

— Vasile a făcut chestia asta? întrebă Tugurlan. 

Moromete răspunse fără şovăire că da, Vasile personal, nu 
era el preşedinte, nu dăduse el ordinele cum să se 
procedeze? Şi atunci? Să te mai miri când o să auzi că cine 
ştie ce-are să le facă şi lor, lui Moromete şi prietenilor lui? 

— Nu e bine, zise Tugurlan răguşit. 


— Nu e bine deloc, zise Moromete apăsând pe ultimul 
cuvânt, vrând să arate că absenţa binelui nu e totdeauna 
totală, dar că în cazul de faţă era. Întrebarea mea, 
Tugurlane, continuă el, e următoarea: tu cu Isosică poţi să 
te înţelegi? 

— Pot, reflectă Ţugurlan. Dar ăsta te vinde la prima 
cotitură. 

— Numai dacă e la ananghie, explică Moromete. Ideea 
mea e că Vasile o să-l dea jos şi pe Isosică şi Isosică ştie şi el 
ce-l aşteaptă, i-am spus şi eu, dar ştia şi el, că nu e prost. 
Vii, Ţugurlane? 

Ţugurlan nu răspunse, dar turnă, parcă îndârjit, în pahare, 
pe care apoi le ciocniră şi le goliră însetaţi. 

— Cum o să faci şi cum să procedezi, asta ştii tu mai bine şi 
părerea mea e să intri la moară cantaragiu, reluă 
Moromete. Asta poate să-ţi aranjeze Isosică, chiar dacă n-o 
să fie deloc lesne, fiindcă o are şi el pe cap pe muierea aia a 
lui rea, pe Ciulea. Da” trebuie să-ţi facă, îţi garantez. În ce 
mă priveşte pe mine, o să vă vorbesc pe-amândoi de bine 
prin toate părţile. Şi o să am dreptate. Fiindcă dacă eu îţi 
spun ţie o vorbă, ştiu că ne înţelegem. Mai mult îmi dau şi 
eu seama că nu se poate, [ugurlane, eu ştiu încotro 
mergem! Ce vreau eu personal, e să mergem cât mai încet 
fiindcă nu sunt neam doritor să văd şi cu ochii ce-o fi! Îmi 
închipui! Noi, care am apucat să trăim pe loturile noastre 
până la şaizeci de ani, rămânem la asta. Dar eu nu neg că 
poate să iasă bine pentru voi, care n-aveţi ce pierde, şi 
pentru ăştia tinerii, care nu ştiu ei bine ce înseamnă să ai 
pământul tău la deal şi căruţa şi vitele în bătătură... Ştiu un 
lucru, că pământul trebuie muncit, şi nu cum crede Băâznae, 
că o să se coacă bucatele pe el singure. Vii, [ugulane? 

— Vin Moromete, răspunse de astă dată Ţugulan şi prin 
chipul lui nebărbierit şi încă tânăr ţâşnea parcă din nou, 
însufleţindu-l ca odinioară când prietenul său fusese bătut, 
dogoarea îndrăznelii şi a hotărârii. 

Chapter 6 


Pe la începutul lui septembrie se prezentă într-o după- 
amiază spre seară la poarta comitetului de partid din 
Pălămida o fată care spuse că îl caută pe tovarăşul 
Moromete Niculae şi că vrea să vorbească cu el. Ea nu zise 
dacă se poate, ci pur şi simplu vroia să vorbească cu 
activistul. Omul de la poartă era unul care n-o cunoştea şi îi 
ceru buletinul. Îl deschise la prima pagină, îl ţinu astfel 
deschis cu mâna lui făcută să ţină buşteni şi nu hârtii şi cu 
cealaltă ridică receptorul care semăna cu cel al lui 
Zdroncan şi întrebă pe cineva din comitet dacă tovarăşul 
Moromete putea să vină până la poartă unde îl aştepta... Şi 
aici el silabisi cam mirat şi nesigur: Fântână Măria... 

— Da? zise el. Nu poate? Aha! făcu omul. Bine. Nu poate,i 
se adresă el apoi fetei, dar în clipa aceea uşa se deschise 
din curte şi apăru în biroul mic al informaţiilor chiar cel 
căutat. 

Cu mâinile în buzunar Niculae ieşi cu ea în stradă şi o 
întrebă ce vroia. Fata avea înfăţişarea celui care vine de 
departe la o rudă, a găsit-o şi e bucuros cu măsură, aşa cum 
se cuvine. Nu răspunse la întrebarea care i se pusese. Era 
îmbrăcată ceva mai bine decât în dimineaţa când venise pe 
la el în pridvor şi, deşi era cald, avea un bariş pe cap. Drept 
răspuns ea zise că nu era singură şi arătă cu mâna parcul 
oraşului cu care se învecina clădirea comitetului: pe una din 
băncile din apropiere se vedea într-adevăr stând şi 
aşteptând altă fată, îmbrăcată însă într-o rochie mai vie şi 
fără nimic pe cap. 

— Didina lui Palici, zise Marioara, nu-l ştii pe tat-său? Au 
lotul lângă al nostru şi când eram mică îl auzeam pe nea 
Palici aşa gros, pe mirişte: Boi Poline! Polinee! Şi ăsta se 
supăra şi nu zicea nimic şi nea Palici iar îl auzeai: Boi 
Poline! Polinee! Ce e, mă?! se răstea ăsta aşa cam după un 
ceas şi nea Palici: Hai, boi Poline, să mâncăm dovleac. Îi era 
ruşine, de, lui alde Polin, că auzea toată lumea cum îl chema 
tat-său să mănânce dovleac. 


Niculae se uită la ea: „nu-i stă rău unei fete când îşi aduce 
aminte de copilăria ei, gândi el. E veselă. Ce i s-o fi 
întâmplat?” Fata cealaltă, între timp, se şi ridicase şi se 
apropia. 

— E la facultate, zise Marioara. 

— La ce facultate? întrebă Niculae drept orice prezentare. 

Didina lui Palici nu se grăbi însă să răspundă, se strâmbă 
afectând o mulţumire indiferentă şi răspunse: 

— La o facultate! Şi îi făcu semn fetei lipoveanului din cap 
că ea o ia înainte. 

Oraşul era plin de ţărani, de funcţionari săteşti în 
delegaţie, de elevi şi de soldaţi. Crepusculul care se lăsa 
încet peste salcâmii şi clădirile lui vechi amintea de câmpia 
care îl împresura şi de tăcerea ei uriaşă. Adevăraţii lui 
locuitori erau însă de descoperit în această foiala pestriță, 
care umplea şi cele câteva restaurante, cofetării şi berării şi 
se părea chiar că ei nici nu existau de fapt, străzile fiind 
pline de prăvălii închise cu zăvoare definitive, cu ferestrele 
bătute în scânduri şi cu firmele fie mâncate de rugină, fie 
date jos şi rămânând doar urmele. Tot ceea ce justificase 
altă dată pavarea străzilor şi ridicarea de astfel de case 
aşezate des unele lângă altele nu se mai vedea decât în 
clădiri şi în firmele moarte, ca şi când oraşul ar fi fost 
dezgropat din pământ şi case şi străzi redate existenţei ca 
odinioară, dar fără oamenii care le locuiseră, şi acum era 
invadat de o mulţime de turişti, care aveau însă tot felul de 
treburi şi nu stăteau să cadă pe gânduri în faţa vestigiilor 
unor generaţii dispărute. Ajunseră în centru şi Niculae se 
opri în faţa unei plăcintării şi o întrebă dacă nu-i era cumva 
sete; se vindea acolo şi bere. 

— Şi nici o plăcintă nu vreai? 

Ea dădu din cap scurt şi hotărât: Nu. Niculae însă intră şi 
bău o sticlă, după care reapăru şi-şi continuară drumul. Ea 
o luase pe o anumită stradă. 

— E unul de la noi din sat, al lui Cocioală, e rudă cu Palici, 
şi au casă de mult pe strada asta, e brigadier silvic, zise 


Marioara. E plecat în concediu la Sinaia, are grijă Didina de 
casă. 

— Ei, ia spune, zise Niculae. Cu ce pot să-ţi fiu de folos? 

— M-a trimes tata să-i iau nişte nasturi, că n-am găsit la 
farmacia din Balaci, mi-a spus doctoriţa de-acolo că mi-a dat 
reţetă de Bucureşti, că numai la Bucureşti o să găsesc, da' 
mi-a spus să încerc şi la Pălămida. 

— Dar ce-are tac-tău? 

— Nu ştiu, de-ale lui, nu mai e la moară, l-a dat Isosică jos 
şi tata s-a apucat iar să bea. Nu i-a făcut râu pe loc, că l-a 
mai strecurat prin pâine, da' zicea că nu mai are gustu ăla 
şi într-o zi l-a băut aşa şi a băut mai mult. Dimineaţa când să 
se dea jos din pat, ologise. Cică dacă îi găsesc nasturii ăia o 
să-i treacă, dar ce folos, zicea doctorul, că pe urmă o să bea 
iar. Tata s-a jurat că nu mai bea, numai să meargă iar. Treci, 
zice, şi pe la Niculae al lui Moromete şi spune-i situaţia. Ce 
situaţie! se miră fata singură dând din umeri, dă-o încolo de 
moară, să-şi vază mai bine de treabă ca toţi oamenii. 

Între timp se făcuse de tot întuneric şi oraşul începuse să 
se golească de mişcarea de pe străzi. Se lăsa tăcerea. 

— Şi ai găsit nasturii ăia? zise el întru târziu. 

— Nu, cică tot la Bucureşti. 

— Şi când ai venit? mai zise el tot aşa, după ce merseră 
multe zeci de paşi. 

— Ieri cu trenul de şase. 

— Şi ai dormit aici? 

Ea spuse că da. Ajunseseră în dreptul unei porţi. De-acolo 
se şi simţea apropierea şi întunericul câmpiei adormite. Era 
o linişte mai mare decât într-un sat, fiindcă acolo hămăitul 
rar al câte unui câine tot mai arăta că mai era cineva treaz. 
Aici nu se auzea nimic, puteai să stai aşa ceasuri întregi. 
Strada zăcea în întuneric de la un capăt la altul şi numai la 
casa de-alături se vedea o lumină aprinsă, pesemne Didinei 
lui Palici îi era urât să adoarmă singură pe întuneric şi 
poate că aştepta sau poate că adormise cu lumina aprinsă. 
Marioara se răzimase de stâlpul porţii şi stătea nemişcată, 


nu zicea nimic. Niculae rămăsese în faţa ei şi stătea şi el şi 
tăcea. Minutele treceau în această muţenie şi în acest calm 
pe care numai apropierea depărtărilor fără obstacol, sub 
respiraţia liniştitoare şi sub lumina stelară a nopţii de vară 
a câmpiei îl poate ţine în echilibru. Un om întârziat apăru la 
capătul străzii şi începu să se apropie de cei doi. Trecu apoi 
pe lângă ei cum ar fi trecut pe lângă nişte stâlpi scufundaţi 
în pământ şi îşi văzu de drum până ce intră şi el într-o curte 
şi se făcu din nou linişte. 

— Am 0 veste mare să-ţi dau, şopti Marioara. 

— Dă-mi-o! şopti şi el. Zici că brigadierul ăsta v-a lăsat 
vouă casa pe mână. Nu vrei să intrăm înăuntru?! 

Marioara avu o privire reflexă de ţărancă; se uită în jur: îi 
vedea sau nu-i vedea cineva? Se decise: nu-i vedea nimeni! 
Şi deschise portiţa şi o luă înainte... 

Chapter 7 


Faptul însă că într-una din zilele acelei săptămâni cât mai 
statură fetele acolo doi tineri trecură pe la ele, şi unul din ei 
aduse la un moment dat un cufăr, nu atrase atenţia 
nimănui, fiindcă totul se petrecu la lumina zilei; tinerii 
statură aşa cam preţ de un ceas vorbind între ei înăuntru, 
dar cu geamul deschis, apoi ieşiră şi se duseră. După o 
săptămână unul dintre ei reveni, de astă dată când stăpânul 
casei se întorsese şi fetele nu mai erau acolo, luă acel cufăr 
cu el şi se duse. 

În acele zile, a treia dimineaţă după ce Niculae se întâlnise 
cu Marioara lui Fântână, losif, prietenul atât de îndoielnic al 
lui Niculae, trebuia să se ducă pe teren şi câteva ore mai 
târziu primul-secretar Ghimpeţeanu îl căută cu telefonul 
tocmai acolo în comuna unde era de aşteptat să fie găsit: 
avea nevoie urgentă de el. Organele locale răspunseră însă 
că tovarăşul Iosif nu e acolo, n-a venit şi nici n-au vreo ştire 
că ar putea cumva să fie pe drum. Primul-secretar dădu 
ordin să se afle urgent unde era, spuse că trebuiau să plece 
împreună la regională, că erau chemaţi amândoi şi că erau 


aşteptaţi chiar în acea dimineaţă şi să fie neapărat găsit şi 
scos tovarăşul de unde se vârâse. 

În dimineaţa aceea Iosif întârziase nejustificat prin birouri 
înainte de a pleca căutând tot felul de hârtii, recitind tot 
felul de procese-verbale şi pretextând că avea nevoie de nu 
ştiu ce pentru organizaţia comunei unde se ducea pe teren 
şi nu găsea. În cele din urmă găsi sau renunţă să mai caute 
şi plecă luând-o pe jos prin oraş. Mergea repede şi după 
câteva minute îl prinse din urmă pe Niculae care şi el 
mergea repede, avea în mână un cufăr şi după toate 
aparențele se grăbea să ajungă la gară şi să nu piardă 
trenul. 

— Noroc, Niculae, spuse Iosif. 

— Noroc, losife. 

— Te duci la gară, nu? 

— Da, răspunse Niculae. 

— Te duci acasă, în Siliştea? 

— Da, dar de ce? 

— Te-am aşteptat să ieşi din dormitor, trebuia să plec la 
Mozăceni. 

— Şi de ce n-ai plecat? 

— Fiindcă vreau să-ţi spun ceva. 

— Spune, zise Niculae. 

— Nu pot pe stradă, durează şi trebuia să plec la 
Mozăceni. 

— Să intrăm undeva? 

— Şi mai rău. 

— Uite ce e, zise Niculae, după ce se gândi, în drum spre 
gară e strada Unirii 24, intrăm acolo şi îmi spui, o iau eu 
înainte şi te-aştept la coltul străzii. E un consătean de-al 
meu... 

Celălalt dădu din cap că era foarte bine şi se îndepărtă, iar 
un sfert de oră mai târziu se aflau în odaia brigadierului 
silvic în care stătuse mai înainte Marioara şi domnişoara 
Palici; Iosif spuse: 


— Măi Niculae, am fost chemat ieri de tovarăşul secretar 
Beju de la regională şi tovarăşul Beju m-a întrebat dacă aşa 
ca prieteni, cum am fost noi, îţi cunosc originea 
nesănătoasă şi cum îmi explic eu că atâta vreme nimeni de 
la comitetul raional nu şi-a pus întrebarea... Eu i-am spus că 
nu ştiu nimic şi că pentru felul cum ai condus tu munca în 
Siliştea, de s-a înecat cetăţeanul ăla, foarte just s-a 
procedat că s-a luat măsura să nu mai faci parte din activul 
comitetului raional de partid, dar că despre altceva eu nu 
ştiu nimic, şi că n-am de unde. „lovarăşe Iosif, mi-a spus 
atunci tovarăşul Beju, nu e nimic, remediem noi lipsa asta şi 
te informăm, de altfel o să primeşti sarcină direct de la 
tovarăşul Ghimpeţeanu, dar am vrut să ştiu ce părere ai, să 
vedem dacă putem avea deplină încredere că o să ştii să iai 
cazul în mână şi să-l prelucrezi în mod just în fata 
organizaţiei locale din Siliştea”. „Iovarăşe Beju, zic, puteţi 
avea deplină încredere, execut sarcinile cu cea mai mare 
conştiinciozitate, daţi-mi materialele care există şi le 
prelucrez... Nu e vorba aici că Moromete mi-e prieten, 
prietenia nu există în afara îndeplinirii sarcinilor, ai greşit, 
te-ai ars... Când am aflat că tovarăşii din comitetul regional 
sunt nemulţumiţi că nu s-a luat nici o măsură în cazul 
înecării cetăţeanului, şi eu şi tovarăşul Ghimpeţeanu şi tot 
comitetul raional ne-am dat seama că trebuia mers mai 
adânc şi am fost de acord că bine s-a făcut că s-a luat 
hotărârea de către comitetul regional ca el să nu mai facă 
parte. Perfect just!” „Lasă asta, zice atunci tovarăşul Beju, 
acuma Moromete o să se întoarcă în sat şi o să activeze 
acolo în cadrul organizaţiei, ca simplu membru de partid şi 
mulţi n-o să ştie de ce. Trebuie să afle tovarăşii de-acolo şi, 
mai mult, poate că ei o să aibă alte păreri decât noi, poate 
că ei o să fie mai drastici şi noi n-avem dreptul să 
împiedicăm o organizaţie să-şi spună părerea... Înţelegi, 
tovarăşe Iosif?” Cam asta mi-a spus şi am plecat. Am înţeles 
că discuţia cazului tău, dacă te întorci acasă, n-au vrut s-o 
analizeze în calitatea ta de membru în comitet, ci în Siliştea, 


în cadrul organizaţiei de-acolo, ca simplu membru de 
partid. Înţelegi de ce? 

— Nu, zise Niculae. 

— Să rezulte că organizaţia din sat ţi-a aplicat sancţiunile, 
ei se feresc, zise Iosif. Şi din partea raionului să mă 
trimeată pe mine, să raportez pe urmă că dacă şi prietenul 
lui a fost de acord cu sancţiunea supremă, înseamnă că era 
vinovat... 

— Ce sancţiune supremă? întrebă Niculae alb ca varul. 

— Excluderea. 

Se lăsă o lungă tăcere. 

— Tovarăşul Beju! murmură Niculae cu o lucire intensă în 
priviri şi cu trăsăturile înţepenite de spaimă sau de ură. Şi 
tovarăşul Ghimpeţeanu ce-a zis? El care cunoaşte în ce 
condiţii am activat eu în Siliştea şi i-am raportat totul 
minuţios?! 

— Tovarăşul Ghimpeţeanu ai văzut singur că s-a rezumat 
să-ţi facă o critică formală în comitet şi mai mult el n-a vrut 
şi nu vrea, dar a luat tovarăşul secretar Beju chestiunea în 
mână şi se ocupă personal de ea; ela făcut raportul ca să fii 
scos din activul comitetului de partid. 

— Şi crede tovarăşul Beju, zise Niculae, că eu o să mă las 
exclus din partid, fiindcă vrea el şi îi place lui să excludă şi 
să trimită camioane de milițieni prin sate? 

— El aşa crede. Eu i-am raportat tovarăşului Ghimpeţeanu 
cum s-au întâmplat lucrurile, că eram acolo şi i-am spus că 
nu e bine să se procedeze cu mijloacele astea, dacă vreai îţi 
spun şi ţie, şi dacă faci un raport poţi să spui că ştii de la 
mine şi îmi iau răspunderea totală. Îţi dau şi o declaraţie 
scrisă. 

Niculae spuse că chiar îl ruga şi Iosif se puse pe scris şi 
când termină se lăsă iarăşi între ei o tăcere grea. 

— Aşa că în nici un caz nu te întoarce în sat, zise apoi Iosif. 
E bine că tovarăşul secretar Beju s-a gândit la mine, trebuie 
să-i mulţumeşti în gând, altfel n-aveai cum să afli şi cădeai 


acolo ezact ca ăla care s-a aruncat în râu şi a murit! Le 
înecai şi tu! 

Şi aici Iosif se destinse şi cum se ridicase în picioare şi se 
uita pe geam afară, cu mâinile în buzunare, se îndoi pe 
spate şi izbucni brusc în râsul lui ca o pârâitură de gard ca 
şi când ar fi trosnit un pălimar. Ce găsea el de râs? Niculae 
continuă însă să rămână alb la faţă şi nasul lui, ca o piatră 
străvezie, nu i se mai zărea pe chipul fără sânge. 

— Şi în legătură cu originea mea ce-a găsit el să spună? 
zise. 

— Rău şi aici, zise losif. De fapt aici mi-am dat eu mai bine 
seama că e rău, a zis că partidul e plin de tot felul de 
elemente, de fii de reacţionari şi că are dovezi scrise că tac- 
tău face agitaţie în sat împotriva regimului. Asta e! E 
adevărat? 

Niculae însă arăta acum atât de îndârjit încât se uită ţintă 
la celălalt şi parcă nu înţelese întrebarea. Nu răspunse 
NIMIC. 

Chapter 8 


În aceeaşi zi luă trenul spre Capitală şi în dimineaţa 
următoare se afla în biroul primului-secretar al comitetului 
regional de partid Bucureşti, care îl primi îndată ce se 
anunţă. Era fostul notar din Siliştea, ales foarte recent 
membru al Comitetului Central şi căruia cu aceeaşi ocazie i 
se încredinţase această înaltă funcţie. 

— Ei, zise el după ce îi dădu mâna şi îi făcu semn să ia loc 
în faţa lui, stând amândoi nu la birou, ci în cele două fotolii 
de alături, ca doi vechi prieteni ce erau. Dă-i drumul, 
adăugă fostul notar, ce ţi s-a mai întâmplat? 

Şi auzindu-l vorbind astfel îndărjirea şi neliniştea de pe 
chipul tânărului se înmuie, fiindcă omul care îl atrăsese pe 
el în partid rămăsese acelaşi şi cum oricine crede despre el 
însuşi că nici el nu s-a schimbat, credinţa în cauza pentru 
care trăieşte se ridică iarăşi în el cu forţa de odinioară şi o 
dată cu ea şi speranţa că va fi în cele din urmă mai tare 


decât duşmanii lui. Ce ţi s-a mai întâmplat, nu însemna oare 
că el, fostul notar, ştia că prietenului său trebuie să i se 
întâmple din când în când ceva şi că oricât de gravă ar fi 
acea întâmplare el, fostul notar, ştia dinainte că nu Niculae 
era vinovat sau în orice caz nu numai el şi în nici un caz atât 
de mult încât să măsoare vina lui de unul singur, cu vina a 
mai mulţi... 

— Aşa de rău eşti speriat încât nici nu mai mă gândesc să- 
ţi spun că sunt supărat pe tine că n-ai mai dat şi tu un semn 
de viaţă... Nu te-am atras eu în partid? exclamă fostul notar 
cu un soi de mândrie mai încurajatoare decât orice cuvinte. 
Eu răspund de tine şi o să te apăr până în pânzele albe, 
fiindcă nu se poate să fii tu negru ca funinginea şi alţii albi 
ca colilia! Nu te-ai gândit? 

— Ba m-am gândit, răspunse Niculae, dar n-am avut ce să 
fac, fiindcă atâta timp cât m-am ferit să mai viu la Siliştea cu 
o sarcină de partid ai văzut şi tu că am activat bine şi ani de 
zile nu mi s-a întâmplat nimic de când cu istoria cu seceta. 

— Bine, zise primul-secretar luând parcă o hotărâre. Să 
vedem ce s-a întâmplat. 

Adică să nu tragem încă nici un fel de concluzie, să vedem 
întâi ce greutate are omul pe spinare şi abia pe urmă, după 
ce o să i-o ridicăm, să ne dăm seama dacă nu cumva l-a şi 
strivit. Atunci n-o să mai fie nimic de făcut! 

— Stai, întâi să spun să nu ne deranjeze cineva, mai 
adăugă el, apoi se reaşeză şi începu să asculte. 

Niculae se puse pe povestit şi trecu repede peste toată 
campania. Deşi au avut loc turburări, spuse el, dacă n-ar fi 
fost provocările la care s-au dedat unele persoane locale, cu 
soluţia pe care au găsit-o în cele din urmă forurile 
superioare nu s-ar fi întâmplat chiar nimic şi în cazul ăsta 
nici n-ar fi fugit nimeni cu căruțele de la arie fără să-şi dea 
cotele şi bineînţeles că n-ar mai fi fost nevoie pe urmă nici 
de echipele care s-au creat ca să meargă pe la ei din casă în 
casă... 


— Cine s-a dedat la provocări? îl întrerupse primul- 
secretar. Poţi să spui, e bine să-i ştiu eu. 

— Au fost sancţionaţi, zise Niculae, preşedintele a fost dat 
jos şi individul respectiv exclus din partid. 

— Care individ? se arătă curios fostul notar. 

— Unul Bilă! 

— Bilă! exclamă primul-secretar ridicând uluit braţele în 
sus. Bilă membru de partid! 

— A fost exclus, repetă Niculae. 

— Bilă era să-ţi dea atunci cu un ciomag în cap şi să te 
omoare, zise fostul notar, urla că astăzi nu trebuie să fii... 
Mama lui de Bilă, exclamă primul-secretar şi se bătu cu 
palma pe frunte nevenindu-i încă să-şi creadă urechilor, 
deşi era de presupus că de atâţia ani de când era şi el 
activist avusese fără doar şi poate ocazia să vadă şi să audă 
destule. Din pricina lui a trebuit eu să fac atunci un raport 
scris şi să arăt că nu ereai vinovat, că şi atunci s-a găsit 
cineva care nu ştiu ce vroia să-ţi facă, nu vroiau să mă 
creadă pe mine. Ei, ia spune, cine şi la ce provocări s-a 
dedat? 

Niculae povesti dar se vedea că nu-i era lui gândul la Bilă, 
vroia să treacă repede la ceea ce i se întâmplase lui şi nu 
altora. 

— Secretarul, Isosică, şi preşedintele Plotoagă, ca să-l 
curețe pe Bilă, l-au lăsat să se îmbete şi i-au dat ordin să 
sară peste cal în chestiunea depunerii grâului pe jos... A 
fost ca o scânteie, a luat foc satul... de altfel i-au şi dat foc 
casei lui Bilă ţăranii provocaţi... 

Niculae spuse apoi cum tot focul fusese stins şi cei vinovaţi 
sancţionaţi... Şi trecu la istoria cu cel înecat: 

— Întrucât putea fi cineva răspunzător dacă la un 
oarecare se găsesc nişte încărcătoare de pistol-mitralieră 
pline de gloanţe şi acest oarecare o ia la fugă şi se aruncă în 
râu şi râulîlia la vale şi îl îneacă? zise el. Cine nu ştie să 
înoate să nu se arunce în apă decât dacă vrea să se 
sinucidă, iar dacă are gloanţe de pitit atunci să le pitească 


în... mă-sii dacă vrea cumva să se folosească de ele ca să 
împuşte iepuri, fiindcă să nu-mi spună el că avea altceva în 
mintea lui tâmpită când s-a apucat să şi le-ascundă în 
pivniţă cu gândul că n-o să îndrăznească nimeni să intre în 
târla lui... Dacă ţi-ai predat cotele, nu intră, dar dacă nu ţi 
le-ai predat, intră, aici e toată chestia... Alţii adică să tragă 
din greu şi tu să speculezi momentul! „Iovarăşe Niculae, ce 
mai încoace şi încolo, zice tovarăşul Ghimpeţeanu, cine ştie 
ce bandit o fi fost şi Gheorghe ăsta, nu s-ar fi aruncat el 
degeaba în râu dacă n-ar fi avut conştiinţa încărcată.” „Eu 
nu pot, tovarăşe Ghimpeţeanu, să susţin că acest om avea 
sau nu avea conştiinţa încărcată şi să trag de-aici concluzia 
că era un bandit sau un om cumsecade. Faptul că ela luat-o 
la fugă pentru mine nu e concludent, o fi auzit şi el că mulţi 
au fost închişi pentru te miri ce, darmite când se găsesc la 
tine gloanţe! De-aici şi până la a susţine că faci parte dintr- 
un complot care urmăreşte să răstoarne regimul nu era 
decât un pas, cu toate că s-au văzut şi cazuri adevărate... , 
„Bine, tovarăşe Niculae, fă-ţi raportul şi continuă-ţi 
activitatea... „ Până ce intervine tovarăşul secretar Beju. Eu 
l-am înţeles pe Ghimpeteanu şi pot chiar să spun că a făcut 
pentru mine mai mult decât era cazul, fiindcă în realitate 
trebuia să mă prelucreze în faţa activului comitetului 
raional de partid şi să fie rău de mine, dar ela refuzat să 
execute acest ordin pe care îl primise, m-a chemat la el în 
birou şi mi-a spus: „Du-te, zice, la tovarăşul prim-secretar 
Mircea şi expune-i situaţia, fiindcă eu aşi vrea să te păstrez 
ca un element de bază şi nu sunt de acord că ai avea vreo 
vină, poate îl convingi pe tovarăşul Mircea şi totul se 
aranjează.” Am plecat chiar în ziua aia la regională şi am 
cerut primului secretar să mă primească. Mi s-a spus că nu 
e acolo, că e plecat la Bucureşti, deşi eu ştiam perfect de 
bine că era, am înţeles că Mircea e un om slab şi nu 
îndrăzneşte el să-l contrazică pe Beju. Am mai încercat şi în 
zilele următoare dar a fost în zadar. M-am întors la comitet, 
la raion şi m-am gândit ce să fac, fiindcă mi-am dat seama 


că toate drumurile în regiune îmi sunt închise peste tot 
oriunde m-aşi duce şi atunci m-am hotărât să mă întorc 
câteva săptămâni în sat şi în timpul acestor săptămâni să 
încerc să intru în contact pe linie de învăţământ cu vreun 
raion din regiunea Argeş, fiindcă ştiam că erau mulţi 
învăţători suplinitori ca şi mine cu trei sau patru clase de 
liceu şi după aceea să viu la tine să te rog să mă sprijini la 
minister să obţin numirea. Şi pe parcurs mi-aşi fi dat şi 
restul de examene... Mai mă gândeam să mă duc pe un 
şantier ca simplu muncitor şi să mă calific, dacă asta a 
urmărit cu mine partidul, să-mi închidă toate drumurile şi 
să mă scoată din activitatea politică! Ce puteam să mai fac 
când mi se arunca în dreptul fiecărui drum câte-o buturugă 
peste care nu puteam trece? Nu puteam să-mi închipui că 
în ciuda faptului că Ghimpeteanu a susţinut că nu mi se 
putea imputa personal activitatea din Siliştea în timpul 
campaniei, Beju vroia cu orice chip să mă distrugă, să mă 
lase să mă întorc în sat, să mi se trimeată talonul la 
organizaţia din Siliştea şi acolo să vină pe urmă fără veste 
cel mai bun prieten al meu din comitet şi să mă prelucreze 
cu sancţiunea supremă. „Măi Niculae, zice prietenul ăsta al 
meu, să ştii că dacă te duci în sat eu execut sarcina! Calc 
secretul încredinţat fiindcă ştiu că n-ai nici o vină, poţi chiar 
să te bazezi pe declaraţia mea dacă ai de gând să mergi mai 
sus, eu ţi-o dau chiar scrisă - uite (şi aici Niculae scoase din 
buzunar o hârtie pe care o despături şi i-o întinse fostului 
notar) - nu mi-e frică să susţin care e adevărul, dar dacă 
eşti prost şi te laşi belit, dacă te prinde adică Beju în sat, 
atunci să ştii că te execut şi eu!” 

Fostul notar luase în mână hârtia şi chipul său ascundea 
acum, sub pretextul lecturii ei, impresia pe care i-o făcuse 
de fapt cele auzite. Arăta mai departe prietenos dar ceva se 
schimbase, sau era pe cale, s-ar fi zis că se aşteptase poate 
la mai mult, întâmplarea să fi fost mai gravă sau 
povestitorul să fi apărut în ea într-un chip mai eroic... 


— E foarte bună declaraţia asta, zise el în cele din urmă, 
dar cu fruntea încreţită, ca şi când fără ea nu se ştie ce-ar 
mai fi putut face el pentru Niculae. Las-o la mine, fiindcă o 
să am nevoie de ea. 

Niculae începu deodată să se uite într-o parte şi rămase 
astfel nemişcat timp de câteva clipe, apoi ca în somn mâna 
lui se mişcă şi mai scoase ceva din haină, de astă dată însă 
din buzunarul interior. 

— Poate ai nevoie şi de ăsta? zise şi ridică în aer un carnet 
mic şi roşu oferindu-l hotărât fostului notar. Mai sus de tine 
nu merg, zise el mai departe, şi dacă şi tu eşti de părerea 
lui Beju, atunci trebuie să recunoşti că n-am ajuns unde mi- 
ai spus că o să ajungem când ne-am cunoscut noi doi şi nici 
n-o să ajungem vreodată cât timp de ăştia ca elo să fie plin 
partidul şi voi o să tremuraţi de frica lor. 

— Eşti un prost, zise fostul notar după un timp, fără să se 
turbure. Nu-ţi dai seama că dacă e vorba de frică, ei sunt 
ăia care în fond le e frică şi nu nouă? Nu vezi că şi de tine îi 
e frică? Avea el nevoie de organizaţia din sat ca să te 
excludă? Nu vezi că eşti orb? 

— Ba văd. 

— Nu vezi, că dacă ai fi văzut n-ai fi venit la mine aşa de 
derutat. Bine că ţi-a trecut. Bagă carnetul în buzunar şi să 
nu mai faci gestul ăsta niciodată, fiindcă s-ar putea să te 
coste, nu mai suntem în '45 şi '46 când partidul avea nevoie 
de oameni, acum se înghesuie la porţile lui toţi oportuniştii 
şi nu se mai impresionează nimeni de atitudini din astea, 
dimpotrivă, s-ar putea să găseşti pe cineva să-ţi dea şi un 
picior în spate, depinde la ce nivel o faci! Cu cât o faci mai 
jos, cu atât ai mai mari şanse să ţi se râdă în nas şi să ţi se şi 
ia imediat carnetul. Îţi repet, dacă nu i-ar fi fost frică, Beju 
te excludea el fără să fie nevoie să recurgă la organizaţia 
din sat... Dar, pe de altă parte, ai şi tu dreptate, mai zise 
fostul notar şi îndoi declaraţia lui Iosif şi o rupse şi o aruncă 
la coş. N-o să te excludă nimeni din partid, o să-ţi cer eu 
mutaţia de-acolo şi cu asta am pus punct. Acuma să trecem 


la punctul doi. Să ştii că trecem printr-un moment greu 
care nici mie nu mi-e clar cât o să ţină, şi sarcina ta e să 
rămâi cu orice preţ în partid, indiferent ce muncă o să caut 
eu să-ţi găsesc. Fiindcă excluderea e o înfrângere, chiar 
dacă e o nedreptate, înţelegi ce vreau să-ţi spun? 

— Înţeleg, zise Niculae ridicând glasul, dar înţelegerea 
asta face din noi nişte laşi. Niciodată nu m-am ridicat, nici 
eu şi nici alţii, împotriva lui Beju, tocmai pe considerentul 
ăsta, că nu se mai uită nimeni la tine dacă ai dreptate dar 
eşti exclus. Cine a adus în partidul nostru această frică de 
excludere? 

— Pentru că mulţi trebuiesc într-adevăr excluşi, iată 
adevărul, ţi-am spus că e un moment greu, răspunse fostul 
notar. De-aia nici nu pot să te bag în învăţământ, cel puţin 
acuma, pe moment, ar însemna să te expun. Ori eu ştiu cât 
de mult îţi place munca politică şi de-aia te-am şi scos din 
comerţ unde lucrai cu Bâznae, după ce te-ai întors din 
armată, dar acuma îmi pare rău că nu te-am luat cu mine în 
primăvara când am venit aici... Acuma e precis că Beju ăsta 
ţi-a băgat la dosar cine ştie ce despre taică-tău, că a făcut 
politică liberală în trecut. Dosarul ăla al tău, zise fostul 
notar scârbit, toţi porcii din Siliştea ţi-au băgat în el câte-o 
hârtie... Aşa că e mai bine s-o iai pe ocolite, să te dai la 
fund, să munceşti undeva departe de sat, să-ţi câştigi 
existenţa şi în timpul ăsta să înveţi carte, să te specializezi 
în ceva... Şi după ce te specializezi, vedem noi! 

Şi aici fostul notar mişcă degetele în aer cu sensul că până 
la scadenţa aceea aceste evenimente care sar aşa şi joacă 
ameninţător în această perioadă îşi vor schimba ele cursul 
şi atunci vor sta ei iarăşi de vorbă... 

— Problema e să fii un om cu o specialitate bine pusă la 
punct, continuă în acelaşi fel fostul notar. Eu am studii 
juridice, şi când am de-a face cu diferite probleme, sunt în 
cunoştinţă de cauză, nu stau eu să-l ascult ce-mi îndrugă el, 
văd singur despre ce e vorba. Asta e sarcina care ţi-o dau 
eu şi caută s-o duci la îndeplinire. Uite o meserie frumoasă, 


zise primul-secretar după ce se gândi câtva timp: să înveţi 
să te ocupi de grădini! De pomi şi de flori, să te faci inginer 
horticultor! Ce zici? 

Niculae nu răspunse, dar avea o privire care arăta că, în 
ceea ce îl privea, va face orice i se va spune să facă, dacă îi 
rămânea neatinsă speranţa activităţii politice care îi plăcea 
aşa de mult; şi fostul notar se uita la el cu o privire care nu-l 
înşela, tocmai de aceea vroia acum să-l ferească, pentru a-l 
ajuta mai târziu să se ridice, avea şi el, fostul notar, nevoie 
de oameni siguri pe care să se sprijine. 

— Toată lumea aleargă la tehnică, e şi normal, continuă 
fostul notar, dar s-a dovedit că oamenii nu pot trăi nici fără 
fructe, nici fără flori. Poate că fără flori se găsesc mulţi care 
să poată trăi, dar fără fructe e imposibil. Aşa că lasă-i pe 
alţii la tehnică şi fă-te inginer horticol. E o grădină şi o seră 
la Mogoşoaia, ale unui castel, chiar azi mi se plângea 
administratorul de-acolo că le-a plecat horticultorul, nu 
găsesc altul şi au contracte cu Horticola 1 Mai pentru 
livrare de flori pe piaţa Capitalei. Du-te acolo ca simplu 
muncitor, câştigă şi înscrie-te la şcoală. Ai deja trei clase 
secundare, n-ai nevastă, n-ai copii, de plăcut să înveţi, ştiu 
că ţi-a plăcut, d-aia te-am atras eu aşa repede în partid, că 
nu ereai mulţumit cu soarta care te-aştepta... Acuma aşază- 
te liniştit pe carte şi învaţă. 

Chapter 9 


Toate astea se aflară însă târziu de tot în sat, după ce 
trecu mult timp. Un prim moment greu despre care vorbea 
fostul notar se consumă chiar în anul următor, când se 
descoperi că mulţi dintre cei asemănători lui Beju deviaseră 
la dreapta (în special cei mai mari ca el), cu toate că 
acţiunile lor erau de stânga, şi fură îndepărtați. Despre felul 
cum fu tratat Beju (care, simțind pesemne că se apropie 
ceva, se grăbise să sancţioneze o abatere aşa-zis stângistă 
pentru a nu fi acuzat el de aceeaşi boală) nu se aflară 
amănunte, în genere se făcea doar un semn sub gât când 


cineva întreba curios pe unde-o fi, ceea ce nu însemna 
neapărat că i s-a tăiat capul la propriu, ci în orice caz la 
figurat, adică în cea mai probabilă dintre ipoteze era pe 
undeva la munca de jos, dacă nu chiar la puşcărie, adică 
chiar acolo unde băgase şi el atâţia... 

În mod ciudat, scoaterea lui Niculae Moromete din activul 
comitetului raional de partid nu miră în sat pe nimeni şi nici 
faptul că după aceea dispăruse nu se ştie unde; cu atât mai 
puţin deci că fusese ameninţat să fie exclus şi că, după 
căderea lui Beju, nu fusese repus în munca de partid. Nu se 
ştia precis, dar nici nu mai interesa pe cineva ca altă dată 
soarta lui. 

Se spuse într-un timp că ar fi pe undeva, şi chiar că ar fi 
avut nu se ştie ce istorie cu o femeie, că ar fi văzut-o cineva 
la el în odaie, un băiat al lui Enache al Cârstichii, care ar fi 
fost pe la el... Că cică ar fi venit la el în seră femeia aceea şi 
că într-o zi nu era nimeni şi Niculae a pus-o jos pe pământ şi 
i-a făcut felul... Era aşa de tâmpit ceea ce povesti acest 
băiat al lui Enache al Cârstichii încât cineva îi dădu la un 
moment dat o palmă după ceafă şi băiatul îşi arătă ca 
prostul fasolele râzând, vrând parcă să spună că a încercat 
şi el să facă pe-ăla care ştie ceva şi nu i-a mers... Uitaseră 
cu totul de feciorul lui Ilie Moromete şi într-o vreme cineva 
spuse că ar fi murit... Nici asta nu miră pe nimeni, dar 
dintre toate veştile care se aflară despre el în acest timp de 
aproape zece ani care se scurseră de la scoaterea lui din 
activul de partid, asta li se păru unora cea mai credibilă şi 
mai plină de adevăr. 

Pentru că în toţi aceşti zece ani multora li se părea că 
lucrul cel mai credibil şi mai plin de adevăr era cel nefiresc, 
şi, dimpotrivă, cel lipsit de interes şi fără noimă era ceea ce 
era firesc şi normal. O însurătoare era altădată un 
eveniment mare, mai ales dacă se făcea cu nuntă, dacă 
băiatul era unul din acei flăcăi care semăna cu bradul pe 
care îl ducea prietenul lui încă neînsurat, pe calul care 
tropăia în buiestru în faţa alaiului de căruţe ale nuntaşilor şi 


dacă mireasa era frumoasă şi se făcea de nerecunoscut în 
rochia ei albă şi în voalul ei pe care nu-l punea pe cap decât 
o dată în viaţă. Cuiva îi veni însă în aceşti ani ideea că de ce 
la drept vorbind să piardă el banii cu ocazia nunţii când, 
dimpotrivă, ar fi putut foarte bine să câştige şi nu se ştie 
cum făcu şi cum o aranja şi ce dădu el să mănânce şi să bea 
la masă că la sfârşit, când îşi făcu socotelile, îi ieşiră patru 
mii de lei în plus, în loc să-i iasă în minus, cum se întâmpla 
de obicei. Nuntă cu plata obligatorie pentru invitaţi... Asta 
stârni oarecare vâlvă şi încetul cu încetul învăţară şi alţii 
cum să facă... Asta atrase însă în cele din urmă şi atenţia 
sfatului popular şi preşedintele făcu cercetări şi apăru 
deodată ceva straniu în legătură cu nunțile: un impozit pe 
cununie, şi încă destul de mare, ca pe orice comerţ... Asta 
nu descurajă însă pe nimeni, dar din ziua aceea acest 
eveniment din viaţa unui flăcău şi a unei fete, atât de 
învăluit în taine altădată, păru acum mai ales în clipa când 
invitatul era pus să-şi scoată portofelul şi să-şi plătească 
mâncarea, ceva tot atât de lipsit de interes ca orice 
petrecere neghiobească a unor inşi care le-a venit lor nu se 
ştie de ce cheful să se adune la un loc şi să bea şi să 
mănânce fără nici un rost. 

Altădată plecarea unui om din sat era de asemenea un 
eveniment, mai ales dacă pleca în urma unor împrejurări 
ieşite din comun, se interesau de el ca şi când s-ar fi simţit 
răspunzători... dacă ajungea bine, dacă ajungea rău, nu le 
era nicicum străină soarta lui... În acei ani însă se întoarse 
într-o zi în sat un general... Era chiar general, avea cu 
adevărat acest grad şi la început toată lumea crezu că e 
vreun străin venit cine ştie din ce pricină... Se află însă 
curând că nu, era unul de-ai lor, tat-său trăia aci în Siliştea 
şi până nu de mult pe feciorul lui parcă îl văzuseră de 
câteva ori pe-acasă îmbrăcat militar... Erau însă şi înainte 
mulţi militari prin sat, subofiţeri, ofiţeri şi chiar o dată 
fusese şi un maior, feciorul fostului boier mort încă după 
primul război mondial... General însă... 


Asta în mintea fiecăruia însemna atâţia ani de învăţătură, 
încât trebuia să aibă la naştere darul ăsta, să stai şi să-ţi 
toceşti atât de tare coatele învățând încât după aia să nu te 
mai cunoască nimeni... Ăsta al lui Pretorian însă nu învățase 
decât şapte clase primare, pe urmă fusese luat militar, şi 
după aceea... Nu se mai ştia precis ce făcuse, dar de vorbit 
vorbea ca şi înainte cu cei care îl cunoşteau, ce mai faci, 
Stane, bine, Ioane... Când se spunea în sat despre un băiat 
că ştie carte şi că soarta îl însemnase să ajungă poate un 
om mare, fiecare dintre cei ai căror copii semănau cu cel 
numit tresăreau înfioraţi auzind aceste cuvinte... Astfel de 
clipe îl ţineau în viaţă cu credinţa neclintită că între soarta 
unui om mare care putea fi şi a copilului lor şi ştiinţa de 
carte era o legătură tot atât de strânsă ca între un copac şi 
pământul în care îşi avea el înfipte rădăcinile. După 
întâmplarea cu generalul mulţi tresăriră însă de ambiţie şi 
plecară şi ei din sat - „adică cum, ziceau ei, suntem noi mai 
proşti ca Ion al lui Pretorian?” - şi într-adevăr se află 
curând despre cei mai mulţi dintre ei că au ajuns care mai 
de care şefi sau directori cine ştie pe unde şi de aceea 
curând nu mai tresări nimeni şi chiar începu să li se pară 
lipsit de noimă şi de interes să spui despre un copil că ştie 
carte şi că îl aştepta un viitor deosebit... 

Şi se mai întâmplă un lucru izbitor, pe măsură ce treceau 
anii. În legătură cu evenimentele care se petrecuseră odată 
pe aria lor, mulţi se mirau plictisiţi când cineva le aducea 
aminte acum, când nu mai aveau un pământ al lor propriu- 
zis decât prin preajma casei, de vara aceea când se 
neliniştiseră ei atât de tare şi făcuseră caz pentru nişte 
neghină şi pentru nişte cote care nu reprezentau nici măcar 
a zecea parte din recolta lor... Aşa e omul, spuneau ei 
râzând de ei înşişi cu un soi de dispreţ nici măcar amar. 
Moartea lui Valache, de pildă, nu miră pe nimeni, iar pe unii 
îi făcu chiar să spună imitând ceva care nici ei nu ştiau bine 
ce era, că dat fiind că nemaiputând suporta regimul nostru 
democrat popular, domnul Valache şi-a pus singur capăt 


zilelor... Fiindcă într-adevăr Valache fusese văzut într-o 
dimineaţă atârnând cu ştreangul de gât de grinda din faţa 
fostei lui prăvălii, unde altădată băuse atâtea ţuici, jucase 
atâtea partide de table cu domnul notar şi cu domnul 
primar şi văzuse atâtea dimineţi izbucnind în geamul lui 
mare, drapat cu viţă agăţătoare, ale cărei frunze se făceau 
toamna roşii ca sângele. 

Chapter 10 


Şi, cu toate astea, Niculae nu numai că nu murise în acest 
timp, dar ajunsese inginer horticultor şi la o conferinţă a 
regiunii de partid Bucureşti fusese ales delegat şi apoi 
membru în comitet. Putea însă să ajungă oricât de sus, 
drumul lui se pierduse, atât de mare era forfota celor de jos 
care îşi căutau febril propriul lor vad: cum şi-l căutaseră cu 
zece ani în urmă Isosică, Plotoagă, Zdroncan şi Bilă şi 
Mantaroşie care li se alăturase, iar mai apoi Vasile, care 
venise din urmă şi ieşise departe. Îl mai văzură pe Niculae 
la moartea tatălui, venind într-o maşină, dându-se jos în 
drum şi intrând în curtea părinţilor cu un buchet de flori în 
mână, cu capul gol şi tuns tot aşa cum îl ştiau ei... Fiindcă în 
acei ani murise şi Moromete dar de moarte bună, nu ca 
Valache sau Năstase Rădulescu, care nu murise el chiar 
acolo unde îl trimesese Vasile, dar se şubrezise aşa de rău 
încât degeaba i se mai dăduse apoi drumul acasă, că n-o 
mai ţinuse mult... 

La poarta Moromeţilor fluturau prapurii, şi în curte 
printre femei şi copii, aşezaţi lângă coşarul acum dărăpănat 
din lipsă de vite, nişte dulgheri ciopleau liniştiţi un lemn de 
salcâm tăiat de verde... Din când în când clopotul de la 
biserică bătea de două ori, bang-bang, şi atunci toţi îşi 
făceau cruce, dar nimeni şi de nicăieri nu se auzeau 
plânsete. Mama lui Niculae stătea într-un pâlc de muieri şi 
se uita din când în când atentă să nu lipsească ceva la alţi 
bărbaţi care mâncau lângă gardul grădinii pe nişte 
scânduri geluite, dulgheri şi aceştia chemaţi să ajute... Un 


câine negru complet, de la coadă până la bot, stătea foarte 
aproape de ei şi pândea într-o aşteptare lihnită firimiturile, 
fără nici un semn că simţul lui i-ar fi spus în vreun fel că 
lumea aceasta adunată şi mirosul acela de mămăligă cu 
varză care îi aţâţa nările însemna moartea bătrânului său 
stăpân: dacă cei ce mâncau atât de lacom din străchini nu 
simțeau nimic, de ce ar fi trebuit să fie el neliniştit, câinele? 

Catrina Moromete nici nu avu, după cum spuse ea mai 
târziu, timp să-şi dea seama că tinerelul care intrase în 
curte cu paltonul lui negru era chiar băiatul ei, Ilinca însă, 
sora lui cea mică, îi ieşi înainte, urcă pridvorul şi acolo sus 
se oprise în faţa bătrânului care stătea culcat într-un pat 
plin de flori şi scoase deodată un țipăt mare: 

— Tatăăăă, ţâşni strigătul ei înalt şi curăţit de orice 
durere, ca o chemare disperată şi în acelaşi timp albă de 
orice nădejde, adresată unui om în viaţă care însă nu mai 
vroia să audă. Scoal' în sus c-a venit Niculae! Scoal' şi stai 
cu el de vorbă, că nu l-ai mai văzut de anul trecut! Uite-l c-a 
venit! Se dădu apoi la o parte şi Niculae se apropie. Chipul 
bătrânului îşi pierduse orice asemănare cu cel din viaţă şi 
privirea fiului nu stătu mai mult de câteva clipe asupra lui, 
ca şi când ar fi avut înainte un străin. Se aplecă, îi puse 
alături de frunte buchetul de flori, se întoarse şi începu să 
coboare scările. Porni foarte decis spre poartă, chiar grăbit, 
de parcă ar fi vrut să plece mai repede dintr-un loc unde 
greşise că intrase, dar îşi reveni şi o luă apoi spre grădină. 
Se uitau la el nedumeriţi: unde vrusese să plece (chiar 
vrusese să plece?) şi acum încotro o lua? Niculae deschise 
poarta şi aici paşii îi şovăiră, se rezimă de un salcâm şi 
deodată izbucni în plâns. Mama şi sora veniră după el şi îl 
luară cu ele, dar el se desprinse, se întoarse cu spatele la 
curte, şi la toţi care erau în ea, se aşeză jos pe un butuc 
vechi de tăiat lemne şi cum sta aşa, din nou îl podidi plânsul 
şi faţa i se schimonosi. Bătrâna, cu privirea care îi rămăsese 
tânără în obrazul plin de încreţituri, se supără: 


— Hai, maică, vezi de tine, că eşti mititel şi slab, el a fost 
voinic şi şi-a trăit viaţa. Mai mult pe noi ne-a chinuit în 
ultimul an, că nu mai putea şi vrea mereu să plece de- 
acasă... 

La înmormântare venise şi Matei Dimir, şi Cocoşilă, şi Nae 
Cismaru şi Giugudel şi vecinul mult mai tânăr al lui 
Moromete, alde Cârstache. Lipsea doar bătrânul Costache 
al Joachii, pe care cu câţiva ani în urmă îl pusese jos 
durerea aceea a lui de oase şi stătea şi acum paralizat şi 
nici mâncarea nu mai putea s-o mănânce singur. Cel mai în 
putere dintre ei era Matei Dimir, dar şi cel mai întunecat la 
faţă, Giugudel şi Nae Cismaru fiind senini. Cârstache cel 
puţin plângea ca o rudă şi povestea cum lui i se făcuse rău 
într-o zi când stătea nea Ilie în pridvor şi îşi dădea şi el 
seama că se duce. „Măi Cârstache, zice, eu o să mor şi ţie 
nu ţi-e deloc milă de mine.” Şi aici Cârstache i se adresă 
direct lui Moromete: 

— Cum ai putut să crezi tocmai dumneata, nea Ilie, despre 
mine, că nu mi-era milă? 

În timp ce se pregătea praznicul, Niculae rămase o vreme 
în odaie cu sora lui şi o puse să-i povestească. Toate urmele 
şi semnele morţii pieriseră, şi sunetul goarnei şi prapurii, şi 
crucea de salcâm verde şi scârţâitul nesfârşit al căruţei cu 
boi pe care gospodăria colectivă o dăduse pentru 
înmormântare. Ilie Moromete nu mai era printre ei. În timp 
ce Ilinca povestea mai intră înăuntru o femeie, care se 
aşeză pe pat şi la un moment dat începu şi ea să 
povestească. Era Alboaica. 

Chapter 11 

— După ce-ai plecat tu din sat, atunci când cu zarva aia 
mare, l-a apucat porneala, zise Ilinca parcă cu o indignare 
plină de admiraţie, având în glas o seninătate ciudată încât 
ascultând-o îţi venea să crezi că ea ştie că tatăl ei nu e mort 
şi că acum o să vină din grădină, să urce scara pridvorului 
şi o să asculte şi el. Nu-ţi spun că întinerise şi toată ziua îl 
vedeai ba pe la primărie, ba pe la moară cu Isosică şi 


Ţugurlan, ba pe la... Se ducea la Râca, strigă deodată 
tânăra femeie, ca şi când s-ar fi înfuriat că nu poate să 
ocolească o astfel de ispravă pe care o făcuse cât mai trăise 
tatăl lor... 

Niculae însă nu înţelese. Nu se citi pe chipul lui nici o 
întrebare. 

— Mama l-a lăsat în pace, cu toate că i se făceau obrajii 
vâlvătăi când se certa cu câte-o muiere şi aia îi spunea: „De- 
aia se duce omul tău pe la Râca, fiindcă eşti bună la suflet, 
s-o fi săturat şi el de tine.” Dar încolo mamei nu-i păsa, dar 
nici nu l-a căinat mai târziu! După ce-ai plecat tu, de unde 
până atunci, cu toate că tu erai la raion şi ar fi trebuit să le 
fie frică de tine, ăştia treceau pe lângă el şi când îl vedeau 
uite-aşa întorceau capul în altă parte, şi nu mai făceau 
prinsoare pe vedre de vin că îl ridică şi îl bagă la beci, 
acuma, că ce mai faci, nea Ilie, c-o fi, c-o păţi, nu-ş' ce le 
venise... Să vezi! Nimeni nu ştie ce i-o fi spus el lui 
Tugurlan, care de ani de zile sta deoparte şi nu ieşea decât 
duminica din siloz, că într-o zi ăla a lăsat silozul la o parte şi 
a venit la moară. Isosică l-a şi primit, l-a dat afară pe nepotu 
ăla al Ciulchii. Unii spun că s-au certat rău, Isosică cu 
muierea, din pricina asta... La început nimeni n-a înţeles, pe 
urmă s-a auzit prin sat că se spune că n-a fost bine ce-a fost, 
să scoţi milițienii, să-i pui să tragă în oameni şi cu toate că 
nu Vasile făcuse asta, ci ălălalt, Plotoagă, lumea da vina pe 
Vasile. De ce? Pentru că ela pus oamenii de s-au luat după 
ăla înecatu, alde Gheorghe Piţur, ginerele lui Trafulică. Ăsta 
îneacă oamenii, mă, făcea Nae Cismaru, care nu se învățase 
minte de ce păţise când îl luaseră şi-l ţinuseră închis, din 
pricina ălora care dăduseră fac casei lui Plotoagă. Vasile 
trimetea pe plutonierul Moise ba pe la unul, ba pe la altul, a 
venit şi pe la noi şi tata nu s-a speriat de el, fiindcă aflase de 
la Ţugurlan că toate astea care le ziceau oamenii le ziceau 
şi ăia pe-acolo pe la raion... După ce tot ei dăduseră ordin, 
acuma ziceau că n-a fost bine şi îl învinuiau şi pe Vasile, 
parcă nu l-ar fi pus tot ei preşedinte şi n-ar fi ştiut că Vasile 


nu era amestecat... Pe ăla nu-l înecase el, aşa fusese 
ordinul, să strângă grâul de la ăi care fugiseră de pe arie. 
EI nici nu fusese de faţă, Mantaroşie ăla era vinovat, dar 
Mantaroşie era şef de tarla, îşi vedea de treabă, nu se lega 
nimeni de el şi pe unde îl vedeai îşi arăta aşa colții, cu toate 
că nu mai avea el puterea dinainte... Şi într-o zi vine şi 
Vasile pe la noi. Tata nu erea acasă, erea... în porneală! I- 
am spus şi eu să vie alt' dată şi Vasile a venit şi l-a găsit în 
pridvor. „Că ştiu eu, zice Vasile, de ce te-ai speriat 
dumneata, dar să ştii ce de ce ţi-e frică, nu scapi!” „Şi mai ai 
justificarea să vii la mine în pridvor şi să-mi spui asemenea 
cuvinte?” „M-ai înţeles greşit, a zis Vasile, nu ştiu la ce te 
referi, dar şi Niculae ţi-a spus acelaşi lucru, cu toate că erea 
băiatul dumitale!” „Băiatu-meu să nu mi-l amestecați voi în 
faptele voastre, că el acuma îşi vede de treabă şi nu umblă 
să trimeată pe şeful de post pe la casele oamenilor.” „Mai 
bine să trimet eu şeful de post să-i potolească, zice Vasile, 
decât să mai vie trei camioane cu milițieni şi să-i ridice, cum 
a făcut Plotoagă la care toţi ţineaţi că la ăl mai bun 
preşedinte.” Tata a tăcut. Asta aşa erea. „Eu mă refer, zice 
Vasile, la pământ, ştiu că ţi-e frică de alea două loturi, să nu 
ţi le luăm în colectiv. Ori dumneata îţi închipui că Țugurlan 
în locul meu o să zică: «Moromete mi-e prieten, să-l lăsăm 
pe el să trăiască aşa cum vrea. Recunoşti?»,, „Şi de ce n-ar 
zice? i-a întors-o tata. Recunosc, ei şi? Tu eşti în stare să zici 
aşa? Dacă rudele ţi le-ai băgat în puşcărie, darmite pe 
noi?!” „Aici te înşeli, i-a răspuns Vasile, eu n-am nimic cu 
cine nu ne împiedică să ne facem altă viaţă”. „Ştiu, a zis 
tata, ţi-nchipui că mi-au spus-o alţii mai deştepţi înaintea ta. 
Eu trec peste toate şi trec şi peste faptul că o altă viaţă cu 
Bâznae în cap nu poate să ducă la nimic bun, dar admit 
cazul că Bâznae n-o trăi cât lumea şi fi-său să zicem că o să 
pună mâna pe carte şi o să înveţe, ei, unde ajungem? Care 
ar fi scopul? Să-ţi spun eu ţie, că tu nu ştii, de pe un lot de 
pământ trăieşte întreaga suflare omenească, trăiesc eu şi 
copiii mei, trăiesc vitele care le rămâne din recoltă nutreţ, 


mă încălzesc iarna cu cocenii porumbului de anul trecut şi 
ăi de floarea-soarelui, îmi fac ce vreau din lână şi din 
cânepă, trăiesc şi câinele şi păsările cerului, şi popândăii şi 
berzele şi găinile şi îmi pun şi tutun pe care stau iarna şi-l 
păpuşesc cu copiii, ca alde Traian Pisică pe vremuri. Nu-mi 
iese nici o brânză din el, dar am ce fuma?! Am! În timp ce tu 
ce faci? Tu vreai să dai totul peste cap şi nu te gândeşti: mă, 
o fi bine? O fi rău? Ce face omul fără vite în bătătură? Ce 
ajunge el? La ce-i mai trebuie curţile şi şoproanele astea? 
Ce să facă dacă nu mai poate să mai pună şi el palma pe 
spinarea unui cal, sau să mai tundă o oaie? Ce vrei să 
tundă? Câinele? Cine îţi spune ţie că dacă goneşti berzele şi 
tot ce e suflare pe suprafaţa pământului, pe motiv că sunt 
dăunători, nu usuci totul şi ajungi să trăieşti ca în pustie? 
Fiindcă aşa am auzit, că se dă cu praf peste tot, din avion, şi 
tot ce se mişcă prin grâu şi pe sub brazdă se întoarce cu 
picioarele în sus şi moare. Aşa că nu de alea două loturi mi- 
e frică mie, că o să mi le luaţi voi mie în colectiv! Cu toate că 
e şi aici o chestiune. Cu ce drept să mi le luaţi, dacă eu nu 
vreau că vi le dau?” „Prin liberul consimţământ”, i-a 
răspuns Vasile. „Îţi baţi joc de mine? a zis tata. Ia te rog să 
pofteşti afară din târla mea şi altă dată să nu mai vii.” „Bine, 
i-a zis Vasile, dar îţi spun şi eu un lucru, într-o vară eram 
copil, am trecut pe drum şi am văzut ceva în mijlocul 
bătăturii, la dumneata, am crezut că e vreun vițel bolnav 
sau vreun mânz, m-am oprit şi m-am uitat prin ulucă. 
Dumneata stăteai în picioare şi vorbeai cu sanitarul. «Ce 
zici, domnule Crivăţ?» «Bă, nea Ilie, zice Crivăţ, eu zic că n- 
o mai duce.» «Da, păi nu vezi că abia mai suflă?! Are 
temperatură patruzeci şi unu de grade!» M-am aşteptat să 
spui că o să-l tai să-i iai pielea, când îl auz pe sanitar că 
strigă spre muierea dumitale, care nu ştiu de ce stătea în 
casă şi se uita prin geam, parcă i-ar fi fost frică: «Ţaţă 
Catrino, zice, fă-i cămaşă!» Adică de înmormântare, să-i 
facă una nouă. Atunci am înţeles că ce zăcea acolo în 
mijlocul bătăturii pe o pătură la picioarele voastre nu erea 


un animal, ci Niculae. L-am văzut că se mişcă, se ridică în 
patru labe, pe urmă în picioare, şi o ia împleticindu-se spre 
grădină. Mai mult ca sigur că a auzit tot ce vorbeaţi voi. 
Întreabă-l şi ai să vezi că ştie!” „Şi ce vreai să spui cu asta?” 
a zis tata. „Că nu-ţi păsa dumitale dacă îţi murea un copil! 
Parcă ce, aveai vreo vină? Frigurile vin de la țânțari! Şi ce, 
ţânţarii nu trebuie să trăiască şi ei?!” A trecut tata. Pe urmă 
s-a supărat şi i-a spus lui Vasile că asta e o minciună. Dar se 
vedea că ceva tot îşi mai aducea el aminte... Încerca Vasile 
să se împace cu ăi pe la care trimisese miliţianul, dar n-a 
reuşit şi peste vreo doi ani l-a dat jos Ţugurlan. Dar în 
timpul ăsta Vasile făcuse în sat gospodărie colectivă şi când 
veni de reuşi '[ugurlan, Vasile fu ales preşedintele lor acolo, 
la geaceul pe care îl înființase, fiindcă mergea prost şi se 
certau între ei, cu toate că le dăduse pământul ăl mai bun şi 
atelaje şi bani de la bancă. Dar nu intraseră cu tot ce-aveau 
şi erau mai mult funcţionari, iar ăilalţi care nu ereau, dar 
intraseră cu mâinile goale, nu prea munceau, că le plăcea la 
toţi să comande ălorlalţi şi le rămânea toamna târziu 
porumbul necules pe câmp. Vasile i-a pus la treabă şi a 
început să le meargă mai bine. Lui tata îi plăcea. Foarte 
bine, zicea, cui îi place acolo, n-are decât să se ducă, dar n- 
a ţinut mult plăcerea asta a lui, adică a ţinut toţi anii ăia 
când veniră de se desfiinţară şi cotele. Când într-o zi se 
întorcea nu ştiu de pe unde foc acasă. „Cum adică, îl aud că 
îmi spune, de-aia te-am scos eu de-acolo de la siloz şi te-am 
vorbit de bine pe toate drumurile, ca tu să faci pe urmă mai 
rău ca Vasile?” „Da' ce rău a făcut, tată?” (Era vorba de 
Ţugurlan.) „S-a pornit, zice tata, din casă în casă, cu o 
droaie de alţii veniţi cine ştie de pe unde, şi nu şi nu, nu mai 
iese din casa omului până nu se înscrie în colectiv. Asta e o 
faptă?! Am vrut să stau cu el de vorbă şi parcă nici nu mai 
mă cunoaşte. S-a smintit la cap.” Aici tata n-avea dreptate, 
cu [ugurlan mai stăteai de vorbă şi unde nu se putea şi nu 
se învoia omul cu nici un chip îl lăsa în pace. Da' acuma, de, 
venise vântul peste el şi nu mai sta nici el de vorbă şi de-aia 


se supărase tata, că de ce s-a pretat. „Aşa ne-a fost vorba?” 
cică l-ar fi luat la rost. „Moromete, i-a răspuns [ugurlan 
cătrănit, n-o să mai aşteptăm noi acuma după cheful tău să 
facem ce ne-am pus în gând. Facem! Şi tu ar trebui să intri 
primul, să dai exemplu.” Asta l-a supărat pe tata, vorbele 
astea că s-a legat şi de el, că altfel, pe urmă, nu i-a mai 
păsat nici de pământ, nici de nimic, l-a dat acolo şi a 
terminat. Dar pe moment, a dat vina pe Ţugurlan, că de la 
el ar fi pornit. Nimeni nu mai ştie bine cum a fost, dare 
adevărat că Ţugurlan a fost primul care a început şi lumea 
a crezut că e de vină el şi a ieşit gălăgie mare, au început 
oamenii să strige. Şi atunci a căzut [ugurlan şi a venit iar 
Vasile, care ăsta în câteva săptămâni dacă au mai rămas 
patru-cinci care nu s-au înscris! Oleu! Abia atunci am văzut 
noi că [ugurlan căzuse nu pentru că făcuse lumea gălăgie, 
cum credeau unii, ci pentru că mergea prea încet... Vasile, 
parcă puteai să stai de vorbă cu el? Te înscrii, nu te înscrii, 
tot aia e, zicea, toată ţara se înscrie şi numai tu nu vrei? Şi 
îţi lua mâna şi te punea sforţat să te iscăleşti. Mulţi au fugit 
care pe la Piteşti, care pe la Bucureşti, care pe şantiere, dar 
degeaba, că le-au pus pe muieri, pe babe, pe care au găsit 
în casă să semneze că intră de bunăvoie în gospodăria 
colectivă. Cine avea copii funcţionari pe la Pălămida, sau 
Piteşti sau oriunde ar fi fost, veneau ăia şi-i convingeau pe 
părinţi să se înscrie, ca să nu le pericliteze situaţia. Şi ştiţi 
cum erea asta, că odată ce unul semna, venea ăsta pe urmă 
numai de-al morţii să semnezi şi tu, de ce adică el da, şi tu 
nu? lata ca să nu-i pricinuiască vreun rău lui Niculae, a 
făcut ce-au zis ei, nici n-a mai stat la discuţie... Dar cu 
Ţugurlan a rămas certat, dar nici ăla n-a mai stat în 
comună, s-a dus, şi-a vândut casa şi locul şi nimeni nu mai 
ştie pe unde-o fi... Îmbătrânise tata, nu-i mai erea aşa bine. 
Nu că suferea de ceva, dar nu se mai simţea în apele lui, 
mai ales că şi Paraschiv murise în anul ăla în spital. Se 
lăsase de tutun că se speriase, într-o zi se pomenise că-i 
curge sânge din gât şi doctorul i-a zis c-a scăpat ca prin 


minune. Tocmai împlinea şaizeci şi nouă şi s-a speriat când 
a văzut. Haiti, zice, gata! Mi-a venit şi mie sorocul. Parcă îl 
aud şi acum, ar fi vrut el s-o dea pe glumă, dar i-a spus 
doctorul că dacă sângele ăla se spărgea la inimă sau la cap, 
murea întâmpinat, cum mor unii, că nici nu mai apucă să-şi 
dea seama. S-a ţinut, a lăsat tutunul, dar era aşa nervos, îi 
căşuna pe orice şi ba zicea că nu mai are chef de viaţă, ba 
se speria că o să moară şi n-o să mai vadă lumina soarelui. 
Când primea câte o scrisoare de la tine, ba se supăra, ba 
zicea că ţi-o fi greu şi ţie, nu e lesne, zicea, să te apuci să 
înveţi aşa târziu. Ar fi trebuit să-l fi ţinut pe Niculae mai 
departe la şcoală, să nu umble el pe urmă de gât cu toţi 
ăştia ca de-alde Isosică. Vezi, zicea, aici am greşit. Pe urmă 
îşi vedea de-ale lui, veneau ăştia pe la el, alde Costache şi 
Giugudel şi ăilalţi şi vorbeau între ei, dar se înmuiase el, nu 
ştiu ce avea... Înainte când bătea clopotul în sat intram pe 
poartă şi îi spuneam, tată, a murit cutare. Pe mă-sa, zicea el 
atunci, a murit fiindcă n-a mai avut zile. Acuma, după 
sângele ăla din gât, cum auzea cum bate clopotul şi afla 
cine e, ofta aşa subţirel şi, hei! zicea, nu-i pare la nimeni 
bine că moare cineva! Se înmuiase, de, vedea şielcă 
oamenii mai şi mor... Pe urmă a început să se sprijine într- 
un ciomag şi îmi spunea mie: „Ion al lui Iacov are optzeci şi 
şase de ani şi merge călare pe cal. Eu am numai şaptezeci şi 
ceva!” Adică, de, o să-i treacă lui slăbiciunea aia şi o să 
meargă şi el ca Ion al lui Iacov. Dar când lua câte o ţuică, te 
uitai la el cum îi pare rău că nu poate să bea toată sticla, că 
şi asta era o poveste, nu-l mai ţineau vinele şi picioarele lui 
nu mai erau bune de nimic, i le luai cu mâna şi le dădeai la o 
parte ca pe nişte lemne. Începuse să cadă, se ducea până 
colea la pod şi cădea şi pe urmă luptă-te cu el să-l aduci 
acasă, că nici nu vrea, da din mâini şi te izbea!... El zicea că 
mai e el omul ăla în putere s-o ia de-aici şi să se ducă până 
la Râca dus şi întors, pe jos, cum a făcut într-o vară când am 
rămas fără cai. M-am pomenit cu el pe seară, mergea el, 
dar parcă trăgea de picioare. „De unde vii, tată?” zic. Nu 


ştiam eu ce e cu el, credeam c-o fi fost pe-aici prin sat, că 
uneori aşa făcea, pleca şi nu venea la prânz la masă. „Unde 
fuseşi, tată, unde mâncaşi?” îl întrebam. „Păi, Ilinco, zice, 
uite că nu mâncai nimic.” „Păi uite aşa, mă plictisii, zice; că 
veni el alde Matei şi zise să iau ceva, că la el fusei, dar uite 
că nu luai.” Ştiam eu unde fusese, la Fica, dar mă 
prefăceam că nu înţeleg. „Şi nu-ţi fu foame?” l-am întrebat. 
„Uite că nu-mi fu.” Asta îi venea lui şi-acasă, şi erea 
mâncare bună, de, că găteam puiul la aragaz şi zic: „Hai, 
tată, ce te tot codeşti aşa, aşează-te odată la masă că n-am 
timp să te chem cu lăutarii, copiii ăştia l-e foame, nu mai sta 
şi te scărpina la ureche.” Că aşa făcea, ducea mâna aici la 
tâmplă şi se scărpina sub pălărie şi se uita aşa la mine şi se 
strâmba, într-o vreme ai fi zis că o să se joace cu copiii. 
Când îl făcui pe ăl dintâi sta şi se uita ceasuri întregi la el în 
leagăn şi îl vedeai că îi pare bine... În anii ăia a avut zile 
când i-a fost şi lui ca pe vremuri, nu prea mai zicea nimic, 
nici de ăştia de la sfat, mai ales după ce se desfiinţară 
cotele... Bea la tutun cu alde nea Costache al Joachii şi toată 
ziua stăteau de vorbă la umbră sub salcâm sau în pridvor şi 
se uitau pe drum. Mai venea el din când în când afumat cine 
ştie de pe unde şi începea să dea din mâini şi să ne firuie, 
mai ales pe mama. Pe urmă se culca şi când se scula îl 
auzeam aşa cu glas ca de fată: „llinco!” „Ei, ce e”, ziceam. 
„Păi mie nu-mi dai, domnule, şi mie să mănânc?” îl apuca 
blândeţea! Alteori îl lua pe băiat pe genunchi şi îi cânta el 
un cântec cu un soldat rănit în războaie şi cu un câine care 
moare şi el la capul lui... Mama uite aşa se învârtea pe 
lângă el înfuriată, că să lase copilul în pace să-i cânte Bine 
eşti cuvântat, Doamne, nu de „răzbel”... Ei, şi când îl făcui 
pe-al doilea veni el de se plictisi, nu-i mai plăcu... Să-l fi 
văzut cum se scărpina lângă ureche şi se strâmba aşa la 
mine şi da din cap parcă i-aşi fi făcut eu ceva. „Ce e, tată?” 
Nu vrea să spună, da mereu din cap supărat rău, pe urmă 
se uita drept la mine şi se scula şi pleca. Nu ştiu ce îl rodea, 
avea el ceva, dar nu vreo boală... Că mă apucai să-ţi spun ce 


era în inima lui când începu să meargă în ciomag, fiindcă 
de-asta ne-am dat noi repede seama, el credea că o să-i 
treacă, fiindcă îmi adusei aminte cum a intrat pe poartă cu 
picioarele lui târâş. Am văzut eu că vine de undeva şi ştiam 
de unde şi că n-a băut nimic. „De unde vii, tată?” îi zic. Şi el 
se opreşte în mijlocul bătăturii şi se uită aşa la mine 
enervat. „Păi nu fusei, Ilinco, la Balaci?!” Nu vrea să spună 
Râca, dar îl lăsam să spună ce vrea el. Parcă mi-ar fi spus 
mie mai dinainte şi eu aş fi uitat, sau parcă l-aşi fi trimes eu 
până colea la cooperativă! „Pe jos?” zic. „Da' pe ce?” „Şi ce 
căutaşi, de ce nu-i spuseşi lui bărbatu-meu dacă avuseşi 
treabă acolo?” „Dar ce crezi tu, zice, că am fost singur? Am 
fost cu alde Sande.” Minţea. Alde Sande, îl văzusem eu pe la 
cooperativă, dar îi zic: „Şi tu ai picioarele lui Sande? Şi n-a 
trecut pe drum nici o căruţă să vă urcați şi voi în ea?” „Nici 
de sămânță, zice, am mers paisprezece kilometri pe jos.” 
Asta ţinea el minte, că n-a fost un an de când s-a dus pe jos 
la Râca şi că o să-şi revie el şi o s-o vadă iar pe Fica şi eu n- 
am vrut să-i spun că n-o să se mai urce elpe calca lonallui 
Ilie Iacov (unde l-o fi văzut el pe ăla nu ştiu, o fi auzit pe 
cineva, că ai lui lacov se duc acolo la gospodărie, le-or fi dat 
lor atelajele în primire) şi nici că o să mai apuce el măcar să 
iasă din sat, darmite până la Râca. Dar am vorbit cu 
doctorul şi l-am dus la spital. A stat el acolo câteva 
săptămâni, i-a fost mai bine. „Domnule doctor, i-am zis, îi e 
mai bine, să-i mai dăm nişte doctorii, să-l punem pe 
picioare?” „N-o să-l puneţi, a zis doctorul, acuma lui nimic 
n-o să-i mai facă nici bine nici rău, bătrânul nu suferă de 
vreo boală, dar i s-a scurs viaţa... Cât o trăi, bine, să nu-l 
chinuiţi cu cine ştie ce, că nu mai ajută.” Avea slăbiciunea 
asta, că nu-i venea neam să stea în casă şi îl vedeai cum o 
lua cu ciomagul în mână pe lângă garduri. „Iată, unde te 
duci? Stai acasă, că iar n-o să poţi să te mai întorci şi dacă 
vine mama după tine să ştii că te bate.” Avea boală pe 
mama, că nu-l lăsa în pace, odată când a vrut şi ea să se 
ducă pe la neamuri în Burdeni, l-a încuiat în odaie... Eu n- 


am ştiut nimic, plecasem câteva zile cu bărbatu-meu şi 
copiii pe la Ploieşti, la socri, şi când ne-am întors l-am găsit 
aşa înjurând, că aia bătrână vrea să-l ducă mai repede la 
cimitir, să scape de el. Că el nu mai stă cu ea, o lasă aici şi 
se duce la ailaltă în vale, la Alboaica. (Şi aici Alboaica intră 
şi ea în odaie şi începu şi ea să asculte.) Aşa a şi făcut, 
continuă Ilinca, mama nu ştia nimic, că nici eu nu l-am 
crezut, am zis că zice şi el aşa, de ură pe ea... Ei, şi într-o 
dimineaţă pe la revărsatul zorilor, l-a simţit ea mama că se 
scoală din pat şi se duce, dar a crezut că se duce în grădină, 
de, ca omul bătrân... Că îi luase frica, se trezea din somn şi 
se ducea în grădină şi mama a crezut că nu e nimic şi şi-a 
văzut de somn. Eu la fel. Dimineaţa, când ne-am uitat, patul 
gol... Stai acum şi caută-l în tot satul, că el n-o lua 
totdeauna într-o parte, văzuse că dăm de el repede, şi ca să 
ajungă la Râca fără să ştim noi cum, te pomeneai cu elte 
miri pe unde. Aşa a fost şi atunci când a pierit de dimineaţă. 
Când a fost asta, Alboaico?! 

— Păi anul trecut, zise Alboaica. Şi continuă ea povestirea. 
O fi plecat el de-acasă noaptea, dar la mine, de, a ajuns 
târziu, răsărise soarele şi am crezut că mama ştie, n-aveam 
de unde să-mi dau seama că ela fugit. I-am dat eu o cană 
de lapte, a băut-o şi se uita aşa în cană. „Mă Mariţo, zice, 
ajunsei să beau lapte, tu nişte ţuică n-ai?... „l-am datun 
păhărel de vin, că mi-a fost frică să-i dau ţuică, să nu-i ia de 
tot puterea şi s-a aşezat pe prispă şi a băut aşa din pahar 
jumătate... Îl ţinea în mână şi eu mi-am văzut de treabă şi 
când mă întorc el tot aşa rămăsese: „Ce faci, tată, zic, nu 
beai?” El se uită la mine, şi am văzut că nu înţelege; 
„Paharul, zic, dă-l peste cap, ziseşi că nu vreai să beai lapte. 
Nu-ţi place?”... „Ba îmi place”, zice, dar tot nu bea şi ţinea 
aşa paharul strâns în mână. Atunci m-am uitat şi eu mai 
bine la el şi mi s-a făcut rău, Niculae. Se împuţinase, 
săracul, nu erea ca bâtul, dacă îţi mai aduci tu aminte de el, 
aşa voinic şi cu oasele mari, când a murit i-am făcut un tron 
că abia avea loc în căruţă. M-am dat mai aproape şi întind 


eu mâna şi îi iau paharul să vedem ce zice. N-a zis nimic. 
Niculae, a rămas aşa, se uita şi la mine... Vedeam eu că ceva 
nu e bine, şi zic: „Iată, ce te doare?” „Nimic, zice, n-am 
nimic.” Şi îl văz că ridică iar capul şi se uită spre grădină. 
Se uita ţintă. laman răsărea soarele şi era aşa linişte. „Mă, 
Mariţo, zice, ia uită-te, se făcu seară.” Am tăcut şi eu, mi s-a 
făcut frică. Bâtu n-a murit aşa, s-a lovit de-o buturugă în 
grădină şi şi-a sfărâmat un picior, uite-aşa se făcuse zob 
fluierul sub genunchi, şi a înjurat până a închis ochii, că de 
ce să se ducă pe lumea ailaltă din pricina unei buturugi. Pe 
urmă m-am mai liniştit eu şi am zis că dacă ele în stare să 
şeadă pe prispă înseamnă că nu e nimic, o fi din pricina 
drumului, de, i-o fi luat toate puterile şi de-aia nu-şi mai dă 
seama, dar îşi vine el în fire. „Treci, taică, i-am zis, colea mai 
la soare, că acolo ţi-o fi frig.” Când pe urmă o văz pe mama 
val-vârtej, aflase unde era şi pune mâna pe el să-l tragă de 
mânecă să se ridice şi să-l ducă. 

Aici ochii Alboaicei luciră, şi, trecând printr-o mişcare de la 
stânga la dreapta, capul ei se dădu pe spate cu o spirală 
care de astă dată nu mai putea fi de bucurie, ci de plâns, pe 
care îl alunga astfel ca să povestească mai departe cu glasul 
curat. Sau ar fi vrut poate să se oprească? Îşi adusese 
cumva aminte de ceva care nu putea fi auzit şi de urechi 
străine, sau ceea ce urma ar fi putut să supere pe cineva?! 
Se uită la Catrina: mama asculta şi ea ca şi ceilalţi, ai fi zis 
că ea uitase toate acestea şi era şi ea curioasă să audă ce s- 
a mai întâmplat, ca şi când nu despre ea şi omul ei era 
vorba. Alboaica povesti atunci mai departe: 

— Eu mă luasem cu altele şi el cât stătuse la soare îşi 
venise în fire... S-a ridicat de pe prispă şi a început să se 
sprijine în ciomag şi încet-încet, hai să meargă. Mama îl 
îndemna şi îl firuia, nu-ş' ce-i spunea, că dacă n-o să-l ţină 
de-aici înainte numai în casă, să-l încuie şi să nu-i mai dea 
neam drumul. Da' nu mai ştiu ce i-a zis, că l-a firuit, nu mai 
ţin minte, şi tata zice: „De ce mă firui tu, fă, pe mine?” Şi 
ridică ciomagul şi jap! îi trage una pe spinare. M-a pufnit 


râsul, dar am văzut eu că nu e de râs, şi m-am dat după 
coşar... Ei, şi pe urmă, nu-ţi mai spun, Niculae, ce-am păţit 
cu el, că n-a mai putut să meargă şi cum să-l ducem acasă 
că era departe. Mergea el, de, aşa, doi-trei paşi, dar pe 
urmă, chiar dacă îl ţineai, se făcea greu ca un pietroi şi se 
lăsa în jos. Altfel n-avea nimic, îl întrebam mereu: „Iată, te 
doare ceva?” „Nu mă doare nimic”, zicea. Ce să-i facem, 
cum să-l ducem acasă? îi spun eu lui Sande: „Du-te, mamă, 
şi fă rost de-o căruţă cu cai, să-l punem în căruţă şi să-l 
ducem acasă.” „De unde căruţă şi cai, zice Sande, nimeni 
nu mai are voie să ţină căruţă cu cai, ce, nu ştii?” „Du-te, 
Zic, la gospodărie şi spune-i lui alde Moreanu să-ţi dea, că 
acuma l-am ales pe el preşedinte şi e om la locul lui, o să-ţi 
dea.” Da' Sande zice că nu se duce el acolo, că ofiel 
Moreanu om la locul lui, dar aşa s-a dus Marin al lui Matei 
Dimir să ceară s-o ducă pe fi-sa la gară, că pleca la şcoală, şi 
unul de-acolo l-a trimis la alde Ilie Nica, care are grijă de 
cai, şi Ilie Nica i-a spus că îi dă cu condiţia să-i care şi lui 
nişte lemne din Cotigeoaia. „Du-te, Sande mamă, zic, 
spune-i şi tu că îi faci şi pe urmă nu-i mai faci.” „Mai bine îl 
duc pe bâtu în braţe, zise Sande, dar eu la nenorocitu ăla 
să-i cer cai nu mă duc.” Şi s-a apucat el să-l ia pe tata în 
braţe. Ce să-lia, că era greu şi ce crezi, Niculae, că a făcut 
Sande? Aveam o roabă şi l-a pus pe tata în ea şi uite aşa l-a 
dus până acasă. Să fi văzut cum stătea tata cu capul ridicat 
şi se uita pe drum. Şi Sande zice: „Îţi place, bâtule, să te 
plimbi aşa pe drum?” „Îmi place, mă, Sande, zice, numai 
ăleia bătrâne nu-i place şi nu vrea să mă lase! Ea crede că 
n-o să ajungă şi ea ca mine!” „Bine, bâtule, zice Sande, uite 
las roaba la matale şi când oi mai putea şi eu aşa, vin să te 
plimb. Că acuma trebuie să mă duc la brigadă să fac 
procente.” Da' n-a mai putut Sande, săracul, s-a întors 
acasă şi zice: „Mamă eu nu mă mai duc pe bâtul, mi-e milă 
de el cum îl văz că se topeşte, zici că parcă nici nu mai e el 
m-apucă plânsul”. Şi când a zis vorbele astea a şi început să 
plângă Sande, că aşa e el din toţi copiii mei, ţi-ar aduce cu 


spinarea sacul de cinci duble până la gară, dar de ce îi e lui 
milă când îi e, să nu-i ceri, fiindcă nu poate... Din ziua aia de 
când cu roaba nici nu l-a mai văzut şi nici acuma n-a venit, 
nu l-am lăsat noi... 

Alboaica tăcu. 

— Şi cum a murit? zise Niculae întru târziu. L-a durut 
ceva? 

— Nu L-a durut nimic, răspunse Ilinca. De vreo două 
săptămâni nu se mai ridica deloc din pat şi atunci ţi-am 
trimes eu telegrama. 

— Eram plecat, zice Niculae, şi Marioara s-a întâmplat să 
fie şi ea plecată într-o tabără... 

— Eşti însurat tu cu Marioara? zise Alboaica. 

— Ce-ţi pasă ţie cu cine sunt însurat? răspunse Niculae. 

— Ce face ea la Bucureşti? Am auzit că are şi ea serviri, 
reluă Alboaica parcă înveselită de răspuns. 

— E la un preventoriu de copii, e asistentă medicală. 

— Doctoriţă? zise, fără să se mire, Alboaica. 

— Ei, doctoriţă! exclamă Niculae, a făcut şi ea şcoala 
tehnică sanitară, trei ani. 

— A, ca un fel de sanitar... Şi ea de ce n-a venit? 

Dar Niculae nu răspunse. 

— Şi, cum a murit? reluă el. 

— Păi când ţi-am dat eu telegrama, zise Ilinca, nu mai 
cunoştea. „Cine sunt eu, tată?” îl întrebam. „Marița lui 
Turcin”, zicea, şi eu mai râdeam, credeam că face dinadins. 
Dacă îi dam să mănânce, mânca. „Mănânci, tată?” 
„Mănânc!” zicea. „Mai mănânci?” îl întrebam. „Nu mai 
mănânc.” Era greu, mama s-a chinuit cu el, de, om bătrân, 
nu mai putea nimic. Când şi când lovea cu braţele şi atunci 
chemam doctorul şi îi făcea o injecție. Se liniştea el atunci şi 
adormea. Cu vreo trei zile înainte să moară, tot aşa, a venit 
doctorul şi i-a făcut injecție în mână. „Cum e, tăicuţule, zice 
doctorul, cum îţi merge?” M-am uitat şi eu la el, parcă 
ziceai că acum o să-i fie bine. Injecţiile veneau şi îl făceau că 
înţelegea tot ce îi spuneai şi vorbea şi el. „Domnule, l-am 


auzit că îi spune doctorului, eu totdeauna am dus o viaţă 
independentă!” Doctorul zice: „Dar acuma, tăicuţule, cum 
îţi este?” „Mi-e bine, zice, nu mă doare nimic, dar nu prea 
mai sunt conştient”... Pe urmă a dormit el, şi când şi când se 
trezea şi se uita aşa ceasuri întregi pe geam... Pe urmă 
noaptea a început să tragă, răsufla rău de tot, şi din ziua aia 
n-a mai cunoscut deloc pe nimeni... Şi ailaltăieri dimineaţă, 
înainte să se lumineze, a murit... 

Între timp intraseră în odaie o mulţime de inşi, şi printre ei 
un militar care se uita la Niculae deschis cu o privire 
insistentă şi parcă frăţească. Ilinca îi spuse lui Niculae că 
ăsta era bărbatul ei, subofiţerul de la unitatea de aviaţie de 
la aerodrom cu care se măritase atunci în toamna aceea... 
Şi spunând acestea puse mâna pe doi copii care tocmai 
intraseră şi ei în casă şi îi dădu afară. 

— Sunt ai mei, zise ea. leşiţi, mă, afară, nu vă e ruşine să 
intraţi aici peste oamenii mari? Hai, afară... 

Dar se aplecă şi îngenunche în faţa lor înainte de a-i da 
afară, şi le drese cămăşile la gât, le încheie nasturii, le dădu 
la o parte, cu un pieptene, părul de pe frunte, iar pe cel mai 
mic îl luă în braţe ca să-i ridice mai sus pantalonaşii... 
Catrina se apropie şi îl măsură pe Niculae de sus până jos, 
cu 0 privire severă: 

— De ce trăieşti fără cununie ca păgânii? 

Niculae însă nu-i răspunse, parcă nu mai era nici el de 
mult acolo şi nu mai înţelegea bine ceea ce se spunea. Îşi 
lăsă fruntea în pământ şi rămase astfel clipe lungi. Nimeni 
nu mai zise nimic. Apoi el se ridică abia murmurând, fără 
sânge în obraji, spuse că el acuma nu mai poate să mai stea 
şi că la noapte trebuie să fie la Bucureşti, după care îşi luă 
ziua-bună de la toată lumea şi ieşi fără şovâieli şi fără să se 
uite înapoi. 

Chapter 12 


Şoferul care îl adusese în sat era din Pălămida, fiindcă cel 
cu care venise de la Bucureşti i se stricase maşina şi 


Niculae nu mai avusese răbdare să aştepte. Raionul de 
partid nu avusese nici el vreuna liberă în acel moment şi 
atunci i se dăduse maşina sfatului, a tovarăşului Iosif, care 
nu mai făcea nici el parte din activul de partid al comitetului 
raional, dar ajunsese în schimb preşedinte al comitetului 
executiv. 

Acum maşina străbătea cu grijă drumul deloc neted şi 
Niculae stătea tăcut şi se uita pe fereastră. Era toamnă 
târzie, dar era soare şi uscat şi câmpia zăcea împăcată sub 
lumina înserării. Şoferul manevra des, şi într-o vreme 
maşina se opri cu botul chiar sub fundul unui măgar pe 
care nu-l putuse ocoli ca să nu dea într-o groapă mai mare. 
Proprietarul, un ţăran foarte tânăr, ridică o jordie şi îi aplică 
măgarului o lovitură energică pe spinare şi făcu loc. După 
ce trecură şoferul rânji: 

— Marca Simson, zise el, aprindere cu ciomagul. 

Adică asta era ăla din urmă, cu mijlocul lui ciudat de 
locomoţie... Nu merseră prea mult şi dădură de alt măgar, 
tot aşa, înhămat la un fel de troacă pe două roţi în care însă 
proprietarul dormea în ea aşezat pe nişte trăişti. 

— Ăsta unde dracu s-o fi ducând la ora asta? se miră 
şoferul. Unde te duci, mă nene? strigă el când trecu pe 
lângă troacă, scoțând capul pe fereastră. 

Dar nu primi nici un răspuns, deşi omul, la sunetul 
claxonului, se trezise şi se uita cu ochii mari la maşină. 

— Unde-ai plecat la ora asta? repetă şoferul cu o voce de 
om prea blazat de câte a văzut el pe drumurile lui, dar cu 
care s-a obişnuit şi i-ar fi fost urât să nu le mai întâlnească. 

Omul tot nu-i răspunse, ca şi când n-ar fi înţeles limba, şi 
atunci şoferul, văzându-şi de drum, reflectă ironic: 

Două roate şi-un măgar - 

Atelaj particular! 

— Acum două săptămâni, continuă el, am luat-o şi pe fi- 
mea până la Mozăceni, a reuşit acuma să intre la facultate, 
la filologie, şi când a văzut ea d-ăştia pe şosea zice: „Iată, 
eu ştiam că numai în Spania sunt pline potecile de măgari, 


că e ţară muntoasă, la noi aveau înainte numai ciobanii”. 
„Ei, acuma îi au şi oamenii, i-am zis eu”. Când s-a făcut 
colectivizarea totală, au uitat să-l considere animal socialist 
şi atunci oamenii, din interzicerea cailor, au început să 
crească măgari. 

Şoferul dăduse acum de drum bun şi, ca să-i abată 
pesemne gândurile prietenului şefului său, ştiind de unde îl 
aducea, continuă: 

— Ştiţi ce scumpi sunt? Uite-aşa un puiandru costă cât un 
cal dinainte. La Mozăceni stă tata, e şi el colectivist, că i-a 
băgat pe toţi, n-a mai stat să-i gâdile la subsuori cu munca 
de lămurire, cum au făcut atâţia ani. Iata avea şi el şase 
pogoane, dar de când îl ştiu se tot văita, că aoleo că avem 
pământ puţin, că ce bine ar fi să mai avem noi un lot de încă 
şase pogoane... Acum i-au lăsat şi lui acolo ceva în folosinţă 
personală cât să pască un cal priponit. Să vezi cum îl mai 
munceşte, el cu bătrâna, şi cum îl sapă de câte cinci ori! Şi-i 
zic: „Cum e, tată, când te văitai că ai pământ puţin? Acuma 
ţi-ajunge arii ăia care ţi i-au mai lăsat?” „Măi băiatule, zice, 
să am eu acuma din alea şase pogoane câte le-am avut 
numai două, şi le-aşi pupa!... , 

Şoferul observă însă pesemne că prietenul şefului său 
rămânea mai departe cu privirea dură pierdută peste 
câmpuri şi că chipul nu i se lumina şi atunci tăcu şi se făcu 
atent la drum, fiindcă treceau prin sate apropiate mult 
unele de altele şi pline de orătănii şi de copii. leşiră apoi 
după câtva timp din nou la drum întins şi acum soarele roşu 
scăpata într-o văpaie ca într-un imens incendiu înţepenit la 
orizont. Pe acest drum lung, mai întâlniră un om cu un 
măgar, apoi un convoi lung de tractoare, o întreagă brigadă 
înşiruită pe mai mult de un kilometru, apoi nu mai 
întâlniseră nimic şi maşina se pierdu în umbra asfinţitului, 
spre oraşul de câmpie unde Niculae avea să-şi reia şoferul 
său, care ştia mai bine decât acesta când trebuie să tacă şi 
când e cazul să vorbească... 

Chapter 13 


„... N-aşi fi putut să cred că abia un an mai târziu aveam 
să-mi dau cu adevărat seama că sunt un om care nu mai are 
tată. Mi-a scris Ilinca să viu la parastas şi am venit singur şi 
la întoarcere încă mi se părea că am venit de-acasă unde el 
erea mai departe în pridvorul lui, când m-am uitat la 
Marioara şi am văzut pe chipul ei o îngrijorare. Se uita 
direct la mine şi privirea îi era grea de nelinişte: cum te 
simţi? parcă mă întreba. Sunt cu tine, ştiu că acum eşti 
singur, dar ne ai pe noi, femeia şi copilul tău. Şi atunci m- 
am simţit singur, fiindcă dincolo de îngrijorarea ei, îi lucea 
în ochi parcă şi un triumf că pentru ea se apropiase 
momentul pe care îl dorise tot timpul şi că tot pregătindu-se 
până atunci să poată trăi şi singură cu copilul, nu renunţase 
nici o clipă la ideea care mijise odată, de mult, în mintea ei 
de fată, că Niculae al lui Moromete era băiatul care îi 
plăcuse ei şi cu el trebuia să se mărite. Fiindcă a ştiut să 
facă din credinţa mea cu o minciună ce n-a fost în stare în 
atâţia ani de aşteptări. Îmi plăcuse de ea, ca deo 
consăteancă, când a venit atunci la poartă la comitetul de 
partid... Nu mi-era bine şi chipul ei îţi da un fel de linişte, 
nu-i păsa ei dacă un bărbat la care ţinea era sau nu 
membru în comitetul raional... Fapt e că a picat la ţanc şi 
după ce am plimbat-o până seara prin oraş am dus-o acasă 
unde stătea în casa silvicultorului ăla plecat la Sinaia cu 
domnişoara Palici. Şi acolo, zice, la poartă: „Am o veste 
mare să-ţi dau”. M-a făcut curios şi apoi înăuntru în casă: 
„Mă mărit, Niculae, zice, am venit la tine să-mi iau la 
revedere.” „Ei, cu cine te măriţi?” „Cu un băiat pe care l-am 
cunoscut astă-primăvară când veniră ăia cu sonda şi 
găuriră pământul în Grama să scoată petrol.” N-aşi putea 
să spun că m-a găsit cu inima moale din pricină că 
Ghimpeţeanu mă anunţase în ziua aceea că n-o să mai fac 
parte din comitet, şi că unii parcă nici nu mă mai 
cunoşteau! Cine îşi face iluzii!... Mi se pare normal, din 
moment ce nu mai eşti printre ei, ce să mai vorbească cu 
tine, n-ai de ce să te miri că se face că nu te vede, deşi ai 


lucrat cu el! Ai căzut, eşti bun căzut... Ceea ce nu-l 
împiedică să zică pe urmă, să trăiţi, tovarăşe, cum s-a 
întâmplat ulterior când am revenit la secretar în comitetul 
regional şi am mai găsit câţiva dintre ei care mai 
rămăseseră de sămânță, aţi fost la şcoala superioară de 
partid, sigur că da, la sapă şi la lopată, ani în şir în grădina 
Mogoşoaia, tâmpitul, vroia să spună că nu crede, deşi ştia 
perfect de bine ziua când nu ca să mă trimită la şcoală m-a 
scos Beju... Şi în ziua aia înainte să mă anunţe Iosif ce 
primejdie mă pândea parcă se sfârşea ceva ca şi în '45 după 
război şi în calea mea la o răspântie apărea o fată, mă ţinea 
de braţ pe stradă şi se lipea de mine. N-aveam inima moale, 
dar speranţele mele erau turburi, eram atât de derutat... 
La orice m-aşi fi aşteptat dar nu o astfel de lovitură pe care 
o primisem şi nu era singura, parcă aveam presimţirea că 
asta nu era totul... „Şi, Niculae, am venit să-mi iau la 
revedere”, zice. Foarte bine! Nu mai vrea nimic, era 
împăcată, a înţeles din seara aceea, când m-am dus eu la 
poarta ei, să nu se mai agaţe! Dacă vrea fata să-şi ia la 
revedere, e din satul tău şi ăştia sunt cei de o seamă cu tine, 
alţii nu mai sunt decât mai mari sau mai mici, şi de prin alte 
părţi. „Bine, Marioară, îmi pare bine, zic, mă bucur... , 
„Plec acum din sat după el.” „Departe?” „Păi la Moreni!” Ce 
mai depărtare şi mi-am adus iar aminte de Ileana, ce fată 
mai iubisem eu în pragul măritişului, aveam în palmă 
strânsoarea ei, se vede că se întâmplă ceva cu ele în 
momentele astea, că mă miram ce glas senin avea, uite îi 
pare şi ei bine, săraca, nu mai stă să mă aştepte pe mine şi 
avea mereu colţurile gurii întinse într-un surâs vârât în 
obraz, de bucurie, pesemne când nu mai vrei nimic de la 
nimeni, îţi ajunge ce ai tu... „Şi ştii, zic, că nu mai sunt la 
raion?” „Nu ştiu, zice, dar o să te trimită la alt raion, mă mir 
că îţi place, mă uit şi la tata că uneori se perpeleşte noaptea 
şi nu poate să doarmă şi înjură de i s-a făcut sufletul negru, 
de ce să ajungi să ţi se facă aşa, ce bucurie oi mai fi având? 
Că nu mai dai cu sapa... Dar când laşi sapa jos ştii că e 


odihnă, şi nu-ţi mai pasă de nimeni, pe câtă vreme în munca 
asta a voastră vai de odihna aia... Mie să ştii că îmi pare 
bine că te-au scos... „ „Da' ce, zic, e obligatoriu să ajungi ca 
alde tac-tău?” „Nu e, zic şi eu, o meserie e mai bună, ştii că 
faci ceva şi când vii acasă îţi vezi de ale tale, că n-o să 
trăieşti două mii de ani... „ Şi atunci am scuturat din cap de 
ameţeală fiindcă mi s-a părut că aud până şi glasul Ilenii şi 
până şi mirosul părului ei umed de rouă şi atunci am pus 
mâna pe ea şi am apucat-o de umăr şi până şi umerii ei erau 
la fel de moi şi de plăpânzi ca ai Ilenii. Da, asta e iubirea cea 
mare a unei fete: înainte de măritiş cu câteva săptămâni, 
maximum o lună, dacă ar şti cei care se însoară ar amâna 
sau nu i-ar da răgaz, în ziua când ar cere-o s-o şi ducă la 
primărie... Dincolo se vedea lumina aprinsă şi Marioara s-a 
dus şi i-a spus ceva domnişoarei studente Palici, în tot cazul 
nu să stingă lumina, fiindcă n-a stins-o... „Ei, zic, dacă tot te 
măriţi şi ai ţinut atât de mult la mine... „ Şi am întins-o pe 
pat. Marioara, atât de vitează, a început să tremure. Hm! 
Nu era ca Ileana! Era fată mare... Şi după ce am făcut-o să 
nu mai fie, iar nu mai semăna cu Ileana, a stat lângă mine 
ceasuri întregi până s-a făcut ziuă, şi n-a scos o vorbă, 
numai inima îi bătea şi îi ardea fruntea, avea temperatură... 
Şi mie mi-era milă, uite, zic, cât ţine la mine, am judecat-o 
greşit... Când colo, o aud că îmi spune că nu e vorba de nici- 
un măritiş. Hm! lată cum umblă fetele cu minciuni şi cum 
reuşesc cu ele mai bine decât cu un adevăr... Dacă mi-ar 
mai fi spus o dată că ţine la mine, plecam şi acolo o lăsam... 
În zilele alea a rămas însărcinată... A venit la mine la seră 
că n-are nici o pretenţie... Da' când l-a făcut, am avut eu, nu 
puteam s-o las aşa, i-am dat cât am putut din salariul meu 
de grădinar şi acum puştiul are aproape zece ani, seamănă 
la frunte şi la ochi cu tata, parcă l-ar fi făcut el, nu eu... Şi în 
seara aia când m-am întors de la înmormântarea lui: nu 
simţeam atunci nimic, m-am uitat la ea mirat, am mângâiat- 
O şi eu, dar i-am spus că nu-mi face bine s-o văd cu obrazul 
strâmb ca o oglindă urâtă în care m-aşi uita... Să se ducă să 


nu lase să doarmă singur copilul... iar eu eram foarte 
calm... Nu mă durea absolut nimic, sufletul nu doare, numai 
se strânge, se apropie de nesimţire, ceva parcă se încetinise 
în lucruri, stătea fiecare la locul lui, geamul deschis, oraşul 
şi străzile izolate, şi cerul... Muream parcă şi eu ca în ziua 
când am ieşit din spital fără Simina mea... Acum eram fără 
tatăl meu, pentru totdeauna... Îmi aminteam şi de ziua când 
el mi-a spus că nu mă mai dă la şcoală, tot aşa am simţit şi 
parcă mă vedeam pe mine de la distanţă, ca pe un străin, şi 
nu mă interesa... Nici nu mai ştiu cum am adormit, iar 
dimineaţa m-am sculat ca de obicei, m-am îmbrăcat şi am 
plecat la comitet. În ziua aia trebuia să plec pe teren cu 
Deaconu, nu ştiu de ce pun unii ochii pe mine şi vor să mă 
scoată din munca de partid, deşi acuma, hm, e cam greu... 
Ne-am urcat în maşină şi am plecat, eram în plin sfârşit de 
campanie de toamnă... leşeam pentru întâia oară pe teren 
cu ăsta, mă cam ocolea în anumite acţiuni, ca să poată pe 
urmă să mă critice. Numai că primul-secretar, de, nu 
semăna cu cel care n-a vrut el să mă primească atunci în 
chestiunea Beju, unde pleca mă lua cu el şi nu era de acord 
când Deaconu începea aşa pe departe să pună în discuţie 
activitatea mea... Pesemne că văzând situaţia asta s-o fi 
gândit să renunţe pentru moment şi hai să mergem pe 
teren... Seara la întoarcere l-am găsit pe fostul meu notar 
în birou... Şi am intrat la el. „Ei, ce este?” „Vreau să-ţi spun, 
ZiC, că trebuie dat un ordin prin raioane să-l întâmpine 
astfel pe Deaconu!” „Adică cum?” „Păi să-ţi spun, dă capota 
«gazului» pe spate şi se ridică în picioare lângă şofer şi 
trece aşa pe străzi şi prin sate... „ „Nu mai spune? Vreau să 
văd şi chestia asta!” „Da, dar nu ştiu dacă cu tine o să 
facă... „ lar acasă mi s-a părut pe urmă că totul a decurs ca 
şi înainte, cu deosebirea mare că m-am pomenit singur 
povestindu-i Marioarei această istorie! Vroiam parcă să uit 
sau să mă prefac că nu ştiu sau nu cred că nu mai aveam 
tată. Când te porţi cu totul obişnuit nu înseamnă că 
consideri totul la locul lui, prin chiar sporul de neobişnuit 


pe care îl aduci, povestind unei muieri pentru întâia oară un 
lucru care n-o privea?... Dimineaţa următoare, am plecat 
iar la comitet, aveam de pregătit un referat important 
pentru o şedinţă care a durat atât de mult că mi-a rămas în 
minte lungă cât o săptămână... Ah, nu mai pot dormi, s-ar 
putea ca de aici înainte... Ce întuneric e sub pleoape... Nu 
ştiu când s-a întâmplat, dar de mult nu se mai face lumină 
sub pleoapele mele şi nu mai trece nimeni pe drum să mă 
uit ca altădată şi să adorm senin... Tată! De ce nu te-am 
visat niciodată şi de ce mie nu mi te-ai arătat la fel ca 
mamei? Eşti supărat pe mine că n-am fost la căpătâiul tău 
când ai murit? Dar n-am putut veni, ca şi Sande, când ai 
fost pe la mine cu el, mi s-a făcut rău când te-am văzut... Nu 
e adevărat că n-am ştiut, a fost Ilinca pe la mine şi mi-a spus 
că ai căzut la pat dar eu am vrut să cred că n-o săţi se 
întâmple nimic, ca să pot să nu viu să te văd aşa cum eşti, 
adică tare bătrân şi cu chipul morţii pe faţă... Vezi, tot noi 
vrem să trăim, care rămânem, în timp ce voi vă duceţi şi tot 
noi vrem ca voi să aveţi chipuri tinere, ca şi când o viaţă 
întreagă nu ne-a ajuns cât s-a săpat în sufletul nostru... Un 
an de zile nu m-am gândit la tine după ce te-ai dus, crezând 
că e mult mai bine ce fac împotriva uitării, fără să-mi dau 
seama că întunericul năvăleşte tot mai negru în serile mele, 
peste mine... Am plecat cu Marioara în zori şi mama, cu 
privirea ei în care verdele tot strălucea povestind, „Niculae, 
zice, l-am visat zilele astea pe taică-tău. «Moşule, zic, tu 
eşti?» «Eu sunt.» «L-ai văzut pe Niculae că a venit la 
înmormântarea ta?» «L-am văzut.» «Şi cu Dumnezeu ce 
faci?» Nu mi-a răspuns, a tăcut.” 

Niculae se răsuci în pat, aprinse lampa şi se ridică în capul 
oaselor. De trei ori o pusese pe mama lui să-i povestească 
acel vis până izbutise să-l înţeleagă. „Maică, de multe ori îl 
visez, dar nu răspunde, eu îl întreb şi el tace, răspunsese 
mama. Şi azi-noapte l-am visat iar şi acum a vorbit. 
Pesemne că ştia că o să vii şi tu pe-acasă de parastasul lui 
de-un an. «Moşule, i-am spus, tu eşti?» «Eu sunt.», Şi aici 


apăruse în glasul mamei glasul lui din ultimii ani, tărăgănat 
şi resemnat, copleşit de griji şi de tăceri lungi, când vedea 
că îmbătrâneşte şi simţea el că asta nu mai putea fi oprit. 
„L-ai văzut pe Niculae că a venit la înmormântarea ta?” 
continuase mama şi abia acum, repetând, se înţelesese ce 
vrusese să spună, că în ceasurile lui grele, când a murit, 
Niculae n-a fost lângă el, dar că totuşi a venit la 
înmormântare. „Şi el ce-a răspuns?” întrebase Niculae. „L- 
am văzut”, a zis. „Atât?” „Atât!” Şi Niculae nu se mai putuse 
înşela, era cu adevărat glasul lui, se simţea în aceste 
cuvinte de dincolo de mormânt că pe lângă durerea pe care 
ar fi simţit-o el de a fi murit fără să aibă pe niciunul din 
feciorii lui alături, nu s-a mai adăugat aceea de a fi fost 
înmormântat, fără să fie măcar unul de faţă; dar durerea a 
doua, care n-a fost, n-o ştergea pe prima, care se 
produsese, l-a văzut că a venit şi nu păstrează acolo unde e, 
cu privire la moartea lui, nici bucurie, nici tristeţe, ci 
singurătate şi tăcere. Adică cu oamenii, cu păcatele lui din 
ultimii zece ani şi cu propriii lui fii a văzut cum e, dar cu 
Dumnezeu? „Fusese el necredincios, adăugase mama, dar 
singurul lui păcat în afara necredinţei şi a rătăcirii din urmă 
nu fusese decât trufia, prea credea că n-o să mai moară 
niciodată, şi aşi fi avut să ştiu dacă Dumnezeu l-a iertat.” „Şi 
tata ce-a răspuns?” zisese Niculae. „A tăcut. Nu mi-a 
răspuns nimic.” Adică aşa cum făcuse în partea din urmă a 
vieţii lui, când dădea de înţeles că singurătatea şi tăcerea 
nu pot fi alungate de nimeni o dată ce au pătruns în inima 
omului şi că nu-i mai rămânea decât trufia, pe care o 
păstrează şi dincolo de moarte, cu toate că moartea se 
luptă cu noi să ne ia totul. 

Niculae stinse la loc lumina şi-şi puse tâmpla pe pernă. 
„Iată, şopti el, eu nu te-am părăsit niciodată, ştii bine... Nu 
ţi-am făcut nici un rău, nu te-am chinuit cu nimic şi îmi pare 
bine că te-ai împăcat cu mama... Dar de ce nu vorbeşti şi cu 
mine? Crezi cumva că de-aia n-am venit la patul tău înainte 
să mori, fiindcă te-am uitat?... Ştiu că poate cu timpul 


amintirea ta de când eram mic ar fi crescut iar la loc şi ar fi 
astupat-o pe cea de care mi-a fost mie frică să n-o capăt 
venind la patul tău, m-am gândit şi la asta, dar eu mai ştiu 
că nu toate încercările te lasă neatins... puţine te întăresc, 
toate caută să-ţi ia puterea... Şi eu vreau să spun ca şi tine 
că binele n-a pierit niciodată din omenire, dar că trebuie să 
ajungem să-l facem pentru toţi... Altfel crezi că merităm să 
vedem lumina soarelui? Tată, mă auzi? Nu mai vrei să stai 
cu mine de vorbă? Sunt eu, Niculae, mamei i te-arăţi şi mie 
nu. De ce? Nu mai ai nimic să-mi spui?” 

În acea clipă Niculae văzu cum stratul gros de întuneric 
(în care gândurile lui se înlănţuiau cu acea tărie care 
alungă totdeauna somnul şi nelinişteşte sufletul) se dă la o 
parte dinaintea ochilor lui asemeni unei uşi şi în lumina 
veşnicei zile de vară care scălda bătătura şi salcâmii de 
acasă apăru chiar tatăl său din grădină şi o luă încet spre 
poarta de la drum cu mersul lui ciudat care îţi spunea că de 
acolo de unde vine e greu să-ţi spună ce-a fost, dar de-acolo 
de unde se duce s-ar putea să se întoarcă el cu un 
rezultat... Ce rezultat?... „Iată!” şopti deodată Niculae şi în 
aceeaşi clipă simţi cum se năpusteşte asupra lui din adâncul 
neştiut al fiinţei un val de duioşie agresivă care îi pipăi apoi 
gâtul şi începu să-l sugrume. „lată, tată, chemă el şi îşi duse 
coatele la ochi hohotind. Unde te duci tu acum, încotro o s-o 
iai după ce deschizi poarta şi o să ieşi iar la drum?... , 

Turburată de plâns, imaginea tatălui reveni iarăşi în 
acelaşi loc sub aceiaşi salcâmi ai curţii, luând-o agale spre 
şosea. Stătea însă mereu cu spatele şi mergea exact ca un 
om care e adevărat că al lui era numai ceea ce era 
împrejmuit cu gard, dar şi peste rest cine îl împiedica să se 
uite? „Iată, unde te duci?” strigă Niculae iar, de astă dată 
însă foarte încet şi făcând să se topească în el cu un efort 
suprem plânsul care îl îneca, nu pentru că se temea că 
Marioara îl va auzi din odaia ei, uşa era groasă, ci pentru că 
vedea că plânsul nu e bun... Moromete ieşi pe podişcă şi 
Niculae porni alături de el cu fruntea în pământ... Văzuse 


că nu vrea să se uite la el... „... Sigur, de ce să se uite, de ce 
să stea şi el de vorbă cu tine, crede că se mai roagă cineva 
de el, mai e prostul ăla, parcă dacă nu vrea el nu vinde 
mama partea mea de pământ... şi Bărăgan suna cu goarna 
băiatul ăsta al lui Moromete... Ilinca se mărită cu Ouăbei, 
tăceţi din gură, striga mama parcă s-ar fi dărâmat casa pe 
ea şi el îi făcea semn Ilinchii, de ce, zice tata senin, ce are 
Ouăbei, nu e şi el flăcău ca alţii?... N-am mai văzut-o până 
atunci pe mama ridicând pumnul în aer, du-te, fa, de-aici, 
când ţi-oi da una acuma te trimet taman la popa în braţe... 
pentru întâia oară ieşisem aşa de departe şi stăm cu faţa în 
sus şi soarele ardea roşu prin muşamaua neagră a pălăriei 
şi ce pustiu era în vârful dealului, parcă pieriseră oamenii 
de pe pământ şi rămăsesem numai eu... Am dat pălăria la o 
parte şi m-am uitat la soare să-l văd cu ochii deschişi, eram 
numai noi doi, şi i-am văzut miezul de foc alb şi am închis pe 
urmă ochii fiindcă se făcea întuneric în jur şi atunci am 
simţit o palmă care îmi mângâie tigva tunsă şi urechile... pe 
unde venise? Niculae mamă, ce faci tu aici singur?... Dar tu 
unde te duci?... Mă duc să-l tămâi pe tata pe care tu nu l-ai 
mai apucat... acuma ziua?... da, mă duc pe la surori şi până 
diseară abia ajung, că e taman la Burdeni şi dorm şi eu la 
ele şi la noapte mă duc la cimitir... şi s-a-ndepărtat pe 
câmpie cu cuşniţa de răchită albă sub braţ şi o văd că se 
întoarce... ţi-o fi foame, maică!... nu mi-e foame... eşti cu 
caii, să-ţi dau, zi bogdaproste, că eşti copil curat... şi s-a- 
ntors înapoi cu fustele ei mari, ce înaltă era, dar tatei îi 
venea numai până la umăr, dar nici el nu era mai înalt ca 
Dumitru lui Nae... Şi el crede că nu ştie nimeni ce trebuie 
să facă, merge pe lângă garduri absolut fără să te ia în 
seamă cu fruntea când sus spre vârfurile salcâmilor, când 
jos pe lângă poteca pe care calcă şi se uită la ea de parcă s- 
ar feri să nu se ia poteca după el, bun, bine, am înţeles, 
mergem mai departe şi e şi ăla cu care ne întâlnim un om şi 
ăsta care stă pe loc lângă stâlpul ulucii lui şi celălalt de la 


celălalt stâlp de la cealaltă poartă peste drum, ca să nu mai 
vorbim de cel la care ne ducem, care e omul cel mai în 
puterea cuvântului dintre toţi, dar socoteala ciobanului e 
achitată?... sau ne ducem acolo degeaba?... socoteala 
ciobanului e achitată... atunci putem să discutăm, fiindcă 
băieţi mai vrednici ca ai mei nu mai are nimeni, mai ales ca 
ăsta micu, Niculae, i-a plăcut să muncească de când era 
Mic, îi sfârâiau mâinile pe treabă, la secere, fetele astea, 
care nici ele nu pot să zic că nu erau vrednice, dar nu se 
puteau ţine de Niculae, că el o lua aşa înainte cu postata şi 
curgeau poloagele în urma lui ca traversele pe calea ferată 
şi de bucurie odată îşi înfigea mâinile în părul Ilinchii şi aia 
striga tată... tată... tată... , 

De mult Niculae adormise. Dimineaţa când se sculă nu 
arăta nici prea odihnit, şi nici prea senin, şi Marioara se 
miră, fiindcă, zise ea, de câteva ori a trezit-o ceva, nici ea 
nu şi-a dat seama ce, şi pe urmă a tras cu urechea şi nu s-a 
înşelat: la auzit pe el, pe Niculae de alături, cum râdea în 
somn... 


SFÂRŞIT